Puncte Cardinale anul X, nr. 12 (120), decembrie 2000

n — — 


credinta 


iubire 
speranta 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINA 


Circulaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA. FRANȚA, ELVEȚIA. DANEMARCA. SUEDIA, SPANIA. CANADA. STATELE UNITE, AUSTRALIA 


O NAȚIUNE ÎN DERIVĂ 





“Vadim ad portas”. Acest grav avertisment păreacăstă 
la originea îngrijorării întipărite pe chipurile “înțelepţilor” 
politicii româneşti - politologi, analişti, lideri de opinie şi 
ziarişti - prezenți în studiourile principalelor posturi de 
televiziune în seara zilei de 26 noiembrie, ora2 1, când, odată 
cu întreaga țară, luau cunoştinţă de rezultatele sondajelor de 
opinie efectuate la ieşirea de la urne, rezultate confirmate 
ulterior de numărarea tuturor voturilor exprimate. 

Pe scurt, la alegerile din noiembrie s-au prezentat la 
ume 56% din cetățenii cu drept de vot. Un fapt căruia trebuie 
să i se acorde importanță, în sensul că, din doi români, unul 
nu este implicat în mocirla rezultatelor scrutinului, dar el se 
face vinovat de indiferență față de viitorul naţiunii. Acest 
absenteism masiv poate avea însă şi o explicație mult mai 
dramatică. In mod obişnuit, “românul cinstit”, conştient de 

starea de degradare a clasei politice, îşi propune să voteze pe 
“cel mai puţin rău”, Se pare însă = * de accastă dată alczăti zi! 
de bună-credinţă nu au găsit printre candidaţi pe nici unul 
| care să îndeplinească condiţia “celui mai puțin rău”, în 
 aceastăsituație preferând săstea cât mai departe de murdăria 
politică. i 
Alegerile anului 2000 au fost câştigate de comunistul 
Ion Iliescu (37%) şi de PDSR (38%), continuatorul PCR, 
atât în ceea ce priveşte adeziunea la “idealurile nobile ale 
comunismului”, cât şi prin prezervarea vechilor cadre 
comuniste, completate cu lichelele oportuniste ale 
momentului. La un pas în urma “vechiului comunist” (aşa 
cum îl caracterizează pe lon Iliescu, la unison, mediile 
occidentale), se găseşte “tribunul” Comeliu Vadim Tudor 
(28%), impropriu şi tendenţios etichetat drept “naţionalist”. 
(În realitate, atât C.V.Tudor, cât și colaboratorii săi din 
Partidul România Mare, votat de 20% din alegătorii care s- 
au prezentat la ue, sunt 0 excrescenţă securistă a fostului 
Partid Comunist.) Naționalismul pe care-l arborează aceşti 
şarlatani politici nu este altceva decât o reactualizare a 
| naţional-comunismului ceaușist. Zămislit şi cultivat de 
fosta Securitate, acest surogat de naționalism avea, în trecut, 
rostul să servească drept substitut ideologic destinat unei 
populaţii îndobitocite prin teroare, incapabile să priceapă 
subtilitățile dialecticii marxiste, dar sensibile la stimuli 
* propagandistici de tipul “Noi suntem Români!”. Un plan 
diabolic, aplicat cu perseverență de “picătură chinezească”, 
menit să transforme acutizarea mizeriei spirituale şi morale 
a românilor într-un fals complex de superioritate, ale cărui 
reflexe se vor dovedi nefaste pentru evoluţia vieții politice 
de după decembrie '89. Și nu greşim afirmând că această 
falsă mândrie națională, lipsită de conţinutul de valoare care 
săo justifice, a influențat într-o bună măsură ascensiunea pe 
scena politică românească a unui ipochimen ceauşist de 
teapa lui C.V, Tudor. 

Celelalte rezultate ale scrutinului din noiembrie nu au 
constituit o surpriză. Ţărăniştii nevolnicului lon Diaconescu, 
abandonaţi de liberali (care, aidoma şobolanilor de pe o 
corabie care se scufundă, şi-au părăsit''colegii de guvernare” 
cu care ar fi trebuit sărăspundăsolidar pentru dezastrul țării), 
au încropit în pripă o făcătură denumită CDR 2000, împreună 
cu UFD, formaţiune condusă de Varujan Vosganian, cu 
fantomaticul PER și cu ANCD, o dizidență țărănistă pentru 
consolarea fostului premier Victor Ciorbea. Neatingând 
pragul electoral de 10%, țărâniştii şi inaniţii lor aliaţi au fost 


——— [| n NP RaaR Ar a 





excluşi din viața politică parlamentară pentru următorii patru 
ani. Dar să urmărim firul evenimentelor care au condus laacest 
deces, în primul rând moral, şi abia apoi politic. 

La alegerile din 1996, CD (promisiune şi speranță de a se 
pune capăt regimului neocomunist) s-a situat pe primul loc în 
preferinţele electoratului. Neobţinând însă majoritatea absolută 
pentru a guverna singură, Convenţia Democrată a fost pusă în 
faţa alternativei: fie să respecte linia intransingenței 
anticomuniste şi să rămână în continuare în opoziţie, până 
când națiunea va spune un “nu” hotărât comunismului, fie să 
abandoneze consecvenţa doctrinară şi să formeze un guvern în 
cârdăşie cu una din formațiunile politice provenite din 
dezmembrarea fostului PCR. Din păcate, CD a ales calea 
compromisului. Pentru urmaşii lui Maniu, Mihalache și 
Coposu, dorinţa de a guvema s-a dovedit mai putemică decât 
ataşamentul față de un corp de principii morale, de respectarea 
Căl ora, aşa Cui aa si „cit ai 7, depi „dea viulorui națiunii, 


r Pe caen 


LA CAPĂTUL A ZECE ANI DE VEGHE 
ÎN NUMELE LUI HRISTOS, 
ÎN PRAGUL CRĂCIUNULUI JUBILIAR, 
LA RĂSCRUCE DE VEACURI ŞI MILENII, 
REDACȚIA PUNCTELOR CARDIWALE 
DOREȘTE TUTUROR COLABORATORILOR, 
PRIETENILOR ŞI NEPRIETENILOR SĂI 

' MINTEA ROMÂNULUI CEA DE PE URMĂ! | 








ÎN PA Pi) 


Decembrie 
2000 


16 pag, - 6000 lei 






Acceptând să guverneze împreună cu Partidul Democrat 
condus de ex-comunistul Petre Roman. fiul evreului 
comintemnist Est Neulander (cunoscut sub numele de 
Valter Roman), componentele CD, aşa - numitele “partide 
istorice” (alături de care s-a aflat, spre dezonoarea ei, şi 
Asociaţia Foştilor Deținuți Politici), au dovedit că singura 
lor legătură cu realitățile politice din perioada interbelică era 
denumirea... 

Astăzi, nu mai are rost să inventariem lungul şir de 
abateri de la moralitatea elementară săvârşite de “ţărănişti” 
şi de ceilalți “istorici” în răstimpul ultimilor patru ani 
Refuzându-le dreptul de a mai participa ta treburile statului, 
electoratul i-a sancționat politic, iar opinia publică, moral. 
Dacăsancțiunile morale şi politice vor fi urmate şi de acţiuni 
penale, se va vedea în viitor. În acest context trebuie făcută 
însă o precizare menită să spulbere aureola de “justițiar” 















pat da CI” Ondam. Ii rs mancot. fată : += | 
CU Igata ue a Na a BOD aaa Iu Poet (ata de adevăr, SUNCA 


obligaţi să recunoaştem că, în proporție de 80%, acuzatiile 
pe care “'justiţiarul” le pune în sarcina adversarilor săi 

politici sunt îndreptățite. Dar “Justițiarismul”' său nu este 
expresia unei concepții de viață, ci un mijloc de a-şi anihila 

adversarii. C.V. Tudor nu este adeptul principiului Fiar 
iustitia, pereat mundus (“Să se facă dreptate, de-ar fi să piară 
lumea”), sau în forma întâlnită la Seneca: Fiat iustitia, ruat 

coelum (“Să se facă justiţie, prăbuşească-se şi cerul”). Nu 

numai din activitatea postdecembristă a “tribunului”, ci şi 

din perioada anterioară, când era ucenicul unei alte figuri de 

tristă amintire, scriitorul Eugen Barbu, directorul revistei de 

şantaj Săptămâna şi slugă devotată a cuplului Ceauşescu, 

Ştim că vânarea adversarilor şi “atacurile la persoană” 
constituiau un procedeu de anihilare prin şantaj şi calomnie. 

Dacă ideea de dreptate, cinstea şi neprihănirea ar constitui 

protesiunea de credință a lui C. V. Tudor, ar trebui să-l 
vedem înconjurat de o “gardă” de “incoruptibili”, “cavaleri 
fără teamă şi prihană”, care, hotărâți să purifice societatea 
românească îmbrăcați în “cămaşa morţii, ar începeeradicarea 
corupției prin “mitralierea” pe stadioane, în văzul mulțimilor, 
atuturor acelora care s-au făcut vinovaţi de dezastrul țării. În 
realitate, însă, acoliții “Justiţiarului” sunt figuri dubioase, cei 
mai mulţi cu un notoriu trecut securisto-comunist, care, dacă 
românii ar fi avutun minimum de fermitate politică, aplicând 
prevederile Articolului 8 din Proclamaţia de la Timişoara, 
astăzi n-ar fi fost “aleşii națiunii”, ci, după faptele lor, 
gunoiul societății civile. Din păcate, acestei trupe alcătuite 
din bătrâni hârşiţi în rele i s-au alăturat şi câteva personalități 
pe care, cândva, le-am stimat. O dovadă în plus că românii 
Sunt “o naţiune în derivă”. 

Inainte de a încerca să desluşim cauzele ataşamentului 
electoratului român faţă de forțele politice de sorginte 
comunistă, pentru a avea o imagine completă a modului în 
care este configurată viitoarea scenă politică, să reamintim, 
pe scurt, şi celelalte rezultate obținute de partidele politice 
aflate în competiţia pentru auvemarea țării. Pe lângă PDSR 
şi PRM, în Parlamentul României au mai intrat încă tei 
partide: PD (7,1% din voturi la camera Deputaţilor şi 7,6% 
la Senat), PNL (6,8% la Cameră şi 7,4% la Senat) şi UDMR 
(0,3% la Cameră şi 6,4% la Senat). Din restul de 60 de 





(continuare în pag. 2) 
Gabriel CONSTANTINESCU 























PAG. 2 NR. 12/120 DEC. 2000 


PUNCTE CARDINALE 


“Pagedia PR 





(urmare din pag. |) 
partide (record mondial absolut!), numai următoarele sunt menţionate de statisticieni: 


CDR 2000, APR şi PUNR+PNR. Acestea neobținând însă procentajul necesar depăşirii. 4 


pragului electoral, în ummătorii patru ani vor constitui ceea ce se numeşte “opoziţia 
extraparlamentară” (eufemism al neputinței). 

Din cifiele statistice consemnate la acest scrutin, două sunt semnificative pentru 
actuala stare a națiunii. Contorm analizelor efectuate de IMAS, cei mai mulţi dintre 
votanţii din '96 ai lui Emil Constantinescu l-au preferat la actualul scrutin pe liderul 
PRM. (Un fenomen petrecut cu precădere în Transilvania, unde nu sărăcia, ci în mod 
cert “altceva” i-a determinat pe alegători să-l prefere pe Vadim Tudor.) De asemenea, 
trebuie avut în vedere ce s-a petrecut în cadrul PD. În cursa pentru Cotroceni, “liderul 
național” Petre Roman (''e/ lider maxima”, cum i se spune în intimitate) nu a fost votat 
nicimăcar detoți adepții partidului pe care-l conduce! (În timp ce PD aoblinutceva peste 
7% din sufragii, Petre Roman a fost văzut ca Preşedinte al României de numai 3% din 
alegători. Pe cine au votat celelalte 4 procente, rămâne o întrebare deschisă, al cărui 
răspuns îl vom avea abia după consumarea turului doi al prezidenţialelor.) Pe locuri 
onorabile, în aceeaşi competiție, s-au plasat cei doi contabili, Theodor Stolojan şi Mugur 
Isărescu (primul cu 12%, cel de al doilea cu 10% din sufragii). Nereuşita lor este însă 
semnificativă, în sensul că românii, în ciuda sărăciei lucii în care trăiesc, nu au perceput 
soluția economică drept rezolvarea așteptată, ci o soluţie dintr-un “alt” domeniu. Or, 
acest “alt” domeniu trebuie privit şi investigat cu atenție. 


Există în viața popoarelor momente cu o încărcătură atât de grea de semnificaţie, 
încât existența lor este marcată pentru decenii, uneori chiar pentru secole, de “ceea ce 
s-a petrecut atunci”. De multe ori, însă, oamenii uită sau minimalizează importanța 
acelui moment crucial. Cei răuvoitori, ca și cei interesați îi denaturează conținutul, iar 
manualele “alternative” de istorie îl inserează, de obicei, cu un ton neutru, în înşiruirea 
cronologică a faptelor, evitând judecăţile de valoare. Pentru cel a cărui existență se 
confundă însă cu însăşi existența națiunii din care face parte, este cu neputinţă ca, oricât 
timp s-a scurs de la consumarea acelui moment, semnificația lui să nu-i fie încă vie şi 
să nu găsească în conţinutul faptelor petrecute atunci înțelegere pentru ceea ce se petrece 
astăzi. Pentru noi, un astfel de momenta fost “actul de la 23 august 1944”, Atunci a fost 
frântă, printr-un act de ruşinoasă trădare, şira spinării morală a națiunii române. 

Săreamintim însă faptele. Ofensiva armatelor sovietice, cerută cu insistență de şefii 
partidelor politice (Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu), de grupul Niculescu-Buzeşti şi 
Constantin Vişoianu şi de Regele Mihai, împotriva propriei lor oştiri, începuse în ziua 
de 19 august 1944. Cu toate activitățile trădătoare ale unor şefi militari, trupele de pe 
Frontul Moldovei, în frunte cu ofițerii devotați neamului, luptau cu o îndârjire care nu 
intrase în calculele complotişilor (constituiți într-un aşa-zis" FrontNaţional-Democrat”, 
alcătuit din Partidul Comunist, Partidul Naţional Țărănesc, Partidul Naţional Liberal şi 
Partidul Social Democrat). Pentru a înfrânge această rezistență, complotiştii au recurs 


la intervenţia regală şi la vestea mincinoasă a unui pretins armistițiu, veste anunțată la -- 


radio de Rege şi transmisă tuturor comandanților de unităţi de către Generalul Racoviţă, 
odată cu ordinul de încetarea focului. “Nu există- ne spune Pamţil Şeicaru- în vocabular 
cuvântul care să califice aşa cum se cuvine mârşavul act de înşelare a bunei credințe a 
armatei care luptase eroic timp de trei ani şi două luni, ducând nimbate de glorie 
steagurile Ţării până în Crimeea, Caucaz şi malurile Volgăi, O trădare care nu are 
precedent în istoria nici unei naţiuni: un rege dând armata sa în mâna inamicului”. 
Rezultatul! acestei odioase misti ficări este cunoscut: 170.000 de ostaşi şi ofițeri, întreaga 
armată de pe Frontul Moldovei, dotată cu armament modem pentru timpul acela, au fost 
dezarmaţi fără luptă şi târâți în captivitatea sovietică. Adevăratul armistițiu se va semna 
abia la 12 septembrie, la Moscova, când Armata Roşie ocupase țara în întregime şi 
jefuise tot ce-i căzuse în mână. 

La 23 august 1944, partidele politice au delapidat capitalul moral al României, 
dobândit în urma participării la “Cruciada împotriva bolşevismului”. Peste sacrificiul 
celor 496,000, atât cât reprezință pierderile române în oameni morți, răniți şi dispăruți 
pe câmpurile de luptă din Răsărit (cifra se ridică la 623.000, dacă se iau în calcul şi cei 
care au depus armele din ordinul Regelui Mihai), “făuntorii actului” au avut orijă să se 
aștearnă un strat gros de uitare şi tăcere. Erau “'fascişti”” care luptaseră împotriva URSS, 
aliatul de bază al democraţiilor occidentale! 

Dar nu numai atât. Înviagătorii, în faţa cărora România capitulase rușinos, nu s-au 
mulțumit să ne cotropească şi jefuiască țara. Ne-au și înjosit, obligându-ne să luptăm 
impotriva aliaților de ieri, ceea ce a costat nenorocita noastră națiune pierderi evaluate 
la 165.000 de ofiţeri şi ostaşi, din care 1! 1.379 de morți. In fața acestei realităţi suntem 
îndreptățiţi să ne întrebăm dacă “făuritorii actului” au fost conştienţi de modul în care 
națiunea a receptat fapta politicienilor şi generalilor trădători, care nu numai că l-au 
arestat mișeleşte pe Mareşalul Antonescu, dar l-au predat imediat comunistului Emil 
Bodnăraș, agentul Moscovei, “de teamă să nu fie eliberat de anmată” (Generalul Aldea), 
De asemenea, suntem îndreptățiți să ne întrebăm dacă “făuritorii actului” au înțeles 
vreodată problemele de conștiință ale combatanţilor care ieri luptaseră în Răsărit şi azi 
luptau în Apus? Şi, în aceeaşi ordine de idei, ne punem înisebarea dacă "'făuritorii 
actului” şi-au dat seama ce se petrecea în sânul nenumăratelor familii somânești care 
plătiseră preţ ereu de sânge atât în combaterea comunismului, căt şi în eforturile pentru 
afirmarea și consolidarea acestui sistem criminal? Că nu au priceput nimic din această 
tragedie morală a naţiunii o dovedeşte următoarea întâmplare. 

Relativ recent, în perioada 26-29 iunie 1997, un for de cultură româno-american, 
denumit pompos “American- Romanian Academy", a organizat la Târgovişte “Cel de 
al 22-lea Congres Intemaţional”. Moderator pentru secția militară a fost numit 
“Generalul de Corp de Armată (2)” Marin Dragnea. Pentru lămuricea cititorilor, să 
amintimcă “numitul” Dragneaa fost la origine grad inferior în Oștirea română, că a căzut 
prizonier pe Frontul de Răsărit şi, după ce a aderat la Divizia “Tudor V ladimivescu”, a 
fost avansat în cinul ofițerilor de către Stalin, jar regimul comunista făcut dinel un vajnic 
general de corp de armată, Până aici, nimic neobişnuit, Vechea Armată română a fost 
lichidată de regimul comunist şi înlocuită cu o armată nouă, de partid, clădită pe nucleul 
celor două divizii de “voluntari” formate în URSS, Lucrurile încep însă să devină 
instructive amintind faptul că una din comunicările dezbătute. purta titlul: 10 ani de 







temniţă pentru Generalul Nicolae Şova- cuceritorul Budapestei”. Despre ce era vorba? 
in campania din Apus, Generalul Şova a comandat o mare umtate românească, 
participând, alături de ruşi, la ocuparea Budapestei. Cum însă acelaşi General Şova 


i comandase trupe şi în Răsărit, comuniştii nu l-au iertat şi l-au condamnat la 10 ani de 


temniță pentru “crime de război”. - 

Morala acestei întâmplări este însă alta, În ziua de 3 august 1919, brigada de 
cavalerie comandată de Generalul Rusescu întreprinde un act de temeritate şi pătrunde 
cu roşiorii săi în capitala Unoariei, unmat fiind a doua zi de Divizia | de vânători de 
munte, Astfel se punea capăt regimului bolşevic al lui Bela Kun, împiedicându-se 
extinderea comunismului în Europa. Ca un paradox specific românesc, în 1945, de data 
aceasta în calitatea deloc onorabilă de aliaţi ai Armatei Roşii, ne-am adus contribuția 
la înstăpânirea “secerii şi ciocanului” în aceeași Budapestă pe care în urmă cu 26 de ani 
o eliberasem de bolşevici. Fără comentarii! 

Actul de la 23 august 1944 a fost apreciat de Uniunea Sovietică şi de Aliaţii 
occidentali numai în măsura în care le-a adus avantaje militare şi politice de moment. 
Sub aspect moral însă, el a stâmit lehamite şi dispreţ. Ne dovedeam o naţiune capabilă 
de vădare. Dintre toate statele Europei care au fost prinse în vâltoarea celui de la doilea 
război mondial, numai România a luptat şi într-o tabără, şi în cealaltă! Posesori ai unui 
astfe! de certificat de moralitate politică, are rost să ne mai mirăm de ce Occidentul este 
reticent în a ne accepta în NATO şi în Uniunea Europeană? Suntem nedumeriţi de ce 
Germania, prin glasul unor înalte personalități politice, se exprimă dezaprobator față 
de România. Uităm însă că, în zilele de 9-12 ianuarie 1945, toți bărbaţii între 17 şi 45 
de ani şi toate femeile între 18 şi 35 de ani de naţionalitate germană, de pe teritoriul 
României, o minoritate hamică, aflată în Ardeal de 800 de ani, au fost ridicaţi de 
autoritățile române, îmbarcaţi în vagoane de vite și predaţi sovieticilor (care i-au 
deportat, la muncă forțată, în fundul Rusiei). Proprietăţile le-au fost confiscate şi în 
casele lor au fost aduși “colonişti” țigani. Copiii, rămaşi fără părinți, au fost încredințaţi 
rudelor sau vecinilor, iar bătrânii, deposedaţi de toate drepturile politice, au rămas de 
izbelişte. 

Este surprinzător cum oamenii politici care au condus România în perioada 
interbelică au avut naivitatea să creadă că Stalin, din “stimă” faţă de “făuritorii actului”, 
arputeatolera o insulă de democraţie detip occidental în spaţiul de dominație sovietică. 
“Pentru lichidarea partidelor democratice şi înscăunarea partidului comunist - scria 
Pamfil Șeicaru - Moscova a avut nevoie numai de şase luni. La fârşitul |ui februarie 
1945, liberalii, național-țărăniştii şi social-democrații erau lichidați. Speranțele pe care 
le mai păstraseră, cu ocazia alegerilor din noiembrie 1946, dovedesctotala lor ignoranță 
în ce priveşte comunismul”. 

Ce a urmat se ştie. Instaurarea în forță a comunismului i-a spulberat pe “făuritorii 
actului”. Unii au luat calea exilului. Alţii au încheiat pactul cu diavolul. Dar cei mai 
mulți au tost azvârliți în țemniţe, ca recompensă pentru nemernicia lor. Cât priveşte 
națiunea. ea şi-a plecat ruşinată capul. Fusese îngenuncheată prin trădare şi mişelie, nu 


“prin luptă, ca alţii. Încetul cu încetul, românii dădeau semne evidente că au încetat să 


mai fie un popor. Deveneau o populaţie, uşor manevrată de comunişti, Este drept că 
filonul de vigoare al naţiunii nu secase complet. Îndeosebi din rândul tineretului. au 
izbucnit unele acţiuni de demnitate şi dragoste de neam, reprimate însă prin teroare de 
regimul comunist. Dar noi nu am avut mişcări muncitoreşti anticomuniste de amploarea 
celor din iunie 1953 din Germania Răsăriteană, înecate în sânge de tancurile sovietice. 
Nuam avut o revoluțieanticomunistă de proporțiile Revoluției ungare din 1956, în care 
vecinii noştri au purtat un adevărat război cu armatele bolşevice. Nu am avut o 
“Primăvară de la Praga”, nici o mişcare sindicală cu pronunțată coloratură naţional- 
creştină, capabilă să-i înfrunte pe față pe comunişti, aşa cum a fost “Solidaritatea” în 
Polonia. 

