Revista Cinema/1990 — 1998/011-CINEMA-anul-XI-nr-5-1973

nr.5 
Anul XI (125) 
evistd lunara 


nematograf 
Bucuresti — mai 1973 


hi În acest număr: 
< actualitatea 
in acută actualitate 


N i 


$ ¿ f N N 
MISS 


Coperta | 
«Ciprian Porumbescu» si emo- 
tia trezità in noi de viata unui om 
care a pus iubirea de tarà mai 
presus de orice. Tamara CRE- 
TULESCU si debutantul Vlad 
RĂDESCU in filmul lui Gheor- 
ghe Vitanidis, 

Foto: A. Mihailopol 


Coperta IV 

Dina COCEA, personalitate 
marcantă a teatrului si filmului 
românesc. O conștiință vie a 
artei angajate, Dina Cocea este 
şi pe plan social o prezenţă 
exemplară. 


Foto: A. Mihailopol 


ÎN DEZBATERE, FILMUL ROMÂNESC 


| Actualitatea | 


„in acută actualitate — Călin Căliman 


Aventura scenariului 


Cum se vede in lac? — Dumitru Solomon 


Cum se vorbește în filmele noastre? 


Răzbunarea cuvintelor — Magda Mihăilescu 


Nu e tocmai normal — Romeo Iliescu 


Prezențe româneşti peste hotare 


O consacrare istorică — Dr. lon Cantacuzino 


Decorul împotriva decorului 


Nu sint sclava iconografiei — Hortensia Georgescu 
O Nu numai pereţi — Virgil Moise 
31 O Polemică despre fast 


Filmul, arta cea mai politică — Aurel Bădescu 

Cinematograful în concurență cu romanul — Ov. S. Crohmălniceanu 
Cei trei oameni furiosi: Fonda-tatál, fiica și fiul — Dan Comşa 

Ghici cine va cădea de la etajul 111? — Teodor Mazilu 

Cineastul ca erou de film — Gelu /onescu 

Pictorul si circarul — Radu Cosasu 

O Clipă (I) — Mircea Albulescu 

Planete de cineast — Radu Georgescu 


ACTORUL 


34 0 Recital Cybulsky la telecinematecá — Alice Mănoiu 
42 O Recital Gary Cooper la Cinematecá — Nina Casian 


«Ciprian Porumbescu» — Dan Comsa 

Romantismul unui artist vizionar — Mircea Horia Simionescu 
Fatà in fatà cu regizorul filmului, Gheorghe Vitanidis: 
«Dupá 20 de ani» — interviu de Eva Sirbu 

«Ceata» — Alice Mánoiu 

Documentarul: Jubileul clubului Rapid — Valerian Sava 


o 
«Eliberarea» — Julian Georgescu 
«Rond de noapte» — Dan Comsa 
«Fata bătrină» — Alexandru Bogdan 
«Grábiti apusul soarelui» — Florica Ichim 
«Cind legendele mor» — Adina Darian 
«Copiii căpitanului Grant» — Petre Rado 
«Clasa muncitoare merge in paradis» — Alexandru lvasiuc 


GESSSRRA 
e....... 


TELEVIZIUNE 


Scriitorii si filmul: laurtul și cunoașterea lumii — Cálin Cáliman 

Mátuga din Hirlàu — Belphégor 

Teleserial 

Telereporterii noştri: Cu Florin Brătescu despre Reflector — N.C. Murteanu 
Privind o privire: Lipsesc aplauzele! — A/. Mirodan 


CINEMATECA 


43 O Bergman — regizorul — Romulus Rusan 


Dezb continuá 


45 © Cinemateca nu e o sală de «elită» — Petre Rado 
44 0 Amurgul zeilor 


PANORAMIC ROMÂNESC 73 


«Vifornita» — reportaj de Serban Stincá 

«Despre o anume fericire» — reportaj de Eva Havas 

Telex Buftea: Tinereţea are cuvintul — Constantin Pivniceru 
«Pistruiatul» — filmul filmului 

«Un August în flăcări» — fotoreportaj de Aurel Mihailopol 
Curier — Cinerama — Bibliorama 


Ami XI nr. 5 (125) mai 1973 


sf- Ecaterina OPROIU 


Din sumar: 


Trecutul 

din perspectiva 

prezentului à o 

În curind, pe ecrane: 
«Ultimul cartuș» 


Cinematograful 
în concurență 
cu romanul 


Povestea 
unei nopți 
de 26 ore 


Filmul, 
arta cea mai 


politică 


Cei trei 
artişti cetățeni 
ai familiei Fonda 


Marii actori 
nu mor 
niciodată 


«Din totalul filmelor pe care le-am realizat, un 
număr prea mic abordează cu profunzime si curaj 
problemele contemporane. 


O cinematografie naţională 
nu se poate afirma decît promovînd 
în primul rînd 
(în al doilea rînd şi în ultimul rînd) 


filmul de actualitate 


Nicolae CEAUȘESCU 


Discuţiile privitoare la 

prezentul şi destinele 

MeMa filmului românesc con- 
temporan evidențiază tot 

mai insistent, in ultima 

vreme, «factorul motor» pe care îl re- 
prezintă si-l poate reprezenta mult 
mai eticient pe viitor în creația cinema- 
tografică, actualitatea. Se vorbeşte 
mult, şi s-a vorbit de fapt mereu în anii 
cinematografiei socialiste, despre ne- 
cesitatea unei mai substanțiale și mai 
organice relații dintre film si viață. Re- 
gizori, scenariști, actori și critici, scru- 
tind perspectiva cinematografică, și-au 


mărturisit adesea încrederea în orien- 
tarea frontală a filmului românesc spre 
realitățile contemporane. Casele de 
filme, trecute de «ora primelor decizii», 
aflate în momentul confruntării cu 
publicul a primelor creații elaborate 
sub noile auspicii organizatorice, și-au 
făcut cunoscute, in repetate rînduri, 
intenția de a-și axa programele de 
perspectivă imediată și îndepărtată pe 
filonul dominant al filmelor de actuali- 
tate. În paginile revistei Cinema și ale 
altor publicaţii culturale, în dezbate- 


»— 
3 


in dezbatere 


filmul românesc 


rile de lucru ale Asociaţiei Cineaștilor, 
cuvîntul actualitate a răsunat în ulti- 
ma vreme din ce în ce mai apăsat, ca o 
condiţie decisivă in cistigarea bătăliei 
calitative pe care au pornit-o cel puțin 
teoretic, în front comun, toți cei chemaţi 
să contribuie, într-un fel sau altul, la 
afirmarea școlii naționale de film. 

Si este foarte firesc să fie așa. Istoria 


cinematografului mondial conţine nu- 
meroase argumente capitale menite să 
evidentieze rolul major și determinant 
al actualitàtii în impunerea celor mai 
prestigioase tendințe și curente care au 
jalonat evoluția artei a șaptea. Explozia 
neorealismului italian din anii postbe- 
lici a fost generată, practic, de «ieșirea 
în stradă» a cineastilor, printre oamenii 
timpului și printre problemele lor reale 
de viată și moarte. Recrudescenta neo- 
neo-neorealistă, a aceluiaşi cinemato- 
graf italian, are la bază analiza perti- 
nentà a realitàtilor social-politice ale 
timpului prezent, evidentierea con- 
tradictiilor vizibile sau invizibile ale 
societății contemporane. Filmul politic 
produs astăzi pe toate meridianele 
globului — cu însemnate virtuţi con- 
testatare în continentul fierbinte al A- 
mericii Latine sau cu însemnate virtuţi 
afirmative în perimetrul cinematogra- 
fiilor socialiste — filmul politic deci, 
tendința cea mai reprezentativă din pre- 
zentul artei a şaptea, își trage seva ex- 
clusiv din realitate, din evenimentele 
politice și sociale dominante ale vremii 
pe care o trăim. Nici o şcoală cinemato- 
grafică a anilor noștri nu s-a afirmat ca 
atare și nu s-a impus în conştiinţa con- 
temporanilor, fără a beneficia de avan- 
tajele inestimabile ale adevărurilor des- 
prinse din cotidian. Filmul de actuali- 
tate — de cite ori s-a spus? — este defi- 


4 


in acută actualitate 


nitoriu pentru valoarea de ansamblu a 
oricărei cinematografii. 

Producția națională nu poate face 
abstracție de aceste evidente. S-a vorbit 
în ultima vreme, și pe bună dreptate, 
de un adevărat imperativ al actuali- 
tàtii impus cinematografiei noastre de 
viaţa însăși, de permanentele deveniri 
și mutații de conştiinţă care se petrec 


- m ¿UNA 


i 
i 
i 
TAJ 
' 


ST 


t 


m 


Rásturnárile sociale, 


Pentru filmul romànesc 

actualitatea reprezintà 
azi 

«o stare de necesitate» 


in perimetrul realitàtii socialiste. Ac- 
tualitatea reprezintá azi, pentru filmul 
románesc, o «stare de necesitate». 
Realitatea cinematografică a ultimului 
timp (pînă acum am făcut apel exclusiv 
la realitatea «de spirit» a cineastilor) 
ne îndreptățește, cred, să extragem 
cel puțin două premize (sau concluzii?) 
cu capacități generalizatoare. Prima: 
cele mai valoroase creații ale ultimului 
timp (si ne gindim în special la filmele 
anului trecut și prezent) au girul actua- 
litàtii tematice sau artistice. A doua: 
ponderea calitativă a filmelor de verita- 
bilă actualitate în ansamblul producției 
curente este încă insuficientă pentru 
afirmarea unei şcoli cinematografice 
cu contururi de personalitate ferme — 
deziderat unanim și primordial. Dar 
să procedăm sistematic... 


Putere 
şi adevăr artistic 


Despre «Puterea și Adevărul» s-a 
scris în repetate rînduri ca despre un 
eveniment al cinematografiei naționale. 
Acest film politic cu caracter de frescă, 
în care sint evocati — fără a se escamota 
dificultățile creșterii — anii devenirilor 
socialiste ale României, a atras încă de 
la premieră atenţia asupra actualitàtii 
sale de gind creator și drumul spre 
spectatori al filmului a fost marcat, 


eroii, victimele şi martorii lor («Dincolo de nisipuri») 


a ee 


„a. 


in dezbater 


„filmul românesc 


Trecutul din perspectiva prezentului («Ultimul cartuș») 


adesea, de preţioase confirmări publice 
si de critică privind calitatea adevàru- 
rilor de viață si de epocă încorporate. 
Realizatorii filmului, scenaristul Titus 
Popovici şi regizorul Manole Marcus, 
n-au primit întîmplător Marele Premiu 
al Asociației Cineaștilor destinat celui 
mai bun film al anului precedent; filmul 
lor este şi cel mai actual dintre crea- 
ţiile anului 1972, viziunea cineastilor 
asupra epocii fiind susținută de o gin- 
dire politică şi artistică matură si res- 
ponsabilă, străbătută de fiorul contem- 
poraneitàtii. «Faptul de viață» al unui 
film precum «Explozia», reprezentativ 
pentru modul de a gîndi si a acționa 
al semenilor noștri într-o împrejurare- 
limită care reclamă calități morale si 
volitive deosebite, reține de asemenea 
atenția, într-o ordine auxiliară de idei, 
asupra avantajelor oferite filmului de 
evenimentele —actualitàtii. Si autorii 
acestei pelicule, scenaristul loan Grigo- 
rescu şi regizorul Mircea Drăgan, au 
beneficiat de importantul atu al relației 
directe dintre film și viață, prezenţa lor 
în palmaresul premiilor ACIN consti- 
tuind o recunoaştere de principiu a 
valentelor filmului de actualitate. 
Aș introduce în discuție, la acest 
punct al discursului, şi argumentul 
actualitàtii artistice. Neglijăm  citeo- 
dată, prinși în mrejele actualitàtii (sau 
inactualității) tematice ale unui film 
sau altul, acest principal argument, 
şi el determinant pentru calitatea de 
ansamblu a oricărei pelicule sau a ori- 
cărei cinematografii. E inutilă, adesea, 
actualitatea tematică a unei pelicule 
în condițiile unor rezolvări artistice 
banale, convenţionale sau prăfuite. În 
palmaresul ultimului an cinematografic 
figurează si filme de veritabilă actuali- 
tate artistică precum «Felix si Otilia», 
rezultat fericit al unei laborioase con- 
cepții regizorale datorate lui lulian 
Mihu, sau «Nunta de piatră», creație a 
«tandemului» Mircea Veroiu — Dan 
Pita, operă de excepţie a filmului natio- 


nal,care atestă nu numai talentul si pro- 
fesionalismul riguros al realizatorilor, 
ci şi o remarcabilă forță de gind creator, 
Astfel de filme ne atrag încă o dată 
atenția că «bătălia pentru calitate» de 
care vorbeam mai sus nu poate fi cisti- 
gată cu «armele» tocite ale unor bătălii 
pierdute... 


PRS CIT r = 
Adieri 
livresti 
EE AE EU 


Revenind la actualitatea sau inactua- 
litatea de continut a repertoriului cine- 
matografiei nationale din ultimul timp, 
aproape fiecare din filmele vizionate 
(spun «aproape fiecare», deoarece au 
fost gi vreo douá-trei filme care nu au 
pus nici un fel de problemá nimánui) 
evidentiazá cite o problemá specificá, 
conturind stadii diferite in capacitatea 
de asimilare si de transmitere pe ecran 
a veritabilei actualitàti. O foarte actua- 
là problemà de ordin moral, de pildà, 
pune un film valoros precum «Drum 
in penumbrá», scris de Petru Popescu 
şi realizat — cu recunoscuta-i capaci- 
tate de a transpune pe ecran ambianta 
realitàtilor contemporane — de regi- 
zorul Lucian Bratu. (As adàuga, in 
aceastà ordine de idei, un argument 
«extra-artistic», argumentelor rostite 
in cronici la vremea premierei: am 
vázut pentru prima oará 'aceastà pe- 
liculá anul trecut pe litoral, acolo unde 
se petrece și o mare parte a acțiunii 
din film şi am avut senzația deosebit de 
pregnantă — intr-atit de veridic era 
surprinsă atmosfera — că întimplările 
de pe ecran constituie o prelungire a 
cotidianului estival). Senzatia de viață 
era totuși întreruptă, din cînd în cînd, 
și aceasta din pricina «adierilor livreşti» 
care pluteau deasupra personajelor, 
uneori ca niște pescàrusi de hirtie. 
Dialogurile celor două personaje prin- 
cipale, îndeosebi acelea din ambianța 


marină, rămîneau, uneori, în afara con- 
flictului psihologic, insemnind doar pe- 
te de «culoare», de «atmosferă» și de- 
venind astfel pleonastice într-un con- 
text cinematografic care — îndeosebi 
prin imagine — izbutea să deseneze 
aplicat contururile de poezie, de vis 
şi de melancolie ale mării. Astfel de 
clipe ale ecranului pot fi echivalente cu 
mici trădări cinematografice. Cuvîntul, 
astfel utilizat, poate fi considerat di- 
gresiune. Şi este, de fapt, digresiune. 

Un film ca «Explozia», despre care 
am mai vorbit, nu se ridică totdeauna 
la nivelul de interes al faptului de viață 
consemnat pe ecran, tocmai pentru că 
îi alătură acestuia (pentru a-l împlini, 
probabil, cinematografic) tipuri gi si- 
tuatii caricaturizate, ostentativ «spec- 
taculoase», deși întîmplarea autentică 
— străbătută de fiorul unor gesturi 
umane pilduitoare, de un exemplar 
eroism cotidian — nu reclamà, nici- 
decum, astfel de suporturi exterioare; 
regizorul, convingátor in relatarea fap- 
tului propriu zis de viatà, a ratat «proba 
de actualitate» pe care i-a oferit-o 
însăși realitatea, aceea de a înfățișa 
pe ecran, printr-o tipologie veridică, 
respirația unui mare oraș asupra căruia 
a planat, pentru o clipă, pericolul unui 
adevărat cataclism. Acolo, pe vasul 
în flăcări, față în faţă cu «explozia», 
oamenii şi-au demonstrat calitățile de 


po 


Un proces de conştiinţă. Femeia: acuzat si acuzator («7 zile») 


vointà si curaj specifice, in pagini cine- 
matografice tensionate. Dar dincolo 
de faptul de viatà propriu-zis, pasio- 
nantele, inevitabilele întîmplări din u- 
niversul psihologic al personajelor an- 
grenate in conflict n-au devenit si ale 
ecranului. S-au preferat, în schimb, 
rezolvări estradistice (cheful cu lăutari 
desfășurat în imediata vecinătate a in- 
cendiului), secvențe de un spectaculos 
forțat și inutil (salvarea celor doi mari- 
nari străini, petrecută în ceasul al 
paisprezecelea), etc. Nu știu cui au 
folosit aceste incidente de gust, oricum 
nu veritabilei actualități. 

Din repertoriul cinematografic de 
actualitate al anului trecut (deși paleta 
de gen este încă săracă) aș mai reține, 
considerîndu-le utile discuţiei de față, 
încă două titluri. Avem nevoie, da, de 
comedii, și un film ca «Astá seară dan- 
săm în familie» al scenaristului lon 
Bàiesu și al regizorului Geo Saizescu 
confirmă, îndeosebi prin afluenta pu- 
blicului, această necesitate. Talentatii 
realizatori şi-au propus să se ocupe 
de anumite scurt-circuite morale in- 


tervenite în viața socială, si această 
preocupare dominantă a lor este, ne- 
îndoios, de actualitate: uităm cam des 
că filmul are, poate avea, si o importan- 
tă funcție curativă. Dar ei recurg la 
tipuri și situaţii inventate, si astfel 
prejudiciază veritabila si potentiala ac- 
tualitate a peliculei. Nu intràm in amà- 
nunte «de subiect». Sá ridem, da, cu 
Dem. Rádulescu si Sebastian Papaiani, 
cit mai virtos, dar nu ne poate fi indi- 
ferent mobilul risului: o grimasá oare- 
care sau un subiect satiric de actuali- 
tate... Avem nevoie, da, si de filme de 
dragoste, cinematografía noastrá n-a 
prea avut astfel de filme, si in acest 
sens, «Pentru că se iubesc», realizat de 
Mihai lacob, constituie un fel de debut 
în gen. Notatiile psihologice ale regizo- 
rului sînt, adesea, nuantate și își află 
corespondențe veridice în viața noas- 
tră cea de toate zilele, dar veritabila 
și potentiala actualitate a peliculei este 
şi în acest caz sacrificată din pricina 
unor rezolvări infirme ale conflictului. 
Se întîmplă, cu acest film, un caz ciudat: 
morala (lipită) anulează, practic, o mare 


LLP. 


in dezbate 


Actualitatea 
nu Înseamnă actualizare facilă, 
morală «adăugată», 
decor ultramodern 


parte din contribuția personajelor la 
constituirea subiectului. 


er SIE EEE PER 
Imperativele 


În ce constau, de fapt, imperativele 
actualitàtii în filmul românesc contem- 
poran? În primul rînd, cred, se simte 
nevoia unei mult mai acuzate prezențe 
active pe ecran a personajelor speci- 


fice timpului nostru. Aceasta ar conferi. 
creațiilor cinematografice care-și pro- 
pun să vorbească despre noi, cei de 
aici si cei de acum, posibilitatea (im- 
perios necesară) de a contura profilul 
spiritual al contemporanilor noștri ca 
un dat esențial al transformărilor mo- 
rale survenite în anii socialismului. Cu 
personaje de oricînd și de oriunde, 
care se plimbă printre blocurile pre- 
zentului, nu se pot face filme de verita- 
bilă actualitate, se pot efectua doar 


Față in față: două generații şi un efort de înțelegere [«Decolarea») 


aventura scenariului 


Cum se vede în lac? 


Din, hai să-i zicem, protoistoria sce- 

nariului românesc — pe care o cunoş- 

nema team, apocrif, incă inainte de a incepe 

să lucrez în cinematografie — ne-a 

rămas un răscolitor exemplu de ceea 

ce se poate numi viziune cinemato- 

grafică a scenaristului. O notație literară și, în ace- 

lași timp, specific cinematografică dintr-un celebru 

scenariu care, spre liniștea spectatorilor, n-a deve- 

nit niciodată film: «Femeia mulge vaca. În lac se vede 

invers». Această sublimă, în echivocul ei, viziune 

filmică a intrat în legendă, în folclor şi va intra, fără 

îndoială, și în primul tratat istoric asupra cinemato- 

grafiei românești (dacă, firește, autorul lui va avea 
cit de cit umor). 

De atunci și pină în zilele noastre, au evoluat nu 
numai idealul estetic al scenaristicii, dar şi modali- 
tàtile ei de exprimare, s-a perfecționat limbajul spe- 
cific, s-a realizat o apropiere, dacă nu chiar o supra- 
punere, intre ceea ce strămoşii noştri numeau sce- 
nariu literar și ceea ce numim noi astăzi scenariu 
cinematografic. Un scriitor care compune, pentru 
prima oară în viață, un scenariu de film, știe absolut 
tot ce trebuie să știe un regizor de film, ba chiar 


Subiectul unor scenarii 
pare a fi dragostea dintre 
macara şi traveling 
întreruptă 
de un transfocator 
mai intrigant decît lago 


şı ceva pe deasupra. Subiectul nu mai e subiect 
ci o insiruire de secvențe, care, la rindul lor, sint 
o înşiruire de planuri sau cadre. O descriere nu este 
jecit un plan general sau un panoramic, o intro- 
pectie este un transfocator, atmosfera se numeşte 
enchainée, suspensul este fondu, analiza psiho- 
ogică s-ar numi prim-plan, restul e plan-mediu, 
plan apropiat, plan american etc. 

De unde ştie scriitorul toate astea, că la școală 
nu se-nvată şi nici la ședințele pe secții ale Uniunii 


scriitorilor? A tras cu ochiul prin decupajele regizori- 
lor? A tras cu urechea pe la ușile IATC? Mister. 
Cert este că vrei să citeşti o poveste cu cap și coadă, 
dar povestea nu are cap, nu are coadă şi, ceea ce e 
mai trist, nu are nici mijloc. Sentimentele sint prim- 
planuri alternate cu groplanuri, relațiile dintre 
personaje se exprimă cind printr-o tăietură bruscă 
pe... cind printr-un banal traveling orizontal sau 
vertical. Eroii nu merg pe cimp, pe stradă, ci merg 
in cadru. Nu se iubesc, nu se urăsc, nu se bat, ci se 
enchainează, se amorsează, se ascund în fondu... 
Ideile se încurcă printre distante focale, unghiuri, 
macarale, reflectoare, travelinguri, pasarele, cabluri 
şi locuţiuni tehnice. = 

Dacă ar fi să filmezi un astfel de scenariu, ar trebui 
să arăţi dragostea dintre o macara și un traveling, 
tăiată brusc de intervenția unui transfocator, mai 
aturisit şi mai intrigant ca lago. 

Aşa că, uneori, îţi vine să te-ntorci la minunatele 
vremuri patriarhale în care Maria mulgea vaca, iar 
in lac se vedea pur și simplu invers... 


Continuare in numărul următor. 
Dumitru SOLOMON 


Problemele etice la ordinea zilei («Zestrea») 


«actualizári» circumstantiale, lipsite de 
suportul adevàrurilor esentiale. 

n al doilea rînd, cred, își reclamă 
mai insistent prezența pe ecran faptele 
de viață si de muncă specifice timpului 
nostru. Cinematografia noastră s-a o- 
prit mult prea rar asupra momentelor 
esenţiale ale devenirii socialiste, a tre- 
cut dezinvolt pe lingă atitea și atitea 
evenimente ale cotidianului pe care le 
conține, la tot pasul, cronica vie a actua- 
litárii. 

În al treilea rind, cred, transpar 
foarte vag, încă, în film, conflictele 
specifice timpului nostru. Îndeosebi la 
acest capitol, creația cinematografică 
a operat, cu o consecvență demnă de 
cauze mai bune, simplificări nedorite, 
indepàrtind adesea filmele de verita- 
bila actualitate. Fie cá apar in procesul 
relațiilor de muncă sau în raporturile 
de convietuire socială, în perimetrul 
vieții familiale sau în planul conștiinței 
civice, conflictele dintre vechi si nou, 
dintre bun și rău, sau acelea dintre bun 
si foarte bun, dintre «noul de ieri» și 
«noul de miine», fac parte integrantă 
din viață și cinematograful nu poate 
face abstracţie de ele. 

În sfirsit (deși ar mai fi, desigur, si 
alte «rînduri»), soluţiile de viață spe- 
cifice timpului nostru își spun doar acci- 
dental cuvîntul în rezolvarea filmelor 
contemporane. Și ar mai fi de notat, în 


acest punct al discursului, pericolul 
«actualizărilor» artistice (polul opus, 
deci, al veritabilei actualități artistice), 
tentatia formalismului, «uşile» plantate 
în mare prin care filmul românesc nu 
poate ajunge nicăieri.. 

«Din totalul filmelor pe care le-am 
realizat — spunea tovarășul Nicolae 
Ceaușescu la întîlnirea cu creatorii 
din domeniul cinematografiei, desfășu- 
rată în urmă cu doi ani — un număr 
prea mic abordează cu profunzime Si 
curaj problemele contemporane.» 
Chiar şi la capătul unui an cinemato- 
grafic fast — în care am putut vedea 
«Puterea și Adevărul», «Felix şi Oti- 
lia», «Nunta de piatră», «Drum în 
penumbrá», «Explozia», «Cu mîinile 
curate», «Atunci i-am condamnat pe 
toți la moarte» — observația își pàs- 
trează, cred, valabilitatea. Sursele de 
inspirație ale cineastilor nu converg 
însă destul de ferm spre miezul verita- 
bilei actualități social-politice-culturale, 
rămîn adesea periferice și minore prin 
semnificațiile conținute. Dimensiunea 
spirituală a prezentului socialist este 
încă palid înfățișată pe ecran şi sîntem 
în continuare indreptàtiti să așteptăm 
acele filme care să cuprindă viața nu 
în aspectele ei empirice, ci în esentiali- 
tatea ei, în raporturile ei fundamentale. 


Călin CĂLIMAN 


Problematica unei epoci în termenii relațiilor de familie («Fraţii») 


cum se vorbește în filmele noastre 


Răzbunarea cuvintelor 


Dintre multele vorbe ca- 

re circulă în lume, de la 

nema en la om, din casă în 

casă, de la pagină la pa- 

gină de carte, de la o 

stradă la alta, de pe o 

scenă pe alta, ecranul nu le rivneste 

de fapt pe cele mai dulci. Pur şi simplu 

el doreşte cuvintele ce i se potrivesc 

lui. Nici prea scoase din cutie, nici 

prea mototolite, în stare să se ia la 

întrecere cu imaginea,dar nu să o umi- 

lească și nici să-i dea cu tifla; capabile 

să se retragă nestiute, atunci cînd pre- 

zenta lor devine de prisos, dar stind 

veșnic la pindà, gata să sară în ajutor 
fie şi numai cu o singură silabă. 


tua pentru toate artele ce lu- 
creazá cu aceastá materie primá plá- 
mădită din trecátoarele noastre vorbe, 
«cuvintul ce exprimă adevărul» este 
imperativul numărul unu, dar şi aici, ca 
şi în atitea alte privințe, cinematograful 


semne de maturitate în general, dove- 
desc o sporită capacitate de nuantare 
și în domeniul spinos al dialogurilor. 
Autenticitatea replicilor din «Explo- 
zia», darul unora de a fi o adevărată 
carte de vizită pentru personaj (scena- 
riul— loan Grigorescu), rezolvările ver- 
bale insolite pe care le-a găsit uneori 
Petru Popescu în «Drum în penumbrá», 
luminarea, pe alocuri, cu ajutorul unui 
singur cuvint, a unei întregi desfășu- 
rări de fapte, așa cum se întîmplă in 
«Zestrea» — sint tot atîtea mărturii. 
Dar asupra ultimului film am dori să 
stăruim ceva mai mult. Nu pentru că 
— așa cum s-ar putea bănui — trans- 
punerea unei piese de teatru pe ecran 
ar oferi o mană cerească criticilor cău- 
tători de noduri în papură. Am spus — 
«fără prejudecăți». Oamenii pot vorbi 
pe ecran, din cînd în cînd, ca în teatru, 
dacă el, teatrul, este surprins în unul 
din rarele lui momente cînd acceptă 
să întindă mina cinematografului. Ges- 


Un singur cuvînt poate face 
să se cutremure ecranul 
de adevăr ori de minciună 


se dovedește iubitor de extreme: cînd 
nemilos cu eroarea ori cu vorba arun- 
cată la întîmplare, cînd dispus să facă 
minuni, să cutremure ecranul cu o sim- 
plà propozitiune formată din subiect 
şi predicat. Atotinsotitoarea imagine 
modelează în alt chip legile autentici- 
tàtii, ne place sau nu ne place, sintem 
la ea acasă. De atitea ori am auzit re- 
proșindu-se filmelor noastre — şi nu 
numai alor noastre — «eroii nu vor- 
besc firesc, dialogurile sînt artificiale» 
sau «se vorbeşte prea mult», Eroii nu 
vorbeau totdeauna mai nefiresc decit, 
să zicem, într-o piesă mediocră, dar în 
cinematograf operațiunea trecutului 
cu vederea devine mai anevoioasă. 
lubind firescul,dar fără să-l transforme 
intr-un fetiş, fără să tetisizeze de fapt 
nimic (noi, cei din atară, ne indeletni- 
cim cu aceste treburi, uneori fără să ne 
dăm seama), un film îşi doreşte pină 
la urmă doar cuvintele care-i vin mai 
bine lui, personajelor sale și situației 
x sau y. 


Voris sale dulci sint vorbele «su- 
punerii la obiect». Numai de acestea 
are nevoie, numai ele îi pot aduce 
ceva. Vom încerca să surprindem, în 
acest colț, cum gi cit se supun la 
obiect cuvintele rostite în filmele noas- 
tre. «Fără ură şi părtinire», fără preju- 
decàti mai vechi sau mai noi, vom privi 
mai îndeaproape dialogul, supunindu-l 
nu unei analize de laborator, ci unei 
probe vitale: în ce măsură face sau nu 
face parte din carnea filmului. Ultimele 
noastre producții — firește, cele care 
merită să fie luate în seamă, nu acci- 
dentele nefericite gen «Săgeata căpi- 
tanului lon» — purtătoare ale unor 


tul cel mai îndrăzneț lansat de Paul 
Everac mi se pare acela de a fi încercat 
să-și întinerească eroii cu ajutorul 
limbajului. De cele mai multe ori, în- 
toarcerile la virstele de altădată sint 
lăsate pe marginea imaginilor. Mai 
mult sau mai puțin estompate, mai 
mult sau mai puțin ajustate de minu- 
nile machiajului, ale coafurii. Cutiutele 
cu farduri, șapca așezată «hoteste», 
coditele și sosetele trei-sferturi n-au 
putut, in cazul «Zestrei», sà steargà 
prea mult din frumoasele urme sàpate 
de personalitatea maturà a actorilor 
Victor Rebengiuc si Margareta Pogo- 
nat. 


Autori filmului au apelat la modali- 
tátile gindite in termenii teatrului ra- 
diofonic. Schimb de replici zglobii 
care, pentru a transmite mai apásat 
sentimentul anilor juvenili apeleazá la 
vivacitatea vorbirii asa-zis bulevardiste. 
Ràspunsuri care se terminà inevitabil 
cu «má», fraze care nu te duc cu gindul 
la un tractorist romantic din anii '50, ci 
la un «gmecher» de bulevard, tip '73: 
«tu cu stelele, eu cu lovelele», «adicá 
ce-am făcut eu, bă, tircoatá» etc. Toată 
această hirjoneală cu cuvinte de im- 
prumut sună strident pe ecran. Nu 
existenţa lor, în sine, ni se pare stinje- 
nitoare, ci efortul personajelor de a 
si le însuşi, inadvertenta dintre esența 
umană a eroilor si deghizarea lingvisti- 
că propusă. 

Cind sint puse la treburi împotriva 
voinţei lor, sau peste puterile lor, cu- 
vintele se răzbună. Cinematograful nu 
inceteazà sà ne aducà aminte aceastà 
lectie. 


Magda MIHĂILESCU 


pe ecrane 


4 i, AN 


d'a se 
E 
s 


Unui mare poet, pe patul 
de moarte,i se aducea un 
inema volum care cuprindea po- 
vestea amănunțită a pro- 
priei sale vieți. Răsfoin- 
du-l, cu mişcări obosite, el isi vedea 
acolo numele legat de ani si de intim- 
plàri cunoscute, citeva sute de pagini 
care-l povesteau în afară, pentru cei- 
lalti. Inchidea cartea cu tristețe, pen- 
tru că toate cele scrise acolo erau ade- 
vărate, dar viața lui era cu totul altceva. 
Ea nu se compunea din perioade plan- 
tate între două evenimente, ci dintr-o 
infinitate de imagini și gesturi, din 
bucurii, inexplicabile, de-o clipă, şi 
nopți fără somn, cu ochii larg deschişi 
de teamă, din hotăriri pripite și satis- 
factii care vin o oră după ce visul s-a 
stins, din idealuri stinghere în reali- 
tate, din speranţe și tăcute așteptări... 
Poeziile pe care el le scrisese nu expri- 
mau aceste lucruri, erau aceste lucruri, 
topite, contopite într-o fragilă armonie. 
Dacă a scrie biografia unui om intrat 
în istoria vieții sau a artei, poate fi o 
serioasă, rece și didactică operație, 
după cum poate fi prilejul unor ficțiuni 
mai mult sau mai puţin legate de reali- 
tatea vieții celui evocat, filmul-biografie 
ridică probleme care au dat de furcă 
si celor mai prestigioși cineasti. 
Personajul evocat are aici o exis- 
tentà materială (actorul), si se mișcă 


Producţia a studioului București. Re- 
gía şi scenariul: Gheorghe Vitanidis. 
Dialoguri: Fànus Neagu. /maginea: O: 
diu Gologan și Aurel Kostrakievi 
Muzica: Richard Oschanitzky. La vioară 
Ştefan Ruha. Decoruri: arh. Radu Căli- 
nescu. Costume: Hortensia Georgescu. 
Sunetul: Dan lonescu. Cu: Vlad Ràdes- 
cu, Tamara Creţulescu, Emanoil Pe- 
trut, Emilia Dobrin, Sebastian Papa- 


iani, Dan lonescu, Clody Bertola, Dina 
Cocea, loana Bulcă, Toma Caragiu, 
Aurel Tudose, Amza Pellea, Emil Co- 
seriu, lurie Darie, Carmen-Maria Stru- 
jac, Constantin Rautchi. 


Emotia trezità in noi 
de viata unui om care a pus 
iubirea de țară 
mai presus de orice 


Ciprian şi Bertha, valsul romantic al marii iubiri 


reia 


într-o lume vie (timpul lui reconsti- 
tuit). Timpul cinematografic rezumă 
o viață în două ore, fixînd însă, para- 
doxal, nu lungi perioade abstracte, ci 
numai compuse din timp real (minute, 
secunde), a căror semnificație trebuie 
să înlocuiască si să exprime timpul si 
viața reală. Atmosfera și detaliul suges- 
tiv sînt aici armele filmului, care nu 
poate folosi insiruirile de date puse 
cap la cap. 

Întrepătrunderea extremului parti- 
cular (momente scurte, un fel de ra- 
pide amintiri «inventate» ale perso- 
najului, care il definesc ca om viu in 
fata noastrà) si a extremului general 
(epocà, tendinte politice si ideologice, 
conflicte sociale, toate vàzute prin 
prisma personajului) fixează într-o a- 
ceeași dublă realitate mesajul, rostul 
filmului: cineastul a ales un personaj 
pentru a vorbi despre un ideal de viață, 
despre o epocă, despre soarta și pers- 
pectivele acestui ideal. 

Ciprian Porumbescu trăiește într-o 
perioadă (1853—1883) de reinviere a 
idealurilor de la 1848. Constiinta na- 
tionalà a românilor dicta luări din ce 
în ce mai hotărite de poziție impotriva 
arbitrariului dominației marelui impe- 
riu habsburgic, care trata un popor 
cu străveche existență pe aceste me- 
leaguri, ca pe. nişte tolerati, buni de 
jug si de corvoadă. 

Pe toate planurile existenței, epoca 
generează fluxul acestui ireversibil elan, 
de afirmare a dreptului național, elan 
contracarat de oprimarea economico- 
militară poruncită la Viena. 

Tînărul Ciprian Porumbescu partici- 
pă la această esențială luptă pent 
tarà, atit în formele ei directe (asociaţii 
studenţeşti, societăți cu caracter ar- 
tistic care promovează propășirea na- 
tionalà), cît si pe plan artístic, compu- 
nînd o muzică ale cărei izvoare directe 
sînt în folclorul românesc, o muzică 
care devine vestită piră în capitala 
imperiului habsburgic. El işi consacră 
viaţa, prin muzică, dorului de libertate 
al unui popor sub t în propria sa 
ta 


Acestea sint datele care au stat la 
baza scenariului scris de Gheorghe 
Vitanidis — care. semnează. si regia 
filmului. Dialogurile aparțin seriito- 
rului Fănuş Neagu, 

Aceste date indreptátesc pe deplin 
dorinţa de evocare pe ecran a figurii 
unui compozitor de renume, legat 
prin fiinţă şi talent de soarta nea- 
mului său în momente de răscruce, 

Întreg filmul, secvență după sec- 
ventá, eveniment după eveniment, 
își trage seva din fluxul patriotic şi 
revoluționar al acelor ani ai tinereții 
lui Ciprian. Revoluția de la 1848 
fusese curmată fizic, prin forța ar- 
melor, dar semnificaţiile ei majore 
prinseseră viață în sufletele noii 
generaţii. În perspectiva timpului, 
unda de soc a lui 1848 avea să deter- 
mine drumul istoric al României, 
multă vreme după ce revoluţia însăși 
rămăsese o amintire şi un fapt de 
istorie, 

Prima secvenţă a filmului pune în 
mod limpede biografia sub semnul 
evocării istorice, Ne aflăm la Putna, 
imperiul a făcut o concesie, românii 
își pot comemora 400 de ani de la 
ctitoria de către Ștefan cel Mare a 
Mănăstirii, În mulțime se află si tînă- 
rul Ciprian Porumbescu care asistă 
la ceremonie. Sînt acolo Kogálni- 
ceanu și Eminescu. La auzul acestor 
nume, în sufletul spectatorului român 
se declanșează o emoție profundă, 
pentru că în faţa noastră sînt evocate 
momente de aur din istorie. O oare- 
care. rigiditate a personajelor, a at- 
mosferei, o anume solemnitate de 
scenă — cînd Eminescu se recită pe 
sine completat de Kogălniceanu sau 
de părintele Eraclie, duc însă la un 
moment dat spre ceea ce am putea 
numi un ton festiv al evocării isto- 
rice. Ton care, pe alocuri, impie- 
tează asupra profunzimii fiorului si 
a semnificatiilor. 

Cînd. înfățișează ţăranii si viaţa 
lor pe meleagurile Bucovinei, filmul 
este încărcat de o neţărmurită dujo- 
sie, o duioşie care însă nu izbutește 
să ocolească tot timpul nuanțele 
dulci ale unui pastel semánátorist. 
Cercurile luminoase ale unor vesele 
hore sînt filmate din elicopter, întin- 
zindu-si voia bună pe spinările verzi 
ale dealurilor, nunțile sînt sclipi- 
toare în frumusețea portului popu- 
lar „scos ca din cutie“, si la şezători, 
în nopţile de vàrà, lumina focului 
desenează cerdacurile cu reflexe 
rosietice, de poveste. Lipsesc din 
aceste tablouri pictate, evident cu dra- 
goste pioasă, luminile sumbre ale vieţii 
unor oameni împilați și de boieri si 
de stăpînirea străină, Obida apare 
doar în cîntecul unei prea frumoase 
ţigănci, 

Este plină de vibrație scena luării 
cu arcanul la oaste a țăranilor și a 
acelei hore îndirjite, surde, a flăcă- 
ilor, bátind pămîntul ca o amenin- 
tare, ca un răpăit de tunet ce-l sperie 
şi-i náuceste pe oamenii stápinirij. 
Acesta ar fi putut fi tonul filmului, 
sugestia care prin emoție să ducă 
spre concluzii mai largi. Uneori, însă, 
preocuparea pentru frumusețea ca- 
drului - pare mai importanță decit 
preocuparea pentru detaliul autentic. 
Aceasta face probabil ca scena reu- 
şită de care vorbeam mai înainte să se 
încheie cu imaginea unui nostalgic con- 
voi mergind agale (să fie oare țăranii 
abia prinși cu sila?), siluete pe cerul 
de seară, foarte frumos cadru „în 
sine", incontestabil, dar parcă prea 
studiat ca să ne dea și sentimentul 


veridicitàtii. 
Societatea ,Arboroasa", condusă 
de Ciprian Porumbescu, apare în 


film sub forma unui grup de tineri 
plini de voie bună, foarte simpatici 
de altfel, dar entuziasmul lor explo- 
ziv nu dă o sugestie suficient de 
bogată a unul grup revoluționar, 
prezentind un pericol pentru stă- 
pínirea de la Viena. De altfel această 
stăpinire ia ființa unui comisar impe= 


rial, ale cărui grimase mînioase nu 
reuşesc să sugereze, decît numai 
într-o. zonă comică, formidabila pre- 
siune - polițienească prin care impe- 
riul îşi ţinea în lant supușii. 

Cealaltă latură a filmului o consti- 
tuie însăși povestea vieții compozi- 
torului. Aici lucrurile sînt mai sim- 
ple. Climatul muzicii pe cafe el o 
compune este sugerat prin lungi 
planuri învăluitoare, cu pajiști peste 
care trec norii, desisuri de pă- 
dure, apusuri de soare și seara, în 
albastrul cerului, luna nouă. Travel- 
ling-uri circulare dansează în jurul 
dansului perechii îndrăgostite sau le 
pecetluiesc primul Jung sărut. 

Timida fată este însă fiică de pas- 
tor, şi pastorul se opune cu ínversu- 
nare legăturii ei cu un ortodox. Ci- 
prian Porumbescu pleacă la Viena, 
se întoarce, compune opereta „Crai 
nou", al cărei succes la Braşov va 
însemna pentru el un început al 
sfirsitului: pierderea fetei pe care 
o iubeşte şi manifestarea din ce în 
ce mai acută a unei boli de piept, 
urmare a unei ierni petrecută în 
temniță, 

Narațiunea filmului este dublată 
de un caleidoscop de imagini, 
de peisaje idilice, de lungi schimburi 
de priviri tăcute între îndrăgostiți. 


Scena de la temniţă, înttinirea dintre 


Es 


„Crai nou“, succesul unui artist şi izbinda unei culturi nationale 


LY 


Ciprian şi Bertha, se compune din 
(parte |ungi prim planuri ale celor 
doi privindu-se. Invenţia regizorului 
urmează aici apăsat și voit tradiția 
imaginilor frumoase şi a sentimente- 
lor ináltátoare epurate de „proză”, 
însetată de miturile romantismului, 

Dincolo de discreta si sensibila 
interpretare a Tamarei Creţulescu 
(Bertha) și de buna alegere a tinárului 
Vlad Rădescu în rolul titular (asemă- 
nare fizică izbitoare cu Ciprian 
Porumbescu), în film apare o galerie 


Romantismul unui artist vizionar 


- Ya e | lată un film străbătut de la prima la ultima sec- 
A ventá de nobile idei si sentimente, de patos şi opti- 
ema mism, în care arta realizatorilor lui — si în primul 
rînd a regizorului Gheorghe Vitanidis — a reușit 
să depăşească acea stînjenitoare impresie a trecerii 
deliberate, previzibile prin toate punctele tematice, 
tare încheagă de obicei o demonstrație (impresie oferită de cele 
mai multe din filmele noastre). Biografia zbuciumată a lui Ciprian 
Porumbescu e exemplară pînă la didactic, în filele el regàsesti 
toate semnele ce disting o personalitate de excepție și o recomandă 
fără rezerve stimei generale. Panegiricul de factură romantică, 
obișnuit în producțiile cinematografice ale genului, devine prin 
elanul Viziunii regizorale si prin virtuozitatea operatorilor un dis- 
curs despre puterea miraculoasă a dragostei, a creației, despre pa- 
triotism, despre încrederea neţărmurită în viaţă și în frumuseţea 
naturii româneşti, 

Teama căderii în clişeu, cu care al intrat în sala de prolectie, 
îți este risipită de neprevázutul cu care sînt rezolvate situații 
şi conflicte devenite, datorită uzurii, abstractiunt irelevante, sub- 
capitole de istorie, mitologie recurentă. Ca să spui atit de multe 
intr-un singur film, şi să şi reuşeşti să faci aceasta într-un mod 
insufletitor —este neindoios o performanţă, 

Reusita lul Vitanidis vine deci,in primul rînd, de lasinceritatea 
Interpretárii faptelor, de la Unitatea, de-a lungul a aproape patru 
ore de film, a acestei cuceritoare sinceritàti, Aura cu care e învă- 
luit de legendă Ciprian Porumbescu nu scade atunci cînd eroul 
iubește, participă la veselia zgomotoasă a prietenilor, hoináreste 
prin polenile înverzite, dansează în saloane vieneze. Sentimentul 
fuziunii cu trecutul vibrează cînd figuri ilustre ale culturii noas- 
tre — Eminescu, Kogălniceanu, Slavici — sînt aduse în prim-plan 
să-şi afirme credinţa prin citate rezonabile, lar atunci cînd minuna- 
tele cîntece ale tinárulul componist sine chemate să recorstituie 
o scenă memorabilă, prezenţa intensă a muzicii nu alterează, ci 
sporeşte emoția spontană şi impresia de participare directă la ac- 
tiune, pentru că dincolo de chipurile vii ale personajelor, muzica 
joacă rolul principal în această peliculă? ea inseriazà datele bio- 
grafiei în aşa fel încît să le dea patina vieţii adevărate si a Istoriei 
redescoperite, 

Un Important laborator de mijloace s-a plecat sub mina lui Vita. 
nidis spre a pune în lumină viziurea sa asupra „momentului Cipran 
Porumbescu“, de la admirabila echipă de actori la pelicula color 
şi ecranul panoramic, de la sunetul viorii lui Stefan Ruha la forma- 
ţia de balet şi la orchestra condusă de Paul Popescu. 

Fireşte, o asemenea solemnă evocare nu putea să nu fle umbrită 
de unele stingàcii. Închisoarea sub iarnă sesimte confecţionată din 
carton, anume împrejurări devin melodramatice, dansurile popu- 
lare de la Stupca evoluează pe linia folclorului de cabinet, unele 
scene suferă da o prea atentă aranjare, personajele fiind atunci 
împinse „la rampă” spre a-și spune foarte răspicat mesajul, cîteva 
ansambluri sînt dilatate exagerat de aplauze si exultàri din recuzita 
altor vremuri, Din această pricină expresia apare redondantă, iar 
ritmul scade, x 

Evocarea, deopotrivă dramatică şi muzicală a artistului şi 
infliciratului patriot care a fost Ciprian Porumbescu, este o reuşită. 
Un film educativ, emotionant, care se urmăreşte cu plăcere. 
Mesajul său, exprimat cu mijloacele inteligenței si artel, se 
descoperă în întregime generos şi fertil. 


Mircea Horia SIMIONESCU 


impresionantă de actori de solidă 
reputație: Dina Cocea, degajind o 
fermă prestanfá; Clody Bertola, 
fragilă şi discretă; Emanoil Petrut, 
plin de un dinamism teluric, Amza 
Pellea, nuantat cu subtilitate; Toma 
Caragiu, amenintitor și în acelaşi 
timp derizoriu; Joana Bulcă, elegantă 
şi pertidă; lurie Darie, portret în 
tonuri sensibile; Sebastian Papatani, 
entuziast şi sentimental, Nu ‘putem 
trece peste compoziţia lui Dan 
lonescu, inginerul de sunet al fil. 
mului, care în pastorul Gorgon oferă 
un. portret nuantat al intolerantei 
bigote. . Dintre toate portretele, 
aş aminti îndeosebi compoziția lui 
Constantin Rautchi, hoţul din tem- 
nitá, plină de harul minunat al vieţii, 
Construit sigur și cu măiestrie, 
hoțul dovedeşte capacitatea regizos 
rului de a îndruma actorul si de a 
reuși portrete de mare vigoare; 
capacitate pe care nu a utilizat-o 
de-a lungul filmului tot timpul la 
intensitatea ei maximă, unele apa» 
riţii fiind diminuate de gesturi cons 
ventionale, veselii convenționale, dus 
ioşii conventionale, furii „negativa“ > 
și ele cam convenţionale uneori. 


