Revista Cinema/1963 — 1979/1973/Cinema_1973-1666897506__pages251-300

in dezbatere. filmul românesc 


Trecutul din perspectiva prezentului («Ultimul cartuș») 


adesea, de prețioase confirmări publice 
şi de critică privind calitatea adevăru- 
rilor de viață și de epocă încorporate. 
Realizatorii filmului, scenaristul Titus 
Popovici si regizorul Manole Marcus, 
n-au primit întîmplător Marele Premiu 
al Asociaţiei Cineaștilor destinat celui 
mai bun film al anului precedent; filmul 
lor este și cel mai actual dintre crea- 
ţiile anului 1972, viziunea cineastilor 
asupra epocii fiind susținută de o gîn- 
dire politică și artistică matură si res- 
ponsabilă, străbătută de fiorul contem- 
poraneitátii. «Faptul de viață» al unui 
film precum «Explozia», reprezentativ 
pentru modul de a gindi si a acționa 
al semenilor noştri într-o împrejurare- 
limită care reclamă calități morale și 
volitive deosebite, reține de asemenea 
atenția, într-o ordine auxiliară de idei, 
asupra avantajelor oferite filmului de 
evenimentele  actualității. Si autorii 
acestei pelicule, scenaristul loan Grigo- 
rescu si regizorul Mircea Drăgan, au 
beneficiat de importantul atu al relației 
directe dintre film si viață, prezenţa lor 
în palmaresul premiilor ACIN consti- 
tuind o recunoaştere de principiu a 
valentelor filmului de actualitate. 

Aş introduce în discuţie, la acest 
punct al discursului, şi argumentul 
actualitátii artistice. Neglijám —citeo- 
datá, pringi in mrejele actualitátii (sau 
inactualității) tematice ale unui film 
sau altul, acest principal argument, 
şi el determinant pentru calitatea de 
ansamblu a oricărei pelicule sau a ori- 
cărei cinematografii. E inutilă, adesea, 
actualitatea tematică a unei pelicule 
în condiţiile unor rezolvări artistice 
banale, convenționale sau prăfuite. În 
palmaresul ultimului an cinematografic 
figurează şi filme de veritabilă actuali- 
tate artistică precum «Felix si Otilia», 
rezultat fericit al unei laborioase con- 
ceptii regizorale datorate lui lulian 
Mihu, sau «Nunta de piatrá», creatie a 
«tandemului» Mircea Veroiu — Dan 
Pita, operá de exceptie a filmului natio- 


nal,care atestá nu numai talentul si pro- 
fesionalismul riguros al realizatorilor, 
ci si o remarcabilă forță de gînd creator. 
Astfel de filme ne atrag încă o dată 
atenția cá «bătălia pentru calitate» de 
care vorbeam mai sus nu poate fi cisti- 
gată cu «armele» tocite ale unor bătălii 
pierdute... 


= ui 
Adieri 
livreşti 
pO 


Revenind la actualitatea sau inactua- 
litatea de continut a repertoriului cine- 
matografiei nationale din ultimul timp, 
aproape fiecare din filmele vizionate 
(spun «aproape fiecare», deoarece au 
fost si vreo două-trei filme care nu au 
pus nici un fel de problemá nimánui) 
evidențiază cite o problemă specifică, 
conturînd stadii diferite în capacitatea 
de asimilare si de transmitere pe ecran 
a veritabilei actualități. O foarte actua- 
lă problemă de ordin moral, de pildă, 
pune. un film valoros precum «Drum 
în penumbră», scris de Petru Popescu 
şi realizat — cu recunoscuta-i capaci- 
tate de a transpune pe ecran ambianța 
realitátilor contemporane — de regi- 
zorul Lucian Bratu. (Aș adăuga, în 
această ordine de idei, un argument 
«extra-artistic», argumentelor rostite 
în cronici la vremea premierei: am 
văzut pentru prima oară “această pe- 
liculă anul trecut pe litoral, acolo unde 
se petrece și o mare parte a acțiunii 
din film şi am avut senzația deosebit de 
pregnantă — într-atit de veridic era 
surprinsă atmosfera — că întimplările 
de pe ecran constituie o prelungire a 
cotidianului estival). Senzatia de viață 
era totuşi întreruptă, din cînd în cînd, 
şi aceasta din pricina «adierilor livreşti» 
care pluteau deasupra personajelor, 
uneori ca nişte pescăruși de hirtie. 
Dialogurile celor două personaje prin- 
cipale, îndeosebi acelea din ambianța 


marină, rămîneau, uneori, în afara con- 
flictului psihologic, insemnind doar pe- 
te de «culoare», de «atmosferă» si de- 
venind astfel pleonastice într-un con- 
text cinematografic care — îndeosebi 
prin imagine — izbutea să deseneze 
aplicat contururile de poezie, de vis 
şi de melancolie ale mării. Astfel de 
clipe ale ecranului pot fi echivalente cu 
mici trădări cinematografice. Cuvîntul, 
astfel utilizat, poate fi considerat di- 
gresiune. Şi este, de fapt, digresiune. 

Un film ca «Explozia», despre care 
am mai vorbit, nu se ridică totdeauna 
la nivelul de interes al faptului de viață 
consemnat pe ecran, tocmai pentru că 
îi alătură acestuia (pentru a-l implini, 
probabil, cinematografic) tipuri şi si- 
tuatii caricaturizate, ostentativ «spec- 
taculoase», desi intimplarea autentică 
— străbătută de fiorul unor gesturi 
umane pilduitoare, de un exemplar 
eroism cotidian — nu reclamă, nici- 
decum, astfel de suporturi exterioare; 
regizorul, convingător în relatarea fap- 
tului propriu zis de viață, a ratat «proba 
de actualitate» pe care i-a oferit-o 
însăși realitatea, aceea de a înfățișa 
pe ecran, printr-o tipologie veridică, 
respirația unui mare oraș asupra căruia 
a planat, pentru o clipă, pericolul unui 
adevărat cataclism. Acolo, pe vasul 
în flăcări, față în față cu «explozia», 
oamenii şi-au demonstrat calitățile de 


JP DT SL SE DERIT BUSH EE LORS SO EEVCEEELISE AS. PQLOTWENE  CUGEREEUR T UCUE DEL UNLSCNNANLINDURLIT IMCSLUDF UCET DU E DR DOLI RR C RE RE MEI PI DEC ^ REOR 2 ERE GE n] 


vointá si curaj specifice, in pagini cine- 
matografice tensionate. Dar dincolo 
de faptul de viață propriu-zis, pasio- 
nantele, inevitabilele întîmplări din u- 
niversul psihologic al personajelor an- 
grenate în conflict n-au devenit si ale 
ecranului. S-au preferat, în schimb, 
rezolvări estradistice (cheful cu lăutari 
desfășurat în imediata vecinătate a in- 
cendiului), secvenţe de un spectaculos 
forțat și inutil (salvarea celor doi mari- 
nari străini, petrecută în ceasul al 
paisprezecelea), etc. Nu știu cui au 
folosit aceste incidente de gust, oricum 
nu veritabilei actualități. 

Din repertoriul cinematografic de 
actualitate al anului trecut (deși paleta 
de gen este încă săracă) aș mai reține, 
considerindu-le utile discuţiei de față, 
încă două titluri. Avem nevoie, da, de 
comedii, și un film ca «Astă seară dan- 
săm în familie» al scenaristului lon 
Báiesu si al regizorului Geo Saizescu 
confirmă, îndeosebi prin afluenta pu- 
blicului, această necesitate. Talentatii 
realizatori și-au propus să se ocupe 
de anumite scurt-circuite morale in- 


/ a 


tervenite în viaţa socială, si această 
preocupare dominantă a lor este, ne- 
îndoios, de actualitate: uităm cam des 
că filmul are, poate avea, și o importan- 
tă funcție curativă. Dar ei recurg la 
tipuri și situaţii inventate, și astfel 
prejudiciază veritabila si potentiala ac- 
tualitate a peliculei. Nu intrám in amá- 
nunte «de subiect». Sá ridem, da, cu 
Dem. Rádulescu si Sebastian Papaiani, 
cit mai virtos, dar nu ne poate fi indi- 
ferent mobilul risului: o grimasá oare- 
care sau un subiect satiric de actuali- 
tate... Avem nevoie, da, si de filme de 
dragoste, cinematografia noastrá n-a 
prea avut astfel de filme, si in acest 
sens, «Pentru cá se iubesc», realizat de 
Mihai lacob, constituie un fel de debut 
in gen. Notatiile psihologice ale regizo- 
rului sînt, adesea, nuantate si isi află 
corespondente veridice in viata noas- 
trá cea de toate zilele, dar veritabila 
si potentiala actualitate a peliculei este 
și in acest caz sacrificată din pricina 
unor rezolvări infirme ale conflictului. 
Se întîmplă, cu acest film, un caz ciudat: 
morala (lipită) anulează, practic, o mare 


Față în față: două generații si un efort de înțelegere («Decolarea») 


aventura scenariului 


in dezbatere, 


Actualitatea 
nu înseamnă actualizare facilă, 
morală «adăugată», 
decor ultramodern 


parte din contribuţia personajelor la 
constituirea subiectului. 


IE SE EET ATE IEEE Ur EE 
Imperativele 


În ce constau, de fapt, imperativele 
actualitátii în filmul românesc contem- 
poran? În primul rînd, cred, se simte 
nevoia unei mult mai acuzate prezențe 
active pe ecran a personajelor speci- 


Cum se vede în lac? 


fice timpului nostru. Aceasta ar conferi 
creațiilor cinematografice care-și pro- 
pun să vorbească despre noi, cei de 
aici si cei de acum, posibilitatea (im- 
perios necesară) de a contura profilul 
spiritual al contemporanilor noștri ca 
un dat esenţial al transformărilor mo- 
rale survenite în anii socialismului. Cu 
personaje de oricind și de oriunde, 
care se plimbă printre blocurile pre- 
zentului, nu se pot face filme de verita- 
bilă actualitate, se pot efectua doar 


Din, hai să-i zicem, protoistoria sce- 
nariului românesc — pe care o cunoş- 
team, apocrif, încă înainte de a începe 
să lucrez în cinematografie — ne-a 
rămas un răscolitor exemplu de ceea 
ce se poate numi viziune cinemato- 
grafică a scenaristului. O notație literară si, în ace- 
lași timp, specific cinematografică dintr-un celebru 
scenariu care, spre liniștea spectatorilor, n-a deve- 
nit niciodată film: «Femeia mulge vaca. În lac se vede 
invers». Această sublimă, în echivocul ei, viziune 
filmică a intrat în legendă, in folclor si va intra, fără 
îndoială, și în primul tratat istoric asupra cinemato- 
grafiei românești (dacă, fireşte, autorul lui va avea 
cit de cit umor). 

De atunci si pină în zilele noastre, au evoluat nu 
numai idealul estetic al scenaristicii, dar și modali- 
tátile ei de exprimare, s-a perfecționat limbajul spe- 
cific, s-a realizat o apropiere, dacă nu chiar'o supra- 
punere, între ceea ce strămoşii noștri numeau sce- 
nariu literar si ceea ce numim noi astăzi scenariu 
cinematografic. Un scriitor care compune, pentru 
prima oară în viață, un scenariu de film, ştie absolut 
tot ce trebuie să ştie un regizor de film, ba chiar 


inema 


Subiectul unor scenarii 
pare a fi dragostea dintre 
macara si traveling 
intreruptá 
de un transfocator 
mai intrigant decit Iago 


şi ceva pe deasupra. Subiectul nu mai e subiect, 
ci o înşiruire de secvențe, care, la rindul lor, sint 
o înşiruire de planuri sau cadre. O descriere nu este 
decit un plan general sau un panoramic, o intro- 
spectie este un transfocator, atmosfera se numeşte 
enchainée, suspensul este fondu, analiza psiho- 
logică s-ar numi prim-plan, restul e plan-mediu, 
plan apropiat, plan american etc. 

De unde știe scriitorul toate astea, că la şcoală 
nu se-nvatá si nici la ședințele pe secții ale Uniunii 


scriitorilor? A tras cu ochiul prin decupajele regizori- 
lor? A tras cu urechea pe la ușile IATC? Mister. 
Cert este că vrei să citesti o poveste cu cap şi coadă, 
dar povestea nu are cap, nu are coadă și, ceeacee 
mai trist, nu are nici mijloc. Sentimentele sint prim- 
planuri alternate cu groplanuri, relațiile dintre 
personaje se exprimă cind printr-o tăietură bruscă 
pe..., cind printr-un banal traveling orizontal sau 
vertical. Eroii nu merg pe cimp, pe stradă, ci merg 
in cadru. Nu se iubesc, nu se urăsc, nu se bat, ci se 
enchainează, se amorsează, se ascund în fondu... 
Ideile se încurcă printre distanțe focale, unghiuri, 
macarale, reflectoare, travelinguri, pasarele, cabluri 
Si locuţiuni tehnice. 

Dacă ar fi să filmezi un astfel de scenariu, ar trebui 
să arăţi dragostea dintre o macara și un traveling, 
tăiată brusc de intervenția unui transfocator, mai 
afurisit şi mai intrigant ca lago. 

Asa că, uneori, iti vine să te-ntorci la minunatele 
vremuri patriarhale în care Maria mulgea vaca, iar 
in lac se vedea pur și simplu invers... 


Continuare în numărul următor. 
Dumitru SOLOMON 


Problemele etice la ordinea zilei («Zestrea») 


«actualizări» circumstantiale, lipsite de 
suportul adevărurilor esențiale. 

n al doilea rînd, cred, își reclamă 
mai insistent prezența pe ecran faptele 
de viață si de muncă specifice timpului 
nostru. Cinematografia noastră s-a o- 
prit mult prea rar asupra momentelor 
esenţiale ale devenirii socialiste, a tre- 
cut dezinvolt pe lingă atitea și atitea 
evenimente ale cotidianului pe care le 
contine, la tot pasul, cronica vie a actua- 
litátii. 

În al treilea rînd, cred, transpar 
foarte vag, încă, în film, conflictele 
specifice timpului nostru. Îndeosebi la 
acest capitol, creația cinematografică 
a operat, cu o consecvență demnă de 
cauze mai bune, simplificări nedorite, 
indepártind adesea filmele de verita- 
bila actualitate. Fie cá apar in procesul 
relatiilor de muncá sau ín raporturile 
de convietuire socialá, in perimetrul 
vietii familiale sau in planul constiintei 
civice, conflictele dintre vechi si nou, 
dintre bun si ráu, sau acelea dintre bun 
şi foarte bun, dintre «noul de ieri» si 
«noul de miine», fac parte integrantă 
din viață si cinematograful nu poate 
face abstracţie de ele. 

În sfirşit (desi ar mai fi, desigur, si 
alte «rînduri»), soluţiile de viață spe- 
cifice timpului nostru isi spun doar acci- 
dental cuvintul în rezolvarea filmelor 
contemporane. Şi ar mai fi de notat, în 


acest punct al discursului, pericolul 
«actualizărilor» artistice (polul opus, 
deci, al veritabilei actualități artistice), 
tentatia formalismului, «ușile» plantate 
în mare prin care filmul românesc nu 
poate ajunge nicăieri.. 

«Din totalul filmelor pe care le-am 
realizat — spunea tovarășul Nicolae 
Ceaușescu la întîlnirea cu creatorii 
din domeniul cinematografiei, desfásu- 
rată în urmă cu doi ani — un număr 
prea mic abordează cu profunzime și 
curaj problemele contemporane.» 
Chiar și la capătul unui an cinemato- 
grafic fast — în care am putut vedea 
«Puterea si Adevărul», «Felix si Oti- 
lia», «Nunta de piatră», «Drum în 
penumbrá», «Explozia», «Cu miinile 
curate», «Atunci i-am condamnat pe 
toti la moarte» — observația își păs- 
trează, cred, valabilitatea. Sursele de 
inspirație ale cineastilor nu converg 
însă destul de ferm spre miezul verita- 
bilei actualități social-politice-culturale, 
rămîn adesea periferice și minore prin 
semnificațiile conţinute. Dimensiunea 
spirituală a prezentului socialist este 
încă palid înfățișată pe ecran și sintem 
în continuare indreptátiti să așteptăm 


acele filme care să cuprindă viața nu 


în aspectele ei empirice, ci în esentiali- 
tatea ei, în raporturile ei fundamentale. 


Călin CĂLIMAN 


Problematica unei epoci în termenii relațiilor de familie («Frații») 


cum se vorbeste în filmele noastre 


Răzbunarea cuvintelor 


Dintre multele vorbe ca- 

re circulă în lume, de la 

om la om, din casă în 

ema casă, de la pagină la pa- 

gină de carte, de la o 

stradă la alta, de pe o 

scenă pe alta, ecranul nu le rivneşte 

de fapt pe cele mai dulci. Pur şi simplu 

el dorește cuvintele ce i se potrivesc 

lui. Nici prea scoase din cutie, nici 

prea mototolite, în stare să se ia la 

întrecere cu imaginea,dar nu să o umi- 

lească si nici să-i dea cu tifla; capabile 

să se retragă nestiute, atunci cînd pre- 

zenţa lor devine de prisos, dar stind 

veşnic la pindá, gata să sară în ajutor 
fie si numai cu o singură silabă. 


Dusu pentru toate artele ce lu- 
crează cu această materie primă plă- 
mădită din trecătoarele noastre vorbe, 
«cuvintul ce exprimă adevărul» este 
imperativul numărul unu, dar şi aici, ca 
şi în atitea alte privințe, cinematograful 


semne de maturitate în general, dove- 
desc o sporită capacitate de nuantare 
și în domeniul spinos al dialogurilor. 
Autenticitatea replicilor din «Explo- 
zia», darul unora de a fi o adevărată 
carte de vizită pentru personaj (scena- 
riul— loan Grigorescu), rezolvările ver- 
bale insolite pe care le-a găsit uneori 
Petru Popescu în «Drum în penumbră», 
luminarea, pe alocuri, cu ajutorul unui 
singur cuvint, a unei întregi desfágu- 
rări de fapte, așa cum se întîmplă în 
«Zestrea» — sint tot atitea mărturii. 
Dar asupra ultimului film am dori să 
stăruim ceva mai mult. Nu pentru că 
— asa cum s-ar putea bănui — trans- 
punerea unei piese de teatru pe ecran 
ar oferi o mană cerească criticilor cău- 
tători de noduri în papură. Am spus — 
«fără prejudecăți». Oamenii pot vorbi 
pe ecran, din cînd în cînd, ca în teatru, 
dacă el, teatrul, este surprins în unul 
din rarele lui momente cînd acceptă 
să întindă mina cinematografului. Ges- 


Un singur cuvînt poate face 
să se cutremure ecranul 
de adevăr ori de minciună 


se dovedește iubitor de extreme: cind 
nemilos cu eroarea ori cu vorba arun- 
cată la întimplare, cînd dispus să facă 
minuni, să cutremure ecranul cu o sim- 
plă propozitiune formată din subiect 
și predicat. Atotinsotitoarea imagine 
modelează în alt chip legile autentici- 
tátii, ne place sau nu ne place, sintem 
la ea acasă. De atitea ori am auzit re- 
prosindu-se filmelor noastre — şi nu 
numai alor noastre — «eroii nu vor- 
besc firesc, dialogurile sint artificiale» 
sau «se vorbește prea mult». Eroii nu 
vorbeau totdeauna mai nefiresc decit, 
să zicem, într-o piesă mediocră, dar in 
cinematograf operațiunea trecutului 
cu vederea devine mai anevoioasă. 
lubind firescul,dar fără să-l transforme 
intr-un fetis, fără să tetigizeze de fapt 
nimic (noi, cei din atară, ne indeletni- 
cim cu aceste treburi, uneori fárá sá ne 
dăm seama), un film își dorește pînă 
la urmă doar cuvintele care-i vin mai 
bine lui, personajelor sale și situației 
x sau y. 


M stiile sale dulci sint vorbele «su- 
punerii la obiect». Numai de acestea 
are nevoie, numai ele ii pot aduce 
ceva. Vom incerca sà surprindem, in 
acest colț, cum si cit se supun la 
obiect cuvintele rostite în filmele noas- 
tre. «Fără ură si părtinire», fără preju- 
decáti mai vechi sau mai noi, vom privi 
mai îndeaproape dialogul, supunindu-l 
nu unei analize de laborator, ci unei 
probe vitale: în ce măsură face sau nu 
face parte din carnea filmului. Ultimele 
noastre producții — firește, cele care 
merită să fie luate în seamă, nu acci- 
dentele nefericite gen «Săgeata căpi- 
tanului lon» — purtătoare ale unor 


tul cel mai îndrăzneț lansat de Paul 
Everac mi se pare acela de a fi incercat 
să-și intinereascá eroii cu ajutorul 
limbajului. De cele mai multe ori, în- 
toarcerile la virstele de altădată sînt 
lăsate pe marginea imaginilor. Mai 
mult sau mai puțin estompate, mai 
mult sau mai puțin ajustate de minu- 
nile machiajului, ale coafurii. Cutiutele 
cu farduri, sapca așezată «hoteste», 
coditele si sosetele trei-sferturi n-au 
putut, in cazul «Zestrei», sà steargá 
prea mult din frumoasele urme săpate 
de personalitatea matură a actorilor 
Victor Rebengiuc si Margareta Pogo- 
nat. 


Å utori filmului au apelat la modali- 
tàtile gindite in termenii teatrului ra- 
diofonic. Schimb de replici zglobii 
care, pentru a transmite mai apăsat 
sentimentul anilor juvenili apelează la 
vivacitatea vorbirii aşa-zis bulevardiste. 
Răspunsuri care se termină inevitabil 
cu «mă», fraze care nu te duc cu gindul 
ja un tractorist romantic din anii '50, ci 
la un «gmecher» de bulevard, tip '73: 
«tu cu stelele, eu cu lovelele», «adică 
ce-am făcut eu, bă, tircoatá» etc. Toată 
această hirjoneală cu cuvinte de im- 
prumut sună strident pe ecran. Nu 
existenţa lor, în sine, ni se pare stinje- 
nitoare, ci efortul personajelor de a 
și le însuși, inadvertenta dintre esența 
umană a eroilor si deghizarea lingvisti- 
că propusă. 

Cind sint puse la treburi împotriva 
voinţei lor, sau peste puterile lor, cu- 
vintele se răzbună. Cinematograful nu 
încetează să ne aducă aminte această 
lecție. 


Magda MIHĂILESCU 


Unui mare poet, pe patul 
de moarte,i se aducea un 
inema volum care cuprindea po- 
vestea amănunțită a pro- 
d priei sale vieți. Răsfoin- 
du-l, cu mișcări obosite, el își vedea 
acolo numele legat de ani și de întim- 
plări cunoscute, citeva sute de pagini 
care-l povesteau în afară, pentru cei- 
lalti. Închidea cartea cu tristețe, pen- 
tru că toate cele scrise acolo erau ade- 
vărate, dar viața lui era cu totul altceva. 
Ea nu se compunea din perioade plan- 
tate între două evenimente, ci dintr-o 
infinitate de imagini și gesturi, din 
bucurii, inexplicabile, de-o clipă, și 
nopți fără somn, cu ochii larg deschişi 
de teamă, din hotăriri pripite și satis- 
factii care vin o oră după ce visul s-a 
stins, din idealuri stinghere în reali- 
tate, din speranţe și tăcute așteptări... 
Poeziile pe care el le scrisese nu expri- 
mau aceste lucruri, erau aceste lucruri, 
topite, contopite într-o fragilă armonie. 
Dacă a scrie biografia unui om intrat 
în istoria vieţii sau a artei, poate fio 
serioasă, rece si didactică operaţie, 
după cum poate fi prilejul unor ficțiuni 
mai mult sau mai puțin legate de reali- 
tatea vieții celui evocat, filmul-biografie 
ridică probleme care au dat de furcă 
și celor mai prestigioși cineaști. 
Personajul evocat are aici o exis- 
tență materială (actorul), si se mișcă 


Producția a studioului București. Re- 
gia și scenariul: Gheorghe Vitanidis. 
Dialoguri: Fănuş Neagu. /maginea: Ovi- 
diu Gologan și Aurel Kostrakievici. 
Muzica: Richard Oschanitzky. La vioară: 
Stefan Ruha. Decoruri: arh. Radu Căli- 
nescu. Costume: Hortensia Georgescu. 
Sunetul: Dan lonescu. Cu: Vlad Rădes- 
cu, Tamara Crețulescu, Emanoil Pe- 
trut, Emilia Dobrin, Sebastian Papa- 
iani, Dan lonescu, Clody Bertola, Dina 
Cocea, loana Bulcá, Toma Caragiu, 
Aurel Tudose, Amza Pellea, Emil Co- 
seriu, lurie Darie, Carmen-Maria Stru- 
jac, Constantin Rautchi. 


D EE E 
8 


Emotia trezită în noi 
de viața unui om care a pus 
iubirea de tară 
mai presus de orice 


Ciprian si Bertha, valsul romantic al marii iubiri 


într-o lume vie (timpul lui reconsti- 
tuit). Timpul cinematografic rezumă 
o viață în două ore, fixînd însă, para- 
doxal, nu lungi perioade abstracte, ci 
numai compuse din timp real (minute, 
secunde), a căror semnificație trebuie 
să inlocuiascá si să exprime timpul si 
viața reală. Atmosfera si detaliul suges- 
tiv sînt aici armele filmului, care nu 
poate folosi insiruirile de date puse 
cap la cap. 

Întrepătrunderea extremului parti- 
cular (momente scurte, un fel de ra- 
pide amintiri «inventate», ale perso- 
najului, care îl definesc ca om viu în 
fata noastră) si a extremului general 
(epocă, tendinte politice si ideologice, 
conflicte sociale, toate văzute prin 
prisma personajului) fixează într-o a- 
ceeași dublă realitate mesajul, rostul 
filmului: cineastul a ales un personaj 
pentru a vorbi despre un ideal de viață, 
despre o epocă, despre soarta și pers- 
pectivele acestui ideal. 

Ciprian Porumbescu trăiește într-o 
perioadă (1853—1883) de reinviere a 
idealurilor de la 1848. Constiinta na- 
tionalá a románilor dicta luári din ce 
in ce mai hotárite de pozitie impotriva 
arbitrariului dominatiei marelui impe- 
riu habsburgic, care trata un popor 
cu stráveche existentá pe aceste me- 
leaguri, ca pe.niste tolerati, buni de 
jug si de corvoadă. 

Pe toate planurile existentei, epoca 
genereazá fluxul acestui ireversibil elan, 
de afirmare a dreptului national, elan 
contracarat de oprimarea economico- 
militará poruncitá la Viena. 

Tinárul Ciprian Porumbescu partici- 
pă la această esențială luptă pentru 
ţară, atit în formele ei directe (asociații 
studențești, societăți cu caracter ar- 
tistic care promovează propășirea na- 
tionalá), cit și pe plan artistic, compu- 
nînd o muzică ale cărei izvoare directe 
sint în folclorul românesc, o muzică 
care devine vestită pînă în capitala 
imperiului habsburgic. El isi consacră 
viața, prin muzică, dorului de libertate 
al unui popor subjugat în propria sa 
ţară. 


Acestea sint datele care au stat la 
baza scenariului scris de Gheorghe 
Mjtanidis — care semneazá si regia 
filmului. Dialogurile apartin scriito- 
rului Fánus Neagu. 

Aceste date indreptátesc pe deplin 
dorința de evocare pe ecran a figurii 
unui compozitor de renume, legat 
prin ființă si talent de soarta nea- 
mului său în momente de răscruce. 

Întreg filmul, secvență după sec- 
vență, eveniment după eveniment, 
își trage seva din fluxul patriotic si 
revoluționar al acelor ani ai tinereții 
lui Ciprian. Revoluţia de la 1848 
fusese curmatá fizic, prin forța ar- 
melor, dar semnificaţiile ei majore 
prinseseră viață în sufletele noii 
generaţii. În perspectiva timpului, 
unda de șoc a lui 1848 avea să deter- 
mine drumul istoric al României, 
'multă vreme după ce revoluția însăşi 
rămăsese o amintire şi un fapt de 
istorie. 

Prima secvență a filmului pune în 
mod limpede biografia sub semnul 
evocării istorice. Ne aflăm la Putna, 
imperiul a făcut o concesie, românii 
îşi pot comemora 400 de ani de la 
ctitoria de către Stefan cel Mare a 
Mănăstirii. În mulțime se află si tînă- 
rul Ciprian Porumbescu care asistă 
la ceremonie. Sint acolo Kogáilni- 
ceanu şi Eminescu. La auzul acestor 
nume, în sufletul spectatorului român 
se declanșează o emoție profundă, 
= pentru că în fata noastră sînt evocate 
momente de aur din istorie, O oare- 
care rigiditate a personajelor, a at- 
mosferei, o anume solemnitate de 
„scenă — cînd Eminescu se recită pe 
sine completat de Kogălniceanu sau 
de părintele Eraclie, duc însă la un 
moment dat spre ceea ce am putea 
numi un ton festiv al evocării îsto- 
rice. Ton care, pe alocuri, impie- 
tează asupra profunzimii ficrului şi 
a semnificatiilor. 

Cînd înfățișează țăranii şi viața 
lor pe meleagurile Bucovinei, filmul 
este încărcat de o netármuritá duio- 
$e, o duioșie care însă nu izbutește 
să ocolească tot timpul nuanțele 
dulci ale unui pastel semănătorist. 
Cercurile luminoase ale unor vesele 
hore sînt filmate din elicopter, întin- 
«îndu-și voia bună pe spinările verzi 
ale dealurilor, nunțile sint sclipi- 
toare în frumusețea portului popu- 
tar „scos ca din cutie", şi la sezátori, 
în nopțile de vară, lumina focului 
desenează  cerdacurile cu reflexe 
roşietice, de poveste. Lipsesc din 
aceste tablouri pictate, evident cu dra- 
goste pioasă, luminile sumbre ale vieții 
unor oameni Împilaţi si de boieri şi 
de stăpînirea străină. Obida apare 
doar în cîntecul unei prea frumoase 
ţigănci. 

Este plină de vibrație scena luării 
cu arcanul la oaste a ţăranilor și a 
acelei hore îndirjite, surde, a flăcă- 
ilor, bátind pămîntul ca o amenin- 
tare, ca un rápáit de tunet ce-i sperie 
şi-i náuceste pe oamenii stàápinirii. 
cesta ar fi putut fi tonul filmului, 
sugestia care prin emoție să ducă 
spre concluzii mai largi. Uneori, însă, 
preocuparea pentru frumusețea” ca- 
druiui pare mai importantă decît 
preocuparea pentru detaliul autentic. 
Aceasta face probabil ca scena reu- 
şită de care vorbeam mai înainte să se 
încheie cu imaginea unui nostalgic con- 
voi mergind agale (să fie oare țăranii 
abia prinşi cu sila?), siluete pe cerul 
de seară, foarte frumos cadru „în 
sine", incontestabil, dar parcă prea 
studiat ca să ne dea si sentimentul 
veridicitátii. 

Societatea  ,Arboroasa", condusă 
de Ciprian Porumbescu, apare în 
film sub forma unui grup de tineri 
plini de voie bună, foarte simpatici 
de altfe!, dar entuziasmul lor: explo- 
ziv nu dă o sugestie suficient de 
bogată a unui grup revoluționar, 
prezentind un pericol pentru stă- 
pinirea de la Viena. De altfel această 
stăpînire ia ființa unui comisar impe« 


- 


rial, ale cărui grimase mînioase nu 
reușesc să sugereze, decit numai 
într-o zonă comică, formidabila pre- 
siune "politieneascá prin care impe- 
riul își tinea în lant supușii. 
Cealaltă latură a filmului o consti- 
tuie însăși povestea vieţii compozi- 
torului. Aici lucrurile sînt mai sim- 
ple. Climatul muzicii pe care el o 
compune este sugerat prin lungi 
planuri învăluitoare, cu pajiști peste 
care trec norii, desisuri de pă- 
dure, apusuri de soare și seara, în 
albastrul - cerului, luna nouă. Travel- 
ling-uri circulare dansează în jurul 


dansului perechii îndrăgostite ` saulens 


pecetluiesc primul lung sărut. 
Timida fată este însă fiică de pas- 
tor, şi pastorul se opune cu înverșu- 
nare legăturii ei cu un ortodox. Ci- 
prian Porumbescu pleacă la Viena, 
se întoarce, compune opereta „Crai 
nou", al cărei succes la: Braşov va 
însemna pentru el un început al 
sfîrşitului: pierderea fetei pe care 
o iubeşte și manifestarea din ce în 
ce mai acută a unei boli de piept, 


urmare a unei ierni petrecută în 


temniță, 
Narațiunea filmului este dublată 


Ciprian și Bertha, se compune din 
foarte lungi prim planuri ale celor 
doi privindu-se. Invenţia regizorului 
urmează aici apăsat și voit tradiția 
imaginilor frumoase șia sentimente- 
lor înălțătoare epurate de „proză“, 
însetată de miturile romantismului, 

Dincolo de discreta si sensibila 
interpretare a Tamarei Creţulescu 


de un caleidoscop de 
de peisaje idilice, de lungi schimburi 
de priviri tăcute între îndrăgostiți. 
Scena: de la temniţă, întîlnirea dintre 


imagini, 


nare fizică 


Romantismul unui artist vizionar 


lată un film străbătut de la prima la ultima sec- 

ventá de nobile idei şi sentimente, de patos şi 'opti- 

mism, în care arta realizatorilor lui — si în primul 

rind a regizorului Gheorghe Vitanidis — a reușit 

să depăşească acea stinjenitoare impresie a trecerii 

deliberate, previzibile prin toate punctele tematice, 
care încheagă de obicei o demonstrație (impresie oferită de cele 
mai multe din filmele noastre). Biografia zbuciumată a lui Ciprian 
Porumbescu e exemplară pînă la didactic, în filele ei regăseşti 
toate semnele ce disting o personalitate de excepție şi o recomandă 
fără rezerve stimei generale. Panegiricul de factură romantică, 
obișnuit în producţiile cinematografice ale genului, devine prin 
elanul viziunii regizorale și prin virtuozitatea operatorilor un dis- 
curs despre puterea miraculoasă a dragostei, a creației, despre pa- 
triotism, despre încrederea netármurità în viaţă şi în frumuseţea 
naturii româneşti. . 

Teama căderii in clişeu, cu care ai intrat în sala de proiecție, 
Îţi este risipită de neprevăzutul cu care sint rezolvate situaţii 
şi conflicte devenite, datorită uzurii, abstractiuni irelevante, sub- 
capitole de istorie, mitologie recurentă. Ca să spui atit de multe 
într-un singur film, si să si reuşeşti să faci aceasta într-un mod 
insuflețitor — este neindoios o performanţă. 

Reuşita lui Vitanidis vine deci, în primul rînd, de la sinceritatea 
interpretării faptelor, de la unitatea, de-a lungul a aproape patru 
ore de film, a acestei cuceritoare sinceritáti. Aura cu caree învă- 
luit de legendă Ciprian Porumbescu nu scade atunci cînd eroul 
iubeşte, participă la veselia zgomotoasă a prietenilor, hoinăreşte 
prin poienile înverzite, dansează în saloane vieneze. Sentimentul 
fuziunii cu trecutul vibrează cînd figuri ilustre ale culturii noas- 
tre — Eminescu, Kogălniceanu, Slavici — sint aduse în prim-plan 
să-şi afirme credința prin citate rezonabile, iar atunci cînd minuna- 
tele cîntece ale tinárului componist sînt chemate să reconstituie 
o scenă memorabilă, prezența intensă a muzicii nu alterează, ci 
sporeşte emoția spontană si impresia de participare directă la ac- 
tiune, pentru că dincolo de chipurile vii ale personajelor, muzica 
joacă rolul principal în această peliculă, ca înseriază datele bio- 
grafiei în aşa fel încît să le dea patina vieţii adevărate și a istoriei 
redescoperite. 

Un important laborator de mijloace s-a plecat sub mîna lui Vita- 
nidis spre a pune în lumină viziurea sa asupra „momentului Cipran 
Porumbescu“, de la admirabila echipă de actori la pelicula color 


şi ecranul panoramic, de la sunetul viorii lui Stefan Ruha la forma- - 


tia de balet si la orchestra condusă de Paul Popescu, 

Fireşte, o asemenea solemnă evocare nu putea să nu fie umbrită 
de unele stingácii. Închisoarea sub iarnă sesimte confecționată din 
carton, anume împrejurări devin melodramatice, dansurile popu- 
lare de la Stupca evoluează pe linia folciorului de cabinet, unele 
scene suferă de o prea atentă aranjare, personajele fiind atunci 
împinse „la rampă” spre a-şi spune foarte răspicat mesajul, cîteva 
ansambluri sînt dilatate exagerat de aplauze $i exultări din recuzita 
altor vremuri. Din această pricină expresta apare redondantă, iar 
ritmul scade. i 

Evocarea, deopotrivă dramatică și muzicală a artistului şi 
înflăcăratului patriot care a fost Ciprian Porumbescu, este o reușită. 
Un film educativ, emotionant, care se urmăreşte cu plăcere. 
Mesajul său, exprimat cu mijloacele inteligenţei şi artei, se 
descoperă în întregime. generos şi fertil. 


Mircea Horia SIMIONESCU 


(Bertha) şi de buna alegere a tînărului 
Vlad Rădescu în rolul titular (asemă- 
izbitoare cu Ciprian 


Porumbescu), în film apare o galerie 
, 


' mai presus de orice, 


impresionantă de actori de solidă 
reputație: Dina Cocea, degajind o 
fermă  prestantá;  Clody Bertola, 


"fragilă şi discretă; Emanoil Petruf, 


plin de un dinamism teluric, Amza 
Pellea, nuanţat cu subtilitate; Toma 
Caragiu, amenintátor si în același 


timp derizoriu; loana Bulcă, elegantă 


și perfidá; lurie Darie, portret în 
tonuri sensibile; Sebastian Papaiani, 
entuziast $i sentimental, Nu putem 
trece peste compoziţia lui Dan 
lonescu, inginerul de sunet al fil- 
mului, care în pastorul Gorgon oferă 
un portret nuantat al intolerantei 
bigote. Dintre toate portretele, 
aș aminti îndeosebi compoziția lui 
Constantin Rauţchi, hoțul din tem- 
nitá, plină de harul minunat al vieţii. 
Construit sigur şi cu măiestrie, 
hoţul dovedește capacitatea regizo- 
rului de'a îndruma actorul și de a 
reuși portrete de mare vigoare, 
capacitate pe care nu a utilizat-o 
de-a lungul filmului tot timpul la 
intensitatea e] maximă, unele apa- 
ritii fiind diminuate de gesturi con- 
ventionale, veselii convenţionale, du- 
ioşii convenționale, furii „negative“ 
şi ele cam convenţionale uneori. 

Imaginea, somptuoasá (pe ecran 
panoramic), se situează în zona unei 
lumi infrumusetatá de amintire si de 
omagiu. Peisaje splendide alunecă 
poetic, pline de o lumină adeseori ireal 
de frumoasă: cîmpuri de flori, pomi 
în floare, cerul tremurind sub raza 
craiului nou, crîngul scăldat de lună, 
noaptea străpunsă de lumina făcli- 
ilor. Ovidiu Gologan si Alexandru 
Kostrakievici sînt nişte profesionişti 
şi asta se simte din plin nu numai 
cînd camera execută mişcări comple- 
xe si dificile. 

dstoria este văzută în, acest film 
prin aburul sonor ați ,Baladei", 
nostalgice peisaje $i evocări. 

Radu Călinescu a conceput deco- 
ruri sobre în spiritul tradiţiei artei 
populare româneşti, decoruri în 
deplin acord cu viziunea regizorului, 
iar Hortensia Georgescu a desenat 
costume inspirate din autenticul por- 
tului de atunci fără să se lase furată 
de imaginația culorii si formelor, 
dar şi fără să dorească o patinare a 
lor, care ar fi venit în contradicţie 
cu spiritul întregului film. 


Biografia lui Ciprian Porumbescu ~ : 


înseamnă muzică. Dincolo de film, 
cîntece ca „Trei culori..." sau „Pe-al 
nostru steag” trezesc în noi, cei de 
azi, ecouri adinci şi tázuinte scumpe, 
iar frumusețea nostalgică a „Baladei“ 


` înfiripată pe vioara lui Stefan Ruha 


constituie o reală desfătare.  _ 
Evocarea vieții și timpului unui 

compozitor si patriot ca Ciprian 

Porumbescu este un act pozitiv şi, 


„necesar de cultură. Îl salutăm în 
„primul rînd pentru actualitatea pas 


triotică a mesajului, Pentru emoția 
trezită în sufletele noastre de viața 
unui om care a pus iubirea de țară 


Dan COMŞA 


9 


h 


— Filmografia dumneavoas- 
trá de pinà acum, stimate Gheor- 
ghe Vitanidis, mărturiseşte preo- 
cuparea pentru temele şi conflic- 
tele contemporane. Cu ,Ciprian 

Porumbescu“ — care, știu, e un proiect mai 
vechi — ne oferiţi o pagină din istoria româ- 
nească a secolului trecut, privită prin biogra- 
fia uneia din figurile lui marcante. Este o 
schimbare de direcţie în creația dumneavoastră? 


— Să știți că, de fapt; eu am început cu „Ci- 
prian Porumbescu“. Am scris scenariul în 
1953, în vederea susținerii lucrării mele de 
diplomă. l-am descoperit atunci biografia, 
o biografie extrem de interesantă care, desi 
plasată cu un secol în urmă, mi s-a părut în 
multe privinţe de o profundă actualitate. Prin 
puterea lui de dăruire fără limită unui unic 
ţel: acela de a se confunda cu năzuințele cele 
mai înalte ale poporului, ale oamenilor în mij- 
locul cărora s-a născut. Am mai prins încă în 
viață bătrîni care i-au fost elevi, iar personali- 
tatea lui era atît de vie și de prezentă in corsti- 
inta sucevenilor şi a celor din Stupca, încît 
şi copiii îmi puteau povesti biografia lui care 
s-a transmis din generaţie în generaţie. Oamenii, 
și atunci ca și acum, îl cîntă şi pling. Și au trecut 
20 de ani... Dacă vreţi, putem vorbi şi despre 
„20 de ani de cinematografie ai regizorului 
Vitanidis" ... 
d 

— Vă rog chiar, cu atît mai mult cu cit 
acești 20 de ani sînt şi ai cinematografiei noas- 
tre, iar căutările, așteptările si speranţele 
dumneavoastră sînt comune tuturor celor 
care | s-au devotat. 


