Madeline Ashby — Orasul companiei

VILtU&lo fi La Ject.eu 


MADELINE AS HB Y 


A, ll 


MADELINE ASHBY este o scriitoare de science fiction şi 
specialistă în futurologie care trăieşte în Toronto. Seria ei 
de debut despre roboţi ucigaşi, Machine Dinasty, include 
vN şi continuarea, iD. A proiectat strategii inspirate din 
science fiction pentru organizaţii precum Intel Labs, 
Institute of Future, Nesta, Data Society, Atlantic Council şi 
altele. Din 2014 scrie cu regularitate în Ottawa Citizen. 
Puteţi afla mai multe despre ea pe madelineashby.com. 


%2 ø 


MADELINE ASHBY 
ORAŞUL COMPANIEI 


Original: Company Town (2016) 


Traducere din limba engleză: 
DAN SOCIU 


y 


virtual-project.eu 


Această carte îi este dedicată lui Richard Kedwark, 
profesorul care m-a învăţat despre trecut şi mi-a 
schimbat viitorul. Şi e scrisă în amintirea femeilor 
indigene din Canada, dispărute şi omorâte. 


94% 


PRIMA PARIE 
SEPIEMBRIE 


I 
NAS SPART 


Hwa se întreba dacă azi avea să fie ziua când o să-l 
termine pe ticălos o dată pentru totdeauna. S-a uitat la 
ceas. Eileen era, oficial, în întârziere. A trimis un semnal. A 
aşteptat. Niciun răspuns. Clientul ceruse un tip special de 
serviciu, unul în care un bodyguard se ținea la o distanță 
discretă. Un serviciu numai pentru clienții care se bucură 
de încredere. Din experiența lui Hwa, încrederea putea să 
fie o greşeală. Dacă turnul i-ar fi recunoscut fața, Belle du 
Jour l-ar fi avertizat sonor pe client şi i-ar fi spus să 
termine, pentru că venea ea. Dar turnurile nu-i vedeau 
niciodată fața. Şi nicio parte dintre filtrele clienților. Ceva 
ce-o făcea oarecum valoroasă pentru organizație. N-o 
vedeau venind şi, când o vedeau, era prea târziu. 

S-a uitat pe holuri. Doar câţiva rătăciţi: puşti în drum 
spre şcoală, înghiontindu-se la lifturi. Niciun tip mai mare. 
Niciun ţărănoi. Nici măcar un muncitor la platformă. 
Nimeni care să-i creeze probleme pe drum spre clientul lui 
Eileen. Condiţii ideale. 

Hwa a vorbit în ceas: 

— Belle, încă n-am primit parola să mă opresc. Iniţiez 
contactul. 

A urmat o pauză. 

— Să ne ţii la curent! Succes! 

Hwa s-a ridicat, a verificat iar holul şi a ciocănit la uşă. 
Dinăuntru s-a auzit un chicotit şi un „ţi-am zis eu!” 
înfundat. Hwa şi-a dat ochii peste cap. Holul era aproape 
gol acum. 

— E OK, domnule Moliter, a spus spre uşă. N-o să te 
vadă nimeni. 

Uşa s-a deschis atât de repede, încât era clar că el o 
aşteptase. După atâţia ani, încă era un bărbat palid, cu 
faţă de peşte, cu o gură bizară, căscată şi ochi aproape 
lipsiţi de culoare. Era scund şi se purta ca atare. La fel şi 


6% 


în acea dimineaţă. 

— Cum îndrăzneşti să-mi spui numele aici? a şuierat. 
Dacă te-au auzit părinţii cuiva? Dacă... 

A clipit. Ea s-a uitat la ochii lui, cum îi cad filtrele de pe 
ei. El a văzut pata. A recunoscut-o pe Hwa. A tăcut. Hwa 
şi-a întins un zâmbet pe toată faţa. 

— Bună, domnule Moliter, a spus cu vocea ei cea mai 
veselă şi mai drăguță, pe jumătate coreeană. Ce-ţi mai face 
ochiul? 

Cicatricea veche ce-i traversa sprânceana dreaptă a 
tresărit. El a înghiţit în sec. Apoi şi-a regăsit din demnitate, 
strângându-şi halatul şi îndreptându-şi spatele. 

— E bine, a spus. Nu mă supără deloc. 

— Mă bucur să aud asta. Au pus la loc retina şi tot 
restul, deci? 

Moliter şi-a lins buzele subţiri, crude. Omul era prost ca 
noaptea şi de două ori mai rău. O privea pe Hwa cu faţa 
întoarsă pe jumătate spre ea, în timp ce striga spre 
interiorul apartamentului: 

— Eileen! E timpul să plecăm! 

Eileen încă mai chicotea. A ieşit ţopăind din apartament 
şi a făcut o mutrişoară de falsă părere de rău spre Hwa. 
Arăta bine: păr roşu, bogat, frumos tuns, rimelul aplicat de 
o mână expertă, nicio vânătaie, nici mersul diferit, nici 
lacrimi în ochi. Ba chiar l-a strâns pe Moliter de mână. 

— M-am simţit foarte bine, a spus. 

— Da. Minunat! Pa! 

— Uniunea  Muncitoarelor Sexuale din Canada îţi 
mulţumeşte pentru afacere, domnul Moliter. 

El i-a trântit uşa în nas. 

Eileen s-a întors să spună ceva, dar Hwa deja vorbea în 
telefon. 

— Belle, mi-am terminat treaba. O duc acasă. 

— Bravo! a răspuns ceasul. O zi bună! 

— Mulţumesc că ai ciocănit, a zis Eileen şi şi-a strecurat 
braţul parfumat pe sub cel al lui Hwa. 

— Ai vrea să ne grăbim? Mor după o cafea adevărată. 

— Profesorii nu-şi permit bunătăţuri, ha? 


97% 


— Mi-am tras-o cu profesori care aveau cafea mai bună. 
Mi-am tras-o şi cu profesori particulari cu gusturi mai 
bune. 

Eileen a strâns-o de braţ. 

— Te rog? Putem să ne oprim? E un loc bun la etajul 
meu. 

— Sigur. 

Eileen şi-a lăsat capul într-o parte şi a închis ochii. Din 
gâtul ei se auzea un fel de hârâit. 

— Ih. Am avut asta toată seara. 

Au intrat grăbite în lift şi Eileen s-a sprijinit de sticlă. 
Paletele imense ale eolienei de afară au acoperit-o un 
moment cu umbra lor, apoi au lăsat-o iar în lumină. Şi iar, 
şi iar, umbră şi lumină, în timp ce paletele tăiau şi tot tăiau 
ceața dimineţii. 

— Ai avut o seară aglomerată? a întrebat-o Eileen. 

Hwa a dat din umeri. 

— Nu prea. 

— Oamenii fac economii, a spus Eileen. E un şerif nou în 
oraş şi toate alea. 

— O să fie bine. 

Hwa spera că vorbise cu mai multă siguranţă decât 
simţea. Nu ştia ce o să decidă familia Lynch odată ce 
prelua conducerea firmei New Arcadia. Puteau să invite o 
altă agenţie, ca să încurajeze competiţia şi să scadă 
tarifele sau să schimbe modelul actual, cel de plată-pe- 
serviciu. Sau puteau să se ţină băţoşi şi să dizolve agenţia, 
să trimită lucrătoarele sexuale înapoi în saloane de masaj 
sau la ce făceau înainte sau se prefăceau că fac pentru 
bani. Şi bineînţeles că puteau să închidă tot şi să se uite 
cum se distrug şi celelalte afaceri din oraş, odată ce plecau 
ţărănoii. Lynch era încă o corporație particulară. Nu erau 
obligaţi să facă declaraţii publice în privinţa toleranţei lor 
sexuale ori a strategiei de angajare sau a orice altceva ce 
ar fi interesat oraşul pe care tocmai îl cumpăraseră. Nu 
până când nu alegeau să scoată ciocanele pentru demolări. 

A încercat să zâmbească. 

— Hei, dacă trebuie să ne mutăm, măcar n-o să-l mai fuţi 


8% 


pe faţă de peşte. 

Eileen şi-a dat ochii peste cap. 

— Pe Sfânta Inimă a lui Hristos, Hwa, nu e aşa de rău. 

Ceilalţi din lift se prefăceau că nu le aud. O mamă a 
coborât cu copilul la etajul următor. A rămas numai un 
muncitor pe platformă. Se holba la Eileen şi a clipit numai 
când ea şi-a aranjat rochia. Hwa l-a văzut de trei ori cum 
face asta, înainte să se deschidă uşile la etajul lui Eileen. 

— Opreşte-l. 

Eileen a apăsat pe buton. Stătea între uşile deschise. 

— Care-i problema? 

— Tipul ăsta-i problema. 

Hwa şi-a înfipt degetul mare şi toate celelalte în 
glandele salivare de sub falca soioasă a muncitorului. 
Acesta a încercat s-o lovească, dar a ratat. Probabil că ea 
era doar o pată în faţa ochilor lui. 

— Are o problemă cu holbatul şi nu-mi place. 

— Pe-a mă-ctii! a reuşit el să spună, sufocându-se. 

— Ba pe-a măctii, dubiosule! Nu ţi-a dat voie să-i faci 
pozele alea. Eileen, ia-i faţa şi trimite-i-o lui Belle! 

Eileen a dat din cap. 

— S-a făcut. 

Hwa îi apăsa gâtlejul atât de tare, încât îi ţinea mărul lui 
Adam între degete. 

— Bun. Acum îţi ştim faţa. O să ştim dacă apelezi la noi. 
Şi dacă te prind că o iei razna cu vreuna dintre 
lucrătoarele noastre, îţi rad coaiele cu răzătoarea. 

Muncitorul a scuipat-o în faţă. Hwa i-a dat drumul. A 
grăbit-o pe Eileen să iasă din lift. Când s-au închis uşile, s- 
au privit una pe alta o clipă. Eileen a râs prima. Apoi au 
râs împreună. Eileen i-a şters faţa lui Hwa şi a prins-o iar 
de braţ. 

— Ai chef de-o bătaie, aşa-i? 

— Întotdeauna, când îl văd pe jegul ăla, a răspuns Hwa 
şi şi-a flexat degetele. Mă refer la Moliter. 

— Ştii, ai putea să te întorci la şcoală. L-am întrebat. 

Hwa s-a oprit brusc: 

— Ce? 


9% 


— L-am întrebat pe Moliter dacă poţi să te întorci la 
şcoală şi să o termini. Ştiu că a fost acum câţiva ani, dar a 
zis că... 

— Aţi vorbit despre mine? În timpul întâlnirii? 

— Nu în timpul... După. 

Hwa a simţit o strângere pe încheietură. S-a uitat la 
ceas. Mesajul era o urgenţă. Era de la reprezentanta ei de 
sindicat. Era chemată de urgenţă. 

— N-avem timp de cafea, a spus. 

A A A 

Sub toate găinaţurile şi urmele de sare, arhitectura 
cheiurilor era încă grandioasă: arcade imense, rămăşiţe 
ale viitorului unui alt investitor, toate drepte şi albe şi 
minimaliste. Acum erau puţin cam cenuşii, cam ca tot 
restul platformei de încărcare. Pe pasarelele care duceau 
la platformă erau oameni dintr-o parte în alta. Majoritatea, 
tineri. Purtau uniformele croitoriei genetice de stat. Nimic 
pretenţios, doar minimum garantat de Ottawa. Erau 
angajaţi recenți, a ghicit Hwa, furioşi că se vânduse oraşul 
şi că viitorul lor acolo era nesigur. Arătau de parcă 
stătuseră treji toată noaptea. Pe frunţi aveau pelicule 
subţiri de sudoare şi-şi dădeau pipete de la unul la altul. 

— Vrei? a întrebat-o o fată palidă, chelioasă şi cu o 
mandala imensă pe craniul lucios. 

Strălucea şi pulsa odată cu bătăile ei de inimă, abia 
vizibilă. Moda asta cu tatuaje bioluminiscente nu mergea 
la albi. N-aveau destul contrast. 

— N-am nevoie. 

— Te duci să vezi predarea firmei? 

— N-am plănuit aşa ceva. 

Hwa îi privea cu atenţie ochii. Nicio scânteie de 
nervozitate. Evident, fata nu putea să vadă adevărata faţă 
a lui Hwa. Dar prietenii ei puteau. Privirile lor tot se 
opreau asupra ei şi apoi se îndepărtau, pâlpâind, parcă se 
asigurau că pata era încă acolo, că nu era niciun truc. Avea 
sens. Fata chelioasă îşi făcuse tatuajul. Evident că se 
plăcea pe ea însăşi mai mult aşa augmentată. 

— Nu cred că Lynch e cea mai bună soluţie pentru 


%10 # 


această comunitate, a spus chelioasa. Ştii că o să facă 
oraşul bucăţi şi o să-l vândă pe nimic. Aşa procedează cu 
orice burg cu platformă. 

— E posibil, a replicat Hwa şi s-a lăsat peste traversă. 

Soarele de început de septembrie era deja fierbinte la 
acea oră matinală. Tânjea după iarnă, când nimeni nu se 
uita de două ori la mânecile ei lungi. 

— Nu te... preocupă? 

— N-ar fi cumpărat oraşul ăsta, dacă nu s-ar fi gândit la 
el ca la o achiziţie. 

Hwa se uita în sus, cum aluneca trenul magnetic pe 
deasupra lor. Şi acesta venea din viitorul altcuiva: unul 
neted, din fibră de sticlă, în care fiecare maşinărie arăta 
un pic ca un delfin. 

— O să mă preocupe când o să aud un anunţ de la ei. 

— Dar avem o şansă să-i influenţăm chiar acum! a spus 
fata şi a clipit furioasă înspre Hwa. 

Şi a clipit iar. A clipit de patru ori, cu o privire încărcată 
de râvnă la urmă. 

— N-are ochi, a spus unul dintre prietenii fetei, care a 
tresărit când s-a uitat la Hwa. Trebuie să-i arăţi ceva... 
real. 

— Ce? Chiar? Nu se poate. 

Fata a închis ochii strâns, a aşteptat puţin şi i-a deschis 
iar. Falca de jos i-a căzut şi gura i-a rămas căscată. Mâna i 
s-a ridicat s-o acopere. li văzuse faţa adevărată a lui Hwa, 
fără filtre. Acum nu se putea abţine să nu se holbeze. 

— Oh, a zis într-un târziu. 

Ştia acum că Hwa e săracă. Ştia că, dacă vreun test a 
avertizat-o pe Sunny despre bebeluşul pe care-l purta, 
testul a fost ignorat sau neterminat. Ştia că Sunny nu-i 
aruncase embrionul în compartimentul CRISPR şi se uitase 
apoi la ce ieşise. Însă nu ştia că singurul motiv pentru care 
putea să vadă faţa lui Hwa era că Sunny ratase perioada 
de 12 săptămâni pentru întrerupere stabilită în acea 
provincie şi trebuise să o păstreze. Şi că Sunny vrusese 
chiar s-o dea, până când fata de la recepţia agenţiei de 
adopţii o convinsese să se răzgândească. Pentru că nimeni 


%11 # 


n-ar fi vrut-o pe Hwa. Nu aşa needitată. Nu cu aşa o faţă. 
Nu cu Sturge-Weber şi potenţialul asociat de orbire şi 
atacuri cerebrale şi Dumnezeu mai ştie ce. Nu când ar fi 
putut să cumpere un bebeluş mai bun de altundeva, unul 
care ar fi venit preeditat şi perfect. Aşa că Sunny trebuia 
să încerce să fie o mamă bună. Era evident că-şi iubeşte 
băieţelul, cel pe care-l adusese în acest oraş, în acest turn 
de flacără şi otravă ce plutea pe un ocean mort. Îl iubea 
atât de mult. Trebuia doar să încerce mai mult cu Hwa. 
Atâta tot. Şi dragostea avea să vină. În cele din urmă. 
Poate. 

— Te... 

— Nu, a spus Hwa, nu mă doare. 

Nail o aştepta în faţa liftului, la baza Turnului Trei. 

— Bună dimineaţa, a spus ea, în timp ce era condusă 
spre liftul particular ce avea să-i ducă la reprezentanta ei 
de sindicat. _ 

Nail n-a răspuns. li dăduse vocea lui Madame Séverine; 
vorbea numai când i se permitea. Îi luase ceva să se 
obişnuiască. Primele două dăţi când se întâlniseră fusese 
jenant. Acum Hwa îl considera un ascultător bun. 

Nail a trebuit să-şi aplece capul când au intrat în lift. 
Temperatura cobora odată cu ei. Hwa nu se uita la 
numerele de deasupra uşii în vreme ce se schimbau. Ura 
să se gândească la toată apa care presa asupra lor. În cele 
din urmă, liftul s-a oprit şi lumina roşie din tavan s-a făcut 
de un verde vibrant. Nail a rotit manivela de pe uşă. Când 
s-a deschis, s-a revărsat miros de zahăr ars şi de săpun 
pentru curăţat pielea. Au intrat într-un spaţiu circular 
mărginit de sticlă de la un capăt la altul, mai puţin uşa din 
spate. Spaţiul era cu totul scufundat. Se vedeau prin geam 
apele negre ale Atlanticului şi vieţuitoarele din ele. 
Deocamdată, singura vieţuitoare era un bărbat în costum 
de scafandru. Era înlănţuit într-o cuşcă de protecţie 
împotriva rechinilor. 

— A, bine că ai venit, Hwa, a spus Madame Séverine şi 
s-a ridicat. Purta un halat alb de mătase care lucea şi se 


%12 


încreţea în timp ce ea traversa camera ca să dea mâna cu 
Hwa. Avea aceeaşi forţă feroce în strânsoare. Hwa încă îi 
simţea puterea prin mănuşile de piele ale lui Séverine. 

— Doamnă... 

— Te rog, ia loc. Nail, te rog, adu încă un tacâm. 
Mănânci, da? 

Nail a dispărut în altă cameră înainte ca Hwa să poată 
protesta. Aproape că a strigat după el să nu se deranjeze, 
dar uşa bucătăriei s-a închis cu un bufnet în spatele lui şi 
ea şi-a înghiţit vorbele. 

— Hwa, te rog, stai! Şi ignoră-l pe bărbatul din cuşcă. 
Unul dintre implanturile lui s-a defectat când era la 
datorie, îşi făcea al treilea rond. M-a rugat să-l ajut să aibă 
din nou experienţa fricii. Procesul cere să-l ignorăm 
complet. 

Hwa şi-a găsit loc pe o canapea albă, joasă. Madam 
Severine s-a aşezat iar pe taburetul ei de club, care era 
foarte înalt. Hwa a înţeles că aranjamentul mobilei avea 
rolul de a-i face pe clienţi să se simtă ca nişte solicitanti, 
dar era enervant în afacerile de zi cu zi. S-a aplecat 
înainte. 

— Nu sta cocoşată, Hwa! 

Şi-a îndreptat spatele. 

— Da, doamnă. r 

— Şi dă-ţi părul ăla într-o parte! Imi place să-i văd pe 
oameni când vorbesc cu ei. 

Hwa a încercat să-şi dea părul din stânga după ureche. 
Când s-a uitat în ochii lui Severine, femeia mai în vârstă a 
zâmbit. 

— E mai bine aşa. 

Şi-a întors privirea spre uşa de la bucătărie, de unde au 
apărut Nail şi Rusty aducând un serviciu de ceai şi tăvi cu 
turnuri de plăcinţele. Le-au pus jos în tăcere şi au aşteptat, 
privind-o pe Severine. 

— Rusty, te rog, spune-i lui Hwa de micul ei dejun. 

Rusty era opusul lui Nail: scund, vorbăreţ, blond-roşcat, 
celălalt fiind brunet. A gesticulat spre fiecare element în 
timp ce-l descria. 


%13 # 


— Bună dimineaţa. Pentru micul dejun, am pregătit ceai, 
cremă de ou cu somon afumat, croasanţi din foitaj cu 
umplutură de măr şi iaurt de capră cu compot de coacăze 
şi lămâiţă. 

Séverine a început să-şi scoată mănuşile. 

— Mulţumesc, Rusty. Voi doi puteţi să plecaţi. 

Bărbaţii s-au înclinat şi au părăsit camera. Hwa a întins 
mâna spre ceainic, dar Severine i-a îndepărtat-o. 

— Torn eu. Poţi să începi să-ţi pui pe farfurie. Ai cleşti 
acolo. 

Porţelanul lui Séverine era atât de subţire, că Hwa 
vedea cum îl traversează lumina. Când şi-a surprins 
degetele butucănoase pe el, a tresărit. A luat câte ceva din 
fiecare fel şi a aşteptat să termine Severine de turnat. A 
aşteptat ca femeia să-şi aranjeze şi ea farfuria, să-şi 
desfacă şervetul şi să-şi aleagă tacâmurile. A cântărit 
linguriţa în mână gânditoare, ca şi cum ar fi evaluat o 
armă. 

— Am de lucru pentru tine azi, Hwa. 

Lingura i-a alunecat în cremă, pe lângă marginea bolului 
din care a pescuit ceva galben cu pete roz. 

— Rusty şi Nail se duc la predare şi vreau să-i escortezi. 

Hwa şi-a înghiţit iaurtul. Nu fusese niciodată la 
platforma nouă. După ce explodase cea veche, oraşul 
votase să se construiască alta. Dar nu era deloc ieftină, în 
parte, acesta fiind motivul pentru care celelalte companii 
se retrăgeau şi pentru care Lynch putea să cumpere oraşul 
atât de ieftin. Ce rămăsese din platforma veche făcea 
semne vagi de sub apă, ca un veteran care-şi agită 
acuzator ciotul la trecători. Când trecea trenul pe 
deasupra ruinei, Hwa încerca să nu se uite. Dacă te prind 
morţii că te uiţi la ei, s-ar putea să se uite şi ei la tine. 

— Înţeleg dacă-i dificil. 

— Nu-i dificil. 

Hwa şi-a înfipt lingura în cremă cu un pic cam prea 
multă determinare. 

— Şi o să trebuiască să-i escortezi pe băieţi de la 
distanţă. Să fii cât mai discretă. 


%14 e 


Hwa s-a încruntat. 

— Stai aşa! a zis ea şi s-a aplecat deasupra genunchilor. 
Vrei să spionez... 

— O, taci! Nu-ţi cer să faci nimic imposibil. Doar să-i 
urmăreşti şi să te asiguri că sunt bine, cum faci de obicei. 

Séverine o privea pe Hwa pe deasupra ceştii. 

— Oraşul ăsta se schimbă, Hwa. Băieţii mei vor să vadă 
că se schimbă. Dar eu deja am asistat la prea multe 
dezastre. 

De pe platforma nouă se vedeau bine celelalte turnuri şi 
eolienele lor. Turnul ei, Turnul Unu, cel mai vechi şi mai 
decrepit, cu ferestre de tip capsulă, sumbre, care ieşeau în 
afară la intervale mici, Turnul Doi, tot numai bule de sticlă 
şi verdeață adunate unele în altele ca nişte pietre de râu, 
Turnul Trei, făcut din biocret şi polimeri regeneratori, 
Turnul Patru, negru, strălucind de la vopseaua solară, şi 
Turnul Cinci, atât de departe în largul oceanului, că uitai 
uşor de existenţa lui. Fusese construit după un algoritm şi 
obloanele i se mişcau constant, ca o pasăre care se 
zburleşte la frig. Uneori, când treceai cu trenul pe lângă el 
sau când te apropiai de baza lui cu un taxi acvatic, te 
orbea o clipă. Bătrânul profesor de istorie municipală le 
spusese că designerii le numeau după inspiraţiile lor: 
Metabolist, Viridian, Synth, Bentham şi Emergent. Primise 
odată întrebarea la un test. Domnul Ballard i-a scris un 
scurt comentariu amabil, cu o faţă zâmbitoare la margine, 
pentru că le nimerise. Acum nu mai reuşea să scape de 
această informaţie măruntă. 

I-a privit pe Rusty şi pe Nail cum se pierd în mulţime. 
Rusty îşi tot acoperea ochii. Nail stătea stoic, cu ochii 
îngustaţi de la soare, aparent imperturbabil. Îşi amintise 
să-şi pornească ochii. 

Din cer, se auzea clămpănitul gutural al elicopterului 
aterizând pe platformă. Avea pe el însemnul lui Lynch. 
Multimea, toată deodată, s-a apropiat de scenă. Rusty şi 
Nail s-au dus probabil şi ei, pentru că nu-i mai vedea la 
margine. 

Apoi au început exploziile. 


%15 # 


Au început ca un şuier înalt. A urmat un bang. Artificii, 
poate. Deasupra mulţimii s-a ridicat fum verde, acid. Unii 
au căzut la pământ. Alţii au fugit. Cineva a trecut pe lângă 
Hwa şi a dărâmat-o. S-a rostogolit undeva mai în siguranţă 
şi a strigat: „Rusty!” Poate că şi Rusty şi Nail căzuseră. Nu 
vedea nimic prin graba picioarelor şi prin fumul verde. 
Care se îndesea şi se răspândea şi părea că se mişcă 
dirijat. Unii stăteau sub centrul norului şi îşi mişcau 
mâinile ca nişte bătrâni care fac tai chi şi modelau fumul. 
Nu era deci fum. Era nanoceaţă. Hwa a tras până sus 
fermoarul la geacă, peste gură. În umbra lăsată de ceaţă, 
Hwa a văzut lucirea pulsândă a unei mandale tatuate. 

Puştii de pe platformă. Ei făcuseră asta. De jos, de unde 
stătea, Hwa i-a văzut cum aruncă un roi de insecte ce 
proiectau vorbe pe ceaţă: LUAŢI-VĂ ORAŞUL ÎNAPOI. 
LINŞAŢI-I PE LYNCH. 

— Of, Doamne, a mormăit Hwa, ce ambiţii mărunte. 
Rusty! Rusty, mă auzi? 

S-a ridicat. Poate că fugiseră. Spera că fugiseră. Cât mai 
departe. Deja auzea sirenele. Farfuriile zburătoare NAPS 
bâzâiau la înălţime joasă pe tot cerul. Ce-o să-i spună lui 
Séverine? Trebuia să-i găsească. Avea nevoie de un punct 
mai înalt. Prin vălul ceţii verzi, a prins o clipă imaginea 
scărilor galbene ce duceau spre rafinărie. 

A luat-o la fugă. 

A luat-o la fugă, departe de marginea mulţimii, ţinându- 
şi capul aplecat. S-a ascuns după un container când s-a 
revărsat pe platformă primul val de ofiţeri NAPS în 
costume speciale pentru revolte. După ce-au trecut, a 
ajuns la poarta dinspre scări. Era închisă cu un lanţ ruginit 
şi avea un semn cu intrarea interzisă. A izbit-o şi a deschis- 
o. A început să urce. 

De la primul rând de pasarele, vedea numai ceața. 
Creştea, aşa că a urcat încă un nivel. De la al doilea nivel, 
vedea marginile mulţimii. NAPS îi dirija. Oamenii se ţineau 
lipiţi unii de alţii. S-a uitat după părul lui Rusty şi după 
silueta înaltă a lui Nail. Nimic. A continuat să fugă. 

Pe scări spre al treilea nivel, l-a văzut pe bărbatul cu 


%16 # 


puşcă. Înainta pe pasarela rafinăriei, sus, deasupra 
tuturor. S-a oprit şi a început să-şi examineze puşca. A 
cântărit-o în palme. S-a uitat prin lunetă. Arma era ilegală 
pe platformă. De când căzuse vechea platformă, apăruseră 
legi împotriva proiectilelor, a explozibilelor şi a orice ar fi 
putut să cauzeze un stâlp de foc ce ar fi prefăcut în fum o 
echipă de ţărănoi ca pe nişte foi de tutun. 

Nu că ar mai fi contat acum, în acest moment lung şi 
teribil. Ce conta era că el putea să tragă în mulţime. Ce 
conta era promisiunea ei de a proteja doi oameni din 
mulţime. 

Elicopterul era mai zgomotos. Mai aproape. Cu cine era 
individul? Cu poliţiştii? Cu protestatarii? O să-i împuşte pe 
cei din familia Lynch sau o să tragă în mulţime? Poate că 
şi-a făcut operaţie la ochi. Probabil. Avea să fie mai precis 
decât ea. Mai rapid. Singurul ei avantaj era capacitatea de 
a-l surprinde. 

Simţea cum o izbeşte aerul în stem la apropierea 
elicopterului, care încă nu părea dispus să aterizeze. Era 
greu de acceptat. Se uita de după o bară cum îşi aşază 
tipul puşca pe o traversă. Dar îşi ţinea ochii fixaţi pe 
elicopter. A deschis suportul pentru umăr al puştii. Ea a 
evaluat lungimea pasarelei. Avea cam cinci metri pe trei, 
cu un spaţiu gol de circa 100 de centimetri pe balustradă. 
Trebuia să sară de departe şi să-l lovească în cap cu 
picioarele. Paşii aveau să i se audă pe grătarul de oţel. 
Tipul era cam de 1,80 metri, Hwa trebuia să sară mult în 
sus ca să recupereze diferenţa. Aşa o să-l şi surprindă. 

Când tipul a băgat mâna în buzunar, Hwa a pornit. El i-a 
auzit sau i-a simţit tălpile pe oţel, pentru că s-a uitat în sus: 
ochi albaştri, roşcat, riduri adânci, gura deschisă. A apucat 
puşca şi a încercat să o pocnească cu ea. Hwa n-avea 
nevoie de mai mult. A lovit în capătul puştii şi i-a împins-o 
într-o parte, apoi s-a întors ca şi cum ar fi vrut să fugă. 
Piciorul drept i-a atins pieptul şi piciorul stâng a pivotat ca 
să se ridice. Trupul i-a devenit un pendul. S-au privit în 
ochi înainte ca ea să-i strivească nasul sub călcâi: tipul 
părea ofensat, ca şi cum îl nedumerise această izbucnire 


%17 # 


bruscă de violenţă, îl şocase lipsa ei de politeţe. Apoi a 
început să-l doară fizic şi să sângereze. 

— Căcat! 

Hwa a încercat să-i smulgă puşca. El nu voia s-o lase. 
Era bine antrenat, nu şi-a dus mâna la nasul spart. Orb şi 
sângerând, a prins puşca cu ambele mâini şi a împins-o 
spre faţa ei. Ea s-a dat înapoi. Capul lui a zvâcnit înainte, îi 
asculta paşii pe oţel. Hwa a tras oricum puşca spre ea. Ela 
refuzat s-o lase. 

— Nu vreau să-ţi fac rău, i-a spus cu gura însângerată. 

— N-o să-mi faci, a zis Hwa şi s-a băgat pe sub puşcă să- 
şi plaseze piciorul drept pe sub piciorul lui stâng şi să-l 
izbească cu toată greutatea în coapse. 

El a căzut pe spate şi Hwa s-a urcat pe el, a făcut o priză 
după talia lui şi şi-a strâns coapsele. A auzit cum aerul 
ţâşneşte din el. 

— Iisuse! a sâsâit bărbatul. 

— Dă-te bătut! i-a zis ea, l-a privit în ochi şi încet a tras 
puşca spre ea. 

Umerii lui s-au înălţat. Braţele ei tremurau, la fel şi ale 
lui. S-au luptat pentru armă. Ea respira printre dinţi. 

— Dă-i drumul! 

El şi-a lăsat mâinile să cadă. Deodată ea s-a simţit cu un 
milion de kilograme mai uşoară. Şi-a îndreptat spatele 
ţinând puşca lipită de piept, o puşcă absurd de mare, în 
comparaţie cu ea. Hwa l-a văzut uitându-se peste umărul 
ei. S-a întors. Deasupra lor, pe cerul albastru tulbure, era 
un disc argintiu, subţire. O farfurie zburătoare. În timp ce 
ea privea, o rază laser a început să-i picteze pielea. 

De sub ea, bărbatul a strigat: 

— Nu, opreşte-te, nu... 

Şi apoi a început durerea. 


%18 # 


II 
MÂNĂ RUPTĂ 


Celula era diferită de oricare alta văzută de Hwa. O 
cămăruţă. Hwa nu-şi dădea seama cât e de mică, marginile 
se înceţoşau la periferia vederii. Turnul Cinci. Cinci avea 
toate clopotele şi fluierele alea. Cel puţin, avea cea mai 
mare parte din materia programabilă din Newfoundland şi 
Labrador. Lynch deci. Nu NAPS. Şi nu lăsau nimic în afara 
controlului. 

Hwa s-a ridicat cu grijă. Şi gleznele, şi mâinile îi erau 
prinse laolaltă cu gel. S-a pus în genunchi, apoi s-a aşezat. 
Podeaua de sub ea era caldă ca pielea. Se mula în jurul ei 
dacă rămânea nemişcată. Şi-a ridicat picioarele paralele cu 
pieptul şi s-a legănat înainte şi înapoi până a căzut pe 
spate, pe umeri, cu picioarele şi trunchiul întinse, drepte, 
în aer. Încet, şi-a trecut picioarele prin laţul format de 
braţele legate. Acum, cel puţin, erau în faţa ei. Unde le 
putea folosi. 

O falie s-a deschis în perete. Era bărbatul de pe 
platformă. Şi ducea un cuţit mare. 

— Te-ai întors, nu te-ai săturat? l-a întrebat Hwa. 

— Ce? Oh. 

S-a uitat în jos la cuţit. Părea atât de inadecvat în mâna 
lui. Se spălase şi se schimbase într-o bluză polo albastră, 
cum purtau cei din familia Lynch şi în pantaloni kaki. 
Cuţitul i-a tremurat puţin în mâna dreaptă, până l-a prins 
mai strâns. 

— Întinde mâinile, te rog! 

Hwa le-a întins. El i-a tăiat scurt legăturile. Avea 
experienţă. S-a lăsat în genunchi la picioarele ei. S-a uitat 
în sus un moment cu grijă. Se temea că ea o să-l lovească. 
Ea şi-a îndreptat spatele şi s-a uitat în altă parte. El i-a 
tăiat legăturile, a pus cuțitul în teacă şi apoi la spate, într- 
un buzunar, în timp ce se ridica în picioare. 

— Scuze. Cum te simţi? 


%19 # 


Ea a mişcat buzele. Avea gura uscată, o durea. Trebuia 
să fi fost un fel de joc. Pentru că sigur nu părea real. El era 
prea drăguţ. Apoi şi-a amintit scenariul ei: 

— Mă numesc Go Jung-hwa şi vreau să vorbesc cu 
reprezentantul meu sindical. Séverine Japrisot, USWC 314. 
Nu răspund la nicio întrebare până nu-mi trimite ea un 
avocat. Şi vreau să văd şi un doctor. Am epilepsie. Poate fi 
provocată de lasere şi de ce mă-sa mai era pe farfuria aia. 

— Dar... 

Ochii lui s-au mişcat într-o parte şi-n alta repede, ca şi 
cum citea cuvintele-cheie din conversaţia lor. 

— Farfuria ar fi trebuit să-ţi detecteze stimplantul sau 
abonamentul... 

— N-am stimplant. Nici abonament. lau pastile, nu 
maşinării. Atâta acoperă planul meu de sănătate. 

A arătat spre ea însăşi. 

— Tot ce vezi pe mine e organic. 

— Organic? a întrebat el şi s-a uitat iar spre ea. Total? 

— Mă întrebi de IUD-ul meu sau de dietă? 

Spre satisfacția ei, el s-a înroşit până la rădăcina 
părului. Se pare că măcar atâta era organic şi la el. 

— Niciuna, a murmurat. 

A întins o mână. 

— Daniel Siofra. Sunt cu Lynch. 

Hwa a dat din cap spre însemnul de pe bluza lui. 

— Să mori tu? 

El a pufnit. 

— Nu depun nicio plângere împotriva ta. 

Incă ţinea mâna întinsă. Ea şi-a flexat degetele înainte 
să i-o strângă. Tipul avea o strângere de mână bună. 
Dreptaci. Degete lungi. Pielea prea fină pentru forţa lui. I 
s-a uitat în ochi şi i-a văzut zâmbetul crescându-i pe când 
ea îşi intensifica strânsoarea. 

— Nu te dai bătută niciodată, nu? a murmurat el. 

Ea şi-a relaxat palma şi şi-a retras-o. Deja se lungiseră 
prea mult. 

— Sunt liberă să plec? 

— N-o să-ţi ceri scuze că mi-ai spart nasul? 


4 209 


Acum el era ridicol. Hwa şi-a îngustat ochii. Nasul lui 
era drept. Ochii îi erau clari, fără pete roşii. 

— Nasul tău e în regulă. L-ai regenerat. Şi l-ai curăţat. 
Sau... 

S-a uitat mai atentă la ochii lui. El nu-i vedea pielea. Nu- 
i privea partea stângă a feţei sau încerca din greu să o 
evite. Filtre. Ca fata cheală de pe platformă. Hwa se 
întreba pe unde o fi. Dar, de fapt, nu voia să ştie. 

— Ai ţesuturi programabile. 

El a clipit. 

— Aşa ceva. 

Augmentaţii erau atât de  băţoşi în privința 
augmentărilor. Ca şi cum celorlalţi le-ar fi păsat. Ca şi cum 
faptul că aflai ce-şi reparaseră putea să-ţi spună orice 
despre locurile vătămate. 

— Cum ai făcut-o? a întrebat-o. 

— Cum te-am pocnit? Cu tălpile. 

— Cum m-ai surprins. Nici măcar nu te-am văzut venind. 

A înclinat capul. Şi-a ciocănit tâmpla. 

— Nu ştiu de ce, faţa ta n-apare pe cameră. E doar o 
ceaţă. 

Pentru că fata mea are în mod natural un model 
derutant, s-a gândit Hwa să spună. Dar n-a spus-o. Lasă-l 
să păstreze imaginea feţei ei pe care i-o dădeau ochii lui. 
Lasă cataracta de informaţie să crească peste vederea lui 
şi să-l orbească de tot. 

— A, scuze. Nu-i de mirare că nu ai chef să vorbeşti. 

A scos dintr-un buzunar o ploscă. 

— Ai ţipat atât de mult, cred că ai gâtul uscat. 

Hwa a luat plosca. I-a scos capacul şi a mirosit. 

— E doar apă, a spus el. Îţi promit. 

Hwa a luat o gură. Părea doar apă, într-adevăr. Şi se 
simţea plăcut pe gât. 

— Am tipat? 

— Raza dureroasă. Ai înţepenit şi... a zis bărbatul şi a 
înghiţit în sec. N-am vrut s-o facă. Ca să ştii. Nu-mi plac 
chestii de-astea. 

— Dar n-ai nicio problemă să ţinteşti cu puşca mulţimi 


219 


de oameni. 

El a oftat. 

— Nu era o puşcă. Era un microfon pentru distanţă. 
Compania n-are încă acces la toate reţelele din oraş. Aşa 
că foloseam ăla ca să detectez sursele conversaţiilor pe 
care le ascultam. Probabil că n-ai observat, cu toate 
schemele alea de karate... 

— Tae kwon do. 

— Tae kwon do? 

— Karate e japonez. Eu sunt coreeancă. Pe jumătate. 

Tipul a ridicat din sprâncene. 

— Şi clar foarte mândră. 

__—O să învăţ karate când o să-şi ceară scuze 
Împărăteasa pentru femeile de confort. 

Şi-a încrucişat braţele. 

— Oricum. Armele sunt o porcărie. 

— Un ricoşeu a produs reacţia în lanţ care a aruncat în 
aer platforma veche, aşa-i? 

Hwa a dat din cap. 

— Ştiai pe cineva în explozie? 

Hwa şi-a aliniat privirea cu a lui. Ca el să-i vadă ochii 
măcar, dacă nu toată faţa ei adevărată. Asta e partea bună 
la furie. Poate să şteargă orice urmă de jenă. 

— E un orăşel, domnule Siofra. Toată lumea ştie pe 
cineva. 

A dat pe gât plosca, dar a lăsat nişte apă pe fund. Eli-a 
făcut semn să o termine. Se întorsese la versiunea lui 
iniţială, cea în care se prezentase. 

— Eşti escorta escortelor? 

Hwa a înghiţit şi a dat din cap. 

— Doar una dintre ele. Sunt mai multe. 

— E un job bun? 

— Am o pensie. Ore flexibile. Oameni drăguţi. 

— Oameni drăguţi care nu-ţi acoperă un abonament la o 
maşinărie ca să-ţi îmbunătăţeşti calitatea vieţii. 

— O să se discute la următoarea şedinţă de negociere. O 
să vorbesc cu reprezentantul meu. 

Hwa încerca să nu pară defensivă. Nu că ar fi fost treaba 


4 22 9 


lui. El doar livra retorica obişnuită a multinaţionalelor 
despre cât de bine e să fii o dronă corporatistă. 

— Te-ai gândit vreodată să pleci? Să-ţi găseşti o slujbă la 
Lynch? Eu lucrez în departamentul de Tactici Urbane. 

— Ce căcat e şi aia? 

— Schimb stările oraşelor. 

Hwa l-a privit aşa cum se uita la clienţii care refuzau să 
plătească timpul suplimentar. 

— Aplicăm zilnic o gândire sensibilă la ingineria urbană. 
Schimbăm nivelurile de lumină în clădiri ca să doarmă mai 
bine locuitorii lor. Creştem ritmul muzicii în rafinărie ca să 
sporim producţia. 

Gesticula în timp ce vorbea şi Hwa şi-a dat seama 
imediat că asta era parte din munca lui, că manevra 
oraşele ca un dirijor de orchestră. 

— Am un talent pentru asta, o anume intuiţie. Aşa mi se 
spune. 

Hwa s-a uitat la legăturile din gel căzute pe podea. A 
apucat una cu degetele de la picioare, a săltat-o şi a prins- 
o în palme. A răsucit-o pe degete. Şi-a revenit şi s-a întins 
ca o râmă în cârlig. 

— Îţi ţii toţi candidaţi la un job în cătuşe? Pentru că, 
dacă duci lipsă de talente, s-ar putea să fie din cauza asta. 

— Ai capacităţi de care avem nevoie, a spus el, aparent 
netulburat de replica ei. Ai sărit pe mine. Nu-i ceva uşor. 
Nu mi s-a mai întâmplat de ani întregi. 

Hwa a rânjit. 

— Oraşul ăsta e plin de bodyguarzi. N-ai nevoie de mine. 

— N-am nevoie. Vreau. 

A băgat mâinile în buzunar. 

— Şi am de gând să plătesc pentru asta. Din plin. 

Hohotul de râs a lui Hwa a răsunat înainte ca ea să-l 
poată opri. Poate că raza dureroasă încă avea un efect 
asupra nervilor ei. „Din plin.” Doamne! Bărbaţii vorbesc 
toţi la fel când încearcă să cumpere femei. 

— Îmi pare rău, a zis ea şi a încercat să se adune. E o 
ofertă foarte bună. Dar trebuie s-o refuz. Îmi place jobul 
meu. 


4 23 9 


El a deschis gura să spună ceva. Apoi a întors brusc 
capul. S-a uitat urât şi a dat din cap. 

— Mm. Mm... hm. O să-i spun. 

A privit iar spre Hwa. 

— Vine cineva să te ia. Spune că e mama ta. 

Hwa a tresărit. 

— Eşti sigur că nu poţi să mă arestezi? 

Sunny stătea în lumina verde a unui semn de ieşire. 
Purta o rochie roşie fără mâneci şi o eşarfă neagră de 
mătase inteligentă, care se ajusta pe părul ei blond după 
cum îşi întorcea capul. Pentru cei care aveau ochi să-l 
vadă, profilul lui Sunny apărea împreună cu informaţiile de 
contact şi mărturii relevante. Cum încă ştia toate etapele 
vechilor obiceiuri, cum încă vorbea o coreeană perfectă cu 
voce de copilă, cum îţi zicea „frate” şi te lovea cu pumnul 
în braţ când o tachinai, cum oralele pe care le făcea te 
năuceau. Hwa le ştia. Sunny o pusese cândva, când Hwa 
încă era la şcoală, să-i corecteze gramatical profilul. 

Din spatele ei, Siofra a întrebat-o. 

— Ea e mama ta? 

Bineînţeles, îi vedea şi el profilul lui Sunny. Hwa a simţit 
numai o mică jenă. Nu din cauza muncii lui Sunny. Nu era 
nicio ruşine. Punea la păstrare mai mulţi bani din sex 
decât câştigase din cântat sau din dansat. Dar profilul 
însuşi, cântecele vechi, buzele ţuguiate, valul roz de 
drăgălăşenie ce-i inunda acum vederea lui Siofra, asta 
chiar era jenant. 

— Eae. 

Síofra n-a spus nimic. Se uita acum la Hwa. Probabil le 
compara pe cele două. Mama cu talie de viespe, membre 
delicate şi piele perfectă şi minunea fără ţâţe în colanti 
negri şi bluza sportivă de spandex. Nu putea să-i vadă faţa, 
dar îi vedea tot restul: spaţiul gol din jurul ei, lipsa 
implanturilor şi a profilului, lipsa relaţiilor şi lipsa 
statutului. 

Sunny a început să vorbească într-o coreeană veselă, cu 
un zâmbet radios pe faţă: 


249 


— Hwa-jeon! Grăbeşte-te! O să întârzii din cauza ta! 

— Trebuie să plec, a spus Hwa şi i-a întins lui Siofra 
plosca. Mulţumesc pentru apă. 

Siofra a dat din cap. 

— Nicio problemă. 

A evaluat-o pe Sunny şi s-a uitat iar la Hwa. 

— Te duce la doctorul tău? Să-ţi faci analize? 

Hwa aproape că a râs. Străinii erau adorabili. 

— Da. Cum să nu? La doctorul meu. 

Hwa a pornit în grabă pe hol. Sunny şi-a deschis iar 
braţele larg. A prins-o pe Hwa între ele, a strâns-o la piept, 
dar nu prea tare, ca şi cum Hwa tocmai i-ar fi spus că are o 
boală contagioasă. 

— Ai fost atât de curajoasă! i-a zis Sunny într-o engleză 
zgomotoasă, spumoasă. 

