Transilvania_1914_045_006

1 Iunie v. 1914. Nr. 6. 


Cursurile „Asociațiunii“. 


«Asociațiunea» în vremea din urmă a luat un avânt îmbu- 
curător. În cadrele ei a început să se lucreze mai intensiv și să 
se facă o organizație mai conştientă. Din o instituție rece, aca- 
demică, încetul cu încetul, se preface întrun așezământ de po- 
pularizare şi de răspândire a ştiinţei şi a culturei, într'o societate 
care organizează forțele răsleţe şi lăsate în neştire a vieţii noastre 
naționale. Idealul care o îndeamnă la această muncă e: unitatea 
culturală și trezirea conștiinței românești în masse. 

Acest ideal a dat naştere și cursurilor « Asociațiunii». 

În lipsa unei şcoale superioare cu caracter național, care 
să pregătească tinerimea în spirit naţional şi în vederea unei 
activităţi de potenţare a culturii româneşti şi în lipsa altor aşe- 
zăminte, cari să se poată îngriji, în deplină libertate, de răspân- 
direa cunoştinţelor în păturile largi ale cărturărimii, < Asociaţiunii» 
îi revine greaua sarcină de a se ocupă și de a rezolvă această 
problemă. Incă din 1903 (vezi raportul cătră adunarea generală 
din Șimleu) Asociaţiunea a accentuat necesitatea de a se îngriji 
sistematic de educaţia cărturărimii. Spre acest scop se reco- 
mandau atunci două mijloace: a) publicarea unei reviste ştiin- 
țilice-literare şi 0) aranjarea de conferinţe în centrele româneşti 
mai însemnate. 

Revista științitică-literară de popularizare s'a putut realizà 
abiă cu începutul acestui an. 

În toamna anului 1908 <Asociaţiunea» a încercat primaoară să 
aranjeze şi conferințe sistematice în 20 de centre româneşti, proiec- 
tând şi schimbul de conferenţiari. La circulara biroului central (v. 
Transilvania 1908 p. 191), în care se cereau despărțămintelor nu- 
mele celor ce vreau să ţină conferințe şi titlul conferinței, au răs- 

16 


— 202 — 


puns abiă 8 despărțăminte, așă că comitetul central a fost silit 
să iee următoarea hotărire: «Intenţia biroului eră să aranjeze con- 
ferințe sistematice, alcătuind el programul şi trimițând pentru 
fiecare centru mai mulţi conferențiari din alte localităţi. În faţa 
desinteresului ce-l arată, însă, despărțămintele pentru aceste 
conferințe şi deoarece cei mai mulți dintre domnii directori de 
despărțăminte, cari au răspuns că vor aranjă conferințe, nu au 
indicat numele conferenţiarilor şi subiectele conterinţelor, biroul 
se vede silit să stărue pe lângă despărțăminte să aranjeze singure 
conferințele şi dacă doresc să aibă conterenţiari străini să se în- 
grijească de învitarea lor, purtând cheltuelile lor de drum». În 5 
centre s'au şi ținut conferinţe. ! 

În vara anului 1909 întrun apel, în care stăruiam pentru 
aranjarea de conferinţe sistematice, spuneam următoarele: 

«Cred că e de prisos să mai insist asupra importanței ce 
o au conferințele pentru intelectuali, cari se aranjează în cadrele 
Asociaţiunii. Importanţa şi folosul lor real ar crește însă, într'o 
măsură cu mult mai mare, dacă ele Sar ţineă sistematic şi dacă 
subiectele ce se tratează de conterenţiari ar fi unitare, adecă sar 
încopciă, lămurind o problemă sau o epocă culturală. 

«Se ştie că orice muncă culturală lipsită de unitate şi des- 
făşurată la întâmplare se risipește ușor, fără să lase urme dura- 
bile în suflete. Noi uităm adeseori că noțiunea cultură cere o 
muncă conștientă şi reglementată de voinţa omului. 

«Deaceea socotesc că ni-se impune întroducerea unui sistem 
în conferințele ce se aranjează în cadrele «<Asociaţiunii». 

În iarna anului 1909,10 s'a şi încercat să se trimită confe- 
renţiari în diferite centre. Au fost învitaţi 58 de conterenţiari, ca 
să se angajeze la o muncă culturală sistematică. Au răspuns abiă 
12 inși, dintre cari 5 au fost incredințaţi să cutriere centrele lip- 
site de vieaţă culturală românească pe cheltuiala «Asociaţiunii». 
Câţiva inşi s'au și ţinut de angajamentul luat. Schimbul de con- 
ferenţiari nu s'a putut însă continuă în anii următori, deoarece 
numărul celor ce voiau să se angajeze la o asemenea apostolie 
culturală eră prea disparent şi deoarece «Asociaţiunea», în veş- 
nica ei luptă cu sărăcia, nu putea să suporte cheltuelile de drum 
ale conterențiarilor. 


1 V. Transilvania, 1908 p. 167, 219 şi Transilvania 1909 p. 215. 


— 903 — 


Am amintit de aceste încercări, ca să se vadă că instituția 
noastră n'a scăpat din vedere problema educaţiei sistematice a 
cărturărimii. Dacă aceste conferințe nu au reuşit, vina nu e a 
noastră, a celor din centru, ci ea e a se atribui lipsei de cohesiune 
socială şi lipsei de legături sufleteşti conştiente dintre cărtu- 
rărimea noastră. Prezidentul « Asociaţiunii», d-l Andreiu Bârseanu, 
în discursui prin care a deschis adunarea generală din 1912 
ținută în Sibiiu, constată, cu drept cuvânt, următoarele: 

«Intre fruntașii noştri din diferitele regiuni nu e destulă 
legătură sufletească; ei nu se ştiu însufleți îndestul pentru acelaş 
ideal şi nu se ştiu supune unei discipline stricte pentru aducerea 
lui la îndeplinire. O parte mare dintr'ânşii se mărginesc a-şi vedea 
de necazurile proprii, iar alţii, deşi mai puţin egoişti, se izolează 
în cercul restrâns al împrejurimii nemijlocite, nevoind să ştie 
nimic, de ce se întâmplă afară de hotarele comunei sau, cel 
mult, comitatului, în care trăesc. 

«Spre a ilustră această afirmare, voiu aduce un singur 
exemplu. 

«În cele câteva centre, în care avem şcoale secundare ro- 
mâneşti sau seminare pentru creșterea viitorilor preoți şi învă- 
țători, sa făcut de o vreme încoace frumosul obiceiu de a se 
țineă, mai cu seamă în timpul iernii, conferințe de cuprins fe- 
lurit pe seama publicului doritor de știință din acele centre. Ei 
bine, aş voi să ştiu, dacă chiar conferenţiarii dintrun loc cu- 
nosc, ce se petrece în celalalt punct; dacă de pildă, la Braşov 
se urmăreşte ce subiecte se tratează la Blaj şi dacă la Sibiiu 
ne dăm seama de materiile tratate la Năsăud, la Brad şi la Beiuş? 
— Tare mă îndoesc, că mi-sar puteă da un răspuns pozitiv la 
această întrebare, afară doar de vreo informație întâmplătoare, 
culeasă din vreo ştire scurtă, rătăcită în coloanele nu ştiu cărei 
gazete. 

«Erà vorba într'o vreme de un schimb de conferențiari, ce 
aveă să se facă sub egida «Asociaţiunii» noastre. Sa făcut, cât 
îmi aduc aminte, o încercare sau două, cu succes foarte frumos, 
cum însumi am avut prilej a constată; dar atâta a fost tot, şi 
mai departe lucrurile au rămas tot în starea de mai înainte. 

«Şi ce urmări favorabile ar aveă un asemenea schimb, îşi 
poate închipui oricine. Publicul nostru sar deprinde a se ocupă 
cu aceleași probleme, emancipându-se, din când în când, din cercul 

16* 


— 204 — 


strâmt al intereselor locale, ne-am mai primeni ideile, ne-am cu- 
noaște mai bine unii pe alții şi ne-am ști preţui reciproc, — cu 
un cuvânt: am aduce la îndeplinire acea «unire în cuget și în 
simțiri», pe care o cântăm de atâta vreme, dar pe care încă 
n'am izbutit a o înfăptui pe deplin până acum». 


Instituția noastră cu toate acestea greutăţi, n'a renunțat la 
realizarea planului de a face o propagandă culturală la orașe. A în- - 
demnat despărţămntele să aranjeze singure conferințe și serate lite- 
rare cu ajutorul intelectualilor din sediullor. Şi am constatat cu bu- 
curie că în multe centre s'au şi ținut un număr frumos de conferinţe 
şi de serate literare-artistice. Din 1908 —1912 s'au ținut, în total, 
352 de conferințe şi serate literare-artistice, cu cetiri, declama- 
țiuni, cântece şi reprezentații teatrale. 

“În iarna anului 1912—1913 sau început în Sibiiu primele 
cursuri ale «Asociaţiunii», ținându-se cu ajutorul intelectualilor 
de aici câte 2 conferinţe într'o zi. Acest prim ciclu de cursuri 
ne-a dovedit că publicul ascultă cu greu două conferințe una 
după alta și că, lipsind legătura organică dintre ele, nu se pot 
face sintezele necesare oricărei educaţii sistematice. 

În iarna acestui an am încercat desăvârșirea lor, alegând o 
epocă, jumătatea a doua a veacului al XIX-lea, şi căutând să o 
tratăm din mai multe puncte de vedere. Am ales jumătatea a 
doua a veacului trecut, deoarece în această epocă a ajuns su- 
fletul românesc să se manifeste pe toate terenele, şi deoarece 
în suta a XlX-ea cade renașterea culturală și națională a 
neamului nostru, luând forme definite mai ales în jumătatea 
a doua a acestui veac. 

La aranjarea acestor cursuri am chemat pentru primaoară 
conferenţiari din România şi din Bucovina, pe lângă conferen- 
țiarii din diferitele centre dela noi. Conterenţiarii reprezentau deci 
şi ca persoane unitatea culturală a poporului nostru. Prin che- 
marea cărturarilor din deosebitele părţi ale pământului locuit de 
Români, « Asociaţiunea»> a mai urmărit şi încheierea unor legături 
sociale, a unor apropieri sufleteşti, cari ne vor fi desigur de cel 
mai mare folos. Cunoscându-ne sufletul, schimbându-ne ideile, 
și discutând problemele naţionale, cari în diferitele părți apar 
sub forme diferite, vom reuşi să creem munca unitară pentru 
întruparea idealurilor comune ce ne încălzesc pe toţi deopotrivă, 


— 205 — 


Cursurile «Asociaţiunii» aranjate deocamdată în Sibiiu, 
rând pe rând se vor întroduce şi în alte centre, după regiuni, 
creând tot atâtea focare pentru răspândirea sistematică a culturii 
românești. 

«Asociaţiunea» va mai încercă să intre în legături şi cu 
societățile culturale din România şi Bucovina, stăruind pe lângă 
ele să învite intelectuali dela noi, ca să ţină conferinţe în centrele 
mai însemnate dela ei. 

Realizând acest program, credem că vom puteă face cel 
mai bun serviciu unității noastre culturale. 


Programul cursurilor din Sibiiu din iarna anului 1914 a 
fost următorul: 

La 8 Februarie n. dela orele 5—61/,: 1. Dr. loan Lupaș: 
Istoria universală în ultima jumătate a veacului al XIX-lea. 

La 15 Februarie n. dela orele 5—6'/,: 2. Dr. loan Ursu: Istoria 
României dela Unirea Principatelor până astăzi. 

La 22 Februarie n. dela orele 5—6'/: 3. lon Agârbiceanu: 
Cultura ardeleană în jumătatea a doua a veacului al XIX-lea. 

La 1 Martie n. dela orele 5—6'/,: 4. Dr. Silviu Dragomir: 
Istoria Românilor din Ungaria dela 1848 până în zilele noastre. 

La 8 Martie n. dela orele 5—6'/: 5. Dr. lancu Nistor: 
Istoria Românilor din Bucuvina şi Basarabia în veacul al XIX-lea. 

La 15 Martie n. dela orele 6—7:/,: 6. Oct. C. Tăslăuanu: 
Răsboiul din Balcani. Campania armatei române. Teritorul cu- 
cerit (cu proiecţiuni de schiopticon). 

La 22 Martie n. dela orele 6—7'/,: 7. Dr. Alex. Bogdan: 
Literatura română dela «Junimea» până astăzi. 

La 29 Martie n. dela orele 6—71/,: 8. Dr. N. Drăganu: 
Filologia românească dela școala latinistă până astăzi. 

În Dumineca Floriilor dela orele 7—8%: 9. Al. Tzigara- 
Samurcaş: Istoria artelor la Români în ultimii 50 de ani (cu 
proiecțiuni de schiopticon). 

În Dumineca Tomii dela orele 7—8'/,: 10. Simion Mehe- 
dinţi: Cultura românească în veacul al XIX-lea. 


E de prisos să mai accentuăm că aceste cursuri au avut 
un caracter de popularizare. Conferinţele nu erau și nu puteau 
fi întotdeauna rezultatul unor cercetări originale, ci ţinteau mai 


— 206 — 


mult să dee orientări generale şi să trezească interesul față de 
chestiuni, pe cari publicul mare nu le poate urmări singur. 

Avem deplina satisfacție sufletească că această primă în- 
cercare a «Asociaţiunii» a reușit peste toate aşteptările. Confe- 
rențiarii şi-au dat silința să se achite cât mai conştiențios de 
însărcinarea ce au luat-o asupra lor, făcând cele mai bune ser- 
vicii culturii românești. 

La acest loc suntem datori să mulțumim tuturor conferen- 
țiarilor pentru bunăvoința cu care au primit învitarea Asociaţi- 
unii. In special d-lor Dr. I. Ursu, Dr. lancu Nistor, Al. Tzigara- 
Samurcaş şi Simion Mehedinţi, cari au venit din depărtări mari, 
ca niște adevăraţi apostoli, pentru a se înrolă sub flamura de 
luptă a culturii naționale. Le mulţumim şi îi asigurăm, că sămânța 
de idei aruncată de dânşii pe acest pământ al făgăduinţii nu va 
întârziă să dea roade. 

* { * 

Ca subiectele tratate să poată fi cunoscute în cercuri cât 
mai largi, ne-am hotărit să publicăm conferințele parte în 
rezumat, parte în intregiine. Ele pot sluji de îndemn şi pentru 
intelectualii din alte părţi, cari doresc să se angajeze la munca 
culturală pozitivă inaugurată de «Asociaţiune». 

Să nădăjduim că îndemnul primului nostru așezământ 


cultural nu va răsună în pustiu. Oct. C. Tăslăuanu. 
I. 
Istoria universală în ultima jumătate a veacului 
al XIX-lea. 


