Revista Cinema/1990 — 1998/020-CINEMA-anul-XX-NR-1-1982

binele 


și fericirea 
întregului 


Nr.1 


Anul X X (229) 


Revistă a Consiliului 
Culturii şi Educatief Socialiste 


_____ București, ianuarie 1982 


Teleg 


ramă 


Tovarăşului Nicolae CEAUȘESCU, secretar general al Partidului Comunist Român, 
preşedintele Republicii Socialiste România 


Mult stimate şi iubite tovarăşe Nicolae CEAUȘESCU, 


Membrii Asociaţiei cineaștilor din Republica So- 
cialistă România — regizori, scenariști, scenografi, 
actori, operatori de imagine, critici, compozitori, 
cadre de producție și tehnicieni— vă urează din 
inimă un călduros LA MULŢI ANI! cu prilejul zilei 
Dumneavoastră de naștere. Vă dorim din tot sufletul 
viață lungă, sănătate și aceeași inepuizabilă putere 
de muncă pentru binele și fericirea poporului nostru. 

În acest moment sărbătoresc pentru toată suflarea 
românească, ne mîndrim că avem la conducerea 
țării un Om de valoarea Dumneavoastră, personali- 
tate proeminentă a lumii contemporane. Această 
aniversare prilejuiește breslei cineaștilor, precum și 


` tuturor cetățenilor scumpei noastre patrii, sentimente 


de neasemuită bucurie și de înălțătoare satisfacţii 
pentru tot ceea ce a însemnat propășirea României 
Socialiste, a omului, în anii de cînd poporul român 
v-a încredinţat conducerea țării. 

Pentru cinematografia națională acești ani au 
marcat etapa cea mai rodnică în care s-a realizat 
triplarea producției de filme, ancorarea lor mai pro- 


fundă în realitatea contemporană. Putem afirma că 
tocmai în această perioadă cinematografia noastră 
a devenit cu adevărat cea mai populară dintre arte, 
iar perspectivele ei, deschise de cel de-al XII-lea 
Congres al partidului, ne apar și mai stimulatoare. 

Nu vom uita niciodată prețioasele Dumneavoastră 
sfaturi, grija permanentă acordată culturii și artei 
cinematografice în special și vă încredințăm și cu 
acest prilej că îndrumările date nouă, filmului româ- 
nesc, constituie pentru activitatea tuturor cineaștilor 
din țara noastră un îndemn permanent pentru a face 
din arta filmului o adevărată artă revoluționară, comu- 
nistă, legată prin toate fibrele ei de popor, de reali- 
tățile construcției socialiste, de perspectivele pline 
de lumină ale patriei noastre. 

În această zi scumpă nouă, tuturor, permiteţi-ne 
să vă urăm sănătate, viață lungă și exemplară putere 
de muncă spre binele și fericirea întregului popor! 


Asociaţia cineaştilor 
din Republica Socialistă România 


«Intrăm în anul 1982 cu încrederea deplină în forța unită a poporului nostru, 
avind convingerea că noul an va aduce națiunii noastre socialiste noi împliniri 
în înfăptuirea Programului partidului de dezvoltare economico-socială, de ridi- 
care a bunăstării materiale şi spirituale a oamenilor muncii, de întărire con- 
tinuă a capacităţii de apărare a patriei, a independenţei şi suveranităţii Româ- 


Nicolae CEAUŞESCU 


niei socialiste». 


Spre binele 
şi fericirea întregului popor! 


Am început Noul An cu 

o statornică încredere în 

inema puterea muncii și a crea- 

ției oamenilor acestui pă- 

mînt, de a deschide noi 

orizonturi existenţei noastre prezente 

şi viitoare. Tăria şi şansa noastră din- 

totdeauna, într-o lume și o istorie 

care nu ne-au menajat niciodată de 

încercări, tocmai în aceasta au stat, în 

urmarea neabătută a lucrării pentru 

care avem vocaţie, în apărarea pină la 

capăt a dreptului de a ne constitui 

propriul nostru mod de a exista și de 
a ne manifesta. 

Este un îndemn fundamental, pe care 
l-am citit în Mesajul de Anul Nou al pre- 
sedintelui Nicolae CEAUȘESCU 
și pe care sintem decişi a-l urma, ală- 
turi de milioanele de compatrioți, care 
înalță cu modestie şi eroism temeliile 
şi contururile nenumăratelor construc- 
ţii ale socialismului, redimensionînd 
ţara la proporţii fără precedent. Voca- 
ţia întemeierii unei civilizații proprii. 
de atitea ori întreruptă și contestată 
în trecut, este marele crez pentru 
care Partidul Comunist Român reu- 
seşte să cucerească inimile și consti- 
inţa unui întreg popor, în epoca des- 
chisă de Congresul al IX-lea. De aceea 
solidaritatea cu politica internă şi exter- 


2 


nă a partidului şi statului se constituie 
ca un liant temeinic al vieții naţionale, 
ca o premisă definitorie pentru dez- 
voltarea calitativă a activităților crea- 
toare în care sîntem angajaţi — singu- 
ra bază reală a autodepășirii la care 
aspirăm. Este o unitate care s-a 
exprimat din plin, odată în plus, la 
marile manifestări pentru pace și dezar- 
mare, organizate în toamnă, la chema- 
rea președintelui ţării, ca o demonstra- 
ție a capacităţii constructorilor noii 
noastre civilizații de a fi prezenți în 
lupta pentru soarta planetei însăşi, 
amenințată mai mult decit oricind. 


Este o unitate pe care o înțele- 
gem tradusă in fapte de performantă, 
ale muncii şi creației, în produse artis- 
tice și culturale competitive, pe plan 
național și internaţional. Pentru că, 
prin definiție, pacea și creația auten- 
tică nu pot fi concepute decit la a- 
ceastă scară. Ar fi dealtfel un non-sens 
să lupți “pentru pace, lucrînd într-un 
registru local, fără ecou în omenire, 
fără o prezență reprezentativă, care 
să poată influenţa gîndirea și sensibili- 
tatea lumii, destinul ei. 

Repetatele îndemnuri ale partidului, 


ale secretarului său general, tovarăsul 
Nicolae CEAUȘESCU, la autodepă- 


sire, la urmarea neabătută a drumului 
propriu, în deplină unitate și într-o con- 
unuă căutare a noului, a autenticului, 
a calităţii, a valorii de anvergură na- 
ţională deschisă spre universal, con 
stituie punctele de căpătii ale agendei 
noastre de lucru, într-o largă și lim- 
pede perspectivă. În calitate de ci- 
neaști și cinefili, ştim în modul cel mai 
concret şi de nimeni contestabil, că 
întregul program de dezvoltare și în- 
noire a cinematografiei românești este 
direct legat de inițiativa şi indicaţiile 
tovarăşului Nicolae CEAUȘESCU 
privind considerabila sporire a produc- 
ției de filme, cit şi în aspiraţia către 
structuri şi modalităţi mai suple și 
mai adecvate de lucru, către o nouă 
calitate, către filme de mare valoare. 
care să contribuie cu adevărat la afir- 
marea geniului național, la educarea 
şi formarea publicului larg. 

„Acestea sînt sentimentele cetățe- 
neşti și profesionale pe care le încer- 
căm în această primă lună a anului, o 
lună în care amintirea marilor date 
istorice aduce în modul cel mai firesc 
în conștiință ideea unității naţionale, 
proclamată la un 24 lanuarie şi a uni- 
tăţii întregului popor, desăvirșită la 
un 1 Decembrie. În suita acestor date. 
prin semnificative coincidențe, sărbă- 


torim, sub același semn, în ianuarie, 
ziua de naştere a secretarului general 
al partidului, preşedintele republicii, 
ovarășul Nicolae CEAUȘESCU, 
precum și pe cea a tovarășei Elena 
CEAUȘESCU. 

Cu cel mai fierbinte sentiment de 
recunoștință, adresăm urările noastre 
de viață lungă, în deplinătatea energiei 
sale creatoare și militante, celui care 
stă cu toată hotărîrea la cîrma desti- 
nelor naţionale, celui care ştie să 
conducă inspirat corabia, prin orice 
furtună, către limanul dorit, limanul 
unei lumi mai bune și mai drepte, în 
respectul personalității și drepturilor 
umane, al independenței şi indentităţii 
naţionale. Adresăm totodată caldele 
noastre urări celei care, în această 
eroică epopee, a optat ea însăși, din 
prima tinereţe, ca om politic, om de 
știință, soție și mamă, pentru comu- 
nismul de omenie, şi care, în întreaga 
sa activitate, înțelege să se dedice în 
egală măsură cauzei generale a socia- 
lismului, independenţei și păcii, ca și 
operei ştiinţifice și culturale, spre bi- 
nele țării şi al oamenilor săi, spre cu- 
noașterea și recunoașterea, în ţară și 
în lume, a creaţiei românești. 

La mulţi ani! 

«CINEMA» 


Plecarea 
Vlașinilor 


Obştea păstorilor romă 
apărîndu-şi munții 
pe vremea Mariei Tereza. 
Scenariul : 
loana Postelnicu 
după romanul 
«Plecarea Vlaşinilor» 
Regia: Mircea Drăgan 
Casa Cinci 


Rămin 
cu tine 


că o poveste de azi, 
despre nişte țărani. 
Scenariul: 
Dumitru Buznea 
Regia: George Cornea 
Casa Patru 


Clasica întilnire dintre Ei şi 
Ea. Diferenţele specifice — 
esenţiale — încep de la în- 
cărcătura de suflet și gind 
pe care o aduce fiecare cu 
sine În momentul întilnirii, 
de la ce așteaptă unul de la 
celălalt, şi mai ales de la timpul și locul 
acțiunii. Rămiîn cu tine, vă daţi seama după 
titlu, e ceea ce ne-am obișnuit să numim 
în cinema atit de simplu și de atotcuprinză- 
tor: «o poveste de dragoste». Se întimplă 
azi. într-un sat din Subcarpaţi. 

E! (Alexandru Machidon, chiar așa îl 
cheamă în film) e un țăran cum mulți am 
vrea să fie. Nu dă în ruptul capului satul 
pe oraș și face tot ce-i stă în putinţă pentru 


inema 


prosperitatea consătenilor săi. Şi sint multe ` 


de făcut, pentru că fostul șef de fermă 
(în locul căruia e numit acest tinăr Machi- 
don) lăsase totul în paragină, recolta putre- 
zea pe cimp, însăminţările nu se făceau la 


Sibiu. Zi ploioasă la sfirşit 
de toamnă Ora 7,30 dimi- 
neața. În holul hotelului Bu- 
levard, forfotă mare. Nu, nu 
| sînt obișnuiţii turişti cu gea- 
L mantane şi sacoşe purtind 
insemnele diverselor com- 
pann aeriene. Sint ciobani cu cojoace 
miţoase pină în pămint, cuşme, straițte și 
opinci. Cineva se interesează la recepție: 
«Ce-i aicea dom'le, congresul ciobanilor?» 
Răspunsul vine prompt și toarte documen 
tat: «E o echipă de îilmare. Regizorul 
Mircea Drăgan turnează aici Plecarea 
Vlașinilor după romanul loanei Postel- 
nicu». Cel care a intrebat nu este sigu' 
un cineiil, altiel i-ar ii recunoscut pe Ema- 
noil Petrut şi pe Silviu Stănculescu 
cărora machieuza Violeta Marinescu toc- 
mai le-a potrivit mustăţile. De acum înainte 
ei se numesc Alexa şi Branga, stilpii obștei 
Vlaşinilor, întruchipările binelui şi răului, 
a dorinței de independență, de neatirnare 
şi respectiv a setei de putere care merge 
pipă la trădare şi crimă. 
Intr-un colț s-au adunat loana Drăgan. 
Florina Luican, Maria Pătrașcu, Eugenia 
Bosinceanu cărora nu le mai pasă de s 


timp etc. (un scenariu despre care se 
poate spune că e «la zi»!) 


Ea, Saveta, e mai puţin previzibilă ca 
personaj. Vine dintr-un sat înstărit, sat de 
oieri, are zestre bună, e o temeie aprigă și 
voluntară care aspiră la o altă condiție so- 
cială; pentru inceput ar încerca-o (cu orice 
preț) pe cea de orășancă. Ce i se întîmplă 
la oraş, ce zice şi ce face ea pe acolo, sau 
la înapoierea în sat, iată citeva din secven- 
tele promițătoare ale filmului pe care il 
realizează regizorul George Cornea (al 
cincilea după Patima, Din nou împreună, 
Am fost șaisprezece şi Calculatorul 


luetă și şi-au îngrămădit pe sub minunatele 
tuste și tote în alb-negru o seamă de veş- 
minte groase. «Acum e încă bine — îmi 
povestește loana Drăgan. Să vedem ce o 
să lacem în secvenţa execuţiei, cind ne vor 
scoate aiară în ger şi ne vor uda cu apă 
ca să ne prefacem în sloiuri de ghea.ă». 

Cu săbiile la şold şi cu mustăţile în tur- 
culiță apar de la machiaj şi soldaţii împără- 
teşti (acţiunea se petrece în 1778, pe vremea 
Mariei Tereza). Poartă uniforme verzi cu 
pulpanele prinse în bumbi aurii, pălării 
în trei colțuri şi cămăși cu lavalieră — toate 
concepute de pictorul de costume lon 
Nedelcu, care, pare-se, s-a specializat in 
tiime de epocă. 

Toată lumea în autocar. Mergem la Valea 
Sadului. Mă așez lingă Mircea Drăgan, ca 
să mai atlu cite ceva. 

«ideea principală a filmului este re- 
zistența, în cele din urmă biruitoare, a 
păstorilor români față de manevrele 
administrației imperiale de a le lua 
cei 18 munți ai lor şi de a-i face vasali 
pe propriile lor păminturi. O altă idee 
e aceea că munții Carpaţi nu au fost 
niciodată o barieră între cele trei tări 
româneşti ci, dimpotrivă, un mijloc 


mărturisește). Scenariul e scris de Du- 
mitru Buznea, ziarist cu care George 
Cornea a colaborat și la Din nou împreună 
(dacă vă amintiţi, era vorba tot de lumea 
satului contemporan). 

Filmările merg şnur, «incredibil dar totul 
e la îndemină», spune regizorul. În film: 
satul Marginea; la filmare, comuna Balo- 
teşti. În film: sfirșit de toamnă; echipa fil- 
mează la sfirşit de decembrie secvențele 
în ordine cronologică (dacă va ninge se 
introduce în scenariu o ninsoare timpurie 


_și gata «racordul»!). Singura grijă a echipei 


este să se noteze exact «vorbele» de la 
tilmare. Pentru că dialogurile se mai ajus 


Unul din ei vrea să plece. Care? Unde? De ce? (Dana Dogaru 
şi Florin Zamfirescu în Rămin cu tine) 


an. La Buftea 


de unire, ae rezistență, de comunicare. 
Vreau ca filmul să aibă tonul unei ba- 
lade, fiind bazat pe un subiect cu o 
epică bogată, cu personaje robuste și 
cu conflicte majore pe plan social și 
uman». 

Intre timp, în autocar se poartă o conver- 
sație adecvată: «Cine știe o frază formată 
numai din vocale?» — «Oaia aia e a ei, 
ai o oaie, aia e». Numai că Vlașinii noștri 
aveau zeci sau chiar sute de mii de oi, 
aşa că pentru necesităţile tilmului s-au închi- 
riat vreo 2 000. Din păcate bietele dobitoace 
nu prea ştiu ce e disciplina la filmare: se 
iau una după alta ca oile, ies din cadru, se 
agită cînd trebuie să stea locului, stau ne- 
clintite cind trebuie să se miște etc. 

Valea Sadului. Cer acoperit cu nori grei, 
burnițează. Ora 10 dimineaţa. Pe un tăpșan 
între dealuri se înalță Casa obștei. O con- 
strucție solidă din birne și șindrilă innegrite 
de vreme. Nici n-ai zice că a fost construită 
cu cîteva săptămini în urmă de echipa arhi- 
tectului Marcel Bogos, care n-a venit cu 
noi la filmare pentru că pregătește în Sibiu 
decorul următor — hanul «La mielul alb» — 
în localul fostei primării municipale. 

Soarele se încăpăținează să nu apară 
spre exasperarea tuturor și mai ales a 
operatorului lon Marinescu căruia îi tre- 
buie racord. 

«Aici sintem la dispoziția naturii. Deunăzi 
am avut ceață de nu vedeai la un metru. 
Acum o să vedeţi cum se filmează pe ploaie 
o zi cu soare». 

Actorii s-au așezat în jurul focului. lon 
Pascu îl acoperă pe Mircea Hindorean. 
lar Luminiţa Vătămănescu (eroina po 
veşlii de dragoste a filmului, în viaţa civilă 
elevă de liceu) nu se vede. 

Pentru culoarea locală, nea Cioba recu- 
ziterul aduce un măgar care nu vrea să 
șadă la cadru pînă ce regizorul personal 
nu-l ia cu binisorul și-l potriveşte cu botul 
în nişte fin. 

Şopronul este scăldat în raze de soare, 
deşi atară plouă cu găleata. 

Sosesc soldaţii împărătești. Alexa(Ema- 
noil Petruţ)ii întruntă cu privirile oţelite și 
cu toiagul ridicat. Moment de mare ten- 
siune. 

— Luminiţo! se aude vocea lui Mircea 
Drăgan. Unde ţi-e gindul? 

— La nunta la pom pe care o s-o filmăm 
miine — recunoaște cinstit tata prinsă pe 
picior greșit. „ 

„Nunta la pom e un vechi ritual, un tel de 
logodnă care se oficia fără tamilie şi fără 
martori, în fața unui copac bătrin, înainte 
de plecarea feciorilor la stină. Dar asta e o 
altă poveste. Pentru echipa lui Mircea 
Drăgan este povestea zilei de miine, pentru 
noi viitorii spectatori este doar una dintre 
nenumăratele poveşti pe care ni le promite 
Plecarea Vlașinilor. 


Cristina CORCIOVESCU 


tează din mers. «Ce-aţi spus cînd aţi închis 
ușa?» «Nimic, am spus «hai!». «Păi «hai»-ul 
ăsta trebuie notat. Altfel ce facem la post- 
sincron ?» 

EI, Alexandru Machidon, este Florin 
Zamfirescu. A mai făcut roluri de țăran 
în cele 12 filme cite numără filmogratia sa, 
dar Machidon i se pare un rol generos pen- 
tru că «e un tip activ confruntat cu o situa- 
ție dificilă — găsește satul ca un vulcan 
care clocoteşte și el trebuie să canalizeze 
acest clocot». 

«Saveta — declară Dana Dogaru, in- 
terpreta ei — e primul rol mai important 
pentru ecran, deși pot număra cam 11 apa- 
riții pină acum în filme. E un rol interesant, 
pentru că numai aparent poate fi etichetat 
drept negativ; de fapt, are și fețe bune și fețe 
rele, e o femeie zdravănă, autoritară, nu se 
dă bătută cu una cu două. Cred că mi se 
potrivește. Trăiesc și o premieră: filmez 
prima oară pe cal...» 

Alte roluri şi interpreţii lor: un secretar 
de partid, intransigent (Octavian Cotes- 
cu), un președinte CAP nu lipsit de umor 
(Sebastian Papaiani), un cuplu de tineri 
pandant la perechea principală (Valeria 
Sitaru şi Dinu Manolache), un escroc 
de la oraș (Amza Pellea), un șef de restau- 
rant dubios, «domnul Renė», (Constantin 
Diplan), un şef de fermă «lasă-mă să te 
las» (Dan Damian). 

În echipa de filmare consemnăm trei 
debuturi: operatorul Sorin llieșiu («cea 
mai mare temere? Să nu-l fac de ris pe 
Vasile Vivi Drăgan, operatorul de la 
care am învățat mult în timp ce eram asis- 
tent de imagine»), Desdemona Lozinschi, 
autoarea costumelor și Nicoleta Tudora- 
che, directorul filmului. Cuvintul entuziasm 
are alte sinonime la o filmare, mai ales cind 
e vorba de debut: concentrare, solicitu- 
dine, omniprezență și mai ales dragoste 
pentru film. 


Roxana PANĂ 


în luna ianuarie: 


Trandafirul 
galben 


Altă capă, altă spadă. 
«Drumul oaselor» 
continuă... 
Scenariul: Eugen Barbu 
şi Nicolae Paul Mihail 
gia: Doru Năstase 

Casa Cinci 


Revine Mărgelatu... 


La Hanul lui Manuc, unde 
se filmau secvente din 
«Trandafirul galben» n-a 
fost cu putință să stăm 
de vorbă cu Mărgelatu, 
alias Florin Piersic. Era tot 
timpul la cadru. Filma non- 
stop. Abia seara, în cabina de la Tea- 
trul Naţional, în timp ce se pregătea să 
intre în spectacolul cu «Cartea lui lovi- 
ă», sosit direct de la filmare, Florin 

iersic povestește non-stop, tot fără 
să-și tragă răsuflarea, despre Mărge- 
latu. Pe cit e de zgircit la vorbă eroul 
din film, pe atit e de vorbăreț interpretul 
lui: 

«Ca să parafrazez o replică a lui loviţă, 
Mărgelatu e cel care rabdă şi tace, dar bine- 
înţeles la cota cea mai înaltă. Tace şi tace. 
În Drumul oaselor (care în paranteză lie 
spus, la televiziune a pierdut mult din sa- 
voare, din culoare), are o singură secvență 
în care vorbește mai mult. işi povestește 
viața dar o tace în mod «perghintian» in 
aşa fel încit nu știm dacă nu e vorba de 
o viață inventată. Toţi actorii care joacă 
astiel de personaje (Gabin pe Maigret, de 
pildă) nu se exteriorizează. Vezi din pri- 
viri ce coace. M-am bucurat să încerc şi 
eu acest gen de roluri. Dar n-am înţeles 
de ce mulţi au spus după Drumul oaselor 
«în sfirşit,joacă și Piersic un rol». Pină la 
Mărgelatu, așa îmi cereau rolurile să iiu: 
exuberant, vorbăreț, zimbitor. Mărgelatu 
imi cere sobrietate, liniște și calm pe care 
acum le simt și sint ale mele. Am mai imbă- 
trînit și eu (nu sufletește), s-au mai aşezat 
o serie de lucruri în mine. Ceea ce nu în- 
seamnă că reacţionez cu intirziere, dar 
înainte de a tace un gest mai număr și eu 
pină la 10. Nu cred că Mărgelatu e un 
accident printre rolurile mele de compozi- 
ție (dealtiel acestea mă atrag cel mai 
mult). Dovadă că în teatru joc acest lovilă, 
un om puternic, cum poate nu sint eu în 
viață, stăpiîn pe sine, chiar cind e la anan- 
ghie nu-și pierde cumpătul. Inditerent ce 
rol tac, de dramă sau de comedie, în teatru 
sau în tilm, obsesia mea e să nu le aduc 
spre mine, să nu le împrumut zimbetul lui 
Piersic, cel pe care îl ştim bine, eu şi cei 
22 de prieteni apropiaţi. Din păcate, in 
Trandafirul galben, pierd exact ce era 
mai interesant în Drumul oaselor: miste- 
rul, iaptul că spectatorul nu știa de unde 
să-l ia pe Mărgelatu. Aici însă, acest El 
Fugitivo e deconspirat. El e «Trandaltirul 
galben». Se știe că e vorba despre transpor- 
tul de odoare pe care el îl duce lui Bălcescu. 
Toate acestea le știu desigur cei care au 
văzut Drumul oaselor (de pildă, eu și 
părinţii mei, care l-am văzut de mai multe 
ori). Îl voi prezenta chiar în zilele de Anul 
nou într-un turneu în Israel într-o gală de 
iilme româneşti alături de Pintea, Eu, tu și 
Ovidiu şi Parașutiștii. În Trandafirul 
galben deci, nu-mi rămine altceva de tăcut 
decit să-i urmez isprăvile lui Mărgelatu, 
mai mari sau mai mici. Așa începe tilmul: 
cu poliția pe urmele lui. Continuă să iie 
pericolul numărul 1. Dar pentru că posă- 
ceala merge și ea pină la o limită — oricum 
nu e genul meu —:am încercat să-i aduc 
personajului și o mică licărire de căldură, 
să nu tie obositor de linear. Un erou de 
serial, cum a lost și Şapte cai din Haiducii, 
orice s-ar spune,trebuie să aibă și tarmec, 
ca publicul să țină cu el. Tocmai cind cre- 
deam că am terminat definitiv cu astiel 
de, roluri şi aşteptam să trec la roluri de 
unchi, de taţi decepţionaţi, părăsiţi, munciţi, 
iată-mă din nou «un cavaler al dreptății». 
În paranteză tie spus (eu trăiesc între pa- 
ranteze), îmi place cînd copiii de pe Gabro- 
veni, care stau ciorchine lingă echipa de 


inema 


filmare mă strigă Mărgelatu... E bine sa 
ne păstrăm tărima de copilărie din no 
Pot să vă mai spun că eroul — ca în orice 
serial — nu moare. Nu arde odată cu «ca- 
tin&»-ul şi apucă să-i trimită Agathei un 
trandalir. Casa de tilme Cinci lasă sus- 
pens-ul pină la începerea lilmărilor la Mis- 
terele Bucureștiului, tilm pe care îl va 
realiza tot Doru Năstase după scenariul 
acelorași autori: Eugen Barbu și Nicolae 
Paul Mihail. Mărgelatu va trebui din nou 
să incalece pe cal, să-și onoreze premiul 
ACIN pe care l-a primit după Drumul oa- 
selor. Oricit aș tace pe modestul (sint cit 
nu se poate spune) am umblat cu diploma 
de la ACIN la mine, cum nici cu pozele de 
iamilie n-am iăcut-o. Am s-o înrămez și 
am s-o pun alături de iotograiia de la pre- 
miera «Oameni-şi șoareci», alt eveniment 
de seamă și de suflet în viața mea. Premiera 
Trandafirului... va ti în 1982 cam pe atunci 
cind eu împlinesc 46 de ani. Dacă mai e 
loc în pagină, aș răspunde și la ultima 
întrebare pe care nu mi-aţi pus-o dar ştiu 
că aşa se obişnuieşte: ce pregătesc pen- 
tru '82. În afară de Misterele Bucureștiu- 
lui, un rol inedit într-un tilm al lui Virgil 
Calotescu: un țăran în viltoarea timpurilor. 
Şi un rol într-o posibilă ecranizare a unui 
muzical de mare succes după «Steaua 
iără nume» de Mihail Sebastian, spectacol 
scris de Edmond Deda în regia colegului 
meu Matei Alexandru (la ecranizare cola 
borează cu regizorul Gheorghe Naghi) 
Dacă se va iace tilmul (şi nu văd dece nu 
s-ar tace) aş avea-o ca parteneră pe Angela 
Similea în rolul Corinei. Dar deocamdatu 
important e... Trandaiirul». 


Mereu «cavaler al dreptății» 
(Florin Piersic) 


0 actriţă în rol de actriță 


— Ce inseamnă pentru o 
actriță să interpreteze o 
actriță? Ce înseamnă pen- 
tru Marga Barbu rolul Aga- 
tha din «Drumul oaselor» 
şi din «Trandafirul gal- 
ben»? 

— Un rol ca oricare altul. Nici mai greu, 
nici mai ușor. Poate mai interesant, Agatha 
liind o actriță de acum o sută de ani. O 
femeie emancipată, bonijuristă, a fost în 
Englitera, fumează, are mai puține preju- 
decăți dar şi scrupule mai puţine. O actriță 
la vremea aceea, o femeie de lume ca ea, 
schimba toaletele de citeva ori pe zi, odată 
cu accesoriile care erau foarte importante 
(ceea ce trebuie să recunoașteți nu e apa- 
najul unei actrițe de azi). Sincer vorbind, 
mă simt încătuşată în pălăriuțele astea 
mici şi în dantele — nu sint genul meu — 
și mi-ar place mai mult o pieptănătură 
dezordonată, o filmare în cadru natural 
Deși e o epocă pe care o cunoșteam din 
lecturi, m-am documentat pentru rol, am 
studiat descrieri de oameni, caractere și 
obiceiuri din Bucureștiul de altădată. Am 
urmărit tipuri de coafuri şi accesorii vesti- 
mentare,pentru că,dacă în Drumul oaselor 
Agatha era mai mult călare, în Trandafirul 
galben schimbă 10 rochii și apare în cele 


mai variate medii: la Băile Mehadia (s-au 
tilmat la Herculane), într-o minăstire ca 
tolică unde va fi sechestrată, pe un vas pt 
Dunăre, prin diferite bănci, urmărind averea 
care traversează și Drumul oaselor. 

— În filmele de capă și spadă, în 
westernuri sau în alte filme de aven- 
turi, ne-am obișnuit să întilnim perso- 
najul feminin ca decor sau cel mult, 
ca miză. În «Drumul oaselon», Agatha 
contrazicea regula, avind un rol deter- 
minant în acțiune. Se întîmplă la fel 
în «Trandafirul galben»? 

— Chiar schimbind toaletele, rolul Aga- 
thei e departe de a fi doar pitoresc. Se 
luptă în continuare cot la cot cu persona- 
jele dure să pună mina pe tezaur, vrind 
să-şi cumpere un teatru la Viena. Dar, 
fireşte, Mărgelatu îi dejoacă planurile... 
Nu e prima femeie de acțiune, energică, 
dură, pe care o interpretez. Aniţa e drept 
că trăia mai mult în umbra Haiducilor, 
mai degrabă indurind decit acționind, dar 
n-aş putea spune că era o suavă sau o 
blindă resemnată. Cred că atit Aniţa din 
Haiducii, cit și Agatha din Trandafirul 
galben (și Drumul oaselor) se apropie 
de Marta din Procesul alb și chiar de 
Gerda din serialul August în flăcări, 
liind din aceeaşi familie a personajelor 
pline de vitalitate, partenere egale cu băr- 
baţii, care-și urmăresc tenace un scop, 
lără a ezita uneori să uzeze de orice mijloc. 
N-am jucat genul de femeie care se lasă 
dusă de imprejurări. Excepţie fac poate 
Marta din Procesul alb și madam Farfara 
din Bietul loanide. 

Sigur, sulleteşte n-am aderat prea mult 


Din aceeaşi familie cu Aniţa din Haiducii 
şi cu Marta din Procesul alb: Marga 
Barbu (alături de Vistrian Roman) 


la Agatha. Am interpretat-o pur şi simplu. 
E și greu să intri in pielea unui personaj 
impins la fapte abominabile. Dar cum se 
ştie că personajele negative au fațete mai 
interesante pentru un actor şi cum nu vreau 
să mă repet, mă bucur cind întilnesc un 
personaj cu care nu fac corp comun. 
Lipsa de omenie şi căldură a Agathei îmi 
lasă o oarecare senzaţie de neimplinire. 
Nu ştiu nici dacă publicul va suporta cru- 
zimea unei femei pe ecran. Cred că o să 
pierd jumătate din spectatorii aduşi de 
Aniţa. 

z S-ar putea să cîştigati o altă jumă- 
tate... 

— Oricum, să nu cerem prea mult de 
la filmele de aventuri... 


Omul din umbră 


— Arătaţi-mi un actor care aleargă în 
iecare dimineață 10 kilometri ca să tie 
gata în orice zi, în orice clipă, dacă-l chea- 
mă un regizor... Pe vremea cînd nu erau 
cascadori în Buftea, făceam tot... 

— O introducere mai bună nici nu se 
putea găsi pentru discuția cu Papil 
Panduru. Peste 40 de roluri secundare 
sau episodice în film, aproape 60 în 
teatrele din provincie și din București. 
În «Trandafirul galben» interpretul lui 
Marţolea. 


peste 20 de filme în lucru 


— De fapt, primul rol principal într-un 
tilm. 

— Cine e Martolea? 

— Un negativ care netezeşte calea pozi- 
tivilor, a izbindirii. E omul din umbră care 
loloseşte tot felul de tertipuri, impuşcă în 
dreapta şi stinga; de cite ori îl vezi, ştii că 
se pregăteşte ceva tulbure. E spatele tare 
al Agathei, fără de care ea nu face nici o 
mişcare. Un rol de acţiune, un tip hidos 
prin ceea ce face, dar cind te gindești că 
la vremea aceea nu se obținea nimic fără 
astfel de procedee... Individul trece prin fel 
şi fel de peripeții pe muchie de cuţit. De 
obicei, actorii care trec prin roluri de risc 
sint dublaţi. Eu îmi fac singur cascadele. 
La un moment dat trebuie să atacăm în 
tilm un poștalion. Ca să ieși din pădure pe 
un armăsar de curse (de la «Steaua»), 
s-o iei drept spre poștalion prin foc, avind 
in jur cascadorii care nu se joacă, să sari 
un şanţ lat de 4 metri şi să ajungi poștalionul 
din mers, trebuie să ştii ce înseamnă va- 
loarea unei fracțiuni de secundă, cind te 
joci cu moartea. Ca actor nu intri de bună 
voie în iad. La Brăila filmam pe un vas. 
Se stabilise un cascador care trebuia să 
coboare pe ancoră, să ia barca de lingă vas 
și să ajungă cu ea la mal. Ştiam că apa te 
trage sub vas şi că Împotriva curentului 
nu pot merge decit oameni obișnuiți cu 
apa. l-am propus regizorului Doru Năstase 
să-mi fac singur manevra. N-a fost de acord. 
In timp ce se aranjau luminile,am luat barca, 
am adus-o lingă ancoră (exact ce nu se 
izbutise la repetiție), am legat-o, am urcat 
pe ancoră, am coborit din nou și am dus 
cu bine barca la mal. «Extraordinar, a striga! 


Un actor care nu acceptă să 
fie «dublat» (de cascadori): 
Papil Panduru 


regizorul. De ce n-am filmat? Mai poți să 
faci odată ?» Din seara aceea Doru Năstase 
a căpătat încredere în mine şi nu m-a mai 
dublat. Noi actorii avem zilnic atitea in- 
timplări, încit dacă am ţine un jurnal, aţi 
vedea că întimplările netilmate sint de 
multe ori mai interesante decit filmarea 
propriu-zisă. Sint şi întîmplări dramatice, 
cum a fost un accident într-un defileu 
stincos, unde cai și călăreţi s-au ales cu 
oase rupte şi unde am scăpat ca prin mi- 
nune, pentru că mi-am dat drumul în pră- 
pastie. Am trecut prin multe în teatru și 
in film. Lingă mine s-au format colegii mei, 
care au devenit vedete, în timp ce eu «le 
duceam tava». Dar nu-mi pare rău. Mă 
vedeam, nu mă vedeam, eu mi-am jucat 
intotdeauna momentul cu credinţă. Am ju- 
cat și muncitori, şi țărani, şi daci... roluri 
mai mult de acţiune, mai mult pe cal (am 
copilărit la țară, tata avea cai). Primul rol 
mai consistent a tost in Pruncul, petrolul 
şi ardelenii, rol pe care l-a creat anume 
Dan Piţa pe parcursul filmărilor. 

__— Acum, după primul rol principal 
în «Trandafirul galben», ați mai accepta 
un rol episodic? 

— Oricind. Cu tot sutletul. Chiar dacă o 
secundă apar în tilm, joc ca şi cind aş ti 
eroul principal. Pentru mine important e 
ca rara pe care-l tac, să-l tac ade- 
vărat. 