Şi a grăbit-o pe hol. Şi-a păstrat zâmbetul şi a ţinut-o pe 
Hwa strâns de cot până au ajuns în lift. Când s-au închis 
uşile, i-a dat drumul. Apoi a plesnit-o cu putere peste 
urechea stângă. Pe urmă, peste faţă, atât de tare, căi s-a 
izbit capul de lift. 

— Corcitură retardată! Ce-a fost în mintea ta?! Nici să 
nu îndrăzneşti să vii diseară acasă! 

Ar fi putut să doarmă pe canapeaua lui Eileen. Sau poate 
la Madam Séverine. Sau poate chiar în hruba ei, la etajul 
părăsit al Turnului Unu. Dar avea în mesaje o solicitare de 
treabă plătită, neoficială şi i-a oferit clientului o reducere 
dacă îi dădea un loc unde să doarmă peste noapte. li 
oferea o reducere şi mai mare pentru o cină şi un mic 
dejun, ceea ce el a acceptat. Dar trebuia să plece înainte 
ca părinţii lui să se întoarcă din tură. 

— Stai! Opreşte-te! O să doară? 

Pumnul lui Hwa s-a oprit la un milimetru de nasul lui 
Wade. O clipă, îl văzuse iar ca în clasa a treia, puştiul care 
îşi cerea scuze din priviri când ceilalţi râdeau de faţa, de 
numele şi de accentul ei. Era şi drăguţ pe atunci şi în 22 de 
ani crescuse frumos: ochi albaştri strălucitori, păr blond, 
mereu ciufulit ca şi cum s-ar fi trezit din somn, umeri laţi, 
bine definiţi, un trup ca un triunghi inversat, sprijinit pe 


4 259 


două picioare puternice de înotător. Avea piele curată, 
care se bronza exact cât trebuie, şi gropiţe când zâmbea. 
Pe vremea când mergea Hwa la şcoală, aproape toate 
fetele erau leşinate după el, chiar şi cele cărora le plăcea 
alt gen de băieţi decât celorlalte. Şi acum îi cerea să-i 
spargă nasul. 

— Care-i procedura? îl întrebase ea, după ce el îi 
înmânase o cană de cafea. 

— Abdominalii mei, a zis el şi şi-a ridicat bluza. Vezi linia 
aia de jos din mijloc? E bine cum e, dar doctorul spune că- 
mi poate face o definiţie adevărată pe părţi. Inscripţii 
tendon, aşa se cheamă. Şi aici jos, a continuat Wade şi a 
arătat spre linia unde se termina trunchiul şi începea 
coapsa, aici e ligamentul inghinal. O să definească şi asta. 
O să iasă în evidenţă ca să-mi pot purta blugii mai jos. 

Hwa se gândise să-i arate şi ea abdomenul ei, cu 
tăieturile de pe el, dar s-ar fi văzut şi pata şi nimeni nu 
voia să vadă pata. În plus, se îndoia că el ar fi vrut să 
încerce dieta ei. 

— Bio sau nano? l-a întrebat ea. 

— Nu ştiu sigur. A cerut o mostră mai cu grăsime, că eo 
treabă pe comandă. De aia costă atât de mult. 

— Care-i abonamentul? Intreţinerea. 

Wade a dat din umeri. 

— Zice că o să ia un procent din tot ce câştig pe urmă. 

— Şi-ţi dă o reducere dacă mai ai ceva de reparat? 

— Trei intervenţii, i-a răspuns Wade, apoi a băgat mâna 
în gură şi a scos un dinte. Il vezi? Am nevoie de altul. Mai 
potrivit. Pe ăsta l-au printat când aveam vreo unşpe ani. 

Hwa a dat din cap. 

— De ce abdominalii? 

Wade s-a îmbujorat. Rozul a început de la urechi şi i s-a 
întins pe toată faţa, roşeaţa căutând parcă să-l facă de râs. 

— Petrolul se termină. Majoritatea au plecat deja. Toate 
celelalte companii adică. De aia vând. Nu mai sunt joburi. 
Vreau să scap de pe platformă cât mai pot. 

— Nu asta vrea toată lumea? 

— Da, dar... 


4 26 9 


Şi-a ţuguiat buzele. 

— Vreau să merg la universitate. 

Hwa a tresărit. 

— Pare scump. 

— Exact. Părinţii mei n-au cum să plătească. l-am 
întrebat deja. Mi-au spus direct. Li se pare o risipă, când 
încă se mai pot face bani şi aici. Aşa că trebuie să-mi iau 
un job. Şi pot să-mi iau, dar să-mi repar câte ceva mai 
întâi. 

Rozul devenise magenta. 

— Am o ofertă să fiu model. Online. 

Hwa şi-a controlat sprâncenele să rămână într-o poziţie 
neutră, care să nu reflecte nicio judecată. 

— Ai tăi ştiu? 

El a dat din umeri şi s-a uitat în jos. 

— Trebuie să cheltui bani ca să faci bani, cred. 

Da, cel puţin asta era adevărat. Probabil că se dezbrăca 
pentru unii, dar, dacă îi plăteau destul ca să scape din 
azilul ăsta plutitor, poate că merita. Oricum, o să arate ca 
un dur după ce doctorul îşi termina treaba. Nimeni n-o să-l 
mai pocnească după ziua de azi. Şi dacă o să vrea cineva, o 
să-i plătească lui Wade pentru acest privilegiu. 

— OK, a spus Hwa. 

— Excelent! 

Wade şi-a şters colţurile gurii cu un şerveţel. Şi-a împins 
umerii înainte, s-a legănat pe degetele de la picioare şi a 
bătut din palme. 

— Hai s-o facem! 

Hwa şi-a tras braţul drept în spate. S-a răsucit din 
şolduri ca să dea impact maxim loviturii. Una scurtă şi 
gata. S-a aruncat înainte şi Wade a ridicat mâinile. Şi aşa a 
ajuns pumnul ei acolo, aproape de gura lui lucioasă, 
tensiunea crescând în braţul ei în timp ce se străduia să-l 
ţină nemişcat. 

— Da. O să doară. Normal că o să doară, căcănarule. 

El s-a încruntat. 

— Nu-i nevoie să fii rea. Doamne! De ce trebuie să fii aşa 
o curvă? 


4279 


Pumnul ei a făcut contact cu faţa lui. O lovitură din 
scurt. Wade a căzut imediat în genunchi. A tras şi faţa de 
masă după el, farfuria i-a aterizat pe spate şi i-a dungat 
bluza cu fasole şi sos fierbinte. A îngenuncheat pe podea, 
şuierând printre dinţi şi legănându-se. A băgat mâna în 
buzunar după portofel. 

— Păstrează-ţi banii! i-a spus Hwa. Mulţumesc pentru 
ouă. 

În trenul spre Turnul Trei, cineva cânta „Acest tren 
merge spre glorie” la un ukulele făcut dintr-o cochilie. Şi-a 
găsit studenţii de la clasa de autoapărare pe hol, lângă uşa 
sălii. Eileen a salutat-o vag şi Hwa a dat din cap. S-a 
adresat restului clasei: 

— Ce se-ntâmplă? De ce nu vă încălziţi? Destiny n-a 
terminat ora de yoga astrală? 

— Sunt alţii înăuntru, a răspuns Sabrina, una dintre cele 
mai bune studente a lui Hwa. 

Era o fată voinică, dar agilă şi avea mereu pregătit un 
zâmbet, chiar şi când faţa i se înroşea de efort şi bluza i se 
îmbiba de sudoare. Rezervaţia ei din Ontario nu se împăca 
bine cu editarea genetică. Tribul considera că provincia ar 
trebui să aştepte de la companiile chimice din zonă să-şi 
curețe mizeria mai degrabă decât să aştepte de la cei din 
Chippewa să-şi curețe genele. La fel ca Hwa, Sabrina era 
în mare parte organică. Era foarte populară printre 
anumiţi clienţi. 

— Un tip foarte mare. Şi unul care arăta ca un puşti. 

— Dar nimic sinistru, totuşi, a adăugat Calliope de pe 
podea. 

N-arăta bine. Părul ei negru era unsuros şi nu-şi bătuse 
capul cu rimelul. Fără machiaj, arăta complet diferit. 

— Eşti bine? a întrebat-o Hwa. Pari cam bolnavă. 

— Ah, mulţumesc, şefa. Că doar toată cariera mea 
depinde de cum arăt. 

Sabrina s-a întins şi a bătut-o uşor pe braţ. 

— Munca asta nu-i doar despre cum arăţi şi ştii şi tu. 

Calliope s-a uitat, cu palma pavăză deasupra ochilor, la 
trupul mare şi moale al Sabrinei. 


4 28 9 


— Continuă să-ţi spui asta. 

— Hei! s-a aplecat Eileen şi s-a uitat în ochii lui Calliope. 
Nu fi scârbă. Şi ce dacă arăţi ca dracu'? Suntem aici să ne 
antrenăm, nu la agăţat. 

Şi-a încordat muşchii umerilor şi s-a uitat la celelalte 
două femei. 

— Şi ar fi bine să ne susţinem unele pe altele. Având în 
vedere timpurile în care trăim. 

— Scuze că am întârziat! 

S-au întors şi au văzut-o pe Layne intrând grăbită în hol, 
împiedicându-se. Uşa îi prinsese bordura pantalonilor 
scurţi, aşa că a trebuit să se întoarcă şi să şi-o elibereze. 
Nu se ştia de ce, dar Layne aborda acele cursuri ca şi cum 
ar fi fost orele de sport de la liceu. Ca şi Hwa, abandonase 
liceul. Părinţii deciseseră că aşa e mai bine, după cea de-a 
doua tentativă de sinucidere a ei. Au internat-o la un 
hacklab în Toronto condus de Centrul pentru Adicţie şi 
Sănătate Mintală. Şi-a confirmat genderul în marele oraş. 
Acum se ocupa de partea tehnică a sistemului Belle du 
Jour. 

— Cum de nu suntem la curs? a întrebat Layne. 

Hwa s-a uitat la uşă. 

— O întrebare foarte bună, în mă-sa de treabă! 

Calliope a oftat atât de tare, încât crucea ortodoxă 
imensă, tatuată pe decolteul ei generos, s-a întins şi s-a 
săltat. 

— Ştiam că trebuie să-mi programez şedinţa de tatuaj 
pentru azi, nu pentru săptămâna viitoare. 

De după uşă, Hwa a auzit o bufnitură grea şi un scâncet 
ascuţit, surprins. Celelalte femei au îngheţat. Hwa a ridicat 
o mână. 

— Aduceţi pe cineva! a şoptit. _ 

A deschis uşa încet şi s-a strecurat înăuntru. În studio, la 
capătul camerei, un bărbat voinic stătea cu spatele la ea. 
Inaintea lui era un adolescent slăbănog. Băiatul era alb. 
Bărbatul nu. Tatuajul cu aripă de pe umerii lui largi a 
fluturat uşor. Hwa a recunoscut tatuajul şi l-a recunoscut 
şi pe el. Îl chema Angel. 


4 29 9 


Angel o trântise odată printr-o măsuţă de sticlă, la un joc 
de-a sufocarea pe care-l jucase cu Connor Donnelly şi care 
devenise prea serios. Connor o chemase de urgenţă şi Hwa 
dăduse buzna. Sărise pe Angel şi el o aruncase cât colo. În 
momentul în care sticla se făcuse ţăndări, îşi revenise. Dar 
era prea târziu. Uniunea îl pusese pe lista neagră. Banii lui 
nu mai erau buni în comerţul sexual din New Arcadia. 

Dar se pare că lui Angel încă îi plăcea să le facă rău 
celor mai mici. 

— Sus! _ 

Sărea încoace şi-ncolo pe vârfuri. Îşi mişca pumnii. 

— Hai! Cei răi n-au dreptul la odihnă, fiule. 

Puştiul s-a uitat urât la el de pe podea. Apoi şi-a coborât 
privirea. O văzuse pe Hwa. Hwa a observat că o văzuse. 
Băiatul s-a uitat repede spre peretele cu oglindă din 
spatele lui Angel şi ea a ştiut că el îi poate vedea şi faţa. În 
oglindă, a dus un deget la buze. Încet, stângaci, băiatul s-a 
ridicat. Se mişca necoordonat. S-a concentrat asupra 
bărbatului. Asupra feţei, nu a umerilor lui. O greşeală de 
începător. 

— Acuma, încearcă tu să mă loveşti, a spus Angel. 

— Ar trebui să mă înveţi autoapărare, a rostit puştiul, 
linguşitor. 

Trăgea de timp. Hwa şi-a scos încălţările. 

— N-ar trebui să mă înveţi scheme şi de-astea? 

Nu, s-a gândit Hwa. Mai întâi, tehnici de supraviețuire şi 
de scăpare. Apoi respiraţie şi postură. 

Angel a ridicat pumnii şi şi-a arătat antebraţele. Braţul 
lui drept era mai greu decât stângul. Strânsoarea din 
degete mai uşoară. Înseamnă că avusese nervii tăiaţi şi 
cusuţi. Probabil de un croitor nu prea bun. Foarte bine. 

— Asta-i o schemă. 

Puştiul a sărit dintr-un unghi slab. A lovit din cot, nu din 
trunchi, fără să se răsucească pe degetele de la picioare 
sau din şolduri. Niciun pic de forţă. Angel i-a îndepărtat cu 
stânga pumnişorul şi i-a tras un pumn cu dreapta, care s-a 
oprit deasupra urechii stângi a puştiului. Acesta nici n-a 
clipit. Se uita la pumnul lui Angel ca şi cum aştepta să-i 


$ 30 # 


spună nu ştiu ce. Ca şi cum jucau un joc ale cărui reguli nu 
le înţelegea. 

— Te-am prins, a spus Angel şi Hwa n-avea nevoie să se 
uite în oglindă ca să-i vadă rânjetul de mâncător de căcat. 

Hwa s-a apropiat repede şi tăcută de el. 

— Salut, Angel, i-a zis doar ca să fie politicoasă, apoi i-a 
tras un şut în spatele genunchiului drept. 

El a căzut şi s-a întors spre dreapta, cu mâna stângă în 
sus, iar cu dreapta încercând s-o prindă de picioare. Ea a 
păşit repede peste el şi i-a prins cotul drept între 
genunchi. 

— Târfă nebună! 

Pumnul lui stâng a izbit-o în coapsă şi în burtă. 

— leşi dracu' de aici, e treaba mea... 

— Am un curs, Angel. 

A pivotat şi s-a ferit de pumnul lui stâng, trăgându-l de 
braţul drept până când l-a simţit pulsând între picioare. 
Simţea cum lucrează în el maşinăria. În niciun caz una de 
firmă, a hotărât ea. Poate la mâna a doua. Cum s-ar zice. 

— Şi asta înseamnă că-i studioul meu. Şi nu-mi place 
când cineva îmi foloseşte studioul ca să se ia de alţii mai 
mici decât el. 

— O să-ţi distrug şi cealaltă parte a feţei, curvă inutilă! 

— Şi eu o să-ţi rup braţul, i-a răspuns Hwa. În locul tău, 
i-aş opri activitatea. 

— Mori! a scuipat el. 

N-a durat mult. Hwa a tras de pumnul lui drept până 
când braţul i s-a întins exagerat, apoi şi-a răsucit 
genunchii. A fost o mişcare blândă. Nici măcar nu s-a auzit 
bine pocnetul. El îşi oprise braţul, n-a urlat, n-a plâns, n-a 
vomat, doar o scuipa. 

— O să te dau în judecată, i-a spus Angel băiatului, care 
nu i-a răspuns nimic, doar se uita la scenă. Să v-o trag la 
amândoi! a adăugat Angel şi s-a întors spre Hwa. Mai ales 
ţie, ciudato! Ai grijă de acum înainte! Karma e o curvă mai 
mare decât tine! 

S-a îndepărtat, păşind ţanţoş. Hwa l-a urmărit cu 
privirea şi a respirat uşurată abia când a dispărut. 


$ 31% 


Băiatul i-a întins o mână. Hwa putea să se ridice şi 
singură, dar i-a apucat-o oricum. 

— Uau! i-a spus el. Nu ţi-a fost teamă? 

— Nu chiar. E doar un jeg. Ţie? 

Băiatul a dat din cap. 

— Nu mă tem de nimic. Adică nu mă mai tem. Mi-au 
reparat partea aia din mine. 

Hwa a pufnit. Şi-a adus aminte de omul din cuşcă de 
lângă studioul lui Madam Séverine. Şi-a zis că, dacă-i 
spune puştiului despre el, i-ar explica prea mult. 

— Aha. Ei bine, partea respectivă din mine încă-i 
stricată. Şi-mi place aşa, pentru că frica e utilă. Frica ne 
spune când să fugim. Şi fuga opreşte o luptă înainte să 
înceapă. Dacă vrei să te aperi, ăsta e primul lucru de 
învăţat. 

El şi-a aplecat capul într-o parte. 

— Deci încă te sperii? 

— Uneori, i-a răspuns Hwa şi l-a analizat de sus în jos. 
Pe umăr deja i se vedea o vânătaie. Angel îl pocnise destul 
de rău. 

— Dar am un truc împotriva sperieturii. 

Puştiul s-a iluminat. 

— Ce truc? 

— Îmi imaginez camera de control. 

— Ce-i aia? 

— E un zvon auzit de fratele meu, adică de fratele meu 
vitreg. Despre o cameră care controlează tot oraşul. Apă, 
electricitate, aparatură video, tot. Am căutat-o prin oraş o 
vară întreagă. Şi când mi-e teamă, îmi imaginez că sunt 
acolo. Şi că am controlul. 

Băiatul părea să se gândească la această posibilitate. A 
dat din cap. 

— Sună ca şi cum ar putea să existe. Ai găsit-o? 

— Nu, dar am găsit alte locuri interesante. Un etaj 
abandonat. O intrare secretă în puţul unui lift. Chestii de- 
astea. 

Hwa şi-a rotit capul până s-a auzit un pocnet. 

— Cine l-a angajat pe tipul ăla? 


Y% 32 # 


— Tata. Oarecum. 

— Tatăl tău nu prea ştie multe despre oraşul ăsta, ha? 

Zâmbetul puştiului s-a lărgit. 

— Nu chiar. Suntem noi. 

A arătat spre sine. 

— Mă numesc Joel Lynch. 

Hwa a auzit cum se deschide uşa sălii în spatele ei. Ştia 
cine o să fie acolo înainte să se întoarcă. N-ar fi putut 
spune cum, dar ştia. 

— O, salut, Daniel! a început Joel Lynch. Ea e ăăă... nu 
ştiu cum o cheamă. 

— Go Jung-hwa, a răspuns Daniel Siofra. 

Suna de parcă repetase pronunţarea coreeană a numelui 
înainte. 

— Doar Hwa, a zis ea. Numele meu întreg era prea mult 
pentru educatoarea de la grădiniţă. 

— I-a rupt braţul ăluia, a continuat Joel. Cică e un jeg. 

Un zâmbet a apărut în ochii lui Siofra, dar nu şi pe buze. 

— Aşa zice ea? Ce păcat! Înseamnă că o să ai nevoie de 
un profesor nou de autoapărare. Şi de un bodyguard nou. 

Hwa s-a uitat spre cursanţii ei din prag. S-a uitat apoi 
spre studio şi la puştiul ce aştepta sub luminile reci. 

— Ar trebui să strângi saltelele alea de pe podea şi să le 
duci de-aici, ora ta s-a terminat. 

Puştiul s-a apucat imediat de treabă. 

— Chiar mă vrei pentru jobul ăsta, a zis ea când puştiul 
s-a îndepărtat suficient ca să nu audă. Să schimbi 
programul sălii într-un timp aşa de scurt! Doar ca să vin eu 
aici şi să văd scena. Mi se pare că aduce a manipulare. 

— Eu prefer să spun că e o mişcare de antreprenor, a 
comentat Siofra. Creativă. Strategică. Stilul Lynch. 

Ea îl privea pe puşti cum mută stângaci saltelele dintr- 
un colţ în altul al sălii. 

— Schimbaţi stările oraşelor? 

— E în fişa postului. E vorba în general de planificare 
urbană şi de design. Dar o parte e şi comunicare. Optică. 

— Pare altceva decât siguranţa personală. 

— Dacă te angajez pe tine şi nu o matahală în uniformă 


Y% 33% 


sau pe cineva ca domnul Ramirez, dau un ton anume. 
Tonul ăla e responsabilitatea mea. 

— Adică-i vorba numai de PR. 

Acum ea era sigură că el nu-i văzuse faţa adevărată. 

— E vorba să stabilim o relaţie. Intre companie şi oraş. 
Am promis că aducem slujbe mai bune. Asta-i una dintre 
ele. 

Avea un răspuns pentru orice. Hwa privea reflecţiile lor 
infinite în oglinzile de pe ambele părţi ale studioului. 
Fiecare versiune a lui arăta nepotrivită pentru locul ăla, 
costumul lui albastru de mătase părea prea fin şi prea 
drăguţ pentru toată transpiraţia şi sângele supt de-a 
lungul anilor de podelele de plută. Ea a făcut un gest şi o 
mie de reflecţii l-au repetat. 

— Nu puteai să-i pui pe roboții de la HR să-mi spună 
toate astea într-un mesaj? Trebuia să vii până aici? 

— Compania preferă să ne îndeplinim sarcinile la nivel 
personal. Suntem o corporație mare, dar nu una fără faţă. 

Hwa nu credea nimic din ce auzea. 

— Şi dacă spun nu? Ce-o să faci mai departe? 

El a zâmbit. 

— O să găsesc ceva ce vrei şi o să-ţi dau. 

Hwa şi-a ridicat bărbia. 

— Ştii ce vreau eu, iubire? 

— Vrei ce vrea oricine de aici. Vrei să scapi. 

Ochii i s-au luminat şi pentru prima dată ea a văzut cât 
sunt de albaştri. Era un albastru nenatural. Editat. Vorbea 
pe un ton jos, atât de jos, că ea a fost nevoită să se apropie 
cu un pas ca să-l audă. 

— Dă-ne un an. Ca să termine Joel şcoala aici. Şi pe 
urmă poţi să pleci unde vrei. Să faci ce vrei. Să 
economiseşti bani, să-i cheltui. Dar tu alegi. O să-ţi croieşti 
singură soarta. 

Hwa şi-a umezit buzele cu limba. 

— Mă descurc bine şi acum, a minţit ea. 

Privirea lui a evaluat sala. 

— Ai putea să faci mai mult de-atât. 

— Adică ce? Să încasez un glonte în locul prinţului 


$ 349 


moştenitor? 

Siofra a dat blând din cap. 

— Nu. Vezi tu, domnişoară Go, nu vreau doar pe cineva 
care să moară pentru Joel. Vreau pe cineva care să omoare 
pentru el. Şi cred că tu eşti acel cineva. 


$% 35% 


III 
POLIO 


Erau în interiorul unui diamant. Numai aşa putea să 
vadă situaţia. Părea că sunt în vârful turnului şi durerea 
subită din sinusuri, ca înţepătura unor ace, confirma că 
erau sus de tot, dar Hwa nu-şi amintea ca Turnul Cinci să 
poarte acea coroană strălucitoare pe cap. 

— Îţi place? i-a întrebat Síofra, care mergea înaintea lor 
şi gesticula spre pereţi. 

Faţetele strălucitoare se mişcau odată cu ea şi se 
înclinau uşor, astfel că multiple reflecţii ale ei păreau să o 
urmeze, fiecare mai ezitantă decât precedenta. 

— Am programat-o cu luni bune în urmă. Cristalul s-a... 
cristalizat săptămâna trecută. 

— Şefului tău îi place filmul ăla, Intrarea Dragonului? l-a 
întrebat Hwa. Mă refer la varianta veche. 

— Chiar îmi place, a rostit cineva din spatele ei. 

Hwa s-a întors. Faţetele s-au închis în spatele unui 
bărbat foarte bătrân. Era greu, după cum arăta, să-i 
ghiceşti vârsta: pielea avea fineţea dată de o curăţare 
chimică bună şi clar nu petrecuse multă vreme în soare. N- 
ai fi ghicit că e singurul supravieţuitor al unei comune 
primitive de lângă Palo Alto, unde nu credeau în injecții 
sau pastile ori stomatologie. Dar se vedea în încheieturile 
lui, în locuri unde poliomielita îi ruinase corpul şi unde 
celulele stem şi editările nu reuşiseră să o ascundă cu 
totul. Avea mişcări de jucărie veche. În apariţiile sale 
media în calitate de CEO, încă era fermecător: un zâmbet 
uriaş, gesturi deschise. Dar acum, văzându-l mai de 
aproape, Hwa îi înţelegea dorinţa de a-şi proteja urmaşul. 
La 105 ani, n-avea speranţă să pregătească un altul. 

— Zachariah Lynch, a spus el şi a ridicat o mână 
înmănuşată. 

Hwa i-a simţit-o incredibil de fierbinte. Foiţă de aur, şi-a 
dat ea seama. Un semiconductor în palmă. Ceva să-i dea 


Y% 36 # 


feedbackul tactil pe care i-l răpise vârsta. 

— Go Jung-hwa. 

El a dat din cap. 

— Ştiu. 

Bineînţeles. Bănuia că-i făcuseră un dosar solid. Până 
acum, el probabil citise toate mesajele trimise de ea 
vreodată. Privirea i s-a mutat spre puşti. 

— Joel. Asta e alegerea ta? 

Timid, băiatul a păşit înainte. 

— Da, tată. A mea şi a lui Daniel. Îmi place accentul ei. 

— O, te rog! 

Faţetele camerei s-au deschis şi a intrat un bărbat în 
costum. Semăna bine cu Joel, doar că postura lui era 
perfectă şi părul îi era tuns prea scurt ca să fie cârlionţat. 
Hwa a simţit că Joel a făcut un pas înapoi când a intrat 
celălalt. 

— Joel, hai, termină! Doar nu vorbeşti serios! Uită-te la 
ea... 

— Suntem foarte serioşi, Silas, a replicat Siofra, şi sosia 
lui Joel s-a oprit. 

Acum, că stătea nemişcat, Hwa şi-a dat seama că era 
probabil mult mai în vârstă decât arăta. Pielea din jurul 
ochilor era umflată, fruntea nu i se mai mişca şi 
sprâncenele erau cu o nuanţă mai închise decât părul. Şi 
era şi prea bronzat. Pielea îi era mai închisă decât a tatălui 
sau a fratelui său, dar cu o nuanţă de portocaliu mai 
pronunţată decât aveau cei ce lucrau pe cheiuri. Nimic nu 
tipa mai clar „mi-e teamă de îmbătrânire!” decât o infuzie 
cu melanano. 

Silas şi-a încrucişat braţele şi s-a uitat lung la Siofra. 
Dacă dovlecii ar fi putut să vadă, ar fi arătat cam ca el. 

— Am făcut deja bugetul pentru personalul suplimentar 
de securitate, a rostit Silas în cele din urmă. Şi dacă Joel şi 
tata ar renunţa la ideea tâmpită de a-l trimite pe Joel la 
şcoala publică, nimic din toate astea n-ar exista. 

Zachariah a ridicat un singur deget. Hwa practic l-a 
auzit cum îi trosnesc încheieturile. 

— Silas, Joel e viitorul acestei companii. E şi chipul ei, 


Y% 37% 


pentru cei mai tineri. E important să cunoaştem vieţile 
celor de care suntem responsabili. Mai ales că avem 
planuri. 

— Ce planuri? a întrebat Hwa. 

Lynch a zâmbit. Parcă priveai cum se crapă sigiliul de 
ceară de pe o sticlă prăfuită de oţet. 

— O să ţi le împărtăşesc cu mare plăcere după ce 
semnezi un contract de confidenţialitate. 

Silas s-a uitat cercetător la Hwa de sus până jos. 

— Asta cauţi tu la un asistent? E epileptică. Sau ceva. 
Nu ştiu. Şi mama ei e prostituată. O prostituată ce plăteşte 
cotizaţie la sindicat, dar tot prostituată. 

Din spatele lor, Joel a suspinat: 

— Silas! 

— E OK, a spus Hwa. Mama e târfă. 

— Vezi? a zâmbit Silas cu dinţii lui mari, perfecţi şi albi. 
Spuneam doar ce cred toţi. 

— Da, faptul că ea m-a crescut mi-a dat ocazia să 
întâlnesc mulţi căcănari, a zis Hwa. Căcănari profesionişti, 
care-şi plătesc taxele, dar tot căcănari. 

Linişte. Hwa a rânjit spre Silas. Adică mai mult şi-a 
dezvelit dinţii. 

— Dar, să ştii, după cum zicem în afacerea asta, cu cât e 
mai mare căcănarul, cu atât mai mic e prohabul. 

Silas a deschis gura să spună ceva, când un alt set de 
fațete s-a deschis şi a intrat o femeie. Semăna cu Joel la 
păr şi la ochi, dar deloc la nas şi la maxilar. 

— Tati, avem nevoie de tine să ne semnezi pe... cine-i 
asta? 

Fiica lui Lynch s-a uitat la faţa lui Hwa. Folosise 
cuvântul „asta”. Ca şi cum Hwa nici n-ar fi fost în cameră. 
Ca şi cum numai pata ei era acolo. 

— Katherine, ea e noul bodyguard al lui Joel, a răspuns 
Siofra. 

— Ba deloc, a replicat Hwa şi a pornit spre lift. N-am 
făcut nicio înţelegere. Şi mă bucur că v-am cunoscut şi bla 
bla, dar... 

— Nu poate fi hăckuită. 


Y% 38 # 


Siofra vorbise puţin cam tare. A continuat, uitându-se la 
bătrânul Lynch. 

— N-are  augmentări. N-are niciun algoritm de 
recunoaştere în ochi care să poată fi rescris. Nu poţi să-i 
păcăleşti pancreasul şi să facă şoc diabetic. N-are 
implanturi neurale. Nu poate să audă voci sau să aibă 
viziuni ori să devină marioneta cuiva. N-are un cod sub 
piele ce poate fi exploatat. E... pură. 

S-a lăsat o tăcere stânjenitoare. Toţi se uitau la Siofra, 
inclusiv Joel. Atmosfera devenea tot mai apăsătoare. Hwa a 
simţit un gol teribil în stomac. Siofra îşi pusese gâtul la 
bătaie pentru ea. Ea îl pocnise peste bot şi el îşi riscase 
gâtul. Căcat. Chiar dacă nu voia jobul, nu voia nici să-l facă 
de râs în faţa şefilor lui. Cel puţin, nu mai rău decât îl 
făcuse deja luându-se de cineva pentru care el clar n-avea 
prea mult respect. Şi-a dres glasul să spună măcar atât, 
poate să-l scuze, să explice că el încă e şocat de la lovitura 
dată de ea, dar bătrânul Lynch a ridicat un deget şi a oprit- 
O. 

— Încă o dată, Daniel, ai găsit exact ce-mi trebuie. 

Şi-a mutat privirea la Hwa. Buzele i s-au tras înapoi şi i- 
au dezvelit dinții falşi, perfecţi. 

— Hai să vedem cât de pură eşti! 

Pereţii s-au închis în jurul ei. La propriu. Faţetele 
camerei s-au mutat încă o dată şi au rămas numai ei doi 
într-un spaţiu mic: Hwa şi Lynch. Pereţii au început să 
lucească şi au apărut clipuri pe suprafeţele lor. Îl arătau pe 
Lynch în tinereţe. Lynch în poziţii de conducere. Lynch 
dând mâna cu unii şi alţii. Lynch cu competitorii săi, 
dezbătând în tăcere o problemă sau alta. 

— Sunt un om puternic, a zis el, dar deja ştii asta. 

A dat din mână. Clipurile s-au schimbat în poze statice. 
Bilete. Pachete. Texte. Animale mutilate. 

— Pentru cei ca mine, amenințările cu moartea sunt un 
semn de succes. 

— Da? s-a strâmbat Hwa, văzând cum umple sângele 
oglinda. Poate ar trebui să renunti cât eşti în frunte. 


$ 39 # 


Lynch a râs hârâit. Le-a făcut semn cu mâna imaginilor 
să dispară, apoi a scos ceva din buzunar. Arăta ca un 
ornament de Crăciun. Nu că Hwa ar fi văzut multe. Sunny 
nu se stresa cu nimic legat de sezon, dacă nu punea la 
socoteală bikinii. Sărbătorile îi aminteau de trecerea 
timpului. 

— Ce-i aia? a întrebat Hwa. 

— E un glob de cristal. Ştii ce face un glob de cristal? Îţi 
arată viitorul. 

— De ce mi-l arăţi? 

— Ca să meargă, trebuie să-l ţii. Cu ambele mâini. 
Întinse. 

Ceva din ea i-a spus să n-o facă. Se pregătea să-şi tragă 
mâinile când el i-a lăsat globul în palme. Era rece. Nu, nu 
rece. Îngheţat. Parcă pusese palmele pe o bară de fier într- 
o dimineaţă de iarnă după o alergare lungă şi brutală. Voia 
să-i dea drumul. Nu putea. Frigul îi înţepenise palmele, pe 
urmă încheieturile şi braţele. 

L-a văzut pe fratele ei în cristal. 

In cristal, Tae-kyung avea vârsta lui Hwa de acum. 
Alerga lângă ea. Era o zi frumoasă. Cer albastru. Vară. Îşi 
amintea de tenişii ăia. Cu şireturi roşii, norocoase. Îşi 
amintea pentru că el se opreşte să şi le lege încă o dată, 
iar ea aleargă mai departe, fără să bage de seamă şi el 
strigă ceva când ea se îndepărtează: 


— Nu ieşi din raza mea vizuală! 

Ea o ia la fugă înapoi. Obraznică. Dar are vara în 
plămâni şi în sânge. Promisiunea ei. Trei luni fără 
şcoală. 

— Nu mai tipa! Doar n-o să se ia cineva de mine 
ziua-n amiaza mare. 

Se întoarce şi fuge înainte. 

— Și oricum, li se întâmplă numai fetelor dorite. 

O clipă, Tae-kyung arată de parcă ea tocmai l-a 
pălmuit. Dar continuă să fugă. Păşeşte atât de 
grațios, că reuşeşte să-i pună o piedică fără să-şi 
schimbe ritmul. Doar se împinge înainte, izbeşte cu 


Y 40 


călcâiul în spate, în fluierul piciorului ei, şi o 
trânteşte pe stradă. Ea simte cum cimentul îi arde 
palmele. Se uită în sus şi el încă aleargă, cu spatele 
drept, cu genunchii sus. Nu e mulțumit. 

— Idioato! strigă în limba lor natală şi acum ea 
ştie cât de furios e. Să nu mai spui aşa o prostie. 
Eşti în pericol ca toate fetele din oraş. Animalelor de 
la platformă nu le pasă cum arăţi. 


— Opreşte! 

Pe Hwa o doare faţa. O doare gâtlejul. 

— Te rog, opreşte-te. 

Imaginea s-a schimbat. Cristalul a devenit fierbinte. A 
încercat să scape de el. Să-l lase să cadă. Dar i se lipise de 
mâini. I se contopea cu carnea. Îşi simţea degetele lipindu- 
se unele de altele. Era foc în cristal. Şi în urechile ei. 


Alarma urlă o jelanie nesfârşită. Ea e la nivelul 
verde, deasupra şcolii. E o zi agricolă. Adună ouăle, 
verifică albinele, taie capetele unor flori. Florile 
decapitate îi cad din mâini în timp ce aleargă spre o 
fereastră cu jaluzelele trase. Chiar şi aşa departe, 
fierbinţeala e atât de intensă, că ferestrele aruncă 
semne de avertizare. Platforma e în flăcări. Fumul 
urcă din ea gros şi negru şi se răspândeşte atât de 
repede, că în curând nu mai e niciun albastru al 
cerului, niciun cer, nici marea, doar întunecime şi 
limbi portocalii de foc. Profesoara o trage de umeri 
înapoi, dar Hwa nu poate să plece, trebuie să stea 
aici, exact aici, să privească, fiindcă, Doamne, Tae- 
kyung e acolo înăuntru, în foc, arde... 


— Ăsta nu-i viitorul, a reuşit ea să spună, după un efort 
supraomenesc, să împingă vorbele afară. Arată-mi viitorul. 


Stă la prora unei bărci. Sunt în întârziere, 
încearcă să recupereze înaintând cu viteză. Stropi 
de apă pe faţă. Briză pe piele. Mâinile i se prind de o 


%41 g 


bară şi sunt mai puternice decât oricând. Se uită la 
ele, la mâinile ei noi şi puternice şi stânga e curată 
încă, încă limpede, braţul e fără pată şi când se 
întoarce şi se vede în hublou, pata e în continuare 
dispărută... 


Cristalul i-a căzut din mâini. A căzut numai câţiva 
centimetri, pentru că ea tocmai se lăsa în genunchi. 
Plângea. Suspina. În tăcere. Cu ochiul bun. A simţit ruşine 
preţ de o clipă, înainte ca furia să i se ridice din pântec ca 
să-i ia locul. I s-a reflectat pe faţă şi a simţit pulsul 
sângelui în pielea obrajilor ca şi cum ar fi alergat ore 
întregi. Când s-a uitat în sus, Lynch zâmbea. 

— Ce căcat a fost aia? a întrebat Hwa şi a sărit în 
picioare. 

Se gândea serios să calce pe micul glob de cristal. Sau 
să-i dea un şut, să-l trimită prin oglinzi în ocean. Dar 
numai a arătat spre el, fără să-l privească. 

— Ce dracu-i chestia asta? 

— E un artefact de dincolo de Singularitate, i-a răspuns 
Lynch. L-am primit în ziua în care s-a născut Joel. Conţine, 
cred eu, amintiri digitalizate la rezoluţie mare. Fişiere 
brute din viitorul nostru, de unde e acesta încărcat. Şi de 
fiecare dată când mă uit la el, Joel moare. 

Hwa a clipit. 

— Ce? 

— In fiecare an, de ziua lui, primesc una de-asta. 

Lynch a scos ceva din buzunar, îl ţinea strâns în pumn. A 
deschis pumnul. Ceva a lucit. Un pătrăţel alb. Nu alb 
precum culoarea, alb ca însăşi strălucirea. Ca lumina. Ca 
fulgerul. Hwa a simţit miros de ozon. Ceva i-a bâzâit între 
dinţi şi a văzut formându-se literele: LA MULŢI ANI, JOEL. 
MAI AI UNUL DE TRĂIT. 

— Asta-i de la ultima lui zi de naştere, a spus Lynch şi a 
băgat în buzunar... chestia aia, orice-ar fi fost ea. Ziua lui 
de naştere e în iunie. Dacă nu acţionez, ultimul lui an de 
şcoală generală o să fie şi ultimul lui an de viaţă. 

Hwa a înghiţit în sec. Voia cu disperare să se aşeze. Sau 


4429 


să vomite. În schimb, a început să tragă aer adânc în piept. 
Inspiră: doi, trei, patru. Ţine: doi, trei, patru. Expiră. Şi iar. 
Şi iar. Cum reuşise obiectul ăla să-i acceseze amintirile? 
Cum de le reprodusese atât de amănunţit? Parcă amintirile 
ei erau puse undeva la păstrare, ca să le vadă alţi oameni. 

— Dincolo de Singularitate? a întrebat ea. 

— Da. Cred că aceste artefacte au fost proiectate să 
apară aici şi acum de o superinteligenţă artificială sau de 
un grup de superinteligenţe ca să-mi spună de moartea lui 
Joel. 

Hwa îşi dorea să fi mâncat ceva. l-ar fi prins bine. 

— Şi tu crezi? l-a întrebat Hwa. Chiar crezi că o... 

A încercat să găsească un gest potrivit să comunice 
enormitatea a ceea ce sugera Lynch, dar n-a reuşit. 

— ...că o zeitate artificială încearcă să te avertizeze de 
moartea fiului tău? 

— Da. Cred că e o conspirație a unor superinteligenţe 
artificiale vii să-mi omoare fiul. 

— Ca în Terminator. 

Buza lui Lynch a zvâcnit. 

— Nu. Aia ar fi scandalos. Imaginează-ţi câtă energie îţi 
trebuie ca să trimiţi materie fizică înapoi prin spaţiu-timp, 
când avem imprimante aici şi acum care ar putea să facă 
aceeaşi treabă pe baza unui program trimis de la orice 
satelit de pe orbită. Inteligența artificială terestră de care 
depindem zilnic e prea vulnerabilă la spălarea pe creier. Şi 
la implanturi. 

A pufnit. 

— Implanturile puse în vânzare în zilele noastre nu sunt, 
sincer, mai solide decât brânza elveţiană. De-aia pe ale 
mele mi le fac la comandă, cum procedez şi cu pastilele. 

A zâmbit şi a ridicat mâna, ca un magician pregătit să 
facă un truc impresionant. 

— Imaginează-ţi, secole de acum înainte, o civilizaţie 
postumană ne detectează poziţionarea temporală şi celestă 
şi trimite înapoi retroviruşi creaţi prin inginerie inversă 
din structurile propriilor coduri? Cât de frustrant a fost 
pentru ei! Aşa că în cele din urmă au trimis doar o 


9439 


felicitare. 

Lynch s-a aplecat puţin ca s-o privească în ochi. Era 
evident dificil pentru el să se mişte aşa. Cârpelile îi ţineau 
trupul pe picioare cum ar fi ţinut o catedrală ruinată. Ea şi- 
a dat seama că era absolut sincer. Credea tot ce-i ieşea din 
gură. N-avea nici cea mai vagă bănuială că ar putea fi 
nebun. I-a zâmbit lui Hwa şi a luat-o de mână ca s-o ajute 
să se ridice. 

— Crezi în viitorul adânc, domnişoară Go? 

Lui Hwa i-au pocnit genunchii când s-a ridicat. 

— Nu plănuiesc niciodată atât de departe. 

Buzele lui uscate s-au retras de pe dinţi. Semăna cu un 
zâmbet. 

— Eu da. Şi sunt şi alţii ca mine. Aşteptăm venirea 
acestor ne-conştiinţe înțelepte de ceva vreme. Am încercat, 
prin afacerile noastre şi prin investiţii, să ne dovedim 
disponibilitatea de a lucra cu aceste forţe. E o extensie a 
ideii „Vasiliscul lui Roko”. 

Hwa a decis că nu era probabil cel mai bun moment să-i 
amintească lui Lynch că ea n-a terminat liceul şi că, deşi 
vorbea fluent multe limbi, limba ei natală erau înjurăturile. 
N-avea timp de istorii corporatiste, basme, mai degrabă, 
după cum păreau. 

— Cineva ţi-a... nu ştiu... vândut ideea? La un seminar 
sau ceva? Ca pe o casă la ţară? 

Lynch s-a enervat. 

— Crezi că sunt un ţăran? Un ţăran bătrân şi credul care 
pune botul la orice promisiune de eternitate? Domnişoară 
Go, nu sunt un om religios. Departe de mine. Văd lucrurile 
aşa cum sunt cu adevărat. Sunt pregătit pentru viitor. 
Umanitatea se apropie de un capăt. Într-o zi, oameni ca 
tine, oameni care au rămas organici, n-o să fie mai mult 
decât nişte specimene într-un muzeu al umanităţii. 

— Pun pariu că le spui asta tuturor fetelor, a zis Hwa. 

— Ah, n-am vrut să te ofensez. Cred că ai făcut o alegere 
foarte curajoasă. 

Alegere era prea mult spus. Banii erau problema. Când 
n-aveai bani, n-aveai alegere. Dar nu era posibil să-i explici 


Y 44 


aşa ceva unuia ca Zachariah Lynch. 

— Dar încă ai timp să te răzgândeşti, domnişoară Go. 
Dacă alegi această slujbă, o să ai parte de toate beneficiile 
celor din organizaţia Lynch. După trei luni de probă, poţi 
să-ţi pui ultimul stimplant, să-ţi faci terapie genetică. Ce 
vrei tu. Stai cu noi şi n-o să mai ai niciodată vreo criză de 
epilepsie. N-o să faci niciodată glaucom. Cât despre 
angioma... 

Hwa a auzit şoapta fină a maşinăriei din încheieturile lui 
când a făcut câteva gesturi elaborate. A înghiţit în sec: 

— Te pricepi să faci o ofertă. 

— Băiatul meu cel mai mic e foarte special pentru mine, 
domnişoară Go. Fraţii şi surorile lui nu ştiu, bineînţeles. N- 
au citit analiza genetică a mamei lui. Nu m-am reprodus 
niciodată cu o femeie de calitate mai înaltă şi nici n-o să mi 
se mai întâmple. O ştiu de când era copilă. li ştiu părinţii. 
Eu le-am făcut cunoştinţă. 

— Asta e... 

Hwa a încercat să găsească un alt cuvânt decât 
„scârbos”. 

— ...comod. 

— El e tot ce-am vrut vreodată şi chiar mai mult. E 
singurul potrivit să preia frânele după ce dispar. Dar nu 
poate s-o facă dacă nu-i aici. 

Hwa şi-a îndreptat umerii. 

— Şi vrei să-l protejez? 

— El vrea să-l protejezi, domnişoară Go. Şi am încredere 
în decizia lui. N-am încotro. El e viitorul. 

Lynch a ridicat mâna. A ridicat-o şi Hwa pe a ei ca să-l 
oprească înainte să spună ceva. 

— Stai. Am o întrebare. 

— Da? 

— Joel ştie de ameninţări? 

Lynch a clătinat din cap. 

— Nu. Sunt mistere prea profunde, nu e încă pregătit. 
Şi, ca tată, nu vreau să-l sperii. Deja a trăit fiecare zi cu 
ameninţarea răpirii, ca fiu al meu. 

Lynch a privit-o în ochi. 


459 


— Dacă te hotărăşti să accepţi acest job, singura mea 
condiţie e să nu-i spui de ce e atât de necesară prezenţa ta. 