In schimb, noi românii am avut un dețaşament numeros de“*comunişti răi”, Peste 
patru milioane, a] căror crez deontologic era “slugărmicia față de cei de sus şi asuprirea 
celor de jos”. Figuri emblematice pentru această categorie de avortoni ai naţiunii sunt 
Ion lliescuşi Corneliu Vadim Tudor, Aceştia au fonmat “clasa politică” postdecembristă. 
Pretenţia lor că s-au convertit la valorile democraţiei, că ar fi păşit pe “Drumul 
Damascului”, este sfiuntare neruşinată. Drumul Damascului nu duce nici la Cotroceni 
Și nici la un fotoliu de senator sau deputat, ci la sacrificiul suprem pe cruce! 

in 1996, o bună parte a populației şi-a pus nădejdea în cartea de vizită a paitidelor 
conduse de foști deținuți politici. Prezența '“istoricilo:” la guvernare a fost însă de două 
ori păguboasă. În primul rând, devenind colegi de “deputăţie” şi de “senatorie” cu 
Jliescii şi Vadumii, le-au conferit acestora “onorabilitate politică”, adică tocmai ce le 
lipsea pentru a li se uita trecutul. Dar faptul ce! mai grav este că, ajunşi să guvemeze 
țara, S-au dovedit nu numai incapabili pentru această sarcină, dar au fost încă mai 
lacomi, mai abuzivi şi mai corupți decât precedesorii lor. În fața acestei tragice situații, 
ce puteau face amărâții de români, buimaci încă după lunga noapte comunistă? 
Dezamăziţi de cei pe care îi crezuseră “incoruptibili”, s-au întors la promisiunile 
amăgitoare ale lui Iliescu şi la tunetele lui Vadim, prevestitoare de răzbunare. 

Această tragedie românească are însă şi un epilog, Istorici de speța unui Adrian 
Cioroianu şi politologi croiţi din stofa lui Cristian Pârvulescu au găsit şi posedă atât 
explicaţia faptelor, cât şi soluţia ieşirii României din criză. Explicaţia: Vadim este un 
“extremist de dreapta” care s-a inspirat din Mişcarea Legionară şi îl imită pe Comeliu 
Codieanu! Soluţia; românii trebuie să-l voteze, la 10 decembrie, pe salvatorul “de 
stânga” lon Iliescu! Nu, Domnilor Cioroianu şi Pârvulescu! Înainte de orice, ar fitrebuit 
să aveți minima decență, așteptând să ne săvârşim din viață noi, cei care am fost 
contemporani cu evenimentele pe care le răstălmăciți cu rea-credință şi care putem 
depune mărturie pentru ca românii să alle adevărul! Cât priveşte geneza şi evoluția 
“extremismului”, Juaţi-vă osteneala şi citiți din scoarță în scoarță Cartea neagră a 
comunismului. Poate aşa veți afla care a fost şi este cel mai extremist sistem politie din 
iume, lat soluția nu este comunistul Ion Iliescu, Atât el, cât şi Vadim Tudor au supt de 
la aceeaşi țâță otrăvită, Adevărata soluție este lupta pentru renașterea morală a 
neamului, O luptă pe case nu o pot înfăptui politicienii, şi cu atât mai puțin contabili, 
ci Școala şi Biserica. Oamenii de cultură, învățătorii şi profesorii, alături de care preotul 
are un cuvânt greu de spus, sunt singurii tămăduitori care pot însănătoşi această naţiune 
bolnavă, care pot săvârşi minunea ca românii să redevină Români. 














sfat 4 








PIINE 


În trup curat de Maică nenuntită 
Crescu sfînt trupul Tău din har ceresc, 
Precum din ploaie şi din raze cresc 
Mănoase spice-n țarina rodită. 


Şi, ca un bob de grîu dumnezeiesc, 
Te-ai măcinat în ura cea cumplită 
Şi-ai hărăzit ființa Ta zdrobită 

Acelor mulți, ce veşnic flămâînzesc. 


Smeriţi, cu slabe miini nesățioase, 
In ruga lor din veci Te-au aşteptat, 
Cerşind mereu fărîme luminoase. 


Cu sînge şi cu lacrimi frământat, 
În focul dragostei Te-ai copt, Hristoase, 
„Și spre viată veşnică Te-ui dat. 


aa Tă Ve 
de 


ri 


Ş pipi pt ţ 
COLIND 

Lerui, Doamne, Ler, 

Din înaltul Cer, 

Cerne Maica, cerne, 

Fulgii moi i-aşterne, 

Nimeni Să nu-i vadă 

Urma prin zăpadă, 

Să nu se cunoască 

Ce fiu va să nască. 


Lerui, Doamne, Ler, 
Din înaltul Cer, 
Coboară, coboară 
Preasfînta Fecioară; 
Dar pe unde merge 
Urma i se şterge, 
Taina din vecie 
Nimeni să n-o ştie. 


Lerui, Doamne, Ler, 
Din înaltul Cer, 
Intră-n Staul, iată, 
Maica Preacurată; 
În staul de vite, 

Pe paie strujite, 

Să nu se cunoască 
Ce fiu va să nască. 


Lerui, Doamne, Ler, 
Din înalrul Cer, 

Cerne luna, cerne, 
Raze albe-aşterne, 
Lumină cerească 

Din fesle să crească, 
Razele-n zăpadă 
Îngeri să le vadă, 

Din înaltul Cer. 

Lerui, Doamne, Ler!... 


Născută la 17 martie 1917 şi mutată la Domnul pe 
8 august 1990, Zorica Laţeu (intrată în viața monahală 
sub numele de Teodosia, în 1948, la Mănăstirea 
Vladimireşti, unde şi odihnește) a făcut studii de 
filologie clasică şi modernă (greacă, latină, franceză), 
a colaborat la revista Gândirea (începînd din 1941) şi 
a publicat trei volume de versuri: /nsula Albă (Sibiu, 


1944), Osana Luminii (Cluj, 1947) şi Poemele Iubirii. 


(Craiova, 1949). In vremea prigoanei comuniste (în 
1955 mănăstirea a fost desființată, iar Maica Teodosia 
este arestată după cîteva luni, făcînd trei ani de 
închisoare politică, aşa cum s-a întîmplat şi cu alte 
viețuitoare ale obștii, dintre care Maica Mihaela 
Iordache, sora lui Iordache Nicoară, a și murit în 
detenţie) continuă să scrie şi să traducă (mai ales din 
greceşte), lăsînd, între altele, mai multe volume de 
poezii, păstrate în manuscris la Biblioteca „Astra” 
din Sibiu. În 1990 mănăstirea se reînființează şi 
obştea se readună, adăugindu-se multe surori tinere 
(astăzi Vladimireştiul este cea mai mare mănăstire 
cu viață de obşte din România). Maica Teodosia 
apucă să trăiască bucuria acestei reîntemeieri şi 


moare înconjurată de dragostea şi grija Maicii Stareţe 


Veronica şi a întregii ei familii duhovniceşti. 

În „La possie religieuse moderne en Roumanie” 
(rev. Contacts, nr.2/1993), Î.P.S. Bartolomeu Valeriu 
Anania, la rîndul său un mare poet ortodox, o 
pomeneşte la loc de cinste, alături de Sandu Tudor 
(Monahul Agaton, apoi Daniil) şi pleiada poeților 
gândirişti. Am ales, pentru acest număr jubiliar, 
cîteva poezii închinate de autoare Naşterii Domnului 
şi Preacuratei Sale Maici (toate extrase din vol. 
Osana Luminii). În numărul viitor vom publica 
recenzia unor recente ediţii-pirat ale Poeziilor sale, 
care nu-i onorează deloc pe editori (oricît de „cinstite 
feţe” ar fi altminteri aceştia). 


5 


Pe pda ţ | 5 e 
DI 559 si Sai! TUI 
OA ID ZXLDOT! LU ALU, 





Si | 
Pe de 


aa | 


DEC. 2000 NR. 12/120 PAG. 3 


INTRAPARE 


Din Slava Ta cerească Te coboară, 
Spre Vifleemul sufletului meu 

Şi-n Staulul smereniei, Fecioară, 
Intrînd să naşti pe unul Dumnezeu. 


Să-l înfăşori în cîntece de slavă 
Ca-n scutece subțiri de bumbăcel; 
Şi ca-ntr-o ieste plină de otavă 

În pacea Duhului să-L culci pre EL. 


Pleca-vor magii, soli din altă zare, 
Călăuziţi de focul alb de stea, 
S-aducă nou prinos de închinare, 
La staulul smereniei, Doamna mea; 


Ci eu voi pune-n mâna lor bătrînă 
Tot aurul cuvîntului isteţ; 

Voi făuri din viersul meu, Stăpînă, 
În jarul gîndului, comori de pret. 


Căldura rugăciunilor de seară 
Va-nfierbînta cădelnițele reci: 
Tămiia magilor va arde iară, 

Cu fum de proslăvire pînă-n veci. 


Și, ca să fie plină dăruirea, 

Voi presăra din visteria lor, 

Cu boabele de smirnă grea, iubirea, 
Cea fără de prihană şi de dor. 


Știu bine că nu-s vrednică, Fecioară, 
Să-ţi fiu în noapte acoperământ; 

Ci-n mila Ta din Ceruri Te coboară, 

Să naşti în duhul ineu pe unul Sfint. 


ASTEPTARE 


Mai vii şi astăzi? Mila iar te poartă 
De sus, spre staulul din Vifleem? 

Din lume n-ai cules destul blestem? 
Iubirea Ta nici astăzi nu e moartă? 


Spre duhuri vii, cu îngeri de lumină, 
Spre inimi vii, cu strălucit alai, 

Ci-n iesle nu e nici un fir de pai, 

E numai piatră goală, numai tină. 


În tainiţe de inimi nu e pace, 

Şi frig ca-n duhuri nici în peşteri nu-i. 
Noi n-avem, Doamne, piei de oaie-n cui 
Și scutece noi n-avem din ce-Ţi face. 


Tu vii... Pogori în noi Ca-ntr-O pustie. 
Te-mpiedeci în nisip din loc în loc, 
Dar nu găseşti nici apă-n noi, nici foc, 
Nici albe dobitoace, ca să-i fie 


Tovarăşi buni în drumuri tăinuite, 
Şi nici cioban cu glugă de blîndeți. 
În noaptea noastră fără dimineți 
Nu sînt cărări de raze prăfuite. 


Nu şi-ar găsi în noi, ca să-i îndrepte, 
Nici magii steaua lor cu lung fuior. 
Arhanghelii, venind din cerul lor, 
Ar îngheţa pe nevăzute trepte. 


Ci, Doamne-al meu, au dragostea putea-va 
Să dea viaţă polului din noi? 

Aştept... În duh sînt gînduri cu noroi 

Și moartea-şi vîntură în inimi pleava. 





PAG. 4 NR. 12/120 DEC. 2000 


PUNCTE CAADINALE 





ASI RER DR A aicea 
S-ar zice că Dumnezeu l-a cruțat pe omul de litere şi  ş.a.), a fost senator de Brăila şi, din 1999, preşedintele cred să fi stat de vorbă mai mult de un ceas. L-am prețuit 
peomul politic Laurențiu Ulicisătreacă, întrupvremeinic, Consiliului Naţionala! Uniunii Forțelor de Dreapta(U.F.D.), mereu în ipostaza sa de cărturar, dar l-am judecat poate cu 
pragul unui veac și al unui mileniu în care civilizația cărții  nouaipostazăa vechiului P.A.R. (nefericit intrată în aventura. oarecare pripă în ipostaza sa de om politic de dreapta. 
amenință săse stingă, iar politica paresăse împotmolească electorală a C.D.R. 2000 şi plătind nemeritat păcatele Acum realizez, cu inima strinsă, că Laurenţiu Ulici 
în mocisla morală şi intelectuală a celui mai dezeustător  țărănismului falimentar). înțelesese cu adevărat urgenţa reconstrucției unei drepte 
stingism: o lume în care rafinamentul şi rectitudinea devin Debutul editorial al lui Laurenţiu Ulici a avut loc în româneşti de largă respirație, străduindu-se să fie un 
bandicapuri existențiale, iar sfertodocţii şi lichelele fac 1971, cu volumul Recurs, Au urmat: Nouă poeți (1974), autentic om de dreapta, dincolo de limitele sale biografice 
legeacetăţii (ce ia tot mai multchipuluniform-distorsionat Prima verba = 1( 1974), Biblioteca Babel (1978 - Premiul sau temperamentale (dar care dintre noi nu poartă povara 
al Vavilonului de pe ună)... Uniunii Scriitorilor), Prima verba - U (1978), Confort unor limite?). Asumarea unei poziții de dreapta a 
De obirşie maramureşană şi confesiune greco-catolică, - Procust (1983 - Premiul Uniunii Scriitorilor), Nobel contra reprezentatunact de curaj într-a lume bîntuită de stingism; 
împrejurările au făcut ca, la 6 mai 1943, Laurenţiu Ulicisă Nobel (1988; ed. a doua: 1998), Puțin, după exorcism (1991), adevărata semnificaţie a angajării politice a lui Laurențiu 
se nască la Buzău, unde familia sa îşi avea temporar Prima verba - 11 (1992), Literafura română contemporană = Ulici ni se revelează mai ales prin comparație cu teama 
domiciliul. A fost licenţiat în Filologie (1966) şi Filosofie 1(1995 - Premiul Fundaţiei Soros), Dubla impostură (19953), viscerală de dreapta a generaţiei sale intelectuale, care se 
(1970), iar în 1971 şi-a luat doctoratul în Teoria literaturii. 1001. de poezii româneşti (antologie, 1997), Alte două _mişcăindign fie încercul viciosal unui iudeo-occidentalism 
A lucrat ca redactor la revista Contemporanul (1966- volume din Literatura română contemporană aşteaptă să. clientelar (Nicolae Manolescu, Ana Blandiana, Gabriel 
1989), după care a fost directorul noii seșii a revistei vadă lumina tiparului, iar volumul Nobel contra Nobeleste Liiceanu etc.), fie în cel - încă şi mai impur - al unui 
Luceafărul (din 1990). A străbătut perioada comunistă — în curs de traducere în mai multe timbi. | meocomunism “eu față umană“ (Eugen Simion, Adnan 
fără compromisuri majore, beneficiind, ca toţi cei din Plecarea neașteptată a lui Laurenţiu Ulici a zouduit Păunescu, Răzvan Theodorescu etc.)... 
| generațiasa, de relativa liberalizare a vieții culturale dintre - întreaga lume românească. Moartea l-a răpit în somn, în N-aş putea încheia mai potrivit decit transcriind aici 
| 1963-1975, cind a reuşit să se impună ca un critic literar de noaptea de 15 spre 16 noiembrie 2000, într-o casă din satul. frumoasele rînduri în care a fost omagiat postum de chiar 
primă mărime, foarte atent la fenomenul literar Părău (după ce în ajun onorase, la Făgăraş, lansarea cărții colegii săi din U.F.D.: “Jurr-o lume agitată şi violentă, în 
contemporan (a ținut timp de două decenii cronica bunului său prieten şi coleg de partid Paul Ghiţiu). A murit mijlocul gălăgiei politice şi al patimilor meschine, 
debuturilor, mai ales în paginile României literare), După . intoxicatcu monoxid de carbon, aceeaşi soartă împărtăşind- Laurenţiu Ulici a fost intelectualul hicid ŞI angajat, 
ce între 1992-1994 a fost vice-președinte, din 1995 a fost o, într-o carnetă alăturată, şi şoferul său, devotatul Costel păstrătoralechilibrului clasic şi al măsurii, al respectului 
ales preşedinteal Uniunii Scriitorilordin România (funcție  Ţucă (“Don Quijote şi Sancho al său”, cum a spus cineva). față de cuvint şi față de idee. Pentru Uniunea Forțelor 
pe care a deținut-o pînă la moarte, dovedind certe calități Înmormintarea senatorului de Buzău a avut loc, cu de Dreapta, Laurenţiu Ulici n-a fost doar unul dintre 


pie 
| 
ai 
A 


i _ —— 


manageriale şi reușind redresarea Uniunii, după onoruri militare, pe 18 noiembrie, la Cimitirul Bellu din menrii fondatori sau unul dintre lideri: a fost spiritul 
destructurarea şi confuzia primilor ani postcomunişti). Bucureşti, unde odihneşte între cei din breasla lui literară, — critic, riguros şi argumentat, responsabil şi constructiv, 
Intrat în politică fără ticuri de arivist, cu eleganța omului - în imediata vecinătate a lui Eminescu şi Marin Preda. O indisolubil legal de toare ideile politice şi realizările 
superior şi responsabil, mai întîi ca libesal,apoica promotor - cruce maramureşeană de lemn îi veghează mormîntul, Uniunii Forțelor de Dreapta”. 
al upei drepte moderate (P.A.R, - alături de Varujan înscrisă în roata veşniciei româneşti. 
Personal, nu l-am întîlnit decit în cîteva rînduri şi nu 


Dumnezeu să-l odihnească. 


Vosganian, Adrian lorgulescu, Paul Ghiţiu, Paul Mitroi Răzvan CODRESCU 


A dispărut dintre noi, într-un Stupid 
accident, una dintre cele mai nobile figuri 
ale dreptei post-decembriste. Laurenţiu 


Haţionalismromânesc vine în mare măsură 
pe filiera Şcolii Ardelene şi că Roma nu 


înseanană numai “papistaşism”, cişiprima 
Ulici a tost - tristă conjugare a verbului a amprentă imperială a românităţii. Îmi 


î! -unul dintre prietenii noştri. A considerat mărturisise că, deşi fusese ales senator de 
că omul de litere trebuie să îşi asume, până la capăt, fără cliviseli şi pudibonderii de - Brăila, oraş la Dunăre care ne leagă de Eu ropa Centrală, se simţea mult mai apropiat 
salon literar, şi un destin politic. Mai ales într-o epocă a trecerii spiritului printr-o vale de peisajul transilvan şi de viața țăranilor maramureşeni. Prietenii săi moroşeni au fost 
a plângerii (de la cultura cazonă a comunismului la americanizarea imbecilizantă a şicei care, aflând că ne-a părăsit, i-au sculptat o cruce rotată din lemn, în care au stilizat, 
plebei), mai ales în anii stângizării totale prin discursul demagogilor gureşi. Senatoral poate inconştient, vechiul simbol indo-european al victoriei Luminii împotriva 





Sp...» .———.- p -_".g 


—.— > "o î 





Uniunii Forțelor de Dreapta, Laurenţiu Ulici era decis să re-construiască, printr-o grilă 
de interpretare care îi era proprie, tradiția dreptei româneşti. Desigur, ca orice om 
inteligent, departe de excesele ei. ÎI vedeam respirând politica la o altă altitudine. Avea 
ceva din rafinamentul unui aristocrat renascentist, preocupul să găsească, acum, la 
începutul unui al! mileniu, pe care nu l-a apucat, o cale a sintezei între conservatorismul 
maiorescian şi sincronismul lovinescian, Era felul lui de a vedea lucrurile. După ce 
grupul nostru a lansal revista MALASTRA la Muzeul Literaturii, debut făcut sub 
auspiciile sale, am avut ocazia să petrec cu Laurenţiu Ulici ore întregi, în biroul său 
de la Uniunea Scriitorilor, Acolo dezhăteam idei şi proiecte care, deși stringente pentru 
O repunere în drepturi a ideologiei de dreapta, puteau părea, celor preocupaţi de calcule 
electorale din ce în ce mai meschine, deloc actuale. Discutam cu el pe margineu 
filosofiei personaliste, cea care întemeiază doctrina creytin-democrată (pe care a 
cunoştea mai bine decât multe dintre notabilităţile ţărăniste), despre diversele formule 
oprime ale unui capitalism românesc, despre pericolul geopolitic pe care îl reprezintă 
Rusia pentru o naţiune al cărei mit fondator rămâne ideea latină. Fervent apărător al 
cauzei greco-catolice, Laurențiu Ulici era cel care îşi făcuse o pusiune din a-i convinge 
pe unii compatrioți mai obiuzi din tabăra fundamentatiştilor ortodocşi că autenticul 


întunericului, Sol lnvictus, prezent, ca în toate mitologiile europene, şi în arta populară 
românească, Lângă mormintele unor iluştri scriitori români (despre ei a scris o viaţă 
întreagă), sub această cruce de lemn, odihneşte acum Laurențiu Ulici, cel care spera că 
dreapta în România va avea sorţi de ibândă numai atunci când vom reuşi, denunțând 
impostura pseudo-naţionalismului vechilor comun şti, Să împăcăr, printr-o înțeleaptă 
cumpănire, tradiţiile cele mai străvechi ale românilor cu spiritul european, În mumele 
romanității noustre genetice, departe de colosul slav care ne pândeşte la Răsărit. Pe 
Tărâmul Celălalt mi-l închipui jucând şah (unul din jocurile sale preferate) cu Destinul, 
HI şi văd guta să îşi ia revanşa pentru clipele când ar mai fi avut de făcut atât de multe 
pentru noi şi pe care nui le-a gi trăi. O va face, desigur, întru spirit, prin tot ceea 
ce alăsal ca valoare în urma lui. În cimitirul Bellu, după ce a fost aşezat la loc de veşnică 
odihnă, în sunetul tulnicelor acelor țărani veniți la înmormântarea sa tocmai din 
Maramureş, m-amstrecurat şi eu prin mulțime şi i-am presărat, pe proaspătul mormânt, 
câteva petale de toamnă: supremum vale”, 


Bogdan George RĂDULESCU 
Grupul "Noua Dreaptă” 





* "Supremul adio”, "ultimul rămas bun”, 



























Criticul şi prozatorul GEORGE 
ARDELEANU (n. 1961), care predă literatura 
română la Facultatea de Litere a Universităţii 4 
Bucureşti, are în lucru, ca teză de doctorat 
(coordonator: Nicolae Manolescu), o amplă 
monografic a vieții şi operei lui N. Steinhardt. Ca 
preludiu al acesteia, autorul a pregătit pentru 
tipar o primă micromonografie (aflată în curs de 
apariţie la Editura Aula din Braşov), din carene- 
a dat îngăduinţa de a insera cîteva fragmente şi 
în paginile Puncrelor cardinale (unde, în iulie '99, 
a mai semnat un text privitor la tema libertăţii la 
N. Steinhardt şi F. M. Dostoievski: “Dumnezeu 
nu € un imens papagal roşu...”, intrat şi el în 
țesătura volumului menționat). 

