Revista Cinema/1977 — 1989/015-CINEMA-anul-XV-nr-4-1977

Revistă a Consiliului 
Culturii Educaţiei Socialiste 


Independența: 
crezul 
poporului 
nostru. 
Independența: 
vocația 
filmului 
nostru. 


Acest 


anotimp eroic 


Primăvară eroică, primăvară 
de neuitat, îmbogăţind pe 
atitea planuri umanismul nos- 
tru! Primăvară trăită de toți 
oamenii muncii socialiste și 
ai dăruirii patriotice într-un 
efort maxim, pentru a re- 
cupera şi devansa timpul răpit de cea mai 
mare catastrofă naturală din istoria noas- 
tră modernă, fără a uita că acesta este 
anotimpul bucuriei, al festivalului «Cinta- 
rea României», anotimpul marelui jubileu 
al independenţei centenare! 

«Uniţi în cuget și-n simţiri», fermi şi 
nuanţaţi în opţiunile noastre, am trăit şi 
trăim în aceste zile o experienţă politică și 
umanistă capitală. Această experiență va 
fi înscrisă în analele istoriei sub titlurile 
unor manifestări publice care au sintetizat 
în forme inedite voinţa și decizia întregii 
naţiuni: ședința comună a Comitetului Cen- 
tral al Partidului Comunist Român, Marei 
Adunări Naţionale, Consiliului Suprem al 
Dezvoltării Economico-Sociale şi activu- 
lui central de partid şi de stat, Congresul 
consiliilor de conducere ale unităților agri- 
cole socialiste, al întregii țărănimii și alte 
manifestări de anvergură şi semnificație 
aparte din perioada următoare. Din această 
vastă şi intensă experiență, comprimată de 
un destin pe care am reuşit să-l stăpinim, 
în spaţiul cltorva săptămîni, se degajă 
însă pentru fiecare dintre noi un sens unic, 
pe care l-a exprimat cu strălucire şi aleasă 
sensibilitate acela care poartă stindardul 
voinţei și speranţelor noastre, tovarășul 
Nicolae Ceaușescu: «Nu pot să nu repet 
încă odată, cu mindrie. — ce oameni 
minunați avem în satele noastre, în 
țara noastră în general! Sint oameni 
care, cu o judecată sănătoasă, cu în- 
credere fermă în politica partidului, își 
spun răspicat cuvintul — simplu, fără 
întortochieli inutile, fără «complexități» 
de neînțeles, în graiul strămoșesc în 
care au fost create minunatele balade 
şi doine, care au stat la baza făuririi 
limbii noastre, pe care poeţii au cîn- 
tat-o așa de frumos, în care cîntă astăzi 
întreaga noastră naţiune.» 

Am văzut cu emoție, pe ecranele televi- 


zoarelor, imaginea memorabilă a 11000 
de oameni ridicîndu-se, în mijlocul dis- 
cursului, aplaudind şi aclamind acest inspi- 
rat omagiu care e totodată un crez. 

Democraţia noastră socialistă — înte- 
meiată pe tradiţiile și valorile solide ale 
simțului de dreptate, omenie şi demnitate 
ale acestui popor, decantate în atitea In- 
cercări și sacrificii — şi-a arătat în acest 
anotimp suverana ei superioritate. Împotri- 
va oricăror denigrări, care nu reuşesc decît 
trista performanță de a uni ieftine speculaţii 
cu facilități maladive, această democraţie 
s-a dovedit încă odată a fi îmbinarea în- 
țeleaptă a intereselor superioare ale ţării, 
ale întregului popor cu «preocuparea per- 
manentă pentru fiecare om al muncii», 
pentru «fiecare cetățean în parte», cum 
a subliniat în repetate rînduri, în zilele aces- 
tui anotimp eroic, tovarășul Nicolae 
Ceauşescu. Tocmai de aceea, în consens 
cu milioanele de spectatori care au putut 
urmări pe micile ecrane imaginile memora- 
bile ale acestui eveniment, cei 11000 de 
participanţi la recentul Congres au aclamat 
din nou în picioare, în mijlocul discursului, 
cuvintele conducătorului partidului şi statu- 
lui care a arătat cît de ferm sintem hotăriți 
să ducem la îndeplinire măreaţa noastră 
operă, ofilind și eclipsind orice «glas» 
inspirat de resentimentele exploatatorilor 
expropiaţi şi orice moft al celor «care 
cred că pot trăi în România fără să lu- 
creze, hoinărind și pălăvrăgind în dreap- 
ta și în stinga». 

Noi dimensiuni și criterii ale edificării 
țării noastre de azi şi de miine, ale afirmării 
unui tip superior de om au prins contur 
tocmai în aceste săptămini de încercare, 
ca un expresiv preludiu la marea celebrare 
a independenţei de la 9 Mai. 

«Într-adevăr, sînt încă multe probleme 
care trebuie soluționate într-un mod 
nou, pentru a asigura realizarea în cele 
mai bune condițiuni a marilor obiective 
pe care le avem»,a afirmat cu claritate 
secretarul general al partidului în ampla 
sa cuvintare la închiderea Congresului țără- 
nimii, dedicată în cea mai mare parte anali- 
zei atente, cu maximă receptivitate şi cu 
accentele cele mai stimulatoare, a pro- 


punerilor și criticilor făcute de vorbitori. 
Ca și în fața consfătuirii cu arhitecţii noului 
centru civic al Capitalei, Indemnaţi să afle 
unele soluţii constructive și estetice diferite 
de cele la care s-a recurs în ultimele decenii, 
s-a indicat încă odată să se «acţioneze 
într-un spirit nou, revoluționar». Criteriul 
calității se impune în primul plan, măsura 
şi finalitatea tuturor lucrărilor fiind mereu 
aceleaşi: cerințele omului nou, interesele 
supreme ale patriei socialiste, indepen- 
dente. 

Experiența politică şi umanistă a acestui 
anotimp eroic nu poate să nu influențeze 
şi criteriile de lucru şi de apreciere din 
cinematografia noastră. Nu vom uita cit 
de strîns s-au legat în aceste zile calitatea 
de cineast, de om de cultură și calitatea 
de cetăţean, începind cu veghea de nopţi 
în şir a electricienilor care şi-au transformat 
reflectoarele de filmare în surse de lumină 
pentru lucrările de salvare, de reconstrucție 
şi construcție, continuind cu toți cineaștii 
care au răspuns şi răspund prezent pe 
fronturile ideologice ale făuririi şi apărării 
conştiinţei socialiste, ale afirmării demni- 
tății şi independenţei naţionale. 

Sintem term convinși că valoarea ideo- 
logico-estetică a filmelor româneşti, cali- 
tatea lor de a educa și de a ne reprezenta 
sint legate intim de înțelegerea tuturor 
implicaţiilor profesionale și morale ale aces- 
tei experiențe, de aplicarea unor soluții 
noi, evoluate, în programarea, scenarizarea 
şi realizarea filmului, dar mai ales de pune- 
rea în valoare, în forme artistice superioare 
şi de larg ecou, a orientării umaniste funda- 
mentale, devenită leit-motiw al vieţii noastre 
ideologice: «nu poți să nu spui acelora 
care mai întreabă «oare cum arată omul 
nou ?»: iată, acesta este omul nou care 
se afirmă cu toată puterea în satele 
noastre! Priviţi — spunea tovarășul 
Nicolae Ceaușescu, arătind cu un gest 
elocvent spre uriașul amfiteatru al celor 
11 000 de delegaţi ai țării — el este omul 
nou, stăpin pe destinele sale, care știe 
ce vrea, care e hotărit să lupte pentru 
comunism, pentru independenţa şi suve- 
ranitatea țării». 

«CINEMA» 


«Noi avem, într-adevăr, 
alte înțelesuri 
despre drepturi 
şi despre libertăți; 
în înţelesul nostru, 
principalele drepturi 
sînt dreptul la muncă, 
dreptul la viață liberă, 
dreptul de a fi 
deplin stăpîn 
pe munca ta 
şi pe roadele ei, 
dreptul de a putea 
spune deschis cuvîntul 
şi de a participa activ 
la conducerea tuturor 
sectoarelor de activitate, 
la conducerea 
__ întregii ţări. 

In aceasta constă 
forța orînduirii 
noastre socialiste, 
forța democrației noastre 
de tip nou, 
în care poporul 
îşi hotărăşte 
el însuşi destinele». 


Nicolae CEAUŞESCU 


(Din Cuvintul de inchidere iə 
Congresul consiliilor de conducere ale 
unităților agricole socialiste, al întreg: 

țărânimi 


li aa 


«Centenarul independenței ne reaminteşte de luptele purtate de-a lungul secolelor de poporul nostru 
împotriva dominației şi asupririi străine, pentru formarea națiunii, pentru cucerirea libertății. Să sărbă- 
torim acest centenar prin noi împliniri, prin afirmarea şi mai puternică a voinței poporului nostru de a 
făuri, prin munca sa, o ţară mai îmbelşugată, de a-i întări continuu independența şi suveranitatea, de a 


asigura întregii națiuni o viaţă demnă, liberă, fericită» 


Nicolae CEAUŞESCU 


Pe lume 


nu-s mai multe Românii... 


«Pe lume nu-s mai multe Românii», po- 
porul român este unul, cum unul și același 
este cerul care învăluie planeta și unică 
viaţa fiecărui om. Am citat propoziția intro- 
ductivă dintr-un documentar și am punctat 
anvergura unui sentiment care răzbate din 
aproape toate creaţiile cinematografice 
românești văzute în aceste săptămini: de 
la evocarea, atit de vibrant actuală, a desti- 
nului eroic al lui Mihai Viteazul, în filmul de 
largă respiraţie care iși aşteaptă premiera, 
Buzduganul cu trei peceţi, pină la pro 
ducţiile realizate în studiourile armatei sau 
ale unui cineclub. Mai profund receptive 
decit oricînd la semnificațiile politice şi pa- 
triotice, mai sensibile în acelaşitimp la va- 
lorile şi frumuseţile intime ale existenţei, 
filmele acestei primăveri par să fi cîştigat 
ele însele ceva în plus din teribila confrun- 
tare cu stihia, pe care am traversat-o nu fără 


2 


a reașeza mai term reperele drumului nos- 
tru în lume. Este mărturia unui consens pe 
care l-am dobindit noi înşine — creatori, 
spectatori, cetăţeni — ridicindu-ne deasu- 
pra clipei, depășind noua vitregie supremă 
grație umanismului care ne e propriu, 
îmbogăţit prin tot ceea ce a sedimentat dura- 
bil în noi Partidul Comunist Român şi pro- 
gresul cunoaşterii universale, net detașat 
de parazitismul burghez al demagogiei apa- 
tride şi înstrăinării. 

Caietele de front ale lui Nicolae Gri- 
gorescu, unul dintre documentarele cu 
care studioul «Alexandru Sahia» celebrea- 
ză apropiatul centenar al independenţei, 
pune în lumină o dimensiune de rezistență 
a acestui umanism. Este dimensiunea an- 
gajării patriotice, militante, a artistului au- 
tentic, care a cunoscut farmecul incompara- 
bil al peisajelor și chipurilor de pe alte 


AA 


= 


independenţa: vocaţia filmului nostru. 


meridiane, dar care în momentul istoric al 
războiului de la 1877 a fost alături de ostașii 
de pe front. Sutele sale de desene, pentru 
prima dată revelate într-un asemenea număr 
publicului larg, sînt schițate sau compuse 
la doi paşi de linia de foc, în bătaia gloanțe- 
lor inamice, lîngă soldaţii din tranşee, por- 
niți la atac sau căzuţi pe cimpul de luptă, 
alteori înfățişindu-l pe artist cum contemplă 
cu înțelegere chipurile tragice ale prizonie- 
rilor. Adevărate cadre de film desenate, 
prin dinamismul compozițiilor şi unghiula- 
țiilor, ele ne captivează mai ales prin puterea 
cu care exprimă orientarea tradițională şi 
mereu vie a spiritualităţii românești, a inte- 
lectualității de real rafinament, dăruită, în 
singurul său înțeles creator, cauzei libertă- 
ţii şi demnităţii umane. Fără a avea nimic 
comun cu ilustrarea ocazională, fără a 
renunța la nimic din ceea ce exigenţele 
sfinte ale vocației impun creatorului, pen- 
tru că niciodată scopul nu scuză mijloacele, 
Nicolae Grigorescu ne demonstrează peste 
veac, prin intermediul acestei admirabile 
inițiative a regizorului Petre Sirin şi criti- 
cului Radu lonescu, că artistul român, 
străin de frazeologia liberalistă, dar ade- 
vărat luptător pentru libertate, nu s-a pre- 
valat cltuși de puțin de condiția sa specifică 
de creator pentru a degenera în siujbaș al 
unei coterii infim-minoritare. 

«Pe lume nu-s mai multe Românii» spune 
parcă polemic loan Grigorescu în comenta- 
riul filmului Învingem, un prim şi amplu 
reportaj sintetic, compus din materialele 
filmate de zeci de operatori, în zilele de după 
cutremurul din 4 martie (regizori David 
Reu şi lon Visu). Cite imagini din acest 
documentar, prezentat în momentul cînd 
jubileul centenarului independenței se îm- 
bină cu evocarea unui nou moment eroic, 
ar putea deveni puncte de plecare pentru 
alte filme de sine stătătoare, avind ca per- 
sonaje pe eroii acestor zile şi ca deviză 


atotcuprinzătoare aceeași propoziţie intro- 
ductivă! lată, am vrea să știm cine este acest 
ostaș coborit de pe dărimături doar pentru 
a i se schimba tifonul de protecţie împotriva 
prafului, cine este această femeie care 
pare să stea aici dintotdeauna şi care în 
loc să-l îmbrățişeze pe soldat, își petrece 
doar brațele automatic peste umerii lui, 
legindu-i bandajul, înainte de a-l privi cum 
urcă din nou spre frontul salvării! Am vrea 
să știm cine este acest ostaş mai tînăr, 
surprins de documentarişti după o noapte 
petrecută într-o tranşee neobişnuită, în 
lumina crudă a zorilor, trimițindu-ne un 
zîmbet tot atît de fotogenic ca al unui cele- 
bru actor de cinema şi amintindu-ne că a 
venit totuși primăvara. Am vrea să știm 
care sint visurile acestui alt ostaș, aţipit în 
primele clipe ale dimineții, după o noapte 
de coșmar real, atit de liniştit însă în somnul 
său vertical... 

Într-un expresiv racord ne apar în conti- 
nuare imaginile unui film realizat recent la 
studiourile armatei, intitulat Odă ostașilor 
români și semnat de o regizoare: Zincuţa 
Spincescu. Niciodată n-am văzut o imagine 
mai frumoasă a Dunării noastre, a Dunării 
traversate eroic în 1877 şi privită astăzi calm, 
de aproape, la nivelul apelor ei legănate, 
într-un peisaj de primăvară senin, ca aminti- 
rea eroilor. Autoarea a înţeles că cea mai 
bună cale de a vorbi despre măreţia sacri- 
ficiului este de a prezenta, cu sobră tan- 
drețe, frumusețea pămîntului pentru care 
ei au luptat, căutindu-le apoi urmele de 
bronz, în monumentele care străjuiesc as- 
tăzi locurile de plecare. O adevărată colum- 
nă modernă realizează această autoare de 
abia cunoscută, montind în suită basorelie- 
furile și statuile înălțate în întreaga tară 
pentru cei de la 1877. 

Dar nici un moment răceala bronzului 
nu ne contaminează, strălucirea lui întune- 
cată pare un simplu efect de lumină, acești 


eroi sint vii, păşesc și astăzi pe același pă- 
mint, alături de alți eroi, alături de pildă 
de această fată din documentarul Baladă 
pentru un erou contemporan care se 
întoarce în satul moldovean al bunicilor săi 
după ce a cîştigat laurii de aur ai olimpiadei. 
Este momentul cel mai izbutit din filmul sem- 
nat de Erwin Szekler, riguros în reconstitui- 
rea travaliului şi a succesului exemplar al Na- 
diei Comăneci, încărcat de emoția aceluiași 


mare sentiment al patriei unice, pe care-l 
descoperim în noi înşine, mai intens decit 
oricind, transfigurat în crezul muncii, al 
devenirii şi desăvirşirii socialiste, ca în 
versurile lui Nicolae Labiș, rostite în final: 
«Noi trăim un vis şi năzuim spre e/ Noi, 
fauna semeaţă a furtunii/ Să sune pe al 
nostru viu oțe Curatul sunet al perfecțiunii» 


Valerian SAVA 


La Centenar 


Văzind, în mai multe prilejuri, secvențe 
din vechi filme româneşti dedicate 
războiului pentru dobindirea indepen- 
denţei, am observat ce juste şi expresive 
erau mişcările de mase, ce ochi bun pen- 
tru montajul în cadru avea acel operator 
necunoscut. Un simț al dramaticului 
nealterat, care demonstra că, la capitolul 
mişcări de mase, pionierii cinemato- 
grafului au inventat esenţialul. De altfel 
filmul mut, în genere axat pe spectacol, 
a trebuit să-și invente legi artistice sta- 
bile (şi probabil imuabile) măcar și 
numai pentru că nu dispunea de mobili- 
tatea aparaturii moderne: cultura plas- 
tică a marilor pînze romantice inspirate 
de bătălii (între care şi cele ale lui 
Grigorescu) se simte asimilată. 

Filmul istoric, fie încă odată spus, 
e interesant prin felul cum actualizează 
scene pe care istoria le-a înfipt în con- 
ştiinţa unui popor, în conştiinţa propriei 
sale «materii». interesează, dincolo de 
fundal — sau de epicitatea faptelor care 
nu are cum fi modificată — ce mesai 


https://biblioteca-digitala.ro 


conţine modul nou de relatare. Nu atit 
o concepție asupra istoriei — ea este 
în primul rînd sarcina istoricilor — cit 
acel suflu de înţelegere a ceea ce a fost, 
din perspectiva timpului trecut, între 
eveniment şi actualitate. Cu atit mai 
mult cu cit este vorba azi de un eveni- 
ment capital în istoria românilor — eve- 
niment ce nu are nevoie de suprapuneri 
anecdotice pentru a se susţine în ecran. 
lar dacă sint necesare, ele se pot afla, 
într-o amplă literatură clasică, inspirate 
de eveniment. Războiul de indepen- 
denţă de la 1877, văzut de cineaştii 
anului 1977,ne poate arăta ce a dobindit 
cinematografia noastră care a adoptat 
demult o vie tematică istorică; nu m 
tehnica înfățișării scenelor mari (la care 
ne-am referit), ci în felul cum se poate 
medita, în spiritul artistic de azi, cu 
aparatul în mînă, la gloriile şi sacrificiile 
de ieri, proiectate în eternul acestei 
(sau altor) aniversări. 


Gelu IONESCU 


Ne aflăm în preajma unei mari 
aniversări — sărbătorirea 
centenarului Independentei, 
şi cu acest prilej, în curind 
va avea loc premiera unui 
film-simbol: Buzduganul cu 
trei peceți, prin portretul lui 
Mihai Viteazul este întruchipare generică a 
unui vis şi a unei realități — nașterea unei 
naţiuni. 
Despre film, în ajunul confruntării cu 
„spectatorii, am discutat cu principalii săi 
creatori. 


Eugen Mandric. 


Stilul unui 


neorealism istoric 


— Personajul este notoriu: în chipul 
şi viața lui, legenda și istoria se con- 
tundă. Cum aţi atacat, în capitolul sce- 
nariu, acest mit al istoriei românilor? 

— Adevărurile istorice despre Mihai Vi- 
teazul sînt mult mai precis stabilite decit 
se crede în mod curent şi superficial. Drept 
care munca de elaborare a scenariului, în- 
cercînd să se limiteze la o arie posibilă a unui 
film, fie el şi în două serii, s-a confruntat cu 
diversitatea fabuloasă a unei domnii foarte 
scurte, dar extraordinar de încărcate și în 
fapte şi în sensuri. Scenariul nu şi-a propus 
să surprindă zbuciumul şi trăirile domnului 
decit în momentele direct legate de naşterea 
ideii şi înfăptuirea unirii celor trei Ţări 
Române, dar şi aici a fost silit să renunte 
la foarte multe. Activitatea de om de stat, 
de conducător militar şi de diplomat a lui 
Mihai Viteazul, personaj de renaştere de 
proporții gigantice, suportind greu rigorile 
timpului și spațiului cinematografic, a ridi- 
cat scenariului mai ales problema: ce păs- 
trăm şi ce nu păstrăm. Astfel, într-un film 
de trei ore, nu a intrat decit circa patruzeci 
la sută din scenariul inițial. 

— Reiese din ceea ce spuneţi un fel 
de ascetism al concepției, care ridică 
mari dificultăți creatoare... 

— Am făcut un fel de reconstituire docu- 
mentaristică. desi textul nu citează decit 


Filmul ar fi o artă aproape 

risc cere Pre i rev 

i ui specifică de reflectare 

nema s-ar reduce doar la scor- 

d monirea «obiectivă» a 

ceea ce camera de luat 

vederi are la un moment 

dat în față. Fiindcă — nu-i deloc o vorbă 

spusă la întîmplare — ochiul de sticlă 

al aparatului nu-i decît prelungirea ochiu- 

lui viu al celui care filmează, care, la 

rindul lui, se dovedește a fi ochiul altui 

ochi, cel al conștiinței, al durabilităţii 

problematicii umane. Vedem cu apa- 

ratul de filmat, fiindcă vedem cu ochii, 

și vedem cu ochii, fiindcă vedem cu 
conştiinţa. 

Stau de vorbă cu Andrei Blaier despre 
un film pe cale de a fi turnat și încerc 
să-i ghicesc certitudinile şi temerile. 
Crede în acţiune, în story, ca să mă 
exprim în jargon scenaristic, dar calmul 
lui are substratul acelei neliniști” pe 
care ne-am obișnuit cu toţii să o numim, 
impropriu, creatoare. Fiindcă fruntea 
lui cutată parcă ar spune altceva: «O 
fi ea neliniştea creatoare, dar secvența 
asta are nevoie de mai mult adevăr.» 
Blaier ştie că «mai mult adevăr» înseam- 
nă mai multă necesitate înțeleasă, mai 
mult calm al fenomenelor (Hegel), 
mai multă linişte în ultimă instanţă, 
chiar dacă, paradoxal, e vorba de o 
secvenţă în care personajele trebuie 
să se ia la harţă. Aici stă adevăratul 
har al lui Blaier. El urmăreşte liniștea 
necesității, tulburările lui sînt creatoare, 
pentru ca lupta să aibă certitudini, su- 
puniîndu-și chiar şi certitudinile la acea 
forjare interioară care-i determină ca- 
racterul. Să ne amintim de memorabila 
nuntă din Mustrate cu flori de cimp, 
sau de încrincenata imagine a convoiu- 
lui din tren din Prin cenușa imperiu- 
lui. Oamenii își văd de treburile lor, 
parcă ne spune Blaier cînd îl pune pe 
Dinică să fotografieze nuntaşiji. lată 
liniștea, iată un chip al liniștii! Tot 
linişte e şi în secvența convoiului. Dar 
altfel de liniște, o linişte teribilă! Fiindcă 
e un artist autentic, Blaier știe că li- 


Un film istoric, un fiim politic, 
un film al ideilor. 
De fapt. filmul unui ideal: Unirea 


două documente din epocă, în stilul în care 
s-ar fi tratat unul din marile evenimente ale 
actualităţii imediate: un fel de neorealism 
istoric, ferit și de romantismul generaţiei 
de la 1848 și de somptuozităţile posibile la 
un asemenea subiect, pentru a putea situa 
în centru discursul politic, discurs în sensul 
de demonstraţie. 

— Cum aţi obținut tensiunea drama- 
tică a filmului? 

— Tensiunea decurge din caracterul tra- 
gic al eroului confruntat cu adversități co- 
pleșitoare, obsedat pătimaș de ideea inde- 
pendenţei care l-a condus la necesitatea 
Unirii încă înaintea naşterii ideii de naţiune, 
pe cind ideea de naţiune abia se năștea în 
Europa. O a doua coordonată în planul 
structurării personajului a fost raportul 
între putere, exercitată cu asprimea proprie 
unui veac al războinicilor, și gindirea po- 
litică vizionară care și-a devansat secolul 
în asemenea măsură încit era cu greu 
înţeles chiar şi de prietenii şi susținătorii lui. 

— Dincolo de scenariu este filmul! Ce 
spune scenaristul despre filmul său? 

— Din punct de vedere strict profesio- 
nal, lăsîndu-vă pe dumneavoastră să jude- 
caţi regia și imaginea, față de care nu mă 
pot obiectiva, trebuie să-mi exprim aici 
admiraţia şi ca autor, recunoştinţa pentru 
dăruirea şi disciplina cu care mari actori 
români au dat viaţă personajului. Victor 
Rebengiuc și-a gindit rolul, după culmi ale 
creaţiei sale (Gorki şi O'Neill în teatru, 
Duiliu Zamfirescu în film), conferindu-i 
lui Mihai Viteazul dimensiunile europene 
la care-i dădeau dreptul istoria. Toma 
Caragiu, dăruind personajului său — un 
popă cu paie în ciubote, dar cu relaţii în 
toate cancelariile diplomatice ale Europei, 
— toată inteligenţa sa scinteietoare, tot far- 
mecul şi toată cruzimea farmecului său, 
de parcă ar fi ştiut că se află la ultimul său 
rol în filmul românesc... Şi apoi, Sileanu, 
Niţulescu, Lohinszky, Coman, Gyarmathy, 
Gheorghiu-Dolj, Mazilu, Vadas, Fabian, Ni- 


coară, Fugaşin, Csorba, Baci, Calboreanu, 
stegarul lui Mihai —- Tudor Stavru, ce 
echipă de bărbaţi extraordinari! 


Constantin Vaeni: 
Istoria ca 


adevăr şi emoție 


— Constantin Vaeni,te afli la al doilea 
fiim de lung metraj, și-ntr-un fel, al 
doilea film istoric. De data asta însă, ai 
avut de tăcut fată unei duble dificultăţi: 
întruchiparea unui echipaj a cărui di- 
mensiune se confundă cu conştiinţa 
naţională românească, și asta într-o vi- 
ziune care renunță la tot ceea ce în- 
seamnă Mihai Viteazul în atară de o 
singură dimensiune și idee: Unirea. 
Cum te-ai echilibrat, dramaturgic vor- 
bind, în aceste dimensiuni? 


— Cuvintul echilibru îmi convine foarte 
mult în discuţia noastră, pentru că una din 
problemele care m-au chinuit cel mai tare 
a fost tocmai echilibrul la un asemenea film 
care urma să fie raportat la tot ceea ce se 
ştie despre Mihai, din punct de vedere 
ştiințific-istoric, să intre în competiţie indi- 
rect cu tot ceea ce s-a scris în literatură 
despre el, cu tot ceea ce s-a făcut ca film, 
documentar sau jucat, teatru sau televiziu- 
ne, cu toate reprezentările plastice ale sale. 
Echilibrul, adică structura, compoziția unei 
noi opere cinematografice, însemna, din 
punctul meu de vedere, o viziune fundamen- 
tal diferită de antecesori, riscul drumului pe 
muchie de cuţit. Eram conştient că filmul 
nu trebuie condus în direcţia a ceea ce se 
cheamă «istoria ca spectacol superficial, 
gălăgios», ci trebuie dus în direcția istoriei 
ca adevăr şi emoție. Asta am încercat să 


filmul românesc şi creatorii lui 


Omul de lingă tine 


Blaier ştie că liniştea este cheia neliniştii 


https://biblioteca-digitala.ro 


fie coloana vertebrală a tiimului. Tulbură- 
toarea obsesie a voievodului Mihai Viteazul, 
care a însemnat Unirea — cu ea demarează 
filmul, cu ea se încheie — este purtată în 
drumul împlinirii ei pe o sumedenie de 
meandre, create de nenumăratele adversi- 
tăți și neînțelegeri, de împotriviri uneori 
dure, ale celor din jurul lui, iar aceste mean- 
dre puteau deveni oricind pericole de dez- 
voltare dramaturgică laterală, fireşte, ideii 
centrale, unice. Apoi a trebuit să compun 
şi să controlez riguros echilibrul tensiunii 
filmului, pe care am încercat să o obțin şi 
să o păstrez în aproape toate secvențele, 
prin iluminarea profunzimii ideilor, și nu 
prin imagini spectaculoase, nu prin gălăgia 
și fumigenele bătăliilor, nu doar prin dina- 


Un film aspru, despre uriașa di- 
mensiune politică a acelui erou 
al poporului român. Mihai Vitea- 
zul (regizorul Constantin Vaeni) 


niştea este cheia neliniștii, un moment 
contrapunctic al ei. 

Dar care e secretul lui Blaier, cum 
construiește el? L-am văzut odată la 
masa de montaj. Dubla propusă de 
monteuză era perfectă din punct de 
vedere tehnic. Dar el a schimbat-o, a 
ales alta. Ce l-a determinat? Ei bine, 
cred că schimbarea a fost urmarea unui 
mic gest al unui personaj secundar care 
nu exista în secvenţa propusă de mon- 
teuză. Acesta, personajul secundar, era 
omul de lingă dramă. Nu purtătorul 
dramei, ci doar suporterul ei din umbră. 
Era omul de lîngă tine, conștiința care 
trebuia să amplifice reacţia spectatoru- 
lui. Această amprentă aproape invizi- 
bilă era doar o picătură de apă dintr-un 
pahar, dar Blaier ştie că pînă la urmă, 
chiar și un ocean se constituie din 
picături. 

În filmele lui de actualitate, Blaier e 
neiîntrecut tocmai prin această tratare 
prin omul de lîngă tine. Îţi propune o 
ecuaţie aparent simplă, cum e cazul 
Dimineților unui băiat cuminte, apoi 
te implică. Şi dacă Vive ar fi în familia 
ta? parcă te întreabă el. Şi dacă Vive ai 
fi chiar tu? continuă el. Ecuația simplă 
se transformă în viaţă. Dar viața nu 
mai e simplă. Despre o simplă viață 
nu se poate face niciodată un simplu 
film. O simplă viaţă e întotdeauna un 
film dramatic. 

Tăcut, cu micile lui desuetudini vesti- 
mentare şi cu tăcerile lui — e unul 
dintre puţinii cineaşti români care poate 
participa activ la o discuţie doar tă- 
cînd — Andrei Blaier are orgoliul și 
discreţia omului de lingă tine. Cind e 
neliniştit, el însuşi pare puţin alături 
de el. Ascultă tot ce se spune și selec- 
tează. Selectează şi transformă neli- 
niştea în linişte. 

Cînd vedem un film de Andrei Blaier, 
să ne zicem: ia să vedem cum mai tace 
acest regizor. Fiindcă evoluția lui ar- 
tistică e o incursiune în tăcerile artei, 
în luminile și umbrele ei. 


Marcei PĂRUȘ 


mismul şarjelor de cavalerie şi al cascade- 
lor, de care filmul nu duce lipsă. N-am vrut, 
într-un cuvint, să mă las tentat de specta- 
culosul bătăliei fizice, dintre mulţi cu mulți, 
numai pentru că asta adună spectatorii. 
Ar fi fost un merit destul de ieftin. De altfel 
din scenariu, filmul îşi propune o cu totul 
altă formulă. În sfirșit, a trebuit să ţin măsura 
echilibrului dintre personaje, a ponderii lor 
în bătălia pentru unire; de asemenea, echi- 
librul prezentării celor trei Ţări Române, 
în raport cu marile imperii ale timpului, 
echilibrul în rostire, în chiar tonul afirmării 
marilor idei, a pronunțării marilor decizii 
sau ciocniri între voievodul Mihai și adver- 
sari, astfel incit să nu fie declarativ sau re- 
toric, sforăitor, ci convingător, emoționant 
prin adevăr. 

— Deci un film istoric, deci un film 
politic, un film al ideilor, al ideii. Un 
«joc al ielelor»... 

— Acest «joc al ielelor» este într-adevăr 
preponderent în film, întrucit se desfăşoară 
nu pe fundalul unui film istoric romanţios, 
cu viteji și lupte, ci într-un film cu oameni 
care gindesc profund, grav, responsabil, 
cu un erou care nu folosește doar ascuţişul 
bardei şi forța brațului ei,ci şi ascuţișul mintii 
și forța clocotitoare a marilor dorinţi. Mi-am 
dorit un film aspru, fără popasuri în viața 
intimă a voievodului, de care de altfel, el 
însuşi a avut foarte puţin timp. 

— De ia scenariu la film te-a urmărit 
această dimensiune majoră a persona- 
jului. Majoră și tragică totodată. Avem 
de-a face cu un fiim tragic? 

— Fără a fi o tragedie, am ținut ca filmul 
să fie marcat de fiorul tragic care a străbătut 
viața însăşi a lui Mihai. Şi poate că nu gra- 
tuit, şi poate nu doar pentru că Mihai a fost 
asasinat de adversarii marilor sale ambiţii, 
în filmul nostru este numit la un moment dat 
chiar de către unul din puternicii săi adver- 
sari «martir al neamului». Pentru epoca 
în care a trăit și pe care a devansat-o prin 
gîndire, prin viziune, prin voinţa şi forța 
cu care a reușit, fie și numai pentru o clipă 
istorică, să împlinească marele ideal naţio- 
nal, a-l numi pe Mihai martir mi se pare un 
adevăr tulburător. Pentru că Marele Voie- 
vod știa In adincul conştiinţei sale că, în 
conjunctura acelui ev mediu românesc cît 
şi european, trebuia să reuşească de unul 
singur. N-a fost din păcate posibil, în con- 
textul politic al acelor vremi. 

— Cum a decurs munca cu actorii? 