DE ee pe T 
— Eu am mai scris mult despre acest capi” 
tol. S-a mai şi publicat, e adevărat cá nu ati 
„publicat chiar tot. Deși schimbul sincer şi 
competent de opinii nu poate jigni pe nimeni. 
Dimpotrivă ... Cele mai bune intenții de sta- 
tornicire a unui climat organizatoric și artistic 
în cinematografia noastră au avut mult de 
suferit de pe urma nesfirsitelor fluctuații, 
Vorbim mult despre o şcoală naţională de film, 
despre prestigiul național şi mondial al fil- 
mului românesc, dar rămînem încă departe dea 
contura şi impune o personalitate a filmului 
românesc. Putem vorbi despre evadări soli- 
tare, S-au creat chiar mituri, mai mult sau mai 
puţin întemeiate ... Sperăm, în continuare, că 
printre directorii noștri artistici se vor ivi 
oameni care să-și lege întreaga ființă, întregul 
destin, de soarta filmului românesc. O lege a 
cinematografiei cînd va veni ?... A crescut nu. 
mărul de filme.A crescut numărulcreatorilor de 
filme. Mă bucură şi aplaud primele realizări 
ale foştilor mei*studenti. Acum, fără ei nu se 
poate. Lipsesc, însă, nebănuit de grav, inesti- 
mabil, cadrele medii de creație: asistenți, 
secunzi, cadre de producție competente; do. 
tarea tehnică a Buftei trebuie urnită si aliniatá 
la nivelul tehnicii mondiale. Să nu uităm că 
filmul trăiește prin standard-uri. Altfel, nu 
pătrunde chiar dacă ne-am imagina că benefici- 
em de o bună publicitate în lume, chiar dacă 
s-ar găsi distribuitori entuziaşti care să ne cum. 
pere filmele... Şi încă un cuvînt despre pro- 
ducător: pretutindeni în lume, producătorul 
acceptă sau propune un scenariu care devine 
film. Se ocupă îndeaproape de realizarea fil- 
mului. La noi, transcrierea scenariului pe peli- 
culă, chiar în faza lui finală, în copie standard, 
cunoaşte uneori modificări care tin de drama- 
turgie, de scenariul literar. Eu cred că este 
bine însă ca toate dezideratele producătorului 
„să fie exprimate de la început, pentru a evita 
irosirea unor fonduri și modificări inabile, 


10 


4 


| Proiect imediat: 


Toi timpul am sentimentul 
că cele mai bune 
filme ale mele, 

n-am apucat încă 

să le realizez 


„Dimitrie Cantemir“ 
după un scenariu 


de Mihnea Gheorghiu 


Gheorghe Vitanidis: 


care sárácesc unitatea stilistică și, uneori, 
valoarea artistică a filmului. Făcute la timp, 
aceste modificări s-ar putea integra organic ... 
N-aș vrea să se înțeleagă că întreaga răspundere 
o poartă producătorii. Este știut că marele 
artist impune şi promovează adevărul vieţii 
prin forța creației sale. Chiar dacă în cazul 
nostru costă foarte mulţi bani și presupune 
multe semnături.. Nu mă pot făli cá am fost 
contemporan cu mari genii în domeniul crea- 
tiei cinematografice nationale, dar nu omit 
nici partea mea de responsabilitate. Este însă 
necesară și o responsabilitate colectivă. Or, 
organismul menit s-o determine — Asociaţia 
cineastilor —ar trebui să promoveze, să 
concretizeze idealurile care zac în fiecare 
din noi. Lucru pe care nu-l prea face... 
Pe timpul cînd am început eu, însă, în 
condiţiile în care producătorul -dorea o 
comedie sportivă, după ce toți ceilalți 
colegi ai mei își aleseseră temele preferate, 
mie îmi ráminea dreptul de a debuta sau nu, 
cu „Băieții noştri“. Azi, cred că nu am greșit. 
Pentru că faima mea de excelent organizator 
şi regizor secund — uneori denumit „regizor 
din partea română" — m-ar fi putut împinge 
către o muncă administrativă în domeniul 
creaţiei. Si nu regret nici cá am refuzat in repe- 
tate rinduri functia de director. Pentru cá, 
după „Băieții noștri“, mi s-a acordat creditul 
de a face un „Gaudeamus igitur“, un „Răută- 
ciosul adolescent“, un „Facerea lumii”, un 
„Ciprian Porumbescu“ ... Desi tot timpul am 
sentimentul că cele mai bune filme ale mele 
n-am apucat încă să le realizez. Zac, în vrafu- 
rile decupajelor mele, teme şi idei dragi 
(„Scrisori intirziate" sau „Porţile“, „Apus de 
soare“ sau „Bietul Ioanide“, „Treptele mării" 
sau „Dunărea revărsată" etc.) Pentru multe 
dintre ele a mă apuca acum să le fac, ar fi-prea 
tîrziu... Eroul „Scrisorilor întîrziate“, de exem- 
plu, avea.20 de ani și filmul urma să se facă la 
20 de ani de la terminarea războiului; „Porţile“ 
avea drept fundal hidrocentrala de la Porţile 
de Fier, care a fost inaugurată demult; „Dună- 
rea revársatá" se petrecea pe șantierul naval 
al Brăilei la data nationalizárii; „Treptele 
mării“, pe șantierul orășelului de la malul 
mării, denumit astăzi „Olimp“, etc., etc. Sau, 
cine ştie, de exemplu, că „Răutăciosul adoles- 
cent“ trebuia să fie făcut cu trei ani înainte 
de „Un bărbat şi o femeie“? Chiar și „Ciprian 
Porumbescu“, făcut acum 20 de ani, ar fi avut 
altă rezonanţă şi poate și alte urmări. Poatecă 
filmul acesta ar fi deschis o cale marilor perso- 
nalitáti ale spiritualității noastre, care și-ar 
fi căpătat dreptul la existența pe ecran, ală- 
turi de mari voevozi care au inspirat pelicule 
de valoare ale cinematografiei noastre. Pen- 
tru că poporul român și-a cunoscut propășirea 
nu numai prin bătălii şi mari conducători de 
oști, ci si prin (si acum citez din dialogul lui 
Fănuş Neagu): „Voievozi în Scaunul gîndirii 
româneşti“... 


— Pentru că v-aţi întors la „Ciprian”... 
L-ati conceput in mod deliberat cao pendulare 
intre istoric si biografic? Sau este dubla bio- 
grafie a unui om si a unui moment istoric? 


— Nu vreau să facem incursiuni în filozofie 
privind rolul personalităţii în istorie și, mai 
a'es, al climatului care permite naşterea si 
împlinirea unei personalități. Ciprian a cîntat 
dragostea de glie, de libertate, de independență 
a poporului nostru, trăind pe un petec de pă- 
mint aflat sub dominație habsburgică. De 
aceea cîntecele sale cele mai dragi au fost stră- 


bătute de aceste idealuri. În ce priveș- 
te Viaţa lui intimă, dragostea lui pentru. 
Bertha — devenită legendară — tragica lu; 


poveste de dragoste (pe care n-am putut-o 
omite, cu atît mai mult cu cît ea mi-a 
prilejuit un conflict între două concepţii care 
se opuneau împlinirii fericirii celor doi), o 
poveste care aminteşte de dragostea dintre 
Romeo şi Julieta, nu ocupă în film decît un 
spațiu firesc, acela care l-a ocupat si în viata 
reală a lui Ciprian. Dimensiunea romantică, 


dupà 


patrioticá, de dáruire fárá limite unui ideal 
suprem, a fost esențială pentru  existenta 
lui Ciprian, și de aceea ea ocupă un loc cores- 
punzător în film. Gresind sau nu — las spec- 
tatorii să mă judece — m-am străduit să trans- 
mit contemporanilor tocmai ceea ce a fost 
esenţial în existenţa acestui OM al secolului 
trecut si, ca să fiu sincer pînă la capăt, marile 
trimiteri în actualitate le-am căutat, le-am 
desprins din creaţia lui, care s-a confundat cu 
conștiința acestui popor. Risc să spun vorbe 
mari, dar versurile sale, cîntecele sale consti- 
tuie un ideal suprem, ideal care nu-i aparține 
numai lui. Din păcate, şi pentru că s-a stins 
prea devreme, şi pentru că n-a beneficiat de 
condiții pentru a-și împlini talentul, el nu a 
lăsat opere care să se înscrie în patrimoniul 
muzical universal. Chiar la noi, mulți l-au con- 
testat, uitînd că multe din melodiile sale au 
traversat secolul şi sînt cîntate în clipele cele 
mai scumpe nouă. As dori oricărui compozitor 
de azi să lase o melodie ca „Pe-al nostru 
steag“, o melodie care să se cînte cu acelaşi 
fior peste un secol, 


— S-a reproșat filmului dumneavoastră un 
anume  idilism, care atinge în special 
povestea de dragoste; desfăşurarea ei în 
sînul unei naturi exuberante, revenirea aproa- 
pe obsedantă pe imaginile copacilor infloriti, 
etc. Cum priviţi acest repros? 


— În intenţia mea aceste scene au avut o 
funcţie diferențiată: pe de o parte, ele aveau 
menirea să recompună mediul uman, social 
şi geografic care au hrănit personalitatea lui 
Ciprian, iar pe de alta — si acum má refer în 
special la finalul filmului — florile aveau func- 
tia dramaturgică de a reda ofrandele sufletutui 
şi ale naturii aduse celui care a fost Ciprian 
Porumbescu. Am insistat asupra lor, tocmai 
pentru că Ciprian a cîntat, neegalat pînă as- 
tăzi, primăvara și luna mai. Ele au fost obsesia 
vieţii sale, care avea să se stingă tot într-o 
primăvară: aceea a anului 1883. .... 


— Știu că filmul acesta vă este foarte drag. 
Este el acel „Ciprian Porumbescu“ pe care 
l-ați visat acum 20 de ani? 


— Concretizarea imaginii ideale, concepută 
în decupaj sau chiar în scenariul literar, cunoas- 
te multe mutații în procesul transpunerii ei 
cinematografice. Uneori chiar o vulgarizare. 
De aceea foarte mulți mari scriitori se opun 
concretizării operei lor pe ecran. Din ţara 
noastră eu cunosc cel puțin trei... Opera mea 
fiind destinată cu precădere ecranului și su- 
pravegherea acelei concretizári revenindu-mi 
mie, am luptat din răsputeri cu timpul, cu 
limitele materiale, pentru a reda pe ecran un 
Ciprian așa cum l-am visat eu. Şi el astăzi 


oricărui compozitor de azi 
să lase o melodie ca 
„Pe-al nostru steag“, 
melodie care să se einte 
| eu acelasi fior 
| peste un secol 


este Vlad Rădescu, poartă amprenta plastică 
a lui Ovidiu Gologan si a lui Aurel Kostra- 
kievici, vioara lui vibrează sub mîna măiastră 
a lui Stefan Ruha, tălmăcirea temelor sale îi 
aparține lui Richard Oschanitzki, și eroii mei 
ideali se numesc, pe rînd, Emanoil Petrut si 
nu părintele lraclie, Dan lonescu și nu pasto- 
rul Gorgon, Tamara Creţulescu şi nu Bertha, 
Amza Pellea și nu Carol Minelli, Sebastian 
Papaiani si nu Voronca, lurie Darie si nu Nas- 
tasi, loana Bulcă și nu doamna Kanitz, Emil 
Coșeriu si nu Andrei Birseanu, si lista asta 
s-ar putea continua la infinit cu mari persona- 
litáti ale teatrului si filmului nostru, care au 
omagiat realizarea acestei pelicule, au fácut 


să renască Ciprian pe ecran, aducînd, o dată cu : 


ei, forța lor de creaţie, dar si existenţa lor în 
conștiința publicului. lar dacă publicul va uita 
cum se numesc și-i va confunda cu personajele 
reale, dacă filmul va pătrunde în conştiinţa 
lui, aşa cum au pătruns cîntecele lui Ciprian, 
înseamnă că mi-am făcut datoria. Si n-aş avea 
de regretat nimic față de intenţiile mele ini- 


tiale. Dar sîntem încă la început de drum. Am 
o certitudine însă: respirația publicului de 
pînă acum care a fost sincronă cu imaginea... ` 
Mulţumesc prietenilor ca și anonimilor pentru 
telefoanele, telegramele şi scrisorile primite. 
Dar bătălia în timp a filmului, forța lui de a 
străpunge zidul deceniilor, locul pe care îi 
va ocupa în creația mea şi istoria filmului ro- 
mânesc, urmează să fie judecate în timp. Deo- 
camdată, sîntem pe mîna distribuitorilor. Cum 
vor şti ei să transforme acest film într-un act 
cultural şi politic, rămîne de văzut. Filmul are 
toate datele tehnice ale cinematografului con- 
temporan (ecran panoramic, sunet stereo- 
fonic ) pentru a cunoaște o difuzare naţională 
şi internaţională pe măsura intentiilor noastre. 
Este adevărat că a existat şi climatul şi înțelege- 
rea pentru a-l face aşa cum mi-am propus. 


— Clasica întrebare de final: ce planuri 
aveți? Ştiu că în curînd incepeti filmul „Dimi- 
trie Cantemir“ după un scenariu de Mihnea 
Gheorghiu. Dar mai departe? 


— Colaborarea mea cu Mihnea Gheorghiu 
durează de mai multi ani. „Dimitrie Cantemir“ 
va fi un film naţional, omagiind împlinirea a 
300 de ani de la nașterea marelui nostru savant 
$i om de stat. Atit. Trebuie să fie un film impor- 
tant. Deocamdată, este foarte greu... lar mai de- 
parte, aștept sufocîndu-mă aproape, legătura cu 
pămîntul, Am teme dragi, de actualitate, care se 
pot face și sper să apuc să le fac. Și pentru asta 
beneficiez de prestigioasa colaborare a unor 
condeie de frunte ale literaturii noastre ca 
Marin Preda, Fănuş Neagu sau Eugen Barbu... 
Păcat că realizarea unui film durează atît de 
mult ... 


Eva SÎRBU 


Filmografie 


@ 1953: debut cu Ziua Tineretului, documentar despre Festivalul Mondial al tineretului, 


din Bucureşti. 


€ 1953—1958: asistent si regizor-secund la filmele: ,Desfásurarea" (de Paul Călinescu); „Cita 
dela sfárimatá" (de Marc Maurette); „Ciulinii Bărăganului“ (de Louis Daquin). ; 
e 1959: debut în filmul artistic cu Băieţii nostri. 


@ 1961: Post-Restant. 


@ 1964: Gaudeamus igitur. Film distins cu: Marele Premiu Delfinul de Aur la Festivalul 
international al filmului de la Teheran — 1965; Premiul | la Festivalul international al filmului de la 
Gottwaldov — 1965; Diploma de Onoare la Festivalul internațional al filmului de la Gijon — 1966; 
„Drapelul de onoare“ la Festivalul international.al filmului de la Teheran — 1965. 

@ 1965: Regizor din partea română la „Serbările galante" de René Clair. 


O 1966: Şeful sectorului suflete, 


: Q9 1968: Răutăciosul adolescent. Film care a obţinut Medalia de aur pentru interpretare femi- 
niná la Festivalul de la Moscova — 1969; Diploma de selectie si participare la competitia pentru 


Oscar — 1969. 
9 1971: Facerea lumii, 
e 1972: Ciprian Porumbescu, 


Din 1962, Gheorghe Vitadinis este cadru didactic la |.A.T.C. Actualmente profesor de regie de film. 


spectator incomod 


Un dramaturg entuziast 


A început ca în filmele de aventuri: 
cu un telefon alb-bombon (am 
hotărit să termin cu sabloanele roz). 

- Aţi avut o idee bună într-o 
emisiune tv. S-ar putea face un film 
de actualitate. 

Vă. dați seama că m-am bucurat 
mult. 

Pe urmă n-a mai fost ca în filmele 
de aventuri. Alea au happy-end. Eu 
n-am! 

Am fost chemat de un producător 
simpatic, am discutat, am căzut de 
acord asupra ideii şi am spus: 

— Nu mă pricep să scriu scenarii. 

pI 


După o scurtă gîndire, mi s-a 
răspuns: 

— Nu-i nimic! Se întimplă. Rar, 
dar se întîmplă. Tocmai a venit la 
noi un dramaturg entuziast și entu- 
ziasmat de ideea dumitale. Vei fi 
ajutat şi contactat. 


Dramaturgul care m-a contactat 
nu fusese încă jucat de nici un 
teatru, dar luase deja un premiu 
pentru piesele lui. N-am înţeles 
cum vine problema. Asta nu con- 
tează însă, pentru că eu nu mă 
pricep la dramaturgie. Mi-a spus că 
ea (adică ideea mea) l-a entuziasmat 
din auzite, întrucît nu văzuse emi- 


siunea, dar că faptul nu are impor- 
tantá creativă şi că domnia sa are 
un stil de lucru ce merge pe linie 
cerebralo-inventivă. Condiţia pe care 
mi-a pus-o tovarășul dramaturg a 
fost următoarea: să nu-l scol dimi- 
neata, pentru că el se culcă tirziu. 
Dacă am nevoie să-l contactez, îl 
pot găsi între orele 23,01 si 23,14 
pe Calea Victoriei, făcîndu-și poftă 
de mîncare. 

Eu respect creația si nu l-am 
sculat niciodată. Nu voiam să-i 
schimb cumva modul de gîndire. 

Am aşteptat. Am aflat apoi că a 
chinuit lumea cinematografică cu 
un așa-zis scenariu după ideea mea 
şi după stenograma emisiunii pe care 
i-o dădusem, scenariu care n-avea 
însă nimic comun nici cu ideea şi 
nici cu filmul. Specialiştii l-au respins 
și bine au făcut! Asa că din entuzias- 


mul lui pe ideea mea n-a ieşit nimic 
în etapa |, care durează de aproape 
un an. Probabil că entuziasmul se 
canalizase greșit: aici nu merge să 
iei premii pe scenarii de film care 
n-au fost făcute film. 

Nu l-am mai deranjat pe drama- 
turg, intrat în a doua perioadă de 
gestație. Nici el nu m-a deranjat, 
Recunosc sincer că nu m-aș fi supărat, 
dacă m-ar fi deranjat chiar şi dimi- 
neata. Dar v-am mai spus: eu nu 
mă pricep la dramaturgie. 

Uite așa ne creăm singuri greutăți, 
ca să avem pe urmă cu ce lupta 
„pe traseul noutátilor sortimentale", 
cum înțelept spunea un coleg de la 
radio, într-un opus consacrat vieţii 
noastre. Pentru că, stimate coautor 
entuziasmat, viața e o luptă. Nu? 


Alexandru STARK 


O perioadă aspră din activitateaile- 

gală a partidului,în care cea mai frec- 

Inema ventă ipostază a represiunii siguran- 
tei era moartea. „Şansa“ unei sin- 

gure posibilități dea greşi. Cea mai 

mică  imprudență, cea mai mică 


slăbiciune, putea costa viața întregului grup - 


de comuniști. De aici necesitatea unei orga- 
nizări ireprosabile a acțiunilor, un stadiu profe- 
sionist al luptei angajind forțele cele mai pregă- 
tite, mai perspicace. Este etapa dificilă pe care 
şi-au ales-o de evocat în scenariul lor Alexandru 
Siperco si Vladimir Popescu—Doreanu. Este și 
contribuţia lor originală în completarea tablou- 
lui cinematografic al eroismului lucid al acelor 
vremuri, 

Dacă „Străzile au amintiri“, „Canarul și visco- 
lul“ sau „Urmărirea“ isi plasau conflictele între 
grupa de utecisti $i rețeaua vastă de urmăritori 
al Sigurantei şi gestapoului, „Ceața“ mută cen- 
trul de greutate dramatică spre interiorul grupului 


Ilegalitate. Primejdie. 
. Moarte. 
Suspiciune, Încredere, 


Probleme de constiintá 
intr-un film de actiune 


clasicele ecuații criminalistice. În împrejurări is- 
torice capitale, „jocul“ de-a detectivul si vinova- 
tul capătă o miză morală covirsitoare; crima tră- 
dării nu mai e crima împotriva unui om oare- 


C NM 


O singură pedeapsă a trădării: moartea 


(Adela Mărculescu și Emmerich Schäffer) 


care acționează în jurul unui laborator clandestin 
ce produce explozibil. În grupul acesta — se 
sugerează — cineva a trădat făcîndu-se răspun- 
zător de uciderea cîtorva luptátori si periclitind în 
cont'nuare acţiunile celorlalți. Scenariul e con- 
struit strîns pe această tensiune continuă, pîndă 
abilă, tatonări reciproce, supozitii cînd infirmate, 
cînd certificate, ca într-un obişnuit polițist psiho- 
logic, pástrind rigorile și surprizele genului, des- 
fășurate însă într-un climat cu totul diferit față de 


12 


care, ci crima împotriva umanităţii, împotriva 
unui tel major: eliberarea țării. Intr-un asemenea 
context de aspru şi grav imperativ care cere eva- 
luarea şi reevaluarea fiecărui simpatizant intrat 
în mişcare, existăun pericol poate mai grav chiar 
decit trădarea, ne sugerează scenariul. Şi anume, 
crearea unei psihoze a suspiciunii, a neîncrederii 
ce-ar putea paraliza moralmente tot grupul, soc 
psihologic pe care contează foarte tare siguran- 
ta. Ea isi introduce în grup omul ei, nu numai 


E b Cu 
è : Didi = " 


pentru a contracara tentativele de sabotaj și 
a ajunge treptat pe filieră pînă la -centrul 
mişcării, dar şi pentru a semăna între tova- 
răşii de luptă îndoiala și panica. Acest dublu 
plan de acțiune psihologică: cîntărirea lucidă, 
circumspectă a fiecăruia, fără judecăți pripite, 
apriorice, prin demonstrarea aproape matematică 
a dovezilor trădării de către conducătorul gru- 
pului, profesorul (singurul, poate, în afara bă- 
nuielilor), iar pe de altă parte acumularea subte- 
rană a tensiunilor, răbufnirea unor omeneşti an- 
tipatii ori simpatil,slábiciuni fireşti pe care con- 
tează in filajul moral inamicul, dau o consistență 
dramatică sporită scenariului ,Cetei". Detaliile 
psihologice sînt bine marcate, jocul bănuielilor 
inteligent condus, motivările acțiunilor sînt lo- 
gice, nu forțate ca în atitea tentative autohtone 
ale genului, 

În această povestire, iscusit condusă siinchegatà 
dramaturgic, se simte experiența de viaţă a scrii- 
torului Alexandru Siperco, cunoscind istoria nu 
numai din manuale, ci şi dintr-o trăire efectivă a 
evenimentului. De aici o tratare a temei dinăun- 
tru, o încadrare a ei sensibilă și inteligentă în- 
tr-un univers uman şi geografic plin de culoare şi 
autenticitate, 


Paula — unul din personajele cele maicomplexe 


„ale partituriidramatice— „susţine “pînă la un punct 


cu abilitate, tehnica „bulgărelui de zăpadă“, a 
bănuielilor ce se string în trepte, demonstrate de 
ceilalți sau infirmate de ea. Surpriza finală a fil- 
mului e bine gindită dramaturgic, dar nu tot atit 
de bine susținută cirematografic: jocul se preci- 
pită, simplificîndu-se mult spre final, autorii îşi 
pierd eleganța de pînă atunci, lovesc repede si 
brutal, cam fără stil, le-aș reproşa. Distribuţia, 
în special cea de planul doi, impune otipolog'e va- 
riată şi bine valorificată în imagine. Există însă, 
în alegerea interpretului trădătorului (pe care, 
evident, dat fiind caracterul filmului, n-o să vi-l 
divulg) o marcare cam apăsat teatrală care, chiar 
dacă urmărită ca efect de către regizor, nu avan- 
tajează, cred, jocul surprizelor, tehnica scontată 
a misterelor. 


Interpretarea e sensibilă, nuanţată, se remar- 
că îndeosebi tontributia celor două actrițe, Maria 
Rotaru şi Adela Mărculescu. Maria Rotaru revine, 
după „Canarul şi viscolul“, cu o experienţă cine- 
matografică sporită, cu acea armonizare expre- 
sivă a gestului cu tăcerea, cu subtextul — maiim- 
portant uneori în film decit rostireareplicii, O 
simți pe tînăra „tehnică“ a profesorului într-o 
permanentă, prematură autocenzură impusă de 
situația ei specială, izbucnind o singură dată, co- 
pilăreşte, în durerea ei. Interpreta construiește 
o scenă autentică si totuși ușor ambiguă, joc difi- 
cil, dozat cu inteligență, cu finețe a sugestiei.În 
rolul Paulei, Adela Mărculescu aduce personaju- 
lui acea încărcătură dramatică necesară, dublată 
de o oboseală amară, de onotă malițioasă cînd se 
apără, acuzind (în discuția cu profesorul) si cu 
o nostalgie sentimentală, sinceră, în scenele cu 
Emmerich Schäffer. Acesta, egal pe tot parcursul 
filmului, cu un chip de o expresivitate cinemato- 
grafică insuficient valorif'catá de rolurile oferite 
în ultima vreme, nu depășește aici o anume con- 
venționalitate. Toma Dimitriu, interpretul pro- 
fesorului are, din păcate, o permarentă mască ri- 
gidă, o anume monotonie a uscăciuniiimpusă poa- 
te de „funcția“ personajului (cu mici „umanizări* 


în dimineaţa de după veghea din locuința de rezer- 
vă), dar o monotonie cred dictată mai ales de o 
anume concepție depăşită asupra „eroului pozitiv“. 
Mircea Anghelescu mi se pare marcat prea tare” 
de intenţia regizorului casá-si mai poată desfășura 
in vole partitura sa dramatică. Ne bucură apari- 
ţia — chiar si fugară — a actorului Liviu Ciulei 
şi aşteptăm cu nerăbdare revenirea substanțială a: 
regizorului în prim-planul peisajului nostru cine- 
matografic. Un adevărat „cap de film“, cu priviri 
ce trec „rampa“ (desi in postura unui personaj ne- 
gativ): Theo Partisch. O prezenţă lirică ce traver- 
sează numai cadrul, lásindu-ne o undă de nostal- 
gle, Vladimir Găitan. Impresioneazà vioiciunea 
dialogurilor, funcționalitatea lor expresivă în 
anumite momente. De reținut, pentru calitatea 
îngrijită a textului, şi numele redactorului: 
Roxana Gabrea. 


Filmul demarează captivant, pe un generic mon- 
tat nervos, ca un forspan, cu secvenţa de arestare 
a utecistiior surprinşi în acțiune. Arestaţii sînt 
purtați de-a lungul coridoarelor, protocol sinistru 
cu uşi ce se deschid spre moarte; aparatul se re- 
trage descoperind chipurile adolescenților mergind, 
spre execuție. Mișcările aparatului devin ascuțite, 
violente, pe verticală (operator Costache Ciubo- 
taru), în timp cetitlurile filmului curg pe orizon- 
tal, într-o interferență febrilă, un fel de geometrie 
a implacabilului, anuntind tragedia ce se pregă- 
teste. Execuţia se consumă repede, sec, cu 
un patetism reținut: tinerii sînt legati de stilp, 
obiectivul se identifică cu privirile lor încețoșate 
dinaintea morţii; peste trupurile ciuruite de gloan- 
te se aşterne liniștea spartă doar de vîntul aspru, 
de primăvară timpurie. Secvența se încheie pe 
zgomotul pasilor mărunți ai soldaţilor ce se în- 
depărtează, disciplinat, după ce și-au făcut con- 
stiincios ,datoria". E una din cele mai inspirate 
pagini ale filmului lucrat de regizorul Vladimir 
Popescu—Doreanu cu acuratețe profesionlá, cu 
măsură si iscusità dozare a efectelor, fără osten- 
tatie, cu calm şi eleganţă. Sunetul (Tiberiu Bor- 

- coman), prelucrarea lui dramatică în diversele 
situaţii tensionate ca si partitura muzicală (Geor- 
ge Grigoriu) reprezintă o reuşită a filmului. 

O mizanscenă funcţională, compoziții de cadru, 
mişcări de aparat sugestive, cite un fulger de bà- - 
nuială îndreptat prin transfocare rapidă asupra 
unuia sau altuia din personaje, ca un proiector - 
aprins şi repede stins, pentru ca bănuiala să con- 


tinue să planeze misterios. Se abuzează citeodată. - 


de deformarea fetelor privite prin vitrinele ma- 


gazinelor, alteori se filmează într-o lumină plată ^ 


(depozitul german), dind senzaţia unui construcţii 
de mucava pe platou la Buftea. Sint şi cîteva (pu- 
tine) neglijente de detaliu, cum ar fi două taxiuri 
în secyente diferite, purtind același număr. Nota 
dominantă a filmului este însă în general acura- 
tetea profesională şi Vladimir Popescu—Doreanu 
a făcut pași spectaculosi de la ultimele sale filme. 
A căpătat mai multă siguranţă, precizie a frază- 
rii ginematografice, specializindu-se în genul— 
destul de complicat — genul politisto-psihologic. . 
$i nu e puțin in contextul unei cinematografii 
care, datorită temelor din ce în ce mai complexe 
şi a sarcinilor de producție sporite, reclamă un 
profesionalism riguros şi ambițios. Casa de film _ 
nr.1,sub egida căreia s-a realizat „Ceaţa“, páseste 
cu dreptul în activitatea sa creatoare. 


Alice MÂNOIU - 


Producţie a Studiourilor cinematografice „Bu- 
curesti". Regia: Vladimir Popescu-Doreanu. Sce- 
nariul: Alexandru Siperco, Vladimir Popescu— 
Doreanu. Imaginea: Costache Ciubotaru. Muzica: 
George Grigoriu. Decoruri: Constantin Simionescu. 
Costume: Oltea lonescu. Cu: Toma Dimitriu, 
Adela Mărculescu, Emmerich Scháffer, Maria 
Rotaru, Mircea Anghelescu, Liviu Ciulei, Theo Par- 
tiscli, Vladimir -Găitan, Dinu lanculescu, Chiril 
Economu, Nicolae Praida. 


In numărul viitor: 


Faţă în faţă cu 
Vladimir Popescu-Doreanu, 
regizorul filmului Ceața” 


“Jubileul clubului „Rapid“ 


Cum poţi deveni rapidist 
fără a fi Fănuş Neagu 
si nici Tudorică 
cu trompeta 


„Ştiţi voi cine a făcut Rapidul?“ 
(Colea Răutu) 


lată un documentar utilitar: şi 

ocazional care emotioneazá şi con- 

vinge nu numai pe cei care au de- 

venit eroii săi, nu numai pe cei 

care au motive speciale să se lase 
emotionati. Nu sînt rapidist — ca 

Fănuş Neagu si nici ca Tudorică cu trom- 
peta. Personal sauggccelerat cu locuri re- 


zervate, cum ar zice semnatarul rubricii sportive | 


din „România literară“, tin cu Politehnica—lasi, 
acum în B, dar, la drept vorbind, nu cunosc la 
faţă pe niciunul dintre jucătorii ei, foști sau actu- 
ali, după cum, dacă sînt luat repede sau chiar mai 


încet, nu știu la ce club Joacă Nunweiller-1i, To- 
tus, această celebrare cinematografică a seml- 
centenarului clubului Rapid m-a cucerit, m-a 
făcut să găsesc, unde mă aşteptam mai puţin, 
vibrația unei pasluni reale, adică materia primă 
a oricărei arte. 4*9. 
Faptul în sine n-ar fi chiar atit de surprinzător 
$i nici din cale-afară de emotionant, fiindcă aceas- 
tă materie primă — pasiunea —e destul de răs- 
pInditá în natură şi societate. Emotia a început, 
poate, cînd l-am auzit pe Colea Răutu, care citeş- 
te comentariul filmului, zicînd: „Măi copii din 
Grant! Ştiţi voi cine a făcut Rapidul? L-au făcut 
doi strungari: Grigore Grigoriu şi Geza Ghinzer, 
într-o zi de iunie 1923...“ Acelaşi Colea Răutu, 
care a uzurpat pentru moment lunga domnie a 
crainlcilor. de profesle, apăruse în persoană în 
primul cadru al acestui neceremonios ceremonial, 
zicînd: „Dragi prieteni, mă numesc Colea Răutu, 
sînt actor de meserie, am fost desenator la calea 
ferată, în tinereţe, şi am 50 de ani... în slujba Ra- 
pidului..." Adevăratul personaj al acestui documen- 
tar devine astfel binecunoscutul nostru actor, cu 
datele sale personale, unele inedite, care se inter- 
pun între noi și clubul sportiv celebrat. Toată 
„obiectivitatea“ unanim atribuită genului pare să 
fie ignorată. Actorul vorbeşte la persoana întîi 
şi ne spune un fel de poveste care, nu putem să 
nu remarcăm, ia uneori oalură aproape fantezistă, 
ca naratiunile vinátoresti: „L-am ales pe primul 
preşedinte, maestrul Teofil Copaci, iar apoi am 
intrat într-o dughiană, lingă Podul Basarab şi 
am cumpărat vreo 20 de metri de pînză vişinie... 


- De ce visinie!" Fostul desenator de la calea ferată 


devenit actor şi acum crainic de documentar îşi 
plimbă indiscret privirea peste imaginile de arhi- 
vă filmate cu ani și decenii în urmă, si tot el pare 
să organizeze, subiectiv, materialul filmat azi, Ast- 
fel, surprinde o sportivă scotindu-si treningu] inlar- 
tă-mă, loana Luţă. Îţi mulțumesc. Ce mult mi-a 
plăcut loana! Ca să vezi cum trec anii!..." Alteori 
ne cheamă la ordine: „Și acum, linişte! Joacă Ra- 
pid cel Mare. Rapidul lui Horațiu, al lui Drăgan, 
al lui Plocon... Să trăieşti, Horatiule, murito- 
rii te salută!“ După cum ştie să suridă sau să fie 
liric, crainicul creează momente de suspens : ,Si-a- 
cum, vă rog, puțină atenţie. Sîntem la Ploieşti 
în 1967. Jucáfn cu Petrolul. Peste citeva secunde 


vom fi campioniai României“. Si tot el își atribuie, . 


patetic şi la fel de subiectiv, ultimul cuvint, 
„Trage Neagu. Victorie! Flutură mereu frumoasele 
noastre steaguri visiniil", " 


În spatele acestui comentariu se ascunde, cu 


o încurajatoare şi binefăcătoare modestie, loan 
Chirilă, care a renunțat să-şi mai citească el însuși 
textul. lar în spatele întregului film se află regi- 
zorul Eugen Popita, unul dintre rarii nostri regi- 
zori documentarişti — şi nu numai documenta- 


risti — pentru care cuvintele şi muzica nu sînt . 


niciodată o explicitare sau o ilustrare tautologică 


„a imaginii. Voluptatea cu care regizorul urmăreşte 


dublul contrapunct cuvint-imagine-muzicá, func- 


tionalitatea distinctă a fiecărui element, dau fH- ~ 


mului pulsul său vital. Cuvintele, muzica, imagi- 
nea se colorează şi se potenteazá reciproc, liris» 
mul e temperat de simţul umorului, banalitatea 
faptelor e transfigurată de sinceritatea confesiu- 
nii, patetismul e coborit pe pümint prin insoli- 


tul imaginilor surprinse pe stadioane. Este teh- ` 


nica prin care cineastul ridică materia primă co- 


mună la nivelul de elocventá a artei. Ar fi salu- - 
tar ca tematica sportivă — de importanţă sporită 


astăzi, în sistemul nostru educațional — ca și ce- 
lelalte filme utilitare sau ocazionale,să se realizeze 
totdeauna sub semnul unei asemenea pasiuni 
innobilate de talent, de dăruire, de simt al ráspun- 
derii. 

Valerian SAVA 


Producţie a studiourilor „Alexandru Sahia". Re- 

gia şi scenariul: Eugen Popiţa. Comentariul: loan 

Chirilă. Crainic: Colea Răutu. Imaginea: Constan - 
tin Teodorescu, Vasile Niţu, Carol Kovacs. 


Pad 


[o 


OCA noastră, 


PRODUCTIE A STUDIOUL) CINEMATOGRAF BUCURESTI 


PUTEREA SI ADEVARUL 


deci ~ + un 
film. poli itic? Dar „Cru 
cisátorul Potemkin" 
(1925), de Eisenstein? Sau „Greva“ 
(1924), sau „Octombrie” (1927) ale 
aceluiaşi? Dar „Dictatorul” (1940) 
de Chaplin? 

Ce s-ar putea aşadar înțelege 
nu ar fi decit să privim acea 
tă listă, aparent întimplător 
tuită, care îşi are însă tîlcul ei? 

o Întîi că film politi c (în accepţia 

mai fagi sau mai riguroasă a expre- 
siei) s-a făcut dintotdeauna de cînd 
există cinematograful (priviţi din 
nou anii înscrişi în paranteze în drep- 
tul fiecărui titlu). 


> 


alcá- 


aluziv f ne 
a unui film istoric 
tá") realizat mijloace 
de f se [ 
CISI 
figurează f 


de actualitate le 


te novator til 
n od € ^xXDI 
avangarc pentr 
+ f £ 5 [ 


media politică, cu tentă tiricá Intr-adevár, s-au făcut 

pamfletará una filme politice, de atitudi 
Aceste două observaţii merită a fi reacție imediată vizavi de ever 

dezvoltate. tele social-politice majore ale 


„clasa muncitoare 
paradis” 


merge in 


“La classe ouyriére va su Paradis” 


Filmul politie de aetualitate, 
iatá marea sansá 
a cinematografiei românești 


dee n 


Opțiunea, subiect politic („Despre o anume fericire“) 


dintotdea 
e, de 
en- 


unt 


epoci, Numai cá 
numărul acestor pelicule nu a fost 
atît de mare, într-o perioadă foarte 

tă de timp (cîțiva ani); niciodată 


niciodată ca azi, 


ca azi producția de filme de atitu- 
dine nu s-a desfășurat într-un ritm 
atît de constant și nu a ocupat o 


arie atît de lar 


gă, geogr afic vorbind. 
Într-un cuvint, niciodată cinemato« 
graful nu a cunoscut o politizare de 


anvergura ele care îl defineşte azi. 


BEAVER ; ORPS ORE PA 02 E us ERES 
Nimic din ceea ce e omenesc 
FEN SUNRISE RTT CUT DCUM CI sa nt 
De bánuit este faptul cá realitatea 
5 politizat spectaculos în 


strávec punere 
cá om n d intá 
politică. „Expe secol, 
care a purtat civ i prin 
două războaie mondiale ale căror 


consecințe sînt departe de a se fi 


epu diversificarea, sporirea. şi 
complicarea extraordinară. pe care 
le-au la nivel mondial, în 


cunoscut, 
cepînd doua jumătate a secolu- 
i, f ele politice; deschiderea 
ertiginoasá pe care, în aceeași pe- 
rioadá de timp, a cunoscut-o ter- 
| de politic, deschidere care 
acest concept să acopere, 
în conţinut, o zonă extraordinar de 
largă, de „faptu decupat 
din cotidi pînă la evenimentul in 
ternation diplomatic propriu 
mass-media" 


cu a 


iut 
ul, 


tace ca azi 


divers" 


i ur 
! tot în ace np, 
acilitind rapidă 

politicul ub toate aspectele sale, 
în cele mai largi pături ale societá 
ţii —iatăo sumă de date obiective 
concurat nu numai la transfor 
X în ce! mai poli- 


> istoriei, dar si la 
vă, integrală, con 
ile virtuale, a in 


Curentul . 
na FNIT MU SPICE SR RISE” DTA 
Este de mirare, in aceste condiţii, 
cà filmul, arta care (dacá nu socotim 
și televiziunea o artă) cunoaște im- 
pactul ce! mai direct cu realitatea 


imediată, a politizat, la rîndul sáu, 
masiv şi ctaculos? Dacă istoria 
cinematografului a înregistrat la di- 


verse epoci o sear 
de atitudine, ab 
bi cu deplină 


ă de filme politice, 
Stazi se poate vor- 
indreptátire, de o di- 


rectie, de un curent cinematografic 
numit filmul politic, Înd tálirea 
o oferă, cum spuneam, abundența 
(s! cantitati mai ales calita- 


tivà) organizat, 
istema pe ca C ijgle azi 
producția de filme politice. A fost 


chestiune de 


toria cinematografului. Exp 
ă, prir 
atograful rás 
respunde) în acest mo 


in faptul c directia 


tic, ciner 


punde (și co 


ment la modul ideal imperativelor 
realități In sprijinu! ideii de total 
€ C problemat epocii pe 


oca noastră, 


ilte formule de importanţă (pentr 


4 Ogra 3 
artă prin filmele sale politice, mi e e e . e ) ma ști variantele- sau căile 
vine și observaţia că adesea grani- Principalul imperativ al momentului : indare), descifrabile în actuala 
tele acestea ale artei sint deliberat productie de filme polit le ati- 
interferente cu realul: cineastii ac fil li * f Bg 
$ tudine, de angajâment: 
tori și regizori nu se mulțumesc să me po liice e d ngaj "P 
; 1 : form ilustrată p i 
facă politică numai în si prin fi! | z a ily - 
ale Ic ci multi dintr simt nevoiz | amblul c T y tările 
mele lor, ci multi dintre ei simt nevoia pe teme de actualitate ări 
angajamentulu oncret şi fac poli- cialiste, de scoala c itograficá 
ticá și în realitate. Exemplele sint »ietică. Ea 7 e filn po 
prea cunoscute pentru a le mai rea- ice, filme le ngajar 
minti (despre cîte a fost ba în le atitud i de 
număr trecut al revistei) propie à 
t Uc e D ac „vis 
(un exe | | ea 2 


Temeri văzut 10 
teva nti). Izbitoa ; pec 
Cu două luni în urmá, 1 -un text izul acestor e este at 
de circulatie ă (Mesajul Inst ife ele o dà, 1 | 
tutulu terr | de Teatru terii, umanului. Èy n aceste pe 


O clád ra f icasca Decitică 
9 există 1DO tormula ancso 
dacă se poate spune aga. lancso face 


prilejul celei 
a teatrului), L . der 
gea perisabilitatea acelor produse ar- 
tistice ca! e prezintă sub formă de 
spectacol, spunînd 


e 


particularitatea fiecărei re- iri, pe dialectica foricá 
prezentatii teatrale, de a nu fi ni- ventelor d : pe 
ciodată egală cu ea însăși, riscul de !fabetul defunctulu 


însă poten- 


tat într-o formulă independentă, 


deteriorare la care reprezentațiile 
sînt expuse de îndată după „pre- 
mieră' si care -mă innebuneste si 
mă înspăimintă (..) mă face să mi 
gîndesc cu uşurare la versiunea de- 
finitivă şi imuabilă a filmului (...)". 

Intr-adevăr, filmul, ca spectacol, are 
| vă şi imuabilă, dar 
fi nu numai mo- 
cum în contex- 
talian), ci și 


j este tulbu- 

nea asupra reâ- 

X ire O O azi filmele 
calitate de documente 

pocii te „definitivă“. Pentru 

i, aceste momente cînd cinemato- 
gra ) f n ) Imu! po- 
lit 1 i p i a Că 
pacită r I C 


à 5 
că această mărturie a lui e definiti- 
vă, îi j nu. poate fi modifi- 
cata, i ilti pu 'ventualele 
1 int | ve. Chip 
de a sp f po 
tiz j teratură) dintre 
er tc iZzi, piuteste ot i da - 


bilá responsabilitate 


FRE, AIE C XPLORE. AP, Dalee SC PIER X 
Alfabetul 


P 1 Hr )Dser t i 
in putul acestor nser ) te 
div | Filmul politic-omagiu („Ceaţa“) 


te pub nediat cu „documentara pr 
gindu T j de vedere a &fortul deaimpunes 
politice * ç | acest gen de filme (d ratia de „pe viu", „în direct" 


5 1 s , ~- : "S [2 
eco d ora a! tat numai pe cele tea toate vin direct în prelungirea ele caractere senate destu 
f [d C 1 1 c^? 4 E - e c ? a A 
Mica Z 1 noi) g 1 neorealismului, sint, peste an! ) apása iniheist, intr- vint 
teptat ent, proce sau à i ind ecintele s îștigui lui, Sigur, pr tradițional: Í 3 sens 
2 acut pe viu", de „îr cedeele t n i al termenului), în stare să acopere 
d j t siv ål ita abil folosite, | nd oruden oate uf (ve i t 
S J enilor. U Gavras, ca sá dar acestea i à : r recedente: ,Filiera") 
dau decit g It exemplu, o Principalul il aptul că UI GASEMEBE C OEDIP ENS INC MINOR Sa 
G trează brio, la rîndul său b trun- momer al. istorie 
i e v E eflorescen! film f tic 
Li j bit > ESD CRAII TE L A EROT T 
a tá, e are i b Pent eraful! no 
£ í la fe de p t a fost conside á 
ti ea mat! IO stă A 
Agevă ad y 
pub 1 4 ! 5 
e | ! polit Omar 
cument, a X a B ) à 
I trar e direct ct ea au exp at n at 
ce pute: tá A 1 4 e e ip " e, n-as sp ^ 1 
im politic trata | fost primul it d | punct 
je italie îr i e Je vedere, deoarece altfel ar însemna 
per Ale > O $ 1:3 fost. în morgen! SEE ca 
tutti i 
a C Mat a singurul. Dar, e 
ALLL gar 
ac f in "no a ales ain 3 eced d 
na » le C; Y D p t ja a 
Salvatore G ino | " 
"S De i 
meste", etc. Índeobste expresia à 2> 


(epoca noastră, 


filmul. 
artă 


politică 


f 


nu fusese, ci înainte, un excep- 
tional film de atitudine, o peliculă 
politică în felul ei? Şi continuînd să 
privim retrospectiv, cinematograful 
nostru nu a mai produs, oare, pînă 
anul trecut, o sumă de alte filme 


an 


"M : [ 
" si la „Pro alb", la „Cartie- 
eliei" si la ,Serata", la „Lu- 


Filmul politic-docurgent („Bătălia pentru Alger“) 


cineclub 
OS IEAI 


că na d n 
nema turii noast 
lezvoltarea 


Totuși nu 


Arii 


clubur 


te punctele 
organizare. Mai întîi 


mulatá și, mai ales, des 
local. Astfel, faptul că cine 


expiică în bună măsură re 
le-au obținut. Dacă cineci 
realizat, la rîndul său, 1 
multe filme cecît în pre: 
datorează sprijinului obti 
la foru 


bul 


jinul obținut pe plan local, plus 


pot lace mi 


16 


> actuale ale cul- 
natografice este 
de cineamatorl. 
-ar putea 
se dezvoltă 


activitate și de 
observám că a- 
ceastá dezvoltare are loc intr-un mod inegal si 
la niveluri diferite, 1n functie de experienta acu- 
inu! obținut pe plan 
uburile din Timişoara 
au o experienţă cóntinuá și constantă de 15 ani, 

- zultatele bune pe care 


1 ultimii doi ar 
ntii opt ani, aceasta se 
ut în ultimul timp de 
ile responsabile. ale uzinei pentru achizi- 
tionarea de aparate, pentru crearea condiţiilor 
necesare activității cinectubului. Experiența, spri- 
ufletul" nostru, 


Lumea aşteaptă să ne cunoască 
prin filme actuale şi politice, 


Filmele ,,drágute", doar drăguţe, 
nu mai impresionează pe nimeni 


peni 29" şi la „Facerea lumii”, la 
„Străzile au amintiri“ si la ,,Stráinul", 
la „Valurile Dunării“ si la „Patru pași 
de infinit”, etc., etc. Am putea mer- 
ge în felul acesta cu exemplele îna- 
poi în timp pînă la „Răsună valea” 
(1949). 