Desigur, o serioasă monografie N. Steinhardt 
se impunea cu necesitate la peste zece ani de la 





i 


i S e a oa AU i Aden se PT PRE: a Pe, ie Eat 
Fiad ae N | . e, da, Z Asa A pa SE i A Ale nt 
Le i (a / FRA ae a 
Ş, REPERE BIO-BIBLIOGRAFICE 
a ă LN Bt = A id Y= de tota La elit, 3 Aid NNE a PR Pe A SEA 3 aa 


„Să nu fii jidan fricos şi să nu te caci în pantaloni!” 
(Oscar Steinhardt) 


Nicolae (Nicu-Aurelian) Steinhardt se naşte la 12 iulie 1912 în comuna 
Pantelimon, unde tatăl său (Oscar Steinhardt), inginer (fost coleg la Politehnica 
din Zurich cu Albert Einstein'), conducea o fabrică de mobilă şi cherestea. Acest 
spaţiu al copilăriei - aşa cum reiese din Jurnalul fericirii sau din Primejdia 
mărturisiri - conţine primele semnale ale viitoarei convertiri creştine: „Pentru 
mine creştinarea se confundă cu o poveste de dragoste: o dublă îndrăgostire de 
biserica creştină şi de neamul românesc. La începuta fost Pantelimonul meu natal, 
comună suburbană a Bucureştilor (...) M-au atras şi fermecat clopotele apropiatei 
biserici Capra de îndată ce le-am putut desprinde individualitatea din amalgamul 
zgomotului de fond ce mă înconjura. Clopotele au fost aşadar primul semnal 
(Şi-l binecuvîntez pe Sf. Paulin de Nola, despre care se spune că le-ar fi introdus 
în ceremonialul noii religii.) Alături de clopote = declanşatorul iniţial al ursitei 
mele duhovniceşti - a stat şi satul Pantelimon însuşi, cu salcîmii săi modeşti 
(copacii nerăzbătătorilor) şi căsuţele-i scunde, cu oamenii săi împăcați cu viața şi 
convinşi că nimic cu adevărat tragic nu lise poate întîmpla” (Primejdiamărturisirii, 
p. 163). | 

Clasele primare le urmează, conform declarațiilor dintr-o „„Autobiografie” 
(difuzată prima dată de Europa Liberă şi publicată în 1997 în Ziua şi România 
literară), în particular şi la Şcoala „„Clemenţa”, iar liceul la „Spiru Haret”, unde îi 
are colegi pe Alexandru Ciorănescu, Constantin Noica, Mircea Eliade, Arşavir şi 
Haig Acterian. Alexandru Paleologu, Dinu Pillat, Barbu Brezianu, Marcel 
Avramescu, Traian Lalescu ş.a. La liceu este singuiul elev de confesiune mozaică 
înscris şi la cursurile de religie creştină, fiind privit cu bunăvoință de preotul 
(„liberal şi bonom”) Gheorghe Georgescu, care adesea declara clasei: .„Decit să 
văd ministru al Cultelor pe un papistaş de-al lui Maniu, mai bine pe un jidan de- 
al nostru, băiat de treabă. cum e - şi rostea numele meu”. 

Îşi ia bacalaureatul în 1929, urmînd apoi cursurile facultăților de Drept şi 
Litere. Obține licența în 1934, iar doctoratul în 1936, cu o teză de drept 
constituţional: Principiile clasice şi noile tendințe ale dreptului constituțional. 
Critica operei lui Leon Duguil. În această perioadă îl cunoaşte pe Emanuel 
Neuman (Manole), una din cele mai luminoase figuri ale Jurnalului, „om de la 
Dunăre, ovrei «asimilab»”, „liberal în gîndire, sceptic în religie şi conservator în 
politică“, Într-un proiect de scrisoare la Bruxelles (unde E. Neuman se stabilise), 
|N. Steinhardt mărturiseşte; „Îţi datorez puţinul bun-simț la care pot să-mi caut 
refugiul, îţi datorez a fi reuşit, mai tirziu decît cei lalţi, să mă orientez niţel în lumea 
asta pentru mine încîlcită; îţi datorez de a fi fost scos din marasmul minciunilor 
convenționale specifice societăţii şi epocii în care am fost tineri, de a fi intrat în 
legătură cu «oameni atit de onorabil» ca Tocqueville, Guizot, Royer-Collard, de 
Broglie, Pr&vost, Paradol, nu mai ştiu cîţi lorzi judiciari şi cîți constituţionalişti, 
conform principiului tău că, dacă nu putem frecventa aristocrația, măcar în camera 
lorzilor ori printre doctrinari şi senatori romani s-o căutăm; tu, ani numeroşi 
înainte de Raymond Aron, ai ştiut şi mi-ai dovedit că opiumul intelectualilor se 
numește socialism; m-ai rupt de sub influența neghiobiei înfumurate și iluziilor 


|. „Tata l-a cunoscut deci bine pe Einstein, despre care mi-a povestit că nu prea se omora cu 
învățătura, dar se dovedea foarte inteligent” („Între viaţă şi cărți”, în vol, Escale în timp şi 
spaţii, Ed. Cartea Românească, București, 1987, reluat în Primejdia mărturisirii, Ed, Dacia, 
Cluj-Napoca, 1993), 





PUNCTE CARDINALE 
EVENIMENT CULTURAL —- O MONOGRAFIE N. STEINHAADT 





















DEC. 2000 NR. 12/120 PAG. 5 














moartea scriitorului-monah și la aproape zece 
ani de la apariția Jurnalului fericirii (răstimp în 
cares-au editat sau reeditat majoritatea scrierilor 
sale din tinerețe sau a paginilor sale inedite, pe de 
o parte, iar, pe de altă parte, s-a adunat un 
consistent corp de referinţe critice disparate). Ne 
aflăm, aşadar, în fața unui eveniment cultural 
demn de toată atenţia, cu atit mai mult cu cit 
interesul lui nu se reduce la sfera literaturii, ci îi 
provoacă deopotrivă pe teologi, filosofi, istorici 
etc. 

Am ales, pentru numărul de față, expozeul 
bio-bibliografic, urmînd ca în numărul viitor să 
includem pagini referitoare la opera de tinereţe 
a lui N. Steinhardt (ignorată astăzi de publicul 


mai larg). 
(R. C.) 


oarbe ale presei din Sărindar; mi-ai înlesnit să înțeleg ceea ce mai toţi care astăzi 
trăiesc în aceeaşi parte a lumii ca tine nu pot înţelege, ei care se zbat din răsputeni 
să ajungă unde sîntem noi cei de aici” (Jurnalul fericirii, p. 239). 

Aceasta este şi perioada în care relațiile cu Sinagoga eşuează: „Experienţa 
noastră iudaică nu a durat prea mult. Manole mai mult vitupera şi dădea 
îndrumări, eu mă loveam de greutăţi: după deprinderea ebraicei mi s-a ivit în cale 
aramaica, după alfabetul comun, acel al învățatului Raşi, ba şi altul, supraezoteric. 
Acestea erau floare la ureche, apăsător îmi era pustiul din suflet, praful şi cenuşa 
din inimă, cum zice Bialik...” (Primejdia mărturisirii, p. 166). 

În 1934 publică, sub pseudonimul Antisthius, volumul parodic În genul 
tinerilor (Ed. Cultura Poporului), în 1935 Essai sur une conception catholique du 
Judaisme (împreună cu Emanuel Neuman), iar în 1936, la Paris, ///usions er 
realites juives (în colaborare cu acelaşi E. Neuman). În aceeaşi perioadă 
frecventează cenaclul Sburătorul” şi publică (în 1934-1935) diverse articole la 
Revista burgheză. Pînă la izbucnirea războiului îşi continuă studiile la Paris şi în 
Anglia. În 1939 intră în redacţia Revistei Fundațiilor Regale, la recomandarea lui 
Camil Petrescu, fiind înlăturat, împreună cu Vladimir Streinu. după numai un an. 

În timpul războiului, spre deosebire de Mihail Sebastian. nu pare să fie afectat 
de persecuțiile aplicate populaţiei evreieşti din România: „Reîntors în ţară, nu am 
avut de suferit ca evreu, tatăl meu, încetățenit prin lege individuală votată de 
Parlament şi ofițer de rezervă, fiind recunoscut «evreu de categorie a doua», care 
ne punea la adăpost de măsuri vexatorii” (“Autobiografie” cit.). „Nu o singură 
dată au ieşit gospodinele din casă purtînd tăvi cu ţoiuri de ţuică fiartă şi pahare de 
ceai fierbinte spre a-i omeni pe evreii care, în Bucureşti şi-n oraşele de provincie, 
efectuau pe străzi munca la zăpadă, şi parcă verbul a omeni nu şi-a aflat nicicînd 
un înţeles mai precis” („Ce ştiu?”, în vol. Primejdia mărturisirii, p. 184). 

În schimb, în august 1944, în timp ce căsca gura la tancurile ruseşti care intrau 
în capitală, este apostrofat de venerabilul O. Steinhardt: „Dobitocule, stai şi te 
uiţi, tîmpitule, staţi şi vă uitaţi cu toții şi nu ştiţi ce vă aşteaptă; uite-i cum rîd, o 
să plîngă lacrimi amare şi tu la fel!”. 

După război revine la Revista Fundațiilor Regale (RFR), colaborînd în 
acelaşi timp şi la Universul literar, Libertatea şi Viaţa românească. În 1947 este 
din nou eliminat de la RFR (se pare în urma unui denunț al lui G. Călinescu). 

După 1947 suportă privaţiunile pe care le-au suportat toţi cei care n-au 
încheiat „pactul cu diavolul”: este dat afară din barou, execută tot felul de slujbe 
mărunte, cel mai adesea necalificate, textele îi sînt, evident, interzise. Pe plan 
spiritual lucrurile stăteau astfel: „Din ce în ce îmi căutam mai dîrz refugiul în 
biserici, în cărți creştine, în rugăciune, în nădejdi care părăseau meleagurile 
neprecisului şi se conturau treptat în fermitate. Nu ştiu totuşi dacă aş fi avut 
curajul şi dezinvoltura să fac pasul decisiv - din lene? de frică? din haos lăuntric? 
din risipire a cugetului? ca să nu-mi supăr rudele şi cunoscuţii? să nu le pară gestul 
meu 0 bizarerie? -, dacă Acel ale cărui căi sînt de nepătruns şi care, cum spun 
englezii, umblă pe drumuri misterioase nu ar fi venit în ajutorul meu prin persoana 
filosofului şi scriitorului Constantin Noica, fost coleg de liceu. Am făcut parte din 
cei ce l-au vizitat la domiciliul său obligatoriu de la Cîmpulung, m-am întîlnit cu 
el cînd venea (clandestin) la Bucureşti şi l-am şi găzduit” (Primejdia mărturisirii, 
p. 169). 

În 1959, grupul de prieteni din care făcea parte este arestat, primul dintre 
aceştia fiind C. Noica. I-au urmat: Dinu Pillat, Al. Paleologu, VI. Streinu, Sergiu 
Al-George, Al. O. (Păstorel) Teodoreanu, Dinu Ranetti, Mihai Rădulescu, Th. 
Enescu, Marieta Sadova ş.a. La 31 decembrie 1959 este convocat la Securitate, 


cerindu-i-se să [ie martor al acuzării, punindu-i-se în vedere că dacă refuză va [i 
(continuare în pag. 6) 


George ARDELEANU 





















PAG. 6 NR. 12/120 DEC. 2000 


PUNCTE CARDINALE 





EVENIMENT CULTURAL —- O MONOGRAFIE N. STEINHARDT 


(urmare din pag. 5) 

arestat şi implicat în „lotul intelectualilor mistico-legionari”. 1 se dau trei zile de 
gindire, tiind şi de data aceasta beştelit de către tatăl său: „Ce-ai mai venit acasă, 
nenorocitule? Le-ai dat impresia că şovăi, că poate să încapă şi posibilitatea să-ţi 
trădezi prietenii. În afaceri. cînd spui lăsați-mă să mă gîndesc înseamnă că ai şi 
acceptat. Pentru nimic în lume să nu primeşti să fii martor al acuzării”. La plecare 
îl încurajează, îl salută milităreşte şi-i adresează celebrele vorbe: „E adevărat că vei 
avea zile foarte grele. Dar nopțile le vei avea liniştite, vei dormi bine. Pe cînd dacă 
accepți să fii martor al acuzării, vei avea, ce-i drept, zile destul de bune, dar nopțile vor 
fi îngrozitoare”. Şi mai ales; „Şi vezi să nu mă faci de ris. Să nu fii jidan fricos şi să nu 
te caci în pantaloni” (Jurnalul fericirii). Respectînd îndemnurile, refuză să fie martor 
al acuzării, este arestat, judecat în cadrul „lotului Noica-Pillat” şi condamnata 12ani 
de muncă silnică. Este elementul biografic fundamental! care-l determină să 
accepte botezul creştin, „Acolo, la Jilava, în camera 18 de pe secţia a doua (unde 
în două rinduri cursese sînge), am primit Sfintul Botez (15 martie 1960). Părintele 
Mina (Dobzeu) a ținut să dea botezului acestuia care s-a asemuit mult cu un hrold- 
up un caracter ecumenic şi i-a pofitit la mica ceremonie clandestină şi pe cei doi 
preoți greco-catolici, aflaţi în celulă“ (“Autobiografie” cit,). 

Este eliberat din închisoare, în urma grațierii generale a deţinuţilor politici, în 
august 1964. Îşi desăvîrşeşte botezul prin mirungere la Schitul Darvari. Începe să 
ducă o viaţă creştină autentică, iar după moartea tatălui său, în 1967, începe să-şi 
caute o mănăstire (îşi dorea o asemenea experienţă încă din închisoare). În 1973, 
C, Noica îl înştiințează că i-a găsit „locul potrivit”: Mănăstirea Rohia. Pleacă 
imediat, împreună cu lordan Chimet, spre Rohia, unde sînt întîmpinaţi de starețul 
Serafim Man. Face timp de şapte ani pelerinaje la Rohia, iar pe 16 august 1980 se 
călugăreşte. 1 se dă spre îngrijire biblioteca mănâstirii. 

În aceeaşi perioadă. la insistenţele lui C. Noica şi Al. Paleologu, reintră în viața 
literară publicînd traduceri, eseuri, cronici în Secolul XX, Viaţa românească, 
Sreaua, Familia, Vatra, Orizont, Echinox, Opinia studenţească etc. Publică şi 
următoarele volume: Între viață şi cărți (Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 
1976), Incertitudini literare (Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1980), Geo Bogza, un poet 


al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnităţii, Exuberanţei şi Patetismului. 
(Ed. Albatros. Bucureşti, 1982), Crizică la persoana-intii-(Ed. Dacias-Glij=- - 


Napoca, 1983), Escale în timp şi spațiu sau Dincoace şi dincolo de lexte (Ed. 
Cartea Românească, Bucureşti, 1987). Prinalţii spre sine (Ed. Eminescu, Bucureşti, 
1988), “Cuvint înainte” la cartea Svetlanei Paleologu-Matta, Eminescu şi abisul 
ontologic (Aarhus, Olanda, 1988; Ed. Ştiinţifică, Bucureşti. 1994). 































REC 


a 


ete ea 
ya 
ag > 
a 

S 


ea 





Nu este un câlugărdetip Ferapont. dimpotrivă; participă la diferite festivaluri, 
colocvii, prelegeri, festivaluri de poezie etc. „Cunoscîndu-mi firea mai bine decît 
o cunosc eu, Părintele Serafim mi-a dobindit de la bunii şi îngăduitorii noştri 
ierarhi de la Cluj încuviințarea de a păstra o cameră la Bucureşti, unde să mă pot 
duce din cînd în cînd spre a-mi continua într-o oarecare măsură activitatea 
literară, considerată a fi, indirect, în folosul Bisericii”. 

Are legături cu intelectualii din exil (Monica Lovinescu, Virgil lerunca:, 
Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen lonescu). Prin intermediul său (nu se temea 
că ar mai avea ceva de pierdut!) mulţi intelectuali din țară primesc ultimele 
publicaţii din Occident. Intră, evident, în vizorul Securității (se fac mai multe 
„descinderi” la Rohia), Jurnalul fericirii (care cuprinde perioada 1924/1925- 
1971) îi este confiscat în 1972; reface o altă variantă din memorie, iar în 1975 i 
se restituie, la intervenţiile Uniunii Scriitorilor, prima variantă. Pune la punct o 
variantă prescurtață care ajunge în Occident şi care este transmisă (în 1988-1989) 
de Europa Liberă. După 1980 revizuieşte atât prima, cît şi a doua variantă. Este 
din nou convocat la Securitate, şi cum urma să se facă o altă percheziţie la Rohia, 
cele două variante sînt puse la adăpost de prietenul său Virgil Ciomoş (ediţia din 
1991 transcrie prima variantă). 

N. Steinhardt se stinge din viaţă la 29 martie 1989, cu, probabil, speranţa că 
va avea parte „de o Judecată în care Judecătorul să înşele cît mai fără de sfială la 
cîntar” (Primejdia mărturisirii, p. 175). 

Postum îi apar următoarele cărți: Jurnalul fericirii (ed, Virgil Ciomoş, Ed. 
Dacia, Cluj-Napoca, 1991), Monologul polifonic (Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 
1991), Monahul Nicolae Delarohia, Dăruind, vei dobindi. Cuvinte de credință 
(Ed, Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului, Baia Mare. 
1992), Nicolae Steinhardt, Monahul de la Rohia, răspunde la 365 de întrebări 
incomode adresate de Zaharia Singeorzan (Ed. Rev. “Literatorul”, Bucureşti, 
1992), Primejdia mărturisirii - Convorbiri cu loan Pintea (Ed. Dacia, Cluj- 
Napoca, 1993), Călătoria unui fiu risipitor (1995), Cartea împărtăşirii (Bibl. 
Apostrof, Cluj-Napoca, 1995), Drumul către isihie (Ed, Dacia, Cluj-Napoca, 
1999), Dumnezeu în care spui că nu crezi... (Scrisori către Virgil Ierunca: 1967- 
1983), Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000, 





2. Pentiu intensa corespondenţă întreținută cu acesta, a se vedea vol. Dumnezeu în care spui 


că nu crezi. .„ Ed. Humanitas, București, 2000). 





ă 


A. Ii 




















În timp ce România. prin guvemanții ei de 
toate culorile politice, este gata să-şi vîndă, de 
peste 10 ani încoace, nu numai suveranitatea, dar 
şi teritoriul, bogățiile şi fiii, alte țări, mult mai 
mici decât a noastră, îşi mențin demnitatea şi 
caracterul de independenţă față de Europa unită 
şi de moneda unică, euro - o afacere rnasonică de 
distrugere a independenţei naționale a popoarelor 
europene, spre a le subordona, politic, militar şi 
maialeseconomic, unorcercuri politice profitoare, 
constituite în structuri supranaționale şi 
suprastatale. 

In prezent, finanțele lumii fiind în proporţie 
zdrobitoare în mâinile unor grupuri plutocratice 
practic intangibile, majoritar evreieşti, acestea 
socotesc că a sosit vremea de a subordona 
popoarele din punct de vedere politic şi cultural, 
pe de o parte prin introducerea monedei comune, 
iar pe de altă parte prin extirparea tradiţiilor 
culturale naționale şi înlocuirealorcuo subcultură 
internațională, bazată pe comandamentele 
“gândirii unice”, anulând sistematic demnitatea, 
libertatea şi credința creştină. Pe primul loc sunt 
puse drepturile minorităților sexuale, ale deviaţilor 
de orice fel. ale sectelor dizolvante, în frondă cu 
tot ce înseamnă principiu şi valoare spirituală. 
Inrobireaeconomică şi înrobirea ideologică mere 
mână în mână, într-un fel de dialectică diabolică, 
infinitmai perversădecât'“material ismul dialectic 
şi istoric” al vechiului comunism. 

Jată însă că Danemarca a spus un NU hotărât 
ja referendumul privind adoptarea monedei euro. 
Participarea electoratului a fostmasivă (90%), iar 
rezultatul net: 53% împotrivă,47% pentru. Fireşte 
că “Europa Unită” îşi are infiltrați agenți de Sa (2 
influență în sânul tuturor naţiunilor, care nu vor ied se 
inceta să acţioneze, inclusiv prin ocuparea unor posturi de conducere care să le permită, 
în țările integrate sau în curs de integrare, alinierea cât mai obedientă a guvernelor 
naţionale la politica interesată a centrului internaționalist. 

Conducătoarea campaniei anti-euro din Danemarca este o femeie, Pia Kjaersgaard, 
care nu se teme să afirme că bătălia câştigată nu este atât una economică, împotriva 
monedei euro,câtunapolitică, împotriva integrării Danemarcei într-o structură europeană 
nivelatoare şi înrobitoare. 

“A existat un tren expres către Statele Unite ale Europei. Poporul danez i-a pus 
frână”, afirmă Pia Kjaersgaard. De aceeaşi părere este şi ministrul Finanţelor, Mogens, 
altminteri mare susținător al integrării europene a Danemarcei: “Nu poți da poporul 
danez de o parte. Există o animozitate generală împotriva birocrației Uniunii 
Europene... Ceea ce am văzut astăzi a fost un vot politic, nu unul economic”. 

Curioseste căgrupul anti-euroseconstituie dintr-oalianțădreapta-stânga. (Bineînţeles, 
stânga danezănu trebuie înţeleasă prin comparaţie custânga românească.) Pia K jaersgaard 
este liderul Partidului Naționalist al Poporului Danez. Ce oroare şi perplexitate pentru 
intelectualii intemaţionalişti, politrucii de presă şi politicienii români să mai audă că 
există un partid naționalist în Danemarca, sau în alte state europene, în stare să se opună 
integrării masonice a lumii noastre creştine, în timp ce ei, pe malurile Dâmboviţei, stau 
în genunchi şi imploră patetic sclavia pregătită de organizațiile mondialiste, strigând cu 
disperare împotriva celor care apără demnitatea națională şi credința (Şi pe care-i califică, 


ri 
Su 


tr 


A apărut Zreapla a Șasea a revistei 


PUNCTE CARDINALE 


EURO ; ŢĂRILE »s EUROPA 


Pr. Gheorghe CALCIU 





DEC. 2000 NR. 12/120 PAG. 7 


fără nici o diferenţiere, drept “extremiști” sau 
“fundamentalişti ”)! 

Danezii se tem de o explozie a imigrației în 
țara lor, în cazul integrării, care înseamnă O 
singură piaţă, o singură monedă, o singură 
legislaţie politică şi o singură legislaţie juridică. 
Între aceste principii directoare nu mai existănici 
un loc pentru interesul şi specificul național al 
Danemarcei, României sau altor țări mici. 

Premierul danez Poul Nyrup Rasmusen se 
declară neconsolat de rezultatul votului, dar 
respectă voința liber exprimată a poporului său. 
Deoarece el presupune că refuzul cu privire la 
euro va supăra Uniunea Europeană (care va 
încerca, drept sancțiune, să forțeze devalorizarea 
koroanei daneze), premierul declară: “Suntem 
pe deplin pregătiţi să apărăm moneda daneză 
şi, dacă va fi nevoie, vom interveni energic 
pentru a-i păstra valoarea”. 

Faceţi diferența între limbajul folosit de 
conducătorii politici ai Danemarcei, vorbind 
despre poporul care a votat împotriva lor, şi 
limbajul servil folosit de “demnitarii” români, de 
la preşedintele țării şi până la cel din urmă 
“reprezentant”, în situații mult mai puțin 
conflictuale cu organizațiile politice şi financiare 
care domină mapamondul! 

