Revista Cinema/1990 — 1998/8-Noul_Cinema-anul-VIII-6-1997

Nr. 6/1997 


Anul VIII nr. 88 (411) REVISTĂ A CINEFILILOR DE TOATE VÂRSTELE 
L j ” 
; 5 
d Profiluri è 
@ > s 


A 
] 


TI A 


CANNES 
| h, Societatea 
i . s AT 
Festivalu! filmului 2 are filmele 
european | ii pe care le merită 


Sumar 
iunie 1997 


LECTIA DE CINEMA: Ia un scaun! de Mircea Diaconu 
DIALOG CU CITITORII: Vedete ale filmului mut; Muzica 
de film; Privilegii... 

FAN CLUB: Johnny Weissmüller... 


FESTIVALURI: CANNES '97 
Societatea are filmele pe care le merită 


PREȘEDINȚI AMERICANI IMAGINARI 


PE ECRANE: Puterea, Striptease, Beaumarchais, 
Răsfățatul doamnelor, Executive Target, Daylight: 
Panică în tunel, Din junglă în junglă, Creaturi ip ee, 
Train-spotting, Michael 


SOUNDTRACK: Noi filme, noi hituri 


DOSAR TEMATIC: Războiul difuzării: „Toate's vechi și 
nouă's toate“ de Bogdan Barbu; Cum se susţine o 
cinematografie națională 


POSTER: Uma Thurman 

EUROPA CINEMA: Ofensiva sentimentelor; Întoarceri 
în timp 

PROFILURI: Leonardo DiCaprio; Claire Danes 
ZILELE FILMULUI BRITANIC 

ECRANUL DE ACASĂ: Ce tineri erau! 

SPOT: Independenţii și sindicatele; O nouă tinerețe 
CINEGLOB 


REDESCOPERIND CINEMATOGRAFUL cu Frank 
Capra 


TELENOVELE PENTRU INIMI SFĂRÂMATE 
CINE CE FILMEAZĂ 

S-AU NĂSCUT ÎN LUNA IUNIE... 

CARTEA DE FILM 


Societatea Comercială S.R.L. Sentința civilă nr. 3087/SC Judecătoria Sect. 1, re 


21 iulie 1992, înmatriculată la Oficiul Registrului Comerţului “e 
cu nr. J/40/19554/1992 din 24.07.1992. ISSN 1220-1200 d 


Culegere și paginare computerizată Secția Fotoculegere — Imprimeria Coresi 


Tiparul Imprimeria Coresi București R.A. 


Abonamentele se pot face prin 


Oficiie poștale, Catalog Presă 1997, 
editat de RODIPET poziția 4070. 

Cititorii din străinătate se pot abona prin 
RODIPET S.A. P.O. Box 33-57, telex 11995, 11034; 
Fax 222. 64.07; Telefon: 222.41.26; 

Piaţa Presei Libere nr. 1, sector 1, 71341 București 


Cinema 


ECHIPA 
REDACȚIONALĂ: 


Director-redactor șef 
Adina Darian 


Redactor șef adjunct 
Dana Duma 


Secretar general de redacţie 
Ioana Statie 
Publiciști comentatori 
Irina Coroiu 
Rolland Man 
Șef de rubrică 
Doina Stănescu 
Fotoreporter 
Victor Stroe 
Director economic 
Aurelia Ivănuş 


Manager difuzor 
Adrian Constantinescu 


COLABORATORI PERMANENȚI: 


Mircea Alexandrescu, Călin Căliman, 
Andrei Gorzo, George Littera, 
David Melville, Dinu-loan Nicula, 
Iaromira Popovici, Dan Predescu, 
Eva Sîrbu, Dumitru Solomon 


NOU! 


Pentru 1997 vă puteți abona și direct la 
redacția noastră: 


3 luni — 9.500 lei. 6 luni — 17.500 lei. 12 luni — 30.000 lei. 
Plata se face prin mandat poștal pe adresa redacției: 


Noul Cinema Piaţa Presei Libere nr. 1 Sector 1 

71341 București, pentru DI. Adrian Constantinescu. 
Completaţi citet numele și adresa dumneavoastră. 

De asemenea, la cerere, revista poate fi expediată 
poștal prin ramburs și poate fi cumpărată direct din 
redacție. 


Adresa redacţiei: Piaţa Presei Libere 1 
Sector 1, 71341 București 
tel. 222.33.32. Intrarea B, Et. III. 


Fotografii promoționale e PressRelease-Cannes'97 e Buena 
Vista International 
Company, Peacock Films) — Româniafilm e Columbia TriStar, 20th 
Century Fox — Guild Film România e UIP — Media Pictures 
International e Warner Bros. — Ecran XXI e Arhiva revistei Noul 


(Touchstone Pictures, Hollywood Pictures 


Cmd 
Firo vară-toamnă în care 
singura umezeală din oraş 
părea a fi doar sub cămașa mea 


albă de provincial, îmi 
plescăiam tălpile în asfaltul 
lipicios prin fața Spitalului 
Brâncovenesc, asasinat și el 
câțiva ani mai târziu. Eram 
student și mă îndreptam spre 
prima mea zi de curs. În sus, 
pe Cheiul Gârlii, râdeam 
singur, apoi la etajul trei, mă 
caut pe listele de pe ușile 
anului I. 

Colegii vorbeau tare, 
râdeau, păreau că se cunosc de 
mult și chiar așa era, am aflat 
mai târziu că cei mai mulți 
dintre ei se pregătiseră pentru 
admitere cu același preparator. 
Nu, nu eram pe nici o listă, era 
şi normal, căci cele două 
catedre îşi  negociaseră 
studenții și rămăseseră trei pe 
care nu-i voia nimeni. Ne-au 
împărțit și pe noi după un timp 
de stat singuri pe culoar și am 


LECȚIA DE CINEMA | 
Ia un Scaun! 


intrat în sfârșit la primul meu 
Curs, cu fericirea puțin 
șifonată. ` 


Mam urcat pe scena 


clasei. „la un scaun“, mi-a spus 
catedra. Am luat de lângă 
cortină un scaun. „Stai jos!“ a 
spus catedra după un timp. Am 
stat. După altă pauză de sticlă: 
„Păi așa se stă pe scaun, măi 
băiatule?“ Și un râs năprasnic 
s-a abătut asupra mea. Într-un 
târziu, când cămașa mea era 
deja gri-baltă, cineva mi-a 
aranjat un picior mai în față şi 
o mână uşor îndoită... ce să mai 
spun, că şi azi mă sufoc de 
indignare că au trebuit să 
treacă ani să scap de obsesia 
acelei clipe. Să înțeleg că nu 
există un fel de a sta pe scaun, 
că nimeni nu poate decreta 
astfel de reguli penibile, că 


suntem numai pe aici prin 
provincie vreo douăzeci de 
milioane și fiecare stă pe scaun 
în felul lui, ba chiar într-o zi stă 


` într-un fel, că a câștigat la loto, 


și în altă zi stă altfel, că i-a fugit 
nevasta cu un privatizat, căci cu 
un artist nu mai fuge nimeni în 
ziua de azi. 


An vrut astăzi să vă atrag 
atenția cât de periculos este să 
te învețe cineva cum trebuie să 
fii, să modifici deci natura, în 
această meserie care nu-ți cere 
decât să-ţi înţelegi semenii şi 
să-i iubeşti. Altfel nu-i poți 
reprezenta. Nici o încercare de 
modificare a naturii n-a reuşit. 
De la comunism până la 
actorie. 


Mircea DIACONU 


” 


[2]. oc- 


Istorie 


Continuând sărbătoarea celor 100 de ani de 
cinema românesc, Cinemateca Română și-a inaugurat 
ciclul de prime actualități turnate în țara noastră, 
omagiind totodată și pe pionierul Paul Menu. Acestui 
francez naturalizat în România i se datorează cele 
dintâi crâmpeie de istorie, dar și de viaţă anonimă 
înregistrate pe peliculă: defilarea la sărbătoarea regală 
de 10 Mai 1897 sau distracțţiile obișnuite ale 
bucureșteanului de rând, solidaritatea umană la vreme 
de calahitate — inundaţiile din zona Galaţiului etc. 


Popularitate 


Menit să resuscite interesul spectatorilor, dar și 
al specialiștilor pentru filmul românesc și interpreții săi, 
redactorii ANF au lansat criticilor de film provocarea 
de a stabili un clasament al preferaţilor lor printre actorii 
de aceeași vârstă cu instituția de cultură care își 
aniversează 40 de ani de existenţă. Învingătorilor — 
Maia Morgenstern și Claudiu Bleonț — li s-a acordat 
drept premiu un medalion și ieşirea la rampa 
Cinematecii. 


Zilele filmului ceh 


Prin eforturile conjugate ale Ambasadei Republicii 
Cehe și Centrului Ceh din București, Centrului Naţional 
al Cinematografiei și Arhivei Naţionale de Filme, 
Cinemateca Română l-a avut oaspete pe unul dintre 


NOTES 


cei mai vestiți cineaști ai estului, Jiri Menzel, deopotrivă 
regizor şi actor. Întâlnirea a fost deosebit de caldă, 
asezonată cu umorul caustic din filmele sale, 
proiectate într-o binevenită retrospectivă. Viaţa și 
aventurile extraordinare ale lui Ivan Cionkin (1993) 
prezentat în premieră a entuziasmat sala demonstrând 
că maestrul „noului val“ de odinioară e mai tânăr ca 
oricând, iar ironia e calea cea mai profitabilă de a 
scruta trecutul care nu se lasă uitat defel, chit că ultimul 
război mondial s-a terminat demult. Mentalităţile 
retrograde de ieri încă dăinuie în forme extrem de 
asemănătoare, de unde și hazul teribil al peripeţiilor 
acelor Mărioara și Vasilache, Păcală și Tândală cehi! 

Parteneri de afiș i-au fost lui Menzel cineastul 
Dušan Klein și cunoscutul prozator, eseist și scenarist 
Bohumil Hrabal, recent dispărut. 


Zilele filmului suedez 


Ambasada Suediei la București și Institutul 
Suedez din Stockholm, Fundaţia Culturală Română 
și Arhiva Naţională de Filme, în cadrul unor manifestări 
mai ample consacrate culturii suedeze, au creat 
cinefililor români prilejul de a face cunoștință cu noi 
personalități ale unei cinematografii multă vreme 
reprezentată doar de o excepţie: Ingmar Bergman. 

Kjell Äke Andersson, Colin Nutley, Suzanne Osten 
și Richard Hobert fiecare în parte și toți laolaltă 
amintesc în felul lor personal de maestrul adulat ori 
contestat, Tăticul meu mare (1992), Casa îngerilor 


(1992), Vorbește-mi, e atât de întuneric! (1993) și 
Izvorul bucuriei (1993) reluând teme bergmaniene 
în necesare variaţiuni, inevitabil mai modeste. 


Premiile APTR 


Ajunsă la a şaptea ediție, Gala premiilor APTR 
ne-a oferit și nouă satisfacția de a-i fi apreciat pe toți 
laureaţii cineaști — teleaști pentru realizările lor în 
paginile revistei: Alexandru Solomon și Radu Igazsag 
pentru Cronică de la Zürich (nr. 8/96), Gheorghe 
Preda pentru Întoarcerea în paradis (nr. 11/96), 
Nicolae Mărgineanu pentru Capul de zimbru 
(nr. 1/97), Malvina Urşianu pentru Aici nu mai 
locuiește nimeni (nr. 3/96), Dan Necșulea — Premiu 
de excelenţă pentru regia serialului Ochii care nu se 
văd (nr. 11/96) și pentru susţinerea filmului artistic de 
televiziune. 


Regal cinematografic 


Ambasada Republicii Polone la București a 
organizat din inițiativa Beatei Podgorska, ataşat 
cultural, o proiecție cu filmul realizat de cunoscutul 
regizor Jerzy Skolimowski după faimosul roman al lui 
Witold Gombrowicz Ferdydurke. Vizionarea a fost 
prefațată de Rolland Man și prof. lon Petrica. 


Institutul GOETHE 


În cadrul Retrospectivei Harun Farocki — consa- 
crate regizorului și criticului german, printre alte 
pelicule cu subiecte politice și impact didactic elevat 
- a fost prezentat filmul Videograme ale unei 
Revoluții (1992), realizat în România. 


3 


ozalia Szasz 

din Cluj- 

Napoca ne 

felicită pen- 

tru „Genera- 

ţia Beat“, 
„Redescoperind cinema- 
tograful cu...“, „Călătorii 
sentimentale“. A văzut 
Avocatul diavolului și 
crede că partenerul lui Ri- 
chard Gere merită un Os- 
car rol secundar: „A 
jucat incredibil de bine.“ 
Speră să vadă și pe ecra- 
nele noastre filmele pre- 
miate cu Oscar, deși „nu 
sunt întotdeauna cele 
mai bune“. Dovadă: Cetă- 
ţeanul Kane de Orson 
Welles („care nu a primit 
un Oscar pentru cel mai 
bun film al anului“) sau 
Greta Garbo, care, deși a 
fost nominalizată pentru 
rolul din Grand Hotel, nu 
a luat niciodată Oscarul. 
Rozalia ne roagă să scri- 
em „câte ceva“ despre 
marile vedete ale filmului 
mut și despre actorii și 
regizorii „care au contri- 
buit la dezvoltarea și 
înflorirea cinematogra- 
fiei europene“ (exemple: 
Mauritz Stiller, Joseph von 
Sternberg, Asta Nielsen, 
Pola Negri). Este ceea ce 
încercăm să facem la „Re- 
descoperind cinemato- 
graful...“ și uneori la „Fan 
club“ Rozalia Szasz - 
înduioșător gest — ne tri- 
mite și câteva fotografii ale lui Garbo, decupate 
dintr-o revistă maghiară... 

În altă ordine de idei, corespondenta ne 
spune că a văzut trilogia lui Kieslowski Trei 
culori („o ca “): „M-a impresionat 
foarte mult. (...) În fiecare (dintre cele trei filme 
ale trilogiei — d.s.) oamenii (...) duc o luptă 
crâncenă cu soarta, pentru supraviețuire, nu 
numai fizică, dar și spirituală“. 


(~ 
era 
— 
Q 

J 
pm 

~$ 
m 
Q 
5 
Q 


DIALOG 


u sunt deja de mulți ani un mare 

fan al muzicii din filme și vă pot 

doar felicita că îmi oferiţi un 

concurs în domeniul meu 

preferat“, mărturisește Cristi 
» Mirea din Periam jud. Timiș și 
adaugă: „Cred că sunteți de aceeași părere 
că un film este incomplet fără o coloană 
sonoră...“ Dacă prin coloană sonoră C.M. 
înțelege numai muzică, mă tem că nu suntem 
de acord, fiind în istoria filmului (și nu numai în 
istoria filmului mut) destule exemple de absenţă 
a muzicii. Dacă, însă, C.M. include tot ceea ce 
reprezintă coloana sonoră a unui film, respectiv 
dialoguri, zgomote, muzică, suntem de acord. 
În orice caz, de la inventarea filmului sonor 
încoace. În ceea ce privește ultimele apariţii 
cinematografice, pe corespondentul nostru l-a 
impresionat foarte mult coloana sonoră, adică 
muzica, la Romeo + Juliet: „Combinația de 
muzică pop interpretată de coruri bisericești, 
muzica alternativă amestecată cu muzica 
disco a anilor '70 și jazz. Coloana sonoră a 
accentuat acest film simbolic.“ C.M. se 


4 


Chitaristul Richie Sambora, 
fericit soț al lui 
Heather Locklear (Melrose Place) 


declară puțin dezamăgit de faptul că nu am dat 
importanţă prea mare acestui film, „o capo- 
doperă a ultimilor ani, iradiind de originalism 
(sic!), pulsând de romantism, cu o doză de 
action (sic!) și thriller, cu niște actori 
extraordinari, care sunt deja cuplul acestui 
sfârșit de secol.“ Părerile noastre coincid, vezi 
coperta și „Profiluri“. În încheiere, corespon- 
dentul ne mulțumește pentru „dicționarul de 
americanisme“, care „aduce puțină lumină în 
întuneric.“ 


nul dintre premianții concursului 

organizat de revista noastră, 

Iosif Rad din Lupeni, ne scrie că 

a primit premiul chiar la 

aniversarea zilei sale de naștere, 

27 februarie. Nu urmează decât 
să-i urăm ca la fiecare aniversare să primească, 
în afară de felicitările familiei și ale prietenilor, 
și câte un premiu din partea „Noului Cinema“. 
I.R. este un iubitor al filmelor SF și ar fi bucuros 
să afle ce s-a mai întâmplat la diferite festivaluri 
de filme fantastice și SF (de pildă, cel de la 
Bruxelles, din martie). Mai importante însă mi 
se par întrebările pe care și le pune și ni le pune 
losif Rad: „A reușit, în ultimii ani această 
tehnică supersofisticată să îmbunătățească 
(sic!) calitatea filmelor de science-fiction? Nu 
cumva în anii ce vor veni acest gen de filme 
se va banaliza, tinzând să devină doar un 
amestec insipid de imagini prelucrate pe 
computer și actori lipsiți de personalitate?“ 
Corespondentul lasă deschisă întrebarea și 
pentru cititorii revistei, astfel că o luăm ca pe o 
provocare pe care o transmitem la rându-ne 
iubitorilor de filme S.F. |. Rad se pronunţă, 
bunăoară, cu privire la Independence Day 
într-un fel deloc măgulitor: „Rar mi-a fost dat 
să văd un film cu un scenariu mai plictisitor, 
cu niște actori mai penibili și cu efecte 
speciale cel mult interesante, dar atât. 
Practic, acest film nu a avut nimic original. 
Nave spațiale inspirate după Războiul 


stelelor, ri aidoma celor 
din trilogia Alien, dialoguri penibile, 
personaje rupte parcă din 
comics-uri (...) imi pare rău pentru 
Roland Emmerich, care reușise 
câte ceva în Stargate, dar care acum 
îşi dovedește limitele, cel puțin în 
acest gen de film.“ Corespondentul 
nostru evocă numărul 5/1992 al 
revistei noastre care „a tratat pe larg 
tema filmelor S.F. (...) Cred că ar 
trebui ca un nou număr al revistei 
să reia această temă, încercând, 
însă, să răspundă întrebării: filmul 
SF încotro?“ Ei, dacă am şti! (Vorba 
surorilor din piesa lui Cehov...) 
„Trebuie — zice |.R.— ca (sic) cineva 
să încerce să readucă spectatorii 
în sălile de cinema.“ Cred că nici o 
dezbatere de genul „incotro...“ nu 
poate aduce spectatorii în sălile de 
cinema, ci doar filmele bune, ceea ce 
însuși corespondentul nostru 
intuieşte. 


e Elena Dănef din 

Brașov o „tușează du- 

reros“ remarca mea pri- 

vind „tonul supraîncântat“ 

al epistolei domniei sale 

scrisă în perioada festivă 

a sărbătorilor de iarnă. „Păi ce să 

înțeleagă națiunea? Că avem min- 

tea în aburi?!! Ferească Dum- 

nezeu!“ Ferească Dumnezeu! mă 

grăbesc să repet. Nu era vorba 

nicidecum de aburii din mintea 

domniei sale, ci de niște elogii care, 

în fond, ne bucură, dar care s-ar fi 

putut datora dorinţei de a ne spori plăcerea cu 

rilejul sărbătorilor. Exact asta trebuie să 

nțeleagă atât corespondenta noastră cât și... 

națiunea. Mai aflăm de la E.D.: „Am însă un 

colțișor în suflet foarte mulțumit pentru 

atita m ca să zic așa, de a fi văzut f.f.f. 
multe filme bune și s; cole de teatru.“ 

Nu reproduc lista filmelor și nici pe cea a 

spectacolelor teatrale. E mai bine ca ele să 

rămână o enigmă... 


Pentru fanii Dosarelor X 
din nou David Duchovny 


x 


demiei FBI 


Rebecca de Mornay a urmat cursurile Aca 


irgil Popescu din București ne 

roagă să publicăm, nu atât pentru 

el și pentru soția sa, cât pentru 

fiica lor în vârstă de șapte ani, un 

poster al Juliei Roberts (de 

preferință, o fotografie din cap 
până-n picioare, și nu bustul sau doar capul...). 
Ce gusturi ciudate mai au și copiii din zilele 
noastre! Pentru mamă și tată (presupunem noi) 
V.P ar solicita „câteva rânduri“ despre Alyssa 
Milano, pe care au văzut-o în filmele Dansând 
până în zori și Conflict de interese sau în 
serialul Cine este șeful?. Ar dori să afle date 
biografice și fiimografice și, ar dori, eventual, și 
o poză. Sperăm că vom reuși să mulțumim 
întreaga familie... 


eana Liţă din Gratia (mi-ar plăcea să cred 

că e Graţia și nu Gratia) din jud. 

Teleorman: „lubesc mult filmele, teatrul 

și, în mod deosebit, revista «Noul Ci- 

nema», care îmi este, de altfel, o mai 

veche și bună prietenă, de pe vremea 
când se numea simplu «Cinema». 

I.L. Ne asigură că a participat la „aproape 
toate concursurile“ revistei, iar ultima oară a 
câștigat și un premiu. Ar dori să propună ca 
unul sau mai multe premii să fie unul sau mai 
multe abonamente la revistă pe un an, iar 
întrebările să aibă în vedere și filmele mai vechi, 
încurajându-i astfel pe concurenţi să vadă și 
filme de cinematecă, implicit să-și formeze o 
cultură cinematografică. Propunerea nu mi se 
pare tocmai rea. 


Foto Ghicitoare. Cine este actorul din fotografie? 


devă din clasa a XII-a, Juliana 

Bunea din București, e 

„mândră“ că se numără printre 

cititorii „înfocaţi“ ai „Noului Ci- 

nema“: „Apreciez și stimez 

foarte mult munca întregii 
redacții și țin pe această cale să vă adresez 
sincerele mele felicitări și spor la muncă în 
continuare.“ Aflăm, mai departe: „Mi-a plăcut 
mult «duelul» cititorilor care își apărau cu 
convingere opiniile pro și contra despre 
actorii Tom Cruise și chiar Tom Hanks, ca de 
asemenea întregul dialog cu cititorii. Acest 
dialog este un drum sigur către sufletul 
cititorilor, știind că ei sunt «auziţi», dar, și 
mai mult, li se răspunde. Rubrica mea 
preferată este «Bazarul inimilor sfărâmate.» 
Insă aproape cu aceeași plăcere citesc 
întreaga revistă.“ In această idee, „am 
remarcat evoluţia voastră în ceea ce privește 
calitatea hârtiei și numărul paginilor. Vă pot 
liniști, că în ciuda prețurilor, nu voi înceta să 
vă citesc. Este adevărat că un mic efort 
financiar se face, dar merită. “ In sfârşit: 
„Sunteţi buni, poate cei mai buni, dar 
întotdeauna există loc de mai bine. Vă las 
pe voi să gândiţi «cel mai bine», pentru că 
sunteți cei mai avizaţi pentru asta.“ luliana 
ar vrea să obțină informaţii în legătură cu filmul 
Evita, pe care abia așteaptă să-l vadă. Poate 
între timp l-a și văzut (cronica în nr. 5, p. 17). De 
asemenea, și-ar dori un poster X-FILES și 
informaţii despre actorii din serialul BH-90210 
și despre cei din Melrose Place. Vom încerca 
să-i satisfacem (pe rând!) doleanţele. 


Rubrica „Dialog cu 
cititorii“ este realizată de 
Dumitru SOLOMON 


© 
Jo 
= 
Q 
a5 
Q 


DIALOG 


uà năspaade: 


® Maureen O'Sullivan (Jane) și Johnny Weissmüller (Tarzan) 


Tudor Verona, București: 


JOHNNY WEISSMULLER s-a nascut 


la Chicago, pe 2 iunie 1904. Tatăl său se pare că era 
sas din Transilvania, omorat în Austria, apoi, mai 
departe, în Statele Unite. Pentru că tânărul Johnny 
era cam bolnăvicios, medicii i-au recomandat să prac- 
tice înotul pentru a-și fortifica organismul. Primele lecții 
le-a primit pe lacul Michigan. Dotat cu o rezistență 
deosebită și extrem de disciplinat, Johnny s-a 


6 


Msănătoşit şi a hotărât să continue practicarea acestui 
sport în lotul olimpic al Statelor Unite. Stilul său era 
deosebit de al celorlalți colegi de echipă (înota ținând 
capul în apă, ceea ce i-a făcut mai târziu pe regizorii 
de la Hollywood să-i impună un alt stil, pentru că în 
timpul filmărilor corpul lui nu era vizibil în apă). 

A obținut cinci titluri de campion olimpic la 
Olimpiadele din 1924 (Paris) și 1928 (Amsterdam), a 
bătut 67 de recorduri mondiale și a fost primul înotător 
care a parcurs 100 m în mai puțin de un minut. Poate 


că ar fi participat și la Jocurile Olimpice din 1932 dacă, 
așa cum recunoștea el însuși: „N-aș fi fost deja cățărat 
în copacii Hollywoodului ca să fac avere!“ 

Intr-o zi, aflându-se pe platourile MGM unde 
venise să-l vadă pe prietenul lui, Clark Gable, 
Weissmüller a fost abordat de unul din producători care 
l-a întrebat dacă nu vrea să interpreteze rolul lui 
Tarzan, omul junglei, în locul lui Frank Merrill. „M-a 
întrebat — își amintea Johnny — dacă sunt în stare să 
mă urc într-un pom, să alerg și să sărut o fată 
frumoasă. Bineînţeles că eram în stare. Am semnat 
contractul și aşa între 1932-1948 am devenit pentru 
o lume întreagă Tarzan, omul maimuţă...“ Cu toate că 
producătorii i-au propus să-și schimbe numele care li 
se părea prea lung pentru o vedetă, Weissmüller s-a 
opus cu îndârjire și a câștigat. Executa el însuși 
cascadele, lianele cu care sărea din copac în copac 
fiind totuși întărite cu fire de sârmă, iar crocodilii pe 
care-i înfrunta în apă fiind confecționaţi din material 
plastic. După 14 filme în care a interpretat personajul 
lansat de Edgar Rice Borroughs, Johnny Weissmüller 
a îndrăznit să ceară atotputernicilor studioului MGM 
ca, prin contract, să i se acorde un procent din încasări. 
Răspunsul a fost sec: „Contractul dintre studioul MGM 
și actorul Johnny Weissmüller a fost reziliat de comun 
acord“. După 16 ani de succese la box-office, studioul 
renunța prea ușor la vedeta sa. Studioul Columbia 
atâta aștepta. Prin producătorul Sam Katzman i s-a 
propus actorului proaspăt concediat rolul lui Jungle 
Jim dintr-o serie de filme asemănătoare ca subiect cu 
cele Margele de Johnny până atunci. Katzman i-a 
acordat chiar procentul dorit din încasările filmelor și 
astfel între 1948-1956, Johnny Weissmüller a apărut 
într-o sumedenie de filme povestind aventurile lui 
Jungle Jim și a fost eroul unui serial tv. După 1956, el 
a apărut în doar două filme: The Phynx (1969) și Won 
Ton Ton (1976). 

Între timp s-a ocupat de relaţiile publice, a fost 
reprezentant al unor firme care construiau piscine, fiind 
numit chiar director al lui „General Pools Corp“. din 
Chicago, funcție mai mult onorifică, pentru care primea 
158 dolari pe săptămână. Banii câștigați în timpul 
carierei sale cinematografice (cam o sută mii dolari 
pentru un film) se duseseră de mult pe cinci divorțuri 
şi tot atâtea pensii alimentare. 

ra ri de cinematograf l-a marcat profund 
pe fostul înotător. Încet-încet, asemenea lui Bela 
Lugosi care în ultimii ani ai vieţii se credea Dracula, și 
Weissmüller a capu să se confunde cu personajul 
interpretat de el atâţia ani. „Eu sunt cel mai autentic 
Tarzan“ îi plăcea lui să spună. Din 1973 până în 1978 
actorul suferă trei infarcturi, paralizează și, din lipsă 
de bani, soția lui (Maria Brock Mandell cu care se 
căsătorise în 1963) îl internează, la intervenţia lui John 
Wayne, la „Motion Picture and Television Country 
House and Hospital“, un azil pentru fostele glorii ale 
Hollywoodului, uitate, bolnave, dar mai ales, sărace. 

In 1979 suferă o traheotomie în urma căreia nu 
mai poate vorbi iar în 1984 moare, uitat de toți cei 
care în cursul vieții își ziseseră prieteni. Singura care 
l-a vizitat permanent a fost partenera lui“din serial 
Tarzan, Maureen O'Sullivan, cu care se pare, pe 
platoul de filmare, Weissmüller nu fusese în cele mai 
bune raporturi. Actorul a fost înmormântat la Acapulco, 
pe malul oceanului, îndeplinindu-i-se astfel ultima 


dorinţă. 

IL MOGRAFIE SELECTIVĂ: Tarzan the Ape 
Man (1932, r. W.S. VanDyke), Tarzan and His Mate 
(1934, r. Cedric Gibbons), Tarzan Escapes (1936, r. 
Richard Thorpe), Tarzan Finds a Son (1938, Richard 
Thorpe): Tarzan’s Secret Treasure (1941, r. Richard 
Thorpe), Tarzan’s New York Adventure (1942, r. Ri- 
chard Thorpe), Tarzan Triumphs (1943, Wilhelm 
Thiele), Tarzans Desert Mystery (1943, r. Wilhelm 
Thiele), Stage Door Canteen (1943, r. Frank 
Borzage), Tarzan and the Amazons (1945, r. Kurt 
Neumann), Tarzan and the Leopard Woman (1946, 
r. Kurt Neumann), Tarzan and the Huntress (i 947,r. 
Kurt Neumann), Tarzan and the Mermaids (1948, r. 
Robert Hog: Jungle Jim (1968, r. William Berkel), 
The Lost Tribe (1949, William Berke), Jungle Jim in 
Pygmy Island (1950, r. William Berke), Cannibal 
Attack (r 1954 r. Lee Sholem). 


Pentru fanii serialului Tânăr și neliniștit: 


e MELODY THOMAS SCOTT. în serialul 
The Young and the Restless (Tânăr și neliniștit), 
actrița joacă de peste 12 ani rolul lui Nikky, o tânără 
femeie divorțată și recăsătorită care se luptă cu 
alcoolismul. Actrița este căsătorită cu unul din 
producătorii serialului, Edward Scott (pentru ea este 
cel de-al treilea mariaj) și împreună, au o fetiță de 10 
ani, Elisabeth. Melody Thomas Scott nu intenţionează 
să părăsească serialul care a lansat-o pentru că, 
spune ea „sunt fidelă echipei care m-a primit extrem 
de bine așa cum sunt credincioasă soțului meu“. 


e ERIC BRAEDEN. Este născut la Kiel 
(Germania) în 1943 și adevăratul lui nume este Hans 
Gudecast. După terminarea liceului, el pleacă să 
studieze în Statele Unite și, mai târziu, realizează un 
documentar despre râurile din Idaho. Sosit la Los An- 
geles, află că producătorii filmului Operațiunea 


ai VATA ee Op RR o AI eta o RER RE ERIE pa | 


Eichmann caută actori care să cunoască limba 
germană. Este imediat angajat și din 1966 când 
interpretează unul din rolurile principale din Coman- 
do-ul deșertului Eric se specializează în rolurile de 
ofițer german din al doilea război mondial. În 1980 i 
se propune rolul lui Victor Newmann din Tânăr și 
neliniștit, personaj pe care-l interpretează și astăzi. 


e JESS WALTON. cea mai înaltă actriță din 
serialul Tânăr și neliniștit (1,80 m) ea s-a născut în 
1940 la Grand Rapids, Michigan. „Când eram mică, 
statura mă făcea să mă simt extrem de complexată 
printre ceilalți copii de vârsta mea. Cu timpul însă, am 
învăţat s-o transform într-un avantaj“. După terminarea 
studiilor liceale ea este angajată într-o trupă teatrală 

i face dese turnee în Canada. In 1969, se întoarce în 
tatele Unite și se stabilește la Los Angeles. Iși face 
intrarea în lumea serialelor tv cu rolul din Capitol (scris 


de soții Bell care vor deveni producătorii serialului). 
Când demarează filmările la Tânăr și neliniștit, Jess 
Walton primește rolul lui Jill Abbott, femeia de afaceri 
fără scrupule și veșnic îndrăgostită. 


e JOSIE BISSETT. Este născută la 5 
octombrie 1970, la Seattle (lângă Washington). 
Absolventă de biochimie, a ajuns întâmplător (la 
propunerea unei prietene asistentă de regie) să 
interpreteze un rol în serialul Parker Lewis. De atunci 
a renunţat la cariera profesorală și a jucat în serialul 
Doogie Howser și în filmul lui Oliver Stone, Doors. 
S-a făcut cu adevărat cunoscută cu personajul Jane 
din serialul Melrose Place. Este căsătorită cu actorul 
Rob Estes pe care îl vedeți în fiecare duminică în 
Detectivi de elită, alături de frumoasa Mitzi Kapture. 


