Revista Cinema/1990 — 1998/017-CINEMA-anul-XVII-nr-8-1979

TET TO EEE 


INCET IEI RES IDEE) 


ici arati A ZI EAN a CI. RAEE A DNS ASE m VE SENE di e Sia aL A 4 ù RIO. j Ç 3 s y AR CEI ERA D Zy, TA CN 


O lupt 


fără praf de puşcă 


Dacă celelalte arte au mai prins şi vre- 
murile dinainte de război, cinematografia 
română a făcut primii paşi odată cu marile 
schimbări care s-au petrecut în țara noastră 
după 23 august 1944. 

in zilele insurecției, majoritatea celor care 
au gevenit mai tirziu cineaști,nu se născu- 
| seră Insă sau se jucau în țărină cu gloanţele 
combatanţilor. 

Noi nu am luptat atunci. Nu am avut cum. 
Nu ne-am văzut culoarea singelui,în ultimul 
timp, decit la analize sau, poate, la bucătărie 
destăcind cu neindeminare o cutie de conser- 
ve. 

Sub semnul maturității de astăzi, ceea 
ce ne stă în putere este să ducem mai 
departe ideile pentru care s-a luptat atunci, 
spre implinirea și desăvirşirea lor. 

Este o luptă de zi cu zi. Trudnică. O luptă 


tără praf de puşcă, fără singe şi fum. Ea se 
duce cu sufletul, cu inima, cu nervii. Cu 
orice preț. 


Andrei Cătălin BĂLEANU 


Adevărul învinge 


întotdeauna 


Voi incerca să urmăresc destinele unora 
dintre personajele interpretate de mine 
cu citiva ani în urmă prin destinele altor 
personaje interpretate citiva ani mai tirziu. 

Primul timp: tineri prinşi în Incleștările 
fierbinți ale anilor de dictatură, apoi ale 


Cu patru decenii în un 
mai precis in august 1939, 
scurt-metrajul românesc Ţa- 
ra Moților de Paul Călines 
ce obținea o prețioasă dis- 
tincţie în cadrul celei mai 
prestigioase confruntări in- 
ternationale de film a timpului, Festivalul 
de la Veneţia. Evenimentul, premieră abso 
lută pentru frageda cinematografie de a 
tunci, depășea cu mult, prin importanţă sı 
semniticaţii, granițele stricte ale documen 
tarului, consacrarea Țării Moților, inedit 
transpunere imagistică a vieţii și trude 
oamenilor de pe plaiurile de vis bătute 
odinioară de paşii lui Horia și Avram lancu 
prefigurind parcă izbinzile viitoare ale ti! 
melor «epocii noi», ale întregii cinemato 
grafii socialiste. 


Sub zodia lui August 


Născută sub zodia unui alt augusi, 
Augustului biruitor al lui '44, istoria filmu- 
lui documentar contemporan se scrie con- 
tinuu sub ochii noștri, adăugind mereu noi 
file unui palmares deja foarte cuprinzător. 
Peste 2 000 de titluri acumulate pină acum, 
ce acoperă o arie î ică vastă, zeci de 
premii dobindite în țară şi peste hotare, 
recunoaştere oficială venită din partea unor 
personalități marcante ale criticii şi teoriei 
artei a șaptea (exact 15 ani s-au împlinit 
de curind de cind Georges Sadoul aprecia 
«școala românească de scurt-metraj drept 
o realitate vie și captivantă», iar John 
Grierson remarca, la rindul său, auimitorul 
nivel profesional al documentarelor romă 
neşti») consfințesc plenar munca și talen- 
tul cineaștilor de la «Sahia-Film». 

Deși cifrele nu posedă în sine harul 
evocării, dinamica creşterii producției stu- 
dioului impresionează chiar în absenta 
oricărui comentariu: de la nunai 14 titluri 
cu care debuta în 1951, s-a ajuns în prezen! 


23 August 


1944 - 1979 


S 


a 


anului '44, tiner avind răni deschise pe 
trup dar şi în suflet, tineri gala oricind pentru 
sacrificiul suprem, In numele unei idei - 
o Românie liberă. 

Al doilea timp: personajele de data a 
ceasta sint oameni maturi, trecuţi prin 
experiența de viață grea sau foarte grea 
aşa cum a fost de fapt, şi anii de dup: 
război, personaje care, avind munci d 
răspundere mai mici sau mai mari, au învin 
greutăţile în numele, deasemeni, a unei ide 
minunate — ridicarea României întru dem 
nitate şi frumusețe. 

Dar... deşi nu e momentul și nici locul 
aici pentru întrebări, voi întreba totuși: 
de ce o bună parte din aceste personaje 
nu au fost intru totul adevărate? Şi ce e mai 
curios, tocmai cele mai apropiate de noi, 
în timp. 

Prea adesea sint puse să rezolve greu- 
tățile altora şi de prea puține ori să-şi re- 
zolve propriile greutăţi, prea adesea văd 
greselile altora şi de prea puține ori au 
voie şi ei să greşească. 

Îmi vine în minte un personaj la care am 
tinut foarte mult, la inceput. E vorba de un 
inginer, șet al unei platforme industriale, 
cu răspunderi covirşitoare — luptind zilnic 
cu cifrele de plan, cu inerția încă existentă, 
cu micile aranjamente şi ele încă existente, 
cu fuga de răspundere, doar a unora, cu 
birocraţia etc. În lupta lui, piedicile sint 
inlăturate, poate nu întotdeauna cu sufi- 
cient taci, dar ele n-au timp să meargă mai 
departe, pentru că e purtătorul ideii minu- 
nate de care aminteam mai sus — ridicarea 
României pe treapta meritată în lume. 
Neţinind seama, cum spuneam, de micile 
sau mai marile aranjamente, de orgolii, etc.. 
va fi destituit. Desigur, va fi repus în drepturi 
pină la urmă, pentru că adevărul, adevărul 
ui, va învinge, nu se poate altfel. 

Filmul la premieră a arătat altfel.. El 
eroul meu, e pus să-și dea demisia (care 
nu va fi acceptată, etc., etc.). «Trist și ne- 
adevărat» — mi-a spus inginerul, şetul 
platformei industriale unde filmasem. Un 
comunist, un adevărat erou comunist nu-s 


la peste 250 de filme documentare, simn 
țifice şi utilitare turnate anual, preconizale 
fiind să devină 400 în 1985. 

Analizind implicaţiile unor asemenea re 
zultate, apare evident faptul că obligaţiile 
de azi ale realizatorilor față de public, față 
de propria lor conştiinţă civică şi artistică. 
sporesc direct proporțional cu parametri: 
le eticiență ainsi ieri, cind autorii pelicu 
lelor de nonticțiune se plasau nu o datà 
în avangarda cinematografului național. 


Investigarea vibrantă a realității 


In acest important sens, al încercărilor 
de a conferi limbajului audio-vizual into- 
nații cR ma personale, ne-au reținut aten 
pa virtuțile expresive ale cîtorva din docu 
mentarele de dată relativ recentă: invest: 
garea vibrantă și tensionată a realități: 
capacitatea de a depăși simpla consemna: 
reproductivă, refuzul reconstituirilor arti 
licioase constituie însușiri temeinice, evi 
dențiate în filme foarte deosebite ca ori 
zont tematic și factură stilistică, precum 
Cind teii intioresc, La început de drum, 
Premieră în largul mării, Petronauţii, 
Procesul minutelor, Linia maritimă Ga- 
tați- Osaka. 

Descitrăm cu bucurie, în aproape toate 
scurt-metrajele, continuarea pe alte coor- 
donate a unor mai vechi preocupări ale 
fiecăruia dinjre realizatori. Un Titus Mesa- 
roș «de zile mari» (secondat cu aplomb 
de operatorul Vasile Mănăstireanu) ne In- 
timpină în Cind teii intioresc, sensibil şi 
delicat poan despre meșteșugul milenar 
al albinăritului. Motivul Incleştării omului 
cu natura, relevat pentru Intia oară în 
memorabilul său 4009 de trepte pe cer, 
și reluat apoi cu fervoare în Spre cer sau 
în Stutul, se convertește in proaspătul 
Cind teii intioresc, în metafora înfrățirii 
dintre om și natură. Stuparii itineranti, 
yaspeţi de o lună ai pădurilor de tei de la 


incandescenti! 


întem fiii. 
cestor ani 


dă niciodată demisia, pentru că — repet 
o idee frumoasă, înaltă, nu-l va lăsa nici 
odată să demisioneze. 

Cornel! COMAN j 


lui de a iubi definitiv, fără frica în tata decep- 
tiei eventuale, cu sentimentul că iubirea 
este acea stare sublimă dominată de noți- 
unea a «a da», în afara noțiunii de «a 
primi», ÎI mai iubesc pentru demnitatea cu 
care-și duce durerea atunci cind — totuși 

decepția apare. li mai iubesc pentru 
umorul lui. Şi-i mai iubesc, pentru puterea 


Sentimentul grav 
și tonic 
al răspunderii 


Nu e așa că atunci cina trebuie să vor 
best despre lucruri lrumoase, definitiv fru- 
moase, ești obligat să eviñ cuvintele mar: 
de fapt, cuvintele frumoase ce atit de usu' 
se pot constitui într-un efect diminuant 
prin însuși caracterul lor de produs ulterior 
gindului și simţirii? O asemenea teamă de 
cuvinte incerc eu acum cind trebuie să 
vorbesc despre Yu, eroul filmului Ba- 
riera. leșit din cartea lui Mazilu, ca un ade 
vărat erou a cărei măreție se compune și se 
recompune din gesturi simple, s-a aşezat! 
în fața mea atit de neobişnuit prin obișnuitui 
lui grandios, prin simplitatea lui. Contun- 
dindu-se cu un ideal spre care merge fără 
pasul apăsat al marșului, el își poartă cre 
dința fără aspirația orgolioasă spre aureola 
victoriei personale, ci purtind In fiecare 
clipă a existenţei sale — fie ea cea mw 
banală — sentimentul grav al răspunde 

ÎI iubesc pentru enigmele lui ce apar ca un 
paradox la un om simplu. Reacţiile lui sim. 
ple, fireşti sint Intotdeauna surprinzătoare 
rezultante ale unei formidabile inteligente, 
componente ale unei sponlanentaț: ce a 
duce fiecărei probleme ridicate de viața 
soluția specifică. ÎI mai iubesc pentru cà 
este foarte român; inconfundabil român 
Pentru că nu ţi-l poţi imagina decit trăind 
în mahalaua aceea, stirnitoare de nostalgi 
dar prin însuşi felul în care calcă pralui 
uliței, se vede dorința lui de a transtorma 
praful în asfalt. Îl mai iubesc pentru nevoia 


Suspens cu miză 
s istorică: 
Secretul cifrubui 
de Lucian Bratu, 
cu Emanoil Petruț 


„A făuri“ la timpul prezent 


Măcin, acolo unde, aşa cum ne povestește 
biajin unul dintre ei, «coboară raiul pe 
pămint», simbolizează parcă Insăși pereni- 
tatea lucrurilor; acceptat ca oaspete în 
acest microunivers unic al gospodăriilo! 
injghebate ad-hoc de apicultori, aparatul 
ne înfăţişează, cu discreție, frumusețea de 
neuitat a unor obișnuite ritualuri cotidiene: 
gătitul și spălatul rutelor în aer liber, joaca 
nestăvilită a copiilor, prinderea roiurilor săl- 
batice şi, în stirşit, deliciul unui borş de 
pește tăcut cu apă din Dunăre... 


Un viitor himbă tata lumii 


Rezonanţe din filme cunoscute, semnate 
de Mirel Mieşiu, răzbat cu pregnantă în ul- 
timul său reportaj, La început de drum. 
Neintrecut în observarea precisă a antite- 
zelor trecut-prezent, autorul (cu concursul 
operatorilor Doru Segal şi Constantin Teo- 
dorescu) ne conduce de astă dată la porțile 
«unui viitor care schimbă fața lumii, ince- 
pind cu fața locului». Cineaștii vor reveni, 
ne promit, atunci cind termocentrala alimen- 
tată cu șisturi bituminoase va pomi să 
funcţioneze în plin; deocamdată putem 
urmări, însă, tema impetuoasă a şantierului 
în construcţie, contrapunctată cu măestrie 
compozițională de imaginile fostului oraș 
patriarhal, cu savuroasele lui «birtitoare» 
atotștiutoare... 

Căutarea febrilă a simburelui de firesc 
şi omenie, tocmai în clocotul unor activități 
excepționale, caracteristică a multora din 
scurtmetrajele lui Jean Petrovici, o regă- 
sim şi în dipticul Petronauţii și Premieră 
în largul mării; izolaţi în imensitatea ape- 
lor, mecanicii şi inginerii, scafandrii şi bu- 
cătarii de pe plattorma de foraj marin «Glo- 
ria» se metamoriozează în «petronauţi», 
meserie gravă și bărbătească, fără a-si 
pierde totuși nici o clipă — ambele pelicule 
tac o demonstraţie elocventă — acele re- 


surse de căldură sutietească proprii se 
menilor lor ce practică îndeletniciri prea 
puțin insolite Tot o «premieră în largul 
marii», des de o cu totul altă factură, se 
dovedeşie si călătoria navei «Oltul» pe 
Linia maritimă Galaţi-Osaka, cea mai 
lungă, parcursă vreodată de un vas comer- 
cial românesc; străbătind alături de mari- 
narii echipajului Canalul de Suez şi Ocea- 
nul Indian, navigind din Marea Neagră 
pină în Paciticul de Nord, Pompiliu Gàl- 
meanu, a turnat un scurt-metraj echilibrat, 
in care informaţia economică și cea turis- 
că «cooperează» armonios. 

Poposind la rindul său în mijlocul tineri- 
vor muncitori și tehnicieni de la Şantierul 
Naval din Giurgiu, Florica Holban conduce 
cu abilitate o edificatoare dezbatere despre 
intirzieri şi absente nemotivate, despre 
obligativitatea menţinerii disciplinei în pro- 
ductie. Procesul minutelor, unde sintem 
cu insistență invitaţi, nu a mai avut loc din 
lipsă de «acuzaţi»; el ne reamintește foarte 
viu însă de absența regretabilă și inexpii- 
cabilă, de o bună bucată de vreme, a per- 
cutantelor și atit de educativelor filme 
anchetă, cîndva succese remarcabile, ale 
+egizoarei și ale întregului studio «Sahia- 
Piima. 


Chiar dacă nu s-au ridicat totdeauna la 
nivelor celor mai implinite dintre modelele 
|. oterite de propria creaţie a autorilor, aceste 

tiime convinga. Conving prin trâsatura co- 
mună de unire, a implintării hotărite m 
actualitatea imediată. Conving prin capaci- 
tatea de redare, stilistic diversificată, a 
innoirilor noastre de zi cu zi. Mărturii con- 
cludente ale unor fapte desprinse nemij- 
tocit din patosul constructiv ai muncii, ele 
conving prin conjugarea fermă, neşovăiel- 
nică, a verbului «a făuri» la timpul prezent. 


Oiteea VASILESCU 


lui de a privi fiecare fapt al vieții cu ochii 
mari şi mirati ai copilului ce pune mereu 
întrebări, la care însă, pină la urmă, el 
însuşi răspunde, făcind astfel din propria 
“i lut candoare, rațiunea lui de a fi, arma lui. 


Octavian COTESCU 


obișnuiți. 

pa sz Cond rile 

au fost excepționale 

Valurile: Dunării 

de Liviu Ciulei, 

„după -scenariul 
lu 


Cinema: Stimate tovarășe general Mar- 
cel Olteanu, să pornim chiar de la acest 
document în fotocopie, de la această expu- 
nere de motive de acum 35 de ani, pentru 
decorarea dumneavoastră «Pentru bravura 
şi priceperea deosebită cu care a acționat 
pe timpul evenimentelor din august 1944, 
în calitate de comandant al Regimentului 
de gardă călare și al detașamentului Bă- 
neasa-Străulești. Colonel adjutant Marcel 
Olteanu, cu regimentul sâu, incercuieşte 
și dezarmează în noaptea de 23 VIII toate 
misiunile militare germane din parcurile 
Filipescu şi Bonaparte, precum și Gesta- 
po-ul din Aleea Alexandru, zdrobeşte în 
zorii zilei de 24 VIII, la Podul Băneasa, 
primul atac masiv inamic, distrugind cinci 
tunuri A.A. şi mai multe camioane cu 
trupe și muniții. Această acţiune a sab 
vat Capitala...» Ultimele cuvinte sint sub- 
liniate în original. Dumneavoastră, care 
aveţi această carte de vizită, aţi văzut cumva 
filme românești inspirate din perioada In- 
surecției? 


General Marcel Olteanu: Am văzut, 
dar n-o să vă supăraţi că sint din fire in 
așa fel Inch vă voi spune de la început că 
nu le-am considerat corespunzătoare. Nu 
mi s-au părut făcute cu destulă atenţie la 
fapte şi la atmosfera timpului, n-au fost 
nici prea captivante. O excepție a consti- 
tuit-o, pentru mine, un documentar intoc- 
mit pentru televiziune de cunoscutul poet 
şi dramaturg Paul Anghel. Paul Anghel 
mi-a rămas prieten de la acel film şi mă 
simt legat sufieteşte de el pentru ceea ce 


G-ral M.O.: Nu, dar nu vorbesc cu para- 
pon. Înţeleg că un film, dacă e să fie inter- 
pretat de actori, seamănă cu un roman şi 
nu putem avea pretenția să fie leit ceea 
ce a văzut sau a tăcut unul sau altul dintre 
noi în acele zile. Dar se pot descoperi 
multe romane cinematografice adevărate 
în istoria insurecției noastre. Am citit în 
revista «Cinema» discuția dumneavoastră 
cu membrii echipei care l-a arestat pe 
Antonescu, şi asta m-a determinat să vă 


Datorez acestei 
date 
importante 
implinirea mea 


pentru 
eastă zi sint legate toate realizările 
mele cinematografice; 23 August este o 
dată care a permis o dezvoltare spectacu- 
loasă a cinematografiei românești. Odată 
cu instaurarea unei cinematografii serioa- 
se, în plină dezvoltare, viața mea a început 
să fie legată de film. 34 de filme jalonează 


e 
a 


mai interesant şi mai complex 
societăţii noastre. 

Teatrul este profesia mea de bază, însă 
filmul a devenit a doua mea viaţă. Datorez, 
după cum este şi firesc, acestei date im- 
portante din istoria țării mele, împlinirea 
“mea ca om şi ca actor. Pentru că, astăzi, 
cred că mă pot considera,pe drept cuvint, 
actor de teatru și de film. Acest lucru este 
o obligație din partea mea. O obligație 


omul 


şi o împlinire. 


lon DICHISEANU 


Po SETE PE) 


23 August, 
al doilea 
act de naştere 
al meu 


Cu 35 de ani în urmă, la 23 august 1944, 
navigam între Vucovar și Mohács. Aveam 
20 de ani, eram timonier pe un șiep grecesc, 
aveam un pașaport Nansen, fără cetățenie, 
şi transportam 80 de vagoane de stafide 
spre Viena. La Budapesta am fost arestat 
şi luat prizonier de război. Abia atunci am 
afiat cele intimpiate în România. Un timp 
am muncit într-un detaşament de muncă, 
am transportat bombe neexplodate, apoi 
am fost preluat de nemți și transportat 
într-un lagăr de prizonieri la Wienerneus- 
stadt. Am evadat, în ultimele zile ale anului 
'44 și am ajuns la Budapesta pe jos. Neavind 
acte,am fost luat prizonier de către Armata 
a 2-a Ucraineană. Nici acolo n-am stat prea 
mut, am plecat după 9 zile şi m-am re- 
intors în țară. in primele zue m-am inscris 
în partid. Am lucrat In decurs de un an ca 
om de serviciu la un cinematograf, redactor 
la o revistă literară, «Orizonturi Noin,care a 
dat faliment, muncitor ia fabrica de textile 
ITA, scenograf la Teatrul Popular, apoi 
am devenit activist de partid şi mai tirziu 
redactor la ziarul local «Patriotul». 

Pentru mine 23 August, Eliberarea, a 
însemnat un al doilea act de naștere. Eli- 
berarea mi-a dat demnitate și o imensă 
perspectivă. Acestui act important din is- 
toria modernă a României i-am inchinat 
o bună parte a creației mele; în film, înce- 
pind cu Valurile Dunării şi terminind 
cu Roșcovanul, în literatură cu «Statuile 


35 de ani de la Eliberare 


Lupta de la Podul Băneasa 


(Prefață 


telefonez. Pentru că filmul, dacă e aproape 
de realitate, e chiar mai vivant decit un 
roman și ajută mai direct pe orice specta- 
tor să descopere lumea şi să redescopere 


prețuită a omului superior — cu o insulă 
ale cărei maluri înalte și abrupte nu mai 
îngăduie celui alunecat în mare să se ce 


tere şi să revină sus. 

— Dumneav tovarășe general 
Olteanu, care citați Boileau, sintet, 
cum vă spune numele, oltean? 

G-ral M.O.: Da, oltean din Craiova. Am 
pornit pe urmele tatălui meu, care a fost 

neral în armata română, tot cavalerist. 

a luptat cu gradul de colonel în primul 
război mondial, în bătălia Moldovei, apoi 
în Transilvania și a ajuns pină ia gradul 
de general-inspector de armată. lar buni- 
cul meu, originar din Transilvania, a luptat 
în Războiul independenței din 1877—1878 


la un film) 


cu gradul onorific de colonel. Liceul mili- 
tar l-am făcut la Mănăstirea Dealu, acel 
liceu model, intemeiat de marele român 
Nicolae Filipescu, acolo unde se află capul 
lui Mihai Viteazul, așezat de Nicolae lorga 

— La Regimentul de gardă călare, 
cum aţi ajuns? 

G-ral M.O.: Era în perioada pregătirii 
insurecției şi, la una dintre întilnirile con- 
spirative, reprezentantul Partidului Comu- 
nist Român, Emil Bodnăraş, H spune gene- 
ralului Sănătescu, şeful Casei militare re- 
gale: — Domnule general, dumneavoastră 
nu găsiți că e o anomalie şi o primejdie 
ca în fruntea singurului regiment activ din 
Capitală să se un colonel care 
este omul lui Antonescu? Colonelul Elet- 
terescu, care comanda de doi ani Regi- 
mentul de gardă călare, fusese într-adevăr 
numit acolo direct de Antonescu, cu toate 
că, după statut, nici un ofițer și cu atit 
mai mult comandantul nu putea fi numit 
în acest regiment fără «înaltul agrement al 
regelui». Asta l-a jignit pe rege, carea 
rupt total legăturile cu regimentul său, nici 
nu l-a primit în audienţă, nici măcar după 
doi ani, pe noul comandant al propriei sale 
gărzi. Acum, în ajunul insurecției, așa cum 
arătase reprezentantul Partidului Comunist, 
situația nu mai putea fi însă tolerată în nici 
un fel, lar Sănătescu, care-i cunoștea pe 
toți coloneli de cavalerie, m-a recomandat 
pe mine pentru comanda regimentului. 
Partidul Comunist Român, care era ini- 
țiatorul şi conducătorul întregii acţiuni, a 
fost de acord cu numirea mea, și așa am 
ajuns, în martie 1944, la comanda Regimen- 
tului de gardă călare. 


nu rid niciodată» pini la «Povestiri de 
război», aflată sub tipar la Editura Militară. 

O buna parte din lungul serial «Lumini 
și umbre» pe care H scriu cu Titus Popovici 
e inchinat tot Eliberării, 


Francisc MUNTEANU 


Împreună să trecem 
prin faţa 


marei tribune 
a tării... 


Oameni minunati, vă chem pe toți, pentru 
a treizeci și cincea aniversare,să dăm raport 
partidului. 

Tu, «Anghel», să spui încă o dată cum 
te-ai «desfășurat». 

Să ştii, «aAnghele» că eu, împreună cu 
tochistul din Furtuna și cu cel din Străzile 
au amintiri, zilnic punem flori pe mormin- 
tul lui aTică», din acea Primăvară tier- 
binte. 

Muncitori, mineri, ceferişti și țărani, acti- 
vişti şi secretari de partid, impreună cu 
toții, de mină string, să trecem prin fața 
marii tribune a ţării. 

Oameni minunati, imortalizaţi pe pelicula 
on românesc, de la voi am învătat 

ut 

Oare aţi încărunţit şi voi? Abia art 
să văd ce ochi o să faceţi cind veți E 
cit de mult mi-a albit barba. Să ştiţi, însă, 
că nu vă fac de risi Nu mă las. Mi-e dor de 
voi 


Ernest MAFTEI 


— A fost o operaţie delicată. 

G-ral M.O.: Foarte delicată, tocmai pen- 
vu că trebuia să nu lezeze susceptibilită- 
"e nimănui şi să nu stirnească nici un fel 
ie suspiciuni, 

— Au apărut totuși momente mai dra- 


G-ral M.O.: Dramatice e poate prea 
mult spus, oricum eu a trebuit să schimb 
si pe majoritatea ofițerilor regimentului, 
'ocotenențţi, sublocotenenţi, căpitani, adu- 
cind în locul lor, de pe front, alti ofițeri, 
pe care puteam conta. Apoi aș aminti 
suspiciunea care a apărut totuşi, cind, la 
cererea conducătorilor insurecției, despre 
ale căror planuri mă pusese la curent ge- 
neralul Sănătescu, am trecut fără întirziere, 
imediat după numire, în aprilie '44, la trans- 
formarea acestui regiment de paradă, cu 
tradiții speciale, cu uniforme speciale, cu 
adevărate ritualuri proprii, la transformarea 
lui într-o unitate de război. În acest scop, 
am scos regimentul din vechea cazarmă de 
pe Calea Plevnei şi l-am deplasat pe malul 
Sabarului, lingă București, între Progresul 
si Bragadiru, unde am Inceput intense 
exerciţii de luptă. Caii îi trimisesem dina- 
inte în altă parte, la Bolintin, unde au stat 
liniștiți, pină s-a terminat lupta asta cu 
nemtii. lar regimentul s-a antrenat cu ar- 
mamentul modem cu care fusesem dotat 
in mod special, din belsug. Constatind că 
din primele zile sint spionat, am pre- 
textat pentru cercurile antonesciene şi ale 
Gestapoului, că unitatea se pregăteşte in 
vederea intervenției impotriva unei even- 
tuale debarcări aeriene anglo-americane. 
Așa că nu m-a mai deranjat nimeni şi am 
putut să pregătesc regimentul pentru răz- 
boi, cu aplicaţii de zi și de noapte, pentru 
că știam că nemţii folosesc adesea opera- 
țiunile de noapte, care le asigură păstra- 
rea secretului. ŞI trageri, trageri de luptă, 
de război. Numai inamicul lipsea pentru 
moment. Marele avantaj era că Regimentul 
de gardă călare se recruta din toată ţara, 
din flăcăii cei mai chipeşi, toți știutori de 
carte, n-aveam nici un analfabet în regi- 
ment — un material uman minunat, o mie 


(Continuare in pag. 20) 
Valerian SAVA 


(Urmare din pag. 3) 


Cei mai dragi eroi 
ai mei 


Mi-aș permite să amintesc din dinde- 
lungata» mea activitate în cinematografie, 
trei personaje încă proaspete în memorie. 
Este vorba, în ordine, de plutonierul Toma 
din Pe aici nu se trece de Doru Năstase, 
Tănase Soare din Minia de Mircea Veroiu 
şi caporalui Bădeaţă din Ecaterina Teodo- 
rolu de Dinu Cocea. Toţi trei, oameni cu 
mari şi profunde trăiri sufleteşti, puși în 
situații dramatice, dar care cu forță, cu 
pasiune, cu puternica şi nesecata lor dra- 
goste de dreptate și adevăr, s-au aruncat 
în luptă fără rezerve, pînă la sacriticiul total. 
Eu am avut marea bucurie să-i înlocuiesc 
acolo unde trebuie, și cind trebuie, şi cred 
că ne-am înţeles, și mai cu seamă că am 
simţit cu toată ființa mea, viaţa lor, gindurile 
lor şi am încercat, după puterile mele, să le 
dau viaţă. 

Mie, att pot să spun, că tare mi-au plă- 
cut... Toma, Tănase Soare, Bădeaţă — 
marii mei prieteni, care, după o luptă îndirjită 
pentru apărarea şi libertatea țării, pentru 
dreptate — ajunși în fata mortii, nu se gin- 
desc o clipă la dispariția lor fizică, ci la 
faptul că nu-și pot duce pină la capăt lupta 
începută. Ce este mai impresionant, decit 
ultimele cuvinte ale lui Toma, înconjurat 
de «băieții» lui, elevii şcolii militare de la 
Păulig «Băieți, nu vă lăsaţi! Raportaţi că 
eu mi-am îndeplinit pină aci misiunea, voi 
s-o duceţi mai departe...». Tănase Soare: 
«Ce greu e să mori cind mai ai atitea de 
făcut»... Bădeaţă, rănit de moarte, strigă: 


Sintem fiii acestor ani incandescențţi ! 


muntele (şi tolosesc termenul de «eroi» 
nu în accepţia estetică de «erou de tilm») 
sint vii şi pilduitori tocmai prin taptul că ei 
devin exponenții unei atitudini a poporului 
român în vara lui '44. Cred în forța celor ce 
stiu să spere şi atunci cind trebuie, cind 
viața le-o cere, să se dăruiască pină la 
verttă. În perspectiva istoriei, cei ca Magellan 
si Radu au devenit eroi. Atunci însă erau 
niște tineri curajoşi despre care mi-a plăcut 
să scriu, despre care am povestit in două 
filme, la care mă gindesc și aș mai putea 
povesti mai multe, pentru că despre mo- 
mentul de forță și eliberare pe care l-a re- 
prezentat pentru conștiința poporului ro- 
mân ziua de 23 august 1944, cred că nu vom 
epuiza niciodată dragostea și suflul artistic. 


Cristiana NICOLAE 


Îmi doresc un film 
despre 
acțiunea eroică 
de la 23 August 


Unui critic sau unui teo- 

otr ear nu H 

se pret noțiuni, 

R OTS nici măcar elementare, de 
cartogratie: cu toate aces- 

tea, a desena harta ci- 
nematogratică a țării — 

alcătuită mozacal secvență cu secven- 
tA, tiim cu nim — poate sa aevină o ope- 
ratie pasionantă. Este o hartă complexă, 
după cum complexe sint mesajele ope- 
relor cineaştilor: şi fizică, și administra- 


a națiunii. După cum se cuvenea să tie 
prezentă marea, «marea cea mare» și 
Neagră, într-o listă lungă de pelicule 
De fapt, marea şi Carpaţii stabilesc 
ca să zic așa, legătura Intre filmele trecu- 
tului şi cele ale prezentului. În acestea 
din urmă, fluviile şi riurile dobindesc 
o pregnantă inedită, incepind cu Dună- 
rea (incluzind și Delta). care nu male 
doar martoră pasivă a dramaticelor în- 
cleștări din perioada rezistenţei anti- 
naziste (Valurile Dunării, Pădurea 


Aveam virsta eroului din Atunci l-am 
condamnat pe toți la moarte în timpul 
războlului de Eliberare. Alergam pe stră- 
zile Timişoarei în pantaloni scurți, cu o 
cască militară pe cap, asemenea copilului 
din scenariul lui Titus Popovici, ca şi el 
cu un pistol «Bereta» (9 scurt) în buzunar, 
alături de prieteni buni din copilărie, cum 
era Sandi. Ne strecuram prin tranșeele im- 
provizate ale trupelor române care se pre- 
găteau să înfrunte armatele hitleriste ce 
ocupaseră Aradul şi se îndreptau spre Ti- 


tivă, şi economică, și arheologică, și mo- 
rală, şi etnofolciorică, într-o așezare ce 
dă prioritate cind unul aspect, cind altuia 
dar presupune o lectură simultană, uni- 
tară, omogenă, a tuturor semnelor inre- 
gistrate pe peliculă, plus cele scrise sau 
vorbite. (Bineînţeles, nu am în vedere 
documentarul, în toate variantele sale, 
inclusiv anchetele şi scurt-metrajele de 
popularizare ştiinţifică, inclusiv filmele- 
comandă. După mai bine de douăzeci 
de ani de activitate, cu inepuizabilui 
său «letopiseț», studioul «Sahia» tre- 
buie că dispune astăzi de un vast mate- 
rial «cartografic», pe localităţi, pe jude- 
te, pe regiuni. Dar, aici şi acum, e vorba 
de lung-metrajele de ficțiune.) 

Luind în considerare, pentru început, 
«cercetarea» filmică a straturilor istoriei, 
se observă, din partea realizatorilor, 
o conduită de fidelitate în raport cu 
locurile şi evenimentele care au făcut 
dată. În Tudor, de pildă, Oltul «joacă», 
tinde să devină un personaj cind drama- 
tic, cind liric şi fratern, şi nu se putea 
altiei. Dacii ne poartă spre Sarmisege- 
tuza, dar şi Omul, în creierul Carpaţilor, 
pentru ca una din reconstituirile cele 
mai spectaculoase să fie bătălia de la 
Călugăreni, în finalul primei părți a 
filmului Mihai Viteazul. Nu lipsesc, 
fiindcă nu puteau lipsi. mai ales în 
evocârile moldave (sadoveniene sau nu) 
— mănăstirile: Voroneţ, Putna, Suce- 
vița etc., ca repere nu atit ale unui spirit 
religios, cit mai cu seamă ale unei capa- 
cită «edificante», de ctitorie civilă, 


«Domnișoară, domnişoară» cu gindul la 
domnişoara lui dragă, Ecaterina Teodoroiu, 
de care a avut grijă în viitoarea luptei ca 
de propriul lui copil. pe care a urmat-o, 
pe care a apărat-o, și pe care în momentul 
de față işi dă seama că nu mai poate s-o 
ajute. 

Cu aceste ginduri, care şi acum mă 
emoționează, am să inchei modestele mele 
rinduri, despre eroii cei mai dragi cu care 
m-am «luptat» şi eu, aşa cum am crezut că 
trebuie, cum am gindit şi, mai cu seamă, 
cum am simţit 


mișoara. Scurtul asediu mi-a rămas per- 
tect întipărit în memoria mea de copii: în 
goană pe străzi, prin cimitire, vedeam ostaşi 
gata de atac, muncitori luind în primire 
arme. 

De la joaca de-a războiul cu copii pe 
maidane, am trecut — nici nu știu cind — 
13 acțiunile maturizării mele rapide: intra- 
rea în U.T.C., primele sarcini — vinzarea 
«Scinteii» pe străzile Timișoarei — pe 
scurt am avut o copilărie zbuciumată, plină 
de lupte, de idealuri, perioadă care azi mi 
se pare cea mai frumoasă a vieţii mele. 

De cind sint regizor, am făcut filme 
despre daci şi romani, despre evul mediu 
al istoriei noastre, despre războiul Inde- 
pendenţei și cel al împlinirii României mo- 
derne. Azi imi doresc şi un fiim despre 
vriunghiul Mărăşti-Mărășești-Oituz și mai 
ales, un film despre acțiunea eroică de la 
23 August, despre lupta partidului în rea- 
tizarea acestui act att de important în 
istoria neamului nostru. Cu ei mi-as In- 
chela, poate, modesta mea epopee despre 
istoria țării, deși fiecare tilm pe care H fac 
e o cărămidă, o floare în plus la edificiul 
marei epopei a neamului românesc. 


Sergiu NICOLAESCU 


Mihai MEREUȚĂ 


Nişte tineri curajoşi 
deveniți eroi 


O tată dezorientată în avalanșa degrin 
goladei unei lumi în care ea nu-și găsea lo 
cul, un băiat care nu vrea să se obișnuiască 
cu umilințele, cu acceptarea inegalităţi: 
şi a supunerii în faţa vieţii, devin — în pers- 
pectiva istoriei — exponenții unei generații 
care a optat, generația tinerilor care au 
stiut să-și păstreze speranța şi — În pers- 
pectiva deschisă de ziua de 23 august 1944 
— să acționeze. 