Trebuie menționat că acest vot se repetă: în 
1992, poporul danez respinsese deja Tratatul de 
la Maastricht. Refuzul din 1992 (atenţie,români!) 
a obligat Franța, Germania şi alte mari state din 
Europa să acorde anumite concesii tuturor 
viitorilor membri, dându-le mai multe drepturi 
politice sau economice şi, în general. mai multă 
autonomie. 

Un stat mic(ba chiar foarte mic) din Europa 


a schimbat raportul Uniunii Europene faţă de parțenerii mari şi mici, şi, probabil. va 


continua să-l schimbe, împreună cu alte state, printr-o fermitate necomplexată. Conform 
comentatorilor politici, s-ar putea ca Anglia şi Suedia, care au acceptat cu prea multă 
uşurinţă condiţiile impuse de Uniunea Europeană, să revină asupra hotărârii lor, după ce 
au văzut exemplul Danemarcei. 

Ca pedeapsă a lipsei noastre de rectitudine şi demnitate, Dumnezeu a lăsat să se 
succeadă la conducerea României personajele cele mai sinistre: oameni fără suflet, fără 
dragoste de țară, fără credinţă autentică, urmărind numai avantaje personale pe spinarea 
poporului mereu sacrificat, promovând o corupție fără egal în istoria acestei țări şi 
scufundând-o în deznădejde, foame, necinste şi servilism față de manevrele neo- 
imperialiste ale puternicilor zilei. 

Dumnezeu aşteaptă întoarcerea noastră la noi înşine şi la creştinismul adevărat, spre 
a ne dărui “pe deasupra”, cum stă scris, toate cele trebuincioase vieții noastre istorice, în 
pofida tuturor adversităţilor conjuncturale. Cine nu înțelege acest imperativ, lucrează la 
ruina Neamului şi a Bisericii, luptându-se demonic nu atât cu oamenii. cât cu Dumnezeu 
Însuşi, Care a rânduit ca inşi şi neamuri să trăiască liber şi creator, cu ochii îndreptați spre 
lisus Hristos, Răsăritul Cel de Sus, pe Care de nu-L. vom primi drept Stăpân, atunci mulți 
alți stăpâni vom avea.., 

(Comentariul politico-economic se întemeiază pe articolul “Volanţii danezi resping 
moneda euro”, apărut în Washington Post din 29 septembrie 2000) 


Cum puteţi procura revista? Simplu şi rapid! Prin expediție poştală. Puteţi tmmite 


comanda dumneavoastră pe următoarea adresă: 


SCARA 


Revistă de oceanografie ortodoxă 
Politică şi Cultură 


Înțelegem prin oceanografie ortodoxă o preocupare permanentă pentru 
înțelegerea lumii din perspectivă ortodoxă; în acelaşi timp, o luare de 


poziție din aceeaşi perspectivă, 


Prezintă subiecte din: politica intemă şi internațională, cultură, istorie, artă, 
viaţa socială a românilor 


Totul văzut prin prisma Tradiţiei Ortodoxe. 


192 de pagini cu articole şi ilustraţii de calitate, 


Pentru orice informaţie, 
ne puteți contacta la: 


C.P. 1 — 46, Bucureşti 


Telefon/fax 01.212.58.24, 092.50.47.50 
E“ mal: :sca'ra dnt.ro 
Adresa de Internet: www.scara.ro 


Din cuprinsul 7reptei a Șasea: 


Memonul SCARA referitor la tratatul România - Republica Moldova, 
Anarhia democratică — 18438; 

Enciclica patnarhilor ortodocşi de la 1848; 

Românii din Balcani; 

Spațiul şi timpul în fizică şi teologie, 

Alimentaţia, entropia şi postul; 

Neagoe Basarab, principe isihast; 

Închisonile comuniste — Experimentul Piteşti. 














PAG. 8 NR. 12/120 DEC. 2000 





Leviticul este cea de-a treia carte a Pentateuhului, 
Evreii o numesc [ie Weigra (= şi EL a chemat), după 
cuvântul cu care începe cartea, fie, după conținut, Tora 


Haqohanim (= Legea Preoţilor) sau Torar Haqorbanot | 
(= Legea Jertfelor). În Septuaginta, cartea se numeşte 
Levitikon, de la Levi, devenit trib sacerdota! în Israel. 
Leviticul este cheia religiei iudaice, oferind cad rulpentru 
toate celelalte cărți biblice, În ce ne priveşte, vom căuta 
mai cu seamă sensurile morale şi mistice ale vechilor 
rânduieli mozaice, în lumina împlinirii lor în Hristos, 





(urmare din numerele anterioare) 


Cap. 9, 1-2: “lar în ziua a opta a chemat Moise pe Aaron, pe fiii 
lui şi pe bătrânii lui Israel. şi a zis către Aaron. Ja-ţi din turmă un vițel 
de jertfă pentru păcal şi un berbec pentru arderea de tot, amândoi fără 
meteahnă, şi-i adu înaintea feţei Domnului”. 

“In ziua a opta sfârşeşte Moise de-a sluji ca preot şi incepe Aaron. 
Dar nu a tăcut Moise, deși i-a urmat Aaron la lucrurile preoţiei. Căci 
timpul preoţiei lui Hristos e cel de după lege, adică ziua a opta, în care 
a avut loc învierea și începutul veacului nou. Pentru că în Hristos e 
zidirea nouă (...). lar când a fost proclamat Hristos în ziua a opta, şi-au 
ajuns sfârşitul cele ale lui Moise. Căci nu mai slujim la chipuri şi umbre. 
Dar învățătura dată prin lege nu a tăcut. Căci leea e duhovnicească 
celor duhovniceşti şi pururea grăieşte taina lui Hristos. Şi, de fapt, 
Moise a anunțat că în ziua a opta se va arăta slava Domnului (9, 23). 
Căci legea a prevestit timpul venirii Mântuitorului nostru”, 

3-4: “lar bătrânilor lui Israel să le grăieşti şi să le spui: Luaţi din 
turma de capre un țap, ca jertfă pentru păcat, un berbec, un vițel şi un 
miel, toţi de un an şi fără meleahnă, ca să fie aduşi ardere de toi, 
precum şi un bou şi un berbec peniru jerifă de mântuire, ca să se 
săvârşeascăjer!fă înaintea feței Domnului, şi prinos de pâine, frământat 
cu unidelemn, că astăzi are să vi se arate Domnul”. 

5-14: "Deci au luat ei şi au adus înaintea cortului adunării cele ce 
poruncise Moise și a venit loară obşiea şi a' slat înaintea. feţei 
Domnului. Atunci a zis Moise către obşte. lată ce a poruncit Domnul. 
să faceţi, ca să vi se arate slava Domnului! lar către Aaron, Moise a 
zis: Apropie-te de jertfolnic și săvârşeşte jertfa ta cea pentru păcat şi 
arderea de tot a ta şi curățește-le pe tine şi casa Ia: apoi adu darurile 
poporului şi-l curăeşte cum a poruncit Domnul! Deci, s-a apropiat 
Aaron de jer!felnic şi a junghiat vițelul cel de jertfă pentru păcatul său 
Jar fiii lui Aaron, aducând sângele la el, şi-a muia! degetul în sânge şi 
a pus pe coarnele jerifenicului, tar celălalt sânge l-a turnal jos lângă 
jertfelnic. Grăsimea, rărunchii şi seul de pe ficat, de la jertfaceapentru 
păcal, le-a ars pe jerijelnic, cum porimeise Doninul hi Moise; iar 
carnea şi pielea le-a ars pe foc afară din tabără. Apoi a junghiat jertfa 
cea pentru ardere de to! şi, aducându-i fiii lui Aaron sângele, a stropit 
jertfelnicul din toate părțile. După aceea i-au adus arderea de to! în 
bucăţi şi el le-apus impreună cucăpățâna pe jertfelnic, iar măruntatele 
şi picioarele le-a spălat cu apă şi le-a pus peste arderea de lot şi le-a 
ars pe jerifelnic”. | 

Includem aici un comentariu privind ultimul verset: “Moise, 
lepădând cu desăvârşire plăcerea mâncărilor, a spălat pântecele 
(măruntaiele) şi picioarele cu apă, însemnând prin pântece plăcerea, iar 
prin picioare, umbletele şi intrările =. De fapt, săvârşitorul era Aaron, 
dar lui Moise i s-a descoperit tipicul aducerii jertfei şi, în plus, lui i se 
potriveşte mai bine tâicul cuvântului, ca unuia ce s-a invrednicit de 
cunoaşterea celor dumnezeieşti. 

15-17; “Apoi a adus prinosul poporului: luând țapul cel pentru 
păcatul poporului l-a junghiat şi l-a adus jertfă pentru păcal, ca şi 
berbecul.. După aceea a adus arderea de toi, săvârşind-o după 
rânduială. A adus de asemenea prinos de pâine şi, luând din el o mână 
plină, a ars pe jertfelnic, pe lângă arderea de !ol cea de dimineaţă ”. 

În orice religie, dimineața este un moment important al zilei. Dacă 
seara e timpul pregătirii, dimineața e intervalul luminii neprihânite, 
moment al stării paradisiace, al privilegiilor divine, dar şi al judecății 
celor păcătoşi (cf. Psalm 100, 10). 

18-22: “Apoi ajunghial boul şi berbecul pentru jerifade mâniuire 
a poporului şi fiii lui Aaron i-au adus sângele şi el a stropit cu el 
jertfelnicul de jur imprejur. l-au adus apoi grăsimea boului şi a 
berbecului, coada şi grăsimea cea de pe măruntaie, rărunchii cu 
grăsimea lor şi grăsimea de pe ficat; şi a pus grăsimea pe pieptul jerifei 
de izbăvire, apoi a ars grăsimea pe jertjelnic; iar pieptul şi spata 
dreaptă le-a adus Aaron legănându-le înaintea feţei Domnului, cum 
poruncise Moise. Și şi-a ridicat Aaron mâinile sale asupra poporului 
şi l-a binecuvântat, iar după ce a săvârșit jertfa pentru păcal, arderea 
de tot şi jertfa de mântuire, s-a coborât”, 

Până azi, arhiereul binecuvântează poporul cu ambele mâini, Dar, 
“în tradiţia ebraică, gestul ridicării mâinilor nu este legat de ideea de 
binecuvântare, ci are mai degrabă semnificaţia unei invocaţii sau a unei 


|. /hid, VI 
2. Nil Ascetul, Cinvdâni ascetie, 56 


Domnul se arată în ziua a opta. Mac? 
st: 








PUNCTE CARDINALE 


exprisma, între altele, prin sfâşierea hainelor la piept. lucru de ncingăduit 
celor ce purtau veșmintele sfințite, cât priveşte descoperirea capului, în 
vremea doliului evreii, dimpotrivă, îşi acopereau capetele și fața (cf. / 
Regi )5, 30: 19, 4). Dar ebraicul para are, “pe lângă sensul de a 
descoperi (capul) şi pe acela de a rode (părul sau barba), cel de-al 
doilea sens ar fi mai potrivit în context, smulgerea bărbii şi a părului de 
pe cap, ca şi ruperea hainelor, fiind un semn de doliu nu doar la evrei, 
ci şi Ja alte popoare antice (...). Aşadar, după cei mai mulți interpreți, 
secvența rişa /o ifra et ar trebui înțeleasă să nu-și lase capul în 
neorânduială. Orice semn de durere din partea preoților aflaţi în 
e d a exercițiul funcțiuni ar fi atras mânia divină, căci ar fi putut fi interpretat 
| dei cita (rii : Mai ca o dezaprobare a hotărârilor lui Iahve”. 
Diuisi DEE, CU Slurile Căruiloc Jui Molse ja Di uşa cortuliii adunării să nu ieşiţi, ca să nu muriţi, căci aveţi 
rugăciuni, cazuri în care mâinile se îndreptau spre cer sau spre altar ?. pe voi mirul de ungere al Domnului! Și s-a făcut drept cuvântul lui 
23-24: “Apoi au intrat Moise şi Aaron în cortul adimării şi când Moise” FE | ele sai 
ai ieși! au binecuvântat lot poporul; atunci s-a arătat slava Domnului Cum moartea celor doi i-a surprins pe preoți în timpul slujirii, 
la totpoporul Și ieşind fac de la Domnul, a mistuil pejerifehnic arderea — aceştia nu puteau părăsi costul sfânt pentru a participa la funeralii. 
de tot și grăsimea. Și văzând, tot poporul a scos strigăte de bucurie și 8-1 |: “Apoi grăind Domnul cu Aaron a zis: Vin şi sicheră să nu 
a căzul cu faţa la pământ”. beţi, nici tu, nici fiii tăi, când intraţi în cortul adunării sau vă apropiați 
“Flacăra care iese de dinaintea Domnului emană din manifestarea — de jerzfelnic, ca să nu muriţi. Acesta este așezămânl veşnic în neamul 
vizibilă a prezenţei lui Iahve, norul luminos desemnat prin expresia vostru. Ca să puteţi deosebi cele sfinte de cele nesfinie şi cele necurate 
slava Domnului. Dacă până acum Moise utiliza pe altar un foc oarecare, — de cele curate, şi ca să imățaţi pe fiii hui Israel toale legile, pe care 
de data aceasta, la primul sacrificiu preoţesc autentic, Iahve doreşte să — /e-a poruncit lor Domnul prin Moise. ” 
arate că EI este inspiratonul alegerii făcute de Moise şi că acceptă jertfa Sichera era un fel de vin obținut din curmale şi semințe, dar putea 
lui Aaron. Focul sacru rezultat din această flacără miraculoasă a fost — desemnaşi alte fermentate din fructe sau cereale. Preoţilor le era interzis 
păstrat nestins, conform tradiţiei, până în vremea lui Salomon când, la consumul de alcool în vremea slujirii lor; dacă interdicția e dată acum, 
inaugurarea templului, Jahve l-a reînnoit printe-un miracol similar (cf. posibil să fie pusă în legătură și cu moartea celor doi fii ai lui Aaron, 
JI Paralipomena 7,1). Acest al doilea foc a lost menținut până la băutura fiind un anesteziant căutat de cel ce a suferit o pierdere grea. 
distrugerea templului de către babiloneni, când a fost ascuns într-o  “Observă că trebuie să fie treji. Fiindcă pentru mintea întunecată Și 
peşteră, unde a fost regăsit la întoarcerea din captivitate. Dar, după cum . inima încărcată de griji, care e stăpânită de o beţie lumească (căci se 
se poate vedea din // Macabei 2, 8 ş.u., lahve seaprinde pentru a treia  îmbată unii şi fără vin), atingerea de slujba (liturghia) sfântă e pricină 
oară focul sacru, care se va stinge din nou, de data aceasta definitiv, în de moarte. Pentru că mintea care nu poate păși drept, se abate spre 
timpul persecuțiilor lui Antioh Epifanes. După Filon din Alexandria, — urâciune şi coboară cele sfinte şi nu mai sunt în rânduială cele săvârşite, 
Vită Masis, IUU, acest foc constituia esența cea mai pură a cterului*.. ci au fost aruncate de la calea cea dreaptă. lar pățind ei acestea, 
Minunea a fost întâmpinată cu strigăte de bucurie, poporul căzând cu — numaidecât supără pe Dumnezeu şi vor suporta amarmice pedepse din 
față la pământ. “Acest gest exprima, la popoarele orientale, respectul pricina uşurătății”!!. i Gicu 
“suprem faţă de un superior; aici, față de manifestarea prezenţei divine”. 12-15: “Jar Moise a zis către Aaron şi către fiii săi, Eleazar şi 
“Cu adevărat s-a văzut-slava Domnului învziua a opta, adică S-a arătat — /amar, care-i mai rămăseseră. Luaţi prinosul de pâine, cearămas din 
Fiul, slava lui Dumnezeu şi Tată!'*. jertfele Domnului, şi-l mâncaţi nedospu, lângă jertfelnic, că aceste este 
Cap. 10, 1-2; “În vremea aceea cei doi fii ai lui Aaron, Nadab şi sfinţenie mare. Să-l mâncaţi însă în locul cel sfânt, că aceasia este 
Abiud, luându-și fiecare cădelnița sa, au pus în ea foc, au lurnat partea ta şi partea fiilor tăi dinjerifele Domnului, aşa mi s-a poruncit 
deasupra tămâie şi au adus înaintea Doninului foc străin, ce nu le mie de la Donul. lar pieptul legănat şi spala ridicată să le mâncaţi 
poruncise Domnul. Atunci a ieşit foc de la Domnul şi i-a mistuit şi cu laloc curat, tu şi fiii tăi şi casa ta impreună cu tine, că acestea sunt date 
murit amândoi inaintea Domnului”. să fie partea ta şi partea fiilor tăi din jertfele de izbăvire ale fiilor lui 
Nadab (nobil) şi Abiud (tatăl demnităţii) jertfesc, probabil, în Israel! Spata ridicată şi pieptul legănat să le aducă ei cu grăsime 
afara timpului prescris și fără invoirea lui Aaron, Sau “păcatul celor doi pentru ardere, legănându-se înaintea feței Domnului, şi să fie acestea 
fii ai lui Aaron rezultă dintr-un exces de zel. Ei sunt pedepsiţi prompt - parte veşnică pentru tine şi împreună cu tine şi pentru fiii tăi şi pentru 
fiindcă au încălcat comandamentele divine, aducând ca ofrandă un . fiicele tale, cum a poruncit Domnul lui Moise”. 
parfum profan care nu fusese pregătit conform prescripțiilor, pe care |- "Când o victimă este adusă ca jertfă după Lege, înțelepciunea 
Au ars pe un, foc străin, adică un foc oarecarem diferit de cel care ardea  cuvânţului precizează că partea de sus a pieptului este pusă la o parte. 
pe altar”. E un avertisment şi pentru eretici: “Pe aceştia îi imită de bună E vorba despre cel care prânzeşte cu lisus şi care se desfătează de 
seară şi-i urmează cei ce, disprețuind tradiția lui Dumnezeu, introduc comuniunea sentimentelor”. Se aminteşte aici Şi despre fiicele lui 
învățături străine, inventate de oameni'*. Scriptura arată că unii ca Aaron, formulare care desemnează, în mod generic, pe membrii 
aceştia au murit înaintea Domnului! feminini ai familiilor sacerdotale, căci Aaron a avut doar fii. 
3: “lar Moise a zis către Aaron. lată ce a voit să spună Domnul 16-18; "Şi a căuta! Moise japul de jertfă pentru păcat şi iată era 
când azis: Voi să fiu sfinții prin cei ce se vor apropia de Mine şi înaintea - ars. Șis-a mâniat Moise pe Eleazar şipe ltamar, fiii lui Aaron, care mai 


adunării a tot poporul preaslăvit! lar Aaron tăcea”. 

Textul citat de Moise nu se află în vreo altă parte a Scripturii, 
arătând că, în afara celor consemnate în scris, de o autoritate egală se 
bucura Tradiţia. Cât priveşte tăcerea lui Aaron, ea “exprimă deopotrivă 
durere, uimire şi teroare mistică”. | 

4-5: “Atunci a chemat Moise pe Misail şi Elțafan, fii lui Uziel 
richiul luj Aaron, şi le-a zis: Duceţi-vă de scoateţi pe frații voştri din 
locaşul cel sfânt şi-i duceţi afară din tabără! Şi aceştia s-au dus şi i-au 
scos în hitoanele lor afară din tabără, cum zisese Moise”, 

Cei ucişi nu puteau fi scoși de către fraţii lor şi de către Aaron, căci 
s-ar fi întinat, lucru nepermis unui preot, care aparținea sacrului. De 
aceea se face apel la două rudenii, Misail (=care aparţine lui Dumnezeu) 
şi E/jafan (> Dumnezeu este ocrotitor), fiii lui U/ziel (puterea mea este 
Domnul), 

6: “Jar lui Aaron şi fiilor lui, Eleazar şi amar, le-a zis Moise: 
Capetele voasire să mu vi le descoperiţi şi veșmintele voastre să nu vi 
le sfâşiați, ca să nu muriți şi ca să nu atrageţi mânia asupra obștii 
întregi. Dar frații voșiri, toată casa lui Israel, pol să plângă pe cei arşi, 
pe care i-a ars Domnul”. 

Sunt numiți şi ceilalți doi fii ai lui Aaron, E/eazar (> Dumnezeu a 
ajutat) şi Jramar (“insulă a palmiesilor). În timpul doliului, durerea se 


3. LEV, p 176 

4, Ibid 

$. Ibid, 

6, Sf, Chiril al Alexandriei, op. cit, XI 

7. LEV, p. 176 

8. Sf. Ciprian al Cantaginci, Despre unitatea Bisericii ecumenice, 19 
9 LEV, p. 176 


rămăseseră, şi azis: Pentru ce n-aţi mâncat jertfa pentru păcat în locul 
cel sfânt? Că aceasta este sfințenie mare și vă e dată vouă, ca să ridicați 
păcatele obștii şi s-o curăţiţi inaintea Domnului. lată sângele ei nu 
S-a dus înăuntrul locașului sfânt şi voi trebuie s-o mâncaţi în locul cel 
Sfâni, cum mi s-a poruncit mie de la Domnul”. 

“Fii lui Aaron arseseră jertfa în întregime, încălcând astfel prescripția 
care prevedea ca 0 parte a ei să fie consumată de preoți, în semn de 
asumare şi ispăşire a păcatelor poporului”, 

19-20: “Aaron însă a zis către Moise; Iată, astăzi și-au adus ei 

Jertfa lor pentru păcal şi arderea lor de tot înaintea Domnului şi, după 
cele ce mi s-au întâmplal, de aş fi mâncat astăzi jertfa pentru păcat, 
oare ar fi fost aceasta plăcut Domnului? Şi a auzit acestea Moise şi 
le-a socoti! răspunsul îndreptățit”. 

Atât explicaţia lui Aaron cât și acceptarea ei de către Moise sunt 
greu de înțeles, pasajul fiind lapidas. Totuși, s-a văzut aici o manifestare * 
a smereniei şi pocăinței lui Aaron: “Să vedem ce inseamnă aceasta. 
Numai Dumnezeu nu greşeşte cu nici un chip, Înțeleptul îşi îndreaptă 
greşeala și se căieşte pentru păcatele sale, ceea ce este totuşi greu în 
actastă viață omenească, Ce este mai rar decât să găseşti un bărbat care 
Să se dojenească pe sine însuşi şi să-şi osândească faptele sale”? Rară este 
recunoașterea păcatului, rară pocăința, rară chiar folosirea acestui 
cuvânt ta oameni. Căci se impotriveşte firea, se împotriveşte ruşinea”. 

(Va urma) 


An i 
10. LEV, pp.176-177 a USCA 


11 St. Chiril al Alexandriei, op, cir, XII 

12. Origen, Omilii la Cântarea Cântărilor, 1,3 

13. LEV, p. 177 

14. SE. Ambrozie al Milanului, Scrisori, LXVU, 3-4 


——_. pr — 7. —..—.— ——————” 7.7" —.—.——_ "PTT. —_——_ 9...” .—.—.———— — —. 7. —— 77 "FT. 














O controversă românească în Anul Marelui Jubileu 


SUPÂRĂ RENUTATEA 
SAU FORMULAREA €1? 