Doina STĂNESCU 


® La cererea dumneavoastră. O fotografie istorică: 
Lauren Bacall, Humphrey Bogart și Marilyn Monroe 
la premiera filmului Cum să te măriți cu un milionar 


® Jess Walton A 


< B Melody Thomas Scott și Erik Braeden 


@ Josie Bissett 


Societatea 
are filmele 


de ani este o vârstă 
frumoasă pentru ori- 
cine, darămite pen- 
tru un festival. Can- 
nes-ul a împlinit în 
această primăvară ju- 
mătate din vârsta cinematografului pe care îl cele- 
brează deopotrivă cu fast și în haine de lucru prin 
filme, vedete, cineaști, producători, distribuitori. Aici, 
pe croazetă, arta și comerțul se întâlnesc spre a se 
sluji reciproc. Totuși la această ediție aniversară din 
amplul eșantion ce ne-a fost oferit din recolta mon- 
dială nici un film nu s-a detașat prin originalitate, 
nici un autor nu ne-a surprins. Există un evident rodaj 
în lumea creației cinematografice. Așa cum constatam 
și altă dată în urma celor 30 de festivaluri la care am 
participat în ultimii șapte ani și jumătate, nivelul fil- 
mului mediu fiind extrem de ridicat, este din ce în ce 
mai greu să ieși din rând, așa cum se întâmpla în anii 
'50-'60. Atunci când au apărut creatorii neorealismu- 
lui, ai Free-Cinema, ai Nouvelle Vague sau autori ca 
Fellini, Antonioni, Bunuel, Bergman, Losey. Este poate 
și percepția lui Godard care prezent aici la Cannes a 
spus: „Filme există, dar cinematograful a murit.“ 
Este însă cred o moarte clinică căci pacientul 
poate fi oricând reanimat, așa cum s-a mai întâmplat 
și în trecut, prin apariții neprevăzute. Dar și în absența 
excepțiilor senzaţionale festivalul ne-a oferit clipe de 


neuitat. O lipsă de entuziasm printre critici a avut 
drept cauză și excesul de violență cu care ne-au 
întâmpinat în acest an creatorii. Pot spune că 
nesfârșitul șir de criminali și de crime ce s-au 
perindat prin faţa ochilor noștri de la un film la 
altul a dus în final la un efect invers decât cel 
scontat de autori, anume la monotonie și chiar 
la plictis. Emblematic și-a intitulat filmul mult 
ovaționatul tânăr autor francez Kassovitz — 29 ani 
(scenarist, regizor, interpret — de un autentic ta- 
lent): Assassins). Dar flerul său s-a oprit aici. 
Povestea propune o serie de crime „la roșu“ care 
i-au adus în final acerbe critici, greu de suportat 
de către răsfățatul regizor care, se pare, a spart 
totul în camera sa de hotel. 

Nu mi se pare că excesul de violență ar fi 
fost opțiunea selecționerilor sau a di. Gilles 
Jacob — delegatul general al festivalului — 
instanța supremă în privința selecţiei finale, 
pentru care s-au văzut în acest an 760 de filme, 
cu 120 mai multe decât pentru ediția precedentă. 
Menirea unui festival este să indice pulsul 


momentului în creația cinematografică, debuturi semnificative și evoluţia cineaștilor 
consacrați, ori cum se spune „nici cea mai frumoasă fată nu poate da mai mult decât 


ce ale . 


Așa stând... filmele suprasaturate de jafuri și omoruri semănând între ele, puteau 
totuși sugera unui spectator profesionist — ceea ce este un critic — tipologii de criminali 
și modalități de abordare a crimei diferite de la o țară la alta. 


riminalii lui Kasso- 
vitz sunt aproape 
nişte „mici Des- 
cartes“ care raţio- 
nează și își justi- 
fică prin tirade con- 
tra politicienilor, contra bancherilor, con- 
tra... toate ororile comise. Un criminal 
ajuns la vârsta a treia (Michel Serrault 
este un actor de o imensă vitalitate 


și de o unică putere de convingere) 
caută tineri emuli pentru a-i instrui în 
arta crimei perfecte, din dorința ca 
meseria pe care el a făcut-o vreme 
de 60 de ani ca un inspirat artizan, 
să nu se piardă! Kassovitz exage- 
rează însă în privința ororii și în 
privința atacului la adresa publicității 
ce a invadat mass media vizuală. Ar 
fi fost potrivit să i se spună că, totuși, 


Ștafeta generaţiei între asasini 
Asasin(i) de și cu Mathiew Kassovitz 
împreună cu Michel Serrault 


publicitatea făcută de numeroasele 
rețele de televiziune franceze se în- 
toarce adesea în favoarea producției 
de filme. Regizorul îţi lasă impresia 
că în loc să slujească cinematograful 
face din acesta un mijloc de a-și sluji 
orgoliul. Și eșuează. 

Cu austriacul Michel Haneke (55 
ani) în Funny Games (Jocuri nos- 
time), violența are o altă amprentă. 


Nu mai este orașul supraaglomerat cu 
stresul și discrepanțele sale sociale, 
ci un peisaj bucolic ce îndeamnă la 
crimă. Ambientul e calm și curat, cum 
de un alb imaculat sunt și mănușile 
celor doi tineri scelerați ce fac din 
crimă un joc... nostim. De altfel 
ecranul nu este nici o clipă pătat de o 
picătură de sânge. Cineastul urmă- 
rește instinctul de torționari al celor doi 


Nu sunt două balerine, ci o criminală 
și o hoaţă: Pamela Rabe și Miranda Otto 
în Puţul de Samantha Lang 


tineri care-și supun victimele unor 
înjosiri fizice și psihice cu sânge rece, 
de parcă ar dori să testeze limitele 


suportabilității omenești. Teroarea, . 


exercitată prin bune maniere este 
cu atât mai crudă cu cât scopul nu 
este jaful, ci omorul în sine, apetitul 
criminal fiind stimulat și de muzică. 
Subtextul poate sugera mecanis- 
mul unei anume terori din trecutul 
nu prea îndepărtat din istoria uma- 
nităţii. Totuși, autorul declară, nu lip- 
sit de un oarecare cinism: „Specta- 
torul trece permanent de la rece la 
cald, îl arunc într-o baie de violență 
ca apoi să-l scot“. Chiar așa, spunem 
noi. „Sper să-l determin la reflecţie“, 
spune autorul. Filmul este construit cu 
o mare rigoare, dovedind din nou 
experiența acestui cineast al unei 
teme predilecte. 

Cu americanii până și criminalii se 
supun comandamentului suprem al 
show-business-ului. Așa stau lucrurile 
și în L.A. Confidential de Curtis Han- 
son (52 ani). O rețea de droguri și de 
prostituție selectă în care mafioți fra- 
ternizează cu polițiști, cu toţii ucigași. 
Iz retro de anii '50 în compania unor 
supervedete: Danny DeVito, Kevin 
Spacey și parfum de Kim Basinger, 
excelentă în rolul de sosie a Veroni- 
căi Lake. La încheierea festivalului, 
Absolute Power (rulează acum pe 
ecranele noastre) este tot povestea 
unei omucideri, cu Clint Eastwood, cel 
care pornind în urmă cu ani de la 
câţiva dolari în plus și-a câștigat azi 
într-adevăr o putere absolută în in- 
dustria filmului american. Și germa- 
nul Wim Wenders (52 ani) se alini- 
ază legii show-ului în coproducţia The 
End of Violence. Evident violenţa e 
departe de a se sfârși iar crima nu 
ocolește nici mediul cinematografului. 
Frontul vedetelor e susținut de Andie 
MacDowell și Bill Pullman. Ne place 
sau nu, trebuie să recunoaștem că în 


pe care 
le merită 


context de show crimele sunt mai 
ușor de suportat. 

Tot crima l-a inspirat la debut pe 
mai tânărul regizor britanic Paul Chart 
(36 ani) în American Perfekt. Încă din 
titlu ni se indică direcția spre care 
tinde autorul. Este într-adevăr un 
road-movie. Drumul e menit să des- 
tindă un medic psihiatru criminalist, dar 
care în această călătorie va fi aruncat 
chiar în domeniul său de studiu. Aici 
pecetea britanică o descoperim însă 
prin sindromul Dr. Jekyll și Mr. Hyde 
într-un joc rafinat al dedublărilor și în 
șarade tip Agatha Christie. 

Universul crimei în Australia este 
cu totul altfel, așa cum am avut ocazia 
să văd și în alte filme. Nu se teore- 
tizează gestul fatal, nu există nici 
urmă de plăcere în cruzime, există 
doar o nesfârșită depresie. Întinderi 
uriașe unde oameni și familii trăiesc 
izolaţi, unde singurătatea îmbracă 
forme patologice. Așa se întâmplă că 
o gospodină la locul ei ajunge crimi- 
nală aproape fără să realizeze gestul 
pe care-l face. Este debutul cineastei 
Samantha Lang (29 ani) cu The Well 
(Puţul). Ea pune în evidenţă am- 
prenta unei mentalități campestre în 
ciuda autostrăzilor și a altor însemne 
ale civilizaţiei tehnice de ultimă oră. 
Atmosferă sumbră, psihologii bine 
schițate, dar un film plat lipsit de re- 
lief dramaturgic. 

În Japonia crima e la fel de atroce, 
dar reacțiile făptașului sunt cu totul 
altele. Un soț își omoară nevasta 
surprinsă în plină jubilație cu aman- 
tul. Crima pasională e pedepsită cu 
10 ani de pușcărie, timp în care con- 
damnatul a avut drept companion de 
suflet o anghilă. Anghila — este chiar 
titlul filmului lui Shohei Imamura 
(70 ani). Criminalul fără voie va con- 
tinua însă să se pedepsească, 
refuzându-și orice bucurie de viață. 
Refuzul său sugerează un harakiri 
mental. Regizorul dă în final erou- 
lui său șansa unui nou început, 
căci în lumea Orientului atâta timp 
cât e viață e și speranță, dar cât de 
departe suntem de happyend-ul 
prefabricat. 

În sfârșit, un excelent film rusesc 
ne pune faţă în față cu o psihologie 
cu totul diferită: un tânăr criminal des- 
cins din galeria eroilor dostoievskieni. 
Fiul unui hoț ce și-a găsit moartea în 
închisoare — damnațţiunea ca destin 
— tocmai și-a terminat stagiul militar 
şi se îndreaptă la sfatul mamei spre 
Sankt Petersburg, unde fratele său 
cel mare a făcut avere. Ajunge pentru 
a constata că fratele este un ucigaș 
cu simbrie. Tânărul se adaptează, 
contextului și se integrează rapid în 
rețeaua mafiotă. În scurt timp se 
dovedește a fi cel mai eficient și cel 
mai neînfricat. Regizorul a ținut să 
precizeze competența armatei ruse, 
unde tânărul deprinsese cele mai 


Cu șapte secole în urmă 
toleranța împotriva represiunii — 
Nour El Cherif în Destin 
de Youssef Chahine 


Stressul culpabilității — 
Koji Yakusho şi Misa Shimizu în Anghila 
de Shohei Imamura 


> 


Juriul 


ISABELLE ADJANI — Franța 
Președinte 
MIRA SORVINO - Statele Unite 
actriță 
GONG LI — R.P. Chineză 
actriță 
MIKE LEIGH — Marea Britanie 
regizor 
TIM BURTON — Statele Unite 
regizor 
PATRICK DUPONT - Franța 
coregraf 
NANNI MORETTI - Italia 
regizor 
MICHAEL ONDAATJE — Canada 
scriitor scenarist 
PAUL AUSTER — Statele Unite 


scriitor scenarist 
LUC BONDY — Franţa 
regizor 


avansate metode de luptă. Dar el, 
asemeni lui Raskolnikov, nu este un 
ins oarecare. El e trist și mândru. E 
bun și generos. E sensibil la dragoste 
și prietenie, dar omoară, căci simte 
că are misiunea unui destin aparte. 
Gestul criminal nu-l împiedică să 
elibereze un oponent sau să dea un 
pumn de dolari celui pe care tocmai 
îl rănise aproape mortal pentru a plăti 
doctorul și medicamentele. Un uni- 
vers mizer și pasional, înviorat doar 
de muzica unui grup local rock al cărui 
fan înfocat este tânărul erou. Regi- 
zorul Alexei Balabanov (38 ani) a pre- 
cizat la întâlnirea cu presa că „reţelele 
mafiote sunt pe cale să-și dobândească 
legitimitatea în structurile citadine“. 
Eroilor săi li se potrivește însă clasicul 
adaggio al literaturii ruse „prastiti, 
prasceaia, ia vinovat (iartă-mă, adio, 
sunt vinovat)“. Filmul este intitulat 
sugestiv Fratele. Toţi suntem fraţi și 
când ne ucidem și când ne dăm că- 
maşa de pe noi. 

Cu ani în urmă, stând de vorbă cu 
un reprezentant de frunte al picturii 
abstracte franceze, Jean Bazaine (azi 
are 96 ani) îmi spunea că în pictura 
abstractă se poate foarte bine citi 
originea autorului dacă este nordic, 
meridional... In această primăvară la 
Cannes mi-am amintit de această dis- 
cuţie întrucât cu fiecare film vedeam 
că se pot desluși rădăcinile psiho-cul- 
turale ale autorilor de cinema. Oricum, 
aceste variaţiuni nu au putut scuti de 
monotonie excesul de violență. 


a Cu autostopul printre asasini și drogați — 
Amanda Plummer în American Perfekt de Paul Chart 


A revenit juriului rolul de a reechilibra 


U, juriu neomogen de fapt, 
care a avut ca președintă o „păpușă 
răsfăţată“ și în componența sa câteva 
personalități divergente. De altfel, în 
seara finală nimeni nu a pronunțat 
cuvântul „unanimitate“ referitor la 
vreun premiu sau altul. Din culise s-a 
aflat că între regizorul britanic Mike 
Leigh, italianul Nanni Moretti și 
scenaristul american Paul Auster au 


balanța festivalului 


existat dispute serioase. Este de 
presupus că premiul de interpretare 
al englezoaicei Kathy Burke nu ar fi 
figurat în palmares. Nu spun asta 
pentru că actrița britanică nu ar fi fost 
foarte bună în rol, dar este cert că 
două candidate ar fi meritat să fie 
înaintea ei. Este vorba de Isabelle 
Carré din filmul Femeia interzisă și 
de Robin Wright Penn în She's So 
Lovely (Ea e atât de dulce), dar 


$ „O baie de violență“: 
Funny Games de Michael Haneke 


desigur Leigh a apărat culorile Free 
Cinema obținând astfel unul din cele 
două premii europene acordate. 
Moretti l-a apărat bineînțeles, pe ci- 
neastul iranian Kiarostami la a cărui 
lansare în Europa a contribuit mult 
prin retrospectivele făcute la Clubul 
său Zacher din Roma. Paul Auster 
este de presupus că a combătut pen- 
tru un premiu american și dacă acesta 
nu a revenit nici unui regizor și nici 
unui film, cred că s-a ajuns la soluția 
premiului de interpretare pentru Sean 
Penn, un actor obișnuit mi se pare, 
dar care are o priză puternică în in- 
dustria filmului american și ca cineast 
și producător. Al doilea premiu pen- 
tru filmul european a fost obținut de 
francezul Manuel Poirier (42 ani) cu 
Western, titlul filmului indicând noua 
tendință din cinematograful francez 
despre care voi scrie mai pe larg în 
numărul viitor. 

Dacă acestea ar fi fost rezultatele 
disputelor, în juriu un consens a exis- 
tat totuși, și chiar un consens de prin- 
cipiu căci toate cele șase premii im- 
portante ale acestei ediții aniversare 
au revenit unor cineaști din lumea 
arabă a Orientului Mijlociu, din Asia, 
din Extremul Orient. Am putea spune 
că înțelepciunea orientală a fost 
marea câștigătoare de pe Croazetă. 
Spun înţelepciunea și nu neapărat fil- 
mele pentru că în toate cazurile regi- 
zorii numiţi sunt mai semnificativi prin 


ansamblul operei sau printr-un film 
precedent decât prin cele premiate 
acum. Reverenţa pe care le-a făcut-o 
Cannes-ul indică însă nevoia de a 
întoarce spatele filmelor occiden- 
tale de acțiune, ce exacerbează vio- 
lența, și de a ne îndrepta privirea că- 
tre un cinema de reflecţie. Cred că 
este vorba de un semnal mai com- 
plex împotriva consumismului și de 
o orientare mai profundă spre sim- 
plele valori ale vieții așa cum este 
Gustul cireșei titlul filmului lui 
Kiarostami; sau o Anghilă. De alt- 
fel, la conferința de presă finală când 
septuagenarul Imamura se afla 
deja în Japonia, neașteptându-se la 
nici un premiu, iar Palme d'or a fost 
primită de către interpretul său Koji 
Yakusho, l-am întrebat pe acesta cum 
îi spuneau în timpul filmărilor aces- 
tui „personaj“ mut. Yakusho s-a gân- 
dit câteva clipe și mi-a răspuns că 
nu crede că Anghila era numită 
altfel decât Anghila, dar că-mi poate 
spune că acum locul ei, cu micul 
bazin în care trăiește, este pe masa 
de lucru a lui Imamura. Cred că nu 
putem avea un detaliu mai eloc- 
vent despre ce înseamnă universul 
Orientului. es 

Filmul lui Kiarostami este, în sti- 
lul specific al autorului, tot o pledoa- 
rie împotriva sinuciderii. Autorul a 
avut ca punct de inspiraţie un gând 
al lui Cioran: Nu vă sinucideți, când 
v-aţi hotărât e oricum prea târziu. 
Kiarostami interpretează rolul prin- 
cipal, cel al unui intelectual din 
generația sa hotărât să se sinucidă. 
El caută pe cineva care în schimbul 
unei sume de bani să-l asigure că-l 
va îngropa. Discută cu un tânăr recrut 
de origine turcă, cu un seminarist 
afgan și în sfârșit cu un vârstnic cus- 


Interpretare feminină — Kathy Burke în A nu se înghiţi 
Interpretare masculină - Sean Penn în Ea e atât de dulce de Nick 


& Crima ca spectacol — Russell Crowe, Guy Pearce și 
Kim Basinger în L.A. Confidential de Curtis Hanson 


Palmares 


Palme d'or — ex aequo — Anghila de Shohei Imamura și Gustul cireșei 
de Abbas Kiarostami = 
Premiul celei de-a 50-a aniversări — Destinul de Youssef Chahine 
Marele Premiu — Frumoasele zile de mâine de Atom E: 


ý 


Regie - Wong Kar-Wai pentru Fericiți împreună 
Scenariu - James Schamus pentru scenariul la filmul lui Ang Lee 
Furtună de gheață 

Premiul juriului — Western de Manuel Poirier 


J Crima în lumea filmului — 


Bill Pullman și Andie MacDowell 
în Sfârşitul violenței de Wim Wenders 


® Cum bate inima slavă — 


Serghei Bobrov în Fratele de Alexei Balabanov 
v 


de Gary Oldman 


tode de muzeu. Primii doi îl refuză. 
Cel de-al treilea îi spune că și el a vrut 
să se sinucidă, dar mergând prin pă- 
dure a dat peste o tufă de mure și gus- 
tul fructului l-a făcut să-și redobân- 
dească dorința de viață. Kiarostami 
ne convinge că merită să trăiești și 
pentru un răsărit de soare și pentru 
gustul... cireșei. Filmul poate fi 
apreciat și ca o metaforă a decepției 
generaţiei celor de 50 de ani, dat fiind 
politica lipsită de toleranţă din țara lor. 
Se știe că cineastul a întâmpinat opo- 
ziţia țării sale pentru a-și arăta filmul 
la festival. În cele din urmă, a căpătat 
permisiunea. Un acord ce susține 
parcă încrederea în mai bine pe care 
o comunică filmul său. 

Între laureați se află și regizorul 
egiptean Youssef Chahine (72 ani) al 
cărui film îl are ca erou pe filozoful 
Averroes din secolul XII, un propo- 
văduitor neobosit al toleranţei între 
religii și culturi diferite. Atom Egoyan 
și Ang Lee, deși figurând în palmares 
cu filme realizate în Occident, am- 
prenta lor intimă rămâne legată de 
originile lor armeană și respectiv 
taiwaneză. Recompensat pentru 
regie, Wong Kar-Wai pe care îl nu- 
meam în nr. 5/96 „noul Godard“ este 
chinez din Hong Kong. 


| e JE meu de critic rămâne 
acela că pentru cinefilii din țară, acești 
autori ca și filmele lor sunt în conti- 
nuare niște necunoscute. Și chiar 
atunci când prin efortul distribuitorilor 
unele din aceste filme ajung pe 
ecranele noastre ele nu se bucură de 
audiența meritată pentru că nici 
autorii, nici actorii nu reprezintă nume 
cunoscute. Astfel, tot filmul american 
rămâne cât de cât în atenția specta- 
torilor (vezi și p.18-20), deși numă- 
rul lor este pe ansamblu în scădere. 
Turnanta tranziției e resimțită în toate 
domeniile. Cred însă că va fi foarte 
greu să reconstituim o cinematogra- 
fie naţională atâta vreme cât spec- 
tatori şi creatori sunt deconectaţi 
de la marile mutații ale filmului 
mondial. 


Adina DARIAN 
11 


Biogratile președinților americani alimentează neîncetat scenariile unor filme hollywoodiene. A fost adusă pe ecran viața lui 
Abraham Lincoln (Tânărul domn Lincoln - 1939, Abe Lincoln în Illinois — 1942), Thomas Jefferson (Jefferson la Paris — 1992), 
John Fitzgerald Kennedy (J.F.K. — 1992), Richard Nixon (Nixon — 1995). Dacă evenimentele din istoria americană garantează interesul 
acestor pelicule, nu se poate spune că atunci când personajul președintelui este imaginar curiozitatea spectatorului s-ar micșora (vezi 
Dr. Strangelove — 1964, Secret Honor — 1984, Dave — 1992) (vezi și nr. 4/1996). Din ce în ce mai adesea întâlnim pe ecran eroi cu 
această identitate profesională. Să ne amintim câteva asemenea partituri interpretate în pelicule recente de: 


În Dave (1993) de Ivan Reitman 
actorul înregistrează performanța 
de a interpreta chiar doi președinți: 
unul cinic, care moare subit și so- 
sia lui, în personaj de polul opus, 
care folosește prerogativele căpă- 
tate prin fraudă pentru a face mult 
bine, mai ales în beneficiul șome- 
rilor. Kevin Kline aduce aminte de 
Gary Cooper în Vi-l prezint pe 
John Doe prin felul său agreabil de 
a se face exponentul năzuinţelor 
celor mulți. El mânuiește cu în- 
demânare replica umoristică (la fel 
ca în Sărutul francez) și face 
foarte bine pe bufonul. O altă co- 
medie „cu teză“, care ascunde sub 
un înveliș dulce un „miez social“ cu 
gust amărui. 


leșind puţin din emploi-ul său de 
june prim romantic (În timp ce tu 
dormeai) starul interpretează în 
Independence Day (1996) un 
președinte american după Wpicul 
langer than life (mai mare decât 
viața). Felul în care el înfruntă năvala 
farfuriilor zburătoare de la bordul 
avionului său militar ne aminteşte 
de versurile eminesciene „Mircea 
însuși mână-n luptă vijelia-ngrozi- 
toare / care vine, vine, vine, calcă totul 
în picioare“. Primul om din stat dă 
exemplu personal de eroism pe care 
numai ironia complice a tonului îl ajută 
să nu cadă brusc în ridicol. Un 
președinte dimensionat eroic, pe 
măsura armatei de cel mai temut 
renume din lume și un mod de a face 
propagandă printr-un film care vrea 
să pară mai inocent decât este. 


12 


Președintele întruchipat de el în 
Dragostea unui președinte american 
(1995) de Rob Reiner îl plasează pe 
actor, tipologic vorbind, foarte departe 
de durii interpretați de el în Romanţă 
pentru o piatră prețioasă, Instinct pri- 
mar, sau Falling Down. Bărbat educat 
și foarte decent (cum altfel ar fi putut 
fi?) el este tatăl văduv al unei fetițe de 
zece ani și — tocmai în campanie elec- 
torală — se înamorează până peste 
urechi de o consilieră din staff-ul său. 
Lupta lui pentru a i se recunoaște drep- 
tul la fericire (și la o nouă căsătorie) 
arată cât de greu îi este unui bărbat de 
stat să aibă acces la viața personală și 
cât de important e ca un președinte să 
își păstreze mentalitatea de om obiș- 
nuit. Pledoaria ar fi fost neconvingă- 
toare fără firescul actorului și fără fine- 
tea regizorului. 


La capitolul „portrete de pre- 
şedinți în culori sumbre“ Hack- 
man aduce o contribuţie re- 
marcabilă cu rolul din Puterea. 
Nu numai că personajul inter- 
pretat de el este afemeiat și 
mincinos, dar e capabil de orice 
pentru a șterge urmele crimei 
(ce-i drept, comisă fără preme- 
ditare) de care se face răspun- 
zător. Hackman nu face din 
rolul său un tip demonic, ci unul 


| cinic și lipsit de anvergură. Ac- 


torul sugerează cu brio mes- 
chinăria președintelui ameste- 
cat într-o poveste murdară și 
ticăloșia de care acesta e ca- 
pabil pentru a șterge urmele și 
pentru a înlătura martorii. 


lată și „negativul“ imaginii din In- 
dependence Day prin rolul jucat de 
Nicholson în Atacul marțienilor, un 
fel de parodie la adresa filmului mai 
sus citat. Președintele interpretat de 
el este de o demagogie storăitoare, își 
pregătește un discurs înălțător pen- 
tru sosirea extratereștrilor, dar fuge 
cu lașitate din calea lor. Întâlnirea de 
gradul trei dintre el și conducătorul 
marţienilor, ocazie pentru care îm- 
bracă un costum Cerutti pentru a-și 
spune speech-ul repetat în fața oglin- 
zii, e o secvenţă antologică, de un sar- 
casm la fel de devastator ca armele 
invadatorilor cu ochi bulbucaţi veniți 
de pe Marte. 


Pentru președintele in- 
terpretat de el în Executive 
Target ar vota multă lume. 
Inițiativa lui de a reduce 
cheltuielile militare des- 
tinând acel procent din 
buget pentru cultură și 
învățământ ar încălzi multe 
inimi sensibile. Numai că 
tocmai de aici se trage ad- 
versitatea unor mari afa- 
ceriști din industria de ar- 
mament care se decid să-l 
lichideze și tot miezul intri- 
gii. lată o situaţie care ar 
putea să dea de gândit nu 
numai la Casa Albă. 


“PUTEREA 


lint Eastwood face ce face și revine 

în jurul Casei Albe. L-am văzut, nu 

de mult (în filmul lui Wolfgang 

Petersen În bătaia puștii) ca agent 

de pază al convoiului prezidenţial, 

pentru a-l reîntâlni acum în tabăra 
adversă a unui președinte. A unuia imaginar și corupt, 
pe care chiar un hoţ se simte dator să-l demaște, 
păcatele sale fiind mult mai mici decât ale omului de 
stat implicat într-o crimă. 

Ca și în Podurile din Madison County regizorul 
Eastwood își alege ca sursă de inspirație un roman 
de succes (de David Baldacci) și se desemnează pe 
sine ca protagonist. Departe însă de sentimentalismul 
dezlănţuit de pelicula atât de apreciată în Europa, 
cineastul revine pe terenul care îi este mai familiar, al 
cinematografului de acțiune și de suspans. Din filmo- 
grafia recentă a regizorului, Absolute Power ar face 
pereche mai degrabă cu O lume perfectă prin respec- 
tul față de rigorile unui gen, dar și prin nevoia redefini- 
rii conceptului de personaj negativ. Rolul evadatului 
interpretat acolo de Kevin Costner relativiza noțiunile 
de bine și rău. Relaţia acelui desperado cu un copil 
pe care îl ocrotea și căruia îi oferea bucurii până atunci 
interzise în familia lui prea severă îi revela acelui în 
afara legii latura luminoasă a caracterului. Eastwood 
duce mai departe această încercare cu portretul 
spărgătorului de seifuri interpretat acum, figură 
simpatică de profesionist solitar care detestă violența 
și crima, adoră pictura, fură numai de la cei foarte bo- 
gaţi și nu ezită să pună bunurile jefuite la loc atunci 
când vrea să-i dea în vileag pe cei mult mai cinici decât 
el. Asistând fără să vrea la un adulter și la o crimă 
care-l implică pe președinte, el se transformă într-un 
fel de detectiv particular cu aură de justiţiar. Personajul 
său se umanizează și în relaţia cu fiica lui, o tânără 
procuroare (Laura Linney practicând aceeași profesie 
ca în Avocatul diavolului), față de care are gesturi 
de o tandrețe surprinzătoare și recuperatoare pentru 
anii de absenţă petrecuţi la închisoare. 

De la distribuţia impecabil aleasă (cu un Gene 
Hackman strălucind într-o partitură „negativă“ ca în 
Necruţătorul), până la coloana sonoră cu muzică pe 
cât de discretă, pe atât de rafinată, filmul atestă 
perfecționismul lui Eastwood, de data aceasta un 
excelent meșteșugar. Chiar dacă avem nostalgia 
peliculelor sale mai personale, ca Vânător alb, inimă 


Clint Eastwood — regizor 


e 1971 — Play Misty for Me E 1973 — High Plaine Drifter și Breezy ® 1975 — The Eiger 
Sanction ® 1976 - The Outlaw și Josey Wales ® 1977 — The Gauntlet ® 1980 - Bronco Billy 
e 1982-Firefoxși The Honkytonk Man ® 1983 - Sudden Impact 1985 — Pale Rider ® 1986 
-Heartbreak Ridge ® 1988 —Bird ® 1990 -White Hunter, Black Heart ® 1991 -The Rookie 
@ 1992- A Perfect World (O lume perfectă) ® 1993 - Unforgiven (Necruţătorul) ® 1995 — 
Podurile din Madison County (The Bridges of Madison County) ® 1996 — Absolute Power 


neagră sau Podurile din Madison, privim cu plăcere 
acest thrillerbine făcut, care evită cu abilitate violența 
și banalitatea. 2 


Dana DUMA 


Absolute Power ® Producția: SUA, 1997, Malpaso 
O Regia: Clint Eastwood O Scenariul: William 
Goldman ® imaginea: Jack N. Green ® Cu: Clint 
asiwood, Gene Hackman, Laura Linney, Judy Davis 
Distribuit de: Warner Bros. / Ecran XXI 


STRIPTEASE 


acă n-ar fi rulat pe ecranele noastre 

simultan cu filmul“ Striptease, o 

anume ecranizare clasică, mi-aș fi 

intitulat cronica în spiritul adagiu- 

lui shakespearean „mult zgomot 

pentru nimic“. Efectiv, producția 
americană 1996 (!) nu prea are nimic de spus și de 
arătat, se face doar că spune și arată. Despre ce este 
vorba, totuși, în film? O mamă pierde custodia fetiţei 
sale de șapte ani — din pricina unor matrapazlâcuri 
ale fostului ei soț — și, în consecință, se angajează 
într-un club local de striptease pentru a-și putea plăti 
procesele de recuperare a copilului (știut fiind faptul 
că judecătorii de-abia așteaptă să încredințeze copiii 
unor mame care-și câștigă existenţa în localuri sexy). 
Cam aceasta ar fi trama și drama. Pe parcursul intrigii 
mai apar un congressman jovial, cordial și criminal, 
un amorez excedat, înjunghiat sau împușcat, un 
detectiv abil, elegant și pimpant, un soț delabrat, cam 
grizat și psihopat. Dar nimeni nu are nimic de spus. 
Melodrama alunecă în ridicol și în grotesc, sexul 
pigmentează — prin forța lucrurilor — cursul și re-cursul 
acţiunii (dar suntem într-o Floridă ipocrit-puritană și 
cam demagogică), intriga politică este utilizată și 
ea, pe post de „frecție Diana“. Dar piciorul e de lemn. 
Și totul — melodrama, comedia, striptease-ul, intriga, 
interpretarea, vendetele, răfuielile, deznodământul —, 
totul rămâne în zona puerilului. Or, din câte știu, o bună 


parte din spectatorii de film, de aiurea și chiar de la 
noi, sunt majori și vaccinaţi. O păpușă stricată, la înce- 
putul filmului, ne crea iluzia că, dincolo de striptease, 
dincolo de spectacolul cu vedete și paiete, s-ar putea 
găsi și o dramă cu clipiri psihanalitice. Iluzie. Filmul — 
el însuși o jucărie stricată — rămâne gol, sau aproape 
gol, ca Demi Moore, cea care s-a îmbogăţit enorm de 
pe urma acestui film, spre disperarea amicelor și 
amicilor de breaslă. Cam aici găsim nodul gordian al 
„afacerii“ numite Striptease, o afacere de top. Este 
vorba mai puțin de un film, este vorba mai curând, 
despre o „operaţiune de marketing“. Cât despre falsele 
polemici născute în jurul peliculei, ele au un singur 
scop: să vândă mai bine marfa. Gag-urile cu „cel mai 
prost film al anului“ și cu „cea mai proastă actriță a 
anului“ (pentru că... a avut un „instinct bazic“ mai pro- 
fitabil), sunt la fel de puerile ca filmul. 


Călin CĂLIMAN 


Striptease ® Producţie: Castle Rock, SUA, 1996 
@ Regia: Andrew Bergman ® Scenariul: Andrew 
Bergman, după un roman de Carl Hiassen e ima- 
ginea: Stephen Goldblatt ® Cu: Demi Moore, Armand 
Assante, Ving Rhames, Robert Patrick, Burt Reynolas 
€ Distribuit de: Guild Film România 


13 


SOUNDTRACK 
Noi filme, noi hituri 


uzica de film 

are, cel pu- 

țin în ultima 

vreme, din 

ce în ce mai 

multe locuri 
rezervate în clasamentele de 
specialitate. 