Sigur, intotdeauna au existat oameni care 
ştiu, cei ce se organizează şi acţionează 
şi poporul nostru a arătat in august '44 ce 
forță uriaşă a ridicat Partidul Comunist în 
declanşarea insurecției armate impotriva 
hitleriste. Dar eroii mei din ln. 
toarcerea lui Magellan și Fiul care urcă 


La noi, azi, a fi 
comunist de omenie 
este legea firii... 


fapt nu este o vorbă numai a mea, o spun 
mulţi din leatul meu. Tirziu mi-am dat seama 
de unde mi-a venit vorba asta şi poate de 
unde le-a venit și altora. E vorba de contem- 
poraneitatea mea cu acest pămint pe care 
l-am cunoscut atunci cînd şi țara aceasta 
a renăscut. Primii paşi i-am făcut ca om 
atunci cînd am întrezărit lumină, am auzit 
bucurii şi am gustat din poemele îmbru- 
mate ieşite din pămintul ingrășat cu singele 
proaspăt al părinţilor care au spălat urmele 
de cizme ce bătătoriseră poienile, ogoarele 
şi ne distruseseră lăstarele. De atunci, din 
augustul acela, am început să am și dorința 
de a dărui tot ce căpătasem mai bun din 
lacrimile brazdelor obrajilor obosiţi, dar 
acum parcă întineriți de aerul proaspăt: 
de a mă dărui pentru a netezi pielea zbir- 
ra a pămintului meu. ȘI nu am fost singu- 
rul 


Mi-a trebuit tărie şi har. Tărie aveam din 
miinile bătătorite ale mamei şi har din 
rugile ei către soare şi lună chemate în zori 
de zi sau în miez de noapte să ne ocrotească. 
Şi-atunci, de-atunci am început să cint. 
Să cint pe strunele mele viața, munca, 
zorul, ceasurile de vecernie și omul. Acel 
om pe care mi-l și desemnasem în minte 
cu ajutorul altora mai virstnici, mai înţelepţi. 
ce cu spatele încovoiat, cu sudoarea giriă 
imi clădeau amfiteatre de unde să pot 
predica omului despre si și despre ale lui. 
despre ce a fost și despre vremea ce omul 


De multe ori mă trezesc spunind cu 
îndrăzneală: «Sint bătrin ca pămintul». De 


La porțile albastre 


pierdută) sau a nostalgicelor întoar- 
ceri acasă, de la studii, în secolul trecut 
(Falansterul), ci devine protagonistă, 
oferind peisajul proaspăt al hidrocen- 
tralei de ia Porţile de Fier (Accident sau 
în pregătirea lucrărilor de construcție, 
Apoi s-a născut legenda) Bicazul 
și Argeşul i-au luat-o însă înainte, şi 
cinematografic, cu legendarele lor ba- 
raje și lacuri de acumulare (Omul de 
lingă tine, Dragostea începe vineri), 
ca să nu mai pomenim de Jiu, carea 
asistat, cu apele sale repezi, la naşterea 
primului lung metraj al epocii noi, Ră- 
sună valea. Un loc aparte — pe această 
imaginară, dar sugestivă hartă «hidro- 
grafică» prin cinema — îl ocupă Apa 
ca un bivol negru, film ocazional, în 
sensul mai mult decit goethean al cu- 
vintului. pe care îl depășşeste în lărgime 
răstrinaere în conștiința unor tineri cine- 
aşi la incepul de dium, a pateucelui, 
nvolburatelor, eroicelor zile şi nopți din 
timpul inundaţiilor 1970, cind am cu- 
noscut Dunărea, Mureșul, Someșul în 
întățişarea lor nefastă, ceea ce nu in- 
seamnă, desigur, că acest para-docu- 
mentar nu se numără printre cele mai 
importante pelicule autohtone. 

Orich de greu i-a fost cinematografiei 
noastre să țină pasul cu construcţia 
socialistă, şi oricit de datori rămin Incă 
realizatorii — dezvoltării vieţii economi- 
co-sociale a României de azi, nu puține 
sint fenomenele semnificative care au 
încăput, Intr-un mod mai mult sau mai 
puțin organic, în încadraturile filmelor 


vrea să fie şi ei se vrea a fi. ŞI acestei pro- 
tesiuni grele de cintăreţ al orizontului i se 
spunea «artă» demult, de cind frunza şi 
cu ea omul începuseră să doinească. 

Muncind laolaltă cu Ințelepții din ce în ce 
mai mulți, dar care nu meditau numai, 
ci spărgeau și munţi în pumn, înălțau şi 
turle de oțel, scoteau din pămint pline, 
ridicau toate poemele trudii libere pe 
aracii veșniciei, mi s-a spus și mie cum H se 
spunea şi lor. comunist. Şi aşa m-am găsit 
ajutind la indui pămintului cu versul 
sau cu dialogul cu glia. dind cu tirnăcopul 
si-apoi la lumina focului strigind celor 
patru vinturi bucuria de a trăi, grăind blajin 
stelelor care, pe rind, se rupeau de cer, și 
luminau potecile şi casele cu flori. pe cer- 
dacuri. 

De atunci, din vremile acelea atit de pline 
de freamăt, dar şi de farmecul unei mindrii 
pe care o vedeam pe fețele tuturor, mindrie 
nu pentru ce erau atunci, ci pentru ce ştiau 
că o să fie, n-am tăcut altceva, decit să 
incerc să redau pe scenă și pe ecran, ca 
actor profesionist, acei oameni minunaţi, 
acei comunişti, în mijlocul cărora am cres- 
cut şi în fata cărora am să mă plec chiar şi 
după ultima cădere de... pleoapă... În teatru, 
în film, sau în televiziune, m-am întiinit cu 
mulți eroi, cu comuniști, oameni ai zilelor 
mele, de care cu grijă şi dragoste m-am 
străduit sa mă apropii. Acum, adresind 
aceste siove revistei «Cinema», Imi amin- 
tesc cu deosebire de eroii mei din tiim, 


«de actualitate», preschimbindu-se în 
cineme constituive ale unor imagini 
audiovizuale deseori pertinente. De la 
cotele cele mai înalte ale Transtăgără- 
șanului (Cursa) sau ale Bucegilor (Tre 
te pe cer), pină la nivelul mării ( 
tierbinţi, Septembrie etc.). — țara a 
fost străbătută în lung și în lat de cine- 
aşti cei mai atenți, care nu au neglijat. 
ba chiar au pus-o În valoare, expresivita- 
vitatea locurilor «anonime», provincia 
nespectaculoasă. Pitorescul unei capi- 
tale de județ în plin avint, ca Rimnicu 
Vilcea. a fost vizitat de echipele de 
filmare în mai multe rinduri (Aștepta- 
rea, Mere roșii, Clipa), după cum de 
Ciujul universitar s-au apropiat, cine- 
matografic, adolescenţii în pragul exa- 
menului de admitere (Gaudeamus igi- 
tur). La rindul lor, Braşovul, Sighişoara 
şi Constanta (litoralul) au reprezentat 
şi reprezintă pasaje aproape obligatorii 
pentru nenumărate povestiri filmice cu 
striațiuni «romantice» (de la Trecătoa- 
rele iubiri la Septembrie, trecind prin 
Agentul straniu), Şi, fireşte, Bucu- 
reştiul, capitala: înrămare a celor mai 
multe dintre filmele românești, de la 
Drum în penumbră la Filip cel bun. 
Dincolo însă și deasupra acestor 
considerente, filmul și-a adus, orictt de 
modestă, contribuţia la analiza mentali- 
tății, a condiţiei social-morale, pe scurt, 
la transformarea şi evoluția conștiințe- 
lor, toate ccestea exprimate în situaţii 
conflictuale sau de contrast dialectic, 
cristalizate într-un limbaj specitic. Un loc 
central în plămada materialului de viață 
al filmelor noastre i se acordă astfel 
omului. În diverse ipostaze, de la «tipul» 
care populează planul al doilea, ia «ca- 
racterul» care defineşte anumite trăsă- 
Tun de temperament și comportament, 
la «personajul» care se modifică, se 
transformă de-a lungul narațiunii. Așa 
cum se întîmplă în realitate, în societa- 
te, — şi în fiim, un motiv recurent devine 
1ocmai transformarea, acțiunea transfor- 
matoare a omului asupra naturii și, mai 


mulți la număr: erou: compiex Mihu Durău, 
din Alarmă în munți, tinărul ortac îndră- 
gostit de străfunduri de cărbune și de viață, 
Ionuţ din Brigada lui lant, calmul și 
indrăznețul Ulea din Secretul citrului. A- 
poi, acum, am terminat un personaj pe 
care-l iubesc foarte mult. Un erou al anilor 
'44. Andrei Coman din Ultima trontieră a 
morţii Mă gindesc acum, ca tot omul 
acestui pămint după 35 de ani de viață şi 
muncă descătuşată, că dacă ar trebui să-i 
dărui un an fiecărui erou pe care l-am 
interpretat pe scenă, film sau televiziune, 
ar trebui să sărbătorim împreună centena- 
rul. De fapt, nu numărul eroilor pe care i-am 
interpretat m-au interesat sau mă intere- 
sează, mă interesează mai ales c-am căutat 
să dărui fiecăruia dintre ei sufletul, omenia 
Acea omenie fără de care ar H un non sens 
ca «omul» să existe, dară-mi-te eroul în 
general, şi mai ales eroul zilelor noastre. 
comunistul. La noi astăzi a fi comunist de 
omenie este legea firii, este conştiinţă. este 
credință 

Sintem puternici ca lespedea din care 
ne-am clădit veacul şi tocmai de aceea și 
noi, artiştii, să nu uităm niciodată, dar mai 
ales cind dăm viată eroilor noştri, vorba 
bătrinilor din jurul satului erou, Moisei din 
Maramu': «e ușor să hii mare, să hii OM 
e lucru marel»... 


Emanoil PETRUȚ 


de Dinu Săraru 

și, Gheorghe Vitanidis 
(eu Gheorghe Cozorici. 
şi Ion Cojar) 3 


rafică a Patriei 


cu osebire, asupra lui însuşi. Apar, cu 
un anumit relief, animatori, cei care gin- 
desc și stimulează, mobilizează energiile 
în perspectiva trecerii la fapte, comu- 
niştii adică Harta cinematografică de 
inspirație ideologică şi politică a țării 
este însufiețită de figuri mai mult sau 
mai puţin sculptate, rotund, în timpul şi 
spațiul lor congenital, exteriorizind ela- 
nuri de k er a inerţiei, de progres 
continuu: Stoian şi Duma în Puterea 
şi Adevărul, Dumitru Dumitru, Cernat 
şi Maria în Clipa, Primăreasa din Ora- 
şul văzut de sus, activiștii şi activistele 
de partid din Vitornița, din Proprie- 
tarii sau Trei scrisori secrete sint 
doar citeva exemple — pe platforme 
diferite in ceea ce priveşte împlinirea 
estetică — ale aspiraţiei cineaştilor de 
a surprinde şi de a contura efigiile 
unor contemporani, cărora le datorăm 
marșul înainte al socialismului. 

Aidoma hărţii «fizice» şi «economice» 
a viziunii şi a raportului scenariştilor şi 
regizorilor cu viața, cu colectivitatea în 
care acţionează, şi harta «sufletească», 
harta caracterelor comuniste, mai are 
«pete albe», porțiuni nedescoperite sau 
insuficient valorificate filmic, aşteptin- 
du-şi tocmai completarea şi o justă 
descriere a reliefului uman. Cu necesi- 
tate, pină cind cinematograful va deveni 
un mijloc de cunoaștere imposibil de 
înlocuit. Ca un anuar statistic al Repu- 
bicii născute sub semnul Eliberării din 
august 1944, mult mai mult decit un 
asemenea anuar, pentru că în loc de 
cifre şi de diagrame, ar oferi chipuri 
omeneşti vii, staturi viguroase de mun- 
citori, de țărani, de intelectuali — auten- 
tice staturi (iar nu statui), cu singe roşu 
în vine — care clădesc prin muncă — 
devenită lege de bază a viețuirii şi con- 
vietuirii sociale — România nouă. Ro- 
mânia socialistă, patrie înfloritoare a 
unor cetățeni liberi şi demni, între dem- 
nele și liberele patrii ale lumii. 


Florian POTRA 


Cotitura 
de la 23 August 


a dat vieţii mele 
sens şi țel 


istoricul act de la 23 August 1944 a însem- 
nat pentru artă, în general, punerea în valoa- 
re a unor zăcăminte nebănuite de frumos 
şi sensibilitate. Practic, întregul popor a 
căpătat acces la creaţie, aşa cum o demon- 
strează din plin măreaţa întrecere care se 
cheamă «Cintarea României». Pentru cine- 
matografia română însă, 23 August in- 
seamnă de fapt actul de naştere. 

Am avut nesperata șansă să fac parte 
din generaţia de pionieri ai cinematografiei 
noastre revoluționare. Împreună cu colegii 
de Institut, animați de un sfint elan, am 
făcut muncă voluntară ia săparea şanțurilor 
în care s-au turnat temeliile actualului 
studio de la Buftea. Am suferit tru 
fiecare eșec, și m-am bucurat pentru fiecare 
izbindă. Într-un fel, viața cinematografiei 
noastre s-a împletit în mod organic cu 
propria mea viaţă. Intimplări intime, impor- 
tante pentru mine, nu s-au petrecut în 
cutare sau cutare an, ci în timpul cind 
turnam un anume film. De exemplu: fiică- 


mea nu s-a născut în 1962, ci în ce 
turnam «Tudor», mama s-a stins din viață 
în timp ce incepusem filmările la Osinda... 
Anul acesta se implinesc 20 de ani de 
cind am jucat pentru prima oară într-un film. 
Setea. Zilele astea încep lucrul la cel de al 
65-lea film. 65 de filme în 20 de ani, nici nu-mi 
vine să cred şi,totuşi, acesta este adevărul. 
Ca intr-un caleidoscop, îmi trec prin față 
personagiile cele mai variate. Luptători 
pentru dreptate şi pentru supraviețuirea 
neamului, ca Decebal, Mihai Viteazul, Horia. 
Muncitori ilegalişti ca Pirvu (Un comisar 
acuză şi Revanșa), Simion Tudose (Ste- 
jar, extremă urgenţă), sau activiști cu 
înalte funcţii de răspundere ca primul secre- 
tar (Proprietarii), Octav Grigorescu (Trei 
zile și trei nopți), inginerul Petrescu 
(Puterea şi Adevăru) şi mulţi alții... 
65 de filme în douăzeci de ani?! În orice 
caz, cei mai frumoși ani din viața mea. Că 
trudă, cită neliniște am irosit, n-aş putea 
să spun. Poate părul albit înainte de vreme 
ar putea pune mărturie. Deși ar fi o mărtu- 
rie falsă, din moment ce pe dinăuntru mă 
simt la fel de năvainic, vreau mai mult ca 
oricind să joc și să joc bine, vreau să fac 
tot ce-mi stă în puteri pentru ca cinemato- 
grafia noastră să-şi ocupe în lume locul pe 
care îl merită acest harnic și destoinic 


popor. 

Simţindu-mă părtaş la uriașul efort de 
zidire a unei societăți şi mentalități noi, 
sint recunoscător celor care au înfăptuit 
cotitura de la 23 August 1944, pentru că ea 
a dat vieţii mele sens şi țel. 

Nu pot să inchei fără a aşterne pe hirtie 
un gind care nu-mi dă pace; un gind legat 
de o coincidență tulburătoare: știaţi că 
marea victorie de la Călugăreni, a lui Mihai 
Viteazul, a avut loc într-un 23 August? 


Amza PELLEA 


Miîndria de 


fiu al lui August 


imaginile imi vin limpezi din urmă. Eram 
la un festival internațional al filmului, unde- 
va, departe de țară... Tricolorul scăldat în 
lumina proiectoarelor... imnul nostru se 
revărsa maiestuos deasupra mulțimii... Oa- 
meni iși roteau privirile să ne vadă pe noi, 
delegaţia României... România... România... 
Aplauze... Imnul... Aplauze... România... 
Noi... România! 

Emoţia momentului cuprinsese, deopo- 
trivă, pe spectatorii indepărtatei țări şi pe 
noi, membrii delegației. Şi în timp ce pri- 
veam tricolorul nostru inălțat deasupra 
tuturor, mă gindeam la drumul meu pină 
aici. Cum? De ce? Si iarăși, ca de multe 
ori pină atunci, ca de multe ori de atunci 
incoace, m-am gindit la drumul meu, la 
viața mea. Cum ar fi fost dacă... Ce aș fi 
fost dacă... Şi mereu aceleaşi răspunsuri: 
ce-ar fi putut deveni fiul unor oameni 
simpli, săraci, cu mulți copii, trăind Intr-o 
altă orinduire decit cea de acum? Nimic, 
sau aproape nimic n-aş fi putut ajunge 
dacă în viața acestui popor nu ar fi existat 
un an ca acel 1944 și zile ca cele incepute 
cu 23 August. 

Nimic nu aș fi fost dacă n-ar fi existat 
un partid care a deschis larg porțile vieții 
demne și cinstite celor mulți şi muncitori 
din țara aceasta. De atunci eu, fiul acelor 
oameni simpli care erau părinţii mei, laolal- 
tă cu alții ca noi am inceput să devenim 
ceva, cineva. Atunci ne-am născut cu ade- 
vărat oameni. ȘI tot ce am dobindit de 
atunci pentru țară, pentru acest popor, 
pentru fiecare dintre noi, se află înscris sub 
semnul generic al lui August 1944. 

Din 23 August 1944 am devenit cu ade- 
vărat om și nu doar cu recunoștință, ci mai 
ales cu o fierbinte datorie în orice clipă 
de bucurie sau împlinire, îmi amintesc de 
ziua aceea din august 1944, cu o pioasă 


recunoștință și datorie pentru viitor, pentru 
tot ce este și va fi. 


Stetan Traian ROMAN 


A fi la înălțime 


În «Visul unei nopti de vară» Shakespeare 
spunea prin gura unul erou că rivirea 
unui poet rătăcind într-o splendidă frene- 
zie, merge de la cer la pămint şi de la pă 
mint la cer...» Ce minunat exprimase si 
posibilităţile pe care le are la indemină un 
poet, un artist, în fața actului creatori ŞI 
le-au avut la dispoziție și cineaștii noștri. 
Totul de la pămint la cer și de la cer la 
pămint o lume! O lume de inspiraţie şi de 
recreare ideo-emoțională. lar lumea noastră 
cinematografică a beneficiat de aceste po- 
sibilități dar... din păcate, deși a primit 
mereu, a restituit prea puţin. Şi am rămas 
datori. Să ne facem un profund examen 
de conştiinţă cu toată seriozitatea să ne 
întrebăm nu «ce-am făcut», ci «ce n-am 
făcut» pentru filmul românesc. 

Să deschidem ochii spre peisajul uman 
şi social de lingă no! şi să reconstituim 
creator în tablouri emotionante felul nos- 
tru de a trăi şi istoria noastră. 

Să ne grăbim să selectăm, în spirit 
popular, tot ceea ce ne interesează din 
cronica ce se desfăşoară sub ochii noștri 
şi să realizăm vivant chipul oamenilor de 
pe stradă, din uzine, ogoare, școli — băr- 
baţi, femei și copii, veritabili protagoniști 
ai noii noastre istorii. 

Să povestim cu sinceritate viața particu- 
lară, cotidiană sau socială a contempora- 
nilor noștri. 

Să fuzionăm cu masele cele mai largi, 
interesindu-le în munca noastră; o artă de 
spectatori (cum este realmente cinemato- 
grafia) devine mare, într-adevăr mare, atunci 
cind aceşti doi tactori — arta și spectato- 
rii — se determină reciproc. 

Să spunem adevărul despre noi. 

Să fim exigenţi, profunzi și naturali, să 
facem legătura cu viața din jurul nostru și 
să abandonăm pentru totdeauna retorica, 
formalismul și conveniența. Să fim exi- 
genţi în alegerea temei și a subiectului viito- 
rului film, să aprofundăm faptele de viaţă, 
să comunicăm oamenilor exact ce sintem, 
vorbind exact despre ceea ce cunoaștem 
mai bine, emotionant, expresiv şi nu grë 
bindu-ne să facem filme unul după altul, 
oricind și oricum, pentru că — se ştie — 
izbuteşti numai atunci cind faci artă din 
pasiune și nu altfel... 

Să ne luptăm cu monotonia, cu artifi- 
ciosul, cu schematismul cu platitudinea 
unor eroi și situații. 

Să abandonăm definitiv filmele sterpe 
de emotie și de idei. Subiectul nostru fiind 
omul, la toate nivelurile, în diverse condi- 
țiuni şi dimensiuni, vizind neapărat la for- 
marea lui moral spirituală să avem o com 
duită clară; ce afirmăm despre acest om 
şi implicit, ce negămi 

Să ne străduim a avea în filmele noastre 
o atitudine personală în faţa vieții, să nu 
mai împrumutăm idei și sentimente stră+- 
ne, să nu ne mai extaziem în faţa altora, 
să fim noi Inşine; numai așa se va obține 
o deplină unitate între operă și creator, 
numai așa vom fi acceptaţi de public. 

Să luptăm prin cinematograful nostru 
pentru formarea gustului artistic al spec- 
tatorului şi să dăm totodată bătălia pentru 
morală și omenesc. Numai așa vom putea 
fi la înălțimea sarcinilor trasate cinemato- 
grafiei în programul partidului nostru şi 
anume de a realiza în cincinalul viitor cinci- 
zeci-şalzeci filme pe an. 

Cu aceste ginduri despre mine, colegii 
mei de breaslă şi arta noastră, întimpin eu, 
cea de a 35-a aniversare a Eliberării, mo- 
ment de răscruce în istoria României. 


Geo SAIZESCU 


Primele filme de actualitate ale anului 1979 au 
văzut deja lumina ecranului şi a reflectoarelor de 
premieră: Drumuri în cumpănă, Nea Mărin mi- 
liardar, Al patrulea stol, Braţele Afroditei, Cio- 
colată cu alune, Un om in loden. lată-le acum pe 
celelalte — 18 deocamdată — aflate in diferite faze 
de lucru. Un panoramic al filmului de actualitate 
1979 poate fi şi o oglindă a preocupărilor, ideilor. 
temelor pe care le propun aceste filme. Un pano- 
ramic ce s-ar putea intitula «Actualitatea în filmul 
nostru de actualitate». De aceea am adresat 
scenariştilor şi regizorilor acestor 18 filme între- 
barea: 

«Ce idee, moment sau sentiment din actuali- 
added să surprindă filmul dumneavoas- 
tră» 


Scenariul: D.R. Popescu 
Regia: Lucian Bratu 
Casa 5 


Ce semn al actualității se poate observa în Mireasa 
din tren? lnn, migrarea tinerilor spre centrele indus- 
triale. Familia, care pină mai ieri ocupa locul înthi în edu- 
catia și viața lor, trece în plan secund, «grupurile de com- 
temporani» avind prioritate azi... Angajarea în viața so- 
cială este policromă: vom întiini un «evantai larg», de 
la romantism la căpătuială, de la seriozitate pină la apa- 
tie. Unii sint fascinaţi de faptele politice ale lumii, trä- 
indu-le. Alţii găsesc lumea gata construită: şi fie că se 
mulțumesc cu ce află, fie că anarhia individuală îi ma 
bintule și-i mai infundă pe poteci nu prea luminoase, e 
dovedesc o fragilitate de care trebuie să ținem seama... 
Să edifici o morală politică nu este echivalent cu a lua 
cuvintul în trei ședințe şi a bate din palme în patru. 

Tinerii caută să vadă în jurul lor și-n conștiința lor 
că nu există nici o fisură între credință și faptă, între 
conștiință și aplicarea în viață a conștiinței. 


D.R. POPESCU 


«O iubire cu un desen specific. cu o aromă 
distinctă: Hic et nunc» (Anda Călugăreanu 
și Aleksandr Kaliaghin în Sropecudru la 


masă 


Scenariul: Ștefan lureș 
Regia: Ada Pistiner 
Casa Unu 


Formule de tip «sentimente general valabile» sau 
«afecte etern umane» au fost atit de mult şi de nedite- 
renţiat puse în relaţie cu iubirea, incit atirmind acum că 
am încercat să scriu un scenariu de actualitate pe tema 
dragostei, am impresia că mă aflu în flagrant delict de 
erezie. Şi totuși, după ce am redus considerabil firele 
epice pe care «Plexul solar» le unea într-o țesătură ro- 
mantică, personajele cărții și-au pretins imperios drep- 
tul la viață alegindu-şi cu prioritate povestea de iubire. 
Există o actualitate, o «realitate imediată», un plan strict 
contemporan al dragostei? Poate fi o «love-story» (ori- 
ce-am face, formula. anglo-saxonă, concisă şi exactă 
traducere a poveștii-de-iubire, s-a Incetățenit!), tema unui 
film de o incontundabilă actualitate? Sint convins. Mă 
gindesc la actualitate avind în vedere prezentul istoric 

| pe meridianul lumii noastre cu implicaţiile psiho-sociale 
pe care le comportă; şi nu mă gindesc, firește, la un ge- 
neric cu imagini trase «din actualități», şi nu la costu- 
mele străzii de azi (care întimplător au chiar și un aer 
«retro» în anumite medii...) imbrăcate de personaje ve- 
tuste, cu probleme taise manitestind «sentimente gene- 
ral valabile» sau «afecte etern umane»... Actualitatea nu 
transpare din schema poveștii de iubire, fără indoială, 
ecuaţia e aceeaşi, un bărbat, o femeie, altă femeie, alt 
bărbat, ci din tipul reacţiilor mai fine, din configuraţia 
psihică a acestor oameni, din motivațiile lor comporta- 
mentale, determinate de timpul social-istoric, desigur 
insă mediat. Nu cred că profesiunea respectivă le mar- 
chează integral apartenența la prezent. Decisive nu sint 
nici virsta, nici diferenţele de virstă dintre protagonisti; 
experienţa familială, amintirile proprii, proiectele concrete 
au și ele un impact limitat; orașul sau comuna-pe-cale- 
de-urbanizare constituie un mediu ambiant cu influente 
moderate, la rindul lor. Însă la un loc, în cauzalități și 
echilibrări organice, toate acestea (și altele) pot identifica 

o iubire cu un desen specific, cu o aromă distinctă: hic 
et nunc. 


Ștetan IUREŞ 


Casa Patru 


Nu întimplător, ci voit, aceste Insemnări vor oferi mai 
mult impresia unui diagnostic psihologic decit a unor 
reflecții de scenarist. Căci nucleul filmului pe care T 
doresc realizat este o dramă psihologică universal- 
umană în timp și spațiu: posibila ratare a unui talent și 
a unei realizări de excepție datorită confuziei vocaţiilor; 
o dramă al cărei sens acut definitoriu se exprimă în con- 
temporaneitate unde, datorită ritmului trepidant al mu- 
tațiilor în toate domeniile, suprasolicitarea opțiunii pen- 
tru o anumită dotare de talent poate declanșa o gravă 
tragedie individuală. Numai că aici intervine a treia idee- 
esenţă a filmului — prima, de fapt, în ordinea ponderii 
sociale — umanismul fundamental al structurilor socie- 
tătii noastre acţionează convergent pentru recuperarea 
fiecărei valori umane şi spirituale, a fiecărei idei. Astfel 
schițat cadrul contiictual, apare limpede că această po- 
sibilă dramă a opțiunii totale pentru o vocaţie, în car 
sint implicate capacități de excepție și în același timp 
caractere ferme, putea avea drept cadru oricare dintre 
structurile unde evoluează oameni deosebit dotați — 
fie cercetători ştiinţifici sau inventatori în tehnică, scriitori, 


muzicieni sau artişti plastici. Din toate am optat pentru 


Observațiile medicului șet asupra marilor campioni. 


sport < 

Nu intimplător, ci pentru că In acest domeniu, care 
polarizează în prezent interesul, pasiunea chiar, a sute 
de milioane de oameni, înălțările şi victoriile, chiar și 
înfringerile sau prăbușirile campionilor, a marilor vedete 
(care oameni fiind au limite umane) se petrec în văzul 
şi cu participarea emoțională a întregii lumi. Dar, mai 
ales, sub ochii unul observator discret și avizat care, 
dincolo de specializare este aproape Intotdeauna și un 
tin psiholog: medicul sportivilor. De aici şi titlul filmului: 


Nu întimplător — din două motive, de astă dată — spor- 
tul ales este bobul: pentru că, dincolo de spectaculos, 
sportul bolizilor metalici se află într-o zonă de interfe- 
rență cu cele mai subtile tehnici ale mecanicii şi nu poate 
exista în afara unui spirit de echipă în care dorința de 
victorie contopeşte individualităţi într-un singur şi per- 
fect sincronizat organism uman. Gindindu-mă la titlul 
scrierii de referință a lui Mihail Ralea, «Sociologia succe- 
sului», mi-aş îngădui să intitulez demonstrația urmărită 
de acest film, «Sociologia succesului născut din întrin- 
gere», a capacității climatului nostru social, determinant 
umanist, de a-şi recupera valorile. 

Mircea HERIVAN 


Campion de bob 
și «om de excepție» 
(Ștefan Iordache, 
protagonistul filmului 
Observațiile 
medicului şef 
asupra campionilor) 


Miron Rizea, eroul principal al filmului, este unul din 
acei oameni pe care cei din jur se obişnuiesc să-i nu- 
mească «de excepţie». Unul din acei oameni care cer 
mult, de la ei, în primul rînd, și nu o dată prin această 
torță a concentrării asupra unui scop, pot să pară, pot 
deveni antipatici. Este vorba deci de campionul Miron 
Rizea şi nu numai de ei... ȘI astfel, sfera investigaţiei 
psihologice se lărgește și cred că atita timp cit pot po- 
vesti prin tilm despre cei ce nu obișnuiesc să meargă 
numai pe căi bătătorite, pot să-mi realizez și eu gindul 
de a-i ajuta pe oameni să încerce să-și înțeleagă mai 
bine semenii. Pentru că filmul Observațiile... este un 
film despre puterea noastră, a tuturor, de autodepășire 
dar și de Intelegere.. 


Cristiana NICOLAE 


Scenariul și regia: 
Mircea Doneliuc 
Casa Trei 


— Mircea Daneliuc, unde și cind se destășoară 
actiunea filmului pe care-l realizaţi acum? 

ante Astăzi, în citeva orașe ale țării, inclusiv Bucu- 
restiul, 

— Deci un film de actualitate? 


M.D.: Da Cred că e un film actual, deși vreau să fac 
filmul acesta de foarte multă vreme. Dar termenul de 
actualitate are, nu-i aşa? — şi o componentă istorică. 
Problemele ce țin de etică, problemele despre care e 
vorba în film, erau actuale acum șase ani, dar sint foarte 
actuale şi astăzi. Deşi poate că era mai bine pentru fil- 
mul nostru de actualitate, ca această temă să fi fost abor- 
dată mai demult. 

— În fond, care este această temă? 

M.D.: E vorba de un efort educațional. Instrumentele 
acestea educaţionale sint chiar oamenii, personajele 
principale. Acest proces de educaţie e privit şi ca un 
efort de autoeducaţie. Totul pornește de la o echipă de 
reportaj care se implică în cazurile analizate. În ultimă 
instanță poate fi privit şi ca un film de dragoste. 

— De ce se numește «Proba de microfon»? 

— Pentru că în fața microfonului se dă întotdeauna 
o probă de sinceritate. În clipa în care un om vede mi- 
crofonul îndreptat spre el, are de ales — şi o face spon- 
tan, inconştient sau deliberat — dacă e sincer In ceea 
ce spune sau nu. Pentru că, în acea clipă,el tace publice 
niște ginduri numai ale lui dar în fond o mentalitate... În 
fața microfonului,ei dă o probă care nu este o probă teh- 
nică, ci o probă morală. Filmul nostru vorbeşte despre 
9 asemenea probă care vizează în aceeași măsură ambii 
parteneri: cel care pune Intrebări — reporterul, şi cel! 
care răspunde. Nu-mi propun un film de excepție, ci un 
film cinstit, în care să mă recunosc şi eu și cei carc-l 
văd. Mi-ar place să constat că lumea de pe stradă nu va 
băga de seamă atunci cind vom filma. Vreau să amestec 
actorii printre oamenii obișnuiți ai străzii. Dacă filmarea 
noastră nu va fi observată, scopul meu va fi deja atins. 
Pot spera atunci că lumea de pe ecran va fi autentică. 


Scenariul: lon Băieșu 
Regia: Manole Marcus 
Casa Patru 


Scenariul este de o foarte mare simplitate şi de o mare 
aderență la contemporaneitate. Simplitate în sensul câ 
nu se Intimplă nimic «neobişnuit» în film, nu sint cazuri- 
limită, conflictele nu au o violență exacerbată, viața curge 
normal, așa cum o vedem în jurul nostru. Sper ca spec- 
tatorii să se recunoască (sau măcar o parte dintre ei) 
în eroii filmului. Înţeleg prin aderenţa la contemporanei- 
tate: ideile, modul de a gindi, psihologia personajelor 
sint contemporane. Trăiesc cu speranța ca acest film 
să fie mai puțin edulcorat, să fie mai realist, mai apropiat 


de ceea ce în mod concret se întimplă în viața noastră. 


Trăiesc cu speranța că va fi mai puţin convenţional. 
Eforturile mele sint indreptate în această direcție: vreau 
să spun că şi stilul filmului va da senzaţia spontaneităţii 
(unul din lucrurile cele mai elaborate, stilistic vorbind, 
este spontaneitatea). Și actorii vor da — sper — acestui 
film, un anume stil de joc, apropiat vieții, adevărului, 


realismului. 
Manole MARCUS 


Ilarion Ciobanu, 
protagonistul 
filmalui 

Omul care 

ne trebuie 


Omul care ne trebuie pornește de la o schiță mai 
veche de-a mea, din care nu am luat decit punctul de 
pornire. Eroul este un maistru care a lucrat 20 de ani 
pe diterite şantiere, un mare expert în materie de betoane 
și care, terminind o lucrare într-un orăşel de munte, nu 
mai vrea să plece mai departe din motive strict perso- 
nale, familiale. Toţi ştim cit de greu este să luăm hotăriri 
importante. Cu atit mai greu cind ești impovărat de riduri. 
obligaţii şi griji. Hotărirea lui are niște implicații neprevå- 
zute în traiectoriile personajelor din jurul lui. Nu este 
un film cu mari ambiţii, deşi cred că tocmai aceasta ar 


putea fi șansa lui. Nu am vrut să fac o demonstrație,nici 


de curaj și nici de problematică foarte acută. Şansa fil- 
mului ar îi dacă ar ieși un film adevărat, normal, în care 
Să jude lucruri triste sau mai puțin triste sau mai ve- 
sele... 


lon BĂIEȘU 


Scenariul: Rodica Padina 
Regia: Letiţia Popa 
Casa Unu 


Personajul. Posibilul personaj... Ora opt dimineaţa. În 
boxa acuzaților, o fată în jur de 19 ani. E «in amorsă». 
Nu-i pot vedea faţa. Linişte. Clipa intrebărilor: «Cine e? 
De unde vine? De ce e acuzată?» Vrei să-i cunoşti do- 
sarul. Adică fapta. Faptele. Viaţa. N-are voie să pri- 
vească în sală. Dar, într-o clipă, o întoarcere scurtă spre 
tine, cit un fulger. Şi i-ai văzut ochii. Ochii privind alb. 
în gol... Și martorii Martorii acuzării oglindiţi în privirea 
ei albă, goală... Martorii acuzind-o pentru propriile lo: 
tapte ce o tiriseră după ei în cădere... Cădere? impropriu 
spus. Nu cădere, ci alunecare. Alunecare spre râu... 
Şi-apoi, prin ceilalţi, ajungind să iubeşti cu adevărat. 
Așadar, nuanța: cădere şi alunecare. Diferența dintre 
cele două ipostaze ale unui posibil destin uman. Așadar, 
ideea... Şi-apoi, la urmă, la urmă de tot, sentimentul. De 
ce atit de la urmă? Pentru că E vraa s-a îndrăgostit 
de Galateea aupa ce o crease. Nu ca rod ai dragostei, 
ci ca insuşi obiect al ei, cea mai pură esenţă a ei... Aşa- 
dar sentimentul prin idee, spre suflet... Dintr-un destin 
uman descifrat cindva, un destin cinematografic. Pentru 
mine, primul film e Galateea. De la care aştept cealaltă 
mină a lui Pygmalion: creația regizorului. Şi clipa spre 


viață a Galateei. 
a Rodica PADINA 


Îmi place scenariul pentru că urmăreşte evoluția unui 
personaj în gesturile lui mici, nu în gesturile mari, spec- 
taculoase — gesturi care merită să fie consemnate într-un 
Ziar. Le urmărește cu seriozitate și adevăr, In evoluția 
unui personaj aproape zi de zi. Personajul principal: o 
fată trimisă pe un șantier spre reeducare prin muncă. 