Contestarea sintagmei de “Biserică națională” 
ca indice simptomatic al unei mentalități falimentare 


Am mai atras şi altădată atenţia asupra conflictului deschis dintre realități şi ideologii în lumea 
contemporană. E] stă la originea multor neînţelegeri şi neimpliniri, atit în sfera politic-socială, cît şi 
în cea spiritual-culturală. Aici se încadrează şi recenta controversă (1999-2000) - puternic politizată 
- privitoare Ia titulatura de “Biserică națională“ ce se cade acordată Bisericii Ortodoxe Române, pe 
temeiuri deopotrivă diacronice (tradiţia bimilenară) şi sincronice (predominanţa statistică). 

Sintagma este neagreată pe de o parte de fraţii greco-catolici, pe de altă parte de politrucii noii 
stângi occidentalizante (din nefericire, singurii adversari ceva mai consistenți ai stingii de extracţie 
comunistă, în condiţiile în care o dreaptă reală lipseşte în continuare din spectrul politic românesc, 
în ciuda aventurii deocamdată marginale a U.F.D., care constituie - cel puțin pină la proba contrarie 
- mai degrabă “o dreaptă a stingii” decît o dreaptă propriu-zisă, în sensul tradițional al cuvintului). 

Intrucit nici greco-catolici (ostili inerţial primatului ortodox) şi nici micile formaţiuni de dreapta 
(favorabile Bisericii majoritare) nu reprezintă o pondere de luat în seamă în societatea românească de 
azi, lupta se poartă, de fapt, între cele două mari ramuri ideologice ale stîngii: cea tributară democraţiei 
globaliste de obedienţă “euro-atlantică'“ (stînga “futuristă”, cu tentă de elitism intelectual) şi cea 
tributară nostalgiilor naţional-comuniste (stînga “paseistă“, cu tentă de populism gregar). Apărătorii 
publici extra-bisericeşti ai “cauzei ortodoxe” sînt mai cu seamă de-alde Ion Iliescu, Corneliu Vadim 
Tudor, Gheorghe Funar, Teodor Meleşcanu, Virgil Măgureanu, Adrian Păunescu şi mulți de aceeaşi 
teapă (fie politicieni, fie “dalmaţieni” intelectuali de genul unui Răzvan Theodorescu, veche “soprană 
de coloratură“ a lui lon Iliescu). 

Să fie mai puternic instinctul religios al foştilor comunişti şi securişti, crescuţi la şcoala ateismului 
marxist şi constituiți astăzi în mafie conservatoare? Să fim serioşi! Raportul lor cu Biserica (şi cu 
Tradiţia în genere) este unul pur conjunctural şi demagogic, explicabil prin fronda mai generală față 
de principiile ideologice ale Occidentului şi prin foarte pămînteşti calcule electorale (exploatarea 
propagandistică a sensibilităţii decerebrate a massei faţă de “numitorul comun” al unei apartenenţe 
transindividuale). Ei văd în “popime” (pe care o dispreţuiesc în sinea lor) nişte posibili şi naivi 
“tovarăşi de drum”, utili în campania de manipulare sentimental-populistă a “massei electorale”. 
Pentru oamenii Bisericii ar fi o gafă de proporţii, compromițătoare pe termen lung, să se complacă şi 
să coopereze cu asemenea “apologeți”; dar mie unuia îmi place să cred că instituţia noastră 
bisericească dominantă, vegheată de Duhul Sfânt, e lucidă în faţa unor astfel de curse de “bunăvoință” 
fariseică, ea avind suficiente resurse proprii de a şe apăra în faţa agresiunilor ideologice, sprijinită de 
elita morală şi intelectuală a “laicatului ortodox”, care este departe de a-şi [i spus ultimul cuvînt... 

Certrămine un lucru: neo/cripto-comuniştii noştri, jucînd în stilul lor perfid cartea “naţionalismului 
ortodox”, n-au azi mai mult instinct religios decât ieri, dar dovedesc a avea rnstinct politic. În vreme 
ce tabăra stingii democrate anticomuniste, forțind onctuos şi aproape decerebrat grațiile Occidentului 
secularizat, dovedeşte a nu avea, în context românesc, nici instinct religios, nici instinct politic! Cum 
poate crede cineva că se poate juca nepedepsit cu o întreagă tradiţie națională şi cu instituţia care - 
nemaivorbind de dimensiunile ei mistice - contează pe majoritatea zdrobitoare (de aproape 90%) a 
celor ce şi-o asumă confesional, ca şi pe un credit public atestat constant de toate sondajele ultimului 
deceniu?! Şi toată această frondă antiortodoxă (ceea ce va să zică, politiceşte vorbind, antimajoritară) 
pe fondul şi în prelungirea unei guvernări “democrate” dezastruoase (amendate ca atare, de altfel, prin 
recentul eşec electoral, conjugat cu ascensiunea extremismului vadimist)! Că democraţii noştri nu-s 
prea religioşi şi nici prea mindri de identitatea istorică creştin-ortodoxă a poporului român, asta încă 
se mai poate înțelege; dar că sînt atit de lipsiți de fact politic elementar, asta e mai greu de înţeles la 
nişte oameni care au pretenția de a guverna, orienta şi impulsiona o țară pe care numai bunul Dumnezeu 
pare a o mai putea scoate din marasmul ei cronicizat! x : 2 

Ceea ce pare să caracterizeze păgubos clasa politică şi intelectualitatea noastră cu pretenţii de 
purism democratic este divorțul iresponsabil de realităţile organice româneşti, nu doar din perspectivă 
diacronică, dar şi din perspectivă sincronică. Altfel spus, se face abstracție şi de trecut, şi de prezent, 
în numele unui viitor ipotetic, întemeiat doar pe citeva lozinci ideologice de import, colportate cu 
patosul imitativ al conştiințelor complexate. Numai că realităţile nu pot fi desfiinţate prin decret 
ideologic. 

Scoasă de sub grila gîndirii marxiste sau marxizante (de care ideologiile dominante ale momentului, 
deşi se vor anticomuniste, sunt pervers contaminate), națiunea este o realitate fi undamentată metafizic, 
transmisă genetic şi desfăşurată istoric. De aici legitimitatea firească şi obiectivă a naționalului, cu 
entităţile “specifice” derivate: Stat național, Limbă naţională, Cultură națională, Biserică naţională 
etc., definite diacronic prin Tradiţie, iar sincronic prin structura etnică de bază din perimetrul unui 
spațiu-matcă. Desigur, națiimile moderne sînt mai puţin “pure”, devenind entităţi deschise, dar nu 
indeterminate. Toate acestea sint, pînă la urmă, lucruri de bun-siraţ, pe cît de simple, pe atit de fireşti. 
Ele țin, în termeni laici, de ordinea Naturii, iar în termeni religioşi, de ordinea Creaţiei divine. Adică 
de ordinea generală a realităţii obiective, oricum am interpreta-o. IV ai că 

Or, problemele se ivesc - nota bene - nu atunci cind Omul se conformează Realităţi, ci atunci cind 
Omul violentează Realitatea. Realismul împacă, idealismul dezbină. Să ne fie nouă de trebuință o nouă 
dezbinare? Ne supără realitatea sau formularea ei? Sau poate sintem supăraţi pe Dumnezeu Însuşi, 
Care a rinduit lucrurile așa şi nu altfel? Desigur, nimeni nu e somat să răspundă cu voce tare,,, 

Răzvan CODRESCU 








PUNCTE CAGADINALE 


DEC. 2000 NR. 12/12V PAG. 9 





Colind străbun cules de pe psaltiri, 
Te-a scris o mînă slabă de bătrin, 

Ti-a pus miros de smirnă şi de fin, 
Cum spun în carte sfinte proorociri. 








Sub geamul închisorii mai rămin 
Doar fulgii de zăpadă cu-aminriri; 
Colindul vechi cules de pe psaltiri 
Se stinge-n fum de smirnă şi de fin. 


C 
O 
L 






Prin ce hrisoave dragi şi-n ce trecul 
Mergi, suflete, în noaptea de Crăciun, 
Vibrezi adînc ca un colind străbun, 

Te bucuri de lisus cel Nou Născut. 









Și lacrimile-n taină se adun 
Pe-acelaşi drum de lacrimi cunoscut, 

Din rănile ce vin şi ce-au 1recut - 

Un cîntec sfint în noaptea de Crăciun. 

Aiud, decembrie 1952 








4 








Sînt lacrimi sfinte care n-au secat, 
Soții, copii ce-au plîns şi s-au rugat 
Şi mame ce-au răcnir şi blestemat 

Un timp hidos de ură şi păcat. 





Sînt vieți de tineri ce s-au stins discrel 
Pe-nalte cruci de fiere şi otet, 

Sînt amintiri doar pulberi şi regret 
Pe-amurguri încrustate violet. 








„Sint răstigniri ce nu au contenit 
Și sîngerări ce nu mai au sfîrşit, 

Sînt vise care nu s-au împlinit 

Și mari iubiri ce-n taină au murit. 





Sînt victime-ale marelui complot 
Ce subminează lumea peste tot 
Ca omul să devină un robot, 

Domnia lui Satan şi Tartacot, 







Sînt fapte, schingiuiri de necrezut, 
Bolnave minți stăpîne pe-un veac Slut 

Și mucenici şi Sfinți ce s-au zbătut, 

Pe-un drum ne-ndurător, spre absolul, 
Suceava, 4 noiembrie 2000 








m d 


ar a 


mi 


= i 3 UP aa DD a e 
Da oa a - 


| 
| 








PAG, 10 NR. 12/120 DEC. 2000 


PUNCTE CARDINALE 


“Cabala îl face pe om atent la mister; la misterul din el şi la cel care-l înconjoară.” 


6. HASIDISMUL (3) 


După moartea în 1780 a lui Israel ben Eliezer (Baal 
Şem Tov), hasidismul, mişcarea populară de renaştere 
religioasă, nu numai că, lipsită de charismaticul său 

întemeietor, nu a dispărut de pe harta vieții spirituale a 
iudaismului, dar a cunoscut o impresionantă amploare în 
rândurile evreimii din Europaorientală | aoriginea acestui 
proces se găsesc, pe lângă religiozitatea caracteristică 
poporului evreu de-a lungul întregii sale istonii, o serie de 
factori favorizanți care trebuie luaţi în considerare. 
Societatea iudaică din regiunile în care au apărut 
primele grupuri de credincioşi care şi-au dedicat viaţa 
stării de hasidur (sfințenie, evlavie) eranu numai autoritară, 
dar adeseori asupritoare, Masamare a evreilorera condusă 
de o oligarhie formată din rabini şi negustorii bogați. 
Sistemul de conducere al comunităţilor conferea acestei 
elite puteri extraordinare. Oligarhia nu era însă închisă, 
întrucât educaţia şi sistemul de învățământ conducea, din 
necesitate, spre selecția valorilor, astfel că, cel puţin 
teoretic, şi cei săraci aveau acces la funcțiile de conducere. 
Cu toate acestea, majoritatea celor lipsiţi de avere se 
simțeau discriminați. În sinagogi, glasul lor nu se auzea, 
iar dacă depuneau o plângere împotriva unui rabin, 
"plângerea lor nu era luată în seamă. La această situație 


socială se adăuga anchilozarea rabinilor în textele rigide 


ale Talmudului, lipsa lor de dragoste față de oameni şi . 
incapacitatea lor dea fi sensibili la problemele concrete cu 
care erau confiuntați coreligionarii lor. Dar cel mai 
impresionant factor care a condus la amploarea pe care a 
luat-o hasidismul a fost apariția unui continuator al lui 
Baal Şem Tov, care nu numai că şi-a egalat maestrul, dar 
a reuşit să impună mişcării un caracter instituționalizat, cu 
o doctrină proprie şi cu elite conducătoare pe măsura 
acestei doctrine. Este vorba de Dov Ber din Meserici 
(1710-1772),supranumit “Marele Maghir "(termenebraic 
care-| desemnează pe cel care aduce un mesaj), organizaţor 
al mişcării şi cel mai de seamă teoretician al ei. 

Caşi în cazul lui Baal Şern Tov, întemeietorul mişcării 
hasidice, istoricii evrei au opinii şi aprecieri diferite cu 
privire la succesorul său, Dov Ber. În prezentarea pe care 
1-0 face Hirsch Graetz în Geschichre der Juden (Istoria 
evreitor), “Marele Maghid” apare ca un impostor şi 
şarlatan de cea mai joasă speță. 

““Dov Ber din Meserici - scrie marele istoric evreu, 
autorul unei opere pe care Samuel Caplan şi Harold U, 
Ribalow o consideră, alături de Biblie şi Talmud, ca 
făcând parte din “Cele Zece Mari Cărţi ludaice care au 
influențat istoria” -, urmaşul lui Baal Şem Tov, nu a fost 
un fantast ca acesta, ci o minte mult mai organizată, care 
a ştiut să-şi impună voința asupra oamenilor. Era un 
cunoscător profund al Cabalei, precum şi un talentat 
predicator, ştiind să îmbine în predicile sale versete din 
Biblie cu maxime agadice şi zohasice în scopul pe care-l 
urmărea. Avea o statură care impunea respect, nu se 
cobora la nivelul mulţimii şi îşi petrecea mai tot timpul 
retras în camera sa, fiind accesibil numai oamenilor săi de 
încredere. Prin acest comportament reuşea să creeze 
aparența unor contacte misterioase cu lumea cerească. 
Numai în ziua de Sabbat se arăta celor domici să se bucure 
de vederea chipului său. În această zi apărea îmbrăcat în 
straie din atlas alb (culoarea îndurării) şi împreună cu 
oamenii săi de încredere, cu cei veniţi în pelerinaj şi cu cei 
proaspăt convertiți, care doreau să-l vadă pe sfântul 
cabalistic, făcător de minuni, se rugau împreună, în stilul 
introdus de Beşt. Pentru a crea o atmosferă senină în 
timpul rugăciunii, făcea glume vulgare care aveau darul 

să-i înveselească pe participanţi, În otiul acestei stări de 
veselie generală, deodată striga: «Acum să ne rugăm lui 
Dumnezeu cu bucurie!», 





Rabinul Dr. Alexandru Șafran 


Sub conducerea lui Ber, esența hasidismului şi-a păstrat 
acelaşi chip ca şi sub ceaa predecesorului său. Interiorizare, 
rugăciuni însoțite de mişcări convulsive ale membrelor şi 
trupului, însuflețire debordantă, acte miraculoase şi 
dezvăluiri cu privire la viitor. Cum însă la originea acestor 
manifestări nu se găsea, ca la Baal Şem Tov, o stare de 
surescitare autentică, era nevoie să se folosească procedee 
artificiale ca un surogat pentru ceea ce nu se putea obține în 
mod firesc”. 

Înainte dea relata despre acuzațiile de şarlatanie pe care 
Hirsch Graetz i le aduce lui Dov Ber, este necesar să 
lămurim conținutul a două concepte centrale pentru doctrina 
hasidică: conceptul de padik şi cel de maghid. 

Prin fadik, textul biblic desemnează un om excepțional 
de pios şi credincios, opusul absolut pentru rașa (răul). 
Rabinii utilizau acest fermen pentru acele persoane care se 
rugau cu o asemenea fervoare încât rugăciunea lor avea 
puterea să îndepărteze pedepsele anunţate de Dumnezeu. 
Talmudul subliniază că existența lumii se sprijină pe 
dreptatea celor 36 de /adikim (pluralul de la țadik), fără de 
care ar fi distrusă. Câteva personaje biblice sunt desemnate 
ca țadikimi - Noe, losif, Samuel, Mordechai şi Estera - şi 
rabinii le menţionează întotdeauna cu acest titlu, 

 Cabaliştii îi atribuie țadikului puteri divine, 

considerându-l un intermediar între Dumnezeu Şi poporul 
evreu. În “spiritul acestei tradiţii, basidismul își cinsteşte 
conducătorii spirituali cu acest titlu, rolul lor fiind acela de 
mediatori, prin care divinitatea transmite intenţiile sale 
muritorilor de rând. Ţadikimii avea numeroşi discipoli. 
care, la rândul lor, făceau legătura cu credincioşii. Ca o 
apreciere pentru poziţia înaltă pe care o dețineau în 
comunităţile hasidice țadikimii, primeau daruri bogate pe 
care fie le rețineau pentru ei, fie le foloseau în scopuri de 
binefacere. Şi o ultimă precizare, calitatea de țadik era de 
obicei ereditară, istoria hasidismului înregistrând adevărate 
dinastii de țadikimi. 

Maghid-ul este predicator. Această profesiune a luat o 
amploare deosebită în comunitățile aşchenaze din Evul 
Mediu. Ei circulau din oraş în oraş pentru a revigora valorile 
etice ale iudaismului. Predicatorii au avut un ro! deosebit în 
răspândirea hasidismului, dând dovadă de combativitate în 
critica îndreptată împotriva defectelor societății, a 
malversaţiilor celor putemici, dar mai ales împotriva 
ipocriziei religioase, Războiul, adeseori necruţător, purtat 
de hasidimi împotriva adversarilor lor, mimagdimii, a avut 
drept protagonişti pe predicatori: din cele două tabere. 

În continuare, portretul pe care Hirsch Graetz îl face lui 
Dov Ber sună astfel: “Conducătorul hasidic trebuie să 
atingăstarea de extaz şi să aibă viziuni. Dar de unde să-i vină 
viziunile unui om rece şi calculat? Aşa că trebuia ca, atât de 
iubita sticlă cu alcool, în Polonia. să înlocuiască demonul 
interior care-i lipsea”. Darcalomnia nu se opreşte aici. “Ber 
avea printre apropiații săi câțiva informatori abili, capabili 
să activeze în serviciile secrete ale poliţiei. Aceştia iscodeau 
unele fapte ascunse, pe care le dezvăluiau maestrului, 
Folosindastfel de informaţii, lăsa impresiacăeste atotştiutor, 
fapt care contribuia la creşterea numărului adepților săi. 
Fiecare nou venit făcea cunoscut darul său divin şi, în felul 
acesta, ademenea noi adepți. 

Sprijinindu-se pe formula cabalistică: «Cel drept şi 
cucernic este temelia lumii», Bera accentuat într-atât teoria 
cuprivire 'aimportanța țadikului şi a conducătorului hasidim, 
încâtacestaaatinsnivelul blasfemiei. În viziuneasa, țadikul 
nu era numai un om desăvârşit, lipsit de păcate, ci locțiitorul 
lui Dumnezeu şi oglindirea Acestuia. Tot ceea ce face, 
inițiază şi gândeşte țadikul are o influență covârșitoare atât 
asupra lumii pământeşti, cât şi asupra celei cereşti. Chiar 
atunci când soarbe din sticiă înduhovnicirea (1), el înrâureşte 


ae ag te IE E uefa a: SA 


; SE i 
CI de 
pi ai fi: y - ji - 


A A Sa 





întregul univers. Toate acestea datorită ereziei Cabalei. În 
izolarea din chilia sa, mai bine zis în cămăruța sordidă în 
care trăia, el se simţea la fel de marecași Papa, reprezentantul 
lui Dumnezeu pe pământ. În splendidele sale palate, îşi 
trimitea apostolii să-i răspândească învăţătura”. 

Cu toată nedisimulata sa aversiune față de hasidism şi 
de ctitorii săi, ca istoric, Hirsch Graetz nu poate ocoli 
analiza cauzelor care au determinat apariţia şi răspândirea 
acestei mişcări. 

“Două sunt cauzele - scne autorul Js/oriei evreilor - 
care au favorizat răspândirea hasidismului: legăturile de 
înfrățire dintre adepții învățăturii hasidice şi caracterul arid 
al studiului Talmudului, fenomen specific iudaismului 
polonez de peste un veac... Iudaismul rabinic, aşa cum era 
practicat în Polonia nu reuşea să încălzească inimile 
oamenilor. Preocupările rabinilor se concentrau asupra 
exegezei Talmudului, punându-se accentul pe găsirea de 
argumente utile rezolvării cauzelor juridice. Despicarea 
firului în patru era considerată ca un summum al 
religiozităţii, în timp ce evlavia, starea sufletească a 


credincioşilor şi atenţia acordată comportamentului moral 


în comunitate erau considerate probleme secundare, cărora 
abia li se acorda atenție. 

O importantă contribuție la răspândirea hasidismului 
au avut-o predicatoni, acei sermitaimudişti, trataţi cu 
desconsiderare de rabinii cu şcoală, trăind la marginea 
sărăciei, darcare erau mai aproape de sufletele credincioşilor 
decâtsuperiorii lor. Ei au îngroşat rândurile hasidimilor, în 
mijlocul cărora puteau să-şi valorifice talentul de predicatori 
şi totodată să se bucure de spiritul de întrajutorare şi sprijin 
material pentru cei nevoiaşi, care domnea în comunitățile 
hasidice. 

Antipatia hasidimilor față de rabini şi talmudişti creştea 
pe măsură ce comunitățile lor se întăreau. Sărăcia de idei, 
lipsa dragostei față de oameni şi pedanteria exagerată a 
talmudiştilor au devenit ținte preferate de batjocură în 
cercurile hasidimilor. Un discipolal lui Ber, Lăb Szerham, 
s-a exprimat astfel: «Nu l-am căutat pe Ber la Meserici 
pentru a asculta tălmăcirea Torei, ci pentru a vedea cum se 
încalță şi cum îşi leagă şireturile, asta fiind mult mai 
important. Căci ce este Tora? Omul trebuie să fie însăşi 
Tora în tot ceea ce face, în felul cum se mişcă, cum 
vorbeşte, cum se comportă Şi cum intră în legătură cu 
Dumnezeu prin rugăciune». Inainte de a-şi da seama, 
hasidimii s-au constituit într-o sectă, care evita contactul 
cu evreii adepți ai Talmudului. În frunte cu Ber, ei se 
simțeau îndeajuns de putemici pentrua introduce o înnoire 
care, în mod previzibil, urma să atragă mânia rabinilor. 
Deoarece însă pentru ei esențialul consta în rugăciune, nu 
le păsa de prescripțiile codexului de ritual care prevedea 
câtde multşi lace oretrebuiau rostite rugăciunile. Hasidimii 
se rugau aşa cum le dicta starea lor sufletească şi, pentru a 
rupe definitiv cu formalismul talmudic, Ber a introdus 
pentru adepții săi Cartea de rugăciuni a ui Isaac Luria”. 

Poziția lui Hirsch Graetz față de personalitatea lui Dov 
Ber şi de hasidism nu este însă nici pe departe împărtăşită 
de istoricii evrei contemporani. Ca urmare, ar fi o greşeală 
dacă nu am amenda acest punct de vedere partizan şi. pe 
alocuri, pătimaş, restabilind adevărul atât cu privire la 

frămânțările spirituale ale iudaismului secolului al XVUI- 
lea, cât şi la personalitățile care au stat la originea acestor 
frământări. 


(Va urma) 
Gabriel CONSTANTINESCU 





| 
| 
| 





— Da Ca aaa car mea a 


Ramat EU 


Lo sef “a 


A (O DI Ma X )f IAA 


Dacă excludem daimata, care a dispărut pela 
sfârşitul secolului al XIX-lea, romanitatea sud- 
dunăreană mai este reprezentată astăzi prin 
IStroromână, meglenoromână (ambele pe cale 
de dispariție) şi aromână (care, datorită faptului 
căare un număr mai mare de vorbitori, se menţine 
ceva mai bine, dar nici ea nu este scutită de 
pericolul “stingerii” într-un vijtor mai îndepărtat, 
ca să folosesc termenul lui Tache Papahagi din 
prefața cunoscutului Dicționar aromân). 