De data aceasta ne vom referi 
strict la piesele care în ultimul timp 
au fost veritabile „chart-breaker“, 
adică au lăsat în urmă alte hituri 
pentru a se instala pe poziţii 
fruntașe în topuri. 

Și vom începe cu single-ul „Cara- 
mel“ al britanicei Susan Vega, ex- 
tras din coloana sonoră a comediei 
„TheTruth About Cats and Dogs“ 
(Cine pe cine iubește) coloană 


sonoră care, de altfel, mai conţine 
câteva piese demne de reținut cu 
Sting, Pato Banton ș.a. 

Cele 4 fete En Vogue au pățit ace- 
lași lucru ca și Eternal, adică după 
un scandal ce a înconjurat America, 
au rămas doar 3, au „traversat ocea- 
nul“ intrând în topurile din toată 
Europa cu „Dont let go (love)“ din 
soundtrack-ul filmului „Get it off“. 

Deși filmul nu a spus prea multe, 
muzica celebrului Preacher's Wife 
a avut până în prezent două hituri 
de Top 10, „Step by step“ și „| belive 
in you and me“, ambele cântate de 
diva-nevastă sau „nevasta-divă“ 
Whitney Houston. 

Mai aproape de zilele noastre, 
excelentul film pentru tineret Space 
Jam a fost o sursă bună pentru 
topurile din toată lumea. După „Fly 


în care îi puteţi asculta pe Don Henley 
(de la Eagles), marea nou-venită în 
soul-pop-ul american Jewel, dar și 
nume sonore precum Aretha Franklin, 
Van Morrison, Bonnie Raitt, și sur- 
priză... Andie MacDowell — nu e 
coincidență de nume, e chiar ea, 
actrița din rolul principal care are 
veleități de star pop. 

Am lăsat special la sfârșit crema 
(sau cremele). Fără să provină din 
filme de referință (ba dimpotrivă) 
muzica din ultima aventură a lui 
Simon Templar — The Saint (cu Val 
Kilmer în rolul principal) compusă 
de raverii — Orbital a ajuns în unele 
țări nr. 1, iar hit-ul cu tentă retro al 

rupului a cărui istorie se narează 
în That thing you do! (piesa are 


același nume) — The Wonders a 
astenizat ascultătorii radiourilor din 
toată lumea, dar merită, având în 
vedere că muzica acestui grup 
fantomă e un amestec de Beach 
Boys și Beatles, deci place. 

Ar mai fi fost de spus multe, dar 
mai lăsăm și pentru data viitoare. 
Acum iată noul clasament al pieselor 
de gen și mult așteptatul concurs: 


1. Kenny Soggins — For the 
first time (One Fine Day) 

2. Madonna & Banderas — 
Another suitcase in another ball 
(Evita) 

3. The Wonders — That thing 
you do! (idem) 

4. Orbital — The Saint (The 
Saint) 


Concurs cu premii organizat de 
NOUL CINEMA 
în colaborare cu 


GUILD FILM ROMÂNIA şi ROMÂNIAFILM 
Răspunsuri corecte ediţia a X-a 


Etapa întâi: 1. Marry Reilly 


. Jingle all the Way / Goana după cadou 

„ Toate cele trei filme sunt regizate de Roger Vadim, 
avându-le în distribuție pe partenerele de viață ale 
cineastului în momentul respectiv. 


5. Susane Vega - Caramel 
(The Truth About Cats & Dogs) 

6. Monica - For you | will 
(Space Jam) 


A VAr Au 
AVE ï 


7. W. Houston — | belive in 
you and me (Preaher's Wife) 
8. En Vogue — Don't let go 


„ West Side Story de Robert Wise 
„ Hamlet, în regia lui Franco Zeffirelli 
. Vanessa Redgrave 


Etapa a doua: (love) — (Set it off) 


9. The Braids — Bohemian 
Rapsody (High School High) 
10. R. Kelly — I belive | can fly 


like an eagle“, cu un video-clip de 
excepție al lui Seal, au urmat într-o 
ordine oarecare, „Hit Them High“ 


și „Space Jam“, primul adunând 
toată „floarea cea vestită“ a rap-ului 
Coolio, LL Cool J, Method Man, B. 
Red ș.a., iar cel de-al doilea cu 
celebra echipă Squad City DJ-S și 
super-hit-ul lui R-Kelly specialistul 
nr-1 în soul american „| belive | can 
fly“. MTV-ul ne intoxică și acum cu 
„For you | Will“ hit-ul tinerei de cu- 
loare Monica. 

Un alt soundtrack demn de aten- 
ție este cel al peliculei Michael (cu 
„îngerașul“ de 80 kg-—JohnTravolta) 


14 


Etapa a treia: 1. Indiana Jones, în Raiders of the Lost Ark / 
Căutătorii arcei pierdute (1981), Indiana Jones and 
the Temple of Doom / Indiana Jones și templul 
morţii (1984), Indiana Jones and the Last Crusade 
/ Indiana Jones și ultima cruciadă (1989) 

2. Beverly Hills Cop / Poliţaiul din Beverly Hills 


3. Povestea lui Gösta Berling (1924) de Mauritz Stiller 


(Space Jam) 


Trimiteţi repede scrisorile cu 
propriul vostru clasament. Cel 
care va intui primele 3 clasate 
luna viitoare va câștiga un CD cu 
soundtrack-ul Jumanji. Rezul- 
tatele le veţi afla în numărul pe 
august. - 

Succes și multă muzică bună! 


Liana STANCIU 


BEAUMARCHAIS, 


e om, acest Beaumarchais! În else 
concentrează totul, și glume și 
curiozitate, și forța, și duioșia, și 
elocința! El îi doboară pe toți 
inamicii săi și dă lecţii de conduită 
99 judecătorilor!“ Din acest succint por- 
tret schițat de Voltaire, care indirect pledează pentru 
un interpret de mare anvergură, mai ales într-o peliculă 
de amploarea celei ambiţionate de Edouard Molinaro, 
n-a răzbătut pe ecran decât o sintagmă: „strălucit țicnit“ 
— și ea cu acoperire parţială. Pentru că Fabrice Luchini — 
în ciuda „presei bune“ pe care o are — rămâne un actor 
limitat, un talent modest susținut doar de câteva rictu- 
suri-șablon pe o figură inexpresivă. Nici pe departe el 
n-ar corespunde exigenţelor lui Beaumarchais care în 
celebrul său „Essai sur la genre dramatique serieux“ 
recomanda: „Personajele trebuie să apară întotdeauna 
în așa fel încât aproape să nu fie nevoie să vorbească 
pentru a trezi interesul. Adevărata elocință este aceea 
a situaţiilor, iar singurul colorit care se permite este 
limbajul viu, rapid, întretăiat, tumultuos și autentic al 
pasiunilor“. 

Tocmai personalitatea, ardenţa vieţii acestui 
aventurier de geniu — care în epocă era când adulat, 
când detestat pentru ca abia posteritatea să-i consoli- 
deze aura — tocmai această dimensiune lipsește 
evocării cinematografice, altfel cu mare scrupul în re- 
constituirea ambianțelor și inventarierea divergentelor 
ocupații ale ceasornicarului-dramaturg-agent se- 
cret-om de afaceri-donjuan-pamțfietar etc. 

Superficialitatea și inevitabila desuetudine a textului 
inspirator aparținând fecundului Sacha Guitry nu au fost 
surmontate de regie, ci din contra supradimensionate 
de ecranul lat. Care ecran însă convine de minune 
scenelor de masă orchestrate ca în teatrul liric și filmate 
prin inspirate plonjeuri dinamice. Aceste scene dau 
măsura a ceea ce ar fi trebuit să fie filmul consacrat 
celui despre care s-a spus că şi-a trăit traiul în ritmul 
comediilor sale celebre „Bărbierul din Sevilla“ și „Nunta 

II lui Figaro“, spirit fantezist, de un realism sagace și o 
E] clarviziune extraordinară. Acest palpit vital al populari- 
tății de care s-a bucurat cel ce a anticipat Declaraţia 
II drepturilor omului și căderea Bastiliei amintește că tot 
a Beaumarchais a fost cel ce a translat disputa de idei 
din stradă în lumina reflectoarelor, experiența sa perso- 
nală amendând-o cu un fin gust caricatural, într-o sin- 
teză a epocii ce avea să dăinuiască peste secole. 

Aútodidact, identificându-se până la un punct cu 

E] Figaro, eroul său ajuns să desemneze ca substantiv 
II comun un anume tip de caracter inteligent și eficace, 
m Beaumarchais nu și-a făcut din literatură un scop 

anume ci o formă de acţiune, un mijloc de luptă, el 
II având voluptatea de a-și apăra cauza, de a-și contraria 
g sau entuziasma contemporanii. A fost protejat, dar și 


® Kathy Christopherson, 
Gareth Williams, 
Michael Madsen 


În absenta protagonistului 


RĂSFĂȚATUL DOAMNELOR 


a 


® Fabrice Luchini, Michel Piccoli 


persecutat de Curtea regală și planează încă 
incertitudinea dacă Ludovic al XV-lea l-a înnobilat sau 
și-a dobândit rangul printr-una din cele trei căsătorii 
ori, pur și simplu, și l-a cumpărat dintr-un calcul de 
conjunctură meschin, pandant la generozitatea sa 
sufletească de arivist intrigant și polemist de geniu. 
Dintre interpreți, doar Claire Nebout își permite un 
răsfăț, creionând mai pronunțat cavaler/ul/a angrenavă 
într-o acţiune de spionaj, combinată cu trafic de arme, 
fără alt fior de tensiune însă. Căci până și tensiunea ero- 
tică e eludată în această peliculă plată, singura scenă 
de un anume haz fiind expediată rapid: soția în pat cu 
secretarul-biograf-sufletist îi servește soțului aceeași 
replică pe care el i-o dăduse în legătură cu fidelitatea. 
Fidelitatea faţă de figura legendară a părintelui lui 
Figaro și indirect a Revoluţiei franceze este însă 
problema filmului. Fiindcă în ciuda faptului că Revoluţia 
Franceză are azi contestatarii ei, moralmente 


EXECUTIVE 


D upă evadarea spectaculoasă din primele 
secvențe am crezut că avem de-a face cu (încă) unul 
dintre filmele care investighează mediul închisorilor, 
foarte la modă în ultima vreme. Dinamicul thriller ac- 
cede însă într-o altă direcție, de asemenea în mare 
vogă, aceea a pretextelor narative pentru urmăriri cu 
mașini. 

După Poliţist la San Francisco, unde mai bine de 
o treime din acţiune se petrece pe autostrăzi cu 
vehicule în viteză, iată încă o poveste în cheie polițistă 
unde cascadele automobilistice amintesc de tradiția 
Locotenentului Bullitt. Protagonistul e chiar cascador 
de meserie și are geniul volanului, motiv pentru care 
e ajutat să evadeze din închisoarea unde a ajuns din 
cauza unui delict minor fiind șantajat (cu viaţa neves- 
tei) pentru a îndeplini o misiune periculoasă. Atât 
de periculoasă încât nici nu i se spune că cel pe care 
trebuie să-l răpească e chiar președintele Statelor 
Unite, devenit persona non grata pentru niște cercuri 
afaceriste. 

Dacă segmentul de acțiune nu ne oferă mari 
surprize (deși numerele de cascadorie sunt foarte bine 


rechizitoriul împotriva abuzurilor de orice fel rămâne 
valabil prin chiar directa lui adresare: „Sunt un 
cetățean, adică nu sunt nici curtean, nici abate, nici 
gentilom, nici financiar, nici favorit, deci nimic din ceea 
ce constituie azi puterea. Sunt un cetățean, adică ce 
trebuia să fiți de acum două sute de ani și ceea ce veți 
fi poate peste douăzeci de ani...“ 


Irina COROIU 


Beaumarchais, l'insolent e Producţie: Franţa, 
1995 e Regia: Edouard Molinaro e Scenariul: 
Jean-Claude Brisville, Edouard Molinaro după 
Sacha Guitry e Imaginea: Michaël Epp e Muzica: 
Jean-Claude Petit e Cu: Fabrice Luchini, Manuel 
Blanc, Sandrine Kiberlain, Jacques Weber, Michel 
Piccoli, Claire Nebour e Distribuit de: Ecran XXI 


Răpiri la nivel înalt 


TARGET 


puse la punct) ceva reușește totuși să ne clintească 
impresia de rutină: relaţia dintre răpitor și răpit. 
Dezinvoltura cascadorului (Michael Madsen) în fața 
președintelui ostatec (Roy Scheider) face toți banii. 
Eroul își face scrupule că are de înfăptuit o asemenea 
faptă murdară, dar nu e deloc paralizat de emoție că 
are de-a face cu o persoană din înalta societate. În 
orice caz, Madsen (pe care-l vom revedea în curând 
în Donnie Brasco) e de un firesc admirabil. 


Dana DUMA 


Executive Target e Producție: SUA, 1997, PM. 
Entertainment Group Inc e Regia: Joseph Merh 
e Scenariul: Jacobson Hart, Dayton Callie e Ima- 
ginea: Ken Blakely e Cu: Michael Maasen, Keith 
David, Angie Everheart, Roy Scheider e Distribuit 
de: QCB | 


nl ll n na n anni Î mal nl R E 


DAYLIGHT: 


acă sunteți alergici la filmele- 

catastrofă, în loc să intrați la Day- 

light, duceți-vă să beți o bere rece. 

Dacă nu, veți avea ocazia să staţi, 

pe banii dumneavoastră — e drept, 

— aproape două ore la un film care 
încearcă să relanseze un gen (nu este singurul, anul 
acesta având premieră și Dante's Peak și Vulcanul) 
făcând apel la o reţetă cunoscută: prezentarea 
personajelor provenite din clase sociale şi rase dife- 
rite; plasarea lor într-un mediu mai puţin obișnuit (aici 
tunelul care leagă Manhattan de New Jersey) și ostil 
(oamenilor le-a fost întotdeauna teamă de înălțime, 
dar și de adâncul oceanului); urmează declanșarea 
reacţiilor lor în fața enormei explozii ce are loc; și, 
în sfârșit, salvarea de către eroul dur, cu inimă tan- 
dră și cu un trecut dureros. De astădată, el este 
Sylvester Stallone care a pus în acest personaj câte 
puțin din pompierul curajos și ingenios (Steve 
McQueenn în Turnul infernal), căpitanul depășit de 
lupta cu stihiile dezlănțuite (Gene Hackman în 
Aventura lui Poseidon) și pilotul bântuit de amintirea 
unui eșec profesional (Dean Martin în Aeroportul). 
Tocmai într-un asemenea rol Sly este imbatabil, mai 
ales că în Daylight el adaugă un strop din oboseala 
omului sătul de a mai face pe eroul și vorbește ceva 
mai mult, scenarista Leslie Bohem lăsându-i timp să 
dea replica partenerilor, și în special frumoasei Amy 
Brenneman (Obsesia). 

Maestrul suspensului, Alfred Hitchcock, spunea 
cândva că personajul negativ este cu atât mai reușit 
cu cât personajul pozitiv este mai aproape de 
perfecțiune. Regizorul Rob Cohen (care are la 
activ două filme cu dragoni — Dragon, povestea 
lui Bruce Lee și Inima dragonului) împreună cu 
echipa tehnică și-au dat frâu liber imaginaţiei, tu- 
nelul-capcană devenind, grație efectelor speciale, 
personajul cel rău, un uriaș balaur ce pârjolește și 
înghite tot ce mișcă. 

Și totuși, privind ecranul în flăcări, parcă tot mai 
bună era o bere rece... 


Doina STĂNESCU 


Daylight e Producţie: Davis Entertainment/Joseph 
M. Singer, SUA, 1996 e Regia: Rob Cohen e Sce- 


16 


PANICĂ ÎN TUNEL 


Sylvester Stalone 


nariul: Leslie Bohem e Imaginea: David Eggby e Cu: 
Sylvester Stallone, Amy Brenneman, Viggo Mortensen 
e Distribuit de: Media Pictures International 


e Tim Allen 


“DIN JUNGLĂ 


u de mult, cu mai puţin 

de doi ani în urmă, un 

indian venea din jungla 

Amazonului la Paris, lua 

contact cu civilizația 

franceză de la finele se- 
colului şi mileniului nostru, se cățăra pe 
Turnul Eiffel, se cam rătăcea prin ambu- 
teiajele și beznele orașului-lumină, se cam 
încurca printre calculatoare și telefoane 
celulare, motivul „bunului sălbatic“ dobân- 
dind pe ecran o variantă simbolică, hazlie 
și poetică. Un alt indian vine acum la New 
York. Romanul inspirator al ambelor filme, 
Un indien dans la ville, este adaptat în 
funcţie de realități diferite, prima oară de 
Hervé Palud, Igor Aptekman și de însuși 
protagonistul comediei, Thierry Lhermitte, 
a doua oară de alţi trei scenariști, Charlie 
Peters, Roy Gideon, Bruce Evans și de 
regizorul John Pasquin, care folosesc și 
„cuceririle“ primilor, printre care paianjenul 
amazonian și mafioţi sovietici (cu portre- 
tul lui Stalin pe pereți și înglodaţi în afaceri 
cu cafea). Simbolurile sunt altele, desigur, 
în vizita new-york-eză, monumentul tute- 
lar fiind, desigur, Statuia Libertăţii. Se 
schimbă puţin și natura hazului: umorul 
european cu accente franțuzești este înlo- 
cuit cu veselia americană, mai tonică, mai 
robustă și cu happy-end mai spectaculos. 
În rest, toate sunt la locul lor, inclusiv ado- 
lescentul amazonian (frumușel și blondu- 
liu) descoperit de tatăl său, versat om de 
afaceri, cu o oarecare întârziere și sosit în 
metropola americană — de unde și ideea 


CREATURI 
FIOROASE 


venit anotimpul cald și, 

odată cu el, spectacolul 

mai ușor, convențional 

numit „festival“. Cine- 

matograful nu se ex- 

clude din competiția 
„ușoară“, ba chiar o alimentează copios cu 
filme „chewing gum“ pentru ochi. Unul din 
această categorie a poposit sau va poposi 
curând pe ecrane: Creaturi fioroase. 
Realizatorii l-au vrut o comedie a cărei 
acțiune este amplasată într-o grădină zoo- 
logică. Efortul de a provoca zâmbetul este 
pe cât de susținut, pe atât de inutil. Efect 
comic există, dar involuntar. Și anume: în 
vreme ce pensionarii zoo-ului se comportă 
firesc, în anumite momente chiar îngădui- 
tor cu oamenii, aceștia confundă perma- 
nent comedia cu cabotinismul. La necon- 
testata întorsătură de situație, râde cine 
poate. Aferim! 


Mircea ALEXANDRESCU 


Fierce Creatures e Producție: Fish Produc- 
tions/Jersey Films, SUA, 1997 e Regia: 
Robert Young, Fred Schepisi e Scenariul: 
John Cleese, lain Jonstone e Imaginea: 
Adrian Biddle, lan Baker e Cu: John Cleese, 
Jamie Lee Curtis, Kevin Kline, Michael Palin 
e Distribuit de: Media Pictures International 


ÎN JUNGLĂ 


de... „din junglă în junglă“ — pentru a duce 
bătrânului său șef de trib foc de la Statuia 
Libertăţii. La locul lor sunt și peștii exotici 
puși la frigare, aluziile politice, suișurile și 
coborâșurile bursei new-york-eze, la locul 
ei este și ideea principală a romanului in- 
spirator, materializată, de data aceasta, 
chiar și în titlul originar al filmului, Jungle 
2 Jungle, unde relaţia dintre cele două 
jungle este stabilită nu numai de „two“ ci și 
de „to“. Tipic americană este confruntarea 
cu mafioți din vila hiperactivului partener 
de afaceri al eroului nostru, în care micul 
amazonian, pus pe trucuri, dobândește rol 
principal, iar săgețile lui cu somnifere — care 
pe parcursul acţiunii adorm șerpi, pisici, 
bărbaţi, femei, copii și muște — devin eroine. 

Deconectant (chiar dacă uneori dă în 
„mintea copiilor“), filmul este și un leac 
împotriva stress-ului cel de toate zilele. 


Călin CĂLIMAN 


Jungle 2 Jungle. e Producţie: Walt 
Disney Pictures și TFI International, SUA, 
1996. e Regia: John Pasquin. e Scena- 
riul: Charlie Peters, Ray Gideon, Bruce 
Evans. e Imaginea: Tony Pierce Roberts. 
e Cu: Tim Allen, Martin Short, Lolita 
Davidovich, JoBeth Williams, Sam Hun- 
tington. e Distribuit de: Buena Vista/ 
România Film. 


TRAINSPOTTING 


unt tineri, nu din cale-afară de 
frumoși, cam săraci, și-și trăiesc 
tinerețea așa cum cred de cuviință. 
Adică distracţie, dans, băutură, sex 
și, pentru o bună parte dintre ei, 
drog. Viitorul? Care viitor? O 
II slujbă? Ce nevoie mai au de o slujbă când heroina le 
m ocupă oricum toată ziua? Un paradis artificial din care 
nu vor, nu pot sau nu știu cum să evadeze. „Ajunge să 
II spui nu!“, declara cu ani în urmă Nancy Reagan, 
5 parodiată într-o secvență a filmului. Ei bine, nu ajunge. 
Poți să spui nu de mii de ori, bage pere bea 
treci prin purgatoriu ca să poţi evada. Și nu e deloc o 
II traversare plăcută 
Şi care e senzaţia pe care ţi-o dă o injecție cu 
E elis aiioe va ace mai eona ogam po car 
l-ați avut în viață, multiplicat de o mie de ori, și tot nu 
vă apropiaţi de această plăcere!“ — replică ce a 
Si provocat un imens scandal în Marea Britanie. Pentru 
II mulţi dintre ei, gândul la plăcerea fizică e tot ce mai 
E] rămâne. Pentru că, între drog și băutură, sexul devine 
un ideal inaccesibil. Te poți trezi dimineața acoperit 
st] fe vară pipa, și nu alături rare cae te-ai 
culcat. O secvenţă care-i poate oripila pe mulți spec- 
tatori, dar care-și are locul său bine găsit în economia 
II fiimului. Pentru că regizorul are întotdeauna grijă să 
[|] prezinte şi partea sordidă a drogurilor. Nu numai exal- 
tarea, viziunile plăcute, ci și mizeria, sida, chiar crima. 
z- Dar nu într-un mod didactic. 
E o A Aoo a a manaa multor 
me care prezentau cu seriozitate, în programa- 
E tic, ravagiile pe care acestea le pot face (să amintim 
[NI doar de The Man with the Golden Arm sau Lost 
m Wee Weekend). Trainspotting este altceva, pentru că totul 
este prezentat cu umor. Un umor devastator, care până 
II la urmă face loc reflecției. Pentru că, totuși, este un film 
sept mijaria ră ape at pusă 
renu n angrenajul i e". 
Adică „aleg viața“, cum spune unul dintre personaje. 
Viața e în altă parte, însă. Între mașină de spălat, 
haine confecţionate din stofe bune, televizoare cu 


MICHAEL 


ecrane imense, automobile, tăiatul ierbii din fața casei, 
creșterea unor copii despre care speri că vor reuși în 
viață mai bine ca tine. Ce rămâne? Cum trăiești? Abil 
strecurată, critica societăţii de consum în doar câteva 
replici este ironic-amară. Dacă nu vrei să accepți 
această viață, te poţi închipui un personaj de tip James 
Bond, visând la farmecele fizice ale fetelor care au 
traversat de-a lungul anilor această serie de filme. 
„Ursula Andress este întruchiparea perfectă a idealului 
feminin la care visăm cu toții“. 

Farmecele Ursulei Andress sunt de domeniul 
trecutului, însă. Întreg filmul se situează într-o epocă 
niciodată precizată. Simboluri ale anilor'60 stau alături 
de altele ale deceniilor următoare. În coloana sonoră 
se aud Iggy Pop, Lou Reed, Brian Eno, dar și Primal 
Scream, New Order și Blur. Călătorim prin ani de la o 
secvenţă la alta. Pentru că realitatea drogului este 
mereu aceeași. Rock, punk, funk, trec pe lângă aceste 
persoane dependente de doza lor de fericire cotidiană 
ca într-un vis. Sau ca într-un coșmar. Și așa trece și 
viața. Rămâne să speri într-o lovitură mare, să pui 
mâna pe niște bani cu care să o iei de la capăt. Cum 
va arăta acest nou drum? Finalul filmului este deschis. 
El repetă într-un alt registru începutul. Ne învârtim 
în cerc. 

Alegând o structură fragmentară, un fel de 
„tablouri dintr-o expoziție cu drogaţi“, regizorul Danny 
Boyle recompune într-un puzzle strălucit o panoramă 
a derivei unei generaţii. Cum vor sfârși, nu ne poate 
spune. E regizor, nu moralist. Dar asta nu face decât 
să sporească forța unui film care te cheamă să-l revezi. 


Rolland MAN 


Trainspotting e Producţie: Channel Four Films, Marea 
Britanie, 1996 Regia: Danny Boyle e Scenariul: John 
Hodge, după romanul lui Irvine Welsh e Imaginea: 
Brian Tufano e Cu: Evan McGregor, Ewen Brenner, 


Ewan Mc Gregor 


Jonny Lee Miller, Kevin McKidd, Robert Carlyle, Kelly 
Macdonalde Distribuit de: Independenţa Film 


ată-ne în plină modă a îngerilor pe ecran. După 
Denzel Washington în Dragoste de înger, e 
rândul lui John Travolta să întruchipeze unul. 
Un arhanghel, de fapt, după cum precizează 
personajul său, care deși are aripi „regulamen- 
tare“, uimește prin comportamentul mai mult 


decât laic. Contrastul dintre ceea ce el simbolizează și 

manierele „scandaloase“ asigură hazul acestei comedii 
sentimentale semnată Nora Ephron. 

Nope Sa este una dintre specialistele genului (vezi 

la Seattle sau scenariul scris de ea pentru Când 

ne o întâlnește pe Sally), filmele sale pledând 

întotdeauna pentru triumful romantismului asupra 

pragmatismului. Avem din nou de-a face cu un cuplu cuprins 

de vraja iubirii în ciuda încercărilor de a i se sustrage. Un 


reporter cinic (William Hurt) și o îi în ale gazetăriei 
(Andie AEDDAN ce robie error în timpul 


dm dp unui j de senzaţie despre un bizar înger 

Acesta își asumă rolul de Cupidon si îi 

în po ioj Sare -şi revizuiască convingerile despre felul a:m 

pa piine iei i El fumează, bea 

bere, mănâncă mult și face abuz de dulciuri, dar dansează 
divin şi în preajma lui toate femeile devin seducătoare. 


Regizoarea a avut inspirata idee de a calchia |] 
portita după datele starului. John Travolta ucește 
scenele se dezlănţuie pe ringul de dans (la fel ca în 


Pulp Fiction) și, în ciuda siluetei acum supraponderale, se 


aie, mai în glumă, mai în serios, ipoteza că există un 
al acesteia. Cred că nu se vor găsi mulți s-o contrazică. 


Dana DUMA 
Michael e Producţie: SUA, 1996, Alphaville Production/ 


d Ş Nora Ephron e Regia: Nora Ephron e Scenariul: Nora 
“i Ephron, Delia Eprhone : John 


e Cu: John 
E) incă Macin John Travolta Travolta, Wiliam Hurt, Andie Mc Dowell e. Distribuit de: 
Andie MacDo Warner Bros./Ecran XXI 


17 


xportul de 

filme ameri- 

cane către 

România 

este înregis- 

trat oficial 
începând din 1924, când valoarea 
acestora a fost de 1616 dolari și 
va crește constant până în 1927, 
când se ajunge la cifra da 17521 
dolari'. Totuși, aceste date nu sunt 
relevante decât în parte, importul 
de filme americane făcându-se 
prin filieră europeană încă înainte 
de această dată. 

Conţinutul unei reclame apă- 
rută în revista „Filmul“ din anul 
1925 este sugestiv pentru a ne 
da seama de modul în care se 
făcea importul filmelor ameri- 
cane pe această cale indirectă: 
„Proprietarul cunoscutei case 
de filme Oer Film, dl. Segal a so- 
sit zilele acestea din străină- 
tate, unde a achiziționat cu mari 
sacrificii materiale cele mai 
grandioase filme care rulează 
actualmente la Paris, Berlin și 
Londra“?. Lăsând la o parte tonul 


comunică o realitate: decalajul 
între momentul în care filmele ame- 
ricane soseau în marile capitale 
europene și cel în care erau pre- 
zentate în premieră la București 
era de maxim câteva luni. Acest 
fapt este confirmat de toate 
revistele cinematografice apărute 
în epocă. În general se poate 
spune că românii aveau șansa, 


RĂZBOIUL DIFUZĂRII 


& Rudolf Valentino și Doris Keyon 
în Monsieur Beaucaire 


bombastic al reclamei, aceasta. 


mai ales dacă locuiau în orașe mari, să vadă filme 
americane în același an în care fuseseră produse. 

Reţeaua de distribuţie a filmelor este neașteptat 
de bine pusă la punct, „Oer Film“ fiind doar una din 
cele nu mai puţin de 26 de case de filme existente în 
București?. Acestea se luptau pentru achiziționarea 
exclusivităţii difuzării peliculelor celebre. Spre exemplu, 
„Oer Film“ este deținătoarea „celor mai formidabile 
exclusivități mondiale“ printre care Hoţul din Bagdad 
cu Douglas Fairbanks, Rosita cu Mary Pickford sau 
The Pilgrim cu Charlie Chaplin“. 

Filmele americane sunt la concurenţă cu cele 
franceze sau germane, dar spaţiul pe care revistele de 
specialitate îl alocă primelor este mult mai mare decât 
cel acordat filmelor europene. Portretele lui Rudolf 
Valentino, Douglas Fairbanks, Mary Pickford sau Jackie 
Coogan domină autoritar paginile acestor reviste. Se 
fac și oferte pentru comenzi de fotografii cu actorii pre- 
feraţi, așa cum întâlnim în revista „Cinema“. 

În primii ani ai deceniului trei, filmele americane 
declanșează în societatea românească dezbateri 
aprinse cu privire la funcţiile cinematografului. Distruge 
oare acesta cultura sau are darul de a ridica nivelul cul- 
tural al maselor? Într-un editorial care reprezintă și de- 
claraţia de intenții a revistei „Cinema“ se spune că sco- 
pul cinematografului este cultivarea gustului publicului, 
ridicarea nivelului cultural al maselor și îndreptarea 
acestora de la cinematograf la teatru, operă, concerte?. 

Din alt număr al revistei „Film“ aflăm că exista o 
comisie de cenzură a filmelor „concepută la început 
numai pentru a apăra siguranța statului și moralitatea 
publică”. Unul dintre membrii comisiei era scriitorul 
Liviu Rebreanu care explică într-un interviu preocupa- 


® Divina Garbo 


18 


Războiul dintre filmul european și cel american pentru a cuceri sufragiile publicului larg nu este spe- 
cific doar timpului prezent, ci datează încă de la începuturile artei a șaptea. Beneficiem de cercetarea unui 
tânăr istoric spre a vă face cunoscut cum s-a desfășurat această „dispută“ în România anilor '20-'30. 


rea cenzorilor ca traducerea textelor să fie dacă nu 
literară, cel puţin fără greșeli de gramatică, de sintaxă 
și fără obscurităţi de limbă. Marele scriitor se dovedește 
a fi un partizan al cinematografului, afirmând că orice 
film e „cultural“, „ducându-te într-altă lume, de închipu- 
iri, de poezie, de realitate crudă ori de frumuseți de 
basm“. De asemenea, Rebreanu consideră că filmul 
reprezintă o posibilitate de culturalizare pentru milioa- 
nele de analfabeți. 

În 1925 apar primele semne ale unei posibile crize 
în distribuirea filmelor americane. Proprietarii de săli 
își manifestau nemulțumirea față de impozitele mari 
percepute de stat, 32% din vânzarea brută. Din 


$ Mary Pickford, 
„logodnica Americii“ 


această cauză „filmele mari, montările grandioase și 
înscenările cu actori de geniu ai ecranului sosesc din 
ce în ce mai rar“, după cum afirmă D. |. Gabor, patron 
al cinematografului „Clasic“ din București. Din fericire 
pentru spectatorii români, filmele produse la Hollywood 
vor continua să ruleze pe ecranele românești chiar în 
număr mare, mai ales după ce marile case de filme 
americane precum „Metro-Goldwyn“, „Paramount“, 


„20 Century Fox“ și „Warner Bros“. își vor deschide 


„reprezentanțe în țară. 


