Revista Cinema/1990 — 1998/011-CINEMA-anul-XI-nr-8-1973

nr.8 
Anul XI (128) 


revistă lunara 


de cultură 


(ramos mat og fr wf ie 
Bucuresti-august 1973 


In acest număr: 


Lre: noi filme 
románesti 
in degbatere 


cinema 


Anul X! nrg (128) aug, 1973 


Coperta I. Coperta IV 

«Păcală», o nouă comedie sem- Gheorghe Dinică, actorul tutu- 
natá de Geo Saizescu. Păcală ror rolurilor, actorul tuturor 
un nou personaj în interpre- posibilităților (din fericire, pen- 
tarea — sperăm memorabilă — tru el si pentru noi, întotdeauna 
a lui Sebastian Papaiani. Păcă- majore). 

lita: Mariella Petrescu. 


Foto: A. Mihailopol Foto: A. Mihailopol Din sumqdr: 


EDITORIAL 


Redectw şef- Ecaterina OPROIU 


3 € AnulXXX 


4 € «Conspirația» — Mircea Alexandrescu 
5 € «Dragostea începe vineri» — Eva Sirbu 
7 € «Departe de Tipperary» — Răzvan Popovici 


14 e | Estetica,dar si etica Aplooomb! — Mircea Mureşan f 
Trei premiere româneşti 
15 © Tribuna creatorilor A deosebi impostura de talent — Constantin Stoiciu într-o sir 


30 @ | Decorul împotriva decorului | Contra virtuozitátii formale — Giulio Tincu 


FESTIVALURI 


«Dragostea începe vineri» 
8 e [Festivalul unei devize] Moscova?73 — Alice Mănoiu și Mircea Alexandrescu e 1 E 2 


De la Kindergarten la universitate — Rodica Lipatti 


12 © 


16 e Epoca noastra Filmul e o lume, lumea e un film — Radu Cosaşu 


26 e |Cinematografiile țărilor socialiste| Cei patru «Z» ai filmului polonez — Magda Mihăilescu Li 
«Departe de 


37 9 | Documentarul | «Porumbeii si fanfara» — Valerian Sava 


i 


38 e |Confesiunile unui copil al secolutui Vara,cind máninci comici pe piine — Radu Cosasu 


39 € [Film si literatură! prejudecăţi — Gelu Ionescu Moscova '73: 


40 & |Un spectator temperat Cezar n-a rămas in istorie pentru cá,.— Teodor Mazilu festivalul 
unei devize 


55 e |Travelling-avanti ... şi dacă se aprobă? — Radu Georgescu 


MARI DISPĂRUȚI 


“e Sică Alexandrescu: un mare animator — Radu Beligan 
41 € Omenia si căldura maestrului — F/orin Piersic 


ACTORUL 


32 € un personaj al epocii sale: Marlene Dietrich — D.J.Suchianu Un personaj 
509 George Constantin: «Nu cred in spontaneitate» l ii 
36 € O româncă pe mapamond: Narahita — Mihai Bădescu " jos 

sale 


IN DIRECT DIN... 
28 € Roma: Clownii viitorului — Magda Mihăilescu 


«Eglantine» — Ecaterina Oproiu 
«Politistul» — Adina Darian 

«Fantoma lui Barbá Neagrá» — M.Mihail 
«Distratul» — S.Evian 

«Aventura lui Poseidon» — Dan Comsa 


BS5S 
00... 


TELEVIZIUNE 


44 @ Istoria filmului sonor... — Belphégor 

44 e «Ca la Tănase» — Călin Căliman 

45€ «Noi în lume» — Nicolae Holban 

46 @ Emanuel Valeriu: «Trăim pentru si prin telespectatorii noștri » — interviu de N.C. Munteanu 
41 € Mai mult — A/.Mirodan 


Succesul unei 
PANORAMIC ROMÂNESC '73 românce 
56 6 «Păcală» — din jurnalul producătorului delegat Vasi/ica /strate pe mapamond 


58 O «De unul singur» — Era ziua «celor răi» —Serban Stincă 
58 9 Telex Buftea: Între noi, artiştii — Constantin Pivniceru 


«Poporul nostru realizeazá lucruri de admirat 


— care pot egala orice operá de artá — si care, 


intr-adevár cer mult talent, multá sensibilitate. 


Acelasi lucru cerem de la creatorii din domeniul 


cinematografiei si, in general, de la creatorii de 


artă» 


Intrăm în anul XXX. 
Peste 12 luni se vor 
împlini trei decenii de 
la insurecția națională 
antifascistă armată din August 1944. 

În acest an se împlineşte, de ase- 
menea, un sfert de veac de lá 
organizarea pe baze socialiste a 
producţiei de filme și de la intrarea 
în lucru a primului film realizat 
în anii Republicii. 

În cuvintarea rostită la ultima 
sa intilnire cu creatorii din cinema- 
tografie, secretarul general alParti- 
dului, tovarășul Nicolae Ceauşescu, 
sublinia, ;cu cea mai profundă căl- 
dură: «putem spune că în acești 
ani s-au realizat o serie de filme 
cu caracter istoric, social, de 
înaltă valoare artistică, că s-au 
creat filme care au redat pre- 
ocupările și viața de astăzi a 
poporului nostru si care s-au 
bucurat de un mare prestigiu 
în țară». «In acest sector al 

_cinematografiei — aprecia cu 
același prilej conducătorul Partidu- 
lui și Statului — am trecut de 
mult pragul tinereții, am ajuns, 
ca să spunem așa, la o anumită 
maturitate — deci putem avea 
pretenții mai mari decit în 
trecut». 

Experienţa acumulată în această 
perioadă de artiștii și tehnicienii 
filmului românesc, ca şi de producă- 
torii si teoreticienii săi, reprezintă 
un capita! preţios, un început de 
tradiție care se cere estimat la 
justa sa valoare. 

Pe o bogată gamă tematică, cine- 


matografia noastră a încercat — 
uneori cu rezultate bune și foarte 
bune — un mare număr de specii 
şi formule. Întotdeauna cu emoție, 
adeseori cu măiestrie, filmele noas- 
tre au adus pe ecran medii sociale, 
tipologii si ambiante caracteristice 
actualitátii socialiste, marile san- 
tiere, lumea industriei, viața satu- 
lui nostru şi transformarea lui pro- 
fundă, problematica morală și civi- 
că a noilor generaţii, condiția unei 
intelectualitáti care a încetat să fie 
«o elită» izolată. Filmul nostru s-a 
inspirat adeseori din anii luptei 
ilegale conduse de Partidu! Comu- 
nist Român, pentru eliberarea ţării, 
scriitori de marcă si regizori de 
talent au refăcut momentele vibran- 
te din timpu! insurecției nationale 
și revoluţiei populare. Episoade 
istorice de cea mai înaltă semnifi- 
catie si figuri exemplare din istoria 
patriei au devenit bunuri spirituale 
ale publicului nostru spectator. 

Cineastii au cultivat cu pasiune 
și uneori cu un ascuțit simt al 
noului, filmul epic, în structuri 
moderne sau inspirate de eposul 
popular, drama,comedia, eseu! de 
meditaţie filozofică. filmul de mare 
montare si filmul de aventuri, peli- 
cule adresate tuturor virstelor sau 
solicitind cu precádereatentia copii- 
lor si tineretului. 

Cinematografia noastră oferă 
astăzi un tablou larg de reuşite, 
de tentative ambitioase care merită 
încurajate in continuare, dar si 
de fapte care ne-àu îmbogățit expe- 
rienta si ne-au dus pe o treaptă 


Nicolae CEAUSESCU 


(din cuvintarea la intilnirea cu creatori 
din domeniul cinematografiei) 


Anul XXX 


de maturitate. Pe această treaptă 
nu ne mai este îngăduit să repetàm 
o serie de greseli, de stingácii, de 
bijbiieli. Acum avem talente care 
şi-au probat vocaţia, personalități 
formate, cu o gîndire politică res- 
ponsabilă, cu o gîndire artistică 
adultă. Ca la un adevărat prag al 
maturității, nu ne mai putem per- 
mite luxul soluţiilor facile, al mi- 
metismului, al improvizatiei con- 
fuze, al esecurilor previzibile pre- 
zentate ca surprize de ultim mo- 
ment. Am intrat in etapa optiunilor 
competente si ferme, capabile să 
puná in valoare, in ritmul caracte- 
ristic al unei arte dinamice, exi- 
genteie societati! noastre. 

Toate talentele reale ale filmului 
románesc au si trebuie sá aibá in 
vedere conditia primá.a reusitei 
lor, pe care tovarășul Nicolae 
Ceaușescu o formula cu o exceptio- 
nală claritate: «de a înţelege bine 
sensul activității depuse de 
poporul român, aspiraţiile de 
viitor ale națiunii noastre şi de 
a le reda prin mijloacele artei 
cinematografice într-o formă 
cit mai atrăgătoare, mai di- 
versá, dar cu un continut de 
idei cit mai bogat si original». 

Pentru ca, intrind in al doilea 
sfert de veac al noii sale existente, 
cinematografia noastră să poată 
întîmpina cu cinste şi cu opere de 
valoare, durabile, cea de a 30-a 
aniversare a eliberării, creatorii, 
producătorii, criticii şi distribui- 
torii filmului românesc, adică noi 
toti, trebuie — înainte de toate 


— să ne fixăm ca sarcină de onoare 
realizarea integrală și la toate punc- 
tele a programului cuprins în indi- 
catiile şi concluziile care s-au des- 
prins la memorabila întîlnire cu 
acela care exprimă astăzi, într-un 
mod strălucit, voinţa întregii noas- 
tre națiuni, înţelepciunea şi dem- 
nitatea noastră, la întîlnirea cu 
tovarășul Nicolae Ceaușescu. 

Atingînd nivelul unei producții 
de 25—30 de filme anual, casele 
de filme vor avea, fără îndoială, 
în vedere perfecționarea formelor 
de lucru în toate sectoarele produc- 
tiei de filme si în primul rînd în 
domeniul alegerii subiectelor, al 
punerii în evidență a semnificației 
faptelor, al limpezirii mesajului. 
«Trebuie să punem în fata crea- 
torilor de scenarii — spunea 
tovarășul Nicolae Ceaușescu la intil- 
nirea de lucru din martie 1971 — 
sarcina de a gîndi si lucra într-un 
tempo mai modern, de a pro- 
duce mai multe scenarii, usu- 
rind cinematografiei posibili- 
tatea de a alege ceea ce este 
mai bun ». 


«A alege ceea ce este mai bun», 
«a gindi si lucra intr-un tempo mai 
modern», a face totul pentru ca 
filmele intrate in productie sá ofere 
toate premizele de spiritualitate 
inaltá, iatá un program de lucru 
care nu poate să nu ne trezească 
dorinţa de a face totul pentru a-l 
aduce la îndeplinire. 


cinema 


Jn film despre o epocá 
de o covirsitoare semnificaţie istorică. 
Cum apare această epocă 
pe ecran? 


O epocă de răscruce pentru 
istoria noastră contempora- 
nă se află, tot mai stăruitor, 
sub lumina reflectoarelor ci- 
nematografiei. Film după 
film vine să scrie capitolul 
anilor instaurării puterii populare in tara 
noastră. Sfirsitul războiului a fost marcat 
de începutul unei lupte pentru înlăturarea 
vechii orinduiri și instaurarea socialismu- 
lui. Este o perioadă de mare vibrație, de 
mari convulsii sociale, în care terenul 
puterii populare a fost ciştigat pas cu pas 
prin luptă, sacrificii și o imensă dăruire. 
Apare un erou care ocupă întreaga noas- 
tră scenă socială — clasa muncitoare; 
se simte vibrația marilor momente ce pre- 
figurează evenimentele istoriei. Structurile 
aşezării de pină atunci devin mobile, gli- 
sante, se produce o falie ce va separa două 
lumi; lupta pentru instaurarea noii orin- 
duiri a socialismului se dă nu pe o linie 
de front a operațiunilor, ci pe teri- 
toriul unei întregi ţări. Armamentul 
este vast și neconvențional. Noţiunea de 
conştiinţă civică își afirmă un nou conţinut, 
iar încleștarea aceasta are un nume nou: 
lupta de clasă. Ea zguduie o întreagă alcă- 
tuire socială veche, pentru a pune în loc 
noua societate. Aceste momente au intrat 
acum în istorie, dar trimiterile lor le aflăm 
în prezent. S-au folosit pentru impiedica- 
rea instaurării socialismului toate loviturile 
imaginabile și inimaginabile. Se invoca 
legea, dar se practica nelegiuirea; se invo 
cau principiile «sfintei Constitutiuni» spre 
a se ascunde o vastă conspirație și a se 
specula «coniuncturile», cum spune sena- 
torul Varga, pe care-l portretizează cu atita 
cunoaștere şi aplomb, Titus Popovici, în 
această «Conspiraţie», ca pe un iezuit 
care-și învăluie pumnul în vata vorbelor 
sforăitoare. S-a recurs, pentru a se crea 
derută, la acte de sabotaj, la acţiuni de 
dezorganizare, la borfasi, speculanti si 
criminali. S-a conspirat prin spelunci si 
bordeluri, prin mahalale sordide, prin 
somptuoase vile, tripouri si saloane. S-au 
folosit bani, ameninţări, violente si santaje, 
actiuni criminale pe scará mai largá in 
incercarea de a impiedica fluxul constiin- 
fei populare să-și spună cuvintul, Şi deși 
s-a conspirat şi prin saloane, lupta n-a 
fost totuşi «salon», deşi s-a uzat pină la 
epuizare de retorică, lupta nu s-a mărginit 
la vorbe. 

lată, așadar, o epocă deloc banală, deloc 
placidă pe care cinematograful nostru o 
investighează, astăzi, nu fără şovăială in 
fata complexității ei, nu fără teamă că 
spune prea puțin despre un moment-colos 
al istoriei noastre moderne. 

De la bun inceput, ar fi nevoie de făcut 
o precizare legată de unele interpretări 
potrivit cărora filme inspirate de acesti 
ani, tratate într-o anume modalitate în 
care prelevă acțiunea, dinamica povestirii 
cinematografice, ar fi doar filme polițiste 
in vreme ce altele, care cultivă o anume 
Stáruintá și poate chiar o pasiune descrip- 
tivă atit pe planul personajelor, cit şi al 
faptelor, ar fi politice. În general, noțiunea 
de film politic se află astăzi în centrul 
preocupării teoreticienilor de film şi nu 
numai a lor. În ce ne privește, am fi, mai de- 
arabă, înclinați să credem că orice film 


4 


inema 


dar ca întotdeauna cei pe care istoria îi con- 

lamna nu primesc osinda fără reacție, 
iar cei care preiau cirma lumii o fac nu fără 
dificultatea unei anume inexperiente, fără 
sacrificiu şi luptă). Coloritul acestei epoci 
este agitat și pestrit, pentru că forfotesc 
tot felul de specimene ce-și caută un loc 
sau o folosință, care acționează în virtutea 
unui instinct de conservare, primar și 
gregar. 

«Puterea şi Adevărul» de Manole Mar- 
cus,după scenariul lui Titus Popovici, in- 
spirat de o altă perioadă mai apropiată de 
noi, a fost, pe de altă parte, filmul unei 
meditații asupra luciditátii, de analiză si 
responsabilitate faţă de noi înşine, față de 
viitor, privit ca o proiectare a prezentului. 
El marchează o alta etapă. 


căutat o transferare, o expresie foarte 
elaborat cinematografică, ci este aproape 
evident că a optat pentru un curs epic 
fără prea multe impulsionări dramatice și 
cinematografice. Există, desigur, o expli- 
catie a acestei opțiuni, o justificare: regi- 
zorul, vădit stăpinit de importanța 
temei, a argumentului, poartă pecetea ex- 
perientei făcută cu «Puterea și Adevărul», 
unde aveau prioritate ideea de dezbatere și 
înfruntarea de idei. De aceea el a lăsat 
filmului de față aceeași cale deschisă de 
a se impune publicului prin înseși faptele 
pe care le invocă, lar aceste fapte sin! 
capabile să sugereze și o atmosferă și o 
anume încordare, deși o prezență mai pu 
lernicá a regizorului ar fi izbutit, probabil, 
să asigure o gradatie, un ritm si chiar 


Personaje de album istoric? Nu. Personaje vii care narează o istorie adevărată 


este politic şi că singura deosebire între 
un film și altul o dă orientarea ideatică, 
tendinţa pe care o avansează el si modali- 
tatea la care se recurge pe plan estetic. 

Evidenta diferență de tonalitate, struc- 
tură şi modalitate este dată de dramatur- 
gia ce stă la baza unui film, de faptele ce o 
inspiră, de expresia in care realizatorul isi 
îmbracă narațiunea respectivă. Evenimen- 
tele de după 23 August 1944, din tara 
noastră, s-au bucurat în ultimii 2—3 ani 
de o anume atenție cinematografică: «A se- 
diul» lui Mircea Mureșan se constituie ca 
filă scrisă în spiritul unei cronici a vremii 
din însăși viltoarea evenimentelor, la căl- 
dura lor, într-o perspectivă mai curind 
de document de epocă. Tot file de cronică 
ne apar si secvențele serialului «Urmári- 
rea» al lui Radu Gabrea după scenariul lui 
Eugen Barbu. «Cu miinile curate» şi «Utti- 
mul cartus» (scenariul lui Titus Popovici si 
Petre Sălcudeanu) realizate de Se giu 
Nicolaescu par a fi, dimpotrivă, o privire 
de astăzi asupra unor ani aduși dintr-o 
amintire foarte prezentă, in care există si 
zbuciumul şi tensiunea vremii, dar şi o 
anumită prelucrare a faptelor trecute prin- 
tr-o conştiinţă matură a noastră, o anumită 
detaşare faţă de faptele mărunte. Tonul 
alert, observația rapidă, coloritul viu si 

hiar pestrit, sint sugerate desigur de 
orația acelei vremi (in care vechi structuri 
se prábuseau, goale, in vanitatea lor statu- 
ară, o altă lume irumpea în arena istorică, 


(Ilarion Ciobanu, Dumitru Chesa) 


«Conspirația», realizat tot de Ma- 
nole Marcus (scenariul Titus Popovici şi 
Petre Sălcudeanu) procedează la un fel 
de racursi dincolo de anii «Puterii şi 
Adevărului», spre aceeaşi perioadă a in- 
ceputului, dar acest film ne apare ca 
dominat de un anume conventionalism 
în nararea istoriei noastre. Filmul pare că 
nu intră pe fágasul evenimentelor de atunci 
camera de luat vederi pare, la rindul ei, 
că desluseste de departe, dintr-o frescă 
incă umedă, cu un plan doi mai mult sim- 
bolic decit explicit — unele figuri. Identi- 
tátile pot fi aproximative, dar conflictul 
trasează un singur profil indubitabil, acela 
al epocii, cu semnificațiile, destinul şi 
trimiterile ei. Există in acest film un eve- 
niment in jurul cáruia pivoteazá totul 
alegerile din 1946, cu corolarul lor: infrin- 
gerea partidelor istorice si victoria forte- 
lor democrate, convocarea primei Adunári 
Nationale cuprinzind pe reprezentantii ce- 
lor ce muncesc. Este, de fapt, mai mult 
decit de un eveniment, este vorba de o 
cotitură istorică, pe care reacţiunea s-a 
străduit din răsputeri s-o evite, iar forțele 
democratice s-o afirme. Acesta este ca- 
drul în care se înscrie acțiunea filmului 
«Conspirația». În fata conflictului propus 
de scenariști, regizorul Manole Marcus 
a adoptat un punct de vedere modest, 
propunindu-si să nareze astăzi «Conspi- 
ratia» ca pe o pagină de istorie a cărei 
evocare ar fi emoţionantă in sine. El n-a 


un element de spectaculozitate mai preg- 
nantă. 

Lumea filmului pare a se mișca, la rîndul 
ei, în două planuri diferite, care nu se 
intilnesc, de fapt, niciodată. O lume ce 
tine de trecut are in ea ceva aproape fan- 
tomatic, ni se oferă ca o succesiune de 
spectre sonore sau de malefice reveniri, 
care rostesc discursuri sau pun la cale 
nelegiuiri. Galeria aceasta de personaje, 
însă, evoluează sub forma unor apariții 
solistice care-și depun argumentul dra- 
maturgic fără să existe un raport prea 
temeinic nici intre ele, nici cu cei cărora 
ar vrea să li se opună. Unidimensionate 
astfel, personajele par mai degrabă niște 
funcţii dramatice, motivind evoluţia altor 
personaje, dintr-un alt plan conflictual. 
Se intimplă, insă, paradoxal, un fapt evi- 
dent necontestat: increaintind rolul sena- 
torului Varga lui Fory Etterle, actor cu o 
profundă ştiinţă a compoziţiei şi a nuan- 
țării, privindu-l cu o anume distantare, cu 
ironie (si cit de utilă si de eficientă este 
ironia ca armă artistică şi politică!) inter- 
pretul realizează o asemenea prezen- 
tá dramatică personajul lui ocu- 
pă un loc proeminent în naraţiunea 
cinematograf Portretul senatoru- 
lui ni se sază nu atit din fapte 


Continuare în pag. 52) 


Mircea ALEXANDRESCU 


Dragostea incepe vineri 


După cite ştiu, «incotro», 

romanul care stá la baza 

filmului «Dragostea incepe 

vineri», era puţin altfel. Exis- 

tau şi reacţii violente, nu 

intotdeauna scuzabile, dar 
drepte, pentru că erau la neareptate și urit, 
existau și revolte prost înțelese și, și mai 
prost alese, exista şi dragoste firește, dar 
totul era grav și neliniştitor şi lăsa un legi- 
tim şi deloc nefolositor sentiment de vino- 
vátie. Avea, acea carte a lui Francisc Mun- 
teanu, forța de a te lua cu sine, de a te 
face părtaș la tot ce se întimplă. 

Același Francisc Munteanu devenit sce- 
narist si ecranizindu-si povestea, și-a 
schimbat (cum se spune în pictură) paleta 
şi a pictat aproape acelaşi tablou dar cu 
mai mult alb, cu mai mult roz, cu mai mult 
azuriu. Din vechea poveste, de fapt, s-a 
păstrat numai conflictul iniţial (o tinără 
fată cade la examene pentru că a fost, 
vorba lui Germi, sedusă și labandonată; 
sedusă frumos și abandonată oribil) si 
mediul în care urmează ca tinăra «să-și 
trăiasca», cum se spune, viața mai de- 
parte. Ce urmări va avea — urmări imediate 
si urmări cu efect întirziat — această in- 
timplare? Cum va rezista acea tînără fată 
primei lovituri, primită cam devreme? 
Sint întrebări simple şi la locul lor, la care 
filmul începe să răspundă pe capitole, 
nefixate scoláreste de regizor, dar evidente 
pe măsură ce se desfășoară acțiunea 
După primul capitol care s-ar putea numi: 
minciuna, urmează firesc: criza, apoi pier 
derea echilibrului moral, apoi încercarea 
de a ieşi din criză și, finalmente, regăsirea 
acelui echilibru moral în mijlocul unei 
colectivități, printr-o viață nouă şi cu o 
dragoste nouă. Virgil Calotescu desfă- 
şoară inteligent aceste capitole, le leagă 
sigur şi cu simțul măsurii, uneori le face 
să se regăsească (deși, acele flash-back- 
uri la început cu adevărat emotionante 
devin, prin repetare, declansatori mecanici 
şi cam ostentativi de emoție), apoi le des- 
parte definitiv în final, într-un final opti- 
mist, poate prea optimist... Dar despre 


O lecţie de viață la locul de muncă 


(Toma Caragiu, Margareta Pogonat, Adina Popescu) 


Un film din zilele noastre 

cu oameni din zilele noastre. 

cu probleme, mari sau mici. 
dar din zilele noastre 


Dialog despre încredere. În ceilalți şi în tine însuți 


asta mai tirziu. 

Adina Popescu (la debut), interpreta 
aleasă pentru rolul fetei numită în film 
Sanda Dobrescu, are toate datele cerute 
de personaj: gratie si candoare, gravitate 
şi insolentá, nepásare copiláreascá si 
tristețe dar, mai ales, lucru foarte impor- 
tant, inteligența de a le nuanţa și de a le 
folosi exact cînd şi cum trebuie. Calitate 
nespus de utilă pentru că, practic, Adina 
Popescu are de dus tot filmul în spate 


(Sergiu Nicolaescu şi Adina Popescu) 


Si de priceperea sau nepriceperea ei de 
a-și modela personajul depindea gradul 
de adevăr necesar creditului pe care 
spectatorul îl acordă sau nu filmului. E un 
debut nu promiţător cum se spune, ci 
reușit cu brio. Un dublu brio: pentru 
Adina Popescu si pentru Virgil Calotescu 
care a crezut în forţele ei. 

De altfel Virgil Calotescu şi-a alcătuit 
toată distribuţia pe acest crez în forțele 
actorilor. Si nu întimplător. Asemenea 


poveste cu schemă tixá şi fără mari sur- 
prize avea nevoie de actori în stare s-o 
îmbogăţească cu acele máruntisuri de 
viaţă (de viață pentru film, de viață pentru 
viaţă), în stare s-o complice cu biografii 
vecine cu cele ale fetei, în alt fel vecine, 
pe alte căi vecine, în stare, de fapt, să 
creeze în jurul acestei fete la răscruce un 
micro-univers de existente perfect credi- 
bile si deci convingătoare. Astfel: un 
maistru numit Panait si interpretat de 


Toma Caragiu, altfel, cu totul altfel decit 
il stim, cu umorul fárá zimbet si sprin- 
ceana incruntatá fără umor; o Marietă, 
muncitoare dirzá, iute la minie (cu viata 
ei, cu necazurile ei) interpretatá de Mar- 
gareta Pogonat, inutil sá mai spun cit de 
convingător, cit de «pe rol», o verișoară 
interpretatá de Marga Barbu, cred cà in 
cea mai buná dintre variantele ei de fri- 
volá un conferentiar tácut si inchis in 
sine interpretat de Sergiu Nicolaescu 
(má intreb cite fatete, sau fete, mai are 
acest Sergiu Nicolaescu); colege de ca- 
merá — Réka Naghy — Ana, liniştită si 
inteleaptá, Vasilica Tastaman — Clara, 
volubilă și uşor circotaşă; trei smecheri 
ai fabricii (mai curind veseli decit smecheri) 
dar interpretati de Virgil Ogásanu, Sebas- 
tian Papaiani si Cornel Coman; un tatá 
numai dragoste si neputinţă interpretat 
de Liviu Ciulei şi, în sfîrşit, «seducătorul» 
mincinos interpretat de Andy Herescu 
convingător cum nu l-am văzut încă, 
numai candoare și dragoste (și era foarte 
important să fie așa, foarte important 
pentru tot restul filmului) si Peter Paul- 
hoffer, în rolul îndrăgostitului cinstit, cu- 
minte și frumos. lată cum numai citind 
nume de actori atit de diferiţi ca tipologie, 
și acel micro-univers, acea viață din jurul 
povestii cu o fată «sedusă si abandonată», 
se creează parcă de la sine. De la sine dar 
cu premeditare, şi acea premeditare îi 
aparține lui Virgil Calotescu și merită 
toată lauda. 

Sigur că atit nu ajungea, dar pentru că 
în totul-lui-tot «Dragostea incepe vineri» 
este un film implinit (împlinit în genul si în 
felul lui), trebuie vorbit despre dialogurile 
fireşti si rostite firesc (n-ar trebui să ne 
bucurăm de atita, dar la cite dialoguri 
făcute și la cite rostiri chinuite ne-au auzit 
urechile, eu zic să ne bucurăm); ar mai 
trebui spus că decorurile și costumele 
poartă amprenta bunului gust cu care ne-a 
obișnuit semnătura lui Nicolae Drăgan 
(bun gust însemnind aici autenticitate şi 
acel bun simt artistic care te impiedică, de 


> 
5 


rei noi filme románesti.in dezbatere 


exemplu, sá mobilezi o casá de periferie 
ca pe o vilă la Miami şi viceversa); că 
imaginea semnată de Nicolae Girardi este 
în sensul cel mai bun al cuvîntului frumoa- 
să (sensul cel mai bun fiind: valorificarea 
a tot ce se adună sub ochiul aparatului 
de filmat, de la prim-planul actorului și 
piná la ultimul element de decor, încăr- 
carea lor cu ceea ce se cheamă atmosferă, 
într-un film); că muzica scrisă de Te- 
mistocle Popa contribuie din plin la men- 
ținerea acelei atmosfere (uneori prea din 
plin, cu prea mari și grave accente dra- 
matice, prea dramatice pentru o poveste 
care se dorea simplă și realistă). 

«Dragostea începe vineri» este, spu- 
neam, un film împlinit. În sine, și pentru 
regizorul său, Virgil Calotescu. Pentru 
Virgil Calotescu este o altfel de împlinire, 
(după singura memorabilă care se chema 
«Subteranul»), o împlinire pe căldură, pe 
tandrefe, pe umor, pe un anume fel de 
înțelepciune care l-a sfătuit parcă să nu 
apuce, avind un asemenea subiect în 
mină, pe calea melodramei. ci pe aceea a 
unui realism, uşor «indulcit» e drept, dar 
realism totuși, să nu dorească să facă un 
tilm cutremurător despre cutremurátoarea 
poveste a unei fete care... ci un film simplu, 
din adevăruri simple, din «máruntisurile» 
acelea care alcătuiesc de fapt viața mul- 
tora dintre noi: o cădere, o ridicare, o 
spaimă, o speranţă, o tristeţe, o bucurie 
şi iar o cădere,o speranţă de ridicare, etc. 

Cum însă se vede că nici implinirile nu 
pot fi pină la capăt împliniri, «Dragostea 
începe vineri» are și el căderea sau scă- 
derea sa. Ea incepe cu cea de a doua 
poveste de dragoste (nu știu de ce dum- 
nezeu cind ajungem la dragostea adevă- 
rată ne împotmolim) și se sfirșeşte în 
final. lzbucnită in «coup de foudre», cea 
de a doua dragoste se pierde copiláreste 
in ráfuieli copiláresti, se regáseste tot 
copiláreste, se limpezeste pe neasteptate 
si fără nici o justiticare, grăbită parcă să 
ajungă la acel happy-end clasic cu imbră- 
tisarea — și ea clasică — in stop-cadru. 
E un final care parcă nu se potrivește 
acestei povești. E un final pripit şi optimist 
cu tot dinadinsul și care, pentru singura 
dată, pune sub semnul neincrederii ade- 
vărul personajului numit Sanda Dobrescu. 
Pentru că devine greu de crezut că o fată 
atit de greu lovită încă de la inceputul 
existenţei ei, ar putea reuși (cu tot spriji- 
nul din lume) să uite atit de repede, să-și 
recapete chiar toată încrederea dintr-o 
dată, să-şi piardă chiar toată suspiciunea 
dintr-o dată. 


Şi exista chiar, în acest final, un moment 
la care filmul s-ar fi putut opri mai fericit, 
cred. «E o crimă să spui cuiva pe care-l 


iubeşti: ai cancer», spune Radu Panciu, 
îndrăgostitul cinstit și de-adevăratelea, 
şi replica fetei vine scurt, vine din trecutul 


O neputincioasă iubire paternă 
(Liviu Ciulei şi Adina Popescu) 


în ajutor 


vrea binele... 


(Marga Barbu şi Adina Popescu) 


prezențe româneşti peste hotare 


Aur la Versailles, 


0 Între 18 si 27 iunie, la Festivalul 
filmului de Cruce Roșie de la Varna, 
documentarul românesc «Algeria» 
de Ladislau Karda a obținut o Me- 
dalie de argint. 


6 Cea dea 6-a ediție a Festivalu- 
lui internațional al filmului militar 
de cinema și televiziune, găzduit 
de Franţa, între 9 si 13 iulie, la Pala- 
tul Congreselor din Versailles, s-a 
bucurat de participarea a 25 de ţări. 

Filmele militare, de cinema și 
televiziune prezentate de reprezen- 
tantii armatei Republicii Socialiste 
România au avut un deosebit suc- 
ces. Este semnificativ faptul că la 
categoria filme didactice de in- 
structie, marele premiu al Festiva- 


lului, «Soarele de aur»a fost acordat 
filmului românesc «Tehnica condu- 
cerii tancului, în teren frámintat», 
realizat de Studioul cinematografic 
al armatei, în colaborare cu Coman- 
damentul infanteriei şi tancurilor. 
E un succes de prestigiu, cistigat 
într-o confruntare internațională 
desfăşurată sub semnul unei mai 
bune înțelegeri între popoare. 


€ La Festivalul international al 
filmului de educație de la Teheran 
care a avut loc în luna iulie, tara 
noastră a tost prezentă cu două 
scurt-metraje realizate de studioul 
«Alexandru Sahia» (Secţia Știință): 
«Catalizatorii» de Doru Chesu și 
«Convergente» de Dona Barta. 


u 
wv 


NS 


im 


=) 
A 
D 


T 


ei nu foarte indepártat si nu de tot uitat: 
«Dar să spui cuiva că-l iubeşti si să minti, 
nu-i tot cancer?» 

Oprit la acea replică, filmul ar fi ciştigat 
nu numai în adevăr ci și în gravitate. Aceea 
era o intrebare cu care s-ar fi plecat din 
sala de cinema, cu care s-ar fi mers pe 
stradă, acasă, oriunde. Si ce fericit este 
acela care (film sau om) te face să pleci 
de la el sau de lingă el cu o întrebare în 
suflet... Nu știu de ce «Dragostea incepe 
vineri» nu a avut această ambiţie. Știu 
doar că nu tot ce e zburdálnicie si voioșie 
înseamnă optimism, la fel de bine cum știu 
că gravitatea nu înseamnă pesimism. 

Şi totuși, un film'ca «Dragostea începe 
vineri» ne bucură. Ne bucură prin el și 
prin ceea ce inseamnă el. Pentru că el mai 
inseamnă printre altele şi întoarcerea — 
după citi ani? — a unui regizor care venise 
pe platourile Buftei cu dragul de adevăr 
și cunoașterea vieții cistigate la școala 
documentarului. Credeam că le-a uitat. 
Credeam că i-a trecut. Dar nu. Şi acest: 
nu, ne bucură, cum să nu ne bucure! 
tocmai acum cind sintem (încă mai sin- 
tem) în situaţia de a striga Ura! ori de cite 
ori apare un tiim din zilele noastre. Un 
film cu oameni din zilele noastre. Cu pro- 
bleme — mari sau mici — dar din zilele 
noastre. Sigur, am dori ca toate, și filmele, 
și problemele să fie mari, importante, 
arzătoare, și cit mai de actualitate, și cit 
mai la ordinea zilei. Acesta nu este însă 
un motiv, cred, să nu recunoaștem că 
acest «Dragostea începe vineri» este un 
film de care aveam nevoie. Măcar pentru 
a ne mai simţi legati — fie si cu un tir de 
poveste de dragoste — de prezent, Că 
mai avem si prezent. 


Eva SÎRBU 


O producţie a Casei de filme 5. 
Scenariul: Francisc munteanu. Regia: Vir- 
gil Calotescu. Imaginea: Nicolae Girardi. 
Muzica: Temistocle Popa. Decoruri $i 
costume: arh. Nicolae Drăgan. 

Cu: Adina Popescu, Toma Caragiu, 
Margareta Pogonat, Sergiu Nicolaescu, 
Vasilica Tastaman, Peter Paulhoffer, 
Marga Barbu, Andy Herescu, Reka 
Naghy, Liviu Ciulei, Virgil Ogásanu, 
Sebastian Papaiani, Cornel Coman. 

Producător delegat: Dumitru Fernoagă. 


argint la Varna 


9 Pentru Festivalul international 
al filmului ştiinţific de la Rio de 
Janeiro (16—26 iulie) au fost selec- 
tionate trei filme din producția Stu- 
dioului Sahia (Secţia Stiintà): «Ca- 
talizatorii» si «Holografia» de Doru 
Chesu, «Lumină in întuneric» de 
Paul Cojocaru. 


€ La Festivalul international al 
filmului de informatie si educatie 
de la Montevideo, in luna iulie, tara 
noastrá a fost prezentá cu urmátoa- 
rele filme: «Arhitectura feudală» 
de Chiril Petre si «vulcanii noro- 
iosi» de Doru Chesu. 


€ La Festivalul international al 
filmului de la Auckland, 6—20 lulie, 
tara noastrá a fost prezentá cu o 


selectie de filme cuprinzind lung- 


metrajul artistic «Felix si Otilia» de 
lulian Mihu, documentarul «În pà- 


durea cea stufoasă» de Titus Me- 
saros şi filmul de animaţie «În pă- 
durea lui lon», realizat de Adrian 
Petringenaru. 


€ La Bruxelles, în cadrul Reuniu- 


nii de specialitate «Revista filmu- 
lui de animaţie», desfășurată în luna 
iulie, din partea studioului «Anima- 
film» a fost prezentat filmul «Pros- 
tia omenească» de George Sibianu. 


6 La «Vienala» de la Viena, in 
luna iulie, filmul de metraj mediu 
«Anotimpul mireselor» de Alecu 
Croitoru a obținut «Premiul de o- 
noare» al juriului 


Noul film al lui Manole Mar- 

cus (scenariul Titus Po- 
inema povici) este, tematic vor- 

bind, o continuare logicá a 

«Conspiratiei», Cum planul 

aruncárii in aer a Adunárii 
Naţionale, intrunitá in prima sa sesiune 
si găzduind primii aleși ai poporului, nu a 
izbutit, conspiratorilor nu le rámine decit 
să dea, cum se spune în popor, bir cu fu- 
gitii. Ceea ce isi propun si ceea ce consti- 
tuie si tema noii transpuneri cinemato- 
grafice, intitulată dezinvolt «Departe de 
Tipperary». Faptul în sine, autentic isto- 
riceste, prilejuieste realizatorilor un ultim 
rechizitoriu, o ultimă portrétizare in care 
s-a găsit cu cale ca fáptasii să fie surprinsi. 
urmărindu-se la fiecare personaj o fată 
ascunsă pina atunci si adusă la lumină 
sub imperiul lasitátii, al tricii de pedeapsă, 
in condiţia in care partida a fost pierduti 
Cuvintelor mari, frazelor gongorice, li 
s-ar opune acum faptele, fapte în totală 
contradicție cu vorbele. «Nu pofi duce 
patria pe vîrful pantofilor» — solemnă 
mărturisire de patriotism și atașament 


Un personaj 
(Maria Rotaru) 


față de ţară, pare astfel a fi, tot tematic 
vorbind, punctul de reper al acţiunilor 
concentrate și concrete pe care le-ar 
întreprinde senatorul Varga și conclavul 
său de politicieni de meserie, gata acum 
să-și asume ranguri într-un guvern de 
transfugi, gata totuși «să ducă patria pe 
virful pantofului», gata să răspundă «pier 
derii electiunilor» printr-o conspirație in 
afara granițelor ţării. 

Se pune, deci, la cale,fuga in străinătate. 
Se pun, deci, la cale,actiuni organizate cu 
bani străini, cu ajutorul seducţiei şi co- 
ruptiei, cu uneltiri care implică toată gama 
de mijloace si in care toti protagoniștii — 
sub amenintarea care planeazá asupra 
lor — incep o cursá impotriva timpului 
care le-a devenit ostil, a mediului care le 
este așișderea, împotriva propriilor prin- 
cipii în care acum se vede cit de mult au 
crezut. Încep o cursă, în ultimă instanţă, 
cu ei insisi, cu ai lor. 

Dramaturgic vorbind, se pune la cale o 
evadare si se organizeazá spontan urmá- 
rirea celor care o incearcá. Nu ar mai fi 
deci loc de vorbe, ci de actiune, nu ar mai 
fi loc de lungi autodivulgári prin nesfirsite 
peroratii la capátul cárora sá faci portretul 
unui personaj politic burghez, prin reto- 
rismul demagogic si betia de cuvinte pe 
care o practicá; n-ar mai fi locul sá con- 
struiesti atmosfera unei asteptári a eveni- 
mentelor — o atmosferá tesutá din um- 
plerea fiecárei secunde cu un torent de 
vorbe. Ín noua ipostazá pe care o sur- 
prindem sau ar trebui s-o surprindá acest 
film, ne aflám de fapt dupà evenimente: 
un eveniment este cel istoric, concretizat 
prin cístigarea alegerilor de către forțele 
populare (eveniment care presupune deci 
schimbarea intregului raport de forte); 


Departe de Tipperary 


Filmul descoperă adevărații eroi 
(Ernest Maftei, Ilarion Ciobanu) 


O fază a luptei s-a încheiat. 
Ce sentimente 
ne lasă 
evocarea acestu 


i sfîrşit? 


Ce se ascunde dincolo de retorism? 
(Fory Etterle, Peter Paulhoffer) 


al doilea eveniment este de ordin crimi- 


duși parcă de incantatia logvoreei desfá- 
suratá de Varga, insistă asupra lecturii 
partiturii dramatice, se face o adevărată 
lecţie de frazare; se opreşte timpul actiu- 
nii în favoarea parcurgerii partiturilor ver- 
bale, se impune un contra-ritm celui pe 
care l-ar fi solicitat conflictul dezvoltat pe 
alți parametri dramaturgici, singurul con- 
flict pe care l-ar fi avansat această temă 
şi care aci nu capătă nici o angajare dra- 
matică, nu beneficiază de nici o surpriză, 
nu foloseşte aproape nici un suspens, 
de parcă n-am urmări un film de luptă, ci 
doar relatarea în paginile unor cărţi de 
istorie a evenimentelor acelor ani. Ne 
aflăm, așadar, mai curind în fața unei 
lecturi dramatizate, reținută pe o peliculă 
color, decit in fata unei transpuneri cine- 
matografice a unei scenariu inspirat de o 
pagină a istoriei noastre nu prea depár- 
tate. Această scăpare a filmului din mina 
cineastului are ca urmare o lipsă de 
esafodaj dramatic, o scurgere lentă si 
egală'a unor episoade filmate parcă piesă 
cu piesă și unite doar de vointa realizato- 
rului într-o peliculă destul de amorfá încă. 
De aici ceea ce este calitate in «Conspira- 
tia» (portretizarea prin evidenţierea ticu- 
rilor verbale, a tiparelor de gindire si ex- 
primare) se transformă în defect, prin 
nepotrivirea la noua situație (care ar fi 
cerut contrapunerea unor fapte, «ideilor» 
şi «principiilor» ce saturaseră spatiul t! 

mului anterior). 

Desigur interpreţii — în această concep- 
fie pe care a păstrat-o regizorul și în noul 
film — şi-au dat măsura talentului lor în 
realizarea unor personaje: Fory Etterle 
îşi continuă cu aceeași virtuozitate evo- 
lutia în senatorul Varga; Maria Rotaru, 
într-un personaj insolit,ferit de sabloane, 
ne oferă un chip credibil; Maria-Clara 
Sebók transformă în noul film un personaj 
cam schematic în «Conspirația» într-un 
personaj mai viu aici; Victor Rebengiuc 
accentuează latura malefică a brutei ame- 
ninfate, în timp ce Ilarion Ciobanu impune, 
prin comisarul Roman, un om nou, care 
nu are nimic din schemele și șabloanele 
atit de des folosite în conturarea unor 
asemenea personaje. Dar alte personaje 
din acest film rămin totuși simple treceri 
prin fata obiectivului, fără o motivaţie mai 
amplă, fără o corelare a lor la ceea ce se 
întimplă sau ar trebui să se întimple. 

Dacă la cele de mai sus adăugăm nai- 
vitatea unor momente (luăm la întimplare, 
de pildă, racolarea unui pilot în vederea 
fugii peste graniţă, o dată la o partidă de 
poker, a doua oară la nelipsitul bar de 
viziune cinematografică, în care s-ar pe- 
trece toate fărădelegile, viziune la fel de 
șablonardă ca însăși existența unor per- 
sonaje sută la sută negative sau sută la 
sută pozitive), dacă la toate acestea (și 
încă altele) adăugăm si mai flagrartt de 
neinspirata muzică a lui G. Grigoriu care 
«comentează» într-un fel de psihologism 
estradistic eventualele stări pe care le-ar 
parcurge personajele, ne vedem siliţi 
să constatăm că «Departe de Tipperary» 
este destul de departe de ceea ce ne-am 
fi aşteptat de la Manole Marcus. 


Răzvan POPOVICI 


nal-politic și este reprezentat de atentatul 
neizbutit împotriva noii Adunări Natio- 
nale. Logic vorbind n-ar mai fi fost acum 


O producţie a Casei de filme 4, 
Scenariul: Titus Popovici, Petre Sălcudeanu. Regia: Manole Marcus. Imaginea: 


timpul divulgării ideilor, intentiilor si fal- Nicu Stan. Muzica: George Grigoriu. Decoruri: arh. Aureliu lonescu. Costume: Lidia 


selor principii. Timpul presează, societatea — Luludis. 
reacționează, faptele sint cunoscute. Făp- 


Cu: Fory Eterle, Ilarion Ciobanu, Maria Clara-Sebók, Victor Rebengiuc, Maria 


tasilor nu le rámine altceva de fácut decit Rotaru, Ernest Maftei, Peter Paulhoffer, Vasile Pupeza, Zephi Alsec, Manu Nede- 


să pună la cale o altă conspirație si să in- ianu, Constantin Dinulescu, Virgil Mogoş. 


cerce să fugă dintr-un cadru social impo- 


triva căruia uneltesc. Dar realizatorii, se- e—a 


7 


Ambitia Festivalului de la 
Moscova este de a-si ex- 
iere tinde, cu fiecare ediţie a sa, 
interesul asupra unei noi 
cinematografii ^ nationale. 
Fiecare editie completeazá 
harta rămasă cu tot mai puţine pete albe, 
nedefrisate incá de pasiunea explorárii 
cinefile. Tinere republici si-au afirmat aici 
pentru prima oará inceputurile cinemato- 
grafice (Cuba, Vietnam, Coreea sau Mon- 
golia), state recent ori mai putin recent 
eliberate de sub colonialism sint prezente 
cu cele dintii pelicule inregistrind clocotul 
luptelor revolutionare. Unor filme-docu- 
ment din Chile sau Senegal li se adaugà 
anul acesta realizări din Zair sau Ban- 
gladesh. Acestea sint numai citeva din 
descoperirile Festivalului de la Moscova, 
descoperiri senzaţionale prin freamătul, 
sinceritatea imaginilor, evocind tablouri 
dinamice ale Americii sau Africii în flăcări. 
Sint imagini vibrante de care luăm cunos- 
tintá prin intermediul ecranului acestui 
festival desfășurat sub lozinca nobilă: 
«Pentru o artă cinematografică umanistă, 
pentru pace şi prietenie între popoare». 
Sint multe, enorm de multe mărturii fil- 
mate, nu întotdeauna, e drept, și suficient 
de variate ca limbaj filmic, dar pasionante 
prin adevărul si ineditul zonelor umane, 
geografic-istorice, explorate. 

Selecţia riguroasă din punct de vedere 
tematic-orientativ asigură celui care ur- 
măreşte competiția un fel de liniște anti- 
cipată, certitudinea că nu va fi expus la 
şocuri antiumaniste, degradind spiritul, 
in genul «Marea crápelnitá» a Cannes- 
ului. 


Trei festivaluri 

intr-unul singur 
DEI ZE SS EP SRM EST EMCPNEXD 
A opta ediție de la Moscova a reuşit 
să întrunească, în competiție ori în afara 
ei, sute de pelicule, 86 de țări invitate ori 
participante direct în Festival. Mai exact 
în festivaluri, intrucit Moscova găzduieşte, 
o dată la 2 ani, cu recunoscuta-i ospitali- 
tate, 3 festivaluri. Festivalul filmului artistic 
(destăşurat anul acesta in moderna sală 


8 


de concerte a hotelului «Rossia») adunind 
zilnic 1 200 de invitati, oameni de film din 
toate domeniile; competiția scurt-metraje- 
lor (filme documentare ori de ştiinţă popu- 
larizată), şi festivalul filmului pentru copii. 
Aceasta din urmă admitind în concurs, 
indiferent de gen: filme de ficțiune, lung 
ori scurt-metraj, desen animat sau com- 
binat cu actori, orice peliculă adresată 
celor mici 


Fictiunea sub semnul 
documentului 
E E ES IES ES Pie e za SIE 


N-am văzut pină acum, la un festival 
cinematografic, triumfind atit de consec- 
vent şi pe toate fronturile (film documentar 
propriu-zis, dar si de evocare istorică, 
film biografic ori dramă social-politică) 


«Veronica» noastră, vedeta-copil, 
a cîştigat simpatia întregului festival 


festivalul 
unei devi 


Sub lozinca 
«Pentru o artă 
cinematografică 
umanistă, 
pentru pace 
şi prietenie 


între popoare», 
un festival 
triplu: 
295 
lung-metraje ; 
213 
scurt-metraje; 
70 filme 
pentru copii. 
200 de invitati) 


ofensiva documentului. Timp de două 
săptămini, ecranele moscovite s-au trans- 
format într-o vastă cronică a zilei de ieri 
ori de azi, «rostită» în toate limbile pămin- 
tului. Un fel de simfonie a realului, pe 
multiple voci, dar intonind același imn 
închinat faptului brut, evenimentului. În- 
timplări cu nume și date exacte, petrecute 
pe coordonate geografic-istorice precise, 
«inspiră» filmul, sînt puncte de pornire, 
de referință, de meditație. Termenul de 
ficțiune devine parcă impropriu. Fantezia 
se pune în slujba realităţii, a veridicului, 
ficțiunea în sine începe să fie suspectată, 
orgoliul creatorului este de a fi riguros în 
urmărirea adevărului. Faptul de viaţă nu 
este aluziv, ci concret. «Atentatul», de 
pildă (film văzut si pe ecranele noastre, 
chiar în această stagiune), se referă la 
faimoasa răpire şi asasinare a unui lider 
al mişcării de eliberare, Ben Barka; autorul 
acestui film, Yves Boisset, nu se mai as- 
cunde în spatele prudentei formule «orice 
asemănare cu fapte si oameni cunoscuţi 
este pur întimplătoare». Totul în filmul 
lui e trimitere directă, minioasă, uneori 
brutal-polemică, scontat didactică. 
Același lucru poate fi constatat şi în alt 
film referitor la perioada premergătoare 
războiului, o perioadă de masinatiuni poli- 
tice dureroasă pentru micul dar demnul 
popor cehoslovac, perioada pactului de 
la Minchen din 1935, care a însemnat 
începutul dramei Cehoslovaciei (filmul 
«Anii trădării» de Otakar Vavra — distins 
cu diploma juriului); sau la acea faimoasă 
răpire de către fasciști a deputatului co- 
munist din «Asasinarea lui Mateotti» de 
Florestano Vancini (unul dintre cei mai 
proeminenți regizori ai noului val cine- 
matografic italian — alt premiu special al 
juriului festivalului de la Moscova 1973). 
În «Anii trădării», Vavra deschide «do- 
sarul premiselor celui de al doilea război 
mondial», aduce în scenă protagoniștii 
politici din arena internaţională, reface 
itinerariul unei mari vinzári a drepturilor 
şi destinului poporului cehoslovac, arată 
cine i-au fost într-adevăr prietenii şi apă- 
rătorii si cine i-au fost falsii prieteni, cine 
şi-a plătit tihna cu soarta Cehoslovaciei 


Un film care a provocat o explozie de aplauze 
(„Explozia“ de Mircea Drăgan) 
„ADD SECI PC RSI TEZE RD AAERETCUI 


sacrificată naziștilor. Este, de fapt, ' 


un film — rechizitoriu. 

Florestano Vancini în „Asasinarea 
lui Mateotti“ nu se sfieste să invoce, 
în dialoguri interminabile, pătima- 
sele discuţii polemice din parlamentul 
talian, filmate în cadre nesfirsite 
şi renuntind la 'clasica ,emotionare 
prin imagini dinamice", Consultantul 
ştiinţific al filmului iugoslav „Sut- 
jeska“, vechi luptător în .rezistenţă, 
vorbește la o conferință de presă 


despre exactitatea și rigoarea recon- 
stituirii pe peliculă a luptelor din 
Muntenegru, dar și de exactitatea 
unor biografii din film identice cu 
cele reale (un personaj profund 
dramatic ca acel tată care îşi pierde 
în război toti trei băieţii). Organiza- 
torul rezistenței eroice, mareșalul 
losip Broz Tito, a făcut el însuşi 
“primele observaţii asupra secventelor 


turnate şi a discutat amănunt de` 


amănunt cu filmului, 


interpretul 


Richard Burton. Distanţa artă-reali- 
tate se micşorează vertiginos, Ceea 
ce fiImul-document pierde în emot 
cîştigă în rigoare, eficiență imediată, 
angajindu-se într-o bătălie ce trebuie 
neapărat ciştigată' la ora aceasta cu 
orice pret. Dar poate că e vorba de 
un alt tip de emoție, „emoția procesu- 
lui verbal" cum o numea cineva, 
referindu-se la finalul filmului pre- 
zentat de Carlo Ponti horsconcours, 
„Represaliile“ în care alunecarea 
aparatului pe piatra funerară a cî- 
torva sute de nume reale ale victi- 
melor represaliilor fasciste devine mai 
zguduitoare decit înseși secvențele 
de reconstituire a crimelor. Acest 
adevăr, această nouă estetică foarte 
angajată pe panta filmului-militant, 
o recunosc şi o declară cu convingere 
critici şi regizori în cadrul dezbaterii 
teoretice ţinută în timpul festiva- 
lului. 

Suflul acesta polemic cu realitáti 
nu numai transferate pe ecran, dar 
şi comentate pătimaş (uneori, e 
adevărat, într-un stil cam schematic), 
a dat nota multor filme prezentate 
în festival (cum a fost argentinianul 
„Dacă iti vine să plingi, nu plinge”, 
sau acel pamflet de o mare forță 
cinematografică, matur debut ar- 
tistic al unui tînăr regizor senegalez, 
filmul ,Tuki-Buki* — premiul spe- 
cial al juriului.) Toate filme cura- 
joase si necesare, care isi au explicația 


. premiului lor prin eficiența imediată, 


prin imperativul _social-istoric că- 
ruia îi corespund. Dar arta se judecă 
şi într-o perspectivă mai îndepăr- 
tată. De aceea mă voi opri şi asupra 
cîtorva filme mai „clasice“, pentru că 
refac o. realitate socială imediată, 
dar transfigurată artistic, într-un 
proces de gestație mai îndelung, 
atingînd un grad de generalizare 
umană și estetică mai mare decît 
chiar documentul brut arătat pe 


ecran. Un exemplu: filmul artistic - 


„Libertate, acest dulce cuvint”. 