Lynch a dat din mână. Pereţii au dispărut. Joel vorbea cu 
Siofra, înconjurat de fraţii săi mai mari, mult mai mari. Nu 
era deloc conştient de felul în care-l priveau. Dar Hwa 
recunoştea acea privire. Era atât de directă, că s-a jenat de 
ei pentru lipsa de tact şi de puşti că nu-şi dădea seama. 
Erau geloşi. Erau geloşi că puştiulică ăsta slăbănog, fără 
calităţi speciale, era ales să ocupe un loc pentru care ei se 
antrenaseră dintotdeauna, de când se născuseră. Geloşi că 
tăticul îl iubea pe Joel. Geloşi că adorase s-o reguleze, sau 
poate doar s-o insemineze, pe mama lui Joel şi atât de mult 
îi plăcuse, că vorbea mereu despre asta. Geloşi că Joel o să 
primească toţi banii şi puterea, dar n-o să tragă ponoase 
de pe urma vârtejului media şi a fântânii nesecate de 
căcaturi şi minciuni care era Zachariah Lynch. Geloşi. Şi îi 
mânca pe dinăuntru. Hwa n-avea nevoie de lentile speciale 
sau de filtre să acceseze straturi ascunse ale realităţii ca 
să înţeleagă asta. Se vedea clar cu ochiul liber. Lynch 
putea să se teamă cât voia de roboţi ucigaşi sau de monştri 
cu tentacule din afara timpului şi a spaţiului. Era probabil 
mai uşor pentru bătrân decât să înfrunte adevărul. Cei ce-l 
voiau cu adevărat pe Joel dispărut erau acum în cameră cu 
el. 

— Am planuri mari pentru acest oraş, domnişoară Go, a 
şoptit Lynch. Şi mi-ar plăcea ca fiul meu să fie o parte din 
ele. Acum, ne-am înţeles? 

Hwa s-a uitat la Joel. Era atât de singur. Un puşti care-i 
asculta pe adulţi. Şi se întreba de ce se agită. I-a zâmbit 
timid, plin de speranţă. 

— Hei! l-a strigat ea destul de tare ca să-i facă pe fraţii 
lui să tacă. Vino încoa'! 

Joel a traversat camera spre ea. 

— Ce e? a întrebat-o. 

— Chiar mă vrei pentru jobul ăsta? 

Joel a zâmbit. A dat din cap cu emfază. 

— Da. 

— O să fie greu, i-a spus Hwa. O să te descurci? 


4469 


A dat iar din cap. 

— N-o să te iau mai uşor doar pentru că eşti cine eşti. 
Nu-mi pasă. Dacă vrei să te antrenez, joci după regulile 
mele. Faci ce spun eu, când şi cum spun eu. Nu te plângi, 
dar îmi spui dacă eşti rănit sau ţi-e rău. Bine? 

— Nu mi-e rău niciodată, a spus Joel. Şi n-am fost 
niciodată rănit. 

Hwa a rânjit. 

— Lasă că rezolvăm noi. 

S-a uitat la tatăl lui Joel. 

— Ne-am înţeles. 

— Bun. Te rog, dă-i lui Daniel datele tale de contact şi 
aşa mai departe. O să avem nevoie de codul tău personal. 
Joel, vino cu mine. 

Oglinzile s-au închis după el. Dispăruse. Ceilalţi au 
interpretat asta ca semnal că pot şi ei să plece. Au ieşit 
fără să salute, luându-l şi pe Joel. Hwa l-a văzut cum se 
uită la ea peste umăr, apoi oglinda l-a ascuns. A rămas 
numai Siofra. 

— Ia zi, i s-a adresat el. Ce-ai văzut în cristal? 


479 


IV 
VÂNĂTĂI 


Hwa nu i-a spus lui Siofra ce-a văzut în cristal. Şi nici 
altcuiva. O tenta să-i mărturisească lui Madam Severine, 
când i-a înmânat demisia, dar reprezentantei de sindicat 
nu părea să-i pese de motivul plecării ei. 

— Bineînţeles că trebuie să accepti jobul, i-a zis aceasta. 
E croit pe măsura ta. 

— O să mă întorc la şcoală, i-a explicat Hwa. Şi am şi 
asigurare medicală. Mult mai bună decât aici. 

Severine a luat-o de umeri. 

— O să ne fie dor de tine. Dar pe aici oportunităţile sunt 
subţiri. Trebuie să profiţi atunci când le găseşti. 

Hwa şi-a scos pensia şi a depus o primă rată pentru un 
studio mic şi căcăcios din Turnul Unu. Eileen a îndemnat-o 
să se orienteze spre ceva mai bun, însă, chiar şi numai 
începând să caute locuinţe în Turnul Doi sau Trei, se 
simţea falsă. Oricum nu avea prea multe lucruri. Şi n-avea 
nici planuri. Şcoala începea săptămâna următoare şi odată 
cu ea şi un set de jucării noi pe care Hwa trebuia să le 
poarte permanent. Nu ştia pe care-o urăşte mai mult: 
lentilele de contact, casca din ureche sau uniforma stupidă 
de tartan. 

— Nu e enervant? Să-mi tot auziţi respiraţia? a întrebat 
Hwa. 

— Numai la început, i-a răspuns noul ei şef. 

Izbea pavajul cu tălpile. S-a adăpostit sub copacii din 
Fitzgerald Causeway Arboretum. Acum, că ploaia nu-i mai 
bătea pe gluga gecii, auzea un pic mai bine vocea lui 
Síofra. Implantul o făcea să simtă başii şi vocalele ca o 
rostogolire gâdilătoare pe spate. Insă unele consoane şi 
sibilante tindeau să devină un fâşâit şi să se piardă. 

— Te trezeşti mai repede decât mine, aşa că am fost 
obligat să mă adaptez. 

Hwa a cotit spre Fitzgerald Hub. Se deschidea spre 


489 


Atlanticul nordic, cea mai estică margine a oraşului, un 
semicerc cu verdeață lângă marea cenuşie. Aici era şi 
panorama cea mai bună, mai bună şi decât cea din vârful 
Turnului Cinci, unde-şi avea biroul Siofra. Acolo puteai să 
uiţi de pompele de petrol din inima oraşului, de palele de 
foc şi de fum, de fagurii din containere ruginite ce 
alcătuiau Turnul Unu, unde locuia Hwa. Aici nici măcar nu 
vedeai trenul. Urla sus pe şine, dar ea auzea numai finalul 
urletului, în timp ce ploaia scădea. 

— E mai bine să alergi înainte de muncă. Mai bine 
pentru metabolism. 

— Aşa am auzit. 

Síofra avea, probabil, un metabolism perfect. O 
combinaţie de stimulare profundă a creierului care-l ferea 
de prăbuşiri ale serotoninei, un implant de nerv vag care-i 
regla producţia de insulină şi restul de optimizări genetice 
avute în uter. Era un Ubermensch. 

— Uită-te pe fereastră! a spus ea. 

— Dă-mi ochii tăi. 

— Nu port lentilele. 

— De ce nu? 

— Sunt scumpe. Aş putea să alunec şi să cad când alerg. 

— O să-ţi dăm altele. 

— N-o să-mi luaţi din salariu? 

Râsul uşor al bărbatului i-a alunecat până la baza 
spinării. 

— Aşa erau foştii proprietari ai oraşului. Lynch e altfel. 

Şi-a răsucit gâtul până a trosnit. În partea cealaltă a 
oraşului, şeful ei a ţâţâit compătimitor. 

— Mai bine stai cu ochii pe fereastră, i-a reamintit ea. 

— Bine, bine. 

A tras aer în piept. Se ridica. De la birou sau din pat? 

— A... a murmurat el. 

Hwa se uita la răsăritul de după vălul de ploaie. Era o 
linie de foc auriu pe o mare întunecată. 

— Uneori îmi încep ziua cu aşa ceva, a spus ea. E unul 
dintre motivele pentru care mă trezesc devreme. 

— Inteleg. 


499 


A auzit un tunet, departe, pe valuri şi, ca într-un efect 
stereo, a auzit acelaşi sunet reverberând în camera unde 
era Siofra. 

— Pot să vin şi eu cu tine mâine? 

Hwa a înjurat în tăcere. Bine că el n-o putea vedea. 
Ultima persoană cu care ieşise la alergat fusese fratele ei. 
Ceea ce înseamnă cu nu mai alergase cu cineva de trei ani. 
Dar poate i-ar prinde bine lui Siofra să înveţe oraşul şi de 
la nivelul solului. Stătea prea mult închis după obloanele 
ceramice ale Turnului Cinci. Avea nevoie să vadă cum stau 
lucrurile pe străzile cumpărate de şeful lui. 

A rânjit. 

— Crezi că poţi ţine ritmul cu mine? 

— Cred că mă descurc. 

Bineînţeles, Siofra s-a descurcat foarte bine. A apărut în 
faţa Turnului Unu, la 4:30 dimineaţa, cu ochii strălucitori 
şi părul prins în coadă. Ca orice altceva la el, chiar şi stilul 
lui de alergat era enervant de perfect. Îşi ţinea bărbia sus 
şi spatele drept. Respira egal şi uşor şi conversa pe traseu 
fără nicio problemă. Nu se plângea de cicatricea dureroasă 
de la şold ori de pintenul osos din călcâi sau de tensiunea 
din cvadriceps. Nici nu sugerase să-şi întindă gambele mai 
întâi, să se încălzească sau ceva de genul. Doar a început 
să alerge. O dronă i-a urmărit tot drumul. 

— Chiar avem nevoie de ea? a întrebat Hwa. Putem să 
chemăm ajutor oricând, dacă se întâmplă ceva. 

A făcut un gest spre pustietatea din jur. 

— Nu că s-ar şi întâmpla ceva. 

— Şi dacă ai o criză? a întrebat-o şeful. 

Lui Hwa i-a venit să se oprească. I-a trebuit ceva efort ca 
să n-o facă. Doar şi-a ţinut privirea în jos. Vorbiseră despre 
boala ei doar o dată. Majoritatea nici măcar n-o pomeneau. 
Poate era o chestie a canadienilor. Până la urmă, şeful ei 
lucrase în toată lumea. Probabil că în alte locuri erau mai 
puţin politicoşi. 

— Boala mea e în halo, a murmurat ea. 

— Poftim? 

— Haloul meu are toate datele mele medicale, a zis ea 


$ 50 # 


mai tare acum şi şi-a scuturat ceasul. Dacă lentilele mele 
de contact detectează vreo schimbare în mişcările ochilor, 
îmi transmit condiţia pe nivelul de urgenţă. Toată lumea 
poate să vadă. Adică toţi cei cu ochii potriviti. 

— Dar nu porţi lentile când alergi, a replicat el şi a luat- 
o înainte. 

Drumul i-a dus de-a lungul Pasarelei Demasduwit, în 
jurul Turnului Doi, apoi pe Pasarela Sinclair şi înapoi la 
Turnul Doi. Pe unde treceau, îi întâmpinau reclame noi pe 
suprafeţe noi. Departamentele noi ale conducerii oraşului 
aveau fiecare roboţelul lor drăguţ, mascote care încercau 
să-i amintească lui Hwa de ce are nevoie pentru 
apartamentul nou. li făceau cu mâna din cărucioare de 
cumpărături şi din vitrine. li arătau ofertele unor firme pe 
care nu le recunoştea, firme cu care avea Lynch 
parteneriat. New Arcadia era un public captiv, totuşi. 
Oraşul devenise o ţintă pentru teste comerciale. Hwa a 
încercat să ignore reclamele. Şi dacă ar fi interesat-o, n- 
avea timp să le dea atenţie. Era o zi de şcoală, ceea ce 
însemna că Hwa trebuia să facă o verificare în Şcoala 
Generală New Arcadia înainte să vină la ore Joel Lynch. 
Asta însemna să facă un duş şi să se schimbe la vestiar, 
ceea ce însemna că trebuia să le şi termine pe toate până 
la o anumită oră şi mănânce după program. Dacă mânca 
înainte să alerge, îi venea să vomite. Se pregătea să 
explice toate astea, când Siofra a încetinit şi a intrat în 
bistroul preferat al lui Hwa şi a ridicat două degete. 

— Două Numărul Şase, a spus. 

S-a sprijinit pe un picior, apoi pe celălalt, trăgându-şi de 
fiecare dată gamba în spate. De după tejghea, bătrânul 
Jorge s-a uitat cu ochii îngustaţi la el, până când a intrat şi 
Hwa în fugă. Atunci a zâmbit. 

— Ai un prieten! 

O spusese de parcă ea tocmai alergase un maraton. 
Ceea ce şi era adevărat într-un fel, după ce încercase să 
ţină pasul cu Síofra, acum îi tremurau picioarele şi era 
leoarcă de sudoare. 

— E şeful meu. 


$ 51% 


S-a aplecat şi a scuipat o parte din flegma adunată în gât 
în timpul fugii. 

— Ce-a spus el. Şi şuncă. 

A clipit spre Siofra printre picăturile de sudoare. El se 
uita în altă parte, probabil citea ceva în lentile. Un picior i 
se tot legăna, aparent fără ca el să-şi dea seama. 

— Iţi place şunca? 

— Poftim? 

— Şuncă. Bacon. Îţi place? O printează altfel aici. 

— A. Da, cred că da. 

Ea s-a uitat la Jorge. 

— Şi şuncă alături. 

Jorge le-a dat cafelele şi a pus la preparat restul micului 
dejun. Oraşul se trezea şi muncitorii se îndreptau spre 
platformă pentru tura de dimineaţă. Unii dintre ei stăteau 
în faţa altor bistrouri, aşteptând să se deschidă. 

— Cum de-ai ştiut ce comand? a întrebat Hwa. 

Síofra şi-a rotit capul. Gâtul i-a trosnit. Evita răspunsul. 

Hwa deja bănuia ce-o să spună. În cele din urmă, a spus- 


— Văd ce cumperi cu banii corporației. 

Ea s-a încruntat. 

— Nu vreau mereu ouă prăjite în avocado, ştii. Uneori 
vreau suc verde. 

— Nu de când s-a terminat sezonul castraveţilor. 

Hwa s-a uitat fix la el. 

— M-ai urmărit. 

— Nu. Doar că aşa face Lynch chestiile. Ştim ce 
cumpără la prânz toţi oamenii noştri pentru că ne folosesc 
ceasurile ca s-o facă. Ne ajută să ştim ce mâncare să luăm. 
Aşa oricine poate să aibă mâncarea sa preferată. Şi şcolile 
fac la fel, îi informează pe cei de la nivelurile-fermă ce să 
crească. Nu-i nicio diferenţă. 

Hwa a oftat. 

— Mi-e dor de sindicat. 

Vehiculul l-a adus pe Joel Lynch la intrarea principală a 
şcolii cu fix un sfert de oră înainte să sune clopoţelul. Hwa 
îl aştepta în faţa uşilor. El a făcut un semn să fie lăsaţi să 


$ 52% 


intre, şcoala încă nerecunoscând faţa lui Hwa, la atâţia ani 
după ce o părăsise, şi i-a zâmbit ştrengăreşte. 

— Ce-ţi mai fac picioarele? a întrebat-o. 

— Frăţioare, şeful meu îţi spune tot? 

— Daniel mi-a spus doar să te iau mai uşor azi! a 
răspuns Joel străduindu-se să pară inocent. Şi că poate n-o 
să lucrăm azi picioarele, dacă nu vrei neapărat. 

— Încerci să scapi de exerciţii? 

— A, nu! Deloc! Doar mă gândeam că... 

— Bine, pentru că tot o să ne ocupăm de picioare. Jobul 
meu e să te protejez şi, dacă te fac mai capabil să te 
protejezi singur, mi-am îndeplinit o parte din datorie. Dacă 
cineva încearcă să te înhaţe, vreau să-i striveşti laba 
piciorului cu o lovitură şi s-o iei la fugă. Şi ai nevoie de 
picioare pentru asta. 

— Ziua picioarelor deci. 

Hwa a dat din cap. 

— Da. 

— Poţi să-i striveşti cuiva laba piciorului cu o lovitură? 

Hwa şi-a dat ochii peste cap şi a sperat să nu-i cadă 
lentilele. 

— Bineînţeles că pot, a subvocalizat. 

— Cred că aş plăti bani buni să văd aşa ceva. 

— Atunci bine că sunt pe lista cu cei pe care-i plăteşti. 

Ziua şcolară a fost ca toate celelalte. Anunţuri. Cursuri. 
Teme. Franceză. Perfectul compus. Prânz. Oameni care se 
holbau la Joel şi apoi îşi trimiteau mesaje scurte. Hwa le-a 
văzut în lentile - mesajele treceau prin faţa ochilor ei ca 
nişte zâne. Când apărea numele lui Joel, mesajele se 
înroşeau. De cele mai multe ori, nu se înroşeau. Deşi ea 
purta uniformă şi urma cursurile ca toţi ceilalţi elevi, ei 
ştiau de ce se află aici. Ştiau că supraveghează. Ştiau şi de 
jobul ei dinainte. 

— Hwa? 

Hwa s-a întors cu spatele la Joel, care încerca să facă 
genuflexiuni. Hanna Oleson purta tricoul de volei de anul 
trecut şi ciorapi desperecheaţi. Avea şi o vânătaie pe 
braţul stâng. Şi nu se prea uita în ochii lui Hwa. 


$ 53% 


— Da? a întrebat Hwa. 

— Antrenorul spune că puteţi să vă faceţi voi primii 
exerciţiile. 

— A, bun. Mulţumesc. 

Hwa a prins privirea Hannei. Ochii fetei erau ceţoşi, 
înroşiţi. Căcat! 

— Ce-ai păţit la braţ? 

— Ă... Am... căzut? a răspuns Hanna şi a mişcat vag din 
braţul rănit. În timpul antrenamentului? Şi cineva m-a tras 
în sus? Prea tare? 

Hwa a dat din cap încet. 

— Da. Sigur. Ar fi posibil. 

Hanna a zâmbit. Un zâmbet apărut brusc, strălucitor. 
Prea brusc. Prea strălucitor. 

— Totul e bine acum. 

Hwa s-a mişcat şi Hanna s-a îndreptat către echipa de 
volei. S-a întors spre Joel, care deja pusese greutăţile jos. 
Se pregătea să-i spună ceva despre lene, când el a 
întrebat-o: 

— O cunoşti? 

Hwa s-a răsucit şi s-a uitat la Hanna. Stătea puţin mai 
departe de celelalte şi-şi trăgea un hanorac pe ea ca să-şi 
ascundă braţul învineţit. A scos nişte picături dintr-un 
buzunar şi şi-a pus într-un ochi, apoi în celălalt. 

— O ştiu pe mama ei, a răspuns Hwa. 

Mollie Oleson era mai plinuţă decât o ţinea minte Hwa. 
Nu-şi amintea de ultima lor întâlnire, ceea ce însemna că 
probabil se întâmplase cu luni în urmă. Apoi Angel a dat-o 
afară. Mollie era genul de operator capricios, se afişa ca 
disponibilă la USWC 314 numai când avea chef. Îşi păstra 
taxele mici şi implicarea minimă. Dar, ca membră, era 
îndreptăţită la protecţie la fel ca restul. 

Hwa a dat de ea în raionul pentru copii al Societăţii 
Irlandeze de Caritate. Mollie agăța săculeţi cu jucării vechi 
pe un panou. 

— Închidem în 15 minute, a mormăit. 

— Chiar şi pentru mine? a întrebat Hwa. 

— Hwa! a strigat Mollie radioasă şi a îmbrăţişat-o. 


$ 549 


Ca şi fiica ei, era una dintre acele femei care arată bine 
numai când sunt fericite. Dar, spre deosebire de fiica ei, se 
pricepea să simuleze fericirea. 

— Ce mai faci? 

— Am un loc nou, a spus Hwa. M-am gândit c-ar fi 
timpul să-mi iau şi nişte lucruri noi. 

Zâmbetul lui Mollie s-a şters puţin. 

— A, da... 

A aranjat un ursuleţ polar pe raft, întorcându-l cu faţa 
înainte. 

— Şi cum e? Să lucrezi pentru Lynch? N 

— Ăla mic e OK. Un slăbănog mic şi şmecher. Îl 
antrenez. O să scot untul din el. 

Mollie a zâmbit tensionată. 

— Atunci succes. Era şi timpul să ieşi din joc. O fată de 
vârsta ta trebuie să înceapă să se gândească la viitor. Nu 
vrei să ajungi... 

A arătat cu un gest locul în care se aflau. 

— Am văzut-o pe Hanna la şcoală, azi. Aşa m-am gândit 
să vin aici. 

Mâinile lui Mollie s-au oprit din lucru. 

— Ah, da? N-am văzut-o de dimineaţă. 

S-a uitat pe geam la întunericul toamnei. 

— Termin tura şi aşa mai departe. 

Hwa a dat din cap. 

— E o fată bună. 

Hwa şi-a umezit buzele cu limba. Merita o încercare. 
Trebuia să încerce. 

— Dar iubitul ei e cam naşpa, totuşi. 

Mollie a râs. 

— Hanna n-are iubit! N-are timp, are şcoală, volei şi job. 

— Job? 

— La Skipper. la comenzi, debarasează, ştii tu. Nu-i 
mare lucru, dar e un job. 

— Aşa deci, a spus Hwa. Bine, atunci e greşeala mea. 
Cred că tipul doar flirta cu ea. 

— Îţi ofer una dintre reducerile mele ca angajat doar 
pentru că mi-ai spus. Acum am ceva cu care s-o tachinez. 


$ 55% 


— A, nu. Nu vreau să ştie că am pârât-o. 

Ajunsă acasă, Hwa şi-a folosit calitatea de membră a 
grupului Lynch ca să intre în Prefect, sistemul de 
administrare al oraşului. Lynch îl instalase peste noapte, în 
timpul unei presupuse căderi de tensiune, folosind o 
vulnerabilitate de tip ziua zero ca să livreze încărcătura 
virală care era acoperirea pentru programul lor de 
supraveghere. Era mai uşor decât să facă instalări 
individuale, i-a explicat Siofra. Unii puşti din ceea ce 
fusese cândva Rusia folosiseră o vulnerabilitate similară ca 
să capete acces la un reactor al lui Lynch din Kansas. Asta 
se întâmplase acum 15 ani. Acum era o interfaţă 
strălucitoare care-o urma pe Hwa oriunde ar fi mers. Sau, 
mai degrabă, unde o lăsa ea. Frigiderul şi oglinda ei din 
baie erau amândouă prea vechi. Aşa că rămăseseră numai 
lentilele şi unitatea de display cu care Lynch insistase să o 
doteze. Şi care era cel mai scump lucru din apartamentul 
ei foarte ieftin. 

— Prefect, arată-mi-o pe Oleson Hanna, a zis Hwa. 

Sistemul a căutat prin profiluri până a ajuns la două 
posibilităţi, fiecare acoperită. Una era Hanna. Cealaltă era 
o femeie pe nume Anna Olsen. Poate crezuse că Hwa a 
greşit numele. 

— Opţiunea unu. 

Profilul Hannei a devenit transparent şi al Annei a 
dispărut. S-a solidificat pe display, toate pozele, numerele 
şi hărţile atârnau şi clipeau în privirea lui Hwa. Şi-a 
îngustat ochii. 

— Puțin mai închis. 

Profilul Hannei şi-a mai redus din strălucire şi Hwa 
putea în sfârşit să se uite bine la el. Ca şi Hwa, Hanna 
locuia în Turnul Unu. Fusese arestată o dată, cu doi ani în 
urmă, pentru că furase dintr-un magazin. Hwa şi-a ridicat 
mâinile şi a gesticulat prin toate punctele unde fusese 
identificată Hanna în ultimele 48 de ore. Dacă voia 
informaţii şi mai din profunzime, trebuia să ceară acces la 
arhive. 

— Prefect, arată-mi reţeaua acestei persoane. 


$ 56 # 


Alte feţe au strălucit în jurul Hannei. Orbitau în jurul 
feţei ei ca sateliții. Hwa le-a tot mişcat cu două degete. [i 
recunoştea pe cei mai mulţi din şcoală. 

— E vreunul pe lista neagră? 

Algoritmii Prefectului au avut nevoie de un moment ca 
să găsească infractorii violenţi din preajma Hannei. Tatăl 
ei a apărut imediat. Avea sens. Mollie nu-l părăsise. li 
plăcea să fie cu el. Stăteau totuşi în turnuri diferite acum, 
ceea ce ajuta. Mai era un nume pe listă. Jared Pullman. 
Avea 23 de ani. Fusese arestat pentru stimulente. Şi mai 
fusese acuzat de agresiune în sala ilegală de pariuri unde 
lucrase. 

În poză, avea ochii foarte, foarte roşii. 

— La dracu’! a murmurat. 

Dar înainte să plece după el trebuia să sune la Skipper. 
Să elimine posibilităţile. 

— Bună! Hanna e acolo? 

— Hanna nu mai lucrează aici. 

Hwa a auzit un bip. Apoi sunetul alarmei prăjitorului. Şi 
muzică. 

— Alo? 

Hwa a încheiat convorbirea. 

Hanna era pe Pasarela Acoustina, se îndrepta spre 
Turnul Unu. Momentul era marcat ca fiind după 
antrenamentul de volei. La 18:30, a intrat într-o maşină cu 
pilot automat. Peste cinci minute, dispărea. Oriunde s-ar fi 
aflat acum, acolo nu erau camere video. 

— Prefect, caută vehiculul şi această faţă împreună! 

O pauză lungă. 

— Se cere acces la arhivă. 

O clipă, Hwa a regretat că Prefectul nu era om, ca să-l 
poată intimida. 

— E vreo înregistrare în arhive? 

— Se cere acces la arhivă. 

Hwa a bombănit nemulțumită. A sărit în picioare şi a 
început să umble încoace şi-ncolo. Mergea prin proiecţiile 
cu faţa Hannei şi le derula, până a ajuns la capătul listei. 
Azi era luni. Dacă Hanna căpătase rana vineri seară, Hwa 


$ 57% 


avea ghinion. Dar Mollie spusese că lucrase tot weekendul. 
Poate asta însemna că... 

— Ce faci? 

Hwa a tresărit. 

— Doamne, să nu mai faci aşa ceva! 

— Să fac ce? 

Siofra a încercat să pară inocent, dar nu i-a mers. 

— Ştii exact ce. De ce nu trimiţi un mesaj ca un om 
normal? De unde ştii că nu eram într-o conversaţie cu 
cineva? 

— Mi-ar fi spus receptorul tău. 

Hwa s-a încruntat. 

— Poţi să...? 

Şi-ar fi dorit să aibă o imagine a lui pe care să-şi 
concentreze toată furia. 

— Poţi să-mi asculţi conversațiile? 

— Numai în timpul programului. 

— Şi poţi să... intri aşa, pur şi simplu? Toată ziua? Şi cât 
sunt la şcoală cu Joel? 

— Bineînţeles că pot. Mi s-a părut că ai avut nişte opinii 
solide despre Jane Eyre la cursul domnului Bartel. 

Hwa şi-a frecat ochii cu podurile palmelor. Ştiuse că era 
posibil, normal. Dar presupusese că Siofra are şi altceva 
de făcut decât s-o spioneze. 

— Eşti plictisit? 

— Poftim? 

— Eşti plictisit? La muncă? Jobul tău e atât de 
plictisitor? Fiindcă văd că nu te simţi bine dacă nu-mi 
cunoşti zilele în amănunt. 

A urmat o pauză lungă. Hwa s-a întrebat dacă şeful ei se 
retrăsese. 

— Tu-l supraveghezi pe Joel şi eu pe tine. Asta-i jobul 
meu. 

Hwa a oftat. N-avea ce-i face. Era trecut acolo, în fişa 
postului. Semnase pentru acceptarea unui astfel de nivel 
de intruziune când le luase banii. Lynch plătea, deci putea 
să se uite. Fusese paznică la destule peep shows ca să ştie 
asta. Poate că nu era totuşi aşa diferită de mama ei. 


Y% 58 # 


— N-ar trebui să spionezi vieţile colegilor de clasă dacă 
nu prezintă o ameninţare credibilă la adresa lui Joel. 

Îi spionase şi căutările. Bineînţeles. 

— Știu la ce te gândeşti şi... 

— Dar eu de ce nu pot să ţi-o fac ţie? a izbucnit Hwa. La 
asta mă gândeam. Mă întrebam cum de nu pot să te 
urmăresc şi eu tot timpul cum mă urmăreşti tu. De ce nu 
merge în ambele sensuri? De ce să nu ştiu când mă 
supraveghezi? 

Încă o pauză lungă. 

— E ceva ce ai vrea să ştii despre mine? 

A, cam totul, s-a gândit ea. Răspunsul i-a venit spontan. 
A închis ochii, şi-a încleştat fălcile şi l-a strivit ca pe un 
gândac care i se târa pe conştiinţă. 

— Vii să alergi mâine? 

— Evident. 

Síofra plănuise tot traseul. I l-a arătat a doua zi 
dimineaţă în lentile, dar Hwa a avut numai un moment să-l 
vadă înainte să iasă pe uşă. 

— De ce stai în turnul ăsta? a întrebat-o Siofra şi a lăsat 
capul pe spate să se uite mai bine la grămada brută de 
foste containere. 

— Te plătim destul de bine ca să poţi sta într-unul nou. 
Ăsta n-are niciun fel de măsuri de securitate. 

— M-ai urmărit non-stop şi încă nu ţi-ai dat seama? 
Supravegherea corporatistă nu mai e ce-a fost. 

— E din cauză că şi mama ta locuieşte aici? 

— Nu ştii când s-o laşi moartă, nu? i-a retezat-o Hwa. 

— Mă întrebam doar pentru că n-o vizitezi niciodată. 

Siofra a rânjit şi i-a luat-o înainte pe pasarelă. 

Traseul i-a dus pe Acoutsina. Au dat o tură şi Siofra a 
întrebat de părculeţul vechi şi de locul de joacă. Fiind 
devreme, încă nu apăruseră copii şi în jur era murdar, plin 
cu doze de bere şi pungi în care se ţine băutura. Ea i-a 
povestit despre puştiul care-a împins-o odată pe tobogan şi 
cum n-o lăsa nimeni la leagăne, iar el a presupus că are 
legătură cu mama ei şi cu felul în care îşi câştiga existenţa. 


Y% 59 # 


Ochii lui nu erau programaţi să-i vadă faţa adevărată şi 
nici pata care-i picura din ochiul stâng în jos, pe gât, spre 
braţ şi pe coaste, apoi pe picior. Îi testase viziunea de 
câteva ori, Siofra nu se holba niciodată şi nu spunea nimic 
despre modelul ameţitor al feţei ei. Şi cum conexiunea lor 
era găzduită de aparatura de pe ea, probabil că n-o privise 
niciodată prin filmările dronelor. Putea să petreacă fiecare 
minut al fiecărei zile privind-o şi tot n-ar fi văzut-o cu 
adevărat. 

Au alergat până la al doilea cot al pasarelei şi au 
înconjurat monumentul ridicat în memoria celor morţi pe 
platforma veche. 

— Vrei să ne oprim? a întrebat-o Siofra. 

Aducea ghinion să nu te opreşti puţin la monument. Ea 
ştia exact unde e numele fratelui ei. Siofra a aşteptat-o la 
baza monumentului, iar ea a urcat treptele în spirală. A 
lovit uşor cu palma numele lui Tae-kyung, ca şi cum ar fi 
jucat prinselea şi a mers mai departe. Până a coborât, 
Siofra o luase deja din loc. Erau aproape de Turnul Trei, 
când el a cerut o pauză într-o parcare plină. 

— Am un cârcel, a spus şi a îndoit piciorul, sprijinindu-se 
cu mâna de o maşină. 

Hwa i-a urmărit mâna cu privirea şi a observat plăcuţa 
de înmatriculare. Era cea pe care îi ceruse Prefectului să o 
găsească. Cea în care dispăruse Hanna cu o seară înainte. 

— Am crezut... a spus şi s-a uitat de la el la maşină. Am 
crezut că ai spus... 

— N-am nicio idee despre ce vorbeşti, Hwa, i-a răspuns 
el şi a zâmbit. 

Apoi şi-a verificat ceva în lentile. 

— Aoleu! Cât e ceasul! Am o şedinţă devreme. Cred că 
iau o maşină de aici şi mă întorc la birou. E în regulă dacă 
termini singură antrenamentul? 

Hwa s-a încruntat. El i-a făcut cu ochiul. Ea a zâmbit. 

— Da, i-a răspuns Hwa. Nicio problemă. 

El a făcut cu mâna spre mulţimea de vehicule şi a pocnit 
din degete spre unul dintre ele. Vehiculul s-a luminat. S-a 
deschis. Siofra a urcat în el şi a plecat. Rămasă singură, 


$ 60 9 


Hwa s-a uitat în maşină. Nimic pe banchete. Nicio 
zgârietură. S-a uitat în parcare. Nimeni. Încă beznă. Şi-a 
tras gluga şi a ridicat un genunchi. Şi-a pipăit şireturile cu 
o mână, iar cu cealaltă a căutat în buzunarul vestei. Un 
aparat mic i-a vibrat între degete. Portbagajul s-a deschis 
brusc. Hanna era înăuntru. Legată, cu căluş în gură. Şi 
adormită. 

— Căcat! a mormăit Hwa. 

Apoi vehiculul a ţiuit. Hwa s-a uitat în jur, în parcare. 
Încă era goală. Însă cineva chemase maşina. Iar aceasta se 
punea în mişcare. Dacă o lăsa să plece, Hwa o pierdea pe 
Hanna, care tocmai se trezea în portbagaj. Fata s-a uitat în 
sus, cu ochii mijiţi. A început să ţipe în căluş. 

— E OK, Hanna. 

Hwa a deschis şi mai larg portbagajul şi s-a băgat 
înăuntru. L-a închis peste ele când maşina a luat-o din loc. 

— Eşti OK. Suntem OK. 

Vehiculul s-a clătinat. Hwa a auzit cum s-au încuiat toate 
uşile. 

— Suntem OK, a repetat ea. O să fim OK. 

Hwa a început s-o dezlege pe Hanna în maşina care se 
deplasa. 

— Spune-mi unde mergem, a zis Hwa. 

— E vina mea. Mi-a spus să nu vorbesc cu Benny. 

— Benny lucrează la Skipper's? 

Hwa i-a dezlipit Hannei banda de la încheieturi. 

— l-am spus că doar am fost drăguță, a continuat Hanna 
şi a tras aer adânc în piept, apoi a tuşit. Mi-am dat 
demisia, cum mi-a zis, dar eu şi Benny facem biologia 
împreună! Nu puteam să-l ignor. Şi Jared mi-a zis că, dacă- 
l iubesc cu adevărat, să fac ce mi-a zis... 

— Jared? 

Hwa şi-a tras, mental, un pumn. Ştiuse că e pe lista 
neagră, dar nu-l urmărise mai departe. Avea nevoie de 
Prefect. De ce nu-şi adusese lentilele? Acum ar fi putut să 
se uite pe o hartă. Să afle cât de mare e tipul ăsta. Dacă e 
vreun video ataşat la acuzația de agresiune. Şi care-i sunt 
punctele slabe. 


%61 # 


— De ce eşti aici? a întrebat Hanna. Te-a trimis mama? 
Credeam că nu mai lucrezi cu noi. 

Simţeau sub ele denivelările din asfalt. Deci încă se aflau 
pe Acoutsina. Avea drumurile cele mai vechi, cu cele mai 
multe reparaţii. Hwa şi-a oprit alarma din creier. Pielea 
Hannei era foarte rece sub mâinile ei. Probabil avea nevoie 
de un spital. Dar deocamdată avea nevoie ca Hwa să se 
calmeze. Avea nevoie ca Hwa să fie deşteaptă. Avea nevoie 
ca Hwa să gândească. 

— Cu noi? a întrebat Hwa. 

— Pentru sindicat. 

— Eh? 

Unghiul vehiculului s-a schimbat. Au căzut în ceva. Hwa 
a auzit activitatea hidraulică. Erau într-un lift. Turnul Trei. 

Aşadar n-o lăsaseră pe Hanna departe de locul unde se 
aflau ei. Lui Hwa i-au pocnit urechile. S-a rostogolit cât 
mai aproape de ieşirea din portbagaj. Avea o singură şansă 
când acesta urma să se deschidă. Dacă nu erau prea mulţi. 
Dacă n-aveau răngi. Ceva s-a izbit în portbagaj. Un pumn. 
Unul mare, după cum a sunat. 

— Bună dimineaţa, Hanna! 

Vocea era înfundată, dar puternică. De nebun. Omul nu 
dormise de mult. Stimulente? Căcat. Hanna a dat să spună 
ceva, dar Hwa i-a făcut semn să tacă. 

— Ai avut destul timp să te gândeşti la ce-ai făcut? 

Clar stimulente. Aroganţa aia, grandomania. Hwa a 
încercat să surprindă şi alte voci sau sunete de paşi. 
Nimic. Poate că era un spectacol individual. 

— Ştii, nu mi-a plăcut s-o fac. Dar tu m-ai împins. 
Trebuie să înveţi, Hanna. 

In spatele ei, Hanna plângea. 

— Nu pot să te las să-ţi baţi joc de ce avem, de ce încerc 
să fac pentru noi. 

S-a auzit răpăiala unor degete pe maşină. 

— Eşti gata să ieşi şi să spui că-ţi pare rău? 

Să mori tu dacă nu sunt! s-a gândit Hwa. 

Portbagajul s-a deschis. Pe faţa palidă, plină de cruste, a 
lui Jared s-a citit o clipă surpriza. Apoi piciorul lui Hwa l-a 


% 62 # 


izbit în maxilar. El s-a dat înapoi şi a încercat să trântească 
portbagajul, să-l închidă la loc. Acesta a căzut pe piciorul 
lui Hwa şi ea a ţipat. Portbagajul s-a deschis iar. Nu-i 
atinsese glezna. Nici genunchiul. Slavă Domnului! A ţâşnit 
afară. 

Jared era imens. Un tip înalt, zvelt, cam de 20 de ani, 
genul de ţărănoi de care fac mişto amicii cu mai mulţi 
muşchi, dar destul de puternic să ducă treaba la capăt. 
Avea piele urâtă şi o barbă de trei zile, crescută aiurea. S-a 
aruncat spre Hwa şi ea a sărit înapoi. A încercat s-o 
lovească şi ea a sărit iar. 

— Hai să ghicesc, a zis. l-ai spus Hannei că o să rezolvi 
cu sindicatul dacă-ţi plăteşte ţie direct taxele. Deşi e 
minoră şi USWC nu acceptă aşa ceva. 

Jared avea ochii roşii. Scuipa sânge. Sudoarea îi puţea a 
stimulente, acră şi amară. 

— Şi ce-ai pus-o să facă, videochat? a întrebat Hwa 
rânjind. Credeam că are ochii roşii de la plâns. Dar şi ai tăi 
arată la fel. Purtaţi aceleaşi lentile de căcat. 

— M-a pus să mă uit la vestiare. 

Hanna s-a ridicat în genunchi în portbagaj. Vocea îi suna 
ca un croncănit. O clipă a semănat atât de mult ca mama 
ei, că lui Hwa i-a tresărit inima. 

— A zis că o să editeze şi o să le şteargă feţele celor din 
echipa mea... 

— Gura! 

Jared a încercat iar să trântească peste Hanna capacul 
portbagajului. Hwa a fugit spre el. El a prins-o de umeri. 
Hwa l-a izbit cu călcâiul drept peste laba piciorului. Căputa 
a cedat sub presiune. Jared a scos un urlet. Hwa l-a lovit 
cu cotul sub coaste şi a scăpat pe jumătate din strânsoare. 
Mâna lui dreaptă încă se ţinea de vesta ei. Ea l-a prins de 
încheietură şi i-a băgat-o în deschizătura portbagajului. 

— Hanna! Capul jos! 

A trântit capacul. Şi încă o dată. Şi încă una. N-o să mai 
lucreze pe aici în veci, s-a gândit ea, detaşată. Portbagajul 
s-a deschis încet şi Jared s-a prăbuşit în genunchi. Şi-a 
prins încheietura cu cealaltă palmă. Mâna îi atârna ca o 


Y% 63 9 


algă udă. Hwa a auzit în spate aplauze lente, seci. 

— Excelent! a rostit Siofra. 

S-a sprijinit de maşina cu care venise. Pe capotă erau 
două cafele. I-a întins una. 

— N-ai vrut să te implici deloc? l-a întrebat Hwa şi a 
arătat cu bărbia spre dezastrul scâncitor de pe podeaua 
parcării. 

— Geniul nu poate fi îmbunătăţit, a replicat Siofra şi a 
gesticulat cu paharul de cafea. Ar trebui să-i ducem la un 
spital. Sau la o secţie de poliţie. 

— Hanna are nevoie de spital, a spus Hwa şi a sorbit din 
cafea. Pe tipul ăsta ar trebui să-l raportez la sindicat. A 
făcut fals în acte şi i-a luat câştigurile. 

— Nu le place aşa ceva celor de la USWC? 

Hwa a înghiţit cu greu. 

— Nu. Deloc. 

Siofra a scos un sunet care semăna cu torsul unei pisici. 

În lift, între spital şi şcoală, care era în Turnul Doi, Hwa 
şi-a mâncat micul dejun, un sendviş. A refuzat pâinea, dar 
Siofra i-a spus că făina era în mare parte făcută din 
greieri. Aşa că s-a resemnat. Acum el stătea în partea 
cealaltă a liftului şi se uita la ea cum mănâncă. 

— Ce-i? l-a întrebat între două înghiţituri. 

— Vreau să-ţi mărturisesc ceva. 

Ea s-a şters la gură cu dosul palmei. 

— Da? 

— Nu am amintiri mai vechi de zece ani. 

Hwa a clipit nedumerită. 

— Poftim? 

— Copilăria mea. Tinereţea. S-au... 

A făcut un gest scurt. 

— Gol. 

Ea s-a încruntat. 

— Adică... emoţional? 

— Nu. Literalmente. Nu-mi amintesc nimic efectiv. 
Prima amintire e de acum zece ani, când m-am trezit în 
spitalul familiei Lynch, în Sudanul de Sud. Aveau nişte 


$ 649 


puțuri vechi acolo. Le înlocuiau cu fotoferme. Am fost 
rănit. M-au dus acolo. M-au reparat. Mi-au plătit 
augmentările. Au presupus că mă ocup cu aranjarea 
afacerilor dubioase. Dar nu ştiau pentru cine. Se pare că 
mi-am acoperit urmele prea bine. De atunci, am lucrat 
pentru ei. 

Lui Hwa i s-a ridicat părul pe ceafă. 

— Uau! 

— De când mă ştiu, am lucrat pentru această companie. 
Nu cunosc alt fel de viaţă. 

— OK, i-a spus Hwa. 

— N-am trăit niciodată fără prezenţa lor. N-am avut ceva 
ce s-ar putea numi viaţă privată. 

— Oh. 

— Dar tu ai avut. Şi prin asta diferă experienţele 
noastre. 

— Da. Se poate spune şi aşa. 

— N-ai implanturi. Nu permanente. Ei... noi... nu putem 
aduna genul ăsta de informaţii de la tine. Şi încă n-au un 
profil complet al tău. Dar ştiu totul despre mine. lubitele 
mele, cât dorm, unde sunt, dacă sunt furios, obiceiurile 
mele, chiar şi muzica pe care o ascult când gătesc. 

— Asculţi muzică când găteşti? 

— Django Reinhardt. 

— Cine? 

A zâmbit trist. 

— Vreau să spun că eşti ultima dintr-o specie pe cale de 
dispariţie. 

Hwa s-a gândit la pata care-i alerga pe corp, defectul pe 
care el nu-l putea vedea. Habar n-avea. 

— Mulţumesc! 

— Eşti o lebădă neagră. Eşti imprevizibilă. Ca alegerea 
ta de a te băga în portbagaj. 

Hwa a dat din umeri. 

— Oricine ar fi putut s-o facă. Doar nu era s-o las pe 
Hanna. Avea nevoie de ajutorul meu. 

— Puteai să chemi poliţia. Puteai să mă chemi pe mine. 
Dar n-ai făcut-o. Ai riscat singură. 


% 65 # 


Hwa s-a încruntat. 

— Eşti nervos? Despre asta-i vorba? Pentru că tu ai... 

Siofra i-a făcut semn să tacă. A dat din cap uşor. A privit 
sugestiv spre colţurile liftului, de unde erau probabil 
supravegheați. 

— Vreau doar să ştii ceva despre mine, i-a spus, după un 
moment. Ceva ce nu-i în haloul meu. 

Ea a zâmbit. 

— Ei bine, ce să zic? Mulţumesc. 

— Nu ştiu mulţi. 

— Păi, e cam ciudat. 

Hwa s-a întins, apoi s-a îndoit de mijloc până când i-au 
pocnit vertebrele şi s-au relaxat. S-a sprijinit cu degetele 
de podea şi s-a uitat la el din poziţia ei de păpuşă de cârpe 
răsturnată. 

— Adică ai zece ani, corect? N-ai avea voie nici să bei. 

El şi-a dat ochii peste cap. 

— Uite-o că începe. 

Ea s-a ridicat. 

— Sau să votezi. Sau să ai locul tău. Gazda ta ştie? 

El a arătat spre oraşul din afara liftului. 

— Gazda mea e şi gazda ta. 

Uşile liftului s-au deschis cu un clinchet. Erau la etajul 
doi. Hwa avea un sfert de oră să facă duş şi să-şi pună 
uniforma înainte să-l întâlnească pe Joel. 

— Hei, auzi, dacă nu eşti prea ocupat... n-am răspuns la 
ultima întrebare din tema la fizică. Aşa că aş avea nevoie 
de puţin ajutor. Inainte s-o predau. 

— Cred că se poate aranja. 

Hwa stătea în uşă, care scotea sunete insistente. S-a 
sprijinit de ea mai mult. 

— Ai fost vreodată la şcoală? După ce te-ai trezit? Sau o 
să te descurci şi aşa? 

— Ştiu tot ce trebuie să ştie un om de vârsta mea, a zis 
Siofra. Ne mai vedem. 


Y% 66 9 


V 
O CRIZĂ TĂCUTĂ 


— Urăsc genul ăsta de lucruri, a spus Hwa. 

— Sunt ultimul model. Si perfecte pentru cineva fără 
augmentări. 

— Sunt... 