Cât priveşte istroromâna, putem spune că 
numărul vorbitorilor acestui dialect este, după o 
anchetă făcută de Radu Flora în 1962, de 1140 
de vorbitori, iar după August Kovacec, care a 
făcut anchete aproximativ în aceeaşi perioadă, 
între 1250-1500 vorbitori. Astăzi, după patru 
decenii, acest număr este cusiguranță înjumătățit, 
faptpecareni-ldovedeşte cazul meglenoromânei, 
despre care vom vorbi mai jos. 


Aromâna. Dintre aceste trei idiomuri, cel mai 
bine- atât din punct de vedere numeric, cât şi prin 
răspândirea ei - este reprezentată aromâna, 
aceasta vorbindu-se în toate statele balcanice, 
fără însă să cunoaştem, măcar aproximativ, 
numărul de vorbitori ai acestui idiom. După ELIR 
(1989), numărul aromânilor din Balcani ar fi în 
jurul a 500.000. După cum am menţionat, ei 
trăiesc pe un spațiu foarte mare, care se întinde 
de la Marea Neagră până la Marea Adriatică (în 
Albania) şi de la Timişoara şi Belgrad până la 
Atena. Un spaţiu atât de mare pentru o populaţie 
atâtdemicănue în favoarea ei, ba chiarreprezintă 
una dintre cauzele ce pot ducetreptata dispariția 
completă a aromânei. 

Aromânii au un trecut cultural. Primele texte 
scrise datează de la începutul secolului al XVIII- 
lea, în greacă sau în aromână, în perioada când 
Moscopoledevine cel mai mare centru economic, 
cultural şi spiritual. Distrugerea Moscopolei 
provoacă împrăştierea aromânilor, în special a 
familiilor înstărite, în marile centre ale Europei ca 
Belgrad, Bucureşti, Viena, Veneţia, Budapesta, 
etc. Atât prin acest exod, cât şi prin legăturile 
comerciale ale comercianților aromâni, a fost 
favorizat contactul lor cu daco-românii şi, sub 
influența “Şcolii ardelene” de orientare latinistă, 
aromânii încep şi ei să scrie cu caractere latine. 
Emigrația aromână din România descoperă 
asemănările frapante între aromână şi 
dacoromână și în rândurile coloniei aromâne din 
Bucureşti interesul pentru organizarea unui 
învățământ în româneşte pentru aromâni şi 
meglenoromâni creşte din zi în zi. Aşa se ajunge 
la înființarea primei şcoli româneşti în Peninsula 
Balcanică, în comuna Tirnova, în 1864, de câtre 
Dimitrie Athanasescu. Urmează apoi şi înființarea 
celorlalte şcoli în limba română, ajungând la vreo 
113 şcoli primare şi la 6 şcoli secundare, dintre 
care şi două licee de elită: Liceul din Bitolia şi 
Şcoala Comercială din Salonic. Acţiunea 
românească în Balcani, după Th. Capidan, a 
contribuit nu numai la trezirea conştiinţei naționale 
Ja aromâni şi meglenoromâni, ci, la cei dintâi, şi la 
apariția unei literaturi dialectale. lar Tache 
Papahagi declară că liceul din Bitolia, unde el 
însuşi a învățat, a fost o pepinieră și un focar de 
cultură pentru renașterea aromânilor. În perioada 
interbelică aceste şcoli au fost desființate (în 
Iugoslavia - imediat după primul război mondial), 


At: 


PUNCTE CARDINALE 





aşa că aromânii şi meglenoromânii au fost nevoiţi 
să înveţe în limbile naţionale ale statelor balcanice 
nou create, situaţie care durează până astăzi. 
Am menționat părerile lui Th. Capidan şi Tache 
Papahagi, care au fost, de fapt, şi părerile tuturor 
intelectualilor aromâni din perioada respectivă, cu 
privire la rolul pe care l-au avut şcolile româneşti la 
trezirea conştiinţei naţionale a acestor populații. În 
ultimele două decenii, însă, o parte din intelectualii 
aromâni, care în general nu sunt lingvişti, susținuți 
de marea majoritate a aromânilor, au calificat 
învățământul în româneşte de pe vremuri ca o 
catastrofă pentru aromâni, o asimilare şi o 
subordonare din partea românilor (propagandă 
românească). Ei afirmă că aromânii sunt un popor 
diferit, cu o cultură aparte, care n-au nimic comun 
cu românii, ei fiind de fapt greci romanizați. Nouă 
nu ne rămâne decâtsă ne punem întrebarea: oare 
Capidan şi Papahagi au fost atât de miopi de n-au 
văzut bine lucrurile, susținând o asemenea pacoste 
care s-a abătut asupra aromânilor? Personal am 
constatat că în Macedonia nici un aromân care a 
făcut şcoala românească nu şi-a pierdut limba 
maternă, dar asimilarea familiilor lor a luat proporții 
nemaivăzute din momentul când ei au început să 
se cultive în limbile popoarelor din statele 
respective. N-am vrea să las impresia că susţin 
teza unui învățământ în dacoromână pentru 
aromâni. Ca meglenoromâni, suntem poate şi mai 
mult îngrijorați decât d-voastră văzând sub ochii 
noştri cum dispare meglenoromâna, dar nici 
aromâna nu va fi scutită de această soartă şi 
căutăm să găsim calea optimă pentru menţinerea 
acestor idiomuri cât se poate mai mult Să trecem 
acum la prezentarea situaţiei meglenoromânei din 
zilele noastre. 


Meglenoromâna. Întimpul imperiului Otoman 
meglenoromânaareprezentato enclavă lingvistică 
compactă constituită din următoarele comune: 
Lumnița, Cupa, Oşin, Birislav, Lundin, Nănti, 
Țărnareca şi Uma. Prin stabilirea graniţei de stat 
între Grecia şi regatul iugoslav, după primul război 
mondial, comuna Uma a rămas în lugoslavia, iar 
celelalte în Grecia. În anii '40-'50, toți locuitorii 
acestei comune s-au mutat la Gevgelja. O parte 
din meglenoromâni, în anii '20, au emigrat în 
România (Cerna), iar cei din comuna Nânti, 
islamizaţi pe la 1759, au plecat în Turcia, cam în 
aceeaşi perioadă, când s-a procedat la schimbul 
de populaţie între Grecia şi Turcia. Cu privire la 
numărul lor, Weigand dă cifra de 14.400, iar 
Capidan pe ceade 14.770 de suflete. Din anchetele 
făcute de noi la megienoromâni, acum două 
decenii, reiese că numărul lor este de doar 5213 
suflete. Jumătate din ei nu mai vorbesc graiul 
matern (este vorba de copii). 

Meglenoromâna din Grecia este puternic 
influenţată de limba greacă, ca şi cea din Macedonia 
de limba slavo-macedoneană. Până la primul 
război mondial, atâta timp cât meglenoromâna era 
o insulă lingvistică compactă, cuvintele greceşti se 
numărau pe degete. Cele slave erau mult mai 
numeroase, deoarece comunele înconjurătoare 
erau slave. Stabilirea graniței între Grecia şi 
lugoslavia a produs o ruptură în rândul populației 
meglenoromâne. şcolile româneşti nu maiexistau. 
Cei din Grecia erau nevoiți să înveţe greaca, iar cei 
din Iugoslavia limba sârbă, până la al doilea război, 
iar după război limba slavo-macedoneană. Prin 


DEC. 2000 NR. 12/120 PAG. 1] 





Săi Penie : 4.2. Î 
INNA SI TNoTYETaci1VYV7al 
PE Pa | Pi E | wa D Di E Ni i E Aa , 
f > st da cc ne PN în p. e 0009 4 nou mt m», [d L = 90 ta | d “Ox fst “& 2 
_. E P.$ 
e a > o e "7 D= 
a m tă e "a Li a Lac et | a a | j Poza DE 2 3 AF 
If ra Hi] d UI | aa [4 i) = 1) | | MAN &,] Lo 
sat | RP di sta î x i la o îi osul za câ d d di Şi L 


exodul lor către oraşe (Boiniţa, Săbutsca, Salonic 
- în Grecia, şi Gevgelija, Negotino, Veles, Skopje 
- în Macedonia), modul lor de viață s-a schimbat 
radical. Meglenoromânii vin în contact direct cu 
grecii şi slavo-macedonenii, incheie căsătorii cu 
ei, la serviciu vorbesc limbile respective, limbi 
oficiale ale statelor, limbi de cultură. Idiomul 
matern este vorbit acasă, în familie, dacă nu este 
vreun intrus, iar posibilitățile de exprimare ale 
idiomului matern nu merg pas la pas cu 
cunoştinţele asimilate de către individ în cultivarea 
lui în limbile greacă şi slavo-macedoneană. El 
începe să introducă cuvinte străine, construcții şi 
întregi unități frazeologice strâine în limba lui 
maternă. După modelul strâin, calchiază şi 
introduce noi categorii gramaticale. Acesta este 
cazul istroromânei şi al meglenoroânei. Vom 
încerca mai jos să ilustrăm această situație. 

Mulţi termeni referitori la casă şi la obiectele 
din ea sunt de origine slavă-macedoneană în 
meglenoromâna vorbită în Macedonia. lată numai 
câţiva dintre ei: zgradă “clădire”, v/ez “intrare”, 
cupatilo“baie”, vodovod "instalaţie de apă”, pega! 
“fier de călcat”, şporit “aragaz”, prahosmucalcă 
“aspirator”, peralnă “maşină de spălat rufe”, etc 
Toate aceste cuvinte au corespondentul lor 
grecesc în meglenoromâna vorbită în Grecia şi 
corespondentul lor românesc, desigur adaptat în 
spiritul meglenoromânei vorbite în România. Se 
pune întrebarea: cum este mai bine să spunem - 
peglă, şideo, sau herdi călcat: strujă, rovma-sau 
curent electric? Vă lăsăm pe d-voastră să trageţi 
concluzia. 

Părăsind păstoritul, meglenoromâni; se ocupă 
astăzi cu agricultura, în special cu cultivarea 
roşiilor, ardeilor, viței de vie şi tutunului. 
Terminologia cu privire la aceste activități este 
slavo-macedoneană. Dăm numai câteva 
exemple: odrnă "vie înaltă”, gajbă “ladă”, otcup 
“achiziție”, blăgajnic “casier”, prva clasa, ftora 
clasa 'clasa întâi, a doua”, hem'sko îngrăşăminte 
chimice”, etc. La fel, se înlocuiesc termeniiturceşti 
(cu care au plecat meglenoromânii în România), 
precum văcăt, ăsker, ăpsăna, gunlue, irbap, 
mirikep, pămpur, silimet etc., cu cuvintele 
corespunzătoare slavo-macedonene: vreami, 
vujnic, zatfur, nevniță, itru, măstil, voz, spas. 

Ceea ce este şi mai tragic este faptul că mulți 
termeni de origine latină din fondul principal a! 
lexicului meglenoromân sunt înlocuiţi, în special 
de tinerii vorbitori, cu termeni slavo-macedoneni; 
astfel, mardină, direptu, zinin, ver, cuscru, lunia, 
marța, nercur, Joi, vinir, duminică sunt înlocuiţi cu 
craj, pravu, zet, bărced, sfat, punidelnic, ftornic. 
sreda, citfrătoc, pitoc, nidela. 

Construcții ca ăn-ți fați “mi se pare”, ăn-ț; bea 
“mi-esete', ăn-t/mancă"'mi-e foame”, ăn-țdoarmi 
“mi-e somn”, ân-ț/ putoarnă “îmi vine să vomit”, si 
țăni ăn mari "îşi dă aere, importanță”, ăntru doi an 
“acum doi ani”, nu im tri iuva “suntem nimica 
toată”, /stu ănțicață “îmi este egal”, “nu schimbă 
nimic”, țista om nu si trazi “acest om este 
insuportabil”, toate sunt calchiate după slavo- 
macedoneană: mi se cini, mise pie, misejade, mi 
se spie, mi se povraka, se drzi na golemo, pred 
dve godini, ne sme za nikado, isto mi se faka, ovoj 
covek ne se tegli 

(continuare în pag. 12) 
Petar ATANASOV 
Vanghel GHEORGHIE V 





a 











| 
| 
| 
| 
| 








PAG. 12 NR. 12/120 DEC. 2000 


P- 4 AS AP $ de adi pn fă bi are Cho n Di 
(urmare din pag. 11) 


O particularitate a meglenoromânei (şi a 
istroromânei) este posibilitatea exprimării 
aspectului verbal cu mijloace morfologice, după 
modelui slavo-macedonenei (respectiv croatei, 
pentru istroromână). În meglenoromână 
deosebim două aspecte verbale: imperfectiv şi 
perfectiv. Opoziția dintre imperfectiv şi perfectiv 
este, de cele mai multe ori, marcată prin prefix 
verbal la forma perfectivă şi prin absenta lui la 
cea imperfectivă. Cele mai des folosite prefixe 
sunt: du-, iz-, nă-, u-, Ub-, ud-, pu-, pud-, pri-, pru, 
răs- şi altele. Prefixele pot schimba şi sensul 
lexical! al verbelor, ceea ce se întâmplă de mai 
multe ori, de exemplu: viz u “văzu”, si pruvizu "a 
crăpat de ziuă”, s/ toarnă “se întoarce”, ă/-ți 
putoarnă “îi vine să vomite”, cățari “a prinde”, 
Zăcățari 'a începe”, 'ase înstări', '“adevenibogat”, 
ducățari "a prinde cu totul”, pricățari “a prinde a 
doua cară”, 'acuprinde cu ambele mâini”, năcățari 
“a se încumeta”, “a lua un angajament”. lată şi 
câteva exemple prin care este marcată opoziţia 
imperțectiv-perfectiv: mancu, mănancu"mănânc” 
- mi nămancu "mă satur”, dorm "dorm - zădorm 
“adorm', săpari 'a săpa” - dusăpari“atermina de 
săpat, tălari'atăia” - dutălan'atermina de tăiat”, 
etc. După cum am menţionat mai sus, situaţia 
este identică şi în istroromână, iar în ceea ce 
priveşte împrumutul de cuvinte noi şi aromâna 
urmează acelaşi exemplu, cu deosebirea că apar 
atâtea variante de aromână câte sunt statele în 
care ea se vorbeşte. Dacă pentru aromânul din 
Macedonia o.adeverință” este ună potvrdă, pentru 
cel din Grecia este ună apodiks;, iar pentru cel din 
Albania este ună vertetimi. Totuşi trebuie să 
precizâm că o limbă nu dispare din cauza 
împrumutului masiv de cuvinte din alte limbi; în 
asemenea condiţii, ea doar îşi schimbă fizionomia. 
Dispariția unei limbi survine când ea este 
abandonată de vorbitorii ei, aşa cum este cazul 
cu istroromâna şi meglenoromâna. Acum o lună 
de zile am fost în satele meglenoromâne din 
Grecia, La cafenele toţi bărbaţii în vârstă vorbesc 
greaca La întrebarea noastră dacă ştiu “viâşeşte”, 
ne răspund că da, dar mai uşor le este să 
vorbească greceşte. Copiii, de la vârsta de doi 
ani, se duc la grădinița fâră plată, unde învață 
greaca. Părinții şi bunicii sunt obligaţi acasă să 
vorbească greceşte. Abandonat, graiul matern 
se stinge de la sine. 


Ce se poate face ca aceste idiomuri să nu 
piară? Dupăcum am menţionat mai sus, aromânii 
au lansat formula “sauve qui peut', adică ei se 
declară un popor aparte, cu o limbă şi o tradiţie 
aparte, incercând să se îndepărteze cât mai mult 
de dacoromâni, lar meglenoromânii, treaba lor, 
să se descurce! S-au creat asociații, grupuri 
folclorice, în Macedonia chiar s-au introdus nişte 
ore facultative în şcoli pentru cei mici şi nişte 
emisiuni la radio şi televiziune. Despre calitatea 
acestor emisiuni n-aş vrea să vorbesc, Interesul 
pentru învățământul facultativ descreşte. Liga 
armânilor dit Machidunie, în zece ani, n-a reuşit 
să facă măcar un recensământ intern (uşor de 
făcut prin corespondenţă) pentru populația 
aromânească din Macedonia, care la ultimul 
recensământ oficial abia a ațins cifra de 8467 de 
suflete. Dacă în trecut aveau frică să se declare 
ca aromâni, acum motivul este cu totul altul; le e 
ruşine să se declare, fiind bine încadraţi în viața 
social - economică, şi apoi ce să facă în viață cu 


PUNCTE CARDINALE 


limba aromânească, care nu eo limbă de stat? La 
ce le-poate servi această limbă, care nu este o 
limbă de cultură şi în care nu se pot instrui la modul 
superior? Aceasta este judecata aromânului de 
astăzi, care a văzut lumea printr-un filtru străin de 
cultură, el care acum 80-100 de ani rivaliza cu 
toate popoarele balcanice. Disensiunile între ei au 
dus la crearea câtorva asociaţii care se duşmânesc 
între ele, aproape anulându-se reciproc. 

În condiţiile în care trăiesc astăzi, aromânii şi 
meglenoromânii n-au şanse să se mențină. 
Cunoaştem nenumărate familii din Skopje, chiar 
vecinii noştri şi alții din cartier, ai căror copii nu mai 
vorbesc aromâna. După generaţia noastră, cea 
mai mare parte dintre aromâni nu va mai vorbi 
aromâneşte. Învățământul facultativ (2 ore pe 
săptâmână) este o iluzie amarnică. Dacă vrem să 
ne pâstrâm limba maternă trebuie să o vorbim în 
familie şi nu la aceste ore facultative. Instruirea 
este însă o altă problemă. Despre asta putem 
discuta dacă s-a procedat bine sau nu. În ce ne 
priveşte, credem că s-a ales o cale cu totul greşită, 
Predând franceza la Catedra de limbi romanice 
din Skopje, unde există şi un lectorat de limba 
română (curs trienal), observăm cum cursurile de 
limbaromână sunt frecventate de macedoneni, de 
turci, de mulți albanezi şi foarte rar de vreun 
aromân. Limba română se învaţă atât ca limbă 
romanică, cât şi ca limbă... balcanică. Ideea noastră 
afost că posedarea limbii române pentru studierea 
şi cercetarea aromânei este de primă necesitate, 
Toate. materialele lingvistice. sunt -scrise- în 
româneşte. De nenumăarte ori am stat de vorbă 
cu mai mulţi aromâni de la Ligă, la cererea lor, şi 
le-am spus să creăm o Catedră de limba română 
cu profil special, şi anume: pe lângă română, o 
bună parte din învățământ să fie consacrat 
aromâne! şi meglenoromânei. Acest profil îl cere 
specificul Macedoniei, diferit de cel al Franţei, 
Italiei, etc. Astfel de Catedre ar putea fi create şi în 
Albania, unde sunt destui aromâni. Cu Grecia 
lucrurile sunt mai complicate. În patru aniun aromân 
învață bine româna (ca să se poată servi de 
literatura de specialitate), învaţă ştiinţific aromâna. 
După facultate se poate înscrie la studii 
postuniversitare, făcând masterat şi doctorat în 
aromână. 










[3 ” M 
ba fi Au. + pri LI LS 


= ——  ————— — — .—  ———._—— 


Rorgiat ANN 





De soarta aromânilor şi a meglenoromânilor 
astăzi nu se interesează nici italienii, nici francezii, 
nici spaniolii şi nici portughezii ca popoare latine. 
Singura țară care - în ciuda unui antiromânism 
pronunțat din partea aromânilor - le dă nişte 
ajutoare este România. Această țară acordă burse 
pentru aromâni, să facă studii superioare în 
România. La fel ajută şi Liga aromânilor din 
Skopje cu materiale: ordinatoare, maşini de 
fotocopiat, hârtie pentru editarea ziarului Fen;x şi 
publicarea unor cărţi, etc. Am avut ocazia, în 
calitate de traducători, să facem parte din 
delegațiile macedonene, să asistăm la convorbirile 
oficiale dintre omologii respectivi. Atât fostul 
ministru de externe Teodor Meleşcanu, cât şi 
prim-ministrul Mugur Isărescu sau preşedintele 
Emil Constantinescu au subiiniat faptul că 
România este interesată pentru menținerea 
acestei populații în Macedonia, cerând să fie 
asigurate drepturile care i se cuvin. 

Limba română este o limbă de cultură. Un 
român trebuie s-o cunoască din multe motive. În 
primul rând, mai tot ce s-a scris despre aromână 
sau meglenoromână este scris în română. 
Studierea dialectelor române din sudul Dunării 
presupune cunoaşterea istoriei limbii române, cu 
toate transformările care au avut loc, de la latina 
vulgară până în zilele noastre, proces în care 
aromâna şi meglenoromâna reprezintă nişte faze 
mai arhaice. În al doilea rând, româna este o 
limbă care posedă o literatură bogată în toate 
domeniile ştiinţei, prin care ne putem documenta 
uşor despre tot ce avem nevoie. Desigur că ar fi 
mai degrabă nevoie să-i citim şi să-i înțelegem pe 
Cioran, Eliade, lonescu, etc. în româneşte decât 
în greacă, albaneză, bulgară sau macedoneană! 


(Conceput pentru ROMFEST 2000, textul de 
ma! sus, în forma sa integrală, a sosit prea târziu 
pentru a mai putea îi inclus în volumul colectiv 
Rostul românilor la 2000 de ani de la Naşterea 
Mântuitorului lisus Hristos, editat cu acest prilej 
Autorii n-au putut fi prezenți nici la Sibiu, pentru a- 
!'susține în cadrul conferintelor ROMFEST, aşa 
că ne-am decis să-l facem cunoscut celor 
interesați prin intermediul revistei noastre. Ne 
cerem scuze dacă, din pricina calității tehnice 
precare a fax-lui primit, câteva locuri vor fi fost 
îndoielnice descitrate; îi asigurăm pe cititori că 
eventualele impreciziuni nu pot îi decât minore în 
economia textului - n. Red.) 


| Biserica Sfântul Sotir 
im. (Schimbarea la Faţă - Korcea - Albania), 
+5 0, ctitorie a minorității româneşti, 
aşteptând, 

pentru a putea fi terminată, 
sprijinul fraților din România. 


