Revista Cinema/1977 — 1989/023-CINEMA-anul-XXIII-nr-8-1985

pi. tiu iii 


EEEREN a 


L. începutul anilor '70 se alātura „Sahiei” 
(renumele atrage, cum se știe, și dreptul |i- 
cenţelor de declinare) un proaspăt regizor, 
Nicolae Cabel care, în 1972 atrăgea atenția 
prin debutul său „în forță“, documentarul Cel 
mai tinăr oțel, închinat muncii dintr-o noua 
— pe atunci — cetate a industriei românești, 
Tirgoviște. Sobrietatea, rigoarea, controlul 
elanului poetic, calitaţile acelui inceput, s-au 
dovedit a aparține nu unei deliberate ambiţii 
de debutant, căci le vom regăsi în toate 
scurt-metrajele de mai tirziu ale lui Nicolae 
Cabel, cineast prin excelenţă grav, bun cu- 
noscător al drumului câtre esența lucrurilor 
ce şi-au dat întilnire în fața unui aparat de fil- 
mat. O confirmă, printre altele, și insistența 
cu care a revenit asupra destinului miraculos 
al oțelului — precum orice artist asupra unei 
teme obsedante, bogată în înțelesuri în Mese- 
ria luminii (1973) şi, după trei ani, in Dimine- 
țile oțeiului cu care avea să dohindească Ma 


Ş. vorbește mult astăzi despre cineasti 
căfe au adus în filmul documentar un mod 
nou de a privi realitatea. Despre privirea 
aceea lucidă și în același timp dublata de în- 
țelegere și tandreţe, despre privirea obiectwaâ 
și sinceră aţintită asupra unei realităţi ce sea- 
mănă cu ea însăşi. Realitatea aceea care 
pentru întilnirea cu aparatul de filmat, nu-şi 
scoate de la naftalina hainele de sarbatoare 
nici nu-și pune moaţe, nici nu-și doseste 
după cuptor șorțul trudei zilnice și nici nu-ş 
arborează zimbetul de atotinvingătoare, cina 
se știe privită. Realitatea... reală. Cu ceea ce 
are ea sincer și firesc-luminos și cu ceea ce 
are tern și obosit; cu zimbetul ei cald. mpi: 
nit, calm, dar și.cu riduri şi sudoare în care 
pulsează și nobleţe și puritate:cu cotidianul 
ei lipsit de fast în care există insa topit un 
sens. Sensul existenţei (trebuie să ştii sa-l 
vezi!) Viaţa deci, atunci cînd nu se ştie pri- 


vită. 

În filmele lui Alexandru Boiangiu viața este 
privită fără ca ea să știe sau s-o simta. Ar fi 
fost — de altfel — și greu s-o simtă cāci 
multe dintre filmele lui sint filmate cu camera 
ascunsă. Dar nu aceasta este important, ci 
faptul că încă de acum 15—20 de ani Alexan- 
dru Boiangiu privește realitatea in modul 
acela sincer şi lipsit de festivism ce se atri- 
buie astăzi unei întregi generaţii de tineri do- 
cumentarişti, unui întreg nou val. 

Era una dintre epocile de glorie ale docu- 
mentarului românesc; și în același timp era o 
epocă în care se practica documentarul glo- 
rios. Se filma — și se filma, de aitfel, minunat 
— măreţia reaiizărilor construcţiei socialis- 
mului. În miezu! acelei epoci în care mărețe 
erau uzinele, halele; furnalele, barajele, în fil- 
mele lui Alexandru Boiangiu măreț era omul. 
Era măreț pentru că trudea, pentru că asuda 
pentru-că praful de cărbune îi inegrea obra 


2 


În mijlocul măreţelor construcţii socialiste, 
măreţia omului... 


rele Premiu ACIN pentru scurt-metraj (1976) 


Nașterea p iaj de ia Combinatul 
de oțeluri spe işte este văzută 
în ritmuri ma şi. în acelaș timp. pro- 


o de extrema automa- 
omenzi de la distanța 
cțelăriei clasice 
nda manete- 
enească, respiraţia 


fund uma 
tizare. de com 
(cine pastrează 
abia îşi crede och 


unc cind este 
turala a peisajului în- 
de mult, un loc co- 
maânarea dintr-un alt 
intotdeauna 
numitulu: maes- 
ne a ţevilor, ascund 
eni şi, în acest sens, Di- 
un film al inextricabilei, 
termice: prezențe umane 


Magda MIHĂILESCU 


aceasta truda. pentru ca 
ptă de efortul muncii, pentri 
ca barba crescuta î dovedea nesomnul. Ma 
reția nu se vedea” dar reieşea. Și era cu atit 
mai impresionantă in Noaptea bărbaților, 


iată, eroul nu-i barajul de la Tarniţa — Mări 
şelu . eroice sint cei ce, in întunecimile sub 
pămintuiui, A construiesc. cei ce — afirma : 


una dintre secvențe — intruntă riscul ca unul 
dintre ei să nu mai răspundă „prezent” la 
apelul de după fiecare „puşcare“. Cei pentru 
care — sugereaza imagistic o altă secvența 
— viața de dincolo 'de muncă aproape că nu 
are timp să mai existe 

Alexandru Boiangiu revine în același loc 
dupa 15 am, azi. în '85, şi realizează Ecoul. 
Caută pe cei filmați in urmă cu 15 ani, gà“ 
seşte pe uni tre ei. Cauta șantierul și afla 
că lucranie sint mai tehnice”. caută efortul 
şi gasește rezultatele lui, gasește realizările: 
baraj tuncționind, hidrocentrală producînd, 
lac de acumulare şi de agrement, bârcuţe 
pentru plimbari pe lac. motel cu restaurant în 
til rustic, teren de tenis... Efortul e doar o 
amintire Lucrurile au intrat in albia lor, na- 
tura s-a impacat cu „violui” la carea fost su- 
pusă. e calmă şi înfloritoare, oamenii sint 
destinş: şi zimbitori. Viață. „Pe vremea aceea 
nu vedeam de necazurile. de satisfacţii nu 
aveam timp. Acum necazurile s-au estompat” 

spune cineva concretizind"sensul sugestidi 
imagistice Dar incieștarea aceea? Aparatul 
cauta. cauta s final găseşte Filmeażý 
ioste vesmin salopete rupte, cisme gaurite. 
unelte uzate de efort „Aceste veșminte as- 
cund în ele un munte de frig și arșiță, de no- 
roi şi sudoare omeneasca. Cei care le-au 
purtat au construit socialismui, cel. puțin o 
partea lor de socialism”. 


parte a lu: 


Sabina POP 


„Consider necesar să subliniez că toate remarcabilele înfăptuiri pe care le-am ob- 
ţinut în această perioadă au fost posibile datorită faptului că hotărîrile Congresului al 
IX-lea au descătușat energiile creatoare -ale întregului popor şi-au luminat drumul spre 
noi culmi de progres şi civilizaţie socialistă în patria noastră“. 


NICOLAE CEAUŞESCU i 


Sub lumina puternică 
a Congresului al IX-lea- 


D ocumentarul românesc pe care îi iubesc 
cu frenezie, dar şi cu discretă invidie și mi-l 
evoc de fiecare dată cind sint întrebat despre 
destinul acestui gen la noi, se numește Stut 
şi a fost realizat de Titus Mesaroş şi Willy 
Goldgraber în 1965. El își datorează existența 
și faptului că s-a nâscut în aerul curat și tare 
adus în viața țarii de Congresul al IX-lea al 
Partidului. Altminteri, ar fi rămas doar o pro- 
punere. 

Povestea filmului se așterne simplu, ca a 
lui Nanouk, cei din nord, sau a mistralului, 
sau a Senei care întilnește Parisul. Adincimea 
ei e insă tulburatoare. lar adincimile reverbe- 
rind de sensuri nu se cuprind în şirul unor 
vorbe. Ele se sorb şi se resimt. De aceea 
poate, atunci cind mă gindesc la Stut, nu-mi 
vin în minte secvențe sau cadre, pe rind, ci 
toate imaginile şi sonoritâţile lor deodată 
strinse-ntr-un tablou vibrind de nemișcare. 
Ca o sferă in care vezi la unison în spațiu și 
timp. Se intimplă acolo/ acum/ atunci/ aici, 
că niște lipoveni se duc că recolteze stuf. Din 
care se fabrică hirtie velină. Pe care hirtie se 
tiparesc cărţi. Numai că ei sint cam neștiutori 
de slovă, se scoală în puterea nopții și-și på- 
răsesc casele neluminate decit de un opaiț, 
pentru a ajunge la stuf, parcurgind mulți kilo- 
metri pe Razeimul înghețat ca oglinda. Cu 
bărci pe sânii și patine din lemn legate cu 
sfoară. Drumul lor în acest spaţiu este o ridi- 
care în timp. La capătul celălalt îi aşteaptă bi- 
blioteca în care pătrund cu sfială de cuceri- 
tori supuşi. 


Întilniri hotăritoare 


Lungul drum al stufului către carte 


Poezia cotidianului 


Una. din milioanele de femei 
care ţin ţara pe umăr 


Un drum de nepovestit. Ca și filmul care 
fost mai intii o idee nascută de relatarile unui 
martor ocular. Apoi un scenariu. Care putea 
fi filmat ca și pînă atunci: cu lipoveni barbie- 
riți, îmbrăcaţi în pufoaice aduse de la maga- 
zia combinatului, care știau să scrie și sa ci- 
tească în cel puţin două limbi pentru câ etc 
etc. Dar scenariul n-a fost gindit să fie fiimat 
așa. Şi s-a mai întimplat că regizorul — Titus 
Mesaroș — era obsedat de sonoritățile ș 
sensurile unei lucrări muzicale. „Carmina Bu- 
rana”, de analogiile pe Care le putea genera 
împreunarea dintre imaginile povestite de 
martor şi structurile muzicale ale poem 
lui Car! Orf. Scenariul își aflase astfel o f 
mulă de discurs nouă şi deosebit de fert 
Dar pentru ca filmul să existe și sa ajur 
pină la noi aşa cum e, mai avea nevoie de o 
împrejurare: întilnirea cu- întimplăâtorui. cu 
faptul excepțional de viaţă sau de natura. cu 
neprevăzutul. Acestei întîlniri îi sint sorte 
toate ideile de documentar apte să devină ca- 
podopere. La filmul Stuf intimplarea excep- 
ţională s-a numit înghețul lacului Razelm 
într-o seară iiniştită de iarnă. S-a născut ast- 
fel o oglindă câtre cer, în lumina căreia ci- 
neaștii şi-au depănat povestirea care nu in- 
cape în vorbe ci doar în imagini și sonoritat: 
Au avut la dispoziţie doar citeva zile. Poate 
șapte, poate mai puține. Indeajuns pentru 
nişte documentariști minaţi de năzuința de a 
ciștiga un pariu fundamental cu realitatea 
asumarea şi depășirea ei. 


Adrian SIRBU 


S -a măritat la 17 ani. Au trecut, de atunci, 
alţi 17. Are trei copii: o fată de 12 ani, alta de 
9 și un băiat de un an şi două luni. Bărbatul 
ei, navetist, muncește la mină. Ea muncește 
acasă. Arā. Sapă. „Fac și eu ce pot. Mai mult 
de atita, pentru noi, nu pot face.” Spală tu- 
fele la rîu. Cară gunoiul, li împrăștie pe cîmp. 
„Marie, Marie, ia să-mi spui tu mie...“ Secera 


„ griul. Se odihneşte șezind pe plug. Cosește 


iarba. işi șterge sudoarea. „Marie, Marie, ia 
sa-mi spui tu mie..." Hrănește copiii. Adună 
finul sub ploaie. Pune murături. „Mi-ar fi plă- 
cut croitoria.” Spală copiii. „Depinde cit e 
mama de harnică.” Adună lemne de foc. 
Banalităţi? Poate. Și altceva? Nimic. Asta-i 
tot. O existență de om. De temeie. Maria lu’ 
Pascu. Din Blâjenii de Brad, undeva în Mara- 
mureș, pe o coastă de munte. Fapte de viaţă, 
detalii cotidiene, înşiruite într-o confesiune 
calmă. Secvenţe de scenariu. Dar scenariul 
se încheagă, se consumă, se împlinește 
intr-un film scurt ca un rondel. Faptele, deta- 
liile se înșiruiesc, nu se adună, se repetă, nu 
se sfirşesc. Un ciclu continuu, reluat cu fie- 
care anotimp, durind cit viața. Viaţa unei fe- 
mei de la tinerețe pină... Cită muncă, atita 
dramă... Maria e conştientă şi de povara ei, şi 


https://biblioteca-digitala.ro 


de limitele ei. „Marie, Marie, ia sa-mi spui tu 
mie...” Cintecul o-ndeamnă și Maria spune, 
povestește tot ce face. Și face tot ce poves- 
tește. Rareori, ca aici, textui pleonastic pe 
imagine reușește să nu deranjeze. Nu vorbele 
trebuie ascultate, ci timbrul vocii. O voce mo- 
nocordă, aidoma cu ritualul gesturilor zilnice 
Într-un ritm-pe care doar succesiunea planu- 
rilor tăiate scurt îl mai sugerează. Planuri 
egal de scurte, căci totul este egal de impor- 
tant. Nici o surpriză, nici un eveniment, ba 
nu, odată, la o petrecere, „am băut bere“. 
Maria lu' Pascu (dar de ce „a lu' Pascu”? ea, 
care aparține mai ales gospodăriei sale. pa- 
mintului şi vieţii, deci), așadar, Maria lu 
Pascu are, totuşi, o nostalgie. Singura. O 
amintire pe care a rostit-o în treacăt, așa, ca 
la început de poveste. Nunta ei, caruța cu 
miri venind de undeva, dintre zăpezi. Și ve- 
nind întruna, revenind mereu, ca o dulce-a- 
mară obsesie, rima interioară a filmului. A fil- 
mului vieţii, aşa cum, de astă dată, l-au gin- 
dit, pentru Maria lu’ Pascu, scenaristele aces- 
tui documentar poetic: Felicia Cernăianu și 
Roxana Pană. Și aşa cum l-a perenizat în 
imagini regizoarea Felicia Cernăianu. 


Sergiu SELIAN 


utorii acestui omagial film-document al 
elor mai rodnici ani din istoria patriei 
două decenii în care România a cunoscut o 
impetuoasă dezvoltare — s-au găsit în faţa 
unui copleşitor material de arhivă. O arhivă 
vie, mereu îmbogăţită cu noi fapte emblema- 
tice pentru drumul parcurs de poporul ro- 
mân. O istorie demnă a unui timp eroic, scris 
în imagini ce se succed într-un flux impe- 
tuos, ca viaţa însăşi. Cu ce să incepi, la ce să 
renunţi? — dilema oricărui film de montaj se 
transformă aici într-o adevărată cursă contra 
cronometru. Cu ce să incepi? Firește, cu 
Congresul al IX-lea al Partidului Comunist 
Român, care a deschis calea grandioaselor 
perspective României moderne socialiste. Cu 
imaginea înflăcăratului tribun și vizionar, lup- 
tător și teoretician revoluționar, ctitor de țară 
nouă, tovarășul Nicolae Ceaușescu, rostind 
cuvintele pe care realităţile următorilor ani 
aveau să le confirme din plin: „Congresul al 
IX-lea al partidului va rămine înscris cu litere 
de aur în istoria României“ 


De aici au pornit autorii filmului scenariștii 
Dinu Săraru și Viorel Cozma, regizorul Mircea 
Mureșan, operatorul Vivi Drăgan Vasile, monte- 
urul Mircea Ciociltei. Fugare imagini ale trecu- 
tului: vagonete de mină trase de cai, cimp desțe- 
lenit cu plugul de lemn, fabrici mărunte cu o 
producţie  ovasiartizanală. Apoi citeva rapele 
ale economiei distruse de razboi, țara în re- 
construcţie, un tinăr revoluţionar înflăcârind 
tineretul pe marile şantiere. Și din nou borna 
de hotar, anul '65, anul crucial cînd la cîrma 
țării a venit omul care a ridicat România la 
prestigiul ei de stat liber, suveran, indepen- 
dent. „Verticalitatea — iată sensul acestor 
ani“ și o suită de imagini-simbol pentru dez- 
voltarea noastră industrială se succed simfo- 
nic: cupole de aluminiu, impunătoare cate- 
drale moderne, titani ai siderurgiei străpun- 
gind cerul, sonde de foraj marin împinzind 
apele, uriașe columne de oțel — pirghii ale 
forței economice românesti, citadele ale pe- 
trochimiei, ale luminii, ridicate pe Olt sau'pe 
Argeș, pe Lotru sau pe Bistrița. inspirate un- 


$ 
A 
f 
£ 


ghiuri de filmare redau ceva din grandoarea 
drumului eroic tăiat în munte — Transfăgără- 
şanul, din tulburătoarea epopee a apelor — 
Magistrala albastră, ctitoriile cele mai cuteza- 
toare ale Epocii Ceaușescu. Epocă în care 
construcțiile de locuințe sau lăcașuri de cul- 
tură și sănătate, mărturii ale grijii față de om 
au înregistrat ritmuri nemaiîntilnite. Şi. pretu- 
tindeni, printre oameni și pentru ei, în miezul 
fierbinte al construcţiei, cel care a dat sens și 
direcție tuturor înfăptuirilor, secretarul gene- 
ral al partidului, tovarășul Nicolae 
Ceaușescu, făuritorul conceptului de socie- 
tate socialistă multilateral dezvoltată. Alături 
de el, în laboratoarele moderne de cercetare 
sau la masa de lucru concepind importante 
contribuţii teoretice în domeniul științelor 
chimiei moderne, tovarășa Elena Ceaușescu, 
savant de renume mondial. 


Un film dornic să cuprindă principalele pir- 
ghii ale devenirii noastre, principalele idei ale 
construcției unei societăți moderne, un 
film-remember al tuturor glorioaselor pagini 
ale istoriei noastre contemporane, conjugate 
la timpul prezent. Prezentul continuu. A fost 
un drum greu, de bună seamă, dar tot ceea 
ce sintem şi vom deveni ca demnitate socială 
și naţională, ca dezvoltare plenară a individu- 
alităţii şi a colectivităţii creatoare, ca vertica- 
litate a poziţiei noastre în lume — citeva sec- 
vențe urmăresc prestigiul uriaș de care se 
bucură pretutindeni țara noastră şi marele 
om de stat și strateg al păcii, militant neobo- 
sit pentru cauza libertăţii şi a conviețuirii paş- 
nice între popoare — totul încununează, må- 
reţ, efortul. 


E o concluzie ce se impune, prin echilibrul 
și rigoarea imaginilor selectate în această 
sinteză a celor mai frumoşi 20 de ani. Anii ti- 
nereţii și ai maturizării poporului nostru. 


Alice MĂNOIU 


F ira nasc filme. Și nu numai în sensul 
irmat de documentaristul Leyda pentru sta- 
tutarea genului de montaj, dar și ca izvor de 
no! motive, de schițe-portret ce nu s-au putut 
desfășura într-un singur film şi atunci îşi cer 
dreptul lor la viaţă în altele. Dintr-un aseme- 
nea „preaplin“ a izvorit şi această frescă a ti- 
nereţii creatoare, a minunatului „am 20 de 
ani”, virstă ferice, cu care tînărul regizor Cor- 
nel Diaconu s-a întilnit nu demult, pe șantie- 
rul Canalului Dunăre-Marea Neagră. Formula 
lui cinematografică e ancheta-reportaj cu 
care un Chris Marker, un Jean Rouch au rea- 
lizat pasionante secţiuni socio-psihologice 
ale unor „piramide umane“ de pe diverse me- 
ridiane. Autorii români își aduc cîţiva din „su- 
biecţii” aleși dintre sute și mii de tineri în stu- 
diourile televiziunii și îi roagă să răspundă la 
întrebări cam generale, ce-i drept: „Ce e tine- 
retea?" „Ce loc ocupă în viaţa ta profesia, fa- 
milia, arta, sportul?“ „Cum a decurs prima zi 
de muncă“ etc. Răspunsurile lor — mai ba- 
nale sau mai originale — devin comentariul 
unor crochiuri convingătoare, ilustrind nu atit 
idei cit oameni vii, tineri dintr-o anume colec- 
tivitate, abia încadraţi în ea, tineri cu o viață 
profesională și de familie interesantă, cu o 
anume pasiune, o aspirație către perfecţio- 
nare. Prima zi de muncă a unei fiziciene — și 
aflăm cu această ocazie că și-a cunoscut so- 
tul din prima zi de facultate și că astăzi, noul 
tip de calculator Felix la care lucrează împre- 
ună a devenit „nasul“ copilului lor vegheat pe 
rind cind de tinărul tată, cind de mamă; 
prima zi de muncă a unui agronom (eu sint 
țăran, pe cimp mă simt ca la mine acasă Nu 
pot să vă spun cum a fost'„prima mea zi“), sau 
cea dintii lecție a unei invațatoare, prilej de 
scurte incursiuni în istoria şi geografia patrie: 
spre a înțelege mai bine contextul spiritual şi 
moral în care se formează noile. generații 
Toate sint trepte ale unei evoluții firești a 
unui tineret educat prin muncă şi pentru 
muncă, în spirit partinic revoluționar. Mo- 
mente pregnant surprinse — cum s-ar putea 
altfel? — din activitatea de integrare a învăţă- 
miîntului cu practica — concept modern sta- 
tutat de secretarul general al partidului, tova- 
răşul Nicolae Ceauşescu sau momente din 


https://biblioteca-digitala.ro 


viața de familie (un emoţionant „da!“ rostit 
de tinara pereche la ofițerul stării civile, apoi 
un proaspăt tată sărutind mina soţiei care i-a 
născut un fiu); o familie fericită: sudorița 
(despre care fiica afirmă „mama are priviri 
blinde și miini aspre”) soțul, din aceeaşi 
uzină şi apoi cu toții admirind un răsărit de 
soare strinşi într-o singură pătură, de frigul 
zorilor și parcă ocrotiți de tandrețea aparatu- 
lui de filmat. Un poet al imaginii, Valentin 
Ducaru. filmează cu pasiune peisaje tinere şi 
tineri într-o bucurie creatoare a muncii, a 
studiului, a destinderii, a sportului. O bucurie 
a filmării care se resimte a tinărul operator 
insoțit de regizor în descinderile sale la nu- 


„mai citiva metri de pâmint cu helicopterul 


pentru a desfășura, de pildă, în fața noastră 
frumusețea picturală a albiei Canalului care 
peste citeva cadre va primi revârsarea tumul- 
tuoasă a apelor. Imaginea trăiește, exultă, e 
spectaculoasă și proaspată chiar atunci cind 
surprinde peisaje cu care ochiul nostru s-a 
obișnuit, dar pe care talentul ni le redescoperă 
cu exuberanţă, într-o stare de eutorică alune 
care în travellinguri energice sau blinde pa- 
noramice. Unii dintre cei aduși în fața apara- 
tului (filmări dificile cu cite trei aparate — 
odată un chip se vede pe ecranul TV şi por- 
tretul e reluat din profil, cu alte două apa- 
rate) mai recurg la definiţii stereotipe, şterse 
Dar firescul unor reacţii surprinse de ochiul 
magic (stingăcia unei fete ce-şi incurcă dis- 
cursul și privește speriată sau a unui tinăr cu 
glas tăiat de emoție cind e întrebat ce-a sim- 
tit la primirea carnetului de U.T.C.) dau nota 
aceea de culoare și relief filmului nostru 
Montajul reușește să imprime cascadei de 
imagini suflul unei tinereţi voioase și 
sănătoase, plină de elan și răspundere față 
de societatea care-i oferă minunate condiţii 
de viață și afirmare. Ca o concluzie fireasca 
incununare a frumoasei virste, de pe microto 
nul la care tinerii şi-au rostit ferma lor do- 
rință de a apăra pacea — bunul cel mai de 
preț al tuturor — un porumbei işi ia zborul 
spre cer cu nobilul mesaj 


Alexandra BOGDAN 
3 


<y 


IX > 
> 


o formă particulară: documentarul. Un subtil, 
persuasiv discurs prin care te dezvălui şi to- 
todată. propui. Deschideri cu... geometrie va- 
riabilă, De la fineţea laserului, la amploarea 
fastuoasă a frescei. Este dooumentarul, fie 
care documentar, o formă ce translează din 
şi spre un crez artistic. Etalind, în consecință, 
dimensiunea civică a unui astfel de act. Nive- 
lul său de pâtrundere, sub incidența nevoii 
de cunoaştere. Coeficientul său de culturali- 
zare. Şi, nu în ultimul rînd, impactul la nivelul 
conștiinței, în accepţia cea mai precisă, cea 
mai directă — politicul. 

Un documentar presupune dialogul fer- 
vent-lucid cu materia vieții. Actul selecției sti- 
mulează $i adevărul tău, despre lumea ta. To- 
todată, documentarul tentează, propune, in- 
cită ascensiunea asupra cotidianului. Asu- 
mîndu-și-l. Într-o uriașă, infinită serie de 
„portrete“. Altfel tot atitea ipostaze, peremp- 
torii, ale cotidianului. 

Acreditat în parte, în parte evoluind in 
chiar recente gesturi artistice, politicul — în 
sentimentul cert al documentarului — stimu- 
lează un amplu dialog. Redescoperit și în ra- 
țiunea estetică a competiției anuale CEDO- 
NIA... Pulsează la Sibiu un sensibil „receptor“ 
de valoare, cu efecte benetice asupra forme- 
lor de exprimare artistică. Deschiderea, în 
orizontul cunoașterii, cultivată cu subtilitate 
aici, nu putea omite filmu! documentar. Or- 
ganizatori — Comitetul de cultură și educa- 
ție socialistă al judeţului Sibiu, împreuna cu 
Studioul cinematogratic „Alexandru Sahia şi 
cu întreprinderea cinematografică județeană 
Sibiu. CEDONIA a evoluat, în acest an, sub 
semnul unui triplu jubileu — anul ediţiei nu- 
mărul cinci; anul treizeci și cinci al documen- 
tarului românesc; anu! douăzeci de la Con- 
gresul al IX-lea al Partidului. 

Axiomatică perspectivă și stimulator pro- 
gram în însăși emblema ediţiei — 
1965—1985. „Documentarul — martor şi cro- 
nicar al unui timp eroic”. Cotidianul „acuzat” 
cu tot acel stenic și generos efort al poporu- 
lui nostru, iată-l acum, la ora acestui bilanț 
sintetizat în filmul documentar. Un firesc te- 


Aflaţi despre ei... 


Din 1 500 de filme-document 


ale celor două decenii 
de construcţie socialistă modernă, 
festivalul-omagial de la Sibiu 
a prezentat în concurs 
50 de „ferestre spre realitate“. 
Filme din grandioasa epopee 


a acestor 20 de ani-lumină 


zaur, alcătuit nu mai puţin tenace, cu dăruire 
şi diticultaţi. Dar cu dragoste şi conștiință ci- 
vică, cu aleasă conştiinţă civică şi profesio- 
nala 

Există un... sentiment al cifrelor? Trebuie 
sa existe. Altfel n-ar emoţiona, toate la un loc 
şi fiecare în parte, cele peste 1500 (o mie 
cinci- sute!) de filme documentare oferite 
conştiinţei unei intregi naţiuni, propuse pen- 
tru cunoaşterea şi dezbaterea aceleiași na- 
țiuni implicate profund, lucid, într-un proces 
social-economic-istoric, făra precedent... Un 
inestimabii tezaur. totodată, prin al cărui sta- 
tut artistic. ideologic, cineaștii-documențarișt! 
onoreaza comandamentele culturii din 
Rnmânia contemoorană 


Sarcina juriului? Oricum, mai ușoară. decit 
preselecția. Publicul sibian adolescenţi şi 
maturi, din categorii socio-profesionale di- 
verse a descoperit şi redescoperit „palala 
idee şi fapt artistic din aproximativ 50 de 
filme documentare inscrise in concurs. Adică 
a treisprezecea parte din angajantul „raport 
de activitate” prin care documentarul roma- 


Un val de luciditate, un val de tandreţe. 
Adică: tinerii documentarişti 


F.. să vreau, dar absolut făra sa vreau, 
pe cînd mă pregăteam să ţin un discurs, o ti- 
radă despre condiția tinărului documentarist, 
mi-am adus aminte de o secvenţă de serial — 
Verdi — cu o masă de tineri care se tot rā- 
fuiau cu tiparele și doreau ei să schimbe tot, 
dar absolut tot, linia melodică, rima, pictura 
ÎI tot ponegreau pe bietul Verdi. absent de la 
acea masă, ce nu era o „cină de tainā”, ci o 
cină vehementă, iar el, Verdi se plimba cu ṣa- 
reta peste pămînturi întinse, împovaărat de ca- 
podopere muzicale, și deodată, la masă a su- 
nat vocea destinului — nimic nu s-a prea ales 
de acei tineri, pentru că... pentru că; masa 
era acum golită și ploua în paharele cu vin.. 
și ce ploaie și ce vint! 

Mi-am adus aminte de acei tineri pe cind 
mă pregăteam-să ţin un monolog despre ti- 
nerii documentarişti, cum se luptă ei cu tipa- 
rele, cu modelele învechite, cu condiţia genu- 
lui pe care-l fac, cum încearcă ei să devină 
din „completariști” adevăraţi artiști! Monolo- 
gul meu ar suna ca cele din parcurile londo- 
neze, cind vezi cite un tînăr care vine cu o 
ladă pe care se urcă și spune ce are de spus, 
îl ascultă cine are chef sau îl ascultă o mul- 
time de oameni, el nu se urcă pe ladă din vo- 
caţie de „leader“, nu, el își povesteşte gindu- 
rile unei mulțimi plictisite sau doritoare, lui îi 
e totuna, apoi își ia lada la spinare şi pleacă. 
Cum să nu vorbești despre ai tăi cînd ai în 

“fața ta un ecran cu imagini, imagini adevă- 
rate ale unui timp trăit! 


4 


Ei, tinerii documentarişti, alearga să prindă 
2venimentul atunci cind el devine eveniment, 
se bucură de împliniri şi nu iartă minciuna şi 
falsul pentru că au fost învăţaţi să creadă ca 
genul pe care-l fac este mort fără adevărul de 
viață. Tot ei propun soluţii ingenioase trecute 
automat de clasici la formula experiment iar 
cind adevărul este brutal pus în imagini se 
mai aude o voce care exclamă: „nu, nu se 
poate, e prea adevărat!” 

Argumentele mele — pentru că dacă s-ar 
aduna la acest monolog o mulţime plictisită 
sau entuziasmată și nu mi-ar fi totuna și ar 
țipa: „Argumentele! Vino cu argumente!" — 
ar fi citeva filme ce vorbesc singure despre 
tinerii documentarişti 

Aflaţi despre. mine... al lui Adrian Sirbu, 
despre viața câminiștilor (și tare mi-ar fi plă- 
cut să-l vâd cuplat cu Pas în doi făcut de 
Dan Pița), loane, cum e la const li? (Sa- 
bina Pop), Seraliștii, Pe malul Ozanei (Copel 
Moscu), Atelier cu călăuză (Paștina Ovidiu), 
Succesiune aproape vacantă (ioana Holban), 
Fals tratat de intimitate despre Horia Flămin- 
du (Tereza Barta și operatorul Mircea Bu- 
nescu — autorul imaginii la Maria lu' Pascu), 
Atelier cu călăuză, Pe unde am fost și am co- 
lindat etc... ca să nu mai aduc teancurile de 
intenţii, de filme încă nefâcute, de filme 
scrise fără falsă intimitate, ca să nu mai spun 
iarăși că tinerii documentarişti mai aleargă şi 
la Buftea unde mai și debutează veșnic tineri 
şi veşnic debutanţi!) cu cite un scurt metraj 


nesc s-a implicat în creșterea nivelului spiri- 
tual al omului nou. 

Obiective industriale, social-edilitare, por- 
trete colective în metamortoze din cele mai 
complexe, într-un cuvint — Viața, iată mate- 
ria comprimată în semnificativ-vibrante rostiri 
cinematografice. Cu sensibilitate, cu har, cu 
timbrul particular, specific și propriu fiecărui 
documentarist. 

Transcrierea palmaresului CEDO- 
NIEI—1985 ar ocupa un spațiu amplu. Se cu- 
vin amintite titluri, autori, dar mai ales, acele 
arii” fierbinţi ale vieţii, aduse în imagine. Gi- 
gantescui din epopeea Canalului Dunăre- 
—Marea Neagră; impresionante hidrocentrale 
și termocentrale — Porţile de Fier, Vidraru, 
Turceni, Valea Frumoasei, Anina; premiera 
snor artere întru civilizaţie — Transtăgărăşa- 
nul. Metroul bucureștean; platforme indus- 
triale, noi citadele ale oțelurilor românești — 
Tirgoviște, Călărași; una din expresiile plas- 
tice ale efortului pentru atingerea independe- 
neței energetice a României — platformele 
de foraj marin; chipul nou sau reîntinerit a! 
așezărilor urbane — Orşova, Tulcea, Zimni 


(Vară scurtă — Tereza Barta, Dimineaţă cu 
griu in Bărăgan — Adrian Istrâtescu) sau cu 
cite un lung metraj (Recorduri, lauri, amintiri 
— Mihai Diaconescu). E drept, filmele lor ar 
trebui date mai mult, nu în seria completări- 
lor fără sare și piper, dar asta nu are nici o 
importanţă pentru că sint mult mai multe de 
spus cu aparatul de filmat și nu e timp de 
parlamentări... Ion 

Tot ce fac și tot ce spun aceşti tineri, aler- 


Un elogiu celu 


S putea vorbi mult și divers despre o 
idETate atit de ambițioasă cum este construc- 
ţia Canalului Dunăre-Marea Neagră, dar 
există riscul unor repetări și locuri comune 
Şi totuși, ciclul celor trei pelicule documen- 
tare grupate sub titlul generic Dunărea întil- 
nește mai repede marea (regia: Olga Zisu 
imaginea: Gheorghe Dumitru și Emil Nasto- 
vici) abordează subiectul din unghiuri inedite 
şi într-o formulă proprie. 

În primul rînd, eroii peliculelor respective 
— fie că alcătuesc un personaj colectiv, fie 
că sînt individualităţi portretizate succint, dar 
pregnant — apar ca o materializare vizuală a 
însuși conceptului de „homo faber". Realizate 
la comanda Centralei de Transporturi Auto, 
cele trei filme se constituie intr-o adevărată 
epopee închinată minuitorilor celor peste 
4500 de basculante și utilaje, care s-au adu- 
nat din toate colțurile țării — ca într-o su- 
perbă tanshumanţă modernă! —să schimbe 
fața Dobrogei milenare. 

S-ar fi putut cântona uşor în banalitate un 
astfel de unghi, oricit de autentice ori savant 
compuse plastic ar fi fost cadrele, oricit de 
sugestive şi chiar șocante detaliile, dacă nu 
s-ar fi subordonat totul prezenţei omului 


https://biblioteca-digitala.ro 


e 
Dunărea întilnește mai repede marea 


„ce scormone 


cea, Galaţi, Cimpina; inteligenţa și indicele 
de modernitate investite în marile platforme 
chimice și petrochimice: mesajul de pace şi 
colaborare implicate în participarea României 
la viaţa politică a lumii contemporane. Adică 
tot atitea rostiri filmice, tot atitea opere con- 
“sacrind angajarea, dăruirea și patriotismul de 


- zi cu zi al omului de artă prezent în aria nu 


simplă, dar fascinantă, a documentarului ro- 
mânesc contemporan... Regizori, operatori. 
Dar și ceilalți profesioniști, din aceeaşi mare 
familie a documentarului, zecile, multele zeci 
de nume disting „manșeta“ documentarelor 
premiate in cadrul festivalului CEDONIA — 
1985. Dar și a celorlalte documentare romă- 
nești care, în acest ecart — 1965—1985 — 
s-au distins în competiţii mondiale exprimind 
cu vigoare statura efortului, statura frumosu- 
lui, statura inteligenţei din multipla noastră 
relansare... Mirel llieșiu, Jean Petrovici, Ghe- 
orghe Horvat, lon Visu, Mircea Popescu, Ti- 
tus Mesaros, Paula și Doru Segal, Alexandru 
Boiangiu, Virgul Calotescu, Erich Nussbaum. 
Ervin Szekler, Florica Holban Alexandru 
Gaspar, David Reu; Felicia Cernâianu, Con- 
stantin Vaeni, Eugen Gheorghiu... Numele să 
ordonează dincolo de „decalogul” palmare- 
sului, dincolo chiar de orice fel de ierarhi- 
zare, cu atit mai mult într-o asemenea parci- 
monioasă înşiruire. Pregnant râmine modelul 
uman și profesional pe care și i-au propus şi 
spre care au acces generaţii de documenta- 
riști, citind aici și acum cu toată deferența 
doi mari pionieri ai genului, în țara noastră 
Paul Călinescu şi Victor lliu... Pregnant şi 
demn de salutat faptul de a fi fost noi, în ce 
douăzeci de ani aniversari, martori şi croni- 
cari. Două decenii în care densitatea de gin- 
dire și faptă, de participare și implicare a pul- 
sat și s-a propulsat, fără precedent, prin mi- 
lioanele de conştiinţe din România contem- 
porană. 