— Deşi distribuția a fost deosebit de 
mare, însumind peste 160 de interpreți din 
17 teatre din țară, aș ține să relietez, efectiv, 
dragostea cu care toţi s-au apropiat de film, 
de roluri şi de mine personal. Pentru noi, 
pentru toți, filmarea s-a consumat ca un 
timp de mare trăire — dură uneori, dar asta 
ne-a plăcut. Sigur că omul cel mai apropiat 
filmului era Victor Rebengiuc. Unul din cei 
mai mari actori pe care-i avem, unul din 
acei actori care, dincolo de talent şi expe- 


telex Sahia 


Pe urmele lui 1907 


999 Plecind Pe urmele lui 1907, un mai 
vechi documentar al său, regizorul Virgil 
Calotescu a realizat, ca scenarist și regizor, 
un nou documentar, intitulat După 7% de 
ani. Filmul porneşte de la evenimentele 
dramatice de acum şapte decenii, izbucni- 
rea marei răscoale țărănești a cărei primă 
scînteie s-a aprins în satul Flăminzi și ajun- 
ge pînă în zilele noastre, devenind martorul 
profundelor transformări din viața aceluiași 
sat. Un salt peste timp, de la răscoală la 
înființarea gospodăriei colective, un spec- 
taculos drum în istorie înregistrind trecutul 
şi prezentul, prefigurind viitorul satului 
românesc. 

099 Din etapa de masă a Festivalului 


«Cintarea României»,regizorul David Reu a 
reținut cele mai semnificative momente 
artistice şi le-a contrapunctat cu scene de 
muncă și de viaţă cotidiană. Filmul rezultat 


se numește Cintăm viața și munca. Un 
film care se face astfel ecoul înfăptuirilor 
materiale şi spirituale ale societăţii socia- 
liste 990 Trei regizori de la Studioul A- 
lexandru Sahia, lon Moscu, Dumitru Done 
şi Pompiliu Gilmeanu, în colaborare cu 
cunoscutul publicist, scenarist şi comen- 
tator loan Grigorescu,au realizat un serial 
de filme documentare pentru televiziunea 
română. Serialul reuneşte imagini de arhivă 
strinse de-a lungul anilor și imagini din 
actualitatea zilelor noastre într-o sinteză a 
vieţii, muncii şi luptei țărănimii muncitoare 
din țara noastră de-a lungul zbuciumatei 
sale istorii. Titlurile celor şase episoade 
sint semnificative prin ele însele: Oamenii 
pămîntului, Flăcări nestinse, Veac fră- 
mintat, Cind apele se adună în aceeași 
matcă, Lumina falnicilor zori, Pămint al 


rienţă, te surprind, aproape cu fiecare cadru, 
prin felul în care-ţi transmit o stare de sigu- 
ranţă în creaţie. Prin felul în care împreună 
cu tine fac filmul, nu numai personajul. 
Despre Toma Caragiu Imi este foarte greu 
să vorbesc, mai ales că joc împreună cu el. 
Şi la ce slujesc cuvintele cînd e vorba să-ți 
exprimi dragostea față de artistul care a 
fost Toma Caragiu? va vedea pe ecran 
ce-a însemnat el pentru acest film: pot spu- 
ne, doar, că a însemnat enorm de mult. 

Aş vrea să menționez că n-aş fi putut 
să-mi realizez: intenţiile, gindurile şi ambi- 
tiile fără arta și dăruirea unor colaboratori, 
prieteni apropiaţi, ca operatorul losif De- 
mian, monteuza Margareta Anescu, ingi- 
nerul de sunet Andrei Papp, fără extraordi- 
nara muzică a Corneliei Tăutu, fără ideile 
plastice ale arhitectului Nicolae Drăgan şi 


o mare idee 
(Mihai Viteazul 
~- în interpretarea 
lui, Vi Rebengiuc) 


bucuriei. 999 Scenaristul Petre Jaleş și 
regizorul Octav Ioniţă și-au petrecut mai 
mult timp într-o fabrică de confecții şi trico- 
taje din Bucureşti, asistind la procesul de 
producţie dar și la ședințele în care s-au 
discutat şi s-au frămintat problemele de zi 
cu zi ale unui colectiv. Filmul lor se intitu- 
lează Muncitorii au cuvintul şi este o 
dovadă a faptului că,ceea ce oamenii muncii 
discută şi dezbat în legătură cu îmbunătă- 
țirea producţiei, calitatea produselor si 
ridicarea productivităţii muncii, se pune 
într-adevăr in aplicare. ee Ştateta, docu- 
mentarul al cărui scenariu şi regie sînt sem- 
nate de Florica Holban, ne vorbeşte despre 
transmiterea meseriei din tată în fiu la petro- 
liştii de la schela petroliteră Boldeşti. Este 
un film despre romantismul muncii, dar şi 
despre o binecunoscută tradiție muncito- 
rească, caracteristică dintotdeauna romă- 
nului. 999 Despre aplicarea cercetării 
ştiinţifice în producţie, despre transforma- 
rea unei meserii, «crescătorii de porci» 
deveniți «mecanici îngrijitori de porci», 
despre transformarea zootehniei într-o ra- 
mură industrială,vorbeşte Erich Nussbaum, 
în calitate de scenarist şi regizor, în filmul 
Ferme în Banat În principal, s-a filmat 
la ferma zootehnică din Beregsău, una din- 
tre cele mai mari şi mai moderne din lume. 

eee pentru un erou contem- 
poran. Un titlu sobru pentru cea mai gra- 
tioasă, mai fragilă şi cea mai îndrăgită fetiță 
din lume. E vorba desigur despre Nadia 
Comăneci. Filmul pe care l-a realizat Eugen 
Szekler, cu concursul scenariștilor Virgil 
Calotescu, Marion Ciobanu şi al operato- 
rului șet Gheorghe Feher, trasează nu nu- 
mai drumul spre glorie al fetiţei despre care 
revista «News Week» scria pe copertă: 
«S-a născut o stea», dar vorbeşte în acelaşi 
timp şi despre sportul de masă ca activitate 
de interes naţional în România socialistă. 
În film există citeva secvenţe unice aflate 
în arhiva studioului. Printre altele citeva 
planuri din anul 1968,cind Nadia Comăneci 
nu era decit o fetiță necunoscută de nimeni 


ale pictoriţei de costume Ileana Oroveanu. 
Şi oricum, filmul n-ar fi existat fără miezul 
acelui scenariu scris de Eugen Mandric, 
unul din acele scenarii cu care rar te intil- 
neşti şi pe care mereu ai dori să le întilneşti. 


Victor Rebengiuc : 


Cel mai greu este 


să «joci» o privire 


— Cum aţi abordat munca la crearea 
unui personaj numit Mihai Viteazul? 


și mai mergea încă la grădiniță, precum și 
secvenţe filmate în anul 1972, cînd deja 
antrenorul ei ştia că Nadia va fi steaua gim- 
nasticii mondiale. 


telex Buftea 


Bucuria de a spune: 
„s-a revenit 


la normal“ 


099 Seismul din 4 martie a afectat, de- 
sigur indirect, și procesul normal de pro- 
ductie al studioului cinematografic. Totuşi 
o lună, mai tirziu, mai precis la 9 aprilie 1977, 
prin munca susținută a tuturor celor care 
lucrează la Buftea și la casele de filme, se 
aflau în diferite stadii de producție 22 de 
filme din cele 23 planificate a se realiza în 
acest an. Dintre acestea, patru filme (plus 
un serial de televiziune) sint în etapa de 
montaj-sonorizare, trei în filmare şi 14 în 
diferite stadii de pregătire, multe dintre ele 
aflate chiar în preajma primului tur de mani- 
velă. Un cuvint cald pentru admirabilul 
efort de recuperare. 999 Şi un prim succes. 
Echipa filmului Toamna bărbaţilor (regia 
Mircea Moldovan, scenariul Petre Săicu- 
deanu) a terminat filmările în 35 zile în loc 
de 47 zile planificate, cu o productivitate 
medie pe zi-filmare de 74 metri în loc de 56 
metri utili planificați. Normal, dacă ne gîn- 
dim că Toamna bărbaților e o continuare 
a filmului Toamna bobocilor. Cu alte 
cuvinte «bobocii» au devenit «bărbaţi»! 
009 Regizoarea Cristiana Nicolae a în- 
credințat unor debutanţi două din rolurile 
principale ale viitorului său film intitula! 
Riul care urcă muntele. Cei care încep 
astfel să urce muntele gloriei cinematogra- 


https://biblioteca-digitala.ro 


— In film apare mai mult latura politica 
şi diplomatică a acestui erou legendar, pe 
care-l ştim din copilărie. Aşa stind lucru- 
rile, mi-a venit mai uşor într-un sens să 
compun personajul, decit dacă aș fi avut 
în cap legenda că a speriat călăul cu pri- 
virea: o asemenea privire este cel mai greu 
lucru de jucat. Pe de altă parte, modul în 
care a fost structurat filmul face ca viața 
particulară a domnitorului să fie aproape 
inexistentă. Asta ridica probleme de com- 
poziţie şi de interpretare destul de serioase. 
Un om poate fi cunoscut bine nu numai 
dintr-un singur aspect al activității, ci şi din 
viața de zi cu zi. 

— V-aţi bazat pe o documentație anu- 
me, în crearea rolului? 

— Am citit mult lorga, Bălcescu, Panai- 
tescu. Mi-au căzut în mină şi extrase din 
mai multe monografii. Dar oricum, orice 
rol este o mare necunoscută în care te 
avinţi. De adus, n-am adus nimic de la 
mine personajului. Am căutat să-i subli- 
niez nişte trăsături de caracter. Încrince- 
narea lui pe o mare idee. Şi acel soi de 
conștiință că înfăptuieşte un act prematur 
pentru epoca în care trăiește, dar pe care 
se obstinează să-l realizeze, conştient fiind 
chiar de riscul de a-şi pierde viaţa, odată 
zidită această cetate naţională. Mihai Vi- 
teazul este într-un fel ca meşterul Manole. 

— Această statornicie a ideii, pînă la 
moarte, duce la structura tragică a per- 
sonajului. Se poate vorbi despre așa 
ceva? 

— Evident... Asta rămîne să spuneţi dum- 
neavoastră... Are o asemenea structură... 
Sau aş vrea foarte mult să o aibă... 

— Ce ne puteţi spune despre echipa 
cu care aţi lucrat? 

— Am avut o colaborare foarte fruc- 
tuoasă, şi cu Vaeni, şi cu Mandric, şi cu 
Demian, operatorul filmului. A domnit în- 
țelegerea. Şi m-am bucurat de aportul, de 
sprijinul unor parteneri foarte buni, cum ar 
fi regretatul Toma Caragiu. 

— Ce rol interpretează Toma Caragiu 
în tilm? 

— Pe popa Pamtilie Traistă... l-aş aminti 
apoi pe toţi ceilalți actori din București, 
Tg. Mureş, Cluj, Timişoara, Craiova. 

— O adevărată unitate naţională... 

— Indiferent de naționalitate... Aș vrea 
să mai spun că acest film nu are nimic din 
pitorescul filmelor istorice din ultima vreme. 
L-as alătura, din punct de vedere al concep- 
tiei unor filme ca Aleksandr Nevski, Pe- 
tru cel Mare, Un om pentru eternitate. 
Dacă ar fi fost o superproducţie, nu accep- 
tam rolul. Nu mă interesa. Acum vorbesc 
mai relaxat, pentru că au trecut trei luni şi un 
cutremur de cînd am terminat filmul. N-a 
fost ușor, a fost chiar foarte dur, dar s-a 
muncit cu abnegaţie, de multe ori cu răb- 
dare şi rezultatul sper să fie bun. 


Dan NESTOR 


lice se numesc Gheorgne Metzenrath și 
Catrinel Dumitrescu şi sînt încă studenți 
la IATC. 999 După frumosul succes obti- 
nut cu Mere roșii, regizorul Alexandru 
Tatos şi scenaristul lon Băieşu revin pe 
platouri cu o altă poveste, de astă dată 
intitulată Drum cu întoarcere. Este poves- 
tea unei «rătăciri», povestea unei fete care 
a crezut pentru o clipă că-şi va găsi fericirea 
căsătorindu-se cu un cetățean străin şi 
părăsindu-şi ţara. Retrezirea va fi amară, 
dar, din fericire pentru eroină, va fi un «drum 
cu întoarcere». 999 După remarcabilele 
creaţii din Tănase Scatiu și din Buzdu- 
ganul cu trei peceţi (pe care-l vom vedea 
în curind pe ecrane), actorul Victor Reben- 
giuc va îi unul din interpreții principali din 
primul western românesc intitulat Protetul, 
aurul și ardelenii (scenarist fiind Titus 
Popovici, iar regizor Dan Piţa). Povestea 
peripețiilor și aventurilor unor români în 
America va mai avea printre interpreți şi pe 
Vasile Niţulescu, Ilarion Ciobanu, Mircea 
Diaconu, Ovidiu luliu Moldovan și Vadas 
Zoltan. 999 Cu filmul Liniorii, al cărui 
scenariu îi aparţine, regizorul Andrei Blaier 
revine la filmul de actualitate. Eroii la care 
s-a oprit de astă dată sint oamenii dintr-o 
echipă de instalatori de rețele de înaltă 
tensiune. 999 Cronica unor împărați 
desculți se va intitula filmul care va marca 
aniversarea a 70 de ani de la marea răscoală 
țărănească din 1907, film la care lucrează 
regizorul Mircea Veroiu, după un scenariu 
de Alecu Ivan Ghilia. 999 După Trei zile 
şi trei nopți, ecranizare a romanului «Apa» 
de Alexandru Ivasiuc, cel de al doilea film 
al operatorului-regizor Dinu Tănase va fi 
tot o adaptare. Este vorba de romanul 
Doctorul Poenam de Paul Georgescu. 
999 Cu Un autobuz pentru moarte sce- 
naristul loan Grigorescu şi regizorul Virgil 
Calotescu revin pe urmele Mastodontului, 
adică în lumea petroliştilor, acolo unde 
«vintul miroase a petrol». 


N.C. MUNTEANU 


Filmul e grav, problemele sint 
esc gîndurile, 

ve şi el 

de undeva, d 


n 
sonajelor, apare unul — cîte- $ 


dată sint două — care lan- 

sează o replică, creează o 
«situaţie», sau şi una şi alta, gata, ne-am 
destins, ne-am liniştit, lucrurile nu sint 
atit de grave cît păreau, problemele nu mai 
cîntăresc atit de greu în sufletele noastre. 
Fals. Exact după acest respiro vine greul şi 
exact grație lui greul pare şi mai greu. 
Pentru că, din punctul de vedere al schemei 
dramaturgice, momentul comic într-un film 
grav are rolul să creeze pauza necesară 
între două momente grele, de tensiune. 
Momentul de respiro. Din punctul de vedere 
al structurii dramatice, rolul momentului 
comic este mult mai bogat. El poate să 
completeze imaginea unui personaj sau s-o 
răstoarne cu totul; să schimbe datele unei 
probleme sau s-o redimensioneze; să in- 
verseze un raport de forţe, să se constituie 
în «ieşire „dintr-o situație fără ieșire», să 
șteargă efectul unei scene melodramatice. 
să creeze o anume complicitate între erou 
şi spectator şi, cred că pot să pun fără grijă 
un «etc.»,pentru că, practic, rostul momen- 
tului comic într-un film grav se descoperă 
de la film la film,în funcţie de structura dra- 
matică. De specificul acelei structuri. Peste 
toate însă, şi ca regulă general: valabilă, 
rostul momentului comic într-un film grav 
este acela de a întări, de a sublinia, practic 
de a pune în valoare, tocmai substanța gra- 
vă a filmului respectiv. 


De la hohot la zîmbet 


În miezul unei călătorii dramatice într-o 
lume descompusă de spaimă, o lume tre- 
cută prin foc şi prin moarte, de sub cenusa 
acelui imperiu devenit simbol al unei uma- 
nități torturate, de sub toată zgura căzulu 
peste om şi peste omenire, țişnește scurt 
un moment de respiraţie, de răgaz, un mo- 
ment de comic pur şi candid ca un joc de 
copii: baia Diplomatului. Baia, precedată 
de acea despuiere, acel strip-tease fabulos 
comic, cu care Diplomatul iese, coajă după 
coajă, zdreanță după zdreanţă, din pielea 
personajului său. O face cu hotărire: vrea 
să se îmbăieze, deci trebuie să se dezbrace, 
Cu hotărire, dar și cu spaimă, spaimă dublu: 
de apă, dar și de pierderea personalității si 
puterii în ochii lui Darie. Cu spaimă, dar si 
cu siguranţă, cu o sfintă și secretă convin- 
gere interioară că el, Diplomatul, va rămine 
Diplomatul şi în costumul lui Adam. Ges- 
turile lui capătă, pe măsură ce personajui 
iese din e! însuşi, solemnitate de ritual 
Cu fiecare zdreanţă, căzută, el este tot ma: 
demn și mai plin de importanţă și mai con- 
vins că nu va pierde nimic o dată cu renun- 
tarea la haine. Dimpotrivă. Acum, cînd iată 
şi manşetele şi plastronul cad ca nişte 
măști, se va vedea bine că nu haina face 
pe om. Cufundat cu voluptate în apă ca 
într-o cadă. (căci el numai în cadă se poale 
îmbăia), Diplomatul nu cedează un strop 
din ştaiful personajului. Trăsăturile fetei 
i-au înțepenit într-o expresie demnă. dis- 
tinsă, care cheamă fracul și marmora unei 
săli de bal. Efectul este magnific, dar hoho- 
tul de ris care ne cuprinde nu ține decit o 
clipă: exact clipa de victorie a Diplomatulu; 
asupra «situaţiei». O dată victoria obţinută, 
învingătorul simte imperios nevoia de pu- 
țină odihnă. Staitul i se topeşte văzînd cu 
ochii, trăsăturile se destind, expresia devine 
însfirşit cea potrivită locului şi situaţiei și, 
cu un zîmbet de beatitudine, Diplomatul 
cade cu zeci de ani înapoi în copilărie, în 
acea vreme fericită în care nu devenise încă 
Diplomatul şi era doar un puști bălăcit cu 
alţi puști într-o apă ca asta, în care tocmai 
uită pentru o clipă de sine. Momentul e 
scurt dar foarte generos și nespus de cu- 
prinzător. în el încape reabilitarea unui 
personaj. Şi aici nu mai e loc de hohot. 
Doar de un zîmbet alunecat spre tandrețe. 
zimbetul pentru cei care-și regăsesc, fia 
și pentru o frîntură de clipă, puritatea. 


Zimbetul colocatar cu lacrima 


Situaţia este clar fără ieşire. Fără ieşire 
dramatică sau fă. ă ieşire jenantă. Fără iesire 
tristă sau fără ieșire penibilă. Situaţia este 
atit de clar fără ieşire, încit nimic n-o mai 
poate agrava. Este exact locul şi timpul în 
care totul este cu putință. Orice gest. Orice 
vorbă. Orice reacţie. Cind nu mai ai ce 
face, poţi face orice. Şi ce poate face, de 
pildă, o fată care călătoreşte în acest trai- 
ler, transport periculos, la propriu şi la figu- 
rat periculos, o fată care se crede așteptată 
de «omul ei», dar pînă una alta, iată, se află 
în casa rudelor acestui șofer ciudat, tăcut și 
posomorit despre care ea nu ştie mai nimic. 
ci doar intuiește o existenţă izbită brutal 
de toți pereții vieţii, ce poate ea să facă 


https://biblioteca-digitala.ro . : — 


Într-un film grav, 
momentul comic 
pune în valoare 
tocmai substanța 
gravă 
a filmului 


completează 

imaginea unui persona Ay 
(Rodica Tăpălagă 

şi Victor Rebengiuc 

în. Tănase Scatiu) 


cind realizează, într-o străfulgera:e, ambi- 
guitatea prezenţei ei aici, între rudele lui 
care o tratează ca pe una de-a casei şi o 
invită cu o ucigătoare familiaritate să se 
spele pe picioare, acolo, în faţa lor, că doar 
sintem în familie, nu? Cum să iasă ea din 
această situaţie copleşitor penibilă, ce alt- 
ceva are de făcut dacă nu să spargă peni- 
bilul cu un penibil și mai mare, desăvirşit, 
să apuce adică vitejește găina de pe masă, 
s-o cufunde în ligheanul cu apă fierbinte 
şi să purceadă zimbitoare la jumulirea ei. 
Gestul este frate cu cel al lui Chaplin mîn- 
cindu-şi pantofii. Reacţia noastră în fața 
lui nu poate fi decit zimbetul. Un zîmbet 


mic, timid, un zîmbet colocatar cu lacrima, 


căci cine e în stare să hohotească în fata 
unui gest disperat? Fie el şi comic... 


Un hohot complice 


Pentru ca hohotul să aibă loc să răsune 
măcar o clipă, mai trebuie ceva. Un element 
ajutător. O pirghie care să salte puţin dispe- 
rarea, nu mult, atit cît să se vadă dincolo 
de marginile ei. Căci risul mai poate începe 
şi dincolo de marginile disperării, de prea 
clarul unei situaţii fără ieşire, sau și mai 
rău, cu o singură ieșire şi aceea spre ire- 
vocabil. Spre definitiv. Spre moarte, de 
pildă. Şi iată-l pe acest doctor dintr-un oras 
de provincie care împarte tuturor cu tan- 
drețe mere roșii şi se antrenează dimineaţa 
ca un boxer profesionist, acest băiat îndră- 
gostit de o fată «care pe altul iubea», acest 
doctor care îndrăzneşte să-și facă meseria 
așa cum crede el că trebuie, și nu aşa cum 
vrea şeful, iată-l în noaptea aceea, spre 
dimineaţă, frint de oboseală, năucit de 


febră, veghind la căpătiiul lui Gicu cel ope- 
rat în disperare, cu furie şi cu disperare 
pentru că Gicu ăsta este dovada dreptății 
sale. Situaţia e gravă, e la fel de disperată 
ca şi cazul. O asemenea operaţie nu se 
putea face, în principiu, într-un spital de 
provincie, situația este cumplit de gravă 
pentru amindoi: pentru cel operat și pentru 
doctor. Dacă moare Gicu, s-a terminat. 
S-a terminat o viață de om şi o viață de 
doctor. Situaţia e gravă, nu e nimic de ris 
în preajma ei, lui Gicu îi merge rău, lui 
Gicu îi cade tensiunea, doctorul transpiră 
deodată prin toţi porii, ne trec sudorile şi 
pe noi, în sală, acum moare, acum s-a ter- 
minat, s-a terminat cu el şi cu doctorul nos- 


tru care se antrenează dimineaţa ca un 
boxer, suferă că nu- iubește Suzi şi oferă 
tuturor mere roşii. Dar exact în momentul 
in care valul de amărăciune ne-a cuprins, 
în momentul în care ne vine să țipăm în 
gura mare că nu-i drept, se aude vocea 
doctorului şoptind între rugă și poruncă: 
«Gicule, termină cu prostiile, nu-mi fă mie 
pe mortul că-ţi dau două palme de nu te 
vezi!». În clipa aceea toată tensiunea se 
sparge într-un hohot de ris. Un hohot nu 
dintre cele mai inteligente poate, dar sănă- 
tos. ca un strănut despre care prietenul 
meu, scriitorul; spune că e foarte sănătos 
dac-ai apucat să-l duci cu bine pină la 
capăt, un hohot menit să curețe sufletul 
de spaima acelei situaţii atit de categoric 
disperată. Sufletul doctorului, dar şi sufle- 
tele noastre, pentru că doctori sau altceva, 
antrenați sau nu, îndrăgostiți sau nu de o 
Suzi, toți sîntem dornici să biruim o situaţie 
disperată. Hohotul acela, martor al unei 
asemenea biruinţe, este un hohot complice. 


Risul, ce mare tristețe... 


intr-adevăr pare că nimic nu e de ris aici: 
Tănase Scatiu a ajuns acolo unde îl mina 
cumplita, nesățioasa lui foame de putere. 
Este bărbatul Tincuţei, este moşier şi depu- 
tat, Scatiu e un domn și;,ca un domn ce se 
află,a dat o mare masă în cinstea ministru- 
lui său. Scatiu a trăit un mare moment de 
glorie. Acum masa s-a terminat, ministrul 
s-a retras, totul a fost bine, foarte bine, 
Scatiul respiră în voie, şi-a scos haina şi o 


„dată cu ea grijile şi încordarea de om de 


lume. În jurul lui sînt numai «ai casei», 


sa încît îşi poate da drumul. Să cinte lău- 


i să se ştie că el, Scatiu, petrece, să 
plouă cu vin şi cu bancnote lipite de frun- 
ţile lăutarilor, el nu este numai o fiară ari- 
vistă, ci şi un sensibil, sensibil la frumos, 
sensibil la muzică, el se închină în fața 
frumosului, se închină pînă acolo încît e 
gata să poarte pe umeri «artistul cu tamba- 
lul». Imaginea ne izbeşte brutal retina. 
La început nu pricepi bine ce reprezintă 
ea, eşti fascinat de privirea fascinată, beat 
tascinată a Scatiului care urmărește jocul 
ciocănelelor pe tambal, apoi brusc sensul 
acelei imagini se desprinde clar: Scatiu 
nu este doar sluga supusă a muzicii, este 
chiar sufletul său de slugă făcut imagine 
sub făptura țambalagiului. Risul, pornit 
mecanic din această imagine grotesc-co:= 
mică, se sleieşte în preajma acelui sens, 
devine rictus, un rictus jenat, risul din 
preajma nimicniciei omeneşti. 


Zimbetul ca rețetă 


Uneori hazul ni se propune fățiș de la 
bun început, el intră în compoziția filmului, 
el e pe post de zahăr candel într-o poveste 
amăruie, el este acel «atit la sută» prevăzut 
şi uneori previzibil din întregul unui film. 
De pildă: o copilă a fost accidentată, încă 
nu se ştie cit de grav, miliția se dă de ceasul 
morţii să-l găsească pe făptaș, dar în focul 
căutării, cineva de la dispeccrat, de la ace- 
laşi dispecerat innebunit «că ce facem dom- 
nule cu nebunul ăsta, care de disperat ce 
e, e în stare să tot facă la accidente?», din 
focul căutării şi din focul focului pe fugar, 
vine o întrebare irezistibil suavă: soţia lui 
Vlahu vrea să ştie dacă el, Vlahu, a luat 
făină de orez. Pentru cine n-a fost mamă 
sau tată niciodată sosește și explicaţia: 
făina de orez se foloseşte la sugari în situa- 
tia în care nu « necesar mușețelul. Un zim- 
bet dulce ne destinde nervii, şi inarmaţi cu el 
și cu speranţa că nu se poate să nu ne mai 
intilnim o dată cu un frate de-al lui, ne cu- 
tundăm în urmărirea răufăcătorilor. Aşa 
incit, cind situaţia se agravează şi tensiunea 
creşte vertiginos, cînd urmărirea devine 
pe viață şi pe moarte,știm exact că a sosit 
momentul să respirăm un pic. Reflexul e 
tormat, sintem gata să primim replica, 
sintem gata să aflăm ce mai e cu făina 


. de orez. Dar nu, autorii nu vor să se repete, 


rețetă-rețetă dar nici chiar aşa, nu, făina 
de orez nu ne mai interesează, acum e ne- 
voie de mușeţel... Zimbetul se transformă 


| în ris, spectatorul se lasă în scaun liniștit 


şi nu prea: ştie el ce știe. Risul n-a fost 
decit un intermezzo. Un intermezzo calcu- 
lat, prevăzut în schemă, cu post în schemă. 

Sigur că nu toate filmele grave folosesc 
«momentul de umor» şi,mai sigur, prezența 
"lui nu este obligatorie, filmul grav îşi poate 
pune foarte bine în valoare substanţa şi 
prin mijloacele şi forţele proprii. Aş spune 
mai degrabă că intervenţia umorului în viața 
unui film grav ține mai puţin de o rețetă 
universal valabilă și mai mult de specificul 
unor cinematografii, finalmente de specifi- 
cul naţional. Un regizor maghiar sau polo- 
nez, suedez sau spaniol va folosi extrem 
de rar umorul în filmele sale grave. Mai 
exact, regizorul acela este o excepţie care 
confirmă regula. În schimb, un regizor 
francez sau sovietic, american sau italian, 
ceh sau român va strecura aproape întot- 


 deauna, cu plăcere, măcar un moment 


comic în filmele sale grave. Şi aici nu cred 
că e vorba numai de «simţul umorului» 
mai mult sau mai puțin prezent în structura 
fiecărui popor, vreau să spun că nu canti- 
tatea specifică de umor naţional explică 
umorul, ci calitatea lui. Pentru că există 
două mari familii de umor, două mari cate- 
gorii: umorul care funcţionează ca însușire 
umană, printre altele cultivat şi folosit ca 
regulă de igienă sufletească, şi există umo- 
rul-substanţă ca parte componentă a unei 
anume structuri umane şi care conferă 
acelei structuri un mod de a privi, dea în- 
țelege si accepta existenţa în toată complexi- 
tatea ei. Umorul înnăscut și nu făcut. Umo- 
rul care își caută și își găseşte întotdeauna 
locul în preajma celor mai violent banale 


„ «scheme de viață», umorul care naște în 


viață ca și în artă acea categorie paradoxală 
—a vieții și a artei — numită tragi-comicul. 
De această calitate de umor beneticiază, 
in mai mare sau în mai mică măsură, un 
Chaplin, un Fellini, un Forman sau Sukşin 
iar la noi Blaier, Dan Piţa. Dincolo de bene- 
ficiul «plin», ca să zic așa, se întind cercu- 
rile mai mari sau mai mici pe care vibrează 
cu intensităţi variate şi variabile, coarda 
aceasta specifică care, cel puţin la noi, se 
tace auzită de multă vreme, transmisă nu 
numai din generaţie în generaţie dar şi din 
artă în artă. Cine poate privi acea minunată 
«judecată de apoi» de pe zidul Voronețului, 
lără un zimbet de încîntare, cine poate citi 
Caragiale fără un nod amar — pereche cu 
'isul — în git si în suflet? 

Privită astfel, prezența momentului co- 
mic în filmele grave îşi găseşte, mi se pare, 
o explicaţie deasupra «necesității», ea .de- 
vine semnătura pe care, în sfîrşit, și cine- 
matograful o pune pe certificatul de apar- 
tenenţă la o anume structură, umană si 
artistică deopotrivă. Eva SÎRBU 


Oaspeti de seară 


De numele regizorului Gheor- 
ghe Turcu este legat unul 
dintre frumoasele filme ale 
cinematografiei noastre, unul 
dintre acele filme care apar 
rar şi în viața unui regizor, şi 
în viața unei cinematografii: 
O mică întimplare. Un film care și-a păstrat 
intacte candoarea, prospețimea şi valoarea 
şi după ce peste el au trecut 20 de ani. Un 
film pe care-l pomenim şi azi ori de cite ori 
trecem în revistă istoria cinematografului 
românesc, un «punct de referință» în această 
nu prea lungă istorie. O mică întîmplare 


Este sigur că nu avem prea 

multe, nu avem nici măcar 

destule filme pentru copii, 

nu avem nici prea mulţi regi- 

zori dispuşi să se dedice 

acestui gen pe cit de uşor în 

aparenţă, pe atit de dificil în 
tond, nu avem deci nici o prea mare expe- 
riență în materie, însăşi materia e destul de 
nouă, pentru că nu sint decit vreo.14 ani de 
cînd regizoarea Elisabeta Bostan se arunca 
nu numai cu patimă dar și cu consecvență 
în apele, e adevărat proaspete dar şi foarte 
reci ale filmului pentru copii şi, practic, 
punea pe picioare un gen, inconfundabii, 
indiscutabil. și pînă la ora actuală imba- 
tabil, filmul cu destinaţia: copilărie. Pentru 
că, să recunoaştem, dacă sintem rezistent: 
la farmecul llenelor Cosînzene şi Feților: 
Frumoşi din filmele «pentru adulți», dacă 
sintem gata să fim exigenţi cu ideile mici 
sau mari din tilmele mai mici sau mai mari 
destinate maturilor, în fața unui ținc de 
cițiva ani, care-şi pironeşte privirea în 
obiectiv, şi prin el în noi, cu toată forţa celor 
cîțiva ani de candoare trăiţi pe pămînt, în 
fața unui asemenea hipnotizator fără voie, 
ne scade brusc exigența, ne rătăcim nor- 
mele de apreciere şi, oricum ar fi să fie 
filmul acela, strigăm sus şi tare: «ce formi- 
dabili actori sînt copiii ăştia, domnule, și ce 
fler, ce mină a avut regizorul şi măcar pen- 
tru asta filmul merită văzuti» Este clar ca 
lumina zilei că greșim. Un film pentru copii 
nu trebuie să se mulțumească cu puțin, şi 
nu trebuie să ne mulțumească cu puţin. 
«Pentru copii merge...», este o idee pe cit de 
proastă pe atit de periculoasă. Abia pentru 
copii nu merge orice, abia pentru copii 
trebuie lucrat cu toate lămpile inspiraţiei 
aprinse, cu toată fantezia la priză. Abia 
pentru copii trebuie lucrat în «comandă 
specială». Cu această comandă specială, 
cu exigenţele şi dificultăţile ei s-a încumetat 
să lupte regizoarea Geta Tarnavschi după o 
experienţă în colaborare cu Gheorghe Naghi 


dezvăluia atunci, în 1957, un regizor sensibil! 
la detaliile vieţii, un psiholog atent, aplecat 
cu tandreţe și umor asupra «micilor oameni» 
cu înțelegere şi gravitate asupra «micilor 
întîmplări» generatoare de sensuri mari, 
unul dintre acei regizori preocupaţi de tot 
ce se ascunde dincolo de aparenţe, un neo- 
bosit căutător de adevăr-adevărat. Din pă- 
cate, nimic din ceea ce a urmat în filmografia 
lui Gheorghe Turcu n-a mai atins nici sub- 
stanța, nici gradul de incandescenţă din 
care țişnise O mică întîmplare. Avalanșa 
sau Pisica de mare, Castelanii sau Prie- 
teni fără grai sint filme mai mult sau mai 


și numită Aventurile lui Babușcă, o 
experienţă nu prea veselă dar care, iată, 
spre lauda sa, nu a descurajat-o, spre 
lauda sa și spre folosul «genului» care şi-a 
mai cîștigat, se pare, un adept împătimit. 
De data asta Geta Tarnavschi și-a asumat 
tot riscul, scenariul și regia deopotrivă, dar 
sprijinită pe o partitură literară existentă şi 
numită «Movila bătrinului», romanul scriito- 
rului N. lonescu-Dunăraru. Scenariul desfă- 
şoară ordonat şi conştiincios o poveste 
semiurbană, semirurală cu farmec dinspre 
Creangă și precizie de povestitor pentru 
copiii născuţi în timpul primilor pași spre 
lună, o poveste cu tot ce-i trebuie ca să fie 
si tentantă şi educativă, o poveste în stare 
să se constituie în exemplu si lecție deopo- 


puțin reușite, dar oricum desprinse de 
personalitatea, de universul autorului Micii 
întîmplări. Chiar și acest Oaspeți de 
seară cu care Gheorghe Turcu se întoarce 
ki filmu! de lung-metraj după o pauză de 
șapte ani. 