Ceea ce a vrut așadar să exprime 
formularea: „primul: film politic”, 
aplicată „Puterii...”, a fost probabil 
altceva, şi anume senzaţia de cóm- 


spune că 


t din toa- 


noastre a 


: 14 
i, Mult m 


O comisie 
pentru cinecluburi 


fără cineclubisti 
şi o mulţime de „sufietişti“ 
lăsaţi uitării 


Si totuși... Cinecluburile au nevoie de mal mult. 
Ele au nevoie, printre alte! 
todologică sistematicá. 

lată de ce propun, cel puţin ca o soluție tranzi- 
torie, reorganizarea Comisiei pentru cinecluburi 
a Asociației Cineaştilor, eventual transformarea ei Mt 


pletá, de deplină adecvare a reali- 
zării la noțiune. Într-adevăr, „Pute- 
rea și Adevărul” ilustrează ideea de 
film politic românesc, în cel mal 
complex sens al ei. 

Se pune însă, în acest punct al 
discuţiei, o întrebare: de ce abia 
«Puterea și Adevărul“ și nu vreuna 
din anterioarele pelicule amintite 
a fost considerat filmul politic ro- 


mânesc în deplinul înțeles a! cuvin- 
tului? 

9 in primul rînd, probabil, pen- 
tru că ,Puterea..." — spre deosebire 
de celelalte pelicule — aapărut exact 
în momentul cînd era acut resim- 
titá nevoia de a face să rásune în 
contextul mondial al fimului politic 
glasul cinematografului nostru. Era 
nevoie, altfel spus, de o sincroni- 
zare cu un fenomen de amploare și 
de circulație și „Puterea...“ a reall- 
zat această sincronizare. 

€ în al doilea rînd, pentru că 
subiectul „Puterii...“ a fost, în com- 
paratie cu subiectele celorlalte fil- 
me amintite, cel dintii subiect de film 
românesc exclusiv și complex poli«3 
tic. 

Revenind la problema mai generală 
a creaţiei de film de atitudine, de 
film politic în cinematograful . nos- 
tru, şi privind din nou titlurile amin- 
tite (care sînt printre cele mai im- 
portante din ultimii 10—15- anl), 


Îi i —À— ——MO—mÜá—À ia na as eh e 


Filmul politic-anchetă (,Z^) 


un numar 


e, de o îndrumare me- 


într-o Séctie a cinecluburilor, care să cuprindă și 


Drezentanti al 


unor cinecluburi. „Oricum, existența unei „Comisii 
pentru cinecluburi" fără.. 
pare tocmál normală. În ceea ce ne privește, re- ` 
simțim acut lipsa unui sprijin calificat din partea 

cineastilor profesionişti, 
dologică de 


cineclubişti nu mi se 


entru orientarea meto- 


specialitate, pe plan productiv si 
cultural, în îndrumarea activității de creație si 
tehnice, în străcturarea scenariilor și a 
în alegerea gelurilor și soluțiilor celor mâi acce- 
sibile, mai potiivite și mai eficiente 
Aceastá îndrumare metodologicá de spec 
şi colaborarea 
cu cineamatorii h-ar afecta și n-ar împiedica cîtuși 
de puţin îndep 
desfășurare a r 
cluburile le au c 
de pionieri. Dim 
pentru îndeplin 
carea întregii a 
treaptă superio 


melor, 


alitate 
ganizată a Asociaţiei cineastilor 


jnirea sarcinilor curente si buna 
orturilor directe pe care cine- 
organizatiile sindicale, de UTC sau 
otrivá, s-ar crea conditii mai bune 
ea acestor sarcini, pentru ridi- 
ivităţi a cinecluburilor pe e 


Romeo ILIESCU 
a ne | uzinei „Vulcan* 
București 


pe ecrane 


(episoadele, IV si V) 

incheie epopeea  dedi- 

catá celui de-al doilea 

război mondial în 
stilul documentarului, reconstituind 
cronica acelor zile tragice de umilin- 
tà și lacrimi, de luptă si sacrificiu din 
istoria secolului XX. Urmărind ope 
rațiile ofensive ale .armatei sovie 
tice în perioada ianuarie-mai 1945, 
de la eliberarea Poloniei pină- la 
înălțarea steagului victorios asupra 
Reichstag-ului, deci a ultimelor cinci 
luni de război, realizatorii au folo 
sit un imens material documentar 
de pe cimpul de luptă, ca şi din cu- 
lisele războiului, purtindu-ne din 
cabinetul lui Stalin în bunker-ul 
lui Hitler, de la conferinţa de la 
Yalta pină la clipa capitulării necon 
ditionate a Germaniei naziste. Răz 
boiul antifascist, școală a bărbăţiei 
și a curajului, a abnegatiei si a sacri- 
ficiului de sine, ne-a fost arătat ast 
fel în multe filme, dar niciunul din 
ele nu ne-a introdus cu atît interes 
în mijlocul statelor-majore, al stra- 
tegiilor militare, acolo unde se ho 
tărăşte destinul luptei. Eroul ul 
timelor două episoade, ca și al 


E e a dace 


celorlalte, nu este în primul rînd 
un om, ci o idee, ideea eliberării 
popoarelor asuprite de nazism, Con- 
flictul nu izbucnește între două per- 
sonaje, ci între două lumi, între două 
ideologii, între lumină şi întuneric, 
între umanism şi barbarie. 
Regizorul furi Ozerov intercaleză 
si in ultimele două episoade citeva 
scurte povestiri, care nu tin neapă- 
rat de front, și care urmăresc să pre- 
zinte la scara omului si nu la scara 
eroismului pe cei ce au purtat răz 
boiul și l-au cîştigat. Căpitanul Tve- 
taev, infirmiera Zoia, ofiţerul polo- 
nez, generalul Jukov sint surprinși 
și nu numai ei —în ceea ce au 
mai omenesc, mai cald, mal vibrant. 
După obositoare consfătuiri de stat 
major, un general cîntă nostalgic 
la acordeon, o grupă de tanchisti 
se minunează de vietátile grădini! 
zoologice, în care, de fapt, sint re: 
fugiati inamicii... Episoade comice 
alternează cu cele tragice, episoade 
lirice cu cele dramatice — contri- 
buind la realizarea unui tablou veri- 
dic al războiului, Alternarea episoa- 
delor-document cu cele jucate, a 
secventelor alb-negru cu cele color, 
a uriaselor desfășurări de trupe cu 
d'scutiile purtate în inaltele comanda- 


Eliberarea 


[ „Bătălia pentru Ber- 
lin“ şi „Ultimul asalt", 


mente militare urmărește un unic 
şi generos leit-motiv: lupta pentru 
eliberare a popoarelor de sub co- 
tropirea fascistă, 

Cu maturitate artistică, documen- 
tat pină la exces, fără a fi însă di. 
dactic, sigur în selectarea detalii. 
lor semnificative, dispunind de o 
echipă experimentată, supusă unui 
greu si îndelungat examen —regi- 
zorul luri Orezov a realizat un film 
strălucit, 

Fostul combatant Ozerov a de- 
dicat acest imn cinematografic ce- 
lor 20 de milioane de tovarăși de 
luptă, căzuți pe cîmpul de onoare. 
Si ce omagiu putea fi mai emotio- 
nant decit acesta, acum cînd, la înce- 
putul lunii mai, se sărbătoresc 28 de 
ani de la Victorie? 


lulian GEORGESCU 


Producție a studioului Mosfilm. 
Regia: luri Ozerov. Scenariul: luri 
Bondarev, Oskar Kurganov, luri 
Ozerov. Imaginea: Igor Slabnevici. 
Cu: Mihail Ulianov, Vasili Suskin, 
Nikolai Olialin, Larisa Golubkina. 
Film distins cu premiul Lenin 1972. 


Cineaști — soldati 


Q luri Ozerov s-a înrolat 
in războlul antifascist ca sol- 
dat și a sfîrşit războiul cu grad 
de comandant @ Asistentul de 
regie luli Kun a fost reporter 
de război și filmul său despre 
eliberarea Budapestei a fost 
premiat în 1945 Alexandr 
Miagkov — scenograful fil- 
mului — a făcut războiul ca 
infanterist @ Scriitorul luri 
Bondarev, coscenarist, a fost 
de asemenea înrolat în armata 
sovietică e Oskar Kurganov 
a făcut războlul, din prima 
pînă fn ultima zi @ Redac- 
torul filmului, Grigori Maria- 
mov, este $i el un fost coma 
batant. 


Ozerov despre 
„Eliberarea“: 


Să nu ultăm că mai bine 
de un sfert de secol s-a scurs 
de la cucerirea Berlinului 
şi că o întreagă generație 
de tineri a crescut fără să cu- 
noască războlul. Tinerii află 
despre războlul nostru de 
eliberare din poveştile pă- 
rintilor. Am vrut să arătăm 
milioanelor de spectatori cum 
s-a desfășurat acest război şi, 
în special, cum a fost cîştigat. 
Am vrut să-i arătăm pe toți 
cei care au participat la răz- 
boiul de eliberare şi de ase- 
menea să arătăm că duşmanii 
noștri au fost și inteligenţi 
si puternici. Însuşi maresalul 
Jukov a scris în memoriile 
sale: „Nu ne putem face 
intotdeauna o idee exactă 
asupra dușmanului, cît de 
prevăzător, de experimentat 
şi de puternic a fost el. Am 
avut de înfruntat o armată 
care cucerise aproape toată 
Europa şi care a cunoscut 
primele înfr îngeri pe pămîntul 
sovietic“, 


Omagiu celor căzuţi 
(Nikolai Olialin) 


Seria l-a: 


„Arcul de foc“ 


€ Bătălia de la Kursk din 
5—9 iulie 1943, care contracarea- 
zà operatiunea armatelor fasciste, 
„Citadela“, al cărui scop era să în- 
cercuiască Moscova. & Tancurile 
Tiger ale armatei de şoc ale ge- 
neralului Model încearcă să stră- 
pungă liniile de apărare sovie- 
tice. Mareșalul Jukov ordonă în- 
ceperea ofensivei armatei so- 
vietice. @ La 11 iulie, tancurile 
sovietice se angajează într-o bă- 
tălie dramatică pe intregul?front 
al Voronejului. & Victoria e de- 
terminată de armata a V-a de 
tancuri, rezerva fortelor de soc 
ale armatei sovietice. @ După 
bătălia de la Stalingrad din 
februarie 1943, victoria de la 
Kursk, cea mai mare bătălie de 
blindate din istorie, marchează 
cotitura decisivă în desfășurarea 
războiului. 


Seria II-a: 
„Străpungerea“ 


€ Urmărește evenimentele 


frontului 
doua 
cind a fost declanșată ofensiva 


din a 
1943, 


antihitlerist 
jumătate a anului 


generală împotriva armatelor 
hitleriste. & În Polonia, pa- 
trioții polonezi Intensifică miş- 
carea de rezistență şi actele 
de sabotaj împotriva ocupan. 
tilor. & În Italia, în urma lovi- 
turii de stat din 25 iulie 1943, 
Mussolini e silit să demisioneze. 
La 12 septembrie, la Gran Sasso, 
parașutiștii germani conduși de 
Skorzeny îl răpesc pe Duce. 
Q Pe frontul de est, armata ro- 
sie eliberează oraşele Orel si 
Harkov si se pregăteşte pentru 
trecerea Niprului. & La 6 nolem- 
brie armata 38-a eliberează Kiev- 
ul. @ Între 28 noiembrie si 1 
decembrie 1943 are loc la Tehe- 
ran conferinţa şefilor de stat 
ai S.U.A., Anglia, U.R.S.S. 


Seria lll-a: 
„Direcţia loviturii...“ 


@ Evocă etapele operațiunii 
„Bagration“ a armatei sovietice. 
@ La Kremlin, în prezenţa lui 
Stalin, statul major expune pla- 
nul campaniei din vara anului 


Scoala bárbátiei, scoala curajului 
(Larisa Golubkina în ,Eliberarea*) 


pe scurt 


despre: 


demie cR o a IRONIA S M e RE OPINE TONES n 
Eolomea 


Coproductie a studiourilor din 
R.D. Germană, URSS şi R.P. Bul 
garia. Regio: Hermann Zachoche. 
Scenariul: Angel Wagenstein. Ima- 
ginea: Gunther Jaenthe. Cu: Cox 
Habbema, Ivan Andonov, Vsevolod 
Sansév, Rolf Hoppe, Petar Slabakov. 


Mec RR FRENTIU TORT LA CIONES rpg 

Aventuri interspatiale cu nave dis- 
párute, locuitori ai Terrei rătăcind 
la distante de ani lumină, cu roboți 
programati să distrugă. Fragment 
dintr-un serial non-stop al povesti- 
lor stiintifico-fantastice în care Savo- 
narola, Copernic, Gagarin si Arm- 
strong par. despărțiți, în eternitate, 
doar de o clipă. i 

Dar oamenii rămîn aceiași. Devo- 
rati de patimi, rivalități, gata să $e 
sacrifice pentru o idee, gata să se 


dăruiască unei iubiri. Şi totuşi, ma- 
chetele de carton și personajele, 
costumate și coafate strident după 
ultima modă, opresc visul către 
alte galaxii. 

f Simona DARIE 


Acea pisică 
blestemată 


Producție „Walt Disney”. Re- 
gla: Robert Stevenson. Scenariul: 
M. si G. Gordon, Bill Walsh. /mogi- 
nea: Edward Colman. Muzica: Bob 
Brunner. Cu: Hayley Mills, Dean 
enes, Dorothy Provine, Roddy 

cDowall, Neville Brand, Elsa 
Lanchester, William Demarest, Frank 
Gorshin, Richar Eastham 
„Pe PET ERE TEY EEPE ERE EOD TS 2 

Acest film pare un remake sau 
varianta cu actori a unui desen anl- 
mat al Casei Disney. Eroul principal 
€ 9 pisică ai cărei parteneri clasici — 
ctinii şi goarecli — au fost înlocuiţi 
cu alţii, care au chip $i halne umane, 
dar care se află într-un transparent 


1944. & Prima etapă a opera- 
iunii Bagration începe în Bielo- 
rusia si se închele cu infringerea 
inamicului în regiunea Vitebsk. 
€ Reugita operației a provocat 
distrugerea grupului de armate 
hitleriste „Centru“, punind ca- 
păt rezistenţei organizate a fas- 
ciştilor pe frontul de est. @ O- 
biectivul etapei urmátoare este 
eliberarea Poloniei. În iulie 1944 
trupele sovietice trec Bugul de 
vest si graniţa Poloniei. & În vest 
se deschide cel de al doilea front. 
La 6 lunile 1944, forțele aliate 
debarcă în nordul Franței, pe 
coasta Normandiei. @ La Ber- 
lin, un grup de ofițeri pune la 
cale înlăturarea lui Hitler şi ca- 
pitularea Germaniei. Atentatul 
generalilor are loc sub denumirea 
„Operațiunea Walkiria“. Colone- 
lul Stauffenberg este desemnat 
să-l suprime pe Führer la 20 iulie 


1944. Atentatul nu reuşeşte, 
participanţii complotului sînt 
împuşcaţi. 


Seria IV-a: 
„Berlin“ 


€ La 17 ianuarie 1945, trupele 


pe ecrane 


armatei l-a poloneze eliberează 
Varşovia. @ Mareșalul Jukov se 
află la 60 de km de Berlin. e 
Contraofensiva hitleristă în re- 
glunea Pomeraniei este zădărni- 
cită de marșul armatei roşii. 
@ Între 4—11 februarie, are 
loc conferința de la Yalta 
(Churchill, Stalin, Roosevelt). 
e La 25 aprilie, tancurile 
sovietice intră în Potsdam. 


Seria V-a: 
„Ultimul asalt“ 


€ Luptele din metroul ber- 
linez. 4 Hitler ordonă. des- 
chiderea barajelor pentru ainun- 
da subteranele. @ Trupele sovie- 
tice ajung în centrul Berlinului. 
Sergentii Kantaria şi EgoroY 
înalță steagul Victoriei pe cupola 
Reichstagului. & La 30 aprilie Hit- 
ler, Eva Braun şi Goebbels se si- 
nucid. @ La 8 mai, garnizoana ger- 
mană din capitala celui de al 3-lea 
Reich capituleazá. & Mareșalul 
Jukov dà ordinul de încetare a 
focului. [n Europa, cel de al doilea 
rázboi mondial a incetat. 


"O conferință istorică 
(Teheran, 1943) 


paralelism cu partenerii consacrati. 
Paralelismul ni-l sugerează chiar 
tipurile de actori aleși, mimica, gri- 
masele şi interpretarea care le-au 
fost imprimate. Schema naraţiunii 
animate devine astfel lesne de re- 
cunoscut sub travesti. Dacă filmul 
ar fi rămas un desen animat, lungimea 
s-ar fi redus considerabil, iar umorul 
implicat ar fi fost mai vivace pentru 
că gagurile se înserează mai greu în 
mașina complicată a unui film cu 
actori. Totuși, ceva din farmecul 
traditional al genului supraviețuiește 
acestui dificil transplant. 

Val. S. 


Ld 

v ^ . sp... 

Bătr înii bandiți 
Producție a studioului 
Regia: Eldar Riazanov. Scenariul: 
E. Braghinski, E. Riazanov. /magi 
nea: G. Abramian, N. Nemoliaev. 
Cu: luri Nikulin, Evgheni Evstig 
neey, Olga  Aroseva, Gheorghi 


Burkov, Andrei Mironov, V. Vladi- 
mirova, l. Belov. 


Doi bătrîni aflați în pragul pensio- 
nării se decid să fure un Rembrandt 


Mosfilm. 


din muzeul orașului, în plină zi şi, 
spre propria lor surpriză, reu- 
gesc. !sprava bătrinilor ,banditi" 
are o foarte omenească explicaţie: 
în pragul unei senectuti ameninţată 
de singurătate și monotonie, doi 
respectabili funcționari se întorc, 
pentru o clipă, în lumea copilăriei, 
comitind o „șotie”" fabuloasă, 

Amintind de sarcasmul lui Ilf și 
Petrov, temperat însă de o blindete 
a umorului, străină autorilor celor 
„Douăsprezece scaune“, filmul aces- 
ta este, dag&.se-poate spune așa, e 
„sătiră duioasá". 

Un comic agreabil, uneori diluat, 
beneficiază în afara unor excelenți 
interpreți de o atentă analiză psiho- 
logică a comportamentului uman în 
situații „dramatice“, de ştiinţa con- 
struirii ambianţelor, înserînd, cind 
și cînd, secvenţe „onir ce paro- 
diază un anume sti] cinematografic 
„modern“, „Bătrînii bandiți“ reu- 
geste mai mult decit onorab!| să 
construiască, pe un pretext, burlesc, 
à comedie tristă, peste care adie, 
vag, un abur cehovian. 


Petre RADO 


19 


pe ecrane 


oid 


A fi astăzi polițist, 
intr-un oraș ca Los An 
) geles, este o aventură, 
unde moartea îşi face 
apariţia cu o frecven- 
tá îngrijorătoare. De- 
l;incventii sint aici periculoși ca scor- 
pionii, faună sinistră a nopţilor co- 
lorate si pustii de pe marile artere, 
specimene cu priviri rătăcite, vie- 
tuind si pindind in crevasele de as- 
falt ale orașului. Reflexele lor sint 
năycite de droguri și degetul apasă 
pe trăgaci, rapid, fără ezitare. Hoti, 
derb&dei, psihopați, anormali, ga- 
ma p&sibilelor” intilniri- ale politis- 
tului este sub semnul coșmarului. 

Regizorul Richard Fleischer (,Vi- 
kingll!, ,, Calàtorfe fantastică", „20.000 
de léghe sub mări“) încearcă să zu- 
grăvească portretul-robot al acestor 
eroi anonimi îmbrăcaţi în uniforme, 
care cutreieră orașul în patrule auto 
' de rutină, fiind de multe ori adevărate 
ținte mişcătoare pentru răufăcători. 
Meseria e singulară şi îl înstrăinea- 
ză cu timpul pe omul ordinii de cei- 


D. 


lali, lăsînd, dincolo de uniformă, 
urme adinci în psihicul său. Nu seîn- 
telege decit cu semenii săi în uni- 
formă, ceilalți sint o lume rece şi 
străină („cum să te laşi ucis, ca să 
prinzi nişte găinari?' — îi spune 
soția tinárului polițist —şi-l pă- 
răsește), Această continuă vină- 
toare in jungla orașului mar- 
chează cu asprimea epuizării sufleteşti 
pe cei ce i se consacră. Pină la ur- 
mă, singurătatea si izolarea sint 
prețul plătit atitor riscuri şi sacri- 
ficii. 

Fleischer nu e un începător. De- 
cupajul său este alert, psihologia 
personajelor fără greșeală. De la 
George C. Scott sau Stacy Keath 
(interpreții principali, de mare clasă), 
pină la ultimul figurant, de fa prima 
la ultima întîmplare, cineastul reu- 
geste să fie adevărat, moment de 
moment, chip după chip, evocind 
forfota crepusculară a orașului. 

Ar trebui amintită muzica lui QuIn- 
cy Jones, abia ghicită sau explozivă, 
insotind cu meandrele ei itinerariile 


si 


le noapte 


" 


nocturne ale politistilor si imaginea 


lui 


Ralph Woolsey, o imagine 


Filme-document 


Lupta e inegalá; victoriile 
rare si parţiale. Răufăcătorii 
sint organizati, au bani, au 
protectori misteriosi, sus-pusi 
in ierarhia social-administra- 
tivă. Acţiunile poliţiei sint te- 
merare („Poliția mulţumeşte”), 
sortite eșecului „(Mărturisirile 
unui comisar de  politie...", 
„Cînd, se arată cucuveaua"), 
nereușind de multe ori să 
demaste adevărații vinovaţi, 
ascunşi sub mástile bogăției 
şi  respectabilității („Bullit“, 
»Organizatia"). Dincolo de fic- 
tiune, filmul devine document 
al unei stări de fapt. 


: Fals vagabond, fals paralitic, fals șofer, încă un fals vagabond, fals infirmier, falsă femeie, 


fals rabin, fals șet de șantier: polițiști costumati pe străzile new-yorkeze 


în 


care oraşul e prezent cu reflexele 


„de lumină si cu fantasmele sale. 


Sobru, bine povestit, evitind efec- 
tele, filmul constituie o mărturie 
sinceră si nelinistità despre viața şi 
atmosfera unui mare oras american. 


D. C 


Producție a studiourilor america- 
ne. Regia: Richard Fleischer. Scena- 
riul: Stirling Siliphant — după ro- 
manul omonim de Joseph Wambaugh. 
Imaginea: Ralph Woolsey. Cu: Geor- 
ge C. Scott, Stacy Keath, Scott 
Wilson. 


Poliția în travesti 


Nici noil şi nici vechil cen- 
turioni din oraşul Los Angeles 
nu sînt rodul imaginaţiei lui 
Richard Fleischer, dimpotrivă, 
ei sint copia fidelă a realității 
vieții din marile oraşe ameri- 
cane. lată citeva fotografii, 
netrucate, executate de către 
poliția new-yorkeză şi care 
aduc o dovadă a metodelor 
si trucurilor la care sint obli- 
gate să recurgă brigăzile anti- 
crimă, pentru a se putea in- 
troduce în lumea delincventilor 
și pentru a-i depista mai uşor. 
Două sute de poliţişti tra- 
vestiti în paralitici, hippies, 
vagabonzi, popi, şoferi şi femei 
au patrulat pe străzile New 
York-ului avind ascunse sub 
aceste inofensive identități cite 
două pistoale de calibrul 38, 
o pereche de cătușe, un apa- 
rat de radio pe unde-scurte 
pentru a menţine legătura cu 
centrala poliției. Astfel mas- 
cati, împărţiţi în grupuri de 
cite patru, dar păstrind între 
ei o distanţă, niciodată mai 
mică de 30 de metri, 75 dintre 
ei au izbutit să prindă, în 
mai puţin de trei săptămîni, 
170 de delincventi. 

Dar citi au rámas in liber- 
tate îl 


pe ecrane 


Dacă titlul ne amintește o 

veche melodramă cu Bette 

Davis, să-l înlocuim. Să-i 

zicem, poate, «Amici de va- 

canfá», sperind cá nu supă- 

rám autorul, Jean Pierre 
Blanc, la prima, dar sigur nu şi la ultima 
lui comedie «scrisnitá». Putere de obser- 
vare a ticurilor vacanței, a banalitáfii con- 
centrată într-o sáptáminá așteptată tot 
anul şi ratată în șapte zile,portretizări pre- 
cise în tonuri cind sarcastice, cind lirice, 
detalii de un realism foarte local (ambiantà 
de Coastă Franceză, cu tot ce aduce ca 
excentric, grotesc, banal, straniu) şi, mai 
ales, umorul, fac din acest debut promi- 
siunea unei strălucite cariere pentru au- 
tor. lar pentru spectator o delectare sub- 
tire și amară — spirituală notație avind 
drept constantă tema singurătăţii, cu toate 
variantele ei rizibil-tragice. Ea e Annie 
Girardot, ce-și înfruntă senină singurăta- 
tea pe malul mării, deloc obsedată de a- 
ceastă singurătate, deloc în căutarea unui 
joc de-a vacanța cu un partener sezonier. 
Dimpotrivă, cel obsedat de solitudine e 
personajul /ui, Philippe Noiret, flăcău tom- 
natic, timid si stingaci, ce caută să-și a- 
lunge plictiseala micii localităţi balneare, 
cu o conversație ultrabanală în timpul 
mesei, cu un concert anost la casa de cul- 
tură, cu «o curte» timidă, agresiv respinsă 
de vecina cam posacă, intilniri ce le ratează 
de fiecare dată din timiditate și discreţie. 
Relaţia e inversă deci, un Mihail Sebastian 
pe dos, minus atmosfera romantică a dra- 
maturgului român, dar păstrind o anume 
nostalgie a unui sentiment pur într-o lume 
poluată moral. Personaje amuzante, tra- 
sate in tuse subțiri, cu un umor cînd tan- 
dru, cînd acid, de către un autor la primul 
lui film, dar cu interpreți cu un îndelung 


Născut în apropiere de Paris, atunci 
cînd orașul-lumină era întunecat de 
cotropirea nazistă, Jean-Pierre Blanc 
îşi începe studiile în anii '50. Citeva 
luni la facultatea de filozofie, citiva ani 
la facultatea de medicină (unde înfiin- 
teazá si conduce o mică orchestră de 
jazz al cărei pianist este), nu reușesc 
să-l facă să dea uitării pasiunea sa 
pentru cinema. Proiectiile de la Cine- 
matecă si intilnirile din cinecluburi vor 
fi de aici înainte unica lui şcoală. În 


stagiu artistic. 

«Cascadoarea» Girardot ce se aruncă 
în orice rol cu o inteligență bărbătească, 
fără prejudecăţi estetice, cochetării vani- 
toase, acceptă aici să fie fata bătrină inde- 
lung antrenată în tehnica singurătăţii, prac- 
ticind-o cu discreție și eleganţă ca pe un 
fel de igienă spirituală, ce o fereşte de 
moleseli sezoniere. Pînă într-o zi cînd 
izbucnește într-o scenă ce ridică valoarea 
comediei de vacanţă la sugestia unei acute 
drame contemporane: disperarea singu- 
rátátii. lar Philippe Noiret e magistral, mai 
ales in táceri, în priviri curioase și totodată 
jenate cu care se apără de agresivitatea 
subretelor, în strădaniile lui de sociabili- 
tate, în micile cochetării naive cu taciturna 
colegă de plajă, în tot ce compune acest 
personaj ridicol si induiosátor, purtindu-si 
singurátatea ca pe acel mare semn de in- 
trebare scris pe maioul lui de fals sportiv. 

Tabloul se completează cu o întreagă 
faună estivală, cu tot excentricul, prozaicul 
şi grotescul ei: pastorul gurmand şi sotia 
lui sanctiticindu-se zilnic, prin nemincare, 
dar neuitindu-si sticluța de vodcă; un fleg- 
matic receptioner de hotel cu întrebări 
echivoce; fete frumoase angajate pe un 
sezon pentru multiple servicii; citeva figu- 
ratii bizare gen «cintáreata chealá» — dau 
culoare, viață, diversitate și o mare, mare 
amărăciune acestor noi «vacanțe ale dom- 
nișoarei Hulot», cum a numit filmul un cri- 
tic francez, comparindu-l pe debutantul 
Jean Pierre Blanc cu strălucitul clasic al 
gagului modern, Tati. Nu știu cit e Tati 
in această scrișnită comedie de vacanţă, 
dar e sigur amprenta unui spirit tipic fran- 
tuzesc. Mă tem pentru traducere (în toate 
înțelesurile cuvîntului). 


Alice MĂNOIU 


istoria ,,Fetei bátrine« 


1963, intilneste pe Albertine Sarrazin 
— cea care s-a lansat in lumea scrisu- 
lui cu memoriile sale din anii deten- 
fiei — «Astragal» — roman care i-a 
adus o rapidá consacrare si care l-a 
inspirat pe Charriére-Papillon să-şi 
acrie propriile aventuri din insulele oc- 
nasilor. Cu Albertine Sarrazin pregá- 
leste citeva scenarii rămase însă fără 
producător. După aceste eşecuri sem- 
nează citeva scurt-metraje realizate 
pe 16 mm, dintre care unul, «Isoline», 


povestea unei prietenii feminine, ii 
aduce premiul Centrului Naţional al 
cinematografiei franceze si al festiva- 
lului de la Cracovia. Dar scenariile sale 
rămin tot fără producător. Atunci ho- 
tărăşte să trimită ultimul său scenariu, 
«Fata bătrină», direct actorilor pentru 
care îl scrisese. Philippe Noiret şi 
Annie Girardot acceptă. Numele lor 
reprezintă la bursa artistică o valoare 
destul de sigură pentru ca Raymond 
Danon să-și investească banii. 


Marthe Keller 


Opt ani dansatoare la opera din 
Bâle, orașul ei natal. Cursuri de 
artă dramatică la München, apoi 
la Heidelberg unde joacă la Stadt- 
biihne,Moliăre, Shakespeare si Ce- 
hov in limba lui Goethe. Succesul 
atrage succesul. Pentru doi ani 
reia repertoriul clasic la teatrul 
Schiller din Berlin. Succesul îi dă 
gustul succesului. În şase săptă- 
mini învață franceza si pornește să 
cucerească Parisul. O apariție la 
ORTF si Philippe de Broca ii 
încredințează un rol în comedia 
«Să prinzi dracul de coadă». Pri- 
mul succes anunță succesul urmă- 
tor: «Capriciile Mariei». După ro- 
lul subretei din «Fata bătrină», 
Marthe Keller e definitiv adoptată 
de filmul francez. După serialul 
«Domnișoara din Avignon», e a- 
doptată de telespectatorii francezi. 
Un rol în teatru, «O zi din viața lui 
Joe Egg», și e adoptată și de scena 
pariziană. Ultima ei premieră, «Elle 
court, elle court la banlieue», a 
avut un mare răsunet. 

Atenţie! În timp ce și-a perfectio- 
nat franceza în roluri, Marthe Keller 
a învățat engleza în 8 săptămini. 
Ce mai poate urma” 


Coproductie a studiourilor franco- 
italiene. Regia și scenariul: Jean-Pierre 
Blanc. Imaginea: Pierre Lhomme. Cu: 
Annie Girardot, Philippe Noiret, Mi- 
chel Lonsdale, Edith Scob, Marthe Kel- 
ler, Jean-Pierre Darras, Catherine Sa- 
mie, Claudine Assera. 


Film distins cu Ursul de argint și 
Premiul UNICRIT la Festivalul de la 
Berlin —1972. 


21 


pe ecrane 


apusul soarelui 


inema 


Desi partial si incomplet, 
lilmul isi recomandá auto- 
rul. Unul din chipurile aces- 
tui prolific, contradictoriu, 
variat si de succes Otto 
Preminger, actor, regizor, 
producátor indrágostit de teatru si crea- 
tor de film. Pentru publicul nostru, «Gră- 
biți apusul soarelui» este o primă (doar 
«Bonjour tristesse» după Sagan a putut fi 
văzut pe micul ecran) carte de vizită din 
cele citeva sute ale unui personaj din le- 
gendele hollywoodiene despre reușită. 
Preminger a cercetat mai toate căile. 
Teme, genuri, stiluri. După istorie, politică, 
război, patologie, religie, acum pune in 
discuție rasismul. 

În Georgia sudistă, dominată de anchi- 
loze economice și prejudecăți cu tragice 
urmări, se situează o naraţiune de formulă 
realistă. Războiul, ce a răsturnat valori şi 
a schimbat fața întregii lumi, pare a nu fi 
atins imobilitatea acestor locuri. Cei care 
revin din confruntarea mondială sint siliți 
să se adapteze in starea generală, iar prin- 
cipala prejudecată — rasismul — continuă 
a fi prima condiţie de definire. Imobilitatea 
este insă numai aparentă. Sub nemisca- 


rea spirituală, ascuns, germenele schim- 
bării constituie materia dramatică a filmu- 
lui. Desi asistăm la conflicte puternice, 
parcurse de mai toate personajele, deși 
fiecare in parte isi consumă paroxistic 
dramele, tensiunea aparține schimbării 
lor, dărimării lor lente. Pentru că îl intere- 
sează în special caracterele și adevărul 
lor, la Preminger situaţiile sint construite 
și gradate tocmai întru luminarea unei 
trăsături. Ca și stările, traversate de per- 
sonaje, ele iși găsesc justificarea conjunc- 
turală precisă. Eroii de plan doi ne apar 
însă prea brutal delimitati. Transanta im- 
pártire a acestora în răi si buni are un ne- 
fast reflex si asupra nuantárii personajelor 
principale. Cum lui Preminger ii plac dis- 
tributiile sigure, iar Jane Fonda, John Phi- 
lip Law, Diahann Carroll, Michael Caine, 
George Kennedy sint certitudini, neglijen- 
tele in dialectica poziţiilor devin mai puțin 
vizibile. O umbrá, ce se sterge mai greu, 
va fi insá finalul retoric, care, desi alimen- 
tat de dramele consumate, nu va avea nici 
emotie, nici suflu. 


Florica ICHIM 


Preminger 


Benzile de asfalt ale sose- 
lelor, bafurile unde se 

Nema consumă duzini de scotch- 
| uri duble sau simple si 

tarcul strimt unde se dà 

lupta corp la corp dintre 
cal si călăreț, numită «rodeo» — sint 
cele trei ambiante ce se succed egal 
de-a lungul filmului. Tovarási de drum 
sint Tom Black Bull — indianul ce 
fusese smuls încă din copilărie din mij- 
locul naturii spre a fi «civilizat» într-o 
rezervaţie și managerul său, cel ce îl 
cumpărase contra unei sume derizorii, 
pentru a vinde la pret însutit indemi- 
narea sa. Asociaţie forţată între un om 
îndrăgostit de libertatea jocurilor în 
spaţiile largi si un mercantil vinzátor 
de suflete vii ce duce însă, in cele din 
urmă, la o ciudată amicitie. 

Un joc bizar de-a v-aţi ascunselea 
între minciună si adevăr, joc condus 
de «omul alb» ce izbutise să transfor- 
me pînă si semeata trinti strămo- 
şească a indienilor într-un obiect al 
pariurilor. 

Cel păcălit va găsi tot el resursele 
morale să compătimească si să inte- 


leagă pe asupritorul lui, iar acesta se 
va sfirsi distrus de propria-i aviditate. 

Tom Black Bull, învinsul-învingător, 
renunță însă la luptă, la beneficiile 
civilizației și se reintoarce în rezer- 
vatie. 

Refuzul sáu de a se integra modului 
de viatá american afirmá indirect, de 
pe pozitii segregationiste, teza inadap- 
tárii indienilor la societatea moderná. 
Un final deloc combativ fatá de pro- 
blemele atit de acute pe care chiar 
ultimele luni le-au pus in fata Americii 
încheie această idilică viziune despre 
viața indienilor a căror patrie — ar 
părea după autori — că a fost și tre- 
buie să rămînă natura. 

O legendă pe care nu am regreta 
să o vedem murind. 

Realizarea cinematografică trenează 
în ciuda tandemului Richard Widmark- 
Fredric Forrest, două prezențe acto- 
ricesti puternice care, deși programate 
să întruchipeze portretele-robot ale 
yankeului asupritor și ale indianului 
umilit, reușesc să dea rolurilor lor fi- 
rescul vieţii. 

Adina DARIAN 


Asistent al lui Max Reinhardt, apoi director al teatrului Reinhardt 
din Viena. e Primul film: «Marea dragoste» (1931) e Pe Broadway e 
invitat citiva ani mai tirziu, tot în calitate de om de teatru e Preminger 
nu rezistă tentatiei Hollywood-ului. e După citeva filme medii, «Laura» 
(1944); film poliţist între realitate și vis, e considerat o revelație. e Sta- 
bilit la Hollywood și naturalizat american, el va fi unul dintre cei mai 
prestigioși și prolifici regizori din anii '40-'50-'60 e Reputația sa artis- 
tică depășește hotarele cetății filmului e Un critic european spunea 
despre el: «Otto Preminger nu este nici austriac tipic, nu este nici ame- 
rican tipic, este un Preminger tipic.» e Lui i se datorează primul film 
în care s-a abordat problema drogurilor («Omul cu braţul de aur» — 
1955). e Apoi inaugurează o serie de filme juridice e În 1966 descoperă 
ecranul lat și-l folosește pentru a reda în ample fresce sociale viața Ame- 
ricii, povesti-fluviu construite în spiritul traditional al filmului realist 
american. e În această perioadă se înscrie și «Grábiti apusul soarelui» 
care aduce în premieră, pe ecranele noastre, numele lui Preminger. 


Indienii, azi 
naienit, 

Președintele Nixon a numit pe indieni «minoritatea cea mai săracă 
și cea mai vitregită a națiunii americane». Înaintașii acestora au fost 
exterminați de-a lungul anilor de către omul alb, pentru care «singurul 
indian bun era un indian mort». Programul a fost realizat doar 80%, 
drept care in S.U.A. trăiesc astăzi 800 000 de indieni, dintre care 488 000 
In 247 de rezervații, ceea ce înseamnă că asemenea lui Tom Black Bull 
din filmul lui Millar, nu vor sau nu pot să se adapteze modului de viață 
american. Sint ultimii Sioux, Navajos, Hopis... 

Numărul mare al organizațiilor si asociațiilor care au luat ființă în 
ultimii ani pentru a sprijini revendicările indienilor (National Indian 
Youth Council, Survival of American Indian Association, National 
Council of Indian Opportunity, National Congress of American-Indians, 
League of Nations Pan-Am-Indians, etc.) dovedeste cá natiunea ameri- 
cană nu mai este indiferentă față de soarta acestor concetáteni, dar pe 
de altá parte indicá poate si incapacitatea acestor organizatii In a impune 
drepturile indienilor (ei nu au nici mácar drept de vot). Este poate si 
una din explicaţiile recentelor evenimente din Statele Unite ai căror 
protagoniști au fost indienii-piei-roșii care s-au baricadat la Wounded- 
Knee spre a provoca o dezbatere publică asupra condiției lor sociale. 


Producţie a studiourilor americane. Regia: Otto Preminger. Scenariul: Thomas 
C. Ryan, Horton Foote, după romanul lui K.B. Gilden. /maginea: Milton Krasner. 
Cu: Michael Caine, Jane Fonda, John Philip Law, Diahann Carroll, Burgess 
Meredith, Robert Hooks, Faye Dunaway, George Kennedy, Robert Reed. 


Producție a studiourilor americane. Regia: Stuart Millar. Scenariul: Robert 
Dozier, dupá romanul lui Hal Borland. /maginea: Richard H. Kline. Cu: Richard 
Widmark, Fredric Forrest, Luana Anders, Vito Scotti. 


R——OÓ—— T — —^R— RR 


EP E————Á————— 


22 


pe ecrane 


Copiii 
căpitanului Grant 


Literatura lui Jules Verne 
se bucură, in anii din urmă, 
de un neasteptat trata- 
ment. Autorul aflat în sfe- 
ra de interes a criticii li- 
terare intră astăzi împreu- 
nă cu Căpitanul Nemo pe poarta marii 
literaturi alături de Père Goriot si 
Julien Sorel. 

Nu ştiu cit de indreptátità este adu- 
cerea lui Jules Verne in Panteonul 
scriitorilor, dar activitatea reabilitárii 
pare a avea mai degrabá un substrat 
sentimental decit unul strict literar. 
Un autor drag inimii noastre, semnifi- 
cind nostalgia candorii juvenile si fasci- 
natia călătoriilor imaginare, trebuie 
salvat de o posibilă ignorare a merite- 
lor sale. Cum însă literatura lui Verne 
îl confirmă încă o dată pe Wilde — 


nema 


natura Începe să semene din ce în ce 
mai mult cu arta — cum submarinul 
lui Nemo si elicopterul gigant al lui 
Robur-cuceritorul sînt azi nişte «dulci 
copilării», autorul, care n-a rîvnit ni- 
ciodată la gloria lui Balzac, devine 
obiect de studiu critic nu pentru pro- 
fetismul lui stiintific, ci pentru talen- 
tul literar. Verne trebuie să supravie- 
tuiascá căci, murind el, dispare me- 
tafora insulei misterioase, zona aceea 
incertă si nelocalizată in care Alice 
cutreierá tara minunilor alături de 
Marele Meaulnes, sau tinutul fabulos 
al excentricului Paganel. 

Geografia lui Verne, atit de fante- 
zistá in ciuda unei aparente de reali- 
tate (nu o dată au fost semnalate inadver. 
tentele ei) nu se putea sustrage impe- 
riului lui Disney, încît ar fi fost de 


mirare ca acest «Copiii căpitanului 
Grant» să fi scăpat atenţiei părintelui 
lui Mickey soricelul, care si el avea 
între altele, se știe, o constantă pasiu- 
ne de explorator. 

Filmul e dintre acelea care se adre- 
sează aproape în exclusivitate copiilor 
si adolescenților, căci receptivi:la con- 
ventiile animației, adulții acceptă mai 
puţin o Patagonie de mucava, zăpadă 
de vată și crocodili de cauciuc. Nu 
orice film pentru copii este și pentru 
cei maturi prilej de desfătare așa încit 
e greu de realizat și inutil, firește, o 
astfel de peliculă care nu-şi propune 
nimic altceva decit să vizualizeze cu- 
noscutele aventuri ale copiilor căpita- 
nului Grant prin ţinuturile feerice ale 
Americii de Sud și ale Noii Zeelande, 
reconstituite pe platou. Detasat și glu- 
met, presărind ici-colo cunoștințe de 
geografie, botanică și zoologie, îmbi- 
nînd aventura cu musicalul, frumos 
colorat şi folosindu-se de farmecul 
unor buni actori între care se deta- 
șează un neașteptat Paganel — Maurice 
Chevalier, «Copiii căpitanului Grant» 
este, bănuim, pe placul acelora cărora 
li se adresează. Dacă Jules Verne mai 
este astăzi în grațiile vîrstei juvenile, 
filmul probabil îi va mulțumi. Și n-ar 
fi de mirare, dacă, în mintea unor buni 
cunoscători ai cărţii, între două pauze 
de joacă şi o «expediție» pe stradă, 
se va naște teribila întrebare ce fră- 
mîntă de trei sferturi de veac critica 
de film adultă: ce este o ecranizare? 