Tocmai de aceea documentarul românesc 
al acestor decenii înseamnă mai mult dec? 
un martor. Mai mult decit un fidel cronicar 
El tinde să devină, asimilindu-se treptat, o 
parte din ființa noastră spirituală 


Nicolae CABEL 


gind cu aparatele de filmat pe toate coclau 
rile, este frumos și adevărat — și nu ar trebui 
terminat monoloqu! cu formule de genul ei 
sint schimbul de miine“ ci mult mai simplu: ei 
sint! 

Și încă ceva tinerii docurnentariști nu prea 
stau să toace pe cei cu sute de filme i» 
spate, precum artiștii zănatici din Verdi... 


Laurenţiu DAMIAN 


lumi 


Astfel incit, toate aceste mașini nu sint sim- 
ple alcătuir de fier, ci sînt mașini „cu suflet". 
Cupe ciclopice de excavator mușcind din 
malurile cît casa, roți gigantice frămîntind 
marea de noroi clisos, brațe imense de maca- 
rale purtînd panouri uriașe de beton armat — 
toate sînt manevrate incredibil de fragilele 
miini omenești și toate ascultă de cel care 
le-a creat — creierul omenesc. . 

Prin această opțiune artistică, cele trei do- 
cumentare subintitulate: În spațiu și timp, 
Doar o parte din cite au fost și Unul dintre 
noi se pot constitui — în limbaj cinematogra- 
fic — ca o nouă „Cintare omului“. Un elogiu 
contemporan adus celui „ce gindește singur 
și scormone lumina“ și care „A dat o viaţă 
nouă şi-un om de fier, mașina“, citindu-l pe 
Tudor Arghezi. 

Vibrant și străbătut de un patos autentic, 
comentariul celor trei filme definește lapidar 
și sugestiv construcția canalului, în trei coor- 
donate esenţiale: „peisaj românesc, utilaj ro- 
mânesc, efort românesc“, la care am putea 
adăuga — ca rezultantă firească — ideea de 
„istorie românescă“. 


Lidia POPIȚA 


Între 17 iunie şi 14 iulie, în cinci centre din ţară — Bucureşti, Alba lulia, 
Herculane, Galaţi și Vatra Dornei — s-a desfășurat faza republicana pen- 
tru cineamatori a Festivalului național „Cintarea României“. 


Juriul, alcătuit din Geo Saizescu — președinte, Victor Antonescu, Dan 


U nul din deliciile cineamatorismului pare 
să fie dezvoltarea sa nu tocmai direct propor- 
țională cu importanța localitații în care ne 
aflam. Poate asta ține chiar de rațiunea de a 
fi a mişcării. descoperirea talentelor şi acolo 
(sau mai ales) unde ritmul şi densitatea eve- 
nimentelor culturale locale nu sint cu totul 
debordante.. Impotriva acestei paradoxale legi 
nescrise, care ar favoriza cinecluburile din lo- 
calităţile mici şi mijlocii, luptă tenace cinga- 
matorii bucureşteni, vrind så demonstreze că 
vecinătatea marilor puteri producătoare de 
fiime — C.P.C., T-V.R., „Sabia“, „Animafilm“ 
ş.a.m.d. — nu-i intimideaza, nu-i eclipsează, 
nu-i dezarmeaza 

Recenta gala din Capitală a dovedit că 
această dificila cursa continua. 
Fiind prima dintre cele şase manifestări de 


` acest tip. iar deliberările juriului din care fa- 


cem parte, incă in curs (şi secrete), sa spu- 
nem deocamdata câ... Este loc pentru mai 
bine, cum se intituleaza filmul prezentat de 
„Cinestudio 1“ al Casei de cultură „Infrăţirea 
între popoare” (autori lulian Radu şi Maria 
Preoteasa). Titlul se referă la modul de orga- 
nizare a muncii pe şantierele de construcții 
— ca atare un subiect binevenit, cu adresă 
precisă — dar idea titlului e valabila indoit 
pentru filmul însuși şi pentru întreaga selec- 
ție oferită de Centrul de indrumare a creaţiei 
populare şi mişcării artistice de masa. 

Citeva pelicule s-au evidențiat totuşi din 
context 

În ordinea cronologică a proiecției, Prin 
mine vă imbrățișează intreaga suflare romă- 
nească (Cineclubui Liceului de arta „George 
Enescu” =utor lon Flechtenmacher} ni s-a 
părut prima experienţă de reținut: o încercare 
de a reconstitui filmic ceva din momentul is- 
toric Horea. Cioşca şi Crişan — stampe, 
obiecte şi marturii filmate cu simțul! proprie- 
tăţi: cadrului şi montajului. O imprudenţă 


E Alba lulia totul e „pe aproape“: cea 
de-a treia poartă a orașului care adăposteşte 
în temelia ei celula lui Horea, Bathyaneum-ul 
care adăpostește o comoară inestimabila pă- 
zită de cel mai aprig cerber, lacob Mârza, și 
Casa de cultură în care s-a desfășurat faza 
republicană a Festivalului naţional „Cintarea 
României” ediția a-V-a. Două zile mari şi late 
de vizionări, zece judeţe şi 55 de filme. De 
toate genurile şi de toate calibrele. Calibrele 
mici au ieşit de la sine din competiție, așa că 
să vedem cu ce-am râmas. 

Din cele 55 de filme au rămas în discuţie 
33. Cum însă nu cantitatea contează ci calita- 
tea, am să ma opresc la acelea care sar din 
eticheta „în discuţie” prin ceva anume, al lor 
şi numai al lor. Cum ar fi — în ordinea pre- 
zentării — Cotidian de George Ungur de la 
cineclubul „Azotul” Faâgăraș, o cronică a ora- 
șului, bine expusă în imagini filmate expresiv, 
susținută de un comentariu (autor Ligia An- 
dreescu) care ştie să spună ce trebuie și cum 
trebuie — lucru remarcabil la un film de cine- 
club, de regulă înecat în vorbe multe și nu 
toate cu miez... De la „Amafilm” Lupeni am 
rămas cu Huila — Cimpul lui Neag — un titlu 
mai complicat, de acord — sub care se as- 
cunde un reportaj de atmosferă cu dramatis- 
mul cadrului impresionant și, mai ales, cu o 
coloană sonoră demnă de toată atenția: mu- 
zică, dar o muzică ce sugerează patetic at- 
mosfera de şantier — ca despre un șantier 
este vorba în propoziţiune. Tot „Amafilm” Lu- 
peni, prin Nicolae Manolescu, I.Telimann şi 
Geo Pastrea, de astădată pe târimul filmului 
de animaţie, s-au fixat în memoria juriului cu 
Repetiția, o mică parabolă aproape perfectă 
despre talent și puterea lui, despre personali- 
tate și limitele ei, despre, în fond, dorința de 
perfecţiune. Şi limitele ei. Cineclubul „Gura 
Barza“ din Brad a propus și el o formulă de 
cinema anume: documentarul pe bază de fo- 
tografii mai cu seamă. Aurarii de Grigore 


Bucuresti: Gursa continuă 


Alba luli: Mai mult, dar şi mai bine 


„ Bistrițeanu, Călin Căliman, Bob Călinescu, Constantin Crăciun, Dan Dă- 
dirlat, Radu Aneste Petrescu, Valerian Sava, col. Dumitru Seceleanu, Eva 
Sirbu, Florin Velicu, s-a deplasat „la fața locului“ unde, alături de cinea- 


handicapantă, insa: recursul frecvent la in- 
terviu (un istoric) cu toate ca realizatorii ştiau 
dinainte cå nu pot obține sincronul. Deci un 
prim semna!: unul dintre secretele succesului 
în cineamatorism este de a avea intuiţia pre- 
cisă a temelor și mijloacelor accesibile, de a 
ști sà transformi dezavantajul în originatitate 


Altfel, fără o atare întuljie și abilitate, se intră 
din capcană în captană. 


azi un alt filrn me- 
ritoriu. Un pod pluteşte in aer (Cineciubul 
Ministerului Transporturilor și Telecomunica- 
ţiilor, autori Lucian Petcu, Cristian Sencovici, 
Valentin Goran). E vorba despre podui de la 
Medgidia peste canalul Dunăre-Marea Nea- 
gră. Încă un exemplu de temă fericit aleasă, 
nu însă și un model de elaborare a progra- 
mului de filmări și a soluţiilor de decupaj și 
montaj. Drept care sint ratate, unul după al- 
tul, toate momentele esenţiale, cu efect în 
imagine, ale construirii la sol a monumenta- 
lului pod, precum și spectaculoasa sa înăl- 
tare ulterioară pe pedestalele eternității. 
Mărturii (Cineclubul „Hermes“ al Sindicate- 
lor din. comerţ, autor Anton Rogoz) şi Pietre 
ce vorbesc („Nucleus-film“ de la Centrul Na- 
tional de Fizică, autor Cornel Matei) sint alte 
două pelicule de reținut, atit prin interesul et- 
nografic: și respectiv arheologic și istoric a! 
obiectelor filmate, cit şi pentru calitatea ima- 
ginii, sunetului, montajului, pină la a se 
ajunge. îndeosebi în cel de-a! doilea film ci- 


tat. la inchegarea unei atmosfere evocatoare. 


De aici un al doilea semnai: numai ceea ce 
este expresiv e și semnificativ. Degeaba inti- 
tulăm un film Oţelarii, dacă ne lipsește un in- 
stinct creativ minim și ne pasionează mai 
mult bronzul rece al unei statui vetuste de la 
intrarea în uzină, pe care o filmăm mereu, în 
loc să surprindem, in ceea ce au ei mai pro- 
i și inedit, oamenii vii de la gura cuptoare- 
or 


Valerian SAVA 


Verdeș. Aici insă un, comentariu bombastic, 
în versuri, frînge, fără milă, atmostera creată 
de imagire. Cineclubul Căminului. cultural 
din comuna Crăciunel judeţul Alba — cunos- 
cut cineclubul, cunoscut Crăciunelul — a ve- 
nit-cu două filme, dar de impus s-a impus 
unul singur, frumos, sincer, pur, cu-suită si- 
gură de idei, numit O felie de pămint (de 
ioan Voicu) care povestește scurt și la obiect 
ce se poate face cu o... felie de pămint greu 
și bine muncit. Contrapropunere: „Siderur- 
gistul“, Hunedoara, cu filmele Cum zboară 
un fluture, Un ciine, o pușcă, un vinător de 
Gabriel Kovacs și Dragoste la prima vedere 
de Dorel Megrea. Ritm, idei și, mai ales. 
umor, un umor conştient de sine, dar şi de 
cit îl țin puterile. 

Din Tirgu Mureș — impresionant ca pre- 
zență numerică — n-am râmas decit cu ilus- 
trate din Sovata de Erwin Schnedarek de la 
cineclubul Casei de cultură a sindicatelor. un 
filme care, pornind de la ceea ce spune titlul, 
adica de la cărţi poştale ilustrate ale stațiunii 
cu pricina, incearca sa refaca, pe viu, atmo- 
sfera de Sovata. Pe viu și cu umor. Pe viu și 
cu amor — pentru Sovata — pe viu și cu. 
Poftiți la noi, la Sovata! Cel de-al doilea film 
memorabi! al' tirgumureșenilor  Microhidro- 
centralele, semnat de Erwin Schnedarek și 
Francisc Szeleyes, povestește corect și în 
imagini. clare cum au făcut ei două microhi- 
drocentrale pe rîul Gurghiu... Cotidianului 
brașovean i-a răspuns din Oradea Cotidian al 
cineclubului „Constructorul“ — autori Bela 
Salzberger, Dinicu Braghină, Toth Szabo — 
excelent filmat mai cu seamă. ceea ce nu e 
de ici-de colo, cind vrei să-ţi arăţi orașul. Tot 
din Oradea, de la cineciubul „Horenii” al Ca- 
sei Armatei, Activitate meritorie de loan Te- 
pelea și loan Badea. Cu poezie, cu muzică și, 
evident, cu bună cunoaștere a subiectului, 
despre activitatea clubului „Horenii”. Și så- 
rind, din pacate, peste mai multe filme şi 
două judeţe. Clujul. Cu o prezenţă masivă şi 


matori, a vizionat cele mai bune dintre filmele ultimilor doi ani şi a ales, 
firesc, cele mai bune dintre cele mai bune. 


Rezultatul acestei confruntări se va afla in luna septembrie, cind vom 


reveni și noi cu palmaresul. 


Deocamdată, trei opinii, trei impresii „de moment“, despre întilnirile de 
la București, Alba-iulia și Herculane. 


consistentă: 10 filme nu toate „unu! și unul 
dar remarcabile din care memoria reține Co- 
loana de Valentin Grancea de !a cineclubui 
„Artis”, un film-portret, portretul unui om şi 
al unei pasiuni. Un istoric — Hadrian Daico 
viciu — și o pasiune — istoria. Cu toate lun- 


gimile lui, Coloana râmine, prin starea pe: 


care autorul știe să o creeze şi sa o păstreze 
pe verticala titlului. Tot „Artis” și tot Grancea 
(important o fi el trandafirul, dar nici omul nu 
e de lepădat cind el este cineamator), am ma: 
fixat un fluture în insectarul memoriei nous 
tre de „juri“: Efectul cimpului magnetic alter- 
nativ asupra — nu, nu margaretelor, ci — eri- 
trocitelor. Filmare sub microscop. Singele 
nostru cel de toatte zilele, sub formă de ce- 
lule, un balet fabulos dirijat de... efectul cu- 
rentului alternativ. Poezie pe marginea unor 
termeni de buletin de analiză: electroforeză, 
eritrocite etc.. Piesa de rezistență a Clujului, 
a cineclubului „Artis“ şi a lui Valentin Gran- 
cea „personal“ a fost însa Micul paradis. Fil- 
mat într-o casă a copilului, comentat „în dia- 
log“ de o reporteriță și o mamă pentru 30 de 
copii, filmul atinge cea mai sensibilă coarda 
a sufletului de om, crescut cu mama și cu 
tata, nu cu o mama colectivă. Dramatic făra 
dramatisme ieftine, dur fară ostentaţie, filmul 
lui Grancea reprezintă foarte bine „acel ceva” 
pe care cineamatorul poate să-i atinga atunci 


cind el însuşi este atins de aripa talentului 
La urmă — așa cum s-au programat, din 
politețe, gazdele — Alba—lulia. Ce s-a impus 
aici? In primul rind, un excelent film despre 
Avram lancu, numit Craiul munților, realizat 
de Petre Mădeanu de la Cineclubul muncito- 
resc Casa sindicatelor Cugir, un amestec de 
gravură şi peisaj viu, construit exact, cu dra- 
goste respectoasa pentru personaj — și Mā- 


țișoare in imagini de Gheorghe Medea și Pe-. 


tre Mădeanu, pe bază de: „E ziua ta, mă- 
mico“, rostit emoţionant și oarecum peltic de 
o voce mică, ce deschide un șir de portrete 
de femei comentate cu suflet, cu foc aş 
spune, într-un text bine gindit și bine rostit. 

M-aș opri aici. Dincolo de „reportajul festi- 
valului", lipsită de șansa analizei pur estetice, 
mă las cu încredere, bucurie și speranță pe 
umerii unor biete constatări: 

1. — de ordin general —: cinematorii in- 
cearcă din toate puterile sa-și depășeasca 
ticurile şi defectele. Uneori reușesc, alteori 
nu, tot timpul încearcă. 

2. — de ordin particular: doua vechi focare 
de cinematorism din ţară, Brașovul și Clujul, 
şi-au venit în fire. Și-au regăsit, adică, curajul 
şi puterile. Mai ales Clujul. Bravo lor! 


Eva SIRBU 


Herculane: Poezia faptei de muncă 


A acesta, la Herculane (intr-un 
decor de Marienbad), cineamatorii bânățeni 
şi olteni au trăit un moment sărbătoresc, din- 
tre acelea care nu se uită usor și care ne-au 
oferit și nouă spectatorilor numeroase motive 
de bucurie... 

Sā incepem, așa cum se cuvine, cu cine 
clubiștii judeţului Timiș, care au fost prezenţi 
în etapa republicană a Festivalului naţional 
„Cîntarea României“ cu o selecţie „de zile 
mari“. Cel mai prolific cineclub, la ora actu- 
ală, se dovedește a fi acela de la „Construc- 
torul”. lată, într-o prezentare nedrept de suc- 
cintă, doar citeva dintre filmele lui Gheorghe 
Huiban, animatorul numărul unu al acestui 
cineclub: Restituiri este un emoţionant poem 
în imagini ṣi sunet consacrat restaurărilor ar- 
hitectonice dintr-o frumoasă zonă a vechii Ti- 
mișoare (Piaţa Unirii), un film în care fiecare 
cadru își are rostul și povestea lui, în qare 
detaliile sînt surprinse cu emoție de pictor şi 
de poet, în care informaţia culturală — sub- 
stanţială, densă — vine din neguri de istorie 
și se topește pe nesimţite în prezentul ime- 
diat, susținută de comentariul inteligent al 
Acvilinei Birăescu și de forța acaparatoare a 
ochiului cinematografic; în Drumul, același 
regizor surprinde, cu finețe de analist şi cu 
sensibilitate de poet, sufletul şi gindul pictu- 
rilor unui înzestrat artist plastic local, Mihai 
Theodor Olteanu; Turnul este un experiment 
ingenios, cu premii internaţionale la activ, ca 
un strigăt scurt, intens, împotriva surselor de 
poluare; regizorul ştie, apoi, să fie foarte 
exact, sobru, eficient și la obiect, cum o ce- 
rea un documentar tehnico-ştiinţific precum 
Îmbunătăţirea terenurilor de fundare; în sfir- 
şit, alte două reportaje (semnate în colabo- 
rare cu Constantin Lăzureanu) pot fi consi- 
derate — la rindul lor — exemplare: Orele 
presei, despre tradiţiile și prezentul presei 
bănăţene, și Unirea cea mare, cu impiesio- 
nante și emoționante mărturii contemporane 
ale participanților („mulți au fost, puţini au 
rămas“) la marea adunare populară din Alba 
lulia întiiului de decembrie 1918. La fel de 
mult ne-a bucurat și revigorarea cineclubului 
C.F.R. Timișoara. ale cărui filme (pe generi- 
cele cărora coexistă „nume noi“ cu „nume 
vechi“ — Nicolae Şoitu, Mircea Radu, Eugen 
Sandu etc.) s-au iscris deasemenea printre 
cele mai bune ale reuniunii de la Herculane 
Soltegii pentru mai tirziu (un original portret! 
al compozitorului Filaret Barbu) și O viață 
pentru o idee (tot un portret, al unui inginer 
timișorean, a cărui trudă de-o viață a fost 
construirea unui motor cu mișcare rotativă) 
Dar n-am terminat cu timişorenii... Alte cine- 
cluburi au împlinit cu peceți proprii de perso- 
nalitate, selecția: cineclubul Şcolii populare 
de arta a prezentat scurt-metrajul Simfonie, 


https://biblioteca-digitala.ro 


un poem a! comuniunii omului contemporan 
cu marea muzică, iar cineclubiștii de la Stu- 
dio „A“ în Joc alb, au detaliat, în imagini de 
mare expresivitate, ambianța și ritmul unei 
tabere de sculptură; nume noi de pe generi- 
cele filmelor timișorene: Onuţ Danciu, Mircea 
Plopeanu, Maria Sas şi — respectiv — Fel- 
vinczi Levente... Nu sint acestea motive de 
mare și reconfortantă bucurie? Absența unui 
cineast de excepție ca losif Costinaş nu a 
trecut, desigur, neobservată. dar stiam că ea 
s-a datorat unor cauze obiective. Tot din par- 
tea judeţului Timiş, de la cineamatorii din 
Sinnicolaul Mare, au provenit și marile reve- 
laţii ale galei din Herculane. Sub îndrumarea 
„veteranului“ Ludovic Dama, ei au prezentat 
două filme. Unul s-a intitulat Călăreţi, cai, că- 
ruțe și ar merita o cronică specială: pregăti- 
rile şi ambiția unei mari serbări populare — 
cu călăreţi, cai și căruțe — sînt filmate şi 
montate cu un remarcabil cult al detaliului 
semnificativ. În celălalt fiim, Portretul unei vi- 
zite, l-am văzut, în ultimile zile de viaţă, pe 
Nichita Stănescu. Imaginile au o valoare 
inestimabilă, Sint imagini-unicat. Sint ultimile 
imagini cinematografice ale lui Nichita. Le-a 
înregistrat pe peliculă, cu emotie. cu simțul 
datoriei, cu grijă, modestie un cineast ama- 
tor din  Sinnicolau Mare. L-am revăzut, 
printr-o lacrimă, pe bunul, rhinunatul Nichita 
L-am recunoscut: „dacă vrei să critici mun- 
tele, fă tu întii, cu mina ta, un Everest“... Cre- 
deam că după asta nu mai poate urma ni- 
mica... 

Dar a mai urmat... Cineamatorii arădeni, ai 
minunatului cineast-pedagog Gheorghe Sa- 
bău, au prezentat două filme-lecție, „de învă- 
țat pe dinafară“... Craiovenii — printre ei 
Gheorghe Muranevici și Simion Băcilă — 
Şi-au dovedit încă odată hărnicia.. Nu auzi- 
sem încă despre cineamatorul lulian Margu 
din Rm. Vilcea, dar vom mai auzi... Surprize 
plăcute am avut din partea multor altor ci- 
neamatori: din Tg. Jiu (Dumitru Călugăru, 
Aurel Piţigoi, Mircea Manole) ṣi din Motru, 
din Vijul Mare şi din Anina, din... Pitești (ar- 
geșenii au sosit și ei, intepestiv, la Herculane, 
cu un cineclubist încercat la „volan“, loan 
Butnicu) și din Reşiţa (printre autori numă- 
rindu-se loan Toth, Csonka Francisc şi S 
Copia). Da. Judeţul-gazdă a fost şi el ia ināl- 
time, cinearmatorii de la Otelu Roşu — adica 
Nicolae Negruţiu, familia NorbertTaugner, 
Ştefania Puchianu şi toţi ceilalți — fiind „pur- 
tători de steag“ ca și altădată... Vom mai 
scrie despre filmele lor, o merită -din plin, în 
viitorul imediat sau peste luni și'luni. Prima 
frază o știm de pe acum: „Anul trecut, la Her- 
culane“... 


Călin CĂLIMAN 
5 


SEENE 


O nouă comedie 
cu mai vechi eroi. 
Scenariul: 
Perre Sălcudeanu 
Regia: 
Mircea Moldovan 
Casa de filme Unu 


C eşi propune un autor de scenarii cind 
vrea să continue Toamna și larna bobocilor 


cu un al treilea film: Primăvara bobocilor? - 


Sa-l facă, în primul rînd, pe spectator sa rida. 
Niciodată ca în această vară ieșită dintr-o 
iarnă grea risul nu poate fi mai de dorit. Var- 
vara (Tamara Buciuceanu), Toderaş (Dem 
Rădulescu), Ionuţ (Horaţiu Mălăele), trei din- 
tre eroii principali ai viitoarei pelicule se vo! 
întilni în partituri, configurate de autorul sce- 
nariului pe linia personajelor cunoscute din 
filmele anterioare „Cu boboci". Am mai vru: 
nu numai să arăt, în continuare, viaţa satulu: 
la o altă altitudine a dezvoltării lui, ci și nu 
puținele avataruri omenești rămase sau 
actualizate de relaţii sociale mereu perfectib:- 


Din unghiul 
scenaristului 


De la Mărgelatu 


la James Bond! 


M. i-a fost dat să știu un „story“ pe care la 
început l-am mingiiat, zicîndu-i „De trei ori 
condamnat la moarte“. Și de atita dragoste, 
el s-a transformat într-un Făt-logofăt, adică 
într-un scenariu, căruia un om de bine de la 
Casa de filme Unu i-a zis: Racolarea. 
Într-o seară, cind peste lume și peste arde- 
rea prea agitată a inimii mele s-a așternut lì- 
niștea (apăruse intrarea în producţie a filmu- 
-` lui), regizorul George Cornea m-a întrebat ce 
părere am daca rolul principal va fi distribuit 
cunoscutului actor Florin Piersic. 


Deşi filmul e „al regizorului“, oricine își i 


poate imagina că nu există scenarist care să 
nu urmărească „cu sufletul la gură“ cum gin- 
durile sale sînt „croşetate” de cea de-a șa: 
tea artă pentru a le tace film. Şi trebuie sa 
mărturisesc că, deşi îmi cunoșteam persona- 
jele mai bine decit pe mine, mi-a fost greu 
să-i recunosc pe Florin Piersic „în. inima şi 


„ conştiinţa” personajului George Tudoran, pe. 
excelenta Tora Vasilescu în Aura, pe Rodica | 


Mureșan în spioana Irene, pe lon Besoiu in 
durul inspector Martin, pe Dichiseanu în abi- 
-lul Nero ș.a.m.d. 

Am participat la. prima filmare dornic să-l 
recunosc, în primul rînd, pe cel ce-avea sa 
infrunte „Sirmele ghimpate" în care dramatis- 
mul vieţii îl aruncase. Recunosc că am avut 
emoții. Cum va arăta Tudoran „al meu“, care 
acum era al echipei (operator șef Marian 
„Stanciu, regizor secund Dan Paduraru, sce- 
nograf Călin Papură, pictor de costume Ma- 
ria Ma) condusă de regizorul George Cor- 
nea 

Se filma secvenţa controlului cu detectorul 
de minciuni. Mă întrebam, frămintindu-ma: va 
reuşi oare actorul acesta îndrăgit så se des- 
prindă de excelenta partitură a maestrului 
Eugen Barbu, din serialul în care Piersic, 
aproape se identificase cu Mărgelatu, pentru 
a deveni un om al zilelor noastre, inginerul 
George Tudoran? 

Aveam să mă conving curind. Aproape trei 
ore fără întrerupere actorul a fost „țintuit“ pe 
scaunul poligraf, repetind împreună cu 


echipa. Singurele momente de relaxare au 


fost întrebările anapoda pe care noi i le-am 
pus pentru a verifica sensibilitatea aparaturii. 
„Vrei să fii directorul Teatrului Naţional?" 
= Nu răspund la provocări”, ne-a tăiat-o el 
spontan. 
„Dar o plimbare sub clar de lună «racolat» 
de o tinără” blondă, ti-ar place?“ 
„După ce termin filmul Racolarea“. 
Aparatura a confirmat sinceritatea raspun- 
-surilor. A 


gicu în die? T 
RemsR ădulescu} 


le. Mircea Moldovan, reintors, după explorar: 
in alte genuri de film, la armele mai vechi ale 


comediei, îşi va arāta, nu mă indoiesc, adeva- 


Moment de respiro 
(Florin Piersic și 


O nouă 
Varvară! 


„(Tamara | 
Buciuceanu) 


rata măsură a experienței şi maturității sale 


artistice. 
Petre SĂLCUDEANU 


în suspansul 
Rodica Mureșan 


in Racolu'ec) 


La filmări, un suporter din off: 
scenaristul 


A urmat ultima dublă, inaintea căreia l-am 
auzit pe acest minunat „băiat“ șoptindu-le 
celorlalți: „O facem cum trebuie”. Se concen- 
trase, degaja forţă, vitalitate. așa cum îmi 
imaginasem personajul principal al scenariu- 
lui şi în care cei ce-l citisera îl apreciasera 
drept un „James Bond". 

L-am urmărit în continuare. Materi ut fil- 
mat susținea inspirata alegere a regi orului. 
Dramaturgia filmului impunea realizarea unor 


secvenţe în străinătate. Buna colaborare exis- 


tentă intre Centrala „Româniafilm” și studiou- 
rile „Defa“ Berlin a venit în întimpinarea | do- 
rinței realizatorilor. Echipa s-a pregătit .de 


“plecare. S-au executat prospecţiile, s-au Or- 


ganizat filmările. Era inceput de armindeni, 
cînd florile se prind de genele noastre ca li- 
curicii treziți din somn. Inceput de armindeni 
cind în adormire a trecut pentru totdeauna 
iubita mamă a actorului... 


Așadar, îndrăgostitului meu „George Tudo- 
ran” soarta îi aducea o situație aparte. „Sir- 
melor ghii hpate“ ale scenariului li se adăuga 
_ghimpele pe care-l prindem în inimă atunci 
“cind tot românul e în situația de-a repeta la 
infinit versurile Luceafărului poeziei noastre: 
„O, mamă, dulce mamă 

A doua zi, avionul companiei TAROM îl 
„purta pe Florin rsic, căruia obrajii nu i se 
uscaseră de lacrimi, spre Berlin unde se afla 
restul echipei 

Mi-a fost dat să știu un „story“ pe care 
l-am iubit, şi de atita dragoste el s-a transfor- 
mat în scenariu de film. Și mi-a mai fost dat 
să cunosc un actor ce vede în profesiunea lui 
sensul curat al vieţii sale, omagiu adus celei 
ce-l va iubi întotdeauna, „prin negura de 


Constantin VOIVOZEANU 


Secundul 
în prim plan - 


M ai întii citeva filme ca asistent de regi». 
apoi secund - unul dintre cei mai apreciaţi - 
lon lon numără în filmografia sa peste 25 de 
filme și 20 de ani de Buftea. Filmele din '85- 
Încrederea (regia Tudor Mărascu), Punct şi 
de la capăt (regia Alexa Visarion). un film în 
regia lui Francisc Munteanu. Titluri dintr-o 
filmogralie selectivă: Felix și Otilia, Cerul in- 
cepe la etajul „trei, Tunelul, Mere roșii, Mi- 
reasa din tren, Bună seara, Irina, Un echipaj 


pentru Singapore, Un om in loden, Năpasta... 


„A fi secund - spune lon lon - înseamnă a şt 
totul despre cum se face un film. Am învăţat 
multe de la operatori - Nicu Stan, Florin Mi- 
hăilescu, Valentin Ducaru, losif Demian. 
Doru Mitran, Călin Ghibu - de la scenografi, 
de la tehnicienii de laborator. Trebuie să ști 
să te mulezi după stilul regizorului, să cu- 


| noști şi să iubeşti actorii. 


Puţini sint cei care știu că de multe ori un 
actor din distribuţie este propus de secund 
Sigur că regizorul are ultimul cuvint, el de- 
cide, dar important este ce i se propune. de 
unde alege“. Regizorii „de suflet“: Alexa Vi- 
sarion. Francisc Munteanu, Alexandru Tatos. 
Andrei Blaier, Mihai Constantinescu, Tudor 
Marascu, Nicolae Mărgineanu... Dăm cuvintul 
unuia dintre aceștia: 


— = Gata... Se poate filma! 

Aşa începe şi tot astfel se sfirșește orice 
chemare adresată regizorului secund lon P. 
lon. Cine este acest animator al echipei de 
filmare? Profesioniştii o ştiu de mult. E un 


„suflet de artist. Un argint viu al oricărei 


echipe de filmare unde lucrează, un stredei 
ce pătrunde oriunde și care nu cunoaște nici 
o opreliște atunci cind interesul filmului o 
cere. lon P. lon este un fin strateg, un subtil 
cunoscător al oamenilor, al gindurilor tâinu- 
ite. Este un iubitor de oameni, un obsedat al 
climatului de creație autentică, pentru 
care nu precupețește nici un efort. Umorul 


tandru și sarcastic, inteligența desluşirii deta- 


liilor oricărei situaţii, spiritul gospodăresc si 
dragostea, marea dragoste pentru munca s- 
tovitoare a filmului, îl situează pe regizorul lon 
P. lon în rîndul „sufletiștilor“ incorigibili Fara 
asemenea om, fără forța lui de a pâtrunde si 
de a rezolva cele mai dificile probleme. cu s- 
guranţă filmul românesc ar- avea foarte muit 
de pierdut. lubește şi stimează actorii, le œs- 
noaşte fluctuațiil sufleteşti, le creează. in 
condiţiile de uzură nervoasă în care lucram 

(datorită programelor suprapuse de lucru „ 
teatru şi film), condiţii propice de a crea. 
de a fi actori, de a tinde spre ma- 
mum de expresivitate artistica. E iubit şi a= 
beşte cu pasiune la rîndul său. Nu cunoaşte 
cuvîntul „Stop“, iar „nu se poate” nu-și are 
sens atunci cînd el conduce o echipă. Intran- 
sigent cu propria sa profesie, abil în desiuş:- 
rea meandrelor procesului de producţie. lon 
este un stimul vital în organizarea filmări. 
Simte cu fineţe atit regia cit și operatoria, 


“plastica decorului și valenţele muzicii, paleta 


cromatică a costumelor și toate celelalte ne- 
cesare filmului. Cind îl ai în echipă ești sigur 
că filmul va ieși la timp și de la un anumit ni- 
vel calitativ în sus. Are candoare și energie. 
iar pentru prieteni este un ales partener de 
gind. Îl stimez și îl apreciez, îi caut colabora- 


ÎN rea și mă bazez pe el întotdeauna. E un om 
de echipă, un artist complet și competent în 
-atit de dificila muncă pe care 9, face. 


— loane, crezi că se poate?.. 
— Gata.. Am şi rezolvat! 
Minunată această certitudine pe care o 
emană din toată fiinţa lui regizorul lon P. lon 


Alexa VISARION 


Secundul, 
(lon Ion, la filmare 
cu Francisc Munteanu) 


mina dreaptă a regizorul 


Anotimpul iubirii 


Un film despre viaţa 
într-o uzină şi despre 
relaţiile umane 
de o mare frumuseţe. 
Scenariul: 
Mihai Istrâţescu 
și Julian Àfiħu 


Regia:/ulian Mihu 


l n Pavmonui Central de la Complexul expo- 
zițional din Piaţa Scinteii se filmeaza. Nu un 
film publicitar sau documentar (tirgurile sint 
şi ele în vacanţă), ci un film artistic de lung 

etraj; Anotimpul iubirii. Regizorul lulian M 
hu îi da in şoaptă indicaţii Cristinei Deleanu 
Pe halatul cu care aceasta e imbracată za 
resc un ecuson: „Director tehnic Irina Ste 
rian”. Cristina Deleanu intra pe uşa pe care 
scrie „Director general“ şi indaraâtul unui bi- 
rou plin de telefoane il zaresc pe Mircea A! 
bulescu. Clacheta Samanthei. secretara de 
platou, produce -_minunea'” obişnuita: opera- 
torul Alexandru Groza filmeaza dialogul celor 
doi, privitor la numirea unui tinar inginer ca 
şei de atelier 

Regizoarea secunda Adriana Lupu mă in- 
troduce in atmosfera filmului Acţiunea se 
petrece ii personaje princi- 
pale: lrin 2 a Deleanu) şi An 
drei Pandu interpretat de Gheorghe Visu 
Proaspaâtul inginer (termina facultatea la se 
ral) caruia mai în gluma mai IN serios, i st 
spune „Zero defecte”. dă dovada unor calitaţi 
profesionale deosebite. De aceea inginera 
Sterian. o femeie matură, cu experienţă în 
producţie, care ştie cit valoreaza un om entu- 
ziast şi talentat, il va promova intr-o muncă 
în care işi poate dovedi calităţile. Tot ea îl va 
sprijini atunci cind datorita inerţiei celor din 
jur va avea greutaţi. Cei doi vor reuşi să reor- 
ganizeze in aşa fel procesul de producţie în- 
cit va creşte productivitatea muncii și deci şi 
ciştigul muncitorilor. intre cele două perso- 
naje, o relaţie aparte, nascuta din dragoste 
lor faţa de uzină, din pasiunea cu care îşi fac 
meseria’ 

Aşadar un film despre viața unei uzine şi a 
doi dintre oamenii care muncesc în ea. Dar 
ce aduce el nou în peisajul filmului de' actua- 


Întunecare 


Ecranizare a 
romanului omonim 
de Cezar Petrescu 

Scenariul: 
Petre Sâlcudeanu 
Regia: 
Alexandru  Tatos 
Casa de filme 
Trei. 


G: va spune ecranizarea celor care ai 
citit „Intunecare” de Cezar Petrescu, dar ș 
celor care nu au citit cartea? 