] 
1. 





vă VA, Ț 
es a "A Ă a 
pn mtv BR i ne 





Voaa țiganiadă 





"a" = 9 Pa ui 3 8 ] 
în [) A PA 9” ini sia Fe name d» Tot ta 
- li i 9 i - SI "e îi i Ai ȘI Și i 4 FA! Pai 
| 2, Ve 4 <| | N PI N DI i NI 4 BE EX md “PN a! 
fn Sa der 09 Obi să of di toba Orb P db 
o 
A A pi eve Vs x O 
a vas A LA 
4 mă „. Atata Le 23 2 4209 i fa A 
intr-o Europa fara nati 
7 ata Duis | Li 4 & ah lase ue d o 4 


Tiganiadă la nivel înalt 


La jumătatea lunii august 2000. Comitetul O.N.U. pentru eliminarea 
discriminării rasiale a recomandat statelor membre ale forului mondial să-şi 
adapteze legislaţia pentru a împiedica marginalizarea țiganilor. Unul dintre 
experții Comitetului, lon Diaconu, a pledat pentru o* “legislaţieantidiscriminatorie 
completă”. Obligat să recunoască faptul că, în multe țări, există clauze legale 
favorabile țiganilor, Diaconu a deplâns totuşi ceea ce el a numit “caracterul lor 
lacunar”. Manipulând cu aplomb argumente tributare logicii discriminării pozitive, 
acum la modă, Diaconu a criticat, între altele, exigenţele europene referitoare la 
naturalizare şi cetățenie. După cum se ştie, acestea pretind solicitantului un cazier 
Virgin (măcar pentru ultimii cinci ani), precum şi cunoaşterea limbii oficiale a 
statului. Potrivit perspectivei lui Diaconu, expert O.N.U. ar fi discriminatorii 
până şi pretenţiile statului de adopţie ca potențialul cetăţean să priceapă idiomul 
celor în mijlocul cărora vrea să trăiască şi să nu fie un infractor cu reflexe intacte, 
iar nu tocite de întreruperea, pentru câțiva ani, a echilibristicii pe muchea Codului 
Penal. Observatorii au remarcat, prompt, că a fost pentru prima oară, în ultimii 
treizeci de ani, când acest Comitet O.N.U. a organizat o dezbatere tematică asupra 
unui subiect care priveşte mai multe state. Aceasta este o probă explicită a 
interesului special de care încep să se bucure țiganii, pată de culoare pe tenul tot 
mai obosit al venerabilei Europe, în numele noii religii laice a “politicii corecte”. 
Între obiectivele acesteia fi igurează o pretinsă creştere a diversităţii culturale, prin 
deschiderea unor paradigme noi de cercetare, care accentuează asupra necesităţii 
protejării raselor şi a etniilor, a celor non-europene mai ales, sau a orientărilor 
sexuale minoritare, simultan cu reducerea referințelor canonice ale culturii 

.. tradiționale europene, creatoare de valori universal recunoscute. Muiată în sosul 
greu al relativismului, “noua religie” e condamnată să flateze specificul gitan şi să 
citească în răspăr grila valorică europeană, insensibilă, vreme de veacuri, la 

“pitorescul” mizeriei, infracționalităţii, dezordinii şi auto-izolării. 


— 7”... ——— —— 


Roşu, verde şi albastru 


Diseminaţi în toate țările continentului european, greu de recenzat (din pricina 
deprinderilor nomade şi a unei stranii pudori care-i determină, adesea, să-şi 
revendice alte apartenențe etnice), țiganii sunt evaluați de statistici contradictorii 
la cifre variind între opt şi douăsprezece milioane. Originari din India, țiganii 
vorbeau odinioară unul dintre dialectele sanscritei, în care au inclus, însă, multe 
dintre elementele limbii locurilor din țările în care s-au aşezat. Cei din Peninsula 
Iberică, de pildă, au devenit hispanofoni ori lusofoni, iar cei din statele germanice 
şi-au însuşit până şi cuvinte alsaciene. şi, cu toate că nici măcar o limbă standard 
nu mai poate constitui liantul lor transfrontalier, la un congres din vară, la Praga, 
țiganii au lansat ideea de “naţiune fără teritoriu”. Această noțiune ar urma să se 
substituie termenilor, deja consacraţi şi altminteri onorabili, de ““minoritate” sau 
“grup etnic”. O naţiune fără teritoriu, imposibil de încadrat, aşadar, în formula 
europeană propusă cândva de Nichifor Crainic (“pământ naţional şi cer comun”), 
dar cu ambiția de a-şi desemna un candidat propriu la Premiul Nobel pentru Pace, 
de aavea un imn propriu (de vreo cincisprezece versuri, intitulat “Ge/em, gelem "), 
şi chiar un drapel compus din două benzi longitudinale: verde şi, respectiv, 
albastră. având în centru o roată cu spițg roşii (verdele simbolizează pământul, 
care, pentru țigani, are semnificație maternă, iar albastrul - cerul, patern şi divin). 
La roşu, verde şi albastru ar urma să vibreze de acum toate comunitățile ţigăneşti 
din întreaga Europă, care, potrivit înaltului comisar O.S.C.E. pentru minorități, 
Max van der Stoel, fac obiectul unei “discriminări sistematice”, asezonată cu 
șomaj, educație precară şi condiții proaste de locuit. Cartelate intr-o rețea 
continentală, numită ROMEUROPE, alte organizaţii, brusc îngrijorate, adaugă 
| alte acute dramatice acestei litanii umanitare şi aduc cuvenitul omagiu semenilor 
“enclavizaţi, săraci din generaţie în generaţie, cantonați în munci dintre cele mai 
grele şi mai prost plătite” şi de aceea, zice-se, obligați să tot migreze, păcălind 

grănicerii şi vameşii, spre noi tărâmuri ale făgăduinţei, de unde poliţişti insensibili 
îi expulzează cu sadism. 


Ă Sb SII A... Ip ry 


Noua poliţie politică 


Pentru că, evident, România e și mai departe decât statele vest-europene de 
standardele “politicii corecte”, poliţiştii de aici sunt mai odioşi decât confrații 
lor de breaslă apuseni. “România - brutalitățile Poliţiei trebuie oprite” - 
decretează patetic un raport al celebrei organizaţii Amnesty International, care 


PUNCTE CAADINALE 














DEC. 2000 NR. 12/120 PAG. 13 


face trimitere la împuşcarea unor infractori de etnie romă, surprinşi în flagrant de 
oamenii legii. Altminteri, însă, țiganii şi poliţia trăiesc aproape în simbioză, pentru 
că o cincime dintre infractorii trimişi după gratii sunt romi. Luând ca termen de 
referință cifra de un milion şi jumătate de ţigani trăitori în România, considerată 
de sociologi mai credibilă decât rezultatul ultimului recensământ (puţin peste 
patru sute de mii), rezultă că romii ajung în penitenciare de două ori şi jumătate 
mai des decât celelalte etnii. O pondere şi mai importantă este cea a minorilor 
țigani din centrele de reeducare, unde însumează aproape 40 de procente, fapt care 
demonstrează că vârsta de debut a carierei infracţionale e mai scăzută la aceste 
talente native. 

În ultima vreme, însă, liderii romilor, sau cei care Sia, tăcut un ORE din 
etnia cu fenomenul infracționai şi contestă orice statistică privind rata criminalităţii 
printre ai lor. Idee revoluţionară la care nici măcar autoritățile americane nu 
vibrează încă. Biroul de statistică juridică din Statele Unite adună, analizează şi 
centralizează datele asupra fenomenului delincvenţei defalcate pe cinci categorii 
etnice (indieni, asiatici, negri şi afro-americani, hawaieni şi, respectiv, albi). şi în 
Germania statisticile iau în considerare, printe criterii, identitatea rasială sau 
etnică. Chiar voci din spaţiul public, favorabile “acţiunii afirmative” în beneficiul 
acestei comunități umorale, avertizează că, astfel, statul nu va mai putea evalua 
resursele pe care trebuie să le aloce întru propăşirea ei. 

De altfel, în ultima vreme ideea emancipării a fost aproape cu desăvârşire 
eliminată din Mibalu celor implicați în protecția minorităţilor, în încercarea de a 
evita perceperea unor grupuri etnice drept inferioare altora. 

Totuşi, responsabilii politici se conformează exigenţelor politicii corecte. La 
propunerea Departamentului pentru minorități naţionale, condus de ministrul 
U.D.M.R. Peter Eckstein-Kovacs, Guvernul de la Bucureşti a adoptat o ordonanță 
conform căreia refuzul agenţilor economici de a angaja, de pildă, homosexuali ŞI 
țigani este sancționat cu amenzi de până la 10 milioane de lei. dacă afectează o 
singură persoană, şi de până la 20 de milioane dacă discriminării îi cade victimă 
o întreagă categorie. În plus, victimele pot pretinde despăgubin proporționale cu 
prejudiciul suferit, iar cererea înaintată în acest sens justiţiei este scutită de taxă 
de timbru. Odată sesizată, instanța poate dispune chiar retragerea autorizaţiei de 
funcționare firmei care încalcă în mod repetat prevederile ordonanţei. şi, în sfârşit, 
pentru ca ispita discriminării să poată fi reprimată cu maximă vigoare, organizaţiile 
neguvernamentale care au drept obiect de activitate protecția drepturilor omului 
capătă calitate procesuală activă în astfel de cazuri, devenind un corp auxiliar al 
noii poliţii politice, ale cărei dogme sunt mai importante decât criteriul strict 
economic al eficienței sau decât libertatea managerului de a-şi promova propria 
politică de personal. 

Oricum, asociația Romani Criss a anunțat, deja, la Bucureşti,că se va opinti 
juridic nu doar împotriva vreunui patron oarecare, ci chiarî împotriva statului.după 
ce o agenție de plasare a forței de muncă a afişat vizibil anunţul că oferta de slujbe 
îi exctude din capul locului pe țigani. Unul dintre liderii asociaţiei, Costel Bercuş, 
s-a plâns cămenţiunea discriminatorie “exclus țigani” apare şi la uşile restaurantelor 
sau discotecilor, în anunţurile de mică publicitate imobiliară ori chiar în cele prin care 
prostituatele mai exigente îşi oferă serviciile, 

Silit să-şi asume, oarecum selectiv, ereditatea încărcată, statul român n-a întreprins, 
încă, nimic împotriva celor vinovați de dezastrul naţional din deceniile dictaturii 
comuniste, de crimele şi abuzurile trecutului regim, dar refuză şi astăzi să anuleze 
sentinţele “justiţiei populare” postbelice care i-a pedepsit energic pe responsabilii 
guvermări! antonesciene. Mai mult, persoanele persecutate între 1941 şi 1945 din 
motive etnice, adică evreii şi țiganii deportaţi în Transnistria şi internaţi în lagăre de 
muncă, beneficiază de drepturi reparatorii la care victimele dinspre dreapta ale aceluiaşi 
regim antonescian, legionarii, prigoniţi din considerente 
politice, nu pot să aspire, şi pentru suferință există, 
s-ar zice, unităţi de măsură diferite... 


(continuare în pag. 14) 
Bopdan-loan MATEI 












| 
| 


Di a 


PAG. 14 NR. 12/120 DEC. 2000 


> mt ) a AS, % 
ah 7 „ “4 A 194 "E | ge PPP e Co "ni ul el use e 
i ) + ahuia atata bhla 
Î. Li -UO 1, | Â O pa CĂ ici ei Pie PERNA 
ÎN LA Ad E De O Ci n 3 4 A 999 


(urmare din pag. 13) 


La coada căruţei lui Iliescu 


Asociaţia Romani Criss îşi asumă rolul de vârf de lance al apărării drepturilor 
țiganilor din România. Mediatizată şi în presa franceză, asociaţia şi-a prezentat 
profesiunea de credință drept un mod original de a se opune discriminării. 
Membrii ei fac studii academice, învaţă limbi străine, călătoresc în lume, navighează 
pe Internet. Se emancipează şi creează un rezervor pentru propria elită, aşteptând 
ziua când apelativul “ţigane” nu va mai fi o insultă. 

Se pare că va mai dia... Cosângenii lor, chiar şi cei cu pretenţii de 
onorabilitate, furnizează aproape zilnic gazetelor din țară materie primă pentru 
rubricile rezervate infracțiunilor. şeful Partidei Romilor din județul Argeş, 
Aurel Bina, este protagonistul mai multor anchete penale, sub acuzaţiile de fals, 
uz de fals, trafic de influenţă şi înşelăciune. Pretinzând că face parte din cercul 
de prieteni ai ambasadorului Spaniei la Bucureşti, Bina a promis unor piteşteni 
că le va intermedia obținerea vizelor pentru Madrid. Contravaloarea serviciul, 
niciodată prestat, varia între şapte şi 12 milioane de lei. Acelaşi lider politic local 
a eliberat file cec fără acoperire, pentru a-şi achita datoriile către firme din 
Oraviţa şi Fieni. 

Dacă în teritoriu militanţii Partidei Romilor se exersează în astfel de găinării, 
la centru ei iniţiază afaceri politice de anvergură. Deputatul Mădălin Voicu, 
preşedintele P.R., dar şi al Consiliului pentru Minorităţi din cadrul P.D.S.R., a 
lansat ideea înfiinţării unui Mare Divanal Țiganilor din România. E! consideră că, 
astfel, va crește importanța etniei sale în politica românescă, iar susținerea oficială 
a lui Ion Iliescu în campania prezidenţială din 2000 va fi recompensată prin 
obținerea câtorva posturi în viitorul guvern. Fapt care i s-ar părea o probă de 
gratitudine, câtă vreme 90 de procente dintre țigani merg pe mâna lui Iliescu, iar 
restul nu au opțiuni politice, pentu .că sunt analfabeți. Voicu supralicitează, 
pretinzând că țiganii sunt, oricum, adepţii unei politici social democrate „capabile 
să le ofere locuri de muncă. Cel puţin trei, mai cere el, modest: două de secretar 
de stat şi unul de consitier prezidențial... Tut campionii emancipării de la Romani 
Criss recunosc, însă, implicit, că ulerta de -u (imere electorală avansată de Voicu 
e, poate, ușor supraevaluată, fiindcă. numai la Bucureşti, 20 de mii, dintre cei 
aproape un sfert de milion de țigani din Capitală, nu au acte de identitate. şi, deci, 
nu pot vota... Apoi, un guvern de stânga cu accent țigănesc va fi răstignit între 
exigenţele respectării drepturilor individuale şi tradiţiile specifice aliaţilor săi, 
intre care vinderea fetelor şi, în unele regiuni, şi a băieţilor sub 13-14 ani, 
interdicția pentru copile de a merge la şcoală, dominaţia patriarhală şi opoziţia faţă 
de planning-ul familial. Or, există directori de opinie printre romi care consideră 
toate aceste practici expresii ale identităţii culturale şi se străduie, în consecinţă, 
să le perpetueze. Cramponarea de tradiţii, invocarea lor drept scuză imbatabilă 
pentru orice acţiune (cuconsecinţe cel puțin dezagreabile pentru românii majoritari) 
funcționează, în fiecare an, la 8 septembrie. Atunci țigani din toată țara celebrează 
Sfânta Marie Mică pe un câmp din apropierea satului Bistriţa, din județul Vâlcea. 
Picnicul prelungit s-a transformat într-o ocazie de trata afaceri, printre tiribombe, 
grătare şi butoaie cu bere. De vechile tradiții mai amintesc doar costumele femeilor 
şi, mai ales, focunle la care se frig mititeii. şi, de fiecare dată, românii care au 
proprietăţi în preajmă rămân fără garduri, folosite de invadatorii prometeici pentru 
focul care întotdeauna le-a luminat popasurile. “l-am aprovizionat în fiecare an cu 
lemne pentru foc, dar se pare că nu este de ajuns ce le dăm noi” - ofta, melancolic, 

primarul comunei. 


“O ruşine” - chiar şi pentru stânga? 


Că situația țiganilor din România nu este neapărat una dintre consecințele 
tranziţiei buimace pe care o străbate țara o dovedesc bătăile de cap pe care această 
eînie le provoacă şi autorităţilor din alte state, incomparabil mai bine gospodărite. 
Astfel, la perileria Romei a trebuit închisă definitiv cea mai mare tabără de țigani 
nomazi din Europa, Casilino. Aici, la un moment dat, îşi găsiseră sălaş peste 1400 
de persoane, dintre care 4 |8 minori. O parte au fost transferate în tabere mai mici, 
cu dotări civilizate, unde încap mai bine de patru mii de suflete, iar nomazii, care 
nu aveau permis de sejur, au fost expulzați. “Această tabără era o ruşine pentru 
capitală” - a recunoscut primarul Romei, Francesco Rutelili, care, mai presus de 
orice suspiciune de rasism ori xenofobie, este noul copil teribil al compozitei 
stângi italiene, În Slovacia, un asasinat cu presupus caracter rasist a generat 
polemici aprinse în Parlament şi presă, încununate de avertismentul unui militant 
rom, potrivit căruia “țara nu este un partener acceptabil pentru Uniunea Europeană”, 
findcă guvernul nu intervine energic împotriva acceselor xenofobe, iar deputaţii 


PUNCTE CARDINALE 


se amuză propunând mobilizarea armatei contra “hoardelor de țigani cae Jefuiesc 
culturile de cartoli” ori înființarea de “rezervaţii pentru ţigani, debili şi retardaţi 
mintal.” La Budapesta, Ministerul Educaţiei a dispus retragerea unui manual 
școlar în case delinevenţa ea asimilată, în primul rând, cu țiganii, consideraţi 
incapabili să se adapteze unui mod de viaţă civilizat,european, şi acuzaţi că au 
spionat pentru turci în timpul stăpânirii otomane asupra Ungariei, Tot țiganii 
unguri. solicitând azil pohtic la Strasbourg, au avertizat că, în cazul unui refuz, vor 
acuza autorităţile franceze că le pasă mai mult de bunele raporturi cu Budapesta, 
a cărei admitere în Uniunea Europeană e condiționată de respectarea drepturilor 
omului, decât de aceste valori ca atare. 


Degenerescenţă şi apartheid cu semn schimbat 


Îngrijoraţi, cercetătorii bulgari au avertizat că mai multe maladii ereditare, 
datorate consanguinităţii, îi ameninţă pe copiii de țigani cu paralizia, orbirea sau 
chiar decesul prematur. În iulie. ei au anunţat că au identificat gena unei maladii 
neurologice ereditare, descoperită pentru prima oară în anii '70 la o familie de 
țigani din oraşul bulgăresc Lom. Maladia se manifesta la copiii cu vârste cuprinse 
între opt şi zece ani, care merg cu dificultate şi abia se pot ţine pe picioare - a 
explicat unul dintre membrii echipei de cercetare. Între 20 şi 30 de ani, bolnavii 
surzesc, îşi pierd simţul tactil şi nu mai simt durerea, căldura sau frigul. Dacă ambii 
părinţi sunt purtători ai virusului, progeniturile lor au şansa, în proporție de 25%, 
să se îmbolnăvească la rându-le. Până acum, au fost identificaţi 70 de ţigani atinşi 
de această maladie. şi nu într-un singur ghetou, ci răspândiţi în Bulgaria, România, 
Slovenia, Italia, Franţa, Spania şi Anglia. Doctorii sunt, însă, alarmaţi de faptul că 
pot exista şi alte focare, pentru că țiganii nu sunt informaţi, iar examenul medical! 
este exclusiv voluntar. Ei explică apariția maladiei prin “izolarea istorică” a etniei 
şi prin traiul în comunităţi ermetice, deliberat impermeabile pentru membrii altor 
etnii, un apar/heid cu semn schimbat, care favorizează căsătoriile între consanguini. 
Profesoara Luborodna Kalaidjieva, de la Facultatea de Medicină din Sofia, afirmă 
că aceasta este o maladie tipic țigănească, așa cum există şi boli care-i afectează 
în mod special pe evrei, finlandezi ori pe locuitorii insulei italiene Sardinia. Traiul 
izolat nu permite disoluția genelor deficienţe de-a lungul generațiilor, ci determină 
perpetuarea şi agravarea lor, asemenea unui bulgăre de zăpadă - adaugă ea. Acum 
doi ani, neorologii sofioți au descoperit o altă maladie genetică la țigani - un 
sindrom care începe cu o cataractă şi conduce la paralizie graduală. Cel puţin 50 
de etnici țivani, între şase luni şi 42 de ani, prezintă simptomele acestei boli. De 
altie!. și [uneția musculară la copiii romi este adesea alrofiată şi evoluează, treptat. 
tot către paralizie. În cazurile grave, bolnavul moare înainte de a împlini 25 de ani. 
În sfârşit, din cauza incapacității genelor deformate de a diviza anumite molecule 
din laptele matern, țiganii pot orbi încă din leagăn. Deja excedate, autoritățile 
bulgare au decis ca toţi nou-născuţi țigani sâ suporte examene medicale speciale, 
pentru identificarea acestei din urmă maladii. 

Bulgaria nu este, însă, un tărâm al ororilor. Pretutindeni, țiganii oferă medicinei 
enigme stupefiante. Presa româneascăaconsemnat, în vară, naşterea, la maternitatea 
din laşi, a unei fetiţe care semăna izbitorcu tipul cel mai mediatizat de extratereştri, 
cu un craniu uriaş, ochi mari, gura foarte mică şi fața prelungă. Medicii au încercat 
să menţină în viaţă ciudata creatură, care abia mai respira, pentru a putea studia 
malformaţia de care suferă. Starea sa ar fi datorată traumatismelor fizice suferite 
de mamă, dispănută de la maternitațe imediat după naştere, în timpul sarcinii, când 
a fost agresată violent în sânul familiei ţigăneşti din care face parte. 


Spre o Europă asiatizată 


Pentru România, dar şi pentru celelalte state - încă naţionale - din jur, 
comunitațea țigănească rămâne un lest, pe care vor trebui să-l transfere şi Europei 
integrate, spre constituirea căreia aspiră. O Europă ai cărei arhitecţi vestesc, deja, 
cănu va mai avea etnii majoritare, fiindcă, pe un continent fără frontiere interioare, 
toate popoarele se vor transforma în comunități minoritare, Din defavorizați ai 
fiecărui stat în parte, cei circa zece milioane de țigani vor deveni, sub numitorul 
comun al unei probleme continentale, beneficiarii programelor atotcuprinzătoare 
redactate la Bruxelles şi Strasbourg. Programe în care vor trebui incluse soluții şi 
pentru dezastruoasa situaţie sanitară, şi pentru pecinginea infracțională, şi pentru 
educaţia deficitară, şi pentru concilierea legislaţiei comunitare cu altfel 
incompatibilu! bagaj de tradiţii purtate în căruțe (Şi, de la o vreme, în Mercedesuri 
fără numere de înmatriculare), şi pentru amendarea lacrimogenăa legilor nemiloase 
ale pieţei muncii, unde meritele, competența şi eficiența vor lăsa locul dictaturii 
submediocrității, botezate, pudic, “discriminare pozitivă”. 

Veniţi de aiurea, marginalizaţi, nu tocmai fără temei, vreme de secole, dar 
încasându-şi acum, vocal şi vindicativ, dividendele suțerinței, țiganii vor fi unul 
dintre elementele ciudatei şi incertei coeziuni transfrontaliere sortite continentului. 
De dragul şi în contul lor, dar şi pentru uzul lor exclusiv, standardele pentru 
cetățenii comunitari vor fi sensibil coborâte... Prin ei şi pentru ei, Europa viitoare 
va [i cu câțiva paşi mai aproape de Asia. 