Petre RADO 
EINER DEE ENE E EEE E E ZE SE 


Producţie a studiourilor Walt Dis- 
ney. Regia: Robert Stevenson. Scena- 
riul: Lowell S. Hawley, după romanul 
lui Jules Verne. /maginea: Paul Beeson. 
Muzica: William Alwyn. Cu: Maurice 
Chevalier, Hayley Mills, George San- 
ders, Wilfrid Hyde White, Michael An- 
derson jr., Antonio Cifariello, Keith 
Hamshere,Wilfrid Brambell, Jack Gwil- 
lim, Ronald Fraser. 


Verne, cineast de anticipatie 


Jules Verne a intrat in atentia 
artei filmului incá de la inceputurile 
acesteia. Romanul «De la pămint la 
lună» (1865) a inspirat «Voiajul in 
lună» al lui Méliès, film în care regi- 
zorul lăsa fantezia să se miște în 
voie. Cărți celebre mult gustate de 
copii și adolescenți: «Cinci săptă- 
mini în balon» (1863), «Copiii că- 


pitanului Grant» (1867—1868), «20 000 


de leghe sub mări» (1870), «Ocolui 
pămintului în 80 de zile» (1873), 
«Insula misterioasă» (1875), «Căpi- 
tan la 15 ani» (1878), «Castelul din 
Carpaţi» (1892), si multe altele, au 
devenit mai toate filme. 
Spectatorii noștri au văzut: «Oco- 
lul pámintului în 80 de zile» cu un 
David Niven spiritual; «20000 de 
leghe sub mări», producţia casei 
Disney, cu James Mason și Kirk 
Douglas; o ecranizare mai veche 
realizată de studiourile sovietice 
după «Copiii Căpitanului Grant»; 
interesanta ecranizare făcută de Ka- 
rel Zeeman după «Invenţia diabo- 
lică» (1957), amintind gravurile din 


cartea lui Verne; «Mihail Strogoff», 


ecranizare realizată de Eriprando 
Visconti (istoriile de cinema ni-l 
amintesc pe celebrul Ivan Mojou- 
kine, interpret al primei versiuni 
cinematografice Strogoff); în fine, 


Strutul, ascunzătoare ideală pentru diamante («Steaua Sudului») 


publicul nostru a văzut «Steaua Su- 
dului», film mediocru, dar benefi- 


ciind de prezența artistică a Ursulei 
Andress și a lui Orson Welles. 


pe scurt 


despre: 


Deea e a a ee a mu 
Raportul agentului 36 


Producţie nord-coreeană a Stu- 
diourilor «9 Februarie» — Phenian. 


Un tipic film de contraspionaj: cu 
agenti strecurati in spatele frontului 
dușman, nevoiți să practice — pentru 
reusita misiunii lor de luptá — un«joc 
dublu», nevoiți să-ți creeze o nouă 
identitate, de formă, dar cit mai plau- 
zibilă, care să-i ajute la înlăturarea 
oricăror suspiciuni, acolo, departe de 
casă, printre dușmani, unde fiecare 
gest necugetat poate insemna o zădăr- 
nicire a acțiunii și o condamnare la 
moarte. Un astfel de personaj este și 
«agentul 36», a cărui poveste cinema- 
tografică este investită de realizatori 
cu momente de reală tensiune și cu 
un deznodămint nu tocmai previzibil... 


C. Cn. 


9 e CE IDE MOERORE D 
Frontul nomad 


Producţie a studiourilor sovieti- 
ce. Regia: Baras Halzanov. Scenariul: 
M. Kolesnikov, B. Halzanov. /magi- 
nea: Ghenadi Ceresco. Cu: P. Glebov, 
A. Umuraliev, R. Homiatov, E. No- 
vikov, T. Rejametov, V. Kulik, 
A. Kocetkov, L. Kulaghin, |. Solo- 
min, N. Janturin. 


O poveste de dragoste, de trádare, 
de luptă si de victorie petrecută in 
1919 în regiunea transbaikală. Un epi- 
sod al frátiei de arme sovieto-mongo- 
le. Comandantul alb Kolceak ocupá 
32 de sate, dar acestea refuzá sá-i 
recunoascá autoritatea. Grupurile de 
partizani rosii vor infringe trupele alb- 
gardiste si se vor infráti cu armata 
mongolă. 

Plasind acţiunea filmului într-un mo- 
ment al istoriei care nu admite compro- 
misurile, într-un timp al războiului 
si al revoluției, autorul nu a omis să 
aducă pe ecran parfumul exotic și 
misterios al acestor îndepărtate tinu- 
turi şi citeva gratioase prezențe fe- 


e Simona DARIE 
VOMRSACSCTNEDJLGENSONE Guo xWR RC c m Ne DERI 
Drumurile bárbatilor 


Producţie a studiourilor ceho- 
slovace. Regia: Ivo Toman. Scena- 
riul: Ivan Garia, Josef Pitek, Ivo 
Toman. /maginea: Jiri Tarantik. Cu: 
Karel Hlusicka, Karel Sebesta, Zde- 
nek Kutil, Jan Kanuza, Inka Ceka- 
— Zdenka Hadrbolcova, Adolf 

ilip. 
EEE E PER IA] 


Ecouri familiare degteaptá in rindu- 
rile publicului nostru acest film prin 
subiectul si problematica asemánátoa- 
re cu cele din «Cu miinile curate». 
Reprezentantii noii legalitáti populare 
lichideazá treptat, in perioada urmá- 
toare sfirgitului celui de-al doilea ráz- 
boi mondial, ultimele «cuiburi» di- 
versioniste, ostile noii orinduiri. Lip- 
sesc insá filmului cehoslovac cali- 
tátile care au asigurat in general suc- 
cesul productiilor de marcá ale genu- 
lui: dinamismul, dramul de aventurá 
nebună, tensiunea, concizia. Fără a fi 
slab, ci numai modest, «Drumurile 
bărbaţilor» e destinat unei vizionări 


calme. 
A. Bd. 
23 


La cinematograful Patria 

ruleazá de nu mai stiu 

cite sáptámini «Pe aripile 

vintului». Destinul acestui 

film, care bate toate re- 
cordurile cînd e vorba de umplut sălile 
cu spectatori, se confirmă încă o dată 
tineri si bătrîni dau buzna să-l vadă; 
nimeni nu se mai întreabă, dacă e co- 
medie, tragedie, dacă are multă melo- 
dramă, acțiune, dacă se sfirseste bine, 
titlul, singur, «Pe aripile vintului» ajun- 
ze ; direcția cinematografului pune ime- 
diat afară pancarte mari care anunță 
triumfător: «nu mai există bilete!» 
«permisele nu sint valabile la acest 
spectacol!» (desi s-au încasat bani pen- 
tru ele); într-un cuvint e moarte de om. 
Ce magnet secret lucrează aici? Filmul 
nu strălucește printr-o viziune regizo- 
rală aparte, e romantios si trenează 
pe alocuri. Puterea lui însă de a impre- 
siona marele public rămîne exceptiona- 
lá. Cred că in «Pe aripile vintului» și-a 
găsit una din marile împliniri o veche 
názuintá a cinematogratului, evidentă 


cronica 
cineideilor 


Între filmele de amplă respirație 
epică şi socială şi restul producției 
se creează o distanță. 
Distanţa care desparte cărțile 

citite în autobuz  - 
de lecturile făcute cu reculegere 
lăuntrică 


abia astăzi. Așa se explică oarecum de 
ce filmul continuă să facă de atitia ani 
rețete formidabile. De altfel nu puţine 
producții mai recente vin să-mi întă- 
rească ipoteza. Dar să mă explic: ati 
observat că s-au înmulțit simptomatic 
de la o vreme filmele «în două serii», 
adică mai lungi ca peliculele obișnuite. 


Cinematograful a avut totdeauna ambi- 
tia să concureze romanul. Dar aspiraţia 
aceasta s-a lovit mereu de un obstacol 
interior. Filmul s-a simţit pe de o parte 
intim înrudit cu speța epică, cea mai 
liberă inamică jurată a tuturor pres- 
criptiilor formale, pe de altă parte. 
el era constríns să respecte niște reguli 


Epicul romanului plus farmecul interpretilor («Pe aripile vintului») 


stricte, sá se supuná unei lungimi fixe, 
ca sonetul. Ca sá impace capra $i varza 
a recurs adesea la urmátorul subterfu- 
giu: a luat nuvele (story) si le-a dat 
«grosimea» romanului. O directie totus 
i-a rămas interzisă: respirația epică, 
amplă, care să reconstituie prin acu- 
mulări lente si calme cu desfășurări pe 
mai multe planuri, un întreg mediu 
social, o evoluţie istorică, o intretáierc 
multiplă de destine. Sigur că cinema- 
tograful nu s-a resemnat. Asemenea 
tentativă punctează istoria lui, de la 
Griffith la Visconti, şi «Pe aripile vin- 
tului» ilustrează — cum am spus — una 
din reușitele lui rare. Mă veți întreba 
unde văd o atit de mare dificultate care, 
biruită, să asigure un neobișnuit succes? 
In definitiv filmul poate fi lungit ca 
timp, pînă chiar la trei ore si jumătate; 
atunci are posibilitatea să cuprindă 
materia vastă a romanului fluviu și 
gata! Lucrurile nu stau, din păcate, 
chiar asa. O dovadă sint nenumăratele 
ecranizări sărăcitoare de romane monu- 
mentale ca: «Don Quijotte», «Război 


E a 


Eroismul cotidian 
nu este numai 
0 temá de film 
ci, 
atunci 
cînd e cazul, 

7^ şiun mod .: 

de a face film. 


Corespondentul nostru 


. relatează povestea 
umed nopţi 
de 2$ de ore 


spondentá de la Cluj | 


Noaptea 
cea mai lungă 


Echipa «Vifornitei» se afla, 
dupá trei sáptámini de fil- 
inema mare, în permanență cu 
iN mașina de vint în coaste, 
cu zăpadă artificială în ochi 
cu zăpadă naturală sub pi- 
cioare și, în rest, cu noroi cit cuprinde. 
Ce era mai greu, sperietoarea de ciori 
a echipei, abia urma să se facă: toată 
lumea se gîndea la secvența nr. 5 — o 
filmare de noapte de 108 metri utili, 
adicá dublul normei obisnuite. 
Zăpadă nu mai era de mult, nici pe 
locul filmárii, nici in imprejurimi. Se 
adusese cu camioanele — cite 12 ca- 
mioane de 7 tone, în fiecare zi — se 
topise, se drenase, se pusese pietriș, 
se adusese iar, iar se topise. Duminica 
aceea era ultima șansă de a mai filma 
secvența. Asa că totul s-a pregătit mi- 
nutios. S-a adus si un grup electrogen 
în plus de la București, pentru cá su- 
prafata de iluminat era foarte mare. 
Parte din electricieni, directorul de 
producție Nicolae Niculescu și sceno- 
grafii au dormit la locul filmării, în 
satul Gligoresti. Restul echipei a sosit 
la ora 13. La ora 19, luminile erau puse 
şi au început repetițiile. La ora 19,30, 
s-a aranjat zăpada (după punerea lu- 
minilor, că altfel o călcau oamenii în 
»icioare). La ora 20, pe o lună superbă 
i pe un frig de-ti ingheta suflarea la 
rurá, au inceput filmárile. Cu motor 
le vint si zăpadă artificială pentru nin- 
oare si viscol, ca de obicei. Cu planu- 
ile generale întii, ca să nu apuce ză- 
ada să se topească. 


» 


Primele semne ale oboselii au in- 
ceput sá apará pe la ora 23. Motorul 
urla, zăpada artificială intra în ochi. 
După fiecare dublă, machieuzele Eva 
Vaida si Violeta Mazilu trebuiau s-o 
scoată din ochii tuturor, de la actori 
la operatori şi electricieni. Din pricina 
zgomotului, interpretilor li se dădeau 
intrările cu bulgări de zăpadă aruncați 
în spate. Neputindu-se auzi, ca să-și 
poată da replica totuși, se inteleseserá 
între ei ca fiecare, cum și-a terminat 
textul, să închidă bine gura, ca celă- 
lalt să vadă si să stie că i-a venit rîn- 
dul. Cit despre traveling, operatorul 
lon Marinescu se intelesese cu travlin- 
gistul: «Nea Jurcá, cind te calc eu pe 
mînă, îi dai drumul» — si așa și făceau. 
Cu toate aceste sisteme inventate 
ad-hoc, filmarea mergea strună. Mo- 
torul uruia, «vîntul» sufla, zăpada «nin- 
gea» — dar nimeni nu s-a plins vreo 
secundă, nici actorii, nici masinistii. 
Se trăgea și se părea că se termină pină 
la cinci dimineața, cum era planificat. 

Pe la miezul nopţii, oboseala a de- 
venit evidentă și glumele s-au întețit: 
ca să treacă. Capul «ráutátilor» era Er- 
nest Maftei: «Eu glumesc tot timpul. 
Şi cînd îmi vine a plinge glumesc, că 
numai asa reziști. Altfel nu se poate». 
Dovadă — a fost unul dintre cei cîțiva 
care în acea noapte n-a închis ochii 
nici o clipă. 

La ora 1, grupistul adus special de 
la București a declarat că și-a făcut 
cele 10 ore de lucru și că pleacă. Ni- 
meni nu l-a crezut. Toti și-au zis că 


E frig. În schimb apa e rece 
(Silviu Stánculescu si Cosmin Gheará) 


Fişa ,,Viformtei* 


Scenariul: Petre Sálcudeanu. Au- 
torul se intoarce cu acest scenariu in 
locurile copiláriei sale, in satele din 
preajma Clujului, relatind activitatea si 
greutățile unui activist de partid in anii 
colectivizării. 

Regia: Mircea Moldovan. După «Fra- 
tii», el rámine si aici preocupat de viața 
satului, de schimbările survenite în 
existența țărănimii în anii puterii popu- 
lare. 


Imaginea: debutantul lon Mari- 
nescu. 


Scenografia si costumele: debu- 


tantul Nicolae Edulescu si Stefan Ma- 
ritan. 


Interpretii principali: 


e Silviu Stănculescu, in rolul ac- 
tivistului de partid Stefu Varlaam; eli- 
berat din munca de conducere pe care 
o avusese, Stefu e trimis să ajute ca 
instructor sătesc la încheierea colec- 
tivizării. Intimplarea îl obligă deci să-şi 
pună în practică propriile-i dispoziţii. 
Realitatea «de jos».de pe teren. va co- 


şi pace», «Frații Karapiazov», «În cău- 
tarea timpului pierdut», «Roșu si ne- 
gru». 


Filmul trebuie sá invete 
«a descrie» 


A găsi marele suflu epic social este 
pentru cinematograf nu numai o pro- 
blemă de timp, cit de structură artistică 
diferită. Episodul, ca atare, urmează 
să-şi modifice simţitor funcțiunea. El 
nu mai e chemat să ţină concentrată 
atenția spectatorului asupra intrigii în 
primul rînd, ca de obicei, ci asupra 
tabloului uman și a amănuntelor lui 
revelatoare. Cinematograful trebuie să 
învețe a descrie. Aceasta o făcea de 
obicei pur şi simplu arătînd. Toate 
elementele reconstituirii unui mediu 
intrau în scenografie, interioare, costu- 
me, fizionomii, străzi, cartiere; scena- 
riul urmărea, epic vorbind, exclusiv 
intriga. Filmul care vrea să concureze 
romanul fluviu trebuie să învețe a 
descrie, povestind. Visconti ne-a dat 
un exemplu magistral în «Ghepardul» 
cu episodul balului. E lucrul pe care 
l-au înțeles si realizatorii filmului româ- 
nesc «Puterea și Adevărul». Aici des- 
coperim aceeași structură epică dife- 
rită. Episoadele micii petreceri fami- 
liale, nuntii ţărăneşti sau ședinței de 
excludere izbutesc să descrie admira- 
bil o anumită mentalitate socială si 
morală, mai bine ca nu ştiu cite în- 
timplări. Modificarea aceasta structu- 
rală a finalității narațiunii cinemato- 
grafice o întîlnim în aproape toate fil- 
mele mari cu o tendință asemănătoare 
din ultima vreme. «Nașul» de Francis 
Ford Coppola ne dă prilejul să sur- 
prindem formele paternaliste ale re- 
lațiilor mafiote, prezentind iarăși, un 
act întreg, o nuntă italiană la Chicago. 
În «Amurgul zeilor», Visconti investes- 
te cu o valoare revelatoare egală o 
orgie nazistă, urmărită amănunțit. Cele 
mai multe episoade din «Andrei Ru- 
bliov» tintesc la fel să descrie exerci- 
tiul fărădelegii, ajuns  obișnuință a 
vieții curente în lumea îndepărtată pe 
care o evocă filmul. 


Grupul uman ca erou. 
Ancheta 
EX PE DST POE OG DEEE PER Ia DEEE 


Lucien Goldman arată că societatea 
capitalistă modernă, impiedicind tot 
mai mult manifestarea personalității, 
face imposibilă existența eroului de 
roman Gu up puternic relief individual. 
Autori ca Malraux au fost împinși, prin 
urmare, să caute a învinge acest ne- 
ajuns, acordind rolul de personaje prin- 
cipale unor grupuri umane. Goldman 
socotea că o asemenea încercare, din- 
colo de citeva opere izolate, n-a izbutit 
să se impună. Filmul de largă respiraţie 
socială reia astăzi — am impresia — 
tentativa, cu succes: «Satyricon» (Fel- 
lini); «Bătălia pentru Alger» (Ponte- 
corvo»); «Pămint în transă» (Glauber 
Rocha); «Ziua cea mai lungă» (Zanuck) ; 
«Taking off» (Forman); «Tovarășii» 
(Monicelli); «Farmecul discret al bur- 
gheziei» (Buñuel); «Ultima şansă» (Hus- 
ton); sint doar o mică parte din exem- 
plele care-mi vin in minte. Cinema- 
tograful contemporan a elaborat si o 
altă formă adecvată unor astfel de in- 
vestigatii. E filmul-anchetă. Într-o fază 
embrionară, el a fost conceput ca un 
documentar, dar acum a căpătat o 
structură mai complexă. «Afacerea Mat- 
tei» pleacă de la o întîmplare cu impli- 
catii politico-sociale vaste și adinci; 
alte filme de acest gen își iau ca teme 
lupta monopolurilor, ravagiile drogu- 


Epicul «Barierei» în ambianța sugestivă a ecranului 


rilor, răspîndirea violenţei si actelor 
teroriste, etc. O asemenea realizare 
extrem de actuală şi interesantă e 
«Starea de asediu» a lui Costa Gavras. 
«Ancheta» îl conduce pe regizor la 
dezvăluirea mecanismelor sociale și psi- 
hologice ascunse îndărătul faptelor bru- 
te. Obiectivul e atras spre surprin- 
derea relațiilor cauzale care au pregă- 
tit cu mult înainte evenimentele, docu- 
mentul are nevoie de inlántuirea ficti- 
unii ca să fie priceput, alcătuirea dosa- 
rului devine o reconstituire epică amplă 
pe planuri multiple. Aşa a procedat și 
Truman Capote ca să scrie romanul 
«Cu singe rece». Cinematograful are 
chiar satisfacția să fie pe acest drum un 
pionier; romanul social îl urmează. 


PONEI E IA EEE SE UT p ASTE UI ORC ER RED 
Filmul își poate ingádui să fie 
lent? 
i 


Revărsarea filmului peste timpul li- 
mitat, care i se acorda pînă acum, nu 
este o simplă dilatare. E vorba de o 
schimbare fundamentală a ritmului na- 
raţiunii în concordanţă cu acela carac- 
teristic romanului fluviu. Filmul își 
îngăduie să fie si lent. Desele ecrani- 
zári ratate de romane fluviu celebre 
n-au înţeles însă cu ce condiție își pu- 
teau aroga acest drept. Imaginile pro- 
iectate pe ecran trebuiau să dobin- 
dească adincime considerabil sporită; 
ea era chemată a se umple cu o bogăție 
de observaţii realiste în stare să cuce- 
rească atenția spectatorului si să o facă 
a accepta ca necesar alt ritm al naratiei. 
Planurile cinematografice nu mai aveau 
voie să rămînă simplul spațiu al unei 
acţiuni, fiind obligate să se transforme 
în compoziție temeinic studiată. Ca în 
fața tablourilor marilor maeștri, ochiul 
e invitat de o nouă epică cinematogra- 
fică să detaileze imaginea, să-i inventa- 
rieze, după prima impresie globală, 
bogăția conţinutului. Ritmul filmului 
se schimbă în esență, pentru cá presu- 
pune, pe lingă succesiunea cadrelor, 
mişcarea aceasta interioară. Rámásagul 
nu este însă ușor de ţinut. Se cere să 


Epicul cărții lui Fănuş Neagu şi portretele regizate de 
Gabrea («Dincolo de nisipuri») 


fii un Proust ca să ai curajul să suspenzi 
timpul si să-i istorisesti cititorului o 
serată pe parcursul unui volum com- 
plet. La fel, e nevoie să te cheme 
Tarkovski, Kubrick sau Visconti ca să 
mişti aproape imperceptibil obiectivul 
fără teama de a plictisi. 


CHBUNUL să edr ERE DESE PEPE TAL 
Filme «cu psihologia lecturii 
marilor opere epice» 


Are loc apoi şi altceva: filme ca 
«Andrei Rubliov» sau «Amurgul zei- 
lor» restaurează demnitatea cinemato- 
grafului. În rivalitatea cu televiziunea, 
el isi recistigá o noblețe amenintată. 


Spectatorul e pus din capul locului în 
situaţia de a veni la asemenea filme cu 
psihologia lecturii marilor opere epice. 
«Război şi pace» nu se citeşte ca un 
roman polițist. Aşa si la cinematograf. 
Nu ne ducem să vedem «Pe aripile 
vintului» într-o fereastră de timp. Ştim 
de la început că vom rămîne tintuiti 
aproape patru ore pe scaun și ne pre- 
gătim oarecum sufletește pentru a- 
ceasta. Între filmele de amplă respirație 
epică socială și restul producţiilor cine- 
matografice se creează o distanță. E 
aceea care desparte cărțile citite în 
autobuz sau la dentist de lecturile fă- 
cute cu sfială și reculegere lăuntrică. 


Ov. S. CROHMĂLNICEANU 
25 


glumeste de oboseală. Dar o parte din 
proiectoare s-au stins, Nicolae Gheor- 
ghe, secundul de regie, s-a dus sá vor- 
bească cu el. Inutil. În stupoarea gene- 
ralá, s-a auzit glasul Eugeniei Bosin- 
ceanu: «As vrea sá vád si eu cum aratá 
la fatá un om care are inimá sá ne lase 
aga». «Nu mai poti, cá a plecat» — i 
s-a ráspuns. Si nimeni nu s-a enervat: 
nu era nici timp, nici putere pentru 
asa ceva. Secventa trebuia filmatá cu 
orice pret: se cumpáraserá niste spec- 
tacole ale Luizei Orosz si ale lui Silviu 
Stănculescu, fusese chemată Elena 
Stescu de la Brașov, se cărase tot 
pietrișul și toată zăpada aceea si, mai 
resus de orice, iarna se dusese deja. 
ncă o zi de filmare era aproape de 
neimaginat. Trebuia găsită o soluţie 
sí s-a găsit. Celălalt grupist, Marin 
Mazilu, a hotărît: «Încărcați-mă pe 
mine, poate sar naibii în aer. Nu vă 


mult de filmat. Pe la 6,45 au trebuit iar 
mutate proiectoarele. Masinistii si elec- 
tricienii erau sfirsiti. În cinci minute, 
operatorul lon Marinescu și maestrul 
de lumini Gheorghe Valeriu au mutat 
singuri 12 proiectoare. Alergau cu ele 
în spate. Între timp, actorii au mutat 
motorul de vînt printr-un noroi de să 
te-ngropi în el. De bună voia lor. La 
7 era încă întuneric si încă mai erau 
patru cadre de filmat. Nimeni nu se 
mai uita la cer. Asistentii de imagine 
Mihai Todea si Marian Caraivan fáceau 
cu rîndul la aparat, cá nu-și mai sim- 
teau mîinile. Secretara de platou Corne- 
lia Mihalache intepenise de mult cu 
degetele strinse pe creta de scris ca- 
drele. Cameramanul lon Radu pusese 
ochiometrul la ochi si nu se mai clin- 
tise. «Incă se poate. Incă e negru». 
Mai erau două cadre. «Încă 5 minute». 
S-a defectat cablul. Altul. «incă 3 mi- 


20 de ore în vint şi ninsoare 
(Silviu Stănculescu, Ernest Maftei şi Cosmin Gheară) 


speriați, cá vá spun eu cînd nu mai 
merge». Din acel moment, munca tu- 
turor s-a dublat. Trebuiau redistri- 
buite proiectoarele, rearanjată zăpada, 
adaptate mizanscena si unghiulatia la 
spatii mai reduse, si totul trebuia 
fácut foarte repede, pentru cá timpul 
trecea. O treime din západá se dusese 
deja, iar restul o urma vertiginos. 
Vorba asistentului de scenografie Petre 
Kuhn: «Parcă am filma pe înghețată, 
nu altceva, așa se topeşte». Mai tirziu, 
după filmare, regizorul Mircea Moldo- 
van mărturisea: «Eu unul nu credeam 
că mai terminăm, dar cînd îi vedeam 
pe oameni cum aleargă, nu aveam 
putere să le spun să renunțe». 

Pe la ora 5 dimineața, toți umblau 
cu capetele întoarse, cu ochii pe cer. 
Motorul urla mai departe, zăpada con- 
tinua să intre în ochi. Mai era mult 
de filmat. 

La 6 încă era întuneric și încă era 


respunde ideilor lui? Ce se va intimpla 
cu aceste idei după această mare con- 
funtare? 

e lon Besoiu, in rolul lui Adam, 
fost subaltern, actual superior al lui 
Stefu. Folosind metodele indicate de 
Stefu la un mod absolut, fără a se adap- 
ta cerintelor impuse de realitatea vie- 
tii, tratind fiecare om ca pe un «caz 
negativ», lucrind cu severitate impinsá 
piná la limita umanului, el va ajunge la 
săvirşirea unor abuzuri si totodată la 
o infruntare directă cu Stefu. 

e Ernest Maftei, în rolul invátáto- 
rului Dobrotă, vechi sfetnic si prieten 
al țăranilor, mărul discordiei între Stefu 


nute. Încă 2 minute. Gata». Mai era 
un cadru de tras. «Nu se poate. E 
prea absurd». In cîteva minute s-a 
modificat iar unghiulatia, s-au mutat 
iar proiectoarele, s-a suit aparatul pe 
pe practicabile pentru a filma în jos, 
evitind astfel cerul. Si s-a tras si ulti- 
mul cadru. 

La acea filmare, unii dintre masinisti 
si electricieni au lucrat fárá intrerupere 
26 de ore. Tot restul echipei — 20 de 
ore. Au plecat inapoi la hotel la ora 8, 
pe o dimineață mohorită pe care n-o 
vedea nimeni, toți cu cearcănele pină 
la bărbie. «Nu ne venea încă să cre- 
dem. Ne simțeam de parcă am fi cîști- 
gat un război» — își amintea a doua 
zi Mircea Moldovan. Într-un fel, așa și 
era. Se pare că oriunde si în orice se 
poate afla un război, mai mic sau mai 
mare, de cîştigat. 

Șerban STINCĂ 
Fotografii de Ștefan Ciurea 


si Adam. 

e Eugenia Bosinceanu va putea 
fi recunoscută în rolul Paraschivei, se- 
cretara comitetului de partid din sat, 
iar Luiza Orosz — în cel al Rafirei, 
mama cea aprigă a lui Stefu. În alte 
două partituri de amploare — Dehe- 
leanu, președintele colectivei si tină- 
rul agronom Mircea, fiul lui Stefu, vor 
apare doi debutanţi — Nae Gheorghe 
Mazilu și Cosmin Gheară. 

e Producător: Casa de filme nr. 5. 
Producător delegat: Vasilica Istrate. 
Administrator producător: Nicolae Ni- 
culescu. Metraj preconizat: 2 600 m. 
Peliculă: Kodak — alb/negru. 


Dimineaţa, după filmare, 
regizorul Mircea Moldovan 
GE CRC 


Operatorul debutant 
Ion Marinescu şi echipa sa 


Un personaj dogmatic 
(Ion Besoiu) 


Femeia, secretar de partid 
(Eugenia Bosinceanu) 


P.S. La ora cind publicăm aceste rinduri, 
echipa «Vifornitei» a terminat filmările. Afară 
pomii sint în floare, e zăpușală. Imaginea 
camioanelor încărcate cu zăpadă le va părea, 
deci, atit membrilor echipei, cit și cititorilor 
nostri, anacronică. Ironia soartei — ni se va 
spune. Servitutile apariţiei — vom răspunde. 
Dar, in fond, faptele rămin fapte. 


Din of în off! 


Oricit 
ar părea 
de ciudat... 


Din însemnările producă- 
torului-delegat Vasilica 
Istrate la filmul «Vifor- 
nita»: 


Motorul de vint 
VERSO DEEA DUREE EEE 


e 19 februarie. Primul tur de mani- 
velă. Se filmează secvența de pregene- 
ric, cu vifornitá. Lipseste mașina de 
vint. Nimeni nu stie de ce. Telefon la 
Bucuresti. În așteptare «ne descurcăm 
si filmám prim-planuri» hotărăște echi- 
pa. 
e 20 februarie. A venit masina de 
vint. Euforie in echipá. Numai cá... nu 
merge. li lipseste benzina. E necesará 
o benziná specialá, de avioane, care la 
Bucuresti nu se gáseste. Cum o sá ne 
descurcăm? Deocamdată bate viíntul 
de la mama natură. 

e 21 februarie. Avem benziná. A- 
vem motor de vint, ninge, totul e-n 
ordine. Plecám la filmare. Numai cá... 
n-are cine sá transporte benzina. Soferii 
autobuzelor si camioanelor refuzá. Ris- 
cul e prea mare — spun ei. Si au drep- 
tate. Dupá discutii indelungi, unul isi ia 
inima-n dinti si o transportá. In sfirsit, 
porneste motorul. Merge o zi, merge si 
a doua. A treia zi masinistul este 
întrebat dacă mai are benzină. «Sigur 
că da» — răspunde el, dar motorul nu 
porneste,pentru cá nu-l mai tin bateriile. 
Nori avem. Ceatá de asemenea. Actorii 
sint. Noi așteptăm să pornească moto- 
rul. Norii se duc, ceata se-mprástie. lese 
soarele. Acum motorul porneste, dar 
noi trebuie sá asteptám norii si ceata. 
Mai stăm un ceas, două... În sfirsit, nori, 
ceață si motorul merge pină cînd... 
se oprește definitiv. Nu mai avem 
benzină. Asa e: cînd e să ai «ghinion», ai. 


Moara de zăpadă 
i ci 

e 15 ianuarie. Ştiam că vom avea 
de filmat pe ninsoare. Cînd ninge, ninge. 
Dar cînd se oprește e nevoie de zăpadă 
artificială. S-a comandat așadar din 
vreme, zăpadă artificială. Pentru început 
furnizorul de zăpadă s-a căznit să ne 
convingă: «N-o luați domile, că e 
proastă. Filmati mai bine pe noroi» 
«Dati-o încoa, așa proastă cum este» — 
am răspuns noi împăciuitori. Inutil, 
pentru că moara de măcinat zăpadă ori- 
cum nu mergea. Trebuia urcată pe 
butuci și pornită. «Păi urcati-o si por- 
niti-o» — am propus. «Stati, tovarăși, 
ce, aşa merge, credeți că-i așa simplu? 
Si apoi nu vedeți ce vifornitá e în 
Ardeal? Ce vá mai trebuie?» Si asa 
mai departe, timp de o lună și jumătate. 

e 2 martie. Primii 8 saci de zăpadă 
au sosit cu o intirziere de 15 zile. 
Oricit ar părea de ciudat, erau perfect 
utilizabili. 

e 15 martie. A sosit și tranga a doua, 
în «fulgi» de jumătate de metru bucata. 
Telefon disperat la București. «Păi 
ne-am gîndit că, în plan general, merge 
şi aga» — ni se explică. 

e 25 martie. Totul e bine, cînd se 
termină cu bine: avem zăpadă și e și 
bine măcinată. Avem chiar prea din 
belșug că,oricum, în cîteva zile termi- 
nám exterioarele, deci nu ne mai tre- 
buie. 


27 


PETER O'TOOLE 


(după, Adio,domnule Chips” prezentat la TV ) 


5- E i2) E^ 
c » EN y ba. 
4 P: m *. X * Ya 
pr EL A " b 
I Dx ww EX, T Di 
ins >y js 
A. »u Tia N 
NA E COS zi 
A d Lal ` 
po ati p^. a ră 
i J ^ E : 
: RIS a ea 
A dà T 
^ ACT 
| x a 
> 
r 
E 
n 


BARBRA STREISAND 


(dar nu in,Ce se întimplă,doctore?”) 


+ 


N 


(MIREA CONTINUA) Decorul 


HORTENSIA GEORGESCU: 
nu sînt sclava 


iconografiei 


Pentru mine documentul 
e o simplă informație, 
nu o evanghelie. 
Pornesc de la el 
ca să descopăr sensul epocii. 
Și, prin el, sensul personajului 


În legătură cu mult discutata 

dilemă scenografică a re- 

constituirii epocii ori a sti- 

lizárii. Vreau sá precizez cà 

pentru mine documentul is- 

toric e o simplá constatare, 
o informatie. De acolo pornesc doar, ca 
sá demonstrez ceva prin costum: traiec- 
toria unui personaj, drama lui. Documen- 
tarea e suportul. Restul e interpretare, 
cum spuneati, «in sensul epocii», spre a-i 
descoperi esenta, ideea. Costumul de 
muzeu e un costum mort, in sine. Or, eu 
imbrac oamenii vii cu destinele lor, cu evo- 
lutia lor dramatică. Epoca poate fi aceeași 
în două filme. Ca în «Tudor» sau «Hai- 
ducii». Aceeași și starea socială a per- 
sonajelor. Dar pictorul trebuie să țină 
seama de trăsăturile iconografice gene- 
rale pe care să le adapteze la condiția 
psihologică a unor personaje de epopee 
istorică sau film de aventură. Același ves- 
mint de boier de la începutul secolului 
trecut, același rang in «Tudor» isi pás- 
tra o anume demnitate — rezidiile unei 
demnități nationale care i-au făcut pe 
unii boieri să adere la mișcarea din 1821, 
în timp ce dincolo, în «Haiducii», costu- 
mele boierilor nu exprimau decit cupidi- 
tate, instráinarea de țară. Tot în «Haiducii» 
am îmbrăcat-o în negru — simbol al cri- 
mei latente pe care o pregătea — pe 
Maria (personaj interpretat de Elisabeta 
Jar), fácind-o prizoniera acestei culori si 
a patimei ce-o măcina. Cu tot usorul lui 
conventionalism, costumul a accentuat, 
cred, partitura dramaticá a personajului. 


Costumele dacilor au încercat să su- 
gereze permanenfta poporului român 


Există scenarii datorită cărora schița 
de costum se poate naște dincolo de per- 
sonaje, din sensul general caracteristic 
întregului film. Am lucrat la filmul «Atunci 
i-am condamnat pe toți la moarte». După 
lectura cărții si apoi a scenariului, cea 
dintii schiță care s-a concretizat n-a fost 
propriu-zis a unui costum, ci a unei stări, 
a unei condiţii devenită ulterior costum, 
acel al duhurilor morții, în care perso- 
najele văzute prin ochii copilului erau 
transformate în finalul filmului. Din aceas- 
tă schiță s-au născut celelalte costume ca 
un rezultat. S-a născut si culoarea-matcă 
a filmului — culoarea negru. 

Nu accept să devin sclava iconografiei, 
pentru că ea însăși este un rezultat al 
unei situații, nu o evanghelie. Mă intere- 


30 


un fel de permanenţă, de timp fără graniță, 
de personaj fără trup, gata să se conto- 
pească cu natura. Concretizarea ideii 
mi-a sugerat-o o fotografie a unui țăran 
bătrin din Oas care peste haina lui obis- 
nuită purta un fel de dreptunghi mare de 
lină albă, țesut în casă, un soi de aco- 
perămint ce dădea senzația acelui veș- 
mint fără timp și fără formă purtat de 
Marele Preot în «Dacii». Sper că veșmin- 
tul personajului a transmis ceva din sen- 
zatia de imaterial și în același timp de 
permanenţă, de port arhaic simplu, mai 
mult țărănesc decit sacerdotal. N-am a- 
dăugat costumului decit o emblemă au- 
tentică găsită la altarul dacic. lată deci 
că nu elimin documentaţia, ci mă sprijin 
pe ea, atit cit să nu falsific o epocă, dar 
renunţ la detaliile ornamentale care nu-mi 
servesc ideea personajului. Pentru că 
ştiu că nu moda unei epoci rezistă, ci 
acel adevăr ce concretizează esența unui 
personaj. Evoluţia lui. Insist pe acest 
lucru, pentru că avem uneori de îmbrăcat 
personaje care vor traversa etape și stări 
sociale importante de-a lungul acțiunii. 
Asa a fost de exemplu Alexandru Bathory 
din «Mihai Viteazul» care trece succesiv 
prin trei condiţii: de cardinal, de principe 


La« Dacii», m-a preocupat transmiterea „prin costumatie, a ideii de permanență a acestui popor 


sează ce anume a determinat această 
iconografie, condiţiile care au creat-o și 
pentru aceasta mă duc la izvoare şi des- 
copăr sensul lumii respective. Cunoscind 
bine sensul, imi pot permite să mă sprijin 
pe citeva date fundamentale si să negli- 
jez detaliile de epocă în favoarea esentia- 
lului, semnificativului. La «Dacii», de pildă, 
m-a preocupat transmiterea, prin costu- 
matie, a ideii permanentei acestui popor. 
Nu aveam decit datele de pe Columnă si 
Adam Klisi, sursă insuficientă ca să 
imaginez o întreagă lume cu straturile ei 
sociale variate (nu există pe Columnă un 
rege in costumul său, o prințesă dacă, 
un preot). Exista relieful, dar nu și croma- 
tica acelei lumi. Practic, costumele dace 
au trebuit născute. Am «văzut» această 
lume miscindu-se într-un peisaj-matcă 
ce mi-a inspirat culorile naturale ale cos- 
tumelor (presupuse a fi fost realizate la 
ora aceea prin metode vegetale) — culori 
de muşchi, de coajă de nucă, piatră, scoar- 
tá de copac. Soldații daci s-au contopit 
intr-atit cu peisajul încît în scenele de 
luptă ei nu puteau fi záriti de dușman 
Singura culoare mai trapantă in tot pei- 
sajul era violetul din veșmintul Midiei, 
culoarea de doliu a lumii antice. Prin 
ea am vrut s-o izolez pe fata ce-și pierde 
fratele, de restul lumii, singură cu du- 
rerea ei. Tot prin culoare, am «opus» 
cele două lumi vrăjmașe: dacii si romanii. 
Veșmintele, cum spuneam, simple (pen- 
tru prima dată am folosit sacul ca material 
pentru confecționarea costumelor), în cu- 
lori stinse, ale dacilor, contrastau cu to- 


nurile vii, aprinse, luxuriante, specifice, 
civilizației romane. 


Costumul Marelui Preot sugerat de un 
bátrin țăran din Oaș 


O problemă deosebită mi-a pus-o cos- 
tumul Marelui Preot. Nu exista nici un 
fel de indiciu în iconografia vremii. Am 
început să caut intens toate acele ele- 
mente (actuale) care ar fi păstrat ceva din 
vestigiile vremurilor. Personajul trebuia 
conceput în ideea de înțelepciune mai 
mult laică decit religioasă, de integrare 
cu natura, pentru că asta era de fapt re- 
ligia dacă. M-am hotărit la culoarea albă, 
dar cea naturală, a linii. Urma să găsesc 
forma acestui vesmint care să sugereze 


şi apoi de comandant de oști. Trebuia să-i 
găsesc şi prin costum personajului o 
anume permanenţă psihologică de-a lun- 
gul evoluției, si anume trăsătura de on- 
ctuos politician pe care o păstrează, in- 
diferent de haina pe care o îmbracă. Am 
ales deci,ca unitate cromatică, culoarea 
rosu-cardinal care apare si în vesmintul 
de la început si mai tirziu în pelerina in 
care sosește Bathory pe cimpul de luptă 
la Mihai Viteazul. Pe platoșa lui se vede 
incizată în metal o cruce amintindu-i ve- 
chea condiție de om al bisericii. lată a- 
sadar cum scenografia concretizează în 
spectacol ideile scenariului. «Plastic» în- 
semnind de fapt a da formă. Fără decor 
şi costume filmul ar rămîne literatură. 
Are dreptate Fellini pe care-l citati în re- 
vista dumneavoastră: «Cinematograful e 
copilul picturii şi nu al literaturii». 


Filmografie 


a Hortensia Georgescu a absolvit facultățile de Istoria artei si de Limbă 
si literaturá franceză. Debutează în scenografia de teatru, la «Nationalul» 
din București. În 1959 își începe activitatea în cinematografie cu «Tele- 
grame» de Jean Georgescu. Semnează costumele la peste 20 de filme, 
printre care: «Darclée», «Tudor», «Procesul alb», «Dacii», «Si atunci 
i-am condamnat pe toti...», «Ciprian Porumbescu», «Parașutiștii». Actual- 
mente lucrează cu Sergiu Nicolaescu la «După furtună». În 1972 obține 
premiul ACIN pentru costumele la «Mihai Viteazul» și «Haiducii». 


artistul cetátean 


Clasa muncitoare 
merge in Paradis 


Filmul regizorului italian Elio Petri 

| este neindoios. produsul unei şcoli 

Nema şi al unei orientări. Chiar dacă 

| n-am sti nimic despre existența 
«noului val» italian si despre pro- 

gramul său artistic-politic, orientarea ne-ar sări 
în ochi prin precizia si decizia ei. Ne întilnim aici 
cu expunerea cinematografică a unor idei politice 
si de critică socială bine știute, exprimate nu 
numai prin imagine, dar si printr-un dialog fără 
nici un echivoc. Omul, anexă a mașinii, transfor- 
marea în mecanism, alienarea condiției umane 
într-o muncă «ce poate fi făcută si de o maimuță», 
pînă la alienarea mintală ca ultimă consecință 
psihologică a alienării sociale, care protestează 
refugiindu-se în psihoză, pentru că nu stie ce pro- 
duce și pentru ce produce, piesele nu sînt finali- 
zabile, undeva ele se transformă anonim după 
cum producătorul este un anonim, silit să repete 
aceeași stereotipie. Niciuna aproape din aceste 
idei — foarte bogate şi numeroase în film — nu ne 
sînt necunoscute. Însă tocmai aceste premize 
clare, contrar unor eventuale opinii estetice, 
răspîndite dar nefondate, permit să avem de-a face 
cu o creație artistică importantă, cu o adevărată 
creație si nu cu o ilustrare. De obicei se ilus- 
trează tezele nu tocmai înțelese în adevăratele 
lor implicații umane, izolate din structurile lor 
reale. Forța imaginii si a jocului sint remarca- 
bile, dezbaterea este acută și densă (se vorbeşte 
mult în acest film) si mai ales aspectul concret 
al «teoriei» este coplesitor. Intii, pentru că 
soluția nu este ușoară, dimpotrivă. Muncitorul, 
supraproductiv, violent și abrutizat (este subtilă 
relația dintre stereotipia muncii si obsesia se- 
xualá) după ce se revoltă, este concediat, se 
revoltă împotriva condiției sale însăși, împotriva 
societății de consum care l-a obligat să se epui- 
zeze pentru a cumpăra obiecte inutile ce închi- 
deau în ele sute de ore de robie, se rupe și de 
extremistii cu un program nerealist total si 
imediat si, ajutat de solidaritatea celorlalti mun- 
citori, se reîntoarce la lucru. A avut o evoluţie 


lungă, a căpătat conştiinţa condiției sale, munci- 
torii au învins. Pentru prima dată au învins impu- 
nind administrației reangajarea unui muncitor 
concediat din motive politice. Este nu un izolat 
ci un om al clasei sale, nu un spărgător de grevă 
ci un simbol de luptă. Este alături de ceilalți. 
Și totuși ce tristă și limitată victorie. Scena din 
final, cu personajele legate de banda rulantă, 
strigind unii la alții în zgomotul asurzitor al 
atelierului, este cu adevărat halucinantă. Robia 
nu s-a terminat, rămîne visul confuz al unui zid 
ce-i împresoară, cu care se luptă și mai ales dincolo 
de care este ceață. Lulù, magistral interpretat de 
Gian Maria Volonté n-a putut să-și schimbe 
condiția. A învățat cite ceva despre limite — 
ceea ce e mult, dar nu este o fericire. Paradisul 
este ceață. 

