Revista Cinema/1977 — 1989/020-CINEMA-anul-XX-nr-8-1982

تخ د 


1 


E 


0 temă generoasă 
care ne-a adus succese importante 


Sper ca atunci cînd se va relua serialul Lu- 
mini şi umbre (poate la viitoarele emisiuni în 
color ale televiziunii noastre), episoadele 
care se ocupă de momente ale insurecției și 
de ecoul lor într-o mică așezare ardele- 
nească, îmi vor produce o emoție diferită. Am 
lucrat serialul cu mult drag, pentru că dato- 
rez acelui eveniment și oamenilor lui, începu- 
tului devenirii noastre, însăși șansa de a creia 
pe terenul pe care-l iubesc și câruia mă stră- 
duiesc să-i ofer tot ce am mai bun. 


Andrei BLAIER 


Foarte puţini dintre colegii mei n-au făcu! 
măcar un film inspirat de insurecția armata 
din August '44. Tema aceasta, atit de gene- 
roasă şi atașantă i-a adus filmului romanesc 
citeva dintre cele mai sigure succese artistice 
ale sale 

Prima mea încercare, regizată împreună cu 
un coleg, a fost mai timidă și nu indeajuns 
implinită. Am revăzut de curind Furtuna la te- 
levizor (la peste 20 de ani de la premieră) și 
dincolo de nostalgia revederii și unele pra- 
guri profesionale ce cred că le ciștigam pe-a- 
tunci, nu mi-a produs alte bucurii. 


lubesc filmele 
despre contemporanii mei 


întimplătoare, fiindcă aici găsisem tot ceea 
ce mă atrăgea și exista o bază destul de 
bună pentru realizarea unei comedii cinema- 
tografice nu lipsită de fantezie și de subtilitaţi 
care i-ar fi conferit filmului o șansă mai deo- 
sebită. Din păcate, insă, după zece zile de fil- 
mare lucrul s-a întrerupt din motive indepen- 
dente de voința mea. După alte încercări sce- 
naristice (infructuoase), în paralel cu un 
„aprantisaj“ de citiva ani, exact cind pentru 
mine perspectiva realizării primului lung me- 
traj începea in mod dramatic să devină in- 
certă, am făcut încercarea de a ecraniza ro- 
manul lui Teodor Constantin, „La miezul 
nopții va cădea o stea”, carte de mare succes 
de librărie pe atunci. Scenariul care a stat 
pină la urmă la baza filmului a aparținut lui 
Dumitru Carăbăţ. Filmul a primit denumirea 
Secretul cifrului. 

Integrarea mea într-un astfel de gen cine- 
matografic, neobișnuit pentru mine, nu a fost 
ușoară, dar dragostea și interesul pentru sub- 
stanța acestui film mi-au crescut treptat, cu 


Cind am schimbat destinul meu de pictor 
pe cel de regizor, sincer să fiu, nu mi-am 
imaginat niciodată că voi ajunge să fac un 
film ca Secretul cifrutui. De îndată după ter- 
minarea studiilor, mintea și sufletul îmi erau 
stăpinite de imaginile unor filme care să vor- 
bească despre contemporanii mei, într-o 
cheie de înțelegere în care ironia tandră să 
descifreze sensurile unor lipsuri — mai mici 
sau mai mari — ale acestor contemporani. 
Mă îndemna la un asemenea gen de film și 
exerciţiul meu asiduu din studenție care s-a 
încheiat cu filmul Domnul Fiţek după roma- 
nul scriitorului Antal Hidas, pe care l-am rea- 
lizat în institutul de la Moscova în co-regie cu 
şase colegi maghiari (printre care și Marta 
Mesaros), eu interpretind și personajul prin- 
cipal, domnul ۳۱۹۸, un mic cizmar care visa 
să-i concureze pe cei mai mari industriași de 
încălțăminte din Budapesta. 

In acest fel, intilnirea mea cu scenariul 
„Admirabilul X. Popescu“ scris de mine im- 
preună cu Paul Anghel în 1956, nu era deloc 


De fiecare dată, a opta lună a anului 
aduce puternic pe ecranul conștiinței noas- 
tre ziua ei cea mai importantă — în calen- 
darul politic românesc: 23 August. 

23 August 1944, o zi care deschide o 
epocă. O zi precedată de ani și decenii în 
care forțele cele mai înaintate ale societăţii 
românești, în frunte cu comuniştii, au pre- 
gătit victoria Revoluţiei de eliberare 3116٥ - 
nală și socială.' O zi urmată de alți ani și de 
alte decenii, în care întregul popor român, 
condus de partidul său comunist, a înfăp- 
tuit profunde prefaceri revoluționare și a 
construit o nouă Românie, socialistă, liberă 
şi independentă, în plină dezvoltare econo- 
mică şi spirituală, participantă demnă la 
lupta pentru o lume mai bună și mai 
dreaptă. 

O zi şi o epocă intrate cu litere de aur 
în istoria patriei, o istorie unică, în milenara 
ei desfășurare, așa cum o definea la recen- 
tul Congres al educaţiei politice şi culturii 
socialiste, tovarăşul Nicolae Ceaușescu. 

O zi profund inspiratoare pentru istoria 
filmului românesc. Așa cum o mărturisesc 
și cuvintele pe care cineaștii — toți autori 
sau colaboratori ai unor filme inspirate de 
23 August '44 — le înscriu în aceste pagini. 


https://biblioteca-digitala.ro 


existenţe a poporului nostru 


intotdeauna actorul trebuie să aleagă 
varianta cea mai omenească! 


auna actorul ar trebui să aleagă varianta cea 
mai omenească, cea care îi oferă mai multe 
şi complexe reacţii și atitudini. Întotdeauna 
ar trebui să-l intereseze devenirea, acea dia 
lectică cotidiană care ng face imprevizibili 5 
fascinanţi. Acestea ar putea fi gindurile mele 
ulterioare turnării și pe care nu le-aș fi avut 
dacă redacţia revistei nu mi-ar fi cerut-o. Per- 
sonajul s-a născut singur, fără discuţii şi ela- 
borări teoretice, din situații și din memoria 
mea afectivă aflată în deplină concordanță cu 
cea a regizorului. 

Acum mă ocup de un alt personaj, perso- 
naj dificil și mă bucur că primarul meu s-a 
purtat bine și în sălile de cinema; s-a purtat 
cinstit și simplu, neconsiderind că prin ceea 
ce împlinește el face gaură în cer, dar câ e 
necesar acelui moment, așa cum au făcut-o 
foarte mulți din acele zile zbuciumate. 


Mircea DIACONU 


Trebuie să crezi în personajul tău, 
ca să-l faci credibil 


dăruire și foarte mult entuziasm o inspirata 
echipă de realizatori: dramaturgul Horia Lovi- 
nescu, -scenaristul Mihai Opriș, regizorul 
Dinu Cocea, operatorul lon Marinescu, acto- 
rii Irina Petrescu, lon Caramitru, Vasile 
Cosma și mulţi alţii. 

Sint fericit de a fi participat ا٤‎ reușita aces- 
tui film, împreună cu acești minunaţi colegi. 
Nu cred că există emoție mai mare pentru un 
actor decit aceea ca peste mulţi ani de la 
realizarea filmului cineva să-și aducă aminte 
că ai interpretat „cu căldură, sinceritate, 
umor“ un personaj care şi pe tine te-a capti- 
vat, pe care l-ai revedea oricind, cu dragos- 
tea cu care-ţi regăsești un bun prieten. 


Constantin DIPLAN 


Evident, eu nu pot vorbi despre personajul 
jucat de mine în Semnul șarpelui — un pri 
mar dintr-un sat de graniţă în anii imediat ur- 
matori Eliberării — cel mult despre prototipul 
acestui dificil individ. Dificil pentru că, apărut 
vestul de des in literatură și cinematografie, 
; în general sub aceleași chipuri de actori, 
beneficiind şi de un anumit idilism considerat 
neapărat necesar de către vremuri şi oameni, 
acest personaj s-a așezat într-o imagine 
exactă şi pe care nu mă apuc să o judec eu 
acum. Astfel de accidente se intimplă des și 
ne-am obișnuit să le acceptăm ca fiind ceva 
care așa trebuie să fie. Din fericire, alături de 
noi se află viața și experiența noastră și a på- 
rinților noștri și sint de acord că se poate 
greşi și dezumaniza pină la prostie un câpi- 
tan al lui Mihai Viteazul, dar nu un primar de 
ieri sau de azi. Pe de altă parte, nu mă intere- 
sează un personaj sigur de el, fără îndoieli şı 
jriji, în consecinţă plictisitor şi steril. intotde- 


Stejar, extremă urgenţă in care am avut bu- 
uria să joc personajul unui ofițer participind 
a marele eveniment, este un film inspirat din 
trecutul apropiat al istoriei noastre. El aduce 
un omagiu eroismului poporului român din 
timpul luptei de eliberare socială şi națională, 
antifascistă și antiimperialistă. Din punct de 
vedere tematic, filmul aparţine unei categorii 
de pelicule de inspiraţie politico-istorică, cu 
tentă polițistă. După părerea mea acest film 
depășește insă graniţele categoriei amintite, 
conturindu-se ca un film de caractere, un 
film care consemnează pentru posteritate 
miște adevăruri perene ce ţin de specificul 
nostru naţional, de tradiţiile eroice multimile- 
nare ale poporului român. 

La reușita filmului au contribuit cu talent, 


nea unul-din cele mai populare filme romă- 
neşti. La 23 de ani de la realizarea lui, incerc 
satisfacția să văd că filmul continuă să fie iu- 
bit, şi că a înregistrat pină în prezent 7 mi- 
loane de spectatori 

lată cum, de la o comedie care så imple- 
163965 elementul psihologic realist cu ironia 
tandră, am ajuns să debutez cu un film ale 
cărui exigenţe erau cu totul altele, fiindcă fil- 
mul de contra-spionaj pe o acţiune care se 
petrecea la 23 August 1944, cerea în primul 
rind o aplicație câtre crearea suspans-ului și 
a unui ritm alert de povestire. 

N-am mai „recidivat“ in acest gen cinema- 
togratic și odată cu anii, din ce în ce mai pu 
țin m-am intilnit cu filmele mele. Ultimele 
mele filme sint aproape și foarte aproape de 
ceea ce reprezint, de ceea ce gindesc și ceea 
ce am vrut să fac. Dar acest prim „copil al 
meu cinematografic care a fost Secretul ci- 
trului, „copil' nedorit și neașteptat, era prima 
mea încercare de a arăta oameni pe ecran şi 
prima mea legătură afectivă cu spectatorul 
De aceea îl iubesc. 


Lucian BRATU 


țiecare părticică pe care o adăugam edificiu- 
lui întreg. Îmi amintesc că alături de mine 
mai debutau, lucrind la acest film, încă trei 
deținători ai unor compartimente vitale ale 
filmului: operatorul Constantin Ciubotaru, in- 
ginerul de sunet Anușavan Salamanian și 
scenogratul Ştefan Maritan. Pe vremea 
aceea, unii tovarăși din conducerea studiou- 
lui nu erau prea liniștiți din cauza acestor de- 
buturi. Directorul de producție, din acei ani, 
venea adesea pină la ușa platoului de filmare 
și, încercind să glumească (dar ce glumă! o 
glumă care nu-i putea disimula teama pentru 
debutul nostru), ne spunea cam aşa: „Dacă 
rebutaţi acest film, tu, Lucian Bratu, te întorci 
la corpul asistenţilor de regie, pe tine Con- 
stantin Ciubotaru te trimitem la cooperativa 
fotografilor, iar pe Salamanian şi pe Maritan 
îi punem la dispoziția personalului mediu 
pentru echipele de filmare”. , 

Din fericire, n-am rebutat. Și dintr-o fericire 
şi mai mare și mai deplină am constatat ca 
reacţia spectatorilor la acest prim film a fost 
una deosebită, la unison cu critica de specia- 
litate. Secretul cifrului era urmărit în sali 
pline; nu multă vreme după premieră el deve- 


Un august istoric 
şi pentru a 7-a artă 


truda coerenţa şi, care, desigur, mai are des- 
tule orizonturi de cucerit) abia după acea zi, 
mai precis, ca urmare a existenței acelei zile 
Cuprinşi în automatismul treburilor cotidiene, 
pierdem uneori din vedere asemenea fapte 
esenţiale pentru cultura și sensibilitatea 
noastră ca popor, cum este deprinderea unui 
limbaj; cinematogratul este un instrument 
esenţial de autocunoaștere, fără de care nu 
numai că ne-am ști mai puţin, ci, cu sigu- 
ranță, am fi mai puţin. Pentru mine aceste 
momente de autocunoaștere s-au numit și 
Secretul citrului, și Cind primăvara e fier- 
binte, și Zidul, de care mă leagă puternice 
afecţiuni. 

Nu încape îndoială că limbajul e tăcut și să 
rememoreze, iar un moment esențial al aces- 
tei rememorări este chiar 23 August, Elibera- 
rea, ziua doldora de istorie, inepuizabilă, care 
continuă să ne inspire. 


Dumitru CARABĂȚ 


https://biblioteca-digitala.ro 


Sint zile, probabil puține în destinul unui 
popor, de o densitate istorică neobișnuită, în 
care tendinţele și legile vieţii îşi adună lao- 
laltã, intr-un spaţiu foarte restrins, energii ne- 
obișnuite. Astfel de zile, cum este 23 August. 
se constituie în momente cruciale, ale căror 
consecinţe privesc atit existența unor colecti- 
vităţi umane în întregul lor, cit și viata de fie- 
care zi a indivizilor. Asemenea zile privile- 
giate, inainte de a fi cercetate şi evocate de 
istorici ori cintate de poeţi, sau pur și simplu 
trăite de fiecare dintre noi, au ciudata capaci- 
tate de a ne „scrie“ destinele, de a ne 
determina actele, sentimentele, ideile, inițiati- 
vele ca un ecou, firesc, al impulsului ivit 
atunci. 

Momentul istoric la care mă refer a avut 
insă şi vocaţia de a modela ori, mai mult, de 
a „naşte“ limbaje. Fără a trece sub tăcere in- 
ceputurile eroice ale filmului românesc, ştim 
cu toții că „vorbim“ cinematograficește (ma 
refer la un limbaj artistic ce şi-a cucerit cu 


participa la scrierea 


De 38 de ani, o mare temă de 


desfășurarea unor mari evenimente istofice, 
de a pătrunde în intimitatea statelor majore şi 
1 cabinetelor ministeriale, de a asista, în ace- 
laşi timp, la întimplări care se petrec în locuri 
jiferite și în ambele tabere in luptă, de a se 
intîlni, ca să spunem așa, cu personalități 
ilustre ale istoriei. Chiar faptul că aceste 
filme sint realizate pe sistemul „all star cast”, 
idică folosind zeci și zeci de vedete celebre, 
re importanţa lui. Spectatorul este flatat că 
ılde John Wayne, Henry Fonda, Alain Delon, 
Yves Montand, Orson Welles, etc. sint „de-ai 
noștri”, luptă pentru aceeași cauză cu care 
compătimește” și el, spectatorul; nici inami- 
cii interpretați de Curd Jurgens, Gerd Fro- 
ebe, Horst Bucholtz nu sint niște fietecine Şi, 
deci, înfringerea lor apare cu atit mai 
meritorie. Deși mici povești particulare (și 
exemplare) sint integrate in marea epopee, o 
timensiune importantă este, totuși, deficitară 
in filmele-spectacole (mai puţin desigur, 
ntr-un film sovietic de același tip cum este 
Eliberarea): cea a oamenilor simpli, a anoni- 
milor şi — consecinţă politică — cea a lupte 
lor naţionale de eliberare. 


Continuarea firească a 
condiției de om 


Altfel stau lucrurile în filmele italiene din 
perioada neo-realistă, în acea lungă serie de 
filme de rezistență începută cu capodoperele 
lui Rossellini, Roma, oraș deschis și Paisa și 
pină la ultimul văzut la noi, Agnesa partizana. 
Aici nu există state majore și consilii intergu- 


Eliberarea popoarelor 
de sub jugul fascist: 
o sărbătoare a descătuşării 


epoci şi începutul alteia, imixtiunea politica 
în viața personală, dialectica raporturilor din 
tre trecut și viitor, sau a condiţiei umane între 
abjecţie şi sublim, 'coexistența omului cu 
moartea, cea de toate zilele etc. etc.) încit nu 
trebuie să ne mire că miile de filme realizate 
pină azi nu le-au putut cuprinde pe toate 

Şi totuși, o diversitate clocotitoare ni se în- 
făţișează atunci cind încercăm să trecem în 
revistă ceea ce s-a făcut pină azi. lată, de 
exemplu, de un mare succes s-au bucurat la 
public filmele de mare amploare, filmele 
spectacol care şint sau se doresc de dimen 
siuni epopeice. În filme ca Ziua cea mai lun 
gă sau Arde Parisul? accentul cade pe am 
ploarea mișcărilor umane, pe larga prezen- 
tare a desfășurării forțelor militare și politice, 
Satisfacţia spectatorului — chiar dacă filmele 
citate și altele de același fel nu sint mari rea 
lizări artistice — provine din faptul că aseme- 
nea filme îi dau sentimentul de a fi de față la 


monumente. Deși Eliberarea a fost un eveni 
ment nu numai românesc, ci și european, şi 
pentru numeroase popoare ea a reprezentat 
un moment de răscruce, filme de o asemenea 
amplitudine nu s-au realizat nu numai la noi, 
dar nici în alte părţi. Poate într-o zi (niciodată 
nu e prea tirziu, „Război și pace" a fost scris 
de Tolstoi la multe decenii după evenimen- 
tele din 1812) un film care, tematic, se va re- 
feri la o singură latură a complexului proces 
istoric, va atrage o asemenea intensitate ar- 
tistică încît va rămîne în conștiința oamenilor 
ca filmul Eliberării. Poate. Ceea ce e indiscu- 
tabil e că de momentul Eliberării de sub tira- 
nia fascistă, sint legate în conștiința contem- 
poraneităţii atitea teme fundamentale ale vie- 
tii noastre sociale, dar și individuale (proble- 
matica luptei antifasciste în intinitele ei varie- 
tati, tema războiului ca punct nodal și expre- 
sie paroxistică a milioane de tragedii particu- 
lare, întrepătrunderea dintre sfirșitul unei 


sondaj în cineunivers 


Nu rareori ne-a fost dat să auzim — și, bi- 
neînțeles, nu numai cu prilejul revenirii anu 
ale a aniversării eliberării de sub jugul fas 
cist — o 00103015 venită, mai ales din mijlo- 
cul iubitorilor de rind ai filmului românesc: 
dacă cinematografia noastră a reuși! pinê 
acum sa evoce cu mai mult sau mai puţin suc- 
ces, în producţiile sale, atitea momente in- 
semnate din istoria noastră naţionala, dacă 
s-au realizat şi destul de numeroase filme 
axate, direct sau indirect, pe evenimentele 
Eliberării, lipsește totuși filmul Eliberării, 
opera unică menită să fixeze, pentru totde- 
auna în istoria cinematografiei românești, ne- 
uitatele zile din August 1944, cu toate semni- 
ficațiile și implicaţiile lor. În imaginea celor 
care se gindesc la o asemenea operă ar tre 
bui să fie un film care să exprime, în același 
timp, şi măreţia unui fapt istoric considerabil 
şi nenumăratele detalii prin care vorbesc au 
țenticitatea, concretul vieţii, un film în care să 
se impletească precizia istorică și poezia ro- 
mantică, un film în care să se facă simţite și 
rădăcinile apropiate sau depărtate ale eveni- 
mentelor și în care, în același timp, să se pre- 
figureze viitorul, atit acel viitor care pentru 
noi, cei din 1982, este deja trecut, cit şi viito 
rul care începe abia miine. Într-un cuvint, ar 
trebui să fie un film-monument 


Nu știm daca un asemenea film se va rea- 
liza într-o zi. Arta cinematografică, în pofida 
unor 8081616 contrarii, se cam ferește de 


Actul de naștere al unei noi existenţe a poporului nostru 


mai poate fi vorba. Slujind cu adevărat epo- 
peea națională, nu putem concepe o artă a 
evocării, care să nu fie străbătută de vibrația 
dramatică și creatoare a semnificației. Virtu- 
tea artistului este, cred, tocmai nevoia de a 
16501106 semniticind, din sinteza istoriei în 
desfășurare, acele însemne care rămin să 
străbată mai apoi, dacă nu veacurile, măcar o 
epocă viitoare. Nimic nu văd mai natural pen- 
tru artistul adevărat al epocii actuale, decit 
faptul de a se ști implicat mereu mai con- 
știent, mai responsabil, in istoria neamului, a 
omenirii în general. Filmul serial Lumini și 
umbre, scris de Titus Popovici și regizat de 
Andrei Blaier, Mihai Constantinescu și Mir- 
cea Mureșan, în care am onoarea să interpre- 
tez unul dintre personajele centrale, va ră- 
mine, fără îndoială, o altă demonstrație in 
acest sens. 


George MOTOI 


realizat de un cineast de excepție, Malvina 
Jrşianu, se cheamă Serata și este închinat 
inui moment crucial din istoria românilor 
acela al Eliberării. Ca și personajul interpre 
tat în recentul Liniştea din adincuri, persona- 
jul din Serata simbolizează abnegaţia intelec- 
tualităţii patriotice progresiste, rolul ei în ac 
tul decisiv al acelui August fierbinte. Și 
acum, la mai bine de un deceniu de la turna- 
rea sa, filmul trezește același autentic interes 
ceea ce e un semn al trăiniciei sale. Îl consi- 
der un „film-model“, un titlu de referință al 
epopeii naţionale... A „dialoga“ lecții şcolare 
de istorie, mizind pe un spectaculos în sine, 
ieftin şi exterior, de curte, de fast, ori de 
trupe și arme, de lupte, de cascadorie pină la 
urmă, cu efecte epuizate de un cinematogra! 
postbelic strălucitor, sau a evoca artificial is 
toria veche a neamului, mi se pare cea mai 
nocivă înțelegere a artei în general și a filmu 
lui în special, căci de cea a istoriei nici nu 


Aș vrea să las o filă de istorie 
în imagini, 
scrisă cu pasiune, cu artă 


cei care ne iubesc, pentru cultură, în ultima 
instanță, decit să lăsăm undeva, în urmă, o 
filă de istorie în imagini, scrisă cu artă și pa- 
siune... 

Am făcut Dacii, Mihai Viteazul și Pentru 
Patrie... dar pe lingă aceste filme închinate 
epopeii naţionale cinematografice, aproape 
toate celelalte sint și ele file ale istoriei pa- 
triei noastre. 

Mă gindesc la anii 1939—'40—'41 şi '45 re- 
flectaţi în filmele comisarului Moldovan, mă 
gindesc la Ultima noapte... — războiul din 
1916, ca și la Capcana mercenarilor, la „Ipu' 
ce-și desfășoară acțiunea în noaptea de 23 
August etc. Deși lista e lungă şi spectatorii 
sint mulți, lista neimplinirilor e și ea lungă. Şi 


۹ fa. Scenariul çi regia: Malvina 


Strungarul la sfirșitul zilei iși numără pie- 
sele şi rebuturile, țăranul, toamna, își cîntă- 
rește recolta, proverbul spune că toamna se 
numără și bobocii.. 

Există o astfel de toamnă și pentru noi, 
creatorii, o toamnă în care se numără și suc- 
cesele şi insuccesele, împlinirile şi neîmplini- 
rile 

Și în ceea ce mă privește, nu atit succesele 
sint cele care mă neliniștesc, ci acele neim- 
pliniri care se înmulțesc cu cit dorința e mai 
puternică de a face, de a te întrece pe tine 
însuţi, ca și pe cei care te înconjoară, de a 
atinge perfecțiunea... Şi cum ea nu există, nu 
ne mai rămine nouă, celor veșnic neliniștiți 
veșnic nemulțumiți de ceea ce facem, pentru 


oraşului. Scenariul: Marin Preda; regia: 


Destine care trebuie să perpetueze 
amintirea. din tată în fiu 


doilea, reporter de știri senzaţionale, al trei- 
lea — un om venit de la țară, ce „și-a ales o 
meserie“, aceea de activist. 

Trei medii diferite, trei caractere, trei des- 
tine — dar același aluat, același fond: o mare 
curățenie sufletească dată de dorinţa fier- 
binte de a vrea binele aproapelui (tău). Unul 
din eroii mei, cel din Ediţie lală, moare 
pentru asta. Pentru că ideea de libertate con- 
ține și ideea de sacrificiu. Aș fi fericit dacă 
prin acești trei eroi, trei oameni ai mei, aș 
aduce aminte celor ce au trăit aceste mo- 
mente și, mai apoi, fiilor lor, tuturor celor ce 
in dreptul cetăţenilor scriu cu mindrie și 
grijă mån, că atunci cind răsfoim Istoria 
țării noastre şi ajungem la fila (capitolul) 23 
August 1944, trebuie să știm că pentru a 
ajunge unde am ajuns astăzi, mii de oameni 
şi-au sacrificat o parte din viaţă. Și uneori 
chiar viața 


Ştefan IORDACHE 


Trei începuturi, trei destine, același scop 
punerea în practică a celei mai nobile aspira- 
ţii a omului, adică libertatea, conținută în 
ideea de comunism. 

Același timp istoric al începutului, ajunul 
„momentului 23 August 1944", moment ce a 
însemnat și înseamnă pășirea Țării mele pe 
drumul greu dar minunat, acela de a-şi con- 
trola singură “destinul, înscrisă în marea ar- 
mată a omenirii ce vrea să-și făurească cu 
propriile forțe, libertatea. $ 

Eu nu am trăit acele momente, dar ele își 
atia ecou, ca dealtfel toată Istoria noastră, și 
in meseria mea, aceea de actor, meserie ce 
are, printre altele, şi sarcina de „a aduce 
aminte“. Pină acum — așa cum am spus la 
început — am avut această dificilă dar nobila 
sarcină de trei ori. Odată la debut în filmul 
Străinul, apoi la „al doilea debut”, în filmul 
Ediţie specială și mai tirziu în filmul Bietul 
loanide. 

Unul, cel din Străinul, era un adolescent, al 


Roluri care simbolizează 
abnegaţia intelectualului patriot 


nu numai a consacrării, dar și a integrării 


intr-o anumită familie de personaje, aceea a 
intelectualității profund implicate în social, în 
politic, capabilă să tacă istoria. Filmul acesta 


Printre filmele pe care le socotesc cu ade- 
vårat reprezentative pentru epopeea națio- 
nală, aș numi unul care mi-a rămas în memo- 
rie, el însemnind pentru mine și şansa însăși 


fi cronicar al timpului tău, a-ţi clădi opera pe marile idei ale epocii, 


Facerea lumii. Scenariul: Eugen 


Barbu; regia: Gheorghe Vitanidis. 
Cu: Clody Berthola şi Marga Barbu 


Mircea Mureşan. lon Caramitru. Urșianu. Cu: Silvia Popovici şi 


George Motoi 


Cu: Romeo Pop și 


Im preocupă cinematografiile lumii: Eliberarea 


a egoismelor și incomunicabilităţii, a intere- 
selor divergente sau chiar antagoniste, oame- 
nii de bună voinţă, indiferent de statutul lor 
social diferit, indiferent de convingerile lor 
deosebite, indiferent de orizonturile din care 
vin sau câtre care tinjesc, se regăsesc fraţi, 
camarazi, prieteni, gata să-și sacrifice impre- 
ună viața sau să și-o sacrifice unul pentru ce- 
lalalt. Vedem alături de militanţi încercaţi, oa- 
meni care s-au ținut de o parte de lupta poli- 
tică, simple gospodine, preoţi, unele tipuri de 
marginali, copii aflați abia în pragul adoles- 
cenţei trăind laolaltă, nu numai asprimea lup- 
tei, ci şi marea bucurie a comunicării ome- 
nești. Să ne aducem aminte de filmele lui 
Rossellini, de Curcubeul lui M. Donskoi, de 
Preţul vieţii al Larissei Șepitko, de citeva per- 
sonaje memorabile din filmul românesc. E 
evident, mai ales pentru noi care știm ce s-a 
întimplat „după“, că mulţi dintre acești eroi 
sint companioni vremelnici, că viața îi va di- 
viza din nou, poate mai profund ca înainte, 
dar bucuria reintilnirii umane într-un moment 
de excepţie, bucuria solidarităţii se înscrie 
printre marile vise ale omului și excepționali- 
tatea momentului Eliberării constă și în faptul 
de a fi dat, măcar pentru o clipă, sentimentul 
(sau iluzia) înfăptuirii acestui vis 


Ce mai bun și 
nobil într-un popor 
În al treilea rind, în multe din cele mai 


bune filme, Eliberarea apare cu tot contextul 
(Continuare în pag. 6) H. DONA 


4 ا 


داد | 


Arde Parisul? Replica cinematografică franceză a aceluiaşi moment 
istoric şi totcu o distribuţie de mari proporţii 
(în imagine Romy Schneider şi Yves Montand) 


Garanţia de credibilitate 


sfiit, departe de... 

Doar cultivind cu seriozitate acest gen de 
conștiințe capabile de conflict, doar descope- 
rind adevăratele dimensiuni ale conștiinței 
umane aflate într-un moment de răscruce is- 
torică, doar făcind acest real serviciu bunului 
simţ artistic și istoric, ideii artistice de istorie, 
doar așa vom putea ciștiga marele premiu vi- 
sat de orice artist care își invită cu adevărat 
mintea și sufletul la marea discuţie cu istoria 
țării sale: garanția de credibilitate! 

Zeno Cosma trăiește ziua de 23 August 
1944, nu o predică, nu o falsitică, îi plătește 
un real tribut sufletesc și de conștiință. Pe 
patul lui zac cărţile care au schimbat lumea... 


Adrian PINTEA 


fascinante ale cinematografului. 

„Nimeni nu e liber de trecut", spunea doc- 
torul Poenaru întorcindu-se de pe front îm- 
preună cu prietenul său Pascal. Era în 918. 
O generaţie plină de idealuri se afla la ince- 
put de drum. „Trebuie să facem ceva pentru 
țara asta“... o aprigă dorință dusă pe umerii 
celor doi, pină cînd unul dintre ei avea să se 
piardă în tulburătoarele hăţișuri ale jocurilor 
partidelor politice, în disputa pentru putere... 
O dorință purtată mai departe cu încrince- 
nare, pe umerii de-acum încovoiaţi de timp ai 
celuilalt. O dorință parcă transmisă generații- 
lor ce aveau să vină și care aveau să lase în 
urma lor întunericul, fascinaţi fiind de lumină. 
De adevăr. Eliberaţi prin lupte sociale, cu 
conștiința valorii lor, puternici, umplind stră- 
zile orașului în sunetul sirenelor, ei devin 
adevărații eroi. Eroii „cetăţii”, pe care am in- 
cercat și eu să-i surprind în Trel zile și trei 
nopți. 


Dinu TĂNASE 


e absolut obligatorie 


Ei sint eroii „cetăţii“ 


Cred în personajul Zeno din romanul cine- 
matografic Lumini și umbre dintr-un bine 
conturat motiv: viața conștiinței lui se petrece 
la vedere! : 

Nu are păcatul clasic al etichetei 6 
și prealabile, nu vine cu o biografie „verifi- 
catã" și catalogată! Reușita (grație superbei 
scriituri a lui Titus Popovici) este clară şi se- 
ducătoare. 

In viltoarea istorică a primilor ani noi ai tă- 
rii noastre, iată că nu mai avem de-a face cu 
vreun „pozitiv' cu contururi străvezii, cu 
vreun „bun“ iluminat avant-la-ettre, cu un 
„erou“ care, ori știe perfect ce are de făcut în 
noua conjunctură istorică, ori este aruncat la 
lada de gunoi a aceleiași istorii!... Sintem, în 


Tema destinelor angrenate în istorie şi de 
către ea, mi se pare a fi unul din cele mai ge- 
neroase „daruri“ făcute cinematogratului de 
literatură. De la Intoleranță și Crucișătorul 
Potemkin, la Apocalips acum, de la Războiul 
independenţei ia Pădurea spinzuraţilor și Pu- 
terea și Adevărul, scenarii originale sau ecra- 
nizări, adaptări sau lecturi în imagini, au 
reușit (și timpul ne-o demonstrează) îmbina- 
rea fericită între nevoia de poveste (acea 
acumulare năvalnică de date, fapte, perso- 
naje, întimplări, locuri, oameni, chipuri peste 
care timpul trece și nu poate să nu lase 
urme) și nevoia de profunzime (de plonjare 
în adevărul uman, psihologic, prin cunoaș- 
tere, prin analiză, prin relaţionarea individului 
cu societatea căreia îi aparţine) pînă la desco- 
perirea, detaliu cu detaliu, rotiță cu rotiță, a 
mecanismului care acționează, de cele mai 
multe ori implacabil, necruţător, asupra indi- 
vidului. Acest „Turn Babel" urcat 8489, mili- 
metru cu milimetru și cercetat cu lupa sau 
survolat în spirală din perspectiva timpului pe 
care-l trăim, iată una din posibilele imagini 


Şi cite alte proiecte n-ar mai fi de pomenjt 
acum cînd aniversăm, pentru a 38-a oară, Eli 
berarea patriei noastre! 


Sergiu NICOLAESCU 


vernamentale, lipsesc marile personalități po 
litice și înalții comandanţi militari, Eliberarea 
este văzută și trăită de și prin oameni nepre 
destinaţi unei cariere eroice. În aceste filme 
încep să se deseneze citeva trăsâturi care se 
vor constitui în calităţile esențiale ale celor 
mai bune filme despre Eliberare, calități care 
vor contribui, credem, la fixarea locului spe- 
cific al acestor filme în istoria artei cinemato- 
grafice. 

În primul rînd, participarea la lupta antifas- 
cistă apare nu (sau nu numai) ca un act ex- 
cepțional, ci ca o continuare firească a con- 
011161 de om (nu altceva rezultă din mai toate 
filmele românești pe această temă, de la Va- 
turile Dunării pină la Liniştea din adincuri) 
Mai mult, în unele opere nu e vorba deo 
simplă continuare, ci de o regăsire a staturii 

«de om cu tot ce ea implică în materie de 
demnitate, curaj, abnegaţie, simplitate pentru 
cei pe care viaţa ii alienase și schilodise su- 
fletește. Unele filme sovietice (incepind cu 
Invazia inspirată din piesa lui Leonov) și al- 
tele occidentale, printre care mai presus de 
toate excepționala operă care este Generalul 
della Rovere al aceluiași Rossellini sint grai- 
toare în această privinţă. 

in al donea rind, Eliberarea (şi lupta de re 
21516015 care a precedat-o) se înfăţişează 
şi, iarăși, neorealiștii italieni sint primii care 
au scos la lumină această latură — ca o 
stare de graţie, ca să folosim un termen de ٠ 
10201166 morală. E momentul unic şi — în po- 
fida sordidităţii condiţiilor ambiante — feeric 
în care pe deasupra conflictelor care îi divid 


aici mă gindesc, iarăși și iarăși, la Mărășești, 
al cărui scenariu e scris, la Mircea cel Bătrin, 
mă gindesc apoi la pregătirea şi realizarea 
unui film al Eliberării, apoi la anii 1945—65, 
pagini de istorie contemporană a partidului. 


Grija pentru adevăr 
și implicare afectivă 


tăților. Este ce aștept demult (dintotdeauna) 
de la filmul românesc de actualitate. Cred ca 
asta ne interesează și cu asta îi sintem datori, 
cu lucrul şi opinia noastră „umăr la umăr” 
Cred că orice film de actualitate se poate 
transforma într-un film de istorie a devenirii 
unui neam, cu singura grijă a respectării cin 
stite a adevărului și implicării afective într-o 
transformare de esenţă, atit de angajantă ca 
aceea pe care trebuie s-o probăm astăzi 


irina PETRESCU 


ciudat, 
dar socotesc aceste personaje, 
adevăraţi semeni ai mei 


rolul Virgil Bălan din serialul Lumini și um- 
bre, după un scenariu de Titus Popovici, în 
regia lui Andrei Blaier, Mihai Constantinescu 
și Mircea Mureşan — dau numai aceste două 
exemple, socotindu-le cele mai semnificative 
în cariera mea cinematografică — mi-au ofe- 
rit întilnirea cu două caractere adevărate, pu- 
ternice, dramatice, devenind, în felul acesta, 
importante atit pentru mine, cit și pentru pu- 
blic. 

Fie și numai aceste două roluri îmi dau ar- 
gumente să sper, ca actor și ca simplu spec- 
tator, că voi vedea pe ecran și pe scenă, fi- 
guri asemănătoare, de oameni adevărați. 

Pentru că, poate să pară ciudat, dar aceste 
personaje, le socotesc nu numai personaje, 
ci semeni de-ai mei. 


Mitică POPESCU 


Debutul meu cu Valurile Dunării a înflorit 
sub semnul acestei teme generoase pe care 
am reintilnit-o, sub aceleași bune auspicii de 
lucru de mai multe ori: Duminică la ora 6, 
Străinul, Stejar, extremă urgență. 