Ultimii ani ai deceniului trei aduc în cinemato- 
grafele românești două noutăţi, jurnalul de știri și filmul 
sonor, ambele datorate tehnicii americane. Revista 
casei de filme „Metro-Goldwyn“ editată în România 
începând din iulie 1929 încearcă să-și convingă clienții, 
proprietari de săli de cinematograf, să includă jurnalele 
de știri „Metro-Goldwyn“ în programele lor: „Cu ocazia 
înmormântării Regelui Ferdinand sau a serbărilor 
Unirii, operatorii jurnalului „Metro-Goldwyn“ au sosit 
cu un avion special la București și s-au înapoiat tot pe 
cale aeriană la Berlin sau la Paris, pentru a fi, ca întot- 
deauna, primii care aduc evenimente imortalizate pe 
banda cinematografică“, 

Jurnalele de știri reprezintă într-adevăr o revoluție 
în ceea 'ce privește informarea în masă a românilor, 
care aveau pentru prima oară posibilitatea de a vedea 
imagini cu mari personalităţi ale timpului sau reportaje 


de la evenimente intens mediatizate în ziare. Jurnalele 
erau săptămânale, putând oferi spectatorilor o com- 
pensație, în cazul în care filmul era mai slab, satisfacția 
că „au văzut pe ecran tot ce s-a petrecut nou pe glob“, 
spre exemplu „Trecerea lui Lindbergh peste Ocean“ 
sau „Alegerile prezidenţiale din America“. 

Filmele sonore au apărut în România în 1929, la 
câteva luni după prezentarea la Paris a primelor pro- 
ducții de acest gen, deci cu o întârziere de aproape doi 
ani de la lansarea în SUA a peliculei The Jazz Singer. 

În ciuda publicităţii imense, filmul sonor nu s-a 
impus imediat, pe de o parte datorită dificultăţilor 
tehnice (instalații de sunet necorespunzătoare), pe de 
alta din cauza faptului că publicul asocia încă ideea 
de cinematograf cu filmul mut. 


@ Camilla Horn și Willy Fritsch 


lată un fragment din articolul satiric „Filmele so- 
nore“ apărut în revista „Viața Bucureșteană“, în 1931: 
„Grație perfecțiunii aparatului ascuns la etaj, altistele 
cântă pe glasuri de baritoni, tenorii devin bași profunzi 
iar miorlăitul de pisici capătă accente de elefant ciupit 
de burtă“? 

A fost nevoie de reclamă agresivă, în genul celei 
practicate de „Revista Metro-Goldwyn“, pentru creș- 
terea popularității acestui gen de filme. În paginile 
numerelor sale de la începutul anului 1930 găsim re- 
clame de dimensiuni mari pentru primele filme sonore 
care rulau în București, în genul acesteia: „Bucureștiul 
se prăpădește de râs la cel mai hilariant spectacol până 
în prezent — prima comedie sonoră cu Malec'%. În 
București existau deja în acel moment patru săli care 
dețineau instalație de sonorizare, printre care și cine- 
matograful „Select“, frecventat și de familia regală'“. 

Filmul sonor a dat din nou farmec jurnalelor de 
actualități, făcându-le și mai atractive. Reclamele erau 


irezistibile: „În jurnalul de activităţi vorbitoare și sonore“, - 


bineînţeles prezentate de „Metro-Goldwyn“, vorbesc 
M.S. Regele Mihai al României, A.S.R. Principele 
Nicolae, S.S.R. Principesa Ileana, Aristide Briand, Benito 
Mussolini, Albert Einstein, Charles Lindbergh, Herbert 
Hoover, John Rockefeller și Winston Churchill". 
Odată cu impunerea filmului sonor, românii încep 
să guste un nou gen cinematografic, filmul muzical. 
În 1930 sunt lansate „Broadway Melody“, „Hollywood 


Revue“ și „The Pagan“, ale căror coloane sonore 
puteau fi ascultate și pe plăci de gramofon!&. 

În anii ‘30, filmele americane se situează în 
continuare în fruntea preferințelor românilor. Marile 
producţii ale studiourilor americane continuă să ruleze 
pe ecranele românești în chiar anul premierei lor, în 
condiţiile în care reprezentanţele principalelor studiouri 
de la Hollywood activează din plin în România în 
această perioadă. Apariția Revistei Metro-Goldwyn, 
în 1929, va fi urmată de reacţia concurenţei. Între 
1932-1934 va apărea revista „Hollywood“, între 1935— 
1938 „Gazeta Paramount“, între 1937-1939 „Știri și 
informaţii Warner Bros. Buletin lunar“, iar în 1938 
„Calendarul 20* Century Fox“. 

În ciuda crizei economice, cinematograful rămâne 
o afacere rentabilă, dovadă fiind numărul mre de cine- 
matografe existente. Brașovul și Timișoara au fiecare 


in ciuda crizei economice, 
cinematograful rămâne o afacere 
rentabilă, dovadă fiind numărul 
mare de cinematografe existente. 
Brașovul şi Timișoara au fiecare 
câte zece, iar Bucureștiul ajunge 
la impresionantul număr de 36 de 
săli și șase grădini. Marile coti- 
diene prezintă programul zilnic al 
cinematografelor locale și conțin 
adesea reclame pentru ultimele 
producții. 

Să nu credeți că așa stau lucrurile 
azi... 


câte 10, iar Bucureștiul ajunge la impresionantul număr 
de 36 de săli și șase grădini'8. (Comparaţi-l cu numărul 
de săli existente azi în respectivele orașe; ca să nu 
mai vorbim de condiţia sălii de spectacol). Marile cotidi- 
ene prezintă programul zilnic al cinematografelor lo- 
cale și conţin adesea reclame pentru ultimele producții. 

Putem afirma fără dubiu că în anii'30 filmele ameri- 
cane făceau parte din viața cotidiană a orășenilor, 
oferindu-le în permanenţă mesaje despre societatea 
americană. Ultimele modele de mașini sau radiouri, ul- 
tima linie a modei, sau cele mai în vogă refrene de peste 
Ocean sunt făcute cunoscute astfel publicu- 
lui românesc, oferindu-i repere de raportare la moder- 
nitate. 

Revista „Rampa“, care apare pe la mijlocul anilor 
‘30 aproape zilnic, oferind informaţii pentru petrecerea 
timpului liber (sport, teatru, film) prezintă în fiecare 
număr, fără excepție, informaţii de la Hollywood. 

Aceste articole ale revistei se pot constitui în exem- 
ple de impact indirect al culturii de masă americane 
asupra societății românești, prin prezentarea unor 
informaţii primite de peste Ocean și prelucrate de 
redactori autohtoni. 

În unul din numere, cititori sunt informaţi că „Un 
regizor român turnează la Hollywood“, este vorba de 
Jean Negulescu, care reușise să semneze un contract 
cu studiourile „Paramount"'9. 

În altă parte citim despre declanșarea unei cruciade 
americane împotriva imoralității. Este prezentat conflictul 
declanșat de câteva organizaţii religioase americane 
împotriva cinematografului considerat un promotor al 
imoralităţii, conflict care îi prilejuiește redactorului 


-=> 


o Charlie Chaplin în Carmen 


& Publicul dintre cele două 

războaie dorea să-i vadă pe 
Lilian Gish şi Lars Hanson, A 

dar și pe Brigitte Helm v 


19 


întrebarea retorică: — „Oare puritanismul american va 
triumfa în 19347% 

Publicul românesc este ținut la curent cu „pregătirile 
companiei United Artists pentru noua stagiune“ și cu 
felul în care au debutat două noi vedete americane?!. 
Numărul 4951 vorbește despre „Chaplin și Hollywood“, 
numărul 4952 despre Clara Bow și noul ei film iar în 
numărul 4953 găsim informaţii despre Congresul de 
la Viena al companiei „United Artists“. 


Buster Keaton, 
omul care n-a râs niciodată 


20 


Lui Mae West 
i-a plăcut 
să șocheze 
şi la 70 de ani 


Pe aripile 
vântului 
i-a adus 
celebritatea p 
lui Clark 
Gable 


După cum se poate observa, cititorii revistei sunt 
bombardați cu știri de la Hollywood cu o intensitate care 
o depășește pe alocuri chiar și pe cea cu care sunt 
obișnuiți cinefilii sfârșitului de secol 20. Acest fapt ne 
sugerează pe de o parte interesul deosebit al publicului 
pentru viața marilor vedete americane, și pe de alta o 
posibilă tactică de a menţine mereu „în priză“ pe cinefili, 
stimulându-le în permanenţă apetitul pentru filmele 
americane. 

În anii ‘30 se dezvoltă și în România cultul staru- 
rilor de la Hollywood. Preferata publicului românesc 
este Greta Garbo, a cărei fotografie apare curent în 
revistele de divertisment. Pe măsură ce tehnicile de 
redactare se îmbunătățesc, reviste precum „Cinema“ 
(București), „Cinema și Film“ (Alba lulia) sau „Film 
Variété“ (Timișoara), sunt tot mai bogate în fotografii 
reprezentând o pleiadă de actori americani precum 
Mae West, Ramon Novarro, Cary Grant, Clark Gable 
sau Katharine Hepburn. 

Chipurile actorilor americani continuă să ne 
privească și din paginile revistelor apărute către 
sfârșitul deceniului. Se observă însă o prezență din 
ce în ce mai importantă în aceste pagini a informaţiilor 
despre filmele germane și a vedetelor acestora, 
marcând și în acest domeniu tendinţele de atragere a 
României în sfera de influență germană. 

Almanahul revistei „Film“, apărut la Timișoara în 
anul 1938 are pe copertă o reclamă a reprezentanţei 
studiourilor „Paramount. În interior găsim câteva articole 
despre studiourile UFA din Berlin, și despre marii 
regizori germani Lupu Pick, Robert Wiene și Fritz Lany, 
dar și un mare număr de pagini dedicat cinematografului 
american. La paginile 84-85, de exemplu, găsim listele 
de producţie ale studiourilor „Warner Bros“, iar la pagina 
93 portretele a nouă vedete americane. 

Această concurență strânsă a numelor americane 
și a celor germane într-o publicație românească dedi- 
cată cinematografiei apărută în pragul izbucnirii celui 


de-al doilea Război Mondial are un caracter simbolic. 
Ea nu reflectă atât deplasarea gusturilor publicului româ- 
nesc, cât mai degrabă slăbirea legăturilor economice 
transoceanice ale României, în condițiile creșterii con- 
tinue a influenţei germane. Filmele americane vor fi în 
continuare prezente pe ecranele românești însă numă- 
rul lor se va reduce de la an la an. După război, concu- 
rența germană va fi înlocuită cu cea sovietică, filmele 
americane dispărând în totalitate în jurul anului 1950. 


Pagini realizate de 
Bogdan BARBU 


1) lon Stanciu, Relaţii comerciale româno- 
americane în perioada interbelică, în Revista de 
istorie, 1981, nr. 1, p. 120 

2) „Filmul“, București, an 1, nr. 1, 16-22 martie 


5) „Cinema“, București, an 1, nr. 1, 1924, 15-31 
Octombrie, p. 15 

6) lbid., p.3 

7) „Film“, București, an 2, nr. 31, Martie 1925, p. 1 

8) Ibid. 

9) Ibid., p.4 

10) „Revista Metro-Goldwyn“, an. 1, nr. 1, iulie 
1929, p.2 

TF Ibid. 

12) „Viaţa Bucureșteană“, an 1, nr. 2, 1931, 30 
Octombrie, p. 6 

313) „Revista Metro-Goldwyn“, nr. 5, 1930, martie, 


p. l 
14) Ibid., p. 6 


15) Ibid., p. 10-11 

16) Idem., nr. 7, 1930, iunie, p. 3 

17) Radu Toma, „Înapoi în viitor“, București, Glo- 
bus, 1993, p. 75 

18) „Rampa“, an 17, n. 4937, 1934, 1 iulie, p. 1 

19) Idem, nr. 4938, p. 6 

20) Idem, nr. 4945, p. 3 

21) Idem. nr. 4948, p. 3 = 


Este o realitate incontestabilă că filmul american a cucerit pieţele din întreaga lume. În unele țări, eforturile pentru promovarea 
cinematografiilor naționale au fost susținute, dar scepticii consideră că e vorba despre o bătălie dinainte pierdută. Că nu e chiar așa, 
ne-o dovedesc succesele unor filme autohtone în Spania, Franța sau Marea Britanie — și asta pentru a ne limita numai la câteva țări 
europene, căci astfel de bătălii se duc și în alte colțuri ale planetei. De fapt, în ultima vreme asemenea succese s-au datorat în mare 
parte faptului că europenii au învățat multe de la americani, au adoptat strategii de producție și difuzare de acolo. Vremea simplelor 
declarații ce exprimau indignarea în fața invaziei americane a trecut. S-a trecut la fapte, la o bătălie gândită pe termen lung. 


La marile festivaluri internaționale se organizează colocvii și conteri 


unde profesioniștii cinematografului încearcă să găsească 


cele mai eficiente metode pentru promovarea cinematografului european. În această vară, de exemplu, la Karlovy Vary se va desfășura 
un astfel de colocviu organizat de Eureka Audiovisual și FIPRESCI. În toamnă, la Valladolid, sunt invitați peste 100 de profesioniști 
din 15 țări ale Uniunii Europene, care vor analiza situația actuală și vor propune măsuri urgente în vederea promovării și difuzării 
filmelor europene nu doar pe bătrânul continent, ci și în restul lumii. Oricum, în 1996 deja au fost obținute succese importante în 


câteva țări europene. 


FRANȚA -— riscuri asumate 


Peste 10 milioane de spectatori au urmărit în 
tările europene filmele franceze cu premiera în 1996. 
Poate părea puțin, comparativ cu numărul spectatorilor 
la filmele: americane. Pentru o cinematografie 
europeană însă, este un succes. Succes asigurat și 
de politica Centrului Național al Cinematografiei din 
Franța, care, de exemplu, pune gratuit la dispoziția 
distribuitorilor străini căpii ale filmelor pentru care 
aceștia achiziționează drepturile de difuzare. E 
adevărat, sunt copii care deja au fost utilizate în Franţa, 
dar care sunt într-o stare tehnică bună. De asemenea, 
CNC-ul francez are un program special de finanțare 
parţială a unor producții din alte țări europene. 

Unifrance Film organizează retrospective, festiva- 
luri, proiecții cu filme franceze noi în diverse ţări ale 
lumii, pentru a menţine mereu în centrul atenţiei 
producţia naţională. Tot Unifrance Film supraveghează 
permanent pieţele străine. Astfel, în luna martie 1997, 


a fost publicat bilanţul pe 1996, analizând șapte dintre 
principalele piețe. Rezultatele au fost pe măsura 
eforturilor. 

În Quebec, de exemplu, numărul de spectatori la 
filmele franceze a fost de 809.739, cu 37% mai mult 
decât în 1995. Astfel, cinematografia franceză se 
situează pe locul doi ca număr de spectatori în această 
provincie a Canadei. O campanie publicitară bine 
gândită, mult mai incisivă decât în anii trecuți, a făcut 
ca 5 filme să depășească 50 000 spectatori — Le 
bonheur est dans le pré (care, cu 121 569 
spectatori, se detașează net de celelalte titluri), 
Beaumarchais, l'insolent, Le Huitième Jour, Nelly 
et M. Arnaud, Ridicule. În total au fost distribuite aici 
45 titluri din producţia franceză în 1996, după ce în 
1995 fuseseră doar 41. 

Pe piaţa belgiană, cifrele date publicității se referă 
la Bruxelles, unde se observă o stabilizare a numărului 


Conte d'été de Eric Rohmer, un succes al anului 1996 în Germania 


de spectatori — în jur de 700 000 în 
1995 și în 1996 — și a numărului de 
filme franceze — 62 în 1996, 63 în 
1995. Le Huitième Jour, copro- 
ducţie franco-belgiană, s-a clasat în 
fruntea box-office-ului de aici, cu 
peste 700 000 spectatori, din care 
136 101 numai la Bruxelles. Rezul- 
tate bune au avut și Le jaguar, Mi- 
crocosmos și Pédale douce. 

În Elveţia se observă de câțiva 
ani o creștere a numărului de 
spectatori la filmele franceze cu 
aproximativ 5% anual, astfel că în 
1995 și 1996 s-au înregistrat peste 
un milion spectatori. Microcosmos 
a fost văzut de peste 200 000 
spectatori, Le Huitième Jour — 158 783, iar Chacun 
cherche son chat, Pédale douce și Le jaguar au 
avut și ele încasări bune. 

E foarte adevărat că cele trei pieţe analizate până 
acum sunt francofone, și aceasta poate explica parţial 
succesul filmelor franceze. lar în Quebec, guvernul 
regional asigură chiar facilităţi acestor pelicule, 
reglementând prin lege numărul sălilor în care ele 
vor fi prezentate. Dar și în alte țări rezultatele au fost 
bune. 

În Marea Britanie, 728 683 de spectatori au văzut 
filme franceze în 1996, cu 17% mai mult decât în 1995 
și cu 35% mai mult decât în 1994. Deocamdată, filmele 
sunt prezentate în versiunea subtitrată, dar în anii viitori 
se are în vedere dublarea lor în limba engleză. De 
altfel, peliculele franceze reprezintă 90% din totalul 
filmelor — în altă limbă decât cea engleză — proiectate 
în Marea Britanie. Trei filme din cele 20 distribuite au 
depășit 100 000 spectatori: Le hussard sur le toit, 
Nelly et M. Arnaud și Gazon maudit. 

In Germania numărul de spectatori pentru filme 
franceze a crescut la 1 529 235, cu 19% mai mult 
decât în 1995. Dacă adăugăm și peliculele la care 
Franța a fost coproducător, numărul spectatorilor este 
de 3,6 milioane. Cinci filme au depășit 100 000 
spectatori — Microcosmos (cu un excelent rezultat — 
425 000 spectatori), Nelly et M. Arnaud, Le Huitième 
Jour, Le bonheur est dans le pré și Conte d'été. 

În Spania, rezultatele se referă la Madrid și 
Barcelona, unde se înregistrează mai mult de jumătate 
din numărul de spectatori din întreaga țară. În 1996 
au fost 668.757 spectatori pentru filmele franceze, cu 
17% mai mult decât în 1995. Gazon maudit a fost 
campionul încasărilor (216 891 intrări), beneficiind și 
de prezența în distribuţie a doi actori spanioli — Victoria 
Abril și Miguel Bose. Urmează Nelly et M. Arnaud, 
Le bonheur est dans le pré, Par-delă les nuages 
și La cérémonie. —- 


21 


Singura piață importantă unde s-a înregistrat o 
scădere alarmantă a numărului de spectatori la 
filmele franceze este Italia: 819 281 spectatori cu 
45% mai puţin decât în 1995. Doar trei filme au 
depășit 100 000 intrări: Le Huitième Jour, Nelly et 
M. Arnaud și Le hussard sur le toit. Specialiștii 
consideră că una dintre explicaţii este faptul că, în 
general, filmele franceze sunt distribuite în prea 
puţine căpii pe piaţa italiană. 

Oricum, pe ansamblu, rezultatele sunt bune. 
Pentru o și mai bună reprezentare pe piața 
internațională, mulţi producători francezi și-au 
deschis filiale la Londra. Pathé a făcut primul pas 
în 1994, urmată de UGC în 1996. Anul acesta și Le 
Studio Canal + a înființat chiar două birouri în Marea 
Britanie, care se vor ocupa de finanțarea unor filme 
în limba engleză. Doar Gaumont rezistă încă, 


directorul acestei societăți, Patrice Ledoux, 
declarând: „Nu suntem un mare grup mondial. Dar 
asta nu ne împiedică să avem numeroase proiecte 
cu un potențial internaţional, toate beneficiind de 
aportul unor francezi talentaţi. De exemplu, 
producem următorul film al lui Roland Joffé, vorbit 
în engleză, dar filmat în Franţa și avându-l în 
distribuție pe Gerard Depardieu. Un alt film, Le 
singe qui en savait trop de Frédéric Fugea, va fi 
turnat în India“. Chiar fără a-și deschide un birou 
londonez, Gaumont a produs cel mai ambițios film 
francez — Le cinquième 6lăment de Luc Besson, 
prezentat la ediţia '97 a Festivalului de la Cannes — 
cu un buget estimat la 90 milioane dolari. 

Unele companii franceze își asumă deci riscuri 
destul de mari. Se spune însă că cine nu riscă, nu 
câștigă. 


GERMANIA - talente naționale, 
metode americane 


Asu trecut, mai toată lumea cinematografică 
germană era pesimistă: în 1995 se înregistraseră doar 
124 milioane spectatori, cu 6,3% mai puţin decât în 
1994, puţine filme făcuseră mari succese, și se 
consideră că vina o purta FFA — Filmfârderungsanstalt, 
organismul care reglementează activitatea cinemato- 
grafiei naționale, aflat sub tutela Ministerului economiei. 
Articolele apărute în presă luni de-a rândul erau 
incendiare, mai multe posturi de televiziune și editori 
video au refuzat să plătească taxele pe care erau 
obligaţi prin lege să le verse în contul FFA, susținând 
că este o organizaţie care „împrăștie subvenții“ pentru 
filme destinate din start eșecului. Astfel, cifrele pentru 
1996 erau așteptate cu nerăbdare, pentru a vedea cine 
are dreptate. 

Rolf Bâhr, președintele FFA, a publicat la sfârșitul 
lui octombrie un bilanţ parţial, care arăta că în primele 
10 luni ale anului se înregistraseră deja 105 milioane 
spectatori, lăsând astfel speranţe că situația se va 
redresa. Cifrele finale arată că în 1996 s-au vândut 
peste 135 milioane bilete, cu 8,2% mai mult ca în 1995, 
creștere înregistrată în condițiile în care preţul biletului 
s-a mărit și el cu aproape 10%. Până la urmă, spiritele 
s-au calmat. „Bilanţul pe '96 este cu atât mai 
îmbucurător, cu cât cinematograful german a reușit 
să se impună pe teritoriul naţional“, spune Bähr. „E 
adevărat că publicul este încă atras de marile producții 


americane, dar caută și altceva, filme cu personaje 
care îi sunt familiare și care îl fac să râdă“. 

Astfel, din totalul încasărilor, 17% au fost 
reprezentate de bilete vândute pentru filme germane. 
Cele 58 producții naţionale au atras aproape 24 
milioane spectatori. E vorba în primul rând de comedii, 
10 dintre acestea totalizând 13% din încasări. 
Campionul este Werner — Das muss kesseln!, un 
desen animat satiric, realizat de Gerhard Hahn și 
Michael Schaak, cu 4,9 milioane spectatori, locul doi 
la box-office, după Independence Day. O surpriză 
neașteptată, care a permis societăţii de distribuție 
Constantin să se plaseze pe locul patru în topul 
distribuitorilor, cu 10% din încasările anului. 

De altfel toate societățile de distribuţie autohtone 
au înregistrat succese în 1996. Cu un singur titlu — 
Mâănnerpension de Detlev Buck — compania Pandora 
a atras 2,7% din încasări, filmul înregistrând 3,3 
milioane spectatori și ocupând locul 7 la box-office. 
Rolf Băhr spune: „Distribuitorii germani au învăţat 
multe de la marile companii americane și, în ceea ce 
privește campaniile publicitare, ei dau dovadă de tot 
mai multă inventivitate“. 

Numai strategia publicitară nu poate explica însă 
aceste succese. Și rețeaua cinematografică se extinde 
și se îmbunătățește an de an — la începutul lui 1997 a 


' fost deschisă sala cu numărul 4000, aceasta 


& Supermädchen de Sonke Wortmann — 2,3 milioane spectatori 


22 


e Mario Adorf şi Gudrun Landgrebe 
în Rossini, noua comedie germană 
de mare succes 


însemnând cu 314 săli mai mult decât în 1991. O 
atenție deosebită a fost acordată fostei RDG, care 
acum are și ea săli echipate conform standardelor 
occidentale. Apoi distribuitorii și proprietarii sălilor, aflați 
înainte într-un permanent conflict, au încheiat unele 
acorduri care permit o mai bună programare a filmelor. 
Și, nu în ultimul rînd, se observă în cinematografia 
germană apariția unei noi generaţii de regizori, actori 
și producători, care reușesc să vină în întâmpinarea 
gustului publicului prin filmele pe care le realizează. 

După ce s-au stins ecourile stârnite de „Tânărul 
film german“, curent cinematografic care a adus o 
înnoire substanțială în peisajul cinematografic, și după 
ce reprezentanții cei mai de seamă ai acestuia au 
dispărut (R.W. Fassbinder) sau au încetat să mai 
producă filme notabile (Wenders, Herzog, Schlön- 
dorff), producția germană părea într-o prelungită 
agonie. Unii dintre regizorii care au înregistrat câte un 
succes internaţional au plecat la Hollywood (Roland 
Emmerich, Wolfgang Petersen), alţii s-au lăsat atrași 
de televiziune. Au existat și excepții, precum Doris 
Dărrie sau Dominik Graf, cineaști care au continuat 
să lucreze cu succes, dar filmele lor erau în general 
comedii cu specific naţional, rareori depășind graniţele 
Germaniei. 

În ultimii ani însă, cîteva nume s-au impus atenției 
criticii și publicului din alte țări: Romuald Karmakar cu 
Der Totmacher, remarcat la Veneţia în 1995, Detlev 
Buck, Hans Dietl, Caroline Link, Wolfgang Becker, ori 
Sönke Wortmann, care a semnat două mari succese, 
Der Bewegte Man (8 milioane spectatori în 1995) și 
Supermădchen (2,3 milioane spectatori în 1996). 

Ultimul mare succes al cinematografiei germane 
se numește Rossini (r. Hans Dietl) și nu este, cum aţi 
putea crede, un film biografic, ci o comedie despre 
lumea filmului și comportamentul nevrotic al vedetelor. 
Strategia de lansare a fost concepută în stil american: 
costurile de publicitate și cheltuielile pentru cele 500 
copii s-au ridicat la 5 milioane de mărci, dar au fost 
deja încasate 3 milioane mărci numai pentru drepturile 
de difuzare TV. 

Succesul filmului german pare a fi asigurat deci de 
tinerele talente autohtone, promovate cu metode 
americane. 


MAREA BRITANIE -— bugete mici, 


filme 


Dn 1993 se constată un clar reviriment al 
producției britanice, atât din punct de vedere cantitativ, 
cât și calitativ. Conform datelor publicate de revista 
Screen Finance, în 1996 au fost investite 452,5 
milioane lire sterline în 114 filme, ceea ce înseamnă 
o creștere cu 46,2% față de 1995. În afară de aceste 
pelicule, alte 13 filme, cu un buget total de 273 milioane 
lire, au fost turnate în studiourile britanice, din ce în 
ce mai des folosite chiar de marile companii 
americane. 

Un alt motiv de bucurie pentru cineaștii britanici 
este și faptul că 77 dintre filmele produse au fost 100% 
britanice, cu 37 de titluri mai mult decât în 1995. Totuși, 
bugetul mediu al unui film a rămas relativ modest (mai 
ales îl comparăm cu bugetul producţiilor 
hollywoodiene): 3,9 milioane lire. Este și aceasta una 
din explicaţiile succesului acestei cinematografii: 
bugete mici pentru filme mai multe, cu valoare artistică 
mare. 

Un rol important în finanţarea filmelor l-a jucat 
Loteria naţională, care are un program de susținere 
financiară a proiectelor din diverse domenii artistice. 
Au fost astfel susținute 15 filme, printre care TheTango 
Lesson de Sally Potter, cea care a semnat superbul 
Orlando, văzut și la noi anul trecut în cadrul Zilelor 
filmului britanic. O sursă „tradițională“ de fonduri pentru 
producția naţională este British Screen, care în.1996 
a acordat subvenții pentru 17 filme — dintre ele putem 
cita Face de Antonia Bird, cea care a realizat un mare 
succes internaţional, Priest; Mrs. Dalloway, adaptare 
după un roman de Virginia Woolf realizată de Marleen 
Gorris; Metroland de Philip Saville și Through the 
Day de Idrissa Ouedraogo. În 1996, British Screen a 
mai inițiat un fond special, menit să ajute producțiile 
britanice mai ambiţioase, fond de care au beneficiat 
Wilde de Brian Gilbert și Amy Foster de Beeban 
Kidron. Între partenerii pentru coproducții, cei mai 
importanți au rămas Franţa (5 titluri) și Germania (4 
filme). 

Canalele de televiziune Channel Four (C4) și BBC 
au continuat să investească în producţia de filme. 


® Welcome to Sarajevo 
de Michael Winterbottom, 

produs de Chanel Four, 
prezentat la Cannes ‘97 


i 


mari 


Pentru Channel Four, politica de producţie cinema- 
tografică dusă de David Aukin, responsabilul 
departamentului ficţiune, a fost recompensată din plin 
în 1996 — Trainspotting de Danny Boyle a fost din 
marile succese de public ale anului, cu încasări de 
peste 70 milioane lire, iar Secrets and Lies al lui Mike 
Leigh a primit Palme d'or la Cannes. Aukin declară că 
acest premiu este foarte important pentru el, Channel 
Four susținându-l pe Mike Leigh de 12 ani: „Canalul 
nostru preferă să susțină autori, și nu proiecte izolate. 
Cred că este important să susţinem autori importanţi 
și din alte țări, așa că din 1997 vom mări numărul de 
coproducții“. 

C4 a hotărât să investească 100 milioane lire în 
peste 80 de filme britanice până în 1999, după ce a 
produs 14 lungmetraje în 1996, printre care un succes 
— surpriză la box-office - Brassed Off de Mark 
Herman — și Welcome to Sarajevo de Michael 
Winterbottom, prezentat la Cannes anul acesta. BBC 


- Films a produs 14 lungmetraje și a mai achiziționat 


drepturile pentru alte 6 titluri. O surpriză a constituit-o 
decizia celor 6 canale de televiziune care alcătuiesc 
rețeaua particulară ITV de a investi peste 100 milioane 
lire în 10 filme britanice în următorii 5 ani. 


Dintre marile companii, PolyGram a adoptat un plan 
special de sprijinire a producției britanice, în colaborare 
cu Revolution Films. Printre cele 8 titluri care au 
beneficiat de acest ajutor financiar se află și noul film 
al lui Danny Boyle, A Life Less Ordinary. Și Rank 
Film Distributors a revenit pe scena cinematografică 
britanică, semnând cu Granada Films un acord pentru 


% Greta Scacchi 
în The Serpent's Kiss, 
debutul regizoral 
al lui 
Philippe Rousselot 


producerea unei serii de comedii. O altă societate, J&M 
Entertainment, până nu demult interesată doar de 
cinematograful independent american, a investit anul 
trecut în mai multe filme britanice, precum The 
Revengers”' Comedies de Malcolm Mowbray, The 
Leading Man de John Duigan și The Serpent's Kiss, 
debutul regizoral al talentatului director de imagine 
Philippe Rousselot (selectat la Cannes '97). 

În fața succesului obținut la scară internaţională de 
filmele britanice, marile studiouri americane au 
răspuns investind și ele în producţia de aici — Fox, 
Paramount, Warner Bros., Sony Picture, Miramax, 
Fine Line, Samuel Goldwyn au deschis filiale 
londoneze nu numai pentru distribuţia filmelor pe care 
le produc în America, ci și pentru realizarea unor filme 
cu cineaști britanici, în Marea Britanie. 

Cu noile recorduri atinse de producția britanică, 
despre care cu un deceniu în urmă se spunea că nu 
va mai reuși să se trezească din letargie și mediocri- 
tate, până și o parte a criticilor francezi recunoaște 
astăzi că reprezentativă pentru calitatea europeană 
nu mai este eticheta „Made in France“, ci „Made in 
England“. 

Rolland MAN 


23 


festival: 


UROPA 


Este al doilea an în care, în cadrul manifestărilor menite să marcheze aniversarea zilei de 9 mai — Ziua Europei — organizate 
de Delegaţia română a Comisiei Europene, își găsește locul și un Festival al filmului european, găzduit de Sala Studio a 
Uniunii Cineaștilor și inaugurat chiar de 9 mai cu filmul Asfalt tango, semnat de Nae Caranfil (v. cronica în nr. 4/97). Cinefilii 
bucureșteni au putut vedea într-o săptămână 17 filme din producţia europeană recentă, o parte dintre acestea fiind apoi 
prezentate și la Timișoara, Cluj Napoca și lași. După două ediţii derulate cu succes, sperăm ca acest festival să devină o 
prezență constantă în peisajul nostru cinematografic. 


Ofensiva sentimentelor 


-au scris mii de pagini despre 

violența care domnește în filmele 

contemporane. S-a deplâns influ- 

ența nefastă pe care acestea o au 

asupra tinerei generaţii, care vede 

atât de multe crime pe micile și 
marile ecrane. Tinerii își vor pierde orice urmă de 
sensibilitate văzând zilnic revărsări de sânge, spun 
unii. Există însă cel puţin tot atâtea filme care fac 
elogiul sentimentelor frumoase. Dintre peliculele 
festivalului, multe au fost exact astfel de filme 
sentimentale, în care iubirea pentru aproapele nostru 
a stat în atenţia cineaștilor. 

India (Paul Harather, Austria, 1993) relatează o 
astfel de poveste în care doi colegi, care nu se pot 
suferi la început, ajung prieteni. lar în momentul în 
care unul dintre ei află că este bolnav incurabil, 
sentimentalismul se revarsă pe ecran. Trebuie să-ţi 
pese și de alții, numai așa îţi poți descoperi toate 
resursele — iată mesajul unui film oarecum naiv, dar 
cu priză la public. 

inrudit prin tematică cu filmul austriac este și Mă 
iubește, nu mă iubește (Mikael Hylin, Suedia, 1995), 
în care un pilot de avion suferă un grav accident în 
urma căruia partea inferioară a corpului îi este 
paralizată. Devine morocănos, mizantrop, crede că 
nimeni nu mai are nevoie de el. Dar prietena sa nu 
vrea să-l părăsească, îl iubește, indiferent de starea 
sa fizică. Început ca un fel de variantă europeană la 
Top Gun, filmul sfârșește în melodramă fără a reuși 
să stârnească interesul cinefililor. 