— Conferenţă ținută de d-l Dr. loan Lupaș, protopopul Săliştii. — 

Istoria universală în secolul al XIX-lea. este rezultanta cioc- 
nirei dintre ideile scoase la suprafață de revoluţia franceză şi 
între puterile reacţiunii provocate de această mișcare furtunoasă. 
Vor fi mulți de credinţa, că întreita lozincă a revoluţiei: liber- 
tate, egalitate, fraternitate ar fi fost ceva cu totul nou, idei puse 
în circulaţie întâiaşdată de revoluţia franceză şi menite să de- 
termine numai ele de aci inainte cursul istoriei universale. Adevărul, 
însă. e că aceste idei sunt cu mult mai vechi decât revoluţia 
franceză, le găsim temelia. bisericii creştine, care le propoveduise 
secoli dearândul ca pe nişte principii fundamentale pentru re- 
formele sociale creştinești. Dacă în «declarațiunea drepturilor 


ze Atata uta LETEO 


— 207 — 


naturale și sacre ale omului» se spune, că «libertatea consistă 
în a puteă face tot ce nu vatămă pe altul», morala creştină pro- 
poveduiă din timpuri foarte vechi acelaş precept: «ce ție nu-ți 
place, altuia nui face». lată dar, că nu poate fi vorba aci de o 
invenţie, de un rezultat nou al curentului revoluționar dela sfâr- 
şitul secolului XVIII. Revoluţia are cel mult meritul de a fi 
vulgarizat cu o violență extraordinară aceste principii sfinte, des- 
poindu-le de caracterul lor dumnezeeşc şi aruncându-le pradă 
neînfrânatelor patimi omenești. Astfel istoria universală a vea- 
cului XIX dovedeşte adeseori că lozincile trâmbiţate lumii mo- 
derne în paroxismul învolburării cauzate de revoluția franceză, 
prin o crudă ironie a istoriei, sau denaturat atât de mult, încât 
pare oglinda unei triste şi dureroase realități următoarea cu- 
getare istorică a lui Eminescu: «Libertatea e libertate de a ex- 
ploată, egalitatea e egalitate de a deveni tiran ca şi vecinul meu, 
fraternitatea un moft ilustrat prin ghilotină»... 

Năzuinţele lui Napoleon de a întemeiă o monarhie univer- 
sală au trezit, in toate părțile Europei, popoarele din somnolența 
seculară şi au dat naștere cu timpul unor curente tot mai puter- 
nice spre independența națională. Asttel în jumătatea a doua a se- 
colului XIX și începutiil « sec. XX una dintre caracteristicele de că- 
petenie ale istoriei universale este tendința de a creă state naționale. 
Deaceea timpul acesta poate fi numit epoca național:smului. Ca 
o reacțiune contra monarhiei universale şi contra cosmopoli- 
tismului se întărește tot mai mult simțul de aparţinere la o 
singură individualitate națională, de preţuire şi iubire a tuturor 
însuşirilor şi comorilor proprii naționale; fiii aceluiaş popor se 
simt cu mult mai strâns uniți sufleteşte decât în vechime. Altă- 
dată d. e. un boier din Ţara-Românească sau Moldova se simțiă 
mai apropiat sufletește de un nobil ungur sau polon, decât de 
țăranul român, care-i munciă moșia. Acum însă legătura sufle- 
tească, dintre clasele sociale ale aceluiaş popor e mai puternică 
decât învechitul spirit de castă sau tagmă socială. 

Alături de acest curent național, ca a 2-a caracteristică de 
căpetenie a istoriei universale moderne amintim ¿zdustrialismul 
expansiv şi imperialist, care ia proporţii tot mai uriaşe în- 
deosebi la cele mai însemnate dintre marile puteri, (Anglia, 
Germania, Statele-Unite) cari formează sprijinul de căpetenie 
al echilibrului mondial. Pe când în epoca feudalismului erau 


— 208 — 


numai state agricole, industrialismul modern a îndrumat pretu- 
tindeni la îmbrăţişarea industriei, prin ceeace sa îmbogățit bur- 
ghezimea şi a prins putere muncitorimea. lar bunăstarea maselor 
aduce cu sine înflorirea și întărirea curentului național, chiar şi 
în acele părți unde încă n'a putut ajunge la biruință politică, 
unde puterile teritoriale au reuşit să ţină încătuşată în anume 
bariere însuflețirea naţională. 

Ideea fundamentală a lui Napoleon: alianţa Europei con- 
tinentale contra Angliei se continuă prin alianța sfântă. Dina- 
stiile Romanow, Habsburg, Hohenzollern, Bourbon voesc să 
reprezinte Europa contra Angliei şi Americei, dreptul dinastiilor 
contra drepturilor popoarelor, vechimea contra înnoirilor. Lo- 
zinca lor eră: pacea e cea mai de căpetenie datorință cetăţe- 
nească. Dar curentul liberal şi democratic nu-l putură sugrumă 
timp îndelungat puterile reacționare; el birui în Anglia, unde 
liberalii ciuntiseră la 1830 din privilegiile conservatorilor şi în 
Franţa, unde revoluţia din Iulie 1830 0 aşeză în persoana lui Louis 
Philipp de Orleans un adevărat burghez pe tron. Unda libera- 
lismului aduse Europa vestică în contrast cu reacționarismul 
Prusiei, Austriei şi Rusiei, 

În revoluțiile din 1848 sa pronunțat în mod şi mai hotărit 
curentul naţional, deși n'a fost încă atât de puternic, ca să cu- 
cerească biruința. În parlamentul din Frankfurt s'au întrunit 600 
de reprezentanţi ai națiunii germane și unitatea Germaniei păreă 
ajunsă în pragul realizării, dar regele Prusiei, Friedrich Wilhelm 
IV, fiindcă nu voiă să recunoască suveranitatea poporului, a 
respins coroana de împărat, ce i-o oferise acest parlament. Ten- 
dințele naționale ale Italienilor, în 1848, wau putut ajunge la 
biruință din cauză, că bătrânul Radetzky a reuşit să înfrângă 
mișcările naţionale în Ítalia şi să salveze stăpânirea austriacă. 
În Ungaria ele fură sugrumate cu ajutorul Rusiei. Astfel ca 
rezultat al mişcărilor din 1848—9 rămase faptul, că între Prusia 
şi Austria s'a icuit ura, care aveă să le ducă la ciocnirea dela 
Konigrătz şi Sadowa, iar de altă parte spori puterea şi vaza 
Rusiei, care se credeă acum cel mai însemnat factor în politica 
Europei. Din timpul lui Petru-cel-Mare Rusia porni pe calea 
progresului. Turghenietf spune, că «Petru-cel-Mare a turnat cu 
ciubărul cultura vesteuropeană în poporul rusesc, bine ştiind, 
că sănătatea acestuia e destul de tare, ca să poată mistui străi- 


o a ăi EN EEE băi Sita e 


— 209 — 


nismul». În testamentul politic, ce i-se atribue, Petru-cel-Mare 
spune, că Dumnezeu «i-a îngăduit a vedeă, că poporul rus este 
chemat în viitor a domină asupra Europei întregi», deaceea 
indrumă pe urmaşii săi <a se apropiă cât mai mult de Con- 
stantinopol şi de Indii, căci cine va domni acolo, va îi adevă- 
ratul suveran al lumii», tot astfel ii sfătueşte «a legă şi reuni 
imprejurul lor pe creştinii ortodocşi răspândiți fie în Un- 
garia, fie în Turcia, fie în sudul Poloniei; a se face centrul lor, 
sprijinul lor, şi a stabili de mai nainte o predomnire universală 
printr'un fel de autocraţie sau de supremație sacerdotală». 


Țarul Nicolae [, dupăce reuşi să sugrume pornirile revo- 
luționare din Ungaria şi Polonia, crezi că e sosit timpul spre 
a împlini, măcar în parte, unele dispoziții din testamentul lui 
Petru-cel-Mare, aducând întreagă peninsula balcanică sub influ- 
ența rusească. Întâmpinând împotrivire din partea Sultanului. în- 
cepù răsboiul crimeic_ (1853—56) în care Franţa, Anglia şi Sar- 
dinia aiaia pe Turci. Rugii fură siramtorati: Țarul oa 
Pacea se incheie: la 1856 prin rin congresul din Paris, sub aa 
cerea lui Napoleon II, care prin plebiscitul din 1852 se pro- 
clamase împărat şi ridică acum Franța la importanța primei 
puteri pe continent. Austria, participând la acest răsboiu, şi-a 
atras ura Rusiei fără a profită cât de puţin din altă parte. 


Preponderanţa Franţei în politica europeană fu un bun 
prilej pentru pregătirea unității Italiei şi pentru unirea princi- 
patelor române. Politica lui Napoleon III aveă ținta de a spori, 
prin succese diplomatice și ia pe gloria Franţei şi de a 
consolidà imperiul său uzurpat. La Solferino tu bătută armata 
austriacă. Regele Sardiniei Victor Emanuel IT (il Re Galantuomo) 
cuprinse partea cea mai mare a Lombardiei. În primăvara anului 
1800 Toscana, Parma, Modena, Romagna se uniră cu Piemontul. 
Statul cel nou: /falia Italienilor începe la 13 Aprilie 1860.. Italia 
de Sud şi Sicilia o cuceri Garibaldi cu 1000 de oameni. În 14 
Martie 1801 luă Victor Emanuil titlul de «rege al Italiei din 
mila lui Dumnezeu şi din voința naţiunii»... Capitala țării eră 
Florenţa, dar parlamentul italian destinase încă din 1801 cetatea 
eternă, Roma, ca viitoare capitală a Italiei. Unitatea Italiei se 
desăvârși apoi la 1866, câștigând în urma răsboiului pruso- 


— 210 — 


austriac Venefia, şi la 1871, când răsboiul franco-german îi 
dărui şi Roma. 

Pe când unitatea Italiei se înighebă prin diplomația as- 
cuţită a lui Cavour şi vitejia lui Garibaldi, unitatea Germaniei 
o făuri Bismarck prin foc şi sabie. Rivalitatea dintre Austria şi 
Prusia trebuiă să ducă la conflict. Bismarck înțelese curând, că 
pe orizontul germanismului nu pot străluci doi sori. Împăratul 
Francisc osit chemă în 1863 la un congres în Frankfurt pe 
principii germani, dar Bismarck înduplecând pe regele Prusiei 
Wilhelm de a participă la acel congres, a zădărnicit intenţiile 
lui Fr. losif. Apoi a reuşit să complice pe Austria în răsboiul 
germano-danez pentru Schleswig-Holstein (1864), a căror câr- 
muire pruso-austriacă, în formă de «condominium» aveă nea- 
părat să provoace conflictul cel mare şi rătuiala definitivă între 
Prusia și Austria, În vara anului 1866 Austria, având să lupte 
in 2 fronturi, birui în Italia, rămase însă înfrântă la Königrätz şi 
Sadowa de armata Pruşilor, cari porniră spre Viena. In pacea 
încheiată la Praga (în August 1866) se dovedi înțelepciunea di- 
plomatică a lui Bismarck, care ştiu înduplecă pe Pruşi să re- 
nunţe la orice câştig teritorial în paguba Austriei, prevăzând de 
pe atunci, că o alianță cu Austria va deveni mai târziu necesară. 
Italiei a cedat Austria Veneţia. Pierzându-şi influența în afară, 
monarhia habsburgică sa transformat în monarhia dualistă 
austro-ungară (1807). 

Pentru gloriă Franţei şi pentru Napoleon IHI a devenit fa- 
tală neutralitatea, observată față de răsboiul pruso-austriac. Ex- 
pediția nenorocită a lui Napoleon III în Mexico, cu tragicul 
stârşit al arhiducelui Maximilian, fratele împăratului Francisc 
losif, încă îl impiedecă dela o intervenţie mai hotărită în acest 
răsboiu. După încheierea păcii a cerut fără rezultat <compen- 
sații» pe malul stâng al Rinului şi a cercat, iarăş zadarnic, să 
câștige prin cumpărare Luxemburgul ori Belgia s'o atragă pe 
partea Franţei. 

Bismarck aşteptă acum răsboiul cu Francezii, pentru care 
se ivi momentul, când coroana Spaniei fu oferită prințului Leo- 
pold din familia Hohenzollern-Sigmaringen. Napoleon III, pro- 
testă contra acestei candidaturi şi principele Leopold renunţă 
la ea. Dar când Napoleon ceri dela regele Prusiei Wilhelm 
declaraţia, că nici în viitor nu va admite o asemenea candida- 


— 211 — 


tură, acesta-l refuză şi Franța declară Prusiei răsboiu în Iulie 
1870. Napoleon speră, că Germanii de Sud, Austria şi Italia îl 
vor sprijini contra Prusiei. După primele biruințe ale armatei 
germane, Victor Emanuil I şi Francisc losit au renunțat la pla- 
nurile lor de intervenţie. Franţa fu strâmtorată şi dripită, împă- 
ratul Napoleon detronat şi a treia republică franceză proclamată. 
Thiers începi pertractările de pace, dar rămase încremenit au- 
zind pretensiunile germane. Bismarck răspunse scurt şi rece: 
«aşadar vom luptă mai departe». In sfârşit pacea se încheie in 
Maiu 1871 la Frankfurt: Franţa cedează Prusiei Alsacia și Lo- 
taringia germană şi se obligă a plăti despăgubire de răsboiu 5 
miliarde franci. În 78 /anuarie 1871 în castelul din Versailles, 
Wilhelm, regele Prusiei, fu proclamat împărat al Germaniei 
Italia unită îşi dobândi capitala: Roma. lar papa cercă să-și spo- 
rească puterea spirituală, dupăce o pierdù pe cea lumească: 
se suprapuse conciliilor: dogma infalibilităţii, care provocă în 
Germania lupta culturală (Kulturkampf). 

Acum factorul de căpetenie în politica Europei continen- 
tale deveni Germania. La Berlin se întrunesc reprezentanţii 
marilor puteri europene spre a revizui pacea preliminară, în- 
cheiată între Rusia și Turcia la San-Stefano în Martie 1878. 
Desbaterile sunt conduse de Bismarck, dupăcum cele din Paris 
(1856) fuseseră conduse de Napoleon III. Pe temelia aşternută 
de congresul din Berlin a odihnit pacea Europei timp de 3 decenii. 

Pacea preliminară dela San-Stefano întinse hotarele princi- 
patului bulgar până la Marea Egeică. Anglia se împotrivi, Astfel 
Bulgaria fu micșorată; în sudul Balcanilor Rumelia orientală 
rămase provincie turcească. Rusia îu silită a primi soluţia pro- 
pusă de Anglia, la care sau alăturat şi celelalte puteri. 