Cred în preocuparea acelor ani pentru „ac 
tul de naștere“ al unei noi existenţe și, . 3 
zînd de curind aceste filme „vechi“, nu arr 
avut ce le reproșa. Filmele anilor '80 nu cred 
că vor trebui să re-facă acel interes patetic, 
ci să-l des-facă (dacă se vor apropia cu ade- 
vărat de fenomen) în semnificaţii adiacente, 
în senzaţii, în căutări de definire a personali- 


Poate-i 


Evenimentul de la 23 August a pus omul 
1815-60 faţă cu istoria. Dar oamenii sint diferiţi. 
Reacţiile lor, modul de a accepta sau de a re- 
fuza o situaţie, diferă de la individ la individ 
Şi mi se pare firesc să fie așa. Tocmai 
această diversitate de caractere alcătuiește o 
lume adevărată. Din această lume am făcut 
parte cu toţii. Și noi, cei care slujim arta am 
fost părtași la toate frămintările acestei epoci, 
am participat, cu drept egal, la înălțarea edifi- 
ciilor acestei lumi, am cunoscut-o, cunoscin- 
du-ne pe noi înșine. 

În virtutea acestei cunoașteri profunde, 
ne-am adus fiecare dintre noi, cei care slujim 
arta şi prin ea poporul nostru, partea noastră 
de devotament, de dăruire, de înțelegere. 

Rolul Nãitã Lucean din filmul Vinătoarea 
de vulpi, după romanul „Nişte țărani“, de 
Dinu Săraru, în regia lui Mircea Daneliuc, şi 


epopeii naţionale, înseamnă pentru cineaşti şi a face filme despre zilele fierbinţi ale lui August '44. 
tejar, extremă urgență. Se 
Horia Lovinescu şi Mihai 

Opriş; regia: Dinu Cocea. Cu: Ir 
00 


Se iul: Ti- 
Doru Năstase. 
Silviu Stănculescu 


Ultima frontieră a morţii. Scena- 
riul: Nicolae Jianu; Virgil 
Calotescu. Cu: Mariana Mihuţ şi 

lon Dichiseanu 


Ediție specială. Scenariul: Beno 
Meirovici şi Mircea Daneliuc; regia 
Mircea Daneliuc. Cu: Stefan lorda- 


Pe aici nu se trece 
tus Popovici; regi: 


Cu: 


modern 
C 


uten 


Siderurgistul" din 


miat şi el 


1 concur 
can Ne~ Im 
uni, într-un 


imaginile di 


munte 
muz 


tariului vocal-muzical 


tru a sugera grandoan 


Festivalul naţional „Cîntarea României“ 
un festival al muncii şi creației 


Un festival de etnologie 
turism 
(la Herculane). 
Dar şi o întrecere a ta- 
lentelor 
cineaştilor amatori 


şi 


pi 


multe 


mare sau mai mică, cu sfirșitul războiului, 
pentru noi, Eliberarea din August 1944 a în- 
„emnat continuarea luptei antifasciste pină la 
victoria finală. Război drept, război lung, an- 
ırenînd toate forțele vitale ale naţiunii, insin- 
gerat de jertte considerabile. Poate într-o zi, 
un cineast de talent va găsi în această situa- 


ale sufletului național, eroii se ۷۴ 47 
unei lupte începute, cindva, în străfundurile 
veacurilor și care continuă pină la deplina 
eliberare a omului. 

Poate nu s-a amintit suficient că, spre deo- 
sebire de majoritatea ţărilor europene, in 
care eliberarea a coincis, într-o măsură mai 


Tunelul, coproducție româno-sovietică a cărei acţiune se petrece în 
preajma zilei de 23 August. Cu Aleksei Loktev, Valentina Maleavina și 
Florin Piersic 


bătorii este sentimentul descătușării. Elibera 
rea apare drept capătul firesc al unui lung sir 
de suferințe și de lupte și ideea care se in 

pune ca o evidenţă este aceea că oamenii au 
trebuit să sufere pină dincolo de limitele ca 


` pacității lor de rezistenţă pentru ca să poat: 


invinge, că fiecare clipă de bucurie se pla 
teşte cu oceane de suferință. O asemenea 
concepție (mai de grabă implicită decit expl: 
cită) ţine, fără îndoială, de un anume specific 
al sufletului popoarelor respective, dar ea ex- 
primă și o concepție umanistă autentică, pro- 
fundã şi tulburătoare. Într-o viziune asemână- 
toare se inscriu, într-o măsură, şi filmele po- 
loneze pe aceeaşi temă, cu adaosul câ, mai 
ales la Wajda, dar și la Munk, Kawalerowicz, 
Has și alţii, lupta de rezistență, Eliberarea se 
proiectează pe fundalul unor reflecții grave 
despre destinul specific al poporului polonez 
de-a lungul isto 

Nu credem că s-a subliniat îndeajuns — 


poate din pricina neimplinirii artistice a unor 
filme — cit de obsedantă este în creaţia cine- 
matografică românească pe tema Eliberării, 
ideea încadrării unui moment de excepţie în 
continuitatea istoriei naționale. În ce s-a rea- 
lizat mai bun în cinematografia noastră, eve- 
mmentul Eliberării trimite spre permanente 


imi ultană 
daugi 


profund dramatic din care se proiectează ca 
o sărbătoare. Desigur, nu în sensul spectacu- 
lar al cuvintului și nu numai pentru că mar- 
chează ruperea violentă de un trecut de 
oroare, ci pentru că se impune sentimentul 
că într-un asemenea moment se exprimă ce 
este mai bun în om, ce este mai bun și mai 
nobil într-un popor. Să ne aducem aminte, 
printre multe alte filme, de Cele patru zile ale 
orașului Neapoli de Nanni Loy; în اسر لا‎ 
masacrelor, a singelui care curge în valuri 
ororilor şi suferințelor fără de margini, it - 
tica sărbătoare a descătușării (şi cine știe să 
petreacă mai intens ca napolitanii?) se destă- 
șoară punctată de rafalele mitralierelor și de 
explozia bombelor. E triumful oamenilor 
simpli asupra umilinței, uritului, minciunii, 
condiției de turmă, e sentimentul exaltat al 
prăbușirii tuturor îngrădirilor. „Revoluţia tre- 
buie să fie o sărbătoare“, scria în mai 1968, 
pe zidurile universităților pariziene. Acesta e 
și sensul pe care-l dâm și identificării Elibe- 
rårii cu sărbătoarea 

Sărbătoarea, care în alte zone ale sensibili- 
tāții europene se colorează și cu alte nuanţe, 
specifice altor filozofii populare. În multe din 
filmele sovietice sau iugoslave și în unele 
filme bulgare, componenta principală a săr- 


filmului ro- 


Imului române 
hoțu / feriz 
٩ 
nu, haiducui 


Fata morga: 


filmului. 


or peliculei di 1 
1 م116‎ > : 1 rintã. te găsi la repezeală, fi 
alizare e a ۱ n سے‎ A e : 6 n d 


rind. Fondul 


timp!) 


ție specifică izvorul unei metafore pentru 
destinul românesc. 
Pornind de aici sau dintr-un cu totul alt 
unghi de vedere, vom avea, poate, miine, 
dacă nu filmul, cel puţin filmele despre Elibe- 
rare pe care sintem ۱007/1011 să le 7 ۴ n e se mult nu 
în continuarea celor de pină acum. n ea dialog 


Ziua cea mai lungă, prima superpro- 

ducţie americană dedicată Eliberării 

Franţei, cu o distribuţie internaţională 

gigantică: 42 de vedete, printre care 
John Wayne 


ea, nu?! 


https://biblioteca-digitala.ro 


inui serial TV, dar nimeni nu şi-a mai amintit 
le atunci incoace. Din 5 ore de proiecție, la 
premieră au rămas 2 ore și 20 de minute, iar 
la reluarea de la televizor o oră și 45 de mi- 
nute. Vă puteți imagina ce masacru! La re- 
centul Congres al culturii, creatorii de film au 
adresat, dealtfel, apeluri categorice televiziu- 
nii să nu mai dea pe post copii degradate, 
din care lipsesc secvențe întregi. Pentru că 
vorbim de televiziune, rolul din Lumini și um- 
bre, o partitură complexă, mi-a plăcut mult, 
epoca mi s-a părut foarte interesantă — nu e 
ușor să trezești interesul pornind de la o ast- 
fel de temă, primele episoade reușind să facă 
acest lucru... 


— Există momente cind un actor poate de- 
termina (influența) soarta unul film? 


— Nu ştiu dacă este așa, dar așa cred că 
ar trebui să fie. Aici este incă un punct ne- 
vralgic al cinematografiei noastre. Actorul e 
un factor de cea mai mare importanţă alături 
de regizor, desigur. Şi dacă nu se colabo- 
rează cu el (discutăm desigur despre actorul 
complex, capabil a avea o viziune asupra ro- 
lului ca şi asupra ansamblului) atunci, cum 
poate ieși un lucru bun? Filmul e totuși o 
meserie de colectivitate. Tinerii, din păcate, 
nu prea sint dispuși să dialogheze. E vorba 
poate şi de o școală, de un mod de a con- 
cepe lumea, de a aborda meseria asta, a 
noastră, de a şti să întreținem relaţiile dintre 
noi. Am încercat să le insuflu aceste lucruri 
studenţilor, dar experiența de zi cu zi nu con- 
firma de multe ori ceea ce le spusesem eu. Şi 
mă credeau utopic, idealist. „O fi fost aşa pe 
vremea dumneavoastră“... Mi-amintesc că și 
noi spuneam la fel în facultate. În fond, fie- 
care are dreptul la experiența generaţiei sale. 
În ceea ce mă priveşte, nu cred că mai pot 
să-mi permit să accept orice rol. Pină acum 
n-am refuzat nimic. Cred că mă aflu într-un 
moment în care aș putea fi invitat în modul 
cel mai civilizat de către un regizor, de către 
un director al unei case de filme pentru o co- 
laborare (citiți dialog) dacă această colabo- 
rare e dorită. Nu știu în ce măsură e intere- 
santă colaborarea cu actorul Codrescu. Eu 
personal sint foarte mulţumit de colaborarea 
cu Codrescu şi vreau s-o respect pe cit pot. 
La ora actuală sint singurul om de care de- 
pinde faptul ca actorul Codrescu să fie sau 
nu respectat. Poate afi observat, în ultima 
vreme apar tot mai rar la TV, la radio și pe 
ecran. Numărătoarea mea a început să aibă 
un sens invers. 


— Ne aflăm intr-un punct fierbinte — ca să 
nu spunem critic — al cinematografiei noas- 
tre. L unde ar trebui să inceapă un drum 
nou 


— Nu din bucățele de film românesc se 
poate concepe destinul filmului românesc. 
Revin la ceea ce spuneam: lipsește dialogul 
eschis, responsabil, angajat; lipsește comu- 
nicarea între toţi cei care trudesc în domeniul 
cinematografiei. Am impresia că în cinemato- 
grafia noastră se ia mereu totul de la capăt; 
nu se acumulează nimic. De ce? Nu știu. 


— Presa, critica de specialitate, credeți că 
poate juca un rol determinant? 


— Categoric. Şi nu o face întotdeauna. Mai 
ales atunci cînd este subiectivă. Datorită că- 
ror interese nu știu, se trec sub tăcere lucruri 
ce ar trebui semnalate în mod deosebit. Des- 
pre actori și despre roluri se vorbește în ge- 
neral destul de putin și nenuanțat (şi în cri- 
tica de teatru e la fel). ideea de a trece la „și 
alții“ mi se pare jignitoare. O nuanţă a acto- 
rului ar trebui răsplățită cu o nuanţă a criti- 
cului. Decit „și alţii”, mai bine tăcerea. 


— Dorindu-vă roluri și un dialog pe mă- 
sura crezului dumneavoastră, vă mulțumim. 


Roxana PANĂ 


şi roluri 


interpreți 


Convieţuirea 
cu personajele 


La o întrebare ca aceasta: de ce a tre- 
buit să aștepte Dorina Lazăr cițiva ani 
buni, după Mastodontul, de ce nu s-au 
grăbit regizorii „să o vadă“, critica nu 
poate da decit un răspuns pe cit de spe- 
culativ, pe atit de inutil, atita timp cit nu 
ne aflăm în fața singurei istorii cinemato- 
grafice ce se repetă pe cont propriu. Nu 
mai mult decit o sentimentală judecată 
compensatorie ar fi și aceea potrivit că- 
reia actrița ar fi așteptat, împăcată și înțe- 
leaptă, acumulind de ici, de colo, vorbe, 
vorbe. Nimeni și nimic nu poate da acto- 
rului timpul trecut pe lingă el, peste chi- 
pul lui, oricum fără apărare. Ceea ce îi 
rămine este să joace — dacă are aseme- 
nea resurse — ca şi cum ieri ar fi trăit cel 
mai învâpâiat succes. Un astfel de senti- 
ment l-am avut în fața Dorinei Lazăr pe 
care citeva filme din urmă au adus-o re- 


Dacă nu vrei nimic, 
nu rişti 6 


solut. Eu sint un partizan al ideii de „spon 
tan", am lucrat ani și ani de zile în mişcarea 
de amatori, cred în acești oameni, îi respect 
şi îi stimez, dar nu pot să cred nici o secundă 
că această profesie poate s-o facă oricine și 
oricind. Nu se poate admite că învățămintul 
nu-și are rostul și sensul lui. Lumea are ne- 
voie de actori, lumea are nevoie de scenă, lu- 
mea are nevoie de teatru. Din teatru se 
adună și oamenii care fac film, televiziune 
Eu tot discut despre teatru, ce să fac? ÎI simt 
mai aproape. În ultimă instanţă rămin un om 
de teatru; e vorba de o anumită comunicare, 
mai specială, mai directă cu spectatorul 
Poate și de aceea sint un dușman crunt al 
ideii de vulgaritate. Și-i condamn din toata 
inima pe toți cei din profesia noastră care o 
promovează... Ca reprezentant al comicului 
sau al tragicului — poate cele două extreme 
intre care se găsesc infinitele nuanţe ale pro- 
fesiei noastre — poți juca orice. Poţi atinge 
orice limită pe această gamă, dar implicarea 
vulgarului în aceste nuanțe mi se pare mon 
struoasă. 


— De la comic la tragic, aţi parcurs toata 
gama de care vorbeaţi? 


— Am mers destul de multișor. Am făcut și 
comedie multă, chiar bună — zic eu, și zic şi 
alții. Vorbesc din nou despre rolurile din tea- 
tru, din radio... În film, nici pe departe. Daca 
pot- să-i mulțumesc teatrului, dacă pot să-i 
mulțumesc radioului pentru începuturile ca- 
nerei — e totuși o carieră! — televiziunii cu 
moderație, filmului n-aș putea spune... În 
atară de Moara cu noroc, o excepție. 


— S-ar mai putea adăuga rolul prefectului 
din „Trei zile și trei nopţi”, sau Galittany din 
„Bietul loanide“... sau mai recentul profesor 
din „Lumini și umbre“ pentru a nu aminti de- 
cit trei roluri dintr-o filmografie care la o nu- 
mărătoare atentă — s-ar dovedi bogată. 


— Nu, nu-s puţine rolurile, asta-i ciudat, 
dar parcă nu se adună în ceva solid. Sau mai 
exact, filmografia pe care o putem întocmi nu 
و‎ reprezentativă nici pentru mine, nici pentru 
filmul românesc. E trist să constaţi că pe ma- 
sura ce trec anii, atunci cind poate ai senti- 
mentul unei adevărate împliniri, ca om, ca 
experienţă, cind simţi că ai putea spune ceva, 
ai putea lăsa ceva în urmă — totuși, pelicula 
lasa ceva mai mult decit teatrul — exact 
atunci ești uitat. Se întimpla un lucru cel pu- 
jin paradoxal. Făceam un rol în care intru- 
neam toate sufragiile, aprecieri de la superla- 
tiv în sus, după care se așternea o tăcere ṣi o 
pauză în apariţiile pe ecran, inexplicabile, cel 
puţin pentru mine. Poate că alţii nici nu ob- 
servau pauza. Făcind abstracție de mine — 
pentru că nu numai cu mine s-a intimplat 
acest fenomen — aș spune că și aici e una 
din marile hibe ale cinematografiei noastre: 
aici, în această știință de a elimina. De a eli- 
mina oameni de valoare, de a elimina uneori 
scenarii de valoare, colaboratori de valoare. 
Știm să ne eliminăm de minune între noi... E 
şi acesta un motiv pentru care mulţi actori de 
teatru nu s-au întilnit cu roluri pe măsura în 
film. Pictorul din serialul Haiducilor, un rol 
care mi-a rămas apropiat, apreciat la vremea 
premierei, a dispărut ca și cind n-ar fi fost, 
La fel prefectul din Trei zile... Despre Gail- 
tany ce să mai vorbim... La Bietul loanide s-a 
filmat intens, putea ieși un lucru de excepție, 
O echipă care a lucrat minunat, un efort im- 
presionant, atit calitativ cit și cantitativ. Vor- 
besc de materialul filmat, pentru că ce a rà- 
mas în cele din urmă este de neînțeles. S-a 
eliminat — din ce cauză nu ştiu, nu pot să 
nțeleg — o mare parte; s-a vehiculat ideea 


— Credeţi intr-un actor mare, ratat? 


— Viaţa e făcută și din foarte multe rateuri 
La un actor ele sint mai spectaculoase, pen 
tru că se petrec la rampă, cu public. Ratarea 
e și ea relativă. Ține foarte mult de condiţia 
interioară a fiecăruia. Personal, nu cred ٥ 
putinţa ratării. Sint oameni care pot claca in 
profesie din motive care fin de sănătate, de 
condiția morală, de modul în care știu să ve- 
gheze asupra arsenalului cu care au intrat în 
această arenă, care e scena. Mijloacele și for- 
mulele pot să se mai gripeze; lipsa de exerci- 
tiu te elimină. O continuă scormonire, o con 
tinuă căutare nu poate duce în nici un caz la 
ratare. Sint inerente curbele din existența 
umană, plusul, minusul, creșterile, chiar pra- 
buşirile, revenirile... Nu se poate fără ele. Dar 
ideea de a dispare mi se pare foarte ciudată 
Mai ales atunci cind ţi-ai propus să nui laşi 
viața să se irosească, să râmină ceva în urma 
ta. Tatăl meu era un om de foarte mult bun 
simţ. Pe vremea cind a spune că vrei să faci 
teatru, nu știu din ce motiv, nu era o prea 
mare bucurie pentru familie — altceva era sa 
fi anunţat că vreau să devin medic sau ofițer 
de cavalerie — tata m-a văzut pe scenă 
Aveam 14 ani, jucam pe Gheorghe din „Na- 
pasta“, rol mic, dar pentru mine, atunci 
enorm. Întimplarea făcea că pe acea scenă a 
colegiului Sf. Sava s-a mutat pentru o vreme 
Naţionalul, după bombardamentul din 4 
N-am să uit niciodată ce mi-a spus tata dupa 
spectacol: „Mâi băiete eu n-am să te opresc 
faci ce crezi. Însă să ştii un singur lucru: me 
şenia asta pot s-o facă mulți, dar dacă în ea 
nu strălucești, mai bine n-o faci”. Acest lucru 
l-am spus și studenţilor mei de la institut. 


— Ce alte sfaturi le mai daţi? Ce le spuneţi 
să nu facă? 


— Omul, dacă tot îi spui să nu facă ceva. 
mâcar din dorința de a verifica cam cum ar fi 
și tot face. Fiecare trebuie să-și țrăiască pro- 
pria lui experiență. Pot să spun însă că pro- 
motia cu care am lucrat — au absolvit în 
81 — este o promoție de excepție. Cu rare 
clipe în care m-au mai dezamăgit, în rest 
mi-au dat satisfacţii imense. lar ideea pulveri- 
zării unui astfel de colectiv, care se creează 
cu trudă, mi se pare o eroare de neimaginat. 
Tin minte ce a insemnat cu ani în urmă ple- 
carea unei promoții la Teatrul din Piatra 
Neamţ. În felul acesta teatrele din provincie 
se pot primeni. Dar altfel, doi absolvenţi 
intr-o parte, unul în altă parte, nu pot deter- 
mina nimic, nu pot imprima acel suflu nou. E 
păcat că oamenii care răspund de destinele 
invațămintului artistic nu cunosc toate tainele 
şi toate adevărurile acestui învăţămint, asu- 
pra căruia ar trebui meditat mai serios, pen- 
tru că el reprezintă ideea de profesionalizare. 


— Un actor dacă nu e văzut, nu există. Im- 
portant e să joace. Oricind, oriunde, orice? E 
importantă popularitatea pentru un actor? 


— E un lucru foarte important, dar nu cred 
in popularitatea goală, ieftină — poate e jig- 
nitor ce spun acum — de prost gust. Publi- 
cul te poate accepta oricum, deseori are și el 
scâpările lui, dar dacă știi să te prezinţi nobil 
in faţa lui și el te înnobilează. Dacă te pre- 
zinți vulgar și el reacţionează vulgar. Mă in- 
trebaţi ce le spuneam studenţilor? Să lupte 
cu disperare împotriva acestei vulgarități, 
care poate duce la deprotesionalizare. Cred 
că Și în această meserie ca și în multe alte 
meserii, profesionalizarea îsi are sensul ei ah 


— Ce s-a spus și ce nu s-a spus pină 
acum despre actorul Constantin Codrescu? 
Aceasta era intrebarea pe care v-a adresat-o 
in cadrul unel anchete, „Almanahul Cinema” 
1980. „Mai important decit ce s-a spus și ce 
nu s-a spus despre actorul Codrescu e faptul 


spune in sensul profesiei, bineinţeles, 
aceasta mi se pare o chestiune esențială. 
Dacă lași sau nu ceva ir urmă. Dacă se va 
ține minte ce-ai spus in profesia ta“. Am re- 
produs integral răspunsul, pentru că de aici 
aș dori să incepem interviul nostru. În august 
"82 credeți, stimate Constantin Codrescu, că 
هو‎ jine minte ce aţi spus pină acum în prof- 
sie 


— Dacă stăm să ne gindim bine, de cind 
am pășit pe o scenă sint 36 de ani... 5 
numărăm de cind sint angajat propriu-zis 
într-un teatru sint 33 de ani. Pentru un tinâr 
din ziua de azi poate părea puțin ciudată si- 
tuația mea din acel an al începutului. În '46 
eram elev și student în același timp și mai și 
jucam. Pentru anii aceia nu era nimic neobiș- 
nuit. De atunci mi-am păstrat această înțele- 
gere în a utiliza timpul și energia la maxi- 
mum. Răspunsul la întrebarea Almanahului e 
de fapt, crezul meu, spus în citeva cuvinte. E 
neschimbat in 36 de ani de teatru; nici nu 
poate fi schimbat, mi se pare esenţial pentru 
modul de a exista atit în profesie cit şi În 
rest. 


— Întrebarea era dacă, în '82, gindindu-ne 
la ce-aţi făcut pină acum in radio, televiziune 
film și mai ales in teatru, credeţi că „se ține 
minte? 


— De câtre cine? 


— De către cei care v-au văzul, v-au auzi! 
de către cel interesați sau, mă rog, de cei 
care ar trebui să fie interesaţi... 


— Ai spus foarte bine de cei care ar trebui 
să fie. 


— Să deslușesc aici o tristețe, o nemulțu- 
mire? 


— Da... e un sentiment al zădărniciei, dar 
nu în sensul dezarmării, al demobilizării, ci 
dimpotrivă, aș putea spune că de fiecare dată 
aspectul acesta al meseriei noastre — clipa 
de creaţie ce ar putea trece neobservata 
m-a îndirjit, am căutat mereu să descopar, 
sa-mi redescopăr formule de autopropulsare 
Deseori, întimplarea poate juca un rol fabu- 
los. Se poate vorbi și de șansă. 


— Dumneavoastră aţi avut un moment de 
şansă, cred eu. Cind l-aţi intilnit pe Victor Iliu 
la „Moara cu noroc“. 


_— Da, s-ar putea să aveţi dreptate. Şi mă 
gindesc nu numai la întilnirea cu lliu, ci cu 
toată echipa acelui film, care a însemnat mult 
in existența mea 


Toţi oamenii aceia cu care m-am întîlnit 
atunci — printre ei operatorul Ovidiu Go- 
logan, Liviu Ciulei, Mircea Mureșan — nu 
erau dintre cei obișnuiți. Simțeam ceva 
ciudat, o senzaţie pe care s-ar putea s-o ai 
poate într-o plutire 


— Experienţa cu care veneaţi din teatru vă 
ajuta la flim sau, dimpotrivă, simțeaţi că vă 
stinjenește? 

— Nici nu știu dacă aveam experienţă pe 
vremea aceea. Dar aveam un crez. Același ca 
și azi. Crez pe care mi-l confirma însăși pre- 
26013 mea în echipa de filmare. Și apoi ce în- 
seamnă experiență? Ea nu trebuie neapărat 
legată strict de meserie, ci de acele obligato- 
rii înregistrări, înmagazinări ale fiecaruia, 
Traversezi o existenţă în postura de actor, 
Traversezi o viaţă, traversezi momente de 
cultură, momente de zbucium, de prefaceri 
sociale — şi epoca noastră e deosebit de in- 
teresantă din acest punct de vedere — deci 
tu, ca om, nu poți rămîne inditerent. Sigur că 
toate aceste lucruri ar trebui subjugate prote- 
siei. Din acest punct de vedere, aș putea sa 
spun că existența mea a fost foarte gene- 
۲٥۹58... 


— Poate și pentru că nu sinteţi dintre acto- 
rii care s-au mulţumit cu rolurile de pe scenă 
sau de pe ecran. V-aţi asumat tot timpul și un 
rol de animator: pina anul trecut, profesor la 
Institutul de teatru din Tirgu Mureș, iar in 
prezent director al teatrului „Maria Filotti” din 
Brăila. Această implicare ține tot de crezul 
dumnevoastră, sau ați răspuns doar la niște 
solicitări? 


Cred in complexitatea spiritului renas- 
centist — care e peren; nu ţine de o epocă 
anume. O privire unilaterală, o cantonare 
într-un singur punct îmi sint străină. Căutind, 
scormonind, afli adevărul și adevărul e girul 
existenţei tale în profesie. Mi se pare înspăi- 
mintătoare replica dintr-o piesă a lui Tudor 
Popescu: „Ești absolvit de orice, atunci cind 
nu vrei nimic“. De aceea m-am dus şi la cate- 
dră, iar apoi la Teatrul din Brăila. Sint laturi 
care definesc, în fond, ceea ce se cheamă o 
personalitate, un om de cultură, un om de 
teatru, un animator. 


ŞI activist de partid cum a ajuns? 

Pai eu sint membru de partid din 1945 
Era firesc. Am fost activist la județeana din 
Arad, la UTA, în comitetul județean de partid, 
cam tot timpul am fost activist. Era pe linia 
evolutiei mele. Eu nu puteam fi altceva. Și 
cind am făcut filme, tot activist am fost. 
M-am gindit că am ceva de spus. Și cred că 
mai am... Așa cum cred că cei care au venit 
după noi, schimbul doi, nu? Pita, Veroiu, Da- 
nieluc, Tatos au ceva de spus. Băieţii ăștia 
gindesc cinematograful. Cinematograful face 
parte din viaţa lor. Ei alcătuiesc o generaţie 
toarte, foarte puternică și părerea mea este 
ca vor pune o amprentă foarte precisă asu- 
pra filmului românesc. Nu numai pentru că 
snt talentaţi, dar, lucru foarte important, au 
personalitate. Nu pot fi influenţaţi nici de 
cronica apărută în presă, nici de redactorii de 
scenarii, nici de directorii caselor de filme, ei 
știu ce vor să facă și aia fac. Am văzut la 
viala mea regizori cu experienţă care schim- 
bau de pe o zi pe alta, ce și cum li se cerea. 
On, dacă poți să schimbi de pe o zi pe alta 
cînd într-un sens, cînd într-un altul, înseamnă 
ca lucrul acela nu- foarte ai tău, nu te doare, 
nu-ți pasă de el. Ei, lor le pasă. Și le pasă 
pentru că au ceva anume de spus. Așa cum 
am avut și noi pe timpul nostru. Cind am citit 
scenariul lui Pita, Concurs, nu mi-a plăcut, 
dar, pentru că era al lui Piţa, în care eu am o 
mare incredere, am fost de acord cu el, inte- 
legi? M-am gindit că ştie el ce vrea să facă. 
Şi cind am văzut filmul am fost foarte bucu- 
ros pentru că a făcut Într-adevăr un lucru 
'oarte bun. Cind Tatos a venit cu tripticul lui, 
Patru palme, eram în consiliul Casei și am 
avut obiecţii la scenariu, dar nu m-am opus. 
A venit într-o zi la mine, am stat de vorbă 
20 două ore, am căzut dă acord asupra 
„or modificări; cind a făcut filmul, era 
ıltceva, dar mai bine decit discutasem noi. 
Trebuie să dai credit oamenilor despre care 

ı cå pot şi au ce spune. 

Care crede اه‎ că ar trebui să fie obsesiile 
generaţiei actuale? Și cum se pot intilni ele, 
cu cerințele actuale ale cinematogratiei? 

O cinematografie naţională cum este a 
noastră, în dezvoltare, ar trebui să se mani- 
teste în principal prin filme ہش‎ 
Cerinţa principală ar fi de a face cronica ani- 
lor noștri. Asta este rolul și menirea cinema- 
tografului, să lase fixată imaginea unui timp 
anume. Eu sint protund atașat ideii de epo- 
pee naţională, ea face adevărate lecţii de is- 
torie și educaţie — Mihai Viteazul este mult 
mai prezent în conștiința oamenilor, în spe- 
cial a tineretului, de cind există filmul Mihai 
Viteazul —, dar foarte importantă la momen- 
tul actual mi se pare și partea „cronică- 
roască”, acele filme care descriu viata pe 

are o trăim. Acum. Înțelegi? 

Noi avem și o asemenea parte „cronică- 
rească“. Întrebarea ar fi cum o facem? Între- 
barea este dacă reușim să reflectăm realita- 
tea așa cum este ea? 

- Să ştii că filmele proaste sint tocmai 
acelea care nu reflectă realitatea așa cum 
este ea. Publicul este foarte receptiv la ade- 
var. Trebuie spus adevărul. Și eu nu înţeleg 
prin adevăr doar partea critică, negativă a 
existenţei noastre. Adevărul trebuie înțeles în 
totalitatea lui. Și slavă domnului, adevărul 
jespre noi, despre România, este foarte știut, 
cunoscut, recunoscut. Că există incă lucruri 
care mie sau lui Gheorghe, sau lui Vasile nu 
ne plac, asta ne privește personal, dar adevă- 
rul mare nu poţi să nu-l vezi și să nu-l recu- 
noști. Şi el nu trebuie căutat într-un singur 
Him, ci în totalitatea filmelor. O cinematogra- 
fie se judecă în ansamblu. Un film critic este 
o parte din acel ansamblu. Un film pozitivist, 
roz, cum se spune, este și el o parte din acel 
ansamblu. Adevărul se construiește din toate 
filmele la un loc. Cu condiția să fie bune, fi- 
reşte 

Dacă ar face parte din „schimbul doi“ cum 
spune el, dacă ar fi azi un tinăr regizor, ce 
l-ar marca, ce l-ar pecetiui ca artist. 

— Eu spun, dar să nu ţi se pară lozincard. 
M-ar fi marcat, m-ar fi preocupat pină la ob- 
sesie permanentele, marile prefaceri de tot 
telul din tara asta. Eu le-am trăit pe toate, în- 
țelegi? S-au petrecut sub ochii mei. Naţiona- 
lizarea. Colectivizarea. industrializarea. Con- 
struirea orașelor. O țară ca un șantier, nu? 
Sigur, sint și eu nemulțumit că orașele sea- 
mană între ele, dar există. S-au făcut. les pe 
terasă şi mă uit şi văd cartiere cit un oraș. 
Balta Albă este un oraş cu 300 000 a. سب‎ 
tori. În Austria, sau în Elveţia, viața decurge, 
curge, de ani şi ani la fel. Aici, e o perma- 
nentă mișcare, nesfirșite prefaceri, și toate 
astea au schimbat felul de a gindi al oameni- 
lor. Felul de a gindi al ţăranului, felul de a 
gindi al muncitorului, felul de a gindi al inte- 
lectualului. Cred că asta m-ar fi marcat, 
aceste mari prefaceri și ecoul lor în oameni, 
in conștința umană. Da. Asta. Chiar dacă 
sună a lozincă. Uneori trebuie să ai curajul 
sa spui lozinci. Numai că depinde cine le 
spune. Nu-i totuna cine le spune, înţelegi? 

Aș vrea să-l asigur că-l ințeleg, dar: 

— Ifi dau o carte, nu ţi-o dau de tot, că e a 
nevesti-mi. E primul volum de memorii. Dacă 
citeşti citeva pagini, ai să înţelegi ce-am vrut 
să spun. Chiar și numai inceputul dacă-i ci- 
teşti... 

Citesc, firește, toate paginile, dar citez nu- 
mai inceputul acela despre care el spunea că 
ajunge: „Cind m-am dus prima oară la grădi- 
nita de copii patronată de Asociaţia femeilor 
ortodoxe române, mama m-a lămurit cum 
trebuie să mă port: 

— O asculți pe educatoare, taci cind vor- 
besc ceilalți şi nu furi.” 

Înţeleg, Francisc Munteanu, cum să nu in- 
teleg?! 


Eva SÎRBU 


regizorii 
nostri 


nu cunosc, nu scriu. N-am facut niciodată 
film și n-am scris despre „inalta societate“ a 
timpului aceluia, pentru că nu am cunos- 
cut-o, înţelegi? În romanele mele, de pilda, 
foarte rar apar țărani și cei care apar sint mai 
de lingă oraș, pentru că eu nu i-am cunoscut 
bine pe cei adevăraţi. În schimb, tot ce scriu 
este plin de muncitori, de ofițeri, de ziariști, 
de lumpeni, de meseriași, de activiști de par- 
tid. Astea sint mediile pe care le-am frecven- 
tat, asta cunosc, despre asta vorbesc... Poate 
că nu are nici o legătură, dar cine știe? o pla- 
sezi undeva, pentru că este o idee la care ţin: 
dacă m-ar întreba cineva ce-am făcut eu în 
filmul românesc, aș răspunde așa: 15 filme, 
văzute în medie de 2 milioane de spectatori. 
30 de milioane a 2 ore de vizionare inseamnă 
60 de milioane de ore de educaţie de gind, 
de haz şi de distracţie, pentru că am făcut și 


cèam compuneri, imi plăcea så scriu, dar in- 
totdeauna la română aveam 5—6, Nu depă- 
eam notele astea nici mort, Întrucit eu 
aveam senzaţia că lucrările mele sint oare- 
cum onorabile, m-am supărat și am trimis la 
o revistă în București. Am luat premiul Ill. 
Compunerea s-a citit in clasă, și învăţătoarea 
mi-a schimbat nota din 6 în 7... Serios, insă, 
am început să scriu prin '46—'47. Eram la ce- 
036100 „Sahia” din Arad, și maestrul Ciubotă- 
rașu era acolo, și scria cu degetele lui mari și 
groase, niște poezii gingașe, cu fluturi, lăstari 
şi lăstuni, atunci ne-am şi imprietenit și pină 
la moarte am lucrat cu el la fiecare film. Pe 
urmă am avut o experiență formidabilă ca 
ziarist, tot în Arad. Eram patru angajaţi la ziar 
și trebuia să scriem 272 de rinduri pe zi. 
Scriam de-a dreptul la mașină, n-aveam timp 
û mai scriem și de mină.. 


Cerinţa principală a cinematografiei 
noastre: 
filmul contemporan 


Să acordăm credit oamenilor 
despre care ştim 
că au ce spune 


comedii şi filme muzicale, pentru că imi 
place să rid şi cred că trebuie dată publicului 
și șansa asta să ridă, să se deconecteze. Are 
nevoie... 

Cind e mai mulțumit de el?. Cind e scena- 
rist sau cind e regizor? 

— De obicei cind scriu un scenariu, pentru 
ca atunci am încă şansa să iasă mai bine, 
sansa de a realiza. Cind ai terminat un film 
ca regizor ţi-ai epuizat toate șansele. Eşti li- 
mitat la cit ai făcut, mai mult nu se poate. 
Deci, satisfacţiile mari sint întotdeauna cind 
termin un scenariu. 

Chiar atunci cind il face alt regizor? 
Chiar. Sau poate cu atit mai mult cu cit 
egizor. E un ochi proaspăt acolo. 


„Este acel „incă ceva pe deasupra“ pe care 


l-am descoperit cu Ciulei la Valurile Dunării. 
Este o șansă în plus. 

Bine că a zis din nou: „Valurile Dunării“. 
Vreau să-l intreb cum a ajuns pe șlep, cum a 
ajuns adică posesorul unei anume experiențe 
de viaţă din care i se trag atitea filme şi 


rti... 