Melodramatismul şi pitorescul sint nişte capcane in 
cazul acestui film: e foarte ușor să faci un șantier pito- 
resc, sint personaje care-ţi sar în ochi, te fascinează, te 
ademenesc să le reprezinți, pentru că succesul e sigur. 
Şi toți sintem orgolioși în profesia asta, toți dorim să 
avem succes. Cred că trebuie ocolite cu grijă aceste cap- 
cane. Posibila linie melodramatică nu provine din tratarea 
într-o anumită «cheie», ci este... ca-n viață. 


Letiţia POPA 


poate. fi uneori-melo-(Tora V 
în Cine mă strigă noapted 


Scenariul: Mihai Istrățescu 
Regia: Dinu Tănase 
Casa Unu 


Mijlocaș la deschidere e titlul provizoriu al filmului 
la care lucrez, scenariul fiind semnat de un ziarist care 
lucrează la radio, Mihai istrățescu. Este un fiim cu tineri 


de 20-24 de ani, care muncesc pe un șantier naval, tră- 


iesc Intr-un oraș ia mare, au profesii diferite... Aşa vor 
fi și interpreții, pentru că filmez în cea mai mare parte 
cu neprofesionişti. De ce? Cred că un film despre gene- 
rația de astăzi nu se poate face decit cu tinerii din inte- 
riorul ei. Rapiditatea cu care se schimbă felul de a fi al 
generaţiilor este absolut extraordinară. 


Dinu TĂNASE 


Mijlocaş 
la deschidere 


«Pescărașului », 
rolul titular 
dintr-un film 
poetic: Valeria Seciu 
În în Bună seara. 


Irina! 


Scenariul: Timotei Ursu 
Regia: Tudor Mărăscu 
Casa Unu 


«Bună seara, lrinal» (sau mai exact, aşa cum s-a numit 
şi cum poate se va numi filmul «Ziua pescărușului») 
este un scenariu care... nul nu e un scenariu,este de-acum 
un film, a început adică să se nască, să fie, după o obis- 
nuit lungă gestație. Cam lungă. Am scris textul (anume 
spun textul şi nu scenariul) în urmă cu patru ani, aș fi 
dorit să-i realizez îndată după Septembrie, dar soarta 
filmelor este indeobşte ciudată chiar după terminarea 
lor, necum înainte... Pot să spun doar că a început să 
existe prin scrierea unei anumite secvențe, cam de pe 
la mijloc, secventa-cheie, credeam eu; în cele din urmă 
forma acceptabilă există fără acea secvență, suficient însă 
pentru a încredința textul altui regizor, capabil să gin- 
dească de aici încolo filmul, potrivit sensibilităţii, căl- 
durii, talentului său. Rezultatul poate fi, nu numai teo- 
retic, ci şi practic, bun: vezi Cursa, scenariul care a urmat 
aceeași traiectorie şi care a lansat în cinematogratia 
românească un viguros talent, Mircea Daneliuc. Cine 
ştie, poate am «mină bună» pentru debutanţi? Emil 
Hossu, cvasi-debut în Decolarea, debutul lui Daneliuc 
în Cursa. Anda Onesa în Septembrie, Al patrulea stol 
de care își leagă, temeinic, intrarea în arenă, Nicolae 
Hiescu și Ştefan Maitec. ȘI acum, Tudor Mărăscu: un 
nume bine cunoscut din teatru şi de pe micul ecran. 
Debutant în filmul de lung-metraj, față în faţă cu un ma- 
terial deosebit de dificil, cu un text dedicat nuanţelor, 
semitonurilor. Cred că va fi un debut semniticativ. S 
Ca şi majoritatea scenariilor anterioare pe care le-am 
scris, în narațiune pluteşte, și aici, sămință de fapt real. 
Ca să devină un film pe care spectatorii să-l ia cu ei Inşişi 
acasă, în ginduri, și mal ales sub ele, nu cred că-i sufi- 
clentă «țesătura vieţii noastre cea de toate zilele»; esen- 
țială e, cred, zbaterea noastră, uneori incandescență, 
uneori nebănuită, în această țesătură. Personajele fil- 
mului iul Mărăscu vor descoperi, probabil, la sfirșitul 
acestei zbateri, că sint mai adinci, mai complicate şi mai 
bune decit credeau îndată după genericul de început. 
ŞI cum spectatorul intră în sala de cinema pentru a se 
regăsi, pentru a se descoperi eventual, năzuim să plece 
mai bogat și, poate, mal tăcut (chiar critic de film, fiind...). 
Ca şi viața, uneori filmele sint mai complicate decit par 
la prima vedere. Dar ca și viața, logic e să fie trăite o 
singură dată, cu ochii deschişi. 
E Timotei URSU 


Mare, pescăruşi... Dacă ar fi să mă exprim înjtonul 
scenariului, e o luptă între uscat şi mare. Se ştie, «nici 
un om nu este o insulă». Scenariul este poetic. Sper ca 
şi filmul să iasă tot așa. Din lumină, din mişcările de 
aparat, din jocul actorilor, aș vrea ca poezia să se nască 
firesc, dacă va fi capabilă să se nască. Adevăr poetic, 
dar mai intii adevăr. În măsura in care dragostea este 
un subiect de actualitate, filmul acesta este şi el un film 
de actualitate. Nici nu ştiu cum ar putea fi altfel un film 
tăcut în 1979. 

Este și un film despre eroare, despre posibilitatea unei 
erori, atunci cind nu al curajul de a te analiza lucid. Deși 
povestea pare să se Implinească epic, filmul va avea un 
final deschis. K 

Fiind prima mea experiență în lung-metraj — dar nu 
în necunoștință de cauză — mă interesează in primul 
rind actorii. Ei vor purta încărcătura filmului. l-am ales 
pe cel trei interpreți principali: Valeria Seciu, Ștefan 
Iordache, Emil Hossu, pentru că avem afinități; am mai 
lucrat impreună. E deajuns să le spun un lucru, el il preiau 
şi-l duc mai departe. 


Tudor MĂRĂSCU 


Scenariul: Horia Pătraşcu 
Regia: Cristiana Nicolae 
Casa Trei 


Formula Cumpenei este aceea a unui film clasic, un 
film care poate fi interpretat şi ca un film de suspens. 


În cinstea celei de a 35-a Aniversăr 


Sper şi Imi doresc să tie un film extraordinar de cald 
si de uman, aproape de noi, un film care să ne atragă 
atenția că pe lingă noi se pot încălzi şopirie, crocodili, 
rinoceri. Pretind că filmul acesta se referă la lucruri 
extrem de grave fără a le spune pe nume. 


e Horia PĂTRAȘCU 


Cumpăna aduce şaple persoane într-o cabană, în 
noaptea de revelion. Unitate clasică de timp, loc, acțiune 
Povestea este expusă sobru, cu mijloace extrem de re- 
duse, fără desfășurări spectaculoase pe nici un plan. 
Chiar imaginea în sine, am avut cred tăria să o menţin 
la nivelul unghiului vizual normal uman. Cumpăna este 
şi un titlu simbolic: cumpăna dintre demnitatea umană 
şi abdicarea de la ea Acesta este filmul, de fapt: a avea 
puterea să alegi intre bine și rău, mai ales atunci cind 
răul tentează teribil. Filmul nu este tăcut totuși din extre- 
me. Mai curind din nuanţe. Pentru că există un moment 
în care un rău, cules din toate relele posibile, poate părea 
inofensiv. Într-un moment de cumpănă însă, dacă nu l-ai 
«ras» din cale, intri tu în zona aceea care se numește 
Rău. E un semnal de alarmă. Pornind de la ea, toată po- 
vestea este filmată la nivelul privirilor și ar trebui să se 
poată pricepe și fără replici. Cristiana NICOLAE 


0 lacrimă de fată 


Scenariul: Petre Sălcudeanu 
Regia: los:f Demian 
Casa 5 


Într-un sat, în zilele noastre. O fată a tost găsită ine- 
cată. Imprejurările morţii sint necunoscute. Dar fata e 
din sat; toată lumea o cunoaşte. Ancheta ce se declan- 
şează nu e simplă. Faptele reconstituite, mărturiile ce 
se confruntă sint contradictorii. Fotografiile, făcute în 
ziua cind fata a fost scoasă la mal, se dovedesc utile în 
elucidarea cazului. În ce fel? Şi e vorba de un simplu 
«caz»?. 

O anchetă urmăreşte de obicei stabilirea unei culpa, 
a unui vinovat. Dar dacă e vorba și de o culpă morală? 
price conteaza a alta e 
Y 

Despre cinste şi necinste, în film, ca și în viața noastră 
de toate zilele, trebuie discutat tranșant, dar ce te faci 
cînd granița dintre ele este abia sesizabilă? 

A nu te implica, a sta de o parte, a te face că nu vezi 
nu înseamnă doar lașitate; uneori poate tavoriza crima. 

O anchetă se poate transforma pe nesimţite într-o 
dezbatere, care pune în discuție noțiunea de conștiință 
individuală, de conştiinţă colectivă (nu vorbim prea rar 
de torta opiniei publice în influențarea individului, influ- 
ență ce poate fi negativă sau binetăcătoare, de la caz 
la caz?). Acesta ar fi, schematizind, punctul de pornire, 
cel care m-a atras şi m-a interesat în scenariul lui Petre 
Sălcudeanu. Am spus cuvintul «dezbatere», deși nu-mi 
place şi nici nu cred că e propriu unul film. Aş vrea doar 
să adaug că această «dezbatere» aș dori-o vie, conți- 
nută, născindu-se o dată cu filmul şi nu explicită. Un 
film cu oameni, cu țărani autentici dintr-un sat în care 
vom filma, și în care actorii să nu D de film. 
Adevărat, firesc, ca-n viaţă... Sint ntele care-mi vin 
în minte atunci cînd mă gindesc cum aș vrea să arate 
viitorul meu film. Acestor cuvinte H se asociază imagini 
din prospecțiile pe care le-am făcut prin satele din Tran- 
silvania. Chipuri arse de soare, de vint, chipuri ce te 
cintăresc cu privirea înainte de a-ți vorbi.. 


losit DEMIAN 


Ora Zero 


Scenariul: Coman $ova 
Regia: Nicolae Corjos 
Casa Patru 


Ca ziarist, actualitatea mi-a oferit multe subiecte 
«cinematografice». Filmul acesta a pornit de la «Cronica 
orei zero» pe care am ținut-o în «România liberă» şi în 
«Flacăra», o suită de reportaje despre oamenii care lu- 
crează în «toc continuu», oameni interesant, pe care am 
încercat să-l cunosc mai indeaproape. Un reportaj inti- 
tulat «Contra cronometru la lumina stelelor», despre o 
echipă de electricieni de intervenţie din București, a tost 


Oameni care lucrează în foc continuu 
«contra-cronometru». la lumina stelelor» 


«prima oră» a scenariului Ora zero. În ce zonă se pla- 
sează conflictul şi intriga lui? E mai simplu dacă vorbim 
despre personaje. Tatăl și cei patru fii ai săi muncesc 
impreună în această echipă de intervenţie. Unul dintre 
fii se îndepărtează de cercul familial şi intră într-o situa- 
ție-limită, derutantă att pentru familie — pfni atunci 
mindră de unitatea sa — dar mai ales pentru personajul 
respectiv. Locul și timpul acţiunii: la datoria. în noaptea 
de Anul nou. 


° Coman SOVA 


Dacă ar fi să spun doar citeva cuvinte despre film, ele 
ar fi: tinerețe, dragoste, prietenie. Dacă aș ti intrebat ce 
inseamnă «ora zero», aș spune că nu e atit ceasul de 
cumpănă dintre ani — deşi acțiunea tiimului e plasată 
în noaptea Anului nou — cit o oră a conștiinței, momen- 
tul ei de interogație pentru toate personajele ale căror 
traiectorii se întrepătrund în acest film. Acest moment, 
această oră zero, stă obligatoriu sub semnul adevărului. 
Dar — se întimplă — adevărul nu e întotdeauna şi auto- 
mat aducător de bucurii. Tocmai de aceea mi s-a părut 
că principalul nostru aport, al celor care facem filmul, 
ar fi trebuit să fie — sper că așa a fost — căldura, apro- 
pierea cu înțelegere şi dragoste de eroi și poveștile lor 
din tilm. Spun noi, adică întreaga echipă: operatorul Vivi 
Drăgan Vasile, inginerul de sunet Andrei Papp, compo 
zitorul Florin Bogardo şi toți ceilalți, fără de care Ora 
zero nu ar n existat. 


Nicolae CORJOS 


Zbor planat 


Scenariul: D.R. Popescu 
Regia: Lucian Mardore 
Casa Trei 


În vidul postum mulți regi muriră, cu desăvirsire în 
afara regilor lui Shakespeare, care strălucesc și după 
pieirea lor pe scenă, mutindu-se în memoria spectatori- 
lor şi cititorilor. Ce-ar trebui să facem noi ca personajele 
noastre să nu capoteze chiar în clipa în care apar pe 
ecran? Ar fi mai multe soluții. Prima. Să semnăm cu 
numele sus-numitului. Lucru ușor imposibil. Apoi, să ne 
scuzăm. Să zicem că un şantier în care un munte e mutat 
dintr-o parte în alta, ca să devină barajul unei hidrocen- 
trale — nu e un regat. (Oricum, el nu poate îi schimbat 
pe un cal). Multe am putea spune, nu? George al sub- 
semnatului e un baragist trecut pe la Bicaz şi Porţile 
de Fier, pe la Argeș ṣi Tarniţa — nu e un Lear. În cum- 
păna dintre siguranță și singurătate, e! nu se Indepăr 
tează de cei care ar dori să se indepărteze de el, și de 
cei care și ei ar putea să stea într-o altă parte, rămine 
cine este, un inainte-zburător, în triungniui atitor feluriti 
cocori. Oricum, omul acesta care då un impuls spre înăl- 
timi pină şi disprețuitorilor săi, nu poate fi bănuit că se 
mulțumește cu o fericire mediocră — pe care atiti bişni- 
țari cu cravată o cultivă în fericitele lor grădini. Zurbagii 
tineri, pe care-i duce în circă sau la subțioară, şi pe care-i 
iubește şi în care crede — sint cumva propria sa tine 
rete: căci George n-a fost cindva mai breaz ca ei, ba din 
contră... O fericire monetară, o iubire monetară, ca să 
nu zic burgheză, sau moșiero-burgheză, gindindu-mă la 
cei care au moșii şi trăiesc pe ele ca pe propria lor moșie, 
cu banii statului, o fericire sportivă, o iubire sportivă, o 
fericire bișnițară, o iubire mediocră, etc., iată tot solul 
de paleative, de surogate pe care le vedem și nu le ve- 
dem, în dreapta şi în stinga, și care există și nu există 
așa cum există și nu există linia imaginară ce împart: 
Globul şi lumea în două părți egale și care linie e chiar 
Ecuatorul. 

Domnul Shakespeare ne învăţa ce ia<te. precisamente 


atori ? 
Ecuatoriul. nu D.R. POPESCU 


Un baragist, un înainte-zburător, de la 
Bicaz la Porţile de Fier, de la Argeș la 
Tarnița... (Geo Nuţescu, Ștefan Velniciuc, 
Cristian Ieremia, Gabriel  Oseciuc, 
Gheorghe Simonca. Augustin Brinzaș și 
Vasile Morariu în Zbor plana! 


Fără să fi abordat un stii apropiat ciné-vérité-ului, 
actualităților și reportajului TV, am fost nevoit la locul 
filmării — șantierul Pecineagu, lingă Rucăr — în mij- 
locul oamenilor de acolo, să accentuez realismul, chiar 
dacă, transtigurindu-! artistic, am vrut să-i păstrez duri- 
tatea cioplită în muntele pe care acești oameni se luptă 
să-l mute dintr-un loc în altul. Aici, pe acest șantier, mi 
s-au distrus multe teorii... Despre racorduri, mișcări de 
aparat, întrebuinţarea obiectivelor. A trebuit să le uităm 
pe cele vechi și să folosim altele noi, potrivite cu oamenii 
şi locurile de acolo, unde viața nu-i deloc uşoară. Dar 
e in orice caz,adevărată. Cred, sper, că vom face un fiim 


autentic! Lucian MARDARE 


Toate pentru fotbal 


Scenariul: Mircea Rodu lacoban 
Regia: Andrei Blaier 
Casa Patru 


Îmi amintesc de-o schiță a unui prozator (cred) sud- 
american: într-un orășel de provincie, se destășoară 
nunta secolului, trumoasa-trumoaselor unindu-se pe ve- 
cie cu cel mai împintenat ofițeraș al garnizoanei. Adinc 
preocupați de exacta şi măreața alcătuire a cortegiului, 
de impodobirea trăsurilor și lustruirea alămurilor, nun- 
taşii izbutesc performanta de a uita... mirii la fotograf. 
Cam așa se mai petrec lucrurile și în materie de fotbal: 
virtejul pasiunilor, nutrindu-se misterios, din propria-i 
ființă și umtlindu-se precum bulgărele de zăpadă, pre- 
schimbă joaca de-a fotbalul, într-o nuntă cu mireasa 
uitată... Toate pentru fotbal va fi o comedie acră și rea, 
ale cărei trimiteri vor să depășească (dacă se va putea) 
gazonul şi să coboare spre rădăcina unor fenomene ca- 
racteristice nu numai unui joc, ci marelui joc. Nu mă 
interesează comedia fără miză, cită vreme, prin simpla 
cercetare a unui ac, poți desiuși firul din care s-a fost 
născut, bara-mamă, lingoul. turnalul.,. si tot asa mai 


departe. Mircea Radu IACOBAN 


O comedie ale cărei 
trimiteri vor 

să depăşească 

la seria a doua 
gazonul... sau «joaca 
de-a fotbalul» 

(Ovidiu Schumacher, 
Petre Gheorghiu 

şi Paul Lavric 

în Toate pentru fotbal) 


rău (ecranizare a romanului — 
«Semnul delfinului» — de Ro- 
mulus Zaharia) Cosa 5 


Scenariul este o ecranizare a romanului «Semnul del- 
finului» de Romulus Zaharia. 

inspirat din lumea miritică a Deltei, filmul deschide o 
nouă perspectivă de Intelegere a oamenilor care populează 
aceste locuri, în aparenţă atit de cunoscute, dar despre 
care în realitate nu știm aproape nimic. Peisajul exotic 
a! acestui colţ de lume, văzut dincolo de rutele turistice 
ale O.N.T.-ului, conţine o lume nu rareori dură, plină de 
contraste dramatice, o lume în care civilizația României 
de azi se afirmă cu tot mai multă pregnant. Filmul își 
propune fie un drum spre inimile acestor oameni, 
care de de ani s-au confundat cu natura, sfirșiind 
prin a înțelege azi, în condiţiile societății noastre, că 
ordinea care determină destinul unei colectivități este 
izvorită din oamenii ei; iar în procesul de edificare a ordi- 
nii sociale, oamenii sint obligaţi de propria lor conştiinţă 
să-si reevalueze necontenit viața lor interioară, aṣe- 


zind-o pe baze etice superioare. Radu GURĂU 


Cintec pentru fiul meu 


Scenariul: Miha: Opriş și C. 
Dicu — după o idee de lon 
Ochinciuc — Regia: Conston- 
un Dicu. Casa Patru 


Imi doresc un film inchinat grijii pe care trebuie s-o 
avem fiecare, de a lăsa în conştiinţa copiilor noștri ima- 
ginea unei vieţi cinstite și demne, un film care să demon- 
streze — dar nu în vorbe — că viața pe care o trăim e tru- 
moasă si chiar dacă uneori e umbrită de fapte incom- 
patibile cu esența și ideaiul ei, are forta ca mai devreme 


O disponibilitate 
continuă de joc 
(Horaţiu Mălăele, 
rol principal 

în două filme: 


Cintec pen 


printre prieteni, 


: record în avanpremieră! 


sau mai tirziu să cearnă binele de rău şi să repună totul 
în matca si firească. Întrebarea — și implicit chemarea — 
pe care încerc s-o adresez oamenilor, e simplă: avem 
oare dreptul, oricare dintre noi, să trecem cu indiferentă 
pe lingă semenii noştri, pe lingă o suferință sau o nă- 


ajutorul sau de exemplul nostru, are nevoie de un suris, 
de o incurajare, de o mină întinsă? Să ne complacem 
într-o existență «confortabila» netuiburată ce grija tată 
de ceilalți, ori să vibrăm la diapazonul epocii, să ne inte- 
grâm etortului generos pe care societatea noastră îl tace 
în numele binelui de miine? 
Îmi propun ca filmul, prin eroii lui, să fie pentru tinăra 
| retea un exemplu viu de dăruire, de dezinteresare 
alea de, dezinteresere... Constantin DICU 


Scenariul: Tudor Negoiţă și 
Mircea Gindilă 
Regia: Virgil Calotescu 


ideea scenariului «Reţeaua S» este în fond aceea a 
responsabilităţii. Desigur, filmul va fi «de suspens», un 
așa-zis «polițist», presupunind deci o contruntare aprigă 
sub presiunea timpului și, gama în general utilizată a 
procedeelor «de gen», din care nu lipsesc intriga ascen- 
dentă, pistele false, urmăririle spectaculoase, etc. Ac- 
tualul este adus prin implicarea foarte directă a unui nou 
personaj — omul obişnuit — în vechea luptă, bine știută, 
«profesionalizată», dintre ofițeri şi spioni, dintre cele 
două concepţii de viață care se ciocnesc inevitabil. lar 
aportul noului personaj este considerabil, el trăind în 
același spirit de răspundere drama întrebărilor, a căută- 
tilor, din nevoia de a apăra ce este al său, al țării sale. 
Acest om obişnuit va răsturna întrucitva «regulile jocu- 
lui», aducind rezolvarea conflictului la «momentul H». 
Cum însă în viață nu totul este perfect, scenariul sur- 
prinde şi cealaltă ipostază, conturind în paralel alt per- 
sonaj care, dintr-un amestec bizar de individualism, co- 
moditate, poate și infatuare, incearcă să ia pe cont pro- 
priu lupta aceasta, fiindu-i indiferente consecințele po- 
sibile. lar consecinţele inditerenţei, practic ale lipsei de 
responsabilitate pot fi uneori incredibil de dure. Este 
ceea ce și-a propus să demonstreze scenariul — idee 


Sub semnul festivalului 


Sugestiv și inspirat, titlul u- 
nui film recent realizat de Stu- 


care sper să placă regizorului, actorilor, deci si publi- 
iai A Tudor NEGOIŢĂ 


Reţeaua S. este o confruntare a inteligențelor. Merce- 
nari în slujba organizatorilor de turturi internaţionale, 
Cindva născuţi în România, aceştia nu au nici un fel de 
scrupul și nici Induioșări venind «acasă». El nu caută 
mormintele părinților şi nici Imbrăţişările rudelor și prie- 
tenilor; ci averea minţii unui popor aflat în plină creati- 
vitate. E vin să jefuiască ceea ce oamenii de știință vor 
să așeze la temelia unei dezvoltări și vieți prospere în 
România de azi. «Cavaleri» rătăcitori și fără rost prin 
alte țări ale lumii, spioni sosiți sub masca unor bine- 
voitori şi amabili turiști, sint demascați prin eforturile 
neprecupețite ale celor care ne apără munca, liniştea și 
visurile — lucrătorii din securitatea statului. Filmul pre- 
zintă, de fapt, ceea ce de obicei nu se vede, lupta care 
se duce printre noi, tără ca noi să o simțim, să-i perce- 
ge riscurile şi spectaculozitatea. Doresc să fie și un 

Im spectaculos, din care să nu lipsească ingredientele 
genului. 


Virgil CALOTESCU 


Jachetele galbene 


Scenariul: Ovidiu Zotta 
Regia: Dan Mironescu 
Casa 5 


Povestea Jachetelor galbene a fost inițial o întiinire 
autentică mă impresionase incăpăținarea cu care un 
băiat incerca să cucerească prietenia unui grup de colegi 
foarte uniţi între ei, Pe băiatul singuratic și cam zăpăcit 
(în romanul meu «Operațiunea Hercule» și în scenariu, 
se numește Filip) îl atrăgea tocmai siguranta acestor 
colegi, spiritul lor de echipă, onestitatea lor. Cum ei 
dezagreau in mod manifest moliciunea de caracter, lui 
Filip i-a trebuit mult spre a-i convinge că şi el la nevoie 
poate fi «cineva», demonstrație pe care a făcut-o cum 
s-a priceput mai bine, adesea căicind în străchini. 

Filmul este de aventuri și îmi place să cred că ele se 
desfăşoară pe trei planuri: aventura de cucerire a incre- 
derii celor din jur, aventura apărării demnității și aven- 
tura luptei pentru omenie, cinste, adevăr. 

respectind regula jocului, în film există un 
«rău» care trebuie urgent descoperit și făcut inofensiv. 
Tinerii eroi desfăşoară, cind cu naivitate, cind cu inteli- 
genti, decizie şi pricepere, cuvenitele investigații, urmă- 
riri şi confruntări încheiate, evident, în mod fericit. Avem 


Elevii 
unui liceu 
din Braşov 
în triplă 
calitate: 
de actori. 
de 
inspiratori 

ai scenariului 
şi de... 
viitori 
spectatori 

ui filmului 


„Cîntarea României“ 


şi ceva mister, avem și nițică scrimă, avem cascadorie 
și călare şi pe schiuri... Dar mai înainte de orice, avem 
nişte adolescenţi ai zilelor noastre, pentru care ideea de 
cinste, adevăr și demnitate, e suverană. 

Înzestratul regizor Dan Mironescu lucrează, la acest 
debut al său în filmul artistic de lung-metraj, cu mulți 
actori debutanţi şi ei: elevi din Brașov. Excelentul opera- 
tor Marian Stanciu — foarte tinăr și el, dar avind deja 
un palmares de invidiat — a reușit să citească pe chipu- 
rile lor candoarea, cutezanța, aspirația spre bine și frumos. 

Ovidiu ZOTTA 


Singur printre prieteni 


Scenariul: Dumitru Solomon și 
Virgil Duda 

Regia: Cornel Todea 

Casa Unu 


Este o comedie inspirată din viața studenţilor. Scena- 
riul incearcă să pună în valoare nevoia de autenticitate 
în relațiile dintre tineri, criticind în acelaşi timp, anumite 
pate de compromis moral. 


cristalizează profilul lor moral. Într-o inlănțuire de situaţii 
comice, de conflicte reale sau aparente, vor fi satirizate 
atit încercările unor părinți de a obține pentru copiii lor 
privilegii pe care aceştia nu le merită, cit şi atitudinea 
greșită, superficială a unora dintre tineri în sfera vieții 
lor personale, în raporturile de dragoste și prietenie. 

În atmosfera de efort, pasiune şi optimism ce caracte- 
rizează activitatea tineretului studios, adevărul şi trăini- 
cia convingerilor și sentimentelor, simțul echităţii și al 
respectului valorilor vor plasa într-o lumină ridicolă 
egoismul, caiculele meschine, lipsa de profunzime. 


Dumitru SOLOMON, Virgi! DUDA 


e 

Nu cunosc secretul, reteta care să garanteze succesul 
unei comedii. Cred doar că o garanție este dată de starea de 
bună dispoziţie contagioasa a realizatorilor ei. ŞI dacă 
pe realizatorii ei — actori — îi cheamă Mălăele, 
Tamara Buciuceanu, Ştefan Bănică, Ştefan Mihăilescu- 
Brăila, Mihai Stan, Hamdi Cerchez, Ştefan Radot sau 
Octavian Cotescu, la care starea de joc este o condiție 
existenţială, si dacă voi adăuga o echipă de elită din 
Buitea — cu Alexandru David la ine, cu Lucian Dante 
director de tiim, cu Edith şi lorgu Ghin- 

ghidis — secunzi, Sever Frentiu — scenograf şi Nelly 
Merola, autoarea costumelor — de ce n-aş avea eu 


succes? 
Cornel! TODEA 


tate, independenţă naţională şi suverariita- 
te», «Participarea României la lupta impo- 
triva fascismului şi contribuția sa la dobindi- 


veterani al război; 
Kn la insurecție, realizatori ai Hie anelar. 
pri 


uap 
ment major, Congresul al XII-lea al P.C.R. 
pentru care sint 


«Cintare 

României». România-film a elaborat un 
amplu program, corespunzător etapei a 
doua a Festivalului «Cintarea României», 
in concordanță cu exigenţele şi mutaţiile 
săvirşite în plan economic, social și politico- 
ideologic din țara noastră. 

interesul și adeziunea publicului, replică 
firească la universul uman bogat oferit de 
realizatori, la acuitatea surprinderii tablou- 
lui social și moral al realităţii, la preocuparea 
organelor de resort pentru diversificarea 
tematică, este atestat și de limbajul concret 
al cifrelor, marcind, de la an la an, impor- 
tanta creștere a numărului spectatorilor: 
in 1978— 187,9 milioane de «intrărta,din care 


gistrează deja o creştere: 998 milioane 
«intrări», iar la filmul românesc 36,4 milioane. 
Tot sub egida Festivalului «Cintarea Ro- 


mâniei» s-au Inscris și Festivalul tiimu- 
lui ia sate, eveniment cu rezonanță în viața 


aproape 2 milioane 
tuala ediție constituind un moment deose- 
bit în cadrul Anului internațional al copilului. 
incercind să conturăm o imagine cit mai 
completă a manifestărilor desfăşurate peor- 
tot cuprinsul țării, menţionăm 
eprinderilor Cinematografice 
de integrare a filmului românesc în festiva- 
lurile judeţene și zonele în care producția 
națională artistică și documentară e pre- 
zentă în festivaluri ca: Sarmis (Hunedoara), 
Pontica (Con: , Cibinium (Sibiu), 
Primăvara Mureș — pe mar- 
ginea ta etc., reai prilej de contruntare a 

creatorilor cu spectatorii. 


Un loc aparte s-a acordat filmului docu- 
mentar, cronică vie a anilor noştri, alcă- 
tuindu-se, In toate judeţele, în preajma unor 
evenimente deosebite, grupaje tematice: 
«Unirea, națiunea a făcut-o», «Străbunii», 
«Decebal», «Urmașii» etc. sau dezbateri 
pe probleme de etică şi morală, propagandă 
pentru educarea ateistă, exempliificate de 
cicluri ca: «Originea şi evoluția omului», 
«Statul omeniei», «ŞI lar răsună valea», 
«Nici plinea fără muncă, nici muncă fără 
pline» etc. 

Sintetic, actuala ediţie a Cintării României 
inseamnă pentru cinematografie 35 000 ac- 
tuni şi un numă impresionant de spec- 
tatori. 

Paralel, in toate judeţele ţării, se destă- 
șoară acţiuni consacrate sărbătoririi zilei 
de 23 August, rulează cicluri de filme evo- 
cind semnificația: «Din lupta de veacuri a 
poporului român», «Pentru libertate, uni- 


Marina CONSTANTINESCU 


— Cind aţi debutat, an 
pornit cu gindul de a 


un ghidaj rutinier al næ- 
rațiunilor noastre de fiim? (După 
cum se vede, de foarte de 
sus, Dan Piţa, «de vină» fiind acele 
filme de neuitat «Nunta de piatră» și 
«Duhul aurului», respectiv partea 
dumneavoastră «de vină» «La o nun- 
tă» şi «Lada», in care aveaţi pietrele 
de aur). 

— Cind am debutat, n-am avut în mod 
deliberat în vedere lucrul ăsta. Nu mi-am 
propus cu tot dinadinsul să ies din for- 
mele existente, insă ceea ce pot să spun, 
este că trăiam, ca mulți colegi ai mei, 
o nemulțumire fată de filmele noastre, 
tată de modul de exprimare a regizori- 
lor dintr-o generație mai veche. Si- 
der că debutul nu trebuie să fie Intim- 
ă Pe debutant trebuie să-l anime 


aproape de adevăr si de artă 

— Cum vi se pa ultimele debu- 
turi de la noi? 

— Aș putea spune că sint nemultumit 
de ultimele debuturi mature. 

— «Mature»? 

— Pentru că, trecind peste 40 de ani, 
unii dintre regizori se mulțumesc să 
obțină semnătura de aprobare pe un 
scenariu, ceea ce nu are nici o atingere 
cu personalitatea lui. Debutul devine, 
prin urmare, un act formal, ce va duce, 
sin! sigur, spre o carieră... 

— ss m Un start anemic, deci 
un program lipsei de ambiţii. 

— Fireşte, devreme ce nu-şi propun 
decit să atesteze protesiunea de regizor. 
Vor să o tacă doar cu acte, din păcate, 
lar nu şi cu Insușiri artistice. 

— M-ar interesa, in aceeași parte 
de început a dialogului — care, tre- 
bule s-o spun, fără a crea suscepti- 
bilități printre intervievații acestei 
pagini că, din punctul meu de ve- 
dere, este cel mai plăcut 
cel mai greu — să-mi v 
trecerea de la debutul colectiv cu 
«Apa ca un bivol negru», la «debutul» 
cu o ecranizare liberă. Ce căutări, ce 
obsesii se fixează în acest spațiu 
şi ce doză a «întimplării fericite» 
încape aici? 

— Filmul in general este considerat 
operă colectivă. În deciziile importante 
cel care stabileşte cum, de ce, în ce fel 
se va monta o scenă ori se va sonoriza 
un moment din film e desigur regizorul, 
şi, în acea clipă, el este singur. Ceea ce 
constituie operă colectivă devine deo- 
dată decizia unui singur om. Așa și la 
Apa ca un bivol negru. Erau lucruri 
pe care le discutam în comun. ideea de 
a face filmul ăsta ne-a venit simultan 
multora. Ne-am asociat mai mulți. Cine 
s-a priceput să filmeze a filmat din 
clipa In care a apârut diluviul. în prin- 
cipal, au lucrat, în atară de mine, Dan 
Naum, losit Demian şi Mircea Veroiu. 
Ceilalţi «au pus umărul». Mulţi spuneau 
că nu o să iasă nimic. Apoi au fost și 
unele conflicte între noi. Văzind mate 
rialul, unii erau foarte sceptici. Era 
greu să construieşti filmul. Dan Naum, 
Mircea Veroiu și cu mine am stat zi de 
zi la montaj, iar la filmări, Veroiu, De- 
mian şi subsemnatul. 

— Unde trebuie totuși să fixăm 
debutul dumneavoastră? 

— Aici. Eu nu am considerat nicio- 
dată Apa ca un bivol negru un film 
colectiv. Era debutul meu şi m-am gindit 
foarte mult la ce am să filmez şi cum 
să filmez, pentru ce idee să lupt, cum 
să-l montez. M-am gindit la tot filmul. 
Dar vedeţi că acum asta seamănă puțin 
a laudă... 

— Şi totuși, de la documentarul 
numit la filmul «La o nuntă» este o 
distanță 

— Este, dar ce ințelegeți prin ecrani- 
zare liberă? 

— Ceea ce rețin pentru discuția 
noastră: ecranizarea pe care ați fà- 
cut-o este în spiritul operei, este per- 
sonalizată ee pe în crap cu 
teratura, a strație, cum 
sint alte filme, mulțumite să copieze 
capitolele cutărui roman de la care 


— Faptul că am plecat de la o bază 
literară foarte redusă ca număr de pa- 
pa ne-a obligat pe noi să «imbogățim» 

rte mult. 

— Aveaţi, in ace! moment, un mo- 
del, un reper la care să vă raportați? 