Roxana PANĂ 


Fotografii 
mișcate 


Un tînăr regizor 
debutează cu un film 
despre bătrînețe. 
` Scenariul: Sorin Popescu 
şi Constantin Păun 
Regia: Constantin Păun 
Casa Patru 


| Fotografii mişcate nu se 
poate povesti. Nu e un tilm 
cu «story», cu suspense, nu 
e o satiră. E un film psiholo- 
| | gic, un film de stări. Con- 
| | strucţia lui e specială. Tot 
filmul e o amintire recompu- 
să din iragmente disparate. Ce vedem? 
Vedem o casă. Un bătrin, Alecu, singur. 
Albumul cu poze. In piață, întilnirea bătri- 
nului cu un tinăr ce dispare într-un Merce- 
des (din off: «vă fac o vizită...»). Acasă. 
Alecu și Zamfira aranjează masa. Alecu 
culege flori. Zamfira își pune rochia și pan- 
totii buni. Plouă. Alecu în pod aşează vasele 
pentru apa de ploaie. Acoperişul e spart 
Zamtira își schimbă hainele. Ritualul plà 
cintei cu mere. Între două zgomote, mereu 
aceleași, mereu înșelătoare — strada și 
curtea, spațiul din care nimeni nu mai vine: 
Cei doi protagonişti, Alecu și Zamiira sint 
George Negoescu și Eugenia Bosincea- 
nu. La filmarea la care am asistat pe o stra- 
dă din București, se derulau numeroase re- 
petiţii «ca pe scenă». Nu părea un platou 
«Buitea». Uitasem forfota de pe bulevar- 
dele capitalei, alături de șase oameni ghe- 
muiţi într-o cameră strimtă, printre papuci, 
șanuri din ziare, pantofi demodaţi. Decorul 
şi costumele (Bob Nicolescu — Andreea 
Hasnaș) contrastau cu starea materială 
modestă de fiecare zi a personajelor. Un 
last vetust scos de la nattalină în vederea 
unei vizite mult așteptate. Dar fiul adoptiv, 
ajuns «om mare» nu va apare în film. «Ne- 
recunoștința» rămîne fără chip. 

Nu cred că va ti un film pentru pensionari 
sau pentru copiii adoptivi și părinţii lor. 
Ci un tilm care ne privește pe noi toți. Pen- 
tru regizorul Constantin Păun au trecut 
5 ani pină la acest film în-două acte, reali- 
zat impreună cu un coleg de generaţie, 
Sorin Popescu (co-autor la scenariu). 
Chiar dacă în memoria noastră persistă 
Umberto D și Fragii sălbatici, un scurt- 
metraj despre bătrinețea uitată e necesar. 
Căci bătrinețea există. Cu trustările, obse- 
siile, temerile ei. Imprevizibilă chiar dacă 
timpul e măsurat între amintire, boală și 
moarte. Ar ti minunat dacă după premiera 
«lotogratiilor mișcate» vom avea senzația 
că «tiul» sîntem fiecare dintre noi, alergă- 
tori într-o cursă lungă, primejdioasă, unde 
cariera, succesul, banii periclitează tan- 
drețea, amintirile, dragostea. In copilăria 
fiecăruia dintre noi există «ritualul plăcin- 
tei cu mere». Căldura aceea de ce am ui- 
tat-o? întreabă filmul. 


Marilena CALISTRU 


Debutul, unul din punctele fierbinți ale 


anului cinematografic '82 (scheciul Fo- 


tografii mişcate de Constantin Păun, 


cu Eugenia Bosînceanu) 


In direct din „Sahia“, din „Animafilm“ şi d 


„Sahiafilm“ 
prezintă: 


An nou. Filme noi. La stu- 
dioul «Alexandru Sahia»,ele 
vor fi ca în fiecare an'300 la 
număr. Dintre ele, doar 80-85 
de titluri sint destinate ma- 
relui public, fiind ceea ce 
ne-am obişnuit să numim 
«documentare artistice». Restul filmelor 
(scădeţi din 300 şi veţi afla cifra exactă) 
sint filme de popularizare a ştiinţei şi teh- 
nicii, filme publicitare, dar care de multe 
ori îşi depășesc statutul de «simple filme 
de comandă», interesind mai mult decit 
un cerc restrins de specialiști. Unele ajung 
în rețeaua difuzării, în completarea unui 
lung metraj. Nu ne-am propus să discutăm 
acum despre difuzarea acestor filme (deși 
discuţia e oricind binevenită) ci doar să vă 
prezentăm pe scurt primele filme intrate 
în luna ianuarie, în lucru la studioul «A- 
lexandru Sahia». Pe scurt, adică premisele, 
pentru -că aici, la filmul documentar, mai 
mult decit la «lung-metrajele artistice» sur- 
prizele apar la filmare, scenariul fiind doar 
un punct de plecare. La unele dintre ele, 
titlul sau chiar numele autorului vorbesc 
de la sine despre profilul viitorului film. 


Spectaculosul drum. Un film de 
Mire! llieșiu. Transportul unei piese gi- 
gant — un rotor de turbină — din București 
pină în munții Aninei, la termocentrala de 
la Crivina. O adevărată aventură care in- 
cepe pe şosea, se continuă pe Dunăre și 
apoi urcă muntele. Trailerul are 60 m lun- 
gime, 120 de roţi și patru remorchere... 
Transportul pune mari probleme nu doar 
echipaiului auto, dar și localnicilor din sa- 
tele şi orașele de pe traseu. Se demon- 
tează stilpi. de electricitate, de telefon, la 


Cine a găsit vise frumoase... e 

rugat să se bucure de ele (Cine 

a găsit vise frumoase de Liana 

Petruţiu; scenariul: Lucia Ol- 
teanu) 


„Animafilm 
prezintă: 


O «Penelopă»,o «Mihaelă» 
cițiva «Bălănei» și noi epi 

soade din serialele «Clubul 
curioșilor» și «Misiunea 
spațială Delta», iată citeva 
producții «Animafilm» ale no- 
ului an, care nu au nevoie 
de nici o prezentare. Ele vor intra pe platou 
in lunile ce urmează. Nimic mai firesc decit 
longevitatea unor eroi îndrăgiţi, chiar dacă 
„i trăiesc prin linie şi culoare. lată şi nou 

tătile atlate în lucru la «Animatilm», în a 

ceasta primă iună a anului: 


9 Cine a găsit vise frumoase. Scena 
nul: Lucia Olteanu, Regia și grafica 


Liana Petrutiu. 


Oravita se vor demola chiar imobile de pe 
marginea şoselei. S-a filmat deocamdată 
drumul de probă, cu o machetă în beton, 
executată la scara 1/1 (secvenţă alb-negru 
care va I! pregenericul filmului). Filmul e 
conceput ca un jurnal al celor 12 zile cit 
durează transportul, «fiecare zi — spune 
Mirel Ilieşiu — oferind cite un corespondent 
pentru cuvintul spectaculos: neobișnuit, 
ciudat, măreț, insolit etc. Departe de a ti 
un film tehnic, va fi un spectacol a! unui 
eveniment tehnic». 
ranta din Valea Zinelor 

Semnat exandru iangiùu, Un film 

despre localitatea balneară Covasna 


@ George Bacovia. Autor:Nicolae Ca- 
bel. 


Primul lilm documentar dedicat perso- 
nalității poetului. Autorul nu-și propune un 
tilm biogratic ci «un poem cinematogratic, 
un tiim care să ne ajute sa patrundem in uni- 
versul bacovian. Am avut o mare bucurie 
cind impreuna cu colegii de la Arniwa de 
filme, după cercetări îndelungate, cind ni- 
meni nu mai spera să dăm de material, 
am găsit secvențele filmate cu ani în urmă 
pentru o cine-cronică care nu s-a dituzat 
niciodată, singurele momente cinemato- 
grafice care l-au imortalizat pe Bacovia 
Şi colegii de la radio m-au ajutat, găsin 
du-i vocea în fonoteca de aur. Știu că e 
un film greu, tocmai pentru că vreau să 
evit pericolul ilustrativismului.» 


e Orgile din Transilvania Autor: Do- 
ru Segal. 


Ar putea fi un eventual cap de serie la 
un serial despre orgă şi muzica de orgă 
de-a lungul secolelor. Primul film de autor 
al unuia dintre cei mai apreciaţi operatori 
din studioul «Alexandru Sahia». «Filmul 
n-are cum să nu arate frumos: orga e un 
instrument impunător la vedere și e plasată 

în cele mai neașteptate colțuri ale Tran- 
silvaniei, unde peisajul te cheamă cu apa- 
ratul de filmat. Am găsit orgi și clădiri vechi 
de 200 de ani. lar muzica de orgă, știți ce 
rezonantă are... Aş vrea să depășesc însă 


Două celebre personaje dintr-un 
serial nu mai puțin faimos: Bă- 
lănel şi Miaunel 


O letiță se plinge (unui om de incredere) 
că cineva îi tura visele irumoase. Omul res- 
pectiv pleacă imediat în căutarea lor şi n-o 
să credeţi, le aăseşte... Dar visele haima- 
nale sint atit de amestecate cu realitatea, 
ncit: «cine a găsit vise frumoase e rugat 
sa se bucure de ele»... 


e Balaurul care nu era ca toti ceilalti 
Scenariul, regia si grahca: Laurentiu Sirbu 
Un balaur cumsecade (există şi dintre 
aceșua) se apropie de o tioare să-i adulme- 
e mirosul. Nu știe bietul de el că răsuila- 
»a lui o poate distruge... 


e Tot sticle. Scenariul şi regia: Mihai 
Bădică. 

Ca şi in tilmele anterioare, Nişte sticle 
şi Alte sticle, autorul încearcă să perso- 
nilice cunoscutele obiecte casnice, să le 
acorde insusiri omeneşti. Nu e amuzant 
să ne vedem sub formă de sticle? De data 
aceasta, ca-n povestea Cenușăresei, sti- 
clele ajung la un bal. Fast, strălucire, valsul 
tclutelor de partum. Deodată se aude un 
zgomot puternic şi... Suspens. 


adjectivul frumos, care rămine totuşi exte- 
nor.» 


9 _ Anticarii. Autor: Eugen Gheorghiu. 
«Un film de suflet», un film la care regizo- 
rul se gindeşte de mulţi ani. «Un tilm des- 
pre perenitatea culturii văzută prin acești 
anonimi, Împătimiţi ai cărţii. E bine că mai 


Primul pas direct în lung-metraj. Ț7u- 
pinarii. Film de debut. Regia: Joan 
Cărmazan. Scenariul: Radu Aneste Pe- 
trescu şi lon Cărmazan (în imagine: 


Remus Mărgineanu) 


9 Efectul unghiurilor. Scenariul și re- 

ia: lon Popescu Gopo. Autorul îl subin- 
utulează «spuneti-mi ce-am făcut?» și ex- 
plică de ce: «in general la toate filmele 
mele pun un semn de întrebare la stirșit. 
Aici îl pun de la început. Cu ce se ocupă 
tilmul? Cu raportul dintre cele trei unghiuri 
(obtuz, drept şi ascuţit), raport ce se pare 
că a tost folosit de mai mulți artiști plastici 
de-a lungul timpului. Impreună cu Opus 
face parte dintr-o suită de lilme ce «operea- 
ză» apropieri și diferențieri între tilm și 
arta plastică». 


Micul tobosar. Autor: Virgil Mocanu. 
Bruegel, susține regizorul (şi critic de 
artă plastica), este loarte cinematografic 
(a demonstrat-o şi lon Bostan într-un film 
mai vechi). O singură pinză de Bruegel 
cuprinde, și viața, și moartea, şi bucuria, 
și durerea... Aparatul de filmat nu are de- 
cit să se apropie de pinză («Uciderea prun- 
cior», de pildă) pentru ca brusc un grup 
să se anime, să prindă viaţă. Şi exact cind 
credeai că sulița işi va atinge ținta, gestul e 
oprit la jumătate. lar întunericul se trans- 
lormă în lumină... Toate acestea nu se fac 
de la sine. Le pune la cale un băieţel cu toba, 
a cărui apariție e semnalată de un cintec 
vechi din Evul Mediu... 


9 Poem dinamic. Autor:Emanuel Ţet. 

Un pasionat ṣi ingenios animator cine- 
clubist din Arad (cu multe premii la activ 
tace pasul de la filmul de amatori la cel pro- 
tesionist. Acest «poem dinamic» va fi o 
metaforă atotcuprinzătoare despre viață, 
dragoste şi moarte, realizată într-o tehnică 
inedită, în care animația irumpe în plină 
filmare a realului 


e Acest ultim film intrat pe platou la în- 
ceput de an nu are încă titlu. «Animatilm» 
îl numeşte vorbind despre autorii lui «un 
nou detaşament de tineri graficieni la start». 
Un debut colectiv: Olimpiu Bandalac, 
Lajos Naghi, Zeno Bogdănescu și Radu 
Igașag. Proiectul lor: un film pentru copii 
și despre copii. Personajul principal: joa- 
ca. Un copil (cu un căţel) vrea să-și deco- 
reze singur camera. Ce va ieși din acest 
început paşnic nu e chiar lesne de imagi- 
nat. O explozie de culoare și pete mişcă- 
toare, pete care devin omuleți, umplu uni- 
versul camerei, cameră care poate deveni 
lumea întreagă... ca într-un joc adevărat de 
copii 


Grupaj realizat de R. Panait 


prima oră = OCII 


există oameni care tremură pentru o carte, 
care vin de dimineaţă, să lie primii cind se 


deschide anticariatul şi e bine că mai 
există încă anticarii, cei care îţi vorbesc 
despre o ediţie rară ca despre un copil al 
lor». 


e _ Căminul de nefamilişti Autor: A- 
drian Sirbu. 

Film de debut. «La inceput am vrut să 
fac un film despre duminicile celor singuri. 
In lond tot cam despre aceasta va îi vorba în 
filmul pe care îl fac în căminul de netami 
liști de la «Semănătoarea». Într-o simbătă 
seară, doi tineri, el nefamilist, ea netami- 
listă, işi fac bagajele şi pleacă să-şi inte- 
meieze un cămin... Așa începe filmul.» 

lată acum și primele filme ale anului in 
sectia «film ştiinţific şi de comandă»: 

e Retezat Ultimul episod din serialul 
despre mMM parc național, rezervația din 
Retezat Autor: Maria Săpătoru. 

e Sărbători de iarnă Filmările au loc t { ; | š £ 
in Judetele Neamt si Suceava. Autor: directorul | sint necesari, dar nu suficienţi 
liana Petringenaru. ¢ festivalului d 


Gilles Jacob; 


: Apart 
e Mecanismele memoriei. Incă un epi- $ i». de la Cannes 
sod din ciclul de Nime despre creier și 
psihicul uman. Regizorul! Zoltan Terner 
colaborează la acest film cu echipa profe- 
sorului Liviu Popovici din Tirgu Mureș. 
9 Muzeul literaturii române. După fil- 
mele care au prezentat manuscrisele lui 7 
Eminescu și desenele scriitorilor, regizorul 
Alexandru Sirbu prezintă acum muzeul 
literaturii în ansamblul său. 


e Aur, argint şi istorie; Migratia păsă- Connes Gills 
rilor, ouă episoade din «Delta inedită». 
un serial destinat diluzării in străinătate. - Do 


Autor lon Bostan, specialistul numărul 1 esc p 
în malerie de Deltă. ră de a-mi 


9 Pledoarie pentru nuc. S-ar mai pu- 
tea numi «Să nu fâtem nucli!» sau «Să ne 
respectăm tezaurul natural». Autor: Du- 
mitru Dâădirlat. 


@ Pretul apei. Despre cum să gospo- 
dårim ȘI Să SPT, prima sursă de energie 
a tări: apele. Autor loan Oncioiu. 


ilmului — 
ul dv. este fo 


lernaționai 


n 
lu mi 


ai 


E vorba nu de reluările de pe 
marele ecran, ci de filmele 
produse de «secția-film» din 
cadrul Televiziunii. La loc ) ; a 8 
de frunte, desigur serialele aută noi căi de păi i arena mon primind va rea sp 


Lun şi umbre (17 ală n pi 
episoade gata, in tucru și — la ul e 


alte 15 gata de a intra pe platou. Scenariul: credeți că lipsa de c urent: acto p e importanță. Nu uitat 
Titus Popovici. Regia: Andrei Blaier, pian inter l i ui d re ziunii, a teatrulu 
Mihai Constantinescu și Mircea Mure- 
şan. 

Un «roman cinematografic» de mare an- 
vergură, a cărui acțiune începe intr-un tio d şi sub protecț: 
orășel din Ardeal în 1944 şi continuă pină i i i ului se pot dezvol! n momentul de fi după părerea 
în zilele noastre. Dintr-o distribuţie răsu- inchide» anumite direcţii ale c mea, avem nzația strivirii culturii de c ge 
nătoare reținem: Ilarion Ciobanu, Margare- nematogratiilo , | tre comer doi 
ta Pogonat, Gina Patrichi, Gheorghe Dini- - > 
că, Valeria Seciu, Constantin Codrescu, ă bucu este măgulitor pentru 
Florin Călinescu, Mitică Popescu, Adrian oi aflăm afirmaţii din partea 
Pintea Uni creato al une cinematografi ma 


intre culturi comerț, in re mă 


Fram, ursul polar (in colaborare cu puţin impu: pe pi internaţionali noi modalități Imi i 
A nsabilitat oastră C i DO mp 4 n ci ematoagrati on VIU 
Casa de Time cmc), Scenariul: Vasilica pon iitatea “Di! e R ot impune în nemai 
Istrate. Regia: Elisabeta Bostan Sint aig Festivalul nostru i dială ; 
patron e 


cincisprezece episoade inspirate din cu- rului culturii 
nosculul roman al lui Cezar Petrescu. i 


te iși pr 


e Racheta albă -- tot un serial pentru Nu'gze perete die ic asistăm din cinc d p ai 
copil. De dala aceasta de aventuri. Scena- hraka Palay a Aik e AEA au CUNG an. i- şi 
riul Ludovic Roman. Regia Cristiana ESENS du RUN to sta Zaro } le vo 
Nicolae. i A propun: U n inti n 5 

Fi i è portant; $ : 
Un personaj-cheie V f omp m-au E fi 
din viitorul serial nd ra erpii = 3 nului 
Lumini şi umbre f deco n Mi m í 
(Margareta pi aj volu stem ti a 
n ultimul p capătă o amp Star ul lo păi 
Pogonat) uzi stivali international din B ii fe tă permanentă mişc, 
in nt: n nill pațiului 


Numai atunci sintem puternici, 
cind în jurul nostru se află oameni puternici 


adevărat, ei au șansa unui sistem de învă- 
țămint, după mine ideal, pentru un viitor 
creator. În primul rind,pentru că au posibi- 
litatea încă din primul an să facă film. 
Au deci controlul tcp puterii lor proprii 
a ° . chiar de la început. Şi pe urmă mai e ceva: 
re. Există regizori cu am- eu cred că tinerii de azi sint mult mai ma- 
Sapira e e epr em | prentă, cu un limbaj anume, | Rector gta 
$i mai adevärat poeta berii ; cu un stil propriu. Acesta | RR Re NE e N ata 
ca niște cîntecele naive la muzicalul poate fi începutul unei şcoli noastră, dar şi în ironii daciei, 
n =: a : io ori 
«Mama» trecînd prin basme și povestiri, af de film românesc formidabilá za priză gri zi pila 
prin Creangă şi Ispirescu, regizoarea jA vf pn nel pi ua P 
s-a luptat cu înverșunare calmă,nu să-și e propria demonstraţie. Asta mi se pare 
impună filmele, ele s-au impus singure, minunat. 


De aproape 20 de ani regi- 
zoarea Elisabeta Bostan — 


Inema «teroarea blondă» cum au Trăim un moment al crista- 
poreclit-o cu dragoste stu- 


denții ei — muncește și si lizării personalităților creatoa- 


se munceşte cu un tip de 
cinema anume, un cinema 


și să-și perfectioneze metodele. «Sak A d VU, S Îmi pun multe speranţe în _— Fiecare regizor își face, cu fiecare 
luptei unui creator cu sine însuși, cu cei regizorii de miine. Sint talen- Mini dèmonetala 16L Tocmai HHen 


din jur, cu condițiile şi condiția lui de 
creator. Am deci în față un om victorios, 


un regizor pe culmea creației sale de A i despre timpul lor 
pre unul din filmele mele: este strălucit. 


pînă acum. Să întreb ce simte un om 

aup ce şi-a escaladat Everestul pro- e 

reap 2 obama, se aa, p ; . s Sau: este cel mai bun. Fiecare film pe care 

dacă mai banală, chiar dacă «fumată». Riscul este partea regizoru- il încep este un posibil eșec sau o posibilă 

A r iete, lui. Începînd cu pretențiile față | ESAE A AA Aa 
de sine şi sfîrşind cu puterea 


taţi şi dornici să vorbească ţii strălucite și de la începutul discuţiei 
noastre vroiam... 


— Eu niciodată nu am să pot spune des- 


mr orar a ae A gara rolul experienţei, și de viață și artistică, 
dar dincolo de asta, de fiecare dată ai în 


de tot, sint nișt i i Îi i N | 

op e Di alpi? ANCON de oint mea < ra de a se lupta pentru filmul fată o pagină albă. Şi sigur, eo bucu- 
Aa regizorii } rie să vezi că filmul merge la public 

= 3 a a e pi e său, totul îl priveşte direct şi doar DETO el l-ai “acut p n că am 

— Asa este. Sint vreo 15 ani de cind im- noştri personal. Un film este un act făcut totul pină la nebunie — a mea și 

preună cu scenarista Vasilica Istrate ne-am dia a echipei — ca acest film să iasă bine, 

gindit la «Fram», pentru că este o carte de responsabilitate dar nu eu sint aceea care poate da un cali- 


ficativ. Şi pot să-ți mai spun un lucru — 
pe care tu dealtfel îl și știi: nu sint niciodată 
încintată de filmele mele. Bineinţeles că 
pe măsură ce trece timpul le privesc cu 
alți ochi, mai binevoitori, pentru că eu sint 
o sentimentală, dar obiectiv vorbind, întot- 
deauna ştiu că se putea și mai bine. Tot 
ceea ce am incercat mereu, cu disperare 
aproape, a fost să nu mă repet. Și să nu 
trișez. Să tiu eu. Noi,de obicei,cerem lucrul 
ăsta actorilor. De ce nu ne-am cere-o și 
nouă înșine? Sinceritatea asta este și ris- 
cantă,pentru că la film ea te trădează. Ori 
de cite ori văd un film de-al meu, îmi recu- 
nosc nişte laturi de caracter — uneori 
chiar nu-mi convine ce văd, dar nu mai 
am ce face: s-a tipărit. Tu îmi spuneai mai 
înainte că-mi place spectacolul şi că Sal- 
timbancii este un film spectaculos. Ştii 
ce e nostim? În adincul meu nu am nimic 
spectaculos. Partea în care mă recunosc 
mai bine este mai degrabă poetică. Şi acum 
am să-ți spun ceva la care s-ar F în- 


toarte cunoscută, foarte iubită, după păre- 
rea mea de respirație universală, o carte 
despre care nimeni nu a spus că ar fi «pen- 
tru copii». Fiecare a citit-o la altă virstă, dar 
cu aceeași mare plăcere. De ce a durat atit 
pînă a ajuns film... În primul rînd, ne-a spé- 
riat puțin chiar succesul cărţii. Era o proble- 
mă să reușim o adaptare cinematografică şi 
nu o copie, să găsim deci o structură speci- 
tică filmului. În general, aici începe greul u- 
nei ecranizări: să preiei o operă literară de 
obicei valoroasă, pentru că de asta te și 
apropii de ea, să-i respecţi conținutul de 
idei şi spiritul, dar s-o transpui, cu -alte 
mijloace de expresie, într-o operă supusă 
altor legi decit cele literare, fără să deza- 
măgeşti fostul cititor. Ceea ce nu e uşor. 
Pentru că, la lectura unei cărţi, fiecare își 
face imaginea lui, iar filmul oferă o imagine 
pentru milioane de spectatori. ŞI e foarte 
greu să-l faci pe fiecare să vadă ce-ai văzut 
tu în acea operă literară. Ne-a mai ținut în 
loc chiar Fram, ursul alb. Nu ştiam nici 
cum o să-l obținem, nici cum o să lucrez 
cu el, pentru că animalul ăsta este extra- 
ordinar de sensibil, are un caracter foarte 
puternic și o viaţă a lui teribil de diferită 
de tot ce există în lumea animalelor. Nici 
nu prea îl întilnești des în arenele circu- 
rilor. Asta mă speria în primul rind pe 
mine, ca regizor, pentru că nu mi-am ima- 
ginat niciodată că aș putea lucra cu o 
blană de urs. Fram trebuia să aibă suflet, 
trebuia să fie un actor. Principala greutate 
a fost însă găsirea unei piste cinematogra- 
fice şi acum cred că a meritat să așteptăm 
atit, pentru că Vasilica Istrate care, după 
părerea mea, a dat cel mai bun scenariu al ei 
de pină acum, a găsit cheia filmului formind 
această familie de circari cu destinele ei, 
în care Fram intră cu destinul lui. Ceea ce 
ne-a mai atras — acum îţi răspund puţin 
pe sărite — a fost tocmai lumea circului 
care este fantastică în dorinţa ei de stră- 
lucire pînă la epuizare şi care se ţine, şi 
rezistă, pe un sentiment care dealtfel stă 
şi la baza scenariului: speranța. Speranța 
că într-o zi va fi bine. N-am reuşit azi! Dar 
miine, dar poimiine, o să reușim neapă 
rat.. Ce spun eu acum însă este faptul 
împlinit. La început chiar şi dorința noastră 
de apropiere de o lume atit de formidabilă 
cum este lumea circului ne speria. Atit 
de mulţi au incercat s-o redea, şi atit de 
puțini au reuşit. lar cei care au reușit consti- 
tuiau pentru noi puncte de referință aproape 
inhibante. Nu doream să mă las furată de 
un drum bățut — chiar dacă bătut cu ge- 
niu. — Doream să fac «circul meu» și, 
din acest punct de vedere, aştept cu nerăb- 
dare verdictul lor, al circarilor, pentru că 
numai ei știu în ce măsură circul meu este 
şi al lor. Adică adevărat. 

— Am impresia că filmul acesta a 
fost lucrat într-o stare vecină cu cea a 
mediului pe care-l descrie: triplu salt 
mortal fără plasă. Mi-ai vorbit de toate 
temerile,numai de teama că ai fi putut 
«să-ți fringi gitul» cum se spune în 
limbajul arenei, nu... 


românesc. Asemenea personalităţi incon- 
fundabile există şi în celelalte comparti- 
mente ale filmului — dar despre asta am 
vorbit mai înainte — și poate că ar fi tim- 
pul să începem să-i punem la socoteală 
şi pe cei care vin. Pentru că vin. Și asta e 
foarte bine. Ori de cite ori descopăr la 
unul din studenţii mei un film bun, care 
promite, cum se spune, am o mare bucurie. 
Pentru că eu cred cu strășnicie că numai 
atunci sintem puternici cind în jurul nostru 
se află oameni puternici. Nu slăbiciunea 
celuilalt, ci forța lui te stimulează. Şi acea 
forță trebuie cunoscută şi recunoscută 
de cum apare. Uite, de pildă, eu am mare 
incredere în Festivalul de la Costinești. 
Mi se pare că e ca un reflector care caută 
cu raza lui valorile. Un detector de talente 
în stare să scoată puțin cinematografia 
noastră din stass-ul prezentărilor în pre- 
mieră după care urmează o cronică, după 
care nu mai urmează nimic. La Costinești 
se prelungește viața unui film, se reeva- 
luează o producție, se mai privește odată 
o operă, se descoperă valori care poate 
nu s-au impus de la prima vedere. Şie 
bine. E bine să descoperim că sintem 
mulți, cît mai mulți, mai ales că în cinema- 
tografia noastră există atita loc, atita teren 
virgin, bun și fertil încît numai puterile să 
ne ţină să-l exploatăm pe tot, fiecare în 
felul lui... 


ceea ce îi trebuie filmului său, totul îl pri- 
vește. Un film este un act de responsabili- 
tate. Şi de suferință. Poate ăsta a fost şi 
crezul nostru, al echipei care s-a zbătut ca 
un singur om pentru acest tilm. Fiecare era 
nebun de exigent pe felia lui și cred că asta 
a fost frumusețea muncii noastre. 


— Nu mi-amintesc nici un interviu 
în care să nu fi vorbit, cu o dragoste 
pătimașă aproape, despre colaboratori, 
despre echipă... 

— Nici n-aș putea. Pentru mine echipa 
este ca o mare familie. Ca o casă. O casă 
a noastră in care lucrăm douăsprezece- 
paisprezece ore timp de şase, zece, două- 
sprezece luni. Acolo ne trăim împreună 
speranţele, patimile, izbinzile din clipa til- 
mării, angoasele pentru ce o să fie mai 
departe. Este o unitate absolut nemaipo- 
menită de respect și iubire față de munca 
pe care o facem împreună și, după părerea 
mea, ăsta este singurul lucru în stare să-ți 
dea speranța că vei reuși. Eu cred dintot- 
deauna că filmul e o muncă de echipă,chiar 
dacă de rezultatul ei răspunde — cu capul— 
regizorul. Şi mai cred că există asemenea 
oameni minunaţi în stare să ne stea alături 
în creația cinematografică. Un inginer de 
sunet numit Salamanian, operatori ca lon 
Puiu Marinescu sau Nicolae Girardi, o pic- 
toriţă de costume ca Nelly Grigoriu Merola, 
un scenograf ca Dumitru Georgescu, mon- 
teuze ca lolanda Mintulescu și Cristina 
lonescu, o machieuză ca Violeta Marines- 
cu, regizori secunzi ca Edith Mandel și 
lorgu Ghindidis — și vezi, îţi vorbesc 
iar de echipa mea, dar mai sint și alții, 
oameni cu talent și dragoste de protesie 
care au ajuns la o mare experiență. Cu 
ei detilăm. Ei ne asigură calitatea unui 
film, ei sint, cred eu, zestrea cinemato- 
grafiei noastre, una din valorile ei cele 
mai sigure. Şi dacă am avea mai mulți 
asemenea profesionişti ar fi extraordinar. 
Din păcate, nu sînt atiţia citi ar trebui, 
pentru ca să acopere cu talentul și valoarea 
lor toată producţia noastră cinematografică. 
De aceea cred că unul din accentele cele 
mai serioase la ora asta ar trebui pus pe 
formarea de noi specialişti în toate sectoa- 
rele creaţiei cinematografice. E mare ne- 
voie de acei «mai mulţi oameni buni» care 
să înconjoare acele «mai multe scenarii 
de calitate» din care să se nască acea mult- 
rivnită producție națională foarte bună... 


timpla să zimbeşti. Filmul de car: simt 
cel mai legată — sentimental vorbind — 
este Năică. El este poezia mea Filmul 
meu de suflet. 


— Totuși, filmul de acum, cred că 
îți deschide o poartă spre altceva. De 
pildă,spre filmul — pentru-oameni-mari- 
la-care-se-pot-bucura-și-copiii... 


— Niciodată n-am tinjit să fac film pentru 
oamenii mari. Şi nu m-am gindit să-mi 
deschid o poartă spre filmul «serios» fă- 
cind filme cum le numesc eu «de familie». 
Şi care mie mi se par foarte serioase. Şi 
necesare. 


— Este atit de frumos ce spui, încit 
aproape reușești să mă convingi că 
totul este cum nu se poate mai bine, 
ceea ce nici măcar nu-ți seamănă, pen- 
tru că știu cit de exigentă ești mai ales 
în ceea ce te privește. Chiar așa, nu ne 
lipsește nimic? 


— Dar poarta asta s-a deschis! De la 
sine. Ce faci? Intri sau nu intri? 

— Nu știu. Este adevărat că nu-mi plac 
drumurile bătute. Este adevărat că pornesc 
întotdeauna pe altă cărare, că imi place să 
am necunoscutul în faţă, să nu știu ce gă- 
sesc la capătul drumului, o prăpastie, un 
lac, un desiş, prea... desiș. Poate că asta 
îmi dă interesul și puterea să merg mai 
departe. Pentru că mie chiar îmi place s-o 
iau mereu de la capăt! 


— Nu există casă fără lipsuri și casa asta, 
care este cinematografia noastră, are și ea 
lipsurile ei. Cea mai gravă mi se pare că 
este legată de ceea ce privește momentul 
prezent al vieţii noastre. El nu este privit 
şi înțeles întotdeauna, în toate implicaţiile 
lui profunde. Omul zilelor noastre, cu ce 
are el bun şi rău, cu frămintările, cu durerile 
lui, cu viața lui care nu este, nu poate fi, 
o explozie de fericire permanentă, nu este 
decit foarte rar — mă repet — prezent ca 
atare în filmele noastre. Ştiu eu de ce apar 
mai greu scenariile care să vorbească 
drept şi curajos despre azi? Poate tocmai 
pentru că trăim acest azi. Poate e necesar 
reculul acela, îndepărtarea de tablou ca 
ws E SA să-l vezi mai bine. Sau poate nu avem pu- 

— Dacă tot am alunecat din «proble- terea... Poate generaţiile care vin după 
me personale» în «probleme generale», noi vor avea puterea asta... 
poți să-mi spui cum vezi momentul de ES E E a 0 
față al cinematografiei noastre? 


— Atunci ar fi exact momentul. «Sal- 
timbancii» este «opera de virf a unei 
cariere cinematografice». O culme, nu? 
Sau nu? 

— Nu. Eu nu mă consider pe o culme. 
Sau poate nu vreau să mă consider pe o 
culme. Toată viața m-am temut îngrozitor 
de limitele mele. De acel moment în care 
totul se așază, solid şi de neclintit, într-o 
matcă. Intotdeauna mi s-a părut că acolo 
ar fi începutul sfirșitului. Nu. Nu sint pe 
nici o culme. Sint — sper că sînt — în drum. 
Şi lasă-mă aşa. Asta este starea mea bună. 
Starea în care pot să merg mai departe, 
să pornesc de la zero, cu o pagină albă în 
față. 


— Ei, uite vezi, poate de aici mi se trage 
mie optimismul. Aproape toți studenții 
mei — cei talentați și buni — se apleacă, 
cu înverșunare aș spune, asupra temelor 
contemporane. Şi au dat lucruri foarte 
frumoase, pline de sevă, de adevăr și vita- 
litate în micile lor lucrări de Institut. Este 


— Cred că este un moment al cristalizării 
personalităților creatoare. Fiecare este o 
valoare incontundabilă şi incomparabilă. 
Fiecare are o amprentă. Un anume lim- 
baj. Un stil propriu. Şi acest lucru îl con- 
sider începutul bun al unei şcoli de tilm 


— Îţi doresc s-o începi cit mai grabnic. 


— O, nu! Nici graba nu e genul meu... 


— Riscul este partea regizorului. Şi ciști- 

ul şi pierderea îl privesc direct şi personal. 
bea d cu pretenţiile față de sine și sfir- 
şind cu puterea de a se lupta să obțină 


Interviu realizat de Eva SÎRBU 


atru suflete in 


nță. 


