Revista Cinema/1990 — 1998/024-CINEMA-anul-XXIV-nr-9-1986

na ee 
“La început de an şcolar: 


filmul și îndatoririle lui 
| {Å| în modelarea tinerei generaţii 


Revistă a Consiliului | iată É 
Culturii și Educaţiei Socialiste Ji E i 


București, septembrie, 1986 


O lună cu un farmec aparte: septembrie. 
Final de sezon, inceput de stagiune. Sfirşitul 
vacanței, deschiderea unui an de învățâmint. 
Emoţii, speranțe, promisiuni. Toamna cu ri- 
sipa ei de culoare — miere și aramă, blindeţe 
şi febră stimulatoare de energii. Cuvint-pre- 
faţă al secretarului general al partidului, tova- 
râșul Nicolae Ceaușescu, deschizător de largi 
perspective pentru invățămintul nostru, învă- 
țămint care are un rol hotăritor în lumina ce- 
rințelor noii revoluţii tehnico-ştiinţitice, în 
condiţiile unei societăţi socialiste multilatera! 


dezvoltate. „Mă adresez st r şi elevilor 
cu chemarea: „Învățaţi, inv: şi iar învă- 
tatir", „Învăţaţi și insușiți-vă mai noi cu- 


terii umane în generalt", pentru că 
numai și muncitorii cu o înaltă ca- 
lificare, cu cunoștințe vor putea să asi- 


gis ie Senon pri ridica- 
rea ei pe no progres și civilizaţie, 
vor putea conduce miine opera de terina 
comunismului în Romàånial“. 

Și în acest moment de elan ce devine an 
de an faptă, realitate a școlii moderne, a uni- 
versității româneşti cu strălucite tradiții și 
creatoare înnoiri, asigurind realitatea societă- 
ţii noastre în anul — am revăzut citeva 
filme-document despre tinăra generaţie de 
azi și pregătirea ei pentru ziua de mine: Pe 
malul Ozanei de Copel Moscu, Marea școală 
de Savel Stiopul şi recentul film sugestiv inti- 
tulat: 18 ani. Stop cadru de Sabina Pop. O 
generaţie — așa cum reiese şi din aceste 
portrete colective-document — care își pri- 
veşte cu răspundere și luciditate viitorul, în- 


2 


aspiraţiile lor 


vâţind și insuşindu-și profesia cu temeinicie 
şi pasiune. Mai ales atunci cind viitoarea pro- 
fesie presupune eforturi deosebite de ințele- 
gere şi acomodare. 

Într-un decor aproape fantastic de poem 
cu. o rezervaţie de zimbri ca in legendele 
străbune, o școală din Tirgu Neamţ pregă- 
tește elevi și eleve pentru o meserie mai 
dură: cea de tractoriști. „Dacă există femei 
pilot, de ce n-ar exista și femei-tractorist?" se 
incumetă o curajoasă. „La inceput tractorul 
m-a inspăimintat după ce m-am urcat prima 
oară am plins toată ziua, apoi m-am deprins" 
mărturisește o fetișcană abia ieșită din cop! 
lărie, izbucnind în ris, acum, așa cum z- 
bucnise, in urmă cu citeva luni, în lacrimi 
„Pentru mine tractorul e ca un bâiat râu, urit 
și obraznic” susţine alta, doar o voce printre 
altele, care nu descoperise încă bucuria li- 
bertâţii pe care ţi-o dă stăpinirea unei maşini, 
în plină campanie, privind în urmă cu mindrie 
ogorul semănat și arat, griul de aur, piinea 
țării asigurată și de tine. Respectiv, tineri cu 
forțele la inceput mai plăpinde, apoi din ce în 
ce mai câlite în arșița cimpului. Amuzante 
secvențele „călirii“, mai ales a „motălăilor” de 
beot cum le numesc, cu duioşie, colegele 
or. 

Ozana... imi cheamă în mintè strâlucitul de- 
but al lui Copel Moscu, Seraliștii: acolo tineri 
din abataj îşi completează liceul descitrind, 
după ieşirea din şut, la orele de astronomie, 
marile taine ale cosmosului. Noaptea ei îşi ri- 
dică ochii spre cerul după care tinjesc ziua, 
în mină, visind la călătorii interstelare și des- 
coperind marea pe o zi fără soare... Nimic 
ușor in viaţa acestor tineri şi totuși o mare 


dragoste, incredere, mindrie fața de protesia 
aleasă. Secvența se leagă de o sita, fiimata 
recent de Sabina Pop în „Stop cadru” pe pro- 
moţia de absolvenți "88 Filmare în mina-labo- 
rator a unei şcoli, în care copii se tamiliari- 
zează cu subteranul şi cunoscindu-i nu se 
mai tem de ei, A imblinzesc”. „E o treabă cu 
practica asta in producție Nu-i uşor. de ce 
să zic! Da. prinde bine. că şti te asteapta 

O generaţie realistă. cu picioarele pe påmint 
harnică şi plină de ambiția de a demonstra ce 
poate. de a se remarca. în sensul declarat de 
un alt „18 ani”: Fiecare din noi vrea să taca 
mai mult decă celălat într-un anume dome- 
niu. Să se afirme printr-o realizare anume 

Un cadru-simbol: clevi intr-un atelier şcoala 
de la un liceu din Alba lula în fața unei apa 
raturi electronice de ulbma oră boxe muzi- 
cale, interfoane, staţi de amplificare, orgă de 
lumini. „Liceul nostru are o dotare ultra! Ce 
mai!” î prezintă codana cu câşti la urechi 
care studiază engleza în laboratorul fonic al 
şcolii, laborator construit în întregime de 
elevi. Un lung traveimg prin ateberul-expozi- 
ție însoţit de glasuri, inca în formare de ado- 
lescenţi mindri foc de opera mânilor şi minţii 
lor „Avem un plan de producție de 2 mi- 
jioane şi jumătate de lei. Trei lucrări pentru 
omologare... Aparatele noastre se vind în 
toată țara Toate şcobie învață limbi străine în 
laboratoarele fonice construite de liceul din 
Alba lulia. Avem şi expoziți în străinătate”. 
Concretizată in imagine de fiim o idee preco- 
nizată de secretarul general al partidului și 
reluată în cuvintarea de la deschiderea noului 
an de învățămint: „Adresez chemarea de a 
impleti strins îinvățămintul cu activitatea de 
cercetare, dar mai cu seamă cu producția! În- 
vățaţi și munciţi! Trebuie să nu uităm nici un 
moment că tăurim o societate a muncii li- 
bere, in care, ir procesul diviziunii socialiste 
a muncii, liecare trebuie să-și aducă contri- 
buția activă ia dezvoltarea materială și spiri- 
tuală a patriei noastre. Numai prin muncă — 
rai see prin aceasta complezitatea muncii 
materiale fizice şi intelectuale ca un tot uni- 
tar, dialectic — vom asigura și formarea unui 
bun specialist și muncitor pentru toate dome- 
nille de activitate, vom asigura adevăraţi con- 


E A 


La început de an școlar: filmul și îndato 


ducători ai industriei, al economiei, ai 
României socialiste și comuniste!“ 

Ca o consecinţă a beneficei idei, iată o ge- 
neraţie dornică să se afirme, cu tot ce are ea 
mai bun, mai practic, mai valoros. „Pentru 
noi nu există limite ale posibilului”. Ambiţia 
de a depăşi limitele posibilului, greutatea fi- 
zică, pentru a atinge clipa de supremă in- 
cordare a stării de imponderabilitate. Subli- 
mul unei arte în care atingerea virtuozității, 
presupune eforturi excepționale 


. Ciştigătorii 
Olimpiadelor şcolare! 
Ei au câştigat 


şi vor cîştiga 
pentru că sînt serioşi, 
muncitori, talentaţi 


Gompiet şi cuprinzător tabloul celor 18 ani 
in România anului '86, așa cum divers și cu- 
prinzător se prezentase, anul trecut, alt reușit 
portret cinematogratic al generaţiei nâscută 
in anul Congresului al IX-lea. „Am 20 de ani", 
revenea ca laitmotiv în sutele de imagini din 
mozaicul unei generaţii. ca motiv de mindrie, 
ca bucuria de a fi tinâr în țară tinără,ca efer- 
vescență, deschidere permanentă spre nou, 
tară multimilenară ca istorie, tradiţie a hărni- 
ciei, ambiţiei, talentului și forței creatoare în 
orice domeniu. Reportajul lui Savel Stiopul, 
Marea școală,e o revenire nostalgică — ușor 
derutată, surprinsă de noutăţile întilnite în ve- 
chiul oraș universitar — o revenire, deci, pe 
locurile studenţiei de altădată și o incercare 
de a defini realitatea contemporană a verbu- 
lui „a fi student,astăzi,la Cluj”. in prim plan: 


Institutui Politehnic, construit în ultimii 20 de 
ani în centrul platformei industriale a Cluju- 
lui, parte integrantă a acestui centru. Repor- 
terul se plimbă prin sălile-laboratoare de 
construcţii şi rezistență a materialelor, 
imense laboratoare de hidraulică, prin săli 
dotate cu aparate de tehnică de virf în dome- 
niul electronicii și e g să se râtăcească 
fără un ghid calificat. aici frecvența între- 
bării: „Acum unde ne aflăm, tovarășe profe- 
sor?" care sună cam ciudat, justificată doar 
de complicatul labirint ultramodern. Aici tine- 
rii: se pregătesc pentru a deveni specialiștii 
de miine, cercetătorii şi practicienii de care 
industria modernă are atita nevoie. Aşa cum 
în şcolile și liceele agroindustriale filmate 
recent tot de Savel Stiopul în filmul Copiii sa- 
tului, bucuria satului, elevii deprind cele mai 
noi metode preconizate de revoluţia în agri- 
cultură 

Un alt eșantion al tinerei generaţii — o fata, 
ușor şovâind asupra terminologiei, dar sigura 
pe rezultatul obținut: „am un fel de inovaţie 
sau invenție...“ nu se hotărăște proaspăta ab- 
solventă a liceului de energetică din Bucu- 
reşti, liceu pe care ace! Stop cadru... al Sabi- 
nei Pop ni-l adusese pentru citeva secunde 
în prim planul atenţiei. „Am ciştigat o Olim- 
piadă de maté, mă pregătesc pentru un con- 
curs internațional” anunţă alt licean. 

Ce strălucite succese au adus țării viitorii 
noștri matematicieni, fizicieni, chimişti ori 
biologi la marile confruntări internaţionale, la 
Olimpiadele școlare! Ei au ciștigat și vor ciş- 
tiga, în continuare, pentru că sint ambiţioși. 
Muncitori. Talentaţi. „Sintem semne ale unui 
viitor” — susţine un tinăr — semnele unui vii- 
tor pe care îl deslușim abia Misterioasă și to- 
tuşi certă prefigurare a zilei de miine. „Sin- 
tem un altceva...“ afirmă altul, dornic să se 
diferențieze de generaţiile anterioare. „Un 
altceva... de bine“ e concluzia noului film do- 
cumentar al celor 18 ani aici și acum... E și 
concluzia noastră, a celor care cunoaștem, 
admirăm, încurajăm, stimulăm spre miine, 
spre un :mai bine al zilei de miine, minunata 
generaţie tinără de azi. 


Alice MANOIU 


ririle lui în modelarea tinerei generaţii 


Documentarul, 


gen prin excelenţă instructiv 


Crna tovarăşului Nicolae 
la marea adunare popularà din 
Capitală, consacrată deschiderii noului an de 
învățămint, orientările programatice privind 
perfecționarea iînvățămintului în consens cu 
cerințele actualei etape de dezvoltare inten- 
sivă a patriei, conținute în cuvintare ne sti- 
mulează şi pe noi, cei de la Studioul „Sahia” 
să ne privim activitatea din ultimii ani prin 
prisma acestor imperative. În ce măsură fil- 
mul documentar și-a onorat pină acum sarci- 
nile ce-i revin din vastul program de educare 
a maselor, de lărgire a orizontului cultural și 
de formare a înaintatei conștiințe socialiste? 
Se poate spune că s-a reconfirmat în acești 
ani faptul că filmul documentar cu caracter 
formaţionai constituie o cale din ce în ce 
mai frecventă de culturalizare extrașcolară și 
extraprofesională pentru tineri și adulți. După 
cum se știe, alături de televiziune, alături de 
presă şi alte „mass-media“, filmul constituie 
un mijloc din ce în ce mai răspindit, mai frec- 
ventat de şcolari și studenţi. Metodele educa- 
tive, în general, au suferit o restructurare im- 
portantă prin locul ocupat în procesul de în- 
vâțâmint de imaginea în mișcare. 
in perioada din ultimii 3—4 ani,problemele 
școlii au fost abordate de studioul „Alexan- 
dru Sahia” în peste 20 de filme documentare 
și științifice. Tematica lor este foarte variată, 
Un material bogat oferă ceea ce am numi 
realitatea concretă a condiţiilor asigurate in- 
vățămintului în ţara noastră. Filme ca: Sera- 
liştii și Pe malul Ozanei (regia Copel Moscu), 
Marea ă (regia Savel Stiopul), Soarele 
răsare mare (regia Adrian Sirbu), şi foarte 


- Sirbu), 


recentul 18 ani — Stop cadru (regia Sabina 
Pop) ilustrează cu pregnanţă și expresivitate 
specifică genului documentar condiţiile în 
care elevii, tinerii, își pot canaliza încă din 
școală aptitudinile definindu-și, de pe acum, 
viitoarele profesiuni, ca și — într-un fel — lo- 
cul lor în societatea viitorului. 

Un alt unghi de abordare a temei îl pre- 
zintă filmele preocupate de analiza psiholo- 
giei copiilor, a adolescenților — a tinerilor, în 
general — urmărindu-i, de pildă, în viața de 
câmin despre mine — regia Adrian 
pasionate dispute proțesionale sau 
în practica de producţie (Ah, tinerii din ziua 
de azi, regia Tereza Barta. Ars Longa, regia 
Cornel Cristian) sau in primele lor tentative 
de cercetare ştiinţitică (Drum bun, cuteză- 
tori — regia David Reu). 

Consistenţă ideatică și bogată ilustrare vi- 
zuală demonstrează, cred, filmele despre re- 
laţia dintre familie şi şcoală, ambele veghind 
asupra formării caracterelor tinerei generaţii 
Cei șase ani de acasă — regia loana Holban; 

de părinte — regia Gh. Naghi), 
ocrotind primii paşi în viața de şcolar 
cedarul și Bunicii regia Paula Segal) canali- 
zind preocupările acestora — chiar joaca — 
spre un scop util, o formă de muncă adec- 
vată virstei (Părinţii, copilul și munca — regia 
Liliana Petringenaru) sau, în sfirșit, unindu-şi 
eforturile în a reintegra pe făgaș corect anu- 
mite alunecări ale fragedelur structuri psihice 
(Răspundem pentru ei — regia Felicia Cer- 
nâianu). Să nu uităm faptul că toate aceste 
fiime vădesc o multitudine de mijloace de 
expresie artistica rezultate din diversitatea 
structurală — creatoare a autorilor lor. 

Dacă filmele realizate de regizori ai genera- 


tiei medii poartă amprenta unor tratări cla- 
sice, sobre, ale unor exprimări directe, neso- 
fisticate, nu sint mai puţin eficiente din punct 
de vedere educativ nici peliculele unor tineri, 
ale căror filme au deseori o structură drama- 
tică mai complicată, o atmosferă mai tensio- 
nată, constituindu-se, ele insele, in dezbateri 
pasionate asupra temei şi subiectului propus. 

Magistrala cuvintare rostită de câtre secre- 
tarul general al partidului cu prilejul deschi- 
derii anului de invâțămint a definit în mod ex- 
cepțional menirea școlii noastre de a fi me- 
reu în pas cu viaţa, cu progresele științei şi 
tehnicii, ale culturii contemporane. Filmului 
documentar îi revin misiuni nobile în acest 
sens. Şi nu ca un simplu m r, sau nu 
numai, ci și ca un purtător de informaţie til- 
trată, selecționată, comentată, direcţionată şi 
transformată, în cele din urmă, în mesaj. Nu 
mă reter numai la educaţia școlară, aceasta 
se subințelege, ci la permanenta educare a ti- 
nerelor generaţii ca şi la nivelul mediu de în- 
tel re de către toate generațiile a marilor 
realizări ale societății moderne. Ne propunem 
ca în 1987 să incepem realizarea unor filme 
pe baza orientărilor programatice conţinute 
in Cuvintarea tovarăşului Nicolae Ceaușescu. 
Bunăoară: pregătirea multilaterală pentru 
muncă și viaţă a tinerei generaţii — capitol 
tematic conceput ca un ciclu de filme; un 
fiim privind dezvoltarea şi promovarea unei 
noi calități a muncii și vieţii; un ciclu de filme 
privind noua revoluţie tehnico-ştiințifică, iar, 
în colaborare cu Ministerul Agriculturii, am şi 
inceput de pe acum realizarea unui serial 
consacrat noii revoluţii agrare. Vom realiza și 
filme destinate rețelei cinematografice privind 
problemele invățămintului agricol de toate 
gradele, precum și pelicule care vor vorbi 
despre legarea tot mai strinsă a învățămintu- 
lui de cercetare și producţie. 

Acestea sint, deocamdată, citeva 
perspective tematice. Impactul cu spectatorul 
tinăr căruia ne adresăm va depinde însă de 
valoarea emoțională a acestor filme. 


Aristide MOLDOVAN 
directorul Studioului „Alexandru Sah'a” 


3 


Documentariștii 
studioului Sahia 


surid cu încredere 
(Laurenţiu Damian, 
Tereza Barta, 
Mircea Bunescu, 
Nicolae Cabel) 


Colocviile 
revistei 
„Cinema“ 


DOCUMENTARUL 


C. dintii idee pe care o promovează til- 
mul documentar românesc — judecat. pars 
pro toto., după cele zece titluri prezente în 
Gala de la Costinești — este instituționaliza- 
rea dialogului 

Ca tormă a democraţiei dialogul unifică și 
— nu mai puţin — diversitică acel sistem de 
întrebări și răspunsuri prin care societatea 
noastră işi afirmă existența și-și jalonează 
drumul către viitor; căci, alături de activistul 
politic care — în cadrul acestui dialog — pro- 
pune problemelor zilei soluţii publice, cel ce 
activează pe tărimul artei preschimbă, prin 
forța sensibilizatoare a talentului său, proble= 
mele publice în chestiuni intime care aparțin. 
parcă, și eului interior al fiecăruia dintre noi, 

Despre această incidenţă se poate vorbi şi 
în cazul celor trei filme documentare de lung 
metraj prezente in Gala de la Costinești: Cei 
mai 20 de ani (scenariul. Dinu Sa- 
raru, Viorel Cozma; regia: Mircea Mureșan), 
Cunună de lauri (scenariul. Nicolae Dragoş: 
regia: Anghel Mora) $) Partidul, Patria Po- 
porul (scenariul: Nicolae Dragoș, regia Virgil 
Calotescu). 

Realizate cu prilejuri aniversare şi purtind 
pecetea personalității autorilor, fiecare dintre 
ei — individuatate distinct conturată în cim- 
pul literelor, respectiv al cinematografiei ro- 


Stop cadru pe 40 de filme: 
o analiză revelatoare 


.. între actualitate 
și contemporaneitate 


tice și de expresie) existente în cadrul stu- 
dioului — cu accentul, semnalat, pe filmul de 
actualitate și pe directețea adresării; apoi, din 
cauză că ele ridică — cercetătorului atent, 
dispus să vadă filmul dincolo de spectacol — 
problema raportului dintre actualitate şi con- 
temporaneitate: problemă, care, în cazul 
anume al filmului documentar, se pune cu 
osebită acuitate. 

Să observăm, ca argument întru demon- 
sirarea acestei afirmaţii. că documentarele 
inscrise în programul Galei sunt filme de au- 
tor, aparținind unor personalități distincte și 
pe deplin închegate — acestea numindu-se, 
într-o ordine aproximativ cronologică: Jean 
Petrovici (Constantin Lucaci, proiectat în 
afara concursului), Ion Visu (Palatul tinereții), 
Nicolae Cabel (Caii de dimineaţă), Luiza Cio- 
lac (Halterotilii), Tereza Barta (Festivalul 
„George Enescu“), Ovidiu Bose Paștina (lar 
ca sentiment, un cristal) și Laurenţiu Damian 
(Scrisoarea Mariei Tânase). 


Şi în palmares 
şi în afara 


Am apelat la acești termeni (aparţinind filo- 
sotiei aristotelice) tocmai pentru a face mai 
vizibilă, mai expresivă implantarea — nece 
sară, nu și suficientă — a filmului documen 
tar în actualitate. Astfel privite, toate docu 
mentarele prezentate la Costinești sint filme 
de actualitate — căci și problema moştenirii 
valorilor culturale (tratată de Laurenţiu Da- 
mian in Scrisoarea Mariei Tănase) intră în 
sfera preocupărilor noastre actuale. 

Cel puţin două, insă, dintre aceste filme mi 
s-au părut cantonate la suprafața lucrurilor 
— într-o „actualitate“ oarecum jurnalieră, 
oprită la superficia clipei. Mă refer, în primul 
rind, la Palatul tinereţii — film în care „priza 
la prezent” nu infuzează, prin acel „filtru 
foarte subtil" de care vorbea odinioară Miron 
Radu Paraschivescu. „zâcămintul dotaţiei 
noastre pentru artă“; cu alte cuvinte, mărturia 
pe care o depune acest fiim despre ceea ce 
consemnează rămine strict ocazională. Tot 
ocazional, cred, că rămine și un film ca Festi- 
valul „George Enescu“ — deși, uneori, sub 
poighița jurnalieră a evenimentului, simțim 
vie şi vibrantă, substanţa vieţii; contribuie 
insa, la -această impresie de ocazional și fi! 
marile „pe viu” — citeva, in condiţii improprii 
de lumină; ceea ce face ca prestația experi- 
mentatului operator Doru Segal să nu fie tot- 
doauna la înălțimea așteptărilor cu care el in- 
suşi ne-a obișnuit. 
interesant, deși cu unele rezolvări facile in 


..- În convergenţă cu... 


Garoafe pentru 
laureați şi filmele lor 
(Ovidiu Bose Paştina, 
Virgil Calotescu, 
Anghel Mora) 


planul expresiei. s-a dovedit filmul Luizei 
Ciolac Halterofiiii: aducerea în prim-plan a 
unui sport lipsit 'de spectaculozitate, cit şi 
surprinderea sportivilor în perioada de antre- 
nament (şi nu în momentele de concurs: 
unde mai poţi exploata „atmosfera“, 
„ensiunea” și celelalte), mi s-a părut o idee 
interesantă, în consonanţă cu spiritul con- 
temporan. 

Nu numai actuale — revendicindu-se, cum 
spuneam, de la înfăptuiri ale realităţii noastre 
socialiste, ci şi contemporane — adică satu- 
rate de substanţă vitală și beneficiind de un 
acut simţ al profunzimii și al perenităţii —, 
sint celelalte trei filme prezente în concurs: 
Caii de dimineaţă, lar ca sentiment, un cristal 
și Scrisoarea Mariei Tânase... Contemporane 
nu numai prin spiritul lor, tangent la proble- 
matica secolului, ci și prin măsura în care — 
reinventind un anume limbaj (sistem de 
semne) şi noi raporturi între noţiuni — izbu- 
tesc să creeze „o a doua realitate”. care nu 
se confundă, însă, cu ficţiunea, ci râmine le- 
gată de realitatea imediată ca o expresie și 
ca o metaforă a ei. 

Fiecare dintre aceste filme merită o analiza 
aparte — și-mi propun ca să revin asupra lor: 
cu atit mai mult, cu cit ele ilustrează, la mo- 
dul exemplar, incidența apelului epocii cu 
comandamentele interioare ale autorilor. 


Nicolae ULIERIU 


pentru tineret de la Costinești. Opţiunea ex- 


ES din 1981, cinci ediții ale „Topului 
publicului” au luat pulsul spectatorilor la tot 
atîtea ediţii ale filmului românesc cu tematica 


mânești, aceste trei filme își propun, din un- 
ghiuri şi cu mijloace diterite, să prezinte o 
imagine de ansamblu, o viziune panoramică 


primată de votul celor care au considerat câ 
invitația lansată prin cele 1000 buletine distri- 
buite seară de seară in arenă merită un rås- 


palmaresului, 


a României socialiste — cu accentul, firesc, 
asupra ultimelor două decenii, decenii de im- 
pliniri măreţe în toate domeniile vieţii noastre 
materiale şi spirituale. 

În această putere de cuprindere rezidă 
principalul motiv pentru care toate cele trei 
filme au fost distinse cu Premiul special al ju- 
riului — deși, cum spuneam, între ele se pot 
trasa destule linii despărțitoare. Le unește, 
însă, vibrația — intens patriotică şi profund 
omenească — pe care o resimțim la derula- 
rea imaginilor: semne emblematice din istora 
mai veche și mai nouă a patriei, reunite 
într-un montaj inteligent și sugestiv, care po- 
tențează — semantic şi emoţional — fiecare 
dintre cele trei filme. 

Mustrind un gen pretenţios și dificil, cum 
este filmul de montaj, lung-metrajele docu- 
mentar-artistice prezente in Gala de la Costi- 
nești au readus în fața tinerilor spectatori 
fapte și oameni — vorbind cum se cuvine 
despre Bărbatul care, aflat de peste două de- 
cenii în fruntea Partidului și Statului, mili- 
tează cu tinerească vigoare și cu înțeleaptă 
clarviziune pentru binele și prosperitatea in- 
tregii naţiuni, pentru ridicarea României pe 
culmi de progres și civilizație, pentru instau- 
rarea unei păci durabile în intreaga lume. 

De asemenea, selecţia operată în producția 
„de peste an“ a Studioului Sahiafilm mi se 
pare nu numai oportună, ci și reprezentativă 
dintr-un dublu punct de vedere Mai inti, 
pentru că filmele văzute la Costinești oferă o 
imagine semnificativă a preocupărilor (tema- 


documentarul 
a aparținut 
unor personalităţi 
distincte 


Așadar, dialogul de care vorbeam se pro 
duce — prin intermediul filmului, desigur, dar 
cu directețe a adresării de netăgăduit — între 
autor și spectator, impresie accentuată şi de 
taptul că toate (sau aproape toate, dacă so 
cotim Scrisoarea Mariei Tănase, drept ceea 
ce nu e decit la prima vedere: adică un film 
„de evocare”), din seria amintită aici, sin! 
fiime de actualitate, construite pe subiecte 
decupate din viața noastră cea de toate zi- 
lele. 

Pornind de la definiția însăși a documenta 
rului, ca gen al filmului de nonficțiune — cu 
posibilitățile, știute, „de a descoperi, a ob- 
serva și a selecţiona viața însăși“, „de a des- 
chide ecranul spre lumea reală“ —, să notăm 
faptul că filmele apartinind acestui gen sur- 
prind pe peliculă ceea ce este in actu, adica 
intăptuit, spre deosebire de ceea ce exista 
doar in potentia, adică in mod virtual (ca po- 
tențialitate — și intră sub incidența filmului 
de ficţiune). 


Topul publicului 


Filme de lung metraj 


Nota de ansamblu; 1. Noi, cei din 
linia intii — 3,74; 2. Promisiuni — 
3.70; 3. Clipa de răgaz — 3,25; 4. Al 
patrulea gard, lingă debarcader — 
3,15; 5. Vară sentimentală — 3,06; 
6. Căsătorie cu repetiție — 2,9%; 7. 
Sper să ne mai vedem — 2,78. 

Regia: 1. Promisiuni — 3,78; 
2. Noi, cei din linia intii — 3,74; 3. 
Clipa de răgaz — 3.28... 

Imaginea: 1. Noi, cei din linia intii 


— 3,87; 2. Promisiuni — 3,77; 
3. Clipa de răgaz — 3,43... 
Muzica: 1. Promisiuni — 3,61; 
2. Noi, cei din linia intii — 3,41; 3. Al 
patrulea gard... — 3,27.. 
Filme de scurt metraj 
Documentar: 1. Scrisoarea Mariei Tě 


(„notele“ s-au dat de la 1 la 4! 


nase — 3,45; 2. Festivalul „George Enes- 
cu” — 3,11; 3. Haiterotiiii — 2,91; 4. lar ca 
sentiment, un cristal — 2,76; 5. Cali de 
ieste — 2,66; 6. Palatul tinereţii — 
2,24 

Animaţie: 1. Spinii trandafirului — 3,69, 
2 Balada unui greier mic — 3,08; 3. Dru- 
mul drept — 2.72; 4. Pegas — 228: 
5. Portretul — 2.27. 6. Podul — 1,97 

Filme IATC:1. Scurtă intinire — 3,33; 
2 Dacă dragoste nu e — 3.17; 3. Portre- 
tul oval — 3,07; 4. Pină nu e prea tirziu — 
3.06; 5. D-ale publicității — 2,83; 6. Plim- 
bare de duminică — 2,68; 7. Umor la do-, 
miciliu — 2,44 

interpreți: Actrițe: 1. Anda Onesa — 
254 p.* 2 Maria Ploae — 247 p.; 3 Ro- 
dica Mureşan — 188 (168+20) p.; 4. Eca- 
terina Nazare — 185 p. 

Actori: 1. Mircea Diaconu — 359 (276+ 
83) p.; 2. Ştefan Iordache 273 (234+39) p.; 
3 Marin Moraru — 269 p.; 4. Alexandru 
Bogdan Uritescu — 224 p. 5. Valentin 
Uritescu — 201 p.; George Alexandru 189 
p. 


* Prin adiționarea punctelor înscrise în 
buletinele de vot (1 vot=1 punct). La 
două filme punctele sint cumulate. 


puns a cunoscut, pe acest parcurs, în linii 
mari, aceleaşi două etape distincte. Mai intii, 
evoluţia relativ independentă a sondajului de 
public: împărțirea formularelor în arena 

anunţul „tehnic“ de dinaintea proiecţiilor, vo- 
tarea propriu-zisă şi, tirziu în noapte, descni- 
derea urnelor; calculul punctajelor şi coreia- 
rea rezultatelor; comunicarea și comentarea 
lor matinală, ca un fel de prefaţă la discuțiile 
de pe plajă, dintre spectatori și realizatori; 
publicarea în cotidianul Galei, unde, printre 
atitea lucruri vesele, TOPUL poate părea 
unora prea sec, dar este așteptat de mulți al 

ţii, analizat şi comentat cu interes. Apoi, oa 


Gusturile 
spectatorilor 
se regăsesc 

şi în 
decizia 
juriului 


doua etapă, conexă şi neobligatorie pentr: 
un sondaj de public, dar cu atit mai probanta 
ventru democratismul deciziilor ce se iau la 
Costinești, o etapă trăită cu deosebită emoție 
chiar și de noi care ştim prea bine cită apro- 
ximaţie este cuprinsă în aserțiunea „Publicul 
are întotdeauna dreptate“: etapa în care, stră- 
duindu-se să dea Galei ce! mai judicios pal- 
mares, juriul, în dezbaterea sa, se întreabă (şi 
nu numai de complezenţă!) — pentru fiecare 
categorie de distincţie în parte: „Ei, bine, pu- 
blicul ce zice?'... Asta inseamnă „Ce zice 
TOPUL?". Aici drumurile „paralele“ se intil- 
nesc şi uneori chiar se suprapun. 


ACTORII 


E.. a IX-a a Galei filmului cu tematică 
pentru tineret a demonstrat, așadar, între al- 
tele, şi capacitatea cinematografiei noastre 
de a oferi spaţiul unei adevărate şcoli de ac 
torie românească de film. Nu e o exagerare 
Aşa cum este, cinematografia noastră are 
forța de a propulsa vedete, de a crea valori 
de a stabili cote foarte înalte. Dar nu e locu 
teoretizării, într-un articol, despre înzestra- 
rea deosebita a tinerilor interpreți ai caror ta 
lent ar merita, mai degrabă, citeva numere de 
revistă, și poate că tot nu ar fi de ajuns. Se 
poate vorbi, de pildă, de o tradiție a „exce- 
lenţei“ în rolurile de debut. Nu am să fac aici 
o privire istorică asupra unui atare fenomen 
Mă voi rezuma la exemple recente. La ediţia 
de anul trecut, Teodora Mareș debuta strâlu 
cit în filmul de mare succes Declaraţie de 
dragoste (scenariul George Şovu, regia - 
Nicolae Corjos), titlu încununat la ediţia a 
Vili-a cu Premiul tinereții, iar acum, George 
Alexandru dă o probă, de asemenea, remar- 
cabilă în filmul lui Sergiu Nicolaescu Noi, cei 
din linia intii. Se poate spune cå fiecare edi- 
ție și-a avut momentul ei actoricesc de debut 
Printre debutanții de ieri se află destui care 
fac astăzi figură de vedetă. Mă opresc iarâşi: 
la un singur nume — Anda Onesa. Astăzi ac- 
trița (neprotfesionistă) e un nume sigur. La 
școala Costineştiului se poate spune că s-au 
format, de tapt, s-au afirmat și au primit con- 
sacrarea, mulţi dintre cei care reprezinta 
acum linia inti a cinematografiei noastre. Am 
în vedere actorii, dar observaţia s-ar putea 
extinde, desigur, tinind seama de perioada 
celor nouă ediții, desfășurate, de la un mo- 
ment dat, anual. 

lon Caramitru, Mircea Diaconu, Maria 
Ploae, Dan Condurache. Mă voi opri la ulti- 
mul nume, acela al unui actor care, în ediţia 


Conferinţa de presă s-a terminat, nu și 
discuțiile: în prim-plan Dan Condurache 


.. tineri și consacrați 


Pentru. noi, cei care am muncit și în acest 
an la stabilirea TOPULUI — doi critici de 


- film. doi regizori şi patru studenţi în ale cine- 


matografiei — participarea semnificativa sub 
raport cantitativ a spectatorilor la sondaj (cele 
7400 de buletine valabile depuse in urna re- 
prezintă o participare medie de peste 30 la 
sută, participare care, la unele filme, s-a si 
tuat la cote de peste 60 la sută) a reprezentat 
un stimul suplimentar pentru ca, noapte dupa 
noapte, să ne aplecăm cu mai mult sirg asu- 
pra buletinelor și calculelor, să urmărim evo- 
'uţia pasionantă a „clasamentelor“ care impu- 
neau pe locuri de frunte ale TOPULUI filmele 
care, alături de virtuțile educative, politice și 
artistice (cinematografice), se dovedeau, prin 
tormula lor, filme populare, filme de succes 
Noi, cel din linia intii şi Promisiuni — la lung 
metraj; Scrisoarea Mariei Tănase și Festivalul 
„George Enescu” la documentar, Spinii tran- 
datirului la animaţie, Scurtă intilnire și Dacă 
dragoste nu e la filmele studențești. 