România pentru sprijinul dat Ruşilor pierdù Basarabia şi primi 
in schimb Dobrogea. Această nedreptate eră răsplata României 
pentru jertfele însemnate de sânge în cursul acelui răsboiu, 
căci — dupăcum spuneă lordul Beaconsfield, în legătură cu 
reclamaţiunile românești —: «În politică ingratitudinea este ade- 
seori răsplata pentru cele mai bune servicii». — Mai mult a 
profitat din congresul dela Berlin Austria, căreia i-sa îngăduit 
să ocupe Bosnia şi Herţegovina. Turcii sau împotrivit, dar la 
urmă neavând încătrău Sau împăcat cu explicarea sofistică a 
tratatului, că ocupațiunea nu e egală cu anexiunea (care avea 


— 212 — 


să urmeze tocmai la 30 de ani) şi cu nădejdea, că vor veni 
timpuri mai bune pentru semilună. 

Anglia a tras folos din slăbirea Turciei: şi-a asigurat 
insula Cipru şi sa întins în Egipet. 

Duelul între Rusia și Anglia s'a continuat in Asia centrală. 
(Afganistan, Turkestan). 

In Ocfomvrie 1879 între Germania şi Austria se încheie o 
alianţă contra Rusiei. Domnitorii acestor două împărăţii consi- 
deră de a lor siântă datorie a priveghiă şi păzi pacea popoa- 
relor; alianța lor nu are nici o tendință agresivă, e numai de 
natură defensivă: alianță pentru pace și sprijin reciproc! Dacă 
una dintre cele 2 monarhii va fi atacată de Rusia, ori de altă 
putere, care stă în legătură cu Rusia, ceealaltă îi vine în ajutor 
cu întreagă puterea sa militară, dacă va fi atacată din altă parte, 
va observă neutralitate binevoitoare. In 1882 sa alăturat Ja 
această alianță şi Italia din cauză că Franţa ocupase la 1881 
Tunisul, pe care intenţionă să-l ocupe însaș Italia. Aceasta e 
geneza friplei alianțe. Existenţa acestei alianțe fu adusă de 
Bismarck la cunoştinţa lumii numai la începutul anului 1888, 
când politica de revanş pentru Sadowa ridicase valuri amenin- 
țătoare în Franţa, care se pregătiă de răsboiu contra Germaniei, 
iar Rusia contra Austriei. În discursul parlamentar rostit la 
6 Febr. 1858 spuneă Bismarck cu privire la durata contractului 
de alianță următoarele: «Keine Grossmacht kann aut die Dauer 
im Widerspruch mit den Interessen ihres eigenen Volkes an 
dem Wortlaut irgend eines Vertrages kleben, sie ist schliesslich 
genötigt, ganz offen zu erklären: Die Zeiten haben sich geän- 
dert, ich kann das nicht mehr». — Nu e lămurit cuprinsul con- 
tractului încheiat cu Italia; nu se ştie, dacă Italia şi-a luat vreun 
angajament şi față de Austria ori numai față de Germania, și 
față de aceasta chiar numai în cazul unui atac din partea Franței, 
căci d. p. în chestia marocană, la 1906, Italia păşi pe față contra 
Germaniei, care rămase numai cu sprijinul Austriei, pe când 
toate celelalte puteri, cu America împreună, sprijiniră Franţa, 
care astfel putù să-și stabilească şi întindă protectoratul său în 
Marocco. Impăratul Wilhelm H nu întârzie atunci a mulțumi 
ministrului austriac Goluchowski pentru <excelentele servicii 
de secundant». lar la 1908, când Austria anexă Bosnia și Her- 
țegovina, Italia nu avù nicidecum atitudinea unei aliate, ci mai 


— 213 — 


curând a unei rivale a monarhiei în peninsula balcanică, năzuind 
să stăpânească amândoi ţărmii Mării adriatice, pe când pentru mo- 
narhie Adria liberă e chestiune de existență, căci dacă sai 
întinde Italia în peninsula balcanică, având şi legături dinastice 
cu Muntenegrinii, înjghebând şi alianță cu Sârbia şi România, 
ar strânge ca întrun cerc de fier monarhia habsburgică, dela 
Sud-Vest până la Sud-Ost, unde începe a o imbrățişă Rusia, 

Cătră sfârşitul secolului XIX se ridică la rangul de mare 
putere şi Japonia, dupăce ocupă în răsboiul cu China partea 
de Sud a Mandjuriei (1894). In conflictul dintre China şi Japonia 
sau amestecat 3 puteri europene: Germania, Rusia şi Franţa. 
Wilhelm II alarmă lumea cu pericolul, ce ar puteă să aducă 
asupra Europei o invazie a rassei galbene, din partea Asiei. După 
îndrumările lui zugrăvi profesorul Knakfuss un tablou cu efect: 
Budha plutind pe un tron de nori aduce moarte şi peire rassei 
albe. China plăti despăgubire de răsboiu Japoniei 700 mil. mărci. 
Astfel în cea dintâiu ciocnire a rassei galbene se dovedi, că 
naționalismul este și aici mai tare, decât consideraţiile de rassă. 

Secolul al XX-lea îl deschide, în istoria universală, răsboiu/ 
buro-englez, în care iasă mai trist la iveală /ăcomia fără scrupule şi 
fără nici o îndreptăţire morală a indusrialismului față de ero- 
ismul înălțător al celor ce conduşi de simțul național îşi apără 
moşia, fără a o puteă scăpă de jugul străin. Sub conducerea 
lui Botha, Dewet, Delarey şi Kriiger Burii se afirmară cu multă 
vitejie, până când in Maiu 1902 Eduard VII le oferi pacea. Prin 
anexarea teritorului lor bogat în aur şi pietri scumpe puterea 
mondială a Angliei crescii, întinderea ei asemenea. Anglia stă- 
pâneşte azi !/, din întreagă suprafața pământului şi mai mult 
decât 1/, din totalitatea omenirii. Din cauza răsboiului cu Burii 
a ajuns într'o «splendidă izolaţiune>. Mai târziu la 7903, încheie 
însă Eduard al V//-lea o «entente» cordială cu Franţa şi o ali- 
anță cu Japonia (până la 1915). 

Simţindu-se în stare a luă lupta cu Rusia, care se întindeă 
prea mult spre Răsărit, Japonezii atacară la 7904 flota rusească 
de lângă Port-Arthur. Până în Septemvrie au reuşit să respingă 
pe Ruși din Mandjuria de Sud. La începutul anului 1905 căzu 
Port-Arthurul. Stâssel se predă lui Nogi. Ruşii abiă câștigară 
câteva rezultate mai mici. Toate luptele mai însemnate le pier- 
dură. Răsboiul ar fi durat mai departe, dar Japonezii nu mai 


— 214 — 


aveau bani. Englezii și Americanii nu voiau să le dea împrumut. 
Englezii şireţi, ca totdeauna, profitând de încurcătura Rușilor, 
au cucerit Tibetul de Sud-Ost, ocupând Lhassa, capitala lui 
Dalai Lama. Apoi temându-se că aliaţii lor Japonezii, prea își 
întind aripele, nu i-au mai sprijinit. Astfel ei fură siliți să încheie 
pacea în Sept. 1905 fără despăgubire de răsboiu din partea 
Ruşilor, ceeace a fost o mare lovitură pentru Japonia, cea mai 
săracă dintre marile puteri. Mulți Japonezi de supărare au făcut 
harakiri. 

După convenția încheiată la 1903 cu Franța, Eduard VII 
ajunse în August 1907 la înțelegere și cu Rusia (Tripla entente) 
cercă să desfacă şi Austria de Germania, dar nu izbuti. Spre 
a încurcă ițele politicei germane în Turcia şi Orient, pregăti 
revoluţia junilor Turci în 1908, de care profită Austria pentiu 
a anexă Bosnia și Herţegovina, italia spre a ocupă Tripolis 
şi statele din peninsula balcanică spre a-şi întinde stăpânirea 
şi asupra conaţionalilor de sub jugul turcesc. Dar despre acestea 
va fi vorbă mai pe larg într'o conterență următoare. 

Ideea naţională, pe care istoria universală din ultima jumă- 
tate de secol o duse treptat, deși cu prețul multor jertfe de 
sânge, la o serie întreagă de succese mari, încă n'a ajuns pre- 
tutindeni la biruinţă. Mai sunt încă popoare frânte prin graniţi 
politice şi împărțite sub diferite stăpâniri. Mai sunt state poli- 
etnice, în cari ciocnirile naţionale, de fiecare zi, prefac vieaţa 
întrun adevărat «bellum omnium contra omnes», dar tocmai 
împrejurările acestea nefireşti vor contribui să accelereze izbânda 
naționalismului și să încununeze evoluția istorică pretutindeni 
cu realizarea şi desăvârșirea statelor naţionale. 


Il. 
istoria României dela 1856. 


— Rezumatul conferenței ţinute de d-l Dr. Ioan Ursu, profesor de istorie la 
universitatea din laşi. — 


Cele două principate au fost atâtea veacuri despărțite din 
cauza concepției de stat, după care ele erau considerate ca 
moșia Principelui, a şefului statului. Când Ștefan cel Mare a 
ajuns victorios la București, nu sa gândit să confiște Capitala 
şi Muntenia, ci a respectat dreptul de proprietate al familiei 


— 215 — 


Basarabilor, aşezànd pe tronul din Bucureşti un membru din 
acea familie, pe care-l credeă devotat. Sa mulțumit prin urmare 
să aducă Muntenia în sfera politicei sale fără a se gândi să o 
anexeze. 

Numai după schimbarea concepţiei că ţara este proprie- 
tatea Principelui şi cu înrădăcinarea ideilor de suveranitate a 
poporului din veacul al 19-lea îşi face loc ideea unirii printre 
fiii naţiunii din amândouă principatele. Călduroasele opintiri 
ale Românilor sunt ajutate dela jumătatea veacului de împre- 
jurări favorabile, ivite în urma răsboiului Crimeei, cari cereau 
crearea unei barieri contra Rusiei la gurile Dunării. Dacă po- 
porul român mar îi existat, el ar fi trebuit să fie inventat, căci 
necesităţile politicei europene cereau un piedestal contra Rusiei 
la Dunărea de jos. 

Astfel năzuințele partizanilor unirii au concordat cu năzu- 
ințele lui Napoleon HI de a creà un stat la gurile Dunării, care 
să fie o stavilă contra expansiunii teritoriale a colosului mos- 
covit peste Dunăre. La congresul din Paris (1856) Franţa a 
sprijinit cu multă căldură tendințele Românilor şi a izbutit a 
face să triumfe principiul unirii prin crearea unei Curți de jus- 
tiție la Focșani şi prin unificarea măsurilor şi uniformei militare 
din amândouă ţările. 

Odată principiul câștigat, Românii _ştiură să clădească edi- 
jiciul măreț al uniiii prin alegerea aceleeaș persoane în amân- 
două ţările (1859), iar providența făceă că noul ales să aibă 
toate calităţile cerute pentru a înfăptui opera măreață: pătrun- 
dere a împrejurărilor, știință în a le forță şi multă abnega- 
țiune şi jertiire de sine în vederea realizării idealului. El a pus 
temelia României prin secularizarea mănăstirilor, improprietă- 
rirea țăranilor şi realizarea unirii complecte în contra voinții 
Turciei şi a altor state vecine. 

Poporul românesc capătă apoi un principe din o familie 
strălucită europeană, care continuă opera cu multă încordare şi 
izbuti să ducă barca cea nouă a statului printre cele mai peri- 
culoase stânci înălțându-și ţara, în urma unui răsboiu contra 
Turcilor în unire cu Rușii, — unde Prinţul Carol avù comanda 
supremă —, la rang de stat independent, pe care nu întârzie 
să-l proclame regat (1881) — punându-și pe cap Coroana de 
oțel, făurită din tunurile luate dela duşman. 


— 216 — 


Dar pe cât de grea a fost opera aceasta, de a formă din 
două țărișoare nebăgate în seamă un regat cu autoritate, tot 
aşa de grea a fost consolidarea internă, căci noi nam moş- 
tenit aproape nimic din trecut și a trebuit să clădim totul din 
nou: școli, căzărmi, linii ferate, drumuri, vapoare, clădiri pu- 
blice etc. Nu e decât o jumătate de veac și ce dium frumos, 
ce operă măreață! Totuş nu suntem decât la jumătatea dru- 
mului, dar ţara noastră va şti să meargă cu aceeaş viteză, 
căci deviza este: înainte şi tot înainte! 


Istoria literaturii noastre vechi. 


Cursuri populare de Sextil Puşcariu. 


14. MITROPOLITUL DOSOFTEIU. 


«Acest Dosoiteiu mitropolitul nu eră om prost (==simplu) 
de felul lui; eră neam de mazil, prea învăţat; multe limbi şiiă, 
eleneşte, latinește, slovineşte şi alte. Adânc din cărţi ştiă, şi deplin 
călugăr şi cucernic și blând ca un miel; în fara noastră pe aceste 
vremi nu se află om ca acela». Faima lui de om învăţat şi cu- 
cernic trecuse hotarele ţării sale și când Dosofteiu cere dela 
mitropolitul din Moscva buchi pentru tipărirea cărților sale, acesta, 
trimițându-i-le îi răspunde: «că şi mai departe de noi a pătruns 
obşteasca mărire pentru a ta urmare a lui Hristos» şi «am aflat 
despre strălucita ta evlavie cătră Domnul Dumnezeu şi râvna 
cea dumnezeiască şi fierbinte ce ai în lucrurile credinţei tale 
ortodoxe... cu mintea ta aleasă». 

Se chemă cu numele mirean Dimitrie Bărilă. Părinţii 
lui — pe tatăl său îl chemă Leontari și erà negustor, 
iar pe mamă-sa Misira — par a fi fost Aromâni de origine; 
câteva aromânisme în limba lui Dosofteiu indică acest lucru, 
S'a născut pe la 1624 și a fost mai întâiu călugăr la Pobrata (pe 
la 1649), apoi episcop de Huşi (1658) şi de Roman (1659), iar 
la 1671 ajunse mitropolit al Moldovei. La 1673 emigrează 
cu Petriceicu-vodă în Polonia, unde-l întâlnim iarăşi la 16086, 
urmând cu sfințenie moaştele Sfântului loan, pe care Sobieţchi 
le-a dus de la Suceava la Jolchiev în Polonia. Acolo muri 
la anul 1694, în 13 Decemvrie. 