Sintem 


7 | pere, plu 


[ ICI Ls 
N P 
' 
boxerul famili 
tează nânuntul: sint 
duşm j nta 
retele 


quarts». L 


trului | 


m 
«Nu s 
mă ob 


gl rm 
scutură coami 
purti 
(Gatah 
d Precis 
ask: 
putut > la 
nu acum cînd am tr: 
nny e ultimul m prin; 
babil nu 
rie, d: 
de teal! ne: 
demon: lăculi 
riscul ui onaj? Nu E 
C) p acrobatică: i 
inteleg Mi-a ut foarte muli = — m m 
tras, ta p Tip = - > 
aai | 
m dorit nea- n 
r el, rolul, tre- 
jt ști < un film. Chiar 
Şi totuşi 
asumă zilnic ji i lare 
i eu gu: importan criză n 
cu totul tu ci pune umărul şi mă 
tiu cum 
cind am fri 
im însă, numai gindul 
c şi să nu fi avut no! j t şi | 
aces innebuneșt atunci nimic. a 
uferit mult d ve- ai vezi chiar : din scenariu | 
de altcineva... t ursul filmului e | 
S mE film noi depind J ] 
să ompliment p ce are el în minte, 
loa: P ] P 
| intilniri 
ctor nu semnează contrac- 
filmez şi ce f 
l pot trezi cind | 
părut un 
nemic: 
ctriț 
a a p An o fal a 
cam a- nimic? 
~ 


înt părăsitți, 


ûn rol-două... Exi trit națională. 


mulțumit dé cari 


apari într-un film şi te vezi, 


regizori pentru că nu sint. 


rbații 


oluție 


4 


pericul 


daci intim- 
plă 


intimplă 


st, nu 


i nimic, nu 


importanța 

ca un film 

un film care s 
cai 


pu- | 


comerțului 


comunica în 
ințelegem lu 
tare, nu 


LL 
eu despre 


nsistentă într-un film í 
at alte | 


un | 


mine 
promisiu- 


eu indoită 
mă înfurii îngrozito 
~i bini 


lemonstrez 


șuturile» sint bune pentru | 
un pas Inainte. Dar şi lau: | 
Cu pas inainte. Şi cine | 


— E ade! 


tam «şuturi». 


E, | 

ce vri ea ce vr e «de 

bine» entru teatru. 

cuni € i 

chiar impoli zal 
i 
i 


undev. 


la Inverşun: 


/ modelulu i, 


filmul h 


E muzica li oncurs. 


Muzica Ene: ne duce in filmui 
lui Dan a Carm Galin nu j j 
Carmen scultă de fiim 
T culti Cu redi P i 

ar trebu o tulib d: 
n 
Carmen! N rebu un final 


t spre mii mi- 
ral re num 
lu 
Priv! parcă | 
Nu Nu treb 


Pa 


Í la o nouă calitate a filmelor, 
i o nouă calitate a publicului 


Colocviile revistei «Cinema» la: 


e Clubul muncitoresc C.F.R. Timişoara 
e Casa de cultură a tineretului din lași 
e Casa de cultură a studentilor 


din București 


Motto: 


«N-am ştiut că va fi o discuție așa de intimă cu dumneavoastră, că n-aș fi 
venit. Pentru că n-am văzut decit 3 filme din cele 40. Eu am inteles că va fi o 


sală mare plină, în care o să ia cuvintul alții, iar eu o să trag concluzii pentru 
mine. Ca să ştiu apoi la ce filme să mă duc și de care să mă feresc. Deși aș vedea 
și un film rău cotat de dumneavoastră. Mă interesează la fel de mult un film 
socotit prost — să văd cum arată și de ce-i prost, şi aș fi curios să văd și cum 


mi se par mie filmele apreciate ca bune». 


Incepem, la început de 

an, o rubrică nouă,dedi- 

cată spectatorilor. O ru- 

brică pe care o vom reali- 

za nu prin scrisori, ci 

` la spectatori acasă, adică 

în cinematografe, la ca- 

sele de cultură, la locurile lor de muncă 

Vom discuta, desigur, despre filme. 

Dar interesul nostru, pe care îl deconspi- 

răm din capul locului, afișindu- în 

supratitiu și ilustrindu-l printr-un motto, 

obiectivul ultim al acestei rubrici, chiar 

dincolo de filmele discutate, sint spec- 
tatorii înşişi. 

Aşa cum nu sint numai plătitori de 
bilete, buni a demonstra prin citre an- 
vergura unor succese discutabile, spec- 
tatorii nu sint doar emiţători de sentințe 
folositoare pentru a îmbogăţi colecţia de 
calificative a autorilor și a le măguli, 
odată în plus, amorul propriu. 

Spectatorii au o personalitate a lor, 
individuală şi colectivă, care solicită 
prin ea însăși o cercetare continuă, la 
tel cum autorii au o individualitate a lor, 
pe care critica o cercetează, dincolo de 
produsul în cauză, dincolo de cronica 
unui anume film. Dacă vorbim adesea 
despre condiția actului de creație, nu 
putem ignora nici condiţia recepţiei. 
Dacă ne interesează sursele, formaţia 
și măsura talentului autorilor, e cazul 
să ne preocupe în egală măsură gradul 
de informare, disponibilitățile şi diferen- 
țierile existente în masa publicului. 


Optiunea zero» sau spectator 
3 filme intr-un an şi jumătate 


Ne intoarcem, în acest număr, la cei 133 
de «subiecţi» cercetaţi de noi prin sonda- 
jele întreprinse în rîndurile cineamatorilor 
şi cinefililor de la Clubul muncitoresc 
CFR Timișoara, Casa de cultură a tine- 
retului din lași și Casa de cultură a stu- 
denților din București. 

În numărul trecut, am publicat o suită de 


Un cinefil anonim 
de la Casa de cultură a studenţilor 
din Bucureşti — noiembrie 1981 


Numai astfel vom obține o imagine 
a raporturilor creației cu inspiratorii 
si beneficiarii ei, echitabilă, stimula- 
toare. Şi numai atunci aportul criticii 
va fi complet. Pentru că cercetarea 
aplicată a publicului artistic nu poate 
rămîne o îndeletnicire facultativă a ru- 
bricilor ocazionale, de reportaj și decla- 
rații. Ea ține de atribuţiile profesionale 
ale criticii. Este o obligaţie a ei și totodată 
un drept. Dreptul de a nu considera 
publicul global, de a nu-l socoti o 
entitate tabu, de a-l cerceta tot atit de 
liber în nuanţări cum încercăm a studia 
geneza și finalizarea operelor. 

Astfel vom ajunge la numitorul co- 
mun declarat în supratitiul rubricii: cali- 
tatea. Calitatea produselor ecranului, 
dar și a celor din faţa şi din spatele 
acestei întinderi de pinză. Eforturile de 
auto-depășire ale cinematografiei noas- 
tre, probate în ultimul timp prin citeva 
țişniri izolate, ar ajunge într-un punct 
mort, fără un efort de degajare a drumu- 
lui către public al filmelor de artă și 
problematice. Şi, trebuie să recunoaş- 
tem, acest drum este deocamdată destul 
de îngust, întortocheat, uneori o biată 
cărare umbrită, pierdută printre multele 
hățişuri ale unei reţele cinematogratice 
care ar trebui, în mai mare măsură, să-și 
facă din actul de cultură, din promovarea 
noului, din elevarea gustului public şi 
a gustului personal, adică din educaţie, 
un imperativ de prim ordin. 


topuri comentate, rezultind din prelucrarea 
răspunsurilor la chestionarele referitoare la 
anul cinematografic românesc 1980—1981. 
Sondajele au fost urmate de colocvii în 
care vorbitorii și-au argumentat opțiunile. 

Motto-ul pus în fruntea acestei pagini 
reprezintă ceea ce am putea numi «opțiunea 
zero», de la care ținem să pornim, pentru a 
nu ignora nici una dintre stratificările pe 
care o atare cercetare le relevă. El aparține 
unui spectator care n-a văzut decit 3 filme 
din cele 40 discutate și anume: lancu Jia- 
nu zapciul, lancu Jianu haiducul și 
Mondo umano. Indicind numai trei filme 
vizionate, cinetilul anonim a lăsat goale 
rubricile în care trebuia să precizeze care 
filme i-au plăcut și pe care le consideră 
slabe. 

De ce l-am numit totuși pe acest slab trec- 
ventator al filmelor noastre cinefil? Pentru 
că, deşi n-a văzut decit trei filme românești 
într-un an şi jumătate (fără a constitui prin 
aceasta o excepție, pentru că alți 39 din cei 
133 de subiecţi nu văzuseră nici ei decit 
între 1 şi 5 filme românești în acest inter- 
val), colaboratorul nostru anonim trecven- 
tează totuși unele proiecții de la Casa de 
cultură şi, după cum se vede din cuvintul 
său, are o ingenuă aplicaţie spre claritica- 
rea criteriilor de apreciere. În continuarea 
discuţiei noastre, el ne spunea dealtiel: 

«Discuţia dumneavoastră mi-a plăcut, 
nu m-a plictisit deloc. Foarte interesant! 
N-am văzut filmele discutate, e adevărat, 
dar atunci cînd o să le văd, o să-mi amintesc 
ce s-a spus aici. Pînă acum am văzut mai 
mult filmele noastre istorice. Mă duc la 
tilmele istorice românești. Burebista mi-a 
scăpat, dar voi tăuta să-l văd. La alte filme 
ale noastre, mă cam feresc să merg. Pen- 
tru că filmele străine, constat că scot tot- 


deauna ceva, din subiectul pe care-l au, 
înveţi ceva din ele, înveţi ori din ceea ce e 
bine, ori din ce li se întîmplă rău celor de pe 
ecran. Pe cind filmele noastre, vor şi ele 
să scoată ceva, dar uneori vor prea mult 
să arate ce vor, iar alteori lasă totul la lati- 
tudinea spectatorilor. Nu știu, dar tilmele 
astea nu prea-mi plac.» 
lată deci un prim pas în descifrarea valo- 
rii, în căutarea unui anume plus, existent 
în filmele care «scot ceva» din tema aleasă, 
fără a arăta prea mult ce vor, dindu-i specta- 
torului posibilitatea să descopere el însuși 
acel plus — «ori din bine, ori din rău». 
Este însă o distanță considerabilă, de la 
acest nivel de inyenuitate binevoitoare pînă 
la dominantele superioare ale grupelor cer- 
cetate. 


Pe mine nu mă interesează decit 
filmele românești de actualitate, 


făcute de anumiti regizori» 


Ceea ce e surprinzător la polul opus al 
disponibilităților cinetile este un puternic 
sentiment de solidaritate, un fel de conştiin- 
lå a familiei adunate în jurul mesei comune, 
care este spectacolul cinematografic, cu 
toate secretele de fabricaţie cunoscute. 

Mă întreb dacă regizorii filmelor celor mai 
angajate, ideatico-estetic, știu cit de aproa- 
pe le urmăresc acești cinetili viața și opera, 
cit de netă e, în multe cazuri, distincția pe 
care spectatorii o fac între producţia curen- 
tă, ocazională, comercială și virfurile valo- 
rice ale unui an. Pe care ei le analizează cu 
o aplicație metodică demnă de invidiat de 
către criticii profesionişti. 

lată o mostră, opusă aceleia indicate în 
motto și prin faptul că e vorba de un cine- 
amator de notorietate: 

«Pe mine nu mă interesează decit filmele 
românești de actualitate, făcute de anumiţi 
regizori. De aceea am văzut Croaziera și 
O lacrimă de fată Imaginea, în aceste 
două cazuri, e foarte modernă, structura 
filmelor e relativ nouă, cu un montaj dis- 
continuu și o modalitate de expresie impli- 
cită, extrem de gustată de publicul cinefil, 
pentru că prin aceste filme spectatorii sint 
solicitați să deducă, să subinţeleagă, să 
gindească foarte rapid. Cele două filme 
citate sint două tentative parțial reuşite, 
deși diferite şi inegale, de a ne sincroniza 
cu unele cinematografții apropiate, nu prin 
aceea că ar fi frumos filmate, cum e Lu- 
chian, ci prin caracterul incisiv al observării 
realității. După Proba de microfon și 
Croaziera, Mircea Daneliuc se arată a îi, 
cred eu, cel mai important regizor al nostru, 
de filme de actualitate, şi el stă alături de 
cineaştii din alte țări, care merg în același 
sens, al luptei pentru inovaţie și pentru 
exprimarea unor adevăruri cu caracter so- 
cial şi uman despre lumea noastră. În ceea 
ce mă privește, nu optez total pentru felul 
în care Își face el filmele, nu-mi place ră- 
ceala filmelor lui, dar așa este el, și Mircea 
Daneliuc este un profesionist extraordinar, 
iar cinematogratul românesc are nevoie în 
cel mai înalt grad de un asemenea profesio- 
nalism. O lacrimă de fată, evoluat din 
punctul de vedere al imaginii și al limbajului, 
îl situează şi pe losit Demian printre toarte 
„puținii regizori care întreprind acest efort, 
deşi ar fi unele obiecții de tormulat în pri- 
vința adevărului psihologic al filmului și 
tață de excesul de verism care, după gustul 
meu, există în această lucrare». (losit Costi- 
naș — Timişoara). 

O opțiune care se susține periect prin 
ea însăși și nu mai are nevoie de comentarii. 
Decit poate pentru a semnala numitorul 
comun, paradoxal, între opinia anonimului 
de la inceput şi cea a unui cinemator avizat: 
preferința pentru filmele care dau posibili- 


Da! Există 
o atenţie specială 
faţă de tînărul spectator 


e Ca o continuare a Festivalului 
filmului pentru tineret de la Costi- 
nești, C.C. al U.T.C. a organizat, in 
cursul lunii decembrie, în mai multe 
orașe ale țării (Rimnicu Vilcea, Tirgu 
Mureș, Arad, Ploiești) o Gală a filmului 
pentru tineret, ediţia |. 

Zeci de mii de tineri spectatori au avut 
prilejul nu numai să vadă filme (docu- 
mentare și artistice — O lacrimă de 
fată, Croaziera, Probleme personale, 
Ana şi «hoţul», Luchian), dar şi să se 
întilnească, la mese rotunde, cu realiza- 
tori — regizori, operatori şi actori. Un 
excelent mijloc de culturalizare cinema- 


| Un film care 


îi îndeamnă 

pe spectatori 
să gindească: 
O lacrimă de fată 
de Iosif Demian, 
cu Dorel Vişan 

în rolul principal 


late spectatorului să descopere și să aleagă 
el însuși ceva, să subințeleagă, să gindeas- 
că, 

Şi mai e nevoie de o precizare. 


«N-am dat examen la IAT 


dar imi plac lucrurile care ating 
problemele oamenilor: 


Precizarea e următoarea: acest tip de 
opțiune nu aparține unui cerc restrins de 
cineamatori, iniţiaţi în tainele tehnice ale 


„tilmului şi aspirind ei înşişi la celebritate. 


Pe aceeași platformă se situează mulți cine- 
tili «profani», tineri şi foarte tineri, care, în 
faţa indiscrețiilor noastre, răspund prompt: 
«Nu, n-am luat lecţii de film, nu fac filme, 
n-am dat examen la IATC şi nici nu am de 
gind să dau. Dar mă socot un cinefil, imi 
plac filmele şi îmi place în general arta, îmi 
place să văd ceva deosebit, îmi plac lucru- 
rile care ating problemele oamenilor.» lată 
cum se exprimă în continuare acest con- 
locutor care, în treacăt fie spus, studiază 
metalurgia: 

«Am citeva opinii ale mele, după care mă 
conduc în alegerea filmelor. În momentul 
cind apare unul de Mircea Daneliuc sau 
de losit Demian sau de Nicolae Mărgi 
nu, mă duc să-l văd. Pentru că le-am văzut 
tilmele anterioare, realizate ca regizori sau, 
în cazul ultimilor, la început, ca operatori. 
Dar citesc și ce se scrie despre filme, pen- 
tru că uneori cronicile te fac curios, îţi 
atrag atenţia asupra cite unui nume nou. 
Deşi mi s-a intimplat să fest uneori cro- 
nici — cum au fost cele la Întoarcere la 
dragostea dintii — care spuneau şi bune 
și rele despre un film, mai degrabă bune, 
cind de fapt filmul era slab. Îmi place foarte 
mult ce scrie atit de stimatul D.I. Suchianu, 
totdeauna sint incintat de comentariul și de 
observaţiile sale, dar uneori nu sint de 
acord cu calificativul pe care îl pronunţă. 
Înţeleg că e necesară și cronica de întim- 
pinare, insă aș vrea să existe și o critică 
mai incisivă în negaţie și mai puţin de supra- 
lață cind susține un film. De pildă, întimpi- 
narea de către critică a lui Mircea Daneliuc 
mi s-a părut cam reținută Cam greu şi-au 
tăcut loc și Daneliuc și lọsif Demian. După 
mine, ar trebui mai multă convingere, pro 
sau contra, în discutarea filmelor lor. Faptul 


togratică a tinerilor spectatori. Îi urăm 
galei şi în ediţiile viitoare, succes, deci 
filme adevărate. 


Singur printre poeţi 


e Cenaclul «Scinteii tineretului» iși 
onorează numele de Contiuenţe. Ală- 
turi de literatură a avut ideea prezentării 
unui film. Arta apărării individuale 
de Ovidiu Bose Paștina (premiul de 
regie, la Festivalul filmului IATC și 
premiul pentru cel mai bun film studen- 
tesc la Costinești). 

Aşadar, alături de doi tineri poeți, 
Nicolae Băciuţ şi lon George Şeitan, 
participanţii la cenaclu au descoperit 


“entuziasmați un tinăr regizor de film. 


Sperăm să se nască aici, la Contiuenţe, 
trainice colaborări, ducind pe viitor la 
o și mai substanțială apropiere a scriito- 
rilor noştri de arta filmului. 


fililor cu virturile de atac ale frontului crea 
torilor se extinde într-un fel asupra criticii. 
Ca şi față de regizori, nu însă fără unele 
lucide distanţări. lată opinia altui cinefil, a 
cărui specializare este tehnologia chimică. 

«interesant este faptul că opiniile critici- 
lor, vizavi de filmele considerate ca bune, 
coincid cu părerile colegilor mei, de exem- 
plu, care sint cit de cit pasionaţi de film. 
Prin asta nu vreau să spun că opţiunile lor 
sint consecința directă a citirii cronicilor 
din «Cinema» sau din alte reviste. Deseori, 
cu o cronică sau alta, sintem în dezacord 
şi sintem dezamăgiţi de concesiile şi con- 
formismele unui cronicar. Dar există un 
curent de opinii în critică, mai ales în artico- 
lele și colocviile retrospective, cu care 
constatăm că sintem de acord. Motivaţiile 
sînt, bineînţeles, diverse şi uneori diferite 
de ale cronicarilor, dar asta e încă o dovadă 
a autonomiei propriului nostru curent de 
preferințe. Ca atare, consensul este real 
şi este un element pozitiv al climatului, al 
actualului sezon cinematografic care ne-a 
oferit, prin citeva, e drept foarte puţine, 
filme, prilejul de a ne intilni în opinii. Dacă 
ar fi să privim în mare cursul urmat de 
cinematograful românesc, opinia mea este 
că acum, de cîțiva ani, are loc un reviri- 
ment, însă relativ anemic în comparaţie 
cu cele 30—40 de titluri cit totalizează lista 


Cercetarea publicului nu poate rămîne 
o îndeletnicire facultativă şi ocazională. 
Ea este o datorie profesională 
şi un drept al criticii 


că apar niște lucruri noi, care reprezintă 
poate un val înnoitor în cinematograiul 
românesc, putea fi tratat mai pe larg. În 
coloanele articolelor se discută mult despre 
lucruri vechi care nu spun nimic deosebit, 
trecindu-se prea ușor peste filmele care 
ridică probleme mari, dificile. Dacă noi 
discutăm aici despre ce au făcut cutare și 
cutare regizor, e o dovadă că acei regizori 
şi nu alții ne-au impresionat. Ei urnesc din 
loc o anumită indiferență, combat neincre- 
derea în capacitatea filmului românesc de 
a ne captiva. Toţi cunoscuţii mei au mers la 
filmele acestea şi au ieșit de la ele — unii 
entuziasmați, alţii șocați, dar toți implicaţi, 
fie că sînt intelectuali, fie muncitori, pentru 
că pe toţi ne impresionează ceea ce este 
sincer. Filmele pe care eu le-am situat în 
fruntea listei au fost Vinătoarea de vulpi, 
Croaziera, O lacrimă de fată și Lumina 
palidă a durerii» (Victor Crețu — Bucu- 
rești). 


Solidaritatea cinefililor cu critica. 


Dar nu cu toată critica 


Cum, în timpul sondajelor şi al colocviilor, 
am căutat să evităm orice ar fi putut deforma 
opiniile originare şi originale, am solicitat 
mereu de la vorbitori rațiunile personale ale 
aprecierilor, suspectind uneori preluări mi- 

alice din cronici. Am fost insă contrazis, 
coi vingaton in sensul că solidaritatea cine- 


Mai multă încredere 


în public. El a evoluat 
fără ca noi să știm 


Dacă, în ultimile săptămîni ale anului 
abia incheiat, treceai pe strada Eminescu 
sau prin Cotroceni prin fața unor cine 
matografe de obicei mai puţin asaltate 
de public,“erai frapat de numeroasele 
maşini urcate pe trotuar sau parcate 
în locuri unde conducătorii riscau să 
plătească contravenţii, ca şi de aglome- 
rația din faţa intrării, organizată treptat 
într-un rînd silențios și disciplinat, cu 
citeva ore înainte de deschiderea casei 
de bilete. 

Nimic neobișnuit veți spune. Desigur. 
Numai că înăuntru nu rula nici un poli- 
cier, nici o melodramă, nici un western. 
În sală, în loc de clipe de «distracţie», 
ni se oferea un prilej de meditație. Pe 
ecran se:putea vedea Călăuza lui Tar- 
kovski. 

Nu, nu este vorba de o faţă insolită 
a gustului publicului nostru, ci de un 
interes, nu intotdeauna compensat, pen- 


întocmită de revista «Cinema» și supusă 
investigaţiei. Deranjează teribil doza mar: 
de peliculă servită publicului fără a fi pro 
priu-zis prelucrată artistic. Deranjează, pen- 
tru că dezorientează şi face să apară pe 
primele zece locuri ale anului un film ca 
Ana și hoțul, inaintea unor filme de artă 
și de calitate. De confuzie protită deci un 
film didacticist, învăluit într-un staniol ce-i 
drept mai delicat, ca să placă publicului, un 
film cu sentimentalisme, cu puțină duritate, 
cu un Amza Pellea într-o formă nouă, dar 
nu cea mai convingătoare. Luchian, şi 
mai sus în top, are multe cadre inspirate ca 
imagine, dar mi se pare deficitar ca struc- 
tură, pentru că nu reușește să evite locurile 
comune ale filmelor biografice, ilustrind 
cam linear relaţia dintre viaţă şi operă.» 
(lon Peleanu — Bucureşti). 

Momentele care ne-au fascinat de-a drep- 
tul, în conversațiile cu cinefilii de la Clubul 
muncitoresc CFR Timișoara, Casa de cul- 
tură a tineretului din laşi și Casa de cultură 
a studenţilor din Bucureşti, au fost însă 
acelea în care conlocutorii se lăsau pur- 
taţi de pasiunea unor diferențieri de mare 
precizie. Departe de simpla împărțire a til- 
melor în bune și rele, ei țineau foarte mult 
la departajarea clară în interiorul propriilor 
lor liste de preferinţe, țineau la o ierarhie 
valorică pe care n-o voiau deloc confundată 
cu a vecinilor. Dacă sentimentul solidarită- 
ţii de familie şi cel al unei perspective a- 
proape strategice asupra evoluţiei filmului 


tru filmul-eseu, pentru filmul numit «de 
artă», fără ca din acest interes să dedu- 
cem un dispreț pentru divertismentul 
cinematografic curent, cind este de 
bună calitate. 

Călăuza, desemnat de critică drept 
cel mai bun film străin al anului '81, a 
fost asalțat și de public (în toate cele 
cinci cinematograte din Capitală unde 
a rulat — Capitol, Cotroceni, Viitorul, 
Central și Eforie), semn că între gustul 
publicului şi gustul criticii nu există un 
decalaj imuabil. Este încă o dovadă că 
avem nevoie de o sală specializată 
pentru astfel de filme; sală care, la rîn- 
dul ei, să beneficieze de un personal 
corespunzător (nu ca tovarășa Elita 
Nuţu de la sala Cotroceni care în după 
amiaza de 6 decembrie striga ca la 
piață, parcă supărată de avalanșa de 
spectatori: «Se dau numai două bilete, 
numai două!») 

O urare se impune aşadar la început 
de an: «Să nu ne sfiim să includem în 
repertoriu şi filme «filosofice» şi «filme 
de artă». Să avem mai multă încredere 
in publicul nostru! El a evoluat chiar 
dacă pentru această evoluţie noi n-am 
făcut chiar atit cit trebuia să facem! 


românesc au fost cele mai vii la Timişoara 
şi la București, pasiunea diferenţierilor 
critice a strălucit mai ales la lași, unde s-a 
si legat un dialog, pe care îl redăm în suită. 


«Ordinea mea de preferinte: 
«O lacrimă de fată», 
palidă a durerii» 


«Croaziera 
«Lumir 


George Pruteanu: Ordinea preferințelor 
mele este următoarea: Croaziera, apoi O 
lacrimă de fată şi ultimul Lumina palidă 
a durerii. Toate aceste filme folosesc un 
limbaj cinematografic foarte subtil, dar cel 
mai mult spune, după mine, Croaziera. 
Acest film așează nişte puncte pe «i», 
prin parabola pe care o conţine. Și de 
aceea este urmărit cu o satisfacție mergind 
pînă la fior. De exemplu, scena aceea a 
televizorului, în care e atacată starea de 
suspiciune, provenită din epoca prolet- 
cultistă. Este nevoie și de aşa ceva, pentru 
ca să-ţi placă un film, nu e suficient profe- 
sionalismul şi nici talentul în stare pură. 
Sigur, alții pot fi partizanii altor filme, pe 
care și eu le apreciez sub raportul strict al 
realizării. De pildă, Lumina palidă a dure- 
rii. Se simte puternic în acest film mina de 
artist a lui lulian Mihu, ochiul său de cineast 
și chiar o viziune filosofică asupra existen- 
tei care se scurge lent, implacabil. Dar, sin- 
tem cumva în fața unui amestec de scene, 
trădat de inserturile pe care autorul s-a 
simţit dator să le introducă în versiunea 
prescurtată, parcă pentru a zice, da, recu- 
nosc, sint mai multe povestiri în filmul aces- 
ta şi eu îmi asum această responsabilitate, 
de a face un film din bucățele. 


«Nu! Ordinea preferintelor mele este: 
«Lumina palidă a durerii», 


«Croaziera» 
«O lacrimă de fată» 


Liviu Tudorache: Inserturile dovedesc 


într-adevăr că autorii au vrut neapărat să 
mai explice ceva, oarecum în afara imagini- 
lor. Am suferit și eu, cînd le-am văzut, pleo- 
nastice după părerea mea, în versiunea 
prescurtată. In varianta inițială, filmul nu 
avea însă nici un fel de inserturi, curgea de 
la sine — cu sala goală, dar curgea bine. 
Văzindu-l de două ori, filmul mi s-a părut o 
probă de limbaj cinematografic, neosten- 
tativ, cum era în Vinătoarea de vulpi, care 
chinuia mai mult spectatorul, deşi în sensul 
bun, al efortului de înțelegere, al noutății 
și căutării artistice. Lumina palidă... are 
un ritm interior care, din momentul cind 
intră în stăpinirea spectatorului, nu-l mai 
părăseşte pînă la sfirșit. Filmul are o dimen- 
siune filosofică, foarte discretă, ca și ele- 
mentul social-politic, reprezentat prin sec- 
vențele cu muncitorii petroliști. 

Alun Koza: Prea discretă, aș zice. 

L.T.: S-ar putea, dar filmul e omogen 
în formula lui și el trebuie urmărit în ele- 
mentele pe care le conține şi care sint func- 
tionale. De pildă, succesiunea anotimpuri- 
lor, repetarea unor momente și apariţii de 
personaje, expresivitatea peisajului, apa 
metamortozată în zăpadă. În ceea ce mă 
priveşte, spre deosebire de colegul meu, 
am pus pe primul loc tocmai Lumina pali- 
dă a durerii, urmată de Croaziera și, fireşte, 
O lacrimă de fată 


E greu de ales griul de neghină 


Pasiunea nu degenerează în obstinaţie 


limitativă, acolo unde spiritul critic caută 
neincetat un orizont clarificator. lată-l des- 
coperit, dintr-un al treilea punct de vedere, 
în dialogul de mai sus: 

Constantin Petrilă: E greu de ales griul 
de neghină în filmul românesc, care a fost 
destul de prolific în ultima perioadă. S-ar 
putea însă face mai multe topuri, din mai 
multe puncte de vedere. Din punctul de 
vedere al cinematogratului eseu, cum zic 
francezii, ar trebui citate în primul rind 
Lumina palidă a durerii, O lacrimă de 
fată și Vinătoarea de vulpi. Dar, din alte 
puncte de vedere, depășind limitele unei 
formule și criteriul formal, Croaziera ar 
merita locul întîi. Chiar dacă nu e un film 
experimental şi pentru unii apare mai 
puțin atrăgător sau nu tot atit de inovator. 
Filmul captivează prin felul în care dezvă- 
luie o față a realității puţin arătată pe ecran 
şi, de fapt, structura și forma sa corespund 
acestui sondaj în neprevăzut, care nu ne 
scuteşte nici de spații de timp în care nu se 
întimplă nimic. Deși a fost prezentat în 
plină vară, în iulie, cînd studenții ieșeni erau 
plecaţi, sala era plină și spectatorii erau 
«prinşi» şi plăcut surprinși de anvergura 
filmului. La Lumina palidă a durerii, am 
văzut ambele versiuni şi am fost și eu deza- 
măgit de varianta prescurtată, lipsită de 
suportul muzical care era sublim, în sinte- 
za sa cu imaginea din același registru, apă- 
rind în schimb, colac peste pupăză, acele 
inserturi. Şi să știți că mie sala nu mi s-a 
părut chiar aşa de goală, cum s-a spus, iar 
cei prezenți erau foarte receptivi. Privind 
cu mindrie în urmă, la succesele filmului 
românesc, compar acest film cu Nunta de 
piatră al lui Dan Piţa şi Mircea Veroiu, la 
fel, un adevărat poem cinematografic. 


filii nu sînt mai puţin apți să practice o cri- 
tică comparată. lată și o demonstrație de 
acest tip, susținută de un spectator altmin- 
teri calificat în tehnica mecanică: 

«Eu aș face o comparaţie între Croaziera, 
pe de o parte și Ana și «hoțul» şi Proble- 
me personale, pe de altă parte. Toate trei 
se numesc filme de actualitate și abordează 
probleme de etică. Dar Croaziera ne pune 
în fața unor situaţii verosimile şi semnifica- 
tive, în conturul lor real, actual, în timp ce 
celelalte două producţii pornesc mai puțin 
de la realitate și mai mult de la idei abstracte, 
idei poate de viitor, dar nu propriu-zis de 
actualitate, în sensul că nu prea există, în 
viaţă, oameni cum sint cei din aceste peli- 
cule. În Croaziera, ne-am văzut efectiv pe 
noi înşine — un coleg, un prieten, un cu- 
noscut, în timp ce în celelalte două filme, 
am văzut niște străini, nişte necunoscuţi, 
ideali poate, dar mai degrabă idealizați. 
Pentru că, de data aceasta, devine evidentă 
nu realitatea, ci dorința autorilor ca ea să 
fie într-un anumit fel, destul de artificios 
dealtminteri. Eu, personal, n-am întîlnit 
asemenea oameni şi nici n-am auzit de ei, 
n-am auzit, de pildă, să iasă cineva din în- 
chisoare și, cu excepţia citorva persoane, 
toți din jur să-i deschidă brațele, bucuroși 
că-l au în mijlocul lor» (Mihai Stoicescu 
— Timișoara). 


(Continuare in pag. 22) 
Valerian SAVA 


11 


De regulă, avind felurite o- 
bligaţii, nu ajung să văd fil- 
mele pe care mi le propun, 
decit rar şi, ca să zic aşa... 
in compensație. De astă dată, 
m | cu prilejul unei vizite în Elve- 
ţia, de numai zece zile, am 
izbutit o performanță: am fost prezent la 
trei spectacole cinematografice. Primul, 
Garde à vue, imi fusese recomandat chiar 
de Friedrich Dürrenmatt. Nu este, cred, 
abuziv să notez recomandat, căci ilustrul 
dramaturg, deși nu ţine nicăieri o rubrică 
și nu face publice opțiunile sale, m-a ajutat 
să-l cunosc, cu prilejul unei fericite invi- 
taţii, într-un restaurant de lingă Neuchâtel. 
Atunci, la cafea, s-a interesat dacă imi 
place teatrul şi dacă il prefer cinemato- 
graiului. N-am știut ce să răspund. A răs- 
puns Diirrenmatt pentru amindoi: «Tea- 
trul este unic, indivizibil, filmul are de partea 
sa ajutorul tehnicii, pătrunde mai bine, 
mai plastic, în timp şi spațiu». După care 
mi-a pomenit citeva filme recente despre 
care se discutase în presă. Le-am reținut 
titlurile şi am făcut tot posibilul să le văd. 
Aşadar Garde à vue (Sub supraveghe 
re). O peliculă cu Lino Ventura și Romy 
Schneider, cu aportul excepțional al lui 
Michel Serrault. c 
„Sintem în noaptea Anului Nou. La po- 
liție este adus un domn în smoking, de 
profesie notar, suspect de a fi ucis două 
fetițe Suspectul va fi jucat de Michel Ser- - 
-rault -cu o splendidă-sforţare izbutită de 
> a-si desclesta fălcile. Nu e lucru simplu 
să vorbeşti cind te îneacă exasperarea 
Mai întii pentru că e intimidat de inspec- . 
torul de poliție ce conduce ancheta. Ju- 
cat de Lino Ventura cu un relief care e 
secretul firescului, inspectorul are probe. 
Dar nu sint probe acceptate de presupusul 
criminal. Mai intii acesta ironizează intuili- 
ile şi supozițiile polițistului. Aduce contra- 
argumentele. Lupta durează citeva ceasuri 
bune. Urmează o lovitură de teatru. Apare 
la poliție soția. În rolul femeii învăluite in 
secretul ei, Romy Schneider incearcă să-și 
infunde bărbatul. Dar notarul apucase să 
treacă la dezvăluiri mai profunde. Avusese 
un mariaj nenorocit, femeia îi rămăsese 
inaccesibilă. lată de ce, cum susțin poli- 
țistul și soția venită să-i întărească bănuie- 
lile, notarul umblă după fetițe. Este un 
anormal, depravat; pesemne că, atunci cind 
ai atins un atare prag de dezaxare, aluneci 
pină în mocirla criminalităţii. Cu atit mai 
mult cu cit față de propria nepoțică nutrise 
cindva o slăbiciune vinovată; scena cu 
pricina respiră o imensă duioșie, semn câ 
notarul se visa părinte. Dar şi altceva, 
ambiguu, trimițind cu o complexă sugesti- 
vitate și la alte posibile trăiri. Jocul lui 
Michel Serrault în acel moment exprima 
deplin imensul echivoc al trecerii de la 
un sentiment omenesc la altul mai greu 
avuabil. A A 
A doua lovitură de teatru. Spre diminea- 
tă, sintem la 1 ianuarie, ora 6, un tip căruia 
i “se furase -maşina, spulberă concluzia -$8 
ineluctabilă a anchetei precedente. Din 
portbagajul mașinii lui, găsită accidental, 
se prelinge o diră de singe. E acolo oa treia 
fetiță, ucisă la fel ca primele două. -Vino- 
vatul a fost găsit, repet, întimplător, Miche!" 
Serrault, care între timp renunțase la apă- 
rare și Îngrețoșat de depoziţia soției, isi 


OS Sa e ta Ie. e M 


— 


LPP CBE H 


BTOPH COE 


DECTHBAA 


SECOMO WO 
ANIMATE D 


saibe D HA AMALIA ri 
FESTIVAL S (DAM 
gyr 4 O Da 
VARIA, OCT 6 Hs A- RAPHA „DAT DA 


1987 


„ festivaluri: 
Varna 81 


Ginefil în țara 
INETII in q 
doreşte moartea, luase asupra sa dublul 
asasinat. Dar este eliberat la ora 7. Atară. 
in stradă, la volanul mașinii sale, cind să 
urce, alt şoc teribil: soţia. îl aşteaptă cu 
un glonte tras în timplă. Stă dreaptă în fo- 
toliu, ușor singerind. Altă răzbunare pen- 
tru încercatul ei partener de viață. Urletul 
lui îngrozitor rezumă simbolic o feroce 
ambiguitate. Cine a invins? Sau ce alte 
incercări îl mai aşteaptă pe notar? 