Finalul ne-a adus satisfacția de a afla in 

hiar decizia juriului, care a stabilit palmare- 
sul Galei, un consens cu opţiunile publicului. 
Nu este vorba numai de faptul că „virturile de 
top” (atit titlurile filmelor, cit și numele celor 
jistinşi cu premii individuale) se regăsesc in 
foarte mare măsură și în decizia juriului, cit 
mai ales de realitatea evidentă cå această 
convergenţă este impusă de obiectivitatea va- 
lorilor și perceperea acesteia de un spectator 

inefil exigent ce se poate constitui într-un 
;devărat „juriu de public“... 

Privind în oglinda apei unde „se vede in 
vers", cum zicea un glumeţ. vor zice, poate 
cei grăbiţi: „Ce rost mai are consultarea pu 
blicului prin TOP cind decizia unui juriu de 
concurs o poate suplini?...“ Şi totuși, pentru 
cei care Știu să vadă, este mai clar ca oricind 
ca palmaresul Galei capătă lumina și valoa 
rea sa deplină în legătură şi cu ceea ce ex- 
primă TOPUL: gustul și opţiunea publicului 
tinar, minunatul public al Costineștiului 


B.T. RIPEANU 


a IX-a a apărut în trei filme, aici, la Costineș- 
ti: Bătălia din umbră (regia — Andrei Blaier) 
Sper să ne mai vedem (regia — Dumitru Di 
nulescu) şi Întunecare (regia — Alexandru 
Tamos} Le-am menționat in ordinea prezenta 
rii în Gală. Sint personaje create în registre 
terite insă caracterizate de un anume pat: 

tsm de factură modernă, propriu jocului lui 
Dan Condurache. Victor Popescu, protago 
ustul primului film citat, este un ofițer cron 
din substanţa infatigabilă a haiduciei, temerar 
stapinit de sentimentul teribil al datoriei, lup 


Se poate vorbi 

de o tradiţie 

a „excelenţei“ 
în rolurile de debut 


tător desăvirşit in a hărțui un dușman nume; 
ros și înarmat, cum apare armata germană dé 
ocupaţie din primul război mondial. Directo- 
rul de întreprindere din Sper să ne mal ve- 
dem e mai aproape de prezența cotidiană a 
actorului: a albit şi el prematur, și o 
recunoaște cu starea firească, a identității de 
situaţie; are insă un soi de neastimpâr con- 
structiv; se manifestă ca un excelent ginditor 
economic, dar nu poate trăda o prietenie şi o 
colegialitate. care-l solicită acum, cam în 
fugă. de fapt cum este și răspunsul la 
această vizită neprevăzută. Dan Scheianu din 
intunecare dă maxima expresie a fanatismu- 


Absentă 
in 


tacit în mijlocul generaţiei sale care, oricum, 


Cineamatorii 


nu a reprezentat doar titlul unui film din sec- 
iunea de cineamatori a Galei filmelor cu te- 
matică pentru tineret de la Costinești, ci 
chiar starea de emoție a creatorilor amatori 
prezenţi la această manifestare la care parti- 
cipă de fapt toate categoriile de realizatori de 
tiime: profesionişti cu filme de lung, scurt - 

metraj sau de animaţie, studenţi ai |.A.T.C. in 
această „concurenţă” stimulatoare, Gala de la 
Costinești a prilejuit în acest an apariția unor 
autori mai tineri și chiar dacă nu au fost ca 
altădată filme de referință produse de „cori 
tei” ai cineamatorismului de la noi (Iosif Cos 


din 
din 


secvenţă 
Noi, cei 
inni 
filmul 
lui Titus Popovici 

și Sergiu Nicolaescu, 
cu Anda Onesa 

şi George Alexandru 


tnaș, Eugen Kovacs, loan Nató, Vladimir Lu- 
carețki, Gheorghe Sâbâu șa). s-au oferit, cel 
puţin, unele speranţe şi garanţii pentru creații 
„viitoare mai bune. 

+ Este cazul în primul rind al lui Alexandru 
Arginteanu și ai colegilor sâi de la cineclubul 
Sigma“ al Întreprinderii de scule şi elemente 
hidraulice din Focşani, al cărui film Familia 
inginerului Livescu s-a impus prin sincerita- 
tea și acuratețea comentariului, prin celelalte 
elemente filmice. Filmul se constituie ca un 
portret colectiv al unei secţii a întreprinderii 


gindești la vocaţia aspră, uneori, a cineama- 
torului care are multiple greutăți, nu doar 
tehnice, ce se repercutează asupra creativită- 
ţii, atunci cind vrea să filmeze oamenii simpli, 
modești cu mari realizări necunoscute incă 
de ceilalţi. Oricum însă, Alexandru Argin- 
teanu a reușit să ne comunice ce vroia și de 
aceea il așteptăm în continuare cu filme şi 
mai bune care să ne emoţioneze şi mai mult. 

A confirmat în această Gală şi Petrea Zeida 
de la Casa de cultură municipală Botoşani 
(iată, ajuns la al doilea premiu al sâu la Cos- 
„tinești). De data asta a proiectat Dublu sens, 


la Costinești, dar prezentă 
palmares: Maria Ploae 


lu: autodevorator al unui tinâr debusolat, rà- 


e a pierzaniei, după cum sugerează romanul 
iui Cezar Petrescu, ecranizat de Alexandru 
Tatos după un scenariu de Petre Sălcudeanu. 


sau nu „o anume stare de spirit" 


m care muncește și autorul şi, văzindu-l, te . 


un film pe o temă generoasă, aceea a păcii : 


Dan Condurache este unul din actorii tineri a 
câror consacrare afirmă neindoios și un stil 


loan LAZĂR 


0 confruntare 
care obligă 


şi, chiar dacă imaginea şi jocul actorilor nu 
au fost totdeauna unitare. autorul ne-a de- 
monstrat predilecţia sa' pentru filmul de idei 
și subiecte majore. 

Alături de cei doi laureați, o frumoasă im- 
presie au produs-o filmele lui Nicolae Negru- 
jiu şi Eugen Posteucă (A trecut iarna și Echi- 
libru), primul o nostalgică privire asupra co- 
pilăriei, iar al doilea, cu subiect ecologic, 
scurt, concis, la obiect. Excelent realizate ci- 
nematografic, cu o imagine. și un montaj 
alert, autorii demonstrind că, practic, cineciu- 
bul muncitoresc din Oţelu-Roșu se află in 
continuare printre primele din țară, 

În Gală s-a remarcat, indeosebi prin calita- 
tea imaginii, și filmul lui Geo Pestrea şi Mihai 


Ambiţia 
'ineamatorilor — 
comunicare 
cu un public 
cit mai larg 


Manolescu de la Cineclubul „Amafilm” Lu- 
peni, intitulat sugestiv Hulilă-Cimpul lui Neag, 
fim ce reușește să recompună încleştarea 
dramatică dintre oameni şi natură, 

Cu frumoase perspective s-au arătat a fi și 
cineamatorii din Întreprinderea de utilaj chi- 
mic „Griviţa Roşie” a căror ultimă producție 
Dilema ne propune o trecere în revistă, fi- 
rească, a realizărilor oamenilor muncii de 
aici. S-ar cuveni spus mai mult şi despre fik- 
mul Samus, realizat de Valentin Grancea şi 
elevii sai de la Şcoala populară de artă din 
Cluj Napoca, un etnografic curat, poate un 
pic prea lung, despre festivalul de la Dej, ma- 
nitestare care reunește majoritatea formațiilor 
artistice din zonele Someşului, prilejuind şi o 
frumoasă paradă a portului popular. 

În sfirșit, O anume stare de spirit, realizat 
de Alice Georgeta Pirvu şi Petrică Gheorghe 
„de la Casa ştiinţei şi tehnicii pentru tineret 
Cimpina. Autorii au relevat, în acest film cu 
interpreți, nevoia de autodepășire a fiecăruia. 
În imagini alerte, cu surprinzătoare portrete, 
ei au reuşit să ofere o mică surpriză Galei, 
anunțind, alături de laureați și de alţi creatori, 
„apariția unui nou „val“ tinăr, în cineamatoris- 
mul de la noi. S 

În fond, cu atitea speranțe, trebuie să 
apară și certitudinile, deci filme mult mai 
bune. lar acestea ar putea fi prezentate din 
nou, alături de celelalte, în fața miilor de 
spectatori, pentru că și pentru filmul de ama- 
tori se impune comunicarea cu publicul larg. 


Fiorin VELICU 


Foto: Victor STROE 


Porn cinefilul care nu vede prea 
multe filme şi colaboratorul moderat al ci- 
nematografiei (care sint), cele zece zile la 
Costineşti au însemnat o cură heliocinema- 
tografică. Am văzut, seară de seară, filme 
de toate felurile, iar dimineţile am putut 
asculta pe plajă opiniile publicului tinăr. 

O impresie de ansamblu a fost aceea că 
publicul este mai inteligent decit filmele 
(sau, cel puţin, decit îl cred filmele); cu 
aplauze şi dezaprobări, cu întrebări şi opi- 
nii, tinerii au răsplătit, au sancționat şi au 
pos pe ginduri = sper — pe realizatorii 
ilmelor. 

Fără să vreau, am comparat arta filmului 
cu aceea a muzicii. Filmul este o artă ti- 
nără şi de aceea el nu este încă în între- 
gime o artă. Poate că se află în pragul ado- 
lescenţei; îmi aminteşte de opera italiană 
la începuturile el. Mai e încă greu să deo- 
sebeşti valoarea de succesul imediat. În 
muzică problema nu se mai pune astfel; ci- 


Nu ajunge 
ca muzica 
să fie 


pentru film”. 


„bună 
Ea trebuie să fie 


si „bună în sine” 


nematografia are nevole de sufragiu ime- 
diat. De aceea există în cinematografie 
personalităţi cu succes aminat, de aceea 
sint ignorate lucrări valoroase fără succes 
imediat şi tot din acelaşi motiv (cu sime- 
trică exagerare) sint subevaluate lucrări cu 
un succes de public prea evident şi în care 
cantitatea (legată de cheltuieli) pare să 
albă un rol precumpănitor. Tot de aceea 
ne e adesea cinematograful sărac, care 
suplineşte fastul prin ingeniozitate și adin- 
cime. Poate că arta aceasta a intrat într-o 
etapă mai matură de cind cinemateca 
(adică memoria) a devenit un fenomen de 
masă; cotidianul cinematografiei se petrece 
în sălile obişnuite, iar arta ca atare, mai 
degrabă în cinemateci. Filmul mai seamănă 
totuşi cu muzica ușoară; el are nevoie de 
urgentă amortizare: într-o singură clipa. 
tot publicul. Abia acum începe clasicizarea 
o amortizare continuă, fără sfirșit. 
Mi-am întărit părerea că autorul unui 


Cei din spatele camerei de luat vederi: Gabriela O privire 
Nicolaescu, Radu Corciova, Nicolae Girardi, 
clasamentului í ire de Petre 


din echipa situată în fruntea 


film este regizorul. Dacă regizorul nu for- 
jează toate elementele (scenariu, actor, 
scenografie, muzică) intr-un tot unic care 
să-i poarte semnătura, filmul nu se consti- 
tuie. Regizorul nu poate fi doar funcționa- 
rul competent care pune scenariul în ima- 
gini, condimentindu-l cu muzică. Scenariul, 
muzica, actorii, toţi devin ai lui, el ràs- 
punde de tot. 

Gustul meu merge spre filmul cu com- 
ponente puternice, uşor centrifuge, cerind 
regizorului o personalitate incă mai puter- 
nică, capabilă să concentreze elemente 
uneori excentrice. Îmi plac mal puţin fil- 
mele netede, cu satisfacţii lunecind de la 
un moment la altul; le prefer pe acelea 
care se prelungesc după vizionare. Mai în- 
tii forța expresiei, numai după aceea per 
fecțiunea, la nivelul unei înalte tensiuni 

Nu ajunge ca muzica să fie bună pentru 
film; ea trebule să fie şi bună în sine. Reci- 
proca este de asemenea adevărată: nu 
ajunge ca muzica să fie bună în sine, ea 
trebuie să fie şi bună pentru film. Numai 
satisfacerea ambelor aserţiuni poate hrăni 
ceva ce s-ar numi artă. 

Muzica filmelor de la Costineşti mi s-a 
părut bună aproape fără excepţii; am apre- 
clat muzica lui Temistocle Popa, Horia Mo- 
culescu, Răzvan Cernat, Marius Ţeicu, 
Adrian Enescu. Nu mai vorbesc de muzica 
lui Cornel Ţăranu și Octavian Nemescu. 
Adrian Enescu se găseşte într-un moment 
bun al evoluției sale: are suficientă expe- 
rienţă, fără a da semne de oboseală; folo- 
sește bine sintetizorul şi orchestra; minu- 
iește motivul muzical, dar stăpineşte și |i- 
nia mare. 

Am apreciat munca celor din sectorul 
muzical al Studioului „Sahia”; există acolo 
o echipă experimentată, competentă. De 
data aceasta am remarcat în mod deosebit 
pe Andrei Bretz (cu muzici proprii şi co- 
loana sonoră la citeva filme), precum şi co- 
loana sonoră a Maiei Stepanenco la filmul 
lar ca sentiment, un cristal. ? 

Am vorbit despre coloană sonoră. intr-a- 
devăr, vizualul se intilneşte cu coloana so- 
noră în totalitatea acesteia. Zgomote, cu- 
vinte, muzică se împletesc într-un tot au- 
ditiv fără de care tot ceea ce vede ochiul 
pare un deşert sau un acvariu. Cei de la 
„Sahia”_ au intuiţia unei muzici care 
primeşte bine aerul şi zgomotele din jur; 
muzica pare să se nască din ele sau odată 
cu ele. 

Bineînțeles, nu cred că muzica în film 
poate fi de un singur fel. Compozitorul 
este un asistent al regizorului, dar muzica 
sa nu este o mănuşă a unui film sau un jilg 
în care regizorul se tolăneşte. Consonanţa 
prin dialog mi se pare formula cea bună 


Anatol VIERU 


felină 


faleză, ci 


Ce 


U TINERET 


COSTINESTI 1986 


PULSUL 
SPECTATORULUI 


O. proiecţie cinematografică este 
un dialog al filmului cu spectatorii săi. În 
„arenele” Costineştilor în care, în unele 
seri, au fost proiecţii urmărite de peste 
patru mii de tineri, ecoul acestui dialog 
era cu atit mal amplu. În contact cu un pu- 
blic spontan în reacţii şi exuberant în ma- 
nifestări, pelicule vizionate deja la Bucu- 
reşti în cercul blazat al invitaţilor de pre- 
mieră, dobindeau un relief innoit şi inedit 


Pentru mine, totuși, cel mai pasionant 
spectacol îl reprezentau nu proiecţiile de 
seară, ci dimineţile de aprinse dezbateri în 
care dialogul acesta cu publicul lua formele 
cele mai directe şi mai limpezi. Imagina 
ți-vă în centrul staţiunii, la malul mării, ïn- 
tre terasa umbrită a unei braserii și stația 
locală a postului „Radio-vacanţa”, un ade- 
várat ring în care, cineaşti și spectatori se 
confruntau, zilnic, în cea mai deplină spor- 
tivitate. 


La ora 10 fix, semnalul muzical al Galei 
dădea startul „meciului” şi tinărul „arbi- 
tru” Sorin Stanciu, care anima discuţiile cu 
tact, cu umor şi o prezenţă de spirit 
demnă de elogiat. prelua microfonul 
Aprinse, imprevizibile, entuziaste și com- 


a Taniei Filip. prezentă nu doar pe 
şi pe genericul filmului 
Sălcudeanu şi Alexandru Tatos 


bative, schimburile de opinii închegau o 
adevărată şcoală fără catedră. Pentru cà e 
dificil de spus cine a avut mai mult de in- 
vățat de la cine: spectatorii de la cineaşti 
sau creatorii filmelor de la publicul lor 


Aceste dueluri cotidiene de dimineaţă 
ne dădeau nouă, filmologilor bucureşteni, 
imaginea unei hărți a cinefiliei care depă- 
șea strada Eforiei din Bucureşti cu Cinema- 
teca ei, extinzindu-se asupra multora din 
oraşele şi chiar satele ţării ai căror repre- 
zentanți ne surprindeau, în intervenţiile 
lor, cu o remarcabilă viziune despre artă, 
cu 0 exigenţă şi o pertinenţă a aprecierii 
care nu-i puteau decit obliga pe cineaşti. A 
fost îmbucurător să vezi tineri de toate ca- 
tegoriile, nu neapărat intelectuali, fiindcă 
nu neapărat patalamaua, ci o anume sensi- 
bilitate artistică dă — ca să zic aşa — com- 


Sportivitatea 


confruntărilor 


petenţă și calitate spectatorului — era îm 
bucurător să-i urmăreşti — tineri, munci- 
tori şi studenți, medici şi ingineri, exersin- 
du-și cu mult curaj şi fără afectare, firesc şi 
la obiect, dreptul lor de critici ai creaţiilor 
și momentului. cinematografiei. româneşti 
Discuţiile erau atît de pasionante încit, sub 
soarele torid, nimeni nu părăsea plaja în 
cele aproximativ nouăzeci de minute ale 
disputei. Dezbaterile de la Costineşti s-au 
impus ca o parte integrală, organică, în 
viața Galei, căreia i-au conferit originali- 
tate in raport cu alte manifestări asemănă- 
toare. 


Referindu-se tocmai, la ele, tovarășul 
loan Toma, secretar al C.C. al U.T.C. spu- 
nea că — citez din memorie — Gala fil- 
melor cu tematică pentru tineret tre- 
buie să reprezinte doar un început. Cel 
de-al doilea act al ei este de dorit să se pe- 
treacă în laboratoarele cinematografiei ro- 
mâneşti, acolo unde reacţiile, propunerile, 
sugestiile publicului să-și ga răspun- 
suri adecvate care să ducă la ciştigul de ca- 
litate aşteptat pentru viitorul ecranului ro- 
mânesc. concluzie care se impune!... 


T. CARANFIL 


> a ab 
- d T r, 
Par fiecare. 'dinfineaţă; 
a e EALS, 


u 


tn Sai 


la ora zece şi un sfert... 


Cite șapte minute in șase dintre cele nouă 
seri de proiecţie ale Galei, muza fără nume a 
celei de a opta arte a urcat pe scenă nesta- 
tornică, de fiecare dată la braţul altui regizor 
Nestatornică, dar inspirată. Pentru că selecția 
din acest an (aproximativ 40 de minute film 
de animaţie) a avut o apreciabilă cotă valo 
rica, definindu-se printr-o tematică diversa 
echilibru, inventivitate, originalitate plastica 
— într-un cuvint, profesionalism. Şase filme 
șase regizori și... două premii. 

La inceput (in ordinea programării) a fost. 
femeia. Portretul Tatianei Apahidean ocolește 
programat gagul, propunindu-ne o lectură in 
cheie tandră. Este o poveste de dragoste ce 
modelează lumina pe gestul cotidian, firesc. 
respingind cu ironie clişeele. Povestea ne-o 
relatează el, artistul-personaj alături de care 
trăiește ea, soția-personaj. Tonuri calde și 
tuşe graţioase descriu cuplul, in armonie cu 
poezia unei realități „de fiecare zi”. lar pentru 
a idealiza universul, va veni cel de-al treilea 
copilul. Fără să aibă teamă de lirism, autoa- 
rea se menţine în registrul senin, neuitind să 
ne ofere o floare emblematica 


Și pentru adulți 


Nu numai furnicile sint harnice, ci şi albi 
nele il adăugește Laurenţiu Sirbu (inventiv 


Alexandru Repan 
in „avangarda“ premierei 


(Dana 


şi cu umor) pe Topirceanu. lar greierele nu 
este numai leneş (a se citi „boem”), ci şi râu- 
tacios — precizează, punindu-i în circă ba 
una. ba alta, regizorul. Prin desen şi prin cu- 
loare, prin hazul situaţiilor, datorită și unei 
coloane sonore adecvate (inspirate chiar) Ba- 
lada unui mic ajunge la inima specta- 
torului care nu poate uita lecturile copilariei 
Răsplata: locul doi în „topul publicului” 


Filmul lui Zaharia Buzea, Pegas, se alcatu- 
iește din pilule independente (am reținut su- 
biectiv idila, Modelul și Concurentul) păs- 
trind, în același timp, o dramaturgie unică, 
servind aceleiaşi teme: inspiraţia artistului 
Autobiografic, aş zice în glumă, pentru că. în 
serios, căutindu-şi personajul, autorul i-a dat 
chipul său. Un desen direct, fără multe cono- 
taţii, mizind totdeauna pe poantă — astfel 
transpare intenția regizorului, finalizată cu 
succes 

intotdeauna în siguranţă pe teritoriul sati- 
rei, Nell Cobar a construit din pilule, daca nu 
o bombă, măcar o grenadă cu efect de raze 
gamma asupra năravurilor. Greu se poate re- 
zista tentaţiei de a extrage citeva mostre. Nu 
rezist: Sisif este „organizat“ în muncă de bi- 
rocratul suit chiar pe bolovan; Saint-Ber 
nârd-ul salvamontist nu salvează decit „con- 
tra cost”; într-o staţie, reprezentanţi ai diteri- 


Sase talentate actriţe și... o singură pălărie 
Dogaru, Cici Dumitrache-Caraman, Ecaterina Nazare. i filmului 
Margareta Pogonat, Anda Caropol și Anda O'nesa) y aia e 


telor etape ale evoluţiei civilizației umane aş- 
teapta „la rind“ autobuzul autobuzul 
apare, iar ei rup rîndurile, întorși instantaneu 
cu toţii în epoca de piatră. Dar Spinii tranda- 
firului ştiu să și flateze (unghi subiectiv — 
n.a.) cind se-aduce vorba despre Eva: de 
pildă, din cauza ei s-a inclinat turnul din 
Pisa; mulți sint bărbaţii dispuși să se arunce 
în apă pentru plăcerea de a fi salvaţi de ea...; 
nu vreau însă să se creadă (unghiul subiectiv 
— sic!) că trec sub tăcere pilula în care o ne- 
vastă cicălitoare — transformată în sirenă de 
„duşca” trasă în plus de soț — continuă... să 
vorbească. Caricatura animată, cu poanta 
calculată „Ja milimetru” (specialitatea „firmei“ 
Cobar — competitivă la orice paralelă, pe 
orice meridian) a cucerit și de astă dată pu- 
blicul — primul loc în ordinea preferințelor. 
Morala: esențele tari se păstrează in reci- 


piente mici 


Laureaţii — cei doi 


olimpic: 


Două filme de facturi diferite Podul re- 
gia Olimpiu Bandalac și Drumul drept — re- 


FILMELE 


STUDENȚILOR 


Sua. de filme prezentată de studenții 
de la IATC „I.L. Caragiale” la Gala filmului cu 
tematică pentru tineret de ia Costineşti a pro- 
pus filme inegale nu numai din punct de ve- 
dere stilistic, dar şi în ceea ce privește insuşi- 
rea meseriei de cineast. Subiectele àu cu 
prins o arie largă, de la un exerciţiu ce a avut 
ca temă arta plastică, Portret oval în regia lui 
Sergiu Ungureanu la un așa-zis video-clip, 
Scurtă intilnire, autor Horia Lapteș, de la fil- 
mul colaj Pină nu e prea tirziu al studentului 
regizor Dumitru Lazăr pină la stioasa drama- 
tizare a relaţiei iubire-inșelată-răzbunată din 
Dacă te nu este a Oliviei Șireanu sau 
acel studiu de psihologie infantilă care este 
Plimbarea de duminică in regia lui Mraz 
Francisc, neuitind nici propunerea inedită a 
operatorului Dan Berlogea din D' ale publici- 
tății și nici Umor la domiciliu semnat de Va 
lentin Vasilescu. Propuneri, dar nu numai 
atit. Încercări. dar nu numai atit. Atunci ce 
anume? 

E drept, aerul care-l degajă filmele tinerilor 
aspiranţi la gloria celei de a 7-a arte nu are în 
totalitate, tonusul fierbinte și ..:confundabil al 
tinereţii. De multe ori, ne-am intilnit, mai de- 
grabă, cu un „aer cuminte“. Structura, ritmul, 
tonul, efectele speciale ne-au trimis spre un 
cinema practicat de autori deja rodaţi „in ale 
filmului probleme". Acest lucru este calitate 
şi detect deopotrivă. Filmele semnate de ci- 
neaștii iateciști dezvăluie, la o privire atentă, 
modul corect şi temeinic în care ei și-au in- 
suşit cunoștințele privind montajul, ecierajul. 
compoziţia cadrului, alcâtuirea distribuţiei 
Dar mai demonstrează, in acelaşi timp, ab- 
sența gustului pentru o expresie cinemato; 
grafică deosebită, proaspătă, frustă. Miracu 
los de tinăr! Ei bine, această exclamaţie nu li 
se potriveşte in totalitate. Filmele lor solicita 
mai ales adjective blinde, moi, calde, câlduțe 
Cu citeva excepții insă. Acel vis cinematogra- 
fic filmat excelent, montat alert, interpretat 
cu finețe. Un pretext minor, aparent, dar cită 
risipă de fantezie, cită culoare, ce ritm mo- 
dern. intr-adevâr, o mostră de cinema la ni- 
velul deceniului 9, un film prin care Horia 
Lapteș işi semnează o foarte personală carte 
de vizită. Apoi „exerciţiul de operatorie“ al lui 
Dan Berlogea, D' ale publicității. Filmul e 
bine construit şi tema aleasă (o abordare 
vioaie și hazos indiscretă a culiselor publici- 
taţii) se potrivește acestui tinăr creator ce do- 


Deocamdată 
şi Alexandru 


: F: 


gia Olimp Vărăşteanu au intrunit sufragiile 
juriului. Fiecare și-a apropiat cite o temă „din 
ceea ce este omenesc”, formulind-o prin mij- 
loace grafice congruente: comunicarea între 
oameni și sacrificiul, uneori, necesar pentru 
realizarea ei este metafora Podului; să trăieşti 
in spiritul adevărului, luînd viața pieptiș este 
ideea pe care Olimp Vărășteanu a ilustrat-o 
cu Drumul drept. Aşadar: două înălțimi des- 
pârțite de o ripă. Pe fiecare înălțime cite un 
om. Pentru a se intilni, nu există decit o solu- 
ție şi numai una: podul. Încearcă mai intii 
să-l construiască din obiecte neutre. Se dă- 
rimă. Aduc apoi elemente ale universului pro- 
priu fiecăruia. Originala arhitectură rezistă 
doar pină la un punct. Podul se cere durat 
din trupurile lor, din ei înşişi. lar gestul le ră- 
mine neştiut (uitat?) celor care păşesc acum 
pe pod. „Cit ţi-e aţa“ se zice-n popor. Cum și 
în ce scop îţi depeni ghemul, ne propune 
să ne (mai) gindim — in citeva pilule de 
amara ironie — Olimp Vărășteanu 


Marina ROMAN-JUC 


vedește ironie (de bună calitate) şi simţ al 
umorului. Pină nu «e prea tirziu, film 
avertisment pentru oamenii mileniului trei — 
astfel se poate caracteriza într-o propoziție 
pelicula regizorului Dumitru Lazăr. Se suc- 
ced, montate exact, imagini elocvente, adevă- 
ruri crude pentru gradul aberant atins de 
cursa înarmărilor. Secvenţe aducind cu ele și 
un comentariu adecvat, secvențe alternind fi- 
gura lui Chaplin interpretindu-l pe Hitler cu 
acel „a fost odată primul și al doilea război 
mondial“. Folosind ingenios fragmente cine- 
matogratice filmate în lumea întreagă, Dumi- 
tru Lazăr a izbutit să realizeze citeva mo- 
mente inedite. zguduitoare. Premiul obţinut 
încununează un talent ce se anunţă promiţa- 
tor. Înâlțimile îmbată sufletul cu nectarul zei- 


tine 
sint acești 
tineri cineaşti. 


Cit de 


lor şi nazuința pamintească se ridică spre 
azur în Plimbarea de duminică, filmul lui 
Mraz Francisc, de asemenea apreciat de ju- 
riu. Cineastul a incercat să transtigureze 
emoția, bucuria, speranţa gindului implinit 
uzind de o formulă filmică ambițioasă. Senti- 
mentala poveste a studentei regizoare Olivia 
Şireanu, Dacă dragoste nu este, işi refuză, 
chiar de la bun inceput, șansa unei abordări 
a temei altfel decit în „dulcele stil melo“. Gra- 
vele înţelesuri ale unui dialog frint între un el 
şi o ea care se iubesc sint rezolvate pe ecran 
în maniera lui dâjă vu, dâjă connu (unde? 
ghici, ghicitoarea mea!) 

In final se poate doar exprima regretul ca 
ei, tinerii studenţi, n-au căutat, decit în prea 
mică măsură, să fie cu adevărat foarte tineri 
în propunerile lor. Dar, mai ştii? Poate că la 
anul, la ediţia X-a a Galei, ciştigind în maturi- 
tate, să nu le mai fie ruşine că... sint prea ti 


neri 


Heana DĂNĂLACHE 
Foto: Victar STROE 


snt cei mai tineri: Rodica Horobeţ 
Bogdan Uritescu, interpreți 


patrulea rard it d y 4 uu 
Cristache și Cristiana Nicolae 


i 


U,.. ediţie -a Festivalului La Rochelle, 
intilnire cinematografică necompetitivă, dar 
la care însăși selecția presupune un examen 
de maximă exigenţă, a adus o confirmare de 
prestigiu cinematografiei noastre. În albumul 
festivalului (85 pag. condiții grafice remarca- 
bile) citim şi un impresionant indice al tutu- 
ror participanţilor — autori şi filme — din 55 
dé ţări, care au fost selecționați din 1973 și 
pină azi în programul festivalului. Sint nume 
care recompun. lumea. cinematogratu- 
lui-de-artă: Rene Alio, Michel Deville, Margu- 
erite Duras (Franța), Ken Loach, Karel Reisz. 
John Schlesinger (Marea Britanie), Mauro 
Bolognini, Liliana Cavani; Ettore Scola (Ita- 
ha), Huston, Cassavetes, Aldrich, Mazursky 
(S.U.A.), Theo Angelopolous (Grecia), Akira 
Kurosawa. (Japonia), Andrezi Wajda (Polo- 
ma), Istvan Szabo (Ungaria), Ingmar Berg- 
man (Suedia), Alain Tanner (Elveţia), Nikita 
Milhalkov, Elem Klimov (U.R.5.5),. Tomas 
Gutierrez Alea (Cuba), Carlos Saura (Spa 
nia), Miguel Littin (Chile), Wim Wenders 
(R.F.G.), Nelson Pereira Dos Santos (Brazi- 
lia), Hristo Hristov (Bulgaria) etc. etc. Am ci- 
tat doar citiva dintre cei peste 400 de regizori 
prezenţi în decursul 'celor 14 ediţii printr-un 
singur film. prin „retrospective“ sau „omagii” 
România figurează de două ori cu cite un 


(în date şi cifre) 


Cristiana 
icolae 


| ie de a se hotări să studieze regia de 
fiim la 1.A.T.C. „I.L. Caragiale”, Cristiana 
Nicolae a practicat mai multe profesii care 
însumate, inseamnă o bună experiență de 


VTRALERS LES MIROIAS 
OGLINZI PARALELE, 
$ Mircea Veroiu 


ediţii ale 
„Festivalului La Rochelle“ 
cinematografia noastră 


prezenţe românești 
peste hotare 


0 săptămînă 


de film românesc 


la „Festivalul La Rochelle“ 


tiim: în 1984 cu Concurs de Dan Piţa şi in 
1985 cu Adela de Mircea Veroiu. 

interesul stimit anul trecut de Adela, film 
ce obținuse cu citeva luni înainte „Marele 
Premiu“ al Festivalului filmului de autor de la 
San Remo, a determinat pe organizatorii fes- 
tivalului să dedice unul dintre cele șase 
„omagii“ regizorale ale următoarei ediții (27 
iunie-—8 iulie 1986) filmelor lui Mircea Veroiu 
_ Fefeleaga, Duhul aurului, Dincolo de pod. 
Între oglinzi paralele, Semnul șarpelui, Sa 
mori rănit din dragoste de viață, Adela, —- au 
putut astfel fi văzute de publicul festivalului 
ca și de critica internaţională. Dealtfel, Bengt 
Forslund. redactor șef al celei mai importante 


viață. A fâcut mai întii balet nautic la Circu! 
de Stat, efectuind turnee în ţară și străină- 
tate. apoi, cunoscind mai multe limbi străine, 
a fost translator tehnic — respectiv traducă- 
tor de texte din diferite domenii — iar timp 


de patru ani și jumătate, stewardesă pe ii- 


miile internaţionale ale TAROM-ului. 


” La absolvirea institutului, a devenit destul 
de repede realizator. debutind cu un fiim de 
autor — Întoarcerea lui Magellan. in continu- 
are, s-a aflat permanent în planul de produc- 
ţie al studioului, realizind, ritmic, un film de 
luna metraj la fiecare doi ani. 


După ce a abordat — cu mijloacele analize: 
psihologice — temalica luptei în ilegalitate a 
partidului, Cristiana Nicolae s-a dedicat fii 
melor de tineret și copii. „Ultimul său lung 
metraj, ieşit nu demult în premieră — Al pa 
trulea lingă debarcader — se inscrie in 
aceeași linie, iar recent a intrat în perioada 
de finisare cu un nou film din aceeași arie te 
matică: Recital (scenariul Mihai Opriş și Au 


A dori 

(şi a rewi) > 

să faci filme 

cu şi pentru tineri 
(Cristiana Niolae) 


reviste teoretice de cinema suedeze, intitulata 
semnificativ „Chaplin“, s-a declarat un fer- 
vent admirator al operei regizorului român 
Albumul festivalului reproduce amplu! artico! 
de analiză sub semnătura lui Bengt Forslund 
(articol publicat iniţial în revista „Chaplin” şi 
reprodus pentru cititorii noştri în „Revista Ci- 
nema“ nr. 1/1986) în care criticul suedez il 
numeşte pe Mircea Veroiu „un Visconti ro 
mân” și își încheie studiul apreciindu-l ca 
„unul dintre cer ma: mari regizori europeni de 
azi”, 

Pentru a putea evalua cum se cuvine „oma- 
giui“ adus filmelor lui Mircea Veroiu, să nu- 
mim și pe ceilalţi cinci regizori care i-au ținut 


` 


rora |scarie) despre cele mai tinere talente 
muzicale 

Sub aspectul impactului cu publicul, pro 
ducțiile Cristinei Nicolae au inregistrat un 
succes stabil, fiecare cu peste un milion de 
spectatori, intrucit De dragul tău, Anca aflat 
încă în perioadă de difuzare şi judecind dupa 
rezultatele ultimelor luni, va depăși și ei in 
curind milionul de intrări. 