Alt exemplu: „Acasă, dulce casă“ 
— film belgian de B. Lamy, cu care 
,Explózia" noastrá a impártit o 
diplomă a juriului (desi ambele meri- 
tau mult mai mult) a fost, de pildă, 
unul din punctele maxime ale festiva- 
lului, O  mizanscenf* precisă, sar- 
castică, în tratarea unor dureroase 
aspecte sociale ale Belgiei de azi 
(„ţară a bátrinilor" — cum o numea 
regizorul 
de sexagenari scoşi în afara familiei, 
dar nu și în afara societăţii, dorința 
lor cumplită de viață socială expri- 
mată într-un soi de solidarizare copi- 
láreascá tisnitá din apărarea faţă de 
despotismul si birocratismul unei 
Wirectoare afurisite, iată tema fil- 


Orice asemănare cu fapte si oameni cunoscuți mu este întimplătoare 


(„Atentatul“ de Yves 


Boisset) 


într-un interviu). Un azil- 


Premiul de aur — filmului 
„Libertate acest dulce 
cuvînt“ (URSS). 

Premiul de aur — realizato- 
rului Stanley Kramer (SUA) 
pentru filmul „Oklahoma“, 
pentru transpunerea con- 
secventă a temei de umani- 
tate pe ecran.. 

Premiul de aur — filmului 
„Afecţiune“ (R.P. Bulgaria). 

Premiul special al juriului 
— filmului „Asasinarea lui 
Mateotti": (Italia) "pentru 
strálucita transpunere a 
unei teme politice. 

Premiul special al juriului 
— filmului „Sutjeska“ (R.F.S. 
Iugoslavia) pentru tránspu- 
nerea unei teme de luptá 
antifascistă, 

Premiul special al juriului 
— filmului „Acești ani" (Me- 
xic) pentru transpunerea 
unei teme de luptă pentru 
eliberarea națională, 

Premiul de argint — filmului 


„Fotografia“ (R.P. Ungaria). 
Premiul de argint — filmului 
„Copernic“ (Polonia). 
Premiul de argint — filmului 
„Atentatul“ (Franța), 
Premiul de interpretare fe- 
minină — interpretei fil- 


mului „A 17-a paralelă” 
(Vietnam). 

Premiul de interpretare fe- 
minină — actriței Ingrid 
Varlund, din filmul „Căsă- 
toria Linei"^ (Norvegia). 

Premiul de interpretare mas- 
culină — actorului Serjio 
Corrieri, interpretul fil- 
mului „Omul din Maisi- 
nicu" (Cuba). 

Premiul de interpretare mas- 
culină — actorului Ramaz 
Tchikvadzé pentru filmul 
„Răsadurile“ (URSS), 

Diploma juriului — filmului 
„Zilele trădării” (R:S. Ce- 
hoslovacia),, 

Diploma juriului — filmului 
„Acasă, dulce casă“ (Bel- 
gia) 

Diploma juriului — filmului 
»Tuki-Buki" (Senegal). 

Diploma juriului — filmului 
„Explozia“ (R.S. România), 

„Veronica“, distins cu „Me- 
dalia de bronz“ pentru cel 
mai bun basm muzical, în 
Palmaresul filmelor pen- 
tru copii. 


mului. Secvente ca „revolta pensio- 
narilor" si baricadarea pensionarilor 
în podul azilului, înconjurați de lo- 
zinci amuzante, sau escapada a trei 
bătrînei la mare, au fost însoțite de 
aplauze |a scenă deschisă în timpul 
proiecției. 

Și „Explozia“noastră astîrnit aplau- 
ze, reacții spontane de solidaritate 
cu actul eroic de pe ecran. Secventele 
alerte, bine conduse, cu o precizie 
a creării tensiunii de Către regizorul 
Mircea Drăgan, l-au făcut pe marele 
regizor japonez Kurosawa să declare 
că a asistat la unul din cele mai bune 
filme ale festivalului, Nu uitaţi că 
aprecierea venea, nici mai mult 
nici mai puţin decit de la Akira 
Kurosawa. Samuraiul cinematogra- 
fului."Bergman-ul Japoniei. 


Pic-nic-uri neoficiale 
D= 
Australianul „Pic-nic oficial" n-a 
fost inclus în palmaresul festivalului, 
dar el a reuşit să ţină cu sufletul la 
gură (fără a fi ceea ce se cheamă un 


2 
9 


Moscova "$4 


film de actiune, de suspens) o salá 
de 3000 de oameni. Prin ce? Prin 
realismul cu care sugera atmosfera, 
relațiile dintre niște tineri cam bla- 


zaķi, cam plictisiti, ce se risipesc în* 


gesturi mărunte, caraghioase. Prin 
-ştiinţa regizorului de a construi mis- 
ter din tipuri ultrabanale, fără nici o 
,iegire" spirituală și tocmai de aceea 
capabili să pună pe fugă, prin ob- 
tuzitatea sau glumele lor grosolane, 
un cuplu de îndrăgostiți. Doi dintre 
aceştia, doi tineri, vor să trăiască 
altfel, mai frumos, și stabilesc o punte 
de comunicare autentică, omenească, 


Regizorul premiat, Stanley Kramer: 


peste o prăpastie de indolenté și 
desensibilizare din jurul lor. Este 
un film mozaic de gesturi şi táceri 
semnificative, ca un Cehov trecut 
printr-un filtru satiric-grotesc ă la 
Forman. 


Scurt-metrajul 


Imaginea epocii noastre d 
în unele aspecte ale ei — ac 
matice, semnificative, durer 
exemplare — de, la un meridi 
altul al globului, a fost pilduitor pre- 


„Pentru mine nu există actori dificili“ 
„ENTIRE IERECHELI PEDRO ZID EEE 


festivalului 


Inema 


Kramer: 
ueni LAE 


»Apartin categoriei de regzori 
care-și realizează proiectele lor 
prin intermediul actorului. Pen- 
tru mine actorul e principalul in- 
strument de lucru. Spencer Tracy 
era recunoscut în toată lumea: ca 
actorul cel mai dificil. Nici un 
realizător nu ajungea să se pună 
de acord cu el, era teribil de încă- 
pátinat pe platou, Eu am turnat 
patru -filme cu marele Tracy, 
și a fost cea mai admirabilă co- 
muniune cu un actor din toată 
cariera mea. Mă pregăteam di- 
nainte pentru fiecare scenă cu 
Tracy, ca un școlar. Pe platou 
îi ziceam doar: „Arată-mi, Spen- 
cer, cum vei juca scena asta". 
Dar apoi, treptat, treptat, îl 
aduceam să facă ceea ce vroiam 
eu. 

Un alt exemplu, marele George 
Scott. Toti cineastii spun că-i un 

„actor foartemdificil. Dar noi am 
ajuns să ne înțelegem. foarte bine. 

Am turnat două filme și cu 
Burt Lancaster, fără prea mari 
dificultăţi. x 

De asemenea cu Sidney Poitier, 
care este aproape tot atit de 
incápátinat ca Marlon Brando. 


Şi cu Brando, care e foarte im-- 


pulsiv si se înflăcărează repede, 
am reușit să ajung la un limbaj 
comun. 

Cînd am început.să lucrez cu 
Vivien Leigh, era foarte bolnavă, 
urma un tratament de electro- 
soc. Dar calităţile ei profesionale 
nu se diminuaseră cu nimic, 
chiar în acest stadiu avansat al 


Am avut prilejul să mă intretin cu cei doi ,K" ai 
moscovit '73: 
Kurosawa. Repreduc cuvintele lor: 


regizorii Kramer si 


bolii Ea şi Katharine Hepburn 
aveau. o trăsătură comună, Ac- 
torii recurg de obicei la trucuri 
diferite pentru a putea să plingá 
im fata camerei: or, aceste două 
mari tragediene sînt singurele 
pe care le-am cunoscut capabile 
să plingă spontan de cinci sau 
chiar de șase ori, la rînd, în timpul 
dublajului, exact [a același cuvînt 
și în acelaşi moment ca prima 
dată.“ 


[73 rea Caii 


71 zi 
ep A 


(i 
e 
Meat 


„Nimic mai frumos decit deviza 
festivalului de la Moscova. Omul 
trebuie să trăiască în armonie 
cu natura, Distrugerea acesteia 
duce și umanitatea la dispariţie. 
La nox mările și florile Japoniei 
sînt otrávite. Aceasta, consider 
eu, e. una din problemele grave 
pe care cinematograful merită 
să le dezbată. Pregătesc în pre- 
zent un film în Uniunea Sovie- 
tică intitulat ,Dersou  Ousala”. 
Cred că cinematograful poate să 
contribuie mult la atitudinea 
omului față de natură. Cinema- 
tograful trebuie să lupte pentru 
a salva natura şi, o dată cu ea, 
umanitatea." 

A.M. 


Douá ambasadoare si o ofensivá a farmecului 


(Regizoarea Elisabeta Bostan si Lulu Miháescu — Veronica) 
Di 


zentă prin filmul de mică întindere 
din competiţia scurt-metrajului, des- 
fășurată într-o altă sală a festivalului 
de la Moscova, 

Scurt-metrajele nu mai conțin 
largi dezbateri dar sînt, la rîndul lor, 
argumente în colocviul despre timpul 
modern, despre lumea de āzi. 
Este suficient, cred, să amintim cá 
cel mai bun dintre documentare, 


așa cum l-a ales juriu! (în componența 


căruia țara noastră a avut ca repre- 
zentant pe realizatorul Titus Meza- 
ros de la Studioul , Al. Sahia") lu este 
altul decit filmu! italian, el însuși 
o anchetă sau o privire critică si 
acuzatoare, numit „Moartea in uzină“. 
Un alt film, columbianul „Aurul 


Instantanee 


Deschiderea 

IDEEA IRC 

nema Deschiderea fes- 
tivà a ediției '73 

în Sala Congreselor: 

Juriul și vedetele apar pe 
podiumul de onoare. În ul- 
tima clipă sosește. direct de la 
aeraport, într-o fustă sport si 
um jerseu colant, Gina Lollobri- 
gida. Batalov privește absent 
peste audienti, cu aerul luii calm, 
detașat. Toshiro Mifune apare 
aferat, însoțit de secretarul lui 
permanent. Bondarciuk, serios 
incáruntit, își întîmpină cu multă 
căldură oaspeţii. Așa arată, deci, 
Kurosawa? Nu mi-l închipuisem 
atît de înalt, de taciturn. În pauza 
spectacolului lumea se str! 
în jurul unei fetițe în alb, ,, Verc- 


de la festival 


trist“, este tot o anchetă socială, iar 
filmul vietnamez „Drumul spre 
Ciung-Son“ este o mărturie atit a 
realităţii dureroase, cît și un act de 
incomparabilă temeritate a realiza- 
torilor ce însoțeau formaţiile eroi- 
cilor luptători vietnamezi. 
Desigur, n-au lipsit nici filme știin= 
tifice sau de o valoare informatio- 
nală incontestabilă, ' dar, în ultimă 
instanță, nu aduc ele noi fațete ale 
aceleiași realități a lumii care ne 
preocupă sub toate aspectele ei? 


FPXCROOOHPAYOUNNENBS OO NIER O pue 
Filmul cu si pentru cei mici 
Du CER. SEINE 10704 Şi 


Din. pricina unui criteriu de pre- 
selecție cam labil, un reuşit muzical 


nica” noastră — Lulu Mihăescu. Ea 
cucerește toate meridianele. Zim- 
beste mereu, intră în vorbă cu 
toată lumea, stabileşte um limbaj 
al gesturiior foarte repede însu- 
git de toti. Acum seduce la un 
negru de 7 ani și-l atrage într-un 
joc de-a baba oarba, un joc ce 
amuză și reține în jurul lor o 


asiste de zeci de oameni, Se 
împrieteneș ede și cu lo- 
siko—o wv japoneză în 
vîrstă de 6 — de la care Lulu 
prim um kimono-mi- 
ni uri la televi- 


& ureche, intr-un 
ind orchestra, 
pe care-l cîntă 
vedetelor de la 

O delegație 
românească — 


cu copii cum este „Veronica“ noas 
trá, a fost.prezentat la Palatul pio- 
nierilor, in timp ceo poveste mai 
puerilă în esenţă, cu o protagonistă 
de 6 ani, filmul brazilian „Tati“, a 
intrat în competiția „adultă“. Pen- 
tru cei care au urmărit zi de zi festi- 
valul filmelor pentru copii, prezidat 
de cunoscutul scriitor Serghei Mi- 
halkov, satisfactiile artistice au fost 
mai multe pentru cei mici decît pen- 
tru spectatorii filmelor „mari“ (mari 
la propriu, pentru că în acest an a 
cam fost moda filmelor-mamut, de 
cîte 5 serii). Competiţia filmelor 
de copii a reuşit să prezinte pelicule 
excelente, ca ecranizarea modernă a 
lui Tom Sawyer — siune mode 
americană a aventurilor celeb 
erou al lui Mark Twain; ca „Veroni- 
ca" Elisabetei Bostan — „feerie mu- 
zicală de o mare fantezie și acuratețe 
profesională", cum o apreciază zia- 
rul festivalului, „Sputnik“, în timp ce 
juriul o socoteste „cel mai bun muzi- 
cal al concursului", oferindu-i unul 
din marile premii; sau ca „Pinocchio“ 
(premiul de aur înminat interpretei 
filmului, Gina Lollobrigida, totodată 
membră a „Juriului .ce] mare’ 
darnoinu numai pentru asta o iubim), 
sau ca dramatica relatare poloneză 
a unei copilării triste, înșelate în 
aspiraţiile ei spre prietenie şi căl- 
dură familială: „Această brută bună 
la nimic“ de Neifeter (film distins 
cu premiul de argint), 


Epilog > 


Premiile sînt împărțite, bucuriile 
d 


exprimate în mici discursuri rostite 


din loja somptuosului Palat al Krem- 
linului unde are loc recepţia de în- 
chidere. Unele insatisfactii sînt mas- 
cate elegant, într-un zîmbet conven- 
fional sau o acceptare resemnată. 
Nu e cazul delegaţiei române care a 
plecat de la Moscova cu două premii 
importante. Dar n-au figurat în 
palmares foarte multe filme 


meritau, desigur. Cum är fi încîn- 
tătorul poem japonez „Restaurantul 
Shinagwa“ (a i je sinceră ca 


t 


c tii ct cută la noi si 
,ndrágostitiidin Kyoto“). N-a 
rut. nici australienii cu ,Pic-riic 
lor original, nici un film bun ira 
ca »Insetatii* sau povestea geo 
giană „Răsadurile“ — film generos 
peste care sufla un vint de poez 
vitalitatea legăturii omului cu pámin- 
tul, amintindu-ne de lirismul lui 
Dovjenko, Dar  insatisfacțiile sint 
inerente fiecărui festival. Sintem 
în seara în care toată lumea petrece, 
Regizoarea „Veronicăi“ îşi face apa- 
ritia în sala de la Kremlin într-un cos- 
tum de domnitá de. pe motivele Vo- 
ronetului, însoțită de fermecătorul 
ei paj, Lulu Mihăescu, Stanley Kra- 
mer ciocneste tu Bondarciuk; regi- 
zorul american şi-a împărțit cu so- 
vieticii marele premiu de aur, nu 
atit pentru „Oklahoma“ prezentată 
în concurs, cit pentru întreaga sa 
activitate cinematografică pusă în 
slujba umanității. 

Serbarea s-a sfirșit, invitaţii 
precipită-spre casele lor. Peste 
latul marelui festival se int 


onfortantă, tăcerea. 


nd 


Alice MÁNOIU 


Un film dedicat partizanilor iugoslavi și mareșalului Ti'0 
(Richard Burton în- „Sutjeska“) 


care s-a prezentat pentru pr 
oară la un mare festival.fără ve- 
dete (adulte), își atrage prin Lulu 


Mihăescu, “excelent dipl 
simpatii nelimitate. 
IN ANEI ERROR RE SA IAT 


În hol 
CEZARIANA ERIE 
Pe scara ce porneste din ho 


hotelului. Rossia din  Moscova 
urcá 


lent, abordind treaptá cu 


E sent, 

chard Burton. E îmbrăcat în 
negru, fe urile pantofilor 
parcă prea înalte pentru sobrie- 


tat pe care ar cere-o vesti- 
mentatia de gală, părul prea rá- 
vășit, prea ,angry" pentru un 
domn în smoking. Mersul este 
clătinat, atit de clătinat încît 
atragă toti ochli spre el, dar nu 
atît de ameninţător de clătinat 
încît să-i urmeze prăbuşirea (un 


nu întră în 


it care de altfe 
vedete). 


vocab 


rul. ur 


rea albastră, adincà și violentă 
ca un semnal de circulaţie, -pri- 
vire easta se simte la rîndul ei 


privită şi încearcă să scape, să 
fugă, purtindu-se peste cei iesiti 
în cale. Pentru cá există o poză 
pe care o vedetă o adoptă atunc 
cînd iese din cameră ca să stră- 
bată, de exemplu, holul unui hotel, 
o poză pe care scăpărarea pri- 
virilor ar pulveriza-o sau 
ar umaniza-o pentru a 
unei comunicări directe 
că © asemenea comunicare 
rectă este, prea adesea d 
cralizatoare, Ea ar distr: 

Și ar scoat 

Şi cît adev 
într-o vedetă c 
ei? Așa l-ar fi 
fotograful lui Zolnay, pe Richard 
Burton, intr-o seará, in timpul 
festivalului de la Moscova. 


e la 
ár o 


Filme din festival 


Doi fotografi cautá realitatea 


E bine sá aráti oamenilor adeváratul lor chip? 
G,Fotografii^ de Pal Zolnay) 
MEDEEEGCINIT ER A a s 


S-a văzut, în ca- ara a ochi, tac, 
drul festivalului de a subiectul să 
la Moscova, un film stie. Se leagă o discuție, se dea- 
iesit din comun, atit pănă amintiri, ochii încep să se 
prin temă cît mai reaprindă, în ei se citesc nostal- 
ales prin originali- gii, speranțe, amărăciune, tris- 
tatea realizării lui. Filmul se nu- tete, disperare, resemnare şi 
meste „Fotografii“, pe gizor iarăşi se sting în privirea aceea 
îl 4 Pal Zolnay, iar eroii fără expresie pe care fotograful 
lui s fotografi în căutarea n-ar trebui s-o surprindă, Foto- 
realit — reale. Întregul film graful aleargă după fiecare ngu 
este deci axat pe experienţe mesaj al privirilor şi uneori acest 
a doi tineri fatografi ce po mesaj este deosebit de cel adus 
nesc să cunoască lumea în de cuvintele rostite. El divulgă 
trăiesc și 5-O vai tocmai conventionalismul 
presia B tora sau po 
rea c a belor de a $ 
tonioni j 1 simte. 
tipurile £ Dar in acest timp se schimbă, 
Su evoluează înseși raporturile din- 
torma clipa : tre fotografi si ientii" lor. 
fruntindu- Diectul cu propr Din martori pasivi la început, 
- oamenii cu aparatul devin pártasi 
ortret prin însuși raportul 
;re-| dezvoltă cu personajul 
velatia pe care o oferă filmul 
Zolnay stă tocmai în faptul 
ai m T că, des icei doi fotografistnt inter- 
oamenilo P J pretaţi de nişte tineri actori, 
f t jucat, ci capătă 
tonul unei anchete 
obiectivul apara- 
pătrunde 
1venţionalismul po- 
ind foto- 
grafiisubiective, fotografiile unor 
oameni autentici, 
două iscoade meni care. numai atunci 
4 ce atita: la fotograf zimbesc, 
nan 3 Gmmenror pe să exprime prin aceasta ceea c 
întiinesc — să" le arate simt ei în realitate. 


tul lor chip sau să-l în- 
Mircea ALEXANDRESCU 


frumuseteze ? 


cum  probabil bă- 


à 


filmul de 


animatie: 


ră încremepită şi un morar, stană a 
neputinței. O ultimă  zvicnire a 
instinctului de conservare si omul 
se apucă să sape, ca să dea de urma 
apei, ca să dea drumul morii: Apa 
iisneste, curge, năvăleşte, inundá 
totul si apoi intră iar în pămîntul 
galben, uscat, crăpat, ars de soare 
5i nebătut de vint. Morarul renunţă. 
Morarul se urcă în vîrful morii şi se 
aruncă în spitele roții. Sîngele tisneste 
roșu, lichid, curgător, năvalnic. Moara 
începe să se învirtească. 

Acest desen animat se numește 
„Eliberarea personajului principal" si 
a fost făcut de iugoslavul Borislav 
Sajtinac. Nu a luat nici un premiu la 
Annecy, pentru că a existat un alt 
film, mai bun, dar și poate pentru 
că personajul principal şi-a găsit o 
eliberare prea lasà, De ce să dăm 
drumul morii aşa? 


Podul 

a ui 

Oamenii construiesc un pod Oa- 
menii bat nituri, întind lanţuri, ri- 
dică traverse. Activitate intensă, 
agitație mare. Dar podul-se rupe la 
“mijloc. Si oamenii încearcă să se 
salveze. Cum? Bătînd nituri în si- 
criul aproapelui, strîngînd lanţuri 
în jurul semenului, sfárimind cu cios 
canul capul vecinului. Cînd puntea 
se rupe, lumea se prăbușește. Dar 
de. ce nu construim un pod mai so« 
lid? » 

Filmul polonezului Bronislaw Zes 
man, „Oh! Ont", a luat Premiul spe= 
cial al juriului. 


Pancarda 

De i 

Un oraș este pustiit de flăcări. Un 
singur om scapă. Ajunge, într-o ta- 
rá' a făgăduinţei; pajiști înflorite, 
arbori umbrosi, ape limpezi. Omul e 
uimit. Omul se bucură. Omul e ne- 
liniştit. Omul vrea să schimbe. 'O- 
mul vrea să domine. Omul intro- 
duce ordinea: “smulge florile, taie 


de la Rindergarten. 


Nu se intimplá prea 
des ca un singur film 
să fie atit de bun, încît 
să justifice, doar prin 
el, rațiunea de a fia 
unui festival. 


ă Creierul 
ra a md 
Şi totuşi, în atest an, la Annecy, 
acest film a existat și s-a chemat, Frank 
film“. Autor: Frank Mouris. Mouris 
îşi povesteşte, în 8 minute și 40 de 
secunde, viaţa sa de tînăr american 
al secolului XX. Cît poate' cuprinde 
creierul unui om normal? Cît poate 
suporta creierul unui om normal? 
Într-un ritm delirant, plasînd ochii 
în palmă, reclamele în ochi, picsurile. 
în creier, creierul în timpan, supra- 
punind colaje, montind afişe şi afi- 
Sind sloganuri, pe muzică de dans, 
pe muzică de jazz, pe zgomot de clac- 
soane, Mouris se ocupă de soarta 
„bietei scăfîrlii”, care nu are altă 
vină decît aceea de a se fi rotunjit 
în secolul vitezei, al informaţiilor, 


12 


S 


la universitate 


Nu credeţi cá ar fi timpul 
să ne întrebăm: 
unde sint ginditorii animației noastre ? 


al stress-ului, al poluării, adică al 
civilizației ajunsă la apogeu. Mă în- 
treb cite filme a 90 minute fiecare, 
cu mare desfășurare de forie artis- 
tice și tehnice, ar fi trebuit să se 
facă pentru a povesti o mică parte 
din viata ,omului nou din Lumea 
Nouă”, pe care ne-o înfățișează, 
la cea mai autobiografică tensiune, 
Frank Mouris? 

Cinematograful de animaţie nu 
cunoaște imposibilul, spunea într-un 
interviu _ realizatorul francez René 
Laloux. Într-adevăr, stimate Frank 
Mouris, filmul dumitale. ne dovedes- 
te că totul este cu putinţă. E cu pu- 


tiniá chiar să trăieşti, Cu condiția 
însă ca imensul hohot de rís care 
învăluie cele 8 minute și 40 secunde 
de cronică a unui secol să fie destul 
de amar ca să nu uităm „cît de grea 
e viața“, și destul de tonic ca să ne 
amintim că „soarta se află în propri- 
ile noastre mfini". 

„Frank film” a luat Marele pre- 
miu, * 


Moara 
EZRA IAZ PE SITE PERIE 


Pămînt galben, usc 
de soare si nebátut d 


a 


le, Si infíze o pana 
fágáduintei, Dar vine 
tocul, pirjoleste totul și omul fuge. 
Nu Ştim dacă mai scapă, nu ştim da- 
că mai pune o altă pancardă. Aflăm 
doar că omul își face totul cu mîna 
lui. 

Filmul de-desen animat se numeste 
„O ţară minunată” şi a fost făcut de 
francezul Michel. Boschet. 


Floarea 
RTLDEEDCELISGNNE UIT ES ID ED 


Un om singur adună în pumni, pi- 
cătură cu picătură, apa care va 
da viaţă florii. O,floare, singură, si 


ea, într-un deșert torid, Udătă cu iu- 
bire, floarea creşte, se înalţă, se dez- 
n imensă, -ajunge puter- 
enit, se aşterne pe 
se odihnească, În 
»unatá își desface, 
le care dau la iveală 
eletul omului singur, 
iubit o floare; 


Locomotiva | 


Flippo are o locomotivá si locomo- 
tiva are un stápin. Dar tata îi tri- 
mite lui Flippo un avion. Modern, 
frumos, rapid. Părăsită, locomotiva 
se îmbolnăvește. Doctorul nu-i află 
leacul si nici remuscárile lui Flippo 
n-o pot alina. Ce-i de făcut? Tot 
ea, locomotiva, stie: din dragoste se 
va face avion. Să ne crească aripi, 
dacă trebuie! 

Un film pentru copii, intitulat 
„Flippo și trenul de Hong Kong", 
realizat de belgienii Pierre Levie și 
Zarin Kelk. 


Calul 


Fierarul e bătrîn, nicovala e roa- 


Fierarul prinde muște. Caii de azi 
nu mai au nevoie de potcoave. Trá- 
iască tehnica, 

Filmul .„Pegasus” a fost tăcut de 
belgianul Raul Servais. 


PRESE RE SEAP SEC E ERE NEM EEE a 
Gravitatea 
PRESE STIREA RE CHIOT MES ET 


5 

S-a spus că acest festival, spre 
deosebire de cel de acum doi ani 
(n-am văzut selecția de la Zagreb, 
din 1972), ar fi mai puţin profund, 
mai puţin grav, mai tehnic şi mai dis- 
tractiv. Cred, mai degrabă, că a 
existat o altfel de gravitate. Reali- 
zatorii s-au refugiat mai puţin fin 
trecut, ca să încerce a situa omul şi 
problemele sale strict în zilele noas- 
tre sau chiar în viitor. În viitorul pla- 
sat sub semnul tehnicii celei mai a- 
vansate, fie că va fi dură și necru- 


Un cal prea puternic? 
(„Pegasus“ de Servais) 


să, barosul e tocit. Într-un colț, 
o bucată de fier. Ultima, Potcovarul 
o ia, o pune în foc, o modelează și 
din miinile lui prinde formă un că- 


luf. Fierarul îl adapă, cálutul creş- - 


te, se face armásar. Armásarul creș- 
te, apar alti armăsari, mari, imensi, 
giganți, armăsari de fier. Se adună 
în jurul fierarului, Fierarul îi privește, 
fierarul se minunează: cai de fier, 
cai de otel, cai puternici, cai putere. 


Dar fierarul nu mai stie potcovi. ' 


țătoare, fie că va păstra cite ceva 
din romantismul celui care a desă- 
virsit-o, omul, à 

Sigur cá nu toate cele 97 de filme 
din concurs au cîntat în game majo- 
re, dar, la drept vorbind, cred că 
majoritatea s-a străduit s-o facă, 
Chiar şi filmele destinate exclusiv 
copiilor au păstrat o anumită gravi- 
tate, seriozitatea aceea a puștilor ce 
se maturizeazá prea repede în fata 
televizorului, 


O țeastă prea solicitată? 
(„Frank film“ de Mouris) 


O eliberare prea lașă? 
(„Personajul principal...“ de Sajtinac) 


Umc ul 

RAO NENE a UREHUDNUI 

S-a spus că acest festival a fost mai 
puţin profund. Eu însă cred că a 
fost protund, dar gravitatea lui a 
fost dublată de umor, de umorul oa- 
menilor inteligenţi. A-plutit un zîm- 
bet peste Annecy, zimbetu! acela al 
intelegerii lucide. Sigur cá au fost 
şi glume uriașe, hohote de ris ho- 
merice, ca acel „Opera“ (Premiul ti- 


nereţii), în care Bruno Bozzetto își: 


permite cîteva scheciuri ireveren- 
tioase, cu participarea amabilă aunor 
Bach, Beethoven, Wagner, Pagani- 
ni, Rossini sau Puccini, Dar să fie 
oare o simplă glumă apariția Statuii 
Libertăţii din New York, cîntînd cu 
patos, imediat după război, „Madame 


care a fost și membru în juriu, a pre- 
zentat un astfel de film în afara con- 
cursului. Dar cu o singură „Gala- 
xie" nu se poate alcătui universul 
animației românești. Am avut un 
festival internaţional de „animaţie, 
la Mamaia. Nu ne-a fost indiferent 
că l-am pierdut pe drum. Poate că 
dacă am fi venit și noi, nu cu capo- 
dopere, dar cu opere de o valoare 
artistică certă, la nivelul producţiei 
mondiale de animaţie, acest festival 
ar fi fost încă al nostru. Poate căo 
să-l recîștigăm, dar cu ce filme vom 
intra atunci în competiție, ca țară 
gazdă? Cu filme ca „Puiul ? Foarte 
bine, sînt necesare. Cu un film ca 
„Galaxie”? Foarte bine, sînt obliga- 
torii! Dar: mai departe? Cu pilule 
»tepoase", dar fără tepi sau cu ţepi 
doar pentru acarii-păuni? Cu pisi- 


Un om prea încrezător? 
(„Floarea“ de Kudia) 


Butterfly”, cu o mască de gaze pe 
față? 


PI ERE EERO SR CRUZ MUN 
Noi 
[E CZU 


Am lăsat special la urmă participa- 
rea noastră la festival. Filmul lui Lau- 
rentiu Sîrbu, ,Puiul" (sugestiva co- 
loaná sonoră e semnată de H. Ma- 
iorovici), a fost admirabil primit 
de un public alcătuit „mai ales din 
tineri, un. public lacóm de anima- 
iie si foarte exigent, caré nu se 
dădea înlături să-și manifeste, fă- 
tis şi zgomotos, nemulțumirea, ori 
de cîte ori avea prilejul. Ei bine, sală 
cazinoului din Annecy a privit în 
tăcere, emotionatá, ,Puiul" romá- 
nesc si a aplaudat îndelung. Un film 
de un romantism sobru și de o sen- 
sibilitate dozată cu migală, lucrat cu 
o mare finețe grafică. Un film care, 
în genul lui, este fără cusur. Am fi 
dorit însă (si o dorim de atita vre- 
me!) să venim la aceste intilniri in- 
ternationale si cu alte filme, filme 
majore, adulte, grave. Sabin Bălașa, 


cute și jepuragi care spun foarte fru- 
mos „noapte bună, copii"? De ce să 
nu dăm drumul zăgazului? d 
Ne întrebam, nu demult, unde 
ne sînt păpușarii! Da, într-adevăr, 
unde ne sînt? Dar de ce nu credeţi 
că ar trebui să ne întrebăm şi unde 
ne sînt ginditorii — aș îndrăzni să 
spun chiar — filozofii animației? 


Rodica LIPATTI 
Un pod prea subred? * 
(0h! Oh!“ de Zeman) 


ESTETICA, DAR SI ETICA 


MIRCEA MURESAN: 


aplooomb? 


Motivele pot fi diverse; n-ai făcut 

togmai cariera prevestità la leagăn 

inema de^ursitearele vremii; n-ai ajuns 

vicepreşedinte la Asociaţia „Amicii 

păsărelelor insectivore"; n-ai tele- 

v vizor in culori, nici vilà pe malul 

lacului Tincábesti; garderoba iti cam stă sub 

semnul îndoielii față de jurnal; ce mal, nu prea 

ai nici cine ştie ce monedă lichidă sau depusă, 

şi prea iubita consoartă, sau prea sensibila soră 

mai mică, sau o prea stimabilà mátusá din provin- 

cie care urmăreşte la televizor fenomenul cinema- 

tografic, sau soacra pur și simplu, din exasperare, 

din mîndrie rănită, din ambiţie altruistă, sau din 

cine ştie ce alt sentiment nobil, într-o bună zi 
prinde ocazia si iti spune răspicat: 

— Prea eşti la locul tău! 

Luat prin surprindere, dar 
pentru că ti s-a mai întîmplat să meditezi în se- 
cret asupra locului tău în arta umbrelor efemere, 
ai senzația difuză că n-ai înţeles. 

— Cum, adică?... La ce te referi? 

— Lasă că știi tu... 

Nu vrei să dai importanță, dar te trezeşti pe 
gînduri. A fi sau a nu fi la locul tău, în artă... 
Cum se pune poblema? Locul tău, cum şi cine îl 
stabilește? Critica, publieul, colegii... Dar dacă se 
înşală unii sau alții? Intervine istoria care sta- 
bileste sau răstoarnă valori, Bine, te interesează 
istoria, pentru că au existat cazul Stendhal şi 
bătălia de la, Midway si alte evenimente con- 
troversate, dar propria ta istorie nu te preocupă, 
te lasă rece absolut, fiind prin formaţie filozofică 
sceptic cu, privire la reîncarnare, viață viitoare 
şi toate celelalte. 


Si asa, din mai nimica, ti se instalează pe undeva, 
în cutia cu periferie de culoarea cenușii, o mică 
obsesie. Ce e cu centimetrul tău pătrat din geo- 
grafia marelui ecran? Ce semnificaţie existentia- 
lá are? Ce valoare socială? Cit de întinse sint ariile 
peste care bat instalațiile tale de influențare a 
publicului? ` 

Cum se definesc şi cum se exprimă just toare as” 
tea? Astfel încît să nu ai nici o neliniște? Nelinis: 
te, iată ceva așezat cu certitudine în jurul loculu 
tău. Foarte bine, te linişteşti didactic, e tonic, re- 
confortant, in fine, normal, să fii neliniștit in arta 


În siirsit. unul fără aplomb... 


numai parțial, 


— Aplombul 


se alimentează 


eu suficientă, 


— Nu ered 


in aplomb, 


Are picioarele scurte 


Totul e să ai aplooomb! 


ta, nu numai în legătură cu imposibila ierarhie, cu 
destinul tău ci, în general, cu sensul şi adincimea 
a ceea ce te urmărește să spui, dacă poti, dacă ai 
capacitatea, incit lumea — mă rog, bună parte — 
să te înțeleagă, chiar dacă nu este de acord cu tine 
parțial sau integral... E normal, în fine, tonic, re- 
confortant, să te afli în polemică cu lumea. lti 
zice politicos cineva:— Gresesti! li răspunzi, la fel: 
— Scuzati, vă rog, dumneavoastră sinteti in gre- 
șală!... Intră şi soarele în eclipse, din cînd în cînd, 
parțiale sau totale, şi lumea a început să înțeleagă 
abia de cîteva sute de ani. 

— lubito, (sau surioară, sau tanti) întrebi — ce 
găseşti că-mi lipseşte? 

— Apioombul! 

Va să zică, incepusem de la o confuzie. 

— Fii şi tu mai înfipt! Cum e cutare! 

— Cine? 

Deşi urmăresc fenomenul cinematografic de la 
oarecare distanță, adică prin té-vé, persoanele 


apropiate nu dau exemple personale, ci se ridică 
la generalizári, iti prezintă fenomene, ştiu cum 
să fie convingătoare. 

— De exemplu, regizorul ăla, de nu mai este, 


* care vorbea cu asistentul prin megafoane, desi 


stătea lingă el... i 

— Poate că instrucțiunile date asistentului vi- 
zau pe toată lumea... Poate era distrat... Sau prost.. 

— Aplooomb! Sau regizorul ăla mare, de face 
şi pe actorul, L-a întrebat odată un ziarist — de ce 
joacă în filme proaste! Si el: pentru bani! 

— Ăsta e Orson Welles, poate să-și permită... 

— Aploomb! Altul ar fi găsit alteexplicatii mai 
puțin plauzibile, dar morale. Sau ăla de nu suportă 
să se rîdă decit la ce scrie el... 

=t 

—....$i trăieşte, cá nu mai are mult, cu siguran- 
ţa cà numai el compune bine, numai el poate fi 
exemplu, numai el e îndreptățit să judece fără 
apel... 

— Ei, subiectivism de artist. 

— Aploomb! Nu are nici o îndoială asupra sa. 
Nu îşi dă seama că nu are în societate poziția pe 
care şi-o presupune, că nu-l iubește nimeni, că 
n-o să meargă nimeni la inmormintarea lui. Are 
aplomb! Nu-i pasă! 

— Poate ia carbaxin, dacă nu-i pasă... 

— Noi ridem la toate prostiile, dar nu la glumele 
tale. Sau ăla de lasă impresia că ar avea cine stie 
ce relaţii, cu persoane ale căror nume nu se ros- 
tesc.... 

— Poate are acele relații... 

— Asa: soptesc toti si el profită, face carieră! 

— Nu face! Organismul nostru social respinge 
astfel de grefe false, mai devreme “sau... nicio- 
dată prea tirziu. 

— Aploombul e o grefă rezistentă! Se alimentea- 
ză cu suficientá. 

— Mai degrabă invers, dacă e să fim metodici, 

— Îmi pare bine că ai acceptat discuția, 

— Nu! Nu cred în aplomb. Are picioarele scur- 


te. 


(caricaturi după „LA FOLOGNE") 


Memoria mea vicleană 
păstrează neştirbită a- 
mintirea unor nu toc- 
mai vechi igtrebàri des- 
pre profesionalismul 
principalilor realizatori 
ai filmului nostru artistic, întrebări 
rămase în bună măsură fără răspuns, 
fiindcă, asa cum bine cunoaștem sau 
ar trebui să cunoaştem, anii s-au 
adunat liniștiți şi odată cu ei și fil- 
mele noastre artistice, atitea cîte 
au fost si cum au fost, chestiunea 
ciștigind o aparentă profunzime, 
dar risipindu-se cu o frecvenţă obo- 
sitoare în produse cinematografice 
care nu au atins nivelul exigenţelor. 
Nu sînt eu cel în măsură să fac or- 
dine în această privință, am, ca fie. 
care, preferințele, nedumeririle și 
încăpăținările“ mele, mi-e greu însă 
să sovái prea mult în ipocrizie si, 
astfel, legat adinc de cam tot ceea 
ce este și înseamnă filmul românesc, 
iată-mă obligat să observ că, din 
motive obscure, starea profesiona- 
lismului multora din cei care au 
ajuns să guste mai mult sau mai 
puţin din gloria grea de farmec, dar 
trecătoare, a cinematografului, a 


nceput să nu mai preocupe așa cum, 


Şi acuni... motor! 


în mod firesc si cinstit, s-ar cuveni, 
atita timp cit aşteptările si speran- 
tele. pentru filmul autohton n-au 
slăbit, ba, dimpotrivă, se revendică 
azi dintr-o realitate și dintr-un 
climat moral superior. De înţeles 
şi de iertat și de sprijinit acolo unde 
se vădeau nişte semne de talent auten- 
tic, perfectibilin timp, amatorismul 
anilor copilárosi ai filmului nostru 
a rezistat destul de surprinzător - 
şi atunci cînd, cu bunăvoință, 
filmului românesc i s-au descoperit 
calități categorice de maturitate. 
Nimic de zis, n-au fost chiar atit 
de puţine, să le numeri pe degete, 
acele filme ce-ar fi putut duce la 
această concluzie optimistă, dar 
este totuși nedrept ca profitind de 


Umanizare? 


CONSTANTIN STOICIU: 


a deosebi 
impostura 


talent 


Ce ne supără în filmele noastre: 
metaforele vizibile, dezbaterile scortoase; 
personajele de operetă, 
decorurile fastuoase, 
costumele neşifonate... 


- "talentul şi truda cîtorva oameni de 


inimă şi de pasiune să închidem ochii 
şi să ne ţinem gura în fata unor do- 
vezi de încropeală mestesugáreascá, 
fie acestea şi prezentate cu sfiiciune 
suspectă sau cu orgoliul primitiv 
al continuatorilor de fericite în- 
demnuri. Succesul de casă şi emoția 
unor spectatori imberbi pe care se 
bate monedă în lunile din urmă, nu 
este bine să lase pe nimeni indife- 
rent, dar asta nu schimbă cu nimic 
situația, nu aci aflindu-se încurcătura, 
ci în măsura onestitátii şi talentului 
celor care, strinsi intimplátor cu 
usa, zimbesc cu drăgălaşă superiori- 
tate agitind febril cotoarele bile- 
telor vindute. Acum să nu se creadă 
cumva că oamenii aceştia, în parti- 
cular stimabili sau distinși, n-au mai 
învățat cîte ceva de cînd s-au găsit 
prima oară în apropierea aparatului 
de filmat si au rostit cu deplină în- 
credere si vioiciune „motor“. Au 
învățat, desigur, unii cu rivnà, alții 
pe sponci, cum se întimplă in orice 
meserie de circulație fără secrete si 
fără mari surprize. Cine nu ştie, 
deci, azi, că puţină vopsea roşie sau 
o plesnitură de revolver sau o sabie 
care spintecă brutal ridică un nod 
în gitul băieților de la balcon, cine 
nu ştie azi că un umăr dezgolit cu 
pricepere şi o declarație de amor 
linişteşte predispozitiile fetiscanelor 


Subtext 


singure si visătoare, cine nu stie azi 
că risul gilgiit, de învingător, al unui 
june prim  limpezeşte nostalgiile 
domnilor așezați, cine nu stie azi 
că o propozitiune simțită, rostită 
la momentul oportun, mulţumeşte 
rigorile moraliste ale părinților gri- 
julii, cine nu ştie azi că puțin mister 
şi un personaj cu haz echilibrează 
povestea si o salvează uneori de mo- 
notonie, cine nu stie azi că un film 
fără ,story", fără confruntări ros- 
tite pătimaș si fără principii cu- 
rente de viaţă e un film mort? Că 
ştiinţa de bine si de rău a atitor lu- 
cruri nu înseamnă nici măcar o 
firavă posibilitate pentru concepția 
artistică a unei opere cinematogra- 
fice, este, cum s-ar zice, o altă că- 
ciulă. Că, uneori, rivna învățăcelului 
n-are odihnă pină nu ajunge să facă 
şi să gindească întocmai sau aproape 
întocmai, după împrejurări, ca Fel- 
lini sau Buñuel sau ca alţii mai 
modesti, e o fericire mai mică, 
dar tot aceeaşi nefericire secretată 
de un profesionalism deprins fără 
har şi fără adevărată pasiune. 
După cum se vede, n-am discutat 
aici talentul celor chemaţi şi rămaşi 
să realizeze filme artistice, deși l-am 
presupus, fiindcă numai talentul si 
stăpînirea profesiunii pină la desă- 
virsire pct duce, și duc, cum avem 
mereu prilejul să ne convingem, la 
opere cinematografice autentice. Este 


Deus ex machina 


o iluzie plină de vinovății convingerea 
că puţin talent şi puțină profesiune | 
ajung ca să ridice un film din medio- 
critate. Este o nădejde fără nici o 
șansă de împlinire încrederea că o 
idee bună şi folositoare poate ajun- 
ge la spectator dacă cel care a pornit 
la demonstrația ei artistică are mij- 
loace sărace şi primitive de expresie 
şi-şi caută salvarea în poncife si 
împrumuturi deghizate sau în viziuni 
de o puerilă fantezie. Este o naivita- 
te 'stingheritoare încercarea de a 
ieşi din anonimat şi de a cuceri pu- 
blicul lăsînd totul pe seama unor 
deprinderi stingace, înfăşurate în 
ifose și ambiţii ridicole de ins atent 
şi înțelegător cu gustul celor multi. 
Nu este niciodată prea tirziu să ob- 
servăm că dacă unele din filmele 
noastre n-au autenticitate şi ade- 
văr, n-au „viață”, n-au personaje 
verosimile, n-au oameni întregi, n-au 
situații semnificative, n-au idei cuce- 
ritoare, în schimb au năstrușnicii, au 
străzi pustii, au metafore rizibile, au 
dezbateri scorțoase, au personaje de 
operetă, au decoruri fastuoase, au , 
costume nesifonate etc., asta se 


întîmplă mai ales datorită lipsei de 
profesionalism. Nu este niciodată 


Schimb de idei 


prea tirziu să observăm că dacă multe 
din filmele noastre n-au limpezime, 
n-au logică, n-au poveste, n-au ritm, 
n-au tensiune, în schimb au false 
demonstraţii de virtuozitate, lince- 
zeli psihologizante, reverberații,evo- 
care, figuratie adormită, năvăliri de 
mașini, etc., asta se întimplă mai 
ales datorită aceluiaşi binecuvintat 
profesionalism. Dar probabil că şi 
azi, ca si atunci, a distinge impostura 
de talent si meșteșugul de: profesiu- 
ne nu este un lucru chiar atit de greu, 
cît mai ales o încercare; o încercare 
pe care doar maturitatea unei preo- 
cupări o poate suporta. Cred că fil- 
mul românesc,prin tot ceea ce el a 
dat mai bun şi valoros, trebuie să 
treacă, în sfîrşit, si prin această 
necesară încercare. Aspune lucrurilor 
pe nume e un semn al puterii şi 
al încrederii, e un semn al timpului 
în care trăim. 


ZIOMECKI) 


(Desene de ZBIGNIEW 


Happy end 


15 


e 


Învinşii inocen.i 


tivalului de la Cannes, 


INTEPSATIONAL 


Published with The New York Te» and Tha Washington Pest 


Art Buchwald, 


Jerry Schatzberg — laureatul fes- T 
autorul 


„Sperietoarea“: 
povestea a doi oameni care caută adevărul 


Herald exce Tribune 


celebrul umorist, 
comentează ironic „tangoul la Paris": 


„Sperietorii de ciori“ 
giatá — declară: 
—„Ceea ce mă 
filmele mele este să arăt oamenii ca 
victime. ale inocentei lor... De la 
naștere, sîntem supuși unei morale, 
unei educații, unei filozofii, unor 
raporturi cu oamenii şi lucrurile. 
Privesc holul unui hotel, să zicem 
la Cannes: văd oamenii prizonieri 


interesează în 


~ ai meschinăriei, ai ideilor de premiu 


de glorie și de bani. Inocenta se 
pierde din clipa cînd cineva se ocupă 
de tine. Idealul ar fi ca oamenii să 
fie avertizați dinainte de ceea ce 
este viața. Atunci ei n-ar mai avea 
decit să supravieţuiască. În măsura 
în care sîntem protejaţi de mici, cînd 
ni se ascunde viața — nu mai sîntem 
inocenți. În Statele Unite, filmul-(cu 
Garry Cooper, James Stewart, John 
Wayne) a exprimat nevinovăția 
americană triumfátoare. Eu “vreau 


„Este un film simplu, emotionant, 
despre doi oameni care încearcă 
să închirieze acelaşi apartament la 
Paris... Offline a fost vreodată 
îh situaţia de a căuta un apartament 
în acest oraş, îl va înțelege. Nu știu 
dacă este un film mare, dar cred că 
Bertolucci a luat atitudine într-o 
problemă importantă și anume cr 


de locuințe în Franţa, o adevărată 
năpastă a vremurilor noastre“, 


Început de reportaj în ,Paris- 
Match", nr. 1257: „Cannon este un 
nou personaj al foiletonului poli- 


unanim elo- 


să arăt azi” că, dimpotrivă, inocenta 
produce învinși. Prea puţini ameri: 
cani „au conștiința acestui adevăr... 
Oricum, se petrece ceva interesant. 
Prin televiziune, informaţia soseşte 
foarte repede şi nu mai poţi îm- 
piedica realitatea să te ajungă. lată 
de ce atitea filme azi sînt în contact 
direct cu cotidianul, cu , viaţa...“ 
RETETE SE REIESE 
Invingátorul 


Generalul de brigadá Alexandru 


Ceapaev, fiul legendarului erou ;din 
războiul civ Vasili Cea a 
ieșit cu ochii în lacrimi de lafilmul 


„Noi sintem oameni sovietici! — 
documentar al cttorvavieți exemplare 
desfășurate în anii Puterii Sovietice. 

— „Am. aflat azi. ceva minunat 
despre un tovarăș de luptă, nu m- -aş 
putea exprima în vorbe, iertaţ À 
Cîtă forță e în acest om cà să 


Ust american, un tip mic, gras, 
te de James Bond, care înv 
eauna. Cannon nu ex 
real. Dar la Bobigny, la bariera nor- 
dică a Parisului, e & un Cannon, 
mai adevărat decît ficţiunea televi- 


zorului. Se numește Aubry, e in- 
spector de poliție, supranumit Mai- 
gret-ul banditilor, pacificind in 2 


ani cartierul peste care 'domneau 
cîteva bande de tineri delincventi..." 


„Raquel Welch, visul a milioane de 


„bărbaţi? Pentru mine a fost un cos- 


mar! Imediat ce te apropii de ea, ai 
chef să fugi, așa de bine iti dà de 
înțeles că n-o interesează decit per- 
soana ei, felul ei de a fi, de a se îm- 
brăca, de a se coafa, de a se machia. 
În fond, cred în întregime ce se spune 
despre ea: fata asta nu e deloc fe- 
ricită (declarațiile lui Yan Mac 
Shane, june-prim englez, 30 de ani, 
după șase săptămîni de filmare 
alături de Raquel Welch). 


Generalul V. Petrov 
povestea unui om- adevărat 


pundă cu atîta demnitate la încercă- , 
rile prin care a trecut..." 

Omul este Vasili Petrov — general 
de brigaflă, de două ori Erou al Uniu- 
nii Sovietice: în război şi-a pierdut 
ambele miini, ceea ce nu l-aîmpiedicat 
să lupte pe front pînă la victoria 
finală. După 26 de ani de pace, doc- 
torii constată însă apariţia unei boli 
îngrozitoare: miopatia, atrofierea 
mușchilor; chiar dacă l-ar opera, 
generalul ar fi sortit pînă la sfîrşitul 
vieţii să nu părăsească patul. Impo- 
sibil! Petrov socotește că atrofierea 
nu poate fi stopată decit prin mișcare, 
prin activizarea la maximum a 
mușchilor. Doctorii îl previn că-şi 
riscă viaţa. Petrov ajunge de la 400 
la 1035 de mişcări într-o oră şi jumă- 
tate. „În fata acestei forte sufletești, 
boala dă înapoi”... (Film soviétique, 
6/73) 


RI 


Interview — Claudia Cardinale: 
„Cinematograful trăieşte, plez- 
neste de sănătate, chiar dacă unele 
manifestări ar dovedi contrariul. 
Valul de pornografie? Asta nu e 
cinema. De altfel, va dispare. Dispa- 
ritia cultului vedetelor? Probabil, 
dar asta ne ajută să vedem mai clar. 
Oameni ca Elio Petri, Francesco 
Rosi, Bertolucci, Dustin Hoffman, 
Jane Fonda, Glenda Jackson ne ajută 
să sperăm în viitorul filmului“... 


e $ 


„Ceea ce regretă Buñuel în faptul 
că Dumnezeu nu există, e că El nu 
poate vedea fiimele lui* Buñuel“ (de- 
clarație + a specialistului in gaguri, 
Jean-Claude-Carriére). 


Condiţia 
“bărbatului 


vid în luna a 8-a si simte primele du- 
reri la un spectacol cu Mireille Ma- 
thieu. Cazul lui face subiectul unei 
dezbateri în Adunarea Năţională pe 
tema nașterii la bărbați. O firmă 
specializată îl lansează ca manechin 
pentru — ,salopeta-bárbatului-gravid" 
și „smokingul-în-caz-de-sarcină“, Toa- 
te acestea în filmul lui Jacques 
Demy, denumit „Evenimentul cel 
mai important de cînd omul a pășit 
pe Lună"... 


e 

In „mila“ față de condiţia bărba- 
tului — căci de ea, de ce am uita? — 
polonezii nu se lasă nici ei mai pre- 
jos: „Urmăritul“ e comedia unui tî- 
năr istorician al artei, conservator 
la un muzeu, care caută înfrigurat un 
tablou de mare valoare dispărut în 
chip misterios. Bărbatul are ideea dé 
a se deghiza în bonă, bună la toate, 
sperind că, asa, ancheta sa va izbindi 
mai ugor. ,Bona" sa — trecind prin 
casele unor oameni foarte diferiţi — 
se va vedea silită să facă mîncare, să 
spele, să măture, să facă piaţa, să 
păzească copiii, să plimbe cfinii.., 
Poanta finală: tabloul e găsit, 
dar meseria feminină a bărbatului se 
dovedește mai lucrativă decît es- 
tetica! 


Ln 
Bomba secolului: 
bărbatul în luna 8-a! 


Cronica 


judiciară 


Marcello Mastroianni este gra- 


Acesta e Woody Allen, socotit de 
marele, Groucho Marx drept unul 
din mai buni comici actuali. 
Omul are 37 de ani, un chip tri 
bătut de soartă, conform vechii idei: 
»Comicii sînt întotdeauna oameni 
trişti“, Filmele sale — trei pînă acum 
— se bazează pe un umor gen frații 
Marx, pe acele slăbiciuni şi stîngăcii 
venite din Chaplin, tratate cu o se- 
cretă tandrete à la Malec. Aceste 
„trimiteri“ nu fac decît să circum- 
scrie originalitatea lui Allen, om care 
„poate să se țină In echilibru pe un 


Ciudată e lumea, ciudate sînt pro- 
gramările filmelor ei, ciudate sînt 
ş.a.m.d. 

Într-o ţară, aflată exact la gra- 
nita altei țări, în „care. pacea 
abia a venit după un carnagiu 
îngrozitor, cinematografele capità- 


lei rulau în iunie *73 următoarele” 


filme, prezentate după cum se 
aude si se citeşte: 
La Secma — studio, în şedinţa de 


Cronica 
obiectelor. 


Prima cameră civilă a tribunalulu, 
din Paris a respins, la 13 iunie 1973, 
plingerea doctorului ginecolog Ro- 
bert Giraud care cerea 300.000 franci 
despăgubiri şi tăierea tuturor ima- 
ginilor dintr-un film de ficţiune, ce-i 
drept foarte controversat, care ară- 
ta ferestrele apartamentului său 
din imobilul situat pe strada Alboni 
1, colt cu bulevardul Kennedydin Paris. 

Doctorul, neplăcîndu-i filmul de 
ficțiune, socotea că are dreptul să-i 
interzică si imaginile. Doctorul so- 
cotea că realitatea filmului compro- 
mite realitatea apartamentului sáu. 
Doctorul contesta dreptul ficţiunii 


ochi, stránutind invers“, cetățean care 
„în armată ar avea gradul de ostatec, 
în caz de război“, tip de „gangster“, 
căci, „purtam asupra mea un glonţ, 
s-a aruncat în mine cu Biblia, glontul 
mi-a salvat viața“ sau invers — tip 
de „poliţist“, căci înconjoară casa 
unui cititor şi-l anunță grav: „Aici 
biblioteca municipală. Sinteti în- 
conjurat. Aveţi 5 minute pentru a 
da cartea pe care ati împrumutat-o!“ 

Vi-l oferim în patru gesturi inti- 
tulate: „Woody Allen la trecerea 
unei femei frumoase prin fata sa"... 