Admit că filmul lui Claude Miller merită 
din plin vizionarea. 

Merg pe urmă, într-o seară ploioasă, la 
Coup de torchon, Cum să-l traduc? Tor- 
chon. este un fel de șervet din pinză groasă 
cu care se şterge vesela și se curăță mobila 
din bucătărie. Mai inseamnă şi torță sau 
chiar steşnic. 
jucat de Philippe Noiret, Isabelle Huppert 
și Jean Pierre Marielle, înseamnă Curăţe- 
nie întirziată sau poate, Curățătoria. Sin- 
tem în Africa, în Africa colonială franceză. 
intr-o așezare cu aspect de tirg, dar care 
e, in opoziție cu ceva asemănător, o veri- 
tabilă reședință administrativă, cu institu- 
tiile aferente și paraziţii ei inevitabili. Phì- 
llipe Noiret joacă rolul polițaiului. E incon- 
jurat de coloniști corupți, imorali, brutali. 
Pină într-o zi cind se satură și de imoraii- 
tatea și de gălăgia lor corupătoare. li asasi- 
nează unul după altul! Să înțelegem că 
răul este prea întins şi că un asemenea 
justiţiar trebuia să-și ia revanșa? Philippe 
Noiret, absolut remarcabil, nu ne ajută 
“totuși să-pricepem care este diferenţa între 
un funcționar sătul să fie umilit și altul 


Cind Diirrenmatt personal te tri- 
mite să vezi cutare film (Romy 
Schneider în Sub supraveghere) 


„era să se intimple la un festival mondial 


ceasornicelor 
dornic să renască moralmente. O indicație 
ar putea furniza felul în care scapă de gan- 
grena propriei sale vieți intime. Dar in- 
decizii de scenariu lasă un hotar fluid între 
ce ghicim noi, spectatorii, și ce a urmărit 
scenaristul. 

În fine, am mai văzut Protesionistul, 
cu Jean Paul Belmondo și cu Robert Ho- 
ssein. Acesta din urmă este comisar in 
funcțiune. Belmondo a avut în trecut ace- 
eași calitate, dar a pierdut-o, fiind «lucra» 
de superiorii săi, intr-o confuză tentativă 
de lovitură de stat pusă la cale într-un stat 
african. Cum vedeţi se «poartă» Africa. 
Un mod de a localiza o curbă de conduită 
duplicitară. Belmondo cel trădat vine să 
se răzbune după ce a evadat din închisoa- 
rea lui neagră. Încearcă să i se impotriveas- 
că Robert Hossein, absolut stupid în rol 
şi nu numai din cauza rolului. Protesio- 
nistul, plin de situații-cliseu, cu toate 
şabloanele tilmului prost de aventuri, mi 
s-a părut exact opusul profesionalității. 

N-aş încheia acest periplu de cinelil 
fără să dau o măsură de gust. Mă intorc 
la ceea ce am arătat la inceput: sugestia 
marelui Friedrich Dürrenmatt să văd til- 
mele pomenite. N-a afirmat că sint capo- 
dopere. A susținut că sint discutate. Le-a 
atribuit, implicit o semnificație. Care ar ti 
rămas inoperantă, pentru mine, de nu le 
vedeam. Am descoperit așa, în lecţia unei 
simple recomandări, conceptul clar al a 
precierii prin cunoaştere la sursă. 

Voi încheia aceste sumare însemnări, 
tără altă perorație decit e cea întemeiată 
pe statutul meu de amator de filme bune, 
cu surpriza furnizată către sfirșitul șederii 
-mele în Elveţia, de un-mic eveniment pito- 

resc și totodată imprevizibil. Îl descriu ca 

pe o scenă de gen, cu senzaţia de prospe- 
lime a faptului trăit. 

Prin piața St. Francois din Lausanne 
lece absorbit un domn îmbrăcat mai a- 
parte. Poartă un costum din tweed albas- 
tru, veston închis pină la guler, pantaloni 
pină sub genunchi, urmaţi de ciorapi albi 
groși. Pare un gentilom din veacul al 17-lea, 
dacă n-ar fi şapca marinărească trasă ștren- 
gârește pe-o urecne. k 

— Bună dimineaţa, domnule Mason! 

Este într-adevăr actorul James Mason. 
Se oprește. «Ne-am cunoscut undeva?» 
Firește că răspund ca orice cinefil de la 
noi: «Nu ne-am cunoscut nicăieri, dar v-am 
recunoscut cu plăcere». 

Este grăbit, merge la gară să ia benul 
pină la Montreux. Acceptă să-l insotesc 
citeva minute. Urmează o intrebare logică: 
«Dacă e în vacanță». «Da, vine răspunsul. 
O vacanţă pe care mi-o impun singur. O- 
mul nu e mașină, actorul este și el om. 
Dealtfel, chiar și maşinile au nevoie de 
reparaţii, de pauze în funcţionare». Ridem 
amindoi. Se interesează cum sint primite 
filmele britanice în România și ce catego- 
rii de spectatori le gustă mai deplin. Îi 
asigur că orice film de calitate, deci și cele 
englezești, cu osebire, sint bine primite 

“iar James Mason are la noi foarte mulți 
admiratori. 

nainte să ne despărțim îmi cere să-i 
salut din partea sa, iar filmului românesc 
îi dorește multe succese... 


În realitate, aici, în filmul 


Cinetil in Elveţia? Da, căci vreme de zece 
zile am trăit şi în lumea filmului. 
Henri ZALIS 


Shakespeare și animația 


Animaţia-divertisment, an`- | zilnic arhiplină, a Palatului culturii din 


maţia-averiisment, anima- 
tia-joc de copii, animata- 
joc de computer, animata- 
lecție, animaţia-eseu, an`- 
maţția-poveste, animata- 
semn grafic, toate s-au pe- 
rindat intr-o defilare non-stop, cum tiresc 


al filmului de animaţie, chiar dacă manifes- 
tarea de la Varna se afla în această toamnă 
abia la a doua ediţie. Din acest unghi pri- 
vit — al diversităţii, al suprafeței orizontale 
— festivalul şi-a atins scopul, prezentinu 
şcoli, stiluri și tehnici din 25 de țări. Din 
altă perspectivă — verticală să spunem -- 
i-au lipsit festivalului viriurile, momentele 
de profunzime; îngrijorător de puţine peli- 
cule, care dincolo de tehnică, de meserie, 
de virtuozitate, ar fi putut intra în competiție 
cu marea şi adevărata artă Chestiunea la 
ordinea zilei în coloana sonoră a festiva- 
lului: trece sau nu animația mondială prin- 
tr-un moment de criză? La atitea crize pla- 
netare încă una n-ar mai fi mirat pe nimeni, 
dar nu toţi păreau convinşi că aşa stau 
lucrurile cu adevărat. Vocile specialiştilor 
dispăreau însă brusc, Inghiţite de zumză- 
iala unei săli imense — 5 000 de locuri — 


Varna. De aceea, dacă ar fi să-i găsim o 
etichetă festivalului de la Varna, prima din- 
tre ele ar fi «un festival de animatie pen- 
tru marele public». 


Tentatia epicului 


Cine s-ar fi gindit că in animaţie vor cir- 
cula cu succes ecranizările? Filmul Pu- 
loverul pornea de la o nuvelă, o amintire 
tristă din copilăria unui scriitor canadian, 
regizotul animator mărturisind ambiția de 
a evoca «atmosfera anilor '40, impregnată 
de cultura canadiano-tranceză într-un sat 
din Quebec». 

S-ar părea că în domeniul animației is- 
toria curentelor şi a tendințelor se scrie 
invers decit o cunoaștem din literatură sau 
pictură. Pionierii animației au pornit atunci, 
la începuturi, direct de la stilizare, de la 
abstractizare — reclamindu-şi de aici toc- 
mai speciticul artei lor — şi iată, autorii de 
azi ajung după atiția ani la realism, la na- 
turalism chiar. Tot animația canadiană, 
care a beneficiat la Varna şi de o amplă 
retrospectivă (cinematografie în care Nor- 
man McLaren revoluţiona în 1955 ecranul 
cu abstracţiunile sale, puncte şi linii dese- 


Numai în Manhattan există 
peste 100 săli de cinemato- 
graf, iar dacă sint puse la 
socoteală și celelalte patru 
districte ale New York-ului — 
Brooklyn, Bronx, Queens, 
Staten Island — atunci cifra depășește 200. 


În fapt, cifra este şi mai ridicată, pentru că 
tinde să se generalizeze practica — stimu- 
lată de diminuarea îngrijorătoare a număru- 
lui de spectatori — de a se segmenta una 
şi aceeaşi sală, iniţial mai mare, în două 
(«twins»), trei («triplex»), patru («tour- 
plex» sau «quads»), sau chiar opt («eight- 
plex»), săli mai mici, unde rulează tot atitea 
filme diferite — personalul de deservire 
răminind același. Şi totuşi, pus în faţa unei 
opțiuni, vizitatorul cu înclinații spre cinefilie 
își dă repede seama că «meniul» oferit este 
din cele mai sărăcăcioase. O coniirmă şi 
criticii avizaţi ca Vincent Canby de la New 
York Times, Archer Winstein de la New 
York Post sau Richard Schickel de la 
«Time», care nu se sfiesc să afirme pe 
șleau că barometrul valoric indică un sezon 
cinematografic de-a dreptul secetos. 


«Slumsw-urile 
celei de-a şaptea arte 


Afirmaţie care nu are în vedere numai 
peliculele de pe faimoasa «42 Street» (Stra- 
da 42), unde se află cea mai mare concen- 
trare de săli de cinema. De multă vreme, 
această stradă și zona învecinată, odinioa- 
ră cartier al unor «oneste» teatre de revistă. 
imortalizat în celebrul muzical omonim al 
lui Lloyd Bacon şi Busby Berkeley, au renun- 
tat la orice pretenţie și pudoare, Cu cine 
matogratele sale, inghesuite unul într-altul, 
aidoma caselor coscovite din «slums»-urile 
marilor metropole, «Strada 42» se otèră při- - 
virilor, în revărsarea orbitoare a luminilor 
de neon, ca un veritabil cartier al mizeriei 
celei de-a șaptea arte. Printr-o simplă in- 
timplare sau printr-o convenţie tacită, s-a 
procedat la un fel de diviziune a muncii: 
pe partea dreaptă, sălile unde rulează cu 
precădere filmele «porno»; pe cea stingă — 
țilmele de groază, ca şi filmele cu și despre 
«kung fu», «karate» și celelalte «arte mar- 
tiale» sau ale «autoapărării» — nume in- 
șelător sub care se ascunde o doză letală 
de violenţă (loviturile cu latul palmei dove- 
dindu-se mai eficace decit tăișul unei să- 
bii...). Concurența este necruțătoare, iar 
arma folosită — violentarea în chipul cel 
mai brutal a spectatorului, şocarea, năuci- 
rea lui, Tradiționala sărbătoare americană + 
«Halowe'en» (ajunul zilei de 1 noiembrie), 
cind este evocată amintirea celor morți, a 
tranșat, pentru un moment, această crin- 
cenă rivalitate în favoarea filmelor de groază 
(«horror flicks»), al căror val a debordat 
perimetrul «Străzii 42» inundind aproape 
toate ecranele New York-ului. De la sce- 
nele de canibalism (An American We- 
rewolt in London — Un vircolac ameri- 
can la Londra) pină la amputarea pe viu 
a membrelor (Strange behavior — Com- 
portare stranie) sau explozia pur și sim- 
plu a unui craniu ca urmare a unei energii 
misterioase cuibărite în interiorul său (Sca- 
nners), nimic nu lipseşte din recuzita orori- 
lor — nu sugerate ca în benignele, prin com- 
paratie, filme «clasice» de groază, cum ar 
li Frankenstein sau Dracula, ci explicite 
pină în cele mai mici detalii, proiectate în 
groplanuri — care sint oferite spectatorilor. 


a er Lai = do i 


„ nate. direct pe peliculă) prezenta în com- 


petiție şi un alt film, simptomatic pentru 
tendința despre care vorbim: Naufragiatii 
cartierului Un tată alcoolic, o fată care se 
prostituează, iată personaje ce te-ai fi aş- 
teptat să le întiinești într-un film cu actori, 
intr-o proză de mică sau mai mare întindere, 
intr-o piesă de teatru, nicidecum într-un 
film de animaţie. Filmul de animaţie și-a 
anexat astfel timid, simțind că nu se află 
pe teren propriu şi poate de aceea simplist, 
un nou teritoriu: descripția caracterelor. 

Dramaturgii n-au fost nici ei uitaţi în 
goana animatorilor după ecranizări. Şi 
dacă Ubu rege era de prevâzut că va cu- 
noaşte și o ipostază în desen animat (un 
lilm englez care a luat marele premiu la 
Ottawa și premiul I la Zagreb în 1980) 
la Hamlet, mărturisim, ne aşteptam mai 
puţin. Pe genericul filmului Actul V (un 
film englez de 11 minute) scria limpede: 
scenariul William Shakespeare; regia J.J. 
Miller. E drept că în interpretarea groparu- 
lu! desenat. amintind cind de Falstati, cind 
de Groucho Marx își pusese amprenta mai 
mult regizorul decit scenaristul 

Apetenţa realizatorilor de animaţie pen- 
tru epic e vizibilă și în înmulțirea metraje- 
lor medii și lungi, a basmelor, care la Varna 
în acest an se găseau din abundență. Patru 
dintre ele au ajuns și în palmares. Marele 
Premiu: Casa de foc de Kahashiro Kavamo- 
to (Japonia); Marele Til de Reja A Raamat 
(U.R.S.S.) premiul întii pentru filme de 15 
minute; Poveste pentru lon și Maria de 
Karel Zeman (Cehoslovacia) şi' Ținutul 


Cu un 


„remake“ nu 


se face primăv 


ară 


sau strălucirea perenă a „bătrinilor de aur“ 


Simplu «evazionism» din cenuşiul coti- 
dianului, cum s-a încercat o vreme justifi- 
carea unor asemenea pelicule? Dimpotri 
vă, susține psihiatrul A.D. Hutter, ale cărui 
păreri le reproduce Ghidul cinematografic 
«in Cinema» — o publicaţie gratuită desti- 
nată «consumatorului de filme» (asemenea 
ghiduri gratuite sint numeroase în Ameri- 
ca) — «noul val» al filmelor de groază 
«explicite» urmăreşte «o defulare a ten- 
siunilor interioare ale spectatorului, ca- 
re, în planul realităţii, nu reușește să-și 
rezolve sau să țină sub control proble- 
mele vieții de zi cu zi» 


Tabiele lui Moise și enuitat 


copilăriei 


„„Dar, așa cum spuneam, atunci cind 
vorbesc de ariditatea peisajului cinemato- 
grafic, cronicarii «en titre» nu au in vedere 
asemenea producţii, care se autoexclud, 
prin definiție, oricărui demers critic, ci til- 
mele obișnuite, destinate publicului obiș- 
nuit şi nu unor categorii strict «specializa- 
te» de spectatori. O listă a celor mai mari 
succese de «box-office» situează de mai 
multe luni pe primul loc filmul Raiders of 
the Lost Ark (Căutătorii arcei pierdute). 
Explicaţia acestui succes? Un scenarist 


ingenios (Lawrence Kasdan, considerat la $ 
ora actuală cel mai promiţător din noua 


generaţie), care s-a gindit să reinvie tradi- 
tia serialelor de genul Pericolelor Paulinei 
sau Omului cu mască, bineînțeles cu ac- 
tualizările de rigoare şi un regizor de o 
desăvirşită profesionalitate (Steven Spiel- 
berg, un favorizat al box-office-ului cu 
Fălcile și Întilnirile de gradul trei) la 
care se adaugă un interpret (Harrison Ford) 
a cărui carte de vizită (este de-ajuns să 
cităm Strada Hanover) nu mai necesită 
vreo recomandare... «Arca» în chestiune 
este o relicvă din timpuri imemoriale, un 
fragment din... tablele lui Moise, pe care 
se află înscrisă formula «focului celest» — 
o posibilă ipostaziere a bombei atomice; 
Hitler (acţiunea se petrece prin 1936) do- 
reşte cu orice preţ să pună mina pe această 
formulă pentru a putea apoi trece la apli- 
carea planurilor sale demenţiale de a stà- 
pini Universul, dar în calea lui se ridică un 
temerar profesor de arheologie, la al căru: 
patriotism apelează serviciile secrete ame- 
ricane... Intriga este, desigur, puerilă, da: 
beneficiind de atu-urile amintite (nu tre- 
buie trecut cu vederea nici faptul că pro 
ducător este George Lucas, care, în cali- 
tate de regizor, şi-a pus iscălitura pe două 
«hito-uri ae prim ordin: American Graftiti 
şi Războiul stelelor), filmul este urmării 
de spectatori cu sufletul la gură. Ca să guşti 
cum se cuvine asemenea producții, tre- 
buie, fără doar şi poate, să-ţi păstrezi o 
anumită ingenuitate a copilăriei, calitate în 
care, se pare, spectatorul american exce- 
lează. Altfel, cum s-ar explica extraordi- 
narul succes al unor filme de simplicitate 
infantilă ca Superman, Spiderman (O. 
mul păianjen) sau Războiul stelelor, 
care, în Europa, s-au bucurat, de o primirea 
-in cel mai bun caz, modestă? 


fermecat de Lee Mishikin (S.U.A.) — pre- 
miul unu și doi la categoria filmelor de 100 
de minute. 

La întrebarea ce înseamnă animația in 
1981, am putea deci răspunde mai intii prin- 
tr-o negatie: animația nu mai inseamn: 
neapărat «genul scurt». Ea nu mai! presu - 
pune cu obligativitate exprimarea concisă. 
sintetică, 


Între umorul negru și cel gri 


Nu înseamnă că din lestival au lipsit 
filmele scurte, pilulele, lilmele satirice, cele 
cu care ne-au obișnuit clasici ca Donio 
Donev (preşedintele juriului 
ca Vukotić, ca Gopo... Şi pentru că tot vor- 
bim despre clasici, iată încă o constatare 
susceptibilă de generalizare. Tocmai ei, 
cei care altădată se lansau în experimente 
căutind drumuri noi, azi le străbat pe cele 
sigure, verificate. Bruno Bozzetto, cel mai 
cunoscut regizor al animației italiene, par- 
ticipa In concurs cu Fiara liliput: puri- 
cele, o povestioară frumos desenată, dar 
gratuit amuzantă (un purice pleacă in con- 
cediu la bordul unui cline). 

Dar avangardiștii? Ce vor ei în 1981? 
Fireşte, mai întli duc lupta cu șabloanele 
şi bine fac. Numai într-un festival cu sute 
de filme îți poţi da seama de avalanșa și 
pericolul real al clișeelor. N-am numărat 
(deşi poate ar fi meritat osteneala) în cite 
filme apărind un măr, din el ieşea imediat 
un viermişor... Și dacă ar fi fost numai cli- 
şeele la nivelul imaginii sau al gagului... 


în acest. an). 


De la «filmele negre» la «lubita 
locotenentului francez» 


Alături de tendința de resuscitare a se- 
rialelor de altădată se face simțită și incli- 
natia spre revenirea la așa-numitele «tilms 
noirs» (expresia franceză s-a încetălenit 


| şi în terminologia de specialitate america- 


nă), «filmele negre» din perioada anilor '40. 


i 


HEPBURN anp FONDA 


“On Golden Pond” + 


teamă y 


tie) se bucură de sufragiile publicului dato- 
sită atit modei «retro» care bintuie în Ame- 
nca cu nediminuată intensitate, cit și unei 
interpretări de zile mari (Jack Nickolson 
și Jessica Lange în Poștașul.. și William 
Hurt, un tinăr actor de imens talent în Càl- 
dura animală); în plus, pe genericul aces- 
tei din urmă producții întilnim din nou, în 
dublă calitate, nu numai de scenarist dar 
și de regizor, pe același Lawrence Kasdan, 


Revista «Time» a rezervat celor doi «bătrîni de aur». Katharine 
Hepbum şi Henry Fonda, coperta unuia din ultimele sale numere, 


onoare deosebită, acordată, de obicei, personali 


ilor celor mai proe- 


minente ale vieţii politice şi culturale mondiale 


Poștașul sună întotdeauna de două ori, 
un «remake» de Bob Ratelson, după cele- 
brul roman al lui James Cain (prima ver- 
siune Ossessione a marcat intrarea pe 
marea poartă a celei de a șapte arte a lu: 
Visconti, iar cea de a doua,in regia america- 
nului Tay Garnett, a prilejuit o extraordi- 
nară creaţie a unei actrițe, altminteri mo- 
dest înzestrată, Lana Turner) şi Căldură 
animală (inspirat după un alt roman cele- 
bru al aceluiași autor Dublă indemniza- 


O întrebare rămasă 
fără răspuns: 
de ce este în criză 
animația ? 


Dar subiectele par a se repeta și ele cu mici 
variaţiuni. Pe primele locuri într-un top al 
subiectelor. întilnirile de gradul trei, tot 
felul de extratereștri, angoasele omulu! 
modern... 

„Aşa cum am remarcat o categorie a lil- 
melor de animaţie dornice a se invecina 
cu epicul, există şi o direcţie — mai fertilă 
dupa părerea noastră — care se îndreaptă 
hotărit spre mijloacele poeziei pure. Re- 
luzind story-ul, anecdota, filmul devine o 
aventură (spontană am spune, dacă n-am 
şti cit de dependentă de tehnică), o sugestie 


| poetică, un joc al imaginaţiei. Două exem- 


ple. Unul este un film românesc Arena, 
filmul lui Zoltan Szilagy, autorul celebru- 
lui Nod gordian (cinci premii internatio- 
nale pina acum). Arena ca şi Nodul... e 
un tiim polemic încă din idee. Tradiţionaiz, 
mitica luptă cu balaurul poate arăta si 
altfel. Cu un balaur paşnic şi caraghios, 
deloc dispus să lupte, cu un călăret cu 
ochelari pe un cal împiedicat pe care-i 
biziie muștele. Lupta transmisă la TV — 


a cărui ascensiune se dovedește irezisti- 


bilă 

Şi totuși, cu un «remake» sau chiar cu 
două nu se face primăvară Atunci? O 
dramoletă ca Mommie Dearest (Prea iu- 
bită mamă) care dezvăluie cruzimea cu 
care Joan Crawford s-a comportat față 
de copiii săi adoptivi? Prea mult mizează 
pe scotocirea ungherelor tainice ale vieții 
unei vedete celebre. O comedie ca All the 
Marbles (In toate mințile) cu simpaticul 


PIPI - r 


in direct! — are toate stereotipiile unei 
astfel de emisiuni, în care o defecţiune de 
o secundă poate rata momentul decisiv — 
dar a avut-el loc într-adevăr? — are învin 
gătorul vreun merit?. 


Cel de-al doilea film se numea Garso- 
niera. Un solitar, patetic în efortul său de 
a se izola de lume, se închide într-o incă- 
pere cenușie, refuză evenimentele colo- 
rate ale exteriorului, îşi taie firul telefonic 
construindu-și, de tapt, propria celulă. Fil- 
mul tinerilor realizatori bulgari N. Todorov 
şi H. Kulev nu a avut nici el șansa de a li- 
gura în palmares. Juriul acestui an aprecia 
virtuozitatea, tehnica şi mai puțin ineditul. 

Simple jocuri formale, bune a decora 
pereții mişcători ai unei discoteci, tilmele 
computerelor, la modă dealtfel de prin '72. 
nici nu mai sperie, nici nu mai incintă pe 
nimeni. Anunţat cu o publicitate răsună- 
toare, filmul lui John Halas (Marea Brita- 
nie), Dilema, realizat cu ajutorul unui echi- 

ament electronic de ultimă oră a decep- 
onat pe toată lumea. 


Nu putem încheia această sumară schiță 
de portret a cineanimaţiei '81 fără a spune 
două vorbe despre umor. Departe de a ma 
constitui arma numărul unu, risul a ceda! 
de multe ori locul neliniştii, fricii, insecur'- 
tății. Coșmarescul e la modă, așa cum 
altădată se purta îeericul. Întrebat la o 
conferință de presă dacă umorul negru 
din pilulele sale satirice (Filmminuto) este 
o trăsătură distinctivă a cineanimatiei dm 
țara sa, regizorul cubanez Juan Pedro a 


Peter Falk, care, luindu-și definitiv adio de 
la Colombo şi pardesiul lui, s-a reprotila! 
intr-un gen care-i convine de minune (vezi 
Cuscrii), de «șmechem puțin aiurit — de 
data aceasta organizator de meciuri de 
«catch» feminin? În ciuda farmecului său 
indiscutabil și a plasticii ireproșabile a in- 
terpretei (Vicki Frederick, despre care se 
spune că este o demnă urmașă a lui Cyd 
Charisse, dansatoarea — făptură de vis 
din Cintind în ploaie și Lauren London) 
All The Marbles rămine un divertisment 
agreabil și atita tot. 

Şi atunci? Onoarea este salvata de lu- 
bita locotenentului francez dup. laisul 
roman victorian al lui John Fowles (tradus 
și în limba română), care rulează cu casa 
inchisă la «Little Carnegie», unul din cele 
mai selecte cinematografe new-yorkeze, 
film care merită o prezentare aparte și care 
o propulsează definitiv pe Merryl Streep 
(blonda interpretă din Kramer contra Kra- 
mer) în fruntea noii generaţii de actrițe ale 
Hollywood-ului. Meritoriu este și Galli- 
poli, un film dur, bărbătesc, despre un 
episod deosebit de dureros pentru brita- 
nici, din timpul primului război mondial. 
mai sigure rămin cele 
vechi. 


Valorile cele 


Mai presus de toate, valorile cele mai 
sigure rămin însă The golden Oldies 
(Bătrinii de aur) cum fi numește revista 
«Time». În primul rind, Henry Fonda, care 
la 77 de ani şi cu sănătatea serios șubre- 
zită (avind implantat un stimulator car- 
diac) Iși dovedeşte din nou virtuțile talen- 
tului său nemăsurat, alături de un alt mon- 
stru sacru, Katharine Hepburn (75 de ani) 
în On Golden Pond (Pe eleșteul de aur). 
Apoi James Cagney, aflat la o virstă și mai 
venerabilă — 82 de ani — care apare în 
Ragtime, o evocare nostalgică a Americii 
de la începutul secolului, în regia lui Milos 
Forman. Şi, în fine, dar nu în ultimul rind, 
Fred Astaire care ajuns de asemenea la 
virsta senectuţii (şi el are tot 82 de ani) 
demonstrează a fi într-o formă perfectă în 
Ghost Story (Poveste cu fantome). A- 
celaşi Fred Astaire, căruia la începutul 
carierei, cu cinci decenii în urmă, un «pri- 
ceput» i-a aplicat verdictul peremptoriu: 
«Nu e în stare să joace. Nu știe să cinte. 
Chelește. Poate doar să danseze puțin». 
Spre norocul lui, numele «priceputului» 
s-a pierdut în negura istoriei cinematogra- 
tului. In schimb, pe bolta cu staruri a celei 
mai populare dintre arte, strălucirea nume- 
lor lui Fred Astaire, Henry Fonda, Katharine 
Hepburn şi a altor «bătrîni de aum rămine 
nealterată. Ca și în pictură, şi în cinemato- 
graf, valorile vechi se dovedesc cele mai 
sigure... 

lar depozitarea acestor valori este, în 


“primul și în ultimul rind, cinemateca. Şi, 


tără îndoială, cinemateca new-yorkeză (sau 
mai bine ceea ce se înțelege la noi prin 
cinematecă) este una din cele mai bune din 
lume. Dar despre ce este, cum funcţio- 
nează şi ce repertoriu prezintă această in- 
slituție — pe larg, într-un număr viitor. 


Romulus CĂPLESCU 


tinut să precizeze că, după opinia sa, nu 
e vorba de umor negru, ci mai curind de 


unul gri.. ? 


Da, acestea sint filmele adulților, veți 
spune. Dar filmele pentru copii? Pentru 
a ințelege că și aici, în acest domeniu umo- 
rul nu mai e ce-a fost, trebuie văzut filmul 
Ultimul respect, căruia i s-a atribuit di- 
ploma de onoare a juriului. Un film de 
autentic umor negru, făcut de un copil de 
14_ani din Marea Britanie. De nepovestit. 

În schimb, un umor inofensiv şi inocent 
avea filmul Dinozaurul — premiul pentru 
cel mai bun film pentru copii (o amuzantă 
lecție despre dinozauri din plastilină). 

Un umor tandru avea şi Inima cea mică, 
lilmul Lianei Petruţiu, după un scenariu de 
Lucia Olteanu, un gingaș poem despre co- 
pil și sentimentele sale, avind o grafică 
plină de haz, amintind desenele copiilor. 
Din păcate, filmul s-a prezentat la secţia 
intormativă. Tot aici s-au mai văzut Me- 
tatora,!ilmul lui Mihai Bădică, pe scenariul 
Ninei Cassian (plastilină şi sirmă, o luptă 
în care nu există neaparat invins şi invin- 
gător) şi Exodul spre lumină de Sabin 
Bălașa, în cunoscuta sa tehnică «pictură 
sub aparat». - 

Lotul tilmelor românești (chiar dacă pa- 
tru dintre ele s-au văzut numai la secția in- 
formativă) poate oricind constitui încă un 
posibil răspuns la întrebarea «ce inseamnă 
animaţie în 1981?» Ea înseamnă și cine- 
animația românească, aflată la un cert 
nivel competitiv. 

Roxana PANĂ 


NC 


ec? Aventura cu şi fără eroi 


Vulcanul 


In anii imediat următori fai- 
moasei Vineri negre, vinerea 
crahului bancar de pe Wall 
Street, ale cărui consecințe 
economice au afectat, grav 
și multiplu, existența curen- 
tă, anii cînd numărul șomeri- 

rilor în Statele Unite a atins cote fără pre- 
cedent, producătorii hollywoodieni au in- 
ventat, ca mijloc de evadare și încîntare 
„(pentru public) şi ca mijloc de cîştig (pen- 
tru ei), comedia sclipitoare și feerică a ani- 
lor '30, intre timp, vremurile s-au schimbat, 
lumea a trecut prin noi şi tragice experiențe, 
în consecință, trebuiau inventate alte tor- 
me de evaziune din realităţi incomode. Așa 
a apărut, în urmă cu un deceniu, moda fil- 
mului catastrofă. Ce poate fi mai recontor- 
tant decit să ieși teafăr dintr-o. sală de ci- 
nema, fericit că nu te-au devorat rechinii, 
că nu te-au şters de pe suprafața Terrei 
valurile oceanului, că nu te-a înghiţit de viu 
(ca în filmul de faţă) lava vulcanică, sau cite 
şi mai cite. După asemenea alternative ma- 
cabre este evident că orice realitate iți va 
apare doar roz. Filmul catastrotă a căpă- 
tat, asttel, o funcţie de tonifiant psihic (pen- 
tru public) şi de venituri (pentru cei ce-l 
produc). 

Indiferent de mobilul său, noul gen, o- 
mologat repede ca atare, s-a dovedit a 
avea o schemă tot atit de bine pusă la punct 
ca un motor de Ford. Pilonii structurii sint 
întotdeauna citeva super-vedete (în Vul- 
canul o Jacqueline Bisset cu, suris tip 
Jacqueline Kennedy — și un Paul Newman 
albit la timple, dar tot atit de stăpin pe ta- 
lentul său ca și pînă acum). Al doilea argu- 
ment nelipsit este o bogată invenţie epică, 
nu de largă respiraţie, ci măruntă, dar per- 
manentă. În Vulcanul de pildă, în fiecare 
clipă se petrece ceva pentru a întreține acea 
stare «cu sufletul la gură» (rivalități senti- 
mentale, conflicte de muncă, abuzuri de 
încredere, momente lirice — motivaţia se 
înlănțuie aproape ca într-o melodramă ex- 
tremorientală, dar într-un ritm american). 
La punctul trei ar trebui menţionat arsena- 
lul tehnic, superavansat, superelectronizat, 
(aici impresionante platforme marine de 
forare a petrolului) dar în momentul culmi- 
nant cedind cu atit mai spectaculos în fața 
forţelor naturii dezlănțuite. În sfirşit, un dia- 
log strict funcțional, redus la replici de co- 
mandă, cu doar două-trei excepții în care 
se emite clar morala filmului. În privința am- 
bianţei, ea este întotdeauna mirifică, ne 
aflăm fie pe o insulă în marea Egee sau ca 
acum în Pacific, sau pe un transatlantic 
ultra luxos — firește nenominalizate, căci 
cine ar accepta să-şi alunge turiştii, la 
propriu, dacă, vai, ei ar confunda întimplă- 
rile de pe ecran cu o posibilă realitate. Fi- 


nalul este, bineînţeles, justițiar, cei răi nu 
mai sint însă răpuși de un colt în faţa unui 
saloon — ci se predau în fața naturii dez- 
lănțuite într-o formă sau alta. Important 
este ca și catastrofele să se supună tradi- 
tiei filmului american și anume de a răs- 
plăti curajul, riscul onest şi spiritul pionie- 
ratului atît de apropiat inimii cavalerilor — 
ajunşi chiar stăpinii tehnicii — din «vestul 
sălbatic». 

Filmul de față respectă, îndeaproape, tot 
decalogul genului și o face cu pricepere, 
ceea ce nu este deloc ușor, căci nu-i dea- 
juns să ştii cum se construieşte un motor 
de Ford pentru a-l şi realiza. 