7] Nelly și Domnul Arnaud 
(r. Claude Sautet — Franţa) 


26 


Că nepătrunse sunt căile dragostei încearcă să ne 
demonstreze și Eleni Alexandrakis în O picătură în 
ocean (Grecia, 1995), superb fotografiat de Vassilis 
Kapsouros. O iubire nebună, nebună, nebună, dar 
care nu durează decât o clipă. Cam tot atât cât rămâne 
acest film în memoria spectatorilor. 

Dragostea în vreme de tranziție de la comunism la 
capitalism sau Bolshe vita (Ibolya Fekete, Ungaria, 
1995). Budapesta este locul unde se întâlnesc, imediat 
după dispariția Cortinei de fier, ruși care vor să plece 
în Vest și occidentali veniţi să vadă la fața locului 
transformările din fostele țări comuniste. Pentru unii e 
vorba doar de „scurte întâlniri“, pentru alții preludiul 
unei aventuri în doi care va dura o viaţă. Interesant 
film, care reușește să surprindă câteva aspecte ale 
unor vieți în derivă, prinse în vârtejul unei reforme pe 
care nu întotdeauna protagoniștii o înțeleg. 

Tot în niște transformări politice pe care nu le va 
înțelege este prins și eroul interpretat de Marcello 
Mastroianni în Declaraţia iui Pereira (Roberto 
Faenza, Portugalia, 1995). În 1938, Pereira este 
redactorul cultural al unui important cotidian 
portughez. El crede că își poate vedea liniștit de 
treabă, ignorând realitatea, ignorând războiul civil din 
Spania, ignorând teroarea fascistă. Regizorul însă știe 
să sugereze subtil atmosfera apăsătoare, metodele 
inumane ale poliţiei politice, totul făcut cu discreție, 
fără imagini gratuite, fără nici o încercare de a-i 
impune spectatorului anumite convingeri. Într-o 
Lisabonă a cărei atmosferă învăluitoare este redată 
admirabil, Pereira întâlnește un tânăr italian 
animat de idealuri revoluţionare. În acest june, la care 
începe să ţină, el recunoaște imaginea unei tinereţi 
care nu se mai poate întoarce, și destinul său se 
schimbă ireversibil. Inspirat de un roman de Antonio 


T 
— 
[4] 
s2? 
=c 
> 
o 
ag 
33 
LL 
o: 
O 
2 
La 


Tabucchi, filmul a fost unul din punctele forte ale 
festivalului. 

Imaginea tinereții îl fascinează și pe eroul din Nelly 
și Domnul Arnaud (Claude Sautet, Franţa, 1995), 
un domn în vârstă (Michel Serrault), care intră într-o 
relație ambiguă cu fermecătoarea Nelly (Emmanuelle 
Béart), încercând să regăsească spre sfârșitul vieții 
sentimentele pe care le încercase cu mulți ani în urmă. 
Sautet continuă cu succes explorarea universului intim 
al micii burghezii, într-un film cu un parfum desuet, 
dar încă interesant. 

Dedicat pionierilor cinematografului german, Un 
truc al luminii, frații Skladanowski, realizat de Wim 
Wenders împreună cu studenții săi de la Academia 
de film din München în 1996, surprinde și el farmecul 
unei epoci trecute. Trecând de la alb-negru la culoare, 
de la documentar la ficțiune, filmul ne poartă printr-un 
secol de cinema, ghid fiind chiar fiica lui Max 
Skladanowski, Lucia, care cu o extraordinară luciditate 
își amintește de copilăria ei. Ceea ce ar fi putut fi doar 
o simplă peliculă didactică se transformă într-un 
pasionant film care ne îndeamnă la reflecţii privind 
cinematograful, memoria, istoria. 

Sentimente, reverii, melancolii... S-ar părea că nu 
am putea găsi așa ceva în Trainspotting (Danny 
Boyle, Marea Britanie, 1996 — vezi cronica la pag. 17). 
Și totuşi, în filmul cu cel mai mare succes la public 
din întreg festivalul, nu e vorba doar de niște drogaţi 
care nu sunt responsabili de acţiunile lor. Ei formează 
un grup de prieteni, care de multe ori sunt gata să 
sară unul în ajutorul celuilalt: „E adevărat, este un 
nemernic, dar trebuie să-l ajut, pentru că e prietenul 
meu“, frază repetată de mai multe ori. Semn că 
sentimentele nu au murit. Ele doar s-au transformat 
odată cu lumea. 

Rolland MAN 


~ Cinema 


Întoarceri în timp 


ăcând notă aparte printre filmele 

de ficțiune ale acestui festival, 

Capete de carton (r; Dušan 

Hanâk, Slovacia, 1996) e un 

documentar de montaj ce are drept 

liant o parodică paradă a foştilor 
guvernanţi comuniști ridiculizați prin uriașe măști 
grotești. Descătușarea prin râs impune ritmul și tonul 
retrospectivei anilor de găunos triumfalism '45—89, 
„O reflecţie despre libertate și opresiune, despre 
relația dintre cetățean și putere, despre diferite 
forme de violentare a drepturilor omului“ în 
Cehoslovacia, dar și în alte spaţii ale bine-numi- 
tului „lagăr socialist“. Evocarea „Primăverii de la 
Praga“ se-nlănţuie cu instantanee dramatice din 
revoluția „de catifea“ și se fac auzite loviturile de bâtă 
pe spinările deja încovoiate de „edificarea societății 
de tip nou“. 

Din perspectiva cinefilului în căutare de „specific 
european“, Războiul culorilor (r. Filip Renč, Cehia, 
1995) ar putea trece drept ... apatrid, cu declarata sa 
revendicare de la Blow-up-ul antonionian. Și totuși, 
chiar pregenericul trimite nu neapărat la moda 
relativ recentă a videoclipurilor, ci la performanţele 
precursorilor cinematografiei autohtone, Purkyne și 
Durst, care la 1850 cu un Kinesiscop redau pulsaţiile 
inimii și zborul fluturelui. Acum, prin caleidoscopicul 
preambul, asemeni unui tunel acaparant al formelor 
fără contur invadate de culorile vieții, se tentează o 
foarte filmică plonjare în tenebrele unei conștiințe ce 
se descoperă brusc văduvită de reperul noțiunilor 
curente de adevăr, iubire, cinste. Eroul e un as de pică 
formanian translat din absurdul existenţial al anilor '60 
în suficiența sfidătoare a parveniţilor actuali ce practică 
un pervers joc de societate paintball— duelul cu arme 
împroșcând... vopsea roșie. Pasionat de fotografie și 
pilotaj, eroul va fi angrenat într-o serie de întâmplări 
mai mult sau mai puţin ciudate, ca martor pasiv al 
relativizării crimei sau paradei de modă, a meseriei 
ori condiției sociale. 

Despre imagini distorsionate de „oglinda“ proprie 
relatează și Mariano Barroso în Dragul meu frate 
(1993, Spania): un Cain și un Abel de astăzi — unul 
boem exaltat și generos, celălalt meschin conformist 
ambițios, ocupându-se, culmea ironiei, cu sistemele 
de securitate. O întrecere de câini (nu... andaluzi, ci 
ogari) prefațează secvențele din cursa vieții celor doi 
indivizi pe cât de diferiţi, pe atât de legaţi sufletește și 
datorită iubirii pentru o carmencită fatală, stewardesă 
cu gusturi de Tristana. 

Complementaritatea ființelor unite prin prietenie în 
ciuda incompatibilității l-a preocupat și pe Kari Paljakka, 
cineastul finlandez care (neavând parte prin naștere 
de un partener de emulaţie ca vestiți Kaurismäki!) și-a 
ales cuplul drept personaj. În La revedere, lângă 
calea ferată (1992) biografia a doi frați de cruce e 
redată printr-un lung flash-back: la mormântul 
blondului declasat, brunetul realizat retrăiește 
starea intensă a nevoii de celălalt, sentiment 
contradictoriu învingând și gelozia și uitarea. 
Neînscriindu-se în filonul eroico-bucolic al 
cinematografiei fiordurilor, excelentele secvențe au 
ralenti amintesc în schimb vechi laitmotive locale 
precum „valsul vagabondului“. 

În aproximativ același perimetru geografic, Ole 
Bornedal a debutat cu Garda de noapte (1994) 
Danemarca) în care eroi sunt tot doi prieteni, studenți 
la drept simpatici deși nu arată ca Pat și Patachon. 
Provocarea destinului despre care unul dintre ei tot 


® Garda de noapte 
(r. Ole Bornedal — Danemarca) 


vorbeşte nu întârzie să se producă punându-le la 
încercare spiritul de sacrificiu. Cu un amendabil exces 
de hemoglobină, teribilul thriller — gen în care 
compatriotul Lars von Trier a fixat noi repere — 
confirmă predilecția deosebită pentru conflictul dintre 
zi și noapte, cotidian și fantastic. Psihoza fricii este 
detaliată cu o știință portretistică de la Dreyer citire, 
hărţuirea în joacă sau în serios fiind dezamorsată 
mereu la timp cu autoironie, astfel încât coșmarul 
sezonierului paznic de morgă se termină cu un 
happy-end marital de tot hazul. 

Ultimul apel (r. Frans Weisz, Olanda, 1995) este 
o „lecţie de anatomie“ teatrală uzând inspirat de 
clarobscurul rembrandtian extrapolat și la nivelul 
subconștientului unui actor de cabaret la pensie căruia 
i se propune un rol extrem de dificil. Pe măsură ce se 


ambiţionează să avanseze în biografia personajului 
— și el actor la început de secol — protagonistul își 
rememorează viața retrăind totodată relația Prospero 
— Ariel într-o accepție de homosexualism ambiguu, 
reflectat și de trecutul său, când se făcuse vinovat de 
colaboraţionism cu ocupanții naziști. Bergmanienele 
întoarceri în timp sunt declanșate de imortalizarea 
tablourilor create pe scenă într-o impetuoasă opulenţă 
barocă, convertită la expresionism, în această 
structură cinematografică propice formulei de «teatru 
în teatru». 

Scriindu-și singură scenariul, Barbara Sass în 
Tentația (Polonia, 1995) revine asupra subiectului 
abordat în Maica loana a îngerilor de către 
Kawalerowicz, obligat la vremea respectivă să recurgă 
la medierea literară a lui Iwaskiewicz. Credinţa și mai 
ales bunacredinţă sunt puse în discuţie de acest film 
în care, de la primul la ultimul cadru, tușa feminină se 
resimte ca un fior permanent încărcat de senzualitate. 
Sub teroarea concentraţionară a anilor '50 și respinsă 
de cucernicia și luciditatea precaută a preotului pe 
care-l iubește de multă vreme, o tânără călugăriță 
cade pradă demonului delaţiunii ce nu cedează nici 
la repetatele autoflagelări, ajunge să semneze 
denunțul incriminat, apoi vrea să se sinucidă. Nu 
reușește și va trebui să poarte cu sine toată viața 
vinovăția „tentaţiei“ de a fi vrut să afle ce-i dragostea, 
afecțiunea, comunicarea. 


(Continuare în pag. 46) 
Irina COROIU 


% Ultimul apel 


(r. Frans Weisz — Olanda) 


27 


LEONARDO 


mele decenii mai multor 
actori, iată un nume nou pe lista 
„sosiilor“. Leonardo DiCaprio a 
fost asemănat atât de insistent, 
starului care a murit în urmă cu 
trei decenii încât i s-a propus 
chiar să joace rolul acestuia 
într-o biografică semnată 
de Sean Penn. El a declinat 
propunerea pentru că antece- 
dentele sale ci 


„încă unul care a sfârșit-o tânăr”. 
La 22 de ani, el are deja o 
biografie artistică ale cărei 
jaloane ar fi următoarele. 

Precocitatea: Născut în 1975 
şi crescut la Los Angeles de 
o familie cu părinţi iubitori, el 
poate recunoaște influența 
artistică mai ales din partea 
tatălui, creator de benzi dese- 
nate. De origine italiană, el a 
fost cel care l-a dus să vadă 
filme de Federico Fellini. Din 
mediul familial a venit și ideea 
de a încerca să facă cinema: 
fratele mai mare a devenit actor 
înaintea lui, ceea ce i-a dat și lui 
impulsul de a da probe la 14 ani. 
A făcut primii pași spre ecran 
prin spoturi publicitare, urmând 
serialele T.V. ca de pildă Grow- 
ing Pains. 

Şansa partenerilor. Puţini 
tineri actori au avut şansa lui de 
a juca alături de personalități atât 
de mari și de a învăţa de la ele 
ABC-ul profesiunii. Cea mai 
marcantă întâlnire a fost aceea 
cu Robert De Niro, pe platoul 


filmului This Boy's Life de 
Michael Keaton Jones. A rămas 
idolul lui și îl consideră „total 
serios, total concentrat“. Îi vede 
absolut toate peliculele. Pentru 
Leonardo DiCaprio a fost foarte 
cari şi că a jucat alături de 
Gene Hackman și Sharon Stone 
(Mai iute ca moartea), David 
Thewlis (Eclipsă totală) și de 
Meryl Streep și Diane Keaton 
(Camera lui Marvin). 
Perfecțiunea: După el per- 
tecțiunea în profesia de actor 


„Ziarele afirmă 
cu voluptate 
că-mi place 

să trăiesc periculos. 
Au nevoie să pună 
etichete la tot. 
Eu sunt „băiat rău“ 
numai în 
rolurile mele“. 


este întruchipată de Meryl 
Streep. „Niciodată n-am văzut 
ceva atât de extraordinar. Face 
niște lucruri pe care nu le-aș fi 


pe platou 
şi asta apare atât de adevărat pe 
ecran încât e de necrezut. Ea 
ocupă ecranul cu o forță inima- 
ginabilă. Ar fi prea puţin să spun 
PRIN tt În pha, ete 
o femeie adorabilă 
Cum se ținteşte la Oscar. 
Foarte junele actor a obținut o 
nominalizare la Oscar la o vârstă 
fragedă (19 ani) pentru rolul unui 
băiat handicapat în filmul Gilbert 
Grape. Majoritatea actorilor care 


au abordat asemenea partituri 
(printre care se numără De Niro 
în Trezirea sau Daniel Day Lewis 
în Piciorul meu stâng) declară 
că au consumat mult timp 
documentându-se asupra com- 
portamentului celor cu han- 
dicapuri. Metoda lui DiCaprio 
este diferită: el crede că astfel 
„fiti să te pierzi în detalii și că e 
mai important să fii personajul 
acela și să simţi emoții cât de 
puternice“. El crede că, în ase- 
menea situație, trebuie să-ți 
asculți în primul rând instinctul. 

Un fals băiat rău. DiCaprio 
este indignat de etichetele pe 
care presa le aplică unor actori 
pentru a impune o imagine mai 
exotică asupra lor. Rolul de 
drogat din Bascketball Diaries 
l-a făcut nu pentru că se 
droghează ci, pentru că în urmă 
cu trei ani erau la modă filmele 
„cu deliruri de heroină“. Cât 
despre mult discutatul personaj 
al poetului homosexual Rimbaud 
din Seas totală rupea acceptat 
pentru că i s-a pasionant. 
Scandaloasele scene de amor cu 
Verlaine (interpretat de David 
Thewlis) sunt „doar ficțiune“ ţine 
tânărul star să reamintească jenat 
deja de amploarea comentariilor 
asupra lor. 

Un erou romantic. După 
imaginea “ care i-a fost 
asociată după Eclipsă totală, 
rolul lui Romeo din varianta rock 
a lui Romeo și Julieta semnată 
de australianul Baz Luhrmann i-a 
adus o aură romantică foarte 
apreciată de numeroasele lui 
admiratoare. Regizorul l-a pre- 
venit, de altfel — și pe el şi pe 
Claire Danes — că rolurile din 
moderna lui ecranizare sha- 

le vor marca defi- 
nitiv carierele. Ceea ce s-a și 
întâmplat. Leonardo a fost 


imediat distribuit în Titanic (de 
James Cameron) unde inter- 
pretează tot un personaj roman- 
tic, un artist sărac îmbarcat pe 
transatlanticul ghinionist, de care 
se îndrăgostește o tânără aris- 
tocrată (jucată de Kate Winslet). 
Povestea lor de amor sfidează 
prejudecățile de clasă și le dă 
putere să înfrunte pericolul în 
timpul scufundării vaporului. 
Inclinaţia actorului pentru rolurile 
de intensă vibraţie sentimentală 
l-a făcut să refuze probele pentru 
Batman și Robin. Motivul: „nu e 
stilul meu de filme“. A jucat însă 
rolul unui june rebel care 
ascunde, sub carapacea de dur, 
un suflet delicat, în Camera lui 
Marvin, alături de Diane Keaton 
și de Mory! Streep. 

Gloria precoce. Dacă ne uam 
după propriile declarații, 
Caprio nu și-a pierdut busola d 
cauza celebrității dobândite la o 
vârstă precoce. „Nu trebuie să te 
oprești asupra inconvenientelor 
gloriei, vei avea mereu de sacrificat 
ceva... Prefer să văd aspectele 
pozitive ale celebrităţii, fără să 
mă chinui pe tema asta. Priviţi, 
nu am aerul să-mi pese prea 
mult“. Să sperăm că e așa cum 
spune și că DiCaprio va reuși să 
treacă ușor de la faza de tânără 
speranţă la profesionismul și 
siguranța maturității. 

Dana DUMA 


! 


ând este întrebată dacă este 

fericită, ridică din umeri, zâm- 

bește trist, își răvășește părul cu 

mâinile și răspunde scurt: „Nu!“ 

La 18 ani, „vârsta dragostei“, 

Claire Danes cea mai modernă 
Julietă, trece printr-o perioadă pe care ea însăși o 
numește „de incompletă maturizare“.„Fericirea pentru 
mine nu înseamnă numai bani, celebritate, admiraţia 
fanilor și a criticilor. Am nevoie mai ales acum, de 
prieteni. De adevăraţi prieteni. De la un timp este 
foarte multă lume în jurul meu, toți se agită, îmi dau 
importanţă, dar simt că pentru ei nu sunt decât un 
obiect, îi interesez doar ca o potenţială valoare la 
box-office. Nu am pe nimeni în preajma mea de 
aceeași vârstă. Mă simt singură.“ 


Pentru actrița Claire Danes este greu de acceptat 
că va putea intra într-un bar pentru a bea un pahar 
de bere abia la sfârșitul mileniului (când va împlini 21 
ani). Pentru ea lucrează deja un agent, doi manageri 
(unul este propria ei mamă), un atașat de presă și un 
contabil. Pentru adolescenta Claire lucrurile acestea 
nu au mare importanţă, pe moment interesând-o mai 
mult cum să obțină carnetul de conducere. „Poate că 
din cauza asta mă simt atât de deprimată. Cele două 
Claire din mine nu reușesc să se înțeleagă“, conchide 
ea. „Trăiesc printre adulți, dar eu sunt încă un copil. 
Mi-e dor de cei de vârsta mea și de discuţiile noastre 
pseudo-intelectuale în care fiecare încearcă să pară 
mai deștept decât este în realitate. Mi-e dor de New 
York, de Manhattan, de prietenii mei de acolo“. 

Claire Danes s-a născut și a crescut în Manhat- 
tan. În copilărie era extrem de cuminte, gravă chiar, 


şi foarte interiorizată. A urmat cursurile unei școli de 
balet, apoi s-a îndreptat spre actorie. S-a apucat serios 
de treabă, înscriindu-se la Institutul de Teatru patronat 
de Actors Studio. La 12 ani i s-a ivit ocazia să joace 
în One Life to Live, dar a renunţat, „pentru că mi s-a 
făcut frică“. Este extrem de legată de familia ei, „căreia 
îi datorez totul“. Mama, fostă stilistă de modă și tatăl, 
fotograf, i-au fost alături și când au trebuit să se mute 
în California în urma angajării ei pentru rolul Angelei 
Chase în My So-Called Life. Avea doar 13 ani. „Cel 
care m-a sprijinit moral — pe lângă părinţi — a fost 
fratele meu, Asa (23 ani) care lucrează în prezent 
pentru o fundaţie nonprofit la New York. Din înălțimea 
celor aproape doi metri, îi place să spună: «Mergi 
înainte fără grijă surioară! Ai ceea ce se numește 
har!»“ 

Și Claire a demarat cu viteză cosmică. După rolurile 
secundare din How to Make An American Quilt și 
Home for the Holydays, ea primeşte rolul lui Beth 
din Cele patru fiice ale doctorului March. Urmează, 
în 1995, To Gillian on Her 37 th Birthday, în care îi 
are parteneri pe Peter Gallagher și Michelle Pfeiffer. 
„Claire este o actriță înnăscută. Este atât de bună 
încât vârsta aproape că nu contează“ — spunea 
despre ea Peter Gallagher. „Mi-ar face plăcere s-o am 
parteneră și la 70 de ani. Dar este aproape imposibil, 
cred că voi fi oale și ulcele până atunci“. 

O altă problemă care o frământă pe tânăra Claire 
este continuarea studiilor. „Pentru mine a ajuns deja 
o fixaţie. Mi-ar place să urmez biologia, dar în același 
timp nu vreau să renunţ la cariera artistică. Mi-e teamă 
că cele două nu se pot împăca prea bine“. După ce a 
jucat în Home for the Holidays, în regia lui Jodie 


„Este una dintre 
cele mai uluitoare actrițe 
lansate 
în ultimii zece ani“. 
Steven Spielberg 


Foster, Claire este ceva mai optimistă. „Am stat 
îndelung de vorbă cu Jodie. Este una dintre cele mai 
inteligente femei pe care le-am cunoscut. Și atât de 
caldă, de înțelegătoare... Ea m-a convins că, 
dimpotrivă, facultatea mi-ar putea deschide noi 
orizonturi, chiar și în cariera de actriță. Și când am 
aflat că este absolventă de Yale mi-a venit inima la 
loc. Dacă ea a putut, voi putea și eu“. 

La 17 ani, Claire Danes devine Julieta, superbă 
și emoţionantă în versiunea „speed“ a textului 
shakespearean datorată lui Baz Luhrmann. Danes a 
fost cea mai tânără membră a echipei de filmare. „N-a 
fost deloc ușor. Am filmat în Mexic aproape patru luni 
și eram singura fată printre interpreții principali. Mai 
tot timpul se auzeau în jurul meu glume deocheate, 
înjurături și bancuri cu subiect sexual care mă făceau 
să mă simt foarte stânjenită. Singurul care s-a purtat 
drăguţ cu mine a fost Leonardo DiCaprio. Este atât 
de simpatic, civilizat și talentat. Ca actor este un geniu. 
Între noi și-a făcut loc un fel de magie; ajunsesem să 
ne înțelegem aproape numai din priviri. A fost pur și 
simplu minunat. Pentru mine el rămâne un prieten mai 
mare, dar în nici un caz un fost iubit cum s-au grăbit 
unele publicaţii să clameze“. 

Un iubit a avut Claire, dar s-au despărțit după 
numai două luni. Este vorba de Andrew Dorff (fratele 
lui Stephen) „pe care l-am iubit mai mult cu inima... 
Acum îmi doresc pe cineva pe care să-l îndrăgesc și 
cu inima, dar și cu mintea“. Pentru a scăpa de starea 
de „tristețe iremediabilă“ foarte tânăra Claire a apelat 
la un psihanalist și la sfaturile mamei.“ Mi-au făcut 
extrem de bine lungile discuţii cu ei doi. Cred că voi fi 
în stare să mă împac și cu statutul meu de star, dar 
și cu acela de adolescentă în căutarea fericirii. Am 
aflat că e important să trăiești clipa, dar și mai impor- 
tant este cum o trăiești“. 

Claire Danes a învățat așadar abecedarul 
celebrităţii. Agenda ei cuprinde numele lui Oliver 
Stone, Francis Ford Coppola și Bille August. lar 
Steven Spielberg spunea recent despre ea: „Este 
una dintre cele mai uluitoare actrițe lansate în 
ultimii zece ani“. Așa că, adolescenta Claire Danes 
pășește hotârât pe drumul celebrităţi în blue jeans și 
T-shirt. 


Doina STĂNESCU 
29 


f 


n spital 
aniversea- 
ză 500 ani. 
Cu acestă 
ocazie este 
așteptată 

vizita reginei. Dar personalul 
se află în grevă (o grevă la 
care liderii sindicali sunt gata 
să renunţe în momentul în 
care li se promit onoruri), pre- 
gătirile pentru primirea oas- 
peţilor nu sunt terminate — totul 
se face în ultimul moment, în 
grabă — și, pentru a pune ca- 
pac la toate, în fața porților se 
înghesuie o mulțime revol- 
tată că un dictator african și 
alte câteva „personalităţi“ con- 
testate beneficiază de regim 
preferențial. In timp ce la ser- 
viciul de urgenţă pacienţii mor 
pentru că pesonalul în pauză 
de masă, în aripa de lux a 
spitalului se servesc meniuri 
rafinate. Pare un peisaj cu- 
noscut, nu? Dar acestea sunt 
doar câteva dintre elemen- 
tele ce compun lumea din 
Britannia Hospital, filmul lui 
Lindsay Anderson din 1982, 
prezentat în deschiderea 
Zilelor filmului britanic orga- 
nizate de Consiliul britanic și 
Arhiva Naţională de Filme la 
Sala Eforie — Jean Georgescu 
a Cinematecii Române între 18 
și 24 aprilie. O satiră vitriolantă 
care-și păstrează actualitatea. 
Regizorul imaginase Marea 
Britanie ca un imens spital în 
care medicii sunt poate mai 
bolnavi decât pacienții. La sute de kilometri depărtare, 
și după 15 ani, găsim situaţii care se aseamănă — vai, 
prea bine — cu cele din film. 


UROPA ~ Cinema 


5) O casă a groazei — 
Britannia Hospital 
de Lindsay Anderson 


4 


ZILELE FILMULUI 


BRITANIC 


Dacă ediția din noiembrie 1996 a acestei 
manifestări a stat sub semnul tandemului Powell- 
Pressburger (vezi nr. 12/96), cea de anul acesta a fost 
plasată în mare parte în descendența lui Lindsay 
Anderson, unul dintre cei mai importanți cineaști 
britanici postbelici. Numele său este asociat imediat 
cu Free Cinema, curent novator în cinematograful 
contemporan, în cadrul căruia s-au afirmat câţiva 
regizori care mai târziu au avut o frumoasă carieră 
internațională (Tony Richardson, Karel Reisz, John 
Schlesinger). Ironia face că tocmai Anderson nu a fost 
niciodată recunoscut pe plan internaţional la justa sa 
valoare. El a fost și un important teoretician, textele 
sale apărute de-a lungul anilor în diverse publicaţii de 
renume și, mai ales, în revista înființată și condusă de 
el între 1946 și 1952, Sequence, constituind importante 
contribuții la teoria și estetica cinematografului. Sigur 
că pot fi contestate unele dintre ideile sale — dar, ne 
putem întreba, există măcar un singur teoretician care 
a lansat numai idei viabile, care nu a greșit niciodată? 

Lui Anderson i se datorează și primele proiecții cu 
filmele tinerilor regizori britanici la National Film Theatre 
din Londra, grupate sub titlul Free Cinema, lansând în 
conștiința publicului acest nou curent. Primele lui 
scurtmetraje documentare — dintre care cele mai 
cunoscute sunt Thursday's Children, O Dreamland 
și Every Day Except Christmas — se înscriu în linia 
susţinută în scrierile sale — un cinematograf social, 
angajat, care să reprezinte oamenii obișnuiți și 
problemele lor. Același realism pe care îl întâlnim în 
primul său lungmetraj de ficţiune, This Sporting Life. 
Ideile sale au rămas valabile și astăzi — cu anumite 
amendamente —, există regizori care cred că cinema- 
tograful înseamnă în primul rând angajare socială — 
așa cum ne-au demonstrat filmele lui Loach și cele ale 
lui Mike Leigh proiectate în aceste zile. 

Răsfățați ai festivalurilor, unde au primit mari premii 
în ultimii ani, favoriţi ai criticilor, care adesea le găsesc 
numai punctele comune — spre disperarea celor doi, 
care continuă să afirme cu orice preț că se situează 
totuși pe poziții diferite —, Loach și Leigh sunt la ora 
actuală două dintre numele cele mai circulate în mediul 
cinematografic. Dar unele dintre filmele lor dovedesc 
viabilitatea zicalei: „La pomul lăudat să nu te duci cu 
sacul“. Pentru că spectatorii așteptau totuși mai mult. 

oach și-a început cariera cine- 

matografică în anii '60, Leigh la 

începutul anilor '70, consacrarea 

internaţională venind pentru 

amândoi la începutul anilor '90. 

Ambii își aleg subiecte mai ales din 
lumea celor mai defavorizate pături ale societății. Și 
cam aici s-ar opri asemănările. Pentru Loach ideea de 
bază pare a fi decuparea unor „felii de realitate“ 
transpuse direct pe ecran. Munca „la negru“, condiţiile 
precare de lucru de pe șantier, în Riff-Raff (1991), 
problemele create de serviciile sociale unei mame 
celibatare în Ladybird, Ladybird (1994) sunt 
prezentate cu o precizie aproape documentară, 
senzaţia de autenticitate fiind sporită și de distribuirea 
unor neprofesioniști în rolurile principale. Luându-se 
poate prea în serios, el apare ca un propagandist al 
unor idei neo-manxiste. Nimic de zis, luptă pentru cauze 
bune, și nimeni nu poate nega existenţa inechităților 
sociale pe care le prezintă. De la un film însă, 
spectatorul așteaptă mai mult decât un articol de fond 
în imagini. 

Cinematograful lui Mike Leigh se salvează prin 
umor. Experienţa de dramaturg își spune cuvântul, și 
în filmele sale găsim dialoguri savuroase și momente 
de un inedit farmec comic. Lumea din High Hopes 
(1988) devine interesantă tocmai în acest mod; o familie 
oarecare, cu problemele ei, cu conflictele dintre 
generaţii și certurile cu vecinii, reţine atenția și câștigă 
simpatia publicului. In Naked (1993) însă umorul se 
estompează și, cu toată atenția acordată amănuntului 
realist și excelentele partituri actoricești, rămânem 


®© Femei în așteptare — 
Bette Davis în The Whales 
of August de Lindsay Anderson 


oarecum în afara universului acestui film. Leigh ar fi 
putut să înveţe din lecţia dată de același Lindsay 
Anderson, care în If... (1968), O Lucky Man! (1972) și 
Britannia Hospital reușise să îmbine perfect observaţia 
socială cu un umor incisiv. 

Pe linia umorului negru merg alte două filme 
prezentate în cadrul acestui program. A Private 
Function (1984) al lui Malcolm Mowbray se bazează 
pe un scenariu de Alan Bennett, scriitor care a satirizat 
întotdeauna moravurile și năravurile societății britanice. 
De data aceasta acţiunea se petrece într-un orășel din 
Yorkshire, în 1947, într-o perioadă în care alimentele 
erau raţionalizate. Un porc crescut ilegal de câţiva 
cetățeni onorabili, pentru a fi tăiat în cinstea nunții regale 
provoacă o serie întreagă de încurcături amuzante. 
Rivalităţile dintre locuitorii orașului, geloziile și 
prejudecățile de clasă sunt puse în evidență cu un umor 
coroziv în această „goană după porc“. lar compromisul 
final, în care toată lumea se împacă, familiile cu tradiţie 
acceptându-i pe „veneticii“ sosiți nu de multă vreme în 
oraș, și mănâncă împreună friptura de porc este o nouă 
săgeată aruncată la adresa establishmentului, a acelei 
atitudini „orice metodă este bună atâta vreme cât ne 
putem ţine rangul“. 

Primul film al noului „băiat de aur“ al cinematografiei 
britanice, Danny Boyle, Shallow Grave (1994) — vezi 
și nr. 5/96, p. 10 — este un original și inventiv exercițiu 
de stil, pe canavaua unei intrigi criminale fiind introduse 
episoade de un umor macabru. În același timp, putem 
recunoaște în germene câteva dintre ideiile dezvoltate 
cu brio în Trainspotting, al doilea film al cineastului, 
care a putut fi văzut câteva săptămâni mai târziu în 
cadrul Festivalului filmului european (vezi pag. 26) și 
care în această lună intră în circuitul cinematografic 
normal. Fericit hazard al programării! 


Între 


realism și baroc 


& Englezul în străinătate — 


Where Angels Fear to Tread 
de Charles Sturridge 


În Shallow Grave, Boyle ne prezintă rivalitățile 
dintre trei tineri care împart un apartament, și care se 
împăcaseră foarte bine până în momentul în care 
apare tentaţia, sub forma unei valize pline cu bani, pe 
care fiecare îi vrea doar pentru sine. Cei trei alcătuiesc 
un fel de familie, formată prin forța împrejurărilor. 
Despre o adevărată familie este vorba în TheWhales 
of August (1987). 

ceastă peliculă ne prezintă o altă 
fațetă a talentului lui Lindsay 
Anderson — o dramă intimistă, un 
film de o factură cu totul aparte 
în filmografia cineastului. Intr-o 
casă pe malul mării, două surori 
îmbătrânesc împreună. Momentele de tandreţe 
alternează cu cele în care vechile neînţelegeri ies din 
nou la iveală. Trecutul le bântuie pe cele două personaje, 
dar pentru ele există și speranțe de viitor. Admirabil 
interpretate de.două legende ale cinematografului, 
Lillian Gish și Bette Davis, aceste două femei trăind în 
așteptare ne impresionează, ne emoționează, ne sunt 
aproape. O altă surpriză esze personajul interpretat de 
Vincent Price, vecinul celor două, un gentleman de 
modă veche ce tulbură o clipă echilibrul vieții lor. 