Regizoarea a distribuit în filmele sale actori 
onsacraţi ai scenei şi ecranului romanesc, 
tar a obținut, totodată, rezultate notabile în 
rijarea copiilor şi a neprofesionaliştilor. În 
De dragul tău, Anca — alături de rolul titular. 
nterpretat de eleva Alexandra Duca — se de 
"așează în mod deosebit personajul debutan- 
tei Alexandra loniță. intruchipat de prote- 
soara Manuela Nace. 


Trebuie precizat câ, pe lingă peliculeie din 
tabelul alăturat, Cristiana Nicolae a mai reali- 
zat pentru Televiziunea Română O fereastră 
spre lumină — documentar artistic de lung 


Cnstiana Nicolae 


Riwi care urcă mun- Ladislau Tarca. Gheorge 


Bejancu Drshana N-colae 


Hona Pătraşcu 


Stele de iarnă Mucea Hervan 


De dragul tău, Ance Nicolae Cristache 


Al patrulea gard Nicolae Cristache 


În Albumul 
„Festivalului 
pagini dedicate filmelo 


Fefeleaga, Duhul aurului, 


Dincolo de pod, 
Între oglinzi paralele, 
Semnul șarpelui, 
Să mori rănit din 
dragoste de viaţă, 

Adela 


NOCE DE PERRE 
sproste FETELEAGA 
TĂ DE PIATRA 


Mix em wone. Mrceu Veror 


ompanie: 1; Alexandr. Petrovici, regizorul 
are a marcat un virt in creația cinematogra- 
ticå iugoslavă cu Trei, — film antirăzboinic, 
Am intiinit și ţigani fericiţi și ecranizarea 
iupă Bulgakov a celebrului roman Maestrul 
și Margareta: 2: Suedezul Bo Widerberg, au- 
torul cunoscutelor Adalen 31, Elvira Madigan, 
Joe Hi, 3. Andre Delvaux — straniul regizor 
belgian, de neuitat -pentru Omul cu craniul 
ras sau O seară, un tren; 4: Alexei Gherman, 
tul celebrului dramaturg sovietic Yuri Gher- 
»an al cărui 20 de zile fără război a fost se- 
ecționat în „Săptămina criticii” la Cannes 
7T, 5: Mario Monicelli — un clasic în viaţă al 
cinematografului italian, ale cărui Marele răz- 
boi și Camarazii au iniţiat un nou stil în abor- 
darea tragicului. 


În sfirșit, cele două retrospective” au fost 
dedicate în acest an cineastului japonez Hei- 
nosuke Gosho, președintele Asociaţiei ci- 
neaștilor japonezi pină la decesul său din 
1981, și austriacului Max Ophüls al cărui cel 
de pe urmă film (realizat cu doi ani inainte de 
sfirşitul său, în 1957) Lola Montes, continuă 
sa fie şi azi obiect de studiu și de incintare 
pentru iubitorii de istorie, apărătorii condiţiei 
temeii şi cinefili deopotrivă 


Adina DARIAN 


metraj și serialul Racheta albă — 8 episoade 
a 32 minute fiecare. 

Cu ani în urmă, autoarea acestor filme a 
publicat proză umoristică în revista „Urzica“, 
iar între 1974 și 1977 a susţinut rubrica „Car- ` 
net de regizor“ în cadrul emisiunii radiofo- 
nice „7 zile, 7 ane". 

Dintre distincţiile ciștigate de regizoare, ci- 
tam: premiul „Opera prima” al Asociaţiei ci- 
neaștilor (1974) — pentru intoarcerea lui Ma- 
gellan; premiile de regie şi interpretare ale 
Festivalului de la Piatra Neamț, Premiul 
Consiliului Naţional al Organizaţiei Pionieri- 
lor (1984), premiul „Stela d'oro la Festivalul 
de la Salerno — italia, premiul special al ju-' 
riului și premiul de interpretare la Festivalul 
de la Chicago (1985) — pentru De dragul 
tău, Anca, Premiul ACIN, premiul | al juriului 
pionierilor şi premiul de interpretare la Festi- 
valui de la Piatra Neamţ (1984), premiul In- 
terviziunii la Festivalul de la Plovdiv — Bulga- 
ria (1985) — pentru Racheta albă. 


Mihai DUȚA 


emeji Anul premierer Spectator 


Viadime _ Gătan, George 


Motoi. Radu Behgan 1974 1458.000 


Gheorghe Cozan Valena 
Secu. Gheorghe Matænrath, 
Catnine! Dumitrescu 


Emest Maher #Ondu kiku 


Moldovan, ` Ioana Pavelescu. 
Mucea Albulescu 


Val Paraschiv, Andre: Torah, 
Gheoghe Cozonci, Mana Ro 
tau 


Alexandra Duca, Rodica 
Mandache, Dan Condurache. 
Carmen Gahn 


934 000 
ina Petrescu. Cezata Dati i 


nescu premiera in 1986 


La Rochelle“ 


ortret de femeie in alb, in interior alb" 

cum stă ghemuita 

atent, ascultă cu ochii, cu 

poală, cu părul zburiit în 

jurul chipului atit de familiar care vine și nu 

vine din „Să-mbrăcăm pe cei goi”, „Cerul în- 

stelat...“, „lon“, „Adela“ din atitea și atitea 

personaje ale scenei sau ale ecranului, „por- 

tret de femeie liniștit — neliniștită, impăcată 

cu neliniștea ei“ — imping un pic mai de- 

parte imaginea, în timp ce turul despre intil- 

nirile noastre ratate, cum nu avem 

acum nici un motiv special să stăm de vorbă, 

acum, de ce tocmai acum, cind au existat 

filme, premiere, roluri de care puteam să le- 

un fir de vorbă şi n-am făcut-o, iar acum 

ără nici un apropo, nici măcar apropo de 

care pindeşte sr hi dincolo de feres- 

albe, mă apuc să-i spun cum am vă- 

Biaier in Casa neterminată şi 

surprinzător cinematogratic mi s-a pă- 

atunci şi ea mă ascultă de parcă 

altcineva nu despre ea, Vale- 

cind nu era Actriţa Vale- 

a fă- 

tru film. Zimbește siab, ca și 

„Cirligul“ unei întrebări de ti- 

e ce ai jucat atit -de puţin in 

după ce îi spun clar că nu am 

pun intrebarea asta, o pirghie 

ă în tăcerea ei și o aud spunind incet, 
ca și cum și-ar răspunde unui gind: 

— Nu cred că am trecut pe lingă film. Am 
exact cit mi se cuvenea. Nu mi s-a întimplat 
nimic nedrept... Nici nu mi-am dorit foarte 
mult så fac film nici nu l-am ocolit.. 


H 


222258 


sase 


— banală, dar nor- 
să tacă fiim? Orice 


— Nu ştiu... Poate pentru că eu nu pot dori 
un lucru aşa, in general... Știu că există ac- 
trite care și-au „Vreau să fac film!” dar 
nu au spus-o întimplător, cu ușurință, ci pen- 
tru că ceva din structura lor artistică le 
chema spre această incercare... Pentru film 
trebuie să fii, atunci, în momentul acela... N-a 
existat în relația mea cu filmul nimic încrin- 
cenat, pe viaţă şi pe moarte, n-a existat sen- 
zația pe care o am în teatru că dau, inainte 
de a lua ceva. Tot, nu ceva. A fost o relaţie 
aproape intimplătoare, dar asta nu inseamnă 

ă „nu mă plac“ sau nu mă accept în film. 
Îmi place filmul. Mă atrage, mă induioșează 
chiar farmecul neștiut a ceea ce se cheamă 
să faci film. Sint acolo, cu „ei“, in intimplarea 
tor. li știu, îi simt. Chiar cind nu reușesc, sint 
de partea lor. Eșecul mă tulbură, mai ales 
eşecul unui om de bine... 


Există un film care să-i fi creat senzația de 
intilnire bună, adevărată, neintimplătoare 


— Am fost mai puţin limpede și cam zgir- 
cită folosind cuvintul „intimplător” pentru in- 
tilnirea cu filmul. El are pentru mine o des- 
chidere mai mare, de fapt. „Întimplător“, ve- 
nea dinspre mine, era legat de felul în care 
puteam da măsură şi răspuns, de momentul 
meu artistic care nu s-a potrivit totdeauna cu 
ceea ce mi se cerea. Cu primul film, Casa ne- 
terminată, intilnirea a fost și bună și adevă- 
rată. Era prima vedere şi, aș spune. nece- 
sară. Cu emoție, indoială invinse de curiozi- 
tate şi orgoliu. Voiam ca această intilnire sa 
fie „sus“ ca exigenţă, sâ-mi ceară mult, să ma 
încerce. Ştiam și nu ştiam, învățam chiar 
atunci, în mers. Îl simt și acum ca pe un film 
curat, incitant, un drum deschis. 


— ntre munca unui actor la film și munca 
în teatru există sigure, cunoscute şi 
ru fiecare sint un pic 

te munca in platou, de 


— Da, chiar așa este: cunoscute și recu- 
noscute. Ce cred că-mi face diferența este 
prețul acestora. Cit mă costă acest știut des- 
pre care vorbim. Pe platou, munca este mai 
dramatică, mai acută, la fel de importantă ca 
pe scenă, dar ce nebunie, ce grabă, ce uși, 
care nu se îhchid, ce învâlmășeală aparentă 
sau chiar invălmășeală... Momentele de vul- 
nerabilitate și de perplexitate ale unui actor 
pot să fie depășite în teatru, existind posibili- 
tatea acelui col de miine sau a acelei 
repetiții de miine, cind aminarea sau amâăgi- 
rea sau intoleranța şi duritatea față de ceea 
ce faci, ceea ce nu găsești, se pot tran- 
sforma, se pot implini. Mai ai timp. Salturile, 
pe scenă, sint mai complexe, mai mari. Şi în- 
spre bine și înspre rău. Pe platou, închegarea 
unei situaţii, a unui cadru, rămine prea în- 
cheiată, deși nu ignor, nu se ignoră, ceea ce 
pregătește acest definitiv. 


ï 
À 
Valeria Seciu; 


„Dacă cineva ; 
crede cu putere că poți 
să faci un lucru, Îl faci!” 


Felul în care mă întrebi tinde să ma 
oblige să aleg un răspuns. Şi totuși, sint ar- 
gumente şi pentru „de ce da, dacă da, dece 
nu, dacă nu?”. E exact genul de întrebare de 
care aș dori să mă apăr. imi lasă, răspunzind, 
un gust de leşie, de mediocritate de drum 
prea bătut, nemaivorbind că, pentru mine, 
consecințele în gind nu se termină. Oricit de 
miezos ar deveni răspunsul. Mă poate urmări, 
siciindu-mă și silindu-mă să reconsider, så 
mai caut, să mă mai îndur de cite o variantă. 
Da, există o diferenţă! Ei, şi? Nu crezi că nu 
eu pot să le fac dreptate acestor personaje 
apărute fie din cărţi fie din obsesia de litera- 
tură a unor creatori de film? Să le apere și să 
le facă dreptate cei care le aduc printre noi. 
Ei au măsura și dreptul şi argumentele. Ei au 
mindria de a ajunge sau a intrece literatura 
cu o altă literatură, de film. Nu? 


= Be da. Dar su nu mă gindeam „să faci 
dreptate“. Mă gindeam la ţia actorului cu 
personaje de structuri diferite, pină la un 


„Resimt 
ca ceea ce 


acut 
fac 


Acum, de pildă, în acest moment al prote- 
siei, de ce are mai multă nevoie? 


— Acum... mai mult ca oricind, simt nevoia 
să mă cunosc, să știu cum sint, cine sint. Am 
nevoie de un fel anume de a mă privi: mai 
plin, mai grav, mai simplu. Mai ales mai sim- 
plu. Nevoia de simplitate o resimt acut. ȘI o 
nevoie puternică ca ceea ce fac să fie viu şi 
foarte sensibil Azi. 


Ce înţelege prin: să fie sensibil azi? 


— Să simt că ceea ce fac există. E cuprins 
în sensibilitatea timpului meu. Teatrul are ci- 
teodată nebunia asta, care nu ţine de modă, 
nu... Se întimplă ceva... insesizabil, sau 
aproape, pe urmă trece, rămine în urmă și 
deodată, nu-ți dai seama, mori, parcă mori. 
Şi nu-ți dai seama. Asta e, că nu-ţi dai 
seama... 


nevoia 
să fie cuprins 


în sensibilitatea timpului meu” 


— Nu mi se pare interesant să știu precis 
de unde știu, cit am luat, unde trebuie folosit 
Toate aceste treburi nu se fac atit de precis. 
Ceea ce s-a dovedit important și nu „întim- 
plător“ la film, s-a adă felului meu de lu- 
cru în teatru. O anumită acuitate și concen- 
trare, apelul la o mai mare capacitate de sin- 
teză. Totul însă are nevoie, la mine, de o pre- 


— La inceput e destul să fii tinăr, atent, 
imediat, firesc. În timp, trebuie să adaugi, să 
înveţi, să cauţi, împlinind așa o personalitate 
care nu e neapărat cea a virstei tale... Ai ne- 
voie de tot ce ai adunat, nepărăsind, cu ade- 
vărat, nimic... 


A trăit o asemenea intimplare? 


— Am trăit, da... M-a pindit capcana unui 
fel de joc sensibil, liric, vechi, prăfos... Cătă- 
lina Buzoianu mi-a vorbit într-o zi, a avut cu- 
rajul să-mi spună cine sint şi unde sint. Şi 
m-am speriat rău de tot. Repetam în 
„Doamna cu camelii“ și eram așa, ca într-un 
refugiu, cind te lași citeodată în nimic, în căl- 
duţ, în ușor, în duios și oamenii te plac și 
spun; „Aaa! uite, ce ochi! Şi vocea! Și pa- 
sul...” Am înteles atunci ce înseamnă ca ci- 
neva să aibă forța de a te pune exact în lu- 
mină. Şi ce inseamna så poți răspunde pe 
măsură, fără umilință. 


aceea înțeleasă ca parte a pro- 
parte? 


— Dacă vrei... se vorbește poate prea mult 
despre asta, aproape pierdem sensul. Pentru 
mine, într-un timp, umilința a avut viață. La 
început, contactul cu Ea a fost dur, brutal 
Acum e in mine, probabil pentru că mi-am 
însuşit-o. M-a învățat să aflu, să înțeleg, să 
vreau. M-a învățat și să nu vreau și să pot şi 
să ştiu că nu pot... 


— Cum e cind știi ce vrei, știi şi cum ar 
trebui să faci un lucru, dar nu-l poţi face și 
ştii şi asta: că nu-l poți face..? 


— Poţi să mori... Dar în loc să mori, te 
apuci și faci lucrul acela pe care spui că nu-l 


— Umi 
tesiei? 


poți face. Íl facil... Dar eu vorbesc ca şi cum 
aş putea foarte mult... 

Cred că vo! te așa cum se cuvine. Doar 
a demonstrat poate foarte mult așa 
există in spectatorilor, nu Ea 
este iert ie Seciu. Ea este acum, pen- 
tru «i, „l na cu camalii“.. 

— Trebuie să fie o senzaţie să joci 
„Doamna cu camelii“ în 1986. De fapt, cum 
e? 


— E bine... Ar fi putut fi o aventură. E 
chiar o nebunie, e chiar „Doamna cu came- 
lii". Cam straniu, nu? Îi spuneam citeodată 
lui Octav: Eu sînt dama cu camelii! — parcă 
necrezind — şi el ridea... Încercam să cred, 
venea neașteptat, ca un dar. Sint roluri care 
au o magie a lor, ajunge doar să le atingi și 
asta inseamnă foarte mult pentru viața ta. To- 
tul e foarte serios acolo. lubești, chiar iu- 
beşti, trădezi, chiar trădezi, mori, sint pe 
moarte, dar nu mor, pe urmă chiar mor și din 
aproape în aproape, din nimic în nimic, nu 
mai e de ris, te oprești, incepi să te temi şi te 
sperii: e viaţă, e chiar viaţă! Poate cel mai al 
vieţii spectacol tot melodrama rămine! Dacă 
ochiul artistului e bun, atunci e viaţă... 


ei de 
ic, ca 


Mă gindesc la cum s-a construit 
actri La ce a insemnat Teatrul 
pentru ea. 


— Da... Mi-a fost fast Teatrul Mic. A crezut 
in mine cind eu aveam nevoie de încredere. 
Cum se spune: dacă cineva crede puternic că 
poţi să faci un lucru, îl şi faci. Te obligă să-l 
faci. La tensiunea asta am exista! eu aici, la 
Mic. Cineva a crezut în mine mai mult decit 
puteam și a trebuit să pot pe măsura încrede- 
rii... Cînd am intrat pentru prima oară pe 
scena teatrului Mic — era un fel de vizionare 
la „Să îmbrăcăm pe cei goi“ — Dinu Săraru 
era in sală, știam că e în sală... veneam din 
fundul scenei, așa, spre ei și am simţit, pen- 
tru că nu pot spune: am văzut, că zimbeşte. 
Atunci am ştiut că am invins. Ce mecanism 
sensibil intrase în funcţiune dacă zimbetul 
acela a mișcat ceva atit de puternic în mine, 


Aproape toți 
ceea ce numim „climat artistic“. Pentru ea ce 


inseamnă acest Climat artistic? În ce se mate- 
rializează el? 


— Mulţi ne socotesc fragili și. dificili şi 
„prea artişti“. oameni, nu dorim mai mult 
decit ceilalți. in zona creaţiei însă, a avea 
„Climat“ poate însemna, spre mirarea unora 
nu neapărat confort, bună înțelegere, dulce 
curgere de timp. Pentru mine climatul e 
suma celor care mă mișcă, mă cresc, care 
mă silesc să iau seama. E tensiune, e adevă- 
rată căutare a sensului artistic. Climatul, iata, 
nu e linişte ci dimpotrivă, miile de nuanțe, 
unele dintre ele abia perceptibile, ruperea in- 
cremenirii din gind, depășirea vechilor tipare 
verificate ca fiind sigure, ca mergind la sigur. 


— Ca oameni, ca artiști, două „stări“ pen- 
tru o singură ființă Ce poate lua, ce-și poate 
pepe e taiere argente 99! ae 
om 


— Sint tentată să-ţi fac un desen. Un cerc 
peste care aş desena alt cerc. Dar asta arfio 
suprafață, o singură suprafaţă, o falsă pa 
punere. Nu se aseamână, nu se identifică 
deși între ele există un schimb continuu, În- 
tre experiența de viaţă și cea a vieții artistice, 
pentru că și aici se naște o experienţă, am 
câutat, nu cu tot dinadinsul, desigur, un echi- 
libru. Totuși, un echilibru continuu ar deveni 
parcă, nu crezi, ceva încremenit, sărăcăcios, 
prea fix. Trăiesc uneori mult mai puternic în 
una din viețile despre care mă intrebi, fiindcă 
există ceva, într-un moment care mă cere 
acolo. Balanța o face viața insăși, nu eu. 
Ceva se pierde, unde se duce ceea ce se 
pierde? Şi ceea ce se ciștigă, bate undeva 
mai departe, în alt timp. Știu însă că artistul 
are un fel particular de a tăia din propria lui 
viață și a altora cu care e pârtaș la viaţă, înțe- 
lesuri care trec apoi spre viața lui artistică. 


— Ce devine tot mai rtant, pe măsură 
ce trece timpul, in „Incercare“, pen- 
tru că este o încercare, a unul artist de a fi 
credincios artei sale, dar și vieții sale? 


— Important ar fi poate ca artistul să nu 
rămină numai al artei sau numai al vieţii. De 
fapt, nu ştiu... Sint într-un moment în care nu 
mai știu multe. Mi se pare chiar că-nu mai 
știu aproape nimic. Există asta, nu? Citeo- 
dată zici că știi și chiar știi, ţi se pare că ştii, 
cum e cu viața, cu oamenii, cu mila, cu iubi- 
rea, cu arta, îți spui că știi foarte bine şi deo- 
dată totul se îngustează: nu mai știi nimic. De 
aici poate reincepe totul, să afli, să fii atent, 
să aștepți... poate am să mai aflu ceva şi am 
să spun din nou, ştiu, da, asta știu... Acum 


— „poate am să mai aflu ceva și am sā 
spun din nou știu, da, asta știu 
Eva SÎRBU 


Foto: Mihai OROVEANU 


Sugestii 
pentru 
profesioniști 


Su. de graniţă, intre fotografie şi tilm, 
diaporama nu e specie marginala, nici una de 
tranziție — nu e, de pildă, o anticamera pen- 
tru ucenicia cineamatorilor. Este o manifes- 
tare artistică distinctă, cu propriile ei festiva- 
luri internaţionale, o formă de expresie mo- 
dernă, care la ediția din acest an a Concur- 
sului de la Herculane s-a situat in centrul 
atenţiei şi a dovedit că îi sint accesibile ste- 
rele cele mai înalte ale emoţiei și semnifica- 
tiei. 

Faţă de fiim, care impune lucrul în echipă 
şi spre deosebire de fotografie, unde singula- 
ritatea artistului este regulă, formaţia ideala 
pentru diaporame pare a fi tandemul. Așa ne 
explicăm afirmarea în avanscena numitei iñ- 
treceri, pusă sub semnul Festivalului național 
„Cintarea României”, a două cupluri exem- 
plare de pasionaţi ai suitelor de imagini, în 
simbioză cu muzica și cuvintul: Emil Butnaru 
şi Marcela Ursache de la Gura Humorului, 
Peter şi Ibolya Kerekes din Tirgu Mureş. 

Dispensindu-se de iluzia mişcării (în loc de 
24 de imagini pe secundă, diaporamiștii pot 
oferi cel mult 2—3), cele două perechi de 
performeri din fruntea palmaresului alăturat 
transformă minusul în plus: fotogramele lipsă 
sint pentru ei balastul de care colegii lor ci- 
neamatori se eliberează uneori mai greu 
(cum s-a văzut în prea multe din puţinele 
filme aflate în concurs). Accesul la metaforă 
şi idee — deci la poezie — e mai direct, iar 
proba talentului (aproape) imposibil de disi- 
mulat. 

Danie este titlul primei din cele două mon- 
taje cu care Emil Butnaru și Marcela Ursache 
au ciștigat premiul cel mare al concursului 
„pe teme de etnografie şi turism”, cum preci- 
zează prea rigurosul afiş al Casei de cultură 
de la Băile Herculane (director lancu Mă- 
răscu), sub egida Comitetului de cultură şi 
educaţie socialistă a județului Caraș-Severin. 
Este un recital de poezie vizuală și sonoră, 
inspirat de ctitoria lui Ștefan cel Mare de la 
Voroneţ. Tonalitate patetica, prin invocarea 
ctitorului, dar alteori suavă, prin contempla- 
rea albastrului de pe vechile fresce, prin ver- 
sul rostit în dialog, pe muzică preciasică ad- 
mirabi! selectată de Marcela Ursache și.poe- 
tul Constantin Cojocar. Ei așează excursul 
etnografic în peisajul ambient şi vibrația pa- 
triotică în univers; „Miroase-a codru ars de 
lună..." — „Eu cred că prima dată pe pâmint 
La Voroneţ se naşte dimineaţa...” 

În rimă cu poeții de la Gura Humorului sint 
soții Kerekes din Tirgu Mureș, cu a lor diapo- 
ramă O zi la stină. Record de concizie și der 
sitate sugestivă, cu incercarea de a intinde o 
punte între fixitatea fotografiei și narativitatea 
epică: travaliul, dar şi starea de vis a cioba- 
nului (æu buciumul în mină, cu fiverul la 
gurâ“), Valorarea fotogeniei. particulare, a so- 
norităților locului, mixate în Huenţa imagis- 
tice care nu tradează nici ur fel de complexe 
față de secvențele unui fiim Ale unui film 
inca netacut 


Valerian SAVA 


Concursului interjudețean 
al cine și foto-amatorilor 
Herculane '86 


Premiul „Hercules 86"; Emi! Butnaru și 
Marcela Ursache — Cineclubul „Guhu- 
dia“ din Gura Humorului, pentru monta- 
jele Danie şi Graiul pietrei. 

Premiul | — fiim etnografic: Ludovic 
Dama — Cineclubul Casei de cultură Sin- 
nicolaul Mare — Timiș, pentru Călăreţi, 
cai, căruțe. 

Premiul | — film turistic: Eugen Poste- 
ucă — Cineclubul uzinelor din Otelul 
Roşu. pentru Echilibru 

Premiul | — diaporame — etnografie: 
Kerekes Pater — Cineclubul Case: de 
cultură a sindicatelor Tirgu Mureş, pentru 
montajul O zi la stină, 

Premiul i} — film turistic: Nicolae Ne- 
gruțiu — Cineclubul uzinelor din Otelul 
Roșu, pentru Vine primăvara. 

Premiul Ii — — turism: Emil 
Grosu — Cineclubul intreprinderii de 
montaj Tirgu Mureș, pentru Dansul. 

Premiul Ii — fiim turistic: Petrică Gheor- 
ghe — Cineclubul Casei științei și teh- 
men pentru tineret din Cîmpina, pentru 
Călătorind. 

Premiul Ii — diaporame — turism: 
Olga Gionea — Cineclubul „Universita- 


tea“ din Brașov, pentru Popasuri in 
toamnă. 
Au fost acordate, deasemenea, unele 


mențiuni. 


10 


L——_— 
sub semnul Festivalului 


Cineamatorii 
despre cineaști și despre ei înșiși 


46 de cineamatori, aflaţi la Tabăra de creaţie şi cursurile de instruire organizate de ' 
Consiliul Central al sindicatelor la Fotșani, la sfirşitul lunii iulie ac.; 

provenind (în ordinea numărului) din București, Focșani și judeţul Vrancea, Reșița și 
judeţul Caraș-Severin, Brașov, Craiova, Galaţi, județul Hunedoara, Ploiești, județul Su- 
ceava, precum și — cite unul singur — din alte nouă localităţi din diferite zone ale ţării; 

au răspuns în scris la un test cu patru întrebări privind: 1. reuşitele filmului româ- 
nesc; 2. producţiile cele mai reprezentative ale cineciuburilor; 3. teme şi subiecte priori- 
tare propuse caselor de filme; 4. condiţiile unui spor calitativ în activitatea cineamatori- 
lor 


la Darciée. in același sens, ar fi fost cel puţin 
de aşteptat ca un cineamator să nu confunde 
regizorul cu interpretul principal, în cazul 
cind a răspuns la prima întrebare citind Pis- 
truiatul. La fel, e de înțeles ca un responsabil 
de cineclub din localitatea titulară să reţină 
Lupeni 29, cu condiţia să nu scrie „regizat de 
Alecu Croitoru”. Omis de aici, numele regizo- 
rului Mircea Drăgan apare in schimb, inopor- 
tun, în alt răspuns, ca unul dintre realizatorii 
serialului Lumini și umbre. ș.a.m.d 


Pasiunea cineamatorului incepe 
prin cunoaşterea propriei 
cinematogratii 


Testul cu caracter de lucru, ca sondaj me- 
todic, în cadrul instruirii periodice a activului 
din cinecluburi, a vrut să atragă atenţia asu- 
pra unor preocupări cultural-educative şi po- 
litico-ideologice. pe care febra filmărilor şi a 


O temă ce se cere reluată: Declaraţie de dragoste 
de Nicolae Corjos, cu Teodora Mareş și Adrian Păduraru 


operaţiilor de laborator nu le poate eclipsa 
lar primul reper pentru un cineamator nu 
poate fi altul decit acela oferit de propria 
noastră cinematogratie, prin cunoașterea rea- 
lizărilor ei reprezentative. Răspunsurile la 
sondaj atestă opțiunile evoluate care se pot 
contura în rindurile membrilor de cineclub 
șansa unui consens caracteristic actului de 
cultură. E imbucurător, de pildă, că Pădurea 
spinzuraţilor sau Moara cu noroc figurează la 
loc de frunte în ierarhia valorică rezultată din 
test. Întrebarea noastră, privind cel mai bun 
fiim românesc, a ridicat însă, prin răspunsu- 


Cineclubul: 

un centru 
de producţie, 

și de educaţie. 
De educaţie 


dar 


rile primite, noi serii de intrebări care râmin n c ă 
deschise, atita timp cit ierarhia propusă se cin >matografică 
sprijină, în speţă. pe un maximum de 4—5 nu numai. 


opțiuni din 46. 

26 din cei 46 „subiecţi” citează cite un film 
la care nici unul dintre colegii lor nu s-a gin- 
dit să-l evidenţieze. Ceea ce poate ține de fi- 
reasca varietate a preferințelor, de numărul 
mare de filme meritorii ale studiourilor noas- 
tre, dar incă de cițiva factori culturalmente de 
reținut, intr-o ordine mai puţin firească. Astfel 
— oricit credit am acorda slăbiciunilor pentru 
tiimul de gen — ar fi de discutat daca un pa- 
sionat nu numai de tehnică, ci și de arta și 
cultura cinematografică, invitat în 1986, să 
numească un singur fiim românesc care i-a 
plăcut, se poate opri cu rememorările tocmai 


n cite am auzit și citit 


În ce măsură cineamatorii cunosc şi dis- 
cută filmele românești, mai noi şi mai vechi, 
cu ce eficiență educativă se preocupa de 


naţional „Cîntarea României“ 


acest aspect responsabilii de cinectuburi? Ar 
Hi prima întrebare sugerată de răspunsurile 
ia... întrebarea noastră. Ea poate fi extinsă și 
asupra filmelor produse de cinecluburi: dacă 
cineamatorii din diferite părţi ale țării își cu- 
nosc, reciproc, propriile realizari 


Şi în această privinţă, pornim de la premize 

zitive. Puținele pelicule de cineclub men- 
ionate de mai multe ori (maximum de șase 
ori) sint, într-adevăr, dintre cele de calitate, 
- citeva de excepţie. Deşi, aici, incertitudi- 
nea crește (cei 46 citează 58 de titluri) şi se 
ntimplă ca o incercare doar meritorie (Ase- 
diul, de la cineclubul Navrom — Galaţi — un 
reportaj inspirat din lupta navigatorilor cu 
Dunărea inghețată) să treacă, în top, inaintea 
celor excepționale: Stina părăsită și alte lu- 
crări ale soților Oţoiu de la Baia Mare, Plaja 
și alte revelații semnate losit Costinaș (de la 
Timişoara), Om cu strung și altele de Corne- 
hu Dumitriu din București. Călăreţi, cai, căru- 
te de Ludovic Dama de la Sinnicolaul Mare... 


Simptomatică — asupra a ceea ce rămine 
je tacut in activităţile cultural-educative ale 
cinecluburilor — este sinceritatea următoare: 
însemnări pe unul dintre răspunsurile la tes- 
tul nostru: „Nu sint suficient de edificat asu- 
pra fenomenului, a producţiei sale.” „Subiec- 
tul” este responsabil de cineclub, dar nu prea 
cunoaște „producţia fenomenului”. Este, cum 
ar veni, cineamator din auzite, căci continuă 
astfel răspunsul la întrebarea privind cele mai 
bune filme ale cinecluburilor: „Din cite am 
auzit şi citit: Om cu strung." 


Pe primul loc: adolescenta 


Mai presus de toate: omul 


Mai incurajatoare decit răspunsurile retros 
pective sint cele privind preocupările de viitor 
ale cinematografiei romaneşti și ale mişcări 
de cineamatori — părţi inseparabile ale ace- 
iuiaşi „fenomen”. 


Din acest unghi, cineamatorii se arată a fi 
„ea ce e de aşteptat să fie — o categorie 
avizată a spectatorilor care nu mai sint doar 
spectatori. Demne de un studiu separat din 
partea caselor de filme, ar fi răspunsurile lor 
ia invitația de a formula, în maximum cinci 
rinduri, un subiect, o temă sau o idee pentru 
un film de lung metraj. 


Două direcţii tematice domină masiv prete- 
rințele cineamatorilor (aproximativ trei sfer- 
turi din răspunsuri). de natură să sensibileze 
atenția colegilor lor profesioniști: „filmele cu 
tineri și despre tineri“ și filmele dedicate pa- 
siunilor profesionale ale contemporanilor. 


Accentul cade asupra temelor adoles- 
„un film despre foarte tinărá generaţie 
a țarii, aflată intre 13 şi 19 ani şi despre im- 
plicaţiile pe care configuraţia şi evoluţia 
acestei generaţii le au asupra prezentului și 
viitorului nostru“ (loan Clopotel — Piatra 
Neamţ); „să se aprofundeze mai mult viaţa ti- 
neretului ta virste foarte fragede, adică intre 
14 şi 20 de ani“ (N. Trăsnitu — Constanţa); 
„adolescența şi marile ei probleme. — Eu știu 
totul! Ce știți voi, părinţii?!” (Mitică Popescu 
— Brăila). in continuare, de multe ori revine 
sugestia de tipul „un tinăr absolvent reparti- 
zat într-o întreprindere“ sau „un tinăr absol- 
vent al școlii profesionale încadrat în 
muncă”; precum şi „interesul tinerilor de a 
pune in practică noutăţile tehnice, modul 
cum îşi găsesc drum ideile novatoare”. Dea- 
semenea; „inărul care a părăsit satul” sau 
tinerii care au plecat la oraş“. Urmează, în 
„dinea frecvenţei, „un tinăr trecut de virsta 
najoratului, în urma unei scurte prietenii cu 

fatå...", respectiv, pe altă fişă — „un film de 
vagoste profund” sau pur și simplu „aş dori 
sa våd în filmele romanesti mulți feți frumoşi 
și ilene cosinzene care să alinte sufletul 
omului muncitor”. 


Printre pasiunile și mediile profesionale vi- 
zate, pe primul loc al frecvenței, se află se- 
considerarea meseriei tradiționale de miner”, 
tehnologia nouă care predomină, la ora 
aceasta, procesul de exploatare a cărbunelui 
şi are implicaţii pe plan spiritual.“ Alt răspuns 
precizează: „intr-o mină de cărbuni, într-unul 
dintre abataje, lucrează doi mineri, iar alţi doi 
pur și simplu dorm și nu le pasă.” Sau: „un 
film despre ajutorul dat de muncitorii din alte 
judeţe minerilor din bazinul carbonifer Mo- 
tru“. În aceeași suită, ne frapează următoarea 
propunere de remake a filmului Erupția, din 
partea lui Valeriu Pribeagu, de la Cineclubul 
Electroputere" Craiova: „neobosita infrun- 
tare om-natură, care înscrie pagini de eroism 
cotidian semnate de oameni obişnuiţi și to- 
tuși de o neobișnuită tenacitate. Fapte reale 
văzute la erupția unei sonde din zona Virteju, 
sondă din care țișnea un torent de apă så- 
rată, clocotită. Totul era neobișnuit: peisaj și 
decoruri metamortozate in citeva ore. Sarea 
ce se așeza pe oameni, pe acoperișuri. pe 
pomi, îmbrăca totul într-un fin prat alb: o 
iarnă în plină vară. Și mai presus de tot și 
toate, ei, OMUL." 