— 217 — 


Munca lui a fost neobosită şi prin numeroasele sale tra- 
duceri (între care pentru întâia oară se dădeă Românilor Li- 
turghia, Molitielnicul şi Octoihul) el a contribuit mai mult ca 
oricare alt scriitor bisericesc din secolul al XVII-lea la stabilirea 
definitivă a graiului strămoşesc în biserică. Prin mânile sale au 
trecut multe manuscripte și cărți, pe marginea cărora el face 
notițe şi din care își scoate material pentru marea sa operă de 
compilațiune pe care o tipări, la 1682, subt titlul Vieaţa şi pe- 
treacerea sfinţilor. Pentru întâia oară se dădea în această 
carte în mod sistematic o alegere a celor mai insemnate vieţi 
ale sfinţilor, scoase cu deosebire din cele douăsprezece cărți de 
mineie greceşti. Ele sânt, pe lângă Psaltire, cea mai literară parte 
din toate scrierile bisericeşti şi prin conţinutul lor variat 
au format lectura de predilecție a timpului. 

Între alte cărți bisericești, el tipăreşte, la 1673, şi o Psal- 
tire în versuri. Ideea de a versifică psalmii nu e originală, 
deși lucrarea lui Dosofteiu e cea dintâi încercare de acest soiu 
la ortodocşi. În apus, dimpotrivă, Calvin versificase câțiva psalmi, 
dându-le astfel forma potrivită spre a puteă îi cântați în bise- 
rică, iar poetul francez Clément Marot publicase cu mai bine 
de un veac înainte paratrazarea psalmilor în versuri. La Ro- 
mânii trecuți la calvinism întâlnim deasemenea traduceri după 
psalmi şi alte cântări religioase, uneori versificate, între altele şi 
traducerea în versuri (din ungureşte) a psalmilor, făcută de Ște- 
fan Fogaraşi şi păstrată în copia (din a. 16097) lui [on Viszki. 
Biserica catolică la început a iuat poziţie ostilă în mod ho- 
tărît contra lor, dar văzând trecerea cea mare pe care o aveati, 
a făcut ceeace făcuse în atâtea alte cazuri, a dat şi ea o tra- 
ducere deosebită. La Poloni, catolicul lon Kochanowski, cel 
mai mare poet al timpului său, a dat o traducere în versuri, 
tipărită la 1577, care a devenit clasică. Pe aceasta a cunoscut-o 
de sigur Dosoiteiu, poate prin prietenul său Miron Costin, şi 
psalmii poloni i-au servit de model. Ei adoptă aproape toate 
tormele de versificaţie, lungimea versurilor, împărţirea în strofe 
şi chiar și felul rimei. Cu toate acestea ma rămas de sigur fără 
influență asupra lui nici versul popular, pe care de sigur îl cu- 
noşteă și pe care une-ori se pare că-l imită. 

Versurile lui Dosoiteiu nu sânt curgătoare, iar accentuările 
nefireşti ale silabelor jignesc tot atât de mult urechea noastră, pe cât 

17 


— 218 — 


ne supără banalitatea rimei, necorectă de cele mai multe ori, şi 
precum” îngreunează înțelesul multele umpluturi. Şi în celelalte 
scrieri ale sale limba lui e neîngrijită, cu expresii improprii, cu con- 
strucțiuni și întorsături greoaie, adesea influențate de originalul 
slavon sau grecesc, cu un prea pronunțat colorit dialectal și mai ales 
cu multe neologisme. El împrumută fără multă alegere cuvinte din 
limbile originalelor sale și — ceea ce ne bate mai ales la ochi 
— are un număr măricel de latinisme. Cu atât mai defectuos 
şi impropriu devine felul său de exprimare în versuri. Având 
bunăoară să facă o rimă la cuvântul «socotință» el nu se sfiește 
de a plăsmui din grecescul a zozzopazi Cw (= resping, desavuez) 
un cuvânt «<aposcorachință», pe care apoi însuși se simte dator 
să-l explice prin următoarea notă marginală: «Spun pentru corbul, 
că deaca naşte pui, îi hrăneaşte până fac fulgi, şi-i părăseaște 
unde-s albi, că să 'ndoiaște de corbiţă; atunce ci ţipă, că mau 
hrană, până fac pană neagră; atunce de-aci se "'ncreade corbul 
de-i hrăneașşte; aceaia iaste aposcorachință». 

Astfel de curiozități nu trebuie să ne mire însă, căci ele 
erau la modă pe timpul acela și prin asemenea glose scriitorul 
făcea impresie de erudit; chiar și stilul nefiresc eră în gustul 
literaților epocei. Cât priveşte versurile, multele lor defecte sânt 
explicabile dacă ținem seama că Dosoiîteiu este cel dintâi 
scriitorromân care ne-a datversuriliterare (căci tra- 
ducerile din Ardeal şi cele câteva dedicaţii din fruntea volu- 
melor tipărite înaintea lui mau nici o importanţă) şi că a avut să 
lupte cu toate greutățile începutului. Cu atât mai mult, cu cât 
sa încumătat să versifice psalmii, atât de concişi ca stil şi 
adesea atât de grei de priceput! 

Dar Dosofteiu maveă despre poezie ideile pe care le avem 
noi astăzi — dovadă e cronologia versiticată a Domnilor Mol- 
dovei — şi de aceea credeă că, având atâta erudițiune, eră chemat 
a scrie şi versuri. Cu toate acestea nu se poate spune că ar 
fi fost lipsit de orice talent poetic. Unii din psalmi — mai ales 
cei scriși în versuri scurte — au calități incontestabile și au 
ajuns chiar populari. Așă e bunăoară psalmul 46, pe care și 
azi îl cântă colindătorii, fără să ne dăm seama, când îl auzim, 
că glasurile subțiri ale copiilor înalță spre cer rugăciunea cu- 
cernicului mitropolit de la sfârşitul veacului al XVIl-lea. Odată 
chiară, admirarea sinceră pentru cântările lui David îi dădi acestui 


— 219 — 


evlavios preot fiorii adevăratei inspiraţii şi «prăvind acest psalom 
(132)»,a «scornit», precum ne spune, următoarele stihuri originale: 


Cine-şi face zid de pace, Că-i mai bună depreună 
Turnuri de frăție, Viaţa cea îrățească 
Duce viața fără greață Decât arma ce destramă 

Ntra sa bogăţie. Oaste vitejască! 


15. MIRON COSTÂN. 

Miron Costân e cea mai simpatică figură a literaturii noa- 
stre vechi. Din scrierile şi din viața acestui boier moldovean 
de viță veche se desprind deopotrivă pentru noi pilde frumoase 
de patriotism cald, de suflet nobil și drept, şi de minte lumi- 
nată de scânteia poeziei. Sfârşitul tragic al vieţii sale îl apropie 
şi mai mult de inimile noastre. 

S'a născut în anul 1633, ca fiu al postelnicului (mai târziu 
hatman) Costân, care ţineă în căsătorie pe o nepoată a lui Miron 
Barnovschi. Copilăria şi-a petrecut-o în Polonia, unde se re- 
fugiase tatăl său şi unde — la Bar în Podolia — îl întâlnim 
(1646) între elevii şcoalei conduse de lesuiți italieni. Ca toţi 
coconii de boieri de pe vremea aceea, el ia parte ca «<dvorean» 
al regelui polon, la vârsta de optsprezece ani, în luptele date 
de armatele acestuia. Prin 1652 tânărul Miron se întoarce în 
Moldova, fiind bine primit de Vasile Lupu şi bucurându-se și 
de protecția Domnilor următori. Adesea, în tinereţe, îl vedem 
în lupte, ca oștean viteaz, iar mai târziu Domnii îl întrebuin- 
țează în misiuni diplomatice. Cu ocazia diferitelor războaie 
el văzu Maramureşul, Ardealul şi «<pragurile» podului lui Traian, 
iar rolul său activ la aproape toate evenimentele mai 
importante politice din vremile acelea au fost de cel mai mare 
folos pentu cel ce aveă să fie istoricul ţării sale. Cunoașterea 
Românilor de pretutindeni a contribuit de bună seamă la ideea 
despre unitatea etnică a neamului nostru, pe care o găsim 
exprimată în scrierile sale. 

La 1661 e pârcălab de Hotin, la 1665 mare-comis. Subt 
Duca-vodă (1665—1666) e mare-paharnic, şi îndată după aceea 
mare-vornic de Țara-de-jos, o funcțiune pe care o ținù până 
în 1675. În timpul acesta a cunoscut mai de aproape pe mitro- 
politul Dosofteiu, celalalt mare literat al timpului; între ei trebuie 
să fi fost o prietenie intimă, cu urmări însemnate pentru activi- 
tatea literară a amândurora. 

17* 


— 220 — 


Miron Costân se bucură de mare trecere la Curte și cu- 
vântul lui apăsă greu în sfatul țării. Ion Neculce ne poves- 
tește mai multe anecdote din viața lui, foarte caracteristice 
pentru acest boier mândru şi cinstit, care nu se sfiă să-și spună 
verde, cu orice ocazie, părerea sa, fie chiar și Domnului în faţă. 
Astfel a făcut la 1673 cu Petriceicu-vodă: «Ori să fie voia 
Mării Tale, ori să nu fie, noi nu ne vom lăsă casele 
să le iee Tătariil» — şi sau închinat şi i-au zis: «să 
fii Măria Ta sănătos! şi au ieşit afară. Şi aşă toți boierii şi 
căpitanii au purces, cela după cela, pre rând a se închinare şi 
au ieşit afară. lară Petriceico-vodă au rămas numai singur, numai 
cu Hăbăşescul hătmanul și cu casa lui, şi au început a plân- 
gere şi a blestemare pre Miron şi pre alții». Cele mai frumoase 
sânt însă cuvintele adresate Domnului în anul 1683, când acesta 
țineă sfat cu boierii, cum să scape de primejdia de a îi prinși 
de Poloni: «Ce puteare au ei să vie asupra Mării Tale? Să nu 
dăm locul, că pământul acesta este frământat cu sângele mo- 
şilor şi strămoșilor noştri!» 

Dar Polonii au prins și pe Duca-vodă şi pe Miron Costân. 
Numai prin intervenția unui prieten polon scăpă de jaf 
şi de robie şi rămase în Polonia, până când, urcându-se 
pe tronul Moldovei Constantin Cantemir, se întoarse, la invitarea 
acestuia, în țară «foarte scăpătat; şi l-au avut Cantemir-vodă 
în milă şi cinste». 

Prietenia aceasta nu ținù însă mult. În anul 1691, luna Decem- 
vrie, se săvârşi tragedia Costâneştilor. Cauzele ei nu sânt deplin 
lămurite; se pare insă că o seamă de boieri, nemulțumiți cu 
domnia lui Cantemir, au urzit o conspirație împotriva lui, din 
care făceă parte şi Velicico Costân, fratele lui Miron, care pare 
a fi fost chiar destinat de urmaș al lui Cantemir. Domnul prinse 
de veste de acest complot şi-şi răzbună crunt, omorînd pe 
Velicico. Neculce povesteşte cum, intriganții Cupăreşti, după 
tăierea acestuia, au îndemnat pe Domn să tragă consecințele 
acestui omor: «Acum, de vreme ce ai omorit pe Velicico, 
trimite de prinde şi pe frate-său, Miron logofătul, de-l omoară, 
ori vinovat, ori nevinovat, să nu scape, apoi încă a hi mai 
rău şi de tine şi de noi!— Deci Cantemir-vodă nu şi-au socotit 
viața lui, că eră trecut cu bătrânețele, om de șaptezeci de ani..., 
ce sau potrivit neprietinilor şi nu şi-au cruțat sufletul». «Însă 


— 221 — 


Miron logofătul», spune un alt cronicar, «nefiind în laşi intra- 
ceea dată, ci la țară, la un sat al lui, şi sau fost tâmplat de i-au 
murit giupâneasa, ce vrând să o astruce, iată au sosit şi la 
dînsul, dela Cantemir-vodă, armaşul al doilea, Racoviţă, cu un 
steag de lefegii, ca să-l ducă la laşi. Ce el se rugase ca să aibă 
păsuială până şi-a îngropă giupâneasa, şi să purceagă; şi fiind 
aşă, iată, de sârg au sosit şi Macri vătavul cu a doua poruncă, 
cum în ce loc îl va află, acolo să-i taie capul. Şi după poruncă 
aşă întracela ceas i-a tăiat capul. Şi l-au astrucat impreună cu 
giupâneasa lui». 

Planul de a scrie istoria ţării sale trebue să se fi format 
de timpuriu în mintea lui Miron Costân, iar îndemnul va fi fost 
acelaşi ca şi la Ureche, pe a cărei operă el o cunoşteă în redacţia 
lui Simeon dascălul. Dar Costân concepu dintru început ideea 
mai mare, mai grandioasă decât predecesorii săi. Pe Ureche il- 
interesase numai soarta țării sale moldovene şi deci începuse 
cu descălecarea lui Dragoş. Miron Costân, care cunoscuse ma. 
de aproape pe Românii din alte ţinuturi şi pentiu care legă 
turile noastre cu Roma nu erau numai o curiozitate istorică, ci 
un fapt vrednic de o cercetare mai amănunţită şi un gând 
simpatic, hotărî să scrie istoria Românilor, începând-o de acolo 
de unde ea de fapt porneşte, de la întâiul descălecat al lui 
Traian în Dacia. 

Dar realizarea unui asemenea gând cereă mult timp şi 
linişte. «Ce sosiră asupra noastră acèle vremi de acmii», spune 
el cetitorului, explicându-i de ce nu şi-a putut pune în practică 
gândul pe care-l urzise, «de nu stăm de scrisori, ce de grije 
şi suspinuri. Şi la acest feliu de scrisoare, gând slobod şi fărä 
valuri trebuiaşte iară noi prăvim cumplite vremi şi cumpănă 
mare pământului nostru și nouă». De aceea, abia pe la sfârşitul 
vieţii ajunge să-şi scrie opera sa, astfel precum o plănuise. Totuși, 
chiar în cea dintâi scriere el schiţează planul și își exprimă 
cele două convingeri care formează contibuţia nouă şi pre- 
țioasă pentru istoriografia noastră: 1. că sântem coloni romani, 
precum o dovedește istoria şi limba şi 2. că toţi Românii 
sântem aceiaşi: Moidoveni, Maramurășşeni, Ardeleni chiar și 
Cuţovlahii, «o colonie romană de aceeași limbă cu noi şi 
mult mai apropiată de limba italiană decât de vorba noastră» 
(ap. lorga). 


— 222 — 


Ideile acestea le găsim in «Cronica ţărilor Moldovii şi 
Munteniei» pe care o scrie, la îndemnul unui înalt dignitar 
polon, în limba polonă, şi care e scrierea terminată mai 
întâi. Ea începe cu Dacii, care erau, după părerea lui, Tătari, 
rude ale Ardelenilor, continuă cu războaiele Romanilor, vor- 
beşte de invaziunile Tătarilor «întorși», şi în fine ajunge la des- 
călecatul lui Dragoș. Urmează apoi o parte descriptivă despre 
numele Moldova, Muntenia, Basarabia, titlul Domnilor, despre 
limbă, religie, ținuturi şi oraşe. 