Imaginea, somptuoasá (pe ecran 
panoramic), se situează în zona unei 
lumi înfrumusețată de amintire şi de 
omagiu, Peisaje splendide alunecă 
poetic, pline de o lumină adeseori ireal 
de frumoasă: cimpuri de flori, pomi 
în floare, cerul tremurind sub raza 
craiului nou, crîngul scăldat de lună, 
noaptea străpunsă de lumina făcli- 
ilor. Ovidiu Gologan şi Alexandru 
Kostrakievici sînt nişte profesionişti 
şi asta se simte din plin nu numai 
cînd camera execută mișcări comple- 
xe si dificile, 

Istoria este văzută în-acest film 
prin aburul sonor al ,Baladei", 
nostalgice peisaje si evocări. 

Radu Călinescu a conceput deco. 
ruri sobre în spiritul tradiției artei 
populare românești, decoruri în 
deplin acord cu viziunea regizorului, 
iar Hortensia Georgescu a desenat 
costume inspirate din autenticul pore 
tului de atunci fără să se lase furată 
de imaginaţia tulorii şi formelor, 
dar şi fără să dorească o patinare a 
lor, care ar fi venit în contradicție 
cu spiritul întregului film, 

Biografia lui Ciprian Porumbescu 
înseamnă muzică. Dincolo de film, 
cîntece ca „Trei culori...” sau ,Pe-al 
nostru steag" trezesc în noi, cei de 
azi, ecouri adinci şi názuinfe scumpe, 
jar frumuseţea nostalgică a , Baladei" 
înfiripată pe vioara. lui Stefan Ruha 
constituie o reală desfátare. 

Evocarea vieții și timpului unui 
compozitor si patriot ca Ciprian 
Porumbescu este un act pozitiv și, 
necesar de cultură. ÎI salutăm în 


primul rînd pentru actualitatea pat 
triotică a mesajului. Pentru emoția 
trezitá în sufletele noastre de viaţa 
unui om care a pus iubirea de tard 
mai presus de orice. 


Don COMSA 
9 


fatá 
în față 


| 


— Filmografia dumneavoas- 
trà de pinà acum, stimate Gheor- 
ghe Vitanidis, màrturiseste preo- 
cuparea pentru temele si conflic 
tele contemporane. Cu „Ciprian 

Porumbescu” — care, ştiu, e un proiect mai 
vechi — ne oferiţi o pagină din istoria româ- 
nească a secolului trecut, privită prin biogra- 
fia uneia din figurile lui marcante. Este o 
schimbare de direcţie în creaţia dumneavoastră? 


— Să ştiţi că, de fapt, eu am început cu ,Ci- 
priam Porumbescu”. Am scris scenariul în 
1953, în vederea susținerii lucră mele de 
diplomă. l-am descoperit atunci biografia, 
o biografie extrem de interesantă care, deși 
plasată cu un secol în urmă, mi s-a părut în 
multe privințe de o profundă actualitate. Prin 
puterea lui de dăruire fără limită unui unic 
tel: acela de a se confunda cu názuintele cele 
mai indite ale poporului, ale oamenilor în mij- 
locul cărora s-a născut. Am mai prins încă în 
viaţă bătrîni care i-au fost elevi, iar personali- 
tatea lui era atît de vie şi de prezentă în cor şti- 
inta sucevenilor şi a celor din Stupca, încît 
şi copiii îmi puteau povesti biografia lui care 
s-a transmis din generaţie în generație. Oamenii, 
și atunci ca și acum, îl cîntă si pling. Și au trecut 
20 de ani... Dacă vreţi, putem vorbi şi despre 
„20 de ani de cinematografie ai regizorului 
Vitanidis" 

MR ASIA EE SR IO RN 

— Vă rog chiar, cu atît mai mult cu cît 
aceşti 20 de ani sînt şi ai cinematografiei noas- 
tre, iar căutările, aşteptările și speranțele 
dumneavoastră sînt comune tuturor celor 
care i s-au devotat. 


A CSUC PRI A IT IT PE 

— Eu am mai scris mult despre acest capi 
tol. S-a mai şi publicat, e adevărat că'nu ati 
publicat chiar tot. Deși schimbul sincer și 
competent de opinii hu poate jigni pe: nimeni. 
Dimpotrivă. ... Cele mai bune intenţii de sta- 
tornicire a unui climat organizatoric şi artistic 
în cinematografia noastră au avut mult de 
suferit de pe urma nesfirgitelor fluctuații, 
Vorbim mult despre o şcoală națională de film, 
despre prestigiul naţional si mondial al fil- 
mului românesc, dar ràminem încă departe dea 
contura și une o personalitate a filmului 
românesc. Putem vorbi despre evadări soli. 
tare. S-au creat chiar mituri, mai mult sau mai 
puțin întemeiate... Sperăm, în continuare, că 
printre directorii noştri artistici se vor ivi 
oameni care să-și lege întreaga ființă, întregul 
destin, de soarta filmului românesc. O lege a 
cinematografiei ci iZ. A crescut nu. 
mărul de e.Ac creatorilor de 
filme. Mă bucură > real 
ale foștilor mei studenți. i 
poate. Lipsesc, însă, nebánuit py grav, 
mabil, cadrele medii de creatie: asi 
secunzi, cadre de productie competente; 
tarea tehnică a Buftei trebuie urnitá şi alin 
la nivelul tehnicii mondiale. Să nu uităm că 
filmul trăiește prin standard-uri. Altfel, nu 
pătrunde chiar dacă ne-am imagina că benefici- 
em de o bună publicitate în lume, chiar dacă 
s-ar găsi distribuitori entuziaști care să ne cum. 
pere filmele 1 cuvint despre pro- 
ducător: pretutindeni în lume, jucătorul 
acceptà sau propune un scenariu e devine 
film. Se ocupă îndeaproape de zarea fil. 
mului. La noi, transcrierea sce 
cultă, chiar" în faza lui finală, în 
cunoaşte uneori modificări care 
turgie, de scenariul literar. Eu cred că 
bine însă ca toate dezideratele producăt 
să fie exprimate Ye la inceput, pentru a evita 
irosirea unor fonduri si modificări inabile, 


tin de drama 


10 


Tot timpul am a sentimentul 
că cèle mai bune 


„Dimitrie Cantemir“ 
după un scenariu 
de Mihnea Gheorghiu 


care sărăcesc unitatea stilistică si, uneori, 
valoarea artistică a filmului. Făcute la timp. 
aceste modificări s-ar putea integra organic... 
N-as vrea să se înțeleagă că întreaga răspundere 
o poartă producătorii. Este știut că marele 
artist impune şi promovează adevărul vieții 
prin forţa creaţiei sale. Chiar-dacă în cazul 
nostru costă foarte -mulți bani și presupune 
multe semnături ... Nu mă pot făli că am fost 
contemporan cu mari genii în domeniu! crea- 
tiei cinematografice naționale, dar nu omit 
nici partea mea de responsabilitate. Este însă 
necesară și o responsabilitate colectivă. Or, 
organismul menit s-o determine — Asociația 
cineaştilor —ar trebui să promoveze, să 
concretizeze idealurile care zac în fiecare 
din noi. Lucru pe care nu-l prea face... 
Pe timpul cînd am început eu, însă, în 
condițiile în care producătorul dorea o 
comedie sportivă, după ce toți ceilalți 
colegi ai mei îşi aleseseră temele preferate, 
mie îmi ràminea dreptul de a debuta sau nu, 
cu „Băieţii noștri”, Azi, cred că nu am greșit. 
Pentru că faima mea de excelent organizator 
şi regizor secund — uneori denumit „regizor 
din partea română” — m-arfi putut împinge 
către o muncă administrativă în domeniul 
creaţiei. Şi nu regret nici că am refuzat în repe- 
tate rînduri funcția de director. Pentru că, 
după „Băieţii noștri”, mi s-a acordat creditul 
de a face un „Gaudeamus igitur“, un „Răută- 
ciosul adolescent“, un „Facerea lumii”, un 
„Ciprian Porumbescu” ... "Deși tot timpul am 
sentimentul că cele mai bune filme ale mele 
n-am apucat încă să le realizez, Zac, în vrafu- 


“rile detupajelor mele, teme si idei dragi 


(„Scrisori întîrziate” sau „Porţile“, „Apus de 
soare” sau „Bietul Joanide”, „Treptele mării” 
sau „Dunărea revărsată” etc.). Pentru multe 
dintre ele a mă apuca acum să le fac, ar fi prea 
tirziu... Eroul „Scrisorilor intirziate", de exem- 
plu, avea 20 de ani si filmul urma să se facă la 
20 de ani de la terminarea războiului; „Porţile“ 
avea drept fundal hidrocentrala de la*Porftile 
de Fier, care a fost inaugurată demult; „Dună- 
rea revărsată“ se petrecea pe șantierul naval 
al Brăilei la data nationalizàrii: „Treptele 
mării“, pe șantierul orășelului de la malul 
mării, denumit astăzi ,Olimp", etc., etc. Sau, 
cine ştie, de exemplu, că „Răutăciosul adoles- 
cent" trebuia să fie făcut cu trei ani înainte 
de „Un bărbat și o femeie”? Chiar şi „Ciprian 
Porumbescu", făcut acum 20 de áni, ar fi avut 
altă rezonanţă şi poate şi alte urmări. Poate că 
filmul acesta ar fi deschis o cale marilor perso- 
nalitàti ale spiritualității noastre, care și-ar 
Yi căpătat dreptul la existența pe ecran, ală- 
turi de mari voevozi care au inspirat pelicule 
de valoare ale cinematografiei „noastre. Pen- 
tru că poporul român şi-a cunoscut propășirea 
nu numai prin bătălii şi mari conducători de 
oşti, ci şi prin (si acum citez din dialogul lui 
Fănuş Neagu): „Voievozi în Scaunul gîndirii 
româneşti” 
E] 
— Pentru că v-aţi intors la Ciprian”... 
Lati conceput în mod deliberat ca o pendulare 
între istoric şi biografic? Sau este dubla bio- 
grafie a unui om şi a unui moment istoric? 
— 
t rea cem incursiuni în filozofie 
1 persona RE în istorie și, mai 
imatului care permite nașterea şi 
unei personalități. Ciprian a cîntat 
glie, de libertate, de independență 
nostru, trăind pe un petec de pă- 
sub dominație habsburgică. De 
e sale cele mai dragi au fost stră- 
de aceste idealuri. În ce prives- 
viața lui „intimă, dragostea lui pentru 
z dedenitá legendară — tragica luj 
de dragoste (pe care n-am putut-o 
cu atît mai mult cu cit ea mia 
juit un conflict între două concepții care 
neau împlinirii fericirii 
ON care aminteste de dragó 
eS şi Julieta, nu ocupă în fi! 
iu firesc, acela care l-a ocupa 
a lui Ciprian. Dimensiunea rom 


m è Gheorghe Vitamidis: 


patriotică, de dăruire fără limite unui ideal 
suprem, a fost esenţială pentru existenţa 
lui Ciprian, şi de aceea ea ocupă un loc cores- 
punzitor în film. Gresind sau nu — las spec- 
tatorii să mă judece — m-am străduit să trans- 
mit contemporanilor tocmai ceea ce a fost 
esenţial în existența acestui OM al secolului 
trecut gi, ca să fiu sincer pînă la capăt, marile 
trimiteri în actualitate le-am căutat, le-am 
desprins din creaţia lui, care s-a confundat cu 
conştiinţa acestui popor. Risc să spun vorbe 
mari, dar versurile sale, gintecele sale consti- 
tuie un ideal suprem, ideal care nu-i aparţine 
numai lui. Din păcate, şi pentru că s-a stins 
prea devreme, și pentru că n-a beneficiat de 
condiţii pentru a-şi împlini talentul, el nu a 
lăsat opere care să se înscrie în patrimoniul 
muzica! universal. Chiar la noi, mulţi l-au con- 
testat, uitînd că multe din melodiile sale au 
traversat secolul şi sînt cîntate în clipele cele 
mai seumpe nouă. Aș dori oricărui compozitor 
de azi să lase o melodie ca „Pe-al nostru 
steag", o melodie care să se cinte cu acelaşi 
fior peste un secol, 


— S-a reproșat filmului dumneavoastră un 
anume  idilism, care atinge in special 
povestea de dragoste; desfășurarea ei în 
sinul unei naturi exuberante, revenirea aproa- 
pe obsedantă pe imaginile copacilor infloriti, 
etc. Cum priviți acest reprost 


— În intenția mea aceste scene au avut o 
funcţie diferențiată: pe de o parte, ele aveau 
menirea să recompună mediul uman, social 
şi geografic care au hrănit personalitatea lui 
Ciprian, iar pe de alta — și acum mă refer în 
special la finalul filmului — florile aveau func- 
tia dramaturgică de a reda ofrandele sufletului 
i ale naturii aduse celui care a fost Ciprian 

orumbescu, Am insistat asupra lor, tocmai 
pentru că Ciprian a cîntat, neegalat pînă as- 
tăzi, primăvara şi luna mai. Ele au fost obsesia 
vieţii sale, care avea să se stingă tot într-o 
primăvară: aceea a anului 1883. .... 


— Ştiu că filmul acesta vă este foarte drag. 
Este el acel „Ciprian Porumbescu” pe care 
l-aţi visat acum 20 de ani? 


— Concretizarea imaginii ideale, concepută 
în decupaj sau chiar în scenariul literar, cunoaș- 
te multe mutații în procesul transpunerii ei 
cinematografice. Uneori chiar o vulgarizare. 
De aceea foarte multi mari scriitori se opun 
concretizárii operei lor pe ecran. Din tara 
noastră eu cunosc cel puţin trei... Opera mea 
fiind destinată cu precădere ecranului | şi su- 
pravegherea acelei concretizàri revenindu-mi 
mie, am luptat din răsputeri cu timpul, cu 
limitele materiale, pentru a reda pe ecran un 
Ciprian aja cum l-am visat eu. Si el astăzi 


să lase o melodie ca 
„Pe-al nostru steag“, 
melodie care să se cinte 
cu acelasi fior 
peste un secol 


este Vlad Rădescu, poartă amprenta plastică 
a lui Ovidiu Gologan și a lui Aurel Kostra- 
Kievici, vioara lui vibrează sub mînă măiastră 
a lui Ştefan Ruha, tàlmàcirea temelor sale îi 
aparține lui Richard Oschanitzki, şi eroii mei 
ideali se numesc, pe rînd, Emanoil Petrut şi 
nu părintele iraclie, Dan Jonescu și nu pasto- 
rul Gorgon, Tamara Crețulescu si nu Bertha, 
Amza Pellea si nu Carol Minelli, Sebastian 
Papaiani şi nu Voronca, lurie Darie şi nu Nas- 
tasi, loana Bulcá și nu doamna Kanitz, Emil 
Coșeriu și nu Andrei Birseanu, şi lista asta 
s-ar putea continua la infinit cu mari persona- 
lități ale teatrului şi filmului nostru, care au 
omagiat realizarea acestei pelicule, au făcut 
să renască Ciprian pe ecran, aducînd, o dată cu 
ei, forța lor de creație, dar şi existenţa lor în 
conştiinţa publicului. lar dacă publicul va uita 
cum se numesc şi-i va confunda cu personajele 
reale, dacă filmul va pătrunde în conştiinţa 
lui, aşa cum au pătruns cîntecele lui Ciprian, 
înseamnă dP mi-am făcut datoria, n-aş avea 


după 20 de ani 


tiale. Dar sîntem încă la început de drum. Am 
o certitudine însă: respiraţia publicului de 
pină acum care a fost sincronă cu imaginea... 
Mulţumesc prietenilor ca si anonimilor pentru 
telefoanele, telegramele şi scrisorile primite, 
Dar bătălia în timp a filmului, forţa lui de a 
străpunge zidul- deceniilor, locul pe care îl 
va ocupa în creația mea şi istoria filmului ro- 
mànesc, urmează să fie judecate în timp. Deo- 
camdată, sîntem pe mina distribuitorilor, Cum 
vor şti ei să transforme acest film într-un act 
cultural și politic, rămîne de văzut. Filmul are 
toate datele tehnice ale cinematografului con- 
temporan (ecran panoramic, sunet stereo- 
fonic ) pentru a cunoaşte o difuzare națională 
şi internaţională pe măsura intentiilor noastre. 
Este adevărat că a existat şi climatul şi înțelege- 
rea pentru a-l face aşa cum mi-am propus, 
CTE E ETA A ES 

— Clasica intrebare de final: ce planuri 
aveţi? Ştiu că în curînd incepeti filmul „Dimi- 
trie Cantemir“ după un scenariu de Mihnea 
Gheorghiu. Dar mai departe? 


— Colaborarea mea cu Mihnea Gheorghiu 
durează de mai mulţi ani. „Dimitrie Cantemir“ 
va fi un film naţional, omagiind împlinirea a 
300 de ani de la naşterea marelui nostru savant 
si om de stat. Atit. Trebuie să fie un film impor- 
tant. Deocamdată, este foarte greu... lar mai de- 
parte, astept sufocindu-mà aproape, legătura cu 
pămîntul. Am teme dragi, de actualitate, care se 
pot face si sper să apuc să le fac. Şi pentru asta 
beneficiez de prestigioasa colaborare a unor 
condeie de frunte ale literaturii noastre ca 
Marin Preda, Fănuş Neagu sau Eugen Barbu... 
Păcat că realizarea unui film durează atît de 
mult ... 


de regretat nimic față de intenţiile mele ini- Eva SÎRBU 
Filmografie 
@ 1953: debut cu Ziua Tineretului, documentar despre Festivalul Mondial al tineretului, 


din București, 


O 1953—1958: asistent şi regizor-secund la filmele: „Desfășurarea“ (de Paul Călinescu); Citas 
dela sfárimata” (de Marc Maurette); „Ciulinii Bărăganului” (de Louis Daquin). 
0 1959: debut în filmul artistic cu Băieţii noştri. 


O 1961: Post-Restant. 


O 1964: Gaudeamus igitur. Film distins cu: Marele Premiu Delfinul de Aur la Festivalul 
international al filmului dé la Teheran — 1965; Premiul | la Festivalul International al filmului de la 
Gottwaldov — 1965: Diploma de Onoare la Festivalul internaţional al filmului de la Gijon — 1966; 
„Drapelul de onoare” la Festivalut international al filmului de la Teheran — 1965, 

O 1965: Regizor din partea română la „Serbările galante” de René Clair. 


O 1966: Şeful sectorului suflete. 


@ 1968: Răutăciosul adolescent. Film care a obținut Medalia de aur pentru interpretare feml. 
nină la Festivalul de la Moscova — 1969, Diploma de selecție şi participare la competiția pentru 


Oscar — 1969. 
O 1971: Facerea lumii, 
e 1972: Ciprian Porumbescu. 


spectator incomod 


Un dramaturg entuziast 


A început ca în filmele de aventuri: 
cu. un telefon alb-bombon (am 
hotărît să termin cu sabloanele roz). 

— Aşi avut O idee bună într-o 
emisiune tv. S-ar putea face un film 
de actualitate, 

Vă daţi seama că m-am bucurat 
mult. 

Pe urmă n-a mai fost ca în filmele 
de aventuri. Alea au happy-end. Eu 
n-am! 

Am fost chemat de un producător 
simpatic, am discutat, am căzut de 
acord asupra ideii şi am spus: 

— Nu mă pricep să scriu scenarii. 

— 12171 


După o scurtà gindire, mi s-a 
răspuns: 

— Nu-i nimic! Se întîmplă. Rar, 
dar se întîmplă. Tocmai a venit la 
noi un dramaturg entuziast si entu- 
ziasmat de ideea dumitale. Vei fi 
ajutat şi contactat. A 

Dramaturgul care m-a contactat 
nu fusese încă jucat de nici un 
teatru, dar luase deja un premiu 
pentru piesele lui. N-am înţeles 
cum vine problema. Asta nu con- 
tează însă, pentru că eu nu mă 
pricep la dramaturgie. Mi-a spus că 
ea (adică ideea mea) 1-3 entuziasmat 
din auzite, întrucit nu văzuse emi- 


siunea, dar că faptul nu are impor- 
tants creativă şi că domnia sa are 
un stil de lucru ce mei pe linie 
cerebralo-inventivă. Condiţia pe care 
mi-a pus-o tovarășul dramaturg a 
fost următoarea: să nu-l scol dimi- 
neata, pentru că el se culcă tirziu. 
Dacă am nevoie să-l contactez, îl 
pot găsi între orele 23,01 şi 23,14 
pe Calea Victoriei, fàcindu-si poftă 
de mincare. 

Eu respect creația şi nu l-am 
sculat niciodată. |Nu voiam să-i 
schimb cumva modul de gindire. 

Am aşteptat, Am aflat apoi că a 
chinuit lumea cinematografică cu 
un așa-zis scenariu după ideea mea 
și după stenograma emisiunii pe care 
i-o dădusem, scenariu care n-avea 
însă nimic comun nici cu ideea și 
nici cu filmul. Specialiştii l-au respins 
si bine au făcut! Aga că din entuzias- 


Din 1962, Gheorghe Vitadinis este cadru didactic la 1.A.T.C, Actualmente profesor de regie de film, 


mul lui pe ideea mea n-a ieşit nimic 
în etapa |, care durează de aproape 
un an. Probabil că entuziasmul se 
canalizase greșit: aici nu merge să 
iei premii pe scenarii de film care 
n-au fost făcute film. 

Nu l-am mai deranjat pe drama- 
turg, intrat în a doua perioadă de 
gestație. Nici el nu m-a deranjat. 
Recunosc sincer'că nu m-aș fi supărat, 
dacă m-ar fi deranjat chiar și dimi- 
neata. Dar v-am mai spus: eu nu 
mă pricep la dramaturgie. 

„Vite așa ne creăm singuri greutăţi, 
ca să avem pe urmă cu ce lupta 
„pe traseul noutàtilor sortimentale", 
cum înţelept spunea un coleg de la 
radio, într-un opus consacrat vieţii 
noastre, Pentru că, stimate coautor 
entuziasmat, viața e o luptă. Nu? 


Alexandru STARK 


e 


O perioadă aspră din activitatealle- 

gală a partidului, în care cea mai frec- 

inema ventă ipostază a represiunii siguran- 

fei era moartea. „Şansa“ unei sin- 

gure posibilități de a greşi. Cea mai 

mică  Imprudență, cea mal mică 

slăbiciune, putea costa viața întregului grup 

de comunişti. De aici necesitatea unei orga- 

nizări lreproşabile a acțiunilor, un stadiu profe- 

sionist al luptei angajind forțele cele mai pregá- 

tite, mai perspicace. Este etapa dificilă pe care 

și-au ales-o de evocat în scenariul lor Alexandru 

Siperco si Vladimir Popescu—Doreanu. Este şi 

contribuţia lor originatà in completarea tablou- 

lui cinematografic al eroismului lucid al acelor 
vremuri. 

Dacă „Străzile au amintiri“, „Canarul şi visco- 
lul" sau „Urmărirea“ işi plasau conflictele între 
grupa de utecisti şi rețeaua vastă:de urmáritori 
al Sigurantei şi gestapoului, ,Ceata" mută cen- 
trul de greutate dramatică spre interiorul grupului 


O singură pedeapsá a trădării: 


Nlegalitate, Primejdie. 
Moarte, 
Suspiciune, Încredere. 
Probleme de conştiinţă 
într-un film de actiune 


clasicele ecuații criminalistice, În împrejurări is- 
torice capitale, „Jocul“ de-ă detectivul şi vinova- 
tul capătă o miză morală covirşitoare; crima trá- 
dări! nu mai e crima împotriva unui om oare- 


moartea 


(Adela Mărculescu și Emmerich Schäffer) 


care acționează în jurul unui laborator clandasti 
ce produce explozibil. În grupul acesta 
sugerează — cineva a trădat făcindu- 
zător de uciderea citorva luptători si periclit 
> cont'huare acţiunile celorlalți. Scenariul e con- 
struit strîns pe această tensiune continu 
abilă, tatonări reciproce, supozitii cînd in 
cînd certificate, ca într-un obişnuit poliţist psih 
logic, pástrind rigorile și surprizele genului, des 
fășurate însă într-un climat cu totul diferit farà de 


care, ci crima împotriva umanității, împotriva 
unui tel major: eliberarea ţării. Într-un asemenea 
context de aspru şi grav imperativ care cere eva- 
luarea şi reevaluarea fiecărui simpatizant intrat 
existăun pericol poate mai grav chiar 
rea, ne sugerează scenariul. ŞI, anume, 
¿nel psihoze a suspiciunii, a neîncrederii 
aliza moralmente tot grupul, şoc 
care contează foarte tare siguran- 
grup omul ei, nu numai 


pentru a contracara tentativele de sabotaj şi 
a ajunge treptat pe filieră pînă la centrul 
mișcării, dar şi pentru a semăna, între tova- 
rásii de luptă îndoiala şi panica. Acest dublu 
plan de acţiune psihologică: cintàrirea lucidă, 
circumspectá a fiecăruia, fără judecăți pripite, 
apriorice, prin demonstrarea aproape matematică 
a dovezilor trădării de către conducătorul gru- 
pului, profesorul (singurul, pcate, în afara bš- 
nulelilor), lar pe de altă parte acumularea subte- 
tană a tensiunilor, rábufnirea unor cmenesti an- 
tipatil cri simpatii, slăbiciuni fireşti pe care con- 
tează în fitajul moral inamicul, dau o consistentá 
dramatică sporită scenariului „Ceţei”. Detaliile 
psihologice sînt bine marcate, jocul bánuielilor 
inteligent condus, morivările acţiunilor sint lo- 
gice, nu forţate ca în atitea tentative autohtone 
ale genului. E 

În această povestire, iscusit condusă siinchegatá 
dramaturgic, se simte experienţa de Viaţă a scril- 
torului Alexandru Siperco, cunoscind istoria nu 
numai d'n manuale, ci şi dintr-o trăire efectivă a 
evenimentului, De alci o tratare a temei dindun- 
tru, o încadrare a ei sensibilă şi inteligentă în- 
tr-un univers uman şi geografic plin de culoare și 
autenticitate. 

Paula — unul din personajele cele mai complexe 
ale partituriidramatice— „susţine “pină la un punct 
cu abil tate, tehnica „bulgărelui de zăpadă“, a 
binulelilor ce se string în trepte, demonstrate de 
ceilalți sau infirmâte de ea. Surpriza finală a fil- 
mului e bire gindită dramaturgic, dar nu tot atit 
de bine susținută cinematografic: jocul se preci- 
pită, simplificindu-se mult spre final, autorii îşi 
pierd eleganța de pînă atunci, lovesc repede şi _ 
brutal, cam fără stil, le-aș reproşa. Distribuţia, 
în special cea de planul doi, impune otipolog'eva- 
riată si bine valorificată în Imagine. Există însă, 
în alegerea interpretului trúditorului (pe care, 
evident, dat fiind caracterul filmului, n-o să vi-l 
divulg) o marcare cam apăsat teatrală care, chiar 
dacă urmărită ca efect de către regizor, nu avan- 
tajează, “cred, jocul surprizelor, tehnica scontatá 
a misterelor. 

Interpretarea e sensibilă, nuanţată, se remar- 
că indeorebl contribuția celor două actrițe, Marla 
Rotaru si Adela Mărculescu. Maria Rotaru revine, 
după „Canarul şi viscolul”, cu o experienţă cine- 
matografică sporită, cu acea armonizare expre- 
sivă a gestului cu tăcerea, cu subtextul — mai im. 
portant uneori în film decit rostireareplicii. Q 
simți pe tinăra „tehnică“ a profesorului într-o 
permanentă, prematură autocenzură impusă de 
situaţia ei specială, izbucnind o singură dată, co» 
pilàreste, în durerea el. Interpreta construieşte 
o scenă autentică şi totuşi ușor ambiguă, joc difi- 
cil, dozat cu inteligență, cu fineţe a sugestiei.În 
rolul Paulei, Adela Mărculescu aduce personaju- 
lui acea încărcătură dramatică necesară, dublată 
de o oboseală amará, de o notă malițioasă cînd se 
apără, acuzind (în discuţia cu profesorul) şi cu 
o nostalgie sentimentală, sinceră, în scenele gu 
Emmerich Schäffer. Acesta, egal pe tot parcursul 
filmului, cu un chip de o expresivitate cinemato- 
graficiinsuficient valorif'catá de rolurile oferite 
în ultima vreme, nu depășește aici o anume con- 
ventionalitate. Toma Dimitriu, interpretul pro- 
fesorului are, din păcate, o permanentă mască rl- 
gidă, o anume monotonie a uscăciuniiimpusă poa- 
te de „functia personajului (cu mici „umanizări* 


în dimineața de după veghea din locuința de rezer- 
vă), dar o monotonie cred dictată mai ales de o 
anume concepție depășită asupra „eroului pozitiv“, 
Mircea Anghelescu mi se pare marcat prea tare 
de intenţia regizorului casă-și mai poată desfășura 
în voie partitura sa dramatică. Ne bucură apari- 
tia — chiar şi fugarà — a actorului Liviu Ciulei 
şi așteptăm cu nerăbdare revenirea substanţială a: 
regizorului în prim-planul peisajului nostru cine- 
matografic. Un adevărat „cap de film“, cu priviri 
ce trec ,rampa" (deși în postura unui personaj ne- 
gativ): Theo Partisch. O prezenţă lirică ce traver- 
sează numai cadrul, lásindu-ne o undă de nostal- 
gle, Vladimir Găitan. Impresionează vioiciunea 
dialogurilor, funcționalitatea lor expresivă în 
anumite momente. De reținut, pentru calitatea 
îngrijită a textului, și numele redactorului: 
Roxana Gabrea, 


Filmul demarează captivant, pe un generic mon- 
tat nervos, ca un forspan, cu secvența de arestare 
a utecistiior surprinşi în acțiune. Arestaţii sint 
purtați de-a lungul coridoarelor, protocol sinistru 
cu uși ce se deschid spre moarte; aparatul se re- 
trage descoperind chipurile adolescenților mergind 
spre execuţie. Mişcările aparatului devin ascuţite, 
violente, pe verticală (operator Costache Ciubo- 
taru), în timp ce titlurile filmului curg pe orizon- 
tal,intr-ointerferentà febrilă, un fel de geometrie 
a implacabilului, anuntind tragedia ce se pregă- 
teste. Execuţia se consumă repede, sec, cu 
un patetism reţinut: tinerii sînt legaţi de stilp, 
obiectivul se identifică cu privirile lor incetosate 
dinaintea morții; peste trupurile ciuruite de gloan-" 
te se aşterne liniștea spartă doar de vintul aspru, 
de primăvară timpurie. Secvența se încheie pe 
zgomotul pașilor mărunți ai soldaţilor ce se în- 
depărtează, disciplinat, după ce şi-au făcut con- 
ştiincios „datoria“, E una din cele mai inspirate 
pagini ale filmului lucrat de regizorul Vladimir 
Popescu—Doreanu cu acuratețe profesionlá, cu 
măsură şi iscusità dozare a efectelor, fără osten- 
tatie, cu calm si eleganţă. Sunetul (Tiberiu Bor- 
coman), prelucrarea lui dramatică în diversele 
situații tensionate ca şi partitura muzicală (Geor- 
ge Grigoriu) reprezintă o reuşită a filmului, 

O mizanscenă funcţională, compoziții de cadru, 
mişcări de aparat sugestive, cite un fulger de bă- 
nuială îndreptat prin transfocare rapidă asupra 
unuia sau altuia din personaje, ca un proiector 
aprins şi repede stins, pentru ca bănuiala să con- 
tinue sá planeze misterios, Se abuzează citeodatá 
de deformarea fetelor privite prin vitrinele ma- 
gazinelor, alteori se filmează într-o lumină plată 
(depozitul german), dind senzaţia unui construcții 
de mucava pe platou la Buftea. Sint şi citeva (pu- 
tine) neglijente de detaliu, cum ar fi două taxiuri 
in secvențe diferite, purtind același număr, Nota 
dominantă a filmului este însă în general acura- 
tetea profesională si Vladimir Popescu—Doreanu 
a făcut pași spectaculosi de la ultimele sale filme. 
A căpătat mai multă siguranţă, precizie a frazá- 
rii cinematografice, specializindu-se în genul— 
destul de complicat — genul poligisto-psihologic. 
Şi nu e puţin în contextul unei cinematografii 
care, datorită temelor din ce în ce mai complexe 
și a sarcinilor de producție sporite, reclamă un 
profesionalism riguros şi ambițios. Casa de film 
nr. 1,sub egida căreia s-a realizat „Ceaţa“, pàseste 
cu dreptul în activitatea sa creatoare. 


Alice MÀNOIU 


Producţie a Studiourilor cinematografice „Bu- 
cureşti”. Regia: Vladimir Popescu-Doreanu. Sce- 
noriul: Alexandru Siperco, Vladimir Popescu— 


Doreanu. mo : Costache Ciubotaru, Muzica: 
George Grigoriu. Decoruri: Constantin Simionescu, 
Costume: Oltea lonescu. Cu: Toma Dimitriu, 
Adela Mărculescu, Emmerich Schàffer, Maria 
Rotaru, Mircea Anghelescu, Liviu Ciulei, Theo Par- 
tisch, Vladimir Găitan, Dinu lanculescu, Chiril 
Economu, Nicolae Praida. 


Cum poţi deveni rapidist 
fără a fi Fănuş Neagu 
si nici Tudorică 
cu trompeta 


„Ştiţi voi cine a făcut Rapidul?“ 


(Colea Răutu) 


Incet, nu știu la ce club joacă Nunweiller-ii. To- 
tuși, această celebrare cinematografică a semi- 
centenarului clubului Rapid m-a cucerit, m-a 
făcut să găsesc, unde mă aşteptam mal puţin, 
vibrația unei pasiuni reale, adică materia primă 
a oricărei arte, 

Faptul în sine n-ar fi chiar atit de surprinzător 
și nicidin cale-afară de emotionant, fiindcă aceas- 
tă materie primă — pasiunea —e destul de rás- 
pindità în natură şi societate. Emotia a început, 
poate, cind l-am auzit pe Colea Răutu, care citeş- 
te comentariul filmului, zicind: „Măi copii din 
Grant! Ştiţi voi cine a făcut Rapidul? L-au făcut 
doi strungari: Grigore Grigoriu si Geza Ghinzer, 
într-o zi de iunie 1923...“ Același Colea Răutu, 
care a uzurpat pentru moment lunga domnie a 
crainicilor de profesie, apăruse în persoană în 
primul cadru al acestui neceremonios ceremonial, 
zicînd: „Dragi prieteni, mă numesc Colea Răutu, 
sînt actor de meserie, am fost desenator la calea 
ferată, în tinereţe, şi am 50 de ani... în slujba Ra- 
pidului...* Adevăratul personaj al acestui documen- 
tar devine astfel binecunoscutul nostru actor, cu 
datele sale personale, unele inedite, care se inter- 
pun între noi şi clubul sportiv celebrat. Toată 
vobiectivitatea" unanim atribuită genului pare să 
fie ignorată. Actorul vorbeşte la persoana întii 
şi ne spune un fel de poveste care, nu putem sá 
nu remarcăm, ia uneori oalură aproape fantezistă, 
ca naratiunile vinàtoresti: „L-am ales pe primul 
presedinte, maestrul Teofil Copaci, iar apoi am 
intrat într-o dughiană, lingă Podul Basarab si 
am cumpărat vreo 20 de metri de pînză vișinie... 
De ce visinie2" Fostul desenator de la calea ferată 
devenit actor şi acum crainlc de documentar îşi 
plimbă indiscret privirea peste imaginile de arhi- 
vă filmate cu ani si decenii în urmă, si tot el pare 
să organizeze, subiectiv, materialul filmat azi, Ast- 
fel, surprinde o sportivă scoțindu-şi treningul:, tar- 
tă-mă, loana Luţă. Îşi mulțumesc. Ce mult mi-a 
plăcut loanal Ca să vezi cum trec anil!...“ Alteori 
ne cheamă la ordine: „Și acum, linişte! Joacă Ra- 
pid cel Mare. Rapidul lui Horaţiu, al lui Drăgan, 
al lui Plocon,,. Să trăieşti, Horatiule, murito- 
rii te salută!" După cum ştie să suridă sau să fie 
liric, crainicul creează momente de suspens : , Si-a- 
cum, vá rog, puţină atenţie. Sintem la Ploieşti 
în 1967. Jucăm cu Petrolul. Peste cîteva secunde 
vom fi campioniai României“. Şi tot el îşi atribuie, 
patetic şi la fel de subiectiv, ultimul cuvînt. 
„Trage Neagu. Victorie! Flutură mereu frumoasele 
noastre steaguri visiniil", 

În spatele acestui comentariu se ascunde, cu 
o înicurajatoare si binefăcătoare modestie, loan 
Chirilă, care a renunţat să-și mal citească el însuşi 
textul. lar în spatele întregului film se află regi- 
zorul Eugen Popiţa, unul dintre rarti noștri regi- 
zori documentaristi — si nu numai documenta- 
risti — pentru care cuvintele şi muzica nu sînt 
niciodată o explicitare sau o ilustrare tautologică 
a imaginii, Voluptatea cu care regizorul urmărește 
dublul contrapunct cuvint-imagine-muzicà, func- 
tionalitatea distinctă a fiecărui element, dau fil- 
mului pulsul său vital, Cuvintele, muzica, imagi- 
nea se colorează şi se potenteazà reciproc, liris- 
mul e temperat de simțul umorului, banalitatea 
faptelor e transfigurată de sinceritatea confesiu- 
nii, patetismul e coborit pe pămînt prin insoli- 
tul imaginilor surprinse pe stadioane. Este teh- 
nica prin care cineastul ridică materia primă co- 
mună la nivelul de elocventá a artei. Ar fi salu- 
tar ca tematica sportivă — de importanţă sporită 
astăzi, în sistemul nostru educaţional — ca şi ce- 
lelalte filme utilitare sau ocazionale, să se realizeze 
totdeauna sub semnul unei asemenea pasiuni 


lată un documentar utilitar şi  Înnobilate de talent, de dăruire, de simţalrăspun- 


ocazional care emotioneazá si con-  &rii. 

vinge nu numai pe cei care au de- Valerian SAVA 

venit eroii săi, nu numai pe cei 

care au motive speciale să se lase 

emotionati. Nu sint rapidist — ca sa TE PE 
Fănuş Neagu şi nici ca Tudorică cu trom- 
peta. Personal sau accelerat cu locuri re- Producție a studiourilor „Alexandru Sahia", Re- 
zervate, cum ar zice semnatarul rubriciisportive gia şi scenariul: Eugen Popita. Comentariul: loan 
din „România literară“, tin cu Politehnica—lasi, Chirilă. Crainic: Colea Răutu. Imaginea: Constan- 
acum în B, dar, la drept vorbind, nu cunosc la tin Teodorescu, Vasile Niţu, Carol Kovacs. 
față pe niciunul dintre jucătorii ei, foşti sau actu- 
ali, după cum, dacă sînt luat repede sau chiar mai 


In numărul viitor: 


Faţă în faţă cu 
Vladimir Popescu-Doreanu, 
regizorul filmului Ceața" 


„avangardă pentru 


stein, de 


moder 


igureazá f 
actualitate 
novator, 


xpre 


cine - toria cinematografului. Explic 
mele lui E buiè văzută în faptul că, prir 
le-am spune filmulut politic, ne 


epocă 


zind mij- 


poca noastrá 


epo Numai că, niciodată ca azi, 
numărul acestor pelicule nu a fost 
atit de mare, într-o perioadă foarte 
scurtă de timp (cîțiva ani); niciodată 
ca azi producția de filme de atitu 
dine nu s-a desfășurat într-un ritm 
atît de constant și nu a ocupat o 
arie atît de largă, grafic vorbind 
Într-un cuvint, niciodată cinemato 
graful a oscut o politizare de 
an ei care îl defineşte azi 


Nimic din ceca ce e omenesc 
EL ME EE PEN R TD POSA 


De bănuit este faptul că realitatea 
insàsi s-a politizat spec os în 
ultimii ani, înțelegind prin asta 
că actualitatea nemuritorului adagiu 


(preferat de Marx) „nimic din ceea 


te este omenesc nu-mi este străi 
se îmbogățește calitativ în posibila 
variantà: „nimic din ceea ce este o 
menesc nu este străin de politic” 
Se verifică încă o dată, în acest mod, 
străvechea şi filozofica presupunere 
că omul este, în primul rînd, fiinţă 
politică. Experiența acestui secol, 
care a purtat civilizația umană prin 
două războaie mondiale ale căror 
ecinte sînt departe de a se fi 


zat rsificarea porirea Si 
omplicarea extr pe care 
le-au Cu t, ta cial, in 


te a secolu 
tice; deschiderea 
are, în 


cepind ua doua 
feno le 
iginoasá pe 
rioadă de timp 
menul de politic, 
face ca azi acest 
în conţinut, o zonă ex 
largă, de la „faptul divers” decupat 
gin cotidian, pînă la imentul în 
ternational, diplomat prop 
zis; în sfîrşit, ex mass 
care s-a produs, 
Häri, tot în această perioad 
cilitind enorm „difuzare 
poli ticulul, sub toate aspectele sale, 
în cele mai largi pături 
ții—iatăo sumă de date obiec 
e au concu 


tic dintre t 
politizarea definitivà, integralá con- 
fi ructurilc ale virtuale, a in- 


Curentul 
ATE A EA A 7 L r A FA 
Este de mirare, în aceste condiții, 
că filmul, arta care (dacă nu socotim 


Filmul politic de actualitate, 
iată marea şansă și televiziunea o artă) cunoaște im- 
a cinematografiei româneşti ag ema pipi ll rise 


masiv și spectaculos? Dacă istoria 
cinematografului a înregistrat la di- 


verse epoci o seamă de filme politice, 


său, 


tent tirică Într-adevăr, s-au făcut dintotdea 
ve politice, de atitudine, de de atitudine, abia astăzi se poate vor 


de rvații merită a f ie imediată vizavi de men” bi cu deplină îndreptă de o di- 

d te | najore ale une rectie, de un curent cinematografic 
numit y politic. Indreptátirea 

ab senta 

Opțiunea, subiect politic („Despre o anume fericire“) iat 
rganizat 

ste azi 

ost, 

ve e de 


ma 
de 

ontem 

or de rapid 

$l de firesc, fără zguduir are au 

E marcat îndeobşte pînă acum apariţia 
A direcţii si curente în is 


unde (și corespunde) acest mo 


dat modul ideal imperativelor 
ir În sprijinul ideii de total 
co- e cu problematica epocii pe 


care O istreaz 
artá prin filmele 
vine şi observat 
ele acestea ale artei sint d 
interferente cu realul: cineast 
tori si regizori nu se multun 
facă politică numai în si prin 
mele lor, ci multi dintre ei 
angajamentului concr 
ticá si 1 alitate 
prea cunoscute pi 
minti (despre cîteva a fost vorb 
numărul t t revistei) 


ru a le ma 


CIRIA E TC is i 
Temeri 


Cu două luni în urmă 
de circulaţie mondială (Mesajul Insti 
tutul nternational de Teatru 
prilejut celei a Zile mont 
a teatrului), Luchino Visconti deplin- 
gea pi bilitatea acelor 
tistice care se prezintă s 
spectacol, spunind 

particularitatea fiecàrei re- 
prezentatil teatrale, de a nu fi ni- 
ciodatá egalá cu ea insàsi, riscul de 
deteriorare la care reprezentatiile 
sint expuse de îndată după „pre- 
mierá” şi care mà innebuneste şi 
mă înspăimintă (...) mă face sà mà 
gindesc cu usurare la versiunea de- 
finitivă şi imuabilă a filmului (...)”. 

Intr-adevàr, filmul, ca spectacol, are 
ne definitivă şi imuabi 
fi nu numai -mo- 
um în contex 
itatian), ci și 
1 că este tulbu- 
supra reà- 
azi filmeje 
documente 
+ Pentru 
emató- 


lá, dar 


cá, in 
grafu! p 
itic, la valorificare 
pacitàtii sale de 
fia de martor, de conştiinţă a epò- 
cij, e tulburător să-ți amintesti 
că această mărturie a lui e definiti- 
vă, în sensul că nu poate fi modifi- 
cată, că, altfel spus, eventualele 

J t şi ele definitive. Chip 
A pra celei mai poli- 
tizate (alături de literatură) dintre 
arte, azi, plutește o nobilă dar teri- 
bilă responsabilitate, 


LLIT CA EDE 
Alfabetul 
EIA RSE 


A doua din observațiile făcute la 
începutul acestor însemnări poate 
fi dezvoltată constatindu-se dată 
diversitatea stilistică și de „gen“ 4 
unor pelicule politice —fiecare fù 
felul lor cele ç 


cá, mai putir 


într-o „direcţie“ cinematografică, uh 
curent aproape, Era de aşteptat, 
conform experiențelor verificabile 


pînă acum în istoria cinematogra- 
fului, ca data aceasta „direcția“, 
curent wenteze şi să-și Im- 
pună „alfabet loacele de €x- 
presie 

Un „aifabet” al filmului politic de 
az! există, e drept, dar el nu e ori- 
gir Mă refer la forma de film po 
tic cea mai cunoscută (sl familiar 


publicului, anume cea a film 
cument, a filmului-anche 
lui-,transmisie în direct”, Este ceea 
ce ar putea fi numită „maniera ită 
liană” de a face film politic, ilustrată 
predile de italieni 
„Bătălia pentru 
Vanzetti”, „Mărt 
sar de politie..,", 
nu qumal ac 


Rossi, ci 

pe oras”, 

umbra olentei", olitia 
meste", etc, Îndeobș xpresia 


E 


epoca noastră. 


Principalul imperativ al momentului : 
filme politice 


pe teme de actualitate 


Filmul politic-omagiu („Ceaţa“) 


alte for e de importanță (pentru a 
ju mai aminti variantele sau căile 
ecundare), ifrabite în actuala 
e filme politice, de ati- 


angajament 


O formula Ilustrată exemplar, în 
ansamblul fiilor ţărilor 
ocialiste, nematogratică 
ovietică filme poli- 

ne de re angajament, 
atitudine vizavi de o sumă 
: o ndividuale 

N exemplu imbiinz ocu 

us”, văzut $ a n urmă cu 
un toare $ in 
acestor este a pe 

e ele o ac , in mijlocul dezba 
terii, umanuluj. E aceste pe- 


e, o clădură sufletească specifică 


así 


O există f formula  lancso, 
dacá se poate sp f 
film polit 

, pe dia 
ventelor de 
alfabetu t 
nou val" francez. Totul însă poter- 
tat intro f jlă independentă, 
das 4 toare perfe 


politic” trimite publicul imediat cu 
îndul — din punct de vedere al 
ormel — la acest gen de filme (din 
rindul cărora am citat numai pe cele 
văzute la noi). Sigur, manlera-docu- 


ment, proces sau anchetă, inculcind 
Q acută senzaţie de „pe viu", de „în 
direct", nu e apanajul exclusival ita- 
lienilor, Un Costa Gavras, ca sá ny 


dau decit un singur alt exemplu, e 
ilustrează cu brio, la rîndul său, sub 
firmă” franceză, în si în „Starea 
de asediu”, Acest „alfabet“ de expre 
sie s-a Impus aşadar ca una din modali 
tátile ráspindite, des folosite azi f 
creația de film politic, Datorită suc 
cesului de public al acestul gen de 
filme, limpezimii și atractivitàtii for- 


mulei pe care el o propune, s-a aj 


ă se considere că „alfabetul 
poate fj socotit drept nouta 


mbajul specific, inedit 


proces", „an 


e spectator 


ydocumentará", 
efortul de a impu 
zatia de „pe viu", „în direc 
tea toate vin direct in prelungir 
neorealismului, sint, peste an 
secintele și cistigurile lul. Sigur, pro: 
cedeele sint mai rafinate, sint ma 
abil folosite, ansamblul e mai rotund 
dar acestea sînt chestiuni de detaliu 
Principalul 11 constitule faptul 


ac 


intr-un moment V al istorie 

lui po 

cinematos se sprijiná pe 
eririle făcute într-un alt moment 
> ale eorealis 
9... pe dealtà pa Idecare 
am amintit, nu e departe 
n creatia de film 

e întreb 


în acest domeniu 
te surprinzătoare. Niciuna din 
aceste formule nu e însă invenţia p 
priu-zisà a „direcției“ filmului poli- 
tic. Toate prelau și se bazesză pe mo- 
ti de expresie verificate de-a 
storiei cinematografulu 
astfel, pe lingă 
mula italiană ce! puțin încă tre 


o 
o 


it 4 americană 
zează masiv în filmul polis 
ditionalul ,story", traditiona- 


e destul de 
A un cuvint, 
stă” (în sensul bun 


lele caractere desenat 


manit 


fe 


te 
slui), în stare să acopere, 
prudent, toate gusturile (vezi „boom 

tagiunii precedentes ,Filiera"). 