Woody Allen:- 


Un comic 
; al 


timpului 
său 


sta pe un ochi și strănuta invers“ 


la orele 18: „Să moară fiara...” 

La Secma-Vox, al doilea film 
(după „Jandarmul se însoară”): „Tra- 
ge dacă mai poti!" 

La Camacico-Rex: „Un carnagiu, 
dacă numeri cadavrele. O comedie 
dacă numeri gagurile. O comedie 
polițistă în care violența este întot- 
deauna un pretext pentru a amuza: 
»Lasá-má să te las, e un vals"... 


Ar CAE NENE RRC ZO ISI SITIS dE 


Ceara. Doamna Thomas, redac- 
torul-şef al celebrului muzeu. Gré- 
vin, muzeul nemuritorilor modelati 
în ceară, caută de 12 ori pe an „omul 
lunii“; printre ultimii admiși la muzeu 
— Belmondo, cu un pistol în mînă... 
Alături de primul ministru francez, 
Messmer. 

Fordul 1934 din „Bonnie și Clyde" 
va fi vîndut la licitatie, după ce a 
adus vreo 49.000.000 franci prin ex- 
punerea sa la diverse expoziții, 

Inelul. Ultima mică nebunie ameri- 
cană: inelul negru purtatostentativ,nu 


la o realitate a ei, care — după cum se 
știe din primele lecţii de estetică — 
nu'se confundă niciodată cu realitatea 
vieţii neartistice. Doctorul interzi- 
cea cineastului să treacă cu aparatul 
pe lîngă ferestrele cabinetului său, 
în condițiile unui film care mîine, 
la cinema, nu-i va place lui, locataru- 
lui. Doctorul confunda abuziv. rea- 
Jul cu irealul. 

Tribunalul i-a respins  cererea 
de ignorant în ale esteticii. 

Tribunalul nu a văzut nimic com- 
promițător în dreptul ficţiunii de 
a fi ficţiune cu materiale (ferestre, 
scări, străzi, mașini, marchize, sufra- 


Cronica 


stranie 


de văduve nemfngfiate cum s-ar crede, 
ci de femeile care caută un sot... 

Bronzul. Minunată idee barcelo- 
neză: statuia lui Charlie Chaplin 
în centrul orașului, Minunată idee 
napoletană: un monument în cinstea 
lui Tot6. Ce-ar fi ca în toate marile 
orașe ale lumii să apară statui ri- 
dicate în onoarea comicilor nemuri- 
tori? N-ar fi la fel de indreptátite 
ca acelea înălțate în memoria mari- 
lor războinici? 


gerii, mobile) luate din „realitate. 

Tribunalul a făcut operă estetică, 
luînd apărarea ficţiunii şi a artistului, 

Sincere felicitări! 4 

Al IX-lea Meeting international 
pentru arta filmului, de la Alghero 
(Sardinia), organizează un proces al 
filmului pornografic, un proces în 
toată regula, cu participarea unor ju- 
decători adevăraţi și a unui magls- 
trat de la Cuftea de Apel. 


Rubrica „Filmul e o lume, lumea e un 
film" este realizată 
de Radu COSAȘU 


E uimitor cum acest 

film suav a izbutit sá-si 

facă loc într-un con- 

text cinematografic ca- 

re cultivă din ce în ce 

mai rar suavitatea, de- 
viza zilei fiind culoarea tare, ritmul 
trepidant, parfumul violent al poveş- 
tilor în care nimeni nu moare de 
moarte bună. E uimitor. 

Prima surpriză ar fi deci această 
blindá candoare. Pe ecran nu curge 
nici o picătură de sînge. Nu apare 
nici un membru al Mafiei, nu se rā- 
pește nici un copil, nu se fură nici un 
diamant, nici o doamnă bogată nu 
este descoperită asasinată în baie. 
La adăpost de orice spirit malefic, 
puștii din filmul acesta se joacă pe 
o pajiște verde, iau cafeaua cu lapte 
în grădină, se plimbă pe marginea 
rîului, se-dau în leagăn, prinzesc cu 
mátusile şi cu unchii și, din cînd în 
cînd, așteaptă cîte un oaspete de la 
Paris, care apare într-un nor de 
pulbere, infásurat într-o costumatie 
complicată, protejat de lari 
tip aviator, pentru cá musafirul e 
o persoană modernă, cafe vrea cu 
tot prețul să vină în automobil, 
adică pe o mașinărie extrem de ne- 
sigură, teribil de zgomotoasă, adu- 
cătoare de primejdii, dar un bărbat 
modern al, anului 1900 nu se poate 


18 


Un film 
despre copilárie, 
un dor de puritate 


de aventura atitátoare a unei 
e de 40] de kilometri pe oră. 
A doua surpriză : filmul are ca pro- 
tagonistă o femeie care nu este 


nici tipica logodnică suavă, nici 
vampa fatală, nici. eroina unor ne- 
maipomenite înti i. Este o fru- 


moasă doamnă de 70 de ani, o bunică 
ghiduse, care vrea — ce extrava- 
gantá! — să meargă la Moulin Rouge. 
Chiar la Moulin Rouge? O doamnă 
onorabilă în ace! lăcaș de fapte scan- 
daloase? (Căci la Moulin Rouge pe 
vremea aceea se dansa french-can- 
can, și cancanul era scandalul anu- 
lui, spiritul contestatar şi iconoclast 
în acțiune.)  -. 

- A treia surpfizá: filmul este opera 
de debut a unui frumos si monden 
actor, un debutant celebru, un play- 
boy de anvergurá pe care l-am fi 
bánuit de orice, dar nu cá o sá aducá 


De ce a devenit regizor? 
„CR NI PERENE A WERPUNTRT-O 


Întrebat de ce-a schimbat locul, 
de ce-a trecut adică din fața camerei, 


în spatele ei, Jean-Claude- Brialy 
spune: t 
— Dupá ai jucat in vreo cinci- 


zeci de filme, dintre care foarte 
multe proaste, ai şi tu puţină ne 
de libertate. M-am făcut cineast ca 
să-mi asum răspunderi şi să mă fac 
stápin pe mine însumi. De prea 
multe ori cinematografia m-a tratat 
ca pe o manta de vreme rea. În afară 
de asta, știți şi dumneavoastră, in ori- 
ce actor dortmitează un 


regizor 
regizor... 


E un tilm autobiografic? 


Jean Claude Brialy rec 
filmul e- ,oarecum" 
— Cînd te lansezi în cr 
e-mai bine să te inspiri d 


intr-un epi- 


sod din propria-ti viaţă. Asa a fă 
şi Truffaut cu cele 400 de lovituri. 
În ceea ce mă privește, am vrut să 
spun o poveste simplă... Eram elev 
de liceu la Anjou. Cele mai mari bu- 


pe ecran, nu ca interpret, ci ca 
regizor, atita gratie sufieteascá. 

De la un cap la altul „Eglantine“ 
e o demonstraţie de bun gust şi 
de echilibru si se stie ce nemaipo+ 
menit de greu este să tii echili- 
brul nu în filmele tari, cu suspens, 
ci în aceste filme delicate, în care 
totul atirnă de un. fir de păr, un 
semiton mai sus sau mai jos putînd 
să prăbușească cu cea mai mare ușu- 
rintà delicatul edificiu. „E uimitor 
— exclamă şi criticul de la Positif 
=e uimitor să poti să nu faci 
un film rău cu atîtea sentimente 
bune!" 

Aceste rînduri ar vrea să fie un 
modest omagiu adus curajului de 
a face filme „cu sentimente bune”, 
curaj care nu prea este azi în occi« 
dent la mare pret. Brialy l-a avut, 
El a decupat într-o lume, supusă 
legilor concurenței agresive, o mică 
zonă de puritate. El a avut curajul 
de a se îndrepta spre valori umane 
curate, primordiale. NU e un refugiu 
în natură à la !|.J. Rousseau. Este o 
reîntoarcere la copilărie care echi- 
valează cu o cură de dezintoxicare, 
o cură de poezie și de sentimente 
frum : o vacanță 1900 în casa 
cii, un sat în miez de vară, văzut 
în goana saretei; și leagănul de sub 
stejari, şi mătușile cu lornioane, și 
camerele cu. perne brodate, si um- 
bra aceea tremurată a copacilor, 
din Renoir, fireşte, și chipul de pier- 
sică al copiilor tot din Renoir, şi 
pantalonașii de dantelă ai micutelor 
verișoara — tot din Renoir, toată 
lumina vine din Renoir, toate mi- 
resmele vin din Proust, toată ghi- 
duşia vine din Colette, cînd Colette 
era încă foarte tînără. 

Nu vreau sá vorbesc de ,,Eglantine" 
numai ca despre un film bur, opera 
unui actor inteligent, ci mai ales ca 
despre un antidot. 

Valorile morale la care ținem, au 
nevoie nu numai de ataşamentul 
nostru abstract. Ele trebuie culti- 
vate. Filme ca „Eglantine” nu repre- 
zintá o unicá modalitate, dar intro- 
ducerea în repertoriul nostru ci» 
nematografic a astfel de filme care 
pun la mare pret curăţenia sufletu- 
lui omenesc şi nevoia omului de gin- 
gășie, astfe! de filme, zic, demenstrea- 
tatea, de care avem ne- 
voie pentru a calcula cifrele de 
încasări, poate să aibă uneori si 
criterii poetice. . Contabili: pot să 
fie și puțin poeti. Nu numai că 
pot. Eu cred, eu sper, că este strict 
necesar să fie. 


Ecaterina OPROIU 


Un debutant 


curii ale acestei vîrste mi le-au dat 
bunicii. Ei aveau o căsuţă înconjura- 
tă de grădină. În timpul vacanței o- 
dăile se umpleau de copii de virsta 
mea, veri și verişoare. Bunicul creștea 
gîște și iepuri şi cultiva chiar cîţiva 
de vie. La toţi ne plăcea vinul 


ostalgia copi 
nostalgia unei 


desfășoară în 1895. 
mașinile nu ticseau 
i nu plecau la mare 
u o casă in zece minute. 
În vremea aceea şi chiar acum trei- 
zeci de ani, oamenii știau ce înseamnă 
să faci turul grădinii, știau cum mi- 
toase o floare sau un borcan de 
dulceaţă. Din cauza asta am vrut să 


-dau rolul principal — bunicii. 


pe ecrane 


Interpreta Valentine Tessier are 79 de ani, 
dar a fost cu greu convinsă să-și pună o perucă albă 
JOE OREZ 97 TA DONE PPE DEAD) ITRESIGI "3-A E 
Cunoașteţi ceva mai emofionant 
decit un copil cîntînd ta violoncel? 


a E, 

Producţie a studiourilor franceze. Regia: Jean-Claude Brialy. Scenariul: Jean- 

Claude Brialy, Eric Ollivier. Imaginea: Alain Derobe. Cu: Valentine Tessier, 

Claude Dauphin, Jacques Francois, Odile Versois, Roger Carel, Micheline 
Luccioni, Darling Legitimus 

Film distins: cu premiul „Concha de Plata" la San Sebastian, 1972 


Brialy nu răspunde prin da sau 


celebru 


nu. El zice că-se poate lucra și greu 
n PE OCE Sana i uşor, dar: 
— Trucul este să le vorbeşti ca 
adulților. Trucul este să-i surprinzi. 
Bunica nu vrea párul alb Copiii sînt ca păsările, Nici pe pă- 
sări, nici pe copii nu-i poţi prinde 
i decît în zbor. 
| b d pre pe tola- Pentru filmul acesta' îmi trebuia 
5 Oorarea lui cu protagonista, cunos- un copi îi 1 
dra i 3 pil muzician căci, după păre- 
ata o ies Tesir. reex- "ea mea, nimic nu e mai înduioșător 
perientá teatrală — 50 de i i decît un puști cîntînd la vioară sau 
dar nu și de film. La 79 de ani la violoncel. Interpretul meu iniţial 


cinta la vioară. L-am descoperit la 
Londra. Era acolo într-un stagiu, la 
o școală a lui lehudi Menuhin. Era 
grozav, dar avea 13 ani și asta în- 
semna cá e prea bátrin pentru rol. 
Din cauza asta l-am preferat pe 
fratele lui, care cînta. 1a violoncel.... 


am convins-o — ca să zic așa — 
să redebuteze pe ecran. Mi-a as- 
cultat sugestiile care urmăreau să 
nu-i frînez temperamentul și, oricît 
ar părea de curios, cea mai mare difi- 
cultate a fost ca s-o conving să se 
lase îmbătrînită, adică să accepte o 
perucă albă. Pentru prima oară în 
viaţa ei a acceptat așa ceva. Prezen- 
fa ei este de altfel miraculoasă. Ea 
este în același timp Katharine Hep- 
burn si Marguerite Moreno. 


În primul rînd tandretea 
Pe IDEALE ros PEPE SE PIE EU TISE: 

Pus să-și rezume filmul, actorul- 
regizor scrie: 

— Cineval-a întrebat pe JeanCocteau 
ce ar salva într-un incendiu. Cocteau 
a răspuns: „Fără îndoială, tocul..." 

Ce' aș salva eu din dragoste? 
— Fără îndoială, tandretea. 


13 ani? — Prea bátrín! 


— E greu sau e uşor de lucrat cu 
copii în film? 


pe scurt despre: 


Gala filmului din R.P. Mongolă 


Documentarul de lung metraj prezentat în cadrul Galei, 
„Să slăvim fericirea”, isi respectă întru totul titlul. Autorii 


au conceput filmul ca un imn închinat pămîntului 


natal, 


oamenilor de azi și obiceiurilor străvechi. Imaginile formează 
un album animat de sentimentul profund al dragostei de țară, 
Mesajul afectiv al filmului ne este transmis prin intermediul 
dansului, muzicii şi versului în interpretarea artiștilor Teatru- 
lui de stat de operă și balet, ai Ansamblului de stat de cîntece 
şi dansuri și ai Orchestrei simfonice de stat a Republicii Popu- 
lare Mongole. Ascultăm cu plăcere melodii interpretate 
la instrumente muzicale specifice și privim cu admiraţie 
costume de o mare frumuseţe, care ilustrează tradiţii centenare. 

Prezentat ca un spectacol coregrafico-etnografico-muzical, 
filmul semnat de regizorii lcinnorob si Urtnasam aduce un 
vibrant omagiu celei de a 52-a aniversări a creării Republicii 


Populare Mongole. 


Cutezanta 


Producţie a studiourilor sovietice; 
Regia: Ghiorghi lungvald- Hil- 
kevici. Scenariul: Vasili Zemliak. 
Imaginea: Aleksandr Plinnikov. 
Cu; Nikolai Olialin, Vladimir 
Gluiaev, Valentina Grişokina, B. 
Zaidenberg, V. Balon, T. Cer- 

. nova, l. Dubrovin 
COMEHERDURECIALEVUNIQSIDENAPUGNER UTE II 
Rămase ca o cicatrice în memo- 
ria oamenilor, ruinele din beton 
armat vorbesc despre trecutul 
Vinnitei, orasul ucrainean, vre- 
melnic ocupat de nazisti, unde, 
în 1945, führerul de tristă amin- 
tire își instalase statul major 
răsăritean. Cu prețul vieţii à 
45 000 de prizonieri a fost con- 
struit aici, în secret, un uriaș la- 
birint subteran rămas în isto- 
rie sub denumirea de ,birlogul 
lupilor". Printre cutezátorii care 
s-au jertfit pentru a descoperi 
vizuina hitleristă, era și loco- 
tenetul colonel Andrei Klimenko, 
ale cárei fapte de curaj constituie 
trama filmului. Evadat dintr-un 
lagăr, deghizat sub diferite în- 
fátisári (de la simplul negustor 
Macheden, la maioru! german 
Vincent), Klimenko ajunge să fie 
decorat de însuşi Hitler. În ciuda 
premizelor adevărate, faptele se 
petrec ca-n filme și eroul orga- 
nizează o suită de atentate, ac- 
țiuni de spionaj și sabotaj, unele 
dintre ele aproape neverosimile. 
Spectatorii sînt deci din nou 
invitaţi la un film de război, a 
cărui temă se dovedeşte încă 

o dată a fi inepuizabilă. 
V. B. 


Valter apárá 
Sarajevo 


Producţie a studiourilor iugo- 
slave. Regia: Hajrudin Kravava€. 
Scenariul: Dorde Lebovié. Imagi- 
nea: Miroljub Dikosavlejevit. Cu: 
Bata Zivojinovié, Ljubisa Samar- 
dzić, Rade Marković, Hanjo Hasse, 
Slobodan Dimitriejevié, Drago- 
mir Bojanić. Role Römer 
BST A PA ENEE AETA 


Viorel BINDEA 


În acest august, pe ecranele 
noastre, un alt film de partizani 
rememorează vara fierbinte a 
lui *44. Pentru a contracara ac- 
iiunile grupului Valter din. Sa- 
rajevo, fasciștii introduc prin- 
tre partizani un fals Valter, în 
realitate agent SS-ist. Partizanii 

~ din film si spectatorii din sală sînt 
” derutaţi deopotrivă, neștiind cine 
cu cine tine, cine pe cine trădează. 
Din surpriză în surpriză, de- 
ducem însă destul de repede 


Prețul victoriei 
(Valter apără Sarajevo) 


schema jocului condus în așa fel 
încît aparențele să fie mereu 
înșelătoare și bănuielile să cadă 
mereu pe cine nu trebuie. O 
scenă emoţionantă — uciderea ti- 
nerilor- partizani în piața orasu- 
lui — așa cum am mai văzut în 
zeci de alte filme, cum au 
existat sute în vremea războiului, 
ne obligă să cîntărim din nou 
prețul victoriei, să vibrăm în fata 
solidarității în tragedie și rein- 
vie sentimente de spaimă si re- 
pulsie pentru trădare şi trădă- 
tori. Falsul tren sanitar, transpor- 
tind petrolul destinat tancurilor 
fasciste, nu va ajunge însă la 
destinație. Sarajevo a fost apărat. 


A. D, 


O localitate pe malu! 
oceanului. Ostradă pus- 
tie. O ploaie torențială, 
Ziua se inginá cu seara 
răspîndind o lumină ce- 
nușiu-albăstruie, Cei 
cîțiva funcționari de la o sucursală a 
Băncii naţionale franceze se pregă- 
tesc de închidere, cînd, o mașină cu 
patru bărbaţi, purtînd pălăriile bine 
trase pe ochi, oprește si... 
„Singurele sentimente pe care un 
poliţist le inspiră sînt aviditatea și 
batjocura“, spune motto-ul filmului. 
Credeam că autorul pune acest motto 
cao ironie, dar Melville nu ia apărarea 
nimănui. E! nu este nici de partea 
poliţiştilor, nici de partea nepolitis- 
tilor, nici de partea uliilor, nici de 
partea porumbeilor.E| preferă un 
joc al incertitudinilor în care hota- 
rul dintre nelegiuit si drept se estom- 
pează, binele și răul intră în nişte 
relații echivoce. Aşa e şi firesc— 


: 


În aceași 
lună 
premiera filmului 
şi 
dispariţia regizorului 


pare să spună regizorul — pentru 
o societate în care un director de 
bancă, rămas fără slujbă, trece peste 
noapte în rîndurile gangsterilor, devi- 
ne adică din paznic al banilor — spăr- 


gător, din păstrător al ordinii — 
învățăcel la școala crimei. 

Alain Delon, cel ce a fost de atitea 
ori hot, acum e polițist. Trecerea 
sa dintr-o tabără în alta nu este un 
capriciu de distribuție al regizorului. 
Este si ea un argument pentru felul 
în care cele două lumi rămîn deschise 
una față de cealaltă, se întrepătrund, 
Samuraiul de ieri devine deci anche- 
tator, fără să-și schimbe nici-stilul 
jocului, nici duritatea privirii sale 
metalice, nici mersul său de felină 
mereu la pîndă. Gesturile sale rămîn 
la fel de imprevizibile şi nu poti sti 
dacă încordarea se va sfirși cu o 
descărcare de pistol sau cu o îmbră- 
1isare. 

Gangsterii nu sînt nici ei emina- 
mente gangsteri. Nu sînt niciei nişte 
„profesioniști“. Șeful bandei, patronul 
unui bar de noapte, comite cîteva im- 


prudente nepermise sau organizează 
o spargere in stil american, ca apoi 
să se mulțumească să îngroape banii 
cu lopata, undeva la margine de 
drum. 

Prin urmare, niciunul dintre per- 
sonajele lui Melville nu se plasează 
exclusiv de partea binelui sau a rău- 
lui și sîntem departe de filmul poli- 
tist justitiar. Cele cîteva replici, ros- 
tite de-a lungul filmului, nu sînt nici 
ele menite să limpezească prea bine 
raportul în care se află personajele. 
Catherine Deneuve, cu surisul și 
privirile ei enigmatice, cu frumuse- 
tea ei impenetrabilá, pe care o bánu- 
im împărțită de ambele părți ale 
jocului, apare si dispare straniu ca 
o fiinţă irealá si pînă în cele din urmă 
rămîne nepedepsită pentru faptele ei. 

Pentru a realiza atmosfera aceas- 
ta de enigmă și ambiguitate, Melville 
are nevoie de liniște mai mult decît 
de cuvînt. Are nevoie de ploaie, 
de ceață, de penumbră, de zgomotul 
valurilor, de o frază muzicală in- 
tonată stingher la clapele unui 
pian — si în fața acestui vocabular 
al semnelor, povestea contează mai 
puțin. Din acest punct de vedere, 
adică din punctul de vedere al atmo- 
sferei, filmul pare făcut de un adevă- 
rat magician. Dar lui Melville se 
pare că nu-i convine numai acest tit- 
lu. În pofida echivocului, sau toc- 
mai creînd acest echivoc, el vrea să 
se constitue și ca un moralist al socie- 
tátii sale, Al unei societăţi în care 
un director de bancă poate deveni 
peste noapte şi fără nici o problemă 
de conștiință un spărgător de bancă 
şi chiar un ucigaș. Dar morala lui 
Melville rămîne inaccesibilă şi se 
pierde în atmosfera ambiguă declan- 
şată de un ucenic vrăjitor. 


Adina DARIAN 


regizarul 
ao incepu- 


P.S. În urma unei crize cardiace, 
Melville a cecedat la Paris, 


Producţie a studiourilor franceze, 
Regio și scenariul: Jean Pierre Mel- 
ville. Imaginec: Walter  Wottitz. 
Cu: Alain Deicn, Catherine Da- 
neuve, Richard Crenna, Riccardo 
Cuciolla, Michael Conrad, Simone 
Valère, Jern Desailly 


- - - 


Cinci comisari din Paris au accep- 
tat sá confrunte realitatea profesiu- 
nii lor cu fictiunea propusá de Mel- 
ville în ,Politistul", într-un dialog 
cu regizorul. lată un fragment din 
discuţia lor: 

Comisarii: —  Gangsteril sînt 
mai fideli faţă de realitate, desi sînt 
cam eleganţi si fac parte osten- 
tativ din categoria frumosilor. În 
schimb, în privința poliţistului, e 
simplu, dacă ar fi după noi l-am aresta, 

Regizorul: — De ce? întreabă 
Melville. Pentru că la sfîrșit omoară 
pe unii dintre gangsteri, poate 'cuo 
clipă prea devreme? 

Comisarii: — Nu, atunci se afla 
în legitimă apărare. Dar pentru că, 
dumneavoastră, ca toti creatorii, i- 
dealizind eroii, le permiteti sá scape 
unei îndatoriri care, în meseria noas- 
tră, se pedepseşte cu grave sancţiuni. 
Astfel, 10 minute înainte de sfirsi- 
tul filmului, Delon a descoperit vino- 
vatii, dar asta nu-l împiedică să facă 
o vizită șefului da bandă și să bea 
cu el un pahar de rămas bun. În rea- 
litate lucrurile s-ar fi petrecut alt- 
fel. Vinovatul ar fi întins-o, sau dacă 


20 


Melville și cei 5 comisari parizieni (nu actori, 
QAN iza i pac 


nu, noi am fi fost obligati să-l arestám 
pe loc. De asemeni, politistul, dis- 
trus cá a trebuit să-l omoare, nu mai 
răspunde în mașină la apelurile comi- 
sariatului care-i semnalează alte ac- 
tiuni "unde trebuie să fie imediat 
prezent. E un lucru nemaipomenit, 
la noi echivalează cu abandonarea 


i 


ci veritabili) 


postului și pedeapsa este foarte as- 
pră. Ca să nu mai vorbim de mașina 
luxuoasá, cum nu există în toată poli- 
tia franceză, 


Regizorul 
cinema ar fi exact ca-n viață, ar în- 
semna ca tot filmul să se petreacă 
exclusiv în camera de interogatoriu, 


— Dacă polițistul în 


5 comisari faţă în faţă cu „Polițistul“ 


în fata mașinii de scris și n-ar mai 
fi vorba de un scenariu, ci de o 
suită de ședințe, 

Comisarul:— Cinematograful dum- 
neavoastră face din noi nişte vedete, 
interpretate de niște vedete, citind 
că în. viaţa cotidiană fiecare dintre 
noi trebuie să facă față unor cazuri 
searbăde și că printre altele 
fiecăruia dintre noi ne revine să 
ne ocupăm de aproximativ 300 de 
dezechilibrati mintali, cîţi sînt într-un 
arondisment. 

Regizorul: —Deși lucrurile nu se 
trec ca-n filme, si e normal asa, recu 
noaşteţi că vi se întîmplă și dumnea- 
voastră să simtit! o anume „simpatie 
pentru un vinovat, care într-o zi vá ' 
spune; Da, eu sint cel pe care-l căutaţi, 
Comisarul: — Toti sîntem jucători. 
Cînd o partidă se încheie de ce să 
nu ne salutăm adversarii? 

După cum se vede, punctul de ve- 
dere al politistilor nu coincide intot- 
deauna cu cel al cineastului. Fiecare 
cu meseria lui. Norocul nostru. Ce 
ne-am face dacă poliţiştii ar face fil- 
me, iar cineaștii s-ar ocupa de detec- 
tarea hotilor? 


e 


Melville 
| despre 
. | Melville 


Pentru mine un film este 
o poveste, o aventură. Azi 
în Franța, pentru a spune ce 
vreau să spun, calea cea mai 
comodă mi se pare a fi intri- 
ga polițistă. În înfruntarea 
dintre jandarmi” și hoţi este 
uşor să strecori tragedia și 
numai asta mă interesează. Nu 
i sintun documentarist. Încerc 
i mai de grabă să fiu un moralist. 


Filmele mele nu sînt nicioda- 
tă un fapt divers. Realitatea 
o inventez. 


Fantoma lui Barbă Neagră 


care ia automobilul drept vapor, 
sînt sursa unui haz savuros, Ne-am 
fi aşteptat ca în unele scene să intil- 


Cîteva minute bune 
stăm cu teama în suflet 
(este vorba de sufletul 


Un uriaş 


leri samurai. Azi comisar 


(Alain Delon) 


Enigmatică, intangibilă, 
ireală 
(Catherine Deneuve) 


de cinefil, se înțelege) 

că această comedioară 

a lui Robert Stevenson 
ne va propune o distracţie jalnică, 
şi anume —să facem haz de niște 
biete bátrine, stră-strănepoate ale 
unui faimos pirat; ce-i drept, per- 
soanele se arătau descurcárete și 
guralive, dar oricum, tot ființe cu 
un picior în groapă se cheamă că 
erau, Pe urmă ne intră în funcțiune 
ticul spectatorului dresat, care cu- 
noaște 'regula jocului și ştie că dacă 
pe generic se află numele unui mare 
actor, ceva, ceva tot trebuie să se 
intimple. În cazul de față, speranța 
se numeşte Peter Ustinov, multita« 
lentatul om de teatru și cinema 
englez, autor dramatic, regizor, ac- 
tor cunoscut spectatorilor nostri 
din filmele „Topkapi" și „Comedian- 
tii", uriașul] pus pe sotii, un Bau-Bau 
tandru, care în loc să sperie copiii, 
le cîntă „dormi cu mama". Rolul 
fantomei de treabă, care se pli 
sește în împărăţia umbrelor si 
se întoarce pe pămînt, la chemarea 
imprudentă a unui suav antrenor de 
atletism, îi convine de minune lui 
Ustinov. De altfel, filmul se sprijină 


@ „Trăiesc ca un englez, gin- 
desc ca un francez și scriu ca un 
rus" spune despre el Peter Us- 
tinov. Să adăugăm cá îşi imparte 
timpul între activitățile de scri- 


care cîntă 
„dormi 
eu mama"... 


pe umerii sái masivi, protagonistul 
încurcă si descurcă totul, conform 
unor rețete ale comicului de situa- 
tie bine dozate de către onorabilul 
mestesugar care este Stevenson. 
Conventia propusá de autori (sce- 
narist-Bill Walsh, care este si co- 
producător) funcționează fără gres, 
fantoma fostului pirat devine repede 
„omul spectatorului“, iar dezastrele 
provocate de Barbă Neagră, cel 


nim ecouri din fantezia elegantă a 
musicalului „Mary Poppins“, punct 
de virf în filmografia lui Robert 
Stevenson. Din păcate, prilejurile 
au fost ratate sau, pur și simplu, ig- 
norate, Intervenția fantomei pe sta- 
dion, în chip de înger păzitor al 
unei echipe sportive cam fanatice, 
conţine în sine posibilitatea unor 
invenţii comice care să evite locu- 
rile comune, previzibilul. Regizo- 
rul a preferat poanta care dà satis- 
facţii de scurtă durată. Oricum, 
„Fantoma lui Barbă Neagră" ne face 
să uităm de căldura din sală -pret 
de o oră; ceea ce nu e puţin. Să 
mai notăm şi știința actoricească, 
farmecul discret cu care Dean Jones 
face pereche cu. Peter Ustinov şi 
zimbetul grațios al Suzannei Plechete 
te, ă la Peggy, secretara lui Mannix. 


M. MIHAIL 


Producţie a studiourilor Walt Disney. Regia: Robert Stevenson. Scenariul: 

Bill Walsh, Don Dagradi, după romanul lui Ben Stahl. Imaginea: Edward 

Colman. Cu; Peter Ustinov, Dean Jones, Suzanne  Plechette, Elsa Lan- 
chester, Joby Baker, Elliott Reid 


Întotdeauna umorist 


Benois, îl încurajează să se dedice 
scene! La 16 ani părăseşte 
Westminster College şi se înscrie 
la Studioului teatrului londonez & 
Scrie cîteva scheciuri și mai multe 


din „Spartacus“ — 1960 si „Top- 
kapi" — 1963, A mai jucat în: 
„Nu sîntem îngeri“ cu Humphrey 
Bogart — 1954; „Lola Montez" 
cu Martine Carol — 1955; 


itor, dramaturg, actor, animator 
de spectacol, desenator, regi- 
zor de teatru, operá si film, 
cintáret şi... întotdeauna umorist. 
Q in realitate Ustinov e jumătate 
rus, jumătate german pe filiatie 
paternă, si jumătate rus, un sfert 
francez și un sfert italian pe fi- 
liație maternă S-a născut la 
Londra in 1921 @ Tatăl său, zia- 
rist, îi cere să urmeze dreptul, 
dar mama sa, pictorița Nadia 


piese @ Războlul îl face ca simplu 
soldat În 1946 semnează pri- 
mul său film: „Şcoala secretelor” 
@ Trei ani mai tirziu în „Pri- 
vate Angelo" e realizator, sce- 
narist, interpet @ Ca actor sus- 
tine tipuri diferite de roluri: 
comice, dramatice, caricaturale 
Q „Din fericire, spune el, fi- 
zionomia si talia imi interzic 
rolurile de june prim" Două 
Oscar-uri pentru interpretarea 


„Spionii“ cu Vera Clouzot — 
1957, „Billy Budd" (regizor si 
scenarist) — 1961; „Comedianţii“ 
cu Richard Burton şi Liz Taylor — 
1967 @ Ambitia sa declarată: să 
facă într-o zi ceva de care să fie pe 
deplin mulțumit — o dorintácare 
ar putea sáinspire multi dintre 
colegii sái de breaslá certati cu 
modestia & in schimb, ceilalti 
spun despre el: ,Ustinov? E 
genial in tot ce facel" 


Nu urmăresc să fiu la modă. 
De altfel iti trebule mult mai 
mult curaj să faci un film 
clasic decit unul aşa zis mo- 
dern. 


Un creator, un artist nu 
lucrează niciodată pentru el. 
El lucrează ca să placă publi- 
cului său. 


Pierre Malaquet, adi- 

` că Pierre Richard, adi- 
nema că actorul regizorului 
Pierre Richard, adică 

eroul filmului -„ Distra- 

tul“, este tipul de dis- 

trat care, atunci cînd vrea s 
se facă bine, dar foarte bine 
înţeles de semenii săi, atunci cînd fa- 
ce deci efortul de a se exprima cît 
mai limpede cu putinţă, spune cam 
așa: „Daţi-mi vá rog o bucată de pif- 
tie... pardon, de plírtie.. vreau să 
spun de tipsie... vreau să spun de 
hîrtie. Pardon. Si un pion. Pardon. 
Pionul este acela care sustine un zid. 
Nu. Acela e amvon. Pardon. Amvonul 
este o piesá de pe tabla de sah. Nu. 
Acela e creion. Pardon. Creionul es- 
te acela care se pune în picioare cînd 


ex 


Dati-mi, 
vá rof, 
o bucată 


de piítie... 


Pardon, 
de pirtie... 
Vreau să spun... 


Cu capul în nori 
(Pierre Richard) 


Z8 Distratul 


tit să stea pe 
cucoane mai coapte că a confund 
cu tînăra care tocmai a coborit din 


lift; să imbrátis 
foarte logic, d 
cu bratele 


politaiul — log 


și bagajele pe trotuar, apoi 
întoarcă, să încarce bagajele și 
ă el pe trotuar, apoi să 
convins că e taxi, o mașină 
și să comunice senin adresa 
vrea să ajungă etc. etc. etc. 
tînărul acesta distrat — (blond 
rre Etaix şi s re ca Jacques 
b invers, subtire ca 
d ca Pierre Etaix, 
) cá acest Pierre Ri- 
ză, în acest 
e publicitară si 
jună. blondă, este 
f "portant. Agenţia .pu- 

tea fi de pompe funebre si tinára 
ai să fie blondă. Important 
Richard—Malaquet ese 
cru pe care ni-l comunică dis- 
spun chiar distrat) în 
n e semănate în 
discreţie: nu el, 
„e distrat, ci noi toti sîn- 
sîntem nu că asta ar fi o boa- 
pa sau tifoida, ci pentru că 
^ timp de nici unele pe 
capul în nori nu de 
cîte avem de făcut, 
stește după cai verzi 
de exemplu, sub 
ne cere cu 
noi o urmăm. 


mit 


dacă nune vedem, 
. Şi dacă nu neau- 
cum o să ne înţelegem? Așa 
stau lucrurile în lumea modernă, în 


obișnuit să-i spunem. Jacques Tati şi 
Pierre Etaix ne-au mai spus cite 
ceva, în felul lor, despre această 
stare de lucruri. Deosebirea dintre 
ei şi Pierre Richard este aceea fi- 
rească dintre două generații: mai 
mult umor si mai puțin amar, mai 
multă bátáiosenie si mai puţină tris- 
tete, mai mult acid şi mai puţină ree 
semnare 


. E bine, pentru cá resem= 
nu e de nici un folos, 


S. EVÍAN 


lucie a studiourilor franceze, 
: Pierre Richard. Scenariul: 
Pierre Richard, André Ruellan. 
Imaginea: Daniel Vogel. Cu: Pierre 
Richard, Bernard Blier,. Catherine 
Samie, Marie Pacóme, Jacques Mo- 
nod, Marie-Christine Barrault 


p———— eoGHad«: ! :4)Áx47 


e 
CERETI E E ZA CE OR ODA i EE NS E SO 00 2 CE EDER 35 


Preafericitul Distrat 


Destinat de către p 
unei cariere „serioase, 
chard hotără 
gy Venit la Pari 
Charles Dullir 


Prima apari 
„Prea fericit 
titlu îl va urmări 
de pînă acum &) 
prieten doc 
Richard sc a s 
tic inspirat oare: după unu! din 
„caracterele" lui La Bruyère @ Aṣa 
s-a născut „Distratul' Filmul a 
cunoscut un succes enorm de public 
în Franţa si in lume, la Montreal! a 
rulat 20 de luni în exclusivitate O 
Scenarist, regizor, actor, Plerre 
Richard se prezintă singur astfel: 

„Am Invitat meseria In caba- 
reté şi în musit-hall-uri/ Sînt cele mal 


prea-fericit 
n s 


bune şcoli din lume. Nici Danny 
Kaye, nici Jerry Lewis nu m-ar 
contrazice. 

9 Sint sensibil la toate formele de 
comedie si la orice stil de umor. De 
la comicul de observaţie al lui Mi- 
los Forman la comicul de comporta- 
ment al lui Tati sau Etaix, pînă la 
gagurile lui Laurel si Hardy. 

@ Nu as putea să vorbesc de pro-s 
fesorii mei. As putea vorbi mai de- 
grabă de influente, de asociaţii de 
idei. Azi fiecare idee se asociază cu 
o alta. Am descoperit foarte des în 
filmele lui Jerry Lew s gaguri identice 
cu cele ale lui Laurel si Hardy. 
Mack Sennett a influentat pe ati- 
tia. Vedeţi, gagurile sint ca marile 
sentimente: nu sînt multe feluri în 
care să poti spune „te iubesc”. 

@ Nu m-aș putea autodefini pen« 
tru că nu-mi plac autodefinitiile. 
Las asta în seama criticilor. Totuşi 
cred cá sint mal aproape de Jerry 
Lewis decit de Etaix sau Tati, pe 
care de'altfel îi apreciez foarte mult.“ 


^A ———É 


pe ecrane 


„Ave 


lui Po 


Producătorul filmului 

„Aventura lui  Posei- 

inema don" este Irwin Allen,, 
părintele de o neopritá 

prolificitate al ,,Plane- 

tei gigantilor", al „Pier- 

dutilor în spaţiu“, al călătoriilor 
prin „Tunelul timpului“. Povestea 
naufragiului transatlanticului „Posei- 
don" se încheie în două ore, dar 


`~ 


r 


Prinsi, 
ca într-un clopot, 
in pintecul 


vasului 
naufragiat 


filmul pare totusi un episod de ase- 
zat cuminte alături de celelalte, în- 
tr-unul din serialele mai înainte po- 
menite. Ca şi acolo, un grup de per- 
sonaje, de mai toate virstele si ti- 
purile umane, peregrinează într-un 
spațiu necunoscut, complet ostil, 
spațiu ale cărui pericole și capcane 
fac să se dezvăluie caracterele și ca- 
racteristicile fiecăruia. Ideea e deci 
mereu aceeaşi, materializată în N va- 
riante. Aici, eroii nostri sînt prinşi 
ca într-un clopot în pintecul vasului 
răsturnat de un val uriaș, cu cala la 
suprafaţă și cu puntea în fundul apei. 
Lungă călătorie pe tavane, în sus, spre 
fundul vasului, care acum este la su- 
prafatá, la aer si soare. Dar motoare 
explodează, dar pereţi se surpá, 
şi apa își face loc, metru cu metru, 
în labirintul de încăperi al vasului- 
clopot, pentru a goni aerul și a-l 
scufunda tu totul. Apa e pe urmele 
supravietuitorilor, si abia reuşesc 
ei să părăsească o încăpere, să în- 


a 


seidon 


frîngă un chepeng înțepenit, cá ea, 
tumultuoasă si feroce, le ia locul. Unde 
nu a ajuns-apa, e prezent focul, si 
eroii poveștii sînt doar o minusculă 
speranţă în acest joc al catastrofelar, 


Aventura lui Poseidon a început 
de fapt din 1937, cînd vasul Queen 
Mary a scăpat ca prin minune de 
naufragiu. Printre pasagerii de 
atunci se afla și un ziarist în vîrstă 
de 30 de ani, pe nume Paul Gal- 
lico. Cutremurat de cele ce i s-ar 
fi putut întîmpla, Gallico porneşte 
o anchetă și află că într-adevăr e 
posibil ca un cutremur în solul ma- 
rin să provoace valuri capabile să 
răstoarne un vas sau o navă de cî- 
teva mii de tone. Asa sfirşise vasul 
lakob Verlon (34 mii tone) care con- 
tinuase, dupá ce fusese avariat de 
furtună, să plutească 40 de zile. 
Gallico a ştiut de atunci că trăise 
episodul unui viitor roman. 


Gene Hackman este un pastor clo- 
cotind de energie și de neconven- 
tionalism în ceea ce privește percep- 
tele sfinte. Ca și polițistul din „Fi- 
liera", el are un simt, un fter special 
al drumului și direcției, (aici) prin 
labirintul de fier al vasului răsturnat. 
Nouă aleşi, nouă credincioşi în voin- 
ta lui crîncenă, îl vor urma. Toti cei- 


lalti pasageri își risipesc viețile din ' 


prea mare prudență și frică. Dar o- 
diseea supravietuitorilor e plină de 
primejdii, aproape jumătate din ei 
vor pieri în trapele vasului muri- 
bund. Și tocmai aici se află surpri- 
zele scenariului : căci destinul e pus 
să lovească acolo unde te aştepţi mai 
puțin... 

Personajele sînt conturate -simplu, 
fără mari subtilitàti. Doi pensio- 
nari, o fostă prostituată, un poli- 
tist, o cintáreatá de muzică pop... 
Ne-am putea gîndi la călătorii ,Di- 
ligentei" lui Ford, de n-ar fi cam să- 
race caracterizările făcute celor de 
pe „Poseidon“, cam sărace şi cam 
ilustrative, ca în benzile cu imagini 
colorate. Singur Hackman reușește 
să-și salveze personajul de scheme 'și 
de previzibil, dar Hackman este un 
actor care poate da viață și rolului 
unui manechin de ceară. ` 

Un montaj alert, decoruri insolite 
(poate dacă am sta cu capul in jos 
am recunoaște încăperile unui vas), 
primejdii care izbucnesc la fiecare 
pas, trombe de apă, jeturi de aburi 
fierbinți, incendii cumplite dau cu- 
loarea şi ritmul unui adevărat film 
de acțiune. „Aventura lui Poseidon” 
— un serial (excelent realizat) con- 
stituit dintr-un singur episod. 


Dan COMȘA 


CAROL 
tYNLEY 
F 


- , LI 3 
Queen Mary '37 — Poseidon 73 
LET E 
începe relativ tîrziu, după ce a im- 
plinit 36 de ani. Prima sa carte, 
„Prinţesa pierdută”, un fel de basm 
pentru oameni mari, obține un succes 
internațional. Alte romane şi peste 


Cel ce avea să ajungă autorul best- 
eller-ului „Aventura lui Poseidon" 
s-a născut la New York in 1897. 
Mama era de originá vienezá, tatál 
era italian. Gallico face debutul 
in presá ca reporter sportiv, dupà 
ce practicase el însuși mai multe 
sporturi la nivel de campion: golf, 
tenis, natatie, box. Dintre toate 
meciurile la care a participat, cel 
în care l-a întîlnit pe Dempsey, 
sfîrşit cu un K.O., doar după 
150 de secunde, l-a făcut ce- 
lebru în toată lumea. Războiul din 
1918 îl face la marina militară. În 
cel de al doilea război mondial e 
corespondent, aşa cum fusese si 
Hemingway. Cariera sa de scriitor 


De la 
„Scurtă întîlnire“ 


la „Poseidon“ 


@ Ronald Neame, regizorul 
naufragiului transatlanticului 
Poseidon,este un nume cunos- 
cut in filmulenglez 6 Lui i se 
datoreazá scenariul neuitatului 
film „Scursă întîlnire“ si al 
„Marilor speranţe“, fiecare re- 
compensate cu cîte un Oscar 
€ Ultimul său film de suc- 
ces, „Tinereţea domnisoarei 
Jean Brodie“, i-a adus inter- 
pretei principale, Maggie 
Smith, premiul Oscar '70 pen- 
tru cea mai bună interpretare 
În „Aventura lui Poseidon" 
alti cinci actori dirijati de 
Neame au obținut premiul 
Academy '73 @ Este vorba 
de Gene Hackman, Ernest 
Borg ne, Shelley Winters, 
Jack Albertson, Red Buttons 
@ După cum se vede, Neame 
atrecut de la un gen la altul 
fără să piardă obiceiul de a 
lua premii. 


De iai 


Producţie a studiourilor americane. 
Regia: Ronald Neame. Scenariul: 
Stirling Silliphant — Wendell Ma- 
yes, dupá romanul lui Paul Gallico. 
Imaginea: Harold Stine. Cu; Gene 
Hackman, Ernest Borgnine, Red 
Buttons, Carol Lynley, Roddy Mc 
Dowall, Stella Stevens, Shelley 
Winters, Jack Albertson, Pamela Sue 
Martin, Arthur O'Connell, Eric Shea, 
Leslie Nielsen - 


130 de nuvele îl clasifică printre 
scriitorii aventurilor romantice si 
sentimentale, cunoscute mai mult 
cititorilor anglo-americani: Aventura 
trăită pe Queen Mary în tinereţe 
avea să aştepte 40 de ani pînă să fie 
povestită în paginile unui roman. 
lar ziaristul de pe Queen Mary a 
sărbătorit, odată cu premiera fil- 
mului inspirat din cartea sa, vîrsta 
de 75 de ani. Se spune însă că are și 
azi 1,90 înălțime, aceeași greutate 
ca la 21 de ani și nici un fir de păr.alb. 


23 


pe scurt 


Urmárire 
la Amsterdam 


——— 
Producţie a studiourilor ame- 
ricane, Regia: Geoffrey Reeve, 
Scenariul: Alastair MacLean. 
Imaginea: Jack Hildyard. Cu: 
Sven Bertil-Taube, Barbara Per- 
kins, Alexander Knox, Patrick 
Allen, Vladek Sheybal, Penny 
Casdagli. 
TETES EASE TUR EEEN CATAT 
Un agent al birourilor de nar- 
cotice din New York sosește la 
Amsterdam ca să ancheteze cauza 
decesului unui coleg care-l pre- 
cedase în depistarea filierei da- 
neze a drogurilor. Jocul dintre 
urmăriţi şi urmáritori se desfá- 
soará conform cliseelor celor mai 
banale, chiar dacá pentru agremen- 
tarea situaţiilor autorii implică 
printre caizi un preot criminal 
şi folosesc ca mijloc de transport 
al pulberei ucigătoare  coper- 
tile unor biblii. Momentele de 
film-negru din sursă Hitchcock 
nu sînt cele mai inspirate, autorii 
confundínd senzația tare cu sus- 
pensul sí crima cu un ingredient 
dramaturgic pentru a scoate din 
impas scenariul ori de cîte ori este 
nevoie. Și e nevoie mult prea des, 
Filmul merită totuşi văzut pen- 
tru ultimele 15 “minute (sec- 
venta aparține altui regizor; 
Don Sharp) în care asistăm 
la o extraordinară urmărire dintre 
două salupe, conduse de eroul 
pozitiv și, respectiv, de cel negativ, 
în confruntarea finală și decisivă, 
Dar nu obiectul cursei reține 
atenția, ci spectacolul acrobatic 
palpitant de cascadorie acvatică 
de-alungul golfului (Zuyder Zee) 
și al canalelor ce traversează Am- 


despre: 


sterdamul. Imagin acestei Ve- 
netii a no lui, reținute din 
elicopter, deci dintr:un unghi 
inaccesibil vizitatorului obișnuit, 
dau filmului și poezia, și suspen- 
sul, și chiar umorul de care pînă 
acum fusese în întregime lipsit. 


Eva si Adam 


Producție a studiourilor DEFA 
— Berlin. Regio: Horst E. 
Brandt, Scenariul: Ottomar Lang. 
Cu: Ursula Karusseit, Dietmar 
Richter-Reinick, Horst Drinda, 
Joachim Zschocke, Angelica 
Domróse. - 

„IEI CEE ME VO NSJTUQTNTS TRI TENES I S7) 

Hans si Helga lucre într-o 
mare uzină est-germană. Căsăto- 
riti de numai cinci ani, cei doi 
soți traversează o perioadă de 
criză. Helga, mai perseverentă 
decît soțul ei, absolvă paralel cu 
munca ei din fabrică cursurile 
serale politehnice si obține titlul 
de ingineră. Promovată în muncă 
pentru capacitățile ei profesio- 
nale şi organizatorice, Helga ajun- 
ge în consiliul de conducere al 
uzinei și deci șefa soţului ei ră- 
mas simplu sudor. Asa încep o 
serie de conflicte familiale, ge- 
nerate de complexele bărbatului 
ce se crede umilit, vitregit de 
autoritatea sa de șef al familiei. 
Dragostea va ști sau nu să rezolve 
aceste neînțelegeri, va şti să 
anihileze orgoliile? Este întreba 
rea la care răspunde această po- 
veste de dragoste petrecută în- 
tr-un decor. de fiecare zi. 


Simona DARIE 


Corespondenţă din Oradea 


Seri de cultură 


Filme, 
nema dar si prelegeri 
Pentru prima datä în 
orașul Oradea s-au or- 
ganizat în acest an mult asteptatele 
Seri de cultură cinematografică. 

Programînd 12 filme din fondul 
de aur al cinematografiei nați- 
onale si mondiale — printre care 
amintim „O noapte furtunoasă" 
„Războiul independentei" (romă 
nesti), „Dama cu camelii", „Gervais 
„La răscruce de vinturi", „Rigoletto“, 
„Ditte, fiica omului”, „Rio-Bravo“, 
„Clochemerle" ș.a. — Arhiva Naţio- 
nală de Filme și Întreprinderea ci- 
nematografică județeană Bihor, au 
umplut un gol de mult resimţit în 
orașul de pe Criș. 

Desi programul Serilor de cultură 
cinematografică a funcționat bilunar, 
cu filmul prezentat într-un singur 
spectacol, peste 5000 de iubitori ai 
celei de a șaptea arte au vizionat 
filmele programate. 

Cinematograful („Transilvania“) în 
care au fost prezentate filmele a 
fost bine ales, fiind în centrul ora- 
şului și cel mai cochet dintre cinema- 


tografele existente la ora actuală, 

Ce se poate imputa organizato- 
rilor, este că din lipsă de material 
documentar-informativ (care con- 
siderám cà trebuie asigurat de că- 
tre Arhiva Naţională de Filme), 
nu s-au putut tine si cîteva prelegeri 
inainte de începerea rulării propriu- 
zise, pentru ca spectatorul neavizat să 
poată fi pus în temă. Aceasta se 
cuvenea cu atit mai „vîrtos“ pentru 
filmul românesc „Războiul indepen- 
denjei", pe care toţi cei prezenţi 
în sală l-au vizionat pentru prima 
dată, filmul fiind re t în epoca 
filmului mut (1912). 

Sperăm ca pentru „actul ll" al 
Serilor de cultură cinematografică 
(care se pare că va începe în octom- 
brie a.c.) să sé înlăture şi acest nea- 
juns, care constituie o lacună serioa- 
să a acestui gen de acțiuni de masă, 
tocmai fiind e vorba de Cultura 
cinematografi 


Filmul „Săgeata capitonului lon* 
in judetul Bihor 
POUSEELERCUSTOOR. IRISEtEEY I TUR ORE TERRE 
Intrat pe ecrane la sfirsitul lunii 
martie (în premieră), la cinemato- 


Ordonanţa 
Selmenko 


studiourilor so- 
vietice. Regio: Andrei Tutiş- 
kin. Muzica: Vassili Soloviov- 
Sedoi. Cu: Mihail Pudovkin, Zoia 
Fedorova, Vladimir Dalski, Igor 
Ozerov, Liudmila Sentoina. 


Producţie a 


Vocevil satiric 
(Ordonanța Selmenko) 
Ea OSIEA 


Andrei Tutișkin transpune pe 
ecran piesa lui Grigori Kvitko 
Osovianenko cu intenția de a 
realiza un film de succes la public. 
Ne aflăm în fata unei comedii 
muzicale alcătuită din numere 
de vodevil, momente folclorice 
şi secvențe de dans pe muzică de 
Soloviov-Sedoi, Filmul ar vrea să 
fie o parodie petrecută în cadrul 
vieţii la ţară, dar intenţiile auto- 
rilor rămîn la jumătatea drumului. 
Ideea din final a regizorului, de a 
prezenta „la rampă” trupa de 
actori în civil, sugerează teatrul 
filmat, Mihail  Pudovkin, . în 
rolul ordonanţei, ne oferă ci- 
teva momente de haz real, ca de 
pildă în scena urmăririi curcanului 
rebel. Frumuseţea pădurilor ucrai- 
niene contrastează însă cu 
decorul cam operetistic, 


Hortensia MIHALAS 


Autostop 


Producţie a studiourilor bul- 
gare. Regia: Nikola Petkov. 
Scenariul: Ivan  Radoev. Ima- 
ginea: Mladen Kolev. Cu; Tvetana 
Maneva, Nikolai Uzunov. 

i UP AEN AAEN NEE E 

Pe o sosea aglomerată trec în 
şir neîntrerupt maşini, dar nici 
una nu oprește la semnele tine- 
rei care face autostop. Toţi sînt 
grăbiţi, preocupaţi de ale lor şi 
pînă pe înserate nimeni nu are 

„timp să-i vadă zimbetul copilă- 
resc, sacul de voiaj şi semnul 
ei făcut cu mîna în direcţia în 
care ar vrea să călătorească, 
Noaptea o surprinde pe tínára 
eroină a filmului la stația de ben- 
zină, pe marginea șoselei. Acolo 
va rămîne pînă în zori în továrásia 
tînărului de la pompa de ben- 
zin. Filmul se ‘desfăşoară ca o 
abia schitatá poveste de iubire, 
cu relații mai mult sugerate, Cei 
doi, deși abia se cunosc, reuşesc 
să comunice atît în planul real, 
împărtăşind aceleași păreri des- 
pre oamenii conformisti şi pro- 
zaici, darsi într-un plan imaginar, 
în care ei poartă cu umor dia- 
loguri cu obiecte, cu persona- 
je ireale. Între cele două maniere 
de a vedea lumea nu se stabilește 
însă o legătură organică si ele 
rămîn două universuri străine, 
lipite doar prin voinţa regizorului, 
Am reținut în rolul tinerei pe 
frumoasa actriță Tvetana Ma- 
neva, farmecul şi naturaletea 
jecului ei. 