—_ cc — 





reacționară (pe vremuri inclus în planul 
colecției "Dreapta europeană” a Editurii 
Anastasia), regizorului PAUL BARBĂNEAGRĂ (n. 
1929, la Isaccea, iar din 1964 emigrat în Franţa) i-au 
apărut în volum, la Editura Polirom din laşi (col. “Plural”, 
seria “E liadiana”), textele filmelor sale de maxim răsunet 
în Occident (iar după 1989, cunoscute şi publicului 
românesc, prin repetata lor difuzare pe micile ecrane, din 
păcatenu în condițiile tehnice cele maibune): Ar/hifecrură 
şi geografie sacră şi Mircea Eliade şi redescoperirea 
sacrului. Dacă textul celui de al doilea aparţine (cu 
Ţ excepția notei biografice) lui 
Mircea Eliade însuşi, regizorul 


a n aşteptarea unui proiectat volum de 
: €] interviuri, reunite sub titlul Gindirea 
[Ea ei ] 


Arhitecturi 
si geoyralie 


Sacră „ operind deci doar selecţia 
| Mircea Fliadle 
Şi redescoperirea 
sacrului 


fragmentelor ilustrative (cu o 
extraordinară intuiţie a esenția- 
lului), textele celui dintii (de fapt 
un ciclu de 12 filme legate 
tematic, exegetic şi stilistic, 
distinse cu prestigioase premii 
intemaţionale)sîntrealizate chiar 
de Paul Barbăneagră (în 
colaborare cu diverşi “secunzi”: Fernand Schwarz, 
Jean Phaure, Simion Macovei etc.). Avem de-a face cu 
o excelentă sinteză a gîndirii “teocentrice” tradiționale 
(mai ales pe urmele Jui Rene Guenon şi Mircea Eliade, cu 
sugestii răzlețe din Gustave Thibon, Luc Benoist, Gilbert 
Durand, vechea simbolistică masonică etc.) şi cuo subtilă 
metodă hermeneutică (a se vedea, pentru lămuriri 
prețioase, cuvintul înainte şi eruditul glosar semnate de 
Marcel Tolcea, precum şi, la pp. 11-12, scurtul 


i 


“Argument” al autorului, din care citez: “Aceste 
monumente - sau ruinele lor - trăiesc astăzi ca nişte 
cochilii, înăuntrul cărora, altădată, o viaţă densă și 
organizată ritualic dădea sens deplin fiecărui element al 
construcției. Sensul lor era rezultatul unei corespondențe 
stabilite de calendarul liturgic între spaţiu şi timp, 
corespondenţă pe care geografia sacră încearcă să o 
regăsească [...] Fiecare dintre aceste monumente 
povesteşte în manieră mitică despre Facerea lumii, despre 
Structurile sale, despre Legile sale, despre Istona sa etc. 
[...] Fiecare dintre aceste monumente ni se prezintă spre 
lectură ca o carte, iar scopul seriei noastre este să ofere 
vizitatorului actual elementele de bază pentru ca acestasă 
încerce să redescopere el însuşi valorile spirituale care au 
susținut durarea şi durata acestor monumente...”). 
Volumul mai include un “Dosar de presă“ (pp. 253-272), 
cu extrase (din păcate, nedatate) din marile cotidiene şi 
reviste franceze (de la Le Figaro şi Le Monde la Famille 
chretienne şi France catholique), atestind uriaşul 
entuziasm pe care filmele lui “Paul Barba-Negra” ( “acest 
exilat care redescoperă pentru noi drumurile cerului” - 
Figaro Magazine) l-au trezit, în anii '70-'80, în Franţa şi 
nu numai. Toate textele incluse în cochetul volum au fost 
traduse/adaptate de Mihaela Cristea și Marcel Tolcea. 


altă figură marcantă din mai vechiul exil 
românesc este bucovineanul OVIDIU 
GĂINĂ alias STAN M, POPESCU (n. 
1918,la Solca, luind calea exilului în 1941: 
Germania, Italia, Argentina), ce a făcut la Buenos Aires 
o strălucită carieră de psiholog, filosofşi politolog, fără a 
renunța nici o clipă la ideile călăuzitoare ale dreptei 
creştine (asimilate organic în tinerețea sa legionară), Pe 
lingă numeroase articole de specialitate, apărute în 
publicaţii prestigioase din Argentina, Spania, Germania, 
Statele Unite sau Japonia, a semnat următoarele volume; 
EI hambre de Dios. De Pascal a Saint-Exupery (Foamea 


7, 





PUNCTE CARDINALE 





de Dumnezeu. De la Pascal la Saint-l-xupers ), Buenos 
Aires, 1955; Inrroduccicn a la Filosofia de la Historia 
(Introducere în Filosofia Istoriei), Buenos Aires, 196]; 


Auge y ocaso de la aristocracia (Măreţia şi declinul 


aristocrației), Madrid, 1974; Autopsia de la democracia 
Un estudio de la antireligion (Autopsia democraţiei. Un 
studiu al antireligiei), Buenos Aires, 1984; La obsesi6n 
por el cambio o la revolucion permanente (Obsesia 
schimbării saurevoluția permanentă), Buenos Aires, 1988; 
Cultura y libertad (Cultură şi libertate), Buenos Aires, 
1990; Psicologia de la politica (Psihologia politicii), 
Buenos Aires, 1991; Democratizacion de la cultura 
(Democratizarea culturii), Buenos Aires, 1992; Ley, 
Libertad, Hybris (Lege, Libertate, | Iybris), Buenos Aires, 
1993; Vohmtad divina y democracia (Voința divină şi 
democraţia), Buenos Aires, 1994; Teoria de la Historia 
(Teoria Istoriei), Buenos Aires, 1995, tradusă şi-n 
româneşte, dar netipărită; Cristianismo o Democracia 
(Creştinism sau Democraţie), Buenos Aires, 1998; 
Legionarismul sau trăirea virtuţilor, Buenos Aires, 2000 
(în recentul dicţionar /nrelectualii şi Mişcarea Legionară 
Mari conştiinţe romaneşti, la p. 127, este consemnată şi 
cartea intitulată L ascese /egiomnarre, ce ar fi apărut la 
Paris în 1964, dar despre care n-am cunoştinţă din vreo altă 
sursă). Cea mai recentă cate a sa, semnată cu pseudonimul 
menţionat, este Los grandes enemigos del equilibrio 
interior* „(Editorial Euthymia, Buenos Aires, 2000, 416 
pagini), pe care am primit-o 
de curind la Redacţie. Autorul 
analizează impasul psihic al 
omului contemporan, punind 
în evidenţă cauzele alienări: 
lui, care-l fac să se abando- 


UILIBRIO neze, dezabuzat, în inaztenti- 
EQ citatea humii exterioare, să se 
A EDTOMAL CUNETIELA 


Stan M, Popescu 


LOS GRANDES- 


ENEMIGOS 


1 înstrăineze de sine însuşi şi de 
Dumnezeu. Dezorganizarea 
psiho-mentală a individului - 
dezechilibrul interior - îşi are 
originea, cel mai adesea, în factori exteriori, de “presiune 
socială“, printre care manipularea mediatică, ideologică şi 
propagandistică, deţine un rol preponderent. Factorii 
extrinseci generează sau adincesc anumite slăbiciuni 
interioare, împingîndu-le nu o dată pînă la perversiune. O 
posibilă terapeutică nu poate fi decit una de tip educațional, 
bazată pe temeiurile eterne ale creştinismului, dar şi pe o 
(auto)cunoaştere lucidă şi defensivă, atentă în permanenţă 
la mişcările concertate ale “marilor inamici” (în fond, tot 
atitea hipostazieri ale demonicului). Într-un vast apendice 
(p. 231 şi urm.), autorul îşi publică 9 conferințe pe teme 
înrudite (ținute între 1965 şi 1989, în Germania, Spania şi 
Argentina), alcătuind o radiografie necruțătoare a 
modernităţii la toate nivelurile ei (politic, social, cultural. 
moral, religios). Cartea ar merita o traducere românească, 
mai cu seamă că la noi psihologia și sociologia continuă să 





urmeze o cale descreştinată şi puternic tributară 
dogmatismului ideologic al stingii (mai multsau mai puţin 
marxiste), 





* În traducere: Mari! inamici ai echilibrului interior 








DEC. 2000 NR. 12/120 PAG. 15 





strădanie demnă de toată lauda a depus 
doctorul FLOR STREJNICU în 
migăloasa elaborare a unui Aroruc 





Legionar, apărut în toamna acestui an, în 
excepţionale condiţii grafice, la Editura Imago din Sibiu 
(este, am zice, cea mai boierească” ediție a unui material 
legionar scoasă vreodată în ţară), de o valoare 
documentară pe care sperăm că profesionişti istoriei nu 
vor întirzia s-0 aprecieze (chiar dacă nu se poate 
recomanda ca o lucrare exhaustivă). În “Argumentul” 
din fruntea cărții, autorul spune, cu un fel de bonomie 
testamentară: “//ronic Legionar este un studiu care are 


e ȘI 
ap | p 


i FEZI ji 
(3 7 
2% stg "/ VELOR, STREINICU j 


ep d Ar NICU 





un început şi căruia nu-i prevăd un timpuriu sfîrşit. El se 
va scrie an de an, deceniu după deceniu şi veacuri de-a 
rindul, atit cît va vrea bunul Dumnezeu să ţină acest 
poporpestrăbuna vatră |...] De-a lungul vremii s-au mai 
inserat noi evenimente în viața legionară. Şi fiindcă 
«rămăseserăm în urmă», am adunat tot ce s-a scris pină 
acum, am adăugat tot ce a mai trecut peste noi şi, la 
sfîrşitul muncii, am pus virgulă, pentru cel ce se va mai 
incumeta să mai scrie, curînd sau mai tirziu. Acestuia, ÎI 
rog pe Dumnezeu să-i dea din rîvna şi neoboseala mea. 
Materialul informativ (persoane, publicaţii. evenimente, 
ctitorii etc.), turnat în formulări succinte, se structurează 
pe cele 12 luni ale anului; în secţiunea dedicată fiecărei 
luni. datele sînt înregistrate după succesiunea zilelor, de 
la cele mai vechi pînă la cele mai recente, limitele 
cronologice fiind 1850 (“Naşterea lui Mihai Eminescu. 
precursor al ideologiei legionare. Scriitorul Brătescu- 
Voineşti afirmă că legionarii sînt copiii lui Eminescu”) 
şi 2000 (deşi actualitatea este - lucru oarecum firesc - 
destul de subiectiv reflectată). Volumul se încheie cu un 
indice de persoane (fundamental pentru funcționalitatea 
Hronicului ca instrument de lucru) şi cu o bibliografie 
(nu foarte întinsă, dar esenţială). Ceea ce mă miră este că 
autorul, de profesie medic, nu-i omite pe un S. Mehedinţi 
sau un C. Șumuleanu, dar îl omite, din acelaşi “leat”, pe 
dr, N. C. Paulescu, care, cel puţin în anii premergători 
înființării Legiunii, s-a angajat public în apărarea 
studențimii creştine, inctusiva grupului “văcăreştenilor”! 

Răzvan CODRESCU 


“APEL REDACȚIONAL 


Ne vedem iarăşi în situația, deseu 
neplăcută, de a înnoi apelul nostru către acei 
abonaţi care nu şi-au achitat restanțele pe 
anul 2000. Îi rugăm să nu ne îngreuneze 
situația, şi aşa destul de dificilă, iar în cazul în 
care nu doresc să-şi înnoiască abonamentele, 
să ne comunice ferm acest lucru, prin telefon, 
prin: fax sau prinDU dă; pinălaali rşitulanului 
în curs. 

Oricum, le ură tuturor, buni sau răi 
platnici, Cră îciuHi 1 fericit şi La mulţi ani! 

Puncte Cardinale 
































PAG. 16 NR. 12/120 DEC. 200 


“ORTODOXIA 
ROMANEASCĂ 
E O CREAȚIE 

A ROMANITĂTŢII 
ORIENTALE” 


Printre compatrioții cu care Mircea Eliade a purtat o 
corespondență semnificativă — atât din punctul de vedere 
al frecvenţei. cât şi al efervescenţei schimbului de idei — 
s-a numărat şi Vintilă Hona. Setul de 35 de scrisori 
reproduse în volumul (literele A-H) alcătuit de Mircea 
Handoca (Europa, Asia, America... Corespondenţă, Ed. 
Humanitas, Bucureşti, 1999) ocupă poziţia a treia. după 
răvașele către familie şi cele expediate colecționarului 
acestor documente. Cele mai interesante sunt acelea care 
îmbină comentariile asupra unor grave evenirnente 
internaționale cu dezbaterea culturală: scrisorile a VI-a şi 
a XVl-a (criza coreeană, istorismul şi contracararea lui), 
a XXXIII-a (unde elogiază entuziast Dieu est n€ en exi]), 
dar în mod deosebit a XVil-a, de altfel şi cea mai 
substanțială. Ea datează din 3 ianuarie 1953; esteexpediată 
din Paris şi, după cum se poate deduce, răspunde unei 
scrisori anterioare a camaradului de pribegie şi coleg de 
litere, în care acesta examina câteva coordonate spirituale 
specifice neamului românesc. 

“Observațiile pe care le faci cu privire la Istone, 
Ortodoxie şi Românism sunt excepțional de interesante şi 
ar menta un comentariu mai atent”. seria Eliade. (Din. 
nefericire, această scrisoarea lui Hora Vintilă, la acea dată 

profesor la Universitatea La Plata din Buenos Aires, nu se 
numără printre cete publicate de M. Handoca inu-o altă 
culegere—Corespondenţii li Mircea Eliade, vol. al II-lea. 
Ed. Minerva, Bucureşti, 1999.) Referindu-se la cea dintâi 
temă, el îşi reafirmă dezacordul față de formula lui Blaga: 
“Românii au sabotat istoria”, opunând exemple reluate 
din micul îndreptar Os romenos, Latinos do Oriente. În 
primul rând, faptul că *...de la formarea lui, până la 
fanarioți, a fost nu numai prezent, ci activ în «Cruciade» 
împotriva Islamului şi a lui «Grand Turc».. adică a fost 
activ în singura mare încleştare is/orică pe care acunoscul- 
o Europa de la Carol cel Mare la Ludovic al XIV-lea. 
România a fost însă sabotată de istoriografia europeană şi 
deci e absentă din conştiinţa istorică a Occidentului ...” 

Odată desluşite aceste amisiuni, tatonează cu atenție 
posibilițățile României de a intercepta o conjunctură 
favorabilă în dinamica geopoliticii occidentale. 

“Este probabil că, dacă americanii şi Occidentul ies 
victorioși în războiul (sau războaiele) cu Rusia, toate țările 
limitrofe sovietelor devin baze şi posturi de avangardă, 
mai ales după încheierea armistițiilor. Extremul Occident 
(iberic) şi-a pierdut actualitatea (europeană!) în secolul al 
X Vill-lea. Franţa a pierdut-o în 1918, Anglia în 1940. Ai 
văzut cum centrul de greutate şi postul de «atenție mărită» 
s-a deplasat treptat... către Europa occidentală şi centrală. 
Deocamdată centrul se află acum în Germania — dar e! se 
va deplasa spre Răsănt, pe istmul ponto-baltic, unde va 
rămâne multe sute de ani...” 

Însemnătatea strategică a istmului ponto-baltic (linia 
Vistula-Nistru) fusese pentru prima oară evidenţiată de 
geograful Simion Mehedinţi, la începutul secolului. 
Prognozadin 1953 alui Eliade, asupra importanţei militare 
pe care avea să o capete, este pe deplin acoperită, chiar 
dacă Vestul reacționează astăzi cu întârziere. E drept, 
surpriza prăbuşini comunismului, chias îninima imperiului 


Editura 
PUNCTE CARDINALE 


B.R.D. Sucursala SIBIU 
Cont nr. 251 1009965175009 





PUNCTE CARDINALE 


sovietic, a flexibilizat reacţia SUA până acolo încât nu mai 
pare să sesizeze necesitatea fortificării acestui avanpost, ca 
mijloc de descurajare preventivă a unei puteri ce şi-a arătat 
agresivitatea cu fiecare ocazie ideologică. pan-siavism, 
comunism, otientare pravosjavnică. Și când spun fortificare, 
nu este vorbade amplasarea unor baze militare proprii, ci de 
susținerea logistică a statelor-tampon Polonia şi România, 
care şi-au manifestat de atârea ori solidaritatea cu Europa 
apuseană, fiind în schimb livrate de aceasta sterei de 
influență ruseşti. 





Dacă Apusul nu realizează valoarea acestul 7i7nes, în 
schimbelestedinplin folosit de moştenitoarele frauduloase 
ale statului sovietic (Ucraina, Transnistria), apărate de 
armataa 14-aa unei Rusii care, iată, nu se jenează să asigure 
tocmai pe acest cap de pod conservarea morbizilor 
homunculi ai bolşevismului. 

Avem de apărat, aşadar, nu o simplă barieră naturală, ci 
una ideologică. De aceea, pentru intelectualul român care 
căuta soluții de supraviețuire a țării sale după ce războiul 
rece se va fi încheiat, decisivă era ieşirea din înghețul 
ideologic şi din încercuirea spirituală prin reconectarea la 
sursele autentice, originare, ale spiritualităţii noastre. 

“Pentru acest viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat 
trebuiesăne pregătim de peacum. Şi aici observaţiile D-tale 
devin toate valide. Trebuie să rupem definitiv cu ceea ce 
n-am fostniciodață: cu lumea slavo-eurasiatică. «Ortodoxia» 
rusească n-a fost niciodată a noastră. Nu Kievul ne-a 
onentat, ci Bizanțul şi Muntele Athos. lar Bizanțul era 
Roma(ceaadevărată!), iar Muntele Athosiîşi trăgea rădăcinile 
din spintualitatea ierusalimită. Deci ambele tradiţii erau 
bune: Roma şi lerusalimul; nu a tbeia Romă, Moscova. 
După cum ştii, dogmatic, diferențele dintre Roma şi Răsărit 
sunt minime şi, la scara de azi a valorilor, ridicole. lar, ritual, 
oitodoxiaromâneascăe o creaţie aromanității onentale (...), 
Roma însăși are nevoie de această romanitate onentală. Tot 
ce vine din Orientul «paradisiac»» al începuturilor — spațiul 
acesta prodigios dintre Nil, Eufrat, Podişul Iranului, 
Mediterana şi Marea Neapră — aparține lumii, Istonei, şi în 
primul rând Europei. Nu trebuie să ne rupem de el, nu 
trebuie să-l abondonăm imperiilor de stepă, nici Asiei. 
Altminteri, redusă exclusiv la tradiţiile ei occidentale (în 
mare parte provinciale), Europa se ofileşte şi moare. Singura 
ei şansă de supraviețuire suntem noi, Centrul şi Răsăritul; 


Gabriel CONSTANTINESCU (director), 


Răzvan CODRESCU (redactor şef), 
Demostene ANDRONESCU (redactor şef-adjunct), 





(Sec cogite 





îndeosebi Răsăritul, care nuşi-a cântat cântecul şi ale cărui 
rezerve de spintualitate sunt incalculabile (Ortega mă 
întreba odată: «Ce faceți cu Orfeu? Când ni-l dați?»)” 

învățatul nostru i-ar fi putut replica atunci colegului 
spaniol ceva de genul: "Dar vi-l tot dăm de vreo mie de ani 
şi mai bine; n-am îmblânzit noi toate fiarele istoriei şi mai 
cu seamă bestia roşie?”. 

În orice caz, la pericolul slavo-comunist se gândea 
Eliade cândprevedeacasoluţie a întăririi etnicității noastre, 
în cadrul unei axe latine desfășurate de la malurile Pontului 
până la Atlantic, apropierea dintre Bisericile Ortodoxă și 
Catolică. **Deci, întocmai caşi D-ta, văd şi eu obligatorie 
apropierea de Roma; dar nu văd încă formula. Am vorbit 
cu mulți iezuiți (nu mai spun de benedictin, atât de 
aproape de noi), ce imi spuneau: Când veţi veni, cu toate 
ale voastre, va fi o nouă renaştere a catolicismului roman. 
Trebuie să le dăm şi lor, să-i ajutăm — întocmai cum vom 
primi şi noi de la ei. De aceea, astăzi formula uniată mi se 
pase simplistă şi provincială. Foarte bine că fenomenul a 
existat. Dar, în mare, va trebui să aibă altă deschidere: 
Întoarcea la Roma mu va trebui să aibă aspectul unei 
Canosse (subl. mea —F. Ţ.). Nu ştiu cum va trebui făcut 
Tensiunea spirituală post-apocaliptică (adică, dacă vom 
supravieţui, ca neam şi geografic, războiului) va fi astfel 
încât nu putem prevedea nimic. ştiu doar că unirea se va 
face,..” 

Cu aproape 50 de ani în urnă. compatriotul nostru 
recepta cuacuitate unda premergătoare a unorevenimente 
destul de improbabile (nici anatemele dintre cele două 
Biserici nu fuseseră ridicate), deşi nu vedea modalitatea în 
care s-ar putea reface vechea unitate. 

Astăzi ea începe a fi intrezărită, mai ales după 


cavalerescul pas întru întâmpinare făcut de însuşi Suveranul | —— 


Pontif. Importanța vizitei papale de anul trecut — am 
Simțit-o cu toții — a transaresat cadrul unei formalități 
diplomatice. Sancutatea Sa făcându-se purtătorul unui 
mesaj de profundă preţuire a spiritualităţii răsântene 

Faţă de un asemenea semnal nu mai trebuie să ne 
împotmolim în gesturi mărunte de “apropiere”. Să 
recăpătăm viziunea cu adevărat ecumenică a unui mare 
voievod ca Petru Rareş, care o mărturiseşte iconografic în 
pictura exterioară a Mânăstirii Voroneț, atât de pertinent 
pusă în valoare în lumina ultimelor descoperiri ale omului 
de cultură Sorin Dumitrescu (a se vedea, între altele, 
prefața la Erwin Panot5ky, Arhitectură gorică şi gândire 
scolastică, Ed. Anastasia, Buc., 1999), 

Nu ar trebui să mai zăbovim nici un moment pentru 
a ne regăsi, împreună cu Biserica Romei, în tradiția celor 
şapte sinoade ecumenice, ambele părți renunțând la toate 
fomulănle ce ar parazita această moştenire comună. 

Reintâlnirea celor două biserici suron ar putea avea 
consecințe spirituale dintre cele mai benefice pe plan 
european şi nu numai. S-ar constitui astfel o "centură de 
castitate” în fața “pustiitorului spirit anglo-saxon” (C. 
Noica), frânând totodată deculturalizarea străvechilor 
civilizaţii ale Orientului. Să nu uităm că, venind dintr-o 
țară cu un înalt nivel de trai, Sfântul Părinte nu a uitat să 
avertizeze milioanele de tineri din România de gravele 
pericole ale societății de consum, sterilă şi sterilizantă 
spinitualiceşte. Mircea Eliade, la vremea lui, deplângea 
provincialismul mentalității occidentale. 

De câte opinii avizate mai are nevoie pseudo-elita 
noastră culturală (care fixează ca țel suprem bunăstarea 
materială, “dreptu!” fiecăruia de a se înfrupta din cuceririle 
tehnicii), pentru a înțelege, pe temeiul mileniului care se 
încheie şi în perspectiva celui care începe, că nonnalitatea 
nu € a unei societăți unde orice ins are dreptul la consum, 
ci a aceleia în care primează da/oria de a crea? 

Florea TIBERIAN 


Tehnoredactare computerizată 
"PUNCTE CARDINALE" 


Ligia BANEA (secretar de redacție), Marcel PETRIȘOR, Florea TIBERIAN 4 SRL 
Adresa Redacţie: 2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii 109, tet,/fax 0009/422536 


Painting Company