Al Tatos: Eu unul, o spun din capul locului 
ru cred in ecranizari. Cele citeva exemple 
celebre care mi se pot da nu sint decit ex- 
cepţiile care, cum se spune, confirmă regula 
Cred doar in acele fiime-opere de sine stata- 
toare, care, chiar dacă işi gasesc punctul de 
pornire in literatura, reușesc sa-şi consoli- 
deze propria lor identitate. Pe tema asta s-au 
cheltuit multe verbe, se mai strică și astazi 
destulă hirtie. deși „oul lui Columb” a fast 
demult descoperit: că filmul şi literatura sint 
două genuri cu totul distincte, iar realizarea 
unei pelicule fidele dupa o proză nu e posi- 
bilă fara un procent serios de infidelitaţ; 
sau multe omisiuni. De aceea, preferabil este 
să se nasca ceva cu totul nou. Pentru Mere 
roșii sau Duios Anastasia trecea, doua din fi! 
mele mele care-și aveau sursa inspiratoare : 

e. lon Baieşu şi D.R. Popescu nu s-au 
i a simple ecranizari ci s-au detaşat 
e lucrari şi au scris scenarii „orig 


itate? Proti! de taptul că pe moment filmarea 
propriu-zisa s-a intrerupt şi se aşează lumi- 
mie pentru cadrul următor şi deschid scena- 
riul scris de Miha! Istrățescu (scenarisul de la 
Mijlocaş la deschidere) și lulian Mihu. Gin- 
uri dupa lectura 

Tıtlul filmului ne poate induce în eroare. 
Nu va fi un tiim de dragoste, deşi conţine mai 
multe poveşti de iubire. „Anotimpul iubirii“ e 


icestuia, pe care n unește munca, idealul 

irina Sterian se anunţa ca un personaj ine- 
dit în filmul nostru de actualitate. Cristina 
Deleanu a gasit în acest personaj „primul ro! 
atit de complex” în cariera ei cinematogra 
ticë „E o femeie trecută de prima tinerețe, o 
femeie activă, care şi-a dedicat în întregime 
viața muncii, ascunzindu-$i cu demnitate prou- 
tHemele personale, mai ales acum, cind su 


Entuziasmul poate fi calm, profund și lipsit de exuberanţă 


(Cristina Deleanu, Adina 


în Anonmpul 


anotimpul vieţii în care, aşa cum scria Marin 
Preda, „dacă dragoste nu e, nimic nu e' 

— Dincolo de problemele de producții 
oamenii apar în lumini şi umbre, fară a se de- 
imita în „pozitivi” și „negativi“ 

O relație de o deosebita frumusete mo- 
rală se stabileşte între inginera Irina 
Sterian şi Andrei Panduru, Un cuplu nou în 
filmul nostru — un bărbat şi o femeie, el la 
început de drum, ea trecută de jumatatea. 


nale" pentru aceste filme. La Mere roşii, care 
avea un titlu schimbat faţă de nuvela inspira 
toare („Treizeci şi opt cu doi“) şi nu era spe 
citicat pe generic acest lucru. am trait linişti! 
In schimb, cînd s-a discutat Duios Anastasia 
trecea, s-a depus multă silința pentru a se 
compara nuvela cu filmul: nu știu de ce 
wem noi mult apetit pentru comparații şi imi 
amintesc cum mă amuzam observind cu cita 
rivnă erau căutate anumite situaţii sau perso- 
naje, chiar imagini, ale nuvelei în film şi vict 
versa, cînd fiecare dintre acestea iși aveau un 
act de naștere propriu și devenisera fiecare 
„alteeva”. Cu atit mâi mult ma _ aştept la 
aceste comparații cînd va apare intunecare, 
după un roman pe care fiecare l-a citit în 
şcoală — în cele mai dese cazuri numai în 
şcoala. De aceea aceasta carte de câpaâtii a 
rămas întipărita în amintire însoţită de elanu- 
rile juvenile ale unui gust în formare care i-au 
exaltat virtuțile. Deseori, spunind că lucrez la 
Intunecare, mi se replică: „Ce frumos!" lar 
dacă interlocutorul nu scormonește în ne- 
gura amintirilor şi argumentează cu citeva 
frinturi sau situaţii din „Ultima noapte de dra- 
goste" (credeți-ma, mi s-a intimplat nu 
odata), el rămine la această protundă jude- 
cata: „Ce frumos! Ce mult mi-a placut 
aceasta carte!” ceea ce, lasind la o parte 
anecdotica, pentru mine, autorul viitorului 
film, devine o cumplită povară: nu e ușor su 
te măsori cu un model atit de celebru și, de 
fapt. atît de puţin cunoscut. Dar. nu din pre 
cauţie ci din convingerea ca numai astfel e 
posibil sà fie abordata cinematografic o 
operă literara, fac abstracţie de faptul că vii- 
torii spectatori au citit sau nu această carte 
dorința mea este să realizez un film. Un fiim 
de sine stătator. Un film care se inspira cin 
romanul „intunecare“, care-și extrage dk 
acolo idei, situaţii, personaie, dar pe care le 
retopește și le lasa sa curga in propra lui 
matcă, păstrind doar spiritul operei. 

- Ce inseamnă această ecranizare în filmu 
grafia personală? 4 

Al. Tatos: Ce inseamnă pentru mine? In 
primul rînd, posibilitatea sa fac un film dupa 
) „recreație” de 3 ani... Un film de care sa 
nu-mi fie jenă, care prezintă o miză, care do 
resc, fireşte, să må reprezinte Pentru cà alt 


tel nu l-aş face Roxana PANĂ 
Foto: Victor STROE 


https://biblio 


Cezar si Mircea Albulescu 


iubirii) 


ferá de o boală gravă. Ea își continuă cu 
ultimi energie activitatea în uzina. Tinărui! și 
dotatul inginer Panduru e oglinda tinereţi 
si poate de aceea face tot ce poate ca sa-l 
ajute în evoluţia sa profesionala 

În distribuție mai apar: Illeana Predescu, 
Valeriu Paraschiv, Maia Morgenstern, Viorica 
Dimcu. Mircea Stoian, Alexandru Arsinel, lon 
Niciu. d 

Sabina TACU 


La sfirşitu 
războiului, 
ultimele 
zile şi 
nopți de 
tensiune 
ultimele 
jertfe: 
Noi cei 
din linia intii 
de Sergiu 
Nicolaescu 
(regizor 
şi interpret) 
şi Titus 
Popovici 
(scenarist). 
În roluri 
principale: 
lon Besoiu 
şi Ștefan 
lordache 


Al patrulea gard 
lîngă debarcader 


La virsta marilor elanuri 
patru adolescenţi 
învaţă să judece singuri 
Scenariul: 
Nicolae Cristache 

: Cristiana Nicolae 
Casa de filme Patru 


„doiescenţi. Mişu 
iespărțiți, înca de 
mod de a vorbi, jude 
metri, ignoră surizind ir 
tizeazä": „nu veţi fi impr 
treagă"” și rid de cei ce vo 
tru că își imita unul alt 
Se stimuleaza recipro 
sfaturi de genul. „de ce 
sau întrebări retorice „ce 
Au învăţat sa judece singu 
de gindire e baza felulu 
porta: demni şi calmi. Nu a 
nu accepta rețetele 
Milica a cunoscut-o 
Prima lui întilnire cu 
plina de personalitate — o 
se consuma, concen 
E o poveste de drag 
Sigur insă, e poveste 
nirii acestor adolescent 
aptitudinile, aspirație 
care sint numai ale lo 
Cine mimeaza pierde 
nu este cel programat 
Cornelia ramine nedetin 
destramarii. Scepticul Mișu 
în Bibi, dincolo de iC 
care le înşiră cu 
Dupa o lungă şi minutoa selecție 
probe, distribuț:a a fos; stabilită cu interpreți 
de virsta personajelor În rolul principal: Bog 
dan Alexandru Mansa. etev al Liceului „Mihai 
Viteazul“ din Bucuresti Mişu — prietenul lu 
Bogdan Alexandru Ur testu, elev la Liceul 
industrial nr. 22 elia va fi intergre 
tata de Hodica Horobe! 
ul TV „Eroii nu au vir 
Iordăchescu, interpreta Mirelei 
dragul tău, Anca, e'eva 
Creanga” 


NICOLAE Cristache 


Me 28 iunie 1985... Emblema Festi= 
valului internaţional al filmului avind înscrisă 
deviza: „Pentru umanism în arta cinemato - 
grafică, pentru pace și prietenie între na 
ţiuni”, a fost înălțată de reprezentanții a cinci 
continente, printre care, în numele gazdelor, 
se afla și Alexei Batalov. Pe „marele pavoaz' 
al laturii răsăritene a hotelului „Rossia“ se 
aflau steagurile a 107 țări, cărora li s-au 
adăugat Berlinul occidental și 7 organizaţii 
naționale şi internaţionale. Și-au dat întilnire 
la Moscova, direct și prin intermediul opere- 
lor lor, la această ediție. a XIV-a, a presti- 
gioasei manifestări găzduite în capitala Uniu- 
nii Sovietice, artiști din Afganistan și Zim- 
babwe, (ca să cităm extremele listei. în or- 
dine alfabetică), din Danemarca şi Cipru, din 
Statele Unite ale Americii și Japonia. din In- 
dia şi Australia. Țara noastră reprezentata şi 
printr-o delegație condusă de Marin Stanciu 
directorul general al „României — film“. a pre- 
zentat in competiţie Ringul (regia Sergiu Ni- 
colaescu, scenariul loan Grigorescu) şi o ju- 
dicioasă selecţie de documentare, fiime de 
animaţie și filme pentru copii, realizate de 
Adrian Petringenaru, Paula și Doru Segal 
Felicia Cernăianu, Al. Boiangiu, Dinu Pe- 
trescu, Luminiţa Cazacu, Laurențiu Sirbu, pe 
ecrane rulind cu succes în aceeași perioadă 
în cadrul secţiei informative, ultimele creații 
ale lui Mircea Veroiu, lor Popescu Gopo şi 
Geo Saizescu, precum și Valurile Dunarii şi 
Emisia continuă. 

Intilnirea de la Moscova continuă sa fie 
aşadar, „festivalul celor trei festivaluri 
proiecţiile de lung metraj desfăşurindu-se pa- 
ralel cu cele de filme documentare și de ani 
maţie sau cu seria filmelor pentru copii şi în 
același timp cu importante retrospective te- 
matice (precum cea a filmului antifascist). :n- 
dividuale (Alain Resnais) cu proiecţiile pro- 
gr amate în cadrul Tirgului de filme, cele ote- 
rite doritorilor, pe casete video etc 

Cele dintii „vedete” și cele mai ușor de 
identificat: membrii celor trei jurii. Președin- 
tefe concursului de filme artistice a fost îr 
acest an Serghei Gherasimov, care i-a avut 
alături pe contratele sau Eldar Senghelaia, p3 


ikita Mihalkov în rolul unei 


„pramatii simpatice“, Romană cumplită 


(după „Fata fără zestre“) 


R.... la „în reluare“ absenţa cronici 
de premieră: 

Prin urmare: 

Paula și Doru Segal nu contează — și bine 
fac — pe memoria noastră și pe succesele lor 
trecute. lată acest film modest ca dimensiuni 
(11 minute), dar admirabi! „ca idee“. Cu 
asemenea idee se poate ciștiga Oscarul per 
tru documentar. Autorii nu s-au gindit chia 
aşa departe, de aceea, probabil, în unele mo 
mente, demonstraţia lasă oarecum din preț 
se mai dezlinează, în orice caz n-are conton 
dența ideii inițiale. 

Filmul se numește Inteligența și limitele ei. 
Această formulare fals ritoasă ascunde o iro- 
nie cu bătaie lungă. Lumea se schimba, iste- 
ria nu bate pasul,pe loc, adevărurile sint — ş 
ele — în continuă primenire. Aceasta e o 
primă idee, prea vagă totuși. Amnarul incepe 
să lucreze cind autorii se decid s-o concreti 
zeze şi cînd își aleg ca teren al demonstraţie 
unul din. cele mai- inflamabile subiecte; fe- 
meia. 

Sintem. deci în eterna poveste. Nu mai plu- 
tim în vag. Inspirația se apropie de „cald 
dar scinteia se aprinde cînd autorilor le da 
prin gind să culeagă o serie de citate: ce-au 
spus în trecutul mai muit sau mai puţin inde- 
părtat, mari ginditori, mari înţelepţi, mari căr 
turari, despre femeie şi să ilustreze celebre 
citate cu scene de viață cotidiană. lată deci 


Deviza competiţiei din acest an 


„Pentru umanism 


în arta cinematografică, 
pentru pace și prietenie între naţiuni“ 


să 


În competiție, filmul Ringu! de şi cu Sergiu Nicolaescu (şi cu Marin 
Moraru, Mihai Vasile Boghiţă şi Letizia Gabrielli) s-a bucurat de o 
primire caldă şi din partea spectatorilor şi din partea criticii 


nezul Jerzy. Hotiman. italianui Giuseppe 
e Santis, francezul François Chavane, gre 
! Nikos Konduras ș.a. Lor li s-au adâugat 
zeci de alte personalități celebre, oaspeți de 
noare ca Melina Mercuri, ministrul culturii 
Jn Grecia, Lev Kulidjanov, preşedintele 
Jniunii  cineaştilor sovietici. Turkan Shorai 
actrița turcă ce a jucat în mai bine de 200 de 
pelicule.ori Nikita Mihalkov (despre care con- 
tinuam să cred că mă salută dintr-un film sau 
tr-un poster chiar şi atunci cind îl întil- 
neam pe coridoarele „Rossiei”). Ca de obicei, 
ntr-o atare împrejurare, interesante sint și 
noile cunoștințe, relevate ca personalităţi 
creatoare după proiecția — surpriză a unui 
film (şi implicit a unei cinematografii naţio- 
nale), după o anumită conferinţă de presă și, 
mai ales, după decernarea premiilor 
Ca o observaţie generală: am fost plăcut 
mpresionata să constat că marea majoritate 
a realizatorilor filmelor ce au reţinut atenţia 
prin dovezile talentului şi profesionalitații. 
erau tineri, creatori sub, sau abia trecuţi de 
30 de ani. o constatare ce include şi pe cei 
ncununaţi cu supreme distincții 
În ceea ce priveşte premiile, ele sint, la ora 
actuală, cunoscute. Cele mai importante au 
revenit creaţiei sovietice Mergi şi privește, 
realizată de Eier imov după o povestire a 
scriitorului biel s Adamovici, în care 


sint surprinse prin ochii unor adolescenţi, 
ororile războiului, pelicula care a stirnit, inca 
de la premiera absolută, numeroase comen- 
tarii. A fost de asemenea încununată de lauri 
Povestea unui soldat (S.U.A. — regia: Nor- 
man Jewison), realizare ce a concurat și pen- 
tru Oscar. Acţiunea se petrece în 1944, în Lo- 
uisiana, filmui avind ca premisă asasinarea 
unui militar negru şi ca temă rasismul. in 
același eșantion de virf s-a înscris şi Cobori- 
rea celor nouă, film de Cristos Shiopachas 
(după un roman al lui Thanasis Valtinos) 
care evoca războiul civil (1941), lungul marş 
fără speranţă al ultimului grup de rezistență 
al armatei democratice; peliculă înscriindu-se 
în memorie ca o tragedie a întringerii 

Dincolo (şi aș spune chiar mai presus) de 
concurs, Festivalul de la Moscova constituie 
o importantă intilnire prilejuită de vizionări, 
de dialogurile purtate in cadrul conferinţelor 
de presă (conduse cu eleganţă și discreție de 
Anatoli Bogomolov), sau de discuţiile profe- 
sionale animate angajate în foiere, pe vaporul 
excursiei spre Canalul Moscova, în autobu- 
zele avind ca destinaţie diferite puncte turis- 
tice sau în trenul înaintind către una din nop- 
tile albe ale Leningradului. 

Dincolo, și al spune mai presus de spectat 
colul performanţelor artistice, un festival cu o 
participare atit de largă şi diversă este deose- 


cronica documentarului 


Cu umor despre inteligență 
şi limitele ei 


Cînd Larousse-ul 
trebuie să-și facă „mea culpa“ 


n fața noastră detilind busturile cunoscute și: 
atā citatele 

Aristotel zice: „Bărbatul este prin natura sa 
jestinat să comande femeii". Autorii nu-i 
ontrazic, dar arată o uşă pe care scrie „Di- 
rector“. Un bărbat cu o cerere în mină își re- 
tace nodul la cravată. Uşa se deschide. Di- 
rectorul e, bineinţeles, o directoare 

Euripide zice: „Viața unui bărbat este mai 
prețioasă decit vieţile a mii de femei”. Autorii 
nu-l contrazic, dar arată o poartă prin care 
ies nu ştiu dacă mii, dar in orice caz o mul- 


țime de femei tinere, trumoase, s-ar putea să 
ție muncitoare, s-ar putea să fie studente. În 
colțul din stingă, o silueta masculina. Are ae- 
rul c-a zâbovit exagerat la bufetul din colț. O 
fi viața unui bărbat mai prețioasă decit etc.? 

Bustul lui Hipocrat. Ce este femeia? în- 
treabă Hipocrat. Tot el răspunde: „Femeia e 
boala“. Autorii nu-l contrazic. Il aduc doar 
intr-un amfiteatru de mediciniste. Ce fac ele? 
Eie depun jurâmintul' lui Hipocrat. 

Şi tot așa mai departe. De la antichitate 
spre timpuri moderne, spre cărturari mai 


https://biblioteca-digitala.ro 


bit de fertil prin privirea asupra umanității 
contemporane pe care o prilejuiește. Ca re- 
zultat al unei atitudini programatice sau ca 
un act reflex, filmul se dorește pretutindeni o 
imagine cît mai autentică și paâtrunzatoare a 
vieţii spirituale, a aspirațiilor morale, sociale 
și politice ale. popoarelor cărora le aparţin 
realizatorii. Prezentarea peliculelor festivalu- 
lui a prilejuit tot atitea ferestre deschise spre 
lume, spre universuri naționale distincte, spre 
o problematică adesea particulară, specifică 
şi totuşi generoasă sub aspect mai larg 
uman. 

Tema principală a manifestării a constitu- 
it-o în acest an, în care s-au împlinit 40 de 
ani de la victoria asupra fascismului, lupta 
popoarelor pentru libertate națională și dem- 
nitate umană. Perfect. înscris în acest cadru, 
filmul românesc Ringul s-a bucurat de o pri- 
mire călduroasă a fost însoţit de manitestări 
de entuziasm din partea spectatorilor, 'de 
sensibile aprecieri din partea specialiştilor 
(personal, am înregistrat opinii din partea 
unor confrați din Polonia, Iugoslavia, Anglia, 
Irlanda, Canada, Statele Unite, Japonia), pre- 
cum. şi de comentarii favorabile nu doar în 
Sputnik“ (revista festivalului), ci și în „Sovet- 
skaia Kultura“, „Pravda“ etc. 

Un unghi interesant asupra anilor '39—'44 
a stablit și filmul olandez semnat de Dimitr 
Frenkel Frank, axat pe problematica opțiuni 
și angajării în rezistență ca și pe cea a exami- 
nării formelor colaboraţionismului. Cum era 
de așteptat, sub semnul luptei pentru liber- 
tate, în festival au fost înscrise şi filme inspi- 
rate din evenimente istorice mai îndepartate 
— etape cruciale ale lupte! pentru indepen- 
denţă (precum Epopeea șeicului Boumama, 
superproducţie algeriană, Ciini sălbatici. — 
Cuba şi, mai ales, filmul unei irlandeze de 33 
ie ani, Pat Murphy: Ann Devlin). 

Numeroase au fost filmele axate pe conă 
ţa femeii Taş aminti Mine — Turcia si Sarea 
— R.P.D. Coreeană ori chiar Femeie cu pălă- 
rie Polonia, regia St. Rozewicz) şi mai ales 
cele examinind stări şi aspirații specifice tne- 
satului contemporan (Kingpin — Noua Zes- 
landä. regia Mike Walker: Twist and shout — 
Danemarca, regia: Bille. August). 

Unele dintre filmele cele mai tulburat 
ca documente umane, ale festivalului n 

arut cele care, linvastigind univers 
generații sau al alteia, al unor categor 
cale dintre cele mai diferita), au fost preo« 
pate de o tema de mare recurenta art 
contemporana: surprinderea reacției 
în faţa violenţei şi manipulării. S-au intilnit in 
acest sens un film englez de epocă (Partida 
de vinătoare, regia: Alan Bridges), un film in- 
dian, Soarta, vorbind despre dezechilibrul în 
faţa agresivităţii al unui intelectua! indian 
producție R.F.G. după „Woyzzeck 
Buchner, multe dintre creaţiile cinematoara- 
fice preocupate de tineret etc. 

Prin imaginea asupra fenomenelor 
diale în teritoriul artei a șaptea, prin con 
tele prilejuite, actuala ediţie a Festivalului in 
ternațional al filmului de la Moscova a confir- 
mat afirmaţia conținută în mesajul adresa! 
încă din prima zi, de la cel mai înalt for 
partid şi de stat al țării gazdă; „Veritabilui 
tist nu poate fi indiferent la problemele arză 
toare ale epocii noastre. Prin opera sa, el se 
vește întotdeauna cauza binelui și lumin 
cinematografie cinstită și îndrazneațaă, sensi- 
bilizată la neliniștile și îndoielile epocii p 
să facă mult pentru a contribui la progre: 
social, independența naţională şi cooperarea 
internaţională” 


umane 


Nataiia STANCU 


emancipâţi spre Balzac, de pildă, care zice 
„decit o femeie invâţata mai bine o femeie cu 
barbă". Negăsind, probabil, o femeie cu 
barbă, autorii filmează un grup de filoloage 
studioase şi frumoase. Ce fac ele? Ele îl stu- 
diază pe Balzac, fără pic de ranchiuna 

Poantele se rostogolesc. Zice un savant 
„N-am întîlnit niciodată o femeie în stare se 
urmărească un raţionament, un sfert de oră 
Perfect! O profesoară — probabil de la Poli- 
tehnică — umple o tablă, umple a doua tabla 
o cascadă de râdăcini pâtrate de natură sa 
facă pătrat capul spectatorilor. Nici o auton- 
tate nu e apostrofată. Nici un citat nu e trun- 
chiat: Codul civil napoleonian, articolul 1124 
e reprodus fidel: „Persoanele care n-au drep- 
turi civile sînt minorii, femeile măritate, crimi- 
nalii şi debiiii mintali“. Din fotograma urmă- 
toare, O femeie îmbrăcată în togă da o sen- 
tință într-un proces care-și permite sa facă 
abstracţie de soțul Josefinei 

Bineînţeles că un asemenea material nu 
poate fi tratat altfel decit cu umor. 

Ca să dea revanşa sexului tare, un grup de 
fetițe cîntă la sfirșitul filmuiui: „Astăzi sintem 
doar copii/ Miine toți vom- fi bărbaţi”. 

E o glumă pentru sperioșii care se tem ca 
femeile vor pierde feminitatea. Greu, foarte 
greu de înțeles legătura: de ce plusul de ce- 
lule gri ar duce la un minus de dulceaţă? Dar 
cum ziceam, filmul se numește Inteligența și 
limitele ei. 


Ecaterina OPROIU 


Sea 


M.. Barbu şi Alexandru Repan sint 
două nume care se recomandă singure. „Ca- 
pete de afiș“ la teatrul Nottara, ei sint si 
actorii nostri”. adică ai filmului, în mod sigur 
nu atit de des pe cit ar merita. Fiecare in 
parte a fost oaspetele rubricii noastre, dar 
acum am programat o dublă intilnire din mo- 
tive presupun că nu străine de știința lor. 
Marga Barbu și Alexandru Repan au fost par- 
teneri in filmul „Masca de argint“ scris de Eu- 
fen Barbu și regizat de Gheorghe Vitanidis. 
tiinire în premieră absolută, pentru că: 

Alexandru Repan: Nici în teatru n-am jucat 
niciodată împreună, deși sintem colegi de 
vrei 15 ani! 

Marga Barbu: Și nici măcar pe micul ecran 
nu ne-am întilnit. Probabil că ai lucrat cu re- 
gizori care nu mă agreau... 

A.R.: Asta în teatru. Pentru că în film, în 
mod sigur, ai lucrat cu regizori care nu mă 
agreau pe mine... 

Regizorul care „i-a agreat“ pe amindoi este 
Gheorghe Vitanidis... 

M.B.: ...Care nu era foarte încintat de genul 
pe care-l propune serialul nostru. Pe parcurs 
însă „s-a încălzit”, ca orice creator, iar acum, 
cînd filmul are şi succes, sper că a prins 
avint pentru o nouă serie... 

A.R.: Deşi Vitanidis a mai lucrat odată cu 
armele genului la Mușchetarul român, conti- 
nuarea la Cantemir și în care eu nu am jucat. 
În ce mă privește, este chiar o premieră. Per- 
sonajul e cu totul nou, cu atit mai mult cu cit 
am încercat să-i dau o notă comică — asta fi- 
ind o dorinţă mai veche de-a mea, pe care în 
teatru mi-am mai îndeplinit-o, dar în film nu, 
pină acum. 

M.B.: Eu fac cu plăcere genul ăsta de film 
Deşi, Agatha Slătineanu fiind „o negativa“ 
mi-a îndepărtat o anumită categorie de spec- 
tatori, ceea ce nu mă deranjează foarte lare. 
Ceea ce m-a deranjat pină la seria de faţă a 
fost schema din care aici, la Masca de argint, 
am încercat să ieșim puţin. Personajul a fost 
umanizat spre final, a fost scos din tiparul 
stabilit. Un tipar care, actoricește, mă inhiba, 
mă nemulțumea. Ca orice actor, prefer un rol 
neașteptat, cu meandre, cu surprize. Cind 
joci însă într-un serial, n-ai încotro. Trebuie 
să urmezi linia personajului. Acum linia s-a 
modificat puţin şi ciștigul nu este numai pen- 
tru mine, este și pentru film... După cum per- 
sonajul lui Repan mi s-a părut foarte intere- 
sant la lectură. Chiar l-am invidiat. Nu știu 
cum l-a privit el... 

A.R.: Personajul mi-a fost drag și cred cà 
mi-a ieşit destul de bine, ca orice lucru pe 
care-l faci cu plăcere. Nu am citit următoa- 
rele două serii, nu știu deci cum va evolua, 
dar presupun că va rămine oarecum în cano- 
nul stabilit. Ceea ce nu e rău. 

Cum privește Alexandru Repan. acest gen 
cu care nu era familiarizat? Ce virtuţi și, 
eventual, ce neajunsuri ii descoperă? 

A.R.: Cind eram mult mai tinâr, am fost 
foarte îndrăgostit de un film care se chema 
Fanfan la Tulipe. Mi-aș fi dorit la virsta aceea 
un personaj asemănător pe care filmul — nu 
numai mie, ci nimănui — nu mi l-a oferit. Nu 
era momentul, probabil. Dacă e să discutăm 

enul, este vorba cred de a scrie şi interpreta 
apte istorice din diferite unghiuri de vedere 
Cinematografia noastră, mai ales în perioada 
în care a dezbătut cu multă ardoare temele 
istorice, a fâcut-o, din necesitate, pe anume 
notă cu precădere gravă. Eu însumi în acea 
vreme am spus că personalitatea lui Cante- 
mir nu presupune numai lucruri grave, dar 
cind se face un singur film despre Cantemir, 
sigur că el trebuie înfătisat publicului sub ta- 
tura cunoscuta. de patriot şi domnitor progre- 
sist, Filmul nostru, serialul acesta scris de 
Barbu şi regizat de regretatul Doru Năstase 
iar acum de Vitanidis, este gindit ca un fitm 
de aventuri grefate pe o perioadă istorica 
fierbinte, aceea a anului 1848... Cred că acest 
serial al nostru este foarte util unui anume 
geri de public — mai ales tînăr -- pentru cà 
inlesneşte o apropiere mai rapidă și mai pla- 
cută de istorie... 


M.B.: S-a pus problema sa nu fie nici nu- 
mai un film pentru tineret. pentru că aveam 
nevoie de publicul mare, de publicul larg. Și 
våd că s-a reuşit. Spectatorii noștri sint, 
într-adevăr, „de toate virstele“... 

A.R.: Ceea ce este bine și pentru noi. Acto- 
rul, ca histrion, are dorința de a se adresa 
unui public cit mai larg. Și cred că, totuşi, la 
un moment dat un actor trebuie să fie cunos- 
cut şi de generaţia care-i va supraviețui. 
Şansa mea de a fi văzut pe scenă sau în film 
de un spectator matur care are acum 17—18 
ani, este foarte mică. Mă consolez, așadar, cu 
gindul că voi prelungi, poate, amintirea mea 
în conștiința publicului, prin acest film. Chiar 
dacă nu mult după dispariţia mea ca actor... 

Trăieşte cu ideea că publicul își uită re- 
pede actorii? 

A.R.: Nu cu ideea, cu convingerea! 

M.B.: Din păcate așa este. Foarte rar rămin 
în memoria spectatorului citeva creaţii actori- 
cești. Filmul mai rămine. De exemplu, cei 
care au văzut Haiducii la vremea respectivă 
azi sint oameni maturi. este rindul copiilor 
lor sa vadă filmul şi pentru ei este un film 
nou. Pentru actorul de teatru care trăiește o 
seară, ca o efemeridă şi piere odată cu rolul, 
este o consolare. Pe peliculă rămîne ceva im- 
primat. Clipa respectivă, aşa cum ai. putut tu 
s-o trăieşti. Dacă ţi-a reușit, cu atit mai bine 

A.R.: Sint sceptic. Ideea că filmul poate 
plasa actorul în veșnicie mi se pare ușor exa- 
gerată. Pentru marele public — nu discutăm 
specialiștii sau acea mină (mică) — de cine- 
fili — monștrii sacri ai filmului mut sau ai fi! 


mului dintre cele două războaie sînt demu!t * 


uitaţi... Scepticismul meu vine poate și diñ 


faptul că nu cred în film ca intr-un instru 
ment consecvent de îmbogăţire culturala a 
individului 

M.B.: Cred că greșești. Probabil te gindeșşti 
la producţia de serie. Așa și in dramaturgie 
există piese ușoare, dar pentru asta nimeni 
nu neagă rolul cultural al teatrului... 

A.R.: Este o părere a mea. Ea poate fi și 
greșită. Oricum, ţine. de o anume formaţie şi 
de o obișnuință anume: prefer să citesc des- 
pre o epocă sau despre contemporanii mei în 
loc să primesc idei vizualizate. 

Trebule să ințeleg că nici teatrul nu-l inte- 
resează!? 

A.R.: N-aș putea spune. La o anumită etapă 
a carierei însă, lucrurile încep să ţi se pară 
cunoscute. Sigur că de fiecare dată în mese- 
riá asta poți să mai înveţi ceva văzindu-i pe 
alţii; și totuși, după 20 de ani de experiență, 
greu mă mai poate surprinde cineva — un 
coleg sau altul — așa cum nici eu nu mai pot 
să surprind pe nimeni, oricit de bine aş face 
un rol. Cu publicul este altceva. Pentru 
public, poţi să fii mereu nou, dacă dorești cu 
orice preţ. Aici se pune problema pentru cine 
joci: pentru colegi sau pentru public. Este o 


actorii noştri 


Marga Barbu 


ŞI 


Alexandru Repan 


pentru 
public... 


rare demne să devină film. Din păcate, ase- 
menea ecranizări presupun eforturi deosebite 
nu numai artistice, dar şi financiare... 

A.R.: Ceea ce în teatru funcţionează ca un 
comandament de partid și anume: fiecare 
stagiune să aibă un spectacol-eveniment ar 
trebui să funcţioneze și în film. Dacă o Casă 
produce, să zicem, cinci filme pe an unul din 
ele ar trebui să fie neapărat un eveniment ci- 
nematografic. Un film cu care să putem ieși 
în lume — aşa cum s-a întîmplat cu Adela lu: 
Mircea Veroiu care a fost premiat la San 
Remo. 

M.B.: lar Piţa și Ovidiu luliu Moldovan pre- 
miaţi, în Portugalia, pentru Dreptate in lanțu- 
ri. Ajungem la o idee pe care eu o văd foarte 
importantă: în cine se investește?... 
„Propun o privire asupra momentului cinema- 
tografic pe care-l trăim. Cum li se pare el? 

M.B.: După părerea mea, momentul este di- 
ficii. Scenariile bune sint puţine şi nu toate 
ajung la cei mai buni regizori, Pe de altă 
parte, există regizori buni care, din nimic, din 
scenarii precare, izbutesc sa facă filme inte 
resante. Aș da exemplu Moara lui Călitar din 
care tinărul Şerban Marinescu — pe care îl 


Pentru un cerc îngust? Nu! 


Actorul a 


dorinţa de a se 


adresa 
unui public cit mai larg 


problemă la care m-am gindit foarte mult. Și 
iată, revenind la filmul nostru care se înscrie 
intr-un gen neapreciat de specialişti aşa cum 
se cuvine, şi față de care eu însumi am avut 
rezerve, iată că el are o mare audienţă la un 
public foarte larg şi după ce am fost văzut o 
săptămină pe ecranul de la „Patria“, se intorc 
mult mai mulţi oameni după mine pe stradă 
decit după o întreagă carieră pe scenă... 

M.B.: Poate fi dureros, dar așa se întimplă. 
Tu joci „Karamazov” și „Craii de Curtea-Ve- 
che” pe scenă, dar de văzut, te văd într-o 
saptămină o sută de mii de spectatori în 
Masca de argint... 

Apropo de „Craii de Curtea-Veche: Alexan- 
dru Repan este fericitul autor al unui 
„one-man show“ de mare răsunet la ora actu- 
ală, un spectacol de viztuozitate scenică. S-a 
gindit cum ar arăta „Craii de Curtea Veche" 
pe ecran? Pentru că, dacă discutăm funcţia 
culturală a cinematogratului, poate că ecrani- 
zarea „Crallor“ ar echivala cu un asemenea 
gest cultural... 

A.R.: Din păcate, cred că s-a pierdut mo- 
mentul. Ca orice industrie, filmui este și el 
tributar modei. S-a „purtat“ comedia, s-a 
„purtat“ westernul, melodrama, filmul psiho- 
logic, acum se poartă — să zicem — scien- 
ce-fiction-ul. Sigur că atunci cîhd s-a făcut 
Marele Gatsby și moda retro era în floare, ar 
fi fost momentul mondial să facem „Craii de 
Curtea-Veche“. Cu succes asigurat. Nu pot 
să cred că nu au existat și nu există in 
România citiva oameni care sã- simtă pe Ma- 
teiu Caragiale. Știu, din auzite, ca exista 
chiar vreo cinci scenarii... 

M.B.: Nu dorinţa de a ecraniza o operă va- 
loroasă lipsește și nici cei capabili să o tacă 
Avem regizori care au demonstrat talent și 
competenţă prin filme devenite puncte de re- 
ferință pentru cinematogfrafia noastră. Şi în 
afară de Craii... există încă multe opere lite- 


consider un regizor efectiv foarte talentat — 
a reuşit să facă un film foarte interesant 

După cite ştiu, va incepe chiar să lucreze 
cu Şerban Marinescu „Domnișoara Aurica“ 
pe un scenariu de Eugen Barbu... 

M.B.: Da, și sînt bucuroasă, deși e un rol 
de care mă tem foarte tare. |! aştept de 20 de 
ani, am așteptat să se adauge ridurile nece- 
sare nu doar pe chip, dar și pe suflet, pentru 
că este un rol foarte dificil, dar frumos. Aşa 
că mi-e frică și de regizor, și de mine... Dar 
asta e, ca să zic așa, o problemă personala 
Problema cinematografiei rămine, totuşi, și 
încă după atiţia ani, scenariul 

A.R.: Atita cit cunosc eu film, la ora actu- 
ală, cu scenariștii și regizorii pe care îi avem 
cred că ne aflăm într-un moment mai bun de- 
cit acum cîțiva ani. Există azi regizori — mă 
gindesc la Piţa, la Veroiu, pină mai ieri. tinere 
speranțe — care incearcă, cu toate forțele 
lor, să depășească un dat al cinematografiei 
noastre. O anume închistare veche şi care 
probabil că va mai dura. Să spunem, eu sau 
Marga, azi, care sint defectele unui fenomen 
ca cinematograful nostru mi se pare lipsit de 
pudoare. Am sá mä refer doar la unul din ele, 
pentru că mi se pare foarte grav și anume 
explicaţia verbală. In unele filme — ca și în 
serialele americane care însă nu au pretentia 
de artă — lucrurile se explică la nesfirșit 
Prin viu grai. 

M.B.: N-aş vrea să pledezi pentru lipsa dia- 
logului bun, chiar dacă lung și explicativ. 
Dacă îţi amintești, Procesul de la Niimberg a 
fost urmărit cu sufletul la gură tocmai pentru 
excelentul dialog pe care puteai să-l asculți 
și cu ochii închiși... 

A.R.: Eu mă refer la dialogul de umplutură, 
nefilmic, tautologic, care se străduieşte să 
tacă filmul credibil pe alte criterii decit cele 
artistice. Dacă, de pilda, intr-un film despre 
agricultură — interesant şi necesar pentru 


https://biblioteca-digitala.ro 


public — un film care se intimpla pe tariu 
care dezbate probleme specifice ale griului, 
ale porumbului, ale rapiţei, probleme general 
valabile din America și URSS pină la noi, 
daca o asemenea temă pe care un creator 
poate să brodeze o tramă artistică intere- 
santă, este tratată ca la „Actualitatea econo- 
mică“ de la televizor. atunci nu mai våd ros- 
tul filmului. Pentru că în fiecare seară între 
20.30—20.45 un crainic, care mie imi place 
foarte mult fiindcă are farmec, imi explică 
foarte clar lucruri pe care eu nu le-aș ințe- 
lege altfel, pentru ca nu mă pricep la agricul- 
tură. În clipa în care un film de lung metraj 
dublează emisiunea cu pricina, nu mă intere- 
sează.. 