Adina DARIAN 


Productie a studiourilor americane S anul: 
Car! Foreman şi Stirling Silliphant. Reg James 
Goldstone. Imaginea: Fred J. Koenekamp. Cu: 
James Franciscus, Paul Newman, Jacqueline Bisset, 
William Holden, Ernest Borgnine, Edward Albert 


Ultima vinăto 


Țintașul e fără greș, dar arma nu e a lui, 
e a tribului de eschimoşi pe care el il apără. 
La început doar de fiare, în cele din urmă 
de speculanţii veniţi să le ia vinatul pe ni- 
mic, pe o sticlă de «veselie», cum îi zice 
şamanul temut de toți. La întrecerea tradi- 
țională de tir apare un trimis al noii puteri 
sovietice să organizeze la acest capăt de 
lume o «cooperativă» de blănuri rare. Ti- 
nărul n-are experiența vinatului, dar are 
o pușcă minunată pe care i-o dăruie cura- 
josului său prieten din nord. Tinărul n-are 
experiența oamenilor, de aceea va cădea 
în capcana întinsă de căpitanul unui vapor 
străin, dornic să obțină prin orice mijloace 
marfa prețioasă. Localnicii încep, treptat, 
să vadă cine le e prieten și cine le e dușman. 
Atmosferă exotică, de ritualuri lapone și 
obiceiuri de neînțeles pentru cei dinatari. 
Interesant e că pe măsură ce filmul de ac- 
țiune înaintează, începe un al doilea tilm, 
psihologic, în care tribul va ieși treptat de 
sub influența șamanului — un fel de apolo- 
get al trăirii clipei şi al veselirii în uitare. 
Insolită e prietenia dintre un bătriîn explo- 
rator — neincrezător la început în noua 
putere — dar cucerit treptat de entuzias- 
mul tînărului; bătrinul îl va ajuta, sacriii- 
cindu-se, să organizeze noi relaţii sociale 
în îndepărtatul Nord. În această parte, til- 
mul ciştigă o densitate neaşteptată prin 
intermediul citorva portrete: tinărul, bătri- 
nul explorator, căpitanul vasului, psiholo- 
gii complexe, originale. Ultima vinătoare e 
o vinătoare tragică, pentru că cei de pe 
vapor ucid şi dau foc blănurilor, dacă tot 
nu reușesc să pună mina pe ele. O ultimă 
vinătoare care pentru supraviețuitori va li 
i începutul unei noi exist i 
af iată oi exis Ane MANOIU 
Producţie « studiourilor Lenfilm. Scenariul: Ar 
tur Makarov. Regia: Igor Seșukov. Imaginea: 
Vladimir Burlkin. Muzica: Vadim Bibergan. Cu: 
luri Bogatorev, Oleg Borisov, Nikolai Grinko. 


Lumea văzută de pe trapez 


Bronco Billy 


Incă un actor nemulțumit de 
condiția sa şi trăgind cu o 
chiul la cea a vecinului. Clint 
Eastwood a traversat pe tro 
tuarul de vizavi și a preluat 
conducerea, ca regizor, a u 
nui film în care joacă rolul 
titular. Bronco Billy se vrea o descindere 
în lumea circului, dar prin ea — «noi, circa- 
rii, avem menirea să aducem bucurie celor 
din jun» — şi o incursiune în umanismul bur 
la tot şi la toate, cu predilecție în intenții 
Lăudabilă inițiativă, grea probă, precare re 
zultate. Lansat de Sergio Leone într-o suită 
de westernuri-spaghetti cu tot soiul de do- 
lari găuriţi au ba, relansat de un personaj 
în serie (și de serie), inspectorul Harry, 
mai arar gangster, mai ades justiţiar, Clint 
Eastwood — cel din filmul de faţă — contun- 
dă viaţa cu filmele (în care a tot jucat) şi 
personajul cu replicile (pe care le-a tot 
spus). Bronco Billy este un digest al aces- . 
tor stories și eroi, cu unde de lirism duios, 
cu numere de circ «pe viu» (fără cascadori, 
drept care niţel căznite), un produs cam de 
cum își imaginează actorul Eastwood — 
băiat foarte bun dealtfel — că ar trebui să 
arate ur film. Actorul-regizor-interpret (mai 
nesigur aici pe meseria lui de bază ca ori- 
cînd, de unde se vede că acea mină a regi- 
zorului care-l duce de mină pe actor nu-i 
vorbă aruncată în vint) visează la o lume 
bună, bună, bună... și dreaptă ca o riglă. El 
vrea fericirea copiilor și neprihănirea adul- 
ților. Banii nu-l interesează, dar fac bine la 
nervi, cum spunea un mare regizor. Într-o 
lume hrăpăreaţă și-dezumanizată, o mică 
trupă de circari încearcă să le aducă aminte 


14 


inema 


americanilor că se trag din cow-boy şi din 
vestul sălbatic, dar pur. Cu alte cuvinte, o 
lecție made în Eastwood(ul), incă nemultila- 
teral dezvoltat, despre strămoși. Mesianis- 
mul cineastului ne înmoaie inima, dar nu 
ne inundă creierul. Deşi, de distrat, dis- 
trează, și cozile la bilete vor sta — lungi — 
mărturii. 


Rodica LIPATTI 


Producție a studiourilor americane. Regia: Cin 
Eastwood. Scenariul: Dennis E. Hackin. Imagi- 
nea: Davis Worth. Muzica: Snuff Garrett. Cu: 
Clint Eastwood, Sondra Locke, Geoffrey Lewis, 
Scatman Crothers, Bil! McKinney. 


Pietonii aerului 


Pietonii aerului nu sint personajele unei 
piese absurde. Pietonii aerului sint acro- 
baţii de la circ. Pietonii aerului au trupuri 
de cauciuc şi nervi de oțel. Și un binecunos- 
cut zimbet (profesionalul smile), cu care 
își garnisesc salturile mai mult sau mai pu- 
țin mortale. Ce se ascunde dincolo de 
smile? În cazul de față se ascunde o poves- 
tioară de dragoste ale cărei năbădăi îl îm- 
ping pe iubitul de meserie acrobat, nici 
mai mult nici mai puţin decit la o fractură 
de coloană. Pietonul aerului rămine doar 
pieton. Al tfel spus: «S-a isprăvit benzina. 
Cu cine îl înlocuim?». Ca suflet caritabil, 
nu poți rămine rece la un asemenea acci- 
dent din dragoste, scăpat de sub vigilența 
protecţiei muncii. Ca cinetil, te învirți plic- 
tisit prin arena circului, printre reflectoare 
și elefanți cu tustiţe, şi poţi să pleci liniștit 
cu gindul aiurea, eu aș zice să plecaţi spre 


Fellini... 5 
Eugenia VODĂ 
Productie a studiourilor Uzbekfiim. Un film de: 


luri Stopciuk. Cu; Dialol lusupov, A. Melikdjanian, 
` 


Hangar 18 


Hangar 18 nu este un tilm, 
ci trei. Trei tilme care se des- 
făşoară, pină la un punct, 
în parale! şi iiecare se contor- 
mează canoanelor elementa- 
re ale genului ales. 

Filmul 1 — ştiinţitico-fan- 
tastic: farfurii zburătoare, extratereștri, me- 
saje necunoscute ale unei civilizații necu- 
noscute, teorii privind apariția omului pe 
pămint cu aport extraterestru, păminteni 
care se întrec care mai de care în a da ex- 
plicaţii. Instalaţii, butoane, ecrane, lumini, 
etc. Deci, canavaua și arsenalul de bază 
ale genului. Din păcate, rezultatul este de- 
parte de Întilniri de gradul trei, pentru că 
trucajele sînt puerile, decorurile simpliste 
şi miros a mucava, actorii joacă fără cre- 
dinţă, pretăcindu-se a fi inteligenți. 

Filmul 2 — polițist: nevinovaţi care încear- 
că să se disculpe-de o vină ireală și devin 
ei înşişi detectivi, martori care sint îndepăr- 
taţi pentru a nu le furniza date, probe mate- 
riale pe cale de a fi sustrase, urmăritori cu 
mutre neinduplecate şi cu pistoale amenin- 
țătoare, fugăriri cu maşinile, cascadorii pe 
cisterne, victime etc. Comentariul se asea- 


inema 


La volan, prin spaţiile celeste 


mănă cu cel de la filmul 1, pentru că în com- 
paraţie cu Locotenentul Bulitt sau cu alt 
reper al genului, acesta este un polițist de 
mintuială, în care şi ideea şi execuţia sînt 
foarte firave. 

Filmul 3 — politic: el nu arată cum raţiuni 
conjuncturale de stat pot torpila o desco- 
perire epocală pentru omenire, cum ale- 
gerea unui președinte cere tot felul de sa- 
crificii chiar şi de vieți omenești, cum no- 
țiunile de moral şi de adevăr au un alt con- 
ținut în incinta Casei Albe. În acest film îl 
regăsim pe Robert Vaughn, din nou în 
spatele ușilor închise, dar într-o formă ac- 
toricească cu mult sub posibilitățile sale. 

La toate aceste mistere nu tocmai miste- 
rioase se adaugă şi unul autentic, dar parcă 
accidental — cel al femeii găsite la bordul 
farfuriei zburătoare într-un imens borcan 
de sticlă. Această singură supraviețuitoare 
promite să reprezinte cheia principală a 
enigmei extraterestre, mai ales că o vedem 
trezindu-se din letargie și urlind cit o ține 
gura. Ce s-a mai întimplat cu ea după 
aceea, numai regizorul James Conway poa- 
te să ne spună. 


Cristina CORCIOVESCU 


Producție a studiourilor americane. Regia: James 
L. Conway. Scenariul: Stevan Thorniey. imaginea: 
Paul Hipp. Muzica: John Cacavas. Cu: Darren 
McGavin, Robert Vaughn, Gary Collins, James 
Hampton, Philip Abbott. 


Fiecare generaţie cu idolii ei 


Povestea 


lui Buddy Holly 


In 1955, la numai 24 de ani 
şi doar la trei de la debutul în 
film, timp în care realizase 
cinci roluri, din care două 
memorabile, iar unul dintre 
acestea cel al «rebelului fără 
cauză», definind nu numai 
personajul, ci și propriul destin și chiar 
profilul unei generaţii — James Dean mu- 
rea într-un accident de mașină. 

În 1959, la numai 22 de ani și tot la trei 
ani de la debut, în muzica uşoară, urmat 
de o vertiginoasă consacrare, Charles Har- 
din Holly, zis Buddy, murea într-un acci- 
dent de avion. 

Paralelismul dintre cele două destine 
se impune nu numai prin tragica analogie 
a unei morți premature, în plină glorie, ci 
şi ca un datum comun generației de adoles- 
cenți americani de la stirşitul celui de-al doi- 
lea război mondial. Trăind zgomotos, in- 
tens şi dezvăluindu-se în văzul lumii, ei 
au fost expresia unui prim val al neacomo- 
dării tinerilor (supranumiţi beatnici) cu so- 
cietatea în care trăiau, val urmat, în dece- 
niile următoare, de hippy, punk și altele. 

lată de ce povestea de față, dincolo de 
interesul ei documentar pentru fan-ii mu- 


Zilele tilmului sirian au 
marcat, recent, primul 
contact mai amplu al pu- 
blicului românesc cu o 
cinematogratie tînără, dar 
activă şi aptă să surprin- 
dă plăcut prin calităţile 
tehnice, proiesionale și artistice ale pro- 
ducţiilor sale, prin programul tematic pe 
care ele le atestă. Gazge ale unui testi- 
val cu ecou internaţional, la Damasc, 
cineaştii sirieni ne-au devenit mai bine 
cunoscuţi de astă dată în calitate de 
oaspeți, la Bucureşti, prin delegaţia for- 
mată din Tahsim Olama, director al 
Oficiului naţional al cinematograiiei si- 
riene și actrița Naila Atrach, personali- 
tate artistică remarcată şi prin contri- 
buţiile sale regizorale şi pedagogice. 
Cele patru lilme din program ne-au 
atras atenţia prin virtuţi de realizare pe 
care alte cinematograiii reuşeau cu 
greu să le împlinească la o virstă atit 
de tragedă şi la un volum al producției 
de 3—4 titluri anual: un realism nedisi- 
mulat în surprinderea chipului străzii, 
al orașelor şi satelor, o aplicaţie aparte 
pentru pictarea mediilor sociale şi a 
tipologiilor diverse, o ailuenţă și un re- 
liet al decupajului şi al mişcărilor de 
aparat, pe alocuri demne de invidiat. 
Două dintre cele patru filme eviden- 


ema 


zilele filmului sirian 


Virtuţile unei cinematografii tinere 


zicii rock (Buddy Holly a fost unul dintre 
inventatorii acestui gen, a fost primul cin- 
tăreț alb care să-şi fi cintat melodiile pro- 
prii inspirate din muzica de jazz; şi tot cel 
dintii cîntăreţ care să fi avut îndrăzneala să 
se urce pe scenă cu ochelarii pe nas), po- 
vestea, spuneam, devine interesantă prin 
modul în care reflectă comportamentul u- 
nei generaţii în cadrul relației fan-vedetă, 
căci din acele mulțimi aparent amorfe de 
spectatori, putea să apară insul capabil să 
descrie saltul de la anonimat la vedetariat. 

Însuşirea la perfecţiune a abc-ului cine- 
matografic este specifică școlii americane 
de film, deci să nu ne mire că o echipă de 
realizatori,a căror faimă nu a trecut nicio- 
dată ecranul, reuşeşte un film, conform, 
desigur, schemei de gen, dar bine compus, 
cu efecte bine calculate şi, firește, cu mu- 
zică bună. Echipă care a fost, cred, tavori- 
zată şi de fluxul modei retro, căci după ce 
generaţia mai virstnicilor a făcut întoarce- 
rile în timp la ora tinereţii lor (Billy Wil- 
der — în anii '20 — cu Fedora, sau Jack 
Clayton în anii '30 — cu Marele Gatsby 
pentru a ne limita exemplele la două), iată 
că şi pentru generaţiile mai tinere, anii '50 


au devenit retro. Simona DARIE 


Producţie a studiourilor americane. Scenariul: 
Robert Gilller, Alan Swyer. Regia: Steve Rash. 
Imaginea: Steven Larner. Muzica: Joe Renzetti. 
Cu: Gary Busey, Don Stroud, Charles Martin-Smith 


liază o sensibilitate deosebită față de 
datele istoriei naționale. Zile din tre- 
cut de Nabil Maleh este ecranizarea u- 
nui roman, îniățișind peregrinările şi vi- 
tregia vieţii unui personaj care se con- 
iruntă cu dominaţia străină, în anii '20, 
dinainte de cucerirea independenței. 
Al cincilea bastion ne situează în 
deceniul șase al secolului nostru și se 
deiineşte ca un tilm de caractere, ac- 
țiunea petrecîndu-se aproape tot tim- 
pul într-o închisoare a deținuților poli- 
tici, unde eroul intră din întimplare și 
de unde iese ca luptător pentru drepta- 
te socială. 

Alte două pelicule, Capcana, de 
Wadi Yousei şi Dulce ca mura, dra- 
gostea mea de Ahmed Dawood, echi- 
librează balanţa prin actualitatea tema- 
ticilor lor. Cu ingenuitate şi tandrete, 
dar şi cu note critice și satirice acute, 
sînt luate în considerație mai ales preo- 
cupările de ordin moral ale personaje- 
lor: o fată provenită dintr-un mediu so- 
cial modest caută drumul drept prin 
hățișul unor tentaţii corupătoare (Cap- 
cana), un cuplu de îndrăgostiți îşi îm- 
plineşte în acelaşi mod destinul, prile- 
juind o adevărată irescă a moravurilor 
din satul sirian contemporan (Dulce 
ca mura, dragostea mea!). 

Val. S. DELEANU 


„Cortegii, 


fumuri și splendori... 


Kagemusha, superproduc- 

ţia lui Kurosawa, seamănă 

inema foarte mult cu un excelent 

film italian, mai vechi, Ge- 

neralul de la Rovere, așa 

cum Cei șapte samurai au 

o replică yankee în faimosul 

western, Cei şapte magnifici Sub raport 

estetic insă, lucrurile abia suferă compara- 

ție, intrucit dacă realizările occidentale se 

urmăresc cu plăcere, spectacolele oferite 

pe ecran de regizorul japonez îţi taie pur 

şi simplu răsuflarea, ca Macbeth sau 
Regele Lear. 


Despre condiția sublimă 
şi derizorie a artei 
(Kagemusha de Akira Kurosawa) 


De unde vine oare grandoarea aceasta 
infricoşătoare? Cred că, în primul rind, din 
forța tiranică a ritualisticii. Existenţa uma- 
nă întreagă, supusă la un șir de canoane 
atit de minuţioase, intrigă, intimidează s 
fascinează spiritul nostru individualist. D.I 
Suchianu vorbea de transformarea în ba 
let a cavalcadelor; balete sint însă şi bă 
tăliile şi deliberările și consumul ceaiulu 
şi toate actele vieţii curente, iar baletul pre- 
supune tocmai o maximă ceremonializare 
a mișcării. 

Fantastica forţă, pe care o constituie ri- 
tualistica în această lume, avem prilejul să 
o redescoperim nu numai prin contempla- 


Aproape toate filmele bio- 
grafice produse de cinema- 
tografia mondială emoționea- 
ză, cunosc un răsunător suc- 
ces de public, pentru că per- 
sonajul principal este purtă- 
torul unui nume ilustru, po- 
tentat de un destin de excepție. Orice geniu 
spune Nietzsche poartă o mască. Şi filmele, 
într-adevăr remarcabile, încearcă să desci- 
freze o mască, un mit, o personalitate, să 
disimuleze o putere demonică ce se incar- 
nează triumtător în toate elementele fiintei 
sale, în limbajul, opera, întățișarea și viața 


sa. 

Cind este vorba de artiști celebri, emoția 
spectatorului exagerează pină la lacrimi. 
Filmele «de batistă» îşi au statutul lor apos, 
fiindoă destinele marcate de boală și sărăcie 
produc efecte puternice. Biografiile roman- 
tate savant fac din infringerea exterioară 
a trupului un triumf sufletesc și în lumina 
acestei biruinţe lăuntrice stă cheia nemu- 
ririi ce trece din generaţie în generaţie. 

Filmul Ștetan Luchian n-a stors lacrimi 
Critica s-a rezumat la aprecieri discrete. 
revelind totuşi personalitatea regizorului 
Nicolae Mărgineanu şi imaginea plină de 
virtuți picturale a lui Călin Ghibu, specta- 
torii au mers să vadă «un film frumos» și pe 
deașupra tuturor pluteşte senzaţia unei 
dramaturgii firave ambalată în celofanul 
«frumosului vizual.» Dan Stoica dă chiar 
verdictul că ne aflăm în fața unei capcane 
a frumosului. La prima vedere, nu greșește. 
Același lucru se petrece și în muzică 
Decenii de-a lungul, creaţia lui Beethoven 


cel. 


ţia exterioară, ci şi ca experienţă psihologi- 
că directă, de un interes dramatic extra- 
ordinar. Substituția personalităţii, înlocui- 
rea unei figuri proeminente cu sosia ei, 
e o acțiune creatoare de înaltă tensiune 
sufletească: pindă a atenției, temere per- 
manentă ca nu cumva înșelătoria să fie 
eri sasi uimire în fața miracolului rea- 
lizat. Sosia generalului de la Rovere tre- 
buie să-și joace rolul în închisoare, acolo 
unde viața insului, supus regimului peni- 
tenciar, suferă o reducție severă, o austeri- 
tate, care ușurează simţitor actul substitu- 
ției; într-o celulă, condamnaţi la pline și 
apă, toţi oamenii se află cam la același nu 
mitor. În Kagemusha, dimpotrivă, ritualis 
tica îngreunează enorm lucrurile, adoptarez 
altei personalități presupunind cunoaşte 
rea a nenumărate gesturi prescrise, un 
cod complicat, capabil să ascundă, dar 
şi să trădeze oricind pe impostor. Jocul 
imitaţie-viaţă devine mult mai subtil şi de 
o ambiguitate infinit superioară, relevind 
pină la urmă însăşi condiția sublimă și deri- 
zorie a artei. 

Povestea lui Kurosawa poate fi înțeleasă 
in chip nobil, măreţia molipsește și pe 
histrion, acesta sfirşind prin a deveni un 
erou autentic. Dar nu e exclusă și o altă 
interpretare, mai crudă. Hoţul rămine con- 
secvent cu sine și vrea să fure chiar sufle- 
tul celui în a cărui piele a intrat, să-i ră- 
pească pină și afecțiunea inspirată micului 
nepot. Fatalitatea sancţionează sacrilegiul, 
impunind jefuitorului tot ce-i e scris răz- 
boinicului, inclusiv moartea cu faţa în no- 
roi, sub apele repezi destinate să tirască 
spre nimicnicie totul, steaguri și glorie. 

Fascinează apoi amestecul straniu de 
cunoscut și nemaivăzut al acestui ev me- 
diu nipon: războinicii încinși în armuri cu- 
rioase, lăcuite, cu lungi antene colorate 
pe coif şi stindardul clanului prins de spi- 
nare ca o elitră uriaşă de cărăbuș; bătăliile 
“onstind din nestfirşite răspindiri şi regru- 
pări de trupe, după o strategie misterioasă 
coregrafică; păduri de lănci încrucişate în 
perspectiva năucitoare a tablourilor lui 
Paolo Ucello; căpeteniile luind loc pe scă- 
unașe de campanie elegante și conducind 
lupta prin mișcările evantaiului; imensul 
soare roșu japonez, înălțindu-se triumfător 
peste dezastre; tonusurile bizare benedic- 
tine etc. 

Oare atita fast plastic nu strică celei de 
a saptea arte? Nicidecum, liindcă o cunoaș- 
tere perfectă a secretelor cinematografului 
mișcă mereu somptuoasele tablouri con- 
form cu cerinţele unei epoci Încordate, 
nelăsind privirea să stăruie prea mult asu- 
pra lor şi creindu-se impresia că vedem o 
fabuloasă istorie de purpură, aur și singe. 


Ovid. S. CROHMĂLNICEANU 
* Si. Aug. Doinaș: «Balada schimbuiui in 


natură». 


+ 


Madeleine 
sau despre victorie 


«...şi dacă biciul ar pricinui 
măcar odată moartea!» 


Ca şi, desigur, mulți alții, am 
urmărit la televizor, în vara 
anului trecut, un serial engle- 
zesc: Temerarul. Scena ini- 
tială a ultimului episod mi-a 
frint inima şi mi s-a întipărit 
in amintire: o tinără femeie, 
A căzută de vreo doi ani în 
miinile Gestapo-ului şi torturată cumplit, 
este dusă în fața plutonului de execuţie si 
impuşcată. Legată cu miinile la spate, des- 
culță şi neavind pe ea decit o cămaşă din 
pinză de sac (singura ei îmbrăcăminte pe 
tot timpul detenţiei în beciurile Gestapo-ului), 
inaintează către stilpul ce indică locul 
morții: priveşte cu o intensitate extraordi- 
nară copacii foșnitori din parcul închisorii, 
plutonul de execuţie și minuirile de armă 

prealabile momentului ultim; în privirea ei 
se citește o emoție extremă dar stăpinită 
desăvirşit, cu o luciditate absolută, fără 
cel mai mic tremur însă cu teribila şi obse- 
danta întrebare nerostită: cum poate fi ceea 
ce va fi peste citeva minute? Se mai citește 
în privirea ei şi o inefabilă, abia perceptibilă 
bucurie, nu numai pentru sfirșitul atrocelui 
calvar, dar mai cu seamă pentru a fi avut 
puterea de a-i rezista, de a nu-și fi pierdut 
sufletul. 

Colonelul nazist care o supusese la 
toate chinurile, un bărbat distins, inteligent, 
«manierat» asistă la execuţie nu numai din 
sadism, pe care și-l satislăcuse asupra ei 
cu prisosință, nu numai din obligaţie disci- 
plinară, dar şi dintr-un sentiment mult mai 
complex şi mai delicat, un amestec de 
admiraţie, respect și tandrețe; dealtfel se 
poate înțelege că se indrăgostise de Made- 
leine (aşa o cheamă); asistă la execuţie și 
pentru a-i ușura într-un fel sfirșitul prin 
prezenţa lui, singurul om, în această impre- 
jurare, care nu mai e pentru ea un străin, 
un simplu executor anonim şi impasibil, 
ci o cunoștință veche acum, s-ar'putea 
chiar spune, un suflet apropiat; asistă, s-ar 
putea spune, și dintr-un fel de loialitate; 
el e cel care a pierdut pariul, el e de fapt 
învinsul, și nu-i refuză victimei victorioase 
dreptul de a-l privi în ochi şi a-l! sili, fără 
cuvinte, să recunoască aceasta. Cu un suris 
ambiguu, e! li cere să îngenuncheze: ea 
îl privește fără dușmănie, fără nici un re 
sentiment, dar ezitind să se supună; pen- 
tru ea, care îndurase atitea, o simplă pe 
nitență și umilire strict fizică, nu mai 
insemna desigur nimic, dar în clipa morţii 
să stea umilită în fața executorilor, a forţei 
opresive, de ce să i se mai ceară și asta? 
El înțelege și-i spune: nu, nu e vorba de 
așa ceva, dar aşa moartea e mai ușoară 
(adică: fracția de secundă a căderii e mai 
puțin abruptă, cruzimea execuţiei e întru- 
citva atenuată). Atunci, cu o graţie indici- 
bilă, Madeleine îngenunchează; apoi își 
îndreaptă iarăși privirea spre plutonul de 


nema 


Revăzindu-l pe Luchian 


energică, dramatică, cu contraste sonore 
tumultuoase a surclasat muzica lui Mozart, 
o muzică de salon, puţin frivolă, cantabilă, 
spumoasă, o broderie de sunete ce încintă 
urechea și doar atit. O muzică exterior 
trumoasă. ŞI totuşi, în ultima vreme muzică 
vienezului cucerește şi impresionează mai 


Convertirea | 
«frumosului exteriot» 
în substanță | 
(Ştefân Luehian ! 
de Nicolae Mărgineanu, x 
cu Ion Caramitru a 
şi Maria Ploae 
Să 
Al 
ł 


ales de cînd Karl Böhm (trimisul lui Mozart 
pe pămînt, cum îl numește inspirat Rolf Lie- 
berman, fostul director al Operei din Paris) 
i-a descifrat puteri nebănuite şi a tălmăcit-o 
în termeni ni. Dintr-o dată «frumosul 
exterior» s-a convertit în substanță. Ce 
miracol s-a produs oare? După umila mea 


A învinge prin acceptarea suferinței 
(Barbara Hershey în 7emerarul) 


execuţie, ca și cum le-ar spune: sint gala, 
totul e în ordine, aștept. Nu o mai vedem, 
ecoul detunăturii multiple se reperculă 
prelung pe deasupra copacilor foşnitori, 
sufletul Madeleinei a trecut în eternitatea 
cosmică. 

După prinderea ei, cu doi ani înainte, 
colonelul îi propusese Madeleinei să-și 
continue misiunea de agentă a englezilor, 
transmiţindu-le însă prin radiotelegrafie 
informaţii false şi putind astfel să scape 
de tortură şi moarte; o previne: suferința 
e groaznică și eficace, nimeni nu-i rezistă; 
dacă, prin imposibil, va rezista, nimeni nu 
va ști cit a fost de bravă și va muri ignorată. 
Omenește, ea intii ezită, dar apoi refuză 
Nu se poate; n-ar mai putea da ochii cu 
bărbatul pe care-l iubește, nu s-ar mai 
putea intoarce printre ai ei şi nici nicăieri 
pe lume. Şi-ar pierde sufletul. Singura ei 
soluție rămin suferința şi moartea. Dar 
cum poate o ființă omenească, fragilă și 
vulnerabilă să reziste? Numai știind că 
singura ei nimicire, ireparabilă şi absolută, 
e pierderea sufletului: orice, dar asta nul 
După prima ședință de tortură, colonelul 
o pălmuiește pe Madeleine şi-i strigă: nu 
mai eşti o ființă omenească, ești un o- 
biect! După multe alte suplicii, spune 
despre ea: e o persoană de o forță incre- 
dibilă. El a pierdut. Ea a ciștigat. 

Victoria din Samothrace e superbă, aeri- 
ană, augustă — dar biata Madeleine, dis- 
trusă, cu mîinile legate, privindu-şi în față 
călăii, e invincibilă. Forța opresivă e fără 
putere impotriva ființei dezarmate, dar ne- 
muritoare, tocmai fiindcă e gata să moară. 
Un vers de Baudelaire spune: Soyez béni, 
mon Dieu, qui donnez la souffrance! 


Al. PALEOLOGU 


părere, muzica a rămas aceeași, publicul 
meloman s-a schimbat. O lume bolnavă 
psihic, o lume precipitată și incendiară, 
o lume tranchilizată cu -diazepam şi dis- 
tonocalm şi-a regăsit pacea sufletească și 
echilibrul nervos într-o anume muzică cu 
efecte esteto-terapeutice. 

Revăzind filmul Ştefan Luchian la cinci 
luni după premieră, am încercat același 
sentiment. Frumosul acesta vizual incintă și 
tămăduiește. Frumosul depășește biografia 
pictorului. S-a afirmat, pe bună dreptate, 
că opera lui Luchian se constituie din pei- 
saje, flori și portrete. Filmul acesta destată 
prin peisaje, flori și portrete. Aceasta este 
performanta și poate cel mai profund oma- 
giu ce poate fi adus artistului. Luaţi numai 
secvența anemonelor testamentare ce ca- 
pătă la Luchian semnificația izbinzii asupra 
suferinței și morții şi poate veţi fi de acord 
cu mine că imaginea filmului este o mărturi- 
sire tainică a autorilor ce se identifică cu 
lucrările genialului pictor, ce emană bună- 
tatea şi frumusețea sufletului românesc. 

Să mai explic, cel puțin la acest gen de 
film, prin ce mijloace (unghiuri, compoziţie, 
mişcări de aparat, asocieri cromatice) obțin 
Nicolae Mărgineanu și Călin Ghibu o ima- 
gine de excepție şi acel «frumos vizual»? 
Renunţ, pentru că este inutil şi derizoriu. 
Este ca şi cum aş încerca să explic efectul 
reiaxului chimic comentind tormula diaze- 
pamului; 7-chlor — 1,3 dihydro — 1-methyl— 
5-phenyl — 1 H — 1,4-benzodiazepin — 
2-on. 


Constantin PIVNICERU 


cronica 
sentimentală 


Primarul orașului 
cu Beatles 


Ceva — ceva ne spune că Beatles-ii ar ti 
comis o melodie de mare succes dacă ar ! 
auzit de această situație. Ceva — ceva 
ne spune că un asemenea gag al existen- 
tei n-ar fi trecut pe lingă ei fără ecou, fără 
suriîs, fără o zbirntială de chitare şi în 
suflet. Le-ar fi plăcut, fără îndoială, să 
ştie ce idee i-a venit primarului din Liver- 
pool la împlinirea unui an de la moartea 
lui John Lennon. Domnul primar s-a 
gindit că evenimentul din '80 merită a fi 
exploatat, în '81, în folosul orașului său. 
Pentru «a stimula turismul», el a editat 
o cărticică de 72 de pagini unde a pre- 
zentat cele vreo sută de locuri ale orașului 
pe care s-a înălțat gloria Beatles-ilor în anii 
lor de început. Indicatoare cu săgeți te 
conduceau prin oraș, pînă la spitalul în 
care John se născuse, în '40, în timpul 
unui bombardament aerian. Cu încă puțin 
haz — dar nimeni nu l-a avut, pentru asta 
trebuie să cînţi cu ei şi să-i iubeşti... — s-ar 
fi putut organiza şi drumul de pelerinaj 
unde John Lennon fusese etichetat «răul 


clasei» şi lua notele cele mai proaste, 


Acum, «elevul rebel» a ajuns gloria ora- 
şului. Ceva-ceva ne spune că băieții n-ar 
fi ratat un șlagăr despre măreția și zădàr 


cronica 
reluărilor 


L’ éternel retour 
(urmare) 


A incălecat pe o șa, pe două, pe trei, 
spre entuziasmul unor popoare de puş- 
tani care abia aşteptau să-l vadă duelind 


nicia vorbelor. Despre cum vine faima și 
cum pleacă ea, cum fericește și cum 
pustieşte omul, despre cum se naşte și 
cum moare ea, ca omul. Într-un cuvint, 
cum e preferabil să fii viu decit imbălsă- 
mat. După cum acelaşi gind obscur ne şop- 
tește ce-ar ti şoptit Lennon auzind că la 
concertul în aer liber organizat la Liverpool 


şi dind din pinteni, fie sub masca unui 
cocoşat, fie al lui Fantâmas, fie sub a- 
ceea zisă chiar «de fier». A fost Cocoșa- 
tul, Fracasse, «Căpitanul» și Gentlemanul 
din Cocody. Era frumos, curajos, cu capă 
şi spadă, alunecind pe fringhii, pe cear- 
ceafuri innodate, sărind ziduri, creneluri, 
gropi cu apă, cînd nu în vid. Alte popoare 
de fetișcane mureau și oftau după el, 
după o privire, după un suris al lui. N-aveai 
voie să-l ironizezi, să emiţi rezerve la far- 
mecul lui atletic şi caligrafic. Popoarele 
marelui public săreau imediat în spriji- 
nul lui și criticii erau reduși la tăcere. Era 
un Făt Frumos și feții frumoși scapă de 
sub jurisdicția criticii. Criticii n-aveau 
nici o putere în fața filmelor lui, a rețetelor 
sale care recomandau galopul ca trata- 
ment la neliniști și alte probleme abisale. 


celaşi gentleman, azi, 


Di 
N EA într-o mare 
"A creaţie teatrală, 
sub «masca de fier» 

a bătrineții 


ta 


în memoria lui, unde se conta pe 15 000 de 
fani, nu s-au adunat decit vreo 2 000, rebe- 
giți de frig, tremurind din toate încheie- 
turile. Era în ziua aceea de 9 decembrie 
1981, un ger mare în Anglia, de a înghețat 
și marele orologiu Big Ben... Sintem mai 
mulți de 15 mii prin lume care ştim ce ar fi 
cintat Lennon auzind de una ca asta 


Abisurile lui erau ripile în care se ducea 
de-a dura și scăpa. Neliniştea se înălța, 
dintr-un nechezat speriat în pădure. El 
a făcut roman popular, chiar de 15 lei, 
cind mai toată lumea intelectuală se in- 
drepta spre pădurile cu fragi sălbatici 
şi angoase chinuitoare îţi trebuie ceva 
curaj şi pentru asta, ca s-o ţii aşa, într-o 
şa sau căţărindu-te de pe pereţi (de stincă) 
cind în jur se tot coboară în străfundurile 
conştiinţei. Dacă n-a avut alte o mie 
de calități, Jean Marais a avut acest e- 
roism, al plăcerii de a fi un erou popular 
cind nu Se prea mai cerea aşa ceva pe 
ecrane. Dar şi anii se adună fără să te 
intrebe. Suplețea nu mai e aceeași. Arti- 
culaţiile nu mai sint perfecte, pentru a sări 
de pe zid direct în şa. Ridurile nu mai în- 
găduie aceleaşi surisuri între două ful- 
gerări de spadă. Vine o vreme, a altor ela- 
nuri, a altor îndrăzneli. Dacă le mai ai. 
Jean Marais le are. La 68 de ani— să ne 
ierte atitea noroade de puştoaice pentru 
această dezvăluire — cel care a fost Co- 
cosatul și alte prenume de referinţă uni- 
versală, se hotărăște să se intoarcă la tea 
trul tinereţilor lui, atentind la un rol care, 
de aproape două decenii, are un singur 
proprietar, o mască de veșnicie: rolul prin- 
cipal din piesa luiRen6 de Obaldia (jucată 
și la noi) «Vint în ramurile de sassafras», 
pe care, de la premieră, Michel Simon şi-a 
pus «ghiara sa de leu», masca feței sale 
de actor genial. Nimic mai opus «genului 
Jean Marais» decit geniul lui Michel Si- 
mon, artist enorm, «monstruos» de la 
prima vedere, ca la a doua să te lase să 
descoperi «acel mister al ființei care nu 
te minte niciodată», după o vorbă foarte 
fericită a unui cronicar de-al lui. Jean 
Marais izbutește — după părerea critici- 
lor de atitea ori porniţi împotriva filme- 
lor lui— să-l concureze pe Michel Simon, 
să se măsoare cu imaginea clasică: «Crea- 
ţia lui teatrală tirzie e o dată in cariera lui 
artistică». Aceasta se intimplă la 40 de 
ani după filmul care la consacrat, «Lieter- 
nel retour». Gloria își permite nu o dată 
asemenea calambururi, rotunjimi şi bună- 
tăți. La urma urmei, ea iși poate permite 
orice. 


ocii 


cronica 
muzicală 


Okudjava 


Numele acesta de Okudjava, să vă 
spunem noi unde l-ați mai intilnit... 
Pe genericul unui serial sovietic, in- 
cintător, care ne vine in minte exact 
acum, la început de an. [i zicea «lro- 
nia soartei» (la «Mozaicul» lui Vornicu), 
și se petrecea într-o noapte de reve- 
lion. Un arhitect (nu altul decit A. 
Medvedev — Alioșa în «Karamazovi») 
se făcea criță la sfirşit de an și nime- 
rea în avionul de la Moscova la Lenin- 
grad, unde — mulțumită standardiză- 
rii arhitecturii — își găsea exact apar- 
tamentul său, şi nu numai dependin- 
tele, dar şi problemele sale sentimen- 
tale, cu toate incurcăturile lor. Oku- 
djava era printre cei care scriseseră 
muzica și textele cintate, admirabil, ale 
filmului, O muzică esenţială pentru în- 
țelegere — o chitară care cinta ninso- 
rile, melancoliile, stereotipiile, tot ce- 
ea ce potențează plăcerea de a fi și 
de a gîndi. Nimeni nu s-a lămurit prea 


“ bine dacă Okudjava e poet sau muzi- 


cant. El însuşi se declară «un non pro- 
fesionist al cintecului» — la Paris de- 
altfel i s-au tradus două romane... Ori- 
cum, pină a ajuns să fie imprimat pe 
«mag-urile» a milioane de tineri so 
vietici, nu i-a fost ușor. «În noiembrie 
1956, eram la niște amici. Am avut 
deodată chef să le cint unul din poe- 
mele mele. E o tradiție, la noi, să 
«zici», cîntînd, poezie. Dar acolo, m-am 
acompaniat şi la chitară. Aceasta a 
plăcut, am continuat cu un al doilea 
text și cu încă altele. Aceste serate 
între prieteni s-au înmulțit. Am înce- 
put să mă produc în public. Dar com- 
pozitorii mă găseau detestabil, chita- 
riştii mă disprețuiau, iar cintăreții iși 
acopereau urechile. Unele articole din 
presă au cam ţinut să mă desființeze. 
Acest început dificil a durat cîțiva 
ani, pînă cind poetul Pavel Antokolski 
a liniştit spiritele: «Acestea nu sint 
cintece, sint pur și simplu un fel de 
a rosti poemele». Am cintat 20 de 
ani înainte ca primul meu disc să fie 
înregistrat. A existat o presiune a pu- 
blicului în favoarea mea. Şi timpul a 
lucrat pentru mine...» 