Sondaj realizat de Val. S. DELEANU 


Traiul-graiul-baiul 


G. e filmul, la o adică? Un gind care ia 
imagini in braţe și fuge cu ele o ora și juma- 
tate. E şi el un fel de oglinjoară stendhaiiana 
plimbată de-a lungul unui drum. Nu mai mult 
decit o oglindă, o biată oglindă, cea mai 
slabă din univers — dar o oglindă care aude 
Deci o oglindă care gindește. Deci o oglindă 
care (merci, Pascal) ştie că moare. 


Aude, am spus? Ce aude? (Hic et nunc) 
Vint, ploaie, motoare, foșnet, susur, greieri, 
bombe, dar mai ales şi mai cu seamă — dupa 
zisa prinţului Daniei — vorbe, vorbe, vorbe 


Am stat 10 zile la Costineşti, la Gala filmu- 
lui cu tematică pentru tineret, şi am văzut tot 
atitea filme româneşti de lung metraj. N-aş 
zice că au fost chiar 10 zile care au zguduit 
lumea (deşi organizarea a fost impecabila 
„Secvența“ veselă, iar timpul nec plus ultra 

dar nici n-au lăsat-o indiferentă. Lumea, am 
băgat de seamă, ciulea din răsputeri și och 
şi urechi la ce se mai vede şi ce se mai aude 
(sau, după Preda, „ce se mai bagă”) în filmu 
autohton. 


Omul, chibzuia Goethe, învaţă în 5 ani sa 
vorbească şi în 60 de ani să tacă. Ciudat, pu- 
ține filme de-ale noastre au implinit, astfel, 60 
de ani, și tocmai. printre ele, sint unele care. 
culmea, n-au încă 5. Căci, încă, vai, se vor- 
beşte amarnic de scorțos și geometric în 
multe pelicule buftene — iar de tăcut, ori nu 
se tace neam, ori se tace gălăgios și grandi- 
locvent. Mulţi cineaști parc-ar veni dinspre 
teatrul la microfon. Ca și cum ar năzui ca fil- 
mele lor să se-nțeleagă și cu ochii închiși 
Aşa se zămislesc, mitraliat, cine-pleonasmele 
triple, în care gura actorului spune ceea ce 
spun și ochii săi, şi floricelele din prim-plan 
și muzica. lar opusul obținut, în loc să ava 
seze, inainte, avansează inapoi 


Una din cărţile lui Mircea Iorgulescu. se in- 


Foamea de comedie 
Mircea Diaconu 
şi Catrinel Dumitrescu 
(eroi ai Casi l 
cu rer 
de Francisc Munteanu 
A ag și Virgil Calotescu) 


titula, drastic de grăitor, „Firescul ca excep- 
ție“. S-o fi gindit criticul și la cinematogratie? 
Puţini scenariști și, după ei, puţini regizori au 
ceea ce aș numi ureche literară. Simţul frazei 
verosimile. Al enunţurilor nu ca-n livre, ci 
ca-n vivre. Al mormăielii autentice, al perora- 
ției neartificiale, al bodogănelii credibile, al 
şoaptei neimpopoţonate, al strigătului ne-„fà- 
cut“. ŞI, repet, al tăcerii pline, iradiind sens 


Din ce am văzut aici, pot spune că Nicolae 
Cristache știe să-i audă pe adolescenţi, pină 
la ticăitul inimii lor („stetoscop"“ fiind, firește, 
și Cristiana Nicolae). Dar chiar şi la el, în Al 
patrulea gard... tot se strecoară (pe unde o fi 
pătruns?) un speech dolofan, ritos și strident 


<a 
E şi Ştefan lordache SIRS 


(noroc că stingher): „conferința' ținută de 
Milica părinţilor ei. in Promisiuni-le (destul 
de bine implinite) ale Elisabetei Bostan, pe 
textul Vasilicăi Istrate, se grăiește in genere 
cumsecade. Dar și acolo se ițește, in citeva 
cadre, un inspector, sau ce-o mai fi, care în 
loc să turuie banal, mărginit, plat, așa cum il 
creiona scenariul, o face caricatural, ieșind 
din granițele admisibilului şi constituind, ast- 
fel, o excrescenţă burlescă pe un corp realist 


Am luat doar două exemple, din filme net 


Despre cum se vorbeşte 
în filmele noastre, 
Despre cum se tace 


peste onorabil. Ştiţi bine, cititori, privitori, au- 
ditori, cum stau lucrurile mai jos. Construcţii 
verbale ca la dirigenţia mare, bine intenţio- 
nate, bine orientate, bine adjectivate, ro- 
tunde, pătrate, triunghiulare — dar cu totul 
departe de adevărul vieții de sub soarele nos- 
tru sau de sub luna noastră. 


Dar vorba lungă, sărăcia filmului/ articolu- 
lui. Inchei cu o evocare: Flaubert iși avea fai- 
mosul gueuloir: făcea kilometri prin cameră, 
pronunţind de zeci de ori propoziţiile. ca să 


le-ncerce, să le-apropie de, să le-aducă la. 


Așa lacea Flaubert. 


George PRUTEANU 


Cu microfonul 


C. poate så facă radioreporterul la Costi-. 
nești decit să asculte și, uneori, să inregis- 
treze opinii despre filme. Căci, oricit ar părea 
de paradoxal, aici, la Costinești se proiec- 
tează filme cam patru ore zilnic, și se discută 
despre ele 24 din 24. Se fac confesiuni pu- 
blice dimineaţa, prin Radiovacanța-Costi- 
nești, între 10 și 12, se dau verdicte, se na- 
rează şi se citează folclor cinefil — la masă, 
pe terasă, pe plajă, in camerele vilelor A, B și 
C şi ale hotelului Forum, în redacţia „Secven- 
tei" şi la Comandament. Ce a înregistrat ra- 
dioreporterui din această febră? Mult și pu- 
țin. Mult ca minute de bandă — cca 100, pu- 
țin pentru amploarea şi diversitatea fenome- 
nului. Mult pentru că stind de vorbă cu oa- 
meni atit de diferiți — de la Rodica Horobeţ, 
copila de ieri din serialul de televiziune Eroii 
nu au virstă, adolescenta de azi, interpretă a 
filmului Cristianei Nicolae A! patrulea gard, 
lingă debarcader, ia inepuizabilul Nell Cobar, 
părintele Mihaelei, trăind aici emoţiile „debu- 
tantilui” cu filmul de animaţie înscris în con- 
curs. inii trandafirului; cu cineamatori din 
Focsani, Cluj-Napoca sau Botoșani, cu scrii- 
tori, regizori sau cu maeștri aureolaţi de pre- 
mii internaţionale, cu vedete — Anda Onesa, 
Valentin Uritescu sau cu stele urcind pe fir- 
mamentul artei interpretative — George Ale- 
xandru, cu spectatori trăind cu ardoare feno- 
menui cinematografic, cu tineri documenta- 
riști de la Sahia, stind, deci, de vorbă cu atita 
lume implicată sau măcar interesată de desti- 
nul celei de-a 7-a arte, nu se poate să nu in- 


($dbastian 
Papaiani 


în filmul lui 
“Tudor Popescu > 


Reverberaţiile unei sărbători cinematografice 


po s-a aflat, în această a noua 
vară a Galei filmului cu tematica pentru tine- 
ret, sub semnul, delicat — amărui, al garoate- 
lor „el&gance“. Tineri, cuminţiţi de soare și 
apă, oferă din cind în cind cite o floare (daca 
n-au găsit Secvența, firește). Radiovacanța 
imparte cu dragoste dedicaţii și melodii 
anunţuri grabnice, glumeţe sau fără drept de 
apel şi topuri nostalgice, interviuri și melodii, 
melodii și invitaţii ispititoare la croaziere fas- 
tuoase de două ceasuri și la partide de ski 
nautic, melodii, melodii... 

Costineştiul propune un joc. Plăcerea echi- 


valează cu a-i cunoaște şi a-i respecta regu- .. 


lile. Orice abatere e sancţionată prompt. Va 
canța are tabieturi (altele decit cele de aca- 
să!). Gala filmului cu tematica pentru tineret 
a intrat deja demult în regula jocului. ŞI, 
orice s-ar spune, a intrat cu dreptul. De nouă 
ani — nu ani, ci ediţii — iși potriveşte cu grijă 
pasul ca să pornească mereu cu dreptul. Ce-i 
drept, Gala e așteptată, susținută, comentată, 
sejururile se stabilesc de preferință în funcţie 
de el, nimeni n-ar vrea să scape nimic. De 
aceea, a intra „Ja concurență“ cu Gala filmu- 
lui cu tematică pentru tineret pare deja un 
curaj teribil, de care nu se poate simţi în 
stare decit, cel mult, un redutabil campion al 
seducţiei prin inteligență şi muzică — l-am 
numit pe losif Sava, prezent la Costinești în 
perioada Galei cu două concerte Bach, al că- 
ror comentariu îi aparține. 

Şi. cum bine știm de vreo ciţiva ani, dacă 
ogona nu e, nimic nu e. Costineşti fără 
Gală nu se poate, iar film fără dragoste, iar 
nu prea se poate. La drept vorbind, dragoste 
a tost. Cuplul, personajul principal al acestei 
ediții a principalei competiţii a filmului romă- 
nesc, și-a schimbat de mai multe ori măştile, 
învățindu-ne multe lucruri folositoare. Inte- 
lepciuni vechi au primit fabule noi. Așa 
ne-am adus aminte că „singele apă nu se 
face", graţie filmului. Promisiuni. Uneori, 
Ochii care nu se văd... nu se uită (ca şi fil- 


la Cos 


cerci să găsești numitorul comun, esența mo- 
mentului '86 al filmului românesc, să defi- 
neşti starea Costineşti în zilele Galei. inainte 
de a fi o competiţie a tinerilor creatori şi a fil- 
melor cu tematică pentru tineret, Gala de la 
Costineşti este un test — pentru realizatori 
(Şi nici autorii cu o bogată filmografie nu sint 
scutiți de emoţii pe scena Teatrului de vara 


Se proiectează filme 
cam 4 ore zilnic. 
Se discută despre ele 

24 din 24 


in timpul proiecției sau al conferințelor de 
presă de pe plajă), un test al maturității pu- 
blicului validat prin acuitatea problemelor 
aduse in dialogul direct cu cineaștii. 
„Citeva concluzii sumare — nu și originale 
— căci adevărurile sint întotdeauna de mult 
spuse: 

Filmul iși atinge scopul educativ doar in 
condiţiile caratului artistic. 

Se-pot face filme competitive, cu condiţia 
să ia parte la startul maratonului cinemato- 


Dacă dragostea nu e... 


mele, vorba unui calambur din Secvența) și 
așa se naşte un film serial recte. Căsătorie cu 
repetiție. Cit despre agronomul din Vară sen- 
timentală, „cum a semănat, așa a și mincat 
(cf. lordache Golescu. Proverbe comentate, 
ed. Albatros - 1973). Odiseea plutonului lu; 
Saptetraţi (Noi, cei din linia intii), ne amin- 
teste vorba strabună că nevoia tẹ duce și 
unde nu ţi-e voia” (cf. luliu Zanne, Prover- 
beie românilor, Editura tineretului 1859), 
Aflăm cum se combate o astenie in. Sper să 
ne mai vedem. Pentru cei mai tineri dintre 
noi, învăţăturile frumoase din filmul Al patru- 
lea gard, lingă debarcader ar putea suna și 
cu vorbele aceluiaşi bátrin lordache Golescu 


Înţelepciuni 
(proverbe) vechi, 
fabule (filme) noi 


(op cit.): „Măsoară-te cu însuşi (sic) palma 
ta”, dar și „cu tăcerea, fata mai multă cinste 
dobindeşte”, proverb complementar. dedus 
din filmul Clipa de răgaz. 

Într-un sezon al tinereţii, într-un loc al tine- 
reţii, într-o Gală a tinereţii. dragostea nu pu- 
tea fi decit la ea acasă. Scurt-metrajele 
LA.T.C., ba chiar și filmele de animaţie au 
plătit şi ele obol acestei teme tutelare. Filmul 
românesc încearcă, an de an, alte şi alte căi 
de apropiere de adevărurile profund ome- 
neşti, de acele puncte nevralgice ale ființei 
noastre simţitoare. 

Dacă sint poentru prima dată la Costineşti? 
— a întrebat cineva. Nu. Sint aici pentru a 
doua oară. Şi ca să zic așa, sper să ne mai 
vedem 


Tania RADU 


Mitică Popescu (pë cind filma 
în Sper să me mai vedem „au 


uniri Dim 


grafic un număr tot mai mare de tineri antre- 
nați pe distanțe scurte. 

Ziua de muncă la Costinești a reporterului 
Radio se suprapune, în linii mari, cu a orică- 
rui coleg de breaslă dotat cu un carnețel. În 
plus este doar casetofonul care trebuie cărat 
și el la conferințele de presă, seara la proiec- 
tii. după amiază, prin sălile hotelului Forum, 
unde-ţi fixezi interviurile cu actori, regizori, 
scenariști — „Aici nu-i bună acustica, haideţi 
în sala de la etaj — vai, nu merge priza — ba- 
teriile s-au descărcat — de ce fişiie, staţi pu- 
țin să fac o probă. Probă de microfon, un, 
doi, trei, patru! Înregistrâm!“ 


Octavia TREISTAR 


“și Şerban Creangă) 11 


Imagini care spun 
totul despre larga audienţ: 


aticii | tui copil. 


© Nici Sergiu Nicolaescu“ 
= ma scăpat de întrebă 8 
percutante ale studentei 
-Camelia Robe. Cu 
A animatorul, galelor 

de la Costineşti, Se 


fimul 


— Pentru că această conjunctie „dar“ defi- 
nește permanenta competiţie a artiştilor cu ei 
înşişi. E perfect, dar mai trebuie ceva. Solista, 
chiar înainte de spectacol, insistă pentru o 
optime. Probabil că şi în spectacol. va opera 
o intimă moditicare. Mi se pare că regizoarea 
propune spectacolul ca pe o fază de lucru. o 
repetiție în haine de gală. 


— Constatăm că la toate filmele luate in 
discuţie, aveţi amendamente referitoare la ti- 
tiu. 


— Nu numai la titlu 

— Dar la mai ce? 

— Sau dacă vreţi, da, la titlu. De exemplu 
fiimul acesta se numeşte Festivalul „George 
Enescu“, dar unde e personalitatea lui Ge- 
orge Enescu? 

— Cum adică? 

— Adică în ce fel se impune el și numai el 
ca păttoneata ea tutelară a acestei maniteş 
tari 

— Tu de ce crezi că nu se impune? 


— Pentru că festivalul astfel prezentat pu- 
tea avea numele oricărui mare compozitor 
român sau străin, se putea desfășura 
oriunde; sint reacţii proprii pe orice meri- 
diane. Mi-ar fi plăcut ca filmul să aibă o mai 
pronunțată amprentă naţională. 


— Cred că te inşeli. Spiritul tutelar e pre- 
zent. Direct și indirect. Filmul se deschide in 
acordurile Rapsodiei române, mereu sint in- 
serale imagini fugare din Bucureștiul gazdă, 
iar ultimele cadre revin asupra Ateneului Ro- 
mân, dar mai e și spiritul filmului... 


Scrisoarea şi cai 


— Tu, lulan, pe care dintre cele două 
scurt-metraje a preferi? 

— Sincer, eu îl prefer pe al treilea, Scrisoa- 
rea Mariei Tănase al lui Laurenţiu Damian. A 
fost singurul tiim emoţionant, dintre scurt 
metraje. Mie mi-a plăcut și acela cu caii... 

- Caii de dimineaţă al lui Nicolae Cabel. 

— Exact. Avea imagini trumoase, poetice. 
iar eu mi-am închipuit că filmul e o metatoră 
despre existenţă, despre trudă, despre întrin- 
gere. Am admirat curajul cu care a filmat re- 
gizorul, dar nu mi-am închipuit că filmul este 
un omagiu adus cailor de rasă Ruşeţu 
nu-ştiu-cum. Filmul lui Laurenţiu Damian 
mi-a plăcut mai mult. Cel cu Patzaichin și cel 
al Terezei Barta au fost interesante. dar 
acesta e tulburător. 

— Sint de aceeași părere, declară Gina 
Marinescu. 

— lar eu, care constat că am numai păreri 
contrare — reintră in discuție lolanda Tirco- 
lea, spun că și filmul acesta, ca şi cel cu Pat- 
zaichin, se bazează intr-o măsură substan- 
țială pe o opinie deja formată în conștiința 
publicului asupra Mariei Tănase. E un dis- 
curs pentru avizaţi. Mi s-a părut interesantă 
propunerea de a prezenta un unghi de ve- 
dere al timpului asupra destinului Mariei Tā- 
nase. Cred însă că regizorul nu şi-a dus pro- 
punerea pină la capăt. Deși presimt că Lau- 
rențiu Damian e un regizor pe care se poate 
bizui viitorul filmului românesc. 

— Pentru că am ajuns la viitorul filmului 
românesc, care dintre filmele studenților 
IATC v-a plăcut mai mult? 

— D'ale publicității. Era foarte vioi şi avea 
haz, emite fără drept de apel Lucia Lazăr, in 
legătură cu filmul operatorului Dan Beriogea. 

— E adevărat. Mie însă mi-a plăcut și cei al 
lui Horia Lapteș. 

- Scurtă întilnire. 

— Da. Mi s-a părut că filmul avea un ritm 
tineresc și o prospeţime pe care nu o au fil- 
mele regizorilor consacraţi, opinează Aleza 
Eduard, 


— Mie mi-a plăcut filmul lui Horia Lapteș, 
începutul acela cu Ginditorul din Pină nu e 


er : publicul tînăr 


prea tirziu și Plimbare de duminică, dar poate 
că sint subiectiv, fiindcă acesta e un film cu 
alpinism, își dădu părerea salvamontistui 
Adrian Moldovan. 

— Cum vi s-a părut flimul Umor la domici- 
liu al lui Valentin Vasilescu? 

— Nostim, dar cam forțat, sare iute Ale- 
xandra. 

— Dar filmul Oliviei Șireanu, Dacă dra- 
goste nu 8....? 

— Mi s-a părut un film bun,.cu toate că 
parcă era neterminat, incepe Lucia. 

— Eroina n-a avut curaj să lupte pentru 
copilul ei, pentru tatăl copilului ei, a acceptat 
ușor să nască un copil gata orfan de tată... 

A vorbit, lată, o fată frumoasă 


privire melancolică, ce ne se pină 
acum. Pină s-apucăm să o ru să se pre- 
zinte, Pasare pătrunde in discuție, cu 


non: 

— Din orgov a acceptat lucrurile, adop- 
tind o atitudine superticială faţă de situația in 
care se aflau și ea și copilul pe care urma 
să-l nască. 

— Poate că regizoarea-scenaristă a inten- 
ționat să transmită hotărirea eroinei de a-și 
asuma în intregime responsabilitatea creşterii 
copilului și de a-l pedepsi pe el pentru inco 
rectitudine, su olanda. 

— Care incorectitudine? — insistă necu- 
noscuta. 

— Da, ai dreptate. Cred că filmul a omis 
secvența unei explicaţii edificatoare. 

— Nu se înțelege de ce il pedepsește în fi- 
nal. Poate că, pur și simplu, ea nu l-a mai iu- 
bit. Dar atunci, așa cum spune titlul, dacă 
dragoste nu e... nu mai e nimic de spus, de- 
cretează frumoasa blondă in timp ce se ridică 
grăbită și se indreaptă către cineva care a 
chemat-o și uite așa, scapă neprezentată. În 
schimb, recunoaștem printre cei care 


3 
FE 


cursului „i de dans, la Costineşti“. 
Acum două zile, cu puțin inainte de incepe- 
rea , el era vedeta. Nu ratăm oca 
zia , cii mitrallem urgent cu setul 


pregătite: 

— Cine ești, cum te numeșii, ciți ani al, 
unde stai? 

— Sint metodist la Casa de cultură din Tir- 
govişte. mă numesc lulian Dumitrache, am 25 
de ani şi locuiesc din păcate la Tirgovişte. 

— De ce din păcate? 

— Pentru că de doi ani caut un buletin de 
Sibiu, să mă pot angaja la teatrul de acolo. Ei 
mă cunosc, mă vor, dar ce folos? Am renun- 
tat la partenera mea de dans pentru alta care 
zicea că are buletin de Sibiu, dar de fapte 
din Mirşa. Mă gindeam să procedez și eu ca 
în filmu! Buletin de București. Nu că m-aș 
vinde, dar tot ce-mi doresc este meseria 
asta... 

— Concluzia e că afacerea ponn in fiim 
are ecou in conduita spectatorilor? 

lulian ride. Risul îl este la feli de entuziast 
ca și lui de dansator fanatic. 

— De fapt, mie afacerea propusă în film 
nu-mi place, dar e posibilă. Ce mi-a plăcut, a 
fost idila. Eu sint, totuși, un sentimental. 

— Să înțelegem că filmul Căsătorie cu re- 
petiție, continuarea primului, este cel preterat 
de tine în acest festival? 

— Nu! Filmul acesta e, mai degrabă, un 
apendice la primul. Reia situaţii și nu prea 
mai lasă loc de surprize. De plăcut, mi-a plă- 
cut, firește, Noi, cei din linia inti. 

— De ce „firește“? 

— Pentru profesionalismul regizorului. To- 
tul e făcut la secundă. Apoi e ceva să aduci 
un necunoscut — cine știe de George Ale- 
xandru? — pentru un rol principal in care 
să-l simţi și să-l crezi neintrerupt. Noi, care 
facem teatru, pindim tot timpul greșeli, la el 
însă n-am avut ce vina 

— La ceilalți protagoniști ai vinat mai 
mult? 

— La care? 


— De pildă, la Valentin Mihali. Nu ai văzut 
toate filmele? 

— Ba da! 

— Cei cu microhidrocentrala din Sper să 
ne mai vedem. 

— A, da! Care face din trei riuri un lac 

— Nu, acela e Vară sentimentală... 

- Parcă imi amintesc. Mai bine rețin chipul 
lui George Alexandru 

— Dintre filmele de IATC, care ţi-a atras 
atenţia? 

— Mi-a plăcut Portretul oval (nr. autor 
Sergiu Ungureanu) pentru că avea imagini 
romantice şi actrița era foarte frumoasă. 

— Care e momentul din Noi, cei din linia 
intii care iți vine primul in minte acum? 

lulian stă pe ginduri, dar Alexandra, despre 
care intre timp am aflat că ieri, 7 august, a 
implinit 18 ani, şi căreia i se poate recu- 
noaște de pe acum calitatea de a gindi ma- 
tur, nu ezită: 

— A fost foarte emoţionant momentul în 
care cei doi copii soldaţi s-au împușcat reci- 
proc. 

— Mai e şi momentul în care bătrina din 
Budapesta aprinde luminarea la capul solda 
tului român care împărțise piinea, comple- 
tează Gina Marinescu. 

— Da, Gina, dar asta s-a mai văzut chiar şi 
la televizor, rela Alexandra cu vehemenţă 
care, în urmă cu două zile, la discuțiile de pe 
plajă, ii adusese Almanahul Tribuna ca pre- 
miu pentru cea mai incisivă întrebare. 

— Acum două seri ați văzut filmul A/ pa- 
trulea gard, lingă debarcader. care era cu ti- 
neri de virsta voastră. Seamănă cu voi? 

Gina ezită puţin, apoi se incumetă: 

— Mi-e teamă că da. Bibi nu e o invenţie 
Sint atitea ca ea la școală, în parc, pe 
stradă. 

— Tu ce voiai la 16 ani? 

— E drept că nu mai am 16 ani de aproape 
un deceniu, dar pe-atunci visam să ajung 
campion mondial la șah, eram specialist în 
Apărarea siciliană. La 16 ani participam la 
Campionatul Naţional de juniori. Făceam 
ceva. Copiii aceştia fac prea puţin. 

— Tu n-al reținut nici un moment? 

— Filmul nu are „momente“. E un moment 
tot filmul. 

— Dar celelalte fiime? 

— Din Sper să ne mai vedem m-a impre- 
sionat, în mod deosebit, partea de început, 
pină la generic (cel impresionat este Alea 
Eduard). 

- Dumneata cum te numești? 

— Tircă Danubia, studenta la Construcţii, 
București. Scenaristul n-a avut, probabil, 
prieteni în domeniu, cum nici realizatorii fil- 
mului Vară sentimentală nu par să fi consul- 
tat un specialist. Inginerul interpretat de Dan 
Puric face din trei izvoare un mare lac de 
acumulare, Sint propuneri frumoase. pentru 
intimplări irealizabile. 

- Eu am reţinut totuşi ceva: scena scoate- 
rii cușmei din cap a ţăranului interpretat de 


Clara Tamas- Blaier 


se „documentează' 
n vederea 
pentru 


unor noi 
filmele 


afişe 
romaneşti 


Ernest Maftei (este glasul lui lulian Ciocoi). 
— Dar din Clipa de răgaz ce-aļi nut? 
— leşenii, combatanți serioși, constată prin 

Humă Constantin, Electrotehnică-lași. 

— Din Clipa de răgaz n-am înțeles de ce 
se despărteau cei doi, cum se reîntilneau. Am 
încercat să urmăresc relația cuplului, ciudat 
condiţionată de problemele tehnice ale pro- 
ducţiei, dar... 

— În concluzie, voi cărui fiim l-aţi acorda 
Marele Premiu? 

— Promisiuni! se aud mai multe glasuri. 

— Noi, cei din linia intii, se aud altele, tot 
ati de puternice. 

— Ba Promisiuni, susțin cu fervoare Gina 
şi Alezandra. 

Ca să nu se işie nemţelegeri. supunem la 
vot ambele filme, numărâm, adunăm, și con- 
tatăm cu surpriză că voturile pentru Promi- 
siuni adunate cu cele pentru Noi, cei din linia 
intii depăşesc numărul votanţiior. Ne lămurim 
repede că unii nu s-au putut decide intre cele 
două filme și mai bine au votat de două ori, 
decit să se abțină cumva cind e vorba de vo- 
turi pentru filmul românesc. 

— lar pentru animaţie? 

— Lui Neli Cobar, susţin doi interlocutori 
cu un singur prenume, lulian Ciocoiu şi lu- 
lian Dumitrache. Cit haz și prospețime în Spi- 
nii trandafirului. 

Cu timiditate, Eduard propune filmul Tatia- 
nei idean, Portretul, numindu-i o fru- 
metaforă animată, despre dorința 
noastră de a trăi ca in basme; o avem cu to- 
ţii. Toţi căutăm pe El sau pe Ea, toţi avem 
nevoie de iubire... 

Radiovacanța Costineşti ne invită politicos 
la masa de prinz. Marea incepe să se cam 
burzuluiască. interiocutorii noștri își adună 


Numai că 
pune. Cele legate de festivitatea de miro 


iartă nimic: ;, ce...", „Credeţi că...”, „Aș 
vrea să știu...” 

Anchetă realizată de 

lina POPESCU 

Camelia ROBE 


studente I.A.T.C 
Foto: Victor STROE 


Paginile „Gala tiimului 
cu tematică pentru tineret“ 
sint realizate de irina COROIU 


Pe podiumul premianţilor 


Elisabeta Bostan și Nicolae 


Cristache 


P. la jumătatea anilor '60, festivalurile ci- 
nematografice internaționale de toate genu- 
rile se inmulţiseră într-atit, incit, puse cap la 
cap, ele depășeau cu mult durata unui an ca- 
lendaristic. Dar, pentru că deveniseră mult 
prea multe, timpul le-a cernut: multe au dis- 
pârut pur și simplu, ca acela de la Mar del 
Piata. Au fost și festivaluri cu o existenţă efe- 
meră, ca acela de la Maniila, iar altele, cum 
ar fi cel de la San Sebastian, nu mai reuşesc 
să atragă atenţia participanţilor. 

Festivalurile internaţionale continua, totuși, 
sa aibă o importanţă determinantă în dezvol- 
tarea și afirmarea artei cinematografice, mai 

„ales că, de o bună bucată de vreme, consu- 
mul imaginilor sonorizate se realizează nu 
numai în sălile de cinema sau la televiziune, 
ci și într-o multitudine de forme video 

Printre festivalurile care nu numai că s-au 
menţinut, dar au crescut în amploare cu fie- 
care ediţie. se numără cel de la Tașkent. Este 
vorba de Festivalul internaţional al cinemato- 
grafiilor afro-asiatice și latino-americane, ce 
se organizează din doi în doi ani în capitala 
Republicii Sovietice Socialiste Uzbekistan. 

Acest festival, avind deja 20 de ani de exis- 
tenţă, intrunește cea mai largă participare 
numerică și geografică, cu precizarea că 
toate cinematografiile. mari sau mici, se bu- 
cură de un tratament egal din partea organi- 
zatorilor. 


Trei 


Douăzeci de ani 
şi o vară 


continente la un 


Cinematografia mexicană a prezentat Pă 
mintul făgăduinței de R: Rivera — drama unei 
tamilii de ţărani, constrinsă de greutăţi să pa- 
rasească pămintul natal pentru a îngroşa rin- 
durile sărăcimii de la marginea metropolei. 
Filmul produs de tinăra cinematografie din 
Mozambic, Timpul leopardului de G. Zan- 
gzhi-Suran, abordează tema luptei pentru eli- 
berarea de sub jugul colonial. 

Prezentă cu filmul Rătăcitul şi Lebăda de 
Chen Vu. cinematografia din R.P. Chineza 
propune spectatorului străin o poveste 
duioasă de dragoste in care afecțiunea fete: 
determină transformarea spre bine a caracte 
rului băiatului. 

Țări ca Nicaragua, Kenia, Ecuador, Nigeris 
şi multe altele care n-au trecut incă la pr 
ducţia filmelor de ficțiune, au prezentat filme 
documentare in care se poate remarca stia 
dania tinerilor cineaşti de a fi mesagerii cul 
turii şi folclorului lor. 

La festivalul de la Tașkent se contruntă, pe 
parcursul a 10 zile, cinematografii tot atit de 
diferite ca stil şi sursă de inspiraţie, cit sint 
de diferite țările de pe cele trei continente 
care-şi dau intilnire la această manifestare in- 
ternațională 

Desigur, au fost prezentate și comedii 
filme muzicale, de aventuri, basme etc., dar 
ca notă generală a predominat tematica so- 
cial-politică, fie că a fost vorba de filme de 
ficţiune sau de filme documentare. De alttei 


festival 


care îşi justifică longevitatea 


Astfel, alături de cinematografia indiana — 
care continuă să deţină recordul mondial ca 
volum al producţiei anuale (peste 700 filme 
de lung metraj — majoritatea chiar foarte 
lungi) — sint prezente cinematografiile unor 
țari ca Benin, Mali, Burundi etc. care abia fac 
primii paşi în producţie de filme documentare 
şi de scurt metraj. 

Festivalul de la Tașkent este important in 
primul rînd pentru țările incepătoare în ale ci- 
nematogratiei, deoarece acesta le oferă ca 
drul favorizant unei afirmări pe plan interna 
tional. Este de remarcat că Tașkentul se bu 
cură, în același timp, de o atenţie deosebită 
și din partea cinematogratiilor cu tradiţie de 
decenii in producţia de fiime. De exemplu. 
Argentina a adus la Tașkent creația cea mai 
prestigioasă a producției sale cinematogra- 
fice din ultimii ani: istoria oficială de Luiz 
Puenzo, peliculă distinsă cu premiul Oscar 86 
pentru cel mau bun film străin realizat. în 
1985. Acest film a fost prezentat și la Bucu- 
reşti, în cadrul Zilelor filmului argentinian 

Unui din filmele remarcabile ale festivalului 
a fost producţia japoneză Harucoma de Sh. 
Kameyana, înfățișind dirzenia cu care unti- 
när elev reuşeşte să învingă o infirmitate fi- 
zică datorită și prieteniei pe care i-o acordă 
învățătorul său. Umanismul povestirii și laco- 
nismul limbajului ne amintesc de insula lui 
Kaneto Shindo 


Un lanț al prieteniei la 


cinematografia este oglinda epocii sale si 
Festivalul de la Taşkent promovează cu pre 
cădere filmele care înfăţişează, de pe pozit: 
progresiste, diferitele probleme cu care se 
confruntă, în perioada actuală, țările în curs 
de dezvoltare. 

In cadrul Festivalului de la Tașkent, a fos! 
organizat și un  Tirg internaţional de filme 
unde au fost invitate să participe cinemato 
grafiile țărilor socialiste europene, între care 
şi cinematografia noastră. Tirgul a fost, as! 
tel, un loc de intilnire și contacte cu repre 
zeritanţi din cele trei continente și o ocazie 
de a propune acestor țări realizări românești 
din producţia recentă 

Au fost distribuite materiale publicitare 
despre cinematogratia noastră, au fost pre- 
zentate, în stand propriu, pe videocasete, atit 
filme de lung metraj, cit şi de scurt metraj. La 
loc de frunte in aprecierea distribuitorilor se 
situează desenele animate, mai ales cele fără 
dialog. O parte din filmele proiectate, în pri- 
mul rind Cei trei muşchetari de Victor Anto- 
nescu, Trei prieteni de Laurenţiu Sirbu, au 
reținut atenţia unor distribuitori din Africa și 
America Latină în vederea achiziţionării lor 
pentru difuzare în țările respective. Tirgul din 
cadrul festivalului de la Taşkent a fost astfel 
o bună ocazie de creștere a ariei de pătrun 
dere a filmului românesc în lume 


Mihai DUȚA 


Taşkent 


Orson Welles 
cu Jeanne Moreau 
şi Norman Eshley) 


D.. aş fi citit „Povestea nemuritoare” a 
lui Isak Dinesen (pseudonimul scriitoarei da 
neze Karen Blixen) inainte de a vedea filmu 
(cu același titlu) inspirat de aici, al lui Orson 
Welles, m-aș fi gindit oricum la Cetāțeanu! 
Kane, simbolul nababului ce tentează impos! 
bilul şi care asistă apoi, bătrin, însingurat și; 
neputincios la eşecul propriei „montări“ 

Realizat in 1968 pentru televiziunea fran- 
ceză (durata: o oră) deci mai puţin difuzat pe 
marile ecrane ale lumii, Poveste nemuritoare 
(care s-a văzut, în această vară, şi la Cinema- 
teca noastră), film straniu și fascinant, cu 
abur de poveste, scâldat într-o lumină cre- 
pusculară cum rareori s-a izbutit pe pelicula 
nu e citat printre operele mari ale maestrului 
Dar, cum se intimplă adesea in cazul unei 
opere" (și indiscutabil, filmografia lui Welles 
constituie, în ansamblul ei, ceea ce se 
cheamă o „operă” a unui artist) se pot de- 
pista într-o lucrare să spunem „minorā“, ma- 
rile teme, obsesiile, acordurile de orgă ale 
realizărilor „majore“. 