Hwa şi-a mişcat degetele în faţa lentilelor, care i-au 
scanat cicatricele de pe pumni şi le-a îndosariat undeva, 
probabil într-un depozit cu informaţii lăsat în părăsire într- 
o ţară din fostul bloc sovietic. DETERIORAT, au spus 
lentilele şi şi-au îndreptat cu zel săgeţelele care clipeau 
spre degetele ei, spre încheieturi, spre fluierele picioarelor 
şi spre aproape orice parte a corpului ei. Deteriorat. De 
parcă ea nu ştia deja. 

— Sunt zgomotoase, a spus Hwa în cele din urmă. 

— Sunt cele mai silenţioase de pe piaţă, a replicat 
Siofra, un pic ofensat. 

Ca şi cum se străduise să aleagă ceva bun şi o dăduse în 
bară. Ceea ce se şi întâmplase. 

— Nu-ţi face griji! O să mă obişnuiesc. 

Hwa a scanat intrarea principală. Lentilele i-au spus 
unde erau camerele şi microfoanele. S-au aprins ca nişte 
luminiţe galbene pe hartă. li detecta pe puştii furioşi 
(halouri roşii), pe cei trişti (albastre), pe cei obişnuiţi 
(verzi) şi pe cei ce tocmai se sărutau (coloane topite una-n 
alta de un purpuriu profund). 

— Ar fi trebuit să ţi le luăm mai devreme. Dar pentru 
cineva ca tine, cineva care-a trăit atâta timp fără... 

Era stânjenit. Parcă n-ar fi ştiut cum să termine. Hwa s-a 
uitat la perfecțiunea uniformă a colegilor ei. Erau toţi 
obişnuiţi: înălţime obişnuită, greutate obişnuită, capacităţi 
obişnuite, sănătate obişnuită. Tehnic, să editezi culoarea 
pielii sau textura părului era un fel de crimă din ură, dar 
Hwa avea bănuielile ei. Lumea era cum era şi ştia că există 
părinţi care voiau mai mult pentru copiii lor, chiar dacă 


% 67 # 


asta însemna să trişeze un pic. 

— Fără augmentări, a continuat Hwa. Fără niciun fel de 
ajutor. 

— Majoritatea acestor dispozitive sunt făcute să lucreze 
împreună cu alte servicii, cu alte tehnologii. Dar tu eşti 
diferită. 

Dacă prin „diferită” voia să spună „săracă” nu era deloc 
departe de adevăr. Nu era vorba că Hwa ar fi avut vreun 
angajament moral sau estetic să trăiască fără augmentări. 
Dar Sunny nu găsise niciodată bani pentru aşa ceva. Cel 
puţin, nu pentru Hwa. Hwa era o investiţie proastă. 
Laserele care ar fi trebuit să repare pata ce i se mişca pe 
faţă înrăutăţiseră lucrurile. De ce să arunci banii aiurea? 
Singura parte bună era că Hwa scăpase de lecţiile de dans. 
Pe urmă, după ce Sunny şi-a dat seama că fata o să fie 
mereu urâtă, Hwa a început să facă tae kwon do cu Tae- 
kyung. 

— E bine că acum pot să văd ce vezi şi tu. 

Hwa a pufnit. 

— Ştii că o să le închid la vestiare, da? 

— Poţi, te rog, s-o spui mai tare? Nu sunt sigur că PTA 
te-a auzit. 

— Hai, lasă, că nu-ți faci tu griji pentru PTA. Lucrezi 
pentru Lynch şi Lynch plăteşte salariile. Ţi-ar oferi doi bani 
pe starletele alea, dacă ar putea. 

S-a uitat la o pereche de blonde cu jachete de majorete 
peste uniforme. Stăteau sprijinite pe zidul opus, cu pieptul 
scos înainte, îşi etalau părul strălucitor, dinţii albi şi 
râdeau. Erau fantezia numărul unu a oricui. Dacă nu voiai 
să le-o tragi, voiai să fii ca ele. Părinților le plăcuse atât de 
mult predicția făcută de consilierul genetic, că au 
comandat două. 

— Nu-s interesat. 

— Mincinosule! 

— Am putea să nu vorbim despre asta, te rog? Suntem 
înregistrați, ştii. In scopul asigurării calității. 

Hwa a examinat podeaua. Colanţii ei aveau un fir rupt 
pe piciorul bun. L-a inspectat leneşă, sucindu-şi piciorul 


Y% 68 # 


într-o parte şi alta, dar lentilele n-aveau nimic de spus. 

— Mult mai bine. 

— Tot nu pot să cred că te-am lăsat să mă păcăleşti să 
mă întorc aici. 

— Mai bine mai târziu decăt niciodată. Am fost norocoşi 
să găsim pe cineva şi fără diplomă, şi fără cazier. 

— Da, mare noroc. 

Siofra a râs în partea cealaltă a oraşului. Hwa i-a simţit 
râsul ca pe o gâdilătură pe ţeastă şi pe spinare, ca şi cum 
cineva şi-ar fi plimbat degetele pe acolo. A tresărit şi s-a 
lipit de perete. 

— Hwa? 

A deschis ochii şi l-a văzut pe Joel în faţa ei, cu sacoul pe 
braţ, cravată legată într-un nod şcolăresc pe care ei îi 
venea să-l dezlege. Doamne, purta şi ac de cravată cu 
logoul Krakens. Un ac de cravată! Ca şi cum n-arăta deja 
ca un snob slăbănog. 

Chiar acolo şi atunci, Hwa a decis că trebuie să-l bage 
pe băiat în nişte belele înainte să-l găsească belelele pe el. 

— Hwa? Eşti OK? 

A sunat clopoţelul. Hwa s-a desprins de perete şi s-a 
clătinat puţin. 

— Sunt bine. Hai la fizică. 

— Vorbeai cu Daniel? 

— Da. 

Şi-a ridicat vocea uşor, ca să o audă şeful. 

— Dar el are treabă şi noi avem... şcoală, cred. 

A A A 

Când au ajuns la oră, aveau de rezolvat o problemă 
simplă. Cel puţin aşa a zis Joel, că e simplă. 

— E Legea lui Moore. Despre creşterea exponențială în 
abilitatea computaţională. N-aţi făcut exponenţi la algebră 
în clasa a opta? 

Hwa a încercat să-şi aducă aminte clasa a opta. 
Împlinise 14 ani şi, nu ştia de ce, dar anul ăla i se păruse 
mai nasol decât alţii. A, da, ştia: pentru că maică-sa nu mai 
tăcea despre cum, pe când avea 14 ani, primul ei cântec 
luase Discul de Platină. Şi pe urmă, şampanie roz şi 


$ 69 # 


petreceri şi producători de muzică şi cum să scapi de ei, 
mereu adăugând imediat: „Nu că ai putea să ai vreodată 
aşa o problemă, Hwa-jeon”. 

Hwa-jeon era un desert din Coreea. Când era mică, Hwa 
credea că fusese poreclită aşa pentru că era dulce şi 
specială, o trataţie plăcută la sfârşitul zilei unui om bun. Şi 
odată a rugat-o pe Sunny să i-l prepare. „De ce aş vrea să 
mănânc porcării de-alea? Sunt numai făină de orez şi 
zahăr. Ştii că nu pot să mănânc aşa ceva. De ce vrei să 
cheltui bani pe ceva ce nu pot să mănânc?” Maică-sa s-a 
uitat la ea şi şi-a dat ochii peste cap. „In plus, n-am flori 
comestibile, cu atât mai puţin purpurii. Cum să-l fac să 
arate ca faţa ta, fără petale mari, purpurii?” 

— Hwa? 

— Ce? 

Hwa a clipit spre domnul Branch, care se uita la ea cu 
capul dat uşor pe spate. Emoţiile lui nu se înregistrau în 
lentile ca ale elevilor. Poate că toţi profesorii şi le 
ascundeau. Nu era chiar corect. 

— Ce? Scuze. Vorbeai cu mine. 

— Da. Te întrebam unde ţi-e tema. Cinci sute de cuvinte 
despre o problemă pe care ţi-ar plăcea s-o rezolve ştiinţa? 

Hwa s-a încruntat. 

— Ce? 

— Hai, gata, dă-mi tema! a spus Branch şi a continuat să 
strige şi alte nume. 

— Poţi s-o iei pe a mea, i-a şoptit Joel. Am scris două. 

Bineînţeles că scrisese. 

— De ce-ai face tema de două ori? 

— Scrisesem deja una despre călătoria cu viteza luminii 
şi i-am trimis-o într-un mesaj, numai ca să mă dau mare. 
Mi-a tăiat-o. Mi-a zis că nu acceptă întrebări din biologie la 
ora de fizică. 

— Şi pe urmă despre ce ai scris? 

— Cum a eşuat reactorul alternativ ITER din Franţa. 

Hwa a dat din cap. 

— l-ar prinde bine ştiinţei să lămurească asta. 

— Ştiinţa a lămurit-o, a replicat Joel şi şi-a strâmbat 


% 709 


nasul vag dispreţuitor, apoi şi-a coborât vocea şi mai mult. 

— De-aia noi construim altul. 

Hwa s-a întors spre el. 

— Noi? 

— Compania noastră. Adică autoasamblatoarele noastre. 
Construiesc un alt reactor experimental termonuclear 
chiar aici. Sub apă. 

— Sub apă, a repetat Hwa şi a arătat spre podea. Sub 
apa asta? 

Joel a încuviinţat din cap. 

— Sub oraş. 

Lui Hwa i s-a tăiat respiraţia. 

— Ce căcat e asta? Zici că e opera unui geniu rău din 
filmele cu James Bond... 

— I-ai promis tatălui tău că nu discuţi despre subiectul 
ăsta în afara familiei, Joel, a spus Siofra. Hwa a semnat un 
acord de confidenţialitate, dar tu n-ar trebui să-i faci 
dificilă respectarea lui. 

— Construiţi un soare sub oraş şi eu sunt problema 
voastră? 

— Domnişoară Go! 

Capul lui Hwa a tresărit. Branch nu părea mulţumit. 
Rahat! 

— Cum tu şi domnul Lynch aveţi atâtea de discutat, 
poate că aţi vrea să le discutaţi pe coridor. Tocmai i-au fost 
livrate domnişoarei Jarvis pentru ora de biologie opt lăzi cu 
fetuşi de porc şi nu prea stau la răcoare în camera pentru 
corespondenţă. Aş vrea să le aduceţi de sus şi să le puneţi 
în frigider. 

— Avem şi acces la lift? a întrebat Joel. 

Branch a zâmbit. 

— Nu. 

Hwa a dat din umeri. S-a ridicat. 

— Hai! 

— Dar... 

— O să-ţi facă bine la braţe. Hai! 

A A A 
— Bun deci o să închideţi platforma şi o să-i daţi afară 


%71 # 


pe toţi sau o să aşteptaţi până când explodează 
experimentul vostru ştiinţific şi ne omoară? 

— N-o să explodeze, a mormăit Joel, aşezând pe podea 
lada pe care nu mai putea s-o ţină. De ce nu ne dau o 
roabă sau ceva să le cărăm? 

Şi-a flexat degetele. 

— Mă dor mâinile. 

Abia  ieşiseră din camera pentru corespondență. 
Mergeau de două minute şi încă nu ajunseseră la capătul 
holului. Chiar dacă amenințările cu moartea împotriva lui 
Joel erau false, iar Hwa bănuia că aşa erau, dracu' s-o ia 
dacă nu-l ajuta să pună nişte muşchi pe el. Puştiul abia 
putea să ridice zece kile. 

— Fiindcă-ţi foloseşti palmele şi degetele, nu braţele. Şi 
asta pentru că n-ai braţe. 

Joel şi-a fluturat braţele ca pe nişte aripi. 

— Nu. Vreau să zic că n-ai braţe. 

Hwa s-a lăsat pe vine, a pus cele două lăzi jos şi s-a 
ridicat. Spinarea i-a pocnit când s-a îndreptat. Chiulise de 
la yoga şi acum vedea clar că fusese o greşeală. S-a 
apropiat de Joel şi şi-a flexat braţul drept. 

— Atinge-l! 

Joel l-a ciocănit cu degetul. Ochii i s-au mărit. 

— Aşa sunt bicepşii tăi? 

— E timp plus disciplină. Atâta tot. 

Umil, Joel s-a întors târşâindu-şi picioarele lângă lada lui 
şi a încercat s-o ridice cu o singură mişcare. Hwa s-a 
crispat când l-a văzut. Încerca să care lada pe burta lui 
inexistentă, ca pe un fetus. Ceea ce era ironic, având în 
vedere conţinutul lăzii. 

— OK, lecţia numărul unu, i-a spus Hwa. Pune-o jos! 

— Trebuie să ne întoarcem la oră. j 

— A, nu, te rog. Dă-l în mă-sa pe tipul ăla. Serios. In 
plus, şi asta-i fizică. Un fel de. Fizica de a nu-ți buli 
regiunea lombară. 

— Cred că aia se cheamă kinesiologie. 

— Cum zici tu. Pune aia jos. Nu, vorbesc serios, pune-o 
pe podea. Acuma, uită-te la mine. Vezi cum îmi ţin 


Y 72 % 


spinarea? E o linie dreaptă, de la ceafă până jos. Vezi? 

Joel a ridicat capul. 

— OK. 

— Acuma, mă las pe vine, ca şi cum aş ridica haltere. 
Pentru că asta şi e. ţi arăt mai târziu, în sala de forţă. Şi 
ridic din genunchi... 

— ACEASTA E O ALARMĂ. TOŢI ELEVII SĂ SE 
ÎNTOARCĂ ÎN CLASE IMEDIAT. 

— E un exerciţiu? a întrebat Joel. 

— Mergi mai departe. 

Privirea lui Hwa a alunecat lent peste o serie de iconuri 
în partea dreaptă. Unul era un semn de exclamare. Clipea. 
S-a concentrat pe el şi a clipit de trei ori. In faţa ochilor i-a 
apărut alerta: ACEASTA E O ALARMĂ. TOŢI ELEVII SĂ SE 
ÎNTOARCĂ ÎN CLASE IMEDIAT. 

Care naiba era iconul pentru securitate? De ce nu erau 
chestiile astea mai intuitive? A clipit şi meniul cu alerte a 
dispărut. Şi-a mutat privirea pe celelalte. Uite-o. O insignă. 
Securitate. A clipit de trei ori. 

— CINCIZECI DE SECUNDE. 

Acolo, în ochiul ei stâng, erau nişte imagini 
tremurătoare cu un bărbat într-un pardesiu lung. Cu o 
puşcă în mâini. Se afla la capătul holului, la marginea 
atriumului. Oricând putea să schimbe direcţia, să 
traverseze atriumul şi să-i vadă. Erau prinşi în capcană. 

— TREIZECI DE SECUNDE. 

— E un exerciţiu? 

Hwa s-a uitat la Joel. 

— Nu, i-a răspuns. Nu e. 

— ZECE SECUNDE. 

Joel s-a întors la camera pentru corespondenţă. A bătut 
în uşă. A încercat clanţa. Era încuiată. Jaluzelele erau 
coborâte. Hwa a început să stivuiască lăzile. Dacă n-aveau 
un adăpost, trebuia să facă unul. Poate dacă punea lăzile 
lângă camera pentru corespondenţă, o să arate ca o livrare 
încă neprocesată. Sau poate că fetuşii de porci erau buni 
să reţină gloanţele. 

— Îmi pare rău, purceluşilor, a murmurat. Joel! 


%73 


— Nu ne lasă să intrăm! 

— Mai încet! i-a şoptit Hwa şi i-a făcut semn să se 
ascundă lângă ea, după lăzi. Băiatul a venit şi s-a ghemuit 
acolo. 

— Uite ce-o să facem, a zis ea şi şi-a dat seama că felul 
în care începuse fraza lăsa să se înţeleagă că are un plan. 

— Ce? 

Hwa s-a uitat în lentile. Ucigaşul se mişca în direcţie 
opusă. Bun. 

— Trebuie să fim cât mai tăcuţi, a şoptit. 

— OK. 

Hwa a încercat să-şi amintească instrucţiunile în astfel 
de cazuri. Mai participase la alarme înainte să se lase de 
şcoală, dar acum, când vedea situaţia din celălalt unghi, 
era altceva. În pagina de securitate a găsit un icon marcat 
EVACUARI şi a clipit. Iconul s-a desfăşurat pe partea 
dreaptă a privirii şi, pe măsură ce îl citea, inima îi bătea 
mai tare. 

— Toate uşile sunt închise. Toată şcoala e sigilată. 
Intrările principale, cele de incendiu, tot. Poliţiştii sunt 
singurii care pot să le deschidă. 

— Daniel poate să le deschidă, a zis Joel, s-a uitat într-o 
parte şi a şoptit: Daniel, eşti acolo? Daniel? 

S-a auzit numai un bâzâit. 

— Toate comunicațiile sunt bruiate, i-a explicat Hwa. E 
parte din procedură. În caz că e o bombă. Sau că a spart 
cineva sistemul ori augmentările. Sau există o toxină. E 
izolare totală până vin poliţiştii. Nimic nu intră, nimic nu 
iese. Nici oameni, nici informaţie, nici măcar aerul. Nimic. 

Era o tăcere teribilă. Tăcerea copiilor speriaţi, 
ascunzându-se după uşi închise. Tăcerea ventilatoarelor 
oprite. Aer mort, guri închise şi coridoare goale. Hwa nu-şi 
mai amintea ca şcoala să fi fost vreodată aşa de tăcută. 
Părea că toată lumea deja murise. 

— Suntem singuri, a spus Joel. 

— Da. 

— Şi ce facem? 

Hwa s-a uitat iar la ucigaş. Era departe, pe partea 


74% 


cealaltă a atriumului. 

— Ne mişcăm. Acum. Incet. 

Hwa a arătat spre stânga atriumului. 

— Trebuie să ajungem la liftul de pe partea aia. O să 
forţez uşile. Putem să intrăm prin puţul liftului ca să 
ajungem la conducte. Pe urmă urcăm pe ele până la cabina 
luminilor de deasupra sălii mari. 

Joel s-a uitat la ea de parcă îi dăduse toate informaţiile 
în coreeană. Poate că o şi făcuse, copleşită de situaţie. 

— Eşti nebună. 

— Cabina luminilor e cel mai sigur loc din şcoală, Joel. 
De aia cuplurile se duc acolo să se pupe. Are o scară pe 
care o tragi după tine, numai pe ea se poate intra sau ieşi. 

Joel nu părea convins. 

— Hai, Joel! Tatăl tău ştia ce face când m-a angajat, 
corect? 

El a dat din cap. 

— Asta e meseria mea. 

Băiatul a strâns din buze şi a încuviinţat iar. 

— OK. 

Hwa a scos capul prima. Ucigaşul se găsea pe alt 
coridor. Era momentul perfect pentru ei doi să iasă. Hwa i- 
a făcut semn în spate lui Joel. 

— Du-te! Acum! 

Joel s-a strecurat pe lângă ea şi a luat-o să fugă. Ea l-a 
urmat, ţinându-se cât mai aproape. Tenişii lor noi scârţâiau 
pe podea. Fusese ceruită recent şi Joel a alunecat şi a 
tipat. Hwa a văzut în ochiul stâng cum apare capul 
trăgătorului şi cum acesta ridică arma. A auzit pocniturile. 
Şi-a simţit braţul drept atins. A luat-o spre cea mai 
apropiată baie. Era a fetelor, cu o singură uşă, care nu se 
închidea. L-a împins pe Joel spre cabina din capăt şi a 
închis uşa după ei. 

— Credeam că mergem la lift! 

Hwa i-a arătat braţul. Parcă îi mâncase o molie din 
carne. Globule gălbui de grăsime atârnau pe sub pielea ei 
zdrenţuită. 

— Planul s-a schimbat. 


% 75% 


Joel s-a făcut şi mai palid decât de obicei. 

— O, nu! 

— Da, karma e o curvă, a spus Hwa. Nu trebuia să ţip la 
tine. 

— Trebuie să aplicăm presiune, a zis Joel, a apucat-o de 
braţ şi l-a strâns. 

Îi tremurau mâinile. Părea cu totul concentrat asupra 
lor. 

— Stai. Am o idee mai bună. 

I-a pus palma lui Hwa peste rană şi a apăsat-o. 

— Ţine aşa! 

Hwa l-a văzut cum sare de pe toaletă şi deschide uşa 
cabinei. 

— Nu! 

Dar el a ţâşnit afară. Hwa a auzit un râcâit şi câteva 
gemete. Apoi, după un scârţâit oribil, băiatul s-a întors în 
cabină cu câte un tampon igienic în fiecare mână. 

— Sunt din alea ultraabsorbante. 

Hwa s-a forţat să zâmbească. 

— Bravo! 

Joel şi-a tras acul de la cravată, a lărgit-o puţin şi a scos- 
o fără s-o deznoade. A rupt ambalajul unui tampon şi s-a 
încruntat când a văzut spuma antibacteriană din palmă. 

— Asta-i tot? Asta-i tot ce pot să facă? 

— Pe vremuri, erau fibre miraculoase, folosite în 
programe spaţiale. 

— Uau! Nu mă mai miră că eşti aşa de nervoasă tot 
timpul. 

Joel a pus tamponul în jurul rănii. Ea l-a ajutat să-l fixeze 
cu cravata. Joel a strâns nodul şi a înfăşurat restul cravatei 
pe braţ. 

— Mai poţi să-ţi mişti degetele? a întrebat-o. 

Hwa le-a flexat. 

— Da. Mersi. Eşti un fel de geniu. 

Joel a dat din umeri. 

— Ştiu. Aşa zic şi notele de la teste. 

— Serios? 

— Cam da. Am şi un certificat. 


5769 


Ea şi-a lins buzele. Rana din braţ era acum mai mult o 
înţepătură pulsândă. O să se descurce cu atât. Dar numai 
cu atât. 

— Bun, şi ai şi nişte idei geniale ca să intrăm în lift? Nu 
pot să forţez uşile cu braţul ăsta. 

Joel a scos acul de cravată din buzunar. 

— Păi, chiar am. 

Liftul avea două mecanisme de acces: un cititor de 
chipuri obişnuit şi un sistem demodat mecanic pentru când 
cădea curentul. Hwa păzea împrejurimile în timp ce Joel 
lucra cu acul în gaura cheii. 

— În filme pare mai uşor. 

— Nu forţa! i-a spus Hwa. Doar mişcă-l încet până simţi 
că ceva reacţionează. 

Uşile s-au deschis cu un clinchet. Au căzut înăuntru şi 
Hwa a izbit butonul de închidere a uşilor. Apoi s-a uitat la 
tavan. Erau tot felul de căcaturi acolo, prinse între lumini 
şi panourile de plastic care le protejau. Creioane, benzi de 
cauciuc, muşte moarte, şi organice, şi robotice, chiar şi o 
foaie roz cu o temă pe care scria mare cu un marker verde 
NAIV. 

Hwa a arătat cu degetul. 

— Sari acolo şi dă jos un panou. 

Joel a sărit. A fost nevoie de câteva încercări, dar panoul 
s-a deschis, revărsând asupra lui o ploaie de muşte moarte 
şi agrafe de birou. 

— Şi acum? 

Hwa i-a explicat cum să închidă luminile şi să ajungă la 
panoul prin care putea să deschidă chepengul de deasupra 
liftului. S-a lăsat într-un genunchi şi Joel s-a urcat pe el. 
Băiatul avea mâini pricepute şi a lucrat repede. A deschis 
chepengul şi, după ce a trecut prin el, a ajutat-o şi pe ea. 

— Stai puţin să caut hărţile. 

Hwa le-a găsit în lentile. Fiind o şcoală finanțată din 
fonduri publice, era obligată să le arate. Hwa vedea acum 
unde duc toate conductele. I-a luat un moment să se 
orienteze, dar cabina luminilor era imposibil de ratat. Şi, 
cum bănuise, avea o conductă majoră HVAC deasupra ei. 


Y 77% 


Luminile de scenă încălzeau groaznic sala în timpul 
spectacolelor. Singurul mod de a controla temperatura era 
să forţeze aerul într-un fel sau altul. Şi singurul fel care nu 
bloca vederea spre scenă era să pună un ventilator mare 
deasupra cabinei. Spera că izolarea provocată de alarmă o 
să dureze destul de mult şi niciun ventilator n-o să se 
pornească în timp ce ei erau în conducte. 

A arătat spre scara ce urca în put. 

— OK. Să mergem. 

Să urce scări şi să se târască prin conducte numai cu un 
singur braţ funcţional era un coşmar. Nu exista cuvânt mai 
bun. Hwa păta totul în jur cu sânge. Conductele erau mai 
mici şi mai strâmte decât se aşteptase şi singurul lubrifiant 
pentru înaintarea lor prin tunelurile de aluminiu era 
sudoarea lor, ce mirosea a anxietate şi a frustrare. Parcă 
se năştea dintr-o mamă maşinărie, nesimţitoare, cu o pizdă 
de oţel şi căreia nu-i păsa dacă mori sau trăieşti. 

O descriere destul de corectă a lui Sunny, de fapt. Hwa 
şi-a promis că o să-şi amintească asta mai târziu. Dacă o să 
existe un „mai târziu”. 

In cele din urmă, au ajuns la cabină. Ventilatorul încă nu 
pornise. Hwa s-a uitat la ceas. Ar fi fost timpul ca poliţiştii 
să pătrundă în clădire. Ce mai aşteptau? 

— Hai să intrăm înainte să înceapă iar, a spus Joel. 

— Da. 

Hwa s-a răsucit până a ajuns cu tălpile spre ventilator. 

— Intoarce-te şi stai lipit de spatele meu, OK? Vreau să 
mă sprijini ca să lovesc cu mai multă forţă. 

— OK. 

Joel s-a întors. Hwa simţea prin cămaşa lui cât de 
fierbinte şi de transpirat era. Dar nu părea speriat. Se 
descurca bine. 

— Te descurci destul de bine. 

— Am un implant antianxietate, i-a răspuns Joel. E prins 
pe amigdala mea. E un fel de stabilizator de emoţii. Nu 
simt stările extreme. Sunt la mijloc permanent. Tati mi l-a 
implantat când a început să mi se schimbe vocea. 

Hwa a izbit de două ori. A doua oară, ventilatorul a 


789 


scârţâit, dar nu s-a mişcat. 

— Pe bune? 

— Pe bune. 

— Cam mult timp fără nicio grijă. 

Hwa a încercat să nu sune aşa de meschin pe cât simţea. 

— Am 15 ani, a replicat Joel. Mi l-a pus acum trei ani. 

Hwa şi-a ascuns surprinderea izbind şi mai tare cu 
picioarele. 

— 15? Eşti senior! Anul ăsta termini! 

L-a simţit cum dă din umeri. 

— Cum ziceam: sunt un geniu. 

— Uau! 

A lovit direct în centrul ventilatorului şi acesta s-a îndoit 
sub tălpile ei. Lucrurile stăteau mai bine. Vedea o urmă de 
lumină în jurul panoului. 

— Asta înseamnă că sunt, cu cât? Cu şapte ani mai mare 
decât tine? 

— Nu ştiu câţi ani ai, a spus Joel. Contează? 

Hwa a izbit tare. Ventilatorul s-a prăbuşit şi, după alte 
câteva lovituri pe margini, a putut să-l împingă cu 
călcâiele. 

— Nu, i-a răspuns şi s-a împins înainte. 

Primul lucru pe care l-au găsit a fost mâncare. Cabina 
era plină de gustări. Toate cu conţinut mare de calorii, de 
contrabandă, interzise de şcoală cu ani în urmă: pungi 
strălucitoare şi cutii cu chipsuri şi ciocolată (una numai cu 
lichior de cireşe), biscuiţi cu alge, pop-corn cu „cheddar”, 
pop-corn „la ceaun” şi multe sticle de băuturi energizante. 
Hwa a dat cu poftă una pe gât, de parcă era sângele lui 
Hristos. A aruncat sticla goală într-un coş şi a început să se 
gândească. Echipamentul cabinei încă era acoperit cu 
prelate. Nimeni nu-l folosise din vară. S-a aruncat într-un 
scaun şi i-a tras unul şi lui Joel. 

— Ce se-ntâmplă acolo, afară? 

— Hai să vedem. 

Hwa a deschis iar meniul de securitate. Apăruseră mai 
multe imagini. Elevii din camerele întunecate se 
ascundeau sub bănci. Profesorii îşi ţineau degetele pe 


%79 


buze.  Coridoarele rămâneau goale. Era protocolul 
standard în orice situaţie de acest gen, unul pe care îl 
predase şi ea la cursurile de autoapărare: fugi şi, dacă 
fuga e imposibilă, ascunde-te. 

Ucigaşul era acum la al doilea etaj, unde se ţineau orele 
de limbi străine. Stătea lângă clasa doamnei Clouzot, Hwa 
a recunoscut steagul francez şi încerca să spargă uşa. 
Hanna Oleson era acolo, şi-a dat seama Hwa. Li aflase tot 
programul atunci când o răpise Jared. Era la fel de 
speriată acum? Hwa o salvase doar ca s-o vadă murind 
aici? 

— Hwa? 

Chiar când se pregătea să-i explice lui Joel ce vedea, a 
sunat clopoţelul. Se terminase prima oră. Doamne, unde 
erau poliţiştii? Poate ştiau ei ceva ce ea nu ştia. De 
exemplu, că gunoiul ăla avea, poate, arme chimice sau 
pusese o bombă undeva ori purta explozibile, ca să se 
sinucidă. Poate că nu trăgea la întâmplare. Poate că voia 
să-l omoare pe Joel. Poate că avea să-i omoare pe toţi care- 
i ieşeau în cale până îl găsea pe Joel. 

— Nu mai e de stat, a şoptit Hwa. 

S-a ridicat şi a început să caute pe rafturi. Erau în mare 
parte numai cabluri, baterii şi geluri. Mai era şi o trusă 
veche, roşie, pentru scule, care părea promițătoare, dar un 
lacăt uriaş atârna de ea şi Hwa n-avea timp. 

— Ce cauţi? 

— Scara de urgenţă. 

Hwa a pescuit dintr-un coş de gunoi un cutter. Putea să-i 
fie de folos. A încercat să-l ascundă sub fustă, dar n-a 
reuşit. A luat o curea pentru scule, şi-a legat-o la brâu şi a 
băgat cutterul acolo, laolaltă cu câteva şurubelniţe cu cap 
plat şi o lanternă grea. A găsit şi o bormaşină, dar 
funcţiona cu baterii şi nu părea să aibă prea multă forţă. [i 
trebuia ceva mai mare. Ca un pistol de împuşcat bolţuri. 
Din fericire, ştia exact de unde să-l ia. 

— Cred că ştiu ce faci şi cred că e o prostie, a spus Joel. 

— Probabil că e. 

— Eşti rănită. N-ar trebui nici să stai în picioare. 


$ 80% 


— Te-am adus până aici, nu? 

A cântărit în mâini scara. Era din nailon uşor. Joel n-ar fi 
avut nicio problemă să o tragă sus, în urma ei. 

— N-ar trebui să mă laşi singur, a spus Joel cu o voce 
plată. 

Nu-i era teamă, dar nici nu-i plăcea. Hwa simţea că el 
vedea prima dată un angajat al familiei făcând ceva ce nu 
trebuie. Foarte bine. Erau într-o şcoală. Să înveţe deci o 
lecţie. 

— Eşti în siguranţă aici sus. Dar toţi ceilalţi sunt în 
pericol. Poţi să-mi ordoni să rămân sau să mă laşi să-i ajut. 
Ce alegi? 

Joel n-a răspuns imediat. S-a întors şi a luat o pungă cu 
gel, pe care se vedea o etichetă portocalie cu un foc de 
tabără. Scria: ATENŢIE! EXTREM DE INFLAMABIL! Apoi 
a ridicat un tub de sticlă negru cu un cablu electric la un 
capăt. 

— Ce-i aia? 

— E o lumină neagră, probabil ultimul bec din oraşul 
ăsta. Absoarbe majoritatea spectrului vizibil al luminii, aşa 
că e spectaculos de ineficient. Dar e bun de verificat 
scamele de pe cortina roşie şi de aia e aici. 

A îngenuncheat şi a băgat cablul în priză. A luat o sticlă 
cu apă din grămada de gustări. Apoi a început să desfacă 
pungile negre. 

— Hei! Ce faci? 

— Fac un foc, a spus Joel. Nu vrei să te audă când vii. 

Focul s-a aprins aproape imediat. Joel l-a alimentat 
repede şi cu alte pungi. Din ele ieşea un miros ciudat, 
metalic. Fumul a început să se ridice. Joel s-a dat înapoi. 
Focul s-a înălţat cam un metru. Alarmele au pornit, 
scoțând un sunet chinuitor, ascuţit, de parcă toată clădirea 
tipa cuprinsă de flăcări. Au pornit şi stropitorile. Amândoi 
se uitau în sus, la apă. Avea gust de ocean. 

— Minunat! a spus Hwa. Pur şi simplu minunat! 

— Aduc scara. 

Hwa a călcat focul sub tălpi şi a deschis uşa. Joel a prins 
scara de nişte cârlige bătute în prag. Hwa s-a uitat cum 


81% 


scara cade în beznă. Dacă pica de pe ea, murea. Punct. 

Capul lui Joel a apărut deasupra ei. 

— Dacă-l omori, sunt sigur că avocaţii tatei o să te 
apere. Sunt foarte buni. L-au scos dintr-o încurcătură 
înainte să mă nasc. Neglijenţă criminală, ceva cu o 
deversare de petrol. Aşa că probabil n-o să faci puşcărie. 

Hwa s-a strâmbat. 

— Foarte liniştitor, Joel. 

El a ridicat ambele degete mari: 

— Noroc! 

— Şi ţie. Închide uşa şi stinge toate luminile după ce 
plec. 

Să coboare pe o scară de nailon având un singur braţ 
teafăr şi o curea grea cu scule la brâu nu era uşor, dar era 
mult mai uşor decât fusese în conducte. Încă o durea 
braţul, dar se simţea bine. Dacă stătea nemişcată şi se 
gândea la durere, îi sporea intensitatea. A pipăit cu talpa 
golul de dedesubt şi s-a uitat în jos. Dedesubt, la un metru, 
era o pasarelă suspendată. Ţinând scara cu mâna rănită, a 
schimbat repede strânsoarea mâinii stângi de pe scară cu 
o poziţie din care părea că face tracţiuni. Apoi s-a lăsat 
încet şi a căzut pe pasarelă. Era alunecoasă şi Hwa s-a 
dezechilibrat, dar s-a prins de o bară cu tot trupul şi acum 
vedea întreaga sală de jos. Din curea i-a zburat o 
şurubelniţă, care a strălucit în cădere. 

Hwa s-a îndreptat şi s-a uitat la Joel. I-a făcut un semn 
cu degetul mare şi el i-a răspuns la fel. Apoi a tras scara 
sus. Cu lanterna strânsă între braţul rănit şi coaste, Hwa a 
străbătut pasarela şi a coborât un rând de trepte până a 
ajuns în culise. Chiar lângă uşa de ieşire (închisă), era un 
extinctor. Hwa l-a luat şi l-a cărat până la uşa care dădea 
spre departamentul de teatru (tot încuiată). L-a ridicat şi a 
izbit în mâner. De dincolo, s-a auzit un țipăt. 

— Eu sunt! a strigat Hwa. 

După două izbituri, a reuşit să-l rupă. A deschis uşa şi a 
simţit imediat cum o înţeapă în pântec o sabie de recuzită. 

— Ah! La naiba! 

— Un şoarece! Un şoarece! a spus doamna Cressey. 


4% 82 # 


Ţinea în braţe două fete care plângeau. A zâmbit. Hwa s- 
a gândit că poate înnebunise puţin. 

— Pun prinsoare pe-un ducat că-i mort! Mort! 

Hwa a împins într-o parte sabia şi s-a uitat aspru în ochii 
băiatului uriaş care-o ţinea în mână. Băiatul s-a retras şi ea 
a intrat în clasă. Toţi ceilalţi elevi s-au holbat la ea. Erau 
boboci. Păreau atât de mici şi amorfi. Ca nişte mormoloci. 
Pentru prima dată Hwa se simţea în vârstă. Ştia că e încă 
tânără, o ştia mental. Dar când se uita la aceste puştoaice 
cu genele ornate cu mici bijuterii, cu oja de pe unghii 
crăpată şi cu genunchii traşi la gură, se simţea ca o 
creatură străveche care s-a târât afară dintr-un puț foarte 
adânc şi urât. 

A arătat cu degetul în spatele ei. 

— O să fiţi mai în siguranţă pe pasarelă! Urcaţi un nivel! 

Elevii s-au uitat unii la alţii, apoi la profesoara lor. Încet, 
s-au ridicat în picioare. Hwa s-a strecurat printre ei şi a 
început să lovească în uşa dinspre hol cu un stingător, în 
timp ce copiii ieşeau din încăpere. S-a uitat cum pleacă şi 
ultimul, a deschis uşa şi a ieşit pe coridor. Ştia că după colţ 
e atelierul domnului McGarry. S-a oprit şi s-a uitat pe 
geam înainte să izbească uşa cu stingătorul. Nu era nimeni 
înăuntru. După ce-a deschis-o, a intrat în fugă şi-a pus 
stingătorul jos. Peretele din stânga era acoperit cu scule. 
Creta roşie care urmărea forma fiecărei scule se prelingea 
ca sângele sub atacul stropitorilor de incendiu. Dar sculele 
erau la locul lor şi gata să fie folosite. Inclusiv pistolul 
mare de bătut bolţuri, care funcţiona cu gaz şi care avea 
rezervorul plin. Hwa şi-a scuturat degetele. Erau aproape 
amorţite. 

— Hai la mama! 

Când şi-a trecut braţul rănit prin chingile rucsacului, i s- 
a deschis iar rana. Îşi dorea să fi luat şi celălalt tampon 
adus de Joel. Dar era într-un atelier, probabil că domnul 
McGarry avea cea mai bună trusă de prim ajutor din 
şcoală. Hwa a găsit una pe perete şi a deschis-o. Ilnăuntru 
era o seringă cu spumă medicală. A rupt cu dinţii folia 
protectoare de pe ac şi a scuipat-o. Gâfâind, a reuşit să 


Y% 83 9 


împingă seringa şi să umple rana cu spumă. A înţepat-o 
rău şi a urlat de şoc şi de durere. S-a simţit deodată mai 
trează şi mai vie. Endorfinele erau un drog minunat. S-a 
uitat în lentile. Ucigaşul era iar la parter, ca şi ea. Dăduse 
ture prin şcoală, în căutarea a ceva. Sau a cuiva. Trebuia 
să ajungă la el înainte să găsească uşa deschisă de la 
departamentul de teatru. Şi pe ceilalţi elevi. Şi pe Joel. 
Hwa a verificat nivelul de gaz din rezervor. Era plin. A mai 
pus nişte cuie în centura de la brâu. Şi-a şters lentilele cu 
o cârpă uscată de pe biroul domnului McGarry. A intrat în 
meniul de securitate şi a aplicat pe partea stângă a privirii 
o hartă semitransparentă: ucigaşul era acum doar un 
punct roşu pe un set de linii, iar ea era punctul albastru. 
Aşa putea să vadă mai bine ce era în faţa ei. Şi îi venea mai 
uşor să ochească. 

A tras adânc aer în piept, ca la yoga, să se concentreze. 
Nu-i era uşor, cu toată greutatea de pe ea, dar trebuia. 
Inspiră (doi, trei, patru), ţine (doi, trei, patru), expiră (doi, 
trei, patru). Şi încă o dată. Durerea i se disipase odată cu 
endorfinele. Rămăseseră doar ea, o persoană calmă, 
obişnuită să facă rău fizic altora, şi el, un elev 
dezechilibrat care venise probabil aici cu o dorinţă de 
moarte. Erau probabil egal de frustraţi de faptul că 
poliţiştii nu apăruseră. Într-un fel sau altul, trebuia să 
rezolve singuri situaţia. î 

Hwa a păşit pe coridor. A trecut pe lângă uşi. În alte 
clase, copiii stăteau lipiţi de geamuri. l-a simţit cum o 
privesc în timp ce înaintează spre holul principal. Acolo, în 
cealaltă parte a şcolii, era trăgătorul. 

Ceva a făcut pleosc în spate. Hwa s-a răsucit brusc. La 
început, n-a reuşit să-l vadă. În ploaia stropitorilor era o... 
formă. O formă umană conturată de apa care se izbea de 
ea. Doar că vedea şi prin ea. Fără apă, ar fi fost complet 
invizibilă. Şi-a scos lentilele. 

Forma se mişca. Lucea. Ca o fantomă surprinsă în 
acţiune. Nu era reală. Nu putea să fie reală. Ştia asta. Şi 
totuşi. Şi totuşi. Cu cât se uita mai mult la ea, cu atât 
devenea totul mai real. Holul. Apa. Trăgătorul. Chiar şi 


$ 849 


durerea. Totul era transmis de altundeva, de pe alt canal şi 
ea doar se uita. Un calm binecuvântat a învăluit-o, ca un 
prosop fierbinte, proaspăt scos din uscător. A recunoscut 
sentimentul. Era delicios de familiar, dar nu-şi amintea 
când îl mai trăise. Nu-l mai simţise de mult. Derealizare. 
Ăsta era termenul medical. Momentul când totul din jur 
pare să se schimbe într-o altă fază a realităţii. Era unul 
dintre mecanismele de apărare ale creierului. Pentru Hwa, 
anunţa o criză de epilepsie. 

— O, Doamne! 

Tot calmul i s-a evaporat brusc. Era rece şi udă, rănită şi 
singură. Şi, pentru prima dată în ultimii trei ani, urma să 
aibă o criză. Avea logică: nu mâncase mai nimic, deci 
nivelul ei de glucoză suferise o schimbare dramatică şi era 
supusă la stres fizic şi emoţional. Creierul se descurcase 
bine până acum cu aceste provocări, dar aura strălucitoare 
pe care o vedea în faţa ochilor o avertiza să stea jos şi să 
se odihnească înainte să-şi facă vreun rău. Scotom 
scintilant. Asta era termenul. Scintilant îi ziceau doctorii, 
ca şi cum ar fi fost vreun motiv de entuziasm. 

— Camera de control, a rostit ea tare. Camera de 
control. 

Şi-a închipuit rândurile de butoane. Mari şi strălucitoare 
sub degetele ei. Şi-a închipuit că le apasă. Că aude 
clicurile lor satisfăcătoare. Butoanele se aprindeau pe rând 
în timp ce închidea uşile în urma ei şi se izola... 

S-a auzit bubuitul pugştii în spate. S-a întors. Trăgătorul 
alerga spre ea. Hwa a pipăit cu degete reci pistolul cu 
bolţuri. L-a ridicat. Pistolul a tremurat uşor sub 
strânsoarea ei. A apăsat pe trăgaci. Nimic. O, Doamne, e 
piedica pusă, căcat... 

— Hwa, la podea! 

Siofra. În sfârşit. A căzut la podea. La fel şi trăgătorul. 
Stropitorile s-au oprit. Alarma s-a stins. [i ţiuiau urechile. Ii 
tremurau mâinile. Ceva s-a desprins de pe casca 
trăgătorului. O bucată de piele cu păr pe ea. Dedesubt era 
craniul. Luminile dansau pe pielea lui. Au încetinit, s-au 
oprit şi el a început să se clatine. 


% 85% 


— E inactiv acum, Hwa. Nu-ţi mai poate face rău. Vin 
acum. Stai acolo. 

Hwa a încercat să spună ceva. Dar i-a văzut pe cei în 
uniforme Lynch cu prosoapele lor mari, galbene, de spumă 
absorbantă, o luau pe sub braţe şi o duceau până la cel mai 
apropiat perete, îi scoteau rucsacul şi centura. li spuneau 
că le pare rău. Şi că le pare bine că o văd în viaţă. 

Siofra a ieşit în fugă pe hol. Aproape că a patinat pe 
suprafaţa udă. Dar a continuat să alerge până a ajuns la 
capăt. Ceilalţi s-au împrăştiat şi s-au aliniat de o parte şi 
de alta a pereţilor, cu bărbiile ridicate, cu umerii traşi. 
Aşteptând ordine. 

— Hwa? a întrebat-o şi a fluturat o mână prin faţa 
ochilor ei. Eşti în şoc? 

— Yippee-ki-yay, motherfucker.! 

El a râs. A început să-i şteargă faţa cu un prosop. 

— Ia uită-te la tine. Cred c-ai îngheţat. Nu ştiam că o să 
pornească stropitorile. O să schimbăm protocolul înainte 
de următoarea simulare. 

Hwa s-a străduit să-şi mişte buzele. 

— Simulare? 

— Da. Ș 

Pierduse prea mult sânge ca să se mai poată înfuria. Îşi 
dădea seama de asta cu detaşare, fără nicio anxietate. 

— Pentru... şcoală? 

— Nu. Pentru tine. Să vedem cum l-ai proteja pe Joel. 

Buzele i s-au subţiat. S-a uitat în altă parte. 

— L-am rugat pe domnul Lynch să n-o facă. Dar voia să 
te testeze, şi eu... ştiam că o să treci testul. 

A zâmbit de parcă-l durea gura. 

— De aia n-au fost împuşcături adevărate. 

Acum ea era aproape leşinată. Nici măcar nu găsea ceva 
deştept de spus. De ce îi era aşa de cald? De ce transpira 
aşa de tare? Abia alergase un pic. A ridicat braţul rănit. 

— Gloanţele oarbe pot să facă asta? 

Siofra a tras puţin cravata şi s-a uitat. Sângele i-a 


1 Yippee-ki-yay, motherfucker - replică celebră a lui Bruce Willis din 
seria de filme Die Hard (n. red.). 


$ 86 # 


acoperit degetele imediat. Se pare că ar fi trebuit să lege 
mai strâns cravata după ce dăduse cu spumă. Hwa se 
simţea lipicioasă pe partea dreaptă. Crezuse că e de la 
stropitori. Dar era fierbinte. Era sânge. Holul s-a înclinat 
într-o parte. 

Şeful ei urla. 

— SĂ VINĂ UN DOCTOR! 

Vederea i s-a făcut de un alb pur. Apoi de un negru 
profund. Au ridicat-o pe ceva. O targă. Siofra îl scutura pe 
trăgător de gulerul hainei lui lungi şi negre. Îl scutura şi îl 
izbea de vestiare şi-i urla idiotule sângerează uită-te la ea 
UITE CE I-AI FACUT... 