Sincronizare 


Pentru cinema U 
recut. a fost considerat anul ,Pute- 
rii şi Adevărului“, adică añul pr 

film. politic românesc, după c 
au primat m comentatori 
în ceea ce má priv $ spune că 
a fost primul d un punct 
de vedere, deoarece 
că a fost, în mor 
si singurul. Dar, 
plu ales din 


a noastră, 


Lumea aşteaptă să ne cunoască 
prin filme actuale și politice, 
Filmele ,dràgute", doar dràgute, 


nu mai impresionează pe nimeni 


filmul. 
artá 
pol iticà 


pletá, de deplină adecvare a reali- 
zării la noţiune. Într-adevăr, ,Pute- 
rea şi Adevărul” ilustrează ideea de 
film. politic românesc, în cel mai 
complex sens al ei. 

Se pune însă, în acest punct al 
discuţiei, o întrebare: de ce abia 
„Puterea şi Adevărul“ și nu vreuna 
din anterioarele: pelicule amintite 
a fost considerat filmul politic ro» 


peni 29" și la „Facerea lumii”, la 
„Străzile au amintiri" și la ,Stràinul", 
la „Valurile Dunării” și la „Patru pași 
de infinit", etc., etc, Am putea mer- 


nu fusese, cu un an inainte, un excep- 
tional film de atitudine, o peliculà 
politică în felul ei? Si continuînd să 
privim retrospectiv, cinematograful n 
nostru nu a mai produs, oare, pînă ge în felul acesta cu exemplele ina- 
anul trecut, o sumà de alte filme poi în timp pînă la „Răsună valea 
care, f nici o ezitare, pot fi nu- (1949). 

mite film ice, fiecare în felul Ceea ce a vrut așadar să exprime 
lor? Mă gîndesc la „Duminică la ora formularea: „primul film politic", 
şase” şi la „Procesul alb" aplicată ,Puterii..", a fost probabil 
și la „Si altceva, Si anume senzația de com- 


a 


rul vese. 


Filmul politic-document („Bătălia pentru Alger“) 


cineclub 
E A 


un numár 


noastre 
voltarea m 


O comisie 
pentru cinecluburi 
fárá cineclubisti 
şi o mulțime de „sufletişti“ 
lăsaţi uitării | 


loca 


au o per 
explică în b 
le-au obt 


. Cinecluburi! 
print 
tematică 

, cel puţin ca o soluţie tranz 
ea Comisiei pentru cinecluburi 
ocia Cineastilor, eventual transformarea ei 
o Sectie a cinecluburilor, care-să cuprindă și 


de aparate, 
e activităţii c 
il obținut pe plan 
pot face minuni 


unor cineciu : 
pentru cinecluburi" fără, ști n se 
pare tocmai 
simţim acut | 
cineastilor profesionişti, -pentru orientarea met 
specialitate, pe plan productiv și 


psa unui 


dologică de 


atoritn- 
indeplir 
urare a raportu 
au cu organizaţiile sindicale, de UTC sau 
npotrivă, s-ar crea condiţii mai bune 
nirea acestor 


mànesc în deplinul înțeles al cuvin- 
tului? 

O în primul rînd, probabil, pen- 
tru că ,Puterea..." — spre deosebire 
de celelalte pelicule — a apărut exact 
în momentul cînd era acut resim- 
fitá nevoia de a face să răsune în 
contextul mondial al fimului politic 
glasul cinematografului nostru. Era 
nevoie, altfel spus, de o sincroni- 
zare cu un fenomen de amploare şi 
de circulație și „Puterea...“ a reali- 
zat această sincronizare. 

«OQ în al doilea rînd, pentru că 
subiectul „Puterii... a fost, în com- 
paratie cu subiectele celorlalte fil- 
me amintite, cel dintti subiect de film 
românesc exclusiv şi complex poli 
tic. 

Revenind la problema mai generală 
a creației de film de atitudine, de 
film politie în cinematograful nos- 
tru, şi privind din nou titlurile amin- 
tite (care sînt printre cele mai im- 
portante din ultimii 10.—15 ani), 


Filmul politic-anchetă („Z“) 


privește, re- 
at din partea 


sprijin c 


rea activităţii de cre: 
cenarii 
or şi solut 
e si mai efic 
metodologicá de specialitate 
tá a Asociatiej cineastilor 
ecta și n-ar impiedica citusi 
nilor curente și buna 
or directe pe care cine- 


> a 


ini, pentru r 
vecluburilor pe o 


ct a+ 


Romeo ILIESCU 
Vulcan" 
București 


neciubi izinel 


epoca no: astră, 


Filmul politic — filă de istorie („Un august în flăcări“) 


m a ——é——————— a a a a és 


nú y 
te aceste 


rá, adicá, din 
Arte tă sau mai apro- 

rea si Adevă- 
re, fără 
totuşi o 
Numai 
n bivol MES „ între 
tite, a venit ca o reac 
faţă de un 


promptă 


anului '70 (inundaţiile), fiind, pr 

tat publicului la un an (termen re- 
Zonabil) de eveniment 
Dar chiar 5 trebui: 
remarcat că 5 

reacției faţă 


Încît ne putem întreba: numai stä- 
rile de excepţie ale actualitàtii pot 
declanşa interesul cineaștilor? Nu- 
mai ele sînt capabile să determir 
apariția unui film de atitudine, poli- 
1 Deoarece, dacă există, cum am 
/ázut, o seamă de asen a filme 
inspirindu-se din -evenimente isto- 
rice si dacă această „direcţie“ a fil- 
mului nostru politic a atins treapta 
deplinei realizári o datá cu ,Puterea 
și Adevărul“, în schimb ne e aproape 
imposibil să numim filme politice 
româneşti pe teme de actualitate. 

Filmul de actualitate, se ştie, cons- 
tituie în acest moment imperativ 
major şi, în egală măsură, șansa 


prezențe româneşti peste hotare 


0 consacrare istorică 


u prilejul! împlir a 
75 de ani de la crearea 
filmului de cercetare 
medicalá a avut loc o 
dublă manifestare ştiin- 
organizată — cu 
i internațional 
comitetul natio- 
comitetul francez 
în colaborare cu Socie 
ledicinei din Romà- 


aria A 


pa zarul Con- 
tiei Socialist e 


€ Ştiinţe OT 

Politic aprilie, la Pari ) 
patronaj al Ministeru 

lui Afacerilor | Ministe eului 
Sănătăţii şi al Minist erului Culturii a 
avut loc un Colocviu franco-român de 
istoria filmului medical, în cadrul 
căruia s-a "prezentat o retrospectivă 
a filmului ştiinţific medical şi s-au 


ide, dedicate 
filmului 


ținut două rot 


emelor 


prob actuale ale 
ştiinţific 

La ces dinti 
utilizării filmului în 
prezidată de profesorul 


şedinţă, consatrată 
vățăm 
Gosset, 


int si 


filmul 


nostru. lar 
politic pe teme de actualitate cons- 
tituie dimensiunea principală a aces. 
tui imperativ, 

Maturitatea ideologică a cinema 


nematograful 


grafului românesc, viziunea sup: 
ră, dialectică, pe care o poate 
pune prin operele sale asupra. eve- 
vimentelor, realitatea imediată, atit 
de generoasă în subiecte şi atit de 
solicitantă, cu care el e în permanen- 
tá confruntat, iată tot atitea premize 
favorizante care nu mai îngădule ~in- 
erea apariţiei filmelor politice 
româneşti pe teme de actualitate. 


Aurel BĂDESCU 


topedist de renume mondial, au luat 
par profesorii Bes: de la Paris, 
Babischong de la Montpellier, Ger- 


la Reims şi Guéguéen de 
In cel de-al doilea coloc- 


monty de 
la Geneva. 


imelor ştiinţi ifi- 


re a fost prezidat de prof. 
Dubois de Montreynaud, au luat cu- 
vintul o ser re, i 
de filme şti 
şi medici. 
Retrospectiva de- filme e 


e arhivă — 
al Pathé 1911 
au sce boiul do 1918 — 
altele descoperite cu est prilej 
dania organ izatorilor —o 


a dr. Doyen din 1902, sin- 
mare tentă dintre toate 
sale — precum şi citeva 


filme care au exemplificat cele mai 
noi realizări din acest domeniu. Iñ- 
teresul principal l-a constituit însă 

entarea — alături de cele două 


Ofensiva 
anti-smile 


ve Nebunie mare și cu 
surisul, celebrul „smile“: un 
zimbet  copilăresc, desenat 
parcă de copii, cu cărbure, 
ca sotronul, un desen de o 
simpl tate cuceritoare: un arc 
de cerc — gura, două puncte 
negre — ochii, totul prirs 
într-un cerc la îndemina ori- 
cui — capul. Desenul acesta — 
importat din S.U.A, — cuce- 
rise dintr-o rásuflare Europa, 
Asia gi celelalte forme şi 
firme de relief. Mare entu- 
zlasm, ura, ura, ura —socio- 
logi, psihiatri si ziarişti. Pină 
s-a comercializat, de nu mai 
puteai ieşi pe stradă. De nu 
mai puteai dormi liniştit. 
Surîsul a devenit un coşmar! 
Scrumiere-cu-suris, batiste-cu- 
smile,. caicte-dictando-smile, 
pantaloni-surizători —se tre- 
cea. repede spre Hitchcock 
și ale lui păsări, păsări-smile, 
ce să mai vorbim! —Pac-pac- 
pac, bum-bum-bum — au apărut 
„copiii-răi” care nu suportă 
rîsul-stas,  surisul tras la 
ştanţă, cosmarul surisului. Sin- 
gura armă: rísul. Risul negru. 
Patru tineri caricaturiști 
francezi prefatati de presti- 
glosul scriitor, academicianul 
Hervé Bazin, au lansat o 
carte cu cumplite desere anti- 
smile,cerind sá se termire cu 
această nebunie optimistă cig 
o tragedie ... Surisul trebuie 
sà fie spontan, scurt si uric 
jos mîinile de pe suris 5 

++ Mare succes, mare bucu- 
rie, surisul atacat de rîsul ne- 
gru, surisul contestat de ris! 

Nue de ris. Dar nici de plins, 
Nu se ştie de ce e— dar asta e] 


consa de reg 
Bostan activității cinematograf 
doctorului Marinescu — filmărilor 
originale ale savantului român, regă- 
site de curînd şi readuse pe ecran 
într-un timp record prin strădania 
de înaltă tehnicitate a lui Al. Gaspar. 
Filmul realizat de acesta, în colabo 
rare cu subsemnatul, a evocat împre 
juràrile regăsirii filmului si a recon- 
ditionàrii sale şi a ana ompara- 
tiv cu stadiul anterior al c cortinielor 


despre filmàrile lui ele- 
le noi și surprinzător de bogate 
pe care le adaugà pr ta filmelor 


însăși. Interesul aproape 
nal al acestei prezentări a fi 
liniat atît prin fuàrile de cuvint 
cadrul meselor rotunde 
impresia făcută 
specialişti ai film 
meni de ştiinţă de o deo 
petentá, 
Putem sá 
această dublă 
opera de pionier a prof. 
nescu în adevărata ei 
liniind printr-o acțiune 
un primat mondial rom 
moment de început al 


Dr. lon CANTACUZINO 


pe ecrane 


Bàtàlia pentru Ber- 

lin“ şi „Ultimul asalt”, 

inema (episoadele IV si V) 
incheie epopeea dedi- 

cată celui de-al doilea 

război mondial în 

stilul documentarului, reconstituind 
cronica acelor zile tragice de umilin- 
tà și lacrimi, de luptă şi sacrificiu din 
istoria secolului XX. Urmărind ope- 
rațiile ofensive ale armatei sovie 
tice în perioada ianuarie-mai 1945, 
de la eliberarea Poloniei pînă la 
înălțarea steagului victorios asupra 
Reichstag-ului, deci a ultimelor cinci 
luni de război, realizatorii au folo 
sit un imens material documentar 
de pe cimpul de luptă, ca și din cu- 
lisele războiului, purtindu-ne din 
cabinetul lui Stalin în bunker-ul 
lui Hitler, de ia conferința de la 
Yalta pină la clipa capitulării necon- 
ditionate a Germaniei naziste. Ráz 
boiul antifascist, școală a bàrbàtiei 
şi a curajului, a abnegatiei şi a sacri 
ficiului de sine, ne-a fost arătat ast 
fel în multe filme, dar niciunul din 
ele nu ne-a introdus cu atit interes 
în mijlocul statelor-majore, al stra- 
tegiilor militare, acolo unde se ho 
tărăște destinul luptei. Eroul ul 
timelor două episoade, ca si al 


În 300 de ani Europa a avut 
160 de războaie, dintre care două 
mondiale. Al doilea ràzboi mon- 
dial— prin amploareasa, prin nu- 
mărul participanţilor, prin teh- 


nica de luptă şi prin imensele 


„jertfe si distrugeri de vieţi o- 
menesti si de bunuri materiale si 
spirituale —a depăşit toate ce- 


lelalte războaie cunoscute în 
istoria lumii. 


celorlalte, nu este în primul rind 
un om, ci o idee, ideea eliberării 
popoarelor asuprite de nazism. Con- 
flictul nu izbucnește între două per- 
sonaje, ci între două lumi, între două 
ideologii, între lumină și întuneric, 
între umanism și barbarie, 
Regizorul luri Ozerov intercaleză 
și în ultimele două episoade citeva 
scurte povestiri, care nu tin neapà- 
rat de front, şi care urmăresc sá pre- 
zinte la scara omului și nu la scara 
eroismului pe cei ce au purtat răz- 
boiul și l-au cîştigat. Căpitanul Tve- 
taev, infirmiera Zoia, ofițerul polo- 
nez, generalul Jukov sînt surprinşi 
şi nu numai ei —in ceea ce au 
mai omenesc, mai cald, mai vibrant. 
După obositoare consfătuiri de stat 
major, un general cîntă nostalgic 
la acordeon, o grupă de tanchisti 
se minunează de vietàtile grădinii 
zoologice, în care, de fapt, sînt re: 
fugiaţi inamicii... Episoade comice 
alternează cu cele tragice, episoade 
lirice cu cele dramatice — contri- 
buind la realizarea unui tablou veri- 
dic al războiului. Alternarea episoa- 
delor-document cu cele jucate, a 
secventelor alb-negru cu cele color, 
a uriagelor desfășurări de trupe cu 
discuţiile purtate în înaltele comanda- 


6 ani de victime 


lată citeva cifre de tristă a- 
nintire: 

6 ani de rázboi 

110 milioane oameni mobili- 
zati 

SO milioane morţi 

50 milioane răniţi 

2 milioane ucişi în lagărele de 
exterminare naziste 

Au căzut: 

20 milioane sovietic 


tihitlerist şi 

167.500 români (morţi, răniți, 
dispăruți) de la 23 august 1944 
la 12 mai 1945) 


mente militare — urmăreşte un unic 
şi generos leit-motiv: lupta pentru 
eliberare a popoarelor de sub co- 
tropirea fascistă, 

Cu maturitate artistică, documen- 
tat pînă la exces, fără a fi însă di. 
dactic, sigur în selectarea detalii. 
lor semnificative, dispunind de o 
echipă experimentată, supusă unui 
greu şi îndelungat examen —regi- 
zorul luri Orezov a realizat un film 
strălucit, 

Fostul combatant Ozerov a de- 
dicat acest imn cinematografic ce- 
lor 20 de milioane de tovarăși de 
luptă, căzuți pe cimpul de onoare. 


Şi ce omagiu putea fi mai emoţio-. 


nant decit acesta, acum cînd, la înce- 
putul lunii mai, se sărbătoresc 28 de 
ani de la Victorie? 


lulian GEORGESCU 


Producție a studioului Mosfilm. 


Regia: luri Ozerov, Scenariul: luri 
Bondarev, Oskar Kurganov, luri 
Ozerov. Imaginea: Igor Slabnevici. 
Cu: Mihail Ulianov, Vasili Suskin, 
Nikolai Olialin, Larisa Golubkina. 
Film distins cu premiul Lenin 1972. 


6 milioane polonezi 

1.700.000 iugoslavi 

600.000 francezi 

400.000 americani 

375.000 englezi 

300.000 cehoslovaci 

76.500 italieni în războiul an- 


Cineasti— soldati 


O luri Ozerov s-a înrolat 
în ràzbolul antifascist ca sol- 
dat și a sfirgit războiul cu grad 
de comandant @ Asistentul de 
regie luli Kun a fost reporter 
de război şi filmul său despre 
eliberarea Budapestei a fost 
premiat în 1945 Y Alexandr 
Miagkov — scenograful fil- 
mulul —a făcut războiul ca 
infanterist Y Scriitorul luri 
Bondarev, coscenarist, a fost 
de asemenea înrolat în armata 
sovietică Y Oskar Kurganov 
a făcut războiul, din prima 
piná în ultima zi @ Redac- 
torul filmului, Grigori Maria- 
mov, este și el un fost coma 
batant. 


Ozerov despre 
„Eliberarea“: 


Să nu uităm că mal bine 
de un sfert de secol s-a scurs 
de la cucerirea Berlinului 
şi că o întreagă generație 
de tineri a crescut fără să cu- 
noască războiul, Tinerii află 
despre războiul nostru de 
eliberare din poveştile pă- 
rintilor, Am vrut să arătăm 
milioanelor de spectatori cum 
s-a desfăşurat acest război gi, 
în special, cum a fost cîştigat. 
Am vrut să-i arătăm pe toți 
cei care au participat la răz- 
boiul de eliberare şi de ase- 
menea să arătăm că duşmanii 
noștri au fost şi inteligenți 
şi puternici, Însuşi maresalul 
Jukov a scris în memoriile 
sale; „Nu ne putem face 
întotdeauna o idee exactă 
asupra dușmanului, cit de 
prevăzător, de experimentat 
şi de puternic a fost el. Am 
avut de înfruntat o armată 
care cucerise aproape toată 
Europa şi care a cunoscut 
primele infringeri pe pămîntul 
sovietic”, 


Omagiu celor căzuți 
(Nikolai Olialin) 


Seria l-a: 


„Arcul de foc“ 


e Bătălia de la Kursk din 
5—9 iulie 1943, care contracarea- 
ză operaţiunea armatelor fasc'ste, 
„Citadela“, al cărui scop era să în- 
tercuiatcă Moscova. @ Tancurile 
Tiger ale armatei de şoc ale ge- 
neralului Model încearcă să stră- 
pungă liniile de apărare sovie- 
tice. Mareșalul Jukov ordonă în- 
ceperea ofensivei armatei so- 
vietice. Y La 11 iulie, tancurile 
sovietice se angajează într-o bă- 
tălie dramatică pe întregul front 
al Voronejulul. 8 Victoria e de- 
terminată de armata a V-a de 
tancuri, rezerva forțelor de şoc 
ale armatei sovietice. @ După 
bătălia de la Stalingrad din 
februarie 1943, victoria de la 
Kursk, cea mai mare bătălie de 
blindate din istorie, marchează 
cotitura decisivă în desfășurarea 
războiului. - 


Seria ll-a: 
sStràpungerea'' 


O Urmàreste evenimentele 


frontului antihitlerist din a 
doua jumătate a anului 1943, 
cînd a fost declanşată ofensiva 
generală împotriva armatelor 
hitleriste, @ În Polonia, pa- 
triogii polonezi intensifică miş- 
carea de rezistență şi actele 
de sabotaj impotriva ocupan- 
ţilor. @ În Italia, în urma lovi- 
turii de stat din 25 iulie 1943, 
Mussolini e silit să demisioneze. 
La 12 septembrie, la Gran Sasso, 
parașutiștii germani conduşi de 
Skorzeny îl răpesc pe Duce. 
O Pe frontul de est, armata ro- 
sie eliberează oraşele Orel gi 
Harkov si se pregăteşte pentru 
trecerea Niprului. @ La 6 nolem- 
brie armata 38-a eliberează Kiev- 
ul. O Între 28 noiembrie gi 1 
decembrie 1943 are loc la Tehe- 
ran conferinţa șefilor de stat 
ai S.U.A., Anglia, U.R.S.S. 


Seria lll-a: 
„Direcţia loviturii...“ 


O Evocă etapele operațiunii 
„Bagration“ a armatei sovietice, 
O La Kremlin, în prezenţa lui 
Stalin, statul major expune pla- 
nul campaniei din vara anului 


Şcoala bàrbàtiei, școala curajului 
(Larisa Golubkina în ,Eliberarea") 


Eolomea 


Coproductie a studiourilor din 
R.D. Germană, URSS și R.P. Bul 
garia. Regia: Hermann Zachoche. 
Scenariul: Angel Wagenstein. Ima- 
ginea: Gunther Jaenthe. Cu: Cox 
Habbema, Ivan Andonov, Vsevolod 
Sansev, Rolf Hoppe, Petar Slabakov. 


JE SIL INTRI A IT RET e RC TR 

Aventuri interspatiale cu nave dis- 
párute, locuitori ai Terrei rátácind 
la distante de ani lumină, cu roboți 
programati sá distrugá. Fragment 
dintr-un serial -non-stop al povesti- 
lor stiintifico-fantastice în care Savo- 
narola, Copernic, Gagarin și Arm- 
strong par despàrtiti, în eternitate, 
doar de o clipă. 

Dar oamenii rămin aceiași. Devo- 
rati de patimi, rivalități, gata să $e 
sacrifice pentru o idee, gata să se 


dăruiască unei iubiri. Și totuşi, ma- 
chetele de carton și personajele, 
costumate și „coafate strident după 
ultima modă, opresc visul către 
alte galaxii. 


Simona DARIE 
erem de TEXT AI EE 


Acea pisică 
blestemată 


Producție „Walt Disney". Re- 
gia: Robert Stevenson. Scenariul: 
M. şi G. Gordon, Bill Walsh. /magi- 
nea: Edward Colman. Muzica; Bob 
Brunner. Cu: Hayley Mills, Dean 
jones, Dorothy Provine, Roddy 
McDowall, Neville Brand, Elsa 
Lanchester, William Demarest, Frank 
Gorshin, Richar Eastham 
ERP TES RI RACO ENT aee 

Acest film pare un remake sau 
varianta cu actori a unui desen ani- 
mat al Casei Disney, Eroul principal 
e o pisică ai cărei parteneri clasici - 
ciinii şi şoarecii — au fost înlocuiţi 
cu alții, care au chip si haine umane, 
dar care se află într-un transparent 


pe ecrane 


1944. @ Prima etapă a opera- 
tiunii Bagration incepe în Bielo- 
rusia si se încheie cu infringerea 
inamicului în regiunea Vitebsk, 
O Reusita operaţiei a provocat 
distrugerea grupului de armate 
hitleriste „Centru“, punind ca- 
păt rezistenței organizate a fas- 
cistilor pe frontul de est. 9 O- 
biectivul etapei următoare este 
eliberarea Poloniei. În iulie 1944 
trupele sovietice trec Bugul de 
vest şi graniţa Poloniei. @ În vest 
se deschide cel de al doilea front. 
La 6 iunie 1944, forțele aliate 
debarcă în nordul Franţei, pe 
coasta Normandiei. @ La Ber- 
lin, un grup de ofiteri pune la 
cale înlăturarea lui Hitler şi ca- 
pitularea Germaniei. Atentatul 
generalilor are loc sub denumirea 
„Operaţiunea Walkiria". Colone- 
lul Stauffénberg este desemnat 
să-l suprime pe Führer la 20 iulie 
1944. Atentatul nu reuşeşte, 
participanţii complotului sint 
împușcați. 


Seria IV-a: 
„Berlin“ 
O La 17 ianuarie 1945, trupele 


armatei l-a poloneze eliberează 
Varşovia. @ Mareșalul Jukov se 
află la 60 de km de Berlin. e 
Contraofensiva hitleristă în re- 
giunea Pomeraniei este zădărni- 
cită de marșul armatei roșii. 
O Între 4—11 februarie, are 
loc conferința de la Yalta 
(Churchill, Stalin, Roosevelt). 
O La 25 aprilie, tancurile 
sovietice intră in Potsdam. 


Seria V-a: 
„Ultimul asalt“ 


O Luptele din metroul ber- 
linez. e Hitler ordonă des- 
chiderea barajelor pentru a inún- 
da subteranele. G Trupele sovle- 
tice ajung în centrul Berlinului. 
Sergenţii Kantaria şi EgoroY 
inaltà steagul Victoriei pe cupola 
Reichstagului. @ La 30 aprilie Hit- 
ler, Eva Braun și Goebbels se si- 
nucid. Y La 8 mai, garnizoana ger- 
mană din capitala celui de al 3-lea 
Reich capitulează. O Mareșalul 
Jukov dă ordinul de încetare a 
focului, În Europa, cel de al doilea 
război mondial a încetat, 


O conferință istorică 
(Teheran, 1943) 


paralelism cu partenerii consacrați. 
Paralelismul ni-l sugerează chiar 
tipurile de actori aleşi, mimica, gri- 
masele și interpretarea care le-au 
fost imprimate. Schema naraţiunii 
animate devine astfel lesne de re- 
cunoscut sub travesti. Dacă filmul 
ar fi rămas un desen animat, lungimea 
s-ar fi redus considerabil, iar umorul 
implicat ar fi fost mai vivace pentru 
că gagurile se înserează mai greu în 
mașina complicată a unui film cu 
actori. Totuși, ceva din farmecul 
tradițional al genului supraviețuiește 
acestui dificil transplant. 
Val. S. 
a PT TE P AC Pe 
ag OE les ... 
Bátrinii banditi 
Producție a studioului Mosfilm. 
Regia: Eldar Riazanov. Scenariul: 
E. Braghinski, E. Riazanov. /magi- 
nea: G. Abramian, N. Nemoliaev. 
Cu: luri Nikulin, Evgheni Evstig- 
neev, Olga Aroseva, Gheorghi 
Burkov, Andrei Mironov, V. Viadi- 
mirova, |. Belov. 
a P Ens 
Doi bătrîni aflaţi în pragul pensio- 
nàril se decid să fure un Rembrandt 


din muzeul oraşului, în plină zi si, 
spre propria lor surpriză, reu- 
șesc. Isprava bàtrinilor „bandiți“ 
are o foarte omenească explicație: 
în pragul. unei senectuti amenințată 
de “singurătate și monotonie, doi 
respectabili funcţionari se întorc, 
pentru o clipă, în lumea copilăriei, 
comitind o ,sotie" fabuloasă, 

Amintind de sarcasmul lui If si 
Petrov, temperat însă de o blindete 
a umorului, străină autorilor celor 
„Dovăsprezece scaune", filmul aces- 
ta este, dacă se poate spune așa, e 
„satiră duioasà", 

Un comic agreabil, uneori diluat, 
beneficiază în afara unor excelenți 
interpreți de o atentă analiză psiho- 
logică a comportamentului uman în 
situații ,dramatice", de știința con- 
struirii ambiantelor, înserînd, cînd 
și cînd, secvențe ,onicice" ce paro- 
diază un anume sti) cinematografie 
„modern „Bătrinii bandiți” reu- 
seste mai mult decit onorabil să 
construiască, pe un pretext burlesc, 
a comedie tristă, peste care adie, 
vag, un abur cehòvian, 


Petre RADO 


19 


pe ecran 


A fi astăzi poliţist 
intr-un oras ca Los An 
inema geles, este o aventură, 
unde moartea iși face 
apariţia cu o frecven- 
tà îngrijorătoare. De- 
lincventii sînt aici periculoși ca scor 
pionii, faună sinistră a nopţilor co 
lorate si pustii de pe marile"artere, 
specimene cu priviri rătăcite, vie- 
tuind și pindind în crevasele de as 
falt ale orașului. Reflexele lor sint 
năucite de droguri şi degetul apasă 
pe tràgaci, rapid, fără ezitare. Hoti, 
derbedei, psihopaţi, anormali, ga 
ma posibilelor întilniri ale polițis 
tului este sub semnul cosmarului 

Regizorul Richard Fleischer (,Vi- 
kingii!, „Călătorie fantastică”, „20.000 
de leghe sub mări”) încearcă să zu 
grăvească portretul-robot al acestor 
eroi anonimi îmbrăcați în uniforme, 
care cutreieră orașul în patrule auto 
de rutină, fiind de multe ori adevărate 
tinte mişcătoare pentru răufăcători. 
Meseria e singulară si îl instràinea- 
ză cu timpul pe omul ordinii de cei- 


lalçí, lăsînd, dincolo de uniformă, 
urme adinci în psihicul său. Nu sein 
telege decit cu semenii sài în uni- 
formă, ceilalți sint o lume rece si 
străină („cum să te laşi ucis, casă 
prinzi nişte găinari!” — îi spune 
soția tinărului poliţist —şi-l pă- 
răseşte), Această continuă  viná- 
toare în jungla orașului mar- 
chează cu asprimea epuizării sufleteşti 
pe cei ce i se consacră, Pină la ur 
mă, singurătatea si izolarea sînt 
prețul plătit atiror riscuri si sacri- 
ficii 

Fleischer nu e un începător. De- 
cupajul său este alert, psihologia 
personajelor fără greşeală. De la 
George C. Scott sau Stacy Keath 
(interpreții principali, de mare clasă), 
pină la ultimul figurant, de la prima 
la ultima întîmplare, cineastul reu- 
seste să fie adevărat, moment de 
moment, chip după chip, evocind 
forfota crepusculară a orașului. 

Ar trebui amintită muzica lui Quin- 
cy Jones, abia ghicită sau explozivă, 
insotind cu meandrele el itinerariile 


nocturne ale polițiștilor și imaginea 


lui Ralph Woolsey, o imagine 


Filme-document 


Lupta e inegalá; victoriile 
rare si parțiale, Răufăcătorii 
sint organizati, au bani, au 
protectori misteriosi, sus-pusi 
in ierarhia social-administra- 
tivă. Acţiunile poliţiei sînt te- 
merare („Poliţia mulţumeşte”), 
sortite esecului „(Mărturisirile 
unui comisar de poliţie. 
„Cînd se arată cucuveaua'), 
nereuşind de multe ori să 
demaste adevărații vinovaţi, 
ascunşi sub măştile bogăției 
și respectabilitátii („Bullit”, 
„Organizaţia”). Dincolo de fic- 
tiune, filmul devine document 
al unei stări de fapt. 


E i SAS IS AA PD 
Fals vagabond, fals paralitic, fals șofer, încă un fals vagabond, fals infirmier, falsă femeie, 
fals rabin, fals șef de șantier: polițiști costumati pe străzile new-yorkeze 


în 


care orașul e prezent cu reflexela 
de lumină şi cu fantasmele sale, 
Sobru, bine povestit, evitind efec- 
tele, filmul constituie o mărturie 
sinceră și nelinistitá despre viaţa şi 
atmosfera unui mare oraș american, 
D. C. 
———— us a a a e 


Productie a studiourilor america- 
pe, Re Richard Fleischer. Scena- 
riul: Stirling Siliphant dupá ro- 
manul omonim de Joseph Wambaugh. 
imoginea: Ralph Woolsey. Cu: Geor- 
ge C. Scott, Stacy Keath, Scott 
Wilson 


Poliţia în travesti 


Nici noll şi nici vechii cen 
turioni din oraşul Los Angeles 
nu sint rodul imaginaţiei lui 
Richard Fleischer, dimpotrivă, 
ei sînt copia fidelă a realității 
vieții din marile orașe ameri- 
cane. lată citeva fotografii, 
netrucate, executate de către 
poliţia new-yorkezá si care 
aduc o dovadă a metodelor 
şi trucurilor la care sînt obli 
gate să recurgă brigăzile anti- 
crimă, pentru a se putea in 
troduce în lumea delincventilor 
si pentru a-l depista mai uşor 
Două sute de polițiști tra- 
vestiți în paralitici, hippies, 
vagabonzi, popi, şoferi si femei 
au patrulat pe str ăzile New 
York-ului avind ascunse sub 
aceste inofensive identități cite 
două pistoale de calibrul 38, 
o pereche de cátuse, un apa 
rat de radio pe unde-scurte 
pentru a méntine legàtura cu 
centrala politiei. Astfel mas 
cari, împărțiți in grupuri de 
cite patru, dar pàstrind intre 
ei o distantà, niciodatá mai 
micá de 30 de metri, 75 dintre 
ei au izbutit să prindă, în 
mai puţin de trei săptămini, 
170 de delincventi 

Dar citi au ràmas in liber- 
tate?! 


pe ecrane 


Dacà titlul ne aminteste o 
veche melodramà cu Bette 
Davis, să-l inlocuim. Să-i 
zicem, poate, «Amici de va- 
cantá», sperind că nu supă- 
ràm autorul, Jean Pierre 
Blanc, la prima, dar sigur nu si la ultima 
lui comedie «scrisnitá». Putere de obser- 
vare a ticurilor vacantei, a banalitàtii con- 
centratà intr-o sáptáminá asteptatà tot 
anul şi ratată in şapte zile,portretizări pre- 
cise în tonuri cînd sarcastice, cind lirice, 
detalii de un realism foarte local (ambiantà 
de Coastă Franceză, cu tot ce aduce ca 
excentric, grotesc, banal, straniu) şi, mai 
ales, umorul, fac din acest debut promi- 
siunea unei strălucite cariere pentru au- 
tor. lar pentru spectator o delectare sub- 
tire şi amară — spirituală notație avind 
drept constantă tema singurătăţii, cu toate 
variantele ei rizibil-tragice. Ea e Annie 
Girardot, ce-şi înfruntă senină singurăta- 
tea pe malul mării, deloc obsedată de a- 
ceastă singurătate, deloc în căutarea unui 
joc de-a vacanţa cu un partener sezonier 
Dimpotrivă, cel obsedat de solitudine e 
personajul /ui, Philippe Noiret, flăcău tom- 
natic, timid și stingaci, ce caută să-și a- 
lunge plictiseala micii localităţi balneare, 
cu o conversație ultrabanală în timpul 
mesei, cu un concert anost la casa de cul- 
tură, cu «o curte» timidă, agresiv respinsă 
de vecina cam posacă, intilniri ce le ratează 
de fiecare dată din timiditate și discreţie. 
Relaţia e inversă deci, un Mihail Sebastian 
pe dos, minus atmosfera romantică a dra- 
maturgului român, dar păstrind o anume 
nostalgie a unui sentiment pur într-o lume 
poluată moral. Personaje amuzante, tra- 
sate in tuse subțiri, cu un umor cind tan- 
dru, cind acid, de către un autor la primul 
lui film, dar cu interpreți cu un îndelung 


inema 


stagiu artistic. 

«Cascadoarea» Girardot ce se aruncă 
în orice rol cu o inteligență bărbătească, 
fără prejudecăți estetice, cochetării vani- 
toase, acceptă aici să fie fata bătrină inde- 
lung antrenată în tehnica singurătăţii, prac- 
ticind-o cu discreție si eleganţă ca pe un 
fel de igienă spirituală, ce o fereşte de 
moleseli sezoniere. Pină într-o zi cind 
izbucnește într-o scenă ce ridică valoarea 
comediei de vacanţă la sugestia unei acute 
drame contemporane: disperarea singu- 
rătății. lar Philippe Noiret e magistral, mai 
ales în tăceri, în priviri curioase și totodată 
jenate cu care se apără de agresivitatea 
subretelor, în strădaniile lui de sociabili- 
tate, în micile cochetării naive cu taciturna 
colegă de plajă, în tot ce compune acest 
personaj ridicol si induiosàtor, purtindu-si 
singuràtatea ca pe acel mare semn de in- 
trebare scris pe maioul lui de fals sportiv. 

Tabloul se completeazà cu o intreagà 
faunà estivalà, cu tot excentricul, prozaicul 
şi grotescul ei: pastorul gurmand şi sotia 
lui sanctificindu-se zilnic, prin nemincare, 
dar neuitindu-si sticluta de vodcà: un fleg- 
matic receptioner de hotel cu intrebàri 
echivoce, fete frumoase angajate pe un 
sezon pentru multiple servicii; citeva figu- 
ratii bizare gen «cintáreata chealá» — dau 
culoare, viatà, diversitate si o mare, mare 
amàràciune acestor noi «vacante ale dom- 
nisoarei Hulot», cum a numit filmul un cri- 
tic francez, comparindu-l pe debutantul 
Jean Pierre Blanc cu stràlucitul clasic al 
gagului modern, Tati. Nu stiu cit e Tati 
în această scrisnità comedie de vacanţă, 
dar e sigur amprenta unui spirit tipic fran- 
tuzesc. Mă tem pentru traducere (in toate 
intelesurile cuvintului). 


Alice MĂNOIU 


Marthe Keller 


Opt ani dansatoare la opera din 
Bâle, orașul ei natal. Cursuri de 
artă dramatică la Múnchen, apoi 
la Heidelberg unde joacă la Stadt- 
biihne,Moliăre, Shakespeare şi Ce- 
hov în limba lui Goethe. Succesul 
atrage succesul. Pentru doi ani 
reia repertoriul clasic la teatrul 
Schiller din Berlin. Succesul îi dă 
gustul succesului. În șase săptă- 
mini învață franceza și porneşte să 
cucerească Parisul. O apariție la 
ORTF si Philippe de Broca ii 
incredinteazà un rol in comedia 
«Sá prinzi dracul de coadá». Pri- 
mul succes anuntá succesul urmá- 
tor: «Capriciile Mariei». Dupá ro- 
lul subretei din «Fata bătrină», 
Marthe Keller e definitiv adoptată 
de filmul francez. După serialul 
«Domnişoara din Avignon», e a- 
doptată de telespectatorii francezi. 
Un rol în teatru, «O zi din viața lui 
Joe Egg», şi e adoptată si de scena 
pariziană. Ultima ei premieră, «Elle 
court, elle court la banlieue», a 
avut un mare răsunet. 

Atenţie! În timp ce şi-a perfectio- 
nat franceza în roluri, Marthe Keller 
a invàtat engleza in 8 săptămini 
Ce mai poate urma”? 


Succes fără capricii pentru Marthe Keller 


istoria „Fetei bătrine“ 


Născut în apropiere de Paris, atunci 
cînd orasul-luminà era întunecat de 
cotropirea nazistă, Jean-Pierre Blanc 
îşi începe studiile în anii '50. Citeva 
luni la facultatea de filozofie, citiva ani 
la facultatea de medicină (unde înfiin- 
teazà si conduce o mică orchestră de 
jazz al cărei pianist este), nu reuşesc 
să-l facă să dea uitării pasiunea sa 
pentru cinema. Proiectiile de la Cine- 
matecă si intilnirile din cinecluburi vor 
fi de aici înainte unica lui şcoală. În 


1963, întilneşte pe Albertine Sarrazin 
— cea care s-a lansat în lumea scrisu- 
lui cu memoriile sale din anii deten- 
tiei — «Astragal» — roman care i-a 
adus o rapidă consacrare şi care l-a 
inspirat pe Charriăre-Papillon să-și 
scrie propriile aventuri din insulele oc- 
nașilor. Cu Albertine Sarrazin pregă- 
leste citeva scenarii rămase însă fără 
producător. După aceste eşecuri sem- 
nează citeva scurt-metraje realizate 
pe 16 mm, dintre care unul, «Isoline», 


povestea unei prietenii feminine, îi 
aduce premiul Centrului National al 
cinematografiei franceze si al festiva- 
lului de la Cracovia. Dar scenariile sale 
rămin tot fără producător. Atunci ho- 
tărăște să trimită ultimul său scenariu, 
«Fata bătrină», direct actorilor pentru 
care îl scrisese. Philippe Noiret și 
Annie Girardot acceptă. Numele lor 
reprezintă la bursa artistică o valoare 
destul de sigură pentru ca Raymond 
Danon să-și investească banii. 


Coproductie a studiourilor franco- 
italiene. Regia si scenariul: Jean-Pierre 
Blanc. Imaginea: Pierre Lhomme. Cu: 
Annie Girardot, Philippe Noiret, Mi- 
chel Lonsdale, Edith Scob, Marthe Kel- 
ler, Jean-Pierre Darras, Catherine Sa- 
mie, Claudine Assera. 


Film distins cu Ursul de argint si 
Premiul UNICRIT la Festivalul de la 
Berlin—1972. 


| 
pa 


| Deși partial şi incomplet, 
| filmul își recomandă auto- 
rul. Unul din chipurile aces- 
tui prolific, contradictoriu, 
LĂ variat şi de succes Otto 

Preminger, actor, regizor, 
producător îndrăgostit de teatru și crea- 
tor de film. Pentru publicul nostru, «Gră- 
biți apusul soarelui» este o primă (doar 
«Bonjour tristesse» după Sagan a putut fi 
văzut pe micul ecran) carte de vizită din 
cele citeva sute ale unui personaj din le- 
gendele hollywoodiene despre reuşită. 
Preminger a cercetat mai toate căile. 
Teme, genuri, stiluri. După istorie, politică, 
război, patologie, religie, acum pune în 
discuţie rasismul. 

In Georgia sudistă, dominată de anchi- 
loze economice și prejudecăţi cu tragice 
urmări, se situează o narațiune de formulă 
realistă. Războiul, ce a răsturnat valori și 
a schimbat fața întregii lumi, pare a nu fi 
atins imobilitatea acestor locuri. Cei care 
revin din confruntarea mondială sint siliți 
să se adapteze în starea generală, iar prin- 
cipala prejudecată — rasismul — continuă 
a fi prima condiţie de definire. Imobilitatea 
este Însă numai aparentă. Sub nemisca- 


rea spirituală, ascuns, germenele schim- 
bării constituie materia dramatică a filmu- 
lui. Deşi asistăm la conflicte puternice, 
parcurse de mai toate personajele, deși 
fiecare in parte își consumă paroxistic 
dramele, tensiunea aparține schimbării 
lor, dărimării lor lente. Pentru cà il intere- 
sează in special caracterele si adevărul 
lor, la Preminger situaţiile sint construite 
și gradate tocmai intru luminarea unei 
trăsături. Ca si stările, traversate de per- 
sonaje, ele iși găsesc justificarea conjunc- 
turală precisă. Eroii de plan doi ne apar 
insă prea brutal delimitati. Transanta im- 
pàrtire a acestora în răi şi buni are un ne- 
fast reflex și asupra nuantàrii personajelor 
principale. Cum lui Preminger ii plac dis- 
tributiile sigure, iar Jane Fonda, John Phi- 
lip Law, Diahann Carroll, Michael Caine, 
George Kennedy sint certitudini, neglijen- 
tele în dialectica pozițiilor devin mai puţin 
vizibile. O umbră, ce se şterge mai greu, 
va fi însă finalul retoric, care, deşi alimen- 
tat de dramele consumate, nu va avea nici 
emoție, nici suflu. 


Florica ICHIM 


Benzile de asfalt ale șose- 
lelor, baturile unde se 
consumă duzini de scotch- 
| uri duble sau simple si 
| tarcul strîmt unde se dă 

lupta corp la corp dintre 
cal si călăreț, numită «rodeo» — sînt 
cele trei ambiante ce se succed egal 
de-a lungul filmului. Tovaràsi de drum 
sînt Tom Black Bull — indianul ce 
fusese smuls încă din copilărie din mij- 
locul naturii spre a fi «civilizat» într-o 
rezervație şi managerul său, cel ce îl 
cumpărase contra unei sume derizorii, 
pentru a vinde la preț insutit îndemi- 
narea sa. Asociaţie forțată între un om 
îndrăgostit de libertatea jocurilor în 
spaţiile largi si un mercantil vinzàtor 
de suflete vii ce duce insà, in cele din 
urmà, la o ciudatà amicitie. 

Un joc bizar de-a v-ati ascunselea 
intre minciunà si adevàr, joc condus 
de «omul alb» ce izbutise sà transfor- 
me piná si semeata trintà strámo- 
seascá a indienilor intr-un obiect al 
pariurilor. 

Cel pácálit va gási tot el resursele 
morale sá compătimească si sá inte- 


leagă pe asupritorul lui, iar acesta se 
va sfirsi distrus de propria-i aviditate. 

Tom Black Bull, invinsul-invingàtor, 
renunță însă la luptă, la beneficiile 
civilizației şi se reîntoarce în rezer- 
vatie. 

Refuzul sàu de a se integra modului 
de viatà american afirmà indirect, de 
pe pozitii segregationiste, teza inadap- 
tàrii indienilor la societatea modernà. 
Un final deloc combativ fatà de pro- 
blemele atit de acute pe care chiar 
ultimele luni le-au pus în fața Americii 
încheie această idilică viziune despre 
viața indienilor a căror patrie — ar 
părea după autori — că a fost și tre- 
buie să rămînă natura. 

O legendă pe care nu am regreta 
să o vedem murind. 

Realizarea cinematografică trenează 
în ciuda tandemului Richard Widmark- 
Fredric Forrest, două prezenţe acto- 
ricesti puternice care, deși programate 
să intruchipeze portretele-robot ale 
yankeului asupritor si ale indianului 
umilit, reușesc să dea rolurilor lor fi- 
rescul vieții. 

Adina DARIAN 


| 


Preminger 


Asistent al lui Max Reinhardt, apoi director al teatrului Reinhardt 
din Viena. e Primul film: «Marea dragoste» (1931). e Pe Broadway e 
invitat citiva ani mai tirziu, tot în calitate de om de teatru e Preminger 
nu rezistă tentatiei Hollywood-ului. e După citeva filme medii, «Laura» 
(1944); film poliţist între realitate și vis, e considerat o revelație. e Sta- 
bilit la Hollywood și naturalizat american, el va fi unul dintre cei mai 
prestigioși și prolifici regizori din anii '40-'50-'60 e Reputația sa artis- 
tică depășește hotarele cetății filmului e Un critic european spunea 
despre el: «Otto Preminger nu este nici austriac tipic, nu este nici ame- 
rican tipic, este un Preminger tipic.» e Lui i se datorează primul film 
în care s-a abordat problema drogurilor («Omul cu braţul de aur» — 
1955). e Apoi inaugurează o serie de filme juridice e În 1966 descoperă 
ecranul lat și-l folosește pentru a reda în ample fresce sociale viața Ame- 
ricii, povesti-fluviu construite în spiritul tradițional al filmului realist 
american. e În această perioadă se înscrie și «Grábiti apusul soarelui» 
care aduce în premieră, pe ecranele noastre, numele lui Preminger. 


Indienii, azi 


Președintele Nixon a numit pe indieni «minoritatea cea mai săracă 
și cea mai vitregită a națiunii americane». Înaintașii acestora au fost 
exterminați de-a lungul anilor de către omul alb, pentru care «singurul 
indian bun era un indian mort». Programul a fost realizat doar 80%, 
drept care în S.U.A. trăiesc astăzi 800 000 de indieni, dintre care 488 000 
în 247 de rezervații, ceea ce înseamnă că asemenea lui Tom Black Bull 
din filmul lui Millar, nu vor sau nu pot să se adapteze modului de viață 
american. Sint ultimii Sioux, Navajos, Hopis... 