„În anii şaizeci ai secolului trecut trăia in 
ccao, un negustor de ceai peste măsura 
e bogat pe nume Mr. Clay. Avea o casă m 

mată și un atelaj fără seamân, iar el trona 

' mijlocul amindorura țeapân. tăcut şi singu- 
atic..." Crainicul citeşte începutul nuvelei 
(modificindu-i doar localizarea) iar apariţia 
lui Orson Welles bătrin, morocânos şi trufaș, 
imobilizat în fotoliu, implineşte parcă preves- 
tirea ce i se făcuse Cetăţeanului Kane, în 
plină ascensiune: „Ai să te refugiezi pe o in- 
sulā pustie. unde o să poţi domni peste mai- 
muţe!“. Nu întimplător Welles situează impe- 
riul multi milionarului într-un capăt de lume, 
desprins de contingent, de condiţionarea so- 
cial-politică. Clay este un primitiv. Nu a citit 
in viața lui altceva decit registre de conturi. 
Singura poveste (şi aceea neterminată) pe 
care a auzit-o odată pe un vapor (folcior må- 
rinăresc) este și singura lui cale de acces 
spre ficţiune, spre imaginar, dar și pe aceasta 
— supremă dovadă a omnipotenței sale — 
vrea s-o transforme în realitate. Nu-i plac de- 
cit „istoriile intimplate” și de aceea își trimite 
secretarul în căutarea personajelor ce vor da 
viaţă poveștii, ducind-o, pentru o dată, pină 
la sfirşit. O aventură simplă, cu un marinar 
sărac care în schimbul unui ban de aur va 
trebui să petreacă o noapte de dragoste cu 
presupusa tinără soție a bogatului negustor. 
Nu doar marinarul trebuie găsit, ci și „soţia“ 
și ea nu va fi alta decit o franțuzoaică, fiica 
negustorului ruinat şi impins la sinucidere, 
cindva de Mr. Clay. Somptuosul palat e cel in 
care copilărise Virginia (Jeanne Moreau mai 
fermecătoare ca oricind) și-n care fata jurase 
să nu calce vreodată. Cu bani insă se poate 
cumpăra totul. Dar se poate și realiza totul? 
După o noapte in care a trăit prima lui dra- 
goste sinceră şi pătimaşă (deși atit de artifi- 
cial pusă la cale), marinarul va pleca în zori 


Un Harun- 
Al-Raşid 
care 

a uitat 
adresa 


palatului 


„Eşti primul marinar care chiar vei putea 
spune mai departe povestea, pentru că ţi s-a 
intimplat cu adevărat“. Dar dorința lui Clay 
nu se va implini. Precum în parabola „Pesca- 
rul și sirena“ a lui Oscar Wilde, marinarul il 
anunţă pe Mr. Clay — aflat în ultimele clipe 
de viață — că nu va povesti niciodată nimic. 
Pe teresa castelului se rostogolește un ghioc 
— darul marinarului — în care se poate as- 
culta vuietul mării (planul detaliu amintește, 
fără echivoc, sfera de cristal cu căsuţa ninsă 
„Rosebud“-ul lui Kane). Cel care prevestise 
moartea lui Clay este secretarul, care știe că 
„nimeni pe lume, nici chiar omul cel mai bo- 
gat. nu poate să ia o poveste nâscocită și 
spusă de alţi oameni și s-o facă să se intim- 
ple aievea“. 

Mr. Clay nu a vrut să cumpere trusturi de 
presā sau campanii electorale precum Kane, 
el a vrut să cumpere un mit (pentru a-l.dis- 
truge). 

Poveste nemuritoare obține, in rotunjimea 
şi simplitatea sa (aproape polemică la carac- 
terul „prismatic“ al Cetăţeanului Kane) aura 
de poezie şi muzică, de inefabil şi mister, 
scopul final al oricărui film, cum considera 
Orson Welles. „Toate personajele pe care 
le-am interpretat sint forme variate ale lui 
Faust. Sint împotriva lor, pentru că eu cred 
că nu e cu putință ca un om să fie atotputer- 
nic, dacă nu admite că există ceva mai pre- 
sus decit el, fie acest ceva Divinitatea, Legea 
sau Arta“. Or, deasupra personajelor sale, se 
află regizorul. Regizorul Welles cu pasiunea 
sa — incă din copilărie — pentru magie și 
iluzionism. Regizorul fascinat de potentaţi, 
mistificatori, manipulatori de conştiinţe (Ce- 
tățeanul Kane, Mr. Arkadin, Stigmatul răului, 


Procesul), cu ințelegerea sa îngăduitoare 
pentru „victimele iluziei“ (iluzia puterii in 
Macbeth, iluzia dragostei în Doamna din 


Sanghai, iluzia prieteniei în Falstatf), regizo- 
rul care a reluat, de atitea ori, proiectul ne- 
terminat, Don Quijotte, în căutarea propriilor 
fantasme, magicianul conștient de precarita- 
tea și temeritatea „jocului“ (joaca de-a desti- 
nul). 

În Poveste nemuritoare (mai explicit decit 
în toate celelalte filme ale sale) pragul între 
realitate și iluzie nu poate fi trecut, dar per- 
sistă ambiguitatea ce le îngemănează in pla- 
nul ficţiunii filmice. „O realitate fictivă”, pre- 
cum în invazia marţienilor din adaptarea ra- 
diofonică ce l-a făcut pe Welles celebru 
într-o singură noapte, la inceputul carierei 
sale. 

La 45 de ani de la premiera filmului Cetă- 

ul Kane, intrebarea nu mai e cea care-a 
stirnit atunci panică și scandal; în ce măsură 
Kane seamănă cu magnatul presei Hearst? — 
ci în ce măsură Kane seamănă cu Orson 
Welles. Cel care declara, nonșalant: „Sint un 
Harun-Al-Raşid amnezic, care a uitat adresa 
palatului său”. 


Roxana PANA 


medalion 


Cea mai fascinantă „dezertoare"“ 


L. virsta la care multe alte actrițe abia tac 
primii paşi în fața aparatului de filmat, Louise 
Brooks iși încheia, practic, cariera. A dispărut 
in 1931, într-un mod absolut inexplicabil, la 
24 de ani — scrie Ado Kirou. „Dar chiar în 
scurtul răstimp al succesului său, în afara ar- 
ticolelor publicitare, un număr restrins de oa- 
meni au cintat această ființă ireală”. Pentru 
prestigiosul teoretician, autor al unor lucrări 
fundamentale cum sint: „Amour, érotisme et 
cinéma“, „Le surréalisme au cinema”, fixarea 
in conştiinţa spectatorilor a unei actrițe tasci- 
nante, derutante, cum a fost Louise Brooks, 
nu se putea face decit in termenii de mai tir- 
ziu ai lui Barthes, ai unui „discurs indrāgos- 
tit". Ceea ce s-a și intimplat. În anii '50, ac- 
trita americană, uitată mai bine de două de- 
cenii, este redescoperită cu uimire şi exal- 
tare. Expoziţia lui Henri Langlois „60 de ani 
de cinematograf“ era dominată de posterul 
uriaș al vedetei, însoțit de explicaţia provoca- 
toare a faimosului director al Cinematecii 
franceze: „Nu este Garbo! Nu este Dietrich! 


Fste doar Louise Brooks”! Astăzi, puţini cine- 
“ii au rămas inafara convingerii că „doar Lo- 
uise Brooks” putea fi eroina filmelor lui G.W. 
Pabst Cutia Pandorei (1928) și Jurnalul unei 
temei pierdute (1929). Printr-una din acele 
mişcări ale destinului nu întotdeauna ușor de 
explicat, intilnirea Pabst — Brooks avea să se 
transforme într-un moment privilegiat al ca- 
rierei amindorura. Cind filmul sonor ciştigase 
deja teren în America, regizorul german o in- 
vită în Europa, oferindu-i şansa a două roluri 
considerate de unele dicționare cinematogra- 
fice „printre cele mai uluitoare performanțe 
ale filmului mut”. La 22 de ani, Louise Brooks 
nu era o necunoscută; fosta dansatoare din 
trupa lui Florenz Ziegteld („Ziegteld Follies”) 
avea la activ. 13 filme, dintre care două sem- 
nate — unul de H. Hawks — O fată în tie- 
care port (1927) și celălalt de W. Wellman — 
Strada cerşetorilor (1928). Pentru istoria ci- 
nematogratului, Brooks râmine, însă, Lulu 
din Cutia Pandorei și Thymiane din Jurnalul 
unei femei pierdute. Probabil că același Ado 
Kirou nu se afla departe de adevăr, oricit de 


la început de stagiune 


Plimbare prin ploaia de toamnă 


|, ultimii ani Cinemateca și-a făcut un obi- 

cei din a prefața fiecare stagiune cu un ciclu 
de reluări.. În luna septembrie, cind la porțile 
cinematogralului de arhivă incepe itaţia 
cind statutul de abonat al cinematecii este 
rivnit de toţi cinefilii capitalei (ca să nu mai 
vorbim despre cei din provincie), cind fiecare 
absenţă sau intirziere de la ghişeul preschim 
bării abonametelor deschide o șansă celor 
care nu au avut niciodată in buzunar carto- 
naşul cameleonic (stagiunea aceasta va fi 
galben). cind telefoanele zbirniie incontinuu 
şi de cei de la Arhivă iși amintesc pină şi co- 
legii din școala primară, deci cind afară agi- 
tația e în toi, înăuntru, în liniştea sălii de ci- 
nema, încep deja proiecţiile. Este un prolog 
la noua stagiune, constituind totodată un epi- 
log la cea veche, deoarece timp de o lună (15 
septembrie — 15 octombrie) programul se alcà- 
tuiește din cele mai solicitate filme ale sta- 
giunii anterioare. 

Ca şi tradiționalul ciclu „La cererea abona- 
ților”, această selecție oglindește gusturile și 
preferințele spectatorilor. Ele sint foarte va- 
riate deoarece şi configuraţia publicului Ci- 
nematecii e variată. Alături de cei ce își subli- 
mează nostalgia tinereţii în dorința revederii 
filmelor cu Bette Davis (Fata bătrină de Ed- 
mund Goulding, Un musafir de pomină de 
William Keighley) se află generaţia epocii 
computerelor pentru „care aventurile interga- 
lactice din Războiul stelelor de George Lucas 
și Imperiul contraatacă de Irvin Kershner nu 
sint decit realităţi pe care le vor trăi cu sigu 


ranță miine, cel mai tirziu poimiine. Există 
spectatori pentru care lipsa cuvintului nu 
scade cu nimic valoarea unor capodopere ca 
intoleranță de D.W. Gritfith, Napoleon de 
Abel Gance sau Rapacitate de Erich von 


un ciclu-oaspete 


Faţa necunoscută a Americii anilor 30 


E a găsit timp să urmărească în sta- 
giunea trecută Retrospectiva documentarului 
social american al anilor '30, a incercat satis- 
facţia unei duble revelații; sub titlul oarecum 
sec al manifestării, se ascundeau, și o faţa 
necunoscută a Americii, dar și oglinda evolu- 
tiei în timp a unui gen cinematografic. 
inteligentă ideea organizatorilor (Arhiva de 
Filme a Muzeului de Artă Moderna din New 
York) de. a porni didactic — de la rădăcini: 
Căci într-adevăr, încă de la inceputul secolu 
lui, cinematograful se dovedește a nu fi ind: 
terent față de viața oamenilor simpli și fața 
de injustiția socială. Firme deja reputate, pro- 
ducătoare de istorioare mai mult sau mai pu 
țin fanteziste — ca „Edison sau American 
Mutoscope and Biograph — elaborează și su- 
biecte pornind de la aspecte flagrante ale 
realităţii, ca, de pildă, exploatarea copiilor in 
fabrici (Copiii sclavi), discriminările practi- 
cate de oamenii legii (o văduvă sârmană care 
fură de mincare este „hoata“, doamna din 
înalta societate este doar Cleptomana) — in 
general contrastul între viața bogaţilor și cea 
a săracilor (Griul). Aceste filmuleţe stirşesc. 
de obicei, cu bine: bogătașul, avind revelaţia 
nedreptăţii, incearcă să repare ce se mai 
poate repara. Este un deznodămint pe mā- 
sura limitelor de ințelegere din epocă. 


4 


cinemateca 


invăpăâiate i-au fost frazele, atunci cind atirma 
“a actrița „avea geniul interpretării”. O tata 
ibia trecută de 20 de ani, cit avea în scurta 
perioadă a colaborării cu Pabst, iși proiecta 
eroinele celor. două filme pe o traiectorie 
umană tulburătoare. Lulu, personajul pieselor 
lui Wedekind care au stat la baza scenariului 
Cutia Pandorei scris de Laszlo Vajda şi 
Thymiane, eroina romanului Margarethei Ro 
ehme transpus de Pabst şi Rudolf Leon (sce 
nariul) pe ecran sint adevărate „flori ale rau 
lui”, fascinante prin puterea vietuirii pe mu- 
chia alunecoasă dintre sfidarea convențiilor 
și o amoralitate devastatoare, trăită pina la 
ultima consecinţă. „In fapt, ea creează fan- 
tasticul innoind raporturile dintre fiinţe şi lu- 
cruri — scriu Yves Aubry și Jacques Petat în 
studiul „Singura care ne rămine“ din volumul 
dedicat lui Pabst in 1968 —; pe unde trece 
ea, apare o nouă privire, mai bine zis o nouă 
calitate a privirii”. 

A fost nevoie, cred, de toată energia hol- 
lywoodiană a răzbunării și a neacceptării 
succeselor europene ale actrițelor sale, dar și 
de orgoliul intelectual al acestei femei de ex- 
cepție pentru ca o astfel de interpretă să nu 
se mai intilnească, niciodată, cu adevăratul 
cinematograf. „Fosta stea care a dezertat de 
la Hollywood” — astfel suna reclama, dictată 
de patronul Columbiei, Harry Cohn. uneia 
din încercările de redresare a carierei, in 
1937. Temutul mogul a fost însă infirmat de 
istorie. Louise Brooks, chiar și numai cu 
două filme mari, este cea care „râmine, 

Magda MIHĂILESCU 


Stroheim şi spectatori interesați de realizările 
cinematografice ale ultimilor ani (Kagemusha 
de Akira Kurosawa sau Taurul furios de Mar 
tin Scorsese). După cum unii preferă come- 
dia, antidot, pentru durerile de cap, de suflet 
şi de tot felul (Stan și Bran în Scoţia de Ja 
mes Horne, Frații Mar: la circ de Edward 
Buzzell, Contesa din Hong Kong de Charles 
Chaplin). pe cind alţii simt atracţia dramelor 
psihologice (Strigătul de Michelangelo Anto- 
nioni, Cuţitul in apă de Roman Polanski) 
Desigur, că majoritatea abonaților Cinema 
tecii, ca nişte cinefili autentici ce se află, nu 
sint exclusiviști. Ei se arată interesaţi deopo 
triva de evoluţia mecanismului suspensului, 


O preferință 

de cinefik. 
Domnişoarele 
din Wilko 
(de Andrzej Wajda; 


şi Christine Pascal) | 


mele care exprimă sentimente ca bucuria 
melancolia, tristețea. Sint regizori, precum 
Wollard Van Dyke. ce reuşesc să creeze o 
poezie aparte numai din fapte mărunte de 
viaţă, din gesturi simple (Miinile — 1934).Al- 
ţii, un Pare Lorentz, de pildă, desprind din 


asemenea materie aparent modestă esenţa fi-. 


lozofică a unui fenomen (Fluviul — 1937) 
Experiența olandezului Joris lvens vine să 
completeze paleta ariei tematice, deschizind 


Cu Daniel Olbrychski 


ți. 
„Nu este 
Garbo. 

Nu este 
Dietrich. 
E doar 
Louise 


Brooks” 


de la Fiul lui Frankenstein de Ronald V. Lee 
(1939) la Proiect nimicitor de Ken Hughes 
(1974), de soluţiile traducerii limbajului literar 
în limbaj cinematografic (Moara cu noroc de 
Victor lliu, Doamna cu cățelul de Alexei Ba- 
talov, Procesul de Orson Welles), de sim- 
bioza realităţii cu ficțiunea în filmul biografic 
(Edison, Darcite) sau de maturizarea unui ta- 
lent actoricesc (Anthony Quinn de la Notre 
Dame de Paris — 1956 la Plimbare prin 
ploaie de primăvară — 1969). Ei ințeleg că, 
din păcate, capodopera e o floare rară (multe 
dintre filmele acestui program tind spre ca- 
podoperă, citeva dintre cele citate au și fost 
acreditate ca atare; pentru acuratețe n-ar tre- 
bui să lipsească nici La strada de Federico 
Fellini, Roco și frații săi-de Luchino Visconti 
şi Cel șapte samurai de Akira Kurosawa) și 
că ea răsare pe “solul fertil al filmelor bine 
realizate profesional şi care marchează me- 
moria spectatorului prin ceea ce au ele mai 
semnificativ: rafinamentul îmbinării nuanţelor 
de ocru și de cateniu ce domină paleta cro- 
matică in Tristana lui Luis Bunuel, duelul ac- 
toricesc dintre Spencer Tracy și Fredric 
March înverșunaţi în apărarea și respectiv in- 
firmarea teoriei darwiniste a evoluţiei în Pro- 
cesul Maimulelor de Stanley Kramer sau 
consonanța dintre muzică, scenografie şi in- 
terpretare în Nunta de piatră de Dan Piţa și 
Mircea Veroiu. 

De fapt, așa cum ar dori să vă sugereze 
această plimbare printre filmele ce constituie 
aperitivul la testinul 1986—'87 al Cinematecii, 
tarmecul acestui ciclu de reluări este greuta- 
tea de a alege. Multe titluri de referință pen- 
tru istoria cinematogratului mondial, mulţi re- 
gizori de primă marime, multe vedete. Sin- 
gura soluţie este ca fiecare dintre cei intere- 
iza să-şi facă o selecţie a selecţiei. 

n ceea ce mă privește, m-am hotărit: Dom- 
nişoarele din Wilko de Andrzej Wajda, Sdava 
iubirii de Nikita Mihalkov și Conversaţia de 
Francis Ford Coppola. 


Cristina CORCIOVESCU 


de la început: reconstituirea și reportajul au 
evoluat fiecare in felul său, contribuind la 
crearea și consolidarea teoriei genului însuși. 
Reconstituirea de fapte sau evenimente, mai 
intii stingace, s-a menţinut în artificial, pină 
cind s-a înțeles că oamenii nu pot fi fireşti 
decit interpretindu-și propriile „roluri“, cele 
din viaţa de toate zilele. 

Va mai dura cităva vreme pină cind cineaș- 
tii vor învăţa să miște aparatul, să surprinda 


documentarului social american poarta spre 
exterior, in filme de arzătoare actualitate la 
acea oră (Pămint spanioli — 1937 și Patru 
sute de milioane — 1939). 

Ajungind acum la procedee; posibilitatea 
de a le urmări în treptata lor perfecționare 
constituie a doua surpriză furnizată de re- 
trospectivă Cele două tendințe acuzate înca 


Odată cu micile parabole, apar și forme de 
redare nelantazată a realității: se filmează 
procesul muncii (Uzinele. Westinghouse — 
mărturie, datată 1904, a unei oțelării) sau — 
în intenţia de a ciștiga simpatia marelui pu- 
blic, se face cunoscută activitatea pompieri- 
lor, a polițiștilor etc. (Viaţa unui st ame- 
rican sau mult mai tirziu, Greva teztiliştilor de 
la Passaio, realizat in 1926). 

Cu totul altfel decit în producţia hollywoo- 
diană a vremii, fața necunoscută a Americii 
ni se arată cu timpul, complexă şi pasio- 
nantă, tragică şi îmbârbătâtoare. Pentru că 
marile teme ale documentarului social sint 
tocmai marile probleme ale unei naţiuni — pe 
atunci in plină dezvoltare: depâșirea grave! 
crize economice, crearea de locuri de muncă, 
lupta pentru echitate socială, electrificarea 
rurală, descongestionarea marilor agiomerar: 
urbane, lupta pentru condiţii decente de 
viață, modernizarea procesului de învățămint 
şi — nu în ultimul rind — protejarea mediului 
înconjurător. Contrastul este, aici, regula de 
bază a demonstraţiei şi nu numai în filmele 
cantonate in didactic, unde se operează cu 
extreme: fete supte de suferință sau de 
foame și chipuri joviale de oameni bine hră- 
niți; cartiere de lux și bidonville-uri; zone 
verzi şi altele complet insalubre etc. Contras- 
tul operează şi implicit, prin ricoşeu, în fil- 


Două dintre marile 
intilniri actoricești 
de la Cinematecă: 
cu Catherine Deneuve 


şi Gene Hackman 


şi să puncteze, în acest mod, detalii sau ges 
turi semnificative. Astfel, la începutul anilor 
"40, adaptind lecţia montajului școlii sovietice 
şi cea a estetismului european la propria ex- 
perienţă, documentarul social american 
ajunge la plenitudinea forțelor și mijloacelor 


sale de expresie. 
Aura PURAN 


După „un Proust”, la 


ISI 


Ma 


menţine 


Filmul, document al epocii 


ġi 


Pollack: „Acesta 
Robert Redford 


Sidney 
e prietenul meu: 


Agendă de cinefil 


e Senzaţia stagiunii pariziene: la 31 octom- 
brie. Opera de trei parale a lui Brecht, regi- 
zată de Georgio Strehler, avind-o ca inter 
pretă, în rolul lui Polly. pe Nastassia Kinski! 
Care — de-pe acum — ni se precizează ca are 
o perfecta înzestrare muzicală. în distribuţie 
Milva, Denise Gence, — dar cine va fi Mac 
keath? La mijlocul lui iulie nu se știa. Mon- 
tand? Marchand? 

e „Povestea vieții mele“ de Jean Marais 
(316 pagini) „Viaţa mea un talmeș-balmeș“ 
de Pierre Brasseur (276 pagini). „Anii mei ne- 
buni“ de Dalio (320 de pagini) — scriu acto- 
rii, scriu... 

e Un regizor danez, Henning Carlsen (au- 
tor al unui film intitulat nostim: Cum să faci 


orizont „un 
prestigiul artistic al Ornelei 
înaltă în lumea 


Mutti 


cola 


Marquez 


ccranizatorilor ci 


La ce visează 
un regizor 


l zi el se intoarse brusc și imi spuse 
un ton de furie rece care mă sperie: „De- 
test să fac filme“, pe urmă ceva mai blind: 
Odată ce-ai obținut o oarecare pricepere, îi 
pierzi înflăcărarea. Sau aroganța” 
E o remarcă a lui Judith Thurman, cea care 
a fost solicitată de Sidney Pollack să lucreze 
lingă el — paralel cu scenaristul Kurt Luetke 
— tot timpul filmărilor la de Africa, 
in calitatea ei de biografă a eroinei adevărate, 
Karen Blixen. Scriitoarea are un ochi foarte 
bun şi observă concis și acut stările prin care 
trece regizorul, cu toate durerile și încăpăţi- 
nările inerente unui creator: „Sidney Pollack 
se intreba tot timpul dacă domină povestea 
(N.r.: Pollack însuși recunoaște că de la ince- 
put povestea nu i se păruse suficient de so- 
lidă). Nu prea ştia încotro se îndreaptă, dar 
ne ducea după el. Scepticismul lui era în 
tond forţa lui; era ca o pereche de haltere ca- 
re-i măreau rezistența la efort, îl stimula și 
astfel tot ce avea de făcut devenea mai ușor. 
in zori, după filmările de noapte, mă intor- 
ceam acasă cu mașina lui, (auto)psiile noas- 
tre erau în general vesele. Sydney Pollack nu 
căuta complimente pentru munca lui de 
peste zi, le îndepărta chiar cu o vizibilă aga- 
sare. Totuşi, uneori, nesiguranța, vigilența 
meabătută față de nenumăratele amănunte îi 
rapeau humorul” 
Una din regulile de aur ale lui Pollack — la 


parte din orchestră) ecranizeaza o biografie a 
lui Gauguin, care și-a petrecut cîțiva ani la 
e iba Cu Max von Sydow în rolul prin- 
cipal. 

e După Cele o sută de zile ale lui Dalla 
Chiesa (cu Lino Ventura în rolul generalului 
antimafiot) urmează Cele 55 de zile ale lui 
Aldo Moro — semificțiune, semiverite, despre 
răpirea și asasinarea fostului prim ministru 
italian. Gian Maria Volonté va fi cel răpus, la 
otizont apărindu-i „un Rosi", ecranizarea 
Cronicii unei crime anunțate a lui Gabriel 
Garcia Marquez, în care o va avea ca parte- 
neră pe Ornela Mutti. 

e Confratele „Ecranul sovietic“ publică o 
rubrică de umor în care sint selectate obser- 
vaţii semnate de cititori. Citām citeva perle: 

„Am obţinut sunetul stereotonic, imaginea 
stereoscopică, iar filmul a ajuns stereotip“. 

„Dacă regizorul n-ar fi avut un fin simț al 
humorului, nu și-ar fi numit creaţia o 
comedie cinematografică” 


Clint 
nu se gindea 


doar 


Eastwood la 


care biografa s-a supus fără cricnire — este 
aceea de a nu da lecţii de psihologie actori- 
lor. A nu-i cicâli: „Nu se poate dramatiza 
ceea ce se ştie, ceea ce s-a exprimat deja în 
cuvinte. Aceleaşi neajunsuri apar și din prea 
multele repetiţii. Trebuie lăsat actorilor un 
element “necesar unei surprize oarbe, unei 
descoperiri... mi-a spus odată amabil, dar 
foarte ferm“. Aceste observaţii dinafară se ra- 
cordează pertect cu convingerile intime ale 
lui Pollack privitoare la increderea pe care 
regizorul trebuie s-o aibă in actor, prietenul 
lui: „Redford mi-e prieten. Un prieten nu-ţi 
seamănă întrutotul, dar e o persoană cu care 
te înţelegi „in tot ce e important, cu care im- 
pârtășești aceleași gusturi, aceleași idei mo- 
rale. Trebuie să lași actorului o zonă de liber- 
tate pentru a obține ce vrei de la el. Oricum, 
dacă l-ai ales inseamnă că-l cunoști, că-ți 
convine...“ 

Dar, după gustul nostru, cea mai frumoasă 
idee a lui Pollack — socotit drept ultimul din- 
tre realizatorii romantici ai Hollywoodului, şi 
prin aceasta un personaj curios, anacronic, 
chiar preistoric, prea puțin sensibil la filmele 
extraterestre — e următoarea: „Cinema-ul 


american vizează azi — aproape în exclusivi- ' 


tate — publicul celor de 12-13 ani. Această 
unică specializare e îngrijorătoare. Visul nos- 
tai, :Btupor,. oaie neš apeja de.0.ptocâice 
filme care să devină mari succese 

şi care să dureze ca filme de artă. (subl. 
noastră) Precum Casablanca, să zicem..." Ne 
permitem să „montâm“ această idee lingă o 
confesiune făcută tot Judithei Thurman, 
„într-o seară de mai, cînd ne întorceam ceva 
mai devreme de la turnare: „E ciudat — în loc 
să mă gindesc ca altădată la libertatea care 
mă așteaptă odată cu incheierea filmărilor, 
încep să realizez că fiecare zi petrecută aici 
face parte integrantă din viața mea“ 


„De ce să te gindești la cursul acţiunii, de 
vreme ce exista atitea acţiuni in curs?" 

„Un film de groază”, așa a numit noua pro- 
ducţie a regizorului Frolkin, pensionara Vo= 
ronkina. M-a cuprins o adevărată spaimă 
stind singură în sala goală — a relatat ea ve- 
cinilor din bloc“. 

e Primarul orășelului californian Carmel, 
ales în scrutinul local cu o impunătoare ma- 
joritate (72,5%), actorul cunoscut sub numele 
de Clint Eastwood, a luat citeva măsuri admi- 
nistrative urgente cum ar fi mărirea parkingu- 
lui, mai buna distribuire a apei, repararea 
unor drumuri de acces la plaja localităţii și a 
facut o observație care a dat unora fiori, nu 
chiar ca-n filmele lui: „Am constatat — a de- 
Clarat primarul — că avem un număr de con- 
silieri juridici și de experți mai mare decit ne 
permite bugetul nostru municipal“... Așa de 
bine știe primarul acesta cum se adminis- 
trează un pumn de dolari? De unde? 


cind 
să devină prima! 
un justițiar... 


vremea 


Părinţi și copii 
în anul 1986 


E... o arinonie, o rotunjime in viaţa fa- 
miliei Tabakov pe care nu ştim ciţi scenariști 
ar îndrăzni să le pună pe hirtie, fără a fi ei in- 
şişi suspicioși că prea înfrumusețează realita- 
tea, prea aranjează lucrurile... Oieg Tabakov 
este, după cum o ştiu toți cineftilii, sumbra 
seninătate, maiestuoasa lene, grandioasa și 
paralizata sensibilitate a lui Oblomov. Sche- 
mele ar vrea probabil! ca viața actorului care 
ne-a dat acest personaj uluitor al unui iad 
somptuos — cum rareori s-a izbutit într-o 
ecranizare — să fie cit de cit infernală, sur- 
prinzător de „complexă”, cu suișuri și cobori- 
şuri de te ingrozești, cu abisuri şi grohotișuri 
de nu mai ştii pe unde s-o apuci. „Arborele 
verde al vieţii“, mult mai bogat ca orice 
schemă, ni-l înfăţișază însă pe Oleg Tabakov, 
în '86, respirind liniștit, în mijlocul unei familii 
al cărei „şef“ este soția Ludmila, Ludmila Kri- 
lova, actriță și ea la prestigiosul „Sovreme- 
nik", relevată marelui public și criticii într-un 
rol de neuitat în Viii şi m , după romanul 
lui Simonov, o doctoriţă micuță, o vrăbiuţă 
fără de care cei vii n-ar putea trăi printre cei 
morţi. În curind, Tabakov-ii — tata și mama 
— vor sărbătorii nunta lor de argint. Teatrul 
— mai exact zis chiar acest „Sovremenik" — 
domină: și leagă viața Tabakovilor, atit a pă- 
rinţilor cît și a copiilor. Tinărul Anton, în vir- 
stă de 25 de ani, e actor în acest teatru, unde 
a lucrat multă vreme și tatăl său, fiul avind la 
activ peste 20 de roluri în filme și la TV, ju 


Oblomov (Oleg labakovy) și 


cind cam de pe la 8 ani. (O rimă de destin 
face ca Oleg-tatăl să fi debutat și el pe o 
scenă, copi! fiind, recitind, în timpul războiu- 
lui, într-un spital.) Din 1965, Tabakov-ii au și 
o fată, Alexandra, care a ales și ea cariera 
teatrală, studiind acum la școala de pe lingă 
celebrul MHAT unde tatăl conduce o clasă 
de actorie. O „asonanţă”: Alexandra nu face 
parte dintre elevii acestei clase; în schimb, 
Anton, a lucrat pe platou cu tatăl său şi 
afirmă că „nu e greu să filmezi lingă tata“. 
Tabakov-senior apreciază sobru că Taba- 
kov-junior are deja un stil personal, original.. 
Dar peste toate aceste probleme artistice, vin 
şi rămin chestiunile apăsătoare ale educaţiei 
copiilor, veşnica problemă turghenieviană: 
părinţi şi copii. „Oblomov père“ (dar să nu 
uităm creaţiile lui în Nikolai Rostov din Răz- 
boi şi pace, buk din Pianina mecanică...) 
are în această direcţie păreri limpezi: „copii- 
lor trebuie să le spui intotdeauna adevărul, 
avînd grijă ca faptele și vorbele tale să se po- 
trivească..." Se poate însă suride aflind că ta- 
tă! (care vede în Oblomov, personajul, o 
dramă a omului care poartă răspunderea ta- 
lentului său...) recunoaște voios întiietatea 
soției în educaţia copiilor şi îi conducerea 
gospodăriei. „Ludmila e capul familiei noas- 
tre“ — Ludmila care ofteză din cind în cind 
„Copii mari, griji mari“. 


Documentul, sursă a f 


Romanţa 
unei celebre Romance 


P... şi inculți, nu prea aveam voie să 
mergem la filmele cu Viviane Romance Era 
prea fatală, ducea la pierzanie barbaţii cin- 
tind „Je vous deteste, les hommes“, nu „mer- 
gea" cu lecturile noastre din „Cuore“ și lo- 
nescu-Morel. „Mai sint oameni buni“. Titlurile 
filmelor ei nu era bine să le rosteşti de față 
cu bunica: Neapole sub sărutul focului, Casa 
din Malta, Închisoare pentru femei, Domni- 
şoara doctor... „Ce fel de domnişoară? Ce fel 
de doctor?" bombânea bunica În 1930, fu- 
sese aleasă Miss Paris, avea 18 ani, dar fu- 
sese contestată: era mamă! în filmele ei nu 
prea era. În 1931 — toate aceste date aveam 
să le aflăm cind vom fi devenit ceva mai culți 
cinematografic, dar ea ne dispăruse din pri- 
viri — făcuse figuratie in Căţeaua lui Renoir; 
juca și în filme, și în music-halluri, şi în ope- 
rete, işi făcea loc energic, fără impresari și 
„Public relations“ prin forța nurilor și odată 
chiar o pălmuise pe celebra Mistinguett. 
scandalizind un Paris care avea sa facă din 


... Dar dacă serialul . 
Verdi continuă? 