— Mi-e foarte greu să-ți spun, dar 
cind am făcut fiimul ăsta, mi-au trecut 
prin minte două filme româneşti, Moara 
cu noroc și Viaţa nu iartă. 

— Prin ce anume vă preocupa fie- 
care dintre acestea? 

— La Hiu, prin grija pentru cadru şi 
prin specificul national, iar la Viaţa nu 
iartă mă atrăgea frustrețea povestirii și 
inteligența montajului. 

— Pe Victor Niu l-aţi avut şi pro- 


desigur, 
despre 


10 


regizorii 
noştri 


A 


„Personalitatea e dată de stil 
și de cantitatea de obsesii“ 


tesor. Se poate vorbi de o influență... 

— Era o personalitate, nu putea să 
nu ne influențeze. Se desăvirşise ca per- 
sonalitate față de restul regizorilor, lar 
lucrurile pe care ni le transmitea ia curs 
erau filtrate prin gindirea lui. Era un 
foarte bun analist al filmelor, un extra- 
ordinar teoretician. Nu-i era inditerent 
cum e compus un cadru, la ce distanță 
se află aparatul. Fiecare mișcare era 
însoţită și întărită de un gind. Era un 
foarte bun cunoscător al obiectivelor și 
funcționalități lor creatoare. Tinea mult 
la ritmul secvențelor şi la ritmul pe an- 
sambiu al filmului. Multe lucruri aflate 
de la el atunci, mă ajută şi azi. 

— Mi se pare, în altă ordine de idei, 
că «La o nuntă» este primul nostru 
film în întregime brechtian 0 s-ar 
putea asocia, într-o privință «Cana- 
rul şi viscolul») — detaşare și 
prin cultivarea vă a songului — 
urmat de «Lada», brechtian, acesta, 
mai ales prin modalitatea de a im- 
pune teza, dezvoltat totuși ca ale- 
gorie a Lane Sinteţi de acord 
cu 


— Este prima dată cind aud că se 
tace această legătură între filmele mele 
gi Brecht, și comparația, trebuie să re- 
cunosc, este fiatantă. Brecht şi-a com- 
pus toată opera în formula aceasta a 
songului politic, la mine nu apare decht 
în cele două filme. Nu a fost nimic pre- 
meditat, vă asigur, judecata apare după. 

— Songul apare numai în «La o 
nuntă». 

— De altfel trebuia să consumăm și 
foarte puțină peliculă, dar sigur este că 
nu mi-am dorit un film baroc, tentaţie 
pe care am avut-o altădată. Demian era 
operator. Am avut o discuţie de lucru 
cu el în care i-am explicat cum trebuie 


dicționar 
cinematografic 


C inematecă 


1. Ideea de cinematecă e susținută 
Incă de pionierii teoriei şi criticii de fiim. 
O dovedeşte, Intre altele, ancheta publi- 
cată în 1927 de revista «Les Cahiers de 
la République des Lettres». Germaine 
Dulac, René Jeanne, Georges Charen- 
sol — şi alături de ei oameni de teatru 
şi scriitori ca André Antoine sau Fer- 
nand Divoire — cer cu insistență crearea 
«bibliotecilor de filme» necesare «atit 
pentru documentarea istorică a viitoru- 
lui, cit şi pentru păstrarea intactă a gin- 
diră și a efortului primilor cineaști», 
cum spune Dulac. De-a lungul anilor, 
alte voci vor relua pledoaria, adăugind 
noi reflecții despre rosturile arhivei de 
filme. Cinemateca nu se poate limita 
la simpla colecționare, la conservarea 
operelor şi a documentelor cinemato- 
gratice. Ea trebuie să intre în dialog cu 
spectatorul: «Am vedea foarte bine 
găsindu-și adăpost acolo şedinţe de 
discuţie publică și contradictorie, meni- 
te să fixeze ideile marelui public, aşi să 
nască un interes de curiozitate», scrie 
lon Cantacuzino într-un eseu din 1931. 
Nu mai puțin, cinemateca e chemată să 
contribuie la dezvoltarea studiilor des- 
pre tiim: «Dacă sarcina esenţială a unei 


filmat fiecare cadru. Discutia am avut-o 
înainte, iar filmarea a decurs conform 
rigorilor impuse, care au fost respec- 
tate pină în cel mai mic amănunt. Aici 
nu am improvizat nimic. 

— Dar se vorbește că improvizaţi 
toarte mult. 

— E adevărat. Alte tiime aşa au fost 
tăcute sau, ca să Hu sincer, în filmele 
mele Impletesc zonele de improvizație 
cu cele dinainte impuse, acestea din 
urmă fiind ca nişte piloni care duc dra- 
maturgia Inainte. Ai văzut Protetul, 
aurul şi ardelenii... și nu sint eu acolo? 
Şi nu reprezintă filmul o prelucrare de 
motive ?... la stai, stai că am în camera 
alăturată un volum de Lazăr Şăineanu, 
îl ştii. Ei, să vezi ce scrie acolo, şi cit se 
potriveşte filmului nostru. ŞI Moara 
cu noroc se apropie de western, Iliu 
o şi declară. De tapt, m-a atras la western 
faptul că puteam să inventez și să re- 
constitui o lume vie în canoanele bine- 
cunoscute. 

— Revenind la baroc, şi la «Tănase 
Scatiu», aș întreba dacă nu cumva, 
în conceperea acestui fiim, un roi 
important a avut şi nevoia de a nu 
vă repeta? 

— AG faci o greșală. Un fiim ca 
Tănase... e foarte riguros, deși impre 
sia poate să fie alta. Este un lucru ro- 
tund, tiecare destin are locul lui 

— Un n, un raisonnew ar fi 
tară îndoială fata mută, o inventie 
dramaturgică, pe care Carmen Galin 
o interpretează strălucit Nu se in- 
tilneşte acest personaj cu deținutul 
din «la o nuntă», cu privirea tăcută 
a bădicului Clemente, cu lucirea vie 
din ochii lui Filip? 

— E nde, sat, observaţia este exactă... 
Ce am urmări! eu acolo? Ca fiecare isto- 


cinemateci este reuniunea și conser- 
varea documentelor cinematogratice, se 
pare că scopul ei e acela de a detrișa 
şi crea istoria cinematogratului printr-un 
travaliu critic mereu reinnoit». afirmă, 
în 1945, Jean Grâmilion. 

2. La începutul anilor '20, apelurile în 
favoarea ideii de cinematecă iși găsesc 
un prim răspuns: întemeiată la stăruin- 
teie lui Victor Perrot, Cinémathèque 
de ia Ville de Paris e o mică cinema- 
tecă specializată, cuprinzind documen- 
tare didactice. În a doua jumătate a 
deceniului următor, apar citeva dintre 
„narile cinemateci naţionale: printre ele, 
figurează Film Library de pe lingă 
Museum oi Modem Art de la New 
York, Cinémathèque Fran: (n- 
ființată la Paris de Henri Langlois, Geor- 
ges Franju și Jean Mitry), British Film 
Institute (Londra), Gostiimotond 
(Moscova); tot acum se constituie Fe- 
derațtia Internaţională a Arhivelor de 
Film (F.I.A.F). După 1945, expansiunea 
cinematecilor se produce vertiginos pe 
aproape toate meridianele. La noi, ca 
pretutindeni de altfel, cinemateca de- 
ține un loc central în dispozitivul insti- 
tuțiilor destinate să asigure existența 
unei vieţi cinematografice active, com- 
plexe. Fondată în 1957, primită ca mem- 
bru provizoriu în F.I.A.F. doi ani mai 
tirziu, devenind membru efectiv al Fe- 
deraţiei în 1980, Arhiva Naţională de 
tiime reprezintă astăzi un muzeu viu 
al cinematogratului românesc şi străin, 
un nucleu al cercetării fiimologice din 
tara noastră (elaborarea filmografiei ad- 
notate a producţiei naționale rămine o 
inițiativă dintre cele mai prețioase), un 
avanpost în bătălia pentru propagarea 
culturii cinematografice pe scară largă 


George LITTERA 


rie colaterală să albă un deznodămint, 
să nu las nimic încurcat. ŞI apoi ideea 
de a face un film cu mai multe fire de 
povestire, plan intii, plan doi, poveşti 
figurate, a venit şi dintr-o nemulțumire 
fată de o serie Intreagă de filme extrem 
de simpliste. Chiar filmele noastre isto- 
rice sint simpliste, 

— “Tânase...» era într-adevăr o ex- 
cepțională lecție de regie. E şi 
aceasta o obsesie a lui Dan Pița? 

— Nu vreau să vorbesc despre acele 
obsesii care în mod normal se repetă 
şi dau personalitate unui artist. Cum nu 
sint la vremea bilanţului, nu are rost să 
vorbesc despre ele. Știi, se spune că 
personalitatea unui om e dată de stii 
și de cantitatea de obsesii. E vorba de- 
sigur de obsesii fundamentale artistice. 
Altfel mi se pare neinteresant să facem 
acum declaraţii de dragoste publicului. 

— Nu, nici nu us să 
obțin o declarație care să-l răstețe 
pe cititor. Țintesc obsesiile, și o 
recunosc. 

— Nu o să-ţi mai spun nimic, degeaba 
insiști, 

— Nici nu mai încerc. Am însă o 


că aceasta își are o explicaţie, 
printre multe altele, şi în t 1 că 
păstraţi echipa, că știți să o 

şi să o faceţi să lucreze cu eticiență. 
artistică. 


— Asta, da. E cum nu se poate mai 
adevărat. Ţin la echipa mea. Ai să 
observi, de pildă, că foarte multe filme 
sint montate de o excelentă profesio- 
nistă, Cristina Ionescu. Același lucru 
H pot spune despre inginerul de sunet 
Suru Bujor, despre operatorii mei De- 
mian, Mărgineanu şi Florin Mihăilescu. 
De altfel, dacă e să-l urmărim pe ultimul, 
am observa că,după Filip cei bun, ef 
a făcut imaginea la Cursa și Mere roșii. 

— Continuind cu obsesiile, aș spu- 
ne că «tăcerea» este unul din perso- 

ele dv. preferate. Mă gindesc la 
i din «Viaţa în roz» (tiim de 
institut) și pe lingă cele 
undeva mai sus, la 
«Filip.» şi cred mă Insel, 
deși nu am văzut încă filmul, la 
«Paradis», lucrat în studenție. Se 
întrevăd aici elemente ale unui «nou 
val» românesc? 

— Ce părere poţi să ai! «Noul val» s-a 
dus, iar cel românesc mie mi se pare că 
nu a început. E drept că pentru oricine 
este nevoie de așa-zișii deschizători de 
drumuri. Noi însă nu am găsit încă o 
formulă care să He numai a noastră. 

— Poate că «Filip.» e totuși o 
formulă, după care au venit «liustra- 
te cu fiori cimp», «Cursa...» 

— Nu ştiu, nu ştiu dacă e cei mai bun 
dintre ele... 

— Şi acum o întrebare... obligato- 
rje. De tapt, o discuție despre stil 

— Stilul inseamnă încadratură, un- 
ghiulaţie, distribuţie, locul filmării, mi- 
zanscena, stii înseamnă ritm, sti In- 
seamnă obsesii... 

— Am notat conştiincios totul.. 

— ŞI mai poate să însemne un gest 
reflex. 

— De pilda? 

— Uite, eu filmez portretele de jos. 

— De ce de jos? 

— Nu de ce de jos, ci cu ce obiective 
se filmează. 

— Mai dati-mi un «gest retiexa 

— Unul ar îi să găsești formula ideală 
de a lucra cu actorul. Unii suportă expli- 
cații, alții, nu. 

— Nu, asta nu mai e un «gest 
obsesie». Am să vă întreb eu dacă 
ritualurile din tilmele dv. nu consti- 
tule într-adevăr o obsesie? În mai 
toate filmele găsim nașteri, nunți, 
înmormintări, adică viaţă. 

— Da, dar nici eu nu-mi dau seama 
dacă nu cumva asta e un tic, o manie, 
o slăbiciune, și nicidecum o «obsesie», 
pentru că în general mi-e greu să vor- 
besc despre ele. De exemplu, am unele 
obsesii sonore, caut un anumit tip de 
muzică, ai să vezi mereu lăutari în fil- 
mele mele, oameni cu instrumente mu- 
zicale. Dar astea sint totuși lucruri 
exierioare... Viaţa însă caut să o compun, 
să o arăt aşa cum e, cu adevărul ei. 


Un exemplu ar fi Grigore 
Zanc, la al carui roman «Cădere liberă» 
mă gindesc. 


loan LAZĂR 


ij 


implinirea a treizeci si 
cinci de ani de la victoria 
insurecției amate anti 
fasciste şi antiimperialis- 
te din august 1944 oferă 
încă un prilej de reflecţie 
asupra unuia dintre cele 
mai importante sectoare ale cinemato- 
grafiei contemporane: cel al filmelor 
care au drept tematică lupta antifascistă. 
O asemenea reflecţie nu este determi- 
nată — ca în unele cazuri cind aniver- 
sările sint un prilej de reamintire şi de 
readucere la lumină — de factori con- 
juncturali. Filme despre lupta antifas- 
cistă s-au produs continuu și în ritm 
susținut de-a lungul tuturor anilor care 
s-au scurs de la victoria popoarelor 
Europei şi ale lumii Impotriva barbariei 
fasciste — ca să nu mai amintim de cele 
realizate inainte, în anii războiului, şi 
mai inainte de cind spectrul fascismu- 
lui s-a profilat pe orizontul continentului 
nostru — și ele s-au bucurat de atenţia 
permanentă a publicului spectator și a 
criticii de specialitate. Dacă am analiza 
repertoriile cinematografice din toți 
aceşti ani, din toate țările Europei, de la 
răsărit şi pină la apus, am constata că, 
practic, n-a existat lună în care unul sau 
mai multe sau foarte multe dintre aces- 
te filme să nu fie prezente pe ecrane. 
Nu ne reamintim acum de filmele anti- 
fasciste ci trăim permanent în com- 
pania lor. 


Amintiri la scara istoriei 


Dacă socotim nu la scara marei is 
torii, ci la cea a vieţii omeneşti, 35 de 
ani (sau 46, dacă ne referim la instau- 
rarea hitlerismului în Germania sau 
57 de ani, dacă pornim de la instalarea 
fascismului în Italia) nu reprezintă o 
perioadă scurtă. După cum arată sta- 
tisticile, majoritatea populaţiei Europei 
este născută după victoria antifascistă. 
iar dacă ținem seama că media de virstă 
a spectatorilor de cinema este cu cîțiva 
ani buni mai scăzută decit cea a popu- 
lației luată în ansamblu, devine limpede 
că pentru o largă majoritate. dintre cei 
care frecventează cinematografele, fas- 
cismul şi lupta lui nu se înscriu în ca- 
drul amintirilor personale, ci fac parte 
din istorie. Ce explică totuşi această 
vitalitate excepțională? 

Un rol hotăritor îl joacă, desigur, tap- 
tul că perioada fascismului şi a luptei 
împotriva lui constituie un capitol de 
importanţă excepțională din istoria con- 
temporană și că evoluția societăţii o- 
meneşti din ultimele decenii nu poate 
fi Inţeleasă fără raportarea la această 
perioadă crucială. Și totuşi, trebuie să 
ținem seama de faptul că nu există, nu 
poate exista un raport de proporționa- 
litate directă între ponderea unor eveni- 
mente social-istorice şi transfigurarea 
lor în creaţii artistice, Intre această pon- 
dere și preferințele concrete ale publi- 
cului creator. Procesul de corelaţie în- 
tre o serie şi cealaltă de fenomene este 
mai complex, mai sinuos şi doar rareori 
sincron. Altfel cum s-ar explica faptul 
că intr-o vreme ca a noastră, în care 
clasa muncitoare joacă un rol determi- 
nant în viața publică, filmele cu şi despre 


Sondaj în cineunivers 


Filmele împotriva 


fascismului, 
0 saga a 


demnității umane 


Barbaria fascistă 
nu trebuie uitată! 

Filmele antinaziste sint nu numai docum 
ci și avertismente 


muncitori sint, în general, puțin nume- 
105567 


interesul, apetența publicului pentru 
filmele despre care ne ocupăm aici, se 
explică, bineinteles, și prin faptul că 
fascismul, zdrobit din punct de vedere 
militar şi politic în 1945, n-a dispărut 
cu totul (fie în formă directă, fie în 
reincarnări mai mult sau mai puțin 
fidele modelului original) din lumea 
contemporană. Asistăm în occidentul 
Europei şi în America la Incercări de 
reinviere a monstruoasei ideologii care 
a provocat acum patru decenii pieirea 
a peste 60 de milioane de oameni, re- 
învierea — fie în formă directă, fie (mai 
ales și mai periculos) în formă camu- 
flat cum ar fi recrudescența unor 
teorii pseudoştiințifice cu privire la ine- 
oalitatea biologică a raselor. activitatea 
asa-zisei «noii drepte» care în Franţa, 
de pildă, şi-a găsit un organ de pro- 
pagandă în hebdomadarul «Le Figaro- 
Magazine», cultivarea unei stări de spi- 
ră împotriva ţărilor din lumea a treia, 
etc. Nu trebuie să exagerăm Insă; sesi- 
zarea unor asemenea probleme, deo- 
camdată marginale şi circumscrise ca 
steră de influență, nu poate determina 
insă o reacţie de masă și ele nu frămintă 
pe spectatorul mediu în aceeași măsură 
ca alte ardente probleme contempora- 
ne: a subdezvoltării, a crizei economice 
și energetice care bintuie lumea capi- 
talistă, a salvării mediului înconjurător 
a dezarmării nucleare şi convenționale 
etc., etc., 


Eroismul în haine de stradă /Un august în flăcări de Eugen Barbu 
şi Dan Pira, cu Florin Piersic, Violeta Andrei și Cornel Coman) 


Eroul din tiecare om 


Dacă toate aceste motive (și altele 
asemănătoare) sint, fără discuţie vala- 
bile, explicaţia principală a ataşamen- 
tului persistent faţă de filmele care evocă 
lupta împotriva fascismului poate fi 
găsită, credem, în faptul că această 
luptă (şi modul cum este ea prezentată 
de arta cinematografică) se constituie 
în conştiinţa spectatorului contemporan 
într-o saga a demnități umane. 

Dincolo de nenumăratele deosebiri 
(ca subiect, mod de tratare, tonalitate, 
finalitate, etc.) dintre miile de filme 
create pină azi pe această temă, exal- 
tarea nevoii de demnitate, a demnităţii 
manifestate în deosebi de oameni fără 
anteceder.w eroice evidente, exprima- 
rea forţei de rezistenţă în fața inumanu- 
lui, rămin trăsăturile cele mai grăitoare 
şi mai semnificative. Capacitatea de a 
găsi în sine şi In solidaritatea cu ceilalți 
resurse pentru a-și păstra profilul de om 
în condiţiile terorii paroxistice, a fricii 
generalizate, a umilințelor fără seamăn, 
constituie nota specifică a eroilor ano- 
nimi, a umililor soldaţi ai acelei nestir- 
şite «armate de umbre» despre care 
vorbea Malraux și care populează fil- 
mele rezistenței, tinind veșnic deschise 
ușile spre sufletele spectatorilor. Fap- 
tul că «oameni de toată ziua», fără cali- 
13H deosebite, lără biografii bubuitoare. 
oameni ca bâtrinu părinți din Fiecare 
moare singur, ca anacronicul protesor 
de latină din Principiul suprem, ca 


nedescurcăreţul si apoliticul mahalagiu 
din Magazinul de pe strada mare 
şi ca atiția alții asemeni lor, găsesc In ei 
puterea de a-şi afirma fidelitatea fată 
de ce-i mai bun într-inşii, pină în clipa 
supremă a morții, rămine marea lecţie 
zguduitoare a acestor filme. Filmele 
rezistenței antifasciste au dărimat ve- 
chile și impămintenitele prejudecăţi des- 
pre anumite categorii așa pretins inapte 
pentru acte de eroism: gospodine liniş- 
tite, intelectuali timizi şi cu capul în 
nori, adolescenţi încă incomplet des- 
prinşi de poala mamei, tot felul de oa- 
meni «mici» pe care nu-i remarcă ni- 
meni şi cărora in condiţii normale, ni- 
meni nu le dă vreodată cuvintul și, în 
acelaşi timp, au spulberat stupidele mi- 
turi despre anumite popoare: englezii 
ascorțoşi şi amatori de confort» s-au 
dovedit eroii admirabili, tăcuți şi. eficaci 
din multele filme consacrate, neuitatei 
Bătălii pentru Anglia; pe francezii 
«superficiali, sceptici şi dedaţi numai 
plăcerilor i-am văzut tari ca granitul 
în atitea filme, de la Bătălia drumului 
de tier si Tăcerea mării pină la Un 
condamnat la moarte a evadat, de la 
Linia de demarcaţie și ping la Arde 
Parisul?; italienii «poltroni și nedisci- 
plinaţi» sint eroii incomparabili din 
Roma, oraș deschis, din Paisa, din 
Generalul Della Rovere, din Cele 
cinci zile din Napoli, din Agnesa, 
partizana; evreii «paralizaţi de spaimă, 
incapabili să țină o armă» au dat din 
rindurile lor personajele din Strada 
hotarului sau din Samson. Ce a mai 
rămas din imbecilitățile cu privire la 
«sufletul slav înclinat spre resemnare» 
în faţa imaginilor de neuitat ale luptei 
antifasciste din filmele sovietice, iugos- 
lave, poloneze. cehoslovace, bulgare? 
Dar chipul, pentru mulţi insolit, al spa- 
niolilor, grecilor, norvegienilor, olan- 
dezilor, danezilor şi al celor mai buni 
şi mai adevăraţi dintre germani? Dar 
cele mai bune dintre filmele antifasciste 
româneşti, de la Valurile Dunării la 
Serata, de la Actorul şi sălbaticii 
pină la Ultima trontieră a morţii nu 
exprimă, ele. oare, forța de neclintit a 
demnității româneşti pe care nimeni, 
niciodată, n-a putut-o călca în picioare? 


Dacă filmele luptei impotriva fascis- 
mului continuă după atiția ani să se 
bucure de favoarea publicului, să fie 
mereu cerute, e pentru că ele vorbesc 
despre ceva care face să vibreze sufle- 
tul chiar al celui mai blazat dintre spec- 
tatori: despre mindria de a fi om. 

Nici miine, nici poimiine nu se va 
stinge nevoia de asemenea filme. E 
de-ajuns să privim proiectele pe 1979— 
1980 ale mai tuturor cinematografiilor 
pentru a vedea că alte și alte opere pe 
aceeași temă 191 așteaptă rindul spre 
ecranele cinematografelor. Şi nu greşim, 
cred, cind socotim că în exploatarea 
acestui filon ge »s constă una dintre 
direcţiile majore de dezvoltare şi a 
filmului românesc. 


H. DONA 


Lungul drum al suferinței către libertate / Bå 
de Veliko Bulajic) 


Vedem pe ecranele noastre un al treilea 
film al lui Martin Scorsese (din acele cinci 
cite a semnat din 1973 pînă azi) și indiferent 


de opiniile posibile pe marginea acestui 


«ultim vals», şi opiniile nu pot fi decit 
divergente de la o generaţie la alta — pro- 
gramarea sa este demnă de toată lauda, 
pentru că regizorul american este socotit 
pe drept a H printre cei mai buni din «noul 
val» american. 

În primele sale filme (Străzi lătural- 
nice — debut; Alice nu mai locuieşte 
aici — un Oscar '74 pentru Ellen Burstyn; 
Sofer de taxi — Marele premiu la Cannes 
7781, Scorsese se inspira cu precădere din 
mediul social (modest) și grupul etnic 
(imigranți italieni) din care făcea parte 
prin naştere. interesat de determinismul 
relațiilor sociale, dar şi de posibilitatea 
sau imposibilitatea evadării din cadrul dat 
printr-un succes personal ce te poate scoa- 
te, fie şi pentru o clipă, din anonimat pentru 
a te proiecta pe firmamentul «persoanelor 
foarte importante» (așa numiții V.P. — 
very important person), regizorul își recru- 
tează personajele dintr-o lume aflată ta 
hotarul dintre interlop şi mica realizare 
socială, o lume a bișnițarilor, a şoferilor de 
taxi, a chelnerițelor cărora le întreţine per- 
manent iluzia acelei posibile evadări atit de 
proprii «visului american». Scorsese își 
construiește filmele în buna tradiţie a școlii 
americane de cinema realist, dar cu un 


"temperament artistic şi o vervă de ascen- 


dentă meridională. În toate aceste prime 


Se recunosc Incă de la primele cadre cite- 
va trăsături din buna tradiție a şcolii ceho- 
slovace de fiim. În principal ar îi amestecul 
de tandrete şi ironie cu care sint privite 
personajele, efortul de ridicare a banalului 
la semnificatie prin fixarea lui îndelungată, 
cu răbdare şi pătrundere. Un banal care 
astfel filmat devine neobișnuit. Semnificaţii 
care nu reies atit din povestea, din acțiunea 
filmului, cit din gesturi, figuri, reacţii, fil- 
mate scormonitor. ŞI ar mai fi acei fior poe- 
tic, un fel de curent subteran al filmului, 
care se adună din mici amănunte, detalii de 
viață care la un moment dat copleșesc, trec 
înaintea subiectului. De aceea e mai ușor 


de povestit după ce al văzut filmul, nu ath 


ce fac «leii saloanelor», ci cine sint şi 
care e lumea lor. «Leii» sint doi muncitori 
constructori: unul cu experiență, trecut prin 
multe șantiere, cu rulota după ei, un «avizat» 
deci, și celălalt — un tinăr abia sosit, încă 
neacomodat cu viața orașului și mai ales cu 
tentaţiile lui. Iniţierea celui mai tinăr de 
către «expertul» care vrea să-l ferească de 
eşecuri — temă dragă filmului ceh — este 
doar inceputul vieţii în comun, în rulota 


plină de haz — cameră de burlac trăsnit 


instalată pe noroiul de pe şantier. Pentru că 
«leli», numai lei nu sint. «Avizatul» cu aere 


„de misogin e de fapt un mare timid, iar 


mai tinărul său prieten se îndrăgostește 
atit de fulmerător incit nici un stat nu-i mai 


filme, Scorsese folosește ficțiunea pen- 
tru redarea unui document privind societa- 
tea americană, el practicind cinematogra- 
ful «feliei de viață», al Intimplărilor asam- 
blate prin biografia unui erou comun şi din 
unghiul său de vedere. Aceeasi e o 
putem descilra și în alte două filme ale 
sale («New York. New York» si «Ultimul 
vals»), de fapt, niște musicaluri mai aparte, 
intrucit muzica este personajul central, 
slujit doar de biografiile eroilor. Este un 
gen care se vădește din ce a ce mai la 
modă în filmul american de azi(un recent 
exemplu celebru, Febra de sim noap- 
tea). New York, New York urmărea evo- 
lutia diferitelor curente şi stiluri în muzica 
de jazz în anii de după stirșitul celui de-al 
„doilea război mondial. Ultimul vals (mali- 
tios titiu, intrucit din vremea valsului se 
reține doar decorul, unic: o scenă cu can- 
delabre și draperii în sti! vienez) reconstituie 
în cadrul unul lung interviu, viata unei 
orchestre de rock, de la inceputurile ei cu 
16 ani în urmă, cind un grup de tineri setoşi 
de glorie și de ciștig, dar şi mari iubitori 
de muzică au cintat pentru prima oară timid, 
în fața a trei spectatori, şi pînă la ultimul lor 
S după toți aceşti ani de succese, 
Dacă formula «camera-stilou» n-ar fi tost 
inventată cu ani în urmă, ar îi putut îi creată 
acum, pentru că Scorsese «scrie» în ima- 
gini dialogul acestui interviu de două ore. 
I vedem pe regizor cu microfonul în mină 
e mic de stat, brunet, seamănă oarecum 
cu Al Pacino), angajat în discuție cu mem- 
brii orchestrei numită pleonastic «The 
Band». Răspunsurile sint de două feluri: 
fie în asi frinturi de amintiri şi impresii 
care nu-i arată nici prea inteligenți, nici prea 
originali pe intervievaţi, fie pe note, adică 


-prin -melodiile -interpretate de orchestră. 


Iubitorii muzicii rock se vor delecta în 
compania unor excelenți profesionişti. Cei- 
laiti spectatori se vor crispa probabil la 
înfățișarea nu prea atrăgătoare a acestor 


| «cow-boys-cintăreți» care de care mai ple- 


toși, mai bărboși şi mai murdari, Prin tata 
ochilor noştri defilează o adevărată «faună» 
a muzicii ușoare americane, în așa fel 
încit unicul solist curat, pieptănat şi ras 
(dar nici el prea chipeș) apare ca o sfidare, 
pentru că «moda» cere mereu și mereu să 
întrețină o continuă stare de șoc. 
Scorsese ciștigă însă şi cu acest film un 
pariu cinematografic. interviul său în ima- 
gini risca să cadă in monotonie, dar ei 
filmează din atitea unghiuri, decupează și 
montează cadrele atit de expresiv Incit 
izbutește să facă din acest recital un docu- 
ment despre starea de spirit a unei generaţii 
al cărui portret psiho-sociai îl descitrăm 
de pe portativ. Este un portret care nu o 
așează într-o lumină prea favorabilă, privind 
nivelul ei de cultură, Spectatorii — depinde 
din ce generație tac parte — vor privi fie 
exaltați, fie neplăcut uimiți acest ultim 
spectacol. Dar indiferent de această reacție, 
realitatea lumii. din acest film, dincolo de 
muzica sa, nu poate fi ignorată. Să ne mai 
întrebăm oare, dacă și rock-ul va ajun 
să aibă semnificația valsului pentru tinerii 


tul 21007 
aiou Adina DARIAN 


Producție a studiourilor americane. | 
tiimului și regia: Mariin Scorsese. Imaginea: 
Laszb Kovacs, Vilmos Szigmond, Darid Myers, 
Dotat raa L Watkins, L Nanta. Cu: 
Orchestra T) nd și solisti Bob Dylan, Jony 
Maehe Nen D E Nei T Van Morrison, 
Eric Clapton, Paul Butterfieki, Dr. John, Emmylou 
i Ronnie Hawhins, Muddy. Waters, Robbie 


poate fi de folos. Se adevereşte încă o dată 
vorba bătrinească: nimeni nu învață decit 


pe propria-i piele. 
E a Roxana PANĂ 


aaas 
Producție a studiourilor cehoslovace. Un tiim 
de: Jaromir Borek. Cu: Josef Dvorak, J. Harti, Jana 
Valhova. Dagmar Vesârnova, Julius Shacel 


Povestea de dragoste e aceeași, indite- 
rent de numele eroilor. Scenariștii au grija 
de a o face plauzibilă, firească, omenească. 
Coechipierul unei ambarcaţiuni sportive 
se va lăsa imbătat de ideea succesului indi- 
vidual și incurajat de iubita sa va accepta 
propunerea unui antrenor de a-și abandona 
echipa şi de a concura doar pentru sine. 
Dar succesul, gustat de unul singur, are 
gustul amar. O echipă de actori tineri şi 
inimoşi asemenea eroilor pe care îi inter- 
pretează şi doi regizori sovietici buni cunos- 
cători aj universului copilăriei ne rezervă, 
în ciuda schemei obişnuite, plăcerea unui 
Hin tonic şi totodată duios. 


Luminița PERIANU 


Producție a studiourilor sovietice. Un tiim de: 
Nikolai Litus şi Vitali Sunta. Cu: Skurin, Tamara 
Traci, igor Gor hacer. Boris Nimicev, L Gorbacera. 
V. Svetiova, L Zrerhovshaia, A. Skorianin 


“Cazul Gorgonova a existat cu adevărat, nu 
în închipuirea autorilor. Margarita Gorgo- 
nova a trăit in Lvov în ani treizeci și... 
era institutoarea celor doi copii ai unui ai 
tect celebru cu care avea de citiva ani o 
legătură cvasimaritală, nelegalizabilă, in- 
trucit el, arhitectul, avea o soție infirmă 
pe care nu o putea părăsi, iar ea, Gorgonova, 
un sot plecat în lume de care nu putea di- 
vorta. Din acea legătură s-a născut un copii, 
o fetiță (al doilea avea să se nască în timpul 
procesului). Pină aici nimic special, un 
caz «banal» de viață. Într-o noapte, fiica 
arhitectului — 16 ani — este ucisă în patul 
ei și cazul «de viață» virează brusc în «caz 
de moarte». Toate bănuielile cad asupra 
Gorgonovei. De ce? Pentru că situația 
ei în casa arhitectului îi pune moralitatea 
sub semnul îndoielii, pentru că, se presu- 
pune, ar fi incercat să tacă loc la moştenire 
copilului nelegitim. Nu există dovezi — 
în afara unei zgirieturi pe mina femeii, 
zgirietură pe care, din nou, se presupune, 
şi-ar fi tăcut-o în timp ce comitea crima 
nu există martori, în afara fratelui victimei 
care. «pare să fi văzut» o siluetă asemănă 
toare cu a Gorgonovei ieșind din camera 
sorei lui. Declaraţie, de altfel, obținută sub 
presiune, o presiune psihologică, bine- 
înțeles. Să ajungă atit pentru ca un om să 
fie acuzat de crimă si condamnat la moarte? 
In cazul Gorgonovei, a ajuns. Cum? Pentru 
ca să răspundă la acest cum, un critic de 
tilm prestigios — Boleslaw Michalek ṣi un 
regizor nu mai puțin prestigios, Janusz 
Majewski — au dezgropat cazul anpren; 
au cercetat dosarul, martorii oculari, 
retăcut drumul procesului şi astfel au el 
că — citez: «sentința nu au dat-o atit jude- 
cătorii, cit mamele, fiicele, sotiile lor». 
În timpul procesului, Gorgonova s-a aflat 
într-un permanent pericol de linşaj. «Opinia 
publică» era convinsă de vinovăția ei. Gor- 


Nevoia de vis, şablonul psihologilor și a! ' 
sociologilor explicind cinematograful ca pe 
o necesară fabrică de iluzii, devine aici, 
În accepţia lui cea mai puţin formală, motiv 
de observație atentă şi delicată asupra 
primei virste la care se manifestă «nevoia». 
Copilul din filmul studiourilor DEFA visea- 
ză la ceva între prietenie şi dragoste, ne- 
despărțite incă, asemenea artelor la origine. 
Dorul de dor e concretizat de Peter într-o 
ființă imaginară — ceva din blonda lui 
colegă de bancă, sportivă, dar uşor poeti- 
zată în reveriile băiatului, cu o rochie albă 
de nea ca să devină ch mai fragilă, pentru. 
ca voinicul nostru să-i ofere protecţia. 
Filmul plutește — nu mereu la fel de inspi- 
rat, dar starea de grație există — între vis 
(un vis nu prea îndepărtat de casa lui Peter) 
şi o realitate ușor idealizată: părinţii atit de 
înțelegători cu virsta dificilă a prepubertăţii. 
Pină într-atit de ideală această înțelegere 
adultă a crizei copilăriei Inch. în final, cind 
tebra visătorului scade (febră reală, pentru 
că, de fapt, totul nu a fost decit...) mama îi 
promite teciorului, cu seninătate: «fata de 
zăpadă se va intoarce într-o bună zi pentru 
că tu ţi-o dorești atita». Chtă nevoie de 
basme mai au și maturii! 