— Îţi spun. Eu am fost atit de sărac incit 
nu am mers la școală pentru că nu aveam 
ghete, inţelegi? Am avut trei frați și am moṣ- 
tenit peticele lor. Pină la 18 ani n-am avut un 
costum de haine al meu, înţelegi? Am făcut, 
cu chiu cu vai, patru clase de gimnaziu la Or- 
şova, și cind le-am terminat, ai mei nu au 
avut bani să mă ţină la şcoală mai departe, 
deși aș fi vrut, mi-ar fi plăcut. Așa că am fost 
dus la Reșița ucenic lăcătuș și am văzut că 
fac același lucru zi de zi. Zi de zi. lar la capă- 
tul rîndului, cam la un kilometru distanță de 
mine, un om cu părul alb făcea același lucru 
ca şi mine. Aveam adică, viitorul la un kilo- 
metru în fata mea, înţelegi? Și atunci am fu- 
git. Pe urmă au fost multe: am lucrat într-o li- 
brărie, am lucrat la Suchard, am fost pictor 
de firme. Atunci a apărut povestea cu şlepul 
Aveau nevoie de oameni să ducă muniţiile pe 
Dunăre. Eu, numai marinar nu fusesem, dar 
m-am făcut 


https;//biblioteca-digitala.ro 


Cum a tos trecerea la tilm? 

— Nu grea. Eu scriam şi literatură intr-o 
formā apropiată scenariului. Şi povestirile 
mele sint foarte vizuale, cu personaje foarte 
concrete. În institut, peste 20 de actori au dat 
admiterea cu fragmente din „Hotel tristeţe 
sau „Cerul începe la etajul Ill“. Văzusem si 
foarte multe filme, obligat, pentru că in '45 
am fost om de serviciu la un cinematograf ṣi 
locuiam pe scenă, in spatele ecranului, cu fa- 
milie cu tot. Vedeam fiecare film de 30—40 
de ori. Știam-pe dinafară secvențele, dialog ui 
muzica. Primul scenariu l-am scris aproape 
decupat, deși, firește, la ora aceea nu mi-am 
dat seama de asta... 

L-aș intreba cum de n-a ostenit să poves- 
tească despre aceleași lucruri, ani de-a rin- 
dul, dar nu știu dacă e o intrebare cuviin- 
cioasă... 

— Uite de ce n-am ostenit. Pentru că eu 
am încercat să analizez această perioadă a 
războiului și momentul insurecției, mai ales, 
din mai multe unghiuri. Din unghiul unui mic 
burghez, un copil care este influențat de acti- 
vitatea partidului, nu? În la Patru pași de infi- 
nit, în Tunelul am încercat să văd şi să arat 
cooperarea intre cele două armate, rusă şi 
română; la Sfinta Tereza și diavolii și Detașa- 
mentul Concordia, m-a interesat participarea 
directă din punctul de vedere al militarilor 
într-o perioadă, în care, de fapt, conduceau 
civilii. Momentul este același, dar oamenii 
sint alţii. Sint unghiuri de vedere asupra ace- 
luiaşi eveniment. 

Și care ar fi filmul-unghi de vedere al sce- 
naristului și regizorului Francisc Munteanu? 

— Ca scenariu, cred că a fost Valurile Du- 
nării. Toată experiența mea era acolo. Ca re- 
gie, La patru pași de infinit. 

Oare cite din intimplările și cîfi din eroii fil- 
melor lui sint „din viaţă“, țin din experiența 
lui de om? 

— Să ştii că eu am numai foarte puţine lu- 
cruri care să nu fie aproape autobiografice 
Cred că nici n-aş putea altfel. Ce nu știu, ce 


Cel care imi va deschide ușa in strada Par- 
fumului nr.28 este scriitor — 20 de vo- 
lume — este scenarist — 25 de scenarii — 
este regizor — 15 filme — este Francisc 
Munteanu. Are 58 de ani. Ușa se deschide și 
in prag apare un bărbat la 40 şi... , ars de 
soare, ceva intre fermier și marinar. Privirea 
limpede și albastră și mustafa imi spun că nu 
mă inşel, este totuși Francisc Munteanu. 
„Să-ţi arăt casa...“ Casa nu este la etajul 3 
nu, dar este la ultimul etaj, așa că oricum de 
aici incepe cerul deasupra unul București in- 
verzit, cu verdele impestrițat de roșul olane 
lor, cu parfum de București vechi. „Uite, 4 
e biroul meu, doamna mea e pe aici, vine in 
dată...“ Francisc Munteanu vorbește cum 
scrie, legind lucrurile acolo unde te aștepți 
mai puţin, dar i se intimplă lui să-i placă. Bi- 
roul este tapetat cu afişele pieselor și filmelor 
sale. „Nu sint toate“ — mă previne. Nu sint. 
dar sint destule, cei puţin pentru o idee de 
filmografie: ideea cu care am venit aici. Omul 
ăsta, Francisc Munteanu, de cind s-a apuca! 
de scris, și apoi de film, nu obosește să vor 
bească despre război, despre insurecție, des 
pre oameni in război, despre un anume fel de 
a trăi și a muri. Războiul este pecetea, este 
obsesia lui. Pentru că i s-a intimplat în tine 
refe, da? „Doamna“ lui intirzie puţin răspun 
ai apare cu cafele și dispare în virful picioa 
re 


— Poate,da. Războiul m-a prins tocmai la 
virsta cind omul se formează ca om deci, in- 
timplările se așează în el cu putere de حم‎ 
cete. Pe la 18 ani eram marinar pe un 1 
transportam muniții. Plecam de la Viena sau 
Regensburg cite 20 de șiepuri şi ajungeam 
4—5. Restul săreau în aer pe drum. Dunarea 
era minată. 

„Valurile Dunării“... 

— .. Am avut foarte multe întilniri cu 
moartea pe vremea aceea și asta nu se poale 
să nu te marcheze... Acolo, pe vas, cred ca 
am devenit scriitor. Nu eram decit doi oa~ 
meni, ne schimbam din trei în trei ore, unul 
stătea la timonă, altul dormea, stăteam singur 
într-o cuşetă de doi pe unu, atit de mult am 
stat singur, atit de mult am privit clipocirea 
apei și trecerea avioanelor, și sălciile sub 
care ne adăposteam... Era vară, era cald 
udam feerdeck-ul să nu se încingă, să nu så- 
rim în aer... 

„Valurile Dunării“, toate astea sint imagini 
din „Valurile Dunării“... 

— Da, Valurile... l-am scris în același timp 
cu Furtuna, impreună cu Titus și, de fapt, era 
viziunea noastră asupra Eliberării. Era pentru 
prima dată cind se vorbea de o insurecție ar 
mată naţională și cred că acestui fapt s-a da- 
torat şi succesul filmului. Am dat cu banu! 
cine să fie secund la cine, iar eu am picat la 
Ciulei și Titus la Blaier. Am avut un mare no- 
roc pentru meseria mea de mai tirziu. Ciulei 
juca rolul principal, așa că eu am stat mult în 
spatele aparatului. Mă interesa foarte mul! 
transformarea textului scris în imagini. Cum 
se întimplă ea. Cind s-a terminat filmul era 
complet altceva decit scenariul, deși se fil 
mase textul ca atare, nu se schimbase nimic 
de multe ori filmasem chiar eu, nu? Pentru 
că Ciulei juca, dar era altceva. Așa am 47 
ce a spus Ciulei în plus față de ceea ce spu 
sesem eu în scenariu. Și am înțeles că scena 
riul este o parte, numai o parte a filmului 

De aici dorința lui de a fi și regizor? 

— Da. Cred că da. Oricum a fost dorința 
de a spune ceva în plus față de ceea ce pot: 
spune pe hirtie. Dar cred că a foşt și o 
schimbare care s-a petrecut în mine. În tine- 
rete foloseam multe cuvinte, multe metafore, 
acum am inceput să le ocolesc, chiar și cind 
scriu proză am inceput să fiu mai zgircit cu 
Cuvintele, nu-mi mai plac atit de mult 
nainte, nu aveam prea mare încredere nici ir 
cititori, nici în spectatori și căutam să le ex 
plic ce am scris eu acolo. Asta este o mare 
greșeală. Cititorul sau spectatorul este tu 
mult mai deştept decit ne imaginăm noi. Cu 
el trebuie să colaborezi. Dar la asta ajungi 
după foarte mulţi ani de experienţă... 

Experiența lui este, într-adevăr, foarte 
mare. A inceput să scrie de foarte tinăr, nu? 

— Am început să scriu chiar în școală. Fà- 


pede în rindul interpreților noştri de 
frunte. Există, în tot ceea ce face actrița 
mai mult decit vitalitate, există o disponi- 
bilitate generoasă a conviețuirii cu perso- 
najul. Femeile ei, deloc răsfățate de viaţă, 
au, drept principală armă, forța de a-și 
trăi fără spaime nedemne singurătatea, 
de a-și ocroti, cu fiecare gest și descope- 
rire, micul lor univers. „Naște lumea, 
naște“, își comunică sie însăși, ۶069 
din Angela merge mai departe, la juma- 
tate de drum între asumarea bucuriei al- 
tora și amărăciunea propriei frustrări. O 
paradoxală energie a îndoielii la care 
apelează din instinct, ori, poate, dintr-o 
sănătoasă experiență, ٥ 5. 
descoperindu-i pentru o clipă, doar pen- 
tru o clipă, o vulnerabilitate inițială, liniș- 
tit reprimată. Să ne-o amintim în scena 
„tăierii părului“ din Stop cadru la masă; 
privirile actriței, numai autoironie, blindă 
și neincrezătoare supunere (un fel de 
„dă-mi doamne, ce n-am gindit/ să mă 
mir ce m-a găsit") vorbesc depre acel mic 
scepticism care, uneori, îmbracă haina 
fermecătorului „fugi de aici!" Eroina, înte- 
legem noi, știe insă mai inainte despre 
ceea ce se află dincolo de lucruri, despre 
ceea ce poate Hotări sau nu, cineva. Cu 
astfel de oameni, te poţi încumeta să 
pleci și la drum lung 


Magda MIHĂILESCU 


Dintr-o distribuţie ا‎ care încă se lu- 
crează — rii — am reţinut un rol 


principal: Mircea Albulescu 


dragoste; dragostea ca deschidere spre lume, 
ca armonie cu lumea...” Trimiterea la Filip cel 
bun e mult mai încărcată de sens decit 
pare la prima vedere, Dan Marcoci fiind ۵8ء‎ 
ani asistent de regie la echipa lui Dan Pita, 
„unde am lucrat efectiv şi afectiv, am fost im- 
plicat, n-am făcut simplă corvoadă. Foarte 
mult mi-a folosit şi scurt-metrajul pe care 
l-am realizat de curind, şi care a însemnat, 
practic, o intrare în mină după cinci ani de la 
absolvirea Institutului”. Aproape o jumatate 
din film, îmi atrage atenţia regizorul, apasă 
exclusiv. pe umerii a doi actori. Cine s-a incu- 
metat? Îi ştiţi cu siguranța şi probabil ii şi 
recunoașteţi, pentru ca, nu-i așa, populari- 
tatea „nu așteaptă că anii s-o măsoare“: Ro- 
dica Negrea şi Dinu Manolache. In film — 
chiriașii buclucași. În viață — familia Mano- 
lache și colegi de teatru (Mic). Acum, în film, 
își aranjează camera, lipesc un tapet pe pe- 
rete. Întrebare: „Repetaţi și acasă?” Răspuns: 
„Fără să vrem!" (pentru că tot acum, dar în 
viaţă, „tocmai ne-am mutat; ce-ar fi să punem 
și noi tapet acasă?'). Reţii de la filmare at- 
mosfera inconfundabil tinerească. Auzi: „hol- 
bez-vous“, „Vă vedeţi in întregime, puteți face 
şi joc de picior!”, „fă-mi o privire à la Marilyn 
Monroe! — Mai trebuie lucrat atunci!“ și alte 
tipice „figuri ale limbajului“, învelind cu non- 
șalanță pofta și puterea de muncă. 


Eugenia VODĂ 


du-se nu cum cere scenariul: „E apartamen- 
tul șapte?" ci: „Ce apartament e aici?" Co- 
tescu o privește lung, apoi se „scoate“, în pi- 
jama cum e, pe jumătate afară din casă, se 
uită la tăbliță și răspunde încet, ca în Cara- 
giale: „7“. „E blocul ۸3۳ se agită Rodica. 
„Aa?! nu înțelege Costică. „A 3 nu Aa, mo- 
şule!" — Pe fața lui Costică — Octavian Co- 
tescu se aşterne o jignire de moarte. Chiar se 
înroşeşte de furie: „Moș e bărbatu-tău așa să 
ştii!" — și îi trintește uşa în nas. Mai departe 
replica era așa: „Dacă vrei să fie A3, A3 
este". Cotescu și-o amintește brusc, deschide 
ușa la fel de brusc, Rodica se sperie „pe 
bune”, se dă un pas înapoi, își vine în fire, se 
proptește în ușă, se luptă amindoi, ea să in- 
tre, el să n-o lase, în timp ce Rodica ţipă iste- 
rizată: „Cine stă aici?” „Cum cine? — se miră 
Cotescu jignit, jignit, ginerele meu, cine vrei 
să stea, eee!“ și reușește s-o împingă dincolo 
de prag. Rodica se mai uită odată la 58م‎ 
cu numărul 7, vede că e 7 și întreabă pierit: 
„Cum se cheamă ginerele dumitale?" „Cum îl 
cheamă — sugerează Calotescu, zimbitor, — 
corecteaz-o”. „Cum îl! cheamă — repetă ca 
un ecou pedagogic, Costică, nu cum “se 
cheamă“. Apoi intors către cameră: „Cum îl 
cheamă..." „Cum se cheamă“ — sugerează 
cineva, şi Cotescu intră în joc: „Cum se 
cheamă ginerele nostru, mamă?“ „Radu, tună 
Draga din casă, şi Cotescu se întoarce din 
nou pedagogic către Rodica: „Ai auzit? Radu! 
— așa îl cheamă pe یہ ان‎ nostru”. „Radu 
și mai cum?' — se înfige Rodica în ușă. „De 
unde să știu?" — urlă Draga din casă și re- 
plica se suprapune cu aceea a lui Cotescu: 
„Radu și mai cum se cheamă ginerele nostru, 
mamă?" și cu țipetele disperate ale Rodicăi: 
„Hoţilor, chem miliția, bandiţilor!' Apare Di- 
plan pe post de soț, o ia pe sus, Rodica a in- 
trat în priză, ţipă, se zbate, sub privirile nedu- 
merite ale lui Cotescu — pijama, căciuliță — 
rămas serios și mahmur în ușă. Noi, sintem 
pe jos de ris. lar noi sintem primul public. Ci- 
tesc secvența în scenariu. În mare, sigur este 
așa. Dar nebunia caragialescă țișnită din acel 
cum îl cheamă în loc de cum se cheamă lu- 
ată, preluată, jucată, înflorită, aparţine actori- 
lor, dragii de ei, care întotdeauna, cind au o 
bază firește, iar scenariul lui Francisc Mun- 
teanu este o bază, uneori și cînd nu au, pun 
de la ei. „Asta e! — hotărăște regizorul — o 
facem! Şi chiar o fac. Secvența numărul 41 
din comedia Buletin de București. 


Eva SÎRBU 


tra intr-un conflict ireversibit. 

Scenariul lui D.R. Popescu este foarte inci- 
tant. El parcurge citeva medii sociale altfel 
decit au fost întilnite pină acum în filmul ro- 
mânesc. Pe de o parte burghezia în plină în- 
fiorire după primul război mondial, cu cunos- 
cuta sete de inavuţire, iar pe de altă parte 
proletariatul pauperizat împins prin însăşi 
condiția sa la radicalizarea conștiinței de 
sine. După epoca romantică, sentimentală 
chiar, a primelor grupări social-democratice 
dinainte de război, se va naște firesc nevoia 
creării unui partid disciplinat, intransigent, 
capabil să conducă şi să orienteze marile bă- 
tălii pentru drepturile proletariatului. 

— Deci după Puterea și Adevărul și Orgolii 
- spre a aminti numai două dintre filmele po- 
litice pe care le-aţi realizat - sinteţi din nou 
pe același drum. 

— Dacă prin drum înţelegeţi film politic, 
da. Dar spre deosebire de filmele numite care 
aveau o construcţie clasică, Zorii și Mandatul 
au altă structură și altă expresie stilistică. 
Dacă e să facem similitudini cu ceea ce am 
mai făcut, cred că vor fi mai apropiate de 
Viaţa nu iartă și de Canarul și viscolul. 

— 0 apropiere care devine, de astădată, 
incitantă și pentru noi. 


Adina DARIAN 


O şansă apărută la timp: un rol 
principal într-un film de dragoste 
(Rodica Negrea în Ault ma 
e iubirea! 


este Costică, tatăl fetei, iar Draga Oltea- 
nu-Matei, este mama, vreau să spun soția lui 
Cotescu și mama fetei. Cine este Diplan? Di- 
plan este Mihai, prietenul lui Radu, iar Ro- 
dica Mandache e soția lui, Olga. Ce fac ei 
aici, acum, cu toții? Păi, deocamdată, Catri- 
nel Dumitrescu și Mircea Diaconu tocmai 
s-au însurat și vin cu părinţii ei cu tot (părin- 
tii sînt din provincie, firește, de unde și nece- 
sitatea buletinului de București) acasă, care 
acasă este casa lui Mihai — (Diplan) întrucit 
Radu — (Diaconu) stă la cămin. Mihai împru- 
mută prietenului apartamentul pentru noap- 
tea nunții și în acest sens și-a luat soția cu el 
în cursă. Dar soția... Vom vedea la momentul 
oportun ce face soția. „Filmăm!" strigă regi- 
zorul fără să-și piardă mucul de ţigară din 
colțul gurii. „Rodica, hai, o repetiție”! Așa e. 
Cind se spune: filmăm, urmează: hai, o repe- 
titie — Andrei Zincă își plimbă calmul și apa- 
ratul dintr-un loc în altul, Rodica Mandache 
sună la ușa apartamentului după ce a încer- 
cat să descuie și, evident, n-a reușit, întrucit 
mirii şi părinţii sint încuiaţi pe dinăuntru. Ușa 
se crapă puţin, atit cit să se lase să se vadă 
capul cu tichie și fata mahmură — să juri că 
acum s-a trezit din somn — a lui Costică — 
Cotescu. Cutia de sardele care este culoarul 
în care ne aflăm vuiește scurt de risete. Ro- 
dica Mandache se abține. Întreabă, bilbiin- 


la decupajul regizoral. Cu amabilitatea 8 
obișnuită, mi-a vorbit despre următorul său 
film 


De fapt, vor fi doua filme — Zorii și 
Mandatul — independente ca povestire, deși 
vom regăsi aceleași personaje, aceleași idei 
directoare și același timp. Acţiunea se pe- 
trece în 1920-1921. Mărturisesc că am fost 
sedus de dificultatea de a reconstitui lumea 
de acum 60, de ani. Împreună cu operatorul 
Alexandru Intorsureanu, scenograțul Virgil 
Moise și pictorița de costume Hortensia Ge- 
orgescu am pornit această bătălie cu gindul 
de a face cit mai puţin rabat, cit mai puține 
concesii în privința acestei reconstituiri. Ne 
folosim de pildă de stampe și fresce, exis- 
tente în Biblioteca Academiei, pe care inten- 
ționăm să le includem în film, pentru un spor 
de autenticitate specitic epocii de după pri- 
mul război mondial, urmărind ca spectatorul 
de azi să poată înțelege psihologia și com- 
portamentul personajelor, cît şi determinis- 
mele social-politice ce le-au dictat atunci ac- 
țiunile. 

— Cine sint eroii filmelor? 

— Nu aș vrea să intru în detalii. E incă 
prea devreme. În prim plan va apare povestea 
a doi fraţi porniţi fiecare pe alt drum, cu ےا‎ 
binzile și eșecurile lor, dar sfirşind prin a in- 


pură — 05۲: machieuza Violeta Marinescu 
— tînără; secretara de platou Viorica Zorilă 
— tinără; directoarea filmului Nicoleta Tu- 
dorache — tinără. Pe unde te sucești, în 
apartamentul de bloc nou, devenit platou de 
filmare, dai numai de tineri. Fără a 
transforma textul de față într-o chiuitură, şi 
neuitind nici o secundă că ceea ce va conta, 
la urmă și la urma urmelor, nu e virsta autori- 
lor, ci „cum a ieșit filmul”, nu poţi să nu te 
bucuri că o mină de tineri creatori îşi 
incearca șansele şi forțele, iată, la timpul po 
trivit. Nefiind vorba de un regizor cu un stii 
deja cunoscut, scenariul (scris de Dan Mar- 
coci în colaborare cu prozatorul Nicolae Tic), 
scenariul deci, nu te poate face, la o simplă 
lectură, să vezi, să întrevezi viitorul film, to- 
nul, atmosfera, ritmul, timbrul. Această po- 
veste-povestioară, cu o fată norocoasă care 
închiriază un apartament gol, în care, sur- 
priză, locuiește deja un chiriaş, tinăr și liber 
și inginer, și ea dă să plece și el „nu, râmii!”, 
„eu o cameră, tu o cameră, nu ne deranjăm" 
etc. etc., această poveste „deja-văzută” de- 
pinde — în greutate, în calibru, în bătaie, în 
tot — de viziunea regizorală. Stind de vorbă 
cu regizorul în bucătăria ai cărei pereți te tri- 
mit la o caricatură de Matty: „— Şi ce dacă-i 
strimbă? Zici că te joci de-a I.C.RAL.-ult, 
înţelegi că nu povestea în sine îl intereseză 
ci adevărul psihologic, portretizarea persona 
jelor: „o Ea de o mare puritate, un El care 8 
totul, un personaj din familia lui Filip cel bun 
într-un film despre sutietul unei fete, despre 


cine să o confunzi?! Apoi o voce dulce, alin- 
tată, ciulesc urechea, ia să văd, ia să aud 
dacă ghicesc: ea e, Rodica Mandache. „Bună 
ziua!“ șoptește cineva în spatele meu, ca în 
filmele de groază, mă întorc și dau nas în 
nas, la propriu nu la figurat, cu Mircea Dia- 
conu. „Ce faci?" „Bine, mulțumesc, da’ tu?" 
— și mă înghesui în perete să las să treacă 
un june elegant, șofer de taxi: Constantin Di- 
plan. lar şofer? lar şofer!... „Că eu — mă asi- 
gură Diaconu — mă insor!" Doi electricieni 
politicoși (pardon, pardon, pardon) mă fac ti- 
tirez, nu mai apuc să-l felicit pe Diaconu 
pentru a nu știu cita însurătoare într-un film 
românesc şi mă trezesc în brațele Marianei 
Calotescu, regizorul secund al filmului. „iţi 
place?' „Enorm! Pe cuvint că-mi place. Un 
film se simte de la filmare, n-am nevole să-mi 
spună nimeni că e o comedie, dar Calotescu 
nu rezistă plăcerii de a-mi oferi detalii. O co- 
medie? o comedie, dar pe un scenariu de 
Francisc Munteanu şi care se cheamă Buletin 
de București. Cine vrea buletinul de Bucu- 
reşti, un el sau o ea? O ea. Catrinel Dumi- 
trescu. Adică nu ea, ci personajul ei, Silvia. 
Cine i-l oferă? Mircea Diaconu: Adică nu el, 
ci personajul lui, Radu. Contra cit? Contra 
zece mii la început, pe urmă prețul se 
schimbă. Dar nu, asta n-am voie, asta se va 
afla la premieră. Cine este Cotescu? Cotescu 


O comedie care începe bine. Cel puţin la capitolul distribuţie 
(Draga Olteanu-Matei şi Octavian Cotescu în Buletin de Bucu- 


Împărați şi proletari 
în anul în care 
a luat fiinţă 
Partidul Comunist Român. 
Scenariul: D.R. Popescu 
Regia: Manole Marcus 
Casa Patru 


L-am întilnit pe Manole Marcus nu pe pla- 
tou, ci la masa de lucru, realizind trecerea de 
la scenariul literar semna! de D.R. Popescu 


Mult 
mai de preț 
e iubirea 


Filmul celei mai tinere 
echipe de filmare 
de pe platourile noastre. 
Regia: Dan Marcoci 
Scenariul: Nicolae 6 
şi Dan Marcoci 
Casa Trei 


În sfirşit, un tiim de dragoste, ziceţi dum- 
nevoastră, citind titlul. Cine se încumetă? 
Cea mai tinără echipă de filmare în lucru pe 
platourile noastre, la ora actuală. Regizorul, 
pe nume Dan Marcoci, 29 de ani, debutant in 
lung metraj — tinăr; operatorul Florin Paras- 
chiv — tinăr; pictorița de costume Svetlana 
Mihăilescu — tinără; scenogratul Călin Pa- 


Buletin 
de București 


“ 


Un „el“ şi o „ea 
în cheie comică 
Regie 
irgil Calotescu 
Scenariul: 
Francisc Munteanu 
Casa Patru 


Șoseaua Pantelimon colț cu Şoseaua lan- 
cului, deci, în Bucureşti, şi pe dreapta și pe 
stinga. Blocul 100. Nou-nouţ. În fața lui, 
vechi vechiuț dragul nostru grup electrogen. 
Din el urcă șerpuind, negru, şi intră pe o fe- 
reastră a etajului |, cablul, fără de care cum 
am găsi noi echipele de filmare pitulate unde 
nici cu gindul n-ai gindi. Urc la etajul unu — 
dacă acolo spune cablul că e filmare, acolo e 
— mă râtăcesc într-un culoar pustiu, lung, În- 
tortocheat — ba nu e chiar pustiu, uite un 
om, stă pe o cutie și strigă la mine voios, ca 
pe munte; „Pe-aici, pe-aici!' — mă duc „pe 
acolo" și gata, uite-i! Octavian Cotescu, pe o 
ladă, fumează, vizibil nu în filmare, ci în aș- 
teptare. Catrinel! Dumitrescu dulce, dulce, 
îmbrăcată in alb, cu un buchet de flori în 
brațe, n-o văd decit o clipă întrucît Anastasia 
Vitanidis (machiajul) o răpeşte în culoarul ve- 
cin spre încăperea unde actorii sint transfor- 
mafi din ei înșiși în personaje. Virgil Calo- 
tescu, cu veșnica țigară parcă lipită cu 
scotch de colțul gurii, îl contemplă pe Octa- 
vian Cotescu care contemplă podeaua. Ope- 
ratorul Andrei Zincă (debut în lung metraj) 
cu vizorul la ochi, reazimă cind un perete, 
cind altul: își stabilește unghiurile. De undeva 
— de la machiaj firește — se aude risul Dra- 
găi Olteanu-Matei — cum să-l contunzi, cu 


n...‏ ہس 


Filmăm, atunci, în munţii Vrancei. Frumoși, 
nimic de zis. Rămine ca operatorul să izbu- 
tească a descoperi, la Lepșa şi Soveja, peisa- 
jul capabil să intre în relaţie directă cu starea 
tensională, în creştere constantă de la prima 
la ultima secvenţă. De la cota zero, adică, 
pină câtre creste. 


În încheiere, o indiscreţie. Se spune des- 
pre Escapada că va fi o comedie. Credeţi-mă: 
n-are de unde și cum. Filmul meu, cel cu un 
singur spectator, nu-mi lasă decit șansa unui 
zimbet abia bănuit. Fără hohote. Mai de- 
grabă, un joc de-a risul-plinsul. Care se află 
deplin în putinţa unei echipe mari de actori 
precum sint cei distribuiți în Escapada. 

Vom trãi și vom vedea. 


Mircea Radu IACOBAN 


‘şi (mai ales) pe intonaţii... Există și un al ṣa- 


selea personaj — marele mut: natura. Nu epi- 
sodic, nu secundar, ci cu un rol principal și 
hotăritor. De multe, de foarte multe ori, în fil- 
mele noastre vedem peisaje frumoase, spec- 
taculoase chiar; prea rar însă mi-a fost dat să 
le înţeleg altfel decit avind existenţă in sine. 
Nu mă interesează, în consecinţă, cai aler- 
gind cu coamele fluturind (în cuvenitul ra- 
lenti), nici luna oglindită suav în lacuri tremu- 
rătoare, ci o natură cu adevărat copleșitoare, 
vizavi de măreția căreia problemele şi zbate- 
rile mărunte ale eroilor să apară în raportul 
furnică-elefant. Văd unghiuri plonjante, tran- 
sfocări de retragere și planuri generale în 
care personajele să se piardă pur și simplu; 
un dialog continuu, deci, între solemnitatea 
severă a crestelor munților și bietele ambiţii 
ale prea-pămintenilor directori și directorași... 
Visam să se filmeze în cel mai impresionant 
(şi nebătut) masiv românesc, în munţii Rod- 
nei. Da-i departe. Nu-s hoteluri. Nu se poate. 


doză de risc. In ce mă privește, mi-l asum 

Pină una-alta, să vă vorbesc despre filmul 
meu; cind aștern aceste rinduri, nu s-a dat 
primul tur de manivelă, așa că Escapada înca 
imi aparţine... în întregime. Văd cinci oameni 
plecaţi să se destindă la o partidă de vină- 
toare. De sub crusta înșelătoare a conversa- 
tiei banale și complezente răzbat, încet-încet, 
ceea ce ne-am obișnuit a numi (cu un cuvint 
absolut calp) problemele fiecăruia. Mai 1 
ecouri depărtate, aluzii și jumătăţi de înţele- 
suri. Spre a se ajunge, câtre mijlocul filmului, 
la motivul adevărat al escapadei și la sensul 
foarte particular al destinderii în natură. N-ar 
avea nici un rost să intru în detaliile conflic- 
tului ca atare, nici să desconspir momentele 
cheie ale acţiunii. E un fim în care nimeni nu 
ţipă, dialogurile se poartă cu jumătate de 
voce, încărcătura din subtext urmind a se re- 
vēla singură, firicel cu firicel. Vinătorii noștri 
sint oameni cu responsabilitate, șefișori, unii 
chiar mai mărişori, deplin stăpini și pe vorbe 


Doi dintre actorii pentru care vacanţa a însemnat filmare. Doi dintre viitorii interpreţi ai Escapadei: 


yi George Constantin 


Aici vin cu o grijă mare — să fac o treabă 
bună, să nu stric treaba altora — poate și 
pentru că aici imi lipseste reacția imediată a 
ublicului. Am colegi care fug de ochii spec- 
atorilor. Eu însă am nevoie de ochii lor. Ca 
să mă verific. Chiar dacă, uneori, printre ei 
descoperi lucruri care nui fac plăcere. Se 
întimplă să nu fii în formă, sintem și noi oa- 
meni... Apoi emoția... După 23 de ani de cin- 
tec — asta înseamnă experienţă, nu? — 
emoția nu-mi scade deloc. La filmare mi-am 
dat seama că noi, cei care cintăm, sintem pă- 
gubiți de niște sfaturi pe care le-am putea 
primi pentru apariţiile noastre pe scenă. Fie- 
care interpret iși prezintă cintecul cum vrea 
el. Ori un regizor te vede altfel. Cind apare 
un cîntăreţ nou, publicul îl primeşte bucuros. 
îl ajută să urce și el urcă, urcă... ajunge la un 
punct unde e greu să-ţi ţii echilibrul. Poţi să 
vii repede la vale. De aceea caut sâ-mi ۳ 
prospătez tot timpul پا‎ arin să ţin legă- 
tura cu satul, cu vatra. Îmi trimit vorbă bătri- 
nii să mă duc să-mi spună din cintecele lor. 
Asta înseamnă că au incredere și trebuie să 
am grijă, că tare greu o mai ciștigi și tare 
ușor o poți pierde. N-am eu timp cite lucruri 
sint de adus de prin sate... Poate din cauza 
asta, a اود‎ permanente cu obiceiurile, 
cu vorba ţăranilor, nu mi s-au părut grele lu- 
crurile pe care trebuia să le facă în film nana 
Floarea. 

— De fapt cine e nana Floarea? 

— O femeie mindră. Demnă. Care nu se 
lasă copleșită, rămine mereu în picioare, ca o 
stincă, orice vitregie i s-ar întîmpla. Își duce 
durerea pe umeri ca un îndemn. Aduce mult 
cu Vitoria Lipan din „Baltagul“. Cind îi moare 
nora — în film momentul e de un dramatism 
sobru — ea se stringe înlăuntrul ei, dar nu 
ostenește să împlinească ce e de implinit. 
Asemenea femei se perindă și în cintecele 
mele. Aș asemui-o pe Nana Floarea cu un 
personaj dintr-o baladă de-a mea: Balada Ca- 
trinei. Chiar dacă acțiunea din Ochi de urs se 
petrece pe Valea Frumoasei, întilnești acest 
tip de femeie și in Bucovina la noi, și în Mol- 
dova, și în Ardeal sau Banat. Știam cum e 
Nana Floarea dar una e s-o știi şi alta s-o 
faci. Gindești într-un fel textul și cind ajungi 
în fața aparatului de filmat e prea mult, sau 
prea puţin... Echipa m-a ajutat mult, mi-a dat 
incredere. Ne-am și legat foarte tare, am su- 
ferit împreună de frig astă-iarnă! 

— Afi mai veni pentru un alt rol la Bultea? 

— N-aș spune nu. Dar depinde... 


Roxana PANĂ 


Valeria Seciu 


După 23 de ani de cintec, 
primul rol principal în film 


cerc! Sadoveanu îmi place, vine de prin ۳ 
tile noastre... Scenariul imi plăcuse... 

2 Nu 51101 la prima colaborare cu fil- 
mul... 
— Nu! A fost așa: mai intii Ciprian Porum- 
bescu, numai coloana sonoră. În Cintarea 
României și în Dimitrie Cantemir mă şi ve- 
deam cite ceva. Apoi un rolișor în Orașul vă- 
zut de sus, dar post-sincronul l-a făcut altci- 
neva. M-or fi căutat, dar cu turneele mele, nu 
m-or fi găsit. Apoi Urgia, Vinătoarea de vulpi 
și acum Ochi de urs. Aici e un rol în toată le- 
gea. Rol principal. 

— 0 zi de filmare vă dă bucuria pe care 
presupun că o aveți atunci cind ۷۶ء‎ 

— Una-i una și alta-i alta. În cîntec mă 
simt în elementul meu. La filmare nu prea. 


eroină din familia Vitoriei Lipan (Sofia 
de la televizor şi aşa cum va apare în 


Se întorsese dintr-un turneu din Grecia 
(„Cum a fost?" — „Mindrul“) și se îndrepta 
spre o pădure de la Fundata în drumul spre 
Rucăr. („cum e locul de filmare?" — „Min- 
drut"). Mindru înseamnă frumos? „Nu întot- 
deauna. Înseamnă ceva care-mi place...“ Între 
două turnee („Mai sint pețită anul acesta 
pentru Italia, Belgia, Anglia“.), între un spec- 
tacol și o înregistrare la Radio („zilele trecute 
am imprimat 14 piese noi“), între două tre- 
nuri, Sofia Vicoveanca e Nana Floarea din 
Ochi de urs (scenariul și regia:Stere Gulea 
după nuvela lui Mihail Sadoveanu). 


— Mi-era teamă cind am auzit pentru cè 
rol sint chemată la probe. Știam ce actori 
buni avem în teatrâ... Dar am zis, hai să În- 


Interpretă de baladă şi 
Vicoveanca, așa cum o şti 


Ochi de urs — scenariul şi regia: Stere Gulea) 


Escapada 


O partidă 
de 6 
în care e vînat... 

subtextul 

Regia: Cornel Diaconu 
Scenariul: 

Mircea Radu lacoban 
Casa Patru 


Nu știu alții cum scriu, dar eu văd fiecare 
secvență, inclusiv racordurile de montaj. Es- 
capada am și auzit-o, intrucit îmi imaginez 
fără efort și coloana sonoră. Încep să mă tem 
că nu-i tocmai sănătos ceea ce mi se întim- 
plă — noroc de Conu' lancu: amintindu-mi 
(cu modestia cuvenită și păstrind proporţiile) 
că Domnia sa a mărturisit văz enorm și simt 
monstruos, îmi mai vine inima la loc. Deci: 
văd și aud Escapada de la întiiul generic 
pînă la cuvințelul magic „Sfirșit”. Deocam- 
dată, e un film cu un singur spectator. Adică 
nu, greșesc: această ediţie a Escapadei va ră- 
mine în veci „turnată“ pentru uzul meu per- 
sonal. Dumneavoastră, spectatorii, veţi ur- 
mări pe ecrane un film purtind sumedenie de 
semnături; va fi şi nu va fi al meu. La specta- 
colul de gală îl voi privi şi eu cu destulă cu- 
riozitate, poate chiar cu uimire. Asta-i regula 
jocului: artă afurisit de colectivă, cinemato- 
graful nu lasă scriitorului bucuria ultimului 
cuvint. Nici teatrul nu-i mai îngăduite, dar, 
mă rog, acolo, cind am văzut că altfel nu-i 
chip, am semnat regia propriilor mele piese. 
Fără formidabile performanţe în planul ispră- 
vilor regizorale, dar cu mulțumirea (deloc 
măruntă) că n-a ieșit altceva. Un al șaptes- 
prezecelea simt îmi întărește sentimentul câ 
Escapada va fi cel mai bun film al scenaristu- 
lui M.R.I. Poate fiindcă-i al treilea lung me- 
traj. Ca la triplu-salt: doi pași de elan și ulti- 
mul de desprindere hotăritoare. Echipa de 
realizatori arată cam ca o brigadă de pe un 
şantier național al tineretului. De la regizor 
încolo (şi, desigur, inclusiv regizorul) mai toți 
sint tineri şi foarte tineri. Ceea ce-mi place. 