În sfirşit, nici noi n-avem chef să 
cădem în dezbateri teoretice cind un 
om cîntă rusește la chitară. Preferăm 
să-l traducem, fie şi aproximativ: 

«Cind nu mă simt în stare să-mi 
înving durerea, cînd mă caută dispe- 
rarea, iau un troleibuz, albastru, ulti- 
mul, nu contează care. 

Troleibuz de miezul nopții, fă-ți ron- 
dul pe bulevarde, stringe-i pe toți cei 
care naufragiază în noapte., 

Troleibuz de miezul nopții, deschi- 
de-mi uşa, eu știu că în frigul tare al 
nopții, călătorii tăi, marinarii tăi, imi 
vor da o mină de ajutor. 

De cite ori cu ei, umăr la umăr, am 
alungat mihnirea, ah, cît de bună e 
tăcerea lor, tăcerea lor! 

Troleibuzul de noapte străbate Mos- 
cova, Moscova se stinge ca un fluviu 
în întuneric şi durerea care mă lovea 
din bărbie la timple se liniștește, se 
linişteşte». 


Rubrica 
«Filmul, document al epocii — 
Documentul. sursă a filmului 
este realizată 
de Radu COSAȘU 


agenda 
cu gag-uri 


e Filmul bulgar «Un departe atit de aproa- 
pe» este un lung metraj bazat pe parodie- 
rea producţiilor «science fiction», folosind 
și actori și desene animate; se ajunge, de 
tapt, la tehnica «benzii desenate», cuvintele 
eroilor apărind scrise peste capul lor, cons- 
tituindu-se și ele într-o parodie a acestui 
gen de desene. Subiectul e simplu: un 
extraterestru vine pe Terra ca să se aprovi- 
zioneze cu conserve care nu se găsesc pe 
planeta lui. Secvenţele de desene animate 
sint în număr de zece. Primul — «Ginda- 
cul» — ar avea următorul story: un astro- 
naut zboară prin cosmos într-o fuzee de 
formula |. Deodată în cabină, el descoperă 
un gindac; imediat, începe să- vineze; ur- 
mărind gindacul, cosmonautului i se face 
frică; cu cit omul e mai înfricoșat, cu atit 
gindacul creşte, se mărește pină ajunge 
să se instaleze la volanul pilotului și să-i ia 
locul. O vorbă de bază a lilmului: «Mutra 
posomorită a vecinului dumneavoastră nu 
vi se pare mai îndepărtată decit nebuloasa 
Andromeda ?». 

© Diplomat în criminologie şi în muzico- 
logie — specialist în Bach — Jimmy Clark, 
în vîrstă de 24 de ani, e totodată și profesor 


Bătrinii 
și alți „juniori“ 


— «Nu mă tem să fac pasul decisiv 
căci știu că, acolo, îmi voi regăsi toți 
prietenii mei — de aceea, dintr-o anu- 
mită sfidare, am acceptat să joc într-un 
film atit de ciudat, în care moartea ocupă 
gindurile tuturor personajelor şi răs- 
toarnă vieţile»... 


Frederic 
Austerlitz, 

în filmul 

O poveste 

cu fantome. 
De 60 de ani 

i se mai zice 
şi Fred Astaire 


Cel care vorbește așa se numește 
Fred Astaire. La 81 de ani, omul acelui 
step şi alatitor pași, nu se teme de pasul 
decisiv şi găseşte in el acea putere de 
viață care-i permite să sfideze și să 
mai «joace». Într-un film, Intr-adevăr, 
ciudat, pus parcă la cale de o putere 
ocultă, care știm de multă vreme că e, 
de fapt, produsul oricărui talent. Talen- 
tele puternice nasc singure scenariile 
lor pe marginea scenariilor inventate în 
studiouri. Nu-i vorba de nici un misti- 
cism, fiți pe pace! Dar orice personali- 
tate artistică iradiază în jurul ei povești 
care par misterioase sau «căutate» doar 
ochiului insensibil. Un asemenea ochi 
ar putea numi «coincidențe», ceea ce s-a 
țesut în jurul acestui film intitulat Po- 
veste cu fantome, din care nu știm 
mai mult decit că adună destinele a 
patru prieteni care înţeleg să ispăşească 
împreună, la bătrineţe, în taină, o eroare 
tragică comisă cindva în tinerețe. Unul 
dintre acești patru e Fred Astaire, al 
cărui personaj, în film, are drept soție, 
pe Patricia Neal, o actriță care a fost trei 
ani căsătorită cu Gary Cooper, întoarsă, 
după o lungă absenţă, in studiourile 
hollywoodiene. Un al doilea bătrin este 


Douglas Fairbanks jr. (72 de ani!), un al . 


treilea este (a fost!) nu mai puțin cele- 
brul Melvyn Douglas, decedat la citeva 
zile după încheierea filmărilor la această 
«poveste cu fantome», în care «efectele 
speciale» sint realizate de Albert Whit- 
lock, omul lui Hitchcock la Păsările. 

— Vestea morții lui Melvyn Douglas 
m-a lovit profund, a „mărturisit Fred 
Astaire. A fost o mare suferință să-l 
revăd pe ecran, viu, după ce am lucrat 
citeva săptămini cu el. Nu mi-am putut 
reține lacrimile. În film, el poartă deja 
masca morţii. Melvyn era mai tinăr cu 
doi ani decit mine. s 

Uneori, te întrebi de ce mai e nevoie 
de «efecte speciale» in cinema, cind 
viața e deajunsă, aşa cum e. 


A fost găsit, mai demult, fără viată, 
în apartamentul său din Santa Monica, 
William Holden. Avea 63 de ani. Era 
unul din tipurile viguroase ale actorului 
american de cinema de perfectă profe- 
sionalitate, eficace în toate rolurile, cu 
bun gust și prezenţă apăsată. În 1950 
s-a impus în Bulevardul apusului, al 
lui Billy Wilder, lingă Stroheim şi Gloria 
Swanson. În '55, era al patrulea în 
box-office-urile hollywoodiene. Consa- 
crarea definitivă o datorează Podului 
de pe riul Kwai, într-un rol refuzat de 
de Gary Cooper. După Hoarda sălba- 
tică (1969) îşi va alege rolurile unui om 
uzat, obosit, dar totdeauna solid. N-a 
avut niciodată dimensiunile lui Gary 
Cooper sau Clark Gabie, dar nu exista 
să nu-l vezi de cum apărea pe ecran. 


Anchetele 
anului 1981 

o plasează 

pe Britt Ekland 
printre primele 
cinci frumuseți 
feminine 

ale ecranului 


cronica 
telegenică 


Pentru cei care urmăresc 
„integrala Shakespeare“ 


«integrala Shakespeare» — incontesta- 
bil, unul din cele mai substanţiale eveni- 
mente culturale ale vieţii noastre de tele- 
spectatori — ne face sensibili la experienţa 
unei tinere şi deja consacrate regizoare 
iranceze, Ariane Mnouschkine, cunoscu- 
tă cinefililor noștri prin acel film de spec- 
tacol, «Molidre», atit de incitant estetic, 
prezentat într-o gală a filmului francez în 
1981. În «hangarul» ei, numit Teatrul Soare- 
lui — loc recunoscut al unor fertile experi- 
mente teatrale — regizoarea franceză a 
început, de la 10 decembrie 1981, un serial 
shakespearian, constituit din «Richard al 
doilea», «Henri IV» şi «Henri V» (care ne 
aduc în minte extraordinarele spectacole 
BBC, cu acel Falstati, al lui Anthony 
Quayle şi acel Henri IV interpretat de J. 
Gwillin) urmate de «Noaptea regilor». Origi- 
nalitatea acestor spectacole porneşte de la 
faptul că toate personajele vor fi interpre- 
tate de femei. Regizoarea nu ascunde că a 
ajuns la această distribuție din araţiuni cit 
se poate de practice; nu vroiam ca jumătate 
din trupa mea să şomeze. Asta-i tot...», 
adăugind, totuși, că argumentele teoretice, 
pentru cei prea uimiţi, că «travesti-ul nu e 
o noutate în teatru dar cind un bărbat inter- 
pretează o femeie o face deseori cu feroci- 
tate, pe cind femeile pun un soi de complici- 
tate... Noutatea va fi în tratarea comicului. 
De obicei, comicii apar ca mari beţivi, trucu- 
lenți și bărboşi. Aici, vom avea clovnişoare 
feerice...» (dealtfel, pe vremea it) Shake- 
speare atiția bărbaţi jucau în travest voturi 
de femei...). 

Dar dacă asupra acestei experienţe femi- 
niste, putem păstra — cinefili de ampele 
sexe — toate rezervele, citeva considerații 
mai generale ale regizoarei asupra teatrului 
shakespearian, merită citate, ele sunin- 
du-ne bine în această perioadă a integralei 
BBC-ului cu care ne destătăm. Mnousch- 
kine spune cite ceva din ceea ce resimțim şi 
noi în tața lumii shakespearene, nu doar ca 
admiraţie plată ci și ca fascinaţie intrigată 
de o forță neobişnuită în toată arta lumii: 
«Acest om a povestit totul. E o banalitate, 
dar ești silit să te întrebi — dealtfel zadarnic 
— ce a ignorat, ce n-a observat... Vreau să 
înțeleg cum a lucrat Shakespeare, și de ce, 
azi, nimeni nu mai poate face ca el, chiar mai 
puţin bine. De acord, are geniu, poezie, dar 
nu numai. Această expresie «nu numai» re- 
vine totdeauna cind e vorba de Shake- 
speare... Fără distanţa ironiei şi a absurdu- 
lui, el povestește povestea poveștii, mişca- 


de educaţie fizică, avind o deosebită putere 
a pumnului. El e o mare speranţă a boxului 
american — categoria grea, primele nouă 
intilniri ale sale soldindu-se prin 8 victorii 
prin KO. În trei ani specialistul în Bach și-a 
propus să devină campion mondial, «căci 
doar practica boxului îmi va permite să-mi 
pun familia la adăpost de griji»... 


e Furtul unui tablou semnat de Modig- 
liani a prilejuit agenţiilor mondiale de presă 
să reamintească de cel care a stat ca model 
la tăurirea unuia dintre solidele «mituri» 
cinematografice postbelice — James Bond. 
Un Modigliani apreciat la un milion de 
franci a dispărut din casa în care decedase, 
de curind, în Alpii Maritimi, Dusko Popov. 
Tabloul îi fusese oferit de regina Angliei. 
Dusko Popov a fost unul din cei mai stră- 
luciţi spioni ai Intelligence Service-ului, în 
timpul războiului antihitlerist. Spion dublu. 
infiltrat în înaltul comandament german, el 
a reuşit să intoxice spionajul nazist, con- 
vingindu-l că debarcarea aliaţilor se va 
face în Bretania franceză (şi nu în Norman- 
dia, unde a avut loc). James Bond al proza- 
torului lan Fleming îşi trage inspiraţia de la 
Dusko Popov. 

e Pentru copii ca să le treacă tricile, un 
tilm american intitulat: «Clubul monştrilor». 
Trei poveşti cu vampiri ridiculizați prin 
cintece umoristice și fel de tel de bancuri, 
dezinhibante, plus o actriță foarte frumoasă, 
— cotată printre primele cinci frumuseti 
feminine ale lumii — suedeza Britt Ekland, 
care permite acestui «bună seara, copii!» 
să fie şi «un bună seara, adulți!» 


rea ei, schimbările de culoare. El se adre- 
sează spectatorilor epocii lui — cei care 
trebuiau să umple sala şi să-și plătească 
locul — le întinde oglinda timpului său, și 
nu numai. El se întoarce la trecut cu grija 
de a-l lega de prezent, cum încercăm și noi 
s-o facem, dar nu cade niciodată în didacti- 
cismul sau elucubraţiile unui intelectual 
încuiat. Ca şi Molière, el a scris pentru 
actorii săi, ajungind să-l omoare pe Falstaft 
cind titularul rolului a plecat, cu toate că 
personajul devenise extrem de popular, 
ca un Charlot... Cuvintele acestui teatru, 
care au 400 de ani, ne conduc pe urme cunos- 
cute de noi, amintindu-ne cele mai impor- 
tante momente ale existențelor noastre și 
nu numai. Shakespeare ne confruntă cu 
mentalități care ne sint străine, cu situații 
pe care nu le mai resimțim cu aceeași acu- 
itate, neliniște sau urgenţă... Există o forță 
a eroilor shakespeareni care ajunge să 
depășească imposibilul, într-o lume unde 
moartea era uşoară, iar crima o soluție ca 
oricare alta. O forță care nu e numai a 
ambiţiei. Oamenii se opintesc împotriva 
unui cer ameninţător, a aștrilor de care se 
tem, a elementelor necunoscute. Aş zice, 
dacă n-ar pare simplist, că ei au orgoliul 
de a trăi, delirant și avid. Afişul (spectacole- 
lor de la Teatrul Soarelui) reprezintă un 
vulcan. E singura imagine care cred că se 
potrivește». 


Un Falstaff de neuitat, 


din «integrala Shakespeare»: Anthony Quayle 


De la Balada soldatului și pină as- 


țăzi, Jana Prohorenko a rămas ace- 


eași actriță subtilă şi profundă 


Amestec haos şi geniu 


După o lungă tăcere care corespunde 
unei la fel de lungi inactivităţi, actrița de 
origine suedeză și de confecţție america- 
nă, Anita Ekberg.apare la acest stirșit de 
an cu o declarație de dragoste şi ură 
pentru Fellini care i-a încredințat cel 
mai bun rol din viaţa ei, dar cu care i-a 
curmat și cariera. La prima vedere ar 
putea să pară o afirmaţie paradoxală, 
dar dacă o asculţi ce spune, îi dai și ei 
dreptate. Vom aminti că Anita Ekberg 
și-a inceput cariera în Statele Unite, 
unde fusese angajată de faimosul Ho- 
ward Hugues, patronul lui R.K.O, dar 
in studioul căruia n-a rămas decit tim- 
pul cit i s-au citit condiţiile contractului 
sub formă de comandamente: 


Nu este cosmonaut, nici pilot de 
curse, nici actor. ci, mai nou, regizor 
(Maurice  Ronet) 


1. Se va schimba imediat numele care 
este imposibil de pronunţat. Se va pune 
la dispoziţie o listă de combinaţii posi- 
bile de nume; 

2. Se va schimba linia nasului. Ame- 
ricanilor le place la nebunie nasul în 
trompetă, cu nările larg deschise; 

3. Se va schimba dantura. Să fie scoși 
toţi dinţii și înlocuiţi. 

La aceste «comandamente», Anita 
Ekberg a răspuns pe loc «Nu. Aici eu 
nu _rămin». 

Schimbind studioul, spune Anita Ek- 
berg, «am lucrat alături de multe dintre 
marile nume ale momentului: Bob Hope, 
Dean Martin, Jerry Lewis, Rod Steiger, 
Victor Mature. şi Frank Sinatra. În 1955 
am plecat în Italia, pentru o super-pro- 
ducţie a lui Dino de Laurentiis, Război 
şi pace, cu Henry Fonda, Audrey Hep- 
bum şi Mel Ferrer. Vă mai aduceţi a- 
minte că al patrulea nume pe afiș era al 
meu? 

Astăzi multă lume este de părere că 
înainte de La dolce vita nu făceam doi 
bani. Unii susţin că nici după aceea. ŞI 
treaba asta mă roade. Pentru că nu eram 
un star internațional. Primele mele con- 
tacte cu Fellini au avut loc la Roma unde 
filmam în a nu știu cita coproducție. 
Era, mi-aduc aminte, un film care se 
chema Sub semnul Romei. Federico 
m-a văzut pe platou, apoi a cercetat 
felul de viață pe care-l duceam, com- 
portarea, obiceiurile. Ştia că-mi place să 
merg desculță, auzise că am avut citeva 
scandaluri în public cu soțul meu, iar 
intr-unul din acestea ajunsesem chiar 
să-i dau o palmă în plină stradă. Îi că- 
zuse sub ochi un reportaj al unui zia- 
rist însoţit de fotografiile care mă întă- 
țișau făcînd baie în Fontana di Trevi. 
De ce? Pur și simplu pentru că mă tăia- 
sem la picior şi virisem piciorul in 
fintină ca să mă spăl de singe. Nici o 
legătură cu orgia, cu demenţa celor care 
trăiesc în lux. Fellini cunoştea, așadar, 

ntreaga mea viață și, într-o bună zi 
mi-a spus: «Nu am un scenariu, dar am 
o poveste în cap. Şi in povestea asta 
dumneata nu trebuie să faci nimic alt- 
ceva decit să fii dumneata însăţi». Îmi 
aduc aminte că i-am mărturisit agen- 
tului meu «Nu cred că un asemenea film 
o să se facă». Dar mă inşelam. Nu numai 
că filmul s-a realizat, dar a fost și un 
succes fără precedent. Şi cu toate as- 
tea mie mi-a zdrobit cariera. Ar fi tre- 
buit să plec imediat din Italia, numai 
că incepusem să prind rădăcini în țara 
asta. Aceasta a fost greșeala mea care 
mi-a dăunat din punct de vedere profe- 
sional. Producătorii nu-mi mai ofereau 
decit roluri în care repetam la nestirșit 
La dolce vita, povestea unui star care 
vine din America. Propria mea viață. 
Vedeţi așadar că sint o lucidă. Dar 
trebuie să admit că totdeauna am avut 
o slăbiciune pentru cinematograful ita- 
lian, pentru că el poate fi de multe ori 
genial. Viaţa în cinematograful italian 
este haotică, încețoşată dar și genială. 
Astept așadar un film serios, cu unul 
din cei mari de astăzi: Vittorio Gassman, 
Ugo Tognazzi, Nino Manfredi, Alberto 
Sordi.» 


Cea mai bună actriță a anului? 


Cu rolul din filmul lui Zulawski pre- 
zentat la festivalul internaţional de la 
Cannes, în anul trecut, Isabelle Aj- 
dani s-a văzut proclamată drept cea 
mai bună actriță a anului, dacă nu din 
lume cel puțin de pe croazeta cannesă. 
Se ştie că orice premiu își are servitu- 
tile și relativitatea sa. Comentariile pe 
marginea acestui premiu au fost foarte 
împărțite şi foarte spontane. Ceea ce 
nu înseamnă că Isabelle Adjani, una 
din preferatele publicului francez și ale 
lumii, nu ar fi o actriţă demnă de toată 
admiraţia. «La bani mărunți» cum se 
spune, estimaţiile se pot schimba cind 
capăt. : iterpretări strict profesionale. 
Cw-, se întimplă cu ultimul rol realizat 
tie ea în filmul lui James Ivory Quartet, 
ti'm recenzat de comentatorul săptămi- 
nā'ului american News Week, Jack Kroll. 
«Cel mai bun lucru — spune comentato- 
rul — în filmul lui James Ivory, Quartet, 
este sentimentul acelei atmosfere de 
art-deco din nuvela lui Jean Rhys pu- 
blicată în 1928... Autoarea pare să sur- 
prindă mai bine ca oricine altul viața 
lipsită de sens, de rădăcini, atmosfera 
nemiloasă şi deznădăjduită a așa-numi- 
tei generaţii pierdute din Parisul care 
lace parte din însăşi biologia autoarei. 
E limpede că Ivory este îndrăgostit și el 
de Paris, că te face să-l vezi în tot labi- 
rintul lui de cafenele, baruri şi bistrouri, 
de jazzuri de negri, de hoteluri imbibate 
de o disperare partumată pe care o în- 
tilnești în orice altă țară occidentală. 

În centrul Quartet-ului se află Marya 
Zelli interpretată de Isabelle Adjani. 
Personajul este acela al unei mici ac- 
trite de variete care e la discreţia unui 


englez nevrozat (rolul este interpretat 
de Alan Bates) și a soției acestuia 
(Maggie Smith)... Este de tapt un per 
sonaj care amintește chiar de Jean 
Rhys, este alter-ego-ul artistic aceas- 
tă Marya, plină de nefericire. Interpre 
tarea Isabellei Adjani aminteşte de per- 
sonajul din filmul lui Zulawski ce i-a 
adus premiul de cea mai bună actriță 
la Cannes. Adiani surprinde anumite la- 
turi care ţin de nevroza acestei femei 
dar nu scapă de șabloanele carcerei 
emotive. 


Cinematogratul vest-german 
consolidează noul expresionism 


Despre Alexandre Astruc se spune 
că este ziarist, scriitor și cineast iar ca 
cineast numele lui este legat de faimo- 
sul, într-o vreme, curent al camerei- 
stilou. De multă vreme insă Astruc se 
rezumă la a folosi doar stilou! şi într-o 
serie de comentarii publicate in Paris- 
Match încearcă o privire cinematograti- 
că a lumii, și chiar a lumii cinematogra- 
fului. 


Despre noul curent din cinemato- 
grafia R.F. Germaniei, Astruc are ur- 
mătorul comentariu (evident extragem 
din intreaga sa expunere): «in fața unui 
film de Schlöndorff nu mă pot impiedica 
să constat,aşa cum nu mă pot impiedica 
să constat, nici în faţa filmelor lui Fas- 
sbinder, Herzog, Wenders, care fac as- 
tăzi tinărul cinema german și care-l si- 
tuează pe primul loc în lume după cine- 
matograful american — nu mă pot deci 
împiedica să constat în ce măsură în 
cinematograful acesta apar luminile te- 
nebroase ale expresionismului anului 
'20 nu atit ca stare de neliniște pe careo 
secretează, ci ca privire ambiguă pe care 
o pune asupra lumii... Ne aflăm aşadar 
foarte departe de acele forțe telurice,ca- 
re extrase din terenurile mlăştinoase bin- 
tuie încă pădurile Suabiei sau Sileziei 
şi fac ca geniul acesta german să fie 
mai impenetrabil ca oricind, apt să mo- 
deleze spiritul şi să-l proiecteze mai de- 
parte în căutarea unui adevăr care-i sca- 
pă printre degete şi sub un cer care nu 
a fost niciodată luminat de soarele ra- 
țiunii. Şi care de fapt ne fascinează in 
măsura În care ne şi neliniștește pe noi 
francezii, care sintem contrariul lor.» 


Sonată de toamnă tirzie 


Se bucură de un imens succes peste 
ocean ultimul film al realizatorului Mark 
Rydell, a cărui principală atractivitate o 
constituie, evident, o distribuţie aproape 
inimaginabilă: Henry Fonda, Katharine 
Hepburn, Jane Fonda. Ai zice că aproa- 
pe nici n-ar mai fi nevoie de povestire. 
Şi totuşi lată despre ce este vorba în 
filmul lui Rydell pentru care aceste trei 
mari nume erau vitale în naraţiunea ci- 
nematografică intitulată On Golden 
Pond. 

Eroul central este Norman Thayer 
(interpretat de Henry Fonda), un bărbat 
care a atins virsta de 80 de ani, este grav 
bolnav de inimă (ca și Henry Fonda în 
realitate) este obsedat de ideea morţii, 
memoria începe să-l lase și își închide 
neliniştile într-o conveniență cotidiană 
care nu spune nimic celor din jur. În 
universul său intim există de 48 de ani 
soția sa Ethel (Katharine Hepburn adi- 
că), alături de care işi petrece verile 
în căsuţa de pe malul unui lac în New- 
England. Filmul începe chiar cu o scenă 
în care cei doi bătrîni îşi redeschid a- 
ceastă căsuţă pentru o nouă vacanţă de 
vară într-o stare sufletească foarte tom- 
natică, speranţele lor pentru o vară și 
o vacanţă plăcută fiind umbrite de pre- 
sentimentul că ar putea fi și ultima lor 
vară, 

Filmul este o adaptare a unei piese 
de Ernest Thomson care s-a bucurat 
şi ea de un imens succes pe Broadway, 
numai că piesa era bineînțeles centrată 
pe această stare sufletească marcind 
trecerea celor doi soți spre bătrinețea 
tirzie. În viaţa lor însă există o fiică în 
anii maturității pe numele ei Chelsea 
(interpretată de Jane Fonda), o fiică 
ce fusese în relaţii destul de proaste 
cu tatăl ei (ca şi Jane Fonda în viața de 
toate zilele), dar care acum vrea să re- 
pare greșeala. Şi astfel o viață deloc 
bătrinidoasă se naşte în povestea la 
care s-a oprit Mark Rydell. După cum 
spune criticul american David Ansen, 
«filmul îi aparţine lui Henry Fonda. Ka- 
tharine Hepburn este strălucitoare iar 
din punct de vedere fizic uimitoare, 
numai că ea pare subiugată de forţa și 
personalitatea lui Fonda. S-ar părea 
chiar că realizarea lui Henry Fonda este 
una din cele mai marcante ale anu- 
lui, cu siguranţă o candidatură la viitoa- 


rele premii. Cit despre Jane Fonda cu 
rolul din acest film, un rol despre care 
s-ar putea discuta, lucrul sigur este că 
ea pune carne şi singe și-l face să de- 
pășească stereotipia». 


Anatomia unei înfringeri 


Filmul realizatorului Wolfgang Peter- 
sen ar putea să treacă drept primul 
mare film al Germaniei Occidentale,spu- 
ne un critic american, Josef Treen. În 
afară de prețul ridicat al producţiei, care 
este cel mai ridicat din întreaga produc- 
ție vest-germană de la război încoace, 
tilmul a beneticiat de pe acum de un 
mare număr de spectatori, mai întii în 
Germania federală și apoi pe alte meri- 
diane. Este vorba aici (filmul în germa- 
nă se cheamă Das Boot adică Vasul) 
despre o poveste bazată pe fapte au- 
tentice din activitatea submarinelor ger- 
mane în Oceanul Atlantic în 1941. În 
loc însă de a oferi un cumul de ilustrări 
de tip hollywoodian despre învingători 
şi război, filmul lui Petersen vorbeşște,de 
fapt, despre cei care vor pierde războiul, 
Fiecare temeritate, ca şi fiecare succes 
datorat norocului de moment vor împin- 
ge submarinul U96 şi întregul său echi- 
paj cu un pas mai departe spre înfringere 
si moarte. De aceea acest film, cum sub- 
liniază criticul mai sus menţionat, de- 
vine dureros. Înainte chiar de a începe, 
cunoaștem sfirşitul: un insert alb-negru 
ne pune la curent cu soarta unei treimi 
din cei 40000 de soldaţi angajaţi în 
flota de submarine germane şi care nu 
s-a mai întors. Ştim așadar că echi- 
pajul lui U96 merge la pieire. Dar ştiu 
şi ei acest lucru. Din fericire — spune 
criticul — filmul este la fel de plăcut de 
urmărit pe cit este de deprimant. Pen- 
tru că realizatorul Petersen a știut să 
evite în mare măsură stereotipiile. Echi- 
pajul adus aici în povestire nu este nici 
bun nici rău, urmărim pur şi simplu dra- 
ma unor oameni care ştiu că merg la 
moarte. Dacă totuși Das Boot are une- 
le scăderi, treaba asta provine tocmai 
din faptul că nu dezvoltă caractere, ci 
se mărgineşte să descrie o atmosferă 


La Hollywood se spune despre 
Angie Dickinson că este «actrița 
simbol al meseriei de nădejde» 


și viața în comun pe bordul submarinu- 
lui. Şi dacă spectatorul ar şti mai mult 
despre acești oameni, ar putea deveni 
şi cu mult mai implicat în soarta lor. 
Dar el știe prea puțin iar în final desti- 
nul acestui echipaj devine mai degrabă 
demn de compătimire decit de durere, 
pentru că sentimentul de durere al 
spectatorului dispare și el». 


In R.P. Albania vor începe în curind 
lilmările pentru coproducţia tranco-al- 
baneză Generalul armatei moarte. 
tilm inspirat de romanul cu același 
titlu al scriitorului albanez Ismail Kadare. 
Scenariul aparţine cuplului |. Kadare— 
Michel Piccoli. «La început vom cola- 
bora la realizarea scenariului — a de- 
clarat Piccoli la sosirea în Albania 
In felul acesta vom putea realiza sensu- 
rile cele mai profunde ale roma- 
nului lui Kadare, care mi-a vorbit cu 
alte prilejuri despre istoria Albaniei. 
incet-incet am început să vă cunosc... 
De ce am ţinut să filmăm în Albania? 
Am considerat că doar așa vom putea 
rămîne credincioşi mesajului cărţii lui 
Kadare... Cred că va fi interesant pen- 
tru spectator, mai ales pentru cel care 
n-a vizitat niciodată Albania, să ia un 
prim contact cu aceasta prin intermediul 
lilmului pe care-l facem aici». 

Regia coproducţiei Generalul arma- 
tei moarte a fost încredinţată regizoru- 
lui italian Lucino Tovoli şi în distribuție 
figurează nume prestigioase ale cine- 
matogratului mondial: Marcello Mastro- 
ianni, Anouk Aimée și, bineințeles, 
Michel Piccoli. 


Juriul celui de-al 22-lea Festival inter- 
national al popoarelor, care are loc 
în fiecare an la Florenţa, în Italia, juriu 
prezidat de Gastone Favero şi din care 


7 


mai tāceau parte Charles Lippinscott 
(Statele Unite), Marcel Martin (Franta), 
Jan Fuksiewicz (Polonia} Werner Schro- 
tor (R.F. Germania) și Mahama Traore 
(din Senegali) a decernat premi unor 
filme de mai mică rezonanţă pe piata 
mondială dar despre care se alirmă 
că sînt incontestabil de o valoare çine- 
matografică ieşită din comun: Intre 
stinci al regizorului american Kenneth 
Fink; Zid-ziduri al realizatoarei Agnès 
Varda din Franţa, şi Minoritatea tă- 
cută al englezului Nigel Evens. 

Juriul a acordat și două menţiuni 
speciale. filmului lui Raul Zaritzki din 
Statele Unite, Străzi mohorite, și fil- 
mului lui Michel Knlifi, din Belgia, 
intitulat Memoria fertilă. O distincție 
specială a fost acordată de acelasi 
juriu realizatorului Leo Hurwitz pentru 
întreaga sa operă și îndeosebi pentru 
filmul prezentat la acest festival intitulat 
Dialog cu o femeie care a plecat 
De asemenea, mențiune specială s-a 
acordat filmului Exilata al lui Oumaru 
Ganda 


Se anunţă de către presa de speciali- 
tate că între 25 februarie şi 3 martie anul 
écesta va avea loc în trei mari săli de 
cinema din Torino un festival al filmului 
chinez. Se afirmă că se va putea urmări 
cu acest prilej cea mai completă selec- 
ție de filme ale cinematografiei chineze 
din ultimii ani. 


După ce a terminat filmul alături de 
Henry Fonda şi de fiica acestuia, Jane, 
Katharine Hepbum (astăzi în virstă de 
72 de ani) a intrat în repetiţie pe o scenă 
new-yorkeză cu piesa «West Side 
Waltz» (Vals din cartierul de vest?) 
unde interpretează rolul unei profesoare 
de pian... pensionară. Partenera ei este 
Dorothy London. 


Ce distincții internaționale 
am luat în 1981? 


urmare din pag. 24 
——— 


lă în smalt de Pom- 
piliu Gilmeanu; Are- 
na de Zoltan Szilagy; 
Nişte sticle de Mi- 
hai Bădică și Cercul 
de lon Truică 
Bruxelles (Belgia) — Festivalul filmului 
ştiinţitico - medical: 
Bariera albă în re- 
gia lui Doru Cheşu, 
Fermecătorul zim- 
bet semnat de Mir- 
cea Popescu și Pri- 
orități medicale la 
Șimleul Silvaniei 
de Ladislau Karda 
Calcutta (India) — Festivalul filmului de 
lung metraj: 
Duios Anastasia 
trecea de Al. Tatos 
și Nodul gordian 
de Zoltan Szilagyi 
Tomar (Portugalia)— Festivalul filmului 
pentru tineret: Fata 
morgana de Eleite- 
rie Voiculescu. 
Manilla (Filipine) — Festivalul filmului de 
lung metraj: Maria- 
Mirabela de lon Po- 
pescu Gopo. 