Producţie a studiourilor DEFA-Beriin. Un tilm 
de: Hannelore Lar a Cu: Gunter Naumann. 
Frederike Ausi, Noză Sebastian, Jana Francke 


De fapt, filmul e al ei, al fetei fugite de 
acasă într-un camion roșu pictat cu păuni, 


Nu e totul 
de vinzare... 
(Olga şi poetul) 


gonova a avut drept spirit pe cel mai bun 
avocat al acelui timp. Impotriva ei nu existau 
dovezi. Şi, totuși, sub presiunea psihozei, 
ea a fost socotită vinovată şi condamnată. 
Cazul Gorgonova oterea materie generoasă 
pentru un excelent film polițist, dar autorii 
nu se arată interesaţi de filonul polițist, ci 
de implicaţiile sociale ale cazului. Pe ei nu 
i-a interesat nici dacă Gorgonova a ucis 
sau nu, nici cine a ucis-o pe fata arhitectu- 
lui, ci cum a fost cu putinţă, cum se poate 
condamna la moarte un om a cărui vino- 
văție nu poate fi dovedită. Pe ei i-a interesat! 
— și ingrijorat — ideea ca un om care nu-ș! 
poate dovedi nevinovăția și in lipsa pro- 
belor de vinovăție, poate ti condamnat, nu 
pe cale legală,nu printr-o sentinţă juridică, 
ci printr-o «sentință publică». Atunci, la 
ce servesc legile, judecătorii, juraţii, la ce 


al fetei cu băsmăluţă roşie ce vine-la Istam- 
bul să-și întilnească marea iubire și, după 


„cîteva luni de fericire. băiatul dispare, incepe 


calvarul îndulcit, ba nu, suportabil cu alt- 


„cineva, omul bun care-i apare in cale 10c- 


mai cind nenorocul și uşurinţa celui drag 
o azvirliseră în drum, cu copii cu tot, fără 
un ban, fără o iluzie, etc. etc. În ramele unei . 
tradiţionale melodrame, răsare cu o pros- 
pețime de Lelouch pe malurile Bosforului : 
un ÎIncintător love-stony — prima serie. 
urmată, în acelaşi tiim de «Un alt bârbat, 


aceeaşi femeie» puse cap la cap cu ma. 


mult adevăr — deci amărăciune — decit o 
tace regizorul trancez, ajuns in goana sa 
după succes să descopere Americi. Aici 


` farmecul vine din naivitatea de basm strict 


local cu care sint tratate peripețiile şi senti- 
mentele: dragostea este tradusă în termenii 
ei simbolici. Ea şi el aproape nu au nume. 
Ea e ubăsmăluța mea roşie» În faza de 
incubație a amorului, ei este «frumosul 
băiat din Istambul»; celălalt, salvatorul bla- 
jin și Ințelept e «omul cel bun» care treptat 
devine omul meu bun, pentru că de fapt 
ce, e dragostea decit bunătate, și prietenie, 
grijă, și muncă — da, muncă pentru a 
Ed să fii fericit şi să faci fericit pe cel de 
lingă tine... Zău așa, uneori preferi adevă- 
ruri elementare ca ploile vara, unor sotisti- 
cate şi convenţionale pelicule «en vogue». 
După ce curiozitatea primelor informatii 
vizuale: peisaj, tipuri de frumusețe specifice, 
obiceiuri orientale etc. se epuizează, rămine 
încă ceva plăcut, sincer și emoţionant de 
urmărit în acest joc de-a viaţa şi dragostea 
în versiune autentic turcească. 


Alice MĂNOIU 


Producţie a studiourilor turce. Un fiim de: 

Atif Yaimaz. Cu: Türkan Soray, Kadir Inanir, Ahmet 

Soei, Nurhan Nur, Hülya Tagi, Elis Inci, Iħsan 
üce 


mai servește sistemul justițiar? ȘI ce socie- 
tate este aceea în care justiţia nu se Impli- 
neşte de către cei investiţi cu împlinirea ei, 
ci de creaturi puse în miscare de motorul 
prejudecăților şi al resentimentelor. La ce 
mai foloseşte sistemul de protecție a indi- 
vidului în societate, din moment ce el se 
dovedeste atit de stărimicios, de slab, de 
intiuenţabil? Cazul Gorgonova nu s-a petre- 
cut acum citeva secole, ci în primele decenii 
ale secolului nostru, secol în care ideea 
dreptățn facută cu piatra, cu paru!, cu pisto- 
lul, de către oricine, și pe placul oricui, ar 
“trebui să fie cel puţin în principiu, incompa- 
tibilă. Filmul lui Boleslaw Michalek și Ja- 
nusz Majewski este grav și pasionant. 


Grav, pentru că el atinge una dintre proble- 


mele importante, de importanță morală. 
aceea a responsabilităţi fiecărui gest, a 


Filmul de război este un gen în care cine- 
matogratia sovietică a excelat și nu a 
incetat să ne ofere noi şi noi exemple. 
Ca şi acest frumos şi inedit film prin su- 
biect şi atmosferă. Într-un oraș bielorus 
vremelnic ocupat de naziști, o precupeață 
profită de acele vremuri grele pentru a se 
îmbogăți. Tinără, frumoasă și descurcă- 
reață, ea înțelege să-şi vadă numai de viața 
şi de profitul ei, cumpărind de la cei aflați 
în nevoie sau furind din casele părăsite 
tot felul de obiecte pentru a le vinde şi a-și 
procura alimente pentru fetița ei și rochii 
pentru ea. Este și ea un fei de «mutter 
Courage» crezind că fericirea individuală 
se poate clădi pe nefericirea colectivă. 
Totul merge aşa pină în ziua cind dintr-un 
lagăr nazist de prizonieri își «cumpără» 
pe o pereche de cercei şi un coș de merinde, 
un poet devenit soldat în Armata Roşie 
care o vrăjise cu strălucirea ochilor săi 
albastri. Numai că acest nou «bun» achizi- 
ţionat nu îi cere niciunul din obiectele ei de 
preț ci doar o carte de poezii. Ea cotrobăie 
În podul în care aruncase plină de dispret 
un vraf de cărţi și îi aduce poeziile lui Esenin. 


EI H citește versuri şi ea incepe să înțeleagă 


— nu cu mintea, ci cu sufietui — cite ceva 


din ceea ce se petrece în jurul ei; iar inima 


i se deschide incet-incet către draaoste. | 


Asociind lirismul cu ironia (auzim replici 
retorice voit Impinse pină la ridicol) și 


. poezia cu duritatea, autorii ne pun în față 


fiecărui cuvint, făcut sau rostit împotriva 
unui om atiat in cumpănă. O problemă de 
etică socială într-o lume socialmente civili- 
zată. Pasionant, pentru că este realizat 
cu mare seriozitate profesională și intr-o 
profundă armonie cu fondul lui de gravitate. 
Doi mari actori, Ewa Dalkowsha in rolul 
Goraonovei şi Aleksandr Bardini, avocatul 
ei (personaj care reprezintă vizibil poziția 
autorilor fată de acest caz), o claritate 
ireproşabilă în expunere — expunere lucidă, 
nepătimaşă, nepărtinitoare dar puternică 
în argumente — asigură filmului nu numai 
permisul de liberă trecere spre înțelegerea 
spectatorului ci și spre înțelegerea ideii 
pentru care pledează. lar ideea — tulbură- 
toarea idee a filmului — sugerată cu neli- 
niste, dar o nelinişte bine ținută în frlu, băr- 
bătească, se rotuniește într-o întrehare 
nerostită, care serpuiește pe dedesubtul 
intregului tilm: cazul Gorgonova să ti los! 
oare unic în istoria justiției? Cazul Gorgo- 
nova să fi fost singurul In care justiţia s-a 
predat în fața psihozei? Singura încălcare 
a legii scrise în numele legilor nescrise? 
Singurul caz în care justiţia nu a putul apăra 
un om de așa-zişii lui semeni? În spatele 
acestei întrebări pluteşte miros de arhive, 
mirosul încins al dosarelor închise şi care 
închid cazurile de viață si de moarte uneori 
devenite scurt, brutal, «de moarte», cazurile 
celor care au tost declarați vinovaţi pentru 
singura vină de a nu-și fi putut dovedi ne- 
vinovăția. Împotriva acestei «situaţii» se 
ridică cu forță şi luciditate, «Cazul Gorgo- 
nova.» 


Eva SİRBU 


Producție a studiourilor poloneze. Scenariul: 
Boleslaw Michalek, Janusz: Majewski. Regia: Ja- 
nusz Majevski. Imaginea: Zygmut Samosiuk Cu: 
Eva Dahowska, Aleksandr Bardini, Mariusz Dmo- 
chowshi, Andrzej Lapicki 


foarte omeneasca experiență a descoperirii 
de sine şi prin sine a realității din jur. 


Alice GEORGESCU 


Producţie a studiourilor sovietice. Un tiim de. 
Samson Samsonov. Cw: Natalia Andreicenko, Viktor 
Jiganov, Viktor Pavlov, Liubov Reimer, Ivan Saviin, 
Ivan Rijov, Olia Soholova, Ştefania Staniuta = 


Un film amuzant şi nostalgic, grotesc și 
sensibil, despre universul unei copilării 
sărace şi totuși atit de poetice, văzute cu un 
parfum proustian prin ochii de atunci ai 
povestitorului lituanian, azi adult. O mică 
bijuterie cinematografică, în care sintem 
tentaţi să descoperim apropieri shake- 
speareene (iubirea a doi adolescenți, ale 
căror familii se dușmănesc şi H despart), 
buliueliene (scoaterea pendulei din puț, 
atirnarea hainelor în copaci) și ilfpetro- 
viene (idila dintre tată şi cintăreață pe 
tundalui unui peretar cu căprioare sau re- 
găsirea soților In dugheana cu de toate 
şi nimic). Un album cu desene de copii, 
în care abstractul devine concret «pină la 
ad-litteram»: nevasta infidelă revine acasă 
picind literalmente din senin cu parașuta, 
iar bunicul, în cămeşoiul lui alb, moare ridi- 
cîndu-se la cer la bordul unui avion. În fine, 
un film al candorii celor care nu au uitat 
mirosul merelor puse la iernat din casa co- 
pilăriei şi nici hainele cu iz de levânțică din 
dulapul bunicii. 


Cristina CORCIOVESCU 


Producţie a studiourilor lituaniene. Un tiim 
de: Arunas Jebriunas. Cw: Leonid Obolenski, Sau- 
lius Sipaitis, Doloresa Mazraghite, Antanas Surna 


Cred că regizorul Martin Ritt merită o 
mică «fişă» de introducere, pentru că se 
vădeşte a fi o personalitate artistică cu 
adevărat derutantă. Are 59 de ani şi a 
început ca ajutor de măcelar (se pare că 
filmul Marty este oarecum autobiogratic). 
După ce studiază dreptul, se apucă de 
actorie, după care trece la regie (mai intii 
de teatru, apoi de televiziune şi, în stirşit, de 
cinema) unde debutează în 1956. Se pare 
că a căutat Intotdeauna succesul, succesul 
de prestigiu, dacă se poate, ceea ce i-a 


| „tăcut pe critici să-l catalogheze drept pre- 


tențios, în sensul de «cu itose». Boussinot, 
în dicționarul său, nu se stieşte să-și ter- 
termine nota despre Ritt cu un citat din 
Claude Chabrol: «...totul în «opera» acestui 
regizor este dominat de micime, de cenușiu 
şi de mediocritate». (Ceea ce nu l-a impie- 
dicat pe Martin Ritt să ia mai multe Oscar- 
uri). Derutantă această carieră sau poate 
doar tirească evoluțe pentru un om care, 
ca toti oamenii, a cunoscut și suisuri 
și coborișuri, pentru un om care, ca toți 
oamenii, este alcătuit din bune şi rele și. 
mai ales, din nuante intermediare. 
Umbra iui Casey (numele unui minunat 
armăsar de doi ani) este o asemenea 
«nuanţă intermediară», un film tandru des- 
pre un animal care, cam de cind nu se mai 
poartă faetonul, nu se mai bucură nici ei de 
tandrețea omului. Un tată (Walter Matthau) 
cu trei feciori are prilejul unic să pregă- 
tească pentru concurs, la modesta lor 
fermă, un descendent al unei faimoase spiţe 
cabaline. Shadow, minzul rămas orfan de la 
naştere, îl va adopta, el, pe prislea familiei, 
un băiețel de vreo 9 ani, pe nume Casey, 
de care se va ține ca o Umbră. Această 


familie de «bărbaţi» pune totul la bătaie, 


şi, în primul rind, voința nestrămutată a 
tatălui, ca să ciştige cu Shadow, marele 
premiu la Cupa națională a Americii, intr-o 
cursă a cailor de doi ani. Marele premiu, 
adică un milion de dolari, dar mai ales ma- 
rea, unica șansă a antrenorului Bourdelle- 
Matthau, ajuns la virsta «pensionării», de 
a-şi vedea, în sfirșit, numele pe cel mai inalt 
firmament hipic al Americii. Ambiţia și 
voința pasionatului (şi săracului) fermier 


V-aţi gindit vreodată ce se poate intimpla 
dacă ai 20 de ani şi eşti pierdut în mijlocul 
unei naturi nu tocmai prietenoase? Şi 
dacă alături de tine se află un tată bolnav 
şi ca singur ajutor un cline? Dar dacă 
singurul adăpost este o căruță care se 
prăbușește şi ea din viriul dealului, iar 
lupi, urși sau cascade involburate H atin 
calea la tot pasul? Nu vă vom pune pină la 


„nesfirgit astiel de întrebări, pentru că nu 


vrem să povestim filmul, nici măcar indi- 
rect, iar povestea tot nu ar putea cuprinde 
frumusețea unui peisaj ingenios filmat. 
Un film tăcut de dragul naturii, natură care 
este att de potrivit fundal pentru aşa-nu- 
mitul film-de-tamilie american. 


E 
e sn. te kaad tain, 
Keith Larsen, Carrol McCall. Eina 


O poveste japoneză cu i sicilian des- 
pre o fată sedusă și abandonată și un 
frate iubitor, dar nelertător. O poveste cu 
gheișe moderne în situații «desuete» și în 
decorul nepăsător de frumos al țării cireși- 
lor în floare. O poveste care, pentru cele 
aproximativ 250—300 de filme cite face 


sint puse la grea incercare, mai ales că i se 
oferă prețuri fabuloase ca să vindă minzul 
înaintea faimoasei întreceri. Şi, deși Pitti- 
grilă susține că totul este de vinzare, de- 
pinde doar de preț, fermierul nostru parcă-i 
răspunde (e drept, ca-n filmel): Nu și calul 
meu! Între dorința de a se afirma ca cel mai 
iscusit antrenor de cai («să mi se treacă 
şi mie numele în cartea de aur hipică») şi 
dragostea lui reală pentru Umbra lui Casey, 
„de fapt pentru Cal, regizorul îşi destășoară, 
în fin cunoscător al naturii umane, arta 
suspensului psihologic. Subiectul poate fi 
considerat mărunt, dar tema trebuie soco- 
tită mare, chiar dacă nu o luăm neapărat 
ca o metaforă de tipul «Și caii se împușcă, 
nui așa?» Dirzenia omului în hotărirea de 
a-şi juca ultima șansă, dublată de Increde- 
rea în sine, dar și în acest animal care 
simbolizează demnitatea şi corectitudinea, 
forja şi frumusețea, fac ca acest film să 
treacă mult dincolo de interesul strict pe 
care ar putea să-l stirnească iubitorilor de 
curse hipice. Deşi nu numai că nu negli- 
jează acest aspect, dar ei prileluieste una 
din scenele cele mai măiestrit spectacu- 
loase ale filmului, cursa propriu-zisă pentru 
marele premiu al Americii, filmată toată în 
"accourți-uri și stop-cadre. 

“Un milion de dolari pentru un căluț? Nu. 
O viaţă pentru un scop. ŞI un film pentru 
bucuria de a face ceva ce-ţi place. Pentru că 
sigur, dincolo de rațiuni de tot felul, Umbra 
lui Casey (realizat în 1977) a fost făcut și 
pentru plăcerea, pentru marea plăcere a 
cel puţin doi dintre realizatorii săi: Martin 
Ritt și Walter Matthau. Un Walter Matthau, 
care mestecă cu nesat tutun şi «miroase» 
extrem de sugestiv a grajd. Un Martin Ritt, 


care ne convinge — dacă mai era nevoie, 


dar poate că știe el ceva! — că, sigur, caii 
nu se împuşcă. Ba mai mult trebuie să 
facem totul ca ei să supraviețuiască. Să 
supraviețuiască cu orice preț şi, în primul 
rind, cu prețul omeniei 


Rodica LIPATTI 


Producţie a studiourilor americane. Scenariul: 
Carei Sobieski Regie: Martin Ritt n Yo 
John A Alonzo. Cu: Walter Matihau, Alexia Smith, 
Robert Webber, Murray Hamilton, Andrew A. Rubin, 
Susan Myers, Stephen Burns 


"Japonia pe an, nu inseamnă dech un cistig 


de casă, evident) planificat, pe ideea (e 
tr de un personaj al filmului) că 
«noaptea totul pare romantic chiar și un 
băcan». O poveste din cele mai oarecare, 
deci, melodramatică cum numai cinema 
togratul poate izbuti, în care remarcăm 
insă, din nou, contrastele izbitoare, nu 
dintre zgirie-nori și bidonvilles, ci dintre 
trăsăturile de caracter ale naturii umane 
asiatice: printre ghirlande multicolore și 
reclame multiluminoase, personajele trec 
cu uimitoare dezinvoltură de la excesul de 
politeţe la excesul de cruzime, de la discre- 
tia extremă la extremă violență. În ciuda 
acestor exagerări — exagerări pentru felul 


nostru de a fi şi de a gindi — impresia 


enerală, chiar şi la acest film de duzină, 
Famine cea a echilibrului. A măsurii. Para- 
doxal mod de a lupta impotriva paradoxuri- 


lor, Anca Miclescu 


| Producţie a studiourilor japoneze. Un tilm de: 


Yohio Mizuhi. Cu: Kumiko u, Masso Ku- 
sakari, Natsuko Kahara, Shui Ohtaki 


Pesaro XV 


* a supraviețui“ 


Dacă cineva şi-ar fi pus in 
cap să cuprindă tot ce oferea 
intre 14 şi 22 iunie Mostra 
Internazionale del Nuovo Ci- 
nema de la Pesaro dedicată 
anul acesta Hollywoodului 
din perioada '69—"'79, tot — 
adică 80 de filme prezentate concomitent 
în trei săli și în «sălița» TV (cam peste drum 
de casa Rossini, dar cui îi ardea la Pesaro 
de Rossini?) — acel cineva ar fi trebuit să 
vadă în jur de 10 filme pe zi. Zece filme cu 
o durată medie de 110 minute — pentru că 
cele 90 de minute clasice țin la ora actuală 
de prejudecată — ar fi insemnat 1 100 mi- 
nute, cam 19 ore de vizionare nonstop. Din 
păcate, o asemenea performanță marato- 
nistică nu era cu putinţă. La Pesaro, proble- 
ma n-a fost în primul rînd cit, ci ce vedem. 
Goana după «cit mai mult» era stăpinită 
de citeva repere fixe: un film de Cassa- 
vetes. de pildă. sau de Woodv Allen. de 
Elia Kazan, Martin Ritt sau Richard Brooks. 
Mazursky sau Robert Altman, Jerry Schat- 
zberg sau Terrence Malick sau Pakula. 
John Milius sau Monte Heimann — nu 
era de pierdut. Dar, în cazul acela se pier- 
dea firesc, altceva Spre surpriza mea 
n-am fost singură întru pierderi, ba chiar 
m-am trezit şi cu un «avantaj» de vreo 
20 de filme văzute în tară, dar nevăzute 
de colegii italieni. Pentru ca proprietarul 
de cinema nu are slăbiciuni şi tandreţuri 
de cinefil, el are forță și intransigenţă de om 
de afaceri. El «ţine» filmul cit face sală 
plină. Cinefilii care nu l-au văzut în «ziua 
cu sală plină» — și Italia beneficiază de un 
număr impresionant de cinetili, la concu- 
renti, cred, numai cu monumentele — să-i 
vadă unde vor. Să-i vadă, de pildă, la Pe- 
saro. Erau seri în care sălile nu gemeau, ci 
plesneau de pline. Pline de pesarezi, în 
mare parte tineri şi foarte tineri, înghesuiți 
unii în alții, rezemați de pereţi sau așezați. 
pur şi simplu, pe podeaua intervalului 
Organizatorii Mostrei cunosc bine atit 
«situaţia» cit şi foamea de cinema a publi- 
cului italian, aşa înct selecţia lor a mers 
nu ve latura de succes a filmului holly- 
woodian ci pe latura diticilă, aceea prea 
repede «zburată» din difuzarea comercială. 
De altfel, scopul organizatorilor, mărturisit 
în programul de sală şi demonstrat prin 
selecţia filmelor, nu a fost acela de a crea 
o imagine fiatantă, complezentă a Holly- 


woodului în perioada citată ci de a ofern 
participanților un cadru de documentare 
si informare cit mai conforme cu realitatea 
fenomenului. Ceea ce se putea vedea a fost 
permanent dublat de ceea ce se putea auzi: 
un număr impresionant de conferințe pe 
tema «Hollywood '70» sau «Hollywood-ul 
și noi» — pregătite și susținute cu egală 
seriozitate de persoane cu nume sonor în 
critica italiană sau de tineri — critici sau 
cinefili. Conduse de Lino Miccichă, direc- 
torul Mostrei (şi preşedintele Federaţiei 
internaţionale a presei cinematografice — 
FIPRESCI), fără îndoială alergătorul ce! 
mai hărțuit din maratonul de cultură cine- 
matografică de la Pesaro, aceste conferințe 
care au asediat cetatea Hollywoodului pe 
toate laturile — estetică, sociologică, in- 
dustrială, politică — au reuşit cu adevărat 
să întregească acel cadru de documentare 
şi informare oferit de filme. Rezultatul a 
fost — cred — cel scontat: o imagine nu 
neapărat fiatantă, pe cit posibil reală a 
Hollywoodului anilor '70 şi a societăţii 
americane la aceeași oră. Hollywoodul pri- 
vit ca fenomen compus artă-industrie, dar 
şi ca reflex al sistemului social în care 
funcționează Societatea americană privită 
ca furnizoare de materie primă pentru a- 
ceastă «maşină creatoare» (cum îl numea 
Edoardo Bruno) care este Hollywoodul, dar 
şi ca obiect de studiu, ca «lamă» pusă sub 
microscop, un microscop numit «film». 
Pentru că între sistemul cinematografic și 
cel social, ca o felie de şuncă într-un sand- 
viş, o felie uneori mai zdravănă, alteori 
mai subțire, se află creatorul, făcătorul de 
filme, regizorul, cel care mai împungind fe- 
lia sistemului social, mai apăsind felia 
sistemului financiar, reuşeşte să creeze, 
cu o forță egală cu talentul său, imaginea 
societăţii în care trăieşte. Un joc pasionant 
de-a «cui îi aleargă mintea mai repede», 
de-a «cine apucă să spună primul» ce 
are de spus în condițiile în care caracte- 
ristica principală a celor două sisteme nu 
este așezarea, stabilitatea, ci mişcarea, ba- 
lansul, mutaţiile de tot felul, inclusiv cele 
petrecute în gustul publicului de care cel 
al producătorilor este legat printr-un cor- 
don ombilical, solid ca un odgon, deci 
vizibil cu ochiul liber. lar acești ultimi 
zece ani de cinema hollywoodian repre- 
zintă, de fapt, evoluţia filmului american în 
noile condiții de viață ale Hollywoodului 


acele în care — din '62 incoace — marite 
studiouri au trecut, unul cite unul, sub 
aripa marilor trusturi bancare. 


Banii n-au miros, arta are partum 


ŞI totuşi, exact acest Hollywood finanțat 
de... sau de... nu mai este o «fabrică de 
vise», el a devenit o uriaşă «tocătoare» de 
realități sociale. În mere, fireşte. La detalii 
o să ajungem mai tirziu. La prima vedere, 
tenomenul apare aproape idilic, «National 
Kinney Corporation» care se ocupă mai cu 
seamă de investiții imobiliare, iar din 1969 
«ocroteşte» producţia vechei case holly- 
woodiene «Warner Bross», scoate in lume 
Badlands, filmul de debut al unui tinăr 
scenarist, regizor, în cazul de fată și pro- 
ducător. Terrence Malick Badlands 
(«Locuri dușmănoase»), un film aparent 
despre mitul tinărului agresiv, în tond 
despre prejudecățile americanului liniș- 
tit Pentru că un american liniștit are 
o fată şi ea liniştită, de care se îndră 
gostește un băiat mai turbulent, dar care şi 
el s-ar linişti dacă s-ar însura cu fata 
iubită. Tatăl refuză să-şi dea fata după un 
nimeni (concediat din slujba măreață de 
gunoier), băiatul vrea s-o fure (ca la noi 
la țară, acum vreo 50 de ani), prins asupra 
faptului se apără — tradițional — cu pisto- 
lul. După care cei doi încep o viaţă de 
Robinson Crusoe. Dar pentru că,în secolul 
XX, Robinson Crusoe nu mai are şansă să 
Imbătrinească pe o insulă, poliția îi des- 
coperă — spre nefericirea ei — căci tinărul 
«se mai apără» o dată, cu pușca. La capătul 
unui şir lung de asemenea apărări este 
prins, şi condamnat la scaunul electric, 
pe care toată lumea, incepind cu ei este 
convinsă că-l merită. Începind cu el, pentru 
că el nu este un «rău, născut», el este un 
«rău tăcut». Ca un alergător de cursă lungă 
care-și calculează perfect rezerva pentru 
ultima sută de metri, Malick conturează în 
exact ultima sută ae metri de film, şi per- 
sonajul și ideea la purtător. În fața poliției, 
băiatul este un înger. Recunoaște tot. Nu 
se opune. Nu cere circumstanțe atenuante. 
Nu se justifică. h pare foarte rău. Aşa e! 
A ucis şi merită să fie ucis. lubita plinge 
(după care, ni se spune în final — se mărită 
cu fiul avocatului); poliţiştii îl privesc cu 
admirație, cu respect; ţie, spectator, îţi 
vine să-i plingi de milă, deşi l-ai văzut 
impușcind vreo opt oameni ca pe tot atiti 
iepuraşi. Pentru că, vrind-nevrind, extrem 
de laconica replică a tatălui «Cum ò să-mi 
dau fata după unul ca tine?» sare de la 
inceputul filmului unde se rostea ea, aici, 
în final Pentru că sintem în America. 
tara In care nu contează cine ești şi de unde 
pleci, contează unde ajungi și cu cit pleci 
mai de jos cu atit ajungi mai sus. Altfel, 
America n-ar mai H țara tuturor posibilită- 
titor. 

«United Artists», aflat sub aripa protec- 
toare a lui «Transamerica Corporation», 
trust-mamut care operează pe pămint cu 
ataceri imobiliare, asigurări şi închirieri de 
maşini lar în văzduh stăpineşte o companie 
aeriană, distribuie Dragoste 9 moarte de 
Woody Allen. o încintătoare parodie ia 
«Război şi pace», pe care Insuşi contele a 
li privit-o cu plăcere, dar de povesti nu se 
poate decit cu dicționarul de aforisme ală- 
turi — dar și Oaspeţii de Elia Kazan, un 
film atroce despre atrocitatea stirnită și ră- 
masă în sutietul foștilor combatanți în Viet- 
nam. La rindul său, «Universal», părticică 
din «Music Corporations of America», a pus 
umărul la realizarea filmului Decolarea de 
Milos Forman, acea calmă și crudă incursiu- 
ne în universul tinerei generaţii în criză de 
ideal. Şi tot «Universal» pune în circulaţie 
Eroi, Jeremy Paul Kagan, un fiim care 
vrea să arate cum e cu efectul întirziat nu al 
razelor Gamma asupra crăițelor, ci cu 
efectul războiului din Vietnam asupra unui 
tinăr care l-a trăit. Internat în ospiciu pentru 
că s-a apucat să convingă niște recruți să 
«nu se lase», şi scăpat de-acolo prin fugă, 
tinărul pleacă în căutarea a doi foști tovarăși 
de arme cu care speră să «înceapă ceva», o 
atacere de trăit. Primul găsit nu e deloc 
omul cei mai potrivit nu are un ban. Ajuns 
la locuința celui de-al doilea, «află» că e 
mort. A murit pe front, a murit sub ochii lui, 
dar el uitase. mai exact nu vola să-și aducă 
aminte. Presărat cu umor, cu amor, cu 
suspens şi impins într-un happyend 
sută-n-sută hollvwoodian, Eroi rămine, to- 
tuși, un film grav despre acel Vietnam care 
nu s-a încheiat decit pe front, nu și pe fron- 
tul din oameni. Un alt film grav, Războinicii 
de Walter Hill, un fiim despre teroare și 
fanatismul generator de teroare (o sută de 
mii de tineri proveniţi din toate clasele so- 
ciale şi din toate rasele Americii, care, orga- 
nizaţi în bande-arăzboinicii» este doar una 
din ele — doresc, nici mai mult nici mai puțin 
decit să se unească şi să pună stăpinire pe 
New York) acest «Războinicii, violent deo- 
potrivă ca mesaj social şi limbaj cinemato- 
gratic, iese pe piață sub emblema «Para- 
mount», adică bani trustului petroliier 
multinațional «Gulf and Western». Război- 
nici nu mirosea însă deloc a petrol, el mi- 
rosea puternic a cinema puternic. 

Fenomenul apare idilic numai la prima ve 
dere. La cea de-a doua, el devine ceva mai 


realist. Marile trusturi nu-și investesc banii 
orbește în această afacere-plăcere numită 
tilm. Uneori ele acordă credit dintru început, 
alteori filmele se cumpără după ce au fost 
tăcute. Ele se cumpără, firește, la un preț 
ceva mal mare dect investiția. Citeodată 
banii «ies» şi pentru temerarii producători 
si pentru prudenţii cumpărători dar mai 
sint și pierderi. Oricum, afacerea merge mai 
departe iar Hollywoodul supraviețuiește. 

Dacă pentru Hollywood banii n-au miros, 
pentru oamenii de afaceri filmul miroase 
toarte frumos. Filmul nu este atit o afacere 
de bani, cit o afacere de prestigiu. Filmul 
«dă bine» pe firma unui trust, ca blazonul 
pe obiectele aristocraților. Hollywoodul pro- 
fită, şi bine face. Regizorii profită cind şi 
cum pot, şi bine fac. Toată lumea e mulțu- 
mită iar cînd nu mal e, cind intervine o 
«nepotrivire de caracter», atunci, de pildă, 
«United Artists» îşi retrage «ambasadorii». 
Adică producătorii. Mulțumită sau nemul- 
tumită, tripleta regizor-Hollywood-marea fi- 
nant, funcţionează sub același stăpin: 
piața. Gustul publicului. Pentru că, să fim 
realiști, dacă Hollywoodul s-a apucat să 
fabrice «imagini de viață», imagini care 
uneori, oricit de Eastman ar fi ele trag 
spre negru, este pentru că la ora asta în 
lume, viața se vinde mai bine dech visul 
care. între noi fie vorba. nu se mai vinde 
decit sub tormă de coșmar. Ceea ce nu 
înseamnă că Hollywoodul nu mai produce, 
la ora asta, decit filme «rupte din viaţă». 
Ceea ce nu inseamnă că marile trusturi 
nu acordă credit nici picate cu ceară decit 
acelor regizori dispuşi să pună sub lună 
adevărata față a Americii. Toate genurile 
schemele şi rețetele sint ia locul lor. «Autre- 
ment coiffées» — adaptate, travestite — 
se poartă travestiul la nebunie — travestiul 
unui film de dragoste în film de probleme 
sociale sau invers, al unui film politic în 
fiim de dragoste sau invers, al unui 
film de frison în film politic sau invers — 
în general se poartă invers şi de ce ne-am 
mira, din moment ce însuși Hollywoodul 
funcționează la ora asta în travesti. Sau 
invers, marile trusturi funcționează, din 
cind în cînd, travestite în Hollywood 

Cine refuză travestiul, cine preferă să 
trăiască prost în loc să supraviețuiască 
bine, se autofinanțează sau găseşte un 
mecena particular. Dar acela nu mai este 
Hollywoodul, este împotrivirea la Holly- 
wood. O impotrivire uneori programată, 
alteori involuntară (cazul Bob son 
care-şi face filmele cu buget minuscul, 
nu ca «să-i arate el Hollyvoodului», ci 
pentru că filmele lui nu se țin pe bani mulți, 
ci pe idei personale), oricum, o împotrivire 
aflată în faza de «caz». 

Dar, un caz şi cu un alt caz.. 


Eva SlRBU 


Oberhausen XXV 


Drumul 
spre vecini 


«Drumul spre vecini» 
este deviza festivalulu 
Căreia afişul festivalului 

îi aduce o precizare: 

pentru cineast. 
toate drumurile 
trec prin peliculă 


Annecy XII 


Animaţia între 
„a înţelege“ 
și „a accepta“ 


toate țările, 
uniți-vă! 

/Pasycu pas 
deFaith Hubley) 


Mi-a povestit o prietenă, re 
porter frenetic, care-și pe 
trece viața scormonind să 
descopere ce-i viața, cea 
afiat din gura unui copil, a 
unei fetițe care-și făcea pla- 
nuri de viitor, planuri «pen- 

tru cind va fi mare». Pentru cind va îi mare, 

ea iși dorea să se tacă musafir, ca să mă- 
nince în fiecare zi o prăjitură. Vis de copil 
sărac cu imaginaţie bogată. Mi-am amin- 
tit de această fetiță la Annecy, la Festivalul 
internaţional al filmului de animaţie. Şi 
animatorii sint, în felul lor, nişte copii să- 
raci cu imaginaţie bogată Săraci, pentru 
că o mare parte dintre ei iși tac filmele cu 
mijloace proprii, chinuindu-se în conditii 
chinuite, ca după aceea să dea de o mamă 
vitregă, difuzarea. Distribuitorii, cu excep 
tia televiziunii — doar televiziunea preferă în 
general tilmele pentru copii — greu se lasă 
înduplecați să cumpere ceea ce nu pol 
vinde, și vind greu,pentru că scurt-metia- 
jele se cuplează cu lung-metrajele, şi deci 


ET A XXV-a ediție a Festiva- 
lulyi de = a asd — 
mereu prima linie a 
nema competitiei pentru cea 
mai autorizată confrun- 
| tare internațională a scurt 
— a prilejuit, 
printre altele, publicarea unei monogra- 
tii semnate de Ronald şi Dorothea Hollo- 
way, sub titlul «O de la Oberhausen». 
Cine n-a frecventat asiduu această ma- 
nitestare anuală sau mai păstrează ima- 
ginea unei separaţii între producțiile 
ecranului, după criterii de gen şi lungi- 
me, va îi surprins să afle, din acest vo- 
ium că printre numele din fișierul oaspe- 
tilor, concurenţilor şi laureaților festiva- 
lului cinematografic din Ruhr s-au tm- 
scris de-a lungul anilor Alain Resnais, 
Lindsay Anderson, Jan Nemec, Mihail 
Romm, Agnès Varda, Jan Troăii, Fe- 
rencz Kosa, fără a mai vorbi de regizorii 
noii scol a filmului vest-german de 
lung-metraj — un Werner Herzog, un 
Aleksander Kluge. Cit despre maeştrii 
documentarului și genului scurt — Ro- 
bert Flaherty, Norman McLaren, Joris 
Ivens, Chris Marker, Jerzy Bossak, To- 
dor Dinov, Roman Karmen, Jan Lenica, 
lon L E Gopo, Yoji Kuri, Dusan 
Vukotić şi mulți alții, ei sint toți consi- 
derati «de-ai casei», dar stau în mono- 
grafie, cum au stat și în sălile de proiec- 
ție de la Oberhausen, alături de o scri- 
itoare ca Françoise Sagan, de un sce- 
narist ca Jean Claude Carrière, de un 
critic şi istoric precum Jean Mitry. 

Cu alte cuvinte, «Weg zum Nachbarn» 
— «Drumul spre vecini», deviza testiva- 
lului, organizat în ultimii ani de către 
municipalitatea din Oberhausen, sub 
direcţia lui Wolfgang Ruft, cu concursul 
autorităților federale și ale Land-ulu 
Westphaliei şi Rhinului de nord — sem- 
nifică nu numai o deschidere social- 
L rd de orizont, ci şi A pote cultu- 


a L 

Nimic mai important pentru un festival 
al filmului documentar şi de scurt- 
metraj decit ideea de «drum». În ime- 
diata intimitate a faptului de viață, pri- 
zind cu mijloace tot mai rafinate fluxul 
spontan ai realităţii, documentarul află 


Maratonul 
animatorilo 
0 cursă 
contratimp, 
0 cursă 
pentru a fixa 
clipa 


Tot o parabolă 

și tot despre viață 
(Dl. Pascal 

de Alison De Vere) 


în însuși acest teritoriu un extraordinar 
impuls spre tărimul poeziei, sursa unei 
libertăţi eseistice pe care o poate invidia 
oricare altă specie artistică. 