Dincolo de acest fir, analiza curentelor si a 
opiniilor politice curente, a mentalitátii mic- 
burgheze, a coafezei interpretată de Mariangela 
Melato, a grupului de extremiști care nici ei nu 
văd și nu sînt interesați de «cazul individual», 
este de cel mai mare interes. 

Tocmai pentru că este atit de clar în premize, 
filmul lui Petri este atit de complex în concluzii, 
atit de tulburător si plin de forță. El nu reprezintă 
«un raționament cu ultima concluzie inhibată», 
ci împingerea raționamentului pînă la marginea 
lui de adevăr care este omul concret și viu. 
Tocmai acest raport de cunoaștere artistică, 
deci concretă, îl face şi o lecție de estetică, pri- 
vind raportul dintre teza clar afirmată și adevăr. 


Alexandru IVASIUC 


Producţie a studiourilor italiene. Regia: Elio 
Petri. Scenariul: Ugo Pirro și Elio Petri. /maginea: 
Luigi Kuveiller. Cu: Gian Maria Volonté, Marian- 
gela Melato, Mietta Albertini, Gino Pernice, 
Luigi Diberti, Salvo Randone, Renata Zamengo. 


O mentalitate mie-burgheză 
(Mariangela Melato) 


mari 
actori 


O stranie coincidenţă face 

ca actorul care debutase pe 

ecran alergind după un tren 

(în filmul lui Wajda, «Pe 

baricadă») să iasă din sce- 

na vieții în același mod. 
Fugind într-o dimineaţă tulbure să prindă 
acceleratul de Varșovia care trebuia să-l 
ducă la o emisiune de televiziune. Un pas 
greşit, un salt in gol si... acrobatul nu s-a 
mai sculat. Era o dimineaţă de iarnă, 8 
ianuarie 1967. Avea 39 de ani, 38 de roluri 
în film şi cîteva succese în teatru (printre 
care Jerry din «Doi pe un balansoar»). 
«Noi, actorii existăm atita timp cit publicul 
ne vede», spunea cu tristețe Cybulski. 
«Filmul trece repede, dispare, actorul 
imbátrineste». El n-a mai avut timp să 
îmbătrinească. 


VEREOCOUDAREPNIZGECIUNRI EEE ERE 
Adolescentul 
iu] 


Ca alti eroi ai artei filmului,rámasi mereu 
tineri prin dispariția lor timpurie, Gérard 
Philipe și James Dean, Cybulski se con- 
fundă cu imaginea adolescenţei zbuciu- 


Recital 


ABULSRI 


la telecinematecá 


Telecinemateca 
ne va prilejui in curind 
reintilnirea 
cu unul din personajele 
cele mai interesante 
ale cinematografiei poloneze: 
Zbigniew Cybulski. 
Dedicám paginile de mai jos 
acestui mare actor care a fost 
şi rámine încă 
simbolul unei 
«conştiinţe la răscruce» 


Supunerea fără convingere 
(«Arta de a fi iubită») 


mate, cáutindu-si adevărul la o ráspintie 
istorică. Debutează în primul film al lui 
Wajda;«Pe baricadă». Cei care au admirat 
romantismul adolescentului entuziast lup- 
tind împotriva ocupantului, în acest film 
cald și poetic, nu știau că asistau la naș- 
terea a două mari personalități din cine- 
matograful polonez contemporan: regi- 
zorul Andrzej Wajda și actorul Zbigniew 
Cybulski. Pe atunci o apariție promitá- 
toare și atit. În film. Pentru că în teatru, 
după absolvirea școlii de artă dramatică 
din Cracovia, duce timp de 4 ani o activi- 
tate susținută: scrie texte, pune în scenă, 
joacă, fiind animatorul acelui teatru stu- 
denfesc de avangardă «Bim-Bum» care a 
jucat un rol covirsitor in reînvierea teatru- 
lui polonez post-belic. În '58, cind Wajda 
il cheamă pentru un nou film, «Cenusá si 
diamant», rolul Maciek il sperie pe tinárul 
interpret. Era vorba de un personaj ciudat, 
un adolescent atras de data aceasta de 


34 


cealaltă parte a baricadei, în tabăra reac- 
fiunii poloneze, care a jucat un rol atit 
de nefast în anii imediat postbelici. «Ştiam 
numai ce trebuie să spun, nu şi ce să fac», 
declara pe atunci Cybulski. În așteptarea 
probei, isi plimba neliniștit greutatea de 
pe un picior pe altul. Regizorul l-a zărit si a 
fost încintat: «Ăsta e Maciek, un nehotărit! 
În ciuda calmului cu care ucide, el rămine 
un copil timid, obligat să rezolve deodată 
probleme cruciale». Personajul e silit să 
ucidă oameni nevinovaţi și nu înţelege de 
ce. Privirea nedumerită, tulbure, a lui 
Maciek-Cybulski avea să ne urmărească 
ani şi ani, ca un reproș al unei damnații 
nedrepte, al unui destin tragic, victima 
fanatismului îndreptat spre o ţintă dis- 
trugătoare. O amărăciune de Lucifer zvirlit 
pe un pămint ce se cutremură, un Lucifer 
ce-și poartă nostalgia paradisului pierdut 
al purității, pînă la ultima zvircolire tragică 
pe un maidan de gunoaie. Eroul «Cenu- 


şei...» moare cu gustul vieții netrăite, al 
iubirii neimplinite, al sacrificiului inutil. 
Dar nu o critică a eroismului în general, 
ci o genială analiză a angrenajului fatal, a 
rătăcirii unei părți a tineretului polonez în 
împrejurări istorice încă tulburi în anii în 
care noua societate abia se clădea din 
ruine — iată ce urmăriseră Wajda si 
Cybulski în «Cenușă și diamant», opera 
lor capitală, de fapt tragedia inconstientei 
tinereții într-un moment de opțiune ce 
implica luciditate. 


peera e SEES ERE US DCUM 
Vrejul 
PRR PS = ZE ESI NEMORE GREECE 


Există o scenă antologică în acest. film 
de referință al şcolii poloneze. Şi anume, 
scena paharelor, cind Maciek își înțelege 
eroarea printr-o metaforă simplă, sugerată 
de cel care l-a împins la prăpastie: alcoolul 


care arde în pahare, ofrandă pentru jert- 
fele inutile, sacrificate de către aventu- 
rieri reactionari pe un altar străin umani- 
tátii. Moment de amară si neputincioasă 
furie,tráit de Cybulski cu acea flacără 
lucidá ce amestecá instinctul, violenta, 
revolta cu oboseala, resemnarea, intele- 
gerea zbaterii inutile. Jocul pe douá corzi, 
paradoxal, oscilind intre tragic si comic, 
intre patetic si ridicol, cu zeci de nuante 
intermediare, avind drept constantă auto- 
ironia amară, va defini de aici înainte în- 
treaga personalitate a actorului. Poate că 
detaliul cu paharele aprinse îi aparține 
lui Cybulski (care obținuse cu Wajda o 
conlucrare ideală), poate că nu, dar inter- 
pretul stie să umple spațiile dintre replici 
cu un gest specific, cu totul neașteptat, 
intrind în relații dramatice socante cu o- 
biectele. Îşi scoate de sub cămașă pisto- 
lul, lejer, ca pe o țigară, face citiva paşi 
gratiosi de vals, înainte de a ucide, în 
schimb smulge brutal de pe masă un 
buchet de violete ca să-şi ascundă stîn- 
găcia unei declarații de dragoste. Ori, în 
alt film, «Arta de a fi iubită», se joacă 
absent cu o pilă de unghii ca să-și mas- 
cheze frica de bombardament. Actorul îşi 


Fericirea fără durată 
(«Ucigaşul şi fata») 


construiește partitura aparent spontan 
şi totuși cu o migală artizanală, pe replici 
întrerupte, pe intonatii caraghioase une- 
ori, cu chicoteli nátinge, derutante, pe 
gesturi bruste ori pe táceri dramatice. 
Cum e acel moment de surprizá si milà, 
de spaimă si greață, cind Maciek se tre- 
zește cu omul pe care l-a rănit cázindu-i 
în brațe, cerindu-i parcă tocmai lui, asa- 
sinului, sprijinul. La început susține muri- 
bundul, dar cînd îşi dă seama că e urmărit, 
aleargă disperat pină va cădea împușcat 
pe stiva de gunoi, simbol sublim și grotesc 
totodată, ca o farsă sinistră, derizorie, a 
destinului. Primul antierou din cinema- 
tograful polonez post-belic. Secvența mor- 
tii lui Maciek se termină într-o pantomimă- 
balet, Cybulski se rásuceste și cade cu un 
scincet caraghios, de copil neajutorat, 
demonstrind parcă ideea că în ciuda apa- 
rentelor lui cinice, tinărul-victimă e ca un 
pepene cu vrej răsucit: miezul i-a rămas 


Compozitia: proba virtuozitátii 
actorului («Pápusa») 


crud, vulnerabil. Rázboiul l-a vestejit, grá- 
bindu-i sfirsitul. Ulterior, furia de a trái a 
eroului interpretat de un James Dean, 
cruzimea sadică a «samuraiului» — Delon 
şi tandretea mascată de violență a lui 
Belmondo, au adăugat portretului de erou 
modern trăsături noi. Cybulski a făcut 
însă, la vremea lui, ca nimeni altul, exe 

geza critică a unei anumite adolescente 
alienate de război. Adolescentá care, in 
condiţiile unor derute post-belice din une- 
le tári,a dat naştere la adevărate catastrofe 
umane. 


Îi 
Albatrosul 
E DESE ZE AR SO RE ZEI 


Ani de zile Cybulski nu s-a mai intilnit 
cu un personaj de anvergura artistică a 
lui Maciek. Tinárul actor trebuia să iasă 
din umbra strălucitei reușite care îl handi- 
capa. Si tot prin Wajda reușește să se 
elibereze de Maciek. Cu următorul film, 
«Inocentii fermecători», Wajda îşi obligă 
personajul și interpretul să trăiască într-o 
altă realitate, cu confilcte curente, cu un 
tineret devenit matur, ce nu-și mai adulea- 
ză eroii, dimpotrivă, îi cam ia peste picior 
cind unii din ei nu sînt capabili să se aco- 
modeze noilor imperative sociale. Fostul 
erou, combatant demobilizat, se desacrali- 
zează, isi pierde nimbul, nu si tristețea ina- 
daptării; de aceea se îmbată prosteste si 
se oglindește caraghios în ochii ironici ai 
unei tinere («Inocentii..») sau in batjo- 
cura zgomotoasá a unei adunári de liceeni 
din alt film post-«Cenușă...»: «Dragostea 
la 20 de ani». Mitul periculos al lui Maciek, 
inadaptatul, se surpá, din fericire, sucom- 
bind în ridicol ca in schița amintită. Si o 
dată cu el, actorul se dabarasează de mit, 


prinzind alte înălțimi, căpătind ambiția 
zborurilor mai pămintene. Kawalerowicz 
îi dă șansa suspense-ului cu «Trenul de 
noapte» — rol dur și bine adaptat policier- 
ului psihologic. Un regizor francez, Jac- 
ques Baratier, îi deschide gustul compo- 
zitiei într-o dublă partitură, strălucit jucată. 
Cu «Ucigaşul si fata» (regia Nasfeter), 
identitatea personajului creează raporturi 
stranii: polițistul devine virtual criminal în 
ochii fetei, indrágostitul nu se divulgă de- 
cit tirziu, duplicitatea îi prieste lui Cybul- 
Ski, racordindu-i tensiunile interioare la 
un joc de-a dragostea şi de-a moartea, 
care-l incită, făcîndu-l de-a dreptul sedu- 
cător. Wojtek Haas il replonjeazá în drama 
de război, făcindu-l martor lucid al pro- 
priei dezagregári, condamnindu-l la inac- 
tivitate si, prin asta, la o lașitate devenită 
tiranie față de femeia care-l adăpostește 
(«Arta de a fi iubită»). Indelungul exerci- 
tiu al curajului pierdut si al neputintei 
de actiune rámine partitura idealá pentru 
un actor cu vocatia stárilor ambigue, a 
tráirilor paroxistice, a distilării Á€— 
infinite cuprinse intre alb si negru. Intre 
curaj şi teamă, adevăr și minciună, durere 
sinceră şi cabotinism. Tot Haas, tot rol- 
mînușă: «Manuscrisul din Saragossa», 
apoi un alt «complexat» — partitură psiho- 
logică complicată, ca tot ce-l atrăgea pe 
interpret: «Salto» de Konwicky. Dar altui 
regizor polonez, Lenartowicz, îi datorează 
actorul demonstraţia de savuroasă come- 
die «Giuseppe la Varșovia». De data asta 
antieroul declarat ritos devine de-a lungul 
acțiunii burlesti erou fără voie; datele 
personajelor de odinioară se inversează 
aici, ca pentru a demonstra că ne despăr- 
tim de trecutul nostru rizînd. Oricit ne 
costă. Tabloului i se pot adăuga și alte 
personaje dintr-o perioadă relativ recentă. 


Înțelegerea fără speranță 
(«Cenuşă şi diamant») 


Nemuritor în scena morții 
(«Cenuşă si diamant») 


Un antrenor cu ambitii ratate, care-si 
transferá orgoliile in elevii pe care-i «dre- 
seazá», cu un fel de sadism, dar si cu o 
omenie disimulată: «Pe miine, Mexicul» 
în regia lui Scibor-Rylski. Sau romanticul 
marinar ce náscoceste tot timpul poveşti 
fabuloase al căror erou ar fi, chipurile, 
el, dar nu atit dintr-un exces de fantezie, 
cît din durerea de a constata că foștii lui 
camarazi de arme au realizat ceva şi după 
război, în timp ce el se învirte neajutorat 
printre plase de vapoare și himere ado- 
lescentine, ca un albatros ce nu poate 
păşi pe uscat. Personajele acestea nu mai 
ating însă strălucirile de odinioară, cu 
toate eforturile interpretului de a le trans- 
mite clocotul, nelinistea lui interioară. 

Dar filmul — virtual — «Cybulski» nu 
l-as putea incheia decit pe acea secventá 
din «Arta de a fi iubită»: scenă de noapte 
într-un teatru de provincie, cînd Hamlet- 
Cybulski fumează nervos la un geam, 
în timp ce afară avioanele împrăştie moar- 
tea. — Grăbește-te, îl previne un coleg 
figurant al piesei jucate în film. Vino în 
adăpost! — Da, e tirziu, îşi rostește ca 
pentru el Hamlet-ul modern replica shake- 
speariană: «Moartea e un temnicer ce nu 
așteaptă». Profetice cuvinte ce au înche- 
iat o viaţă și o carieră. Dar, spre deosebire 
de personajul său, acest Hamlet de pro- 
vincie ironizat în filmul lui Haas pentru 
modul ușuratic de a cocheta cu arta, acto- 
rul Cybulski s-a ferit să cocheteze cu 
meseria. A rămas, în ciuda gloriei, de- 
venită în ultimii ani internațională, un har- 
nic şi meticulos creator de tipuri. Oare- 
cum handicapat de ochelarii săi imenşi 
(pe care nu-i purta de poză, ci pentru că 
era foarte miop), chipul actorului a fost 
obligat să-și amplifice expresivitatea. Na- 
sul părea că-și trăiește o viaţă a lui, se- 
parată de rest; fruntea căpătase o mobili- 
tate extraordinară; buzele striveau cînd 
un ruris sarcastic, cind unul náting; mîinile 
stingace, mersul, uneori legánat, de alba- 
tros pe uscat, contrapunctau mimica cu 
un fel de subtext parodic. Autoparodic. 
Ca într-un tablou de Picasso, trupul de o 
grație acrobatică părea descompus în zeci 
de mișcări simultane. Extraordinara dina- 
mică a chipului si corpului, antrenate în- 
tr-un paradoxal dialog, situează talentul 
lui Cybulski în sfera marilor gesturi ale 
artelor contemporane. 


Alice MĂNOIU 
35 


p. 


Este știut cá suspensul e 
o inventie a filmului. El 


neasca noastrá curiozitate 

< şi la fel de omeneasca 
noastră teamă de neprevăzut în pro- 
cedee artistice. Cinematograful e poate 
singura artă care a avut curajul de a 
transforma calitățile și defectele ca- 
racterului uman în mijloace stilistice. 
Suspensul e cel care satură omul de 
mistere, îl hártuieste incontinuu, ii 
tine nervii incordati, atit de incordati, 
incit i se face un dor nebun de un film 
de desene animate. Cine va fi ucis? 
Cine va fi párásit? Ghici, cine va cádea 
de la etajul Ill? Realitatea se pulveri- 
zeazá, nu mai știu dacă nu cumva 
victima nu e chiar asasinul, această 


damă de consumatie poate să apară în 
final, ca o femeie onorabilă, iar detec- 


film si literatură 


Vieţile artiştilor — între care 
și cele ale scriitorilor (mai 
rar) — au făcut subiectul 
multor cărți și filme. Bio- 
grafia oamenilor celebri, ca 
gen, este unul din cele mai 
frecventate, fie pentru că ea conține ceva 
exemplar, fie pentru cá extravagantele 
unui destin de excepție stirnesc gustul 
(sau aplecarea) bovarismului din aproape 
fiecare om. llustrári prelucrate (cel mai 
adesea) a unor fapte exacte, astfel de 
vieți merg de la invenția prodigioasă ce 
te fascinează în «Doctor Faustus» sau 
«Lotte la Weimar» (ambele opere ale lui 
Thomas Mann), pină la documentarea 
extraordinară și fermecătoare din mono- 
grafia despre viața lui Proust de Painter 
(sau cea a lui Eminescu de G. Călinescu) 
sau, in cazurile cele mai puțin reușite, 
la descrieri melodramatice de tipul ro- 
manelor de duzină. Filmele, in genere, 
sint obligate să cadă pe subiecte mai a- 
tractiv-ilustrative în care spectacolul să 
primeze înaintea viziunii sau meditatiei. 
Rareori, in acest condiții, producțiile de- 


inema 


a reusit sá transforme ome- 


tivul, spre care se îndreptau toate 
atentiile noastre, drept o bestie lipsită 
de orice pic de caracter. Ce relative 
sînt toate! Cum să nu priveşti cu gura 
căscată la tot ce se întîmplă? Filmele 
politiste vor sá spuná cá aparentele 
înșală. Sigur, aparențele înșală, cá de 
asta sint aparente, dar nici pînă acolo 
incit victima sá fie tot una cu asasinul. 

E interesant cá tocmai această aglo- 
merare de mistere şi de surprize taie 
realismul filmelor politiste... De aceea 
multe din ele sint idilice, de parcá 
domnii aceia care trag cu pistolul ar 
fi niste copii. Filmul politist si-a con- 
struit o schemá si se pare cá tocmai 
prin această schemă are succes. Dacă 
într-un asemenea film binele învinge, 
răul, spectatorul e mulțumit. Succesul 
filmului polițist se explică, sper eu, și 
prin fireasca nevoie de justiție a omu- 


în prinderea spărgătorilor. 


Lupta între bine şi rău 


ia adesea expresia 
unei încăierări 
între profesionişti, 


unii inráiti în spargeri, 


alții inràiti 


«Cu mîinile curate» 


respinge 
o astfel de regulá 


lui. Un film in care rául s-ar dovedi 
atotputernic n-ar avea cum să obțină 
adeziunea publicului. 

Cinematograful, ca artă profund de- 
mocratică, e cea mai aproape de justi- 
tie. De cele mai multe ori un film 
este un proces, si nu mă refer neapă- 
rat sau în primul rînd la filmul poli- 
tist... Cu ajutorul imaginii, totul este 
supus dezbaterii, chiar si visele, chiar 
si imbrátisárile. Constituindu-ne si noi 
parte civilá putem sá observám cá in 
filmele politiste nu prea se explicá 
cum de au ajuns unii intr-o tabárá iar 
alții în cealaltă, totul pare jocul hazar- 
dului. Nici măcar caracterele nu-i des- 
part: stápinire de sine într-o parte, 
stápinire în cealaltă, umor si la unii 
si la altii. 

De aceea lupta dintre bine si ráu ia 
adeseori expresia unei incáierári intre 


Cineastul ca erou de film 


Viata artistilor pe ecran: 
iatá un subiect pe care 
filmul n-a făcut decît 

să-l atingă 


pásesc ilustrativitatea muzeistică sau per- 
formanta actoriceascá. Totusi in ultimele 
luni au rulat pe ecranele noastre două 
filme inspirate din viața artiștilor de o 
deosebită valoare: mă refer la «Rubliov»-ul 
lui Andrei Tarkovski şi la «Clovnii» lui 
Fellini. Opere total diferite, venite din di- 
rectii opuse ale artei si ale gindirii cine- 
matografice, aceste filme vorbesc numai 
despre artiști, despre cazuistica lor in 
confruntarea cu viața. Biografia artistului 


— o biografie fictivă, firește, căci cine 
poate stabili cu exactitate fiorul sau drama 
ce a născut o carte, o pinză sau o sim- 
fonie — capătă caracterul unei experiențe 
fictive: viața artistului devine viața unui 
personaj, o invenție egală cu realitatea 
nu în sensul asemănării, ci în acel al bo- 
gátiei de semnificații. Sint foarte rare 
cazurile în care viața unui cineast a de- 
venit subiectul unui film. Şi este din nou 
fatal să amintesc numele lui Fellini în 


profesioniști, unii inráiti în spargeri, 
alții inráiti în prinderea spărgătorilor. 
De aceea mi-a plăcut că în filmul «Cu 
mîinile curate» această împărțire a 
forțelor este riguros făcută, nimeni 
n-a ajuns întimplător într-o tabără sau 
alta... Si-apoi cei care apără demnita- 
tea și interesul majorității în «Cu 
mîinile curate» sint nişte amatori, niște 
fermecători diletanti. Ei nu s-au născut 
polițiști, n-au visat să devină așa ceva — 
dacă se poate visa așa ceva — dar și-au 
asumat această misiune cînd societa- 
tea le-a cerut-o, și au dus-o la capăt 
bine. Prin amatorism nu înțeleg o 
bijbiială permanentă, ci o lipsă de pro- 
fesionalism, o anume inocentá care se 
pare cá si aici are un rost. Căci profe- 
sionalismul poate duce la rutină şi pe 
această bază hoțul te fură cu totul. 
Altfel decit ai învăţat cîndva. 

A prezenta lupta dintre bine si rău 
ca un război al breslelor e o mare 
greșală. Se pare că a fi spărgător e o 
meserie, a fi detectiv e altá meserie, 
amindouá onorabile, fiecare cu me- 
seria lui. Respectul ásta reciproc e cam 
suspect.. Relatiile calde, egale, dintre 
reprezentantul fortei publice si infrac- 
tor au dat multe secvente plácute, amu- 
zante si vor mai da, dar viciul de bază 
rámine viu si nevátámat.. Sint desi- 
gur si motive arbitrare, intimplátoa- 
re, care pot să împingă un individ 
pe calea infracțiunii. Dar nici un trau- 
matism psihic nu explică faptul ca 
cineva să devină hot la drumul mare. 
O iubire neimpărtășită nu dă dreptul 
nimănui să-ți pună mina în buzunar si 
să-ți sterpeleascá banii. Fellini a încer- 
cat și a reușit într-unul din primele lui 
filme, «Escrocii» să explice drumul 
spre infracțiune. Aflăm de la Fellini 
cu surprindere că drumul e scurt si 
foarte puțin sinuos... Exista o scenă 
foarte concludentă în acest sens: escro- 
cii, după ce le-a reușit o afacere, se 
duc să sărbătorească evenimentul, des- 
chid cu dezinvoltură poarta cabaretu- 
lui, comandă șampanie pentru băieţii 
din orchestră, mîngiie fardul generos 
al cintáretei si cam asta... Pentru a- 
ceste nimicuri au comis ei atitea fără- 
delegi. Ca să deschidă cu dezinvoltură 
poarta unui bar de noapte sînt capa- 
bili de orice, chiar de crimă. Obser- 
vatia lui Fellini ar putea să pună pe 
gînduri pe harnicii realizatori de filme 


polițiste. 
Teodor MAZILU 


acel «8 1/2» miraculos, miraculos pentru 
că Fellini însuşi pare a se mira tot timpul 
privindu-se în personajul ce îl întruchi- 
pează. 

Eugen lonesco. spunea, demult, că nu 
există literatură în afara biografiei — că 
orice operă artistică este o autobiografie. 
În viața marilor cineasti, ipoteza se veri- 
fică — şi poate că odată cineva va căuta 
ce anume din viața conștientă sau incon- 
stientá a lui Eisenstein se ascunde în «lvan 
cel Groaznic», ce stări obsesive din viața 
«secretă» a lui Antonioni s-au răspindit 
în «Noaptea», «Eclipsa», «Blow-up», cum 
se pot citi filmele marelui Bergman prin 
secretul existenței din «Fragii sălbatici», 
«Tăcerea» sau «Persona». 

Viaţa artiștilor pe ecran: iată încă un 
subiect pe care cinematograful n-a ajuns 
decit să-l atingă abia în desfășurările 
sale cele mai superficiale. Sint atitea de 
făcut în această artă, incit aş spune că 
e de făcut totul. Şi poate de acum, perio- 
dic sau obsesiv, mă tem (cu insistență 
şi cu emoție) pentru viitorul ei. 

Gelu IONESCU 


COE. E 


pic 


Ca anonim bucures- 
tean, demult știu 
că marile filme, 
filmele fundamen- 
tale, filmele care 
încetează a fi chiar 
filme, trecînd deodată în alt- 
ceva — în aburi, în cîmpii, în 
văi, în barcarole, în baricade, 
în copilárii si în halucina- 
tii vitale — se leagă între ele 
prin canale, prin vene şi ar- 
tere, prin procese osmotice* ob- 
scure, prin tainice vase comu- 
nicante, prin obsesii epidemice, 
dintr-o rásuflare, dintr-o privire, 
dintr-o idee, diftr-un stránut 
bun conducător de microb, de 
febră şi delir. Marile filme ascul- 
tă de legea aceea patetică ela- 
borată de Whitman: toti oame- 
nii formează un singur trup, prin 
care circulă acelaşi sînge — de 
aceea marile filme, ca în „Firele 
de iarbă“, sînt frați si surori, ele 
sînt solidare, creînd o umanitate 
a lor, o confrerie a lor, o Vene- 
ţie a lor — cu punti si suspine 
comune — o Scandinavie a lor, 
cu fiorduri care comunică în se- 
cret, cu strimtori de trecere foar- 
te inguste, caro o dată străbătute 
te aduc în fata unui ocean înso- 
rit, dindu-ti fior de viking puter- 
nic și invincibil. Marile (sau doar 
bunele) filme sînt ca marile flu- 
vii care-şi creează geografia lor 
barbară si irealá, permitindu-no 
să vedem — cu ochi măriţi de 
groază şi de încîntare, dacă avem 
asemenea ochi — cum Rinul se 
varsă in Mississippi, Loarain Du- 
năre și chiar Volga în Caspica, 
precum visează Cehov în marea 
sa descoperire. 


Rublioclovnil 


Asa stind lucrurile din cind in 
cind — căci nu toate filmele 
sint mari, bune și supuse nebu- 
niei evocate mai sus, pe scurt — 
mărturisesc că pentru mine n-a 
fost deloc prilej de uimire să 
constat, în acea săptămînă lu- 
minată a trecerii de la „Rubliov“ 
la „Clovnii“ şi de la ,Clovnii" 
la „Rubliov“, cum vin unul spre 
altul, cum se îmbrățișează şi se 
mîngi'e sub acelaşi cer, cum își 
vorbesc şi cum murmură întinşi 
pe acelaşi cimp, cum se îmbol- 
năvesc împreună, cum delirează 
împreună, pentru a se vărsa 
împreună la confluența aceleiaşi 
delte de viață, dragoste şi moarte. 


torul 


Confesiunea 


unui copil al 


secolului 


Ea Eee „DI 05050030 BE 


Marile filme sint solidare. 
„Rubliov“ şi ,,Clownii^ sint frati. 


Nu trebuie să urci cu aerosta- 
tul fhai sus de turla bisericii pen- 
trua vedea și înțelege fraternita- 
tea dintre Tarkovski sl Fellini, 
confreria dintre „Rubliov“ şi 
»Clovnii"; se vede cu ochiul li- 
ber — din acelasi loc — sîmbu- 
rele rational din care se hránes- 
te cutremurarea lor de copii al 
secolulul, Severitatea,  ascetis- 
mul, greu suportabila gravitate 
a unuia e pe măsura frivolităţii, 
nerusgináril şi Insuportabilei vese- 
lii a celuilalt. Intensitatea triste- 
ţii e aceeași, forţa imputării e 
comună, Rubliov impută aceleași 
pierderica Fellini : pierderea mari- 
lor seninátáti, cedarea păcătoasă 
şi nedemnă în fata spaimelor sl 
fricil, Rubliov amuteste în fata 
sălbăticiei lumii violate. Fellini 
îşi pune o găleată în cap, după ce 
a privit o lume în care nu se mai 
poate ride ingenuu sl copiláreste. 
Rubliov impută dispariţia credin- 
tel în armonie — Federico, lipsa 
risulul, a nalvitátii esențiale. E 
aceeaşi mínie, aceeaşi obsesie. 
Exuberanţa unuia e complemen- 
tară cu solemnitatea celuilalt, 
Patetismul lor e la fel de zgudui- 
tor. lar recuperarea lumli după 
pierderile şi iluminările fiecăruia 
se face cu aceeași credință ne- 
maipomenită în artă: Rubliov re- 
descoperă Invenţia, creația, cu- 
loarea, caii, viaţa şi pictura, Felli- 
ni — nu mai puţin nebun — după 
acuza sa, înfiptă ca un topor de 
clovn în capul altui clovn, regá- 
seste filmul, spectacolul, carna- 
valul, strigătul mîntuitor al face- 
ril în perpetuă sărbătoare şi 
naivitate, 


Cui i se pare că privesc prea de 
sus cele două fluvii, îl propun 
totodată, un alt canal de legătură, 
un canal secret, pe care nu-l pot 
deconspira decît din acest punct 
de vedere, al aerostatulu! cu 
care urcăm şi cádem zilnic din 
turla bisericii pe pămînt, în minu- 
nata noastră activitate de intele- 
gători: e drumul de la măscări- 
ciul lui Tarkovski la măscăricii 
lui Fellini şi măscările lor. Ime- 
diat după prologul acelui necu- 
noscut care cade la margine de 


apă, cu balonul său din cirpe, 
aburi și piei — Rubliov întilneşte 
bufonul, elovnul vremii, nebunul 
vagabond (jucat de marele Rolan 
Bikov, cîndva Clovn). Frenezia 
lui îl fascinează. E o ipostază a 
artei, a libertăţii ei interioare, a 
artistului spontan sl inconştient 
cu care lumea intră In contact, 
veselă, fără suspiciuni, fără păcat, 
cu o ispásitá plăcere — răspuns 
cu totul ciudat și neaşteptat la 
problematica lui, la nelinistea sa. 
E aici o desgántare nevinovată; o 
subversivitate avietil, absolutino- 
centi; o nerusinare al cărei carac- 
ter sfint Rubliov nu o poate ig- 
nora. E una din rarele clipe în 
care simți că Rubliov încearcă să 
surídá, cá ar putea suride, împă- 
cat pentru o clipă cu realul. (FI- 
indcă „Rubliov“nue doar un film 
fără cer — cum a remarcat prea 
bine Tarkovski — cl si obsedat 
de lipsa rîsului și a zimbetului, de 
unde o nouă deschidere spre 
„Clovnii“...) Vin jandarmii, stră- 
jerii— sau cine-or fi — şi-l ridică; 
îl interzic, îl bat, îl chinuiesc, îi 
smulg lira şi tamburina. Rubliov 
priveşte mut. Clovnul nu va dis- 
pare. În cel mal riguros montaj 
creat de la Eisenstein încoace de 
o conştiinţă care suferă si visează 
liberă printre gize, rădăcini și 
oameni — Tarkovski îl readuce 
pe Danilo în fața lui Rubliov, în 
dangătul marelui clopot. Măscă- 
riciul apare după căderea omu- 
lui-lcar şi reapare in triumful 
omului-faur. Va reapare după 10 
ani de ocnă, cu limba tăiată. 


Mascaricii 


În celălalt montaj delirant — al 
clovnului care-și caută rădăcinile 
psihologice ale vocației sale de 
clovn, ale creației sale de saltim- 
banc, de Zampano si de Rubliov, 
care cîndva a trimis-peste Roma 
un elicopter purtind un Crist! — 
în acel episod excepţional al 
confesiunii sale de copil al seco- 
lului care a iubit donquijoteste, 
de mic, comediantii; Fellini aduce 
la suprafață o scenă uimitoara 
prin puterea de asociație şi vehe- 


si circarul 


78 
| 
| 
| 
| 
| 
| 


menta trimiterii la Tarkovski, la 
clovnii lui, la jandarmii lui, pînă 
la chiar acea tăiere a limbii, să- 
virsitá întotdeauna în întunericul. 
fricii. E scena şefului de gară — 
clovn involuntar înconjurat de 


clovnii-de la ferestrele trenului 
local. De cite ori, caraghiosul, 
în imbecilitatea lui, semnaliza 
plecarea trenului prin sunet de 
trompetă — măscăricii din va- 
goane, într-un elan vital, cu o 
ingenuă izbucnire a fiinţei lor 
libere s! deci pline de umor, îl 
batjocoreau biziind trivial, vesel si 
minunat din buze, Era marele lor 
spectacol înainte de a-şi pune gi- 
tul la jug, era circul lor, bucuria 
lor de dimineață, actul lor de 
defulare, muzică şi nerușinare; 
batjocoritul aduce, fireşte, jan- 
darmii, apare ofițerul fascist, sl- 
nistru, pe peron, veghind la ple- 
carea trenului în condiţii nor- 
male. Clovnil de la ferestre in- 
mărmuresc. Nu mai e timp, nu 
mai e spaţiu pentru comedie, 
viaţa devine deodată cruntă, 
sălbatică, infernală (comedia — 
susțin toti clovnii— e ralul pier- 
dut), dovadă că pur şi simplu 
ei nu mai pot bizii din buze, nu 
mai pot rîde, nu mai pot cînta; 
li s-a tăiat limba, precum au 
fost etern ameninţaţi copiii. Si 
în locul acelui sunet trivial, mur- 
dar, dar sfint prin minima vibra- 
tle a libertății — în clipa cînd 
trenul se pune în mișcare, toti 
tinerii clovni de la ferestre ridică 
mîini!e executind terorizantul sa- 
lut fascist, semnul morţii și al 
veseliei interzise. Ca și Rubliov 


* în fața violului, amugim. Ca si 


Rubliov, marele circar Federico 
îşi ascunde fata contemplind si 
anchetind lumea violată de me- 
canica plictisului, uritului si, in- 
teligentei" ipocrite. Își ascunde 
fata sub o găleată căzută-n cap... 
»Neseriozitatea" circarului are 
acelaşi demers si aceeași conclu- 
zie ca și gravitatea irespirabilă, 
pină la durerea cea mare, a pic- 
torului. 

lar în atitudinea comună fati 
de suferinţa máscáricilor —e pro- 
babil filiera cea mai secretă din- 
tre el, legătura lor cea mal eloc- 
ventá, intr-atit de fertilă şi de 
grăitoare încît o stranie pudoare 
mă cuprinde în deconspirarea ei, 
o spaimă de solitar, ca trecerea 
prin strimtoarea dintre Patago- 
nia și Everest. 


Radu COSASU 


ey 
o 


r Am Imprumutat titlul 
comentariului de faţă 
inema dintr-o schiță umoris- 
tică, binecunoscută de 
altfel, a lui Teodor Ma- 
zilu, chiar dacă respec- 
tiva scrlere nu ştiu să fi avut vreo- 
dată acces pe micile ecrane. O legi- 
tură oarecare există însă între tit- 
lu şi cele ce vor urma, oricit de 
cludat ar părea. Mai ales că punctul 
de plecare al însemnărilor de față 
îl constituie o tele-seară de acum 
citeva sfirsituri de săptămînă petre- 
cută tocmai cu Teodor Mazilu şi 
cu citeva (puține) din personajele 
schițelor sale satirice. Ideea de „ia- 
urt" aș lăsa-o deocamdată la o parte 
(mie, trebuie să recunosc, îmi place 
iaurtul fără zâhăr, dar vorba doamnei 
Gorunescu din respectiva schiță: 
„Fiecare om cu gustul lui... Unora 
le place cu zahăr, altora fără zahăr... 
Fiecare persoană îşi are gusturile 
€i. Nu se pot stabili criterii precise. 
În toate domeniile, părerile sînt îm- 
pártite; mie, de pildă, nu-mi place 
Brecht"). Ideea de „cunoaşterea lu- 
mii” n-aş lăsa-o însă deocamdată 
la o parte, chiar dacă însemnările 
noastre vizează emisiuni dintre ace- 
lea de sîmbătă spre duminică, în care 
personaj principal se vrea risul și 
ar trebui să fie rísul... 

Ne plingem, adesea, de calitatea 
nesatisfăcătoare a umorului pe micile 
ecrane (si nu numai pe micile ecrane, 
ci şi pe cele mai mari)..Ne plingem 
sí noi, cei de dincoace de „rampă, 
spectatori şi critici; se pling, pro- 
babil, si realizatorii programelor de 
divertisment care acuză penuria 
textelor comice. Aici trebuie să 
ntervină în discuție, obligatoriu, 
ideea” de care aminteam mai sus. 
Mai rare sint textele comice care vin 
singure să se propună realizatorilor 
şi mai rare acelea care se „insce 
nează” singure: cele mai multe stau 


Programele de divertisment 
au nevoie de scriitori, 
nu de „textieri“ 


Teodor Mazilu : 
„De cîte ori un ticălos 
dă de dracu, 
eu mă bucur!“ 

Si i UCL AMABIL 


aşteaptă să fie descoperite. Pentru 
aceasta e necesară „cunoaşterea lu 
mii" risului, dar nu ştiu, zău, cum 
funcționează serviciul umoristic, de 


În cite un telesfirsit de săptămină, 
iau de pe noptieră „Pălăria de pe 
noptierá" (ati observat ce mult sea 
mănă obiectul de pe coperta aces 
tui volum al lui Mazilu cu pălăria 
lui Caragiale?) si. îl deschid oriunde, 
să zicem la tragica poveste despre 


iubirea nefericită a  domnisoarei 
Elena Suditu, care isi bea a treia zi, 
singură, Bodocul, pentru că nici 
astăzi logodnicul n-a venit la centrul 
de ape minerale să-şi îngrijească 
gastrita. 

Probabil că, într-un mod similar, 


au procedat si realizatorii televiziu- 
nii, propunindu-ne cu citva timp în 
urmă o discuţie „despre seriozitatea 
risului^ cu Teodor Mazilu. Dar au 
ajuns la ei (şi la noi) cam puţine eco 
uri din universul specific de gind al 
personajelor maziliene. Din volume- 
le aşezate cuminte în rafturi au fost 
recitite pagini citite $i au fost extrase 
doar citeva replici: „lucrezi in coope- 
ratie si n-ai pic de romantism”, spu- 
ne cineva; „sigur că am confuzii, 
dar nu sint sprijinit',spune altcine 
va; ,nu tuturor oamenilor le e frică 
de controlul financiar", conchide al 
treilea. Este drept că dincolo de 
cele citeva personaje evocate în „în 
timplările de simbătă spre duminică” 
la care ne referim, am recunoscut 
ironia și spiritul satiric specifice lui 
Mazilu si, dincolo de replicile tovară 
șului Emilian, părăsit tocmai dis-de- 
dimineață de Ortansa, am regăsit 


cuminţi (sau de ce nu? re- 
voltate) în volume, sau în felurite 
publicații, sau în diferite sertare şi 


38 


Replici maziliene: 
Li 


„Lucrezi in cooperatie si n-ai pic de romantism“: 
Vasilica Tastaman (citi regizori au vázut-o in 
„După cădere“?) 


„Sigur că am confuzii, 
dar nici nu sint sprijinit“: Octavian Cotescu 


(cît de greu a fost descoperit de film) 


„documentare pe teren“, al micului 
ecran. În ceea ce mă priveşte, după 
o teleindispozitle acută, intervenită 


gîndul tonic si dominant al scriito- 
rului: „de cite ori un ticălos dă de 
dracu, eu mă bucur!“ Este nevoie, 


multă nevoie, de contribuţi assubstan- 
fialà a scriitorilor la alcătuirea pro- 
gramelor de divertisment ale televi- 
ziunii. Prea adesea sint utilizaţi „tex- 
tierii". Prea adesea, scriitorii înşişi, 
in colaborarea cu televiziunea, devin 
textieri. Spectacolul (scurt), realizat 
de Tudor Mărăscu pe două-trei schi- 
te (n-as spune texte) ale lui Mazilu, 


cu actori remarcabili în prim 
plan: Mariana Mihut şi Octavian 
Cotescu este un exemplu de 


urmat. Dar sint încă multe volume 
nerăsfoite chiar în rafturile televi- 
ziunii... 


„Nu mă părăsi pentru 
o perioadă prea îndelungată“: 
Mariana Mihut 


(in cite filme a jucat?) 
UERBO C. GSERSESSENIERT SA 

Privind-o pe Mariana Mihut, atunci, 
cu totul si cu totul remarcabilă în 
toate ipostazele personajelor extrase 
din ,insectarul" mazilian, n-am putut 
să sar peste un gind mai vechi, care 
nu privește neapărat numai televiziu- 
nea, dar are foarte multă legătură 
cu „cunoaşterea lumii. Mi se pare 
de-a dreptul inexplicabil faptul că 
o asemenea actriță cu persona- 
litate, umor, spontaneitate şi alte 
cite a făcut unul sau două filme 
cu totul, in timp ce cineastii desco- 
perá mereu „talente noi" pe care 
sînt nevoiţi să le ascundă de ochii 
lumii imediat după premieră. Oare 
faptul acesta nu certifică o cunoas- 
tere insuficientă a posibilităților ac- 
toricesti reale ce stau azi (si au stat 
şi ieri) la dispoziția cinematografului 
românesc? Exemple sint multe. Unul 
îmi mai stă lainimă: știu că Vasilica 
Tastaman, de pildă, a mai jucat din 
cînd în cînd cite un rolişor în film 
de pe „vremea zăpezilor” şi pină la 
astă-seară dansăm în familie" ili- 
terele mici îmi aparțin), dar tare aș 
fi curios să ştiu citi regizori de film 
au văzut senzationala ei creație sce- 
nică din După cădere. Puţini, foarte 
puțini probabil, aș fi tentat să cred 
că niciunul. Pentru că altfel., 


Calin CALIMAN 


Mátusa din Hirláu 


Firește, nu trebuie îndelung” de- 

monstrat că, în ultima vreme, cele 

Nema mai interesante și mai cumpănite 

; reportaje româneşti despre lumea 

largă au fost: cele ale lui loan Gri- 

gorescu, chiar transmise la ora aceea 

jngrată a duminicii, după meci. Nu toti reporterii 
literați au însă norocul, pelicula și ochiul lui Gri- 


| această observaţie, 
| dar mai există si Husii, 
| nu numai Biserica Neagră 


gorescu, Cind e să fie pe post. Si nu stiu dacă a 
mai făcut cineva această observație de mare sub- 
tilitate, dar mai există si Husii, nu numai 
Bruges-la-morte, Biserica Neagră si Cotrocenii! 
Husii Moldovei, Husii aceia mici, mărunți si pri- 
căjiți, care au si ei străzile lor, oamenii lor, viile 
lor, paharele lor de vorbă. Mai există în aceeași 
zonă și Hirlául. Hirlăul cu strada lui mare, cu mă- 
retia, și bonomia, și verii, şi mátusile lui. 
Mai există şi  Calafatul. Mai există si Ca- 
racalul. Nu-ţi trebuie multă imaginàtie pen- 
tru a şti că mai avem şi Corabia. „Nu mai 
departe Londra“... zice inimitabilul nostru Ma- 
zilu, cînd priveşte harta lumii, dar cu aceeași li- 
niște se poate preciza că nu mai departe de nasul 
nostru este si Aiudul. Si Adjudul. Și Ciulnita — 
Ciulnita argheziană din care meşterul nu a extras 
chiar totul si ne-a mai lăsat și nouă una-două 
frumuseți inteligente la o friptură. Imposibil 
să nu se poată minca o friptură bună la Ciulnita, 
care friptură să nu ducă la un dram de telein- 
spiratie. Dar Turnu— Severin? Dar toată zona 


aceea — cu fluvii, ape, păduri, lemne, fier si cer,. 