La dorinţa lui Sobieţchi, care aveă interese în Moldova, 
Miron Costân îşi prefăcù opera în versuri polone, numind-o 
«Descrierea Ţării- moldoveneşti şi munteneşti», şi o dedică regelui 
polon, (1684). Întrebuințând câteva izvoare nouă, el desvoltă mai pe 
larg unele din ideile sale vechi și amintindu-și cele văzute în călăto- 
riile sale, spune că limba cea mai frumoasă şi mai apropiată de cea 
italiană este cea din Maramureş şi din Făgăraş, unde sânt atâţi 
Români, ca și când nici odată mar îi emigrat în Moldova și 
Muntenia. 

Între cele două scrieri polone, el scrie în românește (îna- 
inte de 1677) «Letopisăţul țării Moldovei... de unde au pără- 
sit a scriere răposatul Ureche vornicul... să nu se treacă cumva 
cu uitarea... cu această făgăduință, că şi letopiseţul întreg să 
aştepţi de la noi, de vom aveă zile». La început, se ţine de 
izvoarele sale polone şi de tradiția orală culeasă de la bătrâni, 
și povestirea sa, care, în forma păstrată nouă, ajunge până la anul 
1661, devine mai vioaie şi mai bogată în amănunte pentru cei 
zece ani din urmă, când descrie evenimentele la care a luat 
însuşi o parte activă. Partea aceasta din urmă poartă caracterul 
unor memorii: <Așă și nouă, iubite cetitoriule, ne este mai lesne 
a scriere de aceste vremi, în care mai toate le-am prilejit 
singuri». In tot cursul acestei scrieri ale sale zvâcnesc, ca note 
stăpânitoare, iubirea de dreptate, de ţară și de lege. 

Pe la sfârșitul vieţii sale, între anii 1685 şi 1691, a ajuns 
în sfârşit să-şi realizeze şi gândul care l-a muncit din tinereţe, 
să scrie «Cartea pentru descălecatul dintâi al ţării Moldovei 
şi neamului moldovenesc». De data asta mo mai face într'o 
limbă streină, ci în frumosul graiu moldovenesc, pe care-l ştiă 
mlădiă cu atâta măiestrie. Cu ocaziunea aceasta el se îndreaptă 
cu violenţă împotriva «basmelor» lui Simeon dascălul şi, precum 


— 223 — 


credeă el, și ale lui Misail călugărul. Contra aserțiunii că Mol- 
dovenii ar fi hoţi aduşi de Traian din temniţele Romei pe vre- 
mea regelui ungar Ladislau, aduce M. Costân o mulțime de argu- 
mente scoase cu migală din scriitori latini şi poloni, le caută în argu- 
mentația sa logică şi triumfă cu argumentul atât de delicios prin nai- 
vitatea sa: «De unde sar ailă din temnițe cu sute de mii de mii de 
oameni ? Apoi şi femei atâtea tălhărițe unde eră?» Dar ceea ce 
ne atinge mai ales astăzi, e însași revolta sa sinceră față de 
injuria care se aduceă neamului şi acele cuvinte caracteristice 
pentru sfințenia ce o aveă el pentru arta istoriografiei: «De 
aceste basme să dea ei seamă şi de această ocară. Nici este 
şagă a scrie ocară vecinică unui neam. Că scrisoarea este un 
lucru vecinic; când ocărăsc într'o zi pe cineva, este greu a 
răbdă, dar în veci? Eu voiu da seama de ale mele câte scriu!» 


Miron Costân n'a scris numai versuri polone, ci şi versuri 
românești. Subt titlul «Viața lumii» şi având drept motto ver- 
setul biblic «Deşertarea deşertărilor şi toate sânt deşarte!» el a 
alcătuit 128 de versuri lungi, în care a încercat să arăte «cum 
iaste de lunecoasă și puțină viaţa noastră şi supusă pururea 
primejdiilor şi priminealelor»>. Ca şi stihurile lui Dosoiteiu, ver- 
surile lui M. Costân sânt banale şi greoaie, ele mau izvorit dintrun 
talent înăscut, ci, precum însuși mărturiseşte — şi parcă auzim 
cuvintele ce le va rosti peste un veac şi jumătate G. Lazăr —- 
«mai mult să se vadă că poate şi in limba noastră a îi acest 
fealiu de scrisoare ce se cheamă stihuri». 

Poezia nu avem şo căutăm la Miron Costân în stihuri, 
ci în proza sa plină de avânt, în povestirea trecutului țării sale 
pe care o iubeă cu atât foc, de care eră atât de mândru și 
despre care vorbeşte atât de frumos. «Ar fi putut», zice 
di Iorga, «în 1691, să'nu-i îngăduiască timpul de rugăciune 
slujitorii lui Cantemir, căci asupra bătrâneţelor sale el îşi mân- 
tuise sufletul, ridicând cătră Dumnezeu rugăciunea acestei fapte 
bune față de neamul său!». 


16. STOLNICUL CONSTANTIN CANTACUZINO. 


Pe timpul când începeă şi în Țara-românească să se în- 
jghebe istoriografia naţională, sa scris un început de cronică, 
care na străbătut în public, dar care, prin ideile ce se exprimă 


în ea şi nu mai puţin prin personalitatea autorului ei, constitue 
una dintre cele mai valoroase opere literare ale acestui timp. 
E vorba de /sforia Țării-românești de Stolnicul Constantin 
Cantacuzino. 

Stolnicul Cantacuzino eră cel mai învăţat boier al țării 
sale. El călătorise prin Europa și făcuse studii înalte la vestita 
universitate italiană din Padova. Carnetul său de studii, păstrat 
până astăzi, dovedeşte cât interes aveă pentru studii şi pentru 
cărţi de învățătură. Streinii care au trecut prin Ţara-românească 
au cuvinte de mare laudă pentru învăţătura lui: «din copilăria 
sa a fost dat cu totul învăţăturei; la limba elinească eră un 
mare filosof...; la Roma a învăţat limba latinească... Viaţa şi 
vremea sa O petreceă pururea cu dascălii, cu spudeii şi cu băr- 
baţii procopsiţi», atestă un document contemporan, iar agentul 
svedez Hyltien zice: «Sânt aici câţiva boieri cuminţi și cărtu- 
rari, care au văzut lumea..., mai ales un unchiu după mamă 
al Domnului, comitele Cantacuzino, un bătrân cinstit, care prin 
studii și călătorii în streinătate a căpătat o mare experienţă și 
o mare ghibăcie» (ap. lorga). «Atât de bine ştiă limba greacă şi 
subtilitățile teologice ale bisericii ortodoxe, încât Stolnicului i se 
adresau, ca la ultima instanță, traducătorii cărţilor bisericeşti 
pentru a cere explicarea unor cuvinte greceşti neobicinuite sau 
pasagii obscure, sau pentru a primi deslegarea unor chestiuni 
dogmatice delicate» (D. Russo). 

Prin familiarizarea cu cultura apusului, Stoinicul Cantacuzino 
a ajuns, ca şi contemporanul său moldovean M. Costân, să fie 
nemulțumit cu lucrările antecesorilor săi, care începeau istoria 
Ţării-româneşti de la descălecat. El spune că istoria Românilor 
începe cu venirea lui Traian, că Muntenii, Moldovenii, Ardelenii 
şi Cuţovlahii sânt de aceeași origine, şi părerea sa și-o exprimă 
plin de mândrie astfel: «Valahi, cum le zic ei, iar noi: Românii, 
sânt adevăraţi Romani în credință şi în bărbăţie... Insă Ro- 
mân nu înțeleg numai ceştia de aici, ci şi din Ardeal, care 
încă şi mai neaoși sânt, şi Moldovenii şi toți câţi într'altă parte 
se află». El a văzut uneori chiar mai clar decât Miron Costân, 
exprimând mai întâi părerea că Dacii mau pierit în urma răz- 
boaielor romane şi că noi am continuat totdeauna să rămânem 
în Dacia. Mai digresiv însă decât Costân, el se pierde adesea 
în amănunte, care îi dau ocazia să-și arăte neobicinuita-i eru- 


— 225 — 


dițiune, care însă fac ca lucrarea lui să nu apară atât de inche- 
pată şi turnată intro formă atât de măiastră ca a aceluia. El 
nici nu ajunge cu povestirea sa decât până la invazia Hu- 
nilor în regiunile locuite de Români, 


Dar nu numai telul culturii sale şi rezultatele ştiinţifice la 
care a ajuns îl aseamănă pe stolnicul Cuntacuzino cu Miron 
Costân, ci şi sfârşitul său tragic. 

Născut pe la mijlocul sec. XVII dintrun tată descendent 
al împăraţilor bizantini şi dintro mamă din neamul Basarabilor 
— Domnița Elena, fiica lui Radu Şerban — el avù să sufere 
din tinereţe prigoniri din partea lui Grigore Ghica, care-l înte- 
mnițase şi pusese slujitorii să-l bată la tălpi. Abia când pe tronul 
țării se urcă fratele său Șerban, incep zilele senine ale vieții sale. 
Fără să ceară vreo funcțiune boierească însemnată, el rămâne 
subt acesta boierul cel mai respectat in divan. După Şerban, 
urmă pe tron nepotul său de soră, Constantin Brâncoveanu, 
care-l stimă ca pe un părinte. «De multe ori», scrie Radu 
Greceanu, «și noi am auzit pe Constantin-vodă zicând că: eu 
tată nam pomenit, devremece am rămas mic de tată, fără 
cât pre dumnealui, tata Constantin, l-am cunoscut părinte în 
locul tătâne-mieu». Stolnicul Constantin rămase deci subt domnia 
nepotu-său sfetnicul cel mai ascultat al acestuia. E caracteri- 
stică pentru superioritatea lui față de Domn următoarea ane- 
cdotă, citată de d-l Iorga după un act contemporan: După ple- 
carea generalului Heissler din Drăgăneşti, Vodă trimise un călă- 
raş la Constantin, la Brăila, cu ştirea că Heissler a fost la 
dinsul. Şi Constantin întrebă îndată pe călăraș, dacă Domnul 
l-a prins. Răspunzând însă călăraşul că nu, a scuipat în ochii 
trimisului zicând: «Vezi ce prost e Vodă, când nu sânt eu 
acolo». 

După tăierea Brâncoveanului şi a fiilor săi, urmă pe tron 
Ştefan, fiul Stoinicului. Dar peste doi ani, Nicolae Mavrocordat 
izbutind să câştige tronul Munteniei, Cantacuzineştii tre- 
buiră să se refugieze la Constantinopole. Acolo fură aruncaţi 
în temniţă, averile lor fură vândute la mezat, iar «în noaptea 
de şase spre șapte [Iunie 1716, Ştefan Cantacuzino şi tatăl său 
au fost gâtuiți în închisoarea bostangi-bașei și trupurile lor zvâr- 
lite în mare». 


— 226 — 


17. NICOLAE COSTÂN. 

După moartea Brâncoveanului şi a ultimului Cantacuzino 
in Muntenia, şi în luptă cu Cantimireştii şi Racoviţenii în Mol- 
dova, apare, deschizând epoca Fanarioţilor, primul Domn strein, 
Nicolae Mavrocordat, care, între anii 1709 şi 1730, a domnit 
de câte două ori în Moldova şi în Muntenia, fiul dragoma- 
nului Alexandru Mavrocordat, căruia îi plăceă să se numească 
Exaporitul, Tatăl şi fiul erau oameni cu înaltă cultură bizantină, 
amândoi scriitori, mai ales Alexandru, autor al unor tratate de 
medicină, filosofie şi istorie. Nicolae urcă tronul Moldovei cu cele 
mai bune intenţii. Cu toate actele sale de răzbunare, el eră om 
integru şi duritor de cultură: biblioteca lui vastă, pe care Sulzer 
o evaluă la 600,000 de volume (şi care cuprindeă între alte 
rarităţi şi o biblie coptă din secolul al III-lea) e cea mai bună 
dovadă despre aceasta. A fost deci firesc ca <cel mai preocupat 
dintre Domnii români ca să lase viitorimii despre cârmuirea 
lui amintirea pe care el o voiă» să-şi caute un cronicar oficial. 
Prin vasta sa erudiţiune, prin probele de scriitor ce le dăduse 
până atunci, prin aplecările sale spre studii istorice şi, în sfârşit, 
prin numele ce purtă, persoana indicată de a deveni cronicarul 
oficial al Curţii eră Nicolae Costân (născ. pe la 1660),al doilea 
fiu al lui Miron și al logofetesii Ilina. Ca şi tatăl său, el făcuse 
studii în Polonia. După nenorocirea căzută asupra familiei sale 
în anul 1691, el luă drumul pribegiei, dimpreună cu frații săi. 
Subt Duca-vodă, pe a cărui fiică o luase în căsătorie, fu ridicat 
la rangul de hatman și ajunse mai târziu mare-hatman şi mare- 
vornic, iar subt Nicolae Mavrocordat, care ţinea foarte mult la 
el, ajunse mare-logofăt. 