Realizat după un scenariu de Alexandru 
Şiperco, Oaspeți de seară aduce pe ecran 
un episod din marele serial al vieţii dinaintea 
lui august 1944, unul dintre multele episoade 
pregătitoare ale acelui august '44. Construit 
pe o tramă psihologico-poliţistă, scenariul 
propune spre rezolvare următoarea situaţie: 
un grup bine organizat de rezistenţă anti- 
fascistă cere aliaților un om de legătură, un 
transmisionist radio prin care să se poată 
comunica şi stabili momentul unei acţiuni 
comune împotriva fasciștilor. În locul celui 
solicitat sosesc, la interval de citeva zile, 
doi. Un bărbat şi o femeie. În mod logic, 
unul dintre cei doi este spion. Dar există şi 
posibilitatea ca amindoi să fie de bună 
credinţă. Scenariul exploatează cu multă 
rivnă această situație și construieşte o 
acţiune strinsă, palpitantă, plină, aglome- 
rată aș spune chiar, de mister și de mistere, 
o acţiune din care nu-ți poţi permite să scapi 
nici o clipă fără riscul de a nu mai pricepe 
nimic. De altfel, conștient de acest pericol, 
scenaristul simte nevoia unei explicaţii, nu 
prin fapte ci prin vorbe, o explicaţie meto- 
dică, didactică aproape şi foarte utilă pentru 
buna înţelegere a filmului, foarte utilă dar 
nu tot atit de cinematografică. Această aglo- 
merare de date, de posibilități şi variante din 
scenariu este, în acelaşi timp, binele și 
răul filmului. Pentru că, pe de o parte, din 
punct de vedere al acţiunii, ea ţine treaz, 
treaz citeodată pînă la oboseală, interesul 
spectatorului; pe de altă parte, şi nu pe 
cea mai puţin importantă, pe partea — ca să 
zic aşa «artistică» — îmbulzeala şi înghe- 
suiala de mistere şi false mistere,ce se leagă 
şi dezleagă în fiece clipă, apasă greu nu 
numai asupra acțiunii, ci şi asupra persc 
najelor, asupra reacţiilor lor, asupra dialo- 
gurilor care devin din fireşti, cum ar îi 
trebuit să fie, o prea lungă listă de speculații, 
calcule si explicaţii. Filmul capătă astfel o 
anume fluiditate logică, în schimb își 
pierde fluiditatea şi fluidul artistic. Acto- 
rii îşi găsesc cu greu poziția firească 
pentru rostirea acelui dialog atit de 
strict informaţional, operatorul — lon An 
ton — nimereşte cu greu unghiul inspirat. 
lumina emoţionantă în această acţiune atit 
de nemilos funcţională, regizorul reuşeşte 
cu greu să închege un strop de atmosferă în 
iurul unor personaje atit de categoric logice 
și dispuse.să-şi explice la fiecare pas rolul 
și rostul în viaţa filmului. Nu întimplător, 
singura secvenţă cu adevărat emoţionantă 


trivă pentru cei mici şi pentru cei mari. 
Filmul nu se sfiește să-și expună toate 
obiectivele la vedere, nici să tragă concluzii, 
nici să sublinieze morala. Construcţia lui 
este străvezie,ca și efortul de a ține în balanță 
farmecul cu morala, frumusețea cu pedago- 
gia şi hazul cu educativul. Se simte perma- 
nent veghea neobosită a regizoarei pentru ca 
totul să fie şi plăcut şi util. Copiii sint fru- 
moşi sau expresivi, uneori chiar prea expre- 
sivi, adulţii îşi iau cu seriozitate rolurile în 
spinare și le poartă cu cinste de ła un capăt 
la altul al filmului (şi este într-adevăr plăcut 
să-l vezi pe Silviu Stănculescu cu atita 
credință tată de «nizhiperci», pe Melania 
Ursu în chip de mamă bună dar prea supusă 
soţului, pe Ernest Maftei, olar şi povestitor 
de istorii vechi), locurile de filmare sînt plă- 
cute, imaginea lui Aurel Kostrakiewicz 
curată şi frumoasă cum scrie la carte că 
lrebuie să fie imaginea unui film curat și 
frumos şi cu mesaj pe măsură, ideea stop- 
cadrelor, chiar dacă nu e bucăţică ruptă 
din sufletul unui asemenea film prinde bine, 


Cu farmec dinspre Creangă $ 


și precizie de povestitor 
pentru copiii aăscuți in timpul 
primilor pași pe lună 


https://biblioteca-digitala.ro 


este cea de început, acea se- 

lecţie de materiale de arhivă 

montate cu «mină liberă» şi 

cu real fior artistic. În rest, Oas- 

peți de seară pare ținut cu totul 

sub friul strîns al construcției 
scenaristice. De sub acest friu sca- 

pă uneori — spre binele filmului — 
actorii. În special lon Caramitru şi 

Tricy Abramovici în rolul celor doi «oameni 
de legătură» — şi scapă mai ales printr-un 
efort de simplificare, de îmblinzire, de 
umanizare a situațiilor şi dialogurilor, efort 
care la lon Caramitru, Ovidiu-luliu Moldo- 
van, Mircea Veroiu sau Emanoil Petru! 
trece neobservat, în timp ce la Tricy Abra- 
movici, Ştefan Radof sau Traian Stănescu 
rămîne vizibil cu foarte mare claritate. Sen- 
zația generală pe care o lasă Oaspeți de 
seară este, în mod cert, de muncă multă, 
migăloasă şi foarte serioasă, dar şi de efort 
uşor disproporționat față de greutatea care 
trebuia săltată de la pămînt Dacă la acest 
efort s-ar fi alăturat un dram de simplitate, 
dacă litera scrisă ar fi știut să cedeze cu 
mai multă generozitate în fața imaginii ci- 
nematografice, dacă ambiția scenariului 
de a fi respectat pînă la punct şi virgulă ar 
fi fost mai mică și forța regizorului de a-l 
stăpini ceva mai mare, cu siguranţă că fiimul 
n-ar fi avut decit de cîştigat. Așa cum arată 
el, Oaspeți de seară este victoria unui 
scenariu asupra unui tilm. 


Pentru Gheorghe Turcu filmul acesta 
reușește să comunice un lucru, după mine, 
esential: că este timpul, este într-adevăr cu 
prisosință timpul, să se întoarcă la ceea ce-l 
preocupă şi-l reprezintă cu adevărat. Pen- 
tru că, după părerea mea, O mică întim- 
plare in ciuda faptului că a rămas fără pe- 
reche, nu este un accident în filmogratia sa. 
Accidente mi se par a fi toate celelalte 


Eva SÎRBU 


Scenariul: Alexandru Șiperco. Regia: Gheorghe 
Turcu. imaginea: Jon Anton. Muzica: Tiberiu 
Olah. Decoruri: Arh. Radu Călinescu. Costume: 
Nelly Merola. Montajul: Adina Georgescu-Obro- 
cea. Sunetul: /ng. Francisc Kdos. Cu: lon Cara- 
mitru, Tricy Abramovici, Ştefan Radof, Traian Stà- 
pescu, Marta Balint, Emanoil Petrut, Ileana Popovicr. 
Ovidiu-luliu Moldovan, Mircea Veroiu, Alexandri: 
Lungu, Paula Chiuaru, Constantin Sasu. 

Producţie a Casei de filme 5. Fi/m realizat in 
Studiourile Centrului de producție cinematografică 
«Bucureşti». 


căci unde nu prinde bine un stop-cadru pe 
imaginea- unor copii frumoşi şi zimbitori? 
totul e bine şi frumos, chiar dacă nu la nivel 
de Vrăjitorul din Oz, totul, minus dialogu- 
rile şi nu atit ele, deşi să recunoaştem prea 
multe mii de pietre, stînci sau sarcofagii tot 
cîntăresc prea mult în spațiul sonor al 
unui film, şi totuși nu atit ele, dialogurile, 
cit rostirea lor, rostirea aceea actoricească, 
jucată, şi care aminteşte multe emisiuni 
radiofonice pentru copii, este piatra din 
casă, balastul acestui film, care, dealtfel, 
trebuia să plutească peste sufletele noastre, 
dar mai ales peste cele ale copiilor, ca un 
fulg. Un fulg de grație şi de fantezie, sau cei 
puțin o pană sănătoasă de pasăre domestică 
dar adevărată, căci numai cu asemenea 
pană, multicoloră, lucitoare și teribil de 
adevărată pot să compar apariția acelui 
puști care răspundea la numele de Duţă, 
şi cu care regizor să fiu, mîine m-aş apuca 
să fac un serial. Pentru că, sigur, ideea 
filmului este generoasă, filmul în sine este 
educativ, copiii, cum spuneam, frumoși, 
descoperirea urmelor cetăţii Lisidava foarte 
importantă, dar cind apărea el, Duţă, tinjind 
după înghețata cu fistic şi cu tot dorul după 
acea înghețată oglindit în privirea bine în- 
fiptă în ochiul aparatului de filmat, uitam de 
tot şi cred că am și șoptit pentru mine: 
«Domnule, ce actori grozavi sint copiii 
ăștia şi regizorul ce fler, ce mai, merită, 
merită să vezi filmul pentru acest Dută 
care...» 

Şi bineînțeles că greșeam. Deşi ştiu că 
pentru acea privire a lui Duţă, regizoarea 
Geta Doina Tarnavschi a «văzut» vreo 
cincisprezece mii de copii... 

E.S 
„DEEE ER S ANE a 7 


Scenariul: Geia Doina Tarnavschi, inspira! gupă 
romanul «Movila bătrinului» de N. lonescu-Duna- 
raru. Regia: Geta Doina Tarnavschi. imaginea: 
Aurel Kostrakiewicz. Muzica: Ștefan Zorzor. De- 
coruri: Guţă Știrbu. Costume: Florentina Ileana 
Mirea. Montaj: Elena Pantazică. Cu: Silviu Stăncu- 
escu, Ernest Maftei, Melania Ursu, Romeo Pop, 
Stefan Mihăilescu-Brălla, Angela Costache, Mihai 
Mereuţă și copiii: Cristian Orăscu, Tudor Petru, 
Alexandru Dănilă, Anca Măzăreanu, Cătălin Evoescu. 

Producţie a Casei de filme 5. Filim realizat în 
Studiourile Centrului de producție cinematografică 
«Bucureşti», 


vorbirea noastră cea din toate filmele 


Cuvîntul şi duhul blindeţii 


Se dovedeşte, cu filmul 
Accident, că genul așa 
zis «de acțiune» poate in- 
timida, într-o oarecare mă- 
sură, chiar şi un experi- 

A mentat şi atit de priceput 

intr-ale nuanțelor cinema- 
togratice scenarist precum Dumitru 
Carabăţ. Confirmare ironică a des bătutului 
adevăr potrivit căruia în astfel de pelicule 
fapta o ia înaintea vorbelor? N-aş jura cu 
mina pe inimă că lucrurile stau chiar astfel, 
atita timp cît, atunci cind nici una nici 
alta nu ţin neapărat să se ia la întrecere, 
ca într-un «joc secund» al urmărilor, filmul 
ciștigă nu numai în echilibru ci-şi în cali- 
tatea tensiunii pe care îşi propune să o 
întrețină. 

Mai trecut prin ale vieţii, maiorul Petria, 
protagonistul filmului, nu-şi îngăduie să 
condamne oamenii, să comită sentințe doar 
la semnalul primelor aparenţe; rezerva sa, 
rod al unei îndelungate practici a aflării 
adevărului, dar și al unui anumit crez uman, 
este sugerată, iniţial, prin antiteza cu mai 
tînărul şi mult mai repezitul său coleg. 
«De ce credeţi că Opelul a făcut un acci- 
dent?» întreabă locotenentul Vlahu, dar 
Petria refuză să emită, în pripă, chiar și o 
supoziție; «Oricum, sint la fel de ticăloși 
amindoi», își dă cu părerea novicele; «Poa- 
te» — răspunde maiorul interpretat de 
Sergiu Nicolaescu. Cum spuneam însă, 
scenaristul se arată surprinzător de ne- 
încrezător în puterea de convingere a unor 
astfel de confruntări sugerate doar verbal, 


— Credeţi în posibilitatea 
recuperării oricărui delincvent? 
— Cred că fiecare are ceva în el 
care îl poate face să devină om. 


în capacitatea personajului principal de 
a transmite întreaga încărcătură a moralei 
sale profesionale. De aici — introducerea 
reporterului, care în mod vizibil şi rizibil 
(chiar, de ce toți ziariştii sint pe post de 
momii comice în filmele noastre, puțină 
psihanaliză nu ar strica), trebuie să de- 
clanșeze mărturisirile de credinţă ale maio- 
rului: «Credeţi în posibilitatea recuperării 
oricărui delincvent»? «Cred că fiecare are 
ceva în el care îl poate face să redevină 
om». Felul în care este structurată acţiunea, 
în care sînt dispuse relaţiile dintre perso- 
naje erau suficiente pentru conturarea ple- 
doariei etice pe care şi-a asumat-o filmul; 
iată de ce, parantezele îmbibate de senti- 
mentalism samaritean ce intersectează re- 
plicile unor personaje cad alături de in- 
tenţie, aerul lor amintind de filme cu mătuși 
cucernice și cu bărbaţi care, chiar dacă au 
sufletul ca o pline caldă, nu prea stau să 
ia aminte la confesiuni duioase de tipul 
celei a mamei infractorului Cuceanu: 
«poartă-te blind cu el, maică! Numai blin- 
dețea răcorește sufletul». 

Adevărata măsură a căldurii umane cu 
care l-au înzestrat autorii pe protagonistul 
filmului țișneşte nu în momentele programat 
psihologice, ci în cele în care răfuiala clasică 
este înlocuită cu o omenească vărsare a 
nădutului: «...ştiu că m-ai alergat, băiete...» 
îi spune Petria lui Cuceanu, înaintea unei 
noi şi dramatice alergări. 


Magda MIHĂILESCU 


filmul românesc 
în cifre 


incă de la primul film, Dan Pita a dovedit 
un profesionalism sigur și o viziune cine- 
matogratică modernă asupra materialului 
de viață transpus pe ecran. Cum a remarcat 
în unanimitate critica noastră de speciali- 
tate, Dan Piţa (ca și colegul său Mircea 
Veroiu) a intrat în cinematografie pe uşa 
din fată. 


@ În 1973, la festivalul de la Cannes, 
secția Semaine de la Critique, Nunta de 
piatră a fost printre cele 25 de filme selec- 
ționate din peste 300 de candidaturi din 
toate ţările lumii, ceea ce dovedeşte câ 
aprecierile favorabile ale criticii românești 
au fost confirmate și de o competiţie inter- 
națională de prestigiu. 


© Nunta de piatră (în care Dan Piţa 
a transpus cinematografic nuvela «La o 
nuntă» de lon Agârbiceanu) a fost vindut în 

nouă tări socialiste, in Mexic, Finlanda 
și, după ce a fost prezentat la Cannes, filmul 
a fost achiziționat de Muzeul de artă mo- 
dernă din New York. 


e Premiul special al juriului obținut de 
Duhul aurului (Dan Piţa a ecranizat «Lada» 
de lon Agârbiceanu), la Bergamo, a determi- 
nat cinemateca din Geneva să-l reţină, si- 
tuîndu-l printre creaţiile de prestigiu ale 
cinematografiei europene din ultimii ani. 


O bătălie ciștigată 


«Există un film românesc»,Cu acesțe 
cuvinte îşi începe ziarul «L'Humanite» 
un scurt articol dedicat prezentării filmu- 
lui românesc Pe aici nu se trece de 
Doru Năstase pe ecranul cinemato- 
gratului «Omnia» din Strasbourg. 

După cum atirmă «l'Humanité», filmul 
lui Doru Năstase, al cărui titlu a devenit 
în versiunea franceză Bătălia de la 
podul Milova, «este mai mult decit 
un film de război, ce reduce un anumit 
conflict la un spectacol pe cit de renta- 
bil, pe atit de inuman. Cu acest film, 
regizorul surprinde sentimentele tine- 
retului român în timpul celui de al doilea 
război mondial, tineret simbolizat prin 
nouă elevi ofițeri ai armatei române, 
nouă recruți veniţi din diferite medii 
care nu-şi doresc decit un singur lucru: 
pacea. Umiliţi de războiul pe care Româ- 
nia este constrinsă să-l poarte de partea 
axei, împotriva dorinţei populației ei. 
aceşti nouă recruți întimpină cu bucurie 
şi ușurare armistițiul din august 1944 
cu U.R.S.S., dar nu vor înțelege decit 
încetul cu încetul că lupta pentru eli- 
berarea României, pentru eliberarea şi 
demnitatea lor, abia acum începe. Bătă- 
lia pentru o colină ce le-a fost încredin- 
tată spre apărare este momentul care 
permite lui Doru Năstase să contureze 
puțin cite puțin această criză de con- 
ştiinţă. O analiză care, realizată prin 
tuşe discrete, a cărei fineţe pe plan 
psihologic surprinde în mod plăcut. 
De notat că spectacolul, pentru cei 
cărora le plac filmele de război, nu duce 
lipsă de nimic din ceea ce oferă marile 
producții americane: mijloacele puse 
în mișcare sint importante, armata adu- 
cîndu-și un substanțial concurs la reali 
zarea filmului». 


Craiova la Oberhausen 


La prestigiosul Festival internaţional 
al filmului documentar de la Ober- 
hausen (25—30 aprilie); România va fi 
reprezentată de producţiile studioului 
Alexandru Sahia: Craiova văzută din 
car, regia şi scenariul Titus Mesaroș, 
și O echipă de tineri şi alții, scenariul 
şi regia Ada Pistiner, şi de două filme 
ale unor regizori studenți: Examen de 
Cristina Nichituş și Labirint de Sandu 
Păun. Succes la examen! 


Cine ride la urmă... 


Există şi un Festival cinematografic 
umoristic şi satiric. El se desfăşoară 
anual la Gabrovo, în Bulgaria. Ediţia 
din acest an va avea loc între 25 şi 30 mai 


prezenţe românești peste hotare 


1977. În concurs au fost înscrise filmul 
Toamna bobocilor (regia Mircea Mol- 
dovan, scenariul Petre Săicudeanu) și 
filmele de animaţie D-ale organigramei 
(scenariul şi regia Matty Aslan), 
Excursia (scenariul Virgil Mocanu si 
Vasile Băran, regia Virgil Mocanu). 
Cristofor (scenariul şi regia Horia 
Ştefănescu). 


Alte taine ale mării 


La poarta albastră a țării (regia 
Eugenia Gutu, scenariul Viorel Bindea 
și Eugenia Gutu) şi Avanpremiera 
(scenariul şi regia Mihăiţă Lupu) vor 
reprezenta România la Festivalul filmu- 
lui documentar despre mare de la Milano 
(20—21 aprilie a.c.). Vint din puna! 


Festivalul internaţional al filmului 
sportiv de la Budapesta (9—15 mai 1977) 
va cuprinde o trecere în revistă a celor 
mai bune producţii cu şi despre sport 
Două filme realizate de studioul 
«AL. Sahia», la cererea Consiliului 
național pentru educaţie fizică şi sport 
au fost deja înscrise la concurs: Jocul 
copilăriei noastre (regia Erwin Szek- 
ler, scenariul Ervin Szekler și lon Chirilă) 
şi 10 minute de frumusețe (scenariul 
Eugen Popiţă şi Petru Jaleş, regia 
Eugen Popiţă). Le dorim un finiş pe 
podium. 


Trofee ostășești 


La cel de al IX-lea Festival al filmului 
militar de scurt metraj al armatelor 
țărilor socialiste participante la Tratatul 
de la Varşovia, studioul cinematografic 
al armatei din țara noastră a obținut 
următoarele distincții: 

@ Cupa pentru «reflectarea chipului 
ostașului contemporan» filmului Poem 
despre ostaș (regia col. Dumitru Sece- 
leanu, imaginea. col. Vasile Oglindă). 

@ Cupa pentru cel mai bun portret 
cinematografic filmului Tovarășul plu- 
tonier (regia Elefterie Voiculescu, ima- 
ginea căpitan Octavian Covaci). 

e Cupa și diploma pentru cel mai 
bun scenariu și comentariu filmului 
Controlul avionului (regia şi imaginea 
căpitan Augustin Mosoia, scenariul şi 
comentariul căpitan Barbu Drăgoescu) 

e Diplomă filmului muzical de scurt 
metraj, Scrisoare către mama, regia 
Zincuța Spincescu, imaginea căpitan 
Octavian Covaci și căpitan Augustin 
Mogoia. 


@ In țară, Dan Piţa împarte cu colectivul 
său de autori premiul de debut al Asocia- 
tiei cineaștilor pentru Apa ca un bivol 
negru, iar cu Mircea Veroiu, Premiul tină- 
rului creator pentru Nunta de piatră și 
Premiul de regie pentru filmul Duhul au- 
rului. 


@ La tilmografia regizorului se mai adaugă 
şi serialul TV August în flăcări (6 epi- 
soade a cite o oră) realizat împreună cu 
Alexandru Tatos (Mere roșii). 

e Cu Filip cel bun, Dan Piţa se orien- 
tează către filmul ce se adresează unui 
public mai numeros. Deși startul a fost 
modest, totuși la doi ani de la premieră 
Filip cel bun se află încă în rețea, realizind 
în ultimul timp o medie de peste 30000 
spectatori pe lună. 

© Succesul de public, obținut de ultimul 


Anul pre- 


Titlul filmului mierei 


Apa ca un bivol negru 1971 
(co-autor) 


Nunta de piatră 1973 
(co-regie) 


Duhul aurului 
(co-regie) 


Filip cel bun 


5.| Tănase Scatiu 
(2 serii) 


https://biblioteca-digitala.ro 


Da a A Mii = În 


Nr. de spec 
141 000 
682 000 


661 000 


său film Tănase Scatiu (cifrele din tabel 
se referă doar la patru luni de exploatare), 
dovedește că Dan Piţa se apropie de idea- 
lul oricărui regizor: recunoaşterea de către 
critică şi de către public. În alte cinema- 
tografii, se obișnuiește să se spună că un 
regizor valorează cit ultimul său tilm. Tă- 
nase Scatiu a transformat butada în rea- 
litate. 

e Evoluţia lui Dan Piţa către un public 
din ce în ce mai larg este evidentă și din 
planurile sale imediate: transpunerea pe 
ecran a scenariului lui Eugen Barbu, scris 
după romanele lui George Călinescu, «Bie- 
tul Ioanide» şi «Scrinul negru», și un film 
de aventuri inspirat din faptele autentice 
ale unor emigranți transilvăneni din secolul 
trecut, după un scenariu scris de Titus 


Popovici, r 
Mihai DUTA 


tatori Autori scenariu 


Scenariul şi regia de un colectiv 
e realizatori 


Dan Pița şi Mircea Veroiu,după 
lon Agârbiceanu 


Dan Piţa și Mircea Veroiu,după 
lon Agârbiceanu 


948 000 | Constantin Stoiciu 


1254 000 | Mihnea Gheorghiu,după Duiliu 
Zamfirescu 


--- 


| 


Gi 


Fi 


Pentru mine viata 


înseamnă mun 


d 


— Deci, stimate Ștefan lor 
dache, să recapitulăm: aţi 
debutat în 1963 în Străinul, 
a urmat în 1964 Gaudeamus 
igitur... 

— Nu. În 1964 a fost Calea 
Victoriei. Apoi Gaudeamus 
igitur. Pe urmă,Uhn film cu o fată ferme- 
cătoare în 1966, apoi Proprietarii in 1972— 
1973, mi se pare... 

— Şi acum, Foc în iarbă. Şase cu totul. 
Nu sint prea multe. 

— Nu mi se par puţine. Sint numai prost 
grupate. Şi de altfel nici nu văd ce aș mai fi 
avut de făcut. N-am fost foarte solicitat 
pentru film. Dar și dacă aş fi fost probabil 
tot nu puteam primi. Am jucat foarte mult 
în teatru. lubesc mai mult teatrul. 

— Poate că v-aţi fi făcut timp și pen- 
tru film. Și alții și-au tăcut. 

_— Depinde. De scenariu, de film, de re- 
gizor. 

— Nu de rol? 

— Şi de rol, dar nu în primul rind. În pri- 
mul rînd, de scenariu. Pentru că important 
e să joci într-un film bun, nu să faci un rol 
bun. Dar, de fapt, eu am prea puţină expe- 
rienţă în cinematografie ca să pot discuta 
despre filme. V-am şi spus, iubesc mai mult 
teatrul. Şi el pe mine. 

— Mi se pare ciudat, pentru că dum- 
neavoastră sînteți unul dintre actorii 
Iri care par făcuţi anume pentru 

m. 

— Dar crezul meu despre arta actorului 
este mai aproape de teatru decit de film. 
Şi în afară de asta, gindiți-vă că pînă acum 
cîțiva ani nimeni nu putea compara reali- 
zările teatrului românesc cu cele ale cine- 
matograției române. 

— Intr-un fel vă înțeleg. Cind scena 
îți oferă șansa să joci «Hamlet»... 

— Mircea Daneliuc a făcut un film foarte 
bun după un scenariu care era departe de a 
avea calitatea pieselor lui Shakespeare: 
Cursa. Ceea ce cred eu că lipseşte filmului 
românesc este școala, tradiția teatrului 
românesc. Ele se formează folosind toate 
valorile, mai ales pe cele mai importante. 

— Cu voia dumneavoastră m-aș în- 
toarce la imaginea actorului Ştefan 
iordache, la ideea care nu este numai 
a mea că aveţi toate datele unui exce- 
lent actor de film. De altfel, chiar debu- 
tul dumneavoastră era mai mult decit 
promițător, era extraordinar și anunța 
un veritabil actor de film, în ciuda iu- 
birii pe care o purtaţi teatrului. 

— În general, la debut, majoritatea acto- 
rilor sînt foarte buni. Este poate și noutatea 
figurii, şi lipsa termenilor de comparaţie, 
oricum nu e greu să debutezi bine. Greul 
începe după aceea. lar «după aceea» eu 
am jucat în Calea Victoriei aproape ace- 
laşi rol: un tînăr ușor contestatar, uşor ne- 
înțeles... Chiar şi în Un film cu o fată 
fermecătoare, tot pe acolo eram. Am 
intrat dela bun început pe calea sigură de a 
«termina» un actor ca actor. E adevărat, 
pe calea asta unii rezistă, alții se multu- 
mesc cu atit, alții se complac... 

— Nu v-aţi dat seama? 

— Ba da. Şi să nu credeţi că alții nu şi-au 
dat şi ei seama. Dar la început e foarte greu 


7 
bai 


a. 


w 


să zici nu. La început vrei să joci cu orice 
preț. Abia pe urmă te dezmeticeşti şi une- 
ori e puţin prea tirziu: eşti gata fixat într-un 
tip anume, porți o etichetă pe viaţă. 

— Ştefan iordache, de ce spuneațţi că 
crezul dumneavoastră despre arta ac- 
torului este mai aproape de teatru decit 
de film? Există un crez al actorului de 
teatru și altul al actorului de film? 

— Ceea ce crede un actor despre arta 
sa ar trebui să fie valabil şi pentru teatru 
şi pentru film. Dar nu este. Dacă am să vă 
spun, o să vedeţi că nu se potriveşte: cred 
că meseria asta se face cu sfințenie și cu 
linişte şi cu multă transpiraţie. Cred că este 
mult prea importantă și mult prea grea pen- 
tru ca să poată fi făcută în orice condiţii 
şi de către oricine. Cind te apuci de un rol, 
o faci cu gîndul să iasă foarte bine, nu 
neapărat o capodoperă, dar foarte bine, 
să nu semene cu nimic din ce s-a făcut şi 
din ce-ai mai făcut, dacă e cu putinţă. 
Fireşte, ăsta este idealul. Oricum, este o 
muncă în ciuda unor păreri, în ciuda fap- 
tului că ea nu produce, să zicem, covrigi 
Este o muncă. 

— Şi talentul? 


— Toţi avem talent, dacă facem meseria 
asta. Aşa ar trebui... Unii au sciînteie, alți: 
nu, asta e tot. 

— Am înțeles de ce crezul dumnea- 
voastră este mai aproape de scenă decit 
de ecran. Şi totuși, iertați-mi insistența, 
dar eu trebuie să țin cu filmul, totuși 
nu vă atrage, nu vă tentează chiar deloc 
filmul, cu toate greutățile lui? 

— Cum să nu mă tenteze? Mă tentează 
cînd e vorba de un scenariu bun, de un 
regizor bun, de un rol bun! Vorbiţi ca și 
cum toate astea ar da năvală peste mine 
şi eu m-aș feri! Poate că nu e încă nevoie 
de mine. Poate mai tirziu... Ce vreţi, nu sînt 
un om agreabil. Nu sînt un tip simpatic 
Nu ştiu să spun bancuri. Nu sînt o fire 
veselă. Sint optimist, dar nu pot ride în 
orice clipă. Într-un cuvint, nu e plăcut de 
lucrat cu mine. 


— N-o să-mi spuneţi că asta contează! 

— Ba am să vă spun! Între doi actori buni 
unul simpatic şi altul antipatic, orice regi 
e se alege pe cel simpatic. Şi eu aș face 
a fel. 

— Spuneţi-mi Ştefan Iordache, dac-as 
fi venit fără nici o întrebare, dacă aş fi 
incercat cu dumneavoastră o discuţie 
liberă, ce mi-ați fi spus? Orice om are 
ceva de spus, nu? 

— Nu v-aș fi spus nimic. N-am nimic de 
spus. 

— N-aveţi, sau nu vreți? 

— Mai exact, nu vreau. Mă simt stinjenit 
cînd se bagă cineva în credințele mele. 
Meseria asta a noastră are un mister, are o 
taină şi e bine să rămină aşa... 

— Ea rămîne oricum o taină oricit de 
mult am vorbi despre ea.. Dar parcă 
spuneați mai înainte ceva de luptă, nu 
mai știu în legătură cu ce, dar aţi spus 
ceva de luptă, nu? De ce rideți, am în- 
teles eu greșit? 

— Nu. Vorbeam de lupta cu meseria. 
Dar n-o luaţi în sens războinic nu? Este de 
fapt lupta cu mine însumi. Lupta cu «rolul». 


Expoziţia Liviu Popa de la Teatrul Naţional 


Una dintre cele mai sen- 
sibile relaţii pe care com- 
i _ponentele artistice ale fil- 
mului le stabilesc între 
| ele (pentru a realiza, prin 
mijloace tehnice perfec- 
ționate, sinteza artelor su- 
rori intr-una nouă, cea mai tinără şi mai 
cunoscută publicului modern, arta filmu- 


Dacii, ș.a... Eu l-am cunoscut pe cînd 
lucra la Ciulinii Bărăganului (exact 
acum douăzeci de ani) şi am avut vreme 
de atunci să discutăm și ca prieteni și 
colaboratori pină li Cantemir și Mus- 
chetarul român. 

Ne amuzaserăm, impreună cu Vita- 
nidis, văzindu-l în rolul unui Cardinal 
(drapat în roșu-violet) cît de veridic ma- 


Artistul, colegul şi bunul nostru prieten 


lui) este și rămîne componenta plastică: 
decorul şi costumul, scenografia. În 
ultimul sfert de veac de creaţie cinema- 
tografică românească, s-au distins ciţi- 
va maeştri ai scenografiei. Printre cei 
mai buni dintre ei a fost artistul, cole- 
gul şi prietenul nostru Liviu Popa, victi- 
mă a catastrofei seismice din martie. 

El s-a dăruit acestei arte cu atribute 
tehnice şi ştiinţifice, venind din arhitec- 
tură, această știință şi tehnică cu pro- 
fundă chemare artistică. Arhitectura și 
arta plastică se înfrățeau în munca plină 
de talent și abnegaţie a lui Liviu Popa, cu 
pasiunea lui pentru cinematograf, tra- 
ducindu-se în lucrări de o mare varie- 
tate și subtilitate materială cu un ames- 
tec de economie şi exuberanţă în con- 
strucție totdeauna remarcat de regizorii 
lui, de un puternic cromatism, în care 
totuși antagonismele se împăcau, în- 
tr-o majoră solemnă. 


El a făcut astfel, cu majoritatea echi- 
pelor noastre de filmare din ultimul sfert 
de veac, un impunător număr de filme 
importante, printre care ecranizările din 
Caragiale, apoi Setea, Lupeni '29, 


Crezi că e gata, că l-ai făcut, vezi că nu e 
gata, descoperi nuanţe în fiecare zi, altele 
nu-ți mai plac, o iei de la capăt și aşa pînă 
la capăt. Este o luptă care nu se termină 
niciodată. o luptă splendidă. 

— Şi viața? 