E ceea ce au demonstrat citeva dintre 
producţiile prezentate în acest an şi 
care — spre lauda juriului internaţionali 
condus de criticul Hilmar Hoffmann, 
fost director fondator ai festivalului — 
au și ajuns în fruntea palmaresului. 
Marele premiu a fost împărțit intre două 
filme iugoslave, frapante în egală mă- 
sură, încă de la prima proiecție, tocmai 
prin această aspirație a scurt-metraju- 
lui de a condensa în puține minute un 
discurs eseistic a cărui respirație este 
de foarte lung metraj: un documentar 
— Dae de Stole Popov şi un desen 
animat — Satiemania de Zdenko Gas- 
parovic. Ambele simptomatice pentru 
evnlutia speciilor în cauză. 

Primul e un tiim al observaţiei directe, 
de maximă cruzime realistă, asupra ti- 
ganilor nomazi şi e în același timp spec- 
tacol ritual, îmbogățit printr-o vervă 
trenetică a unghiulaţiilor, a mișcărilor 
de aparat, a «pozelor» surprinse, cău- 
tate și juxtapuse. Vibraţia lirică şi spe- 
culaţia filozofică asupra condiției uma- 
ne, rezultind din cea mai acută privire 
asupra vieţii reale, cu aspectele ei sor- 
dide sau bizare, iată performanța care 
şi-o propun astăzi documentariştii de 
vocaţie. 

Dacă «drumul spre vecini» al primului 
fiim citat este gestul apropierii de o 
categorie socială dezavantajată, deviza 
inseamnă pentru desenul animat, cu 
care a fost distins ex-aequo, drumul 
către o artă vecină muzica, Sauema- 
nia vrea så însemneze lumea lui Erik 
Satie. Partiturile compozitorului, att de 
legat de experienţele artistice de avan- 
gardă ale primului sfert al secolului, 
cunosc de data aceasta ele însele o 
aventură experimentală, dialogind cu 
tigurarea în ve ra desenate a sensu- 
rilor ipotetice sunetelor. Este un 
balet grafic fantast şi frenetic, de cro- 


(Continuare in pag. 20) 
Valerian SAVA 


se văd în costul unui singur bilet. Poate de 
aceea, mai mult decit la alți cineaşti, există 
la animatori o trenezie a festivalurilor spe- 
cializate. O pasiune a confruntării, mai de- 
grabă decit a compenţiei, o ardoare a «ară- 
tării», a prezentarii tiimelor Tn tața contra- 
ților, dar şi a unui public sincer animat de 
interesul față de animaţie. Nu cred să existe 
scriitori care să-și propună să scrie doar 
pentru sertar, și cu atit mai puţin îmi pot 
închipui cineaști care să viseze la o peli- 
culă înmormintată într-o casetă de metal. 
Copii maturi — copii poate şi pentru că 
minulesc personaje din hirtie decupată 
sau plastilină, din linii sau din puncte — 
nu o dată filozofi, animatorii au un aer de 
perpetuu adescoperitori ai adevărurilor tun- 
damentale» sau, în orice caz, ai unor ade- 
văruri pentru ei esenţiale. Între două ade 
cen-uri?, copiii săvirşesc ceva numai al lor. 
Din punctul lor de vedere, creează. Chiar 
dacă din punctul altora ae vedere au tăcut 
doar o poznă. 


La una din conferințele de presă am 
asistat la o discuţie pe marginea filmului 
realizatoarai franceze Nicole Dutour, in- 
titulat Nopți albe. În programul festivalu- 
lui, acest film era prezentat printr-o intre- 
bare «Ce se petrece dincolo de chipurile 
oamenilor despre care ne inchipuim că 
ştim tot?». Nu incape îndoială că se pot 
petrece multe, dovadă următorul dialog: 
«Există o anumită contuzie în povestire. 
Filmul dv. se adresează unui public mai 


larg sau doar tinerilor?», întreabă un zia- 
rist «N-aveam nici un fel de public în cap 
cind m-am apucat de tilm. Lucram şi atit. 
Probabil că anumite lucruri nu prea se in- 
teleg, altele ar fi trebuit dezvoltate, altele...» 
Un regizor, tot francez, sare în ajutorul 
consorei: «În filmul Nicolei Dufour nu con- 
tuzia domnește, ci misterul». Este şi acesta 
un fel de a defini misterul. Dar nu e mai 
puțin adevărat că există în această lume 
a animației, care a fost, cindva, exclusiv 
a basmului şi care, azi, este din ce în ce 
mai mul a realului celui mai cotidian, 
chiar dacă, exprimat prin metatore, există, 
deci, în această lume, o anumită naivitate. 
Naivitate în sens de candoare şi candoare 
în sens voltairian. Filozofia speranţei, încre- 
derea în existența unor soluții continuă să 
anime, din tericire, marea majoritate a ani- 
matorilor. 


S$.0.S.-uri lansate pe tonuri semi-grave. 
ca în Lumea tăcerii de Nikola Majdak — 
un strigăt de alarmă împotriva poluării prin 
zgomote: citadinul, al cărui creier e pus la 
grea încercare de scurgere nestirşită a 
automobilelor cu sisteme de frinare detec- 
tuoase, dar cu clacsoane impecabile. de 
pertoratoarele de asfalt, dar şi de timpane. 
de tranzistoarele care incintă auzul puria- 
torului, dar exasperează nervii trecatoru- 
lui, citadinul așadar, cind apucă in stirșit 
să trăiască o clipă de tăcere, strabâtută 
doar de ciripitul unei păsărele, is» ese din 
fire şi ucide zburătoarea. N-a suportat tă- 
cerea? Sau singura producătoare de zgo- 
mot care s-a dovedi a fi «a mina lui» a 
fost mierla? 

S$.0.S.-uri lansate pe tonuri tulburător 
grave, ca filmul Pica-Don al japonezului 
Renzo Kinoshita, o evocare a dezastrului 
de la Hiroshima, din 6 august 1945. Un nu 
spus războiului în imagini de un realism 
cutremurător, aproape de neindurat. 

filmul realizat de Istvan Orosz, 
în atita de complicata tehnică a desenului 
combinat cu luări de vederi reale, strigă 
după un ajutor de altă natură, mai intros- 
pectivă. La o masă de prinz, un invitat timid. 
e drept, tot încearcă să apuce solniţa pla- 
sată cam departe de mina lui. Nu izbutește, 
pentru că nu îndrăzneşte să ceară şi pen- 


tru că cei din jurul lui îl împiedică în fel şi 
chip, ocupați fiind cu treburile lor. Ușor 
ingrijorat la început, apoi din ce în ce mai 
disperat, incapabil să-şi înfringă propria-i 
stiiciune şi cu atit mai puţin aplombul su- 
ticient al celorlalți, comeseanul nostru va 
muri de frustrare, neputind să se adapteze 
sau nevrind cu tot dinadinsul să lupte cu 
convențiile la care-l! supun semenii lui. Un 
film despre discreție şi timiditate ca de- 
fecte mortale ale epocii noastre. Din pă- 
cate, deși hotărit să folosească nu numai 
solniţa ca personaj, dar şi sarea drept con- 
diment, filmul se opreşte acolo unde ar 
fi trebuit să Inceapă umorul. Spre deose- 
bire de Anima al realizatoarei elvețiene 
Gisèle Ansorge care, în trei minute şi 
cincizeci de secunde și în stilul gravurii 
animate. izbutește să comunice cu haz — 
un anumit tip de haz, mai degrabă amar, 
dar se putea altfel? — ideea că fiecare 
bărbat poartă cu el imaginea Femeii. A 
femeii-mamă, a femeii-soţie, a temeii-co- 
pil. Dar o imagine care, de la naştere pină 
la moarte, trecînd prin toate fazele vieții, 
se degradează conform unui ritm vital, 
care se aseamănă cu cel al unui tren tnne- 
bunit de viteză și care nu se poate opri 
dect atunci cind mecanismul uzat își dă 
ultima suflare. Filmul sugerează, extrem 
de convingător, ameteala şi spaima ce 
decurg din această cursă a anilor ce trec 
repede, tot mai repede și în timpul cărora 
încercăm zadarnic să fixăm clipa. O clipă, 
doar una din interiorul acestei repetiţii tără 
stirșit a unui ciclu în care viața va ceda 
veșnic locul vieții. 


Tot o goană, o goană după verbul «a 
înțelege» spre a ajunge la verbul «a accep- 
ta» este și filmul francezului Jean-Chris- 
tophe Villard, L'E Motit (joc de cuvinte 
între Motivul şi Emotivul). Într-o mișcare 
tără stirşit, un pictor cară de pi K un 
copac pe care vrea să-l picteze. În jurul 
lui se construiesc case, se croiesc străzi, 
se ridică oraşe, dar el, artistul, neclintit în 
încăpăţinarea lui de artist işi va duce în 
circă pomul dezrădăcinat, pină ce va reuși 
să-i întigă rădăcinile acolo unde ele tre- 
buie înfipte. Filmul a fost răsplătit cu Pre- 
miui criticii, dar la conferința de presă 
care a urmat proiecției, realizatorului i-a 
fost pusă poate cea mai insolită Intrebare 
din cite s-au auzit în timpul festivalului: 
«De ce copacul dumneavoastră nu are 
frunze?» Răspunsul, uşor agasat al auto- 
rului, merită a fi consemnat pentru cele 
două trimiteri ale sale. Prima se referă la 
umorul lui Villard: «Aveam și așa destule 
lucruri de animat ca să mă mai ocup şi de 
frunze». A doua, însă, este un răspuns 
dat naivității interlocutorulut «Oricum, for- 
ma arborelui este, înainte de toate, simbo- 
lică.» Toate filmele se vor simbolice, toate 
filmele se vor misterioase. Toate filmele se 
vor filozofice. Cronicarii se dau în vint 
după metafore, autorii se pasionează de 
simboluri, publicul vrea filme complicate 
Juriul insă, se presupune, doreşte doar 
filme bune. 


Palmaresul din acest an de la Annecy 
a tost pe gustul tuturor. Marele premiu 
ex-aequo: Di. Pascal de Alison De Vere 
(Anglia): un bătrin cizmar își rememorează 
viața. stind pe o bancă în fața unei bise- 
rici. Deasupra capului d-lui Pascal stă 
chipul lui Cristos. lar în capul d-lui Pascal 
existența capului de deasupra lui dă friu 
liber tuturor posibilităților şi face posibile 
toate minunile. Att doar că d-l Pascal 
este prea bătrin, iar Cristos este prea de 
piatră. Dincolo de viață de ishu Patel 
(Canada): ce este moartea? Există un «din- 
colo» de eat De fapt, un tiim care porneste 
de la mitologiile orientale și în special de 
la cea indiană, in care moartea este privită 
cu seninătate, potrivit credinței că ea nu 
este un stirşit, ci doar o etapă în destă- 
şurarea vieţii. 


Premiul speciai ai juriului: Reflexe de 
Jerzy Kucia (Polonia): un oraş în bătaia 
ploii şi o luptă crincenă pe care o duce 
un gindac să iasă din crisalidă. Să iasă 
la lumină, să pășească în viaţă, fără să 
ştie că în viață H aşteaptă moartea sub for- 
ma unui alt gindac mai mare... Amindoi 
se vor ineca într-o băltoacă Nu orice 
luptă pe viață şi pe moarte se duce pentru 
supraviețuire. Un mesaj din muzeul dvs. 
de Lynn Smith (Canada): discutind între 
ele, tablourile unui muzeu amestecă nu 
numai ramele, ci și epocile şi personajele. 
în aşa tel incit, îl putem auzi pe Rembrandt 
(în Autoportret!) spunind despre compa- 
triotul său Franz Hals că intotdeauna a 
ratat... «picioarele modelelor sale». Aproa- 
pe 13 minute de haz continuu, ceea ce este 
o performanţă, ca să ni se vorbească cu 


Rodica LIPATTI 
(Continuare in pag. 22) 


trast, decăderea eroului — bett. jocuri = 
= de cărți, pierderea gloriei, întringerile, Să desemneze pe cei mai buni actori 
cronica divorțul, singurătatea luminată doar de 
u, prezența Seul cate e poves- H d d i 
tea triumturilor alt ; apoi, re- intr-un fel de testament de gust si 
reluărilor scape ini arr edel 0 ochi ul c oului socotit «ulti 
mintea către re! ea 
în ring, recăsătorirea mamei divorțate mul tre nti»: Spencer Tracy 
pusa pras edh s-o var-n Elizabeth Taylor. Katharine Hep 
prono, hear a aaa Înainte de a muri, John Wayne 4 burn Laurence Olivier Lione? 
hotărire a bărbatului: va urca din nou rāspuns unci sete care-l solicita Zarr 
pe ring pentru a-și incinta copilul de- 
a fascina femeia trădătoare. 
Ç ramă bună nu e inferioară unei 
Ultimul une. Zefirelli, în geniul său, o 
2 9 știe. Ajuns la Hollywood, unde rar marii 
Zeffirelli 


ai vremii sale. lată ordinea lor. ca 


Vidor, distribuindu-i pe Jon Voight (in 

Billy — campionul), pe Faye Dunaway 

(in rolul sopen şi pe Ricky Schroder 
În 1931, King Vidor producea una din 
capodoperele sale, Campionul, cu Wai- 
lace Berry şi Jackie Cooper în rolurile 
principale. Era o melodramă admirabilă, 
care stringea în miezul ei toate bunele 
rețete, arhetipurile solide și sfinte la 
care publicul vibrează indelung, cu la- 
crimă sănătoasă boxerul invicibil, altă- 


înțelege toate tipurile, anaien şi 
tertipurile lumii. 


după 7 7 (din Vietnam). intoarcerea la 


imaginea clasică. a € 


cronica 
Terrei 


A trăi cromuiui, pentr 


z g rentabilitate 
în Tokio-crom cit mei mare a infrint orice legi igienice. 


Critica japoneză — nu numai cea de 
speciali dar şi marile ziare politice 
— soc filmul A trăi în Tokio- 
crom drept «cea mai importantă reali- 
zare a anului 1978». E un documentar 
de lung-metraj, desfăşurat Intr-un ritm 
lent, hotărit să fie exhaustiv într-o pro- 
blemă care pare a îi a unui singur car- 
tier, dezvoltată însă plină la rangul de 
problemă naţională: poluarea chimică 
a mediului și consecințele ei dezas- 
truoase pină la o tragedie a omului. 

Doi tineri regizori, Nobuki Yamamura 
şi Akiko Kuraoka au pornit de la unul Japonia — bolile mercurului de la Mina- 


x ie ci N i precizăm ar ea? Chiles - Căci Sfintul Bond are de descoperit 
El. da. se stie cine e. Nu mai precizăm. Ea dar ea? Lois Chiles Caer Sne Boae. are de OSO 
. ducă vreţi să vă incărcati memoria cu orice chip (frumos) o capsulă spațială expediată de ameri- 
cronica cani — englezilor. Cine, cum și de ce? 

H 2 WS SI A z E O să vă spunem noi, ca să nu muriti 

co(s) mică K D a de curiozitate, mai ales că nici nu merită 
E Capsula asta spațială, o să rideți, a fost 

EE ~ c turala chiar de constructorul ei, numit 

Hugo Drax. Drax este, desigur, dracul 


„Sfîntul“ 
pe lumea cealaltă 


Am anunţat la timp — nu ne cereti 
cind, că am uitat... — secretul adinc în 
care se «comitea» ultimul Sfint pe post 
de James Bond. Producătorul instituise 
un embargo nemilos asupra oricăror 
informatii privitoare la mincarea de peşte 
şi de peliculă intitulată Moonraker. l) 
Să nu afie concurența, să nu-i mai vină Ç 
și altuia ideea gag-urilor şi gadoet-urilor x de ia englezescul «Jawsa). Se mai știe, 
din scenariul său, că făcea o moarte -T Ç „i din om în om, și dezlegarea celei mai 
de om cum nici un James Bond n-a i 
cunoscut. Cu vremea, filmul a prins r 5 
chip, a tăcut ochi şi a ieşit pe piață. 2 Ç x kear hr Tag 58 se perm 
Din, necunoscut. și, enigmë, cădem în | j i i N da si nui. pe fată, o enigmă...) 55 de ani 
știut, lac şi puț. Dacă nu și mai în adinc... A s : ra T şi nu s-a plictisit să tot învingă... 


l 
| 


Documentul sursă a filmului 


cronica filmului 


antifascist 


Un octombrie 
în flăcări 


András Kovács, una din cele mai 
puternice personalități ale filmului un- 
gar, a realizat Duminică în octombrie, 
al cărui scenariu nu se abate de la 
constantele operei sale: interferența din- 
tre individ şi istorie, repercusiunile cri- 
zelor «din atară», sociale, asupra crizei 
«dinăuntrux, personale. Subiectul e pla- 
sat în aceeași zonă de timp care-l 
captivează demult pe Kovács: zilele în 
clar-obscur ale Ungariei stișiate între 
viziunea unei catastrofe naționale și 
posibilitatea unei învieri, «zilele reci» 
ale stirşitului fascismului și ale începu- 
tului revoluției populare. Kovâcs «se 
mişcă» foarte bine Intre aceste tensiuni 
esențiale pentru contigurarea dramelor 
importante ale timpulu nostru. Aici, 
sintem la stirșitul lui 1944, în plină derută 
a regimului lui Horthy, prins într-o 
criză clasică el înțelege că războiul 


mata — cartierul Edogawa a devenit 
un simbol şi un simptom al unei indus- 
trializări oarbe și iresponsabile. 

Filmul nu se sfiește a deveni un re- 
chizitoriu deschis, folosind îndelung 
interviurile atit ale locuitorilor cit și ale 
muncitorilor din uzină, analizele unor 
oameni de știință, generalitățile esen- 
tiale dar și imaginile particularului «gra- 
vid de universal» (după o expresie a lui 
Călinescu care trebuie pusa ca motto 
14 intrarea oricârul studio de documen- 
tare): astfel e halucinanta imagine a 
unui bărbat bolnav al cărui chip desti- 
pu de intoxicație, dezgustă intr-atit 
amilia și copiii Inch omul e silit să 
mănince singur... 

Poate că imaginea cea mai cuprin- 
zătoare despre forța şi utilitatea acestui 
fiim este însă una din afara lui, și anu- 
me: la 18 decembrie 1978, regizorul 
Yamamura a fost citat ca martor în fața 
tribunalului din Tokio care judeca — 
în primă instanţă — procesul intentat 
de locuitorii cartierului, societății de 
chimicale. Proces cîştigat. industriile 
poluante din Japonia au început să se 
expatrieze: «Nihon Kakagu» se implan- 
tează acum în Coreea de Sud..! 


Remember 


Un geniu 
al cinema-ului 


El n-a fost John Wayne (a se vedea 
alăturat unele din ultimele sale ginduri) 
ca, la moarte, marile publicaţii ale lumii 
să-i consacre jumătate din paginile unui 
număr obișnuit. El n-a fost Valentino ca, 
la ora dispariției sale, femei în toată firea 
să-și smulgă părul din cap, de disperare 
amoroasă. El n-a fost Chaplin — și e de 
presupus că sicriul nu i se va fura, din 
criptă, după inmormintare. Ce-a dat el 
lumii e totuşi pe măsura lui Wayne, Va- 
lentino şi Chaplin la un loc, deși decesul 
lui a fost anunţat sobru și laconic: 

«Cineastul american Dave Fleischer a 
murit în urma unei crize cardiace, la 
Hollywood, în ziua de 25 iunie 1979. El era 


purtat alături de Germania hitleristă este 
pierdut, dar e incapabil să găsească 
soluțiile decisive pentru a ieşi din alian- 
tă; el ar vrea să-l trădeze pe Hitler, fie 
și în ultima clipă, însă Hitler pregăteşte 
debarcarea amiralului de la cirma sta- 
tului. Două personaje răstring, în înfrun- 
tarea lor, ciocnirea dintre general! şi 
generalitățile lor: Geza, un adjutant al 
lui Horthy, implicat în toate manevrele 
pentru proclamarea unui armistițiu şi 
un diplomat german, în post la Buda- 
pesta, nimeni altul decit şeful contra- 
spionajului nazist. Acest Hoffmann va 
încerca să pătrundă în secretele armis- 
tițiului pus la cale de horthyşti, prin 
intermediul acelui adjutant, şi chiar 
dacă acesta va păstra taina acţiunilor 
sale, e! nu va putea împiedica cealaltă 
lovitură — răpirea, într-o duminică de 
octombrie, a fiului lui Horthy, luat osta- 
tec de hitlerişti pentru a-l constringe 
pe regentul-tată să demisioneze, lăsind 
locul unei echipe pe care Reich-ul să se 
poată baza. 

Drama lui Geza capătă semnificația 
eșecului naţional: e! va fi arestat de 
Hoffmann, va încerca să se sinucidă, 
va rata tentativa și va fi supus unor 
anchete chinuitoare — în timp ce «afară 
Horthy va ceda puterea lui Szalassi, con- 
ducătorul tasciștilor maghiari. In aceste 
condiţii, mărturiile lui Geza nu mai 
interesează serviciile de spionaj hitte- 
riste — Horthy fiind înlăturat, adjunctul 
său, care şi-a făcut datoria de a tace, 
poate fi împuşcat ca un martor inutil 
unei demonstraţii de forță. Întrebarea 
filmului lui Kovács e dacă există, vreo- 
dată, «martori inutili». 


cronica 
telegenică 


Profesiunea;, 
reporter 


Într-una din serile lunii iunie, milioane 
de telespectatori au putut vedea, și la 
noi, la telejurnalul de seară, asasinarea, 
pe viu, în Nicaragua, a ziaristului ame- 
rican Bill Stewart, de către soldaţii 
fostului dictator Somoza. Filmul acela, 
de citeva minute, surprins în direct de 
un alt om ai aceleiași profesiuni, profe- 
siunea: reporter, — am avut ocazia să 
văd că a impresionat un popor de privi- 
tori. Dimineaţă, am auzit comentarii la 
tot pasul, ca după moartea cuiva apro- 
piat, afiat lingă tine, pe stradă, la un 
colț... Devenim într-adevăr cetățenii ace- 
lui imens sat în care televiziunea trans- 


în virstă de 85 de ani». 

Dacă ne-am opri aici, la această tele- 
gramă, avem trista bănuială că milioanele 
de cititori ar ridica din umeri, deloc în- 
fiorați. Ne simţim datori să spunem atit: 
Dave Fleischer i-a inventat, în 1930, la 
36 de ani, impreună cu Max, fratele său 
dus și el dintre noi, pe: 

Popeye! Olive! Bluto! Betty Boop! 

Mai ridicà cineva din umeri? Cu ce-a 
fost inferior Popeye lui Wayne sau lui 
Valentino? Ce drepturi are in plus, la 
nemurire, Greta Garbo faţă de Olive sau 
Betty Boop? Fleischer-ii — trebuie spus 
asta cu toată liniştea — au fost dintre cei 
mai geniali inventatori ai cinematogratu- 
lui — linia lor de desen, gagurile, ritmul, 
moacele, banda sonoră, montajul şi mixa- 
jul intrind în concurență voloasă nu doar 
cu Disney (cum au făcut în 1939, dind o 
dată cu Alba ca zăpada a lui Gulliver-ul 
lor) ci cu toți, absolut toți «crocodilii», de 
toate gradele, de toate genurile, de la 
Welles la Keaton, de la Eisenstein la 


Rubrica 
«Filmul, document al epocii — 
Documentul, sursă a filmului» 


este realizată 
de Radu COSAȘU 


Filmul și epoca: răpire într-o D 
Kovács) — în 1944. naziștii íl 


Filmul si epoca: o lovitură milit 


ridică 
ictatorul maghiar 


7 (regia András 
pe fiul lui Horthy. pentru a-l 


în ca Latină reconstituită in 


Ce nii. producție a studiourilor sovietice. inspirată de evenimentele 
ucelui continent în fierbere 


formă omenirea, după cum profetiza 
Mc Luhan? lată un comentariu asupra 
aceloraşi imagini, venit însă de pe ga- 
laxia Gutemberg, a tiparului — Bernard 
Chapuis, în rubrica sa de citeva rinduri 
din «Le Monde», din care am citat nu o 
dată, scrie: 

«După ce lumea a văzut pe ecranele 
televizoarelor, trupul ziaristului ameri- 
can Bill Stewart zvircolindu-se în praf, 
după o rafală de mitralieră trasă de un 
soldat al gărzii naţionale, generalul So- 
moza, prezentind «profundele sale con- 


Mizoguchi; ne va trebui o lume ceva-ceva 
mai bună pentru a se înțelege adincimea 
artistică a lui Popeye, ca și aceea din 
Poveștile lunii palide după ploaie. 
Deocamdată, sintem într-o civilizație care 
abia-abia işi permite să zimbească atunci 
cind i se reamintește că, în 1935, Betty 
Boop a fost interzisă de pe ecrane, la 
presiunea citorva ligi ale decenţei... Deo- 
camdată, la plecarea lui Dave Fleischer 
spre un loc unde sperăm că va găsi un 
cinema pentru a-şi pierde o după-amiază 
cu Popeye, să fim mulțumiți că totuși 
lingă 

Robinson Crusoe şi Vineri, în localita- 
tea Hull din Anglia, 

Maigret, in localitatea Delfzij! din Olan- 
da, 

Pinocchio, undeva, în ltalia, 

Tintin, la Wolvendael, în Belgia, 

Popeye are și ei statuie la Chrystal 
City, în Texas — S.U.A! 

E adevărat — statuie ridicată nu de 
cinefili, ci de producătorii de spanac. Dar 
la cite spanacuri a produs cinematograful, 
ignorindu-l pe Popeye sau lăsindu-l pe 
mina copiilor, să mai nădăjduim că va veni 
o vreme a revanșei şi, deschizind bine 
ochii, lumea-i va trece pe Dave şi Max 
Fleischer printre oamenii ei de seamă, 
pe înţelesul, fie el treptat și lent, al adul- 
ților. 


doleanțe» oamenilor presei, le-a expli- 
cat că ei practică «o meserie pericu- 
loasă». 

Dacă însă camere invizibile ar fi fil- 
mat tot ce se intimplă de cinci am în 
America Latină, în Atrica, în Orientul- 
Milociu. în Asia de sud-est, s-ar fi putut 
vedea milioane de trupuri omenești 
încovoindu-se sub apăsarea morţii, în 
înaltul cerului sau în celule fetide. Dar 
avem oare nevoie de camere invizibile 
pentru a ști că o vreme de măcel, 
însăși meseria om e periculoasă?» 


Nemuritorii: Popeye și Bluto... 


„Popeye si Olive. lingă o statuie ridi- 
cată în cinstea spanacului. care există 
aevea. în Texas! 


@ Am fost in situaţia de a improviza 
foarte mult pe platoul de filmare — 
dezvăluie Angela Lansbury, interpreta 
copioasei Miss Froy din remake-ul 
Doamna se răzbună (fostul mare suc- 
ces din 1938 ai lui Hitchcock), regizat 
acum de Anthony Page. Răzbunătoarea 
doamnă, jucată de astă dată de 
Angela Lansbury în calitate de Miss 
Froy, dispare în cursul unei călă- 
torii cu trenul prin Germania anului 
1939, cind naziștii declanșează cei de ai 
doilea război mondial. «Ca să spun 
sincer — a continuat Angela Lansbury 
— mi-am scris multe replici chiar pe 
platou, dar cu aprobarea scenaristului 
George Axeirod, care mi-a spus: «Uite 
ce e Angie. știi mai bine ca mine ce fel 
de idiom i se potriveşte unei bătrine 
englezoaice, aşa că eu Îţi sugerez ideile 
momentului și dumneata le traduci în 
dialectul doicii cu pricina.» 

«Dar nu credeţi — a mai fost întrebată 
interpreta — că remake-ul după un film 
clasic de Hitchcock poate fi luat drept 
un sacrilegiu?» «Din punct de vedere 
conflictual — a răspuns actrița — ver- 
siunea pe care am făcut-o este, după 
mine, excelentă. Bineinţeles că s-au 
operat o seamă de schimbări şi adap- 
tări. Privit însă ca un policier de astăzi, 
şi răspunzind respectivelor cerinţe ale 
genului, găsesc că filmul stă la loc de 
cinste. E puţin curios să mă văd în acest 
rol pe care în versiunea hitchcockiană 
îl deţinea May Whitty. Pe vremea aceea 
eu aveam vreo 17 ani. S-au luat acum 
o seamă de libertăţi fată de versiunea 
primă. în ce priveşte profilul person 
lor. Cele două personaje, de pildă, c: 

o ajutau pe Miss Froy, se chemau iris 
Henderson și Gilbert Redman, jucate 


Ca si pe ringul de box. Cassius Clay 
vrea să fie si pe platou € 


Musivalu! este dintotdeauna o preferință a publicului. Se pare că filmul : 
iproductie DEFA 


o confirmă 


După LL 


respectiv de Margaret Lockwood și Mi- 
chael Redgrave. iris a adevenit acum 
Amanda, o prea bogată americană foar 
te convinsă că prin ajutorul banilor poate 
cumpăra orice, inclusiv soți. Atit de en. 
glezul Gilbert a devenit în noua versiune 
totoreporterul Condon, de la revista 
«Life» iar interpreții sint Sybill Shephard 
şi Elliott Gould. E amuzant de reținut 
că, la vremea ediţiei hitchcockiene, 
Elliott avea un an, și pretinde că abia 
invăța să meargă pe o stradă din Bronx, 
iar cind am întrebat-o pe Sybill ce făcea 
pe vremea aceea, a explodat «Da' ce 
nu știi că nici nu mă născusem în o 
mie nouă sute şi numai ştiu cit... ?» 

e Echipa care va tilma Olimpiada 
1980 de la Moscova este gata de lucru. 
Grupul cuprinde, pe lingă regizori și 
tehnicieni, aproximativ 400 de operatori. 
Conducerea întregului detaşament de 
cineaşti o deţine regizorul luri Ozerov 
(autorul epopeii cinematografice Eli- 
berarea). Printre filmările preliminare, 
unele se vor efectua în Grecia (de unde 
porneşte flacăra olimpică) dar și pe 
șantierele obiectivelor aflate incă în 
construcție și care se grăbesc să predea 
lucrările la timpul prevăzut de uriaşele 
planuri întocmite pentru această Olim- 
piadă (despre care se afirmă că va avea 
o amploare fără precedent). 

Se preconizează ca filmul propriu-zis 
al Olimpiadei de ia Moscova — 1980 
să aibă două serii. Datorită măsurilor 
care au fost luate, se va putea filma în 
orice condiții atmosterice (filmul va fi 


color). S-au luat de asemenea măsuri 
pentru suplimentarea surselor de ilu- 
minat la locul întrecerilor sportive, se 
lucrează la construirea unor platforme 
in vederea amplasării camerelor fixe 
de filmare. Desigur, zeci de operatori 
vor fiima «din mină» și «pe fază». Din 
materialul de multe mii sau zeci de mii 
de metri de peliculă, se scontează că 
vor fi realizate şi filme documentare 
sau cu caracter tehnico-științific, În 
acest sens au și fost adresate studiouri- 
lor sovietice cereri și comenzi de către 
federațiile de specialitate. 

$ Ce poate H recentul film in care 
apare Jacqueline Bissel, intilulal Prea 
mulți șeti! Ne lămureşte chiar ea: «E 
un film despre un menu misterios, bine 
asezonat cu lirism şi momente comice, 
dar și cu prezenţa lui George Segal, 
Philippe Noiret, Robert Morley, Jean 
Rochefort, Jean-Pierre Cassel, etc. Ini- 
Hal filmul se chema «Cineva a ucis pe 
cei mai buni bucătari din Europa». ŞI 
cu asta se divulga toată ideea povestirii. 
Se intimplă bineinteles în film şi citeva 
dispariţii misterioase a unor faimoși 
bucătari ai lumii, dar filmul nu cade în 
macabru ci rămine vesel și antrenant. 
B ne-a plimbat de la Miinchen la Viena, 
apoi la Paris și Londra prin mari restau- 
rante și nici o clipă nu și-a pierdut tonul 
de comedie lirică». 

e Uneori criticii americani lasă de 
o parte orice expresii angelice, în lavoa 
rea unui limbaj al sincerităţii «pe unde 


Ali Mac Graw a cunoscut o lungă pauză. după 
care și-a făcut reintrarea cu o poveste sportivă. /ucăr 


ultrascurte» — cum Îl numea cineva. 
De exemplu, Katerine Amis scrie în 
«Newsweek» despre una din frumu- 
seţile zile Farah Fawcett-Majors: «Cind 
eroina maiourilor și şampoanelor a apă- 
rut în primul ei rol din filmul Cineva 
i-a suprimat soțul, părea mai degrabă 
că cineva i-a suprimat cariera». Sau o 
altă sinceritate, de astădată despre 
Peter Sellers, în remake-ul Prizonierul 
din Zenda: «Există imprejurări cînd 
Sellers trece drept unul din cei mai 
hazlii oameni din lume. Nu şi de astă 
dată, dar cum e prea tirziu să-i 
mai spunem cum este in filmul Prizo- 
nierul din Zenda, cel mai bun lucru 
pe care-l putem face este să ne plimbăm 
privirea în altă parte şi să spunem că 
filmul nici nu există». 


@ Într-o pauză a filmăritor,la ultima 
sa peliculă Cetatea femeilor, Federico 
Fellini (care «n principiu» nu acordă 
interviuri) a acceptat să facă unele pre- 
cizări, apropo de similitudinile făcute de 
unii comentatori cu marea pictură de 
ieri şi de astăzi: «E adevărat că eu gin- 
desc cinematograful pictural, dar nu 
fac trimiteri anume. Ştiu că unii stabi- 
lesc tot felul de paralelisme între cadre 
din filmele mele și nu știu ce tablouri 
celebre din Renasterea italiană, pictura 
flamandă ori cea suprarealistă. Dar a- 
ceste asemănări nu sint căutate... Dacă 
n-ar fi decit din propria-mi ignoranță.» 
(În pauze, Fellini e modest). 

@ interpretul serialului Poldark. pe 


numele lui bine ştiut de toată lumea, 


În Caharul, Roscin 
este o figură proeminentă 


Robin Ellis, va apare într-un musical, 
cu un titlu destul de banal: «Ea mă 
iubeşte». Partea mai surprinzătoare, 
este că musicalul acesta reia un vechi 
succes (nemuzical) de acum patru de- 
cenii, Prăvălia din colț cu James 
Stewart şi Margaret Sullavan — mare 
succes la vremea lui — şi-l pune pe 
portativ. O a doua surpriză a fost chiar 
pentru producător să constate că Robin 
Ellis — care a cerut să fie incercat la 
acest musical în fața unui scepticism 
cvasi-general — a dovedit că ştie să 
cinte și încă foarte bine. O revelație — 
au spus în concluzie, examinatorii. Dar 
ce să însemne atitea remake-uri? Să fie 
oare o carență de subiecte? 