— H... Hei. 

Hwa a ridicat mâna, care a căzut înapoi. S-a concentrat 
s-o ridice iar. Şi-a imaginat muşchii ca pe nişte grinzi ale 
unei pasarele. Şi-a imaginat tendoanele mişcând degetele 
şi formând un pumn. Închis. Deschis. Închis. Deschis. 
Siofra i-a dat drumul trăgătorului şi a întins mâinile. I-a 
prins mâna între palmele lui. Erau aproape obscen de 
calde. Ea era rece ca gheaţa. 

— Ce-i? 

— Poţi... 

— Da? 

S-a apropiat de ea. 

— Poţi să-ţi iei jobul ăsta şi să ţi-l bagi în cur! 


% 87 # 


VI 
PALINOPSIE 


Camera mirosea a mucegai. A igrasie. A picioare. Hwa 
se gândea că a murit şi că mediul din jur, bezna umedă, 
aerul acru, pereţii pulsând cu vene albastre de bacterii nu 
erau decât o halucinație vie a cadavrului ei în 
descompunere. 

— E ca o pivniţă pentru brânzeturi. 

Hwa a detectat chiar şi prin masca de spital scârba 
bătrânului ei instructor. Sprâncenele groase de culoare 
ruginii erau unite într-o încruntare permanentă. Era un 
bărbat uriaş, prea mare pentru scaunul de lângă pat. Hwa 
se bucura atât de mult să-l vadă, că-i venea să plângă. 
Kripke arăta ca şi cum deja plânsese. Avea ochii roşii şi 
înceţoşaţi. 

— Doctorii au trebuit să-ţi scadă rezistenţa imunitară 
când ai venit, pentru ca organismul tău să poată primi 
zugrăveala. Şi acum trebuie să-ţi refaci flora personală sau 
ceva de genul. Mie mi se pare doar o scuză fiţoasă ca să nu 
curețe camerele. 

A arătat spre fişa ei medicală. În mănuşile de spital, 
degetele lui semănau cu nişte cârnaţi. 

— Şi de ce sunt eu contactul tău de urgenţă? De ce nu 
mama ta? 

Hwa a ridicat din umeri. 

— A trebuit să-i spun, să ştii. Mă calcă pe nervi femeia 
aia. 

— Scuze! 

Hwa s-a uitat la carafa de pe noptieră. 

— Îmi dai puţin din aia? 

— Da. 

Kripke a turnat într-un păhărel şi i l-a întins. Hwa l-a 
luat cu mâna stângă. Avea un gust sălciu. Nu mai plouase 
de multă vreme şi desalinatoarele munceau din greu. 

— Scanare la creier? a întrebat Hwa. 


4% 88 9 


El a clătinat din cap. 

— Încă nu. Crezi că...? 

— Cine ştie? 

Kripke şi-a trecut lent palma peste gură şi peste barbă. 
Era nervos. Ei îi fusese dor de furia lui. Dezamăgirea şi 
frustrarea lui aveau întotdeauna greutate şi grosime. Pe 
vremuri, când se aşezau peste ea ca o pătură, Hwa ştia că 
poate să facă mai mult. Ştia că are potenţial. Era o alinare. 

— Ai făcut nişte cascadorii pe-acolo. 

Hwa a chicotit. 

— Da, băiete. 

Kripke a pus o palmă masivă peste mâna ei dreaptă. O 
durere surdă îi făcea braţul să zvâcnească. El a simtit-o şi 
şi-a slăbit strânsoarea. I-a luat tandru degetele într-ale lui. 

— Mai ţii minte când ţi-am spus că trebuie să înveţi să 
loveşti cu picioarele, pentru că n-ai nicio şansă să dai 
pumni ca lumea cu aşa nişte mâini? 

Ea a încuviinţat din cap. 

— Pe-ormă te-ai băgat în ring cu micuțul Ronnie Tolliver 
şi i-ai dat una cu latul palmei direct peste ochi şi te-am 
scos din luptă pentru că era o lovitură ilegală. Ai vrut să 
pleci de tot atunci şi acolo, ţi se părea că ai câştigat 
meciul. 

— Ar fi trebuit să-l câştig. Era în genunchi. 

Kripke a clipit cu ochii lui sticloşi, umezi. 

— Cum eşti? 

Hwa a întins cealaltă mână şi a bătut-o uşor pe a lui. 

— Praf. Dar pe drumul cel bun. 

Hwa şi-a dres glasul. Accentul i se schimba când vorbea 
cu Kripke. Sala de sport era singurul loc în care nu trebuia 
să-şi bată capul dacă vorbeşte corect engleză sau coreeană 
şi putea să vorbească la fel cu ceilalţi. 

— Mi-am dat demisia. 

Kripke şi-a încrucişat braţele peste pântec şi s-a lăsat pe 
spate în scaun. Trebuia să slăbească. În curând avea să 
devină statistică. Ea a simţit brusc dorinţa să se întoarcă la 
sală cu el, să ridice greutăţi sau să alerge ori măcar să se 
distreze pe plasa elastică. li era dor de ea. Dar ora de 


4% 89 # 


sport era diferită fără Tae-kyung. Încercase să mai meargă 
acolo, după. Dar durea. Fantoma lui era cea mai puternică 
acolo. 

— Ce-ai făcut? 

— Mi-am dat demisia. 

A mai luat o gură de apă. 

— S-au jucat cu mine. Aşa că mi-am dat demisia. 

Sprâncenele groase ale lui Kripke s-au mişcat ca două 
omizi care se miros una pe alta. 

— Cum s-au jucat cu tine? 

Hwa şi-a umezit buzele cu limba. Erau deodată foarte 
uscate. Doamne, dacă doar şi-a imaginat? Şi-a imaginat 
cum se dezlipeşte pielea de pe craniu şi luminile de 
dedesubt. Şi-a imaginat privirea moartă din ochii lui, ca ai 
unei păpuşi. Şi-a imaginat forma din apă. 

— Hei! 

Kripke i-a luat paharul din mâini. 

— Uite cum tremuri, o să-l verşi pe tine. Ți-e frig? 

— Da, s-a auzit ea răspunzând. 

El i-a tras pătura mai sus şi a început să caute ceva prin 
cameră. 

— Să le ia dracu' de spitale! Ori e prea cald, ori e prea 
frig. Aşa, deci. Demisia. 

Hwa a dat din cap cu emfază. 

— Să mor eu că demisia! Da. Am făcut-o deja. 

Kripke a arătat cu degetul mare în spatele lui. 

— I-ai spus clientului? 

Căcat! Bineînţeles că trebuie să-i spună lui Joel. Cum o 
să-i explice? 

— Joel? E pe acolo? 

Kripke a dat aprobator din cap. 

— A plecat înainte să te trezeşti. A venit după el un tip 
înalt, roşcat. 

— Şeful meu. Fostul meu şef. 

— Ce măreț se dă şi ăla! Mai băţos decât doi cocoşi într- 
o poiată. 

Hwa a râs. O durea. 

— Ele, da. 


% 90 # 


— M-a luat tare, m-a întrebat de tine. N-am mai văzut un 
om aşa de supărat de când a ratat Belluci în semifinale, 
acum cinci ani. 

Kripke s-a uitat la ea pe sub borul pălăriei. 

— Auzi ce-ţi zic, răţuşcă? 

Hwa s-a uitat în altă parte. N-a mai apucat să răspundă. 
S-a auzit un clopoțel în cameră. 

— Jung-hwa Go? Trebuie să-ţi facem testul la ochi. 

— Glaucomul e ceva destul de comun la cei care suferă 
de Sturge-Weber, a spus doctorul. Şi nu ţi-ai făcut de mult 
o examinare a ochilor. 

Hwa era prima pacientă cu Sturge-Weber pe care o 
întâlnise. Când s-au cunoscut, el a zis că vrea să înveţe cât 
mai multe despre bolile rare. Rezidenţii primeau un bonus 
de risc dacă lucrau în larg. Într-o situaţie de evacuare, ei 
ar fi plecat printre ultimii. 

— Ca zugrăveala aia de pe braţul tău, de exemplu, a 
continuat doctorul Bonus de Risc. E pentru victimele 
incendiilor. O administrăm la triaj înainte de evacuări. Iese 
dintr-un puşcoci ca aluatul. 

— Drăguţ. 

A încercat să-şi imagineze un sac umflat cu mâzgă roz, 
ataşat de braţul ei. N-a reuşit. 

— Glaucomul nu-i aşa de rău, adică n-are simptome rele. 
Până acum ai avut noroc, având în vedere cât de extinsă e 
angioma ta. N-ai mai avut o criză de trei ani şi înainte ai 
trecut prin aproape toţi anii de şcoală fără niciuna. Şi încă 
eşti activă fizic, fără nicio slăbiciune pe partea dreaptă. 
Probabil exerciţiul fizic a ajutat la prevenirea celorlalte 
simptome. Şi alimentaţia. Scrie aici că mănânci multe 
grăsimi bune şi stai departe de zahăr. Şi anticonvulsivii, 
evident. 

Hwa a dat aprobator din cap. 

— Angioma ar putea să-mi atrofieze partea asta de 
creier, totuşi, nu? 

— E posibil. Pata îţi strânge laolaltă nervii şi vasele de 
sânge de deasupra cortexului tău cerebral. Aşa că, dacă ai 
avut o criză mută, ea ar putea fi un semn că s-a întețit 


$ 919 


strânsoarea. 

Şi-a strâns pumnul şi i-a arătat. 

— Sau dureri de cap. Ai avut dureri de cap recent? 

— Nu, dar şeful meu a avut, a spus Hwa. 

Doctorul a râs. A făcut un semn din mână şi s-a deschis 
un portal spre zona de optometrie. Proiecţiile mai multor 
ochi s-au trezit deodată şi au clipit când au trecut prin 
dreptul lor. Unii erau albaştri. Unii erau verzi. Unii aveau 
vinişoare roşii. Unii aveau cataractă. Parcă toate 
dispozitivele de supraveghere din zonă îşi dezvoltaseră un 
avatar mic, special, care să facă cu ochiul şi să râdă de 
oamenii din preajmă. 

— Ai mai fost supusă unei examinări robotice înainte, 
da? 

— Ce? 

Doctorul a făcut un semn şi s-a deschis o altă uşă, spre o 
cameră întunecată. Înăuntru era o maşinărie înaltă, albă, 
cu şase membre şi mulţi ochi. S-a luminat odată cu 
camera. Luminile i-au clipit şi membrele s-au îndoit cu 
delicateţe într-un gest care părea să spună mai degrabă 
„bine ai venit” decât „o să-ţi mănânc ochii”. 

— El e doctorul Mantis. Tocmai a primit nişte 
îmbunătăţiri şi e gata de treabă. Lasă-l să-ţi dilate mai întâi 
pupilele şi pe urmă poate să-ţi măsoare presiunea de pe 
nervul optic. 

— Bună, a spus doctorul Mantis. 

A întins un cleşte spre ea. Avea un accent englezesc 
pronunţat. Hwa se întreba de ce toţi robotii trebuie să fie 
britanici. Probabil din acelaşi motiv pentru care actorii 
britanici jucau mereu în filme roluri de nazişti. 

Hwa s-a întors spre celălalt. 

— De ce nu pot să am un doctor adevărat? 

— Eu sunt un doctor adevărat, a zis Mantis. 

— Mantis e bun! Mai mult decât bun! E extraordinar! 
Mantis, trimite-mi raportul ăla când îl termini, bine? 

— Da, doctore Rockwell. 

Rockwell. Aşa-l chema. Uşa s-a închis după el. 

— O să am cea mai mare grijă de ochii tăi, a spus 


Y% 92 # 


Mantis. 

A pivotat pe o bilă gigantică şi a intrat în câmpul ei 
vizual. Încă ţinea cleştele întins. Hwa l-a prins şi l-a strâns. 
Robotul avea o strângere blândă. A folosit un alt braţ, de 
mai jos, ca să tragă un scaun. 

— Te rog, ia loc. 

Hwa s-a aşezat. Luminile s-au micşorat. Unul dintre 
cleştii lui Mantis a prins-o de bărbie. Un altul o ţinea de 
frunte. 

— Acum o să-ţi dilat pupila. Te rog, ţine ochiul deschis. 

— OK. 

A simţit o stropitură în ochi. 

— Acum o să verific câtă presiune e pe nervul optic şi 
dacă şi-a schimbat culoarea. Dacă există ceva anormal, o 
să-ţi cartografiez câmpul vizual cu lumina asta. 

Ceva a clipit pe corpul lui. 

— Acum o să vin foarte aproape de tine şi o să mă uit 
adânc în ochiul tău. 

Cleştii s-au strâns. Mantis s-a apropiat. Unul dintre ochii 
lui a ajuns la acelaşi nivel cu al ei. Era o cameră video 
foarte mare. Pe când se uita în ea, lui Hwa i s-a părut că 
vede oglinzi care-şi schimbă poziţiile. 

— Ce fel de schimbări ai observat la vederea ta? a 
întrebat-o Mantis. 

— Ă... a început ea şi a înghiţit în sec, simţindu-şi faţa 
amorţită. Am avut derealizare şi depersonalizare. 

— Te-ai disociat? 

— Numai un minut. Şi apoi mi s-a părut că văd o aură ca 
de criză. 

— Aura ţi-a acoperit vederea? 

Hwa a vrut să dea din cap, dar o ţineau cleştii. 

— Nu. Era localizată. 

— Cât de mare era aura? 

— Mare. Cam de mărimea unei persoane. 

— Era neagră? 

— Nu. Era de celălalt fel, cred. Arăta ca... 

Şi-a lins buzele. Simpla amintire a momentului îi era de 
ajuns ca să-i ridice părul pe braţe. 


$ 93 9 


— Arăta ca nişte picături de apă pe sticlă. Are sens? 

— Nu chiar, dar câmpurile noastre sunt foarte diferite. 
Eu pot să văd şi în infraroşu. 

Oglinzile s-au mişcat iar în ochiul doctorului Mantis. 

— Ai avut o criză după ce ai văzut aura? 

— Nu. Doctorul Rockwell spune că era probabil o criză 
tăcută, numai aură, fără convulsii. Aşa că poate am scăpat 
ieftin de data asta. 

— Ai avut puncte oarbe? 

— Puncte oarbe? 

— Găuri în vedere, lucruri care ştii că trebuie să fie 
acolo, dar nu le vezi. 

Era şi asta o descriere posibilă. 

— Poate? 

— Ai avut recent experienţe cu accesorii de realitate? 

Hwa a încercat să nu se încrunte. 

— Poftim? 

— Căşti, ochelari de augmentare, lucruri de acest gen. 
Ţi-ai pus recent lentile noi? 

— Ă... da, de fapt. Şi le-am purtat azi. Adică ieri. Ultima 
dată când am fost trează. 

Lumina s-a stins. O ceaţă purpurie a înlocuit-o în 
vederea lui Hwa. Cleştii i-au dat drumul. Se simţea puţin 
ameţită acum, că n-o mai ţineau. Doctorul Mantis s-a 
recompus la înălţimea lui maximă. 

— Ar putea să fie o fantomă, a spus Mantis. 

I s-a aprins una dintre lumini şi pe peretele opus a 
apărut o proiecţie. Era o schiţă în creion de pe vremuri, 
reprezenta ochiul uman, cu un bec şi săgeți şi o pereche de 
lentile foarte vechi, grosolane. 

Pe măsură ce robotul vorbea, imaginile se animau. 

— Se numeşte  palinopsie. Înseamnă să vezi cu 
întârziere. Vezi un obiect la mult timp după ce a dispărut. 
Poate fi un efect secundar al crizelor. Accesoriile pot să-ţi 
modifice percepţia, mai ales dacă nu eşti obişnuită cu ele. 
Asta e problema, mai ales pentru pacienţii ca tine. Să o iei 
în calcul, dacă vrei să-ţi păstrezi dispozitivul. Probabil 
procesezi informaţii în câmpul vizual la mult timp după ce 


Y 94 # 


au fost percepute de ochi. 

— Deci chiar era o fantomă. 

— Dintr-un punct de vedere. 

Cleştii doctorului Mantis s-au ciocnit unii de alţii. 

— Te-ai prins? E o glumă optometrică. 

— O, da, a chicotit Hwa şi i-a arătat robotului un OK cu 
degetele mari. Bine spusă. Foarte seacă. 

Toate trei seturile de cleşti s-au ciocnit unele de altele. 

— Chiar? Încerc lucruri noi în comunicarea cu pacienţii. 

Hwa s-a simţit deodată foarte prost că spusese despre 
creatură că nu e un doctor adevărat. Işi făcea şi el 
programul, ca toată lumea din oraş. Se bazau pe maşini 
până la urmă. Chiar şi turnurile erau construite în mare 
parte de drone. Ar fi trebuit să-i arate mai mult respect de 
la început. 

— Da, faci o treabă excelentă, l-a asigurat ea şi a zâmbit. 
Mulţumesc. Cum e ochiul meu? 

— E perfect normal, a răspuns Mantis. Nu-i nicio 
problemă cu vederea ta. 

— Arăţi ca dracu, i-a zis maică-sa. 

— Am fost împuşcată. 

Hwa a văzut cum privirea lui Sunny se mută pe valva de 
la braţul ei drept. 

— Acum ţi-e bulită şi cealaltă parte, ha? 

— Da. 

Să-şi recunoască urâţenia a fost mereu parola corectă de 
intrare în casa mamei sale. Era moneda ținutului. Sunny s- 
a dat la o parte din uşă şi i-a făcut semn să intre. Puţea a 
ceva dulceag. La început, Hwa a crezut că Sunny încearcă 
un parfum nou, dar mirosul venea dinspre podea. Pe covor, 
lângă frigider, era o pată uriaşă, roz. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Am vărsat o tavă cu jeleuri cu votcă. Nici nu se 
aşezară bine. ă 

Sunny s-a pus la o masă mică în faţa display-ului. Îşi 
luase unul mai mare de când Hwa fusese ultima dată aici. 
Ocupa mare parte din perete. 


% 95 # 


— Ai mutat trofeele, a spus Hwa şi şi-a dat seama că de 
asta se şi întorsese. Casa ei nouă n-ar fi fost completă fără 
ele. 

Sunny s-a prefăcut că n-aude. Îşi ţinea privirea lipită de 
ecran. 

— Trofeele, a repetat Hwa puţin mai tare. Unde sunt? 

— Sunt atentă la asta. 

Hwa s-a uitat la uşa vechii camere a lui Tae-kyung. 
Camera lor veche. Ar putea să intre. Acum. Ar putea. 

N-a putut. 

S-a dus la frigider. Sunny a ţâţâit iritată când Hwa i-a 
trecut prin faţă. Hwa a coborât capul şi s-a lăsat pe vine 
înaintea frigiderului. Nu erau multe lucruri în el: o carafă 
cu ceai rece, despre care Sunny zicea că e bun pentru 
piele, cu bucăţi de rădăcini uscate plutind prin ea, şase 
sticle cu suc de verdeţuri, trei de şampanie roz şi, undeva 
în capăt, un borcan cu kimchi. 

În afară de limbă, era singurul lucru din moştenirea lor 
culturală pe care-l mai păstra Sunny. Mâncase kimchi de 
mică. Zicea că acelor murături li se datorează silueta ei 
frumoasă şi constituţia ei excelentă. Era tot ce mânca după 
fiecare operaţie şi fiecare naştere. 

— Dacă-mi mănânci mâncarea, să pui alta la loc! 

Hwa nu i-a răspuns. [inea uşa frigiderului cu corpul şi 
îşi folosea braţul zdravăn ca să scoată borcanul. Apoi, 
sprijinită de frigider, a prins borcanul între picioare şi l-a 
deschis cu mâna bună. La suprafaţă era o crustă albă. 

— Căcat... 

Hwa s-a ridicat. A luat o pereche de cleşti pentru gheaţă 
lăsaţi pe blat şi a îndepărtat mucegaiul. Chestia de 
dedesubt era umedă şi roşie. A început să mănânce cu 
cleştii. Luase deja trei guri mari, când a observat că Sunny 
se holbează la ea. 

— Ce-i? 

— Nimic. 

Sunny s-a întors să se uite la povestea de pe display. 
Părea mai slabă. Hwa nu-şi dădea seama cum ar fi fost 
posibil, dar era adevărat. Nu mâncase niciodată prea mult. 


$ 96 # 


Aşa e când îţi începi cariera de model la 11 ani. Mâncarea 
era duşmanul. Nici lui Hwa nu i se dădea voie să termine 
mâncarea din farfurie. Prima dată când a făcut-o a fost 
atunci când a împărţit o oală de ramen cu fratele ei. El 
adăuga mereu şi chestii mai distractive, ca ouă sau 
crenvurşti. Ştia cum să taie crenvurştii ca să arate ca nişte 
caracatiţe. Lua capacul oalei, ca ea să nu se frigă la 
degete. 

Pata de pe podea însemna că exista votcă prin casă. 
Hwa a aruncat cleştii şi s-a uitat în congelator. Era plin: 
votcă, gin, rom, cidru, împreună cu pachete medicale 
pentru febră şi cuburi de gheaţă în formă de inimioară. 

— Am fost la spital să te văd. 

Hwa a scos o sticlă de votcă aproape terminată şi a 
închis uşa. Sunny încă se uita la ecran. 

— Când? 

— Ieri. Dormeai. 

— Eram în comă. 

Sunny a dat din umeri. 

— Păreai că eşti bine. Aşa că am plecat. 

Hwa nu ştia ce să spună. Nu fusese conştientă până 
acum că poţi să fii în comă şi să nu pari că eşti bine. 

— OK... 

— Şi n-ar trebui să bei aia. Acum, că eşti pe pastile. 

Hwa s-a uitat la sticla din mână. Sunny avea dreptate. 
Ura când Sunny avea dreptate. Dar femeia îşi petrecuse 
mult timp în spitale. Ştia cum e cu recuperarea. 

— Da. 

— Şi oricum n-ar trebui să-mi bei băutura. E scumpă. 
Cumpără-ţi-o pe ata! 

Hwa a pus sticla la loc şi s-a întors la kimchi. Sunny s-a 
ridicat. S-a întins. 

— Şeful tău e un bărbat drăguţ. 

Lui Hwa i s-a strâns stomacul. Gândeşte-te la camera de 
control, şi-a spus. 

— Nu mai e şeful meu. Mi-am dat demisia. 

Sunny s-a uitat la ea cu o privire total dispreţuitoare. 

— Bineînţeles. 


$ 97 # 


— Aproape că m-au omorât, a zis Hwa şi s-a urât imediat 
pentru nevoia de a explica. 

Sunny a oftat, dar nici n-a apucat să deschidă gura, că 
Hwa şi ştia pe care dintre multele ei poveşti o s-o spună. 

— Am avut o dată un show în Incheon şi... 

— Şi ţi-a luat foc părul, la bis. Şi nu te-ai plâns. Ştiu. 

Sunny şi-a dat ochii peste cap. 

— Rămâi aici peste noapte? 

Niciodată cu ospitalitate. Mereu s-o facă să simtă că-i 
stă în gât. 

— Doar în noaptea asta. 

— Bun. 

Sunny s-a dus în partea profesională a apartamentului. 
Hwa a pus la loc kimchiul şi a găsit o periuţă nouă în baie. 
S-a spălat pe dinţi mai mult decât ar fi fost necesar. În cele 
din urmă, trebuia să intre în cameră. Hwa s-a gândit la 
asta în timp ce-şi privea faţa în oglindă. Sunny avea 
dreptate. Chiar arăta ca un căcat. Mai mult decât de 
obicei. Pata ei era întunecată şi pielea fără luciu. Avea 
buzele prea mari. Arătau stupid, ca şi cum un muncitor 
neatent dintr-o fabrică îi trântise gura altcuiva pe faţă. 

S-a uitat iar direct în ochiul ei prost. 

— Nu mai fi aşa o laşă! 

Camera lui Tae-kyung mirosea la fel. Ştiuse că aşa o să 
fie, dar tot o surprindea. Parcă el încă ar fi fost acolo. Uite 
patul, cu cearşafurile încă întinse. Pătura de iarnă încă era 
strânsă la capătul patului. Mănuşile de box încă atârnau pe 
perete. 

Sunny mutase trofeele într-un dulăpior lângă pat, de 
unde Tae-kyung le-ar mai fi văzut dacă ar mai fi dormit 
acolo. Erau în dezordine. Hwa le-a aşezat în ordine 
cronologică, de la stânga la dreapta. Timp liniar. Fără 
căcaturi ca Singularitatea. Fără fantome. Totul aranjat, 
curat şi mort şi dus. 

Tae-kyung avusese şansa să fie profesionist. Oricine şi-ar 
fi dat seama dacă i-ar fi văzut trofeele, fundele, diplomele 
şi centurile. Toată istoria lui era acolo, cu vorbe ca 
„finalist” şi „câştigător” şi „campion” scrise cu litere mari 


4% 98 # 


şi tăioase. Viitorul lui posibil. Ar fi putut să plece de acasă, 
să prindă un contract şi să intre în schemă. Ar fi făcut 
bani. Nu mulţi, dar destui. Era chipeş, amuzant, rapid. Ar 
fi putut să fie un star. 

În schimb, a stat acasă şi şi-a luat un job pe platformă. A 
amânat. A spus că poate să aştepte. Să facă nişte bani mai 
întâi. Că nu poate s-o lase pe Hwa doar cu mama. Şi de aia 
era acolo când a avut loc explozia. Din cauza lui Hwa. 

Încă stătea între paturile lor, când s-a auzit un bip. 

— Eşti bine? 

Joel. Hwa nu mai avea lentilele şi casca din ureche, dar 
el încă ştia cum să dea de ea. Ciudat că se interesa. Nu se 
ştiau de prea mult timp. 

— Bine, i-a spus. 

— Chiar îţi dai demisia? 

Hwa n-avea nicio idee cum să răspundă. 

— E vina mea? a insistat Joel. 

— Nu, a spus ea tare şi apoi i-a scris: Nu. Nu-i vina ta. 
Doar că nu sunt bună pentru job. Aveai dreptate. Am fost 
proastă. A fost o idee proastă. O greşeală stupidă. 

Luminile erau stinse şi ea aproape se dezbrăcase, când a 
venit încă un bip. Se descurca mai greu cu un singur braţ. 
Începuse să se întrebe dacă Joel adormise. Dar mesajul lui 
a venit tare şi clar: 

— Am putea să fim prieteni în continuare? 

Încet, trupul ei s-a lăsat pe podea. S-a ghemuit deasupra 
încheieturii mâinii, uitându-se la ferestruica luminată din 
bezna camerei ei din copilărie. 


$ 99 # 


VII 
CRIMĂ 


Pentru că încă erau prieteni, s-a întâlnit cu Joel a doua 
zi, la prânz. Încă era cald, aşa că au mâncat în Autumn 
Garden de pe Nivelul 20 al Turnului Doi, unde erau copaci 
ale căror frunze chiar se îngălbeniseră. 

Arţarii fuseseră plantați înaintea recoltelor de pe 
nivelurile cu ferme. Pe o placă de pe un copac erau 
logourile horticultorilor şi ale agenţiilor de sănătate 
mintală care fondaseră pădurea. 

— N-am mai fost aici, a spus Joel, uitându-se în sus, spre 
boltă. 

— Veneam aici la întâlniri, a spus Hwa, privind spre tipul 
cu cască însărcinat să-i supravegheze. 

Noul bodyguard al lui Joel, probabil. O cască o învinsese, 
deci poate era mai bine aşa. 

— La întâlnirile altora, adică. Pentru mine erau joburi. 

Joel a dat din cap şi a tras un şut în nişte frunze galbene 
şi uscate. 

— O să te întorci la jobul vechi? 

— Poate, a răspuns Hwa. Dacă mă primesc. 

Joel părea să asculte ceva. Siofra, probabil. Hwa a vrut 
să-l întrebe, dar s-a abținut. Joel a clătinat din cap uşor şi i- 
a întins două cutii. 

— Bucătarul nostru ne-a pregătit prânzul. 

Hwa a zâmbit. 

— Mulţam. 

— l-am spus să-ţi facă orez cu conopidă. Eu cică ar 
trebui să mănânc cereale. 

— Încă eşti în creştere, e OK. 

Joel a aranjat masa. Hwa a vrut să-l ajute, dar el a spus 
ceva despre braţul ei şi a oprit-o. Evident, bucătarul le 
făcuse ceva coreean: tocană de tofu cu zucchini şi crevete. 

— M-am gândit că ti-ar plăcea ceva mai... familiar, a 
spus Joel. 


% 100 # 


— Crede-mă, Joel, mama n-a făcut niciodată mâncare ca 
asta, a spus Hwa. Dar mulţam. E excelentă. 

— Şi tatăl tău? 

Hwa a dat din umeri. 

— N-am idee. Nu l-am cunoscut. Nici nu ştiu dacă mai e 
pe aici. Am întrebat-o pe Sunny cândva, dar mi-a zis că nu 
poate să-mi spună. Pariez că nici nu ştie. 

— Fratele tău a fost deci ca tatăl tău? 

Hwa s-a înecat cu supa. A tuşit. 

— Da. Cumva. Un pic. Poate. 

A luat o gură zdravănă de ceai rece din termos. 

— Poţi să-mi faci o favoare? 

— Vrei să-ţi iau lucrurile din vestiar? Pentru că deja l-am 
întrebat pe unul dintre profesori cum... 

— Joel. 

Hwa s-a uitat la el ca Meduza şi el a tăcut. Pentru o 
clipă, s-a concentrat pe sunetul frunzelor în cădere şi pe 
murmurul eolienelor de afară şi pe mereu prezentul, 
aproape neauzitul murmur al Atlanticului de sub ei. 
Trebuia să facă asta. Trebuia. N-avea de ales. Dă-i dracu' 
pe Lynch ăştia, oricum. 

— Închide-ţi casca! i-a cerut ea. Vreau să-ţi zic ceva. 

Joel a tresărit ca un peşte tras de cârlig. Asculta ce-i 
spune altcineva. In cele din urmă, a dat din cap a 
aprobare. A tastat o parolă complicată pe pielea din jurul 
urechii. 

— Daniel zice că e OK. 

Hwa a aşteptat până când „ţeastă rasă” s-a dus pe 
cealaltă parte a parcului. 

— Joel, ştii că testul n-ar fi trebuit să fie cu gloanţe 
adevărate, da? 

El a dat din cap. A 

— Da. A fost un accident. Îmi pare rău. 

A înghiţit în sec. 

— Hwa, îmi pare rău, e vina mea, dacă n-ai fi... 

— Taci, i-a spus Hwa şi, când el a tresărit, a adăugat: 
Termină cu căcaturile. N-a fost vina ta. Nu ştiai. Şi nu tu ai 
schimbat gloanţele. 


% 101 # 


I-a pus o palmă pe umăr. 

— Dar cineva a făcut-o. Şi cineva vine după tine. 

Joel a aşteptat o clipă, s-a gândit, apoi a izbucnit în râs. 
Şi-a încrucişat braţele, lipindu-le de coaste, hohotind. A 
căzut pe spate în frunze. Hwa a salvat la timp supa de 
picioarele lui întinse. 

— Ce-i aşa de comic? l-a întrebat ea în cele din urmă. 

— Faţa ta, i-a răspuns el. 

Hwa s-a crispat. 

— Oh! 

— Nu, nu în sensul ăsta! a zis Joel şi s-a ridicat. Nu în 
sensul ăsta. Râdeam de cât de serioasă erai. 

A încercat să o imite. Arăta ca o mască veche dintr-o 
pantomimă. 

— Sunt ameninţat tot timpul. Sau, cel puţin, familia mi-e 
ameninţată tot timpul. A fost doar o greşeală! Şi toţi cei 
implicaţi au fost daţi afară. 

Lui Hwa i s-a ridicat părul pe braţe. 

— Da? 

— Da, a spus Joel, dându-şi ochii peste cap. Serios. Ai 
fost împuşcată. I-au dat afară pe toţi. 

Hwa se îndoia că motivul fusese împuşcarea ei şi nu 
dorinţa lui Zachariah Lynch de a-şi împrospăta personalul. 
El ştia de amenințările cu moartea, dar Joel nu. 

— Joel, am văzut amenințările. 

— Normal că le-ai văzut. Eşti paza mea. Sau ai fost. 

— Nu, vreau să spun că am văzut ameninţări precise. 
Împotriva ta. Împotriva vieţii tale. Ameninţări cu moartea. 
Înspăimântătoare. 

Joel s-a încruntat. S-a jucat puţin cu mâncarea. 

— Dar... n-are niciun sens. De ce... 

— Tatăl tău mi-a zis să nu-ţi spun. A trebuit să semnez... 

— Şi de ce-ai pleca? a întrebat-o Joel, uitându-se în sus 
la ea cu ochi luminoşi. Dacă vrea cineva să mă omoare, de 
ce ţi-ai da demisia? 

Hwa a deschis gura. Nu se gândise că o să fie întrebată. 

— Pentru că am dat greş. Am ratat. Nu numai că te-am 
lăsat în urmă, dar nici n-am eliminat ameninţarea. Puteai 


% 102 # 


să fii rănit. Puteai să mori. 

I-a apărut, nechemată, fantoma care o urmărise sub 
stropitori. l-a dominat o clipă vederea, ca o aură de 
migrenă. Apoi a clipit şi fantoma a dispărut, dar Hwa şi-a 
amintit de ce trebuise mai exact să facă asta. Camera de 
control, şi-a zis. Apoi a îndrăznit să se uite în ochii lui Joel. 

— Şi pentru că... cine e pe urmele tale, cine a trimis 
mesajele... Nu ştiu dacă pot să mă lupt cu ei. 

— Dar tu poţi să te lupti cu oricine! 

Vocea îi sunase spart şi s-au uitat amândoi în altă parte, 
amândoi profund stingheriţi. 

— Nu şi cu ăştia, a spus Hwa în cele din urmă. E ceva... 
cineva... nu ştiu cum să mă descurc. Şi pe oricine o să 
aleagă tatăl tău pentru job o să fie probabil mai bun. Mai 
bine echipat. N-o să trebuiască să te îngrijorezi pentru 
crizele mele sau că aş putea să orbesc şi toate căcaturile. 
O să fii mai în siguranţă fără mine. 

Joel a început să-şi împacheteze prânzul. 

— Te rog să mă scuzi, i-a zis. Nu-mi mai e foame. 

Hwa şi-a luat votca şi sucul. Ploaia îi mânase pe băutorii 
diurni în Crow's Nest, la o cină de refacere. Unii erau de la 
USWC. Ceilalţi îşi scuturau pletele ude şi-şi scoteau 
puloverele şi comandau prima bere neagră a toamnei. Încă 
era cald afară, dar umezeala o făcea pe Hwa să simtă pe 
ceafă primii fiori reci ai toamnei. O durea braţul. Afară, se 
schimba presiunea. 

— Şi de aia aş vrea să-mi primesc înapoi jobul vechi, i-a 
spus lui Rusty. Vrei, te rog, să-i arăţi lui Madame Severine 
această conversaţie? 

— Bineînţeles, i-a răspuns Rusty. 

Hwa s-a uitat la Nail. Nail a dat aprobator din cap. 

— Drăguţ din partea voastră! a spus Hwa şi a ridicat 
paharul. Noroc! 

— Regretă că n-a putut să vină la întâlnire. A avut 
treabă. 

— Nu mă-ndoiesc. 

Hwa a sorbit din pahar. 

— Îmi permiteţi să-mi cer scuze încă o dată? Că v-am 


% 103 # 


pierdut în mulţime în ziua aia? 

— Nu. Am fost informaţi că nu puteai, i-a răspuns 
bărbatul şi a zâmbit. Dar nu e nicio stipulare cu privire la 
aprecierea gestului. 

— Bun, atunci. 

Rusty s-a uitat peste umărul ei. S-a încruntat. 

— O să fii atacată. 

Hwa s-a răsucit în scaun la timp ca să primească un val 
de bere în faţă. Paharul a căzut pe podea şi a zdrăngănit 
fără să se spargă. New Arcadia avea o regulă în privinţa 
paharelor în baruri. Ceva legat de faptul că puteau fi 
sparte şi transformate în arme. 

— Târfă mică şi egoistă! 

Andrea Davis era slăbănoagă, spre deosebire de soţia ei, 
Calliope. Era o rămurică de femeie, cu un smoc de păr 
roşu, care îi tremura pe cap. Vibra de furie. 

— Andrea... 

— Gura! a strigat Andrea şi i-a tras un şut spre bărbie. 
Ridică-te! Ridică-te şi înfruntă-mă! 

Tipul de pe scena de karaoke nu mai părea aşa de sigur 
că văzuse un milion de feţe şi le impresionase pe toate. 

Camera de control, şi-a amintit Hwa, ridicându-se în 
picioare. Era mai înaltă decât Andrea, dar nu cu mult. Îşi 
ţinea mâinile pe lângă corp. Camera de control. Apasă pe 
butoanele mari. Ascultă cum se închid uşile în urma ta. 

— Ce se întâmplă, Andrea? 

Andrea i-a tras o palmă. Era clar că n-o făcea prea des, 
dacă o făcuse vreodată. I-a zgâriat un pic nasul şi gura lui 
Hwa. Hwa s-a gândit că măcar maică-sa îşi dezvoltase 
nişte tehnici mai bune în ultimii 23 de ani. Chiar şi cu 
trupul ei ţinut pe picioare cu polimeri şi rugăciuni, Sunny 
ar fi putut s-o rupă pe Andrea în două. 

— Nu cred că e cazul, doamnă Davis, a spus Rusty, 
venind sfios de după masă. Sunt sigur că există o 
explicaţie... 

— Mi-a omorât nevasta! 

Andrea a întins un deget tremurător spre Hwa, care, 
copleşită de adrenalină, încerca să respire. Calliope? 


% 104 # 


Omorâtă? Când? Cum? 

— Tocmai am vorbit cu poliţia, a şoptit Andrea. Şi mi-a 
spus că ar fi trebuit să o păzeşti pe Calliope. A avut o 
întâlnire. Şi s-a dus acolo singură. Pentru că ţi-ai dat 
demisia. "Ţi-ai dat demisia ca să lucrezi pentru ei. 

Andrea a arătat pe fereastră spre platformă. Pe cel mai 
mare furnal era un logo nou, strălucitor, al familiei Lynch. 
L-ul ăla umflat unduindu-se în jurul unei băltoace negre ca 
un şarpe leneş care-şi înghite încet ultima victimă. Hwa s-a 
întors spre celelalte femei din bar. Cu jumătate dintre ele 
lucrase în trecut. O priveau diferit acum. Ca şi cum îşi 
suspendaseră abonamentul la lentile şi îi vedeau faţa 
adevărată pentru prima oară. Ca şi cum ştiau în sfârşit cât 
de urâtă e. 

— Calliope e moartă? 

Andrea o împungea în umeri cu degetele ei noduroase. 
Era mai puternică decât părea. Furia poate să facă asta. 
Continua s-o împingă, încercând s-o trântească. Lui Hwa 
muşchii stomacului i s-au lipit de coloana vertebrală. 
Stătea dreaptă şi nemişcată şi o lăsa pe Andrea să-şi 
puncteze vorbele cu degetele. 

— Da! Este! Moartă! Ruptă în bucăţi! 

Hwa a clătinat din cap. 

— Andrea, n-am ştiut... 

— Du-te dracu’! 

Andrea şi-a înfipt cotul mic şi osos în plexul solar al lui 
Hwa. Durerea i-a deschis un punct de spaţiu superdens în 
dosul coastelor: o gaură de vierme a sufocării şi a panicii. 
Hwa s-a clătinat şi a căzut pe masă. Ceştile s-au rostogolit 
şi au zăngănit pe podea. Nu-i de mirare că era depăşită de 
situaţie. Işi dorea cu disperare, stupid, să fie trează. A 
alunecat de pe masă pe podea. A simţit sub palme coji de 
alune. Andrea i-a tras un şut într-o parte. 

Hwa a încercat să se ridice. Andrea a luat o sticlă 
aproape plină de pe o masă şi a încercat să o lovească în 
cap. Hwa s-a ferit şi a blocat lovitura, dar Andrea parcă 
fusese cuprinsă de o frenezie ucigaşă şi sticla a revenit şi i- 
a izbit tâmpla. A simţit-o rece, spumoasă, vibrând. Hwa a 


% 105 # 


auzit clipocitul berii în plastic când i-a întâlnit pielea 
tâmplei şi i-a rupt-o. 

— Opreşte-te! a zis şi şi-a apărat capul cu antebraţele, în 
timp ce Andrea lovea din nou. Opreşte-te, asta-i partea 
mea bună... 

— Tu n-ai o parte bună, trădătoare hidoasă. 

Andrea s-a repezit iar să o pocnească, dar piciorul ei a 
nimerit în gol când Nail a prins-o şi a ridicat-o blând. O 
ţinea sus şi ea se zbătea. 

— A tăiat-o, a şoptit Andrea. O, Doamne, a tăiat-o pe 
iubita mea. 

Rusty şi Nail trebuiau să se întoarcă la Severine. 

— DOM, a spus Rusty când şi-a luat haina. Pune nişte 
gheaţă. 

Barmanul de la Crow's Nest i-a dat lui Hwa un prosop cu 
gheaţă în el şi un coniac şi i-a făcut semn să plece imediat 
ce l-a băut. Lumea din lift a făcut tot posibilul să nu se uite 
la ea, dar a studiat-o pe ascuns: pata, sângele proaspăt, 
tăieturile din mâneci, cojile de alune agăţate de colanti. 
Braţul îi zvâcnea. S-a gândit că a început iar să sângereze. 

Sindicatul avea să-şi iniţieze protocolul DOM, abreviere 
de la Dispărut, Omorât sau Mort. Era chiar acolo, în 
manualul USWC: obţine şi verifică toate faptele, alertează 
membrii, pune accentul pe siguranţă, în declaraţiile 
publice separă incidentul de natura muncii şi umanizează 
victima (foloseşte numele mic, fă referire la familie şi la 
animalele de casă) şi nu sugera în niciun fel că victima a 
făcut ceva s-o merite. Era la fel oriunde, în orice oraş 
canadian, chiar şi în cele de pe uscat. 

Nu mai fusese omorâtă vreo lucrătoare sexuală în New 
Arcadia de dinainte de explozia platformei, datorită 
decriminalizării,  bodyguarzilor şi comunicării dintre 
lucrătoare. Dacă un client era rău, afla toată lumea. Exista 
un sistem de punctare. Se măsura nivelul de dubioşenie. Şi 
capacitatea de violenţă. Şi respectul pentru limite. Dacă 
voiai, puteai să iei un client prost cotat. Dar ştiai în ce te 
bagi. 

Ştiuse şi Calliope? Citise evaluările şi se decisese să 


% 106 # 


meargă oricum la întâlnire? Şi cine putea să fie atât de 
periculos? Hwa a lăsat întrebarea să i se coacă în minte în 
vreme ce liftul cobora la etajele mai ieftine. Înaintea 
ochilor îi apăreau tot felul de feţe. Angel. Benny. Căcat, 
chiar şi Moliter, un pic. Şi, bineînţeles, uneori muncitorii 
luau chestii să-i ţină treji şi unele nu erau aprobate, genul 
de substanţe pe care le lua Wade şi, Iisuse, orice s-ar fi 
putut întâmpla acolo. 

Hwa a intrat în apartamentul ei. De fapt, era o singură 
cameră, cu ustensilele de bucătărie înşirate pe un perete şi 
cu patul lipit de un altul. Puţinul pe care-l avea se afla încă 
în cutii şi în grămezi pe podea. Numai trofeele lui Tae- 
kyung erau aranjate frumos, la vedere. Acum nici nu mai 
era sigură că-şi permitea noua casă. 

— Prefect. Arată-mi-o pe Calliope Davis. 

— Acces refuzat, i-a spus Prefectul sec. 

Cam repede. Lynch n-a întârziat s-o scoată din sistem. Şi 
nici n-avea cum să-i învinovăţească. Să-l învinovăţească. 
Siofra. Probabil fusese decizia lui. O clipă, s-a gândit să-l 
contacteze. Nu. O idee proastă. 

— Dă-mi-o pe Belle du Jour, a spus. 

A apărut capătul dinspre clienţi al terminalului. Dar nici 
aici nu era primită. Putea totuşi să vadă profilul lui 
Calliope. Iat-o, machiată, arătându-şi tatuajele, descriindu- 
şi talentele speciale. Nu fusese cea mai bună elevă a lui 
Hwa, nici pe departe, dar asta nu însemna că era slabă. 
Doar nemotivată. 

Eileen a apelat-o exact când se pregătea să vadă ştirile. 

— Am auzit ce s-a întâmplat, a spus Eileen şi Hwa nu 
ştia dacă se referea la Calliope sau la bătaia cu Andrea. E 
un păcat, a spus, apăsând pe cuvinte. Un păcat. 

— Ai văzut ştirile? 

— Da, şi îmi doresc să n-o fi făcut, a răspuns Eileen şi şi- 
a suflat nasul. Am văzut scenele filmate de drone. Bucăţi 
din ea. Pluteau acolo. Numai... bucăţi. 

Poate că a fost un accident. Poate, cumva, într-un oraş 
cu o barieră împotriva sinuciderii pe fiecare pasarelă, 
Calliope a căzut în apă şi a fost tăiată de o elice. Se mai 


% 107 # 


întâmpla, de obicei dacă coborai sub pasarele. Trolii, 
oamenii care locuiau sub poduri, mureau des aşa. Dar de 
ce-ar fi coborât acolo? 

— Şi, bineînţeles, ei zic că-i sinucidere, a zis Eileen, ca şi 
cum îi citise gândurile lui Hwa. NAPS adică. Au zis c-au 
trecut totul prin Matchmaker, ăsta a fost răspunsul lor şi 
investighează pornind de aici. 