Unde-i tinerețe, acolo-i şi cutezanţă și entu- 


ziasm și prospeţime în gindire. Adevărat, și o 


telex Buftea 


În fiimă 
luna au 


e Sfirșitul nopții. Actualitate. Pornind 
de la un banal accident de circulație 
S-a filmat în București. Regia: Mircea Ve- 
roiu; scenariul: Marian lordache. Cu: Mir- 
cea Diaconu, Gheorghe Visu, Petre Tana- 
sievici, Costel Constantin, lon 4 
Constantin Brinzea și Mariana Buruiană. 

e intrusul. O nouă ecranizare Marin 
Preda. Filmările au inceput la București, 
și continuă la Rimnicu Vilcea. Scenariul 
şi regia: Constantin Vaeni. În distribuţie: 
Şerban lonescu, Tora Vasilescu, Valentin 
Teodosiu, Irina Petrescu, Amza Pellea și 
Valeria Sitaru. 

e Întunericul alb. Practici și mentalități 
învechite, într-un sat în zilele noastre. 
Echipa filmează la Cimpina și în 00 
rimi. Scenariul și regia: Andrei Blaier. În 
rolurile principale: Silvia Ghelan, Carmen 
Galin, Florin Călinescu, Gheorghe Di- 
nică, Emanoil 261۷ și Valentin Uritescu. 

© Melodii ia Costinești. O comedie mu- 
zicală — rara avis! Filmări în București și 
firește, pe malul mării. Regia: Constantin 
Păun. Scenariul: Mihai Opriș. Muzica: Va- 
sile Șirli. Cu: Horațiu Mălăele, George 
Mihăiţă, Vasile Muraru, Mariana Buru- 
iană, Octavian Cotescu, Monica Gagiu, 
Bogdan Stanoevici și Elena Sereda. 

e Escapada, Au început filmările în 
munții Vrancei, la Soveja. În rolurile prin- 
cipale: George Constantin, Valeria Seciu, 
Octavian Cotescu, Constantin Măru, Geo 
Saizescu și George Negoescu 


ȘI in pregătire 


Două noi filme de actualitate: 

e Bunicul și o biată cinste (titlu provi- 
zoriu). Regia: /osif Demian; scenariul: Pe- 
tre Sălcudeanu. Din seria „Bunicului” ati 
mai văzut: Bunicul şi doi delincvenţi mi- 
nori și O lacrimă de fată. 

e Fructe de pădure. O poveste de dra- 
goste. „Ea“ e fata unui pădurar... Regia: 
Alexandru Tatos; scenariul: D.R. Po- 
pescu. 


R. PANAIT 


limba; 


Cred 7 
unul 


lucruri de 


amenilor 


re 
filmul este d 


1 


., igur Cı 


mobilul mai |; 


limbaj 
| blicului. As 


Cran 


ubord 


l 
in. care se vorbește 
و‎ limbă „de epocă“ 
Avni multe Sin! (Marga Barbu Şi 
tă limbă, atit de bi Papil Panduru— — —- 
în Trandafirul. galban) 


1 4 


lor, iradiin 


miliarizat 
marcat. 


fără cuvini 


domeniu. camdai ci o academie din lume nu dă dis: 
intra în lo- j : i a filmelor, 


mai 


0 


mas 


filmului, s ă ar trebui să gindim 
ati ji : 


i 


Un om trăind în viitor 


punde cu război, ci cu organizarea păcii”. 
Afirmativ, făcind arcul de timp cu ziua de 
azi şi subliniind consonanța cu politica ex- 
ternă a României actuale, scoțind în evidenta 
vocația dintotdeauna antirăzboinică a natiunii 
noastre, sugerind că afirmarea unei. 8 
poate dura uneori secole, comentariu! scriito- 
rilor Nicolae Dragoş și Dinu Săraru poten- 
țează sugestiile materialului vizual; înflăcărat 
in stilul disoursurilor lui Titulescu, patetic 
atunci cînd Europa e cuprinsă de febră. 
Țesătura filmului se adună din mai multe 
fire ce se întrepătrund abil la montaj (semnat 
Jeana Crăciun) și în coloana sonoră (ing. 
Andrei Papp). Un „fir“ e color: azi, prin locu- 
rile pe unde a trecut Titulescu, de la lași și 
raiova la Paris, Londra, Berna, Cambridge, 
annes... Secvenţe utile în economia filmului, 
dar oricind repetabile. Valoarea de unicat o 
au. insă, în acest plan al heee interviu- 
rile cu personalități care l-au cunoscut pe Ti- 
tulescu: lordu! Philip Noel Backer, laureat a! 
premiului Nobel! pentru pace, celebra ziarista 
lranceză Geneviăve Tabouis, Maurice Schu- 
mann, vicepreședintele senatului francez 
sum se știe, într-un documentar, docu- 
mentul servește drept cauțiune cinematogra- 
fica. Aici, pe acest front s-a dat deci marea 
batălie. Fiind primu! film dedicat diplomatului 
român, realizarea lui a presupus o muncă de 
pionierat, ce se cuvine în primul rind a fi 
menţionată. Rezultat al unor cercetări asidue 
in arhive de filme din țară și din străinătate, 
minutele de peliculă impresionată cu Titu- 
lescu sint utilizate, firește, pînă la ultima foto- 
gramă. Înainte de a fi artă, cinematogratul,ca 
mijloc de înregistrare a vieții, continuă să ne 
emoționeze, așa cum probabil uimiţi și recu- 
noscători vor fi privit înaintașii noștri primele 
dagherotipuri, în pariu! ior cu eternitatea. Pe- 
licula îngălbenită, tremurindă, transmite ten- 
siunea vitală a omului așa cum a fost, 77۳ 
du-se, zimbind, încruntindu-se, dind mina cu 
personalitățile epocii, semnind tratate, vor- 
bind in franceză de la tribuna Ligii Naţiunilor, 
relaxat pe o plajă, pe un vapor... Pe lingă do- 
cumentele cinematografice cu Titulescu, fil- 
mul cuprinde şi mult materia! de arhivă, greu 


ontinuare în pay.20) 
Roxana PANĂ 


e a Casei de filme Cinci, in colaborare cu A 
va Naţională de Filme şi Studioul cinematografic „Alexa 
Sahia”. Scenariul și regia: Pompiliu Gilmeanu. ( 
mentariul Nicolae Dragoș, Dinu Săraru, Lectura 
textului: George Oancea, lon Marinescu. /mayinea: 
Grigore Cerploescu Dumitru Gheorghe. Filmari 
speciale: Mircea Sterescu. Montajul: Jeanina Crò- 
ciun. Sunetul: ing. Andrei Papp. 


torului prin strivirea miinii), completează ima- 
ginea acestui regizor romantic care şi-a găsit 
aici un teren epic mai consistent de afirmare 
decit in vechile povești. 

Ca interpret, Nicolaescu iși ia desigur „par- 
tea leului“, fără a-și detavoriza partenerii. 
Dimpotrivă, le creează, printr-un decupaj 
atent, bogat în planuri-portret și în planu- 
ri-detalii, condiții de afirmare optimă a inteli- 
genței interpretative pusă permanent la încer- 
care, prin acest joc dubiu, ambiguu, tensio- 
nat. Sinceritate — cînd reală, cind simulată, 
greu de sesizat diferența — prospețime și 
agerime, cochetărie şi curiozitate feminină, 
dar și una dictată de situația ei specială — și 
am numit citeva din contururile reușitului 
portret cinematografic realizat cu discreție și 
nuanțare de loana Pavelescu. Sobrietate și 
apatie, dezabuzare sau teamă, circumspecţie, 
zgircenie sentimentală şi încă atitea trăsături 
contradictorii animă, graţie lui Ovidiu luliu 
Moldovan, taciturnul său personaj: sculpto- 
rul. Francheţe- iarăși reală ori jucată — ener- 
gie, căldură, umor (chiar şi lipsa de umor su- 
bliniată cu o anume ostentaţie, tot ca o cap- 
cană), tristețe și bravare demnă sint tușe ale 
portretului colonelului — unul din cele mai 
complexe realizate de regizorul-interpret. Re- 
gizor care nu-și neglijează nici planul doi și 
distribuie interpreți convingători ca tipologie 
şi evoluție: Vladimir Găitan, Victoria Dobre, 
Colea Răutu, Virgil Flonda, Vasile Popa, Cor- 
nel Girbea. 

Interioare — puține dar sugestive: cabana, 
circiuma, casa pescarilor, nu distrag atenția 
de la principalul obiectiv: tatonarea, descope- 
rirea adversarului, dar strecoară în acest joc 
periculos și nota de intimitate, treptata cãl- 
dură ce apropie, la un moment dat, cele trei 
victime ale războiului. Ambianţă, peisaj inte- 
rior și exterior, interpretare, sint valorificate 
de tinărul operator Alexandru Groza ajutat de 
experienţa lui Nicolae Girardi. 

Prezent prin discreție și măsură, un bun 
producător delegat: Marina Constantinescu. 

Un motiv melodic clasic (aranjamente Anu- 
șavan Salamanian) spart din cînd în cînd de 
un timpan de jazz, susține drama acestor iu- 
biri imposibile, incompatibile cu momentul 
istoric. 


Alice MÂNOIU 


Producţie a Casei de filme Unu. Regia Sergiu Nicolaes 
cu. Scenariul: Bujor Nedelcovici, imaginea. Alexandru 
Groza, în colaborare cu Nicolae Girardi.Costume: 
Gabriela Bubă. Aran A وی‎ muzicale: Anușavan Sala- 
manian. Cu Sergiu Nicolaescu, loana Pavelescu, Ovi- 
diu luliu ieva Colea Răutu, Vladimir Găitan, 
Victoria Dobre, Virgil Fonda, Cornel Girbea, Vasile 
Popa. Film realizat în studiourile Centrului de producţie 
Gnematografica „Bucureşti” 


„ce de la Versailles, ministru plenipotenţiar 

României la Londra, delegat permanent și 
je doua ori ales ca președinte al Ligii Naţiu- 
nilor de la Geneva (1930—1931), iniţiator a 
noii organizări a Pactului Micii Antante 
intelegerii balcanice... („Balcanii trebuie sa 
aparțină popoarelor din Peninsula Balca- 
nica!”). 

Filmul își propune — și izbutește — să de 
pășească simpla informaţie istorică, aspirind 
la o reconstituire metaforică a tensiunii eve 
nimentelor. Itinerariul, deși riguros cronolo 
gic, devine preponderent afectiv. Filmul se 
precipită cind istoria devine sufocantă, cole- 
rică („montajul de atracţii” sugerind ascen 
siunea fuhrerului într-o Europă inconștientă) 
istoria devine un marş forțat în care nimic nu 
mai poate opri forțele dezlânţuite. Nici chiar 
apelul disperat la rațiune a! unui „tribun a 
pacii”: „Cind pacea e amenințată nu se răs- 


temporanul nostru. A fost cu adevărat ur 

rit vizionar în tot ceea ce a gindit și afirmat 
de-a lungul vieţii sale (1882—1941), în con 
secvența cu care a luptat pină în ultima clipa 
pentru menţinerea securităţii naţionale 
mondiale, pentru cooperare internaţiona! 
pentru respectarea tratatelor şi 8 577 
teritoriale, a suveranităţii și a independenței 
fiecărui stat. „Sint un soldat al 158١ mele in 
tranșeele păcii” — spunea cu modestie Titu 
lescu. Eduard Herriot exclama: „Acest minis- 
tru al unei țări mici face politică în stil mare!" 
Această afirmare treptată — glasul lui Titu- 
lescu ce se face auzit în cele mai importante 
cercuri unde se decide soarta popoarelor, 
glasul unei ţări mici care incepe să conteze 
in concertul mondial — este canavaua Pe 
care se aşterne de la sine filmul, urmind firu 
evenimentelor, al istoriei. Şi iată-l pe Titi 
escu delegat al României la conferinta dé 


Nicolae Titulescu: omul, cum puţini l-au cunoscut, şi diplomatul, 
aşa cum era cunoscut în Europa interbelică 


Întilnivea 


speranțe amindorura — amplifică echivoc 
identităţilor; jocu! se stringe din ce în ce şi i 
citeva secvențe de modern cinema, insolit 
decupate şi filmate (partida de cărți de la c 
ciumă, remiza de la cabană, din noaptea d 
revelion, discuția ultimativă dintre fată 
sculptor) în loc să lămurească, „sporesc a lu 
mii taină“. Simţi mina încercatului regizor 
capabil — iată — nu numai de desfășurăr 
spectaculoase în cimp deschis, ci şi de tiru 
subtil dirijat, al vorbelor-nadă, al gesturilor 
tăinuitoare, al parolelor în doi peri, care în 
curcă în loc să limpezească situaţia 
Suspectare, pindă continuă, dar și mici rola- 
xari ince, evadări in naturá (plimbari cu sa 
nia pe Dunărea înghețată sau prin lanul cu 
stufăriș auriu) relevă — neașteptat pentri 
unii, poate ușor dezamăgitor pentru alţii 
cealaltă față, sentimental-poetică, a dinami 
cului regizor. Predilecţia sa pentru legendele 
cu tilc (calul alb care a preferat moartea de 
cit să se lase înșeuat) sau insistența pe cruz: 
mea unor obiceiuri locale (pedepsirea trada 


3 


german cu muniții? Colonelul mult prea ama 
bi! și curtenitor pentru un militar de cariera 
suspicios şi tenace, care n-o scapă din ochi 
pe fata proaspăt debarcată în Deltă sub un 
pretext vizibil improvizat: vizitarea „logodni- 
cului“? Fata care cere protecție, pe rind am- 
bilor bărbaţi, încercînd să afle, printr-o co 
chetărie discretă, cine o va ajuta să comita 
actul „necesar țării“ cum îl numește ea, in- 
ercind să-l scoată din apatie și să-l atragă 
de partea ei, în special pe fostu! sculptor? 
Sau el, sculptorul grav rănit pe front, care să- 
tul de atita moarte, refuză ia început să intre 
în joc — oare din oboseală, din prudenţă, din 
viclenie? Şi, ca în bunele policier-uri, sur- 
priza rămine pină în final, întreagă; întreg şi 
regretul pentru soarta personajelor foarte 
atașante. Pentru că, în ciuda insistenţei unuia 
sau, dimpotrivă, a rezervei celuilalt, ambii 
bărbaţi care se îndrăgostesc treptat de fãp- 
tura misterioasă au, la rindul lor, toate atuu- 
rile s-o facă și pe ea să se îndrăgostească 
Echivocul sentimental — fata le dă, pe rind 


Jocul dragostei او‎ al războiului (loana Pavelescu şi Sergiu Nicolaescu) 


In premieră 


„Istoria politică nu mai e un șir de biograt! 
o culegere de portrete dramatice, de vieţi ale 
sfinţilor, de biografii literare și artistice. o 
descriere de solemnități, o cronică de raz 
boaie, un catalog cronologic, un dicționar dr 
notorietăți, un memorial diplomatic... Deos+ 
birea între istoria politică și istoria culturala 
dispare )...( subiect unitar, (ele) au o singuri 
viață organică... Şi deosebirea de pină acum 
între istoria universală și istoria naţională dis 
pare... Viața unui popor e necontenit 8516512 
cată cu vieţile celorlalte, fiind în funcțiune d 
dinsele şi înriurind necontenit viata aces 
tora“ Dacă am reprodus acest pasaj din dis 
cursul rostit de Nicolae lorga la primirea sa 
în Academie (1911), nu ne-am apropiat d: 
subiect pe căi ocolite, n-am făcut altceva d 
cît să anticipăm spiritul filmului. E vor! 
așadar, în acest film despre Nicolae Titu- 
lescu, dar mai ales despre istorie politica e 
vorba despre o perioadă frămintată din isto- 
ria României — anii dintre cele doua raz- 
boaie mondiale — dar mai ales, despre cum 
s-au proiectat aceşti ani pe fundalul istoriei 
mondiale. Era și greu de conceput un alt 
mod de abordare a unei biografii 6 
gratice Nicolae Titulescu, pentru Simplu! امدا‎ 
că „a face politică“ a însemnat în acest caz 
un mod de existenţă. Titulescu făcea politica 
așa cum Luchian picta, așa cum Enescu 
compunea muzică. Adică o făcea cu arta 
strălucit. Avea vocaţie, poate geniu. Dar o vo- 
caţie care s-a consumat oral, de la tribune. ir 
adunări, întruniri și consilii. Opera sa a ir 
semnat acțiune; n-a rămas decit în conștiin! 
epocii, în istorie. Cu atit mai meritoriu gesti 
autorilor — regizor: Pompiliu Gilmeanu; co 
mentariul: Nicolae ۳ şi Dinu Săraru; 
consultant: istoricul lon M. Oprea — de اع‎ 
readuce în conștiința generaţiilor de azi 

A face filmul unei ۵5116١ de vieţi nu e o im 
treprindere lesnicioasă. A evoca o astfel de 
personalitate — fugace în esența ei — a-i re 
constitui etapele vieţii — de fiecare dată lu- 
înd contact cu efectul și nu cu cauza, cu 
concluzia și nu cu ipotezele, cu persoana ofi- 
cială și nu cu îndoielile firești ale omului în 
intimitatea sa, era din capul locului o aven- 
tură în necunoscut. O hartă cu multe spații 
albe. Cu atit mai mult, cu cit nefiind vorba de 
o biografie romanțată, de ficțiune (unde-i 
scenaristul care s-ar încumeta?), ci de un do- 
cumentar propriu-zis (de ce „artistic“? există 
şi documentare „neartistice"?), presupunerile 
nu-și aflau aici locui; se lucra numai cu certi- 
tudini. 

Una din aceste certitudini a devenit ideea 
premisa și axa filmului: Titulescu este cor 


In premieră 


Triplă — și norocoasă — înilnire artistică 
A regizorului cu un scriitor care de la primu! 
acord cinematogratic știe ce să-i ofere și știe 
ce să ia de la ei. Pentru că Bujor Nedelcovici 
dăruie filmului o miză pasionantă și situatii-li 
mită bune de speculat psihologie د‎ de 
la Sergiu Nicolaescu tot ce experiența sa de 
regizor, sigur pe pro fesla tui 21 — de ce nu? 

e 1a: 
nerv ua لال‎ enigmă. E apoi پس‎ dintre 
trei moderni actori de film: Ovidiu luliu Mol- 
dovan, loana Pavelescu, Sergiu Nicolaescu, a 
lor unii cu alţii și a lor cu personaje aureo- 
late, fiecare, de mister, de un echivoc creator 
de poezie. Şi, în sfirșit, e întilnirea filmului cu 
operatoru! potrivit. Potrivit tipului de sus- 
pense polițisto-liric, în care privirea, pinda 
șoapta, își cereau un confident, un tâinue 
tor-divulgator, al lor. Şi acesta a fost aparatu 
miînuit de tînărul Alexandru Groza în colabo 
rare cu Nicolae Girardi. 

Dar s-o luăm pe rind. Demult n-a ma 
crat Sergiu Nicolaescu pe un scenariu 
construit în toate articulațiile lui şi dezv 
ca acțiune interioară, ca suspense psiho 
cum e partitura lui Bujor Nedelcovici. ۰۱ 
fie un scenariu de zile mari, e! e reflexul 
lor zile mari în care se lansează acțiunea zile 
de mobilizarea a energiilor patriotice pentru 
pregătirea actului insurecţiona! de la 23 Au- 
gust. Moment de furtună și elan — Sturm 
und Drang-ul istoriei, dar și al artei care se 
hrănește din ea și care, iată, mobilizeaza me- 
reu noi contingente creatoare întru onorarea 
temei. S-ar părea că aici, în zona aceasta de 
inspirație — zonă încă neepuizată în sensu! 
uzării ei prin șablonizare — apar și 1 
unei distincte școli naționale de film. Varie- 
tate de genuri, afirmare ambițioasă de stiluri 
şi voci aparte, în același perimetru tematic 
dar mereu din alte unghiuri, răscolit creator, 
sint citeva indicii că „mult dorita școală” își 
face — și-a făcut cumva — loc spre afirmare. 
E imbucurător faptul că un condei literar im- 
pus în ultima vreme atacă, într-un acord ma- 
jor tematic, concertul cinematografic. Exis- 
tența unor stingăcii de ton și măsură (ince- 
putul prea puţin verosimil sau telegrama re- 
velatoare, special întirziată, pentru efect) nu 
împiedică povestirea să decurgă fluent, capti- 
vant, neașteptat. Care dintre cei trei „vizita- 
tori" ai Deltei înghețate, așteptind de fapt ora 
H pentru o anume acțiune curajoasă, e spio- 
nul strecurat de siguranţă ca să dejoace pla- 
nurile comuniștilor de interceptare a unui vas 


نن 3 


canu e mereu comparat în piesă cu 
Saint-Just; ca și acesta, el e, spune textul, 
frumos, elegant și nu are mai mult de 28 de 
ani. Nu afirm că Traian Stănescu e „mai bun" 
actor decit fusese vechiul interpret, dar e mai 
tinăr și mai frumos, condiţie eliminatorie a 
rolului. (Dealtfel, independent de diferenţele 
obiective de talent, în materie de spectacol 


n nu sînt inamici: dimpotrivă! 


e mai râu; e altfel. 

In schimb interpretul pricipal era în 1965 
total impropriu rolului. Excelentul actor lo- 
nescu-Gion avea ceva ţeapăn, lemnos, ceva 
posac şi acrit, care mergea bine în alte roluri 
dar deloc aici, unde aceste trăsături apăreau 
chiar mai accentuate; în plus era prea bătrin 
pentru rol și îmbrăcat ca un belfer. Gelu Rus- 


Frei actori implicaţi „direct într-un Joc al elelo 
(George Oancea, Valeria Seciu şi Traian Stănescu) 


scoate brusc la iveală un film care impresio- 
nează opinia publică naţională și trezește in- 
teresul unui important juriu internaţional. Fil- 
mul Săteasca, inspirat de lucrarea „Suita a 
Ill-a“ de George Enescu, a fost distins la fes- 
tivalul filmului de televiziune, ediţia a XIX-a 
Praga 1982, cu Marele Premiu și, din infor- 
maţiile noastre, juriul a fost la un pas să-i 
acorde și premiul pentru cea mai bună 
vizualizare muzicală. Dacă pină la urmă nu 
i-a obținut, motivele sint lesne de înţeles; tre- 
buiau impăcate -ambițiile şi interesele a nu 
mai puţin de 39 societăți de televiziune parti- 
cipante, în frunte cu BBC, societăţi solide, 
majore, din ţări cu mare tradiție muzicală. 

ine este autorul acestui succes de răsu- 
net european, în triplă calitate de scenarist, 
operator și regizor? ۷۰۱ prezint: Viorel Sergo- 
vici, operator, absolvent IATC, coleg de clasă 
cu Nicolae Mărgineanu, un operator de tele- 
viziune puţin cunoscut la el acasă, din vina 
lui și din vina noastră, din vina lui fiindcă a 
fost un artist „cuminte“ și prea modest, din 
vina noastră, a foștilor lui profesori de insti- 
tut, pentru că am rămas indiferenți la statutul 
și evoluția absolvenților noștri, repartizaţi 
într-o instituție care domină cerul undelor 
herziene mai mult prin cuvint şi mai puţin 
prin imagine, înțeleasă ca o virtute de expri- 
mare. A 

Totul a pornit de la o fotografie, fotografia 
din finalul filmului, ce ni-l 1015115028 pe Ge- 
orge Enescu la anii maturității 06 
adus de spate, în cerdacul casei natale din 
Liveni. Viorel Sergovici privește indelung fo- 
tografia, şi în Le li D aceea de secundă, 
găsește cheia filmului. Întoarce imaginea cu 
180 de grade, adulmecă spatele pozei îngăl- 
benite de vreme și are revelaţia soluţiei artis- 
tice: la antipodul prezentului, prezentul fictiv 
al fotografiei, trecutul; la antipodul bărtrineţii, 
copilăria. Şi gindul îl aruncă, înapoi, în timp, 
un timp care, în biografia genialului compozi- 
tor, însumează 50 de ani. George Enescu co- 
pil. Un gest banal, rotirea între degete a unei 
fotografii, valorează pentru autor o jumătate 
de secol. 

Din „această: clipă, totul decurge firesc, li- 
near. Își amintește de cuvintele lui George 
Enescu „viața oricărui om e ca o coardă, 
care, împinsă, oscilează și revine, încet, la 
poziția simplă dreaptă de la care a plecat". În 
ce lucrare muzicală Enescu, după ce a ajuns 
în zona olimpiană a certitudinii, sintezei şi ar- 
moniei, evocă anii copilăriei, cufundindu-se 
cu nostalgie în lumea amintirilor 
mingiietoare? Evident, în Suita a ٧۵٥ pentru 
orchestră în re major, 00.27, „Săteasca'. Pen- 
tru Viorel Sergovici filmul era încheiat. Tre- 
buia doar început. Declicul se produsese. 
Restul era trudă, pricepere, profesie. 

Se avintă, deci, să filmeze pe urmele celor 
5 părţi ale suitei a Ill-a: „Reinnoire cimpe- 


Un film inspirat de Enescu, 
demn și de marele ecran 


Marele Premiu 
pentru filmul 
Săteasca. 
la luptă strînsă 
cu 39 de societăţi 
de televiziune 
in toată lumea 


De aproape un deceniu asistăm, în televi- 
ziune, la proliferarea unui gen nou, filmul 
muzical-simfonic, care, în formule supe- 
rioare, își propune să lărgească cercul melo- 
manilor, să popularizeze creația muzicală 
cultă, folosind un truc simplu dar eficient, 
sensibilizarea urechii prin intermediul ochiu- 
lui. Limbile străine se învață, astăzi, ascultind 
discuri, o dată, de două ori, de zece ori, pină 
ce sunetele articulate se înregistrează într-un 
anume centru de „memorie internaţională”. 
Oricit ai fi de neavizat, muzica „grea“ se în- 
vață „ ușor” ascultind muzică, o dată, de 
două ori, de zece ori, pină te trezești că ai 
prins gustul sunetelor simfonice. 
Indeletnicirea aceasta presupune voinţă, 
presupune efort. Şi dacă limbile străine se in- 
vață de nevoie, muzica — a intuit televiziunea 
— trebuie deprinsă de voie, într-un mod 
agreabil, adică prin film. O muzică ce se insi- 
nuează prin imagine. Ca orice lucru simplu, 
metoda își are limitele ei. O limbă însușită 
prin ascultare n-a pătruns tainele gramaticii. 
O muzică gustată vizual nu deslușește secre- 
tul notelor, construcția armoniilor, sensibilita- 
tea combinată cu erudiţia și, într-o primă 
etapă, ea rămine la faza de impresie. Dar 
scopul a fost atins. Reflexul a fost creat. Sti- 
mulul vizual determină necesităţi de ordin 
auditiv. Şi din acest moment, pentru mulți în- 
cepe aventura cunoașterii într-un univers 
străin și inaccesibil, lumea fascinantă a muzi- 


Televiziunea noastră n-a făcut excepţie de 
la regulă și, după citeva încercări minore, 


cii. 


https://biblioteca-digitala.ro 


„Jocul ielelor“ 
şi alte jocuri 


sobrietate de libertăţile ecranizării, dar re 
curge, firește, la mijloacele specifice filmarii 
cu variațiile de distanță, de nuanțe expresive 
și de captare a detaliilor, funcțional diferite 
de încadrarea fixă şi perspectiva unică a 
spectacolului scenic; așadar termenii compa- 
rației nesuprapunindu-se decit parţial, ea rã- 
mine destul de aproximativă, cu atit mai mult 
cu cit marele interval de timp o permite nu- 
mai în linii mari. 

Între spectacolul din 1965 și filmul de 
acum este în primul rind o netă diferenţă de 
atmosferā. Acela era încărcat de o atmosferă 
morbidă și malefică, care o dădeau inter- 
preţii cuplului Saru-Sinești. Nu e o diferență 
de valoare artistică, ci de tipologie. Leopol- 
dina Bălănuţă avea ceya clorotic, maladiv, fa- 
tal; George Constantin — un cinism implaca- 
bil, solid instalat în masivitatea sa corporală 
și exprimat pe un ton flegmatic. Dincoace in- 
terpreţii vin cu alte date temperamentale şi fi- 
zionomice. Rebengiuc, cu alura sa longilină, 
împrumută personajului un aristocratism ce 
arborează o eleganţă vestimentară și un ton 
al limbajului deopotrivă de căutate. Nu atit 
cinic cit „pacat; personajul său desfășoară o 
retorică din care nu lipsește o afectivitate 
uneori convingătoare. În rolul Mariei, Valeria 
Seciu înfățișează o femeie dornică de fericire 
și plină de senzualitate, sacrificată din toate 
părțile de forțe şi interese ce o covirșesc. 
Gros-planurile îi pun în evidenţă ochii mari, a 
căror lumină extraordinară îi devoră faţa; pri- 
virea ei năucită, în același timp desperată și 
nădăjduitoare, e de o intensitate emoțio- 
0808. Dominantei nocturne, întrucitva per- 
versă, din 1965, actualii interpreţi îi opun o 
variantă, evident tot dramatică, tot fatală, dar 
mai respirabilă. Nu zic că e mai bine, nici cû 


De unde uimitoarea popularitate 
a lui Nea Mărin (milionar?) 


cinematografică (Sergiu Nicolaescu a trebuit 
doar să-i dea drumul în film, fiindcă ori care 
ar fi calitatea acestuia, Nea Mărin, și încă mi- 
liardar — umple sălile cu spectatori. Oare ce 
i-a adus atita simpatie? Primul răspuns care 
vine în minte ar fi efectul recunoașterii unei 
anume identități naționale. Nea Mărin din cap 
pină în picioare, e „de la noi“. Regionalismul 
limbajului său, preferințele culinare, prazul și 
zaibărul, nelipsita lui paporniţă, toate doar 
noi le ştim, alții n-au cum să le savureze ha- 
zul şi tresărim plăcut regăsindu-le, ca înain- 
tea unor locuţiuni intraductibile, dar care ne 
sint nouă foarte familiare. E o senzație auto- 
mată de solidaritate sufletească. George Căli- 
nescu o amintea, arătind că românii gustă 
replicile lui Caragiale așa cum italienii se 
aprind ٥۵ ariile lor de operă. 

in al doilea rind ne amuză însăși afirmarea 
„spiritului oltean“ în cultură, după cel moldo- 
vean, muntean și ardelean. Nu încape in- 
doială că asistăm, de aproape un secol, la o 
atare pașnică ofensivă, pe care o semnalase 
Petre Pandrea, citind nume ca Arghezi, Brân- 
cuși, Rădulescu-Motru, Gib Mihăescu, Elvira 
Popescu, lon lancovescu. L-am putea adăuga 
și pe cel al lui Țuculescu. 

Şi fiindcă sintem aici, poate că Nea Mărin 
și-a asigurat succesul graţie virtuţilor „spiri- 
tului oltean“ însuși. Tot Petre Pandrea îi defi- 
nea originalitatea prin aliajul curios de simţ 
practic și candoare, am putea spune fără să-i 
trădăm prea mult ideea. El zicea: cobilița pe 
umăr și „pasărea măiastră“ a lui Brâncuși în 
suflet. Are ceva din aceasta și umorul lui Nea 
Mărin, în clipele fericite, talent descurcăreţ şi 
concomitent o predispoziţie la speculație; 
pentru ce oare vă agitaţi atit, pare să se în- 
trebe mereu eroul, contemplind „filozotic“ 
complicațiile civilizației moderne. 

Dar mai e, cred, un lucru: prin Nea Mărin, 
frustrările omului de rind își iau o revanșă 
asupra diferitelor „gadget-uri“ ale lumii hiper- 
tehnicizate contemporane. Prazul bate, astfel, 
orice alte trufandale, zaibărul taie „wisky'-ul, 
iar Veta (infuriată) reduce la neputinţă tot ar- 
senalul terorist al marilor bande internaţio- 
nale de gangsteri. În general, manierele 
fruste triumfă asupra celor fandosite, cere- 
monioase, mecanizate. Primitivitatea își vā- 
dește o forță a ei, compensatoare. În direcția 
aceasta, Nea Mărin are o mulţime de fraţi pe 
diverse meridiane, unde Bourvil, Fernandel, 
Sordi, Weaver, şeriful au întruchipat perso- 
naje analoage, venite să ilustreze pe rind, sub 
aspecte variate, proverbul cu buturuga mică 
și carul mare. Între David şi Goliat, lumea va 
lua totdeauna partea celui dintii. 

Am schițat doar citeva posibile explicații 
ale popularității lui Nea Mărin. Or mai fi şi al- 
tele? Desigur, problema rămine deschisă! 


Ov. S. CROHMĂLNICEANU 


Marele şi micul ecr 


Camil Petrescu, 
deocamdată doar 
pe micul ecran 


Filmul realizat după „Jocul ielelor”, devenit 
serial în programul televiziunii, a urmat cu 
strictețe textul lui Camil Petrescu; au lipsit 
(justificat) doar două apariţii episodice de la 
început, neesenţiale, prisositoare — și o re- 
plică a lui Praida, esențială aceasta, supri- 
mată nu văd de ce ; „Ideile sint așa ca Steaua 
Polară... să meargă oamenii spre ele cind au 
un cirmaci bun. Dar nimeni nu s-a gindit vre- 
odată să ancoreze în Steaua Polară...” (act. 3, 
tabl. 12, sc. 1). Filmul „merge“, e drept, și 
fără această replică, a cărei absenţă poate că 
mulți dintre cei ce cunosc piesa nici n-o re- 
marcă; eu însă, care am și comentat-o intr-un 
articol mai vechi, o așteptam; neauzind-o, am 
rămas oarecum dezamăgit. Prin replica 
aceasta pragmaticul Praida exprimă fără să 
vrea o temă kantiană, anume distincţia dintre 
așa-numitele idei „regulative“ și „constitu- 
tive", pe care în fapt Gelu Ruscanu le 
confundă (confuzie din care decurg conduita 
sa inflexibilă și dezastrul său final). 

Nu am putut evita o comparaţie mentală în- 
tre filmul de acum și spectacolul din 1965 de 
la „Teatrul Mic“. Filmul, realizat de regizorul 
Dan Necșulea, pleacă direct de la textul pie- 
sei, fără intermediul unui scenariu cinemato- 
grafic propriu-zis, profitind doar cu extremă 


Cum se naşte, 
sub ochii noștri, 
un erou ular 


Cind l-am auzit prima oară pe Amza Pellea, 
istorisind povești cu olteni, faimosul „Nea 
Mărin” nu se născuse încă, Exista însă vir- 
tual, în graiul și mimica viitorului său creator, 
care punea o pasiune și o artă, puţin co- 
mună, spre a revela ascultătorilor o tipologie 
umană foarte originală. Povestitorul se topea 
de plăcere, de cite ori putea să scoată la 
iveală niște reacţii caracteristice unei menta- 
lităţi aparte, convins de natura ei surprinză- 
toare, pe care o sublinia cu neascuns entu- 
ziasm. Apoi a prins ființă Nea Mărin, începin- 
duşi fabuloasa lui carieră. El — trebuie spus 
din capul locului — a fost creat în întregime 
de Amza Pellea, e opera unui excelent actor 
și fin observator al psihologiei oltenești, în- 
zestrat totodată cu multă invenţie umoristică, 
personajul neavind o configurație anterioară, 
mitică, așa ca Păcală sau Tindală. Să remar- 
câm că acum Nea Mărin există, în deplinăta- 
tea cuvîntului, are o identitate incontestabilă, 
aceasta constituind principala lui virtute ar- 
tisticã, deloc neglijabilă. Gustat sau nu de 
toată lumea, a izbutit să-şi cucerească o po- 
pularitate uriașă, amenințind să o absoarbă 
pe a interpretului său. De la scurtele monolo- 
guri debitate pe micul ecran, a devenit vedetă 


De ce 

vă 

agitati 
atit? 
(Amza 
Pellea 

în 

Nea 
Marin 
miliardar) 


nu o trece în simbol. Priceperea lui mi 
se pare extraordinară, ce fabrică ro- 
mancierul este chiar aventura acestei 
dublări a naturii grave cu unda comică 
purificatoare. 

...08, un exeget a spus că romanele 
lui George Bălăiță concurează starea 
civilă. Bine, am să cutez să adaug, su- 
gerind un plus de indulgență pentru va- 
rietatea unicităţii: starea civilă cit şi 
dragostea de viaţă. 

Da, un mare sentimental acest Ge- 
orge Bălăiţă și, de ce nu?, un ironic di- 
gresiv prin distanțare dionisiacă. 