Noi la cinemateca belgiană 


0 Puterea și Adevărul, filmul lui Manole 
Marcus și Titus Popovici,a fost invitat pen- 
tru a fi prezentat publicului de către Cine- 
mateca regală belgiană. 

@ Capitala Angolei — Luanda — găzduieş- 
te în luna ianuarie o săptămină a filmului 
romanesc. Vor rula: Atunci i-am conaam- 
nat pe toți la moarte și Ultima noapte de 
dragoste de Sergiu Nicolaescu, Duios 
Anastasia trecea de Al. Tatos, Bună sea- 
ra, irina de Tudor Mărăscu, Vacanța 
tragică de Constantin Vaeni și Lumina 
palidă a durerii de lulian Mihu, însoțite d 
o selecție de scurt metraie: Însemnări din 
Vama şi Mimi Podeanu de Mirel Ilieșiu, 
Lacuri glaciare în Retezat de Maria Săpă- 
toru; O traiectorie uimitoare de Alexan- 
dru Boiangiu, Geneza de Mihai Bădică și 
Homo sapiens de lon Popescu Gopo. 


Punct 


Sintem din nou la ora 
sfirşiturilor şi la ora în- 
ceputurilor, pe drumul a- 
cesta, cu început și sfir- 
şit, al vieților noastre cele 


și de la capăt... 
de toate zilele... Ce a 


însemnat anul 1981 în via- 


ţa noastră de telespectatori? Lună de 
lună am încercat anul trecut să memo- 
răm, în litere tipărite, fapte și gesturi ale 
teleaștilor care ne-au reținut atenția, 
sau entuziasmul, sau nedumeririle, mul- 
țumirea, nemulțumirea și speranţele... 
Ar fi fost de spus mult mai multe, desi- 
gur, în fiecare dintre lunile anului, dar 
orele zilnice ale micului ecran, de la 
«teleşcoală» pînă la «telejurnalul de 
noapte», nu pot încăpea, n-au cum să 
încapă, în minutele lunare ale cuadra- 
ților de faţă. Chiar aşa, însă, acum la 
ora lui «punct și de la capăt», rememo- 
rind ce-a fost, avem cu ce rămine. 

Cu un an în urmă, în noaptea dintre 
alți ani, o mare actriță ca Leopoldina 
Bălănuță ne delecta cu un memorabil 
«carré de dames» brăescian. Era, prac- 
tic, «startul» unor mari interpretări ac- 
toricești în spectacolele televiziunii din 
1981, care au culminat cu personajele 
create de Margareta Pogonat, Cristina 
Deleanu şi Rodica Tapalagă în citeva 
montări de asemenea antologice ale 
sfirşitului de an. Ar fi imposibil, acum, 
să-i amintim pe toți interpreţii valoroși 
ai anului: lor, tuturor și regizorilor, le 
datorăm clipe durabile de artă, pe care 
le dorim continuate şi multiplicate în 
acest 1982. 

Tot înspre inceputul anului trecut, 
televiziunea a avut fericita inspirație de 
a programa citeva cicluri de vechi (sau 
mai noi) filme românești, de la «ecra- 
nizările Caragiale» la «momente din 
trecutul de luptă al clasei muncitoare» 
și apoi la citeva filme de actualitate ale 
ultimilor ani, dintre acelea care au iz- 
butit să învingă timpul. În nici un alt 


Nelly Merola face și ca 
parte din echipa care a pus 
umărul la începuturile cine 
matograției noastre. Proas 
pătă absolventă a Institutu- 
lui de arte plastice «Nicolae 
Grigorescu», secţia sceno- 
grafie — in favoarea căreia părăsise din 
anul |! secția de pictură, Nelly Merola vine 
să lucreze la Buftea. Debutează în regia 
lui Jean Georgescu cu costumele pentru 
Directorul nostru. De atunci și pină în 
această lună cind a avut premiera cu 
Saltimbancii, ea a semnat pe genericul a 
peste 50 de filme și a participat la numeroa- 
se expoziţii de scenografie din țară și 
străinătate. Pe acest drum, citeva întilniri 
esenţiale. Cea cu Victor Iliu, tot în anul 
debutului, 1954 («Iliu era nu numai un 
teoretician al filmului și un excelent 
regizor, era și un foarte bun plastician. 
Am lucrat pentru el un an schițele la 
două filme din păcate nerealizate — 
Bălcescu şi C.F.R. El discuta întotdea- 
una cu noi și nu odată îți demonstra 
părerea sa, punind mina pe creion și 
desenînd»). O altă întilnire de început a 
fost cea de la Pași pe lună cu lon Popescu 
Gopo, regizor cu care a lucrat dealtfel șase 
filme. (« Scenariul, plin de ideile năstruș- 
nice ale lui Gopo, mi-a creat posibilita- 
tea să jonglez cu toate epocile de la 
cea a cavernelor pină la cea a cosmo- 
nauților»). Răscoala lui Mircea Mureșan 
(de asemenea şase filme semnate împreună, 
plus un serial Toate pinzele sus) i-a des- 
chis un nou univers. («M-a pasionat să 
evoc prin costum două clase sociale 
aflate în opoziție paroxistică».). Întilni- 
rea cu Rene Clair și Georges Wakhevitch 
la Serbările galante a insemnat lectia 
unui profesionism şi a unei exigențe meti- 
culoase. («Deși era vorba de doi mari 
artiști, de la ei am învățat că nu trebuie 
lăsat, nirhic, absolut nimic la voia în- 
timplării»). Basmele lui Zizi Bostan (tot 
şase filme lucrate împreună) îi aduc lui 
Nelly Merola şi premiul ACIN — 1974, pen- 
tru costumele la Veronica. În sfirşit, intil- 
nirea peste ani cu lumea satului ardelenesc 
în ton, lucrat tot în regia lui Mureşan. 

O ascultam pe Nelly Merola evociîndu-mi 
rind pe rind treptele devenirii personalității 


inema 


an, putem spune, televiziunea nu a ser- 
vit cu atita devotament (uitind chiar de 
producţiile proprii care-şi așteaptă di- 
fuzarea) filmul românesc. Este aceasta 
o frumoasă și permanentă îndatorire 
a micilor ecrane; «gogorița» antagoniei 
dintre televiziune şi cinematograf poate 
fi uşor stirpită printr-o relaţie de cola- 
borare cit mai armonioasă, reciproc 
avantajoasă, între micile şi marile ecra- 
ne. La acest capitol cinematografic fi- 
ind, nu vom obosi să repetăm că valo- 
roase filme românești ale anilor trecuți, 
Meandre sau Un film cu o fată fer- 
mecătoare, de pildă, n-au văzut nicio- 
dată lumina micilor ecrane, în timp ce 
alte citeva filme încep să fie învățate 
pe dinafară de telespectatori. În rubrica 
aceasta, de altfel, vom încerca nu numai 
pentru că sintem într-o revistă «Cineman 
dar şi de aceea, să reflectăm preponde- 
rent relația micilor ecrane cu filmul 
românesc. 


Pe parcursul anului de televiziune 1981 
s-au mai petrecut multe... A crescut 
ponderea în programe a emisiunilor de 
larg interes cetățenesc, a dezbaterilor pe 
teme socio-politice.. Cu o tenacitate 
demnă de invidie, losif Sava a contribuit 
în mod susținut la îmbogățirea culturii 
muzicale a tele-ascultătorilor prin pro- 
grame interesante şi substanţiale, dem- 
ne de stima noastră. Cu priceperea sa 
incontestabilă, Tudor Vornicu ne-a tă- 
cut agreabile şi instructive multe sfirși- 
turi de săptămină. «Orele tineretului» 
şi-au consolidat calitatea demersurilor 
educative, în ansamblul programelor 
s-a simţit o mai mare preocupare pentru 
caracterul formativ al emisiunilor de 
televiziune, deşi sub aspect cultural- 
educativ (şi, fiind într-o revistă de ci- 
nema, din punctul de vedere al culturii 
cinematografice) au fost parcă ani 
mai buni în existența micului ecran. 
A sporit — fapt îmbucurător — cantita- 
tea filmelor de amatori prezentate la 
televiziune (indeosebi în Revista «Cinta- 
rea României), iar de la Blanca — filmul 
studenţilor de acum 27 de ani, Silvia 
Popovici, Amza Pellea, lurie Darie reali- 
zat de Constantin Neag, pînă la Arta 
apărării individuale, filmul de absol- 
vire al tinărului Ovidiu Bose Paştina, 
cu Florin Călinescu — am văzut pe 
micile ecrane mai multe filme studen- 
teşti decit altădată. De ce nu şi o rubrică 
dedicată filmelor studențești de ieri 
şi de azi? 


Au fost și «anotimpuri de trecere» in 
existența micului ecran, au fost nu 
numai «lumini» ci și «umbre», am simţit 


pe parcursul săptăminilor și «auto- 
critici», după perioade de recul. Dar 
ne-au rămas din ansamblul emisiunilor 
lui 1981 ca amintiri trainice, fapte cultural 
artistice de rezonanţă. Şi dacă ar fi să 
mă opresc la unul singur, dintre cele 
nemenționate pe parcursul lunilor, pe 
lîngă «filmul nopţii dintre- ani», acela 
ar fi un film de mare forță expresivă și 
ideatică, poetic și emoționant, numit 
«Săteasca». 
Punct. 
Şi de la capăt. 


Călin CĂLIMAN 


filme pe micul ecran 


e Brigada polivalentă_ în acțiune 
(Steno, 1958). Amuzament lejer, cu Totò 
şi Louis de Funès. «Duet» bizar si 
«crazy», cu moderație, din păcate. 

e Secretul nisipurilor (Tony May- 


lam 1974). Spionaj, ceva acţiune, rețetă 
arhicunoscută şi banal folosită. 


e Nevastă-mea, puştiul şi cu mine 
(Marc Allegret, 1969). Comedie de du- 
zină, chiar dacă este acolo şi Annie 
Girardot. 

e Cu dragoste mă întorc la voi 
(Delbert Mann, 1962). Film interesant, 
cu reale virtuți de analiză psihologică. 
Acel gen de analiză care nu se sfiește să 
demonstreze că în spectrul de culori 
al cotidianului se află și culoarea exis- 
tenţialului că, la urma urmelor, banalul, 
așa-zis banalul cotidian iși are, uneori, 
«metafizica» lui. 

9 Rulota (Vincente Minnelli, 1958). 
Idee veche: omul terorizat de obiect 
(nu vorbea Chesterton despre îngrozi- 
torul, traumatizantul «război» care tre- 
buie dus de un individ cu butonii săi 
de la manșetă, atunci cind vrea să îi 
încheie, «război» din care, cel mai ade- 
sea, iese înfrint?) 

9 Misiune secretă (John Bird, 1976). 
Din nou spionaj, o biografie celebră 
in domeniu, romanțată cum se cuvine, 
chiar dacă pretențiile erau, pină la un 
punct, cele ale veridicității bazată pe 
document. 

9 Scrisoarea buciucaşă (Andrew 
L. Stone, 1968). «Bancuri» copilărești. 
Cunoaștem alte povești cu scrisori, mai 
adinci în veselia lor nepieritoare... 


Aurel BĂDESCU 


cineaști- pictori de costume: Nelly Grigoriu Merola 


„Nu pot despărţi lucrul de viaţă“ 


sale artistice şi încercam s-o particulari- 
zez faţă de ceilalţi colegi. Dintre toţi plas- 
ticienii filmului nostru cu care am stat de 
vorbă,ea mi-a apărut a fi cea mai preocupată 
de acordul cu actorul. («De multe ori 
mi s-a întimplat să modific schița după 
fixarea distribuției; deși noi definim 
cei dintii personajul prin costum, nu 
trebuie să uităm niciodată că actorul 
este cel ce-i dă adevărata viață, iar dacă 
el nu se simte bine, adică nu poate intra 
în pielea personajului cu ceea ce-l îm- 
brăcăm, lipsa este a noastră. Sint actori 
care dau pur și simplu viață hainei pe 
care o îmbracă. De pildă, Carmen Galin 
face miracol cu un șal, o bască,de parcă 
ele incep să trăiască odată cu mișcările 
ei). Nelly Merola îmi dă alte nenumărate 
exemple de colaborare cu actorii. («Mă 
gindeam să îmbrac pe profesorul Her- 


Nelly Grigoriu Merola împreună cu regizorul Mircea ! 


delea ca să pară mai ponosit, cu o haină 
strimtă, dar lucrind cu Octavian Cotes- 
cu mi-am dat seama că el nu se simțea 
in personaj, și atunci am ales soluția 
opusă, o haină lăliie. Așa am găsit 
cheia personajului. La același film tot 
impreună cu actorul, de astădată lon 
Besoiu, am găsit împreună cea mai po- 
trivită sutană pentru preot și abia după 
aceea am ales umbrela și pălăria potri- 
vite. Dacă în locul lui Besoiu ar fi fost 
un alt actor, probabil costumul ar fi 
arătat altfel. Căci nu poți crea un cos- 
tum independent de interpret»). Înţeleg 
că în dorinţa ei de continuă pertectibilitate, 
Nelly Merola nu consideră niciodată un cos- 
tum gata. («Poţi spune că am terminat 
costumul doar în clipa cînd regizorul 
strigă: «atenție, motori». Pină atunci 
mai modific, mai adaug cite un deta- 


colaboratori la şase filme şi un serial TV 


pe ecrane 


Din nou despre 
adolescenţă 


Un prieten pierdut 


Mici întimplări cu copii care tug de-acasă, 
scene din viaţa conjugală și multe amănun- 
te de atmosferă școlară compun portretul 
unei virste dificile. Părinţii și educatorii, a- 
ilați mereu în criză de timp, pun problemele 
tinerilor pe seama adolescenţei. Fără să 
contrazică observaţiile științifice legate de 
această răscruce biologică, cum o numesc 
repetat autorii, filmul demonstrează des- 
cumpănirea copiilor în fața inconsecvențe- 
lor celor maturi, a căror ipocrizie şi lașitate 
devin pricina unor traume. Pe tonul dis- 
creţiei, realizatorii cehoslovaci lansează un 
semnal de alarmă celor care poartă pe u- 
meri răspunderile grele ale educaţiei. Far- 
mecul micilor interpreți pledează, dealtiel, 
pentru posibilitatea unei concilieri. 


Dana DUMA 


Producție a studiourilor cehoslovace. Un film de: 
Karel Smyczek. Cu: Daniel Sedivak, Michal Sucha- 
nok, Libuse Heczkova, Lucie Bartova, Renata Po- 
korna, Pavel Kohout. 


intilnire cu un grup de puşti simpatici 
toc şi mai ales isteţi, dintre care unul are 
ambiția (deloc absurdă, ne-o va dovedi) 
de a deveni camninn la călărie. Dar ca-n 
orice poveste există și un minus (Rău!) lin- 
gă plus (Binele). Ce se întimplă, deci, cînd 
mama nu-ți împărtăşeşte iubirea pentru 
prietenul patruped, iar oameni răi vor să-ți 
ducă favoritul la abator? Se întimplă o... 
incîntătoare secvenţă în care un copil dis- 
pare cu cal cu tot în noapte, pe furtună, plu- 
tind într-o barcă pe un lac, pentru ca dimi- 
neata să-i regăsim alergind, liberi, pe o 
insulă sub un soare proaspăt 
meritul regizorului iugoslav lovan 
Rancic, de a li ştiut să evite obositoarea ba- 
nalitate, înlocuind-o cu o puritate pur singe. 


Luminita COMȘA 


Producţie a studiourilor iugoslave. Un film de: 

lovan Ranci€. Cu: Boban Petrović, Pavle Vujisic, 
Alenkă Rancic şi copiii: Vladimir Buljan, Mirjana 

ali, Ziatko Radojević, Miodrag Babić, Dusan 
ojkov. 


liu, o floare, un volan, o pană și tot mi 
se pare că mai am ceva de făcut, ceva 
de spus despre personaj»). Din toate 
cîte mi le spune Nelly Merola mi se delti- 
nește ca un creator al intuiţiei şi al imagi- 
naţiei în mișcare. («Cel mai important 
mi se pare citirea și recitirea scenariu- 
lui. Nu trebuie să alergi la documenta- 
re. Desigur se presupune că ești un cu- 
noscător al istoriei costumului și că ai 
asimilat această istorie. Pictorul de cos- 
tum trebuie să imagineze propria sa po- 
veste, ca și cum el ar face filmul, doar 
atunci personajele îi vor apare în forma 
şi culorile potrivite. Important este să 
nu fii indiferent. Să te obsedeze perso- 
najele, să te preocupe fiecare detaliu. 
Important este să nu poți despărți lucrul 
de viață»). 

lată un credo propriu tuturor celor ce au 
făcut din film o profesiune de viaţă, iată 
un credo ce l-am văzut magistral ilustrat 
în Saltimbancii. Explozie de fantezie și 
culoare, de inspiraţie şi rafinament într-o 
suită de costume, de la cele ale interpreți- 
lor principali pînă la cele ale figuranților 
de o clipă, care au dincolo de frumusețe, 
caracter, personalitate, exprimind fiecare 


o poveste a lui. Adina DARIAN 


«Important este să te obsedeze personajul» 
(Schiţă de costum la Răscoala) 


ciclul păcii 


Cînd armele vorbesc... 


Cind armele vorbesc, muzele 
tac, dar cînd armele se pre 
gătesc din nou să vorbească, 
așa cum ştiu ele, riscind să 
reducă la tăcere totul — arta 
începe să strige, să aminteas 
că, să avertizeze. Un aseme- 
nea memento al dramelor ultimelor războaie 
sînt și cele 40 de filme reunite de Cinemate- 
că într-o amplă «antologie a păcii». Selecţia 
— poate discutabilă sub raport strict valo- 
ric — este indiscutabilă ca etort de a măr- 
turisi contribuția multor cinematografii ale 
lumii la cauza nobilă a apărării păcii. Sint 
prezente — aşa cum au fost alături în lupta 
pentru infringerea fascismului, mari cine 
matogratii ca cea sovietică şi americană, 
prin filme devenite opere de reterinţă ale 


artei a șaptea, cum ar fi Copilăria lui Ivan 
(de Tarkovski) ori Soarta unui om (Bon- 
darciuk), alături de Cărările gloriei (Stan- 
ley Kubrick) sau Nimic nou pe frontul 
de vest (de Lewis Milestone). Alături de ele 
cîteva cinematogratii naţionale care şi-au 
alirmat profilul, particularităţile stilistice, 
tocmai prin evocarea rezistenței eroice la 
ocupația fascistă, cum au fost filmul iugos- 
lav postbelic (prezent prin Kozara sau 
Bătălia de pe Neretva), filmul polonez (cu 
citeva titluri, printre care Pasagera ș; 
Ultima etapă) ori citeva opere cehe ca 
Atentatul sau Trenuri bine păzite. 
Figurează la loc de cinste în această 
antologie și opere cap de serie ale unu: 
curent care a împins cinematograful mon- 
dial postbelic la cote înalte de realism artis- 


zece ani de la „Canarul şi viscolul“ 


Lupta cu timpul 


La vremea lui, adică în 1971, 
Canarul și viscolul a fos! 
primit cu oarecare circum 
specţie, chiar în rindul critic: 
de specialitate, nici ea înto! 
deauna dispusă să accepte 
noul. În ce consta noul? În 
aducerea pe ecran a lumii subiective a unui 
tinăr, mai precis a amestecului de trecut și 
prezent, de real cu imaginar ce se producea 
in mintea acestuia în timpul lentă sale 
morti prin îngheţ. 

O asemenea idee de film nu mai uimește 
azi pe nimeni, după cum nici formula aleasă 
de realizatorii Ganarului... n-ar mai lăsa 
pe cineva perplex. Cu precădere asupra 
acesteia însă ar trebui să reflecteze spec- 
tatorul de azi, inainte de a hotări dacă a văzut 
un film vechi oarecare sau un film care nu 
se va demoda niciodată. 


Care era gradul de dificultate al subiectu- 
lui ales? Acela de a transmite vizual lupta 
cu somnul (astfel se și intitulează nuvela lui 
loan Grigorescu ce a inspirat filmul) și cu 
trigul (el însuși aducător de somn, ca prolog 
al morţii). Așteptind omul de legătură într-o 
sondă părăsită, în mijlocul unui cîmp visco- 
lit, eroul — tinăr ilegalist — îşi adună toate 
resursele fizice pentru a rezista. Filmate în 
trei unice culori: alb, cenuşiu şi negru, 
imaginile acestei dramatice așteptări reale, 
petrecută în timpul prezent, reuşesc să 
transmită o senzaţie acută de frig şi de 
pustiu. O altă realitate, tinind de timpul 
trecut,  percutează repetat în mintea 
băiatului, în imagini alb-negru: celula de 
închisoare în care el a fost supus torturii 
nesomnului. O lumină crudă domnește 
acolo, scobind și modificind fețele, punind 


Profesiunea de credinţă, măr- 
turisită de regizorul Frangois 
Truffaut prin Noaptea ame- 
ricană, se întemeiază pe o 
declaraţie de un patetism a- 
parte; «cinematograful este 
mai important decit viața». 
Incursiunea în culisele realizării unui film 
devine elogiul ficțiunilor artei a şaptea, dar 
şi al relaţiilor umane care se stabilesc între 
profesioniștii săi. Actori, operatori, maşi- 
niști sau asistenţi sint cu toții marcați de 
aceeași pasiune, intensa dragoste pentru 
cinema. Fraze din viaţă apar în dialogul 
scris pe parcursul turnării, ir ss perso- 
najelor seamănă izbitor cu cele ale interpre- 
ților, iar visele regizorului evocă amintiri 
de cinefil. 

Dorința de mărturisire exactă a crezului 
îl face pe Trutfaut să-și interpreteze pró- 
priul rol. Un alter ego al său, Ferrand, este, 
ca și el, implicat patetic în ceea ce face și se 
află mereu într-o stare de încintare în fața 
puterilor magice ale cinematografului. Ca 
și Cîntind în ploaie, din care se declară 
inspirat, Noaptea americană dezvăluie o 


parcă În valoare austera geometrie a cără- 


midei aparente, goliciunea rece a pereţilor 
Viscolul mușcător şi dușman din scenele 


tic şi civic (Paisa lui Rossellini), ca şi pelicu- 
lele unor nume formate la această școală 
a atitudinii politice, cum ar fi Nanni Loy cu 
Cele 40 zile ale orașului Neapole. 

Filmul de reportaj (gen mai modern) re- 
constituit pe baza unor documente de ar- 
hivă, figurează cu un celebru titlu Adevă- 
rata față a fascismului de Mihail Romm, 
dar şi cu un amplu ciclu de documentare 
americane cunoscute sub numele De ce 
luptăm. În același stil pornit de la eve- 
nimente care au marcat istoria omenirii, cu 
contribuţii actoricești extraordinare, sint co- 
producții ca Bătălia pentru apă grea, 
Cea mai lungă zi și Arde Parisul... 

importantă e şi participarea românească 
la această «ofensivă» artistică a păcii prin 
opere clasice ca Pădurea spinzuraților 
sau Viața nu iartă, dar și prin titluri mai 
recente ca Stejar extremă urgență, Pe 
aici nu se trece sau Tunelul Aproape 
nu există filmografie regizorală mai impor- 
tantă care să nu includă un film bazat pe 
această nobilă temă. 


Alexandra BOGDAN 


de la sondă are drept corespondent in 
închisoare — cîinele. Animalul, dresat spe- 
cial ca să-i impiedice pe deținuți să doarmă, 
a încetat a mai fi un prieten al omului. Apa- 
ratul de filmat îi pune în evidenţă tocmai tră- 
săturile ce țin de fiară: părul zbirlit, amenin- 
țător, ochii înfuriați, colții atit de albi și atit 
de ascuţiţi... În banda sonoră, lătratul săl- 
batic şi îndirjit al cîinelui, intervenind la 
fiecare citeva secunde de relaxare a eroului, 
provoacă un efect de durere fizică, de mare 
torță dramatică, așa cum tot prin planu 
sonor ni se impun, ca niște semne râu 


Eroii au obosit. Au nevoie de pace 
(Soarta unui om cu şi de Serghei Bondarciuk) 


sumedenie de amănunte legate de etapele 
filmării. Reflectoarele, macaralele, decorul, 
maşina de ploaie, ustensilele de machiaj 
sînt expuse la vedere, dar nu din dorința de 
demitizare. Dimpotrivă, însoțind aceste sec- 
vențe cu o muzică wvivaldiană, accesibilă, 
dar înălțătoare», cum spune Truffaut, apa- 


«Aş părăsi un bărbat pentru un film, niciodată un film pentru un băr- 
bat», sau cea mai frumoasă declarație făcută celei de a 7-a arte ( Noaptea 
americană de Truftaut, cu Jean-Pierre Léaud şi Jacqueline Bisset) 


Timpul, 
în favoarea 
adevăratelor 

valori filmice 
(Canarul 

şi viscolul, 
scenariul 

Ioan Grigorescu, 
regia 

Manole Marcus; 
cu Maria Rotaru) 


prevestitoare, urletul viscolului și scir țiitul 
sinistru al sondei. 

Moartea prin îngheț nu vine brusc: omul 
adoarme și visează. Visează și Canarul 
(numele conspirativ al tinărului) — o sobă 
caldă, o cană cu ceai fierbinte, o mină min- 
giietoare de femeie. Lucruri întimplate sau 
văzute cu adevărat interferează cu altele, 
infiripate în imaginaţie. Întreg acest vis este 
colorat, predominant colorat în tonuri, cati- 
telate parcă, de roșu, brun, portocaliu, cre- 
ind senzaţia de căldură. Dar și acum obse- 
siile chinuitoare răzbesc la suprafață. Șirul 
imaginilor neconfortante sau bizare este 
mereu întrerupt atunci cînd băiatului — în 
vis —i se face somn. Nici acum nu este lăsat 
să doarmă. Cineva îl bate pe umăr și îi 
spune să plece; un zgomot brusc îl face să 
tresară; de cele mai multe ori este trezit 
de un lătrat. 

Cind amintirea obsedantă a torturii nu se 
face prezentă, imagini blinde ale vieții oa- 
menilor simpli îl înconjoară pe erou: artiștii 
in turneu, cărindu-şi din oraș în oraș ifosele 
și mizeria cu lustru, avocatul cu obsesii 
erotice, chelnerul de la birt care vrea să 
scrie poezii. Pe măsură ce frigul și foamea 
îl biruie pe Canar, viziunile sale devin mai 
ciudate, ca Într-un vis dinspre ziuă, elemen- 
tul fantastic cîştigind teren. Frinturi de 
romanţă se combină cu şuieratul vintului, 
urletele unor ipotetici lupi punctează un 
charleston. Dresorul ciinelui polițist este 
prezent în baia avocatului, fata iubită — 
îmbrăcată mireasă — se apropie solemn 
de uşa birtului, însoţită de alte fete... Stir- 
șitul vine ca o eliberare, cind în noaptea 
adincă două lămpașe se apropie de sonda 
părăsită, unde băiatul a așteptat precum 
sub o uriașă ghilotină. 

Nu încerc să impun nimănui propria mea 
părere, aceea că filmul Canarul și viscolui 
«ține», și dacă «ține» după zece ani, și-a 
ciștigat certificatul de viabilitate. Dar mer- 
gind la Cinematecă, să descoperiți sau să 
revedeți această incursiune în lumea su- 
biectivă a omului, bănuiesc că veţi fi de 
acord cu mine că vă aflaţi în fața unei mostre 
de limbaj cinematografic autentic. 


Aura PURAN 


ratele capătă o strălucire magică. Ilustrarea 
activităţilor din «culise» este asociată cu 
dezvăluirea unor amănunte din biografia 
membrilor echipei. Detaliile evidenţiază în 
general ideea că sentimentele sint fragile 
și nestatornice, în comparație cu dragostea 
de cinematograf, capabilă să devină un 
sprijin moral pentru cei aflaţi în criză, lată, 
de pildă, că Alphonse, interpretul principal, 
părăsit de iubita sa, își găsește consolarea 
in prietenia pe care i-o dovedesc colegii. 


«Aş părăsi un bărbat pentru un film, dar 
niciodată un film pentru un bărbat» comen- 
tează asistenta de regie, aducind un nou 
argument tezei lui Trutfaut. De altfel regi- 
zorul merge şi mai departe cu demonstrația 
sa și încearcă să arate că poate învinge și 
moartea cu ajutorul mijloacelor de care 
dispune platoul După ce interpretul tatălui 
piers într-un accident de automobil, scena 
inală este filmată cu o dublură printr-un 
procedeu special care dă numele filmului, 
«noaptea americană». Truffaut «ucide» un 
personaj pentru a încununa demonstrația 
sa, aceea că «cinematograful este mai bun 
decit viața». Chiar dacă pare exagerată, 
această teză este susținută prin tonul de o 
neobișnuită francheţe. Dragostea nemăsu- 
rată pentru cinema este, la urma urmelor, 
o trăsătură a personalității regizorului și ar 
fi imposibil ca acest lucru să nu apară în 
filmele pe care le face. 


Dana DUMA 


0 școală națională 


are nevoie 
de solidaritatea 
spectatorilor 


(Urmare din pag. 11) 


Nu vom putea scăpa nici în această cro- 
nică a publicului de ticurile cronicii filmelor, 
Regretăm că pe mulţi dintre coniloculorii 
noştri de la Timişoara, laşi și Bucureşti, îi 
vom lăsa, fatalmente, în categoria «și alții», 
care nu lipsește de la sfirșitul nici unei 
cronici. Unii dintre ei ar fi putut susține, 
fiecare separat, un dialog de amploarea 
întregului nostru text. 

Nu există aspect al creaţiei, producţiei 
criticii și difuzării filmelor care să scape 
atenţiei lor. 

lată doar altfel două trimiteri succint 


c şi criza de timp 


«Cred că problema pe care ar trebui s-o 
rezolve critica de film românească, ca de 
pretutindeni, este aceea a crizei de timp 
la care fiecare dintre noi e supus. In sensul 
de a ne indica cu mai multă trancheţe pro 
'pria sa ordine de preferințe, fără a ezita s3 
facă limpede pentru cititori ce anume pun: 
în frunte, ce situează mai jos şi ce lasă la 
subsol, care filme trebuie neapărat văzute 


Ion Popescu Gopo, 


Zigzag. 


În timp ce majoritatea anima- 

torilor își mărturisesc prin 

filmul de autor preferința pen- 

tru reflexia cu tilcuri grave. 

Laurențiu Sirbu rămine cre 

dincios unei teme fără pre- 

____tenţii filosofice: copilăria. El 

nu mizează pe uşurinţa de a face să vibreze 
această «coardă sensibilă», ci îşi argumen- 
tează alegerea printr-o capacitate rară de a 
înțelege farmecul virstei,candorii. Copii ca 


toți copiii, eroii săi călătoresc în imaginaţie | 


cu firescul gestului cotidian și transformă 


contururile 


lui închipuie neobosit metamortozele ză- 
mislite de această fantezie fără prejudecăţi 


Sotronul, Fereastra și Jocuri şi jocuri | 


sint citeva portrete afectuoase ale copilăriei 

a basm accesibil. Ultimul film al lui Lauren- 
tu Sirbu, Balaurul care nu era ca 
ceilalţi, decurge din aceeaşi înclinaţie te- 
matică. 

Mai pronunțat epică, noua poveste are 
tonul lui «a fost odată ca niciodată». Eroul 
întimplării este un balaur simpatic şi naiv 
care se pomenește intr-o bună zi într-un 


posibilități posibile 


iile Manta și Cristescu din muni- 

se judecă de 22 de ani (!) pentru 
un pom (nuc) de la gardul-hotar al 
proprietăţilor lor. De necrezut? Tocmai 
de aceea am crezut! Aflu cu stupefacție 
dintr-o scrisoare primită despre Adina 
Manta (fiica celui care dă in judecată) 


şi care nu merită deranjul» (Laurenţiu 
Geambașu — București). 

«Spre nedumerirea noastră nu dispunem 
de o sală specializată în filme de artă, iar 
vizionările de la cercul de cultură cinemato- 
grafică au fost pină nu demult improvizate». 
(Constantin Petrilă — laşi). 

Sint două sugestii pe care le reținem, 
pentru dezbatere in numerele următoare 
ale revistei. În ceea ce privește ordinea de 
preferințe a criticilor, oricit s-ar simţi unii 
iritați de vreo asemănare cu clasamentele 
practicate în sport sau în muzica ușoară, 
credem că o modalitate grafică de expri- 
mare a opțiunilor mai multor cronicari, 
asupra filmelor din repertoriul curent, prin 
steluțe sau puncte, ar prezenta mai multe 
avantaje pentru cinefili, decit dezavantaje... 
pentru unii autori. 


Zeffirelli, 
Franco, 

"Romeo şi Julietta" 
film de avangardă, 


Linie formată 
din unghiuri 


succesive, 


Zi. 
Intervalul între 
două nopţi, 


P Sunet de efect, 


Sunate ce creiază 
o ambianţă, 


Zorro, 

Cowboy celebru 
pentrucă ştia să 
scrie literar Z, 


l 
k t so 
Comunicare 
mass-media, 
pentru pisici, 


ti 
Zît! 


alității în hărți ale unor lumi | 
mirifice. Liniile simple şi tandre ale desenu- | 


Zavattini, Cesare, 


cronica animației 


trepidant oraş al zilelor noastre. Uluit de 
decorul fără castele şi Feţi-Frumoșşi, prota- 
gonistul işi începe periplul prin lumea 
gălăgioasă și aiurită în care a nimerit. Îngro- 
zit de trenuri şi automobile, el constată cu 
stupoare că li sperie şi el, la rindu-i pe unii 


| oameni care îi ies în cale. Balaurul-băiețan- | 
dru mai descoperă mirat că beneficiază de | 


niște nedorite puteri ale răului. Nu este vor- 
ba numai despre flăcările pe care le scoate 
pe nas atunci cind ride, plriolind florile, 
ci mai ales de forța sa fizică, pe care unii 
indivizi încearcă s-o folosească Impotriva 
semenilor, asmuţindu-! ca pe un cline. Deși 
este alcătuit după toate regulile basmului, 
eroul nostru contrazice toate criteriile mani- 
heiste și este un suflet generos care detestă 
violența. lată de ce este oripilat de primele 
experiențe citadine și se retrage necăjit 
intr-un parc să-şi plingă dezamăgirea. Întil- 
nirea cu o fetiţă îl salvează insă de la deznă- 
deide, căci ea îi descoperă aripile, deci forța 
de a zbura și firea ludică. Balaurul devine 
partenerul de joacă al copiilor, singurii care 
i-au înțeles adevărata menire. Tilcul po 
veștii este limpede. Candoarea triumfă a 
supra prejudecăţilor. 


si Puiu Cristescu (fiul «piritului»), ambii 
născuți cam atunci cind au inceput pro- 
cesele de care ride tot municipiul. Copiii 
s-au jucat şi au învățat împreună iar 
acum (se intimplă și așa) se iubesc 
mult, dar au trebuit să plece în alt oraș 
unde lucrează ca tehnicieni, pentru că 
părinţii le-au declarat (fiecăruia, în par- 
te) că nu admit ca cei doi să se căsăto- 
rească. Dacă o fac — se dezic de ei? 
De necrezut? Tocmai de aceea am cre 
zut! Nici unul din cei doi tineri nu are 
însă puterea s-o rupă definitiv cu fami- 
lia. Deh, părinţii sint totuși părintii 


Ultimul citat, din această operă in 
formare, care sint spectatorii noștri, se 
referă la un deziderat aparținind în egală 
măsură creatorilor, criticilor și publicu- 
lui. Este remarca unui cunoscut cine- 
amator, losif Costinaș din Timişoara, 
la care ne întoarcem, pentru că el pune 
în lumină însăși finalitatea pe care tre- 
buie să o aibă in vedere eforturile tu- 
turor 


Scenarist. PEIER 
"Hoţul de biciclete" St v 


(Film) 


Merită evidenţiată rivna lui Laurenţiu Sir- 
bu de a adapta basmul la sensibilitatea 
copiilor din zilele noastre, avind grijă să 
păstreze elementele tradiționale în formula 
modernă. Pledoaria pentru nevoia de mirific 
este susținută de un desen cu linii pure şi 
delicate şi de o cromatică proaspătă și 
pilpiitoare. Migălos și ingenios, procedeul 
folosit de autor merită o atenţie specială. 
El a desenat întregul film pe hirtie albă, 
colorind personajele şi elementele de de- 
cor cu acuarele. Transparenţa culorii și 
dispunerea ei neuniformă creează senzaţia 
de pulsație, care acordă mișcării o alură 
fantastică. Acurateţea punerii în pagină 
este și de data aceasta exemplară și dove- 
dește o dată in plus că simplitatea este de 
mult mai mare efect decit ornamentaţia în- 
cărcată. Chiar dacă este trudnic, procedeul 
folosit de Laurenţiu Sirbu încurajează incer- 
cările animatorilor de a exploata căi mai 
puţin bătătorite. În cazul său, improspătarea 
mijloacelor face casă bună cu fidelitatea 
tematică. Fără să se lase atras de parabola 
ingindurată, ei are curajul sentimentelor 


delicate. 
Dana DUMA 


M-am gindit să realizez un documen 
tar despre această intimplare şi impli- 
caţiile ei. Cineva şi-a exprimat indoiala 
că un film despre un amărit de pom 
(fie el și nuc) ar putea interesa. Eu însă 
mă gindeam la un film despre dragoste! 
E drept, cu același subiect s-a mai tâcut 
unul foarte cunoscut, după un scenariu 
și mai cunoscut. Se numea Romeo și 
Julieta. 