Dacă tot am ajuns la micul ecran: cu mulți 
ani in urmă, cinematograful a suferit șocul 
televiziunii. Azi, in lume, un alt concurent il 
ameninţă: videocaseta. Tinerii, mai cu seamă, 
se duc cu asiduitate la videotecă. Este un fe- 
nomen de care trebuie să ținem seama sau 
nu? 

A.R.: Aţi spus: se duc... Gestul spectatoru- 
lui nu este numai acela de a privi, dar și 
acela de a se pregăti pentru a se duce la 
spectacol. Mersul la spectacol este un ritual 
vechi, mai conturat în anumite perioade isto- 
rice, azi poate mai şters, dar nu inexistent 
Indiferent cite casete video va avea în casă, 
omul, ca animal sociabil va. simţi totdeauna 
nevoia unei săli de cinema, de teatru, de 
operă. Spaima videocasetei este o spaima 


falsă 
M.B.: O problemă este totuși. Videocaseta 


este o noutate și ca orice noutate atrage. 
Deci, ea va crea un mic impas pentru marele 
ecran, dar cred că el'va fi mult mai mic decit 
cel creat de televiziune cu ani în urmă. Şi pe 
urmă, cinematograful are experienţă în acest 
gen de concurenţă şi va ști să se apere mai 
bine. S-ar putea chiar ca existența videocase- 
tei să ridice calitatea spectacolului cinemato- 
grafic... 

A.R.: Chiar dacă şi la noi vă ajunge invazia 
video, Cinemateca va fi plină și filmele bune 
vor face săli pline. În orice invazie Bruce Lee 
sau karate chiar publicul care gustă genul va 
continua să umple sălile în care rulează un 
film polițist de Sergiu Nicolaescu. pentru că 
vor veni să vadă ce cascadă a mai făcut 
Szoby Cech şi dacă Sergiu Nicolaescu e mai 
fermecător decit X sau Y. Pentru că ei sint 
aici. Pot fi văzuţi pe stradă, li se poate tele- 
fona, li se poate cere un autograf 

Am ajuns, pe nesimţite și nesiliți de nimeni, 
la importanța actorului, la rolul lui de amba- 
sador in țara numită Publicul. 

A.R.: După părerea mea, filmul este in pri- 
mul rind creația regizorului care ate să 
duca un actor la victorie sau la catastrota 
Spre “deosebire de teatru, filmul are mai 
multe coridoare și culoare la care actorul nu 
are acces. De ce, totuși, actorul ajunge la pu- 
blic este explicabil: pentru marele public, fil- 
mul facerii unui film nu există. La el ajunge 
„obiectul“ finit. Opera. lar în acea operă, că- 
lăuza este actorul... ~ 

M.B.: Pare o contradicție, dar nu este. În 
timp ce se face filmul, într-adevăr, actorul de- 
pinde de toată lumea. Cind filmul este gata, 
toată lumea depinde de el, de actor. pentru 
că nimeni nu vine, cu excepţiile cunoscute, 
citeva nume mari ale ecranului mondial — să 
vadă un film de ci un film cu... Dar poate că 
nu se cuvine să punem noi accentul și lu- 
mina pe importanța actorului 

A.R.: Să finnmodești aşadar.. 

Nu de modestie duc lipsă actorii noștri... 
Așa incit, să lăsăm accentul și lumina pe fi- 
ința actorului, așa cum se și cuvine intr-o ru- 
brică dedicată lui. 

Eva SÎRBU 


Foto: Victor STROE 


Dezbaterile revistei „Cinema“ 


Regizorul 
nu ilustrează 
un scenariu. 


Îl re-creează 


In dezbaterea mereu actuală asupra scenariului de film — cu 
toate implicaţiile sale de ordin tematic, ideologic şi nu în ultimă in- 
stanță privind consecinţele asupra: calităţii şi eficienței operei cine- 
matografice — un aspect esențial este pus în evidenţă de această 
întrebare: ce aduce regizorul, în plus, față de scenariul filmului său? 

Este un aspect esențial, pentru că, uneori, în această veche discu- 
ție, se vădesc a fi mai tenace tocmai vechile optici asupra lucrului 
cinematografic, reducînd rolul regizorului la acela de ilustrator de 


texte. 


lar -discuția de față este cu atit mai utilă cu cît „plusul“ adus de 


regizorul realizator se arată a fi, uneo 
în creaţia și educaţia cinematografică. 


nu primordial, 


Între noroc 
şi miracol 


Un regizor aduce 
„în plus“ 
propria sa 

personalitate. 

Dacă o are, fireşte 


F.. de scenariu și față de toate datele și 
compartimentele cu care lucrează, un regizor 
aduce „în plus“, în primul rînd, propria perso 
nalitate artistică. Dacă o are, firește. Se face 
adesea această comparație destul de sim- 
plistă, dar în bună măsură adevărată, spunin 
du-se că regizorul e un scriitor cu aparatul 
de filmat. Inevitabil și-inerent, regizorul de 
valoare aduce subiectul la datele lui perso- 
nale, I propriul său bagaj de cunoștința. la 
modul său de expresie la concepţia sa des- 
pre viaţă şi artă. Deci, se aduce pe sine, dar 
şi aduce la sine. Scenariul este o premisă de 
la care filmul pleacă, o premisă pe care regi- 
zorul trebuie să şi-o asume, dar s-o și dez- 
volte. 

Fără a ne înălța merite sau a le cobori pe 
ale altora, regizori sau scriitori, ca atare evi- 
tind nominalizările și citarea de titluri, ca și 
confesiunea de culise sau dezvăluirile post 
factum care îmi displac, vreau să spun că re- 
gizorul are inainte de toate dreptul-și datoria 
unui anumit mod de a citi o carte, un text, un 
scenariu, mai mult sau mai puţin structurat și 
detaliat ca atare. De la aceasta trebuie pornit, 
nu de la o lectură impersonală sau de la ten- 
dința de a „ilustra“. 

Eu am lucrat, în general, pe scenarii obți- 
nute de la scriitori, cu excepţia filmului Sec- 
vențe, făcut după un script propriu. Am cola- 
borat, cronologic, cu lon Băieşu, D.R. Po- 
pescu, Corneliu Leu. În unele cazuri, am por- 
nit de ia o carte sau de la un fragment literar 
tipărit (Mere roşii, Casa dintre cimpuri, Duios 
Anastasia trecea), alteori a fost vorba de sce- 
narii scrise special! pentru film. În consecință, 
experienţele nu se pot reduce la un numitor 
comun. Factura scriitoricească a fiecărui co- 
laborator te pune de fiecare dată în faţa altei 
realităţi artistice și impune alte proceduri de 
lucru. În ceea ce mă privește, mă socot mai 
degrabă un norocos în colaborarea cu scrii- 

torii şi, norocos fiind, nu sînt poate un caz ti- 

pic. De pildă, colaborarea cu D.R. Popescu 
am început-o încă din teatru, montindu-i 
două piese şi se înțelege că unul a fost ra- 
portul dintre text și spectacol pe scenă și alta 

e relaţia dintre scenariu și film. Ca scenarist 

D.R. Popescu îți oferă totdeauna o materie 

vastă, însă foarte densă, din care poţi să „le 

adapi“ și să-ţi extragi coordonatele viitoruiui 
film, să le ordonezi după cerinţele discursului: 
cinematografic.: Este, dealtminteri, unu! dintre 
puţinii scriitori care cunosc acest adevăr, câ 
filmul e, totuși, al regizorului și că e foarte 
greu ca un regizor să vadă subiectul cu 
aceiaşi ochi cu care l-a văzut scriitorul. Res- 
pectul și libertatea acordate regizorului cre- 
` ẹază un foarte bun climat și o premisă favo- 
rabilă de lucru. Nu mi-aș atribui însă alte me- 
rite speciale față de scenariul unui asemenea 
scriitor (să zicem Fructe de pădure), decit 
acela de a-l fi tradus cinematografic, firește, 
prin modul meu de a vedea lucrurile, ceea ce 
implică o structurare a faptelor și o construc- 
ție a fiecărui cadru, a fiecărei secvențe, care 
nu poate să nu aparțină regizorului. Altmin- 
teri, multe lucruri chiar de amănunt sau care 
par descoperite ori inventate la fața locuiui, 


10 


factorul cel mai activ, dacă 


in timpul filmărilor, erau defapt conţinute în 
scenariu, cum e, în Fructe de pădure, acel 
cărucior pentru transportat bușteni, transfor- 
mat în laitmotiv al filmului. 

Dar, citind alte scenarii nu pot să generali 
zez afirmaţiile de mai sus, pentru că de cele 
mai multe ori regizorii sint nevoiți să por: 
nească de la cite o canava de un simplism şi 
un schematism cu totul descurajante. Uneori 
nici nu există propriu-zis un scenariu, există 
doar romanul sau nuvela respectivă sau, 
dacă există un scenariu, regizorul e nevoit 
să-l pună deoparte şi să scrie altul, după care 
face filmul, fără sa semneze, totuşi, ca scena- 
rist. Situaţie cu atit mai greu de discutat post 
factum, pentru că ar fi niște destâinuiri tar- 
dive şi lașe. Dar se poate spune cu certitu- 
dine că rolul regizorului devine de multe ori 
hotăritor în însăşi elaborarea scenaristica a 
filmului și că adesea asistam la adevarate mi 
nuni... incognito. Ce au făcut, de exemplu 
Mircea Veroiu la Stfirșitul nopţii sau Dan Pita 
în Pas in doi a fost un miracol 


regizorii 


în cifre şi date 


Mircea [o idovan 


A... realizator de filme prin filiera acto- 
riei — trei ani la Teatrul Naţional din Craiova, 
un an la Teatrui de Stat din Sibiu, apoi din 
nou la IATC, ca student în regie — Mircea 
Moldovan a debutat „liniştit“, dar a lucrat în 
mod ritmic, semnind nu mai puţin de 11 
lung-metraje în 15 ani, ceea ce e o producti- 
vitate mult mai mare decit a unora dintre co- 
legii săi de generaţie 

Cu excepția celor două filme închinate pe- 
rioadei pașoptiste (La răscrucea marilor fur- 
tuni și Munţii în flăcări) și a celui dedicat lup- 
tei antifasciste (Convoiul), filmografia lui Mir- 
cea Moldovan are ca trăsătură dominantă 
evoluția eroilor în mediul rural, indiferent 
dacă e vorba de dramă (Fraţii, Viforniţa), de 
comedie (seria „bobocilor”) sau de baladă de 
inspiraţie istorică (Pintea). 

Fără ca realizatorul să fi beneficiat de prea 
ample comentarii în presă, critica a remarcat 
de la început ambianţele și tipologiile sătești 
cu o pregnantă notă de realism şi de firesc: 
ele sint „de acolo“, degajă un aer de autenti- 
citate şi nu de „făcătură”. De reținut, în 
această ordine de idei, că aceste calităţi nu 
pot fi străine nici de prospețimea observaţiei 
scriitorului Petre Sălcudeanu, căruia îi apar- 
țin majoritatea scenariilor în cauză. | 

in aceiași ordine a preocupărilor pentru te- 
matica sătească — cu precizarea esențială că 


„= despre primul 


O cinematografie nu poate trăi, însă, din 
norocul unor regizori și din miracolele care 
se așteaptă de la alții. Problema nu e de a 
determina „plusul“ adus de regizor, acesta fi- 


ind de la sine înțeles, ci de a discuta cauzele 
pentru care se pleaca, 
sau aproape nimic. 


adeseori, de la nimic 


Alexandru TATOS 


Emoţia este 
criteriul opțiunii 


Scrierea 
dialogurilor 
se încheie odată 
cu copia standard 


de data aceasta intervin argumentele genului 
comic — se produc şi unele dintre cele mai 
concludente succese de public ale filmelor 
>onsemnate în tabloul de alaturi, înregistrate 
cu „bobocii“, atit „toamna“, cit și „jarna“ 
Avem motive să credem că Primăvara bobo- 
cilor (la care regizorul și echipa sa se apro- 
pie de sfîrșitul filmărilor) se va bucura de 
același succes. Dealtfel, în același tandem cu 
scenaristul Petre Sălcudeanu, cineastui 
proiectează pentru viitorul apropiat al patru- 
lea episod din acest ciclu comic de actualita- 
te: Vara bobocilor. zi 

Recordul de intrări din fişa filmografică pe 
care o comentăm aici îl deţine însă o lucrare 
de alt gen, Pintea, care a depășit 4 milioane 
și jumătate de spectatori. Deși între timp alte 
milioane l-au văzut pe micul ecran, acest film 
istoric de o factură aparte continuă să fie ce- 
Tut în rețeaua de cinematografe, înscriindu-se 
printre peliculele cu un box-office excepţio- 
nal. Este încă o dovadă că producţiile de in- 


D iferența de la text la film este similară 
diferența dintre planul pe hirtie al unei 
construcţii și realitatea ei. Pentru a realiza 
planul, ai nevoie de hirtie și un creion. Pentru 
a realiza construcţia, ai nevoie de multe. 
foarte multe lucruri — materiale, tehnicieni, 
muncitori, cărămidă, var. țevărie, faianță etc. 
Scenaristul e proiectantul iar regizorul este 
constructorul. De el depinde cum va arăta vi- 
itoarea construcţie. lar de la textul pe hirtie 
pină la imaginile din sala de cinema distanța 
este uriașă, Ca de la Pămint la Lună. De fapt, 
trebuie respectat sensul și spiritul unui sce- 
nariu nu litera lui. Respectind numai litera 
scenariului creativitatea lui potenţială scade, 
se sleiește, filmul devine o simplă ilustrare 
ceea ce, de multe ori, îl face inutil. 

incă de la prima iectură regizorul trebuie 
să se implice emoțional în textul pe care îl va 
transpune. Acesta este criteriul primordial al 
opțiunii sale. In general, mulţi din noi ne ata- 
şam de ceea ce este subtextul manuscrisulu: 
de ceea ce este inefabil. Nu este esenţial ca 
personajele să fie descrise foarte amânunțit 
E mai bine să í se dea posibilitatea regizoru 


spitaţie istorica, avind în prim plan eroi p 
pulari (în cazul de faţă, un erou de legenda 
totodată) se bucură de o. participare în masa 
din partea publicului. 

La răscrucea marilor furtuni și Munţii în 
tăcări continuă și ele să fie programate în re 
țeaua cinematogratică, cu toate că au fost 
văzute şi la televizor, sub forma unui serial în 
şase episoade, intitulat Anul revoluționar 
1848. 

Sub aspectul difuzării, mai slab se prezintă 
Bocet vesel, și nici Mireasma ploilor tirzii nu 
va fi la acest capitol un reviriment. 

La activul regizorului de față se mai cer 
adăugate o emisiune de teatru pe micul 
ecran și mai multe spectacole montate pe 
scena Teatrului de Stat din Turda. lar printre 
proiecte, un film cu haiduci din vremea lui 
Tudor Vladimirescu și un film biografic des- 
pre Gheorghe Lazăr. 


Mihai DUTĂ 


Anul 


Scenariul Interpreji prenielei Spectatoni | 
Í Nicolae Ţic Marion Ciobanu, Emanoil f 
Constantin Bordeianu Petruţ, Ştefan Mihăiles- | 
cu-Brăila 1.724.000 į 
Viforniţa Petre Sâlcudeanu Silviu Stănculescu, lon 
Besoiu, Luiza Orosz 1.444.000 


Toamna Petre Sălcudeanu 


bobocilor 


Marin Moraru, Draga 
Oiteanu-Matei, Maria 


Pintea V. Chiriţă. D. Mureşan 


larna bobocilor Petre Sălcudeanu 


Ploae 2.193.000 
Florin Piersic, Maria 
Ploae, Nae Gh. Mazilu 1976 4.519.000 


Draga — Oiteanu-Matei, 
Marin Moraru, Constan- 


tin Diplan 2.532.000 


La răscrucea Petre Sălcudeanu 


marilor furtuni 


Corne! Ciupercescu, 
Constantin Codrescu, 


Costel Constantin 1,528 000 


Munţii în Hăcări | Petre Sălcudeanu 


Vlad Rădescu, 


Velniciuc 


Cornel 
Ciupercescu, Ştefan 
1980 1.359.000 


Convoiul Horia Nicolae Murgu 


Cosma, 


Hossu, Mircea 
Stelian Stancu 


Emil 


Bocet vesel 


Sita Andras, 
Mircea Moldovan 


Lungu, 
Dem Rădulescu 


Aristide > Teică, Al 
Florina Cercel, 


1984 762.000 


Mireasma 
ploilor tirzii 


George Anania, 
Romulus Bărbulescu 


Colea 
Ploae, Florin Zamtirescu 


Răutu, Maria 


Primăvara 
bobocilor 


Petre Sălcudeanu 


Tamara  Buciuceanu-Bo- 
tez- Dem Rădulescu, 
Horatiu Mălăele 


-digitala.ro 


lut să-și imagineze ulterior, cit mai coricret, 
fiecare rol în parte Nu poate însă lipsi emo- 
ţia ia lectura textului. Ea este cu adevărat 
creativă, ea îl ajută pe regizor să descopere 
filmul, să se descopere pe el în viitorul film 

incă de la prima sa formă, scenariul Nete- 
miliștii după care am făcut filmul Pas in doi 
era incitant. prin însuși caracterul lui polemic 
şi, mai ales, prin virstele eroilor aflaţi într-un 
fel de tranzit existențial deci, cu posibilitatea 
de a dezvolta unele noduri dramatice în care 
viaţa lor se concentra, firesc, fără ca ei să-și 
poată explica neapărat ce li se întimplă. Sce- 
náriul era o sugestie emoțională ca fapt de 
viață mai ales în creionarea personajelor Ma- 
ria, Ghiţă și Mihai. Nu ca efect literar. Din- 
colo de discuțiile despre planul industrial, 
despre economia de materiale ș.a.m.d. tinerii 
aceștia trăiau ceva foarte fierbinte: se îndră- 
gosteau, se urau, se ciocneau-pentru a-și lã- 
muri unul altuia adevărurile pe care le ve- 
deau, le trăiau și le înțelegeau în felul ior 
Chiar dacă am găsit uneori doar cite o pa- 
gină din zece care să mă intereseze cu ade 
várat, m-am bucurat că o pot dezvolta în alte 
cinci. Cu dialogurile a fost însă mai dramatic 


profiluri regizorale 


utentic, dar inegal, tobă de talent, dar 
inegal. Cel puţin în cazul lui lulian Mihu cei 
doi termeni sint frecvent alăturaţi de cite ori i 
se apreciază un film sau altul, dacă nu chiar 
creația în întregul ei. Se și supralicitează 
uneori cel dintii termen pentru a-i putea fi de 
îndată asociat al doilea: extrem de..., dar 
Acceptîndu-i, deci, şi eu mi-aș permite“numai 
să ridic niște întrebări, una sau două cel 
mult, și nu pentru a pune ceva la îndoială — 
doamne ferește! — ci pentru lămurirea mea 
personală. Prima: ce inseamnă, la urma ur- 
melor, inegal? A doua: există numai un sin- 
gur sens în care poate fi folosit cuvintul, 
adică numai atunci cind cobori ștacheta de la 
o cotă tot de tine atinsă? 

Să luăm, de pildă, Surorile, cel mai recent 
fiim al său. „ii luăm“, firește, deloc in- 
timplător, ci pentru că ne servește de minune 
demonstraţiei. Vom observa imediat, pe par 
curs și mai ales la stirșitul lui, că este el in 
suşi un film inegal. Așadar, o primă preci 
zare: nu numai de la un film la altul poți fi 
inegal, ci şi înlăuntrul aceluiași film; sau 
cărți; sau piese de teatru. Precizarea are însa 
și ea nevoie de altele. Cită vreme filmul ra 
miîne în substanța de idei, în universul filozo- 
fic al piesei lui Lovinescu, se menține și ei 
intr-o zonă cu mult ozon. Destinul surorilor 
Boga este un destin uman în trei ipostaze. Aș 
zice că sînt aruncate în joc cam aceleași în- 
trebări la trei virste diferite. La rindul lor, Me- 
uţă, frații Gorăscu și Pavel Golea sînt și ei 
nişte atitudini umane, moduri distincte de a 
vedea lumea și propria lor existenţă în ea. 
Războiul ajunge astfel un simplu fundal, un 
moment de răscruce necesar pentru definirea 
atitudinilor de viață puse în ecuaţie — şi cîtă 
vreme își joacă rolul, îndeplinind atribuţii dra- 
maturgice precise, e foarte bine. Cum vrea, 
însă, să-și depășească atribuțiile, să se pres- 
chimbe în frescă, să se o-bi-ec-ti-ve-ze, filmul 
devine brusc inegal. Un inegal care se naște, 
însă, în aceeași măsură, nu numai din cobori- 
rea ștachetei într-o zonă a quasi-documenta- 
rului, ci totodată și din înălțarea ei într-o 
sferă neașteptată. 


Să mai „luâm” un titlu: Lumina palidă a du- 


rerii. Un film încă mai dificil, pentru că n-are 
nici subiect, adică nici povestea capabila 
să-ți întreţină măcar interesul egal. Absența 
epicului este, însă, adesea compensată de 


vindcă în prima lor variantă erau foarte greu 
de rostit. lar eu am această obsesie — legi- 
timă — ca fiecare vorbă rostită pe ecran să 
fie rostită şi de mine, să fie controlată de 
mine. Apoi imi place să lucrez pe dialog cu 
actorii în timpul filmărilor, fără a ne abate 
insă de la sens... Şi așa mai departe, pină 
cind montezi filmul și constați câ încă ma: 
trebuie lucrat asupra dialogului, în ultimă in- 
stanță tăind sau făcîndu-l mai plin de sens în 
sala de postsincron. Dialogul e partea cea 
mai literară a unui film, şi totuși, e departe de 
a fi vorba despre o operaţie „pe hirtie“f a .în- 
cepe la nivel de text, dar continuă, ca preo- 
cupare creatoare, pină la finisarea filmului 
Mi se pare firesc. Fără a mai vorbi de faptul 
ca, în film, contează foarte mult cum e tratat 
dialogul. Depinde unde și cum se schimbă 
replicile: la o masă, pe un coridor, sau între 
doi oameni care stau față în față, dar, care 
poate, nu se privesc. Depinde de emoția și 
sensul particular care există sau nu există în 
acea scenă, în decupaj și filmare, depinde 
dacă prinde viață-acel joc secund al vorbelor 
tară de care nu există artă și nici cinema Aş 
îi vrut, de fapt, să explic mai pe larg atitudi- 


Termenul 


alte virtuţi, topite intr-un subtext de altă na 
tură decit cel cinematografic. Lumina palidă 
este un fel de meditaţie alcătuită din citeva 
intrebări esenţiale asupra condiţiei umane 
ceva ce ține mai degrabă de obiectul filozo- 
fiei. Pentru a fi descifrat unitar, cred că filmu 
trebuie văzut dintr-un unghi mai pretenţios 
acela al unui studiu filozofic despre viaţă și 
moarte, ceeace ne dă voie să descoperim nu 
o lume, ci un univers, nu o prezentare de da- 
tini şi obiceiuri, ci de ginduri și întrebări exis- 
tențiale. Găsim asemenea momente într-o 
secvență cum este aceea a aratului (femeia 
înjugată, alături de vacă, la plug, secvenţă ce 
nu trebuie interpretată la modul suficient și 
vulgar, ci ca o “metaforă insolită a înfrățirii 
dintre țăran și tovarășul său de muncă), sau 
aceea a bătrînei care se tot pregătește pentru 
moarte și alte citeva. Nu prea multe, totuși, 
fiindcă modul acesta de a citi filmul este, 
poate, mai potrivit, dar și mai exigent toto- 


Un destin uman în trei iposta 


dintre egali: regizorul 


nea și contribuţia regizorului în elaborarea și 
tratarea dialogului, pentru că aici fiind vorba 
de cuvinte, deci de o materie eminamente li 
terară, intervenţia realizatorului pare minima 
şi e mai greu de spus ce anume aduce el „in 
plus”. Şi aș fi vrut astfel, implicit, să arăt prin 
comparaţie cît de muit depind de regizor ce- 
lelalte porțiuni ale scenariului. In general 
însă pot să spun doar că, folosindu-şi din 
plin imaginaţia, regizorul poate aduce un 
plus de autenticitate, de farmec de fantezie; 
èl poate sa facă veridice niște situaţii sau 
personaje, să ie dea viajă. Cried că asta ar 
trebui să fie marea calitate a unui film: credi- 
bilitatea lui. Veridicitatea lui. Să poți spune 
după ce l-ai văzut: „Da, așa ceva se poate in- 
timpta". 

Discuția pe tema: de la scenariu la film 
este foarte vastă. Ea nu poate fi epuizată în 
citeva file. Uneori, ai nevoie de o viaţă in- 
treagă pentru a înţelege cite ceva. 


Dan PIŢA 


Regizorul aduce 
„În plus“ 
„chiar filmul | 


Daţi la doi regizori 
(cu personalitate) 
acelaşi scenariu. 

Rezultatul: 
două filme diferite 


i aţă de scenariu, regizorul aduce „in 
plus” filmul. Pare o butadă, dar nu e. 


Pentru că, în afara filmului, scenariu! nu 
exista. N-a publicat, spre vinzare, nimeni, ni- 
ciodata, scenarii de film. E foarte adevărat, 
însă, că filme artistice, propriu-zise, fără sce- 
narii, iarăși nu există... 


Cel puţin după experiența mea, scenariul 


(in) discutabil? 


dată. Este un registru pe care, desigur, tot fil- 
mul îl propune, prin ceea ce are el mai izbu- 
tit. dar pe care, fatal, tot el nu-l poate res- 
pecta pină la capăt. Așa se face că, parado- 
xal, filmul devine inegal nu numai prin slăbi- 
ciunile, ci şi prin virtuțile sale. O precizare de 
nuanţă care sper să nu fie doar un joc inge- 
nios de cuvinte 

Singurul care se pare că face excepție și 
care se incăpățineaza să menţină ștacheta 
undeva, sus de tot, este Felix şi Otilia. Un 
film despre care se poate spune cu mina pe 
inimă că atinge perfecțiunea și care, tocmai 
din cauza asta, este cel puţin egal cu el în- 
suşi, dacă nu și cu altele. Aici ai, însă, teme- 
lia, substanța de idei este de la bun început 
asigurată prin semnătura lui Călinescu, nu-ţi 
mai rămine decit să ridici etajele, unul cite 
unul, într-o construcție pe cît de savantă, pe 
atit de solidă. Ca şi în celelalte filme ale sale, 
iulian Mihu se dovedește și aici atras de sub- 


Surorile (după Horia Lovinescu, 


cu Elena Albu, Viorica Dinicu şi Adela Mărculescu) 


este și ramine un pretext, un 
mobilizator artisticește. Dec e e 
măsura regizorului să „vada“ acest text. | 
deci, ce aduce „in plus“ regiz viziunea 
inca n-a avut nimeni bani sa fe 
riența de genul acesta: simultan 
ferite, din lume, regizori diferiţi sa filmeze 
spirați (sau nu) după acealaşi scenariu. Re 
zultatul unei astfel de experienţe ar fi edifica- 
tor şi el ar încheia problema. S-ar vedea ca 
regizorul aduce „în plus” totul sau aproape 
totul. 


Afirm asta pentru câ nimeni nu se apucă 
facă astfel de investigaţii asupra originii 
roman, de pildă. Desigur cā autoru! şi- 
crutat personajele, ideile de pe undeva 
ceea ce a adus el „in plus” e romanu 
ziunea personală și artistica din paginile pe 
care le-a scris. 


Revenind din înaltul teoriei la imediatul 
practicii, desigur ca „scenariile onginale 
scrise special pentru film, trebuie imbogaţite 
de regizor, întii ca scenarii. Uneori trebuie 
chiar rescrise. Asta, bineînțeles, fārā nici 
plată şi de obicei fâră nici o menționare pe 
genericele noastre, Aspect care e, intr-ade- 
var, o contribuţie „în plus“ la propriu şi in 
mod absolut: 


Cind este vorba de adaptarea unei cărţi si- 
tuația e mai limpede, caci o ecranizare e ade- 
sea un fericit prilej şi pentru alţii (ceilalți) de 
a „vedea“ literatura respectiva. Bineinţeles ca 
ei” citesc sau frunzăresc iute cartea, inainte 
de a vedea filmul, ca sà te „prinda“ apoi. spi 
rituali ṣi inteligenţi. Uneori. foarte rar. sint 
unii de buna credinţă care au, mentai, filmul 
lor dupa cartea respectivă, care film. binein- 
teles, nu corespunde cu al tāu. De obice 
aceștia se înfurie, negindindu-se la expe- 
riența pe care ai propus-o tu însuți 


Desigur că aduci „în plus“, ca regizor, fi- 
zionomiile și de aici caracterele şi de ce nu şi 
relaţiile. De asta, eu unul cred ca distribuția 
trebuie să aparțină numai regizorului 


Desigur că aduci „în plus“ locurile şi felul 
în care arată ele și măsura în care pot influ- 
ența dramaturgia 


Apoi aduci culoarea, realitatea plastica şi 
atmosfera, care sint de asemenea determi- 
nante. Şi lista ar putea continua, dar cred ca 
concluzia e cea de la inceput: regizorul 
aduce „în plus“ fața de scenariu, chiar fil- 
mul... 


Mircea VEROIU 


stratul filozofic, meditativ, al poveștii ce se 
deapână la suprafață. in vechea casă d 
strada Antim se mișcă de fapt citeva lumi 
intreaga societate alcatuita din lumi re 
n-au punți de comunicare între ele. Nici c 
căsătoria Otiliei cu Pascalopol nu-i o soluție 
de comunicare, ci doar o tentativă de eva- 
dare, eșuată și ea. Singurul fir, subţire, care-i 
țnuse o vreme pe toți la un loc fusese exis- 
tența lui Costache. Dispariţia lui îi va risipi şi 
pe ceilalți pe trasee cu destinaţii tot așa de 
necunoscute ca și a sa 

Pe un registru atit de generos in semnifica- 
ţii, bineînţeles că regia are nenumărate posi- 
bilităţi de atac, iar lulian Mihu a profitat: fără 
milă de ele. Artist autentic (dar... inegal) şi 
rafinat (fără nici un dar!), el a pictat pe pinză 
o atmosferă, o am-bi-an-ţă pe care cartea n-o 
putea decit sugera, pe cita vreme filmul ne 
tace s-o simţim și s-o vedem: în draperiile cu 
falduri, îmbicsite de praf, in coafurile somp- 
tuos-ridicole, în mobilele complicat-greoaie, 
în aerul stătut, în întunericul mucegăit, în fo- 
tografiile solemn-ingălbenite, în palariile largi 
şi în coridoarele sirimte, în scările care nu 
scirțiie niciodată la întimplare — şi într-o 
mulţime de alte detalii esențiale. Nu în ulti- 
mul rînd, într-o distribuție absolut senzaţio- 
nală, începînd cu cei doi bătrîni care-i inter- 
pretează pe moș Costache şi Ulea şi continu- 
ind cu nume de talia lui Gheorghe Dinică, 
Gina Patrichi, Julieta Szonyi. 

Cu toate “astea, Felix și Otilia este și el un 
tiim inegal, dacă nu față de sine însuși, cel 
puţin în raport cu altele. Mă gindesc, adica, 
dacă nu'e şi el inegal față de Procesul alb, de 
pildă, prin nivelul înalt şi de neatins pe care 
l-a atins totuși, tot așa cum Omul și umbra, 
la rîndul său, este inegal prin nivelul de jos 
atins. Firește, ştiu foarte bine și eu că terme- 
nul inegal se referă cu precădere la nereu- 
șite, dar mai ştiu că fără izbinzi n-ar exista 
nici înfringerile. Fără Felix și Otilia, Omul și 
umbra n-ar fi fost decit un film oarecare, ne- 
fericit, iar regizorul sau nici măcar inegal 

În concluzie cred că autentic şi inegal nu 
se opun nicidecum unul altuia, ci că se con- 
diționează reciproc. Creatorul este, de re- 
gulă, inegal, tocmai pentru ca este un artist 
iar arta implică o bună doza de neprevazut 
Ar fi de preferat, în schimbul neprevăzutului 
o linie de plutire, comodă ca o siesta conti- 
nuă, lipsită de hopuri, zvicniri, accidente — 
chiar dacă ar fi situată la mari înălțimi? O in- 
trebare la care eu însumi ma simt adesea 
tentat să dau un singur răspuns, acelaşi 
irevocabil, pentru ca de fiecare dată ceva, n 
ştiu ce anume, să må impiedice pina la urm 


Dumitru MATALĂ 


-accident de maşină. Clark Gable — în 1960 


__ nevrele conjugate ale lui Michel Debré, An- 


D espre Festival, Ivory avea sa spuna: Ni- 
mic nu-l poate umbri, înafară de nori”. 
N-a fost chiar așa. 

Anul 1968 i-a despicat istoria. Se spune 
„înainte de '68" cum se spune „inainte de era 
noastră“. Dar, în definitiv, ce s-a intimplat pe 
Coastă în acea primâvară? Festivalul s-a in- 
chis, da, dupa nouă zile de pertractări, pro- 
teste, petiţii, scrisori deschise, altercaţii, mo- 
ţiuni, ameninţări. „Serviciile de ordine ne-au 
comunicat — declară delegatul-general, Fa- 
vre le Bret — câ elemente înarmate cu dife- 
rite instrumente au intenţia să pătrundă la re- 
uniunea din sala Cocteau, să se amestece 
printre sindicalişti, protestatari, contestatari 
şi să inceapă să distruga Palatul. Cum.nu pu- 
tem conta pe nici o protecţie, socotim că e 
mai bine să evităm incidente care ar putea sa 
degenereze grav, så încuiem ușa și să punem 
cheia sub preș"... 


3% 

Revoluţiile nu se fac „răsturnind o măsuţă 
cu fursecuri”, nici aprinzînd un jurnal pe o- 
scenă. fost o moarte prin eutanasie, cum 
s-a spus. A fost doar primul colaps. Ceva, 
într-adevar, s-a pierdut. Festivalul şi-a pierdut 
candoarea şi, odată cu ea, şi sentimentul sår- 
bătorii. Porţile s-au redeschis în pirmăvară lui 
'69. Dar şi organizatorii și comunitatea festi- 
valieră au învăţat bine lecţia. În anii următori. 
festivalul va inregistra o creştere — corporala 
— vertiginoasā și o vertiginoasă maturizare a 
propriei. mentalități. Copilăria aurită cu toate 
jocurile ei — bătăliile cu flori, focurile de arti- 
ficii, recepții cu sirtaki și farfurii sparte, majo 
rete şi Cadillac-uri publicitare — se claseaza 
Se intră în epoca sobră. ideea de amuzamen! 
devine o boală rușinoasă, pe cit posibil as- 
cunsă. 

Nu se poate spune că festivalul nu primise 
multe preavize, mai ales de la „junii turci” de 
la Cahiers du Cinema. Evident, noul val nu 
agrea festivalul. Mai ales pentru că se simtea 
Cînd filmele lui vor intra în competi- 
ai ales în palmares, reticenţele se vor 
micșora, apoi vor dispărea. Deocamdată însa. 
Godard şi compania vor reproşa festivalulu: 
totul, dar mai ales latura diplomatică, dar ma: 
ales latura mondenă, dar mai ales pofta lui 
de a petrece, dar mai ales slăbiciunea lu: 
pentru film „de succes garantat“. 

Poate nici nu greşeau. Ediţia din '68 tre- 
buia să se deschidă cu Pe aripile vintului: 
șase piste sonore, stereo, copia de 35 mm 
refotografiată imagine cu imagine, trecută pe 
70 mm. Sintem la a șasea reeditare. Filmul 
împlinise 30 de ani şi ciştigase 95 milioane 
de dolari, deci prețul lui “înmulțit cu 19. Se 
poate imagina o uvertură mai populară? Din 
păcate, „autorii și complicii lor „morţi. Seceraţi 
Scriitoarea Margaret Mitchel! în '49 — stupid 


David O'Selznick — în 1965. Vivian Leigh - 
în 1967. O singură supraviețuitoare: Olivia de 
Havilland. Festivalul o invită să prezinte cea 
mai celebră operă din istoria cinematografiei. 
Dulcea Melanie zice oui, dar mai spune că nu 
înţelege să facă pe gratis reclamă pentru 
M.G.M. care cit i-a dat onorariu? Doar atit! 
Ca să vină pe coastă cere şi ea atit. Nu se 
poate spune că circul nu se asortează la 
chermeză. După gală, un imens foc de artifi- 
cii terminat cu un incendiu veritabil trebuia 
să reamintească secvențele cele mai drama- 
tice: pirjolul din Atlanta. Așa a şi fost. Încă o 
dată gustul producătorilor americani nu se 
dezminte. Dar festivalul îi ținea hangul. Să ne 
amuzām! 


ate, 
K 

Terminați cu amuzamentul! repetau tinerii 
furioși. Truffaut instalase în holul Carlton-u- 
iui un stand al Comitetului de Apărare a Ci- 
nematecii. „Afacerea Langlois" — „Henri 
Langlois, alungat de la cinematecă prin ma- 


dré Malraux şi Andrė Holleaux" — reizbuc- 
nea în forță. Același Godard, flancat de ace- 
lași Truffaut, plus LOuis Malle pătrundeau cu 
forță la comandamentul festivitāții, și bătind 
cu pumnul în tăblia biroului Louis XV. ame- 
nința că...; Milos Forman declara ca-și re- 
trage filmul din concurs (Balul pompierilor). 
Lelouch îi urmează exemplul. idem Reichen- 
bach. După nouă zile, cum spuneam, cheia 


Un personaj în carne şi oase în braţele unui perso- 
j „de celuloid şi fantasmă“: Mia Farrow şi Gil 


înaintea primului tur de manivelă? 