Hwa a găsit filmarea. O identificaseră după tatuaj, 
tatuajul şi atrăsese atenţia dronelor. O cruce ortodoxă 
plutind pe valuri. De la distanţă, părea un fel de steag. Sau 
poate o haină. Dar era pielea lui Calliope. Pielea sânilor ei, 
zdrenţuită la margini, cu crucea clară încă, deşi umflată şi 
murdară. 

— Iisuse, a rostit Hwa. Eileen, dă-mi parola ta. 

A urmat o pauză lungă. Prea lungă. 

— Hwa, n-ar trebui să fac asta... 

Şi atunci Hwa şi-a dat seama că ea ştia. Ce spusese 
Andrea era adevărat. Că Hwa fusese angajată să aibă grijă 
de Calliope şi că a anulat totul când a luat-o familia Lynch. 
Îşi simţea buzele fierbinţi. Îi ardeau ochii. 

— Schimbă parola într-o oră, i-a spus Hwa, încercând ca 
vorbele ei să sune cât mai convingător. O oră. Dă-mi o oră. 
Vreau să aflu unde a fost. 

— Poliţia analizează... 

— Poliţia e poliţia şi eu sunt eu. 


4 108 # 


VIII 
RANĂ DE IEŞIRE 


— Ce face mama ta acolo? a şoptit Eileen. 

Hwa s-a uitat peste umăr la Sunny. Mama ei se plimba 
prin pronaosul bisericii St. Brigid, stătea de vorbă cu unul 
şi altul şi-şi tampona grijulie ochii cu o batistă cu 
monogramă. 

— Relaţii, a răspuns Hwa şi s-a întors spre altar. 

Sicriul era închis. Evident. Hwa nu ştia prea bine nici de 
ce-şi bătuseră capul cu un sicriu întreg, când bucăţile 
rămase din Calliope ar fi încăput într-un sicriu pentru copii 
şi ar fi lăsat şi spaţiu. 

— Ai găsit ceva? a întrebat Eileen. Vreau să zic cu... 

— Nu, a spus Hwa. Totul e curat. Obişnuit. 

Şi asta era şi problema. Descărcase toate calendarele lui 
Calliope, evaluările, cotele, notițele şi postările de pe 
forum. Nimic anormal. Nicio plângere despre vreun client. 
Şi nici evaluări negative de la ei. Un membru model al 
organizaţiei. Nimic nu sugera că ar fi avut vreo problemă 
cu cineva sau o problemă personală care ar fi făcut-o să se 
arunce în apele reci şi întunecate ale Atlanticului. 

Hwa avea nevoie de mai multe informaţii. Lista fierbinte. 
Date de supraveghere. Informaţii de la Prefect. 

— Şi întâlnirea? 

Hwa a clătinat din cap. 

— A anulat-o el săptămâna trecută. O îmbunătăţire de 
urgenţă la un implant spinal. Chiar dacă, şi cu coloana 
buşită, ar fi putut să omoare pe cineva, era la spital în 
momentul respectiv. De aia a anulat. A lăsat şi câteva 
rânduri drăguţe de scuze. A trimis şi un cadou. Poliţiştii l- 
au scos imediat din schemă. 

— Şi ea nu i-a spus niciodată lui Andrea că a anulat? 

— Presupun că nu, a zis Hwa şi a continuat să înainteze 
prin biserică. Poate că nu voia să ştie unde se duce. 

— Şi fără bodyguard. De ce-ar fi făcut aşa ceva? 


4 109 # 


Hwa s-a uitat cum intră în sanctuar cei veniţi la 
înmormântare. Un roi de muşte lucitoare se rotea 
deasupra pupitrului. Uneori, câte una trecea bâzâind peste 
aranjamentul de crini şi coroane ca să scaneze un card. 
Rudele lui Calliope, oricine or fi fost ele, erau pregătite 
pentru o transmisiune live de la distanţă. 

— Poate s-a întâmplat din scurt, a spus Hwa. Poate n-a 
găsit pe nimeni în timp util. 

Eileen s-a foit. Îşi tot plimba ochii peste programul 
înmormântării, în sus, în jos şi din nou. Şi tăcea. A atins cu 
blândeţe valva de pe braţul lui Hwa. 

— N-o să mai faci una ca asta iar, nu? 

— Ce anume? 

Eileen a pus mâna dreaptă peste mâna stângă a lui Hwa, 
care s-a întors şi s-a uitat la ea. Eileen avea ochii umezi. 
Buzele îi tremurau. 

— Ceva cu adevărat stupid, a spus Eileen. Cum ar fi să 
te duci singură împotriva unui psihopat cu puşcă. 

Gura lui Hwa s-a mişcat. Nu ştia ce să spună. Eileen a 
arătat spre sicriu. 

— Puteai să fii tu acolo, Hwa. Ai fi putut să fii moartă 
acum şi se pare că nu-ți pasă. _ 

Nu-mi pasă, ar fi vrut să spună. Pentru că nu-i păsa. În 
marea schemă a lucrurilor, dispariţia lui Go Jung-hwa de 
pe lume n-ar fi ceva deosebit sau măcar demn de observat. 
Nu oferea lumii un serviciu special. Era o gardă de corp. 
Atâta tot. Dacă murea, putea să fie înlocuită. 

— Nu-i aşa mare lucru, a spus Hwa. Oricum, mi-am dat 
demisia. 

Eileen s-a uitat la ea cu speranţă. Şi-a şters ochii. 

— Chiar? 

— Da. S-au purtat ca nişte cururi cu mine. 

— O, Slavă Domnului! 

Eileen şi-a aruncat braţele în jurul lui Hwa. A strâns-o. 
Hwa a simţit o înţepătură în braţul drept. A ţipat scurt şi 
ceilalţi prezenţi la înmormântare s-au întors spre ea cu 
expresii încărcate de reproş. 

— Scuze! 


% 110% 


Eileen şi-a slăbit strânsoarea. S-a tras puţin înapoi şi a 
luat-o pe Hwa de mâini. 

— E minunat! Te întorci să lucrezi cu noi? 

Hwa s-a uitat în jur. Madam Severine stătea pe al doilea 
rând din spate, între Rusty şi Nail. 

— Da, probabil o să încerc să-mi iau jobul înapoi după ce 
are loc înmormântarea. 

A tresărit. 

— Japrisot voia totuşi să rămân în şcoală. O să fie 
supărată. 

— Hwa, ai fost împuşcată, a spus Eileen. Cred că o să te 
înţeleagă dacă-i spui că ai muşcat mai mult decât puteai 
mesteca. 

Hwa şi-a dat seama că se încrunta. S-a îndreptat de 
spate. Şi-a netezit mâneca peste valvă. 

— Mai mult decât puteam mesteca? 

— Bineînţeles! Au avut de la tine aşteptări complet 
absurde! 

Aceleaşi scuze pe care şi ea i le prezentase lui Joel, 
rostite acum de gura altcuiva sunau şi mai rău şi o făceau 
să pară şi mai slabă. Problema adevărată era că au mințit- 
o, căcănaru' ăla de Daniel Síofra, şeful ei, o minţise, erau 
toţi nişte ticăloşi manipulatori care nu erau în stare să-şi 
verifice gloanţele. 

— Aş fi putut să fac treaba. Dacă voiam. Dar nu vreau. 

— Normal că nu vrei, i-a spus Eileen şi şi-a încrucişat 
picioarele. Eşti mai în siguranţă cu noi. 

Hwa a arătat cu bărbia spre sicriu. 

— Spune-i-o şi lui Calliope. 

A început muzica şi congregația s-a ridicat în picioare. 
Părintele Herlihy înainta printre enoriaşi, legăna o 
cădelniţă şi cânta fals „Să ne adunăm la râu”. A dat un ocol 
sicriului, rotindu-se şi cântând sub mugştele-roboţi ale căror 
luminiţe străluceau prin norul de fum. S-a întors spre 
adunare, a întâlnit privirea lui Hwa şi s-a uitat repede în 
altă parte. Ca şi ea, părintele Herlihy era unul dintre 
ultimii oameni neaugmentaţi din zonă şi putea să-i vadă 
faţa adevărată. Se ferise s-o privească de când era mică şi 


4% 111 # 


Sunny o forţa să meargă la şcoala de duminică. Sunny s-a 
înduplecat să n-o mai ducă la biserică abia după Prima 
Comuniune, odată ce a dispărut posibilitatea de a o 
tachina pentru felul în care arăta în rochiţa albă. Pentru 
Hwa, asta era singura explicaţie a insistenţei lui Sunny. Nu 
că cineva din familia lor ar fi avut credinţă adevărată. 

Cântecul s-a sfârşit şi congregația s-a aşezat. Băncile au 
trosnit ca lemnul veritabil. Orice putea fi falsificat. 

— Calliope a fost un suflet frumos, a rostit părintele 
Herlihy. Şi relaţia ei cu această parohie, cu Biserica în 
general, a fost una lungă şi fructuoasă. Părinţii ei, care nu 
pot acum să asiste decât de la distanţă, printr-o 
transmisiune, au renunţat la tot ca s-o aducă în Canada din 
Grecia. Au scăpat de sub tirania Zorilor Aurii numai cu un 
hard drive la ei. Avea câteva documente, dar majoritatea 
erau poze. Poze şi clipuri cu multe generaţii ale familiei ei. 
Fiecare zi de naştere, fiecare nuntă, fiecare botez. Le-am 
văzut când s-a căsătorit cu Andrea. Le-a adus la cursul 
despre căsătorie, după ce s-au logodit. 

Alături de ea, Eileen se aplecase şi părea că se uită la 
încălțări. Lui Hwa i-a luat un minut să-şi dea seama că 
plânge. A bătut-o uşor pe umăr. Conştientizându-şi gestul, 
s-a simţit ca antrenorul unei echipe învinse. 

— Îmi cer scuze, a şoptit Eileen. Ştiu că nu-ţi place aşa 
ceva... 

— Ce? a întrebat Hwa şi şi-a pus braţul în jurul umerilor 
lui Eileen. E OK. Poţi să plângi. Dacă eu nu plâng, nu 
înseamnă că tu nu ai voie. 

Eileen s-a uitat în sus şi şi-a şters ochii. 

— Poţi să plângi şi tu, Hwa. E OK. N-o să te spun. 

Hwa a clătinat din cap. 

— Nu. Adică nu pot. Efectiv nu pot. Nu cu ochiul ăsta. 
Aşa că trebuie să plângi tu şi pentru mine. 

Eileen a zâmbit şi s-a îndreptat de spate. S-a sprijinit de 
Hwa. 

— Eşti atât de rezistentă. 

— De aia sunt plătită aşa de bine. 

— Nu mai eşti, i-a spus Eileen şi şi-a îngropat capul mai 


Y% 112% 


adânc în umărul lui Hwa. Hwa se uita la prietenii lui 
Calliope aşezându-se la rând pentru împărtăşanie. Erau 
toţi tatuaţi. Ca şi Calliope. Dragoni. Cruci. Roze. Maşinării. 
Monştri. Cranii. Fluturi. Rânduri, rânduri de albastru, 
negru, roşu şi roz de-a lungul pielii. 

O, Doamne! Cum putuse să uite? 

Siofra locuia la 5-15, cu 19 etaje sub cel la care stăteau 
Joel şi Zachariah. In timp ce liftul urca, sinusurile lui Hwa 
parcă luau foc. Durerea ameninţa să se transforme într-o 
migrenă serioasă. Uşile de la 5-15 s-au retras. Hwa a păşit 
pe hol. Se lumina pe măsură ce ea înainta neauzită pe 
muşchiul de pădure gros, albastru. De ambele părţi, la 
distanţe egale, erau mai multe uşi. Pe suprafeţele lor 
dense, umede, creşteau coroane de flori. Pereţii erau 
acoperiţi cu iederă şi iasomie. În alte împrejurări, ar fi fost 
plăcut. Drăguţ! Acum însă mirosea a eşec. 

Cum o să explice? Am greşit. Îmi vreau jobul înapoi. Te 
rog dă-mi-l, ca să aflu cine mi-a omorât fosta elevă. Ştiu că 
nu s-a sinucis, fiindcă tocmai îşi făcea un tatuaj. Avea 
planuri. Permanent. Şi acum e moartă. 

Uşa s-a deschis înainte să apuce să ciocăne. 

— Ştii, asociaţia de proprietari nu vede cu ochi buni 
vagabonzii, i-a spus Siofra, care stătea sprijinit de uşă. 

— Nu există proprietari de apartamente în oraşul ăsta. 
Toată lumea e chiriaşă. 

El a dat din umeri. 

— N-ar trebui să fii în spital? 

— N-ar trebui să fii la muncă? 

El nu i-a răspuns, iar ea s-a uitat înăuntru. A văzut o 
bucătărie luminată ca un magazin de bijuterii şi curba unei 
ferestre gigantice deasupra unui  şemineu. Ceva 
bolborosea în cuptor. Mirosea a susan. Stomacul ei gol s-a 
strâns ca pumnul unui copil. 

— 'Ţi-e foame? 

— Ce ai de mâncare? 

— La cuptor e leşinul imamului şi pe aragaz supă de 
alune. 

Hwa şi-a îngustat ochii. 


% 113 # 


— Leşinul...? 

— Imamului. Vinete coapte umplute cu roşii şi drese cu 
iaurt, mentă şi seminţe de pin. 

Siofra s-a îndreptat spre bucătărie. 

— Intri sau vrei să-ţi arăt întâi şi meniul pentru desert? 

Hwa s-a grăbit înăuntru. A închis uşa în spate şi şi-a scos 
încălţările. Le-a pus pe un raft, lângă altele, sub o oglindă 
mare cu o ramă ornată. 

— Unde-ţi sunt cizmele? 

— Acolo, a arătat el. 

— Alea nu-s cizme de iarnă. Ai nevoie de unele 
impermeabile, cu tălpi mai groase şi care să-ţi ajungă până 
aici. 

A arătat spre punctul de sub genunchi unde se testează 
reflexele. 

— Nu ştii cum e iarna în Newfoundland? 

— larna-i aia cu flori? Cu copaci înfloriţi şi puiuţi de 
animale hârjonindu-se? 

Hwa şi-a ridicat braţele. Unul dintre ele adică. Cel care 
n-o durea. Apoi l-a lăsat să cadă. 

— Ziceam şi eu ceva. Trebuie să te pui la punct cât mai 
repede, înainte să se termine stocurile. Altfel, o să ai 
ciorapii uzi din noiembrie până în martie. 

El a rulat câteva frunze de mentă şi a început să le taie 
fâşii. Mirosul s-a ridicat în aer, înviorând atmosfera 
îngreunată de usturoi copt şi chimion. 

— Ai venit aici numai să-mi critici încălţămintea? 

Hwa a oftat. 

— Nu. 

Síofra a scos o sticluţă de sirop rubiniu dintr-un dulăpior 
de deasupra blatului. Arăta ca o sticluţă de parfum. 

— Vrei să vorbim despre motivul vizitei sau să-l evităm 
în continuare? 

Hwa a traversat camera până la bar şi şi-a lipit palmele 
de el. Era de culoarea caramelelor şi foarte rece. Hwa a 
văzut bucăţelele strălucitoare de mică de pe suprafaţă. 

— Îmi vreau jobul înapoi. 

Siofra a scos dopul sticlei şi a turnat o picătură de sirop 


Y% 114 # 


pe vârful degetului mijlociu. A lins-o şi a dat aprobator din 
cap pentru sine. 

— Bine. 

— Pentru că ştiu că... 

Hwa s-a încruntat. 

— Ce? Aşa, pur şi simplu? 

— Aşa. 

— Nu trebuie să semnez ceva? Sau să merg iar la un 
interviu? Sau, ştii tu, să mă umilesc? Să implor iertarea? 

Siofra s-a întors şi a luat o lingură de lemn din cui. Avea 
o gaură mare, perfect rotundă, şi părea foarte veche. A 
mestecat încet în supă, făcând opturi leneşe. S-a încruntat 
o clipă spre lingură, a apucat-o altfel şi a început să 
mestece în direcţia cealaltă. 

— Iertare pentru ce? 

— Că am renunţat. Că m-am dat bătută. Că mi-am 
abandonat postul. 

— Nu-i adevărat. Ai încasat un glonţ pentru Joel şi ai 
pierdut mult sânge şi ai spus ceva ce nu intenţionai. Acum 
te simţi mai bine şi avem o conversaţie despre asta. 

A pus lingura înapoi în cui şi s-a întors. 

— Şi, ca parte a acestei conversatii, eu ar trebui să-ţi cer 
iertare. 

Hwa a clipit. 

— Poftim? 

— Exerciţiul trebuia să testeze reacţia ta la o 
ameninţare cu armă şi reacţia şcolii la un scenariu de 
urgenţă. Tu şi Joel n-ar fi trebuit să fiţi în pericol. Dar aţi 
fost. Şi tu ai fost rănită. Imi pare rău. 

S-a uitat o secundă pe fereastră spre oraş. 

— Jobul tău era să-l protejezi pe Joel, iar al meu, să te 
protejez pe tine. Eu sunt cel care greşit, Hwa, nu tu. 

Hwa s-a uitat în altă parte. Nu se aşteptase la scuze. Cu 
atât mai puţin la unele sincere. 

— Pe bune, băiete? a mormăit ea, lăsându-şi accentul să 
se audă. 

— Am aflat de prietena ta. Condoleanţele mele. 

— Mersi. 


% 115% 


A început să se legene pe vârfurile picioarelor. Era 
bizar. Incredibil de bizar. Venise pregătită să se certe şi 
acum cearta nu mai avea cum să izbucnească. Stătea în ea 
ca acidul, corozivă şi iritantă. 

— Pot să te ajut? Să tai ceva, să spăl sau... 

— Odihneşte-te! Uite acolo! 

A arătat spre o canapea lungă de piele, cu vedere spre 
ferestre. Hwa nu mai văzuse atât de multă piele într-un 
singur loc. Siofra a pocnit din degete de două ori şi s-a 
aprins şemineul. Hwa şi-a desfăcut cu grijă nasturii 
jachetei şi a pus-o pe spatele canapelei. S-a aşezat şi s-a 
uitat pe geam. Deasupra turnurilor atârnau nori rozalii, 
iluminaţi de soarele pe moarte. Lumina dădea celorlalte 
turnuri un relief întunecat. Nu reuşea să vadă Turnul Doi 
de acolo. De unde stătea ea, părea că e ascuns după 
Turnul Patru, ca un frate mai bătrân şi mai prost 
ascunzându-se după unul mult mai isteţ. 

Ştia de ce şcolile se găseau în acelaşi turn cu ferma, 
erau toate albinele alea, plantele, toată ştiinţa naturii la 
îndemână, dar etajele fermei aveau o securitate mai bună 
decât şcolile. Seminţe patentate. Pesticide. Îndeajuns de 
mult fertilizator cât să arunci în aer jumătate de turn. Şi de 
asta puseseră detectoare la fiecare intrare principală: la 
cele de tranzit, la pasarelă şi la holul liftului. După ce 
explodase platforma veche, puseseră şi altele. Cum reuşise 
cineva să intre cu gloanţe adevărate? 

— Roşu sau alb? 

— Poftim? 

— Vinul. Roşu sau alb? 

— A, scuze, nu beau vin. Prea mult zahăr. 

A arătat spre pata de pe faţa ei, pe care el n-o putea 
vedea şi şi-a lăsat repede mâna să cadă. 

— Schimbările abrupte ale nivelului de zahăr în sânge 
sunt rele pentru... mine. 

— Păcat! Pot să-ţi ofer altceva? 

— Votcă, dacă ai. 

Era cea mai sigură. Dar suna ca o comandă prea precisă. 

— Sau gin. Sau coniac. Sau... 


% 116% 


A auzit sunetul gheții pe oţel. S-a întors şi l-a văzut cum 
agită un martini. 

— Sau martini. Sigur. 

În timp ce turna, ela întrebat-o: 

— Mănânci miel? 

Hwa a dat din umeri. 

— Nu ştiu. N-am mâncat niciodată. 

El s-a oprit o clipă. 

— Niciodată? Nici măcar o dată? 

Hwa a arătat spre celelalte turnuri. 

— Nu cred că-ţi dai seama cât de scumpă e carnea în 
oraşul ăsta. 

— ţi place carnea? 

— Da, nu-mi face rău şi are gust bun şi... 

El a deschis uşiţa congelatorului, întrerupând-o. A scos 
un pachet pe care l-a aruncat în chiuvetă. 

— O să mâncăm celelalte lucruri la început şi asta la 
desert. Biftecul tartar e OK pentru tine? 

— Ce? 

— Ai vrea să încerci carne crudă? 

Momentul s-a prelungit mai mult decât ar fi trebuit. 

— Sigur, a răspuns Hwa în cele din urmă. Dacă aşacţi 
place ţie. Adică oricum ştii mai multe despre asta decât 
mine, nu? 

El a rânjit. 

— Corect. 

A pus băuturile şi shakerul pe o tavă şi s-a apropiat de 
ea. Când ea şi-a luat paharul, l-a ridicat şi el pe-al lui. 

— În cinstea întoarcerii tale! 

Era un martini perfect. Literalmente. Mai băuse unul 
odată, la barul Aviation din Turnul Patru. Pe jumătate 
vermut dulce, pe jumătate sec. Doar un pic de zahăr, 
foarte puţin. S-a cufundat în plăcerea momentului aşa cum 
se cufunda în durere. L-a respirat. A tras aer adânc în 
piept: piele, usturoi, mentă şi aroma măslinei din pahar. 

— Vreau să-mi zici ceva, a spus ea şi a deschis ochii. 

Siofra o privea cu atenţie. 

— Da? 


%117% 


— Poţi să fii sincer cu mine şi să-mi spui dacă aveai pe 
cineva să mă urmărească în ziua aia? Cineva cu un 
camuflaj de ultimă generaţie sau aşa ceva? Pentru că, dacă 
ăsta-i adevărul, acum e timpul să-mi spui. 

Siofra a pus jos băutura, continuând să se uite la Hwa. 

— L-ai văzut şi tu. 

Ea s-a simţit uşurată. A dat paharul pe gât. 

— Credeam că am o criză. 

Siofra a gesticulat spre geamuri şi deodată au apărut pe 
ele imagini. Era „ţeastă rasă”, se uita la armele lui. Le 
verifica. S-a aplecat să-şi lege şireturile la un bocanc şi 
iată-l: o sclipire de alb pixelat, vag umană în formă. Un om 
invizibil, cu mâinile pe muniţie. 

Hwa a arătat cu degetul. 

— L-am văzut în bătaia stropitorilor. l-am văzut forma. 
Ai pus asta în raportul final? 

— Da. Dar cartuşele adevărate au lăsat o urmă. Erau 
într-un smart box. Pare că a fost o simplă eroare umană. Şi 
Silas nu era interesat de nicio altă explicaţie. 

Hwa s-a simţit scuturată de un fior. A arătat spre shaker. 

— Mai ai, băiete? 

El i-a turnat încă unul. 

— Când te întorci la noi, ţi-aş fi recunoscător dacă nu mi- 
ai mai zice „băiete”. 

— E doar o expresie. Aşa vorbim noi aici. Plus că ai 
numai zece ani. Pot să-ţi zic cum vreau. 

El a râs. Hwa şi-a impus să nu se mai uite aşa fix la el şi 
şi-a mutat privirea pe ecran. Venise acolo pentru ceva mai 
mult decât jobul ei. A rostit replica pe care şi-o pregătise 
dinainte. 

— Odată ce am iar acces la Prefect, o să aflu cine vinde 
camuflaj. Dar vreau acces extins. Premium, cum ai tu. 

— Ca să vânezi fantoma? 

Hwa a sorbit din pahar. 

— Căcănaru' m-a împuşcat. Dacă n-ar fi vrut să-l vânez, 
ar fi trebuit să-şi termine treaba. 


4 118 9 


PARTEA A DOUA 
OCTOMBRIE 


% 119 # 


IX 
ACOUTSINA/ NAKATOMI/CANALE/ 
BENTHAM 


Zilele lui Hwa începuseră să urmeze un tipar anume. 

Se trezea la 4:30, bea o sticlă de apă cu oţet şi alerga o 
oră. Uneori, venea şi Síofra. Altfel, alerga pe Pasarela 
Demasduwit Causeway, înconjura Turnul Doi, apoi urca pe 
Sinclair şi înapoi spre şcoală. El alerga pe Fitzgerald spre 
Sinclair şi la capătul drumului se întâlneau. Mâncau ouă în 
avocado şi el o întreba ce se mai întâmplă în oraş, dacă să 
regleze registrul crainicei de la trenuri sau dacă luminile 
de pe străzi să-şi schimbe temperatura de la auriu cald la 
alb rece pe durata nopţii ori dacă aveau nevoie de mai 
multe detectoare în locuri publice. După ce i se întâmplase 
lui Calliope, el avea datoria să ia mai multe măsuri de 
prevenire a sinuciderilor. Ea i-a arătat cum se pot fenta 
detectoarele de mişcare. El n-a întrebat-o de unde ştie 
unde sunt. 

La 6:15, ajungea la şcoală şi vizita sala de forţă, dar nu 
stătea mult acolo. 

Pe la 7:00, deja spălată şi îmbrăcată în uniformă, făcea 
un tur al şcolii. Verifica tot perimetrul, apoi ea şi Prefectul 
analizau tot ce le spunea sistemul NASS că e important: 
grupurile, jocurile, livrările şi schimbările în rutina zilnică. 

De la 8:00 la 16:00, avea ore cu Joel. Lunea, Joel mergea 
la clubul ştiinţific cu domnul Branch, până la 17:30. 
Vinerea, tatăl lui trimitea o maşină să-l ia şi se ocupau de 
activităţile lor de familie până seara. 

În  weekenduri, familia păstra numai căştile ca 
securitate, dar duminica seara era invitată la cină. Se 
folosea de asta ca să copieze temele de la Joel şi să vadă ce 
se mai întâmplă. Oricum, n-avea unde să meargă 
altundeva. Şi Siofra era acolo de obicei. 

De la 16:00 la 18:00, în fiecare zi, Hwa îl antrena pe 
Joel. Ar fi vrut s-o facă dimineaţa, dar nu se putea. 


4 120 # 


Implanturile lui Joel aveau un program de readaptare 
foarte mofturos, trebuia să intre în contact cu servere din 
toată lumea şi dimineţile îi erau ocupate cu asta. 

După 18:00, se putea duce acasă. Acasă avea acces la 
Prefect. Şi, între treburile lui obişnuite, rulând la o 
capacitate cât mai scăzută, ca să nu trezească suspiciuni, 
Prefectul punea cap la cap tot ce voia ea să ştie. 

Mai întâi, a făcut o identificare vizuală. 

— Femeia asta apare des, i-a spus Prefectul, când ea i-a 
arătat o poză a lui Calliope. Și e decedată. 

— Vreau să aflu momentul morţii ei. 

Prefectul a făcut o pauză. O clipă, ea a crezut că el nu 
înţelese comanda. Apoi a zis: 

— Nimeni cu poziţia ta nu mi-a dat o astfel de comandă. 

— Nimeni, în afară de poliţişti. 

— Da. 

— Adică nu poţi s-o faci? 

— Ba da. Dar o să-mi trebuiască puţin timp pentru 
învăţarea adaptativă. Te rog să ai răbdare cu mine. 

— Sigur. 

— Şi o să am nevoie să semnezi o declaraţie potrivit 
căreia înţelegi că puterile mele de observaţie pot să se 
extindă în anumite circumstanţe până la domeniul 
extrajudiciar şi că folosirea interfeţei de către tine nu 
implică Lynch Ltd. şi nici nu-i face părtaşi la orice acţiune 
legală posibilă rezultată din investigația ta. 

Hwa s-a încruntat. 

— A? 

— Dacă mă foloseşti să afli informaţii care, în teorie, ar 
trebui să fie acoperite de un mandat şi eşti prinsă, 
companie n-o să fie responsabilă. 

— Aha. 

Hwa s-a uitat la faţa zâmbitoare a lui Calliope de pe 
display. 

— Unde semnez? 

Şi aşa au început. 

Calliope şi-a petrecut ultima ei zi astfel: 

A căutat o reţetă pentru budinca de ciocolată neagră. 


% 121 # 


S-a uitat la o serie întreagă din Acest templu vechi. 

A citit despre actorii din Acest templu vechi. 

A verificat termenul de expirare al ingredientelor din 
frigiderul ei, cele pentru budincă. 

A citit despre intoxicații alimentare. 

A citit totul despre probleme intestinale. 

N-a făcut nimic timp de o oră. Probabil a dormit. 

A primit un mesaj. 

A căutat nişte coordonate. 

A ieşit din apartament. 

A început să meargă pe pasarelă. 

A dispărut. 

O zi mai târziu, cadavrul i-a apărut la suprafaţa apei. 

— Arată-mi coordonatele, a spus Hwa. 

Era un loc de pe Acoutsina, între articulațiile pasarelei. 
Calliope se dusese acolo cândva între ora 22:00 marţi şi 
miercuri după-amiază, când i-au găsit muştele cadavrul. A 
ieşit din turn la 21:48 şi supravegherea ambientală a găsit- 
o la 21:50 şi 21:55, se uita în stânga şi în dreapta înainte 
să traverseze spre pasarelă şi apoi iar când s-a oprit să se 
uite la un bărbat care făcea sculpturi de sirop. I s-a văzut 
prin beznă faţa la lumina focului de sub wok. I-a zâmbit 
omului când acesta a pus cu grijă un fluture pe o farfurie şi 
i l-a dat unei fetiţe. Apoi Calliope s-a îndepărtat de 
mulţime. Şi a dispărut. 

În marţea următoare, la 22:00, Hwa a ieşit la o alergare 
să vadă ce văzuse şi ea. 

Noaptea, Acoutsina strălucea, albastră, ca şi cum în 
asfalt fusese amestecat un praf de diamante. Era o imitație 
palidă a stelelor de sus. Acolo, în largul mării, cerul era 
încă întunecat. Pe țărm era diferit. Chiar şi St. John avea 
un cer portocaliu noaptea. Dar în New Arcadia, stelele 
erau mai clare, atât de clare, că-ţi puteai imagina cum 
navigau pe vremuri marinarii cu ajutorul lor. 

În anul de după moartea lui Tae-kyung, Hwa şi-a luat un 
job în plus, păzea echipamentul pe un vas de observaţii. 
Biologii ieşeau cu bărcile noaptea şi ziua aveau nevoie de 
cineva să le păzească lucrurile cât dormeau. În ultima 


% 122 # 


seară, au luat-o cu ei să vadă Perseidele. Meteorii veneau 
mereu, atât de mulţi şi atât de rapizi că le-au pierdut 
numărul, pe măsură ce paharele li se tot umpleau. Toţi 
vorbeau despre norocul de a-i vedea atât de clar. Hwa se 
gândea că şi cele mai vechi lucruri mureau şi deveneau 
nimic şi ce alinare era asta, că nimic nu durează. 

Acum a încetinit lângă sculptorul în zahăr şi wokul lui. 
Încă era acolo. S-a uitat cu speranţă la ea, dar ea a clătinat 
din cap. El s-a întors. 

— Bun, Calliope? Ce-ai văzut atunci? 

Curând avea să fie Halloweenul, iar chioşcurile vindeau 
măşti, butaforii şi costume. Un tip vindea pe sub mână 
hărţi spre cele mai bune petreceri din Turnul Cinci. Şi mai 
erau şi augmentări de sezon - puteai să vezi toată 
platforma populată de zombi, vampiri şi de-astea. În 
fiecare zi, spectacolul se schimba câte puţin, până te 
trezeai într-un univers alternativ horror. 

— Cumpărăturile lui Calliope din ultima lună au vreo 
legătură cu ce se vinde aici? 

Prefectului i-a luat un minut să răspundă: 

— Nu. 

Hwa a traversat ca să evite un ciclist şi s-a uitat peste 
apă. A oftat. 

— Era chiar aici. Stau unde stătea şi ea. Dacă ar fi sărit, 
ar fi văzut-o toată lumea. 

— Afirmaţie: a intrat în apă de undeva aproape de 
suprafaţă, pe jos. 

Hwa s-a uitat în jos. Sub nivelul lent al pietonilor era 
nivelul de mare viteză pentru vehicule. Apăreau lumini, nu 
frecvente, dar rapide. La acea oră nici nu era limită de 
viteză. Numai la orele de vârf existau limitări pentru 
vehicule. Dacă ea coborâse acolo, e posibil să fi fost izbită 
şi să fi căzut apoi în apă. Dar la nivelul ăla exista o barieră 
împotriva sinuciderii. Ştia sigur. Văzuse hărţile zonei la 
Siofra. 

Ceea ce însemna că intrase în apă de undeva de sub 
pasarelă. Unde locuiesc trolii. 

— Cred că glumeşti. 


4 123 # 


Hwa a căutat cea mai apropiată scară de serviciu. 
Logoul plutea deasupra unui părculeţ mărginit de pini 
răsuciţi, cu ace lungi şi câţiva bolovani aşezaţi artistic, ce 
sugerau siluete umane apărându-se de vânt. Între copaci 
erau uşi de oţel ruginite. Rugina măcinase şi logoul New 
Arcadia ce ardea sus, deasupra vederii lui Hwa. 

— Asta e. Deschide-o. 

N-a durat mult şi Hwa a auzit un zăvor scârţâind. S-a 
împins în uşi, dar nu se mişcau. Ruginiseră împreună. Hwa 
s-a uitat în jur la oamenii înghesuiți pe pasarelă. Nimeni nu 
era atent la femeia dintre copaci. Copacii înşişi puţeau a 
pişat - probabil că toţi ignorau pe oricine ar fi stat acolo. 

Hwa a mai împins o dată uşa. Apoi a lovit-o. Apoi s-a 
izbit cu totul în ea. 

Uşile s-au deschis şi Hwa s-a prăbuşit în bezna rece, 
stătută. S-a trezit într-un tunel strâmt ce reverbera la 
fiecare trecere a câte unui vehicul. Scările duceau aproape 
direct în jos. Marginile lor luceau stins. A căutat un 
întrerupător, dar nu era niciunul. 

— Lumini, a spus, dar nu s-a aprins niciuna. 

A dat din mâini. Nimic. Chiar şi dacă existaseră lumini, 
circuitele lor probabil arseseră cu ani în urmă. 

— Cine administra partea asta de pasarelă? a întrebat 
Hwa. 

— Ultimul administrator e Înregistrat cu numele 
Nakatomi & Fiii, a spus Prefectul. 

— Da? Când le-a expirat contractul? 

— Acum cinci ani. 

— Minunat! Excelent! Păi, anunţă-l pe RoFo, OK? 

RoFo era o subpersona creată de biroul de Tactici 
Urbane ca să realizeze un portofoliu dinamic de sarcini 
bazate pe plângerile rezidenților. 

ll accesai pe RoFo şi te plângeai de orice voiai. O 
crăpătură în zid. O scurgere înfundată. Felul în care se tot 
deschideau şi închideau uşile toată noaptea pentru că 
detectorul de mişcare era reglat atât de bine, că-l 
declanşau şi moliile. Nu însemna că-ți rezolva problema 
imediat, dar măcar fuseseşi ascultat. Te făcea să simți că-i 


% 124 # 


pasă cuiva de tine. Chiar dacă nu era adevărat. Când 
tocmai făcea încă un pas în penumbră, a auzit un scârţâit 
şi apoi un clanc. Pe urmă s-a făcut beznă totală. Se 
închiseseră uşile. 

— E normal ce se întâmplă? a întrebat Hwa. 

— Toate uşile de serviciu care duc spre pasarelele 
pentru mare viteză au un protocol de închidere automată. 

Hwa a răsuflat uşurată, foarte încet. A închis ochii. 
Întunericul ei personal era mai cald şi mai sigur decât 
bezna urlătoare a tunelului din jurul ei. 

— Prefect, eşti capabil să deschizi uşa? Aici jos, la 
nivelul de mare viteză? 

Tăcere. 

Hwa a înghiţit în sec. Şi-a amintit de camera de control. 
Imaginează-ţi camera de control. Imaginează-ţi toate 
butoanele şi ecranele. Imaginează-ţi toate problemele tale 
pe acele ecrane. Sunt la distanţă acum. 

— Prefect? 

Un bip în urechi. Un pocnet, sunet neclar. O voce care 
părea să se audă de sub apă. 

— Prefect! 

— Scuze. Un alt proces m-a împrumutat pentru scurt 
timp. 

Jos, s-a auzit scârţâitul unui alt zăvor. O uşă s-a deschis 
încet. A apărut lumina violetă şi s-au auzit zgomote de la 
nivelul de mare viteză. Lumina a dezvăluit cele trei trepte 
de sub Hwa. 

Sânge. 

Peste tot. 

Vechi. Ruginiu. Ca uşile. 

Amprente. O baltă. O pată neagră pe un perete. 

Calliope murise acolo. 

Vreo cinci secunde, s-a gândit să cheme poliţia. Apoi s-a 
gândit mai bine. Putea să-i anunţe anonim, mai târziu. 
Acum voia să vadă ce-i cu trolii. 

Locuiau sub pasarele. De unde şi numele. Hwa îi vizitase 
o singură dată înainte. Cineva îi furase rucsacul şi-l 
ascunsese acolo. Probabil domnişorica Thompson, o scârbă 


% 125 # 


de talie mondială, deşi Hwa n-a aflat niciodată dacă a fost 
ea. Ceea ce probabil că era mai bine. 

Şi atunci, ca şi acum, găsise intrarea secretă care a dus- 
o sub nivelul cu vehicule, sub traverse. Era un canal de 
scurgere, prin care ar fi trebuit să se ducă gheaţa topită şi 
zăpada şi orice altceva nu era dorit pe asfalt şi trebuia 
aruncat în mare. Încă era destul de mică să încapă prin 
spaţiul creat de grătar, pe care, ruginit fiind, l-a scos 
destul de uşor din ţâţâni. Atunci, în clasa a cincea, îşi 
adusese ranga. Pe care o furase înainte. 

În octombrie, debitul era slab. Dar, dacă cineva o 
omorâse pe Calliope şi nu mai exista nicio îndoială că 
cineva o măcelărise, acolo era locul unde să o fi aruncat. 
Aproape de apă. Undeva sub pasarelă. În canal. În cel mai 
jos loc posibil. 

A mers mai departe prin beznă. Ceva a alunecat undeva 
în faţa ei. Hwa s-a oprit. 

— Nu am intenţii rele, a spus, deşi suna stupid. Nu sunt 
de la poliţie. 

Nimic. Linişte. Doar câte un vehicul bubuind deasupra şi 
jeluirea vântului în canal. 

— Prietena mea a murit, a zis. A fost omorâtă. Aici. Pe 
aproape. Şi vreau să ştiu cine i-a aruncat cadavrul. 

O mormăială. Un freamăt. Erau mai mulţi troli în canal, 
acolo, cu ea. 

A auzit un trosnet slab în spatele ei şi a ridicat mâinile. 
Cine ştie ce editări şi-au făcut la ochi. Lentilele ei nu-i 
spuneau nimic. Nu existau hărţi ale locului. Nimeni nu-şi 
bătuse capul să le facă. 

— Jur că n-o să spun nimănui cum am ajuns aici, a 
continuat ea. Şi n-o să aduc pe nimeni. Vreau doar să ştiu, 
pentru mine. 

Un plescăit puternic. Ca şi cum multe limbi ar fi plescăit 
în multe guri. Unii dintre troli erau legaţi în reţea, creier la 
creier, prin nişte prototipuri mai vechi. Sau aşa auzise. În 
parte, de aia erau acolo. Scurgerile de informaţie în creier 
erau prea intense. Adictive. Era singura reţea socială 
adevărată. 


4 126 # 


Ceva a înţepat-o în spate. A împins-o înainte. Împreună, 
au avansat prin canal. Hwa şi-a ţinut mâinile sus. In cele 
din urmă, liniştea s-a destrămat. A auzit un scârţâit şi au 
împins-o afară, în lumină. 

În lumina subită, strălucitoare, apărea un cu totul alt 
oraş. Spre deosebire de cel de sus, nu se schimbase mult. 
Încă era pavat cu plăci de lemn şi plastic. Clădirile erau 
din cele vechi, unele încă argintii. Unele crescuse parcă 
din pământ, precum ciupercile, şi erau acoperite de vene 
verzi de muşchi, mai mari acum decât şi le amintea ea. Se 
aşteptase să vadă corturi, nu ştia de ce. N-ar fi rezistat 
peste iarnă. Şi oamenii ăia erau acolo de mai mult timp 
decât restul. Vântul şuiera prin oraş. Hwa a auzit o pisică. 
A simţit miros de mâncare gătită. 

— Sunt aici, jos, a spus o voce abia inteligibilă, la câteva 
baloane mai departe. 

Hwa a înaintat. Ţinea mâinile sus, cu încheieturile 
relaxate. A încercat să nu se uite la niciunul dintre 
baloane. 

— Călduţ, a zis vocea. 

Hwa s-a oprit în faţa unui balon care era de fapt făcut 
din două baloane lipite. Cineva pictase pe el un semn 
împotriva deochiului. Afară, era o mască uriaşă de os şi 
corn de cerb, atât de mare că avea nevoie de catalige pe 
care să stea. Îşi arunca umbra amenințătoare peste Hwa. 
Vântul s-a întețit şi înăuntru s-a auzit un zdrăngănit. 

— Fierbinte, a spus vocea. 

Hwa a intrat. Femeia o aştepta într-un scaun cu rotile. 
Era inuită. Avea părul rar şi lucios de grăsime. Balonul 
mirosea ca scalpul ei nespălat. Era oarbă. Sau, mai 
degrabă, ochii ei nu mai vedeau. Hwa se întreba dacă 
expiraseră. Dar maşinăriile din locul lor se aprinseseră. I-a 
făcut un semn lui Hwa să se aşeze pe un butoi vechi cu ulei 
de gătit. Tot locul era plin de conserve. Porumb. Mazăre. 
Roşii. Hwa le ghicea după pozele de pe etichete. Limbile în 
care erau scrise etichetele nu le înţelegea. 

— Îmi pare rău, a spus Hwa. 

— Pentru ce? 


% 127 # 


— Că n-am adus nimic. Nu ştiam că o să ajung aici. Îmi 
căutam prietena... 

— Prietena ta nu-i aici. E moartă. 

Hwa a dat aprobator din cap. 

— Ştiu. Dar nu ştiu ce i s-a întâmplat. 

— A murit. 

Hwa a dat iar din cap. Dedesubt, se auzea foşnetul 
oceanului. 

— Vreau să ştiu cum a murit. 

— A fost omorâtă. 

Hwa s-a aplecat înainte. 

— Ai văzut omorul? 

Un râs imens, răutăcios, a explodat din gâtul bătrânei 
împroşcând salivă. Hwa şi-a şters faţa cu dosul palmei. 
Acum, cortul mirosea a tutun, a dinţi stricaţi şi a boală. 

— Sângele, mai întâi, a zis femeia. Al tău e curat. 

Hwa a înghiţit în sec. 

— Organic. 

Nu era sigură dacă să pomenească de anticonvulsive. 
Ştia că, dacă menţiona asta, o să afle motivul pentru care 
femeia voia să ştie ce e cu sângele ei şi chiar nu-şi dorea 
aşa ceva. 

— Fără maşinării, a adăugat Hwa, ca să fie sigură. 

Cum de ştiuse femeia? 

— Văd lucruri, i-a răspuns ea, ca şi cum i-ar fi auzit 
gândurile. Prin alţi ochi. 

De afară s-a auzit plescăitul sincronizat al limbilor. 

— Tu îi controlezi? a întrebat Hwa şi şi-a trecut limba 
peste buze. I-ai hăck-uit? Prin căşti? 

— Ştiai că rădăcina cuvântului cibernetică vine din 
greaca veche şi înseamnă cârmaci? Bineînţeles că pot fi 
conduşi. Dă-mi mâna. 

Femeia a căutat ceva printre cutele cărnii ei şi a scos un 
cuţitaş pentru stridii, cel mai strălucitor obiect de acolo, 
tare şi strălucitor ca marginea lunii noi. S-a întins după 
mâna lui Hwa. 

— Nu. Braţul, a spus Hwa. Sunt deja rănită. Uite. 

Femeia a dat din umeri într-un gest elaborat. Când i s-au 


4 128 # 


ridicat umerii, a venit un val de duhoare dinspre ea. Hwa 
şi-a tras mâneca, dând la iveală carnea roz a rănii făcute 
de glonţ. Femeia s-a întins, ochii lui Hwa au sclipit şi 
cuțitul a urcat, sus, sus, sus, blând, până a dat de țesutul 
cicatrizat. 

Femeia a inhalat adânc. 

— Asta e. 

— Ce-o să faci cu el? 

Din nou, femeia a râs. Era un râs gros, oribil. 

— Ce să fac? Nimic. Oamenii de aici au nevoie de 
transfuzii. Au implanturi proaste. Hepatita C. 

Cuţitul a alunecat sub cicatrice. Hwa se aşteptase să 
doară mai tare. Dar cuțitul era extrem de ascuţit şi abia 
dacă i-a mişcat pielea. 

— O să te taie în locuri de care nu ştii încă. 

S-a auzit cum se adună flegma în gâtul bătrânei. 

— El vine după tine de ceva vreme. El şi fraţii lui. Are 
multe suflete. Tu ai numai unul. Ai grijă să nu-l pierzi. 

Hwa s-a gândit s-o întrebe unde s-au dus celelalte 
suflete ale ei, dar nu era sigură că o să-i placă răspunsul. 

— A aruncat-o de aici? Pe prietena mea? Era bucăţi. 

Bătrâna a dat din cap. g i 

— FEl a fost aici. Dar e peste tot. In spatele tău. In faţa ta. 
Aproape că te atinge, dar nu chiar. 

Hwa s-a încruntat. 

— Un boxer-umbră? 

— Da. 

— De unde ştii? 

Femeia şi-a ciocănit lentilele stricate ale ochilor ei 
artificiali cu o unghie maronie, mucegăită. Apoi a arătat în 
afara colibei. Gurile au plescăit iar. 

— Ochii mei văd lucruri pe care majoritatea nu le văd. 

— Fantome? 