Numărul mare al organizațiilor si asociaţiilor care au luat ființă In 
ultimii ani pentru a sprijini revendicările indienilor (National Indian 
Youth Council, Survival of American Indian Association, National 
Council of Indian Opportunity, National Congress of American-Indians, 
League of Nations Pan-Am-Indians, etc.) dovedește că națiunea ameri- 
cană nu mai este indiferentă față de soarta acestor concetàteni, dar pe 
de altă parte indică poate si incapacitatea acestor organizații în a impune 
drepturile indienilor (ei nu au nici măcar drept de vot). Este poate și 
una din explicaţiile recentelor evenimente din Statele Unite ai căror 
protagoniști au fost indienii-piei-rosii care s-au baricadat la Wounded- 
Knee spre a provoca o dezbatere publică asupra condiției lor sociale. 


Producţie a studiourilor americane. Regia: Otto Preminger. Scenariul: Thomas 
C. Ryan, Horton Foote, după romanul lui K.B. Gilden. /maginea: Milton Krasner. 
Cu: Michael Caine, Jane Fonda, John Philip Law, Diahann Carroll, Burgess 
Meredith, Robert Hooks, Faye Dunaway, George Kennedy, Robert Reed. 


Producție a studiourilor americane. Regia: Stuart Millar. Scenariul: Robert 
Dozier, după romanul lui Hal Borland. /maginea: Richard H. Kline. Cu: Richard 
Widmark, Fredric Forrest, Luana Anders, Vito Scotti. 


| CPE ANITA AAA 7 AA 
| 

i Ge Ta a I PS ES A SIE 
| 
| 


2 


pe ecrane 


Copiii 
càpitanului Grant 


Literatura lui Jules Verne 
se bucurá, ín anii din urmá, 
de un neașteptat trata- 
ment. Autorul aflat in sfe- 
ra de interes a criticii li- 
terare intrà astàzi impreu- 
nà cu Càpitanul Nemo pe poarta marii 
literaturi alàturi de Père Goriot si 


Julien Sorel. 


Nu știu cît de indreptátitá este adu- 
cerea lui Jules Verne in Panteonul 
scriitorilor, dar activitatea reabilitárii 
pare a avea mai degrabá un substrat 


sentimental decît unul strict literar. 


Un autor drag inimii noastre, semnifi- 


cind nostalgia candorii juvenile si fasci- 


natia călătoriilor imaginare, trebuie 
salvat de o posibilă ignorare a merite- 
lor sale. Cum însă literatura lui Verne 
îl confirmă încă o dată pe Wilde — 


natura începe să semene din ce în ce 
mai mult cu arta — cum submarinul 
lui Nemo si elicopterul gigant al lui 
Robur-cuceritorul sînt azi nişte «dulci 
copilárii», autorul, care n-a rivnit ni- 
ciodată la gloria lui Balzac, devine 
obiect de studiu critic nu pentru pro- 
fetismul lui științific, ci pentru talen- 
tul literar. Verne trebuie să supravie- 
tuiascá căci, murind el, dispare me- 
tafora insulei misterioase, zona aceea 
incertà si nelocalizatà in care Alice 
cutreierá tara minunilor aláturi de 
Marele Meaulnes, sau tinutul fabulos 
al excentricului Paganel. 

Geografia lui Verne, atit de fante- 
zistà in ciuda unei aparente de reali- 
tate (nu o datá au fost semnalate inadver- 
tentele ei) nu se putea sustrage impe- 
riului lui Disney, încît ar fi fost de 


mirare ca acest «Copiii càpitanului 
Grant» sà fi scàpat atentiei párintelui 
lui Mickey soricelul, care si el avea 
intre altele, se stie, o constantá pasiu- 
ne de explorator. 

Filmul e dintre acelea care se adre- 
seazá aproape in exclusivitate copiilor 
si adolescentilor, cáci receptivi-la con- 
ventiile animatiei, adultii acceptà mai 
putin o Patagonie de mucava, zàpadà 
de vatà si crocodili de cauciuc. Nu 
orice film pentru copii este si pentru 
cei maturi prilej de desfátare asa incit 
e greu de realizat si inutil, fireste, o 
astfel de peliculà care nu-si propune 
nimic altceva decit sà vizualizeze cu- 
noscutele aventuri ale copiilor càpita- 
nului Grant prin tinuturile feerice ale 
Americii de Sud si ale Noii Zeelande, 
reconstituite pe platou. Detasat si glu- 
met, presàrind ici-colo cunostinte de 
geografie, botanicà si zoologie, imbi- 
nind aventura cu musicalul, frumos 
colorat si folosindu-se de farmecul 
unor buni actori intre care se deta- 
seazá un neasteptat Paganel — Maurice 
Chevalier, «Copiii càpitanului Grant» 
este, bánuim, pe placul acelora cárora 
li se adreseazá. Dacá Jules Verne mai 
este astàzi in gratiile virstei juvenile, 
filmul probabil îi va mulțumi. Și n-ar 
fi de mirare, dacă, în mintea unor buni 
cunoscători ai cărţii, între două pauze 
de joacă si o «expediție» pe stradă, 
se va naște teribila întrebare ce fră- 
mintà de trei sferturi de veac critica 
de film adultă: ce este o ecranizare? 


Petre RADO 
A E See 


Producţie a studiourilor Walt Dis- 
ney. Regia: Robert Stevenson. Scena- 
riul: Lowell S. Hawley, după romanul 
lui Jules Verne. /maginea: Paul Beeson. 
Muzica: William Alwyn. Cu: Maurice 
Chevalier, Hayley Milis, George San- 
ders, Wilfrid Hyde White, Michael An- 
derson jr., Antonio Cifariello, Keith 
Hamshere,Wilfrid Brambell, Jack Gwil- 
lim, Ronald Fraser. 


Verne, cineast de anticipatie 


Jules Verne a intrat in atentia 
artei filmului încă de la inceputurile 
acesteia. Romanul «De la pămint la 
lună» (1865) a inspirat «Voiajul In 
lună» al lui Méliès, film în care regi- 
zorul lăsa fantezia să se miște în 
voie. Cărţi celebre mult gustate de 
copii și adolescenți: «Cinci săptă- 
mini în balon» (1863), «Copiii că- 
pitanului Grant» (1867 —1868), «20000 
de leghe sub mări» (1870), «Ocolui 
pămintului In 80 de zile» (1873), 
«Insula misterioasă» (1875), «Căpi- 
tan la 15 ani» (1878), «Castelul din 
Carpaţi» (1892), si multe altele, au 
devenit mai toate filme. 

Spectatorii noştri au văzut: «Oco- 
lul pàmintului în 80 de zile» cu un 
David Niven spiritual; «20000 de 
leghe sub mări», producția casei 
Disney, cu James Mason si Kirk 
Douglas; o ecranizare mai veche 
realizată de studiourile sovietice 
după «Copiii Căpitanului Grant»; 
interesanta ecranizare făcută de Ka- 
rel Zeeman după «Invenţia diabo- 
licá» (1957), amintind gravurile din 
cartea lui Verne; «Mihail Strogoff», 
ecranizare realizată de Eriprando 
Visconti (istoriile de cinema ni-l 
amintesc pe celebrul Ivan Mojou- 
kine, interpret al primei versiuni 
cinematografice Strogoff); în fine, 


Strutul, ascunzătoare ideală pentru diamante («Steaua Sudului») 


publicul nostru a văzut «Steaua Su- 
dului», film mediocru, dar benefi- 


ciind de prezența artistică a Ursulei 
Andress și a lui Orson Welles. 


Raportul agentului 36 


Producție nord-coreeană a Stu- 
diourilor «9 Februarie» — Phenian. 


Un tipic film de contraspionaj: cu 
agenți strecurati în spatele frontului 
dușman, nevoiţi să practice — pentru 
reușita misiunii lor de luptă — unqjoc 
dublu», nevoiți să-ți creeze o nouă 
identitate, de formă, dar cit mai plau- 
zibilă, care să-i ajute la înlăturarea 
oricăror suspiciuni, acolo, departe de 
casă, printre dușmani, unde fiecare 
gest necugetat poate insemna o zădăr- 
nicire a acțiunii şi o condamnare la 
moarte. Un astfel de personaj este și 
«agentul 36», a cărui poveste cinema- 
tografică este investită de realizatori 
cu momente de reală tensiune și cu 
un deznodămint nu tocmai previzibil... 


C. Cn. 


Frontul nomad 


Productie a studiourilor sovieti- 
ce. Regia: Baras Halzanov. Scenariul: 
M. Kolesnikov, B. Halzanov. /magi- 
nea: Ghenadi Ceresco. Cu: P. Glebov, 
A. Umuraliev, R. Homiatov, E. No- 
vikov, T. Rejametov, V. Kulik, 
A. Kocetkov, L. Kulaghin, |. Solo- 
min, N. Janturin. 


O poveste de dragoste, de trádare, 
de luptá si de victorie petrecutá in 
1919 in regiunea transbaikalá. Un epi- 
sod al frátiei de arme sovieto-mongo- 
le. Comandantul alb Kolceak ocupá 
32 de sate, dar acestea refuzá sá-i 
recunoascá autoritatea. Grupurile de 
partizani rogii vor infringe trupele alb- 
gardiste si se vor infráti cu armata 
mongolà. 

Plasind actiunea filmului intr-un mo- 
ment al istoriei care nu admite compro- 
misurile, într-un timp al războiului 
şi al revoluției, autorul nu a omis să 
aducă pe ecran parfumul exotic si 
misterios al acestor îndepărtate tinu- 
turi si cîteva gratioase prezențe fe- 


minine. y 
Simona DARIE 


Drumurile bárbatilor 


Productie a studiourilor ceho- 
slovace. Regia: Ivo Toman. Scena- 
riul: Ivan Garia, Josef Pitek, Ivo 
Toman. Imaginea: Jiri Tarantik Cu: 
Karel Hlusicka, Karel Sebesta, Zde- 
nek Kutil, Jan Kanuza, Inka Coka- 
nova, Zdenka Hadrbolcova, Adolf 
Filip. 


Ecouri familiare desteaptà in rindu- 
rile publicului nostru acest film prin 
subiectul şi problematica asemănătoa- 
re cu cele din «Cu miinile curate». 
Reprezentanții noii legalitáti populare 
lichidează treptat, în perioada urmă- 
toare sfirsitului celui de-al doilea ràz- 
boi mondial, ultimele «cuiburi» di- 
versioniste, ostile noii orinduiri. Lip- 
sesc însă filmului cehoslovac cali- 
tàtile care au asigurat în general suc- 
cesul producţiilor de marcă ale genu- 
lui: dinamismul, dramul de aventură 
nebună, tensiunea, concizia. Fără a fi 
slab, ci numai modest, «Drumurile 
bărbaților» e destinat unei vizionări 


calme. 
A. Bd. 
23 


La cinematograful Patria 
ruleazá de nu mai stiu 
cite sáptámini «Pe aripile 
vintuluix. Destinul acestui 
film, care bate toate re- 
cordurile cind e vorba de umplut sàlile 
cu spectatori, se confirmà incá o datà 
tineri si bàtrini dau buzna sà-l vadà, 
nimeni nu se mai intreabà, dacà e co- 
medie, tragedie, dacà are multà melo- 
dramà, actiune, dacà se sfirseste bine, 
titlul, singur, «Pe aripile vintuluix ajun- 
ge, directia cinematografului pune ime- 
diat afarà pancarte mari care anuntà 
triumfátor: «nu mai existá bilete!» 
«permisele nu sint valabile la acest 
spectacol!» (deși s-au încasat bani pen- 
tru ele), într-un cuvînt e moarte de om. 
Ce magnet secret lucrează aici? Filmul 
nu strălucește printr-o viziune regizo- 
rală aparte, e romantios si trenează 
pe alocuri. Puterea lui însă de a impre- 
siona marele public rămîne exceptiona- 
là. Cred că în «Pe aripile vîntului» şi-a 
găsit una din marile împliniri o veche 
nàzuintà a cinematogratului, evidentă 


Între filmele de amplă respirație 
epică şi socială şi restul producției 
se creează o distanță. 
Distanţa care desparte cărțile 
citite în autobuz 
de lecturile făcute cu reculegere 
lăuntrică 


abia astăzi. Așa se explică oarecum de 
ce filmul continuă să facă de atitia ani 
rețete formidabile. De altfel nu puține 
producţii mai recente vin să-mi intà- 
rească ipoteza. Dar sá mă explic: ati 
observat că s-au înmulțit simptomatic 
de la o vreme filmele «în două serii», 
adică mai lungi ca peliculele obișnuite 


Cinematograful a avut totdeauna ambi- 
tia să concureze romanul. Dar aspirația 
aceasta s-a lovit mereu de un obstacol 
interior. Filmul s-a simțit pe de o parte 
intim înrudit cu speța epică, cea mai 
liberă inamică jurată a tuturor pres- 
criptiilor formale, pe de altă parte. 
el era constrins să respecte niște regul! 


stricte, să se supună unei lungimi fixe, 
ca sonetul. Ca să împace capra și varza 
a recurs adesea la următorul subterfu- 
giu: a luat nuvele (story) și le-a dat 
«grosimea» romanului. O direcţie totuş 
i-a rămas interzisă: respirația epică, 
amplă, care să reconstituie prin acu- 
mulări lente și calme cu desfășurări pe 
mai multe planuri, un întreg mediu 
social, o evoluţie istorică, o intretàierc 
multiplă de destine. Sigur că cinema- 
tograful nu s-a resemnat. Asemenea 
tentativă punctează istoria lui, de la 
Griffith la Visconti, și «Pe aripile vin- 
tului» ilustrează — cum am spus — una 
din reusitele lui rare. Mă veți întreba 
unde văd o atit de mare dificultate care, 
biruită, să asigure un neobișnuit succes? 
În definitiv filmul poate fi lungit ca 
timp, pînă chiar la trei ore și jumătate; 
atunci are posibilitatea să cuprindă 
materia vastă a romanului fluviu și 
gata! Lucrurile nu stau, din păcate, 
chiar așa. O dovadă sint nenumăratele 
ecranizări sărăcitoare de romane monu- 
mentale ca: «Don Quijotte», «Război 


Epicul romanului plus farmecul interpretilor («Pe aripile víntului») 


si pace», «Fraţii Karamazov», «În cáu- 
tarea timpului pierdut», «Rosu si ne- 
gru». 


Filmul trebuie sá invete 
«a descrie» 


A gási marele suflu epic social este 
pentru cinematograf nu numai o pro- 
blemá de timp, cit de structurá artisticá 
diferitá. Episodul, ca atare, urmeazá 
sà-si modifice simtitor functiunea. El 
nu mai e chemat sà tinà concentratà 
atentia spectatorului asupra intrigii in 
primul rind, ca de obicei, ci asupra 
tabloului uman si a amànuntelor lui 
revelatoare. Cinematograful trebuie sà 
invete a descrie. Aceasta o fàcea de 
obicei pur si simplu arátind. Toate 
elementele reconstituirii unui mediu 
intrau in scenografie, interioare, costu- 
me, fizionomii, străzi, cartiere; scena- 
riul urmărea, epic vorbind, exclusiv 
intriga. Filmul care vrea să concureze 
romanul fluviu trebuie să învețe a 
descrie, povestind. Visconti ne-a dat 
un exemplu magistral în «Ghepardul» 
cu episodul balului. E lucrul pe care 
l-au înţeles și realizatorii filmului romá- 
nesc «Puterea și Adevărul». Aici des- 
coperim aceeași structură epică dife- 
rită. Episoadele micii petreceri fami- 
liale, nunții țărănești sau ședinței de 
excludere izbutesc să descrie admira- 
bil o anumită mentalitate socială și 
morală, mai bine ca nu ştiu cite în- 
timplări. Modificarea aceasta structu- 
rală a finalitàtii narațiunii cinemato- 
grafice o întîlnim în aproape toate fil- 
mele mari cu o tendință asemănătoare 
din ultima vreme. «Nașul» de Francis 
Ford Coppola ne dă prilejul să sur- 
prindem formele paternaliste ale re- 
latiilor mafiote, prezentind iarăși, un 
act întreg, o nuntă italiană la Chicago. 
În «Amurgul zeilor», Visconti investes- 
te cu o valoare revelatoare egală o 
orgie nazistă, urmărită amănunţit. Cele 
mai multe episoade din «Andrei Ru- 
bliov» tintesc la fel să descrie exerci- 
țiul fărădelegii, ajuns 'obisnuintà a 
vieţii curente în lumea îndepărtată pe 
care o evocă filmul. 


Grupul uman ca erou. 
Ancheta 
m————— a RATIOS 


Lucien Goldman arată că societatea 
capitalistă modernă, impiedicind tot 
mai mult manifestarea personalității, 
face imposibilă existența eroului de 
roman cu un puternic relief individual. 
Autori ca Malraux au fost împinși, prin 
urmare, să caute a învinge acest ne- 
ajuns, acordind rolul de personaje prin- 
cipale unor grupuri umane. Goldman 
socotea că o asemenea încercare, din- 
colo de cîteva opere izolate, n-a izbutit 
să se impună. Filmul de largă respirație 
socială reia astăzi — am impresia — 
tentativa, cu succes: «Satyricon» (Fel- 
lini); «Bătălia pentru Alger» (Ponte- 
corvo»); «Pămint în transă» (Glauber 
Rocha); «Ziua cea mai lungă» (Zanuck) ; 
«Taking off» (Forman); «Tovarășii» 
(Monicelli); «Farmecul discret al bur- 
ghezieix (Buñuel); «Ultima şansă» (Hus- 
ton); sînt doar o mică parte din exem- 
plele care-mi vin în minte. Cinema- 
tograful contemporan a elaborat și o 
altă formă adecvată unor astfel de in- 
vestigatii. E filmul-anchetă. Într-o fază 
embrionară, el a fost conceput ca un 
documentar, dar acum a căpătat o 
structură mai complexă. «Afacerea Mat- 
tei» pleacă de la o întimplare cu impli- 
catii politico-sociale vaste și adinci; 
alte filme de acest gen își iau ca teme 
lupta monopolurilor, ravagiile drogu- 


rilor, ràspindirea violenței si actelor 
teroriste, etc. O asemenea realizare 
extrem de actuală și interesantă e 
«Starea de asediu» a lui Costa Gavras. 
«Ancheta» îl conduce pe regizor la 
uezváluirea mecanismelor sociale și psi- 
hologice ascunse îndărătul faptelor bru- 
te. Obiectivul e atras spre surprin- 
derea relațiilor cauzale care au pregă- 
tit cu mult înainte evenimentele, docu- 
mentul are nevoie de inlàntuirea ficti- 
unii ca să fie priceput, alcătuirea dosa- 
rului devine o reconstituire epică amplă 
pe planuri multiple. Așa a procedat și 
Truman Capote ca să scrie romanul 
«Cu sînge rece». Cinematograful are 
chiar satisfacția să fie pe acest drum un 
pionier; romanul social îl urmează. 


Îi i sii să 
Filmul își poate ingàdui să fie 
lent? 
TERE 


Revărsarea filmului peste timpul li- 
mitat, care i se acorda pînă acum, nu 
este' o simplă dilatare. E vorba de o 
schimbare fundamentală a ritmului na- 
rațiunii în concordanță cu acela carac- 
teristic romanului fluviu. Filmul îşi 
îngăduie să fie si lent. Desele ecrani- 
zări ratate de romane fluviu celebre 
n-au înțeles însă cu ce condiție își pu- 
teau aroga acest drept. Imaginile pro- 
iectate pe ecran trebuiau sà dobin- 
deascá adincime considerabil sporită ; 
ea era chemată a se umple cu o bogăție 
de observaţii realiste in stare sà cuce- 
rească atenția spectatorului si sà o facă 
a accepta ca necesar alt ritm al naratiei. 
Planurile cinematografice nu mai aveau 
voie să rămînă simplul spatiu al unei 
acțiuni, fiind obligate să se transforme 
în compoziție temeinic studiată. Ca în 
fața tablourilor marilor maeştri, ochiul 
e invitat de o nouă epicà cinematogra- 
ficà sà detaileze imaginea, să-i inventa- 
rieze, după prima impresie globală, 
bogăția conținutului. Ritmul filmului 
se schimbă în esență, pentru cà presu- 
pune, pe lîngă succesiunea cadrelor, 
mişcarea aceasta interioară. Ràmàsagul 
nu este Însă usor de tinut. Se cere sà 


Epicul cărții lui Fănuş Neagu si portretele regizate de 
Gabrea («Dincolo de nisipuri») 


fii un Proust ca să ai curajul sà suspenzi 
timpul si să-i istorisesti cititorului o 
serată pe parcursul unui volum com- 
plet. La fel, e nevoie să te cheme 
Tarkovski, Kubrick sau Visconti ca să 
mişti aproape imperceptibil obiectivul 
fàrà teama de a plictisi. 


EE A me 
Filme «cu psihologia lecturii 
marilor opere epice» 
A AAA AA 


Are loc apoi si altceva: filme ca 
«Andrei Rubliov» sau «Amurgul zei- 
lor» restaureazá demnitatea cinemato- 
grafului. În rivalitatea cu televiziunea, 
el îşi recistigà o noblețe amenintatà. 


Spectatorul e pus din capul locului în 
situaţia de a veni la asemenea filme cu 
psihologia lecturii marilor opere epice. 
«Război si pace» nu se citește ca un 
roman polițist. Așa și la cinematograf. 
Nu ne ducem să vedem «Pe aripile 
vintului» într-o fereastră de timp. Știm 
de la început că vom rămîne tintuiti 
aproape patru ore pe scaun și ne pre- 
gătim oarecum sufletește pentru a- 
ceasta. Între filmele de amplă respirație 
epică socială și restul producţiilor cine- 
matografice se creează o distanță. E 
aceea care desparte cărțile citite în 
autobuz sau la dentist de lecturile fă- 
cute cu sfialà si reculegere lăuntrică. 


Ov. S. CROHMĂLNICEANU 
25 


Eroismul cotidian 
nu este numai 

o temá de film 
ci, 

atunci 

cînd e cazul, 

Si un mod 

de a face film. 


relateazá povestea 
uncă nopți 
de 24 de ore 


corespondenţă de la Cluj 


Corespondentul nostru 


Noaptea 


cea mai lungă 


P Echipa «Vifornitei» se afla, 


după trei săptămîni de fil- 
Nema mare, în permanență cu 
maşina de vînt în coaste, 
cu zăpadă artificială în ochi, 
cu zăpadă naturală sub pi- 
cioare și, in rest, cu noroi cît cuprinde. 
Ce era mai greu, sperietoarea de ciori 
a echipei, abia urma să se facă: toată 
lumea se gîndea la secvența nr. 5 — o 
filmare de noapte de 108 metri utili, 
adică dublul normei obişnuite. 
Zăpadă nu mai era de mult, nici pe 
locul filmării, nici în împrejurimi. Se 
adusese cu camioanele — cite 12 ca- 
mioane de 7 tone, în fiecare zi — se 
topise, se drenase, se pusese pietriș, 
se adusese iar, iar se topise. Duminica 
aceea era ultima șansă de a mai filma 
secvența. Asa că totul s-a pregătit mi- 
nutios. S-a adus gi un grup electrogen 
în plus de la București, pentru că su- 
prafata de iluminat era foarte mare. 
Parte din electricieni, directorul de 
producție Nicolae Niculescu și sceno- 
grafii au dormit la locul filmării, în 
satul Gligoresti. Restul echipei a sosit 
la ora 13. La ora 19, luminile erau puse 
şi au început repetițiile. La ora 19,30, 
s-a aranjat zăpada (după punerea lu- 
minilor, că altfel o călcau oamenii în 
picioare). La ora 20, pe o lună superbă 
şi pe un frig de-ti îngheţa suflarea la 
gură, au început filmările. Cu motor 
de vint și zăpadă artificială pentru nin- 
soare și viscol, ca de obicei. Cu planu- 
rile generale întii, ca să nu apuce ză- 
pada să se topească. 


26 


Primele semne ale oboselii au în- 
ceput să apară pe la ora 23. Motorul 
urla, zăpada artificială intra în ochi. 
După fiecare dublă, machieuzele Eva 
Vaida si Violeta Mazilu trebuiau s-o 
scoată din ochii tuturor, de la actori 
la operatori si electricieni. Din pricina 
zgomotului, interpretilor li se dădeau 
intrările cu bulgări de zăpadă aruncați 
în spate. Neputindu-se auzi, ca să-și 
poată da replica totuși, se inteleseserà 
între ei ca fiecare, cum și-a terminat 
textul, să închidă bine gura, ca celă- 
lalt să vadă și să știe că i-a venit rîn- 
dul. Cit despre traveling, operatorul 
lon Marinescu se intelesese cu travlin- 
gistul: «Nea Jurcà, cind te calc eu pe 
mînă, îi dai drumul» — și asa si făceau. 
Cu toate aceste sisteme inventate 
ad-hoc, filmarea mergea strună. Mo- 
torul uruia, «vintul» sufla, zăpada «nin- 
gea» — dar nimeni nu s-a plins vreo 
secundă, nici actorii, nici masinistii. 
Se trăgea şi se părea că se termină pină 
la cinci dimineața, cum era planificat. 

Pe la miezul nopții, oboseala a de- 
venit evidentă și glumele s-au întețit: 
ca să treacă. Capul «ráutátilor» era Er- 
nest Maftei: «Eu glumesc tot timpul. 
Şi cînd îmi vine a plinge glumesc, că 
numai așa rezisti. Altfel nu se poate». 
Dovadă — a fost unul dintre cei citiva 
care în acea noapte n-a închis ochii 
nici o clipă. 

La ora 1, grupistul adus special de 
la București a declarat că şi-a făcut 
cele 10 ore de lucru şi că pleacă. Ni- 
meni nu l-a crezut. Toti şi-au zis că 


E frig. În schimb apa e rece 
(Silviu Stănculescu şi Cosmin Gheară) 


ç 


Fisa „Vifornitei‘ 


Scenariul: Petre Sàlcudeanu. Au- 
torul se întoarce cu acest scenariu in 
locurile copilăriei sale, în satele din 
preajma Clujului, relatind activitatea si 
greutățile unui activist de partid în anii 
colectivizării. 

Regia: Mircea Moldovan. După «Fra- 
tii», el rămîne Si aici preocupat de viata 
satului, de schimbările survenite in 
existența țărănimii în anii puterii popu- 
lare. 


Imaginea: debutantul lon Mari- 


nescu. 


Scenografia si costumele: debu- 


tantul Nicolae Edulescu si Stefan Ma- 
ritan. 

Interpretii principali: 

e Silviu Stănculescu, in rolul ac- 
tivistului de partid Stefu Varlaam; eli- 
berat din munca de conducere pe care 
o avusese, Stefu e trimis să ajute ca 
instructor sătesc la încheierea colec- 
tivizării. Intimplarea îl obligà deci să-și 
pună în practică propriile-i dispoziții. 
Realitatea «de josn,de pe teren, va co- 


glumeste de obosealà. Dar o parte din 
proiectoare s-au stins, Nicolae Gheor- 
ghe, secundul de regie, s-a dus sà vor- 
bească cu el. Inutil. În stupoarea gene- 
rală, s-a auzit glasul Eugeniei Bosin- 
ceanu: «Aș vrea să văd şi eu cum arată 
la față un om care are inimă să ne lase 
așa». «Nu mai poţi, că a plecat» — i 
s-a răspuns. Şi nimeni nu s-a enervat: 
nu era nici timp, nici putere pentru 
așa ceva. Secvența trebuia filmată cu 
orice preț: se cumpăraseră niște spec- 
tacole ale Luizei Orosz si ale lui Silviu 
Stănculescu, fusese chemată Elena 
Stescu de la Brașov, se cărase tot 
pietrisul şi toată zăpada aceea și, mai 
resus de orice, iarna se dusese deja. 
Încă o zi de filmare era aproape de 
neimaginat. Trebuia găsită o soluție 
si s-a găsit. Celălalt grupist, Marin 
Mazilu, a hotărît: «Încărcați-mă pe 
mine, poate sar naibii în aer. Nu vă 


mult de filmat. Pe la 6,45 au trebuit iar 
mutate proiectoarele. Masinistii si elec- 
tricienii erau sfirsiti. În cinci minute, 
operatorul lon Marinescu și maestrul 
de lumini Gheorghe Valeriu au mutat 
singuri 12 proiectoare. Alergau cu ele 
în spate. Între timp, actorii au mutat 
motorul de vint printr-un noroi de să 
te-ngropi în el. De bună voia lor. La 
7 era încă întuneric și încă mai erau 
patru cadre de filmat. Nimeni nu se 
mai uita la cer. Asistentii de imagine 
Mihai Todea şi Marian Caraivan făceau 
cu rîndul la aparat, că nu-și mai sim- 
teau mîinile. Secretara de platou Corne- 
lia Mihalache intepenise de mult cu 
degetele strinse pe creta de scris ca- 
drele. Cameramanul lon Radu pusese 
ochiometrul la ochi și nu se mai clin- 
tise. «Incă se poate. Încă e negru». 
Mai erau două cadre. «Încă 5 minute». 
S-a defectat cablul. Altul. «incă 3 mi- 


20 de ore în vint şi ninsoare 
(Silviu Stănculescu, Ernest Maftei şi Cosmin Ghearà) 


speriați. că vă spun eu cînd nu mai 
merge». Din acel moment, munca tu- 
turor s-a dublat. Trebuiau redistri- 
buite proiectoarele, rearanjată zăpada, 
adaptate mizanscena si unghiulatia la 
spații mai reduse, și totul trebuia 
făcut foarte repede, pentru că timpul 
trecea. O treime din zăpadă se dusese 
deja, iar restul o urma vertiginos. 
Vorba asistentului de scenografie Petre 
Kuhn: «Parcă am filma pe îngheţată, 
nu altceva, așa se topește». Mai tîrziu, 
după filmare, regizorul Mircea Moldo- 
van mărturisea: «Eu unul nu credeam 
că mai terminăm, dar cînd îi vedeam 
pe oameni cum aleargă, nu aveam 
putere să le spun să renunţe». 

Pe la ora 5 dimineața, toți umblau 
cu capetele întoarse, cu ochii pe cer. 
Motorul urla mai departe, zăpada con- 
tinua să intre în ochi. Mai era mult 
de filmat. 

La 6 încă era întuneric și încă era 


respunde ideilor lui? Ce se va intimpla 
cu aceste idei după această mare con- 
funtare? 

e lon Besoiu, în rolul lui Adam, 
fost subaltern, actual superior al lui 
Stefu. Folosind metodele indicate de 
Stefu la un mod absolut, fárá a se adap- 
ta cerintelor impuse de realitatea vie- 
tii, tratind fiecare om ca pe un «caz 
negativ», lucrind cu severitate impinsá 
pinà la limita umanului, el va ajunge la 
sávirgirea unor abuzuri gi totodatá la 
o înfruntare directă cu Stefu. 

e Ernest Maftei, in rolul invátáto- 
rului Dobrotá, vechi sfetnic gi prieten 
al táranilor, márul discordiei intre Stefu 


nute. Încă 2 minute. Gata». Mai era 
un cadru de tras. «Nu se poate. E 
prea absurd». În citeva minute s-a 
modificat iar unghiulatia, s-au mutat 
iar proiectoarele, s-a suit aparatul pe 
pe practicabile pentru a filma în jos, 
evitind astfel cerul. Şi s-a tras si ulti- 
mul cadru. 

La acea filmare, unii dintre masinisti 
și electricieni au lucrat fără întrerupere 
26 de ore. Tot restul echipei — 20 de 
ore. Au plecat înapoi la hotel la ora 8, 
pe o dimineață mohorită pe care n-o 
vedea nimeni, toți cu cearcánele piná 
la bărbie. «Nu ne venea încă să cre- 
dem. Ne simțeam de parcă am fi cîşti- 
gat un război» — își amintea a doua 
zi Mircea Moldovan. Într-un fel, așa și 
era. Se pare că oriunde si în orice se 
poate afla un război, mai mic sau mai 
mare, de cîștigat. 


Șerban STINCÁ 
Fotografii de Ștefan Ciurea 


şi Adam. 

e Eugenia Bosinceanu va putea 
fi recunoscută în rolul Paraschivei, se- 
cretara comitetului de partid din sat, 
iar Luiza Orosz — în cel al Rafirei, 
mama cea aprigă a lui Stefu. În alte 
două partituri de amploare — Dehe- 
leanu, preşedintele colectivei și tină- 
rul agronom Mircea, fiul lui Stefu, vor 
apare doi debutanţi — Nae Gheorghe 
Mazilu și Cosmin Gheară. 

e Producător: Casa de filme nr. 5. 
Producător delegat: Vasilica Istrate. 
Administrator producător: Nicolae Ni- 
culescu. Metraj preconizat: 2 600 m. 
Peliculă: Kodak — alb/negru. 


Dimineața, după filmare, 
regizorul Mircea Moldovan 


AER 
Operatorul debutant 
Ion Marinescu si echipa sa 


Un personaj dogmatic 
(lon Besoiu) 
SE PEI EE 
Femeia, secretar de partid 
(Eugenia Bosinceanu) 


P.S. La ora cind publicám aceste rinduri, 
echipa «Vifornitei» a terminat filmările. Afară 
pomii sint în floare, e zăpușală. Imaginea 
camioanelor incărcate cu zăpadă le va părea, 
deci, atit membrilor echipei, cit și cititorilor 
noştri, anacronică. Ironia soartei — ni se va 
spune. Servitutile apariției — vom răspunde. 
Dar, in fond, faptele rămin fapte. 


Din of în off! 


Oricit 
ar pàrea 
de ciudat... 


Din insemnàrile producà- 
torului-delegat Vasilica 
Istrate la filmul «Vifor- 
nita»: 


TAE EE A 
Motorul de vint 
Poo ——_— AA 


e 19 februarie. Primul tur de mani- 
velá. Se filmeazá secventa de pregene- 
ric, cu vifornitá. Lipseste masina de 
vint. Nimeni nu stie de ce. Telefon la 
Bucuresti. În așteptare «ne descurcăm 
si filmăm prim-planuri» hotărăște echi- 
pa. 
e 20 februarie. A venit maşina de 
vînt. Euforie în echipă. Numai că... nu 
merge. li lipsește benzina. E necesară 
o benzină specială, de avioane, care la 
București nu se găsește. Cum o să ne 
descurcăm? Deocamdată bate vintul 
de la mama natură. 

e 21 februarie. Avem benzină. A- 
vem motor de vint, ninge, totul e-n 
ordine. Plecám la filmare. Numai cà... 
n-are cine sà transporte benzina. Soferii 
autobuzelor si camioanelor refuzá. Ris- 
cul e prea mare — spun ei. Şi au drep- 
tate. După discuţii îndelungi, unul își ia 
inima-n dinţi și o transportă. În sfirsit, 
pornește motorul. Merge o zi, merge și 
a doua. A treia zi mașinistul este 
întrebat dacă mai are benzină. «Sigur 
că da» — răspunde el, dar motorul nu 
porneste,pentru că nu-l mai tin bateriile. 
Nori avem. Ceaţă de asemenea. Actorii 
sînt. Noi așteptăm să pornească moto- 
rul. Norii se duc, ceața se-mpràstie. lese 
soarele. Acum motorul porneşte, dar 
noi trebuie să așteptăm norii și ceața. 
Mai stăm un ceas, două... În sfirsit, nori, 
ceață și motorul merge pînă cînd... 
se oprește definitiv. Nu mai avem 
benzină. Aşa e: cînd e să ai «ghinion», ai. 


Moara de zăpadă 
Ar EA Y ATA 

e 15 ianuarie. Stiam cà vom avea 
de filmat pe ninsoare. Cind ninge, ninge. 
Dar cind se opreste e nevoie de zàpadà 
artificialà. S-a comandat asadar din 
vreme, zăpadă artificială. Pentru început 
furnizorul de zăpadă s-a căznit să ne 
convingă: «N-o luați dom'le, că e 
proastă. Filmati mai bine pe noroi». 
«Dati-o încoa, aşa proastă cum este» — 
am răspuns noi impàciuitori. Inutil, 
pentru că moara de măcinat zăpadă ori- 
cum nu mergea. Trebuia urcată pe 
butuci și pornită. «Păi urcati-o si por- 
niti-o» — am propus. «Stați, tovarăși, 
ce, asa merge, credeți că-i așa simplu? 
Si apoi nu vedeți ce vifornità e în 
Ardeal? Ce vă mai trebuie?» Si așa 
mai departe, timp deo lună și jumătate. 

e 2 martie. Primii 8 saci de zăpadă 
au sosit cu o intirziere de 15 zile. 
Oricit ar părea de ciudat, erau perfect 
utilizabili. 

e 15 martie. A sosit si transa a doua, 
în «fulgi» de jumătate de metru bucata. 
Telefon disperat la București. «Păi 
ne-am gîndit că, în plan general, merge 
si aşa» — ni se explică. 

e 25 martie. Totul e bine, cînd se 
termină cu bine: avem zăpadă și e Si 
bine măcinată. Avem chiar prea din 
belșug că,oricum, în citeva zile termi- 
năm exterioarele, deci nu ne mai tre- 
buie. 


PETER DE 


(după, Adio,domnule Chips” prezentat la TV) 


LD EE EN ds 
LC LES da 
ts E di 
Pes E 


é E ME ME dle 


BARBRA STREISAND 


(dar nu in,Ce se intimplà,doctore2") 


IBAIEREA CONTINU 


HORTENSIA GEORGESCU: 
nu sint sclava 


Decorul 


iconografiei 


Pentru mine documentul 
e o simplă informaţie, 
nu o evanghelie. 


Pornesc de la el 
ca să descopăr sensul epocii. 
Si, prin el, sensul personajului 


In legătură cu mult discutata 

dilemă scenografică a re- 

constituirii epocii ori a sti- 

lizării. Vreau să precizez că 

pentru mine documentul is- 

toric e o simplă constatare, 
o informatie. De acolo pornesc doar, ca 
să demonstrez ceva prin costum: traiec- 
toria unui personaj, drama lui. Documen- 
tarea e suportul. Restul e interpretare, 
cum spuneati, «în sensul epocii», spre a-i 
descoperi esența, ideea. Costumul de 
muzeu e un costum mort, în sine. Or, eu 
îmbrac oamenii vii cu destinele lor, cu evo- 
lutia lor dramatică. Epoca poate fi aceeaşi 
în două filme. Ca în «Tudor» sau «Hai- 
ducii». Aceeași și starea socială a per- 
sonajelor. Dar pictorul trebuie să țină 
seama de trăsăturile iconografice gene- 
rale pe care să le adapteze la condiția 
psihologică a unor personaje de epopee 
istorică sau film de aventură. Acelaşi veş- 
mint de boier de la inceputul secolului 
trecut, acelaşi rang în «Tudor» își pás- 
tra o anume demnitate — rezidiile unei 
demnități naționale care i-au făcut pe 
unii boieri să adere la mişcarea din 1821, 
în timp ce dincolo, în «Haiducii», costu- 
mele boierilor nu exprimau decit cupidi- 
tate, instràinarea de tarà. Tot în «Haiducii» 
am îmbrăcat-o în negru — simbol al cri- 
mei latente pe care o pregătea — pe 
Maria (personaj interpretat de Elisabeta 
Jar), făcind-o prizoniera acestei culori si 
a patimei ce-o măcina. Cu tot uşorul lui 
conventionalism, costumul a accentuat, 
cred, partitura dramatică a personajului. 


PES ET ET EE EL PRE 
Costumele dacilor au incercat sá su- 
gereze permanenta poporului romàn 


Existà scenarii datorità càrora schita 
de costum se poate naste dincolo de per- 
sonaje, din sensul general caracteristic 
intregului film. Am lucrat la filmul «Atunci 
i-am condamnat pe toti la moarte». Dupá 
lectura cărții şi apoi a scenariului, cea 
dintii schiță care s-a concretizat n-a fost 
propriu-zis a unui costum, ci a unei stări, 
a unei condiții devenită ulterior costum, 
acel al duhurilor morții, în care perso- 
najele văzute prin ochii copilului erau 
transformate în finalul filmului. Din aceas- 
tă schiță s-au născut celelalte costume ca 
un rezultat. S-a născut şi culoarea-matcá 
a filmului — culoarea negru. 


Nu accept să devin sclava iconografiei, 


pentru că ea însăși este un rezultat al 
unei situații, nu o evanghelie. Mă intere- 


30 


un fel de permanenţă, de timp fără graniță, 
de personaj fără trup, gata să se conto- 
pească cu natura. Concretizarea ideii 
mi-a sugerat-o o fotografie a unui țăran 
bătrin din Oaş care peste haina lui obiș- 
nuită purta un fel de dreptunghi mare de 
lină albă, țesut in casă, un soi de aco- 
peràmint ce dădea senzația acelui ves- 
mint fără timp si fără formă purtat de 
Marele Preot în «Dacii». Sper că veșmin- 
tul personajului a transmis ceva din sen- 
zatia de imaterial Si în același timp de 
permanenţă, de port arhaic simplu, mai 
mult țărănesc decit sacerdotal. N-am a- 
dăugat costumului decit o emblemă au- 
tentică găsită la altarul dacic. lată deci 
că nu elimin documentația, ci mă sprijin 
pe ea, atit cit sà nu falsific o epocă, dar 
renunţ la detaliile ornamentale care nu-mi 
servesc ideea personajului. Pentru că 
ştiu că nu moda unei epoci rezistă, ci 
acel adevăr ce concretizează esența unui 
personaj. Evoluţia lui. Insist pe acest 
lucru, pentru că avem uneori de îmbrăcat 
personaje care vor traversa etape şi stări 
sociale importante de-a lungul acţiunii. 
Asa a fost de exemplu Alexandru Bathory 
din «Mihai Viteazul» care trece succesiv 
prin trei condiții: de cardinal, de principe 


La«Dacii», m-a preocupat transmiterea, prin costumatie, a ideii de permanență a acestui popor 


sează ce anume a determinat această 
iconografie, condiţiile care au creat-o și 
pentru aceasta mă duc la izvoare si des- 
copăr sensul lumii respective. Cunoscind 
bine sensul, imi pot permite să mă sprijin 
pe citeva date fundamentale și să negli- 
jez detaliile de epocă în favoarea esentia- 
lului, semnificativului. La «Dacii», de pildă, 
m-a preocupat transmiterea, prin costu- 
matie, a ideii permanentei acestui popor 
Nu aveam decit datele de pe Columnă si 
Adam Klisi, sursă insuficientă ca să 
imaginez o întreagă lume cu straturile ei 
sociale variate (nu există pe Columnă un 
rege în costumul său, o prințesă dacă, 
un preot). Exista relieful, dar nu şi croma- 
tica acelei lumi. Practic, costumele dace 
au trebuit născute. Am «văzut» această 
lume mișcindu-se într-un peisaj-matcá 
ce mi-a inspirat culorile naturale ale cos- 
tumelor (presupuse a fi fost realizate la 
ora aceea prin metode vegetale) — culori 
de mușchi, de coajă de nucă, piatră, scoar- 
tà de copac. Soldaţii daci s-au contopit 
într-atit cu peisajul incit în scenele de 
luptă ei nu puteau fi zàriti de dușman 
Singura culoare mai trapantà in tot pei- 
sajul era violetul din vesmintul Midiei, 
culoarea de doliu a lumii antice. Prin 
ea am vrut s-o izolez pe fata ce-şi pierde 
fratele, de restul lumii, singură cu du- 
rerea ei. Tot prin culoare, am «opus» 
cele două lumi vrăjmașe: dacii și romanii, 
Veșmintele, cum spuneam, simple (pen- 
tru prima dată am folosit sacul ca material 
pentru confecționarea costumelor), în cu- 
lori stinse, ale dacilor, contrastau cu to- 


nurile vii, aprinse, luxuriante, specifice, 
civilizației romane. 


Costumul Marelui Preot sugerat de un 
bátrin țăran din Oaș 


O problemă deosebită mi-a pus-o cos- 
tumul Marelui Preot. Nu exista nici un 
fel de indiciu în iconografia vremii. Am 
început să caut intens toate acele ele- 
mente (actuale) care ar fi păstrat ceva din 
vestigiile vremurilor. Personajul trebuia 
conceput în ideea de înțelepciune mai 
mult laică decit religioasă, de integrare 
cu natura, pentru că asta era de fapt re- 
ligia dacă. M-am hotàrit la culoarea albă, 
dar cea naturală, a linii. Urma să găsesc 
forma acestui vegmint care să sugereze 


şi apoi de comandant de osti. Trebuia să-i 
găsesc și prin costum personajului o 
anume permanenţă psihologică de-a lun- 
gul evoluției, și anume trăsătura de on- 
ctuos politician pe care o păstrează, in- 
diferent de haina pe care o îmbracă. Am 
ales deci,ca unitate cromatică, culoarea 
rosu-cardinal care apare și in vesmintul 
de la început şi mai tirziu în pelerina în 
care sosește Bathory pe cimpul de luptă 
la Mihai Viteazul. Pe platoșa lui se vede 
incizată în metal o cruce amintindu-i ve- 
chea condiție de om al bisericii. lată a- 
sadar cum scenografia concretizează în 
spectacol ideile scenariului. «Plastic» în- 
semnind de fapt a da formă. Fără decor 
şi costume filmul ar rămine literatură. 
Are dreptate Fellini pe care-l citați în re- 
vista dumneavoastră: «Cinematograful e 
copilul picturii si nu al literaturii». 


Filmografie 


Hortensia Georgescu a absolvit facultățile de Istoria artei și de Limbă 
și literatură franceză. Debutează în scenografia de teatru, la «Nationalul» 
din Bucureşti. În 1959 își începe activitatea în cinematografie cu «Tele- 
grame» de Jean Georgescu. Semnează costumele la peste 20 de filme, 
printre care: «Darclée», «Tudor», «Procesul alb», «Dacii», «Şi atunci 
i-am condamnat pe tofi...», «Ciprian Porumbescu», «Parașutiștii». Actual- 
mente lucrează cu Sergiu Nicolaescu la «După furtună». În 1972 obține 
premiul ACIN pentru costumele la «Mihai Viteazul» și «Haiducii». 


impotriva decorului 


VIRGIL MOISE : 


Decorurile noastre 
nu au de unde 
sà fie fastuoase. 


Cu recuzita 
de care dispunem 
nu dàm 
decît iluzia fastului 


Articolul apărut în revista 
«Cinema» reflectă punc- 
tul de vedere al criticului 
despre scenografia din 
- film. Dar cînd cunoşti mai 
«dinăuntru» problemele, constati de 
exemplu că acea tendință — apreciată 
de critic — de a filma în interioare si 
exterioare reale nu izvorăşte atît din 
dorința de autentic cît din lipsa de 
condiții materiale ale platoului. De- 
corul construit pe platou e mai greu 
de realizat, cere o calificare foarte 
mare. E o adevărată artă aceea de 
a face sá nu se simtă pe ecran un 
decor confecționat, de a-i imprima acea 
patină, uzură zilnică pe care dumnea- 
voastră, criticii, ne-o cereti, si pe bună 
dreptate. Dar la Buftea a patina un decor 
se reduce ades la a mînui la repezeală 
o bidinea sau un pistol cu bait. Ca sà 
realizám casa unui tàran, de exemplu, cu 
pereții scorojiti de vreme, vopsiți în 
nenumărate rînduri, pînă arată lucioși 
ca o coajă de ou, presupune o migală 
imensă și foarte multă tehnică. 

În activitatea mea am folosit si eu 
decoruri reale: camera petrolistului 
din «Canarul si viscolul». Dar din cauza 
spațiului restrins echipa s-a mișcat 
foarte greu în acest decor, pe careeu a 
trebuit să-l revopsesc în alb și să-l 
remobilez în funcție de cerințele per- 
sonajului respectiv. Pentru că decor 
nu înseamnă numai pereți imbinati 
în diferite feluri, ci si factura pe care o 
dai acestor pereți și mobilierul pe 
care-l aduci în ei. 