Raporturile filmice cu o proză de ase- 
menea factură exclud confuzia între li- 
teră și real. De unde continuitatea for- 
mală între imagine și real, cit și perfec- 
tul, acutul echilibru între sintaxa lite- 
rară și cea cinematografică. Accentuez 
asupra detaliului amintit, deoarece im- 
plică extinderea picturalului — o densi- 
tate de înţelesuri într-o contopire de 
modalităţi stilistice pînă la baroc, deși 
aici baroc presupune multiplicitatea 
consonanțelor și mai puţin încărcarea 
subiectului. 

Cine s-a întors cu cititul spre anii în- 
ceputurilor lui George Bălăiţă (vezi, de 
pildă „Conversind despre lonescu“) va 
sesiza cît de mult contează văzul bino- 
cular. Scriitor care simte și gîndeşte 
surprinzător, prin asocierea extremelor, 
autorul are nevoie de un regizor aerisit 
și amplu; vreau să zic regizor pentru 
două versante, explicindu-se reciproc și 
întregindu-se reciproc; altminteri, cum 
să ne imaginăm ceea ce nu posedăm și 
să încredințăm altora comorile memo- 
riei noastre? 


Henri ZALIS 


cro-)sociale, ci însăși urzeala şi beteala aces- 
tui „covor“, 

lată ce reflecţii mi-a provocat, ca psihoso- 
ciolog și simplu spectator, revederea filmului 
Probleme personale, realizat de David Reu pe 
scenariul romancierului — filozof Grigore 
Zanc. Faţă de romanul „Cădere liberă“, care 
l-a inspirat, filmul e o realitate artistică de 
sine stătătoare, cu semnificaţii în parte mai 
bogate, în parte mai condensate. Dar accen- 
tul cade lin în interiorul aceluiași cerc de 
semnificaţii: indiferent de statutul lor social, 
profesional și ierarhic, toți oamenii au „mă- 
runte“ probleme personale, iar unii dintre ei 
sint socialmente investiţi cu misiunea de a le 
soluţiona pe ale altora, în atitudinea față de 
omul real, viu şi concret, în raporturile inter- 
personale stabile sau ocazionale, oficiale 
(„formale“) sau neoficiale (informale), putind 
citi întreaga partitură a conștiinței și caracte- 
rului fiecărui om angajat în relaţii. Datorez til- 
mului regizat de David Reu, șansa de a fi „ci- 
tit” notele definitorii de pe partitura interioară 
a conștiinței unor contemporani ai mei, con- 
fruntată simultan cu probleme mari, istorice, 
de interes social colectiv (munca, producţia, 
planul, informarea-dezinformarea economică, 
imaginea străin-i-lor despre poporul român şi 
istoria sa, etc.), dar și cu probleme zise mici 
(obținerea unei slujbe potrivite calificării, 
unei locuințe pentru o familie numeroasă, a 
unei pensii de bătrineţe, a unui loc... pe aleea 
centrală a cimitirului, care a prilejuit cineas- 
tului o pagină antologică). 

Dar cea mai personală dintre „problemele 
personale" rămine dragostea, iubirea, avata- 
rurile ei, șansele şi neșansele fericirii, ome- 
neşti, fragilitatea ei, in contexte social-umane 
înclinate uneori să bruscheze, să maculeze 
imaculatul... Sensibilitatea artistică, talentul 
realizatorilor filmului Probleme personale 
- scenarist, regizor, actori, autorii imaginii 
şi al muzicii — rezidă, după modesta mea 
opinie de spectator și psihosociolog, în at- 
mostera creată nu numai în jurul, ci și inăun- 
trul iubirii dintre acești „ingeri trişti", Setea 
de adevăr și autenticitate tutelează și în ace- 
lași timp fracturează destine împletite. Filmul 
dozează cu fineţe tumultul și gălăgia vieţii 
cotidiene exterioare şi furtunile sufletești din 
adincurile ființelor umane, nedecupabile din 
societate și istorie, dar incontundabile cu ca- 
dențele ei rigide. Dacă și personajele secun- 
dare sint memorabile, cu atit mai pregnant se 
impun cele principale: Cremene — nume 
simbol pentru un caracter uman — Camelia, 
Mara, primul-secretar. Resursele și inteli- 
genta artistică a actorilor distribuiţi în rolurile 
principale: Traian Stănescu, Liliana Tudor, 
loana Crăciunescu, Dorel Vișan au fost puse 
deplin în valoare de regizor care a creat, 
după mine, un original fiim de atmosteră cu 
sorți de a rămine mai mult decit un „docu- 
ment de epocă“. Căci în el este mai mult ta- 
lent decit conjunctura „de epocă“ ce i-a ingă- 
duit să se maniteste. Îmi vin în minte cuvin- 
tele scrise recent in „Bloc-notes"-ul său din 
Caietul Teatrului Naţional (nr.59) de Radu 
Beligan referitoare la talent: „acest tărim al 
controverselor și imponderabilului, al enig- 
melor şi contrarietăţilor, care privit din per- 
spectiva imediatului arată într-un fel, iar din 
cea a duratei în altul“... 


Prof. dr. Petru PÂNZARU 


filme pentru miine 


Forţa și farmecul concretului 


rog să-mi daţi credit pentru rest. Regi- 
zorul filmului de făcut după cele două 
romane va avea plăcerea să creadă că 
Albala există, că și Antipa există, în 
carne și oase, că uzina din Albala tran- 
smite pulsul ei întregului orășel, așa 
cum titluri de gazete sau niște bilant uri 
exprimă, prin forța de asociere a realis- 
mului, un concret acumulativ, niciodată 
obositor, mereu viu, divers, dinamic, 
degajat, contradictoriu. 

romancier, 83515115 promite înălța- 
rea spre povestea Albalei, oraș ca multe 
altele din România acestor ani. Dar, ca 
poet, același romancier se contrazice: 
Albala nu este decit Albala, un fost iar- 
maroc crescut peste noapte, iar eroii 
orașului, Viziru, Agon, Moiselini, 
Pușlenghea, Anghel, Antipa își spun 
sau preiau povești ca la un nou sadove- 
nian „Han al Ancuţei“. Ar putea fi şi sa- 
lon, însă deplasarea e în plan moral, 
mai puţin gastronomic. 

Şi ca în vechime, clasicul „Han al An- 
cuței“, totul este degajat și hazliu, dar 
totul va fi luat în serios. Ceștile cu ra- 
chiu înfierbintă receptivitatea, o formă 
de lirism infuzează pagina. Consideraţi- 
ile se depășesc literar poate şi pentru 
că meritul fanteziei lui Bălăiță mi se 
pare fără cusur: el nu acoperă creația, 


Posibile filme 
iradiate de 
a diurnului 


În deceniul anterior, mai exact între 
anii 1975-1977, iubitorii de romane des- 
copereau un scriitor foarte dotat, pe 
cale să ne dea adresa eroului său An- 
tipa, a femeii sale Augusta, a cățelușei 
lor, Eromanga...Mărturisesc, citindu-l 
pe George 8355/15, cuprinzindu-i într-o 
lectură tirzie „Lumea în două zile“ și 
„Ucenicul neascultător”, că m-am simțit 
încurcat. 

Antipa vine din bucătărie, după ce-a 
gustat acolo, la micul dejun, gogoșari 
dulci și ceai cu lămiie, tot el este cel ce 
umple un caiet cu scrisul mărunt sau e 
vina mea că nu ordonez cum trebuie 
substanța impresiilor bine împănate cu 
concret ale acestui poet al diurnului in- 
finitezimal? Dacă îmi treceţi cu vederea 
micile, neînsemnatele subiectivisme, vă 


puncte de vedere 


Mai mult decit 
„Probleme personale...“ 


nuit, de „problemele sale personale“. S-a 
creat și se întreține impresia falsă că acestea 
din urmă n-ar fi probleme sociale și invers 
Un filozof, cu ale cărui idei am polemizat la 
timpul și locul potrivit, decreta, fără a clipi 
din ochi, că relaţiile interpersonale sint „alea- 
torii și efemere” (!!!) iar în conceptul de so- 
cietate nu trebuie introduse toate relaţiile so- 
ciale, „cu atit mai puțin cele interpersonale”. 

Norocul e că vin postul, romancierul, dra- 
maturgul, cineastul și răstoarnă asemenea 
„aserţiuni” pseudoștiinţifice și pseudosa- 
vante, restabilind comunicarea cu experiența 
de viață a milioane de bărbați și femei, resta- 
bilind, adică, adevărul: relaţiile umane 
interindividuale şi avatarurile lor, „problemele 
personale“ cu palpitatia lor de autentic, de 
dramă existenţială și de zbucium a! conștiin- 
tei nu sint o scamă pe covorul relaţiilor (mar 


şi „exterioară“ și 


cu atmosferă 


Un original 
„film de atmosferă“ 
cu sorţi de a rămîne 
mai mult decît 
„un document 
de epocă“ 
Multă lume se preocupă de (macro) istorie 


și de (macro) societate. Mult mai puțină se 
interesează de viața cotidiană a omului obiș- 


Probleme personale sau un film 


„interioară“ 


biblioteca-digitala.ro 


nu există decit actori mai bine sau mai putin 
bine distribuiți. Numai actorii francamente 
proști sint universal! inutilizabili, fie și ca „uti- 
litâţi”). Doar tinerețea, orbită de un ideal uto- 
ic, poate da o aparenţă de scuză pe care 
uscanu tine cu orice preţ să o săvirșească, 
vrind să publice o scrisoare intimă adresată 
lui de femeia pe care o iubise și care, ea, îl 
iubește încă. Această aparență de scuză re- 
gretatul lonescu-Gion nu o putea revendica 
plauzibil. 


Nici profesional, Ruscanu nu e scuzabil 
Ca avocat, chiar tinăr, nu era de admis să 
pornească la atac pe baza unui document ju- 
ridicește neprobant. Ca ziarist tactica lui e 
vulnerabilă: a anunța dar a amina mereu pu- 
blicarea documentului acuzator, aduce vizibil 
a şantaj și în speţă chiar e șantaj curat, indi- 
ferent mobilul. Un sistem gazetăresc care 
poate stirni curiozitatea, discreditindu-l însă 
pe atacant, iar pe de altă parte îl face pe ad- 
versar să pareze cu orice mijloace amenința- 
rea. 


Aceste două erori sint ale eroului și rămin 
ca atare credibile în planul ficţiunii. Dar mai 
e și o eroare a autorului. El vrea să ni-l facă 
antipatic pe Sinești și să ne convingă nu nu- 
mai că e un ticălos dar și că a ucis o مه‎ 5 
bogată ca s-o moștenească. Ei bine, autorul 
nu reușește. Sinești e un om subțire, foarte 
cult, jurist strălucit, fin psiholog. Un aseme- 
nea om poate săvirși o crimă dintr-un motiv 
sau altul, dar nu o crimă crapuloasă. Un om 
inteligent, un intelectual, nu ucide pentru jaf. 
Raskolnikov? Dezaxat, maniac „ideologic“? 
Ivan Karamazov a sugerat crima prin teorii 
echivoce, dar n-a săvirșit-o. Ucigaşul crapu- 
los e de regulă un oligofren, chiar dacă e is- 
tet sau arborează o intelectualitate se- 
mi-doctă (vestitul Lacenaire, Smerdiakov). 
Un om ca Sinești poate fi lipsit de scrupule, 
dar nu ucide pentru jaf. Presupusa lui crimă 
nu e credibilă. Această eroare a lui Camil mi- 
nează piesa la bază. 


AL. PALEOLOGU 


nească“, „Copii la joacă”, „Vechea casă a co- 
pilăriei“, „Pîriu sub lună”, „Dansuri țărănești” 
Cinci părţi, cini secvenţe. Se inspiră din moti- 
vul muzical, dar nu calchiază optic. Tran- 
spune pe peliculă sentimentul programatic al 
lucrării şi, rind pe rind, apar pe ecran imagi- 
nea naturii, o natură dulce și blindă, cu 
forme armonioase şi contururi line, de peisaj 
moldovenesc; joaca unor copii în lunca des- 
primăvărată în ritmul unui 3606۳260 77 
casa părintească „cu prispa de lemn unde se 
uscau funiile de usturoi în soare”, în reme- 
morarea tristă pe care viorile o deapână ca o 
melopee doinită; clipocitul apelor într-o lume 
de basm cu acea melodire infinită, care „in- 
cepe pe pămint ca să sfirșească în cer“; în 
sfirșit, imaginea unei petreceri populare, cu 
bătăi impetuoase În ritm de allegro giocoso, 
non troppo, din final. 

Filmul se derulează ca un pastel muzical, 
cu graţie și fluiditate, propunind o emoţio- 
nantă viziune a spaţiului cimpenesc. Imagi- 
nea orchestrată în forme, contraste și culori 
curge în paralel cu instrumentația modernă a 
unei muzici evocatoare. Două linii paralele ce 
nu se intilnesc niciodată, ca două șine de 
cale ferată. Cind se intersectează totuși, 
într-un macaz imaginar, rolul acarului este 
preluat de monteuza filmului (fericită ale- 
gere) Mihaela Demetrescu. Atunci, fraza mu- 
zicală, citeva arpegii de harpă, un element de 
percuție, obligă fotograma „să sune onoma- 
topeic“ (un detaliu: țăranul care trintește toiul 
de ţuică pe masă, etc), după care lumină și 
muzică fug iarăși, în depărtare, spre a se 
contopi doar în imaginaţia spectatorului. 

În filmul Săteasca se perindă personaje ale 
epocii (excelent micuțul Dan Claudiu Vorni- 
celu), care nu scot o vorbă. Totul este gest, 
privire, atitudine. În ambianța casei părintești 
(același rafinat scenograf Dumitru Geor- 
gescu), pe uliţă, în sat, la circiumă, oamenii 
sint doar prezențe, un fel de notații vii pe 
portativul decupajului regizoral. Restul este 
atmosferă, simbol și muzică. Viorel Sergovici 
drămuiește cu zgircenie elementul de joc și 
efectele plastice, pentru a face loc muzicii. O 
singură dată își permite să fie el însuși, asal- 
tat de operatorul-dublură educat la școala 
naturii. Între prima şi a doua parte a suitei 
taie deliberat muzica, un hiatus sonor, ca să 
filmeze luminișuri de pădure și dezlănțuirea 
furtunii cu picturalitatea unei pastorale beet- 
hoveniene. Este singurul moment cind reali- 
zatorul se eliberează de supremația compozi- 
torului, după care redevine sclavul său și se 
cufundă, definitiv, în muzică. Prin aceasta, 
Viorel Sergovici se dovedește un regizor in- 
spirat, un operator de rară sensibilitate, un 
realizator care a înţeles spiritul și frumuseţea 
simtonismului enescian. Sint de părere că fil- 
mul merită, are dreptul, să fie programat și 
pe ecranele unor cinematografe specializate. 
n condiţiile formatului mare și ale culorii 
(admirabile unele rezolvări cromatice de pla- 
nuri impresioniste), filmul ciștigă în gravitate 
şi sensuri profunde. Oricum, pentru Viorel 
Sergovici, primul om din televiziune care „a 
văzut“ muzica lui George Enescu, anonimatul 


a luat sfiit. 


După 13 ani! Superstiţioșii și fataliștii au 
toate motivele să se autoreconsidere. 


Constantin PIVNICERU 


چ سه لو 


pentru 
„România rupindu-și cătuşele, pe Cim- 
Maria Rosetti, o posi- 


Filmul, document al epocii 


barci impecabile. Fiecare participant va avea 
în dotare un emiţător radio capabil să-i preci- 
zeze poziţia cel puţin o dată pe săptămină; în 
caz de pană a radioului, concurentul are obli- 
98118 să se îndrepte spre cel mai apropiat 
port, în caz contrar suferind o penalizare. Cu 
toate aceste precautii, Knox Johnston e de 
părere că dacă zece din cei 34 de singuratici 
vor încheia acest ocol al lumii, se va putea 
vorbi de un succes. Pentru domnia sa, 
această încercare este una din foarte puţinele 
ocazii oferite de viața contemporană prin 
care omul „iși depășește limitele fizice şi 
mentale... descoperindu-şi adevăratul eu care 
constituie forța sa.“ 


Capete şi centimetri pătrați 


in localitatea franceză La Baule, a avut loc 
cel de-al 25-lea Congres naţional al chelilor, 
care a abordat — citām — „problemele 
umane şi sociale ale organizaţiei lor și indeo- 
sebi integrarea în viața de toate zilele a tine- 
rilor cheii, a băieților de 13 la 16 ani, ba 
uneori și a celor de 7 ani, atinși de 6 
precoce." Congresul a ales drept cea mai fru- 
moasă chelie a Franţei, aceea a domnului 
Jean Carr. El ۱-۵ învins pe Leo Cambion la — 
cum să zice? — un fir de păr, la „mustață“. 
Chelia domnului Carr are o suprafață de 
405,75 cm”, a rivalului său doar 405 cm, tot 
pătrați 


۹ Unul dintre cele mai celebre 


cupluri ale ecranului: 
ingrid Bergman şi Gary Cooper 
în „Pentru cine bat clopotele“ 
Astăzi amindoi aparţin 
tezaurului nostru de amintiri 


Modelul pictorului Rosenthal 


pia Libertăţi 


bilă eroină de film 


pentru viața şi caracterul Mariaj Rosetti; co- 
respondentul nostru şi-a permis să facă aici 
alte sublinieri care trimit la un decupaj perso- 
nal, nu lipsit de ochi şi auz cinematografic; 
reproducindu-i, respectăm şi textul calenda- 
rului și sublinierile lui C.O.P.: 

„Cind cei circa 80 de deportați români au 
fost îmbarcaţi, la Giurgiu, pe o ghimie tur- 
cească, fără a li se cunoaște destinația, Maria 
Rosetti află de la consulul englez că printre 
ei se găsește şi soțul său. Vinde repede din 
casă tot ce poate, își ia copila, ce nu avea 
încă un an, și se îndreaptă spre portul dună- 
rean într-o căruță țărănească. Era în a doua 
palite a iw septembrie 1545 și incepusera 
ploile nesfimite şi reci de toamnă. După două 
zile ajunge la Giurgiu, inundat de ploi și de 
apele negre ale Dunării. Cu copilul în brațe, 
se avintă spre cheiurile portului, făcindu-l pe 
paznicii turci să ințeleagă că dorește să vor- 
bească celor puși in lanțuri pe ghimie. O lun- 
tre cu șase vislași o duse la cei de pe punte, 
unde află că exilații urmau să fie închiși 
într-o fortăreață din Bosnia. Abia la 24 sep- 
tembrie, corabia porni în sus, pe Dunăre. Pe 
mal, în aceeași căruță ţărănească, Maria Ro- 
setti și fetița sa, mica Sotia-Libertatea, inso- 
teau mișcarea lentă a ghimiei. La Vidin, au 
stat două săptâmini într-o așteptare grea. Pă- 
timașa soție se gindea la un singur lucru: în- 
lesnirea evadării celor deportați. Profitind de 
neatenţia și slăbiciunea, uneori voită, a paz- 
nicilor turci sau austriaci, cind ghimia a ajuns 
in dreptul Orşovei, Maria Rosetti a chemat în 
ajutor ţăranii români de prin împrejurimi și 
le-a înlesnit deținuților debarcarea pe mal şi 
astfel, pe la sfîrșitul lui octombrie 1848, C.A. 
Rosetti, N. Bălcescu şi ceilalţi, în trăsuri in- 
chiriate de bătăioasa Maria, porneau spre Pa- 
ris, in deplină siguranţă. Astfel lua sfîrşit una 
dintre cele mai impresionante epopei scrise 
prin faptă de o femeie al cărei soț era unul 
din marii făuritori ai libertăţii poporului său”. 


cinefilia 
ca omenie 


Copiii căpitanului Grant, 
în România... 


primit vreodata, din cite ne aducen 
aminte, o filă de calendar drept misiva. Ru 
brica noastră de omenie cinefilă deţine şi ur 
asemenea document. Inginerul Cristu Oitea- 
nu—Papaioanidis (str. Plantelor, 77, Bucu 
rești) ne-a expediat o pagină de calendar 
editat anul trecut — purtind data de miercur 
18 noiembrie. (Un amănunt ne va arăta de ir 
dată de ce-o dâm publicității la sfiit de a 
gust.) Citeva rinduri consemnate pe contr 
pagină ne lămuresc și intenția expeditorul. 
domnia sa ar dori ca din această viață rezu 
mată în calendar să se facă un film romà- 
nesc. lată: este vorba de o fată din Anglia 
nascută pe hugoliana insulă Guernesey; in 
1819; se numea Maria Grant, fiica unui câpi- 
tan, Grant, de origine irlandeză, căsătorit cu 
) franțuzoaică. Maria avea un frate, Effigham 
Grant (n.r.: copiii căpitanului Grant?) ajuns, 
prin 1840, secretar al Consulatului englez din 
București, căsătorit, dealtfel, cu o româncă. 
a 22 de ani, Maria Grant pleacă la acest 
'rate și se angajează ca institutoare în casa 
unuia dintre cei mai desăvirșiţi scriitori de 
limbă română, Alexandru Odobescu. În 
această casă se adunau tinerii revoluționari 
inflăcăraţi de idealurile democrației şi inde- 
pendenţei României. Printre ei, „fata brunetă 
cu ochi strălucitori” — chipul ei e cel al „Ro- 
mâniei rupindu-și cătușele pe Cimpia Liber- 
taţii” din celebrul tablou al lui C.D. Rosenthal 
va descoperi un tinăr de o deosebită per- 
sonalitate și forță intelectuală, Constantin 
Rosetti. În 1845, el pleacă să studieze la Pa- 
ris, unde va deveni secretarul „Societăţii stu- 
jenţilor români“ în rîndurile căreia se numă- 
rau Nicolae Bălcescu, lon Ghica, Mihail Ko- 
gălniceanu. „Din 1845 — precum scrie pe 
filă, şi aşa cum subliniază în cerneală ingine- 
rul bucureștean în 1982 — între cei doi tineri 
incepe una dintre cele mai frumoase cores- 
pondenţe. La 31 august 1847 (n.r.: deci se fac 
azi, 135 de ani) cei doi tineri se căsătoresc; 
instalindu-se în casa de pe strada izvor, o 
casă mare și spațioasă care va deveni loc de 
intrunire al tuturor revoluționarilor“. (N.R 
noi, în București, avem pentru C.A. Rosetti, c 
altă stradă decit aceea a Izvorului de la Podu! 
Mihai Vodă; în urechea noastră de bucureş- 
teni, această stradă C.A. Rosetti a 5 
pentru totdeauna așa cum a numit-o llie Mo- 
romete a lui Preda: „Cheile Rosetti"). Ur- 
mează pe fila de calendar, după episodul îna- 
bușşirii revoluției din 1848, marcat de exilarea 
08161116 români — o secvență esențiala 


erea unui prag de casă. Nimeni ca Hus- 

n n-a înțeles că minunea la M.M. se gasea 
trecere). Niciodată un fizic plătit cu mi- 
٥۱03806 de dolari n-a chemat la atita metafizică 
16 doi bani (cu citeva excepții notabile ca 
tudiul epic al lui Norman Mailer — „Mar- 
iun”) Se știe totul despre ea și încă se mai 
cauta. S-au speculat toate banalitățile unui 
caz tipic, nu banal, de frustrare paternă — 
Arthur Miller, sastisit ca tot bărbatul, i-a pro- 
pus odată să găsească îmbrățișarea unui tată 
în braţele statuii lui Abraham Lincoln! — şi 
încă se mai lucrează la dezvăluirea misterului 
ultim. M.M. continuă să aţițe. E datul natural, 
incontestabil, al frumuseții care, oricit e lu- 
mea scoasă din ţiţini, mai are puterea de a 
triumfa asupra perisabilului. Cindva, în pe- 
rioada anonimatului ei, pozase pentru a re- 
monta, cu chipul ei, moralul trupelor ameri- 
cane în războiul din Coreea. Azi, mulțimi de 
adolescenți și maturi, fixind-o pe perete, văd 
în posterurile ei simbolul fragilității nervoase. 
E o traiectorie de destin al imaginii, mai cu- 
prinzătoare şi mai concise decit orice conclu- 
zii bazate pe indiscreție și vulgaritate. Marilyn 
n-a fost cea mai bună actriță din lume, n-a 
fost „o frumuseţe de opoziţie“, cum o nu- 
mește Bela Balasz pe Greta Garbo. M.M. n-a 
fost, probabil, nici cea mai frumoasă. Dar a 
fost frumoasă. De ce să se mai caute un ul- 
tim secret? Ce alt secret mai poate apare 
după acela al sufletului — înger sau demon 
„cu ochi mari, cu părul blond“, ca-n po- 
vestea poetului? Ne-a 160181 ochiul. A fost 
o plăcere s-o privim. De ce n-ar fi deajuns? 


Inextricabila 
armonie 
dintre chip 
şi siluetă 


-digitala.ro__ 


Solitarii 


“La 21 august 1982, în rada portului New 
port, va avea loc inspecția ambarcaţiunil 

care vor pleca în cea de-a doua cursă a soli 
tarilor în jurul lumii. Startul va fi dat în ziua 
de 27 august. Concurenţii — avind ca puncte 
de escală Cap, Sydney și Rio de Janeiro - 

sint așteptați să se întoarcă la Newport în 
aprilie 1983. Ambarcațiunile aparțin clasei | 
(lungimea maximă: 56 picioare) și clasei a 
l-a (lungimea maximă 44, minimă 32 pi- 
cioare). Printre cele opt vase înscrise in clasa 
1 se numără și celebrul „Gipsy Moth V“ al lu 
sir Francis Chichester, scurtat cu „un picior 

Sint înscrise patru echipaje franceze, op! 
americane, șase britanice, patru australiene 
trei japoneze, trei olandeze, două sud-afri- 
cane și cite unul neozeelandez, vest-german 
cehoslovac și polonez. Președintele comite- 
tului de organizare este faimosul Robin Knox 
Johnston, ciștigătorul în 1969 al primei curse, 
singurul dintre cei 9 concurenţi care au in- 
cheiat atunci proba (unul se sinucisese, îne- 
bunind, altul abandonase din pricina unui ul- 
cer, un al treilea, francezul Moitessier, după 
o escală în Australia, a luat-o spre Tahiti și 
acolo e și azi...) La controlul din 21 august — 
a precizat Knox Johnston — vor primi apro 
bare de plecare în cursă doar candidații cu c 
practică serioasă a mării, posesori ai unor 


M.M. sau frumuseţea 
ca argument 


La 5 august 1962, Marilyn Monroe era gă- 
sita, în patul ei, moartă, cu telefonul in mină 
La morga din Los Angeles, nimeni n-a venit 
s-o caute, s-o privească, „s-o reclame“. Avea 
35 de ani, era în culmea gloriei și la capătul 
nervilor. După război, cu nici o actriță lumea 
nu a făcut atita psihologie, atita psihanaliză, 
atita literatură, de cum a dispărut. E uimitor 
cu cită grabă, plăcere și poftă, lumea s-a por- 
nit s-o „dezbrace“ biografic, ideologic, epis- 
tolar și chiar epistemologic, ațițată, post-mor- 
tem, de cadavrul unei frumuseți bănuite de 
mistere mult mai adinci decit armonia — ni- 
ciodată multumitoare pentru cei prea subtili 
— dintre un suris, o privire şi un pas (Scena 
divină din Misfits, cind Huston o filmează la 


Documentul.sursă a filmului 


Primul Godard 
important: 

= Cu sufletul 

la -gură 

(Jean Seberg 
şi J.P. Belmondo) 


să ai incredere în om. Nu există alternativă. 
Sint un condamnat la speranţă." 

Este exact finalul interviului cu Fellini (vezi 
Cinema 6/82): aceeași încredere în poveste, 
în omul care trebuie să se mărturisească prin 
poveștile sale, în ranta pe care o trezește 
arta de a povesti. Fără a fi superstițioși, astfel 
de coincidențe ne dau o anumită încredere în 
noi, şi mai ales în „oamenii noștri”, cum i-am 
putea numi pe acești doi clasici ai culturii 
noastre cinematografice, fără de care mărtu- 
risim că nu am ști să privim un film 


M Cassidy 2 


Jui Butch 8 


toresc în mașini cu geamuri blindate. Ei bine 
astazi de dimineaţă, a fost ucis unul la Nea- 
pole. În ciuda blindajului. „Mulțumită“ unor 
proiectile cu ۷۲۲ de diamant. lată singurul fe- 
nomen care mă uimește. Progresele tot mai 
subtile, mai rafinate, în „arta“ de a ucide 

— Sinteţi disperat? 

— Deloc. Un creator trebuie să creadă în 
ceva pentru a-l înfățișa. Chiar dacă îl critică 
Chiar dacă îl distruge. Altfel, n-ar avea nici 
un motiv pentru a se exprima, rațiunea de a fi 
a artei s-ar anula pe ea însăși. Atunci, trebuie 


Discograf ie 


Există o industrie a discului BO — adică al 
benzii originale de muzică al unor filme cele- 
bre, nu neapărat „musical“-uri. Muzica de 
film și-a cucerit o independenţă, ea nu mai 
rămine doar pe ecran, stind de veghe la naș- 
terea unui sărut, la maturizarea unui senti- 
ment și moartea unui glonţ. Se trag pe dis- 
curi enorm de multe melodii care altădată 
mureau pe peliculă, odată cu „the-end'-ul 
Dintre nenumăratele apariții discografice, ci- 
tām citeva aprecieri ale presei de specialitate 
(multe reviste de cinema au critici ale discu- 
lui), referitoare la muzica unor filme sau a 
unor artiști cunoscuţi și la noi. 

e Bună primire, chiar dacă nu entuziastă, a 
albumului lui Neil Diamond, care interpre- 
tează un repertoriu amestecat de melodii 
pop, rock, de dans mai vechi, cind mai dulci, 
cînd mai piperate, toate purtind însă marca 
unui profesionalism serios, vădit în aranja- 
mentele orchestrale, în interpretare, în sunet, 
în tehnica impecabilă a solistului. 

e Proastă primire a discului cu muzica lui 
Burt Bacharach la filmul Arthur. Bacharach 
s-a impus prin partiturile sale la Ce e nou 
Pussy Cat? şi îndeosebi la Butch Cassidy și 
Sundance Kid, cu acel șiagăr al drumului pe 
bicicletă Newman—kKatherine Ross. Cine nu 
l-a fredonat pe ploaie? După discul la Arthur, 
cu melodii caracterizate drept „impersonale 
şi ușuratice”, critica însă se întreabă cit de 
mult a fost supraestimat acest compozitor? 

e „Ras“ — discul cu muzica la o Dragoste 
infinită, film regizat de Franco Zeffirelli. Ca și 
filmul, melodiile sînt socotite „leneșe și date 
cu glicerină“. Cliff Richard, unul din inter- 
pret, „nu poate să scape din naufragiul aces- 
tui album“. „Singuri, Diana Ross și Lionel Ri- 
chie izbutesc să salveze o melodie din cele 
două pe care le interpretează împreună. 
Chiar piesele ceva mai ritmate se îneacă în 
revărsările de glissando ale viorilor'. Limbajul 
critic în muzica ușoară — nu ușuratecă! — e 
prin alte locuri, dur. 


Rubrica 
«Filmul, document al epocii 
Documentul, sursă a 9 
este realizată 
de Radu COSASU 


să-și pună o roată la mașină. Filmul lui Jerry 
Lewis, tradus în franceză Jerry caută o 
slujbă, ținea de acest tip de umor şi criticii 
l-au disprețuit profund. 

— Ce părere aveţi despre primele dumnea- 
voastră filme? 

— Sint ca niște copii pe care i-am pierdut 
din vedere, unii s-au descurcat bine, alţii nu 
(n.r.: idee felliniană...). 

— Visurile dumneavoastră? 

— Visez la lucruri foarte simple: să mă duc 
la Orly ca să mă urc într-un avion și într-ade- 
văr să mă urc, să mâninc un sandviș, să ci- 
tesc un ziar. 

— Coşmaruri? 

— Nu am deloc coşmaruri, dar stau întot- 
deauna cu lumina aprinsă“. 

In afara acestor fragmente omogene, două 
trei maxime tipice pentru Godard: 

„Poveștile, ca să le inventezi, trebuie mai 
inti trăite". 

„Eu trăiesc ca în filmele mele, Audiard (n.r. 
— clasic dialoghist şi regizor al cinema-ului 
alimentar francez) nu are nevoie de filmele 
sale ca să trăiască”. 

„Pentru a străbate distanțele, sint necesare 
metaforele; fără metafore, oamenii nu ar 
pleca dimineața de-acasă și nu s-ar întoarce 
seara“. 

„Singurul mijloc de a arăta într-adevar 
munca, este de a o descrie ca pornită din 
dragoste” 


Un „condamnat“ 
la speranță 


Cind, în luna mai, titram, în această pagina 
„Criza generală și optimismul lui Fellini”, nu 
ştiam că la aceeași oră, un interviu cu Anto 
nioni la Paris avea parte de un titlu asemână 
tor: „Antonioni optimist!” (L'Express). L-am 
citit cu încintare, ceea ce înseamnă cu 51110 
în mină. 

După ce evoca rapid, plecarea sa, la 27 de 
ani, din Ferrara, oraș de atitea ori predestina! 
pentru cinema (părinţii lui proveneau din rin 
durile muncitorimii dar parveniseră la o stare 
burgheză), viața sa de amploaiat, ca secretar 
al unui tip „pe care nu l-am văzut niciodată” 
într-un birou unde „scriam pe ascuns scena- 
rii, la adăpostul unui sertar pe care il inchi 
deam imediat ce intra cineva” (imagine care 
ne aduce aminte cum compunea valsuri, 
într-un registru, Johann Strauss (Fernand 
Gravey) în Valsul nemuritor 31 lui Julien Du- 
vivier), Michelangelo Antonioni ajunge să 
răspundă la întrebarea cea mai interesantă: 

— Sentimentele eroilor dumneavoastră au 
dezvăluit întotdeauna crizele din existența 
societăţii. Astăzi care vi se pare că e pro- 
blema cea mai ascuţită? 

— Nimic nu s-a schimbat. Cind deschid un 
ziar, mă aştept la orice. Sau aproape la orice 
Am citit că responsabilii politici italieni câlă- 


chiar bunătatea de orgoliu să afirme câ mu- 
zica lui Lennon, McCartney, Harrison și Starr 
ar fi întruchipat fidel evoluția socială şi mo- 
rală a Statelor Unite. Hiperspecialiștii mai 
remarcă, bătind tare din gene, că McCartney 
nu e interpretat de un stingaci şi că grupul 
cîntă în concert public, piese ca „A day in 
the life”, „Lucy in the sky“, care au fost lan- 
sate pe vremea cind Beatles-ii abandonaseră 
detinitiv scena. Dar trecind peste asemenea 
inadvertențe care orișicituși de puţin con- 
tează enorm, comentatorii avizaţi și mofturoși 
subliniază ritmul montajului, stupefianta artă 
a reconstituirii muzicale, autenticitatea costu- 
melor, plăcuta şi vesela obrăznicie a atmosfe- 
rei, dar mai cu seamă calităţile certe ale sce- 
nariului, care integrează grupul în epoca sa, 
dindu-i un sens istoric, tentativă rară în genul 
acesta, deși acest sens istoric e exagerat în 
consacrarea Beatles-ilor în idoli revoluționari 
sau dascăli ai vremii lor, ceea ce e chiar de- 
parte de intenţiile băieţilor. Oricum — scrie 
unul dintre critici — „iată una din rarisimele 
ocazii de a ne însoți la cinema copiii, făcin- 
du-i să descopere „Hey Jude“ sau „Eleanor 
Rigby“, fără să fim la ieșire scandalizați sau 
copleșiți de rușine pentru ceea ce a fost „vir- 
ta noastră stupidă“. 


Două sau trei idei 
venite de la Godard 


Odată, un ziarist s-a ținut dupa Jean Luc 
Godard, cu un bloc-notes în mină și a notat 
zile intregi, tot ce spunea regizorul pe platou, 
la montaj, în studioul unde lucra. A ieșit o 
carte. Ea sugera câ Godard are tot timpul 
idei care nu trebuie să se piardă. Fără a fi ro- 
bii unei asemenea fascinaţii — la urma urmei, 
orice om, în timpul muncii, mai spune și 
prostii de neluat în seamă — trebuie să recu- 
noaștem că Godard are o forţă a expresiei 
verbale cu care șochează și seduce; multe 
spuse de-ale lui îţi merg direct la inima de ci- 
nefil și nu o dată zici că ţi-a citit gindurile 
lată citeva dintr-un interviu — mai puțin teri- 
bilist decit altele — acordat ziarului „Le 
Monde“ de un Godard mai bătrin, mai liniștit, 
„un adult de 15—16 ani”, cum se autocarac- 
terizează: 

„— Sinteţi fericit cînd 7 

— Mi-ar place să fiu dar n-am reușit-o ni- 
ciodată. Muzicanţii de bal sint fericiți cînd 
dansul se încheie şi ei își pot vedea de com- 
poziţiile lor. Un film continuă în afara planu- 
lui de turnaj, ești mereu împreună cu 10 sau 
20 de persoane. Romancierii pot munci 
noaptea sau dimineața cum vor. Cinema-ul e 
mai greu, pentru că el comportă un element 
democratic: trebuie să ţii seamă de alții. 