Mâna stângă a femeii s-a desprins de fața ei şi i-a 
mângâiat-o pe a lui Hwa. I-a îndepărtat părul de pe obraji. 
Pielea mâinilor ei era surprinzător de fină şi de caldă. Hwa 
şi-a dat seama că Sunny n-o atinsese niciodată aşa. Aşa de 
blând. Aşa de grijuliu. 


% 129 # 


— O, micuța mea, a murmurat vrăjitoarea. Aş vrea eu să 
fie aşa de simplu. 

— Sper că e ceva important, a spus Kripke, când Hwa l-a 
găsit. Tocmai voiam să închid. 

Hwa şi-a dat ochii peste cap. I-a salutat pe cei din sala 
de gimnastică. Arătau obosiţi şi majoritatea se strânseseră 
în jurul a două femei încleştate în luptă, care învățau 
secretele loviturii în rinichi. 

— Da, văd asta, băiete. 

El a oftat. 

— Bine. Ce-i? 

— Putem să mergem în biroul tău? 

Kripke a ridicat din sprâncene. Apoi a condus-o în birou. 
Putea să vadă luptele de după o uşă de sticlă. Locul arăta 
la fel de dezastruos cum şi-l amintea ea: postere 
dezlipindu-se de pe pereţi, canistre goale, în care fuseseră 
cândva proteine, aloe veştede, cutii soioase cu mâncare 
comandată. 

— Zi! 

S-a lăsat într-un scaun ţinut laolaltă cu bandă izolatoare. 
Scaunul a scârţâit teribil când Kripke s-a lăsat pe spate şi 
şi-a sprijinit o gleznă de genunchi. 

— Ce e? 

— Să zicem că aş avea nevoie de o analiză a sângelui, a 
spus Hwa. 

— Să zicem că ţara asta minunată a noastră oferă 
servicii medicale gratuite şi poţi să mergi la ce doctor vrei 
tu şi să ceri un test. 

Hwa s-a legănat pe călcâie. Şi-a băgat mâinile în 
buzunare. 

— Să zicem că aş vrea ceva mai specializat. 

Bărbatul şi-a încrucişat braţele groase, păroase, peste 
burdihan. Se făcea tot mai mare. Hwa bănuia că e de la 
mâncarea comandată. Şi de la proteinele printate. Omul 
avea nevoie de o subscripţie la produse. De fapt, şi ea. 
Acum şi-o permitea. Ce ciudat era să-şi permită să 
cheltuie. Petrecea ore în şir încercând să decidă ce pantofi 


% 130 # 


noi să-şi ia, ca să rămână până la urmă la cei vechi, pe 
care îi avea în picioare. Părea mai sigur aşa. Ca şi cum, 
dacă s-ar fi îmbunătăţit, ar fi atras problemele. 

— Eşti însărcinată? a întrebat-o el. 

— Ce? a izbucnit Hwa. Nu! Ce tâmpenie! Ce tâmpenie 
colosală. Nu sunt însărcinată şi n-o să fiu. Şi chiar dacă aş 
fi, nu-i treaba ta. 

— Sturge-Weber nu e ereditară, ştii? Ai putea să ai un 
copil perfect sănătos, dacă ai vrea. 

— Te rog eu, taci! 

Hwa a găsit un poster la care să se uite. Era o explicaţie 
detaliată a grupelor de muşchi principale. Latissimus. 
Pectoralis. Soleus. Numele latine o calmau. 

— Nici nu pot să mă uit la tine acum. Aşa de 
stânjenitoare e conversaţia asta. 

El a oftat adânc şi s-a aplecat înainte în scaun. 

— OK. Bine. Nu e treaba mea. Scuze. 

Hwa s-a uitat la el. 

— Sunt bine. Vreau doar să ştiu unde să-mi duc o mostră 
de sânge să fie analizată. 

— Analizată pentru ce? 

— Orice. Tot. 

S-a apropiat de el. 

— Discret. 

Kripke şi-a supt măselele. Şi-a mişcat fălcile. A pocnit 
din degete şi display-ul s-a aprins. Era vechi şi pâlpâia, dar 
încă funcţiona. Kripke a dat la o parte mai multe chestii de 
pe el şi s-a oprit la o listă. 

— Asta e lista celor cărora le-am interzis să mai vină la 
sală. Majoritatea încercau să le vândă clienţilor mei diete. 
Dacă le iei de pe sursa liberă, e alegerea ta. Ăştia n-aveau 
nicio aprobare şi refuzau să dea codul sau să arate vreun 
certificat. Dar preţurile erau bune şi boxatul te face prost. 

A arătat un nume de pe listă. 

— Tipul ăsta vindea nişte chestii pentru sânge. L-am dat 
afară când i s-a făcut rău unuia dintre clienţi. M-am dus 
personal la el acasă. 

Hwa a fluierat. 


% 131 # 


— Mamă! 

— Da. Aşa a zis şi el, după ce şi-a primit un maxilar nou. 

Kripke s-a lăsat pe spate în scaun. 

— Oricum, avea o grămadă de echipament. Şi cred că 
încă locuieşte acolo. De fapt, sunt sigur. 

— O, da? a zâmbit Hwa. 

Kripke i-a zâmbit şi el. 

— Da. Fă-i o vizită. Zi-i că-l salut. 

Îl chema Dixon Sandro şi locuia la 4-31-24. Turnul Patru 
avea două inele concentrice de unităţi - cel din exterior, cu 
număr par, avea ferestre ce dădeau spre mare, iar cel din 
interior, cu unităţi impare, avea mai mult spaţiu, ca să 
compenseze lipsa peisajului. Puteai să alegi - spaţiu sau 
estetică. În fiecare zi, cele două inele se roteau unul în 
jurul altuia ca într-un menuet, aşa că aveai vecini noi în 
fiecare zi. Fiecare perete din unităţile rezidenţiale era 
modular. Puteai să-i închizi, ca să ai intimitate. Sau puteai 
să-i cobori şi să împarţi mai mult spaţiu cu prietenii timp 
de câteva ore sau o zi ori toată noaptea. 

Hwa avusese mult de lucru în Turnul Patru. Era un turn 
al petrecerilor. Dixon Sandro tocmai ţinea una. Şi uşa lui, 
şi a vecinilor erau deschise şi complet transparente. 
Înainte să intre, Hwa şi-a schimbat setările la halou. Acum, 
nimeni nu mai putea să ştie că lucra pentru Lynch. 

Ambele unităţi erau pline de fum. Cei dinăuntru ţineau 
în braţe perne care-i mângâiau. Aveau feţele goale. Uneori, 
chicoteau toţi deodată. Aveau acelaşi râs de drogat, hu-hu- 
hu. Hwa a intrat şi i-a ocolit, dar ei oricum n-o observau. 
Pernele lor s-au dat la o parte când a trecut ea, ca o mare 
de velur. 

— Dixon? a întrebat Hwa şi s-a uitat în jur, însă nu i-a 
răspuns nimeni. Dixon e aici? 

Deasupra ei s-a aprins o săgeată pe tavan. Era de un 
verde ca menta şi arăta înapoi şi spre dreapta, după un 
perete ce dădea spre camera de spălat, după cum a ghicit 
Hwa. Camerele de spălat erau mereu în acelaşi loc în 
astfel de unităţi. Altfel nu s-ar fi potrivit ţevile. La fel şi cu 
aerisirile centrale. De aia fusese atât de uşor de construit 


4 132 # 


Turnul Patru - printezi aceeaşi unitate iar şi iar, fără 
diferenţe. Hwa s-a dus în direcţia indicată de săgeată, 
trecând printre oamenii de pe perne. La dreapta, era o 
firidă cu geam. Un bărbat se uita la informaţiile din lentile. 
Deschisese puţin fereastra. 

— Te temi că-ţi intră căcatul ăsta în plămâni? l-a întrebat 
Hwa. 

Bărbatul a tresărit. A dat din mâini şi din picioare şi s-a 
luptat să-şi păstreze echilibrul. Dixon Sandro era un bărbat 
micuţ, chel, cu un cap prea mare pentru trupul lui, cu 
muşchi bine definiţi, de tip Liefeld?, dar pe un torace mult 
prea mic. Aşa se şi chema dieta: Liefeld. Hwa mai ştia doi 
tipi care o încercaseră. Ca şi Dixon, căpătaseră cea mai rea 
acnee posibilă. Asta se întâmpla dacă te jucai cu 
testosteronul în asemenea hal. Acneea lui Dixon se 
întinsese peste tot: pe faţă, pe umeri, în cutele gâtului, în 
liniile muşchilor. Nişte pustule oribile, chistice, dureroase. 
Lui Hwa aproape că-i era milă de el. Pentru moment. 

— Ce dracu” ai păţit la faţă? 

Momentul trecuse. 

— M-a trimis Kripke, a minţit Hwa. 

Dixon s-a albit. Punctele roşii păreau acum şi mai roşii, 
ca nişte ochişori cu vinişoare de sânge. 

— Ce vrea? 

— Vrea să faci ceva pentru mine. 

Hwa şi-a dat jos rucsacul de pe umeri şi l-a deschis. A 
scos încălţările ei vechi aflate într-o pungă închisă etanş. 

— Vrea să iei o mostră de sânge de pe pantofii ăştia şi 
să-mi spui ce-i cu ea. Acum. 

— Acum? Adică chiar acum? 

— Da, adică acum. 

Dixon s-a burzuluit la ea: 

— De ce s-o fac? Ce câştig am? 

— Câştigul tău e că n-o să-ţi mai printezi alt maxilar. Din 
nou. 

Hwa s-a uitat la pantofi şi apoi la el. Avea, într-adevăr, 


? Rob Liefeld, autor american de benzi desenate, ale cărui personaje se 
remarcă prin musculatura foarte reliefată (n. red.). 


% 133 # 


mult echipament. Şi era surprinzător de curat. Scanerele 
nu aveau praf pe ele şi microscopul uriaş încă mai lucea, 
deloc zgâriat. Cândva, omul probabil că fusese altfel. Poate 
că avusese educaţie, o diplomă adevărată, până când a 
făcut ce-o fi făcut de a ajuns şi el în New Arcadia, ca toată 
lumea de acolo. 

— După asta, te lăsăm în pace. Nu mai poţi să te întorci 
la sală, dar nici n-o să te mai stresăm. 

— Pe bune? Juri? 

Hwa s-a uitat demonstrativ prin cameră şi la cei 
dinăuntru. 

— Cred că ai destul de lucru în turnul ăsta, nu? Nu cred 
că ai nevoie să mai cauţi şi în altă parte. 


— Da. 

Dixon şi-a lins buzele. Se cojeau. Din crăpături, ieşea 
sânge. 

— OK. Am înţeles. Doar... analizez mostra. 

— Da. 


— Caut ceva anume? 

— Orice găseşti. 

Hwa a făcut un semn spre o pernă şi a pocnit din degete. 
Perna s-a ridicat spre ea. 

— Am timp. 

Dixon s-a apucat de treabă imediat. A răzuit tălpile 
pantofilor, a activat mostra în ser vital şi a trecut-o prin 
scanner. 

— E de la cineva mort, a spus, uitându-se la ecran. 

— Da, a aprobat Hwa şi s-a ridicat. E moartă. 

— Ştii mostra? 

— Eu sunt cea care pune întrebările, a replicat Hwa. 

— Cât timp a fost bolnavă? 

— Bolnavă? 

— Da. Numărul globulelor ei albe e şocant. 

Hwa s-a gândit la ultima oară când îi văzuse faţa lui 
Calliope. Dacă fusese bolnavă, s-ar fi explicat tentativa de 
sinucidere. Dar vrăjitoarea de sub pod spusese că a fost o 
crimă. Şi petele de sânge de pe scară nu arătau ca de la o 
puşcă. Arătau ca de la o explozie. Cineva făcuse să 


% 134 9 


pocnească trupul lui Calliope ca un balon. 

— Nu era bolnavă. 

— Bine. Doar făceam conversaţie. Nu că aş fi vreun 
expert sau ceva. Hai să vezi. 

I-a făcut un semn lui Hwa să se aplece şi să se uite la 
imagine. Pe display era o serie de maşinării ce înaintau. În 
timp ce Hwa privea, maşinăriile au tremurat o clipă şi apoi 
s-au divizat. Toate arătau la fel. S-au împrăştiat în direcţii 
diferite. După un moment, s-au divizat iar. 

— Asta e... 

— Ilegal. 

Dixon s-a lăsat pe spate în scaun. A încercat să-şi 
stoarcă un chist de pe falcă, dar chistul nu părea pregătit 
să pocnească. Însă Dixon a continuat oricum, săpând în el 
cu unghiile. 

— Cu totul şi cu totul ilegal. Şi ştiu ce e aia ilegal. Asta 
e. Bionanotehnologia e strict pe abonament în Canada. E 
interzisă replicarea. 

— Hm... a făcut Hwa, scărpinându-şi ceafa. N-am niciun 
fel de... Ştii tu, implanturi, augmentări sau cum vrei să le 
spui. Aşa că nu prea înţeleg. 

Dixon a mormăit iritat, parcă i-ar fi explicat ceva bunicii 
lui senile. 

— Copyrightul. Dacă vrei augmentarea, abonamentul, 
trebuie să plăteşti licenţa. Sau cel care ţi-o dă, dacă ai 
asigurare. 

— Şi? Nu se pot copia oricum? 

— Ba da. Dar o să te toarne dispozitivele. Toaletele. 
Lentilele. Totul. Sunt scanări arbitrare peste tot. Şi pe 
urmă, bum, ordin de oprire şi o amendă uriaşă. 

S-a foit în scaun. 

— In plus, nu sunt bune. Erori de copiere. O copie a unei 
copii a unei copii. Vrei să ai un căcat în tine care-ţi curăţă 
arterele? Nu cred. 

Hwa s-a abținut să comenteze ironia faptului că tocmai 
Dixon Sandro spunea aşa ceva. 

— Dar le recunoşti? 

— Maşinăriile? Nu. Dar aş putea să caut. O să-mi ia o 


4 135 % 


vreme. 

Sandro continua să-şi apese coşul. Deja avea sânge pe 
degete, dar nu observase. 

— Pot să încerc să intervin în ele? Aş afla mai multe. 

— Da. 

Hwa s-a încruntat. Nu se gândise până acum să întrebe, 
dar avea sens. 

— Ştii unde aş putea să găsesc nişte camuflaj bun? 
Chestii adevărat. De nivel militar. 

— Lâzl6, a spus Sandro, fără să ezite. Stă în turnul ăsta. 
Dar se mută de la o unitate la alta. E paranoic. 

Sandro a răsucit un deget la tâmplă. 

— Ştii sigur că are costum? Sau că poate să facă rost? 

Sandro a încuviinţat din cap. 

— Am dat peste el când îl purta. 

— Ai dat peste el? Adică v-aţi ciocnit? 

Sandro a dat iar din cap. 

— Îl poartă tot timpul, înţelegi? Spune că se simte mai 
bine cu el. 

— Şi atunci cum ştii că-i acolo? 

— Nu ştii. 

Lui Hwa i s-a ridicat părul pe braţe. 

— Dacă aş vrea să vorbesc cu el? 

— Te duci la liftul din stânga, pe poziţia ora 9, cu cartofi 
prăjiţi cu oţet, a spus Sandro. Şi aştepţi. 

Eileen era în faţa liftului, cu Sabrina şi alte două femei 
ale căror nume Hwa nu şi le amintea. Părea că abia îşi 
începuseră seara: cei patru bărbaţi care le însoțeau 
râdeau, se luptau între ei şi pariau cine loveşte mai rapid. 
Şi niciun bodyguard. 

Hwa a lăsat liftul şi s-a dus spre ei. Bărbaţii au ignorat-o 
la început, ori de la filtre, ori fiindcă erau drogati, iar Hwa 
s-a apropiat de Eileen prefăcându-se relaxată. 

— Totul e OK? 

Eileen a tresărit. A dat să zâmbească, dar imediat şi-a 
ascuns zâmbetul. L-a pus deoparte ca o rochiţă de vară 
după prima ploaie a toamnei. 

— Ce-ţi pasă? 


% 136 # 


Hwa s-a încruntat. 

— Poftim? 

— N-ai un alt job la care să te duci? Unul mai bine 
plătit? 

— Ce? 

— Spuneai că-ţi dai demisia, a şuierat Eileen. Mi-ai spus 
la înmormântarea lui Calliope. 

— Da, dar... 

Hwa nu ştia cum să explice. S-a uitat la display-ul 
liftului. Avea să vină în curând, să-i ia pe Eileen şi pe gaşca 
ei. 

— E complicat. 

— Nu, nu-i. Nu-i complicat deloc. Ai tot vrut să pleci din 
oraşul ăsta şi acum poţi. Felicitări! 

— Nu-i aşa, a replicat Hwa. Sincer. Nu e. Fac ceva 
important. 

— A, da, te duci la şcoală cu Richie Rich. 
Superimportant. 

Hwa s-a uitat în podea. Covorul avea un model ciudat, 
care îi creştea în ochi pe măsură ce se uita la el. 
Portocaliu, roz şi maro. Era şocant de urât, acum, că se 
uita la el cu atenţie. 

— Îmi pare rău. 

— Să nu-ţi pară! Faci ce-i mai bine pentru tine. 

Hwa a înghiţit în sec. Îşi simţea buzele fierbinţi. Şi ochii. 

— Văd că n-ai escortă. 

— Am plecat în grabă. Şi nu mai erau alţi bodyguarzi pe 
tură. 

Hwa a dat din cap. 


— Da. OK. 
Liftul şi-a continuat drumul în jos. Tipii din faţa lui- 
clienţii, şi-a amintit Hwa - se luptau pe podea cu 


picioarele. Ridicau picioarele drept în aer şi le prindeau 
unul altuia şi încercau să se răstoarne, insistând că nu 
intenționau să şi-o tragă reciproc. 
— Trebuie să luăm orice job primim, a spus Eileen. Au 
închis încă o pompă azi. Muncitorii pleacă. Pierdem clienţi. 
— O să fie nevoie de muncă la reactor. 


% 137 % 


— Oameni de ştiinţă. Cu familii. Care-şi iau prânzul la 
Larry. Nu petrecăreţi. 

Mai puţine ore. Mai puţini bani. Tarife mai mici. Nu era 
nevoie ca Eileen să detalieze. Hwa înţelesese. 

Liftul a scos un clinchet şi Sabrina a sărit în el să-l ţină 
deschis. Tipii de pe podea s-au chinuit să se ridice. Eileen 
şi-a aranjat părul. Şi-a netezit cutele rochiei. Şi-a inspectat 
unghiile. 

— Oricum. Se pare că ai luat decizia corectă. 

Şi a plecat. A intrat ultima în lift şi unul dintre bărbaţi i- 
a cuprins talia cu braţul. Ea i-a zâmbit şi, continuând să 
zâmbească, s-a întors cu spatele la Hwa. Încă zâmbea când 
s-au închis uşile. 


4 138 # 


X 

VIRIDIAN/ ÎNGERUL DIN 
MONTGOMERY/ LIFTUL DE LA ORA 
9 


— Încă o dată! a spus Hwa. Mai tare. 

Joel a început o altă serie de lovituri stângace în 
manechin. Încă nu putea să facă şpagatul, dar, exersând 
zilnic cercuri desenate cu piciorul (în sensul acelor de 
ceasornic şi apoi invers, inspirând la pornire şi expirând la 
întoarcerea piciorului), reuşea să facă şpagatul în aer şi să- 
şi ţină picioarele la un unghi de 90 de grade cu trupul timp 
de şapte respiraţii a câte 12 măsuri fiecare. Avea să-şi 
îmbunătăţească loviturile odată cu dezvoltarea muşchilor, 
dar postura era o problemă. 

— Mugşchii tăi sunt ca o bandă de cauciuc, i-a zis Hwa a 
suta oară, după cum i se părea ei. Acum, sunt buni. Nu i-ai 
lucrat, dar eşti tânăr. Numai că trebuie să-i lucrezi, să-i 
faci să zbârnâie... 

— Dacă lucrezi o bandă de cauciuc, nu-i slăbeşti 
elasticitatea? a întrebat Joel, simțind că i se înmoaie 
loviturile. 

Piciorul îi zbura în toate părţile. Părea că o să-i cedeze 
flexorul şi tendonul iliotibial. Din nou. 

— Celălalt picior. Şi da. Dar eu sunt cea care ştie 
lucrurile astea, nu tu. 

Joel a pufnit. 

— Nu prea sună a explicaţie. 

Hwa a imitat cântatul la vioară. 

— După ce mă opresc din creştere, o să urmez dieta 
Armstrong, a pufăit Joel. 

A pocnit manechinul cu piciorul. Şi-a ţinut respiraţia. Ea 
a văzut cum umerii i se ridică încet la nivelul urechilor. 
Parcă trupul lui nu putea să facă două lucruri deodată: ori 
respira, ori lovea. Aerul a ieşit din el şuierând, într-un 


4 139 # 


torent de frustrare. 

— Ştii asta, da? Odată ce mi-am făcut muşchii... 

— În primul rând, n-ai muşchi pentru dieta Armstrong, i- 
a tăiat-o Hwa. Ia poziţia porumbelului. 

Băiatul şi-a lăsat piciorul să cadă. 

— Ce? lar? 

— Flexorul tău e prea tensionat. 

Joel s-a uitat în jur. 

— O să li se pară ridicol celorlalţi. 

— Oh, da, că până acum ai fost o întruchipare a graţiei 
feline. 

Hwa a arătat spre podea. 

— Fă-o. 

Joel a mormăit şi s-a lăsat în genunchi. A băgat un 
genunchi sub el şi a întins celălalt picior în spate. Încă era 
prea tensionat să-şi întindă coastele sau măcar să-şi lase 
antebraţele pe podea. 

— N-ar trebui să ridic greutăţi ca să fac muşchi? 

— O să ridici după ce-ţi construieşti o bază. Ai nevoie de 
ceva să-ţi ţină spinarea în loc înainte să treci la haltere. Ai 
numai 15 ani. Anul ăsta e unul pentru construcţie. Anul 
următor o să începi să sculptezi. 

Anul următor. Dacă prindea anul următor. 

— Hei, Hwa! 

Antrenoarea Brandvold i-a făcut un semn din partea 
cealaltă a sălii. Hwa a alergat uşor spre ea şi a primit 
băţoasă îmbrăţişarea lui Brandvold. Lui Brandvold îi 
plăcea să îmbrăţişeze. Era ciudat. 

— Ce mai faci? 

Hwa nu era niciodată sigură ce vor să spună oamenii 
când îi puneau întrebarea asta. Putea să însemne multe: 
Cum mai e rana de la împuşcătură? Ai mai avut crize 
recent? Cum te descurci acum, că fratele tău a murit? Ce 
mai face curva de maică-ta? 

— Sunt bine, a răspuns Hwa. Mi-am luat un apartament. 

— O, bravo! Unde? 

— 1-07. 

— 1-07? s-a strâmbat antrenoarea Alexander. Nu te 


% 140 # 


plătesc destul. Căcat! Eu stau în 1-13. 

Hwa a dat din umeri. 

— Încerc să economisesc. 

Antrenoarea Alexander a scos un hmm, cum făcea când 
cineva îşi aducea cu întârziere tema la Studii Sociale. 

— Te duci la meciul de deschidere a anului? 

— Nu. Îmi pare rău. 

Antrenoarea Brandvold i-a tras un cot. 

— Dar la bal? 

— Nu mă duc la chestii de-astea. 

— N-o să fii nevoită, dacă merge Joel? 

Hwa s-a crispat. Să fie blocată lângă clientul ei la etajul 
comunitar din Turnul Doi, ferindu-şi mereu ochii de 
luminile sărbătoreşti şi aşteptând la coadă la baie în 
spatele unor fete care chicoteau şoptindu-şi sfaturi pentru 
un sex oral mai bun, asta era imaginea iadului pentru ea. 

— Să sperăm că n-o să trebuiască. 

— Cum merge Joel? a întrebat Brandvold şi s-a uitat la 
băiat peste umărul ei. 

Joel a tresărit şi s-a uitat urât la Hwa. 

— Pare mai flexibil. 

— Face progrese, a zis Hwa şi a dat din umeri. Oricum, 
ar trebui să mă întorc la el. 

Se pregătea să plece când Alexander s-a întins spre ea şi 
i-a şoptit: 

— Hei, Hwa, e adevărat că unul dintre profesorii de aici 
are o preferinţă? 

Hwa s-a încruntat. 

— O preferinţă? 

— Înţelegi tu, adică unul dintre profesori ar prefera 
relaţiile... profesionale. 

Moliter. Cineva îl văzuse pe Moliter cu Eileen. Şi acum 
se ştia în toată şcoala. Cine ocupa fostul post al lui Hwa o 
făcea prost. 

— Nu ştiu, a zis Hwa, cu un gest de parcă şi-ar fi zgâriat 
faţa în zona unde Moliter avea o cicatrice, apoi le-a făcut 
cu ochiul. 

Amândouă femeile au râs. Alexander şi-a ciocănit tâmpla 


Y 141 # 


cu două degete şi apoi le-a întins spre lentilele lui Hwa. 
Deodată, informaţiile ei personale de contact au apărut în 
câmpul vizual al lui Hwa. 

— Să-mi spui dacă vrei să alergi cu cineva dimineaţa. 

— Am putea, dacă tot locuim aşa de aproape una de alta. 

— Hei, nu mă lăsa pe afară! 

Şi antrenoarea Brandvold i-a transmis informaţiile ei. 
Profilul ei avea aripioare, ca o păsărică, şi dădea din ele. 

— Să dai o petrecere de casă nouă! Vreau să o văd şi eu! 

Hwa şi-a lăsat capul în piept şi a început să se retragă 
cu spatele spre Joel. 

— OK. Mersi. O să mă gândesc. 

— Dacă vrei să dai o petrecere de casă nouă, ai nevoie şi 
de nişte mobilă, i-a răsunat glasul lui Síofra în ţeastă. 
Poate şi să investeşti în nişte farfurii. 

— Am farfurii, a mormăit ea. 

— Ai doar un set, pe care l-ai luat de la Societatea 
Irlandeză de Binefacere. Alea nu se pun, aşa cum nu poți 
să consideri rafturi scândurile alea pe care le-ai pus pe 
pereți. 

— Nu ştiam că eşti decorator de interioare, i-a replicat 
Hwa. Nu toţi am câştigat bani de la Lynch în ultimii zece 
ani. 

— Corect. 

— În plus, de ce aş investi în orice, când ar putea să sară 
în aer până la anul? 

— E un reactor experimental, Hwa, nu apocalipsa. Poţi 
să cumperi mobilă. Ai voie să stai confortabil. 

În lentile i-au apărut reclame la canapele. Majoritatea 
erau prea mari: aparent, Siofra se uita numai după mobilă 
care i-ar fi încăput lui în apartament, nu şi ei în studio. 

— Faci cumpărături pentru casa ta, nu a mea. 

— Deloc. Vreau doar un scaun care să mă ţină când vin 
în vizită. 

— Plănuieşti să vii des? 

Linişte. 

Pe saltea, Joel a suflat în sus, spre buclele de pe frunte. 

— Pot să mă ridic, te rog? 


% 142 # 


Hwa a îndepărtat reclamele cu o mişcare din mână. S-a 
concentrat asupra lui Joel. Stătea sprijinit pe antebraţe, 
nemişcat. 

— Da. Sigur. Dar să... 

Un alt mesaj i-a apărut în câmpul vizual. O, Doamne! 

— Hei, Siofra. 

— Poţi să-mi spui pe nume, să ştii. 

— Pot să-l antrenez pe Joel cum vreau, corect? 

— În anumite limite, da. Evident, tatăl lui n-ar vrea ca el 
să leşine sau să se rănească. 

— Dar nu-i necesar să facem aici antrenamentul, nu? 

— Nu. De fapt, ţi-am spus de multe ori că poţi să 
foloseşti sala companiei din Turnul Cinci. 

— Sala aia e plină de căcănari augmentaţi de la Pază. Şi 
toţi au o problemă cu privitul. 

— Tot ce-ţi cer e să te duci în locuri unde aş putea să te 
văd. 

— OK. E un vas care tocmai a ancorat. Un trauler vechi 
de pescuit, Angel of Montgomery. Acolo mergem. Şi e cel 
mai sigur loc pe care-l ştiu. 

Hwa a coborât treptele ruginite pe chei. 

Odată cu Angel of Montgomery, veniseră şi păsările. Se 
roteau şi ţipau deasupra. Hwa s-a uitat la pontoane. Nu 
mai fusese aşa de aproape de apă de mult. Dacă nu punea 
la socoteală şi excursia sub pasarelă. 

— N-o să mă răpească nimeni pentru răscumpărare, nu? 
a întrebat Joel, uitându-se în jos, la marinarii de pe puntea 
principală. 

Hwa a zâmbit şi a clătinat din cap. 

— Am văzut ce bacşişuri dau tipii ăştia. N-au probleme 
cu banii. Şi le place oraşul ăsta. Le place să oprească aici. 
N-ar face ceva care să-i pună pe lista neagră. 

I-a luat un moment să-l găsească pe Rivaudais, dar, fiind 
cel mai bine îmbrăcat bărbat din zonă, n-a fost dificil. 
Acum purta un costum de culoarea prunei şi o cravată 
aurie de mătase. I se tensiona la umeri în timp ce-şi 
verifica pantofii pentru a zecea oară în ultimele două 
minute. Şi-a ridicat umbrela de tartan puţin mai sus. 


4 143 # 


— Dacă te îngrijorează găinaţul păsărilor, ar fi trebuit 
să-ţi iei alţi pantofi. 

Rivaudais s-a întors, i-a zâmbit larg şi a sărutat-o în stil 
Montreal, pe ambii obraji. Dar când vorbea era tot din 
New Orleans. 

— Arăţi sănătoasă. 

— Şi tu nu îmbătrâneşti deloc. E straniu. 

— Negrii nu se ridează, fetiţo. Doar ştii. 

Hwa şi-a supt măselele. 

— Joel Lynch, el e Etienne Rivaudais, proprietar al 
barului Aviation din 4-30. 

Sprâncenele lui Rivaudais au sărit în sus pe fruntea lui 
cheală. 

— Joel Lynch? Fiul lui pere Zachariah Lynch? 

— Oui. 

Joel a întins mâna şi Rivaudais i-a strâns-o. Părea puțin 
confuz. Probabil pentru că Joel încă purta hainele de sport 
şi nu era înconjurat de paznici cu căşti. 

— Sunt bodyguardul lui Joel, a zis Hwa. Şi o parte din 
treaba mea e să-l antrenez. Aşa că m-am gândit să-l aduc 
aici. 

Rivaudais s-a uitat la Joel. 

— Şi eşti de acord cu planul ăsta? 

— Nu sunt prea sigur ce implică. 

Rivaudais a râs. Avea un râs zgomotos, unul care-l făcea 
să se legene pe călcâie odată cu umbrela. 

— Şi în rest? a întrebat Rivaudais, a gesticulat spre 
capul lui, apoi s-a uitat la Hwa. Bine? 

Hwa a dat din umeri. 

— În general, da. 

— Et votre mère” 

— Encore une chatte.* 

Rivaudais a rânjit şi a bătut-o cu palma pe spate. 

— Bine. Hai să-i dăm drumul. 

Au traversat cheiul împreună spre Angel. Avea turele 
noi, fiecare montată pe un generator mare cu imaginea 


3 „Şi mama ta?” - în fran. în orig. 
+ „Tot o fofoloancă” - în fran. în orig. 


Y 144 9 


unui giroscop pictată pe o parte. Turelele s-au trezit şi au 
început să-i urmărească în vreme ce urcau scările spre 
puntea principală. S-a auzit un ţârâit insistent. Rivaudais a 
făcut un semn spre camera video de la capătul scărilor, 
dar ţârâitul a continuat. O echipă de bărbaţi în pulovere şi 
pantaloni portocalii a alergat spre ei. Hwa nu i-a 
recunoscut. Păreau să n-o recunoască nici ei. De câte ori 
trebuia să treacă prin asta înainte ca echipa să-şi noteze 
undeva ca să-şi amintească dracului? 

— Ce se-ntâmplă cu faţa ta? a întrebat unul din echipă. 

Avea o barbă încâlcită de culoarea ceaiului slab şi un 
smoc uriaş de păr la fel. 

— Ce se-ntâmplă cu atitudinea ta? i-a replicat Hwa 
agresivă şi a scuipat pe punte. Am o boală rară. Mulţumesc 
că mi-ai atras atenţia asupra ei. 

Individul s-a uitat la boţul lucios de flegmă şi la faţa ei. 
Pe chipul lui nu se citea nicio emoție. 

— Faţa ta ne zăpăceşte camerele, a spus. E intenţionat? 

Camera de control, şi-a zis ea. Apasă pe butoane. 
Închide uşile! 

— Je reste intéressé, a spus Rivaudais, si ce connard 
s'excuse.’ 

— L-ai auzit pe domnul. 

Cel care vorbise era un bărbat blond, cu ochelari de 
soare vintage, neconectaţi, un pulover de lână peruvian 
peste pieptul gol şi pantaloni scurţi de surf pe nişte 
picioare cu piele tăbăcită, maronie. 

— Cere-i scuze doamnei! 

— Scuze, a spus părosul. Scuze, căpitane. 

Matthews a întins un braţ tatuat. Anul ăsta purta zâne 
care ieşeau din lotuşi. Când i se mişca pielea, pigmenţii 
strălucitori se activau şi zânele îi dansau spre umăr şi 
peste piept. 

— Domnule Rivaudais. Mă bucur să te văd. 

Cei doi bărbaţi şi-au strâns mâinile. Matthews s-a întors 
spre Hwa. 

— Arăţi bine. Sănătoasă. 


5 „Mă interesează dacă tâmpitul ăsta îşi cere scuze” - în fran. în orig. 


% 145 # 


Hwa s-a încruntat. 

— De ce-mi tot spun oamenii asta? Arătam bolnavă 
înainte? 

Matthews n-a răspuns. Le-a făcut semn să-l urmeze şi i-a 
condus sub punte. Luminile pâlpâiau pe măsură ce treceau 
prin sala de îmbuteliere şi se îndreptau spre cală. Cei doi 
tipi aflaţi de pe o parte şi alta a uşii masive, ruginite, şi-au 
tras umerii înapoi şi au ridicat bărbiile, când Matthews a 
ajuns la capătul scării spiralate. 

— Băieți, băieţi, e OK. Calmaţi-vă. Doar îi prezentam 
domnului Rivaudais produsul de anul ăsta. 

Tipii se uitau fix la Joel. 

— Şi mie, a spus Joel, mi-ar plăcea să... încerc o mostră 
din ce se oferă. 

Matthews a bătut din palme şi l-a arătat cu degetul. 

— Vedeţi? Asta-i bine. Tânărul ştie ce vrea. Şi mie-mi 
plac bărbaţii care ştiu ce vor. E mai puţină aiureală. 

Uşa s-a deschis şi au păşit într-un spaţiu rece şi 
întunecat. Hwa a întins mâna spre Joel. 

— Ai grijă, i-a zis chiar când se aprindeau luminile. 

Joel a rămas cu gura căscată: 

— Uau... 

Era un spaţiu vast. În stânga, dintr-un set de containere 
de oţel de trei metri pe doi ieşeau ţevi ce dispăreau printre 
grinzi şi reapăreau în cealaltă parte a sălii, lângă nişte 
grămezi înalte de butoaie. Butoaiele aveau însemne pe 
care Hwa nu le mai văzuse în celelalte dăţi când coborâse 
acolo. 

— Alea-s noi. 

Matthews a dat aprobator din cap. 

— Butoaie de whisky. Le-am luat în Hokkaido. Facem 
bere albă în ele, cu yuzu şi decoct de shiso. 

Hwa a fluierat. 

— Ca lumea. 

— Vrei? Scot acum una. 

Hwa a clătinat din cap. 

— Nu beau bere. Îngraşă. 

Matthew a plescăit din limbă. I-a dus spre butoaiele cu 


4 146 # 


coniac. 

— Ai nevoie de nişte grăsime în plus în clima asta. Altfel 
cum să rezişti la ierni? 

— Aici pe vas... învechiţi alcoolul? a întrebat Joel. 

— O, Doamne! Alcoolul. Băiatul ăsta-i adorabil. 

Matthews s-a întors să i se adreseze direct lui Joel. 

— Păi da, fiule. Asta facem aici, pe vas. Angel from 
Montgomery a fost un vas de pescuit care a contribuit la 
distrugerea vieţii marine şi eu ajut viaţa marină să se 
răzbune distrugând ficatul oricărui om pe care-l întâlnesc. 

Joel a clipit nedumerit. 

— Serios? 

Matthews a rânjit. 

— Nu. Băutura e o afacere bună, atâta tot. E o afacere 
bună în vremuri rele şi o afacere şi mai bună în vremuri 
bune. 

A arătat spre butoaie. 

— Pe măsură ce navigăm în jurul lumii, temperatura din 
încăperea asta se schimbă, la fel şi umiditatea. Butoaiele 
se dilată şi se contractă, ceea ce are efect asupra aromei 
produsului meu. Procesul de învechire care-i ia unui fraier 
din Okanagan un an întreg mie-mi ia patru luni. 

Joel a dat din cap. I-a aruncat o privire lui Rivaudais, 
apoi s-a uitat iar la Matthews. Şi-a plimbat mâna peste un 
butoi. 

— Aşa că poţi să-l vinzi mai rapid şi să aduni pe drum 
materia primă. Grâu, struguri, tot ce ai nevoie. 

Matthews a încuviinţat cu o mişcare din cap. 

— Exact. 

— Şi poţi şi să adaugi chestii din ţări diferite, în diferite 
stadii ale producţiei. 

— Da şi da. 

— Şi să creezi diferite colecţii. Ediţii limitate. 

— Foarte limitate. 

Matthews radia. A pocnit din degete şi a arătat spre 
Joel. 

— Ai mintea de afacerist a lui taică-tu, fiule. 

Joel s-a uitat la toate butoaiele. Nu părea să-l deruteze 


Y 147 # 


faptul că un străin ştia cine e. Dar probabil că Matthews 
aflase deja din haloul lui. Sau poate era obişnuit cu aşa 
ceva. 

— Urmăreşti ciclul recoltelor? 

— În mare parte. E octombrie, aşa că o să mă duc să 
culeg grâu Alberta de pe Coasta de Est. Montreal e 
următoarea oprire. 

Rivaudais şi-a dres glasul. 

— Asta-mi aminteşte... 

A arătat cu bărbia spre Hwa. 

— Am un mesaj pe care aş vrea să-l transmită căpitanul 
Matthews unui asociat comun de-ai noştri. 

Hwa a dat din cap în semn că a înţeles. L-a luat pe Joel 
şi s-au dus spre butoaiele cu mostre. 

— Hai să mergem. 

— E chiar interesant, a comentat Joel, cu privirea 
pironită pe butoaiele stivuite în întuneric. Mulţumesc că m- 
ai adus. 

— Dacă acum ţi se pare interesant, stai să vezi când o să 
le guşti, a zis Hwa. 

— Parcă ziceai că nu bei. 

— Nu beau bere. O bere obişnuită are tot atâtea calorii 
cât o acadea. 

— Îţi place să bei? 

Hwa nu auzise niciodată întrebarea pusă în felul ăla. 

— Cred că da. Imi place după ce am băut. 

— E chiar aşa de distractiv? Pentru că mi se pare că-i 
face pe oameni stupizi. 

— Să fii stupid e distractiv uneori. 

— E ca sexul? Pentru că toată lumea se poartă de parcă 
ar fi ceva aşa de important, dar mie mi se pare doar -a 
strâmbat din nas - murdar. Şi posibil dureros. 

Hwa a înghiţit în sec. Şi-a spus că e o femeie mult mai în 
vârstă decât Joel. Era adultă. Putea să se descurce cu asta. 
A văzut un robinet şi a grăbit pasul. 

— Dacă o să tot vorbim despre asta, mai bine să 
începem să bem. 

A ales un coniac învechit în lemn de cireş, unul care 


4 148 # 


promitea tărie medie, cu arome de iarbă neagră, vanilie, 
cuişoare şi piele. În acel moment, ar fi băut şi detergent. A 
turnat în două păhărele. 

— Ce păhărele caraghioase, a spus Joel. 

— Sunt izolatoare străvechi. De pe transformatoare. 

— Cool. 

Joel a dat pe gât coniacul. A fost un moment teribil, faţa 
lui arătând de parcă înghiţise sticlă spartă. Ochii i s-au 
umezit. Buzele i s-au umflat. A tuşit aşa de tare, că s-a 
îndoit de mijloc. 

— Ce dracu' e asta? 

Hwa a sorbit delicat din paharul ei, ca o doamnă. 

— E un coniac învechit, de tărie medie, cu arome de 
iarbă neagră, vanilie, cuişoare şi piele. 

— Cred că aş simţi acelaşi gust dacă aş linge scaunul de 
la biroul tatei. 

— Limba îmbătrâneşte ca tot restul corpului, să ştii. Aşa 
că şi gusturile se schimbă. 

Hwa a accesat situaţia barului lui Rivaudais. 

— Ha! N-ai noroc. Nu mutăm prea multe lăzi. 

Joel s-a uitat cu ochi mari la ea. 

— De asta suntem aici? Să cărăm băutură? 

— Da. Rivaudais are un bar. Asta-i un loc care distilează 
alcool şi-l vinde. Ce credeai că facem? 

Joel a arătat spre păhărelele din mâinile ei. 

— Gustăm! 

Era greu să facă gesturi de iritare când avea mâinile 
ocupate cu coniac artizanal. 

— Ai vrut să ridici greutăţi? Astea-s greutăţile. 

Joel părea acum mult mai puţin impresionat de toată 
operaţiunea. 

— N-au oameni pentru asta? 

— Da. Noi. Noi suntem oamenii. 

Hwa simţea că a doua mostră ar merge mai bine cu 
gheaţă. Avea nevoie de mai mult timp să se deschidă. De 
unde era cândva aspră, cu aromă de iarbă şi verdeață, 
acum avea un gust impetuos, floral. Cu lentilele a 
fotografiat butoaiele. Voia să şi-l amintească pe cel din faţa 


4 149 # 


ei. 

— Ai gusturi bune, i-a strigat Matthews. AĂla-i special. 
Am folosit apă de ploaie din Irlanda. 

Hwa l-a privit sceptică. 

— Chiar vorbesc serios! Avem clienţi care se iau după 
asta. Am un om care gustă apa şi spune că aici chiar se 
simte diferenţa. 

— Specialistul tău în apă te jefuieşte. 

— Adică nu-i o mostră extraordinară? 

— Bineînţeles că e o mostră extraordinară. Dar apa nu 
schimbă nimic. Totul ţine de butoaie. 

A scos limba. 

— Sunt sută la sută organică. Ştiu lucrurile astea pentru 
că simt gusturile mai bine decât alţii. 

Matthews s-a sprijinit de nişte butoaie. A zâmbit, cu 
gropiţe în obraji. 

— Măi, măi, ce afirmaţie îndrăzneață. 

Joel a pus mâna pe umărul ei şi l-a strâns. 

— Eu şi boydguardul meu avem nişte lăzi de cărat, a zis 
el dintr-odată foarte serios. 

Au cărat lăzile cu coniac să fie cântărite, apoi le-au dus 
cu un cărucior la o maşină şi de acolo la Aviation, unde le- 
au încărcat în spatele barului. Hwa nu înţelesese niciodată 
de ce nu-l punea Rivaudais pe barman la treabă. Bănuia că 
n-avea încredere în el că n-o să fure. De aia făcea ea astfel 
de joburi mici, i-a explicat lui Joel, pe când cărau lăzile să 
fie cântărite. Oamenii aveau încredere în ea. 

— Probabil pentru că n-am augmentări. Am o faţă 
onestă. 

— Nu pot să cred că m-ai convins. 

Joel şi-a pus o pereche de mănuşi pe care i le-a dat unul 
dintre bărbaţi, a ridicat o ladă şi a pornit cu ea. 

— Stai! a strigat Hwa şi a venit de după căruciorul ei. 
Trebuie să dăm cântarul la zero mai întâi. Dar continuă să 
o cari. E bine pentru tine. 

— O ridic cum trebuie? 

— Da, a răspuns ea şi a zâmbit. Ai ridicat din genunchi. 
Aşa se face. 


% 150 # 


Joel şi-a suflat părul dintre ochi. 

— Păi, hai! Nu mai pot s-o ţin mult. 

Hwa a sărit pe cântar. Era o platformă neagră, la 
distanţă de stivele cu butoaie. Alături erau alte două 
butoaie, fiecare cu o etichetă pe care era indicată 
greutatea în raport cu volumul şi încă una, pe care scria 
dacă a atins minimumul acceptabil. Toate aveau greutatea 
corectă. Căpitanul Matthews, deşi se purta la bustul gol şi 
descult, în ciuda aerului său degajat, conducea o 
operaţiune precisă. 

— Păcat că nu poţi să iei mai multe de la noi, l-a auzit ea 
spunând. 

— Les loyersf, a replicat Rivaudais. 

Hwa s-a întors. Rivaudais ridica un deget mare în aer. 
Chiriile erau în creştere. Nu-şi permitea mai multă marfă. 
Joel s-a uitat la ea. Bineînţeles că n-aveau s-o spună de faţă 
cu el. Tatăl lui era cel care creştea chiriile. 

— Mă duc să mai încarce un cărucior, a spus Joel. 

— Ce? OK. Stai aşa! 

Hwa a apăsat pe nişte butoane la platforma de cântărit. 
A înclinat capul şi şi-a scos lentilele. Poate că arăta mai 
sănătoasă, dar nu-şi triplase greutatea de la ultima 
cântărire. 

— Dă-te jos de pe platformă, Joel. 

Numerele au dansat pe bordul cântarului. Au căzut. S-au 
întors la greutatea ei normală. 

Apoi au crescut iar. Ca numerele la loterie, se tot 
dădeau peste cap şi urcau, urcau. Cum făcea Joel asta? 
Parcă sărea sus în aer şi se lăsa să cadă în tăcere. Poate 
avea vreo jucărie sofisticată produsă de Lynch Ltd. Il 
adusese aici cu forţa şi acum se răzbuna. Şi-a pus lentilele 
la loc. 