Înainte încă de a primi însărcinarea oficială din partea 
domnitorului, Nicolae Costân pare a fi fost preocupat de 
gândul de a continuă opera neterminată de tatăl său, nemulţumit 
cu continuările scrise de alții: «lar a pomeni de neşte letopi- 
seţe pe urmă — adecă după Miron Costân -- scrise de o seamă 
de boieri de ţară, nu socotesc altă, fără cât ocară li se face 
la vecii viitorii de i-aș pomeni, că şi la istorii a le scrie 
deplin și pe larg trebue şi învățătura şi ştiinţa altor țări, care 
aceia nu o au avut». Dar nici cu letopisețul lui Ureche 
şi nici chiar cu cel scris de tatăl său, Nicolae Costân 
nu erà mulțumit, căci nici aceştia nu scriseseră destul de 


— 227 — 


«pre larg». De aceea el se apucă (pe la începutul anului 
1711) să prefacă și cronicele lor şi să scrie o istorie a 
Moldovii, aşă cum credeă el că trebue scrisă, o operă în care 
să-şi poată arătă toată erudiţiunea sa. Ureche incepuse dela 
descălecatul lui Dragoș, Miron Costân de la descălecatul dintâi, 
al lui Traian, Nicolae începe — «de după potop». Insași «pre- 
doslovia» pusă în fruntea cronicei sale e caracteristică pentru 
intregul său fel de a scrie. «L.etopiseţele nu sânt să le citească 
numai omul, să ştie ce-au fost în vremile trecute, ce mai mult 
să hie de învățătură ce este bine şi ce este rău», aşă se 
exprimă, pe scurt și frumos, înaintaşii săi. Nicolae Costân însă, 
cu felul său complicat de exprimare, nu se mulţumeşte cu o 
propoziţie spre a-și arătă profesia sa de credinţă, ci el scrie: 
«Nime mai bine şi mai pe scurt toată desfătarea istoriei mau 
cuprins, iubite cetitorule, decât acela domnul voroavei râmle- 
neşti, Țiţero, carele o au numit ocârmuitoare vieței;, că cu 
aceea voroavă a lui toată roada a tuturor bunătăţilor cuprin- 
zându-o, au deşteptat viața oamenilor cătră giudecățile istorii a 
le ticsì Întru aceasta păreare fost-au şi Tucidides, carele pre 
istorie o numește a fi cel mai ales și mai mare a vieții ome- 
nești vistieriu, mărturisind, zice, cumcă nici odănăoară să nu fie 
istorie osăbită din mănule stăpânitorilor şi a sfeatnicilor țărilor, 
ca o întrânare celor destrânaţi, agiutorindu-se cu cetirea ei să 
poată isprăvi trebuințele şi a se feri de tâmplările primejdioase, 
când se prevăd pricini ca acealea. Că nici o înțălepciune ome- 
nească alta nu-i decât luare aminte primejdiilor şi lucrurilor 
viitoare dintru ceale trecute, ca dintrun izvor scoasă ştiinţa; 
care singură istoria mai multă decât alte științe se socotește a 
îi. Că istoria...» etc, etc.... urmează astfel pe câteva pagini, 
In locul frazei miezoase din scrierile inaintaşilor săi, cu întorsă- 
turne sintactice pline de efect ale graiului popular, Nicolae 
Costân introduce acuma perioda măiestrită și necurgătoare a 
modelelor sale umaniste, cu eleganța ei de modă, cu intercalări 
silite, care fac ca fraza, in loc să se adapteze ideii, să se lăfä- 
iască intrun stil factice, târind după sine şi dismembrând gân- 
dui, pe care îl abate pe căi lăturalnice. Şi aşă cum e stilul său, 
așă e şi omul, vecinic preocupat de a-şi atişă cu toată ocazia 
cunoştinţele, care toate sânt culese din cărți. La el nu întâlnim 
expresia credinţei sale intime, reflexiuni proprii asupra lucru- 


— 228 — 


rilor văzute în viaţă, ci el reproduce ceea ce a cetit la alţii. 
Începând istoria românească cu Adam și continuând-o cu istoria 
universală veche, el îşi cere totuși iertare de la cetitor că a făcut-o 
«mai scurt de cum ar îi fost datoria să scriem». Dl. lorga 
— deşi exagerează defectele lui Nicolae Costân, atribu- 
indu-i şi slăbiciuni de caracter pe care nu pare a le fi 
avut — are dreptate să exclame: «Nu se poate o deose- 
bire mai mare decăt aceea care există între tată şi fiu. 
Miron e un poet, un pasionat, un ambițios, deschizător de cale 
in cultura neamului său şi făuritor de teorii... Nicolae e un 
pedant..., un compilator prin vocaţie, mândru că merge pe urme 
streine... În orice împrejurări, Miron Costân ar ti fost cinevă, 
pe când Nicolae Costân datorește totul altora: şcoalei care l-a 
format şi părintelui, pe care s'a simţit dator să-l imite... După luptă- 
torul cu mâna abiă descleştată de pe sabie, după poetul vizi- 
onar cu mâna pe fîruntea-i largă de întrevăzător al viitorului, 
avem cărturarul sec, «viermele de carte», pisarul erudit, cu 
călimările în brâu şi volumele subţioară... Trecutul il etichetă, 
pentru prezent maveă nici un interes, iar viitorul nu puteă 
să-l vadă». l 

Și mai evident decât din scrierile sale istorice, reiese felul 
de a scrie al lui Nicolae Costân din lucrarea sa Ceasor- 
nicul Domnilor, pe care a scris'o între 1710 şi 1712. E o scriere 
filosofică dintre cele ce erau foarte gustate pe timpul acela. 
Se adresează Domnilor şi societăţii inalte şi conține multe 
invățături despre felul cum are să se poarte domnitorul şi cum 
să fie crescuţi copii. Lucrarea e dela început până la sfârşit 
un tratat rece, erudit, fără scânteieri artistice, şi autorul oco- 
leşte consecvent orice pilde, orice digresiune scoasă din expe- 
riența sa sau relativă la timpurile sale, care ar îi pentru noi 
atât de preţioase. Chiar și acolo unde ni sar păreă că le 
găsim, ele sânt traduse după modelul său, Istoria lui Marc 
Aureliu de Guevara. 

Dar felul acesta de a scrie, atât de depărtat de noi, eră 
apreciat pe vremea sa şi trebuiă să îi convie mai ales lui Ma- 
vrocordat, care-l însărcină, precum am spus, cu scrierea unei 
cronici oficiale. Când a primit însărcinarea aceasta, N. Costân 
ajunsese cu letopiseţul Moldovii, pe cât se pare, până la domnia 
lui Ştefan Tomşa, căci de aci încolo — Domnul fiind Grec — 


— 229 — 


în cronica lui nu se mai găsesc cuvinte injurioase la adresa 
Grecilor. Dar prin multele digresiuni ce eră obicinuit să le facă, 
N. Costân înaintă numai cu greu, iar Mavrocordat, căruia nu-i 
eră atâta să se scrie trecutul țării ce stăpânea, cât mai ales 
să fie preamărită domnia sa, pare a îi îndemnat pe cronicar să 
lase deocamdată lucrarea începută şi să scrie istoria Moldovii 
decând apare el în fruntea ei. Astfel N. Costân se apucă să scrie 
istoria contemporană a ţării sale, incepând cu anul 1709. Dar 
nu-i fu dat să lucreze mult la ea, căci în Septemvrie 1712 o 
moarte timpurie îl răpune, lăsând neterminată și Cartea pentru 
descălecatul dintâi a fării Moldovei, cu care ajunge numai 
până la anul 1601, și Cronica sa despre Nicolae Mavrocordat, 
care începe cu a. 1709 şi ajunge cu povestirea evenimentelor 
până la căimăcănia lui Mavrocordat în a. 1911. 


18. RADU POPESCU. 

Dar N. Mavrocordat a găsit, între cronicarii Munteniei, pe 
unul care i-a preamărit faptele nu numai cu devotament, ci și 
cu talent. E Radu Popescu. Inainte de a vorbi de opera 
acestuia, ne vom ocupă ceva mai pe larg decât ne e obiceiul 
și cu viața lui, fără de cunoașterea căreia scrisul lui nu se 
poate înţelege. 

Cel mai însemnat cronicar muntean eră numai pe jumă- 
tate Român. Moşul său, Gheorghe Carida, eră unul dintre Grecii 
care încunjurau pe Leon Tomşa. El fu tăcut de acesta boier al 
Divanului. Pe cât de puțin simpatice ne sânt azi figurile acestor 
venetici, pe atât de tragică a fost soarta unora dintre ei. Ridi- 
cafi prin uneltiri şi intrigi, înavuţiți pe căi piezişe, ei adesea îşi 
pierdeau rangul şi averea tot atât de r&pede precum le ago- 
nisiseră, și o moarte năpraznică eră adesea răsplata unei vieți 
de lingușiri. Astfel fu jefuit și omorit şi Carida, în anul 1655, 
pe vremea unei răscoale, Şi mai marcante sânt clipele de stră- 
lucire şi de cădere în viața fiului său, Hrizea. Dela părintele său 
moștenise averea şi numele care îi deschidea cariera. Va fi 
primit însă și acea îndrumare pentru viață, care aveă de prin- 
cipiu parvenirea, iar de mijloace slugărnicia și lingușirea față 
de cei puternici, necruţarea față de cei slabi, şiretenia față de 
toţi. Înainte de toate însă bătrânul Carida se îngrijise ca fiului 
său să-i întărească situaţia, căsătorindu-l în aristocrația pămân- 


— 230 — 


teană. Hrizea luase de soție pe fiica unuia dintre cei mai in- 
fluenți boieri ai țării, marele ban Gheorghe Băleanu. Faptul 
acesta a fost hotăritor, căci lupta între Băleni și Canta- 
cuzineşti dominează întreaga istorie a ȚŢări-românești în a 
doua jumătate a . secolului al XVll-lea. Financiar iscusit, 
Hrizea a ocupat sub Domnii dușmani  Cantacuzineştilor 
funcțiunea atât de importantă și de lucrativă de mare-vistier. 
Dar ajungând în anul 1679 pe tronul Munteniei Șerban Canta- 
cuzino, începură persecuțiile. La început dușmanul său cercă 
să-l nimicească sărăcindu-l, apoi aruncându-l în temniță și în 
sfârşit «cu moarte groaznică l-au omorît». 

Dintrun tată grec, ajuns atât de r&pede la strălucire, şi 
dintro mamă care eră purtătoarea unui nume falnic de vechi 
boieri români, sa născut Radu, pe la anul 1650. 

El reprezintă deci, în scara acestui neam de origine gre- 
cească, a treia generație, amestecată de astădată cu sânge ro- 
mânesc. Din Radu sin Hrizii numele lui se preface mai în urmă, 
când timpul a şters amintirea strălucitoare a tatălui, în numele 
curat românesc de Radu Popescu, după moşia familiară Po- 
peştii, din jud. Ilfov. 

În creşterea lui Radu s'a ivito notă nouă: copilul celui ce 
prin istețimea sa sa înălțat atât de r&pede, aveă să se înalțe 
mai ales prin cultura sa, prin cunoştinţele pe care și le-a câștigat 
într'o educaţie îngrijită. Radu ştiă, afară de românește și gre- 
cește, şi latineşte, şi ceea ce eră mai rar, şi turceşte. Astfel el 
a fostanume educat pentru funcțiuni înalte diplomatice. Pe acestea 
însă nu le prea implini în viață. E adevărat că de câteva ori 
îl vedem însărcinat cu misiuni grele şi onorifice, pentru care 
eră indicat prin cunoștințele sale de limbi, dar împrejurările 
politice şi, probabil, şi predispoziţiile sale, au făcut ca Radu Po- 
pescu să nu joace un rol politic atât de important ca tatăl său, 
iar calitățile sale să și le pună în serviciul altei cauze, a litera- 
turei istorice. 

Documentar îl întâlnim întâiași dată la 1675, când ocupă 
iuncţiunea de logofăt de vistierie. În urma nenorocirei familiare, 
văduva lui Hrizea numai cu greu scăpă de urgia lui Şerban 
Cantacuzino, retugiindu-se cu copiii săi în Turcia şi apoi în 
Moldova. Abia când pe tronul Țării-româneşti se urcă Brânco- 
veanu, care eră înrudit numai după mamă cu Cantacuzineştii» 


— 231 — 


Radu Popescu crede că se poate întoarce iar la Bucureşti, unde-l 
întâlnim în anul 1689 şi unde primește câteva misiuni și dire- 
gătorii, precum cea de clucer de arie (1693) şi apoi cea de 
mare-clucer (până la 1696). Dar subt acest domnitor sfătuit de 
stolnicul C. Cantacuzino, cronicarul nostru nu se simţeă în largul 
său şi de aceea nu pregetă să intre întrun complot împotriva Do- 
mnului. Brâncoveanu descopere, «hainlâcul» şi deși iartă, după 
felul său, pe trădători, păstrează o bănuială împotriva lui R. 
Popescu şi îl ține la distanță, dându-i doar câteo boierie care 
nu corespundeă nici cu vârsta nici cu cultura sa. De aici ne- 
cazul acestuia împotriva Domnului, un necaz ce creşteă cu cât 
domnia Brâncoveannlui se lungeă. Subt urmaşul lui Constantin- 
vodă, Popescu ajunge iarăși boier mare, mare-vornic de Târ- 
govişte, şi primeşte importanta misiune de a pregăti conace 
pentru Carol XII al Svediei. Căci deşi domnitorul cel nou eră un 
Cantacuzino (Ștefan, fiiul stolnicului Constantin), el îşi surpase îna- 
intaşul; trecând pe partea lui, Popescu își stâmpără mânia 
contra Brâncoveanului. De ura sa împotriva Cantacuzineșştilor, 
care sărăciseră şi omoriseră pe tatăl său și persecutaseră neamul 
mumei sale, el îşi aduse iarăşi aminte când, după optsprezece 
luni de domnie, Ştefan-vodă îşi pierdă tronul și viaţa și când 
îi urmă Mavrocordatul. Acesta eră un dușman aprig, — nu 
atât personal, cât mai ales politic — al Cantacuzineştilor şi de el 
se alipește Radu Popescu din toată inima. Deși protejat de noul 
Domn, deşi dăruit cu bănia-mare, oportunistul Popescu îşi 
schimbă ţinuta când Mavrocordat e prins şi dus în Ardeal de 
imperialii austrieci, şi e unul dintre cei mai de căpetenie membri 
ai partidei «germane», așteptând și el dela Austria salvarea 
țării de subt Turci. Astfel numele lui figurează pe toate jalbele 
trimise la Viena de boierii care voiau să dea tronul lui 
Gheorghe Cantacuzino. Dar Viena nu se mişcă. Radu Popescu 
își ia deci nădejdea dela imperiali şi se întoarce la Nicolae 
Mavrocordat, care-l și răsplăteşte cu dregătoria de mare-vornic, 
sfetnicul cel mai de frunte în divan. 

La 1723, în vârstă de vreo 70 de ani, și având încrederea 
deplină a domnitorului, Radu Popescu depuse însuşi, de bună- 
voie, funcțiunile sale, și se retrase la Mănăstirea de la Radu- 
vodă, unde primi numele de Rafail monahul şi unde muri, bă- 
trân, între lunile Martie şi Octomvre 1729. 


— 232 — 


Viața aceasta plină de neconsecvenţă politică abia am în- 
țelege-o dacă nu ne-am aduce aminte că în epoca aceea 
setea de mărire şi de avuţii stârneă, la boieri, ambiţiuni 
prea mari, urmate de prigoniri adesea nemeritate din partea bănu- 
itorilor Domni, şi că pe atunci consecvenţa politică eră o naivitate 
şi o utopie în ochii acestor oameni ce nu prea puteau distinge 
binele neamului de interesele lor personale. 