— Ce vă ingrozește azi? 

— Nimic nu mă îngrozește. Mă stinghe- 
rește oarecum absența îndoielii în societatea 
industrială occidentală; aroganța mulțimii de 
tehnicieni față de mașinile lor. Mă gindesc că 
altădată cind la Boulogne Billancourt (n.r. 
Buftea pariziană de pe atunci), Came filma 
Quai des Brumes sau Renoir, Bestia umană, 
tehnicienii nu discutau între ei decit de fil- 
mele la care lucrau. Du-te azi la cantina stu- 
dioului, stai și ascultă-i, n-o să auzi niciodată 
nimic despre filme; de asta sint proaste.. 

— V-ar place să provocaţi risul într-o sală 
de cinema? 

— Mi-ar place dar nu ştiu s-o fac prea 
bine. Pot cel mult provoca un suris. Amo 
mare admiraţie pentru oamenii perioadei 
mute care te făceau să rizi prin imagine. Cu- 
rios, ei nășteau hohotul de ris prin gaguri ve- 
nite din „cimpul muncii“, azi risul e provocat 
prin gaguri literare, cu sens abstract, lipsit de 
imagine. Chaplin te făcea să rizi arătind cum 
un personaj nu găsea bani, sau nu putea 


cronica 


muzicală / 


Beatlesmania 


Oroare sau nu, la Hollywood, regizorul Jo- 
seph Manduke, a găsit patru baâieți ser nd 
leit Reatles-ii, şi a realizat cu ei Beailesma- 
nia. Cine au fost cei patru știm — dar cine 
sint ei acum? Mitch Weissman, Tom Teeley, 
Davis Leon, Ralph Castelli. E puţin probabil 
ca ei să fie ținuți minte ca Lennon sau Paul 
McCartney, totuși noi le dăm numele, din 
scrupul informativ. Filmul nu are deloc presă 
proastă. Sigur că realizarea hollywoodiană 
nu se încurcă în multe scrupule, şi — după 
cum observă lesne critica europeană — 
„uită” să precizeze că Beatles-ii au fost euro- 
peni, dotați cu un spirit, cu un umor, cu un 
lirism, cu un talent tipic englezești. Filmul are 


82 


festivaluri: 


din 60 de ţări 


delegaţi: 
bilanţul festivalului din acest an 


le a filmului. Bondarciuk merge pe urmele 
ui Eisenstein, Alexandrov, Tisse, incercind o 
variantă contemporană a celebrului „Que viva 
Mexico!'. Pagini cinematografice de mare 
concentraţie realistă despre revoluția mexi- 
cană şi depre principalii ei conducători, inter- 
mezzo-uri sentimentale (de contrast) din 
viața lui John Reed. Interesant este faptul că 
regizorul Serghei Bondarciuk, sub același ti- 
tiu, „Clopotele roșii“, realizează în prezent o 
altă ecranizare după John Reed, după „Zece 
zile care au zguduit lumea“, despre Marea 
Revoluţie din tombrie. „În cărţile lui John 
Reed respiră istoria”, spune regizorul. La 
Karlovy Vary filmul a fost distins cu Marele 
Premiu „Globul de cristal". 

e Cer innorat de Ingrid Thulin, Suedia, cu 
Susanna Käll. Cunoscuta actriță suedeză 
semneză subiectul, scenariul și regia unui re- 
marcabil film (colorat cu elemente autobio- 
grafice) despre o fată de 13 ani din nordul 
Suediei, în anii premergători celui de-al doi- 
lea război mondial. Cu trei ani în urmă, la 
festivalul din Berlinul occidental, vedeam 
Adolescenta de Jeanne Moreau, despre o 
fată de 13 ani din Franța anilor '39—'40. 
Există, în aceste filme de inspiraţie autobio- 
grafică farmecul unor întimplări reale care 
conferă cinematografului seve de viaţă. in- 
grid Thulin le-a valorificat excelent pe ecran, 
intr-un film captivant despre virsta maturiză- 
rii, povestea cinematografică — destășurată 
in cadre de iarnă nordică, cu igloo-uri și ză- 
pezi nesfirşite, în cadre de vară nordică, cu 
serbări populare și lacuri albastre — fiind in- 
vestită cu clipe de poezie acaparante. La Kar- 
lovy Vary, regizoarea a fost distinsă, pentru 
acest film, cu diploma oferită de directorul 
festivalului. 

e Gallipoli de Pater Weir, Australia, cu Mel 
Gibson și Mark Lee. Încă o mostră despre va- 
loarea incontestabilă a „noului cinematograf 
australian“, afirmat în ultimii ani printre cele 
mai interesante din lume. Autorul unui film 
de asemenea remarcabil, Picnic la Hanging 
Rock (care a rulat şi pe ecranele noastre), 
evocă de data aceasta lumea anului 1915 și o 
bătălie de tristă amintire din zilele primului 
război mondial, aceea de la Galliopoli, în 
care trupele australiene au fost decimate. 
Clipa tragică a filmului este doar în final. 
Pina atunci, ironică, antrenantă și de-a drep- 
tui superbă prin notaţiile sale poetice, acțiu- 
vea pregătește deznodămintul cu elemente 


1u înlesnit confruntarea cu el. Cea dedicată 
pionierului american Winsor Mc Kay a fost 
unul dintre momentele cele mai tonice ale 
festivalului, căci trecerea vremii nu a știrbit 
farmecul filmelor lui, spirituale şi pline de vi- 
talitate. Este, într-adevăr, încurajator să con- 
staţi că aceste pelicule în vîrstă de peste şai- 
zeci de ani nu au nici un rid, că ele își păs- 
trează hazul și pentru publicul zilelor noastre. 
Viitorul animației a fost reprezentat foarte 
concret de un computer care execută singur 
aproape toate operaţiunile legate de obține- 
rea unui film realizat cu tehnica imagine cu 
imagine. El nu a stimit uimirea ca un decor 
din Războiul stelelor. Cu un instructaj minim, 
orice realizator prezent a putut să încerce 
această mașină-minune care va deveni poate 
un instrument de lucru familiar și familial 
Deși incitante, subiectele despre trecutul și 
viitorul animației nu au atins interesul celor 
referitoare la prezent, concretizat de compe- 
titia propriu-zisă. 


Karlovy Vary 


Zeci de filme 
şi 1200 


Am văzut la Festivalul international de la 
Karlovy Vary, numărate, 63 de filme şi juna 
tate. Asta înseamnă așa: toate 32 de filme ale 
concursului principal, toate cele 16 filme ale 
competiției destinate „filmelor de debut" și, 
în rest, ce-am mai putut apuca din vizionările 
„secţiunii informative“, din ciclul „Contradic 
tiile lumii actuale arătate prin film“ și din ce 
lelalte programe cinematografice care au mo 
dificat esenţial, vreme de două săptămini, fi- 
zionomia liniștitului oraș cu ape termale din 
Boemia vestică. 1200 de delegaţi din peste 60 
de țări ale lumii s-au întilnit anul acesta la 
Karlovy Vary. Din bloc-notes-ul cu însemnări 
zilnice iată, acum, scurte relatări despre ci- 
teva filme (din concursul propriu-zis sau din 
afara lui) care s-au aflat, cred, printre cele 
mai interesante văzute la Karlovy Vary.. 

Pe lacul auriu de Mark Rydell. Cu Katha‏ و 
rine Hepburn, Henry Fonda și Jane Fonda‏ 
Film sosit în concursul de la Karlovy Vary cu‏ 
recomandarea a trei premii Oscar. Se intim-‏ 
plă puţine lucruri în acest film de mare sensi-‏ 
bilitate: un cuplu de artiști celebri, retrași din‏ 
activitate, iși petrec o vacanţă în oaza de li-‏ 
niște a căsuţei lor, pe marginea unui lac,‏ 
unde mai sosesc fiica lor (divorțată) împre-‏ 
ună cu prietenul ei (un stomatolog) și băiatul‏ 
acestuia, în virstă de 13 ani. Acţiunea, toată,‏ 
se petrece in spaţiul unei vacanțe. Ceea ce‏ 
izbutește minunat filmul, este să puncteze cu‏ 
nuanțate observaţii realist-poetice dialectica‏ 
relațiilor dintre acești oameni foarte diferiţi, a‏ 
căror fuziune sufletească se produce treptat‏ 
pe nesimţite. Sint în film fiorul de glas și de‏ 
priviri al Katharinei Hepburn, compoziția ma-‏ 
gistrală a lui Henry Fonda (un octogenar ur-‏ 
suz, neajutorat, ale cărui resurse de frumu-‏ 
sete sufletească ies incetul cu încetul la lu-‏ 
mină), mai este tortul-spectacol cu 80 de lu-‏ 
minări şi mai este — personaj principal‏ 
„lacul de poveste“, cu neverosimile reflexe și‏ 
retracţii aurii, cu rațele sale sălbatice, cu nu-‏ 
feri, cu lumea sa de pace şi cu o frumoasă‏ 
baie nocturnă. La Karlovy Vary, Henry Fonda‏ 
a fost distins pentru acest film cu premiul de‏ 
interpretare masculină.‏ 

e roșii („Mexicul în flăcări”) de 
Serghei Bondarciuk, coproducție mexica- 
no-sovietico-italiană. Cu Franco Nero, Ursula 
Andress, Blanca Guerra. Personaj principal! al 
filmului este publicistul american John Reed, 
a cărui carte despre insurecția mexicana din 
anii 1910—1917 a constituit sursa de inspira 


festivaluri: 
Zagreb'82 


Prezentul, subiectul de ultimă oră 
al majorităţii filmelor de desen animat 


În obiectivul festivalul ta 


O selecţie riguroasă a aliniat în întrecere 
55 de filme reprezentind 19 țări. Ca și în edi- 
tia trecută, alegerea a ocolit peliculeie osten- 
tative și estetizante, a urmărit să cuprindă 
mai toate tendințele momentului şi să pună 
in valoare eforturile de înnoire. Nu au lipsit 

mele de certă notorietate: John Halas, Ne- 
deliko Dragié, Paul Drissen, Will Vinton 
Acești autori nu s-au prezentat cu titlurile 


Cea de-a cincea ediție a Festivalului inter- 
național al filmului de animaţie de la Zagreb 
a tost cea mai călduroasă din istoria sa Atri- 
butul are un sens propriu, căci temperatura 1 
coborit arareori sub 35°C, dar și unul figural 
Eiorturile gazdelor de a încălzi atmosfera 
s-au concretizat în alcătuirea unui program 
atrăgător şi incitant, dar şi în demersurile de 
animare a unor profitabile înfilniri între parti- 
cipanţi. Intre critici și realizatori nu au existat 
raporturi de ostilitate, ci dialoguri 6 
despre progresele animației. Nici trecutul ar- 
tei a opta nu a fost ignorat şi retrospectivele 


eca-digitala.ro - _ 


terpreții s-au identificat în conştiinţa 
noastră cu personajele lor: Teofil Viicu cu 
Ștefan cel Mare (in plină forță de gind 
sau la apus de viaţă), Dina Cocea cu Ma- 
ria-Doamna (prin prestanța ei dintotde- 
auna), Silvia Popovici cu Oana (și cu fru- 
museţea spirituală a acestui personaj de 
mare puritate sufletească), și așa mai de- 
parte, Ştefan lordache cu Petru Rareș, 
Traian Stănescu cu Bogdan, Colea Răutu 
cu Ulea, regretatul lon Bog cu Stavăr, lon 
Siminie cu Drăgan, Costel 'Constanti- 
nescu cu clucerul Moghilă, mulți alți ac- 
tori realizind apariţii memorabile, printre 
ei fiind Radu Beligan, Tudorel Popa, 
Constantin Codrescu, Vasile Cosma, An- 
drei Codarcea, Sorin Cruceru 

e Tot in reluare am văzut pe micile 
ecrane citeva filme românești pe care cri- 
tica le-a socotit cam „prăfuite“ incă de pe 
vremea premierei: Dragoste la zero 
grade, de pildă, sau Băieții noștri... Nu 
cred că a greșit critica atunci... Dar 
„ideea“ este alta. Niciodată comediile nu 
s-au făcut uşor (nici măcar atunci cind, 
vorba poetului, n-au avut nimic a spune). 
Acestea prăfuite de ieri, ba chiar de alal- 
tăieri, au meritul că există: dorinţa de co- 
medie a publicului a fost, este și va fi atit 
de mare, incit naivitățile și șabloanele se 
uită mult mai ușor decit „cling, cling, 
cling, cu săniuța-n zbor“... Și mai este 
ceva: mai sint „băieţii noștri” de ieri, Bir- 
lic de pildă, și Marcel Anghelescu și cei- 
lalți, toți ceilalţi, care dacă n-ar fi fost ast- 
fel de filme n-ar mai fi fost nici ei deloc 
în zestrea noastră cinematografică. 
Deci... Cum spune vorba românească: 
„orice rău spre’ bine?"... 

e Relativ repede după premiera pe ma- 
rile ecrane am revăzut la televizor Punga 
cu libelule, un film nu dintre cele mai re- 
prezentative ale regizorului Manole Mar- 
cus, deși cite ceva-ceva din „spuma“ sce- 
nariștilor Fănuș Neagu și Vintilă Ornaru 
se mai simte printre cintecele cu morărițe 
și cu fuioare de pe ecran. Aici intervine o 
altă idee insă: la televizor se simt mai pu- 
țin defecţiunile narative ale povestirii ci- 
nematografice, în schimb „prind“ mai 
bine calităţile de atmosferă (cabaretul, 
circiuma din bălțile Brăilei, partida de 
box etc); filmul are de ciștigat, deci, în 
ciuda elipselor. lar actorii sint buni: Mihai 
Pălădescu — foarte convingător, cu aer 
simpatic în rolul generalului Turda, ٤٤ 
Szilagy — frumoasă și insinuantă, lon 
Caramitru — cu perfidii galante, Catrinel 
Paraschivescu — Emilia, o fată. simplă, 
bună, cuminte, cu rol important în con- 
flict și cu numele conspirativ „dragoste“, 
Marcel lureş — sigur pe el în rolul loco- 
tenentului, şi Gheorghe _Visu > foarte 
degajat, într-o compoziţie „negativă” viu 
colorată. 

* Altfel e vară... Şi filmele românești au 
intrat în vacanţă, doar serialul Lumini şi 
umbre și-a reluat, iată, spre satisfacția 
spectatorilor, șirul episoadelor.. 


Călin CĂLIMAN 


micul ecran 


eo problemă de timp (Jean 
Dellanoy, 1972). Ecranizarea unui roman 
de Chase este, oricum am lua-o, o afa- 
cere periculoasă, riscantă. Pe Dellanoy „il 
prind” L'éternel retour sau Notre Dame 
de Paris, Le Bossu, sau Maigret et l'at- 
faire Saint-Fiacre, eventual Une minute 
de ۷6٧٧۱6 sau La Symphonie pastorale — 
nu însă și „un Chase”. Toată stima pentru 
bunul meseriaș care e Dellanoy (la care, 
neapărat, vom adăuga prețuirea pentru 
„bâtrina doamnă” numită Françoise Ro- 
say), și toată compasiunea pentru o peli- 
culă pe care, dacă n-am fi știut că e fā- 
cută după Chase, am fi privit-o, poate, cu 
mai multă îngăduinţă. 

e O cursă dificilă (William Graham, 
1969). Eterna situaţie-limită, eternul cli- 
şeu al posibilei catastrofe aviatice de care 
s-a folosit în atitea şi atitea rinduri, pină 
la saţietate, cinematograful. Reţeta e cu- 
noscută, punerea in pagină onestă, cu 
nuanțe mediocre, iar stereotipul privitoru- 
lui e solicitat de asemenea natură, încit îi 
vine lui, privitorului, să plece și să-și lase 
singur și întristat pe fotoliu, in faţa televi- 
zorului, doar pe amăritul acela de stereo- 
tip. La întoarcere, e indicat a fi bătut pe 
umăr stereotipul și a fi dat afară cu ama- 
bilitate, cu infinite și perverse politeturi. 

e Fanfan la Tulipe (Christian Jacque, 
1952). De unde, oare, atita bucurie, atita 
voioșie la revederea acestei dulci copilă- 
rii? Sincer să fiu, nu-mi dau seama. E 
limpede că nimic nu are aici vreo legă- 
tură cu arta cinematografică și, totuși, 
această „bandă desenată“ produce și 
acum, după 80118 ani, delicii incontesta- 
bile. Nu a involuat, slavă domnului, gus- 
tul nostru, dar am impresia că au evoluat, 
în forme cumva surprinzătoare, neaștep- 
tate și nu fără anume explicaţie logică, 
gustul, preferința pentru ceea ce e popu- 
lar, accesibil, deconectant, fără altă pre- 
190116 decit aceea de a bine dispune și a 
tranchiliza. Și cind te gindești că aseme- 
nea filme, precum Fantan... se făceau în 
"2 


Aurel BĂDESCU 


https://bibl 


e Se dovedește incă o dată că timpul 
este un factor eminamente pozitiv în se- 
dimentarea și cristalizarea adevăratelor 
valori culturale. lată, revedem la televizor 
(după vreo zece ani, dar... anii trec ca 
apa) serialul Mușatinii, una dintre cele 
mai prestigioase creaţii „teatral-cinemato- 
grafice” ale micului nostru ecran din 
toate timpurile. Revedem acest serial im- 
punător, cu personaje de istorie și de le- 
gendă din trecutul patriei noastre, și 
ecourile timpului de demult răsună încă o 
dată vibrant în inimile și conștiințele 


Un serial monumental 
din istoria patriei: 
Muşatinii 
în regia 
Soroanei 
Coroamă 

(Dina Cocea 

și 


Teofil Väcu) 


noastre, cu toată incârcâtura lor de fru- 
musețe, de eroism, de 000216. 51 
ideea acestui serial, pe care a avut-o 
cîndva, demult, Soroana Coroa- 
mă-Stanca, este un act de cultură. Efec- 
tiv, trilogia lui Barbu Ștefănescu Dela- 
vrancea, care a constituit principala sursă 
de inspiraţie a serialului — cu bijuteriile 
sale numite „Apus de soare“, „Viforul“ şi 
„Luceafărul”, cu „diamanțţii” săi numiţi 
«Ştefan cel Mare, 51605018 şi Petru Ra- 
mreş — reprezintă in continuare, la trei 
r sferturi de veac de la elaborare, un model 
de plasticitate artistică în istoria drama- 
turgiei românești. Pasul dintre trilogie si 
scenariul „teatral-cinematografic“ al televi- 
zuni, un pas foarte important (care a 
presupus, desigur, destule nopți de ne- 
somn) a fost făcut de Soroana Coroa- 
mă-Stanca cu respect și dra le faţă de 
modelul inspirator, cu prețuire și evlavie 
față de personajele desprinse din neguri 
de timp, cu pricepere și ințelegere față de 
cerinţele unui spectacol contemporan de 
0 asemenea amploare patriotică, educa- 
tivă și estetică. Revedem, iată, serialul 
„Mușatinilor' și simțim toate acestea — 
alături de generaţia mai tinără, care vede 
acum pentru intiia oară montarea televi- 
ziunii — cu certitudinea că asistăm la un 
eveniment artistic. Timpul, cum spuneam, 
pune în limpede evidenţă valorile dura- 
bile — de atmosferă, de ritm, de întrun- 
tări dramatice — ale spectacolului, iar in- 


Marele premiu „Globul de cris- 
tal“ pentru Clopotele roşii, film (co- 
producție  mexicano-sovietico-ita- 
liană) semnat de Serghei Bondar- 
ciuk 


Ara filmul a obținut mai‏ ومس ان 
m 8 , printre care Premiul Special‏ 
al juriului și Premiul C.I.D.A.L.C.‏ 


Şi acum despre Luchian... Filmul lui 
Nicolae Mărgineanu (care a colaborat cu lo 
sit Naghiu şi la elaborarea scenariului), cu 
imagini semnate de Călin Ghibu și cu lon 
Caramitru, Maria Ploae, Geo! Constantin, 
in distribuţie a obținut şi el — într-un context 
festivalier „greu“ — un important premiu Cl. 
D.A.L.C. (Comitetul internațional pentru di- 
tuzarea artei și literaturii prin film), vecinăta- 
tea „pe podium“ cu filmul lui Carlos Saura fi- 
ind onorantă. Ne-a bucurat acest premiu, 
după cum ne-au bucurat buna primire făcută 
la Karlovy Vary delegaţiei de realizatori ai fil- 
mului — regizorul Nicolae Mărgineanu, acto- 
rii Maria Ploae, lon Caramitru — ca și buna 
propagandă pe care aceștia din urmă, prin 
prezența lor, au făcut-o filmului românesc în 
general. 

Călin CĂLIMAN 


cind mijloacele plastice cunosc o perioadă 
de uluitoare diversitate și complexitate. Pre- 
miera miercuri de Barrie Nelson (S.U.A), 
Coșmar personal de Istvan Orosz (R.P. Un- 
gară) sau O trecere dificilă de Dennis Pies 
S.U.A.) îşi articulează desfășurarea vizuală 
in funcţie de dialog, care nu ilustrează, ci 
provoacă acțiunea. Simple și atașante sint şi 
replicile din Îmbrățișează-mă de Sam Weiss, 
povestea unui arici singuratic pe care tepil îl 
impiedică să lege o prietenie (premiul cate- 
goriei E, a filmelor pentru copii). Chiar dacă 
gagul nu mai este obsesia animatorilor, umo- 
rul rămine însă o preocupare preferată. Unul 
dintre cele mai izbutite producții ale genului 
a fost E, regizat de canadianul 81611918۷ Po- 
jar, o ingenioasă satiră a manipulării opiniei 
publice (premiul în categoria B, de la 5 la 12 
minute). Plin de haz este și filmul compatrio- 
tului său Richard Condie, Pasărea porc, o 
peliculă-comandă care combate contra- 
banda. Regizorul a dovedit că acest gen nu 
este marginal şi că el nu implică neapărat ru- 
tina. El este, de altfel, premiantul categoriei 
) (filme educative). > 


Premiul pentru cea mai bună gratică 


Deși tara noastră a fost reprezentată de un 
singur film, Arena, animația românească a 
stirnit și de astă dată interesul presei și al 
realizatorilor. După ce la ediția trecută obți- 
nea la reb premiul pentru debut, Zoltan 
Szilagyi a fost răsplătit acum cu premiul pen- 
tru cea mai bună grafică. Subtila sa ironie la 
adresa ideilor preconcepute este tradusă în 
soluţii plastice de neobișnuită forță și perso- 
nalitate. Cele două pelicule semnate pină 
acum îl situează pe tinărul animator printre 
cei mai interesanţi reprezentanţi ‘ai filmului 
de autor în acest moment. Trebuie să recu- 
noaștem că nu este ușor să te afirmi într-un 
festival atit de exigent ca Zagrebul, unde în- 
săși admiterea în concurs este semnul de re- 
cunoaștere al unor calități aparte. Selecţia de 
anul acesta a dovedit consecvență față de 
propriile criterii valorice şi a ilustrat încuraja- 
tor progresele artei a opta. 


Dana DUMA 


19 


mului dobindește atribute simbolice, el sem- 
nificind Însăși bucuria nestâvilită de viața a 
poporului, potenţialul său revoluționar. Ci- 
teva secvenţe din acest film ca un murmur de 
furtună (Și de un pitoresc caleidoscopic) sint 
antologice. La Karlovy Vary, filmul a obținut 
o diplomă acordată de Comitetul Festivalului. 

e Asistentul de Zoro Zahon, Cehoslovacia, 
cu Elo Romancik, Gabor Koncz, Ildiko Pécsi, 
Marta Sladeckova. Subiectul filmului este ex- 
tras dintr-un roman de succes al scriitorului 
slovac Ladislau Ballek. Acţiunea se petrece 
intr-un orășel de frontieră din sudul Slova- 
ciei, în preajma celui de-al doilea război 
mondial și urmărește dezintegrarea morală a 
unei familii în condiţiile unei înavuţiri ilicite, 
prin mijloace de contrabandă. Bune pagini 
cinematografice de observaţie realistă a ti- 
mpurilor aduse pe ecran. Un film despre difi- 
cultățile integrităţii morale. La Vary, 
filmul a fost distins cu un Mare lu Spe- 
cial al juriului. 

Amok de Suheil Ben Barka, coproductie‏ ٭ 
Maroc-Guineea-Senegal. Cu Robert Liensoi,‏ 
Miriam Makeba. Cunoscut publicului nostru‏ 
dintr-o adaptare cinematogratică a piesei lui‏ 
Federico Garcia Lorca „Nunta insingerată“,‏ 
regizorul marocan Suheil Ben Barka, prin‏ 
acest nou film al său, demască — în remar-‏ 
violenţa re-‏ — لوف مه cabile pagini‏ 
qimurilor rasiste din Africa australă. Înfăţi-‏ 
sind povestea de viață a unui tinăr învățător,‏ 
filmul pătrunde în diverse medii sociale și‏ 
pertinentele sale observaţii realiste îl reco-‏ 
mandă drept un puternic şi eficient „film de‏ 
atitudine“. La Karlovy Vary filmul a fost pre-‏ 
zentat in cadrul ciclului „Conflictele lumii‏ 
contemporane arătate film“ și a fost dis‏ 
tins cu premiul FIPRESCI.‏ 

. ul de Richard Pearce, Canada, cu 
Donald Sutherland, John Marley, Sharon Ac 
kerman. Acţiunea filmului se petrece într-un 
modern spital cardiologic, unde se etectu- 
ează operaţii de mare virtuozitate, printre 
care — în premieră — și aceea a ۱ 
unei „inimi artificiale”. Interesul filmului sta 
însă, în problemele etice și de conștiință pe 
care le implică aceste operaţii. lar ideea ge 
neroasă a filmului este că nici o inimă artifi- 
cială din lume nu va putea bate normal 35 
afecțiunea aproapelui. Pe post de „doctor-i- 
nimă” în acest film este — admirabil — Do- 
nald Sutherland. La Karlovy Vary, Donald 
Sutherland a fost distins cu un Premiu de in- 
terpretare masculină. 

e Nunta de Carlos Saura, Spa- 
nia, cu Antonio Gades, Cristina Hoyos, Pilar 
Cardenas, Marisol. Printre „transcripțiile“ ci- 
nematogratice (numeroase) ale piesei lui Fe- 
derico rcia Lorca, aceasta, semnată de bi- 
necunoscutul regizor spaniol Carlos Saura, 
ocupă un loc special. Este vorba, de filmarea 
unui spectacol de balet (cu toate preparati 
vele sale), datorat unui coregraf de excepție 
Antonio Gades. Dar filmul este mai mult ۶ 
altceva: este, pur și simplu o încintare. Fina 
lul — înfruntarea pe viaţă și pe moarte a ce 
lor doi rivali — se urmărește cu respirația 


vestea prieteniei dintre un băiat și o fetita 
handicapată nu cade în capcana tonului ۴ 
lodramatic și îndeamnă sincer la integrarea 
firească în societate a celor născuţi cu ma 
formaţii congenitale. 

Adaptind tehnica imagine cu imagine fil 
mării reale, animatoarea maghiară Agnes Hay 
intreprinde prin Așteptare un studiu asupra 
percepției timpului. 

Semnat tot de o femeie, Tandra poveste a 
Cenușăresei pinguin (regia Janet Periman 
Canada) este unul din fiimele care s-au bu 
curat de marea simpatie a sălii. Cunoscuta 
poveste capătă o tratare umoristică în forma 
unei parodii de musical, ai cărei protagoniș! 
sint, desigur, pinguini. 


Cuvintul este din nou necesar 


În afară de efervescenta activitate a realiza 
torilor de pretutindeni, festivalul a mai pus ir 
lumină o trăsătură comună mai multor autori 
preferința pentru dialog. Dacă în urmă cu ch- 
tiva ani moda expresiei grafice simplificate, a 
liniei caricaturale, a adus după sine abolirea 
cuvîntului, iată că el revine în atenție acum, 


e Un cer mai mic — de Janusz Morgen 
stern, cu Roman Wilhelmi, Beata Tyszkie 
wicz. Viaţa la 45 de ani a unui bărbat care 
decide să şi-o trăiască altfel, motiv pentru 
care își părăseşte serviciul, familia, căminul 
hotărăște să trăiască într-o gară, loc de 7. 
și de plecări, încercind să dobindeasci 
condiţie nouă de existenţă, indeosebi pe دام‎ 
moral 

Deznodâmintul filmului va fi tragic, eroul 
fața în faţă doar cu el însuşi, cel de ieri, cel 
de azi și cel de miine — neizbutind să depa 
şească momentul „crizei de conștiință“. Un 
film parabolic, cu profunde reflecții psiholo- 
gice, despre un frămintat univers interior. La 
Karlovy Vary filmul a fost prezentat in cadrul 
concursului : 


principal. ہ‎ 

© Eijanaika de Shohei Imamura, Japonia 
cu Kaori Momoio, Shigeru Isumia. Regizorul 
Imamura făcuse cindva un film șocant, Porci 
și crucișătoare, remarcindu-se printre regizo- 
rii anilor '60 (alături de Teshigahara, Susumi 
Hani, Naghisa Oshima), datorită problemati 
cii sociale dense a filmelor sale. in Eijanaika 
numele unui dans popular), regizorul 17 
ează Japonia anilor 1866—1867, aflată in 
pragul unei noi ere sociale, cind, dintr-un 
stat feudal închistat avea să devină o mare 
putere industrială. Dansul care dă și titlul ١ 


de contrast: o partidă de rugby la umbra -م‎ 
ramidelor, o „șarjă” voioasâ de antrenament 
a infanteriei, lumea pestriță a tirgurilor egip 
tene... interpretările ambilor protagoniști (doi 
prieteni ale căror drumuri se intilnesc și se 
despart mereu) sint admirabile. La Karlovy 
Vary filmul a rulat in cadrul „secţiunii infor- 
mative“. 

e Avertismentul de Juan Antonio Bardem 
coproducție bulgaro-sovietico-R.D. Germană 
cu Petr Ghiurov, Nevena Kokanova, Petra 
Blosei. Un film despre personalitatea luptăto- 
rului comunist hi Dimitrov, de la naș- 
terea căruia s-au implinit nu demult o sută de 
ani. Momentele man ale filmului: incendierea 
Reichstagului și procesul de la Copa, Mina 
lui Bardem se face simțită îndeosebi in mo- 
mentele pitorești ale peliculei (ca de pildă 
episodul de „teatru popular” etc.); 
flash-back-uri și fragmente din jurnale de ac- 
tualități consolidează culoarea de epocă a fil- 
mului. Juan Antonio Bardem spunea despre 
filmul său: „Cred că astăzi, cind situația lumii 
este din nou foarte neliniștitoare, un film des 
pre Gheorghi Dimitrov a cărui întreagă viaţa 
a fost consacrată luptei impotriva fascismului 
şi războiului, este de mare actualitate“. La 
Karlovy Vary filmul a fost distins cu un Mare 
Premiu Special al juriului și cu „Trandatiru! 
din Lidice". 


Într-un context festivalier „greu“, pıcmiul CIDA 
a fost acordat filmului Luchian de Nicolae Mărgineanu 


ıcetofanului şi „ecranul cu ace”), ci mai ٤5 
perfecta adecvare a coloanei sonore, lucru 
pentru care filmul a şi fost premiat. 

Un portret neadevărat al polonezei Ewa Bı 
banska este o originală interpretare a teme 
condiției femeii. Un dinamic colaj de fotogra 
fii ilustrează eforturile protagonistei de a se 
defini pe sine, parcurgind experienţe de cu 
plu mai mult sau mai puţin fericite. Jumăta 
tea sa de chip care caută cu înfrigurare să se 
intregească, își găsește pînă la urmă pere 
chea, cealaltă jumătate a propriului chip 
Deși un spectator a pufnit înciudat pronun 
tind cuvintul „feministă“, cred că filmul est 
ingenios şi lipsit de ostentaţie. 

O altă tehnică interesantă este animarea 
goblenurilor decupate, procedeu prin care 
canadiana Bettina Matzkuhn Maylone reali- 
26325 insule indepărtate, un poem dedica! 
tascinaţiei mării, conținînd imagini de sur 
prınzãtoare prospețime. Jakob și Johanna a 
danezei Kine Aune nu a impresionat prin te! 
nica de realizare, ci prin subiectul ales. ۴ 


cele mai importante ale filmografiei lor dar 
au reușit ca să fructifice mijloacele cunos 
cute ale stilului lor. Conceput ca o incursiune 
in istoria civilizaţiei, Dilema de John Hala 
este un film-avertisment care semnalează pe 
ricolul unui război atomic. Cu sarcasmul său 
cunoscut, Nedeliko Dragić sancţionează ten 
dința de înarmare care neliniștește prezentul 
nostru. Drumul spre vecin este o satiră de 
admirabilă concizie şi precizie, calități care 
i-au adus premiul categoriei A (a peliculelor 
77 la 5 minute). Cu grafica sa incontunda- 
ilă, Paul Drissen a dovedit din nou că este 
unul dintre cei mai inventivi scenariști ai ge- 
nului. O poveste oarecare este o meditație 
ironică asupra raportului dintre ficțiune și 
realitate. Inspirat de lectura unui roman, 
eroul său se visează împlinind o faptă de vi- 
tejie dar cind viața îl pune într-o situație ase- 
mânătoare dă bir cu fugiţii. Extraordinarul 
este refuzat in favoarea banalităţii comode 
Cu o ingenioasă tratare a animației în plaste 
lină, Will Vinton realizează în Creaţia o sinte 
tică viziune asupra evoluției umanităţii. Dina 
mismul și intensitatea cromatică sint princi 
palele argumente de atracţie ale acestei peli 
cule, 


Roalizatori de renume dar și realizatoare 


Dar prezența autorilor de renume nu a fost 
trăsătura dominantă a acestei ediții a festiva- 
lului. Una dintre cele mai interesante caracte- 
ristici a fost însă participarea unui important 
număr de realizatori-temei. Nu se știe precis 
de ce, dar istoria animației cuprinde foarte 
puţine nume feminine. Contrazicind prejude- 
câţile, filmele autoarelor admise în competiție 
au vădit reale eforturi de înnoire. 

Comentarii aprinse a generat Luna, luna, 
luna al tinerei canadiene Viviane Elnecave, 
pentru densa atmosferă poetică dar și pentru 
metoda de realizare. Nu numai noutatea teh- 
nicii de animare (o combinaţie între zgirierea 


directă... e în priză directă... 


Arad, la cineclubul „Atelier 16" a fost desco- 
perit un cineast amator, premiat în Festivalul 
„Cintarea României“, Emanuel Tef, care a 
realizat deja la Studioul „Animafilm“, prin 
tehnica ultramigăloasă a zgirierii peliculei, un 
Poem dinamic. La festivalul de la Costinești 
s-a făcut remarcat un alt cineast amator, 
acesta reșițean, Norbert Taugner, care a ab- 
solvit de curind Arhitectura şi lucrează acum 
la studioul „Animafilm“ o suita de piluie sati- 
rice — Găinării. În fine, un grup de tineri so- 
siti (Olimp Bandalac - pictor, Zeno Bogdă- 
nescu — arhitect, Radu ۱9082809 și Lajos 
Nagy — amindoi absolvenţi ai institutului de 
arte’ plastice din Cluj-Napoca) se familiari- 
zează deocamdată cu tehnicile, cu „splendo- 
rile şi mizeriile“ animației, și pregâtesc un 
film pentru copii, despre imaginaţie, cu ima- 
ginaţie. Succes, drum bun și lung! 


la o aniversare 


Un oraș cinefil 


La Timişoara, orașul ciștigător al locului | 
pe țară pentru lansarea și susținerea filmului 
românesc, a avut loc o aniversare de excep 
ție: 25 de ani de la întiințarea celui mai vechi 
cineclub ain țară, Cineclubul C.F.R. Timișoa- 
ra (v. „Cinema“ 6/80), în același timp organi- 
zator al ediţiei a cincea a Festivalului Sec- 
venta timișeană (peste 45 de cinecluburi pre- 
zente, aproape o sută de filme de diverse ge- 
nuri). Un festival, ca intotdeauna, pus la 
punct cu seriozitate și inventivitate. Bună- 
oară, un afiş vesel colorat, cu doi bătrinei ci- 
neamatori sporovăind faţă în față și barbâ-n 
barbă, o barbă albă kilometrică — îi invita pe 
toți prietenii cineclubului la ٥6 05 
„Intilnire a Veteranilor“. Şi veteranilor şi tine- 
rilor de la Cineclubul C.F.R. Timișoara, un 
câlduros „La mulţi ani și la multe filme 
bune"! 


istic 


gala filmului tu 


Timpul nostru liber 


Greu de găsit un loc mai potrivit pentru o 
gală a filmului turistic decit la Băile Hercu- 
lane. Ce a însemnat această experienţă? in- 
trebăm pe Sabina Pop, tinăra regizoare parti- 
cipantă la suita de proiecţii organizată recent 
de studioul „Alexandru Sahia”. 