— Viaţa, viața e un lucru superb! Pentru 
mine viață înseamnă muncă multă şi puţine 
momente de singurătate în faţa unui pahar 
cu vin. Să nu scrieţi cu lapte... Mai înseamnă 
plimbare, aer şi iar singurătate. 

— Încet, încet se «face» portretul ac- 
torului Ştefan Iordache... 

— Nu, el începe mai de departe. Începe 
in copilăria pe care am petrecut-o într-un 
cartier foarte special — în Rahova — se 
adună cu faptul că am trăit mult la țară 
într-o familie de oameni cu mult umor, 
vedeţi ce ciudat... 

— De ce ciudat, dumneavoastră nu 
aveţi umor? 

— Nu. Adică am, altfel n-aş putea face 
meseria asta şi chiar c-aş fi nefericit. Am, 
dar un anume fel de umor... Pe urmă, între 
copilăria aceea şi maturitate a fost o tine- 
rete ciudată, plină de greșeli, de căutări, 
de întrebări... Nici nu m-am gîndit să ajung 
actor. Părinţii doreau să fac medicină, eu 
nu doream să fac nimic, apoi cineva mi-a 


= ase https://biblioteca-digitala.ro 


jestuos arăta, în solemnitatea lui barocă 
şi brâncovenească. Lui Liviu îi plăceau 
costumele somptuoase și culorile vii și 
catifelate. Adoptase cu trecerea omului 
prin viaţă şi o viziune teatrală, aproape 
ca în Shakespeare («viaţa este o scenă») 
şi ca în serile lui Mateiu Caragiale, în 
care sub aparențele lui dramatice de- 
ghiza un suflet bun și delicat și o ra- 
rissimă modestie. Îşi trăia arta, acasă 
şi pe stradă, cu chef de viață. Moartea 
l-a crucificat, prinzindu-l într-un costum 
în care predomina culoarea roşu-cardi- 
nal și într-un peisaj apocaliptic, identic 
cu acela surprins de el însuși într-o 
schiţă de decor pentru La porțile albas- 
tre ale orașului. Un decor tragic, în 
care Liviu Popa s-a închis pentru eterni- 
tate. 

Au pierit atunci martiri ai acelui 
minut de groază neuitată, cîțiva mari 
artişti şi scriitori români. O mină de 
oameni, a căror contribuţie la tezaurul 
culturii noastre contemporane părea 
inepuizabilă. O mină de oameni, de 
neînlocuit. Şi printre ei, Liviu Popa. 


Mihnea GHEORGHIU 


spus: «Dă la teatrul», am dat și am intrat. 
În primii doi ani stăteam în fundul clasei, 
mă uitam cu disperare la colegii mei ca o 
sălbăticiune şi nu înțelegeam nimic. Pe 
urmă, deodată, așa, a început să fie bine. 

— V-aţi păstrat și acum un dram de 
«sălbăticie». Şi de copilărie. 

— Cred că- bine. E chiar necesar să te 
poţi considera puţin copil, să te poţi «juca», 
să păstrezi prospețimea jocului. În mo- 
mentul în care faci meseria asta numai în 
virtutea obişnuinţei, a experienţei sau a ru- 
tinei, s-a terminat. 

— Aș putea jura că știu răspunsul, dar 
tot vă întreb: ce vă este mai important 
pe lume? Pentru ce trăiţi? 

— Dacă aș avea copil v-aș spune: pentru 
copil. Aşa, vă spun cu mina pe inimă: 
pentru meserie. Şi cind spun meserie, mă 
gindesc. la teatru. Acum. Nu știu, mai 
tirziu... 

— Ce așteptați de la acest «mai tir- 
ziu»? 

— Poate mai îmbătrinesc şi devin mai 
înțelept... Deşi, sincer să fiu, sper să nu 
devin mai înţelept. 

— Sinceră să fiu și eu, nici nu știu 


ce să vă urez! 
Eva SÎRBU 
9 


cea mare sau filmele despre destin 


« Deziluzia 


În momentul cînd scriu a- 
ceste rînduri, inpoi anie 
mătatea lunii aprilie adică, 
inema pe ecrane rulează din nou 
| Piine și ciocolată (Italia) 
L de Franco Brusati. Mă bucur, 
pentru că filmul mi s-a pă- 
rut şi mi se pare în continuare remarca- 
bil. Formal, pelicula este o comedie. Nu- 
mai că este una dintre cele mai amare. 
Subiectul nu e greu de povestit, atit doar 
că există ceva mai important decît acest 
subiect: tema, tema filmului, care se află 
dincolo de orice zimbet, dincolo de orice 
hohot de ris. Piine şi ciocolată este un 
film despre drama emigrantului, despre 
iluzie şi, mai ales, despre o anume realitate. 
Privit cu atenţie și înțeles cum se cuvine. 
Piine şi ciocolată se dovedește a fi un 
pamflet cinematografic dintre cele mai ex- 
presive. 
Fișă. Tată! lui Giuseppe Ma- 
rozzi a emigrat cu ani în urmă 
din Italia în America. Acum 
il cheamă de urgență în Ame- 
rica pe Giuseppe, care acceptă 
imediat să plece. Ajuns acolo, 
Giuseppe constată că tatăl său, 
departe de a-şi fi realizat situa- 
lia prosperă despre care vor- 
beşte, trăieşte din expediente, 
e înglobat în datorii (subiectul! 
filmului Un italian în Ame- 
rica, producție italiană). 

Nu ştiu de ce, probabil pentru că — indi- 
ferent de factura lor stilistică — tonul viru- 
lent le apropie, sar cu gindul de la Piine și 
ciocolată la Saltul (Franţa). Numele regi- 
zorului (Christian de Chalonge) nu spunea, 
sînt convins, mare lucru celui care privea 
filmul mai de mult sau mai recent (pe micu! 
ecran). Din fericire, pelicula vorbește, vor- 
beşte foarte apăsat şi convingător, nu are 
nevoie de cărți de vizită, se recomandă 
singură ca un tulburător, nu o dată zgudui- 
tor document cinematografic despre a- 
ceeaşi împrejurare analizată în Piine și 
ciocolată: emigrarea și consecinţele ei 
dramatice. A face «saltul» înseamnă a trece 
clandestin frontierele — dar nu numai atit. 
Înseamnă, spune Saltul, nu doar a trece 
frontiera dintre două ţări, ci şi a trece in- 
tr-un imperiu al necunoscutului. Un ne- 
cunoscut ostil — mai ține să explice filmul. 
Şi reuşeşte. 


Fişă. Într-unul din vagoanele 
expresului pentru Paris se află 
tinărul Jancsi. Vrea să revadă, 
intr-o vizită de citeva zile, fata 
pe care a iubit-o și pe care o 
iubeşte încă, rămasă cu cițiva 
ani în urmă la Paris. O întil- 
neşte, dar nimic nu mai poate 
fi ca înainte. Aparențele exte- 


rioare pot fi salvate, însă co-.: 


municarea între cei doi tineri 
nu se mai poate desfăşura nor- 
mal: ei văd și înțeleg în chip 
diferit lumea. Jancsi se In- 
toarce acasă (subiectul filmu- 
lui Poveste de dragoste, 


producție a studiourilor din 
Ungaria). 

Piine şi ciocolată, Un italian în Ame- 
rica și Saltul, Poveste de dragoste și 
mai ce? Ce să mai aleg, la întîmplare, din 
filmele care mai îmi vin în minte? Poate 
Joe Hil (Suedia), de Bo Widerberg. Nu 
poate, ci sigur, căci Joe Hill este un extra- 
ordinar film politic, a cărui premisă de con- 
ținut este exact cea la care mă refer în 
aceste însemnări: condiția dramatică, tra- 
gică a emigrantului. Istoria povestită în 
film pornește de la fapte şi întîmplări reale. 


Malvinei Urseanu, 
` Trecătoarele iubiri 
(cu Gina Patrichi 
şi George Motoi) 


pd 


Filmul unei tragice 
înscenări 
co şi Vanzettiă 
iano Montaldo) 


asociaţia cineaştilor 


Cineaștii pe frontul refacerii 


O in martie a avut loc ședința Consiliu- 
lui ACIN, în care s-a analizat modul cum 
cineaștii membri ai Asociaţiei participă 
la efortul general al poporului pentru li- 
chidarea urmărilor cutremurului. S-a ho- 
tărit astfel ca Asociaţia să contribuie la 
Contul omeniei cu suma de 200 000 lei. 
În vederea realizării acestei contribuţii 
s-a proiectat realizarea unui mare specta- 
col cu participarea masivă a actorilor de 
film și a cascadorilor. 

@ În scopul selectării filmelor realizate 
de către cineamatorii din Bucureşti pen- 
tru Festivalul «Cîntarea României», la 
Casa de cultură a sectorului 7 din Capi- 
tală, s-a instituit un juriu al cărui preşedin- 
te a fost numit regizorul Lucian Bratu. 
Din juriu mai fac parte regizorul Paul 
Cojocaru, operatorul de imagine Nicolae 
Niţă şi regizorul Ovidiu Georgescu. 

e Tovarăşul Mihai Duţă a participat la 
Pitești la două întilniri cu iubitorii filmu- 
lui, întilniri care au avut loc la Casa de 


cultură a sindicatelor și la Clubul elevilor 
şi studenților. 

@ La tradiționalul festival de muzică 
și poezie «Cîntul adincului» care a 
avut loc la Petroșani în zilele de 26, 27, 
28 martie a.c., a participat și regizorul 
Cezar Grigoriu în calitate de vicepreședin- 
te al juriului. 

@ Asociaţia cineaștilor și Uniunea ar- 
tiştilor plastici din RSR au organizat în 
foaierul sălii mici a Teatrului Naţional — 
o expoziție omagială «Scenografie de 
film și teatru Liviu Popa» (17.X.1921— 
4.11.1977). În ziua de 4 aprilie a avut loc 
vernisajul acestei expoziţii. Au luat cu- 
vintul Mihnea Gheorghiu, loan Grigorescu 
și Dan Grigorescu. 

@ Regizorul lon Popescu Gopo, pre- 
ședintele Asociaţiei cineaștilor, a partici- 
pat la Consfătuirea reprezentanților cine- 
matografiilor și uniunilor de cineaști din 
țări . socialiste, care a avut loc la Praga 


Ovidiu GEORGESCU 


https://biblioteca-digitala.ro 


De aici, fără îndoială, o dimensiune în plus 
a peliculei. Joseph Hilistrom (Joe Hill), 
emigrant suedez la New York, cunoaşte 
mizeria în țara tuturor speranţelor — iată 
cîteva cuvinte care se potrivesc nu numai 
acestui film despre condiţia emigrantului, 
ci şi altora, tuturor celor cu aceeaşi temă. 
Joseph Hilistrom alege drumul angajamen- 
tului politic, organizează o grevă, e arestat, 
e acuzat de crimă şi condamnat la moarte 
în urma unui proces trucat. lată epicul 
acestei opere cinematografice de exceptie. 
Să mai amintesc de o înscenare asemănă- 


toare evocată în Sacco și Vanzetti (Ita- 
lia)? Să mai amintesc de faptul că Sacco 
și Vanzetti erau emigranţi şi că Inscena- 
rea judiciară împotriva lor s-a sprijinit, 
printre altele, pe acest «argument acuza- 
tor»? Sigur, nu uit nici o clipă că aseme- 
nea filme pot fi, trebuie să fie discutate 
ca filme, ca opere de artă, numai că, din- 
colo de aceasta, pe mine mă interesează 
acum să urmăresc un fir tematic comun. 
Care, văd, nu e greu de descoperit. 
Fișă. Charlot, în căutare de 
«mai bine» emigrează cu con- 
vingerea că va găsi aiurea 
acest «mai bine». Lunga călă- 
torie, cu întimplările saie, poar- 
tā personajul printr-o lume 
care li e ostilă şi nu-i oferă, 
cit timp este doar uh sărac, 
decit dispreț, ignorare şi mize- 
rie (subiectul filmului Emi- 
i producție america- 
nā). 

Dacă tot am vorbit de Charlot, de ce să 
mă fac că nu îmi amintesc cum «epopeea» 
emigrării lui se consumă bună parte (in 
tilm) pe un vapor al cărui pasager clandestin 
este? De ce să nu-mi amintesc acest lucru, 
mai ales că el mă duce imediat cu gindul 
la vaporul pe care călătorește, tot intr-o 
zbuciumată epopee, omul, emigrantul din 
America, America (producție americană) 
de Elia Kazan? Film de neuitat prin rigoarea 
cu care demontează mecanismul unei iluzii 
dramatice; monografie precisă, cu putere 
generalizatoare, a eșecului unui emigrant, 
a spulberării unor speranţe. Film — ca şi 
celelalte amintite pînă acum, indiferent de 
registrul în care sînt realizate — de supe- 
rioară ținută realistă. 

Fișă. Ultimele zile ale războiu- 
lui civil din Rusia. Rămășițele 
trupelor albilor se predau. În 
acest context mulți ofițeri sau 
civili aleg calea emigrației. De- 
parte de patrie toți acești oa- 
meni se transformă în niste 
dezrădăcinați, nu işi găsesc 
vreun rost, trec prin suferinte 
morale şi materiale, ințelegind 
că nu poate exista viață adevă- 
rată decit în patrie. Unii dintre 
ei iau decizia de a se întoarce 
și se îmbarcă pe un vapor 
care îi va duce în patrie (su- 
biectul filmului Fuga, pro- 
ducție sovietică). 

Filme, filme, filme... Să mai amintesc alte 
cîteva titluri, în care motivul emigrantului 
este prezent sub o formă sau alta, inclusiv 
aceea a descrierii corupţiei morale ce poate 
face dintr-un emigrant un om actionind 
dușmănos, în cadrul rețelelor de spiona 
împotriva patriei pe care a părăsit-o: 
Frumos, onest, emigrat in Australia 
(Italia), Nici un om pentru Camp Detrick 
(R.D.G.), Lupul negru (R.S. Cehoslovacia), 
Omul nu e singur (R.S. Cehoslovacia)... 
Filme care, indiferent de locul şi momentul 
acțiunii, indiferent de factura lor (dramatică. 
polițistă sau comică în registru sarcastic) 
au comună puterea de a sugera, cu mij- 


teleserial 


A fost odată un Tarzan ...și mai este 


Zgomotul copiilor la joacă 

a prins de citva timp altă 

Í tentă sonoră: printre 
tv blocuri răsună mai în tie- 
care după amiază strigă- 

tul lui ... Tarzan. A devenit 


un adevărat ritual al puşti- 
lor să se joace «de-a omul junglei». 
Puţini sint cei care au crezut — că,atunci 
cînd în cadrul proaspetei rubrici TV 
«Antologia filmului pentru copii și tine- 
ret» s-a transmis Tarzan — că el va 
întruni atit de repede o largă popularitate 
în rindul publicului. Argumente contra 
lui Tarzan existau: că este un film 
vechi. Că este desuet. Că este simplist 
realizat etc. În ciuda tuturor, Tarzan a 
învins din nou şi ne-a cucerit. O îi el 
vechi, o fi el desuet, o îi el pueril, dar 
are un farmec irezistibil. Nu numai 
Johnny Weissmoller este cuceritorul, 
ci şi serialul în sine: 

Există în mulți dintre noi, indiferent de 
vîrstă, o curată tendință spre visare, 
spre fapta simplă, spre omenie. Si 
această tendință, Tarzan ne-o satisface 


pe deplin. Cind urmăreşte aventurile 
sale în care leii îi sint buni prieteni, 
parcă ai reciti un basm al copilăriei cu 
«a fost odată»... A fost odată și mai este 
încă la mare preț povestea aceea clasică 
şi simplă în care răul întotdeauna este 
învins de bine. Scriitorul E.R. Burroughs 
a imaginat un erou ce este frate bun cu 
Făt-Frumos al nostru, un erou ce nu 
cunoaște decit binele şi dreptatea. Civili- 
zația americană măcinată de dureroase- 
le ei contradicții 1 înspăimintă, Tarzan 
vrea o lume a liniștii, a sincerității, a 
dragostei. El trăieşte în mica lui oază 
şi de acolo strigătul său anunţă episod 
de episod că nu acceptă răul din oameni 
care întrece uneori răul inconştient 
al fiarelor junglei. Vizitatorii lui «vl- 
nează» mai întotdeauna banul, aurul şi 
uită că sint oameni. Tarzan lansează 
strigătul său și, ca în basme, porneşte 
lupta cu... balaurul. Copiii l-au iubit 
din prima clipă, cei mari 1 privesc cu 
plăcere pentru că niciodată nu se poate 
uita poezia şi adevărul basmelor. 


Ileana LUCACIU 


N 


loacele artei, drama dezrădăcinării. 

Da, a face «saltul» nu înseamnă doar a 
trece peste o frontieră. Înseamnă a trece 
peste acea graniţă dintre bun şi rău, dintre 
ce poate fi bun într-o conștiință şi ceea ce 
poate fi rău în ea. Înseamnă a trece, a face 

+ cel mai tragic «salt»: peste tine însuţi — 
spun toate aceste filme. O spune şi Trecă- 
toarele iubiri, de Malvina Urşianu, unul 
din cele mai tulburătoare filme pe această 
temă. Un om, un dezrădăcinat, arhitectul 
Andrei, revine în ţara sa. Revine pentru 
totdeauna — pentru că nu poate altfel, a 


Frumos, onest, emigrat 
în Australia. 

Şi pe urmă? ZA 
(un film de Luigi Zampa, A i 
cu Claudia Cardinale 

şi Alberto Sordi) 


AE 


ul amar al emigrației 


X 
l 


înteles (cu ce preț!) că nu poate altfel, că 
locul său este aici şi numai aici. Admirabi! 
eseu cinematografic, de mare combustie 
intelectuală, Trecătoarele iubiri este un 
film despre trezirea la realitate. Despre o 
opţiune definitivă. Despre cel mai mistuitor 
sentiment omenesc: cel al dorului de țară. 
Un film despre «setimentul țării». Privirea 
grea, arsă, a omului din această poveste 
spune că după o lungă, chinuitoare sfişiere 
lăuntrică el s-a întors nu numai în ţară, 
ci şi în el însuşi. Cel adevărat. 

Aurel BĂDESCU 


A Un vapor numit 
speranța (spulberată) 
filmul lui Elia Kazan 
America, A?herica 
(cu Stathis Giallelis) 


stop cadru pe: 


realist al primelor gaguri... 


pidaţie aproape continuă... 


fi fost şi mai variate... 


Pivotul echipei de baschet 


Dacă această comedie ar fi men- 
ținut tonul ușor absurd, ușor supra- 


dacă nu și-ar fi îngăduit niște pier- 
deri de ritm, cu atit mai supărătoare 
cu cît sportul şi muzica ușoară care-şi 
dau întilnire în film ar fi solicitat o tre- 


dacă melodiile frumoase și atit de 
frumos cintate de Alla Pugaciova ar 


meciuri de competiţie ale echipei lui, 
actorii ar fi fost puşi să joace, în toate 
momentele, cu mai multă expresivi- 
tate... 

„„„am fi avut de a face nu cu alt film, 
cum s-ar putea imagina, ci cu același 
film, dar dus pînă la capăt, în prelun- 
girea bunelor lui intenții artistice evi- 
dente, și nu tratat cu o stare de aban- 
don (care, în sport, duce la pierderea 
partidei), de nonşalanţă, cu un aer 


dacă lăudabila lipsă de convenţio- 
nalism (nu de convenţii întrucît aces- 
tea sint parte integrantă a oricărei 
arte) s-ar fi asociat cu mai multă 


de scuză parcă față de ideea de a face 
o comedie muzicală ușoară și amuzan- 
tă (care, parțial, s-a şi realizat dealtfel). 

Ceea ce confirmă încă o dată teza 


substanţă... 


zare a personajelor... 


dacă tot atit de lăudabila absenţă 
a accentelor moralizatoare ar fi fost 
susținută de o mai iscusită caracteri- 


legitimității tuturor genurilor cinema- 
tografice, printre carea atit de necesa- 
rei şi de doritei comedii, cu condiţia 
abordării ei deplin responsabile, fără 
rabaturi și economie de energie, fără 


dacă, spre deosebire de eroul prin- 
cipal, împiedicat de antrenor din mo- 
tive educative, să joace în primele 


preconcepția categoriilor periferice. 


Nina CASSIAN 


[ 
| 


Născ 


Un film care 


toare în succesiunea lor cinemato- 
grafică: autostrăzi care îndeamnă la 
drum, automobile superbe, moteluri 
atrăgătoare, reclame aţițătoare. 


Un prosper orășel de provincie. 
Străzi îngrijite, case cochete, restau- 
rante şi magazine cu vitrine ademeni- 
toare. Şi o banală intersecție de străzi 
Oameni care așteaptă la stop în prea 
frumoasele lor maşini. Pînă în clipa 
în care soseşte în trombă o hoardă de 
motociclişti. Tineri. Băieți şi fete. În 
blănuri întoarse pe dos, în haine de 
piele pe care stă scris «Ucide!», cu 
căști teutone pe cap şi cu zvastici 
tatuate pe braţe. Întățișarea troglodiţi- 
lor, zgomotul motoarelor ambalate la 
maximum irită pe unul din pașnicii 
automobilişti care aşteaptă culoarea 
verde a semaforului. O privire critică 
sau, poate, numai mirață. Suficient 
pentru a dezlănțui mînia zdrențăroşi- 
lor motociclişti. Omul este extras din 
frumoasa lui maşină, hăituit şi moles- 
tat cu cruzime. La lumina zilei, în 
văzul tuturor şi fără ca ceilalți, trecă- 
tori sau automobilişti, să intervină. 

«Ajutați-mă, vă implor, ajutați-mă!», 
urlă omul care nu mai e decît un chip 
zdrobit cu metodică înverşunare de 
parbrizul unei maşini. Dincolo de acest 
parbriz inundat de singe, cîțiva centi- 
metri de securit, se află un alt om. 
Care aude ruga semenului său, îi 
vede chipul desfigurat de groază şi 
de durere. Vede, aude și nu face nimic. 
Nu poate sau nu vrea. Din indiferenţă. 
Din lașitate. Din frică. 


Între imaginea idilică, atrăgătoare, 
ca de pliant turistic, cu care începe 
filmul american Născuţi pentru a 
pierde şi imaginea de coșmar, amplifi- 
cată, reluată mai apoi într-un cres- 
cendo greu de suportat chiar şi pentru 
cei care au îndurat multe, distanța 
e de citeva secunde. Între faptele şi 
atitudinile la care asistăm e o distanţă 
de civilizație. 


În ceea ce privește filmul, important 
nu e de a stabili granița fragilă și ne- 
Sigură între ceea ce este demascarea 
violenţei şi ceea ce este cultivarea 
violenței, deși problema trebuie pusă 
și așa. Importante de a şti, de a în- 
telege: de ce o generaţie tînără, o 
generație căreia prezentul pare a-i 


începe frumos şi 
aproape idilic, în ritmurile melodioase 
ale westernului. Şi cu imagini seducă- 


u a pierde) 


oferi totul este, sau numai se crede, 
«născută pentru a pierde». 


Un răspuns imediat şi în ne- 
cunoştinţă de cauză e greu de dat. 
E deajuns totuşi să deschizi un ziar 
occidental pentru a înțelege cauzele, 
unele din cauze. «Un tineret în derută» 
alertează coperta revistei «Le Nouvel 

Observateur» (nr.648/1977). Este, de 
fapt, şi titlul editorialului în care se 
încearcă demontarea unui «angrenaj 
al disperării», mecanism care face ca 
milioane de tineri să fie şomeri mai 
înainte de a fi avut vreodată o slujbă. 
În lipsa uneia din dimensiunile esen- 
țiale ale vieţii, munca, satisfacțiile pe 
care ţi le dă munca, sentimentul de 
a fi util lumii în care trăiești, generaţia 
care se crede «născută pentru a 
pierde» încearcă să uzeze, uneori să 
abuzeze, de paleativele societății de 
consum. Și de libertățile pe care le 
asigură sau pretinde că le asigură. 
Refuzul, revolta iau forme tragice: dis- 
perare, violenţă, delincvenţă, crimă, 
sexualitate, drog, etc. Revolta, orice 
forme ar lua, e în mod necesar repri- 
mată. Escaladarea actelor de violenţă, 
reflectate și adeseori întreținute de 
mijloacele de comunicare în masă 
(presă, film, radio, televiziune), e în 
continuă creştere și, astfel, cercul se 
închide. 


Cinematograful occidental, de la 
neorealismul italian la free-cinema-ul 
englez, de la noul val francez la pro- 
ducţiile cele mai recente, încă ne- 
încadrate în vreun curent, a înregistrat 
adeseori cu acuitate această revoltă 
haotică. Tema «rebelului fără cauză» 
e frecventă si comună multor produc- 
ţii occidentale, multe dintre ele au 
putut fi văzute şi pe ecranele noastre. 

Tocmai de aceea e atit de important 
să poți vedea și înțelege ce se ascunde 
dincolo de fațada strălucitoare a unei 
lumi. O privire superficială, o propa- 
gandă obscură, adeseori rău intenţio- 
nată, te pot face să substitui iluzia reali- 
tăţii. Să contunzi libertatea cu abuzul 
de libertate. 


Statuia libertăţii e o imagine seducă- 
toare. A vedea şi a înțelege ce se 
întîmplă în umbra ei e mai mult decit 
necesar. Altfel nu ești decit victima 
unei iluzii 


Neculai C. MUNTEANU 


posibilități posibile 


Tata m-a luat și m-a dus să văd 
„Războiul pentru independenţă“. 


Era în 1913. 


Am găsit în arhive — cu sprijinul 
unor entuziaști — cîteva scrisori adre- 
sate autorilor primului nostru film 
Războiul pentru independență. 
Scrisorile erau emoționante și, în mo- 
destul documentar prezentat la «Tele- 
enciclopedie» textul lor se întrepătrun- 
dea cu imagini originale din lung- 
metrajul lui Leon Popescu. La cîteva 
zile după emisiune primesc o scri- 
soare de la Valeria Căliman, fiica 
celui care a fost marele ziarist Valeriu 
Branişte. «Tatăl meu — asta era în 
1913 — ne-a luat pe noi, cei cinci copii, 
care în brațe, care pe lingă el, și ne-a 
dus la cinematogratul Olimpia din 
Lugoj. Era primul film pe care îl vedeam 
în viață și în acest film unduia armata 
română victorioasă. Filmul acesta, așa 


https://biblioteca-digitala.ro 


cum l-am văzut în acele clipe, a rămas 
pentru întreaga mea viaţă o piatră de 
hotar. Sîmbăta trecută, după 64 de ani, 
am revăzut citeva crimpeie. Am plins 
de emoție şi mi-am amintit de desenele 
mele și ale fratelui meu, pe care le-am 
făcut zile la rînd inspirați de acest film. 
Vă vine să credeți că, de emoție, mi-au 


dat lacrimile?» 


Da, stimată doamnă Căliman, vă 


cred și mă întreb dacă scrisoarea 
dumneavoastră nu este un strălucit 
crimpei dintr-un film ce s-ar putea 
realiza despre turnarea primului mare 
film românesc și despre imensul lui 
ecou în inima întregii naţiuni. 


Alexandru STARK 


„Memento, , 
dar şi 
ay 'ertisment 


„Sau dreptul 
de a-ti vinde libertatea 


Despre Paravanul (The 
Front, titlul original)film pro- 
dus de studiourile america- 
ne, arătat mai întîi pe micul 
ecran și acum şi pe marele 
ecran, s-a vorbit şi se vor- 
beşte mult în lume, pretu- 
iindeni unde filmul se vede. Cea mai amplă 
dintre recepții, dintre cite cunosc, îmi pare 
a fi aceea din ziarul «Le Monde». Aceasta 
— socotesc cei de la «Le Monde» — pentru 
că filmul lui Ritt este deosebit de semnifi- 
cativ. El spune, relevă anumite trăsături 
încă nedestăinuite (nedestăinuite dar care 
sint cicatrice încă dureroase) despre o 
anumită perioadă din trecutul foarte apro- 
piat al marii țări de peste ocean. 

După atit de bine primitul de către spec- 
tatorii noștri, şi nu numai ai noștri, Cei 
mai frumoși ani, cu Robert Redford si 
Barbra Streisand, şi filmul de față este inspi- 
rat de aceeaşi perioadă de tristă amintire a 
mecarthysmului, a comisiei pentru cerce- 
tarea aşa-zisei activităţi antiamericane. 

Ceea ce găsesc că ar trebui spus dei: 
bun început, pentru că uşurează o anumită 
aderare sentimentală, afectivă a spectato 
rului la această peliculă, este că Martin 
Ritt, realizatorul, n-a făcut, n-a putut să 
facă film ani mulți şi grei pentru el ca și 
pentru alţii. Cauza? Delictul de opinie, 


faptul că și-a mărturisit — şi asta nu a fost 
admis — simpatiile politice de stinga. 
Ceea ce face ca filmul Paravanul să capete, 
în bună măsură, o valoare autobiografică. 
Avea sau nu avea dreptul cineva de a-şi 
mărturisi — ca orice artist sau ca orice om, 
în primul rînd — opţiunile, să-și declare sim- 
patiile politice? lată întrebarea la care 
răspunde filmul, demonstriînd de fapt tot 
ceea ce avea de îndurat un om care-și asuma 
dreptul de a fi sincer cu convingerile lui. 
O seamă de artiști, scriitori şi gînditori au 
cunoscut această amară experienţă. Con- 
secințele? Se desprind tot din film la care 
spectatorul asistă cu sufletul la gură, parcă 
torturat de presentimentul deznodămin- 
tului. Căci Paravanul — înainte de orice 
aspirație artistică, înainte de orice specu- 
laţie estetică, este un film politic-document 
despre o vreme atit de apropiată și despre 
nişte oameni pe care ea i-a marcat ca și 
pe autorul acestui film, împreună cu o 
pleiadă de artiști care au simţit, în potida 
existenței acelei comisii — că vocaţia lor 
de artişti-cetăţeni era să-și sădească ră- 
dăcinile în propria lor conștiință civică, în 
insăşi demnitatea lor pe plan social. 

Un film politic deci, care nu pornește 
de la un fapt autentic doar ca de la o sursă 
pe marginea căreia ar imagina un conflict 
dramatic, ci care, dezvăluind faptele auten- 


tice, îşi propune să releveze un întreg con- 
text ai unei epoci cu ajutorul unor argu- 
mente pe care cronica apropiată a vremii 
le considera indubitabile şi insurmontabile 

În Paravanul îl întîlnim, ca interpret a! 
unui rol important, pe unul dintre cei mai 
cotaţi, mai populari, mai des amintiţi ci- 
neaști de peste ocean, Woody Allen. ii 
întiinim însă aici nu ca frenetic creator de 
comedie sau inventator de gaguri, pentru 
că, iată, Woody Allen nu este un simplu 
robot comic cu o durată de funcţionare de- 
terminată de o pilă electrică, ci îl întîlnim 
ca un artist care şi-a subordonat talentul 
inteligenței și, aici mai mult ca oriunde, 
conştiinţei sale civice. Aceasta îi permite 
să apară într-un rol profund dramatic şi as 
vrea să afirm, un rol inedit în cariera sa. 
Cred că cel mai emoţionant moment a! 
Paravanului rămîne însă acea parte la 
care nimeni nu se mai aşteaptă să desco- 


pere sau să aibă surprize. Şi iată-le, eb 
apar în postgeneric, care conţine dovada 
vie a pledoariei pe care aceşti artisi 
țin s-o facă prin întregul lor film. Post 
genericul face într-adevăr ca filmul Para- 
vanul să fie ceea ce şi-a propus încă de 
început: un document concret peste car 
se aşterneau aproape trei decenii, pentru 
ca,în 1976,un grup de cineaști să-l scoată 
la lumină. De aceea el capătă semnifica! 
și a unui memento, a unui avertisment. 


Mircea ALEXANDRESCU 


Producţie a studiouriior americane. Regia: ^ar- 
tin Ritt. Scenariul. Waller Bernstein. Imaginez: 
Michael Chapman. Muzica: Dave Grusin: Cw: 
Woody Allen, Zero Mostel, Herschel Bernardi, M 
chael Murphy, Andrea Marcovici. 


Presa despre „Paravanul“ 


In publicaţia de specialitate «Jeune 
Cinema» nr. 101 din martie 1977, sut 
titiul «Mccarthysmul descris de cei care 
l-au trăit»,Claude Benoit consacră filmu- 
lui Paravanul o minuțioasă analiză din 
care desprindem: 

«Paravanul are ca subiect mecarthys- 
mul şi, mai exact, lista neagră ca și «vină- 
toarea de vrăjitoare» care a luat am- 
ploare în rîndurile televiziunii americane 
la începutul anilor '50. Principalii autori 
ai acestui film, regizorul Martin Ritt și 
scenaristul Walter Bernstein știu efec- 
tiv despre ce este vorba... 

Cei doi oameni nu numai că vorbesc 
despre mccarthysm în deplină cunoș- 
tință de cauză, dar au dreptul legitim 
de a vorbi despre el. Ritt încă de la pri- 
mul său lung-metraj, Omul care și-a 
învins frica (1957), s-a afirmat ca un 
cineast sincer şi integru, foarte preocu- 
pat de lupta minorităţilor, de rasism, de 
sărăcie, de intoleranță și nu și-a schim- 
bat cu o iotă pină acum atitudinea. 
După ce a stat nouă anı sub interdicția 
de a scrie pentru cinema, scenaristul 
Walter Bernstein a lucrat după aceea 
de două ori cu Ritt. 

Ei au pus așadar mult din ei înşişi în 
acest film Paravanul; ei au transpus 
în film propriile lor experienţe şi au dat 
glas propriilor lor convingeri. Ei își 
exprimă propria lor ură împotriva fascis- 
mului, dragostea lor de libertate, admi- 
rația pentru toți cei care, fără să cedeze 
şantajului sau amenințării nu şi-au de- 
nunţat prietenii şi nu s-au renegat. 