N.. celor care ne-a plàcut de-o viață 
serialul Verdi și nu ne putem despărți de el 
ori de cite ori auzim o arie din „Traviata“, nu 
ne vine greu să ne rugăm cititorii să ne 
acorde înțelegerea lor pentru nevinovata ob 
sesie cu care am citit un splendid interviu al 
faimoasei cintărețe Renata Tebaldi în rindu- 
rile câruia ni s-a părut tot timpul că asistăm 
la noi secvenţe ale acelui scenariu care apa- 
rent s-a incheiat cu moartea compozitorului, 
pe veci râmasă in ochii noștri prin scena 
aceea cind cailor de trăsuri trecute pe sub fe- 
restrele muribundului li se infășuraseră copi- 
tele ca să i se ocrotească liniştea ultimelor 
clipe. Citind-o pe Tebaldi — cea aflată cu 
Maria Callas într-o rivalitate care a dominat 
viața Scalei din Milano, socotită „ciocnirea li- 
rică a secolului“ — am avut impresia neslă- 
bită că tot ce ţine de Verdi, de operele lui, de 
Scala, continuă să producă — de parcă ar fi 
la mijloc un tarmec — scene de librete inspi- 
rate, sujeturi pline de viaţă și interes uman, 
arii de mare coloratură epică, un cinema per- 
petuu. > 

Renata Tebaldi a debutat, de pildă, in 1944 
la Parma, in plin război, în cinema — teatrul 
Ducale, pe afişul unei „Boeme“ în care, cu ci- 
teva ore mai inainte de reprezentație, „Mar- 
celio“ fusese ucis într-o mașină de obuzele 
unui bombardament, înlocuitorul său tiind un 
bariton rânit grav la nas. În aprilie 1945, tot 


Cinefilia ca omenie 


O scrisoare foarte interesantă — de o 
consistență pe care n-o întinim în fiecare zi 
— ne trimite din Brasov (vai, tár adresá 
studentul Marius Petrescu. Sa fim zgirciţi în 
introducere, considerațiila îşi vor dezvălui, 
singure, cititorilor, substanţa: 

„Am vazut şi noi, aici la Brasov, Becket. O 
colega m-a intrebat daca am vazut vreodată 
o realizare mai bună decit asta, în genul ei, și 
am răspuns că nu aș putea spune. Un film 
bun e un film care-ţi dă de gindit. Becket a 
mai aruncat un măr al discordiei intre noi, 
pentru că a fost greu de afirmat care dintre 
cei doi „monştri sacri”, cum le-aţi spus dum- 
neavoastră, Richard Burton sau Peter O' To- 
ole a fost cel mai sau cel mai... Becket era un 
ins fără rang și fără avere, şi mai ales „lâra 
onoare”, cum o spunea el însuși și cum ați 
scris și dumneavoastră. Poate cà şi din cauza 
interpretului (pentru că am avut impresia ca 
altul nici nu ar fi fost potrivit, eu sint un „fan“ 
al lui Burton) mi s-a părut totuși cu o oare- 
care demnitate în toate acţiunile sale, un tip 
rafinat și perspicace, un chip care sfida bar- 
baria celor din jur. Acţiona ca „amic devotat“ 
al regelui, dar în ochi avea cu totul altă lu- 
mină. Mi s-a părut avid după un țel, după un 
ideal în care să-și concentreze toate capaci- 
tăţile... Un om care se dăruieşte unui ţel mi 
se pare ceva inălțător. Nu mitra arhiepisco- 
pală şi prezenţa sa în faţa altarului, solemna 
şi măreaţă, deşi „nu era decit un păcătos“ (să 
tiu sincer, astfel de puneri in scenă am mai 


ea în perioada antrbelica un simbol al te 
meii bomba". pină au inceput sa cada adeva 
ratele bombe şi Vwiane Romance, ca şi ro 
manţele, au pâlit din ce in ce sub sărutul 
unui foc care ingrozea chiar pe operatorii ci- 
nematografici cei mari şi tari de inger. Dupa 
război, n-am mai auzit de Viviane Romance 
în filme, ci doar în amintirile aceleiași bunici 
indignate, de data asta. de farmecul Lollobri- 
gidei: „S-o fi văzut pe Viviane Romance" 
Așa ne sint bunicile! 

Ca deodată, in 1986. după ani și ani de tà 
cere, să citim primul ei interviu, acordat lu 
Henri Jean Servet, s-o vedem ieșind la lu 
mină, în lumina unui castel din Alpii Maritim: 
pe lingă Nisa, un castel nu prea castel, o ru 
ină ce-i drept amplu restaurată, după ce in 
secolul XIII fusese un centru de comandă a! 
cavalerilor templieri... Nu castelul ne intere- 
sează, ci ideile care sint pentru noi, puştanii 
de altădată ca și pentru noi, adulții de azi, la 
fei de stupefiante: filmele acelea celebre nu 
i-au adus nici o bucurie; a detestat intotde- 
auna, „genul de creatură” pe care a fost silita 
să-l joace; cea de pe ecran. focoasa Viviane 
Romance, era o alta — „şi mă intrebam cine 
e fata ceea care duce bărbaţii la pierzanie 
Îi era rușine de ceea ce juca. Se ascundea de 
lume. A făcut crize grozave de plins; a vrut sa 
moară de trei ori; după război, i s-au oferit 
roluri cu totul minore și i se propuneau sce 
narii în care să fie patroană de... doamne, iar 


Viitorul Beckett 
(Richard Burton) 
sub privirea 
Cleopatrei 
(Liz Taylor) 


ta-mă! „M-am oprit. Nu o regret”. Nu va uita 
disprețul rau cu care a fost tratată, încrince- 
narea celor care nu vroiau să creadă în re- 
volta ei la adresa filmelor ei. „Era necesar — 
acum o ştiu — så adun suferințele şi nenoro- 
cul”. (Dacă o asculta pe bunica noasiră...) În 
1960 s-a hotărit să plece in India, dar pe 
drum. s-a oprit aici, în regiunea asta din 
preajma Nisei, la un han din comuna 
Saint-Jeannet, in fața acestei coline sâlba- 
tice; a fost inexplicabil! atrasă să urce pină în 
virful colinei şi acolo a descoperit această ru- 
ină a cavalerilor templieri... Aici va râmine, 
intr-un decor de carte poştală, la răscrucea 
drumurilor. Se va linişti întrutotul. Îşi va scrie 
memoriile — titlul: „Romantică pină la 
moarte”. Trimite scrisori în lumea întreagă, 
protestind impotriva pericolului înarmării ato- 
mice. Compune poeme. Pe nici unul din pe- 
reţii camerelor imaculate, reporterul nu a vā- 
zut vreo poză din filmele ei de altădată. E tot 
ce ni se pare mai semnificativ din ceea ce 
ne-a mai râmas ca amintire a ispititoarei Vi 
viane Romance 


Rubrica „Filmul, document al epocii“, 
„Documentul, sursă a filmului” 
este realizata de Radu COSAŞU 


in Parma manâstirii blestemate, publicul i-a 
cerut să cinte, „continuă! continuă!”, în tim- 
pul unei canonade, de nu mai puteai auzi or- 
chestra, ca in filmele clasice italiene despre 
războiul acela sfirşit cu un strigăt sfint: „Tutti 
a casa.” Dar vedeţi de nu e un film curat. 
această primă audiție a cintăreței, în 1946, 
față in față cu Toscanini. Decupaj impecabil: 
„Era într-o simbătă la 10 dimineaţa. M-am 
dus pe jos la Scala, tăcind un lung ocol, pen- 
tru a mă linişti; in sfirşit, am ajuns în salonul 
roșu al antecamerei. La 10 fix, ușierul anunţă: 
„Renato Tebaldi!" M-am ridicat și i-am spus: 
„Renata, nu Renato!" şi am intrat într-o stare 
de nervozitate indescriptibilă. Dacă aș fi avut 
putere aş fi fugit, dar am stat impietrită. Tro- 
nind la o masă enormă, l-am observat pe ma- 
estru care imi ceru să mă apropii şi mă în- 
trebă de unde veneam și cu cine lucrasem. 
l-am răspuns ca in ceaţă, mă întrebă ce 
vreau să-i cint: „La mamma morta“ de André 
Chenier, „Va bene", acceptă cu un aer sum- 
bru. Am cintat, spunindu-mi: dacă la sfirșit 
exclamă: „Mulţumesc, la revedere”, m-am ne- 
norocit. Dar la sfirșitul ariei s-a lăsat o tā- 
cere, o tăcere ingrozitoare. Credeam câ mă 
prăbușesc. După nu știu cit timp, maestrul 
imi spuse: „Aveţi altceva să-mi cintaţi?” „Ot- 
hello! — Ce din Othello? — Marea scenă a 
ultimul act — Toată? — Da. — Vå rog". Şi am 
atacat neuitatul „cintec al salciei” Aici se pe- 


Renata Tebaldi, la 40 de : 


4 după prima ei apariție 


in fața lui Toscanini 


Viviane Romance, 
cindva, 

la vremea 

acelei poezii 

cu „oplindă — 


trecu o scenă demnă de un fiim mut (Sn) 
Må aşezasem lingă pian, în fața lui Toscanini 
care imediat incepu să bată măsura. Instinc 
tiv, m-am conformat tempoului său, dar pia- 
nistul aflat cu spatele la maestru nu mă urma 
şi-mi făcea semne disperate din cauza deca- 
lajului de ritm. Eu insă urmam imperturbabilă 
tempo-ul indicat de maestru. Înțelegind că 
ceva nu rima, pianistul se întoarse. văzu ges- 
turile lui Toscanini, pivotă discret şi-şi potrivi 
ritmul cu cel al maestului, ajungind cu bine 
la momentul culminant; din nou se lăsă o tă- 
cere de mormint eram gata să fac o sin- 
copâ...” Dar, tot ca în filmele clasice, apăru 
happy-end-ul — Toscanini exclamind cu sim- 
plitate: „Brava! Brava!” și anunţindu-l pe di- 
rectorul Scalei că această tinără va face o 
mare carieră. O carieră care urma să imparta 
lumea „fanilor“ in tebaldieni și callasieni. 
Conflictul cu Maria Callas la Scala ţine tot de 
lumea acestor mari clișee care vor hrăni de-a 
pururi scenariștii umanului liric. Două replici 
de mare elect din acest eventual scenariu 
Callas despre Tebaldi: „În ziua cind iubita 
mea prietenă Renata Tebaldi va cinta Norma 
sau Lucia sau Anna Bolena și a doua zi Tra- 
viata, Gioconda sau Medeea, atunci, numai 
atunci, o voi putea considera o rivală. Altfel, 
e ca şi cum ai compara șampania cu conia- 
cul sau cu Coca Cola". Tebaldi nu a răspuns 
acestei replici. li va răspunde la un alt atac, 
cind Callas o acuză că n-ar avea „șira spină- 
rii”: „Da, e posibil, dar am ceea ce Callas nu 
cunoaște: o inimă”. O, ce film, deloc mut, 
zvicneşte din această iînfruntare a două re- 
gine ale Scalei, încheiată cu plecarea Renatei 
Tebaldi la Metropolitan-ul new yorkez, de 
parcă Verdi, Puccini, Scala, s-ar intilni cu 
dulcile parodii ale dramelor acelea englezești 
din castelele cu Glenda Jackson și Maria 
Stuart 


văzut) ci ceea ce l-a ridicat în ochii mei a fost 
idealul. scopul care valorau în ochu lui mai 
mult decit propria-i viață Un om poate să fie 
oricine. dar din punctul meu de vedere numai 
cel care şi-ar da viaţa pentru ceva este Om. 
Scrieţi că apatia lui Burton pune în umbră 
autenticitatea vocației religioase a personaju- 
lui său, nici nu mi s-a părut a avea vreo che- 
mare spre religie. Nu am reușit sâ-mi dau 
seama dacă-l iubeşte cu adevărat şi pe prie- 
tenul său Henric. Poate că da, dar mi s-a på- 
rut foarte rece faţă de regele turbulent, me- 
reu tremurind de frig, poate că și frigul 
acesta veșnic chinuindu-l era o expresie a 
sufletului său mereu lovit. Oricum cei doi au 
fost electrizanţi, mi-au captat atenţia tot tim 
pul filmului, am fost ochi şi urechi-asta mi se 
întimplă foarte rar. Şi pentru că tot am vorbi! 
despre Burton ca o intruchipare a omului: 
concentrat spre un țel, un remember mi-i 
aduce in față pe Wagner. La inceputul seria- 
lului, Wagner mi s-a părut un tip îngrozitor 
de egoist, nepăsător față de tot ce era in 
afara geniului său, chinuindu-i pe cei din jur. 
Oare un om care are mai mulți neuroni activi 
decit alţii are drept să-și desconsidere seme- 
nii? Părerea mea s-a schimbat mult de 
atunci, chiar odată cu terminarea filmului. Mi 
s-a părut, dimpotrivă. o victimă a egoismului 
şi a lipsei de înțelegere a celor din jur, și mai - 
cu seamă a faptului că era atit de conștient 
de geniul său. Judecind drept. Wagner este 
un om pe lingă care o biată „onoare“, a ori- 
cui ar fi ea, paleşte... Și nu ştiu ce semnifica- 
ție să dau faptului că Richard Burton a jucat 
mereu astfel de oameni (in cite filme l-am vå- 
zut eu). Dar devin prea sentimental şi nu mi 
se pare chiar bine...” 


lrina Alferova a fost invitată 
să joace în toamna aceasta 
într-un film italian 


Acum cind filmul e departe, platoul o 
amintire, și doar scena teatrului îi mai 
oferă lui Jean Marais fiorul creaţiei, acto- 
rul care a marcat filmul francez al anilor 
50—60 şi chiar 70 cu prezența sa, trăiește 
la ora memoriilor. După ce și-a introdus 
admiratorii în această zonă nevăzută pina 
acum, prin citeva apariţii confesive la te- 
levizor (şi-a făcut-o, după cum se spune 
superb) iată-l publicindu-și primul volum 
de amintiri intitulat „Povestea vieţii mele”, 
o carte, afirmă comentatorii, plină într-a- 
devăr de viață. Cocteau deţine un loc de 
cinste, un loc dublu în acest volum de 
mare succes de librărie. Mai intii Jean 
Marais vorbeşte despre el ca despre ma- 
estrul său spiritual; apoi încredințează ti- 
parului cele 50 de poeme pe care poetul i 
le-a dedicat discipolului său. 


Revelații estiv 


Mai ales în programările de vară se in- 
timplă să aibă loc unele reconfirmări, 
unele reprețuiri care inseamnă, adesea, 
un succes mai mare decit cel inaugural. 
Este cazul cu mai vechiul film al lui Stan- 
ley Kubrick, Barry Lindon, cu Ryan 
O'Neal şi Marisa Berenson ca interpreţi 
De ce se bucură acest film de o nouă pri- 
mire ne explică un comentator francez, 
Frederic Vitoux: „Pentru că aici se spune 
totul despre ambiția unui om; se spune 
totul despre deriziunea plină de hazard a 
ceea ce se numește în mod pompos des 
tin. Pentru că se vorbește — și cum se 
vorbeşte! — despre crepusculul unei 
clase sociale, ca şi despre glorioasa vani 
tate a secolului al XVIll-lea. Pentru că, in 
sfirșit, Marisa Berenson este aici ucigător 
de frumoasă, pentru că regia lui Stanley 
Kubrick are splendoarea și inteligența ce- 
lei mai mari simplităţi şi pentru că 
într-un cuvint, acest film rămine unul din 
tre cele mai frumoase din lume.” 


etatea stratificata 


Michael Caine este astăzi un actor con- 
sacrat, un nume, etc. Regizorii și-l dis- 
pută (ceea ce este din ce în ce mai rar în 
viața actorilor din cetatea filmului). 
Trăiește la Hollywood, dar s-a născut şi 
s-a format la Londra, participă la viaţa nu 
numai a studiourilor, ci și a comunităţii 
hollywoodine şi încă — așa cel puţin sus- 
ține săptăminalul britanic „Sunday Ti- 
mes" — s-ar afla in categoria A, adică a 
acelui grup foarte restrins de persoane și 
personalităţi a căror apariţie pe la diferi- 
tele manifestări șic constituie un eveni- 
ment. Dar Michael Caine nu este omul 
care să stea doar cu paharul de whisky în 
mină alături de frumoasa și exotica lui 
soție, Shakira. ci știe să și observe, chiar 
să pătrundă în miezul lucrurilor. Într-un 


Cinerama 


recent interviu el declara, intre multe al- 
tele: „Hollywoodul este extrem de stratifi- 
cat. E cam cum era societatea engleză în 
timpul reginei Victoria. E structurat pe 
trei nivele: putere, bani și statut social, cu 
unele ingrediente foarte plăcute. Puterea 
o reprezintă capii studiourilor; banii — lu- 
mea care aduce la Hollywood averi pe 
care le investește în film; statutul social 
aparține supravedetelor. O categorie care 
este de neinchipuit că ar putea fi inclusă 
aici (în categoria A) este aceea a tinere- 
lor femei frumoase. Asta niciodată! Există 
o barieră invizibilă în jurul „Hollywoodu- 
lui căsătorit“ care ţine departe pe femeile 
frumoase și singure. N-ai să le întilnești 
vreodată pe la recepții. Dacă totuși pă- 
trunde vreuna atunci se declanşează in- 
stantaneu investigația: dar asta cine e? 

in societatea hollywoodiană dacă 
există ceva incă mai infricoşător și conta- 
gios decit SIDA acesta este eşecul. Nu te 
amesteci niciodată cu cineva care a 
eşuat. Rataţii își au propriile lor recep- 
ţii...” Așa s-ar părea că vede citadela hol- 
lywoodiană cineva care se aflà pe lingă 
virtul piramidei. 


Imaginaţia la lucru 


Doi ziarişti parizieni — Moeller şi Zahut 
— nu s-au dat în lături să actualizeze dic 
tonul după care „verba volant, scripta 
manent" ceea ce inseamnă că vorba 
zboară şi doar scrisul rămine. Ei s-au gin 
dit că corecteze puţin adagiul, în sensul 
următor. „Scrisul zboară şi doar atişul ra 
mine.“ Considerind cu tristețe că intere 
sul pentru proza gazetărească este atit de 
efemer (cine nu știe astăzi că viața unui 
articol de gazetă este de 24 de ore!) cei 
doi au avut ideea să caute să-i prelun- 
gească existenţa imprimindu-şi articolele 
pe verso-ul de poster a cărui existență 
este infinit mai lungă și față de care inte- 
resul crește pe zi ce trece. Așa s-a născut 
„Cine-Feel”, un lunar care are un titlu 
inedit și care se dispensează de alte ex- 
plicaţii. „O revistă-afiș“. Omul citește și 
apoi își atirnă afișul și totodată articolul 
la loc de cinste. Primul număr al acestei 
publicaţii originale s-a smuls pur şi sim- 
plu ca piinea caldă — spune un comenta- 
tor de la „Nouvel Observateur" — așa 
cum în tinerețea lui cea mai fragedă Truf- 
faut smulgea afişe de film din vitrinele ci- 
nematografelor de cartier 

Li s-a urat celor doi gazetari interprin- 
zători ca primul număr închinat filmului 
lui Techine, Locul crimei, să se bucure 
de multe altele. 


Jack Nicholson și Anjelica Huston, cu 
plu foarte remarcat in Onoarea familiei 
Prizzi, reapar într-un nou film, o ecran: 


zare după John Updike, Vrăjitoarele din 
Eastwick. Regia o semnează George Mil- 
ler. Cit despre Jack Nicholson el deține 
aici rolul unui preot beţiv și certăreț, ro! 
în care, probabil, se va descurca de mi 
nune pentru că îi convin rolurile ciudate 
grele pentru alţii, dar care lui îi vin întot 
deauna ca o mânuşă 


incotro filmul fantastic 


Există un festival internațional care nu 
are un director ci doi, festivalul filmului 
fantastic de la Roma. Cind unul din di- 
rectori acordă un interviu unui sau unei 
ziariste (cum este cazul de față cu Anna 
Rotili de la săptăminalul „Giornalle dello 
Spettacolo") fiecare folosește pluralul ca 
să nu se supere celălalt. Întrebat deci 
(unul din doi) incotro merge filmul tan 
tastic a răspuns: „Festivalul pe care fi 
conducem este suficient de reprezentativ 
pentru acest „sector“ al science-fiction 
ului care merge foarte adesea spre oroare 
și fantezie. Primul filon al tiimului fantas- 
tic de astăzi îl constituie așadar filmul 
„horror“ de categorie B şi C care atrage 
mai mult publicul foarte tinăr. Am selec- 
ționat însă și filme fantastice de ţinută 
profesională cum ar fi Cavalerul Drago- 
nului, un film spaniol in care un rol cu to- 
tul deosebit îl joacă scenografia și costu- 
mele ce par desenate de marele arhitect 
Gaudi. În general, — mai spun organiza 
torii festivalului roman — sarcina organi- 
zării manifestării dedicate filmului fantas 
tc nu este ușoară pentru că in genul 
acesta, din o sută de filme 98 sint de se 
rie B şi trebuie să recurgem la ele.” 

Şi cind intervievatul spune că sint de 
seria B, litera a doua din alfabet, dupa 
cum se știe dintr-o lungă tradiţie, le 
poate cuprinde şi pe celelalte din alfabet 


Un roman 
al cinematogratulu 


A apărut la Paris volumul al doilea al unei 
foarte originale incercări de a traduce is- 
toria filmului în termeni literari, adică de 
a scrie romanul unei arte. Trilogia care va 
purta semnătura lui Claude-Jean Philippe 
se intitulează chiar „Romanul cinemato- 
grafului“. Primul volum a apărut in 1984 
şi se ocupa de evoluţia şi intimplările car- 
dinale ale artei a șaptea pină în ajunul 
celui de-al doilea război mondial. Cel 
de-al doilea volum, apărut în vara 
aceasta, are drept cadru anii sumbri ai 
conflagrației mondiale, epocă în care au 
văzut lumina ecranului citeva capodope- 
re: Suflete in ceață, Dictatorul, Pe aripile 
vintului, Regula jocului, Cetăţeanul Kane, 
Copiii paradisului, Roma oraș deschis și 
încă altele 

Claude Jean Philippe descrie uneori cu 


Nu numai 

„ceai cu simpatie“ 
dar şi pepene 

cu simpatie 
(Marushka Detmers) 


Noua descoperire- Kim ` Bassinger 
pie: 


BB şi cu MM 


Ki 2g 


ŠSeamănă şi cu 


lux de amânunte și o bogată fantezie pre- 
găâtirile care se taceau in vederea realiză- 
rii acestor mari filme, dificultățile care au 
fost întimpinate mai ales datorită stării de 
conflagrație, ca și întimplările mai picante 
ori mai romanţioase care însoțeau filmà 
rile. Autorul face și citeva portrete in 
acest al doilea volum care, după cum 
spun  comentatorii, sint memorabile. De 
pildă portretul lui Jean Gabin, al lui Cha 
plin, Jean Renoir, Rossellini. Volumul al 
doilea se incheie cu o scenă a bombarda- 
mentului atomic din august 1945 care 
anunţă, de fapt, volumul al treilea ce va 
incepe cu Hiroshima, mon amour, al lui 
Alain Resnais 


După ce Sean Connery n-a mai vrut să 
audă de Bond, a inceput sa audă de el 
Roger Moore care a prelungit seria fai- 
mosului „Agent 007“. De un timp seria 
era întreruptă pentru că Roger Moore n-a 
mai vrut nici el să audă de atitea temeri- 
tăţi. O ştire de ultimă oră anunţă cine va 
fi urmaşul celor doi vestiți interpreți de 
pină acum: este vorba de actorul englez 
(tot englez și el ca și Sean Conn și 
Roger Moore): Timothy Dalton. Adi de 
ani și cea mai mare parte a carierei lui de 
pină acum și-a petrecut-o pe scena lui 
„Shakespeare Theatre“ din Londra. 
Acum, adică in această toamnă, va fi me- 
reu pe drumuri, între Australia, Maroc și 
Gibraltar. 

Dalton a mai apărut în filme, dar foarte 
rar. În Leul în iarnă a jucat alături de Kat- 
herine Hepburn și Peter O'Toole, iar în 
filmul polițist Agatha i-a avut ca parteneri 
pe Vanessa Redgrave și pe Dustin Hof- 
îman. Marea lui calitate, spun producăto- 
rii, este un desăvirşit profesionalism 


n nou James Bond 


x “În recentul 
film 

al lui Michel 

$ Deville 
Golanul 

Fanny Ardant 


are o realizare 
ge zile mari 


Un turneu cu... surprize“ 


O melodramă muzicală, facilă și desueta 
Cintăreţul italian Mario Valli, văduv și tată de- 
votat nimereşte într-o iubire tomnatecă 
şi-nflâcărată pentru superba, speciala şi bo- 
gata Consuela Linares, femeie de afaceri no- 
torie în lumea impresariatului artistic spaniol 
Nu vă alarmaţi, nu e o iubire fără sorți de iz- 
bindă. Dimpotrivă. Amorul e reciproc așa ca. 
să recunoaștem sincer: mare noroc pe capul 
tenorașului cu voce caldă și care (să recu- 
noaştem iar!) nu e chiar un Apollo! Turnee 
mirobolante, bani cu ghiotura, conferințe de 
presă. celebritate, televiziune,: Euroviziune, 
toate claie peste grămadă intr-un iureș de 
viață artistică asortat cu muzică languroasă și 
patetică. Așa amor mai zic şi eu! 

Ca totuși să existe și conflict, drâgălașa fi- 
ică, Paoletta intră într-o criză de gelozie, se 
manifestă turbulent urind-o din suflet pe 
spectaculoasa Consuela și, în final, are un 
accident de mașină. (Să mai dai automobilul 
pe mina copiilor!) . Moment de suspans. O 
operaţie pe creier, în timp ce tăticul e con- 
strîns, sărăcuţul, să cinte la televiziune ru- 
pind inimile milioanelor de telespectatori. To- 
tul e bine cind se termină cu bine, Paoletta 
se face bine și e și ea in pragul mariajului, 
Mario Valli ramine cu frumoasa milionara 
Saracul! 


Calcutta, 1943. O misiune de-a americani- 
lor deci, în timpul celui de-al doilea război 
mondial; distrugerea sistemului nemtesc de 
depistare a navelor de război. O treabă com- 
plicată şi riscantă, cu atit mai mult cu cit ac- 
țiunea trebuie sa aiba loc in portul Morma- 
goa, pe teritoriul neutru. Doi ofiţeri întruchi- 
paţi de Gregory Peck și Roger Moore fac 
scenariul și regia acestui atac realizat de-o 
mină de rezerviști din „Cavaleria ușoară” a 
Calcuttei, nişte bâtrinei devotați şi simpatici 
în rindul cărora sticlește cu luciu de perlă 
rară expresia lui David Niven. Un film de ac- 
țiune deci (Misiunea a fost îndeplinită) ten- 


- 
E e celui ce stă la căldurică și poate 
suride ironic-superior la auzul cuvintelor da- 
torie, devotament, sacrificiu, 

impotriva celui pentru care blana propriei 
mite e mai importantă decit soarta, viața sau 
moartea unor copii, P 

impotriva celui ce-și menajeazā excesiv 
inima prea simţitoare, 

împotriva celui ce vegetează licheneşte 
(deși bietul lichen n-are nici o vinovăţie in 
această „gomparaţie) 

împotriva împăcării cu „asta-i soarta, ce 
putem face!" 

împotriva celui ce n-are vinovăţii fiindcă nu 
a făcut nimic, nu vrea să se complice și nici 
să-şi aprindă paie-n cap, ` 

da, impotriva lui, a celui abstras, nepartici- 
pativ, a indiferentului egoist, a celui incapabil 
să-şi pună sufletul la bătaie, impotriva celui 
ce trece prin viaţă ca gisca prin apă e acest 
„Doctor Poenaru“, un film despre un perso- 
naj pe care, dacă ești de bună credinţă, nu se 
poate să nu-l iubești. T 

După un roman atit de frumos și de 
(daţi-mi voie, vă rog) deștept cum e cel al 
marelui nostru prozator Paul Georgescu, 
Dinu Tănase face un film pe măsură. Am re- 
văzut cu nespusă emoție pelicula aceasta așa 
de curată, gindită, sensibilă și ințeleaptă. 

Pe Victor Rebengiuc l-am revăzut într-unul 
din cele mai autentice roluri de film: respon- 
sabil, îndurerat, cu o undă de-ncrincenare, 
izbind cu privirea, purtind parcă pe umerii săi 
soarta întregii lumi. Superb rolul lui Victor 
Rebengiuc — iți răsună-n memorie claritatea 
replicilor ca un frig ce taie carnea albă a zi- 
lei. De altfel totul e bine gindit și nimic de 
prisos, disonant, neplauzibil în Doctorul Poe- 
naru — un film în care îndărătul cuvintelor 
există viaţă, suflet, clarul unei profesiuni de 
credință, demnitatea unei profesii și-a puterii 
de dăruire întru un ideal nobil şi inâlţător 


Despre dăruire și atotputernicia unui crez a 
fost vorba şi-n filmul coreean După mulți ani. 
Un patriot tenace, o tinără care riscă, o 
mamă capabilă de orice sacrificiu pentru 
cauză — totul pe fundalul războiului într-o 
bună minuire a fluxului dramatic, mai puţin 
susținut de posibilităţile camerei. Dincolo de 
imobilitatea unghiurilor de filmare. de lipsa 


sionat, tara lungimi și cu o superbă spioană, 
Mrs. Cromwell (nume predestinat, brrr!) 
intr-o scurtă, dar substanţială idilă cu ofițerul 
Gavin Stewart (Roger Moore), o idilă între 
doi frumoşi, pe marginea căreia au loc di 
verse crime și în finalul căreia Gavin reușește 
să nu se lase înjunghiat, ci sâ-și ucida 
amanta. Așa amor 

Operaţiunea reușește, nemţii de pe vasul 
Ehrenfels” sint căsăpiţi sau se risipesc pre- 
cum potirnichile, vaporul aruncat în aer. Cu 
Moore şi Peck, zic şi eu, film atracţios 


Frumoasa americană 


O comedie franțuzească tipică, spumoasă 
scoasă dintr-un sertar mai prăluit, dar care 
ne-a fâcut, să recunoaștem, plăcere. Sau ces 
se poate intimpla cind pe capul unui modest 
lucrător poate să cadă o adevărată pleaşca 

O văduvă veselă, madame Lucanzas se ráz- 
bună pe fosta metresă-secretară a detunctu- 
lui soț vinzind pe-un preţ de nimic un superb 
Cadillac alb lăsat junei drept moștenire. Intră 
in această afacere halucinantă de bună voie 
și nesilită de nimeni, modesta familie Perrig- 
non. De aici sumedenie de-ntimplări care de 
care mai amuzantă, mici înțepâturi sociale (o 
recepție la ambasadă in care lumea bună se 
calcă pe picioare, intulecind cu disperare 
aperitive cu duiumul, un ministru al comerțu- 
lui care n-are habar de ce se-ntimplă în do- 
meniul lui, viitor ambasador care habar n-are 
care e capitala țării unde pleacă...) umor de 
situaţie (inclusiv Louis de Funès in dublu rol 
de mare efect), umor curat franțuzesc. Dar, 
asta-i situația, frumoasa americană albă şi 
spectaculoasă nu e de nasul modestei familii 
Perrignon şi-n final e transformată în tarabă 
ambulantă de ingheţată. Peste barierele so- 
ciale nu se sare așa, cu una cu două. pare că 
ne spune filmul Limuzina albă. 


Omul cu acordeonul 


Melodramâ? Dar ce melodrama! Ce limpe- 
zime de cristal a sentimentelor, ce putere 
de-a simţi, de-a crede, de-a filtra realitatea și 


de experiență a operatorilor, melodrama cu 
pricina vorbea plauzibil! despre puterea de a 
crede intr-o cauza. 

De la maxima claritate la hăţişurile narațiu- 
nii contorsionate și a flash-back-urilor cu du- 
iumul: Legenda (cu Neison Willagra) produc- 
ție cubaneză despre soarta și complicata 
evoluție a unui agent „de mare finețe“. Filmul 
urmărește, de fapt, derularea reconstituirilor, 
anchetei și interogatoriilor făcute după moar- 
tea misteriosului personaj suspectat de-a fi 
fost agent dublu. Remarcabilă secvenţa din 
final în care anchetatorul pornește simultan 
toate magnetotoanele pe care sint înregis- 
trate mărturiile celor care l-au cunoscut, i-au 


In serialul 
semnat 
de Alberto 
Lattuada 
regăsim 
amprenta 
agreabilă 
a rigorii 
neorealiste 
aliată 
cu stilul 
romanțios- 
biografic 
(Cris 
( 
cu Gabriel 
Byrne) 


de-a lupta! Ce putere de-a simţi, la o adica, 
viața! 

Un film tezist! Desigur. Dar ce magistral te- 
zism! Ce protunzime a fiecărei secvențe 
cită naturaleţe, cit firesc în fiecare mișcare 

Un blond, romantic, încrezător, muzical pł- 
na-n măduva oaselor erou de război pe dea 
supra, un blond tipic, doldora de talent și pa- 
gubos. pur și trist, un blond al acelor ani in- 
contundabili păstrind încă gustul de cenușa 
al războiului, nici înfrint nici invingator. Ceva 


Un aventurier. mereu în 
rea unui 


(Gregory 


căuta- 
adevăr al său 


Peck) 


fost tovarăși, superiori, camarazi, adversari, 
l-au iubit sau l-au urit, l-au prețuit sau l-au 
detestat, pro și anticastriști, rotițe dintr-un 
mecanism, rotițe filmate cu nespusă migală 
odată ce ele contează, vai, destul de puţin în 
funcţionarea marelui mecanism care rămine 
necunoscut .privirilor noastre. Despre dăruire 
și puterea de a crede era vorba și într-o peli- 
culă „dură“ cum e Convolul de Mircea Mure- 
san după scenariul semnat de Horia Nicolae 
Murgu, un film dramatic și dureros, în tonuri 
studiat tragice, cu decența exprimării, benefi- 
ciind de muzica cu totul excepțională scrisă 
de Tiberiu Olah — muzică ce sugerează o 
agravare existenţială copleșitoare, un drama- 


toarte realist și mai ales emoție pură, ru- 
sească, în toată compoziţia regizorală sem- 
nata de Nikolai Dostal. 

Omul cu acordeonul, artist ratat într-un tel 
visind săli pline şi aplauze și cintind doar pe 
la nunţi, căpătind pină la urmă ceea ce spera 
din partea tovarășilor de arme, foştii cama- 
razi de război, la colosal filmata intilnire a ve- 
teranilor. În rolul principal Valeri Zolotuhin — 
desen actoricesc magistral, de mare finețe a 
compoziției. 

O producţie “Mosfilm“ apăsind pînă la ca- 
păt pe pedala emoției sincere, a patriotismu- 
lui profund, cu o distribuţie perfect aleasă 
{irina Alterova, Viadimir Soșalski, Arina Alei- 
nikova, Mihail Pugovkin, Irina Smeleva). 

Omul cu acordeonul a fost un spectacol al 
emoţiei pure. 


C.L. 