_sez-vous bien! 


"tatori. Cinematograful italian, la pamint. Ero- 


s-a pus sub preș. 
Ce-a urmat, se știe. Austeritate. Conferinţe 
«de presă furtunoase. Filme-dezbatere. Fil- 
me-prise de conscience. Filme anticolonia: 
liste. Filme anticapitaliste. Milionari roşii. Dis- 
pute: a avea sau a nu avea juriu. Ada sau i 
nu da premii. Jos star sistemul! Kirk Douglas 
jură că n-o să mai fie niciodată jurat (o să fie 
președintele juriului în 1980), Godard repu- 
diază vedeta (o să revină — peste ciţi ani? — 
dar nu cu vedete, ci cu supervedete), Malle 
declară război filmului comercial, pleacă în 
India — moda hippy — ca sa filmeze leproze- 
riile Calcuttei, cerșetorii ei, les mouroirs, dar 
cine se întoarce — peste cit? — cu o super- 
producţie: o fetiță de doisprezece ani într-un 
bordel din Noul Orleans, celebra La Petite, a 
cărei reclamă năucise piața, înainte, cu mult 


Dar Forman? Cu ce vorbe își încheie dis- 
cursul în '85 cel care în '68 se retrăsese din 
competiție pentru că „festivalul se distrează"? 
Ce zice, azi, laureatul Oscarului şi preşedin- 
tele juriului? Care e acea frază ținală deve- 
nità deviza celei de-a 38-a ediţie? Este: Amu- 


-Nu sint singurele renghiuri pe care le-a ju- 
cat recuperarea. 

Cert este că anul ăsta Cannes-ul a fost 
cuprins de o frenetică poftă de viață. Ideea 
de amuzament. proscrisă ani de-a rindul, ca- 
muflată. deghizata. acceptată, finalmente, cu 
o anume jena — ce vreţi, e un râu necesar! 
Business-ul cere show! — a izbucnit brusc, 
fățiș, planificat. Cannes’ '85 vrea: 1. atmo- 
sfera tonică. 2. filme de mare spectacol. 3 
reintoarcerea la filmul de public. 


aa 
75 

Cu ce rimează asta? 

Rimeaza, fireşte, cu „intărirea” comanda- 
mentului festivalului. Favre le Bret, timonieru! 
şi veteranul devine preşedinte de onoare 
Pierre Viot (director general a! Centrului Na- 
tional al Cinematografiei Franceze) preia pre- 
ședinţia. Echipă nouă — suflu nou, program 
nou. Noul program e un program de şarm 

Rimează cu o anume stare de panică de 
breaslă. Tensiunea — tensiunea negativă 
dintre film şi audiovizual devine din ce în ce 
mai sufocantă pentru marele ecran. În timp 
ce piața casetelor se pregătește de boom, in 
timp ce rețetele de televiziune prosperă, fil- 
mul (mai ales cel european) — degringo- 
leaza. in ultimii şapte ani cinematografiu 
vest-europeană a pierdut 400 milioane spec- 


ziuni importante în R.F.G.. În Anglia, în Spa: 
nia. Se inchid sali. Se produce din ce în ce 
mai greu și mai puţin. Profesiunea de cineast 
din ce în ce mai precară. Neliniștea proprie 
unei profesiuni în care reușita e fragilă, iar 
eşecul zgomotos, tinde să ia proporţii. Cei 
ma! mulți dintre realizatori — spune șeful co- 
misiei de selecţie — ne-au dat impresia ca 
mizeaza totul pe Festival 


Rimează cu tot. Cu misilele, cu expedițiile 
in oceanul galactic, cu criza, cu spaima de 
razboi, rimează cu şomajul, cu moda punh 
cu stadioanele în fiăcări. Totul e făcut să în- 
spâiminte și cel mai ușor de inspāimintat 
este, natural, perdantul. Cel care simte ca 
sub picioarele lui nu e terra ferma. 


% 


Propunind un cinema „joie de vivre" (ma: 
mult antren, mai mult ris, mai multe comedii) 
Cannes'85 propune, în fapt, un program an- 
ti-angoasă. O terapeutică. 

Propunind filme „de mare spectacol” (mari 
montări, mari distribuții, mari regizori, mar: 
actori) festivalul propune o tactică. Televiziu- 
nea nu poate fi infruntată pe terenul ei. Fil- 
mul trebuie să-și pună în mişcare mijloacele 
proprii. Din toate punctele de vedere, televi- 
ziunii nu-i convine marele spectacol. Marele 
spectacol nu încape pe micul ecran. Cind in- 
cape e degradat. A nous le grand spectacle! 

Propunind filme de public — în primul rind 
genuri populare, cum ar fi westernul — (nu- 
mai dumnezeu şi distribuitorii ştiu cu cît dis- 
preț erau privite pe coastă filmele-cu-suc- 
ces-de-casă; de aici şi boicotul marilor ve- 
dete naţionale, Delon, Belmondo; de aici şi 
inmulțirea artificială a filmelor de autor cu 
buget minim și eșec garantat) festivalul pro- 


Shepard în Roza purpurie din Cairo 


de Woodv Allen 


Cannes '85 


pune o reconciliere cu spectatorul. Datorita 
mai multor factori locali și mai ales datorita 
unei rețele mai inteligente (săli mari transfor- 
mate în săli mici, cu program la alegere)in 
Franţa situaţia nu e încă dezastruoasă. Sone- 
riile de alarmă sună însă necontenit şi de 
preturindeni. 

Aceasta ar fi ce se propune. 

Să vedem ce se realizează, cel puţin într-un 
departament. 

Să vorbim despre atmosfera tonică. Despre 


ofensiva comediei. Şi gazdele și invitaţii lor 


fac tot ce se poate pentru a mima „ce-a fost 
și nu mai e“. Marilor, dar și companiilor mij- 
locii, le convine antrenul. Recepţii în lanț, 
cocteiluri cu duiumul. Public relations-ul şi 
șampania au fost, dintotdeauna, aliați ideali. 
Fraternitatea. complicitatea de pe vremea 


cind Jean Cocteau oficia pe croazetă nu. 


mai pot fi atinse. In ultimele decenii, festiva- 


lul a luat proporţii gigante. Un cuartet, pe o 


arenă, nu dă un sentiment de intimitate, ci 
mai degrabă de însingurare. Veselia Can- 
nes-ului rămine o veselie strict publicitară. La 
inceput — nu tu piaţă de filme, nu tu concu- 
rență — festivalul se prefăcea că lucrează. 
Azi — bursa-i duduie '24 de ore pe zi, legea 
cererii și a ofertei, omniprezentă — azi festi- 
valul se preface că se distrează. 

Spiritul comediei este şi el destul de greu 
de captat. Producţia mondială n-a avut în ve- 
dere noile imperative, așa că şi marea com- 
petiție, şi competiţiile paralele gem de ele 
mente indezirabile: închisori, servicii secrete, 
grupuri de comando, măceluri, catastrofe. 
asasinate, represiuni, nevroze, sinucideri, in- 
cest, exterminări, provocări, mame abuzive, 
iubiţi absenteiști, copii furaţi, tineri detracaţi, 
mirese-văduve, depresiunea, delirul grandorii, 
singurătatea, isteria, iubiri interzise, „maladia 


morţii” etc. etc. 


Fără să poată rasturna o realitate obiectivă, 
hazardul, ca și un anume spirit de selecţie, 
au venit în întîmpinarea companiei an- 
ti-stress. Hazardul, aici, fericit, se numeşte o 
capodoperă: Roza purpurie din Cairo. Nu e 
pentru prima oară cind Woody Allen intro- 
duce imaginarut în filmele sale. De data asta 
el nu se mulțumește „să-l introducă". El îl 
pune faţă în față cu ideea de real. Persona- 
jele din film se dezlipesc de pe pinză, capătă 
volum, intră în sală, se imprietenesc cu spec- 
tatorii. La început inovaţia tehnică taie suflul 
Surpriza odată trecută. începe desfătarea. 
Poezia mitului încearcă să înfrunte realitatea 
vieţii. Fata-de-la-bar între două presiuni. De- 


La 20 de ani, Juliette Binoche, vedeta nr. 1 a festi- 
valului. Cinci filme în '85 şi candidată la premiul 


de interpretare 


oparte bărbatul real: real şi șomer (America 
anilor '30): bea, o inșeală, nu vrea să lucreze. 
ii ia banii. De cealaltă parte, bărbatul ideal 
format din două entităţi suprapuse: „persona- 
jul din film — numai vorbe frumoase, numai 
gesturi romantice; el nu știe să înşele, dar 
nici nu poate să iubească; e doar fum de 
santal; a doua entitate, interpretul, „respectiv 
un histrion, respectiv o altă iluzie, îi promite 
totul, nu-i dă nimic. Această Roză purpurie 
pune, desigur, în discuție condiţia filmului. 
dar ea vizează şi mai departe. Femeia, Mia 
Farrow, e ridicolă pentru că într-o lume in 
care toți au doar scopuri, ea iși permite sa 
aibă un ideal. 


aie 

CA > 
Moartea, ideea de moarte, dar și moartea 
ca ritual, „moartea ca motor social” este ce- 
rul sub care evoluează Cele două vieți ale iu: 
Mattias Pascal, reeditarea cărţii scrise de P+- 
randello la începutul secolului. Nu e la prima 
ecranizare. În 1925, Marcel 'Herbier a fâcut o 
primă tentativă. Mattias Pascal era Mosjou- 
kin. În 1937 Pierre Chenai cade în recidiva în 


„ complicitatea lui Pierre Blanchard. Ambele 


filme sînt concepute în cheie patetică. Moni- 
-celli, „papa comediei italiene“, aduce totul în 
zona farsei, căci farsa — zice el — este şi tre- 
cutul şi prezentul şi viitorul creaţiei artistice 
şi „cine nu înţelege asta degeaba-și spune 
artist“. Mastroianni, soț exasperat şi jucator 
norocos, se întoarce acasă după o escapada 
fericită la cazinoul din Monte Carlo. Drumui 
trece pe lingă cimitir, soția îndoliată i-acolo. 
Cine a murit? Din păcate,nu soacra. Soacra 
atît de descurcăreaţă e și ea acolo, imbrâcata 
in negru. Pe cine pling ele? Pe el! Protago- 
nistul asistă, de data asta cu amuzament, la 
propria înmormintare. Situaţia de decedat 
nu-i displace. Servieta e plină de bancnote 
Pentru ce să se întoarcă în infernul conjugal 
cînd lumea-i plină de ispite şi cea mai ade- 
menitoare tentație este „să nu mai fie el“? E 
timidul, el neîntreprinzătorul, el care nu şte 
să zică nu nici fratelui rapace, nici soacrei 
hapsine, nici soţiei schimbată brusc după că- 
sătorie. Cum ar vrea să fie? Ar vrea să fie al- 
“tul. Dar cine anume? Nici el nu ştie. Ne 
aflăm, deci, faţă în faţă cu „un erou pentru 
Freud şi pentru Sartre“ sau, dacă vreţi, un 
anti-erou mereu în căutarea identităţii, un tip 
siab care va face din slăbiciunea sa un ṣan- 
taj. Pe cine șantajează? Bineînțeles pe ce 
ce-l iubesc și în primul rînd pe femeia care îl 
urmează în tribulaţiile lui de nabab fără acte. 
Cind valurile vieţii îl aduc în fața celorlalţi. 
cind servieta cu bani dispare — cum o să re- 
clami un răufăcător chiar dacă ai toate 
probele, cînd tu nu exişti? — cînd se decide 
sa se reîntoarcă acasă, dar acasă stâpinul e 
acum prietenul din copilărie devenit soțul so- 
tiei, tatăl copilului și ginerele “prea supus... 
cind vrea să moară din nou, să redevină el, 
pasiența se închide, se închide destul de me- 
lodramatic: el la propriul mormint, contem- 
plîndu-și piatra funerară. R 

Precum se vede, umorul comediilor e ne- 
gru, e galben, e verde. E — de cele mai multe 


ori — funerar. 


. Dar pentru a tonifica atmosfera, gazdele 
n-au contat numai pe comedii. Aproape nu 
există film în care seriosul să nu alterneze 


-cu elemente de k6mikos. Într-o serie de filme 


grave, filonul dramatic e valorificat de un 
personaj eminamente parodic și probabil că 
nu e o simplă întîmplare că reuşita peliculei, 
atit cit e, se datorește tocmai acestui perso- 


- naj mai viu ca toate celelalte! În Steaming de- 


Joseph Losey personajul hazliu este o mică 
proletară care vine la baia turcească de fie- 
care dată cu alte vinătăi; femeia scoate 
flacări pe ochi, pe nări, dar mai ales pe gură 


` (este cea mai guralivă prezenţă din festival — 


Orania 


å 


umorului 


o melița! — care își toacă neostoit iubiții cu 
mină grea, dar asta n-o împiedică să se în- 
toarcă la ei, de fiecare dată și mai inamorata 
şi să revină la baie mereu mai deznădăjduita; 
şi iar începe melița! iar potopul cu lăcuste și 
gușteri, iar jerbele unui vocabular care des- 
fide concurenţa -tuturor porturilor şi surugii- 
lor. Nostimada e că îi merge și că, în felul 
asta, o actriță quasi-necunoscută, Patti Love. 
izbutește să-și anihileze toate partenerele de 
joc, inclusiv pe imperiala Vanessa Redgrave 
în rolul unei burgheze frustrate, abandonate. 
resemnate; inclusiv pe sclipitoarea Sarah Mi- 
les în rolul unei avocate de succes, dar la 
baia turcească astfel de succese n-au ecou, 
aici contează doar singurătatea unei celiba- ; 


negru şi 


campania din Libia. Sintem în Oaza Sorman, 
la începutul anilor 1940. Un sublocotenent 
vine într-un spital instalat în plin deșert sa-si 
si în primire postul de psihiatru. El vine, tar 
comândantul spitalului, un Bernard Blier ìna- 
morat pina peste cap de o soţie juna, fuge la 
consoartă. Unitatea rămine pe mina căpita- 
nului. Toţi sînt îngroziți. Au și de ce. Capita- 
nul e un tip straniu: un dur care are febleţea 
muștelor (le adoră) și a ochelarilor străini (ii 
subtilizează), un bărbat îndrăgostit de doua 
temei, două pentru toată viața: mama proprie 
și Alida Valli; un amestec de infantilism, 
grandomanie. fanfaronadă, melancolie, manii, 
bizarerii. Un grandoman s-ar putea spune. La 
început, doar atit. Cind vintul îi suflă în pinze, 


Ideea de amuzament, 
în trecut camuflată, deghizată, 
acceptată, finalmente, cu oarecare jenă, 
în '85 a izbucnit fățiș, planificat. 
Cu ce rimează acest încăpăţinat: 
„amusez-vous bien!“? 


tare; inclusiv planturoasa Diana Dors în rolul 
unei robuste și placide directoare de baie po- 
pulara, o baie în curs de demolare (consiliul 
de administrație nu ma: vrea să vadă acest 
vetust imobil, vrea să construiască pe locul 
lui un parking ultra-modern, asta și aprinde 
scinteia acţiunii: femeile din cele mai diferite 
straturi sociale se simt brusc solidare și... 
Precum se știe, Steaming este ultimul film al 
lui Losey. Gheara leului nu mai zgirie. mina 
maestrului e moale. Urmele lăsate de ea sint 
indescifrabile. E greu de imaginat ce s-ar fi 
ales de feminismul fad, extraplat al filmului 
fără acest vezuvian clănțău feminin. Persona- 


jul comic! 


Principalii furnizori de comic rămîn, împo- 
triva tuturor dezastrelor, italienii și — în prin: 
cipiu — englezii. Aceștia din urmă trimit o 
comedie a cărei protagonistă e o scroafă fru- 
moasă, grasă — sîntem într-un tirguşor din 
Yorkshire, sîntem în anul 1947, populaţia a 
ieșit din război hămesită, inima s-a mutat în 
stomac, pentru un antricot se dă divorţ, apro- 
pierea unui banchet organizat în cinstea câ- - 
sătoriei prințesei Elisabeth ridică baricade. 
localnicii sint gata să-și verse sîngele ca să 
oţină o invitaţie la dineu! cu friptură, notabili- 
tăţile sint antrenate în cruciada cotletul 
pină la sacrificare, animalele devin sacre și 
cum nu există animale mai mari, să zicem un 
bou apis, se acceptă și o scroafă de York. 
Tentativa engleză nu prinde. Spectatorii 
Croazetei au burţile pline. Ei nu se simt soli- 
dari nici cu pedichiuristul care pune la cale 
raptul de porc, nici cu nevasta lui, o Maggie 
Smith obsedată culinar și cu atit mat puţin cu 
regizorul. Malcolm Mowbray care face figură 
de jucător în Divizia C. Ca de atitea ori, greul 
umorului trece tot pe umerii italienilor, res- 
pectiv a lui Risi și Monicelli care bineînţeles 
“aduc — iar? întreabă- confrații — comedii à 
Titalienne. 

lar! x 
„Le fou de guerre de Dino Risi pornește de 
la o carte de oarecare faimă, Deșertul Libiei, 
_de fapt jurnalul unui medic, Mario Tobino, în 

Fr k tai 


in amestec începe să se adauge trotil. Para- 
noia militară. Cine-a ucis șacalul care-i înne- 
bunea pe toţi în fiecare noapte? Ancheta se 
termină rău. Şacalului i se fac funeralii, se 
scoate goarna, se cintă imnul naţional. Se 
aduc primii raniţi, Căpitanul, care este și chi- 
rura. îsi ia locul de sef la masa de operaţii, 
transformată repede în abator. Cind englezii 
apar dincolo de dune, cine se repede urlind 
și cintind, cîntind şi urlînd „la atac!"? Binein- 
teles el, scemo di guerra, le fou de guerre, 
respectiv un Coluche deloc cabotin: panaşul 
extrovertitului, tremurul depresivului, timidi- 
tate, logoree, aroganță, capricii stropite cu 
lacrimi, cu crize sentimentale, cu șlagărele 
vremii, Violino tzigano, Reginella campag- 


` Aola, E pippo, pippo non lo sa... Comedia se 


termină în moarte. La căpătiiul fostului lor 
căpitan-chirurg, într-o atmosfera de pseudo 
Deșert al tătarilor, ofițerii, uită pentru citeva 
minute tot, şi, cuprinşi de misterul intraru in 
neființă, îi respectă dorința testamentară, și-i. 
cîntă Mamma. Mamma de Bixio și Cherubini. 


e 
Filmul brazihan Sărutul femeli-pălanjen de 
Hector Babenco e mult mai larg, mai solid 


" construit, mai bogat în nuanţe: doi detinuti 


într-o celula: unul artizan al trumosului, ete- 
minat la maximum are gindul numai la o iu- 
bire care trebuie să sosească (William Hurt 
— premiul de interpretare masculină), celălalt 
— durul! ziarist de stinga are gindul numai la 
luptă clandestină, plină de pericole, pe care 
nu din vina lui a părăsit-o. De-a lungul ci- 
torva săptămîni de coabitare și a peste două 
ore de proiecţie, romantismul despletit întii- 
nește o cauză, iar bravura — şi bravada! — 
își descoperă un secret cotlon plin-ochi de 
tandreţe. Între două personaje admirabile, un 
personaj și mai admirabil, un personaj ireal 


- de fapt;-trei personaje ireale interpretate de ] 


aceeași Sonya Braga, una din cele mai popu- 
lare actrițe din Brazilia. Ea este eroina din 
vis, diva filmului din film, ... „era o femeie 


care închidea un vis interior. Enigmatică. Nu . 


semăna cu nimeni. Trăia într-un apartament 


a 


-unui zgirie-nori şi se va împrăștia — filă cu 


Marele premiu: | 
Tăticu' 


e în voiaj 
afaceri 
goslavul 


risului albastru 4 


somptuos lîngă Turnul Eiffel. Camerista îi 
aducea în fiecare zi alte cutii cu alte brățari 
cu diamante de la alți adoratori. Ea le privea 
inst și le respingea. Aluneca în baia cu 
spumă...” Artizanul frumosului vrea să spargă 
tacerea tovarăşului de închisoare. Îi poves- 
tește filme, o adevărată Sheherazadă de cii- 
ṣee cinematografice, reminiscența unei copi- 
larii cu o mamă, o ‚Emma Bovary cinefilă. 
adoratoarea Lanei Turner și a Marlenei, o 
mămă care l-a hrănit cu musicaluri hollywoo- 
diene, cu melodrame mexicane, cu filme de 
iubire franţuzeşti. Colecţia completă a seriei 
B din anii '40. La început, agitatorul politic iși 
bate joc de fantasmele parfumate, apoi intra 
şi el in joc. Cinemateca personală ia o tur- 
nură politică; acţiunea se mută în Franţa ocu- 
pată de naziști. Diva devine Leni, o cîntăreaţă 
într-un club particular, cu public select și 
veioză pe fiecare măsuţă. Bruna pariziană se 
îndrăgostește de blondul Werner... Drama f& 
meii între două focuri. Rezistenţii au ca semn 
distinctiv bereta aplecată pe-o ureche. În Pa- 
risul ocupat, comerţul la negru îl fac siluete à 
la doctorul Caligari plus perciunii (parcă ar 
fi rabini), plus fesul (parcă ar fi turci). Cinta- 
reața trebuie să aleagă, dar cum între cele 
două iubiri nu se poate alege, va muri în bra- 
tele blondului Werner, strigind „Trăiasca' 
Franţa!“, așa cum la sfirșit, la infirmeria închi- 
sorii, însuși eroul va muri, în alte braţe, la fel 
de onirice, braţele Femeii-pâianjen, omonima 
Divei, corespondența ei americano-tropicală. 
Ca şi romanul inspirator, ca mai toate roma- 
nele lui Manuel Puig, (Trădarea Ritei Hay- 
worth, Cel mai frumos tango din lume, Bles- 
tem celui ce va citi aceste pagini) filmul 
poate fi citit cu egală satisfacție pe două ni- 
vele: 1. ca un produs sentimental roz. 2. ca o 
parodie a produselor sentimentale roz. Avem 
de-a face cu o nouă poziţie față de „subcul- 
tură” (melo-uri, povești-foileton, comics-uri, 
texte de tangouri, bolerouri, incunabulele ro- 
manţiozităţii etc.). Nici urmă de dispreţ față 
de aceste izvoare ale subconștientului colec- 
tiv. Numai duioşie! : 


Unul dintre cele mai dramatice filme | 
ale anului: doi adolescenţi sub spectrul | 
5 lui din Vietnam i 
Ş xe de Alan Parker) JP; 
În insignificance (O noapte de reflecţie) de 
Nicolas Roeg umorul vine dintr-un strat mitic 
așezat sub elementele unei povești în patru 
personaje: o actriță fuge de la filmări în ca- 
mera unui profesor admirat de ea demult și 
în secret. Femeia aspiră la „o comunicare su- 
perioară”. Imposibil! Soţul și managerul ei — 
a namilă de campion sportiv — răscolește lu- 
mea ca s-o găsească. Reușește. Cind scan- 
dalul pare stins, apare senatorul... Un vodevil 


Premiul de interpretare: cîntăreața 
Cher într-un rol fără cîntece (Masca 
de Peter Bogdanovich) 


GTR 


|. care capătă brianțā în clipa în care începe să 


funcţioneze codul: mitologia anilor '50! Prin 
urmare: actrița nu e actriță, ci însăși Marilyn 
Monroe, cu rochia ei albă, plisată, înfoiată, 
deasupra uneui grilaj cu aer condiționat., dar 
şi cu angoasele ei de zeiţă neinţeleasă sortită 
aneantizării, profesorul nu-i un profesor, ci 
insuși Einstein, pe care senatorul (care nu-i 
nici el doar un om politic ci însuși Mc 
Carthy) îl urmărește ca să... Mai e nevoie să 
se precizeze cine-i jucătorul de baseball? 
Filmul incepe cu anunţul: „Faptele acestui 
film sînt ficţiune pură”. De-a lungul acţiunii, 
fără nici un fel de legătură cu ea apar o serie 
de secvențe ciudate: bărbaţii cu ochi oblici, 
femei în kimono cultivind o grădină. Flori de 
cireș. Sintem, evident, în Japonia. În epilog, 
actrița şi profesorul sînt despărțiți cu forța. 
Lucrarea profesorului („eşti tatăl și mama 
bombei atomice!) va fi aruncată din virful 


Costineşti'85 sau despre tinerețea maturilor 
şi maturitatea tinerilor 


(Urmare din pag. 24) 

epoci şi de a-i explica geneza, de a fi un arc 
peste timp. Caracterul lor militant, efortul lor 
de a îmbina teoria cu viața, poezia cu istoria, 
de a face din cinematograf o lecţie vie de în- 
vățămint politic au fost apreciate atit de pu- 
blic cît şi de juriu care a acordat filmelor Ani 
eroici (scenariu: Nicolae Dragoș și B.T. Ri- 
peanu) și Tineretul României socialiste (sce- 
nariu : Sorin Stanciu) premiui pentru docu- 
mentar de lungmetraj. 

Grupul scurmetrajelor s-a caracterizat în 
primul rind prin diversitatea preocupărilor te- 
matice ale studioului Alexandru Sahia: mono- 
grația istorică (Gorunul lui Horea de Fompi- 
Hu Gilmeanu), filmul etnofolcioric (Țesături și 
incă ceva in plus de Paula Popescu-—-Do- 
reanu), filmul 'de -artă (Noul teatru vechi de 
Mirel llieșiu), filmul despre sport (Schit de 
Doru Matei), reportajul Invenții, inventatori. 
inventică de ion Moscu), filmul de știință po 
pularizată (Focul albastru de George Știuca) 
și. în sfirşit, acea îmbinare de gingâșie, emo 
ție și naturalețe realizată cu mijloacele cine 
v&riteului care este mai greu de definit 
printr-o lormulă (Abecedarul de Paula şi 
Doru Segal) 

Premiul pentru scurt metraj a revenit Paulei 
Popescu -—Doreanu și filmului ei despre ţesă 
turi şi despre neobosita cercetătoare Elena 
Secoşan, care la 80 de ani mai bate drumu 
rile pentru a descoperi mostre de artă popu- 
lară autentică. 


Animaţia între ironie şi meditaţie 


L-am întrebat pe Dinu Adrian Şerbescu de 
ce preferă filmul-pilulă. Mi-a răspuns simplu 
„pentru că e modalitatea de exprimare care 
imi convine cel mai bine şi care ajunge cel 
mai direct şi mai sigur la spectatorul de pre- 
tutindeni. Și, în plus, pentru că pilulele pot îi 
proiectate grupate sau de sine stătătoare, 
ceea ce le rezervă un loc sigur în programele 
televiziunilor din toată lumea”. Şi în palmare- 
sul concursului de la Costinești, aș adăuga 
eu, unde Festivitatea de premiere de Dinu 
Adrian Şerbescu a împărțit laurii victoriei cu 
Piede vară de Călin Giurgiu, şi el adept al pi- 
lulei animate. Dar dacă in Festivitate de pre- 
miere autonomia episoadelor este deplină 
ele grupîndu-se doar prin viziunea ironica 
asupra raporturilor dintre premianţi sau din- 
tre premiaţi și podiumul de premiere, rin 
Pierde vară succesiunea pilulelor urmărește 
un crescendo, care se incheie cu o concluzie 
uşor idilizată asupra efectelor benefice ale 
căsătoriei, 

In cazul celor opt regizori (Dana Duma, 
Ludmila Patlanjoglu, Adela Matei Crăciunciu 
Marce! Mihai, Grigore Pop Traian. Andrei Ro- 
man, Clemansa Sion, Doina Botez), debutanţi 
în filmele Mozaic | şi Il, pilulele se dovedesc 
a fi o verificare necesară a capacităţii de a 
sintetiza şi apoi de a surprinde printr-o 
poantă neașteptată. 

Dar filmul de animaţie foarte scurt nu l-a 
detronat cu totul pe cel scurt, după cum au 
demonstrat la Costineşti lon Popescu Gopo 
lon Truică și Constantin Păun. Readucind pe 
ecran robotul din Galax și combinind diverse 
tehnici de animaţie (desen animat, păpuşi 
animate, obiecte animate, desen sub aparat), 
lon Popescu Gopo reia legenda Ucenicul 
vrăjitor ilustrată sonor de muzica lui Paul Du- 
cas. În timp ce Truică își continua seria fil- 


De-a copilăria 


Aflăm (sau mai precis ni se reamin- 
tește) că „de-a copilăria” poate să in- 
semne uneori „de-a suferința“, de-a-chi- 
nul“. Ba chiar „de-a moartea.” 

Dintr-un film — pledoarie antirăzboi- 
nică, o cronică de istorie absolut fasci- 
nantă. Filmul lui Nikolai Gubenko, Aripi 
frinte. Și trebuie să recunoaştem, rareori 
am văzut atita durere, revoltătoare du- 
rere, adunată într-un film. Durere codifi- 
cată printr-un limbaj cinematografic 
adecvat și subtil. 

Totul începe cu flash-back-ul. Scriitorul! 
rememorează copilăria. Grea, firește. In- 
semnată de privaţiunile, umilinţele și în- 
durerările războiului. Tatăl câzut pe front. 
Mama s-a sinucis. O soră moartă. Fraţii 
risipiţi pe la familii care i-au adoptat. Mi- 
cuțul Bartenev ajunge într-un internat 
pentru copiii celor căzuți pe front. Sever, 
desigur. Și puţin crud. Băiatul aleargă 
prin iarbă. Dincolo de gard, un prizonier 
fascist. Soldații joacă biza cu el. Imagi- 


melor de inspiraţie istorica cu Pirjolul, evo- 
care a tragediei de la 1907, în stilul sau ca- 
racteristic, ce imbina esenţializarea desenu- 
lui. cu parcimonia mişcărilor transformate 
intr-o, simpla vibraţie și cu limitarea cromati- 
cii la citeva nuanţe ale aceleiași culori. de 
preferința stinse. Pornind de la o meditaţie 
pe tema artei, a artistului și a raporturilor lui 
cu lumea, Constantin Păun a prezentat in 
concurs un film — Timpul — a cărui decodi- 
ficare a necesitat explicaţii suplimentare din 
partea regizorului 


competiție cu ei i 


Pentru premiul rezervat fiimelor studențești. 


au concurat șapte pelicule într-o competiție 
inegală din pornire. In primul rind pentru că 
selecţia IATC-ului a pus alături: filme de ima- 
gine şi filme de regie, şi filme de integrare cu 
filme cu. temă data. Astfel era greu de com- 
parat un film de montaj despre aportul tinerei 
generaţii la construirea socialistă a ţării (Ti- 
neretul factor activ de Adrian Apostolescu) 
cu un studiu de imagine pe tema bătrineţii în 
care aparatul se substituie privirii unicului 
personaj mingiind obiectele cu nostalgia vie- 
ţii trecute, într-un tumult dureros de aduceri 
aminte (imposibila intoarcere de Emil Bu- 
surcâ). Sau o peliculă didactică despre buna 
și proasta creştere (Cum să ne comportăm 
de Lucian Creţu) cu un ait studiu de imagine 
tot pe tema bătrineții în care travelingurile 
lungi și repetițiile amintesc de poezia fostului 
nou val francez (Replay de Horia Lapteş) 

Dar, așa cum experiența a mai dovedit-o, 
in unii operatori se ascunde și un suflet de 
regizor. E cazul lui Florin Tolaş, al cărui film 
insula este o mică bijuterie de sensibilitate şi 
sobrietate. Elogiui suprem i l-au adus specta- 
torii care ai considerat ziua a cincea a Con- 
cursului drept ziua filmului insula, deşi ceie- 
lalte nume din program erau Pompiliu Gi- 


nea micuţilor despre fascism e aceasta 
Asociată cu moartea celor dragi, cu toate 
rănile vii din suflet. Valia Gandin, un co- 
pil cu o privire de-o melancolie obse- 
dantă, vrea să răzbune moartea tatălui 
său. Cum? Sã- arunce în aer pe neamţul 
cel gras. Funke. Un copil minuind grena- 
dele lingă un gard. Un copil desfigurat de 
spaimă, de dorința răzbunării, de gindul 
morții -apoi chiar de moarte. Un copil 
care moare 

Oră de compunere: despre eroismul 
părinţilor morţi in razboi. Adică un fel de 
crudă răscolire a durerii 

Copiii au aripa frintă. 

Filmul acesta este un puzzle al durerii, 
e un puzzle aparent paradoxal: bucăţica- 
„somon cu cii:perci acasă la fratele Den- 
nis la ora patru dimineața“ se potrivește 
cu „bucăţica” stilet de la nenea Kolea de 
Ziua Victoriei. Apoi „Nu mai rāscoli ce- 


Copilul minune 

e Ricky Schroder, 
iar mama ideală 
este 

Connie Booth 

(în Ceddie) 


meanu, lon Popescu Gopo și Andrei Blaier 

Premiul pentru fiim studențesc a-revenit 
unei pelicule inspirate de proza lui Eugen 
Barbu: Domnișoara Aurica de Dorina Chi- 
tescu (imaginea Florin Kostrakievici şi Şer- 
ban Slave). Povestea fetei bătrine complexate 
şi frusrate, care confecţionează rochii de mi- 
reasă pregătind mereu doar fericirea altora, 
prilejuieşte actriței Margareta Pogonat un re- 
cital actoricesc pe care regizorii consacrați 
nu i l-au mai oferit actriței de multă vreme 


Surpriza cineamatoril 


i 


Într-un concurs al protesioniştiior, — asta-i 
situația — amatorii au un statut marginal (o 
proiecție aparte, la o oră cind lumea doarme 
sau face plajă, într-o sală mai mică în care se 
adună juriul și cîțiva specialiști). Şi totuşi 
unele dintre realizările cineamatorilor prezen- 
tate în acest an la Costineşti ar fi rezistat cu 
cinste în programul de seară din amfiteatrul 
cel mare. Pentru că măcar jumatate din cele 
11 filme ale selecţiei se puteau compara cu 
scurtmetrajul profesionist. 

S-ar părea că între ediţia '84 și ediţia '85 
s-a produs acel salt calitativ multașteptat și 
că veşnicile reproșuri aduse cineamatorilor 
(comentarii anoste, ilustrații muzicale stin- 
gace, lipsă de vioiciune și de inventivitate) 
nu-şi mai au, în anume cazuri, rostul. 

Desigur că un film despre lupta cu ghețu- 
rile la Galaţi, în iarna trecuta, (Asediul de 
Maximilian Popescu, cineclubul NAVROM 
Galaţi) ar fi putut fi un document de un cu- 
tremurător dramatism despre eforturile de a 
elibera Dunărea din îmbrâțișarea ghețurilor, 
dacă nu s-ar fi 'rezumat la un balet de heli- 
coptere pe o muzică zglobie și la înaintarea 
dificilă a unui spărgător de ghiață. Mult mai 
elocvent ar fi fost un document brut care să 
surprindă clipa unică şi irepetabilă, ca în ca- 
żuł acelei ultime şi memorabile vizite la Tere- 
mia Mare a poetului Nichita, Stanescu, aflat în 
pragul trecerii spre netiință (Portretul unei vi- 
zite de Ludovic Dama, Casa de cultură din 
Sinnicolau Mare). Tot lui Ludovic Dama îi da- 


nușa, e-n zadar“ și copiii care spun des- 
pre bomba atomică „Am auzit că e gro- 
zavă." 

„Aripi frînte“ e un superb film de mon- 
taj Suportul unificator e durerea. Pledoa- 
ria pentru pace mizează aici pe un con- 
trast sfișietor: copiii și armele. 


Un tord pe butoaiele 
domnului Hobbs 


Fina! previzibil: bătrînul lord de Dorin- 
court, el, aristocratul, scîrbit de lume, 
înăcrit, bolnav de gută, superior şi ul- 
tra-englez va fi cu totul cucerit de nemai- 
pomenitul nepoţei Ceddie. Micul lord 
Fauntleroy este fructul unei mezalianțe, 
deplorabile, sugerează la-nceput aristo- 
cratul cu domenii și castel. Dar fiindcă 


torăm și cel mai frumos și mai împlinit tilm 
ale acestei secții! Călăreţi, cai, căruțe. Fil- 
mate tot la Teremia Mare cu prilejul unei pa- 
rade de atelaje și al unei curse cu obstacole, 
imaginile se inlânţuie fără comentariu în rit- 
mul unui tango desuet, emanind parfumul 
patriarhai a! unei provincii în care se mai 
păstreaza cultul calului şi “al îndeletnicirilor 
legate de e! (potcovitul, ţesălatul, călăritul, 
construirea caruțelor). 