Marina CONSTANTINESCU 


cinematografică 


graful Transilvania" din Oradea, 
filmul a trecut de atunci prin toate 
cinematografele cu bandă normală 
din judeţ și prin peste 20. localități, 
cu cinematografe pe bandă îngustă, 

din mediul sătesc, 
Deoarece interpreta principală a 
ui film este tînăra arădeancă 


afică județeană Bihor a so- 
o pentru o nizarea lansárii 
si prin intermediul unor spec- 
Astfel, a fi posibil 
prima oară în judeţul 
se organizeze spectacole 
i în mediul sătesc sau în 
unele localități cu cinematografe pe 
bandă normală. 
În decursul celor 3 luni de la intra- 
(in judetul Bihor) au 
e 27 de premiere de 
gală în 27 de localități, premiere care 
s-au bucurat de un succes nemai- 
întiinit, Numai la aceste spectacole 
de gală au partici 10.000 de 
oameni ai mu ce este o 
cifră record, Să cinematografe- 
lor sau cáminelor culturale din 
localitățile Beiuș, Valea lui Mihai, 
Salonta, Marghita, Diosig, Sălard, 
Popeşti, Simian, Curtuiuseni, Să- 


nostr 


* metea, 


lacea, Sintion, Suncuiuș, Ineu de Criș, 
Suplacul de Barcău, Meziad, Re- 
Pietroasa, Cadea $a. 
au fost totdeauna arhipline, indi- 
ferent unde a avut loc spectacolul 
de gală, la ,cinematografele pe 75 
mm sau pe 16 mm. În localități în 
care, de multi ani, nu au venit mai 
mult de 70-100 spectatori din me- 
diul sătesc la un spectacol (oricît 
de „mare“ ar fi fost filmul), la 
spectacolele de gală organizate 
cu „Săgeata căpitanului lon" au 
fost prezenți în sălile căminelor 
culturale sute de oameni al muncii, 
de vîrstele cele mai diferite. 

Am sugera si pe această cale reali- 
zatorilor filmelor noastre (si res- 
pectiv Centralei România- film) ideea 
ca pe viitor munca lor să nu se-opreas- 
că odată cu terminarea filmărilor. și 
să fie organizate spectacole de gală, 
nu numai în orașul București, Bra- 
şov ori Constanţa, ci realizatorii să 
fie dirijati şi spre acele județe mai 
periferice, față de capitala ţării, 
Ar face o "plăcere deosebită miilor de 
spectatori și ar constitui un mijloc 
eficient de propagandă pentru fil- 
mele pe care le-au realizat, 


Alex. MAGEREANU 


Fotografia a implinit nu 

demult 150 de ani. O 

dată cu ea civilizaţia 

noastrá vizualá a impli- 

nit si ea frageda virstá 
de un secol și jumătate. Pentru cá 
acea primă imagine fixată de Joseph 
Nicéphore Niépce pe o placă de sticlă 
îmbibată în prealabil cu bitum, imagi- 
nea «Mesei servite», a provocat o 
răsturnare aproape de aceleași pro- 
porții cu cea provocată de descoperi- 
rea tiparului. Niépce lucrase 9 ani 
pentru a defini modalitatea prin care o 
imagine rámine imprimată, asemenea 
literei tipárite de exemplu, pentru a 
descoperi foto-grafia. Împreună cu 
Louis Daguerre a mai lucrat apoi încă 
8 ani pentru a construi dagherotipul, 
aparatul de «tipărit» imagini. Din acel 
moment fotografia n-a mai fost o 
curiozitate științifică ci, cu adevărat, 
imaginea la indemina tuturor. Lumea, 
desigur, la început cu sfială, apoi cu 
furie, a început să foto-grafieze. Dacă 
inițial senzația unei iluzii de nemurire 


Vincent Van Gogh. 
La virsta de 13 ani 


Frederic Chopin 
Portret din 1847, 
doi ani înainte de moarte 


aniversare 
ra ae aia] 


de ani de foto-grafie 


c 
„Joseph Niépce 
Portret din 1854, 


Louis Daguerre. 
Fotografiat de Nadar 


Niépce a descoperit fotografia. 


Daguerre a pus-o la îndemîna tuturor. 


Nadar a transformat-o în artă. 
Fraţii Lumière 
au colorat-o şi au animat- 
Ce a urmat ştim, 
căci fotografiem cu toții 


Fotografie color realizată 
de frații Lumière in 1912 


pe care o dádeau acele imagini fixe 
numite fotografii era exploatatá aproa- 
pe exclusiv pentru a portretiza, foarte 
curind, datoritá lui Nadar, celebrul 
portretist al lui Hugo si Baudelaire, 
fotografia a devenit o artá. Tot Nadar 
însă a fost cel care a văzut primul 
dincolo de senzationalul noutátii, să- 
minta víciului. Încă la sfirsitul seco- 
lului trecut el spunea: «Intreaga socie- 
tate s-a năpustit asemeni unui unic 
Narcis să-și contemple triviala ima- 
gine». Constatare ce trimite destul de 
direct la nemásurata foame de imagini 
a secolului nostru. Dar, oricum, vor- 
bele lui nu au mai impresionat pe ni- 
meni. Fratii Lumiere reusiserá miraco- 
lul animării imaginilor fotografiate. Citi- 
va ani mai tirziu, tot ei oferă lumii încă 
un miracol — fotografia în culori. 
Ce a urmat, știm cu toții. Cinematogra- 
ful. Ce va mai urma, rămine de văzut. 
Dar indiferent ce se va mai ivi, vino- 
vatii, marii vinovaţi, vor rámine Niépce, 
Daguerre si frații Lumiăre. 


Richard Wagner. 
În 1868, în plină glorie 


Tolstoi,la Iasnaia Poliana, 
înainte de a da țăranilor 
drepturile sale de autor 


cinematografiile 
tárilor socialiste 


Krzysztof 
Zanussi 
35 de ani, 5 scurt-metraje, 3 filme 


pentru televiziune, debut în filmul 
artistic cu «Structura cristalului». 


Urmează «Viaţă de familie» si «llu- 
minatie». 


Edward 
Zebrowski 


36 de ani, co-scenarist al lui Za- 
nussi la filmele «Față in față», «Exa- 
menul», «Muntele în amurg», «Casa 
de alături». «Salvarea» este filmul 
său de debut. Scenariul îi aparține. 


Desigur, nu este meritul 

unei cinematografii aceas- 

inema tá năvală a unor nume 
care încep cu una și a- 

ceeași literă din coada al- 

fabetului. Patru, zece sau chiar o ar- 
mată întreagă de Z (ori A) — simpla 
lor existență nu poate determina în 
sine destinul unei arte. Este pur si 
simplu o coincidentá cáreia nu i s-ar 
cuveni mai mult de cîteva rînduri de 
speculatie reportericeascá dacá la mij- 
loc nu s-ar afla si altceva, un fel de 
mamá a coincidentelor: toti cei patru 
Z ai cazului de fatá apartin — cu deo- 
sebirile de rigoare, impuse de perso- 
nalitatea - fiecăruia — aceleiași familii 
spirituale, mai mult decit atit, fire 
subterane leagă o carieră de alta, o 
păsiune de altă pasiune, unui motiv 
din opera lui Zanussi îi răspunde, cînd 
nu te aștepyi, o ideea lui Zaluski. «Apar- 
ținem aceleiași generații, iată numito- 
rul nostru comun — spune Zanussi — 
dar asta nu înseamnă, neapărat că vrem 
să ne îndepărtăm de generaţia lui Wajda. 
Arta lui Wajda, a lui Munk și Has este 
deosebit de apropiată inimii noastre, 
epoca ei de înflorire a însemnat exact 
acel timp în care noi descopeream 
cinematograful. Dar, atita timp cît 
apartinem aceleiaşi generații iar prin 


Pentru aceşti purtători de cuvînt 
ai generației tinere, 
un «nou val» nu este posibil 
în afara ataşamentului 
față de ziua de azi 


ea contemporaneitátii, ne simţim im- 
plicati în realitățile vremii în care 
trăim si vrem să facem filme pentru 
oamenii de virsta noastră» 

Pentru acești purtători de cuvînt ai 
generaţiei eliberate de obsesiile răz- 
boiului, un «nou val» polonez nu este 
posibil în afara atașamentului pentru 
ziua de azi. 


Zanussi — cel mai cunoscut dintre 
cei patru, faima lui a trecut de granițele 
țării — Zebrowski, Zaluski, mai puţin 
Zulawski, sînt preocupați de găsirea 
acelor termeni capabili să ducă la o 
definire a condiției umane a contem- 


Cu calm despre luciditate 
(«Structura cristalului» de Zanussi) 


poranului. Nu întîmplător eroii lor 
sînt oameni de știință, fizicieni, biologi, 
medici, indivizi a căror existenţă este 
supusă unui sever autocontrol. Viaţa 
acestor personaje întruchipează la pri- 
ma vedere un anumit tip de libertate, 
libertatea de a-ți ajunge tie însuți. 
Dar oare poate fi vorba, într-adevăr, 
de libertate? Krzysztof Zanussi a lan- 
sat primul, pe un ton pregnant, o în- 
trebare neliniştitoare pe care avem 
datoria morală de a nu o ocoli: valoarea 
unui om contemporan se poate defini, 
exclusiv prin împlinirea sa pe plan 
social sau — pentru a nu da înapoi 
din fata cuvintelor — prin cariera sa? 


Primul său lung metraj, «Structura 
cristalului» (realizat după cîteva filme 
pentru TV), propune confruntarea a 
două atitudini în aparență contradic- 
torii dar care solicită deopotrivă o 
deplină participare umană. Un pozi- 
tivist, student strălucit, renunță la o 
ascensiune pe treptele ierarhiei pro- 
fesionale în schimbul unei munci lipsite 
de spectaculozitate, dedicată fără în- 
doială semenilor, şi, nu mai puţin de 
dragul unui trai pașnic, departe de agi- 
tatia marilor orașe. Aici redescoperă 
căldura unor gesturi esențiale ale vieţii, 
curajul de a se elibera de complexele 
individului modern, torturat că mereu 
îi scapă cite ceva (eroul nu cunoaște 
tipurile de automobile. nu stie ce actori 
sînt la modă, pe Olbrychski îl confundă 
cu Lomnicki). Vizita unui fost coleg, 
cu diplome de specializare în străină- 
tate, cu post înalt și prestigiu, nu-l 
tulbură, căci la întrebările nedumerite 
ale acestuia, claustratul de bună voie 
are răspunsuri ferme: «Cit ai de gînd 
să stai aici, nu crezi că ţi-ai acordat un 
răgaz prea lung?». «Nu, nu este un 
răgaz. Este vorba de un mod de viață». 

De partea cui se află dreptatea? 
De partea omului care își construiește 
propria poziție socială cu o migală de 
artizan, sau de partea aceluia care re- 


Împotriva înstrăinării de sine 
(«Salvarea» de Zebrowski) 


ai filmului polonez 


Roman 
Zaluski 


35 de ani, debut pe micul ecran cu 

filmul «Casa». Pe marele ecran de- 

butează cu «Cardiograma». Urmea- 

zd «Epidemia» si, recent, «Anato- 
mia dragostei». 


nuntá, pentru a avea sentimentul unui 
acord cu sine însuşi si al deplinei res- 
ponsabilitáti a destinului său? Cine 
este inteleptul? 


Întrebarea este reluată, nu întîmplă- 
tor, de către Edward Zebrowski în 
«Salvarea». Spun nu intimplátor, pen- 
tru cá cei doi Z au colaborat un timp. 
Zebrowski fiind  coscenaristul lui 
Zanussi la elaborarea unor scurt me- 
traje. Ín afară de asta, amîndoi au o 
experientá de scientisti, Zanussi fiind 
(si) absolvent al facultăţii de fizică, iar 
colegul său — al celei de biologie. Mai 
puțin dilematic, «Salvarea» anunţă încă 
din titlu încrederea în existența unui 
leac la indemína tuturor împotriva 
înstrăinării de tine însuți. 

lizolarea în carapacea unor preocu- 
pări urmărite cu încrîncenare poate 
crea o imagine strimbă a raporturilor 
dintre individ și ceilalți membri ai 
unei comunități umane sau, si mai pri- 
mejdios, poate genera iluzia unei sfi- 
dări a ordinii firești a lucrurilor. Bio- 
log de renume, convins că destinul 
său se pune la cale numai si numai 
între pereţii laboratorului, protago- 
nistul filmului își acordă tihna de a-și 
reconsidera sensul unei etape parcurse 
doar în momentul în care va avea de 


Împo! 
(«Anatomia 


înfruntat o experiență decisivă: boa- 
la. La 35 de ani, într-o clinică, lîngă un 
bătrîn muncitor si un fost luptător pe 
front, dobindeste înțelesurile unui u- 
manism fără de care lumea ar fi hi- 
doasă: ar fi greu de trăit printre sa- 
vanti emeriti care refuză să joace sah 
cu un vatman, printre oameni de ştiin- 
tá care aruncă florile aduse de o mo- 
destă funcționară. 

Salvarea înseamnă, în primul rînd, 
puterea de a te smulge dintr-un tarc, 
oricît de confortabil ar fi el, dacă de 
undeva începe să pindeascá primejdia 
pierderii autenticității. Acesta este si 
îndemnul unui alt film al lui Zanussi, 
«Viaţă de familie», al cărui erou o ia 
din loc inspáimintat de perspectiva unei 
refugieri orgolioase, cinice şi neputin- 
cioase într-o existență anacronică, risi- 
pită cu extravagantá disperată de către 
nobila sa familie. Uneori, prețul aflării 
unui rost real este însăși durerea de a 
te rupe din propriile rădăcini. 

Fără a avea intensitatea pledoariilor 
lui Zanussi, un alt cineast, Roman 
Zaluski, aruncă în dezbatere aceeași 
idee a exigenţelor morale pe care le 
implică însăși condiţia de copii ai seco- 
lului. 

Oameni ai datoriei, in cel mai bun 
inteles al cuvintului, eroii lui Zaluski 


iva necunoasterii de sine 
dragostei» de Zaluski) 


din «Cardiograma» si «Anatomia dra- 
gostei», unul medic de tará, altul — 
arhitect, incearcá o evadare din rutina 
vietii obisnuite. Limanul lor — dragos- 
tea. Dar abia in fata acestei confruntári 
isi vor da seama cá de fapt au uitat sá 
trăiască, mai mult decit atit, pentku a o 
lua de la capát trebuie sá se lepede, 
mai ales, de toate vălurile disimulării, 
ale nesinceritátii. Zaluski și-a ales aces- 
te titluri cu rezonanță medicală, «Car- 
diograma», «Anatomia dragostei» si 
pentru a semnifica acea complicată dar 
atit de umană dialectică a autocunoas- 
terii curajoase. Cei care nu ştiu să 
trăiască pentru ei nu știu să trăiască de 
fapt, cu adevărat, nici pentru colectivi- 
tate, pare să spună un alt film al lui 
Zaluski, «Epidemia», o anatomie a 
egoismului și a indiferentei. Finalmen- 
te, individul este unul și același în 
orice împrejurare. A fi meschin lîngă 
o femeie iubită și măreț printre subal- 
terni nu înseamnă a-ți sacrifica viața 
personală, ci a caricaturiza ideea de 
dăruire. 

Există o obsesie a purității morale 
la toti aceşti autori, a loialității, ca oma- 
giu fundamental adus semenului. 


Ultimul dintre cineaștii de care ne 
ocupăm în rîndurile de față, Andrzej 


Andrzej 
Zulawski 


32 de ani, fost asistent al lui Andrzej 


Wajda la filmele «Samson», «Dra- 
gostea la 20 de ani» și «Cenușa». 
Autor a mai multor scenarii, debu- 
tează în filmul artistic cu «A treia 
parte a nopţii». «Diavolul» este al 


doilea film al sau. 


Zulawski, dezvoltá aceastá obsesie la 
adápostul unei metafore uriase, intor- 
tocheate si misterioase, Diavolul; cu 
trimiteri livreşti, ambiţii filozofice dar 
si cu unele corespondențe deplin ac- 
tuale. De altfel, Zulawski este cel mai 
ciudat, mai năbădăios și mai contro- 
versat dintre toti tinerii cineasti polo- 
nezi. Fost asistent al lui Wajda, s-a 
desprins cu greu de universul maestru- 
lui. Debutul său, «A treia parte a nop- 
tii», a declanșat aprigi controverse 
datorită amploarei cu care face loc 
imaginaţiei într-un univers al intimplá- 
rilor cotidiene. Sanctiunile unor esteti 
nu l-au speriat, cel de al doilea film, 
«Diavolul», se distinge prin aceeaşi 
patimă a contrastelor violente, a răs- 
turnărilor de planuri, a vehementei 
cu care cere drept de convietuire rea- 
lului şi fantasticului. Stilul exploziv al 
lui Zulawski este la antipodul caligra- 
fiei elaborate, riguroase, ușor ascetice, 
a lui Zanussi. 

Între ei, între calm și furtună — 
Zebrowski si Zaluski. Se pare că si 
din punctul de vedere al esteticii cine- 
matografice, cei patru Z ai filmului 
polonez au procedat la o justă împărțire 
a teritoriilor. 


Magda MIHĂILESCU 


Cu patimă despre real şi fantastic 
(«Diavolul» de Zulawski) 


corespondentá 
din 
Rom 


«Chipurile din filmul meu 
trebuie sá lase 
impresia cotidianului...» 

Fellini 


«Dupá Fellini cred cá ne 
aşteaptă Zeffirelli» — se des- 
inema láinuia un «mai mare» de 
| la Cinecittà, lásind sá se 
inteleagá cá nicáieri in lu- 
me «greul» nu vine singur. 


EEE DESI TEE Ec E EISA ES 


«E arrivato 
Fellini» 


Da T OgÁ Pan 


În Italia se fac aproximativ 90 de filme 
anual, dar este de ajuns ca unul dintre 
colosi să se aștearnă pe lucru, pentru ca 
momentul cinematografic, cel puţin pe 
planul publicităţii, să capete numele lui. 
Efectul este același si în cazul in care se 
agită ideea unui proiect dintr-acelea în 
stare să-ți ia răsuflarea. Drept care, ora 
de faţă a filmului italian, a celui care stă 
să se nască, aparține lui Fellini. La orizont 
se profilează ca o ameninţare ambiția lui 
Zettirelli de a ecraniza «Internul» ultima 
barieră era obţinerea acordului definitiv 
al lui Richard Burton pentru rolul lui Dan- 
te). Cred cá nu va fi viață ușoară nici pen- 
tru cei de la Cinecittă, nici pentru cei de 
la Unitalia, să treci de la Fellini la «Infer- 
nul», adică de la o nebunie la alta. Nu este 
lesne, printre altele, să tii piept armatei 
de curiosi, de pisălogi, de incápátinati, de 
ziaristi, si televizionisti care dau buzna 
la Cinecittà, uitind că pe ici, pe colo, mai 
filmeazá un Carlo di Palma (fost operator 
al lui Antonioni) cu Monica Vitti, o Li- 
liana Cavani cu Dirk Bogarde, Gabriele 
Ferzetti si Isa Miranda, un Luciano Salce 
cu Lando Buzzanca sau Brusatti cu Nino 
Manfredi, un Festa Campanile cu Adriano 
Celentano. Între noi fie vorba, uiti al naibii, 
atita timp cit ştii cà «magul» este acolo, 
peste tot, că a cărat întreg Rimini-ul său 
natal la Cinecittă. 


CD TI DESI ESP PI ar E 
«Amárcord» a-ti aminti 
despre anul 2000 
EEE ee E VERE IV EP SEF EEE 


Povestea cu Rimini nu trebuie s-o spui 
cu glas tare. Toată lumea știe că fintina 
si Baptisteriul, şi Corso-ul, si Grand Ho- 
tel-ul construite pe platou (cu ce cheltu- 
ieli, să nu mai vorbim), seamănă cu cele 
din oráselul ce revine mereu in filmele 
sale, de data aceasta insá maestrul vrea 
sá spulbere ideea unei localizári anume: 
este un tinut in care fiecare dintre noi 
ar vrea sá creadá cá a mai fost cindva 
dar, in acelasi timp, referintele trebuie 
să rămînă aluzive, imprecise» — már- 
turiseste Fellini Dacă asa dorește el, 
așa trebuie să rămină. Cu atit mai mult 
cu cit la mijloc nu este vorba doar de 
vreun capriciu, de vreunul din multele 
sale capricii pentru care oricine din ala- 
iul sáu s-ar arunca in foc; intreaga des- 
fășurare a noului sáu film «Amárcord» 
(atenţie: cu accentul pe al doilea a), 
conduce către sentimentul imposibilității 
de a-ți aminti, de a te întoarce în propriul 
tău trecut. Fellini își simte primejduită 
însăşi materia primă a creaţiilor sale — 
amintirile — într-o societate care, expu- 
nind individul unui «bombardament infor- 
mational», îi distruge capacitatea de asi- 
milare a experiențelor, ii dizolvă perso- 
nalitatea. Ca niciodată, Fellini — a cărui 
oroare de a vorbi despre filmele la care 
lucrează a devenit demun subiect de 
legendă — s-a arătat dispus să tacă tot 
felul de piruete în jurul lui «Amârcord» 
care va stringe tot náduful său împotriva 
«ideii de om total inautentic pe care o 
avansează societatea anului 2000 (n.n. 
— atunci este situată acțiunea), un om 
în totală și sfișietoare contradicție cu 
însăși biologia și fiziologia sa». Vi- 
ziunea catastrofală a autorului merge a- 
tit de departe, incit isi imaginează o ființă 
deposedată de toate simţurile, lăsată să 
bijbiie într-o magmă de impresii haotice 
ce nu pot prinde un contur exact. Desigur, 
ca iubitori ai lui Fellini, trebuie să ne 
luăm cit de cit o măsură de prevedere si să 
așteptăm momentul cind vom vedea cu 
ochii nostri ce a pus la cale, cu adevărat, 
în spatele acestui titlu ciudat: «Amărcord» 
(dacă,pină la urmă, va fi mulțumit de e!) 


DREAN EOE d 
«Desertul» 


de la Ostia 
VS IPEE ROI SE M a E 


Un Fellini care nu duce de nas pe ni- 


meni, mai ales pe gazetari, este greu de 
inchipuit. Oricum, am retinut din discutia 
cu el cá protagonistul, un adolescent din- 
tr-un oras de provincie, se trezéste intr-o 
bună zi ca pe o planetă pustie si nu-și 
mai recunoaşte părinţii, prietenii, stră- 


«carbonará» 


zile, nimic. Amintirile refuzá sá se inchege, 
copacul de lingá bisericá este si nu este 
cel stiut, iarna este si nu este cea de altá- 
dată, marea este si nu este ca în copilărie. 
Bineinteles, aceastá cufundare intr-un 
«ocean incoerent de imagini» va deveni 


a anului '800 


(«Rugantino») 


pentru un film neobişnuit: 


Chipuri obişnuite 


«Amárcord» 


o realitate a ecranului doar printr-una din 
vrăjitoriile felliniene, numai el știe cum 
se poate ca marea de la Ostia să apară ca 
o apă placidă dintr-un ţinut straniu si 
ostil. Văzindu-l cum isi instala platoul pe 
plajă, ca un circar cortul, căutînd apoi în- 
frigurat un spațiu pentru fantasmele lui, 
înjurind, miniindu-se, senin în cele din 
urmă, ca un tiran care și-a văzut supusii 
la pămint, dar niște supuși pe care ii 
iubeşte din momentul în care au reușit 
să-şi asume condiția supremă, cea a 
artistului de circ, am crezut orbește că 
marea aceea trebuie să aducă la mal o 
minune. Vom vedea. Pină una alta, să 
notăm, tot în sprijinul ideii generale pe 
care, cu oarecare bunăvoință, ne-o pu- 
tem face despre acest film, că distribu- 
tia cuprinde doar două nume de răsunet: 
Magali Noël si Nando Orfei. 

Explicatia ne-o dà insusi Fellini, din 
nou, cu o surprinzátoare pedanterie: «De 
data aceasta, chipurile din filmul meu 
trebuie sá lase impresia cotidianului, 
nu vreau sá stabilesc nici o complici- 
tate cu publicul, vreau sá má folosesc 
de acel gráunte de nebunie, de devo- 
tament, de fanatism, pe care il au, 
de obicei, diletantii.. Acel aer contor- 
sionat, nediferentiat, nereprezentativ. 
Nu vreau decit «fete», nimic altceva 
decît măști. Este o distribuție greu de 


alcătuit, chiar și pentru unul ca mine, 
care, cred că mă cunoști, am o ten- 
dintá sclerozată de a mă exprima 
exact, cu ajutorul chipurilor omenești». 
După ce a dat sfoară în țară, după ce 
colaboratorii săi au bătut nenumărate 
orașe si pieţe, timp de aproape un an, 
«fețele» Amârcordului au fost găsite. 


TOENE CUIU SEE RENT EEE RAD ATESTE 
De ce nu 
si Pasquale Festa Campanile...? 


S-ar putea ca trecerea de la Fellini la 
Pasquale Festa Campanile, autorul spe- 
cializat in pelicule comerciale de capá si 
spadă, să pară unora o blasfemie. dar, 
la urma urmelor, acesta este cinemato- 
graful, sub acoperișul lui se încălzesc și 
zeii și muritorii de rind. A fost apoi o 
realitate obiectivă a unor zile de mai la 
Roma: în timp ce Fellini asediase studiou- 
rile de la Cinecittà, Pasquale Festa Cam- 
panile pusese stápinire pe colina Aven- 
tino, transformată într-un teatru al unor 
mișcări de mase de la începutul secolului 
al IX-lea, conduse de un erou popular pe 
nume Rugantino, care da și titlul filmului 
Înţeleg ambiția autorului de a realiza un 
soi de epopee eroică, din care să nu lip- 


«Sint un actor onorabil» 
(Adriano Celentano) 


seascá unele accente de tandrete şi 
umor, dar mi-e teamă cá pină la urmă va 
ieși ceva în genul «Anul Carbonarilor». 
Oricum, spectacolul cel mai interesant 
nu-l oferă platoul ca atare, ideile — nici- 
decum, ci prezenţa lui Adriano Celen- 
tano, cintáretul convertit la film. Auzisem 
multe despre orgoliile si insolenfa sa. 
N-as putea sá spun cá modestia face 
casă bună cu el, dar, in același timp,nu 
pot tágádui cá nu-i lipseste un anumit 
bun simt. Sau, poate, curajul de a privi 
viata asa cum i se infátiseazá. La intre- 
barea «de ce credeţi că regizorii de film 
continuă să-i transforme pe cintáreti 
in actori? Nici pe distinsul si timidul 
Endrigo nu l-au lásat in pace» — n-a vrut 
să-mi răspundă. In schimb, a ţinut să-mi 
atragă atenţia: «Nu le-a reușit, să ştiţi. 
Nici cu Morandi, nici cu Ranieri, nici cu 
distinsul dumneavoastrá Endrigo». —Dar 
in ceea ce vă priveşte? — «Eu i-am con- 
vins pe cineasti cà pot fi si un actor ono- 
rabil».— Vi se pare cá aveti o chemare 
specialá pentru film, vá veti consacra lui? 
— «Totul este trecátor, nu? Si apoi eu 
sint un tip care nu-mi fac iluzii si cáruia 
nu-i este fricá de insuccese. Din fericire. 
Dacá intr-o zi va trebui sá pun capát si 
activitátii de cintáret, si aceleia de actor, 
nu-i nimic, má voi retrage in casa mea, 
cu familia mea, cu copiii, cu prietenii. Voi 
duce o viaţă liniştită». 
Greu de crezut, dar, má rog... 


Magda MIHÁILESCU 
29 


j 


contra 


DELBATEREA CONTINUA 


virtuozitàtii 


formale 


Asistăm, după o eclipsă de exact șase 

ani, la o dezbatere profesională pe tema 

decorului și costumului de film. Discu- 

tie care are meritul principal de a 

introduce pe cititor în culisele compli- 
catului proces de gîndire şi realizare a filmelor și, 
poate — judecind după caracterul polemic al unor 
intervenţii — pentru a clarifica unele probleme de 
strictă specialitate. Parcelată cu mai puțină zgircenie 
gazetărească, discuţia despre creația decorului si 
costumului destinate filmelor cu actori are de astă 
dată la start delicata strădanie a unui critic (Alice 
Mănoiu) care încearcă, în articolul său, să cuprindă, 
ori să surprindă, principalele aspecte pozitive sau 
negative din activitatea scenografilor nostri. O 
consider strădanie, fără a-mi inhiba elogiile, deoarece 
observ tot mai des că elaborarea unor judecăți de 
valoare, fie ele și apriorice, privind scenografia de 
film, continuă să rămînă o antrepriză cel puțin 
dificilă, dacă nu imposibilă, pe care o ocolesc con- 
ştient chiar si cei mai venerati și experimentați 
critici. Afirm aceasta cu gîndul la cei 30 scenariști, 
redactori si critici de specialitate invitati să com- 
pleteze chestionarul unei anchete inițiate de ACIN 
cu tema «Decorul și costumul în filmele românești», 
dar mă gîndesc mai cu seamă la cei 29 scenariști, 
redactori si critici de specialitate care s-au abținut. 


POI n PP ZE E EEG a LUNG RD GS er CER SUE] 
Decorul, univers pluridimensional 
POOR FN TRE E ERE SES COE EEE FA SES 


Deși în limbaj curent noţiunea de «cadru plastic» 
pare a avea exact semnificația dorită de Teodor 
Mazilu în articolul său apărut în revista «Cinema», 
totuși termenul folosit excesiv în ditirambica sa 
expunere. se apropie mai mult de funcţia ilustrativ- 
decorativă a scenografiei, dacă s-ar putea numi 
astfel, și nu de cea structurantă, la care face, desigur, 
aluzie,autorul. Or, tocmai această mutație materia- 
lizează evoluția scenografiei ca artă capabilă să 
înlocuiască, atit în concepție cit si în realizare, vechile 
canoane. Decorul, implicat adinc în dimensiunea 
dramatică a conflictului, refuză să fie judecat în 
continuare ca un fundal sau un suport vizual pentru 
recitare. El este, astăzi, în măsura în care noi reusim 
s-o facem, un element activ al povestirii, un «univers 
pluridimensional» încărcat cu fiorul dramatic al 
ambianţei specifice, în care descoperim pregnant, 
lizibil si dens, viața. Pentru cá oricît de strălucitoare 
ar fi fantezia unui artist sub raportul formelor, al 
proporțiilor, sub cel al culorii sau al contrastelor, 
oricit de savant ar putea fi ritmat jocul de linii, 


volume și suprafețe, sau oricît de inspirată ar putea 
fi alternanţa de goluri si plinuri dintr-un decor, dacă 
acestea rămîn doar în sfera virtuozităților formale, 
ele nu pot depăși accepţia noțiunii de «cadru plastic» 
(termen categoric impropriu pentru o adevărată 
scenografie). 


Falsul rezultă din nepricepere, nu din metodă 
Îi e e sa-i 


Ca o reacție împotriva caracterului fals, nefiresc 
al multora din punerile în scenă «clasice» au apărut, 
pare-se o dată cu ciné-vérité-ul, și partizanii filmă- 
rilor în spatii reale, în case, apartamente, localuri 
existente. În urma acestui reviriment, exploatat 
mai ales sub aspect economic, așa numitele «filmări 
pe viu» au ajuns să se practice astăzi aproape în egală 
măsură cu filmările de studio, care nu și-au pierdut 
nici pe departe adepţii. Ar fi însă riscant să se rețină 
observația făcută de autoarea articolului-gazdă, des- 
pre malignitatea procedeului de a construi. după o 
minuțioasă elaborare a ideii artistice cuprinse în text, 
exact universul cerut de desfășurarea dramatică a 
acțiunii. Procedeul decorului construit și-a dovedit 
din plin, şi nu o dată, eficienţa. Senzaţia de fals 
prezentă în decorurile construite pe platouri si 
invocată ca argument de către novatori, rezultă fie 
din incapacitatea scenografului, mai puţin pregătit 
profesional, de a realiza o atmosferă veridică, fie 
din pricina caracterului artificios al iluminării care 
poate dăuna chiar și celui mai autentic decor filmat 
pe viu. Unul din exemplele grăitoare îl constituie 
decorul «Pompe funebre» din filmul «Cu miinile 
curate», amenajat într-o încăpere existentă și nu 
construit pe platou, cum se susține eronat în articol. 
Nefirescul și falsul acestui decor este alimentat de 
scenograf și de suprasolicitarea tonului de mali- 
tioasá ironie. La noi, filmarea în spatii improprii, 
în apartamentele strimte ale unor clădiri existente, 
cu «atmosfera» sau «personalitatea» închiriate cu 
ziua, găsesc că este o formulă de compromis, discu- 
tabilă sub raport artistic-creator, în spatele căreia — 
dacă nu apar rațiuni inevitabile de producție — 
nu se ascunde atit «respectul pentru autentic», cit 
dulcea comoditate de gîndire și acțiune sau lipsa de 
profesionalism a acelor «scenografi» care, para- 
doxal, nu ştiu să construiască. 


WEITE ISI DEEE PIESE IZEI 
O experiență fericită dar unică 
EDP ERIE PIERE IPS ATEI DISEASE) 


Fără a fi un film de largă audienţă la public, «Nunta 


Autorul susține 
că decorul din 
«Nunta de piatră» 
a preluat, din 
«Zodia Fecioarei», 
«o manieră 
formală şi rece» 


Autorul spune 
că decorul din 
«Felix şi Otilia» 
are «grave fisuri» 


Autorul se întreabă: 
«De ce din 30 de critici, 
29 se dezinteresează 


de decor?» 


Filmografie 


Giulio Tincu își termină studiile de arhitectură 
în 1949, la București. Debutează ca asistent sce- 
nograf în 1951, la filmul «Arendașul român». 
Realizează ca scenograf 30 de filme printre care: 
«Scrisoarea pierdută», «Directorul nostru», 
«Pe răspunderea mea», «Două lozuri», «Va- 
lurile Dunării», «Porto-Franco», «Pădurea 
spinzurafilor» «La patru pași de infinit», 
«Această fată fermecătoare», «Aventuri la 
Marea Neagră». Cea mai recentă realizare: 
scenografia feeriei muzicale în două serii «Ve- 
ronica». 


Asociaţia cineastilor 
ICEDISUERECGRDECIMERUME INO 388 7 x uH 


Întâlniri 
prietenești 


SPRE ERE e SITE 
Colegialitate 
ai 


inema 


În cadrul acordului de colaborare 
dintre Asociaţia cineaștilor din Româ- 
nia și Uniunea cineaştilor din Uniunea 
Sovietică, recent ne-a vizitat tara o 
delegație de cineaşti sovietici. Dele- 
gaţia a fost condusă de artistul poporu- 
lui al U.R.S.S., Vsevolod Sanaev. Din 


delegație au mai făcut parte Leonid 
Gaidai, regizor, maestru emerit al 
artei, Innes Selezneva, regizor, Arif 
Narimanbekov, operator, maestru e- 
merit al artei din R.S.S. Azerbaidjan, 
Kadir Kidirlaiev, operator, maestru 
emerit al artei din RSS Chirghiză. 
Vasili Vornoskov, membru în comisia 
de relații externe a Uniunii cineaști- 
lor, Nikolai Sumenov, redactor șef 
adjunct al revistei «Iskusstvo kino», 
Nataşa Selezneva, actriță. Cu prilejul 


Cr ———— 


vizitei, la Asociația cineastilor au avut 
loc vizionări de filme românești s 
sovietice. Oaspetii au vizitat studiou- 
rile «București» și «Alexandru Sa- 
hia». Au avut loc, de asemenea, con- 
vorbiri la conducerea Asociaţiei ci- 
neaștilor, precum și o întîlnire cu 
cineasti și critici de film din tara noas- 
tră. Discuţiile prietenesti, ca si în- 


treaga vizită, au prilejuit un schimb 
colegial de experiență între cineaştii 
din cele două țări. 


Decorul 
impotriva decorului 


de piatră» rămîne o peliculă de ținută si acuratețe 
stilistică deosebită. Tinerii scenografi Helmut Stiir- 
mer şi Radu Boruzescu au preluat, la alt registru, 
o experiență deja consumată în «Zodia Fecioarei», 
de așezare riguros ritmată, aproape geometrică a 
mobilierului și recuzitei, obţinînd astfel un univers 
sui generis, dur, hieratic si incremenit, care, în con- 
trast cu gestul uman zgírcit nuantat, oferă episodu- 
lui «Fefeleaga» un adaus de noblețe si expresivitate. 
Deși extinderea aceleiași maniere plastice nu mai 
servea rosturile episodului următor («Nunta»), 
scenografii au legat totuși stilistic şi geografic 
ambele filme, reușind astfel să arunce o punte de 
legătură între cei doi regizori (Mircea Veroiu și Dan 
Pita) cu temperamente, pare-se, diferite. Ar fi intere- 
sant de discutat, cred, în ce măsură această experiență 
plastică va prolitera şi dacă maniera ușor abstractă, 
formală si rece, de cadentare ritmică a obiectelor 
într-o compoziție vădit «căutată», va mai putea 
servi curînd un alt scenariu, fără riscul de a banaliza 
experiența. Pentru că în alt context, determinat 
de prezența unei alte teme, procedeul folosit mai sus 
cu succes, ar putea marca, după părerea mea, un 
eșec. Contribuţia esenţială a scenografiei de film 
este aceea de a imprima viitoarei opere, în deplină 
concordanță cu firul dramatic al acțiunii şi cu inten- 
ţiile regizorului-realizator, uniratea de stil. Oricit 
ar părea de hazardată această afirmaţie, care ar putea 


genera unele proteste în sînul celorlalte comparti- 
mente responsabile de realizarea filmelor cu actori, 
ea rămîne un adevăr incontestabil, aproape o lege. 
Unitatea de stil a filmului «Pe aripile vintului», de 
exemplu, la care au lucrat, succesiv sau în paralel, 
trei regizori si doi operatori de imagine, a fost 
asigurată prin substantiala contribuţie a aceluiași 
scenograf. 


D=) 
Inconsecventele «Otiliei» 
D az) 


La «Felix si Otilia», situaţia este diametral opusă, 
filmul avînd un singur regizor si doi scenografi care 
n-au colaborat, lucrind, deci, succesiv, fiecare apro- 
ximativ cîte 5095 din decorurile respective. Filmul 
cu scenografia cea mai elogiată din ultima vreme 
are însă unele grave fisuri de ordin stilistic datorate 
interferentelor de montaj a două gindiri, experiențe 
şi temperamente scenografice complet diferite. Aşa 
se explică flagrantul dezacord între «camera Otiliei», 
de pildă, realizată de Liviu Popa într-una din ele- 
gantele camere ale castelului Peleş, și «complexul 
Costache», realizat mai tîrziu de Radu Boruzescu, 
în spaţiul sordid al unei clădiri antideluviene din 
Capitală, ambele decoruri urmînd să apară pe ecran 
drept încăperi ale aceluiașiimobil. În acest film supără 


apoi incredibila supradimensionare (la figurat) a 
unor interioare de relație dramatică cu universul 
irespirabil, asfixiant al «complexului Costache», 
complex care depăşeşte mult prea evident, nu nu- 
mai cadrul social descris de Călinescu, dar nu se 
corelează nici cu averea, nici cu veniturile, nici cu 
gusturile şi nici măcar cu replicile personajelor 
(«camera Aurica», «camera Georgeta», «aparta- 
mentul Stănică» și altele) ci, dimpotrivă, le dezmint. 
Dar cea ma! «lipită», nu numai din punct de ve- 
dere dramatic, ci şi stilistic, mi se pare a fi sec- 
venta de final: «trenul» (Radu Boruzescu) care 
se desfágoarà desuet într-un tren conventional, alb, 
serafic, adus parcă din alt film de factură simbolistă, 
pentru a incheia astfel un lung sir de inconsecvente. 


Mozart printre harnasamente 
[Ei 


Desi se foloseste tot mai des formula filmului de 
autor, nimeni n-a incercat incá sá conteste «carac- 
terul colectiv» al creatiei cinematografice care in- 
globeazá pe peliculá efortul, mai mult sau mai putin 
prevalent, al diferitelor compartimente artistice 
chemate să realizeze, într-un climat de deplină 
interdependentá, filmul. În pofida acestei realități, 
confirmată nu numai teoretic, se practică astăzi, pe 
scară din ce în ce mai largă, metoda «izolării» regi- 
zorului, obligat să intre în legătură cu viitorii săi 
colaboratori abia după ce toate detaliile filmului 
său au fost stabilite, însuşite, parafate si aprobate de 
forurile de resort. Decupajul, cel mai important 
act de creaţie, în baza căruia se organizează întreg 
procesul artistic si de producţie al filmului, continuă 
astfel — datorită unor carente de ordin adminis- 
trativ — să fie elaborat de către regizor fără partici- 
parea principalelor compartimente artistice si, in 
consecință, fără a include contribuția elementului 
scenografic. Şi, în vreme ce noi discutăm despre 
nefirescul unor decoruri sau ambiante, pe care le 
incriminăm, noile Case de filme acordă nestingherite 
girul intrării în producție scenariilor regizorale 
elaborate în fuga condeiului, aprobă decupaje în care 
dialogul dintre ambiantá si personaje apare deficitar, 
atit sub raport dramatic cit si tunctional, referirile 
la datele biografice și caracterele eroilor, la peisaje; 
la atmosferă sau la punerea în scenă, rămînînd, în 
majoritatea cazurilor, simple înflorituri «de stil» 
gratuite și formale. Pentru că în procesul de transfor- 
mare a scenariului literar în decupaj — în condiţiile 
unei colaborări colective timpurii, fructuoase — a- 
par în mod obligatoriu unele perfecționări, sau unele 
modificări. Dialogul Bologa-Müller, de pildă, din 
«Pădurea spinzuratilor», care se consuma în 
scenariul literar sub coviltirul unei cărute, a fost 
mutat — la cererea mea — într-o caleascá, strivită 
sub mormîntul uriaș de bocanci cazoni şi harna- 
samente, în interiorul căreia, cuprinși de neliniște, 
eroii filozofau și cîntau Mozart. Este unul din ne- 
număratele exemple de colaborare cu rezultate 
fericite, care demonstrează rolul activ al sceno- 
grafiei în descifrarea sensurilor majore ale conflic- 
tului. Sensuri fără de care filmul continuă să rămînă 
neconvingător, artificios şi incredibil. 


Giulio TINCU 


Seară Alecu Croitoru 
cn = 


Asociaţia cineastilor, Casa universi- 
tarilor, impreuná cu Institutul de me- 
dicină si farmacie din Bucureşti, au 
organizat o reuniune la care regizorul 
Alecu Croitoru a vorbit despre succe- 
sele filmului românesc peste hotare 
Cu această ocazie, au fost vizionate fil- 


tins cu mai multe premii internatio- 
nale — și «Lumea se distrează» 
de curînd prezentat în premieră. 


EEE ESI Gv unns Sp og S 
«Ceata» la Pucioasa 

UE e a > EEE 

Regizorul filmului «Ceaţa». Vladimir 


Popescu-Doreanu si două dintre inter- 
pretele filmului, Maria Rotaru si Lidia 


orasul Pucioasa. În cadrul discuţiilor 
care au avut loc după vizionarea fil- 
mului, gazdele și-au exprimat dorința 
ca astfel de intilniri între cineaşti si 
spectatori să aibă loc mai des. 


NED E EEE 
«Veronica» si pionierii 


Întreprinderea cinematografică a j 


mele «Anotimpul mireselor» d Vilceanov, u întîlnit cu cinefilii din lui Argeș, cu concursul Asociaţiei 


cineastilor, a adus în mijlocul pio- 

nierilor pitesteni pe cîțiva dintre cei 

care semnează pe genericul filmului 

«Veronica»: Angela Moldovan, Te 

mistocle Popa, Mircea Blok și «vedeta» 

filmului — fetița Lulu Mihăescu. Oas- 

petii au încercat să reediteze perfor- 

mantele din film, incintindu-i pe micii 

spectatori prin ráspunsurile date in- 

trebărilor. | 
e? 


Pe scenele europene, 
la sfirsit de stagiune, 
singurá, temerará, lucidá, 
la 70 de ani, 
Marlene Dietrich 
îşi destăinuie, in 18 cîntece, 
ideile, speranțele, sentimentele. 
Spectacolul ei 
este 
un eveniment. 


al epocii sale 


La virsta de 70 de ani, Marlene Dietrich 

dà un recital unde, inainte de incepe- 

nema rea spectacolului, a fost aplaudatà zece 
minute. Am zis zece minute. Gindi- 

ti-vá numai la enormitatea aproape 
monstruoasa a acestei reactiuni. Cum poate £ineva, 
de bună voie, să bată din paime un timp átit de 


lung? Dacă într-adevăr publicul iubeşte dit de 
mult tot ce face, tot ce spune, tot ce cîntă Mărlene, 
natural ar fi fost ca el să fie, din contra, neo! 
ca ea să înceapă. De ce a vrut, dimpotrivă, săo ţină 
monstruos de mult în stare fixă, în poziţie de ihactiu- 
ne absolută? De ce? Ca să se uite pur și isimplu 
la ea? Poate că da. E 

Si asta nu dintr-o curiozitate de spectator de pano- 
ramă. Nu pentru a contempla miracolul biologic al 
unei așa-zise eterne tinereti. Desigur, această minu- 
nare a marelui public există. Dar nu poate dura decit 
cit clipa însăși a revederii. Cele zece enorme minute 
de aplauze au altă origine, altă explicație, pe care 
ne-o dă Marlene însăși: «Citeodatá, la unele re 


Femeia «fatală», 
creată de Sternberg 


«Marlene Dietrich! 
Numele dumneavoastră 
începe ca o promisiune 

şi sfirseste ca o lovitură 
de cravaşă» 


Jean Cocteau 


Femeia cu 
«cele mai celebre picioare din lume» 


prezentatii sînt mai puțin în formă. Dar pen- 
tru public asta nu contează, căci el nu vine să 
vadă o vedetă, ci să-și revadă o veche prietenă». 
Cînd cineva. orişicine, revede, după multă vreme, un 
vechi prieten, nu-i vine să-i spună nimic, nu-i cere 
nici lui să-i spună ceva, ci se tot minunează de cit 
de bine ii pare, de cît de bine se simte, pur și simplu, 
uitindu-se la celălalt. «Good to see you !», adică ce 
lucru bun este să mă uit la dumneata. Această vorbă 
(aș zice chiar interjectie) englezească,exprimă bine 
sentimentul de fascinatie şi recunoștință al publicului 
ori de cite ori o «revede» pe Marlene. Jean Cocteau, 
la un recital dat de ea cînd avea 55 de ani, o prezenta 
cu aceste cuvinte: «Privirile dumneavoastră, 
vocea dumneavoastră sînt cele ale frumoasei 
Lorelei. Dar Lorelei era primejdioasă. Dum- 
neavoastrá nu sinteti primejdioasă. Pentru cá 
secretul frumusetii dumneavoastrá este se- 
cretul bunátátii dumneavoastră ». 


D> 


Marlene 
despre Marlene 


După ce i s-a decernat Legiunea 

de Onoare pentru «servicii aduse 

Franței în timpul războiului», Mar- 

lene spunea: 

«Si totuşi francezii nu m-au 

considerat decit o cîntăreață. 
Cred că lor puțin le pasă de ce-am putut eu 
face, de lupta mea, de dragostea mea pentru 
Franța, de împotrivirea mea față de nazism. 
Nici măcar nu știu dacă francezii și-au dat 
seama că n-am cîntat niciodată «Lili Marle- 
ne» la Paris. Pentru că este un cîntec de 
ocupatie care trezeşte încă ecoul tropăitului 
de cizmă Dacă ar fi fost în sală o singură 
persoană căreia «Lili Marlene» i-ar fi putut 
face rău, mi-ar fi fost deajuns pentru a nu o 


cinta». 


Marlene n-a uitat niciodată acel vapor, «Eu- 
ropa», care o aducea in Germania, în 1933; pe 
puntea lui, pasagerii, în picioare, ascultau furi- 
bundul discurs al lui Hitler. N-a uitat acel mo- 
ment în care frica si ura împotriva nazismului au 
făcut-o să-și deteste propria țară. N-a uitat anii 
de război, pe lingă o grupă de rezistenţă în Italia, 
în Germania sau în Franţa — în Ardeni: «Aveam 
tot timpul mîinile si picioarele înghețate. 
De atunci m-am deprins să cint cu miinile 
la spate, ca să le feresc de căldura reflectoa- 
relor care le invineteau...» 


Ura dintre ea şi Germania s-a şters cu timpul, 
dar cicatricele au rămas: «Nu-mi rispesc ener- 
gia pentru a le șterge». Cind a cîntat la Berlin, 
în sală existau spectatori entuziaşti, printre care 
si Willy Brandt, dar afară circulau purtători de 
pancarte cu lozinci ostile la adresa ei. «Numai 
ziarele germane înregistrează cu malitiozi- 
tate fiecare aniversarea mea, numindu-má 
bunica cea mai sexy din lume. Un titlu pe 
care, în sfirșit, am reușit să-l pasez anul trecut 
Elizabethei Taylor». 


Războiul a ruinat-o: «La sfirsitul lui, nu mai 
aveam altă avere decit decoraţiile și niște 
impozite restante pe care trebuia să le plă- 
tesc». Pentru a-şi «întreţine» frumoasa ei familie: 
o fiică de 46 de ani și patru nepoti care-și fac 
studiile, inclusiv un sot de care n-a divorțat de 
46 de ani (regizor uitat, care trăieşte în America 
şi crește pui la fermă) Marlene a început să cînte. 
«Cint si astăzi pentru a cîştiga bani. Inde- 
pendenta financiară iti permite să rămii cre- 
dincioasă principiilor tale și să eviti compro- 


misurile». [| 


În apartamentul ei din Paris, de pe Avenue 
Montaigne, pianul ocupă locul de cinste. Actrita 
are multi prieteni, printre care pe Gilbert Bécaud, 
Chabrol, Cassel. Dar Marlene mărturiseşte că 
marii ei prieteni sint cu toţii morti: Hemingway, 
Cocteau, Piat. «Nu mi-a mai rămas nimeni 
pe care să-l pot chema la patru dimineața, 
dacă simt nevoia Am avut totdeauna multă 
lume în jur, dar prieten înseamnă cel pe care 
să-l poti chema si la patru dimineața dacă te 
simți singur...» 

Si, cu o tristeţe greu ascunsă: 

«Tinereţea înseamnă a sări în sus de bucu- 
rie cá in Vietnam s-a semnat pacea. Cá soa- 
rele răsare... Dar în mine parcă ceva s-a rupt». 


Despre ea şi despre critici: 

«Unii critici au scris că azi cînt mult mai 
prost decit acum douăzeci de ani. Desigur, 
trebuie să fii un critic ca să poti scrie niște 
lucruri așa de stupide. Am reascultat cîteva 
din primele discuri si, ca să fiu sinceră, cred 
că odinioară cîntam mult mai prost decit azi. 
Şi-i natural. Căci nici nu știți cît de mult am 
lucrat, am lucrat necontenit, cîntecele mele. 
Dar, mai ales, ce timpiti sînt acei critici care 
mă consideră cîntăreață. Marile cîntărețe, 
la operă trebuie să le căutaţi și nu aiurea. 
Niciodată n-am năzuit să fiu cîntăreață. De 
așa ceva sint cu totul incapabilă. Ceea ce 
caut e să comunic altora emoțiile mele. 
Exact ca Judy Garland, care a fost cea mai 
mare printre mari şi care va rămîne pururi 
mare». 


33 


- Această buriătate nu e din acelea de ieftină calitate, 
care consistá din a ierta. Desigur «toleranta (zice 
Marlene) este ceea ce orice párinte de copii are da- 
toria să-l înveţe pe copil. E mult mai important decit 
așa zisa mîntuire a sufletului». Totuși există și un 
aspect al bunátátii, de o mai bună calitate. Un gen 
de bunătate pe care Marlene l-a practicat toată 
viața și care, într-o privintá,este tocmai contrariul 
iertării. Foarte adesea iertăm din comoditate, fiindcă 
ne e lene să pedepsim, să ne răzbunăm, să înfierăm 
pe altul, operațiuni care cer osteneală, oboseală, 
bătaie de cap, plus inconfortabila idee că ne creăm 
prin asta dușmani. Ca să nu ne deranjăm, ca să nu ne 
legám la cap cînd nu ne doare—iertăm. Este aspectul 
nesimtitor al bunátátii, este bunătatea nesimtitului, 
a apaticului, a lasului. Bunátatea Marlenei nu inseam- 
nă a ierta, ci a da. Acele recitaluri de două ceasuri, 
acele «gastspiele» (adică reprezentații de gazdă, 
conversație spectaculară cu oaspeții) exprimă do- 
rinta Marlenei de a da, de a se dărui pe ea altora, 
tuturor. Şi mai înseamnă ceva. Ceva foarte curios 
pe care cei ce au studiat-o pe Marlene l-au descoperit 
DI TE SERIE SEI E e e a 

Vinovátie si puritate 
[EE 


În celebrul dicționar de personaje al lui Bompiani, 
un strálucit esseist, Ugo Dettore, scrie cá sufletul 
ei este o «mescolanza di colpa e purezza», un ames- 
tec de vinovăție sí puritate. De-a lungul carierei sale, 
de-a lungul vietii ei publice si private, Marlene are 
obsesia unei culpabilitáti. Se simte vinovatá de trá- 
dare, de neindeplinire a unei sacre datorii, aceea de 
a da oamenilor rodul calitátilor ei, al talentelor ei, al 
frumuseţilor cu care intimplarea o impodobise odată 
cu naşterea. Aceste însușiri sînt ale ei numai in má- 
sura în care le restituie miliardelor de oameni, adică 
întregii omeniri, care au făcut ca acele calități să fie 
posibile. Acele «daruri»—cum foarte inteligent le 
spune limba—sint obsesia Marlenei, împreună cu 
frica, temerea că nu le «dă» înapoi, că păstrează ceea 
ce trebuie distribuit altora, că e mereu vinovată de 
această călcare de elementară datorie. lată explicația 
luptei sale contra nazismului, angajarea sa ca soldat in 
armata aliată din timpul războiului antihitlerist, 


martiriul expatrierii, activitatea neobosită pe front 
pentru a «face plăcere» nenumáratilor combatanți ; 
aceasta explică si natura rolurilor sale în film, lupta 
ei cu Sternberg pentru a fi lăsată să-și spună sufle- 
tul întreg, fără amputări regizorale; aceasta explică, 
în sfîrşit, recitalurile ei «de-unu-singur», care-s o 
comuniune directă, nu a unui personaj de film, ci 
a doamnei, a septuagenarei doamne Maria Magda- 
lena von Losch care, sub numele de Marlene, re- 
vede si se lasă încă o dată revăzută, de prietenul ei 
cei mare, de marele public, căruia ii datorează nu 
numai succesele, dar însuși sufletul ei. Vorbeam de 
iertare? Aci avem, din contra, anti-iertare. Obsesia 
Marlenei este o neiertátoare vigilentá ori de cite 
ori Marlene riscă să nu-şi facă datoria de prietenă 
a genului uman. Datoria de onoare pentru care 
Republica franceză a decorat-o cu Crucea Legiunii 
de Onoare. 