Referitor la afirmația că decorurile 
noastre sînt prea fastuoase. Cu recu- 
zita modestă de care dispune Buftea, ori 
cu cea închiriată care se plimbă adesea 
prin mai toate filmele noastre, nu 
prea văd cum se pot realiza interioare 
așa zis fastuoase. Numai noi, scenografii, 
ştim cu cîtă trudă creăm iluzia acestui 
«fast»: Din cîteva draperii, citeva tape- 
te de hirtie (foarte greu de găsit în 
comerț pentru că cele existente sînt 
urite, antipatice), o mică piesă «stil», 
o comodă sau o másutá florentiná (care 
au avantajul că sînt mobile mici și nu 


Ínema 


nu numai 


greoaie ca cele moderne pe care dacá 
le aduci într-un decor ¡ti umplu tot 
spaţiul). Si aici iar nu sînt de acord cu 
articolul. Nu putem arăta, la condițiile 
de trai ale societății noastre, interioare 
promiscue ca acelea în care trăiau 
muncitorii în 1933. De vreme ce în 
comerț apare o sufragerie care costă 
45 de mii lei, înseamnă că există și 
cumpărători care pot oferi această 
sumă. Interioarele fastuoase sînt mult 
mai multe astăzi decit bănuim. În 
privinţa caselor gen vilă pe care le 
filmăm trebuie să precizez că ele au 


exact acea scară interioară, acel semi- 
neu sau lambriuri pe care scriitorul 
si regizorul ni le indică în scenariu. 
Pot să vă spun că noi preferăm să fil- 
măm într-o casă mai veche, cu camere 
mai spatioase decit în apartamentele 
noi, în care n-ai unde să instalezi apa- 
ratul, travelling-ul, unde echipa, actorii 
nu se pot mișca. Şi atunci, în loc de 
camerele obișnuite de 3/4 alegem pen- 
tru filmare încăperi de 6/6, care vă dau 


urite, dar pe peliculă ar da o pată 
neagră imensă, un fel de oglindă lu- 
cioasă de care fug toți operatorii. Nu 
ştiu de ce la noi mobila nu se proiectea- 
ză tinind seama de dimensiunile noilor 
apartamente: dormitoarele de pe piață 
sînt imense, cu paturi ce nu încap în 
micile încăperi de 3/4. Desigur, noi 
nu vrem să concurăm COMLEMNUL, 
recurgem la mobila existentă sau în- 
chiriem de la Pipera cite un ansamblu 


Mobilă «stil» ne cere scenaristul. Noi ce să facem? 


iluzia unor spații imense si pentru cà 
noi, scenografii, asezám astfel mobila 
încît să degajám cit mai mult spațiul 
«locuit» pe ecran. Introducem de exem- 
plu dulapuri în perete sau impàrtim o 
garsonieră dublă, în două, printr-o rogo- 
jină (cum ati sesizat dumneavoastră 
la încăperea lui Papă din «Balul de 
simbătă seară»). Dacă am aduce în 
decor dulapuri imense cu trei uși care 
se găsesc în comerț, lasă că sînt foarte 


conceput pentru expoziție sau pentru 
export. Spectatorul care o vede doar 
pe ecran are dreptate sà exclame: ce 
frumoasă e! ca în filme! Pentru cà 
el n-o poate găsi în magazine. Dar oare 
nu și scenograful, ca orice creator, are 
dreptul să anticipeze puțin nu o modă 
ci un anume stil de viață? Un stil care 
ar face realitatea mai frumoasă? De 
ce nu! 


Filmografie 


Virgil Moise e absolvent al Institutului de Arte Plastice. Debutează în film în 1963 semnind, în colaborare cu 
Liviu Popa, scenografia la «Un suris în plină vară» de Geo Saizescu. Lucrează la toate filmele lui Geo Saizescu. 
Lor li se adaugă «Maiorul și moartea» de Alexandru Boiangiu, «Canarul și viscolul» de Manole Marcus, «Printre 
colinele verzi» de Nicolae Breban, «Asediul» de Mircea Mureșan. În prezent lucrează la «Păcală». 


Polemică despre fast 


Stimulatà de articolul de 
mai sus, cu voia dvs., re 
dactia noastră iși per- 
mite să mai intervină in 
discuție, cu atit mai mult 
cu cit «problema fastu- 
lui», adică a autenticității sau non-au- 
tenticitàtii cadrului este o problemă 
esențială a filmului românesc. 

Cunoscutul și apreciatul scenograf 
Virgil Moise deplinge modestia recu- 
zitei de la Buftea și ne spune pe un ton 
convingător că «numai noi știm cu cită 
trudă creăm iluzia acestui fast». 

Nu ne îndoim că este așa. Nu tre- 
buie să muncesti de prea multă vreme 
în cinematografie ca să ştii de citá inge- 
niozitate, perseverenţă şi talent are 
nevoie un decorator ca să obțină sau 
să creeze un interior «cu efecte specia- 
lev,un fotoliu de o formă ceva mai ciu- 
dată, un salon extra-stas, o bucătă- 


inema 


Arta 
face realitatea 
mai frumoasă 


nu prin fast, 
ci prin adevăr 


rie-ultra, o terasă dotată ca-n revistele 
acelea cu foaie foarte velină. 
Sintem deasemenea de acord că 
scenografii noştri ajung adeseori la 
«soluții frumoase». O mică piesă stil, 
o màsutà florentinà sint fireşte mai 


frumoase decit o piesă greoaie și fără 
stil, decit un blat pe patru picioare. O 
sufragerie de 45.000 lei poate «să dea 
mai bine în cadru» decit o odaie cu un 
calabalic desperecheat, rămas de la 
mama mare, mostenit de la o tusá si 
amestecat cu studiouri, cu tislaifere și 
frigidere Fram. 

Fastul in film nu poate fi însă o pro- 
blemă in sine. Ca si frumusețea, de 
altfel. Noi reprosàm personajelor din 
filmele noastre — atunci cind repro- 
sám — că locuiesc de predilecție in 
vilisoare cochete, cu scări interioare, 
cu semineuri şi lambriuri, nu pentru că 
ne displace in sine acest drăguţ decor, 
ci pentru că socotim că filmul trebuie 
să arate realitatea unei anumite con- 
ditii sociale, aşa cum se prezintă ea la 
un moment dat, și anume în momentul 
în care se petrece povestea (și firește 


(continuare in pag. 47) 


artistul cetàtean 


Cei trei oameni furiosi: 


Actorul constiintei civice (Henry Fonda. Tatàl) 


A fi militant este o vocafie (Jane Fonda. Fiica) 


Fonda - tatal 
"onda - fiica 
Fonda-fiul 


O familie de militanti care crede că arta 


«e armă de luptă» 


«Ce veți face cînd in 

Indochina va fi resta- 

nema bilită pacea?» — o în- 

treabă un ziarist pe 

I Jane Fonda. «Va fi me- 

reu, undeva, un Vietnam pentru 

care sá lupti» — răspunde aprig ac- 

trita. Căci în ultimul timp unicul 

rost al vieţii ei este această luptă 

neobosită pentru oprimati şi des- 

mosteniti, împotriva violenței şi răz- 

boiului. Mutatia e ameţitoare, de la 

starul în plină strălucire la luptă- 

toarea revoluționară, de la soția 

unui play-boy,ca Vadim, la căsătoria 
cu militantul pacifist de stinga, 

Hayden. 

Şi totuşi, Jane Fonda nu e decit 
concluzia logică, într-un fel, a întregii 
cariere artistice a tatălui ei, Henry 
Fonda, care în mai toate filmele a 
adus imaginea unor personaje «me- 
reu orientate spre eroismul cotidian 
și simţul datoriei civice, mereu mar- 
cate de o cinste profundă si debor- 
dînd de un individualism fremătător, 
pe tonul unei rigori voluntare a- 
propiate de asceză». Nu e oare 
personajul real al actriței continu- 
area personajelor fictive ale lui Hen- 
ry Fonda, creator al «figurii exem- 
plare a eroului infruntindu-si des- 
tinul, despre care se spunea cà este 
modelul ideal al oricàrui american, 
capabil sà treacà de la apárarea si 
ràzbunarea oprimatilor la lupta u- 
manitaristá»? — citatele sint notele 
istoricului de film, Roger Boussinot 

E interesantà aceastà paralelá po- 
sibilá intre personajele lui Henry 
Fonda din «Tráim numai o datá» 
«Fructele miniei», «Doisprezece oa- 
meni furioşi» sau «Un candidat la 
presedentie», şi Jane Fonda, infrun- 
tind rigorile legii, obstacolele și 
obstructiile de tot felul, pentru a-și 
putea striga crezul într-un lung 
drum spre adevărul al cărui preț 
e atit de greu de plătit. Există o com- 
plicitate superioară între ceea ce 
reprezenta Henry Fonda și ceea ce 
este Jane Fonda; între ceea ce este 
Jane Fonda si personajele agresive, 
vibrind totodată de sensibilitate, 
cu zborul frint si privirile duse 
departe, înainte, din «Și caii se 
impuşcă» sau «Klute»; între aceste 


personaje și bardul hăituit de ne- 
linişti, care este Peter Fonda, dru- 
met al unei Americi ce-şi caută 
rostul(«Easy Rider») sau drumet 
sub soarele orbitor al morții («An- 
gajat cu ziua»). 

Un adevărat clan, persoane şi 
personaje, sprijinindu-se unii de 
ceilalți,  influențindu-se reciproc, 
invàtind unii de la alții să moară, 
să dispară, să renască pe cărările 
înalte ale vieții și viselor despre 
viaţă. 

Film, realitate? Poate așa le era 
scris celor trei, să rămină între ei, 
asemănători la chip și suflet, călători 
într-o dublă realitate. 

in 1963, Universitatea Harvard 
i-a acordat lui Jane Fonda titlul de 
cea mai proastă actriță a anului. 
Au urmat Vadim şi rolurile ei din 
«Barbarella» și «Hăituiala». Actriţa, 
manufacturată de un perfect arti- 
zan, devenea sex-simbol. Nu era 
drumul ei, si l-a părăsit fără ezitare. 

Henry Fonda n-a primit nicio- 
dată Oscarul, într-o carieră strălu- 
citoare. L-a primit Jane Fonda («Klu- 
te») si e ca si cum l-ar fi primit în- 
treaga familie — persoane şi per- 
sonaje. 

Henry Fonda a produs filmul 
«Doisprezece oameni furioși», ob- 
tinind un succes care i-a asigurat 
independența și posibilitatea de a 
accepta numai rolurile pe care voia 
să le joace. 

Peter Fonda a trecut direct la 
realizarea de filme («Angajat cu zi- 
ua»), în căutarea unei aceleiaşi li- 
bertàti de a se exprima pe sine. 
nestinjenit. Jane Fonda a terminat 
recent filmàrile la «Nora» dupà 
Ibsen, in versiunea lui Joseph Losey. 
«Cu greu poti afla o voce mai lim- 
pede vorbind femeilor — spune 
actrita — este cel mai important 
manifest pentru eliberarea femeilor 
scris vreodatá». A fi militant este 
o vocatie 

Henry, Jane si Peter — in artá 
sau in viatà, cu aceeasi limpede si 
pátrunzátoare privire, càutind cu 
indirjire partea luminoasá a dru- 
mului. 


Dan COMSA 


Clasa muncitoare 
merge în Paradis 


Filmul regizorului italian Elio Petri 

este neindoios.produsul unei școli 

nema si al unei orientări. Chiar dacă 
n-am şti nimic despre existența 

«noului val» italian si despre pro- 

gramul său artistic-politic, orientarea ne-ar sări 
în ochi prin precizia şi decizia ei. Ne întilnim aici 
cu expunerea cinematografică a unor idei politice 
si de critică socială bine stiute, exprimate nu 
numai prin imagine, dar si printr-un dialog fără 
nici un echivoc. Omul, anexă a mașinii, transfor- 
marea în mecanism, alienarea condiției umane 
într-o muncă «ce poate fi făcută și de o maimuță», 
pînă la alienarea mintală ca ultimă consecință 
psihologică a alienării sociale, care protestează 
refugiindu-se în psihoză, pentru că nu ştie ce pro- 
duce și pentru ce produce, piesele nu sînt finali- 
zabile, undeva ele se transformă anonim după 
cum producătorul este un anonim, silit să repete 
aceeași stereotipie. Niciuna aproape din aceste 
idei — foarte bogate și numeroase în film — nu ne 
sînt necunoscute. Însă tocmai aceste premize 
clare, contrar unor eventuale opinii estetice, 
răspindite dar nefondate, permit să avem de-a face 
cu O creaţie artistică importantă, cu o adevărată 
creație și nu cu o ilustrare. De obicei se ilus- 
trează tezele nu tocmai înțelese în adevăratele 
lor implicații umane, izolate din structurile lor 
reale. Forta imaginii si a jocului sînt remarca- 
bile, dezbaterea este acută și densă (se vorbește 
mult în acest film) şi mai ales aspectul concret 
al «teoriei» este coplesitor. intii, pentru că 
soluția nu este ușoară, dimpotrivă. Muncitorul, 
supraproductiv, violent și abrutizat (este subtilă 
relația dintre stereotipia muncii și obsesia se- 
xuală), după ce se revoltă, este concediat, se 
revoltă împotriva condiției sale însăși, împotriva 
societății de consum care l-a obligat să se epui- 
zeze pentru a cumpăra obiecte inutile ce închi- 
deau în ele sute de ore de robie, se rupe și de 
extremistii cu un program nerealist total și 
imediat și, ajutat de solidaritatea celorlalți mun- 
citori, se reîntoarce la lucru. A avut o evoluție 


lungă, a căpătat conștiința condiției sale, munci- 
torii au învins. Pentru prima dată au învins impu- 
nind administrației reangajarea unui muncitor 
concediat din motive politice. Este nu un izolat 
ci un om al clasei sale, nu un spărgător de grevă 
ci un simbol de luptă. Este alături de ceilalți. 
Și totuși ce tristă și limitată victorie. Scena din 
final, cu personajele legate de banda rulantă, 
strigind unii la alții în zgomotul asurzitor al 
atelierului, este cu adevărat halucinantă. Robia 
nu s-a terminat, rămîne visul confuz al unui zid 
ce-i Impresoará, cu care se luptă si mai ales dincolo 
de care este ceață. Lulú, magistral interpretat de 
Gian Maria Volonté n-a putut să-și schimbe 
condiția. A învățat cite ceva despre limite — 
ceea ce e mult, dar nu este o fericire. Paradisul 
este ceață. 

Dincolo de acest fir, analiza curentelor și a 
opiniilor politice curente, a mentalității mic- 
burgheze, a coafezei interpretată de Mariangela 
Melato, a grupului de extremiști care nici ei nu 
văd şi nu sînt interesați de «cazul individual», 
este de cel mai mare interes. 

Tocmai pentru că este atit de clar în premize, 
filmul lui Petri este atît de complex în concluzii, 
atit de tulburător si plin de forță. El nu reprezintă 
«un raționament cu ultima concluzie inhibată», 
ci împingerea rationamentului pină la marginea 
lui de adevăr care este omul concret și viu. 
Tocmai acest raport de cunoaştere artistică, 
deci concretă, îl face și o lecție de estetică, pri- 
vind raportul dintre teza clar afirmată și adevăr. 


Alexandru IVASIUC 


Producție a studiourilor italiene. Regia: Elio 
Petri. Scenariul: Ugo Pirro si Elio Petri. /maginea 
Luigi Kuveiller. Cu: Gian Maria Volonté, Marian- 
gela Melato, Mietta Albertini, Gino Pernice, 
Luigi Diberti, Salvo Randone, Renata Zamengo. 


O mentalitate mic-burgheză 
(Mariangela Melato) 


—— 


NI se A N ai 


mari 
actori 


O stranie coincidență face 

ca actorul care debutase pe 

ecran alergind după un tren 

(în filmul lui Wajda, «Pe 

baricadă») să iasă din sce- 

na vieții în același mod. 
Fugind într-o dimineaţă tulbure să prindă 
acceleratul de Varșovia care trebuia să-l 
ducă la o emisiune de televiziune. Un pas 
greșit, un salt în gol şi... acrobatul nu s-a 
mai sculat. Era o dimineaţă de iarnă, 8 
ianuarie 1967. Avea 39 de ani, 38 de roluri 
în film și citeva succese în teatru (printre 
care Jerry din «Doi pe un balansoar»). 
«Noi, actorii, existăm atita timp cit publicul 
ne vede», spunea cu tristețe Cybulski. 
«Filmul trece repede, dispare, actorul 
îmbătrinește». El n-a mai avut timp să 
îmbătrinească. 


SA a e CAE A A 
Adolescentul 
eur A II AP 


Ca alţi eroi ai artei filmului,rămași mereu 
tineri prin dispariţia lor timpurie, Gérard 
Philipe și James Dean, Cybulski se con- 
fundă cu imaginea adolescenței zbuciu- 


Recital 


CYBULSRI 


la telecinematecà 


Telecinemateca 
ne va prilejui în curînd 
reintilnirea 
cu unul din personajele 
cele mai interesante 
ale cinematografiei poloneze: 
Zbigniew Cybulski. 
Dedicăm paginile de mai jos 
acestui mare actor care a fost 
şi rămîne încă 
simbolul unei 


«conştiinţe 


Supunerea fără convingere 
(«Arta de a fi iubită») 


la răscruce» 


mate, căutindu-și adevărul la o răspintie 
istorică. Debutează în primul film al lui 
Wajda;«Pe baricadă». Cei care au admirat 
romantismul adolescentului entuziast lup- 
tind împotriva ocupantului, în acest film 
cald si poetic, nu ştiau că asistau la nas- 
terea a două mari personalităţi din cine- 
matograful polonez contemporan: regi- 
zorul Andrzej Wajda si actorul Zbigniew 
Cybulski. Pe atunci o apariție promità- 
toare si atit. În film. Pentru că în teatru, 
după absolvirea școlii de artă dramatică 
din Cracovia, duce timp de 4 ani o activi- 
tate susținută: scrie texte, pune în scenă, 
joacă, fiind animatorul acelui teatru stu- 
dentesc de avangardă «Bim-Bum» care a 
jucat un rol covirsitor in reinvierea teatru- 
lui polonez post-belic. În '58, cînd Wajda 
îl cheamă pentru un nou film, «Cenușă și 
diamant», rolul Maciek îl sperie pe tinărul 
interpret. Era vorba de un personaj ciudat, 
un adolescent atras de data aceasta de 


34 


cealaltă parte a baricadei, în tabăra reac- 
tiunii poloneze, care a jucat un rol atit 
de nefast în anii imediat postbelici. «Stiam 
numai ce trebuie să spun, nu și ce să fac», 
declara pe atunci Cybulski. În aşteptarea 
probei, îşi plimba neliniştit greutatea de 
pe un picior pe altul. Regizorul l-a zărit si a 
fost incintat: «Ăsta e Maciek, un nehotărit! 
În ciuda calmului cu care ucide, el rămîne 
un copil timid, obligat să rezolve deodată 
probleme cruciale». Personajul e silit să 
ucidă oameni nevinovaţi şi nu înțelege de 
ce. Privirea nedumerită, tulbure, a lui 
Maciek-Cybulski avea să ne urmărească 
ani și ani, ca un repros al unei damnatii 
nedrepte, al unui destin tragic, victima 
fanatismului îndreptat spre o țintă dis- 
trugàtoare. O amărăciune de Lucifer zvirlit 
pe un pămint ce se cutremură, un Lucifer 
ce-și poartă nostalgia paradisului pierdut 
al purității, pină la ultima zvircolire tragică 
pe un maidan de gunoaie. Eroul «Cenu- 


şei...» moare cu gustul vieții netrăite, al 
iubirii neimplinite, al sacrificiului inutil. 
Dar nu o critică a eroismului în general, 
ci o genială analiză a angrenajului fatal, a 
rătăcirii unei părți a tineretului polonez în 
împrejurări istorice încă tulburi în anii în 
care noua societate abia se clădea din 
ruine — iată ce urmàriserà Wajda și 
Cybulski in «Cenugá si diamant», opera 
lor capitală, de fapt tragedia inconstientei 
tinereții într-un moment de opțiune ce 
implica luciditate. 


EE A UE aa = asi 
Vrejul 
AN AA — 


Există o scenă antologicá in acest film 
de referintá al scolii poloneze. Si anume, 
scena paharelor, cînd Maciek ¡si înțelege 
eroarea printr-o metaforà simplá, sugeratá 
de cel care l-a împins la prăpastie: alcoolul 


care arde in pahare, ofrandà pentru jert- 
fele inutile, sacrificate de càtre aventu- 
rieri reactionari pe un altar stràin umani- 
tàtii. Moment de amară si neputincioasă 
furie, tràit de Cybulski cu acea flacárá 
lucidă ce amestecă instinctul, violenta, 
revolta cu oboseala, resemnarea, intele- 
gerea zbaterii inutile. Jocul pe două corzi, 
paradoxal, oscilind între tragic și comic, 
între patetic și ridicol, cu zeci de nuanțe 
intermediare, avind drept constantă auto- 
ironia amară, va defini de aici inainte în- 
treaga personalitate a actorului. Poate că 
detaliul cu paharele aprinse îi aparține 
lui Cybulski (care obținuse cu Wajda o 
conlucrare ideală), poate că nu, dar inter- 
pretul ştie să umple spațiile dintre replici 
cu un gest specific, cu totul neașteptat, 
intrind în relații dramatice socante cu o- 
biectele. Îşi scoate de sub cămașă pisto- 
lui, lejer, ca pe o țigară, face citiva pași 
gratiosi de vals, înainte de a ucide, in 
schimb smulge brutal de pe masă un 
buchet de violete ca să-și ascundă stin- 
găcia unei declarații de dragoste. Ori, în 
alt film, «Arta de a fi iubită», se joacă 
absent cu o pilă de unghii ca să-și mas- 
cheze frica de bombardament. Actorul îşi 


Fericirea fără durată 
(«Ucigaşul şi fata») 
SER EEE TES NT EE EES 


construieste partitura aparent spontan 
şi totuşi cu o migalà artizanală, pe replici 
intrerupte, pe intonatii caraghioase une- 
ori, cu chicoteli nàtinge, derutante, pe 
gesturi bruste ori pe tàceri dramatice. 
Cum e acel moment de surprizà si milà, 
de spaimá si greatà, cind Maciek se tre- 
zeşte cu omul pe care l-a rănit cázindu-i 
în brațe, cerindu-i parcă tocmai lui, asa- 
sinului, sprijinul. La început susține muri- 
bundul, dar cind îşi dă seama că e urmărit, 
aleargă disperat pinà va cădea împușcat 
pe stiva de gunoi, simbol sublim şi grotesc 
totodată, ca o farsă sinistră, derizorie, a 
destinului. Primul antierou din cinema- 
tograful polonez post-belic. Secvența mor- 
tii lui Maciek se termină într-o pantomimà- 
balet, Cybulski se răsuceşte şi cade cu un 
scincet caraghios, de copil neajutorat, 
demonstrind parcă ideea cà în ciuda apa- 
rentelor lui cinice, tinărul-victimă e ca un 
pepene cu vrej rásucit: .miezul i-a ràmas 


Compoziţia: proba virtuozitàtii 
actorului («Păpuşa») 


crud, vulnerabil. Războiul l-a vestejit, grà- 
bindu-i sfirşitul. Ulterior, furia de a trăi a 
eroului interpretat de un James Dean, 
cruzimea sadică a «samuraiului» — Delon 
şi tandretea mascată de violență a lui 
Belmondo, au adăugat portretului de erou 
modern trăsături noi. Cybulski a făcut 
însă, la vremea lui, ca nimeni altul, exe 

geza critică a unei anumite adolescente 
alienate de război. Adolescentà care, in 
condițiile unor derute post-belice din une- 
le tària dat naştere la adevărate catastrofe 
umane. 


ma LE IRI SER E el 
Albatrosul 
PASA IFE 


Ani de zile Cybulski nu s-a mai întilnit 
cu un personaj de anvergura artistică a 
lui Maciek. Tinărul actor trebuia să iasă 
din umbra strălucitei reușite care îl handi- 
capa. Şi tot prin Wajda reuşeşte sá se 
elibereze de Maciek. Cu următorul film, 
«Inocentii fermecători», Wajda își obligă 
personajul şi interpretul să trăiască într-o 
altă realitate, cu confilcte curente, cu un 
tineret devenit matur, ce nu-și mai adulea- 
ză eroii, dimpotrivă, li cam ia peste picior 
cind unii din ei nu sint capabili să se aco- 
modeze noilor imperative sociale. Fostul 
erou, combatant demobilizat, se desacrali- 
zează, iși pierde nimbul, nu si tristețea ina- 
daptàrii, de aceea se îmbată prosteste si 
se oglindeste caraghios in ochii ironici ai 
unei tinere («Inocenții...») sau in batjo- 
cura zgomotoasă a unei adunări de liceeni 
din alt film post-«Cenușă...»: «Dragostea 
la 20 de ani». Mitul periculos al lui Maciek, 
inadaptatul, se surpă, din fericire, sucom- 
bind în ridicol ca în schița amintită. Şi o 
dată cu el, actorul se dabarasează de mit, 


prinzind alte înălțimi, căpătind ambiția 
zborurilor mai pămintene. Kawalerowicz 
îi dă şansa suspense-ului cu «Trenul de 
noapte» — rol dur si bine adaptat policier- 
ului psihologic. Un regizor francez, Jac- 
ques Baratier, îi deschide gustul compo- 
zitiei într-o dublă partitură, strălucit jucată. 
Cu «Ucigaşul și fata» (regia Nasfeter), 
identitatea personajului creează raporturi 
stranii: polițistul devine virtual criminal în 
ochii fetei, indràgostitul nu se divulgă de- 
cit tirziu, duplicitatea îi prieste lui Cybul- 
shi, racordindu-i tensiunile interioare la 
un joc de-a dragostea si de-a moartea, 
care-l incită, fàcindu-l de-a dreptul sedu- 
cător. Wojtek Haas îl replonjează în drama 
de război, fàcindu-l martor lucid al pro 
priei dezagregări, condamnindu-l la inac- 
tivitate si, prin asta, la o lasitate devenită 
tiranie față de femeia care-l adăpostește 
(«Arta de a fi iubită»). Indelungul exerci- 
tiu al curajului pierdut şi al neputinței 
de acțiune rămine partitura ideală pentru 
un actor cu vocația stărilor ambigue, a 
trăirilor paroxistice, a distilării nuansy 
infinite cuprinse între alb si negru. Între 
curaj si teamă, adevăr și minciună, durere 
sinceră și cabotinism. Tot Haas, tot rol- 
minusà: «Manuscrisul din Saragossa», 
apoi un alt «complexat» — partitură psiho- 
logică complicată, ca tot ce-l atrăgea pe 
interpret: «Salto» de Konwicky. Dar altui 
regizor polonez, Lenartowicz, îi datorează 
actorul demonstrația de savuroasă come- 
die «Giuseppe la Varşovia». De data asta 
antieroul declarat ritos devine de-a lungul 
acțiunii burlești erou fără voie; datele 
personajelor de odinioară se inversează 
aici, ca pentru a demonstra că ne despăr- 
tim de trecutul nostru rizind. Oricit ne 
costă. Tabloului i se pot adăuga și alte 
personaje dintr-o perioadă relativ recentă. 


Înțelegerea fără speranță 
(«Cenugá si diamant») 


Nemuritor în scena morții 
(«Cenuşă şi diamant») 
A EI Tre 


Un antrenor cu ambiţii ratate, care-și 
transferă orgoliile în elevii pe care-i «dre- 
sează», cu un fel de sadism, dar şi cu o 
omenie disimulată: «Pe miine, Mexicul» 
in regia lui Scibor-Rylski. Sau romanticul 
marinar ce născocește tot timpul povești 
fabuloase al căror erou ar fi, chipurile, 
el, dar nu atit dintr-un exces de fantezie, 
cit din durerea de a constata că foștii lui 
camarazi de arme au realizat ceva şi după 
război, în timp ce el se invirte neajutorat 
printre plase de vapoare şi himere ado- 
lescentine, ca un albatros ce nu poate 
păși pe uscat. Personajele acestea nu mai 
ating însă strălucirile de odinioară, cu 
toate eforturile interpretului de a le trans- 
mite clocotul, neliniștea lui interioară. 

Dar filmul — virtual — «Cybulski» nu 
l-aș putea încheia decit pe acea secvență 
din «Arta de a fi iubită»: scenă de noapte 
într-un teatru de provincie, cind Hamlet- 
Cybulski fumează nervos la un geam, 
în timp ce afară avioanele împrăștie moar- 
tea. — Grăbește-te, îl previne un coleg 
figurant al piesei jucate în film. Vino în 
adăpost! — Da, e tirziu, îşi rosteşte ca 
pentru el Hamlet-ul modem replica shake- 
speariană: «Moartea e un temnicer ce nu 
așteaptă». Profetice cuvinte ce au înche- 
iat o viață și o carieră. Dar, spre deosebire 
de personajul său, acest Hamlet de pro- 
vincie ironizat în filmul lui Haas pentru 
modul ușuratic de a cocheta cu arta, acto- 
rul Cybulski s-a ferit să cocheteze cu 
meseria. A rămas, în ciuda gloriei, de- 
venită în ultimii ani internațională, un har- 
nic si meticulos creator de tipuri. Oare- 
cum handicapat de ochelarii săi imenși 
(pe care nu-i purta de poză, ci pentru că 
era foarte miop), chipul actorului a fost 
obligat să-și amplifice expresivitatea. Na- 
sul părea că-și trăiește o viață a lui, se- 
parată de rest; fruntea căpătase o mobili- 
tate extraordinară; buzele striveau cind 
un ruris sarcastic, cind unul náting; mîinile 
stingace, mersul, uneori legănat, de alba- 
tros pe uscat, contrapunctau mimica cu 
un fel de subtext parodic. Autoparodic. 
Ca într-un tablou de Picasso, trupul de o 
grație acrobatică părea descompus în zeci 
de mişcări simultane. Extraordinara dina- 
mică a chipului şi corpului; antrenate în- 
tr-un paradoxal dialog, situează talentul 
lui Cybulski în sfera marilor gesturi ale 
artelor contemporane. 


Alice MĂNOIU 
35 


Este ştiut că suspensul e 
o invenţie a filmului. El 
a reuşit să transforme ome 
neasca noastră curiozitate 
și la fel de omeneasca 
noastră teamă de neprevăzut în pro- 
cedee artistice. Cinematograful e poate 
singura artă care a avut curajul de a 
transforma calitățile și defectele ca- 
racterului uman în mijloace stilistice. 
Suspensul e cel care satură omul de 
mistere, îl hàrtuieste incontinuu, îi 
tine nervii incordati, atît de incordati, 
încît i se face un dor nebun de un film 
de desene animate. Cine va fi ucis? 
Cine va fi părăsit? Ghici, cine va cădea 
de la etajul Ill? Realitatea se pulveri- 
zează, nu mai ştiu dacă nu cumva 
victima nu e chiar asasinul, această 
damă de consumatie poate să apară in 
final, ca o femeie onorabilă, iar detec- 


inema 


film şi literatură 


Vieţile artiştilor — între care 

si cele ale scriitorilor (mai 

rar) — au fàcut subiectul 

multor càrti si filme. Bio- 

grafia oamenilor celebri, ca 

gen, este unul din cele mai 
frecventate, fie pentru cà ea contine ceva 
exemplar, fie pentru cà extravagantele 
unui destin de exceptie stirnesc gustul 
(sau aplecarea) bovarismului din aproape 
fiecare om. llustràri prelucrate (cel mai 
adesea) a unor fapte exacte, astfel de 
vieti merg de la inventia prodigioasà ce 
te fascineazá in «Doctor Faustus» sau 
«Lotte la Weimar» (ambele opere ale lui 
Thomas Mann), pinà la documentarea 
extraordinará si fermecátoare din mono- 
grafia despre viata lui Proust de Painter 
(sau cea a lui Eminescu de G. Càlinescu) 
sau, in cazurile cele mai putin reusite, 
la descrieri melodramatice de tipul ro- 
manelor de duzinà. Filmele, in genere, 
sint obligate sà cadà pe subiecte mai a- 
tractiv-ilustrative in care spectacolul sá 
primeze inaintea viziunii sau meditatiei 
Rareori, in acest condiții, productile de 


Lupta între bine şi rău 


ia adesea expresia 
unei încăierări 
între profesionişti, 


unii inráiti în spargeri, 


alții inráiti 


în prinderea spărgătorilor. 


tivul, spre care se îndreptau toate 
atentiile noastre, drept o bestie lipsită 
de orice pic de caracter. Ce relative 
sînt toate! Cum sá nu priveşti cu gura 
căscată la tot ce se întimplă? Filmele 
polițiste vor să spună că aparențele 
înșală. Sigur, aparențele înșală, că de 
asta sînt aparente, dar nici pînă acolo 
încît victima să fie tot una cu asasinul. 

E interesant că tocmai această aglo- 
merare de mistere si de surprize taie 
realismul filmelor polițiste... De aceea 
multe din ele sînt idilice, de parcă 
domnii aceia care trag cu pistolul ar 
fi nişte copii. Filmul polițist și-a con- 
struit o schemă şi se pare că tocmai 
prin această schemă are succes. Dacă 
într-un asemenea film binele învinge 
răul, spectatorul e mulțumit. Succesul 
filmului polițist se explică, sper eu, și 
prin fireasca nevoie de justiție a omu- 


u mîinile curate» 
A respinge 
astfel de regulă 


lui. Un film în care răul s-ar dovedi 
atotputernic n-ar avea cum să obțină 
adeziunea publicului. 

Cinematograful, ca artă profund de- 
mocratică, e cea mai aproape de justi- 
tie. De cele mai multe ori un film 
este un proces, si nu mà refer neapá- 
rat sau in primul rind la filmul poli- 
tist... Cu ajutorul imaginii, totul este 
supus dezbaterii, chiar şi visele, chiar 
si imbràtisàrile. Constituindu-ne și noi 
parte civilă, putem să observăm că în 
filmele polițiste nu prea se explică 
cum de au ajuns unii într-o tabără iar 
alții în cealaltă, totul pare jocul hazar- 
dului. Nici măcar caracterele nu-i des- 
part: stăpinire de sine într-o parte, 
stàpinire în cealaltă, umor si la unii 
și la alții. 

De aceea lupta dintre bine și rău ia 
adeseori expresia unei încăierări între 


Cineastul ca erou de film 


Viaţa artiştilor pe ecran: 
iată un subiect pe care 
filmul n-a făcut decît 

să-l atingă 


păşesc ilustrativitatea muzeistică sau per- 
formanta actoricească. Totuşi în ultimele 
luni au rulat pe ecranele noastre două 
filme inspirate din viața artiştilor de o 
deosebită valoare: mă refer la «Rubliov»-ul 
lui Andrei Tarkovski și la «Clovnii» lui 
Fellini. Opere total diferite, venite din di- 
recții opuse ale artei si ale gîndirii cine- 
matografice, aceste filme vorbesc numai 
despre artiști, despre cazuistica lor în 
confruntarea cu viața. Biografia artistului 


— o biografie fictivă, firește, căci cine 
poate stabili cu exactitate fiorul sau drama 
ce a născut o carte, o pinză sau o sim- 
fonie — capătă caracterul unei experienţe 
fictive: viața artistului devine viața unui 
personaj, o invenţie egală cu realitatea 
nu în sensul asemănării, ci în acel al bo- 
gàtiei de semnificații. Sint foarte rare 
cazurile în care viața unui cineast a de- 
venit subiectul unui film. Şi este din nou 
fatal să amintesc numele lui Fellini în 


profesioniști, unii inràiti în spargeri, 
alții inràiti în prinderea spàrgàtorilor. 
De aceea mi-a plăcut că în filmul «Cu 
mîinile curate» această împărţire a 
forțelor este riguros făcută, nimeni 
n-a ajuns întîmplător într-o tabără sau 
alta... Şi-apoi cei care apără demnita- 
tea și interesul majorităţii în «Cu 
mîinile curate» sînt niște amatori, niște 
fermecàtori diletanti. Ei nu s-au născut 
polițiști, n-au visat să devină așa ceva — 
dacă se poate visa așa ceva — dar și-au 
asumat această misiune cind societa- 
tea le-a cerut-o, și au dus-o la capăt 
bine. Prin amatorism nu înțeleg o 
bijbiialá permanentă, ci o lipsă de pro- 
fesionalism, o anume inocentà care se 
pare că și aici are un rost. Căci profe- 
sionalismul poate duce la rutină și pe 
această bază hoțul te fură cu totul. 
Altfel decit ai învățat cîndva. 

A prezenta lupta dintre bine si rău 
ca un război al breslelor e o mare 
gresalà. Se pare că a fi spărgătore o 
meserie, a fi detectiv e altă meserie, 
amindouà onorabile, fiecare cu me- 
seria lui. Respectul ăsta reciproc e cam 
suspect... Relaţiile calde, egale, dintre 
reprezentantul forței publice și infrac- 
tor au dat multe secvențe plăcute, amu- 
zante și vor mai da, dar viciul de bază 
rămîne viu și nevătămat... Sint desi- 
gur si motive arbitrare, intimplàtoa- 
re, care pot să împingă un individ 
pe calea infracțiunii. Dar nici un trau- 
matism psihic nu explică faptul ca 
cineva să devină hoț la drumul mare. 
O iubire neimpărtășită nu dă dreptul 
nimănui să-ți pună mina în buzunar și 
să-ți șterpelească banii. Fellini a incer- 
cat și a reușit într-unul din primele lui 
filme, «Escrocii», să explice drumul 
spre infracțiune. Aflăm de la Fellini 
cu surprindere că drumul e scurt și 
foarte puțin sinuos... Exista o scenă 
foarte concludentă în acest sens: escro- 
cii, după ce le-a reușit o afacere, se 
duc să sărbătorească evenimentul, des- 
chid cu dezinvoltură poarta cabaretu- 
lui, comandă șampanie pentru băieții 
din orchestră, mingiie fardul generos 
al cintàretei și cam asta... Pentru a- 
ceste nimicuri au comis ei atitea fără- 
delegi. Ca să deschidă cu dezinvoltură 
poarta unui bar de noapte sînt capa- 
bili de orice, chiar de crimă. Obser- 
vatia lui Fellini ar putea să pună pe 
ginduri pe harnicii realizatori de filme 


polițiste. 
Teodor MAZILU 


acel «8 1/2» miraculos, miraculos pentru 
că Fellini însuşi pare a se mira tot timpul 
privindu-se în personajul ce îl întruchi- 
pează. 

Eugen lonesco spunea, demult, că nu 
există literatură în afara biografiei — că 
orice operă artistică este o autobiografie. 
În viața marilor cineaști, ipoteza se veri- 
fică — şi poate că odată cineva va căuta 
ce anume din viata conștientă sau incon- 
stientá a lui Eisenstein se ascunde în «lvan 
cel Groaznic», ce stări obsesive din viața 
«secretă» a lui Antonioni s-au răspindit 
în «Noaptea», «Eclipsa», «Blow-up», cum 
se pot citi filmele marelui Bergman prin 
secretul existenței din «Fragii sălbatici», 
«Tăcerea» sau «Persona». 

Viaţa artiștilor pe ecran: iată incă un 
subiect pe care cinematograful n-a ajuns 
decit să-l atingă abia in desfàsuràrile 
sale cele mai superficiale. Sint atitea de 
făcut în această artă, încit aș spune că 
e de făcut totul. Şi poate de acum, perio- 
dic sau obsesiv, mă tem (cu insistență 
şi cu emoție) pentru viitorul ei. 

Gelu IONESCU 


cals ml ii 


Ca anonim bucures- 

tean, demult stiu 

i că marile filme, 
nema filmele fundamen- 
tale, filmele care 

încetează a fi chiar 

filme, trecînd deodată in alt- 


ceva — in aburi, in cimpii, în 
văi, in barcarole, în baricade, 
în copilării și în halucina- 
ţii vitale — se leagă între ele 


prin canale, prin vene şi ar- 
tere, prin procese osmotice ob- 
scure, prin tainice vase comu- 
nicante, prin obsesii epidemice, 
dintr-o răsuflare, dintr-o privire, 
dintr-o idee, dintr-un strànut 
bun conducător de microb, de 
febră și delir. Marile filme ascul- 
tă de legea aceca patetică ela- 
borată de Whitman: toți oame- 
nii formează un singur trup, prin 
care circulă același singe — de 
aceea marile filme, ca în „Firele 
de iarbă“, sînt frați si surori, ele 
sint solidare, creind o umanitate 
a lor, o confrerie a lor, o Vene- 
ție a lor — cu punți si suspine 
comune — o Scandinavie a lor, 
cu fiorduri care comunică în se- 
cret, cu strimtori de trecere foar- 
te înguste, care o dată străbătute 
te aduc în faţa unui ocean inso- 
rit, dindu-ti fior de viking puter- 
nic şi invincibil. Marile (sau doar 
bunele) filme sint ca marile flu- 
vii care-și creează geografia lor 
barbară şi ireală, permiţindu-ne 


să vedem — cu ochi màrigi de 
groază și de încîntare, dacă avem 
asemenea ochi — cum Rinul se 


varsă în Mississippi, Loaraîn Du- 
năre şi chiar Volga în Caspica, 
precum vise Cehov în marea 
sa descoperire. 


Rublioclovnii 


Asa stind lucrurile din cînd în 
cind — căci nu toate filmele 
sînt mari, bune şi supuse nebu- 
niei evocate mai sus, pe scurt — 
mărturisesc că pentru mine n-a 
fost deloc prilej de uimire să 
constat, în acea săptămînă lu- 
minată a trecerii de la „Rubliov 
la „Clovnii“ si de la ,Clovnii" 
la „Rubliov”, cum vin unul spre 
altul, cum se îmbrățișează şi se 
mingi e sub acelaşi cer, cum își 
vorbesc și cum murmură intinsi 
pe același cimp, cum se îmbol- 
năvesc împreună, cum delirează 
împreună, pentru a se vărsa 
împreună la confluența aceleiași 
delte de viaţă, dragoste și moarte. 


Confesiunea unui 


Marile filme 


copil al secolului 


| 
IL 


sînt solidare, 


„Rubliov“ si „Clovnii“ sînt fraţi, 


Nu trebuie să urcl cu aerosta- 
tul mai sus de turla bisericii pen- 
tru a vedea și înțelege fraternita- 
tea dintre Tarkovski si Fellini, 
confreria dintre „Rubliov“ si 
„Clovnii”; se vede cu ochiul li- 
ber — din acelaşi loc — simbu- 
rele rational din care se hrànes- 
te cutremurarea lor de copii ai 
secolului. Severitatea,  ascetis- 
mul, greu suportabila gravitate 
a unuia e pe măsura frivolitàgii, 
neruşinării şi insuportabilei vese- 
lii a celuilalt. Intensitatea triste- 
ţii e aceeași, forta imputării e 
comună. Rubliov impută aceleași 
pierderi ca Fellini :plerderea mari- 
lor seninàtàti, cedarea păcătoasă 
şi nedemná în faţa spaimelor si 
fricii. Rubliov amureste în faţa 
sălbăticiei lumii violate. Fellini 
își pune o găleată în cap, după ce 
a privit o lume în care nu se mai 
poate ride ingenuu şi copilăreşte. 
Rubliov impută dispariția credin- 
tei în armonie — Federico, lipsa 
risului, a naivitàtii esenţiale. E 
aceeași minie, aceeaşi obsesie. 
Exuberanta unuia e complemen- 
tară cu solemnitatea celuilalt. 
Patetismul lor e la fel de zgudul- 
tor. lar recuperarea lumii dupá 
pierderile şi iluminările fiecăruia 
se face cu aceeași credință ne- 
maipomenită-în artă: Rubliov re- 
descoperă invenția, creația, cu- 
loarea, caii, viața şi pictura, Felli- 
ni — nu mai puţin nebun — după 
acuza sa, înfiptă ca un topor de 
clovn în capul altui clovn, regă- 
seste filmul, spectacolul, carna- 
valul, strigătul mintuitor al face- 
rii in perpetuă sărbătoare gi 
naivitate, 


Cui i se pare că privesc prea de 
sus cele două fluvii, îi propun 
totodată, un alt canal de legătură, 
un canal secret, pe care nu-l pot 
deconspira decit din acest punct 
de vedere, al aerostatului cu 
care urcăm şi cădem zilnic din 
turla bisericii pe pămînt, în minu- 
nata noastră activitate de intele- 
gători: e drumul de la măscări- 
ciul lui Tarkovski la măscăricii 
lui Fellini şi măscările lor. Ime- 
diat după prologul acelui necu- 
noscut care cade la margine de 


apă, cu balonul său din cirpe, 
aburi şi piei — Rubliov intilneste 
bufonul, clovnul vremii, nebunul 
vagabond (jucat de marele Rolan 
Bikov, cîndva Clovn). Frenezia 
lui il fascineazá. E o ipostază a 
artei, a libertății ei interioare, a 
artistului spontan și inconştient 
cu care lumea intră în contact, 
veselă, fără suspiciuni, fără păcat, 
cu o ispàsità plăcere — răspuns 
cu totul dat şi neaşteptat la 
problematica lui, la neliniştea sa, 
E aici o desántare nevinovată; o 
subversivitate avieţii, absolutino- 
centă; o nerusinare al cărei carac- 
ter sfint Rubliov nu o poate ig- 
nora. E una din rarele clipe în 
care simți că Rubliov încearcă să 
suridă, că ar putea suride, împă- 
cat pentru o clipă cu realul. (Fi- 
?ndcă „Rubliov"nue doar un film 
fără cer — cum a remarcat prea 
bine Tarkovski — ci şi obsedat 
de lipsa risului și a zîmbetului, de 
unde o nouă deschidere spre 
„Clovnii”...) Vin jandarmii, strá- 
jerii— sau cine-or fi — și-l ridică; 
îl interzic, il bat, îl chinulesc, îi 
smulg lira si tamburina. Rubliov 
privește mut. Clovnul nu va dis- 
pare. În cel mai riguros montaj 
creat de la Eisenstein încoace de 
o conştiinţă care suferă și visează 
liberă printre gize, rădăcini şi 
oameni — Tarkovski îl readuce 
pe Danilo în faţa lui Rubliov, în 
dangătul marelui clopot. Măscă- 
riciul apare după căderea omu- 
lui-lcar și reapare în triumful 
omului-faur, Va reapare după 10 
ani de ocnă, cu limba tăiată. 