Premiui pentru cineamatori s-a împărţit în- 
tre Ludovic Dama și Gheorghe Huiban din 
Timişoara (cineclubul Constructorul) prezent 
în competiție tot cu două filme — Unirea cea 
mare şi Restituiri — care demonstrează. fie- 
care în felu! sau, pasiunea autorului pentru 
trecut, dar şi lipsa lui de rigoare în selectarea 
Și organizarea unui material prea bogat și pe 
alocuri monoton. 

Nu pot incheia acest capitol fără a sublinia 
umorul filmelor de animaţie semnate de Ga- 
vril Kovacs (cineclubu! Siderurgistul, Hune- 
doara) — Cum zboară un fluture și Un ciine, 
o pușcă, un vinător — sau cele două poeme 
închinate efortului și tenacităţii umane in mo- 
delarea pietrei (Joc alb de Ferencz Levente, 
Casa Armatei, Timișoara) și în prelucrarea 
lemnului (Dogarul de lon Moise, Uzina 1 Mai, 
Ploiești). 

14 iulie 1985. Soarele e la datorie. Încă din 
a treia zi a Concursului a început să-și arate 
timid' cîte o geană printre nori, deşi seara mai 
plingea puţin stropind băncile amfiteatrului 
Dar pornirile lui cinefile au fost mai puternice 
și din simpatie pentru filmul românesc a în- 
ceput sa dogorească. 

Aplauzele destinate laureaților s-au stins. * 
Amfiteatrul pustiu așteaptă alte vedete. Peste 
două zile va începe Gala tinărului actor. Pe 
panouri afişele Concursului de film au și în- 
ceput să fie înlocuite. După amiază, pe tere- 
nul de sport, echipa juriului nu se va mai în- 
filni la 5 trecute fix intr-un meci de fotbal îm- 
potriva cui are curaj s-o înfrunte: concurenţi 
spectatori, cei de la Vox Maris. In schimb 
glumele suporterilor de pe tușă — ..De Dumi- 
tru Fernoagă nu trece nimic, nici mingea, nici 
scenariul“ — au și intrat în cartea de umor 3 
stațiunii 


La „Secve 


„nu mai e nimeni, Cu toții ne facem baga- 
jele. Numai pe plajă mai rasuna parcă ecou- 
rile unor glasuri tinere care și-au spus în fie- 
care dimineaţă deschis părerile în cadrul ace- 
lei. „lecţii deschise între realizatori și public” 
Toader Hetea (Timişoara) — „Sint foarte feri- 
cit că am avut norocul să fiu în această pe- 
rioadă ia Costinești pe care îl consider un 
Cannes al filmului românesc”. 
loan Cioadeș (Făgăraș) — „După părerea 
mea Declaraţie de dragoste e o poezie de Mi- 
nulescu, Pas in doi — o poezie de Bacovia 
iar Adela — una de Eminescu“. 

Dumitru Neghină (Bacău) — „Cred că adeva- 
ratu! început al Concursului l-a constituit #1- 
mul Increderea, iar punctul culminant De- 
Claraţie de dragoste“. 

Smaranda Morgovan (Cluj) „Declaraţie de 
dragoste e un film ușurel, drâguţ care i 
sibilizează fie pe cei foarte tineri, fie pe ca 
mai virstnici. Cei cărora nu le-a plăcut Adela 
sau nu au înțeles Pas in doi trebuie sa-şi 
pună întrebări asupra lor înșile și nu asupra 
acestor filme.“ 

Elena Atran (Oradea) — „După această baie 
de film românesc parcă am vrea altceva 
Ne-am plictisit de scheme, de personaje şi 
intimplări prefabricate. Vrem de la filmul ro- 
mânesc mai mult şi mai bine”. 

Mai mult şi mai bine... Mai 
bine... mai... 


mult... mai 


sorții i-au fost prielnici, iată-l pe micuțul 
Ceddie transplantat din străduţa ameri- 
cană, de pe butoaiele simpaticului băcan 
Hobbs, la unul din capetele mesei din sa- 
lonu! Dorincourt. Numai că e singur 
Mama, ea, americanca, frumoasa din iu- 
mea nouă, inimoasa Mrs. Errol nu e ac- 
ceptată acolo. 

Singur pină la urmă „binele” învinge. 
lar binele înseamnă aici înţelepciuhe, bu- 
nâtate, milă, generozitate, lipsă de intatu- 
are. Ba chiar o mică pledoarie pentru de- 
mocraţie. Pentru respectul semenilor. Fil- 
mul excelează prin maniera idilică de-a 
prezenta acest drum către îmbunare. Pu- 
terea duhului blindeţii. Celui mic îi reu- 
șește minunea și iată că farmecul, drepta- 
tea și bunătatea sint leacuri bune pînă și 
pentru aristrocraţi înăcriţi! 

Filmul lui Jack Gold pune cu maliție cî- 
teva probleme de evident iz social și glo- 
sează cu umor în jurul tabieturilor engle- 
zești. © distribuţie de zile mari îi asigură 
naturalețea desâvirşită: copilul teribil e 
Ricky Schroder, în inflexibilul Earl of Do- 
rincourt, Alec Guinnes (exact, „cel mai 
bun actor de compoziţie în cinematogra- 
ful contemporan“ cum ne avertizează dic- 
ționarele) în diplomatul și bunul Havis- 
ham, Eric Porter, și simpatica Connie Bo- 
oath în Mrs. Erro! (da; bunătatea, înţele- 
gerea, bunul simț înving chiar atunci cind 
ay e cazul să calculăm istovitoare genea- 
ogii). 

Ceddie pe micul ecran a fost fărâ în- 
doială o imagine a copilăriei care poate fi 
un succes de public. 

Cleopatra LORINŢIU 


A 


| nalt, cu trăsături colțuroase, bărbătești, cu 
privirea pătrunzătoare, din care răzbat luciri 
ironice, înzestrat cu o distincţie și eleganță 
inascută, pe care nici pantalonii, nici camașa 
de cow-boy — ţinuta sa preterată ~- nu le 
pot estompa, întreaga-i ființă degajă un far- 
mec, o fascinaţie aparte, mulţi asemuindu-l 
cu Gary Cooper, „gentelman'“-ul necontestat 
al epocii de aur a Hollywood-ului. Recent, 
cunoscuta revistă „Vogue” l-a descris ca 
„personalitatea cea mai interesantă a lumii 
cinematografice actuale“. Dar Sam Shepard. 
este mai mult decit atit, actorul de film deo- 
sebit de talentat coexistind cu dramaturgul 
stralucit(,, unul din cei mai dotați care și-au 
consacrat scrisul scenei americane", ca să 
citām cuvintele aceleiaşi reviste), cu autorul 
ġe scenarii cinematografice remarcabile şi 
regizorul de teatru avizat, dar și cu instru- 
mentistul „competent, pentru care jazzul și 
muzica rock nu mai prezintă secrete și, în 
fine, cu expertul în arta echitaţiei — toate 
: ea determinindu-l pe ziaristul britanic 
an Fay, unul dintre puţinii care a reușit 
sa-i smulgă un interviu, să-l caracterizeze ca 
arsiunea calilorniană a omului Renaşterii”. 


Un Gary Cooper 
al anilor '80 


Este adevărat, pînă acum cîțiva ani era mai 
mult cunoscut în cercurile intelectuaie, în lu- 
mea artiștilor de teatru și film, şi mai puţin în 
rindurile publicului larg. În 1978 şi-a făcut 
debutul pe ecran, interpretind rolul episodic 
a! unui crescător de vite, un „rancher“, in 
acea capodoperă a filmului poetic care a fost 
Days of Heaven (Zile de vis), precursorul ac- 
tualului curent al peliculelor despre viața ru- 
raiă — așa-numitele „farm movies“. După alte 
citeva experienţe cinematografice mai puțin 
semnificative, © întilneşte pe Jessica Lange 
pe platourile de turnare ale unei reconstituiri 
biogratice, Frances, tragică evocare a perso- 
nalității unei actrițe neconformiste (Frances 
Farmer), zdrobită de puritanismul ipocrit al 
„establishment“-ului holllywodian. Desigur, 
acesta a fost, în primul rînd, filmul Jessicăi 
Lange (propusă, de altfel, să candideze la 
premiul Oscar pentru creaţia realizată), dar 
alături de eà s-a relevat în mod deosebit Sam 
Shepard pentru căldura umană pe care a re- 
ușit să o insufle personajului interpretat, sin- 
gurul prieten adevărat al nefericitei Frances 
(parteneri în film, Jessica și Sam aveau să 
devină, în scurtă vreme, și parteneri de viaţă). 
A venit apoi (1982) filmul de mare desfășu- 
rare epică The Right Stuft (Din ce sint plă- 
mădiţi eroii), dedicat cuceritorilor americani 
ai Cosmosului, unde a dat viaţă figurii de 
mare frumusețe morală a pilotului de 
încercare Chuck Yeager, primul om care a 
reușit să treacă cu avionul de „bariera so- 
nică" și aceasta i-a adus consacrarea cine- 
matografică definitivă, odată cu „nominaliza- 
rea" pentru unul din Oscaruri. Artistul mo- 
dest, care întotdeauna a căutat să evite publi- 
citatea zgomotoasă, s-a pomenit, astfel, în 
centrul atenţiei generale, dobindind o nedo- 
rită popularitate. lar ultimul său film Country, 
(Viaţa la țară), în care apare din nou alături 


corespondență specială 


„Specialitatea lui: 
destrămarea visului american 


Actor, dramaturg şi scenarist, 
în . personalitatea acestui cineast îşi dau 
mîna 


demnitatea profesională şi civismul 


de Jessica Lange (de pe acum despre cei doi 
se -spune că reprezintă o reeditare a celebru- 
lui cuplu Spencer Tracy — Katharine Hep- 
burn), nu a făcut decit să-i mărească această 
popularitate. 


Dramaturgul nr 
al teatrulu tt Broadwa 


incă o dată, ecranul și-a demonstrat pre- 
ponderenţa faţă de scenă în ce privește aria 
de răspindire a faptului artistic, cinematogr 
ful s-a dovedit, din nou, acel mediu de comu- 
nicare cu capacitate de influențare incompa 


rabil mai puternică decit a teatruiui. Și totuși, 
în momentul debutului în film, Shepard, nås- 
cut in 1934, își ciștigase de cîțiva ani buni 
printre. cei inițiați, reputaţia unui dramaturg 
solid, în ciuda tinereţii sale (prima piesă a 
scris-o la 19 ani). Un dramaturg care, rupind 
cu  conformismul practicat pe Broadway, 
şi-a consacrat de la început operele date la 
iveală micilor teatre improvizate in spaţii de 
joc din cele. mai diverse și insolite — inclusiv 
pivnițe, poduri, cafenele, vitrinele unor maga- 
zine — fiind unul din pionierii genurilor care 
s-au numit „otf Broadway“ şi „olf otf Broad- 
way“ pântru a se delimita („off“, departe de) 
din punct-de vedere nu numai geografic, dar 
și tematic de balastui schemelor convențio- 
nale aflate în largul lor pe scena impozante- 
lor teatre din inima New York-ului. Temele 
dramaturgiei lui Shepard — trădarea „visului 
american", dispariția valorilor tradiționale și 
descompunerea miturilor, intruziunea tot mai 
copleșitoare a mașinismului în viaţa cotidiană 
şi transformarea acesteia într-o suită de auto- 
matisme, căutarea zadarnică a „rădăcinilor“, 
a paradisului pierdut, sfișietoarele conflicte 
familiale care se nasc de aci — se constituie 
într-o oglindă în care America se poate cu 
uşurinţă recunoaște pe ea însăși. Nu degeaba 
s-a spus că introduse într-o „capsulă a tim- 
pului“ piesele sale ar oferi generaţiilor unui 
viitor îndepărtat cea mai fidelă imagine a vie- 
ţii americane contemporane. incă din 1967 
una din aceste piese La Turista era răsplătită 
cu premiul Obie (decernat celor mai reuşite 
producţii „off Broadway”), pe care avea apoi 
să îl primească de încă 10 ori, iar în 1979 Bu- 
ried Child (Copilul ingropat) obținea premiul 
Pulitzer pentru dramaturgie, suprema distinc- 
ție ia care poate aspira un dramaturg ameri- 
can, ceea ce constituie un indiciu mai mult 
decit concludent al valorii operei sale. 
Chiar dacă debutul ca actor de film și 
l-a tăcut în 1978, cum am văzut, contactul 
său cu cea de-a șaptea artă datează încă 
din 1969, cind a colaborat la scenariul 


acelui extraordinar film al lui Antonioni 
care s-a numit Zabriskie Point. Un dece- 
niu și jumătate mai tirziu, din colaborarea 
cu Wim Wenders avea să se nască scena- 
riul altui film extraordinar Paris, Texas, 
incununat anul trecut cu marele premiu 
Palme d'or la festivalul de la Cannes. In- 
tre timp, a trăit cîțiva ani la Londra, unde 
a pus în scenă mai multe din piesele sale, 
inclusiv la Roya! Court Theatre, ocupin- 
du-se, printre picături, şi de organizarea... 
curselor de ogari, pentru ca în 1974, 
pradă nostalgiei, să se întoarcă în Ame- 
nca, stabilindu-se definitiv în nordul Cali- 


Cooper. 


“din fotografie cu ` 


y Parker}, 


“ 


forniei. Neastimpãru! perpetuu l-a făcut 
sa-și reaminteasca de pasiunea sa din ti- 
nerețe, caii sălbatici (nu întimplător prima 
sa piesă, aceea scrisă la 19 ani, se numea 
Cowboys), nedindu-se în lături să concu- 
reze la mai multe întreceri de rodeo — 
acel sport tipic american pe care și-l per- 
mit să-l practice numai cei mai experi- 
mentați cow-boys — concomitent cu 
continuarea activității de autor dramatic, 
desfășurată acum pe scena cunoscutului 
Magic Theatre din San Francisco; în pre- 
zent intenţionează să-și încerce puterile 
la scrierea unui roman... 


Moda filmelor 
„Viaţa la ta 


Pentru o asemenea personalitate pluri- 
valentă, adaosul apreciabil de populari- 
tate pe care i le-au adus apariţiile în fil- 
mele amintite mai degrabă îl stînjenește 
în urmărirea multiplelor sale preocupări. 
Dacă a acceptat să joace în Viaţa la țară 
a facut-o pentru a nu o refuza pe Jessica 
Lange, care este și coproducătoare a fil- 
mului, dar mai ales pentru că l-a atras te- 
matica socială a filmului. Într-adevăr, 
spre deosebire de o peliculă ca Locurile 
din inimă (Places in the Heart) — aparţi- 
nînd și ea genului „farm movies” — care 
evocă drama micilor fermieri americani în 
anii marii depresiuni de acum cinci dece- 
nii și mai bine, Viaţa la ţară este o operă 
cinematografică de imediată actualitate; 
nu mai avem de-a face cu evenimente pe- 
trecute cu o jumătate de secol în urmă (şi 
prezentate într-o manieră ușor edulco- 
rață), ci cu întîmplări care se desfășoară 
astăzi, sub ochii noştri, și anume cu pro- 
cesul destrămării micilor exploatări fami- 
liale, prinse în plasa unei politici a credi- 
telor tot mai implacabile. Autenticitatea 
împrejurărilor dezvăluite stilul sobru, lip- 


“ https://biblioteca-digitala.ro 


sit de orice retorism, expresivitatea ima- 
ginilor fac din Viaţa la țară un film docu- 
ment de certa valoare, o realizare 
pasionantă și curajoasă despre intimplàri 
reale prin care trec oameni reali, nu per- 
sonaje fictive. 

Angajarea politică pe care o presupune 
apariţia într-un asemenea fiim nu are, de- 
sigur, de ce să surprindă. Shepard, acto- 
rul „angajat“ nu constituie decit o reedi- 
tare a lui Shepard dramaturgul protund 
implicat în realităţile social-politice ale țā- 
rii sale, fiecare din cele 40 de piese scrise 
pină acum constituind tot atitea radiogra- 
fii exacte ale acestor realități. Artistul 
tățean dovedeşte,- astfel. o exempiară 
consecvență cu sine insuși 


Cu atit mai contrastantă apare ipostaza in 
care se complace, mai nou, un actor cu priza 
la public ca Sylvestre Stallone. Interpretul lui 
Rocky, boxerul brav și onest de odinioară, 
și-a împrumutat acum trăsăturile unui perso- 
naj cu totu! diferit, Rambo, un „killer“ singe- 


ros, un fe! de mașină de ucis pornit sa dea 
de urma unor soldaţi dispăruţi cu ani în urmă 
în adincurile jungiei sud-est-asiatice. intim- 
plările incredibile prin care trece Rambo se 
constituie într-o explozie de violență cum nu 
le-a mai fost pină acum dat sã vadă nici chiar 
atotrăbdătoarelor ecrane americane. Mai 
mult, Stallone nu ezită să se falească cu „cin- 
stea“ pe care i-a făcut-o revista „Soldier of 
Fortune“ de a-i fi publicat pe copertă foto- 
grafia într-o ţinută războinică, cu pușca mi- 
tralieră „in acțiune“. De precizat, pentru cei 
care nu știu, că revista în cauză, unică în fe- 
lul ei în lume, se adresează unui „public” 
aparte: mercenari și traficanţi de arme... Din 
fericire, unor asemenea gesturi, izvorite pro- 
babil din dorința unui plus de reclamă cu 
orice preț, li se contrapune atitudinea celor 
care nu admit vreo derogare de la demnitatea 
actului artistic. Aşa cum este cazul lui Sam 
Shepard, în preocupările căruia — mai este 
nevoie să adăugăm? — glorificarea violenţei, 
a instinctelor războinice nu şi-au găsit nicio- 
dată locul. De la refuzul, împărtășit la vremea 
respectivă de atiția alţi tineri americani, de a 
lua parte la războiul din Vietnam pină la titlul 
unei piese alegorice de succes, Operația Si- 
dewinder, cu trimiteri la realitatea imediată, 
„sidewinder“ fiind numele popular al unei 
reptile extrem de periculoase, dar (cu.iniţiala 
majusculă) și denumirea unei rachete aer-aer 
infinit mai primejdioasă, atitudinea sa față de 
militarism stă sub semnul aceleiași exempla- 
rități. 

„„Unui din dramaturgii cei mai prețioşi ai 
Americii. Actor de talent considerat, pe drept 
cuvînt, urmașul lui Gary Cooper. Un anticon- 
formist, un inconociast în viața reală, ca şi pe 
ecran. Şi în același timp, un exemplu de ci- 
vism, În viață, ca și în artă. Ceea ce, să recu- 
noaștem, nu este chiar puţin lucru 


Romulus CĂPLESCU 


cinefilia 
ca omenie 


Un termen nou 
şi valabil: 
Cine-teatralistici 


„cum a ajuns fidelul şi sufietistul nostru 
corespondent N. Cazacovschi din Bacâu la 
acest cuvint care nu poate să nu vă sune ca 
derivat din celebrul „supercalifragilistic 

„Ador filmul. Arta filmului mut şi a celui so 
nor (nelipsit adesea și de bruiajul scirțiitului 
de scaun și de „critica cu voce tare“). Fara 
film — la sfîrşit de săptămînă — n-aş putea 
trăi, şi cînd văd un film prost dar avind mu 
zică bună, nu plec din sală ci închid ochi: 
şi-mi deschid larg urechile şi sufletul. Dar 


Pai 


f 1985: 90 de ani 


Specialistul în chipuri 


Nu ați putea numi încă o altă artă în care 
expresiile acestea: „Salvează-ne!" 'sau „Daca 
izbutești, îţi dam tot ce vrei!" au atita adevar 
şi frecvenţa ca în cinema-ul nostru. Poate 
teatrul, dar nici acolo... În cinema, tehnica — 
spre binele sau nefericirea lui — duce lucru- 
rile și situaţiile la un asemenea paroxism de 
SOS, deloc metaforic. 

Un om e chemat într-o noapte la telefon de 
un producător. 

— Alo, Michel? Aici e Darbon. Fac un film 
cu Gabin. Nu mai vrea să filmeze, vrea să vii 
tu... 

— Dar sint frînt! 

— Trebuie să ne salvezi. Repede, te im- 
plor! Filmâm în grădina spitalului de linga 
Gara de Est... 

— Eşti nebun, ca s-o iau prin Paris, la 7 
seara, imi trebuie un elicopter. Și pe urma, 
trebuie să-i cer aprobarea lui Delon, am un 
contract cu el. 

— Michel, te implor, sînt pierdut... 

Delon, cînd e vorba de „bătrin“, de Gabin, 
aprobă şi Michel apare, cu trei asistenţi dupa 
el, în grădina aceea unde „l'ogre“, balaurul, 
cum e denumit „monstrul sacru“, stă și aș- 
teaptă pe un scaun pliant, în mijlocul echipei 
îngrozite. De cum îl vede pe acest Michel, 
Gabin dă semne de înviorare plăcută, primele 
in aceste zile de filmare sumbră. Și ce-i 
spune? 

— Domnule Deruelle, mai intii răspun- 
de-mi sincer: am eu o mutră de timpit? 


Arta machiorului — chipul 


Actrița nr. 1 pentru cei care iubesc teatrul 
cît cinema-ul nostru: Valeria Seciu (în Adela) 


Michel ramine perplex. N-a auzit bine? Ga- 
bin repetă 

— Sincer, am eu o mutră de timpit? 

Echipa dispare, cei doi râmin singuri, Mi- 
chel il asigură că nu, nu are ceea ce spune. 
Gabin iși continuă sarcasmul binefăcător 

— Fireşte câ n-am o mutră de timpit. Ei 
bine, in acest film am! 

Concis. Michel D. îl alină, îl încredințează 
că totul se va aranja imediat — nu, nu ime- 
diat, monstrul e de altă părere: dacă dumnea- 
lor, făcîndu-i o mutră de..., l-au împiedicat sā 
filmeze toată ziua, acum e cazul să aștepte 
ei, acești prost crescuţi; mai intii, deci, să se 
ia masa de seară şi, după aceea, Michel să 
purceadă la treabă. Prea bine — se bucură 
producătorii — s-au reţinut la restaurant 
două locuri. Cum două? Domnul Michel D. a 
venit cu trei oameni ai lui... deci cinci, cinci 
tacimuri, să se plătească pentru cinci meseni, 
sa vă toste dacă sinteţi prost crescuţi! Şi mai 
mult: destins prin sosirea specialistului în 
mutre, Gabin mănincă strașnic, abolește regi- 
mul alimentar, ia de două ori din fiecare fel, îi 
invită şi pe ceilalţi să facă la fel, pentru ca, în 
sfirşit, la 11 noaptea, să cadă într-un somn 
sânătos care-i va costa ochii din cap tot pe 
producătorii incompetenţi. Machiajul va in- 
cepe la miezul nopţii, ceea ce va ridica preţul 
de cost al zilei de filmare. După o ora, la i 
noaptea, Gabin se apleacă spre oglindă, sa 
vadă ce-a făcut acest domn cu fața lui: 

— Domnule Deruelle, sint sincer mulțumit 
Nu mai am o mutră de timpit! 

Domnul Michel Deruelle e unul din cei mai 
celebri machiori ai lumii cinematografice. 
„Domnule, respect pe toți cei care-și cunosc 
meseria“, îi spusese Gabin, încă de la prima 
lor intilnire, dramatică și ea, de la turnarea 
Clanului sicilienilor. Degetele lui Deruelle au 
modelat — încercind ca orice artist al mese- 
riei sale tracul, frica, emoţiile creaţiei — chi- 
purile lui Orson Welles și Pierre Fresney, ale 
lui Liz Taylor, şi Romy Schneider, a lui Alain 
Delon și Fanny Ardant. Lelouch i-a adus cei 
mai inalt omagiu pe care-l poate auzi un Ma- 
chior: „Cind eşti tu pe platou, lingă mine, 
munca mi se pare mai uşoară și cadrez altfel! 
chipurile’ 


unui om (Fanny Ardant) 


Cînd lumea cînta 
această Madonna 


agenda cu 
gaguri, replici 
si oameni 


e Al zecelea om — recentul roman al lui 
Graham Greene — este o vechitură recondi 
ționată dintr-un sinopsis pe care admirabilui 
scriitor englez (singurul contemporan citit de 
Faulkner, se zice) îl dăduse în timpul râz 
boiului. companiei „Metro Goldwyn Mayer”. 
Manuscrisul a fost gasit nu demult in arhivele 
gompaniei. Greene îl uitase acolo, ceea ce 
nu-l împiedică să-și aducă aminte, acum 
după 40 de ani, ce piine bunicică au mincat 
vreo doi ani de zile, el și ai lui, lucrînd și căz- 
nindu-se pentru MGM... Un personaj al lu: 
Greene spunea odată în „Miezul lucrurilor! 
„Nu poţi fi mereu deștept. Ai muri de dez 
gust“. 


e „Am o mie de îndoieli; nu ştiu cînd un 
tablou e bun; nu ştiu cind un tablou e gata 
Pină la moarte, mă voi îndoi de opera mea 
Nimic nu mă asigură că opera mea va dăinui 
mai mult decît mine. Știu doar atit, că bietul 
Chagall a fost un om onest“. (Ultimul interviu 
acordat de Marc Chagall, în iulie 1984). 


a-digitala.ro 


merg şi la teatru! Imi plac poveștile trăite de 
actori, pe scenă, de-adevăratelea, aproape ca 
în viaţă. Recent am văzut „Poveste din Hol- 
lywood“ și „De ce dormi, iubito?“ piesă ju- 
cată pe scena teatrului „Bacovia“ din Bacâu. 
Beligan a fost magnific în interpretarea lui 
Herb Tucker, mai ceva decit în Singurătatea 
florilor. Gindul îmi joacă uneori feste și 
atunci, de ce n-am face şi noi o „poveste din 
Buftea”? Chiar un film f.f.f. cinematografic. 
Un film romantic. Asta îmi doresc de zece 
ani. Eu aș distribui-o (Buftea e pe recepție?) 
in rolui principal feminin pe cea mai talentată 
actriță băcăuană, pe Carmen Enea, nu, nu o 
cunoaşteţi pentru că ea n-a jucat în nici un 
film. Cred că după atita comedie, ar izbuti 
bine în rolul unei Juliete. Carmen Enea (pă- 
cat că n-am o fotografie s-o trimit redacţiei 
dumneavoastră) e o actriță tragi-comică. și 
m-aş bucura dacă aş vedea-o în fereastra 
deschisă spre şarja de foc cinematografic 
dintr-un film de actualitate. Rog regizorii dela 
Buftea să mai vină și în Bacâu. Ca n-o fi foc 
și n-o să dea peste nici o dandana. Nu cre- 
deţi că un film mare s-ar putea realiza și cu 
actori din „județul provincialului“? Pină cind 
se va realiza un asemenea film, eu merg la 
teatru pentru că îmi place al naibii piinea 
asta pufoasă și caldă pe care ne-o dăruiesc 
actorii de teatru. Sint un cine-teatralistic con 
vins!“ 


„Lady Madonna“, 
abia se născuse... 


e „La Bordeaux, unde m-am născut, am 
dorit să învâţ saxofonul. Mama a socotit insă 
că nu e convenabil și m-am îndreptat spre 
violoncel. Am început să fac cinema dintr-o 
intimplare. Vocaţia a apărul după aceea, cînd 
am devenit cunoscută. A juca în filme mi s-a 
părut mai interesant decit a fi celebră... Daca 
aş incepe din nou meseria de actriță, acum 
cind fiecare jună primă trebuie să-și arate 
nurii, aşa cum eu trebuia să cînt în fiecare 
fim, m-aş întoarce la violoncelul meu“. Cine 
declară acestea? Danielle Darrieux! 


© Frank Sinatra a dat în judecată ziarul 
„The National Enquirer“ pentru un artico! în 
care se afirma să artistul ar fi fost supus unei 
cure de întinerire într-o clinică elvețiană 


e Dalida a primit „Fluturele de aur“ — un 
trofeu oferit in Turcia celei mai populare cin- 
tarețe in Orientul Mijlociu. 


e A existat cindva un şlagar „Lady Ma- 
donna“. Al Beatles-ilor, dacă mai ţineţi minte. 
Azi avem o cîntâreață Madonna, deloc lady 
dar mare șlagăr în topurile muzicale ale vre- 
mii. Născută la Detroit, în 1960, într-o familie 
de italieni care număra șase copii. „Frumu- 
sețe devastatoare“ — scriu publiciștii. Ma- 
donna a început cu dansul, a trecut la chi- 
tară, apoi la baterie, apoi la claviatură, în 
'83—'84 a lansat două albume de enorm suc- 
ces, în '85 debutează în cinema. 


Documentui, sursă a filmului 


cronica 
tinerilor 
faimoși 


Unul care a izbit-o: 
un „Cezar“ 


Richard -Anconina era, nu demult, electri- 
ian-monteur la Paris şi își ajuta părinţii să 
vină un modest bar-restaurant într-un cartier; 
să tot fie doi ani de cind a coborit din capi- 
ială spre sudul însorit unde într-o bună zi a 
citit un anunț prin care se căutau animatori 
tru excursiile pensionarilor; era o idee — 
mi-a plăcut să fac bucurie unor oameni" — 
şi de aici omul „s-a trezit, anul trecut tremu- 
rind în preziua decernării „Cesarilor '84". 
Bum-bum; în poarta destinului. S-a deschis! 
Există asemenea acceleraţii nu numai în val- 
surile lui Johann Strauss. Anconina, încoro- 
nat cu două trofee „César“. admite că s-a 
schimbat: „Era obligatoriu. Deodată ţi se dă o 
novă putere: să fii tu însuţi, adică să-ţi poți 
f din defecte — calități. E normal sā te 
sperii. Nu-ţi mai e frică să spui ce gindești iar 


ceea ce gindești e ascultat cu atenţie. Crede- 
-mā că, la inceput, e surprinzător. Ce m-a 
ajutat să depășesc „etectul Cesar” a fost rea- 
zarea ulterioară a trei filme importante: cu 
Chouraqui (Cuvint și muzică), cu Lelouch (A 
pleca, a reveni), cu Pialat (Poliţie); cînd lu- 
crezi. nu mai analizezi prea obositor. Timpul 
trece şi-ţi dai seama precis cit te dezvoltă 
ccesul... Extraordinară e însă reacţia părin- 
tior mei: discută despre cinema ca și cînd ar 
ñ trăit toată viaţa în acest mediu. Sint uimitor 
de naturali. Fac parte dintr-o familie foarte 
unita. Dincolo de faptul că-mi iubesc părinții 
și surorile. sint fericit că-mi găsesc în ei prie- 


ten: 


Unul care a ratat 
un „Oscar“ 


Tom Hulce. Mozart-ul lui Forman. invins, la 
premieră. de Salieri — Murrey Abraham care 
n clipa consacrării drept cel mai bun inter- 
pret masculin a luat trofeul și a declarat: „Im- 
part „Oscarul“ cu Tom Hulce, fiindcă Mozart 
nu are alt chip și un alt ris decit al său.“ 
Hulce e intrebat după acest strălucit eșec: 

— „Cum aţi primit nominalizarea pentru 
Oscar? 

— Eram la Singapore, cu Forman, pentru a 
face publicitate filmului. In ziua aceea aveam 
o usoara insolaţie. Cind m-a chemat la-tele- 
fon agentul meu, pentru a-mi anunţa candi- 
datura, eram să leșin de emoție... După acea 
m-am dus să arunc pietricele intr-o fintină, se 
zice ca asta poartă noroc... 

— Ce-aţi fi făcut dacă vi s-ar fi decernat 
„Oscarul? 

— li promisesem costumierului meu câ-i 
trimit un braț al statuetei, în caz că.. Din rest 
aș fi făcut o lampă. 

— Semânaţi mai mult cu un clovn decit cu 
un compozitor. (Hulce face tot timpul discu 
ție, grimase bizare... — notează ziarista Dany 
Jucaud). 

— E singurul mijloc pentru a-mi ascunde 
timiditatea... 

— Timp de şase luni aţi trăit în pielea unui 
geniu. V-a fost greu să ieșiți? 

— Eram speriat de ideea că-mi părăsesc 
personajul. că mă voi întoarce la banalitatea 
vieții mele. Mi-au trebuit șase luni să mă scu- 
tur de pietele lui bionde. M-a fascinat ta Mo- 
zart pasiunea vieţii. Ca și-el, nu cunosc li- 
mite. Incerc să mă bucur de momentele bune 
şi rele ale vieții. Am fost convins că voi muri 
la 21 de ani, așa că am făcut o mulțime de 
lucruri foarte devreme și repede. Am 27 de 
ani şi constat că sint încă în viaţă. De aici 
confuzia... 

— Staţi liniştit acasă și vă uitaţi la televi- 
zor. Se sună. E Mozart. Ce i-aţi spune? 

— „Intră, bâtrine! Aşează-te, trebuie sa-ţi 
vorbesc... Ducem o viață nostimă, nu gă- 
sești?”. 


cronica 
formelor 


Raquel, anti-star 
și antistress! 


Doi ani de zile, Raquel Welch n-a fil- 
mat nimic pentru a scrie o carte despre 
sânătate și menținerea formei fizice, 
probleme care, orice am zice, nu-s de 
ici de colo, și nu de ieri de azi, ci cam 
de pe vremea cînd cuvintul „forma“ în- 
semna la Roma „frumusețe“. E o moda 
azi ca actrițe de mare popularitate — 
Jane Fonda, Victoria Principal, Linda 
Evans — să lase esteticul pentru diete- 
tic şi cinematicul pentru cinetic. Jane 
Fonda a inventat școala și cursurile de 
gimnastică, celebrul aerobic, cu care o 
lume și un popor s-au avintat — dupa 
jogging! — spre ne-murire. Cartea lui 
Raquel Welch — poate că nu e nevoie 
să insistăm — e în polemică tranșanta 
cu aerobicul și, evident, cu Jane 
Fonda... „Eu discut despre sănătate și 
forme, mai puţin de frumuseţe. Aerobi- 
cul lui Jane Fonda e o metodă foarte 
activă, bazată însă doar pe fizic. Aero- 
bicul fabrică anxitate și stress. Metoda 
mea propune o alternativă. Ea încorpo- 
rează spiritul...“ Femeia e foarte pornită 
împotriva stressului contemporan, „în 
această lume dominată de dificultăţile 
economice.“ Ea îl recunoaște drept ina- 
micul cel mai rău și nu-l tratează cu de- 
magogie: „Sint ca toată lumea: e de 
ajuns să citesc ziarele ca să fiu inva- 
dată de un 'sentiment de insecuritate; 


cronica 
platourilor 


Un debutant 
la 91 de ani.. 


Într-o bună dimineaţă, în primăvara 
acestui an; pe platourile Cinecittei — 
acolo unde Fellini filmează Fred și Gin- 


Fred: şi Ginger? Nu! 


trebuie să lupti: impotriva acestei anxie- 
taţi și spiritul e în primul rind acela ca- 
re-ți îngăduie s-o birui. Energia pe care 
o pui într-o luptă, nu se pierde. Ea îți 
dă dobîndă; această luptă m-a răsplătit 
cu -o anume frumusețe..." Să fim sin- 
ceri, — artista nu are de ce fi-modesta 
în această direcţie. Și de ce ar fi ipro- 
crită? Dacă lupta împotriva stressului te 
poate face frumoasă ca Raquel Weich, 
atunci hai s-o ducem, că n-o fi foc! 

Irène Frein de la „Paris Match" îi 
atrage totuși atenţia actriței că toate te- 
oriile ei se bucură de o şansă „pe care 
n-o puteți nega: și bolile grave și acci- 
dentele v-au ocolit pînă acum. Și, la 
urma urmei, Hollywoodul nu v-a dis- 
trus. Aţi izbutit să evitaţi capcana în 
care atitea actrițe, imense star-simbo- 
luri, au căzut și au murit.” 

Raquel Welch are şi aici un răspuns 
decis şi energic (precum regimul şi hi- 
giena vitală pe care le practică de-o 
viață: nu ţigară, nu aicool, trei litri de 
apă pe zi, enorm de multe legume 
tierte, fără sare): 

„— Intr-adevar, cred că am scăpat de 
această capcană. Fiindcă am ştiut să 
mă apăr de critici şi anumite cercuri de 
opinie. Cind sînt pe scenă sau pe pla- 
tou, mă înfățișez cu toată plăcerea mea 
de-a fi și de a juca. Nu-mi pasă de cri- 
tici și de notele lor. De ce s-au prăpădit 
atitea vedete între anii '40-—'50? Erau 
fenomene de talent și frumuseţe. Criti- 
cii erau uimiți și le-au disecat. Aceasta 
semăna cu o vinătoare de fluturi: exista 
un fluture superb — starul — pe care ei 
voiau să-l prindă într-un fileu şi într-un 
insectar. li priveau toate țesuturile și 
nu-i gaseau secretul frumuseții, al ta- 
lentului. Atunci. renunțau. Dar, între 
timp, se încheia și viaţa starului. Flutu 
rele frumos murise...“ 


ger — apare un bătrîn și sprinten foto- 
graf, unul din cei mai mari ai lumii de 
azi, un Fellini al pozei, francezul Jac- 
ques Lartigue, om la 91 de ani. Ele bun 
prieten cu Federico; Federico i-a spus, 
anul trecut, la expoziția deschisă în 
Roma, de Lartigue: „Jacques, nu uita. 
ai un prieten la Roma, el se numește 
Federico“. Lartigue păşește pe platou în 
plin scandal.. Fellini urlă la ai lui, dar, 
deodată, cînd îl vede pe fotograful bine 
tatuat de vreme, se înveselește şi îi ia 
aparatul din mina, începînd să-l pozeze 
ca un autentic paparazzi, dintre cei 
imortalizaţi în La dolce vita roind în ju- 
rul Anitei Ekberg. „Și eu, și eu pot să 
fotografie?!" strigă Fellini, cu acel aviînt 
vesel al geniilor multilateral hărăzite — 


Federico şi Marcello! 