Galateea de ceară 

a d 

S-a întîmplat ceva curios cu Marlene. Ceva care 
nu i s-a întîmplat decît ei. S-au găsit cîțiva scriitori 
cineaști care să spună despre dînsa că este altceva 
decit crede lumea si presa. Unul din aceștia, cu- 
noscutul critic francez Benayoun, zice: «Personajul 
fatal eterat (?) pe care îl construise Von Sternberg 
fusese o pistă falsă. Învelişul său fabulos (învelișul 
pistei?) ascundea o umanitate mai mult extra- 
vagantă decit misterioasă. Adevărata Marlene, gene- 
rozitatea ei, simțul umorului, atracția ei pentru 
aspectele mai terestre ale vieții, toate acestea 
aveau să atingă după 1935 (anul despărțirii de 
Sternberg) un nivel minunat, care il mai chinuiește 
și astăzi pe falsul Pygmalion recalcitrant. În strania 
tragedie care îi desparte, relativa lui mirlănie 
(«muflerie») este pentru el o tortură rafinată pe 
care și-o explică singur. Evident, Marlene a consim- 
tit, si a reuşit, să fie tot ceea ce el voise ca ea să 
fie. Dar, în intolerabiiu! său orgoliu, el nu văzuse 
(adică avea să vadă mai tîrziu) că în acel tot, era 
mult mai mult decit ceea ce putea scoate dintr-insa. 
Sternberg suferă de celelalte douăzeci si patru de 
imagini, pe care Marlene, prin ea insási, le-a dez- 


voltat’ «în afara» stápinirii lui. Această dramă de 
orgoliu provocată de Marlene în sufletul marelui, 
genialului (realmente genialului) ei învățător, avea 
să ia o formă ciudată, demnă de a figura ca piesă 
de antologie în istoria psihiatriei. În secretul forului 
său interior, von Sternberg s-a acuzat că fusese un 
prost, cá nimerise prost, că alesese prosteste ca 
actriță o femeie cu personalitate, cînd, în realitate, 
definiţia actriței, principala ei calitate, e tocmai să 
nu aibă personalitate, astfel ca regizorul să şi-o 
poată plasa pe a lui. Cu naivitatea proprie impulsi- 
vilor cusurgii, el hotărăște ca pe viitor. să nu mai 
lucreze decit cu niște frumoase de o docilitate de 
cauciuc (sau, în tot cazul, care credea el că au per- 
sonalitate de gumilastic). Astfel lucrá rînd pe rînd 
cu: Gene Tierney, Heddy Lamar, Jane Leigh, Jane 
Russel. Să nu credeți însă că nu era semi-conștient 
că rationamentele lui erau caraghioase. El însuşi isi 
va bate joc de el însuși, scriind si publicind o nuvelă 


Femeia spectacol regizată de Marlene 


10 de ani în 37 de rînduri 


Marlene Dietrich s-a născut la Berlin, în 1904. A urmat cursurile 
de artă dramatică ale lui Max Reinhardt, dar apariția pe ecran și-a 
făcut-o într-o serie de filme neinteresante, unde interpreta roluri 
episodice, reluind de fapt măruntele partituri cu care-si făcuse loc 
pe scenele music-hall-ului şi operetei. În 1929, era pe cale de a 
renunța definitiv la film — se căsătorise, avea și o fetiță — cind 
Joseph von Sternberg a descoperit-o într-un mediocru spectacol 
de varieteu. Si asa a apărut «Îngerul albastru», unde necunoscuta 
Marlene Dietrich l-a eclipsat pe marele Emil Jannings. În special 
vocea răgușită și stinsă cu care cînta în film, a făcut-o celebră în 
lumea întreagă. 

Genul baroc al cineastului a creat din Marlene Dietrich un per- 
sonaj fascinant, transformind actrița într-un adevărat simbol al 
unei feminitáti agresive, oarecum stranii, într-un adevărat mit al 
femeii fatale pe măsura universului excesiv al filmelor sale. Ani 
de zile Marlene Dietrich a turnat exclusiv pentru Sternberg. Din 
1935, actrița isi continuă independent cariera, sub semnul unui 
nume de vedetă totală, 

După «Îngerul albastru» (în 1929) Joseph von Sternberg a mai 
«dirijat-o» in filme rămase date ale istoriei filmului: «X-27 Agent 
secret» (1931), «Shanghai-Express» (1932), «Blonda Venus» 
(1933), «Împărăteasa roșie» (1934), «Femeia si paiata» (1935). Au 
urmat «Dorința» (1936), de Frank Borzage, «Grădina lui Alah» 
(1936) de Richard Boleslawski, «Cavaler fără armură» (1937) de 
Jacques Feyder, «Șapte păcate» (1940) de Tay Garnett (unde Die- 
trich provoca incáierarea homericá a lui John Wayne cu marinarii), 
«Frumoasa din New Orleans» (1942)de René Clair, «Pittsburgh» 
(1943) de Lewis Seyler, «Kismet» (1944) de' William Dieterle, 
«Martin Roumagnac» (1945) de Georges Lacombe, «O afacere 
y Jj externá (1948), de Billy Wilder, «Marele alibi»(1950) de Hitchcock 
| 3 A : ] . «Rancho Notorious» (1952) de Fritz Lang (western crepuscular, 

J 1 unde actrița străjuia un saloon al răzbunărilor), «Martorul acuzá- 
rii» (1957) de Billy Wilder, «Stigmatul răului» (1958) de Orson 
Welles, «Procesul de la Niirnberg» (1961) de Stanley Kramer 

Marlene Dietrich — lungă călătorie pe tărimul filmului, în tovă- 
rășia marilor maeștri. O călătorie ale cărei etape au lăsat urme 
nu numai în istoria filmului, dar și în legenda sa. 


_Cu Emil Jannings 
în «Îngerul albastru» (1930) 


Cu Garry Cooper 


în «Morocco» (1931) 


Cu Harry Piel 
in «Marea păcăleală» (1927) 


unde piná si titlul era o auto-zeflemea. Se numea: 
«The waxen Galateea», adică «Galateea de ceară» 
lată subiectul: Un contopist sfios se îndrăgostise 
nebuneşte de un manechin de ceară așezat în vi- 
trina unei prăvălii. «Zi și noapte — scrie autorul — 
venea să adore acea inertă siluetă de ceară, să 
admire grația neobositelor ei atitudini şi să se 
minuneze de rochiile care îi ascundeau nuditatea». 
Din păcate, exista în acel oraș o femeie vie, care 
semăna leit cu idolul bietului funcționar. O acostează 
pe stradă, îi vorbește, dar este repezit şi înjurat 
de un alt bărbat, cu care ea avea întîlnire acolo. 
Paraponist, eroul nostru ia o hotárire vitează. Se 
jură că, de aici încolo, n-o să mai iubească femei 
din astea, adică adevărate, ci numai manechine din 
materie plastică. 

Marlene reușise să determine la pacientul ei o 
tipică reacție de catharsis literar, de cenzură freu- 
diană, lucidă și batjocoritoare. 

Marlene pe unde trecea lăsa urme de emoție, 
de sentiment. Regizorul german Barnowsky spu- 
nea: «Cînd am cunoscut-o era foarte tînără, de o 
prospețime uluitoare, și parcă pe fata ei plutea 
umbra unei vinovátii, unei osinde. O văd parcă si 
acuma, rezemată de peretele din biroul meu, reci- 
tînd replicile unei comedii sentimentale. Era un 


Vedeta absolută, 


) 


Cu Clive Brook 
în «Shanghai-Express» (1932) 
E ES Ia 
Cu Charles Boyer 


în «Dorința» (1936) 


tablou impresionant». Pe acel perete ar trebui să 
se scrie aceleași cuvinte pe care și azi le găsim scrise 
pe o coloană de la Café de Paris din Londra: «Mar- 
lene Dietrich s-a rezemat aici». 


Avocata Marléne 


Dar pagina cea mai glorioasă a Marlenei o 
găsim într-o întîmplare într-adevăr unică. De- 
sigur, au fost mulți actori şi actrițe care au făcut 
politică primejdioasă: Marie Bell, Zarah Leander, 
Suzy Solidor, Christine Sóderbaum au riscat, în 
timpul războiului, întîlnirea cu plutonul de execu- 
tie. Marlene a fost soldat in armata americană, a 
fost decorată de francezi cu Legiunea de onoare, a 
fost decorată de marinarii englezi cu cel mai fru- 
mos compliment: «Nemţii n-au făcut decît trei 
lucrari bune: cirnatii, muzica și pe Marlene». Dar 
toate astea sînt nimica pe lîngă ce avea ea să facă 
în ceasul răfuielilor si socotelilor. Aliații avuseseră 
ideea ca vinovatii naziști să «dea seamă». Un 
răsunător tribunal avea să judece la Nürnberg. 
Procesul a avut loc, fără ca, din el, să se fi 
putut afla ce concluzie trebuie să tragem din 
dezbaterile și verdictele sale. Un mare domn, 
regizorul Kramer. s-a gîndit să ne sugereze o 


impusă de public 


Cu John Wayne 
în «7 păcate» (1940) 
Pa E se pa AI 
Cu Jean Gabin 
«Martin Roumagnac» (1945) 


incheiere, reconstituind aspectele esentiale ale isto 
ricelor şedinţe. Si soluția finală, ráspunsul-cheie i-a 
fost dat de Marlene. Cînd a aflat că regizorul Kramer 
intenționează să facă un asemenea film, și mai ales 
că acest regizor voia să-i găsească si ei un rol acolo, 
Marlene a compus, ea, acel rol. Personajul ei 
va fi o distinsă doamnă din buna societate germană, 
soție de general, condamnat și executat de nazişti 
pentru a fi complotat contra Führer-ului. Cei trei 
stilpi ai procesului erau: Maximilian Schell, dispus 
să-i absolve pe toți pe motiv că lucraseră «din 
ordin», Spencer Tracy, preşedintele tribunalului, 
magistrat de o înaltă moralitate profesională dar, 
bineînțeles, cam formalist; în sfîrşit, colonelul ame- 
rican (interpretat de Richard Widmark), yankeu 
practic, care vedea și înțelegea toate manevrele de 
cocoloșire a vinovaţilor și care, la urmă, exasperat, 
indignat si niţel ametit de un pahar mai mult, 
báut la supárare, declará, in plin restaurant: «Vreti 
sá stiti cine sint vinovatii in rázboiul lui Hitler? 
Singurii vinovati? Ei bine, singurii vinovati sint 
ESCHIMOSII ! ! !» 

Distinsa doamná pe care o reprezenta Marlene, 
în fata absenței de concluzie, va găsi, ea, această 
concluzie. Desigur, stimează pe președinte (Spencer 
Tracy). Ba chiar se împrietenește cu el. Dar îl va 
socoti dușman cînd îl va vedea că nu pricepe adevă- 
rul si că se lasă la vale pe rutina procedurilor judecá- 
toresti. Mai tare chiar decit indignatul colonel 
american, ea va socoti că «a lucra din ordin» nu este 
o scuză; că «făceam și noi ce făceau toți» nu este 
o scuză; că toti cei ce nu au luptat contra nazismu- 
lui, chiar doar tácind, sint la fel de criminali ca 
Goebbels sau Góring. Toti. Toti sint vinovati. Dar... 
Căci este aici un mare «dar». Dar nu se poate con- 
damna la moarte un popor întreg; nu poti băga la 
pușcărie zeci de milioane de oameni. Verdictul să 
fie de o severitate maximă si să dea pedeapsa cea 
mai mare. Dar executarea sentinţei este pur si 
simplu imposibilă. Crima fusese așa de mare, așa 
de unanimă, încît pedepsirea nu era posibilă, și 
nici iertarea, ci o imensă dezolare, unită cu spe- 
ranta unor vremi mai umane. t 

Marlene este o temeie trumoasă. Foarte frumoasă. 
Şi foarte cultivată. Și foarte talentată. Dar pe dea- 
supra acestor calități, ea este un om. Un om deo 
adincá seriozitate. Un luptător pe toate fronturile. 
Al gîndirii și al acţiunii. Toate acestea, animate, 
pornite de la o nesfirsitá bunătate, cum bine spusese, 
odată, în public, Jean Cocteau. 


D.I. SUCHIANU 


Cu Orson Welles 
in «Stigmatul ráului» (1946) 


35 


Indienii 
o consideră 
unica străină 
capabilă 
să interpreteze 
muzica 
indiană veche 


Italienii Egiptenii 


0 asemuiesc o socotesc 


cu un 


Ima Sumak adevárat 


si 
Maria Callas 


fenomen 


muzical 


După doi ani si jumătate 
de la a doua plecare in 


inema India, acum binecunoscu- 
ta artistă româncă, Nar- 

ghita, a revenit acasă pe 

un drum ocolit, prin Egipt, 

Siria, Liban, lordania, Kuweit, Emi- 


ratele arabe, Irak, Turcia, Grecia, An- 
glia, Italia, fiind invitata televiziunilor 
respective. In toate aceste țări succe- 
sul ei a fost tot atit de răsunător ca 
cel din India. i 2s 

Narghita a devenit juvaerul muzical 
al televiziunilor orientale si occiden- 
tale. Cetatea Eternă socotind-o, in 
ierarhia cintáretelor, a două după Tom 
Jones. În India si Egipt se cîntă un 
cîntec dedicat Narghitei: «Valurile o- 
rientului» (grupul vocal de fete imită 
valurile şi întreabă: «Ce cauti tu pe 
aceste valuri? printre lotuși și ele- 
fanti, printre cămile și piramide — 
inima? inima?» — «Da, inima! — 
răspunde cíntáreata. Sînt purtată de 
aceste valuri ale sufletului oriental»... 
etc). În cîțiva ani, românca a căpătat 
în orient o aureolă de legendă. 
[ei EI EN CUN AED 

Putin pămînt românesc... 
prs) 

S-ar putea umple pagini întregi nu- 
mai cu titlurile articolelor scrise des- 
pre Narghita, în presa străină, aproape 
toate începînd cu «Románca..» Toti 
subliniază că este un uimitor talent 
románesc, o voce de aur, o artistá excep- 
tionalá, entuziasmatá de ideea de a 
cuceri noi culmi în muzica antică a 
Indiei, ceea ce părea cu totul inacce- 
sibil, pînă acum, pentru o europeană. 

Pentru edificare, vom spicui cîteva 
aprecieri: 

«Nu numai noutatea unei cîntă- 
rete europene interpretind cîntece in- 
diene, dar mai ales perfectiunea cu 
care le redă, o face pe Narghita unică». 
(Evening News — The Hindustan Ti- 
mes, 1973), 

«O frumusete románeascá, in virstá 
de 5000 de ani, care cîntă cîntece in- 
diene in toatá lumea, a venit in Turcia 
pentru a imbogáti programul nostru de 
televiziune. Da, 5000 de ani de cul- 
tură indiană sînt incrustati in vocea 
acestui fenomen numit Narghita...» 
(Daily News — Ankara, 1973) 

«Spre deosebire de europeni, cin- 
táretul indian trebuie să facă varia- 
tiuni circubane în vocea sa, încit este 
aproape imposibil pentru un străin 
să dobindeascá această dexteritate, iar 
Narghita este unică și în această pri- 
vintà». (The Daily News — Kuweit, 
1973) 

«Chiar si celor familiarizați cu 
muzica indiană, le vine greu să creadă 
că nu ascultă una din cíntáretele in- 
diene de frunte. Narghita este un fe- 
nomen in lumea muzicii». (The Egyp- 
thyan gazette — Cairo, 1972) 

f Corriere della sera — Milano 
1973, muzicologul italian Ettore Mo 
o compară cu Ima Sumak si Maria 
Callas, elogiind-o intr-un lung articol 
intitulat: «Románca cu voce în spirale, 
ambasadoare a cîntului Indian». 

Fata aceasta timidá, care pe scená 
se transfigurează, cápátind o forță im- 
presionantá, confundindu-se cu mu- 
zica, răsplătită cu ovatii si aplauze 
furtunoase, în India ca si în lumea în- 
treagă, poartă cu ea, permanent, un 
pumn de pămînt românesc și stegu- 
letul țării. 

CES E ESP 3 
Film după film 
PESE EET SES ESE RE NR M em 01 

După primul ei film în India, în care 

a avut ca partener pe Shashi Kapoor 


(fratele cunoscutului Raj), Narghita a 
fost aleasă imediat de valorosul ci- 
neast Hrishikesh Mukherjee (regizor, 
scenarist, producátor) pentru prin- 
cipalul rol feminin din filmul «Cea 
mai mare fericire». Partener: super- 
starul Vijay Arora (dublura vocii: cin- 
táretul Nitim Mukej). 

În acest film, Narghita cîntă si dan- 
sează. Cintecul «Inimă cu inimă s-au 
întîlnit» de Salil Chowdhury, cîntat 
in duet de Narghita cu Nitim Mukej, 
a devenit șlagăr in India. De curînd, 
a fost lansat și la postul de radio Bucu- 
resti. 

i octombrie 1973, Narghita va ple- 
ca din nou în India. A semnat un con- 
tract cu studiourile cinematografice 
«Lakshmy» pentru a începe realizarea 
unui documentar-artistic, dedicat prie- 
teniei și schimburilor cultural-artistice 
româno-indiene. În acest film vor apare 
personalitățile cele mai proeminente 
ale vieții indiene, lideri politici și so- 
ciali, renumiți artisti, etc., ca: J.R.D 
Tata (conducătorul companiilor de 
transporturi aeriene, căi ferate, auto- 
buze și tramvaie, susținător al progresu- 
lui Indiei și al multor acțiuni cultural- 
artistice, devotat prieteniei indieno- 
române); Raj Kapoor (cineastul cu- 
noscut pe tot globul); Narghis (in- 
terpreta principală din filmul «Va- 
gabondul»); Dilip Kumar (unul din 
cei mai mari actori); Rajesh Khanna; 


«5000de ani 
de cultură 
indiană 
răzbat 
din vocea ei» 


Sharnila Tagore; H. Mukherjee; Lata 
Mangeshkar (cea mai vestită cîntă- 
reatá indiană, dublura vocală a aproape 
tuturor filmelor indiene, avind la vîrsta 
de 48 de ani peste 20 000 înregistrări); 
Kishore Kuman (un cintáret cu o 
imensá popularitate); Shankar (com- 
pozitor si dirijor care la virsta de 14 
ani a compus muzica filmului «Va- 
gabondul»). In film, Narghita va cinta 
şi va dansa după melodii tradiționale 
şi moderne indiene. 


Carpetul roșu 
TESS DE DES O PE IE FIRESC 


Presa indiană recunoaște: «Narghi- 
ta a făcut mult mai mult pentru arta 
noastră peste hotare, decit toate ve- 
detele noastre la un loc». India are 
cea mai mare producţie cinemato- 
grafică din lume: 450 de filme anual, 
la o populație de o jumătate de mi- 
liard de locuitori. Indira Gandhi, pre- 
mierul Indiei, a acordat Narghitei un 
privilegiu unic, o derogare de la lege, 
consacrindu-o ca pe singura cîntăreață 
străină cu drept de a lucra în cinema- 
tografia indiană. Mai mult decit atit, 
invitind-o la Presedentia Consiliului 
de Ministri, Doamna Gandhi i-a de- 
cernat Narghitei «carpetul rosu», care 
in India inseamná a «primi pe cineva 
cu toate onorurile». Carpetul rosu, 
adică covorul ce se întinde în fața scării 
avionului din care coboară marile per- 
sonalitáti. 


Mihai BÁDESCU 


documentarul 


„Porumbeii si fanfara“ 


Pitici cu chipie si fireturi 
defileazá 
in Iaşul contemporan 
sub sceptrul lui Stefan cel Mare 


De mai multă vreme, 
regizorul Jean Petro- 
vici a devenit un griju- 
liu cultivator al unei 
plante delicate care se 

numeste filmul pentru copii. 
Recent, in urma une! răbdătoare 
asteptári—firesti si mai ales frec- 
vente în acest domeniu— el a dat la 
iveală un nou exemplar care face 
parte din specia initialá cu docu- 
mentarul «Copiii de la Vulturesti». 
Noua floare de celuloid are ca titlu 
«Porumbeii si fanfara». Este însă 
vorba, trebuie să spunem de la înce- 
put, nu de o confectie, ci de o floare 
naturalá, crescutá din pasiune si 
talent. Ea se deosebeste de prece- 
denta prin mai multe date: eroii 
nu mai sint copii care deseneazá, ci 
copii care cîntă la trompetă si alte 
alămuri, acțiunea nu se mai petrece 
într-un sat muntenesc, ci în dulcele 
tîrg al lesilor, dascălul care patro- 
neazá manifestárile extrascolare ale 
copiilor nu mai e un invátátor cva- 
dragenar, ci un profesor sexage- 
nar, pensionar plin de vivacitate. 
Mai frapante decit deosebirile sint 
însă înrudirile, chiar cu producții mai 
vechi ale regizorului. Regăsim aici, 


în travesti, un gust special pentru 
situaţiile inedite, pentru faptele ieși- 
te din comun. În loc să se ocupe, ca 
altă dată, de omul singuratic care 
scrutează depărtările manevrind fa- 
rul de pe malul mării sau de mete- 
orologii izolați sub námeti pe mun- 
tele Omul («Pretutindeni muncesc 
oameni»), Jean Petrovici urmáreste 
acum un grup de pionieri retrasi 
într-o mansardă alături de o hulu- 
bárie. Ambitia lor rará este ca 
«printre fanfarele vechi cu expe- 
rientá si faimá recunoscutá in pre- 
mii» sá creeze si ei o fanfará care 
deocamdată e «mică la propriu si 
la figurat», dar care— dacă preluăm 
formula din comentariul ca totdea- 
una sensibil si alert al Evei Sirbu— 
ar putea și ea să devină mare «la 
figurat». 

Pe străzile lasului, pe sub statuile 
ecvestre sau pedestre ale marilor 
inaintasi, mica fanfară trece solemn 
executind marșuri de actualitate 
sau valsuri și romanțe vechi, admi- 
rabil înregistrate, în toate ambian- 
tele, de operatorul de sunet, ingi- 
nerul Jean Lăzăroiu. Regizorul, cu 
concursul operatorului Jean Michel, 
care forțează posibilitățile peliculei 


iE ASE EEE RER 
Mici la statură şi mari în sentimente 


Orwo-Color, caută racursiurile cele 
mai expresive, în așa fel încît s-ar 
părea că defilarea piticilor cu chipie 
si fireturi de la 1800 o primește, din 
alt secol, chiar Ștefan cel Mare. La 
trecerea prin fata Teatrului National, 
regizorului nu-i scapă, desigur, ra- 
cordul plastic dintre lira metalică 
ținută în mîinile fragede ale instru- 
mentistului și lira de piatră de pe 
frontispiciul clădirii de o prestigi- 
oasă tradiţie. 

Mai rare și mai timide sînt reacțiile 
insolite, surprinse pe viu,ale micilor 
interpreți sau ale spectatorilor de 
diferite virste și dispoziţii, care-i 
contemplă de pe trotoare, la repeti- 
tii sau de după garduri, cînd inimoa- 
sa, și temerara fanfară e în turneu 
prin sate. Cite o vagă si fugară su- 
gestie umoristică—un interpret este 
prea mic pentru un trombon atit 
de mare—e binevenită, dar se pier- 
de in suita de imagini sensibile, de- 
licate si totuși mereu sobre pe care 
regizorul ni le prezintá. Acest minus 
in planul reportajului, al mobili- 
tății observației, al umorului, face 
ca floarea naturală, plină de farmec, 
pe care regizorul ne-o oferă, să 
pară uneori o floare de seră. 


Valerian SAVA 


DE O SS MUERTE TURPE e 


«Porumbeii și fantara» — producție 

a Studioului cinematografic 

«Al. Sahia». Regia si scenariul: Jean 

Petrovici. /maginea: Jean Michel. 

Sunetul: Ing. Jean Lázároiu. Comen- 
tariul: Eva Sîrbu 


cind mincâm 
comici pe piine... 


Vara, visez la o năvală 

navală, terestră si ae- 

ineima rianá a marilor si mici- 
lor comici pe micile și 

marile ecrane; vara, ca 

orice cinefil normal, mă gindesc 
la o vastă ofensivă comică sub 
lozincile grozave ale deconectării, 
ale antipoluării nervoase, ale anti- 
deprimului si anti-anti-aerienei; 
nu-mi dau seama de ce tocmai in 
august vin poftele astea cind si în 
noiembrie, în luna preparatelor de 
peste, ar fi la fel de binevenite; 
dar n-are rost să căutăm febril ca- 
ria explicatiei unui cal de dar; cert 
este cá doar gindul la un mare 
festival estival al risului naşte în 
mine o reactie stranie si mai ales 
pateticá: má simt nu o corabie 
beatá, ci o bátriná salá de cinema. 


38 


Vara, 
cînd mă renovez... 


Cutia mea craniană devine, deodată, o 
bătrină sală de cinema de carter, cu 
podele de lemn date cu terebentinà, cu 
scaune recent vinilizate, si deteriorate, 
cu straturi dense de semințe, căzute rin- 


Vara, 
ca orice cinefil 
normal, 
omul tinjeste 
după o mare 


ofensivă comică 
în numele 
deconectării 
şi al 


duri-rinduri de la balcon la parter si de 
la parter spre balcon, cu sonorul perfect 
stricat, cu becurile roșii, care indică în 
cele patru colțuri minunatele cuvinte «IE- 
SIRE», arse si deci stinse. O contemplu, 


mà contemplu, in timp ce unul din cen- 
trii nervosi — şi anume acela al- mişcării 
muzicale — emite, firește, o melodie în 
consecinţă, pentru acest peisaj, muzica 
lui Chaplin din «Limelight», ce aitceva, 
imnul internaţional al telecinematecilor 
și al melancoliilor. 

— Trebuie să renovez. Trebuie să mă 
renovez — îmi spun deslusit, trecînd cu 
dulce fişiit pe cărările de seminţe. Tre- 
buie să închid. Trebuie să mă închid. Sint 
o bătrină sală de cinema, Chagall are 
dreptate: orice buchet de flori e fácut din 
literaturá, cáci in el sint mii de povesti. 
Eu sint o sală de cinema făcută din filme, 
sint om, deci sint un buchet de flori. Si 
sint un idiot... — concluzionez cu mare 
plăcere. 

Sint un idiot în sensul minunat dat de 
Truffaut tuturor celor care intră si ies din 
sălile de cinema, încă și azi, pentru a-și 
mai povesti o poveste, în acest secol 
dezgustat de epică: «Am nostalgia fil- 
melor cărora nu le e frică să povestească 
o poveste, cărora nu le e teamă de melo- 
dramă și care acceptă să înfrunte inte- 
ligenta. Pentru mine un povestitor tre- 
buie să accepte eventualitatea de a trece 
drept un idiot în ochii discipolilor lui 
Valéry...» — Valéry, autoritară inteligență 
care ura poveștile, romanele, amintirile 
din copilărie, sentimentele, ziarele, ci- 
nema-ul, socotindu-le povești îngrozitoa- 
re ce-i aburesc luciditatea și-l indepár- 
tează de el însuşi... 


A 
A 


e 


cind se bea lapte... 


Vara, cînd mă gindesc la o năvală a 
marilor circari, îl detest pe Valéry şi ti- 
pul său de inteligență, imi place «să fiu 
idiot» în ochii lui, îmi închid sala cranială 


. de cinema cu o poveste, simt în mine 


crescind ca o ciupercá un fel de story 
nebun de tipul «Helzapoppins» — unul 
din monumentele filmului comic pe care 
trebuie odată și odată să îndrăznim a-l 
da măcar la «Istoria filmului sonor» —, 
mă îmbrac în draperia prăfuită de plus 
care acoperă una din «IEȘIRI», imi dau 
foarte bine seama că dacă m-aș duce la 
croitor el mi-ar putea face din această 
draperie o togă aidoma celor purtate de 
Stan şi Bran ca studenţi la Oxford, dar 
nu vreau, nu vreau să mă abat de la cele 
ce simt, nu vreau sa caa nici in sexage- 
rări nici in neoilogisme, si-mi devine clar 
că în calitatea mea de sală de cinema și 
copil al secolului meu nu am grădină 
de vară, am doar o terasă pe care o aco- 
păr — ca ploaia să nu-mi strice pelicula 
— cu draperia de pluş vechi, transforma- 
bilă în ecran lat sau prelată pentru sta- 
dioanele de fotbal, la o simplă apăsare de 
buton. Cum zice ultimul nebun care se 
mai ocupă azi cu comicul pe ecran: 
«Ne putem acomoda cu neantul etern, 
purtind doar un costum adecvat...» Exact 
pe partea carosabilă a bulevardului meu, 
mergeam şi páseam duios ca Anastasia, 
tinind într-o mină un pantof negru. Pe 
de-asupra capului meu simțeam că plu- 
teste podeaua podului din «Lampa de 
gaz» al lui Cukor, cel mai tare film al 
telestagiunii, ciclul «Ingrid Bergman», in 
care Charles Boyer e un ticálos care vrea 
s-o ucidă pe actriță, fácind lampa mai 


Vara, cînd e bere rece... 
(Arkadi Raikin) 
TA m s ua 


micá, la propriu si la (des)figurat. Pe 
deasupra capului meu pásea insă nu 
Charles ci parcá Peter Van Eyck, cel 
rámas sub podea, ingropat de viu, in 
«Masca de apă»; era o clasică inversare 
de roluri, cum se întîmplă în multe po- 
vești moderne antideprimante. Cel rămas 
sub podea urcase în pod și mergea cu 
mine la cizmar, mulțumită unei instalații 
mai complicate decit aerostatul lui Ru- 
bliov, un fel de balansoar înalt, mai înalt 
ca mine, copie fidelă a celui inaugurat 
vara aceasta pe terasa mea. Încit dacă 
mă uitam bine, el nu mergea cu mine 
ci se balansa cu mine, conform cinte- 
cului nemuritor al lui Yves Montand: 
«Une demoiselle sur une balancoire». Dar 
dacá transfocai si mai riguros, constatai 
— chiar în dreptul policlinicii cu plată — 
că pe balansoar nu era chiar blondul 
Peter ci blonda aceea, probabil din «Man- 
nix»,a cărei «siluetă descria un ansamblu 
de parabole care ar fi transformat si un 
bou într-un cardiac», după cunoscuta 
expresie a aceluiași ultim mohican. Am 
îndepărtat viziunea și am intrat în tutun- 
geria aflată peste drum de «Cafea-dul- 
ciuri» si Spitalul de Ochi. L-am asteptat 
pe Bogart sá-si ridice gulerul fulgari- 
nului si sá iasá din práválie. Blonda de 


Pe cit de mare este popu- 

laritatea vedetei de cine- 

ma — actorul, rareori si 

regizorul — pe atît de 

mic este prestigiul aces- 
tei arte în lumea intelectualitátii uma- 
niste. Există o mefientá față de «se- 
riozitatea» acestei arte, fatá de tot 
ce tine de ea: teorie, cronică, eseistică 
«Diletantismul» si «perisabilitatea» sint 
cuvinte des intilnite, atit in conversa- 
tii uzuale cit si in unele intervenții scri- 
se. 

Dreaptă sau nedreaptă, această ati- 
tudine are o justificare, chiar dacă 
a devenit numai o prejudecată, o justi- 
ficare veche si demnă de privit cu 
atenţie: umanistul, omul de carte, nu 
are încredere decit în cărți, în valoa- 
rea lor, în litera scrisă și în destinul ei 
infinit, matur, bátrin, verificat de se- 
cole. «Vizualul» este asimilat cu di- 
vertismentul, cu instruirea acciden- 


pe balansoar a coborit dupá el. Am rámas 
pustiu. Nu pot face nimic in prezenta lui 
Bogey. L-am vázut intrind la «Cafea: 
dulciuri», iesind de acolo cu ceea ce sd 
poate ieşi de la «Cafea-dulciuri»: un pahat 
alb, cu lapte. Croitorul — ca în «Vrăji: 
torul din Oz», să zicem — nu mai era 
croitorul care-mi comunicase kafkian prin 
femeia mea de servici, zisă și Maria, că 
nu găsește perechea pantofului negru, 
ci tipul nemaipomenit adus de Sennett 
pe platou să inventeze gaguri si «trásnái», 
numit chiar așa, «trăznitul». Era un idiot 
care tăcea cit timp se turna, care din cind 
în cînd mormăia, din senin, «luati...», 
toți se opreau si el putea să spună: «luaţi 
norul ăsta», descriind în aer un gest 
oarecare. Nu spunea mai mult, dar toată 
lumea se simțea deodată «transtormată» 
şi construia ceva cu acest nor... Care nor? 
«Luaţi seama»... îmi spuse si mie. Am in- 
teles. 

M-am dus la Spitalul de Ochi unde 
de mult un doctor imi promisese că-mi 
va vedea ochiul drept — de ce dracu' 
má durea atit de tare cá nu trecea decit 
cu leacuri pentru nebuni? În sala mare 
erau — exact ca în Fellini, finalurile lui 
exhaustive în care toți şi toate se invir- 
tesc în jurul creierului genial — toti dom- 
nii, şi nici o doamnă, căci încă nu s-a 
auzit de o mare comică a ecranului; nu-i 
insir, nu e timpul si locul să mai tim nustra- 
tivisti. Nimeni nu ne cere așa ceva. Ce 
se intimpla aici? — cum ar întreba orice 
povestitor cit de cit inteligent. 


cînd ne deconectăm 


Aici, toată omenirea comică a ecra- 
nului — într-un imens gag care sfida orice 
compromis cu calamburul — aici, la Spi- 
talul de Ochi de pe bulevardul meu, fost 
al Domniței, toti marii comici isi schim- 
bau optica, precum în fiecare vară, pre- 
cum in cer și pe pămint... Căci in fiecare 
vará — imi explicará ei balansindu-se in- 


film si literaturá 


«Une demoiselle sur une 
balançoire»... (Syd Chaplin) 


delung și calm printre miile și milioanele 
de coji de seminţe ale partenerului — 
în fiecare vară, noi, marii circari, trebuie 
să ne schimbăm optica pentru a putea 
face față opticii muritorilor de rind care 
se uită la noi, in fiecare an, cu alți ochi, 
ai muritorilor de rind. E un fenomen for- 
midabil, mai important decit migrația pă- 
sărilor si modificarea fundurilor de o- 
cean. E un fenomen de care fin viaţa și 
moartea comică. În fiecare vară — și noi, 
rei care mergem la croitor. nu ne dám 
suficient seama — Stan și Bran sint pri- 
vifi cu ochii ultimului actoras la modă, 
care vine şi pleacă lásind în urmă cite 
o crimă sau un sărut. În fiecare vară, e- 
ternitatea lui Malec este confruntatá cu 
efemera divă fatală. În fiecare grădină 
de vară, liniștită dinspre partea muzicii 
uşoare și militare, lumea inventează cite 
o pustoaicá sau cite un băiat mai vesel 
cu care să-l facă uitat pe Chaplin. Toată 
frenezia comică de peste vară — cel 
puțin așa ziceau acești gentlemeni și 
Circari — nu este decit o nouă încercare 
a «oamenilor serioși» de a ne devora, 
de a ne lichida, in numele opticii moderne. 
E o formă de a vedea dacă mai avem oase 
tari. E o tatonare — estivală — a comesti- 


Prejudecăţi 


tală, cu epidermicul — și dacă tea- 
trul se salvează (parțial) de această 
prejudecată, este pentru că în teatru 
există textul, literatura în plus și 
pentru că el e... vechi, verificat, bă- 
trin. 

Televiziunea n-a făcut decit să întă- 
rească prejudecata: «lipsa de acope- 
rire» a spectacolului vizual a devenit 
ŞI mai eviaenra; se pot găsi, fireste, 
motivári si da dreptate, in parte, opo- 
nentilor. Nu cred cá, prin aceste note, 
voi reusi sá schimb ceva. Dar, eu in- 
sámi am fost sesizat de reflexiile lui 
Tudor Vianu care, undeva în Jurnal, 
observa că se simte intimidat de ca- 


pacitatea tinerelor generaţii de a «ve- 
dea», de a recepta și înțelege vizual 
cu o repeziciune și cu un simț pe care 
oamenii din generația sa nu îl aveau. 
Îşi propunea chiar să-și cultive ochiul 
— esteticianul sesiza, asadar, o mu- 
tatie, chiar dacă nu in forma ei pro- 
fundă, dar oricum, de luat în seamă. 
Constat si eu, imbátrinit, ușurința si 
apetenta critică a celor mai tineri de- 
cit mine, cu privire la artele vizuale, 
la cinema şi televiziune (pictura şi 
sculptura sînt în regres față de preo- 
cupările generației mele). Si de multe 
ori mă întreb cum va fi cultura și 
educația «umanistă» (dacă umanistă 


bilității noastre. Ei vor să ne devoreze, 
— şi pe bună dreptate, căci și noi am în- 
cercat să devorăm şi să lichidăm «oa- 
menii serioşi», în căutare de deconectări... 
Care” deconectări? Orice comic bun e 
un «canibal» în conflict cu lumea. Ca 
atare trebuie să ne luăm măsuri de apă- 
rare, trebuie să ne apărăm modificin- 
du-ne de pildă optica, dar fără panică, 
tiptil-tiptil, pentru a nu le atrage atenția, 
mai ales că n-avem de ce ne teme... Noi, 
comicii, sintem mai moderni decit toate 
fulgarinele și toate balansoarele lumii 
la un loc. Căci noi am lucrat întotdeauna 
în lumina ideii lui Dali-nebunul-care-a 
tras-cu-tunul: «Nu te îngriji niciodată 
să fil modern, orice ai face, din păcate, 
vei fil» După care, unul dintre ei, acoperin- 
du-se cu draperia de pluş a unei camere 
obscure specifice spitalului imi sopti cu- 
tremurător: ^ $ 

— Sst... Noi ne pretacem.. Noi nu 
modificám nimic!... Nici măcar optica... 
Du-te acasă si-ti vei găsi perechea pan- 
tofului... 

Am inceput sá-mi mátur sala cranianá 
de cinema, rugindu-mă îndelung, în su- 
fletu-mi fermecat de viziuni, sá nu ajung 
ziua cind marii comici vor cádea in ma- 
nia autopersecufiei. Va fi o zi mai cum- 
plită decit aceea a morţii piscicole. 


Radu COSASU 


Lee setata cg 
Vesnica întrebare: care e partea 
Patachon) 


carosabilă? (Pat si 


se va mai chema) a celor ce se nasc azi 
sau se vor naste peste 10 sau 20 de 
ani. Nu mai departe pentru că... «a- 
metesc», ca Cetăţeanul turmentat. Se 
va scrie, cu siguranță, o «beție de 
imagini»? Vor fi lăsate cărțile și ma- 
nualele atit de departe de copii și 
tineri, încît expresia «am văzut» «Don 
Quijotte» sau «Oblomov» sau «Paul 
si Virginia», va inlocui pe «am citit»? 
Ce se va intimpla atunci cu Eseurile 
lui Montaigne, cu Teatrul despre su- 
blim. si cu Corbul lui Edgar Allan Poe? 
Si pentru ele se vor găsi subtertugii 
vizuale? Desigur, desigur se va găsi 
ceva, niciodată cultura nu s-a rătăcit, 
ci doar a căutat un drum mai ocolit, 
mai prăpăstios, mai puțin bătut (încă). 

Dispretul pentru cultura prin vi- 
zualitate poate fi (știu bine că datorez 
aproape totul cărților) fatal azi, cu 


siguranță miine. 
Gelu IONESCU 


- 
filmul biografic 


ezal 
amas in istorie 


X 


iindcà ia cedat 
Cleopatrei 


Dintr-un balcon, o d 
s-o audă toată strada: 


amnă strigă 


«Baudelaire, Baudelaire, vino pînă sus!» 
Charles Baudelaire răspunde: 
«Vin imediat!» 


Cu ajutorul cinematografiei 
individul a putut să capete 
nema o imagine, chiar dacă ade 
seori superficială, despre fi 
gurile importante ale umas 
nitátii, de la Cristos la Napoleon, de la 
Cezar la Michelangelo Buonarotti. Chiar 
acolo unde literatura s-a arătat intimidată 
de complexitatea unor mari personalităţi 
cinematografia, cu mai mult curaj și cu 
inconstienta sublimă a copilăriei, s-a pus 
pe treabă. În această privinţă filmul s-a 
arătat mai curajos decit literatura, dar 
această îndrăzneală ascundea și destulă 
superficialitate. Shakespeare, în ciuda ge- 
niului său, nu s-a încumetat, de pildă, să 
dea imaginea unor oameni atit de com- 
plexi cum au fost, de pildă, Cristos sau 
Socrate, filmul însă nu s-a intimidat cituși 
de puțin. Cinematografia este o artă căreia 
totul i se pare posibil, de aceea viețile 
oamenilor iluștri au constituit, încă de la 
început, o sursă de inspiraţie poetică și 
de afaceri rentabile. 


40 


Această iniţiativă a cinematografiei are 
şi merite indiscutabile, are și păcate de 


neiertat.. Normal este, în cazul de față, 


să începem cu păcatele, căci sint in 
tr-adevăr foarte mari... Care a fost păcati 
capital al filmului? Eu cred că prea exage 
rata familiaritate, intimitatea dusă pînă |: 
vulgaritate cu oamenii de prim rang, fi 
guri tragice, devorati de patimi înalte. 
Prea adeseori Napoleon era un individ 
cu burticică prematură care stăpinea 
Europa si nu-şi stăpinea zvăpăiata sotie 
legitimă. Foamea de amănunte picante 
de cele mai multe ori inventate, a făcut 
ca multe figuri istorice să apară ca niște 
bieti oameni care nu ştiu pe unde isi scot 
cămașa. A fost o eroare. Eroii nu pot fi 
discreditati chiar așa ușor. Publicul se 
amuza cind Napoleon era prezentat ca un 
bărbat incornorat, dar el simțea că nu 
acesta era întregul, adincul adevăr... Nu 
mi-a plăcut nici cind Buñuel în «Calea 
lactee» (altfel, ce film mare!) mi l-a pre 
zentat pe Cristos într-un Mercedes, ten 


tativa de bagatelizare era prea vizibilă ca 
să fie şi convingătoare... E foarte uşor sā 
bagatelizezi o figură legendară si gre: 
mult mai greu, s-o înţelegi. Despre riscu 
rile demitizării am scris în numărul trecut 
pe larg si nu vreau deci să mai revin 
«Vieţile celebre» au fost, și mai sint 
încă, o mană cerească pentru film, solu- 
tia cea mai la îndemină de a scăpa de 
ruină financiară... Puţine filme pe această 
temă au fost niște. căderi. Chiar un Na- 
poleon deformat sau un Cezar luat peste 
picior prezintă interes pentru public. Asa 
se face cá s-au ecranizat si pagini din 
Noul Testament si potopul lui Noe, si 
viața Teodorei, frumoasa împărătească a 
Bizanțului. Din dorința de a arăta cá si 
eroii sint oameni, se exagera evident 
dimensiunea sentimentală a vieții acesto- 
ra. Prea multe femei se perindau prin 
patul unor oameni care, evident, aveau 
griji mai mari. Cezar n-a rămas în istorie 
fiindcă i-a cedat Cleopatrei... sau fiindcă 
obținuse din partea senatului dreptul de 


a-şi acoperi chelia cu augusta coroană. 
El a fost, în primul rînd, istoric, strateg 
filozof şi om politic de geniu. Substanta 
acestor mari personalități — confruntare: 
lor cu timpul și societatea lor — erau 
ignorate cu feerică energie... Nici un film 
despre teribilii dictatori ai Romei n-a 
ajuns la adincimea lui — Suetonius — 
Suetonius ii vedea din adinc — vá amintiti 
ce magistral descrie istoricul moartea lui 
Nero? Tiran absolut, stápinul lumii in- 
tregi, Nero avea obsesia realizării prin 
artá; in clipa apropiatei morti a spus: «Ce 
mare artist moare cu mine». El avea sen- 
timentul cá pierde posibilitatea de a se 
mai exprima in artá, tronul Romei avea 
pentru el mai putiná importantá. Am in- 
sistat mai mult asupra acestui personaj 
ca să subliniez cit de adinc îl vedea lite- 
ratura încă acum 2000 de ani si ce super- 
ficial ni l-a redat filmul în zilele noastre. 
O puzderie de filme de o prostie gigantică, 
feericá si costisitoare s-au făcut despre 
Nero, nebunul împărat al Romei. Obsesia 
spectaculosului i-a fost fatală celei de a 

aptea arte. În loc să ne arate complexi- 
tatea adincă a lui Nero — și slavă domnu- 
lui, Suetonius dăduse atitea indicații — 
regizorii, obsedati de superproductii, se 
ocupau de incendiul Romei, de flácári, de 
mușchii gladiatorilor.  Superproductiile 
s-au dovedit o formá superficialá de inte- 
legere a măreției si tragismului istoriei 

Intimitatea excesivà s-a dovedit si mai 
nefastă in filmele care încercau să reinvie 
figurile unor mari artiști ca Chopin, Michel- 
angelo, Beethoven, Berlioz. Procesul crea- 
tiei e un proces profund interior şi aici 
mijloacele exterioare ale filmului s-au 
dovedit neputincioase. În zadar ne arată 
regizorul un Berlioz care se plimbă ca un 
leu în cuşcă in presimţirea inspiraţiei, 
publicul n-avea sentimentul că asistă la 
un act de creație... Un film despre Ber- 
lioz nu poate fi făcut decit de un artist 
de aceeași putere sau măcar apropiată... 
Marii artişti de geniu ies prost pe ecran, 
fiindcă marea lor personalitate e redusă 
de dimensiunea unor artisti minori... Si 
apoi această exagerată intimitate... Îmi 
amintesc de un film despre Chopin, văzut 
cu ani în urmă. Mi-a rămas în minte un 
dialog din acel film — atitea au trecut 
peste mine, dar nu l-am uitat. Stupidita- 
tea are puterea ei de conservare. Nu-mi 
amintesc exact, dar cred că scena era 
cam aşa. Balzac o întreba pe George 
Sand «ce-ai făcut aseară ?». George Sand 
răspundea cu aerul unei amfitrioane puțin 
cam obosită de zelul musafirilor: «Păi, 
ce să fac— răspundea George Sand lui 
Balzac care o asculta cu mare atenție — 
am stat cu Chopin, nu se simțea prea 
bine... A venit și Baudelaire, dar n-a stat 
mult...» Balzac se mira. Apoi George 
Sand continua: «Am vrut să ieșim la 
plimbare, dar în pragul casei cu cine dau 
nas în nas?» — «Cu cine? — se arăta 
foarte interesat autorul «iluziilor pierdu- 
te». George Sand răspundea prompt: «Cu 
Delacroix. Nu ştiu de unde venea...» Bal- 
zac se mira iarăși. «Formidabil!» Istoria 
s-ar putea să fi fost chiar așa... Lui Balzac 
îi plăcea s-o ia, din cînd în cînd, peste 
picior pe George Sand, dar acest aer de 
nonşalanţă, această vinzoleală de genii, 
naşte sigur ridicolul. Dintr-un balcon, o 
doamnă striga tare, ca s-o audă toată 
strada: «Baudelaire, Baudelaire, vino te 
rog pină sus!» Charles Baudelaire răspun- 
dea: «Vin imediat!!» 

Sigur că memoria mea deformează, 
dar nu foarte mult și nu în substanţă. 
Cred că au fost în acest film, care colcăia 
de genii şi de celebrități, dialoguri și mai 
ridicole. 

Dar chiar cu acest greu tribut plătit 
superficialitátii, filmul a făcut foarte mult 
prin încercarea de a reînvia figurile impor- 
tante ale umanităţii. În «Război și pace», 
sub protecţia geniului lui Tolstoi, cineastii 
ne-au adus o imagine complexă a lui 
Napoleon si a țarului Alexandru, a Euro- 
pei anului 1812. Dacă n-ar fi fost decit in 
troducerea în pictura lui Van Gogh şi a 
sculpturii lui Michelangelo, și tot filmele 
biografice dedicate acestor titani meritau 
să fie văzute cel puţin de două ori... Dis 
creditarea superproductiilor, care este în 
primul rind un merit al spectatorilor, va 
ajuta filmul să ne prezinte marile persona- 
litáti in adincimea, frumusețea si eterni- 
tatea lor. 


Teodor MAZILU 


in memoriam 
BERI q^ III CRM ANO 


Cu Sicá Alexandrescu 
dispare unul din cei 
mai mari animatori pe 
Care i-a cunoscut isto- 
ria teatrului romáresc. 
A creat teatre, a lansat 
dramaturgi — el este cel care l-a 
descoperit pe Mihail Sebastian — 
a creat actori și regizori. Cel care 
scrie aceste rînduri, cu inima strírsá 
— e unul din cei mulți care îi dato- 
rează imens. Istoriografii mişcării 
noastre dramatice vor vorbi pe larg 
despre uimitoarea activitate — de-a 
lungul a şase decenii — a acestui 
neegalabil insufletitor. Eu nu pot 
scrie despre el decit ca fiu adoptiv, 
ca o rudă apropiată, ca unul din 
familia lui teatrală care a slujit 
scena românească cu o pasiure şi o 
d'sciplină legendară. Sică Alexan- 
drescu se trezea în primele ore ale 
dimineţii şi pînă noaptea tirziu nu 
minca, nu bea și nu visa decît teatru, 
Teatrul era la e| o necesitate tot 
atit de obsesivă cum e foamea sau 
setea sau dragostea. S-a născut în 
teatru, a trăit în teatru și a murit 
cu mîna pe condei, lucrînd la punerea 
în scenă a piesei cu care trebuia — de 
jurs 
Teatrului Naţional. 

Imaginea lui coincide în memoria 
mea afectivă cu această niciodată 
obosită putere de muncă. El avea 
vocația creaţiei, neastimpărul cău- 
tării, voluptatea constructiei. 

„Îmi amintesc nopţile albe de iarnă 
în locuinţa lui din str. Precupetii 
Vechi cînd lucram la pregătirea 
acelui extraordinar spectacol care 
a fost „Revizorul“, nopţile de vară 
la Eforie, cînd îl asistam ca învățăcel 
mereu uimit de magicianul-maestru 
la redactarea caietului de regie al 
„Scrisorii pierdute“, zilele de la 


inema 


— să deschidă noua sală a. 


Un mare animator: 


sică Alexandrescu 


Un maestru al scenei, al 


platoului, al condeiului 


7 Dea IER A SE A FER IERNI ETA TY OMEN 


Predeal, în timpul războiului, cînd 
teatrele erau închise, dar noi tradu- 
ceam de zor piese pentru proiectele 
care aglomerau agenda lui totdeauna 
încărcată. Îl văd la arlechin, la 
Teatrul Sarah Bernhardt, urmărind 
cu inima bătînd pînă la carotidă, 
spectacolul cu capodopera lui Cara- 


giale, *care a uluit un public de 
specialisti ce văzuse multe la viaţa 
lui. 

Dar seara venețiană cînd „Bădă- 
ranii“ lui i-au făcut pe italieni să 
nu se ridice de pe scaune în grădina 
de la Palazzo Grassi și să asculte 
actul al 3-lea sub o ploaie toren- 


țială? 

Cum se poate măsura ceea ce a 
făcut el pentru opera lui Caragiale? 
Cu ce se poate compara triumful 
„Revizorului” |a Moscova? Doar 
timpul va aşeza la locul meritat o 
operă culturală ale cărei dimensiuni 
nu ne sînt încă deajuns de limpezi. 

Dar omul? Generozitatea, duiosia, 
tandretea lui paternă, severitatea 
lui dreaptă, sensibilitatea, umorul, 
farmecul lui fără pereche... 

Adora tinereţea, toată viața lui 
a sprijinit pe cei tineri. 

Timp de 30 de ani am asistat 
alături de acest fabulos om de 
teatru la toate succesele, triumfu- 
rile, derutele, neîmplin rile, la toate 
bătăliile pe care le-a înfruntat pe 
fese nantul său drum. Sică Alexan- 
drescu știa ca nimeni altul cît de 
greu este acest drum întrucit o 
victorie nu te scuteste, nu te pure 
la adápost de un esec, intrucit de 
fiecare dată o iei de la capăt, întru- 
cît eşti condamnat mereu să învingi, 
dar tocmai această permanentă ten- 
siune a intel'gentei, a sensibilităţii 
i-a asigurat tinerețea spirituală si 
sufletească, 

La ultima noastră întîlnire s~ 
purtat ca un licean. Începînd repeti- 
ţiile cu „Simfonia patetica", era 
emoţionat ca un debutant, deşi mai 
toti cei adunaţi acolo eram elevii lui. 

Vom lucra acest spectacol cu 
gindul la el, la exigenta lui si vom 
închina munca noastră într-un mo- 
ment de răscruce din biografia 
teatrului național, celui care l-a 
slujit cu strălucire unică şi se așează 
azi printre ilustrele umbre care ne 
călăuzesc și ne obligă. 

Radu BELIGAN 


Artist al poporului 


. Omenia și căldura maestrului 


De neînchipuit, ai în- 
chis ochii, iubite maes- 
tre Sică! Cum să ros- 
tesc eu cuvintele şi 
ce săspunăele pentru 
liniştea ta? La ce-i 
folositoare durerea şi ce decizie să 
ia sufletul meu la- țărina care te 
acoperă cu tăcere si eternitate? 
De necrezut, ai închis ochiil Și 
doar te iubea viața atît de mult, 
şi doar erai acela care făceai din 
viaţă numai iubire, iar cei care 
trăiau sub razele tale erau plini de 
norocul rar de a deveni adevărați 
artisti prin însăşi omenia si căldura 
inimii tale. 

Ai format generații aurite de slu- 
jitori ai scenei, ai clădit un secol de 
teatru românesc, mare și grav ţi-a 
fost cuvintul, cum la fel si gindul, 
maestre Sică, 

Ce poate face acum teatrul pentru 
tine, dar noi, actorii, dar publicul, 
dar Shakespeare, dar Caragiale? 
Cortina s-a închis, iar tu, de după 
ea, nu te auzi spunînd nimic. Si cum, 
chiar te-ai dus în neant? Să fie oare 
acesta un adevăr? Deschid cortina 
şi nu te văd, deschid şi fereastra, 
nu eşti nicăieri, nici în lume, nici 
printre coloane, 

Maestre Sică, mai sînt citeva zile 
şi se deschide marele nou Teatru 
Naţional, iar tu refuzi să fii printre 
primii care vor intra în el! 

Totuşi, în aceste clipe, nu-mi pot 


inema 


- obraz 


refuza míndria, norocul si sansa 
mea aproape eroică de a te fi cu- 
noscut, de a fi fost cel care încă 
de la spectacolul de absolvire al 
institutului cu „Peer Gynt", să fiu 
tras de o parte de Sică si lovit pe 
pentru ca mai tirziu, 
colegii Naţionalului să-mi spună că 
acest gest era, de fapt, ceva rar, 
dar semnificativ, insemnind dragos- 
te, simpatie, preţuire, 


Citi așteptau această palmă? 