TAPAS ASS: SIE i RI 
Mascaricii 


În celălalt montaj delirant — al 
clovnului care-si cautà ràdicinile 
psihologice ale vocației sale de 
clovn, ale creației sale de saltim- 
banc, de” Zampano si de Rubliov, 
care cindva a trimis peste Roma 
un elicopter purtind un Crist! — 
în acel episod excepțional al 
confesiunii sale de copil al seco- 
lului care a iubit donquijoteste, 
de mic, comediantii, Fellini aduce 
la suprafață o scenă uimitoare 
prin puterea de asociație si vehe- 


El 


pictorul si circa 


menta trimiterii la Tarkovski, la 
clovnii lui, la jandarmii lui, piná 
la chiar acea tăiere a limbii, să- 
vîrşită întotdeauna în întunericul 
fricii. E scena șefului de gară — 
clovn involuntar înconjurat de 
clovnii de la ferestrele trenului 
local. De cite ori, caraghiosul, 
în imbecilitatea lui, semnaliza 
plecarea trenului prin sunet de 
trompetă — măscăricii din va- 
goane, într-un elan vital, cu -o 
ingenuă izbucnire a fiinţei lor 
libere şi deci pline de umor, îl 
batjocoreau biziind trivial, vesel si 
minunat din buze. Era marele lor 
spectacol înainte de a-și pune gi 
tul la jug, era circul lor, bucuria 
lor de dimineaţă, actul lor de 
defulare, muzică şi nerușinare; 
batjocoritul aduce, fireşte, jan- 
darmii, apare ofiţerul fascist, si- 
nistru, pe peron, veghind la ple- 
carea trenului în condiţii nor- 
male. Clovnii de la ferestre in- 
màrmuresc. Nu mai e timp, nu 
mai e spaţiu pentru comedie, 
viața devine deodată cruntă, 
sălbatică, infernalá (comedia — 
susțin toți clovnii—e raiul pier- 
dut), dovadă că pur şi simplu 
ei nu mai pot bizii din buze, nu 
mal pot ride, nu mai pot cînta; 
li s-a tăiat limba, precum au 
fost etern ameninţaţi copiii, Şi 
în locul acelui sunet trivial, mur- 
dar, dar sfint prin minima vibra- 
ţie a libertăţii — în clipa cînd 
trenul se pune în mișcare, toţi 
tinerii cloyni de la ferestre ridică 
mîinile executind terorizantul sa- 
lut fascist, semnul morţii si al 
veseliei interzise. Ca și Rubliov 
în “faţa violului, amuţim. Ca si 
Rubliov, marele circar Federico 
îşi ascunde fața contemplind şi 
anchetind lumea violată de me- 
canica plictisului, uritului si,in- 
teligentei" ipocrite. Îşi ascunde 
fața sub o găleată căzută-n cap... 
„Neseriozitatea” circarului aro 
acelaşi demers si aceeași conclu- 
zie ca şi gravitatea irespirabilă, 
pină la durerea cta mare, a pic- 
torului 

lar în atitudinea comună față 
de suferința màscàricilor —e pro- 
babil filiera cea mai secretă din- 
tre ei, legătura lor cea mai eloc- 
ventă, într-atit de fertilă şi de 
grăitoare încit o stranie pudoare 
mă cuprinde în daconspirarea el, 
o spaimă de solitar, ca trecerea 
prin strimtoarea dintre Patago- 
nia şi Everest 


Radu COSAȘU 


oi 


Am împrumutat titlul 
comentariului de faţă 
inema dintr-o schiță umoris- 
tică, binecunoscută de 
altfel, a lui Teodor Ma- 
zilu, chiar dacă respec- 
tiva scriere nu ştiu să fi avut vreo- 
dată acces pe micile ecrane. O legă- 
tură oarecare există însă între tit- 
lu şi cele ce vor urma, oricit de 
ciudat ar părea. Mai ales că punctul 
de plecare al însemnărilor de față 
îl constituie o tele-seară de acum 
citeva sfirsituri de săptămînă petre- 
cută tocmai cu Teodor Mazilu si 
cu citeva (puţine) din personajele 
schițelor sale satirice. Ideea de „ia- 
urt" as lăsa-o deocamdată la o parte 
(mie, trebuie să recunosc, îmi place 
iaurtul fără zahăr, dar vorba doamnei 
Gorunescu din respectiva schiță: 
„Fiecare om cu gustul lui... Unora 
le place cu zahăr, altora fără zahăr... 
Fiecare persoană îşi are gusturile 
ei. Nu se pot stabili criterii precise. 
În toate domeniile, părerile sînt îm- 
pàrtite, mie, de pildă, nu-mi place 
Brecht”). ideea de „cunoaşterea lu- 
mii” n-aş lăsa-o însă deocamdată 
la o parte, chiar dacă însemnările 
noastre vizează emisiuni dintre ace- 
lea de simbătă spre duminică, în care 
personaj principal se vrea risul gi 
ar trebui să fie risul... 

Ne plingem, adesea, de “calitatea 
nesatisfăcătoare a umorului pe micile 
ecrane (si nu numai pe micile ecrane, 
ci si pe cele mai mari). Ne plingem 
şi noi, cei de dincoace de „rampă“, 
spectatori şi cri se pling, pro- 
babil, şi realizatorii programelor de 
divertisment care acuză penuria 
textelor comice. Aici trebuie să 
intervină în “discuție, obligatoriu, 
ideea” de care aminteam mai sus. 
Mai rare sint textele comice care vin 
singure să se propună realizatorilor 
și mai rare acelea care se ,insce 
meazà" singure; cele mai multe stau 


„lucrezi în cooperatie si n-ai pic de romantism“: 
ori au văzut-o în 


Vasilica Tastaman (citi regi 
„După cădere 


cuminţi (sau de ce nu? — re- 
voltate) in volume, sau în felurite 
publicații, sau în diferite sertare şi 


Programele a POENE 


scriitorii şi micul ecran 


au nevoie de scriitori, 
nu de „textieri“ 


Teodor Mazilu : 
„De cîte ori un ticălos 
dă de dracu, 
eu mă bucur !“ 
DO A a 
aşteaptă să fie descoperite. Pentru 
aceasta e necesară „cunoaşterea lu 


mii” risului, dar nu ştiu, zău, cum 
funcţionează serviciul umoristic, de 


Replici mazi 


în cite un telesfirsit de săptămină, 
iau de pe noptieră „Pălăria de pe 
noptierà" (ari observar ce mult sea 
mănă obiectul de pe coperta aces- 
tui volum al lui Mazilu cu pălăria 
lui Caragiale?) si il deschid oriunde, 
să zicem la tragica poveste despre 
iubirea nefericită a domnisoarei 
Elena Suditu, care îşi bea a treia zi, 
singură, Bodocul, pentru că nici 
astăzi logodnicul n-a venit la centrul 
de ape minerale să-şi îngrijească 
gastrita, 

Probabil că, într-un mod similar, 
au procedat și realizatorii televiziu 
nii, propunindu-ne cu citva timp in 
urmă o discuţie „despre seriozitatea 
risului" cu Teodor Mazilu. Dar au 
ajuns la ei (şi la noi) cam puţine eco- 
uri din universul specific de gind al 
personajelor maziliene. Din volume- 
le aşezate cuminte în rafturi au fost 
recitite pagini citite şi au fost extrase 
doar cîteva replici: „lucrezi in coope- 
ratie şi n-ai pic de romantism”, spu- 
ne cineva; „sigur că am confuzii, 
dar nu sint sprijinit", spune altcine- 
va; „nu tuturor oamenilor le e frică 
de controlul financiar”, conchide al 
treilea. Este drept că dincolo de 
cele citeva personaje evocate în ,in- 
timplările de simbără spre duminică 
la care ne referim, am recunoscut 
ironia şi spiritul satiric specifice lui 
Mazilu şi, dincolo de replicile tovară- 
sului Emilian, părăsit tocmai dis-de- 
dimineață de Ortansa, am regăsit 


„Sigur că am confuzii, 
dar nici nu sînt sprijinit“: Octavian Cotescu 


(cît de greu a fost descoperit de film) 


„documentare pe teren“, al micului 
ecran. În ceea ce mă priveşte, după 
o teleindispozitie acută, intervenită 


gindul tonic şi dominant al scriito- 
rului: „de cite ori un ticălos dă de 
dracu, eu mă bucur!“ Este nevoie, 


laurtul și cunoașterea lumii 


multă nevoie, de contributi aGubstan- 
tialà a scriitorilor la alcàtuire4 pro- 
gramelor de divertisment ale televi- 
ziunii. Prea adesea sint utilizaţi „tex- 
tierii”, Prea adesea, scriitorii înşişi, 
în colaborarea cu televiziunea, devin 
textieri. Spectacolul (scurt), realizat 
de Tudor Mărăscu pe două-trei schi- 
ye (n-aş spune texte) ale lui Mazilu, 
cu actori remarcabili în prim 
plan: Mariana Mihut si Octavian 
Cotescu este un exemplu de 
urmat, Dar sînt încă multe volume 
nerăsfoite chizr în rafturile televi- 
ziunii... 


„Nu mă părăsi pentru 
o perioadă prea îndelungată“: 
Mariana Mihut 
(în cite filme a jucat?) 
ETS PEE EBU 


Privind-o pe Mariana Mihuț, atunci, 
cu totul sí cu totul remarcabilă in 
toate ipostazele personajelor extrase 
din ,insectarul" mazilian, n-am putut 
să sar peste un gind mai vechi, care 
nu priveşte neapărat numai televiziu- 
nea, dar are foarte multă legătură 
cu „cunoaşterea lumii”. Mi se pare 
de-a dreptul inexplicabil faprul că 
o asemenea actrița cu persona- 
litate, umor, spontaneitate şi alte 
cite a făcut unul sau două filme 
cu totul, în timp ce cineastii desco- 
peră mereu „talente noi” pe care 
sînt nevoiţi să le ascundă de ochii 
lumii imediat după premieră. Oare 
faptul acesta nu certifică o cunoas- 
tere insuficientă a posibilităţilor ac- 
toricesti reale ce stau azi (Si au stat 
si ieri) la dispoziția cinematografului 
românesc? Exemple sint multe. Unul 
îmi mai stă lainima: stiu că Vasilica 
Tastaman, de pildă, a mai jucat din 
cînd în cind cite un rolisor în film 
de pe „vremea zăpezilor” şi pină la 
astă-seară dansăm în familie” (li- 
terele mici îmi aparţin), dar tare aș 
fi curios să ştiu citi regizori de film 
au văzut senzationala ei creaţie sce- 
nică din După cădere. Puțini, foarte 
puţini probabil, as fi tentat să cred 
că niciunul. Pentru că altfel... 


Călin CĂLIMAN 


A AAA A A e A —— 


Mátusa din Hirlău 
3 

Fireşte, nu trebuie îndelung de- 

monstrat că, în ultima vreme, cele 

Nema mai interesante și mai cumpánite 

reportaje româneşti despre lumea 

largă au fost cele ale lui loan Gri- 

gorescu, chiar transmise la ora aceea 

ingrată a duminicii, după meci. Nu toți reporterii 

literați au însă norocul, pelicula si ochiul lui Gri- 


Nu știu dacă a făcut cineva 
această observaţie, 
dar mai există si Husii, 
nu numai Biserica Neagră 


| 


gorescu, cînd e să fie pe post. Și nu știu dacă a 
mai făcut cineva această observaţie de mare sub- 
tilitate, dar mai există si Husii, nu numai 
Bruges-la-morte, Biserica Neagră și Cotrocenil! 
Huşii Moldovei, Husii aceia mici, mărunți și pri- 
càjiti, care au si ei străzile lor, oamenii lor, viile 
lor, paharele lor de vorbă. Mai există în aceeași 
zonă şi Hirlàul, Hirlăul cu strada lui mare, cu mã- 
retia, si bonomia, şi verii, şi mătușile lui. 
Mai există și Calafatul. Mai există și Ca- 
racalul. Nu-ţi trebuie multă imaginaţie pen- 
tru a şti că mai avem şi Corabia. „Nu mal 
departe Londra“... zice Inimitabilul nostru Ma- 
zilu, cînd priveşte harta lumii, dar cu aceeași li- 
niște se poate preciza, că nu mai departe de nasul 
nostru este si Aiudul. Si Adjudul, Si Clulnita — 
Ciulnita argheziană din care meşterul nu a extras 
chiar totul şi ne-a mai lăsat şi nouă una-două 
frumuseți inteligente la o friptură. Imposibil 
să nu se poată minca o friptură bună la Ciulnita, 
care friptură să nu ducă la un dram de telein- 
spiraţie. Dar Turnu-Severin? Dar toată zona 
aceea — cu fluvii, ape, păduri, lemne, fier şi cer, 
și atitea alte forme de relief? Ca sá nu cádem în 
ionescianism, căci situația — după cum se vede 
— predispune, să mai amintim foarte pe scurt, 
că mai există si Slatina, si Urzicenii, si Simeria. 
Eu, ca orice personal, trag la Simeria. Dacă mi 
s-ar oferi aparatul pe mină, cu acea invitație onc- 
tuoasă adresată de studiou scriitorilor şi reporte- 
rilor  harnicisitalentasi (scriși într-un singur 
cuvint şi într-un singur suflet), eu la Simeria 
as descinde. Putin teleglob la Simeria nu ne-ar 
strica.. Si nici puţin teleeseu la Sighetul-Marma- 
tiei, nu ar fi moarte de om. 

Numai cà Brasovul é mai eseu decit Sighetul- 
Marmaţiei. La Caracal, la Calafat, la Roșiorii de 
Vede, ca să nu mai spunem de Huedin sau Ciucea 
—nu-ti vin în minte, cit esti de scriitor, cite-ti vin 
pe limbă văzînd o streaşină ruginită în Schei, 
o treaptă ruptă și putrezită pe la Biserica Neagră, 
nici porumbeii nu se compară cu ăi din jurul 
orgii (căci montajul e întotdeauna între porumbei 
şi Bach), nici soarele nu prinde efectul lui braşovean 
de pe turle, acoperișuri si ferestre de uliţă îngustă, 
ca acolo, la poalele Timpei. Enormă poantă e 
Brașovul pentru orice literat care vrea să facă li- 
teratură proprie la televizor, cindi se oferă apa- 
ratul! Braşovul e Poezia, el e nr. 1 în top-ul tele- 
oraşelor poetice prin definiţie — gen Sighişoara, 
Timişoara, laşi, via Cluj si alte oraşe totdeauna 
de importanţă republicană. În oraşele acestea, 
cuvintele vin de la sine, ritmul frazei e moale, 
lung sí visător — din cind în cînd, hurducat de 
către un rulment de la uzină, de cite o forjă, de 
cite un tractor cu al său motor. Trec repede masi- 
nile şi iar vin de se leagă poezia burgului cu coco- 
şul de pe turlă, Bach cu copilasii, scările vechi cu 
Aro-Palace nou, ninsoarea cu surisul şi îndrăgos- 
tiții cu nivelul de trai. N-as vrea sà se creadă cà 
vorbesc cu lipsă de dragoste despre Braşov. Cea 
mai frumoasă clipă de dragoste acolo am tráit-o, 
nu la Ciceu. Ştiu ce înseamnă amorul în Schei, 
Nu există intelectual fin care să nu-şi fi trăit o 
angoasă lirică pe la Biserica Neagră. Dar mai avem 
şi màtusi la Hirlău, veri la Deva, bunici si în alte 
locuri decit chiar orașul natal şi de importanţă 
republicană! 

lar cine nu are, să-și inventeze si după aceea să 
se televizeze, fericit că i s-a oferit aparatul. 


BELPHEGOR 


Lozul cel mare 
(Lea Massari) 


CA > 
„Al vostru cu prietenie“ 


(Roger Moore) 


ji T 
il 


Afaceri 


Mannix prosperá. Mike Connors asijderea. 
Au intrat în producție încă vreo 50 de episoade. 
Şi pentru că realizatorii sint nebuni după 
filmări de aeroporturi, pe piste de decolare şi 
în avioane, Mannix şi-a lărgit cimpul de acțiune. 
Şase din primele zece episoade în curs de re- 
zolvare se filmează în ambianța oferită de 
citeva din marile aeroporturi internaționale 
din S.U.A. Între timp, Mike Connors face 
afaceri, dar nu singur. Împreună cu producă- 
torii au lansat ,lacàtul—Mannix" cel mai 
grozav, cel mai bun, singurul în stare să vă 
apere averea, că nu degeaba e un lacăt ,Mannix"t 


Serial Anna Karenina 


Lea Massari a tras lozul cel mare. După două 
filme recent terminate, avind ca parteneri pe 
Yves Montand (,Fiul") și pe Lino Ventura 
(.Tàcutul"), ea a primit rolul la care au 
visat şi visează toate marile vedere ale cine- 
matografului: Anna Karenina. Serialul va 
fi realizat de televiziunea italiană. Singura 
contracandidată, Sophia Loren, s-a retras de 
bună voie, deoarece pentru a doua oară aş- 
tepta să fie mamă. 


Sfîntul revine! 


Un distins si fermecător lord (Roger Moore), 
descendentul unui şir interminabil de conti 
şi duci; un yankeu sută la sută, si el fermecător 
(Tony Curtis), care ştie să-şi piardă banii la fel 
de uşor cum îi cîştigă; o armată de fete una mai 
cuceritoare ca alta: un Austin si un Ferrari 
în stare să ia curbele cu 180 la oră, totul în 
decorul Coastei de Azur! Și dacă se mai adaugă 
vreo citeva milioane de dolari (parte din ei 
investiţi chiar de fostul Simon Templar), o 
echipă de scenariști bine antrenați în tehnica 
serialului englez, inclusiv umorul din „Răzbu- 
nàtorii", vă dați seama ce serial poate să iasă 
din toate astea! În cele 24 de episoade ale 
serialului „Al vostru, cu prietenie”, Lordul 
Roger Moore și yankeul Tony Curtis vor lucra 
în slujba unui judecător la pensie, decis să 
repare toate erorile si nedreptàtile sàvirsite 
de o „justiţie oarbă". Drept care cei doi vor 
face demonstrație de box, judo si karate, vor 
goni nebunește cu maşinile, vor pedepsi pe 
vinovaţi și vor cuceri o mulțime de fete fru- 
moase, 


Riscurile meseriei 


Momept de groază în timpul turnării unui 
episod din serialul „Karateka et Cie” (titlul 
spune. totul) al cărui protagonist este Jean 
Marais. Ca de obicei, Jean Marais nu s-a lăsat 
dublat într-o secvenţă foarte periculoasă, 
unde trebuia să conducă o motocicletă, Vehi- 
colul a derapat şi actorul a scăpat ca prin mi- 
nune, doar -cu citeva vinătăi, un braţ amortit 
şi un picior zdrelit. „Puteam să evit accidentul, 
a declarat el, dar camera mergea si... meseria 
obligă, nu? De altfel mă amuză cà fac in film 
ceea ce nu mi-e dat să fac în mod obișnuit. 
căci, vedeţi, eu nu sint un sportiv,” Aşa o fi... 


Un premiu Nobel 


„Țăranii“, inspirat după romanul clasic al 
lui Wladyslav Stanislaw -Reymont (premiul 
Nobel 1924), este realizat pentru marele si 
micul ecran de către regizorul Jan Rybkowski 
Abundenta personajelor, dramatismul acțiunii 
redau viața satului din vechea Polonie. Regi- 
zorul a locuit un timp în satul Lipice, undee 
plasată acțiunea, pentru a se familiariza cu 
personajele serialului său, Rolurile principala 
sint interpretate de Wladyslaw Hancza si 
Emilia Keakowska — cunoscută publicului nos- 
tru din filmul lui Andrzej Wajda, , Pàdures 
de mesteceni”, 


39 


Cu 

Florin Brátescu 
despre 
reflector 


— Vă mai aduceţi aminte 
ce conținea prima emi- 
siune ,Reflector"2 


CITA ECO SIRIEI 

—O întreprindere de reparaţii 
auto din Bucureşti expedia [zilnic 
si spre toate colţurile țării o tele- 
gramă stercotipa: „În ziua de... ora... 
delegatul dv. să fie prezent pentru a 
ridica turismul reparat conform co- 
menzii nr..." Delegații veneau şi 
plecau aşa cum veneau. Cu trenul. 
Mașinile stăteau pe butuci, în ima- 
gine sobră, „neartistică” și, în vremece 
şoferii, nebàrbieriti, cuochii tnrositi 
de nesomn, scoteau din buzunar 
telegramele, un director şi „suita“ 
lui priveau cu coada ochiului la apa 
ratul de filmat, încercînd sá se pi- 
tească unul în spate celuilalt. „Ce 
se ascunde în spatele acestor tele- 
grame”, ne întrebam noi? De fapt, 
întreprinderea îşi îndeplinea astfel 
planul, Pe hirtie! Fiétiv. lar șefii 
încasau prime cit se poate de con- 
cretel 

Asta s-a intimplat la 16 rvarie 
1967. Trei zile mai tirziu, pe biroul 
redactorilor acestei emisiuni, Ni- 
colae Holban şi subsemnatul, se 
aflau trei sute de scrisori. Solicitau 
sprijinul „Reflectorului”, şase sau 
şapte profesori, doi otelari, un aca- 
demician, gospodine, ingineri... 
na P TF TM EN 

— qReflectorul" a insemnat şi 
debutul dv. la televiziune? 
CARA TEE 

— Nu. Prin 1960, ca si alţi colegi 
at mei, am ic us de la radio unde 


eram crainic, pe post de „încă o 


teleglob 


CSS TE E EIA 
Sebastien revine 
CL LS AC E EI EES 

A si reverit. Dar nu mat e Sebas- 
tien, cel pe care lam ,àrat noi la 
televizor în atitea dimineti dumini- 
cale, A revenit doar Mehdi, interpre- 
Sebastien. Tot 
într-un serial, de astă dată intitulat 
„Tînărul Fabre", 13 episoade a cite 
26 minute fiecare. Producitoarea 
noului serial, fosta actriță Cécile 
Aubry, nu e altcineva decir mama 
lui Mehdi, care a realizat și primul 
cel cu Sebastian. 


tul fermecătorului 


serial, 


voce" la telejurnal. Au fost, de fapt, 
anii nebuni de pionierat, cînd tele- 
viziunea era tributară radioului din 
toate punctele de vedere. Totul se 
făcea în direct, filmul de 16 mm, 
era un vis, singurul material ilus- 
trativ erau fotografiile. În cabina 
crainicului ínghetai iarna şi te su- 
focai vara; Practicabilul nu se „in- 
ventase" încă la televiziune. Crai- 
nicul era cocotat pe un scaun înalt 
ca de contrabasist. Numai ce te ur- 
cai pe el şi aveai senzația că esti pe 
esafod. Suspendat asa în fața came- 
rei, la doi metri de pămint, ti se 
cerea să fii firesc si comunicativ. 
Telejurnalul îşi căuta forma ideală si 
ràminea totuşi tributar radioului, 
mergindu-se pe decupajul alterna- 
tiv crainic-crainică şi numai din off. 
Pe video am apărut întimplător, în- 
-o emisiune intitulată „În faţa här- 
ţii”, Era un fel de „teleglob“ în care, 
pe fundalul unei hărţi, un „gazetar 
călătorit” povestea ce-a văzut. Dacă 
avea si două-trei fotografii, emisiu- 
nea' era considerată ca foarte izbu- 
titá, Odată, un astfel de invitat n-a 
putut veni la studiou, așa că am apărut 
pe post de gazetar cilátorit, Mai 
tîrziu, în cadrul telejurnalului, mi s-a 
încredințat rubrica „Întîmplări, dar 
nu intimplátoare”, fel de ,fapt 
divers" cu accente critice. Din fuzio- 
narea acestei rubrici cu ,Telefoile- 
tonul săptămînii“, pe care-l realiza 
Nicolae Holban, s-a născut ca emi- 
siune de sine státoare: „Reflectorul”, 
Di 
— Cărui fapt se datorează marea 
audiență de care s-a bucurat aceas- 
tă emisiune? 
A A AS 


Sebastien e tînărul Fabre 


De la 16 februarie 1967, 
„Reflectorul“, neobosit, - 
a determinat acţiuni practice, 
a semnalat lipsuri şi deficienţe, 
a urmărit stabilirea răspunderilor 


— În primul rînd, faptului că în 
spiritul documentelor de partid, „Re- 
flectorul" a abordat probleme dintre 
cele mai spinoase de pe poziţia in- 
tereselor societăţii noastre, În al 
doilea rînd, faptului că toţi cei care 
au contribuit la realizarea acestei 
emisiuni — Rodica Rarău, Ana Ber- 
teanu, Anca Arion, Ilie Nedelcu, 
Stefan Dumitriu, Marin Stănescu, 
Mircea Giosanu —nu s-au sfiit să 
spună lucrurilor pe nume: Utilaje 
în care s-au investit milioane si care 
stau nefolosite, spații de producţie 
prost gospodărite, investiţiile ne- 
realizate la termen, produse de slabă 
calitate, magazine cu rafturi goale 
şi depozite în care se degradează 
mărfuri solicitate pe piaţă. În al 
treilea rînd, faptului că dincolo de 
sesizarea unor lipsuri, ,Reflectorul" 
a urmărit stabilirea răspunderilor, 
declanșarea unei acțiuni practice 
pentru înlăturarea lipsurilor și de- 
ficientelor semnalate, antrenarea o- 
piniei publice în dezbaterea tuturor 
problemelor vieţii şi activităţii noas- 
tre sociale, 


— Şi totuşi, în ultima vreme ,Re- 
flectorul" e mai rar programat, nu 
se mai bucură de aceeaşi audiență 
ca altădată! 


— De unde ştiţi că nu se mai bū- 
cură de aceeași audiență? 


— E o părere a mea. 


— Judecind după statisticile ofi- 
ciului nostru de sondaje si după nu- 
mărul de scrisori ce ne sînt adresate, 


Să doarmă toată lumea 


Cea mai grozavă zi din viaţa mea 
va fi atunci cînd toată lumea o să 
adoarmă, cînd voi apare eu pe mi- 
cul ecran. Dorinţă trăznită pentru 
un câp de afiș într-o emisiune de va- 
rietàti a Televiziunii franceze. Scu- 
zabilă totuşi, pentru că Dominique 
Webb, despre el e vorba, e un cele- 
bru hipnotizator. El şi-a propus o 
experienţă unică, să adoarmă tele- 
spectatorii prin intermediul televi- 
zoarelor. Pentru început, oricum, el 
nu sconta decit pe adormirea a vreo 
10.000 de francezi. Lucru perfect 
posibil, au comentat gurile rele, 
întrucît ceilalți vor fi adormit de- 
mult văzind restul programului de 
varietăți, 


uReflectorvi" ocupă încă un loc de 
frunte între emisiunile de mare au- 
dientá. În altă ordine de idei, socie- 
tatea noastră este în continuà per- 
fectionare şi realmente o seamà de 
lipsuri strigătoare la cer, care în 
urmă cu șapte ani erau sarea şi pipe- 
rul ,Reflectorului", nu mai sînt de 
găsit, nu fiindcă n-am mai vrea să le 
găsim, ci pentru că au dispărut šau 
sînt pe cale de dispariţie. Oamenii 
muncesc mai bine, mai responsabil. 
Nu vreau să spun că am lichidat toa- 
te lipsurile, toate “deficiențele. Nu. 
E loc şi pentru mai bine, Dar astăzi 
nu voi mal întilni un inginer-sef care 
să-mi „justifice“ că prin abandona- 
rea unei investiții de 35de milioane, 
deoarece ar reclama cheltuieli de 
exploatare de 5 milioane pe an, poa- 
te s-o amortizeze în numai șapte ani 
Un astfel de inginer nu mai e demult 
şef si poate că nici inginer. 
“e totusi, „Reflectorul: r Iscă să- si 
pera audiența (nu zic că și-a pie- 
dut-o), pentru că nu are un loc fix 
în schema de program a televiziunii; 
umblă, e flotant, e programat cînd 
într-o zi, cînd în alta, la orele cele 
mai neaşteptate, iar în unele perioa- 
de e abandonat pur şi simplu. A- 
ipsă de consecvență în pro- 
| face să se estempeze Gin 
telespectatorului. In fine, 
cred că ar trebui să fim mai decisi 
în urmărirea modului cum au fost 
rezolvate problemele intrate în raza 
„Reflectorului“,  nemulțumindu-ne 
doar cu răspunsurile primite, uneori 
formale. Si un prim pas l-am făcut 
deja prin introducerea rubricii „Sem- 
nal TV". 
N. C. MUNTEANU 


- Benzi desenáte 
ra DAA TO 


După ce a imprumutat atitea din 
mijloacele care păreau a fi proprii 
doar cinematografului sau presei, 
televiziunea se arată în continuare 
necorespunzătoare si dornică să-şi 
apropie încă un domeniu care, pină 
nu demult, aparţinea în exclusivitate 
revistelor ilustrate de mare tiraj. 
E vorba de benzile desenate, de po- 
vestile naive şi aventuroase simpliste 
şi palpitante, cu personaje cárora 
le ies din gurá baloane cu vorbo, in- 
terjectii, exclamatii şi uneori chiar 
2—3 propoziţii inteligibile. Începutul 
la fácut Televiziunea italiană şi, 
se pare, cu succes. Publicul, sătul 
de agitaţie şi de vorbe, adoră ne- 
mişcarea şi liniştea. lar pentru tele- 
viziune sînt foarte ieftine. Uneori 
şi pentru public. 


| 
| 
| 


ça Astá seará, teatru 
la televiziune. O co- 
nena medie montată în stu- 
dio. Textul—o p'e- 
să claică, binecunos- 
cutá prn repilc'le sale 
memorabile si aducătoare sigure de 
ris: răsucind butonul. aparatului, 
intru în acest spectacol așa cum trag 
la un hotel, care, din tinerețe încă, 
m-a primit bine întotdeauna. 
Regia e O.K., aparținind unuia 
care nu te > dezamágeste ni- 
ciodată. Actorii şi actrițele sint, 
fără excepție, cele mai bune solu- 
ţii pentru rolurile piesei, deoarece, 
după cum se ştie, televiziunea, ase- 
meni echipei naţionale de fotbal, 
are posibilitatea să aducă-n studio, 
o selecționată alcătuită din jucători 
supremi de la toate cluburile tea- 
trale: National, Bulandra, Comedie, 
Nottara, Giuleşti, Mic, trupele din 
provincie. 
Gata... El (sotul) intră-n odaia 
Ei (nevasta) şi îi zice că trebuie să 


+ plece in provirc:e pentru două zile. 


Ea răspunde că... foarte tristă, apoi 
lansează replica aceea faimoasă des- 
pre... pe care-o ştiu pe de rost. Bi- 
ne aruncată... dar, parcă lipseşte 
ceva... pe urmă, iese soțul. Ea aprin- 
de o lampă (semnal), auzim bătăi su- 
nătoare-n ușă si intră Amantul. Ea 
se aruncă în brațele lui. El o mingjie 
și zice replica aceea faimoasă des- 
pre... Bine spusă, Bun actor, Dar par- 
că lipseşte ceva... Nu-mi dau seama 
ce antime, dar simt că lipseşte ceva. 
După aceea sotulse-ntoarce (pe neas- 
teptate), amantul se-ascunde în du- 
lap, soțul (care nu ştie nimic) dă să 
deschidă dulapul şi-acum vine scena 
aia faimoasă cînd Ea... Bine jucată 
Admirabil chiar... Dar, iarăşi parcă 
lipsește ceva. Un ceva care, atunci 
cînd văzusem spectacolul la Come- 
dia, acum cincisprezece ani, nu lip- 
sea... Sînt singur în faţa televizoru- 
lui și mă-ntreb ce anume lipsește... 

Lipsesc aplauzele 

Aplauzele acestea (prin care vom 
înţelege și risetele la comedie si 
ohleul și tăcerea auzibilă în clipele 
supreme ale tragediei și întrebările 
şoptite; aşadar, toate reacţiile po- 
sibile ale spectatorului) nu sînt ne- 
cesare numai acio'ului, aşa cum îşi 
închipuie mentalitatea primară, ele 
sint necesare în acelaşi timp publi- 
cului. Spectatorul are nevoie să 
dea, în egală măsură în care actorul 
are nevoie să primească, aplauzele 
constituindu-te asemeni celcr două 
fețe ale medaliei, asa cum momentul 
darului din dragoste prilejuieste 
o mare mulțumire deopotrivă bàr- 
batului ce oferă și femeii care accep- 
tă. Aplauzele reprezintă clauza prin- 
cipală a contractului de convietuire 
dintre sală şi scenă. A încălca această 
clauză înseamnă a vicia grav con- 
vieguirea. De aici vizibila diferență 
invizibilă dintre piesa transmisă din- 
tr-osală p i ă (sau din studioul TV, dar 
cu spectatori) şi piesa cărela l-a 
fost amputat publicul. De aici sen- 
zatia că spectacolele sus-amintite 
sint semimute: cineva — cineva ca- 
re-ar trebui să vorbească — tace 

Filmule monolog, întrucit granița 
dintre ecran şi sală nu poare fi elu- 
dată cu nici un chip. Teatrule dialog, 
întrucit spectatorul are posibilita- 
tea ca, prin intermediul aplauzelor, 
să intre în contact cu scena, să ràs- 
pundă actorilor, să-şi exprime exis- 


Prin aplauze, 


publicul 
comentează spectacolul 


Fără aplauze, dar nu fără succes 


(Marga Barbu și Mihai Fotino în „Stintul') 


tenta. Aplaudind, spectatorul se 
transformà din observator pasiv in 
element activ al dramei. El sporește, 
devenind, asemeni suporterilor de 
la fotbal, al 12-lea jucátor. 

În același timp, aplauzele îngăduie 
omului din sală să se-aseze pe un 
plan egal de inteligență cu actorii 
(piesa). Marcind prin risete si bă- 
tăi din, palme o replică „subtilă“ 
sau ,scinteletoare", el strigă: am 
înţeles, te-am înțeles, facem parte 
din aceeaşi familie de spirite. A te 
repezi cel dintii întru aplauze, echi- 
valează cu ridicarea-n clasă a două 
degete la întrebarea profesorului: 
cît fac 7 X 29 la puterea 5-2? 

Dacă privim lucrurile din punct 
de vedere social, vom observa lesne 
că aplauzele reprezintă o atitudine 
la adresa fenomenelor de pe scenă 
și o adeziune la ideile spectacolu- 
lui. Cu ajutorul palmelor, omul aflat 
în ultimul rînd din sală ia cuvintul 
pe marginea piesei, așa cum ar spu- 
ne: sint de acord (sau nu sint de 
acord) în timpul unui meeting. Cer- 
cetătorul care s-ar îndeletnici cu 
înregistrarea pe magnetofon a aplau- 
zelor din sălile de teatru si pe urmă 
cu analizarea lor, va descoperi un 
adevărat univers social a! aplauze- 
lor: aceste semne sonore pot furni- 
za istoricului de miine o imagine 
revelatoare a mentalități! de azi. 

Apelul la anularea rupturii dintre 
spectacol şi aplauze n-are în vedere 
numai faptul teatral: astfel ne gin- 
dim la toate modalitățile prin care 
televiziunea (precum „masa rotun- 
di", de pildă) aduce în fața noastră 
trei, cinci sau șapte oameni în- 
demnindu-i a se confrunta, adică in- 
seamnă a calcula diferenţa între un 
dialog Moisil—Dobrin cu public si 
acelaşi dialog fără. 

„.„ Dar să fim atenţi: aplauzele 
trebuie să fie cinstite. Altminteri 
dacă sint „puse“ (aja cum auzim 
la radio, in anume emisiuni muzical- 
umoristice) crişiunde şi la orice, 
le vom primi cu tăcerea cea rece, 
cuvenită risulu! fals. Si vom vorbi 
despre căderea la public a aplauze- 
lor nedrepte, așa cum vorbim des- 
pre căderea frazelor mincinoase. 


Al. MIRODAN 


Aplauzele înseamnă: sint de acord, 


te-am înțeles 


(Dina Cocea si György Rovàcs în „Întilnire peste ani“) 


CINEMATECA _ 


Fără Gary, 
clopotele n-ar fi sunat 
niciodatà in filmul meu 


O comedie gen Lubitsch 
(Cu Marlene Dietrich 
în „Désirée“ — 1931) 


„Cel mai prost film al meu“ 
(Adică „Aventurile lui Marco 


Polo“ — 1937) 


O interpretare originală 
într-un remake 
(„Beau Geste“ — 1939) 


Singurul său regret 
a fost că nu a putut accepta 


rolul lui Rhett Butler 
diu „Pe aripile vîntului“ 


A murit în 1961 la 
virsta. de 60 de ani, 
lăsînd in urma sa 96 de 
filme, semnate de cei 
mai mari realizatori ai 
Hollywoodului. Cariera 

sa prodigioasă se contopeste cu aproa- 
pe 40 de ani ai istoriei filmului, 


La început a fost o siluetă călărind 
în scene cu atacuri de indieni. Au 
urmat apoi mici roluri în filmele 
studiourilor.  „Îndependent”. Prin 
1929 (apăruse sonorul), Randolph 
Scott l-a invitat să vorbească tu 
accentul moale, nazal, de cowboy. 
Repede, acest tînăr înalt, cu privi- 
rea limpede, cu mersul nonşalant, 


Da, am fost o fa- 
natică a acestui „suav 
lungan”, cum ar zice 
Nichita Stănescu. În- 
tre 11 şi 14 ani, lui 
i-am închinat adora- 
tia, disperarea si  combativitatea 
mea. 

Adoraţia mea se referea la can- 
doarea privirii lui bleu-transparen- 
te, la zimbetul mic şi brusc oprit 
o mimică a sensibilităţii și a timi- 
ditàgii — la statura lul laminată, 
de o stingace graţie — si, bineinte- 
les, la ceea ce ,intruchipa" el de 
cele mal multe ori: eroul nespectacu- 
los, insul pur si demn, visátorul, ne- 
conformistul, 

Disperarea mea se referea la fap- 
tul cà ne despàrteau virsta și distan- 
ta, cá nu-l voi vedea niciodatá in 
carne şi oase, că destinele noastre 
vor curge fără putință de întilnire, 
adolescența mea identificînd perso- 
najul cu omul si transformindu-l în 
„ideal” psiho-fizic. 


Ales de Hemingway 
(Cu Ingrid Bergman în 


„Cui îi bate ceasul“ — 1943) 


Se vorbește de începuturile 


decăderii sale (Tot cu Bergman 


în „Saratoga“ — 1945) 


a devenit celebru. Legenda a început 
să prindă viaţă: zeci de roluri si un 
singur personaj, o aceeaşi imagine 
rásfrintá de mereu alte oglinzi. A 
fost prezent în multe din marile 
reuşite ale filmului american. Sin- 
gurul său regret: de a nu fi putut 
accepta rolul lui Rhett Butler în 
„Pe aripile vintului", avind în acel 
moment contract pentru alte filme. 

Cinemateca română ne oferă o 
foarte reușită selecție din această 
filmografie de prestigiu. Patru wes- 
ternuri, patru virste ale eroului, patru 
personaje se întregesc întru același 
caracter. În „Texas“ (1940) de Wil- 
liam Wyler, cu Inovaţiile sale în 
formula tradițională (infruntarea fi- 
nală are loc într-un teatru pustiu), 
în tipicul „Drum spre Saratoga 
(1945) de Sam Wood cu Ingrid Berg- 
man, sau în „Verą Cruz" (1953) de 
Robert Aldrich, tu ritmurile sale 
teatral-lirice, de operă a cavalcade- 
lor si imprevizibilelor revoluţii me- 
xicane, personajul Gary Cooper nu 


Combativitatea mea viza stupida 
prejudecată a actorului , june-prim", 
geometric frumos, reprezentat în 
acea vreme de Robert Taylor, spăr- 
gătorul inimilor a trei sferturi din 
efectivul de fete al clasei mele la 
şcoală, Clubul „Gary Cooper" spre 
deosebire de clubul „Robert Tay- 
lor" era puţin numeros, dar select, 
cuprinzind intelectualele şi artistele, 
purtătoarele unor atitudini estetice 
superioare şi ale unor minunate in- 
signe de plexiglas, cu inițialele ido- 
lului. 

Citá exactitate si cit ridicol in- 
cludeau aprecierile mele din urmá cu 
decenii, mi-e , desigur, uşor să dis- 
cern astăzi, cînd Gary Cooper suri- 
de postum în rama consacrării lui 
şi cînd eu părăsesc dureros exal- 
tarea, pentru maturitatea obliga- 
torie a comentatorului. 

Este, deci, adevărat, că Gary Coo- 
per ràmine în conștiința noastră 
bărbatul visător, stingaci, candid, 
eroic (in „Suflete pe mare", , Avan- 
gar da de sacrificiu", ,Sergentul York" 


O revenire triumfalá 
(„La amiază“ 
— 1952) 


Ales de Burt Lancaster 
ca partener 
(„Vera Cruz“ — 1953) 


e departe de seriful din „La amiază” 
(1952) de Fred Zinneman (rol pen- 
tru care a primit un Oscar), acea 
parabolă cu profunde semnificaţii 
politice asupra curajului și răspunde- 
rii față de ceilalți, asupra refuzului 
concesiilor şi asupra singurătăţii pe 
care acest refuz o implică. Această 
amprentă a unei concepții de viaţă 
indestructibile dă de cîștigat fil- 
melor in care actorul apare, lăsind 
să se citească în subtextul acţiunii 
datele unui caracter. 

Realismul zguduitor al filmului 
„Străzile oraşului” (1931) de Rouben 
Mamoulian, mărturie a epocii de 
criză cu dramele ei acute, cu excesele 
ei notorii, sau fantasmele baroce 
ale lui Sternberg,inventind „Marocco“ 
şi pe Marlene Dietrich, inventind 
deşertul si legiunea străină, iată fil- 
me atit de departe unul de altul, 
legate totuşi printr-o prezență, prin 
stilul unui actor, 

in zona comediei, portretul lui 
Gary Cooper se intregeste cu nuan- 


etc.j, dar și tràznitul, originalul, 
extravagantul Mr. Deeds, dar si 
Don juan-ul pedepsit, odatà de Clau 
dette Colbert si, mai tirziu, la virsta 
lui criticà, de Audrey Hepburn. 

Destul de neintelectual si de li- 
near —chiar in diversitatea lui de 
ipostaze își datorează imensa po- 
pularitate tocmai lipsei de sofisti- 
care, naturaletii cu care s-a miş- 
cat printre contururile lumii şi 
prin aerul sentimentelor. 

Îmbătrinirea nu i-a prea priit, în 
sensul că, nedispunind de capacitatea 
de înnoire, de bogăţia de registre a 
unei Bette Davis, a unei Ingrid Berg- 
man, a unui Laurence Olivier 
prerogativele lui au slăbit, mimica 
s-a crispat, farmecul a pálit. 

Dar mă opresc aici, auzind parcă 
strigătul de protest al unei adoles- 
cente, refuzul ei de a permite amen- 
darea, alterarea sau chiar numai 
punerea în discuție a unei opțiuni 
cîndva totale. 

Nina CASSIAN 


După 33 de ani de carieră 
(cu Maria Schell în „Valea 
spinzuratilort — 1958) 


Dansind, 
nu pe ecran, ci în viață, 
cu fiica sa 


tele dastinse sau acide ale rísului. 
„Extr avagantul Mr. Deeds" (1936) de 
Frank Capra este o satiră virulentă 
a moravurilor vieţii politice şi socia- 
le din Statele: Unite, în timp ce „A 
opta nevastă a lui Barbă—Albastră” 
(1938) de Lubitsch dantelează sub- 
til pe tema dragostei si aparentelor 
ei multiple. În „Dragoste de după- 
amiază“ (1957) de Billy Wilder, aces- 
te aparente ascund adevăruri nu 
tocmai vesele sí eleganta feroce a 
cineastului pune in evidentá silueta 
deja crepuscularà a marelui actor, 
inteligența sa marcată de tilcurile 
cunoașterii. 

Mai sînt si alte filme, neincluse în 
selecție, amintiri ale imaginilor vă- 
zute altădată: „Cui îi bate ceasul”, 
„Peter Ibbetson“, „Sergentul York", 
„Ei veneau la Cordura”, „Valea 
spinzuratilor", cu poveştile lor une- 
ori uitate, dar cu acea prezență de 
neuitat, omul înalt, cu mersul linis- 
tit, uneori obosit, cu privirile lim- 
pezi, ştiind exact despre ce e vorba. 

D.C. 


Bergman, regizorul 


Un ciclu Bergman la 

o cinematecà ia pro- 

porţii de eveniment, 

capabil să justifice, dacă 

ar fi nevoie, un an 

de activitate oricit de 

precar. Dar evenimentul este cu 

atit mai covirsitor la noi, unde marele 

suedez rămăsese aproape un necu- 

noscut, unde ,Fragil sălbatici“, sin- 

gurul film ştiut, devenise ca o pagi- 

nă de manual pe care elevii au lus- 

truit-o cu coatele prea tare şi unde, 

din rațiuni greu (sau ușor?) de pri- 

ceput, lui Ingrid Bergman, màiastra 

actriță (pe care o stimăm și iubim 

şi care n-are nici o vină pentru con- 

fuzie) i s-a alcătuit o retrospectivă 

TV înainte ca tizul ei Ingmar Berg- 

man să fi putut fi desluşit de masa 

spectatorilor mai mult decit ca o 
frumoasă gresalà de tipar. 

Dar Ingmar Bergman există, si 
a vorbi de el intr-o pagină, este 
ca şi cum i-ai striga numele într-o 
peşteră. În primul rînd, ar trebui 
vorbit despre ciudata lui descenden- 
tà teatrală; Bergman fiind, alături 
de Welles, printre puţinii cineaşti 
care nu se tem de teatru si a căror 
circulaţie pe cerul filmului seamănă 
cu acele neregulate apariţii acceptate 
de astronomi cu ingàduintà şi re- 
semnare; Bergman fiind unul din 
puținii oameni ai filmului care au 
privit, cu un ochi nou și neumbrit de 
prejudecăți mişcarea greoaie a sce- 
nei si care au înțeles că de milenara 
ei înţelepciune se pot dispensa doar 
cej prea slabi ca s-o poată continua... 

Probabil din aceste motive, pro- 
babil din altele, opera lui Berg- 
man are un caracter aglutinant; ea 
pare că se alcătuieşte din mers, după 
legile unei lucrări literare sau ale 


O constantă a operei lui Bergman: 


Bibi Andersson 


Ingmar Bergman 
există 
si 
a vorbi 
de el 
intr-o paginá 


este ea si cum 


i-ai striga 
numele 
într-o peșteră 


unei repetiţii de teatru; pe bulgărele 
unei idei se așează alte și alte idei 
noi, înrudite; varianta ultimă de- 
vine, în momentul acela, forma idea- 
là la care a ajuns artistul, iar varian- 
tele vechi par ciornele el, nu neapărat 
inferioare. Personaje, tipuri, măști, 
teme, motive, obiecte, atmosfere 


circulă dintr-un film în altul, „Suri 
sul unei nopţi de vară” răspunde în 
„Lecţia de dragoste” și în „Ochiul 
dracului”, „A șaptea pecete“ în 
„Chipul”, iar „Tăcerea“ in Persona". 
Caleasca din „Noaptea saltimban- 
cilor" revine în „Chipul“; tatăl și 
fiica din „Prin oglindă” se reintil 
nesc în „Vise de femeie“ şi în „Lecţia 
de dragoste“, unde ne revedem gi cu 
Don Juan si Leporello din „Ochiul 
dracului” costumați modern, Înru- 
direa merge pină la alegerea actori- 
lor. Sint în total vreo zece și consti- 
tuie un fel de trupă permanentă. 
Max von Sydow este, de la un film 
la altul, feudal neguros, magician 
duplice, intelecrual fràmintat... Gun- 
nar Bjârnstrand este cînd părinte 
sever, cind medic arogant, cind 
îndrăgostit tomnatic, plin de ob- 
sesii.. Frumoasele Eva Dahlbeck, 
Ingrid Thulin, Liv Ullman se învăluie 
mereu în triste mistere feminine... 
Neastimpăratele Harriet și Bibi An- 
dersson aduc întotdeauna inexpe 
rienta şi şovăiala, ș.a.m.d., dar peste 
toate, toate aceste personalităţi 
exacte, care creează rolul fără a in- 
genunchia vreodată in faça lui, plu- 
teste geniul tutelar al regizorului, 
care le schimbă mástile cu îndrăznea- 
la dramaturgului ce ar modifica pe 
hirtie un alineat, 

Hotărit lucru, Bergman este re- 
cunoștința filmului faţă de teatru, 
şi iată, de-ar fi doar acest motiy din- 
tr-o sută, şi ar merită să salutăm în 
sumara retrospectivă a cinematecii 
bucureştene un eveniment. Rada- 
rurile prin care ajunge la nol acest 
miracol sînt, însă, mult mai fine 
pentru a ne putea opri aici în inima 
împăcată... 

Romulus RUSAN 


Un chip eminamente bergmanian: 


Ingrid Thulin 


Mister feminin ă la Bergman: 


Liv Ullman 


CINEMATECA 


EEES E 


Sir Laurence 
se retrage 


După ce unsprezece ani a stat 
la conducerea Teatrului Naţional 
din capitala Angliei — împreju- 
rare ce l-a îndepărtat considera- 
bil de lumea filmului — Sir Lau- 
rence Olivier a anunţat că va pă- 
răsi irevocabil această instituție, 
Hotărirea sa este luată în legă- 
tură cu aminarea pentru încă doi 


SirLaurence cu Premminger 
într-o pauză de filmare 


ani a terminării noului sediu al 
teatrului, pe malul drept al Ta- 
misei. Se știe că faimosul regi- 
zor intenţiona sá rămînă la cîr- 
mă pînă cînd noua ambarcatiune 
a teatrului britanic va fi inaugu- 
rată. 