Tot felul de 
(Roger 


misiuni îndeplinite 
Moore, aici cu Carole 
Bouquet) 


tism intrinsec, o aprehensiune persecutoare 
care poate declanșa lacrima. 


Un alt dăruit pină la ardere, pină la patimă 
mistuitoare, un alt dăruit frumos și emoţio- 
nant din filmele micului ecran a fost și acel 
Cristofor Columb care ne-a tras atit de ușor 
în plasa poveștii. 

Irlandezul Gabriel Byme are 34 de ani și 
este un remarcabil actor de teatru. După cea 
jucat mult Shakespeare și a lucrat în film cu 
Costa Gavras și Michael Mann, Gabriel Byrne 
e ales de Alberto Lattuada pentru rolul prin- 
cipal din acest serial, nu pentru că e... neo- 
bișnuit de frumos (deși este!) ci pentru că, 
mărturiseşte regizorul „este un mare actor 
care gindește“. Pasionat, transportat, iluminat 
de flacăra rară a celor aleși. magnetic și im- 
presionant, personajul Columb face plauzi- 
bilă în ochii noștri, spectatorii acestui final de 
secol în care omul a ajuns și pe Lună, colo- 
sala înfruntare de concepții şi interese ale 
acelui final de secol XV... 

La fel ca alt film văzut de noi nu foarte de- 
mult pe micile ecrane și alături de care plon- 
jam într-o lume îndepărtată, stranie şi capta- 
toare: aceea a călătoriilor lui Marco Polo. 

Frumusețea acestei poveşti vine dintr-o 
complementaritate a elementelor: scenariul e 
bine gindit, de-o anume limpiditate avind in 
centrul său spunerea lui Columb însuși, dis- 
tribuția este de zile mari — alături de Byrne, 
Virna Lisi, Raf Vallone, Rossano Brazzi, Max 
von Sydow, Eli Wallach, Faye Dunaway (un 
rol clar şi impunător în regina Isabella a Spa- 
niei. care ne face să zimbim cu nostalgie 
imaginii zurbagioaicei Bonnie...), Nicol Wil- 
liamson, Michel Auclair, Massimo Girotti 
într-o coproducție internațională bine strunită 
de mijloace — eficace de regie ale lui Alberto 
Lattuada; in sfirșit, o muzică adecvată cum se 
spune, răscolind în suflet dorul, atracția mag- 
netică și aura nostalgiei marilor călătorii, o 
muzică în care răsuna și glasul de catifea al 
lui Placido Domingo. 

Filmul despre descoperitorul Lumii Noi 
este o sărbătoare, aducindu-ne aminte de 
vremea preabunelor seriale adevărate și emo- 
de Ela cu flacăra magnetică a celor dă- 
ruiţi... 


Cleopatra LORINȚIU 


Se 


Rea 


phia Loren vu 


actorul-spectator 


Limitele memoriei 


E bine din cind in cind să fim puși faţa in 
faţă cu propriile noastre erori sau poate ade- 
vâruri în mişcare... Există desigur o memorie 
exactă, sigură pe ea, un conglomerat de 
nume, date, fapte și, ca o umbră nelămurită 
în spatele ei, o memorie volatilă a senzațiilor 

Dacă în urmă cu citeva zile eram intrebată 
ceva (orice) despre filmul Cioclara — cu pu- 
țin efort aş fi enumerat două trei nume de ac- 
tori (îi înțepeneam in capătul listei pe Sophia 
Loren și pe Raf Vallone, că de cind au inven- 
tat producătorii mitul vedetei eu îl respect cu 
conştiinciozitate), îl adăugam uşor bilbiită pe 
Belmondo în speranța că voi surprinde măcar 
un gest de confirmare, răsufilam uşurată... 
treceam dintr-un salt la De Sica și neorealis- 
mul italian în speranța că voi găsi între timp 
o frază reuşiță de incheiere care să mascheze 
adinca uitare așezată peste emoțiile de odi- 
nioară. De fapt, nu ştiam nimic despre film 

Grăbindu-mă spre „cinema Studio“ eram 
convinsă că Clociara e nume de femeie, că 
tot ce nu am citit de Alberto Moravia voi ve- 
dea şi voi înțelege repede cu ajutorul lui Vit- 
torio De Sica, fără indoială plan detaliu și 
gros-plan voi suporta ruşinală frumusețea 
Sophiei Loren și plictisul citadin al lui Bel- 


Pe urmele trecutului 


Dispariţia 
statuetei de jad 


P... că Nicolae Milescu Spâtarul, cel 
ce cu trei veacuri în urmă scria despre „hār- 
nicia, îndeminarea, modestia, cinstea și mai 
ales marea prețuire pentru cultură“ a chinezi- 
lor, nu s-ar fi mirat dacă, într-o ipoteză știin- 
țitico-fantastică, ar fi avut neașteptatul prilej 
de a-și confrunta impresiile de atunci cu rea- 
litatea de azi. Cheiuri uriaşe dominate de si- 
tueta monştrilor tehnicii, esplanade largi tivite 
de clădiri svelte, cartiere de vile cochet im- 
prejmuite de grădini ca din poveste —.așa 
cum apar în filmul Dispariţia statuetei de jad, 
dovedesc cu prisosință perenitatea observați- 
ilor pelerinului moldav. 

Interesul cineaştilor se indreaptă însă, şi 
acum, spre prețuirea vechii culturi. Este 
vorba de o faimoasă statuetă de jad rod al ar- 
tiştilor ce au creat in acel îndepărtat și inflo- 
ritor ev, i 

Filmul te îndeamnă și la o altă reflecţie, ori- 
cît ar putea părea de hazardată, la o primă 
vedere. El se alinează setei de aventură pe 
urmele trecutului ce bintuie — nu fără temei 
— numeroase cinematografii. Regăsim ace- 
lași laitmotiv de pe valea Nilului unde Spiel- 
berg sau Kathleen Turner și Douglas jr. por- 
niţi şi ei în căutarea comorilor arcãi că % 
a templelor blestemate sau a tot felul de pie- 
tre nestemate. Desigur, diferența de ritm e 
notabilă, chiar dacă, acum, pe urmele statue- 
tei de jad se deslănțuie două urmăriri tensio- 
nate — una, pe uscat, cu motociciete cu și 
fără ataş, alta, pe mare, între șalupe, sfirșind 
cu o spectaculoasă bătaie ca-n filme. Dar 
sursa de inspiraţie și chiar sentimentul dato- 
riei față de prezervarea memoriei artisitice a 
trecutului sint comune acestui gen de filme. 

Şi aici, trama e polițistă — crime comise 
sau ratate, dispariţii, falsuri, în ambianța ho- 


mondo. . Astfel, bine înfăşurată în gloria pre- 
juiecaților și limitele ințepenite ale memoriei 
am intrat cu jumătate de bilet in mina, am 
schimbat precum copiii citeva locuri pina 
cînd. cu același protocol ciudat, s-au inchis 
uși, s-au stins lumini şi am devenit victima s: 
gură a mirajului. Nu se pune problema ca 
„filmul“, cel pe care cu toţii îl deplingem pen- 
tru cît de repede se demodează, acum, dupa 
mai bine de douăzecișicinci de ani de la „fa- 
cerea“ lui, rezistă ochiului cel mai critic, dar 
totodată imi violentează memoria, mă pune 
să mă întreb ce cantitate enormă de false im- 
presii și deformări conţine... Michel, cel care 
nu crede în religie și incearcă să îi ajute „pe 
disperaţi” citindu-le din biblie, este un perso- 
naj pe care Belmondo îl face fără greşeală... 
Orice aș fi putut să spun despre mine, dar câ 
voi descoperi o Sophia Loren vulnerabilă și 
„suferind” de frumusețe, departe de aroganța 
şi siguranța de mine închipuite, asta nu... Şi 
totuși, la o scenă tragică, ca cea din biserică, 
se „hâhâia“ cu plăcere la balcon făcindu-mă 
să mă întreb dacă nu cumva atunci cind am 
văzut prima oară filmul nu eram și eu prizo- 
niera aceloraşi amputate percepții, nu „hă- 
hăiam“ în surdina unor senzaţii netrecute în 
nici-un dicționar. Cit de greu și în cit timp 
m-am dat jos „din copac” (să nu spun de la 
balcon) nu știu... 

Asemeni gestului de a reciti o carte, a reve- 
dea un film bun are ceva dramatic și sărbăto- 
resc în același timp, nu numai revelaţia din 
altă perspectivă a celor ce l-au creat, dar și 
„eacordarea“ ta cu tine... mda... un fel de 
pian vechi la care tot cinţi cu două degete, te 
uimeşte ce sunete. poate să scoată atunci 
cind îl acordează un muzician... Cit despre 
Ciociara 


loana CRĂCIUNESCU 


telurilor de lux, a aeroporturilor internaţio- 
nale, a strazilor comerciale, printre dansa- 
toare, recepționeri, escroci și bineințeles cus- 
tozi şi negustori de obiecte de artă. Toţi şi 
toate legate printr-un invizibil, dar incontes- 
tabil lanţ al slăbiciunilor şi trăirilor omenești. 
Unii se lasă cumpăraţi, alții îşi riscă viața. 
Unii uzează şi abuzează de funcţii, alții se in- 
vestesc şi se dăruiesc unei idei. Unii greșesc 
din teamă, alții cad victimă propriei igno- 
ranțe. Sub ochii noştri se țese lumea ca 
lume. Frumoasă. Urită. Adevărată. 

Citeva flash-backuri reinoadă, cu ambiţie 
de document, prezentul cu citeva momente 
de răscruce din istoria contemporană a Chi- 
nei, — ca de pildă fuga gomindaniștilor cu 
un ultim avion, cu citeva ceasuri inainte ca 
Armata populară să fi eliberat Beijing-ul. În 
aceste evenimente obiective iși află dealtfel și 
răspunsul multe din atitudinile, de peste 
aproape patru: decenii. ale personajelor: „Am 
văzut prea multe în trecut. Eşti acuzat fără te- 
mei. E greu să explici trecutul...”, spune apă- 
sat fostul custode al muzeului de unde dispă- 
ruse, după Eliberare, statueta. Împins, fără 
voia sa, in acele împrejurări misterioase, el se 
teme, după trecerea anilor, să destăinuie din 


Misterul de azi 
al unei statuete 
milenare 
(Dispariția 

vatuetei de; jad) 

. 
e kd y AE h y 
~ 


spectro-grame 


Filmul 
de dragoste 


| rintre atitea curente (neorealism, nouvel- 
le-vague, free cinema, noul film german etc.) 
și şcoli (poloneză, japoneză, bulgară etc) s-a 


i constituit sub ochii noştri, aproape pe nesim- 


țite, un soi de școală/ curent, ducind mai de- 
parte, paradoxal. nu realizările lui Eisenstein, 
Pudovkin, Dovjenko, Kalatozov sau Ciuhrai. 
ci prelucrind, pe cont propriu, paginile unor 
producţii literare ante și post-cehoviene. De 
la mai vechile (cuminţi) ecranizări (după Tol- 
stoi, Dostoievski, Gogol, Goncearov, Turghe- 
niev etc) pină la interpretările libere — ca 
modalitate de tratare cinematogratică — de 
mare succes și reală reușită artistică (exem- 
plu la indemină Pianina... lui Nichita Mihal- 
kov după Platonov-ul lui Cehov) un nou pro- 
"dus s-a impus pe piaţa internaţională a filmu- 
lui de dragoste, marque deposce, alcătuita 
nu după vechiul rețetar hollywoodian. ci à la 
russe mai puțin comic, mai sentimental și 
mai artist. 

Filmul Fata fără zestre după piesa lui Os- 
trovski intră în această categorie. Toată 
(buna) lecție cehoviană, de la recuzita ferici- 
rii și nefericirii îngeminate și pină la elemen- 
tele-deja tipizate — de imagine și decor (alei 
pustii, frunze uscate, priviri melancolice, lem- 
năria caselor scirțiind bacovian. mult uf și of, 
dar şi izbucniri avintate, patimi, sentimente 
curate, iluzii și așteptări dintre cele mai no- 
bile) a fost extinsă la scară... industrială — în 
sensul unei game variate a filmelor de(sigur) 
succes și lăcrimare planificată. În consecință, 
toată lumea „ride, cintă şi dansează” mulțu- 
mită: producători, spectatori, uneori chiar și 
critici. interesant, hollywoodienii propuneau 
happy-end, rare filmele de dragoste care nu 
sfirşeau „bine“. Acum se preferă ambiguita- 
tea cehoviană. Spectatorul e poftit și atras să 
participe la film. Tocmai aici e punctul ne- 
vralgic: filmul e (prea) făcut ca să placă, de 
la actori („extraordinari“) şi pină la imaginea 
(„superbă”) totul vrea să; fie foarte O.K. si 
chiar este, greu de găsit vreun cusur profe- 
sional. Singura 'obiecţie ar putea fi adusă 
producătorului-delegat: trebuia să ceară alt- 
ceva. Dar cum să ceri alt-ceva cind toată lu- 
mea e mulțumită? Ciudat, (și nu prea) — cele 
mai reuşite filme „de dragoste” au fost cele 
care au evitat astfel de reuşite „perfecte“. 
Perfectiunea e limita de sus a normei: Arta 
adevărată incepe abia după ieşirea din 
normă. Să aducem ca argument un film care 
a făcut săli goale, În fiecare seară la ora 11, 
un film tot atit „de dragoste“ ca și mult mai 


prima clipă, oamenilor legii. adevărul 

Există şi alte replici enunțate axiomatic, ca 
de pildă: „Grădina Lingynan e foarte fru- 
moasă, dar nu e bine să stai în eal"; sau „Ti- 
nerii au idei, bătrinii experiență!”, pledind 
pentru necesitatea punților între generații și 
obligindu-ne să ne reintoarcem la notaţiile 
celebrului Spătar: „...chinezii întrec toate po- 
poarele prin cinstirea părinţilor și învăţători- 
lor (...) ei nu cinstesc pe nimeni după stră- 
moşi sau renume, ci cu cit numești pe cineva 
mai bătrin, cu atit se socotește că îi dai mai 
multă cinstire.” 

Peste secole tradiția se păstrează intactă 
Este şi sentimentul pe care ţi-l lasă acest 
film, tipic și el pentru gindirea chineză, invi- 
tindu-te nu numai la urmărirea acţiunii, dar și 
la un dialog secund al înțeleptului cu lumea 


Adina DARIAN 


Producţie a studiourilor din R.P. Chineza. Scenariul: 
Lu Wen, Gu Zemin, Lu Shoujun. Regia: Zhang Jin 
biao, Pan Xianghe. im: : Zhao Zelin. Cu: Lim 
Davin, Zhao Lian. Lu Jun, Ge Cunzhuang, Wang Yi- 
ping. Chan Yo-yi, Li Changle. 


coloratele (şi premiatele) Moscova nu crede 
in lacrimi sau Gară pentru doi. Un fiim la 
care nu s-a inghesuit lumea, acum 20 de ani, 
un film despre care a scris entuziast D.I. Su- 
chianu — mărturisim că şi noi l-am văzut în 
urma acestui îndemn alături de alți 15-20 de 
temerari ce l-au preferat lui John Wayne şi 
Ciaudiei Cardinale. Reluat azi ar face săli 
pline. Ca și Polenile roşii, o peliculă de Emil 
Loteanu (la care lumea f-a dat buzna pre- 
cum la Șatra, de-un pitoresc strict comercial, 
a aceluiaşi) de o mare prospeţime, un film 
adevărat. Dacă pot exista — şi pot — filme 
adevărate, autentice și filme artificiale, iată 
doar două exemplare in favoarea filmelor fi- 
reşti. Întorcindu-ne la Fata fără zestre ne pu- 
tem intreba, prin prisma noilor relaţii instau- 
rate între bărbat și femeie, dacă ea ar fi fost 
fericită măritindu-se cu omul iubit. Nu sintem 
siguri. lată de ce aceste filme ne atrag în 
continuare. 


Bedros HORASANGIAN 


Un film care, reluat azi, 
săli pline: /n fiecare seară 
la ora 1} de Samson Samsonov 


Un moment de istorie 
„Gu prețul vieții _ 


I itlul te duce cu gindul fie ia un film de 
râzboi, fie la o poveste de dragoste cu dez- 
nodămint tragic. Nici una, nici cealalta. Doar 
un moment de istorie, consemnat cu sobrie- 
tate și profesionalism, cu un simţ al echili- 
brului care topește realitatea și ficțiunea 
într-o materie filmică omogenă. Anul 1918 
găsește o Siberie istovită de războiul civil. 
Proprietarii minelor de aur au ascuns provizi- 
ile de hrană și refuză să dea de lucru oame- 
nilor: vor să-și păstreze aurul pentru lupta 
impotriva noii ordini. Ordinea care le ia drep- 
tul de a fi stăpini. Portrete. Cei înfometați 
câutind cu deznădejde o bucată de piine. Fu- 
rind aur. Ucigind. În tabăra oligarhică spec- 
trul groazei — groaza de a pierde puterea — 
crește schimonosind chipuri şi sentimente — 
pierzind tot ce mai rămăsese omenesc in ìm- 
pătimiţii aurului. În rama ecranului, taigaua, 
nestirşită, se simte frematind. Istoria trebuie 
să-și urmeze cursul. Personajele ies din car- 
tea de istorie și vin în fața spectatorului ca 
din viață. Discret, aparatul de filmat nu in- 
cearcă să intrumusețeze; relatează obiectiv 
faptele, adnotindu-le uneori cu cite un deta- 
liu semnificativ: Daria Konstantinova, țăranca 
din taiga devenită proprietară de mină, se va 
alătura inginerului venit să naţionalizeze bo- 
găţiile Siberiei, ințelegind că lupta se dă pen- 
tru o cauză dreaptă. Preţul vieţii, al vieţii celei 
noi, este mai scump decit aurul. Draga — ca 
o moară uriașă — cerne nisipul alegind pre- 
eul metal. Este cadrul emblematic din final. 
ncepe o nouă filă de istorie. Demersul reali- 
zatorilor se păstrează in buna tradiţie a filmu- 
lui sovietic de gen, aducind — cu talent — 
noi argumente în favoarea unui cinematograf 


an t i jant, 
gajat. Și angajant, arina ROMAN JUC 


Producție a studiourilor „Mostiim . Scenariul: /. MITi- 
A. Daşiev. Regia: Aria Daşiov. Imaginea: lui 

Gan!man. Cu: Ivan Lapikov. Ivan Rijov. Dalvin Scer- 

bakov, igor Kvașa, Zinaida Kirienko, |. Veialls. 


ar face 


la Casa de cultură 
a studenţilor 


După E 
douăzeci de ani... 


S.. lucruri grave a câror cunoaştere din- 
spre artă ne satisface. Căutăm iar şi iar emo 
tlile tragediilor știute. Katharsisul aristotelic 
nu ne convinge că asemenea estetice zgu- 
duiri pot doar să puritice. Ele dau siguranță 
ca şi cum, cunoscindu-le, spectatorul s-ar 
imuniza la nenorocirile exemplare „inchipu- 
ite" pe scenă sau pe ecran. Totuși, dece nu 
obosim, nici „după douăzeci de ani”, să reve- 
dem, de pildă, Elvira Madigan? Cind este ex- 
clusă vraja iubirii la prima vedere, de ce ne 
reindrăgostim de acest film, de parcă nu l-am 
fi iubit niciodată? Poate fiindcă „imunitatea 
data de el, la nenoroc și la nefericire, e nu 
mai temporară. Sau poate fiindcă l-am uita! 
puţin 

„Ca să fim fericiţi, avem nevoie să uităm 
ceva”, sună o replică a filmului — motto po- 
sibi! al tragicei poveşti de dragoste dintre un 
tinar conte suedez dezertor și o celebra dan- 
satoare pe sirmă a circului Madigam. Într-a- 


atinee vacanţă 


Animaţie la „Doina“ 


N. ştiu exact cum se compun la ora 
noastră programele distractiv-cinematog'.+ 
tice de vacanţă. S-ar putea ca pentru promo- 
tiile viitoare de copii, un „Felix“ generaţia 6-7 
să le intocmească după o ideală imbinare a 
plăcutului cu util-instructivul. Ceea ce am vā- 
zut la „Doina” bucureșteană in sâptâmina de 
graţie — și caniculă — 11-17 august, una mie 
nouă sute optzeci și şase, mi s-a părut un 
program cinematografic bine echilibrat, ar- 
monizat după cerințele estetico-geogratico-e- 
ducative ale spectacolului. Am inceput cu 
prima condiţie pentru câ fără ea — punte 
spre vămile sufletului şi fanteziei — ce-ar mai 
insemna toate celelalte? = 
În matineu deci. un mânunchi de filme a 
mate provenite din citeva țări (vecine şi prie- 
tene) prefațate' de o vioaie lecție autoh 
tona din-serialul „Animei” noastre. Vreau sa 
ştiu... in luna asta am aflat despre peșteri i 
despre orașe. Două incursiuni vesele şi in- 
structive in istoria habitat-ului, de ia caverne 
și locuinţe lacustre — igloo-uri ori castele 
crenelate, la impunătorii zgirie-nori ai metro- 


| difuzorului 


La start 
în primele cinci luni 


4: sint impresionante. In primei: 
șase luni ale anului filmul românesc a fost 
prezent pe ecrane in 168 541 spectacole (pe 
35 mm.) şi 192 049 (pe 16 mm.). În număr de 
spectatori echivalentul este de 33 615 849 și 
respectiv 13 152 549, iar în procente partici- 
parea la filmele noastre reprezintă 40.53 % in 
rețeaua oraşelor și 56.06 % la cinematogra- 
tele sătești. Este incontestabil un bilanţ incu- 
rajator și totodată un semn al dragostei pu- 
blicului faţă de filmul românesc, față de acto- 
rii şi realizatorii săi 

Desigur, în acest „palmares“ al spectatori- 
lor, diferenţele există și ele par a se contura 
chiar din primele patru săptămîni de la pre- 
mieră, deși curba succesului scade — mai 
mult sau mai puţin, dar invariabil — după pri- 
mele două sâptamini, chiar dacă majoritatea 
filmelor noastre se dovedesc a avea suflu și 
îşi continuă cursa popularității la mai multe 
cinematografe simultan, cumulind un număr 
crescind de spectatori. 

Este greu. chiar imposibil, de a stabili, 
după startul inegal in timp al premierelor, o 
ierarhie exactă (așa cum am fi intenționat) a 
box-otiice-ului pină la 31 mai. a celor şapte 


devar. urmarim încintaţi filmul pentru ca 
pînă spre ultima secvenţă, regizorul Bo Wi- 
derberg pare să dea uitării deznodâmintul 
faptului real, petrecut în 1889, de cind se 
cinta in Suedia trista baladă a Elvirei Madi- 
gan. Nu întimplător, Concertul nr. 21 pentru 
pian şi orchestră de Mozart contrapunc- 
tează. á la Eisenstein, imaginile celor doi exi- 
laţi in natura sălbatică și dionisiacă, panora- 
mată in plein air, la nesfirşit. Dincolo, de fo- 
bia regizorului pentru filmările în studio, din- 
colo de voluptatea „amestecării culorilor” in 
cadru, sau a „colorării” umbrei, dincolo de 
abundența unghiurilor subiective, Elvira Ma- 
digan reprezintă mai mult decit o „impresie” 
iconoclastă, expusă într-un salon des refu- 
sés. Ajuns la cinematograf prin critica de 
film, reproşindu-i. lui Bergman chiar, excesul 
de literaturizare, Bo Widerberg izbutește în 
primul său film color să ajungă la un stil cro- 
matic, echivalent celui din muzică. Un stil în 
care punctele de intiexiune ale mișcărilor de 
aparat se imbină cu acurateţea de filigran a 
montajului in cadru, iar flash-back-urile de-o 
clipă sau transtocările ritmice, portretiza- 
toare. fixeaza tema cu variaţiuni. Mai aproape 
de Wagner decit de Manet, tragedia Elvirei 
Madigan se naște pe ecran tot din spiritul 
muzicii, a muzicii aceleia cu punctele de sus- 
pensie spre cer. Unde zboară fluturele din 
palmele Piei Degermark — eleva de liceu 
descoperită de Widerberg intr-o fotografie de 
ziar 5 laureata apoi a premiului de interpte- 
tare leminină la Cannes, in 1967. Vor trece 
iată, douăzeci de ani și tot nu poţi crede, 
după stop-cadrul final, că gloanţele trase diri 
off de tinărul dezertor (disperat de neputinta 
de a !ră doar din dragoste) au pus capăt ba- 
lades 


Daniel DANIEL 


"ul arhitecturii moderne. Succinte 
si unele chiar amuzante — motivații de or- 
din geografic, istoric. tehnico-sociologic al 
evoluției adăposturnilor umane de la strict ne- 
cesar la estetic, într-un dialog tot vesel și in- 
structiv. Două adjective care, iată, nu se res 
ping. dimpotrivă. rmează in slobode desene 
îmbinind rigoarea releveurilor cu graţia si 
simplitatea desenului infanti! 
O farsa savuroasă in stil popular. desenată 
caricatural de o mină sigura de „primitiv“ 


premiere din primele patru luni ale anului — 
de ale caror date dispunem — din simplu 
motiv că nu se poate face un bilanţ între un 
fiim care şi-a inceput intilnirea cu publicul în 
ultima saptamină a anului trecut şi a rulat 
practic de la inceputul anului (Racolarea) și 


Filmul de aventură, n 


magnet la public ( Coølierul 


in viziunea graficienilor Andrei 


MAMAN engres 


COLIERUL DE TURCOAZE 


HoN rea 


Mai aproape" 
de Wagner 
decit de Manet 
(Elvira Madigan) 


modern: Ursul, (producție iugoslavă) e inso- 
țita de o gingaşă fabulă georgiană. izvorul 
dulce, cu cintecele vesele, cum e refrenul 
măgărușului cărind apă din șes, spre virturite 
de munte secetoase şi intrebindu-se, hazos. 
de ce nu curge apa din vale spre sursă! — fil- 
muleţul satirizind egoismul unui mistreț ce 
nu intelege cå izvorul aparţine tuturor. Gene- 
rozitate a ideii și a desenului, umor. fantezie 
spețicic locală a unei fabule pentru mici și 


Cine își 

mai poate 
imagina azi, 
un sfirșit 

de săptămină 
sau 0 vacanţă 
fără un 
desen 
(Asterix 
şi aleasa sa) 


mat? 


un altul a cărei premiera a fost ia 28 aprilie 
(A! patrulea gard lingă debarcader). 
Acceptind așadar criteriul relativităţii, car- 
netul dituzorilor ne-a stat la dispoziţie cu in- 
trările pina la 31 mai, la premierele din pri- 
mele patru luni. Pe primul loc al popularității 


doar de dragul aventurii — un constant 


aici 
Ionescu) 


turci Irea, 


şi Rac 
Alexandru şi Florin 


EPONA 


Încintare — tot pentru toate virstele — bas- 
mul parodie — Mica vrăjitoare: siluete terme- 
cător decupate pe un fundal de castel medie- 
val, basm cu o prințesă mofturoasă și un ca- 
valer zelos și disciplinat în a-i indeplini capri- 
ciile regale și o micuță fiică de vrăjitoare nea- 
jutorată la capitolul vrăji, dar iscusită cind 
dragostea o îndeamnă, în a ciştiga pentru ea 
inima prinţului plictisit pină la urmă de au- 
gustele capricii. O prelucrare modernă, inteli- 
gentă, cu mult spirit: dialogurile sint scrise 
de o pană tot timpul în vervă, comentariul 
basmului sclipește ironic şi autoironic, silue- 
tele sint cind graţioase cind caricaturale, cu 
o mișcare sacadată de comedie burlescă sau 
de marionete în ritmul gavotei și al palpitului 
sentimental. Am citit cu admiraţie și atenție 
genericul: producţie a studiourilor din 
R.D.G., scenariul, regia și animația Bruno J 
Bottge. 

O soră mai mică a „vrăjitoarei“, o copilă pi- 
tică, spiritual desenată, face și ea tot felul de 
gaguri amuzante evoluind într-un desen reali- 
zat în studiourilor bulgare; povestioară deru- 
lată într-un ritm antrenant care stirșește cu o 
poantă simpatică: piticuța șoptește ceva la 
urechea unor animale fioroase care-i barează 
drumul pădurii şi de fiecare dată inamicul ca- 
pătă proporții miniaturale. În final, fetița şop- 
teşte ceva spre spectatori, iar în insert apar 
cuvintele: „Cine a înțeles ce a spus fetița este 
rugat să se adreseze studiourilor de animaţie. 
Bună recompensă.“ 

Dacă ar fi doar pentru cele două mici vrăji- 
toare şi tot m-aș duce să revăd programul 

Doinei“. N-o fi plecat și el in vacanţă, pe li- 
toral? Oricum, pină ajung eu. începe şcoala... 


Alice MANOIU 


se afia Collerul de turcoaze de Gheorghe Vi- 
tanidis după un scenariu de Eugen Barbu și 
Nicolae-Paul Mihail, cu 1 599 781 spectatori 
din care 374 270 în București) de la 3 martie, 
data premierii, pină la 31 mai; pe locul doi, 
Racolarea de George Cornea după un scena- 
riu de Constantin Voivozeanu cu 1 322 224 
spectatori (din care 282 458 în București) dar 
de la 23 decembrie 85 pină ia 31 mai. Consi- 
derind decalajul de peste două luni dintre 
premierele celor două filme, în favoarea Ra 
colării, balanța succesului inclină net spre 
Collerul de turcoaze. 

Ținind seama de acelaşi inevitabil decalaj, 
celelalte cinci premiere se aliniază după cum 
urmează: Vară sentimentală regia Francisc 
Munteanu, scenariul Vasile Băran (premieră: 
27 ianuarie — spectatori 899097); Marele. 
premiu regia Maria Callas Dinescu, scenariul 
Chiril Tricolici (premiera 13 ianuarie — 
389 784 spectatori); Din prea multă dragoste 
regia Lucian Mardare, scenariul Alexandru 
Brad şi Dumitru Titus Popa (premiera: 31 
martie — spectatori 176 208); Clipa de răgaz 
regia Şerban Creangă. scenariul Tudor - 
pescu (premiera: 14 aprilie — 139518 spec- 
tatori); Al patrulea gard, lingă debarcader re- 
gia Cristiana Nicolae, scenariul Nicolae Cris- 
tache (premiera: 28 aprilie — 113 212 specta- 
tori). 

Prezenta ierarhie este desigur susceptibilă 
de modițicări pe măsură ce filmele respective 
vor rula în continuare și deci saltul la box-ot- 
fice este nu numai așteptat, dar și de dorit. 
De dorit deopotrivă de câtre realizatori, critici 
şi spectatori. Nu mai puţin, de către dituzori 
lată așadar un interes și un scop comun. Un 
scop comun întregii noastre cinematogratii. 
care nu poate fi altul decit acela de a pro- 
duce filme bune. pentru un public cu dra- 
goste de cinema, dar și exigent 


A.D. 


(Serata de Malvina U rșianu și Ziua 


Rosor: unui film „după un timp” este 
o aventură — ca și revederea unui om. Poţi 
să-l regăsești „ca şi cum v-aţi fi despărțit 
ieri“, poţi să-l găsești doar, schimbat, cu lini- 
ile alterate, poţi să-l şi redescoperi, ca pe un 
continent ştiut, dar. cu reliefuri ce-ţi par noi, 
pentru că „ti-au scăpat”, atunci, demult, cind 
apropierea, obișnuinţa sau poate doar teama, 
te-au impiedicat să-l cercetezi mai mult, să 
cauţi mai departe să stabilești liniile exacte 
ale „portretului“. 

Reintilnirea cu Serata Malvinei Urșianu a 
fost de tipul „ca și cum ne-am fi despărțit 
ieri“. L-am regăsit neschimbat, fără un rid, 
tără o notă alta decit cele cunoscute. Tot ce 
mi-a plăcut atunci, în 1971, la data apariţiei. 
se află neclintit la locul lui. Construcţia so: 
lidă şi precisă. Sobrietatea. Măsura. Jocul 
subtil între realitate şi ficţiune. Acea ruptura 
clară intre două lumi, sugerată perfect prin 
cele două planuri paralele ale acţiunii — sus. 
în salon, petrecerea, jos, în subsol, pregătirea 
calmă a comuniştilor. Întilnirite ciudate între 
oameni care, fără să se cunoască, slujesc 
aceiași cauză şi implinesc aceeași misiune. 


S. intimplă adesea să citim un scenariu 
literar, iar cind vedem filmul să constatam ca 
deși regizorul nu a ieșit nici cu o iotă din li- 
tera textului, inlânțuirea imaginilor de pe 
ecran nu coincide cu filmul mental pe care ni 
l-am făcut la lectură. Excluzind cazurile de 
excepţie, se ajunge la cauza reală a fenome- 
nului: posibilităţile realizatorului, în principiu 
infinite, de a găsi soluţii vizuale pentru un 
text, soluții ce depind de temperamentul, gin- 
direa și priceperea lui și care se bazează pe 
modul de frazare cinematografică cu ajutorul 
montajului, pe alegerea incadraturilor şi or 
ganizarea cadrului, pe ilustrarea sonoră etc 

Această introducere teoretică vrea să des 
chidă discuţia despre o secvenţă din Porţile 
albastre ale o! de Mircea Mureșan. Ea 
se află pe la mijlocul filmului cînd naziștii în- 
cearcă să anihileze bateria de tunari cu aju 
torul infanteriei. Subiocotenentul Roșu îl tri 
mite pe tunarul Păun să lichideze doi trăga- 
tori de elită germani, ascunși îndărătul unui 
copac. lată cum descrie Marin Preda, mo- 
mentul, în scenariu: 

„Tunarul Păun Alexandru se tiri intii cîțiva 
paşi înapoi, după care se ridică și fugi în di 
recţia tunarilor din spate. Apărat de curbura 


Cînd filmele nu îmbătrinese 


Personajele și întilnirile lor, deci. Actorii şi te- 
lul lor special de a crea, cu exactitate, acele 
legături „imposibile", dar credibile, dintre 
personaje: legătura straniu repulsivă între 
profesor și fiica lui, Alexandra (recitalul acto- 
ricesc Silvia Popovici—Gyorgy Kovacs) două 
măști ale dezgustului existenţial, unul justiti- 
cat de apropierea morţii, celălalt de absența 
trăirii adevărate; legătura calmă, caldă, ome- 
nească și dureri între profesor și docto- 
riță (recitalul Silvia Ghelan—Gyorgy Kovacs); 
întilnirea dintre maiorul Merck și protesor, in- 
cercarea de contact peste capul unui eveni- 
ment absurd, rigiditatea cu care își purta Mi- 
hai Pălădescu personajul în contrast cu moli- 
ciunea pertidă, inteligent pertidă a protesoru- 
lui. ŞI întilnirile mereu marcate de suspiciune 
dintre aroganța jucată a lui Cristea (George 
Motoi) şi „feciorul“ Matei. Şi intilnirea pate- 
țic-ridicolă dintre Mihai (Cornel Coman). co- 
munistul strecurat printre petrecăreţi și „prin- 
tesa" Gildei Marinescu, beată, dar nu destul 
ca să nu-și recunoască „ma griffe", butonii 
pe care obișnuia să-i dăruiască bărbaţilor 
într-o anumită împrejurare. Plasa de relaţii 
alunecoase la suprafaţă, bine așezate în adin- 
cul lor, care tese, intr-adevăr, imaginea unor 


unei coline, o luă inapoi la dreapta cu inten- 
ţia de a câdea in coasta celor doi trăgători de 
elită. Se culcă și începu să se tirasca. Ducea 
cu el sacul cu grenade, lopata Lineman și 
arma cu tragere lungă. Se opri ștergindu-se 
de sudoare. Gitiia. 