Un aparent paradox: 


filmul „retro“, protest împotriva evaziunii 


sondaj în cineunivers 


Despre America 
dinainte de potop 


! Sint ciţiva ani buni de cînd, 

! în artele decorative, în vesti- 

mentaţie, în arhitectura de 

nema interior, în proză şi în teatru, 

| dar mai cu seamă în cinema- 

| tografie,a izbucnit moda «re- 

tro». Despre această modă 

de evocare și imitare, deseori nostalgică, 

a anilor '20—60 s-a spus deja tot răul posibil 

Cu justificată indignare au fost înfierate 

fuga de prezent, cu tot ceea ce aceasta 

presupune ca evazionism sau chiar diver- 

sionism, estetismul, fascinatia trecutului 

(inclusiv — ceea ce este deosebit de grav — 

în modul de reprezentare a fascismului, în 
iiime ca Lacombe Lucien). 

Apărători sau, eventual, teoreticieni ai 
retro-ului nu s-au prea manifestat. Şi lucrul 
este explicabil, dacă ținem seama de faptul 
că, în fond, nu a existat niciodată un pro- 


12 


Întoarcerea 
în trecut 
a cinematografului 


american 
exprimă 
nemulțumirea 
față de prezent 


https;//biblioteca-digitala;ro: oră E sagital a a 


gram estetic al curentului «retro» și, cu atît 
mai puţin, o ideologie unitară. Sub eti- 
cheta devenită curind detăimătoare s-au 
amestecat, fără vreo participare angajată, 
nenumărate aspirații, frămintări, puncte de 
vedere, ieşite dintr-o latentă sau mai viru- 
lentă nemulțumire faţă de prezentul actual 
al lumii occidentale, din întrebări mai mult 
sau mai puţin conştiente dar mai totdeauna 
angoasate cu privire la rădăcinile acestui 


prezent. 
În operele grupate — fără prea mare 
rigurozitate — sub emblema «retro» co- 


există sau se înfruntă și tendinţe evazio- 
niste și tendințe de demitificare a genera- 
țiilor imediat anterioare — ca o replică la 
schemele conformiste şi moralizatoare care 
atribuie acestor generaţii toate virtuțile de 
care sint lipsiţi «tinerii de astăzi» — și fo- 
losirea trecutului drept cadru simbolic adec- 
vat pentru a vorbi de marile probleme ale 
prezentului (ca în admirabilul Alonsantan 
al fraţilor Taviani, deși aici e vorba de un 
trecut mai vechi decit cel propriu lumii 
«retro») şi încercarea de a analiza lucid și 
necruţător faza de incubație a maladiilor 
mortale care distrug societatea burgheză 
contemporană. Tocmai, ținînd seama de 
aceste implicaţii şi veleităţi, nu este de 
mirare că mulţi dintre regizorii care au 
folosit modalităţile «retro» sînt cineaşti de 
stinga, angajaţi, ca de pildă Visconti sau 
Malle sau Schloendorit (şi mulți, mulți 
alţii). Desigur, alături de aceștia și între- 
cîndu-i prin număr și vociferări se găsesc 


Și lucrul cel mai admirabil, poate, este 
că în acest film totul se spune fără nici 
o afectare, fără grandilocvenţă, fără dul- 
cegărie sau simplism, ci dimpotrivă cu o 
profundă sinceritate, cu emoție, cu retți- 
nere şi cu un enorm simţ al umorului... 

Prin intermediul personajului Howard, 
cei doi realizatori reglează în primul rind 
propriile lor conturi cu studiourile de 
televiziune care îi patronau în acea vre- 
me. Ei denunţă în acest fel josnicia, dacă 
nu chiar complicitarea responsabililor 
reţelelor de televiziune și producătorilor 
de emisiuni care se ploconeau în fața 
denunţătorilor şi chiar veneau în intim- 
pinarea dorințelor mcecarthyștilor. Aşa 
cum precizează Martin Ritt, «diferitele 
rețele TV ştiau prea bine că tratează cu 
«paravane», cu oameni care-și împru- 
mută numele și cumpărau scenariile 
acestora, ceea ce înseamnă că nu aveau 
nimic împotriva conținutului lor. De 
altfel le cumpărau şi în condiții foarte 
avantajoase ca scenarii de «scriitori ne- 
cunoscuţi» la prețul de 500 de dolari în 
loc de 7 000 de dolari cît se plătea de- 
obicei. Pe atunci nu exista nici o morală 
decit la cei aflați pe lista neagră». 

Sub aparenţa unei priviri plină de haz, 
Paravanul este de fapt o descriere 
foarte precisă, acuzatoare, a Americii 
din era mcecarthysla. 

Autorii Paravanului — spune în în- 
cheiere Claude Benoit — aduc aici o 
mărturie împotriva mccarthysmului care 
nu mai există astăzi, dar care poate să 
renască oricind, în alte torme. 


și acei regizori mai mult sau mai puțin 
talentaţi care urmează moda folosind-o ca 
un prilej de virtuozităţi formale, ca un mijloc 
de epatare a spectatorului de rînd prin 
rainvierea fastuoasă a unor decoruri apuse, 
sau. pur şi simplu, ca un «cirlig» cu fina- 
lităli strict comerciale. 


e la modă ia protest 


Dar în mina celor mai buni (chiar dacă 
aceștia sint mai puţini), tehnica «retro» 
este, înainte de toate, o armă politică. 
Acest lucru este vizibil, de pildă, la noua 
generaţie de regizori americani, confrun- 
taţi cu criza profundă pe care o trăieşte 
societatea după războiul din Vietnam. E 
evident, pentru mulţi cercetători atenţi ai 
realităților din Statele Unite, că trauma 
provocată de agresiunea lungă, costisi- 
toare, sîngeroasă și eşuată împotriva Viet- 
namului a lăsat în conștiința întregii socie- 
tăți americane, ca şi în conştiinţa fiecărui 
ii divid, urme indelibile. Nu greșim afir- 
mind că răsturnările provocate de ignobilul 
şi nenorocitul război vietnamez se resimt 
mai profund şi se anunţă mai de durată 
decit oricare alte evenimente majore din 
istoria Americii de Nord: singerosul război 
civil dintre Nord şi Sud, participarea la cele 
două războaie mondiale, sau criza econo- 
mică din 1929—1933. Şi aceasta nu numai 
pentru că Vietnamul a reprezentat prima 
infringere militară din istoria Statelor Unite, 
ci pentru că ea a declanșat o criză irever- 
sibilă de încredere în toate valorile socie- 
tăţii, în modul de viață american, în ceea ce 
a constituit, timp de două secole, cimentul 
ideologic unificator al unei societăți atit de 
diverse și de contradictorii: visul american, 
«the American Dream», credinţa în succes, 
în posibilităţile nelimitate de reuşită ale 
fiecărui individ, în șansa bazată pe muncă 


O umanitate 

în derivă 

care se încăpăținează 
să nu-şi piardă 


speranța 


Sperietoarea.. 


„„„sau dreptul 
la alienare 


«— Cele trei filme de pînă 
acum ale dumneavoastră, Pa- 
nică în Needle Park, Por- 
tret al unei copile păcătoa- 
se şi Sperietoarea, descriu 
cazuri de izolare, cazurile 
unor ființe rănite, cărora le 
lipsește un lucru: echilibrul. 

— Da, într-o societate care secretă singu- 
rătate. În Panică... personajele încearcă 
să scape de această singurătate prin drog. 
În Portret..., personajul principal alunecă 
în nevroză. Aici, în Sperietoarea, proble- 
ma personajelor e și mai clar precizată». 

Întrebarea a pus-o un cronicar de film. 
Răspunsul l-a dat Jerry Schatzberg, autorul 
acelui memorabil document cinematografic 
numit Sperietoarea. Fiinţe rănite, cărora 
le lipsește echilibrul... O societate care se- 
cretă singurătate... Drog... Nevroză... Pro- 
blema personajelor... Am văzut și revăzut 
Sperietoarea. S-a spus despre acest film 
în presa occidentală că este «cel mai lucid 
şi cel mai critic la adresa unei ţări şi a socie- 
tății sale represive, opera cea mai puter- 
nică și riguroasă pe care a dat-o un cineast 
din tinăra generaţie». 

Nu ştiu şi nu mă interesează, de fapt, 
ciţi ani are regizorul. Am în față doar opera 
şi cele citeva cuvinte ale autorului, care mă 
informează că «in Sperietoarea problema 
personajelor e şi mai clar precizată». Mai 


îndirjită ce temperează şi corectează fan- 
tasticele inegalităţi sociale. Războiul din 
Vietnam a provocat cea mai profundă criză 
din istoria Americii şi pentru că a apărut 
pe un teren care, dincolo de aparențele 
înșelătoare ale «boom»-ului societăţii de 
consum — era, în fond, extrem de şubrezit. 
Ca într-o fantastică explozie în lanț din- 
tr-unul din tilmele-catastrofă atit de îndră- 
gite în ultimul timp de Hollywood, crize 
profunde, de structură — toate, într-un fel 
sau altul legate de eşecul din Vietnam — 
au zguduit America: scandalul Watergate, 


clar nici că se poate, e drept. Doi oameni, 
unul după cinci ani de marinărie, celălalt 
după şase ani de pușcărie se întîlnesc şi se 
cunosc, vagabonzi și hoinari, pe unul din 
drumurile Americii, o Americă pe care o 
vor parcurge împreună în lung şi-n lat, pe 
care o vor cunoaşte nu în lung și-n lat, ci în 
profunzime. O lume stranie și nesigură, 
indiferentă și violentă în același timp. O 
lume care le-a refuzat și le refuză un loc. 
Ştim dintr-o ilustră expresie că un roman, 
un adevărat roman,e ca o oglindă plimbată 
de-a lungul unui drum. Aflăm în Sperie- 
toarea că, uneori, doi oameni plimbaţi 
de-a lungul unui drum, pe un drum, sînt 
o oglindă nu mai puțin expresivă a unei 
lumi. Ei şi filmul care îi înfăţişează. 

ÎI părăsesc aşadar pe Francis. (Al. Paci- 
no), lăsîndu-l la acel telefon de unde vor- 
beşte cu soţia de care s-a despărțit cu ani 
în urmă, îl părăsesc, vreau să îl părăsesc la 
acel telefon, în momentul în care știu doar 
că dorește să se întoarcă la femeia lui şi mă 
fac că nu știu încă răspunsul pe care i-l va 
da femeia la telefon şi care îl va aduce la 
nebunie și moarte (mi se pare mie, sau 
regizorul spunea că «în Sperietoarea pro- 
blema personajelor e şi mai ciar precizată»? 
Îi las prin urmare pe Francis la telefon, cu 
tot felui de speranțe — el, cu o speranţă, 
eu, că măcar această conversaţie a lui, că 
măcar această discuţie a vieţii sale, că mă- 


Cu 
luciditate 
despre 
«anii nebuni»: 
Marele Ge 
adapta 
după 


Scott Fitzgerald 
de Francis 
Ford Coppola; 
regia 
Jack Clayton 
(Robert Redford, 
Mia Farrow) 


scandalul CIA, creşterea paroxistică a vio- 
lenţei, extinderea fantastică a consumului 
de droguri, ascuţirea luptei împotriva dis- 
criminării rasiale şi — last but not least — 
criza economică cu disperarea milioanelor 
de şomeri. În conștiința americanului se 
înfig, tot mai răscolitoare, întrebările: «De 
ce»?, «Cum a fost posibil?», «Încotro?». 
Şi prin ele, o întrebare aparent mai anodină, 
dar care, poate, le conţine pe toate: «A 
existat oare şi o altă Americă, fără Vietnam, 
fără Watergate, fără zece milioane de ṣo- 
meri, fără violenţă exacerbată? 


https://biblioteca-digitala.ro 


Gony 


„„sau dreptul 


de a fi 


car această convorbire particulară, va fi 
una dintre acelea neinterceptate, neînre 
gistrate. ÎI las la telefon nu fără o stringere 
de inimă, văzînd că Gene Hackman (prie- 
tenul său Max, în film) lipseşte din cadru, 
venindu-mi în minte imediat imaginea lui 
Gene Hackman în Conversaţia lui Francis 
Ford Coppola. Imaginea unui Hackman, 
numit Harry Caul, care se străduieşte să 
înregistreze cît mai bine ceea ce discută 
în particular doi oameni. Scriam odată în 
aceste pagini că în Conversaţia, sint «de- 
montate» precis, cu accente dramatice şi 
de scepticism, mecanismele unor practici 
pe cit de cunoscute, pe atit de ilegale ale 
unei lumi, ale unui sistem. Mai spuneam că 
acest film este un pamflet exact în adresă, 
că Harry Caul, personajul principal, nu 
apare doar ca victima unei tehnici infernale 
de spionaj, ci ca o victimă a unei ordini a 
lucrurilor în care totul concură la deterio- 
rarea şi distrugerea personalității umane. 
Scriam odată aceste lucruri şi nu am acum 
nici cel mai mic motiv să scriu altceva. 
Pentru că am revăzut săptăminile trecute 
filmul, şi pe marele şi pe micul ecran 
Conversaţia mi s-a părut întotdeauna 
(adică de fiecare dată cind m-am afiat în 
fața lui) un film zguduitor. Un eseu cinema- 
tografic despre suspiciune reciprocă, des- 
pre presiune şi şantaj moral... 

L-am lăsat pe Francis la telefon, acolo 


A răspunde la o asemenea întrebare 
preocupă pe mulţi dintre cineaştii tineri 
care nu din paseism, ci din dorința de a 
înțelege prezentul şi a scruta viitorul se 
întorc uneori spre are spre temele «re- 
tro». Un exemplu extrem de semnificativ, 
în această privinţă, îl constituie ultimul film 
al extrem de talentatului Paul Mazurski (la 
o virstă foarte tînără, alte două filme, Ted 
and Alice. Bob and Carai și Harry and 
Tonto l-au impus atenției generale). Este 
vorba de data aceasta, de Next stop- 
Greenwich Village (Următoarea oprire: 
Greenwich Village), film care s-a bucurat 
de un imens succes de critică şi public. 
Aşa cum se vede şi din titlu, o bună parte 
din acţiunea filmului se petrece in cartierul 
Greenwich Village din New York. 


Dulceaţa unei vieți amare 


Pentru americanul de azi, acest cartier 
constituie simbolul intelectualilor care au 
rupt-o cu societatea, regatul drogurilor și 
al extremismelor de tot felul, expresia 
contestării violente a tuturor tradiționalelor 
valori americane. Un film care se destă- 
şoară în Greenwich Village trebuie să pre- 
zinte, după canoanele de azi, mult sex, 
multă violenţă și, mai ales, mult L.S.D. și 
multă heroină. Nimic din toate acestea în 
filmul lui Mazurski (povestea unui tînăr 
dintr-un cartier periferic al Brooklynului 
care se mută în Greenwich Village pentru 
a învăţa la un studio de actorie, în speranța 
de a-și putea face o carieră artistică). Viciile 
supreme ale eroilor sînt băutul cafelelor și 
fumatul țigărilor. Încolo — poveste juvenilă 
de dragoste, discuţii nesfirşite despre lume 
şi viaţă, sărăcie boemă (dar nu mizerie), 
petreceri nevinovate, slujbe neinteresante 
dar suportabile, învățătură, speranță. Sin- 
tem nu în vremea lui Stuyvesant sau a lui 
Lincoln, ci în 1953, acum numai douăzeci 


suspectat 


ım vrut să-l las. S-ar putea ca Harry Caul 
să îl «asculte». Mi-e teamă chiar că îl «ascul- 
tă». ÎI las şi pe Harry Caul, îl las «ascultind», 


dar fiind la rîndu-i «ascultat». li las pe 
Francis, pe Max, pe Harry... 
Sperietoarea (1972) si Conversaţia 


(1974) sînt două, doar două din filmele-pam- 
flet, născute într-un sistem, de un sistem. 
O naștere — cum să spun! — normală, 
mai mult decit normală, necesară. O naştere 
la termen. Am reamintit aceste două opere 
cinematografice de excepţie (binecunoscu- 
te de altfel publicului nostru), pentru că ele 
mi se par a fi cu precădere dintre acelea 
care, înainte de a fi expresive artistic, sînt, 
vor să fie expresive prin substanță. Sigur, 
imaginea pe care ele o oferă e departe de 
a fi reconfortantă. 

Sperietoarea și Conversaţia sint doar 
două dintre filmele neliniştitoare despre şi 
ale unei lumi neliniştitoare, filme care vor- 
besc răspicat despre Adevăr. 

Într-un alt film, tot despre doi hoinari prin 
America. banda sonoră lasă să se audă 
un cîntec: «Cînd merg în libertate/ Nu există 
decit soarele, vintul, drumul şi eu../ Sint 
ceea ce vreau să fiu/ Fac ceea ce vreau să 
!ac/ Am şi uitat ceea ce a fost ieri/ lar 
miine, ei bine, miine fie ce-o fil» 

Chiar: ce va fi? Ce ar trebui să fie, de fapt? 


Aurel BĂDESCU 


şi ceva de ani, ieri cum s-ar spune, dar ieri 
înainte de potop. Între generaţii există, 
desigur, unele conflicte (sau, mai bine-zis, 
unele decalaje). Dar, în fond, eroul, abia 
ieşit din adolescenţă, are pentru mama sa, 
vorbăreaţă, sentimentală şi posesivă, pén- 
tru tatăl său tăcut şi dominat, mai multă 
tandrețe decit ostilitate. Principalul perso- 
naj negru nu şi-a găsit încă identitatea 
specifică și mai crede în posibilitatea înca- 
drării paşnice în lupta albilor. Problemele 
politice sînt, deocamdată, marginale. Răz- 
boiul din Coreea s-a terminat tocmai atunci, 
dar nimeni nu mai vorbeşte despre el. 
Ecourile mecarthy-smului pătrund estom- 
pat; se vorbește, ce-i drept, mult despre 
condamnarea soților Rosenberg, dar unul 
din personaje încearcă să convingă şi să se 
convingă că această crimă nu-i priveşte pe 
ei, oamenii simpli. Oamenii mei cred în «visul 
american». Finalul înduioșător şi ironic ni-l 
arată pe erou biruitor prin sîrguință şi talent, 
plecind spre Mecca tuturor miturilor ame- 
ricane, spre Hollywood, salutat cu afec- 
tiune de gospodinele străzii, aşezate în 
scaune pe trotuar, la taclale și odihnă, aşa 
cum stăteau cu citeva decenii în urmă 
(ele sau mamele lor) în micile tîrgușoare din 
Galiţia sau Volhinia din care au pornit spre 
Lumea Nouă. Atmosfera acestui New-York 
provincial, cu maşini puţine şi dugheni 
multe, pare mai apropiată de secolul al 
XIX-lea decît de 1970. Dar, peste tot, fil- 
trată prin ironia amăruie a autorului, se 
zbate, parcă, o nelinişte nedefinită. O fată 
se sinucide, negrul descoperă că este 
negru, discuţia despre familia Rosenberg 
revine mereu, siciitor. Dulceaţa vieţii pe 
care am văzut-o este dulceaţa vieţii de 
dinainte de potop! Melodia galiţiană cin- 
tată în ultima secvență de un violonist al 
străzii apare lugubru de derizorie. Pintecele 
Americii se rotunjeşte fertil sub povara 
cataclismelor viitoare. H. DONA 


13 


e mm ea al 


MOSCOW 


aa 


0 lume se portretizează singură: 


j 4 ; 
ad-int 


În concurența pentru 
supremaţia 

unei rețele sau alteia 
de tv din S.U.A., 
victimele sînt: 
telespectatorii 

dar şi «vedetele» 

* “micului ecran 


O uriaşă premieră : încercare de sinucidere 
transmisă în direct (Peter Finch) 


Hollywoodul a avut întotdeauna grijă de 
mitologia sa, de confecţionarea ei amplă, 
fastuoasă, amăgitoare. Hollywoodul s-a 
contemplat cu complezență în această mi- 
tologie dar uneori s-a privit şi cu deriziune, 
Viaţa vedetelor — zeițele cetăţii filmului — 
a fost şi mai este supusă unor adevărate 
canoane, ele însele fiind înfăţişate milioa- 
nelor şi milioanelor de spectatori ca nişte 
totemuri sacre ale artei a şaptea. 

Mitologia filmului ca subiect de film 
devine din cind în cînd şi subiect pentru 
diverși regizori. De la Sunset Boulevard 
(Bulevardul Crepusculuiui) şi pînă la foar- 
te recentul The Last Tycoon (Ultimul 
nabab) al lui Elia Kazan (realizat după ro- 
manul cu acelaşi nume al unui scriitor 
care a avut mult de furcă, s-a luptat și a 
fost învins de Hollywood — Scott Fitzge- 
rald), fațada de iluzii s-a crăpat, zimbetul 
fotogenic s-a crispat. Şi ce se vede? 

lată ce spune unul care cunoaște ceta- 
tea filmului, care trăiește în ea atita timp 
cit face un film pentru ca apoi să dispară 
spre locuinţa lui din Ontario sau în orice 
alt loc (Elia Kazan): «Hollywoodul e un 
oraș destul de artificial, în care fetele sint 
prea frumoase... Este un fel de clan de 
apucaţi, unde oamenii sint storşi ca nişte 
lămii şi la cea mai neînsemnată abatere 
sînt azvirliţi pe drumuri. Pentru că aceasta 


„Network“ sau „Cc 


Într-un număr de la sfirșitul 
lunii martie,  săptăminalui 

«L'Express» publică nu o 
obișnuită cronică, ci un am- 
plu articol de analiză prilejuit 
de ultimul film al lui Sidney 
Lumet* după un scenariu al 
lui Paddy Chayefsky: Network — tele- 
viziunea în plină demență (Network însem- 
nînd «rețea» şi nu întimplător articolul a 
preluat titlul original al filmului care dezvă- 
luie mecanismul monopolizării auditorilor 
preferindu-l! celui adoptat de dituzorii fran- 
cezi «Cu mîinile pe televiziune»). 

Dar iată despre ce este vorba aşa cum 
demonstrează numitul săptăminal: 

«15 iulie 1974 — Saratoga (Florida) ora 
9,38, Chris Chubbuck, de 30 de ani, jurna- 
listă a programului «Suncoast Digest», re- 
țeaua regională WXIT-TV, se adresează 
teiespectatorilor săi: «Conform politicii pro- 
gramelor noastre care vă furnizează dimi- 
neață de dimineaţă, în culori, rația dum- 
neavoastră de sînge şi violenţă, veți asista 
acum la o uriaşă premieră: o încercare de 


* Autorul unor filme de reputație bine 
stabilită, dintre care vom aminti 12 oameni 
furioși (cu Henry Fonda), Vedere de pe 
pod (cu Raf Vallone), Lungul drum al 
zilei către noapte (cu Katharine Hepburn 
si Ralph Richardson), Colina (cu Sean 
Connery), Pescărușul (cu James Mason 
si Simone Signoret), Întîinirea (cu Anouk 
Aimée şi Omar Sharif), Crima din Orient- 
Express (cu Albert Finney) și filmul atit de 
remarcat în ultimii doi ani, O după-amiază 
de ciine (cu Al Pacino). (N. red.) 


sinucidere transmisă în direct». Chris Chub- 
buck scoate apoi un revolver din buzunar 
În prim-plan apasă pe trăgaci. Cu faţa la 
camera TV.» 

Acest fapt divers, incredibil, este autentic 
El a inspirat pe scenaristul Paddy Chayefsky 
şi pe regizorul Sidney Lumet... 

«Satiră eficace și feroce a moravurilor 
televiziunii americane — spune mai departe 
autoarea articolului — Network oscilează 
cu brio între realitate şi ficțiune. Filmul de- 
marează în plină viteză cu chipul unui om 
în prim plan pe micul ecran: cel al actorului 
Peter Finch (al cărui ultim rol şi este dealtfel, 
pentru că,recent, el a decedat n.n.) El inter- 
pretează rolul lui Howard Beale, un comen- 
tator vedetă al unei rețele imaginare U.B.S. 
care, la 22 septembrie 1975, la New York, 
în cursul jurnalului de la ora 19, anunţă că a 
fost dat afară din serviciu: «Doamnelor şi 
domnilor, voi părăsi această emisiune pen- 
tru că numărul auditorilor mei a scăzut. 
Doar programul acesta mă ţinea în viață. 
Aşa că am hotărît să mă sinucid. Peste opt 
zile, am să-mi zbor creierii în timpul emi- 
siunii. Vă dau întîlnire deci pe miercurea 
viitoare». 

Anunţul lui Howard Beale a declanșat 
un mecanism implacabil. Directorul depar- 
tamentului Informații (William Holden), un 
veteran călit, reacţionează ca atare: pe loc 
își caută un alt prezentator. Dar declarațiile 
neobişnuite ale lui Beale au stirnit un inte- 
res morbid în rindul publicului prins în cap- 
cana senzaţionalului. Şi de la o zi la alta 
numărul auditorilor jurnalului U.B.S. a ince- 
put să crească. Responsabila programelor 
(Faye Dunaway) analizează cu singe rece 
consecințele acestei transformări. II con- 
cediază pe directorul Informaţiilor şi trans- 


onștrii sacri 


este o lecţie pe care o plătești scump.» 

Un oraș în care fetele sint prea frumoa- 
se! Rita Hayworth a fost una dintre ele. 
| s-a confecționat şi ei o biografie (roman- 
tată), i s-a inventat și ei o legendă, dacă 
nu chiar mai multe. Soții ei au fost Orson 
Welles, Aga Khan... nume grele! Dar pri- 
viți fotografia alăturată. Nu este dintr-un 
film, (Am văzut-o într-un rol, nu de multă 
vreme, pe ecranele noastre, într-un film în 
care era vorba despre lumea circului, și-n 
care juca rolul unei femei decăzute. Acolo 
juca. Aici, în fotografia pe cate o publi- 
căm, îşi trăieşte propriul rol.) 

Dar să-l lăsăm pe Jean Cau, în «Paris 
Match» (aprilie 1977) să continue o prea 
adevărată poveste despre cealaltă față a 
celebrităţii. «Nenorocita asta, cu ochiul 
rătăcit, cu plete de Gorgonă şi uitați-vă la 
gitul ei pe care dansează tendoanele şi cu 
mutra asta năucă de bețivană, care nu ştii 
dacă rinjeşte sau suride, asta să fi ajuns 
Rita Hayworth? Mă întreb dacă nu e sa- 
dism să «expui» imaginea acestei decă- 
deri». Şi, după ce se întreabă şi se auto- 


convinge să o expună, continuă: «Cite 
vise de bărbaţi poate dezamăgiți dar și 
răzbunaţi totodată prin contemplarea aces- 
tei ruine; cîte gelozii femeiești, în sfirsit 
stinse. Asta e destinul idolilor! Ei atrag 
visele mulţimii atita vreme cît scinteiază 
pe cerul frumuseții, al tinereţii, al bogăției 
şi al gloriei.» 

Jean Cau, adevărată Cassandră pină 
aici, adoptă tonul compătimirii: «Vedeţi 
bine — spune el — la sfirşitul cursei, Rita 
Hayworth nu e decit o femeie, o biată 
femeie şi nimic altceva. La Beverly Hills, 
în acest Hollywood fabulos, uzină de vise 
despre care între cele două războaie se 
spunea că era al 49-lea stat al Statelor 
Unite, în acest Hollywood care era un 
imperiu ai cărui Nero și Caligula se nu- 
meau dack Warner, Samuel Goldwyn, 
W. R. Hearst, Zanuck sau acel Howard 
Hughes, care și-a fost stafie încă înainte 
de-a muri — acolo Popeea și Messalina, 
cu nume scrise cu strassuri şi neon, se 
îmbăiau, zice-se în piscine pline cu şam- 
panie şi colecționau amanți-gangsteri, to- 


N nN -< 
Două imagini 
şi aceeaşi legendă: 
Rita Hayworth, 

pe vremea $ 
cînd era o efigie 
a Americii, 
şi astăzi, 
~ întruchipare tragică 
a decăderii 
şi însingurării, 
într-un Hollywood, 
«cetate a viselor deșarte» 


şi prețul 


Da, o lume nebună 
şi nu fictivă. 


Sediul ei 
cel mai sigur: 
cronica judiciară 


readori, sportivi și boxeuri (gladiatorii lor, 
nu-i aşa...),ca şi soţi miliardari (imperatori 
şi consuli, nu-i aşa...) ca pe tot atitea 
trofee de vinătoare; poeţii și oracolii se 
numeau Stroheim, De Mille, Ford, Chaplin, 
Sternberg, Hawks, Lubitsch, Huston, zeci 
şi sute de alţii, care inventau epopei, tra- 
gedii, nebunii și vise pentru acele nenumă- 
rate Colisee în întunericul cărora se îngră- 
mădeau imensele cohorte de oameni... la 
Beverly Hilis, în acest Hollywood eșuat 
astăzi la mal de Pacific, dar care bintuit 
de fantome şi în care răsar mereu cu în- 
căpăținare «stele», exista încă, anul tre- 
cut, o vilă, stil ranch, cu zidurile cojite, ai 
fi zis că-i un decor ai cărui pereţi se năruie 
pe zi ce trece. Era și o grădină, și-n grădi- 
nă, noaptea, vecinii zăreau o femeie care 
se bălăbănea pe picioare, vorbind copaci- 
lor şi mîngiindu-le trunchiurile. Avea trei 
clini pe care, zicea ea, că-i hrăneşte cu 
suc de prune. Se așeza uneori pe iarbă, 
noaptea şi — povestesc vecinii — incepea 
să ridă şi să plingă, cu o sticlă în mină, 
şi să îndruge la nesfirşit «eu sint Rita 
Hayworth». De zece ori. De douăzeci de 
ori. Glenn Ford, vecinul ei, mărturisește că 
de multe ori, dinspre vilă răzbate «un ris 
oribil şi disperat care-ţi îngheaţă sîngele 
în vine». Şi ăsta, îmi zic, e risul de astăzi 
al Ritei, of doamne...» va să zică stă acasă 
şi vorbeşte copacilor. Dar la ce s-o fi gin- 
dind ea oare cînd se prăvălește în tăcere, 
între un sughiț de plins si-un geamăt? 


În acest 16 martie 1977, doctorii de la 
«Hoag Memorial Hospital», unde doamna 
Hayworth a fost dusă, sau mai bine zis 
luată pe sus, au pus diagnosticul: «alcooli- 
că, total detracată, bolnavă mental, irespon- 
sabilă de actele ei». Şi doctorii cer judecă- 


Ei 


BEI 


. disperare, declasare. Autodesfiinţare. 


-um a înnebunit o televiziune” 


formă jurnalul televizat într-o supraproduc- 
tie de mare spectacol. Într-un decor de cate- 
drală, Howard Beale, ajuns în ultimul hal 
de demenţă, face pe profetul inspirat şi dă 
glas furiei şi frustrării Americii. Şi astfel 
Beale, omul cel mai popular pe micul ecran 
in Statele Unite, devine un recordman al 
indicelui de audienţă la public. Lucru pe 
care nici un jurnalist, indiferent de reputaţia 
sa, n-a izbutit să-l realizeze vreodată. Mîn- 
dră de succesul înregistrat, Faye Dunaway 
îşi extinde dominaţia asupra sectorului In- 
formaţii.»... 

Autoarea articolului, Catherine Laporte, 
arată apoi în riguroasa analiză pe care o 
face acestui film luat cu asalt și în Franţa, 
că nici scenaristul şi nici regizorul n-au că- 
zut, ci dimpotrivă au evitat, cu grijă, delirul 
burlesc, ca să ajungă la concluzia că «tele- 
viziunea nu corupe mai mult ca presa, cine- 
matograful sau politica, dar puterile ei sînt 
cu mult mai extinse. Ea pătrunde în fiecare 
cămin și își înfige ideile ei în creier.» 

După ce amintește soarta unor reali 
comentatori ai diverselor reţele de televiziu- 
ne de peste ocean, teribil de asemănătoare 
cu cea a eroului filmului de față, autoarea 
continuă «Dacă mă sinucid în fața came- 
relor tv., pare a spune Howard Beale, pot 
ciștiga 50 de puncte în indicele de audienţă. 
Căci — subliniază Catherine Laporte — lu- 
crul suprem devine lupta unde se ciștigă 
sau se pierd puncte.»... 

Şi cum se poate constata această schim- 
bare a indicelui de la o zi la alta, de la o 
emisiune la alta? 

Un aparat branşat la un număr de tele- 
vizoare anume alese înregistrează numă- 
rul rețelei ascultate (sint 13 în Statele 
Unite), rezultatul transmis instantaneu fiind 


Rita Hayworth: 


înregistrat dimineaţă de dimineaţă pe birou- 
rile responsabililor acestei reţele. Un alt 
sondaj, ceva mai complicat, înregistrează 
variaţiunile intervenite în urmărirea emisiu- 
nilor de-a lungul unei săptămîni, stabilind 
concurenţa care se produce între ele. În 
tarifele publicitare care se practică peste 
ocean, un punct (compania care face un 
asemenea sondaj e cunoscută: Compania 
Nielsen) poate reprezenta un milion şi jumă- 
tate de dolari beneficii pe an. Prețul unui 
minut de publicitate este calculat pe baza 
de 3—5 dolari pentru o mie de receptoa- 
re tv., în funcţie de numărul orei de ascul- 
tare. Exemplu: în timpul unicei difuzări a 
filmului Pe aripile vîntului pe reteaua 
N.B.C., tariful unui spot publicitar a atins 
suma record de 268 000 de dolari minutul! 
Dacă ținem seama că jumătatea de oră a 
jurnalelor televizate într-o seară consacră 
aproape 10 minute publicităţii, se înțelege 
importanţa pe care o are indicele de audien- 
tă şi impactul prezentatorului.»... 

Filmul lui Sidney Lumet cunoaște un 
imens succes în Statele Unite unde, pe cit 
se pare, trezește reacții rar întilnite pină 
acum la un film oricit de demascator. Majo- 
ritatea comentatorilor sînt înclinați să vadă 
în Network într-adevăr o satiră nimicitoare 
la adresa televiziunii americane. 