Vor profita, oare, credincioșii 
filmului de lipsa de parolism a 
constructorilor londonezi? 


Bergman 
continuă 


În schimb, Ingmar Bergman reu- 
seste să împace cu înțelepciune 
cele două muze. În martie, el 
a prezentat la Stockholm „$oap- 
tă şi strigăt“, un film (color!) 
în care compare ca actor (rol 
episodic), alături de Ingrid Thu- 
lin, Harriet Andersson, de trei 
din fostele sale soții (una fiind 
Liv Ullman) si de fiica sa, Linn, 
rezultată din căsătoria cu aceas- 
ta din urmă, Ceea ce nu l-aimpie- 
dicat să fie, la Florenţa, în apri- 
ie, punctul magnetic al celei 
de a noua „Rassegna teatrale“; 
Bergman a adus aici „Teatrul 
Regal“ suedez, cu una din mon- 


Pseudo-kino-gheticos 


tările preferate: „Sonata fantas- 
melor“ de Strindberg, într-o 
nouă (a citea?) interpretare regi- 
zoralá. 


Respiro 
activ 


Într-un interviu acordat zia- 
rului „L'Unită“, neobositul Vis- 
conti se anunță dornic să recu- 
pereze impasul de timp în care 
a intrat în vara trecută, prin ac- 
cidentul circulator suferit în tim- 
pul turnărilor la „Ludwig“, Trei 
arte il vor solicita pe emeritul 
regizor pînă la sfîrșitul acestui 
an: în teatru, va monta la Roma 
„Old Times" de Harold Pinter; 
ca regizor de operá, va participa 
la „Festivalul celor două lumi“ 
de la Spoletto cu „Manon“ de 
Puccini; în cinema, va părăsi 
pentru o vreme grandiosul pro- 
iect al „Muntelui magic” (cu care 
urma să-și încheie tetralogia 
germană începută cu „Amurgul 
zeilor“, „Moarte la Veneţia” si 
„Ludwig”) şi-şi va acorda un... 
respiro activ: „Portret de fami- 
lie“ va fi un film de trecere, 
narind istoria unui bàtrin stu- 


Visconti și al său „Străin“, 
Mastroianni 


ca 


dios care, pentru a-si invinge sin- 
guràtatea, se decide să-și inte- 
meieze o familie.... 


După 
doi ani 


Televiziunea franceză a co- 
memorat doi ani de la moartea 


0 clipă [I] 


Că cinematograful es- 

te o artă care se face 

în condiţii industriale, 

că fizica, chimia, me- 

canica, optica şi alte 

ştiinţe exacte — cite or- 

fi ele — stau în fotolii senatoria- 

le, ele fiind cele de dinainte şi 

tot ele cele de după, că fiecare plan 

poartă undeva (nu știu unde, dar 

trebuie să poarte) viza de „control 

tehnic", este un lucru prea bine cu- 

noscut şi ca atare recunoscut de 
toată lumea. 

Aşa este și așa e bine să fie. Cli- 


pele de înregistrare pe peliculă, de 
turnare propriu-zisă, atunci cînd 
se joacă sînt doar citeva umile pro- 
cente din ziua de filmare, din săp- 
táminile şi lunile in care se face un 
film, 

Organizarea, planificarea, trans- 
portul, amplasarea, iluminarea — 
toate, dar absolut toate, sint deo- 
sebit de importante, deoarece fără 
ele clipa aceea în care se inregistrea- 
ză pe peliculă, se turnează, se joacă.. 

Şi totuşi pe platou mai există o 
clipă, în sensul cel mai propriu al 
cuvîntului, modestă, de neobser- 


lui Fernande!. În emisiunea de 
55 minute dedicată celui care 
se numise Fernand Constantin, 
l-au omagiat pe defunct Marcel 
Pagnol, Jean Gabin, Christian 
Jaque, Tino Rossi, Henri Ver- 
neuil, Manelle (regizorul său), 
Mario (machiorul său) dar și 
domul Martin, primarul din Carry 
le Rouet și domnul Reynaud, 
„pescarulsău personal“. Un pro- 
gram care, desigur, l-ar fi făcut 
pe neuitatul candid să verse o 
lacrimă, așa cum a fost de sute 
de ori pe punctul de a o face 
în filmele sale. 


Extravaganta 
Lucy 


Lucille Ball, „extravaganta Lu- 
cy” a anilor de glorie holiywoo- 
dieni, supranumită si „cel mai 
mare clown cu fuste al lumii”, 
se resemnase în ultimele două 
decenii să devină o vedetă a te- 
leviziunii americane. La 61 de 
ani, ea anunţă, însă, că e capa- 
bilà de noi surprize: va interpre- 
ta rolul principal din „Mame“ 
într-o Versiune cinematografică 
a studiourilor Warner Bross. 
Neastimpărata vedetă, cu silueta 
încă neatinsă de trecerea timpu- 
lui, declara unui reporter că nu 
e hotărită să rámini la film, care 
a agasat-o dintotdeauna prin mé- 
ticulozitate si... lipsă de audien- 
tá la public. Textual: ,Este foar- 
te greu sá renunti la a fi privitá 
în același timp de milioane de 
ochi, aşa cum se întimplă la tele- 
viziune!” 


La 61 de ani, capabilă 
de noi surprize 


vat, fulgerătoare... ca orice clipă. 
Acel moment cînd regizorul, neob- 
servat de nimeni, se apleacă cu infi- 
nită precauție la urechea actorului 
în forfota de dinaintea turnării şi îl 
şopteşte ceva. Nimeni, în afara 
celor doi nu ştiu ce vorbe vràjite, 
stiute numai de ei, se rostesc în cli- 
pa aceea. Si cred că nici nu ar avea 
rost să le cunoaştem. Pentru noi, 
cei de dinafară, n-ar avea —sint si- 
gur — nici un înțeles... Dar în cîteva 
rînduri le-am văzut ochii acestor 
oameni în clipa aceea. Cele citeva 
vorbe, citeva, trădează în privirile 
lor, concentrat, lumea ce trebuie să 
se nască peste o clipă. Privirile lor 
nu seamănă cu cele ades întilnite la 
colţul ringului în lunga pauză de 
un minut. Clipa aceea—sora cli- 
pei efemere în care se înregistrează 
pe peliculă, se turnează, se joacă... 
— este mult mai importantă, poate 
cea mai importantă. 


Martin 
şi Italia 


Dean Martin mărturisește unui 
reporter  idiosincraziile sale. 
Italian prin origine, el promite 
Vendetta oricărui american care 
i-ar aminti asta în mod injurios. 
„Singurul căruia îi permit să-mi 
spună „macaroni“ este Frank 
Sinatra, pentru că eu însumi îl 
numesc astfel pe el"... „Sînt mîn- 
dru de a fiitalian, continuă Mar- 
tin si spunind asta mă gindesc 
la toți bărbaţii pe care i-am dā- 
ruit Americii: Columb (!) Miche- 
langelo (!) Marconi (!), Toscanini, 
Fermi, ca să nu mai vorbim de 


Vendetta „inversă“: 
Dean Martin şi Jerry Lewis 


cintàreti: 90 la sută. Ginditi-va 
doar la Tony Bennett, Frankie 
Avalon, Frankie Laine, Perry 
Como, Mario Lanza (odihnească-se 
în pace!) şi Vic Damone, si Si- 
natra... Băieți care cîntă cu ini- 
ma, cu trupul, nucu gitlejul!" 


Orlova Si 
Aleksandrov 


Liubov Orloya va reapare în- 
tr-o comedie în două serii 
intitulată „Muză şi liră“. Regizorul 
va fi clasicul Grigori Aleksan- 
drov, cel care a lansat-o în anii 
'30 în celebrele „Circul“ şi „Vol- 
ga—Volga“. Exact pe timpul 
acela, Aleksandrov spunea: „A- 
vem nevoie de comedii şi specta- 
torul le aşteaptă cu nerăbdare”. 

După 35 de ani crezul lui se 
pare că a rămas acelaşi, ŞI cre- 
zul, şi muza. 


Sigur, rolul se face acasă, se face 
în repetiţii, în lungi discuţii cu regi- 
zorul, dar acolo, atunci, apare, tre- 
buie să apară, acel ceva atit de greu 
de explicat, care face uneori ca fil- 
mul să coboare în sală, în inima spec- 
tatorilor, pe scări de marmură. De 
multe ori, în clipa aceea nu se mai 
dau indicaţii: să faci aşa, să nu uiţi 
acolo.. De multe ori, atunci, regi- 
zorul şi actorul îşi schimbă doar un 
cuvînt de îmbărbătare, poate o simplă 
interjectie sau cine știe.. 

Dacă veți asista vreodată la o fil- 
mare, fiţi atenţi! Înainte de clipa 
aceea în care se înregistrează pe 
peliculă, se turnează, se joacă, exis. 
tă, trebuie să mai existe... O CLIPĂ! 
Căutaţi-o....! Aşteptaţi-o...! lubi- 
ţi-o, chiar dacă n-o înțelegeți! E 
vrajă! 


Mircea ALBULESCU 


= e e o a 


* 


EIBATEREA CONTINU 


lubim prea mult Ci- 

nemateca pentru a fi 

| drepţi şi lucizi în dra- 

gostea noastra. Dorin- 

du-i binele, îi atribuim 

“uneori obligații pe care 

nu și le poate asuma. E adevărat: Ci- 

nemateca trebuie să fie tutelată, 

administrativ, economic şi artistic, 

de către o-singurá instituție — Ar- 

hiva Naţională de Filme, Poate că și 

repertoriul m alcătuit tematic, pe 

genuri, autori, etc. — ar trebui re- 

gindit dintr-o perspectivà esteticà 

mai fermă, deşi, să nu uităm, fondul 

de filme e relativ limitat, repetarea 

unor titluri fiind, după un timp, ine- 

vitabilà, Problema principală e în- 

să, cred, alta. Nu organizatorică, 

ci culturală. Si anume: la ce nivel 

de cultură cinematografică e nece- 

sară Cinemateca, această sală ,spe- 
cializatà" 2 


N-avem un Langlois 


O cinematecá, fie ea cit de bine 
ginditá ca repertoriu, nu poate sá 
facà, ea singurá, educatia cinemato- 
graficà a unuj public interesat de 
arta filmului. Cinemateca nu e re- 
vistà de specialitate, nu e carte de 
film, nu e cineclub, nu e facultate 
de filmologie. Filmul se învață — 
sau ar trebui să se înveţe —la școa- 
là sau in cineclub. Cinemateca nu e 
curs elementar, ci mediu. Nu abece 
darul, ci „culegerea de texte”. Ci- 
nemateca trebuie să aibă un public 
„format”, al său, si încă nu-l are 
Nu cred că slaba frecvență a specta- 
torilor în anii din urmă, la Cinemate- 
că, se datorează doar unei publici- 
tàti deficitare. De fapt, programul 
Cinematecii apare totidian în presă, 
alături de acela al spectacolelor cu- 
rente. Si totuși, sălile sint adeseori 
goale la filmele excepționale dar mai 
yechi. Motivul trebuie căutat in mo- 
dul expeditiv, sumar, în care sînt 
anunţate filmele, dar şi în altceva; 
sfera de interes a spectatorilor se 
limitează la anumite filme, de obi- 
cei producţii recente, despre care 
presa a relatat, mai succint sau mai 
pe larg, la data aparitieilor in cir-a 
„cuitul internaţional, la festivaluri 
sau gale consacrate cite unui curent 
sau cineast de prestigiu, Că Cine- 
mateca a avut un public al său, nu- 
meros şi fidel un timp, cità vreme 
„noutățile“ satisficeau o explica- 
bilă curiozitate, nu trebuie să ne 


travelling avant 


CINEMATECA 


nu e o sală de „elită“ 


Munea de pionierat în educația 
cinematografică 
ar trebui să fie pentru filmologi 
o plăcută îndatorire 


Ati ştiut că au jucat împreună? 


(Bogart și Hepburn în „Sabrina“ — 1954) 


+ 


inducă in eroare. Era un început, 
cu filme nestiute, care acopereau 
zone albe de cultură cinematografică. 
Dar fondul de filme al Arhivei nu 
se reinnoieste proporțional cu pro- 
ductia. ȘI, ce e mai trist, publicul, 
receptiv la ,noutáfi”, e mai puţin 
dispus sá accepte așa-zisele ,vecbi- 
turi”, între care, fireşte, sint filme 
excepţionale, Cine n-a auzit de 
Stroheim, degeaba va citi în ziar 
că la Cinematecă rulează filmul 
„Rapacitate”. 

Dacă, bunăoară la Paris, un ciclu 
Griffith face săli pline, meritul nu 
e doar al domnului Henri Langlois, 
ci mai ales al sutelor de cinécluburi 


Planete de cineast 


Pe „Bulevardul 
gubos 
Coco, instru 


Cercetările sint in 

: curs, S-a procedat mai 
inema nui la stabilirea unei 
liste de suspecți. Trea- 

bă cam dificilă: pe „Bu- 

levardul Filmului“ (în- 

tre cinematografele Central si Tim- 
puri noi) se perindă anual mai mulţi 
trecători decît numărul total al lo- 
cuitorilor Capitalei. S-a trecut la 
sistemul eliminării şi s-a renunțat 
astfel la trecătorii pur şi simplu, 
păstrindu-se numai cei care și-au 
făcut un obicei din a viziona toate 


File i" s-a produs recent un furt, Pd. 
ctivul jafului: popogolul 


filmele. La a doua eliminare au fost 
stersi de pe listă cinefilii amatori. 
Au mai rămas doar cei care vin nea- 
párat la premiere, cu legitimatii, 
invitaţii şi abonamente, După o 
ultimă triere, ţinîndu-se cont şi de 
depozitiile martorilor care au decla- 
rat in unanimitate, cum că, de obicei, 
printre clienţii Ricăi şi ai papaga- 
lului Coco se aflau în general nişte 
tinere (blonde de cele mai multe 
ori) însoțite de bărboşi, s-a ajuns 
la concluzia că lista suspectilor poate 
Mi limitată la citeva zeci de cineasti. 


unde „se predă” Griffith la masa 
de montaj. Domnul Langlois face 
operă culturală, avind un public 
format, pregătit pentru a-şi completa 
cultura cinematografică. Domnul 
Langlois e un fanatic al cinemato- 
graiului, care şi-a adunat filmelă 
bobină cu bobină pină la a-şi cons- 
titui un fond desfilme unic în lume. 
Nu dispunem de un fond comparabil 
cu al Cinematecii franceze și, mai 
ales, n-avem .un Langlois. 

Să nu se înțeleagă de aici că ab- 
solv Cinemateca de orice respon- 
sabilitate. Intervenţiile preceden- 
te publicate de revista „Cinema“ au 
semnalat, pe bună dreptate, deficien- 


În tot acest timp, Rica din Obor, 
reprofilindu-se, vindea semințe de 
floarea soarelui pe undeva pe lingă 
cinematogaraful Central, spre dis- 
perarea tuturor responsabililor de 
săli de pe bulevard. lar papagalul 
Coco nu dădea nici un semn de 
viaţă, 

S-au stabilit următoarele ipoteze 
de lucru: a) Coco a fost furat de 
una din tinere spre £ fi consultat 
în tihnă, acasă, asupra sanselor de 
a deveni vedetă; b) Coco a fost fu- 
rat de una din tinere, spre a fi ucis 
în tihnă, acasă, drept răzbunare 
pentru că trăsese o planetă minci- 
noasă; c) Coco a fost furat de unul 
dintre bàrbosi, spre a fi consultat 
în tihnă, acasă, asupra sanselor pe 
care le-ar avea unul din următoarele 
proiecte: 1) o comedie — parodie- 
musicalo-politistá; 2) un film istoric 
asupra aterizárii (in antichitate) 
pe teritoriul nostru al unui O.Z.N.: 
3) un film închinat folclorului auten- 
tic, nepoluat, al cintecelor de pahar; 
4) un film de actualitate strictă, 


te de organizare, programare și 
publicitate ce se cer remediate. E 
loc destul pentru mai bine. Dar, 
într-o părspectivă aşa zicind ,idea- 
là", e necesară — cred — o acțiune 
conjugată, mai amplă, implicind iús-, 
titgtil culeanálo şi de învățămînt 
care pot si trèbuie să pregătească 
un públic evoluat. Curguri de is- 
tòria filmului se pot organiza, dată 
nu in şcoli, ceea ce af fi ideal, în 
cinecluburi neapărat. Avem pro- 
moşii de filmologi, critièl de film, 
pentru care ar fi o plátutá indato- 
rire această muncă de pionierat în 
educația cinematăgrafică> Trebuie 
doâr puţină bunăvoință şi simț or- 
ganizatoric. Un public de cinema- 
tecá se cîştigă, 


O specializare a spectatorului 


Cinemateca noastră, îndrăznesc 
să cred, fără a leza susceptibilitàti, 
nu a avut niciodată, în ciuda 
aparentelor, un public al său. 
ll va avea, nu mă îndoiesc, căci 
interesul pentru film e mare, cine- 
fili sînt mulți, filme are Arhiva des- 
tule pentru a acoperi o reală nevoie 
de cultură cinematografică. Cinema- 
teca poate deveni o instituție de 
cultură prin forţe proprii, dar ea 
trebuie ajutată. Chiar astăzi, așa 
deficitară cum ne pare, Cinemateca 
oferă săptăminal pelicule tentante 
pentru spectatorul întimplător aflat 
in trecere prin fața sălii de la ,U- 
nion“. Cinemateca nu e o sală de 
„elită — şi nici nu trebuie să fie 
așa ceva, dar, s-o recunoaştem 
ea pretinde un public „specializat“, 
Cine iubeşte cinematograful tre- 
buie să-l şi cunoască, în calitate de 
spectator avizat, cultivat şi receptiv. 
Acest spectator, Cinemateca îl „mo- 
deleazá". Dar, cum scria André 
Bazin, „cinematograful e un limbaj. 
El are o gramatică a sa, o sintaxă și 
o morfologie, Ca orice limbaj, cine- 
matograful trebuie invitat", Cine- 
mateca are nevoie, pentru a-și înde- 
plini nobila misiune culturală, de un 
spectator ,alfabetizat". La el mă 
gindesc, înainte de a sugera soluţii 
organizatorice şi de repertoriu. 

Petre RADO 


“DEAR CONTINUA 


axat pe problemele sentimentale 
autentice ale unei tinere femei obis- 
nuite care, vrind neapărat să-și 
întemeieze un cămin sigur şi liniş- 
tit, se vede obligată in acest scop 
să divorţeze de 6—7—ori: 5) un 
film închinat frumuseţilor patriei: 
pe litoral, un tînăr căutindu-și iu- 
bita vieţii sale prin barurile minuna- 
telor stațiuni, etc.; d) ultima ipo- 
teză: Coco a fost furat de un croni- 
car cinematografic care, tinind sea- 
ma de îndelungatul stagiu de acti- 
vitate a papagalului pe Bulevardul 
Filmului, intenționează să-l foloseas- 
că astfel: punind în fața păsării o că- 
ciulă cu adjective, Coco să-l tragă: 
pe cel mai nimerit... 

În ultimul moment, cercetările au 
fost sistate si dosarul ,Coco" a fost 
închis (temporar). S-a hotàrit relua- 
rea lor, atunci cînd pe Bulevardul 
Filmului va apare în premieră do- 
vada concretă a amestecului papa- 


galului. 
Radu GEORGESCU 


TA ans 


ET RE ETT ES 


| 


Per 


Ps 


d 


R 


are, 


z TEG Ary 


AE 


a? pc capi 


PETF N PSC PI IT > NP VP = 


Sfaturi 
pentru 
: noi toti: 


scrisoarea lunii 
Mi-a plăcut „Robin Hood: 
Si iată de ce 


„O „Scrisoare a lunii” insera opiniile lui Dan S. despre filmul „Rob'n 
Hood”, refuzat categoric de intransigentul elev bucuresten cu o argumen- 
tatie care frizează nu de puţine ori snobismul intelectual (la virsta lui?). 
Ca spectator el își creează în cadrul noțiunii de film, pe care o tratează în 
modul cel mai general, o ierarhie firească, poate, pentru conformatia lui 
sufletească şi — pină aici — toate sînt bune, pentru că nimeni nu ne poate 
impune ce anume să ne placă. Dar de laa avea preferinţe la a emite judecăți 
de valoare de ordin categoric, care să ignore şi să elimine alte opinii,e o 
distanţă ; pentru că, așa cel puțin cred eu, avind libertatea de a ne place 
ceva, trebuie în acelaşi timp, fie şi numai din considerente care tin de o 
elementară politețe, să respectăm si plăcerile altora, chiar dacă ele nu 
coincid cu ale noastre. i 

Mie mi-a plăcut „Robin Hood" si nici nu mă gîndesc scriind aceasta 
să afirm cà mi-a plăcut mai mult decit „Pădurea de mesteceni" sau „În 
arsita nopţii” si mai puțin decit „Love Story" si „Romeo si Julieta”, dar 
nici ele nu ar trebui comparate decit, cel mult, pentru cine se simte în 
stare, din punct de vedere tehnic. În preferinţele pe care le acordăm sau 
nu unui film sau altul, este elementar să luăm în considerație si scopul pe 
care şi l-a propus acel film, genul căruia aparține, și deci nişte reguli pe 
care le-a avut de urmat și de respectat. Aş obosi vázind de trei ori pe sàp- 
táminá, luni de-ar îndul, „Păduri de mesteceni" (oare cite antipatii îmi atrag 
pentru afirmaţia asta?) sau „Love Story-"uri mai mult sau mai puţin rea- 
lizate, deşi filmele pe care le dau ca exemplu mi-au plăcut foarte mult. 

A venit o zi în care, de pildă, mi-am adus aminte de cartea citită în 
copilărie, de serialul TV, si am vrut să văd ce-a ieșit pe marele ecran, fără 
să pretind absurd jertí rea eroică a eroului sau complicații psihologice 
inutile aici... Nu am avut deloc dureri de cap si am văzut un film aşa cum 
trebuie să fie sau aproape un „Robin Hood” de la care am iesit ceva mai 
senin decit am intrat, cu un zimbet poate amuzat, poate ironic, poate de 
superioritate si ingáduintá, dar zimbet (si cit Valorează un zimbet!), fără 
să fiu deranjat că Marion semăna mai mult cu „o c'ntàreatà de bar" (chiar 
asa?) decit cu o austeră fiică a acelui secol sau că finalul poveștii cu buniși 
răi nu se refuză tradiţiei. Ce-i drepte drept, a doua oară nu mă voi mai 
duce, dar nu pentru că mi-ar fi displăcut ci pur si lsimplu pentru că și-a 
îndeplinit menirea... Cred că putem vedea şi „Cei șapte magnifici“ şi „Cinci 
pentru infern", si „Aventuri la Marea Neagră”, si „Blow Up" si atitea 
altele, linistiti, pentru că nu e frumos să căutăm defectele cu luminarea iar 
dreptul de a ne place sau nu, il avem-oricum. Excluzind de comun acord 
„filmul perfect”, rămîne că fiecare creaţie beneficiază într-o măsură mai 
mare sau mai mică de calităţi si defecte majore sau minore. Dar nu e mai 
nobil să ştim să apreciem calităţile decit să vinim defectele, mai ales cind 
Singura urmăreşte cu tot dinadinsul nodurile în papură şi seamănă a 

îrfă?” $ 


Ştefan DONATH 

Bd. Steagul Roşu nr. 21 

Braşov 

NR.: Scrisoareo Dv. Intrzadevár ințeleaptă, dar n-ar fi deloc impo” 

sibil ca unii cititori avizaţi descopere în ea — 2 ați zice Dv. — „calități 

şi defecte majore sau minore”. De multe ori, acesta este riscul prea marei 
inelepciuni. 


Cronica 
spectatorilor 


Pro si contra 
„Nunții de piatră" 


Bogat, dens, divers, dosarul citi- 
torilor noştri la filmul lui Pita și 
Veroiu, aducind binemeritat reali- 
zarea lor în prim-planul actualitàtii 
„curier ului“ nostru: 


Ciudat 
acest poem! 


O... Ciudat acest poem al 
pietrei si al omului! Ciudat acest 
univers, pornit de la un leagăn şi 
sfirsit în ochiul unei fete, infinită 
endulare între două incremeniri... 
n filmul lui Veroiu, „bună ziua” 
e filozofie şi metaforă, un cărucior 
e infinit şi efemer, un pod — apoca- 
lipsul. El condensează frumusețe, 


46 


bocet, moarte într-o carieră de piatră, 
acolo se duce şi-şi filmează oamenii, 
figuri bizantine proiectate pe o 
imensă privelişte a pietrei, simbol al 
morții si sărăciei. Apoi aparatul fuge 
speriat de o femeie şi de un cal alb 
și intră în virtejul altei lumi, cea a 
lui Pita, de fapt, tot în atmosfera lui 
Veroiu, dar cu oamenii lui Pita. O 
mireasă fuge, un mire se îndoapă 
cu o găină, vreo zece fate valsează, 
iar în pauze își ling mànusile. Ce 
farsă! Cortegiu carnavalesc, într-o 
lume de poezie și moarte, regăsite 
mult mai tirziu în fuga celor doi spre 
calul alb al acestei lumi.” 


| M.P. 
Bocău 
O hieroglifá 
3 a suferinței 


©... Prima parte a filmului mi 


s-a părut mai mult un experiment 
al filmului românesc. Experiment 
foarte grafic. Un alb-negru distinct. 


Lucrurile si oamenii înscrise într-un 
spaţiu anume, fără linii care să se 
întretaie. Fiecare obect este de 
sine-stătător, fără nici o legătură 
cu celelalte, ca şi oamenii. Leopol- 
dina Bălănuță se înscrie în peisaj 
ca o hieroglifă a suferinței. Oamenii 
par stàpiniti de natură, devenind 
una cu piatra și inclinind filmul spre 
document. În schimb, nu transmite 
nici un sentiment coplesitor. Înre- 
gistreazá numai niste date reci. 
Poate la moartea fetei, durerea 
aceea care ràzbeste la suprafață, 
fără lacrimi, ca pràbusirile din adin- 
cul pămîntului. Mi s-a părut cà pla- 
nurile-detaliu nu au făcut nici un ser- 
viciu filmului, l-au imbucàtàtit prea 
mult. Mi-a plăcut în schimb planul 
general în care femeia apare ca o 
furnică la baza unui muşuroi. Planul 
acesta se opune planului muzican- 
tului-greier din filmul lui Pita. După 
cum legătura dintre cele două filme 
o realizează calul 'acela alb al nimă- 
nui. Apoi cele două mirese. Una 
intră în moarte, alta iese. În filmul 
lui Pita doar dragostea naște un gind 
de liberare şi revoltă. Filmul lui e 
mai cursiv, mai accesibil, punctat 
cu un umor salvator. Foarte caracte- 
mistice personajele de la nuntă, deco- 
rurile foarte frumos si sugestiv alese, 
dar şi aici am găsit greşeli de ilumi- 
nare”. 

Maricica GEORGESCU 


str. Căp. Bulugea nr. 7, Bucureşti 


A propos de ,Clovnii": 


— El va fi dublura leului 
la numerele periculoase... 


© .... Ce să spun? Filmul m-a im- 
presianat profund. În acest film nu se 
vorbeşte aproape deloc. Dar gestu- 
rile si piatra spun mai mult decit pot 
spune cuvintele. Filmul e foarte 
bine lucrat, e ca un obiect de artă 
în fața căruia stai mult timp să-l 
contempli... " 

Vasile PÁRPAUTI 


Com. Cumpăne, Jud. Constanţa 


Un aparat 
în lecul dramei 


O „În film e evidentă. pledoaria 
pentru cultul imaginii. Intenţia e 
meritorie, dar socotesc că aceasta 
trebuia să servească unui anume 
scop. Or, un filon dramatic care să 
permită saltul de la documentar la 
filmul artistic lipseşte. Principalul 
personaj al filmului pare aparatul de 
filmat care se plimbă extrem de încet, 
întirzie pe unde apucă, pe chipurile 
oamenilor, pe chipul ponosit al unui 
cal sau, cred că în glumă, pe un 
stilp, preferindu-l pe acesta în locul 
mirelui devorator de carne. Dar 
parcă se putea si altfel... Filmul are 
vădit caracterul unui experiment." 

i G. BRUCMASER 
Cal. Unirii 27—31, Suceava 


Polemica 
lunii 


A fost de ajuns ca în numărul2—1973 
în „Curierul“ nostra, consacrat proble- 
melor romontice, să sesizăm conflictul 
dintre „Love Story" (L.S.) şi „Anonimul, 
venețian” (A.V.) pentru ca imediat 
cititorii noştri să sord la o luptă 
aprigă de opinii, in buna tradiţie a 
rubricii noastre. Am vrea ca Scriso- 
rile de mai jos să fie citite nu numai 
ca atitudini față de cele două filme, 
ci şi ca mărturii indirecte, ole „ro- 
ismului" şi ,neoromantismului" 
lor noștri contemporani: 

O „Nu pot înțelege cum filme ca 
„Love Story" si „Romeo sí Julieta” 
au putut da naştere la atitea păreri 
categoric ironice și vehemente. A nu 
putea aprecia asemenea filme, a 
nu putea aprecia iubirea (in filme sau 
în viaţă) constituie o „boală a seco- 
tului, argumentată prin aceea că 
actualul ritm al vieţii nu mai permite 
aprecieri romantice sau iubiri ab: 
solute, S-a ajuns ca o femeie frumoasă 
în bikini să stirnezscă mai multe 
discuţii decit o sărmană scenă, ino- 
centă, a atingerii dintre două miini. 
Si-atunci, ce rost mai au Jen si Ollie, 
ba mai mult, trebuie să aruncăm 
niţel noroi pe ei ca nu cumva genera- 
țiile viitoare să-i aprecieze. Ni se 
sugerează că e vremea de aruncat la 
gunoi ; romantismul, care şi-ar fi 
trăit viața atitea sute de ani (si de 
filme). Mă întreb ce-o să facem cu 
Eminescu? Pe de o parte îl slăvim, 
pe de alta (cam în fiecare zi) îi săpăm 
și mai adinc groapa. Mă intreb ce-ar 
fi zis el de „Love Story" şi mă mai 
întreb cam ciți şi-ar fi schimbat dia- 
metral părerea despre film, dacă 
maestrul ar fi zis da”. 

M.R. 


Student anul ll Gibernetică, , 

Bucureşti 

NR.: Avind şi noi prejudecățile 

noastre, ne bucură foarte mult. că 

invocarea lui Eminescu e făcută de 
un student la cibernetică! 


O ..... Doresc să vă aduc la cunos- 
tintà faptul că de ani de zile sînt un 
pasionat cititor al revistei dv. Pină 
acum am reușit, mai mult sau mai 
puţin, să mă împac cu replicile şi 
contra-replicile „Curierului”. Dar ci- 
tind în nr. 2/1973 asemenea acuzații 
şi ironii la adresa unui film ca „Love 
Story" —nu am mai putut ràbda. 
Fárá jená vá pot spune cà má simt 
lovit-in propriile sentimente (si cred 
cá nu numaj eu)... Cum poate sá 
afirme tov. Nedelea (fie si indirect) 
că „Love: Story este o speculație 
financiară, cind producătorul şi re- 
gizorul nici nu bânuiau un succes 
atit de răsunător? Si ce e mai trist, 
asemenea afirmaţie vine de la un om 
tinăr! În ceea ce-i priveşte pe urmă- 
torii doi corespondenţi, nici nu 
merită a fi luaţi în seamă pentru baza- 
coniile lor ironice, As fi nedrept dacă 
aș spune cà „Anonimul venețian” 
este un film slab, dimpotrivă, mi-a 
plăcut foarte mult. Dar dacă ar fi 
să inalt un alt film alături de „Loye 
Story", acesta n-ar putea fi de 
„Romeo şi Julieta” al lui Zeffirelli" 

Tony KELLER 
Str. Ecaterina Teodoroiu 21, 
Timişoara 

O ... „Nu as putea să vă explic 
în mod precis ceea ce mă determină 
să vă scriu, cert este faptul că m-a 


PO O O a 


————逗é et 


KA PX a 


„Cel mai bun mijloc pentru a fi înşelat 


este să te crezi mai deștept 


decit alţii“ 


(La Rochefoucauld) 


durut mult cînd am citi ,Curierul" 
din 2/1973. Se spune, acolo, că s-a 
creat „un fenomen straniu” în jurul 
filmului „Anonimul venețian” şi ceea 


este stupefiant —o atmosferă po- 


- trivnică „campionului incontestabil”, 


„Love Story”. De ce credeți că un 
asemenea conflict merită doar un 
surts? „Love Story" a avut o specta- 
culoasă reclamă Ta noi şi pretutin- 
deni, atit şi nimic mal mult. Povestea 
de iubire prezentată acolo a mai fost 
realizată pe ecran aproape la fel. 
Amintiţi-vă de acel „Cind tu nu esti", 
ca să dau doar un singur exemplu. 
Era firesc ca printre tinerii drogati 
din America sau din alte părți, acest 
film să fie savurat. Era firescca prin- 
tre tinerii de la noi, însetați de ro- 
mantism — care, să fim sinceri, 
există în fiecare dintre noi dar nu 
O recunoaştem — acest film să ne 
amintească puțin că mai există 
dragoste nelimitată. Dar de aici 
pină a-l considera o capodoperă a 
romantismului, mi se pare într-adevăr 
straniu. 

Căci este într-adevăr straniu să 
consideri o banală poveste de dra- 
goste consemnată figurativ şi profi- 
tind de momentul prielnic, drept 


o capodoperă, şi să nu te cuprindă 
o mare tristețe văzind înfiorătoa- 
rea mişcare a valurilor care rod 
zidurile acelei bijuterii ce se mumeste 


A propos de, Acești oame- 
ni minunatisi...": Dovada 
cá zboará e cáderea... 


Venetia. Este intr-adevár straniu sí 
consideri emotionantá dragostea unor 
copii care nu au nici măcar virsta 
eroilor shakespearieni, şi să nu te 
miri şi să nu fi zguduit de iubirea 
a doi oameni între care dragostea 
ar fi trebuit demult să fi fost con- 
sumată, Poate că „Anonimul venețian“ 


nu e o capodoperă, dar acest film 
„e mult mai mult, adică e emotionant, 
înfiorător de emotionant, dureros, 
nu prin moarte, ci prin acel mers 
liniştit spre moarte.“ 


Eugenia BUZEANU 


Bd. Tudor Vladimirescu 94 
București 
e ... „Cind am citit ,Curierul" 


din nr. 2/1973, am devenit nervos si 
am întrerupt lectura. Apoi mi-am zis 
să scriu Ja redacție și m-am apucat. 
Nu știu de ce acestei lumi de astăzi 
îi place filmul numai cit este cap de 
afiş, ca apoi să devină un film mort. 
li place un film atita timp cit nu are 
rival. O dată apărut, rivalul este 
considerat mai bun, filmul anterior 
cade, e hulit si criticat. De ce aceas- 
ta, mă întreb și nu prea pot să-mi 
răspund. Nu ştiu de ce unora nu 
lesa plăcut „Love Story" — de fapt, 
cred că le-a plăcut foarte mult, dar 
la apariţia rivalului „Anonim- vene- 
tian", nu ştiu pe care să-l claseze 
primul. Fiindcă există boala aceasta, 
a clasamentelor. Pentru mihe, cele 
două filme alcătuiesc împreună ceva 
frumos, ceva care să te facă să tră- 
¡esti şi să nu-ți fie frică de moarte. 
„Anonimul venețian” e într-adevăr 
frumos, bine realizat, dar nu văd 
cu ce e mai frumos decit „Loye 
Story". Poate că, în filmul lui Sa- 
lerno, este vorba de moartea unui 
oraș alături de geniul unui om, însă 
în „Love Story” e vorba de moartea 
dragostei dintre dol oameni ca 
urmare a dispariţiei unuia dintre ei. 
Dar dragostea este ceva suprem, 
este forța de neînvins la vîrsta asta 
tînără”... 


O. VILERO 
Sir. Sáráriei ar. 35, 


laşi 


„Puterea si Adevàrul" au deschis 
gustul spectatorilor pentru un ase- 
menea gen de filme, dar sá nu uităm 
că sintem abia la început. Mă refer 
la filmele politice care au depășit 
prin acest film bariera mediocritàtii, 
dar ce s-a făcut pină acum în acest 
domeniu e foarte puţin. Realizatorii 


Polemică despre fast 


(URMARE DIN PAG, 21) 


în strînsă legătură cu starea economi- 
că socială si culturală a eroului). Bine- 
înțeles că e și mai comod şi mai p'ăcut 
şi mai frumos să filmezi în odăi de 
6/6 m decît în odăi de 3/4. Bineînţeles că 
e mai bine să ai un dulap în perete 
decît un sifonier cît un mausoleu 
care mănîncă jumătate din spațiul 
Bineînţeles că e mai șic 


camerei. 
să foloseşti mobila de la Pipera de- 
cit cea de la Comiemn. Filmul tre- 
buie sá sugereze nu şicul în general, 
ci existenţa în particular a unor oa- 


meni adevărați, iar aceşti oameni 
adevăraţi „prind viață” nu numai prin 
adevărul faptelor, al gesturilor, al 
cuvîntului, ci şi prin adevărul unui 


anumit cadru materia! în care sînt 
puşi să acţioneze și să gîndească. 
Acest om adevărat trăiește nu numai 
prin actorul-interpret, ci şi prin 
basca sau cămașa pe care o poartă. 
Puterea lui de convingere depinde 
şi de haina sa, Dacă această haină 
conţine viaţă adevărată, dacă se sim- 
te purtată, frecată în coate (atunci 
cînd e cazul). Puterea de convingere 
a personajului feminin depinde şi de 
rochie, dacă rochia acelei fetiscane 
pare într-adevăr cusutá de o croi- 
toreasă de cartier, dacă pare într-a- 
devăr croită după gustul neslefuit 
încă al acelei fetișcane, iar nu după 
gustul format al unei autoare de 


A propos de „Casablanca“: 
— Mergeţi drept înainte, 
„„„Veți vedea un bar; 

nu intrați — e o vedenie? 


noilor filme ar trebui să ţină cont 
că Mircea Albulescu și Amza Pellea 
s-au dovedit a fi actori ideali pentru 
filmul politic... Cred că ne-ar face 
o mare bucurie o nouă colaborare 
între Manole Marcus și Titus Popo- 
vici din care să nu lipsească actorii 
aràtati mai sus. Aştept cu ardoare un 
nou fim politic, dar nici prin gînd 
nu mi-ar trece sá accept o peliculă 
sub nivelul „Puterii şi Adevărului”... 
Vasile PĂRPĂUȚI 

tehnician veterinar 

Cumpăna — Constanţa 


Poşta cronicii 


spectatorului 


Sp. B. Proca — Cuza Vodă, lași: 
„Musicalul ca modalitate spațial- 
dinamică" mi s-a părut un articol 
plin de bune gi banale intenții dar 
de prea multe ori afectat și grandiloc- 
vent. Nu vă supăraţi, şi reveniti, 


Valentine  Versois — București: 
Lăsînd la o parte „timiditatea incori- 
jibilà" dar şi netndreptàtità — treceţi 
într-adevăr la disecarea unui film 
şi nu la relatarea lui, cum ati făcut 
aici, în cronica la ,Martursirile ...” 


Cecilia Bucur, bd. 1 Mai 174, Bu- 
cureşti; R. Birsan, str. Griviței 91, 
Cimpina; Maria Negoiţă, Gr. Școlar 
Electroputere, Craiova; Cronici și 
păreri excelente, interesante, ve- 
nite din păcate cu întîrziere, chiar 
şi pentru o revistă lunară ca a 


modele aprovizionată la zi cu revis- 
te de specialitate. Omul adevărat 
„trăiește“ prin cadrul lui adevărat, 
pe patul lui prea mare, proiectat 
(aveți dreptate, la dimensiuni dis- 
proportionate —dar asta e o altă 
problemă, care priveşte alt resort). 
Omul acesta e mai adevărat lîngă du- 
lapurile acelea imense cutrei uși „care 
se găsesc în comerţ”, dar—ce vreti?— 
personajul de film este personaj din 
viață, şi personajul din viață trebuie 
să trăiască printre lucrurile „care se 
găsesc în comerț“. Oamenii vii n-au 
scenografi care să le închidă dulapu- 
rile în perete și să le achiziționeze 
mobilierul de la expoziţii. În viitor, 
şi chiar într-un viitor apropiat ! 
te din aceste neajunsuri se vor di- 
minua, fireste, dar noi nu facem fil- 
me de anticipație. 

Si acum, pentru cà a venit vorba 
de anticipație, dv., tovaràse Moise, 
ne întrebaţi dacă scenograful nu e 


noastră. Nu vrem însă să vă pierdem 
colaborarea. Vă rugăm să reveniti 
cit de curînd si cit mai prompt. 


Am zimbit 


las. 


O . Îmi cer scuze pentru faptul 
că vă răpesc o parte din timpul 
dv. preţios pentru a putea elucida o 
problemă care mă frămintă de 
foarte multă vreme. Cu trei ani în 
urmă, am fost în Poiana Braşov pen- 
tru o zi şi, urcînd cu telefericul spre 
Postăvarul, la cabană, am intilnit 
in sala de mese, ce-i drept foarte 
fugitiv, pe actorul de cinema Ri- 
chard Widmarck (joacă ämîna 
aceasta la ,Republica" filmul ,Dru- 
mul spre vest"). Fiind o veche citi- 
toare a revistei dv., îmi permit să vá 
rog să-mi confirmaţi prezența lui 
in fara noastră, precum şi adresa 
unde-i pot scrie. Povestind colegelor 
de muncă acest episod, mi-au spus 
că este imposibil să fie așa, pentru că 
de obicei actorii de talia lui nu-şi 
petrec vacanța prin munţi, la schi, 
fiind nevoiţi să turneze în alte es e 

tru aşi respecta contracte! 
arca cu casele de filme. În spe- 
ranta că mă veţi înţelege, şi că îmi 
veți răspunde...“ 


Z.S. 

„Bucureşti 

N.R.: Sigur că vă înţelegem. = 
Spuneţi colegelor dv. de muncă 


că actorii de talia lui Richard. Wid- 
marck îşi petrec vacanţa, la munți, 
la schi. Dar ce putere aveţi de a 
redeştepta trecutul, fie şi fugitivi 
Ziceţi c-au tecut trei ani de cînd l-aţi 
văzut pe Widmarck la Polana Braşov? 
Nu e care mai frumos să lăsaţi pro- 
blema învăluită în mister? Poate c-a 
fost, poate că n-a fost... 


E IT AT ICA 
«CURIERUL” 


este selectat și redactat 
de Radu Cosașu 


și el un creator care „are dreptul 
să anticipeze puţin nu o modă, ci un 
anume stil de viață“? 

Fireşte, noi, ca şi dvs., credem că 
are voie (are chiar menirea) să anti- 
cipeze această viață mai frumoasă. 

Spre deosebire de dvs., noi cre- 
dem însă că artistul anticipează o 
realitate mai frumoasă, nu arátind 
realitatea altfel decit e în realitate, 
ci tocmai arátind-o aşa cum este, cu 
urcuşuri şi cu asprimi, cu frumuseți 
şi cu zone care n-au ajuns încă la 
frumuseţe. 

Ideal pentru un scenograf de film 
ni se pare că trebuie să fie nu ca spec- 
tatorul să exclame în fața unui de- 
cor: e frumos fiindcă „e ca-n filme“. 
ideal este să exclame: e frumos 
pentru că e adevărat. 

Arta face realitatea mai frumoasă 
nu prin fast, ci prin adevăr. Nu un 
adevăr roz. Nu un adevăr negru. 
Un adevăr lucid și însetat de mai bine. 


4 


i 


— mem Te tia ad a sms 


pan ANOFAN 


an NIC E , 


NANeSC. | 


Atenţie! 
Se filmează: 


Despre o PARERE F fericire 


Dau să intru pe uşa 
decorului din pla- 
toul nr. 3, cînd mă 
trezesc brusc cu niste 
şiroaie de apă în cap: 
— Lăsaţi ploaia în pace 

că ràminem fără ea — strigă o voce 
de pe platou. 

Fără să observ, câlcasem pe fur- 
tunul rezervorului de apă care ur- 


Tamara eficace: 
in pioaie, dar fără cîntec 
TOMES ali VES DIA 


ma să producă ploaia necesară fil- 
mării. Mă strecor în decor fără să-mi 
mărturisesc greşeala; Mă aflu. într-un 
restaurant plin de lume, adică de fi- 
guratie. Într-un colț, la bar — Ovl- 
diu luliu Moldovan şi lon Carami- 
tru. În cel opus —travelling-ul 


telex Buftea 
PARC A 


Prima zi de filmare 
din noua viatà 
a unui regizor debutant 


cu aparatul de filmat și cu operato- 
rii Grigore lonescu și Gheorghe 
Hogvat, Lingà ei — regizorul Mi- 
hai Constantinescu. Se trage primul 
tur de manivelă al filmului „Despre 
o anume fericire“. 

— Caramitru, spui replica şi te 
indrepti către làzile din colț. Hai, 
repetăm | — comandă Mihai Constan- 
tinescu. 

Caramitru execută prompt. 

„— Aşa. Acum vezi masa liberă si 
te duci către ea. Ovidiule, îl urmezi 
zîmbind. Vă certati, ca nişte prie- 
teni buni ce sînteți, zimbind. 

Travelling-u) pleacă o dată cu ac- 
torii. 

— Bun. O tipărim. Linistel Mo- 
tori 


- Clac! „Fericirea” 1 — filmat 11 

Si să fie într-un ceas bun, le-am 
urat în gînd. 

— Goe, auzi bătaia în masă, intri 
în cadru şi stringi paharele. Repe- 
tigiel 

Actorul Petre Gheorghiu-Goe — 
chelnerul — aude bătaia in masă 
a lui Caramitru, intră în cadru gi face 
trei gesturi în plus. 

— Prea mult, Goe! Încă o dată — 
cere Mihai Constantinescu, 

Goe repetă încă o dată, identic, 

— Ce faci, Goe, ne-ai schimbat 
paharele — protestează Caramitru. 

— Ce vrei, Caramitrule? Lasă-mă 
să-mi fac rolul. Tu ai tot filmul, al 
timp; eu n-am decit atit. 

În sfirsit, s-a tras şi ăsta. 


lon Caramitru și Ovidiu Iuliu Moldovan: 


o ceartă ca 


Tinerețea are cuvintul 


9006 Odată cu filmarea ultimei 
secvenţe „urmărirea mașinii“ în de- 
corul natural de la Cheile Bicazului, 
Sergiu Nicolaescu pune punct la 
noul său film „Ultimul cartuș“, sce- 
nariui Titus Popovici și Petre Săl- 
cudeanu. Redutabilul regizor aş- 
teaptă acum verdictul publicului şi 
al criticii. Pe el, că nu mai are gloan- 
te. 000 La 1 iunie a.c. colectivul 
laboratorului de prelucrare a peli- 
culei din cadrul studioului sărbăto- 
reşte aniversarea a 15 ani de cinema- 
rografie bufteaná. Cineastii hala- 
telor albe si ai camerelor obscure au 
prelucrat în această perioadă aproa- 
pe 150 milioane metri:de peliculă 
alb-negru şi color. La mulți ani si la 
încă multe milioane de metri! ese 
Inginerul Alexandru Marin, director 
în Centrala România Film şi vechi 
colaborator: al studioului, a fost 
invitat să facă parte din juriu! festi- 
valului de la Cannes ediția 1973, 


filmul de scurt metraj. Învitaţia ne 
onorează si ne obligă. Absenfi pe 
ecran, prezenti in juriu. 