— Doamne dumnezeule, își spuse, n-am 
pe unde să ajung la ei. Dacă mă văd voi 
muri. Ce bine ar fi să nu mor! Cum am putut 
să nu fiu fericit pină acum, cind eram atit de 
liber?! Acum sint în ghiarele morţii loc să 
tiu fericit, tot timpul m-am chinuit: mă iu- 


Sobrietatea textului îndulci 


i de Darryl F. Zanuh) 


lumi în luptă surdă, înăbușită. aparent nes- 
pectaculoasă. 

Ca şi acum 15 ani, Serata mi-a apărut pic- 
turală în alcătuirea ei. O frescă. Fresca unei 
lumi pe care se proiectează, discret, momen- 
tul de subminare a ei, necesar pentru ca o 
altă lume să se poată naște. Un spectacol de- 
săvirşit la nivelul unor biografii obișnuite, in- 
vestite cu funcţie de simbol, pentru că ceea 
ce piere, în acea noapte de 22 spre 23 august 
1944, este o orinduire socială, iar pieirea ei 
deschide larg o poartă spre alt mod de a 
exista, spre altă orinduire, spre altă credinţă. 
O spargere de front spiritual se pregăteşte, 
de fapt, in subsolul acelui conac bintuit de 
statii în devenire. Cu ce preț? Cu preţul vieții, 
fireşte. Cu prețul multor vieţi adunate simbo- 
lic în una singută, aceea a „tovarăşului Mi- 
hai“; omul din subsol care, imbrăcat în tracul 
alb al profesorului, este trimis sus, la serată, 
pină ce va veni ora — ora pindită pe ceas de 
Cristea — ora la care pentru el va incepe 
„balul“. Balul din cea mai lungă noapte în 
care el va „dansa“ in fața reflectoarelor, pină 
la capăt. Pină la capătul vieţii lui de om şi de 
comunist. Scriu: cea mai lungă noapte şi me- 
moria îmi șopteşte alt titlu de film: Ziua cea 
mai lungă. O șoaptă pe care sint gata s-o 
resping drept aberantă. Cum să compar un 
fiim-spectacol, în care sint antrenate perso- 
naje reale, bazat pe un eveniment bine fixat 
în memoria omenirii — debarcarea in Nor- 
mandia, atit de cinematografic — reporteri- 
cește descrisă în cartea lui Cornelius Ryan 
adusă pe ecran de Darryl F. Zanuk — cu Se 
rata noastră — chiar dacă şi ea descrie un 
moment istoric real. Filmele. sigur, nu sint de 
comparat. În subteranele lor circulă însă ace- 
eași idee-substanță vie: ideea de sacrificiu 
neprecupețit (ce ascuţit poate să sune uneori 


beşte ea sau nu mă iubește?! Acum o să mor, 
tocmai acum, cind îmi dau seama că nimic 
pe lume nu ne impiedică să fim fericiţi... Ni- 
mic... nimic... nimic. Gindul ăsta pe semne că 
e un secret care le vine la toţi în preajma 
morţii. Dacă am şti... Dar acum e prea tir- 
ziu...” 
Un text fără înflorituri care schițează o si- 
tuaţie și insistă (prin amploarea monologului) 
pe starea interioară a eroului. 

Cum ar fi procedat diferiți regizori hotăriţi 
să respecte cu fidelitate literatura lui Preda? 


un ton de baladă 
de Mircea Mureşan cu 


Emilia Dobrin-Besoiu si lon Caramitru) 


e zi 


z 


7 


ka 


Pacea 


un cuvint tocit!) neprecupețit ṣi atit de nece- 
sar in clipele în care omenirea are nevoie de 
gesturi mari, capitale, implinite modest, sim- 
plu şi firesc ca o respirație. Revăzind Serata, 
uitindu-mă incă o dată cum moare bărbatul 
tînăr şi frumos prins în capcana reflectoare- 
lor, pe un cimp deschis — ca un front des- 
chis — mi-am amintit acei „flăcău” genist de 
geniu din Ziua cea mai lungă, care și el 
moare după ce și-a îndeplinit misiunea, dupa 
ce a aruncat în aer cazemata, deschizind ast- 
fel, cu viaţa lui, frontul din Normandia. Doua 
sacrificii în numele acelbiași idei de Elibe- 
rare. Contează că unul se întimplă pe un mal 
de ocean, iar altul pe malul sting al Dunării 
albastre? Contează? 

Eva SIRBU 


U.. in felul său, Ziua cea mai lungă este 

suprapunerea a două planuri, cel ce-și pro- 
pune a vorbi despre oamenii deveniți soldaţi 
şi cel al documentului ce slujește, în sensul 
cel mai direct al cuvintului, prin intermediul 
trucajului, ca fundal 

Documentul de război, bine folosit și bine 
filmat cindva, chiar în timpul celei mai lungi 
zile, devine parte a rostirii artistice cinemato- 
grafice despre ce simt și ce pot face oamenii 
sub astfel de vremuri şi experiențe tragice. 

Astfel ni se prezintă un jurnal trepidant, 
scris cu un genunchi la pămint, un jurnal ce 
este mai presus decit multe altele care s-au 
făcut, fiindcă ni se vorbește despre frică, fri- 
ca soldaţilor necunoscuţi, cit şi nerâbdarea 
lor de a scăpa de ea. 

Ziua cea mai lungă este filmul de război în 
care bogăţia dezvăluirilor despre simţirea ce- 
lui cu casca de oțel pe cap este mai presus 
decit piromania violentă a altor producţii de 
acest gen. 

După trecerea anilor privim, înțelegind ge- 

nerali sau simpli soldaţi, toţi deopotrivă în 
fața dimensiunilor propriului necunoscut, toţi 
cu nerăbdarea de a înlătura vâlul ce-i aco- 
peră in așteptarea clipelor cind vine certitudi- 
nea. Aceasta este secțiunea filmului care, cu 
adevărat, te face să te gindești la liniște și la 
pace. 
Cit optimism le-ar fi dat soldaţilor necu- 
noscuţi în noaptea de dinaintea debarcării 
dacă un magician, un Melchiade, le-ar fi pu- 
tut dărui secvenţe ale certitudinii ce aveau să 
devină fondul unui jurnal remontat, al unui 
jurnal al victoriei. 

Oamenii au descoperit că faptele petrecute 
se depărtează de ei cu viteza luminii şi uneori 
pot încerca să le ajungă din urmă, dar imagi- 
nea celor nepetrecute n-o putem găsi, din 
păcate, decît în mintea artiştilor, plăsmuită și 
adesea nerostită. T 


Florin MIHĂILESCU 


Un regizor specializat în filme de acţiune 
(să zicem Sergiu Nicolaescu, care de altfel a 
ecranizat cu totul altfel în Ziua Z acelaşi epi- 
sod al luptelor de la Otopeni, pornind de la 
un scenariu de loan Grigorescu) ar fi mizat 
pe suspens. Un montaj de cadre scurte în 
care planurile generale alternează cu planu- 
rite detaliu, o muzică plină de tensiune intre- 
ruptă de sunetul exacerbat al impușcăturilor 
și bubuiturilor, ar fi sugerat pericolul de 
moarte in care se află tunarul și aproape im- 
posibilitatea lui de a scăpa. 

Un regizor specializat în melodrame ar fi 
dilatat în timp secvenţa şi ar fi estompat rafa- 
lele de mitralieră în favoarea unei teme muzi- 
cale languroase, tema iubitei al cărei chip 
poate apărea în cadru sub formă de scurte 
Hash-back-uri sau, de ce nu, de supraimpre- 
siune așa cum am văzut la Elefterie Voicu- 
lescu in Fata morgana. 

Cum procedează Mircea Mureșan? El preia 
sobrietatea textului lui Preda, pe care o în- 
dulcește cu un ușor aer baladesc. Senzaţia 
se datorează, în primul rind, frumosului lait- 
motiv muzical („Sus e cerul, largă-i lumea/ 
N-a şti nimeni că m-am dus/ Bine c-a-ntrun- 
zit pădurea/ Nu mă vor vedea că nu-s"), dar 
și alee ambianțe. Există multă tristețe în 
natura firavă care-l înconjoară fără să-l poată 
apăra pe tunarul plecat în misiune şi în cerul 
de un albastru spâlăcit pe care zboară spe- 
riate citeva păsări și în acel ton calm al erou- 
lui care constată că fericirea o descoperi abia 
atunci cind o pierzi. Ar fi putut părea forțată 
şi livrescă vocea lui din off, dar nu e. (Păcat 
însă că, în continuare, respectind scenariul, 
procedeul se aplică și la sublocotenentul 
Roşu, și e prea mult). 

Astfel o pagină de text se materializează 
într-o secvență de un minut și jumătate, 
poate cel mai frumos minut și jumătate din 
tot -filmul 


Cristina CORCIOVESCU 


Ne despărţim 


vreodată 
de trecut? 


S.. bolta atit de larg deschisă a sintag- 
mei „film de război" pot sta alături fără orgo 
lii sau temeri stinjenitoare, fără grija aflari 
celui mai potrivit loc (de va fi existind 
acesta), un cutremurător recviem precum 
Du-te și vezi al lui Elem Klimov şi o come 
dioară numită Compania a 7-a sub clar de lu- 
nă; povestea drumului de lupta al celor care 
îşi spun, simplu. Noi, cei din linia intii şi c 
fantezie amuzantă intitulată, cu o enorma 
nonşalanţă nici mai mult, nici mai puțin deci 
Cum am declanșat al doilea război mondiali 
sau un voios război al nervilor cum i-am pu- 
tea spune, fără a greşi prea tare. Secretul din 
Santa Vittoria ai lui Stanley Kramer Am 
amintit doar citeva dintre imele văzute sau 
revăzute, în ultima vreme. pe ecranele bucu- 
reștene, unele dintre sie reunite în ciclul Pa 
cea victorie a rațiunii închinat Anului interna- 
tional al Păcii. Cum incercam să sugerez şi la 
inceputul acestor rinduri. gestul de a aduce o 
comedie. și incă una modestă în veonătatea 
unei creaţii grave nu trebuie pr cu încrun- 
tare; generaţiile mai noi de spectatori se pot 
convinge, şi pe această cale de puterie atot 
cuprinzătoare ale cnematogratuiui la muma 
citeva decenii de la termmarea ceia de-a 


culele amintite sint realizate la inceputul an 
lor 70) participarea omais 
privită și printr-o gria comica — ma degraba 
duios-comică — nu în wriutea „despărțirii o 
trecut“ — războiul este un becut ce nu tre 
buie uitat — cit în acord cu complexitatea re 
laţiilor dintre individ ş store 

Eroii din Noi, cei din Enis întăi Emu iv 
Sergiu Nicolaescu și Titus Popo 
iesc in întimpinarea store 


filmului: polonez 


Nevinovăţia 
în fata 
iraţionalului 


P.. noi, nu puni sint aceia cărora ci- 
nematograful polonez le este astăzi familiar. 
Cine a văzut Cenuşă și diamant, Faraonul, 
Inocenţii fermecâtori, Cavalerii teutoni, Cuţi- 
tul în apă, Maica ioana, Potopul, Totul de 
vinzare, Viaţă de familie, La noapte va muri 
orașul, Camera cu fereastra spre mare, Soa- 
rele anului blind nu se putea să nu desco- 
pere glasul atit de distinct al unei școli de 
film și să nu-i rămină un public fidel. 
Pentru un asemenea public. Gala filmului 
polonez a insemnat nu numai o intilnire tes- 
tivå, ci şi prilejul de a cunoaște un nou ci- 
neast. Deși intrusul (1984) este abia cea de a 
doua peliculă a lui Waldemar Podgoiski, ma- 
turitatea artistică. siguranța scriiturii, impune- 
rea unui stii personal reprezintă — in cazul 
tinărului regizor — dovada că lecţia unor Ale 
xander Ford, Jerzy Kawalerowicz Andrzej 
Wajda, Wojciech J. Haas, Jan Rybhowsky 
Jerzy Hoffman, Krysztof Zanussi a dat roade 
Realizat după romanul „Sfirșitul vacanțe 


lubirea ucisă de gloanțe 


(Intrusul) 


victorie a raţiunii 


uneori ia capătul puterilor, inabuşindu-și dra- 
mele personale, gata să meargă, parcă, pina 
la capătul lumii, ei aduc, mai aproape de oa- 
meni speranţa în victorie. în intoarcerea la 
rosturile fireşti ale existenţei. Într-o altă ipos- 
tază, cea regăsită in filme cum sint Secretul 
din Santa Vittoria, Compania a 7-a sub clar 
de lună, Cum am decianșat al doilea război 
mondiai, istoria năvălește peste oameni, şi, 
dacă aceștia sint cu adevărat oameni, eveni- 
mentele ii vor transforma in eroi tără voie sau 
în luptători capabili. dincolo de orice intorsă- 
tură a întimplărilor. să-și ia in serios rolul 
Ghinionistul soldat Frank Dolos. eroul filmu- 
lui polonez Cum am declanșa! al doilea răz- 
boi mondial realizat de Tadeus Chmielewski 
a avut netericita inspiraţie să adoarmă intr-un 
tren ce trecea frontiera germană tocmai în 
noaptea de 31 august 1939 și să tragă un foc 
je armă la ora 4 şi 42 de minute, deci cu trei 
minute inainte de timpul ştiut din documente 
Dum să nu creadă. bietul de el, că el este au- 
torul declanşării şi că iși merită soarta de a 
„meri dintr-un front în altul și din lac în put 
soții de compasiunea zimbitoare. deloc in- 
griorată. a spectatorilor. Mai inspirat, eroul 
lui Kramer (extras dintr-un best seller al scrii- 
torului Robert Crichton), Italo Bombolini — 
ce nume! — interpretat de Anthony Quinn, 
ascunde la timp comoara micii aşezări Santa 
Vittoria, un depozit de vinuri. drept care işi 
permite să facă haz de „necazurile” și chiar 
de amenințările olițerului german; ba mai 
mult gecit atit. atunci cind se știe sigur pe 
Sne, nu se dă inlâtuni de la o mică provo- 
care Gestul final, al oferirii unei sticle de vin 
fn rinita colecție, amintește de un Zorba 
nai ințelepțit. care ştie să aprecieze realist 
scul. în sfirşit. în urma lor, iatà- și pe luna- 
"cul Chaudard din Compania a 7-a sub clar 
de lună (regia Robert Lamoureux) care, im- 
preună cu neindeminaticii săi prieteni, după 
ce comit, spre propria surpriză, O ispravă, se 
red chiar eroi Chiar dacă. pină ia urmă, ac- 
eptă realitatea. chiar dacă se vor redesco- 
peri vulnerabili şi modești, important este ca 
storia nu i-a găsit lași Probabil că rostul ul 
üm al „comediilor pe tema războiului este 
chiar acesta 


Magda MIHĂILESCU 


de vară” de Waclaw Biliński, intrusul este, la 
prima citire, un film de dragoste. Dar dragos- 
tea — abia la inceput a celor doi tineri lumi- 
noşi și curaţi ce-şi așteaptă, cu nerăbdare, 
ziua cununiei — este (ca în titlul metaforic a! 
cărţii) o „vacanţă de vară” ce se apropie de 
sfirşit. Ce insemna augustul lui 1939, pentru 
Polonia, astăzi se știe. Dar indrăgostiţii acelui 
sfirşit de vară minunată n-aveau cum să ba 
nuiască. Regizorul, insă, îi „privește” pe tine 
rii săi eroi din perspectiva iminentei tragedii 
Casa în care cuplul își trăiește ultimele zile 
inainte de atacarea Poloniei de câtre Germa- 
nia nazistă (la 1 septembrie 1939) este astfel 
parcă, mai frumoasă şi confortabilă, camerele 
mai imbietoare. fețele de masă imaculate mai 
scrobite, florile din gliastre mai armonios 
asortate cu interioarele rafinate. lar dragos 
tea ofițerului Adam Kossowicz pentru copila 
roasa lui logodnică mai adincă. Cu sufletele 
umbrite de presimţiri tulburi, cei doi îndra 
gostiți așteaptă oficierea cununiei. A doua z) 
în zori, cotropitorii pătrund in Polonia. Tiner 
căsătoriți sint despărțiți pentru totdeauna 
Doar în citeva imagini, din ultimul act, râz 
boiul își face simţita o prezenţă poate ma 
monstruoasă decit in multe alte pelicule Atit 
de tineri şi de increzători în propria lor iubire, 
eroii lui Waldemar Podgoiski nu pot înțelege 
şi nu pot accepta realitatea războiului. Nev- 
novăţia şi nedumerirea sint singurele lor 
arme in fata cărora duşmanul râmine desco- 
perit. Uimirea sincera cu care ofițerul Adam 
Kossowicz priveşte — (în stop-cadrul din ti- 
nal) — spre soldatul nazist care-l ocheşte și 
apasă pe trăgaci demască și acuză o iraţic- 
nalitate ce nu poate naşte decit monștri 


Alina POPOVICI 


Producţie a studiourilor poloneze. Scenariul şi regia 
Waldemar Podgoiski. Imaginea: Wieslaw Rutwicz 
Cu: Aleksander Mikolajczak, Katarzyna Pawiak 
Klaus Peter Thiele. Zbiigniow Buczkowski. 


cinema 
Nr. 9 (285) Anul XXIV 


e e 


Bucureşti, septembrie, 1986 


Carmen Galin şi Dan Condurache, 
doi mari actori, două capete de afiș 
ale scenei și ecranului românesc 


cineunivers 


Quinn 
de la Attila 
la Onassis 


D.. se spune că trâim într-o perioadă de 


predominanță a regizorilor, pentru foarte 
mulţi spectatori mai feriți de subtilităţile criti- 
cilor, filmele continuă să fie identificate dato- 
rită protagonistului. Se vorbește, deci, mai 
degrabă de „filme cu...” decit de „filme de “ 
Desigur, situația nu e generală, dar unii ac- 
tori — chiar după dispariția „star-system"-u- 
lui — continuă să constituie pentru publicul 
larg elementul determinant în personalizarea 
unui fiim sau altul. Printre ei, la loc de frunte, 
Anthony Quinn (unul dintre ultimele sale 
tiime, Salamandra, din 1981, a fost recent re 
luat pe ecranele bucureștene). Şi aceasta nu 
pentru că valoarea actorului o depășește pe 
cea a regizorilor. Dimpotrivă. În bogata sa tii- 
mogralie (peste 120 de filme), Anthony Qu 


inn a fost dirijat de regizori ce nu mai au ne- 
voie de nici o recomandare; printre ei: John 
Ford, Jean Delannoy. Raoul Walsh, Elia Ka 
zan, Federico Fellini. George Cukor, Vincente 
Minnelli, J. Lee-Thompson, Henri Verneu: 
Michael  Cacoyannis, și mulți, mulți alți: 

in filmele sale, Quinn a fost tot ce vreţi și 
tot ce nu vreţi: indian (adică, mai exact ame 
rindian), mexican (ceea ce și este pe juma 
tate), grec (mai alesi). american, hun, fran 
cez, român, italian, evreu (din antichitate) 
mongol, arab, spaniol, elveţian, irlandez, ger 
man etc. etc. a fost Quasimodo și Atila. Gau- 
guin şi unchiul profetului Mahomed, Kublai 
Han şi Eutemio Zapata; Onassis, bandit de 
drumul mare și şerif, colaboraționist și erou 
al Rezistenței, saltimbanc și papa de la 
Roma, șef indian (celebrul Crazy Horse) şi vi 
nător de indieni, latifundiar, și peon sărac şi 
iară etc. etc.). 


Coperta | 


Foto: Victor STROE 


EE nu are nimic comun cu ti- 
pul de actor care-și plimbă de-a lungul tutu- 
ror filmelor personajului, de fapt neschimbat 
cu aceleași date fizice și aproximativ cu ace- 
leaşi date de caracter, cum erau marii inter- 
preţi ai filmului burlesc sau cei ai westernului 
clasic sau unele super staruri ca Marilyn 
Monroe sau Brigitte Bardot. El nu aparține 
nici acelei categorii de actori a căror perso- 
nalitate exterioară se ascunde în dosul perso- 
najelor cărora le conteră o autenticitate in- 
confundabilă (cum ar fi, ca să luăm un exem- 
plu din anii din urmă, Robert de Niro) şi nici 
nu realizează această varietate ameţitoare de 
personaje datorită trucurilor tehnice şi efec- 
'elor de machiaj ca un alt Lon Channey, 
omul cu o mie de feţe“, unul din predeceso- 
rm săi în rolul lui Quasimodo. 
Quinn işi schimbă identitatea de la un film 
a altul, dar, spre deliciul publicului, rămine şi 
mereu același, nu prin datele personalităţii 
personajului, ci prin felul în care-l interpre- 
'mază, mereu în forță, mereu degajind o ener- 
je clocotitoare, mereu „trăgind peste“. El 
posedă, dacă vreţi, un fel de geniu al caboti- 
»ajului (nici o conotaţie peiorativă nu trebuie 
:sociată acestei caracterizări). Or, e evident 
a pentru a realiza așa ceva e nevoie dacă nu 
hiar de geniu, cel puţin de un mare talent 
(pe care Anthony Quinn îl posedă din plin) 
ia care trebuie să adăugăm, în cazul care ne 
interesează, și un indiscutabil farmec, care 
trece uşor ecranul. 


Cu oarecare maliție, cunoscutul critic brita- 
nic de film David Malcom spunea că impu- 
nindu-se ca un actor de performanţă, An- 
thony Quinn a evoluat tot mai mult spre per 
tormanţă în sine şi tot mai puţin spre actorie 
(in sensul artistic al cuvintului). E adevărat. 
cum s-a mai observat, că dacă Zorba grecul 
("'imul din 1964 care a fost cel mai mare suc- 
ces al sâu) l-a consacrat pe Anthony Quinn 
drept star, tot același film l-a terminat ca ac- 
tor. Într-adevăr, după aceea, în nici un rol (cu 
excepția poate, a aceluia din Secretul de la 
Santa Vittoria — regia Stanley Kramer — 
1965) nu s-a mai impus. Dar rămin citeva ro- 
luri făcute inainte și printre ele, după părerea 
noastră, în primul rind, cei al neuitatului 
Zampano din neuitata La Strada a lui Fellini 
Ceea ce nu-i deloc puţin. 


H. DONA 


CINEMA, > 
Piata Scinteij nr 1, Bucureşti 41017 


Exemplarul 8 le: 


„Cititorii din străinatate se pot abona prin 
„Rompresfilatelia“ — sectorul export-im- 
port presă P.O. Box 12-201., telex 10376 
prestir Bucureşti — Calea Griviței nr 
64—66". 


Prezentarea artistică şi prezentarea gralicà 


ioana Statie 


— 


Tiparul executat |: 
Combinatul poligrafic 
«Casa Scinteii» — București 


|, principiu, selecţia unei Gale a propriei 
cinematograții nu poate să aducă prea multe 
surprize criticului autohton. Netrâind el la 
Calcutta sau la Bombay, nefiind el impresu- 
rat de sute de filme anual, neavind el de să- 
pat intr-o Himalaie de celuloid, ca să separe 
chemaţii de nechemaţi, el este — trebuie să 
fie! — „Ja curent“. A văzut lung metrajele în 
avanpremiere de lucru, în premiere cu „pre- 
zentări“ și nu rareori, le-a răsvăzut în cinema- 
tografe de cartier in respectiva culoare lo- 
cală. Scurt metrajele nu se află în raza acele- 
eaşi atenţii mărite, dar ele sint cunoscute râz- 
let din „rețea“, şi comasat, în proiecții organi- 
zate la cerere, la „Sahia”. Cu toate că Anima- 
film dă dovadă de excesivă discreţie şi nu o 
singură dată te trezeşti cu un desen animat 
de-al lui premiat în nu ştiu ce colţ de lume 
dar presa proprie n-a suflat un cuvint despre 
pelicula respectivă, să spunem că nici stu 
dioul artei a şaptea bis nu aduce la Costi 
„eşti -o. carte cu filele netăiate 

Revelaţii bulversante? Gala nu poate să in- 
venteze valuri, dacă oglinda apei nu se ondu 
lează pe suprafețe mari, nici capodopere care 
țin de miracol doar pe o latură, celelalte ho- 
tare invecinindu-se — se știe — cu o realitate 
controlabilă. arabilă, un pat germinativ smâl- 
tat de semne care nu aşteaptă festivitatea 
pentru a fi observate. 

Şi totuși, numai cine n-a fost la fața locului 
poate să creadă că dacă a vazut cele aproxi- 
mativ 40 de filme cuprinse în program ştie 
ce-a fost la Costinești, la ediţia a IX-a. Gala 
nu e numai suma filmelor în și înafara con- 
cursului. Este o experienţă plină de neprevă- 
zut, de revelații nebulversante, dar revelații, şi 

- da! — „de învățăminte” impuse de privirea 
panoramică, (altceva decit segmentele puse 
cap la cap), impuse de comparaţia la cald, de 
coabitare, de vecinatatea rolă lingă rolă, au- 
tor lingă autor, echipă după echipă apărind 
seara pe podium, iar dimineaţa pe nisipul în- 
cins în faţa sutelor de spectatori deveniți in- 
terlocutori care laudă, sugereaza, spun, sint 
de părere cà... nu înțeleg de ce.., ar dori 
să..., întreabă, unii mai timizi, alţii mai indråz- 
neţi. Fiecare în parte. așa. dezbrâcăței și arşi 
de soare, pierduţi în masa pieilor rumenite, 
par la început atomi de nimeni marcați, dar 
asta se intimplă doar la inceput. Diterenţierea 
se face rapid și tot rapid apare sentimentul 
că această „lume venită in vacanţă” este o 
autoritate. Este de fapt, insuși Beneficiarul, 
atit de des invocat cind nu-i de față, dar 
acum — uite-l! — e de faţă şi, mai de-a drep- 
tul sau mai voalat, chiar asta şi pune în dis- 
cuţie: care i-a fost beneficiul, cit de mare, cit 
de mic, cît de real? 

Opera autorilor nu trebuie confundată și 
nici amestecată cu propriile glosări. Creato- 
rul poate fi, uneori, un autosuporter talentat 
(chiar superdotat; mult mai dotat, vrea sa 
zic. decit dotarea propriu-zisă) Alteori, nul 
La Costineşţi, in dezbaterile matinale am va 
zut cineaști explicindu-se pe ei şi condiţia lor 
cu luciditate, cu demnitate, cu inteligenţa, cu 
farmec, cu sinceritate, cu nesinceritate, cu 
obtuzitate, cu inutilă abilitate; deschişi, spon- 
tani, fair-play, piricioși, râi de pagubă, gentle- 
mani, pitorești, seci, vindicativi, imbâtriniţi 
brusc, întineriţi brusc. înaripaţi, iluminaţi, in 
spiraţi, Cind funcționa, faimosul „contact cu 
publicul” (acum se vedea ce inseamnă asta!) 
le schimba statura, timbrul vocii. ii dilata, îi 
încâlța în coturni și ei erau, de-adevărat, „Ja 
înălțime“, purtau pe faţă o strălucire pe care 
n-o văzusem la nici o conferință de presă şi 
tocmai de aceea greu de bânuit, dar acum ia- 
tă-l pe Sergiu Nicolaescu fără palaria comi- 
sarului Moldovan, ba chiar făra pistol, fără 
grenade, fără ultimul cartuș, iată-l doar in 
maiou in faţa a sute de tineri care nu vor nu- 
mai sa-l privească, ci să și-l descoase, să-l 
oblige sa le explice, și el, într-adevăr, le ex- 


d sit ee A taia 


Un chip căruia 
cinematografia 
noastră 

ii datorează 
mult: 


Margareta Pogonat 


Gală 
nu poate inventa revelații, 
dar 
poate crea — a creat! — 
un climat revelator 


Stele ale Costineştiului `80 


plică, niciodată nu l-am văzut atit de 
convingător, de curgător, de nepăsator daca 
le este sau nu pe plac, important era. atunc 

sa le spună citeva adevăruri „bârbâtești” (t 

ul lui verbal) şi beneficiarul primea provoca 
rea în piept şi era chiar încintat de asprimea 
celui dialog „bărbâtesc” și chiar şi fetele 
ele mai gracile deveneau pe dată bărbate şi 
cereau comperului să le dea voie să pătrundă 
pe ring, să-l provoace la un meci pe protago- 
nist și meciul care se anunţa doar un inci- 
dent comic, picant, chiar avea loc, dar — stu- 
poare,incintare — el se transforma intr-un 
meci de idei, ei devenea o interogare a unor 
principii estetice. etice, și uitind, parcă, de 
numerosul auditoriu. studenta și decanul de- 
clanșau pe o plajă în slip una din discuţiile 
cele mai serioase despre destinul filmului, 
azi. Spre admiraţia generală! Şi iat-o și pe 
Elisabeta Bostan ieșind de după paravanul 
camerei, radiosă, mâmoasa, dind fiecăruia 
ce-i al lui şi preluind ea toate râspunderile. 
înaintind cot la cot cu echipa sa, minus pro- 
tagonista școlăriță-compozitoare-cintăreaţă şi 
cite şi mai cite, care trebuie ferită (așa-i!) de 
tumultul unor astfel de intilniri. Şi iată-l și pe 
Francisc Munteanu, strecurindu-se cu sfială 
ca să-și prezinte biografia și filmografia, ce- 
rind scuze fiindcă — zice el — sint cam bil- 
biit, iată-l un sfert de oră pe post de Demos- 
tene și Bibanul reuniți, iată-l zgilțiind amfitea- 
trul, cocoşind lumetul, inundind litoralul cu 
resurse nebănuite de talent, de umor. tăcind 
din spectatori admiratori, lăsindu-şi exegeți 
cu gura câscată, strivindu-i chiar sub propriu 
lor deliciu, dar și sub anume regrete: în fața 
lor stătea un Francisc Munteanu inedit, de- 
bordant, mai june decit cel mai june debu- 
tant, privire proaspătă, sclipiri, șarm cu to- 
nele. Prin ce căi s-ar putea capta, în opera 
acest har izbucnit fără. preaviz? Prin ce c 
s-o indepărta el de opera? Mister! 


Gala nu poate inventa revelații, dar poate 
crea un climat revelator. Prin ce? În prim 
rind prin prezența breslei, la propriu vie N 
tiu dacă absenții, „ont tort“, dar prezenți 
dacă n-au intotdeauna dreptate, au șansa s-o 
aibă. Nu-i vorba de prezenţa fizică. decora- 
tivă (asta-i mai mult o corvoadă sau o plà- 
cere a cinematogratului ca industrie care are 
nevoie de reclama capetelor de afiş pentru a 
satisface curiozitatea unui cinefil preşcolar 
dornic să întinească vedetele in came şi 
oase). E vorba de o participare a intelectului 
de o animaţie, care, așa cum spune şi cuvin- 
tul, este o punere in mişcare a sufletului, fis- 
mtă din bucuria — şi nevoia — de comun- 
care, din prețul pus pe valoare (şi din const- 
ința, uneori, poate, doar din instinctul specta- 
țorului care știe, care simte că valoarea are 
nevoie de suportul lui, de încurajarea lui p 
blică) 


Gala nu a fost doar un rezervor de oxige 
A fost și o grilă care apărea seară de seer 
odată cu o stea gigantă, portocalie, neveros: 
mil de joasă, de luminoasă, atirnată peste co- 
pertina de la Forum și bulbul acela de foc 
atît de aproape incit, la inceput, l-am crezut 
spotul unei macarale, chiar ne neliniştea 
pentru asta nu era nevoie de nici o supersti- 
ție, era destul să simţi cum se holbeaza spre 
tine o forța neinţeleasă. Astrul în coasta ho- 
telului, iar grila pe vastul ecran, cu forța ei 
de astădată, ințeleasă. Dar asta nu micșora 
suspensul. Grila apărea la fiecare proiecte 
în filigran, de-a lungul a zece zile estivale, a 
mensionind, redimensionind. clasificind. gru- 
pind pe familii de spirite, cotind (cit de sus? 
că de jos?) alcătuind, cu alte cuvinte, harta 
unei cinematografii la o oră anumită: cimpi- 
ie, munții, regiunile mlăștinoase, nodurile de 

ae ferată, trecatorile, delta, solul, subsolu 
vazute impreună cele mai reprezentative 
filme de lung si scui! metraj, nu mai tep 
zintă. a aceam, doar suma lor. Prin rep 
tue, dehoențele nu mai apareau simple „a: 
reli", ticuri. marote ci zone de cheratinizare a 
gindirii artistice şi uneori a gindirii pur si 
simplu. Prin acumulare. particuiarităţile deve 
neau tendințe. Travelingui impunea compara- 
ţia; spaţiile nousi, ale convingâtorului, ale 
celor ce au ceva de spus săreau in ochi chiar 
atunci — mai ales atunci — cind suprafetele, 
respectiv kilometrațul era mai modest. caci 
dacă în ceea ce prwește lung metrajul. Gala 
a reconfirmat confirmaţi. în scurt metraj, în 
primul rind în documentar. a surprins, a tra- 
pat, a indicat voltaje impresionante, a desem- 
nat clar — prin ce: ma tineri participanți — 
talente (incontestabile). stiluri (diferite) per- 
sonalitáți gata coapte. Gata utilizabile pentru 
probe esențiale 


Retuzind prin însaşi existența ei aplatiza- 
rea, Gala de la Costineşti a fost un moment 
de cernere, de separare a utilului estetic-edu 
cativ de inutil şi de pantomima utilului 

Un eveniment al elanului cinefil şi — daca 
vreți chiar — juvenil, dar numai mâtura 
foarte matura luciditate știe cit de mare ne- 
voie are ea insâși de asemenea „naive“ infla- 
caran.