Raquel Welch e impotriva 
aerobic-ului lansat de Jane Fonda 


precum, la noi, un Călinescu lansa min- 
dru, în jurul unei machete de gazetă, că 
nimeni nu se pricepe ca el! în ziaristică 
A doua zi, lăsînd glumele deoparte, 
Lartigue începe să fotografieze, cu exi- 
genţa artistului descris astfel 'de un 
martor ocular, trimisul special al lui „Fi- 
garo Magazin“, Eric Brissaud: „Larti- 
gue, într-o formă superbă, țopăie prin- 
tre camere, alunecă ușor ca un peşte 
prin gloata de scenariști, secretari, pro- 
ducători, prin mulţimea perplexă, fi- 
indcă nu există un scenariu: totul e în 
capul lui Fellini. Secundă cu secundă, 
filmul se inventează sub ochii noştri...” 
Cind ai zice că Feliini cade frint de 
oboseală, atunci îi vine ideea cea mai 
trăznită. și cea mai serioasă: e! se uită 
cu atenţie la acest fotograf modelat în- 
delung de virteiurile timpului. Se uită, 
se uită, și sare în picioare: îl ia pe Larti- 
gue de umăr, îl înhaţă și-l așează pe 
scaun: „Jacques, te privesc de 24 de 
ore... Caut peste tot un tip pentru rolui 
unui câlugăr care se laudă că face mi- 
nuni, oh, nu prea muite, dar căruia i se 
propune să vină la- televiziune ca să 
arate ce ştie... Am căutat în dreapta şi 
în stînga un om cu o veritabilă spiritua- 
titate interioară și cu un dram de umor. 
Pînă la tine n-am găsit. Tu ești. De 
acord?“ Lartigue nu se lasă mult rugat, 
intră în joc — căci îi place „riscul, 
neașteptatul, un debut în cinema la 31 
de ani“ — şi are o singură observaţie: 
nu știe italienește. Fellini devine gran- 
dios, ca un demiurg şi proclamă; „Asta 
nu te interesează! Vei vorbi franceza. Şi 
dacă Federico a hotărit că vei filma, el 
te va lua în brațe ca pe un copilaş şi se 
va ocupa de toate. Nu fi ingrijorat! Nu fi 
ingrijorat!“ 


Rubrica „Filmul document al epocii. 
„Documentul sursă a filmului“ este 
realizată de Radu COSAȘU 


| 
f 
| 


Un recent oaspete- de-al nostr 


marele 


şi regizor) Viaceslav 


actor ietic (de curind 


Tihonov 


Tema filmului: Brazilia 


O producătoare de filme braziliană a 
avut ideea să organizeze un festival ine- 
dit, (între 9—15 septembrie, anul acesta) 
consacrat ţării sale. Deci un festival inter- 
naţional a cărui temă este Brazilia. Pina 
acum, potrivit spuselor organizatoarei, 
s-au înscris circa 200 de filme, majorita- 
tea de televiziune, din întreaga lume. Din 
acestea vor fi selecționate doar 40 pentru 


acest festival care se intitulează „Brazilia: 


cu Z“. Douăzeci dintre aceste filme deja 


La primul mare festival internațional 


de 


n-a fost o japoneză,ci 


inscrise au fost realizate de BBC, altele 
au fost realizate în Franţa, Grecia, Japo- 
nia, Danemarca, Olanda, Italia şi Canada. 
Subiectele abordate de cineaștii din alte 
țări sînt dintre cele mai diverse: Amazo- 
nia misterioasă, indienii, dezvoltarea ţării, 
rel ez Braziliei, arhitectura braziliană 
etc. 


la Tokio, în centrul atenţiei 


Jennifer O"? 


În “iulie a avut i a 17-a ediţie a 
festivalului internațional maritim de la 
Toulon care decerneazā premii sub formă 
de ancore de aur, de` argint şi de bronz. 
O asemenea „Ancoră de aur" a obținut 
filmul englez intitulat Fiica oceanului al 
'realizatorului Mike Portely. Este un film 
oniric — spun unii comentatori — despre 

„condiția omului în faţa primejdiei poluarii 
radioactive (noi am numi totuşi un film 
“cu asemenea temă nu oniric, ci coşma- 
resc). „Ancora. de argint“ a revenit filmu- 
lui francez Corsikayak de Laurent Cheva- 
lier, iar „Ancora de bronz“ altui film fran- 
cez intitulat Oaza din adincul mării, reali- 
zat de Paul de Roubaix. S-a mai decernat 
un premiu al tinerilor realizatori filmului 
tunisian Orizontul scufundat de N. 
Ghatta În total, s-au afiat în Somtgtiție 
28 de filme. 


E 


Travolta nu crede în 


în viață și 


subiect liber 


TARET cu trenul spre Moldova și în- 
timplarea face să ne aflăm, în același vagon, 
un scriitor (care e şi scenarist, și redactor la 
o casă de filme), un critic, un regizor cinema- 
tografic (care face şi documentare pentru te- 
leviziune), doi operatori, o scenograf de la 
teatrul de păpuși. Cum acceleratul nu e aglo- 
merat și drumul e lung, convenim să ne adu- 
nām într-un singur compartiment, ca să ne 


în 


i 


simțim bine. E o seară violetă de octombrie. - 


Sint întrebat ce mi-am luat de citit și arăt 
cărțulia lui Quintilian, Arta oratorică apărută 
în Biblioteca pentru toţi. Cineva, care şi-a 
pus în valiză Mizerabilii, pretinde că vom ve- 
dea în curind o nouă versiune filmică a cele- 
brului roman al lui Victor Hugo. A cita oară? 
Probabil că se vor face mereu altele, în timp 
— zice scriitorul — romanul atrage. Sceno- 
grata spune că o idee odată găsită nu poate 
fi mulsă la nesfirșit. Ba poate — o contrazice 
unul din operatori. Se iscă o controversă, se 
aduc argumente. Îl introduc în discuţie și pe 
retorul latin. Citez din carte: „Dacă nu ar 
exista decit un singur fel de a reda bine o 
idee, ne-ar fi îngăduit să credem că drumul 


https://biblioteca-digitala.ro 


í După un deceniu : 
- Dennis Hopper a cam disparut de pe 
firmament. Acum un deceniu şi mai bine 
trecea drept copil teribil al noului val hol- 
lywoodian. Era o personalitate agresivă, 
de o nestăpinire regizată, teribil și teribi- 
list, vorbăreţ fâră sá asculte pe alţii, cu 
privirea tulbure (de alcool, de drog. cine 
ştie?), teatralizîndu-și existența şi, din 
timp în timp, căzind într-o abandonare de 
sine, obosit poate de atita exces de inter- 
pretare cum se spune despre un actor 
“care face prea mult în rol. Cam asta mi-a 
evocat prezența lui la o masă destul de 
intimă ca să-l pot observa mai îndea-" 
proape, la un festival internaţional de la 
Belgrad, într-un ianuarie foarte geros. Era 
însoțit sau însoțea el pe Peter Fonda. Era 
momentul Easy Rider. 
Hopper are, probabil, nostalgia acelui 
câlător, căci iată-l după atita timp reve- 


film. 


prietenia cu Depardieu 


Unul din cei patru Beatles 


Paul Mac Cartney, declară: „Mai 
un turneu și pe urmă vreau să 
încerc puterile în film”. 
Good luck! 


nind cu un fel de continuare tardiva cate 
se intitulează Easy Rider II. În distribuție 
Peter Fonda. Dar asta ar cam fi tot ce se 
leagă de ideea de continuitate, căci se 
precizează că noul Easy Rider ar fi un 
science-fiction. „Precedentul reflecta mo 
mentul hippy. Actualul „probabil că vrea 
sa reflecteze momentul Spielberg. Dar to- 
tul este încă în fază de proiect. 


Autoportret 


John Travolta pare să traiasca o dramă: 
a cunoscut o lansare extrem de sonoră 
şi, încet, încet, a intrat în conul de umbră. 
Din timp în timp reapare, face tot ce 
poate ca să rețină atenţia și iarăși trebuie 
să se repauzeze o perioadă. 

Acum se vorbește din nou despre ei cu 
ocazia ultimului film care a avut premiera 
europeană la o lună după cea americana. 
Filmul se intitulează Perfect. O 
i intelectual — spune Tra- 
sine — dar cred că posed in- 

nta vieţii (la n s-ar spune „școala 

vieţii”), ceea ce după părerea mea, e lu- 
crul cel mai important.“ 

Se știe, adică fan-ii lui ştiu, că Travolta 

se chinuie nopţile pentru că nu-l ia som- 

i atunci cum vă omoriţi noaptea? 

a întrebat un- ziarist. „Scriu, citesc, 

it la televizor, gîndesc, iau unele ho- 

tariri. E timpul meu cel. mai bun. Mă simt. 

- în ala eu însumi”. 


Discuţie RS 


ni au închis înaintașii; însă posibilitățile de a 


exprima o idee sint nenumărate și căile ce 
duc la acest punct sint foarte multe.“ 


În compartiment se spune imediat că afir- 
maţia e valabilă doar pentru literatură. Gel 
mult pentru interpretarea unei piese de tea- 
tru; nu pentru cinematograf. Mai ales că. 
Uite, fă dumneata, acuma, un alt film cu [+] 
scrisoare pierdută că s-au împlinit o sută de 
ani de la nașterea piesei, iar ăla vechiul n-a 
fost chiar o izbindă cinematografică, mai 
mult o filmare de spectacol... „Nu-l poţi face 
incă multă vreme... — oftează scriitorul. Te-ar 
ține de rău numai pentru proiect, d-apoi... 

„Ei şi ce? — replică scenografa -- lași oame- 
nii să vorbească şi tu te-apuci de ceeace ai 
hotărit”. „Ce știi dumneata! La noi, în cine- 
matogratie, e mult mai complicat“. S-ar putea 
să fie cum zice retorul din vechime — mă 


amestec şi eu, deschizind iar cartea la un. 


semn pus: „Între a vorbi de râu şi a comite 
raul nu este altă deosebire decit prilejul“. Cu 
alte cuvinte. mulţi din cei care te vorbesc. de 
“rau aşteaptă doar ocazia ca sa ţi-l și tacă. 


„Lăsaţi — protestează veselä fata — nu-mi 4 


mai traduceţi, că înțeleg și așa. La noi, însă, 
la păpuși, nu e cazul". „Deh.— suspină iar 


scriitorul — dacă lucraţi cu material! lemnos!" 


Regizorul povestește cum a fost el tirnosit 
intr-o şedinţă colegiala, de nu mai ştia daca 
o să iasa teafâr de acolo. „ȘI cine credeţi ca 
era în fruntea batalionului de critici ad-hoc? 
Unul care după cîteva săptâmini a plecat 
peste hotare pierzind „biletul de întoarcere” să 
„Înseamnă — zice operatorul mai tinâr — ca 
acolo vorbise nu pe drept, ci din râutate”. 
„Evident, însă și din prostie. „fiindca avea cu 
prisosință ambele însuşiri”. 


Tâcem un timp, privind la luminile pilpii- 
toare ale Birladului — în care tocmai. ne-am 
oprit. Înaintașii noștri — mi-amintesc — cre- 
deau în „o lume viitoare în care rài n-or sa. se 
mai nască şi proşti n-or_să mai fie“. „Tot pe 


| xetorul dumitale roman te bazezi? — zim- 


beşte suav pictorița de marionete. „Nu, pe 
Caragiale”. „Bine-zice scriitorul — să aştep- 
tam lumea acea viitoare“. 

— Dar o s-o mai apucăm noi oare? 

— Nu e decit chestiune de timp — zic. 


Și unii ne „pregătim să coborim, fiindcă am 
ajuns la destinaţie. Swiat continuà dru- 
mul... 3 


valentin “suvesrau 


in general se vorbește de pre reaiizari, 


premii, succese de casa etc. Dar există jis SE 


> cealalta fața a vieții cinematografice a lu- 
: partea de dificultăţi. În Franța, 
exemplu, lamentarea împarte pagin 
relor cu exaltarea. Şi împarte egal 
comentator al ziarului „Le Figaro”, F 
Montaigne, se ocupa, de exemplu, 
marile euna pe care le cunoaş 


anunțate cu | 
tam-tam, dar și făra peran] 


renunţe la filmarea ‘Regelui Lear. A pus - 
asemenea condiţii că ie) au dat 
inapoi... € 

Pe ce realităţi 


sesete, cu sau fára tarte cu frişcă = mai 
mai aduce spectatori?" 


Un festival Lomein 


Cai puțin aceasta este parerea ; ziaristu 
i francez Lionel Chouchon după prima 
ție, din vara aceasta, a intilniri cina 
”atografice internaţionale de la Tokio. 
„Aweau deja toată electronica — își imo 
r ziaristul francez relatarea din | capi- : 

taja japoneză — aveau televiziune gigan- S 
5cā. dar şi pe cea minusculă, aveau tre- 
murie de mare viteză, zgirie nori „A la 
mew-yorkaise”, aveau restaurante franţu- 
zest şi expoziţie universală, cultul muncii 
s gustul pentru efort... lată-i acum pe ja- 
ponezi în fruntea unuia dintre cele mai 
mari festivaluri cinematografice ale lumii! 
Jos pălăria! Cind japonezii fac o treabă, 
mo fac niciodată pe jumătate.“ 


E 


gala filmului 
de circulaţie rutieră 


ma 


r cai pu- 


himbat şaua pătratul, pe | 


Ultimul succes 


actriței britanice Cheryl Ladd a fost 
în filmul de televiziune Romanţă în Orient-Express 


preze 


ga 5 
> se realizează într-un ah insu 
am: 


” destule situaţii luate, cum se Spui e, 


-in care oamenii, dacă ar fi să-i ju a a 


cum conduc sau merg, parca nu doresc. 
loc să ajungă la casele lor. 


e 


| in diferite genuri, de la comedie la drama, 


si 
e, o imprudenţă, o infu- 
-murare infantilă sau un comportament care 
„sfidează legile circulației — şi aș adăuga sau 
ale bunului simț — pentru ca o secundu să 
„devina tragică. 7 


gură sa de zei 


Frinele nu fac minu ni (realizatori Ana Maria 
şi leii 


Atenţie: accidentul nu 
este ceva ce se întîmplă doar altora! 


ala pie ip ac 
i ii s „sai 


n ETS e a pie 
nu spe, inevitabil, dacă pe 
edi 


După cum se ştie şi cum relateaza şi 
Chouchon. la Tokio. respecimw la acest 
festival s-a vazut în premiera mondială ul- 
timui film al lui Kurosawa Ram (dealtfel 
Ran a inaugurat acest prim şi mare iesti- 
val cinematografic japonez) E 

Au fost opt maritestāri diterite. circa 
1500 de invitați din toate țările au stat la 

- dispoziția organizatorilor "mai multe săli- 
de cinema dintre care una de 3 500 de lo- 
curi Au fost proiectate — după cum in- 
formeazā ziaristul francez — 250 de filme 
de pe toate meridianele Competiţia a 
fost urmărită de un juriu in care intiineai 
numele iui Bertoiucca. Milos Forman. Da- 
vid Puttman. Sergo Leone etc 

„A fost — mai spune Chouchon — unul 
„din festivalurie la care intiineai alături pe 
ioti laureați marilor manitestâri interna- 

- onale Tokio — pe că se pære — a pre- 
gătit in tācere, de ani de zile acest prim 
festival cinematografic al său Şi-a trimis 

-emisari pretutindeni în lume şi a reținut 
ceea ce merita să fie reținut din prostia 
înconjurătoare: ideile cu adevărat vala- 
bile. Şi au retopit apoi totul într-un creu- 
zot original şi eficient. 

Cum s-ar spune: o lecție” p 


Michele Morgan revi 


Noua ani după ultimul ei rol cinemato- 
grafic şi nouăsprezece. dupa ultimul rol 
intr-un film de televiziune. Michele Mor- 
gan s-a decis să-și facă reintrarea pe pla- 
toul de filmare, dar în film de televiziune, 

o comedie polițistă în care principalul rol 

_ feminin a fost scris anume pentru celebra 
actriţă de către scenarista Danièle 
“Thompson. 

De cîțiva ani buni — spune Michele 

„Morgan — m-am consacrat teatrului. 
Acum Daniele Thompson imi propune o 
poveste cu un rol scris pentru mine. E O 
comedie plină de surprize. interpretez ro- 
Jul une: psihanaliste care își dă seama că 
toată viața ei de pină atunci a trâit alaturi j 
de un om complet necunoscut. Din cele 
şase personaje ale filmului. al meu este 
un caracter puternic, optimist, vesel. Așa 
sint şi eu in realitate, contrar aparenţelor. 

„Filmările au loc — adaugă neuitata inter- 
pretă din Suflete in ceață — intr-un ritm 
trepidant. În serialul ästa eu sint mamă și 
bunica, așa cum dealtfel sint și în viața 
de toate zilele”. 

in. distribuția- serialului — al cărui titlu | 

~ nu a fost încă fixat — partenerii Michèlei 
Morgan sînt: Marie-France Pisier, Jeanne 
Moreau, Daniel Gelin, Liselotte Pulver. 4 
Regia: Edouard Molinaro. 


prevenirii lui Bicicleta, un vehicul ca oricare | 


itul (regizor Mihai Dimitriu) face „din mer 
in util compendiu al obligaţiilor ce ne revin 
pentru | a nu ajunge la cele mai stupide aco | 
dente. Dealtfel, din întreaga selecţie a reieş:t 


în special intenţia celor ce îndrumă realizarea 


"acestor filme, de a nu prezenta doar cazurile 


| 
i 


ctiv abe- | ă 


„ca atare, ci de a ne oferi soluții de intimpi- 
nare a lor şi mai ales de a ne face să medi- 
tām asupra consecințelor. În fond, orice acci- 
dent poate avea un efect tragic în lanţ prin 
„deteriorarea mai multor destine. Este ceea ce 
vedem și în Ucigașii (regizor Haralambie Bo- 
roș), marcînd ideea că, deși făptașul acciden- 
te unul singur, vinovaţi pot fi mai 
În Un lanţ de abateri (regizor Nicolae 
- Marginean ) se vede cå accidentul poate fi și 
„suma unor aparent minime încălcări a regu 
lor de irculaţie. Ultimele doua filme citati 


„ au adoptat formula unor scenete 
cinematografice. Trebuie insă să spunem că 
efectul emoțional, și implicit educaţional, 
este. mult mai puternic atunci cind locul unui 


N | story interpretat de actori, este luat de repor- 


. Un atare exemplu ni l-a oferit 

gice (realizatori Alexandru Ruşi 

Deplasaţi la faţa locului la 

e după ce viața unei eleve 

„chiar sub ochii părinţilor, în 

timp c așteptau autobuzul în staţie, filmul 

uie accidentul din unghiul a patru 

tatal şi mama fetiţei, un pensionar 

at — faptul că el fusese în rea- 

„de război aduce un plus de dra- 

„matism) Și şoferul vinovat Fotografia fetiţei, 

purt înd o „coroniţă de premiantă de la serba- 

sfirşit de an. „devine acuza lait-motiv a 

or celor í ce-i putem considera peri 

menul de „conștiință. Tot așa cum in 

fiecare litera a. maşinii de scris care 

întocmeşte rocesul verbal, în urma câruia 
sâbuința sa cu pierderea li 

bertăț se imprimă pe peliculă ca o sentința. 


Ar fi şi alte filme de numit desigur. dar se 
ir pune. _0 apreciere de ansamblu: selecția 
prezentă „poate căpăta un certificat de matu- 


_ritate artistică si totodata 4e ò impli cata ple- 
„doarie! pentru viaţă. = 

În discuţiile ce au urmat Galei, devenite si 
ele tradiționale, între realizatori, organiza- 
tori şi ziariști, unul dintre autorii fil lor pu- 
"nea întrun patetic și responsabii cuvint in- 


$ „trebarea: Vrem să ştim dacă sintem convin- 


„gatori r ii putem răspunde cu toată conin- 
gerea: „Da, Finto. 


Adina DARIAN 


Un film al ad 
Gheorghe Vitani 


rului sentimentelor (Clipa de Dinu Săraru şi 
, cu Gheorghe Cozorici, Leopoldina Bălănuţă, 


Ion Dichiseanu, Violeta Andrei și Sebastian Papaiani) 


un ciclu omagial 


Clipa de tandreţe 


note de regizor 


Un moralist: Alfred Hitchcock 


m E a pătruns în adolescența mea 
intirziată ca un parfum otrâvicios de plantă 
rară descoperită într-un colț de seră... Era în 
iarna anului secetos de după război și intram 
atras de fotografii — să văd cu nesaț fiime 
dar... şi să mă încălzesc. Astfel, în micul cine 
matograf de pe Filantropia pășeam prin întu- 
nericul sălii aproape goale; filmul Bănuiala 
începuse, și de cum am văzut ecranul nu 
mi-am mai luat ochii de la el. Filmul acesta 
nu l-am uitat niciodată așa cum nu am uitat 
mersu! temător pe scară, la lumina lanternei 
al lui Tippi Hedren din Păsările, cum.n-am 
uitat vinatul de om cu avionul din Prin Nor- 
d—Nord-Vest, spaima unei întilniri pe o scara 
în Suspicune sau tentaţia abisului în Vertigo 


Toate aceste tatonăti, tentaţii, spaime, le 
crea de fiecare dată o mişcare a martoru- 
lui-cameră, „camera care dă tircoale“, (Hit- 
chcock) un punct de vedere al ochiuiui insi- 
dios, o relaţie acaparatoare dintre două ca- 
dre, o învăluire a unei puteri-cameră. 

Pare ciudat, dar descoperirea făcută de 
noul va! „in nuce“ al iui Hitchcock a atras 
atenția asupra acestei puteri a camerei și a 
dat friu liber expresivităților filmului mo- 
dern... Hitchcock răminînd un clasic... O de- 
plasare revelatoare a aparatului în Psycho, o 
mișcare tensionată a camerei în Vertigo 


mi-au râmas in singe rodind ulterior 

Dar, spunea Hitchcock: „Eu nu vreau in- 
triga sã urmeze tehnica. Eu adaptez tehnica 
ta intrigă”. Ne vin în minte portretele din Pă- 
sările, acea așteptare înfricoșată, cadrele sta- 
tice cu păsări, cadre încărcate de forța explo- 
ziv a catastrofei, ori subtilele relaţii de por- 
tret — expresii mute — dintre Thereza Wright 
şi Joseph Cotten în Bănuiala, o creştere ira- 
țională a spaimei... Înregistrarea aceasta în 
24 de imagini diferite pe secundă, imagini ale 
unei savante construcţii de aluzii la stări de 
spirit indicibile... Dar nu de neinţeies. Totde- 
auna la Hitchcock, suspensul, teama, suspi- 
ciunea“ au încărcătura presimţirii unei catas- 
trofe. O catastrofă în lumea pașnică, nor- 
mală, o tulburare brutală a ordinii stabilite a 
lucrurilor de fiecare zi. Daca unghiul de fil- 
mare nu e ales pentru cum arată ci pentru ce 
spune, aici o intorsâtură de subiect nu e 
străină unei morale. Desigur, putem discerne 
la Hitchcock acea teamă primordială, care 
zace în om de la naștere (șocul contactului 
cu lumea exterioară, cum zice Freud). Să 
amintim debutul sentimentuiui din Păsările: 
Tippi Hedren priveşte îngrijorată, deocam- 
dată fără motiv, păsările rotindu-se deasupra 
marelui oraș. Ceea ce caracterizează opera e 
simțămîntul catastrofei pornind de la om, de 
la acei „homo homini lupus” al filmului poli- 
cier pînă la catastrofa ecologică, precum aici, 


stop cadru pe „Providența“... 


.„« Sau cinematograful memoriei 


ilmul Providența se înscrie și e! în „cine- 


matogratul memoriei“, formula consacrată 
prin care se fac de obicei referirile la opera 
lui Alain Resnais apiicîndu-se și în acest caz 
Numai că, în Anul trecut la Marienbad, Hiros- 
hima, dragostea mea și Te iubesc, te iubesc, 
trecutul aproape că invada ecranul, ca și 
minţile: și sufletele personajelor, lăsînd pre- 
zentului în care trăiau acestea doar o mică 
pondere, atît cît sa marcheze dificultatea 


Două mari actriţe pe ecranele Cinemate 


adaptării lor la viaţa cotidiana. In Providența, 
proporţiile sînt total modificate: amintirile 
ocupă un spaţiu redus, prezentul ceva mai 
mult, „partea leului“ revenindu-i în film — şi 
aici e noutatea — planului imaginar. Cum 
apare acesta; 

Personajul principal este un mare scriitor 
ce lucrează la un roman. Efortul său creator, 
jocul. imaginaţiei şale este ceea ce, prin 
voința scenaristului David Mercer și a regizo 


: Jeanne Moreau (aici 


în Mireasa era în negru de Francois Truffaut, cu Jean Claude 


Brialy) şi <- 


U. fiilm-polemic, nu un film roz, un film 
„ un film foarte cinstit cu noi înşine ṣi cu 
viața noastră, nu un film vesel, dar indiscuta 
bil, un film stenic, un film barbatesc, un filrr 
care ambiționeaza så ne trezeasca la real: 
tate, la propria noastră realitate — mi-am 
permis să citez fară ghilimele termenii în care 
autorul cărții vorbea despre ecranizarea ro 
manului sâu „Clipa”. Şi chiar dacă tandreţea 
nu figureaza pe lista atributelor, chiar daca 
nu se poate spune despre Clipa că este un 
film tandru, revăzindu-l acum, la şase ani de 
la premieră, spectatorul este surprins plăcut 
de lumina calda ce învăluie personajele (sau 
pe care ele o degajă) la această nouă „lec- 
tura”. Pentru mine, spectator aflat în această 
postură, semnalul de „alarmă“ a fost un vo- 
cativ, vocativul unui frumos nume feminin 
Marie! strigat cu bucurie de Petre Nobilu 
personaj pitoresc și ataşant („eu nu sint ia 
origine țăran, adica numai strămoşii mei sînt 
larani, chiar eu sînt țăran”); ei bine, nu numa: 
cum a spus Sebastian Papaiani replica, ci 
dulceaţa formei de vocativ, atit de românesc 
a tras semnalul. Semnalul unei relaţii ce se 
cere urmărita pe propriul său sens pina la fi- 
pal —sfirşitul dureros şi demn al femeii 
sensul fiind dragoste și tandrețe. „Fiecare 
soaptă a ei este © râsfringere de suflet, semn 
al dăruirii ei“ — explica scenariul. iar imagi- 
nea pe ecran este mina Mariei mîngiind cu 
intelegere mina lui Dumitru cel framintat, ce! 
care e singur, ce! cu care viața s-a purtat ati! 
de dur... 

Dar nu numai cuplul Petre şi Măria Nobiiu 
creează această atmosferă calda, vibranta 
calmă într-o lume atit de aspra. Mai exista 


in Păsările. Exista totdeauna o culpabilitate 
iraționaiă, pornind din adincuri (Bănuiala) 
sau inconștientă — dar nu mai puţin dăuna 
toare (papagalii captivi din Păsările). Ceea te 
devine totdeauna nu numai sugestiv, dar 
obsedant e puterea expresiei camerei şi mon- 
țajului. Sentimentul e oferit de decodarea 
imaginii filmice, nu de povestea în sine. şi 
aceasta e magia lui Hitchcock. Poate de 
aceea fiimele sale arată ca nişte vise în care 
— iarăşi o referire freudista — gasim cheia 
taptelor diurne ale vieţii sau niște tablouri su 
prarealiste în care detaliul are credibilitatea 
extremă. Este și teroarea ascunsă și o vina 
ascunsă care amenință pe om în filmele sale 
şi prin. asta Hitchcock se alatură artiștilor 
care au transmis simțămintul catastrofic al 
secolului XX pornind de la tablourile lui Sou- 
tine, Ensor și Picasso la versul futurist al lui 
Maiakovski ori la sumbrul Schönberg. O 
funcţie aparte, premonitorie a artei?... O mär- 
turie a spiritului antic nu o găsim în statuile 
greceşti? Teroarea religioasă a evului mediu 
nu e prezentă în expresia plastica a himere- 
lor? Ceea cene face să presimţim Hitchcock 
nu e oare ce au simţit milioane de oameni ai 
secolului? Prezența inexorabilă a unei catas- 
trofe? Autor complet de cinema, el are acea 
fascinaţie pe care doar tehnica sa o tran- 
smite. 

Desigur, Hitchcock e omul secolului XIX ca 
formare și educaţie, produsul acelui establis- 
hment britanic, respectabil și imperturbabil 
Dar nu e opera sa, în întregime, o revoltă a 
artistului în fața a ceea ce e nu numai sur- 
priză, dar și oroare? Spaima pregătirii a doua 
războaie, oroarea trăirii lor, dar și a unui räz- 
boi rece? Opera sa e doar o defulare, ori nu- 
mai sentimentul prea cunoscut? Un angor 
primordialis, sau angor civilitatis? E vorba de 
o moralitate ce-i așeză în rindul artelor cu 
această vocație opera. 


Savel ŞTIOPUL 


rului Alain Resnais, devine-centrul de greu 
tate ai filmului, și, totodată, partea lui cea 
mai amplă. Dar explicaţia ar fi simplistă daca 
s-ar opri aici 

La timpul prezent se desfăşoară, deci, exis- 
tența obiectivă a scriitorului creator de întim- 
plări fictive. Din timpul trecut răzbate cite un 
ecou declanşat de remușcarile scriitorului 
față de soția sa (sentimentul culpabilităţii 
este dealtfel principalul declanșator. de amin- 
tiri în filmele lui Resnais). Tot în plan subiec- 
tiv, dar în mod nedorit de data aceasta, obo- 
seala, regretele şi boala personajului se com- 
bină cu situațiile imaginare din cartea în lu- 
cru, continuiîndu-le pînă la a deveni înfricoșă- 
toare, premoniţii. 

Alt element ce deosebește Providența de 
anterioarele filme ale lui Resnais este virsta 
personajului principal, cu tot ceea ce deriva 
din asta. Ceilalţi, tineri sau.-mai puţin tineri 
aveau viața în față (chiar dacă nu ştiau cum o 


„„aShirley Mac Laine(Jrma cea dulce 
de Billy Wilder) 


doi țărani adevăraţi uniți sub acelaşi semn al 
dragostei şi înțelegerii, uniţi la bine și, mai 
ales, la râu: Năiţă Lucian și soţia sa. Analiza 
ne conduce la concluzia ca, în același plan 
ei se situează simetric față de familia Nobilu, 
axa constituind-o Dumitru Dumitru. Drama- 
turgia complexă a filmului a adus și reversul 
o relație antonimă celorlalte două; este vorba 
de familia inginerului “Cernat: vilă, candela- 
bre, teama soţiei și a fetelor de a nu-și pierde 
„Poziţia“; presuspusa lui infidelitate, — cam 
așa s-ar putea rezuma. Numai că, această 
aparență ascunde, în profunzime, aceeași ne- 
voie de dragoste, de tandreţe, aceeaşi nevoie 
de calm; Cernat le va găsi probabil, sintem 
lăsaţi să înțelegem. tot lingă ai säi, cei de-a- 
casă. Şi lingă Dumitru Dumitru, acest comu- 
nist, drept şi aspru, care ştie să dojenească 
dacă trebuie, răminind sprijin la greu. „Dum- 
neata, Dumitre — îi spunea Măria — iubeşti 
oamenii, insă oamenii sint și ei ca pădurea, 
se cuvine să iubeşti și omul ca să poți iubi şi 
înțelege pădurea". El a iubit ṣi omul. „Nu ştii 
tu, Mărie, că am avut și eu, ca toți oamenii, o 
nevastă (...) şi un copil care s-a stins inainte 
de a fi învățat sa rida și să se bucure că are 
un tata?" numai că viaţa i-a furat, lâsîndu-i în 
schimb discreţia de a nu se exterioriza şi o 
infinită nevoie de ceilalţi, de dragostea lor. 
Și, ca un simbol, cana de apă oferită de o ţa- 
rancă în faţa casei părintești (delicată apariţie 
a Valeriei Seciu) incearcă sa-i astimpere se- 
tea, după un drum atit de lung şi de greu. O 
lecție necesară, dar şi frumoasa, datorita 
maâiestriei de care au dat dovadă realizatorii 
Clipei. O lecţie de viață.. şi de tandrețe 


Marina ROMAN-JUC 


O nelinişte ce se insinuează treptat 
(Păsările de Alfred Hitchcock 
cu Tippi Hedren şi Rod Taylor) 


vor trai, sub povara copleşitoarelor amintiri) 
in timp ce Claude, scriitorul, este båtrîn și 
prada unei boli necruțătoare. Pentru el, viaţa 
intreagă este în urma, iar clipa prezenta, ne- 
prețuită. Obsedat de degradarea sa fizică. el 
se străduiește să-și termine cartea pentru â 
infringe astfel moartea, pe care o dispreţu- 
iește și pe care o apostrofează violent în mo- 
noloage dezlânțuite. Dar moartea este pre- 
zentă peste tot, inclusiv în planul literaturii lui 
Claude unde orașul se degradează, iar bătri- 
nii sînt vinaţi de patrule sau sfirşesc într-o 
stare de umilitoare animalitate. Sporind sen- 
zaţia că avem de-a face cu o lume pe ducă, 
autorii fragmentează tot mai mult filmul (prin 
intersectări de planuri real-imaginar, tre- 
cut-prezent, coșmar-creaţie) pe măsură ce 
mintea scriitorului slăbește (personajele ros- 
tesc replici ce nu le aparțin sau apar âcolo 
unde nu trebuie) semn că artistul nu-și mai 
poate stâpiîni materialul. Soţia sa, care a mu- 
rit tragic demult, ajunge și ea printre baâtrinii 
haituiţi și aruncaţi, în perspectiva exterminării 
lor în masă, pe băncile unui mare stadion, 
amintire obsesivă a unui regim de teroare. 

Această meditație crudă asupra morții, care 
este Providența, ar fi insuportabilă dacă ima- 
ginile realului și imaginarului n-ar fi însoţite 
de comentariile ironice ale lui Claude. Para- 
doxal, filmul ne lasă cu inima strînsă prin se- 
ninul, blîndul său final, de împăcare generală 
a scriitorului cu copiii săi (folosiți pînă atunci 
drept personaje literare), a scriitorului cu lu- 
mea și cu sine însuși. Tristeţe și inimă strînsa 
pentru că abia o asemenea realitate, precum 
cea din final, ni se pare o ficțiune ieșită de 
sub pana unui scriitor. 


Aura PURAN 


Zbateri interioare 


Poveste 
neinteresantă 


Yir: fiim al polonezului Wojciech J. 
ne pune în fața a două întreprinderi 
foarte curajoase: prima — aceea de a traduce 
în termeni cinematografici un. text literar lip- 
sit de evenimente, cel puţin în aparenţă; a 
doua — de a păstra aproape toate frazele 
acestui text in ordinea în care au fost scrise 
de autot. O urmărire deci, pas cu pas. 


Global, o asemenea îndrăzneală nu poate fi 
decit rezultatul unui pariu, doar dacă... dacă 
nu intervin nebănuite mobiluri intime, dintre 
care unul, să zicem, s-ar lása ghicit: identifi- 
carea cineastului cu personajul literar 


Ce iese atunci din ecranizarea unei poves- 
tiri cehoviene („O poveste banală. Din însem- 
nările unui bătrin“) ce nu întrunește virtuțile 
cinematografice (astăzi atît de evidente) ale 
prozei lui Anton Pavlovici, fiind vorba de un 
lung monolog despre lume și viață, punctat 
ici-colo cu citeva schimburi de replici? Faţa 
de celelalte opere ale scriitorului care au 
ajuns pe ecran (de la Zvăpăiata la Doamna 
cu cățelul, de la Ordinul Anna la Salonul nr. 
6) în Poveste neinteresantă nu se întimplă 
mai nimic. Deci, din punct de vedere epic, 
nici un interes. Din punctul de vedere însă al 
zbaterii interioare a personajului principal, al 
mișcării gîndurilor sale de la o idee la alta. al 
acuității observaţiilor — tot interesul. 