Filmul „Şapte zile“, scenariu 
Nicolae Ştefănescu, regia 
Mircea Veroiu, imaginea Că- 
lin Ghibu, a fost turnat intr- 
un termen record: 7 săptă- 
mini. Deşi s-a filmat într-un 
ritm alert, tinerii realizatori 
pe promit un film de certă 
valoare artistică, într-o ma» 
nieră inedită şi originală. 
Tinereţea are cuvîntul, 


0000 scrisoare sosită recent 
de la Geneva din partea direcţiei 
OMS mulţumeşte studioului de la 
Buftea pentru reusita filmului oma- 
gial realizat cu ocazia eniversàrii 
celor 25 ani ai Organizației Mondiale 
a Sănătăţii. Filmul a fost difuzat pe 


între prieteni 


36 rețele de televiziune si vizionat de 
cca 100- milioane de telespectatori. 
Semnatarul scrisorii: fon Popescu 
Gopo 8068 La 3 mai au inceput 
filmările la „Întoarcerea lui Magel- 
lan“. Scenariul si regia, Cristina 
Nicolae. Prima etapă a expediției: 
Bucureşti, filmare în decor real pe 
şoseaua Kiseleff nr. 35. 000 Lu- 
crind simultan la 3 filme de epecă, 
„Fraţii Jderi” (regia Mircea Drăgan), 
„După furtună” (Sergiu Nicolaescu), 
„Doi ani de vacanţă“ (prestație pen- 
tru ORTF-Paris şi  Telemiinchen- 
RFG), studioul are de făcut faţă la 
un important volum de costume. 
Comanda: 5.000 de bucăți, majorita- 
tea scoase de la naftalină, din depo- 
zite. 000 Tinărul Cimpoi Nicolae 
din Braşov, strada Karl Marx nr. 
63, ne propune, într-o ortografie 
cu totul personală, nu mai puţin 
de 22 filme, la care se angajează, pe 
cuvint de onoare, să ne asigure sce- 
nariile, Dintre acestea citim: „Apa- 
renta tunel fantome (film cu fantome), 
Fantoma a ucis (un film cu fantome), 
Fantoma înnebureşte (un film cu 
fanteme)". Corespondentul nostru 
are preferinţă pentru Florin Piersic, 
care „este un haiduc, este un sfintu, 


Udati-o pe Tamara. Si pe păr. 
Mai mult pe fustă. Aşa. Ploaia! 

Tamara Creţulescu intră în decor 
şiroind de apă. Se așază la masă, 
Se repetă mai întii scena. Apoi se dă 
„motor“, 

Prima zi de filmare din noua via- 
tà de regizor-debutant a fostului 
secund Mihai Constantinescu a de- 
curs normal, fără peripeții deosebite, 


Stela Popescu: 
așa cum nu ne-o imaginam 
E PLATA EA 


cu bună dispoziţie şi cu spor. La un 
moment dat, cineva a spart o far- 
furie: cică „poartă noroc”, Mihai 
Constantinescu a luat un ciob si l-a 
pus la loc sigur, în buzunar, Ca.a- 
mintire. 

Eva HAVAS 


dar ar putea fi măcar un spion, un 
bandit, care ucide cu sînge cald 
(rece)". Citind scrisoarea mă ia cu 
cald, mă trece cu rece și cit p-aci 
să innebunesc ca fantoma aparentului 
cinefil. 998 Filmul „Dincolo de 
nisipuri“, scenariul Fànus Neagu 
(adaptare după romanul „Îngerul a 
strigat”), regia Radu Gabrea, ima- 
ginea Dinu Tănase, a Intrat în faza 
finalá de montaj-sonorizare, anun- 
tind o valoroasă operă cirematogra- 
fică, Îngerul a strigat, Fănuş Neagu, 
mereu „călare pe cai de mare", l-a 
auzit şi-a scris, Radu Gabrea, inspi- 
rat, a filmat, Dincolo de nisipurile 
mişcătoare ale artei, se întinde pă- 
mintul ferm al talentului. 9 @ 9 Mar- 
gareta Pislaru, interpreta rolului im- 
părăteasa furnicilor în filmul „Vero- 
nica se întoarce”, a întrerupt filmă- 
rile pentru două săptămîni spre a-şi 
onora un turneu de muzică uşoară 
în U.R.S.S. Regizoarea  El'sabeta 
Bostan, întrebată asupra posibilită- 
tilor de a preda, totuși, filmul la ter- 
men (30 iunie 1973), a răspuns prin- 
tr-o frază celebră: „Dacă e posibil, 
s-a făcut; dacă nu-i posibil, se va 
face“, 


Constantin PIVNICERU 


i Pistruiatul) 


băieți și convinși că el va fi, l-am pus 
să dea probe filmate; i-am luat si un 
partener mai dezghetat, nepistruiat și 


nemachiat să-i dea replica în cadru. 


din două lecturi, că vorbește degajat, 
nuantat, cu un simț al limbii uimitor 
în dialog liber, că se îmbracă și se 
dezbracă cu dezinvoltură si grație, cà 


Văd pe micul ecran al 

mesei de montaj un actor 

care parcă seamănă cu Ser- 

giu Nicolaescu și un puști 

de vreo 13-14 ani, mer- 
gind repede și sacadat de-a-ndaratelea 
și dispărind tot de-a-ndaratelea după 
o ușă. 

— Nu ajunge. Mai pune două foto- 
grame la început și 4 la sfirsit — îi 
cere regizorul Francisc Munteanu mon- 
teusei Adriana lonescu. 

Din trei gesturi rapide, pelicula e 
afară din masă și prinsă în mașina de 
lipit. Alte trei gesturi şi din nou Ser- 
giu Nicolaescu — căci el era — și 
puştiul intră pe ușă, de astă dată nor- 
mal, şi înaintează în cadru. 

— Aşa e bine — hotărăște Francisc 
Munteanu și nu mă pot împiedica 
să-mi amintesc că o secundă de pro- 
iectie are 24 de fotograme, deci cà 
sase fotograme reprezintà a 4-a parte 


Regizorul Francisc Munteanu 
si-a ales, in sfirsit, Pistruiatul 


dintr-o secundà. Aceasta era modifi- 
carea cerută de regizor. 

— Cine-i puştiul? 

— E Pistruiatul nostru — mă infor- 
mează Francisc Munteanu. L-am des- 
coperit în urma unei epuizante selec- 
tii. Am trecut în revistă toți băieții 
între 10 si 15 ani din Cluj si din Oradea 
şi vreo 500 din Bucureşti. Căutam un 
băiat cu prezenţă de spirit, spontanei- 
tate, curaj, care să ştie să sară, să se 
catere, să fluiere... Într-un cuvint, o 
mulțime de lucruri destul de greu de 
adunat într-o singură persoană. t urma 
preselectiei de vreo 400 de băieți, a 
sute de fotografii și zeci de discuții 
am rămas cu vreo 30 — toți foarte 
buni. Trebuie să recunosc însă cà a- 
ceastă imensă muncà de selecție nu a 
fost lipsită de peripeții. S-au prezentat 
de exemplu si băieți de 17-18 ani 
declarind: «De mult voiam sà joc 
într-un film. Să știți că dacă stau din 
profil și má string niţel pot foarte 
bine să par de 14 ani». La București 
a venit un puşti care a declarat: «Să 
știți că eu joc si teatru». Ce rol ai 
jucat? — am întrebat.— «O, s-a pus 
la noi la școală o piesă. Eu am fost 
cîinele». Şi a început să latre de zor, 
ce-i drept, destul de bine. În cele din 
urmă, ne-am stabilit la unul dintre 


Care nu mi-a fost surpriza cînd am se catàrà pe stilpi de 3 metri cit ai 
constatat că a învățat 4 pagini de text clipi din ochi si cà face echilibristicà 


Un serial care porneşte de la o «familie fericită»: 
Margareta Pogonat, Vistrian Roman şi Costel Băloiu 


de parcă ar fi circar de meserie. În 
plus, pentru el aparatul de filmat era 
un fel de mobilă. Bineînțeles că el a 
devenit Pistruiatul mult căutat. Un 
Pistruiat fără pistrui. Se numește Costel 
Băloiu și e elev al Școlii nr. 200 din 
București. El are rolul maraton al 
serialului — 156 de zile de filmare. 
Niciunul dintre actorii români n-a avut 
vreodată un rol atit de lung. 

Privesc din nou în masa de montaj. 
Pera 1 De astă-dată, Pistruiatul înghite un 
„Sergiu Nicolaescu, perdaf de la «părinții» săi — Marga- 
din nou actor de film reta Pogonat si Vistrian Roman. 

— Cum e Costele, cu filmul, e greu2 

— Nu prea. La inceput a fost ceva 
de groazà, cu reflectoarele acelea mul- 
te, care mà coceau din toate pàrtile. 
Acum m-am obisnuit. Nu mai vád pe 
nimeni. Dar n-as fi crezut niciodatá 
că așa se fac filmele. A arătat odată la 
televizor ceva de felul ăsta, numai că 
n-am prea înțeles. Dar, după aceea, 
mi-am dat eu seama că tot ce se vede 
în film nu poate fi adevărat. Altfel, ar 
muri toți actorii. Mă gindeam însă 
acum citeva zile că dacă ar arăta măcar 
odată într-un film cum se face un film 
de fapt, de la un cap la celălalt, n-ar 
mai intra nimeni la cinematografie. 


Regizorul Francisc Munteanu, 
autorul viitorului serial 
«Pistruiatul», povesteşte 
cum se alege o vedetă 


Eva HAVAS 
49 


fotoreporterul 


Cind Pita a strigat motor 

bágind în «priză» două 

sute de figuranti si 14 

actori, o femeie de servi- 

viciu imbràcatà intr-un ha- 

lat portocaliu stàtea la 
«pozat» in usa cabinei. Stop! Stop! Ce 
faci acolo? 

— Ai tras Demiane? Înapoi! Mașini, 
motociclete, tot. 

Se reia secvența, linişte! 

Privim de trei ore pregătirea cadru- 
lui, mișcarea, unghiul aparatului, în- 
treaga poveste a unei filmări la «Un 
August în flăcări». Terminasem foto- 
grafiile pentru revistă și acum astep- 
tam ora de plecare a cursei Slănic 
Prahova-Ploiești. Cunoscind orășelul 
pașnic, am dat o raită așa, aiurea. 

La hotel — curăţenie ca de zile mari. 
Pe màsutele din hol au apărut flori 
proaspete din plastic. 

— Ne pare rău, nu mai avem ca- 
mere. Cinema-ul le-a ocupat pe toate. 

Străzi măturate și restaurantul apro- 
vizionat: dever mare la ciorbe si frip- 
turi slabe de porc. 

— Dar de vacă n-aveţi? 

— Avem, cum să nu! 

— Dar suc de roșii? 

— Avem şi suc! 

1200 chifle în plus, trei sute de 
piini, 100 kg carne, artizanatele şi-au 
împrospătat gama produselor, càrti- 
poștale, ziare în plus, prăjituri, săpu- 
nuri parfumate cu frezia, ceferistul 
şi-a vopsit bariera si și-a curățat șapca, 
mare vinzare la loz în plic, draperii 
noi la ferestre. Citeva mame grijulii 
îşi așteaptă fetele la ieșirea din liceu; 
sînt îngrijorate că fetele se îndrăgos- 
tesc uşor de artiști; bărbați gelosi, 
Slănicul e revitalizat si Grota Miresii 
e vizitată de noi oaspeți. 

Au fost aduse la Slănic 1 800 costu- 
me necesare celor 360 roluri. 

Tot aici am intilnit pe unul dintre 


La sediul Asociaţiei cineaști- 
lor a fost semnată intelege- 
rea privind colaborarea pe 


anul în curs dintre Asociaţia cineaș- 
tilor din România si Uniunea cineas- 
tilor din Uniunea Sovietică. Din 
partea română, înțelegerea a fost 
semnată de Francisc Munteanu, vice- 
președinte al Asociației cineastilor, 
iar din partea sovietică de luri 
Ozerov, secretar al Uniunii cineaș- 
tilor. Înțelegerea prevede schim- 
buri de vizite în scop de documen- 
tare, participări la congrese și sim- 
pozioane care vor avea loc în cele 
două țări, schimburi de filme s.a 
m.d. 


e Înțelegerea de colaborare pen- 
tru anii 1973—1974 dintre Asociatia 
cineastilor din Romània si Uniunea 
cineastilor din Bulgaria a fost sem- 
natà, la sediul ACIN, de càtre Mir- 


Playceps-flix 


1 200 de chifle, 300 de píini, 
100 kg de carne ín plus: 
au venit cineastii 
la Slánic 


Din nou în focul acțiunii (Marga Barbu) 


cea Drăgan, secretar general al A- 
sociatiei cineastilor și Zahari Jan- 
dov, vicepreședinte al Uniunii cineaș- 
tilor. Înțelegerea prevede schim- 
buri de delegaţii şi de filme, discuţii 
pe teme profesionale ș.a.m.d. 


e După simpozionul internatio- 
nal organizat la București de către 
Asociaţia Cineaștilor în colaborare 
cu Comitetul naţional român pen- 
tru CIDALC (Comitetul interna- 
tional pentru difuzarea artelor și 
literaturii prin film), în luna aprilie 
a avut loc la Paris, pe bază de reci- 
procitate, un simpozion similar, de- 
dicat împlinirii a 75 de ani de la 
apariția primelor filme ştiinţifice 
medicale, realizate în România de 
către prof. Gh. Marinescu și în 
Franța de către dr. E. Doyen. Din 
partea Asociaţiei cineastilor, au par- 
ticipat criticul dr. loan Cantacuzino 


La Asociaţia cineaștilor 


şi regizorul lon Bostan. În urma 
confruntării celor mai vechi mate- 
riale filmate în domeniul medicinii, 
autorii comunicărilor, printre care 
prof. J. Sournia, secretar general 
al Societății franceze de istorie a 
medicinii, au convenit asupra prio- 
ritàtii mondiale a filmelor realizate 
de prof. Gh. Marinescu în cerceta- 
rea științifică medicală. 


e În primul trimestru al acestui 
an, au avut loc la sediul Asociaţiei 
cineaștilor, din inițiativa organiza- 
tiei de partid, o serie de dezbateri 
pe marginea problemelor actuale 
ale cinematografiei românești. Au 
fost luate în discuție: filmele reali- 
zate în anii 1971—1972, eroul în fil- 
mul de actualitate, debuturile din 
ultimii ani. Au prezentat referate 
regizorii lulian Mihu si Gheorghe 
Vitanidis, criticul Alice Mănoiu, o- 


cei mai tineri producàtori-delegati de 
la tv.: poeta Nadina Boiculesi, milio- 
nară cu cec la purtător, vorbindu-mi 
cu admirație despre scenariul lui Eugen 
Barbu. 

— Bună ziua maestre Toma Caragiu. 
Se vorbeşte în tîrg că deţineţi recordul 
ambitiei personale... 

2 

— „că aţi slăbit 14 kg în două luni 
pentru rolul acesta. Este adevărat? 

— Bravo, ești informat! 

— Pe cititorii noștri îi interesează 
metoda. 

— Metoda mea? PLAYCEPS-FLIX- 
FLECS, ce zici? 

— Ce să zic, sînt mort de invidie... 

M-am întors la echipă, pentru că 
din vorbă în informație, pierdusem 
trenul. L-am salutat pe Cornel Coman ; 
celălalt Cornel, Patrichi, terminase în- 
tre timp filmarea. Soby Czech tocmai 
desena prin aer, sub ochii cascadorilor, 
arcul traseului pe care o mașină tre- 
buia să-l parcurgă zburind peste un 
șanț antitanc. Am aflat că operatorul 
losif Demian a filmat în salină printr-un 
sistem de văruire cu lumină și e mindru 
de nedumerirea laboratorului care vede 
pereți de 100 m înălțime luminati a 
giorno dar... nici un reflector în cadru. 

Reflectoarele există totuși. Le-am 
văzut transportate cu căluți mici de 
munte inhàmati la căruțe, tràgind pe 
deal povara. 

Am vrut să-l prind pe regizorul Dan 
Pita la hotel, să-i «smulg» ceva. Recep- 
tionera îi schimbase camera de la 8 
la 22, zice dinsa cà acolo aerul e mai 
curat. Un virf de brad se terminá 
chiar in geamul sàu. 

— Spune-mi, Pita, ce crezi2... 

=N 

Adormise spre zori, după o filmare 
de noapte. Nu mai avea nici o părere. 


Aurel MIHAILOPOL 


peratorul George Cornea, sceno- 
graful Aurelian lonescu. 


e La începutul lunii mai a avut 
loc la sediul Asociației o largă dez- 
batere pe marginea planurilor de 
producție ale caselor de filme pen- 
tru anii 1973 si 1974. Au prezentat 
informări Constantin Pivniceru, di- 
rector general adjunct al Centralei 
România-film, director al studioului 
«Bucureşti», Alexandru lvasiuc si 
Corneliu Leu, directori ai Caselor 
de filme nr. 1 si respectiv nr. 4, 
Marcel Pàrus, lector de scenarii la 
Casa de filme nr. 3 si Mihai Opris, 
producător delegat la Casa de film 
nr. 5. La discutii au luat parte regi- 
zorii lulian Mihu, Gheorghe Vita- 
nidis, Virgil Calotescu, Cornel Mar- 
dare, Sergiu Nicolaescu, Mircea Mu- 
resan. 


panoramic románesc 


= 


pe teren (v mgusiin ttacar 


fişa serialulu 


— Scenografia: Radu Boruzescu si 
Radu Călinescu. 

— Costumele: Miruna Boruzescu 

— Înterpreții_principali; Vor fi 
preluati din «Urmărirea», Toma Ca- 
ragiu (Mizdrache, şeful siguranţei), Mar- 
ga Barbu și Vasilica Tastaman (Gherda 
şi Claudia), Christian Maurer (maio- 
rul hitlerist). Florin Piersic va apare 
în rolul unui contra-spion comunist, 
iar Cornel Coman în cel al lui Tronaru, 
om de acțiune, organizatorul tuturor 
sabotajelor,grevelor si diversiunilor. 
Violeta Andrei va deveni doamna Ro- 
bescu, proprietara unui magazin de 
antichitàti, loc de intilnire conspirativ, 
iar Liviu Ciulei — ministrul de interne 
lonescu-Tismana; Ovidiu luliu Moldo- 
van va interpreta o diabolicà eminentà 
cenusie a sigurantei. 

— Producàtor: TVR. Producàtor 
delegat: Nadina Boiculesi. Administra- 
tor producàtor: Sanda Mànescu. Fie- 
care serie va dura 52 minute si va avea 
1410 m peliculă ORWO alb-negru. 

— Scenariul: Eugen Barbu și N. Mi- 
hail. Cele 13 serii ale filmului preiau 
o parte din personajele serialului «Ur- 
mărirea». Acţiunea se petrece înain- 
tea și. în timpul insurecției armate de 
la 23 August. Comuniștii luptă și se 
jertfesc pentru doborirea hitlerismu- 
lui. 

— Regia; Dan Pita, Alexandru Tatos 
si Radu Gabrea. Dan Pita si Alexandru 
Tatos realizeazá piná la sfirgitul lui 
iulie 6 serii. Radu Gabrea — urmátoa- 
rele 7, piná in august. 

— Imaginea: La primele 6 serii va 
fi semnatá de losif Demian, autorul 
imaginii din «Nunta de piatrá», im- 
preuná cu Florin Miháilescu. La cele- 
lalte 7 — de Aurel Kostrakievici. 


Condiţia... fizică a actorului de film (Carmen Maria Strujac si Toma Caragiu) 


(Fotografiile «Panoramicului» 
de Aurel Mihallopol) 


Eroii unei actiuni conspirative (Emilia Dobrin si Florin Piersic) 


A a INI 


Filmul e o lume, 
lumea e un film 
IE DEI === 


Regizorii întrec starurile? 


Foarte interesante concluziile unei 
anchete printre spectatorii francezi, 
care preferă ca genuri: 

ecel dramatic 

— în proporție de 41,80% 
ecel comic 

— în proporție de 30,20% 
ecel sentimental 

— în proporție de 28% 

La întrebarea: «preferați filme cu 
vedete sau fără vedete?» — răspunsul 
e zdrobitor: 93,25% pro vedete! La 
«ce vi se pare mai important într-un 
film?» 

e Subiectul 

e Regizorul — 16,25% 

9 Vedetele — 16,00% 

Regizorul rivalizează, deci, cu vede- 
tele, în preferința publicului. lată un 
«subiect» nou. 


— 67,75% 


De ce Annie Girardot? 


In aceeași anchetă, spectatorii fran- 
cezi consacră drept cel mai bun actor al 
anului pe Alain Delon, iar ca actrità, pe 
primul loc — Annie Girardot. «De ce 
Annie Girardot?» — se întreabă Yvette 
Romy în «Paris Match»: «Doar are na- 
sul prea lung, bărbia prea ascuțită, 
sprincenele prea stufoase, ochii incer- 
cànati, părul tuns anapoda. lar de 
îmbrăcat, se îmbracă cum dă dumne- 
zeu. Acesta să fie portretul-tip al far- 
mecului feminin 1973?» 

Ei bine, nu. Nu aceasta este explica- 
tia — scrie Yvette Romy. Altul e secre- 
tul: Girardot place pentru că se identi- 
fică cu tipul micii burgheze frantuzoai- 
ce de 40 de ani. Pentru că — işi spun 
cumsecadele ei concetàtene în timp ce 
spală cràtitile, hrănesc copiii şi calcă 
pantalonii soțului — dacă Girardot 
“poate să trăiască atitea povești mai 
mult sau mai puțin minunate în filmele 
ei, de ce n-ar putea și ele? Le-ar 
trebui prea multă imaginatie — totugil— 
să se identifice cu o Sophia Loren sau 
cu o Liz Taylor. Dar cu Girardot, de 
ce nu? Cu ce este ea mai deosebită 
decit noi, celelalte? Nu se plimbă cu 
Rolls-Royce-ul, vizonul nici nu i-ar 
sta bine. Nimeni nu-și poate imagina 
o diademă de safire în bretonul ei tuns 
cu briciul... O pereche de blue-jeans, 
o bluză încheiată pină în git si o privire 
aruncată în oglindă («merge si aga»), 
asta este pentru milioanele de frantu- 
zoaice cvadragenare, Annie Girardot. 
Vecina. Prietena. Semenul. 


TA A AAA 
Ce e, azi, cu banii? 
ESI 


Un documentar pasionant, la Mosco- 
va, un film de montaj din ciclul «Eve- 
nimentele mondiale ale secolului 20», 
cu un titlu deliberat antipublicitar şi 
de sobrietate științifică: «Criza mone- 
tară». Vladimir Osipov de la «Izvestia» 
analizează — în comentariul imaginilor 
— cele mai complexe fenomene econo- 
mice ale lumii de azi. 


Maigret și fiarele 


În lipsă de Maigret-uri, Jean Richard 
— cel mai potrivit actor in rolul «infinit» 
al detectivului francez — a plecat 
într-un turneu de conferinţe, sub titlul: 
«De la junglă pe pista circului, Jean 
Richard vă vorbeşte despre aceste 
animale numite fiare»... Cozeria lui 
durează o oră şi jumătate și tratează 
despre o problemă rău înțeleasă in 
în lumea contemporană: uciderea ani- 
malelor. Un film de 50 de minute 
ilustrează conferința. Jean Richard 
mai pregătește gi o serie de 13 emisiuni 
televizate despre circurile europene. 


Antonioni in China 


Dupá cum se stie, la inceputurile 
activităţii sale de cineast, Antonioni 
a fost documentarist. Se pare că astăzi 
tinde să revină nu atit la filmul docu- 
mentar, cit la o metodă sugerată de 
documentar și care astăzi s-ar mate- 
rializa în acea «școală a privirii», destul 
de răspindită printre cineasti. 

Antonioni s-a întors nu demult din 
China și astfel a putut fi văzut filmul 
pe care l-a realizat acolo: «Ciung-uo- 
China». 

«Rezultatul acestui mod de a conside 
ra cinematograful (în spiritul «școlii 
privirii>—n.r.) îl putem vedea—spune 
Alberto Moravia — în acest film. Aflin- 
du-se în fața Chinei, obiectivul auto- 
rului se dovedeşte a fi fost determinat 
de ideea de a descrie o tarà, acum şi 
aici, fără a căuta prea multe incursiuni 
în trecut sau în prezent sau în raportu- 
rile ei cu restul lumii. La drept vorbind, 
China lui Antonioni este o Chină coti- 
diană, este vorba despre tara unor 
culori gingase, tara cu oameni ce au 
o psihologie subtilă, țara în care oame- 
nii gindesc și teoretizează o revoluție. 
Şi aceasta este unul din principalele 
criterii ale scării valorilor de aici». 


AE A REIESE 
Demodarea violentei 
——é————n————n 


În 1970, în Statele Unite, 34 de filme 
din productia autohtoná erau interzise 
minorilor. Ín 1971, numárul acestor 
filme a crescut la 48. În 1972, cifra s-a 
redus la 6! Explicatia ne-o dá, printre 
alții, actorul Christopher Lee, care a 
declarat in presă că «pornografia şi 
violenţa gratuită sint pe ducă, deoarece 
publicul s-a plictisit pină peste cap 
de asemenea filme. Mult prea mult 
timp s-au cheltuit prea mulți bani 
pentru filme pe care publicul nu vrea 
să le vadă. Cit timp mai putem fi atit 
de iresponsabili?!» 

De aceeași opinie e un european 
nu mai puțin competent, regizorul 
italian Dino Risi, autorul unor exce- 
lente comedii: «Violenta începe si 
pentru noi să fie demodată — revenim 
la comedia de moravuri, tratată mo- 
dern»... 


După «Casablanca»... 
(Ingrid Bergman) 
RS AA Eres că 
«Casablanca» 


fárá «the end»... 


Dupá 30 de ani, filmul a cárui pro- 
tagonistá este Ingrid Bergman, se 
bucură în Franţa de un succes covirsi- 
tor. Desigur, proiectarea filmului o 
dată cu vestea că actrița va prezida 
juriul festivalului internațional de la 
Cannes, ca si prezența interpretei la 
gala în cadrul căreia s-a prezentat din 
nou filmul, au însemnat tot atîtea 
argumente pentru succesul de astăzi. 
Cu acest prilej, Ingrid Bergman şi-a 
adus aminte de acea perioadă a carierei 
sale, în care filma, alături de Humphrey 
Bogart: 

«Sint 30 de ani de atunci şi era pri- 
mul meu mare succes la Hollywood, 
primul meu Oscar... 

Selznik cu care aveam contract mă 
împrumutase producătorului Warner 
pentru un film. Cei doi frați Epstein, 
autorii scenariului, veniseră să-mi po- 
vestească un story foarte vag, din care 
nu apucaseră să scrie încă nici un cu- 
vint, o poveste al cărei sfirsit nu-l 
aveau încă în minte. Şi treaba asta nu 
prea era de natură să mă entuziasmeze. 
Pinà la venirea mea la 'Hollywood, nu 
mai avusesem prilejul să fiu decit o 
mică profesoară de pian, săracă, în 
«intermezzo»; mai filmasem în două 
filme nişte roluri de refugiată, de ase- 
menea roluri de femei sărace, foarte 
simplu îmbrăcate. În «Casablanca» mi 
se oferea rolul unei străine nespus de 
elegantă... 

Distribuţia era excelentă, cu actori 
de primă mină ca Humphrey Bogart, 


Paul Heinreid, Claude Rains... Dar 
toată lumea părea nelinistità, inclusiv 
regizorul Michael Curtiz, pentru că 
scenaristii ne incredintau textul pică- 
tură cu picătură, în ajunul turnării. Nu 
ştiam dacă eram într-adevăr îndrăgos- 
tită de Bogart sau de Henreid si în- 
treaga mea interpretare era conditio- 
nată de înclinația pe care aș fi avut-o 
față de unul sau față de celălalt. Am 
fost sfătuită: «căutați să jucaţi între 
cei doi. Nu știm alături de care din 
ei veţi sfirși filmul ts... 


De la rug... 
la musical! 


«Bergman mi-a dat o viziune cu to- 
tul nouă despre artă, deși eu n-am 
rostit nici măcar două vorbe în fața 
camerei», declara în 1966 tinára actriță 
suedeză Liv Ullman, după ce terminase 
«Persona», primul ei film realizat cu 
Ingmar Bergman. Liv Ullman mai ju- 
case pînă atunci pe scenă (în Anglia 
şi în Norvegia) roluri clasice (Julieta, 
Ofelia, etc.) şi contemporane (de la 
Anna Frank la Brecht). După ce a de- 
butat în filmul norvegian, au urmat 
filmele care au lansat-o pe plan mon- 
dial ca actriță de film — cele realizate 
de Bergman. Și așa a intrat în atenția 
producătorilor hollywoodieni. Conco- 
mitent cu seria dublă a «Emigrantilor» 
şi «imigranților» (filme realizate re- 
cent în America de suedezul Jan Troell, 
în care se evocă condiția precară a 
suedezilor emigrați în Statele Unite), 
Liv Ullman a jucat și în regia lui Te- 
rence Young, Fred Zinnemann, pre- 
cum și în spectaculosul remake «Ori- 
zontul pierdut» (musicalul lui Ross 
Hunter) sau în comedia «40 de carate». 
Din declarațiile recente ale actriţei: 
«E o dovadă că am devenit profesio- 
nistă; am jucat întotdeauna dramă, 
roluri de nebună, de femeie care va 
fi ucisă sau arsă pe rug — fie pe scenă, 
fie pe ecran; sînt incintatà că am ajuns 
să fiu distribuită în comedii și musica- 


Liv Ullman in«Papesa loana» 
(cu Franco Nero) 


Ciner ama 


luri. 

«Rolul meu preferat, pinà astázi cel 
putin, ràmine cel din «Papesa loana» 
realizat de Michael Anderson. Spun 
cá este rolul meu preferat, pentru cá 
mi-a pus o seamá de probleme, inedite 
din punct de vedere actoricesc, fiind 
vorba de un fel de travesti, dar un 
travesti de facturá profund dramaticá». 


Dostoievski 
si Batalov 


Primul film dostoievskian, semnat de 
actorul Aleksei Batalov, «Jucătorul» 
(coproducție sovieto-cehoslovacă), are 
toate șansele să devină film de referință 
în lista ecranizărilor după romanele ge- 
nialului Feodor Mihailovici. Întii, fiind- 
cà Batalov a redescoperit — cu mijloace- 
le specifice celei de-a șaptea arte — 
substanța intimă a romanului, de aici 
decurgind aspectele neașteptate ale 
noii versiuni cinematografice. În al 
doilea rînd, fiindcă actorul-regizor s-a 
priceput să distribuie în rolul lui Alek- 
sei lvanovici un actor care să poată 
egala sau chiar depăși creația memo- 
rabilă a regretatului Gerard Philipe 
în versiunea realizată de Claude Autant- 
Lara. Batalov s-a oprit la Nikolai Bur- 
liaev — celebrul Ivan al lui Tarkovski, 
nu mai puțin fascinantul Boriska din 
«Rubliov» (temerarul adolescent care 


Ivan-copilul, Boris-adolescentul, 
actualul «jucátor» 


toarná clopotul). Burliaev, cu statura 
sa mlădioasă, fragilă, a izbutit sà contu- 
reze — conform viziunii regizorului — 
un erou cu calitàti umane iesite din 
comun. Spaima, angoasa spiritualà a 
eroului dostoievskian, este mai putin 
accentuată. În viziunea inedită a cuplu- 
lui Batalov-Burliaev predomină măre- 
tia, curăţenia morală a eroului. 


Intîi «Cenuşa», 
apoi «Potopul» 


...Demult, la început, a fost «Rănitul 
din pădure». După aceea a venit Wajda 


şi a urmat explozia: «Cenușa», «Peisaj 
după război», «Vinătoarea de muște», 
«Pădurea de mesteceni». Wajda a făcut 
din Olbrychski — urmașul cel mai în- 
dreptàtit al lui Cybulski. De 3 ani, 
Olbrychski s-a consacrat teatrului pe 
marea scenă a Nationalului varsovian. 
«Hamletul» lui a entuziasmat critica 


si publicul — prin forta sa moderná, 
contemporană. 
Acum, filmează «Potopul» — din 


nou un rol de legendă, de print mitic 
care càlàreste, se bate, duelează eroic, 
ca în marile basme cu Feti-frumosi... 
Se zice că e rolul său preferat... 


Olbrychski, în afara platoului, 
cu soția sa 


IES SEEN E—————— 
Omagiu unui 
Cavaler al risului 


Un «cavaler al risului» a devenit 
«cavaler al Legiunii de Onoare». Este 
vorba de popularul comic francez Louis 
de Funès. Distincția i-a fost inminatá 
actorului de către regizorul Gerard 
Oury (dintre filmele văzute la noi: 
«Creierul», «Mania grandorii» și «Ma- 
rea hoinárealá») care, între altele, 1-a 
spus: «Te consider cel mai bun prieten 
al meu, fiindcă filmele pe care le-am 
făcut cu tine imi sînt cele mai dragi!» 
lar de Funès, emoționat (imaginati-và 
un de Funès nemimind emotia, ci re- 
simtind-o) l-a evocat în cuvintele sale 
de răspuns pe cel mai drag partener al 
său, pe regretatul Bourvil. 


Îsi e i AAA 
Viaţa romantatà 
a lui Valentino 


Jean Claude Brialy va interpreta rolul Rudolph Valentino 


Jean Claude Brialy perseverează 
în activitatea sa de regizor. «Pa- 
sărea rară» va fi viitorul său film 
(scenariul este scris tot de el). Ur- 
mătorul său proiect, «Marea scară», 
va fi un film despre spectacolele de 
music-hall din anii '30. Totodată, 
Brialy va apare într-o comedie mu- 
zicală în rolul lui... Rudolph Valen- 


Pola Negri 
interpretată de Pola Negri 


tino. Brialy a și luat lecții de canto 
în acest scop. Frumoasa Pola Negri, 
logodnica celebrului Valentino, va 
apare sub trăsăturile Mariei Laforét. 
Libretul spectacolului este semnat 
de Jean-Pierre Grey-Draillard, ma- 
rele specialist francez al spectaco- 
lului de varietăți. 


Pola Negri 
interpretată de Marie Laforât 


„„Și ce se mai întîmplă, doctore, prin filme ? 


Se zice că un brutar devine asasin 
(film cu Trintignant). Se mai 
zice că un vinzàtor liniștit de limo- 
nadă face pe incoruptibilul într-o 
afacere cu droguri (film cu Mi- 
chel Serrault). Pe urmă, persecu- 
tat de o femeie posesivă și tiranică, 


el se căsătorește din nou împotriva 


voinței sale (idee-Germi, bine- 
inteles). Bozzuffi, insà, e mare 
proprietar de cai si admite instala- 
rea pe páminturile sale ale unui 
ranch condus de Bronson. Moartea 
unei iepe îi aruncă pe cei doi unul 
împotriva celuilalt... (primul wes- 
tern al lui Bozzuffi). Hazardul, 
de asemenea, face să se încrucişeze 


destinul unui hot de bijuterii cu 
acela al unei intelectuale care are 
un magazin de antichități (idee- 
Lelouch, a cui altul?). O femeie îl 
convinge totuși pe John Wayne 
s-o ajute să regăsească aurul furat 
de soțul ei cînd a atacat un tren si 
a murit cu acel prilej. Wayne dă de 
urma comorii, dar mai descoperă 
că «văduva» nu e văduvă ci o intri- 
gantă (film cu Ann Margret) numit 
chiar așa: «Hoţii de trenuri». Ar 
mai fi «Cei trei muschetari» ai lui 
Dumas care adoptă optica a trei 
valeti pentru a demonstra foarte 
lesne că fără ei onoarea reginei 
n-ar fi fost salvată, stàpinii pierzin- 


du-si viața... (adaptare Hunnebelle— 
după Dumas, cu Jean Marais în rolul 
lui Ludovic al XIII-lea). Oricum, un 
om încearcă să supraviețuiască fu- 
gind în spaţiu si în sine însuși: «a 
doua călătorie e mai dezastruoasă 
decit prima, omul refugiindu-se în 
memoria sa ca pe o Arcă a lui Noe 
care piriie din toate încheieturile» 
(ideea viitorului film al lui Fellini — 
«Omul invadat», care nu-și pro- 
pune deloc un mesaj apocaliptic). 

În sfîrșit, un titlu: «Evenimentul 
cel mai important de cînd omul a 
păşit pe Lună» — film de Jacques 
Demy, cu Deneuve si Mastroianni, 
subiect nedesconspirat... 


Ciner ama 


AAA AS 
be la 


des CL 
DER ESEU 


Claude AUTANT-LARA pregătește — după celebrul «Roșu și Negru» — o 
nouă ecranizarea lui Stendhal. De data asta e vorba de romanul «Lucien Leuwen». 
o 
Florinda BOLKAN va avea in viitorul film al lui De Sica, «Vacanta», rolul 
unei muncitoare care se îmbolnăvește de ftizie și își petrece convalescenta 
într-un sanatoriu. În ultimul ei film, recent terminat, «Un om demn de respect», 
ea a fost partenera lui Kirk Douglas 


Annie GIRARDOT a fondat de curind casa de producție «Girsa» și a declarat: 
«Vreau să pot realiza filmele care-mi plac și cu același prilej să-i ajut pe tinerii 
realizatori care iubesc filmul cu pasiune, așa cum îl iubesc eu». 

o 
Milan KNAZKO este numele unui tinár actor slovac care, dupá ce s-a impus 


pe scenele de teatru din Bratislava, a devenit un actor foarte solicitat pe pla- 


tourile slovace, la «Koliba». Ultimul său film: «Miine va fi prea tirziu». 
o 
Akira KUROSAWA, unul din clasicii cinematografiei japoneze si mondiale, 
turneazá în Mexic primul său western — «Cea mai lungă cavalcadă». 


e 
Jeanne MOREAU și Alain Delon au fost aleși de Joseph Losey și vor re- 
prezenta Franţa pe genericul (alcătuit exclusiv din vedete internaţionale) ecrani- 
zării «Timpului pierdut» după Proust — proiect care, se pare, va vedea în fine 
lumina ecranului in 1973. e 


David NIVEN si-a publicat memoriile cu un imens succes. De aceea s-a 
hotàrit definitiv si a optat pentru o nouà carierá (cea de scriitor!). Niven a si in- 
cheiat contracte pentru un roman gi un volum de impresii in care va relata expe- 
rientele sale hollywoodiene. e 


Silvana PAMPANINI debuteazá ca regizor, realizind o serie de scurt-metra- 
je despre comorile de artá din bisericile italiene. 
o 


Elvis PRESLEY va apare in filmul «Elvis in turneu» — o realizare semnatá de 
doi documentaristi, Pierre Aidge si Robert Abel. Acestia intentioneazà sà infà- 
tiseze viata popularului cintàret, precum si modul in care s-a ajuns la mitul Presley. 


e 
François REICHENBACH, cunoscutul documentarist, a terminat primul 
sàu lung-metraj artistic: «Dreptatea e de partea celui mai tare». O poveste de 
dragoste contemporanà tratatá in stilul basmelor cu zine. Urmàtorul sáu film 
de fictiune, «Moartea n-a ucis niciodatá», va fi turnat in Mexic. 


o 
Viviane ROMANCE, simbol al femeii fatale in filmul francez al anilor '40, 
inregistreazá discuri gi repetá un spectacol de muzicá usoará in care va cinta 
$i melodii din filmele ei de succes. 


Vsevolod SANAEV este protagonistul unei noi productii Mosfilm, «Printul 
negru». Dar Sanaev nu va fi «print», ci colonelul Zorin, insàrcinat sà regáseascá 
«prințul negru» — un diamant celebru care a fost furat în primii ani ai puterii 
sovietice. e 


Romy SCHNEIDER va fi anul acesta partenera lui Serge Reggiani in filmul 
«Vincent, François si ceilaltin, realizat,de Claude Sautet; acelasi regizor care a 
distribuit-o alàturi de Montand in «César si Rosalie». 


e 
Alberto SORDI a achizitionat dreptul de a ecraniza «Fratele Albert Anasta- 
sia» gi a declarat cá vrea sá realizeze acest film, «nu pentru ca sá mai aduc un 
element inedit de demascare a Mafiei, ci ca sà infàtisez condițiile grele în care 


tràiesc emigrantii italieni in Statele Unite». 
. e 

Erich von STROHEIM (fiul) va apare pentru prima oará pe genericul unui 
film. La Hollywood, in calitate de regizor, el realizeazá «Inainte de apusul soa- 


relui». 


Gheorghi TARATORKIN, interpretul rolului Raskolnikov din «Crimá si 
pedeapsá», joacá rolul principal al noului film sovietic «Lectia de englezá». 
e 


Raf VALLONE a scris un scenariu despre viața cunoscutei cintàrete Maria 
Callas. Nu e surprinzător faptul că interpreta filmului va fi Maria Callas, ci faptul 
că ea va semna regia filmului! e 


Magda VASARYOVA va fi Margareta din opera «Faust» de Gounod. 
Ecranizarea e semnatá de regizorul german Petr Weigel. 
8 


Marina VLADY interpreteazá singurul rol feminin din filmul «Complotul» 
de René Gainville. Parteneri: Michel Bouquet, Jean Rochefort, Raymond Pellé- 


grin. e 
Frank VOGEL, regizor la studiourile DEFA, proiecteazá in coproductie cu 


studiourile Barrandow din Praga un lung-metraj despre viata astronomului 
Kepler. Titlul filmului: «Vegheati la lumina rațiunii». 


Bătălia pentru 
Don Quijotte 


Un fenomen obișnuit în analele spec- 
tacolului. Partizanii romanului lui Cer- 
vantes și ai adaptării sale scenice con- 
testă vehement «Omul de la Mancha», 
ecranizare sui generis a aventurilor lui 
Don Quiiotte, semnată de Arthur Hil- 
ler (realizatorul filmului «Love Story»). 
În dublul rol (Cervantes și nemuritorul 
său Don Quijotte) Peter O'Toole oferă 
— oricît si oricum ar fi de contestat 
filmul lui Hiller — un expresiv recital 
actoricesc. Acum rămine de văzut cum 
si cînd va fi transpusă pe ecrane versiu- 
nea Orson Welles. Căci marele Welles 
a declarat recent în presă, cu prilejul 
marelui succes pe care i-l aduce relua- 
rea «Procesului» la Paris (la premieră, 
în 1962, «Procesul» stirnise mult mai 
puțină vilvá): «Don Quijotte a fost 
si rămîne singura mea obsesie. Si toată 
lumea mă întreabă numai despre el. 
Indiferent unde şi cu ce prilej... (Cind 
a turnat, în 1967, la Buftea, Welles a 
declarat răspicat: «Accept toate servi- 
tutile, orice rol de duzină, ca să-mi pot 
realiza singurul meu proiect major- 
Don Quijotte!» ). Deocamdată gindesc 


revista presei străine 


filmul... Dar dacă o să mai dureze mult 
așa, o să-mi intitulez filmul: «Ei! Cînd 
îl termini în fine pe Don Quijotte?» 


¡E o AAA 
Don Quijotte 
al lui O'Toole 


«Brecht, 
cinematograful și noi 


În numărul său pe luna martie, 
revista franceză «Ecran '73» con- 
sacră o bună parte a sa temei: 
«Brecht, cinematograful si noi». 

Grupajul de articole caută să 
sintetizeze contribuţia și atitudi- 
nea dramaturgului german față de 
cinematograf. Marcel Martin ex- 
explică această dragoste neîmpărtă- 
sità dintre Brecht si cinematograf, 
astfel: 


«Aceste relații furtunoase ale lui 
Brecht cu cinematograful nu s-au 
îndulcit decit o singură dată, în 1931, 
cînd a colaborat cu Slatan Dudow 
la filmul «Kúhle Wampe», al cărui 
subtitlu «Cui îi aparține lumea» 
este sugestiv în ce privește ideile 
revoluționare de la care se reclama 
autorul german. Dar acest film a 
fost interzis de către cenzura bur- 
gheză în ajunul luării puterii de 
către naziști. 

Cu această singură excepţie, rela- 
ţiile lui Brecht cu cinematograful 
(şi ar trebui să spunem cu industria 
cinematografică) par să fi fost înte- 
meiate pe un ciudat complex de 
fascinatie-repulsie. Pozner explica 
faptul prin aceea că, «pur și simplu 
Brecht .nu iubea cinematograful». 
Totuși, în tinerețea sa,el a fost un 
cinefil înflăcărat si a scris nenumă- 
rate scenarii de film. Dar intotdea- 
una s-a izbit de pretenţiile stupide 
ale pietii si dramaturgiei hollywoo- 
diene, «o dramaturgie care are o 
experiență de cocotă bátriná». Nu 
e de mirare cà Brecht a colaborat 
atît de anevoios cu o artă în care 
simplificările sentimentale sînt mai 
la indeminà decit subtilitatea dia- 
lecticá»... 


MI 


(7 CITITI TIT 
(SUSESTL 


Asigurá r 
CHEIA SUCCESULUI 


in organizarea meselor festive familiale si oficiale, reuniunilor, confe- 
rintelor, simpozioanelor, congreselor, prezentàrilor de modă si a altor 
manifestări festive similare (piná la 400 participanți). 


RESTAURANTUL MADRIGAL 
Specialitàti culinare din bucătăria naţională și internaţională. Zilnic 
dejun turistic: 40 lei. 


RESTAURANTUL BALADA 

Amenajat în stil popular românesc. În fiecare seară program de 
muzică ușoară și dans, oferit de formaţia «Perpetuum Mobile», condusă 
de Mihai Dumbravă. 


O SEARĂ LA INTERCONTINENTAL — O AMINTIRE DE 
NEUITAT 

În sălile de banchete Ronda, Rapsodia, Hora, Piccolo și Intim se 
organizează la cererea dvs. orice manifestare festivă, într-un cadru 
modern plăcut și în condiții extrem de avantajoase. Împreună cu spe- 
cialistii noștri se pot alcătui meniuri variate cuprinzind: aperitive, hors- 
d'oeuvres, preparate din peste, preparate din carne, fructe, brinzeturi, 
desert, vinuri alese. Preţul unui menu 149 lei. 

Laboratorul de cofetărie — sub supravegherea maeștrilor Avramii 
Dumitru si Dumitru R. lon — laureați ai mai multor festivaluri gastro- 
nomice internaționale — execută comenzi de înaltă calitate. 

La mezanin saloanele de coafură, frizerie și cosmetică vă oferă, într-o 
elegantă ambiantă, serviciile unor specialişti care au ridicat profesia 
lor la rang de virtuozitate. 


VARA — TOT TIMPUL ANULUI 

La etajul 22 al hotelului, permanentă prospețime si bună dispoziție 
prin tot ce spiritul contemporan poate oferi: piscină cu apă curgătoare, 
saună finlandeză, sală de gimnastică, dotată cu cele mai moderne apa- 
rate, serviciu de masaj, barul PANORAMIC și o terasă deschisă, cu o 
largă perspectivă asupra capitalei. 


E 


Hotelul este dotat cu o moderná instalatie de aer conditionat care 
il face sá fie o oază de răcoare în timpul caniculei estivale sau un plăcut 
refugiu în zilele friguroase. Servicii ireprosabile. 


HOTEL INTERCONTINENTAL BUCUREŞTI 
Bd. Nicolae Bălcescu 4 
Telefon 13 70 40—14 04 00 
Telex (011) 54/542/543/544 


i zi Cadrele din filmele româneşti au fost realizate de: BĂNICĂ Raru, BILU 
Prezentarea artistică Alexandru, CIUREA Stefan, DABIJA Constantin, GHEORGHIU Eugen Prezentarea grafică 


ANAMARIA SMIGELSCHI DUMITRU Gheorghe, HANCEAREK Mihai, MATEI Paul. CORNEL DANELIUC 


Cititorii din străinătate pot face abonamente adresindu-se întreprinderii CINEMA Piaţa Scinteii nr.1—Bucurest: 
«ROMPRESFILATELIA» — Serviciul import-export presă — Esp peca a Fa M 
te 


Bucureşti, Calea Griviței nr. 64—65, P.O.B. — Box 2001. Exemplarul 5 lei 41 017 ab 
«Casa Scinteii» — București 


nr.5 
Anul XI (125) 


revista lunară 


da cultură