Sidney Lumet a ocolit grotescul, cultivind 
sarcasmul. Pentru că n-a voit un succes 
facil, el a dorit să obţină eficienţa pledoa- 
riei sale, a vrut să-l avertizeze pe cetăţea- 
nul american, să-l trezească, să-l facă să 
înțeleagă jocul undelor şi deloc al întîm- 
plării. Şi pină la urmă să se întrebe, în 
slujba cui este reţeaua? 


M. AL. 


internată 


pentru delirium tremens 


Roman Polanski: inculpat pentru 
viol de minoră 
e 


Helmut Berger: trei încercări de 
sinucidere. Prăbuşire psihică 


torului, tribunalului din Santa Ana s-o 
pună «sub control riguros». Pornind de la 
cazul Ritei Hayworth, Jean Cau, se lasă 
dus cu gîndul la alte nume, ia alte destine, 
la o întreagă lume: «Eram pe punctul de 
a încheia articolul, cum se spune în lim- 
bajul nostru, fără să neglijez să amintesc 
pe lingă această Rita Hayworth nebună, 
închisă în balamuc, un întreg cortegiu de 
zeițe şi de zei dispăruți și detronaţi. Exi- 
laţi «la Est de Eden» și alungaţi din paradi- 
sul «Show Bussines»-ului. Morți, sau tra- 
versind infernul ultimei părţi a vieţii lor. 
Zdrobiţi, ca James Dean la volanul auto- 
mobilului său Porsche pe drum spre Sa- 
linas. Refugiindu-se în sinucidere ca Mar- 
tine Carole, Bella Darvi (care era atit de 
frumoasă!) sau Marilyn, care era atit de 
fragilă! Sutocaţi de drog ca marele stră- 
moș Errol Flynn sau înțesați de droguri 
pină la explozie ca Jimmy Hendrix ori 
Janis Joplin, prinți ai unor nopţi de infern 
în care muzica doboară, în inimi şi în cra- 
nii, tot ce se mai ţinea pe picioare. Decă- 
zute ca Veronica Lake — cea cu părul 
lung, sfirşindu-şi zilele ca chelnăriţă și 
apoi servitoare tirîndu-şi saboţii, sau Heddy 
Lamarr arestată pentru furt sau Lana Tur- 
ner a cărei fetiță de 14 ani a înfipt cuțitul 
de bucătărie în pintecul gangsterului Stom- 
panato, amantul și călăul mamei ei. Ce să 
mai vorbim de Ava Gardner sau ge Elisa- 
beth Taylor ale căror cronici se Gonsumă 
în numărătoarea de soţi, scandaluri, iste- 
rii publice. Idoli, staruri, stele, semizei şi 
zeițe de celuloid, actori care strălucesc 
ca să se mistuie, cîntăreți şi muzicieni care 
se dezagregă în ritmul acestui veac. Su- 
flete blazate, uzate de prea multe iubiri 
trecătoare. Capete fragile pe care gloria 
le-a umflat cu vintul ei furios, le-a rătăcit, 
le-a dilatat, ca apoi să le facă să plesneas- 
că. Buzunare doldora de dolari, de franci, 
de mărci, de lire sterline, care pocnesc 
într-o zi sub foartecele datoriilor, cheltu- 


ielilor absurde, impozitelor uitate, buzu- 
nare devenite subit goale care mai sînt 
scotocite doar pentru a găsi «iarba» sau 
sticla de alcool care să aducă uitarea. 
Actori, truveri, trubaduri, saltimbanci, 
clowni eterni, Ultimii și cit de ciudati, 
acești regi, ultimii poate în lumea noastră, 


0000100400444 
CTT 


d 


a 
23 
Ei 
tea 
Aaa 
AN 
ete 
„azot 
E 


N 
E 


Un decor de catedrală 
şi o «vestală» 
a manevrării opiniei publice 


interpretată de Faye Dunaway 


suferind după «democraţiile» care au răs- 
turnat atitea tronuri adevărate...» 

Vroia să incheie, Jean Cau, dar a conti- 
nuat, pentru că realitatea l-a obligat să 
continue. A continuat cu povestea lui Ro- 
man Polanski, arestat pentru viol comis 
asupra unei fetite de 13 ani, fotografiat 
pe pagina l-a a ziarelor, cu ochelari negri 
şi încadrat de poliţişti. A continuat cu pe- 
trecerea de la Jack Nicholson, unde poli- 
ţia a descoperit în geanta Angelicăi Huston 
— fata regizorului John Huston — cocaină. 
A continuat cu încercarea, aproape reu- 
şită, de sinucidere a lui Helmut Berger, 
cel pe care Visconti l-a făcut să strălu- 
cească în două capodopere, Crepuscului 
zeilor şi Ludwig şi care, după moartea 
maestrului, nu şi-a mai găsit echilibrul. 
Şi încheie, Jean Cau, exclamind: «Rita, 
Roman, Helmut, ce serie, în numai opt 
zile! Trei sinucideri şi trei nebunii? Nu, 
dacă vreţi să mă credeţi, căci sub masca 
răvăşită a Ritei Hayworth, sub masca de 
vulpe la pindă a lui Polanski, sub masca 
de marmoră a lui Helmut Berger, nu e 


t 

or. printre staruri, 
-printre regizori, 
Roman Polanski 

a uitat de tragedia | 

morții soției sale, i 

Sharon Tate, , 

asasinată la Bel Air. į 

Astăzi, el însuşi 

este tristul erou 

al unei arestări | 

pentru viol 

Şi corupție de minore 

~ 


o 


decit unul și același chip de copil pierdut: 
triplu blestem, dar acelaşi nume înscris cu 
fierul roșu pe fruntea lor, de către Eriniile 
care așteaptă în fundul pădurii sfinte (Holly 
Wood), pe cei care nu erau decit niște 
bieţi muritori, şi care au îndrăznit, în răs- 
timpul unui vis să se creadă zei». 


Flash-back 


Cau e totuși romantic sau mai curînd ro- 
manţios. Pentru că o scurtă incursiune în 
trecutul nu foarte îndepărtat (care ne-ar 
duce tocmai în anii «marelui mut», şi ar 
aduce pe tapet destinele unor celebrităţi 
ca Fatty Arbuckle, al precursoarei lui Ma- 
rilyn, celebra Jean Harlow și cite altele și 
cîte altele!) ne-ar obliga să amintim, să 
amintim doar, de scandalurile hollywoodie- 
ne, de crimele săvirşite în chip misterios 
fără ca cineva să se căsnească să le elu- 
cideze, de «procesul Manson» rămas şi el 
fără dezlegare (deşi s-au pronunţat nişte 
sentinţe). 

Pentru că istoria cetăţii filmului are pe 
o pagină menţionate nume, succese, glo- 
rii iar pe contrapagină, prea adesea, din 
păcate, rechizitorii. 


M. Al. 


Helmut Berger, 
personajul .viscontian 
prăbuşit de pë 

culmile succesului. 
Ca şi Marilyn Monroe 
a încercat 

să-şi pună 

capăt zilelor. 

A încercat 

fără să izbutească. 
Cese va -” 
întîmpla Å 

data viitoare? 


Filmul, document al epocii 


Coperta revistei «Filmul sovietic» 


pentru martie 1977: 
Elena Proklova 


filmele 
vieții noastre 


Şcoala meseriei de om 
O şcoală cu toate ale ei, aşa cum se 
se trezeşte ea de dimineaţă şi cu tot 


hronicul 
virstelor 


Actorul -ca tată... 


Charlton Heston — actor cu pres- 
tigiu la public, cu mari succese, cu 
premii importante de-ai zice că mai 
fericit ca el cine poate fi? — a făcut o 
declaraţie senzaţională cu privire la 
paradisiaca viaţă de actor hollywoodian. 
Chiar dacă nu vom avea naivitatea de 
a-l deplînge şi a-l crede cuvint cu cuvînt, 
chiar dacă admitem că fiecare artist 
vorbeşte în numele unei (prea) stricte 
subiectivităţi, nu putem să nu fim atenți 
la energia cu care prea-fericitul Heston 
demitizează «raiul» cotidian -al uzinei 
de vise, vehemenţa cu care se ridică 
împotriva unor practici de dată recentă 
în ceea ce el nu se stieşte a numi «jungla 
hollywoodiană, cu capcanele ei». 

Declaraţia lui s-a născut din întreba- 
rea: dacă şi-ar lăsa fiica să facă film? 
Fata are 14 ani, dar tatăl — în termeni 
care țin desigur şi de prejudecățile pă- 


ce trăieşte pînă seara tirziu, cu un direc- 
tor nou, om serios și inteligent, asaltat 
de mii şi mii de mărunţişuri esenţiale, 
de elevi şi părinţi, de bine și rău, de 
frumos şi urit, cu o profesoară tînără 
de literatură, idolatrizată de elevii ei 
pentru că are încredere în inteligența 
lor şi-i lasă să gindească, să discute, 
să înţeleagă cu capul lor, cu părinți 
care nu pot s-o sufere pe această Marina 
Maximovna tocmai pentru independenta 
ei de spirit transmisă copiilor, cu o 
mamă care se plînge în gura mare că 
fiica i-a fost fermecată și răpită de pro- 
fesoar:, cu profesoara care nu vrea să 
cedeze șantajului exercitat de pre- 
judecăți şi prostie, cu directorul care-i 
susține talentul și spiritul novator, dar 
nu-i poate accepta orgoliile și privirea 
de sus la adresa colegilor de cancelarie, 
conștientă însă că nici nu poate rezolva 
prea multe şi prea bine prin clasicile 
«măsuri administrative» —toate acestea 
se string, se leagă (și, spre cinstea lor, 
nu toate se dezleagă) în noul «Lenfilm», 
O cheie strict personală a cărui ob- 
sesie majoră, peste furnicarul acesta 
de probleme, este formarea personali- 
tății umane. Critica remarcă interpreta- 
rea excelentă a unor actori mai puţin 
celebri ca Elena Proklova (în rolul pro- 
fesoarei tinere), Aleksei Petrenko (di- 
rectorul) şi, într-o creaţie episodica 
insolită, silueta Lidiei Fedoseeva Şuk- 
şina (partenera lui Şukşin în Călina 
roșie), aici o profesoară «încuiată» de 
chimie, enervată permanent de elevii 
inteligenţi și de întrebările lor, cu care, 
«obraznicii», vor s-o pună în încurcă- 
tură pentru a-i scădea prestigiul 


rintelui — vrea s-o pună în gardă încă 
de pe acum: Nu, nu și nul «E meseria 
cea mai nenorocită pentru o fată...» 
Tinerii actori, mă rog, treaba . lor 
— băieţii sînt mai bine înarmaţi pentru 
a face față junglei, dar pentru fete... 
«Actrițele trebuie să aibă un sistem 
nervos rezistent. la orice încercare». 
Şi nici asta nu e suficient — precizează 
autorul, aducînd ca eliptică dovadă fap- 
tul că «prea puţine mari actrițe 
americane pot spune că-s fericite». 
Care este—în optica lui Heston, 
repetăm, încărcată de prejudecăți dar 
nu lipsită de semnificaţie — cauza aces- 
tei situații morale şi psihologice? În 
primul rînd, faptul că cinema-ul, azi, 
«e o bătălie cruntă de fiecare zi, mai 
întii ca să te impui, după aceea ca să 
reușești şi mai ales ca să te menţii». 
Luptă crincenă — favorabilă însă şi 
dezvoltării multor talente, de ce n-am 
recunoaște-o? — la care se adaugă 
actualele considerente comerciale care 
au masculinizat într-atit filmele Holly- 
woodului încît «există azi extrem de 
puține roluri pentru femei, iar oferta 
depăşeşte cererea»... În două cuvinte, 
Heston se declară prea puţin optimist 
cu privire la viitorul cinema-ului. «Aces- 
ta este motivul pentru care doresc să-mi 
teresc fiica de o experienţă dureroasă» 
— încheie tatăl. 


7 http 


cronica 
festivalurilor 


— 
Istorie, 
politică şi delicatese 


Două manifestații internaţionale de 
cert interes pentru pasiunea cu care 


Un actor, un personaj pentru 
toate festivalurile, pentru toate 
cinematecile obsedate de tema 
majoră: «Cinema şi morală în 
1977» — Gene Hackman 


Feminismul și imaginea 
veridică a bărbatului 


Agnes Varda este una din reprezen- 
tantele marcante ale acelui fenomen 
numit «feminismul victorios în cinema». 
Ea a impus femeia-regizor, femeia-autor, 
dînd o lumină nouă, nu atit «condiţiei 
feminine», cît puterii ei de creație. Ulti- 
mul ei film, Una cîntă, alta nu, are în 
tocar tot două femei, eliberate de com- 
plexe, dar noutatea se pare că ţine de 
chipurile bărbaţilor portretizate cu mult 
adevăr. Un critic de calitate ca Jacques 
Siclier remarcă pertinent că «dacă fe- 
meile lui Varda învaţă a trăi autonom, 
simultan în jurul lor apar personaje 
masculine fără de pereche în cinema-ul 
francez». Într-un interviu acordat 
aceluiaşi critic («Le Monde» din 10 
martie 1977), regizoarea explică într-o 
bună măsură cauzele acestei destul de 
puțin obișnuite reușite. «feminine»: 

«Eu nu refuz eticheta «feministă», 
dar mi se pare mai important să spun 
că, dacă feminismul este rar în filmul 
francez, căldura omenească este şi mai 
rară. Am dorit ca acest film să îmbrăţi- 
șeze cu căldură toată lumea, ca bărbaţii, 
nu altfel decit femeile, să nu fie pre- 
zentaţi în acea postură de clovni la care 
le dă dreptul societatea noastră. Cind 
ai privilegiul de a te apropia de bărbati 
cît de cît naturali, înţelegi că ei sînt 
mult mai sensibili decit o vor clişeele 
aflate în circulaţie... Eu pun în discuţie 
clişeele. M-am săturat de acele aşa- 
zise «imagini elocvente» ale filmului 
francez despre şi asupra putreziciunii 


s://biblioteca-digitala.ro | 


azi în lume se studiază legăturile dintre 
politică, istorie şi cinema. La Perpignan, 
în Franţa, al doilea Festival internaţional! 
de critică istorică a filmului a avut ca 
temă: «Filmul poliţist, reflex al societăți- 
lor» și a cuprins în bibliografia sa zile 
ale filmelor lui Rosi și Petri sub titlul 
«Poliţie, politică, polițiști şi politicieni 
în Italia»; «Dosarul vampirului din Dus- 
seldorf»; «Criza economică, politică 
rooseveltiană a  New-Deal-ului şi 
poliţiştii americani»; filme sovietice, 
poloneze și cehoslovace. La Valence, 
doi redactori de la «Cin&ma'77» au 
organizat un ciclu de filme pe tema: 
«Cinema și istorie, anii'50 văzuţi de 
filmele lor, faliment şi căutare morală», 
cu o bibliografie foarte cuprinzătoare 
în care Bresson stă lîngă Tati, Anto- 
nioni şi Fellini lîngă melodramaticul 
straniu, recent descoperit, Cottafavi. 

Complicaţii organizatorice a avut însă 
de înfruntat al doilea Festival internaţio- 
nal al filmului umoristic din localitatea 
alpestră Chamrousse. Se pare că e 
adevărată vorba după care meseria de 
a face oamenii să ridă e cît se poate de 
grea... Distribuitorii au cam sabotat 
festivalul, temători de reacţiile criticii; 
pentru a selecționa cu greu nouă filme, 
s-a căutat intens în adincui sertarelor, 
două dintre premii atribuindu-se unor 
realizări din... 1970: Brancaleone de 
Mario Monicelli (din care revista noas- 
tră a dat o scenă în cadrul prezentării 
unui interviu al regizorului, nr. 8/1976) 
şi Hi Mom al lui Brian De Palma, o 
critică deajuns de didactică a societăţii 
americane pe două coordonate esen- 
țiale: violenţa și pasivitatea. Premiul 
criticii a fost acordat unui critic, Philippe 
Collin, pentru ale sale Cinenebunii, 
film de montaj inteligent al unor comedii 
anodine, «en vogue» în anii '30, uitate 
în "70, dar care puse cap la cap, cu cap, 
dau senzaţia reconstituirii unei istorii 
ciudate a cinematografului. E vorba de 
acel cinema care a evitat întotdeauna 
deliberat, programatic, luptele sociale, 
crizele economice pentru a se proclama 
vesel, optimist și distractiv, nepăsător 
la fascism şi pericolele războiului. Mon- 
tajul unei materii atit de afișat apolitice 
a dus la crearea unui film profund poli- 
tic (şi comic!) despre grava şi dure- 
roasa «capacitate» a omului de a nu 
se sinchisi... În ansamblu, se apreciază 
că festivalul filmului umoristic a fost 
lipsit de ceea ce critica numeşte «risul 
decisiv». 


Marie Dubois, lansată cîndya de 
Agnts Varda în idilicul film Fericirea 
Azi nici regizoarea, nici actrița nu 
mai vor idile iar fericirea li se pare 
«capcana suspectă a unui şablon»... 


Documentul.sursă a filmului 


tunelul 


timpului 


Acum 30 de ani 
„Undeva în Europa“... 


În 1947, imediat după instaurarea păcii 
pe continentul nostru, cinematografia 
maghiară producea o încîntătoare capo- 
doperă: Undeva în Europa, în regia 
lui Geza Radvany, realizator pînă atunci 
melodramatic și fără relief. Filmul s-a 
bucurat şi la noi de o primire entuziastă, 
mulți își mai aduc aminte cu ce febră 
căutam filmul prin sălile bucureştene, 
să nu-l pierdem sau să-l revedem. Era 
una din primele bijuterii făurite pe timp 
de pace, «lucrată» din durerile şi sfişie- 
rile războiului care abia îşi răcise tunu- 
rile. Consaguin cu  Sciuscia a lui 
De Sica, cu Roma, oraș deschis a 
lui Rossellini, Undeva în Europa — 
străbătut de acelaşi golistream al neo- 
realismului — povestea aceeaşi și a- 
ceeaşi odissee a copiilor rătăciţi pe 
drumurile războiului, mereu la răscrucea 
speranţei şi deznădejdei, între spaimă 
şi bucurie magică, gata de furt şi de 
fugă. Vagabonzi ai nenorocirii, banda 
de puşti şi adolescenţi va descoperi 
deodată un liman de linişte, castelul 
unde s-a refugiat un bătrin muzician 
(celebra replică în clipa descoperirii 
adultului: «Copii, vă rog frumos să-l 
spinzurăm!») care, cucerit de farmecul 
acestor copii,li va apăra, va renunţa la 
pasivitatea sa, va intra în luptă. 

La Budapesta, în februarie '77, s-au 
aniversat cu multă tandrețe, ca într-o 
scenă de familie, cei 30 de ani de la 
premiera filmului, în prezența lui Rad- 
vany (care «face» tot în '77, 70 de ani!) 
a toştilor săi actori, azi oameni seriosi 
cărora nu le mai stă capul să joace în 
filme, cu excepţia unuia, Andras Kovacs 
cunoscut și prestigios regizor de cinema 
(autor al remarcabilului Zile reci, văzut 
şi la noi) care a debutat ca actor în 
filmul bătrînului și nu a renunţat la arta 
a şaptea. Într-o atmosferă de bună duio- 
şie, Radvany a povestit cum şi-a re- 


poliției, tristeţii burgheze, dificultății 
masculine de a avea 50 de ani, imposibili- 
tăţii în comunicare şi debilității juvenile. 
Doresc să văd și să realizez filme 
care încălzesc oamenii, care-i fac 
coerenți, mulțumiți și conștienți. 
Dacă vreţi, acesta e feminismul meu 
(subl. noastră). Bergman, cineastul care 
a vorbit cel mai bine despre femei, a 
dat în vileag angoasa lor. Filmele lui 
Bergman sînt superbe, dar mai e și 
altceva de spus. Nu vreau deloc să 
descriu angoasa femeii şi nici să cad 
în capcana ideii de «fericire». Există,de- 
sigur, o neliniște metafizică, politică, 
socială care planează asupra lumii noas- 
tre. Aceasta e o realitate. Dar în fata 
acestei angoase, mi se pare că femeile 
au un răspuns cotidian, viabil. Ele au 
o fortă vitală care salvează totul» 


Obsesia eroului pozitiv 


Revista franceză «Positif» consa- 
cră în ultimul său număr (martie 
1977) un spațiu larg filmului sovietic 
Cer cuvintul, prezentat şi în rubrica 
noastră din numărul 12/1976; în inter- 
viul acordat revistei de admirabilui 
regizor Gleb Pantilov, remarcăm a- 
ceste opinii cu privire la mult dezbă- 
tuta problemă a eroului pozitiv în 
arta socialistă: 

«Nu cred că spectatorul de azi se 
poate mulțumi cu un erou pozitiv tras 
după schema «eroului de imitat imediat». 
Şi, la drept vorbind, e oare atit de nece- 
sară imitarea? Poate că mai degrabă 
trebuie respectat acest erou, urmindu-i 
principiile, devenind un simpatizant sau 
chiar un partizan al ideilor lui. Am vrut 
să analizez caracterul puternic al unei 
temei care ar putea interesa specta- 
torul. Deseori din teama că acesta nu 
ne va înţelege, noi cădem în schematism 
și îi propunem un stereotip oarecare, 
fără nici un adevăr, în locul unui personaj 
viu şi concret. ŞI atunci ireparabilul se 
implineste». 


s 


crutat «actorii», toți neprofesioniştii, 
vezi bine, copii, abia intrați într-un cole- 
giu popular sărac al acelui timp, toti 
entuziaşti, gata să meargă cu el pină la 
capătul lumii ca să termine filmul: «Mă 
escortau — nimeni nu putea să se 
apropie ca să-mi facă vreun rău...» 
suride, azi, regizorul, cu un păhărel 
în mină, evitind orice declaraţii bombas- 
tice, spunind de fapt totul. 


filmele 
din ziare 


Un film prost, 
dar nu zguduitor 


A făcut vilvă la timpul lui «filmul acela 
din ziare» cu supraviețuitorii unei 
catastrofe aeriene în Anzii Cordilieri, 
16 oameni care au scăpat cu viaţă mîn- 
cînd cadavrele semenilor lor... Cinema- 
togratul alimentar nu putea să nu se 
arunce cu tot apetitul asupra acestui 
subiect bine copt și rumenit. Filmul se 
numeşte A supraviețui, rtgia aparține 
unui mexican, Rene Cardona, inter- 
preţii sînt actori necunoscuţi, versiunea 
originală durează 2 ore și jumătate, 
cea internaţională — scurtată mult de 
producătorii americani — doar o oră 
şi jumătate dar se pare că nu foloseşte. 
Filmul nu e bun. Dar deloc. Critica euro- 
peană e unanimă în a aprecia că realiza- 
torii nu au putut depăși nici o clipă 
«anecdota», ce-i drept, zguduitoare. Nici 
o clipă nu apare drama de conştiinţă, 
realitatea profundă a acestei aventuri. 
Singurul motiv valabil care reține omul 
în sală este întrebarea firească: ce-aș 
fi făcut eu în cazul acela? E o întrebare 
de spectator, nu de artist. Se apreciază 
însă pozitiv faptul că scenele atroce ale 
despicării cadavrelor şi ale masticaţiei 
au fost tratate foarte discret. 

Ar mai trebui spus — pentru a fixa 
mai clar «morala» acestui film — că 
producătorii înşişi, Robert Stigwood și 
Allan Carr, difuzîindu-l în cele patru 
vînturi, au următoarea părere: «E prost, 
e foarte prost dar din cauza subiectu- 
lui, va face prăpăd»... 


Rubrica 
«Filmul, document al epocii — 
Documentul, sursă a filmului» 
este realizată 
de Radu COSAȘU 


prim-plan 
secolul XX 


https://biblioteca-digitala.ro 


S-a ERE 


Miracol la Atena 


La ora actuală, Atena numără 12 000 
de profesionişti ai străvechii meserii 
delfice. Urmaşii Pythiei pot fi găsiţi azi 
la telefon sau în ziare unde-și anunţă 
adresa și serviciile. Prezicătorii sînt 
de cele mai diverse specialități — vizio- 
nari, magi albi și negri, astrologi, fi- 
zionomiști, medium-uri, iniţiaţi în crista- 
lomancie, acromancie (ghicitul pe cer), 
în zborul păsărilor şi alte extra-lucidităţi 
la care se adaugă, inițiații veniţi din 
adincul Asiei» dar născuţi de fapt în 
mahalalele capitalei. Nu se poate pre- 
ciza însă care este — printre aceşti 
12 000 de titularizaţi — numărul șarlata- 
nilor şi nici al victimelor lor. Voci com- 
petente susţin că vreo doisprezece oa- 
meni dotați cu un anume har futorologic 
ar exista printre aceşti 12 000 de afa- 
ceriști care trăiesc din plin toate bine- 
facerile unui boom cu adevărat mira- 
culos. Cui îi vine să ridă şi să nu dea 
crezare chiar şi acestui infim procent 
de 1 la o mie, îi comunicăm că în presă 


Marţienii pe pămînt? Decolarea 
unor cosmonauți spre stele? Nu — 
poliţişti italieni manifestînd pen- 


tru o lărgire a drepturilor lor de 


Demult, demult, 
Modelul fie 

cu Galatheea, 

fie cu Rita Hayworth. 
bai Azi 
cu Brigitte Bardot 


au apărut deja apeluri semnate de spi- 
rite oracolare autentice care cer im- 
perios epurarea corporației lor de toți 
impostorii şi escrocii. Acum să vezi 
ce luptă pentru autenticitate se va în- 
cinge! Scenariu demn de Zavattini. 


Pygmalion '77 


În urmă cu un deteniu, sculptorul 
acesta era actor de cinema, se numea 
Jean Blaise și deţinea rolul principal 
într-un film la care toată Franţa a alergat, 
Le grand Meaulnes. Filmul nu a rămas 
nemuritor, precum cartea după care s-a 
tras, ba dimpotrivă, dar nici Jean Blaise 
nu a rămas actor. Omul a revenit la 
numele său adevărat — Miroslav Bro- 
zek — hotărind să treacă la o muncă 
serioasă. Cu banii proveniţi din debutul 
cinematografic, Brozek a cumpărat o 
stină, iar la stînă s-a dedicat pasiunii 
sale nemistuite, sculptura pe perete. 
După cinci ani de muncă şi meditaţie, 
el s-a decis să se confrunte cu lumea, 
deschizind o expoziţie la Paris, cu 35 
de sculpturi murale care au un singur 
model, clar şi îndelung mărturisit — 
actrița lansată înainte cu două decenii 
într-un film intitulat nu mai putin sculp 
tural. Şi dumnezeu creă femeia: Bri- 
gitte Bardot. 

„Dar şi clți Pygmalion-i a creat Galat- 
heea asta, la asta nu s-a gindit nimeni? 


apărare legitimă, în fața valului 


de banditism care a irumpt în 


peninsulă 


vestea unui mare mincinos care-şi găseşte naşul, adică pe unul şi mai 


mincinos decît el. Acesta este filmul Marele derbedeu de Claude Pinoteau, 


cu Yves Montand, Claude Brasseur şi Agostina Belli 


@ Cotitura cea mare. Primele zile 


după Eliberare. Primele zile după acel 
9 septembrie 1944, care a schimbat 
soarta Bulgariei. Filmul regizorului Niko- 
lai Rusev, O dimineaţă unică, poves- 
tește destinul unui om simplu, al unui 
postaş, chemat să participe activ la 
procesul de reînnoire a vieții în ţara sa. 
Rutina ștampilelor și a expedierii scriso- 
rilor este înlocuită în viaţa lui de eveni- 
mente de maximă importanță. Erou 
nostru ia parte la naţionalizare, luptă 
în rîndul primelor miliții populare, îm- 
potriva reacţiunii, o luptă unde tolba 
cu scrisori este înlocuită cu pistolul 
automat. Filmul regizorului bulgar este 
într-un fel o replică a două evenimente 
cinematografice de la noi: Setea şi 
Cu miinile curate. Construit după o 
serie de episoade şi nuvele apărute sub 
titlul «Povestiri din Sofia», filmul bulgar 
a fost omogenizat de regizor într-o 
frescă a unor zile determinante. 

MB Lumea de dincolo de gratii. 
Hotării iucru, de la Fassbinder la Sch- 
l&ndorif, noul și tînărul cinema vest- 
german se impune criticii și publicului 
ca o strălucită revenire a unei arte care 
a cunoscut lungi decenii de tăcere sau 
de mediocritate, în Germania, dar care, 
nu se poate uita, l-a dat cîndva pe Lang, 
şi a creat o uriașă mişcare, atit stilis- 
tică cit şi contestatară — expresionismul 
Între numeroșii cineaști care apar şi 


despre acea virstă fragilă și sensibilă 
numită adolescenţă. E o încercare, se 
pare reuşită, dar oricum dificilă, pentru 
că vine după un film semnat Truffaut, 
si numit Cele 400 de lovituri. 


E Vin monştrii! King-Kong, rẹ- 
chinul monstru (Fălci) și bizonul pre- 
istoric (Buffalo Aib), toți construiți cu 
sîrg şi după ultimele metode ale teh- 
nologiei, din materiale plastice şi cir 
cuite electrice, toți aceşti monştri costi 
sitori dar aducători de bani în seif-urile 
producătorilor, au dat idei, idei ca o 
reacție în lanţ, celor care ştiu prea bine 
în studiou, că e mult mai uşor să invențţi 
elucubraţii şi absurdități îngrozitoare, 
decit o simplă, solidă, verosimilă și inte- 
resantă poveste cu oameni obișnuiți și 
cu viața lor de toate zilele. Şi atunci, 
iată ce se turnează mai peste tot la 
Hollywood: Ciîini, sau asediul unui co- 
legiu de copii de către un detaşament 
de cîini ciobăneşti, hămesiţi după singe 
proaspăt; Alligator, sau povestea unei 
reptile (tot electronice, fireşte!) pusă pe 
mestecat oameni; Orca, sau Richard 
Harris şi Charlotte Rampling în duel cu 
o balenă nu tocmai pașnică; Tentacu- 
le, sau înfruntarea dintre o caracatiță şi 


din coșmarele (vizualizate) povestite de 
pacienții lui Freud. Între comedie şi a- 
ventură, între parodie şi delir, filmul 
Soluția de 7%; nu reuşeşte, după opi- 
nia unor critici, să găsească liantul atitor 
elemente disparate, fiind doar o suită 
de momente de epocă, unele mai reusi- 
te, altele nu. Şi o suită de portrete de 
star-uri: Vanessa Redgrave, Alan Arkin 
Robert Duvall, Laurence Olivier, Sa- 
mantha Eggar, Régine și altii încă defi- 
lează prin fastul unei «belle époque» 
unde litograliile și tablourile lui Raoul 
Dufty par să se amestece într-o rondă 
a culorilor. 

E Povestea unui om, Un om la ju- 


mătatea vieţii. Un om care face bilanțul 
trecutului, uneori cu descurajantă per- 
cepţie a faptului că mare lucru n-a rea- 
lizat, alteori pe o undă de optimism, 
plănuindu-şi viitorul, gîndindu-se la im- 
portanţa faptului de a fi fost mereu fidel 
sie însuşi, de a nu-şi fi renegat niciodată 
credinţele adînci. Acest portret între 
trecut şi viitor este filmul vestitei regi- 
zoare din Bulgaria, Binka Jeleaskova. 
În rolul principal, actorul Kosta Tonev. 
Titlul filmului: Piscina. 


m De trei ori dragostea. Trei nuve- 


le ale literaturii contemporane georgie- 
ne, trei povestiri cinematografice, pe o 
temă mereu nouă, mereu veche, nici- 
odată uitată: iubirea. Mare e forța ta 
dragoste, Un valis la Mtatsminda, 
Romanţă caucaziană sînt, în palete 
coloristice diverse, mergind de la rozul 
idilei la galbenul geloziei şi la verdele 
primelor sentimente adolescentine. va- 
riațiuni pe o aceeași melodie, tandră şi 
puţin desuetă, a sentimentelor transti- 
gurînd și înfrumusețind oamenii. Regi- 
zorii Revez Gabriadze şi Amiran Dar- 
savelidze au orchestrat această muzică 
cinematografică. 


E Recăpătarea sănătătii Un veteran 


al ecranului francez, regizorul Wolfgang 
Liebeneiner (care a filmat o serie de 
coproducţii şi în România) a mers la 
Hong-Hong pentru a studia toate as- 
pectele unei laturi foarte pasionanie 
a medicinei care este încă destul de 
puţin cunoscută şi folosită în Europa: 
acupunctura. De pe urma acestor cer- 
cetări, regizorul a pornit la realizarea 
unui film numit Miracolul chinez, care 
să popularizeze, prin intermediul unei 
ficțiuni, o artă a vindecării veche de 
peste cinci mii de ani şi care rămine 
încă pentru reia moderni o artă 
medicală a viitorului. În distribuţia filmu- 
lui apar Heinz Ruhmann şi Senta Berger. 