şi atitea alte forme de relief? Ca să nu cădem în 
ionescianism, căci situaţia — după cum se vede 
— predispune, să mai amintim foarte pe scurt, 
că mai există şi Slatina, si. Urzicenii, şi Simeria. 
Eu, ca orice personal, trag la Simeria. Dacă mi 
s-ar oferi aparatul pe mînă, cu acea invitație onc- 
tuoasă adresată de studiou scriitorilor şi reporte- 
rilor harnicisitalentati (scrisi într-un singur 
cuvint şi într-un singur suflet), eu la Simeria 
aș descinde, Putin teleglob la Simeria nu ne-ar 
strica.. Si nici puțin teleeseu la Sighetul-Marma- 
tiei, nu ar fi moarte de om. 

Numai că Brașovul e mai eseu decit Sighetul- 
Marmaţiei. La Caracal, la Calafat, la Roşiorii de 
Vede, ca să nu mai spunem de Huedin sau Ciucea 
—nu-ti vin în minte, cit eşti de scriitor, cite-ti vin 
pe limbă văzînd o streașină ruginită în Schei, 
o treaptă ruptă si putrezită pe la Biserica Neagră, 
nici porumbeii nu se compară cu ăi din jurul 
orgii (căci montajul e întotdeauna între porumbei 
şi Bach), nici soarele nu prirideefectul lui braşovean 
de pe turle, acoperișuri şi ferestre de uliţă îngustă, 
ca acolo, la poalele Timpei. Enormă poantă e 
Brașovul pentru orice literat care vrea să facă li- 
teratură proprie la televizor, cind i se oferă apa- 
ratul! Brașovul e Poezia, el e nr. 1 in top-ul tele- 
oraşelor poetice prin definiţie — gen Sighişoara, 
Timisoara, lasi, via Cluj si alte orase totdeauna 
de importanță republicană. În orașele acestea, 
cuvintele vin de la sine, ritmul frazei e moale, 
lung şi visător — din cînd în cînd, hurducat de 
către un rulment de la uzină, de cite o forjá, de 
cite un tractor cu al sáu motor. Trec repede maşi- 
nile și iar vin de se leagă poezia burgului cu coco- 
sul de pe turlă; Bach cu copilaşii, scările vechi cu 
Aro-Palace nou, ninsoarea cu surisul şi îndrăgos- 
titii cu nivelul de trai. N-aș vrea să se creadă că 
vorbesc cu lipsă de dragoste despre Brașov. Cea 
mai frumoasă clipă de dragoste acolo am trăit-o, 
nu la Ciceu. Știu ce înseamnă amorul în Schei. 
Nu există intelectual fin care să nu-și fi trăit o 
angoasă lirică pe la Biserica Neagră. Dar mai avem 
r mătuşi la Hirlău, veri la Deva, bunici si în alte 
ocuri decit chiar orașul natal și de importanţă 
republicană! 

lår cine nu are, să-şi inventeze şi după aceea să 
se televizeze, fericit că i s-a oferit aparatul, 


BELPHEGOR 


Lozul cel mare 

(Lea Massari) 
iii a a) 
„Al vostru cu prietenie“ 

(Roger Moore) 


" 


Afaceri 


Mannix prosperă. Mike Connors asijderea. 
Au intrat în producţie încă vreo 50 de episoade. 
$i pentru că realizatorii sint nebuni după 
filmări de aeroporturi, pe piste de decolare și 
în avioane, Mannix şi-a lărgit cîmpul de acţiune. 
Șase din primele zece episoade în curs de re- 
zolvare se filmează în ambianța oferită de 
citeva din marile aeroporturi internaţionale 
din S.U.A. Între timp, Mike Connors face 
afaceri, dar nu singur. Împreună cu producă- 
torii au lansat ,lacátul—Mannix" cel mai 
grozav, cel mai bun, singurul în stare să vă 
apere averea, că nu degeaba e un lacăt , Mannix"! 


Serial Anna Karenina 


Lea Massari a tras lozul cel mare. După două 
filme recent terminate, avind ca parteneri pe 
Yves Montand („Fiul“) şi pe Lino Ventura 
(„Tăcutul”), ea a primit rolul la care au 
visat şi visează toate marile vedere ale cine- 
matografului: Anna Karenina. Serialul va 
fi realizat de televiziunea italiană. Singura 
contracandidată, Sophia Loren, s-a retras de 
bună voie, deoarece pentru a doua oară as- 
tepta să fie mamă. 


Sfîntul revine! 


Un distins si fermecător lord (Roger Moore), 
descendentul unui sir interminabil de conti 
şi duci; un yankeu sută la sută, și el fermecător 
(Tony Curtis), care stie să-și piardă banii la fel 
de ușor cum îi cîştigă; o armată de fete una mai 
cuceritoare ca alta; un Austin si un Ferrari 
in stare să ia curbele cu 180 la oră, totul in 
decorul Coastei de Azur ! Și dacă se mai adaugă 


"vreo citeva milioane de dolari (parte din ei 


investiţi chiar de fostul Simon Templar), o 


` echipă de scenariști bine antrenați în tehnica 


serialului englez, inclusiv umorul din „Răzbu- 
nátorii", vă daţi seama ce serial poate să iasă 
din toate astea! În cele 24 de episoade ale 
serialului „A! vostru, cu prietenie“, Lordul 
Roger Moore și yankeul Tony Curtis vor lucra. 
în slujba unui judecător la pensie, decis să 
repare toate erorile si nedreptăţile săvirşite 
de o „justiţie oarbă”. Drept care cej doi vor 
face demonstrație de box, judo și karate, vor 
goni nebunește cu mașinile, vor pedepsi pe 
vinovați și vor cuceri o mulţime de fete fru- 
moase. 


Riscurile meseriei 


Moment de groază în timpul turnării unui 
episod din serialul „Karateka et Cie" (titlul 
spune totul) al cărui protagonist este Jean 
Marais. Ca de obicei, Jean Marais nu s-a lăsat 
dublat într-o secvenţă foarte periculoasă, 
unde trebuia să conducă o motocicletă. Vehi- 
colul a derapat si actorul a scăpat ca prin mi- 
nune, doar cu citeva vinătăi, un brat amortit 
şi un picior zdrelit. „Puteam să evit accidentul, 
a declarat el, dar camera mergea și... meseria 
obligă, nu? De altfel mă amuză că fac în film 
ceea ce nu mi-e dat să fac în mod obişnuit. 
căci, vedeţi, eu nu sint un sportiv.” Asa o fi... 


Un premiu Nobel 


„Țăranii“, inspirat după romanul clasic al 
lui Wladyslay Stanislaw Reymont (premiul 
Nobel 1924), este realizat pentru marele si 
micul ecran de către regizorul Jan Rybkowski 
Abundenta personajelor, dramatismul acțiunii 
redau viața satului din vechea Polonie. Regi- 
zorul a locuit un tirhp'in satul Lipice, unde e 
plasatà actiunea, pentru a se familiariza cu 
personajele serialului sáu. Rolurile principale 
sînt interpretate de Wladyslaw  Hancza şi 
Emilia Keakowska — cunoscută publicului nos- 
tru din filmul lui Andrzej Wajda, Pădurea 
de mesteceni". 


4 
/ 


Cu 


Florin Brătescu 


despre 
reflector 


— Vă mai aduceţi aminte 


^ . 
Nema ce conţinea prima emi- 


siune Reflector"? 


NENEIDECY MIT WOSDAICUNIPCLOQR 

— O întreprindere de reparatii 
auto din București expedia [zilnic 
şi spre toate colţurile ţării o tele- 
gramă stereotipă; „În ziua de... ora... 
delegatul dv. să fie prezent pentru a 
ridica turismul reparat conform co- 
menzii nr.." Delegații „veneau Si 
plecau aşa cum veneau. Cu trenul. 
Maşinile stăteau pe butuci, în ima- 
gine sobră, ,neartisticá" si, în vreme ce 
șoferii, nebárbieriti, cu ochii înroșiţi 
de nesomn, scoteau din buzunar 
telegramele, un director şi „suita“ 
lui priveau cu coada ochiului la apa- 
ratul de filmat, încercînd să se pi- 
tească unul în spate celuilalt. „Ce 
se ascunde în spatele acestor tele- 
grame“, ne întrebam noi? De fapt, 
întreprinderea îşi îndeplinea astfel 
planul. Pe.hirtie! fictiv. lar şefii 
încasau prime cît se poate de con- 
crete! . 

Asta s-a intimplat la 16 februarie 
1967. Trei zile mai tirziu, pe biroul 
redactorilor acestei emisiuni, Ni- 
colae Holban și subsemnatul, se 
aflau trei sute de scrisori. Solicitau 
sprijinul ,Reflectorului", șase- sau 
şapte profesori, doi otelari, un aca- 
demician, gospodine, ingineri... 


: tt Reflcivor ul" a insemnat şi 


debutul dv. là televiziune? 


— Nu. Prin 1960, ca şi alți colegi 
a! mei, am fost adus de la radio unde 
ecam crainic, pe post de „încă o 


teleglob 


Sebastien revine 
CS4 REES SIC ETRS METODI NESCIRE 


„A si revenit. Dar nu mai e Sebas- 
tien, cel pe care l-am irut noi la 
televizor in atîtea dimine:j dumini- 
cale. A revenit doar Meli4;, interpre- 
tul fermecătorului Sebastien. Tot 
intr-un serial, de astă dată intitulat 
„Tînărul, Fabre', 13 episoade a cite 
26 minute fiecare. Producătoarea 


noului serial, fosta actriță Cécile 
Aubry, nu e altcineva decit mama 
lui Mehdi, care a realizat si primul 
serial, cel cu Sebastian. 


voce" la telejurnal. Au fost, de fapt, 
anii nebuni de pionierat, cînd tele- 
viziunea era tributară radioului din 
toate punctele de vedere. Totul se 
făcea în direct, filmul de 16 ;mm. 
era un vis, singurul material ilus- 
trativ erau fotografiile. În cabina 
crainicului tnghetai iarna și te su- 
focai vara. Practicabilul nu se „in- 
ventase" încă la televiziune. Crai- 
nicul era cocoțat pe un scaun înalt 
ca de contrabasist. Numai ce te ur- 
cai pe el și aveai senzația că ești pe 
esafod. Suspendat asa în- fața came- 
rei, la doi metri de pámint, ti se 
cerea să fii firesc si comunicativ. 
Telejurnalul își căuta forma ideală și 
ráminea totuşi “tributar, radioului, 
mergindu-se pe decupajul alterna- 
tiv crainic-crainică. si numai din off. 
Pe video am apărut intimplátor, în- 
tr-o emisiune intitulată „În fata hăr- 
tii". Era un fel de ,teleglob" în care, 
pe fundalul unei hărţi, un „gazetar 
călătorit” povestea ce-a văzut. Dacă 
avea şi două-trei fotografii, emisiu- 
nea era considerată ca foarte izbu- 
țită. Odată, un astfel de invitat n-a 
putut veni la studiou, așa că am apărut 
pe post de gazetar călătorit. Mai 
tîrziu, în cadrul telejurnalului, mi s-a 
încredințat rubrica sInttmplári, dar 
nu întîmplătoare“, un fel de „fapt 
divers“ cu accente critice, Din fuzio- 
narea acestei rubrici cu ,Telefoile- 
tonul săptămînii“, pe care-l realiza 
Nicolae Holban, s-a născut ca emi- 
siune de sine stătoare: ,Reflectorul". 


— Cărui fapt se datorează marea 
audienţă de care s-a bucurat aceas- 
tă emisiune? & 

O SENES e i 


De la 16 februarie 1967, 
„Reflectorul“, neobosit, 
à determinat acţiuni practice, 
a semnalat lipsuri şi deficienţe, 
a urmărit stabilirea răspunderilor 


— În primul rînd, faptului cá în 
spiritul documentelor de partid, „Re- 
flectorul“ a abordat probleme dintre 
cele mai spinoase de pe poziţia in- 
tereselor societății noastre. În al 


“doilea rînd, faptului că toti cel care 


au contribuit la realizarea acestei 
emisiuni — Rodica Rarău, Ana Ber- 
teanu, Anca Arion, Ilie Nedelcu, 
Stefan. Dumitriu, Marin Stănescu, 
Mircea Giosanu —nu s-au sfiit să 
spună lucrurilor pe nume: Utilaje 
în care s-au investit milioane şi care 
stau nefolosite, spatii de producţie 
prost gospodárite, investiţiile ne- 
realizate la termen, produse de slabă 
calitate, magazine cu rafturi 
şi depozite în care se degradează 
mărfuri solicitate pe piaţă. În al 
treilea rînd, faptului că dincolo de 
sesizarea unor lipsuri, ,Reflectorul" 
a urmărit stabilirea răspunderilor, 
declanșarea unei acţiuni practice 
pentru înlăturarea lipsurilor şi de- 
ficientelor semnalate, antrenarea o- 
piniei publice în dezbaterea tuturor 
problemelor vieţii şi activităţii noas- 
tre sociale. 


— Şi totuşi, în ultima vreme „Re- 
flectorul" e mai rar programat, nu 
se. mai bucură de aceeaşi audiență 
ca altădată! — — 


— De unde știți că nu se mai bu- 
cură de aceeaşi audienţă? 


— E o părere a mea. 


— Judecînd după statisticile ofi- 


=+ ciului nostru de sondaje şi după nu- 


mărul de scrisori ce ne sînt adresate, 


Să doarmă toată lumea 


Cea mai grozavă zi din viața mea 
va fi atunci cînd toată lumea o să 


. adoarmă, cînd voi apare eu pe mi- 


cul ecran. Dorinţă trăznită pentru 
un cap de afiş într-o emisiune de va- 
rietáti a Televiziunii franceze. Scu- 
zabilă totuși, pentru că Dominique 
Webb, despre el e vorba, e un cele- 
bru hipnotizator. El şi-a propus o 
experiență unică, să adoarmă tele- 
spectatorii prin intermediul televi- 
zoarelor. Pentru început, oricum, el 
nu sconta decit pe adormirea a vreo 
10.000 de francezi. Lucru perfect 
posibil, au comentat gurile rele, 
întrucit ceilalți vor fi adormit de- 
mult văzînd restul programului de 
varietăţi. A 3 


* 


goale . 


„Reflectorul” ocupă încă un loc de 
frunte între emisiunile de mare au- 
dientá. În altă ordine de idei, socie- 
tatea noastră este în continuă per- 
fectionare si realmente o seamă de 
lipsuri strigătoare la cer, care în 
urmă cu șapte ani erau sarea și pipe- 
rul „Reflectorului“, nu mai sînt de 


„găsit, nu fiindcă n-am mai vrea să le 


găsim, ci pentru că au dispărut sau 
sînt pe cale de dispariție. Oamenii 
muncesc mai bine, mai responsabil. 
Nu vreau să spun că am lichidat toa- 
te lipsurile, toate deficienţele. Nu, 
E loc şi pentru mai bine. Dar astăzi 
nu voi mai întîlni un inginer-sef care 
să-mi „justifice“ că prin abandona- 
rea unei investiții de 35 de milioane, 
deoarece ar reclama cheltuieli de 
exploatare de 5 milioane pe an, poa- 
te s-o amortizeze în numai şapte ani. 
Un astfel de inginer nu mai e demult 
şef si poate că nici inginer. 

Şi totuși, „Reflectorul“ riscă să-şi 
piardă audiența (nu zic că şi-a pie- 
dut-o), pentru cá nu are un loc fix 
în schema de program a televiziunii: 
umblă, e flotant, e programat cînd 
într-o zi, cînd în alta, la orele cele 
mai neașteptate, iar în unele perioa- 
de e abandonat pur și simplu. A- 
ceastă lipsă de consecvență în pro- 
gramare, îl face să se estcmpeze cin 
atenţia telespectatorului, În fine, 
cred că ar trebui să fim mai decisi 
în urmărirea modului. cum au fost 
rezolvate problemele intrate în raza 
„Reflectorului“, ^ nemultumindu-ne 
doar cu ráspunsurile primite, uneori 
formale. Si un prim pas l-am fácut 
deja prin introducerea rubricii „Sem- 
nal TV". 


N. C. MUNTEANU 


Benzi desenate 
[AE cd 


După ce a împrumutat atitea din 
mijloacele care páreau a fi proprii 
doar cinematografului sau presei, 
televiziunea se aratá in continuare 
necorespunzátoare și dornică să-şi 
apropie încă un domeniu care, pînă 
nu demult, aparţinea în exclusivitate 
revistelor ilustrate de mare tiraj. 
E vorba de benzile desenate, de po- 
vestile naive şi aventuroase simpliste 
şi palpitante, cu personaje cărora 
le ies din gură baloane cu vorbe, in- 
terjectii, exclamatii și uneori chiar 
2—3 propoziţii inteligibile. Începutul 
l-a făcut Televiziunea italiană şi, 
se pare, cu succes. Publicul, sătul 
de agitaţie şi de vorbe, adoră ne- 
mişcarea si liniştea. lar pentru tele- 
viziune sint foarte ieftine. Uneori 
şi pentru public, 


" Asti seară, teatru 

ta televiziune. O co- 

inema medie montată in stu- 

dio. Textul — 0 p'e- 

să cla'icá, binecunos- 

cutá pr n replicile sale 

memorabile si aducătoare sigure de 

ris: răsucind butonul ` aparatului, 

intru în acest spectacol așa cum trag 

la un hotel, care, din tinereţe încă, 
m-a primit bine întotdeauna. 

Regia e O.K., apartinind unuia 
care nu te  dezamăgeşte ni- 
ciodată. Actorii si actrițele sînt, 
fără excepție, cele mai bune solu- 
tii pentru rolurile piesei, deoarece, 
după cum se stie, televiziunea, ase- 
meni „echipei naționale de fotbal, 
are posibilitatea să aducă-n studio, 
o selecționată alcătuită din jucători 
supremi de la toate cluburile tea- 
trale : Naţional, Bulandra, Comedie, 
Nottara, Giuleşti, Mic; trupele din 
provincie. 

Gata... E! (soţul) Intră-n odaia 
Ei (nevasta) şi îi zice că trebuie să 
plece in provirc'e pentru două zile. 
Ea răspunde că... foarte tristă, apoi 
lansează replica aceea faimoasă des- 
pre... pe care-o știu pe de rost. Bi- 
ne aruncată... dar, parcă lipsește 
ceva... pe urmă, iese soțul. Ea aprin- 
de o lampă (semnal), auzim bătăi su- 
nătoare-n ușă si intră Amantul. Ea 
se aruncă în brațele lui. El o mîngiie 
şi zice replica aceea faimoasă des- 
pre... Bine spusă, Bun actor. Dar par- 
că lipsește cevas. Nu-mi dau seama 
ce anume, dar simt că lipsește ceva, 
După aceea soțul se-ntoarce (pe neas- 
teptate), amantul se-ascunde în du- 
lap, soţul (care nu ştie nimic) dă să 
deschidă dulapul şi-acum vine scena 
aia faimoasă cînd Ea... Bine jucată... 
Admirabil chiar... Dar, iarăși parcă 
lipsește ceva. Un ceva care, atunci 
cînd văzusem spectacolul la Come- 
dia, acum cincisprezece ani,nu lip- 
sea... Sînt singur în fata televizoru- 
lui şi mă-ntreb ce anume lipseşte... 

Lipsesc aplauzele, 

Aplauzele acestea (prin care vom 
intelege si risetele la comedie si 
ohl-ul şi tăcerea auzibilă în clipele 
supreme ale tragediei şi întrebările 
şoptite; așadar, toate reacţiile po- 
sibile ale spectatorului) nu sînt ne- 
cesare numai acto-ului, aşa cum își 
închipuie mentalitatea primară, ele 
sint necesare în acelaşi timp publi- 
culus, Spectatorul are nevoie sā 
dea, în egală măsură în care actorul 
are nevoie să primească, aplauzele 
constituindu-se asemeni celor două 
fete ale medaliei, asa cum momentul 
darului din dragoste prilejuieste 
o mare mulţumire deopotrivă băr- 
batului ce oferă şi femeii care accep- 
tă. Aplauzele reprezintă clauza prin- 
cipală a contractului de convietuire 
dintre sală si scenă. A încălca această 
clauză înseamnă a vicia grav con- 
vietuirea. De aici vizibila diferenţă 
invizibilă dintre piesa transmisă din- 
tr-osală p i :ă (sau din studioul TV, dar 
cu spectatori) si piesa căreia i-a 
fost amputat publicul. De aici sen- 
zatia că 'spectacolela sus-amintite 
sint semimute: cineva — cineva ca- 
re-ar trebui să vorbească — tace. 

Filmule monolog, întrucît graniţa 
dintre ecran si sală nu poate fi elu- 
dată cu nici un chip. Teatrule dialog, 
întrucît spectatorul are posibilita- 
tea ca, prin intermediul aplauzelor, 
să intre în contact cu scena, să răs- 
pundă actorilor, să-şi exprime exis- 


Prin aplauze, 
publicul 


comentează spectacolul 


Fără aplauze, dar nu fără succes 
(Marga Barbu și Mihai Fotino în „Sfintul'*) 


Aplauzele înseamnă: sînt de acord, 
Kovăcs în „Întîlnire peste ani“). 


(Dina Cocea și György 


tenta.  Aplaudind, spectatorul se 
transformă din observator pasiv în 
element activ al dramei. El sporeşte, 
devenind, asemeni! suporterilor de 
la fotbal, al 12-lea jucător. 

În acelaşi timp, aplauzele îngăduie 

omului din sală să se-ageze pe un 
plan egal de inteligență cu actorii 
(piesa). Marcind prin risete si bă- 
„tăi din palme o replică „subtilă“ 
sau „scinteietoare“, el strigă: am 
înțeles, te-am înţeles, facem parte 
din aceeași familie de spirite. A te 
repezi cel dintîi întru aplauze, echi- 
valează cu ridicarea-n clasă a două 
degete la întrebarea profesorului: 
cît fac 7 X 29 la puterea S-a? 

Dacă privim lucrurile din punct 
de vedere social, vom observa lesne 
că aplauzele reprezintă o atitudine 
la adresa fenomenelor de pe scenă 
și o adeziune la ideile spectacolu- 
lui. Cu ajutorul palmelor, omul aflat 
în ultimul rînd din sală ia cuvîntul 
pe marginea piesei, asa cum ar spu- 
ne: sint de acord (sau nu sint de 
acord) in timpul unui meeting. Cer- 
cetătorul care s-ar îndeletnici cu 
înregistrarea pe magnetofon a aplau- 
zelor din sălile de teatru si pe urmă 
cu analizarea lor, va descoperi un 
adevărat univers social al aplauze- 
lor: aceste semne sonore pot furni- 
za istoricului de mîine o imagine 
revelatoare a mentalitátii de azi. 

Apelul la anularea rupturii dintre 
spectacol și aplauze n-are în vedere 
numai faptul teatral: astfel ne gin- 
dim la toate modalităţile prin care 
televiziunea (precum „masa rotun- 


"^ dà", de pildă) aduce în fata noastră 


trei, cinci sau şapte oameni în- 
demnindu-i a se confrunta, adică în- 
seamnă a calcula diferența între un 
„dialog Moisil-*Dobrin cu public si 
acelaşi dialog fără. 

.. Dar să fim atenți: aplauzele 
trebuie să fie cinstite. Altminteri 
dacă sînt „puse“ (aşa cum auzim 
la radio, în anume emisiuni muzical- 
umoristice) orisiunde şi la orice, 
le vom primi cu tăcerea cea rece, 
cuvenită risului fals. Si vom vorbi 
despre căderea la public a aplauze- 
lor nedrepte, așa cum vorbim des- 
pre. căderea frazelor mincinăase. 


Al. MIRODAN 


te-am înțeles 


a-i 


CINEMATECA 


Fără Gary, 


elopotele n-ar fi sunat 
niciodată in filmul meu 


O comedie gen Lubitsch 
“(Cu Marlene Dietrich 
în „Désirée“ — 1931) 


„Cel mai prost film al meu“ 
(Adică „A venturile lui Marco 
Polo“ — 1937) 


A murit in 1961 la 
virsta de 60 de ani, 
lásind în urmasa 96 de 
filme, semnate de cei 
mai mari realizatori ai 
Hollywoodului. Cariera 

sa prodigioasă se contopeste cu aproa- 
pe 40 de ani ai istoriei filmului. 


42 


Singurul sáu regret 
a fost că nu a putut accepta 


rolul lui Rhett Butler 
din „Pe aripile vintului* 


(Hemingway) 


0 interpretare originală 
într-un remake 
(„Beau Geste“ — 1939) 


Imaginea și oglinzile sale 


La început a fost o siluetă călărind 
în scene cu atacuri de Indieni. Au 
urmat apoi mici roluri în filmele 
studiourilor  „Independent”. Prin 
1929 keron sonorul), Randolph 
Scott l-a învățat să vorbească cy 
åċcentul moale, nazal, de cowboy. 
Repede, acest tînăr înalt, cu privl- 
tea limpede, cu mersul nonşalant, 


Da, am fost o fa- 
natică a acestui „suav 
lungan“, cum ar zice 
Nichita Stănescu. În- 
tre 11 și 14 ani, lui 
i-am închinat adora- 
tia, disperarea și  combativitatea 
mea. 

Adoraţia mea se referea la can- 
doarea privirii lui bleu-transparen- 
te, la zimbetul mic şi brusc oprit — 
e mimică a sensibilităţii şi a timi- 
dității —la statura lul laminată, 
de o stingace gratie — și, bineinte- 
les, la ceea ce ,Intruchipa" el de 
cele mai multe ori: eroul nespectacu- 
los, insul pur şi demn, visătorul, ne- 
conformistul. 

Disperarea mea se referea la fap- 
tul că ne despárteau virsta gl distan- 
fa, că nu-l voi vedea niciodată în 
carne şi oase, că destinele noastre 
vor curge fără putinţă de întîlnire, 
adolescența mea identificind perso- 
najul cu omul şi transformindu-l in 
„Ideal“ psiho-fizic. 


inema 


) Ales de Hemingway 


(Cu Ingrid Bergman in 
„Cui îi bate ceasul“ — 1943) 


Se vorbeşte de începuturile 


decăderii sale (Tot cu Bergman 


în „Saratoga“ — 1945) 


s devenit celebru. Legenda a început 
să prindă viaţă: zeci de roluri şi un 
singur personaj, o aceeași imagine 
rásfrintá de mereu alte oglinzi. A 
fost prezent în multe din marile 
reuşite ale filmului american. Sin- 
gurul său regret: de a nu fi putut 
accepta rolul lui Rhett Butler în 
„Pe aripile vintului", avind în acel 
moment contract pentru alte filme. 

Cinemateca română ne oferă o 
foarte reuşită selecție din această 
filmografie de prestigiu. Patru wes- 
ternuri, patru virste ale eroului, patru 
personaje se întregesc întru acelaşi 
caracter. În „Texas“ (1940) de Wil- 
fiam Wyler, cu Inovaţiile sale în 
formula tradiţională (înfruntarea fi- 
nală are loc într-un teatru pustiu), 
In tipicul „Drum spre Saratoga" 
(194 5) de Sam Wood cu Ingrid -i A 
man, sau în ,Ver& Cruz" (1953) de 
Robert Aldrich, &u ritmurile sale 
teatral-lirice, de operă a cavalcade- 
lor şi Imprevizibilelor revoluții me- 


Xicane, personajul Gary Cooper nu 


c5 e 


Combativitatea mea viza stupida 
prejudecată a actorului ,,june-prim", 
geometric frumos, reprezentat în 
acea vreme de Robert Taylor, spăr- 
gătorul inimilor a trei sferturi din 
efectivul de fete al clasei mele la 
şcoală. Clubul „Gary Cooper“ spre 
deosebire de clubul „Robert Tay- 
lor" era puțin numeros, dar select, 
cuprinzînd intelectualele si artistele, 
purtătoarele unor atitudini estetice 
superioare şi ale unor minunate in- 
signe de plexiglas, cu inițialele ido- 
lului, 

Cită exactitate și cit ridicol in- 
pun aprecierile mele din urmă cu 
ecenii, mi-e , desigur, uşor să dis- 
cern astăzi, cînd Gary Cooper surt- 
de postum în rama consacrării lui 
şi cînd eu părăsesc dureros exal- 
tarea, pentru maturitatea obliga- 
torle a comentatorului, 

Este, deci, adevárat, cá Gary Coe- 

r rămîne în conștiința noastră 

ărbatul visător, stingaci, candid, 
eroic m »Suflete pe mare", ,, Avan- 
gar da de sacrificiu“, „Sergentul York" 


0 revenire triumfală 
(„La amiază“ 
— 1952) 


Ales de Burt Lancaster 
ca partener 
(„Vera Cruz“ — 1953) 


e departe de şeriful din „La amiază“ 
(1952) de Fred Zinneman (rol pen- 
tru care a primit un Oscar), acea 
parabolă cu profunde semnificații 
politice asupra curajului și răspunde- 
rii faţă de ceilalți, asupra refuzului 
concesiilor. și asupra singurătăţii pe 
care acest refuz o implică. Această 
amprentă a unei concepţii de viață 
indestructibile dà de cîştigat fil- 
melor în care actorul apare, lăsind 


să se citească în subtextul acțiunii 
datele unui caracter. 
Realismul zguduitor al filmului 


„Străzile oraşului“ (1931) de Rouben 
Mamoulian, mărturie a epocii de 
criză cu dramele ei acute, cu excesele 
ei notorii, sau fantasmele baroce 
ale lui Sternberg,inventind, Marocco" 
şi pe Marlene Dietrich, inventind 
deșertul şi legiunea străină, iată fil- 
me atit de departe unul de altul, 
legate totuși printr-o prezență, prin 
stilul unui actor, 

În zona comediei, portretul lul 
Gary Cooper se intregeste cu nuan- 


Án 


etc), dar si trăznitul, originalul, 
extravagantul Mr. Deeds, dar si 
Don Juan-ul pedepsit, odată de Clau- 
dette Colbert si, mai tirziu, la virsta 
lui critică, de Audrey Hepburn. 


Destul de neintelectual si de li- 
near — chiar in diversitatea lui de 
ipostaze isi datorează imensa po- 
pularitate tocmai lipsei de sofisti- 
care, naturaletii cu care s-a miş- 
cat printre contururile lumii și 
prin aerul sentimentelor. 

Îmbătrînirea nu i-a prea priit, în 
sensul că, nedispunind de capacitatea 
de înnoire, de bogăția de reg stre a 
unei Bette Davis, a unei Ingrid Berg- 
man, a unui Laurence Olivier — 
prerogativele lui au slăbit, mimica 
s-a crispat, farmecul a pilit. 

Dar mă opresc aici, auzind parcă 
strigătul de protest al unei adoles- 
cente, refuzul ei de a permite amen- 
darea, alterarea sau chiar numai 


punerea în discuție a unei opţiuni 
cindva totale. 


Nina CASSIAN 


După 33 de ani de carieră 
(cu Maria Schell în „Valea 
spinzutatilor* — 1958) 
ACE IDEA 26 LA VINGONMIRS-IERS Lan. 


Dans înd, 
nu pe ecran, ci în viață, 
cu fiica sa Y 


tele destinse sau acide ale rísului. 
,Extravagantu! Mr, Deeds" (1936) de 
Frank Capra e:te o satiră virulentà 
a moravurilor vieţii politice si socia- 
le din Statele Unite, în timp ce „A 
opta nevastă a lui Barbá—Albastrá" 
(1938) de Lubitsch dantelează sub- 
til pe tema dragostei si aparentelor 
ei multiple. In „Dragoste de după- 
amiază” (1957) de Billy Wilder, aces- 
te aparente ascund adevăruri nu 
tocmai vesele si eleganta feroce a 
cineastului pune în evidență silueta 
deja crepusculară a marelui actor, 
inteligența sa marcată de tilcurile 
cunoaşterii, 

Mai sint si alte filme, neincluse în 
selecție, amintiri ale imaginilor vă- 
zute altădată: „Cui îi bate ceasul”, 
„Peter Ibbetson”, „Sergentul York", 
„Ei veneau la Cordura", „Valea 
, spinzuratilor", cu poveștile lor une- 
ori uitate, dar cu acea prezenţă de 
neuitat, omul înalt, cu mersul liniş- 
tit, uneori obosit, cu privirile lim- 
pezi, ştiind exact despre ce e vorba. 

D.C. 


Un ciclu Bergman la 
o cinematecă ia pro- 
nema porții de eveniment, 
capabil să justifice, dacă 
ar fi nevoie, un an 
de activitate oricît de 
precar. Dar evenimentul este cu 
atit mai covirsitor lanoi, unde marele 
suedez rămăsese aproape un necu- 
noscut, unde „Fragii sălbatici", sin- 
gurul film ştiut, devenise ca o pagi- 
nă de manual pe care elevii au lus- 
truit-o cu coatele prea tare si unde, 
din rațiuni greu (sau ușor?) de pri- 
ceput, lui Ingrid Bergman, măiastra 
actriță (pe care o stimăm şi iubim 
și care n-are nici o vină pentru con- 
fuzie) i s-a alcătuit o retrospectivă 
TV înainte ca tizul ei Ingmar Berg- 
man să fi putut fi deslușit de masa 
spectatorilor mai mult decit ca o 
frumoasă greșală de tipar. 

Dar Ingmar Bergman există, si 
a vorbi de el intr-o paginá, este 
ca și cum i-ai striga numele într-o 
peşteră. În primul rînd, ar trebui 
vorbit despre ciudata lui descenden- 
tá teatrală; Bergman fiind, alături 
de Welles, printre puţinii cineasti 
care nu se tem de teatru si a căror 
circulație pe cerul filmului seamănă 
cu acele neregulate apariții acceptate 
de astronomi cu ingáduintá si re- 
semnare; Bergman fiind unul din 
puţinii oameni ai filmului care au 
privit, cu un ochi nou si neumbrit de 
prejudecăți mişcarea greoaie a sce- 
nei şi care au înțeles că de milenara 
ei înțelepciune se pot dispensa doar 
cei prea slabi ca s-o poată continua... 

Probabil din aceste motive, pro- 
babil din altele, opera lui Berg- 
man are un caracter aglutinant; ea 
pare că se alcătuieşte din mers, după 
legile unei lucrări literare sau ale 


O constantă a operei lui Bergman: 
Bibi Andersson 


Ingmar Bergman 
există 
şi 
a vorbi 


de el 


într-o pagină 


este ca si cum 
i-ai striga 
numele 


într-o peșteră 


unei repetiții de teatru; pe bulgărele 
unei idei se așează alte și alte idei 
noi, înrudite; varianta ultimă de- 
vine, în momentul acela, forma idea- 
lă la care a ajuns artistul, iar varian- 
tele vechi par ciornele ei,nu neapărat 
inferioare. Personaje, tipuri, măști, 
teme, motive, obiecte, atmosfere 


uc 


Un chip eminamente bergmanian : 


EMATECA 


regizorul | 


circulă dintr-un film în altul, „Suri- 
sul unei nopți de vară“ răspunde în 
„Lecţia de dragoste“ şi în „Ochiul 
dracului“, „A șaptea pecete" în 
» Chipul", iar „Tăcerea“ în ,,Persona". 
Caleasca din „Noaptea saltimban- 
cilor” revine în ,Chipul"; tatăl si 
fiica din „Prin oglindă” se reintil- 
nesc în „Vise de femeie“ şi în „Lecţia 
de dragoste“, unde ne revedem şi cu 
Don Juan şi Leporello din „Ochiul 
dracului” costumati modern. lnru- 
direa merge piná la alegerea actori- 
lor. Sint in total vreo zece si consti- 
tuie un fel de trupă permanentă. 
Max von Sydow este, de la un film 
la altul, feudal neguros, magician 
duplice, intelectual frámintat... Gun- 


nar Bjórnstrand este cînd părinte. 


sever, cind medic arogant, cind 
îndrăgostit tomnatic, plin de ob- 
sesii... Frumoasele Eva Dahlbeck, 
Ingrid Thulin, Liv Ullman se învăluie 
mereu în triste mistere feminine... 
Neastimpăratele Harriet si Bibi An- 
dersson aduc întotdeauna inexpe- 
rienta si sováiala, s.a.m.d., dar peste 
toate, toate aceste personalități 
exacte, care creează rolul fără a în- 
genunchia vreodată în fata lui, plu- 
teste geniul tutelar al regizorului, 
care le schimbă măştile cu îndrăznea- 
la dramaturgului ce ar modifica pe 


' hîrtie un alineat. 


Hotăriît lucru, Bergman este re: 
cunoștința filmului față de teatru, 
și iată, de-ar fi doar acest motiv din- 
tr-o sută, şi ar merita să salutăm în 
sumara retrospectivă a cinematecii 
bucureștene un eveniment. Rada- 
rurile prin care ajunge la noi acest 
miracol sînt, însă, mult mai fine 
pentru a ne putea opri aici în inima 
împăcată... 

Romulus RUSAN 


Ingrid Thulin 


Mister feminin à la Bergman: 


Liv Ullman 


43 


amurgu 


Sir Laurence 
se retrage 


După ce unsprezece ani a stat 
la conducerea Teatrului National 
din capitala Angliei — impreju- 
rare ce l-a îndepărtat considera- 
bil de lumea filmului — Sir Lau- 
rence Olivier a anunţat că va pă- 
răsi irevocabil această instituţie. 
Hotărirea sa este luată în legă- 
tură cu áminarea pentru încă doi 


Sir Laurence cu Premminger 
într-o pauză de filmare: 


ani a terminării noului sediu al 
teatrului, pe malul drept al Ta- 
misei. Se ştie că faimosul regi- 
zor intenţiona să rămînă la cir- 
mă pînă cînd noua ambarcatiune 
a teatrului britanic va fi inaugu- 
rată. 

Vor profita, oare, credincioșii 
filmului de lipsa de parolism a 
constructorilor londonezi? 


Bergman 
continuă 


În schimb, Ingmar Bergman reu- 
seste să împace cu înţelepciune 
cele două muze. În martie, el 


-a prezentat la Stockholm „Şoap- 


tă şi strigăt“, un film (color!) 
în care compare ca actor (rol 
episodic), alături de Ingrid Thu- 
lin, Harriet Andersson, de trei 
din fostele sale soții (una fiind 
Liv Ullman) şi de fiica sa, Linn, 
rezultată din căsătoria cu aceas- 
ta din urmă. Ceea ce nu l-a împie- 
dicat să fie, la Florenţa, în apri- 
lie, punctul magnetic al celei 
de a noua „Rassegna teatrale“; 
Bergman a adus aici „Teatrul 
Regal“ suedez, cu una din mon- 


Pseudo-kino-gheticos 


tările preferate: „Sonata fantas- 
melor“ de Strindberg, într-o 
nouă (a citea?) interpretare regi- 
zorală. 


Respiro 
activ 


Într-un interviu acordat zia- 
rului „L'Unită“, neobositul Vis- 
conti se anunță dornic să recu- 
pereze impasul de timp în care 
a intrat în vara trecută, prin ac- 
cidentul circulator suferit în tim- 
pul turnărilor la „Ludwig“. Trei 
arte îl vor solicita pe emeritul 
regizor pînă la sfîrşitul acestui 
an: în teatru, va monta la Roma 
„Old Times“ de Harold Pinter; 
ca regizor de operă, va participa 
la „Festivalul celor două lumi“ 
de la Spoletto cu „Manon“ de 
Puccini; în cinema, va părăsi 
pentru o vreme grandiosul pro- 
iect al „Muntelui magic“ (cu care 
urma să-şi încheie tetralogia 
germană începută cu „Amurgul 
zeilor“, „Moarte la .Venetia" si 
»Ludwig") şi-şi va acorda un... 
respiro activ: „Portret de fami- 
lie“ va fi un film de trecere, 
narind istoria unui bátrin stu- 


Visconti $i al sáu „Străin“, 
— Mastroianni 


dios care, pentru a-şi învinge sin- 
gurátatea, se decide să-şi inte- 
meieze o familie... 


După 
LJ LJ 
doi ani 
w 


Televiziunea franceză a .co- 
memorat doi ani de la moartea 


O clipă [I] - 


Că cinematograful es- 

te o artă care se face 

în condiţii industriale, 

că fizica, chimia, me- 

canica, optica şi alte 

ştiinţe exacte — cite or 

fi ele — stau in fotolii senatoria- 

le, ele fiind cele de dinainte si 

tot ele cele de după, cá fizcare plan 

poartă undeva (nu ştiu unde, dar 

trebuie sá poarte) viza de ,control 

tehnic“, este un lucru prea bine cu- 

noscut şi ca atare recunoscut de 
toată lumea. 

Aşa este sí aşa e bine să fie. Cli- 


pele de înregistrare pe peliculă, de 
turnare propriu-zisă, atunci cînd 
se joacă sînt doar citeva umile pro- 
cente din ziua de filmare, din săp- 
táminile şi lunile în care se face un 
film. 

Organizarea, planificarea, trans- 
portul, amplasarea, iluminarea — 
toate, dar absolut toate, sint deo- 
sebit de importante, deoarece fără 
ele clipa aceea în care se înregistrea- 
ză pe peliculă, se turneazá, se joacă.. 

Şi totuşi pe platou mai există o 
clipă, în sensul cel mai propriu al 
cuvîntului, modestă, de neobser- 


lui Fernandel. În emisiunea de 
55 minute dedicată celui care 
se numise Fernand Constantin, 
l-au omagiat pe defunct Marcel 
Pagnol, Jean Gabin, Christian 
Jaque, Tino Rossi, Henri Ver- 
neuil, Manelle (regizorul sáu), 
Mario (machiorul său) dar si 
domul Martin, primarul din Carry 
le Rouet și domnul Reynaud, 
»pescarul sáu personal". Un pro- 
gram care, desigur, l-ar fi fácut 
pe neuitatul candid sá verse o 
lacrimá, asa cum a fost de sute 
de ori pe punctul de a o face 
în filmele sale. 


Extravaganta 
Lucy 


Lucille Ball, „extravaganta Lu- 
cy“ a anilor de glorie hollywoo- 
dieni, supranumită şi „cel mai 
mare clown cu fuste al lumii“, 
se resemnase în ultimele două 
decenii să devină o vedetă a te- 
leviziunii americane. La 61 de 
ani, ea anunţă, însă, că e capa- 
bilă de noi surprize: va interpre- 
ta rolul principal din „Mame“ 
într-o Versiune cinematografică 
a studiourilor Warner Bross. 
Neastimpărata vedetă, cu silueta 
încă neatinsă de trecerea timpu- 
lui, declara unui reporter că nu 
e hotáritá să rămînă la film, care 
a agasat-o dintotdeauna prin me- 
ticulozitate si... lipsă de audien- 
tá la pubfic. Textual: „Este foar- 
te greu să renunti la a fi privită 
in acelasi timp de milioane de 


ochi, asa cum se întîmplă la tele- ` 


viziune l“ 


La 61 de ani, capabilă 
de noi surprize 


vat, fulgerătoare.. ca orice clipă. 
Acel moment cînd regizorul, neob- 
servat de nimeni, se apleacă cu infi- 
nită precauție la urechea actorului 
în forfota de dinaintea turnării si îi 
şopteşte ceva. Nimeni, în afara 
celor doi nu ştiu ce vorbe vrăjite, 
ştiute numai de ei, se rostesc în cli- 
pa aceea. Şi cred că nici nu ar avea 
rost să le cunoaștem. Pentru noi, 
cei de dinafară, n-ar avea — sint si- 
gur — nici un înţeles... Dar în cîteva 
rînduri le-am văzut ochii acestor 
oameni în clipa aceea. Cele citeva 
vorbe, citeva, trădează în privirile 
lor, concentrat, lumea ce trebuie să 
se nască peste o clipă. Privirile lor 
nu seamănă cu cele ades întilnite la 
colţul ringului in lunga pauză de 
un minut. Clipa aceea —sora cli- 
pei efemere în care se înregistrează 
pe peliculă, se turnează, se Joacă... 
— este mult mai importantă, poate 
cea mai importantă. 


I zeilor 


“Martin 
si Italia 


Dean Martin márturiseste unu! 
reporter — idiosincraziile sale. 
Italian prin origine, el promite 
Vendetta oricărui american care 
i-ar aminti asta în mod injurios. 
„Singurul căruia îi permit să-mi 
spună ,macároni" este Frank 
Sinatra, pentru că eu însumi îl 
numesc astfel pe el“... „Sint min- 
dru de a fiitalian, continuă Mar- 
tin şi spunînd asta mă gindesc 
la toti bărbaţii pe care i-am dă- 
ruit Americii: Columb (!) Miche- 
langelo (!) Marconi (!), Toscanini, 
ermi, ca să nu mai vorbim de 


Vendetta „inversă“: 
- Dean Martin si Jerry Lewis 


cintáreti: 90 la sută. Ginditi-và 
doar la Tony Bennett, Frankie 
Avalon, Frankie Laine, Perry 
Como, Mario Lanza (odihnească-se 
în pace!) şi Vic Damone, şi Si- 
natra... Băieți care cîntă cu ini- 
ma, cu trupul, nucu gitlejul!" 