9 La Beaulieu, pe Coasta de Azur 
s-a destășurat un festival al filmului 
de scurt metraj în al cărui juriu s-au 
aflat printre alții, Abel Gance şi Jacques 
Tati. Dintre zecile de filme care s-au 
oferit selecţiunii, primele locuri, premii 
si lauri au fost cucerite de italieni. 
Premiul |, filmu Șarpele, premiul 
al Hea a fost obținut de Manuel De Sica 
cu scurt-metrajul său În anul lui Gior- 
gione; premiul al ili-lea a revenit lui 
Ugo Saitta cu filmul intitulat Etna, cota 
3908. Și în sfirşit, premiul al IV-lea, 
Toate drumurile duc ia Roma a In- 
cununat eforturile cineastului Elio Finas- 
tauri. Alte două filme au primit men- 
Hun, Selecția italiană prezentase 6 filme 
din care 4 au obținut premii și 2 men- 
țiuni. Ceea ce spune ceva atit despre 
selecţie ch şi despre filmul de scurt- 
metraj ca şi despre valoarea filmului 
italian (necomercial) în ansamblu. 

i la foarte scurt interval, 
wind parcă să demonstreze celor ce 
au calomniat-o la prima ei încercare 
literară, Simone Signoret a scos de 
sub tipar un nou volum: «A doua zi, ea 
era zimbitoare». Nu știm deocamdată 
decit că actrița nu și-a mai imprimat 
gindurile pe bandă de magnetoton, ci 
s-a măsurat direct cu albeaţa hirtiei 
de scris. Mai știm că despre noul ei 
roman, căci este un roman, un comen- 
tator de talia lui Claude Roy, spune: 
«Actrița Simone noret a devenit 
scriitoarea Simone Signoret. Ea este 
o regină a acelor tăceri prin care se 
perindă o lume întreagă și a reușit 
acum să traducă aceste tăceri în pagini 
scrise». 

C Obestvafilie pe cară, le iste 
despre America, Raquel Welch sint pe 
cit de pertinente pe atit de neaşteptate, 
de la o actriță care pină acum și-a arătat 
doar zimbetul și... restul, dar niciodată 
ideile. «lubesc foarte mult America, 
dare o lume isterică, o lume care ascun- 
de un mare vid. Viaţa aici pare sclipi- 
toare, numai că înapoia fațadei nu se 
mai află nimic. Americanii sint cam 
trăzniţi. Astăzi sloganul și singura lor 
speranță de viață este să alerge ca să 
slăbească. lar psihiatrul este un fel de 
dumnezeu al fiecăruia. Şi toate astea 


numai şi numai pentru că nu ştim să 
trăim. Singurele domenii în care exce- 
lăm sint publicitatea şi comerțul cu 
armele. Ştirile serioase care ne parvin 
din restul lumii sînt tratate şi inregistra- 
te ca niște foiletoane de televiziune. 
Totul este show-business. Ne ascun- 
dem înapoia unui mare zimbet american. 
Un zimbet care este larg, deschis, dar 
înapoia lui este un zid peste care nu 
trece nimeni». (Probabil că ea cunoaște 
America mai bine decit alții 

e A apărut un serial pe teme spor- 
tive. Realizat după scenariul scris de un 
binecunoscut ziarist sportiv, Denis La- 
lanne. Serialul se intitulează Salut, 
campionule! lar regia o semnează 
Serge Friedman. Realizatorii ţin să-i 
asigure pe spectatori că «vor putea trăi 
dinlăuntru viața disciplinelor sportive 
cele mai populare, de la fotbal şi tenis 
la rugby, ski, nataţie, automobilism de 
formula 1, etc.» Serialul este realizat 
de televiziunea franceză, care după 
primele patru episoade recepționate şi 
date pe post, îşi pune speranțe atit de 
mari în el, încit după ultima serie — 
a 13-a — se preconizează inceperea 
unui al doilea serial pe teme sportive. 

9 După ultimul tur de maniveală 


la filmul care mici nu putea să se cheme 
altfel dect Cei mai mare, Muhammad 
Ali, alias Cassius Clay — şi-a luat o 
poză de obișnuit al piatourilor şi cu 
aerul lui cunoscut, însoțit de gesturi 
ample, a anunțat ziariştilor că filmul său 


ma părinților ii striveste uneori 
copii» — spune cu luciditate 
Catherine Allearet 


va fi primul dintr-o lungă serie. ŞI cu 
o seriozitatea care nu surprindea pe 
nimeni, a declarat că în noua îndelet- 
nicire de interpret de film ei se vede 
foarte bine jucind rolurile deţinute, de 
exemplu, de un Charlton Heston. 
Partenerul său în acest film este 
Ernest Borgnine, care s-a arătat toarte 
plăcut impresionat de ușurința cu care 
Muhammad-Cassius a evoluat în fața 
camerelor de luat vederi, ca şi de inte- 
resul pentru latura tehnică a vieții de 
pe platou. «Bucuria lui de adolescent — 
spin Borgnine — nu inseamnă de fel 
că ia cinematogratul drept o jucărie de 
care s-ar putea plictisi foarte repede. 
Este un fel de invingător înnăscut». 
Cind Cassius Insuși este Intrebat ce 
crede despre tilm, răspunde: «Prea mare 
lucru nu ştiu, tot ceea ce nu uit este că 


mice pentru C om piii 
lui Jean Lefebvre 


milioane de telespectatori au asistat 
la ultimul meu meci. Probabil cu mult 
mai mulţi decit cei care au asistat la 
proiecţiile cu Nașul ori cu cele două 
versiuni ale Fălcilor. Sint convins că 
in doi ani cel mult, o să fiu egal cu 
Chariton Heston, Marlon Brando sau 
Steve McQueen. Era şi timpul. Nu tre- 
buie să ajungi la 60 de ani ca să devii 
un erou al tinerilor. Eu mă apropii de 40». 

© Evadarea spre Atena este filmul 
recent terminat de regizorul grec, Geor- 
ge Cosmatos. Acţiunea se petrece în 
timpul celui de al doilea război mondial, 
pe o insulă din arhipelagul grecesc, 
ocupată de germani. Eroii povestirii — 
care sint într-adevăr niste eroi. căci 
trec prin încercări de neinchipuit, 
în pivnițele în care sint deţinuţi de 
Gestapo, sint de tapt nişte arheologi. 
antrenați în cercetări şi săpături arheo- 
logice în această insulă. Primele co- 
mentarii despre filmul lui Cosmatos 
apar ca foarte favorabile, și se men- 
ționează aportul unor nume foarte so- 
nore: Roger Moore, Teliy Savalas-Kojak, 
cate Cardinale, David Niven, Stassia 

takis. 


e Cinematograful mondial s-a mai 
îmbogăți cu un octogenar: Alfred 
Hitchcock. Nimeni nu l-a sărbătorit insă 
pe realizatorul anglo-american, pentru 
că nimeni n-a îndrăznit să-l deranjeze 
măcar cu un telefon. Așa inct s-a luat 
act că marele regizor, maestrul suspen- 
sului cinematografic a împlinit 80 de 
ani. Mulţi afirmă că-l cunosc — spunea 
cu această ocazie un comentator en- 
glez — dar puțini pot să susțină că 
au stat de vorbă cu ei sau că s-au aflat 
în anturajul lui. Cei ce au lucrat cu el 
știu însă foarte bine cit de apropiat 
și de distant în același timp este fals- 
tatiianul regizor. Extrem de rezervat, 
de ne-monden, Hitchcock este o per- 
sonalitate cu o bogată viaţă interioară 
şi preocupare pentru artă în genere, și 
pentru viața socială. Cind nu face film, 
scrie pentru el însuși. Creator al unui 
stii căruia toată lumea îi spune astăzi 
«hitchcochian», care a reprezentat un 
mare pas făcut de cinematogral în 
structurarea narațiunii prin imagini, 
Hitchcock este cel mai rebarbativ om 
în fața teoretizărilor. E tace tiim, nu 
tace teorie. Este notorie discuția pe 
care a avut-o cu Truffaut și care s-a 
concretizat într-un volum, devenit lu- 
crare de referință pentru cercetătorii 
artei a 7-a. Hitchcock însă nu şi-a asu- 


„mat nici un fel de merite. Întrebat despre 


această lucrare, ei a găsi cu cale să 


spună doar atit: «Trutfaut are toate me- 
ritele, pentru că este un om plin de idei 
şi sensibilitate pentru arta filmului. Tot 
ce contine discuția pe care am avut-o 
cu ei nu putea avea loc decit cu un inter- 
locutor ca el». 


e Turul Europei în 3 de zile s-a 
intitulat retrospectiva cinematografică 
organizată la Milano, și care şi-a pro- 
pus să reproiecteze cele mai semniii- 
cative filme produse pe continentul 
nostru. Au fost două selecţii: prima, 
alcătuită din filme realizate după cei 
de al doilea război mondial. Selecţio- 
nerii s-au oprit la următoarele: Trimisul 
de Claude Goretta, Jules et Jim de 
François Truffaut, Cazul Watharinei 
Bium de Volker Schlioendorii, Blow- 
Up de Michelangelo Antonioni, Pădu- 
rea spinzuraţiior de Liviu Ciulei, Dia- 
volui, probabi) de Robert Bresson, 
Comedianți de Theodor Angelopou- 
los, O zi nu ca oricare alta de Ettore 
Scola, Preluarea puterii de către Lu- 
dovic al XIV-lea de Roberto Rosselli- 
ni, Oui de șarpe de Ingmar Bergman, 
Un pod prea departe de Richard Atten- 
borough, Autobuzul tragic de Bay 
Okan, Casanova de Federico Fellini, 
Vici particulare și virtuți publice și 
Electra, dragostea mea de Miklos 
lancso, Un show de oroare şi rock 
de Jim Sharman, Marea crăpeliniţă de 
Marco Ferreri, Mamiterele de Roman 
Polanski, O noapte pe muntele ple- 
şuv de Aleksejeti, Doar ceva mai ti- 
ravă de Giolli, și Eroi și secături de 
Guido Mina. Acestora li s-au adăugat 
citeva filme de Joris Ivens, între care 


binecunoscutul Zuiderzee din 1930, ca 


şi citeva din filmele europene de mare 
prestigiu dinainte de război, cum ar fi 
Cheiul cețurilor de Marcel Carné, Ba- 
letul mecanic de Fernand Léger, Pră- 
bușirea casei Usher de Jean Epstein. 
-Manifestarea milaneză s-a bucurat de 
un larg ecou și a fost însoțită de nenu- 
mărate întiiniri și discuții pe marginea 
filmelor re-vizionate. 


e Eu sint zidul morţii se intitulează 


ultimul film al realizatorului cehoslovac 


Jarosiav Balik, după un scenariu al 


scriitorului Stefan Sokol. Ideea de bază 
a acestui film vorbește despre dorința 
omului, a tinărului în special, de a-şi 
structura viața în așa tel incit ea să aibă 
un sens nu numai pentru el însuși, ci 
pentru întreaga societate. Din acest 
punct de vedere, realizatorul Jaroslav 
Balik se află printre cineaştii preocu- 
pal permanent de problematica tine- 
retului de astăzi din țara sa. El a ales 
de astă dată o povestire în centrul 
căreia se află un actor ambulant, un 
tel de Don Quijotte, Lumea acestuia 
are un farmec melancolic dar este 
neindoieinic o lume care dispare in- 
cet-incet, datorită anacronismului ei. 
Ea devine tot mai contrastantă cu epoca 
modernă şi cu terenul de afirmare 
pe care societatea de azi H oferă unui 
tinăr. Eroul acestei povestiri se con- 
vinge la început mai greu, datorită unei 
lipse de statornicie, apoi cind are re- 
velaţia lumii moderne, dorința sa devi- 
ne impetuoasă de a participa la tumul- 
tuoasa viață socială. 


“Rolul din Cohur fost pen- 
tru mine marele examen de in- 
trare în + — lrina 


lumea filmului 
dintr-un unghi comic 


De multe ori mi-am pus intrebarea, 
cum o fi arătind spectatorul mijlociu! 
(sau spectatorul mediu, cum i se mai 
zice), adică acela despre care aflâm 
că «gustă» sau «nu gustă» anumite 
filme, acela care agreează comedia, 
melodrama, filmul politic, filmul poli- 
HS), acela care cumpără cele mai 
multe bilete la cinematograf, într-un 
cuvint acela care, în ultimă instanță, 
hotărăşte soarta filmelor. Mărturisesc 
nu fără un sentiment (mijlociu, fireşte) 
de jenă, că nu mi-a fost dat să-l intii- 
nesc, de cind frecventez sâlile de 
cinema, pe acest omniprezent, atot- 
puternic şi misterios personaj. Am 
văzut tot felul de spectatori: fanatici, 
doch, semidocţi, imposibili, indisci- 
plinaţi, furioși, somnoroși, beți, tandri, 
2gomotoși, eleganti, inițiați, neiniţiaţi, 
avizaţi, neavizaţi, întimplători, spălați, 
nespălați, atenţi, perseverenţi, indo- 
lenți, insolenți, combativi, activi, inac- 
tivi, impulsivi, etc., etc., etc. 

Dar pe spectatorul mediu, pentru 
care regizorul XY işi face filmele, pe 
care regizorul YZ i} disprețuiește, căci 
el îi are in vedere numai pe inițiați, 
pe spectatorul mediu, despre care mi 
se spune că așteaptă filme bune (dacă 
e mediu, de ce aşteaptă filme bune şi 
nu filme medii?), pe acest spectator 
n-am izbutit să-l cunosc. 

Şi, necunoscindu-l, am încercat să 
mi-l imaginez. Este un tip nici tinăr, 
nici bătrin, altfel spus între două virste, 
nici inalt, nici scund — talie mijlocie, 
nici gras, nici slab, nici trumos, nici 
urit nici însurat, nici celibatar (prin 
urmare, logodit), nici prost, nici deş- 
tept, nici pătimaș, nici abulic, cu o 
retribuție medie, corespunzătoare unei 
funcții medii, brăcat la magazinul 
«Contecţia» şi Încâlțat la magazinul 
“Încălțămintea», avind o bibliotecă 
mijlocie (de preferință romane, mai 
deloc versuri, critică sau teatru), din 
care a citit aproximativ jumătate, restul 
fiind pentru eventualii copii, cind şi 
dacă-i va avea, ştiind citeva cuvinte 
franțuzeşti, citeva cuvinte italieneşti, 
eventual şi citeva cuvinte rusești, dar 
nici un cuvint suedez, hindi sau malgaş 
participind (prin intermediul televi 
ziunii) la meciurile de fotbal și de te 
nu însă și la cele de rugby și baschet, 
mergind din cind în cind la spectacole 
de teatru, nu însă şi la concerte, iu- 
bind mâsura, cumpătarea și decența, 
vinul de 12,40, berea și pepsi-cola, nu 
coniacul şi citronada, circulind de 
preferință cu trenul și cu autobuzul, 
mai puţin cu avionul şi cu bicicleta, 
plăcindu-i ciinii şi pisicile, nu elefanții 
şi şoriceii şi frecventind cinematogra- 
fele nu la primul, nici la ultimul spec- 
taco!, ci la cele din mijlocul zilei. 

Un singur lucru n-am reușit să 
stabilesc in legătură cu spectatorul 
mediu: dacă e bărbat sau femeie. 

Oricum, prin rezultatele acestei cer- 
catări la dispoziţia regizorilor, produ- 
cătorilor şi criticilor de cinema spre a 
le folosi în activitatea lor profesională, 
urmind să-mi continui investigațiile 
pină cind voi reuşi să-l descopâr 
totuşi pe spectatorul mediu, chiar dacă 
s-ar ascunde in gaură de șarpe. 

Şi atunci veţi vedea voi, cineaști de 
toate nuanțele! 


Dumitru SOLOMON 


Lupta de la- Podul Băneasa 


(Urmare din pag. îi 


trei sute de oameni, din care nu era unul 
sub 1,80 m înălțime, eu fiind cel mai mic 
din tot regimentul. 

— Care este primul tapt din ziua de 
23 august 1944, de care vă aduceţi 
aminte? 

G-ral Marcel Olteanu: Era după-amiază, 
pe la cinci şi ceva, mă găseam la biroul 
meu din cazarma de pe Calea Plevnei, unde 
veneam de două ori pe săptămină, ca să 
rezolv corespondența. 

— Bănuiaţi că va H o zi deosebită, 
ştiaţi ceva din cele ce se intimpla la 
palat? 


G-ral M.O.: Nu, nu ştiam absolut nimic, 
era o zi ca oricare alta şi totul a fost pentru 
mine neprevăzut in acea zi, totul a fost 
așa, la galop. Dar mai inti a sunat telefo- 
nul. Aveam telefon direct cu Comanda- 
mentul militar al Capitalei. Şi primesc un 
ordin: faimosul ordin «Pajura». După cod, 


G-ral M. 

a regimentului meu a fost de a intercept» 
şi a respinge «cu orice preț» — era sub! 

niat în ordin — pătrunderea forțelor mil: 
tare germane în Capitală, pe cele trei că: 
de comunicaţie de la nord: Tunari-Herăs- 
trău, Qtopeni-Băneasa şi Mogoșoala-Strău- 
leşti. Întrucit aveam de partea mea barajul 
natural al lacurilor care interceptează aceste 
trei căi de comunicație, mi-am spus foarte 
frumos: — Eu mă așez la poduri, pentru 
că podurite creează puncte obligatorii de 
trecere pentru inamic. El putea să vină în 
forță, cu o forță mult mai mare decit a 
noastră, dar la poduri se subția, apărea 
intocmai ca oile la strungă. 

— Din nou, providențialul pod, ca ta 
Vaslui, ca la Călugăreni. 

Generali Marcel Olteanu: Da, podul, 
podul a fost exc nal! Asta trebuie să 
speculaţi în film! Cunoşteam perfect zona 
și am hotărit ca poziţia mea de apărare să 
fie pe înălțimea care domină podul, in 
lungul căii ferate Bucureşti-Constanţa, Ină!- 
time care îngăduia ceea ce noi numim tra- 


geri etajate. Cunoşteam zona, pentru că 
lăcusem exact în acele locuri aplicaţii cu 
elevii şcolii de război, unde fusesem timp 
de șapte ani profesor de tactică. După ce 
mă întorsesem de la Școala de război de 
la Paris, Antonescu, care pe vremea aceea 
era comandantul şcolii şi care mă cunoş- 
tea, îmi spusese: — Dumneata, după ce 
îţi vel face stagiul la Statul Major, ai să vii 
profesor la Școala de război! 

— Neprevăzutul! Cum a acționat ne- 
prevăzutul în lupta de la pod? 

G-ral M.O.: Să vedeţi! Pe la 5 şi 45, un 
observator al meu, care se găsea în turla 
bisericii brincovenești, de la sud de lacuri, 
a semnalat apropierea unel coloane moto- 
rizate germane care, debușind din pădurea 
Băneasa, se îndrepta spre Bucureşti. ŞI 
într-adevăr, după zece minute, s-a auzit 
uruitul motoarelor și, către ora 6, capul 
coloanei a apărut în fața Intrării de nord a 
podului. Erau în total vreo 25 de mașini 
grele, dintre care unele purtau în remorcă 
tunuri. În fruntea ei se găsea — surpriză — 
un tun antiaerian de mare calibru, deşi e 
stiut că artileria merge de obicei în spatele 


Sinceritate. 
simplitate, 

curaj — acesta 

e antologicul 
personaj 
interpretat 

de Mihai Mereuță 
în Pe aici 

nu se trece 

(de Titus Popovici 
și Doru Năstase) 


Drumul 
spre vecini 


(Urmare din pag. 15) 


chiuri umane care se refuză oricărui 
canon epic și oricărei ordini stilistice 
rigide, cu trimiteri revelatoare la trau- 
matismele s de sensibilitatea 
umană, mai ales la condiția femeii, pe 
care arta modernă tipizată și comercia- 
lizată, pretinzind a o cerceta, o degra- 
dează suplimentar. Este o polemică în 
dubiu sens, cu societatea alienantă și 
cu arta contratăcută — o ipostază ine- 
a conștiinței artistice angajate. 

ntre un strigăt de disperare — Dae — 
şi aspirația de a recompune o lume — 
Satiemania, marile premii ale festiva- 
tului au rezumat, în fond, chiar prin 
titlurile filmelor, o stare de spirit şi un 
statut dorit pentru genul artistic pe 
care-i cultivă. Alte titluri din palmares 


pot fi citate în același sens, al preocu- 
pării pentru soarta speciei şi a lumii: 
Alamanya, Alamanya — un docu- 
mentar al vest-germanului Hans A. 
Guttner, revelind distanța dintre visu- 
rile muncitorilor emigranți și solitudinea 
dezrădăcinării, Femeia de serviciu al 
polonezului Piotr Szulkin, extrăgind ale- 
gorii savante din cele mai banale ima- 
gini filmate prin surprindere, Easy ac- 
tion animated ai olandezilor Karin 
Wiertz şi Jacques Verbeek, animind 
lent trei mii de desene cu un bărbat 
şi o femele — un alt balet grafic simbo- 
lic, într-un cub cu pereții totuşi de- 
montabili. 


După cum suna tema unuia dintre 
concursurile și programele paralele ale 
festivalului, Oberhausen-ul este și ră- 
mine o fereastră deschisă spre ideile 
şi căutările unui cinematograf sensibil 
la problematica gravă şi acută, asumin- 
du-şi riscul, rareori Insușit de un festi- 
val, de a afirma prioritatea tematicii şi 
a urgențelor sociale ale momentului. 


coloanei. Dar generalul Gerstenberg, omul 
cel mai de incredere al lui Hitler, care con- 
ducea coloana, ne ştia dispozitivul, văzuse 
noaptea și baricada noastră de la pod — 
aceasta e un alt capitol al romanului — şi 
el ştia că nu va putea pătrunde în Capitală 
decit lovind din primul moment, în tragere 
directă, cu tunul. A intervenit însă nepre- 
văzutul, nu numai pentru Gerstenberg, ci 
și pentru mine. Neprevăzutul se numea 
sergent Virtosu, care se găsea cu tunul 
lui de 47 mm — adică un calibru jumătate 
din cel german — în imediata vecinătate a 
podului. Coloana germană ajunge la pod. 
Sublocotenentul Anastasiu, conform ordi- 
nului pe care î primise, se prezintă coman- 
dantului coloanei, spunindu-i că avem ordin 
să nu îngăduim nimănui să intre în Capi- 
tală Acesta îi răspunde pe un ton batio- 
coritor: — Dumneavoastră puteți să aveti 
orice ordin, de la oricine, noi executăm 
ordinele Fuhrer-ului şi vom pătrunde cu 
forța în București! imediat după plecarea 
lui Anastasiu, inamicul coboară repede 
din primele maşini pentru atac. lar Virtosu 
observă, în aceeaşi clipă, că tunul mare 
din fruntea coloanei germane Își apieca 
teava la orizontală pentru tragere. Atunci 
fără să aștepte semnalul de foc al locote 
nentului Smărăndescu, fără nici un al 
ordin, descărcă instantaneu cinci proc. 


Ultima frontier 
a morţii 


(Urmare din pag. 24) 

filmului şi cea mai importantă demonstra- 
ție de intuiție regizorală a lui Virgil Calo- 
tescu. Fiecare dintre actorii citați «dă» tot 
ce trebuie fiimului pentru echilibrul lui, nu 
doar tipologic,ci şi psihologic. Tot ce tre- 
bule, dar și tot ce este omeneşte posibil 
într-o schemă cinematografică cu liniile 
atit de fixe. De altfel, această schemă se 
înscrie în cercul alteia: aceea a filmului 
«între coperţi». Ultima frontieră a morții 
pornește de la momentul de reculegere in 
fata «Cercului bărbaților de piatră», por- 
nește cu un și el adesea întrebuințat: sf 
amintești ?», pretext de aducere aminte și 
se încheie în același loc, cu o frază fru- 
moasă, și ea omenească, rostită de lulia- 
Mariana Mihuţ: «Ar trebui schimbată plă- 
cuța. N-au fost 29. Au fost mai mulți»... 


Tradițiile filmului românesc-proiecţie în trecut (III) 


În anul 1931, ia intoarcerea în țară de la 
Paris, am afiat de la fratele meu că un alt 
bun prieten al nostru, inginerul Dumitru 
Don, îşi cumpărase un aparat de filmat de 
format redus pentru amatori și turna me!! 
de peliculă din simpla și marea sa plăcer: 
De această dată n-am mai rezistat. Repea: 
o vizită la Don. Cele văzute m-au cucerit pe 
loc: misterioasa imagine în mişcare si 
perspectiva de a putea face și eu un film 
cu mijloacele mele. Am hotărit deci, Im- 
preună cu fratele meu, să facem primul pas 
şi să cumpărăm un aparat de amator. Zis 
şi tăcuti Al doilea pas — transformarea 
întregii case într-un veritabil «Studio»: pe 
jos sirme, pe sus proiectoare, siguranțele se 
ardeau, becurile pocneau, sala de baie 
devenise laborator şi, timp de doi ani, in 
orele libere, ziua filmam iar noaptea deve- 
lopam și citeam cu aviditate cărți tehnice şi 
reviste de specialitate. Acum nu mai eram 
foto-amator, devenisem cine-amator. Îm- 
preună cu prietenul Mitică Don şi fratele 
meu, și cu binevoitorul concurs dat de dr. 
Spiru Constantinescu, preşedintele Aso- 
ciaţiei foto-amatorilor din România — un 
desăvirșit animator şi pasionat fotograf — 


Cineamator pasionat 


am înființat, în cadrul asociaţiei, «Secția 
cine-amatorilor». În afară de noi cei pome- 
niti mai sus, mai erau încă trei-patru membri 
pasionaţi, printre care și inginerul Silistra- 
rianu. În lipsa unei săli de dimensiuni con- 
venabile unei proiecții, ne adunam în sala 
de sus a berăriei «Elveţia» de pe strada 
Cimpineanu, unde, în schimbul unor halbe 
cu bere, eram toleraţi să ne intilnim și să 
proiectăm filmele noastre. 

În acea vreme, filmele de amatori nu erau 
standardizate, ele existau în două dimen- 
siuni: de 16 mm și de 95 mm tip Pathé cu 
perforatie pe mijloc, așa că fiecare cine- 
amator era obligat să aducă aparatul său 
de proiecţie de acasă. Aici, la berăria 
«Elveția», odată ia trei-patru săptămini, 
fiecare își proiecta noile lui realizări, schim- 
bam păreri, ne informam reciproc despre 
ultimele noutăţi tehnice: un autentic cerc 
de creație. Făceam proiecte, discutam, ne 


stătuiam, căci deşi ne numeam asociatia 
de fotografi amatori, ceea ce doream noi era 
să facem «filme». Despre ele vorbeam, 
despre ele intocmeam proiecte, la ele visam. 

Spre deosebire de alți cineamatori a căror 
unică preocupare era filmarea scenelor de 
familie, eu Incercam, pe cit se putea,la 
mijloacele de care dispuneam, să fac filme 
scurte, cu subiect. 

Primul meu film s-a numit Grădinile 
Capitalei. Era o trecere fugară prin cele 
mai frumoase parcuri din Bucureşti, o 
mişcare sincopată de imagini a unei vege- 
taţii luxuriante. Nu era incă o realizare in- 
tegrală, pot spune însă că a reprezentat o 
foarte fructuoasă experienţă şi mai ales 
un imbold pentru mine, documentaristul 
in devenire. Așadar, văzind că prima mea 
peliculă mi-a reușit, iar cei care o văd au 
numai cuvinte de laudă, am prins curaj. 
Aparatul de care dispuneam nu-mi putea 


lile ale tunului său anti-tanc în tunul ger- 
man, lovindui în mecanismul de tragere, 
ceea ce îi dă țevii o rotație de 90 de grade, 
îndreptind-o spre lac. inițiativa neprevă- 
zută, dar extrem de oportună, î obligă pe 
locotenentul Smărăndescu să lanseze și el 
mult mai devreme racheta roşie, o dată 
cu care un foc năpraznic se declanşează 
de pe toată poziția noastră. Foc care l-a 
prins pe inamic încă în desfășurare şi an- 
gajat pe pod, lovind mortal coloana care 
se întindea pină aproape de aeroport. Ma- 
șinile cu muniții au explodat, tunurile ata- 
șate fiind scoase din luptă, iar ostașii au 
sărit din camioane, constituind un front pe 
liziera de sud a satului Băneasa, de unde 
au revenit însă, în repetate rinduri, la atac. 


General locotenent în rezervă Marcel 
Olteanu: Pe la 7 şi 30, cind mă găseam 
sus, pe poziție, pe rambleul căii ferate, 
vine un curier și mă anunţă că mă caută 
un civil. Un civil pe front? Pe cind cobo- 
ram, văd că se apropie un bărbat singur, 
într-o jachetă cărămizie, cu o banderolă 
tricoloră pe brațul sting. Mi-a întins miinile 
amindouă şi mi-a spus: — Domnule colo- 
nel, sint Emil Bodnăraș și primul lucru pe 
care-l fac, din partea conducerii, este să 
transmit felicitări comandantului şi luptă- 
torilor Regimentului de gardă călare. A 
dat mina şi cu ofițerii şi subofițerii de față, 
felicitindu-! și pe ei. — ŞI să-ţi dau o veste 
bună, domnule colonel, mi-a spus Emil 
Bodnăraș. Maiorul Pădureanu, cu care am 
vorbit în zori, Inainte de a veni aici, mi-a 
comunicat că cele două escadroane ale 
regimentului dumneavoastră, pe care le-aţi 
destinat operaţiunilor din parcurile Bona- 
parte şi Filipescu s-au comportat foarte 
bine, impreună cu formațiunile noastre de 
luptă patriotice, în tot timpul nopții. 

Pe la ora 12, ziua, aceste formațiuni pa- 
triotice au sosit la podul Băneasa, unii 
dintre ei purtau pansamente, fuseseră ră- 
niți. Erau comandati de un fost sergent, 
devenit salariat la C.F.R., sergentul Novac, 
așa Il chema, mi-aduc aminte perfect. E 
i-a pus pe toți în linie, ordonați în front, 
ca ostașii. ŞI mi-a dat raportul. Eu le-am 
spus: — Bine-aţi venit, băieţi. lar ei au 
răspuns într-un glas: — Să trăiţi, domnule 
colonel! 

— Să trăiţi, tovarăşe general! 

Valerian SAVA 


În mod vizibil, autorii au dorit să umanizeze 
schema binecunoscută. Ei au incercat să 
tacă din Ultima frontieră a morţii filmul 
unor conflicte omeneşti, determinante in- 
tr-un anume moment istoric pentru viața 
oamenilor și pentru cursul istoriei deopo- 
trivă. Încercarea, chiar dacă nu pe deplin 
reușită - (din pricina prea deselor «rup- 
turi» între planul-document și planul-tic- 
țiune care pretind tot atitea eforturi vizibile 
de «lipire»), merită semnalată. Orice incer- 
care de ieșire din vechile scheme este 
binevenită. Chiar dacă ieșirea se produce 
pe un teren alunecos care duce la altă 
schemă. Cu atit mai mult cu cit, în lumea 
filmului si pretutindeni în lume. schemele 
nu sint din cale-atară prea numeroase. 
Pentru fiecare gen citeva. 

Virgil Calotescu a ales pentru Ultima 
frontieră a morții — încadrabil în genul 
«evocare istorică» — o schemă mai puţin 
folosită la noi: aceeaa filmului care incearcă 
să desluşească sensul istoriei filtrind eve- 
nimentele prin destinul oamenilor care le-au 
trăit 


oferi mijloace pe măsura intentiilor, am 
imprumutat urgent bani pentru a-mi cum- 
păra un altul. Aveam încă o dorinţă: să-mi 
titrez filmele (ceilalţi colegi nu se încume- 
tau Incă). Un asemenea aparat pentru 
amatori nu exista. Drept care am pornit 
să-mi construiesc unul și, spre marea mea 
satisfacție am reușit; dar, celebrul meu 
dispozitiv ocupa Jumătate din odaie şi 
arăta ca o bina. Lucram cu aparate rudimen- 
tare, improvizate, unele construite de mine. 
Făceam timid și cu greu primii paşi în artă. 
Inceput sfios, dar pasionat. 

În acest mod primitiv, am turnat trei 
filme cu subiect, fiecare de cite 120 metri 
şi cu o durată de 20 minute. Aceasta, 
pentru un amator, echivala cu un «lung 
metraj». Primul a fost Eforia plajă 1934 
urmat de Expoziţia industrială din 1834, 
organizată în Parcul Libertăţii de azi — 
film realizat sub forma unui jurnal de actu- 
alități şi un documentar cu studenții «Oficiu- 
lui Naţional de Educaţie Fizică» (O.N.E.F.) 
care în cele din urmă a fost cumpărat, spre 
bucuria mea, de acest institut. În acelaşi an, 
O.N.E.F.-ul a participat la Congresul inter- 
naţional al sportivilor ce a avut loc în Suedia, 
la Stockhoim. Filmul prezentat acolo s-a 
bucurat de un mare succes. De altfel, era 
prima inițiativă luată în acest sens. 


Paul CĂLINESCU 


35 de ani de la insurectia armată 
antifascistă şi antiimperialistă 


Reconstituirea simtonică a 
evenimentului (în filme ca 
La porțile albastre ale ora- 
şului, Alexandra și inter- 
nul), dar şi un unghi mai in- 
tim de abordare a istoriei 
(Serata, Canarul și visco- 
lu),toate modalitățile sint permise dacă sint 
validate artistic. Selecţia Cinematecii, pro- 
punind citeva titluri,o face, evident, şi din- 
tr-o perspectivă axiologică. Filmele reunite 
sub nobilul stindard nu mai ilustrează, 
ocazional, o temă. Tema devine însăși ra- 
tiunea operei, absorbită în structura ei 
intimă, imposibil de rezumat ca la școală. 
O participare atectivă și totodată profesio- 
nală tinind seama de condeiele angajate în 
colaborarea cu cinematograful: Titus Po- 
povici-Francisc Munteanu (Valurile Du- 
mării); Marin Preda (La porțile albastre 
ale orașului) loan Grigorescu (Canan 
şi viscolul); Horia Lovinescu (Stejar, ex- 
tremă ență), Laurenţiu Fulga (Alexan- 
dra şi in ul) și de regizorii cu un pro 
fil artistic distinct: Liviu Ciulei, Mircea 


medalion 
Robert 
Redford 


Mureşan, Manole Marcus, Dinu Cocea, 
Mihu lulian. Ar merita poposit, cu siguran- 
tā, la fiecare din aceste modalităţi specifice 
de a celebra, cinematogratic, momentul 
insurecției. Mă opresc Incă la Canarul și 
viscolul care, la vremea lui, a fost mai pu- 
țin comentat. Limbaj cinematografic de o 
rară expresivitate, folosind cu strălucire 
metafora vizuală, contrapunctul imagine- 
sunet, montajul discontinuu cerut de re- 
memorarea, Într-o stare de semicoșmar, 
a tinărului pe cale să îngheţe în sonda pără- 
sită. Canarul și viscolul reprezintă pentru 
Manole Marcus şi pentru cinematograful 
românesc o cotă valorică înaltă. 

Regretăm lipsa, din selecţie, a altei inalte 
stachete artistice atinse de un regizor pe 
nume Sergiu Nicolaescu, cu Atunci i-am 
condamnat pe toți la moarte. Film de o 
profundă complexitate în care cineastul 
considerat asul spectacolului nostru di 
namic, Îşi găseşte aici în colaborare cu 
Titus Popovici, o vocaţie analitică sur 


prinzătoare. 
Alice MĂNOIU 


Un star decent 


Cu fizicul său de poster ad 
mirat de adolescente, cu ae- 
rul său sportiv și decent, cu 
biografia sa de familist ire- 

proșabil, el reușește să in- 

trunească sufragiile tuturor 

virstelor, oferind fiecăreia 
alte motive de simpatie. Norocosul lui des- 
tin nu este insă povestea unui succes ful- 
gerător, ca de pildă acela al muzicalului 
John Travolta. Ascensiunea lui Redtord 
are un parcurs destul de lung, marcind evo- 
luţia artei sale. De la distribuirea pentru 
fizicul agreabil (în Urmărirea lui Arthur 
Penn sau în Desculț în parc de Gene 
Saks), Redford ajunge la pertormanţele de 
interpretare din Candidatul lui Michael 
Ritchie sau din Cei mai trumoși ani 
de Sidney Pollack. 