În același registru intimist se plasează Where 
Angels Fear toTread (1991), ecranizare după un roman 
de E.M. Forster, semnată de Charles Sturridge. E vorba 
de otemă care revine des în literatura și cinematografia 
britanică, cea a „englezului în străinătate“, the 
Englishman abroad, confruntarea dintre două stiluri de 
viaţă și mentalități diferite. Taciturnii insulari reprimaţi 
fac cunoștință cu exuberanţa și senzualitatea 
mediteraneene, ciocnirea dintre cele două culturi 
scoțând mai bine în evidenţă calitățile și defectele 
ambelor. Momentele de rafinat sentimentalism 
alternează cu cele de tandră ironie. 


Sturridge reușește cu brio pe un teritoriu în care 
se afirmase James Ivory, cel care-l ecranizase pe 
Forster în trei rânduri — A Room with a View (1986), 
Maurice (1987), Howards End (1992). De data aceasta 
Ivory a fost prezent în selecţie cu Heat and Dust (1983), 
în care din nou se confruntă două civilizații — cea 
britanică și cea indiană, personajele schimbându-se 
treptat sub influenţa unei culturi diferite de cea în care 
fuseseră educați. La distanță de 60 ani, dificultățile 
adaptării rămân aceleași. Pornind pe urmele surorii 
bunicii sale, protagonista unui mare scandal în India 
anilor '20, o tânără descoperă că îndelungata ocu- 
paţie colonială britanică nu a reușit să schimbe 
prea multe în mentalitatea locuitorilor, bazată pe o 
cultură milenară. 

În secţiunea Shakespeare & Co. au fost prezentate 
două filme aparțind unei alte tradiţii britanice. Much 
Ado About Nothing (1993) de Kenneth Branagh 
transpune pe ecran într-o manieră exuberantă comedia 
shakespeareană. Pentru Branagh, socotit de mulţi un 
urmaș al lui Laurence Olivier (vezi și nr. 3/95), 
ecranizarea pieselor marelui Will este o constantă a 
creaţiei, de la debutul său regizoral cu Henry V (1989), 
până la recentul Hamlet. Pentru Tom Stoppard însă, 
Hamlet constituie doar un punct de plecare; Ro- 
sencrantz and Guildenstern Are Dead (1990) 
imaginează ce s-a întâmplat cu cele două personaje 
secundare ale tragediei lui Shakespeare. Dramaturg și 
scenarist de succes, Stoppard a cucerit cu acest prim 
film al său Leul de aur la Festivalul de la Veneţia. Un 
premiu foarte contestat, însă. Dar de-a lungul anilor 
multe pelicule mai slabe au fost încununate cu laurii 
diverselor festivaluri de prestigiu din lume. 

Rosencrantz și Guildenstern sunt, în viziunea lui 
Stoppard, doi mercenari care nu au nici măcar o 
identitate bine stabilită, mereu confundați între ei, astfel 
că până la urmă nici ei înșiși nu mai știu prea bine 
care e Rosencrantz și care Guildenstern. Pierduţi într-o 
lume pe care nu o înțeleg prea bine, se lasă târâţi în 
jocurile de interese ale altora, găsindu-și în final moar- 
tea într-un mod pe care din nou nu-l înțeleg prea bine. 

Un mercenar este și personajul din Draughts- 
man's Contract (1982) de Peter Greenaway, un 
desenator care intră de această dată în jocul erotic, 
dar și criminal al unor nobile de țară. Misterul este 


orchestrat somptuos de Greenaway, în imagini de un 
estetism căutat, într-una dintre cele mai reușite pelicule 
ale cineastului. 
i animația britanică se situează astăzi 
pe primele locuri în lume. Nu numai 
lungmetrajele cuceresc premii la 
festivaluri internaţionale, ci și 
scurtmetrajele de animaţie, de o 
uluitoare diversitate de stiluri şi 
tehnici. Printre numele cele mai cunoscute se află 
studiourile Aardman, unde lucrează Nick Park, creatorul 
popularelor personaje Wallace și Gromit, ale căror 
aventuri au atras milioane de spectatori din întreaga 
lume, titluri ca The Wrong Trousers sau A Grand Day 
Out fiind deja socotite clasice. In Creature Comforts 
(1989), Park reușește în numai cinci minute să redea 
cu umor câteva probleme sociale. Câteva animale 
dintr-o grădină zoologică sunt intervievate despre 
condiţiile lor de viaţă. In fapt, coloana sonoră este 
alcătuită din interviuri adevărate cu persoane în vârstă, 
șomeri, imigranți. Contrastul dintre ceea ce se vede și 
ceea ce se aude este în același timp comic și dra- 
matic. Sub forma unei glume suntem sensibilizaţi la 
adevăratele probleme ale unor categorii defavorizate. 
Dacă Park atacă probleme sociale, alţi cineaști 
reprezintă și în domeniul animației tendinţa fantastică, 
exotică sau onirică existentă și pe tărâmul ficţiunii 
cinematografice britanice. The Sandman (1992) de 
Paul Berry este o transpunere a unei vechi legende, 
conform căreia un personaj malefic fură ochii copiilor 
care nu dorm noaptea. Un horror animat, de o poezie 
și o rafinată plastică amintind de luminile și umbrele 
expresioniste. Screenplay (1992) de Barry Purves se 
inspiră dintr-o legendă japoneză; utilizând cu inteligen- 
tă elemente orientale — evantaie, paravane, gravuri 
japoneze — regizorul dovedește o înțelegere a spiritului 
acestei părţi a lumii, depășind stadiul unei simple pete 
de culoare exotice. Spotless Dominoes (1991) al lui 
Philip Hunt, cu o plastică elaborată, este un fel de 
coșmar suprarealist, o miniatură care ne poartă prin 
meandrele unei imaginaţii prodigioase. 
Între realism și rafinament baroc, cinematografia 
britanică dovedește că puterea stă și în diversitate. 


Rolland MAN 


& Un Shakespeare exuberant — Much Ado About Nothing de Kenneth Branagh 


31 


Nu știu alții cum sunt, dar pentru mine destinul cinematografic al televizorului ar trebui să fie acela de cinematecă la 
îndemâna oricui. Cum filmele noi se pot vedea acum, slavă Domnului, pe marile ecrane, în intimitatea căminului putem 
descoperi și redescoperi titluri celebre, putem reface parcursul unor cineaști ajunși la statutul de clasici sau pe acela al 
unor actori deveniți efigii ale artei a șaptea. Voluntar sau involuntar, toate posturile T.V. își asumă parțial această misiune 
culturală, lăsându-ne totuși impresia că s-ar putea face mult mai mult (și mai în cunoștință de cauză) pentru ordonarea 
materialului și pentru punerea lui în pagină. Nu cred că medalioanele dedicate unor mari personalități plictisesc. Dimpotrivă, 
ele și-au dobândit mulți fani (vezi cel consacrat lui Krzysztof Kieszlowski la T.V.R., Woody Allen la Pro T.V. etc.). Din păcate 
retrospectivele nu sunt inițiative de lungă durată. În absența lor, poţi descoperi că oferta conjugată a mai multor canale T.V. 
se conturează uneori (din întâmplare) ca un fel de ciclu tematic, așa ca acela pe care l-aș putea numi „Ce tineri erau!“, 
ilustrat cu filme ale unor monștri sacri care s-au afirmat în anii ‘70 și au dominat ecranul american în acest deceniu. lată 
despre cine e vorba. 


Rolul polițistului incomod Serpico a consolidat cariera acestui actor care a 


Tineri care poartă cu mândria plete strânse într-o codiță și cercel în ureche 
au rămas uimiți văzând că Pacino arăta întocmai ca ei acum două decenii, în 
filmul Serpico (1973) de Sidney Lumet. El interpretează aici un polițist noncon- 


devenit unul dintre interpreții cei mai solicitați ai deceniului. În anii'70 a mai impus 
prin partiturile impecabile din Sperietoarea (1973), Nașul (1972), O după amiază 
de câine (1975), Bobby Deerfield (1976), Dreptate pentru toți (1979). Stilul lui 
de joc minimalist, „al exploziilor interioare“ s-a dovedit de neimitat. Și-a păstrat 
poziţia și în anii'80—90, dar a obținut un premiu Oscar abia în 1991 pentru Parfum 


de 


femeie. 


formist care nu se împacă nici cu uniforma dar nici cu „obiceiul pământului“ practicat 
de colegii săi, acela de a lua bacșiș de la mafioți și de la traficanţi dornici să fie 
lăsaţi să opereze în liniște. Eroul adoră să se îmbrace extravagant, cu largi cămăși 
indiene, șaluri și pălării mexicane, și întruchipează idealurile de libertate hippie 
ale anilor“70 rezumate în cuvintele „love, not war“. Contradicţia dintre înfățișarea 
sa „decadentă“ și responsabilitatea sa profesională impecabilă este conflictul cre- 
ator de dramă, foarte nuanțat sugerat de tânărul Pacino. Celebra lui privire „de 
câine bătut“ (după unii comentatori malițioși) capătă intensitate și tristețe 
generatoare de emoție autentică. 


Dacă Pacino a fost unul dintre cei mai admiraţi actori ai anilor despre care 
vorbeam, Redford a fost, cu siguranță cel mai adorat. L-am revăzut de curând, în 
plină splendoare, în Cacealmaua (1973) lui George Roy Hill, regizorul care a 
avut inspirația de a face din el și din Paul Newman un cuplu irezistibil, pentru 
prima oară în 1969 (Butch Cassidy și Sundance Kid). Cei doi au reușit să 


32 


bulverseze prejudecățile privind personajul negativ, făcând din roluri de bandiți 
sau de escroci niște justițiari plini de farmec, de umor și de vitalitate. Ca și Newman, 
Redford își dovedește, mai ales în Cacealmaua, o pregătire fizică de invidiat, 
imaginea sa de blond atletic și bronzat devenind idealul de frumusețe al deceniului. 
Deși această comedie plină de suspans i-a adus un succes gigantic, Redford a 
abordat și partituri de alt tip. A fost misteriosul miliardar din Marele Gatsby (1974), 
scriitorul conformist din Cei mai frumoși ani (1973), agentul CIA din Cele trei 
zile ale condorului (1975), ziaristul curajos care a demascat afacerea Watergate 
în Toţi oamenii președintelui (1976), directorul de închisoare infiltrat printre 
condamnaţi în Bruebacker (1979). Deși a fost (și este în continuare) unul dintre 
starurile cele mai bine plătite de la Hollywood, el nu a cochetat niciodată cu presa 
de scandal, a rămas de o discreție admirabilă și a încercat să demonstreze, prin 
tot ceea ce a făcut, că e un actor adevărat și un om de cinema cu preocupări 
serioase. Filmele semnate de el ca regizor (Oameni obișnuiți — 1980, Milagro — 
1988 sau Quiz Show — 1994) au fost foarte bine primite de public și de critică, 
primul fiind premiat cu Oscar. 


Roui din Cowboy-ul de la miezul nopții (1969) de John Schlesinger, care 
i-a adus prima nominalizare la Oscar, ar fi putut să-l cantoneze într-o familie de 
personaje cu vocaţie de victimă. Din fericire n-a fost așa și acest alt elev al celebrei 
școli de teatru Actors’ Studio (ca și Al Pacino) a devenit unul dintre actorii- 
cameleoni pe care s-a contat întotdeauna pentru partiturile foarte dificile. A făcut 
față cu succes și celor „fizice“ (vezi Micul om mare — 1972, Papillon — 1974, The 
Marathon Man — 1978) dar și celor încărcate de psihologic (vezi Toți oamenii 
președintelui — 1976, Kramer contra Kramer — 1979). Infirmul vagabond 
interpretat în Cowboy-ul de la miezul nopții a demonstrat convingător rara 
capacitate a lui Hoffman de a cuceri atașamentul, calitate probată apoi rol 
după rol. 

Spre deosebire de Pacino, celebru pentru jocul său interiorizat, el 
exteriorizează emoția, fără însă a o trivializa. Tatăl care se luptă să-și păstreze 
fiul în urma unui divorț în Kramer contra Kramer ni-l arată ca pe un interpret 
ideal de melodramă, pe care izbutește s-o înnobileze prin autenticitatea 
sentimentelor, prin firescul gesturilor și al rostirii. E impresionant câtă energie 
reușește să emane acest bărbat scund și departe de canoanele de frumusețe 
hollywoodiene, acaparându-ne atenţia pe ecran. Ca și colegii săi de generaţie 
mai înainte evocaţi, Dustin Hoffman nu și-a pierdut statutul câștigat în anii '70 și 
continuă să fie convocat în distribuția unor filme marcante. 

i Dana DUMA 


AN AMERICAN 
ORIGINAL (6 


Savurează începutul unui weekend cu filmul LUCKY STRIKE vineri seara la PROTV. 


33 


Independenții 
și sindicatele 


D acă ascultăm declarațiile regizorilor, am 
zice că toți sunt independenți. Fiecare în felul său. 
Quentin Tarantino afirmă că independenţa sa este 
totală. Printre multele sale declaraţii în legătură cu 
libertatea de creaţie, cu condiţiile de lucru, cu 
preferințele sale etc., etc. se numără și una despre 
sindicatele din lumea cinematografică. Ei bine, 
Tarantino nu vrea să aibă nimic comun cu acestea; 
nici cu IATSE — sindicatul tehnicienilor, nici cu DGA 
— Directors" Guild of America, cel al regizorilor de 
film. De ce? Fără explicații. Lui Tarantino îi place să 
fie misterios. 

De-a lungul anilor au existat mulţi cineaști care 
au refuzat orice legătură cu organizaţiile sindicale, 


& Quentin Tarantino — 
independenţa cu orice preț 


unii din principiu, alţii din considerente politice, iar 
alții pur și simplu pentru că au avut un conflict la un 
moment dat cu acestea. Se știe că regulile 
sindicatelor impun oprirea lucrului la ora stabilită în 
contract, pauzele de masă strict respectate și că alte 
sute de reguli mai mult sau mai puţin importante sunt 
câteodată cauza unor conflicte majore. Un regizor 
care nu a terminat încă de filmat o secvenţă la 
sfârșitul zilei, sau care este în urmă cu planul de 
filmări are deseori surpriza neplăcută de a nu-și putea 
continua lucrul pentru că tehnicienii părăsesc platoul 
la oră fixă. 

Tarantino nu vrea, probabil, astfel de surprize. 
lată de ce filmele sale au fost produse de companii 


care nu au semnat nici unul dintre diversele acorduri 


34 


studiouri-sindicate. Sigur, nici nu sunt prea multe 
filmele lui în calitate de regizor — Reservoir Dogs, 
Pulp Fiction și un segment din Four Rooms. Cele 
la care a semnat scenariul, sau în care a apărut ca 
actor, nu se supun regulii: unele au fost produse de 
mari studiouri. Totul părea a merge perfect pentru cel 
mai răsfățat dintre tinerii regizori americani: 
producătorii îl curtează pentru că filmele lui au adus 
mult mai mulți bani decât au costat; publicul îl adoră 
pentru amestecul de senzaţii tari și umor din 
peliculele lui; iar criticii mizează și ei pe numele lui — 
anul trecut am văzut într-o librărie londoneză nu mai 
puţin de cinci studii de peste două sute de pagini 
dedicate unui cineast care, totuși, nu a făcut decât 
două filme-interesante, dar departe de a revoluţiona 
cinematograful. (Și asta în vreme ce alţi regizori cu 
opere cu adevărat importante — nu numai cantitativ, 
ci și calitativ — sunt uitaţi. O chestiune de modă, fără 
doar și poate.) Și totuși, cineva îi stă în cale: 
sindicatele, care par a fi adoptat principiul: „Dacă tu 
nu ne vrei, nici noi nu te dorim.“ 


„Dacă tu nu ne vrei, 
nici noi nu te dorim.“ 


a începutul acestui an, canalul Fox 
Television Network a transmis unul dintre cele mai 
importante meciuri din campionatul de fotbal 
american. În aceeași seară, după meci, era 
programat un nou episod din serialul Dosarele X. 
Deja serialul, conform sondajelor, și-a pierdut din 
popularitate în Statele Unite, ultimele episoade fiind 
considerate exagerate, lungite fără rost, mai puțin 
interesante, și seria reproșurilor ar putea continua. 
Pentru a păstra publicul în fața televizoarelor și după 
un eveniment precum meciul de fotbal, e nevoie de 
o emisiune deosebită, care să poată cu adevărat să 
țină trează atenţia telespectatorului și după ce și-a 
încurajat echipa preferată zeci de minute, având 
emoții la fiecare fază a meciului. Responsabili 
postului s-au gândit că un episod special din 
Dosarele X, regizat de un cineast renumit, ar fi cea 
mai bună idee. Și cine este cineastul căruia i s-a 
propus aceste episod? V-aţi dat seama, desigur, 
nimeni altul decât Quentin Tarantino. 

Canalul este însă o parte a unui studio mare, 
care a semnat mai multe acorduri cu sindicatele, iar 
într-unul dintre acestea se stipulează că numai 
membrii DGA pot regiza episoade ale serialelor 
produse aici. Cum Tarantino nu vrea să aibă de-a 


È Reservoir Dogs — violență și 


face cu DGA... Mai mult, liderii sindicali subliniază 
că au acceptat o derogare de la aceste reguli în 1995, 
când și-au dat acordul ca Tarantino să regizeze un 
episod din Spitalul de urgenţă, pentru rețeaua NBC, 
și ea semnatară a acordului patronat-sindicate, și nu 
vor mai accepta acest lucru și a doua oară, mai ales 
pentru un regizor care nu contenește să-i vorbească 
de rău. 


Asa e. Nu vom vedea un episod special 
Dosarele X, în regia lui Tarantino. Și nu știu nici când 
va apărea următorul său film. Producătorul Lawrence 
Bender, cu care regizorul lucrează de obicei, 
promisese anul trecut un nou film al său. N-a fost. 
Anul acesta a spus că „sigur vom vedea noul film al 
lui Quentin în 1997“. La Cannes a fost anunţată ca 
iminentă începerea filmărilor, dar se pare că Tarantino 
încă nu a terminat lucrul la scenariu. Sigur, putem 
înțelege că e vorba de o mare presiune asupra 
acestui regizor, după imensul succes cu Pulp 
Fiction, după Palme d'or la Cannes în 1994, toată 
lumea fiind cu ochii pe el. Și mulți ar triumfa dacă 
noul său film ar fi un eșec. Așa că totul trebuie pregătit 
cu grijă. Cât de lungi vor fi aceste pregătiri, nu știm. 
Până una, alta măcar dacă am vedea și pe ecranele 
noastre primele sale pelicule. 


O nouă 
tinerețe 


Des filmele lui Tarantino au ajuns 
pelicule-cult pentru noile generaţii de spectatori, cele 
ale lui Hitchcock au făcut deliciile cinefililor zeci de 
ani. Printre acestea, Vertigo (1958) are chiar un statut 
aparte, fiind considerat de mulţi culmea creaţiei 
hitchcockiene, ba chiar unul dintre cele mai bune 
filme din istoria cinematografului. Dar copiile existente 
în circulație erau destul de uzate, culorile șterse — și 
în acest film culoarea joacă un rol destul de important; 
banda sonoră este și ea distrusă în bună parte. În 
perspectiva centenarului cinematografului, multe 
filme vechi au fost restaurate. Din cele relativ recente, 
mai puţine au avut această șansă. lată însă, că mulţi 
și-au dat seama că e important să fie restituită 
memoria cinematografului nu numai în momente 


umor (Tim Roth și Harvey Keitel) 


gt 


aniversare. În această primăvară a ieșit pe ecrane o 
nouă versiune, pe peliculă de 70 mm și sunet Dolby 
Stereo, a filmului lui Hitchcock. 

Negativul fusese păstrat într-un hangar, fără 
precauţii speciale. În 1967, Hitchcock a recuperat 
negativele tuturor filmelor produse de Paramount. 
Ultimele. cópii aflate în circulaţie au fost retrase în 
1971. Abia în 1984 cei de la Universal au achiziționat 
din nou drepturile de exploatare. Vertigo a fost cel 
de-al patrulea film al cineastului turnat în procedeul 
VistaVision, care fusese conceput ca un concurent 
la CinemaScope. În VistaVision, se folosea un film 
clasic de 35 mm, dar pelicula era rulată orizontal în 
aparat, obținându-se astfel o suprafață dublă pentru 
imagine. În anii '50 ecranul lat se generalizase, iar 
spectatorii americani se obișnuiseră cu acest format, 
reclamând doar astfel de filme. Cum numai câteva 
săli foarte sofisticate erau echipate cu proiectoare 
VistaVision, cele mai multe cópii au fost trase în 
formatul clasic, reducând astfel din imaginea iniţială. 
Noua versiune pe 70 mm restituie imaginea integral. 

De restaurare s-a ocupat echipa James C. Katz 
— Robert A. Harris, care și-a câștigat deja un renume 
internaţional în urma restaurării în condiţii excelente 
a unor pelicule de prestigiu ca Spartacus, My'Fair 
Lady sau Lawrence al Arabiei: Bugetul pus la 
dispoziție de Universal a fost de 1,4 milioane dolari, 
iar mijloacele tehnice folosite au fost dintre cele mai 
complexe, ultramoderne. 

James C. Katz declara: „Am descoperit starea 
proastă a negativelor originale în 1984, când am 
supervizat procesul de restaurare a cinci pelicule ale 
regizorului. Vertigo fusese păstrat în condiţii 
mizerabile, iar pentru unele secvenţe care nu 
intraseră în montajul final, fusese aruncat materialul 
filmat“. În negativul Eastman mai multe culori își 
pierduseră intensitatea, iar pelicula începuse să se 
descompună. A fost nevoie în multe cazuri de trucaje 
electronice pentru a reconstitui imaginile așa cum 
arătau ele la început. 

Restaurarea benzii sonore s-a dovedit a fi un 
proces și mai dificil. Se păstra o versiune stereofonică 
pe trei piste și una mono. Ambele erau însă într-o 
stare deplorabilă. Banda cu zgomote și efecte sonore 


nu mai exista, astfel că au fost extrase dialogurile 
din banda existentă, apoi au fost mixate cu noile 
zgomote de ambianţă create special într-un studio 
de înregistrări. 

Și povestea muzicii filmului este palpitantă. În 
momentul înregistrării, muzicienii americani au intrat 
în grevă. Compozitorul Bernard Herrmann — un 
colaborator stabil al lui Hitchcock — a plecat atunci 
la Londra. După câteva zile, și muzicienii britanici au 
intrat în grevă, în semn de solidaritate cu colegii lor 
americani. Herrmann a găsit o soluție — terminarea 
înregistrărilor la Viena. Benzile de magnetofon cu 
aceste înregistrări, regăsite după căutări asidue de 
către Harris și Katz, au fost și ele remixate în versiune 
stereofonică, și astfel coloana sonoră a fost gata. 

Toată această muncă de restaurare a durat doi 
ani. Harris și Katz au așteptat cu nerăbdare să vadă 
rezultatul muncii lor. După prima proiecţie a noii 
versiuni în integralitatea sa, ei au declarat redactorilor 
de la Cahiers du cinéma: „Timp de doi ani am lucrat 
doar pe bucățele de peliculă și ne întrebam mereu: 
ce o să iasă până la urmă? Acum suntem, în sfârșit, 
liniștiți. Credem că Hitchcock ar fi fost mulțumit de 
treaba pe care am făcut-o!“ 


N ici în Europa munca pentru restaurarea unor 
pelicule mai noi nu a încetat. La începutul anului, de 
exemplu, a fost lansată pe ecranele italiene noua 
versiune a filmului lui Mauro Bolognini, II bell’ 
Antonio (1960), avându-l în rolul principal pe 
Marcello Mastroianni. Actorul interpretează rolul unui 
impotent în această ecranizare după Vitaliano 
Brancati, pe un scenariu semnat de Pier Paolo 
Pasolini și Gino Visentini. Un rol destul de dificil, chiar 
incomod pentru mulţi spectatori și critici, pe care 
regretatul actor îl comenta astfel: „Producătorii 
credeau, după succesul cu La dolce vita, că voi fi 
condamnat doar la roluri de băiat frumos, elegant și 
monden, mereu înconjurat de femei frumoase. Când 
s-a ivit ocazia să joc în filmul lui Bolognini un rol pe 
care alți actori îl refuzaseră, am și profitat de acest 


Vertigo, 


O 


prilej. Dacă ești un actor adevărat, te amuză să joci 
și roluri despre care se spune că nu ți se potrivesc, 
sau care deranjează“. 

Bolognini a regizat totul cu inteligenţă, rafinament 
Și pudoare. Filmul a confirmat talentul lui Mastroianni 
și a contribuit la impunerea în conștiința publicului a 
Claudiei Cardinale. După aproape 37 ani de la 
premieră, II bell’ Antonio este prezentat din nou pe 
ecrane într-o versiune restaurată în cadrul „Proiec- 
tului cinema“ sponsorizat de firma Philip Morris, 
proiect care cuprinde mai multe zeci de pelicule 
italiene. Din martie, el este disponibil și în ver- 
siunea video, iar în august va fi prezentat la Festivalul 
de la Locarno, unde în 1960 obținuse mai multe 
premii. i 

Și în acest caz, restaurarea s-a făcut pornind de 
la negativul original, regăsit după multe luni de 
căutări. Producătorul filmului, Alfredo Bini, a dat 
faliment și toate bunurile societății sale de producţie, 
Arco Film, au fost sechestrate de poliţie și vândute 
apoi pentru o sumă derizorie. Printre ele se aflau, în 
afară de II bel Antonio, câteva dintre filmele 
importante ale lui Pasolini, precum Accattone, 
Mamma Roma, Evanghelia după Matei și Oedip 
Rege. Se estimează că există peste 200 de filme 
italiene realizate în ultimii 40 ani, care au nevoie 
urgentă de restaurare. Dar de multe ori este extrem 
de dificil să se regăsească negativele sau copiile 
într-o stare acceptabilă. Uneori, nici măcar producă- 
torii nu le mai posedă. Salvarea vine câteodată de la 
colecţionarii particulari care au achiziționat ilegal câpii 
care oficial trebuiau distruse. Este amuzant cum câte 
o mică ilegalitate duce la salvarea memoriei 
cinematografului. 

Pentru ca aceste opere ale trecutului să nu 
rămână în continuare invizibile pentru spectatorii de 
azi,unul dintre cei mai importanți producători și 
distribuitori italieni, Vittorio Cecchi Gori, a propus ca 
una dintre sălile sale să fie destinată în exclusivitate 
filmelor restaurate. O posibilitate la care noi nu putem 
decât să visăm... 


Rolland MAN 


35 


MEREU CIFRELE... 


e Top record! Cu viteza luminii sau 
a laserului — cum preferaţi — trilogia 
Războiului stelelor a bătut recordul 
adunând 36 de milioane dolari în doar o 
săptămână de la apariţia pe ecrane, 
după 20 de ani de la premieră! 
Dintr-odată, această cifră a propulsat 
Războiul stelelor în fruntea box office- 
ul tuturor timpurilor (în Statele Unite 
însă), detronându-l pe fratele său mai 
mic, E.T. Totuși, pronosticurile nu sunt 
prea optimiste în ceea ce privește 
încasările internaţionale. „StarWars nu 
va reuși“, spun specialiștii — „să depă- 
șească la nivel mondial — pe mega- 
monștrii ca Jurassic Park, Indepen- 
dence Day, The Lion King sau Forrest 
Gump“. Vom trăi și vom vedea... 

e Prima ediţie a lui Zoetrope Short 
Stories, revista literară trimestrială 
editată de Francis Ford Coppola a fost 
tipărită în 50.000 de exemplare. Frumos 
pentru o revistă începătoare... 

e Anul trecut, odată cu apariţia 
pe ecrane a lui GoldenEye, Pierce 
Brosnan făcea să urce vertiginos 
vânzările autoturismelor marca BMW. 
Anul acesta se pare că vine rândul lui 
Mercedes-Benz să devină vedetă, după 
premiera cu The Lost World al lui 
Spielberg, în care apare noul model de 
jeep 4x4 M-Class SUV creat special 
pentru a doua parte a lui Jurassic Park. 
Singura neconcordanţă: The Lost 
World a avut premiera de curând, iar 
mult așteptatul Mercedes va fi pus în 
vânzare abia la toamnă. Așadar, 
cumpărători, aveţi puțintică răbdare! 

e Cel mai recent film al lui Woody 
Allen, Every One Says | Love You a 


După Trainspotting, scoțianul 
Ewan McGregor este idolul tinerelor englezoaice. 
El preferă însă pe soția și copilul lui de un an 


36 


Actorii, 
niște saltimbanci? 
(Dominique Blanc) 


înregistrat în prima săptămână de la 
apariție, numai la Paris, 180.868 spec- 
tatori, surclasând toate filmele ace- 
luiași regizori începând din 1990 
încoace. Se pare că din punct de ve- 
dere financiar este cel mai important 
succes al lui Woody Allen. 


DE TOATE PENTRU 
TOŢI CINEFILII 


e Sean Penn a susţinut extrem de 
activ campania democratului Tom 
Hayden pentru fotoliul de primar al Los 
Angeles-ului. Penn a ţinut chiar un 
discurs extrem de sugestiv la University 
of California. 

e De opt ani, cântărețul Sting nu 
a mai apărut în filme, ultimul fiind 
Aventurile baronului Münchausen. 
lată că în luna martie el a apărut pe 
ecrane în Gentlemen Don't Eat Poets, 
o comedie având în distribuţie pe Alan 
Bates și Theresa Russell. Sting inter- 
pretează un majordom sexy. Știute fiind 
preocupările cântărețului pentru Kama 
Sutra și alte practici erotice, credem că 
rolul îi vine mănușă. 

e Asociaţia Giving is Golden în 
profitul copiilor handicapaţi a recurs la 
o campanie publicitară eficientă. Au 
fost puse în vânzare inimioare de aur, 
iar câteva din starurile hollywoodiene, 
printre care Clint Eastwood, Sean 
Connery, Whoopi Goldberg, Madonna, 
Mel Gibson s-au aflat în fața camerelor 
de luat vederi pentru a ruga spectatorii 
să cumpere — din solidaritate — cu doar 
doi dolari, inimioarele aflate la casieriile 
cinematografelor. 

e Kevin Bacon în afară de pasiunea 
pentru film are o slăbiciune și pentru 
muzică. El a susţinut un concert (la clu- 
bul Troubadour) alături de fratele său, 
sub numele de Bacon Brother şi a 
cântat muzică pop-folk la aniversarea 


celor 65 de ani ai Elizabethei Taylor. 
După cum se vede cântăreții își doresc 
să devină actori, iar actorii tânjesc 
după muzică... 

e În martie Absolventul a împlinit 
30 de ani de la premieră. Ne aducem 
astfel aminte de banda muzicală 
semnată Simon and Garfunkel („Dee- 
Dee-Dee-Dee Mrs. Robinson...*), de 
consacrarea lui Dustin Hofmann și a 
regizorului Mike Nichols, de îndrăzneala, 
insolența dialogurilor și situaţiilor, de 
prospețimea Katharinei Ross, și de 
farmecul aproape hipnotic al lui Mrs. 
Robinson — Anne Bancroft. Povestea 
adolescentului sedus de o femeie mai 
în vârstă, apoi îndrăgostit până peste 
urechi de fiica acesteia a rămas aceeași 
ca acum 30 de ani: fără nici un rid. Și 
un amănunt: Intr-o-primă fază, pentru 
rolurile principale au fost propuși Robert 
Redford și Doris Day. 

e Ultimii veniți pe Hollywood 
Boulevard pentru a-și inaugura steaua 
de pe caldarâm: David Bowie (însoțit 
de soția lui, fostul manechin.Iman) și 
Christopher Reeve, țintuit în fotoliul 
său, dar înconjurat de soţia, copilul și 
prietenii săi printre care Glenn Close și 
Jane Seymour. 


VEŞTI, DAR NU 
POVEȘTI 


e Poșta franceză încearcă să 
reediteze succesul seriei filatelice „De 
la scenă la ecran“, lansată în 1994, cu 
o nouă serie de timbre care va apărea 
în 1998 și va cuprinde efigiile lui Lino 
Ventura, Bernard Blier, Jean Gabin, 
Louis de Funès, Simone Signoret, 
Romy Schneider. 

e Isabelle Huppert a fost nevoită să 
renunțe la rolul Norei din Casa cu păpuși 
de Ibsen (vezi Bazar...). Cea care o 
înlocuiește este Dominique Blanc, 
cunoscută ca actriță de film. In filme ea 
a știut cum să-și impună un fizic care 


Madonna a devenit 
„obiect de studiu“ 
în programa anului III 
muzicologie a 
Universităţii 
din Amsterdam. 