— Un bun prilej pentru schimbul de idei: 
cu publicul, cu-organizatorii, cu ziarul jude- 
tean şi cu... noi înşine, despre cum poate fi 
înțeleasă inteligent și modern ideea de tu- 
rism, despre lupta cu locurile comune ce mai 
bintuie, încă, uneori, acest gen de filme. 

— Ce filme ale studioului „Sahia“ a 56 
această gală? 

— O „Călătorie în Carpaţii României” și o 
„Vacanţă la Durău“, trecind prin „Buziaș, un 
dar pentru inimi“ sau prin „Cheile Nerei", un 
moment de „Agrement pentru toți în toate 
anotimpurile”, observind „Obiceiurile de 
iarnă în România“ şi „Migraţia păsărilor“, o 
excursie, deci, din „Delta Dunării, sanctuar al 
naturii” pină în „Maramureș — bolți de ospe- 
ție”, revenind, în fine după trei zile ale filmu- 
lui turistic la „Herculane, loc de sănătate și 
bucurie”. 


Pagină realizată de Eugenia VODĂ 


gurează pe primul loc în topul lecturilor, inu- 
tii sa comentâm interesul pe care-l 77 
cert filmul, la acest capitol. Păcat doar, că 
pentru un neavizat, multe din aceste perso- 
naltaț! pot trece neobservate. Dacă nu ai 
şansa să vezi filmul alături de D.I. 6 
de pilda (a dejunat cu Titulescul), care la 
prima vizionare a filmului exclama la fiecare 
apariție mai importantă: „uite-l pe...“ și urma 
numele uneia din personalitățile mai sus ci- 
Lear riști să nu știi ce privilegiu rar oferă fil- 
mul. 

Dacă la întrebarea „ce află în plus cineva 
care știe cine a fost Titulescu?“ răspunsul e 
bogat și nuanțat, la o altă necesară întrebare 
„ce află cineva care nu știa nimic pină la 
acest film despre Titulescu și politica 
României între cele două războaie mon- 
diale?“ răspunsul nu e întotdeauna simplu. 
Mai ales dacă ne gindim la spectatorul 7 
la virtualul spectator de aiurea, căruia s-ar 
putea să-i apară prolixe și să-i râmină con- 
fuze lucruri presupuse a fi de la sine înțelese. 

Dar, cum spuneam, filmul face muncă de 
pionierat. De defrișare. A strîns material, și 
nu puţin. Construcţia e deocamdată pe ori- 
zontală și nu pe verticală. Poate în viitor, por- 
nind de ٥١ aceleași documente de arhivă — 
ca acestea nu e exclus să se îmbogăţească 
intre timp — se poate concepe și un al doilea 
documentar (să nu uităm că acesta e primul!) 
altfel structurat. Poate pornind de “această 
data chiar de la comentariu... Sau de la me 
sajul de acută, stringentă actualitate al cuvin- 
telor lui Nicolae Titulescu: „Sinonimul păcii 
nu este lipsa războiului. Pacea înseamnă 
inainte de toate, o stare de spirit, alcătuită 
din încredere, din înțelegere reciprocă, din 
nădejdea în ziua de miiăe...“ 


0 arhivă 
cvasi necunoscută 


La Timișoara funcționează de ciliva ani 
buni un aşa-numit Laborator de cineficare اد‎ 
Universităţii. Fără publicitatea meritată, în li- 
niște, au luat naştere aici zeci de filme etno- 
grafice de mare interes, de negãsit şi de ne- 
văzut în altă parte. Autorii — Vasile Creţu și 
regretatul Sandu Dragoș — au căutat, au 
descoperit și au înregistrat cu inspiraţie, dar 
şi cu rigoare științifică, „obiceiuri moștenite 
din fondul ceremoniilor greco-latine". Așa- 
dar, o veritabilă arhivă de filme de etnogratie 
şi folclor, care ar merita să iasă la lumină și 
să fie cit se poate de văzute! 


gaudeamus 


Ce fac tinerii 
de la Animafilm? 


Studioul Animafilm are, în vizibil și lăudabil 
program, detectarea de tinere talente. De 
unde? Cum? lată citeva exemple. De la Insti- 
tutul de arte plastice din Cluj-Napoca a fost 
adus, acum 6111۷8 ani, Zoltan Szilagyi, auto- 
rul a două filme (Nodul gordian și Arena) 
distinse cu citeva premii internaționale A 


e în priză directă... e în priză 


La portile I.A.T.C.-ului 


Pentru mulţi („părinţi şi copii”), lunga vară 
fierbinte înseamnă examene de admitere. Ce 
se întimplă la Institutul de artă teatrală și ci 
nematografică „lon Luca Caragiale“ din Bu 
curești? Care e cifra de școlarizare? Sint 
mulți cei ce îndrăznesc să atace? lată o su- 
mară statistică a recentei admiteri: la actone 
14 locuri — 455 de candidaţi, la regie 7 
locuri — 119 candidaţi, la imagine 7 
locuri — 73 de candidaţi. Privind cifrele, tre 
buie să recunoaștem că una din calităţile ab 
solut necesare, din start, oricărui cineast 
este... curajul. Ei, şi apoi, să nu uităm talen- 
tul! Vorba lui Radu Beligan: „Viaţa în Institut 
e atit de trumoasă, incit merită sâ-i petreci 
patru ani din viață căutind să descoperi îm- 
preună cu profesorii talentul pe care nu-l ail, 


Actorul tinăr, o problemă 


In fiecare an, studioul de teatru al 
LA.T.C.-ului, zis și „Casandra“, livrează sce- 
nelor ţării şi marelui și micului ecran, noi fi- 
guri de tineri actori. Unii „se lansează“, alții 
intră de la bun început într-un con de umbra 
Ce-i de făcut? Poate o mai sistematică tre- 
cere în revistă a teatrelor din țară de către re- 
gizorii noștri de film? Poate înființarea unei 
arhive cu probe filmate date de toți actorii ti- 


Cînd un procedeu tehnic — Azopanul — se potriveşte cu stilul filmului 


(La capătul liniei de Dinu Tănase, cu loana Crăciunescu) 


Un om trăind 
în viitor 


(Continuare din pag. 12) 


de 00176357757 scoatem din context: Pa- 
risul începutului de secol, gări, manifestații, 
case incendiate, tranșee, tancuri, muncitori la 
torjă, greve, marșuri ale păcii etc. Cu un evi- 
dent gust pentru spectacular, uneori cu 
inflexiuni poematice (comparaţia predilectă e 
din regnul vegetal: stejarul, iedera... simbolu! 
morilor de vint se repetă ca un leit-motiv, au- 
torii mărturisind şi prin aceasta un elan ro- 
mantic) efortul de reconstituire e dublat per- 
manent de grija dramatizării secvenţelor. De 
aceea stilul filmului nu contrastează cu pate- 
tismul şi elocința discursurilor lui Titulescu, 
documente dintr-o fonotecă de aur, ci dim- 
potrivă le încorporează firesc. Se perindă pe 
ecran, de multe ori în prim plan o întreagă 
galerie de politicieni: Wilson, Clemenceau, 
Vittorio Emmanuele, Lloyd George, Wilhelm 
al ۱۱-۱٥۵, Poincaré, Aristide Briand, Cicerin, 
Louis Barthou, regele Alexandru a! lugosia- 
viei, Thomas Masarik, contele Appony, 
Chamberlain, Hindenburg, Litvinov, De 
Gaulle, Churchill... și lista noastră nu e com- 
pletă. Nu lipsesc nici Hitler şi Mussolini. Din- 
tre romăni apar în film: Tache lonescu, 
Traian Vuia, dr. lon Cantacuzino, Dimitrie 
Ghika, Octavian Goga, Vintilă Brătianu, re 
gele Caro! al Il-lea, Nicolae Iorga, luliu Ma- 
niu, Armand Călinescu, Virgi! Madgearu, ۰ 
Duca, Gheorghe Tătărăscu, și mulți alții. Azi, 
cind memorialistica şi volumele de istorie fi- 


https://biblioteca-digitala.ro___— 


neri? Cert e că fiecare serie de absolvenţi 
vine cu propunerile ei, din care multe ar me- 
rita să fie văzute și verificate, aici și acum. 
Nu mai departe de ultima promoție: urmărind 
adevărata microstagiune susținută de stu- 
denţi la Teatrul „Bulandra“, oricare regizor ar 
fi avut de unde alege... Și culege. 


0 premieră numită 
Azopan 


Considerind cà filmul „necolorat poate 
raspunde uneori mai exact și mai expresiv 
sensului اډ‎ sensurilor unor scenarii, unii regi- 
zori au optat pentru alb-negru. Cel mai apro- 
piat film românesc în alb-negru: La capătul 
liniei, în regia lui Dinu Tănase. Vor urma Na- 
pasta (regia: Alexa Visarion) și Întoarcerea 
din iad (regia: Nicolae Mărgineanu). Spre de- 
osebire de mai vechile noastre filme în 
alb-negru, pelicula pe care se filmează acum, 
pelicula negativă alb-negru Azopan, e pro- 
dusă de Combinatul chimic tirgumureșan 
Azomureș. De unde vine denumirea de Azo- 
pan? „Azo”, ne răspund autorii, de la azot, și 
„pan“ de la pancromatic (adică „sensibil la 
toate culorile spectrului vizibil“). Să-i urăm 
Azopanului să se potrivească și cu pan de la 
pancronic (adică „valabil pentru orice 
epocă“)! 


atelierul scenariştilor 


În vacanță 


Anunţam, cu citeva luni in urmă, înființarea 
unui Atelier al scenariștilor, bucurindu-se de 
un patronaj multifuncțional: C.C.E.S., Uniu- 
nea scriitorilor, Asociaţia cineaștilor, Revista 
„Cinema“. Tinta Atelierului: „aprofundarea le- 
gilor specifice celei de-a șaptea arte, vizind 
un ciștig de profesionalism în scenaristica 
noastră“. Acum, la încheierea primului se- 
mestru al anului |, sintem în măsură să apre- 
ciem, pe lingă „programa analitică“, frec- 
venta, consecvența cu care participanţii au 
urmărit, „din două în două joi“, capodopere 
ale artei cinematografice. Atelierul se 3ه‎ 
acum în vacanța de vară. Să sperăm că scrii- 
torii care l-au frecventat iși folosesc vacanța 
scriind scenarii, cu gindul la capodoperele 
văzute şi (mai ales, dacă s-ar putea) cu gin- 
dul la cele viitoare! 


filmul de amatori şi pacea 


Floarea - 


Cinematograful „Studio“, devenit, în timp, 
un fel de casă a cineamatorilor, a proiectat, 
în fața unei săli pline, zeci de filme de cine- 
club din întreaga țară, grupate într-o قافتا‎ a 
filmului de amatori cu tematică antirăzboini- 
că. Organizatori: Uniunea generală a sindica- 
telor și Asociaţia cineaștilor. Doar o mostră a 
selecţiei: filmul Floarea; (cineclubul „Siderur- 
gistul Hunedoara) — o pilulă de animaţie 
cuceritoare prin simplitatea şi concizia dese 
nului, servind o idee de puternică rezonanța 
perenitatea Binelui; în locul fiecărei flori ret: 
zate de un paloș, răsar miraculos, cu 6 1 
nouă, altele, altele... De reținut, dintr-un sit 
film, imaginea unui glob pămintesc ale carui 
ape și continente sint conturate cu şiruri nes- 
firşite de piini şi de porumbei. 


cineclubul „Agerpres“ 


'Întilnire de gradul trei 


سٌدےدسىسسسےے۔ےسسسس٭وچچ سج _پ‫ ے_ۓںے SR‏ 


Mișcarea cineamatoare cunoaște și cine- 
cluburi egale cu ele însele, cu o producție 
constantă, ritmică, și cinecluburi de ocazie 
(cu cite un film improvizat cînd „se cere”) si 
cinecluburi letargice, pe cale de dispariție 
(trăind din amintiri), și cinecluburi în plina 
revigorare. Sintem bucuroși să descoperim şi 
să anunțăm un nou cineclub în creștere. Ci 
neclubul „Agerpres“. Dacă în zece ani a pro 
dus doar șapte filme, iată-l venind, în plina 
vară, surprinzător, cu trei filme noi, foarte di- 
ferite. între ele și demne de semalat fiecare in 
parte: Întilnire de gradul trei (de Stelică Fe- 
raru), surprinzind momente ale vizitei cosmo- 
nautului Dumitru Prunariu la Agerpres, mon- 
tate alternat cu fragmente din istoria zborului 
şi din viața cosmonautului; Prudenţă (de Mir 
cea Cararat și Stelică Feraru) — o pilulă sati 
rică despre „lipirea de scaun“; Serviciul im- 
primare-expediţie (de Lizeta Rusănescu), un 
documentar sensibil și la obiect despre o 
porțiune din vastul și viul organism cunoscut 
sub numele de Agerpres. Să sperăm că cine- 
clubul o să-și păstreze noul ritm de produc- 
ție! 


S.O.S.: sala de cinema 


Bulevardul filmului 


Bulevardul 6 Martie, atit de bogat în sali de 
cinema, apare, ar trebui să apară, ca un veri- 
tabil „bulevard al filmului“. Dimineaţă de 
vară. Cald, cald, dar uite că sute de per- 
soane, intre ştrand și De Funès aleg De Fu- 
nès. „Vai, vai, ce păţim, ce 0511۳, monolo- 
ghează, la ruperea biletelor, plasatoarea luată 
cu asalt de zeci de cinefili nemiloși. În fine, 
iată-te înăuntru, în hol. Aglomeraţia și zum- 
zetul te trimit cu gindul la Gara de Nord. 
Ce-ar trebui să-ţi amintească, totuși, că te afli 
într-un cinematograf? Pe pereți poți citi: 
„Staţionarea în hol este interzisă”! sau „Fu- 
matul oprit“. Din loc în loc, parcă uitate, dis- 
puse în orice caz, la întimplare, citeva foto- 
grafii de actori și citeva panouri gri, maronii, 
triste, singuratice; care spectatori să se 
oprească în fața lor? Și, într-adevăr, de ce-ar 
face-o? Pe un panou pustiu, un binevoitor a 
lipit o hirtiuță colorată pe care scrie „Cara- 
mele cu fructe“. Să nu uităm: „staționarea“ în 
holul cinematografelor nu e interzisă, ba 
chiar e de dorit, cu condiţia ca holul să nu se 
confunde cu o sală de așteptare, ci, dacă s-ar 
putea (şi s-ar putea!), cu una de documen- 
tare... 


20 


calda. Prezenţa sa încălzește demonstrația 
filmului, care vorbește cu gravitate despre o 
realitate dureroasă. Frontiera este un film de 
suspens, dar și de atitudine civică. 


Dana DUMA 


Do II 


Producţie a studiourilor americane. Un film de Chris- 
topher Leitch. Cu: Telly Savalas, Danny De la Paz, 
Eddie Albert, Michael V. Gazzo, Cecilia Camacho. 


| Teheran '43 | 


Teheran '43 se recomanda cu o carte de vi- 
zită impresionantă: mai 10111, Marele premiu la 
Festivalul internațional de la Moscova-1981 
De fapt, acest premiu a venit după. După ce 
scenariul și regia au fost asumate de celebrul 
tandem al cinematografiei sovietice, Alexandr 
Alov și Vladimir Naumov — un altfel de și 
Petrov — din a căror filmografie bogată și 
apreciată amintim doar un titlu care, fără în- 
doială, se tine bine minte: Pace noului venit. 
Distribuția, la rîndul ei, este de proporţii: 
Alain Delon, Curd Jurgens, Claude Jade și 
Georges Geret, cu citeva apariții deși fulgeră- 
toare, totuşi recognoscibile. În dublu ro! (Ma- 
rie-mama și Nathalie-fiica), actrița sovietică 
Natașa Belohvostikova, pe cit de frumoasă, 
pe atit de tandru convingătoare, plină ochi de 
suflet slav, deși personajul e de origine fran- 
ceză. lar pentru completarea genericului, vo- 
cea lui Aznavour, caldă, patetică, răscoli- 
toare. Filmul își propune — ca subiect — să 
reconstituie faimosul! proiect al unui nu mai 
puțin faimos atentat: intenţia de asasinare a 
lui Stalin, Churchill și Rossevelt, în momentul 
în care cei trei urmau să se intilnească la Te- 
heran, în 1943. Deci, sintem aruncați cu 
aproape 40 de ani în urmă, dar, de fapt, tema 
e de stringentă actualitate: terorismul și asa- 
sinatul politic. De aici ideea realizării filmului 
în coproducție — este vorba de Uniunea So- 
vietică, Elveţia și Franța — şi alegerii unei 
distribuții internaţionale, tocmai pentru a su- 
gera proliferarea acestui flagel în lume. 
Dealtfel, cu avionul, elicopterul, mașina sau 
trenul, sintem plimbaţi timp de 3 ore de laun 
capăt la celălalt al pămîntului, de la Moscova 
la New York, de la Paris la Teheran, trecînd 
prin nişte foarte pitorești orășele helvetice. 
Fumul își construiește acțiunea pe îndelete, 
foarte pe îndelete — autorii nu dau nici un 
semn de oboseală — deși nu o dată racordu- 
rile sint abrupte și stinjenesc, oarecum, 
cursivitatea naraţiunii. Flashurile se succed și 
ele, niţel cam sacadat, între 1943 și 1980, dar 
cu vremea spectatorul se obișnuiește — are 
timp! —, dibuie passe-partout-ul și se așează 
mai virtos în scaun pentru a urmări eveni- 
mentele. Care nu sint numai multe, ci și deo 
importanţă ieșită din comun. Un film specta- 
culos, cu o largă desfășurare, nu atit de forțe 
cinematografice — cum se spune de obicei 
despre coproducții — cit de intenții (și chiar 
de fapte). Un film politic care mizează din 
primul pină în ultimul rînd pe ideea luptei 
dintre bine și rău, o luptă dusă pe treptele 
unei scări umane, în care se încrucișează și 
conviețuiesc — pentru că-deocamdată nu se 
poate altfel — şi generozitatea și lichelismul. 

Şi un remember, același ca în filmul lui 
Resnais, „Hiroshima, dragostea mea": impor- 
tant este să nu uităm. Nu avem dreptul sā ui- 
tām, chiar dacă anii au trecut. Mai ales, că, 
adaugă Teheran '43 „crimele politice au 
ajuns din nou la modă“. La modă sau la ordi- 
nea zilei, nu contează, contează incercarea, 
voința de a le pune capăt 


Rodica LIPATTI 


Coproducţie U.R.S.S.-Elveţia-Franţa. Regia: Alexandr 
Alov, Vladimir Naumov. Scenariul: A. Alov, V. Nau- 
mov, M. Satrov. Imaginea: V. Zelesnikov. Cu: Alain 
Delon, Natașa Belohvostikova, Curd jūrgens, igor- 
Kostolevski, Claude jade, Armen سے‎ de 
orges Gâret, Albert Filozov, Jess Hahn. 


pe ecrane 


Nataşa 

Belohvostikova 

şi Alain Delon 
urmele trecutului 

în Teheran '43 


Ce poate 

fi mai „de succes” 
decit un 

policier turistic? 
(Lesley-Ann-Down 
cu şi în Sfinxul) 


Aventura ca ficţiune 


aventura ca realitate 


Filmul de actualitate, atunci cînd vine 
dintr-un alt spațiu geografic, suscită şi un in- 
teres etnografic și sociologic. RE 


Producţie a studiourilor coreene. Un film de Cihe Phun 
Gh” Cu: Kvak Men So. An Ciha Bok, Kim Ren Ok 


Frontiera 


Spectatorii care au văzut ۲۰6۱۱ difuzatu 
incident la graniță vor remarca fară doar și 
poate asemănărea cu subiectul acestui film 
Să nu creadă însă că este vorba de o moda 
sau de o criză a fanteziei scenariștilor. Tema 
emigrării و ها‎ din ce în ce mai mulți ci 
neaști ai lumii, întrucît ea retlectă o realitate 
concretă: a celor impinşi de subdezvoltarea 
din ۱8616 lor sa caute de lucru cu orice preț 
chiar cu prețul unor acte disperate, pe alte 
meleaguri. 

Frecvența fenomenului a determinat, la 
frontiera dintre Mexic și Statele Unite, apari- 
118 unei adevărate rețele specializate în trece- 
rea ilegală peste frontieră. În schimbul unei 
mari sume de bani, mexicani pot ajunge pe 
„Pămintul făgăduinței“. Metodele specialişti- 
lor sint care de care mai ingenioase și folo- 
sesc cele mai noi cuceriri ale tehnicii. Pregă- 
tirea fizică a celor implicaţii rivalizează cu 
cea a cascadorilor. Dar asta nu ajunge. Căci 
scopul organizatorilor este să se imbogă- 
1963563 și de aceea corupția ia proporții fara 
margini. Unii dintre grăniceri sînt plătiți să în- 
chidă ochii la trecerea transporturilor sus- 
pecte. Este și cazul de la care pornește su- 
biectu! Frontierei. Afacerea este însă dată in 
vileag de un om cinstit și curajos de tipu! 
„unul singur împotriva celorlalți“, interpretat 
de atieticul Telly Savalas. După ce l-a jucat 
pe incoruptibilu!i polițist Kojak, iată-l acum 
într-un rol de incoruptibi! grănicer cu idealuri 
cavalerești și cu o inimă bună ca piinea 


R.P. Polonă 


Filmul reia tema răzbunării hoțului pacalit 

hoţi într-un cod al onoarei ce nu admite‏ د 
abateri. Ocnașul proaspât eliberat imaginind‏ 
un nou şi ingenios hold-up în scopul de a se‏ 
razbuna pe vechiul lui complice neloial. Po-‏ 
vestea are o morală simplă și clară în care‏ 
cei răi și bogaţi sint pedepsiţi într-o joacă‏ 
de-a hoţii şi vardiştii care, fără a-și pierde ae-‏ 
rul de joacă, nu e mai puţin serioasă. Adinci-‏ 
mea psihologică este trădată în favoarea ca-‏ 
racterelor „de efect", dar asta nu supără pe‏ 
nimeni, pentru că autorii au avut inteligența‏ 
să ne dea să înțelegem că vom vedea o po-‏ 
veste, un basm.‏ 

Pentru un film de debut, întreprinderea e 
ambițioasă, vădește siguranță profesională 
pentru că nu e puţin să ştii „să citești“ și să 
preiei rețetele unui cinema în care secretele 
de fabricaţie sint cu grijă păstrate. Dramatur- 
gia şi chiar stilul montajului, lumina, încadra- 
tura se mențin pe linia unei realizări de buna 
calitate, care fără să fie semnată Coppola ori 
Spielberg este făcută foarte minuţios. 

Dan STOICA 


din 


https: /biblioteca-digitala.ro 


punere in pagină și exacta reconstituire a 
epocii (din nou nivelul mediu, atit de necesar 
unei cinematografii). Se dovedește înca o 
data că, pentru a face un film care să 
trăiască dincolo de durata proiecției, nu 
ajunge să povestești „o viaţă”, oricit de inte- 
resantă ar fi ea. Viziunea, structura sin! de- 
terminante. 

Roxana PANĂ 


Producţie a studiourilor cehoslovace. Un film de Josef 
Medved. Cu: Petr Kostka, Lenka Kodesova, Vladimir 
Petruska, Milka Zimkovă. 


a 


Strada pe care locuim | 


Film portret: un președinte de sfat (un pri- 
mar cum am spune noi) model. Ca în orice 
portret de erou al timpurilor noastre, se 
poate citi prezentul pe meridianul respectiv 
Aşa cum ne-au obişnuit filmele de actualitate 
ale cinematografiei socialiste coreene, viața e 
vazută și aici ca o continuă sărbâtoare. Dar o 
sărbătoare în care toți muncesc cu o dăruire 
totală şi necondiționată. Problemele apar și 
se rezolvă din mers; atunci cind sint perso- 
nale, intră în dezbaterea publică, iar cele de 
producție îi obsedează pe îndrăgostiţi în 
plimbările lor. Țara e o imensă familie; nu 
există decit interesul general. ۱١ orășelul lui; 
președintele de sfat știe tot, se ocupă de tot, 
cu egală pasiune: și de diversificarea modele- 
lor la fabrica de confecții, și de canalizarea 
orașului, și de prefacerile in mentalitatea oa- 
menilor (ce importanţă are dacă „ea“ e licen- 
țiată şi „el“ e muncitor, din moment ce se iu- 
besc?). Autorii filmului (membrii aceleiași 
mari familii) filmează patetic planuri generale 
cu cît mai multe flori, gros-planuri (atitudinea 
preferată: personajul care suride unui gind), 
discuţii (cel mai adesea în cimp-contracimp) 
totul într-un montaj vioi, consonant cu mu- 
zica filmului. 


Gala filmului 


Răzbunarea 


Pentru pasionaţii filmelor in care aventura 
şi umorul își dau mina, pelicula tinărului regi- 
zor va fi o plăcută surpriză, pentru admirato- 
rii lui Billy Wilder ori George Roy Hill, Va- 
bank (cum sună în original titlul, însemnind 
hold-up, adică jaful unei bânci) vizionarea le 
va aduce în minte un stil, astăzi la moda, în 
care suspens-ul, scenele dure se amesteca 
savant cu eleganța retro și cu ironia replicii 
plasate la timpul potrivit. Ce mai încolo şi în- 
coace, filmul e făcut cu nostalgia unor titluri 
precum Cacialmaua ori Pagina intii, dar facut 
bine, cu o meserie bine stăpinită, cu actori 
care joacă cu evidentă plăcere. Personajele 
descind dintr-o mitologie, extrem de popu- 
lară, cea a filmului negru, protagonistul, Jan 
Machulski știind să rămină el, dar apropiin- 
du-se de performanțele de gen ale lui Gene 
Hackman. 


Franklin Schaffner face parte din acea ge- 
neraţie de regizori „teribili“ americani care au 
accedat în anii '60 la marele ecran prin inter- 
mediul celui mic. Angajat și el de partea pro- 


movării filmului de idei, Schaffner a semnat: 


două foarte interesante filme politice: Cel mai 
bun — mașinaţii de culise privind desemna- 
rea candidatului unuia dintre cele două parti- 
de-cheie, pentru alegerile prezidenţiale; şi 
Patton, biografia generalului american pe cit 
de contestat de unii, pe atit de glorificat de 
alții, pentru rolul său pe frontul celui de-a! 
doilea război mondial. Dar, asemenea altor 
colegi de generaţie, nici Schaffner nu a putut 
sta multă vreme departe de promisiunile unui 
cinema comercial. lată-l, deci, poposit în mu- 
zeul multimilenar, în aer liber, din Valea regi- 
lor, printre colonadeie Luxorului, la poalele 
piramidelor, pe urmele unei intrigi polițiste a 
cărei dezlegare se află în urmă cu 3300 de 
ani, bine ascunsă de o istorie potențată de 
zeci şi zeci de legende. Exotismu! și aventura 
sînt astfel asigurate de la sine. Și de ce să nu 
recunoaștem, interesul pur turistic pe care îl 
poate trezi o asemenea peliculă? Interes re 
compensat pe deplin de o imagine de carte 
poștală (nu văd nimic rău în asta), ba chiar 
de album de artă. Contrapunctul de moderni- 
tate 1! asigură Lesley-Ann Down eroina fru- 
moasă, suplă pe care rochiile destul de su- 
mare nu o împiedică să se avinte noaptea 
singură în deșert sau în catacombe, căci ni- 
meni și nimic nu o pot împiedica să desco- 
pere pe al ei Făt Frumos. Statuia sa, adică, 
căci el nu este altul decit Seti, feciorul farao- 
nului Ramses al ll-lea, care a trăit în anu! 
1301 î.e.n. Capcanele naivității și 8۱6 1 
stau la pindă la tot pasu! În slalomul sâu, re- 
gizoru! evită pe unele și cade în altele. 
Dar mirajui Orientului de ieri şi de azi, ca și 
tehnica lui Schaffner fac din Sfinx, pe merit 
un film de succes. 

Spun pe merit, pentru că și într-un astfel 
de film se vede dacă și cit cinema știe regizo- 
rul. Un singur exemplu dintre citeva posibile. 
Scena în care eroina răpusă de primele șo- 
curi ale investigaţiei ei se ascunde sub pat, în 
timp ce în cameră intră și se învirtesc în- 
coace și încolo o pereche de picioare din 
care nu se văd decit pantalonii cu dungă și 
pantofii bine lustruiţi, ambii de culoare nea- 
gră. Ea crede că aparțin altcuiva... Scenă de 
suspens realizată după infailibila rețetă hit- 
chcock-iană: suspense este cind ceea ce te 
aștepți nu se întimplă. 

Adina DARIAN 


Producţie a studiourilor americane. Un fiim de Franklin 
J. Schaffner. Cu: Lesley-Ann Down, Frank Langella, 
Maurice Ronet, John Gielgud, Martin Benson, John 
Rhyn-Daries. 


Medicul care, in perioada interbelica, para 
sește programat onorurile Şi clientela unei 
capitale, pentru a-şi onora jurămintul hippo- 
cratic într-un sat uitat de lume, iată un destin 
ce l-am mai întilnit atit în literatură cit și pe 
ecran (dacă ar fi să ne amintim numai filmul 
nostru Doctorul Poenaru ecranizarea după 
romanul lui Paul Georgescu). 

Autorii filmului ceh nu pornesc în demersul 
lor de la un roman, ci de la jurnalui unui me- 
dic de la începutul secolului. Poate de aceea 
evenimentul biografic nu are relief (lipsește 
reculul?); în suita de întimplări, unele neinte- 
resante şi previzibile — „viaţă care curge“ — 
se pierde exact lupta cu sărăcia, cu igno- 
ranța, cu „apa vieţii”, un fel de palincă în 
care tot satul își îneacă necazul. 

Filmul merită a fi văzut pentru corecta lui 


prinşi din universul de arhetipuri al comicsu- 
rilor, al romanelor științifico-tantastice sau al 
„tanteziilor - eroice” (gen Conan), elementul 
retro”, elementul nostalgie, devine tot mai 
estompat, cedează tot mai mult locul 
kitsch-ului, care se conturează ca o altă com- 
ponentă a ceea ce se numește „camp“. 

Kitsch-ul este puternic prezent și în filmele 
de groază, o altă direcție, dacă se poate 
spune așa a peliculelor care se circumscriu 
curentului „camp“, Jaws (Fălcile) — teroarea 
exercitată de un rechin uriaş asupra unei 
pașnice comunități de pe litoralul Pacificului 
— constituind un edificator exemplu. În ase- 
menea cazuri, tendinței „retro“ i se substituie, 
în măsură crescindă, tendința pe care am pu- 
tea-o numi, fără intenția unui joc gratuit de 
cuvinte, „necro“, scenele oripilante de sadism 
scoțind de sub incidența oricărui demers cri- 
tic „producţii” — fie-ne iertat — cinematogra- 
fice cum ar fi The Texas Sawchain Massacre, 
in care un criminal psihopat فېا‎ 6 
tacticos victimele cu ajutorul unui fierăstrău 
mecanic...lar realitatea arată că formula: 
„camp” = „retro“ + (mai ales) „necro“ face tot 
mai mulţi 160 


e umor și ironie nu strică 


pic 


Nascut ca o reacţie fața de cultura contor- 
mista, osificată, „camp” tinde să se 
transforme, astfel, el insuși, poate dintr-o do- 
rință de a șoca cu orice preț, intr-o expresie 
a conformismului, un conformism al vulgari- 
tâţii, prostului gust, morbidităţii sau, în cel 
mai bun caz (vezi Superman, Spiderman), al 
stupefiantei puerilitâți. Aceasta constituie 
ceea ce sociologii care s-au aplecat asupra 
fenomenului denumesc „low camp“, palierul 
inferior al curentului, pentru că din fericire, 
există totuși și un palier superior, „high 
camp“. Este vorba de acele pelicule în care 
autorul se distanțează de personaje şi su- 
biect, le privește cu ironie, procedează la o 
salutară operație de „demitizare“ 

intenția parodică, abordarea șâgalnică, iro- 
nică, în care regizorul pare că face tot timpul 
cu ochiul spectatorilor, vine astfel să îmbogă- 
108868 cu o altă notă — benefică de această 
dată — sfera atit de complexă a noțiunii de 
„camp" . Filmele lui Mel Brooks, Young Fran- 
kenstein (Tinărul Frankenstein), o extrem de 
reușită parodie a filmelor de groază, Blazing 
Saddles (Călărind in văpaia apusului de soa- 
re), o tot atit de reușită parodie a filmelor 
„western“ High Anxiety (Marea neliniște), o 
3808" prietenească la adresa filmelor gen 
Hitchcock (care, în ultimă instanţă, prin ma- 
nierismele lor, merg și ele — „avant la lettre" 
— pe linia „camp“, dar un „camp“ de bună 
calitate) sint valoroase tocmai pentru că, prin 
risul tonic pe care îl stirnesc, spulberă mituri 
şi readuc lucrurile la proporţiile lor reale. În 
aceeași categorie se includ și Airplane, o.re- 
plică usturătoare (aparţinind fraților Zucker) 
dată filmelor de „suspans aerian“, gen Air- 
port, sau Alligator, în care un crocodil gigant 
(aluzie la rechinul din Fălcile) manifestă o 
evidentă predilecție pentru politicienii veroşi, 
ori poiţiştii corupți, sau, în fine, Popeye, unde 
mereu surprinzâtorul Robert Altman ciștigă 
diticilul pariu de a parodia lumea de carton a 

»micsurilor și a desenelor animate, ea in- 
sași, prin excelenţă, o expresie parodică... 

Reintorcindu-ne la cultul nostalgiei, ca una 
din sursele principale ale curentului „camp“, 
trebuie subliniat că dincolo de produsele 
agreabile (in fond) dar supuse perisabilității 
rapide, cum sint Rocky sau Annie, dincolo de 
izbutitele parodii amintite mai sus, datorăm 
acestui curent și pelicule demne de atenția 


celui mai exigent și mai sobru cinefil. Este 
cazul, pentru a ne limita la numai două 
exemple, al unui film mai vechi, American 


Graffiti (1973) care, operind un minuțios son- 
daj in universul adolescentin american, cu 
naivitaţile și ritualurile sale riguroase, cu au- 
tomatismele şi idiosincraziile sale, a relevat 
două personalități de excepție, regizorul Ge- 
orge Lucas (care, din păcate, s-a reprofilat 
pe genul „science fiction“, iar acum se mul- 
tumește cu rolul de producător) și actorul Ri- 
hard Dreyfuss (cunoscut și publicului nos- 
ru din Întilniri de gradul trei și Good bye 
Girl şi al foarte recentului Ragtime, al lui Mi- 
los Forman. Transpunind pe ecran cunoscu- 
tul roman al lui E.L. Doctorow, neuitatul au- 
tor al „Dragostelor unei blonde“ a reușit o 
*xtraordinară reconstituire a vieţii americane 
ie la începutul acestui secol în care perso 
naje reale (exploratorul arctic Peary, revolu- 
tıonara Emma Goldman, pianistul Scott Jo- 
plin, cel care a popularizat muzica gen „rag- 
ume”, premergâtoare a jazzului de azi, sau 
Henry Ford, regele automobilelor), se ames- 
tecă cu personaje imaginare, constituindu-se, 
in ultimă instanţă, intr-un imn adus demnităţii 
umane. 