Orlova şi 
. Aleksandrov 


Liubov Orlova va reapare in- 
tr-o comedie în două serii 
intitulată „Muză si liră“, Regizorul 
va fi clasicul Grigori Aleksan- 
drov, cel care a lansat-o în anii 
'30 în celebrele „Circul“ si „Vol- 
ga—Volga“. Exact pe timpul 
acela, Aleksandrov spunea: „A- 
vem nevoie de comedii şi specta- 
torul le aşteaptă cu nerăbdare“. - 

După 35 de ani crezul lui se 
pare că a rămas acelaşi. Şi cre- 
zul, şi muza. b 


Sigur, rolul se face acasă, se face 
in repetitii, in lungi discutii cu regi- 
zorul, dar acolo, atunci, apare, tre- 
buie să apară, acel ceva atit de greu 
de explicat, care face uneori ca fil- 
mul sá coboare in salá, in inima spec- 
tatorilor, pe scări de marmură. De 
multe ori, în clipa aceea nu se mai 
dau indicaţii: să faci aşa, să nu uiţi 
acolo... De multe ori, atunci, regl- 
zorul şi actorul isi schimbă doar un 
cuvînt de îmbărbătare, poate o simplă 
interjectie sau cine stie... 

Dacă veţi asista vreodată la o fil- 
mare, fiţi atenţi! Înainte de clipa 
aceea în care se înregistrează pe 
peliculă, se turnează, se joacă, exis- 
tă, trebuie să mai existe.. O CLIPĂ! 
Căutaţi-o....! Așteptaţi-o...] lubi- 
ţi-o, chiar dacă n-o înţelegeţil E 
vrajă! 


Mircea ALBULESCU 


CINEMATECA 


nu e o sală de „elită“ 


fe de organizare, programare sl 
publicitate ce se cer remediate. E 
loc destul pentru mai bine.. Dar, 
într-o perspectivă asa zicînd „idea- 
lá", e necesară — cred — o acțiune 
conjugată, mai amplă, implicind ins- 
titutii culturale și de învățămînt 
câre pot şi trebuie,să pregătească 
un public evoluat. Cursuri de is- 
toria filmului se pot organiza, dacă 
nu în şcoli, ceea ce ar fi ideal, în 
cinecluburi neapărat. Avem pro- 
motil de filmologi, critici de film, 
.pentru care ar fi o plăcută îndato- 
rire această muncă de pionierat în 
educația cinematografică. Trebuie 
doar puțină bunăvoință si simt or- 
ganizatoric. Un public de cinema- 
tecă se cîştigă. 


lubim prea mult Ci- 

nemateca pentru a fi 

mema drepți şi lucizi în dra- 
gostea noastră. Dorin- 

du-i binele, îi atribuim 

uneori obligații pe care 

nu și le poate asuma. E adevărat: Ci- 
nemateca trebuie să fie tutelată, 
administrativ, economic şi artistic, 
de către o singură instituție — Ar- 
hiva Naţională de Filme. Poate că si 
repertoriul — alcătuit tematic, pe 
genuri, autori, etc, — ar trebui re- 
gindit dintr-o perspectivă estetică 
mai fermă, desi, să nu uităm, fondul 
de filme e relativ limitat, repetarea 
unor titluri fiind, după un timp, ine- 
vitabilă. Problema principală e în- 
să, cred, alta. Nu organizatorică, 


- Munea de pionierat în educația 
cinematografică 


ar trebui să fie pentru filmologi 
o plăcută indatorire 


ci culturală. $i anume: la ce nivel 
de cultură cinematografică e nece- 
sară Cinemateca, această sală „spe- 
cializată' ? 


N-dvem un Langlois 


O cinematecă, fie ea cit de bine 
gindità ca repertoriu, nu poate să 
facă, ea singură, educația cinemato- 
grafică a unui public interesat de 
arta filmului. Cinemateca nu e re- 
vistă de specialitate, nu e carte de 
film, nu e cineclub, nu e facultate 
de filmologie. Filmul se învață — 
sau cr trebui să se învețe —la scoa- 
I$ sau în cineclub. Cinemateca nu e 
curs elementar, ci mediu. Nu abece- 
darul, ci „culegerea de texte", Ci- 
nemateca trebuie să aibă un public 
„format“, al său, si încă nu-l are. 
Nu cred că slaba frecvență a specta- 
torilor în anii din urmă, la Cinemate- 
că, se datorează doar unei publici- 
tăți deficitare. De fapt, programul 
Cinematecii apare cotidian în presă, 
alături de acela al spectacolelor cu- 
rente. Și totuși, sălile sînt adeseori 
goale la filmele excepționale dar mai 
vechi. Motivul trebuie căutat în mo- 
dul expeditiv, sumar, în care sînt 
anunţate filmele, dar si în altceva: 
sfera de interes a spectatorilor se 
limitează la anumite filme, de obi- 
cei producţii recente, despre care 
presa a relatat, mai succint sau mal 
pe larg, la data aparitieilor încir- 
cuitul international, la festivaluri 
sau gale consacrate cite unui curent 
sau cineast de prestigiu. Că Cine- 
mateca a avut un public al sáu, nu- 
meros si fidel un timp, citá vreme 
„noutățile“ satisfáceau o explica- 
bilă curiozitate, nu trebule să ne 


travelling avant 


Ati știut că au jucat împreună? 
(Bogart și Hepburn în „Sabrina“ — 1954) 
EC ARE DETAI ORE ALS Ibi E CO DERECHO EOÉC 3 PAD EISE € 


inducă în eroare. Era un început, 
cu filme nestiute, câre acopereau 
zone albe de cultură cinematografică, 
Dar fondul de filme al Arhivei nu 
se reinnoieşte proportional cu pro- 
ducția. Si, ce e mai trist, publicul, 
receptiv la „noutăți“, e mai puţin 
dispus să accepte așa-zisele „vechi 
turi“, între care, fireşte, sînt filme 
excepționale. Cine n-a auzit de 
Stroheim, degeaba va citi în ziar 
că la Cinematecă rulează filmul 
» Rapacitate", 

Dacă, bunăoară la Paris, un ciclu 
Griffith face săli pline, meritul nu 
e doar al domnului Henfi Langlois, 
ci mai ales al sutelor de cinecluburi 


Planete de cineast 


Pe „Bulevardul Filmului” s-a produs recent un furt, Pă- 
gubaș: Rica din Obor. Obiectivul jafului: papagalul 


Coco, instrumentul destinului, 


Cercetările sînt în 
curs. S-a procedat mal 
intii la stabilirea unel 
liste de suspecți. Trea- 
bă cam dificilă: pe „Bu: 
levardul Filmului“ (în= 

tre cinematografela Central şi -Tim= 
puri noi) se perindă anual mal mulți 
trecători decit numărul total al lo- 
cuitorilor Capitalei. S-a trecut la 
sistemul eliminării şi s-a renunțat 
astfel la trecătorii pur și simplu, 
păstrîndu-se numal cel care şi-au 
făcut un obicei din a viziona toate 


filmele. La a doua eliminare au fost 
şterşi de pe listă cinefilii amatori. 
Au mai rămas doar cei care vin nea- 
părat la premiere, cu legitimatil, 
invitații şi abonamente. După o 
ultimă trlere, ţinîndu-se cont și de 
depozitiile martorilor care au decla« 
rat în unanimitate, cum că, de obicei, 
printre clienţii Ricăi şi al papaga- 
lului Coco se aflau în general nişte 
tinere (blonde de cele mal multe 
orl) însoțite de bărboşi, s-a ajuns 
la concluzia că lista suspectilor poate 
fi limitată la cîteva zeci de cineasti. 


unde „se predă" Griffith la masa 
de montaj. Domnul Langlois face 
operă culturală, avind un public 
format, pregătit pentru a-și completa 
cultura cinematografică. Domnul 
Langlois e un fanatic al cinemato- 
grafulul, care şi-a adunat filmele 
bobină cu bobină pînă la a-şi cons- 
titui un fond de filme unicîn lume. 
Nu dispunem de un fond comparabil 
cu al Cinematecil franceze şi, mal 
alés, n-avem un Langlois. 

Sá nu se înţeleagă de aici că ab- 
solv Cinemateca de orice respon: 
Sabilitate. Intervenţiile preceden- 
te publicate de revista „Cinema“ au 
semnalat, pe bună dreptate, deficiens 


În tot acest timp, Rica din Obor, 
reprofilindu-se, vindea semințe de 
floarea soarelui pe undeva pe lingă 
cinematogaraful Central, spre dis- 
perarea tuturor responsabililor de 
săli de pe bulevard. lar papagalul 
Coco nu dădea nici un semn de 
viaţă. 

S:au stabilit următoarele ipoteze 
de lucru: a) Coco a fost furat de 
una din tinere spre a fi consultat 
în tihnă, acasă, asupra şanselor de 
a deveni vedetă; b) Coco a fost fu- 
rat de una din tinere, spre a fi ucis 
în tihnă, acasă, drept răzbunare 
pentru că trăsese o planetă mincl- 
noasă; c) Coco a fost furat de unul 
dintre bărboși, spre a fi consultat 
în tihnă, acasă, asupra șanselor pe 
care le-ar avea unul din următoarele 
proiecte: 1) o comedie — parodie- 
musicalo-politistá; 2) un film istoric 
asupra aterizării (în antichitate) 
pe teritoriul nostru al unul O.Z.N.; 
3) un film închinat folclorului auten- 
tic, nepoluat, al cîntecelor de pahar; 
4) un film de actualitate strictă, 


O specializare a spectatorului 
Cinemateca noastră, 


nu a avut niciodată, 
aparențelor, un public al 
ÎI va avea, nu mă îndoiesc, 
interesul pentru film e mare, cine- 
fili sînt multi, filme are Arhiva des- 
tule pentru a acoperi o reală nevoie 
de cultură cinematografică. Cinema- 
teca poate deveni o instituție de 
cultură prin forţe proprii, dar ea 
trebuie ajutată. Chiar astăzi, așa 
deficitară cum ne pare, Cinemateca 
oferă săptămîna! pelicule tentante 
pentru spectatorul întimplător aflat 
în trecere prin fata sălii de la „U- 
nion". Cinemateca nu e o sală de 
,elità" — şi nici nu trebuie să fie 
aşa ceva, dar, s-o 
ea pretinde un public „specializat”. 
Cine iubește cinematograful 
buie să-l d cunoascá, in calitate de 
spectator avizat, cultivat şi receptiv. 
Acest spectator, Cinemateca îl „mo- 
delează”. Dar, cum scria André 
Bazin, „cinematograful e un limbaj. 
El are o gramatică a sa, o sintaxă sl 
o morfologie. Ca orice limbaj, cine- 
matograful trebuie învăţat”, Cine- 
mateca dré nevoie, pentru a-şi inde- 
plini nobila misiune culturală, de un 
spectator ,alfabetizat". 
gîndesc, înainte de a sugera soluţii 
organizatorice şi de repertoriu. 


Patre RADO 


axat pe problemele sentimentale 
autentice ale unei tinere femei obiş- 
nuite care, vrînd neapărat să-și 
întemeieze un cămin sigur si liniş- 
tit, se vede obligată în acest scop 
să divorţeze de 6—7—ori; 5) un 
film închinat frumuseţilor patriei: 
pe litoral, un tînăr căutindu-și iu- 
bita vieții sale prin barurile minuna- 
telor stațiuni, etc.; d) ultima ipo- 
teză: Coco a fost furat de un croni- 
car cinematografic care, tinind sea- 
ma de îndelungatul stagiu de acti- 
vitate a papagalului pe Bulevardul 
Filmului, intenționează să-l foloseas- 
că astfel: punind în fata păsării o că- 
ciulă cu adjective, Coco să-l tragă 
pe cel mai nimerit... 

În ultimul moment, cercetările au 
fost sistate și dosarul ,,Coco" a fost 
închis (temporar). S-a hotărît relua- 
rea lor, atunci cînd pe Bulevardul 
Filmului va apare în premieră do- 
vada concretă a amestecului papa- 
galulul. : 

Radu GEORGESCU 


îndrăznesc 
să cred, fără a leza susceptibilități, 
în ciuda 
său. 
căci 


recunoaștem 


tre- 


La el mă 


curier 


Sfaturi 
pentru 
noi toți: 


scrisoarea lunii 
MODE CERE TALIEI DONTUPUME 23 


Mi-a plăcut „Robin Hood“ 
şi iată de ce 


„O „Scrisoare a lunii" insera opiniile lui Dan S. despre filmul, „Rob'n 
Hood", refuzat categoric de intransigentul elev bucureșten cu o argumen- 
tatie care frizează nu de puţine ori snobismul intelectual (la vîrsta lui ?). 
Ca spectator el isi creează în cadrul noțiunii de film, pe care o tratează în 
modul cel mai general, o ierarhie firească, poate, pentru conformatia lui 
sufletească şi — pină aici — toate sînt bune, pentru că nimeni nu ne poate 
impune ce anume să ne placă. Dar de laa avea preferințe la a emite judecăți 
de valoare de ordin categoric, care să ignore și să elimine alte opinii,e o 
distanță; pentru că, așa cel puțin cred eu, avind libertatea de a ne place 
ceva, trebuie în acelaşi timp, fie si numai din considerente care tin de o 
elementară politețe, să respectăm și plăcerile altora, chiar dacă ele nu 
coincid cu ale noastre, 

Mie mi-a plăcut „Robin Hood“ şi nici nu mă gîndesc scriind aceasta 
să afirm că mi-a plăcut mai mult decît „Pădurea de mesteceni" sau „În 
arşiţa nopţii” şi mai puţin decit „Love Story" si „Romeo şi Julieta", dar 
nici ele nu ar trebui comparate decît, cel mult, pentru cine se simte în 
stare, din punct de vedere tehnic. În preferințele pe care le acordăm sau 
nu unui film sau altul, este elementar să luăm în considerație şi scopul pe 
care şi l-a propus acel film, genul căruia aparține, si deci nişte reguli pe 
care le-a avut de urmat și de respectat. Aș obosi văzînd de trei ori pe săp- 
táminá, luni de-a rîndul, „Păduri de mesteceni“ (oare cite antipatii îmi atrag 
pentru afirmația asta?) sau „Love Story-“uri mai mult sau mai puţin rea- 
lizate, deşi filmele pe care le dau ca exemplu mi-au plăcut foarte mult. 

A venit o zi în care, de pildă, mi-am adus aminte de cartea citită în 
copilărie, de serialul TV, şi am vrut să văd ce-a ieșit pe marele ecran, fără 
să pretind absurd jertfirea eroică a eroului sau complicaţii psihologice 
inutile aici... Nu am avut deloc dureri de cap și am văzut un film așa cum 
trebuie să fie sau aproape un „Robin Hood" de la care am ieșit ceva mai 
senin decit am intrat, cu un zimbet poate amuzat, poate ironic, poate de 
superioritate și ingáduintá, dar zîmbet (si cît valorează un zimbet!), fără 
să fiu deranjat că Marion semăna mai mult cu „o cintáreatà de bar“ (chiar 
aşa?) decit cu o austeră fiică a acelui secol sau că finalul poveștii cu bunisi 
răi nu se refuză tradiției. Ce-i drepte drept, a doua oară nu mă voi mai 
duce, dar nu pentru că mi-ar fi displăcut ci pur şi [simplu pentru că și-a 
îndeplinit menirea... Cred că putem vedea şi „Cei șapte magnifici“ şi „Cinci 
pentru infern”, si „Aventuri la Marea Neagră“, si „Blow Up" si atitea 
altele, linistiti, pentru cá nu e frumos să căutăm defectele cu luminarea iar 
dreptul de a ne place sau nu, îl avem oricum. Excluzind de comun acord 
„filmul perfect”, rămîne că fiecare creație beneficiază într-o măsură mai 
mare sau mai mică de calități şi defecte majore sau minore. Dar nu e mai 
nobil să ştim să apreciem calităţile decît să vinám defectele, mai ales cînd 
prez. cz urmărește cu tot dinadinsul nodurile în papură și seamănă a 

îr fă?” 
Stefan DONATH 
Bd. Steagul Roşu nr. 21 
Braşov 

N.R.: Scrisoarea Dv. e într-adevăr înțeleaptă, dar n-ar fi deloc impo“ 
sibil ca unii cititori avizaţi să descopere în ea — cum aţi zice Dv. — „calități 
şi defecte majore sau minore“. De multe ori, acesta este riscul prea marei 
Intelepciuni. 


M 


Cronica 
spectatorilor 


Pro şi contra 
„Nunții de piatră“ 


Bogat, dens,.divers, dosarul citi- 
torilor nostri la filmul lui Pita si 
Veroiu, aducind binemeritat reali- 
zarea lor în prim-planul actualitátii 
„curierului“ nostru: 


Ciudat 
acest poem! 


Q9 ,.. Ciudat acest poem al 
pietrei şi al omului! Ciudat acest 
univers, pornit de la un leagăn si 
sfirşit în ochiul unei fete, infinită 

ndulare între două încremeniri... 
n filmul lui Veroiu, „bună ziua“ 
é filozofie şi metaforă, un cărucior 
$ infinit şi efemer, un pod — apoca- 
lipsul. El condensează frumuseţe, 


46 


bocet, moarte într-o carieră de piatră, 
acolo se duce și-și filmează oamenii, 
figuri bizantine proiectate pe o 
imensă privelişte a pietrei, simbol al 
morții şi sărăciei. Apoi aparatul fuge 
speriat de o femeie şi de un cal alb 
şi intră în virtejul altei lumi, cea a 
lui Pita, de fapt, tot in atmosfera lui 
Veroiu, dar cu oamenii lui Pita. O 
mireasă fuge, un mire se îndoapă 
cu o găină, vreo zece tate valsează, 
iar în pauze isi ling mánusile. Ce 
farsă! Cortegiu carnavalesc, într-o 
lume de poezie şi moarte, regăsite 
mult mai tirziu în fuga celor doi spre 
calul alb al acestei lumi." 


9 .... Prima parte a filmului mi 
s-a părut mai mult un experiment 
al. filmului românesc. Experiment 
foarte grafic. Un alb-negru distinct. 


Lucrurile și oamenii înscrise într-un 
spațiu anume, fără linii care să se 
întretaie. Fiecare obiect este de 
sine-stătător, fără nici o legătură 
cu celelalte, ca şi oamenii. Leopol- 
dina Bălănuţă se înscrie în peisaj 
ca o hieroglifá a suferinței. Oamenii 
par stápiniti de natură, devenind 
una cu piatra si inclinind filmul spre 
document. [n schimb, nu transmite 
nici un sentiment coplesitor. Înre- 
gistrează numai nişte date reci. 
Poate la moartea fetei, durerea 
aceea care răzbește la suprafaţă, 
fără lacrimi, ca prăbuşirile din adin- 
cul pămîntului. Mi s-a părut că pla- 
nurile-detaliu nu au făcut nici un ser- 
viciu filmului, l-au imbucátátit prea 
mult. Mi-a plăcut în schimb planul 
general în care femeia apare ca o 
furnică la baza unui musuroi. Planul 
acesta se opune planului muzican- 
tului-greier din filmul lui Pita. După 
cum legătura dintre cele două filme 
o realizează calul acela alb al nimă- 
nui. Apoi cele două mirese. Una 
intră în moarte, alta iese. În filmul 
lui Pita doar dragostea naşte un gînd 
de liberare si revoltă. Filmul lui e 
mai cursiv, mai accesibil, punctat 
cu un umor salvator. Foarte caracte- 
ristice personajele de la nuntà, deco- 
rurile foarte frumos si sugestiv alese, 
dar si aici am găsit greşeli de ilumi- 
nare". , 

Maricica GEORGESCU 


str. Căp. Bulugea nr. 7, Bucureşti 


A propos de „Clovnii“: 


— EI va fi dublura leului 
la numerele periculoase... 


e .... Ce să spun? Filmul m-a im- 
presionat profund. În acest film nu se 
vorbește aproape deloc. Dar gestu- 
rile și piatra spun mai mult decit pot 
spune cuvintele. Filmul e foarte 
bine lucrat, e ca un obiect de artă 
în fata căruia stai mult timp să-l 
contempli..." 

Vasile PÁRPÁUTI 
Com. Cumpăna, Jud. Constanţa 


Un aparat 
în locul dramei 


9 „În film e evidentă pledoaria 
pentru cultul imaginii. Intenţia e 
meritorie, dar socotesc că aceasta 
trebuia să servească unui anume 
scop. Or, un filon dramatic care să 
permită saltul de la documentar la 
filmul artistic lipseşte. Principalul 
personaj al filmului pare aparatul de 
filmat care se plimbă extrem de încet, 
intirzie pe unde apucă, pe chipurile 
oamenilor, pe chipul ponosit al unui 
cal sau, cred că în glumă, pe un 
stilp, preferîndu-l pe acesta în locul 
mirelui devorator de carne. Dar 
parcă se putea si altfel... Filmul are 
vădit caracterul unui experiment.” 

"T G. BRUCMAIER 
Col. Unirii 27—31, Suceava 


Polemica 
lunii 


NES 
contra ,A.V.*] 


A fost de ajuns ca în numărul2—1973 
în „Curierul“ nostru, consacrat proble- 
melor romantice, să sesizăm conflictul 
dintre „Love Story“ (L.S.) şi „Anonimul, 
venețian" (A.V. pentru ca imediat 
cititorii noştri să soră la o luptă 
aprigă de opinii, în buna tradiţie a 
rubricii noostre. Am vrea ca scriso- 
rile de mal jos să fie citite nu numai 
ca atitudini față de cele două filme, 
ci şi ca mărturii indirecte, ale „ro- 
mantismului^ şi ,neoromantismului" 
tinerilor noștri contemporani: 


@ „Nu pot înţelege cum filme ca 
„Love Story" şi „Romeo si Julieta" 
au putut da naştere la atitea păreri 
categoric ironice şi vehemente. A nu 
putea aprecia asemenea filme, ə 
nu putea aprecia iubirea (în filme sau 
în viaţă) constituie o „boală a seco- 
lului, argumentată prin aceea că 
actualul ritm al vieţii nu mai permite 
aprecieri romantice sau iubiri ab- 
solute. S-a ajuns ca o femeie frumoasă 
în bikini să stirnească mai multe 
discuţii decît o sărmană scenă, ino- 
centă, a atingerii dintre două miini. 
Si-atunci, ce rost mai au Jen şi Ollie, 
ba mai mult, trebuie să aruncăm 
niţel noroi pe ei ca nu cumva genera- 
tiile viitoare să-i aprecieze. Ni se 
sugerează că e vremea de aruncat la 
gunoi romantismul, care şi-ar fi 
trăit viaţa atitea sute de ani (si de 
filme). Mă întreb ce-o. să facem cu 
Eminescu? Pe de o parte îl slăvim, 
pe de alta (cam în fiecare zi) îi săpăm 
şi mai adînc groapa. Mă întreb ce-ar 
fi zis el de „Love Story" şi mă mai 
întreb cam citi şi-ar fi schimbat dia- 
metral părerea despre film, dacă 
maestrul ar fi zis „da. 

M.R. 


Student onul 1] Cibernetică, 

Bucureşti 

N.R.: Avind şi noi prejudecățile 

noastre, ne bucură foarte mult că 

invocarea lui Eminescu e făcută de 
un student la cibernetică! 


( AD Doresc sá và aduc la cunos- 
tintà faptul că de ani de zile sint un 
pasionat cititor al revistei dv. Pînă 
acum am reușit, mai mult sau mai 
puțin, să má împac cu replicile si 
contra-replicile ,. Curierului". Dar ci- 
tind în nr. 2/1973 asemenea acuzaţii 
şi ironii la adresa unui film ca „Love 
Story" —nu am mai putut răbda. 
Fără jenă vă pot spune că mă simt 
lovit în propriile sentimente (şi cred 
că nu numai eu).. Cum poate să 
afirme tov. Nedelea (fie si indirect) 
că „Love“ Story este o speculație 
financiară, cînd producătorul și re- 
gizorul nici nu bănuiau un succes 
atit de răsunător? Si ce e mai trist, 
asemenea afirmatie vine de la un om 
tînăr ! În ceea ce-i priveşte pe urmă- 
torii doi corespondenţi, nici nu 
merită a fi luați în seamă pentru baza- 
coniile lor ironice. Aş fi nedrept dacă 
as spune că „Anonimul venețian” 
este un film slab, dimpotrivă, mi-a 
plăcut foarte mult. Dar dacă ar fi 
să inalt un alt film alături de „Love 
Story”, acesta n-ar putea fi decit 
„Romeo si Julieta" a! lui Zeffirelli." 

Tony KELLER 
- Str. Ecaterina Teodoroiu 21, 
i Timişoara 


Q ... „Nu aș putea să vă explic 


„în mod precis ceea ce mă determină 


să vă scriu, cert este faptul că m-a 


„Cel mai bun mijloc pentru a fi înşelat | (à — 


curier 


este să te crezi mai destept 


decît alţii“ 


(La Rochefoucauld) 


durut mult cînd am citi „Curierul“ 
din 2/1973. Se spune, acolo, că s-a 
creat „un fenomen straniu“ în jurul 
filmului „Anonimul venețian“ şi ceea 
este stupefiant — o atmosferă po- 
trivnicá „campionului incontestabil”, 
„Love Story". De ce credeți că un 
asemenea conflict merită doar un 
surîs? „Love Story" a avut o specta- 
culoasă reclamă la noi şi pretutin- 
deni, atit şi nimic mai mult. Povestea 
de iubire prezentată acolo a mai fost 
realizată pe ecran aproape la fel. 
Amintiţi-vă de acel „Cînd tu nu esti", 
ca să dau doar un singur exemplu. 
Era firesc ca printre tinerii drogati 
din America sau din alte părţi, acest 
film să fie savurat. Era firescca prin- 
tre tinerii de la nol, insetati de ro- 
mantism — care, să fim sinceri, 
există in fiecare dintre noi dar nu 
o recunoaștem — acest; film să ne 
amintească puțin cá mai există 
dragoste nelimitată. Dar de aici 
pină a-l considera o capodoperă a 
romantismului, mi se pare într-adevăr 
straniu, 

Căci este într-adevăr straniu să 
consideri o banală poveste de dra- 
goste consemnată figurativ şi profi- 
tind de momentul prielnic, drept 
o capodoperă, şi să nu te cuprindă 
o mare tristețe văzînd înfiorătoa- 
rea mişcare a valurilor care rod 
zidurile acelei bijuterii ce se numeşte 


A propos de „Acești oame- 
ni minunaţi și...“: Dovada 
că zboară e căderea... 


Veneţia. Este într-adevăr straniu să 
consideri emoţionantă dragostea unor 
copii care nu au nici măcar virsta 
eroilor shakespearieni, şi să nu te 
miri si să nu fi zguduit de iubirea 
a doi oameni între care dragostea 
ar fi trebuit demult să fi fost con- 
sumată. Poate că „Anonimul venețian” 


(URMARE DIN PAG. 31) 


în strînsă legătură cu starea economi- 
că socială si culturală a eroului), Bine- 
înțeles că e și mai comod şi mai plăcut 
și mai frumos să filmezi în odăi de 
6/6 m decitin odăi de 3/4. Bineînţeles că 
e mai bine să ai un dulap în perete 
decît un sifonier cît un mausoleu 
care mănîncă jumătate din spaţiul 
camerei. Bineînțeles că e mai sic 
să foloseşti mobila de la Pipera de- 
cît cea de la Comlemn. Filmul tre- 
buie să sugereze nu sicul în general, 
ci existența in particular a unor oa- 
meni adevárati, iar acesti 
adevăraţi „prind viață” nu numai prin 
adevărul faptelor, al gesturilor, al 
cuvîntului, ci şi prin adevărul unui 


oameni: 


nu e o capodoperă, dar acest film 
e mult mai mult, adică e emotionant, 
infiorátor de emotionant, dureros, 
nu prin moarte, ci prin acel mers 
linistit spre moarte." 
Eugenia BUZEANU 
Bd. Tudor Vladimirescu 94 
Bucuresti 


Q .. „Cind am citit „Curierul“ 
din nr. 2/1973, am devenit nervos si 
am intrerupt lectura. Apoi mi-am zis 
să scriu la redacție și m-am apucat. 
Nu ştiu de ce acestei lumi de astăzi 
îi place filmul numai cît este cap de 
afiș, ca apoi să devină un film mort. 
li place un film atîta timp cît nu are 
rival. O dată apărut, rivalul este 
considerat mai bun, filmul anterior 
cade, e hulit şi criticat, De ce aceas- 
ta, mă întreb şi nu prea pot să-mi 
răspund. Nu ştiu de ce unora nu 
le-a plăcut „Love Story" — de p. 
cred cá le-a plácut foarte mult, dar 
la apariţia rivalului „Anonim vene- 
tian", nu ştiu pe care să-l claseze 
primul. Fiindcă există boala aceasta, 
a clasamentelor. Pentru mine, cele 
două filme alcătuiesc împreună cevă 
frumos, ceva care să te facă să tră- 
iesti şi să nu-ţi fie frică de moarte, 
„Anonimul venețian” e într-adevăr 
frumos, bine realizat, dar nu văd 
cu ce e mai frumos decit „Love 
Story". Poate că, în filmul lui Sa- 
lerno, este vorba de moartea unui 
oraş alături de geniul unui om, însă 
în „Love Story“ e vorba de moartea 
dragostei dintre dol oameni ca 
urmare a dispariţiei unuia dintre ei, 
Dar dragostea este ceva suprem, 
este forţa de neînvins la vîrsta asta 


ținără s 


O. VILERO 
Str. Sáráriel nr. 35, 
lagi 


Sugestiile 


cititorilor 


După „Puterea şi Adevărul“ 


„Puterea și Adevărul" au deschis 
gustul spectatorilor pentru un ase- 
menea gen de filme, dar să nu uităm 
că sîntem abia la început. Mă refer 
la filmele politice care au depășit 
prin acest film bariera mediocrității, 
dar ce s-a făcut pînă acum în acest 
domeniu e foarte puţin, Realizatorii 


A propos de „Casablanca“: 
— Mergeţi drept înainte, 
..Veti vedea un bar; 
nu intrați — e o vedenie! 


noilor filme ar trebui să ţină cont 
că Mircea Albulescu și Amza Pellea 
s-au dovedit a fi actori ideali pentru 
filmul politic... Cred că ne-ar face 
o mare bucurie o nouă colaborare 
între Manole Marcus şi Titus Popo- 
vici din care să nu lipsească actorii 
arátati mai sus. Aştept cu ardoare un 
nou fi(m politic, dar nici prin gînd 
nu mi-ar trece să accept o peliculă 
sub nivelul „Puterii şi Adevărului“... 


Vasile PÁRPÁUTI 
tehnician veterinar 
Cumpăna — Constanţa 


Posta cronicii 


spectatorului 


Sp. B. Proca — Cuza Vodă, laşi: 
„Musicalul ca modalitate spațial- 
dinamică” mi s-a părut un articol 
plin de bune şi banale intenții dar 
de prea multe ori afectat și grandiloc- 
vent. Nu vă supăraţi, şi reveniţi, 


Valentine  Versois — București: 
Lăsînd la o parte „timiditatea incori- 
jibilă” dar şi neîndreptăţită — treceţi 
într-adevăr la disecarea unui film 
și nu la relatarea lui, cum aţi făcut 
aici, în cronica la „Mărtursirile ..." 


Cecilia Bucur, bd. 1 Mai 174, Bu- 
curesti; R. Birsan, str. Griviței 91, 
Cimpina; Maria Negoiţă, Gr. Şcolar 
Electroputere, Craiova: Cronici și 
păreri excelente, interesante, ve- 
nite din păcate cu întirziere, chiar 
şi pentru o revistă lunară ca a 


* noastră. Nu vrem însă să vă pierdem 


colaborarea. Vă rugăm să reveniti 
cît de curînd si cit mai prompt. 


Am zirnbit 
la... 


Q . Îmi cer scuze pentru faptul 
că vă răpesc o parte din timpul 
dv. preţios pentru a putea elucida o 
problemă care mă frămintă de 
foarte multă vreme. Cu trei ani în 
urmă, am fost în Poiana Braşov pen- 
tru o zi şi, urcind cu telefericul spre 
Postăvarul, la cabană, am întâlnit 
în sala de mese, ce-i drept foarte 
fugitiv, pe actorul de cinema Ri- 
chard Widmarck (joacă săptămina 
aceasta la ,Republica" filmul „Dru- 
mul spre vest"). Fiind o veche citi- 
toare a revistei dv., imi permit să vă 
rog să-mi confirmaţi prezența lui 
în ţara noastră, precum şi adresa 
unde-i pot scrie. Povestind colegelor 
de muncă acest episod, mi-au spus 
că este imposibil să fie aşa, pentru că 

obicei actorii de talia lui nu-şi 
ferec vacanța prin munţi, la schi, 
iind nevoiţi să turneze în alte filme 

tru a-şi respecta contractele 
ncheiate cu casele de filme, În spe- 
ranta cá mă veți înţelege, şi că îmi 
veți răspunde...“ 


28, 

Bucureşti 

N.R.: Sigur că vă înțelegem. 
Spuneţi  colegelor dv. de muncă 


că actorii de talia lui Richard Wid- 
marck îşi petrec vacanța, în munţi, 
la schi. Dar ce putere aveți de a 
redeştepta trecutul, fie și fugitivi 
Ziceti c-au tecut trei ani de cind l-ați 
văzut pe Widmarck la Poiana Braşov? 
Nu e oare mai frumos să lăsaţi pro- 
blema învăluită în mister? Poate c-a 
fost, poate că n-a fost... 


„CURIERUL“ 
este selectat si redactat 
de Radu Cosașu 


Polemică despre fast 


anumit cadru material în care sînt 
puşi să acționeze și să gîndească, 
Acest om adevărat trăiește nu numai 
prin actorul-interpret, ci şi prin 
basca sau cămașa pe care o poartă, 
Puterea lui de convingere depinde 
şi de haina sa. Dacă această haină 
confine viață adevărată, dacă se sim- 
te purtată, frecată în coate (atunci 
cînd e cazul). Puterea de convingere 
a personajului feminin depinde si de 
rochie, dacă rochia acelei fetiscane 
pare într-adevăr cusută de o croi- 
toreasă de cartier, dacă pare într-a- 
devăr croită după gustul neșlefuit 
încă a! acelei fetiscane, iar nu după 
gustul format al unei autoare de 


modele aprovizionată la zi cu revis- 
te de specialitate. Omul adevărat 
„trăiește“ prin cadrul lui adevărat, 
pe patul lui prea mare, proiectat 
(aveţi dreptate, la dimensiuni dis- 
proportionate — dar asta e o altă 
problemá, care priveste alt resort). 
Omul acesta e mai adevărat lîngă du- 
lapurile acelea imense cu trei uşi „care 
se găsesc în comerţ", dar—ce vreți?— 
personajul de film este personaj din 
viață, şi personajul din viaţă trebuie 
să trăiască printre lucrurile „care se 
găsesc în comerţ”. Oamenii vii n-au 
scenografi care să le închidă dulapu- 
rile în perete și să le achiziționeze 
mobilierui de la expoziţii. În viitor, 
şi chiar într-un viitor apropiat, mul- 
te din aceste neajunsuri se vor di- 
minua, firește, dar noi nu facem fil- 
me de anticipație. 

Şi acum, pentru că a venit vorba 
de anticipație, dv., tovaráge Moise, 
ne întrebaţi dacă scenograful nu e 


şi el un creator care „are dreptul | 


să anticipeze puțin nu o modă, ci un 
anume stil de viaţă“? T 
Fireşte, noi, ca și dvs., credem că 


are voie (are chiar menirea) să anti- . 


cipeze această viață mai frumoasă. 


Spre deosebire de dvs., noi cre- | 
dem însă că artistul anticipează o. 
realitate mai frumoasă, nu arătînd | 
realitatea altfel decît e în realitate, : 


ci tocmai arătînd-o așa cum este, cu 
urcușuri şi cu asprimi, cu frumuseți 


şi cu zone care n-au ajuns încă la | 


frumusețe, 


Ideal pentru un scenograf de film ` 


ni se pare că trebuie să fie nu ca spec- 
tatorul să exclame în faţa unui de- 
cor: e frumos fiindcă „e ca-n filme". 
Ideal este să exclame: e frumos 
pentru că e adevărat, 


Arta face realitatea mai frumoasă | 


nu prin fast, ci prin adevăr. Nu un 
adevăr roz. Nu un adevăr negru. 
Un adevăr lucid şi însetat de maibine. 


47 


Atentie ! 
Se filmează: 


Dau să intru pe uşa 
decorului din pla- 
toul nr. 3, cînd mă 
trezesc brusc cu nişte 
şiroaie de apă in cap: 
— Lăsați plóaia în pace 

cá ráminem fără ea — strigă o voce 
de pe platou. 

Fără să observ, călcasem pe fur- 
tunul rezervorului de apă care ur- 


panoramic 


Tamara Crețulescu : 
în ploaie, dar fără cîntec 
RL DCI MEEI OUENS TO 


ma sä producă ploaia necesară fil- 
mării. Mă strecor in decor fără să-mi 
mărturisesc greşeala. Mă aflu într-un 
restaurant plin de lume, adică de fl- 
guratie. Într-un colt, la bar — Ovi- 
diu luliu Moldovan şi lon Caraml- 
tru. În cel opus — travelling-ul 


telex Buftea 
LER 


românesc 


cu aparatul de filmat $i cu operato- 
rii Grigore lonescu si Gheorghe 
Horvat. Lingá ei — regizorul Mi- 
hai Constantinescu. Se trage primul 
tur de manivelă al filmului „Despre 
o anume fericire”. 

— Caramitru, spui replica şi te 
indrepti către lăzile din colt. Hai, 
repetám ! — comandă Mihai Constan- 
tinescu. 

Caramitru execută prompt. 

— Aşa. Acum vezi masa liberă şi 
te duci către ea. Ovidiule, îl urmezi 
zimbind. Vă certati, ca nişte prie- 
teni buni ce sinteti, zimbind. 

Travelling-ul pleacă o dată cu ac- 
torii. 


— Bun. O tipárim. Liniste! Mo- 
tor] 


| Prima zi de filmare 
din noua viaţă 
a unui regizor debuiant 


— Clac! ,Fericirea" 1 — filmat 1! 

Si sá fie intr-un ceas bun, le-am 
urat in gind. 

Goe, auzi bătaia in masă, intri 
în cadru şi stringi paharele. Repe- 
tiție! 

Actorul Petre Gheorghiu-Goe — 
chelnerul — aude bătaia in masă 
a lui Caramitru, intră in cadru şi face 
trei gesturi in plus. 

— Prea mult, Goe! Încă o dată — 
cere Mihai Constantinescu. 

Goe repetă încă o dată, identic. 

— Ce faci, Goe, ne-ai schimbat 
paharele — protestează Caramitru. 

— Ce vrei, Caramitrule? Lasă-mă 
să-mi fac rolul. Tu ai tot filmul, ai 
timp; eu n-am decit atit. 

in sfîrșit, s-a tras și ăsta. 


lon Caramitru si Ovidiu luliu Moldovan: 
o ceartă ca între prieteni 


Tinereţea are cuvîntul 


99 Odată cu filmarea ultimei 
secvenţe „urmărirea maşinii” în de- 
corul natural de la Cheile Bicazului, 
Sergiu Nicolaescu pune punct la 
noul său film „Ultimul cartuș“, sce- 
nariul Titus Popovici şi Petre Săl- 
cudeanu. Redutabilul regizor aş- 
teaptă acum verdictul publicului și 
al criticii, Pe el, că nu mai are gloan- 
te. 9090 La 1 iunie a.c. colectivul 
laboratorului de prelucrare a peli- 
culei din cadrul studioului sărbăto- 
reste aniversarea a 15 ani de cinema- 
rografie | bufteaná. Cineaştii hala- 
telor albe si ai camerelor obscure au 
prelucrat în această perioadă aproa- 
pe 150 milioane metri de peliculă 
alb-negru si color. La multi ani sl Ja 
încă multe milioane de metri! 666 
Inginerul Alexandru Marin, director 
în Centrala România Film şi vechi 
colaborator al studioului, a fost 
Invitat să facă parte din Juriul festi- 
valului de la Cannes ediția 1973, 


filmul de scurt metraj. Invitatia ne 
onorează şi ne obligă. Absenţi pe 
ecran, prezenţi în juriu. 


Filmul „Șapte zile“, scenariu 
Nigolae Ştefănescu, regia 
Mircea Veroiu, imaginea Că- 
lin Ghibu, a fost turnat într- 
un termen record: 7 săptă- 
mini. Desi s-a filmat într-un 


ritm alert, tinerii realizatori 
pe promit un film de certă 
valoare artistică, într-o ma- 
nlerá inedită si originală; 
Tinereţea are cuvintul, 


eee O scrisoare sosită recent 
de la Geneva din partea direcției 
OMS mulţumeşte studioului de la 
Buftea pentru reușita filmului oma- 
glal realizat cu ocazia aniversării 
celor 25 an! al Organizaţie! Mondiale 
a Sănătății. Filmul a fost difuzat pe 


36 rețele de televiziune şi vizionat de 
cca 100 milioane de telespectatori. 
Semnatarul scrisorii: lon Popescu 
Gopo 666 La 3 mai au inceput 
filmările la „Întoarcerea lui Magel- 
lan". Scenariul si regia, Cristina 
Nicolae. Prima etapă a expediției: 
Bucureşti, filmare în decor real pe 
şoseaua Kiseleff nr. 35. 669 Lu- 
crind simultan la 3 filme de epocă, 
„Fraţii Jderi“ (regia Mircea Drăgan), 
„După furtună” (Sergiu Nicolaescu), 
„Doi ani de vacanță“ (prestație pen- 
tru ORTF.Paris si  Telemünchen- 
RFG), studioul are de făcut față la 
un important volum de costume. 
Comanda: 5.000 de bucăți, majorita- 
tea scoase de la naftalină, din depo- 
zite. 69 9 Tinirul Cimpoi Nicolae 
din Brașov, strada Karl Marx nr. 
63, ne propune, intr-o ortografie 
'cu totul personală, nū mai puţin 
de 22 filme, la care se angajează, pe 
cuvint de onoare, să ne asigure sce- 
nariile, Dintre acestea cităm: „Apa- 
renta unei fantome (film cu fantome), 
Fantoma a ucis (un film cu fantome), 
Fantoma înnebuneşte (un film cu 
fahtome)”. Corespondentul nostru 
are preferinţă pentru Florin Piersic, 
care „este un haiduc, este un sfintu, 


— —À e —- 


— Udati-o pe Tamara. Şi pe pir. 
Mai mult pe fustă. Asa. Ploalal 

Tamara Cretulescu intrá in decor 
siroind de apă. Se așază la masă, 
Se repetă mai intii scena. Apoi se dà 
,motor", , 

Prima zi de filmare din noua vla- 
tá de regizor-debutant a fostului 
secund Mihai Constantinescu a de- 
curs normal, fără peripeții deosebite, 


„Stela Popescu: 
așa cum nu ne-o imaginari 
MARO NAE pt A ARA 


cu bună dispoziţie şi cu spor. La un 
moment dat, cineva a spart o far- 
furie; cică „poartă noroc”. Mihal 
Constantinescu a iuat un ciob şi l-a 
pus la loc sigur, în buzunar. Ca a- 
mintire. 

Evo HAYAŞ 


dar ar putea fi măcar un spion, un 
bandit, care ucide cu singe cald 
(rece)". Citind scrisoarea mă la cu 
cald, má trece cu rece și cit p-aci 
să înnebunesc ca fantoma aparentului 
cinefil. eee Filmul „Dincolo de 
nisipuri“, scenariul Fănuş Neagu 
(adaptare după romanul „Îngerul! a 
strigat“), regia Radu Gabrea, ima- 
ginea Dinu Tănase, a intrat în faza 
finală de montaj-sonorizare, anun- 
tind o valoroasă operă cinematogra- 
fică. Îngerul a strigat, Fănuş Neagu, 
mereu „călare pe cai de mare“, i-a 
auzit și-a scris, Radu Gabrea, inspi- 
rat, a filmat. Dincolo de nisipurile 
mişcătoare ale artei, se întinde pă- 
mîntul ferm al talentului. @ 6 6 Mar- 
gareta Pislaru, interpreta rolului îm- 
părăteasa furnicilor în filmul „Vero- 
nica se întoarce“, a întrerupt filmă- 
rile pentru două săptămîni spre a-și 
onora un turneu de muzică ușoară 
în U.R.S.S, Regizoarea Elisabeta 
Bostan, intrebatá asupra posibilita- 
tilor de a preda, totuși, filmul la ter- 
men (30 iunie 1973), á răspuns prin- 
tr-o frază celebră: „Dacă e posibil, 
s-a făcut; dacă nu-i posibil, se va 
face“. 