Comicul american Gene Wilder şi 
«banda lui veselă», porniţi într-o 
hoinăreală plină de aventuri şi risete, 


se impun cu filme, nu numai îndrăznețe 
şi inovatoare pe plan formal, dar și 
puternic angajate politic, se află și 
Reinhardt Hautf. Filmul său, Decăderea 


lui Franz Blum, este un pamflet-rechi 
zitoriu asupra închisorilor germane, 
unde sub aparenta unei rigori şi intran 
sigente, domnesc coruptia şi violența 
Lumea pușcăriei pervertește, nu în- 
dreaptă pe delincvent, atita vreme cit 
există o întreagă ierarhie a «durilor» 
din celule, atita vreme cit funcționează, 
tolerat de autoritățile penitenciare, un 
adevărat corp mafiot, căruia cine nu i 
se supune moare. Fără ambiguităţi, 
fără mănuși, cineastul descrie cu pre- 
cizie universul carceral cu ritualurile 
sale opresive şi umilitoare, unde delinc 
ventul întîmplător îşi face treptat uceni- 
cia de fascist, pentru ziua eliberării. 
Această baladă a temnițelor germane 
este un avertisment asupra vechilor 
primejdii care minează democraţia acolo 
unde de atitea ori ea a fost înfrîntă. 


i U povestire exemplară. in ultima 


vreme, exceptind cazurile rare, numite 
Saura sau Victor Erice, cinematograful 
spaniol «iese în lume» şi asta nu cu 
melo-uri cîntătoare gen Sarita Montiel 
sau alţi idoli ai tango-ului. lese în lume 
cu filme povestind, fără paiete şi atmos- 
feră de operetă, realitatea unei lumi. 
Pascual Duarte de Ricardo Franco 
este povestea şi portretul disperat al 
unui om, al mizeriei rurale în Spania 
primelor decenii ale secolului 20. Po- 
vestea ţăranului castilian îndurindu-şi 
fatalist existenţa fără lumină, fără spe- 
ranţă, care porneşte de la o adolescență 
aridă și ajunge la condamnarea pentru 
omor. Moartea îl surprinde pe eroul 
filmului în plină desfăşurare a războiu- 
lui civil, dar revolta lui — căci de revoltă 
este vorba — este empirică, departe de 
angajarea politică. Viaţa i se irosește 
altfel, pustie, pentru el şi pentru ceilalti, 
cu o revoltă inutilă, după o resemnare 
tăcută. Avem de-a face cu un gen de 
cinema care ar fi fost de negîndit pe 
platourile madrilene, în urmă cu cîțiva 
ani. 


de 


~— 


În plin val al modei retro, nici Alain Delon nu face excepție. Iată- 
înconjurat de dansatoarele «anilor nebuni», într-o nebunească fante- 
zie polițistă (Borsalino et & ) 


B Bucuriile artei. Superproducția 
americana Midway, tilmată în sistem 
sensurround (cu vibrații comunicate 
de pe ecran fotoliilor din sală) şi relatind 
desfăşurarea unei bătălii majore a Paci- 
ficului, în timpul celui de al doilea război 
mondial, este astfel «tratată» în re- 
vista «Nouve! Observateur»: «Dacă 
ardeți de curiozitate de a afla, cu ajutorul 
a tot felul de machete neizbutite, cum 
s-au jucat de-a cow-boys-ii şi indienii, 
marina americană cu flota japoneză în 
1942, sub ochiul şi bărbia crispate ale 
lui Charlton Heston, Ben-Hur-ul Paci- 
ficului, intraţi într-o sală echipată sen- 
surround: veţi fi zdruncinați, mai puţin 
de film, antipatică maşinărie războinică, 
decit de fotoliu. A fi aşezat două ore 
şi un sfert pe acoperișul metro-ului este 
o experiență de neuitat.» 

E Din nou, adolescenta. O fată 


de opisprezece ani, logodită, fericită, 
pe cale de a se mărita, dispare într-un 
accident de automobil. Şi sora ei mai 
mică, care tocmai împlineşte 13 ani, 
reconstituie, ca un adevărat detectiv, 
adevărata poveste a surorii ei, cu logod- 
nic de convenienţă și iubire imposibilă. 
Filmul lui Michel Lang, O fată cusută 
cu aţă albă, este un eseu despre acea 
vîrstă bintuită de neliniști şi de vise, 


Henry Fonda; Equus, unde Richard 
Burton tace față unui armăsar mai săl- 
batic decît diavolul; Water Ship Down, 
unde iepurii renunţă la ancestrala lor 
timiditate şi devin sanguinari ca tigrii; 
imperiul furnicilor, sau invazia Ame- 
ricii după război (războiul nr. 3!) de 
nişte termite uriașe carnivore, ș.a.m.d. 
inițialele indică o posibilă continuare a 
listei. Înşiruirea ajunge însă să fie plic- 
ticoasă, dar mi-te filmele! 

E Asemănarea. Comicul american 
Woody Allen se declară a fi foarte feri- 
cit că nimeni, niciodată, nu-l recunoaşte 
pe stradă, în metro sau în vreun maga- 
zin. «Este adevărat — adaugă el —că 
am un secret pentru a-mi păstra anoni- 
matul: îmi scot ochelarii şi încerc pe cît 
posibil să semăn cu Charles Bronson!» 

E Un mic delir polițist. Pradă unei 


puternice depresiuni nervoase, Sher- 
lock Holmes se droghează și este supus 
tratamentului doctorului Freud, la Viena, 
unde întilnește pe Lola Deveraux, prie- 
tenă cu Clemenceau, care şi ea prizează 
cocaină în Soluţia de 7%. Cocktai-ul 
filmului lui Herbert Ross mai include, şi 
un fals proces dreyfusard, și o răpire 
pe Dunăre cu popas în haremurile Bos- 
forului, şi o misterioasă crimă a unui 
baron în Orient-Express, ca și cîteva 


https://biblioteca-digitala.ro 


în filmul lui Arthur Hiller, Trans- 
America- Express 


te egal ed e PPE e EE IRU E POPE EERO E E e 


După o serie de apariții de succes în filme româneşti, actrița Maria 
Ploae a fost invitată de regizorul Vladimir Weinstok să interpreteze 
un rol principal într-un westem sovietic: Înarmat şi foarte primejdios 


N La vest de Caspica Un San 
Antonio, Texas, reconstituit în apro- 
piere de Baku, unde petrolul țișneşte 
şi aventurierii roiesc. Regizorul sovietic 
Vladimir Weinstok a realizat un western 
special, adică nici original, nici spaghetti, 
dar preluind cu îndrăzneală atributele 
de succes ale genului, ale cărui pastişe 
au fost nu o dată mai vestite ca mo- 
delele originale. Înarmat și foarte pri- 
mejdios sau epoca și eroii lui Francis 
Bret Harte este titlul filmului. În afară 
de zonele de coastă ale Mării Caspice, 
asemănătoare cu podişurile texane, re- 
gizorul a filmat interioare în Ceho- 
slovacia şi scene de saloon în România. 
De altfel frumoasa eroină a filmului, 
Dolores, este interpretată de actrița ro- 
mâncă Maria Ploae. Succesul filmului 
pare asigurat, dacă ne amintim alte cîte- 
va filme semnate Weinstok, specialist al 
aventurii şi exotismului: Copiii căpita- 
nului Grant, insula comorii şi Călă- 
rețul fără cap. 


E Tăcere şi absență. ‘Un magis- 
trat pătruns de importanța misiunii lui 
sociale, de încrederea cu care a fost 
investit de societate. Un magistrat aflat 
destul de departe de tinereţe, dar pentru 
care viața a însemnat ceva, o sumă de 
împliniri şi portul unei linişti senine și 
grave în același timp — poate nu feri- 
cire, dar un echivalent acceptabil al ei. 
Şi iată că, Irene, femeia vieţii lui, cealaltă 
jumătate a împlinirii lui pe lume, lrene 
pleacă, îl părăseşte. Magistratul nu mai 
e magistrat, nu mai e omul cu împliniri 
şi linişti: el devine un semn de întrebare, 
o neliniște, o sfişiere. «Cine sint eu, 
ca ea să mă fi părăsit?» Şi «cine este 
ea să mă părăsească pe mine?» — în- 
trebări fără răspuns care aduc însă cu 
ele alte întrebări, alte neliniști şi fisurile 
fricii, tăcerii şi singurătăţii. Judecătorul 
inzestrat cu fulgerele justiţiei, omul 
echilibrului social, basculează în impo- 
sibilitatea de a se judeca pe sine, dea 
judeca propria-i viaţă, propriile-i erori. 
Sau poate eroarea se cheamă timp. 
Sau poate cuplul este doar o pereche 
de străini. Pe malul unui lac, o nebună 


in memoriam 
Jacques Prâvert 


printre lacrimi. 


A murit, aproape octogenan Jacques 
Prévert, poetul unei Frane care ştia 
marea artă de a zimbi printre lacrimi. 
A plecat de pe ecrane acela căruia arta 
frumosului, în lungul interval de recu- 
noaştere 1936—1948, îi datorează ce s-a 
făcut mai frumos în limba cinematogra- 
fului. Dacă Gabin (actorul) și Carne 
(regizorul) au dat substanță carnală 
cuvintului zis: realism poetic, Prévert 
scenaristul și dialoghistul unor capo- 
dopere ca Le jour se lève (Noaptea 
amintirilor), Quai des brumes (Su- 
flete în ceaţă), Les visiteurs du soir 
(Trubadurii diavolului), Les enfants 
du paradis (Copiii paradisului), Les 
portes de la nuit (Porţile nopții) — 
Prevert, el, le-a dat substanţă spirituală, 
le-a dat acele vorbe minunate care zboa- 
ră ca gîndul. Scenariile sale sint, ca 
fapte, ca întîmplări, foarte realiste, dar 
vorbele sînt de o poezie infinită. El pune 
în gura personajelor cite o frază pe care 
noi o vom repeta în gind toată viaţa. 
Mai ales cînd personajul din piesă e de 
meserie actor, adică împărțitor de vorbe. 
În capodopera fără seamăn care a fost 
Les enfants du Paradis e vorba de 
genialul actor funambul Frederic Le- 
maître, pe care cineva îl întrebase dacă 
nu-l plictiseşte să tot repete, în fiecare 
seară, acelașitext. lată ce răspunde el. 


lată ce cuvinte sublime în măreaţa lor 
umilitate pune Prévert în gura persona- 
jului:«Repetare?!? (zice el) O! nu. Ceea 
ce mă necăjeşte e că la un moment dat 
reprezentaţia se termină, cortina se lasă 
si lumea pleacă. Vai! Se duce, şi,ducîn- 
du-se, ia și sufletul meu cu dinsa. Tot 
ce spusesem eu în seara aceea pleacă. 
Şi mă lasă pe mine așteptind chinuit 
ziua următoare, cînd acest public îmi 
va aduce înapoi ce-mi luase în ajun; 
îmi va aduce îndărăt frazele mele, inima 
mea. Repetiţii? Repetare? O! Nu! Resti- 
tuție, căpătare înapoi a sufletului meu!» 

Jacques Prévert s-a născut în 1900, 
în chiar anul care a dat numele său 
epocii zise «la belle 6poque», nume la 
prima vedere nemeritat, fiindcă «fru- 
musețea» coincidea cu apogeul puterii 
celor bogați, cu viaţa «uşoară» a stăpi- 
nilor şi trîntorilor. Dar Franţa avea să 
dea un sens nou și drept nedreptei expre 
sii «la belle époque». Împotriva atot- 
puterniciei materiale a stăpinilor, Franţa 
va înălța o putere şi mai mare, şi mai 
nobilă; aceea a poeziei, a disprețu- 
lui surizător, a unei boeme care îmbra- 
că toate gindurile în haina frumuseţii, a 
fanteziei, a unei delicateţi pe care o 
vom găsi la proletari de tip Gabin sau la 
actori de tip Brasseur, Arletty sau Jean- 
Louis Barrault. 

Prévert povesteşte cum filmele scrise 
de el se lucrau pe teren, tot timpul, 
împreună: el, Carne și toți protagoniştii. 
Fiecare silabă era propusă, judecată, 
acceptată sau respinsă de toți. Filmul, 
«artă colectivă», în această minunată 
echipă,devenea sinonim cu o culminaţie 
a aportului individual al fiecăruia. Cu- 
vintul «colectiv» însemna ratificarea din 
partea tuturora a unei idei dramatice 
sau poetice a unuia. lată de ce momen- 
tul Prevert-Carn€ este unic în analele 
cinematografiei. Şi cred că un succes 
mondial ca Les enfants du paradis 
nu a mai avut nici un alt film vreodată. 

Prévert este poet, scriitor, critic, gaze- 
tar, iar cineast nu devine decit la 32 de 
ani cind face scenariul și dialogul fil- 
mului Afacerea e în buzunar,regizat de 
fratele său Pierre Prévert. Mult mai tirziu: 
unsprezece ani mai tirziu, reia colabora- 
rea cu fratele său în filmele Adieu Léo- 
nard (1943) și Voyage surprise (1947). 
Afară de Carné, el mai face scenarii şi 
dialoguri în filme regizate de Renoir, 
Autant-Lara, Marc Allegret, Cristian- 
Jaque, Grémillon, Grimault, Cayatte, 
Aurenche, Ivens și alții 


D.I. SUCHIANU 


Schimbare de registru la un mare comediograf: după satire şi comedii corosive (În numele poporului italian, 
Parfum de damă, Monştri, Creola, ochii îți ard ca flacăra), Dino Risi abordează drama psihologică şi socială 
cu filmul Suflete pierdute (Catherine Deneuve şi Vittorio Gassman în două scene din film) 


îi şopteşte: «Oamenii sint niște flori, 
cum îi culegi, mor!» Şi în fiecare siluetă 
judecătorul crede că o vede pe Irene, 
dar lrene s-a dus, şi cu ea s-a dus liniş- 
tea. Această simplă, tragică, frumoasă 
poveste este subiectul meditativ al fil- 
mului unui regizor italian debutant, Pe- 
ter Del Monte, irene, Irene. Şi Alain 
Cuny (pe linia, probabil, a interpretării 
aceiui personaj de neuitat din La dolce 
vita, care se chema Steiner) compune 
în rolul magistratului un rol magistral. 
Cum spunea criticul Jean-Louis Bory 
despre film: «Peter Del Monte vorbeşte 
despre dragoste, despre cuplu, despre 
singurătate, despre disperare şi spe- 
ranţă. Superbe din punct de vedere plas- 
tic, planurile calme se succed orches- 
trind tăcerea și nemişcarea pentru a 
sugera că violenţa, frumoasa violenţă a 
dragostei, este interioară.» 


N Cu inima tînără. La 83 de ani, 


Mae West revine pe ecrane cu rolul 
principal într-un film al cărui scenariu 
— veche pasiune a actriței — este scris 
de ea însăși. Un film cu Ringo Starr și 
George Hamilton, numit Sextet. Filmul 
se inspiră din amintirile amoroase ale 
actriței care mărturisea de curind: «Îmi 
plac două genuri de bărbaţi. Cei cu 
mușchi și cei fără.» Munca la noul film 
şi regăsita postură de star par să o fi 
întinerit. «Mă simt de 20 de ani — spu- 


nea ea — sau nu, să nu exagerez, cifra ` 


mai exactă mi se pare că ar fi 26!» 


m Sa-ba-da-ba-da. Ținind cont de 
imensul succes al filmului său, Un băr- 
bat şi o femeie, în America, succes 
care i-a adus consacrarea o dată cu 
premiul Oscar, regizorul Claude Le- 


N https://biblioteca-digitala.ro l 


louch s-a hotărit să-şi boteze primul 
film american Alt bărbat, altă femeie. 
Este povestea unei emigrante din Franța 
{Geneviève Bujold), sosind cu diligenta 
Yn prăfuita Arizonă a secolului trecut şi 
întilnind dragostea în persoana unui 
tînăr medic veterinar (James Caan). 
Leiouch spune că, dată fiind atmostera 
stil western a filmului, este tentat de 
sugestia producătorilor de a numi filmul 
Un bărbat și o femeie și cîteva pis- 
toale. Tentaţia s-a transformat în reali- 
tate. 


MI Un început antologic. În cadrul 


unui concurs al televiziunii americane, 
întrebarea-cheie era, care a fost prima 
replică a Gretei Garbo în primul ei film 
sonor. lată şi răspunsul exact: «Dă-mi 
whisky cu rachiu şi nu mai fi atit de 
zgircit» (în «Anna Christie»). 


telescopuri 


Extemporale despre 


generozitate 


O emisiune dinspre 
pragul acestei luni, des- 
tinată tineretului, o emi- 
siune dintre acelea care 
și-au propus, de o bună 
bucată de vreme încoace, 
sub genericul «Ora tine- 
retului», să intereseze categorii cît mai 
variate de telespectatori aflați la virsta 
celor mai multe întrebări rostite sau 
nerostite, o astfel de emisiune din prag 
de aprilie, a conţinut — printre altele — 
o secvenţă care mi-a sugerat și titlul 
comentariului de față. Secvența se nu- 
mea, așadar, «Extemporal despre gene- 
rozitate». Și era, într-adevăr, nimic alt- 
ceva decit un extemporal, un extempora! 
ca toate extemporalele — numai că 
de data aceasta textul era şi în imagini 
— despre generozitate. Protagoniști — 
în afara reporterilor micului ecran, pen- 
tru că și despre ei ar fi cite ceva de spus 
la capitolul generozitate — erau cîțiva 
elevi, preț de o clasă, ai unui liceu cu 
nume de rezonanță, Petru Rareș, din- 
tr-un oraş de rezonanță, Piatra-Neamţ. 
Ce am putut «citi» în respectivele ex- 
temporale (cărora nu intenţionez nici- 
decum să le dau note, cum se dau de 
obicei, note la extemporale, dar care 
ar merita fără discuţie un buchet de 
note maxime)? 

Am aflat, de pildă, că generozitatea 
este un silogism; a fi generos, spunea 
un tînăr cu limpezi priviri de gind, în- 
seamnă a avea sentimente, a avea sen- 
timente înseamnă a fi om. Cu o undă 
de neliniște în glas, o fată îşi mărturisea 
un gind mai intim pe aceeaşi temă, 
ai impresia că ești mereu generos, 
zicea fata, şi în acelaşi timp niciodată... 
Generozitatea, am mai aflat, este un 
simbure, o săminţă care există în fie- 
care ființă şi care, încolţind, prinde 
rădăcini în jurul inimii... A fi generos, 
spunea alt glas, înseamnă a înțelege 
că nu poți fi tu, decit alături de ceilalți... 
N-am putut reține, fireşte, toate defini- 
tiile extemporalelor despre generozi- 
tate şi cer scuze celor cărora nu le-am 
transcris întocmai cuvintele, dar știu 
sigur că le-am reținut tuturora bine 
gindul, nu se putea să nu-l rețin, avea 
pecetea apăsată a sincerităţii, a virstei 
celor mai frumoase întrebări, şi am mai 
reținut bine, neîndoios, un fapt, faptul 
că generozitatea, ca stare, ca sentiment 
de solidaritate, nu era pentru tinerii 
din raza micilor ecrane un simplu cuvint, 
o vorbă de definit, era un element 
esenţial, așa, ca apa, ca aerul, ca florile... 
Noi ne-am născut din doine şi balade, 
cînta cu nod de emoție în glas, cu glas 
de emoție o fată, şi melodia ei, nespus 
de frumos spusă, dădea extemporale- 
lor despre generozitate zbor de inimă, 
de confesiune, de crez... 

Punct și de la capăt. De la această 
secvență cu tineri, dintr-o emisiune 
pentru tineri, aş vrea să trec — păstrînd 
ideea «extemporalelor despre generozi- 
tate» — spre «extemporalele» zilnice, 
periodice, săptăminale ale reporterilor 
micului ecran care işi consacră efortul 
publicistic tinerilor contemporani, fapte- 
lor, aspirațiilor acestora. Translatia 
este simplă, firească, normală. Nu poţi 
face emisiuni bune despre generozitate 
(şi nu numai despre generozitate) fără 
a fi generos. Fără ca, adică, sămința 
aceea, care nu poate încolţi şi prinde 
rădăcini decît în jurul inimii, să rodească 
cu adevărat. Îmi aduc aminte de o mai 
veche oră a tineretului, de prin februarie, 
despre care tare aș fi vrut să scriu la 
timpul potrivit, dar martie mi-a modifica! 
vrerea, o emisiune în care reporterul 
(Lucia Postelnicu se pare) scotea la 
vedere un «caz»; cazul unui tînăr, tun- 
ciarmente bun — se vedea aceasta cu 
ochiul liber — ajuns într-un oarecare 
impas existenţial (se mai întîmplă!) din 
pricina unul complex de împrejurări 
(familiale, şcolare, «amicale») şi — de 
ce nu? — din pricina lui. Reporterul, 
în bună cunoaștere de cauză, a avut 
în situația respectivă mai mult decît 
necesara obiectivitate (clți oameni o- 
biectivi» nu rănesc mai rău decit cu- 
țitul?), a avut acea generozitate umană 
care i-a îngăduit să intre în dialog «de 


Vicepreşedinta juriului 
dr. Manuela Gheorghiu, decernind Marele pre- 
miu «Nimfa de aur» filmului Nu există decir 


suflet» cu personajul demersului său 
etic. La ce a folosit aceasta? Nu știu 
să răspund foarte exact, pentru că nu 
cunosc nimic despre destinul ulterior 
al tînărului în discuţie. Dar am convin- 
gerea lăuntrică, şi nu mă pot înşela, 
că printre tinerii care au făcut atitea și 
atitea acte de bravură şi generozitate 
în zilele de grea încercare prin care 
a trecut ţara în martie, a fost şi el, 
«cazul» de ieri, un merit mic în această 
devenire revenindu-i și reporterului TV. 

Da, generozitatea inseamnă multe, 
înseamnă încredere și curaj, înseamnă 
adevăr şi răspundere, înseamnă intran- 
sigentă şi omenie... Reporterii micului 
ecran știu tot mai bine acest lucru şi o 
dovedesc prin munca lor cotidiană. 
Potenţialul educativ al demersurilor lor 
cetățenești este — şi trebuie să fie — 
mereu mai mare şi mai responsabil. 
Ce altceva sînt reportajele lor despre 
tinerii prezentului dacă nu niște extem- 
porale despre generozitate? 


Călin CĂLIMAN 


teledocument 


Oamenii 


NASA . 
pămîntului 
Orice serial cu valoare de 
document trezește un in- 
teres cu mult mai mare 
decit cel pur artistic. A- 
vem nevoie să ne cu- 
noaștem istoria pentru a 
ne defini prezentul; avem 


nevoie să ne cunoaștem părinţii pentru 
a ne cunoaşte pe noi înşine. Televiziu- 
nea noastră face mari eforturi bine con- 
jugate şi bine orientate pentru a aduce 
pe micul ecran filme româneşti şi străine 
precis direcționate, filme care pledează, 
filme care acuză, filme care prin patosul 
şi adevărul lor vorbesc despre trecutul 
și prezentul ţării noastre — sau al lu- 
mii — în termenii fără echivoc ai opțiunii. 
Marii artiști ai lumii nu se mulțumesc 
doar să «constate», ci iau fățiş poziţie. 
Nu putem astfel raporta, putem defini 
mai limpede, în context, spiritualitatea 
noastră socialistă, traiul nostru liber 
şi demn — pe care l-am cucerit după 
secole de luptă revoluționară pentru 
eliberarea naţională şi socială. Serialul 
Oamenii pămintului, scris de loan 
Grigorescu şi realizat de Studioul de 
televiziune în colaborare cu Studioul 
«Alexandru Sahia», este un itinerar și 
o sondare în profunzime în istoria noas- 
tră frămintată de luptă — avind ca piloni 
țărănimea, această clasă socială revo- 
luţionară, generatoare de progres, care 
a avut un rol capital în devenirea noastră. 
Foarte bine realizat, folosind documen- 
tul, colajul de filme documentare, foto- 
grafia de epocă, fragmente de filme ar- 
tistice și opere de artă (regia Pompiliu 
Gilmeanu, Dumitru Done, lon Moscu), 
Oamenii pămintului este o emoţio- 
nantă mărturie a drumului ascendent 
pe care l-a străbătut poporul român, 
țărănimea, partidul care a canalizat uria- 
şele forțe revoluționare spre victoria 
finală, spre cucerirea libertăţilor şi dem- 
nității umane pe care o trăim noi con- 
temporanii României socialiste. 


Smaranda JELESCU 


criticii 


filme pe micul ecran 


(selecție din februarie—aprilie) 


e Întoarcerea lui Magellan (Cristi- 
ana Nicolae, 1975). Despre lupta comu- 
niştilor în ilegalitate se poate vorbi în 
mai multe feluri. Despre doi tineri a 
căror poveste de dragoste se înfiripă în 
toiul acestei lupte se poate vorbi în şi 
mai multe feluri. Filmul Cristianei Nico- 
lae a ales o cale nu tocmai lesnicioasă, 
dar, în ansamblu, reuşita este sesiza- 
bilă. Întoarcerea lui Magellan are poe- 
zie, o poezie aspră şi neliniştitoare, aco- 
lo unde se părea că nu există loc pentru 
nici un fel de poezie. Pelicula se inspiră 
dintr-un text semnat de Radu Cosaşu și 
cred — nu cred, sînt sigur, că din adincu- 
rile acelui text clipeşte insistent şi tul- 
burător ideea, transmisă filmului, că în- 
tre viața personală a unui om și mersul 
vremurilor există o legătură tainică. 


e Cantemir (Gh. Vitanidis, 1976). Un 
scenariu interesant (semnat de Mihnea 
Gheorghiu), nefructificat cum se cuvine 

- după opinia mea — de regie. Fără 
îndoială, filmul izbutește cu toate astea 
să transmită mesajul unor idei dintre 
cele mai frumoase şi înălțătoare. Cante- 
mir, cu reușitele şi scăderile sale, mi 
se pare un film în care o substanţă gene- 
roasă şi-a căutat cea mai bună și 
potrivită formă de expresie, fără a o găsi 
însă întotdeauna. 


e Cursa (Mircea Daneliuc, 1975). 


Un prieten imi spunea că nu l-a prea 
entuziasmat filmul. Argumentul său 
suna cam aşa: o oră şi jumătate pentru 
ce? Nici o creştere de tensiune, nimic 
deosebit, nu se rezolvă nimic clar, 
nici măcar povestea fetei... Să fi în- 
cercat să-i amintesc tot ce s-a scris 
despre Cursa era prea complicat. Am 
incercat să-l conving că există multă 
tensiune în acest film, numai că una 
interioară, nu exterioară; că pelicula 
are o dinamică psihologică fin sugerată; 
că nu ceea ce se întimplă la prima vedere 
contează, ci ceea ce se întîmplă în- 
lăuntrul personajelor; că o plim- 
bare cu camionul înfăţişată timp de o 
oră şi jumătate (cum spunea prietenul) 
poate spune foarte multe despre cei 
care «se plimbă». Pe scurt că, după 
opinia mea (şi nu numai a mea), Cursa 
reprezintă unul din cele mai exacte, 
unul din cele mai adevărate și unul 
din cele mai izbutite (ca manifestare 
de artă) filme de actualitate produse 
de cinematograful nostru. Sper să-mi 
fi convins prietenul. 


e Andrei Rubliov (Andrei Mihal- 


kov-Koncealovshi, 1973). Chiar și în 
starea precară (copie uzată şi cu mo- 
mente lipsă) în care a fost prezentat, 
Rubliov a constituit, fără îndoială, mo- 
mentul cel mai important din reper- 
toriul de filme difuzat pe micul ecran 
în ultimele luni. Rubliov este un film 
esenţial pentru că, uneori, nimic nu 
este mai esenţial într-o operă decit 
tăcerea. Rubliov este un film care pune 
în imagini o tăcere, tăcerea zugravului 
de icoane Andrei Rubliov între anii 
1408—1423, tăcerea aceea care — nu-i 
aşa? — trebuia să sfirşească odată, şi 
sfirşește într-adevăr cu o mare lumină 
intimă, cu un Rubliov care, în fața uriaşu- 
lui clopot făurit de voința și norocul 
unui copil, vorbește din nou, după 15 ani, 


internaționale, 


singură Mare Baltică de Marek Pisarski, 
realizat de Televiziunea poloneză 


t 
t 


e 
Nadia Co- 


vorbește pentru că în preajma acelui 
clopot a cîştigat un esențial adevăr 
interior. S-ar putea ca acest adevăr să 
tie gîndul că, totuși, la un moment dat, 
mai important este de a vorbi într-un 
fel sau altul decit de a tăcea. 


@ Clasa muncitoare merge în para- 
dis (Ello Petri, 1973). Probabil că ecuația 
acestui film e rezolvată exact de Petri 
însuşi, atunci cînd, într-un interviu legat 
de Ciasa muncitoare..., vorbeşte des- 
pre «muncitorul împărţit între voința 
sa de acţiune revoluționară și obligația 
de a susţine ritmul muncii capitaliste». 
După cum nu mai puțin pătrunzătoare 
(cu nuanţa lor de scepticism cu tot) 
sint şi aceste considerații ale lui Petri 
(pornite tot de la Clasa muncitoare...) 
pe marginea argumentelor filmului său, 
pe marginea poziţiei sale de creator 
în interiorul sistemului: «Societatea 
noastră absoarbe totul, prefăcindu-l în 
bun de consum. Aceasta provoacă un 
fenomen de întrepătrundere prin care 
oamenii asimilează argumentele opoziți- 
ei (...) Rămine de văzut dacă noi, care 
încercăm să lucrăm în cadrul sistemu- 
lui pentru a trezi conştiinţa publicului, 
în ciuda abilității sistemului de a absorbi 
totul, rămîne deci de văzut dacă noi 
facem ceea ce trebuie. Putem spune, 
în orice caz, că toate acestea repre- 
zintă imaginea celor ce se întîmplă 
azi, şi că nu putem să ne sustragem 
acestei imagini, din moment ce cine- 
matograful este conceput așa cum e 
conceput». Excepţional eseu politic, rea- 
lizat cu mijloacele cinematografului, 
Ciasa muncitoare... are în acelaşi timp 
precizia unui proces verbal de consta- 
tare a unei stări de lucruri şi violența 
unui pamflet pe marginea acestei stări. 
Petri pune şi îşi pune întrebări. Dă şi 
răspunsuri din cînd în cînd. Unele nu 
tocmai seducătoare, altele prea seducă- 
toare... Oricum, opera e solidă — artis- 
ticeşte vorbind — şi tulburătoare. Sis- 
temul a premiat-o, de altfel, ceea ce 
nici măcar o ironie a soartei nu este, 
ci doar o realitate... 


e Cătina roşie (Vasili Șușkin, 1974). 


Există o legătură strînsă, pînă la con- 
fundare între acest film şi viață. Despre 
Călina roșie nu se poate vorbi ca des- 
pre o operă artistică, ci numai ca despre 
un om. Trebuie vorbit așadar despre 
sufletul și caracterul acestui film, despre 
privirea, zimbetul și plinsul lui, despre 
felul lui de a gîndi și de a se mișca, des- 
pre felul în care înțelege lumea şi 
oamenii, despre felul în care, ca mine, 
ca tine sau ca el, se izbeşte cu fruntea 
de pragul de sus, despre cum stringe 
din dinţi şi merge mai departe, despre 
felul în care se bucură naiv și copilăros 
uneori, despre cit de mult iubeşte viața 
asta și, în sfîrşit, despre faptul că, în 
orice moment, ca tot omul, poate înceta 
din această viaţă, în urma unui atac de 
cord. Dacă nu mi-aş da seama foarte 
clar că, de fapt, acest Călina roşie 
este unul din acei cîțiva oameni fără a 
căror stringere de mină unele din zilele 
mele ar fi mai sărace, aş spune doar că 
el este un film zguduitor. 


e Colonelul Chabert (R. Le Hénaff, 
1943). Neuitatul Raimu într-o ecranizare 
a opului balzacian. 

e Drumul spre adevar (Damiano 
Damiani, 1975). Un film obișnuit alci- 
neastului italian. Adică bun, cu nume- 
roase implicaţii politice. 

e Z (Costa Gavras, 1968). Binevenită 
reîntiinire cu o operă de excepție. 

e Cat Balou (Elliot Silverstein, 1965). 
Plăcut. Lee Marvin într-o admirabilă 
compoziție. 

e Liubov larovaia (Vladimir Fetin, 
1973). Ecranizare corectă, în care ochiul 
îl caută şi-îl găsește, ca interpret, pe 
Vasili Şukşin. 

e Culise (Gyula Maar, 1975). Mary 
Tărăcsik într-o peliculă cu certe valențe 
psihologice. 

e Aurul negru din Oklahoma (Stan- 
ley Kramer, 1972). Şi Homer mai ațipește 
uneori. Oricum, doarme frumos... 

e Sonermuls Rondul (Jean Pierre 
Melville, 1967, respectiv 1973). Remarca- 
bile pelicule de atmosferă, care res-- 
pectă totuși regula unui film de acţiune. 
Subtilă şi expresivă analiză a jocului de 
umbre dintr-o conştiinţă. 

@ Adio arme (Charles Vidor, 1957). 
Ecranizarea comună a celebrei proze. 

© Pianeta maimutelor (Franklin 


Schaffner, 1967). Chiar aşa se va în- 
timpla? 
@ Zorro (Duccio Tessari, 1975). Ridi- 


col, monșer! 
A.B. 


„Concepţia științifică“, 
muză a filmului 


Ciclul care acoperă de citeva luni 

programele Cinematecii, un ciclu 

intitulat: «Arta filmului în răspin- 

direa concepției materialist-știin- 

țifice despre lume şi viaţă, în com- 

baterea manifestărilor retrogra- 
de, mistice, a concepțiilor idealiste» aduce între 
15 aprilie şi 15 mai, noi argumente artistice — 
unele de valoarea Viridianei şi a lui Nazarin 
(datorate celui mai fanatic demolator al fanatis- 
mului religios: Luis Bunuel), Rubliov (medita- 
ție asupra celui mai întunecat ev al omenirii, în 
viziunea lui Andrei Tarkovski), Medicul și vra- 
ciul, comedie sarcastică semnată de Mario 
Monicelli, Olesia al regizorului sovietic Boris 
Ivcenko, Umbrela Sfintului Petru aparținind 
iugoslavului Pavlović, Felul de a fi (polonez) 
sau acea poezie antologică a cinematogratului 
suedez «recitită» de către publicul cinefil, ori de 
cîte ori are ocazia să o reintiinească pe ecran: 
N-a dansat decit o vară. Alături de polemici 


vehemente cu concepțiile mistice, ca Procesul 
maimuțelor, Vrăjitoarea din Salem sau Că- 
lugărița, susținute de Stanley Kramer, Ray- 
mond Rouleau sau Marc Rivette,cu o mare forță 
denunțătoare a dramelor provocate de igno- 
ranță, obscurantism sau corupția și răutatea 
unor fețe bisericești, sint și comedii care parti- 
cipă la această «campanie» într-o formă mai 
ascuţit-satirică ori mai lejer-distractivă. Cîteva 
dintre ele: Umbrela Sfintului Petru, Ultima 
vrăjitoare, Călugărița și Comisarul. 