Unul din realizatorii filmelor „camp“ de du- 
zinā, John Milius (cineast. de altfel, nu lipsit 
de talent, pe care îl irosește însă în producții 
de consum), autor al lui Conan barbarul, de- 
clara, cu gindul, desigur, la profiturile pe 
care asemenea pelicule pur comerciale le pot 
aduce: „M-aș simţi onorat, aș fi fericit dacă 
pină la sfirșitul vieții aș face numai filme cu şi 
despre Conan”. Noroc că, așa cum atestă 
Ragtime, American Graffiti, sau Young Fran- 
kenstein nu toți realizatorii americani, care la 
un moment sau altul, într-o formă sau alta, se 
inscriu traiectoria „camp“ , gindesc la fel 
ca el. statare de natură a trezi speranța 
că în tot ceea ce are neizbutit, mai vulgar 
mai grotesc și mai reprobabil, „camp“ , acest 
bizar „cocktail“ al lumii de celuloid, este, to- 
tuşi, o modă trecătoare 


Romulus CĂPLESCU 


| 
| 
| 
| 


Americă a virtuților simple și a oamenilor 
simpli — cum se vor Annie sau Rocky ca 
"postaze ale iluzoriului „American dream” (vi- 
sul american), ale mitului ascensiunii sociale 
exprimat în formula atit de uzitată — dar, din 
păcate, atit de înșelătoare — „from rangs to 
riches“ („de la vinzător de ziare la miliardar“) 
în baza căreia un romanciet de extrema po- 
pularitate ca Horatio Alger își construia in 
secolul trecut, personajele 


„Conan barbarul” and Comp. sau kitsch-ul in 


stare pură 


Oricit de populari, eroii lui Alger erau insa 
niște simple fantome și tot 35188 76 
cu realitatea au și Annie sau Rocky. Dar lu- 
crurile nu se opresc aici. Nemulţumindu-s 
cu miturile din trecutul imediat. Hollywood-ul! 
— eterna uzină de visuri — iși caută no. 5u 
noi mituri dintr-o lume fabuloasă, zãmislıta 
de „literatura de consum“. Lumea, de pildă, a 
„tanteziilor eroice”, a unei epoci pierdute în 


negura vremurilor, cind atotputernic era „Co- | 


nan barbarul” (Conan the Barbarian): creație 


a unui obscur scriitor al anilor '30, Robert | 


Howard, Conan, palidă replică a lui Siegfried 
şi a legendei Nibelungilor, cunoaște o spec- 
taculoasă resurecţie şi devine eroul unei su- 
praproducţii, rolul titular fiind încredințat fos- 
tului campion al lumii la culturism, Arnold 
Schwarzenegger (inutil de a mai insista asu- 
pra calităților „artistice“ ale unor asemenea 
filme ai căror protagoniști sint aleși după 
grosimea bicepșilor). Sau lumea „science fic- 
tion“-ului, populată, să zicem, de Flash Gor- 
don, care, debutind în benzile desenate, a 
fost înainte de război eroul unor modeste pe- 
licule, de categorie B, pentru a deveni acum 
o supraproducție girată — nici mai mult nici 
mai puțin — de Dino de Laurentiis. Faimosul 
producător al Orezului amar demult a aban- 
donat orice ambiţii artistice, mulțumindu-se, 
după ce s-a transplantat la Hollywood şi s-a 
convertit din regizor în prGăucâtor de peli- 
cule lucrative gen King Kong (1976), care nu 
are nici măcar meritul ușorului parfum de- 
suet degajat de vechea versiune din 1933 
Şi lista s-ar putea, desigur, prelungi cu alți 
eroi înzestrați cu puteri magice: Superman, 
Spiderman (Omul păianjen), Batman (Omul 
liliac). Nu poate lipsi din această listă Stars 
War (Războiul stelelor) al lui George Lucas. 
filmul, care, cu cei aproape 400 de milioane 
de dolari încasaţi, deține locul întii in box of- 
fice-ul tuturor timpurilor (o a doua peliculă 
The Empire Strikes Back (Imperiul cosmic 
contraatacă , din această „saga cosmică“, 
proiectată a avea nouă părţi, a înregistrat 
nsa un succes mai redus decit prima) Fără 
indoiala in toate aceste producții cu eroi de 


pere, nu scapă, cum se vede, nici el ispitelor 
comercialismului) 


rele val al „nostaigi 


Cum se explică succesul lui Annie și al lui 
Rocky, personaje în aparenţă atit de contra 
tante, dar in realitate atit de asemanatoare 
prin simplismul cu care sint construite? Ras 
punsul ține de o anumită stare de spirit. de o 
anumită înclinaţie spre ingenuitate a publicu- 
lui american, de un mod anume de a percepe 
în plan artistic realitatea — care, în ultimii c 
țiva ani, a inceput să fie cunoscut sub terme- 
nul foarte, foarte generic de “camp“. Avind 
multă vreme o circulație periferică, restrinsă 
la „ghetoul“ a ceea ce s-a numit cultura sub- 
terană („unterground culture”) sau contracul- 
tura, în opoziţie cu cultura conformistă a „es- 
tablishement'-ului, termenul a intrat în uzul 
curent datorită scriitoarei americane Susan 
Sontag, care l-a definit ca o înclinaţie, de 
cele mai multe ori voită sau premeditată, spre 
ceea ce este artificial, nefiresc, exagerat. 
„Camp“ înseamnă tendința de a găsi ceva va- 
loros în ceea ce apare ca non-valoare, de a 
descoperi insolitul sub învelișul banului, fru- 
museţea sub veșmintele grotescului. „Camp“ 
inseamnă nostalgie, regretul după „vremurile 
bune de altă dată”, care nu au fost poate 
chiar atit de bune, dar care apar astăzi așa 
privite prin transparența atotingăduitoate a 
scurgerii timpului 

„„„Nostalgie care a dat naștere în cinemato- 
graful american și nu numai în cinematograf 
(pentru că fenomenul „camp“ are o arie mult 
mai largă de răspindire, incluzind și literatura 
şi artele plastice și muzica și chiar moda ves- 
timentară, însă cel mai vizibil, cel mai bătător 
la ochi se manifestă în „galaxia Lumière" 
tocmai datorită deschiderii sale spre public 
cel mai larg) a dat naștere, deci, unui verita- 
bil „cult“ al trecutului recent (anii '30-'60). 
Acest cult — care, de altfel, a trecut cu rapi- 
ditate oceanul, inventivitatea galică găsindu-i 
o fericită echivalență lexicală „retro“ (mai re- 
cent şi „nostalgeo“) — se străduiește să re- 
descopere valorile stabile, certitudinile sau 
cel puţin ceea ce, într-o lume în necontenită 
schimbare, bintuită de nesiguranţă și spaime, 
par a fi certitudini. Războiul din Vietnam, 
criza energetică, seismele politice şi morale, 
inclusiv cazul Watergate, sint tot atitea expli- 
caţii ale incercărilor de „evadare în trecut“. 
Pentru majoritatea sociologilor americani, 
cultul nostalgiei — ca o componentă esen- 
țială a fenomenului „camp“ — este o incer- 
care de resuscitare a optimismului ce carac- 
teriza „New Deal'-ul lui Roosevelt, America 
anilor '30, care. abia ieșită din marea criza, își 
punea speranțe intr-un viitor mai bun 3 


Rocky (Balboa), la a treia ediţie, a avut premiera, simultan, în 
1000 săli de cinema din America. În rolul titular: Sylvester Stallone 


Omul păianjen, o dată, de două ori, de trei ori... sau triumful (in- 
finit) al puerilităţii 


Cultul nostalgiei, 
ca una din 
sursele principale 

ale curentului „camp“, 
acest bizar coctail 
al lumii de celuloid 


Rocky Balboa pe ring pentru 
tr 


Rocky Balboa, boxerul cu inimă mare, in- 
truchipare a dirzeniei și curajului, dar și a 
vulnerabilităţii în fața adversitaților cotidiene 
își continuă cariera triumfală. După ce dintr-o 
haimana în slujba unui gangster-cămătar se 
pomenește propulsat, de un manager veros 
„challenger' al campionului lumii căruia 
printr-un extraordinar efort de voinţă, îi re 
zistă pină la ultima bătaie a gongului (Rocky 
1976); după ce, trecind cu succes peste o 
criză conjugală, dublată de una de încredere 
în fortele proprii, îşi ia o strălucită revanşa 
devenind, la rindul lui, campion al lumii 
(Rocky Il, 1979), iată-l acum din nou pe ring 
cu citeva săptămini în urmă, Rocky 111 şi-a 
avut premiera simultan în aproape 1 000 de 
cinematografe de-a lungul şi de-a latul State- 
lor Unite 

În linii mari, „story'-ul este același: ros de 
îndoieli in propriile forțe, Rocky se pregă- 
teşte să se retragă din box, acceptind, totuși, 
un ultim meci, pe care îl pierde lamentabil în 
fața unui rival ambițios; intervine atunci — 
cine credeţi? — chiar fostul lui adversar din 
episoadele precedente, boxerul de culoare 
Apollo Creed, care îl ajută să depășească 
acest nou moment de criză și să-și reciștige 
titlul într-o homerică infruntare pugilistică, 
despre care se spune că este cea mai palpi- 
18018 secvenţă de acest gen din cite s-au tur- 
nat vreodată. Noul episod (primele două sint 
cunoscute și publicului. nostru) se bucură de 
pe acum de un asemenea succes de casă în- 
cit Sylvester Stallone, creatorul şi, în acelaşi 
timp, interpretul acestui personaj, care se 
vrea contradictoriu (pugilistul bintuit de com- 


plexe, dar care, în realitate, este — vai! — tot | 


ce se poate mai linear, mai schematic), nu a 


exclus într-un interviu posibilitatea unui 
Rocky ۷ 
Annie”: mica orfană care ١١ 6 
niciodată 
Ca și în atitea alte cazuri similare „made in 


Hollywood“, profesionalismul desavirsi! face 
sa treacă cu vederea schematismul povestirii 
ŞI de altfel, filme ca Rocky, firește, nici nu au 
ambiţii de ordin estetic, scopul lor mărturisit 
fiind nu acela de a-i face — doamne fereşte! 
— pe spectatori să gindească, ci doar sa-și 
consume (sintem doar în societatea de con- 
sum, nu?), în mod agreabil, timpul 

„Pure entertainment”, adică amuzament şi 
atita tot — concluzie întru totul aplicabilă şi 
celuilalt mare succes de box office al sezo 
nului Annie. Aci schematismul atinge limitele 
sale maxime pentru că Annie nu este un per- 
sonaj plăsmuit de imaginaţia unui scriitor sau 
a unui autor de scenarii ci provine, pur şi 
simplu, din lumea comicsurilor, adică acea 
tormă de expresie grafică — tipic americană 
— tributară in cel mai inalt grad unei scheme 
care se repetă la nesfirșit. Cu silueta ei fra 
gilã, cu buclișoarele roșii ca nara focului, cu 
pantofiorii de lac și șosetele albe Little Or 
phan Annie (Micuța orfană Annie) apare de 
aproape sase decenii, zi de zi, in paginile ci- 
torva sute de ziare, fiind una din preferatele 
publicului american, enorm consumator de 
benzi desenate. În tovărășia unei javre simpa 
tice, cățelușul Sandy, mica orfană trece prin 
cele mai terifiante aventuri, fugind de nenu- 
mârate ori dintr-un orfelinat sinistru și fiind 
de tot atitea ori prinsă și adusă înapoi, ca 
pină la urmă să fie adoptată de un miliardar, 
de profesie... fabricant de arme (Daddy War- 
bucks, adică „tăticuţul care scoate dolari din 
râzboaie'...), alături de care cunoaște alte 
aventuri abracadabrante, ajungind, de pildă, 
să demaşte în timpul războiului mai multi 
spioni hitleriști, ba chiar să contribuie la scu- 
fundarea unor submarine ale amiralului Doe- 
nitz; de prisos a mai preciza că în tot acest 
răstimp Annie își păstrează aceeași virstă a 
inocenţei: 12 ani..În 1932 şi 1938, Annie, 
creație a unui desenator cu geniul afacerilor, 
Harold Gray, a mai fost eroina unor filme, 
pentru ca în 1976 să devină un musical de ră- 
sunet pe Broadway, iar acum — pentru a 
treia oară — o peliculă care atrage un număr 
record de spectatori (se „simte“ mina expertă 
a unui veteran ca John Huston, care, după 
Comoara din Sierra Madre şi alte capodo- 


22 


„Nu sînt sofisticată — spune Catherine 
Deneuve. Asta e doar o faţadă“. (Aici 
în filmul american Foamea, unde îl are 
ca-partener pe cîntărețul David Bowie) 


Realizatorul sovietic Serghei Gherasi- 
mov lucrează intens la filmul său inspirat 
de viața marelui Tolstoi. Din cite a decla- 
rat presei, Gherasimov a petrecut un nu- 
măr de ani la stringerea documentelor pe 
care urmează să le folosească în transpu- 
nere cinematografică. Principalul ghid în 
structurarea scenariului a fost chiar jur- 
nalul scriitorului pe care l-a respectat cu 
sfințenie. Partea inedită oarecum a aces- 
tei realizări este datorată faptului că Ser- 
ghei Gherasimov s-a ales pe sine ca in- 
terpret al personajului Tolstoi. 


După o serie de inspirate filme docu- 
mentare sau de artă despre opera lui Pi- 
casso, iată acum unul artistic în care pic- 
torul devine personaj al unui story — ju- 
mâtate ficțiune, jumătate document. Fil- 
mul se va chema chiar Pablo. S-ar părea 
ca scenariul s-a lăsat în bună măsură 
ghidat de structura dramatică a altei in- 
spirate povestiri a vieții unui mare pic- 
tor — aceea a lui Toulouse-Lautrec. 

In rolul lui Picasso va apare Anthony 
Juin a cărui primă reacție cind i s-a pro- 
pus scenariul a fost: „De cind am aşteptat 
eu un asemenea rol! 


bine acest titlu cind te gindești că am 72 
de ani”, spune James Mason. . 


Shakespeare parod 


De cum s-a auzit de titlul noii realizari 
a lui Woody Allen — Comedia erotică a 
unei nopţi de vară — unii s-au și grăbit 
să considere că a venit rindul lui Shakes- 
peare să fie parodiat de Allen. Erau bi- 
neințeles acele grăbite interpretări pe 
care le practică o anumită presă obișnu- 
ită cu reclama. S-a dovedit insă a fi doar 
o 90002116. Pentru că și in noua sa reali- 
zare — care va fi gata pentru proiecția pe 
ecrane În această toamnă, scenariul, re- 
gia și rolul principal îi revin în exclusivi- 
tate. Povestea în sine, dulce-amară, este 
desprinsă din clocotul cotidian al acelu- 
iaşi familiar și atit de adorat de câtre au- 
tor, Manhattan. În alte roluri apar Mia 
Farrow, José Ferrer, Tony Roberts și 
Mary Strenburn. Reportajele de pe pla- 
tourile de filmare la Woody Allen — unul 
din autorii care nici nu interzice accesul 
reporterilor și fotografilor, dar nici nu-i ia 
în seamă — vorbesc, pe cit se pare, des- 
pre o continuare a poveștii din preceden- 
tul film Manhattan. 


Se poartă regizoarele 


Barbra Streisand n-a așteptat mult sa 
vadă experienţele regizorale ale altor ac 
trite de faimă, că a și pus mina pe un 
scenariu intitulat Yenti la a cărui realizare 
lucrează acum. În rolul principal apare 
bineînțeles tot ea şi probabil că doar pen 
tru meseria de operator a acceptat sa-si 
asigure o colaborare 


rd Depardieu 


l-a distribuit pe G 


Expoziţie Garbo 


Un istoric de cinema și mai presus de 
orice un colecţionar de 101097311 consi- 
derate de el a fi cele mai expresive, John 
Kobal a ajuns să posede una dintre cele 
mai mari și cele mai frumoase colecţii de 
portrete ale „giganţilor' de la Hollywood. 
Este vorba de portrete de prin anii 
'20—'30, toate — spune presa de speciali- 
tate — dovedind o mare știință a compo- 
ziţiei, a punerii luminii pe un chip de ve- 
detă. 

Un impresionant număr de asemenea 
portrete ale Gretei Garbo, realizate între 
1929 şi 1941 de Sinclair Bull (care trecea 
drept fotograful în exclusivitate al „Divi- 
nei“), sint expuse pină în octombrie la o 
galerie pariziană. Presa vorbește depre 
un succes puţin comun pentru o expozi- 
tie de fotografii. 


Vine o vreme cind orice actor (şi cind e 
dintre cei mari, nimic de zis) tine sa-și 
aștearnă pe hirtie peripețiile, bucuriile și 
amărăciunile unei vieţi de artist. Au fā- 
cut-o mulţi, genul memorialistic se poartă 
şi destule volume de memorii au devenit 
best-seller-uri. Acum „a îndrăznit să 
atace hirtia' — cum o spune singur — 
James Mason. Este vorba de propria viață 
tumultuoasă pe platourile de filmare. Co- 
mentatori entuziaști spun că ar fi „o lec- 
tură extraordinară“, alții mai acri și mai 
„selt-controlled“ 11903 -anevoie că ar fi 
doar amuzantă. Titlul însă e destul de au- 
to-ironic: „Pină nu uit“. „Cred că am ales 


În Danton. Waj 


in memoriam 


aceea a vedetelor cinematogratului te- 
lefoanelor albe. Fâcea să se vorbească din 
timp În timp despre el, dar nu în legătură cu 
vreo temeritate artistică ci, mai totdeauna. 
extraartistică. Și, totuși, Jurgens, a fost preo- 
cupat să lase ceva pe peliculă. A căutat să-şi 
schimbe genul, să abordeze personaje care 
să aibă nu numai aureolă, ci și viaţă, adevăr 
și credibilitate. și pentru asta, posteritatea va 
fi, probabil, mai blindă cu acel cavaler în uni- 
formă strălucitoare care a călăuzit primii pași 
pe platou ai unei adolescente care se numea 
Romy Schneider. Filmul se intitula Sissy. 


A părăsit scena vieţii un actor despre care, 
în ultimii ani, mai mult se vorbea decit era 
văzut pe ecrane. La drept vorbind, Curd Jur- 
gens a fost vedeta unui cinematograf dintr-o 
altă epocă, dintr-o epocă în care, așa cum se 
exprima cineva, un faimos producător hol- 
lywoodian cu cap de leu putea incă să 
anunţe, „cu bucurie şi mindrie“, un film me- 
diocru de-al acestuia, ca pe un eveniment 
deosebit. . 

Jürgens avea însă o prezenţă socială fastu- 
oasă pentru că își crease o legenda alimen- 
tată și de un fel de viață ce aduce aminte de 


periscop 


Fassbinder, 
cronicarul... 


Avea 36 de ani și peste 40 de flime la 
activul său, Rainer Werner Fassbinder, 
precum şi spectacole de teatru, emisiuni 
radiofonice, piese şi scenarii. În artă, 
însă, intrase nu pe uşa studioului, ci a 
teatrului, pe o scenă nu ca oricare alta, ci 
a unui anti-teatru. La început, tot ce fã- 
cea și gindea RWF fusese anti- și în tea- 
tru și în film. Acest anti era reperul în 
funcție de care a căutat el să se defi- 
nească. Pe acest plan — cu toate specta- 
colele neconformiste, cu toate filmele ne- 
obișnuite pentru ecranul obişnuit, cu 
toate emisiunile eveniment de radio şi tv, 
— acest anti a rămas, s-ar părea, mai 
mult o veleitate. Căci singurul anti-evi- 
dent și consecvent — a fost acela la 
adresa establishment-ului, a structurii so- 
ciale în care trăia și cu care nu era de 
acord. 

Ultima revelaţie creatoare a lui RWF a 
fost să dea genului celui mai uzat (prin 
abuz şi golire de substanță dramatică) 
melodrama, o nouă șansă artistică. Dupa 
Effi Briest și Disperare, lansează unul 
după altul, într-un răstimp scurt, Onoarea 
Mariei Braun, Lili Marleen, Lola, precum 
şi filmul pe care critica germană l-a con- 
siderat o adevărată capodoperă fassbin- 
deriană Berlin Alexanderplatz (film care 
presupune 5 ore de proiecţie). Ultimul 
său film al cărui montaj n-a apucat să-l 
supravegheze, Cearta, cu Jeanne Mo- 
reau, Franco Nero, Brad Davis, Natja 
Brankhorst — este totuşi, prin grija unor 
prieteni, gata să înfrunte ecranele lumi. 

Furtuna o poţi descrie abia după ce a 
trecut. Așa se întimplă, pare-se, și cu tre- 
cerea lui Fassbinder pe ecranul vieţii. El 
n-a fost o personalitate confortabilă pen- 
tru nimeni. Dar a fost o personalitate. 
«„Fassbinder — după cum spune comen- 
tatorul lui „Suddeutsche Zeitung”, Peter 
Buchka — a jucat aproape un rol de isto- 
riograf al Germaniei și a găsit un stil care 
să-i permită să-i dezvăluie toate contra- 
dicţiile, fără să trădeze esteticul. Antago- 
nismele propriei sale vieți sint amestecate 
în aceste filme în care autorul se dove- 
deşte a fi un „entertainer“ în cel mai bun 
sens al acestui termen, care știe să-și dis- 
treze publicul într-un fel provocator și in- 
structiv totodată. Am fi aproape tentaţi să 
spunem că opera sa e încheiată, că ea al- 
cătuiește un tot, dacă nu însăși moartea 
lui precoce ne-ar fi inspirat această înșe- 
lătoare idee. Căci, în realitate, Fassbinder 
ar fi avut forța să adincească sursele artei 
sale și ar fi continuat să fie la fel de pro- 
ductiv ca și pină acum. Dar la 36 de ani 
el îşi epuizase, din punct de vedere fizic, 
posibilitățile de existență care cunoscu- 
seră eșecuri ca și atitea momente mari 
Anticii vorbeau despre fericirea zeilor ca 
fiind scurtă, dar intensă" 


Analiza socială fără trădarea esteticu- 
lui! (Lola de Fassbinder cu Barbara 
Sukova și Karin Baal) 


CINEMA, 
Piata Scinteii nr. 1, Bucureşti 41017 


Exemplarul 8 lei 


cinema 


Anul XX (236) 


Cititorii din străinătate se pot abona adre- 
sindu-se la EXIM Departamentul Export- 
Import Presă, P.O.Box 136—137 — telex 11226, 
București, str. 13 Decembrie nr. 3 ` 


Bucureşti, august 1982 Prezentarea grafică 


lon Făgărășanu 


Prezentarea artistică 


Coperta i loana Statie 


Redactor şef Farmec şi distincţie, talent şi echilibru . 
Rodica Mureșan și Constantin Diplan Tiparul execulat la 
Combinatul poligrafic 


Ecaterina Oproiu «Casa Scinteii» — Bucureşti 


festival: a descoperi talente, a indrepta un 
lascicol de lumină spre valori, cu intentia de 
a le lansa și de a le inscrie pe orbita. Nu pe 
una «xtraterestră, c:, mai prozaic, pe orbita 
producţiei şi a productivităţii. Spuneam. mi- 
siunea oricărui festival. Acum, înaintea viito 
rului festiva! naţional al filmului românesc, sa 
nu uităm că, timp de cinci ani, Costineștiul a 
fost, practic, singurul nostru festival de film 
acest sens, la sondajul printre membrii ju- 
"ului cu întrebarea „ce vi se pare foarte bine 
festival?", răspunsul unanim a fost: „faptul 
3 există!'. Şi apoi — atmosfera! Atmosfera 
1icã publicul. Fără a-l idealiza, e vorba rea 
ente de un public excelent: omogen (tine 
t), numeros (în fiecare seară peste 2500 în 
nfiteatrul arhiplin), generos (în stare sa 
tepte răsăritul soarelui cu ochii pe ecran) 
>ceptiv, dornic de culturalizare ٥ 
rafica. Pe lingă public, ce mai înseamnă at 
sleră جا‎ Costinești? Mai înseamnă un 
ue noapte trecînd, între ecran și marginea 
amfiteatrului tim şi public, ca un şarpe de 
fosfor; mai inseamna şi un prezentator dotat 
n costum alb și cu farmec (George Mi 
ta); mai inseamnă și dependența de vrem 
deasupra amfiteatrului trece un cird dé 


Ultimul rol al lui Geo Barton (în Secvenţe de Alexandru 
latos, alături de Emilia Dobrin) 


ciori. vine ploaia?. vine, nu vine, pic-pic 

proiecția continuă, pic, pic,poate sta, averse 

toata lumea, buluc, o ia la goana spre hotelul 
+ carul săliță de proiecţie e mull prea mica 
pentru atita popor, totuși, poate, poate? Faja 
in faţă cu atita cineftilie, oricare cineast cinstit 
trebuie să se simtă cutremurat de importanța 
misiei sale (un student de la IATC, vâzind 
care e atmosfera şi cum e publicul, a fugit 
inapoi la București, nemulțumit de propria 
operă! Dar, probabil, asta trece o dată cu vir- 
sta — alte cazuri nu s-au mai semnalat). Pri- 
vind selecția, poți constata, alături de juriu, 
că, într-adevăr, nu avem destule filme ale ti- 
nerilor realizatori (Iosif Demian), nu avem 
destule filme cu adevărat problematice 
(Alexa Visarion), nu avem filme despre ziua 
de miine (lon Hobana), nu avem filme muzi 
cale (Laurenţiu Profeta), nu avem comedi 
(Dorel Vișan), şi lista de lipsuri ūmine de 

chisă... În viitor, în momentul cind va exist 

testivalui național al filmului românesc, e d 
dorit ca testivalul de la Costinești să capet 
mai multă personalitate, să se specializeze 
sa-şi restringă aria și, de fapt, cum sintetiza 
lon Hobana: „Să-și respecte egida“; să de 
vină exclusiv un festival al filmului pentru ti 
neret şi un festival deschis tuturor tinerilo! 
creatori, eventual deschis chiar și eşecur 

lor, care ar putea fi analizate, întoarse p: 
toate fețele, într-adevăr ințelese, aici, sub 


rul liber. z 
Eugenia VODA 


Nr.8 


Anul XX (236) 


Revistă a Consili 
Culturii şi Educaţiei Socialiste 


Bucureşti, august 1982 


Cit de creatoare...? Candoarea, în fin echili- 
bru cu umorul, anunță o personalitate regizo- 
ala pe care sperăm să o confirme și viitorul 
lungmetraj semnat Cornel Diaconu. In ace- 
rası zonă a talentului care ar fi de dorit sa se 
ntice şi în filme mari se înscrie şi Copel 
Moscu — premiantul pentru cel mai bun fila 
iocumentar. Filmul se cheamă Seraliștii. Se 
raliștii sint mineri, îi auzi, „minerii-s tă! 
lai oameni”, îi vezi, intrind în galerie 
epartindu-se de gura de lumină, îi v 
jind din schimb, îi vezi în clasă, în | 
ectie, „Baia Mare e in RSR. pe Pâmint 
n galaxia Calea Lactee îi vezi repet 
je suis heureux’; şi constatind ca 1 
nu numa’ să tât muncești, sa tat munceșt 
cred că io aş simţi ceva cind aș vedea ma 
rea"... O unghie învineţită, o 50:۱ 045 de Hel 
las luată de valuri, inteligent montate, inteli 
gent contrapunctate sonor, spun mult despre 
ochiul regizorului, despre al său gust pentru 
autenticitate. Recapitulind, putem număra la 
Costinești '82 cel puţin patru talente în pre 
mieră absolută: doi regizori — Cornel Dia 
:onu şi Copel Moscu, un operator — . Vlad 
Păunescu, un actor — Claudiu Bleontz 
Aceasta e, de altfel, întiia misiune a 57 


Premiul pentru cea mai bună regie, ex-aequo.Dan Piţa pentru tilmul Concurs şi Alexandru Ta- 


tia tonică (şi, se știe, nu foarte frecventa la pre 
mierele noastre) de identificare a autorilor 
cu opera, de credinţă in propria crealie. pa- 
rind să spună, ca Nichita Stănescu intr-un in- 
terviu proiectat în festival: „a face artă în cart 
nu crezi, înseamnă culmea jegului“. Tot la 
capitolul premiere absolute trebuie amintit 
scurt-metrajul de ficțiune Tema 13 - 6 
fea, programat inițial în afara concursului 
dar care a întrunit în asemenea măsură ade 
ziunea publicului şi a juriului, încit a intrat ir 
palmares. Aşadar, premiul pentru debut, Cor 
nel Diaconu. Un film despre creație și creator 
față cu lumea. Un pretext dramaturgic pe ci! 
de simplu pe atit de ingenios exploatat. Ur 
student la operatorie e obligat să prezinte la 
examen o fotografie pe o temă dată (tema 
bătrinețea). Studentul își alege personajele 
(un bătrin, un căţel), își alege locul (un bal 
con), aparent nimic mai simplu decit fotogra- 
fia — o și vede! Dar dacă „proprietarii balco- 
nului” nu vor să te primească? Dacă inter 
vine, adică, rezistența vieţii? Dacă intri ir 
aventura (kafkiană) a obținerii de م776‎ 
16 semnături, de aprobări, rătăcind printr-un 
ibirint de ghișee? Cum îţi mai iese fotogra 
fia? Ce se intimplă cu „viziunea creatoare 


„Orientarea este o dovadă că omul este stăpin pe natură 
(Vladimir Juravle, Valentin Uritescu, Claudiu Bleontz 
de Dan Pita) 


Marin Moraru în Cor 


tos pentru filmul Secvenţe. 


Premiul special al juriului pentru interpretare masculină: Mircea Diaconu, pentru rolurile din 
1 


Leopoldina Bălânwă pentru rolul din fiimul Semnul sarpelui 


filmele Secvenţe și Semnul șarpelui 
Premiul de interpretare feminin 


Premiul de interpretare masculină: Ovidiu luliu Moldovan pentru rolul din filmul Semnul 


Şarpelul. 


Premiul pentru cel mai bun scenariu: Malvina Urșianu pentru scenariul filmului Liniştea din 


adincuri. 


Premiul pentru cea mai bună muzică: Adrian Enescu, pentru muzica din filmele Semnul șarpe- 


lui şi Concurs. 


Premiul pentru cea mai bună imagine. Vlad Păunescu pentru imaginea filmului Concurs. 
Premiul pentru debut: Cornel Diaconu pentru filmul Tema 13—Bătrineţea 


Copel Moscu pentru filmul Seraliștii. 


Premiul pentrucel mai bun film documentar: 


Premiul pentru cel mai bun film realizat de studenții de la IATC: Relu Moraru pentru filmul Mi- 


racol 


Premiul pentru cele mai bune filme realizate de cineamatori: Om cu strung de Cornel Dimitriu 
(București) şi Intermezzo cu moroșeni de ۱٥١١) Costinaș (Timișoara); menţiune: Un tată iși aṣ- 


teaptă fiii de lonel Bordeianu (Bivolari-lași) 


Monțiunea ziarului „Scinteia tineretului”: Claudiu 8۱60012 pentru rolul din filmul Concurs. 


rile medicale de urgenţă și apoi transportata, 
tot de urgență, la cel mai apropiat punct me- 
dical. Citeva zeci de secunde lipsiseră pentru 
ca totul să fie inutil. A treia zi, fata (Monica 
Pop, din Satu Mare) era bine mersi (iertaţi-mi 
frivolitatea expresiei), 530510355, zburda pe 
plajă (am văzut-o cu ochii mei şi de atunci 
am jurat să nu mai anatemizez 
„happy-end'“-urile cinematografice sau de 
orice altă natură) 

Acum, o singură chestiune: de ce am ţinut 
să reproduc aici acest „scenariu' pe care, 
sincer să fiu, nici nu știu cum să-i definesc 
(„clasic”, fiindcă am mai intilnit pe ecran po- 
veşti oarecum asemănătoare? realist? neo- 
realist? romantic?). 

Pentru că, întimplător, omul de pe plajă era 
un actor: Ovidiu luliu Moldovan. Pentru că în 
fata acestei întimplări, eu cel puţin, am avut 
încă o dată strania senzaţie că un actor își în- 
tilnește rolurile nu doar pe scenă, ci și în 
viaţă. Pentru că, după ce a fost salvată, fata 
aceea a reuşit să deschidă o clipă ochii și, 
văzindu-l pe Ovidiu luliu Moldovan, a excla- 
mat, recunoscindu-l, atit, doar atit: „Actorul! 
după care s-a cufundat din nou în tăcere 
pina peste o zi sau două, cind — cum spu 
neam — zburda pe plajă. 

Rareori mi s-a intimplat să aud un „Acto 
rul!” mai exact, mai patetic, și mai definitiv 


decit acesta. 
Aurel BĂDESCU 


Într-o bună (vorba vine bună) zi a acestei 
veri, s-a întimplat ca, intrind în mare, un bår- 
bat să simtă că, la un moment dat, calcă pe 
trupul unui om. Sigur astfel spusă, povestea 
pare un scenariu sinistru, morbid, de prost 
gust. Realitatea este insă alta, scenariul e pu- 
țin altfel: acel bărbat de pe plajă privea cum 
mai mulți oameni căutau zadarnic în apa mà- 
rii, un om ce dispăruse de citeva minute, dar 
poate mai putea fi incă salvat, tocmai fiindcă 
era vorba, deocamdată, doar de citeva mi- 
nute. În clipa (una din clipele celor patru mi- 
nute și ceva, cit a durat „secvența“ aceasta a 
scenariului) în clipa, deci, cind oamenii din 
apă se inapoiau spre țărm fără vreun rezultat, 
resemnaţi, omul de pe plajă a simţit dintr-o- 
dată impulsul lăuntric de a intra și el în apă 
Nu poate nici el să-și explice de ce, nu te 
să-şi explice nici de ce a inaintat într-o 
anume direcţie și nu în alta, fapt este că, la 
un moment dat, cum spuneam la început, a 
simţit că a câlcat pe trupul unui om. S-a scu- 
fundat imediat şi l-a scos la suprafaţă. Era 
omul căutat, o fată de 20 de ani, care a fost 
imediat dusă pe plajă, i s-au acordat îngriji- 


https://biblioteca-digitala.ro 


Nu trebuie să fi stat neapărat la soare ca sa 
recunoști că orice fenomen poate fi privit 
dintr-o infinitate de puncte de vedere. Totul-e 
unde te plasezi. Într-un fel se prezintă festi- 
valul văzut de la coada de la cazare (nu zim- 
biți!, la fața locului e un capitol palpitant) şi 
în alt fel — văzut din perspectiva istoriei fil- 
mului românesc. Prin ce rezistă și capătă 
semnificație această a V-a ediție a Costineș- 
tiului? Cred că în primul rind prin inspirația 
de a introduce în competiție două premiere 
absolute — Concurs de Dan Pita și Secvenţe 
de Alexandru Tatos. Două filme importante. 
Importante în filmografiile celor doi regizori 
(şi pentru Pita şi pentru Tatos e vorba de pri- 
mul film de autor), dar importante, mai ales, 
ca repere privind potențialul creator al filmu- 
lui românesc de actualitate, la această oră. 
Cunoscătorii filmelor lui Pita descifrează, la 
începutul Concursului, un citat din filmu-i de 
diplomă, Viața in roz: un tînăr pe bicicletă, o 
șosea umedă, pustie. Ceaţă. Sunete stranii. O 
poartă. Dincolo de ea, într-o zonă alburie, 
ciudată, neliniștitoare, creaturile bipede des- 
cinse dintr-un autobuz „se organizează“ in 
vederea unui așa-numit concurs de orientare 
turistică („Orientarea este o dovadă că omul 


Premiul de interpretare masculină, dar și 
premiul de simpatie al publicului (Ovidiu lu 


liu Moldovan) 
1 


este stăpin pe natură!'). Puştiul e străin, nu 
cunoaște pe nimeni, dar se trezește luat în 
concurs, una dintre echipe fiind incompletă 
Co-echipierii intră în pădure, căutind sem- 
nele prestabilite, traseul fix, într-o stare de 
agitație bezmetică),de accentuat (și semnifi- 
cativ) teatralism, ca într-o commedia delarte 
adusă la zi. Printr-o pădure a vieţii și a morţii 
— o odisee operetistică. Această echipă de- 
busolată, numai micime, vulgaritate, suspi- 
ciune, numai birtă, amor și gumă de meste 
cat, e salvată (dar nu și izbăvită) de puştiul 
necunoscut (actorul. încă student Claudiu 
Bleontz) o siluetă fragilă, apărind şi dispa- 
rind pe bicicleta, cu fulgarinul strălucitor flu- 
turind în vint, parcă plutind intr-o lumină 
ireală, îndepărtindu-se, ca într-un vis, de acel 
spațiu al coșmarului. Evident filmul e o para- 
bolă, o parabolă a inconştienței care naște, 
iată, şi caricaturi de monștri. Jocul de adin- 
cime între satiră și mister, între naturalist și 
fantastic, e surprinzător de expresiv la nivelul 
imaginii (suprinzător, fiind vorba de un ope- 
rator la debut — Vlad Păunescu). Dacă in 
Concurs fantasticul trimite la imediata apro- 
piere, în Secvențe imediata apropiere capătă 
un aer halucinant. Doar o „secvență': o 
echipă de filmare, înfometată, intr-o biată cir- 
Ciumă, ascultă, vrind-nevrind, mărturisirea 
șefului de local, povestind, infrigurat, cu 
ochii dilatați, la o temperatură în care tragi- 
cul și comicul sint parcă sinonime (magistral, 
acesta e cuvintul, magistral Mircea Diaconu) 
povestind cum i-a plecât dimineața nevasta la 
coafor și cum s-a întors ea abia seara, cu o 
mașină mică, şi cum i-a luat el cheia de la și- 
tonier şi a pus-o să doarmă pe covor și a 
doua zi a alungat-o; cind „șefu” își prezintă 
interiorul, cu colecția de ascuţitori în vitrină, 
recunoşti, dezlănțuită, ironia lui Tatos, exer- 
satã in Casa dintre cimpuri. Un personaj cu 
iz cehovian, propulsat de actor în „galeria 
marilor personaje“; dar, în acelasi timp, ex- 
trem de concret“, de lipit de localul și de as 
cuțitorile lui. Prin urmare, şi in actorie e va- 
labila observația lui Călinescu: „Contin- 
gentul este calea cea 530310883 spre uni- 
versal". Filmul. iși propune sugerarea ra- 
porturilor dintre ficțiune și trecut, dintre fic- 
țiune şi prezent, dintre ficţiune şi ficțiune, ca 
o meditaţie asupra relației artă-istorie, asupra 
relativităţii și relativizării, în care, vorba poe- 
tului, toate ale acestei lumi incap... Pe căi sti- 
listice diferite, Concurs și Secvențe se intil- 
nesc în același punct: căutarea adevărului, 
apetența pentru valorile morale, care, de 
acord cu Zanussi, „mi se par a fi cele mai 
demne să rețină atenţia unui artist.“ Amin- 
două filmele îţi transmit — manifest — senza-