Dar nu tot atât de şovăitor ca în atitudinile sale politice 
ne apare Radu Popescu în scrieri. Aici ura sa împotriva Can- 
tacuzineştilor se trage ca un fir roşu dela începutul povestirii 
până la stârşit. Căci dacă în viaţă el sa dat adesea după păr 
şi şi-a mlădiat convingerile atât de des, încât nu-l mai putem 
urmări cu simpatiile noastre, în cronică e consecvent şi-şi varsă 
tot focul inimii împotriva duşmanilor săi, nefiind cruțător cu 
expresii ca «hoțul acel bătrân... Constantin stolnicul» şi »spur- 
catul de Şerban-vodă». Istoricul, consultând scrierea sa, va trebui 
să caute adevărul dincolo de aceste erupțiuni pătimaşe; cel care 
o citeşte însă numai ca pe o operă literară, o urmăreşte cu 
interes, căci temperamentul vioiu al scriitorului te răpeşte, sin- 
ceritatea tonului se propagă asupra lectorului şi stilul primeşte 
relief. Arta de a povesti nu e în definitiv decât arta de a şti 
reliefă. lar Radu Popescu e un bun povestitor, căruia îi plac ima- 
ginile, care se opreşte bucuros la partea anecdotică a istoriei, 
căruia ii place să facă din când în când câte o glumă ca 
să invioreze povestirea, nefiind prea alegător în expresii, 
«Dracului dă-i fum de tămâie cât de mult, el rămâne în firea 
lui tot drac; așă şi Golescu», «pe Gheorghe Beizadeă... din cal 
l-au făcut măgar», «au cercat cămila să-i puie cercei la urechi, 
şi i le-au tăiat», <mânios ca un urs împușcat» şi alte figuri ca 
acestea impistriţează stilul lui şi îi dă un colorit personal. Dar 
pe lângă temperamentul său vioiu, pe lângă darul de povestitor 
şi plăcerea de a povesti, el mai e şi un om cult și cetit, care 
e în stare să întregească în multe privințe pe Stoica Ludescu 
cu ştiri scoase din izvoare streine. În trecutul ţării el vede lim- 
pede, datează începutul Românilor de la Traian, şi introducând 
neologisme latinești în limbă. el vorbeşte cu convingere 
despre «patrie» şi despre urita «tirănie». Păcat numai că nota 
sa personală, atât de pronunţată când îşi critică dușmanii, se 
pierde în laude une-ori prea linguşitoare la adresa protectorului 


— 933 — 


său, N. Mavrocordat: <A pomeni toate bunătăţile pre deplin 
câte aveă Domnul, nu mă lasă obiceiul istoriei. pentru ca să 
nu dau bănuială de colachie, care româneşte se zice ciocoinicie. 
Drept aceea cu tăcere le trec; numai atâta zic, că toate faptele 
îi erau cu dreptate și nici cum nu suferea să se facă cuiva 
strâmbătate, din fire fiind iubitor de dreptate, milostiv, lesne 
iertător şi cu frica lui Dumnezeu. Care acestea toate, văzându:le 


însuşi cu ochii, de le voiu trece cu tăcerea, pietrele vor strigă !» 
(Va urmă). 


Şcoala activă. 


Şcoala noastră primară, care în temeliile ei e o şcoală 
aproape curat intelectualistă, a decăzut, mai ales în urma art. 
de lege XXVII din 1907, întrun verbalism păgubitor și sănătății 
şi culturei elevului, şi deci, păgubitor și culturei poporului 
nostru şi culturei universale. 

Graţie mai ales activității organelor de control ale statului, 
materialismul didactic a luat locul aproape al tuturor princi- 
piilor pedagogice sănătoase. 

Din situația aceasta antipedagogică şcoala noastră trebuie 
mântuită. Trebuie făcut totul ca, şi până la modificarea art. de 
lege amintit şi a planului de învățământ în vigoare, şcoala 
noastră să fie adusă în consonanţă cu principiile pedagogice. 

In acest scop, pe lângă adoptarea sistemului de învăță- 
mânt alternativ, credem că e o chestie de vieață pentru cultura 
şi pentru educaţia noastră ca învățătorii să se familiarizeze cu 
principiile «şcoalei active», pe baza cărora să-și destăşure întreaga 
lucrare. 

Școala activă însemnează întroducerea principiului muncii 
în învățământ, în educaţie şi în vieaţa şcolară. 


Şcoala activă nu însemnează întroducerea lucrului manual 


ca obiect de învățământ, alături de celelalte obiecte, ci însem- 
nează înviorarea vieții şcolare şi a tuturor materiilor de învă- 
țământ prin participarea activă a elevului Ja întreaga muncă ce 
se desfășură în şcoală, 

Școala activă vrea să prefacă şcoala de vorbe de astăzi, 
în care elevul nu învață decât să reciteze vorbe, pe cari foarte 
adesea nu le înţelege, în şcoală de lucru. 

18 


— 234 — 


Școala activă nu se mărginește la intuiţie, ci cere ca elevul 
să ia parte activă cu ajutorul tuturor sensurilor și facultăţilor 
lui la câștigarea și prelucrarea cunoștințelor. Elevul nu numai 
să audă cu urechile şi uneori să vadă cu ochii lucrurile pe cari 
are să le învețe, ci intrucât numai se poate, să facă însuş expe- 
rimente, să le imiteze, să le compună şi descompună, să le 
desemneze, să povestească şi să scrie despre ele liber, să le 
modeleze în lut, să le execute în diferite materii (hârtie, lemn, 
sârmă etc.) şi să le dramatizeze. 

Școala activă, spre deosebire de școala actuală, nu se 
! adresează numai puterii de înțelegere și memoriei copilului, ci 
i deopotrivă tuturor facultăţilor lui, dând un rol însemnat şi fan- 
taziei creatoare, voinţii şi activității spontane a elevului. Punând 
“elevul să-şi câștige cunoştinţele prin munca proprie, dându-i 
în şcoală un rol activ, ii facem şi vieața școlară mai plăcută 
şi asigurăm şi cunoştinţelor o valoare practică durabilă. Prin 
aceasta elevul ajunge dela pasivitatea receptivă de astăzi la 
activitatea productivă în adevăr folositoare. 
| Școala activă cere ca munca din școală să nu fie pe de o 

f parte: prelegere, pe de alta ascultare, ci să consteă în o cola- 
borare a învățătorului şi a elevilor. 

Cu aceste principii ale școalei active învățătorimea noastră 
trebuie să se familiarizeze temeinic. Dr O. G. 


F'olclor- 


VII 


Niculiţ, ficior de Sârb. 
Auzită dela Georghe Zdrenghea din Sebeşel. 


— Niculiţ, ficior de Sârb, De trii ori cu gălbiori, 
Di ce scoţi nevasta 'n târg, De trii ori cu sfănţișori... 
Ori ai scos-o de vânzare, Turcul banii, că i-a dat, 
Ori doară de fală mare? Și nevastă și-a luat, 

— Nam scos-o de fală mare, Şi acasă cor plecat, 

Da am scos-o de vâuzare, - Trii zile s'or uspătat 
Cine îmi va cumpără-o, Şi ei nu s'or întrebat, 


De trii ori va cumpătă-o, Ce neamuri de oameni sânt 


— 235 — 


Pe acel străin pământ? 

Și glasul mi-i mueresc, 
lar cuvântul haiducesc, 

Şi mi-i fric” că ne-o auzi 
Hărâmbașul poterii, 
Hărâmbașul hoţilor, 
Voinicul ficiorilor, 

Și "nainte ne-or ieşi, 

Pe tine te-or prăpădi, 

Şi pe mine mor robi. 

— Până stă neica 'n picioare, 
De nime să mai fioare, 
Până stă neica la deal, 
De nime să mai habar. 
Atunci ea se 'mbărbătă, 
Unde-mi rupe d'a cântă, 
Munţii mari se legănă, 
Apele se tulbură 

Frunza din fagi că, pică, 
Și hoţii mi-o auzeă; 
Hărâmbașul hoților, 
Voinicul ficiorilor, 

Din gură așa ziceă: 

— Staţi ficiori şi ascultați, 
Și ocol codrului daţi, 

Că eu m'aştern drumului, 
Ca frunza alunului, 

In postul Crăciunului, 
C'aia este mândra mea, 
Ce-am copilărit cu ea, 

In copilăria mea. 

Şi "nainte le ieşiă 

Și din gură le ziceă: 

— Ce vii pe-aicea horind, 
Și livezile ’ncurcând, 

Ori pe mândra-ți vamă-i da 
Ori cu mine ti-i iuptă. 

— Pe mândruţa nu ți-oi da 


Că este nevasta mea! 

— Atunci Ghiţă ce vei vrea, 
In luptă să ne luptăm, 

O'n săbii să ne tăiem? 

— Ban luptă că îi mai dreaptă 
Nu-i ca sabia spurcată,... 

Ei la luptă s'apucară, 

Zi de vară până ?nseară... 
Ghiţă din graiu îi zicea: 

— Mândră, mândruleana mea, 
lan te dă pe lângă lotru, 

Şi mi-i taie brânișorul, 

Că doar el so rușină, 

Și pe mine mo lăsă. 

lară ea că se codeă, 

Și din gur'așa ziceă: 

— Ori şi cari îţi birui, 

Tot un bărbăţei 'mi veți fi. 
Ghiţă-atunci se mâniă, 

La pământ pe lotru dă, 

Și apoi la drum plecă, 

Cătră ea așa ziceă: 

— Mândră, mândruleana mea, 
Câte clăi de grâu făcui, 
Numai una mi-a rămas, 

Să-i fac vârf într'acest cias, 
Ţine vin din mâna mea, 

Ori vei bea, ori nu vei bea, 
Capul tot ţi-l voi tăiă. 

Cum ziceă, aşa făceă 

Și capul că i-l tăiă, 

In dăsagi că îl băgă 

La soacră-sa se duceă, 

Şi din gură aşa-i ziceă, 

— Ţine, soacră, carne grasă 
Din fii-ta cea frumoasă 

Dacă i-o fost mintea proastă. 


18* 


— 2360 — 


VIII. 
Ghiţă Cătănuţă. 


Auzită dela Gheorghe Zdrenghea din Sebeşel. 


Pe cel deal, pe cea culmiţă, 
Merge Ghiţă Cătăniţă, 

Cu a sa dalbă mândruţă, 
Cu cincizeci de catârei, 
Incărcaţi de gălbinei. 

Ghiţă din gură ziceă: 

— Dalbă mândrulița mea; 
Pe tin' de când te-am luat, 
Nici un lucru nu ţi-am dat, 
Dară acum” îți voi da, 

Și pe tine te-oi rugă, 

Să-mi mai cânți un cântecel, 
De când eram dănăcel (ficior). 
Ea din gură-aşa ziceă: 

— Eu, Ghiţă, că ţi-aş cântă, 
D'am un pustiu de glăscior, 


Şi sună cam pustior. 
Turcul din graiu îi grăiă: 
— De trii zile vin noi bem, 
Şi noi nu ne întrebăm, 
Ce neam de oameni suntem? 
Ea cătră el se "ntorceă 
Şi din graiu așa grăiă: 
— Eu sunt fata Banului 
Din țara Ardealului. 
Turcul din graiu îi grăiă: 
lo-s ficiorul Banului 
Din ţara Ardealului. 
Dacă-i, mândro, treab'așa, 
Tu eşti sorioara mea, 
Să-ţi dau bani pe cât ţi-am dat, 
Să mi te duci la bărbat. 
Vasile Zdrenghe æ. 


CRONICA. 


ŞCOLARE. 


Primul congres al învăţătorimii 
române din Bucovina sa ţinut în 
sărbătorile Rusaliilor la Suceava, având 
un rezultat moral dintre cele mai sa- 
tisfăcătoare. A luat parte și referentul 
secției școlare a <Asociaţiunii», d-l Dr. 
O. Ghibu, ţinând o conferență despre 
«Școala primară şi vieața dela țară». 

» 


Al zecelea congres ai învățăto- 
rilor din România se va țineă în zi- 
lele de 26—28 lunie v. a. c. în Bucu- 
reşti. Ar îi de dorit ca la acest congres 
să ia parte câți mai mulți învățători 
şi dela noi. 

Chestiunile ce se vor discută în 
congres sunt: 


1. Chestiuni de învățământ. 

a) Şcoala primară actuală mai co- 
răspunde ea față cu reformele sociale 
şi cu cerinţele timpului? 

b) Învăţământul trebuie mărginii 
numai în cadrul educaţinnei generale, 
adecă cu ţinta de a da o desvoltare 
instinctelor intelectuale, fizice şi mo- 
rale ale copilului ori trebuie să-l pre- 
gătească și pentru educația complectă 
socială: economică, profesională, ci- 
vică şi națională? 

c) Timpul de şcolaritate al şcoalei 
educative primare și cum trebuie să 
ocupe pe copil, față cu nevoile actuale 
ale familiei. 

d) Obligativitatea trebuie mărgi- 
nită numai până la etatea de 14 ani 
ori și mai departe? 


— 237 — 


e) Chestiunea pedologiei în raport 
cu educaţia colectivă a copiilor. 


2. Chestiuni sociale şi de educaţie 
națională. 


a) Cum ar trebui organizate şcoa- 
lele de adulți pe lângă şcoala primară, 
cazărmi, fabrici, etc. precum și Aca- 
demiile populare, spre a conlucră în 
mod mai sistematizat asupra educaţiei 
sociale şi naționale a adulților? 

b) Ridicarea monumentelor co- 
memorative în toate localitățile isto- 
rice din țară contribuesc ele la desvol- 
tarea sentimentului patriotic şi mar fi 
necesară înființarea unei societăți care 
să aibă de scop sistematizarea ridicării 
și conservării lor, precum și de a pro- 
vocă vizitarea lor cu ocazia congreselor 
didactice şi sărbători naționale ? 

c) Cari ar fi bazele unirei întregii 
dăscălimi într'o singură societate pe 
secțiuni sau prin federarea asociaţiuni- 
lor pentru mărirea unor idealuri co- 
mune? 

3. Chestiuni referitoare la îmbunătă- 
țirea stării actuale a institutorilor. 
Din punct de vedere moral: 

a) Cari ar fi mijloacele de îmbo- 
gățirea cunoştinţelor științifice şi per- 
fecţionarea profesională a corpului di- 
dactic primar? 

b) Chestiunea înaintărilor în legă- 
tură cu serviciul de control și admi- 
nistrativ şi cultural al şcoalei ? 

c) Drepturile de eligibilitate ale 
membrilor corpului didactic primar? 

d) Modalitatea organizării unui 
consiliu general al învățământului şi 
reprezentarea lui în consiliul permanent. 

€) Organizarea comisiilor de jude- 
cată şi asigurarea dreptului de apărare, 
cu apel și recurs. 