Wojciech Has, care semnează și scenariul 
filmului, s-a bizuit de fapt pe două elemente 


cartea de film 


Editura Meridiane 


Carte despre 
Toma Caragiu 


1 Biografia: O adevărată saga. Porneşte 
di Macedonia grecească, dintr-o familie de 
„picurar”. Pe tată îl cheamă Nicolae, Nico, în 
forma aromână. Oamenii ziceau: „Casa noas- 
tră-i muntile,“ povesteau despre Salibutca 
haiducul, mergeau la stină să tundă noatenii. 
să înfulece bucuvală în câldărușă și jurau: 
„Blestem mare se-aibăn casă/ Cari di limba 
lui se-alasă,/ Care' şlasă limba lui/ Ş'lu-ardă 
pira focului,/ Și s'dirină viu pri loc/ ŞI-li și 
frigi limbân foc“... Niciodată nu se va dezice 
de graiul acela pietros. În plină glorie, va în- 
registra un disc în limba strămoșilor care au 
păstorit între Balcani și Pind. O viață-periplu 
Din nordul Greciei în Cadrilater, din Cadrila- 
ter în așezări dunărene, apoi în orașele liceu- 
lui, în vagoane de marfă, pe „lucruri moi”, pe 
care te poţi inghesui și-ntre două bombarda- 
mente — poți și aţipi. Odiseea unei vocații. 
Nimic n-o poate vesteji. La 28 de ani a fost 
pus director de teatru. Longevitatea în func- 
ție se datorește, parcă, tocmai faptului că 
„n-a vrut“, că nu-i plăceau onorurile adminis- 
trative. 

Se găsește cam tot în matca acestei bio- 
grafii care vine de departe și urcă pînă la ad- 
jectivul genial rostit mai întii la un Festival in- 
ternaţional, Edinburgh, unde spectacolul ro- 
mânilor (D'ale carnavalului) avea să mar- 


pe decoruri și pe actor. Priceperea sa. 
dustul său rafinat în materie de scenografie 
{amintiți-vå de Manuscrisul găsit la Sarago- 
sa) se vădesc şi aici: în casa profesorului cù 
mobilă masivă și cu carți multe, în care 
obiectele sint frumease dar reci, indiferente 
precum stâpinul; în casa fostei actriţe, unde 
pînă şi bibelourile de prost gust degajă sim- 
patie şi căldură; în universitatea cu ziduri 
coșcovite ce au uitat că odată au fost impu- 
natoare 

Actorul — care duce tot greul filmului. de 
la inceput și pină la ultima imagine — este 
Gustaw Holoubek, figură familiară spectatori 


tins“ și „reputat“, încărcat de titluri şi medalii 
care a onorat prin munca sa profesia, dar 
care, treptat, din prea multă luciditate, s-a 
detaşat de interesele meschine şi de preocu- 
pările mărunte ale familiei, ale confraților 
Recunoscind asupră-și semnele bătrineţii el 
disecă acum (la fel de precis ca altădată cu 
scalpelul) încercind să-şi explice ceea ce 
vede în jurui său: impostura şi escrocheria ce 
își fac tot mai mult loc în știință şi în artă, ne- 
fericirea muncii fără pasiune, gusturile bur- 
gheze care alterează trăirea şi simţirea auten- 
tică. Din cînd în cind doar, o undă de tan- 
drețe adusă de vreo amintire topește gheaţa 
din ochii lui Holoubek, care își găsește în 
acest film, rolul potrivit datelor sale fizice ac- 
tuale şi temperamentului său reținut 

W. Has nu a fost niciodată adeptul vioiciu 
nii in descrierea unor stări sufletești (va 
amintiţi Arta de a fi iubită?), dar aici ritmul 
impus de el este deosebit de lent, accentul 
câzînd, pe valoarea filozofică sau — uneori 
— pe ironia inteligentă. Monologul preluat de 
la Cehov este adesea „servit“ pe ecran într-o 
manieră bergmaniană pentru ca brusc, să se 
curme,„ la fel ca în povestire, în clipa în care 
eroul se desparte pentru totdeauna de sin- 
gura ființă ce l-a iubit cu adevărat 


Ñ Aura PURAN 


Producție a studiourilor poloneze. Scenariul: Woj- 
ciech Has după A.P. Cehov. Regia: Wojciech Has 
imaginea: Grzegorz Kedzierski. Cu: Gustaw Holou- 
bek, Hanna Mikuo. Anna Milewska, 


theze evenimentul. Confesiuni, anecdote. 
f'agmente de reportaje, de interviuri, exe- 
jeze, portrete la diferite virste și portretele 
contextului, un context ințesat de prieteni ca- 
re-l numesc frate — a fost ca un frate — toți 
il iubesc, toţi îl admiră, pentru uriașul lui ta- 
lent, desigur, dar nu-i numai asta. Marele ac- 
tor a fost un om de o bogăţie sufletească ie 
şită din comun: vitalitate, forță, gingășie, cu- 
ceritor, dar un cuceritor posedat de oroarea 
de a face pe simpaticul de profesie, perfec- 
ționist pînă la chiţibuș, alergic la poltronerie, 
generos, sarcastic, sensibil și în consecinţă 
nefericit, o nefericire rumegată în versuri 
scrise şi citite departe de ochiul și urechea 
curioșilor, dar ce nu conţine această colecţie 
de fapte pe care s-ar putea construi şi o 
proză socială de larg suflu — un mediu so- 
cial în viltoarea marilor prefaceri, — un film 
biografic, o poveste de iubire întirziată și inu- 
tii romantică... 

2. Mărturii contemporane. Mai bine de o 
sută de pagini iscălite de cei apropiaţi, oa- 
meni din branșă. Dar și un mare număr de 
cărturari care cunosc teatrul nu din culise, ci 
din stal. Eugen Barbu îl numeşte un mare 
tragedian, Titus Popovici, „un prinț al zimbe- 
tului“, Ciulei vorbește despre „ultimele lui 
mari creații” și se intunecă că n-a apucat sè 
lucreze cu el rolul mult rivnit, Othello; Fory 
Etterle evocă lumea de poezie care o purta în 
el, Stere Gulea îl pune să vorbească pe Marin 
Preda: „Mon cher, trebuie să treacă vreo 
30—40 de ani ca să mai apară unu ca 
Toma“; lulian Mihu cere să-l punem alături 
de Orson Welles și De Sica; Lucian Raicu da 
una dintre cele mai subtile analize a „prezen- 
tei", posedată „pînă la suferință de un demon 
al culmilor”. înfrigurat, mereu uimit în faţa in- 
justeţii acelei morţi, lon Besoiu redă minut cu 
minut coșmarul unei nopţi: vineri 4 martie 
ora 21.15; ora 21,25; ora 22;... ziua Il-a; ziua a 
II-a; ziua a IV-a... „toate rămîn amestecate în 
mintea mea, haotic, absurd, fantastic...“ 

3. Creaţiile interpretative. O teatrografie 
comentată alcătuită cu rigoare, pornind de la 
apariţiile de timpurie tinereţe, cuprinzind fai- 
durile tuturor periplurilor: Constanţa, Ploieşti, 
Teatrul Bulandra,- Teatrul de Comedie, Ra- 
dioul, Televiziunea — o să poată cineva uita 
momentul de graţie din „Căldură mare“, sau 
„Un morcov pe adresa dumneavoastră“, 
„Așa-i în tenis“, dar numai pe-astea? Există 
oare cineva care putea să-și imagineze reve- 
lionul fără Tomiţă? urmată de o filmografie 
adnotată cu -afectuoasă migală (Constantin 
Popescu). 

In sfîrșit: 

4. Un studiu: Actorul, ca personaj pe scena 
lumii. Valentin Silvestru pune în acest portret 
și binecunoscuta-i temeinicie și duioşia unei 
prietenii de treizeci de ani și admiraţia pentru 
uriașul scenei și o anume smerenie inspirata 
de vulnerabilitatea sentimentală a unui vul- 
can care în anume momente, nu mai vrea sā 
erupă, vrea numai să-și pună, tainic, sufletul 
pe tavă. 

Ce putem să facem decit să mulțumim Edi- 
turii Meridiane, ca și „colegilor şi prietenilor 
marelui actor“ care, n-au avut odihnă pina 
n-au văzut apărind această, atit de trebui- 
toare, carte de suflet? 


Ecaterina OPROIU 


lor noștri. El este cu adevărat profesorul „dis-, 


pe ecrane 


Pentru toate virstele 


Lecţii particulare 
pentru tata 


[ecne le dau copin în vacanță unui 
Li i rijent la materia viață. Educaţie senti- 
mentală amuzantă, făcută cu discreţie și cu 
candoarea virstei, cu surisul pe buze și la- 
crima în suflet — cum altfel ar putea să-i 
amintească un copil de 10 ani tatâlui de 35 
ca şi-a cam uitat îndatoririle și drumul spre 
casă? Dar Ulise le scrie copiilor și atunci ei 
(Sebastian și sora mai mică, Bettina) pornesc 
să-l caute şi sa petreacă impreună cu el mă- 
car vacanța la vila mult descrisă. Doar că vila 
se dovedește o biată magazie pe care hoina- 
rul o împarte cu altul ca el, iar faimoasa pis- 
cină nu-i decit o albie plină ochi cu apă de 
ploaie. Filmul ar putea lua turnura comicului 
de situație — o și face — dar percutanţa psi- 
hologica a autorilor îi oferă mai mult. O câp- 
tușeală inteligentă şi sensibilă de mici-mari 
dureri gata-gata să izbucnească, (prima de- 
zamăgire a copiilor la primirea morocâănoasa 
pe care le-o face tatăl pregătit de un conce- 
diu gen „doi într-o barcă“ — sau momentul 
admirabii jucat, numai priviri ce cîntăresc si- 
tuaţia și retrageri delicate din partea puștiu- 
lui, în secvența cumpărăturilor pentru mare). 
Baiatul observă că tata nu mai are bani ṣi 
atunci renunţă la slip în favoarea cizmelor ro- 
şii ale nazuroasei Bettina; el apare la plajă în 
chiloți şi e ironizat tocmai de cei pentru care 
se sacrificase. 

Un mic interpret — actor de mare sinceri- 
tate şi vibraţie, în rolul lui Sebastian — câpa- 
bil sà intre în rezonanţă nu numai cu replica 
spirituala a scenaristului şi subtextul sugerat 


Editura Eminescu 


Filmar : 
„Nu frumuseţe, 
ci naturaleţe“ 


Ca ultima carte, îmi dau seama că 
ceea ce mă leagă de Romulus Rusan e mai 
mult decit o vecinătate de pagină în „Roma- 
nia literară”, e mai adinc decit o viață de bi- 
rou, cindva, la „Cinema“. deși sînt locuri de 
muncă și scris care contează greu în biogra- 
fiile interioare. Lîngă decisivele prietenii de 
bibliotecă, vremea noastră a mai găsit o nu- 
anță — fraternitatea de cinematecă, aceea a 
lui Truffaut și Godard, a lui Lucas, Spielberg 
şi Coppola; chiar dacă n-o să facem filmele 
lor — am făcut împreună cîteva cicluri de 
Hitchcock, de Renoir, Visconti şi Jean Geor- 
gescu, ne-au încintat aceleași travelinguri, 
am dat împreună lacrimă la același sărut de 
pe pinză, ne-a amețţit același montaj eisen- 
steinian, iar în banda sonoră am căutat îm- 
preună același „hiriit credibil al vieţii întim- 
plătoare”, cum scrie Rusan, cel care odată a 
putut sta nopți întregi la telefon întrebind: 
„Alo, casa Popescu, ce filme aţi văzut în ulti- 
mui timp?”, idee bogziană, prin '70, pentru 
revista noastră. 

În lumea cinema-ului — nedespovărată de 
toate  glumiţele, anecdotele și sperjururile 
proprii şi altor familii de artă — îmi permit să 
socotesc fraternitatea de cinematecă ca un 
sentiment grav şi serios, imposibil de bagate- 
lizat: a îi de aceeași părere, de acelaşi suris, 
de același oftat, în probleme care nu-s decise 
de unanimitate, ci de umanitatea fiecăruia, mi 
se pare, azi, o minune de sentiment; a crede 
împreună că „Nanuk are un destin miraculos, 
fiind cel mai viu și mai imperisabil film pe 
care l-a dat cinematograful vreodată" nu este 
— cel puţin pentru mine — o chestiune de 
gust comun, ci o idee de solidaritate între 
două priviri care pot face (cit) o lume în care 


https://biblioteca-digitala.ro 


Ecouri bergmaniene - într-o ecranizare 
cehoviană (Poveste neinteresantă) 


de bagheta eleganta a regizorului. dar şi cu 
fetița-parteneră, în rolul Bettinei cea acră și 
mofturoasă. Mai șters — voit şters — tată! le- 
neş (de care băiatul se şi jenează la un mo- 
ment dat, și-l antrenează cu tact într-o com- 
petiție a „miinilor abile“) 

Comedie ca înveliş şi dramă în miezul ei 
adînc, „lecţia“ agreabila. dar cu tiic a colegi- 
lor noştri din R.D.G. se dovedește valabilă 
) îi le. 
pentru toate virste Aiice MANOIU 


Producţie a studiourilor Dela-Berlin. Scenariul: G 
sêla Richter-Rostalski. Regia: Karo'a Hattop. Imagi- 
nea: Peter Suring. Cu: Cieter Montag, Barbel Ron! 
Falk Rockstrob. Sebastian Paasch. Jana Zeller 


„Hoţii de biciclete sint fraţi cu tragediile an- 
tice", Stroheim un zeu nonconformist, Camil 
Petrescu — „Spiritul, poate, cel mai tulbura- 
tor al prozei noastre” — iar Proba de micro- 
ton“ o capodoperă a autenticităţii“. Pentru 
mine, asemenea vorbe sint parole de trecere, 
trei-patru, nu mai mult, nu e nevoie de mai 
multe, de la o strajă la alta, de pe o stradă pe 
alta, a unui unic oraș miraculos, mai feeric 
decit Hollywood-ul, în care jucâm amindoi 
ceva care ar semăna cu situaţia incipienta 
din Lanţul lui Kramer. Dacă exagerez, nu 
exagerarea contează. ci caracterul decisiv al 
„Opiniei sufletești“, cum numim de la Camil 
citire, ideea trâită. „Filmar“ (vorba aceea, nu 
înțeleg titlul — să vină din „filmele mari“ sau 
„fiim-artă“?, Rusan nu ne-a obişnuit cu ase- 
menea jocuri de cuvinte) are, tot timpul, în 
bătaia ei de inimă, vigoarea unor decizii de 
estetică intimă, ostile la frivol, sobre ca far- 
mec, luminoase în linia demonstraţiei, aspre 
în expresie, capabile cu toate sā se adune 
într-un secret de personalitate fără de care 
degeaba scriem filme. 

Cronicile lui Rusan ţin de tipul criticii de 
consolidare a vaiorilor, extrem de necesar 
într-o artă pe care mulţi n-o considera nici 
măcar artă. Scara acestor valori e solida, in- 
spiră seriozitate și siguranţă, atit în planul ex- 
tern cît şi intern (Iliu, Ciulei, Pita, Daneliuc şi 
spre buna noastră mulțumire, iulian Mihu c 
Palida sa lumină...). Se mai poate observa ca 
valorile în care crede Rusan aparțin mai de- 
grabă filmului „afiat în prelungirea intelectu- 
tuj decit în aceea a sufletului”, după o expre- 
sie a sa. El mai lucrează cu asemenea diso- 
ciaţii. El demolează foarte rar și atunci, cum 
se întimplă în asemenea cazuri de lipsă a vo- 
caţiei distrugatoare, ne trezim ca noul val 
francez e acuzat de pripeală în timp ce Com- 
partimentul ucigașilor ar fi „un test ce perso- 
nalitate”. Nu-i voi imputa lui Rusan câ nu 
tună şi fulgeră ca aiţii, — deși nimeni n-a 
scris mai bine impotriva unei ecranizari după 
Camil Petrescu: Talentul lui nu e de aceasta 
natură şi el și-l respectă, folosind — în cazuri 
după care nu „moare“ — refuzul elegant și 
glasat. Mirarea frumoasă și hrănitoare la lec- 
tură e alta, enunțată deschis de la bun ince- 
put: „Singurul punct nevralgic a! credinţei 
mele în film îl constituie faptul câ îmi dau 
seama prea des că acesta se bazează pe o 
convenţie”. Şi pe altă pagină, aceasta deviză: 
„Nu frumuseţe, ci naturalete“. Acest critic de 
| consolidare stă deci pe o falie, pe o contra- 
dicţie vitală, El crede în film și se teme de el; 
e un fidel mereu încordat să nu fie înșelat. 
Credința nu mai e facilă. Fără a fi rece, Ru- 
san e mereu stăpinit de un dubiu. Fără a fi 
rău, e tot timpul crispat. Nimic nu-l pasio- 
nează mai mult decit dacă un film a devenit 
ridicol, vezi bine, odată cu vremea, dacă s-a 
uzat, dacă a slăbit, dacă și-a pierdut din stră- 
lucire, pe scurt — dacă s-a prostit. Toată 
scara valorilor lui e o scară giîndită în funcţie 
de o altă scară Richter — iertare, Romi, pen- 
tru acest „Ossessione” — pe care se măsoară 
durabilitatea operelor. Printre criticii noștri 
de film, Rusan e specialistul în perisabilitate. 
Pentru cei care-i cunosc literatura dominată 
de aceeași dramă a vitalităţii, nu e nici o mi- 
rare 


Radu COSASU 


21 


d 
i . $ > v 
d i 
i p er 
d i „A 
i i ` rn 
= pi 3 Ai i 
Pai t MAF E > i 
|P 4 j să 
<a hi ei 
f Pi 
- Fise 
| dpi 


tudiourilor. albane 
i: Viktor Gjika. Im 
Cu: 
Suleima 


'sorghiei 


vel Popando 


şi la 54 de ani de la debut este totuși greu să 0 consi- 
bătut drumurile în 


ultimul ei rol c 


un Sub mantia basmului milenar, 
mns | 


era electronicii 


hatharine 


de 


rat- 


Notte, 


A 


notocicletei aşa 


(Ca de pe urma so Jl 7 [ul Grace Quo t zece ani | 


ormată de | 


pentru acest film, în care ea deţine rolul 


o tragică intimplare 


decada filmului antirăzboinic 


Pacea, laitmotiv... Pacea, factor comun... 


|, dreptul fiecăreia dintre peliculele recen 
tului ciclu de la Cinema „Studio“: „Decada 
filmului antifascist, pentru pace, impotriva 
razboiului” (organizata sub egida Consiliului 
Naţional! pentru Apărarea Păcii, Asociaţiei Ci- 
neaştilor, Centralei „Româniafilm” și Arhivei 
Naţionale de Filme), pe afiș era menţionata 
țara producatoare. Nu regizorul. nu actorii 
Mi s-a pârut semnificativ pentru implicația 
planetară a conceptului de „lupta pentru 
pace“. Sau a celui de beligeranța. Așadar, in 
ordinea programarii: România, S.U.A., Franţa, 
R.D.G., Polonia, Italia, U.R.S.S, Grecia, Nor 
vegia figurau, ca autoare ale unui act artistic 
făcind rechizitoriul razboiului. pledind pentru 
pace. lată o coaliție mondială ofertanta şi 
pentru o pledoarie — estetica. De la reconsti- 
tuirea cvasi-documentară din Bătălia pentru 
apa grea la ecranizările Week-end la Zuydco 
ote (Henri Verneuil, 1964) și Fiecare moare 
singur “(Alfred Vohrer, 1976), la amplele des 
faşurări din Atac impotriva lui Rommel 
(Henry Hathaway, 1970) și Pe aici nu se trece 
(Doru Năstase, 1975), la episoadele din Hotei 
Palace (Ewa Kruk, 1982). O zi ca leii (Nann: 
Loy, 1961), La război ca la război (Viktor Tre 
gubovici, 1968) și la concluziile din Procesul 
de la Nürnberg (Staniey Kramer, 1961), varie- 
tatea tonală era implicit asigurată, dacă în 
privința tramei prea mare marjă de inedit n! 
se putea pretinde. 

S-a ivit, însă, spontan, un cap de serie 


care, pe lingă virtuțile artistice, avea şi calita- 
tea de a sintetiza speciile filmelor anterivare 
Higenia (Mihalis Cacoyannis) este o ecrani- 
zare (tragedia lui Euripide), dar și o posibila 
„elatare documentară (războiul. dintre Elada 
și Troia pentru „recuperarea“ Elenei), nu 
»xista ciocniri armate (singurele victime, cu 
excepția Ifigeniei, sint citeva vite ucise pentru 
hrană), dar există o forța belicoasă latenta 
(armata lui Agamemnon, gata de îmbarcare 
pentru luptă), jertfirea ifigeniei pare un epi- 
sod adiacent (sacrificiu cerut de zei, ca o 
condiție pentru stirnirea vintului care sa 
poarte corăbiile pe mare), însă ea declan- 
sează conflictul și, mai ales, conflictul de 
idei. Fără încâierâri, fâră violențe, Ifigenia 
acuză ororile războiului, recurgind la pilda 
paroxistică a unui război în care obiectul dis- 
putei îl constituie o femeie, ia; stimulentul 
declanșator — sacrificarea unei fecioare. Nu 
se înfruntă două oștiri, ci, de o parte, dezlan- 
țuirea unei gloate minate și indemnindu-se, 
ațițată, la cuceriri, iar de partea cealalta, do- 
rința de a trăi, spaima de moarte a unei co- 
pile care abia descoperise bucuria vieţii. Teri- 
liant de disproporţionată, infruntarea are da- 
rul de a oripila, în plus, prin sugestia forţei 
brute intensificate de spiritul de turmă care o 
animă. Nici dualismul personalitate-istorie, 
nici antagonismul individualitate-coiectivitate, 
prezente în tragedie, nu egalează impactul 
ideatic produs de imaginea masei controlate 


clasicii comediei, mereu tineri 


Toată lumea ride, 


haplin, Harold Lloyd, Buster Keaton 
APO! insertul: „nu vor juca în acest film“ (dar 
spiritul lor există, anticipăm noi, avizaţi). Pu- 
blicul unei dimineți la sfirșit de sâptamină, pe 
bulevardul filmului, (majoritatea elevi), pare 
satisfăcut. Titlul deci nu-i înșeiase. Dar odata 
cu prima secvență (lunga, dupa foiala din 
sală) apare deruta. O peliculă cu patina vre 
mii („aaa... e alb-negru”, voci decepționate) 
un tînăr din alți ani cîntă, mult prea jovial 
dragostea atotbiruitoare, în timp ce corul reia 
tema într-un triumfal „con tutti” dunaevskian 
pe ulița mare a satului (într-un travelling an 
tologic, dar pe cine mai interesează finețuri!e 
astea? „să-l dea dom'le la cinemateca'”)). 
Chiar dacă tipul bate step pe un podeț de 
bîrne, sincron cu xilofonul (coloana sonora a 
filmului din '34 a fost refăcută în '56) in ochii 
tinerilor din sală pare că nimic nu va mai pu- 
tea salva desuetudinea pastoralei, fie ea.-şi 
comico-lirică. Ciobanul cîntăreț e luat drept 
un muzician italian celebru, o domnișoara 
(urită și înțepată) din lumea bună da o serată 
în cinstea lui, slujnica (frumoasă şi simpa- 
tică) işi ignoră vocea, dar cinta romanțe în 
prim plan... Schemele, previzibile, sint co- 
mentate sarcastic de vocile spectatorilor de 
azi, școliţi într-ale filmului. E clar că ciobanul 
va ajunge un muzician recunoscut, ca și sluj- 
nica dealtfel... cu care... etc. „Cine a _avut 
ideea sa intrăm aici?" o voce (în; schimbare) 


cîntă şi dansează 


din. spate. Cronicarului i se stringe inima 
Nici celebra Liubov Orlova, cu zulufii și zim- 
netul ei şăgalnic să nu mai însemne nimic 
pentru spectatorii de azi? E limpede că majo: 
nitatea dintre ei habar n-au de importanța fil- 
mului în istoria cinema-ului mondial, de fap- 


cinema 


Nr.8 (272) Anul XXIII 


Bucureşti, august, 1985 


Redactor şef: 


Ecaterina Oproiu 


https://bibl 


È 


Ifigenia, contemporana noastră 
(irene Papas în filmul lui Cacoyamsiss 


ie un geniu malefic și apoi scâpate de sul 
orice control. În acest fenomen. rezidă mor 
struozitatea războielor, iar filmul o comunica 
reverberind peste timp o-pagină de. istorie 
permanent actuală. Simplitatea construcție 
dramaturgice, care face și mai percutante re 
chizitoriile clamate de lfigenie, Clitemnestra 
Agamemnon însuși, e sporită prin austerita 
tea veșmintelor lipsite de orgoliu şi prin aridi 
tatea specifică peisajului pietros, elemente pe 
cît de plastice, pe atit de expresive. lar da 


tul că e prima comedie muzicală a — pe 
atunci tinerei cinematogratii sovietice, ca a 
produs mare vilvă la apariţie... 

Și exact cind cronicarul medita ia soarta 
avangardiștilor deveniți clasici, la destinul 
acestui ciudat Alexandrov (in afara „iateciști- 
lor” ciţi îi mai cunosc azi aventuroasa biogra- 
fie?) în sală s-a produs miracolul. Se ridea în 
crescendo, în cascade. Pe ecran, ciobanul 
(confundat cu muzicianul italian) e invitat sa 
cînte la serata simandicoasă a unui cuconet 
snob și cosmopolit. Și el cintă.. la fluier 
Ciurda (boi, vaci. capre, măgari, ci, porci) la 
auzul fiuierului cunoscut, năvălește. în vila 
Cum toţi convivii se află (in extaz) la etaj 
animalele devastează masa întinsă (cu tot di 
chisul) la parter. O vacă bea crușon. o pere 
che de boi beau apă din acvariu, purceluşu 
de lapte ajunge beat mort să se culce pe un 
platou, un invitat rătăcit, care şi-a pierdut 
ochelarii, nu vede decit platoul cu purcelușu 
în care e gata sâ-și intigă furculiţa... Bulga 
reie a inceput să se rostogoleasca Se f 
tot mai mare şi avalanșa e iminentă. Secven 
se dezlanţuie aluvionar, aluviunile venind din 
slapstick. din marea comedie mută. in sală se 
side cu lacrimi. Un bou ajunge în patul c 
baldachin din dormitor. o vacă -şi bagă nasu 

pudriera. un miel își inlocuieşte sosia dir 

pe rotile. ceea ce n-o impiedică 
a declare ca nu-i autentic prec 
occident... cuvintele nu pot pr 
urilor. Un paroxism comic d 
i frustă, şi inedită) factură 
a atentă, secvența aceasta, ca ş 
repetiței de orchestră” (intr-o cam 
a unui dric funambulesc ami 
Rene Ciair. așa cum măgar 
Bunuel și Dali! dovedesc o o 
cisă, matematică, sub aparen 
cite improvizații. Un comic pro t 
gerarea caricaturii. din enormitate, d 
adevărată beție a absurdului (filmul e 
stişitu! perioadei constructiviştilor şi futurist 
lor). Aşa cum între mult teoretizatul „patos 
cinematografic din filmele lui Eisenstein ṣi 
teatrui sáu excentric din anii de inceput 
există o strinsă legătură, se pot detecta în 
comediile lui Alexandrov învățăturile des- 
prinse de la maestru, aplicarea celebrei „poli- 
tonii“ în registrul comic. Petrecerea la vila 
din Toată lumea ride, cintă şi dansează con 


din pian t 


Coperta I 


Oana Pellea, Ecaterina Nazare și 
Gheorghe Visu — actori tineri, 
talente mature ale filmului nostru 


Fotografie de Victor STRO! 


P 


de emo! 
şte. ope 
sis-ul 
tempo 


aoma: setea 
e Qoe me Menco 


Roxana PANĂ 


CINEMA, 
Piața Scinteii nr. 1, Bucureşti 41017 


Exemplarul 8 lei 


„Cititorii din străinătate se pot abona prin 
„Rompresfilatelia“ — sectorul export-im- 
port presă P.O. Box 12-201., telex 10376 
presfir București — Calea Grivitei nr 
64—66" 


„Prezentarea artistică Prezentarea grafica 


Anamaria Smigelschi |oana Statie 


Tiparui executat la 
Combinatul poligrafic 
«Casa Scinteii»_— București 


J oi 4 iulie 1985. Uostineștiul ne-a intimpi- 
morocânos și zgribulit sub o ploaie to- 
renţială ce unea marea cu cerul într-un plum- 
buriu nesfirșit. Ceea ce, desigur, a dat apă la 
moară pesimișştilor. „Așa ne trebuie daca 
ne-am grăbit! La sfirşitul lui iulie, atunci era 
vremea lui!" bombânea cineva încercînd să-si 
repartizeze miinile între valiză, sacoşă şi um- 
brelă. „Şi nici public n-o să avem, că studen: 
ţii sînt în sesiune“ — venea o replică din 
mers. După ce am mai aflat că aerul are 18°, 
apa doar 12° şi că, în general, de două sāp- 
tamini vara asta miroase a toamnă, ne-am 
mai resemnat. Ei şi ce dacă va fi o ediţie mai 
puțin izbutită din motive meteorologice? Evi- 
dent, resemnările nu erau comunicate orga- 
nizatorilor care mai afişau unele rămâşiţe de 
entuziasm. 

Intr-un imbold de solidaritate ne-am uitat 
în jur ca să stringem rîndurile în faţa duşma- 
nului nostru principal —. ploaia. Se puteau 
deja delimita citeva grupări. Juriul care la rîn- 
dul lui se împărțea în două: juraţi și jura- 
ți-participanţi (6 din cei 15 membri ai juriului 
aveau filme in concurs, dar promiseseră so- 
lemn că se vor abţine de la discutarea lori 
Realizatorii filmelor din selecţie, care urmau 
să apară — şi să dispară — succesiv pe ma- 
sura prezentării peliculelor şi a discutării lor 
pe plajă, în mijlocul spectatorilor. Echipa de 
ta „Con-Secvenţa" condusă anul acesta de 
Lucian Avramescu, o echipă de tineri publi- 


cişti hotăriţi să facă din zi noapte şi din 


noapte zi pentru ca foaia festivalului să fie 
punctuală la întilnirea cu cititorii. Noi, cei de 
pe tusă, veniţi să criticâm ceea ce avem de 
criticat și să lăudăm ceea ce e de lăudat. Şi, evi- 
dent.. beneficiarul principal, marele public, 
sei care de a lungul a î ediţii și-a gemonstrat 
interesul, receptivitatea și dragostea pentru 
filmul românesc, umplind seară de seara am- 
fiteatrul în aer liber pină la refuz, înarmat cu 
“paturi și umbrele, pentru a face faţă în orice 
„condiţii. 

Prezenţa fiind făcută, gongul inaugural pu- 
tea să bată. În sala polivalentă a hotelului Fo- 
rum a răsunat din nou binecunoscutul sem- 
nal sonor, iar vocea lui Sorin Stanciu — omul 
— orchestră al festivalului — a rostit grav si 
cu dictie inuito cn avea sa se auda 19 te 
care seară timp de zece zile: „Concursul filmu- 
lui cu tematică pentru tineret. Costineşti 1985". 

A ase startul, 


O adevărată transtuzie de tinereţe 


Simpla enumerare a filmelor de ticțiun 


a 


-AG 


Cei care au venit pe Malul mătti 
pentru o baie 'de film române 
În cad 


prezentate in acest an la Costineşti — în con- ` 


curs. 
Horea de Mircea Mureşan. > $ 
Raliul de Mircea Drágan, | 
Fapt divers de Andrei Blaier, 
Ziua Z de Sergiu Nicolaescu, 
Declaraţie de dragoste de Nicolae Corjos. 
Pas in doi de Dan,Piţa. - 
increderea de Tudor Mărăscu, 
Cantonul părăsit de Adrian Istrătescu Le 
ner... = 
şi în afară de concurs t 
O lumină la etajul X de Malvina Urşianu. 
Adela de Mircea Veroiu, k 
Masca de Argint de Gheorghe Vitanidis.., 


Costinești'85 sau despre tinerețea 
maturilor și maturitatea tinerilor 


i 


este permanent condiționat de propriul sau 
trecut, dar şi de trecutul locurilor în care 


“trăieşte, ramine mult prea adinc ascunsă in 


invelişul tormei. 

3. Doua filme in premieră absoluta: Canto- 
nul părăsit și Încrederea de Tudor Marascu 
pentru a nu dezminţi tradiţia premierei stator- 
cită de-a lungă: celor șapte ediţii ante- 
"oare. af 

Increderea porneşte de la o situaţie destu: 
„ie frecventa în bibliografia și filmografia ge 
“ului poliţist: un tinar de treabă, cinstit și 
naiv, cade victima unei bande de raufăcători 
„are îl implică într-o crima. Pe această ca- 
nava simplă, Tudor Marascu incearca soluții 


Ploaia n-a împiedicat Costineşti 
să continue tradiţia de 
entuziast suporter 


al filmului 


ne poate sugera citeva consideraţii de or- 
din general care să precizeze configuraţia se- 
lecţiei. 


1. În majoritatea lor (7 din 11) aceste fiime 
aparțin generaţiei de regizori ai anilor 
"50—'60, ceea ce denotă fie că aceștia au lu- 
crat mai intens în ultimul an, fie că au o mai 
mare apetenţă pentru filmul cu tematică pen- 


| tru fineret Deși mi se pare improbabil ca ge- 


nerația '70 (adica Alexa Visarion, Alexandru 
jatos, Mircea Daneliuc. Constantin Vaen: 
Nicolae Mărgineanu. losit Demian, Dinu: Ta- 
nase etc) sà nu fi avut nimic de spus tinerilor 
spectatori. 4 

2. O singură opera prima: Cantonul părăsit 
de Adrian Istrătescu Lener, care n-a avut cu 
«ine concura la premiul pentru debut, drept 
care juriul nu l-a acordat. Inspirat din proza 
lui Fânuş Neagu, citită intr-un mod foarte 
personal- de catre regizor, filmul se remarcă 
în principal prin îmbinarea realului cu imagi- 
nărul, prin capacitatea de a crea o atmosfera 
fantastică făra precedent în filmul românesc 
Din păcate ideea principală, faptul că omul 


inca 


Patru prezenţe de tineri actori 


(Dan Bandol, 


Carmen Enea, Stelian Nistor, Bogdan Stanoievici) 


Razvan Popa (Fapt divers și Raliul), Tom: 


românesc 


“e limbaj mai puţin obişnune. Reacțiile publ- 
culu: au fost contradictorii: „increderea este 
ca un tunel al timpului care trage cinemato- 
graful românesc spre începuturile lui. -Deși 
intenţiile au fost mari, realizarea e precară“ 
(Emil Albu, muncitor — Tg. Jiu). Sau „M-a 
impresionat mult mesajul artistic și educativ 
al acestui film psihologic inspirat din viața 
noastră cea de toate zilele. Mai puţin realist 
mi s-a părut însă personajul procurorului 
: are este atit de ințelegator și cald încit pare 
mai degraba o zină bună“ (Calin Hincea. 
muncitor — Reșița) > 


4. Puțin mai mult de jumătate din filmele- 
selecției îşi construiesc acțiunea în jurul unor ` 
eroi tineri proveniți, dupa cum menţioneazi 


scenariile, din mediul muncitoresc (Raliul, 
Fapt divers, Încrederea, Pas in doi) sau de pe 
bancile școlii (Declaraţie de dragoste) și ale 
facultăţii (Cantonul părăsit). Este o adevărata 
transfuzie de tinerețe. în vinele cinematogra- 
fului nostru, care se îmbogățește nu numa; 
cu o serie de personaje mai mult sau mai pu- 
țin complexe şi veridice, ci şi cu numeroşi! 
actori tineri cărora le sondeaza posibilitățile 


De trei ori premiul tinereţii: 


Declaraţie de dragoste de Nicolae 
Corjos cu Teodora Mareş şi Adrian 


Păduraru 


Ecaterina Nazare, 
Dan Pita 

si Claudiu Bleont: 
trei pentru un 
Pas in doi 

cinci premii 

şi un zîmbet 
pentru mai tirziu 


Hogea (Încrederea), Adrian Păduraru. Teo 
dora Mareş, Carmen Enea (Declaraţie de 
(Raliul), Patr 


pi" 


nemeritată a virtuțilo 
după părerea mea cel $ 
ji unul dintre momentele de vi 
ui Dan Piţa. 


DADAU duel 


bal 


bun început distinc 
traje. Nu numai pentru 
„eroici de Virgil Calotescu, 7 
socialiste de Cornel Dia 
ri,. amintiri de Anghel Mo 
eF Ime de montaj ci 
] „le arhivă ialul doc 


Foto: Cornel MEDVEDOV) 

_ (Corminuare în pag, 14) 

-ai E I Ay je Deez 

De două ori aplauze pentru Horea: 
premiu pentru scenariu lui Titus 
Popovici, premiu de interpretare 
pentru Ovidiu Iuliu Moldovan, 

Regia: Mircea Mureşan 


Tri,