Interesant mi se pare de urmărit,în acest 
medalion oferit drept cadou de vacanţă, 
raportul dintre admiratul actor și parte- 
nerii săi celebri. În Urmărirea şi in Desculţ 
în parc,el are de întruntat două mari sta- 
ruri, pe Marlon Brando și pe Jane Fonda, 
care reuşesc să-i umbrească prezența. 
În filmele amintite, aceasta se intimpla nu 
numai din pricina experienței superioare a 
colegilor săi, ci şi datorită partiturii pro- 
priu-zise. Deşi «pozitiv», Redford are în 
pelicula semnată de Arthur Penn. un roi 
de intindere mică, iar în cealaltă este soțul 
destul de conformist al unei Jane Fonda 
plină de personalitate și de elanuri contes- 
tatare. O cu totul altă greutate capătă pre- 
zenţa sa în filmele mai noi, întățișindu-l pe 
actor perfect stăpin pe mijloacele sale, 
neintimidat de vecinătatea unor celebri- 
BH, Mia Farrow este o apariţie destul de 
stearsă în Marele Gatsby, în care Robert 
Redford reușește un personaj frămintat. 
plin de distincție şi de farmec «retro». 
Marea probă este insă Cei mai frumoși 
ani, în care apare secondind-o pe Barbra 
Streisand. «monstru sacru» de răsunător 


succes și de o desăvirşită profesionalitate 
Deşi ambii protagonişti interpretează stră- 
lucit, izbinda lui Redford este mai Implinită 
personajul său reușește să sugereze mai 
multe nuanţe psihologice. Stiala paradoxa- 
lā a studentulu acoperit de succese şco- 
lare și campion la toate sporturie, ezitările 
de mai tirziu ale bărbatului indrăgostit de 
o temeie complicată și frămintările scriito- 
rului care nu are curaj, sint etape inter- 
pretate de actor cu revelatorii amănunte și 
cu farmec irezistibil. 

Un moment important în creația sa este 
rolul din Candidatul. Patetismul tinărului 
senator cu idei progresiste este sugerat cu 
naturalețe și cu știința dozării. Excelentă 
este secvența înfruntării televizate dintre 
cei doi candidaţi, moment care îl arată pe 
Robert Redford deplin stăpin pe micro- 
lizionomia sa. Discretul muşcat al buzelor, 
privirile ironice cu greu cenzurate şi ges- 
turile sacadate ale braţelor ajută la suge- 
rarea unui personaj Ințlăcărat şi grăbit. 
inteligent și dornic de afirmare, Increzător 
in putinţa sa de a interveni în modificarea 
lumii. Această din urmă însuşire îi este 
proprie de altfel și cetățeanului Redford 
care, la numai citiva ani după Candidatul, 
linanțează Toţi oamenii președintelui, 
transpunere a cărții cu același titlu. Actorul 
devenit vedetă nu se preocupă de intreți- 
nerea succesului său prin scandaluri mon- 
dene, ci încearcă să-şi menţină prestigiul 
distribuindu-se în filme serioase, interpre- 
tind roluri care să-l intereseze complet. 
Chipul lui blond va mai stirni, desigur, 
suspine printre admiratoarele sale. So- 
ciologii vor explica probabil, peste ani. 
succesul tipologiei sale, dar dincolo de 
aureola de star, Robert Redford rămine 
un mare actor, cu un loc sigur în istoria 
cinematografului. 


Dana DUMA 


| Conversaţia 


Cinemateca dedică 
evenimentului de la 

23 August 1944 

un ciclu care cuprinde, 
printre altele, și filmul scris 
de Horia Lovinescu 

şi regizat de Dinu Cocea: 


Stej 


r, extremă urgenţă 


cu Irina Petrescu 


mari premii la Cannes 


Biow-up-ul lui Antonioni ṣi 
lui Coppola 
sint două pelicule cu izbi- 
toare asemănări eroul este 
un tehnician care prin mese- 
rie (de totograt în Blow-up, 
inginer de sunet în Conver- 
saţia) are acces la o percepţie a unei anume 
dimensiuni a realității pe care omul obiş- 
nuit nu o poate atinge. În ambele, miza 
este o crimă, «lovitura de teatru» o asigură 
relația cu o femeie, finalul este un eșec. 
Paralelismul merge chiar dincolo de nara- 
țiunea propriu-zisă: filmele ciştigă festivalul 
de la Cannes -Blow-up în 1967. Conver- 
satia în 1973. Asemânarea nu este Insă, 
în acest caz, stingheritoare. Dimpotrivă. 
Fiecare din creatori si-a exprimat personali- 
tatea, geogratia socială este diterită, iar 
structurile interne de dezvoltare ale operei. 
originale. Avem în față două pelicule de 
importanță majoră pentru filmul contem- 
poran a căror apropiere devine un fapt 
semniticativ. 

Ca şi Cervantes, care folosea vechile și 
prătuitele poveşti ale cavalerilor fără frică 
si prihană pentru a descoperi adevăruri 
profunde despre natura umană, Antonioni 
si Coppola uzează de clișeul polițist ca de 
un instrument de cunoaştere. În cazul lor, 
enigma capătă o valoare nouă, de luptă, 
prin care realitatea îşi descoperă laturi şi 
intunecimi necunoscute. Din vechea triadă 
victimă-criminai-aetectiv. niciunul din ele- 
mente nu mai funcționează coerent. Meca- 
nismul este demontat, reluat într-o lumină 
nouă. Secretul crimei trece aici de limita 
etică clasică, simbolica lui avind o mul! 
mai mare generalitate. Fărădelegea este 
simptomul, ruptura prin care o realitate cu 
forme si lumini necunoscute irumpe in 
universul plină atunci oarecare al eroului 
Personajele din Blow-up ori Conversaţia 
nu vor să dezlege taina din pasiune pentru 
binele omenirii, ci dintr-o inerție morală 
cit se poate de banală și ne-eroică. La Anto- 
nioni, crima este un eveniment de cezură 
a cotidianului — folosit şi în Aventura ori 
Protesiunea reporter. Prin ele se declan- 
şează un sistem întreg de revelări la nivelul 
acţiunii, personajelor şi, în cele din urmă, 
la scara întregii opere. Fotografiile din 
parc sint nu numai instrumentul întimplării, 
ci și poteca prin care autorul te conduce 
prin hățişurile abia bănuite ale unei lumi 
vecine cu noi, dar ascunse. Ca şi dispariția 
femeii în Aventura, descoperirea în ima- 


gine a cadavrului este o poartă către «necu- 
noscutui de alâturi. La Coppola, situaţia 
eroului diferă. Prin ocupaţie,el se «joacă cu 
focul.» Morala sa de meseriaş cu principii 
religioase este de inspirație clasică — vezi 
Marlowe. eroul lui Chandler — iar nenorocul 
asemeni. 

În ambele cazuri, ceea ce este cu adevărat 
important se ascunde tocmai în drumul 
pe care cei doi încearcă să ajungă la ade- 
vărul celor întimplate. Explicitarea eveni- 
mentului trece dincolo de morala «binele 
invinge răul», pentru a deveni un soi discret 
de metamoriozare a condiţiei umane. Taina 
şi criminalii nu se lasă descoperiţi,nu pen- 
tru că personajelor le-ar lipsi îndeminarea 
şi mijloacele necesare pentru a duce la bun 
stirşit o asemenea întreprindere, ci pentru 
că ele trec ca secret și problemă într-o 
sferă mult mai gravă decit «cine a ucis?» 
Intrebarea este: merită să afli cine a să- 
virşit acea crimă? Într-o lume în care legi- 
tățile umanului par să scape de sub con- 
trolul individului, acest proces de căutare, 
de aflare a adevărului se devalorizează. 
Nici religia căreia personajul Conversaţiei 
se supune cu ridicul bigotism nu are argu- 
mente suficiente. Relaţia individului cu 
mediul a fost viciată fundamental. Insin- 
gurarea nu mai este un proces social, ea a 
devenit în cadrul unei societăţi de un anume 
tip un fundament, un mecanism. Enigma 
nu îşi are rezolvarea, pentru că,pe măsură 
ce eroii caută s-o dezlege, ea se dizolvă: 
În mod sigur,cineva a ucis. Dar oare acesta 
este verbul corect? Adevărul, cel supus 
vechilor legi morale se surpă sub apăsa'ca 
unui context de neinteles nu pentru că nu 
poate fi descoperit. ci pentru că nu mai in- 
cape in vechile precepte. U evaziune de 
circumstanța ieagë tinalurile celor două 
filme: fotograful începe să urmărească jo- 
cul de tenis fără minge, detectivul cintă la 
saxofon în apartamentul devastat, dar bin- 
tuit de fantome. Realitatea trece cu pași 
înceţi tărimul iluziei, iar singurătatea rămine 
ca emblemă de neșters a păcatului. 


Cele două opere cinematogratice mar 
chează amindouă, cu forță, un moment 
de conştiinţă al unei civilizaţii și societăți 
cea capitalistă — în care impasul moral 
transcende în criză — criză care cuprinde 
condiția umană în structurile esențiale ale 
existenței sale. 


Dan STOICA 


Cind zeul tutelar 
livrează aripi 


Un ceas cu cuc care-ţi face cafeaua la 4 
a?! Un stilou care- 
good bye, my love, good bye 
pirul» — Iti şopteşte o figură den 
ulind naivitatea — sau i 
plecate după cumpărătur 
Ascuns îndărătul 
astre, aparatul de imat (înarmat cu 
135, deci «mărind 
gistrează impasib 
implacabi!. Incoruptibil 
are coboară 


stradă şi » cu un biş 


în InG aranjindu-l 


producția dë fi cineclubu 
n Hermes, at în mai 19 
da Consiliului sindicatelor din comerţ 
neclubist neobosit. cu «15 
me», economistul Anto 
! Hermes a devenit între t 
prezență marcantă. contirmată de prem 
mai numeroase decit filmele (la 28 de film 
2 ale şi 3 internaționa 
ă mai ales prin inteligen 
cinci membri de bază ai cine- 
Rogoz. Gelu Mureșan 
cu, Silvia Dumitrescu. A- 
lexandru Szekely. Ig) onorează «zeu! tute- 
lar» — Hermes — abordind ceea ce numim 
— «tematica din stera comerțului», cu 
cu irit critic (de tapt 
nu pur şi simplu de idei 
lor — plini de idei cine- 


vizibile: 

mes, 

sionalism. C 
Reciclare 


a de genuri a fiim 
te cu acelaşi dezinvo 
a exemple comp 
combinaţie de f 
ata Obor, printre m 
birint de usturoi, toa - 
c ă şi țopăie, ca in comedia 
f lingă un morman de verdeață 
R. un moş cu 
cu 8 imagini pe CL 
A şi mai evident exaspe- 
rarea În fata nefastului raport dintre cerere 
ervine hct 
nici mai mult 
ul de marketing 
imis» è ilmare după ce i-a 
cumpărat toată 
Design — a i 
oric!) traseul unui obiec 
«ce s-a p 
S-a reali 
| bizare. 


` Picătură cu picătură — desen animat 
u Mureşan; 
(a cintar 
vărgat. 
dețeană. a Fe 


em, edi- 


Pare sinopsisul unui 
va de în urmă, 
eaptă 
tări în 


nci»: Alexa 
nerețea nu ce- 
bdare? Cu o precizie 
kilometrică, disci- 
senat cu penita cu 
pel:culă. fotogramă 
ramă are 16 mm 
e ore. La pro- 


chiat în di- 


ează sub 
Un bombar- 


Eugenia VODĂ 


scrisoarea luni! 


tirziu şi poate prea mult... 


lași sens pozitiv ne scrie 


tineri (N. 


Filmul românesc 


$ «O adaptare remarcabilă, un scenariu 
bun, o distribuție valoroasă, iar interpre- 
tarea lui Victor Rebengiuc fără urma unui 
reproş. Un film românesc care nu merită 
pierdut, spun aceasta pentru că, atunci 
cind l-am văzut, sala nu era complet ocu- 
pată...» (Liliana Augustidis, str. Bucu- 
rești nr. 307 Călăraşi). 

e Departe de a H perfect, filmul e totuşi 
lipsit aproape total de ceea ce ne-am obiş- 
nuit să numim «stingăciile inerente debu- 
tului»... În afara distribuţiei, în genere inspi- 
rată, filmul se impune prin regie. Mărgi- 
neanu nu se rezumă la a face o ecranizare 
corectă, fidelă. El creează şi, ce e de re- 
marcat, o face cu discreţie şi bun simţ. 
E are categoric, «ce»-ul indispensabil re- 
gizorului de film şi-l valorifică atit în datele 

generale (coerenţă, unitate, omogenitate. 
La A ch şi pe tărimul detaliului de 
stik compoziție In cadru, juxtapunere de 
culoare. Astiel soneria telefonului îşi do- 
bindește numaidecit functia obsesivă, și 
nu numai Rebengiuc tresare cind o aude. 
Prezenţa unui copil, în planul secund, pu- 
nind la poștă un plic galben similar celor 
primite de protagonist, nu trece neobser- 
vată, chiar dacă nimic nu mai aduce vorba, 
ulterior, de chiar acel plic... Un debut demn 
de toată lauda.» (Mihnea-Sergiu Colum- 
beanu, Bd. Păcii 116-126, bi. 21, sc. 2 
ap. 64 — Bucureşti) 

@ «Am văzut un film interesant: Un om 
în loden. Nu vreau să-i fac inventarul 
avem critici ce nu vor pierde ocazia sà 
explice mult și bine de ce acest debut c 
de calitate. Vă scriu însă fiindcă ţin si 
aflați o convingere, de la prima vedere 
Rodica Negrea va fi o actriță adevărată 
Nu- greu să faci pe profetul cu un ase 
menea talent in fața ochilori» (Corasma 
Popescu, Ploiești). (N.R: Pioieștiul nu 
are străzi?) 

O «Fără dubii, filmul de debut al lui 
Mărgineanu, poate «bara» multe filme străi- 
ne ale genului». (Alexandru Jurcan, Loc. 
Ciucea. jud. Cluj). 

6 «incă nu am văzut un film românesc 
polițist, aşa de bun, pur și simplu...» (Doru 
Georgevici, str. Libertăţii 16 — Reşiţa) 

© «Filmul se inscrie printre cele poli- 


cinema 


Anul XVII (200) 


București 
gust 1979 


Totul despre tineri nu doar despre fotbal 


«Vă scriu din orașul de la Dunăre, după citva timp de tăcere, chiar dacă-i prea 


În Brăila, tinerilor le plac filmele, ei fiind cu precădere «oaspeţii de seară» ai 
sălilor de cinematograf, — și cred că ei sint în progres în înțelegerea artei. Rari 
sint cei care mai fac coadă la alde Vandana (așa se spune cind rulează un film 
care urmează să facă «rupere»! dar mulți sint cei care apreciază, de pildă, Mere 
roșii (N.R.: Așa să tie? Nu idilizați? Nu ne spuneţi un basm prea frumos?) 
Nu demult, am văzut Să prinzi o stea căzătoare. Un tilm pentru tineri, cu tineri 
şi despre tineri. O viziune deloc «abstractă» 
lumea acestor oameni în plină formare, asupra 
dintre simțămint și datorie. Un tinăr ca mine, ca acela de pe stradă, care dorește 
să se autodepășească și realizează aceasta cu greu, dar cu ce preț! (N.R.: În ace- 
despre acest tiim și 
din str. Bisericii 22, ioc. Otopeni-București). Am încercat un anume sentiment 
de regret după vizionarea acestui film — regretul față de acei dintre noi, tinerii, 
care au luptat pentru «ceva», dar la prima întringere au renunțat... 

Dacă stau și mă gindesc, în cinematografia noastră sint prea puţine filme despre 
: Prea puține? Poate prea puține bune!) şi clteodată, scuzați-mă, 
ni se prezintă o viață cam cu «adaosuri» despre ei. (N.R.: De ce «să vă scuzăm» 
pentru o părere critică?) Dacă ar exista un aparat minuscul să filmeze viața unui 
tinăr muncitor — fără ca el să ştie — s-ar descoperi elemente pe cit de uimitoare 
pe atit de reale! Mi-e dor de un film real, tără culori roz-bonbon, mi-e dor de viață 
adevărată fără abundente haine de sărbătoare, căci şi salopetele pot fi frumoase, 
deseori. Aş dori totul despre tineri şi nu doar «totul despre fotball» 


upra sentimentelor care străbat 
lei lupte extrem de importante 


corespondenta lleana Dănilă 


Cora Kureliuk 
str. N. Beldiceanu 3 
Brăila 


tiste ori prea «explicitare» ori prea «rebu- 
siste». Pentru cei care n-au citit cartea, 
multe par absurde şi mai ales acest «om 
in loden» devenit, cind om invizibil, cind 
om extra-viteză, fiind în toate locurile deo- 
dată (curtea spitalului, locuinţe, lift, tren) 
şi niciunde. Ca prim film al unui operator, 
începe plăcut. novator, dar ce păcat că 
genericul se termină şi restul ocupă prim 
planurile!» (lon Teaha, Bd. Armata Roşie 
23-25 — Arad) 

@ «Cu acest film, cred că Victor Reben- 
giuc poate fi declarat actorul nr. 1 al anu- 
lui» (Filip Ralu, Bd. N. Titulescu 92. bl. B. 
sc. 1, ap. 40 — București). 


Dialog între cititori 


© «M-am bucurat de «Fraza lunii» din 
nr. 6/1979: «Puţini cunosc teorema lui Pitha- 
gora, dar mulţi cunosc Vagabondul», tra- 
ză aparţinind lui Lică Barbu. Această razi 
exprimă mult adevăr. Sincere felicitări lu; 
Lică Barbu. Sint însă mihnit din cauza tap 
tului că s-a ținut cont de cele scrise in 
legătură cu Braţele Atroditei în scrisoa 
rea semnată de Nicolae Giorgi. Culmea 
este că i s-a acordat mai mult spaţiu decit 
celor cinci care n-au prea lăudat filmul. 
Ciudat» (Kolea Kureliuk — loc. Măriteia 
Mică, jud. Suceava). (N.R: «Curierul» in- 
cearcă să m nă o ținută nepărtini- 
toare În ace: «agora» a cronicei ci- 
netile. Obiectivitatea ne cerea să ascul- 
tăm și ce spune «cealaltă parte» la un 
tiim primit cu multe obiecții. Fără a- 
ceastă obiectivitate, rubrica și-ar com- 
promite demnitatea și prestigiul, ve- 
nite din respectul nostru tață de scriso- 
vile care argumentează atent un gust 
cinematografic, chiar dacă acesta nu 
e întru totul pe gustul nostru.) 


© «La îtiimul Dansul tobelor, sala era 
plină pină la refuz, însă să ştiţi că nu eran 
așa de optimistă, fiindcă filmele indien: 
mă lasă rece. Poate știți că filmul are dou: 
serii. asupra finalului eram convinsă că se 


CINEMA, 
Piaţa Scinteii nr. 1, Bucureşti 41017 
Exemplarul 5 lei 


Cititorii din străinătale se pot abona adre- 
sindu-se la ILEXIM Departamentul Export- 
import Presă, P.O.Box 136—137 — telex 11226, 
Bucureşti, str. 13 Decembrie nr. 3 


Prezentarea grafică: 
Ioana Moise 


Prezentarea artistică: 
Anamaria Smigelschi 


A 


Tiparul executat la 
Combinatul poligrafic 
«Casa Scinteiin — Bucureşti 


A mbit la... | 
CO 


va termina O.K., ca orice film indian. Am 
urmărit subiectul printre căscături, de altfel 
nu eram singura, am observat chiar că și 
spectatoarele în virstă, amatoare de ase- 
menea filme, se plictiseau. Trebuie să 
admitem — și sint bucuroasă că am con- 
statat asta — că nivelul cultural al publi- 
cului nostru s-a ridicat, dacă asemenea 
filme care erau foarte apreciate acum 56 
ani, azi plictisesc... Singura scuză a rea- 
lizatorilor cred că este vechimea filmului 
şi a scenariului, pentru că eu încă sper că 
doar anii sint de vină» (E Manolache, 
str. Tane Nicolae 23 — București) 


Viaţa cinefilului 


$ «La finele anului trecut, am citit în 
ziarul locali «Flacăra roșie» că peste citva 
timp se va deschide și la Arad o cinema- 
tecă, în cadrul Universităţii Populare. Așa 
s-a și întimplat. În programul ei, au figurat 
o serie de filme interesante ca Respirație 
liberă, Sperietoarea, Umbra păsării în 
zbor, Prin cenușa imperiului, Rocky, 
Piine şi ciocolată. Ultimul film prezentat 
a fost Umbra păsării în zbor al studiou- 
rilor cehoslovace. De-atunci, nu s-a mai 
tăcut nici o programare, aştept mereu și 
sint sigur că nu sint singurul. N-ar îi fost 
cazul ca cinemateca să funcționeze în va- 
canță, cind aveam, mulți tineri, un timp 
liber mai consistent? Sperind în redeschi- 
derea ei, cred că ar trebui să i se facă o 
publicitate mai serioasă în cadrul cinema- 
tografelor din Arad. După părerea mea. 
Aradul merită o cinematecă bună» (Cor- 
nelius Popi, str. Ulmului nr. 28 — Arad) 


Fraza lunii 


«Nu aș da Viața merge înainte cu 
Julio iglesias, pe nici un film indian». 
(Mioara Pătruțescu, str. Partizanilor 
nr, 4t — Galaţi) 


În două vorbe 


Alexandru Hagău (str. Decebal nr. 4 — 
Cimpia Turzii) precum și un grup de eleve 
de la liceul «LL Caragiale» — Bucu- 
vești: Adresaţi-vă, așa cum facem şi noi 
cind avem asemenea probleme, televiziu- 
nii. (Calea Dorobanţi 166, București). 

Valeria Baltă (com. Hălmăgei nr. 5 — 
jud. Arad): Problema abonamentelor la 
revista noastră nu cade în atribuțiile re- 
dacției. Adresaţivă Oficiului poșta! compe- 
tent 

N. Mateescu (str. Albineţ nr.1 — lași): 
Disocierea dumneavoastră între «critică» 
şi «birtă cinematogratică» ar fi meritat 
adincită. Vă așteptăm într-o coresponden- 
tă mai convingătoare. 

lon Popovici — student, Timişoara: 
N-am intenţionat nici o răutate şi nici frin- 
gerea vreunui elan, atunci cind am stă- 
tuit-o pe pretuita noastră corespondentă 
Marga Gaţu din Corod, să «evite a tace 
clasamente puerile Intre filmele şi serialele 
de calitate.» Credem că n-am greşit şi că 
nu v-am «supărat» decit pe dvs. Oricum, 
ne pare rău pentru această mică neinţele- 
gere. 

Fionca Hotu (com. Săvirşin nr. M — 
jud. Arad): Ne bucură foarte mult că v-a 
plăcut şi ați apreciat articolul din «Cinema» 
m, TALE eeh pă arii de Bo gust, 

uim să şi tipărim su 
ați vrea să se realizeze un film după tap- 
tele relatate în articolul nostru. 

O precizare: Nu ne puteam închipui 
că, publicind mulțumirile corespondentului 
Laurenţiu Achim din Constanţa. «pentru 
pozele din serialul Washington, dincolo 
de uşile închise», vom stirni o asemenea 
«mică furtună» printre alți cititori. Lauren- 
tiu Achim ne munumea pentru pozele pu- 
biicate in revistă. Un număr de cititori 
Mariana Stănescu din Buzău; Simona 

ițurcă din Sinaia; leana Dănilă din 
Otopeni) au înțeles că noi am H trimis 
aceste poze, «sperind» astfel] că ne-am T 
încălcat hotărirea de a nu trimite nici po- 
zele, nici adresele actorilor străini şi ro- 
mâni. Nu ne-am încălcat această vorbă 
incă o dată. corespondentul mulțumea 
pentru pozele publicate în revistă... 


Rubrica «Spectatori. nu 
fiti numai spectatori» 
este realizală de Radu COSASU 


păi 


Uitima 


frontieră 


a morții 


Este sigur că Moisei, satul 
| ras de pe fața pămintului 
ema acum 35 de ani de către na- 
zisti, dar şi Moisei — oamenii 
! aceia care au pierit atunci, 
| tăcind într-adevăr din ei şi 
din satul lor o «ultimă fron- 
tieră a morții», se cereau amintiţi azi, nu doar 
în vorbe, nu doar in coroane de flori, ci și 
în tapte, Intr-o «faptă», de pildă, numită 
fiim. Este la fel de sigur că Virgil Calo- 
tescu era omul potrivit pentru o asemenea 
amintire. El are Moiseiul la suflet, demult, 
cu zece ami în urmă l-a şi «povestit» într-un 
documentar numit «Eroii nu mor nicioda- 
tă». Documentarul său pornea, ca și fil- 
mul de azi, de la un alt «in memoriam», 
monumentul «Cercul bărbaţilor de piatră» 
inchinat, de sculptorul Vida Geza, Moiselu- 
lui și celor 29 de oameni pieriți atunci, în 
imprejurări tragice. Şi documentarul de 
acum zece ani și filmul de azi sint două 
tapte cinematogratice cuvenite, doua ges- 
turi fireşti în fața istoriei și a celor care au 
făcut-o, trăind-o, trăind-o ca în cazul celor 
29 din Moisei, pină la capăt, pină la moarte 
Este la fel de sigur că un film,care să cu- 
prindă toate cele douăzeci și nouă de vieți 
secerate Inainte de vreme, era greu de 
imaginat și mai greu de realizat. 
Scenaristul Nicolae Jianu a ales, așadar, 
cu faptele istoriei alături, dar și cu îrtul 
imaginaţiei lăsat liber, citeva personaje- 
cheie, In același timp declianșatoare, mar- 
tori şi victime ale evenimentelor. În mare, 
personajele filmului se ordonează în două 
tabere: ocupanții, maiorul Körner şi oame- 
nii săi — şi ocupaţii — satul cu reprezen- 
tanţii lui, comunistul ion Simedrea şi oame 
nii săi. În interiorul acestor două tabere 
se urmăreşte, de fapt, reprezentarea fiecă 
rei categorii umane şi sociale din momen 
tul respectiv. Maiorul Körner are în preajmă 
un aghiotant, neamţ fireşte, dar simpati- 
zant al moiseenilor şi un translator horthyst. 
deci simpatizant al naziștilor. Alături de 
comunistul Simedrea se aftă Invăţătorul 
Andrei Coman, soția lui lulia, Viaşin — 
tatăl ei, Vălean — meșterul crestător în 
lemn, (trimitere la sculptorul Vida Geza), 
Covăcs-bdci. Cele două tabere sint puse 
într-un dubiu conflict: cel istoric, dintre 
ocupanți şi ocupați — viitoare victime, și 
cel omenesc, creat de «pasiunea» maioru- 
lui Körner pentru soția învățătorului. Final- 


Realizarea filmului de evocare a eveni- 
mentelor din anul eliberării României de sub 
dominaţia fascistă este nu numai un act 
cultural, dar şi un act semnificativ de resti 
tuire cu multiple rezonanțe. 

Filmul Ultima frontieră a morţii, in 
regia lui Virgil Calotescu, indiscutabil că se 
înscrie în tematica istorică. De la prima 
pină la ultima secvență, spectatorul se află 
la Moisei și retrăieşte nu numai faptele de 
eroism pe care le-au Inscris locuitori a- 
cestor meleaguri româneşti, ci are descifra- 
te, prin limbajul specific filmului, din multi- 
tudinea faptelor istorice, coordonatele vic- 
toriei insurecției naţionale armate antifas- 
ciste și antiimperialiste de acum 35 de ani, 
însemnătatea și consecintele sale istorice. 
Şi iată o primă întrebare: filmele cu tema 
tică istorică repetă aidoma faptele, se iden- 
tifică cu istoria? În filmul lui Virgil Calo- 
tescu istoria este aretrăită». Nu i-a scăpat 
nimic din ceea ce a avut ecou în rindurile 
poporului în vara fierbinte a anului '44 
Evenimentele din septembrie 1944 de la 
Moisei, regizorul le-a recompus nu numai 
după criteriul, de altfel la indemină, cel 
cronologic, ci din hățișul faptelor, a dramei 
trăite de locuitorii satului, «a introdus or- 
dine», relevind nu numai teroarea și faptele 
odioase, ci eroismul, dorința lor de liber- 
tate, pentru unitateanațională. 

Locuitorii Moliseiului, români, maghiari, 
care sute de ani și-au apărat gha si tor ceea 
ce ei făcuseră ca să rodească pămintul, în 


Istoria 
citită prin 
destinul oamenilor 
care au trăit-o 


citiva ani, datorită politică șovine de asuprire 
şi teroare dezlănțuită de autorităţile hor- 
thyste ocupante au fost împinși spre ură 
și delațiune. Acestea au mocnit în anii ce au 
urmat odiosului rapt impus la Viena, în 
august 1940. În toți anii asupririi dictaturii 
militaro-fasciste, a opresiunii exercitată în 
partea de nord-vest a Transilvaniei sub- 
jugată de autorităţile horthyste, forța 
care a coalizat grupările, partidele politice, 
clasele și păturile sociale interesate din 
deosebite motive în lupta antihitieristă, 
contra războiului şi dictaturii, pentru liber- 
tatea şi independența patriei, a fost Partidul 
Comunist Român. După patru ani, la Moisei 
erau Încă proaspete amintirile odioaselor 
crime de la ip și Trăsnea, săvirşite în toamna 
anului 1940. În imprejurările ce au urmat 
victoriei insurecției din august 1944, a lup- 
tei ce s-a angajat pentru eliberarea Intregu- 
lui teritoriu al patriei de sub dominația fas- 
cistă, trupele germano-hothyste au dezlăn- 
tuit monstruoasa crimă de la Moisei. Virgil 
Calotescu realizează tensiunea acumulări 
lor acestor nelegiuiri. 

Filmul Ultima frontieră a morții si 
complexul realizat de sculptorul Vida Geza 
eternizează un moment al acestei tupie. 


și învățătorul Com 
de doni ori dismant: 


și pe planul vieții 
(lon Dichiseanu 
şi Emanoil Petruţ 


PR Tulia — Marian 
sau simplitatea Încărc 


mente,cele două conflicte se dovedesc a 
fi unul singur, eşuata poveste de dra- 
goste a maiorului merge pereche cu eșecul 
acțiunii lui de construire, acolo, ia Moisei, 
a unei linii de fortificații, ultima linie de 
rezistență a naziștilor pe pămintul țări 
noastre. Filmul se leagănă astfel perma 
nent între linia intimă — relația Körner- 


lulia. lulia-Andrei și liniile Istoriei — pia- 
nul paruzanilor din Moisei și anume arun 
carea în aer a fortificațiilor naziste. 

Dacă «Eroii nu mor niciodată» mărtu 
risea aspirația unui documentarist către 
tilmul de ficțiune, Ultima trontieră a mor- 
ţii trădează proveniența de documentarist 
a unui regizor devenit «de ficțiune». Figu- 
rația este alcătuită din oameni ai locului. 
Pasiunea lui Kărner pentru arhitectura ma- 
ramureșană este privită cu ochi de docu- 
mentarist, dar comunicată vizual în cadre 
compuse cu mare grijă pentru efectul ar- 
tistic de operatorul Vivi V. Drăgan (în ge- 
neral atent la cele două linii ale filmului). 
Chiar şi uciderea celor cinci,în timpul d 
sului cu măști comandat de Kărner, trans- 
mite în același timp interesul fostului do- 
cumentarist și dorința de spectaculos a 
unui regizor care simte şi nevoia şi impor- 
tanța spectacolului cinematografic. Chiar 
şi coloana sonoră (ing. Alexandru Ureche), 
rind pe rind dominată de muzica tinărului 
compozitor Anton Şuteu (foarte exactă ca 
atmosferă) și zgomotele acțiunii, păstrea- 
ză în echilibrul ei ceva din semnul dublu 
impus de formaţia regizorului. Mereu între 
document și ficţiune, filmul se «rupe» une- 
ori, răminind, în sine, document reconsti- 
tuit (scenele din interiorul fortificațiilor, 
prezența femeilor în fața casei în care au 
fost închişi ostatecii, incendierea satului) 
şi ficțiunea constituită din scenele de in- 
timitate. intimitatea relației Kărner-luiia, 
intimitatea relaţiei lulia-Andrei, intimitatea 
chiar a micului colectiv de oameni condus 
de Simedrea. Aceste «rupturi» se repară 
cel mai adesea grație distribuţiei, gindită 
parcă În acest scop. Emfaza, rind pe rind 
zimbitoare şi crudă,cu care-și construiește 
ion Dichiseanu. perfida figură a maiorului 
Körner, alăturată portretului de Hemingway 
maramureşan a lui Vălean (Zoltán Vadász) 
creează echilibrul intre «tăcut» şi «trăit». 
Intre ficțiune şi realitate. Simplitatea — 
paradoxala simplitate a jocului Marianei 
Mihut (lulia), paradoxală pentru încăr- 
cată de nuanțe, se «leagă» perfect ima- 
ginea acelui Vălean care, la rindul lui, tri- 
mite la imaginea ţăranului maramureşan. 
Legătura continuă prin Kovács (Ştefan 
Török) şi Vlaşin (lon Săsăran), urcind de 
data asta în trepte prin personajul învăţă- 
torului (Emanoil Petruţ) pină la Simedrea 
(Stelian Stancu). Pe de altă parte, Intre 
negativul Gaspar (Siegfried Siegmund), . 
translatorul lui Körner şi negativul Giidău, 
personaj jumătate nebun, jumătate viclean, 
în ansamblu dezgustător şi jalnic (din care 
Florin Piersic face un șocant rol de com- 
poziție). unul frumos și rece, celălalt slut 
şi cu minţile infierbintate de nebunie, se 
creează o legătură intimă dar vizibilă: ei 
sint cele două fețe ale fanatismului. După 
cum aghiotantul lui Körner (Ştefan Rada!) 
realizează, prin buna lui credință și intentie, 
legătura dintre poporul pe care-l repre- 
zintă şi poporul chinuit al Moiseiului. Fără 
îndoială, distribuţia este punctul forte al 


(Continuare in pag. 20) 


Eva SIRBU 


Scenariul: Nicolae Jianu. Regia: Virgi! Calotescu. Imaginea: Vasile Vivi Drăgan. Decoruri: Mircea RI. 
binschi. Costume: Oltea Ionescu. Muzica: Anton Şuteu. 
Cu: Mariana Mihut, lon Dichiseanu, Emanoil Petru, Stelian Stancu, Zoltán Vadász, Florin Piersic, Mihai 


Mereuţă, Ştefan Török, Ştefan Radof, lon Săsăran, 


Alezandru Lungu, Vlad Rădescu, Siegfried Siegmund. 
Centrului 


Producţie a Casei de tiime Patru. Director: Corneliu Leu. Fitm realizat în studiourile 


de producție cinematogratică «Bucureşti». 


Este filmul lui Virgil Calotescu oare numai 
in memoriam? Şi da, și nu. Da, pentru câ 
jertfa celor ucişi nu a fost în zadar. Nu. 
pentru că regizorul generalizind faptele 
istoriei aduce prinosul de recunoştinţă 
tuturor acelora care, sub stindardul ridicat 
de Partidul Comunist, s-au angajat in lupta 
pentru eliberarea patriei, pentru angajarea 
ei pe drumul construirii societăţii noi, socia- 
liste. 

O mărturisire. Pentru consultantul şti- 
ințific de specialitate, regizorul Virgil Calo- 
tescu este creatorul care pornește de la 
desfacerea mecanismului istoriei în ele- 
mente, în piese de dosar. istoricul se 
află în tata analistului. Dialogul cu el este 
concis. Drumul spre adevărul istoric este 
sugerat, uneori indicat prin cuvinte puține. 
Observaţia, sugestia, propunerea nu sin! 
detaliate. Regizorul Virgil Calotescu ac- 
ceptă cu discernămint şi, atunci cind in- 
tervine, o face pomind de la fapte ale 
istoriei sau de cele mai multe ori de la mesa- 
jul pe care regizorul doreşte să-i imprime 
secvenţei. 

iată de ce Ultima frontieră a morţii este 
un fiim ce,pormind de la viață, de la conciuzi- 
ile istoriei, se Inscrie pe coordonatele mar 


lor noasire evocări, iată de ce el este un 
omagiu închinat tuturor acelora care au 
luptat şi s-au jertfit pentru libertatea și 
independența patriei. 


Cont. univ. dr. lon ARDELEANU 


Nr. 8 


Anul X V11(200) 


Revistă a Consiliului 
Culturii şi Educației Socialiste 
B t 1979