Pot uita turneul cu „Șoarecii“ 
la Braşov de acum două-trei luni, 
cind seara am găsit în cabină, pe 
másuta de machiaj, o scrisorică, o 
şocolată, o cafea, lăsate de maestrul 
Sică? i 

Să mă consider numai elevul tàu, 
dar de ce numai atit? De ce n-aș 
recunoaşte că-s fiul si soldatul tău? 

Stau înalt, în picioare, la fruntea 


ta liniştită, stau înalt si drept, am 
pentru tine această floare albă si-ti 
promit să ţi-o ridic în fiecare seară, 
ca să-ți fie lumină si să-ți fie somnul 
frumos! 

Te rog, maestre Sică, să mă lași 
lîngă tine mereu, să-ți fac răcoare, 
maestre unic si infinit ca însuşi 
timpul care te-a luat cu el. 


Florin PIERSIC 


RE IA, Dope 2% S VERSERE MU Laer DER CEE EC vr am a 
Vocatia creatiei, neastimpárul cáutárii, voluptatea constructiei 
(împreună cu Horia Lovinescu, Radu Popescu, lon Dodu Bălan $i Aurel Baranga) 


Fotografii de Ileana Muncaciu) 


scurtă is 


M-am născut, fără să 
fiu întrebat; m-am gă- 
sit român, în România, 
în secolul XX, cu nu- 
mele de Popescu şi lon, 
mi s-au dat de-a gata 
părinţii, am fost dat la şcoală, mi-au 
fost dati colegii, profesorii, şi toate 
acestea, bineînţeles, fără să mi se 
ceară părerea. 

Se pare că exemplul următor poate 
fi evident pentru ignorarea opiniei 
mele. La trei ani, părinţii m-au în- 
trebat dacă vreau un frățior sau ost- 
rioară. Eu am zis: Soră! Şi am că- 
pătat un frate. 

incepusem să cred că totul e fă- 
cut sau se face de la sine, eu urmînd 
a face ce mi se spune că trebuie să 
fac. Pină am întîlnit un sfetnic în- 
telept: 

— Vezi tu, îmi spunea un moş 
neag, strîngindu-mi ,minuta mea 
mică“ — uite floarea, floarea se 
naşte floare și moare floare, ea nu 
trebuie să facă nimic ca să ajungă 
floare. Omul, omul se naște om şi 
de multe ori ajunge neom! Ca să 


ajungi om, trebuie să muncesti! 
Moşul mă tira pe nişte cimpuri gal- 
bene: 

— Asta-i pămînt căpătat de buni- 
că-tău pentru că și-a vărsat sîngele 
în războiul din paispe, taică-su a 
fost farmacist cu carte la Bucureşti. 

— Cum trebuie să muncesti, moş 
Nicolai? 

Mä fascina mustata lui mare si 
îmi plăcea cum mişca gura caden- 
fat. Și cînd nu vorbea, mos Nicolae 
mişca tăcut din buze ca un crap 
bátrin. 

— Trebuie muncă, multă muncă, 
băiatule! 

— Moș Nicolai, vreu să ajung si 
eu om! 

Imi plăcuse grozav de mult ideea cu 
floarea, ea aştepta totul de la Dum- 
nezeu, eu puteam să fac" ce voiam, 
ce puteam. 

Mi-am făcut un nume care de la 
8 ani mi-a fost poreclă: Gopo. 
Mi-am comparat părinții mei cu 
alți părinţi şi i-am găsit cei mai 
scumpi din lume, am umplut casa cu 
stegulete tricolor şi am decretat 
că deși fratele meu nu este fetiţă, 
e cel mai bun frate. 

Ceva nu mergea totuşi bine, me- 
reu o auzeam pe mama mustrin- 
du-l pe tata cu cuvintul funcţionar! 
M-am apropiat mai mult de meseria 


42 


„Trebuie multă muncă, báiatule!* 
(cu Tudor Arghezi) 
SIII EVEN RIO DIE 


tatălui meu: făcea cu miinile lui 
nişte minuni, făcea din vopsele 
oameni, vapoare pe apă, flori din 
piatră, cu dalta, odată a făcut din 
plastelină, cu un chibrit, chipul 
bunicului, pentru piatra de pe mor- 
mint. 

Mi-aduc aminte cà mama a plins 
in ziua in care tata mi-a adunat 
toate mizgălelile mele şi m-a dus la 
prietenul său Steurer, ca să-i 
confirme că am talent. 

— Ştii, zicea pictorul, hal să ră- 
mînem prieteni şi să nu mințim. 
Mare parte din desenele lul fiu-tău 
sint copiate. Desenele făcute de el 
sînt astea — si le arăta cu degetul 
butucănos tocmai pe alea pe care 
întradevăr nu le copiasem. 

— Băiatul tău nu ştie să deseneze 
miinl, toate personajele lui sînt cu 
mîinile la spate, uite de exemplu 
birjarul ăsta. 

Cei mai mult s-a bucurat mama: 

— N-o să fie niciodată pictor, o 
să fie funcționar! Eu nu-mi iertam 
povestea cu mîinile şi-am început să 
număr degetele cînd desenam. Imi 


i-am făcut un nume 
care de la 8 ani mi-a fost poreclă: Gopo“ 


La 16 ani se urcă repede sîngele 
la cap, umblam toată ziua pe bule- 
vard, ca să vadă lumea pe artistul 


de cinema — puțin exagerat pentru 
cele cîteva secunde de figuratie pe 
ecran. 


aduceam aminte de povestea cu floa- 
rea... Ea ajungea floare fără efort 
şi eu credeam că mă zbat fără rezul- 
tate, eram grăbit si mi se părea că 
cei 16 ani erau irositi în zadar. In- 
tr-o zi, un prieten al unchiului meu 
mă vede şi-mi zice direct în inimă: 

— Vrei să fii artist de cinema? 

Era pe vremea aceea un studiou 
pe locul actualului laborator Mogo- 
şoaia, se numea CIRO — Cinema- 
tografia Românească. Era un 
studiou de lemn, jumătate îngropat 
în pămînt. Se turna acolo un film 
românesc cu titlul „O noapte de po- 
mini", cu Dina Cocea şi Timică. 

Mi-au dat bani dinainte, ca să-mi 
cumpăr un costum cu pantaloni 
lungi. Eram lung, slab si probabil 
foarte speriat. 

Filmul a ieșit bine, l-am văzut 
de zeci de ori, aşteptam cu nerăbdare 
secvența cu barul. Am acolo un cap 
mare pe tot ecranul si „o scenă in- 
terpretati": fermecat de vocea Di- 
nei Cocea, băteam ritmul melodiei 
„Păstrează-mă doar pentru tine“ 
şi atingeam cu mina o bătrînică care 
se speria. Mi-era rusine de scena 
asta şi totuşi am adus-o pe mama la 
cinematograf. 

l-a plăcut foarte mult filmul si a 
spus că eu eram atit de bine că ar 
fi trebuit să joc rolul lui Timică.., 


„Vrei să fii artist de cinema?” 
(cu Wait Disney) 
GE IARA ERIE MIRI ENS 
„Masa de filmare era un tocător de varză...” 


(cu Kirk Dougias si Silvia Popovici) 


T 


Ion Popeseu Gopo, 
laureai la Mamaia, Cannes 
si pe alte coaste de azur, 
a împlinit 50 de ani. 
Lam urat multi înainte 
si i-am propus un interviu 
despre prima jumătate de veac 
şi despre ceea ce îşi doreşte în următoarele, 
Ne-a refuzat, 
oferindu-ne, în schimb, un fel de reeditare 
a Scurtei istorii, 
în care eroul este el însuşi 


— 


Dar eu invátasem în cele 40 de zile 
puțină tehnică în studiou, imi bă-/ 
gasem hasul peste tot şi așa se face 


că, ajutat de tehnicienii şi muncito- 
rii de acolo, am făcut primii 14 metri 
de film desenat. 


sa di, pe 


mai mult mi-a plăcut jozul de lumini..." 
(cu lon Iancovescu) 

„AED ASISTE PE ARA 

„Tii minte, mamă. ciud am luat premiul la Cannes, Palma de aur?“ 
(cu „Sfintul“ Roger Moore) 


„Cel 


Desenele le pregătisem acasă, cu 
tatăl meu. Masa de filmare era 
un vechi tocător de varză, pe care 
am bătut două cuie retezate la capăt. 
De la un doctor am căpătat vechi 
clișee de radiografie pe care le-am 
spălat cu apă caldă si săpun, le-am 
făcut cîte două găuri ca să se potri- 
vească cu cele două cuie retezate de 
pe tocător şi le-am desenat cu tus si 
colorat cu guaşe. 

Filmul l-am tras într-o noapte, cînd 
am rămas după filmare. Eram tot 
transpirat si minjit încă pe față cu 
fardul de figurant. Filmuletul a 
ieșit bine şi lumea era încîntată: 
Lobodă, eroul — asa il poreclisem — 
mergea, trăia, unii spuneau chiar că 
respiră. Lobodă se ducea „la fin-_ 
tină cu ulciorul, după apă vie și 
apă moartă Titlu mai lung decit 
filmul! L-am văzut de sute de ori, 
i| arátam tuturor pentru a găsi pe 
cineva care să pună bani, să facem un 
film complet, cu subiect, cu sunet, 


afică 


puneam o luminare... Cu o lupă, 
proiectam găurile pepenului pe pe- 
rete.. Alecu, pentru că el e astăzi 
inginer, tinea lupa cu mina, iar eu 
pentru cá sint regizor, invirteam 
artistic pepenele... F 

— Tii minte, mamă, cînd am luat 
premiul la Cannes, Palma de aur? 

— Era noapte, ne-ai sculat din 
somn... 

— Mi-ai spus atunci două lucruri 
pe care nu le-am uitat: mi-ai spus că 
dacă am luat cu adevărat premiul, 
ca să mă crezi că nu a fost o intim- 
plare, să mai aduc un premiu la 
fel. Am mai adus nouă, toate de aur. 
in total, peste 40 de premii, acuma 
crezi? 

— Cred. Acuma trebuie să spul 
și la alții secretul tău. 

»Secretul'! Am eu un secret? 
Există ceva al meu pe care cei din 
jur să nu-l stie? De cite ori stau de 


„Am adus 9 premii, toate de aur. În total peste 40... 
Acuma má crezi?* (cu Anthony Perkins) 
i a] 


N-am găsit un ban pentru a face 
filmul. Pentru prima dată mamas-a in- 
teresat de dasenele noastre şi a vrut 
să-și vindá maşina de cusut, Singer, 
cu pedală de picior, pentru a ne da 
bani ca să facem film. M-am opus, ne- 
fiind convins că filmul ar putea ra- 
cupera valoarea mașinii de cusut. 

Mi-am amintit de mașina de cusut 
şi. m-am dus s-o văd. E acolo, lingă 
fereastră, in casa în care m-am năs- 
cut şi am crescut. In curte, au 
trecut ani de nci, se mai vede 
pe perete pictat cu var un mic 
ecran, marginile negre au devenit 
gri, peste el a crescut iarbă... Intr- 
adevăr, ecranul e pictat la o înăl- 
time de copil. 

— Cel mai mult mi-a plăcut jo- 
cul de lumini pe care îl făceai tu'cu 
pepenele 

Mama avea dreptate, aproape că 
uitasem, Luam un pepene verde, 
îi mîncam conţinutul si în- coajă 
făceam, ca toți copiii, găuri cu dife- 
ferite forme, In mijlocul pepenulu!, 


vorbă cu maică-mea, imi dà pros 
bleme. 

— $i a! doilea lucru pe care mi 
l-ai spus atunci, era să salut eu pri: 
mul pe portar. Să ştii că nu am prea 
reuşit: sint multi portari" care mă 
tin de ingimfat. 

— Tu esti ingimfat, dar nu stii 
sà ascun 

M-am gîndit mult, mai mă gîndesc 
încă. Am citit de curind în revista 
„Cinema“ rîndurile lui D.I. Suchianu 
despre parodie. Scrie acolo lucruri 
frumoase şi despre filmele mele, de 
citeva ori nu-și explică unele soluții 
şi le zice intuiție, ba chiar repetă: 
intuiție, Poate că acesta e secre- 
tul meu! 

Mai am mult de lucru. Trebuie să-mi 
dezvolt secretul, să-i multiplic, să-l 
fac cunoscut şi poate folositor 
şi- altora. Cit despre ingimfa« 
re, cum dracu' să nu fiu ingim- 
fat cînd portarul de la redacție nu-mi 
dă voie să intru cu acest text la re« 
vista „Cinema"? 


43 


teleeveniment... 


Istoria - 
filmului sonor... 


„nu trebuie 
cicălită conceptual 


După gustul şi mintea subsem- 

natului, doar două mărunte — 

i dar pline de consecințe — co- 

rectări ar fi necesare viitoarelor 

emisiuni ale „Istoriei filmului 

sonor“, performanță cu totul 

remarcabilă a studioului nostru, a redactoa- 

relor sale de film (Viorica Bucur și Doina 

Boieriu), efort cult, de lungă respirație, care nu 
trebuie cu- nici un chip întrerupt. 

Doar două corectări minore, uşor de reali- 
zat, care nu afectează întregul și nici judecata 
noastră asupra. întregului — largă și atentă 
panoramă asupra artei noastre filmice, ilustrare 
substanțială a principalelor tendințe crista- 
lizate de-a lungul timpului, întreprindere unică 
în felul ei la televiziunea noastră prin seriozi- 
tate, tenacitate, volum de muncă harnică și su- 
fletistá, antrenind colaboratori dintre cei mai 
calificați ca FI. Potra, D.I. Suchianu, Călin Că- 
liman, George Littera, Adina Darian, oferindu- 
ne chiar surpriza unor microbisti fermecátori 
ca acest N. Opritescu, în cea mai discutabilă 
si mai simpatică „lecţie“, aceea a „nouvelle- 
vague"-ului... (Punctul cel mai de jos: „Dra- 
gostea dincolo de viaţă și de moarte"-chestie 
de neîngrijit amatoriic, perpetuu alături de 
subiect, ceea ce e foarte rău în amor, în istorie, 
şi mai cu seamă într-o istorie sonoră...) 

Firește că ne-am putea lansa în mari proble- 
me de conceptie—dacá e bine să tratăm fil- 
mul si istoria sa pe „verticală“, nu numai „ori- 
zontal“, dacă nu e mai normal să împărțim 
ideile pe şcoli sí curente sau curentele pe idei, 
iar ideile per capete, dacă n-ar fi fost mai in- 
dicat să pornim de la ou la găină şi de la boi spre 
căruţă — întotdeauna. apar asemenea obiec- 
ţii „principiale” care, într-adevăr, ajută oamenii 
să nu greşească, să se gindeascá dar să nu prea 
înfăptuiască. Or, la ora actuală, cum-necum, 
această „Istorie a filmului sonor“ există, e reali- 
zată, are chip şi trup, nu văd de ce trebuie s-o 
cicălim conceptual. Ea ar trebui — repet — 
continuată, coborînd mai adînc în viața filmu- 
lui, în planuri mai detailate, cu mai puţină in- 
formare generală și mai multă grijă pentru 
formarea ochiului, în emisiuni mult mai scurte, 
dar mai percutante şi mai agitatorice, dacă se 
poate spune aşa, ca expresie telegenică. 

În aceste condiţii, cele două mărunte corec- 
tări pe care le sugerez cred cá nu vor fi interpre- 
tate greșit sau răuvoitor, ci cu acel haz 
propriu unor oameni de cultură (iată îmi iau 
insistente precauţii, căci ştiu cum arată sus- 
ceptibilitatea istoriografilor): 

Q ar fi nimerit să se desființeze actuala mi- 
zanscená a prezentatorilor — redactorul mai 
în față, colaboratorul ceva mai retras — care 
creează un efect didactic, plicticos şi, în anumite 
cazuri, paternalist. E o regie care ar vrea să 
sugereze dialogul, dar ceea ce reiese e departe 
de așa ceva. În locul unui dialog, apare — prin 
jocul privirilor celor doi — un fel de „îmi dati 
vole, tovarășe profesor?”,.. sau, cînd n-avem 
profesori, un înduioșător „pot să spun şi eu 
ceval"... 

@ să se rărească la maximum, dacă e imposi- 
bil să se desființeze chiar din vocabularul emi- 
siunii cuvintele care prin suprasolicitare la 
fiecare „lecţie“ au ajuns ele însele laun sindrom 
astenic, golite de orice vlagă și farmec. Aceste 
cuvinte sînt: prospețime; autenticitate; vi- 
talitate; vigoare; căldură umană; căldură 
umană; vigoare; vitalitate; autenticitate; pros- 
pețime; prospeţime... autenticitate... .cál... 


BELPHEGOR 


au 


telesfirsit de săptămină 


„Ca la Tănase“ 


Şi bine v-am găsit! 
Desi-s astfel gătit. 


Dar numele de fel: 


Tănase, Tănăsel 


Salut, salut, salot, salut, e 
Socot cá m-ati recunoscut 
Háinutele mi le-am schimbat, 


Mă cheamă ca si altă dat’ 


În acest sfirsit de august se impli- 


nesc (cifra nu este tocmai ,rotundá")' 


ix 28 de ani de la moartea lui Constan- 
nema tin Tănase. Căzuse, de cîteva zile, 
la pat. Cu o seară înaintea sfirşitu- 
lui — după cum relatează monografii 
săi, loan Masoff si Radu Tănase — l-a vizitat 
compozitorul lon Vasilescu, „Facem o pantarolá ^ 
— a intrebat musafirul. ,Si acum vrei sá-mi iei 
banii?“ — a răspuns, zimbind amar, Tănase, bă- 
tindu-si obrazul cu degetul — gestul lui cînd voia 
să spună că e „Chestie de obraz”. Nu se simţea 
deloc în apele lui. Soția l-a asigurat că se va face 
bine, dar Tănase, pesimist, i-a spus: „Madam Tă- 
nase, să vedem cine are mai multă imaginaţie!“ 
L-a vizitat, tîrziu, spre noapte, un medic. „Doc- 
tore, să-ştii că asta-i ultima noapte a lui Mihai Vi- 
teazul".. Era încă 28 august 1945. În dimineața 
zilei de 29 august, la cinci, zimbetul lui Tănase 
murea, 

De la moartea lui Tănase n-am mai avut nici 
un Tănase.. 

De ce am recapitulat toate acestea, acum, 
într-un prozaic ,telesfirsit de săptămînă?“ Inti 
gi-ntli pentru că este bine sá ne reamintim mereu, 
nu numai la cifre rotunde, cá a existat un Tánase. 


Sîmbătă seara, 
iv. încearcă 


să redea 
vigoarea 
eupletului 
satiric. 
Foarte bine! 
Ar fi păcat 
ca 
spiritul eriiie 
să rămînă 
numai 
la Reflector 


Un Tănase malagambist... 


Apoi pentru că „spiritul lui Tănase" (nu, nu este 
vorba de nici un soi de spiritism) nu poate muri 
niciódati, În sfîrşit, pentru că ultimele telesfirsi- 
turi de săptămînă ne-au arătat că micul ecran 
încearcă sá-si amintească de faptul că „a fost odată 
un Tănase..." si să demonstreze cá spiritul lui 
Tănase nu poate muri niciodată. Ah, dacă arfi 
apucat Tănase telesfirsiturile de săptămînă! 
Dar pe vremea lui Tănase televiziunea mondială 
era, de la caz la caz, un „dulce copil” sau o felie 
de science-fiction. Nici cinematograful nostru, din 
păcate, care intrase în al patrulea deceniu al co- 
pilăriei sale prelungite, nu ni l-a păstrat asa cum se 
cuvenea. Citeva documente filmate au rămas to- 
tusi, dar disparate şi accidentale, a rămas chiar 
şi amintirea unor filme ,artistice" — foarte pu- 
tine — în care a jucat Tănase. „Visul lui Tănase”, 
de pildă, film scris special pentru marele actor, 
care începea cam așa (citez din monografia amin- 
tită mai sus): „„„„Tănase se plimbă pe Calea Vic- 
toriei şi după un mic incident cu un sergent de 
circulație, care nu-l lasă să treacă peste lanțuri 
(de curînd introduse), intră într-un cinematograf 
unde rulează „Fabricarea găurilor de svaiter în 
România”. Tănase adoarme... şi începe să viseze”. 
Ce minunat „film“, dincolo de film, era „Visul 
lui Tănase“! Se zice că (şi nu numai „se zice", 


...Iritcalit... 


asa era) la sfîrşitul fiecărei reprezentații, Tá- 
nase se găsea în banca întii a cinematogra- 
fului si în timp ce pe ecran „rula“ o bătaie strag- 
nică (asa i se termina visul eroului), în care Tănase 
împărțea pumni în dreapta si în stînga, în sală se 
aprindea lumina şi Tănase era văzut făcind ace- 
leași gesturi ca pe ecran, apoi se freca la ochi, 
cerîndu-și scuze în dreapta si în stînga: „Am vi- 
sat, mă iertati".... Nu era aceasta o idee a „virs- 
telor de aur"? Veţi spune că.... începutul comenta- 
riului nostru treacă-meargă.... dar chestia asta, 
cu visul, cu „vîrstele de aur“, chiar că n-are nici 
o legătură cu telesfirsitul nostru de săptămînă. 
Ba are, de cînd ultimele telesfirşituri de săptămînă 
ne-au arătat că micul ecran încearcă să-și amin- 
tească de faptul că „a fost odată un Tănase“ si că 
ideile lui Tănase nu se poate să nu revină în actua- 
litate. d 

Cum spuneam, se simte că cineva, la televiziu- 
ne, s-a gindit în ultima vreme mai mult decît în 
anil trecuți la Tănase, și chiar dacă n-a avut ni- 
meni ideea să-i consacre un omagiu (cum? la ci- 
fre nerotunde?) spiritul marelui ironist a început 
să dea tircoale emisiunilor. „Apele“ cupletului sa- 
tiric tv. sînt în creștere, chiar dacă nu există încă 
nici un pericol să se apropie de „cota de inundaţii“. 
Într-una din lunile trecute, de pildă, l-am văzut 
în carne și oase pe „Alo, aici e Stroe!“ si apoi 
l-am mai văzut o dată și încă o dată.... După moar- 
tea ,masterului", Stroe (rămas și el fără Vasilache), 
a adus cu el un firicel de Tănase (și pe Stroe, da, 
televiziunea l-a descoperit abia într-un tîrziu). 
A apărut, apoi Trio Ra—Ta-—Ta: sint foarte plă- 
cuti la vedere si la auz „cei trei muschetari" ai e- 
misiunii — Vasilica Tastaman, Dumitru Rucăreanu, 
Ştefan Tapalagă și, ceea ce este foarte important, 
nu se bat cu „morile de vint" — duelează parcă 
cu sabia lui Tănase. Au reapărut, pe ecranele mici, 
emisarii brigăzilor de satiră si umor ale artiștilor 
amatori (ponderea lor calitativă în programe poa- 
te fi, neindoios, mai mare). Da, miculecran încearcă 
să dea vigoare nouă cupletului satiric. Satira cu 
țintă precisă (si există încă atitea „ținte precise" 
în jurul nostru, în noi şi pe lingă noi), spiritul cri- 
tic aplicat actualitátii — ar fi păcat să rămînă doar 
apanaj de „reflectoare”, A 

N-am mai avut un Tănase de la moartea lui Tă- 
nase. Au apărut si au dispărut feluriti cupletisti, 
asta e adevărat, dar un Tănase... ,, Cár ábusul" este 
astăzi doar o amintire. Stilul lui Tănase (adaptat, 
fireşte, vremilor pe care marele actor doar le 
prevestea) a început, în schimb, să reapară, timid, 
în cite o replică, în cite un cuplet, în cîte un virf 
de spadă. Poate că micul ecran ar trebul să aibă, 
În programe, o stagiune permanentă „CT la Tă- 
mase"... Cine stie, poate atunci, nasul lui Cyra- 
no... 


Călin CĂLIMAN 


„Şi imitator inimitabil 


telefestivaluri 


Festivalul international de televiziune din Praga: 
54 filme, 33 ţări, 2.409 minute de emisie 


Cifra 13 se pare că nu mai inspiră 
o teamă superstițioasă. În ziua des- 
chiderii ediției jubiliare a  Festi- 
valului international de televiziune 
de la Praga — miercuri, 13 iunie — 
sălile splendidului palat Wallenstein 
s-au dovedit a fi aproape neîncăpătoare pentru cei 
care au ţinut să răspundă invitatiei. În diminetile, 
după amiezile și serile care au urmat —s-au pre- 
zentat 54 de filme din 33 de ţări, însumînd 2.409 
minute de emisie. Un tur de forță pentru orga- 
nizatori. O muncă dificilă pentru jurii. Sute de 
telespectatori norocoși, care au făcut „rost“ de 
invitaţii, au stat neclintiti ore în șir, pînă tîrziu; 
pînă la ultimul-program din noaptea de 19 iunie, 
atunci cînd crainica cu ochi albaștri — filmele alb- 
negru au fost niște „oi rătăcite“ pe micul ecran! 
— a rostit un „noapte bună" dulce, în cinci limbi, 
şi cu un- zîmbet profesional a urat „la revedere 
pe anul viitor, la a Xl-a ediţie”. Desigur, urma o 
noapte albă pentru jurii — și pentru realizatorii 
care au avut filme în concurs, dar asta era altceva... 
S-ar mai putea vorbi, firește, de seara următoare, 
de grădinile aceluiași palat Wallenstein unde a 
avut loc festivitatea de premiere, de acei domni 
cu figuri marțiale, îmbrăcați în smokinguri ne- 
gre, suflind solemn în trimbite argintii... Dar peste 
toate astea a căzut, demult, cortina, 


Trei jurii 


Ediţia jubiliară din acest an — la care au parti- 
cipat 80 de delegați reprezentînd 57 de organisme 
de televiziuni din patru continente — printre 
care aproape toate „casele mari" cu firmă renumită 
în toată lumea —a fost marcată de prezența a 
numeroase personalități. Aș vrea să subliniez 
— și asta o fac cu mindrie declarată — că, în două 
din cele. trei jurii ale festivalului, au fost invitati 
să facă parte delegaţi ai Radioteleviziunii române, 
Alături de colegul meu Radu Anagnoste —ală- 
turi, deși am activat în jurii diferite — am simţit 
interesul si simpatia deosebită de care se bucură 
România în lume, mă refer, în primul rînd, la rea- 
lizările de pe tărîm social, politic şi economic. 
Tara noastră şi-a cucerit, în ultimii ani, un imens 
prestigiu şi mă gîndesc că $i răspunderea noastră, 
a lucrătorilor din Radioteleviziune, a crescut 
enorm, programele de televiziune putînd face 
ca România să fie prezentă în multe seri în casele 
a Sute de milioane de oameni din toate colțurile 
pămîntului, 


Oglinda lumii '73 


La festival s-au prezentat două categorii de pro- 
grame: opere dramatice de televiziune și filme 
documentare. Făcînd parte din juriul de filme 
documentare o să má refer, îndeosebi, la acestea. 
Și poate că aș fi procedat oricum așa, deoarece 
cred că telespectatorul așteaptă azi, pe micul 
ecran, îri primul ri d; filmul document-contempo- 


A doua 


ran şi abia apoi opera dramatică, de ficţiune, 
Dar presimt că această afirmaţie va stirni un val 
de proteste din partea colegilor mei „dramatici”, 
așa cá mă opresc aici... 

Un regizor de la televiziunea iugoslavă îmi spu- 
nea că el s-a simţit tentat să realizeze un film de 
montaj din toate documentarele prezentate la 
festival, ca un fel de oglindă a lumii 1973. Am gă- 
sit ideea excelentă. 

Cum ar fi arătat o asemenea „oglindă 1973" 
văzută prin ochii realizatorilor de televiziune pre- 
zenti la Festivalul internațional de la Praga? 
O lume sătulă de război, încercînd să facă totul 
pentru vindecarea rănilor acestuia: ,Hanoi-Dien 
Bien Phu" (Tv. Vietnam), „Războiul nu este uman“ 
(Ard/SFB Berlin West), „Orfanii Vietnamului“ 
(NHK Tokyo); o lume care munceşte și constru- 
jeste pentru azi dar și pentru miine; „A doua 
tinerețe” (Tv. România), „Cinci dintre noi" (Tv. 
Polonia), „India construiește“ (Tv. New Delhi), 
„Orașul viitorului“ (Tv, Cairo); o lume care face 
eforturi pentru salvarea orașelor de cataclismul 
poluării: „Strada“ (Tv. Belgia) — documentar care 
a luat premiul „Praga de aur" — „Ei bine, și noi 
să facem la fel" (BBC-Londra); o lume care în- 
cearcá sá salveze spiritu! oamenilor loviti de boli 
necruțătoare: ,Bariera" (Tv. Zürich), „Copiii în 
suferință” (ZDF-Mainz); o lume care se apleacă 
cu tandrete asupra copiilor, asupra tineretului si 
a universului lor — „Cea mai frumoasă poveste“ 
(Tv. Bulgară), „Mătușile lui Petrov“ (Tv. Ceho- 
slovacia), „Şcoala Ana Betancourt" (Tv. Cuba), 
„Nici o persoană să nu fie abandonată” (DDR- 
Tv. Berlin), „Un pas în cer" (Tv. Bruxelles); o 
lume a dragostei, a poeziei, a frumosului, a jert- 
firii pentru un ideal: „Testamentul poetului“ 
(Tv. Dublin) — un poem fermecător — document 
care a primit două premii, pentru realizare şi 
scenariu, 


Mica lume mare 


Această „oglindă 1973" poate părea—și ea 
este într-adevăr așa — incompletă sau imper- 
fectă... Dar, desfășurat sub deviza „Micul ecran 
serveşte la cunoașterea reciprocă și înţelegerea 
între popoare“, Festivalul internațional de la Praga 
a reunit sub acelaşi steag filme documentare 
dintre cele mai diverse — mă refer nu numai la 
modul de realizare artistică, la „temperamentul“ 
cu care au fost tratate subiectele. În același 
timp, s-a desprins din toate aceste filme un nu- 
mitor comun: dragostea pentru om, grija pentru 
viitorul planetei noastre. Fiecare zi de vizionare 
îţi întărea convingerea că lumea noastră mare este 
mică — intr-atit se întîlneau unele cu altele 
temele oferite de realizatori din patru continente- 
dar că totuși mica noastră lume este mare, prin 
modul responsabil în care oamenii privesc ziua 
de astăzi şi ziua de mîine. Această răspundere o 
resimt din plin și realizatorii de televiziune de 


pretutindeni, 
Nicolae HOLBAN 


tinerețe 


„„„Vultan, o mică localitate din Valea 
Jiului, a fost condamnată la dispariţie, acum 
40 de ani, în urma crizei economice din 1929— 
1933. În prezent, sub ochii noştri, Vulcanul 
renaşte, o viață efervescentá a readus in că- 
minele odinioară părăsite prosperitatea, bună- 
starea. Un reporter porneşte, pe străzile 
unui oraș mare, modern, să facă o investiga- 
tie, printre oameni de virste diferite, pentru 
a afla ce s-a întimplat cu o căsuță, de pe o 
stradă oarecare, unde locuia acum. patru dece- 


nii un miner rămas fără piine, Un miner 
căruia primăria din Vulcan, acum 40 de ani, 
i-a refuzat ajutorul de șomaj „din lipsă de 
fonduri“. Filmul realizat de Nicolae Holban, 
se numeşte „A doua tinerețe“, (Imaginea: 
Mihai Romașcu, montajul: Maria Tudor Ne- 
deleu.) 

Felicitám autorii pentru Mentiunea specială 
a juriului Interviziunii la cea dea X-a ediție 
jubiliară a Festivalului internațional de 
televiziune de la Praga. 


Emanuel 


Valeriu: 
Trăim 
pentru și prin 


telepublicul 
nostru 


— Cine sinteti dumnea- 
voastră, Emanuel Vale- 
riu? 


— Un ziarist. Adică 

un om în stare să 
relateze și să comenteze un eveni- 
ment la care asistă, În scris, la micro- 
fon sau în fata camerelor de luat ve- 
deri, Un om care se descurcă bine la 
volanul automobilului şi nu-și scrînteș- 
te degetele între clapele mașinii de 
scris, care știe să minuiascá aparatul 
de fotografiat sau — dacă are ocazia 
— și pe cel de filmat. 


— Aveţi aproape treizeci de ani 
de gazetărie, dintre care cincispre- 
zece de televiziune, ce sfaturi ați 
da unui tînăr începător într-ale te- 
leviziunii? 


— Tînărul în chestiune, e cît de cît 
prezentabil?  Simpatic? Vreau să 
zic telegenic, are o figură intere- 
santă, expresivă, are farmec? Stie 
să se facă agreabil, plăcut fără osten- 
tatie? Nu e timid? Are o voce bună? 
Cum stă 'cu dictiunea? Vorbeşte 
bine? E în stare să monologheze zece 
minute, fără să se poticnească? Ştie 
să tacă şi, fără să aibe aerul că se 
plictisește, să asculte un om vorbind 
timp de zece minute? Are simţul 
replicii? Dar simţul umorului? Spi- 
ritual? Inteligent? Instruit? Curajos? 
Răbdător? 


— Ei bine, să presupunem că ar 
întruni calitățile enumerate... 


— Atunci,  i-aș recomanda să 
înceapă prin a cunoaște bine filmo- 
teca televiziunii. Să scotocească, să 
descopere și să vadă cît mai multe 
din filmele de toate genurile, bune sau 
rele, existente aici. Apoi, bine ar fi 


Telespectatorii cubanezi, con- 
form unui sondaj dat recent publi- 
cității, nu sînt deranjati de programe- 
le care “depăşesc spaţiul acordat. 
Dimpotrivă, dacă emisiunea e bună, 
cu atît mai bine. Într-un singur caz 
toate răspunsurile au fost categorice, 
neadmitindu-se nici un moment de 
intirziere: telejurnalul. S-a cerut 
cu insistenţă ca această emisiune să 
fie transmisă exact la orele fixate 
şi anunţate în program. 


dacă s-ar împrieteni cu un operator, 
de la care să afle cam ceea cese poa- 
te face cu un aparat de filmat. N-ar 
fi rău dacă și-ar petrece cîteva zile 
în laboratoare. Ar căpăta acolo” cf- 
teva noțiuni elementare, dar indis- 
pensabile, despre developare, eta- 
lonaj, montaj negativ și ar vedea cu 
cîtă grijă trebuie manipulată peli- 
cula, Si dacă tot se află în laborator, 
să nu uite să treacă prin studioul 
de sunet. Trebuie să ştie cum se în- 
registrează un comentariu, cum se 
pun zgomotele, cum se face ilus- 
tratia muzicală, ce este un mixaj. 
Urmează să-și petreacă un timp la 
masa de montaj. Acolo unde filmul 
se „re-scrie“, capătă forma finală, 
va descoperi că lipirea a două pla- 
nuri într-un fel sau altul duce la 
rezultate cu totul surprinzătoare. 
Tînărul ar avea foarte multe de în- 
vátat dacă va lucra și în redacția de 
actualități. E aici o școală aspră si 
decisivă pe care trebuie s-o promo- 
veze orice om de televiziune, Numai 
aici el va fi în contact nemijlocit cu 
realitatea, cu faptele şi se va de- 
prinde să fie concis, să lucreze re- 
pede. 


— Şi mai departe? 


— Mai departe e omul, adică sti- 
lul. Carmen Dumitrescu, Alexan- 
dru Stark sau Rodica Rarău sînt trei 
reporteri foarte buni, dar emisiu- 
nile pe care le semnează fiecare sînt 
inconfundabile, chiar si atunci cînd 
nu vor fi văzuți sau auziți de tele- 
spectátori. 


— Nu credeti cá omul nostru tre- 
buie să fie și puțin actor? 


— Nu. Mai ales actor, nu! Pentru 
că un actor e continuu preocupat de 
persoana lui şi, oricît de dezinvolt 


E simpatie ? E telegenic ? 


ar fi el, e mereu tentat să „joace“ un 
text. Or, „firescul“ actorului e cu 
totul altul decît cel al reporterului. 
De altfel, ati văzut citi actori foar- 
te talentați pe scenă, eșuează ca pre- 
zentatori ai televiziunii. 


— Aţi fost într-o vreme un mem- 
bru foarte activ al redacției de 
sport... 


— Greşiţi, De două ori greșiți, 
În primul rînd, eu nu am făcut ni- 
ciodată în exclusivitate doar trans- 
misiuni sportive, Eu am făcut 
de toate în televiziune: și filme do- 
cumentare și i că şi anchete 
sociale și interviuri şi transmisiuni 
în direct, printre care multe trans- 
misiuni sportive, date fiind „ante- 
cedentele“ mele (am practicat atle- 
tismul, am jucat rugby si sînt ma- 
estru al sportului cu acte în regulă), 
În a! doilea rînd, Televiziunea Ro- 
mână nu a avut și nu are o redacţie 
sportivă, ci doar o secție sportivă, 
subordonată redacției de actuali- 
táti. Spun asta, deoarece cred cá as- 
tăzi, dată fiind amploarea pe care a 
luat-o sportul ca fenomen social de 
masă, televiziunea ar trebui să aibă 
o redacție sportivă, cu un redactor 
şef, cu oameni de specialitate, cu 
mijloace materiale și tehnice adec- 
vate. 


— De asta ati renuntat la transmi- 
siile sportive? 


— Nu! Comentariile mele, mi 
s-a spus, n-ar place unor telespecta- 
tori. Însă, după cum se știe, ro- 
mânul dacă nu e născut chiar tot- 
deauna poet, în mod sigur e pri- 
ceput într-ale sportului. Desigur, 
trăim pentru public şi prin public. 


Atenţie, telefagi! i 


Voci dintre cele mai autorizate atrag atenţia asupra pericolelor 
la care se expun cei care-și petrec cea mai -mare parte a timpului 
liber în fata televizoarelor. Astfel, specialiştii din Republica Federală 
Germania au constatat cá „telefagia“ este una din cauzele diminuă- 
rii vitaminei A în organism, deoarece aceasta are un rol primordial 
în funcția vizuală, iar vederea este suprasolicitată în timpul vizionării 
emisiunilor TV, mai ales după inserare. La rîndul lor, specialiştii 


americani au 


arătat că tendința spre obezitate este proporțională 


cu numărul de ore petrecute în fata televizorului. În tine, Congresul 
Uniunii naţionale pentru viitorul medicinii, întrunit recent la Paris, 
a ajuns la concluzia că televizorul ar fi cauza unor tulburări fizice şi 
nervoase care duc la apariția gastritelor si ulcerelor. 


Are o voce bună ? 
Ştie să tacă? 
Stie să asculte? 
E spiritual ? 

E inteligent ? 

E instruit ? 


Dar a comenta înseamnă să ai un 
punct de vedere personal asupra a 
ceea ce vezi. Se pare cá asta fi deran- 
jeazá pe cei care nu se pot obiectiva 
în fata unui eneniment sportiv la 
care asistă, : 


— Bine, dar tocmai aicie proble- 
ma. Nu puteti face abstractle de 
faptul cá telespectatorul ,vede" si 
el ce vede comentatorul? 


— Nu fac abstracţie, doamne fe- 
reste! Dar nici nu te poti rezuma doar 
la relatarea drumului unei mingi, la 
identificarea jucătorilor si la anun- 
farea scorului. Pentru treaba asta 
nici nu e nevoie de comentator. 


— Aveţi orgolii de creator? In 
ce măsură se poate vorbi de crea- 
tie în televiziune? 


— N-am orgolii de „creator“. Cit 
despre „creaţie“, cuvîntul e cam mare, 
La televiziune se poate vorbi de așa 
ceva doar în cazul transmisiunilor 
în direct. şi al filmului artistic 
propriu-zis, Aici totul trebuie să 
fie bine dintr-un foc, Emisiunea tre-. 
buie să aibă prospeţime, să fie bine 
organizată, să surprindă pulsul și 
temperatura evenimentului. 


“PRESE RCS IDEE A SEO EEE SEI CEE 
— Cum vă aveţi cu telecronicarii? 
Gil Ta CEI ENESCU 


— Ce să zic? Bine! Dacă aș fi un 
răutăcios ca Léon Zitrone, ag spune 
şi eu ca el că „telecronicarii sînt 
acei oameni care ştiu cu exactitate 
cum trebuie făcută o emisiune tv., 
fireşte, dacă ar fi știut să o facă“, 
Dar eu nu sînt răutăcios și nici 
Léon Zitrone nu sînt. Asa cá nu zic 
nimic despre telecronicari. Fac şi 
ei ce pot. 


N.C. MUNTEANU 


Haânry Fonda dixit 


»Pentru mine nu e nici o dife- 
rentá intre televiziune, cinema sau 
teatru. Importante să fii mereu pre- 
zent, să nu dispari din box-office. 
Pentru producători acesta este sin- 
guru) lucru care contează. De alt- 
fel şi pentru actor, căci numai așa 
poate lucra. În fine, cred că un 
scenariu poate fi la fel de bine pus 
în valoare pe micul sau pe marele 
ecran“, 


ki 


De ce m-a dezamăgit 

emisiunea? Frumoasa 

crainică duminicală 

anunţase: „Şi acum ur- 

mează un un micro-re- 

cital Ileana Popovici“, 
comunicindu-ne în același timp 
cartea de vizită a artistei: cîn- 
táreatá de muzică uşoară, de operă 
(sau poate de operetă, nu mai 
tin minte), specialistă într-ale muzi- 
cologiei, etc. O carte de vizită, 
așadar, cuprinzind mai multe însușiri 
ale protagonistei decît sîntem 
obişnuiţi în marea majoritate a cazu- 
rilor asemănătoare: cutare actor, 
cutare primadoná. O carte de vi- 
zită, deci, oarecum multi-dimensio- 
nalá. Ce ne va oferi posesoarea amin- 
titelor talente? Posesoarea ne-a ofe- 
rit cîteva minute de muzică ușoară. 
Minute bune. Foarte bune. După care 
însă, s-a trecut la altceva, Mighty Mou- 
se sau un meci de popice. Decep- 
tionantá trecere: în vreme ce asmu- 
titi de informarea crainici noi aş- 
teptam o lleană Popovici multiplă 
(evoluind de pildă şi în chip muzico- 
logic), Televiziunea s-a mărginit la, 
adică s-a mărginit ca-n atîtea și fără 
de număr rînduri. A fost (cu mutan- 
dis-ul respectiv) ca si cum, prezen- 
tînd un mic show Sammy Davis jr., 
postul N.B.C. din New York ar fi 
cerut artistului să se rezume la cîn- 
tece, evitînd dansul și imitatiile după 
confrati. De unde vine încrîncenarea 
aceasta de a refuza personalități- 
lor dreptul la exprimare totală? Din, 
probabil, aservirea față de natura 
spectacolului teatral, unde actorul 


Nina Cassian, pianistă 
a au 
Marin Moraru, poliglot 


eo Wee 


privind o privire ^ 


Mai mult 


Pasiunile nestiute. 
Activităţile 
suplimentare, 
Adică 
omul multilateral 
dezvoltat 


este obligat, prin dură lege estetică, 
să-și joace rolul. Şi atît. Si, pe bună 
dreptate, pentru că oricit aș pretui 
eu darurile de comentator de box 
ale lui Rădulescu Biban, nu pot 
îngădui acestuia să se oprească din 
replică, în plină „Scrisoare pierdută”, 
şi să analizeze meciul lui Cutov de la 
Belgrad. Şi oricît de subțire pictor ar 
fi Mircea Septilici, regizorul de tea- 
tru n-o să-i îngăduie niciodată să 
deseneze o portocală, pe şevalet, 
în actul I din „Ucigași fără simbrie". 

„În schimb, televiziunea poate 
săvîrși — şi încă lesne — operațiuni 
precum cele notate mai înainte. Dar, 
din păcate, TV-ul suferă de aceeași 
infirmitate care ne caracterizează pe 
noi, oamenii: conştientă întotdeauna 
de limitele profesiei în timp şi spa- 
tiu, și mai ales altele, autorii televi- 
ziunii n-au dobindit conștiința li- 
bertátilor de care dispun. Or, 
printre libertăți (aflată la doi pași, 
ca un teren petrolifer sub picioarele 
unui geolog neinspirat), vom înre- 
gistra posibilitatea ființei de tip 
„enciclopedic“, actor sau matemati- 
cian, de a ne înfățișa în șapte minute 
cîteva haruri si operațiuni altminteri 
greu de adus laolaltă. În același 
timp, departe de a mulțumi numai 
dorința noastră veșnică de a pă- 
trunde în culisele personalităţii, 
asemenea micro-recitaluri totale vor 
stimula activitățile secundare sau 
neștiute ale interpretului, silindu-l 
pe acesta la noi antrenamente şi 
perfectiuni. Cine l-a chemat pe Ste- 


fan Tapalagă, fost campion de scri- | 
mă, să dueleze în studio cu Mihai 
Tiu? Cine i-a cerut Ninei Cassian, 
pianistă şi compozitoare, să cinte, f 
între două rostiri de poezie, Sonata | 
lunii? Dezlántuirea unei campanii 
pentru valorificarea resurselor lo- 
cale — of, atît de ignorate — ne-ar 
oferi prilejul să-l vedem pe Beligan 
recitind propriile si  ne-ușoarele B 
sale poezii (cine le cunoaște?), pe 
Moni Ghelerter prezentind o ex- 
punere despre istoria portelanului, 
pe Dorin Dron apărind poarta unei 
echipe de hochei pe gheață, pe 
Marin Moraru vorbind italiana, en- 
gleza, germana, spaniola şi bengali 
cu o viteză și o siguranță de natură | 
a-l convinge pe spectator că a-ntil- 
nit un poligiot din naștere, pe Di- 
plan conducind un automobil de 
curse în stil Emerson Fittipaldi sau 
pe Matei Gheorghiu, dresind canari 
(fiecare cu...) Bine? , ar fi să 
fie solicitati cu predilecție artiștii 
capabili de performanțe multiple. 
De aceea ni se pare firesc un „Li- 
viu Ciulei show": două minute de | 
actorie, trei la masa regiei de tea- 
tru, alte trei de regie cinematogra- 
fică, două minute creionind o schiță 
de decor, două minute infátigindu- 
ni-l în chip de autor de costume, 
trei minute proiectind, ca arhitect, 
macheta unui teatru subteran, două | 
minute de lucru cu aparatul fotogra- 
fic, plus trei minute pentru altceva: 
omul lucrează atît de mult, încît nu 
se poate să n-aibă o activitate su- 
plimentará, 


Al. MIRODAN 


Tapalagă, campion la scrimă | 
FOUND RAO | 
Ileana Popovici, muzicolog | 


“Ocolul pămîntului i 


Televiziunea elveţiană a trans- 
mis o emisiune în care a recons- 
tituit traseui parcurs de personajele 
celebrului roman al lui jules Verne, 
„Ocoiul pămîntului în 80 de zile“. 
La sfîrşit, realizatorii au declarat 
că a ocoli astăzi pămintul în 80 
de zile e un fleac față de răbdarea 
îngerească pe care o presupune 
întocmirea devizului filmului cu o 
sumedenie de aprobări şi acte 
contabile, stabilirea celor mai bune 
rute şi legături aeriene, procura- 
rea biletelor, rezolvarea a încă o 
mie şi una de probleme organiza- 
torice, pentru care le-a trebuit 
exact 79 de zile! 


Interes justificat 


Una din cele mai bune emisiuni 
ale ‘televiziunii engleze a avut ca 
protagonistă pe ‘Agatha Christie. 
În vîrstă de 82 de ani, celebra au- 
toare a acceptat să apară pe micul 
ecran, cu o singură condiţie: nici 
o întrebare despre viața ei parti- 
culară. Interiocutorii au promis si 
s-au ţinut de cuvint, totul a fost 
fair-play. Numai cà, aga, între al- 
tele, întrebată despre viaţa în doi, 
Agatha Christie a făcut o confiden- 
tá în cea mai bună tradiție englezeas- 
că: „Mă Impac de minune cu 
soțul meu. Cu cit îmbătrinesc mai 
mult, cu atit se interesează mai 
mult de mine. Ştiţi, el e specialist 
în arheologie!” 


Coincidenti bizară, la interval 
de citeva zile, pe teleimprimatoa- 
rele agențiilor de presă. Prima şti- 
re anunța prăbușirea unuia din cele 
mai mari turnuri de televiziune din 
SUA, cu o înălțime de 450 metri, 
aflat în apropierea orașului Orlan- 
do (Florida), accident în care doi 
oameni şi-au pierdut viața şi alti 
doi au fost grav răniți. În cea de a 
doua ştire era vorba de începerea 
construcției unui turn de televi- 
ziune gigant la Plock, în Polonia. 
Atunci cind va fi gata, în 1974, va 
atinge înălțimea de 642 metri si 
va permite receptionarea emisiu- 
nilor pe o rază de pesie 500 km. Tur- 
nul polonez va fi construit din tevi 
de oțel, astfel că la viteze mai mari 
ale vintului, vîrful se va putea în- 
ciina cu 1,2 metri. 

Parafrazind un cîntec demult 
uitat, putem spune: „turnul de pia- 
tră s-a dărimat/vom tace altul 
mult mai înalt”. 


Drumurile foştilor „răzbunători“ 
John Steed şi Tara King, alias 
Patrick Mac Nes şi Linda Thorson 
s-au despărțit definitiv, o dată cu 
ultimul episod al celebrului serial. 
De altfel, Mac Nee nici nu mai este 
cel de altădată. El a stăbit cu 25 de 
kg. gratie unei metode pe care o 
consideră infailibilá: o viață calmă, 
englezească, fără alcool, fără tutun 
şi, mai ales, fără televiziune. În schimb 
Linda Thorson recidivează. După 
doi ani de teatru, ea revine pe pla- 
tourile televiziunii într-un serial 
cu titlu de spaimă, „Thriller“, şi se 
va pune rău cu toți răufăcătorii. 

Dar îi va învăța ea minte... 


47 


Maria Voluntaru: 


De cincizeci de ani in 
slujba artei, peste 250 de 
roluri pe scená, roluri, e 
drept, mai puţine in film, 
dar începînd cu „Răsună 
Valea” sau „Mitrea Cocor“ 
şi pină azi, în „Astă seară 
dansăm în familie"; mereu 
prezentă în spectacolele 
de televiziune, în emisunile 
radio, la „teatru la micro- 
fon"; interpreta  Mitei 
Baston in 1928, dar si in 
1950, pe scena Nationa- 
lului; a Zitei şi a Vetei 
in 1931— 32, dar $i cu zece 
ani mai tirziu, pe aceeaşi 
scenă; Lena, din „Gaiţele“ 
dar si Zoe, din aceeași 
piesă, peste cîțiva ani; 
Ecaterina Buznea din „Pen- 
tru fericirea poporului" si 
Martha, în „Faust“, Estera 
în „Dama cu camelii" si 
Maria in „Unchiul Vania” 
şi, si, pînă la 250... Nenu- 
mărate tipuri, nenumărate 
chipuri, unele înrudite, al- 
tele profund opuse, s-au 
perindat pe scena Teatru- 
lui Naţional sub trăsăturile 
unei actriţe numită Maria 
Voluntaru. O actriţă care 
şi-a jucat — fără orgolii, 
fără ambiția de a fi mereu 
»titulara^ — toate rolu- 
rile, mari sau mici, cu 
aceeaşi pasiune, cu aceeași 
dragoste și cu un respect 
imens pentru această me- 
serie, care cere înainte de 
toate dragoste și respect. 

La 14 august Maria 
Voluntaru a împlinit 70 
de ani. Este o cifră fru- 
moasă, pentru că adună 
în ea o viaţă plină, şi din 
plin dăruită celorlalți. 

O viaţă pe care Maria 
Voluntaru și-o aminteşte 
şi azi, cu umor, cu bucurie, 
cu nostalgie. Pentru ea, 
şi pentru cei care au apla- 
udat-o de-a lungul anilor. 


Născută în Dobrogea 
— la Murfatlar, acolo 
inema unde-i .licoarea aceea 
care îmbată şi dispune, 
și te face să vezi viața 
trandafirie — am avut 
o copilărie tristă, presărată de lip- 
suri şi nevoi, N-am păstrat decît 
amintirea pitorescului Dobrogei şi 
greutăţile prin care am trecut. 
După şcoala elementară, făcea 
impresia părinţilor că as fi giuruită 
pentru învăţămînt. Am început ca 
învățătoare la Cavaclar. Îndrăgeam 
copiii şi vedeam de ei si de grija de a 
da primele noţiuni de carte. Clasa 
întîia primară la ţară. Nici eu, nici 
ei, nu eram obișnuiți cu ceea ce urma 
să facem. Mi-am făcut datoria si 
strădania mea n-a fost irosită în 
vînt. Un prieten de-al meu, fost 
director al şcolii de la Cavaclar, 
a găsit printre hirtiile lui un 
proces verbal de inspecție sco- 
lará ṣi... ca să-mi facă plăcere, mi 


l-a trimis. Anul 1921, martie 14: 


48 


Ascensorul e bun la urcat... 
Dar in meserie, 
trebuie să sui treptele gifiind... 


„în urma inspecției făcute la clasa 
d-rei Maria Voluntaru, am găsit 
copii cu frecvență regulată (ceea ce 
era enorm pentru acele vremuri 
si școala de atunci) şi nivelul ridicat: 
copiii ştiu a citi și socoti", Cu alte 
cuvinte îmi luasem în serios meseria. 

Şi cînd părinţii și eu însămi gîn- 
deam că am intrat pe fágasul normal, 
că m-am dedicat meseriei pentru care 
„avusesem chemare" — un conflict 
între dascăli, o mică neînțelegere 
a fost suficientă să-mi sară ţifna și să 
părăsesc slujba „în plină glorie“ — 
functionasem doar un an ca invátá- 


toare! — plecînd la Constanţa unde 
erau părinţii, si mai ales marea... 

Anii copilăriei au trecut repede. 
Tata se prápádise, Problema vieţii 
se punea din plin. Săracă și singură 
la Constanţa, era greu. Cîteva uşi 
la care am bătut nu s-au deschis cu 
entuziasmul pe care-l aşteptam. 
Bucureștiul, cu multiplele posibili- 
tăți, mă atrăgea. Încă nu știam ce 
am să fac în marele oraș, Un cunoscut, 
care își amintea că-n școală eram mai 
dezghetatá decît alţii, atunci cînd 
la sfîrșit de an dădeam serbări, 
îmi dá o recomandatie către maes- 


trul Nottara, Abia astăzi îmi dau 
seama ce însemna atunci să poti 
sta de vorbă cu cel mai mare actor 
al nostru, cu maestrul Nottara. 
Probabil, cunoscutul meu nu știa pe 
altcineva sau poate voia să rîdă de 
mine. 