O singură nedumerire aș tormula asupra unui 
ciclu în genere bine alcătuit: dacă este cazul — 
şi este! —să ne aducem și noi contribuţia la a- 
ceastă nobilă cauză susținută de cinematograțul 
contemporan, de ce a trebuit să o facem cu un 
film atit de fără nici o legătură cu tema, cum îmi 
pare a fi Despre o anume fericire și nu cu 
Faust XX sau Comedie fantastică, mai de- 
grabă? 

Alice MĂNOIU 


Mai umilitoare 
pentru demnitatea 
umană 
je «caritatea creşti 

7 (Silvia Pinal 


ină» i 


Daniel 
Olbrychski 


Lucrul cel mai surprinzător pe care 
l-am înttinit încercînd să aflu cite ceva — 
din cărți, nu din filme — despre Daniel 
Oibrychski, actorul căruia Cinemateca 
ii consacră un ciclu de filme, ciclu 
rezervat îndeobşte, fie marilor vedete 
de odinioară, fie unor «clasici în viaţă», 
lucrul cel mai neaşteptat deci este 
acela că acest mare actor intrat parcă 


Un «clasic» al cinematografului 
polonez contemporan în vîrstă 
de 32 de ani 
(Daniel Olbrychski în Pădurea' 
de mesteceni, 


de foarte multă vreme In conștiința 
spectatorilor polonezi — și nu numai — 
devenit — iată — «profil» de Cinema- 
tecă, ei bine, Olbrychski Daniel are 
numai 32 de ani! Sigur, dacă stăm să 
recapitulăm, dacă ne reamintim de tl- 
nărul interpret romantic care ne încin- 
tase acum mai bine de un deceniu în 
Cenușa lui Wajda şi în diamantele lui 
Wajda (Totul de vinzare, Nunta, Pă- 
durea de mesteceni, Peisaj după 
bătălie), dar şi în Viaţă de familie al 
lui Zanussi, dacă rechemăm din memo- 
rie imaginea tinărului actor de atunci, 
avind în stilul de joc ceva din maniera — 
nu a lui Cybulski, cum s-a spus, actor 
cu care, cred eu, Olbrychski nu are 
nimic comun, decit o legendă — ci din 


A 


“Rubliov, unul din filmele cu care, 
"şi-a redeschis programul, la cere 
„rea publicului bucureşt 


A «Union» 


aceea a lui James Dean, ceva care 
venea din nonşalanța ușor agresivă 
pe care o transmitea jocul degajat și 
aparent neglijent al actorului american, 
dacă ne reamintim, prin urmare, cîte 
filme, cite capodopere chiar, are deja 
«în urma» sa acest actor, nu se poate să 
nu rămîn surprins de faptul că abia anul 
acesta Olbrychski împlinește 32 de ani! 

De ce — veți întreba poate —atita 
mirare în fața tinereţii unui actor? La 
urma urmei, notorietatea de care se 
bucură astăzi Olbrychski nu e decit o 
binemeritată răsplată a talentului şi a 
muncii. Aşa este. Însă eu, răsfoind ace! 
dicţionar, am găsit, nu din intimplare, 
şi parcă nu fără uimire, şi fişele unor 
actori, din aceeaşi generaţie, chiar mai 
în vîrstă, la fel de talentați, la fel de 
muncitori, însă... 

Sint actorii noştri tineri, minunaţii 
noştri actori tineri, lon Caramitru, Ştefan 
Iordache, Dan Nuţu — numai cîțiva din- 
tre cei care, cred, ar fi putut ajunge, cu 
egală înzestrare profesională, niște «in- 
terpreţi de Cinematecă». La terminarea 
Institutului de teatru, Olbrychski a jucat, 
ca şi Caramitru, «Hamlet» la Teatrul 
Naţional, a primit foarte tînăr — ca şi 
lordache — un premiu de interpretare 
la un festival cinematografic, a avut — 
precum Nuţu — şansa să joace în regia 
celor mai buni regizori din ţara lui. 

Aici însă, în acest punct exact al 
colaborării eficiente cu cineaşti de ex- 
cepție, orice comparaţie se opreşte 
brusc, precum o explicaţie răsărită lim- 
pede parcă anume pentru a lămuri 
precis motivul uimirii noastre în fața 
faptului că oamenii, egal înzestrați de la 
natură şi societate, au destine profesio- 
nale atit de diferite. Dar explicaţia lasă 
în urmă și un intratabil sentiment de 
tristețe, alimentind totodată o întrebare 
pertidă: pe cînd, la Cinematecă, un 
«profil» Nuţu, lordache, Caramitru? 


Petre RADO 


în Viridiana) 


an, d pg ý 


comandă 


pia 


Un regal Steno-Padovani 


Arhiva de filme are multe antologii de 
opere vechi şi noi: culegeri daneze, engleze, 
italiene, germane. ruse. franceze. americane, 
ba chiar şi una românească Cinemateca 
a dat publicului bucureştean multe din 
acestea. Dar meritul ei mare e de a îi ales 
cu precădere acea capodoperă italo-tran- 
ceză a lui Steno: Cinematogratul de 
altădată. Steno, dar în egală măsură Lea 
Padovani. Avem aici fenomenul Stroheim 
adică actorul care, deopotrivă cu regizorul, 
este autor al filmului. Antologiile de filme 
sint foarte diferite ca valoare și ca substan- 
tă Uneori ele sint un medalion al unui 
anumit actor (Max Linder, Stan şi Bran, 
Chaplin, Marylin Monroe). Sau o revistă 
de numere (ca multele Broadway Melo- 
dies); sau simple sindrotii protocolare, 
un banal rendez-vous cu fauna stelară, 
cum au fost cele două filme TV despre anii 
de aur de la Hollywood, unde musafirii 
defilau iar crainicul «anunța» ca valetul 
la o «soarea» de bogătaşi. Alteori se aleg 
secvenţe din filmele cutărei epoci, naţii, 
şcoli. Scene ne-explicate de un comentariu 
serios. Scene al căror caracter fragmentar 
şi dezlinat îl făcea pe spectator să nu știe 
dacă opera sau actorul era cel care dădea 
valoare de artă, mai ales că zisa valoare 
de cele mai multe ori nici nu prea exista. 
Ah! Dacă această operaţie ar fi bine făcută! 
Dacă crainicul ar rezuma percutant, în 5—6 
minute, semnificaţia profundă a scenei 
alese, o scenă totdeauna «scenă-cheie» 
care să fi marcat un progres de invenţie 
artistică, progres,și de temă,și de regie,și de 
interpretare — o! atunci aceste antologii 
ar fi adevărate şi fascinante lecţii de istorie 
a filmului, lecţii de regie, de actorie și de 
estetică. Asta, vai, am vrut să fac eu în cele 


https://biblioteca-digitala.ro 


18 emisii TV despre filmul mut, dar organi- 
zatorii de atunci nu înțelegeau că explica- 
tiile verbale ale prezentatorului nu erau 
«vorbărie» ci imagine, actorie, imaginea 
unui actor care joacă toate temele prezen- 
tate. Poate că tot a mai rămas ceva din 
aceste bune intenţii ale mele. 

Pentru toate aceste motive, mă gindesc 
cu melancolie și înduioșare la filmul Steno- 
Padovani care a putut duce la bun sfirșit 
formula cea justă, fără poluare, fără hodo- 
ronc-tronc (colecţiile pur comice scapă de 
poluare și de ruptură de ritm prin faptul 
că-s așa de material-tizice). 

Filmul jucat de frumoasa, deșteapta, gra- 
țioasa, spirituala Lea Padovani e o adevă- 
rată istorie a cinematografului mut, unde 
gesticulația feroce, mişcările spasmodice 
ale actorilor au valoare estetică în sine. 
Caraghioase în chip superlativ, ele nu au 
însă nimic fals; căci exprimă o «regulă 
a jocului», o estetică originală şi respectată. 
O exprimă cu o nostimă seriozitate. Scenele 
n-au alt subiect decît jocul obligator spas- 
modic al cinematografului de altădată. Sce- 
ne totuşi foarte variate, căci de fiecare dată 
atit El (Za la Morte) cit şi Ea (Lea Padovani) 
se contorsionează mereu altfel. Şi apoi sce- 
nele de film mut alternează cu povestea 
(în tilm vorbitor), povestea biografică a 
vedetelor care e și biografia însăși a artei 
filmului din acele vremuri. 

Că opera aceasta e o capodoperă, o 
dovedește faptul grăitor că atit în dicţio- 
narele lui Sadoul cit şi în cel, mă rog, enci- 
clopedic, al lui Boussinot, numele filmului 
precum şi al celor doi autori (Steno şi 
Padovani) nu figurează. Poate fi mai mare 
dovadă de valoare adevărată? 

D.I. SUCHIANU 


, reuşind să ne convingă 
Nu mai fac! (boroboaţ 


ui 


faak 
mori 


aE | 
opo | 


daillan-i 


22 


https://biblioteca-digitala.ro 


— > PI 


= 


telex Animafilm 


Meșteri 
făurari 


099 Patru filme pentru copii de vîrstă 
preșcolară se află în pregătire. Isabela 
Petrașincu, autoarea ciclului de filme 
Parada cifrelor, o amuzantă aritmetică 
intuitivă, şi-a propus de astă dată să 
facă dintr-o plimbare pe patine cu ro- 
tile, prilejul unei senzaţionale desco- 
periri. Cei doi eroi, un băiat și o fetiță, 
cutreierind orașul, sînt martorii unui şir 
de «miracole» pe care le-au crezut posi- 
bile numai în basme. Macarale, beto- 
niere, benzi rulante, într-un cuvint o 
tehnică modernă, ultimul strigăt, con- 
struiesc, netezesc, asfaltează, plantea- 
ză etc. În această situație nu este greu 
să-şi închipuie că minuitorul acestor 
unelte magice este eroul lor preferat, 
din cartea cu poveşti: Făt-Frumos. O 
simplă întîmplare îi face să descopere 
însă că autorul miracolelor contempo- 
rane, eroul atîtor povești adevărate, este 
chiar tatăl lor. Printre alţii... Filmul se 
intitulează, desigur, Făt-Frumos. 000 
George Sibianu, temperament bonom 
şi în fond duios, s-a apucat să morali- 
zeze copiii care strică jucăriile, pentru 
că jucăriile, vai, nu sint numai jucării, 
ele înseamnă muncă, efort, valoare mo- 
rală şi materială. Compunindu-şi o fi- 
gură foarte serioasă, autorul filmului 
Meșteri tăurari intră, împreună cu eroii 
săi în mină, pentru a urma drumul greu 
al fierului de la minereu la trenulețul 
electric. Aventură și cunoaștere, teh- 
nică şi morală, desigur, dar mai presus 
de toate, o poveste povestită cu haz și 
duioşie de un om care iubeşte copiii şi 
vrea să-i vadă rizind. Căci risul înseamnă 
bunătate. 9099 Dar să rupi o carte ca să 
faci un avion de hirtie, e mai bine? 
Păi, o carteee, ehe!, cine nu ştie ce 
înseamnă o carte? Să ne gindim numai 
la drumul greu de la buştean la foaia pe 
care literele şi desenele încetind să mai 
fie simple linii drepte, curbe, strimbe sau 
frinte, devin oameni, păsări, pomi, în- 
timplări, bucurii sau cîntece. Să ne gin- 
dim adică la ceea ce își propune Tatiana 
Apahideanu să realizeze în filmul Avio- 
nul de hirtie. Procesul de fabricare a 
hirtiei va deveni aici un joc amuzant 
pentru eroul filmului care învaţă astfel 
să joace jocul creaţiei, al construcției, 
al muncii. 999 Liana Petruţiu, cunoscu- 
tă pentru grafica ei de o savantă inge- 
nuitate, propune şi ea copiilor un joc 
inedit: Hai să ne jucăm de-a... Terra. 
Veţi spune, poate, că momentul nu e 
tocmai bine ales. Şi totuşi... Văzind că 
această minge pe care, pînă la noi dispo- 
ziţii, trebuie să trăim, suteră de unele 
perturbații în formă de ciupercă (știm 
noi o astfel de ciupercă), copiii din 
lumea întreagă, într-un elan de fantezie 
și solidaritate, se hotărăsc să schimbe 
înfățișarea bătrinei noastre planete. Zis 
şi tăcut. Cu unelte și mijloace demne de 
imaginaţia lor bogată, ei transformă 
pămîntul, mingea, portocala pe care 
locuim, într-o pasăre. De ce într-o 
pasăre? veți întreba. Priviţi reversul 
medaliei şi veți descoperi porumbelul 
lui Picasso cu o ramură de măslin în 
cioc. (Scenariul de Cecilia Rădulescu 
şi Liana Petruţiu). 

Toate aceste filme tac parte dintr-un 
serial care poartă numele organizaţiei 
de copii între patru şi șase ani: Şoimii 
Patriei. 


ANIMATOR 


Matty-gag 


Dacă un oftat de broscuţă l-ai 
desenat în două săptămîni, 
atunci ce normă îţi propui 
pentru un oftat de elefant? 


Spectatori, nu fiți numai 


spectatori! 


Filmul ro esc 


vestea dragostei 


e «...Am citit multe cronici, pot zice: 
tot ce-am întilnit scris despre noul film al 
lui Gopo. Majoritatea concluziilor — nefa- 
vorabile; cei mai mulți cronicari sînt de 
părere că regizorul nu numai că nu înain- 
tează cu acest film, dar nici măcar nu bate 
pasul pe loc. Citeam și nu-mi venea să cred. 
Am pășit în sala de spectacol oarecum 
nesigur, dispus însă să-i acord toată aten- 
ţia, spre a mă convinge singur de adevăr. 
Acum,după ce s-au aprins luminile, consi- 
der această realizare o reușită. Deopotrivă 
copii de virstă școlară, tineri, maturi și 
virstnici (şi eram circa 600 spectatori în 
sală) am trăit 80 de minute de satisfacţie, 
pline de conţinut. Am ascultat şi unele 
păreri ale spectatorilor, aproape în totali- 
tate — aprecieri pozitive, unele chiar elo- 
gioase. imaginaţie bogată, interesantă in- 
trepătrundere a realului cu știinţitico-fan- 
tasticul și nu mai puțin interesantă transpu- 
nere într-o viziune modernă a unui basm 
care, la prima lectură, pare a nu-şi depăși 
condiţia; o reuşită îmbinare a jocului acto- 
ricesc cu desenul animat, o imagine clară 
și din unghiuri potrivite, o muzică adecvată 
uneori, spre final, de-a dreptul remarca- 
bilă. lată atitea argumente în favoarea filmu- 
lui. Nu încerc să despic «firul în patru» pen- 
tru a descoperi «noduri». Îmi place părul 
natural; îi las pe cronicari să poarte peruci. 
Eu mă alătur atitor spectatori şi aplaud din 
inimă noua realizare a cinematografiei noas 
tre.» (Nicu Dumitrescu, Micro 3, bloc 11, 
sc. A ap. 5 — Reşiţa) 


@ «...Un tilm cu adevărat pentru copiii de 
la 7 la 77 de ani, fiindcă dincolo de bine- 
cunoscuta poveste a lui lon Creangă pentru 
copili de 7 ani, Gopo introduce probleme 
la care trebuie să reflecteze și «copiii» 
care au de 11 ori mai mult. După părerea 
mea, calitatea principală a acestui film 
este acordul perfect între specificul romă 
nesc al personajelor şi al epicii şi universa- 
litatea ideii pe care le conţine.» (Constan- 
tin Marcu, liceul C.F.R. — Braşov). 


@ «...lată într-adevăr o poveste de ador- 
mit copiii... Pornind de la un basm de 
Creangă,s-a ajuns la un film care seamănă 
pe undeva cu serialul de simbătă seara, 
Invadatorii. Nu-mi amintesc să fi citit 
că ei, Făt Frumos, ar fi venit pe de altă 
planetă, cu o imensă farturie zburătoare 
ce semăna cu cabul unui animal domestic. 


Anul XY (472) 
Bucureşti 
aprilie -1977 


Redactor şef 


Ecaterina Oproiu 


Oricum, frumoase locuri mai avem în ţară! 
Peisajele au fost mai mult decit minunate. 
Filmul e pentru copii,dar și pentru cei care 
nu mai citesc poveşti, iarna la gura sobei» 
(Cora Kureliuc, cartier Viziru A, Bi. 2, ap. 48 
— Brăila). 

N.R.: Tizul dumneavoastră, harnicul nos- 
tru corespondent Colea Cureliuc_ (localita- 
tea Măriţeia Mică — Suceava) ne Intreabă 
insistent cine sinteţi (Poate-i faceţi un bine 
şi-i scrieţi pe adresa amintită). 


Ultima noapte a copilăriei 


@ u...Într-o seară m-am oprit lingă cel 
mai modest cinematograt unde rula Ultima 
noapte a copilăriei, un film despre care nu 
știam nimic. Am intrat şi am avut o mare 
bucurie. Pe lingă faptul că aproape toți 
actorii îmi erau necunoscuţi, filmul dezbătea 
și unele din problemele mele. Eroii erau 
tineri, tineri ca şi mine, cu întrebările și 
privirile noastre. Un film cu şi despre mine, 
cu şi despre ea, cu și despre noi toți. La 
ieşire nu eram uimit ci mai degrabă vindecat, 
eram un om cu o mare încredere în ei însuși. 
Mulţumesc pe această cale tuturor realiza- 
torilor acestui film care, neavind poate 
actorii divini din Noaptea americană si 
nefiind chiar superb ca Șatra, m-a ajutat 
atit de mult. (Un sincer admirator al artei 
pentru oameni, A.S. — Galaţi) 

N.R.: Şi cum ati vrea så vă mulțumească 
realizatorii, neavind la dispozitie decit aceste 
două iniţiale şi-o mult prea largă definitie a 
calităților dumneavoastră omenesti?) 


Filmul străin 
Pentru un pumn de ceapă. 


9 «...Aţi plecat vreodată trist de la un 
film? Nu pentru că ideile acestuia ar pune 
probleme, nu pentru că ar fi o dramă sau 
pentru că ar radiografia prea crud realita- 
tea, ci pentru că este un film care nu spune 
nimic, care nu lasă nimic în urmă, în afară 
de amintirea penibilă a prostului gust și a 
vulgarităţii în cantități industriale. Aşa mă 
simţeam într-o după amiază friguroasă de 
decembrie ieșind de la un film unde cozile 
la bilete se formează cu cel puţin o oră 
inainte de deschiderea casei.. Cum de a 
acceptat Franco Nero rolul principal? Pes- 
tru un pumn de ceapă este infini mai 
prost realizat, mai lipsit de direcțe deci 
toate westernurile de serie, cele mai mereu- 
site, laolaltă Comedie? Oare risul n-are 


Coperta |! 

În curînd, pe ecrane, Buzduganul cu 
trei peceți. Scenariul: Eugen Mandric. 
Regia: Constantin Vaeni. În rolul lui 
Mihai Viteazul: Victor Rebengiuc. O 
producne a Caselor de filme Unu şi 

rei. 


dreptul să sufere de respect faţă de bunul 
gust? (Renata Caragiani, Aleea Compozi- 
torilor 4 — Bucureşti) 

N.R: Tot cu privire la acest film am mai 
primit o scrisoare la fel de critică dela lon 
Gardiciuc, str. George Coșbuc nr. 19 — 
Galaţi, în care strălucea următoarea întrebare: 
«Unde-i marele Ford cu Diligenţa /ui?») 


Automobilul, vioara și cățelul 


@ «...Fantezie, muzică şi interpreţi plini 
de farmec. Băieţelul nu numai că are mutri- 
șoara Micului Prinţ,dar aderă şi la filozofia 
acestuia. El e mereu neliniștit, vrea ceva, 
vrea pisici, ca să le transforme în maimuțe, 
pe care să le transforme apoi în urși cu care 
să se împrietenească. El nu vede în ciine un 
simplu cline ci îl transformă în zebră, etc. În 
final îi spune: «Acum nu te mai transform în 
nimic, îți pun doar aripi ca să zbori pentru 
ca lumea să exclame uimită zboară ciinii!» 
Regizorul Bikov a explicat foarte bine acest 
film: «Vrem ca dragostea de copil să forme- 
ze poeţi şi cavaleri. De aceea obiectivul ma- 
jor al filmului este să- înveţe pe copil frumu- 
setea, căci nu poți fi fericit fără a înţelege 
frumusețea.» (Alexandru Jurcan, /ocalita- 
lea Ciucea — jud. Cluj) 


In două vorbe 


© Mihaela Popescu (București): Cro- 
mea la Noaptea americană ne-a sosit 
prea tirziu dar ea mărturisește multe calități, 
o sensibilitate ce ne face să așteptăm cu 
sinceră nerăbdare următoarea corespon- 
dență. 

9 iulia Adriana Filip (Bu/. Jon Șulea 58 
— Bucureşti): Adorabilă desființare a ace- 
luiaşi «pumn de ceapă». Pe cind cu ceva 
mai constructiv, însă la acelaşi nivel de stil 
şi inteligență? 

e Pavel Alice Teodora (Săvineşti — 
jud. Neamt): 1) Dan Nuţu şi lon Caramitru 
joacă la Teatrul «Lucia Sturdza Bulandra» 
din Bucureşti 2) Nu uităm nici o clipă «ce-a 
insemnat James Dean»... 

© Danieli Clăianu (str. Păcurari 24 — 
laşi): Desenele au mai mult calități de spirit 
deci de linie». Cel cu «Daciile» ne-a plăcut 
cel mai mult Sintem însă zgirciți cu spațiul. 
Respectaţi-vă declarația «imi place să fiu 
vesel. să fac un desen idem şi să fiu foarte 
calm în sesiune» 

© Codruta Bucur, Bucureşti: Numele 
detectivului Crocker din Kojak este Kevin 
Dobson 


Rubrică realizată de RADU COSAȘU 


0 fotografie 
document 


Poveste tristă, film realizat în triplă 
calitate (scenarist, regizor şi operator) 
de Cornel Dimitrescu. Imaginea, reali- 
zată în 1938, e cu atit mai importantă 
astăzi, deoarece filmările au avut loc 
în fostul bar «Colorado» devenit mai 
tirziu barul «Continental», devenit 
astăzi fostul bar «Continental». 


CINEMA, 
Prata Scinteii nr. 1, Bucureşti 41917 
Exemplarul 5 lei 


Cititorii din străinătate se pot abona adre- 
sindu-se la ILEXIM Departamentul Export- 
Import Presă, P.O.Box 136—137 — telex 11226, 
Bucureşti, str. 13 Decembrie nr. 3 


Prezentarea artistică: 
Anamaria Smigelschi 


Prezentarea grafică: 
Ioana Moise 


Tiparul executat la 
Combinatul! poligrafic 
«Casa Scinteii» — Bucureşti 


23 


_ În . z https://biblioteca-digitala.ro 


Se lucrează la un nou film românesc: 
Regăsire, în regia lui Ştetan Traian Roman, 
după un scenariu de Anca Arion, Gheorghe 
Robu şi Dorel Dorian. După cum se afirmă 
n scriptele Casei de filme Unu, viitorul 
fiim îşi propune «o confruntare între două 
mentalități cu privire la problemele iubirii, 
căsniciei, drumului spre fericire şi înțele- 
gere în viata de familie». 

Despre film, despre implicaţiile etice ale 
problemelor propuse spre dezbatere, am 
stat de vorbă cu doi dintre scenariști, cu 
reporterul de televiziune Anca Arion şi cu 
procurorul Gheorghe Robu. 


investigație asupra 
unui trecut neclar 


— Un procuror și un reporter de tele- 
viziune, doi oameni obișnuiți cu investi- 
gația, cu ancheta. Deși mijloacele fie- 
căruia dintre dumneavoastră sînt dife- 
rite, finalitățile sint foarte apropiate. 
Regăsire este un film-anchetă? 

— Gheorghe Robu: Am pornit de la 
un fapt de viață care ni s-a părut semnifica- 
tiv nu atit sub raportul întimplărilor, cît 
mai ales al motivelor care au animat în- 
timplările. Cu alte cuvinte, din punctul 
nostru de vedere, filmul se vrea o contrun- 
tare între concepții diferite, contradictorii, 
ireconciliabile... Faptul concret a făcut o- 
biectul unui dosar soluţionat de justiție, 
şi am luat cunoştinţă de el în virtutea o- 
bligaţiilor profesionale. Totul părea nevero- 
simil şi, în același timp, totul exista acolo, 
între coperţile unui dosar. Regăsire a 
plecat de la un dosar, dar nu este povestea 
acestui dosar; este fața nevăzută a dosaru- 
lui. Personajele filmului încearcă să gă- 
sească adevărul faptelor şi descoperă a- 
devărul dinăuntrul lor. Din acest punct de 
vedere, filmul este într-adevăr o anchetă... 

— Anchetă, dezbatere... Reporterul 
de televiziune, totdeauna în căutare 
de cazuri interesante, nu s-a simţit 
tentat să-l transforme într-o anchetă 
tv? 

Anca Arion: — Ba da. Şi într-o primă 
tază chiar aşa s-a întîmplat. Pe acest caz am 
realizat o anchetă tv. care s-a difuzat acum 
vreo trei ani cu titlul «Regrete tirzii», cu 
participarea eroilor reali, cu gindurile lor 
şi cu deznodămintul pe care întîmplarea I-a 
avut în viaţă. Cind ni s-a cerut să propunem 
un subiect de film artistic, ne-am gindit 
imediat la acest caz, pentru că ne oferea 
posibilitatea să vorbim despre prezentul 
care se construieşte, despre doi oameni 
care-şi întemeiază o familie şi şi-o înteme- 
iază în deplină sinceritate, pe cinste, pe 
adevăr dus dincolo de întimplările mărunte 
şi uneori dureroase ale vieţii, pe dragoste... 

— Gneorghe Robu: Elaborînd scenariul, 
am redescoperit că tinăra generaţie are 
conturată o personalitate foarte sănătoasă 
şi foarte robustă (acesta este cuvintul), 
pentru că a asimilat realitatea socială a 
timpului nostru cu mare acuitate şi profun- 
zime... Din nefericire mai există şi oameni 
(nu neapărat bătrini) care continuă să se 
agite în interiorul unui sistem de valori 
perimat... Am încercat, deliberat, să im- 
primăm filmului specificul anchetei, dintr-o 
necesitate artistică și pentru a face mai 
pregnantă confruntarea dintre concepții 
potrivnice. În acest fel ne-am apropiat mai 
mult de cursul autentic al evenimentelor 
de la care am pornit. Eroina principală 
intră în posesia unor date fundamentale 
ale propriului ei trecut printr-o investigaţie 
personală desfășurată, evident, cu mijloace 
nejudiciare... 

— De fapt, despre ce este vorba în 
filmul dumneavoastră? 

Anca Arion: E vorba de doi oameni care 
își duc viața în mod normal, numai că la 
un moment dat apare ceva, o întîmplare, 
un fapt, un eveniment de excepţie, care 
modifică, tulbură echilibrul real al acestei 
căsnicii. 

Ghevrghe Robu: Mai exact, e vorba de 
două cupluri, asupra cărora acelaşi eveni- 
ment acţionează diferit, complet diferit... 


f 


Pledoarie pentru o 


n 


0 problemă de familie 
dincolo de care se află 


o dezbatere etică ji 


R 


) 


(Violeta Andrei şi Emil Hossu) 


Pledoarie pentru o responsabilitate bazată pe înțelegere şi 
căldură umană (Florin Piersic si Colea Răutu) 


E ca un fel de test pe care viaţa îl pune în 
fața unor căsnicii, verificîndu-se astfel cali- 
tatea morală a partenerilor, măsura în care 
aceștia au pornit la drum cu toată sinceri- 
tatea, cu toată capacitatea omenească de 
a accopia adevărul, de a înțelege binele și 
răul. 

Anca Arion: Din ciocnirea a două men- 
talități se reconstituie întimplările care au 
rezonanțe diferite în cele două familii. Pe 
de o parte, căutarea cu orice preț a adevăru- 
lui, pe de altă parte, minciuna, escamotarea 
realităţii, lașitatea... Pentru că există încă 
oameni care îşi clădesc viața pe aparente, 
pentru care numai aparențele contează. 

— Ce eveniment tulbură echilibrul 
acestor familii? 

Anca Arion: Cum am mai spus, e vorba 
de două cupluri, Silvia-Mircea şi Adina- 
Dinu. Filmul începe cu primirea unei scri- 
sori. O scrisoare scurtă, aproape eliptică, 
ca un strigăt de ajutor și tocmai de aceea 
ciudată, care pune în actualitate o veche 
poveste de dragoste între Silvia și Dinu. 
O poveste veche, dar nu o poveste inocentă, 
banală şi simplă, fiindcă scrisoarea vor- 
beşte despre un copil... Dacă există cu 
adevărat, în ce scop existenţa lui a fost 
ascunsă şi în ce scop este scoasă la iveală 
acum, după zece ani, de la consumarea 
acelui capitol din viaţa celor doi tineri... 


& 


Dar dacă nu există?... Cît adevăr deține 
fiecare dintre personaje şi mai ales, cit 
adevăr ascunde fiecare? lată întrebările 
(unele) cu care se confruntă eroii filmului 
şi față de care îşi definesc propria lor 
personalitate, aș zice, calitate umană. 


Violeta Andrei: 


Silvia: 
«Joc rolul unei femei obișnuite, o profe- 
soară, mamă şi soţie fericită. Totul pînă în 
ziua în care află întîmplător că e mama a 
incă unei fetițe, Irina, născută în urmă cu 
zece ani şi despre care i s-a spus că a 
murit la naştere. Silvia este un personaj 
realmente interesant, un om integru, gata 
să-și asume responsabilitatea unei greșeli 
săvirșite în tinereţe. Investigația pe care o 
face în propriul ei trecut îi dezvăluie nu 
numai gravitatea întîmplărilor a căror eroi- 
nă a fost fără să vrea, dar şi faptul că e 
înconjurată de înţelegerea celor dragi si 
apropiaţi. Un rol pe care-l joc cu o deosebi 
tă plăcere, fie numai și pentru faptul că nu 
am mai întîlnit altul asemănător în carieră 
şi pe care aș vrea să-l construiesc printr-o 
investigație psihologică foarte atentă ș 
foarte lucidă.» 


https://biblioteca-digitala.ro 


Mircea — actualul soț al Silvie: 


«Încă un personaj de actualitate, un soț 
iubitor care e alături de soţia sa în încerca- 
rea prin care trece. Un soţ fără orgolii mascu- 
line, un soț care nu rămîne indiferent la 
problemele «omului de lingă tine». E un 
personaj fără o pondere prea mare în desfă- 
surarea acţiunii, pe care vreau să-l investesc 
cu gravitatea înţelegerii și a dragostei» 


Dinu, tatăl copilului născut în urmă cu 
zece ani 


Pi o lie lee i Pe a Ea e ae 

«Dinu e omul care de dragul carierei şi 
sub influența nefastă a familiei a renunţat 
la o poveste de dragoste. Apariţia copilului 
i se pare că-i ameninţă viaţa particulară și 
ascensiunea profesională. Partea cea mai 
interesantă a rolului este că, în noua situaţie 
creată, personajul meu își realizează modul 
greșit în care şi-a conceput viaţa. Din 
punct de vedere moral, el este un om recu- 
perahil» 


Vlargareta Pogonat: 


Melania. mama lui Dinu 


«De astădată joc un personaj negativ. E 
rolul femeii voluntare, care are pretenţia dea 
«aranja», după un cod moral propriu, viața 
celorlalți. E rolul femeii care se «descurcă» 
în orice împrejurare, chiar dacă mijloacele 
prin care o face nu sint dintre cele mai 
avuabile. Desigur, e un pefsonaj cu a cărei 
atitudine, ca om, nu sînt de acord, dar care 
are «dreptatea lui» în povestea filmului şi 
eu i datoare să-i dezvălui «partea lui de 
vină». 


Burga, tată! Silviei 


«Personajul pe care-l joc e un muncitor. 
Dincolo de acest amănunt biografic, ceea 
ce-l frămîntă în momentul acţiunii filmului, 
este descoperirea tirzie că,dacă şi-a făcut 
datoria de părinte, de tată, nu a ştiut totuşi 
să fie şi prietenul copiilor săi, nu a știut să 
le cîştige acea încredere care să-i facă să-i 
împărtăşească dificultăţile, necazurile, pro- 
blemele. Jucîndu-l, încerc să-mi imaginez 
şi alte amănunte ale biografiei lui ca să-l fac 
credibil în felul cum gîndeşte și acționează. 
În situația creată, cred că el se defineşte 
nu numai prin înțelegere, ci și printr-o ati- 
tudine care dezvăluie trăsături umane delini- 
torii pentru lumea în care trăim. Sinceritatea 
şi căldura umană sînt lucrurile care îl 
caracterizează cel mai bine». 


Constantin Guriţă: 


Dragnea, tată! lui Dinu 


«Eroul meu e tipul omului absent în propria 
lui familie, tipul soţului dominat de o soţie 
autoritată, a omului care trăieşte, mai bine 
spus vegetează, în marginea vieții și a 
întîmplărilor la care asistă ca martor pasiv. 
E o atitudine, desigur, condamnabilă şi mă 
străduiesc tocmai în acest sens să desco- 
păr slăbiciunile acestui tip de om». 


N.C. MUNTEANU 


Nr. 4 


Anul XV (172) 


Revistă a Consiliului 
Culturii și Educaţiei Socialiste 
București-aprilie 1977