Dar acela nu era film documentar. 


Alexandru STARK 


«Aproape în fiecare an, a existat cite 
un film care incerca să rupă nişte tipare, 
să depăşească o stare generală amorfă. 
Poate că în unii ani au fost două, poate 
au fost și trei filme ieșite din comun, 
dar în general, răminem Incă la nivelul 
unor tentative care, chiar reuşite, sint 
izolate. Unii regizori s-au pierdut pe 
parcurs, şi așa semnalăm mereu mici 
valuri în filmul românesc, dar o școală 
națională de film Intirzie să se constituie 
Ea nu incetează Insă să ne preocupe.» 

— Vă mulțumim Val. S. 


ză 


be sas at t Tini 


uk. fe, 


Ai în ochi patimi dulci 
Si luciri de păcat 
Si ai trupul de şarpe,..felin, 


de comunicare 
nejustificată, 


Alegere dificilă, 


Zâmbet, 
Satisfacţie, 
amuzament, 
plăcere, 


ironie, .. 


Cel ce strînge 
la ciorap... 


"Călătorie 3 
în preistorie" ¢ 


cineclub'81. 


Spectatori, nu fiți numa 


spectatori! 


Gura Humorului 


Într-o zonă poetică, 
un festival poetic 


O rezervaţie naturală — 
Arinişul. Un oraș pe dru- 
mul devenirii sale — Gu- 
ra Humorului. Un riu, Mob 
dova, strecurindu-se fru- 
mos printre dealuri. În 
plus, dar nu în ultimul 
rind, la cițiva kilometri, Voroneţul și 
Humorul cu inegalabilele lor picturi. 
Toate condiţiile deci, într-o zonă cu o 
stare poetică specială, potrivită desfă- 
surării unui festival al poemelor cinema- 
togratice și diaporamelor. Un festival 
care a pășit cu dreptul. Prima ediție a 
festivalului poemelor cinematogra- 
tice, organizată de Comitetul culturii și 
educaţiei socialiste şi de Consiliul jude- 
tean al sindicatelor — Suceava, cu spri- 
jinul generos al consiliului popular din 
oraș, in frunte cu primarul său, Mihai 
Acatrinei. 

În sală, emoționat și prin calitatea sa 
de gazdă, unul dintre cei mai vechi 
cineamatori — Ferdinand Michitovici — 
își prezintă filmul Toamna la Voronet, 
în afara concursului. Tot el a venit şi cu 
un film nou Acțiunea «sulf Călimani», 
închinat muncii pline de abnegaţie a 
celor ce și-au pus în gind să sape Căli- 
manii, să scoată sultul din ei, cu alte 
cuvinte să mute munții din loc, la pro- 
priu. Remarcabilă a fost și proiecția de 
diaporame a lui Emil Butnaru, de me- 
serie geolog, cu o parte de vină in desco- 
perirea din Călimani. El ne-a amintit cu 
discreție și subtilitate de Labiș, ne-a 
vorbit prin imagini despre Bucovina iar 
în final, într-un convingător Portret de 
planetă a incercat să demonstreze în 
imagini absurditatea și inutilitatea răz- 
boaielor. Păcat că Emil Butnaru și Mar- 
cela Ursache nu sint mai aproape de 
București! Ar face săli pline si aici! 

Demn de remarcat a fost și faptul că 
multe alte filme prezentate au abordat 
tema păcii — Stejarul, al cineamato- 
rilor din Cimpulung Moldovenesc și Ob- 
sesia al cineclubului intreprinderii side- 
rurgice Oţelu Roșu. 

Despre celelalte filme s-ar putea vorbi 
mult. Unele însă au fost cunoscute din 
ediţia abia încheiată a Festivalului na- 
tional «Cintarea României». Ar fi doar 
de subliniat prezenţa cineamatorilor din 
județul Suceava (|. Filipciuc şi Gh. To- 
xin) cu unele filme pe care nu le știam 
prezenţa celor din Caraș-Severin şi în 
special a lui Alexandru Flechtenmacher 
din București, autor al unui reuşit poem 
cinematografic. Din nefericire, la proiec- 
ţia de diaporame nu s-au prezentat decit 
cei din Cluj-Napoca, ei fiind cei ce s-au 
zbătut pentru lansarea şi afirmarea a- 
cestui gen. Mulţi şi-au motivat absența 
invocind frigul și «distanța», dar acestea 
n-au fost argumente valabile nici pentru 
membrii juriului (Alecu Croitoru, Călin 
Căliman, Bob Călinescu), veniți ca de 
obicei cu aceeași pasiune lingă pasiuni- 
le «pe 16 mm». Dar judecind după cali- 
tatea acestei prime ediţii, e sigur că 
testivalul se va afirma şi va ajunge 
printre primele din țară, ca importanță. 

Asta și pentru că aici s-a produs sio 
întilnire fericită a filmului de amatori cu 
publicul. O sală caldă, plină, aici, la 
Gura Humorului, i-a urmărit pe concu- 
renți cu simpatie și interes. 


Fiorin VELICU 


inema 


Anul XX (229) 
București, ianuarie 1982 
Redactor şef 


Ecaterina Oproiu 


ne i mea sm 


7, 


scrisoarea lunii 


„Micul prinț“ al oamenilor mari și mici 


«Nu aș fi cutezat să înnegresc hirtia, cu pasiunea mea pentru Saint-Exupery 
și pentru «Micul prinţ» (probabil că fac și eu parte din categoria «oamenilor mari 
care își amintesc că au fost copii», cum spune poetul în dedicaţia sa), n-aș fi făcut-o 
dacă televiziunea română nu ar fi intitulat acea emisiune: «Film serial pentru copii». 
De cite ori crainica anunţa «serialul pentru copii», simţeam un spin în inimă. Vă 
rog, răspundeţi-mi: ciţi din dv. aţi urmărit această emisiune? Ciţi dintre dv. ati 
sacrificat 25 de minute, în fiecare duminică dimineaţă ori marţi seară, ştiind că 
este vorba de un «serial pentru copii?» Ciţi dintre dv. în schimb, n-aţi fi deschis 
televizorul dacă s-ar fi anunţat doar: «Micul prinț», film serial», fără o specificare 
de natură a îndepărta pe «oamenii mari» din fața ecranelor...? «Nu mi-ar place 
ca această carte a mea să fie citită în glumă», mărturisește Saint-Ex. lată de ce 
acel film al lui Stanley Donen, întocmai ca și cartea, nu trebuia oferit la intimplare 
unor copii, dimineaţa, la cafeaua cu lapte... De ce să-l intitulăm «serial pentru co- 
pii»? Pentru care copii? A, da! Pentru copilul din fiecare din noi — copil în înțe- 
lesul de făptură nealterată — pentru ființa pură din noi. Unor astfel de «copii» 
trebuie să li se ofere din nou această atit de originală și fermecătoare capodoperă 
de prospețime și noblețe sufletească creată de Stanley Donen. Rog, deci, Televi- 
ziunea română să reia filmul, una din cele mai autentice reușite ale micului ecran, 
să-i rupă eticheta derutantă de «serial pentru copii» şi să ni-l restituie cu adevă- 


rata sa aureolă.» 


Alo, aterizează străbunica! 


Filmul românesc 


e După «Nea Mărin miliardar», n-am 
mai văzut o comedie românească bună 
Pe drept cuvint, filmului regizat de Nicolae 
Corjos îi putem acorda calificativul «foarte 
bun». Subiectul lui este inspirat din reali- 
tatea cotidiană pe care realizatorul o pre- 
lucrează cu mult spirit umoristic. Comedi- 
ile româneşti cred că se lasă prea mult 
așteptate. De ce se abordează cu o greu- 
tate atit de mare, acest gen? Personajul 
interpretat de Mimi Enăceanu m-a entu- 
ziasmat.» (Mihaela Prică, str. E. Racoviță, 
24 — București) 

© «Alo, aterizează străbunicab este o 
comedie cu trimiteri precise, cu actori ta- 
lentaţi, dar teatrali, cu un final original. Ea 
nu marchează totuși nici un progres al 
cinematografiei noastre. Un film pe care 
îl uiţi repede.» (AL Jurcan, str. Principală 
14 — Ciucea, jud. Cluj) 

e «Adela Mărculescu, frumoasă în a- 
cest film cu deosebire, nu se potrivește, 
din păcate deloc, cu Papaiani, comic de 
meserie și încă dintre cei mai buni. Ideea 
divorţului se exclude într-un film de come- 
die. (N.R: ?). Ideea tribunalului, for serios 
în viața societăţii noastre, aduce o tentă 
de sobrietate. Tamara Buciuceanu e ac- 
trita noastră de comedie nr. 1, de neegalat. 
Dialogul Ad. Popescu-Papaiani, ușor vul- 
gar. Avem în acest film secvenţe foarte 
bune, de comedie bună, precum și scene 
de melodramă parcă din alt gen de film» 
(Ştefania Zamfir, Drumul Taberei 7 
Bucureşti) 

e «Un bun film comic, pentru toate virs- 
tele... Sebastian Papaiani şi Adela Măr- 
culescu au format un cuplu ideal» (An- 
toaneta Ursuleac — Calea 13 Septembri 
220 — București) 

e «Ca un fir roșu, superficialitatea stră- 
bate întreg conținutul acestui film. De aici 
pornesc şi alte vicii: acțiunea schematică 
(ei se ceartă, ei se împacă), unilateralitatea 
filmului în dezbaterea unei teme atit de 
complexe; în fine, ultima observaţie, 
incurcarea dramei cu comedia, ceea ce 
are un efect negativ în latura educativă a 
filmului, căci spectatorii se amuză de S: 
Papaiani, de «bunică», dar mai ales de Nicu 


Coperta I 


Pe ecrane, 
două filme pentru copii, 
dar 


şi pentru părinții lor: 
Saltimbancii 
de Elisabeta Bostan 
şi Maria Mirabela 
de lon Popescu Gopo 


Sanda Văleanu 


Bd. Nitolae Bălcescu 36, et. | — București 


Constantin, cind din contră ar fi trebui! să. 
(Filip Ralu, Str. Rossini 2 — București) 

e «O pseudo-comedie care mi-a plăcut 
Nu-mi pasă de părerile altora dar consider 
că subiectul abordat merită discutat in 
continuare în filmul nostru de actualitate 
Sala era arhiplină cind l-am văzut — lucru 
care m-a bucurat...» (Liliana Augustidis, 
str. Bucureşti, nr. 307 — Călărași) 

@ «Am văzut una din cele mai bune co- 
medii românești. Actorii au jucat ca și 
cum am fi asistat la o întîmplare «reală». 
Adela Mărculescu, această mare actriță 
de teatru, a jucat nemaipomenit. Un cuvint 
aparte pentru Tamara Buciuceanu. Cit mai 
multe filme din acestea, cu sare și piper» 
(Nelu Gardiciuc, str. George Coşbuc 19, 
bl. 4, sc. 2, et. 2, ap. 35, Țiglina 2 — Galaţi) 


e «Acest film mi-a plăcut. Curajul nu se 
afirmă, se confirmă — spunea cineva, si 
iată, Mărgineanu a confirmat. «Luchian» 
este un film în care pasiunea şi rațiunea 
contribuie în egală măsură la dezvoltarea 
unei teme generoase, tratate pină acum 
cu timiditate de filmul artistic românesc: 
viața artistului. Viaţa trăită sub deviza: 
Viaţa e o luptă, deci te luptă... Toată pre- 
țuirea mea de spectator imaginii semnate 
de Călin Ghibu, imagine care a făcut din 
acest film — un film special, un film apar- 
te.» (Florin Octavian Molnar, A/eea Za- 
randului, nr. 4, bl. 467, ap. 32 — București) 

e «Un fiim poem. Se simt, se aud, se 
văd în el glasul muzicii, al picturii, al lite- 
raturii chiar. Caramitru e ireproșabil, Geor 
ge Constantin stăpin pe tot şi toate, Ovi 
diu Schumacher merită aplauze. Şi Adrian 
Pintea în rolul episodic dar măreț al picto- 
rului Tonitza. Consider filmul Luchian — 
o reuşită. Că se putea face mai mult, nu 
mă îndoiesc. Dar ce anume, deocamdată 
nu ştiu. M-am mulțumit şi cu atit». (Filip 
cel Bun, Bd. /on Sulea 58, bi. DIB, ap. 13 — 
București). 

e «Filmul putea avea un suflu mai alert, 
revoluționar, dar se preferă biografia ro- 
manţată. La început promițător, spre sfirşit 
devine sumbru și lent... Caramitru, acest 
actor ultrasensibil, spre final mai ales, ca- 
pătă o față plingăreaţă, greu de presupus 
la un bărbat în genere, şi mai puțin la acest 
artist frămintat de problemele artei, ale 
vieţii. Indicaţia regizorală, aici, mi s-a pà- 
rut greșită... Dealtfel Luchian n-a fost o 
victimă a nedreptăţilor sociale, ci a educa- 


CINEMA, 
Piața Scinteii nr. 1, Bucureşti 41017 
Exemplarul 5 lei 


"Cititorii din străinătate se pot abona adre: 
sindu-se la ILEXIM Departamentul Export- 
Import Presă, P.O.Box 136—137 — telex 11226, 


București, str. 13 Decembrie nr. 3 


Prezentarea grafică: 
loana Moise 


Prezentarea artistică: 
Anamaria Smigelschi 


M 


——. 


Tiparul executat la 
Combinatul poligrafic 
«Casa Scinteii» — București 


tiei lui greşite, a inaptitudinilor față de as- 
pectele materiale ale existenţei sale. El 
risipeşte foarte ușor averea părintească, 
deşi filmul nu arată latura aceasta a carac- 
terului său. Aș fi preferat-o însă orgiilor 
acelui Mecena, Bogdan Pitești in care rol 
George Constantin nu e cinic, cum cred 
că ar fi trebuit să fie, e mai mult metistofelic. 
Mare actor! Ca în toate filmele noastre, 
dialoguri spirituale iau locul faptelor... Dar 
nu am regretat deloc că am văzut filmul 
şi mă gindesc la el cu plăcere. O realizare 
de nota 8, notă pe care i-a dat-o soțul meu, 
ca la fotbal, el fiind mai întii mare micro- 
bist şi apoi cinefil». (Ştefania Zamfir, 
Drumul Taberei 7 — București). 

N.R.: Ştim noi dacă merită să venim cu 
clasamentele fotbalului in domeniul, to- 
tuși, “atit de diferit, al artei? Dar atenția 
pe care o soție o acordă părerilor soțului 
ei — ne-a mişcat şi de aceea ne-am in- 
gădut s-o cităm, chiar dacă...) 

e «Mulţumiri sincere acestei sufletiste 
echipe de cineaști români care ne-a oferit 
un film cum demult doream să vedem. Lu- 
chian este un eveniment de permanenţă 
pentru filmul românesc». (Sever Mircea 
Avram, str. Cameliei, nr. 15, BI. 26, sc. E, ap. 
86 — Ploiesti). 


Actorii noștri 


e «Dintre actorii noştri îmi place cel mai 
mult Geo Barton. «Moara cu noroc», vă- 
zută la TV, mi-a rămas întipărită în minte 
Am vizionat de curind, tot pe micul ecran, 
«lată femeia pe care o iubesc» în care 
am întilnit un Caramitru inegalabil.» (San- 
da Papp — laşi — care ar dori să cores- 
pondeze «cu toţi cei care apreciază filmele 
vechi, în general, şi pe Errol Flynn în spe- 
cial. Dar pe ce adresă să i se scrie, nu ne 
spune). 


9 «Am avut actori minunaţi. Mă opresc 
cu gindul la reintilnirea mai demult, la TV, 
cu Ștefan Ciubotărașu în Străinul lui Ti- 
tus Popovici. Uneori e prea dureros cum 
iti persistă în minte Caragiu. Avem actori 
minunaţi. Remarcabilă, desăvirșită lecţie 
de actorie a Irinei Petrescu în teatrul TV, 
«Extemporal de viaţă»... Cind vom avea 
și filme minunate româneşti pe măsura a- 
cestor mari actori?» (Elena Vulcan — 
jud. Vilcea) (N.R.: Adresa, aici, e chiar și 
mai generală, decit precedenta) 


e «Cred că apariţia actorilor pe micul 
ecran le dă o deosebită satisfacție datori 
faptului că li se oferă un contact foarte vi 
cu un număr infinit de spectatori. Totuși, 
unor spectacole nu le poți atribui decit 
epitetul de cuminţi, şi asta pentru că nu 
realizează nimic interesant, nimic extraor- 
dinar, ci ceva prozaic, cit se poate de pro- 
zaic...» (Adriana Neagu, sir. Blănarilar 
nr. 20 A — Sibiu) 


Am zimbit la... 


Proiect de scenariu 


Sperăm ca toți cititorii noştri să fie la fel 
de încintaţi ca noi de frumuseţea simplă, 
pină la banal, cu care acest corespondent 
(loan Nicoraș, /oc. Valea de Jos — jud. 
Bihor) ne propune un scenariu de eternă 
originalitate, din care nu lipsesc-nici umo- 
rul, nici observaţia adincă, și nici acea tre- 
cere de la persoana a lll-a la persoana |I 
plural care ne permite să intrăm, pudici, 
intr-un sentiment atotcunoscut 

«Aş dori un film inspirat din viața tine- 
rilor de 17—18 ani. La ce s-ar referi acest 
film? Primele priviri aruncate unei fete și 
tot odată primii fiori ai dragostei; închi- 
derea în sine, răspunsul la anumite intre- 
bări, îndepărtarea de părinţi (e vorba de 
refuzul de a le destăinui prietenia cu Ea); 
o crezi perfectibilă în tot ce face, simţi că 
fără Ea, ai fi un nimeni; primele invitaţii (la 
film, cofetărie, etc.); primele destăinuiri 
(făcute Ei şi de Ea ţie); totul merge perfect 
(inclusiv şcoala) pină cind se întimplă rup- 
tura de ea. Motivul poate fi găsit: eu nu 
l-aș destăinui (N.R.: idee de mare scenarist!y; 
deznădejdea, disperarea ta; resemnarea, 
reîntoarcerea la ceea ce ai fost înainte (un 
tinăr mai timid); între noi a mai rămas doar 
un salut, pe care ni-l adresăm unul altuia 
cind ne întilnim. Scenariul e destul de 
schematic dar poate fi îmbunătăţit, dacă o 
să vă fie pe plac». (N.R: Cum să nu ne 
placă? Şi unde-i regizorul care să lucreze 
cu aceeași delicateţe, cu aceeași pudoare, un 


asemenea «material» pe cit de grav, 
de banal?» e AER 


23 


Sa 
A 


E regia Ada Pistiner: 


- Imaginea unei regizoare des- 

tinate prin temperament si 

„vocaţie doar filmului pentru 
nema copii începe să pălească du- 


p această strălucită dovadă E 


n-are “delimitări exterioare. 
Ce e la urma urmei «film pentru copii»? 
O prăjitură cu frişcă în care acoperişul 
proaspăt-dulcişor atenuează gustul sălciu A 
al compoziţiei dinăuntru? Cind e reală 
chemare şi pregătire, atunci apare filmul, 
în primul rind, iar destinația s-o stabilească 
ulterior care cum vrea. Vorba lui Croce 
«arta e mai întli artă și abia apoi educativă». 
Dacă artă nu e... Dar pină la adevăruri atit 
de simple, cite "căi întortocheate sint de 
străbătut. 

“Saltimbancii Elisabetei Bostan porni- 
seră probabil de la o poveste cu urși albi 
şi copiii altui secol, visind călătorii la Pol, 
„aşa cum visează ai noștri să pășească pe 
lună — dar filmul a ajuns la un capăt ne 
aşteptat al expediției sale. Un capăt ai 
bunei Speranțe cinematografice. Din per- 
spectiva de azi, Veronicile ne apar doar 
antrenamente inaintea marelui salt. Vioaie, 
agreabile, cu vervă, dar pe o miză mititică. 
De aici saci restrins cam la şcoala 
frecventată, e drept, şi de cadre didactice, 


oră cind de «dulşi 

de pe la 1900. Chiar că nu original in 

- totul, filmul se mişcă à l' i 

vorbeşte despre și în numele unei arte ce 
- susține viaţa, dar și al unei ar 

arta de a nu te da bătut. «Fram 

lui Fanny cea curajoasă : şi în numele aces- 


tui «nu te lăsa» înaintează şi filmul printre 


capcanele citorva mici întimplări cu iz melo- 


dramatic. către un scop expediționar mult - 
un cinematograf modern, 


mai ambițios: 
asimilina bine tradiţii. Monologul saitim- 
” bancului spus cu patos și inteligență de 
Octavian Cotescu rămine un moment me- 
„morabil, Răzbate în el bucuria, dar şi amă- 
“răciunea unui îndrăgostit de o > artă modestă, 
care piere treptat, dar şia unui om conştient 
că pină şi a 


“tentă pe care nu toţi o pot avea. Monologul 


se adreseaza şi celor care indrăgesc circul 


şi de părinți ce se consultă cu profesorii A 


cind odraslele trebuie chemate la ordine 
mai cu o povață,cintaiă, mai cu o fabulă 
ilustrată. Dar /eronicile au crescut (la 
figurat şi chiar la propriu — o şi regăsim, 
printre chipuri noi, pe fosta Shirley Temple 
a României surizind nostalgic trecutului ei 
de glorie națională); altă făină se macină 
„acum la moară. Pentru că nici ea, codana 
graţioasă, nici el, romanţiosul explorator 
de vise polare, dornic să ajungă pe corabia 
lui Nansen, dar eșuat în arenă pe un post 
de clown vesel-trist — nu rămin decit 
pretextele altor istorii. Mai întii povestea 
lui Fanny cea curajoasă (poate aluzie la 
altă Fanny-giri, de pe alte meridiane, dar 
cu aceeași superbă Inverșunare de a face 
din artă suportul unei supraviețuiri in jungla 
musicalului ori a circului — la inceput ori 
la sfirşit de secol — istorii ce alunecă, ele- 
gant, în metafora unui ideal. Parabola unui 
mod de a rezista atunci cind viața incetează 
să-ți suridă, să te amăgească, să te dez- 
mierde. O existență în care șclipiciul de o 
seară, paietele de o oră, aplauzele de un 
minut, greu pot încălzi căruța de nomazi, 
fiertura sleită, idealul ratat. 

Regizoarea. — dar nu numai ea — ci 
'toț colaboratorii ei, de la scenarista — pe- 
reche fidelă — la pictorița de costume, ma- 
chieuza, compozitorul, monteurii si ce- 
lelalte «pirghii» cum le numește Elisabeta 
Bostan. au inteles această altă față a reali- 
tătii, "De aceea au depâșit extazul vesmin- 
telor scinteietoare, al obrajilor bine grimaţi, 
al interioarelor — împărății de carton — al 
situaţiilor roz-bombon, ori gentil-amărui, 
dar încununate veșnic cu happy-end-uri 
ca temenelele protocolare făcute unui pu- 
blic necopt. Echipa Elisabetei Bostan (cam 
aceeași în linii mari, la care se adaugă doi 
operatori, maeştri în arta portretului și a 
atmosferei) a spart vraja convenției muzi- 
calului clasic (clasic-hollywoodian, clasic- 
alt-meridian, nu mai contează) şi, culmea!, 
exact pe terenul filmului despre spectacol, a 
deschis cortina lăsind să năvălească în 
scenă o realitate deloc fiatată. Echipa a 
descoperit, deci o nouă realitate sau mai 
„precis viata şi cinematograful în mai mulți 
timpi decit unul-doi-trei și... piruetă. Sigur 
că filmul : se resimte de pe urma unor lecturi 
cinematografice celebre, de la Luminile 
rampei la Clownii lui Fellini sau mai re- 
cont, All that jazz. Dar modelele sint bine. 


Inainte de startul la marato- 
nul festivalurilor internatio- 
nale din 1982,să rememorăm 
distincțiile care au revenit 
filmelor noastre în competi- 
tiile anului încheiat. 

e Stop-cadru la masă — 


Premiul de argint la Festivalul filmului 
neorealist de la Avellino — Italia; 

e Lumina palidă a durerii — regia | 
Julian Mihu: 

Diploma specială a juriului la Festiva- 
lul filmului de la Moscova; 

e Dumbrava minunată — regia Gheor- 
ghe Naghi: 


| transforma în ciştig. Pentru că mi-am re- 


zervat surpriza întreagă. O prospețime a 
reacției — poate nu indicată «detașării cri- 
tice» dar sigur, profitabilă pentru spectato- 
„rul din mine. Şi, bănui că nici criticul nu s-a 
«dezobiectivizat» total. Dovadă că nu i-au 
scăpat, în fuga entuziasmului, nici cele ci- 
teva exagerări teatrale din replicile şi tonul | 
i citorva interpreți, nici citeva alunecări înspre 
zonele prea frecventate in ultima vreme, 
„ nostalgiile «retro», cu induioşări ușor meio- 
t dramatice, mai ales în romanţele locale 
sau mai îndepărtate, la margine de lac al 
“lebedelor, cu printi generosi şi colombi- 
ne-amazoane. Nu lipseşte nici aria lui 


Doi mari actori, Gina Patrichi şi Octavian Cotescu, 
A ab o zana pasiune: arta 


și posedă un «har al simţirii» capabil să 
susţină dificilele momente ale curajoșilor 
arenei, Prim-planurile de public urmărind 


cu sufletul la gură salturile mortale de la 


trapez se contopesc cu încordarea celor 
de sub cupolă transfiguraţi de efort, dar 
şi de beţia riscului, a ambiţiei de a ciştiga, 
„susținuți cu atita căldură de cei din sală. 


- Freamătul sală-trapez, trapez-sală, pe care 


ħu l-am prea intilnit aiurea, pentru că fil- 
mele de acest gen (vezi Trapezul cu Kirk 


Douglas) urmează fie drama de pe scenă 


fie pe cea din culise ori de acasă. Dar rar 
'se întimplă această comuniune creată de 
filmul nostru, clipa de alimentare r recipro- 
că a profesionistului şi a publicului, feed- 
back excitant pentru ambii. 


Acest feed-back se pare că a dospit 


Diplomă de onoare la Festivalul filmului 
pentru copii de la Gijon — Spania; 


Premiul pentru cel mai bun basm cine | 


. matografic la Festivalul filmului de la Mos- 
cova — secția pentru copii; 


e Metafora — regia Mihai Bădică: 
Menţiunea specială a juriului la festiva- 
lut filmului balcanic de la Atena; 


e Mircea Bogdan — pentru rolul realizat 
` în regia lui lon Popescu Gopo — în Po- 
vestea dragostei: 


Premiul de interpretare. masculină la Fes- 


| tivalul. filmului fantastic de la Sitges — AI: 


Spania 


"Bilbao (Spania) 


Pierrot ascunzindu-şi lacrima sub masca 
de bufon, nici tatăl adoptiv, un fel de ratat- 
rezoneur. Dar toate la un loc sint ridicate 
la puterea unei nobile pasiuni cinematogra- 
fice, comunicată printr-o frază narativă am- 
plă v sapan cu o cursivitate a eA 


faca și la A Kriit tatăl par- 
curgind un coboriș lent și totuși cu sur- 
prize. etc.). 

Dificila «povară artistică» o duc cei din- 
tii, pe umerii lor, interpreţii. Carmen Galin, 
cu harul, cu inteligenţa, cu pofta sa de joc 
o atrage. pe Fanny spre personalitatea sa 
fascinantă. Ea conferă partiturii subtexte 
‘surprinzătoare. Joc pe dubla coardă (iro- 
nia-autoironie, veselie-tristețe, vulnerabili- 


- În ultima lună a anului trecut şi în prima 
a noului an, filmele noastre au participat 
sau participă la șase festivaluri: 
Cairo (Egipt) — Festivalul filmului de 
3 FAT lung metraj: Regă- 
z - sire în regia lui Tra | 
ian Ştefan Roman 
— Festivalul filmului de 
scurt. metraj: Dante- 


—— M 


(continuare iñ pag. 19) $ 


tă admirația pentru "această actiița totală 
gata să-şi asume, din pasiune, orice probă 
Inclusiv trapezul. Nu ştiu dacă | Vasilica 
Istrate a scris rolul cu gindul la! Carmen 
Galin, dar că l-a adus pe parcurs/la datele 
remarcabilei interprete, sint convinsă. Se 
vede din ponderea pe carea căpăt t-o 

e tiune, personajul-simbo Dar, un sim- 
‘bol viu, neprevăzut şi onnar: ca tinere- 
tea. 

Octavian Cotescu luctează in „culori cal- 
de, fără înduioșări stri ente, exagerări, 
portretul unui pierzător conștient de lipsa 
"lui de har, dar neieşind din-tront ca să nu 
strice echilibrul, faima familiei. 

În planul doi, dar susținindu-și cu cre- 
dință personajele: Gina Patrichi (o ac- 
_triță marcată de gustul marilor gesturi ale 
epocii), George Mihăiţă (Pierro trist 
şi ușor maliţios), Alexandru Repan (prin- 
tul de-o seară), Violeta Andrei (o frumoasa 
și grațioasă dresoare). Dem Rădulescu (un 
pitoresc director de circ), Aurel Giurumia, 
şi alţii. Condus de mina sigură a regizoarei, 
«elevul Vilcu 'dintr-a noua» se descurcă. 


Imaginea semnată de lon Marinescu şi 


Nicolae Girardi învăluie filmul într-o baie 
de frumuseţe, poezie, dar nu idilism. Na 
turalețea peisajului, uneori sordid, nu devi 


ne naturalism, ẹxistă o notă de poezie care 


face şi mai dramatică existența prozaică 
din culisele spectacolului. O strălucire, o 
scinteiere ce nu e dorinţă de poleire | ci doar 
- bucuria de a tilma, interesul şi talentul 
a descrie cu ochi proaspăt ca de copil, f 
care număr din spectacol. În mina lor peli- 


cula Fujicolor (excelent prelucrată în la- 


boratoarele de la Buftea) capătă reale vir- 
tuți picturale. Costumele Nelly-ei Merola 
ca şi decorurile lui Dumitru Georgescu 
descoperă şi ele, cu realism, cealaltă față 
a spectacolului, a iluziei scenice, păstrin- 
du-şi în toate o notă de grație, de bun gust. 

Compozitorul Temistocle Popa urmează 
indeaproape intenţiile de atmosferă, tipo- 


j logie, mesaj poetic ale tiimului, secondind 
. imaginea cu sensibilitate, talent, inteligen- 


tă, ferindu-se de pleonasm. Introduce un 
moment clasic (Mahler, simfonia a V-a), 
mai întii la gramofonul adus de Lisette, apoi 


îl prelucrează original pe dresajul ursule- 


tului Fram pregătind astfel tema «fiarei 
imblinzite”, a «fiarei din fiecare} cum sus- 
_tine cu patos convingător Octavian Cotes- 
cu. Ajuns în acest punct, filmul deschide o 
perspectivă mai adincă asupra motivului 
saltimbancilor şi al arenei curaiului şi a- 
„nume tema efortului de autodepășire. 
L-am lăsat la urmă pe Cezar Petrescu,pen- 
tru că el e doar «guest-ul», invitatul de onoa- 
re pe genericul filmului. «Fram- ul» său a 


evoluat neașteptat aici (poate că in celelalte 
> serii ale filmului ursul alb crescut printre 


oameni își va prelua tema lui din carte, dar, 
deocamdată, el e doar amorsa-altor idei). 
Idei interesante, vehiculate de o scenaristă 
ce nu se mai teme de virstele infantile ale 
spiritului şi care construieşte cu inteligen- 
tà, profesionalitate şi răspundere un sche- 
let dramaturgic dens, extrem de ofertant 
pentru film. În această stimulare reciprocă 
scenarist-regizor-interpreți şi toate celelal- 
te compartimente cinematografice există 
un singur cistigător: Filmul. Şi milioane de 
beneticiari: spectatorii. 


Alice MĂNOIU 


Regia: Elisabeta Bostan. Scenariul: vasilica Istrate 
după o idee din romanul lui Cezar Petrescu «Fram, 
ursul polar». Imaginea: /on Marinescu, Nicolae 
Girardi. Decorurile: Dumitru Georgescu. Costu- 
mele: Nelly Merola. Sunetul: ing. A. Salamanian. 
Muzica: Temistocle Popa. Cu: Octavian Cotescu, 
„Carmen Galin, Adrian Viicu, Gina Patrichi, Violela 


“Andrei, Dem Rădulescu, George Mihăiţă, Aurel 


Giurumia, Mihaela Juvara, Aurel losefini, Alexandru 
Repan, Tiberiu Antal, Mitică Popescu, Geo Saizescu, 
Cristian Popescu, Rudi Rosenfeld, și ursul polar 
Fram. Producţie a Casei de filme Cinci. Film 
„realizat în studiourile Centrului de producție 
cinematogratică «București» în colaborare cu 
„ Studiout «Mosfilm». 


Nr. 1 


E Anul XX (229) 


Revistă a Consiliului 
„Culturii şi Educaţiei Socialiste 
București, ianuarie 1982