M-am dus la Conservator să-l văd 
pe marele Nottara. l-am predat 
scrisoarea, Si astăzi încă îmi amintesc 
emoţiile mele de atunci. Maestrul 
avea tocmai ora de curs, Am astep- 
tat. Cu ochii máriti, sfigiatá de emo- 
tii, ascultam. Așadar, aici se învăţa 
pentru ,teatru"! Totul era altceva 
decît diletantismul  şcolăresc. li dau 
scrisoarea. Mă pune să-i spun poezii. 
Încep, gituitá de emoţii și stîngăcii. 
După ce dramatizez o poezie, imi 
cere să declam și ceva comic. Astep- 
tind judecata lui, îmi venea să fug, 
să renunţ la visul meu mfíngiiat de 
cîteva zile de speranţe și să mă apuc 
de altceva. Ştiu eu de ce? Maestrul 
a pus capăt emoțiilor mele si, spre 
surprinderea mea, m-a primit să 


audiez cursurile pînă în ianuarie cînd 
au început selectionárile. Apoi exa- 


menul, și iatá-mà elevă la Conserva- . 


torul de artă dramatică! 
Să fii eleva maestrului Nottara nu 


era puțin lucru. Viaţa începea să-mi - 


suridá, După primul an de Conser- 
vator, maestrul Nottara își serba 
50 de ani de teatru și, organizîndu-se 
un turneu triumfal, m-a luat cu el. 
Eram un paj oarecare. 

Se cuvine să vă spun că maestrul 
Nottara nu mi-a fost numai profesor, 
mi-a fost și părinte. O vorbă bună, 
un sfat, un cuvint de încurajare. 
Cînd imi privea pantofii scilciati 
şi-mi vedea ambiția de a face teatru, 
îmi spunea: „Maria Voluntaru, să 
ştii de la mine, tu ai să faci teatru“. 
Eu eram intr-al nouălea cer. 

În turneul final, Maestrul a avut 
față de: mine atentii pe care n-am 
să le uit niciodată, Ne apropiam de 
Constanţa; el știa că părinţii sînt 
acblo și că-i orașul unde am crescut. 
A rugat-o pe Miţi lgnátescu să-mi 
lase mie rolul ei — m-a pus să-l 
învăţ și astfel, la Constanţa, am jucat 
cu maestrul Nottara, un rol, primul 
rol într-un ansamblu de teatru se- 
rios. După spectacol, mama s-a dus 
să-i mulțumească marelui Nottara 
pentru cele ce făcuse din mine;pentru 
grija părintească care-o are pentru 
fata ei. Şi tot mama a adăugat, 
după ce Nottara spusese: „Vezi ce 
face fata d-tale?" — „Ehei, dacă bie- 
tul tată-său trăia, nu ajungea fata 
noastră să joace..." Nottara, bun, 
înțelegător, a zimbit şi a asigurat-o 
că meseria lui nu-i așa de rușine cum 
crede ea, 

După doi ani, jucînd roluri mari 
acolo şi aici, în diferite formaţii, 
ajung să fiu angajată la Teatrul 
National din București. În loc să 
joc, încep- meseria de la capăt, 
fac figuratie. Figuratie ani de zile. 
Asta mi-a ajutat. Nu-i bine să nu 
faci ucenicie în meserie. Ascensorul 
e bun la urcat, dar în meserie 
trebuie să sui treptele gifiind. 

Și așa am ajuns artistă, Am muncit 
mult, am renunţat la o sumedenie de 
ambiții, uneori la demnitate, la min- 
drie, și toate astea pentru teatru, 
pentru meseria mea pe care o iu- 
besc, 

Am jucat o mulţime de roluri și 
mari si miti. Maestrul mă pregătise 
pentru interpretele lui Caragiale, 
şi mame blinde și bune, si vrăjitoare, 
şi femei nebune si gaite'si tot ce vreţi. 
Tipuri. E foarte greu că contribui 
într-o piesă lungă de două ceasuri 
cu,cîteva replici, iar prezența ta să 
fid reţinută și de public, si de cro- 
nicari, Să stergi fardurile de pe faţă 
şi mástile care te sluțesc cere de 
multe ori mai mult timp decît cele 
cîteva replici de pe scenă. Nu mai 
vorbesc de timpul care mi-l ia com- 


Pe vremea cind juca 
gitane 


punerea personajului care mi-e dat 
să-l interpretez, înțelegerea a ce vrea 
autorul cu personajul, cu mine; de 
multe ori, pînă intru în „personaj“ 
durează săptămîni în sir, ajunge 
obsesie. Ai satisfacţii. Din nimic 
să faci” ceva! Întilnesc de multe ori 
tipuri create de mine, si-mi zic „și 
asta seamănă cu mine, cu. Mama din 
lon de Liviu Rebreanu sau..." 

De multe ori trebuia să mă duc la 
locul de muncă al oamenilor să văd 
cum vorbesc, cum se comportă, ce 
fac. Așa m-am:dus la o colectivă din- 
tr-o comună îndepărtată din Do- 
brogea și am stat citeva zile printre 
colectiviste, pentru că urma să joc 
pe Gherghina Brîndeliu în „Ziua cea 
mare" de Maria Banus. Stau zile în- 
tregi si gîndesc asupra rolului. Adaug 
ceva personajului, ca apoi să. revin, 
să-l fac altfel, pînă cînd îl fac aşa cum 
trebuie, 5 

Am jucat femei bătrine de cînd 
eram tînără, ofițeri, doctori, uneoti 
femei cochete, numai popi n-ai 
jucat. Preotese da. Să scoti în cîteva 
replici un personaj care să rămînă 


Pe vremea cînd juca 
Veta 


Jucînd orice cu aceeași pasiune 
(Cu Marcela Rusu în „Ultima oră“) 


spectatorului după ce a văzut piesa 
întreagă: este mult, foarte mult. 
Mi s-a întîmplat într-o piesă în care 
aveam un rol mic — dacă nu má în- 
sel în piesa lui Camil Petrescu, 
„Mioara — ca, după spectacol au- 
torul si critica să socotească că titlul 
piesei ar fi trebuit să fie „LINA“, 
după numele personajului interpretat 


de mine, si nu „Mioara“, desi această | 


Mioară era tot timpul în scenă și 
avea rolul principal. 

Cînd joci „tipuri“, adesea îți vine 
să adaugi rolului replici în afară de 
text, şi astfel, după mai multe spec- 
tacole, rolul să fie cu totul altul decit 
la premieră. Niciodată nu mi-a plăcut 
să má amuz pe scenă. Am jucat în- 
totdeauna, ca-n prima zi, ca pentru 
premieră, cu aceeași grijă şi cu ace- 
leași emoţii. În scenă, uneori, 'este 
drept, trebuie să ai prezență de spi- 
rit; să spui ceva care nu este în 
text, să salvezi scena. 

. Imi amintesc că jucam într-o piesă.. 
Incăperea.. plină cu flori, flori. în 
vaze, flori în borcane, etc. S-au pus 
florile într-un vas din care, la un 


ME] 
Cu Tanti Cocea în. 
„Nunta insingeratá' 


moment dat, apa începuse “să curgă 
siroaie. Toti înmărmuriseră. Ce-i de 


făcut? Am spus: „Se revarsă Jiul...“ 


şi, fără emoţii, cu o naturaletá 
desăvîrșită, am schimbat vasul, am 
şters apa, ca și cum tot ce făceam era 
în text. A fost atit de natural și atît 
de bine jucat, încît publicul se amuza, 
lar autorul, fiind între culise, în 
panică, mi-a adus elogii şi se gindea 
dacă n-ar fi cazul să facem același 
lucru în- toate serile... 

După 23 August 1944, deși încă 
cu mult înainte activam (am intrat 
în partid în 1942) am început o 
muncă asiduă politică. Actorul-ce- 
tățean, Am lucrat, cum s-ar zice, la 
două războaie. La teatru și, paralel, 
băteam cartierele. Şezători, festi- 
valuri, spectacole Ja locul de muncă. 
Răspundeam de Uniunea de Artă din 


„Uniunea de artă și poligrafie. Îmi 


făceam datoria. Mi-am făcut datoria. 
Și m-a bucurat, 


Maria VOLUNTARU 
a] 


n Întotdeauna 


ca pentru premieră 


ra 


49 


A] 


a 


oamenii sint uitati. foarte repede. 


si ce trebuie, 
si ce nu trebuie 


ai 


actorii 
nostri . 


e Nist a 3 mai 1933 în 
+ București, 


„9 1956: absolvă. Institutul de 
Teatru, clasa N, Báltáteanu- 
Beate Fredanov. ^ , 


Q 1959: debut "pe scena tea- 
trului „Nottara! cu „Pygmalion“, 


e 1960: 
„Aproape de soare”. 


@ 1959—1973: joacă pe scena 
Teatrului Nottara şi colaborează 
la Teatrul Mic și National; 


Q Roluri care l-au impus ca 
pe unul de actorii de seamă ai 
scenei româneşti: Vania din 


“Unchiul Vania” și bărbatul din 


1 pedeapsă 


debut” în film cu 


De aici si gafa pe care o facem, 
atunci eind ne grăbim să jucăm 


; »Omul; acest -animal -ciudat 


Dimitri. din < 

şi procuror 

Henric « 

al “IV-lea!” Sineşti “din. „Joc 
ielelor“; “Stomil „din „Tango 
lona-din piesa cu același num 


- Lear din „Regele Lear“. 


@ |n film, după debutul--cu, 
„Aproape de soare”, în care in- 


terpreta „un otelar",: ,"urmeazá 
preşedintele ^ gospodăriei cole 

tive din „Un: surfs în plină vară“ 
de Geo. Saizescu; “Mastacan din 


; «Procesul alb" de lülian: Mih 


George din „La' porțile pă 
tului.“ de Geo Saizescu; tatăl în 
„Dimineţile unui băiat cuminte'de 


"Andrei Blaier; - Pazvanoglu. -în 


„Răpirea. fecioarelor“ și „Răzbu- 


-narea haiducilor"' de “Dinu Cos” 
cea; maiorul din „Reconstituirea“ 


"de “Lucian . Pintilie;" Semaca -in 


Ih: prezent joact pe scena Tea- 


"trului „Nottara“ rolul pictorului 
«din „Cei șase. de Robert: Hossein i 


şi Frédéric ‘Dard; repetă pentru 
micul ecran s escárusul" si. filz. 


/meaz fn serialul: „Un august. îm 


fi Meer E 


Ce V-a atras către profesia 
asta, George Constantin? 


— M-am gindit că e. mai co- 
modă, ` Între “timp am aflat. că 
nu-i chiar aṣa: 


Mastacan în 
„Procesul alb“ 

CNEA IDD FIE ZI 7n 

Cu Gilda Marinescu în 

acest animal ciudat“ 


— Sinteti, stimate 

George Constantin, 

unul dintre puţinii 

actori pentru care 

„specificul“ — cine- 

matografic sau teatral — pare să 
nu fi fost inventat. Pe scenă sau 
în film sinteti întotdeauna ace- 
lași George Constantin, Lumea 
spune că asta s-ar datora unei 
formidabile spontaneitàti. Asa e? 
SBS ZE; UEVUDUEENDMERNUT ZAU DT VER 
— Nu. știu... Eu am foarte 
puţină experienţă în cinemato- 
grafie. Dar asemenea actori, egal 
înzestrați pentru teatru şi filme 
există. Înzestrare- care se îmbo- 
„găţește, firește, cu. experiența. 
Am filmat, de exemplu, cu 
Mircea Albulescu. El are, fără 
doar şi poate, o experienţă 
vastă în materie de “film. Mă 
juitam la el cît de multe stie 
din ceea ce se numește teh- 
nică de filmare, cum „ştie să se 
pună în valoare, cum. își cunoaș- 
viurile și raportul dintre 
ele și aparatul de filmat. O ade- 
jvărată știință, Eu unul nu am 
această știință si n-o am, poate, 
pentru că n-am făcut atitea 
filme... În ceea ce privește spon- 
taneitatea cred că lucrurile stau 
,nitel" mai altfel de cum încearcă 
unii „creatori” din cinemato- 
grafie să le prezinte. Nu cred. în 
spontaneitate ca sistem de lucru 
nici unde —dărămi-te în artă, 
Acei ce susțin că lucrind la un 
film trebuie să lași totul în seama 
ineditului, a surprizei, a inspira- 
tiei de moment, se păcălesc pe 
ei înşişi. Nu cred cá trebuie să 
începi o filmare fără să știi ni- 
mic despre scenariu, despre p 
sonaj, despre costum, despre 
regizor (și invers) despre actor. 
Într-un cuvint să fii cît mai „tran- 
dafir" pentru că așa, vezi dom- 
nule, eşti mai proaspăt, mai 
spontan... Cum nu cred că e 
bun sistemul” unor regizori. si 
joperatori, 'de a nu arăta mate- 
priala filmat celor-mai apropiați 
'colaboratori: actorii. Se moti- 
vează neputinta acestora: din 
urmă de a fi obiectivi. Dacă 


Pasvanolgu în 
„Haiducii“ 


Cu lon Dichiseanu 
i Ștefan lordache în „Cei 6“ 


într-adevăr așa s-ar întîmpla lu- 
crurile, proasta obiectivitate, am 
impresia, ar fi şi de partea cea- 
falta. Și cacă stau să mă gîndesc 
bine nu e numai impresie... 


URII ZE A E 

— Sinteţi dintre actorii care 
„aduc“ personajul la ei. Sinteti 
întotdeauna George Constan- 
tin. Asta ar trebui să ducă la 
monctonie, numai că, după pā- 
rerea mea, monotonia dumnea- 
voastră este foarte diversa... Cum 
reusiti? 


ie, nu crec 
că sînt un actor divers. Mă stră- 
duiesc, de fiecare dată, ca per- 
sonajul pe care-l intruchipez să 
fie foarte sincer. Mi se pare că 
un „personaj, la teatru sau la 
film, poate chiar mai mult la 
film, trebuie. să fie cit mai 
aproape de existența noastră 
obișnuită... Mo 7 


val Goamne, 


— Sinteti un actor foarte iubit 
şi foarte respectat de public. 
Deci asta ar fi relația public- 
George Constantin. Care-i re- 
latia George Constantin—public? 


OI SSI III IE AIE DRE 

— Eu nu am nici un fel de 
relație cu publicul. N-as v 
sc peni nimeni, dar pub 


jigne 


e ceva i neunifor: 
În fond, cre 
fie o fiară b și drăguță, dar e 


ite pune pe 
amintire foarte 
e publicul de tea 
tru, Era, pe vremea inundații: 
lor. Turneu prin Ardeal cu 
„Crimă și pedeapsă”, trebuia să 
ajungem la Cluj. În mod normal, 
trupa ar fi trebuit să fie la teatru 
pe la șase, pentru cá la Şapte 
jumătate începea spectacolul. Au 
sosit pe la zece. La zece fără un 
sfert am ieşit la rampă'să cer scuze 
pentru intirziere. Sala era plină si 
liniștită. Nimeni nu se mişcase din 
scaun pînă la ora aceea. Un res- 
pect imens pentru ei, pentru noi, 
pentru lăcașul acela, pentru ac- 


tul de cultură. Un public deosebit 
«+ Am jucat „Lear“ la Florenţa, de 
exemplu. Am început spectaco- 
lul cu un public foarte recalci- 
trant, neatent, deloc comod, şi 
am terminat în urale. Nu mi-a 
fost dat să văd un succes mai 
mare. Și. era un succes cucerit 
clipă cu clipă: Dar am și amintiri 
neplăcute. Un public care nu te 
lasă să joci, care nu vrea să 
asculte, nu-l interesează, te și 
miri de ce-și pierde serile la 
teatru. În ce privește publicul de 
film, nu pot să spun himic, îl 
cunosc mai puţin. Dar cred că 
filmul are un altfel de public. 
Mai puţin preocupat de noi. 
Mai legat de ceea ce se întîmplă 
acolo pe pînză. Nu neapărat și 
de cum se întîmplă. Da, el re- 
marcă jocul unui actor, îi place, 
are preferințe, dar punctul de 
interes rămîne, cred eu, acțiunea. 


— Şt. ţi că multă lume và asea- 
mănă cu. Orson Welles? 
AEZ E SES ET EI SED: 

— Ştiu, dar cred că e o mare 
prostie. Mi-e și jenă să vorbesc 


despre asta. Orson Welles este 
un titan. În artă, în știință, 
în viaţă Nevoia asta de a găsi 
asemânări este, cred la noi mai 
degrabă o nevoie de a avea şi noi 
„faliţii noştri“. Ştiţi, noi ar tre- 
bui, de fapt, să avem miturile 
noastre şi, pentru că nu vrem săle 
avem, împrumutăm de la alţii. 
Numai că un om nu poate se- 
măna decît cu el însuşi, cu genera- 
tia lui, cu evenimentele care se 
petrec la o anumită etapă... Ve- 
deti, noi, generaţia '50, — Silvia 
Popovici, Sanda Toma, Mircea 
Albulescu, Victor Rebengiuc, Dra- 
gà Olteanu, Cozorici, Stănculescu, 
nu semănăm deioc cu cei care 
au venit după noi. Nu semánàm 
cu generația Motoi, de exem- 
piu, și cur atit mai puțin cu 
cea foarte tînără. Am impresia 
că sîntem, it de cit, o generaţie 
mai matură, nu numai sub aspec- 
tul vîrstei.. Privim lucrurile mai 
ín profunzime. Poate de asta am 
si reușit să lăsăm cite ceva de al 
nostru, ceva ce ne seamănă, 


ERIE ZI ERE E SS PILE NS 
— Ce credeți că determină 
deosebirea asta dintre generaţiile 
actoricești? 
ESSA EEST ET TISEI 
— Nu știu să và spun foarte 
exact. În fond, cei care vin acum 
f noi sint născuți, crescuţi 
rmati sub aceeași  flamură: 
greutățile au fost de 
Știu eu? Poate 
pfițin, Poate nive- 
lor a scăzut... De 
ce oare n-a mai apărut un Penciu- 
escu, Giurchescu, Esrig, Pintilie. 
De ce, dacă tot am ajuns la re- 
gizori, teatrul românesc nu poate 
număra mai departe de cinci re- 
gizori foarte buni? E o întrebare 
pe care (dacă vrea) poate să şi-o 
pună oricine, 


— Care este întrebarea pe 
care v-aţi pus-o cel mai des în 
ultima vreme? 


— M-am întrebat serios dacă 
mai pot sau nu să fac profesia: 
asta, Mi se pare că teatrul e din 


ce în ce mai greu de făcut. 
Devine un fel de lux, de care 
oamenii nu mai au timp: 


— Dacă v-aţi schimba intr- 
adevăr profesia, ce-atí face? 


— Cred că aş face case. Un 
fel de zidărie. Ar fi un lucru pe 
care l-as face cu plăcere. Să pui 
o temelie, să ridici un zid care 
rámine acolo, mi se pare un lucru 
interesant, bun si il. 


PE e UPC EEROUNRM 

— Si de pe urma profesiei 
dumneavoastră rămine ceva... 
E RE IRA HEU ARIEI ZA 

— Credeţi? Nu știu, zău... 
Aura Buzescu trăieşte încă şi să 
zicem că 50%, dintre spectatori 

mai amintesc de ea. Sonia 
Ciuceru, Timică, Báltáteanu, Mihai 
Popescu... Puţini, chiar din breas- 
la noastră, își mai amintesc de 
ei. Spectatori ?-nu mai vorbesc. 
În meseria noastră eamenii sînt 
uitaţi repede. De aici poate și 
dorinţa de „a te vedea”, de a 


sări în ochii oamenilor, De aici 
şi gafa pe care o facem multi 
dintre noi atunci cînd ne grábim 
să jucăm şi ce trebuie și ce nu 
trebuie. 


— Filmul însă rămine şi poate 
fi revăzut oricînd... 


— N-am văzut un film romå- 
nesc scos pe piață peste zece ani, 
pentru că a fost foarte bun și 
se cere revăzut. N-am auzit de 
fenomenul ăsta. Dacă cumva auziti 
să-mi spuneţi si mie... 


— Aveţi întotdeauna cronici 
foarte bune. Sinteti cotat drept 
un „mare actor". Astanu vă mul- 
tumeste? Nu vă face plăcere? 


— Sigur că-mi face plăcere, 
As fi ipocrit dacă as spune „nu“: 
În „profesia asta a noastră, foarte 
mulți avem impresia că sîntem 
Nenorocirea e cá nu toti 
| dreptate.. Mie mi se pare 
că înainte de a spune „mare 
actor" ar trebui spus: „om care 
ştie ce e măsura” pentru că în 
teatru, ca $i în viaţă, măsura are 
o importanță vitală. Doar toti 
sint ctori. Unii au șansa să şi 
joace pe scenă, și dacă măsura 
este esenţială pentru toată lu- 
mea, pentru un actor, ea e vi- 
talá; dacă nu o are nu numai că 
nu poate deveni în vecii vecilor 
un bun actor, dar. e și pornit 
pe ul în ceea ce privește 
viața lui. Pentru că nici. în viaţă 
un om care nu-si simte lungul 
násului nu poate fi om întreg. 
Prin măsură, înţeleg firește, în 
primu! rind “puterea de a te 
aprecia la adevărata: valoare, "Dar 
asta e din nou un lucru foarte 
greu de. dibuit şi mai ales de 
păstrat, 
 DENEESUZULICTWLIVPUN PE SF EEE 

— Spuneati, mai înainte, că 
nimeni nu poate semăna decit 
cu el însuși. Dumneavoastră cum 
sinteti. NEN 
TCIXEEDNZRZUALO IF, IOE ERINA 

— Ca omi 


ate 


a UN MET 
— Ca om, ca actor, ca amin- 
doui.., 
Pa] 
— Nu sint deloc un: individ 
comod. Sînt plin de complexe 
și, uneori, aș zice, chiar speriat, 
Sint „un d prin: excelenţă. 
Pină !a spaimă, Ar putea să pară o 
mare farsă ce spun eu aici pentru 
cei care mă știu de pe sceră, 
dár ăsta e edavărul,,, Fricile 
mele sînt foarte mari și multi- 
ple. Începînd cu mine, ca exis- 
tentá, și sfirsind cu profesia mea. 
Dar mă mîngii 'cu gîndul cănu 
numai eu sint aşa. Mai toti 
sîntem o mare de, complexe, În 
genere, oamenii pareazá și po- 
zează, Își acoperă complexele. Se 
apără, Și eu am învățat să mă 
apăr. 
CEEP EO ERSDTTER IUSSI CY ESOS 
— Aveţi dreptate. Ceea ce ati 
spus poate părea o farsă. Vreti 
să încheiem interviul asa? 
a a aci 
— Ar fi bine să nu-l încheiaţi 
deloc. Să-i lăsați așa, ca și cum 
n-ar fi fest 


Eva SÎRBU 


51 


„Așadar te afli în sa- 
| là. După ce te-ai ins- 

NEMA talat binisor pe scaun, 

E după ce ai reglat înăl- 
timea vecinului din 
față, sau ai despărțit 

două capete de îndrăgostiţi care-ţi 
acoperă imaginea, după ce te-ai ui- 
tat semnificativ la ronţăitorul de 
covrigi din stînga și la cel de semin- 
te din spate, te concetrezi asupra 
imaginii, 

Ca la orice film bun, te lași furat de 
acțiune. Toate par a fi în regulă 
dacă nu s-ar mai trezi cîte unul certat 
cu punctualitatea la spectacol și 
cu bunul simt, care a întîrziat, si 
acum, prin intuneric, vrea mortis 
să ajungă pe locul care-i aparține. 
În fine, îl găseşte ocupat, încep 
schimburile de amabilităţi — deloc 
plăcute pentru urechile celor care 
vor să vadă spectacolul. S-a terminat 
şi cu asta, filmul isicontinuá actiunea, 


k 
n i) , 


1 
mu vul 


Sau mai bine un cinema 


- (urmare din pag. 4) 


acţiuni, trăsături psihologice sau 
spirituale, cît mai mult dintr-un 
limbaj dominat de o anume pedan- 
terie latinizantá, dintr-o pretiozitate 
şi joc de cuvinte menit să camufleze 
intenţiile reale ale senatorului, avan- 
sind în schimb ,formule" de poli- 
tician burghez format la școala ca- 
zuisticii si iezuitismului. Senatorul 
Varga nu este, așadar, ceea ce s-ar 
putea numi o biografie umană, ci 
un simbol, un simbol retoric, un 
simbol al cinismului politic burghez, 
un simbol a ceea ce a fost politicia- 
nismul, Dar simbolul oferit de Fory 
Etterle este extrem de virulent, 
de viu și de puternic și, mai ales, de 
prezent, Victor Rebengiuc, pe de 
altă parte, interpret al acelui 
personaj de funestă memorie, al 
comandantului legionar, reținut prin 
două-trei trăsături de caracter: 
brutalitate și obtuzitate, o îndirjire 
oarbă, se impune, de asemenea, prin- 
tr-o forţă de portretizare pe care 
actorul o desfășoară aproape cu 
virtuozitate. Încă mai vag conturat, 
chiar ca funcţie simbolică, personajul 
fiicei senatorului Varga (interpretat 
de Maria-Clara Sébók, o actriță de 
altfel excelentă şi de fineţe) îşi.caută 
tot filmul un loc pentru ca prezența 
ei să se justifice, dramaturgicvorbind, 
dar nu pare a intra în replică cu ceea 


Conspirația 


Cum să te cuprindă 
emoția? 
În sală, 
glume deşuchiate, 
- sforăituri, 
tipete de copil, 
rontáit 
de seminţe... 
Asa se vede 
un film? 


Vii sau nu la cinema? 


ce se întîmplă în jurul ei. De aceea, 
în film, fiica senatorului nu este to- 
tuși rudă cu acesta, 

Filmul oferă o scenă-mostră a ceea 
ce a însemnat în realitate faimoasa 
determinare a legionarilor și credința 
lor materializată în „cărticica se- 
fului de cuib?, chintesentá a confu- 
ziei megalomane, de o exprimare 
semidoctă dar prețioasă, plină de 
„imagini stilistice” demne de pictura 
de gang cu temă, unde ,mocirlei" 
metaforice îi corespunde (tot meta- 
foric) „cerul sfint“. Scena, ce se pe- 
trece într-o pivniță (mai curînd ca- 
vernă) realizează atmosfera aceea de 
obscurantism agresiv şi primar. 
Ghipurile sînt tenebroase și infri- 
coșătoare. „Ritualul” însuși al şe- 
dintei ne apare ca expresie a unui 
instinetualism retrograd. Demn de 
reținut aici, portretul expresiv (cu 
atît mai expresiv cu cît este realizat 
cu mijloace desuete de către Mircea 
Veroiu), al unui „intelectual!“ din 
acest cuib, o simplă unealtă pentru 
care ştiinţa nu înseamnă uzul ra- 
tiunii, 

Celelalte personaje, care sînt in- 
vestite cu o biografie complexă 
şi cu o umanitate plenară, au în 
fruntea lor, în primul rînd, pe comi- 
sarul Roman, personaj deja popular, 
angajat, de astă dată, într-o activitate 
de alt nivel, dealtá întindere şi dealtá 
răspundere, și civică, şi profesională. 
Este vorba de depistarea uriei acțiuni 
îndreptată împotriva statului, o at- 
tiune avînd drept scop aruncarea in 
aer a clădirii Adunării Naţionale, 
în prima zi a convocării aleşilor 


Publicul pe întuneric 


pină cînd pe ecran se consumă o 
scenă mai intimă la care OMUL- 
ZERO, venit să vadă filmul, debi- 
tează cu glas tare nişte grosolănii 
ce nu se pot reda și care nu-i fac de loc 
cinste, nici lui şi nici celor care-i 
tin isonul, Trece si asta, la un mo- 
ment dat-in sală se aude un sforăit 
cu nuante de la piano la fortissimo 
— este omul venit in stare de ebrie- 
tate, completat de tipetele unui 
vajnic umblător la grădiniţă, care 
protestează public, ca să înţeleagă 
si părinţii lui că filmul nu-i pentru 
el. Filmul rulează mai departe, iar 
din fundul sălii auzi din nou glume 
desucheate și grosolane la adresa ac- 
torilor de pe ecran. E 

Cu nervii - epuizați, aştepţi să 
se facă lumină ca să-i vezi pe „eroii“ 
din sală “dar, ce păcat, privirea ti 
se încurcă în plete nespălate, în 
chipuri tinere, în chipuri care trec 
sfidătoare pe lingă tine, spectatorul 


Sint la cinema! 


poporului în sesiune, llarion Cio- 
banu marchează aici o anume maturi- 
zare a personajului, căruia îi conferă 
o mare greutate prin înseși calitățile 
umane de comunist și de luptător, 
pe care actorul le punctează cu dis- 
cretie, consecvent și convingător. 
Roman capătă, astfel, nu numai o 
prezență dramatică, ci o întreagă 
biografie, captează atenția specta- 
torului prin evoluţia sa, prin calită- 
tile și universul său spiritual. De ase- 
menea, Ernest Maftei, inegalabilul 
Maftei al rolurilor ce trebuie sá se 
impună în scurtele lor apariţii, al 
rolurilor mai mici, dar de importanță 
covirsitoare, face o dată mai mult 
dovada acelei aptitudini pe care atît 
de puţini interpreţi o au: şi anume 
de a face din orice clipă a existenţei 
unui personaj un moment “plin, 
greu, semnificativ și deloc conven- 
tional. B 

Trebuie de asemenea sá ne oprim 
asupra figurii ofiterului intors de la 
centrul de instructaj din Germania, 
rol realizat cu sensibilitate şi inte- 
ligentá de Silviu Stánculescu. Perso- 
najul trăiește o dramă: aceea a tră- 
este dominat de o singură 
a răscumpărării, Drumul lui 
în „Conspirația“ urmează deci două 
planuri, pe care actorul le sugerează, 
le punctează, fără să ne divulge însă 
întreaga sa evoluție, pástrind un 
anume suspens pentru ca în final 
(cînd îşi trimite un soldat mesager 
spre a avertiza asupra planurilor puse 
la cale de conspiratori) portretul 
său să capete tuşa definitivă. Nu 
lipsesc nici anume scene sayuroase 
prin introducerea unui personaj 
cum este cel al bătrînei, doamne 


cîndva „de onoare“, ruptă” parcă de 
mersul vremurilor şi existind doar 
biologic şi anacronic, pe care actriţa 
Nünuta Hodoş îl realizează cu un 


modest, care te-ai dus la film pentru 
o mie si unul de motive. Aceştia 
sînt tinerii care nu ştiu să vadă un 
film, dar îşi permit să tulbure liniștea 
unui întreg spectacol. Cu ce drept? 

Cele relatate se petrec în mod 
curent la majoritatea cinematogra- 
felor din Piteşti (cu excepția cine- 
matografului „Bucureşti“ şi a Casei 
Sindicatelor). 

Am ruga prin intermediul dvs. 
întreprinderea cinematografică din 
Piteşti să manifeste mai multă soli- 
citudine față de spectatori, să nu 
se mai permită intrarea cu copii 
mici, nici accesul tinerilor sub 
14—16 ani la anumite filme, și 
nici intrarea celor intirziati decît 
în pauza de după jurnal. 

Cu mulțumiri, 
„în numele unui grup de spectatori, 


Tereza PITIRICI 
Str. Craiovei, bloc 53 


S.0.S! 
A venit filmul! 


simt al caricaturii subtile, De reti- 
nut ,cu laude" o seamá de imagini 
si cadraje expresive ale filmului 
(operator: Nicu Stan). 

Filmul, in ansamblul sáu; este 
expresiaunor bune, foarte Sune chiar, 
intentii in abordarea unei epoci de 
o mare si covirșitoare însemnătate 
pentru noi, pe care, cu modeslie, 
cu emoție si cu simţul responsaliili- 
titii, regizorul o abordează, știind 
— ceea ce este bine — că n-ar putea 
spune totul dintr-o dată, crezînd 
(precum se vede, crezind prea mult) 
că faptele deosebite, că istoria își 
are. propria ei mizanscenă și că 
filmul n-ar avea nevoie de o prea 
laborioasă mizanscenă proprie. Tot 
filmul este însoţit de un comentariu 
muzical (al lui George Grigoriu), 
un comentariu care s-ar putea afirma 
că este omniprezent (nici un pas 
fără o notă pe portativ), dar cînd 
isi propune să iasă cu totul în relief, 
pare mai degrabă un semnal de alarmă 
care funcționează cu întîrziere. Ceea 
ce creează o anumită distonantá 
cu rigoarea onestă a acestui film. 

Mirceă ALEXANDRESCU 


a E E A 


O producţie a Casei de filme 4. 
Scenariul: Titus Popovici, Petre 
Sălcudeanu. Regia: Manole Marcus. 
Imaginea: Nicu Stan. Muzica: 
George Grigoriu. Decoruri: arh. 
Aureliu lonescu. Costume: Lidia Lulu- 
dis. Cu: Fory Etterle, Ilarion Cioba- 
nu,Maria Clara-Sebók, Victor Reben- 
giuc, Silviu Stănculescu, Ernest 
Maftei, Zephi Alsec, Virgil Mogoş, 
Constantin Dinulescu, Manu Ne- 
deianu, Lazár Vrabie. 


Exemplul 


O comemorare a străbătut, 
aproape neobservatá, lumea fil- 
mului. Cu 50 de ani în urmă, 
Sarah Bernhardt (pe adevăratul 
său nume, Rosine Bernard), una 
din primele vedete ale cinemato- 
grafului (în 1900 jucase într-unul 
din filmele importante ale epocii- 


Sarah Bernhardt: 
„Păcat că filmul n-a fost 
inventat mai devreme“ 
ENE LORE CART TEZA 0 PESE EMEN | 


„Duelul lui- Hamlet") murea la 
cîteva clipe după ce interprcetase 
— avea 79 de ani — o scenă din- 
tr-un film pe care regizorul îl 
turnase la locuinta ei, transfor- 
mată în studio, pentru a o scuti 
de oboseala deplasărilor. Se 
ştie că marea actriţă - suferise 
înainte Cu cîțiva ani amputarea 
unui picior, ceea cenu o împiedi- 
case să se angajeze într-o a doua 
carieră, pînă la ultima suflare. 
Pentru că ea a murit, ca Molière, 
ieşind din scenă. Un memorialist 
povestea cum, după ce ceruse, 
îngrozită, să se distrugă copiile 
primelor filme, marea tragedia- 
nă ar fi exclamat!: „Păcat că fil- 
mul n-a fost inventat mai devre- 
me! Ce carieră aș fi făcut!“ 
Fapte şi vorbe care, ele sin- 
gure, ar fi justificat o “amploare 
sporită a acestei comemorări. 


Curriculum vitae 
SE ss at UTE DIE SIRE SOT 


La editura pariziană „Stock“ a 
apărut volumul „Kazan văzut de 
Kazan”, cuprinzind convorbirile 
purtate de Elia Kazan cu repor- 
terul şi  comentatorul Michel 


ii d 
Elia Kazan: 
profesorul 
lui Marlon Brando 
La 
Cimenr: o adevărată trecere. în 
revistă a deceniilor de activitate 
— patru — ale actorului, regi- 
zorului de teatru si film, roman- 
cierului Elia Kazan (Kazanoglu), 


care s-a născut in 1909 la Constan- 
tinopol si trăieşte, din 1913, în 
Statele Unite, unde a studiat arta 
dramatică la Universitatea Yale 
şi a debutat în teatru în 1933. | 
se datorează formarea, la „Ac- 
tor's Studio“ a unor actori ca 
James Dean, Montgomery Clift, 
Marlon Brando, precum si carie- 
ra teatrală. a pieselor lui Arhur 
Miller şi Tennessee Williams. 
Filme ca „Viva Zapata", „Un tram- 
vai mumit dorintà", ,Pe chei", 
„America, America!", „Aranja- 
mentul“, „Vizitatorii“ îl înscriu 
printre marii frămîntați ai ci- 
nematografului, iar noua sa car- 
te —printre marii lui ginditori. 
Procesele de constintà nu lipsesc 
nici ele din această biografie. Ka- 
zan — așa după cum nus-a uitat 
— are ce să-și reproseze. 


Carte vorbită 


Monica Vitti: 
un nume din cele 72 


Îi iii) 


În fiecare luni și vineri, Radio- 
difuziunea italiană transmite un 
program de o oră și jumătate 
în cadrul căruia personalitățile 
cele mai “importante ale artei 
peninsulei își recapitulează în 
fata microfonului etapele carie- 
rei. Vor fi 72 de emisiuni, 72 
de nume, dintre care —în ce 
priveşte cinematograful — au fost 


anunţate cele ale lui Nino Man-. 


fredi, Alberto Sordi, Ugo Tognazzi 
Monica  Vitti, Mariangela Me- 
lato, Walter Chiari, Gina 
Lollobrigida și Vittorio Gassman. 
O adevărată carte vorbită, a că- 
rei idee — desi plutind în eter 
— ar merita să fie copiată... 


Memoria proiectelor 
E NT TIE DPI IPL S UT EI 


După cea abandonat temporar 
proiectul filmului despre Șaliapin, 
Mark Donskoi a terminat, cu o 
repeziciune uimitoare pentru cei 


IUIFUNETEDTODUICYDE LEII 
Un poem biografic 
despre Krupskaia: „Nadejda“ 
cu Natalia, Belohvostikova 


d 2 

|Toshiro Mifune: 

un samurai la Moscova 
EEOC RAES rà 

72 de ani ai săi, „Nadejda", poem 

biografic despre Krupskaia, so- 


tia lui Lenin. Filmul — turnat la 
Moscova, Leningrad si la Susens- 


koe, in Siberia — a fost primit cu. 


mare interes de publicul sovie- 
tic. Acum, regizorul s-a reîntors 
la proiectul iniţial, trama filmu- 
lui urmînd să fie axată pe priete- 
nia dintre marele cintáret si Ma- 
xim Gorki, 

Un alt veteran al filmuluisovie- 
tic, losif Heifit, a terminat ecra- 
nizarea povestirii „Duelul“ de 
Cehov. 

„Studiourile ,, Mosfilm" îl asteap- 
tá pe marele regizor japonez Aki- 
ra Kurosawa, care va turna, în 
coproducție, un film cu — pro- 
babil — Toshiro - Mifune în ro- 
lul principal. > 


Film de familie 


Recent laureată cu „Oscar“, 
Liza Minnelli (fiica lui Judy Gar- 
land si a lui Vincente Minnelli) 
va turna in această toamnă un 
film în regia tatălui său, „Filmul 
memoriei” porneşte de la cartea 
lui Maurice Druon, proaspătul 
ministru francez al culturii (dar 
va fi realizat în Italia “şi in 
R. F. Germania). 


TOETER EE 
Vincente si Lizza Minnelli: 
tatăl si fiica, 
regizorul şi interpreta 


Întreprinzătorii 


Trecuta stagiune a înregistrat 
încă un număr de dezertări (tem- 
porare?) Marina Vlady a optat 
pentru muzică. Ea a înregistrat 
un disc de mare succes și pregă- 
teste un al doilea, în întregime 
dedicat versiunii muzicale a poe- 


ziei lui Louis Aragon. Vittorio 
Gassman a devenitinitiatorul unui 
curios spectacol de varietăți, spec- 
tacol maraton, desfăşurat în con- 
tinuare pe parcursul unei întregi 
săptămîni, într-o sală de teatru, 
la Torino. Amedeo Nazzari <a 
semnat o montare... de operă, la 
celebrul Teatru „San Carlo" din 
Napoli. Trei reprofilàri — din 
atitea — care refuzá ideea ince- 
tátenitá că vedeta ar fi -- doam- 
ne fereşte! — un obiect care se 
lasá filmat. 


Noua cîntăreață 
Marina Vlady 
$i cele trei surori ale sale 


Cartea surorilor 
UINZDECAAGhERSCESBETLCG ES) LIRE SI 


Olivia de Havilland şi sora ei, 
Joan Fontaine, ambele vedete 
ale anilor '40—'50 si prctago- 
niste, fiecare, a peste 50 de 
filme de răsunet, s-au hotărît 
să scrie împreună o carte, Fires- 
te, o carte de memorii, în care 
cele două surori celebre îşi vor 
povesti Viaţa şi experienţele lor 
cinematografice, 


Vedetele animate 


Un desen care ânimă 
9 epocă 
a filmului 

TE SEE SIPELS END 2077 


Stan si Bran redebutează... 
post-mortem. Este vorba de un 
serial de desene animate în 54 
de episoade, pe care producătorul 
american Larry Harmon a avut 
ideea să-l axeze pe peripetiile cu- 
noscute ale celebrilor comici 
siamezi. După generoasa re- 
trospectivă de la Cinemateca 
bucureşteană, avem oare dreptul 
să sperăm că-l vom vedea si noi? 


i Romulus RUSAN 


curier 


Pentru acest număr de vacanţă, 


„Curierul“ 


„Curierul“ nostru își propune si vă propune luna sa de 


vacanță, „i 


Concediul* acesta îl exprimăm prin publicarea celor 
P 


mai simpatice, mai năstruşnice si mai deconectante scrisori 


adunate, in: ultima vreme. 


Sperăm că aceste rinduri vor fi 
citite cu zimbetul pe buze, așa cum 
de altfel le publicăm şi noi, cu 


multă duiosie, cu multă veselie, deci 
cu tot umorul. Dar tinind seama 
tocmai de aceasta, ştiind ce suscep- 


scrisoarea lunii 
IP TIBET EE MIRCO NET 


pină la urmă dezamăgite. 


rașă din aceeaşi categorie... 


Cronica 
spectatorilor 


ODY CP ADRESE ISI IRA 07 ZX IURI DESENE 
Tractoarele, Daciile și stecherele 
ai 


„Doresc să transmit sincere feli-* 


citări tuturor realizatorilor filmului 
»Zestrea", În primul rînd actorilor 
principali care şi-au interpretat per- 
fect şi convingător rolurile. Filmul 
este de actualitate si în orice caz 
bun, Deși sînt un simplu spectator, 
am o vechime de 22 de ani de cînd 
văd filme, și eu am 28. Îmi plac tot 
atit de mult filmele bune cum unora 
le place fotbalul..Chiar dacă nu ci- 
team în revistă „În dezbatere, fil- 
mul românest”, tot vă scriam, pen- 
tru că și părerea altor] spectatori 
contează. Mare bucurie am avea 
dacă filmele românești ar fi toate 
foarte bune si am găsi cu greu bi- 
lete. În continuare, Vreau să arăt 
si cîteva defecte observate de mi- 
ne și care aș dori să nu se mai re- 
pete, presupunînd că avem oameni 
foarte pregătiți în acest domeniu. 


1. De ce el apare la intilnirile cu 
ea pe-un tractor tip 651. care nu exis- 
ta pe atunci? Ca să arătăm ce trac- 
toare bune face industria noastră? 
Tractoarele noastre au fost arătate 


54 


Propunere cátre tinerele 
fete bacalaureate 


„Vă scriu următorul articol de specialitate pentru combaterea 
apucăturilor rele ale tineretului de pretutindeni si de la noi. De pe. 
vremea filmului mut, cînd se jucau filme cu Rudolf Valentino, tineretul 
si femeile scriau scrisori de dragoste idolului lor. Am văzut cum după 
moartea lui Rudolf Valentino, la inmormintarea' lui, ele se călcau in 
picioare ca'să-l vadă mort, dacă nu au avut ocazia să-l vadă în viaţă. 
Fetele tinere care-l vedeau în filmele mute, se îndrăgosteau de el, îl 
divinizau, colectionau fotografiile lui si unele din ele plecau în voiaj 
numai să-și vadă idolul. Rezultatul a fost că toate se întorceau deza- 
măgite. Acelaşi lucru se întîmplă şi în zilele noastre, cînd tinere care 
nu au absolvit şcoala se îndrăgostesc de Alain Delon, Jean-Paul Bel- 
mondo, Jean Marais şi mulți alții, rezultatul fiind acelaşi: ele rămîn 


In prezent sînt filme româneşti de mare succes, cu Si cisci ca 
Florin Piersic, Victor Rebengiuc şi alții, şi chestiunea se repetă: sint 
tinere care se îndrăgostesc de. aceşti eroi, colecționează fotografiile 
lor cu autografe si spun că fără dragostea lor nu pot trăi. Astfel de 
cuvinte spun fete tinere de 18 ani care abia și-au luat bacalaureatul. 
Se pune întrebarea acestor fete: nu ar fi mai bine ca să învețe mai 
departe şi să-și facă un viitor? Dacă nu vor fi oprite la timp, ele se 
vor dezamăgi pentru toată viața. Cuvintele că „nu pot trăi fără el" 
trebuie să dispară din vocabularul lor. Propun tinerelor fete care 
au apucat pe această cale greşită să urmeze învățătura sau să ocupe un 
serviciu si să lase ca să se îndrăgostească de ele tineri colegi de aceeași 
categorie și atunci vor întocmi un cămin pe baze, sănătoase.” 


N. R. Propunerea dumneavoastră e înțeleaptă, rezonabilă, altruistă, 
serioasă, dar — teamă ne e — imposipil de realizat. Nu vă putem ex- 
plica de ce, dar credeți-ne... Rezultatul, de altfel, va fi același. Căci 
nu e nimic de făcut: cuvintele „nu pot trăi fără el” nu prea pot să 
dispară din vocabularul fetelor care și-au luat bacalaureatul. Ce putem 
facet Noi, personal, „nu putem trăi fără Michèle Morgan", “asta-i situ- 
ajia, desi ocupăm si noi un serviciu bun, îndrăgostiți fiind de o tova- 
Dar ovem umor si ne salvăm osa... 


tibilitági mai poate trezi umorul — 
ne-am permis ca aceste scrisori să 
le semnăm doar cu inițialele cores- 
pondentilor noștri, asigurind însă 
cititorii de perfecta lor autencitate. 


VS: 
Turda 


prin. diferite expoziții și medaliate 
cu aur. Ele sînt cunoscute pînă si 
de copiii de clasa l-a. Nu putea să pună 
un UTOS de tip vechi? 


2. Tot pe şantier se întîlnesc, la 
barăcile unde locuiesc eroii; pe perete, 
o instalație electrică care are un în- 
trerupător foarte modern, aşa cum 
numai acum se fabrică, nicidecum cu 
20 de ani în urmă... 


3. Cînd el locuiește cu viitoarea 
lui soție la o margine de cartier — 
apare militia de la circulație cu o Da- 
cie—1300,. vopsită tip. Nu era mai 


* bine să pună un IMS? 


Şi în alte filme românești cu su- 
biecte mai vechi apar diferite gre- 
şeli-mărunte la prima vedere. Ce-ar 
avea de spus criticii noştri dacă în se- 
rialele de la televizor cu „Cei trei 
muşchetari”, unul care se luptă cu 
sabia să poarte un ceas DOXA la 
mînă? Propun să fim atenţi pînă și 
la cheile de la încuietorile dulapuri- 
lor şi chiar. la servietele pe care le 
poartă actorii în filmele care-și des- 
fásoará acțiunea cu 10—15 ani in ur- 
mă, aceste obiecte evoluind şi vele 
foarte mult..." 


L.M. 
Tahanul Vechi 


N.R.: Aveţi. un ochi de vultur, sincere 
felicitări! 


Dialog 


între cititori 


Trăiască Miclovan 


—. 
„Și eu vreau să trăiască Miclovan, 
şi eu am aceeași dorință ca și ingine- 
rul Popica din Cluj, însă nu ştiu să 
mă exprim aşa frumos ca dínsul. 
Nu vrem să moară Miclovan. De ce 
Ness și Mannix să trăiască și Miclo- 
van al nostru să moară? Vezi, Ser- 
giu Nicolaescu, poate Miclovan nu a 
murit, poate din cauza durerii a că- 
zut în letargie. S-a mai întîmplat. 
Dacă totuși a murit, regret sincer“. 
E.M. 

București 


În apărarea lui Mannix 


@ „Unu si cu unu fac doi, asta o 
stie fiecare, Ce ne tot mirăm atita? 
Fiecare - cu meseria lui. Odată ce 
Mannix îşi face meseria cum trebuie, 
ce să-i mai băgăm noi bete-n roate? 
Vedeţi, asta nu o știe fiecare”. 

NIG, 
Timişoara 


@ intro sîmbătă seară, am fost 
invitată la ziua unei prietene, 'pen- 
tru orele 21. Chiar la ora cînd înce- 
pea „Mannix". Regretam că trebuia 
să plec de acasă, dar invitația era 
invitație. Ajungind la casa prietenei 
mele, în loc să aud muzică, veselie, 
am dat de o liniște mormintală. 
l-am spus gazdei, pe întuneric, „feli- 
citările mele", am spus celorlaltiun 
„bună seara” și m-am așezat pe un 
scaun care zău nu știu cum a ajuns în 
fata mea. Toti erau numai ochi și U- 
rechi la serial. Şi eu care credeam cá 
nu-i văd sfîrșitul! Nu m-am mirat 
nici cînd gazda, pe întuneric, m-a în- 
trebat: ,Servesti ceva, Doina?", nici 
cînd i-am răspuns parcă de pe altă 
lume, „Mulţumesc, acuma privesc 
la ,Mannix". Nu m-am mirat. Era 
ceva firesc să se termine mai întii 
filmul, mai întîi să-l vedem pe Mannix, 
spunînd: „Nu mulțumesc, nu!" și 
apoi să spunem „la multi ani", și 
să ascultăm The Phenix, nu?" 


D.B. 
Timişoara 


N.R.: Do, da! Nici pe noi nu ne mai 
miră nimic în legătură cu acest domn... 


Cronica 


viselor 


Brașov, 22 mai, ora 21,30... 
[o 

„Nu de mult v-am povestit nişte 
vise de-ale mele, Acum sá.nu credeţi 
că vă scriu de dragul de-a vă scrie. 
Eujvà scriu fiindcă vreau să aduc ce- 
va nou în cinematografie. Si chiar 
dacă nu valorez nimic, voi fi realist 
şi sincer, asta categoric. Am visat 
că... soarele strălucea puternic pe 
cer. Deodată soarele se cobori spre 
mine. La numai ciţiva metri unul de 
celălalt, începu discuţia. Soarele m-a 
întrebat dacă eu nu vreau să mă joc 
cu el. Eu i-am răspuns: nu. Ce cre- 


deti că s-a intimplat?... Soarele s-a ~ 


transformat în piine, s-a ridicat pe cer 
și în cea mai mare viteză, mai mare 
decît a curentului, pîinea s-a îndreptat 
spre asfintit. Eu văzînd această mi- 
nune am tremurat. Se făcuse întuneric 
beznă. De aceea am strigat: Soare, 
vino înapoi, mă joc cu tine! Soa- 
rele îmi răspunse: Nā mà mai pot 
întoarce. Dacă n-ai vrut de prima 
dată, acum adio! Pînă aici am visat. 


Am visat că Toma Caragiu mi-a tras 
© palmă de-am zburat foarte bine, 
Cînd am aterizat, m-am  prefă- 
cut într-o piatră de calcar. Am vi- 
sat că am fost pe Dunăre, la Por- 
tile de Fier, cu o plută de frunze. 
Fiind seară -m-am culcat pe frunze. 
Apa mă ducea și mă tot ducea. Cînd 
m-am trezit, am văzut că este după 
masă, o fată trecea cu gáletile de 
apă, am întrebat-o unde mă aflu, 
Ea mi-a întors spatele, mi-a zimbit 
şi mi-a răspuns că „sînt pe planeta 
Terra —în orașul portului Con- 
stanta". M-am apropiat de mal, am 
aruncat cîteva sticle goale (pe care 
scria Vin de masă) si apoi am -ple- 
cat. Am întilnit-o din nou pe acea 
fată pe care o mai intilnisem odată, 
știți cine &ra această fată ? Nu era de- 
cît Mihaela Mihai. Cînd am văzut-o, 
am întrebat-o dacã-ṣi mai aduce amin- 
te de mine? Ea începu să sughită 
de vreo 2—3ori, mai departe nu știu 
ce s-a întîmplat... Dacă mai visez 
ceva am să vă mai scriu. Ne vom în- 


tîlni cît de curînd, numai dacă voi 
mai v m 

- C.N. (16 ani) 

* Brașov 


NIR. Și dacă nu veţi mai visa, ce ne 
facem? 
S 


A; 
Æ 
Ultimul monstru sacru 


i Med 
E 
Un mare secret 
ERIE IRI DP AR ns I DUO 
„Aş dori să fac un film muzical de 
genul filmului „O floare şi doi gră- 
dinari“. l-am găsit titlul. l-am făcut şi 
cca; jumătate din schița după care 
va fi făcut. Vă mărturisesc că aceas- 
tà idee mi-a venit de la începutul 
acestui an, de cînd am vizionat fil- 
mul „O floare si doi grădinari”. Și 
mi-am pus întrebarea: Cum? Oare 
românii nu vor putea face un astfel 
de film? Ba da. Numai dacă este bu- 
nàvointá si un pic de ambiţie. M-am 
pus să văd ce-mi poate capul, De ce-l 
tin pe umeri. Veţi sti că nu-l tin 
degeaba. V-as scrie titlul acestui film. 
V-as scrie chiar şi ceva din conținutul 
schitei acestui film. Dar nu știu cine 
va citi această scrisoare. Nu vreau 
să-mi trădez eu singur tot ce-am vi- 
sat pînă acum. Numai eu ştiu de ci- 
te ori m-a durut capul în urma citor- 
va ore de gindire, de visuri forțate 
asupra acestui film, Sint foarte se- 
cret. Nu am spus pînă în prezent 
nici celui mai bun prieten al meu. 
Nimeni nu ştie ce-am de gînd, doar 
gazda mea dă ceva de bănuit, dar 
precis” că nici ea nu ştie despre ce 

e vorba”. 


N.R.? Vd desconspirăm şi noi un 
contrasecret; detinem un stoc masiv 
de scenarii de la corespondenţii noș- 
tri, inspirate toate din celebrul film 
indian. Grăbiţi-vă! 


Din. propunerile 


cititoriior 


Sufletul şi cronica 


„În unele cazuri, figura omului 
oglindește sufletul lui. Propun deci 


în plină vară, 
este un larg suris 


curier 


ca revista ,Cinema" să publice şi 
fotografiile cronicarilor ei. Poate du- 
pă figură să citim ce au din 
flet. Să vedem și noi pe tovarășii care 
critică în această revistă, să ne dăm 
„seama dacă sînt sinceri sau numai 
creaturi abstracte. Vă scriu din ma- 
șină, aici, la parcarea din Constanţa, 
sînt în concediu și plouă cu Eáleata, 
dar articolul aceia din revistá m-a 
scos intr-atita din sárite, asa de tare, 
încît am impresia că mi-a stricat tot 
concendiul... 


N.R.: Propunerea dumneavoastră 
e Ínfricosdtoare ; Íngroziti, murmurăm 
neincetat: „Sintem ființe omeneşti, 
din carne și oase, care din cînd în 
cînd plingem şi noi la filmele cu: Sa- 
rita Montiel". lertați-ne, iertati-ne și 
Hm mai repetat! ideea aceasta maca- 
ră! 


Să votàm si distribuțiile! 