4. Din punct de vedere material. 

a) Sporirea salarului inițial. 

b) Egalizarea şi ridicarea grada- 
țiilor la 20 la sută, înființându-se și 
gradaţia a 5-a la 25 ani. 


c) Limitarea timpului de serviciu 
la maximum 30 ani; contându-se anii 
de minorat şi de concediu. 

d) Înființarea institutelor de edu- 
cație pentru copiii membrilor corpului 
didactic primar, din tondul taxelor de 
examene particulare. 

e) Plata suplinitorilor, numiţi din 
oficiu, pentru cazuri de boală, din fon- 
dul general al ministerului. 

w 

Curs de lucru manual. La 30 
lunie c. v. se deschide un curs de 
lucru manual de 5 săptămâni la Şcoala 
normală de învățători din oraşul Câm- 
pulung (România). Acest curs are 
mai multe secții precum: lemnărie 
elementară, cartonaj împletituri de ră- 
chită, de papură, paie și sfoară. La 
acest curs pot luă parte învățătorii, cari 
vor înaintă cerere prin care declară 
că vor să urmeze cursurile. Învăţătorii 
admiși primesc casa și masa gratuit 
pentru tot timpul cursurilor precum şi 
drumul pe căile ferate române. Cere- 
rile se fac direct la adresa: 

«Administrația Casei Şcoalelor — 
Bucureşti, strada Lueger, până în ziua 


de cel mult 15 Iunie a. c. st. v. 
+ 


Reforma învățământului secun- 
dar. Sub acest titlu ziarul + Românul» 
din Arad publică în Nrul 103 a. c. un 
judicios articol, din care reținem ur- 
mătoarele : 

«Credem, că oricare dintre popoa- 
rele acestei țări se poate despărţi cu 
mult mai ușor decât noi Românii, de 
studiul limbilor clasice, de care nu le 
leagă sufletește nimic sau aproape ni- 
mic. Pe când la noi, la Români, acea- 
stă despărţire va îi mai anevoioasă. 
Dacă ne alăturăm bucuros la planul 
d-lui ministru Jankovich de a înlocui 
în liceele statului propunerea limbei 
eline cu a limbei vorbite de majori- 
tatea poporațiunii din ținutul respectiv, 


— 238 — 


nu ne-am puteă împăcă tot atât de 
ușor cu eventuale măsuri, ce ar îi în- 
dreptate contra limbei latine, de ele- 
mentele căreia simţim că au atâta tre- 
buință toți ceice vor să participe în 
mod activ la vieața sufletească și cul- 
turală a poporului nostru, la desvol- 
tarea, îmbogățirea şi înflorirea ei. 
Chiar dacă în liceele statului sar 
reduce orele de limbă latină, în ale 
noastre ar trebui păstrate. Pe lângă 
îndrumarea unor profesori devotați şi 
pricepuţi, tinerele generaţii ce se suc- 
cedează în liceele noastre, vor aveă 
prilej în orele de limbă latină nu numai 
să facă acele folositoare exerciţii de 
memorie şi logică, cu ajutorul cărora 
vor puteă să-și însușească simetria for- 
melor gramaticale şi sintactice ale 
limbei latine, ci la tot pasul vor găsi 
îndemn să facă comparații potrivite 
între limba latină şi între limba noa- 
stră românească Din aceste comparații 
vor aveă un îndoit folos: îşi vor în- 
suși mai cu înlesnire cunoștința limbei 
latine și vor îi în stare să pătrundă 
mai bine geniul latin al limbei române, 
vor ajunge să înţeleagă duhul stră- 
vechiu latin, care viază în anume forme 
ale limbei noastre, vor iubi varietatea 
nuanțelor de înțeles și bogăția de 
forme, ce cuprinde limba noastră, a 
cărei afinitate cu limba poporului — îm- 
părat le va umpleă sufletul de mândrie 
şi îi va îndemnă să cultive cu sfințenie 
frumusețile şi comorile sufleteşti as- 
cunse în cuvintele ei. Studenţii ro- 
mâni, chiar şi cei necesitați a cercetă 
liceele maghiare sau germane, nu ar 
trebui să uite niciodată adevărul cu- 
prins în cuvintele umanistului loan 
Sturm, care ziceă despre limba latină: 
«huius linquae honestissima est com- 
paratio, sanctissima exercitatio, quam 
Deus hospitalem esse voluit, quam 
late terrarum orbis patet hominibus». 
Ținând seamă de faptul, că limba 


latină a řost secoli dearândul nu nu- 
mai limba învățământului în patria 
noastră, ci şi a administrației și legis- 
lației, probabil că nici ceice pregătesc 
reforma Învățământului secundar nu se 
vor gândì la o stingherire prea mare 
a învățământului limbei latine în liceele 
statului. Experiențele făcute în alte 
țări încă îi vor îndemnă să nu dea 
ntilitarismului teren prea vast în pa- 
guba clasicismului. În «Convorbiri li- 
terare» cetim, că profesorul francez 
Aug. Cartault a scris acum de curând, 
o puternică critică a sistemului de în- 
vățământ secundar impus în Franța 
prin legea din 1902. «Această lege, 
inspirată de principii utilitare, a fost o 
pagubă pentru Franţa, pentrucă a în- 
locuit învățământul umanităților cu 
acela al unor specialități... În loc de 
o cultură generală, bine ordonată, can- 
didaţii la bacalaureat ajung azi cu o 
memorie foarte încărcată, dar fără 
simţ critic, fără gustul, măsura şi avân- 
tul superior pe care-l dă sufletelor 
cultura clasică... În loc de o unitate 
armonioasă se creiază acum în suflete 
o juxtapozițiune de specialități. Me- 
nirea învățământului secundar este însă 
cu totul alta: el trebuie să dea tine- 
rilor o cultură generală bine rânduită, 
căci fără această bază, care e cea mai 
grea de dat, nu se poate speră intrun 
bun învățământ superior. Cele trei 
limbi clasice, elina, latina şi franceza, 
reprezintă trei momente strâns legate 
între ele din evoluția unei culturi uni- 
tare: nu poate cineva să stăpânească 
cea din urmă fără a cunoaște cele cari 
au precedat-o. Continua și atenta apli- 
care a sintaxei, temele şi versiunile, 
sunt un mijloc bine potrivit de a da 
copiilor simţământul valoarei cuvin- 
telor, de a le deșteptă spiritul de pro- 
bitate intelectuală și de preciziune, 
astfel că, precum spuneă însuși Henri 
Poincaré, limbile clasice sunt şcoala 


— 239 — 


cea mai sigură pentru dobândirea spi- 
ritului științific... Metoda directă pen- 
tru învățarea limbilor moderne nu dă 
o disciplină intelectuală bine legată... 

În Franţa inginerii şi comercianții. 
fiind întrebaţi, au alcătuit un memoriu, 
în care arată regretele lor și răul adus 
de faptul, că învățământul clasic a fost 
în mare parte redus în licee. Astăzi 
vin să se plângă în acelaş sens chiar 
profesorii de matematică francezi». 

Deci atât continuitatea desvoltării 
culturale, cât şi experienţa altor țări, 
va impune respectarea învățământului 
limbei latine, şi în viitor, în liceele sta- 
tului măcar chiar de ar îi să se împli- 
nească sinistra profeție din versurile 
adresate de Janus Pannonius lui Ga- 
leoto Martius: 


«Hic Maro ponatur, fiet lyra rauca 
Maronis, 


Huc Cicero veniat, 
Cicero». 


In legătură cu acest articol din 
«Românul», ținem să semnalăm faptul 
că la compatrioții noștri unguri s'a 
inființat o societate specială a ade- 
renţilor culturei umanistice clasice, 
care urmărește scopul de a împedecă 
reducerea invățământului clasic în şco- 
lile secundare. Societatea îşi are sediul 
în Budapesta și se chiamă: «Magyar 
humanisztikus gimnázium hiveinek egye- 
siilete» (M. H. G. H. E). 


mutus erit 


L 
ACTIVITATEA ASOCIAȚIUNII. 


Cooperativele săteşti. In şedin- 
tele sale din Maiu și Iunie, comitetul 
central s'a ocupat cu ideea înfiin- 
ţării unei centrale a cooperativelor 
sătești. In ultima ședință, ținută în 13 
lunie, secretarul Oct. C. Tăslăuanu a 
prezentat următoarea propunere ca 
proiect de deciziune: «Comitetul cen- 
tral decide înființarea unei centrale a 
cooperativelor sătești, ca instituţie de 
sine stătătoare, sub auspiciile Asocia- 


țiunii. Pentru procurarea creditului 
necesar pe seama cooperativelor să- 
teşti, centrala va sta în legătură cu 
asociația institutelor noastre financiare 
«Solidaritatea» și cu băncile românești 
mai mari. 

Cu pregătirea lucrărilor pentru 
organizarea acestei centrale se însăr- 
cinează comisiunea cooperativă, care, 
cel mai târziu până la | August a. c. 
va aveă să prezinte comitetului central 
un proiect de statute al centralei și un 
plan de organizare al ei. 

La adunarea de constituire a cen- 
tralei cooperativelor sătești, înființată 
la inițiativa Asociaţiunii, se va discută 
şi eventuala îuzionare cu federaţiunea 
«Infrățirea», întiinţată la iniţiativa «Reu- 
niunii române de agricultură din co- 
mitatu) Sibiiu». Comitetul central, după 
o discuţie amănunțită, la propunerea 
d-lui G. Precup, a decis următoarele: 
« Asociațiunea va continuă propaganda 
pentru înființarea cooperativelor să- 
teşti. Comitetul central va interveni 
pe lângă «Solidaritatea», ca să se în- 
grijească de procurarea creditelor ne- 
cesare pe seama cooperativelor să- 
teşti și să le controleze». 


* 

Comemorarea lui Eminescu. Bi- 
roul central a adresat următoarea cir- 
culară direcțiunilor de despărțăminte : 

«Domnule Director! La 15 Iunie v. 
a. c. se împlinesc 25 de ani dela 
moartea poetului Mihail Eminescu, 
care e cea mai curată glorie a nea- 
mului nostru şi a cărui operă e o ço- 
moară a culturii românești. 

O instituţiune culturală, cum e « Aso- 
ciațiunea», e datoare să serbeze această 
dată în toate despărțămintele ei. 

Deaceea, ne permitem a vă în- 
vită, Domnule Director, să binevoiţi 
a aranjă în despărțământul ce-l con- 
duceţi câte o serbare comemorativă, 
prin aranjarea de conferințe, decla- 


— 240 — 


maţiuni şi cântece, toate despre şi din 
opera nemuritorului poet. Cel mai 
potrivit prilej pentru aranjarea acestor 
serbări sunt adunările cercuale, ce le 
veţi țineă în cursul acestei veri. 

In nădejdea că veţi înțelege im- 
portanța culturală acestor serbări şi 
fără a mai stărui asupra lor și fiind 
convinși că veți face tot posibilul ca 
ele să fie cât mai reușite, Vă rugăm 
să primiți încredințarea deosebitei noa- 
stre stime», 

In Sibiiu, la 1 Iulie v., se va aranjà 
o serbare în sala festivă a Asociaţiunii. 
Se vor ţineă conferințe despre Emi- 
nescu şi se vor declamă şi cântă mai 
multe poezii de Eminescu. 

* 


Secţiile ştiinţifice-literare. Con- 
form $-lui 17 din «Regulamentul ge- 
neral al secțiunilor ştiinţifice-literare 
ale Asociaţiunii, convoc prin aceasta 
pe onorații membri ai secțiunilor pe 
ziua de 14 lulie nou a. c. la orele 10 
a. m la ședința plenară ordinară, care 
se va ţineă în sala festivă a Muzeului 
Asociaţiunii (Sibiiu, Str. Șaguna Nr. 6) 
cu următoarea ordine de zi: 

1. Deschiderea ședinței plenare. 
2. Raportul secretarului literar cătră 
şedinţa plenară. 3. Stabilirea ordinei 
lucrărilor. 4. După amiazi şedinţele 
singuraticelor secții. 

Prezidentul Asociaţiunii: 


Andreiu Bârseanu. 


După şedinţa plenară a secţiilor 
se vor face excursii la Sălişte, Răși- 
nari, Avrig şi la mănăstirile Cozia, 
Horez şi Argeș din România. Membri 
cari doresc să participe la aceste 
excursii sunt rugați să se anunţe la bi- 
roul «Asociaţiunii» până la 15 lulie n. 


Cursurile de analfabeți. Comi- 
tetul central, în şedinţa sa din lunie, a 
împărțit câte un premiu de 50 cor. 
următorilor preoţi şi învățători, cari 
au ţinut cursuri de analfabeți în cursul 
iernii trecute: 

1. D-lui învățător Demetriu Lazar 
Todoran din comuna Căpâlna îni. 


(desp. Diciosânmărtin), care a instruit 
46 de analfabeți, dintre cari 36 au 
trecut cu succes examenul. 

2. D-lui învățător Teodor Fizeşan 
din comuna Venter-Rogor (despărță- 
mântul Ceica), care a instruit 27 de 
analfabeți, făcând examen în fața di- 
rectorului despărțământului. 

3. D-lui preot loan Pop din co- 
muna Ţagul-mare (desp. Mociu), care 
a instruit 25 de analfabeți, dintre cari 
20 au învăţat pe deplin a ceti și scrie. 

4. D-lui loan Ban, cantor din co- 
muna Hărănglab (desp. Diciosânmăr- 
tin), care a instruit 27 de analfabeți, 
dintre cari 22 au trecut examenul. 

5. D-lui învăţător Emil Murășan 
din comuna Petridul de sus (desp. 
Turda), care în vara anului 1913 a 
instruit 31 de analfabeți, iar în iarna 
anului 1914, 20 de analfabeți, făcând 


toți examenul. 
* 


Despărțăminte. Despărțământul 
Lipova s'a reorganizat. S’a proiectat 
Înființarea de nouă despărțăminte in 
Radna, Șiria şi Birchiş (comit Arad). 
Teologii din Gherla vor cutrieră 
în vacanța de vară despărțămintele 
Seini și Baia-mare, ținând prelegeri și 
înscriind membri ajutători la Asocia- 
țiune — Comunele aparținătoare cerc. 
adm. Şugatag s'au anexat desp. Si- 
ghet. Asociaţiunea are deci numai 
două despărțăminte în Maramurăş. 


* 


Muzeul Asociațiunii. Colecțiile 
Muzeului s'au îmbogățit: cu 2 merin- 
dețe și 3 furci de tors, dăruite de - 
D-na Ana Făgărășan din Drăguş; cu 
mai multe modele de cusături din 
Bihor, dăruite de D-na Fedy Navrea, 
preoteasă în comuna Voivozi (Bihor). 


Agenturi. S'au înființat agenturi 
în Ruja (desp. Agnita); în Galați (desp. 
Bistrița); Sälcița (desp. Vârșeț). 


Adunarea generală din acest an 
se va țineà la Năsăud ìn zilele de 28 
şi 29 August n. a. c. Numărul viitor 
pe [ulie şi August va cuprinde raportul 
comitetului central cătră adunarea ge- 
nerală din Năsăud. Va apăreă pe la 
mijlocul lunei August. 


i Tiparul tipografiei arhidiecezane.