Art Garfunkel, autorul melodiei Mrs. Robinson (alături de Paul Simon) 
(Absolventul — r. Mike Nichols) s-a reîntors pe scenele de concert 


nu se potrivește deloc canoanelor 
cinematografice. În zece ani Dominique 
a primit două premii Cesar pentru 
Milou en Mai de Louis Malle (1991) și 


Indochine de Regis Wargnier (1993). 
Respinsă de trei ori la examenul de la 
Conservator, ea și-a luat revanșa, 
devenind actrița preferată a lui Patrice 
Chereau. Despre condiția actorului în 
Franţa, actrița declara recent: „Când am 
văzut cu cât respect ne vorbea, mie și 
colegilor mei, regizoarea britanică 
Deborah Warner, am înțeles de ce în 


Anglia actorii sunt trataţi regește. În 
Franţa, în schimb, deseori, ei sunt con- 
sideraţi niște saltimbanci... Nu sunt 
Sharon Stone, dar am știut să transform 
de cele mai multe ori palmele eșecului 
în aplauze furtunoase“. 

e Dansul vampirului este noul 
proiect al regizorului Roman Polanski 
pentru octombrie 1997. Nu este vorba 


Stephanie Seymour, Helena Christensen, Karen Mulder, 
Tyra Banks și Daniela Pestova — eroinele unui film publicitar 
despre produsele firmei Victoria's Secret. 


de un film, ci de o adaptare muzicală a 
romanului lui Anne Rice, Interviu cu un 
vampir. Piesa va fi pusă în scenă la 
Raimund Theater din Viena. 

e l-au trebuit 30 de ani lui Abder- 
rahmane Bourguermouth, regizor alge- 
rian, de origine berberă, să realizeze 
filmul La colline oubliée, primul film 
din istoria cinematografului vorbit în 
limba berberă. Apariţia lui pe ecranele 
din Franța în acest an a fost o adevărată 
surpriză. Răbdarea lui Bourguermouth 
a fost răsplătită în sfârșit. După ani de 
interdicţie, filmul său a fost proiectat 
într-o sală de cinema din Algeria. 

e Cu ocazia primei conferinţe 
internaţionale asupra prezenței femeii 
în cinematografia contemporană orga- 
nizată la Teheran (Iran) regizoarea 
Catherine Breillat (Parfait amour!) a 
atacat cu mult curaj subiectul tabu în 
Iran: religia. „Cum apare o deviaţie, o 
schimbare în religie, o numiţi erezie. 
Asta înseamnă că cinematograful este 
pentru dumneavoastră o permanentă 
erezie.“ Cuvântarea realizatoarei a fost 
extrem de apreciată de către cei care 
cunoșteau foarte bine faptul că în Iran 
cenzura are grijă să se respecte cu 
sfințenie normele islamismului. 


BANII NU (MAI) 
ADUC FERICIREA? 


La Hollywood, competiția între agenții 
artistici a ajuns la apogeu. După 15 ani 
de colaborare, Arnold Schwarzenegger 
s-a hotărât să se despartă de cel care 
l-a ajutat să devină superstar, impresarul 
Lou Pitt de la agenția ICM. Ştirea s-a 
propagat ca o undă de șoc, mai ales 
pentru că această despărțire nu a făcut 
decât să confirme războiul dintre cele 
trei principale agenţii de impresariat 
artistic: CAA (Creative Artists Agency), 
ICM (International Creative Manage- 
ment) și WMA (William Morris Agency). 
Un război care s-a agravat în urmă cu 
doi ani, când cel mai puternic om de la 
Hollywood, anume Michael Ovitz a 
părăsit CAA pentru a deveni nr. 2 la 
compania Disney (de unde a fost 
concediat anul trecut în decembrie!). 
Odată terminată „dictatura Ovitz“, 
impresariatul la Hollywood a devenit un 
fel de Far West. De la începutul acestui 
an Carrie Fisher și Paul Newman au 
plecat de la CAA la ICM, Madonna a 
părăsit ICM pentru CAA, iar Sylvester 
Stallone, în doar doi ani a trecut de la 
CAA la ICM, făcând o scurtă oprire pe 
la WMA care i-a permis să facă filme 
diferite față de ceea ce făcuse până în 
acel moment, ca de exemplu Copland 
cu Robert De Niro. În cele din urmă, 
Stallone s-a întors la CAA care, de 
altfel, îl lansase pe orbita starurilor cu 
20 de ani în urmă. „Migrarea“ lui Stallone 
se explică prin rezultatele nesatis- 
făcătoare din punct de vedere financiar 
ale peliculelor în care a jucat (Daylight, 
de exemplu, n-a încasat decât 31 MD 
în Statele Unite), dar și prin dorința ca 
în preajma vârstei de 50 de ani, cariera 
lui să ia o altă turnură. 

Dar starurile își părăsesc agenții și 
când se află pe culmea gloriei. Așa s-a 
întâmplat cu Sharon Stone care a 
părăsit ICM după evenimentul Basic 
Instinct, iar Cuba Gooding jr. după ce 
a primit Oscarul pentru Jerry Maguire, 
a întors spatele agentului său pentru 
a se duce fuga-fuga la mastodontul 
CAA. Loialitate există însă și printre 
stelele filmului. Premiul pentru con- 
secvenţă i se poate atribui lui Clint 
Eastwood cu WMA, lui Jack Nicholson 
cu Sandy Bresler și lui Harrison Ford 
reprezentat de 27 de ani de către Pat 
McQueeney. W 


37 


Redescoperind 
cinematograful 


hiar după 60 ani, mulți critici — și 

nu numai dintre cei subtili — îl 

acuză pe Frank Capra pentru o 

bună parte din aspectele insu- 

portabile ale unor filme holly- 

woodiene contemporane. Revol- 
tat de valorile specifice dreptei și de sentimentalismul 
populist promovate de filme ca Forrest Gump de 
Robert Zemeckis sau Jerry Maguire de Cameron 
Crowe, criticul poate cu ușurință să identifice inspiraţia 
acestora în temele centrale ale unor comedii „clasice“ 
regizate de Capra în anii '30. În Mr. Deeds Goes to 
Town/Extravagantul domn Deeds (1936) sau Mr. 
Smith Goes to Washington/DI. Smith merge la 
Washington (1939), Capra a creat o idealizată „lume 
a orașului de provincie“ în care inteligența devine 
suspectă, iar „sofisticarea“ ajunge aproape sinonimă 
cu necinstea și decadența. 

Cu zelul unui imigrant din prima generaţie (născut 
în 1897, Capra a sosit în America din Sicilia la vârsta 
de șase ani), acest cineast care a obținut trei premii 
Oscar i-a convins pe spectatorii americani că un suflet 
mare — și o inteligenţă necritică — ar fi de ajuns pentru 
a depăși toate dificultăţile vieții. Criticul David Thomson 
a identificat în filmele lui Capra o „inspiraţie de tip 
fascist“, asemănându-l cu un alt notoriu populist 
italian, Benito Mussolini. De altfel, în anii '30, Capra 
și-a declarat în repetate rânduri admirația pentru „lIl 
Duce“. Seria de documentare de război, Why We 
Fight/Pentru ce luptăm (1942-45) a fost o abilă 
manevră prin care a încercat să facă uitate trecutele 
sale simpatii pro-fasciste. 

Ceea ce face ca filmele „clasice“ ale lui Capra să 
pară încă și mai deprimante pentru un critic este faptul 
că It Happened One Night/S-a întâmplat într-o 
noapte (1934), You Can't Take it With You/Nu o poți 
lua cu tine (1938) și Its A Wonderful Life/Viaţa e 
minunată (1946), nu erau rezultatul unor spontane 
exprimări ale sentimentelor unui simpatic idiot al 
satului. Ele erau calculate cu precizie — și cu un 
profund cinism — pentru a fi succese la box-office, și 
aceasta venind din partea unui cineast care fusese 
cândva talentat și inventiv. Una dintre cele mai triste 
povești ale declinului unui regizor american poate fi 
pusă în evidență comparând banalitatea celor trei filme 
pentru care Capra a primit premii Oscar (în 1934, 1936 
și 1938) cu subtilitatea cu care este analizat impactul 
dintre două culturi diferite și cu erotismul strălucitor 
din filmul său de dragoste din 1932, The Bitter Tea 
of General Yen/Ceaiul amar al Generalului Yen. 

Ca toate marile filme romantice, ... General Yen 
este povestea unei „iubiri imposibile“. O puritană 
misionară americană, Megan Davis (Barbara 
Stanwyck), este răpită de-un „senior al războiului“ 
chinez, Generalui Yen (interpretat de o vedetă uitată 
de origine scandinavă, Nils Asther). Prizonieră în 
palatul generalului, ea descoperă o lume a opulenţei 
și a sadismului, un regat de vis de o frumusețe 
fantastică și de o cruzime barbară. Curtea generalului 
Yen reprezintă o provocare pentru prejudecățile lui 


38 


Megan, pentru puternicele ei scrupule morale. O 
combinaţie aproape suprarealistă între Confucius și 
Nietzsche, este o lume aflată literalmente „dincolo de 
bine și rău“. 

La început, Megan este revoltată. (Spectatorii au 
și ei anumite reţineri în momentul în care generalul 
Yen ordonă execuţia, fără judecată, a prizonierilor de 
război). Oripilată, ea respinge avansurile erotice ale 
lui Yen. (Astfel ne putem întreba cum ar fi arătat filmul 


r E 4 
CR | 


@ is Asther 


dacă regizorul ar fi distribuit un actor chinez, și nu un 
idol european al spectatoarelor de la matineu, machiat 
pentru a părea oriental. Dar în anii ‘30 o aseme- 
nea distribuţie internaţională era de neconceput. 
.. General Yen a fost interzis în mai multe ţări, 
considerându-se că ar încuraja amestecul rasial, deși 
în scenariu este foarte clar că iubirea lui Yen pentru 
Megan nu este niciodată împlinită fizic). 

Încetul cu încetul, Megan renunță la unele dintre 
îngustele ei idei puritane, devenind conștientă de 
senzualitatea intensă a lumii care o înconjoară. După 
o lungă împotrivire, ea abandonează anostele-i haine 
de misionară în favoarea veșmintelor strălucitoare și 
a bijuteriilor rafinate ale unei curtezane orientale. Nici 
o altă actriță nu ar fi reușit să portretizeze această 
schimbare la fel de bine ca Barbara Stanwyck. În timp 


ce alte staruri din anii ‘30 și ‘40 erau distribuite conform 
unui anumit tipar, Stanwyck savura cu plăcere orice 
rol ce i se oferea — provinciala gospodină vulgară din 
Stella Dallas (1937), băiețoiul vagabond din Union 
Pacific (1939), criminala din lumea bună din Double 
Indemnity, 1944 — și era convingătoare întotdeauna. 
General Yen este un omagiu adus acestui vast 
„registru vizual“ al unei mari actrițe, adesea sub- 
apreciată. 

La sfârșitul filmului, Megan și Yen s-au îndrăgostit, - 
în ciuda numeroaselor bariere etice, rasiale, politice 
și culturale. Dar de îndată ce iubirea pare împlinită, 
ea este distrusă prin intervenţia forțelor exterioare. 


Cu viziunea sa asupra iubirii 
ca o forță ce depășește 
granițele culturale, 
și chiar noțiunile esenţiale 
de bine și rău, ... General Yen 

i pare un film creat 
pentru a-i deranja 
pe naționaliștii și moraliștii de 
orice fel. 


Precum în Romeo și Julieta, ori în diverse variațiuni 
cinematografice cu rădăcini asemănătoare piesei lui 
Shakespeare — cum ar fi Hiroshima, mon amour 
(1959) de Alain Resnais sau Portarul de noapte 
(1973) de Liliana Cavani —, ordinea socială existentă 
nu va permite niciodată o dragoste care ar nărui atât 
de multe dintre rigidele sale reguli fundamentale. 
Trupele guvernamentale invadează palatul lui Yen. 
Generalul se sinucide bând o ceașcă din „ceaiul său 
amar“. Megan supraviețuiește și, probabil, se va 
întoarce la insipidul său logodnic american. 

Cu viziunea sa asupra iubirii ca o forță ce 
depășește graniţele culturale, ori chiar noțiunile 
esențiale de bine și rău, The Bitter Tea of General 
Yen este un film care pare creat pentru a-i deranja 
pe naționaliștii și moraliștii de orice fel. Ales pentru 
inaugurarea celui mai celebru și mai luxos cine- 
matograf din New York, Radio City Music Hall, 
„„„ General Yen a fost un dezastru la box-office. A fost 
de asemenea unul dintre filmele care au stârnit reacția 
ofensată a spiritelor conservatoare (alături de 
peliculele cu Mae West și Marlene Dietrich, sau de 
cele ale lui Josef von Sternberg), ce au impus o 
cenzură strictă la Hollywood între 1934 și 1966. 

insuccesul filmului a fost un punct de cotitură în 
cariera lui Capra. Dorind cu disperare să fie din nou 
acceptat de public, el a realizat un ciclu de filme în 
care, după cum spune David Thomson, „o sumedenie 


„Ceaiul amar al generalului Yen 


este în același timp un poem închinat dragostei nebune 
și un rechizitoriu îndreptat împotriva ipocriziei unei morale 


occidentale bigote“. 


cu FRANK CAPRA 


x 
O 

> 
= 
= 
[i 
n 
v) 
© 
i 
© 
Q 
i 
© 
[aa] 


de clișee sentimentale“ se îmbină cu „un apel la 
conformismul cel mai plat“. Răsplata nu s-a lăsat 
așteptată. În 1934, filmul său It Happened One 
Night a fost primul dintre cele trei care de-a lungul 
anilor aveau să câștige toate premiile Oscar 
importante — cel mai bun film, interpretare masculină 
și feminină, regie. (Celelalte două au fost Zbor 
deasupra unui cuib de cuci în 1975 și Tăcerea 
mieilor în 1991). Pauline Kael spunea că „spectatorii 
au fost fericiți într-un mod în care doar câteva filme îi 
fac în fiecare epocă“. 

Totuși, It Happened One Night este absolut 
insipid, comparat cu precedentele filme ale lui Capra. 
Cineastul și-a început cariera scriind gaguri pentru 


. comediile mute ale lui Hal Roach sau Mack Sennett, 


ajungând apoi să regizeze filme cu Harry Langdon. 
Odată cu ascensiunea filmului sonor, Capra a început 
o relaţie profesională și personală cu Barbara 
Stanwyck. O persoană dură, dintr-o familie de mun- 
citori din Brooklyn, cândva dansatoare, Stanwyck nu 
era frumoasă și nu a devenit niciodată un sex- 
symbol hollywoodian convențional. Lucrând împreună, 
ea și Capra s-au orientat spre filme care îi puteau pune 
în valoare vasta paletă actoricească. 

Primul dintre ele a fost Ladies of Leisure (1930), 
în care Stanwyck interpreta o „vânătoare de averi“ 
îndrăgostită de un pictor din înalta societate și care 
se sinucide pentru a-l salva de la dezonoare. A urmat 
The Miracle Woman (1931), un portret voalat al 
controversatei femei-predicator Aimée Semple 


N.T. Binh 


Macpherson. Cel mai mare succes al cuplului a fost 
Forbidden (1932), clasic al melodramei timpurii, care 
i-a permis lui Stanwyck să interpreteze rolul unei 
amante secrete a unui politician ambițios și lipsit de 
scrupule. În trena acestui succes de public, 
producătorii de la Columbia — pe atunci încă un studio 
mic — le-au dat celor doi mână liberă pentru următorul 
lor film, The Bitter Tea of General Yen. 

În autobiografia sa, apărută în 1972, Capra 
spune — cu un amestec de mândrie și jenă — că 
„„„ General Yen este „artă cu A mare“. Desigur, 
exotismul luxuriant al filmului contrazice gustul 
regizorului pentru realitatea cotidiană. „Dispreţuiesc 
artificialitatea teatrului“, spunea el. „Platoul meu este 
lumea reală“. Cu toate acestea, ... General Yen este 
la fel de stilizat și de teatral ca și Shanghai Express 
(1932), o melodramă concurentă regizată de Joseph 
von Sternberg, cu Marlene Dietrich. 

Din punct de vedere tematic, filmul lui Capra e mai 
îndrăzneț și mai subversiv decât cel al lui Sternberg. 
În Shanghai Express orice relaţie erotică interrasială 
este privită cu groază, precum în secvenţa în care un 
chinez ticălos încearcă să o violeze pe Marlene. 
În ... General Yen, eroul chinez devine un ideal erotic 
și chiar un ideal romantic. Drapat în mătase și 
împodobit cu bijuterii, războinicul întruchipat de Asther 
este la fel de androgin și de dificil de așezat într-un 
tipar sexual precum Dietrich într-o imagine celebră, 
îmbrăcată într-un smoking. El întruchipează atât ispita 
masculină, cât și pe cea feminină într-un mod ce 
contrabalansează asexualitatea puritană a misionarei 
interpretată de Stanwyck. După ce aceasta se 
îmbracă în elegantele haine orientale, cei doi în- 
drăgostiți par niște gemeni incestuoși. fiecare dintre 
ei este o operă de artă însuflețită, îndrăgostită de 
propria-i imagine în oglindă. 

O mare parte din forța erotică a filmului se dato- 
rează lui Nils Asther. Actor scandinav, în privința căruia 
surse diferite se contrazic când este vorba despre data 
şi locul nașterii, Asther a fost importat de Hollywood 
în anii '20. El este bărbatul de care este îndrăgostită 
Greta Garbo în două dintre filmele ei mai puţin 
cunoscute — The Single Standard (1929) și Wild 
Orchids (1930), în care, interesant, interpretează un 
prinț din Java; a jucat și în Letty Lynton (1932), filmul 
care a făcut-o celebră pe Joan Crawford, și în By 
Candelight (1933), un thriller comic regizat de James 
Whale, cel care a realizat Frankenstein. Criticul italian 
Gabriele Baldini spune că Asther era „un actor de o 
eleganţă rafinată, eroul negativ romantic ideal“ — dar 
nu avea priză la public. În anii ‘40 ajunsese să joace 
roluri secundare în filme de groază cu buget redus. 
A murit la Stokholm în 1981. 

Destul de ciudat, singura carieră, care nu a 
supraviețuit dezastrului cu ... General Yen a fost cea 
a lui Asther. Cu comediile sale populiste, Capra a 


- cunoscut 15 ani de succese comerciale și 60 ani de 


aprecieri critice. Barbara Stanwyck, care s-a despărțit 
de Capra în 1933 și s-a căsătorit cu actorul Robert 
Taylor în 1939, a fost una dintre actrițele hollywoodiene 
cu o carieră durabilă. În ultimii zece ani ai vieții sale 
(a murit în 1990) era încă vedeta unor seriale de 
televiziune ca The Thorn Birds/Pasărea spin (1983) 
și The Colbys (1985). 

Nici Stanwyck, nici Capra (care a murit un an mai 
târziu) nu au vorbit prea mult despre experimentul lor 
în erotismul oriental. În carierele lor ulterioare, The 
Bitter Tea of General Yen părea la fel de îndepărtat 
precum un vis. Privind însă filmul după 65 ani — acesta 
a fost relansat la Paris, în 1996, cu un notabil succes 
— spectatorii încep să creadă și ei că visează. 


David MELVILLE 
39 


Lola Forner și Juan Carlos Vivas 


în lubiri amăgitoare 


Eduardo Palomo își dorește 
un rol la Hollywood 


Lucelia Santos — prima eroină 
de telenovelă văzută la noi 


40 


Un idol al telenovelelor: 
Osvaldo Rios 


e la începutul anilor '90, publicul 

telespectator din România desco- 

perea farmecul serialelor fluviu 

sud-americane, numite (la ele acasă) 

telenovele. Sclava Isaura (Lucelia 

Santos) cu suferințele ei și, puţin mai 
târziu, Şi bogaţii plâng cu Mariana (Veronica Castro) 
frumoasă, cinstită și asuprită au fost primele seriale 
care au strâns în fața micilor ecrane, mai ales 
gospodine și pensionare care, nemaiprididind să-și 
stoarcă batistele, uitau adesea mâncarea pe foc spre 
disperarea soților. Când, din motive obiective, 
televiziunea a fost nevoită să întrerupă difuzarea 
câtorva episoade din Și bogații plâng, ea s-a văzut 
confruntată cu o adevărată „dramă naţională“, 
scrisorile pasionatelor admiratoare bombardând până 
și revista noastră. k 

Istoria telenovelei este relativ recentă. In 1974, 
televiziunea braziliană a testat piața cu un prim 
„produs“ inspirat din serialele americane tip soap 
opera, cu deosebirea că Minunea dragostei (așa se 
intitula noul serial) era adaptat temperamentului mult 
mai pasional al spectatorilor sud-americani. In el se 
investise aproape un milion de dolari, sumă 
apreciabilă pentru un „experiment“ care se putea 
dovedi dezastruos. Dar după primele zece episoade, 
impactul la public a fost atât de mare, încât 
producătorii au prelungit Minunea... de la 53 episoade 
(cât fuseseră inițial) la 115, telenovela (cum a fost 
botezată) dovedindu-se astfel o afacere mai mult decât 
rentabilă. 

De atunci producătorii s-au grăbit să-și investească 
banii în asemenea povești de dragoste și ură, o 
armată de scenariști a învăţat să lucreze după o 
schemă foarte bină pusă la punct, televiziunile din 
Columbia, Peru, Argentina, Venezuela și alte ţări de 
pe continentul sud-american au difuzat sute de 
telenovele și un număr impresionant de actori s-a 
specializat în acest gen de serial. 

„Reţeta“ telenovelei s-a dovedit imbatabilă: 

Se iau un el și o ea — cât se poate de frumoși, 
tineri și — cu rândul — nefericiţi; alături de ei evoluează: 
părinţii — bogaţi (și atunci sunt lacomi, răi, intriganţi) 
sau săraci (dar cinstiți, muncitori, înțelegători cu fiica 
sau fiul lor cel îndrăgostit, cu simțul onoarei foarte 
dezvoltat). Prietenii — sunt și ei de două categorii: 


Elisabeth Morales 
preferă rolurile negative 


interesați și fățarnici sau dimpotrivă, viețuind după 
proverbul „prietenul la nevoie se cunoaște“. Mai apar: 
câte o servitoare — cochetă, bună de gură, sufletistă 
sau invidioasă și criminală; câte un preot veșnic gata 
să asculte confesiunile năpăstuiţilor și să-i ajute pe 
copiii străzii care se dovedesc în cele din urmă că 
sunt odrasle abandonate sau răpite ale unor familii 
înstărite. 

Toţi acești eroi evoluează în situații de cele mai 
multe ori limită, descoperind de-a lungul a o sută-două 


Veronica Castro cunoscută 
și ca realizatoare de show-uri tv 


episoade tot felul de lucruri surprinzătoare despre ei 
înșiși sau despre apropiații lor: că părinţii nu sunt cei 
pe care-i știu (Iubiri amăgitoare), că sunt înșelați, 
urmăriţi, ţinte ale unor atentate care mai de care mai 
mirobolante (Capcană periculoasă, Răzbunarea, 
Stăpâna), sunt dezmoșteniţi (Înrobită de iubire) sau 
dimpotrivă devin posesorii unor averi respectabile 
(Pasiuni secrete, Forța dragostei), suferă tot felul 
de accidente și se trezesc amnezici (aceeași Forța 
dragostei)... Mediile sociale în care acționează sunt 
și cel al protipendadei, dar și cel al oamenilor de rând, 
aceștia locuind, de preferință, în același imobil 
prevăzut cu o curte interioară, loc de confidenţe al 
tuturor locatarilor, mai mult sau mai puțin implicaţi în 
poveste. 

Două elemente rămân esenţiale în telenovele: 
veșnicul triunghi amoros (care, de multe ori, devine 
motorul acţiunii), conform căruia un el și o ea sunt 
iubiți nebunește de câte două sau chiar mai multe 
persoane (Cristina Carbajal din Înrobită de iubire 
trezește pasiunea a doi bărbaţi — Jose Armando și 
profesorul de desen, ba chiar a unui al treilea în 
persoana doctorului Roberto; sau în Inimă sălbatică, 
tulburătorul Juan del Diablo este obiectul dragostei 
înfocate al celor două surori Monica și Aimée); al 
doilea element indispensabil sunt lacrimile protago- 
niștilor care trebuie să fie cât mai multe și mai naturale 
pentru a înmuia sufletul — și așa emoţionat — al tele- 
spectatorilor. Se pare că actorii sud-americani, în 
marea lor majoritate, plâng de-adevăratelea, ei 
„antrenându-se“ îndelung pentru aceasta nu numai în 
școlile de actorie. Odată ajunși pe platoul de filmare, 
unii dintre ei se orientează la fața locului. lată ce spune 
Ana Colchero (Inimă sălbatică): „Mă gândesc cum 
aș reacționa dacă aș afla că nu voi mai putea juca, 
sau că am pierdut o enormă sumă de bani, sau și 
mai rău, că ar trebui să-mi tai o mână sau un picior. 
În momentul acela, lacrimile vin parcă de la sine, și 
plâng în hohote. Noi numim asta sugestia tragică“. Cu 
sau fără... sugestie, în telenovele curg râuri de lacrimi 
spre bucuria celor care dacă nu plâng la un film 
socotesc că n-au văzut nimic. La toate acestea se 
adaugă muzica ritmată sau languroasă (după caz) 
care culminează cu melodia genericului, neapărat un 
şlagăr sud-american și un titlu cât mai sugestiv ca 
Inrobită de iubire, Pasiuni secrete, Inimă sălbatică, 
Forța dragostei... 


Spectatorii care nu reușesc să vadă anumite 
episoade nu disperă pentru că, din când în când, 
actorii, prin grija scenariștilor, recapitulează în gând 
sau cu glas tare acțiunea precedentă. Așa că, staţi 
liniștiți, puteți viziona serialul preferat cam din 15 în 
15 episoade, având grijă însă să nu rataţi ultimele 
două care întotdeauna sunt încununate cu un happy 
end ca-n basme, în care cei buni triumfă și cei răi sunt 
pedepsiţi, de cele mai multe ori de mânia divină. 

Telenovelele se bucură încă de la apariţie, de un 
imens succes nu numai în America de Sud, dar și în 
Spania, Italia, Grecia, Rusia ș.a., canalele de tele- 
viziune achiziționându-le în urma unor sondaje ce 
atestă interesul de care se bucură printre spectatori. 

Actorii specializați în telenovele sunt obiectul unui 
adevărat cult. Miile de admiratoare se îmbracă și se 
piaptănă ca Maribel Guardia (Înrobită de iubire), 
Rosalinda Serfaty (Capcană periculoasă, Răz- 
bunarea), Andreea Del Boca (Perla neagră), Lola 
Forner și Elisabeth Morales (lubiri amăgitoare), 
Corraima Torres (Kassandra), și, mai ales, Ruddy 
Rodriguez (Pasiuni secrete, Mala mujer) dar suspină 
vrăjite după Eduardo Santamarina (Stăpâna), 
Osvaldo Rios (Kassandra, Văduva), Juan Carlos 
Vivas (Iubiri amăgitoare, Capcană periculoasă), 
Saul Lizazo (Înrobită de iubire) și, mai ales, 
după Eduardo Palomo (Inimă sălbatică). Celebri- 
tatea actorilor de telenovele este atât de mare încât 
câţiva dintre ei au reușit chiar să filmeze la Hollywood. 
Este cazul Salmei Hayek (Desperado, Graba 
strică treaba) și Mariei Conchita Alonso (Pe- 
deapsa capitală). 

Toate aceste nume, și multe altele, sunt foarte bine 
cunoscute și telespectatorilor din România, în ultimii 
ani canalele de televiziune de la noi întrecându-se în 
a difuza (uneori la ore de maximă audienţă) telenovele 
mexicane, venezuelene, columbiene și făcând astfel 
o concurență serioasă serialelor americane de tip 
Tânăr și neliniștit (ale cărui filmări au început în 1973, 
deținând, alături de Lumină călăuzitoare, recordul 
de longevitate, unii dintre actori jucând astfel de peste 
20 de ani în același serial). Uneori se aud voci care 
susțin că asemenea „produse“ ţin de „subcultură“, că 
se face astfel un deserviciu telespectatorilor. În ciuda 
părerilor avizate, telenovela continuă să-și câștige 
admiratori care preferă filmelor violente lacrimile și 
pasiunile „melodramei în doze zilnice“. 

Doina STĂNESCU 


Cea mai bogată actriță 
de telenovele: 
Maribel Guardia 


un film de 
exceptie 


O ma 


CCOCCC 


RESTAURANT 


C 


k 


z 


4 


© McDonald's Romania 1996 


CINE CE FIILMEAZĂ 


& Julia Roberts cu 
gândul la un „nou 
Woody Allen“ 


& Rossy de Palma — 
o menajeră teroristă 
în Otages au potage 


& Doi actori în plasa 
unui impresar escroc 
(Steven Randazzo, 
Tony Curtis 
și Francesco Messina 
în Louis and Frank 
American Losers) 


y 


> 


În ciuda diferendului care-i opune astăzi pe Brad Pitt și Casa Columbia din 
cauza declaraţiilor defavorabile pe care actorul le-a făcut despre recentul Prieten 
și dușman, studiourile speră mai mult ca niciodată să-i reunească într-o comedie 
intitulată Duet pe Pitt și pe viitoarea lui soție, Gwyneth Paltrow. Și pentru ca totul 
să fie în familie, regizorul va fi tatăl lui Gwyneth, Bruce Paltrow. 


În schimb, Bridget Fonda și Jason Patric nu sunt îndrăgostiţi în realitate, 
dar vor interpreta în Angel Baby un cuplu ce se va despărţi odată cu apariția 
șomajului în viața lor. Această dramă intimistă urma să fie regizată (și 
interpretată) de Timothy Hutton, însă în cele din urmă, realizatorul va fi Michael 
Caton-Jones. 


După Pigalle și Bye-Bye, Karim Dridi i-a propus lui Rossy de Palma 
(una dintre interpretele preferate ale lui Pedro Almodovar), să fie eroina celui 
de-al treilea film al lui intitulat Otages au potage. Rossy va fi menajera unei 
actrițe inaccesibile interpretată de Arielle Dombasle. Totul va merge bine până 
când menajera și prietenul ei vor hotărî să-i ia prizonieri — în cursul unei serate — 
pe vedetă și invitaţii ei, printre care vom recunoaște pe Miou-Miou și Clotilde 
Courau care se vor juca pe sine însele. 


Cenușăreasa și Drew Barrymore. Actriţa va fi interpreta eroinei fru- 
mosului basm, iar scenaristă va fi Susannah Grant (care a scris Pocahontas). 
Nu se cunoaște încă numele celui care va fi Prinţul, dar nici cel al reali- 
zatorului. 


Detmers, eroina lui Stefan Zweig. Jacques Deray va demara în luna 
iulie filmările la Clarissa, adaptarea romanului lui Stefan Zweig. Este povestea 
unei tinere prinsă în vârtejul primului război mondial. Interpretă: Maruschka 
Detmers. 


Don Quichotte. Încă o adaptare a lui „Don Quijotte“ pe marele ecran. 
Distribuţia. anunţată a fost o surpriză până și pentru critici. Nimeni nu s-ar fi 
așteptat să audă numele lui John Cleese și Robin Williams, așa că toată lumea 
așteaptă rezultatul, adică filmul. Regizor: Fred Schepisi, care l-a avut interpret 
pe Cleese și în ultimul său film, Creaturi Feroce (vezi p. 16). 


În timp ce agentul Scully din Dosarele X, alias Gillian Anderson a primit 
primul său rol adevărat pe marele ecran în Mighty (r. Peter Stanton) alături de 
Gena Rowlands, Sharon Stone și Harry Dean Stanton, o altă vedetă de serial 
tv., Julianna Margulies (Spitalul de urgenţă) va juca în The Newton Boys, 
în regia lui Richard Linklater și având parteneri pe Ethan Hawke, Matthew 
McConaughey și Skeet Ulrich. 


Pictorul și realizatorul Charles Matton a găsit, în sfârșit pe interpretul 
pictorului Rembrandt pentru viitorul său film pe care-l pregătește de aproape doi 
ani alături de soția lui, Sylvie. Celebrul olandez va fi interpretat de Klaus-Maria 
Brandauer, filmul este intitulat Rembrandt von Rijn, dit Rembrandt, iar filmările 
vor începe în luna august. Romane Bohringer va fi cea de-a doua soție a 
pictorului, iar Jean Rochefort va fi doctorul Tulp. 


Mika Kaurismäki, fratele lui Aki, a început filmările la Los Angeles Without 
a Map, o comedie nebună. Șocul dintre două mentalități diferite: cei din Glasgow 
și ceilalți din Hollywood. Una din surprizele acestui film independent este distribuția 
care cuprinde pe Jim Jarmusch, David Tennant, Seymour Cassel și Johnny Depp, 
toți prieteni ai cineastului, care au acceptat să joace pe gratis. 


Sandrine Bonnaire și Grégoire Colin se află pe genericul filmului realizat 
de Jacques Rivette, Famille. Subiectul este deocamdată top secret. Se știe totuși 
că este o adaptare foarte liberă și contemporană a tragediei Electra. 


De la un timp, James Spader a devenit — în cinema — preferatul femeilor. În 
Curtain Call de Peter Yates el va fi un editor care se îndrăgostește de şefa lui 
(Polly Walker). Pe genericul filmului mai pot fi întâlniți Michael Caine și Maggie 
Smith. 


dp Un tête-à-tête promițător: Edward Norton (revelaţia din Larry Flynt) și 
Edward Furlong (lansat în Terminator 2 și Little Odessa) vor fi frați în American 
History X, primul film realizat de Tony Kaye, o dramă despre o familie — victimă 
a rasismului. 