„Ce-ar fi atunci cînd se transpune 
pe ecran o operă literară sau de altă 
factură, cunoscută de noi, publicul, 
să se ceară, în distribuția personaje- 
lor, și părerea noastră. Cum adică? 
Simplu. Să se comunice, să zicem în 
revista ,, Cinema", viitorul film pe care 
$i l-a propus cutare regizor să-l tur- 
neze. Noi să scrim revistei ca în ro- 
lu! lui cutare să fie actorul cutare, în 
rolul cutăreia, să fie cutare actriță 
$.a.m.d. Actorul sau actrița care În- 
truneşte cel mai mare număr de 


Costum practic 
ventru unele săli... modern 


travelling avant 
CWXCEGUSUUSLUAEI SITURI 


A litate? 
nema 


rim asupra 


O meserie cit 
contemporană. Apoi 


Facem un film de actua- 
Trebuie mai 
întîi si-ntii să ne -hotà- 
meseriei 
care O vor avea 
tre. 
, mai 
fixăm. perso- 


voturi să joace rolul respectiw Si 
asta nu numai la protagonisti, ci şi 
la celelalte personaje. Ar fi mai bine 
așa, numai așa s-ar întări dialogul! din- 
tre public și: filme..." 


fo MER 
Com. Băcești 


N.R.: Aţi uitat să precizati: actorii 
vor fi. aleși cu majoritate simpli sau 
absolută de voturi? Ori facer ceva 
serios, ori renunțăm... 


Un cinema special 


„Ce bine ar fi dacă ar exista un 
cinematograf de dezintoxicare! Acolo 
să ruleze *, Blow" Up" și „INbaptea“, 


„Hoţii de biciclete“ şi „Fragii, sălba= 

tici", ,Mecanicul generalei" și. „Dra- 
gostele unei blonde"... 

D.G. 

Bucureşti 


A propos de “Frații Jderi" 


„În interviul: din Cinema nr. 
consacrat problemelor e i 
lebrului romam „Fraţii j 
din preopinenți spunea: 


„Dacă ar 
fi după mine, as filma întreaga car- 
te, pagină cu' pagină, exact așa cum 


e scrisă. Dar ar ieși um film de două 
zile..." — şi-ar fi foarte bine zic eu: 
De ce? Pentru că un film de două 
zile ar fi un secial de 
ne, cu multe episoade, la 
grăbi să asistăm cu încînt 
vîndu-ne plăcerea de a vedea un 
erou national şi multe, foarte multe 
figuri pitoreşti, decoruri și mănăs- 
tiri minunate...“ 


L] 


M.E. 


Resita Í 


N.R.: Ar fi un spectacol —o tară 
întreagă să stea două zile la un serial 
de televiziune!... la- fnchideti ochii 
și imaginaji-vdl 


Cereri 


speciale 


Cură de slăbire 


„Sînt o veche cititoare a revistei, 
am toate numerele de la apariţie și 
pînă în prezent. Vă rog să binevoiti 


ve, comori, pești, rezerve submarine 
de: petrol, repară nave, etc. Deci, 
scafandri; ne oprim la asta, că, să 
nu uităm, e o meserie spectaculoa- 
să. “Mergem să ne dbcumentăm la 
e șantiere navale, la Olteniţa, la 
? Nu. Nu em. Mai bine 
filmul al lui Cousteau, 


Lumea tăce 


$i dacă se aprobă? 


a-mi răspunde cum as putea să prac- 
tic metoda Piayceps—Flix—Flecs. cu 
care am citit în numărul trecut că 
maestrul Caragiu a slăbit 14 kilogra- 
me im două luni". . 
M.M.L. 
Oradea 


N.R.: Ma: ușor vd dezvdluim secre- 
tul bombei atomice. 


Loc de naștere 


„Doresc să știu dacă Virna Lisi 

- sau poate tatăl ori bunicul ei sînt 
născuți în Loco—Rotondó, un mic 
orășel de lîngă Bari. Doresc să știu 
acest lucru întrucît bunicul meu din 
partea mamei era originar din acest 
orășe! pe care l-a părăsit de mult 
timp nemaiavînd nicio veste despre 
cei 12 frati ai săi. S-ar putea ca Virna 
Lisi să se tragă din această familie 
numercasă, caz în care ea ar fi rudă 
cu bunicul meu și deci şi cu mine..." 
$.1. 

Sibiu 


N.R.: Felic 
gindul cce 


tările noastre numai la 
ei eventualități.., 


Sfirsitul la ,Trapez^ 


»Ave firi, douà familii, 
şi are menirea de-a fi 
foarte amreusit să urmăresc 


inde. pe decit cîteva fragmente 
din „Trapez“ la televizor. Nu am în- 
teles și nu știu cine l-a urmat pe 
Burt Lancaster: Lola sau Roza, par- 
tenera de la trapez sau cea cu dresu- 
ra de cai? Au urmat contraziceri, eu 
vá rog mult să-mi răspundeţi dum- 
neavoastrá așa cum este: cînd s-a 
terminat filmul, el a plecat cu Lola 
sau cu Roza? 


M.S. 
Bucureşti 
N.R.: A plecat cu Lola. 


O tinàrà blondă... 


„Am. vizionat " decurs de sase 


zile același film, „Marea hoinăreală“, 
Motivul? În acest film, alături de re- 
numiții actori Louis de Funès si 
Bourvil, a mai jucat și o tînără blon- 
dă şi cu ochii albaștri, avînd în film 
rolul unei fete pe nume Juliette. 
Tocmai asta este marea mea durere. 


lucrează greșit cu un aparat de sudură 
sub apă? Dacă există asemenea apa- 
rate? Nu știu, trebuie să aibe ei fel 
de fel de ustensile pe șantierul ăla. 
Vezi că trebuie să mergem să ne 
documentăm? Da de unde, se duce 
producătorul-delegat după ce sem- 
năm contractul, sau dăm un telefon 
la ei, la sindicat... 


atunci nu sia mai însurat, că a rămas 
fidel vechii 
aproape de pensie. Si cum se ter- 
mină filmul? Tinărul 
iubita. lui 
încă o școală, va putea deveni şi 
€! director) si îşi dă seama cît de 
demn de dragoste și stimă e bátrf- 


Îndrăgesc această actriță și nu-i 
știu numele. Tocmai de aceea m-am 
dus la film mereu, ca s-o pot vedea. 
Poate o să rideti cînd veți citi aceste 
rînduri scrise de un copil de 18 ani. 
Dar acesta este adevărul, De atunci 
și pînă acum, m-am zbătut și nu i-am 
aflat numele. În ceasul al 12-lea îmi 
aduc aminte de un lucru foarte im- 
portant. M-am uitat la distribuție: 


singurul nume de fată era Maria 
Marquet, Nu cumva ea este? 

M.E. 

Cucuresti 


Proiect 
de telecinematecă 


N.R. Faceţi trei confuzii, probabil 
din cauza sentimentului tulburătar. 
Prima: Marie Marquet era bctrija care 
o juca pe Maica Superioară. Nu 
credem cá sínteti la virsta cind vă 
poate foscina un asemenea personaj. 
Singura fată cu ochi albaștri, blon- 
dă, din acest film, nu se numea Juliet- 
te, ci Ginette. Sperăm să fie cea pe 
care o căutați. Numele ei: Marie Du- 
bois. A treia confuzie : nimeni nu mai 
e copil la 78 ani. Ceea ce nu ne-a îm- 
piedicat să vă răspundem cu toată 
simpatia, desigur. Dar v-am sfătui 
să citiți şi „scrisoarea lunii" dim acest 
număr... 

DEEP E SE E) 
„CURIERUL: 
este selectat și redactat 
de Radu COSASU 


i] 


dragoste, pină acum, 


rămîne cu 
(să sugerăm că urmînd 


najele. Pe cit se poate, în viață, nu 
decedate, că ăla-i. film istoric, 
nu de actualitate. Personajele e 
recomandabil să aibá și niște drame, 
cît mai personale, astfel încît drama- 
turgia filmului să se bazeze pe con- 
tradictiile care, din păcate, încă mai 
există pe drumul greu al identifică- 
rii intereselor personale cu cele ale 
colectivității. Și acum să trecem la 
treabă: 

1. Meseria: Furnalişti? Nu, a mai 
fost. Ceferisti? Nu, și asta a mai fost, 
Aviaţie, parasutism? Nu, că si asta... 
A, am găsit: scafandri. N-a mai fost, 
şi e și o meserie spectaculoasă. Ce 
fet de scafandri? Scafandri care se 
scufundă, Se scufundă și caută epa- 


poate ne mai. nul. care acum iese la pensie si el ti va 
face cadou, cu: aceastá ocazie, un şah 
mititel,.. Formidabil, si legăm fi- 
nalul pe o partidă de șah între bă- 
trîn şi directorul șantierului... Nu, 
chestia cu șahul îmi dă altă idee. 
Facem alt scenariu, tot de actuali: 
tate (şi-l predăm la altă casá de 
filme): un film de actualitate cu șa- 
histi. Dai prieteni foarte buni care 
se înfruntă mereu la turneele de șah, 
Unul e mai în vîrstă, altul tînăr. Cel 
tînăr e logodit, dar iubita lui vrea să-1 
părăsească... 


ele personale: E clar: 
Bun, dar avem nevoie de 
ă poveste de dragoste, să 
ină filmul prea stufos. În re- 
E simplu: tînărul e îndrăgostit, 
dar iubita lui îl va părăsi, Cel mai 
în vîrstă, fără 


vine. vreo id 
2. Personajele 
altfel ne aglomerăm. 
Unul mai tínà l 
Ciocniri între ei, tinàr 
celălalt e depășit şi el e mai deștept. 
Dar între ei trebuie să se petreacă 
O dramă, ceva, da? Bine: cel bătrîn 
îl va salva de la moarte pe cel tînăr, 
atunci cînd acesta; fără să țină seama 
de sfaturi, va face o prostie... De 
exemplu, va zgîndări o caracatita 
uriașă! (c-am văzut asta într-un film). 
Care caracatiţă? Caracatitele le pu- 
nem numai pentru suspens. Drama 
trebuie să aibă o legătură directă cu 
meseria lor, Să zicem că tînărul 


ă ca tînărul să știe, o 
va convinge să nu-l părăsească, el 
e băiat bun, are o meserie frumoasă, 
de viitor... Dar bátrinul, bátrinul 
n-are nici o dramă? Ba da, si el a 
fost logodit in tinerete, si logodnica 
l-a părăsit. Dar nu prea are legătură 
cu filmul: Putem să arătăm că logod- 
nica bătrînului s-a măritat cu unul 
de la „suprafață“, care a devenit di- 
rectorul șantierului. Și că bătrînul de 


Radu GEORGESCU 


3 


panoramic romanesc 


Păcală | 


D.R. Popescu si Geo Saizescu, 
acum cînd eroul cel mai popular din 
inema citi a zămislit fantezia românilor 
e gata să părăsească numeroasele 
pagini si variante. ale scenariului 
literar, ocupind „ultimii metri de 


peliculă Eastman-color, ne puteți spune cine este 
Păcală? 

— Păcală este un pelegrin. Drumul lui începe la 
infinit și se sfirseste la infinit. Ca și Don Quijotte, 
el pornește în lume să se bată cu „morile de vint", 
tu Prostia — un balaur cu o mie de capete. 

Lupta lui e grea si fără de sfîrşit, pentru cá adver- 
sarul se alimentează cu o hrană miraculoasă care-i 
multiplică forța si chipul la nesfîrșit; trufia, vicle- 
nia, slugărnicia, naivitatea, credulitatea, arivismul 
etc. etc. sînt tot atîtea capete ale monstrului care 
trebuie răpus, 


56. 


Regizorul Geo Saizescu la aparat, după ce 
a «scăpat cu viață» din sáritura în Olt 


Ca şi 


Don Quijotte, 
Pácalá 
porneste in lume 
sá se batá 


eu morile de viut 


Dorim ca filmul nostru să-și înscrie victoriile 
sau înfrîngerile alături de acelea ale marilor cavas 
leri ai rîsului de pretutindeni: Till, Giuffă, Bertoldo, 
Petre prostul, Jean l'idiot, Nastratin Hogea si 
mai ales Charlot. 

Întruchipare genială a istetimii și naivității, 
a credulitátii şi bănuielii, a simțului de dreptate, 
Păcală are toate trăsăturile umorului românesc: 
direct (de-a dreptul!), subtil (pe ocolite!), obraznic 
(de la obraz), nevinovat, prefăcut, usturător, 
absurd, amabil, ucigător. Păcală este tinerețea 


veșnică a spiritului românesc. justitiar. 


Acum însă, mai mult ca oricînd, Păcală este — 
şi va rămîne Papaiani, actorul născut pentru acest 
rol, interpretul al'cărul talent se confundă cu ge- 
nerozitatea, inventivitatea $i farmecul personaju= 
lui îndrăgit, 


fișa filmului : 


Scenariul: D.R. Popescu și Geo Saizescu. B 
Scriitorul si regizorul au mai semnat im- 
preună filmele: „Un surîs în plină vară, 
„La porţile pămîntului " și „Balul de sîmbătă 
seara", j 

Regia: Geo Saizescu, După „Astă seară 
dansăm în familie“, comedia care a cucerit 
într-un timp foarte scurt sufragiile a .peste 
două milioane și jumătate de spectatori, 
regizorul se întoarce la umorul popular, 
de inspiraţie folclorică, construind un. soi 
de punte între comicul din realitate si trans- 
figurarea lui fantastică, 


Imaginea: George Cornea, semnatarul 
cîtorva din cele mai frumoase pelicule 
románesti—, Mihai Viteazul“, „Asediul“, „Ba- 
riera", „Un suríisin plină vară“, „Balul de sîm- 
bătă seara“, „La porțile pămîntului“, „Dra- 
goste la zero grade“, „Golgota“, „Astă seară 
dansăm în familie“ și altele—colaboratorul 
permanent al lui Geo Saizescu. 


Scenografia: Virgil Moise, autorul ca- 
drului plastic al tuturor filmelor create de 
Geo Saizescu si al altora*apartinind lui 
Manole Marcus, Nicolae Breban, Mircea 
Muresan, Alexandru Boiangiu. 


Costumele: Ileana Oroveanu. Lista fil- 
melor „îmbrăcate“ de lleana Oroveanu ar 
ocupa © coloană întreagă. Recomandám 
cititorilor să urmărească dezbaterea revis- 
tei noastre pe teme de scenografie, pen- 
tru a o cunoaște pe această talentată crea- 
toare. 


Interpretii principali: 


— Sebastian Papaiani, în rolul lui Pă- 
cală, are în față cea mai grea si cea mai bo- 
gată partitură pe care și-ar fi putut-o dori 
vreodată un actor de comedie. De la co- 
pilul nevinovat, adus pe lume de o barză 
(la: propriu, cu ajutorul filmărilor combi- 
nate) şi pînă la bărbatul copleșit de greu- 
tatea „ușii” sale (simbol al investiturii 
părintești), Papaiani îmbracă pe rînd haina 
a numeroase personaje: mezinul naiv 
care smulge usa din titini, negustorul cre- 
dul care vinde vaca unui copac, preotul 
„trezit“ în grabă în locul lui Păcală, mireasa 
salvată din mîinile unui sot hrápáret, bă- 
iețașul pedepsit să fie șapte ani măgar 
pentru că și-a mințit părinţii, condamnatul 
la moarte care refuză să-și pună funia de 
gît pentru că nu știe cum ar putea respira 
astfel, etc. etc. 

Prietenii lui Păcală: 


— o barză trucată cu ajutorul Studiou- 
lui ,Dovjenko" din Kiev; 

— o vinzátoare de otravă, mireasă dis- 
peratá si ,Pácálitá" convingătoare: Ma- 
riella Petrescu; 

— un cintáret: Tudor. Gheorghe; 

— cei doi frati. lon şi Gheorghe: Cosma 
Brasoveanu si Aurel Cioranu; 

— o vacă devotată, Florica; 

— un măgar credincios, Doina. 


Adversarii lui Păcală: 


(o suită de cupluri comice) 

— Cîreiumarul Nucu Păunescu și ener- 
gica hangitá, Dorina Lazăr; 

— Pădurarul Stefan Mihăilescu-Brăila şi 
temperamentala lui soție Vasilica Tastaman ; 

— Perceptorul Octavian Cotescu si cre- 
dula sa pereche Mariana Mihut; 

— Judecătorul Geo Saizescu și ocrotitoa- 
rea lui nevastă lleana Stana lonescu; 

— Doi hoți care-și isprávesc munitiile 
în faţa lui Păcală: Ovid Teodorescu și Ste- 
fan Bănică; 

— Șeful bandei de hoţi, lon Besoiu; 

— Yoboșarul 'Mihat* eutá; 

— Preotul, poetul Picá^ 


Producător: Casa de filme nr. 5. Produ- 
cátor delegat: Vasilica Istrate. Director de 
productie:. Sidonia Caracas. Metraj- pla- 
nificat: 4200 m, Peliculà Eastman-color. 
Ecran normal. 


panoramic românesc 


atenţie! se filmează: Păcală 


fragmente din jurnalul producătorului delegat 


Apa de la deal şi apa de la vale 


Rimnicu Vilcea. Toamna ploioasă a 

anului 1972. Într-un microbuz care 

emana suficienți vapori de benzină 

pentru a oferi material de «inspirație», 

echipa PĂCALĂ cerceta Oltul pe un 
mal și pe celălalt, între Vilcea și Călimăneşti, pentru 
a alege cel mai fotogenic loc pentru secvențele 
«Aruncarea prostilor în apă» (după ce Păcală le 
«explică» unde a găsit banii) si «Aruncarea lui Păcală 
în Olt». 

Avînd în minte dialogurile din scenariu («Nici 
Oltul n-are fund şi dacă n-are tund n-are piatra unde 
să se oprească... Să căutăm alt loc, unde apa are 
aşa ceva... Unde să-l aruncăm, mai la deal, sau mai 
la vale?... Îl aruncám mai la vale ca toatá apa care 
vine de la deal să se strîngă in capul lui»... etc. etc.), 
transcriu aici o parte din replicile schimbate cu 
prilejul acelei frumoase prospectii: 

— Ştiu eu un loc extraordinar, cu mal înalt, 
abrupt, ca-n filmele americane... 

— Da’ si cine sare de la înălțimea asta? 

— Am procurat o dublură, un specialist de la 
circ... 

— Puteţi sări de aici? 

— Dar mustetile? 

— Eu nu sar. Eu trebuie sá fiu aruncat. Am doi 
colegi care știu să arunce. Dacă filmati pînă plec 
în turneu, m-aș putea înțelege cu ei. 

— Cit costă? 

— aee (n-am memoria cifrelor !) 

— Geo, să renuntám (in șoaptă). 


— Fraților, de aici puteți arunca și un sac cu paie, 
tot nu se va simți ce este înăuntru... 

— Păi, cum? Trebuie să se zbată, altfel nu filmez. 

— Da şi eu un&e stau cu aparatul? 

— Din unghiul cui filmezi? 

— Toată lumea în microbuz! Mergem mai la vale. 
Acolo este o insulă, am putea plasa aparatul chiar 
în mijlocul Oltului. 

— La revedere. Cum prindem o zi cu soare, vă 
telefonăm! Drum bun! 

— Bravo, mă! Pentru atîta mă arunc si eu. 

— Dar mustetile? 

— Ce vrei, Roji? 

— Dacă filmati cu un singur aparat, eu ce fac? 
c 

— Se udă... Se pierd în Olt... Eu cum le mai 
lipesc?! Mustetile! Că nici nu mai lucrez la film 
de epocă! Asta e machiaj ??! 

— Vorbesc eu cu actorii. Cum intră în apă să 
ducă mina la gură! 


P.S. La filmare totul a fost nemaipomenit. Ca-n 
filmele americane! Malul era spectaculos, actorii au 
sărit singuri în apă, fără dubluri, urmînd exemplul 
pozitiv al regizorului-actor Geo Saizescu. Doar sacul 
a fost ca la Buftea, adică, după prima dublă, cînd s-a 
udat, n-a mai putut fi înlocuit pentru că nu i se pre- 
văzuse dublură. Şi era o toamnă ploioasă la Rimnicu 
Vilcea, cu un soare zgircit si leneș. 


Vasilica ISTRATE 


4 picioare; bărbate: 2 ale mele si 2 ale tale 
(Vasilica Tastaman si Mihăileseu-Brăila) 


Doi hoți rămași fără... muniții. 
(Ştefan Bănică şi Ovid Teodorescu) 


Schimb de haine şi de «vederi» asupra lumii 


(Mariella Petrescu şi Sebastian Papaiani) 


Păcălița, purtind cu cinste hainele 


Sí «minciunile» lui Păcală 


DI era 
La drum, Păcală, cu frații săi si cu Florica 
(Papaiani, Cioranu si Braşoveanu) 


57 


Se pare că de la o vreme, 

bátrinul si linistitul Sibiu a 

inema inceput sá-i atragá ca un 
magnet pe cineastii nostri 

Nici n-a terminat bine Mihai 
Constantinescu filmárile la 

«Despre o anume fericire», nici nu s-au 


atentie! 


Era ziua „celor răi“ 


golit bine hotelurile de echipa lui, că au 
și fost invadate de echipa lui Manole 
Marcus. «De unul singur» se realizează 


Regizorul Manole Marcus filmează, 
dar nu singur «De unul singur» 


Telex Buftea 
ESI PESE IE SEA 


099 Numeroase scrisori 

sosite pe adresa studioului 

felicită colectivul de cineaști 

în frunte cu regizorul Gheor- 

ghe Vitanidis pentru reuşita 
filmului «Ciprian Porumbescu». Ultima, 
primită prin redacția ziarului «Informația 
Bucureștiului», din partea tov. Crişan lon, 
președintele comitetului de cetățeni din 
circa 52, sectorul 8, este un cald elogiu 
adus cinematografiei românești, care a 
realizat acest «film emotionant de înalt 
patriotism». Mulţumim tuturor pentru a- 
preciere și încurajare. @@@Echipa «Pă- 
cală» scenariul D.R. Popescu, regia Geo 
Saizescu, execută ultimele filmări com- 
binate la Rimnicu Vilcea. Într-ună din sec- 
vente, Păcală (Sebastian Papaiani) duce 
în spate o ușă, pe care stă cocofat un 
măgar. Specialiştii echipei consideră că 
urcarea pe ușă a ironizatului patruped va fi 
relativ simplă; mai complicată se pare a 
fi coborirea lui... 


integral, atit exterioare cit si interioare, 
la Sibiu si în Imprejurimile sale. 
Am ajuns la Sibiu Intr-o insoritá zi de 


se filmează: 


După 
«Conspirația» 
şi 
«Departe 
de Tipperary», 
Mihai Roman 
continuă 
să acţioneze 
în regia aceluiaşi 
Manole Marcus. 
La Sibiu. 
De astă dată 
însă... 
«De unul singur» 


vineri. Echipa filma în Piaţa 6 Martie, «la 
grotă». Contrar așteptărilor, «grota ban- 
ditilor» cum i se spune în echipă, nu era 
vreo peșteră, sau măcar vreo cavitate 
naturală,ci o «biată» pivniţă, joasă, intor- 
tocheată, plină de scări abrupte tocmai 
bune să-ți fringi gitul pe ele, transformată 


Tatăl luminilor. Să-i zicem iluminist? 
(Operatorul Nicu Stan) 


Între noi, artiștii 


București, strada Bárátiei, vis-a- 
vis de biserica Sfinta Vineri. 
Sub privirile curioase ale tre- 
cătorilor, echipa serialului tv 
«Un August în flăcări», condusă 
de regizorul Dan Pita, filmează 
în «magazinul Robescu». Prin- 
tre obiectele de recuzită din de- 
cor, o vioară veche, închiriată 
de la un lăutar strimtorat La o 
zi după semnarea contractului, 
proprietarul a venit să-şi închi- 
rieze propria-i vioară pentru cite- 
va ore: se angajase între timp 
la o petrecere. Dacă nu ne-om 
ajuta, între noi, artiștii... 


929 Decorul cu pricina este amenajat 
în curtea interioară a unei case foarte 


vechi. Cameramanul filmului, Florin Mihái- 
lescu, ne istorisea că o locatară, deran- 
jată de activitatea echipei, a cerut în com- 
pensare să joace citeva zile ca figurantă, 
amenințind că dacă nu i se aprobă, va 
spăla rufe şi le va atirna la uscat... în 
decor. Este de presupus că echipa a 
acceptat, preferind să-și spele rufele în 
familie. 666 Serialul tv «Pistruiatul», 
scenariul și regia Francisc Munteanu, se 
apropie de sfirşit. Echipa se poate felicita 
de pe acum că şi-a îndeplinit şi depăşit 
planul, in efortul de a «ieşi pe post» în 
premierá, in jurul datei de 23 August crt. 
Păcat că bucuria succesului nu poate fi 
împărtășită şi de către colectivul fabricii 
de cărămizi din Cluj (unde s-au filmat 
citeva episoade), care, într-o scrisoare 
adresată studioului, se plinge de neinde- 
plinirea planului de producţie pe trim. |. 
1973 din cauza echipei noastre. Regretám 
si ne cerem scuze. Aşa se întimplă: pe 
cine laşi să filmeze nu te lasă să-ți 


faci planul. 666 Casa de filme «patru» 
(director Corneliu Leu) debutează în 1974 
cu un film intitulat «O oră din August», 
scenariu Marin Preda, regia Mircea Mu- 
reşan. Filmul «Vifornifa», scenariu Petre, 
Sălcudeanu, regia Mircea Moldovan, a 
intrat în faza finală de montaj-sonorizare. 
Echipa care a filmat astă iarnă, la Cluj, 
şi a înghețat la —20 C , se topeşte acum de 
căldură la Buftea, în cabinele de montaj 
şi postsincron, la +35'C. Climă conti- 
nental excesivă! 999 Duminică, 1 iulie 
1973, şedinţă festivă la I.A.T.C. de re- 
partizare în producţie a noii promoții de 
absolvenţi. Proaspăta actriță Lavinia Jem- 
na, refuză cu incápátinare postul la teatrul 
din Reşiţa. La insistența comisiei de re- 
partizare şi a directorului teatrului, tinăra 
aspirantă la schema Thaliei isi explică 
refuzul: «nu mă duc la Reșița din cauza... 
poluării». Ars sana in corpore sano. 


Constantin PIVNICERU 


panoramic românesc 


intr-o adeváratá grotá, cu pereti umezi s 
colţuri de stincă, şi mobilată cum nu 
poate mai eterogen de scenograful V 
Moise. Te impiedecai acolo de ori ti 
iti dádea prin cap, de la scaune Ludovic 
XV si oglinzi venetiene, pină la butuci 
si blănuri netăbăcite. Te impiedecai, de- 
Sigur, dacă erai un străin cum eram eu, 
pentru că nu mi-a fost dat incă să văd 
oameni cu travelling-ul în brațe sau cu 
proiectorul in spate, trecind dintr-o «in- 
căpere» in alta, prin intrări atit de mici. 
in spatii atit de inghesuite, fără să lo- 
vească pe nimeni, fără să dărime nimic. 
Într-un spaţiu de aproximativ 5 m pe 2,5 m 
și de vreo 2 m ináltime, incápuse toată 
echipa, plus actorii și se filma șnur. Fără 
probleme. Fără încurcătură. Fără enervári. 
Ca de obicei în echipele lui Manole Mar- 
cus. Bineinteles însă, nu se fuma. Ceea 
ce pentru un fumător ca Nicu Stan de 
exemplu, care în acea zi n-a ieșit din decor 
timp de 13 ore, nu era lucru de glumă. În 
grotă era adăpostul improvizat al bandei 
de legionari. Astăzi era ziua lor, ziua 
«celor răi», cum mi s-a spus, Ilarion Cio- 
banu, Mariana Mihut, Mircea Albulescu 
și Mircea Diaconu, adică «cei buni», erau 
liberi. În schimb, «legionarii» munceau 
din greu: Victor Rebengiuc schimbă cite- 
va replici cu Lazăr Vrabie şi cu Silviu Stăn- 
culescu. «Bună! Încă o dublă!» S-a tras. 
Bună și asta. Cadrul următor, cadru mut 
în timpul căruia inginerul de sunet Bujor 
Suru pune un tango «de pe vremuri», 
pentru atmosferă; Clara Maria Sebók se 
privește tristă in oglinda venețiană. Difi- 
cil şi pentru ea și pentru Nicu Stan. Patru 
duble. Următorul. Octavian Cotescu și 
din nou Silviu Stănculescu şi Victor Re- 
bengiuc. «Aur! Următorul!» 

Fusesem avertizată că era o zi deosebit 
de grea pentru echipă. Trebuiau să se 
tragă toate cele trei sevcente din film care 
se petrec în acest decor, adică mai bine 
de 100 m. utili. Si totuși, în echipă nu se 
simţea nici o umbră de încordare sau de 
tensiune, alta decit cea firească, inerentă 
lucrului. ÎI întreb pe directorul de film 
Vlad Nicolau, dacă asa merge treaba 
mereu: 


Unii mor, alții pleacă. 
(Comisarul Roman 


— Dacă se pregătește atent fiecare fil- 
mare, si cu actorii si cu producția, cum 
să nu meargă... lar Manole Marcus nu 
filmează niciodată la întîmplare. Ştie în- 
totdeauna ce vrea, ce e important, ce nu 
e foarte important. Nu pune niciodată 
oamenii să alerge inutil, nu cere imposi- 
bilul. Așa că, sigur că treaba merge. 

ÎI caut pe Manole Marcus care a ieșit 
să mai vadă și el soarele, pină se pune 
lumina pentru cadrul următor. 


E] rămîne mereu la post 


sau Ilarion Ciobanu) 


— Am auzit cá vă merge grozav filma- 
rea... 
— Ei, normal. 

— Cum normal? Asta e ritm și metraj 
normal?... 

— Păi ce vedeţi exceptional aici? Nimic, 
vă spun eu. Normal, pur și simplu. 

Ceea ce m-a făcut să-mi spun în sinea 
mea că, poate, nu o dată, normalul e mai 
greu de realizat şi mai excepțional, decit 
insuşi exceptionalul. 


Şerban STINCÁ 


În misiune specială 
(Silviu Stănculescu) 


Tristete fotogenicà 
(Clara Maria Sebók) 


4 


Rebengiuc, 
«un negativ» de profesie? 


fisa filmului 
d 


€ Regia: Manole Marcus. Autor 
a încă două filme din această 
serie, «Conspirația» și «Departe 
de Tipperary» 


€ imaginea: Nicu Stan—de la 
«Puterea şi Adevărul». colaborator 
nedespártit al lui Manole Marcus. 


6 Scenografia si costumele: 
Virgil Moise. Scenograful tuturor 
filmelor lui Geo Saizescu, el lu- 
creaza pentru a doua oara, dupa 
«Canarul si viscolul», cu Manole 
Marcus. 


9 interpreții principali: 


— llarion Ciobanu continuă să-l 
întruchipeze pe sobrul si curajosul 
ofiter de securitate Mihai Roman. 


În acțiunile sale el va fi ajutat 
de: 


— Varlam, interpretat de Silviu 
Stănculescu. introdus în secret 
în mijlocul legionarilor, îi va salva 
la un moment dat chiar viața lui 
Mihai Roman. 


— Primarul comunist, interpretat 
de Mircea Albulescu. El va fi 
unul dintre sacrificatii acestei lupte 
eroice. 


— Negoiţă, fost boxer, actual ofi- 
ter de securitate, impulsiv si «su- 
fletist», interpretat de Mircea Dia- 
conu. 


— Silvia, activistá U.T.C., alias 
Mariana Mihut, încă tînără și naivă 
dar plină de energie şi fermă în 
credința ei că, orice s-ar întîmpla, 
comuniştii vor învinge. 


Grupul banditilor legionari es- 
te compus din: 


— Horia Baniciu — interpretat în 
continuare de Victor Rebengiuc 
— organizatorul şi conducătorul 
bandei. 


— luliana Varga, fiica dezaxată 
a senatorului Varga, interpretată de 
Clara Maria Sebok. 


— Nacu — alias Lazăr Vrabie — 
om cu violenţa în sînge. 


— Jandarmul, un biet oportunist 
analfabet, ticălos din fire, interpre- 
tat de Octavian Cotescu. 


Debutanti: 


— Marieta Luca, in rolul sotiei 
primarului. 


— Maria Bernachi, în rolul în- 
vátátoarei si 


— Cornel. Ciupercescu, in cel 
al preotului legionar. 


Producător; 


Casa de filme nr.4. Producátor- 
delegat: Nicolae Crişan. Director 
de producţie: Vlad Nicolau. Pelicu- 
lă: Eastman Color. Metraj plani- 
ficat: 2700 m. Ecran normal. 


Hitchcock: «Cind Maria Callas 
ia cea mai dificilă acută...» 


Alfred Hitchcock povestește: 


«Inchipuiti-vá că ne aflăm într-un mare 
teatru de operă, să zicem la Scala din Milano 
sau la Metropolitan din New York. Pe scenă 
cîntă una dintre marile stele ale melodramei. 
Să zicem chiar Maria Callas. Sîntem în mo- 
mentul în care Maria cîntă aria cea mai îndră- 
gită şi e chiar pe punctul de a lua cea mai 
dificilă acută. În timp ce nota străluceşte 
parcă pe deasupra capetelor celor din stal, 
asemeni unei săbii în lumină, cintáreata ză- 
reste, la cîțiva pași în fata ei, un bărbat in- 
junghiat. Atunci, pe măsură ce interpreta 
se ingrozeste, acuta devine parcă mai înaltă. 
Publicul nu înțelege ce s-a întîmplat si aplau- 
zele izbucnesc frenetic. Cortina cade, pri- 
madona lesiná, e dusă pe sus în cabină, ci- 
neva îi pune apă rece pe frunte, altcineva 
îi dă să miroasă săruri... În cele din urmă își 
revine şi cere să fie lăsată singură. După ce 
toți pleacă din cabină, ea îngenunchează pe co- 
vor, ridică receptorul si formează un număr 
de telefon...» 

Aici Hitchcock se întrerupe și fixează zia- 
riştii care, urmărindu-i povestirea, pară si 
ei ingroziti, s-au oprit să mai ia note. 

— Şi pe urmă? întreabă cineva. 

— Nu ştiu, răspunde scurt Hitchcock si 
isi aprinde tacticos trabucul. 

Această scenă s-a petrecut in 1969 la o 
întîlnire cu criticii, organizată de Institutul 
de film britanic. 

Patru ani au trecut de atunci, fără însă ca 
Hitchcock să fi renunțat la această obsesie. 
Aflat pe platourile de la Pinewood unde 
filma «Frenezie», Hitchcock povesteşte unui 
gazetar italian, fără absolut nici o modifi- 
care, exact aceeași secvență — cu o cîntă- 
reatá de operă, tot Maria Callas care, atunci 
cînd lua acuta cea mai dificilă a ariei celei 
mai îndrăgite de public, vede la cîțiva pași 
in fata ei... 

Hitchcock nu schimbase o iotá. Reactia 
celor prezenti se pare că a fost aceeași: 

— Şi pe urmă? 

Reacția lui Hitchcock, idem: 

— Nu ştiu! 

Trabucul începea să fumege... 


Mușchetari 
motorizati 


Concomitent cu Richard 
Lester, care pregăteşte în 
Anglia o versiune «Cei 
trei  muschetari» — cu 
Charlton Heston si Raquel 
Welch ca vedete— in Fran- 
ta, André Hunnebelle, spe- 
cialist in filme comerciale 
de genul «FantÓmas», 
i-a convocat pe cei patru 
Charlots, socotiti de unii 
critici francezi  «Marx- 
Brothers»-ii zilelor noas- 
tre, în același scop. Cei 
patru Charlots au acceptat 
cu plăcere să fie D'Artag- 
nan, Porthos, Athos și 
Aramis, dar cu o condiție: 
caii să fie înlocuiți cu mo- 
tociclete. Se circulă mai 
repede... 


Frumuseţea 
nu ajunge 


Cu puţini ani în urmă, o 
elevă pe nume Ewa Szykulska 
făcea figuratie în film. Apoi 
primește chiar un rolisor în 
comedia muzicală «Tandem». 
Apoi regizorul Jerzy Hoffman 
îi încredințează rolul princi- 
pal într-un episod din filmul 
«Tatăl». Figuranta devine ac- 
tritá. Se spune cá e frumoasă. 
Ştie, dar mai ştie şi că frumu- 
setea nu ajunge. | se spune că 
are talent. Dar Ewa Szykulska 
ştie că talentul trebuie veri- 
ficat si, dacă există, cultivat 
Se înscrie la Institutul de Artă 
teatrală din Varşovia. Regi- 
zorii se incápátineazá însă s-o 
considere actriță. Ofertele 
curg girlă, dar studenta Szy- 
kulska nu acceptă să joace 
decit în timpul vacantelor. 
Joacă astfel în filmul lui Istvan 
Gall, «Intilnire de familie», 
in «Jocuri» de Kawalerovicz, 
in citeva telefoiletoane. Suc- 
ces de public, succes de criticá 
| se prezice o carierá formida- 
bilă. Toată lumea e multumi- 
tă, în afară de ea. Se 
poate mai mult—își spune— 
şi acel mai mult i-l aduce rolul 
principal din filmul lui Janusz 
Kondratiuk, «Tînăra dispo- 
nibilă». Rol care cere sensi- 
bilitate, inteligență, talent, 
meserie. Ewa Szykulska le 
demonstrează, dintr-un foc, 
pe toate. Pentru cei din jur si 
pentru ea insási. 

«Tinára speranță» a înce- 
put sá creadá, in fine, cá acea 
fată, despre care se spunea cu 
ani in urmă «e rrumoasá si 
talentatá», este una si aceeasi 
persoană cu ea, Ewa Szykulska, 
actrita. 


E E E RP RE E OU PE E A E EREI EEE 


EIS 


Traditionala nobilime britanică începe si se adap- 
teze necesitátilor societátii de consum. Cei incapa- 
bili s-o facá au dovedit,cel putin, abilitate. O puz- 
derie de tineri lorzi care, in virtutea noilor legi, 
nu mosteneau-averea părintească, și-au procurat 
certificate de... «debili mintali» spre a putea incasa 
o pensie. Alții însă au găsit soluții cinstite. În lumea 
cineastilor, de exemplu, a devenit cunoscut Lordul 
Patrick Lichfield, vărul reginei, care este și un pasio- 
nat fotograf. Ucenicia și-a făcut-o ca operator la 
televiziunea engleză. Actualmente, Lord Lichfield 
este producátor si proprietarul unei case de filme 
publicitare. 


Lord Lichfield 
în exercițiul functiunii 


Scandalosul 
Lizzani 


Carlo Lizzani, autor al 
unor filme neorealiste ca 
«Atentiune, bandiți» sau 
«Cronica amantilor să- 
raci», se inscrie si el, cu 
«Scandal la Roma», in noul 
val demascator al cinema- 
tografiei italiene. In dis: 
tributie: Irene Papas, Vir- 
na Lisi, Senta Berger, Mi- 
chele Mercier si Nino Man- 
fredi — in rolul devenit, 
din pácate, clasic, al comi- 
saruluireprezentant-al or- 
dinei-publice-impiedicat- 
să-respecte-legea-ca-să-nu 
lezeze-interesele-celor-pu- 
ternici. 

O frază din dialogul fil- 
mului: «Trebuie să iei în- 
totdeauna de la săraci ca 
să ai ce da bogatilor. Mize- 
ria e o certitudine, bogă- 
tia o incertitudine, deci 
ea trebuie sprijinită...» 

Drept care, Lizzani a 
fost decretat un regizor 
scandalos... 


Adevărul mai presus de legendă 
(Rudolph Valentino) 
Îi 


Document Valentino 


Sosirea la Hollywood, micile roluri episodice, 
descoperirea şi consacrarea, faima mereu crescîndă 
pînă la adulare, moartea neașteptată care a îndoliat 
femeile din întreaga Americă, pe scurt, viaţa unuia 
dintre cei mai ciudati idoli ai cinematografului ani 
lor '30, iată subiectul filmului «Miticul Valentino» 
de Paul Killiam. Regizorul a folosit pe lîngă secvente- 
le din filmele cunoscute, şi fotografii, scene din jur- 
nalele de actualități ale vremii, titluri de ziare, cele 
citeva parodii filmare tot in anii '30, adică, tot ce 
putea să creeze o imagine cit mai completă despre 
Rudolph Valentino. Un comentariu sobru, informa- 
tiv, punctează filmul, încercînd să explice poate cel 
mai bizar si fenomenal mit născut de cea de a şaptea 
artă. 


David Niven: 38 de ani de carieră. 
un Oscar, o soţie suedeză, o carte... 


63 de ani, o avere considerabilă, o nevastă suedeză, 
două fete adoptate, 38 de ani de cinema, un Oscar 
(«Mese separate»), ce-i mai lipsea lui David Niven 
la acest bilanț? O carte. «Lumea e un balon», recent 
tradusă și în italiană, cartea amintirilor unei vieți 
plină de emoții, surprize, satisfacţii, poate chiar 
eșecuri și din care, bineînțeles, nu au lipsit intilnirile 
cu oameni celebri din epoca noastră. lată cum îi 
prezintă David Niven pe cîțiva dintre ei: 


roz - 


Marlene Dietrich: 
«Era nu numai cea mai 
fascinantă actriță a Hol- 
lywoodului, dar si o femeie, 
o colegă cu inimă de aur». 


Winston  Churchili: 
«Cînd l-am întrebat cum 
a reuşit să prevadă sfir- 
şitul războiului, mi-a răs- 
puns: Tinere, nu uita, stu- 
diez istoria!» 


Liz Taylor: «Am cu- 
noscut puține femei atit 
de curajoase, de leale în 
prietenie si cu un simt al 
realitátii atit de dezvol- 
tat». 


Charlie Chaplin: 
«Odată, Chaplin mi-a dat 
următorul sfat: La vizio- 
nările de recepție ale 
unui film, e mai bine să ştii 
să asculti si să vorbesti cît 
mai puţin». 


Shirley Mac Laine: 
«N-am să pot uita nicioda- 
tá cum striga de bucurie 
cind a obtinut prestigiosul 
premiu al criticii new-yor- 
keze...» 


Orson Welles: «Întot- 
deauna l-am admirat si as 
fi dorit să facă mai multe. 
l-am spus-o. Răspunsul: 
Joc în teatru, în filme, la 
radio, apar la televiziune... 
Ce altceva aș mai putea 
face?» 


61 


| 
| 


Vera Marefkaia: 
pentru mulți încă «Mama» 


«Telegrama» 
de Roland Bikov 


cinetelexul lumii 


. Franco Zeffirelli a ales-o pentru rolul Margaretei din «Dama cu 
camel pe Liza Minnelli. Stupoare! Mirare. Zimbete. Atit de mari si definitive, 
incit unii au avansat ideea distribuirii lui Jerry Lewis in rolul lui Armand Duval. 
e e Eugen lonescu în viziune americană. Piesa «Rinocerii» va fi ecranizată 
anul acesta la New York de regizorul Tom O'Horgan. e ee Nouá filme intr-un 
an. Recordman-ul nu e nici reaizor, nici actor, ci producátorul Raymond Danon. 
cel care l-a tinantat pe Jean Pierre Blanc pentru debutul său cu «Fata bătrină». 
e e e Pe platourile «Lenfilm», Serghei lurski — interpretul faimosului Ostap 
Bender din filmul «Vitelul de aur» — turnează «Potcoava de aur» dupá Jules 
Verne, eee Marlon Brando a refuzat un rol care ar fi trebuit să fie urmarea 
«Nașului». In ciuda succesului pe care i l-a adus acest film, prin personajul Don 
Corleone. Motivul (declarat): este producător si interpret principal într-un film 
despre exploatarea indienilor, Mai intii crezul si apoi cistiqul. e e e Reaizorul 
maghiar Marton Kelety a realizat un film despre lupta tineretului antifascist 
în anii '44— 45. Cu Mari Tórócsik, Zoltan Latinovits si Peter Huszti. Temă prefe- 
ratá a cinematografiei maghiare, de la Miclos lancso citire. e În aceeaşi 
perioadă (1944) îşi plasează Louis Malle acțiunea viitorului său film «Lucien». 
Povestea unui tînăr țăran silit de împrejurări să aducă servicii Gestapo-ului. La 
început e beţia puterii. Apoi înțelegerea mirsáviei acelei puteri, apoi încercarea 
firească de a se salva, și consecinţa firească: din călău nazist, Lucien devine 
victimă. Fascismul nu se uită uşor... eee Barbra Streisand infirmieră. În 
film, fireşte. Titlul: «Patine pe rotile». Nici un efort de adaptare. Patinele pe rotile 
îi sint familiare din «Funny Girl». lar după «Patine pe rotile» va juca tot în «Funny 
Girl» — seria Il-a. Oare tot pe rotile? o o o Regizorul ceh Jaroslav Dietl atras 
de romanul neterminat al lui Flaubert, «Buvard et Peruchet». Atracţie materia- 
lizată într-un serial TV intitulat «Au fost odată doi scribi». În viziunea lui Jaroslav 
Dietl, Flaubert a devenit umorist. pentru că aventurile celor doi scribi sînt cit se 
poate de comice. Cit se poate pentru Flaubert... e e e Anthony Quinn despre 
ultimul său film,«La încrucișarea străzii 110», în care joacă rolul unui poliţist în 
retragere: «Cred în această poveste. Ea arată că locuitorii Harlem-ului devin 
adesea nu numai victimele exploatatorilor albi, ci şi a celor de o seamă cu ei, 
care, ajunşi pe o anume treaptă socială, îşi uită rădăcinile. Este un adevăr care 
merita să fie spus». e e e După «În oraşul S» şi «Doamna cu cățelul», regizorul 
sovietic losif Heifiţ ecranizeazá «Duelul». O binemeritată a doua viaţă pentru 
Anton Pavlovici Cehov. e e e Mafia din nou in obiectiv. De data asta 
— şi pentru prima oară — in Franta. Protagonisti si parteneri: Yves Montand si 
Alain Delon. Regizorul este englez si se numeste Terence Young... e e e Pentru 
filmul sáu «Amárcord», Federico Fellini a ales un foarte tinăr neprofesionist. 
Bruno Zanin. a cărui singură ocupatie nin acum se pare cáa fost aceea de hippy. 
Ocupatie pe care Bruno Zanin va fi probabil dispus s-o páráseascá.. eee 
In topul criticii engleze pe luna iunie țilmul lui Andrei Tarkovski, «Solaris», a 
ieşit pe locul III din 23. Filmul englez «O norocosule», prezentat la Cannes pri- 
măvara aceasta, este pe locul V... e e e Henri Verneuil despre filmul comer- 
cial: «Adjectivul comercial face parte din familia substantivului comerţ, iar 
dicționarul precizează că înseamnă o operaţie ce are drept scop vinderea unui 
produs. De unde deduc că în cazul filmului comercial spectatorul trebuie să 
plătească la intrare, iar în cazul filmului necomercial, intrarea e gratuită...» Ce 
tacem cu spectatorii care tin cu tot dinadinsul să plătească intrarea la un film de, 
să zicem, Igmar Bergman?.. eee Filmul «Ce stiti despre Maretkaia?», 
reface cariera celebrei actrițe sovietice care a ramas pentru multi Nilovna din 
«Mama» după Gorki, sau Praskovia Lukianova din «Tovarásul P». Comentat 
din off de insási vocea Verei Maretkaia, filmul este un autoportret lucid şi emo- 
tionant. Poate se naște un nou gen... ee e«Cow Boy» n-a fost.aşa cum s-a spus, 
cintecul de lebădă al lui John Wayne. Anul acesta, lebăda mai cintă de două 
ori: o dată în «Seriful Cahil» — în regia lui Andrew Mc Laglen — si încă o dată in 
«Mc Q» — în regia lui John Sturges. Care dintre ele va fi socotit din nou «cintecul 
lebedei»? e € e Claude Lelouch pregătește cel mai important (aprecierea 
îi aparține) film din cariera sa. Titlul încă lipsă. Tema: cronica secolului XX, prin 
prizma unui bărbat care porneşte în viață de la nimic si ajunge foarte sus; si a 
unei femei foarte bogate care sfirseste în neurastenie. Din nou «un bărbat și o 
femeie» dar care, in acest film, nu se vor intilni niciodată, ci vor trăi, fără să stie 
unul de altul. toate evenimentele secolului nostru piná in aiunul anului 2000 
Bugetul: 3 miliarde de franci vechi. Durata de filmare: un an. Durata 
filmului: 3 ore... eee Unfilm pentru copii: «Háinuta fermecată», rea- 
lizat de regizorul maghiar Mihaly Szemes, dupá o povestire de Ferenc Moro 
(scriitor si arheolog). Actiunea se petrece in anii '3U. Eroul are 6 ani. E fiu de miner 
si e convins că datorită háinufei sale poate săvirşi minuni. Virsta!... eee Alt 
film pentru copii: regizorul american Don Taylor (ultima serie a «Planetei maimu- 
telor») a fácut din «Tom Sawyer» un muzical. Muzica e scrisá de fratii Richard 
si Robert Sherman, cîştigătorii Oscar-ului pentru «Mary Poppins» e e e Regizo- 
rul Peter Hunt ecranizeazá «Cálátoriile lui Guliver» cu Richard Harris in chip 
de Guliver. Încă un film pentru copii... eee Regizorul si actorul sovietic Roland 
Bikov a terminat filmul «Telegrama». Despre copiii sovietici de ieri si de azi. 
În curînd n-o să mai strigám: «Unde sint filmele pentru copii» ?... Si nici: unde sint 
filmele pentru adolescenti?» e e e Regizorul american Arthur Baron a realizat 
un nou «Love Story» numit «Jeremy». Un «Love Story» — se spune — mai 
pur, mai emotionant, mai pentru adolescenti si incá fárá cancer... lar regizorul 
Alain Perisson, o foarte poetică si nostalgică poveste de dragoste adolescentină. 
Titlul: «Le grand sabordage» — în traducere aproximativă «Marele naufragiu». 
e e € Actorul Paul Newman, devenit regizor de film. i-a oferit sotiei sale. actrita 
Jeanne Woodward, rolul principal în filmul «Influenta razelor Gama asupra 
comportamentului margaretelor». Razele Gama simbolizind climatul innábu- 
sitor dintr-un oras de provincie american. Filmul i-a adus doamnei Newman 
«Palme d'Or» pentru interpretare la Cannes '73. În 1958, la același festival, Paul 
Newman a obținut premiul de interpretare pentru filmul «Lunga vară fierbinte». 
Gloria familiei Newman se află într-un echilibru perfect. 


Henri Verneuil: 
filmul se plăteşte 


Tom Sawyer 
pe muzică 
(foto: UNITED ARTISTS) 


«Jeremy», 
love story fárá cancer 


Rubrica «Cinerama» 
redactată 


de Eva SÎRBU 


Kelety 


Veteran al cinema- 
tografiei maghiare, 
Marton Kelety a debu- 
tat ca regizor de film 
în 1945, într-un studio 
improvizat (studio ca- 
re avea să se transfor- 
me în marele centru 
cinematografic «Hun- 
nia», Din 1945 si pinà 
in iunle, anul acesta, 
cind s-a stins din viață 
în urma unui atac de 
cord, Kelety a realizat 
41 lung-metraje, plus 
16 filme TV și 4 se- 
riale. Între altele si fil- 
mul «Povestea pros- 
tiei mele» în care regi- 
zorul a distribuit-o pe 
actrița Irina Petrescu. 
Ultimul său film termi- 
nat: «Am 32 de nume» 


. . 
Tissier 

A murit la 77 de ani, 
Jean Tissier. Comic 
de teatru si music-hall, 
prezentá aproape ne- 
lipsitá in filmul fran- 
cez al anilor '30—'40, 
párintele unui perso- 
naj plin de savoare — 
acela al cabotinului 
constient de cabotinis- 
mul sáu — Jean Tis- 
sier a fost, timp de 10 
ani, nu numai sarea 
si piperul filmului fran- 
cez ci și, atunci cînd 
rolul o cerea, însăși 
simplitatea și emoția 
sinceră. 

Ultimul sáu film:«Vá- 
duva Couderc». În 1972, 
cu un an înainte de 
moarte. 


Molander 


Unu dintre pionie- 
rii cinematografiei 
scandinave. A fost în- 
tii actor, apoi asistent 
de regie al marilor Sjós- 
tróm si Stiller. Primul 
sáu film important rea- 
lizat independent: «Pi- 
ratii de pe lacul Malar» 
— 1923. Ingrid Berg- 
man a debutat cu el 
in «Familia Sweden- 
heim» în 1935 si, tot 
sub directia lui, a fácut 
«Intermezzo» — 1936, 
filmul care, de fapt, a 
lansat-o în circuitul in- 
ternational. 

Printre cele 60 de fil- 
me semnate de Gus- 
tav Molander, se nu- 
márá «Cavalcada noc- 
turná» si «Cuvintul», 
realizate in timpul ráz- 
boiului (adevárate a- 
tacuri impotriva nazis- 
mului), precum si un 
remake al filmului «Co- 
moara lui Arne» (1955) 
— realizat initial de Stil- 
ler in 1919. 

Gustav Molander ar 
fi avut anul acesta 85 
de ani... 


Vizitaţi cu încredere magazinele 
«Hermes» din Bucureşti (str. Şepcari 
nr. 16 şi str. Constantin Exarcu nr. 1) 
— unităţi de prezentare şi desfacere 
ale Centralei de producţie prestări şi 
construcții. 

Acestea vă oferă o bogată şi variată 
gamă de articole de artizanat: cusáturi, 
țesături şi covoare româneşti, articole 
de cojocărie-pielărie, diferite articole 
de podoabă şi pentru decorarea inte- 
rioară a căminelor dvs. 


4 Cadrele din filmele romă au fost realizate de: BĂNICĂ Raru, BiLU 
Prezentarea artistică: : Alexandru, CATARGIU Mary, CIUREA Stefan, DABIJA Constantin t 
ANAMARIA SMIGELSCHI GHEORGHIU Eugen, DUMITRU Gheorghe, HANCEAREK Mihai, MATEI Paul 


rezentarea grafică 


+ CORNEL DANELIUC 


abonamente adresindu-se întreprinderi CINEMA ! Piaţa Scinteii nr.1—Bucuregt : : 

erviciul import-export presá — Tiparul executat la 
64—66, P.O.B. — Box 2001 Exemplarul 5 lei 41 017 Combinatul poligrafic 
6 66, P.O.B. " «Casa Scinteii» — Bucuresti 


Anul XI (128) 


revistă lunară 


de cultură 


$ e** S eS 3 
ss ee tată 


pasetaritees., 
...tens.., 
DIXIT 
n 
LI 
LE 


ssiin., 
L 
. Gi 


va. n.n .n... 
vo... ......| 


DARRE EEEE 
uM 


^ vs 
+44 33.635 SS ^ misi tetas.. 
I SS 
444.4 3.3543 e ul DAR ERETT 


"age 
See t NAS T 
IERI LARA! 
orc 
vad eesâ0060009% 


SS 
ESON mI 
LÂNA TEELE EEEE 


vs... 
3999977721 


ETTTILLLAR447 


tito