Constantin PIVNICERU 


filmul 
filmului 


Văd pe micul ecran al 

mesei de montaj un actor 

care parcă seamănă cu Ser- 

giu Nicolaescu si un puşti 

de vreo 13-14 ani, mer- 
gind repede si sacadat de-a-ndaratelea 
şi dispárind tot de-a-ndaratelea după 
o ușă. 

— Nu ajunge. Mai pune două foto- 
grame la început si 4 la sfîrşit — îi 
cere regizorul Francisc Munteanu mon- 
teusei Adriana lonescu. 

Din trei gesturi rapide, pelicula e 
afară din masă si prinsă în mașina de 
lipit. Alte trei gesturi și din nou Ser- 
giu Nicolaescu — căci el era — și 
puştiul intră pe ușă, de astă dată nor- 
mal, si înaintează în cadru. 

— Aşa e bine — hotărăște Francisc 
Munteanu şi nu mă pot împiedica 
să-mi amintesc că o secundă de pro- 
iectie are 24 de fotograme, deci că 
sase fotograme reprezintá a 4-a parte 


Regizorul Francisc Munteanu 
şi-a ales, în sfirsit, Pistruiatul 


dintr-o secundă. Aceasta era modifi- 
carea cerută de regizor. 

— Cine-i puştiul? 

— E Pistruiatul nostru — mă infor- 
mează Francisc Munteanu. L-am des- 
coperit în urma unei epuizante selec- 
tii. Am trecut în revistă toti băieţii 
între 10 si 15 ani din Cluj si din Oradea 
si vreo 500 din București. Cáutam un 
băiat cu prezență de spirit, spontanei- 
tate, curaj, care să ştie să sară, să se 
catere, să fluiere... Într-un cuvînt, o 
mulțime de lucruri destul de greu de 
adunat într-o singură persoană. $ urma 
preselectiei de vreo 400 de băieți, a 
sute de fotografii si zeci de discuții 
am rămas cu vreo 30 — toți foarte 
buni. Trebuie să recunosc insá că a- 
ceastă imensă muncă de selecție nu a 
fost lipsită de peripeții. S-au prezentat 
de exemplu si băieți de 17-18 ani 
declarînd: «De mult voiam să joc 
într-un film. Să știți cá dacă stau din 
profil si má string nitel pot foarte 
bine sá par de 14 ani». La Bucuresti 
a venit un pusti care a declarat: «Sá 
stiti cá eu joc si teatru». Ce rol ai 
jucat? — am întrebat.— «O, s-a pus 
la noi la școală o piesă. Eu am fost 
cîinele». Şi a început să latre de zor, 
ce-i drept, destul de bine. În cele din 
urmă, ne-am stabilit la unul dintre 


băieți și convinși că el va fi, l-am pus 
să dea probe filmate; i-am luat și un 
partener mai dezghetat, nepistruiat si 


nemachiat sá-i dea replica in cadru. 


Care nu mi-a fost surpriza cind am 
constatat cá a invátat 4 pagini de text 


Regizorul Francisc Munteanu, 
autorul viitorului serial 
«Pistruiatul», povesteşte 
cum se alege o vedetă 


Sergiu Nicolaescu, 
din nou actor de film 


din două lecturi, că vorbește degajat, 
nuantat, cu un simt al limbii uimitor 
in dialog liber, cá se imbracá si se 
dezbracá cu dezinvolturá si gratie, cá 
se catárá pe stilpi de 3 metri cît ai 
clipi din ochi si cá face echilibristicá 


Un serial care porneşte de la o «familie fericită»: 
Margareta Pogonat, Vistrian Roman si Costel Băloiu 


de parcă ar fi circar de meserie. În 
plus, pentru el aparatul de filmat era 
un fel de mobilă. Bineînţeles că el a 
devenit Pistruiatul mult căutat. Un 
Pistruiat fără pistrui. Se numeşte Costel 
Băloiu si e elev al Scolii nr. 200 din 
Bucuresti. El are rolul maraton al 
serialului — 156 de zile de filmare. 
Niciunul dintre actorii români n-a avut 
vreodată un rol atît de lung. 

Privesc din nou în masa de montaj. 
De astă-dată, Pistruiatul înghite un 
perdaf de la «părinții» săi — Marga- 
reta Pogonat si Vistrian Roman. 

— Cum e Costele, cu filmul, e greu? 

— Nu prea. La inceput a fost ceva 
de groază, cu reflectoarele acelea mul- 
te, care má coceau din toate pártile. 
Acum m-am obisnuit. Nu mai vád pe 
nimeni. Dar n-aş fi crezut niciodată 
că așa se fac filmele. A arătat odată la 
televizor ceva de felul ăsta, numai că 
n-am prea înțeles. Dar, după aceea, 
mi-am dat eu seama că tot ce se vede 
în film nu poate fi adevărat. Altfel, ar 
muri toti actorii. Mă gindeam însă 
acum citeva zile că dacă ar arăta măcar 
odată într-un film cum se face un film 
de fapt, de la un cap la celălalt, n-ar 
mai intra nimeni la cinematografie. 


Eva HAVAȘ 
49 


Cind Pita a strigat motor 
bágind în «priză» două 

inema sute de figuranti si 14 

actori, o femeie de servi- 

viciu imbrácatá intr-un ha- 

lat portocaliu státea la 
«pozat» in ușa cabinei. Stop! Stop! Ce 
faci acolo? 

— Ai tras Demiane? Înapoi! Mașini, 
motociclete, tot. 

Se reia secvența, liniște! 

Privim de trei ore pregătirea cadru- 
lui, mişcarea, unghiul aparatului, în- 
treaga poveste a unei filmări la «Un 
August în flăcări». Terminasem foto- 
grafiile pentru revistă și acum astep- 
tam ora de plecare a cursei Slănic 
Prahova-Ploiesti. Cunoscind orășelul 
pasnic,am dat o raitá asa, aiurea. 

La hotel — curátenie ca de zile mari. 
Pe másutele din hol au apárut flori 
proaspete din plastic. 

— Ne pare rău, nu mai avem ca- 
mere. Cinema-ul le-a ocupat pe toate. 

Străzi măturate și restaurantul apro- 
vizionat: dever mare la ciorbe şi frip- 
turi slabe de porc. 

— Dar de vacă n-aveţi? 

— Avem, cum să nu! 

— Dar suc de roșii? 

— Avem şi suc! 

1 200 chifle în plus, trei sute de 
piini, 100 kg carne, artizanatele și-au 
împrospătat gama produselor, cárti- 
poştale, ziare în plus, prăjituri, săpu- 
nuri parfumate cu frezia, ceferistul 
şi-a vopsit bariera și și-a curățat sapca, 
mare vînzare la loz în plic, draperii 
noi la ferestre. Citeva mame grijulii 
isi așteaptă fetele la ieșirea din liceu; 
sînt îngrijorate că fetele se îndrăgos- 
tesc ușor de artiști; bărbați gelosi; 
Slănicul e revitalizat si Grota Miresii 
e vizitată de noi oaspeți. 

Au fost aduse la Slănic 1 800 costu- 
me necesare celor 360 roluri. 

Tot aici am întîlnit pe unul dintre 


La sediul Asociaţiei cineasti- 
lor a fost semnată înţelege: 
3 rea privind colaborarea pe 


anul in curs dintre Asociatia cineas- 
tilor din Románia si Uniunea cineas- 
tilor din Uniunea Sovieticá. Din 
partea románá, intelegerea a fost 
semnată de Francisc Munteanu, vice- 
președinte al Asociaţiei cineastilor, 
iar din partea sovietică de luri 
Ozerov, secretar al Uniunii cineas- 
tilor. Înțelegerea prevede schim- 
buri de vizite in scop de documen- 
tare, participări la congrese și sim- 
pozioane care vor avea loc în cele 
două țări, schimburi de filme s.a 
m.d. 


e Înțelegerea de colaborare pen- 
tru anii 1973—1974 dintre Asociaţia 
cineastilor din România si Uniunea 
cineastilor din Bulgaria a fost sem- 
nată, la sediul ACIN, de către Mir- 


panoramic românesc 


Playceps-flix 


1 200 de chifle, 300 de piini, 
100 kg de carne in plus: 
au venit cineastii 
la Slánic 


Din nou în focul acţiunii (Marga Barbu) 


La Asociaţia cineastilor 


cea Drăgan, secretar general al A- 
sociatiei cineaștilor si Zahari Jan- 
dov, vicepreședinte al Uniunii cineaș- 
tilor. Înțelegerea prevede schim- 
buri de delegatii si de filme, discutii 
pe teme profesionale ș.a.m.d. 


e După simpozionul internatio- 
nal organizat la București de către 
Asociaţia Cineaștilor în colaborare 
cu Comitetul naţional român pen- 
tru CIDALC (Comitetul interna- 
tional pentru difuzarea artelor si 
literaturii prin film), în luna aprilie 
a avut loc la Paris, pe bază de reci- 
procitate, un simpozion similar, de- 
dicat împlinirii a 75 de ani de la 
apariția primelor filme ştiinţifice 
medicale, realizate în România de 
către prof. Gh. Marinescu și în 
Franța de către dr. E. Doyen. Din 
partea Asociației cineastilor, au par- 
ticipat criticul dr. loan Cantacuzino 


și regizorul lon Bostan. În urma 
confruntării celor mai vechi mate- 
riale filmate în domeniul medicinii, 
autorii comunicărilor, printre care 
prof. J. Sournia, secretar general 
al Societății franceze de istorie a 
medicinii, au convenit asupra prio- 
ritátii mondiale a filmelor realizate 
de prof. Gh. Marinescu în cerceta- 
rea științifică medicală. 


e În primul trimestru al acestui 
an, au avut loc la sediul Asociaţiei 
cineaștilor, din inițiativa organiza- 
tiei de partid, o serie de dezbateri 
pe marginea problemelor actuale 
ale cinematografiei românești. Au 
fost luate în discuție: filmele reali- 
zate în anii 1971—1972, eroul în fil- 
mul de actualitate, debuturile din 
ultimii ani. Au prezentat referate 
regizorii lulian Mihu si Gheorghe 
Vitanidis, criticul Alice Mănoiu, o- 


fotoreporterul 


cei mai tineri producátori-delegati de 
la tv.: poeta Nadina Boiculesi, milio- 
nará cu cec la purtátor, vorbindu-mi 
cu admiratie despre scenariul lui Eugen 
Barbu. 

— Buná ziua maestre Toma Caragiu. 
Se vorbeşte în tîrg că deţineţi recordul 
ambitiei personale... 

—1 

— ...di ati slăbit 14 kg în două luni 
pentru rolul acesta. Este adevárat? 

— Bravo, esti informat! 

— Pe cititorii nostri îi interesează 
metoda. 

— Metoda mea? PLAYCEPS-FLIX- 
FLECS, ce zici? 

— Ce să zic, sint mort de invidie... 

M-am întors la echipă, pentru că 
din vorbă în informație, pierdusem 
trenul. L-am salutat pe Cornel Coman ; 
celălalt Cornel, Patrichi, terminase în- 
tre timp filmarea. Soby Czech tocmai 
desena prin aer, sub ochii cascadorilor, 
arcul traseului pe care o mașină tre- 
buia să-l parcurgă zburind peste un 
sant antitanc. Am aflat că operatorul 
losif Demian a filmat în salină printr-un 
sistem de váruire cu lumină si e mindru 
de nedumerirea laboratorului care vede 
pereți de 100 m înălțime luminati a 
giorno dar... nici un reflector in cadru. 

Reflectoarele există totuși. Le-am 
văzut transportate cu cáluti mici de 
munte inhámati la căruțe, trágind pe 
deal povara. 

Am vrut să-l prind pe regizorul Dan 
Pita la hotel, să-i «smulg» ceva. Recep- 
tionera îi schimbase camera de la 8 
la 22, zice dînsa cá acolo aerul e mai 
curat. Un virf de brad se terminá 
chiar in geamul sáu. 

— Spune-mi, Pita, ce crezi?... 

CST 

Adormise spre zori, dupá o filmare 
de noapte. Nu mai avea nici o párere. 


Aurel MIHAILOPOL 


peratorul George Cornea, sceno- 
graful Aurelian lonescu. 


e La începutul lunii mai a avut 
loc la sediul Asociaţiei o largă dez- 
batere pe marginea planurilor de 
producție ale caselor de filme pen- 
tru anii 1973 si 1974. Au prezentat 
informări Constantin Pivniceru, di- 
rector general adjunct al Centralei 
România-film, director al studioului 
«Bucureşti», Alexandru lvasiuc si 
Corneliu Leu, directori ai Caselor 
de filme nr. 1 si respectiv nr. 4, 
Marcel Párus, lector de scenarii la 
Casa de filme nr. 3 si Mihai Opris, 
producător delegat la Casa de film 
nr. 5. La discuţii au luat parte regi- 
zorii lulian Mihu, Gheorghe Vita- 
nidis, Virgil Calotescu, Cornel Mar- 
dare, Sergiu Nicolaescu, Mircea Mu- 
resan. 


panoramic românesc 


pe teren (ua 


fişa serialului 


— Scenografia: Radu Boruzescu si 
Radu Călinescu. 

— Costumele: Miruna Boruzescu. 

— [nterpretii principali; Vor fi 
preluati din «Urmárirea», Toma Ca- 
ragiu (Mizdrache, seful sigurantei), Mar- 
ga Barbu si Vasilica Tastaman (Gherda 
şi Claudia), Christian Maurer (maio- 
rul hitlerist). Florin Piersic va apare 
în rolul unui contra-spion comunist, 
iar Cornel Coman în cel al lui Tronaru, 
om de acțiune, organizatorul tuturor 
sabotajelor,grevelor si diversiunilor. 
Violeta Andrei va deveni doamna Ro- 
bescu, proprietara unui magazin de 
antichitáti, loc de intilnire conspirativ, 
iar Liviu Ciulei — ministrul de interne 
lonescu-Tismana; Ovidiu luliu Moldo- 
van va interpreta o diabolicá eminentà 
cenusie a sigurantei. 

— Producător: TVR. Producător 
delegat: Nadina Boiculesi. Administra- 
tor producător: Sanda Mănescu. Fie- 
care serie va dura 52 minute și va avea 
1410 m peliculă ORWO alb-negru. 

— Scenariul: Eugen Barbu şi N. Mi- 
hail. Cele 13 serii ale filmului preiau 
o parte din personajele serialului «Ur- 
mărirea». Acţiunea se petrece înain- 
tea și. în timpul insurecției armate de 
la 23 August. Comuniștii luptă și se 
jertfesc pentru doborirea hitlerismu- 
lui. 

— Regia; Dan Pita, Alexandru Tatos 
si Radu Gabrea. Dan Pita si Alexandru 
Tatos realizează pînă la sfirșitul lui 
iulie 6 serii. Radu Gabrea — urmátoa- 
rele 7, piná in august. 

— Imaginea; La primele 6 serii va 
fi semnată de losif Demian, autorul 
imaginii din «Nunta de piatră», îm- 
preună cu Florin Mihăilescu. La cele- 
lalte 7 — de Aurel Kostrakievici. 


(Fotografiile «Panoramicului» 
de Aurel Mihailopol) 


Atenţie ! Se filmează: 


ugust in flàcàri 


Condiţia... fizică a actorului de film (Carmen Maria Strujac si Toma Caragiu) 


Eroii unei actiuni conspirative (Emilia Dobrin si Florin Piersic) 


Regizorii intrec starurile? 


Foarte interesante concluziile unei 
anchete printre spectatorii francezi, 
care preferă ca genuri: 

e cel dramatic 

— în proporție de 41,80% 
ecel comic 

— în proporţie de 30,20% 
ecel sentimental 

— în proporție de 28% 

La întrebarea: «preferați filme cu 
vedete sau fără vedete?» — răspunsul 
e zdrobitor: 93,25% pro vedete! La 
«ce vi se pare mai important într-un 
film ?»: 


e Subiectul — 67,75% 
e Regizorul — 16,2555 
* Vedetele — 16,00% 


Regizorul rivalizeazá, deci, cu vede- 
tele, in preferinta publicului. latá un 
«subiect» nou. 


De ce Annie Girardot? 


În aceeaşi anchetă, spectatorii fran- 
cezi consacră drept cel mai bun actor al 
anului pe Alain Delon, iar ca actriță, pe 
primul loc — Annie Girardot. «De ce 
Annie Girardot?» — se întreabă Yvette 
Romy în «Paris Match»: «Doar are na- 
sul prea lung, bărbia prea ascuțită, 
sprincenele prea stufoase, ochii încer- 
cănați, părul tuns anapoda. lar de 
îmbrăcat, se îmbracă cum dă dumne- 
zeu. Acesta să fie portretul-tip al far- 
mecului feminin 1973?» 

Ei bine, nu. Nu aceasta este explica- 
tia — scrie Yvette Romy. Altul e secre- 
tul: Girardot place pentru că se identi- 
fică cu tipul micii burgheze frantuzoai- 
ce de 40 de ani. Pentru că — își spun 
cumsecadele ei concetátene în timp ce 
spală crátitile, hrănesc copiii şi calcă 
pantalonii soțului — dacă Girardot 
poate să trăiască atitea poveşti mai 
mult sau mai puțin minunate în filmele 
ei, de ce n-ar putea și ele? Le-ar 
trebui prea multă imaginatie — totușil— 
să se identifice cu o Sophia Loren sau 
cu o Liz Taylor. Dar cu Girardot, de 
ce nu? Cu ce este ea mai deosebită 
decit noi, celelalte? Nu se plimbă cu 
Rolls-Royce-ul, vizonul nici nu i-ar 
sta bine. Nimeni nu-si poate imagina 
o diademă de safire în bretonul ei tuns 
cu briciul... O pereche de blue-jeans, 
o bluză încheiată pină în git si o privire 
aruncată în oglindă («merge si aga»), 
asta este pentru milioanele de frantu- 
zoaice cvadragenare, Annie Girardot. 
Vecina. Prietena. Semenul. 


ERE E RER ERE SES E 
Ce e, azi, cu banii? 
Ip AS 


Un documentar pasionant, la Mosco- 
va, un film de montaj din ciclul «Eve- 
nimentele mondiale ale secolului 20», 
cu un titlu deliberat antipublicitar si 
de sobrietate științifică: «Criza mone- 
tară». Vladimir Osipov de la «Izvestia» 
analizeazá — in comentariul imaginilor 
— cele mai complexe fenomene econo- 
mice ale lumii de azi. 


Filmul e o lume, 
lumea e un film 


Maigret si fiarele 


Ín lipsá de Maigret-uri, Jean Richard 
— cel mai potrivit actor in rolul «infinit» 
al detectivului francez — a plecat 
într-un turneu de conferințe, sub titlul: 
«De la junglă pe pista circului, Jean 
Richard vă vorbeşte despre aceste 
animale numite fiare»... Cozeria lui 
durează o oră și jumătate și tratează 
despre o problemă rău înțeleasă în 
în lumea contemporană: uciderea ani- 
malelor. Un film de 50 de minute 
ilustrează conferința. Jean Richard 
mai pregăteşte si o serie de 13 emisiuni 
televizate despre circurile europene. 


Antonioni în China 


După cum se ştie, la începuturile 
activității sale de cineast, Antonioni 
a fost documentarist. Se pare că astăzi 
tinde să revină nu atit la filmul docu- 
mentar, cit la o metodă sugerată de 
documentar și care astăzi s-ar mate- 
rializa în acea «şcoală a privirii», destul 
de răspindită printre cineaști. 

Antonioni s-a întors nu demult din 
China si astfel a putut fi văzut filmul 
pe care l-a realizat acolo: «Ciung-uo- 
China». 

«Rezultatul acestui mod de a conside 
ra cinematograful (în spiritul «școlii 
priviriin-n.r.) îl putem vedea—spune 
Alberto Moravia — în acest film. Aflin- 
du-se în fața Chinei, obiectivul auto- 
rului se dovedeşte a fi fost determinat 
de ideea de a descrie o țară, acum si 
aici, fără a căuta prea multe incursiuni 
în trecut sau în prezent sau în raportu- 
rile ei cu restul lumii. La drept vorbind, 
China lui Antonioni este o Chină coti- 
diană, este vorba despre fara unor 
culori gingașe, ţara cu oameni ce au 
o psihologie subtilă, tara în care oame- 
nii gindesc şi teoretizează o revoluție. 
Şi aceasta este unul din principalele 
criterii ale scării valorilor de aici». 


Demodarea violenţei 
pr 


În 1970, în Statele Unite, 34 de filme 
din producția autohtonă erau interzise 
minorilor. În 1971, numărul acestor 
filme a crescut la 48. În 1972, cifra s-a 
redus la 6! Explicația ne-o dă, printre 
alții, actorul Christopher Lee, care a 
declarat în presă că «pornografia şi 
violenţa gratuită sint pe ducă, deoarece 
publicul s-a plictisit pină peste cap 
de asemenea filme. Mult prea mult 
timp s-au cheltuit prea multi bani 
pentru filme pe care publicul nu vrea 
să le vadă. Cit timp mai putem fi atit 
de iresponsabili?!» 

De aceeași opinie e un european 
nu mai puțin competent, regizorul 
italian Dino Risi, autorul unor exce- 
lente comedii: «Violenţa începe si 
pentru noi să fie demodată — revenim 
la comedia de moravuri, tratată mo- 
dern»... 


După «Casablanca»... 
(Ingrid Bergman) 


«Casablanca» 
fără «the end»... 


După 30 de ani, filmul a cărui pro- 
tagonistă este Ingrid Bergman, se 
bucură în Franța de un succes covirsi- 
tor. Desigur, proiectarea filmului o 
dată cu vestea că actrița va prezida 
juriul festivalului internațional de la 
Cannes, ca și prezența interpretei la 
gala în cadrul căreia s-a prezentat din 
nou filmul, au însemnat tot atitea 
argumente pentru succesul de astăzi. 
Cu acest prilej, Ingrid Bergman şi-a 
adus aminte de acea perioadă a carierei 
sale, în care filma, alături de Humphrey 
Bogart: 

«Sint 30 de ani de atunci si era pri- 
mul meu mare succes la Hollywood, 
primul meu Oscar... 

Selznik cu care aveam contract mă 
împrumutase producătorului Warner 
pentru un film. Cei doi frați Epstein, 
autorii scenariului, veniseră să-mi po- 
vestească un story foarte vag, din care 
nu apucaseră să scrie încă nici un cu- 
vint, o poveste al cărei sfîrşit nu-l 
aveau încă în minte. Şi treaba asta nu 
prea era de natură să mă entuziasmeze. 
Pînă la venirea mea la 'Hollywood, nu 
mai avusesem prilejul să fiu decit o 
mică profesoară de pian, săracă, în 
«Intermezzo»; mai filmasem în două 
filme nişte roluri de refugiată, de ase- 
menea roluri de femei sărace, foarte 
simplu îmbrăcate. În «Casablanca» mi 
se oferea rolul unei străine nespus de 
elegantă... 

Distribuţia era excelentă, cu actori 
de primă mină ca Humphrey Bogart, 


Paul Heinreid, Claude Rains.. Dar 
toată lumea părea nelinistitá, inclusiv 
regizorul Michael Curtiz, pentru că 
scenariștii ne incredintau textul pică- 
tură cu picătură, în ajunul turnării. Nu 
ştiam dacă eram într-adevăr îndrăgos- 
tită de Bogart sau de Henreid si în- 
treaga mea interpretare era conditio- 
natá de inclinatia pe care ag fi avut-o 
fatá de unul sau fatá de celálalt. Am 
fost sfátuitá: «cáutati sá jucati intre 
cei doi. Nu stim aláturi de care din 
ei veți sfirsi filmul !»... 


De la rug... 
la musical! 


«Bergman mi-a dat o viziune cu to- 
tul nouă despre artă, desi eu n-am 
rostit nici măcar două vorbe în fata 
camerei», declara în 1966 tînăra actriță 
suedeză Liv Ullman, după ce terminase 
«Persona», primul ei film realizat cu 
Ingmar Bergman. Liv Ullman mai ju- 
case piná atunci pe scenă (în Anglia 
şi în Norvegia) roluri clasice (Julieta, 
Ofelia, etc.) și contemporane (de la 
Anna Frank la Brecht). După ce a de- 
butat în filmul norvegian, au urmat 
filmele care au lansat-o pe plan mon- 
dial ca actriță de film — cele realizate 
de Bergman. Şi așa a intrat în atenția 
producătorilor hollywoodieni. Conco- 
mitent cu seria dublă a «Emigrantilor» 
și «Imigrantilor» (filme realizate re- 
cent in America de suedezul Jan Troell, 
în care se evocă condiția precară a 
suedezilor emigrați în Statele Unite), 
Liv Ullman a jucat si în regia lui Te- 
rence Young, Fred Zinnemann, pre- 
cum și în spectaculosul remake «Ori- 
zontul pierdut» (musicalul lui Ross 
Hunter) sau în comedia «40 de carate». 
Din declaraţiile recente ale actriţei: 
«E o dovadă că am devenit profesio- 
nistă; am jucat întotdeauna dramă, 
roluri de nebună, de femeie care va 
fi ucisă sau arsă pe rug — fie pe scenă, 
fie pe ecran; sint incintatá că am ajuns 
să fiu distribuită în comedii și musica- 


Liv Ullman în«Papesa loana> 
(cu Franco Nero) 


cine! oma 


luri. 

«Rolul meu preferat, pînă astăzi cel 
puțin, rămîne cel din «Papesa loana» 
realizat de Michael Anderson. Spun 
că este rolul meu preferat, pentru că 
mi-a pus o seamă de probleme, inedite 
din punct de vedere actoricesc, fiind 
vorba de un fel de travesti, dar un 
travesti de factură profund dramatică». 


Dostoievski 
şi Batalov 


Primul film dostoievskian, semnat de 
actorul Aleksei Batalov, «Jucátorul» 
(coproductie sovieto-cehoslovacá), are 
toate șansele să devină film de referință 
în lista ecranizărilor după romanele ge- 
nialului Feodor Mihailovici. Întii, fiind- 
că Batalov a redescoperit — cu mijloace- 
le specifice celei de-a șaptea arte — 
substanța intimă a romanului, de aici 
decurgind aspectele neașteptate ale 
noii versiuni cinematografice. În al 
doilea rînd, fiindcă actorul-regizor s-a 
priceput să distribuie în rolul lui Alek- 
sei lvanovici un actor care să poată 
egala sau chiar depăși creația memo- 
rabilă a regretatului Gerard Philipe 
în versiunea realizată de Claude Autant- 
Lara. Batalov s-a oprit la Nikolai Bur- 
liaev — celebrul Ivan al lui Tarkovski, 
nu mai puțin fascinantul Borișka din 
«Rubliov» (temerarul adolescent care 


Ivan-copilul, Boris-adolescentul, 
actualul «jucător» 


toarnă clopotul). Burliaev, cu statura 
sa mlădioasă, fragilă, a izbutit să contu- 
reze — conform viziunii regizorului — 
un erou cu calități umane ieșite din 
comun. Spaima, angoasa spirituală a 
eroului dostoievskian, este mai puțin 
accentuată. În viziunea inedită a cuplu- 
lui Batalov-Burliaev predomină măre- 
via, curăţenia morală a eroului. 


CEE PNI 205778 PP SEA BE ERE temea E) 
Intii «Cenusa», 
apoi «Potopul» 


...Demult, la inceput, a fost «Ránitul 
din pádure». Dupá aceea a venit Wajda 


si a urmat explozia: «Cenușa», «Peisaj 
după război», «Vinătoarea de muşte», 
«Pădurea de mesteceni». Wajda a făcut 
din Olbrychski — urmașul cel mai în- 
jreptátit al lui Cybulski. De 3 ani, 
Olbrychski s-a consacrat teatrului pe 
marea scenă a Nationalului varșovian. 
«Hamletul» lui a entuziasmat critica 


si publicul — prin forța sa modernă, 
contemporană. 
Acum, filmează «Potopul» — din 


nou un rol de legendă, de prinț mitic 
care cáláreste, se bate, duelează eroic, 
ca in marile basme cu Feti-frumosi... 
Se zice că e rolul său preferat... 


Olbrychski, în afara platoului, 
cu soția sa 


Ei 
Omagiu unui 
Cavaler al risului 


Un «cavaler al risului» a devenit 
«cavaler al Legiunii de Onoare». Este 
vorba de popularul comic francez Louis 
de Funès. Distincția i-a fost înmînată 
actorului de către regizorul Gerard 
Oury (dintre filmele văzute la noi: 
«Creierul», «Mania grandorii» şi «Ma- 
rea hoinárealá») care, între altele, 1-a 
spus: «Te consider cel mai bun prieten 
al meu, fiindcă filmele pe care le-am 
făcut cu tine îmi sînt cele mai dragi!» 
lar de Funès, emoționat (imaginati-và 
un de Funés nemimind emotia, ci re- 
s imtind-o) l-a evocat în cuvintele sale 
de ráspuns pe cel mai drag partener al 
sáu, pe regretatul Bourvil. 


Viata romantatá 
a lui Valentino 


Jean Claude Brialy va interpreta rolul Rudolph Valentino 
[A e E E EREI 


Jean Claude Brialy perseverează 
în activitatea sa de regizor. «Pa- 
sărea rară» va fi viitorul său film 
(scenariul este scris tot de el). Ur- 
mătorul său proiect, «Marea scară», 
va fi un film despre spectacolele de 
music-hall din anii '30. Totodată, 
Brialy va apare într-o comedie mu- 
zicală în rolul lui... Rudolph Valen- 


Pola Negri 
interpretată de Pola Negri 


tino. Brialy a şi luat lecții de canto 
în acest scop. Frumoasa Pola Negri, 
logodnica celebrului Valentino, va 
apare sub trăsăturile Mariei Laforât. 
Libretul spectacolului este semnat 
de Jean-Pierre Grey-Draillard, ma- 
rele specialist francez al spectaco- 
lului de varietăți. 


Pola Negri 
interpretată de Marie Laforét 


„„Și ce se mai întîmplă, doctore, prin filme ? 


Se zice cá un brutar devine asasin 
(film cu Trintignant) Se mai 
zice cá un vinzátor liniştit de limo- 
nadă face pe incoruptibilul într-o 
afacere cu droguri (film cu Mi- 
chel Serrault). Pe urmá, persecu- 
tat de o femeie posesivá si tiranicá, 
el se cásátoreste din nou impotriva 
voinţei sale (idee-Germi, bine- 
înțeles). Bozzuffi, însă, e mare 
proprietar de cai si admite instala- 
rea pe páminturile sale ale unui 
ranch condus de Bronson. Moartea 
unei iepe îi aruncă pe cei doi unul 
impotriva celuilalt... (primul wes- 
tern al lui Bozzuffi). Hazardul, 
de asemenea, face să se incruciseze 


destinul unui hot de bijuterii cu 
acela al unei intelectuale care are 
un magazin de antichități (idee- 
Lelouch, a cui altul?). O femeie il 
convinge totuși pe John Wayne 
s-o ajute să regăsească aurul furat 
de soțul ei cînd a atacat un tren și 
a murit cu acel prilej. Wayne dă de 
urma comorii, dar mai descoperă 
că «văduva» nu e văduvă ci o intri- 
gantă (film cu Ann Margret) numit 
chiar asa: «Hoţii de trenuri». Ar 
mai fi «Cei trei mușchetari» ai lui 
Dumas care adoptă optica a trei 
valeti pentru a demonstra foarte 
lesne că fără ei onoarea reginei 
n-ar fi fost salvată, stápinii pierzin- 


du-si viața... (adaptare Hunnebelle— 
după Dumas, cu Jean Marais în rolul 
lui Ludovic al XIII-lea). Oricum, un 
om Încearcă să supraviețuiască fu- 
gind în spațiu si în sine însuși: «a 
doua călătorie e mai dezastruoasă 
decit prima, omul refugiindu-se în 
memoria sa ca pe o Arcă a lui Noe 
care piriie din toate încheieturile» 
(ideea viitorului film al lui Fellini — 
«Omul invadat», care nu-și pro- 
pune deloc un mesaj apocaliptic). 

În sfîrşit, un titlu: «Evenimentul 
cel mai important de cînd omul a 
pășit pe Lună» — film de Jacques 
Demy, cu Deneuve și Mastroianni, 
subiect nedesconspirat... 


cinerama 


abc 
sai Xa ya 
ERE NL 


Claude AUTANT-LARA pregáteste — dupá celebrul «Rosu si Negru» — o 

nouá ecranizare a lui Stendhal. De data asta e vorba de romanul «Lucien Leuwen». 
o 

Florinda BOLKAN va avea in viitorul film al lui De Sica, «Vacanța», rolul 

unei muncitoare care se imbolnáveste de ftizie si isi petrece convalescenta 

intr-un sanatoriu. În ultimul ei film, recent terminat, «Un om demn de respect», 

ea a fost partenera lui Kirk Douglas. 


Annie GIRARDOT a fondat de curind casa de producţie «Girsa» și a declarat: 
«Vreau să pot realiza filmele care-mi plac și cu același prilej să-i ajut pe tinerii 
realizatori care iubesc filmul cu pasiune, așa cum îl iubesc eu». 
9 
Milan KN AZKO este numele unui tinár actor slovac care, după ce s-a impus 
pe scenele de teatru din Bratislava, a devenit un actor foarte solicitat pe pla- 
tourile slovace, la «Koliba». Ultimul său film: «Miine va fi prea tirziu». 
$9 
Akira KUROSAWA, unul din clasicii cinematografiei japoneze si mondiale, 
turneazá in Mexic primul sáu western — «Cea mai lungă cavalcadă». 


$9 
Jeanne MOREAU si Alain Delon au fost alesi de Joseph Losey si vor re- 
prezenta Franța pe genericul (alcătuit exclusiv din vedete internationale) ecrani- 
zării «Timpului pierdut» după Proust — proiect care, se pare, va vedea în fine 
lumina ecranului în 1973. e 


David NIVEN si-a publicat memoriile cu un imens succes. De aceea s-a 
hotărît definitiv si a optat pentru o nouă carieră (cea de scriitor!). Niven a si în- 
cheiat contracte pentru un roman și un volum de impresii în care va relata expe- 
rientele sale hollywoodiene. e 


Silvana PAMPANINI debutează ca regizor, realizind o serie de scurt-metra- 
je despre comorile de artă din bisericile italiene. 


Elvis PRESLEY va apare în filmul «Elvis în turneu» — o realizare semnată de 
doi documentaristi, Pierre Aidge si Robert Abel. Aceștia intenționează să infá- 
tiseze viața popularului cintáret, precum și modul în care s-a ajuns la mitul Presley. 


e 
François REICHENBACH, cunoscutul documentarist, a terminat primul 
sáu lung-metraj artistic: «Dreptatea e de partea celui mai tare». O poveste de 
dragoste contemporană tratată în stilul basmelor cu zine. Următorul său film 
de ficțiune, «Moartea n-a ucis niciodată», va fi turnat în Mexic. 


e 
Viviane ROMANCE, simbol al femeii fatale in filmul francez al anilor '40, 
inregistreazá discuri și repetă un spectacol de muzică ușoară in care va cinta 
și melodii din filmele ei de succes. e 


Vsevolod SANAEV este protagonistul unei noi productii Mosfilm, «Printul 
negru». Dar Sanaev nu va fi «print», ci colonelul Zorin, însărcinat să regăsească 
«printul negru» — un diamant celebru care a fost furat in primii ani ai puterii 
sovietice. e 


Romy SCHNEIDER va fi anul acesta partenera lui Serge Reggiani in filmul 
«Vincent, Francois si ceilalți», realizat,de Claude Sautet; același regizor care a 
distribuit-o aláturi de Montand in «César si Rosalie». 


e 
Alberto SORDI a achizitionat dreptul de a ecraniza «Fratele Albert Anasta- 
sia» si a declarat cá vrea sá realizeze acest film, «nu pentru ca sá mai aduc un 
element inedit de demascare a Mafiei, ci ca să infáfisez condiţiile grele in care 
trăiesc emigranții italieni in Staigio». 
Erich von STROHEIM (fiul) va apare pentru prima oară pe genericul unui 
film. La Hollywood, în calitate de regizor, el realizează «Inainte de apusul soa- 
relui». e 


Gheorghi TARATORKIN, interpretul rolului Raskolnikov din «Crimă si 
pedeapsă», joacă rolul principal al noului film sovietic «Lecţia de engleză». 
e 


Raf VALLONE a scris un scenariu despre viața cunoscutei cintárete Maria 
Callas. Nu e surprinzător faptul că interpreta filmului va fi Maria Callas, ci faptul 
că ea va semna regia filmului! e 


Magda VASARYOVA va fi Margareta din opera «Faust» de Gounod. 
Ecranizarea e semnată de regizorul german Petr Weigel. 


Marina VLADY interpreteazá singurul rol feminin din filmul «Complotul» 
de René Gainville. Parteneri: Michel Bouquet, Jean Rochefort, Raymond Pellé- 
grin. e 


Frank VOGEL, regizor la studiourile DEFA, proiectează in coproducție cu 
studiourile Barrandow din Praga un lung-metraj despre viafa astronomului 
Kepler. Titlul filmului: «Vegheati la lumina rațiunii». 


filmul... Dar dacá o sá mai dureze mult 
aga, o sá-mi intitulez filmul: «Ei! Cind 
il termini in fine pe Don Quijotte?» 


Bátália pentru 
Don Quijotte 


Don Quijotte 
al lui O' Toole 


Un fenomen obisnuit in analele spec- 
tacolului. Partizanii rómanului lui Cer- 
vantes si ai adaptárii sale scenice con- 
testá vehement «Omul de la Mancha», 
ecranizare sui generis a aventurilor lui 
Don Quijotte, semnatá de Arthur Hil- 
ler (realizatorul filmului «Love Story»). 
În dublul rol (Cervantes si nemuritorul 
său Don Quijotte) Peter O'Toole oferă 
— oricît si oricum ar fi de contestat 
filmul lui Hiller — un expresiv recital 
actoricesc. Acum rămîne de văzut cum 
şi cînd va fi transpusă pe ecrane versiu- 
nea Orson Welles. Căci marele Welles 
a declarat recent în presă, cu prilejul 
marelui succes pe care i-l aduce relua- 
rea «Procesului» la Paris (la premieră, 
în 1962, «Procesul» stîrnise mult mai 
puțină vilvá): «Don Quijotte a fost 
şi rămîne singura mea obsesie. Si toată 
lumea mă întreabă numai despre el. 
Indiferent unde și cu ce prilej... (Cînd 
a turnat, în 1967, la Buftea, Welles a 
declarat răspicat: «Accept toate servi- 
tutile, orice rol de duzină, ca să-mi pot 
realiza singurul meu proiect major- 
Don Quijotte!» ). Deocamdată gindesc 


revista presei străine 
LeS S orane a an HRS TERAET AO 


«Brecht, 
cinematograful si noi» 


«Aceste relatii furtunoase ale lui 
Brecht cu cinematograful nu s-au 
îndulcit decit o singură dată, in 1931, 
cînd a colaborat cu Slatan Dudow 
la filmul «Kühle Wampe», al cărui 
subtitlu «Cui îi aparține lumea» 
este sugestiv în ce priveşte ideile 
revoluționare de la care se reclama 
autorul german. Dar acest film a 
fost interzis de către cenzura bur- 
gheză în ajunul luării puterii de 
către naziști. 

Cu această singură excepție, rela- 
tiile lui Brecht cu cinematograful 
(și ar trebui să spunem cu industria 
cinematografică) par să fi fost înte- 
meiate pe un ciudat complex de 
fascinatie-repulsie. Pozner explica 
faptul prin aceea cá, «pur si simplu 
Brecht.nu iubea cinematograful». 
Totusi, in tineretea sa,el a fost un 


În numărul sáu pe luna martie, 
revista francezá «Ecran '73» con- 
sacrá o buná parte a sa temei: 
«Brecht, cinematograful si noi». 

Grupajul de articole caută să 


sintetizeze contribuţia și atitudi- 
nea dramaturgului german față de 
cinematograf. Marcel Martin ex- 
explică această dragoste neîmpărtă- 
sitá dintre Brecht și cinematograf, 
astfel: 


cinefil înflăcărat și a scris nenumă- 
rate scenarii de film. Dar întotdea- 
una s-a izbit de pretenţiile stupide 
ale pietii şi dramaturgiei hollywoo- 
diene, «o dramaturgie care are o 
experiență de cocotă bătrină». Nu 
e de mirare că Brecht a colaborat 
atit de anevoios cu o artă în care 
simplificările sentimentale sînt mai 
la îndemînă decit subtilitatea dia- 
lecticá»... 


| Rubrica CINERAMA realizată de Laura COSTIN 


su fe age 
-$ ^ A 


LY. 


HOTEL 


INTER? CONTINENTAL 


Asigură 
CHEIA SUCCESULUI 


în organizarea meselor festive familiale si oficiale, reuniunilor, confe- 
rintelor, simpozioanelor, congreselor, prezentărilor de modă si a altor * 
manifestări festive similare (pînă la 400 participanți). 


RESTAURANTUL MADRIGAL 
Specialitáti culinare din bucătăria națională si internațională. Zilnic 
dejun turistic: 40 lei. 


RESTAURANTUL BALADA 

Amenajat în stil popular românesc. În fiecare seară program de 
muzică ușoară si dans, oferit de formația «Perpetuum Mobile», condusă 
de Mihai Dumbravă. 


O SEARĂ LA INTERCONTINENTAL — O AMINTIRE DE 
NEUITAT 

În sălile de banchete Ronda, Rapsodia, Hora, Piccolo si Intim se 
organizează la cererea dvs. orice manifestare festivă, într-un cadru 
modern plăcut si în condiții extrem de avantajoase. Impreuná cu spe- 
cialiștii nostri se pot alcătui meniuri variate cuprinzind: aperitive, hors- 
d'oeuvres, preparate din pește, preparate din carne, fructe, brinzeturi, 
desert, vinuri alese. Prețul unui menu 149 lei. 

Laboratorul de cofetărie — sub supravegherea maeștrilor Avramii 
Dumitru și Dumitru R. lon — laureati ai mai multor festivaluri gastro- 
nomice internaționale — execută comenzi de înaltă calitate. 

La mezanin saloanele de coafură, frizerie si cosmetică vă oferă, într-o 
elegantă ambiantá, serviciile unor specialisti care au ridicat profesia 
lor la rang de virtuozitate. 


VARA — TOT TIMPUL ANULUI 

La etajul 22 al hotelului, permanentă prospețime și bună dispoziție 
prin tot ce spiritul contemporan poate oferi: piscină cu apă curgătoare, 
saună finlandeză, sală de gimnastică, dotată cu cele mai moderne apa- 
rate, serviciu de masaj, barul PANORAMIC și o terasă deschisă, cu o 
largă perspectivă asupra capitalei. 


Hotelul este dotat cu o modernă instalație de aer condiționat care 
îl face să fie o oază de răcoare în timpul caniculei estivale sau un plăcut 
refugiu în zilele friguroase. Servicii ireproșabile. 


HOTEL INTERCONTINENTAL BUCUREȘTI 
Bd. Nicolae Bălcescu 4 
Telefon 13 70 40—14 04 00 
Telex (011) 54/542/543/544 


P : N Cadrele din filmele româneşti au fost realizate de: BĂNICĂ Raru, BĪLU 
rezentarea artistică! Alexandru, CIUREA Ştefan, DABIJA Constantin, GHEORGHIU Eugen Prezentarea grafică 


ANAMARIA SMIGELSCHI DUMITRU Gheorghe, HANCEAREK Mihai, MATEI Paul. CORNEL DANELIUC 


Cititorii din străinătate pot face abonamente adresindu-se întreprinderii 


«ROMPRESFILATELIA» — Serviciu/ import-export presă — 
Bucureşti, Calea Griviței nr. 64—66, P.O.B. — Box 2001. 


1 


Exemplarul 5 lei 


CINEMA Piaţa Scinteil nr.1—8Bucurest: 


Tiparul executat la 


41 017 Combinatul poligrafic 


«Casa Sciînteii» — București 


nr. 5 
Anul XI (125) 


revist lunară 


da cultură 


În număru