Fermecătoarea Irène Jacob este eroina lui Side Streets, realizat de Tony 
Gerber, o comedie despre viața cotidiană a unor imigranţi în New York. Irène 
Jacob va fi o punkistă aterizată din Europa în Chinatown. 


Odată terminat Batman și Robin, George Clooney va juca în Out of 
Sight care se pare că va fi regizat de Steven Soderbergh. Inspirat de un roman 
al lui Elmore Leonard (autorul lui Get Shorty), filmul narează răpirea unui agent 
federal de către trei deținuți evadați. 


@ Demi Moore și Jon Bon Jovi în ultimul său clip 
muzical intitulat Destination Anywhere. 
Bebelușul este... din plastic 


e James Frain și Romane Bohringer au terminat în sudul Franței turnările 
la Burning Up, filmul regizorului Julian Temple. O poveste de dragoste, de o 
intensitate și o forță ieșite din comun între cineastul francez Jean Vigo (1905-1934) 
și soţia lui, Lydu. 


a În peisajul arid al Mexicului, Martin Campbell continuă filmările la Zorro. 
Produs de Steven Spielberg, filmul beneficiază de un buget considerabil. Ultimul 
actor care l-a încarnat pe Zorro a fost Alain Delon în 1975. Acum Zorro va fi 
Antonio Banderas, iar servitorul lui va fi nimeni altul decât... sir Anthony Hopkins. 
Alături de ei, Catherine Zeta Jones. Este de remarcat faptul că Martin Campbell 
se bucură de încrederea totală a studiourilor de când a realizat marele succes 
GoldenEye. 


R Se vorbeşte mult de Brenda Blethyn cãre a primit anul trecut premiul 
de interpretare la Cannes și a fost nominalizată recent la premiul Oscar pentru 
Secrete și minciuni. Dar de aceeași atenție se bucură și partenera ei din 
Secrete... Marianne Jean-Baptiste pe care o vom regăsi alături de Eric Stoltz 
și Anabella Sciorra în Mr. Jealousy, scris și realizat de Noah Baumbach. 
Este o comedie romantică cu un băiat obsedat de foștii prieteni ai lo- 
godnicei lui. 


După titlu, Magic Hours evocă o poveste de dragoste. Nici vorbă de așa 
ceva. Este un thriller cu câteva crime oribile comise în Los Angeles. Regia: Robert 
Benton (Kramer contra Kramer). Interpreţi de zile mari: Paul Newman și Susan 
Sarandon. 


Se află foarte aproape de premieră Louis and Frank. American Losers 
semnat de Alexandre Rockwell. Această nouă comedie îi are interpreţi pe 
Steven Randazzo, Tony Curtis, Steve Buscemi, Rosie Perez. Subiectul: doi 
actori cad în plasa unui impresar veros și escroc (interpretat de Curtis). 


p În Face Off, noul thriller al realizatorului John Woo, Nicolas Cage este 
un polițist atât de devotat meseriei, încât nu ezită să-și schimbe înfățișarea 
pentru a-l putea prinde pe un periculos mafiot, interpretat de John Travolta. 


p După Francis Ford Coppola a venit rândul lui Robert Altman să adapteze 
un thriller al celebrului John Grisham. În fruntea distribuției se află Kenneth 
Branagh și Daryl Hannah. Totuși eroina filmului The Gingerbread Man (Omul 
de turtă dulce) este interpretată de Embeth Davidtz, remarcată în Lista lui 
Schindler și Mathilda. Personajul ei: o femeie care încearcă să convingă justiția 
că este hărțuită sexual de propriul ei tată. i 


DTELEX e Actorul-regizor Patrick Levy va realiza în vara lui 


1998, Tête d'affiche, o comedie care se petrece în culisele lumii cinematografice. 
e La sfârșitul lunii iulie vor începe filmările la cel de-al patrulea film al lui Leo 
Carax cu Guillaume Depardieu și Catherine Deneuve. e Matthew Broderick, 
Jennifer Aniston și Jean Reno vor juca în Godzilla, pe un scenariu scris de 
Roland Emmerich și Dean Devlin. e Al Pacino a renunţat la ideea de a-l interpreta 
pe pictorul Modigliani. „Am așteptat prea mult“ a declarat actorul, dezamăgit. 
e Orion Pictures a cumpărat drepturile de autor ale ultimului roman (rămas 
neterminat) al lui Jane Austen intitulat Sanditon. e După Titanic, James Cameron 
va adapta pentru marele ecran Spider Man. În același timp intenţionează să 
realizeze un al treilea Terminator. e Antonio Banderas este interesat de un 
scenariu cu subiect futurist în care el va intepreta un preot iezuit care descoperă 
o inteligenţă extraterestră. Titlul filmului: Father Emilio Sandoz. e După zece 
ani de absenţă, Marek Kanievska va realiza Where the Money Is inițial propus 
lui Tony Scott. e Antony Minghella (Pacientul englez) va adapta Aventurile lui 
Mr. Ripley de Patricia Highsmith. e Joel Schumacher a semnat deja pentru un 
viitor Batman. e Remake-ul după Gloria lui Cassavetes, va avea ca interpretă 
principală pe Sharon Stone și ca regizor pe Scott Kalvert (Basketball Diaries). 
e Alături de Gary Oldman în Lost in Space vor juca William Hurt și Mimi Rogers. 
e După Kevin Costner, un alt Kevin (Spacey) va lucra cu Clint Eastwood la viitorul 
film al acestuia, Midnight in the Garden of Good and Evil. e În sfârșit, Bille 
August și-a ales actrița ce o va interpreta pe Cosette în versiunea semnată de el 
după Mizerabilii. Ea va fi Claire Danes. 


D.S. 


E] Linda Hamilton — vedeta unui nou film 
catastrofă: Dante's Peak 


A Sepi 


43 


 ErE=TE e ma-e 


Timpul copiilor 


Frumoase, strălucitoare, talen- 
tate, actrițe și top modele au ajuns 
la concluzia că doar maternitatea 
poate să le aducă adevărata 
fericire. „Un copil, când vreau și 
puțin îmi pasă de verighetă“ spun 
multe dintre ele care consideră 
căsătoria o instituție perimată. Cât 
priveşte vârsta, nici aceasta nu 
mai este un impediment serios: 


Michèle Morgan 


e Debra Winger (42 ani), 
având deja un băiat Noah (9 ani) 
cu Timothy Hutton, va naște un al 
doilea copil în această vară, dorind 
să-i dăruiască actualului ei soț, 
actorul Arliss Howard (41 ani) o 


e Heather Locklear (35 ani) — 
Amanda din Melrose Place — își 
va împlini, în sfârșit, visul de a 
deveni mamă. Ea a pregătit deja 


şi nora ei, Lea Marshall, alături de 


frumoasa lor nepoată și fiică, Sophie (15 ani) 


După 4 ani de logodnă, în sfârșit la altar: 
Brooke Shields și Andre Agassi 


împreună cu soțul ei, Richie 
Sambora (chitaristul formaţiei Jon 
Bon Jovi) camera pentru micuțul 
ce va să vină iar producătorii 
serialului au modificat scenariul 
conform cu noua stare a actriţei. 

e Marianne Basler (33 ani) și 
mama lui Adrian (4 ani), va avea 
un al doilea copil, tatăl fiind primul 
și unicul ei amor întâlnit pe când 
avea 16 ani. 

e Charlotte Gainsbourg (26 
ani) așteaptă împreună cu prie- 
tenul ei Yvan Attal (31 ani) sosirea 
unui copil „pe care îl voi iubi tot 
atât de profund cum m-au iubit pe 
mine părinţii mei, Serge Gains- 
bourg și Jane Birkin“ — spune 
Charlotte. 

e Miranda Iglesias, (25 ani) 
foarte tânăra soție a lui Julio cel 
cu vocea de catifea (53 ani) 
așteaptă și ea primul copil, pentru 
ea, dar al cincilea pentru celebrul 
tată. 

Alte staruri americane pline de 
energie sunt hotărâte să-și mă- 
rească familia, cu gândul de a fi 
părinţii unui trib sau, cum se spune 
pe la noi, ai unei echipe de fotbal. 

e Demi Moore și Bruce Willis 
speră ca prin luna iulie să dăru- 
iască celor trei fiice ale lor (Rumer 
Glenn, Scout Larue, Tallulah Belle) 
un frățior. Se spune că pentru a fi 
siguri că de această dată va fi un 
băiat, cuplul a făcut vizite foarte 
dese la Hackensack University 
Medical Center, instituție cunos- 
cută pentru fecundările in vitro și 
pentru operaţia de separare a 
spermatozoizilor cu caracter fe- 
minin de cei masculini. Se pare că 
Demi a putut astfel să aleagă sexul 
copilului, înainte de a i se implanta 
embrionul. Dar ce nu face omul 
(dacă are bani) pentru a obține 
moștenitorul mult dorit. Amintiţi-vă 
de Michael Jackson! 

e Deja părinții a trei copilași 
blonzi (Katherine — 6 ani, Christina 
Aurelia, 4 ani, Patrick 2 ani) Maria 
Shriver Kennedy (40 ani) și Arnold 
Schwarzenegger (48 ani) așteaptă 
cu nerăbdare mărirea dinastiei 
Schwarzenegger cu doi gemeni tot 
în această vară. Pentru Schwarzy 
va fi o și mai mare bucurie, după 
ce a reușit să treacă destul de bine 
de operaţia pe cord deschis la 
care a fost supus de curând pentru 
înlocuirea unei valve. 

e isabbelle Huppert va fi pentru 
a treia oară mamă. In așteptarea 
evenimentului a renunţat un timp 
să filmeze. 

Sunt deja părinţi fericiţi: 

e Mathilda May și Gérard 
Darmon — Sarah, 2 ani, Jules — 
două luni; e Chiara Mastroianni 
(24 ani) și prietenul ei, de curând 


Un alt cuplu care s-a 
căsătorit: David Duchovny 
(Dosarele X) și Tea Leoni 
(Adevărul gol-goluț) 


Clint Eastwood 
purtând pe umeri o povară 
plăcută: fiica lui, Francesca 


Chiara Mastroianni și 
soțul ei sunt văzuți mai rar în 
public de la jr aste fiului lor, 

ilo 


La un an după evenimentul nefericit 
al pierderii copilului lor, Prince și soția lui, 
Mayte Garcia, au participat la o serată de binefacere 


părinţii micuţului Milo; e Annette 
Bening și Warren Beatty a căror fa- 
milie a crescut cu cel de-al treilea 
copil, Isabel Ira Ashley născută pe 
18 ianuarie. Să-i mai amintim pe 
Madonna (Maria Lourdes, 7 luni), 
Pierce Brosnan și Kelly (Dylan 
Thomas — 6 luni), Michael Jackson 
și Debbie (Prince, 3 luni) care se 
pregătesc pentru al doilea copil și 
Sylvester Stallone și Jennifer Fla- 
vin (Sophia — 9 luni). Sly și Jennifer 
s-au căsătorit de curând la Londra 
iar Jennifer așteaptă un al doilea 
copil. 

e Într-un recent interviu publicat 
în USA Today, Jean Claude Van 
Damme a mărturisit că 1996 a fost 
cea mai grea perioadă a vieții sale. 
El a recunoscut că a cheltuit peste 
9.000 dolari pe săptămână pentru 
a-și cumpăra cocaină și că a su- 
portat o foarte dură cură de dezin- 
toxicare în urma căreia acum duce 


o viață — cum spune un slogan pu- 
blicitar lamentabil — „curată și 
uscată“. 

e Brad Pitt a intrat în cartea — 
nepublicată încă — a recordurilor 
hollywoodiene. Nota sa telefonică 
s-a ridicat la suma de 70.000 do- 
lari pe lună, în urma convorbirilor 
interminabile pe care le-a avut cu 
logodnica lui Gwyneth Paltrow. 
Aflat în Argentina pentru a filma 
Șapte ani în Tibet, Pitt n-a rezistat 
o zi fără să-i spună, vorba cânte- 
cului! „Te-am sunat ca să-ţi spun 
că te iubesc“. 

e Sylvester Stallone a cumpă- 
rat o proprietate de 90.000 ha în 
Argentina, aproape de San Carlos 
de Bariloche (în caz că vreţi să-l 
vizitaţi, să știți pe unde o luaţi). El 
intenționează să construiască un 
ranch în mijlocul pădurii. Din ce în 
ce mai multe staruri ajung la con- 
cluzia că tot mai bine e în sânul 
naturii. 


e În seara când s-au căsătorit, 
actrița Patsy Kensit și solistul 
grupului Oasis, Liam Gallagher au 
invitat într-un superb apartament 
al unui hotel londonez câţiva 
prieteni. Ei au sărbătorit evenimen- 
tul comandând nu mai puţin de 
195 de sticle de șampanie pe care 
le-au și băut, — nu în linişte — spre 
disperarea recepționerului înnebu- 
nit de apelurile indignate ale lo- 
catarilor. 

e Sean Connery așteaptă cu 
nerăbdare să interpreteze un „rol“ 
nou în viața lui: acela de bunic. Fiul 
lui, Jason (actor și el) și nora sa, 
actrița Mia Sara, vor fi părinţii unui 
băiețel pe care l-au numit deja 
Dashiell. 

e Pamela Anderson își extinde 
activitatea și în domeniul prêt-à- 
porter-ului. Ea a lansat o linie de 
desuuri sexy — jupoane despicate, 
dezabieuri transparente, chiloței 
cu danteluţe, sutiene Wonderbra. 
Vânzarea va începe în această 
toamnă, dar numai la comandă și 
prin corespondenţă. Micile trucuri 
feminine rămân secrete. 

e Fostul Batman, Val Kilmer nu 
pleacă niciodată la drum fără să 
aibă în bagaje câteva sticle cu apă 
minerală marca „Blood of Christ“, 
provenind dintr-un izvor de pe 
lângă Santa Fe. Întâmplător, acto- 
rul are un ranch prin împrejurimi. 
lată cum în valiză nu vom avea 
doar lucruri personale ci și... apă 
personală, pentru că cea mai bună 
apă este apa de izvor... 

e Alain Delon, profitând de pre- 
rogativele pe care i le oferă statutul 
de star, a pus o sumedenie de 
condiții regizorului Patrice Leconte 


și producătorilor noului film la 
care lucrează (Une chance sur 
deux). Una dintre ele a fost ca în 
împrejurimile Nisei (unde s-a 
deplasat echipa de filmare) să i se 
închirieze o vilă cu două etaje, cu 
piscină și terasă. În plus a dorit 
neapărat teren de aterizare pentru 
elicopterul personal și să nu aibă 
în nici un caz vecini — care ar 
putea să-l spioneze de la ferestre. 

e După câștigarea unui Music 
Worid Award, Céline Dion (26 ani) 
a hotărât să-și ia o lungă vacanță 
— de cel puţin un an — pentru a 
petrece mai mult timp împreună cu 
soțul și managerul ei, René Angelil 
(56 ani). Și poate pentru a avea și 
un copil... 

e Brooke Shields și André 
Agassi au spus în sfârșit da! 
Ceremonia a vut loc la St. John de 
Carmel în California. Logodna lor 
a durat patru ani și se pare că anul 
acesta Brooke l-a ameninţat pe 
celebrul tenisman: „Ori mă iei, ori 
ne despărțim!“ Agassi s-a confor- 
mat și chiar s-a convertit, abando- 
nând religia musulmană (este de 
origine iraniană). Pentru a-i arăta 
cât de mult o iubește, Agassi a 
plătit un spaţiu publicitar în timpul 
derulării premiilor Golden Globe în 
care apărea el spunând: „Brooke! 
Este minunat să-ţi privesc surâsul. 
Cea mai mare bucurie a vieții mele 
ești tul“. Câteva cifre ale fericitului 
eveniment: rochia miresei a costat 
30.000 dolari, o sticlă de șampanie 
150 dolari, iar costumul mirelui 
comandat la Armani, doar 8.000 
dolari! 


Doina STĂNESCU 


Mariel Hemingway în vacanţă cu fiicele ei, 
Langley și Dree 


45 


1 iunie 

— Nicolae Tomazoglu (1909) 
București 

— Aurel Cojocaru (1950) 
București 


2 iunie 


— Gheorghe Visu (1951) 
București 


3 iunie 


— Virgil Mocanu (1931) 
Belgrad 
— Lucian Meţianu (1937) Cluj 


4 iunie 


— Gheorghe Ciprian (1883) 
București 

— Valentin Uritescu (1941) 
Vinerea, Alba 

— Rodica Mureșan (1947) 
Ploiești 


5 iunie 


— Constantin Nottara (1859) 
București 


6 iunie 


— A. Pop Marțian (1897) 
Nenciulești, Vâlcea 

— Titi Popescu (1949) Bogaţi, 
Argeș 

— Adrian Titieni 
Bistrița 


(1963) 


7 iunie 


— Marin Stanciu (1921) 
Bucureşti 

— Liviu George Niţu (1930) 
Oradea 

— Gheorghe Dodu Bălășoiu 
(1949) București 


Li 
8 iunie 


— Anatol Vieru (1926) lași 
— Marina Procopie (1959) 
București ; 


Întoarceri în timp 


S-au născut în luna iunie 


10 iunie 


— Vladimir Munteanu (1930) 
București 
— Mircea Anca (1960) București 


11 iunie 


— Filip Dumitriu (1918) Mangalia 
— George Cristea (1932) 
București 

— Adriana  lonescu (1940) 
București 

— Mariana Buruiană (1955) 
Arad 


12 iunie 


— Emeric Ghidali (1908) Ocna 
Mureșului 
— Aurora 
București 


Leonte (1953) 
13 iunie 


— Mihai 
București 


Creangă (1942) 


14 iunie 


— Beno 
Botoşani 
— Gheorghe Georgescu (1926) 
Călăraşi 

— Cornel Coman (1936) Vidra, 
Vrancea 

— Şerban Creangă (1944) 
Rucăr 


Meirovici (1923) 


15 iunie 


— Eliza Petrăchescu (1911) 
Vaslui 

— Pantelie Ţuţuleasa (1926) Dolj 
— Savel Stiopul (1926) Cluj 


17 iunie 


— Sevastian Antonescu (1922) 
Călărași 
— Mircea  Bodianu 
Brașov 


(1924) 


— Mircea Râbinschi (1930) 
Târgoviște 

— Sabin Bălașa (1932) Dolj 

— Jon Gostin (1952) Hagieni, 
Ialomița 


18 iunie 


— Valentin Valentineanu (1887) 
Mihai Viteazul, Mureș 

— Paula  Popescu-Doreanu 
(1930) București 


19 iunie 


— Jean Petrovici (1924) Roman 
— Malvina Urșianu (1927), 
Gușoieni, Vâlcea 

— Marin Alexandru (1930) 
Coșereni, Ilfov 

— lrina Petrescu 
București 


(1941) 


20 iunie 


— Petre Gheorghiu (1929) lași 
— Doru Segal (1920) București 
— Cornel Țăranu (1934) Cluj 

— Virgil Petrovici (1935) Roman 
- Radu  Gabrea (1937) 
București 


21 iunie 


— Puiu 
București 


Călinescu (1920) 


22 iunie 


— Octavian Basti (1929) Lugoj 
— Alexandru Solomon (1966) 
București 


23 iunie 


— Alexandru Giugaru (1897) 
Huși 

— Dorel Vișan (1937) Tăușeni 
— Alexandra Irimie (1950) 
București 

— Zoltan  Szilaghi 
Ciochiș, Bistriţa Năsăud 


(1951) 


— Mircea Ciocâltei (1952) 
Bucureşti 
— Victorița Nae 
București 


(1952) 


24 iunie 


- Illeana Predescu (1927) 
București 

— Gheorghe Ştiucă (1955) 
Lupeni s 

— Tania Filip (1959) București 


25 iunie 


— Marin Pârâianu (1926) 
Bucureşti 


26 iunie 


— Temistocle Popa (1921) 
Galați 


„— Rodica Poleanu-Popescu 


(1956) București 


27 iunie 


— Emanoil Bucuţă (1887) 
Băcești 

— Lupu Mihăiţă (1926) lași 

— loan Cărmăzan (1948) 
Timiș 


28 lunie 


— Ecaterina Niţulescu- 
Șahighian (1898) București 
— lon D. Sârbu (1919) Petrila 
— Paul Urmuzescu (1928) 
București > 

— Costache Ciubotaru (1930) 


- Buhuși 


— Doru 
București 


Cheșu (1934) 


30 iunie 


— Paul Constantinescu (1909) 
Ploiești 

— Maria Olga Pop (1942) 
Turda 


(Urmare din pag. 27) 


Nutrind speranţa că valorile cinemato- 
grafice continuă să se măsoare și în 
caratele sensibilităţii, italianul Antonio 
Baiocco a imaginat Drumul spre paradis 
în versiune englewiză și nu întâmplător 
pentru că e un road-movie ce alătură un 
ins de nicăieri și o amnezică. Specializat 
în duri atât pe ecranele franceze cât și pe 
cele americane, Tcheky Karyo (semănând 
surprinzător cu Raf Vallone) e un detectiv 


46 


aflat într-o neîntreruptă goană după 
„dovezi“ pe care le înregistrează cu scrupul 
de împătimit profesionist. El îşi inter- 
sectează soarta cu aceea a unei bătrânici 
fugită dintr-un azil și va fi acuzat de lipsă 
de responsabilitate civică asemeni 
tânărului jandarm din Hoţul de copii. 
Posibilă reîntrupare feminină a lui... 
Umberto D, această ființă pe cât de 
candidă pe atât de autoritară, îi deturnează 
însinguratului cariera stereotipizată, 
obligându-l să-și asculte și propriul suflet, 


să simtă și să vadă, să viseze. Pe filiera 
umanismului lui De Sica, acest tandem 
insolit (ce funcționează - păstrând 
proporțiile — asemeni celui fellinian din La 
strada) gravitează în aburi de legendă, 
într-o nostalgică poezie a umorului tandru 
și a romantismului de-desuetizat, într-un 
pe cât de european pe atât de universal 
Cinema Paradiso. Care cinema se dove- 
dește suficient de vital pentru a rezista și 
pe mai departe ofensivei americane. W 


PATRICHI 


+ din perspectivă 
emoțională 


ceastă carte este o calei- 

doscopică imagine a eternității 

înseși demonstrând cum artistul 

supraviețuiește prin cei ce l-au 

iubit și apreciat. Despre această 

neobișnuită monografie prota- 
gonista ei, Gina Patrichi, a știut fiindcă autorul, fratele 
ei, i-a spus că are de gând să o realizeze. Uimitoare 
este întrebarea ei, modestă și inocentă, răscolitoare; 
„Crezi că va interesa pe cineva?“ 

De o stranie frumusețe, iradiind dinspre interior 
prin ochii migdalaţi având strălucirea oțelului forjat 
în mii de chipuri diferite și totuși asemănătoare, 
actrița, capabilă de transfigurare clipă de clipă, iese 
din nou la rampă, proiectând, pe ecranul minţii 
ipoteticului cititor, spectacolul propriei ei existențe 
clădite pe crezul sincerităţii totale: „Impulsul 
sincerității e singurul lucru pe care l-am păstrat din 
copilărie. Când spun adevărul nu sunt cinică, ci foarte 
naturală și chiar copilăroasă. Serios vorbind, totul 
vine de acolo unde eu mă străduiesc să văd care 
este adevărul, să judec un moment, un subiect, o 
ființă, o situație. Probabil că această luciditate îmi 
face rău și mie și celor din jur. În orice caz nu sunt 
mai blândă cu mine decât sunt cu ceilalți și efortul 
pe care-l fac pentru a fi obiectivă mă poate absolvi 
de ceea ce ar putea fi denumit «cinismul» meu.“ 

Personalitate fascinantă cu o inteligență 
orgolioasă și o senzualitate misterioasă, Gina Patrichi 
a avut de luptat cu : propriile slăbiciuni 
transformându-le în virtuți contrariante: vulnerabilitate 
viguroasă, sarcasm blând, virtuozitate neostentativă, 
reflexivitate nemelancolică. 

Cu rigoarea amănuntului semnificativ, dar și a 
datelor exhaustive, ziaristul Mircea Patrichi, la fel de 
împătimit de frenezia ludicului ca și sora sa mai mică, 
a reconstituit în mod spectaculos complexitatea unui 
destin excepțional tocmai prin firesc și omenesc. Cu 
temperată sensibilitate sunt invocate exact 
momentele cruciale ale devenirii artistei, din 
perspectiva certă a omului celui mai apropiat care a 
putut să aleagă „întâmplările cheie“: somnul de copil 
care a salvat familia de o moarte sigură; zborul din 
picior al pantofului de prințesă care i-a indicat 
partenerul de căsnicie; împlinirea prin maternitate; 
dragostea pentru prieteni, pasiunea față de profesie 
și profesioniștii ei. 


Ți se oferă șansa de a o însoți la Galaţi și 
Cannes, București ori Londra sau în peregrinările cu 
familia la Epidaur, recitând Shakespeare. 

O redescoperi așa cum n-ai cunoscut-o 
niciodată, în propriul cămin, ocupându-se de menaj 
sau croitorie, de musafiri sau intimi ai familiei. 

O aplauzi fără zgomot în salonul de spital 
regizând o șezătoare ad-hoc menită să aducă o rază 
de seninătate părtașelor de boală. 

Vibraţia intensă a trup-sufletului în suferință 
aveam să i-o simt și eu în îmbrăţișarea de foc dăruită 
la Gala UNITER, care i-a aureolat cariera prin 
Premiul de excelenţă. 

Alături de fiica artistei, colegi și critici i-au dedicat 
în timp aprecieri strălucite devenite azi pioase aduceri 
aminte. 

Dar cele mai prețioase rămân propriile impresii 
despre experiențele personale... 

...despre cinema și satisfacția totală: „Nu există 
senzaţie mai teribilă decât să te vezi pe ecran pe 
tine, interpretând un rol. Este un moment absolut 
sublim. ți dai seama mai întâi că nu rămâi o biată 
ființă care azi ești și mâine dispari. interpretând un 
personaj într-un film, pelicula te păstrează pentru 
totdeauna, iar tu, ca actor, ai impresia că trăiești ori 
de câte ori are loc proiecția.“ 

„„„despre împlinirea prin artă și dăruirea fericirii 
astfel dobândită: „Fericirea pe care o simt ori de câte 
ori mă gândesc la meseria mea mi-a oferit una din 
forțele pe care mă bizui: curajul. Port cu mine curajul 
de a nu mă teme de ce va veni..: Nu mă tem că va 
trebui să joc o femeie mai în vârstă, una șchioapă 
sau cocoșată. Curajul meu mă ajută să nu văd 
culoarea cenușie sau neagră ce ne înconjoară 
câteodată, ci numai cerul albastru. Cum să fiu 
disperată când văd atâta cer deasupra noastră?“ 

Volumul a apărut în 1997 la Editura UNITEXT 
UNITER, Seria Memorii — Jurnale. 


+ din unghi analitic 


dată enunțate necesarele 
consideraţii despre condiţia 
de efemeridă a actorului, 
autoarea volumului, cunoscut 
om de teatru, adoptă tactica 
analitico-deductivă a demer- 
sului monografic pe care l-a împlinit alcătuind un 
puzzle din mărturii ale colegilor din faimoasa promoție 
de aur '56, ale partenerilor de pe scenă sau ecran, 
montate ingenios, alternate cu frânturi de cronică, 
astfel încât afecțiunea amicală e susținută indirect 
de aprecierea critică, obiectivă, închipuind împreună 
montura ideală pentru mărturisirile artistei însăși. 
Fiindcă Silvia Popovici nu o dată și-a fixat gândurile 
în scris decantându-și impresiile în povestiri la 
persoana a treia, pilduitoare și de sine stătătoare. 
Astfel, de exemplu, prin auto-observare e surprins 
miracolul metamorfozării în personajul mitic al 
Haricleei Darclée, care avea să entuziasmeze 
publicul chiar și la Festivalul de la Cannes, unde 
actrița avea să revină și cu Gioconda fără surâs. 
Cu o naturaleţe nativă intens cultivată, cu noblețe 
în ținută și eleganţă în vocea de o solemnitate solară, 
tânăra ce debutase în scurt-metrajul La mere („Mie 
popularitatea și succesul filmul mi le-a adus, dar 
prestigiul l-am câștigat și prin teatru“) va fi în lumina 
rampei deopotrivă ingenuă și tragediană, Ofelia și 
Goneril, Ifigenia și Anca, Julieta și Cesonia, în 
montări clasice și viziuni iconoclaste. 
„Treptele iubirii“ — titlu de recital — e preluat pentru 
a marca etapele carierei împletind aventura 
romantică de la Naţionalul craiovean, perioada 
clujeană sau cea de la Teatrul de Comedie, revenirea 
definitivă la prima scenă a ţării, Naţionalul din 
București, cu realizarea unor filme de referință în 


Li 


Ea 


OPOVICI 


cinematografia autohtonă, colaborări exemplare cu 
regizori și interpreţi de marcă. 

Dintre cugetările aforistice alese drept motto-uri 
ale capitolelor impresionează cea a „Ultimilor ani“ — 
„Mi-a fost greu să înţeleg gloria...“ — care spune multe 
despre modestia actriţei. 

Cu surpriză și interes cinefilul află că artista a 
scris două scenarii inspirate de opera lui Alexandru 
Philippide: „Întâlnire ciudată“ după „Floarea din 
prăpastie“ și „Împăcare“ după „Îmbrățișarea mortului“, 
alegerea poetului fiindu-i justificată de convingerea 
nu o dată afirmată și ilustrată: „Poezia este astrul care 
călăuzește o sensibilitate!“ 

De altfel, pentru Silvia Popovici nu existau granițe 
de nici un fel între arte: „Când joc teatru mi-e dor de 
film, iar când turnez un film mă gândesc la teatru.“ 

Silvia Popovici a fost și o personalitate cu o 
pregnantă vocație umanistă limpede exprimată: „Cel 
mai mult cred în artistul care smulge de pe obrazul 
lumii vălurile amăgitoare, denunţă orice compromis 
cu forțele ce uneltesc împotriva omului și vor să-l 
transforme într-o unealtă docilă lipsită de inițiativă 
sau chiar să-l nimicească... În zilele noastre 
problema salvării, nu numai a omului, dar și a 
umanităţii, a devenit mai acută ca oricând. Să nu ne 
iluzionăm însă că un roman zguduitor, un film 
palpitant sau o piesă emoţionantă ar atrage automat 
încetarea tuturor conflictelor și greutăților. Ar fi prea 
ușor, ar fi prea frumos. Dar creatorul poate oferi 
oamenilor o speranţă, încrederea că binele e posibil.“ 

Antrenată de fluxul amintirilor și evocărilor ce 
recompun fața nevăzută a omului-actor, nu pot să-mi 
refuz, la rându-mi, relatarea unei întâmplări pe care 
o tezaurizez, deși profesional reprezintă pentru mine 
un eşec. Într-o după amiază am fost primită acasă 


„de către cea pe care încă din copilărie o divinizasem 


admirând-o pe când filma Darclée la Constanţa, 
printre pinii falezei, împreună cu un alt idol dispărut, 
Cristea Avram. Întâlnirea nu s-a concretizat într-un 
interviu, ci în ceva mult mai preţios, o confesiune de 
suflet și lacrimă generată de faptul că din cauza 
stupidităţii intrigilor politice, nu mai juca, adică nu mai 
respira, având impresia că nu mai există deși era în 
viaţă... 

Rândurile așternute pe hârtie cu dragoste și 
competenţă de către Doina Papp arată că oricând 
pe Silvia Popovici ne-o pot restitui banda magnetică 
sau rola de film, pagina de carte, ca de altfel și 
memoria afectivă a fiecărui spectator. 

Monografia a fost tipărită în 1996 de Editura 
Fundaţiei „Silvia Popovici“ cu sprijinul Băncii 
Comerciale Române. 

lrina COROIU 


47 


BANCOREX 


N BANCA ROMÂNĂ DE COMERȚ EXTERIOR S.A. 


PUTEREA SUCCESULUI 


BANCOREX, înfiinţată în 1968, este în 
prezent o bancă comercială cu caracter 
universal, cu experienţă în efectuarea operațiilor 
de comerţ exterior 

BANCOREX este cea mai bine capitalizată 
bancă românească, cu participări de capital la 
bănci mixte din: Paris, Londra, Milano, Frankfurt/ 
Main, Cairo, reprezentanţe în New York, 
Moscova, Chișinău, Salonic, Viena şi sucursală 
la Nicosia. 


BANCOREX dispune de o rețea de bănci 
corespondente în 150 de ţări 

BANCOREX a dezvoltat într-o scurtă perioadă 
de timp, o reţea internă de peste 25 de sucursale, 
situate în București și în toată ţara. 

BANCOREX este o prezenţă activă în cadrul 
comunităţii financiar-bancare internaţionale: 
membru direct al Camerei Internaţionale de 
Comerţ de la Paris, membru SWIFT, membru al 
VISA INTERNATIONAL. 


22-24 Calea Victoriei, 70012 BUCHAREST - ROMANIA 
Tel: +40.1-614 73 78; +40.1-614 91 90 Fax: +40.1-312 24 95; +40.1-311 27 51; +40.1-614 15 98 


Telex: 11 235; 11 703 ebank r, SWIFT: BRCEROBU