— Vorbesc serios, Joel. Termină. 

Era chiar în spatele ei. Îl simţea - îi simţea bucuria că-i 
face o farsă de adolescent. S-a întors. 

— Serios, termină... 

Nu era nimeni acolo. 


€ „Chiriile” - în fran. în orig. 


% 151 # 


— Ce să termin? 

Joel era aplecat deasupra căruciorului cu lăzi. S-a 
încruntat şi a venit şi el pe platformă. 

— Cu cine vorbeşti? 

În spatele ei, s-a auzit un scârţâit prelung. Apoi un fel de 
clipocit. Şi ceva care se rupea. Lemn. Ceva rece şi tare i s- 
a solidificat în stomac. Timpul părea să se întindă, ca şi 
cum adrenalina însăşi putea să tragă fibrele spaţiului şi ale 
timpului. 

— Joel! Fugi! 

Dar el a rămas acolo privind şi a continuat să se uite şi 
când ea a sărit de pe platformă şi l-a tras. L-a apucat de 
talie şi l-a smuls de jos. A luat-o în stânga, au intrat în 
camera unde se vindea băutură şi a închis uşa. 

Au urmărit de după geamul securizat cum cad butoaiele 
de lângă cântar şi se rostogolesc pe podea. 

— O, nu, a spus Joel. Toată marfa aia... 

Hwa s-a enervat. 

— Îţi baţi joc de mine? Te îngrijorează soarta băuturii? 

S-a aplecat şi şi-a sprijinit palmele pe genunchi. 

— Era să fim striviţi acolo. 

— Da. 

Joel s-a uitat la el însuşi şi la ea. Hwa a fost surprinsă 
când l-a văzut rânjind. 

— Ştii că puteai să-ţi rupi spatele când m-ai ridicat. Nu-i 
tocmai tehnica corectă. 

Hwa a întins o mână şi i-a ciufulit părul. 

— Foarte amuzant! 

Pe drum spre şcoală, Joel a rugat-o să nu mai spună 
nimănui ce li se întâmplase. 

— Pentru că nu s-a întâmplat nimic. A fost doar un 
accident. Şi-n plus, o să ai probleme. Nu cred că tata voia 
să cărăm băutură când te-a angajat. 

— Ai dreptate. Dar minciuna o să  înrăutăţească 
lucrurile. 

— N-am păţit nimic, a insistat Joel. Nu asta contează? 
Sunt mai puţin chinuit decât aş fi fost după o zi de 
antrenament. Şi am învăţat ceva despre oraş! Nu asta şi 


4 152 % 


trebuia să fac? Eu o să preiau totul cândva. E bine să învăţ 
de pe acum ce e de ştiut. 

Hwa a dat din umeri. 

— Dacă zici tu. 

— Nu mi-a spus de amenințările cu moartea. Aşa că nici 
eu nu sunt obligat să-i spun orice. 

Aha. Asta explica unele lucruri. 

— Ai vorbit cu el despre asta? 

Joel a clătinat din cap. 

— A fost bolnav. Mai bolnav decât de obicei. 

S-a întins. Hwa a auzit ceva pocnindu-i în spinare. 

— Cred că şi din cauza asta nu vreau să afle. Nu cred că 
i-ar face bine. 

Hwa s-a lăsat pe spate în scaun. L-a coborât puţin. A 
închis ochii. 

— OK. Bine. 

Nu era OK şi nu era bine. În cele din urmă, probabil 
foarte curând, tatăl lui Joel sau unul dintre fraţii lui o să 
afle şi o să turbeze. Pe de altă parte, îi spusese lui Siofra 
unde se duc şi nu avusese nicio obiecţie. Erau oarecum 
acoperiţi. Şi, şi-a dat ea seama, ar fi mai bine să le spună 
după ce află câte ceva despre atacatorul invizibil. 

— Nu vrei să vii la cină? a întrebat-o Joel când s-au oprit. 

— Mulţumesc, poate duminică. Acum am poftă de 
mâncare stradală. 

Era foarte dificil să nu guste din cartofi. Comandase cea 
mai mare portie posibilă, cu supliment de oţet şi de sare. 

Mirosea atât de bine, îmbătător, că restul oamenilor 
aflaţi în liftul din poziţia de la ora nouă al Turnului Patru se 
uitau cu ochi mari la ea. Sau ştiau pe cine caută. 

Abia după ce a ajuns la etajul 17, a început să 
suspecteze că Lâzl6 e cu ea. Uşile liftului rămăseseră 
deschise un pic mai mult decât ar fi trebuit. N-a simţit 
nimic, nicio mişcare pe podea, doar o mică pauză în care 
maşinăria parcă decisese ceva de capul ei. 

— Tu eşti? a întrebat Hwa. Fiindcă uleiul ăsta-mi cam 
frige degetele. 

După un moment, a simţit cum cineva îi ia pachetul cu 


% 153 # 


cartofi din mâini. Au plutit o clipă în aer, apoi au dispărut 
într-o cută a ceva sau în buzunarul cuiva ale cărui 
contururi deveneau vizibile dacă era privit cu atenţie. 

— Vreau să te întreb de costum, a întrebat Hwa. Cum îl 
foloseşti? Cine îl poate folosi? Dacă ţi l-a mai cerut cineva 
să-l folosească? De unde poate fi cumpărat? 

O voce înfundată i-a spus că nu era prima care întreba. 

— Nu vreau să-l cumpăr. E costumul tău. Vreau doar să 
ştiu cum funcţionează. 

Vocea i-a spus că funcţionează bine. 

Hwa şi-a lăsat accentul să iasă în evidenţă. Să ştie tipul 
că e pe bune. Că ea e din oraş, născută şi crescută acolo. 

— Nu-ncerc să te angajez pentru un job sau vreo chestie 
asemănătoare. Nu-ţi cer să furi ceva sau să răneşti pe 
cineva. Nu de asta suntem aici. 

Tensiunea din lift a scăzut, puţin, dar măsurabil. 

— Vreau să ştiu unde erai într-o anumită zi. 

Tensiunea a crescut la loc. Hwa a băgat mâna în 
buzunarul jachetei. Pe cât de încet a putut, a scos capacul 
unui spray cu vopsea. 

— Vreau să te întreb... 

Prima lovitură a luat-o total prin surprindere. A primit o 
dreaptă puternică direct în falcă şi s-a pomenit aruncată în 
cealaltă parte a liftului. Numai pachetul de cartofi scăpat 
pe jos i-a dat o idee despre poziţia lui. A sărit cu un picior 
în aer. Prima lovitură a nimerit ceva ce părea a fi o coapsă. 
Fusese un noroc. A doua s-a dus în aer. A scos repede 
spray-ul şi a început să dea peste tot. Vopseaua era de un 
purpuriu electric ridicol. El i-a zburat spray-ul din mână. S- 
a izbit de un perete şi s-a rostogolit pe podea, undeva unde 
nu-l mai putea ajunge. S-a aruncat înainte spre dâra 
mişcătoare de vopsea şi fantoma a întâmpinat-o cu lovituri 
de picior. I-a izbit umerii, spatele şi rinichii. Costumul era 
alunecos, mătăsos, greu de apucat. N-avea coaie, să i le 
prindă. El a înhăţat-o de păr şi a aruncat-o într-un perete. 
I-a tras capul pe spate. I l-a izbit de perete. Şi iar. Hwa a 
văzut stele verzi. S-a prins de bara de susţinere şi s-a 
echilibrat. A lovit cu piciorul în spate. A nimerit bine. A 


Y 154% 


auzit cum aerul iese din pieptul lui. L-a auzit gemând. S-a 
aruncat spre el, s-a rostogolit peste covorul urât, amăgitor, 
şi a început să lovească. Din gură şi din frunte i-a ţâşnit 
sânge şi i-a picurat pe costum. Şi-a concentrat pumnii 
asupra picăturilor. El a prins-o de beregată, dar ea nu s-a 
oprit, a dat şi mai tare. Pumnul i se arcuia prin aer ca şi 
cum ar fi lovit un cui strâmb într-un lemn tare. 

Incet, gluga costumului a început să alunece. Ea a prins- 
o cu ambele mâini şi a tras. A descojit-o de pe el. Ela urlat. 
Şi a urlat. Şi a urlat. 

Sub glugă nu era nicio faţă. 

Erau ochi. O fantă în locul gurii. Ceva ce fusese cândva 
un nas. Dar arsese. Oribil. Smocuri de păr îi ieşeau din 
spatele craniului purpuriu. Pielea de sub ochi s-a umflat şi 
s-a dezumflat. El a urlat şi şi-a acoperit faţa cu braţele, dar 
iluzia a persistat. Acum, Hwa vedea mai mult decât nişte 
contururi. De-aia trăia el aşa, şi-a dat ea seama. Pentru ea, 
un filtru simplu era de-ajuns să-i ascundă faţa adevărată de 
majoritatea privirilor, dar omul ăla, oricine o fi fost, nu 
suporta să fie văzut nici măcar un pic. 

— Te rog, nu mă omori! a implorat-o. M-ai găsit. E de 
ajuns. 

— Nu tu ai încercat să mă omori? l-a întrebat Hwa. 

— Nu. 

Vorbea de după mâini. Faţa lui distrusă se zărea puţin 
printre degetele lucioase. 

— Totul a luat-o razna. Total razna. 

— De ce? Pentru că a fost rănit cine nu trebuia? 

El a clătinat din cap. Era o mişcare a întregului corp. 
Gâtul lui, şi-a dat ea seama, era atât de acoperit de 
cicatrici, că nici nu se putea mişca. 

— Au spus că n-o să fie nimeni acolo. 

Hwa s-a încruntat. 

— În timpul alarmei? 

— În timpul turei. Au spus că e o tură moartă. Că e zi de 
curăţenie. Şi că n-o să fie decât puţini oameni. Voiau doar 
să fie distrus aparatul. Dar au greşit programul. 

Ceva foarte tare şi foarte rece a început să se formeze în 


% 155 # 


stomacul lui Hwa. A întrebat aproape în şoaptă: 

— Ce? 

— Au spus că o să fie bine. Ela spus că o să fie bine. A 
spus: O să găsesc ceva ce vrei şi o să-ţi dau. Dar totul a 
luat-o razna. 

Câmpul vizual al lui Hwa s-a umezit. 

— De când eşti aşa? 

— De trei ani, a răspuns el, obosit. M-am răzgândit. 
Omoară-mă! Omoară-mă acum. Sunt aşa de obosit. Poate 
că ştii cum e. Ai o idee. Îmi dau seama. Văd pe faţa ta. Faţa 
ta adevărată. 

Hwa şi-a şters sângele din ochi. Mare parte era sânge. 
Se gândise la momentul ăsta de atâtea ori. Ce ar face. Cum 
ar face-o. Repede sau încet. Dureros sau nu. Aici era faţa 
ce se aflase pe fiecare sac pe care-l lovise, spiritul din 
fiecare manechin de antrenament. Dar nu se aşteptase să 
fie aşa de rănit deja. Ca ea. 

— Mi-ai omorât fratele. 

El şi-a îndepărtat mâinile. 

— l-am omorât pe toţi. Sau am ajutat. Sunt singurul 
rămas în viaţă. Ceilalţi n-au reuşit. Am luat toţi banii. Erau 
mulţi bani. Voiau oraşul ăsta. Il voiau cu tot dinadinsul. 

Ea dorea să ştie mai mult. Şi spera din suflet că o să 
afle. 

— Dar ştii asta, a adăugat el cu respiraţia şuierătoare. Şi 
tu eşti pe lista lor de plăţi. Ca tot oraşul. 


% 156 # 


XI 
EMERGENI 


Când a intrat în apartamentul lui Daniel Siofra, s-a dus 
la frigider mai întâi. Avea parola de când alergaseră odată 
împreună. Într-o sâmbătă. El întârziase atunci din cauza 
unei şedinţe şi i-a zis ei să ia trenul şi să se vadă la el. 
Când fusese asta? Cu o săptămână înainte? Două? Trei? 
Era normal felul în care îşi adaptaseră ritmul unul la altul? 
Nu. El împinsese limitele de la început. Ar fi trebuit să-l 
oprească. Dar fusese bine să aibă un prieten ca el. Cineva 
pentru care putea să fie nouă, cineva care n-o ştia - biata 
fată bolnavă, cu o mamă oribilă. Cineva căruia nu-i era 
milă de ea, aşa cum ştia că le fusese lui Eileen şi lui 
Madam Séverine şi chiar şi lui Kripke. Şi acum, ştia de ce-i 
devenise prieten. De ce se ţinuse aşa de aproape de ea. A 
simţit că-i vine rău. 

Nu conta. Nu mai conta. A înfăşurat gheaţa într-un 
prosop, s-a aşezat pe un scaun, întoarsă spre uşă şi a 
aşteptat. Doctorul Mantis îi spusese la spital că o să aibă 
nevoie de gheaţă. Ştia deja asta, dar maşinăriile antişoc 
meritau prelegerea. 

Siofra a venit foarte târziu. A intrat pe uşă cu o sticlă de 
votcă rece. Bruma de pe ea se retrăsese acolo unde ţinuse 
degetele pe gâtul sticlei. Hwa a observat asta când el a pus 
sticla pe măsuţa de cafea. O cumpărase recent. Pe drum 
spre casă. O parte din ea observa asemenea lucruri şi le 
împingea într-un colţ al minţii unde nu puteau s-o 
rănească. 

— Hwa, a spus zâmbind. 

S-a apropiat de ea. Hwa aprinsese numai focul şi-l ţinuse 
mocnit. Luminile îi provocau durere. 

— Hwa? 

Faţa lui s-a schimbat şi a căzut în genunchi înaintea ei. 

— Ce s-a întâmplat? 

Şi-a îndreptat mâinile spre chipul ei, ea a tresărit şi le-a 


% 157 % 


dat la o parte. El şi le-a păstrat în raza ei vizuală. 

— Cine a făcut asta? Hwa? O, Doamne! Spune-mi cine. 

Ea şi-a dat seama scârbită că-i curge o lacrimă din 
ochiul bun. Mâinile lui Siofra s-au strâns pe braţele 
canapelei, degetele s-au prins de pătura de pe ea. Voia s-o 
ţină în braţe. Şi ea voia să-l lase. Ar fi fost uşor. Putea să 
mintă şi să spună că s-a bătut cu Andrea poate sau poate 
cu cineva de la şcoală şi el i-ar fi dat un martini, i-ar fi 
vorbit cu compasiune şi i-ar fi promis că n-o să mai lase pe 
nimeni să-i facă rău niciodată. 

O să găsesc ceva ce vrei, spusese. Și o să ţi-l dau. 

— Ar trebui să mergem la clinică, sus, a spus Siofra, mai 
mult pentru el decât pentru ea. Zachariah are şi doctoriţe. 
Sunt acum pe tură. Sunt la distanţă, dar pe tură. Ceva 
complet privat şi sigur. 

lisuse! Credea că fusese violată. Hwa a scos un sunet. 
Nu era sigură dacă fusese un râs sau un geamăt ori doar 
indignare şi jale. S-a aplecat. Sunetul a ieşit printre 
genunchi. 

— Spune-mi unde te doare. 

Era lângă urechea ei acum. Şoptea. Insistent. O implora. 

— Ai făcut bine că ai venit aici, Hwa, mă bucur că ai 
venit, dar trebuie să mă laşi să te ajut acum, trebuie să 
vorbeşti... 

— Ţi-a părut rău pentru mine? 

Nu era prima întrebare pe care ar fi vrut să i-o pună. 
Dar îi ieşise pe gură. 

— Ce? 

Acum putea să-l privească. A ridicat capul şi l-a văzut 
cum se uită în ochii ei şi la răni. 

— Te-ai simţit vinovat? De aia m-ai angajat? 

El s-a încruntat. 

— Pentru ce s-a întâmplat cu farfuria zburătoare? Un 
pic. Dar nu de asta te-am angajat. De ce mă întrebi? 

— De ce m-ai angajat? De ce m-ai reangajat? De ce...? 

Nu ştia cum să întrebe şi următoarea parte. De ce erau 
prieteni? Suntem prieteni? 

— De ce te străduieşti atâta? 


4 158 # 


Mâinile lui s-au oprit lângă ea. S-a uitat în ochiul ei. 

— E ăsta un moment potrivit pentru aşa o conversaţie? 

Hwa a clipit. 

— Ştiai? Ştiai că fratele meu a murit acolo? La 
platformă? 

O durea gâtul. Voia să urle. 

— Ştiai asta când m-ai angajat? De aia m-ai angajat? 
Pentru că te simţeai prost? 

Siofra s-a lăsat pe călcâie. 

— Ce vorbeşti tu acolo? 

— Te rog, nu. ; 

Hwa s-a ridicat. Şi el odată cu ea. In faţa ei. A încercat 
să se mişte şi el s-a mişcat odată cu ea. 

— Te rog, nu. Ştiu ce-ai făcut. Aşa că nu mai minţi. 

— Ce zici... 

— Nu mă mai minţi! 

— Dar nu te mint! a spus el şi a dat din mâini, după care 
şi le-a pus pe umerii ei. 

— Hwa... 

— Nu mă atinge. 

I-a îndepărtat palmele. 

— Ştiai? 

Palmele lui au rămas în aer. Aproape de faţa ei. Aproape 
doar. 

— Ce să ştiu? 

Hwa a înghiţit în sec. O durea gâtul aşa de tare. 
Ucigaşul fratelui ei încercase s-o stranguleze cu câteva ore 
înainte. Părea că trecuseră zile de atunci. Ani. Ca şi cum el 
scosese viaţa dintr-o versiune a ei şi o altă versiune 
părăsise liftul. 

— De cât timp vor cei din familia Lynch oraşul ăsta? 

Siofra s-a uitat repede pe fereastră, la turnurile mai 
vechi ale oraşului strălucind în beznă. Departe, un tren a 
şuierat deasupra apei. Suna ca o prevestire a morţii. Ca şi 
cum morţii de sub valuri îi chemau pe viii de deasupra. 

— N-am nicio idee. E alt departament, achiziţii, n-am eu 
treabă... 

— Unde erai acum trei ani? 


4 159 # 


El a tăcut o vreme. S-a uitat la Hwa cu coada ochiului. 

— De ce mă acuzi, Hwa? 

— În ziua în care a ars platforma. Unde erai? 

— Nu ştiu. A fost demult. 

Hwa a clătinat din cap încet. 

— Nu-i de ajuns. 

— Vrei să caut în înregistrări? Pot s-o fac. Dar n-o să mă 
crezi, nu? Indiferent ce spun. 

A arătat cu un gest apartamentul. 

— Hwa, oamenii ăştia m-au luat când n-aveam nimic şi 
mi-au dat toate astea. Doar nu vrei să cred că ar face aşa 
ceva. Sunt ca familia mea. N-am pe nimeni altcineva. 

— Nici eu! 

Ea a închis ochii. Era mai uşor decât să se uite la el. 

Părea atât de rănit. De şocat. Ar fi vrut să-l creadă. Ar fi 
vrut mult să-l creadă. 

— Persoana pe care am iubit-o cel mai mult a murit în 
explozie. Au murit aproape o sută de oameni. Şi tocmai l- 
am întâlnit pe singurul supravieţuitor. 

A deschis ochii. Vorbea cu vocea joasă. Mai joasă decât 
oricând. Ca şi cum ar fi vorbit din fundul unui puț. 

— Vânam fantoma. Şi am găsit una. 

Ochii lui Siofra s-au mărit considerabil. 

— Hwa. 

A înghiţit în sec. Şi-a umezit buzele cu limba. 

— Să presupunem că-i adevărat ce spui şi că persoana 
aia, cine-o fi fost, nu te minţea. Totuşi, vreau să te întreb 
un lucru. 

A tras adânc aer în piept. 

— E încă viu? 

Hwa s-a străduit să zâmbească. Zâmbetul i s-a întins 
până a devenit un rânjet. A 

— N-o să-l găseşti niciodată. Îţi promit. 

Siofra şi-a acoperit gura cu mâinile. A închis ochii 
strâns. 

— O, Hwa. O, Doamne! 

Ea s-a gândit să plece. S-a gândit să-l pocnească. Să-l ia 
la şuturi. Să-i dea sângele. Să se lupte iar cu el. Să termine 


% 160 # 


ce-a început pe pasarelă în prima zi. Dacă se mai apropia 
de ea. Dacă o mai atingea o dată. Dar n-a făcut-o. Şi cumva 
asta era mai rău. 

— Ce-o să faci? a întrebat-o el. O să renunţi? lar? O să 
spui lumii? O să-i spui lui Joel? 

Joel. Şi-a amintit greutatea lui pe umeri. Spatele lui lipit 
de al ei în conducta de ventilaţie. Felul în care putea să 
râdă de tot ce se întâmpla în jur, pretinzând că a fost doar 
un accident sau o greşeală, fiindcă nu fusese niciodată cu 
adevărat rănit. Nu pierduse nimic niciodată. Nu încă. 
Familia lui de ucigaşi îl izolase blând de tragedii. Şi era 
foarte probabil, şi-a dat seama Hwa, ca unul dintre ei să 
încerce să-l omoare. A fost unul dintre primele lucruri 
predate lui Calliope şi celorlalţi la cursul ei de 
autoapărare: e mai probabil să fii rănit de cineva apropiat 
decât de un străin. O arătau statisticile: viol marital, răpiri 
de copii, violenţă domestică. Şi crimă. Şi dacă cei din 
familia Lynch n-aveau nicio problemă să arunce în aer o 
platformă petrolieră plină de muncitori numai ca să obţină 
o afacere într-un oraş ruinat, ce mai conta o viaţă? 

— Îl urmăreşte cineva, a comentat Hwa. Cineva cu 
armură invizibilă ne-a atacat azi. Aceeaşi persoană din 
înregistrările de la şcoală. Joel n-o să-ţi spună. Dar cineva 
vrea să-l omoare. Şi eu vreau să-l opresc. 

Până la următoarea cină duminicală i-au dispărut 
majoritatea vânătăilor. Siofra nu era acolo. 

— Are o conferinţă în Toronto, i-a explicat Joel, când a 
venit şi ea. Imi pare rău. Acum o să te plictiseşti. 

Parcă primise un mesaj. Era ceva cu numele lui Siofra. 
Dar nu-şi îngăduise să se uite la el. Dacă l-ar fi citit, ar fi 
primit toate mesajele lui şi ar fi fost nevoită să-i audă şi 
vocea. 

— N-o să mă plictisesc. Eşti tu aici. 

Joel a rânjit. A invitat-o înăuntru. Avuseseră o întâlnire 
strategică a firmei, fiindcă erau mulţi din familie prezenţi: 
tatăl Zachariah, fratele Silas, sora Katherine şi doi fraţi 
gemeni, Paris şi London. 

— Paris e fratele meu, i-a reamintit Joel în şoaptă. Soţul 


% 161 # 


lui e cel de acolo. Şi ea e London. Soţia ei şi iubita lor sunt 
lângă frapiera cu şampanie. De fapt, Paris şi London o 
împart pe fata aia. E drăguță. Pe Silas îl ştii. Soţia l-a 
părăsit anul trecut. Cred că acum e cu fosta prietenă a 
vărului meu, dar ea nu-i aici. Şi mai e Katherine, din a treia 
căsnicie a tatei. Nu se vede cu nimeni la modul serios. Şi 
eu. 

— Cum se face că-s toţi albi? l-a întrebat Hwa. 

Joel a dat din umeri. 

— Tata s-a căsătorit numai cu femei albe până la mama. 
Ea e eurasiatică? Nu? Cam ca tine! Trăieşte în Singapore. 
El n-a vrut s-o ia de nevastă. 

Zachariah renunţase la căsnicie înainte să-l conceapă pe 
Joel. 

— Prea scump, a spus odată bătrânul. 

Indiferent de motiv, exista o diferenţă mare de vârstă 
între copiii lui. Hwa nu se gândise niciodată la diferenţa 
dintre ea şi Tae-kyung, oricum, nu vorbise niciodată cu 
Sunny despre asta, dar acum, când îşi dădea seama că 
verii lui Joel aveau copii mai în vârstă decât el, se simţea 
derutată. În parte, din cauza vârstei lui Zachariah: 
bătrânul se purta ca şi cum avea să trăiască la nesfârşit şi 
până acum, niciuna dintre femeile din viaţa lui nu-l 
contrazisese. Practic, însemna că fraţii şi surorile de vârstă 
mijlocie se uitau la Joel ca la un căţeluş adoptat de tatăl 
lor. Drăguţ, dar un posibil agent al haosului. Nu era de 
mirare că voiau să scape de el. 

— Îmi place costumul tău, i-a spus Joel. 

— Mulţumesc. Am uitat cât de mult îmi plăcea. 

— Îmi pare rău de prietena ta, a spus Joel şi s-a 
strâmbat. Se ştie ce i s-a întâmplat? 

Hwa şi-a amintit de noaptea de sub Acoutsina şi a simţit 
o înţepătură în braţ. Trebuia să-i facă o vizită lui Dixon 
Sandro şi să vadă ce construise cu maşinăriile luate din 
mostra de sânge a lui Calliope. 

— Nu. Încă nu. 

S-a auzit clopoţelul, începea cina. Masa era o bucată 
uriaşă de sare roz susţinută de două oase de balenă. 


4 162 # 


Deasupra atârna un candelabru din coarne de cerb albite. 
Când mâncau altceva decât supă sau desert (pe care Hwa 
i-l dădea întotdeauna lui Joel), mâncau fără farfurii, direct 
de pe bucata de sare. 

— E foarte sănătos, a insistat Zachariah prima dată când 
a venit şi ea la cină. Mai sănătos decât din farfurii. In 
farfurii sunt bacterii. În microfisurile făcute de cuțite şi de 
furculiţe. Aşa e mai igienic. Nimic nu poate să crească în 
toată sarea asta. 

— Sigur, a zis ea, iar el a râs şi a tot râs, şi Katherine le- 
a mai turnat vin. 

Acum aveau în faţă aperitive de stridii în jumătăţi de 
cochilie. Era normal să nu se simtă bine la aceeaşi masă cu 
arhitecţii distrugerii oraşului, ucigaşii fratelui ei. Poate că 
trebuia să găsească o modalitate de a-i otrăvi pe toţi. Poate 
dacă o tot invitau la cină, avea s-o găsească. S-a uitat la 
cuțitul din faţa ei. Ca orice altceva de pe masă, era bine 
făcut, cu mânerul şi lama dintr-o singură bucată de oţel. 
Era destul de tăios ca să-şi facă treaba. Ar fi putut să-l 
înfigă în gâtul lui Zachariah înainte să fie pusă la pământ 
de gărzi. 

— Nu-ţi plac stridiile? a întrebat-o Joel. 

— Ce? a clipit Hwa şi a pus cuțitul jos. Ah, scuze. 
Admiram tacâmurile. 

— O să-ţi luăm un set. Tati, Hwa are nevoie de cuțite şi 
de furculiţe în casa ei nouă. 

— Atunci, o să le aibă. 

Cu un deget, Zachariah a desenat un cerc în jurul său, 
şi-a răsfirat toate degetele şi a făcut o mişcare de prindere- 
şi-aruncare spre Hwa. Ceasul ei a tors şi a transmis un 
semnal. Primise cadoul. Bătrânul a zâmbit. 

— Zece tacâmuri. Dar fără farfurii. 

— Cred că mă descurc, a spus Hwa. Şi mulţumesc. 

— E distracţie în Turnul Unu? a întrebat Katherine. 

Dacă ar fi fost crescută de altcineva, nu de Sunny, Hwa 
n-ar fi recunoscut aluzia din vorbe. Dar Sunny o obişnuise 
cu disprețul. 

— Nu aşa de mult pe cât aş vrea. Prietenii mei lucrează 


4 163 # 


la ore imprevizibile. 

— Încă mai păstraţi legătura? a întrebat Silas, iar Paris 
şi London au chicotit pe înfundate. 

— O, da, a răspuns Hwa. Vinerea dormim unii la alţii. Ne 
batem cu pernele şi exersăm săruturi. Pe urmă vindem 
înregistrarea celui care dă mai mult. 

S-a făcut linişte. Hwa a sorbit stridia şi s-a şters la gură 
cu şervetul. 

— Am glumit. 

Zachariah a râs în hohote. Era un sunet surprinzător de 
răsunător pentru un corp atât de fragil. Bătrânul se 
prefăcea de minune că nu-i bolnav. A ridicat un pahar de 
şampanie spre Hwa. 

— Mi-ar plăcea să vii la cină mai des, domnişoară Go. 
Umorul e singurul lucru pe care n-am reuşit să-l instalez în 
copiii mei. 

— Nimeni nu-i perfect, a zis Hwa şi Zachariah a râs şi 
mai tare. 

Au trecut la supă (bisque de dovleac cu cocos, servit în 
tărtăcuţe) şi salată (negrilică, portocale roşii, ulei de 
măsline şi boabe de piper roz) şi antreuri (file de porc pe 
cremă de ţelină cu un gastrique cu usturoi negru). 

— Hai să vorbim despre viitor! a propus Zachariah, după 
ce s-a servit supa. Joel, spune-le fraţilor şi surorilor tale 
despre proiectul clubului de ştiinţă. 

— Proiectez o navă-generaţională, a explicat Joel. În 
unitatea de imersiune a bibliotecii. Are cel mai mare nivel 
de putere de procesare permis pentru competiţii 
intramurale. 

— Sunt sigur că foloseşti lecţiile învăţate aici, i-a 
răspuns fratele său Paris. Acest oraş e un sistem închis, 
cumva. 

— Cumva, a subliniat Joel. Ar fi mai bine dacă ar fi închis 
de tot. Aşa zice domnul Branch. Ar fi mai bine să fie 
autosuficient. 

— Şi noi gândeam aşa când ne-am făcut comuna, a spus 
Zachariah şi a sorbit supa zgomotos. Ne creşteam singuri 
mâncarea. Adunam apă de ploaie. Câtă era. Bineînţeles, 


Y 164 # 


era cam târziu pentru California. Dar California a fost 
mereu un loc unde se duc visurile să trăiască sau să 
moară. 

— Un vis e o dorinţă a inimii, a spus London Lynch şi toţi 
şi-au ridicat paharele şi au băut, cu excepţia lui Hwa, care 
încă-şi sorbea ginul tonic. 

— Navele generaţionale sunt ceva pentru care merită să- 
ţi baţi capul, Joel, a continuat Zachariah, după ce au 
toastat. Cândva o să lăsăm planeta în urma noastră şi 
avem nevoie de o astfel de gândire vizionară. 

— Şi o să trimitem şi brandul Lynch acolo, în spaţiu, a 
adăugat Silas. Tu sau micii tăi prieteni aveţi vreo idee cum 
s-ar putea reduce reactorul pe care-l construim aici, jos? a 
întrebat Silas şi a izbit cu talpa în podea ca să indice spre 
reactorul ascuns la sute kilometri dedesubt, în Flemish 
Pass Basin. Pentru că de aşa ceva ai nevoie ca să 
alimentezi una dintre navele despre care vorbeai. 

— Ştiu, a spus Joel. Dar analiza spectrală ne arată 
suprafeţe stâncoase acolo în Kuiper. Asta înseamnă 
thorium. Trebuie doar să-l luăm. 

Silas părea impasibil. Nici Hwa nu înţelesese. Dar pe 
Joel îl făcea fericit, aşa că n-a deranjat-o. li păsa cel mai 
mult că domnul Branch nu-l atingea în vreun fel dubios şi 
că niciunul dintre ceilalţi copii din club nu-l încuiau în 
debarale. Ar fi simţit la fel de indiferent la ce-ar fi lucrat el, 
chiar şi dacă s-ar fi decis să se apuce de tricotat sau de 
creşterea iguanelor rare ori de sculpturi cu fierăstrăul. De 
fapt, ultima ocupaţie i-ar fi prins bine la muşchii torsului. 

— Bineînţeles, umanitatea n-o să ajungă niciodată la 
stele, a spus Zachariah. Nu aşa cum suntem. Trebuie să ne 
schimbăm. Să devenim mai durabili. Nu eşti de acord, 
domnişoară Go? 

Hwa s-a prefăcut că examinează cu grijă fâşia de 
portocală roşie ce-i tremura pe dinţii furculiţei. 

— Nu simt nevoia să merg în spaţiu. 

— N-ai vrea să urci la ceruri şi să stai la dreapta 
evoluţiei? a întrebat Katherine. De ce nu? 

Hwa şi-a ridicat băutura. 


% 165 # 


— Mă îndoiesc că au gin acolo. Aşa că n-am niciun motiv 
să plec. 

Zachariah a râs iar şi au râs toţi, atât cât li s-a părut 
necesar. 

— Dar bineînţeles că tu, domnişoară Go, trebuie să simţi 
nevoia de transformare, a continuat Zachariah când râsul 
s-a stins. Ai o serie de probleme de sănătate care ar putea 
fi corectate cu uşurinţă. Ai putea să trăieşti la nesfârşit cu 
tratamentul corect. De ce să te condamni la o viaţă scurtă 
şi nefericită? 

Hwa şi-a băut până la fund ginul. 

— Asta m-am întrebat mereu despre vamipiri, a zis Hwa 
într-un târziu. Fiecare poveste cu vampiri e despre cât de 
trişti sunt. Ai crede că au o viaţă superbă, nu? Dar nu. 
După ce mi-am luat primul job, am înţeles. Dacă vrei să 
trăieşti mereu, trebuie să lucrezi mereu. Dacă nu eşti 
bogat. Ca să fii un vampir, trebuie să fii bogat. 

Şi-a terminat băutura şi a scuturat cuburile de gheaţă în 
paharul gol. S-a uitat în jurul mesei la toţi fraţii Lynch, pe 
rând. 

— Şi nici nu-mi place sângele. 

Tacâmuri au zornăit pe masa de sare. Privirile s-au 
mutat de la Hwa la Zachariah şi înapoi. Zachariah însuşi se 
uita fix la ea, dar Hwa nu-şi dădea seama dacă e profund 
amuzat sau adânc ofensat. 

— Dar trebuie să trăieşti mult, Hwa, a spus Joel, 
înfigându-se în salată ca şi cum nu se întâmplase nimic. 
Pentru că eu am de gând să trăiesc mult. Chiar mai mult 
decât tati. Aşa că neapărat să-ţi faci tratamentul. 
Implanturi sau maşinării ori editare. Chiar şi un trup nou 
cu totul. Ce-i mai bun. O să fiu şeful pe aici cândva şi n-am 
încredere decât în tine pentru protecţie. 

Hwa s-a întins şi l-a strâns de umăr. El a zâmbit spre 
ceilalţi. Ea s-a gândit iar cât de uşor i-ar putea omori. 

— M-ai prins aici, Joel. M-ai prins. 

Mai târziu, a reuşit să obţină de la Joel o invitaţie să 
rămână peste noapte. S-a întâmplat imediat după şerbet şi 
brânzeturi, când fraţii mai în vârstă şi partenerii lor beau 


Y 166 # 


coniac şi cafea, iar Hwa îşi compara temele pentru acasă 
cu ale lui Joel. Era aproape ora 22:00. 

— Ar fi stupid să mă duc acum până la Turnul Unu, a 
spus ea cu grijă. 

Joel încerca să jongleze prin încăpere, păşind încet. 
Jonglatul nu-i ieşea prea bine. Dar la păşit era bun. 

— Oricum mergem la şcoală dimineaţă. Şi Siofra nu-i în 
oraş ca să am cu cine alerga. Am o uniformă de rezervă la 
şcoală, deci n-ar fi o problemă. 

— Ar trebui să locuieşti aici, i-a spus Joel, urmărind 
mingile în aer. Ştiu că, tehnic, eşti încă în probe, dar cred 
că ar fi mai bine dacă ai locui aici. 

Hwa s-a încruntat. 

— Cum mai bine? 

— Păi, mai eficient. Avem acelaşi program. Şi ar fi mai 
sigur. 

Până acum, Hwa nu văzuse vreun semn că pe Joel l-ar 
nelinişti amenințările cu moartea. Dar asta nu însemna că 
nu-l nelinişteau. 

— Te preocupă siguranţa ta? 

Joel s-a uitat la ea sfidător, ceea ce, măcar o dată, l-a 
făcut să arate de 15 ani, nu de 50. 

— Nu mă refeream la siguranţa mea. Ci la a ta. Daniel 
spune că paza la Turnul Doi nu e destul de bună. 

Hwa a pufnit. 

— Vrei să stau şi eu în Cinci, ca voi? 

— Ar fi aşa de rău? 

Hwa nu i-a răspuns. Nu-şi imagina că ar putea să 
trăiască aşa. Când, în cele din urmă, ar reuşi să se 
obişnuiască, i-ar fi luate toate dintr-un motiv sau altul. Şi i- 
ar fi teamă mereu de acea eventualitate, aşa că nu s-ar 
obişnui, ar aştepta mereu să apară şi reversul. Aşa că mai 
bine stătea unde era deja. Dar nu putea să-i explice asta lui 
Joel. 

După ce Joel s-a băgat în pat, Hwa a început să se 
relaxeze cât de cât. A ascultat cum pleacă şi ceilalţi din 
familie, până când au rămas numai Zachariah şi robotul 
lui. A auzit apoi ritmul egal al maşinii lui şi a ştiut că e 


4 167 # 


timpul. 

Dar a mai aşteptat o oră, ca să fie sigură. După o oră, şi 
Joel, şi tatăl lui dormeau tun. Respirau sincron, chiar dacă 
la distanţă unul de altul în apartament. Probabil că Joel 
crescuse cu sunetul plămânului de fier al bătrânului. Poate 
că până acum ajunsese să-l liniştească. Mai bine decât 
alternativa. Hwa s-a întrebat pentru prima dată ce i s-ar 
întâmpla lui Joel dacă bătrânul ar muri în curând. Care 
dintre nemernicii de la masa de sare ar fi tutorele lui 
legal? 

Părea o grijă rezonabilă şi totuşi niciunul nu i-o adusese 
în atenţie. Bătrânul chiar credea că o să trăiască la 
nesfârşit? 

Hwa s-a dat jos de pe perna inteligentă de lângă patul 
lui Joel, i-a luat ceasul băiatului şi s-a dus spre studioul 
bătrânului. Uşa s-a deschis ca pentru Joel. Când a intrat, 
datele despre el au rulat în jos din tavan. Camera era 
goală, în afară de un birou vechi de sticlă, un scaun alb în 
formă de lalea şi ceva pe un piedestal alb de marmură 
acoperit cu un pătrat de catifea albastră. Bila de cristal. O 
clipă teribilă, Hwa a simţit pornirea să se uite iar în ea. Să 
vadă cum merge. Să-i prindă şmecheria. Pentru că trebuia 
să fie o şmecherie. Un efect special. Un truc. 

S-a aşezat la birou. Intr-o nişă de pe birou era un stylus 
uşor, ornat cu imaginea unui şarpe încoronat ieşind dintr- 
un ou mare. 

Era făcut din os. 

A scris pe birou DANIEL SIOFRA. 

Profilul lui Siofra a apărut în aer. Era mult mai detaliat 
decât cele la care avusese Hwa acces. Avea şi evaluări de 
performanţă. („Domnul Siofra pare foarte preocupat să 
înveţe procedura corectă în toate. Se mândreşte cu faptul 
că ştie cel mai bun mod de a împlini orice sarcină”). Poze 
cu el la toate evenimentele Lynch, cu numele celor cu care 
vorbise şi cât timp. Liste lungi de bio-informaţii: inima, 
undele cerebrale, temperatura, somnul, caloriile. 

Scanări ale creierului. 

Radiografi. 


Y% 168 # 


Imagini ale unui cadavru ars. 

Hwa şi-a acoperit gura ca să ţină suspinul înăuntru. 

— Am făcut tot ce-am putut mai bun cu el. 

Hwa s-a răsucit pe călcâie. În uşă stătea robotul lui 
Zachariah. A alunecat înăuntru cu braţele dezumflate 
atârnându-i într-o parte şi-n alta. 

— Da, a adăugat, după o pauză ca să respire în cealaltă 
cameră. Pot să direcţionez dispozitivul ăsta de la 
ventilator. 

Hwa s-a uitat în jurul camerei. Căcat. 

— Eu doar... 

— Erai curioasă în legătură cu Daniel. E natural. O 
femeie tânără ca tine. E foarte atrăgător. 

— Nu-i vorba de asta, a spus Hwa. 

— Şi el te urmăreşte cu atenţie. Un pic de supraveghere 
reciprocă - o altă pauză de respiraţie - e ceva corect. 

Hwa a înghiţit în sec. Nu era nimic pentru ea aici. 
Numai dacă-l întreba direct pe bătrân dacă a aruncat în 
aer platforma veche ar fi găsit vreun răspuns. 

— Îmi pare rău. A fost o prostie. N-ar fi trebuit s-o fac. 
Nu ştiu ce-a fost în capul meu. 

S-a ridicat de la birou, a pus stylusul de os la loc şi s-a 
îndreptat spre uşă. Robotul s-a dat la o parte. Hwa s-a 
întrebat dacă ar fi uşor să-l anihileze. Se jucase o dată cu 
un robot de îmbrăţişat, în timpul terapiei pentru crizele ei. 
Era vechi, mătăhălos, construit să reziste la bătăi şi arăta 
cam ca ăsta. 

O privea cu ochi albaştri, blânzi. Au înaintat în paralel. 

— Ce credeai c-o să găseşti aici, domnişoară Go? 

Fără să vrea, Hwa s-a uitat la imaginile ce atârnau şi se 
învârteau în aer deasupra biroului. Se vedeau maşinăriile. 
Două implanturi în creier. O reţea neurală de-a lungul 
coloanei vertebrale.  Microcipuri laboratoare, care 
sintetizau medicamente la comandă. În timp ce privea, 
implanturile şi reţeaua şi microcipurile au dispărut şi au 
fost înlocuite de scanările originale cu rănile lui. Apoi s-au 
asamblat. Maşinăriile din el se construiau singure şi apoi îl 
reconstruiau şi pe el din interior. I-a privit metamorfoza iar 


4 169 # 


şi iar. Era totală şi era magnifică. Orice o fi fost Siofra 
înainte, Lynch îl pusese la loc bucată cu bucată, inclusiv 
segmente mari din creier. Şi-l făcuseră un organism de mai 
bună calitate decât fusese înainte. 

— Tocmai mă gândeam, a zis ea, prudentă, cât din 
tehnologia asta am fi putut folosi când a explodat 
platforma veche. 

— Da, a fost o tragedie, a rostit Zachariah cu vocea 
blândă a robotului. 

Hwa şi-a întors privirea spre el. 

— Fratele meu a murit atunci. 

— Ştiu. Şi îmi pare rău. 

Hwa şi-a simţit buzele fierbinţi. Şi un nod în gât. 

— De ce să-ţi pară rău? 

Braţele moi ale robotului s-au umplut puţin cu aer şi s-au 
ridicat ca pentru o îmbrăţişare. 

— La vârsta mea, lista regretelor e mult prea mare. 

— Regreti că n-ai cumpărat oraşul ăsta mai devreme? 

Ochii  robotului s-au iluminat şi s-au mărit. Se 
concentraseră asupra ei. Hwa s-a uitat fix în lumina 
albastră. 

— Voiai să-l cumperi mai devreme? s-a trezit ea că 
întreabă. Înainte să explodeze platforma? 

A auzit din camera cealaltă un sunet aspru, dezagreabil. 
Un râs. Uscat, muribund, lent. Zachariah abia mai putea să 
respire. Dar încă se amuza. Capul robotului a arătat o faţă 
zâmbitoare. 

— N-asculta bârfele, domnişoară Go! Oraşul ăsta era 
deja mort cu mult înainte de acea zi. Acum a înviat. Ca şi 
prietenul nostru - bătrânul a inspirat adânc - acum zece 
ani. 

— Acum zece ani? Nu... 

S-a forţat să rostească următoarele cuvinte. 

— Nu trei? 

— O, draga mea domnişoară Go... 

Unul dintre braţele robotului s-a umplut, s-a ridicat şi a 
arătat spre profilul lui Siofra. 

— Domnul Siofra e foarte special pentru mine. Mi-am 


% 170 # 


pus speranţe mari în el. Nu i-aş permite să-şi rişte viaţa. 
Nu după ce-am investit atât de mult în reconstruirea lui. 

Unul dintre braţe s-a ondulat deasupra umerilor ei. 

— Şi în tine mi-am pus speranţe mari. 

A respirat şi braţele robotului s-au prins în jurul gâtului 
ei. Presiunea era foarte blândă, dar şi foarte reală. Şi încă 
o durea gâtul destul ca să o resimtă şi mai acut. 

— Sunteţi la fel voi doi. Un om fără trecut şi o femeie 
fără viitor. Vrei să ai un viitor, nu, domnişoară Go? 

Hwa a încuviinţat din cap. 

Cercul din jurul gâtului ei s-a mai strâns puţin. Exact 
acolo unde strânsese singurul supravieţuitor al platformei 
vechi. 

— Vrei să-ţi trăieşti viitorul cu noi, nu? Cu Joel? Şi 
Daniel. 

Ea a închis ochii. 

— Da. 

Acum presiunea era totală. Hwa se lupta să respire. 

— Te-am invitat în miezul lumii noastre. Mai departe 
decât au ajuns alţi străini de familia noastră. Asta e 
afacere de familie, domnişoară Go, şi tu nu eşti din familie. 

— Ştiu. _ 

— Dar eşti valoroasă, în felul tău. Unică. Rară. Imi plac 
lucrurile rare. Îmi place să am ce-i mai bun. Eşti cea mai 
bună. 

Putea s-o omoare chiar acolo, pe loc. 

— Poţi să fii sigur că sunt, a mai reuşit ea să spună. 

Tubul i-a alunecat din jurul gâtului. Aerul i-a umplut 
plămânii. 

— Atunci cred că ar trebui să te întorci în camera lui 
Joel, nu? 

Hwa a ieşit din încăpere fără să mai răspundă. Când a 
intrat la Joel, băiatul s-a întors şi s-a uitat la ea. S-a ridicat. 

— Unde-i sângele? a întrebat. 

— Ce? 

— Te-a împuşcat. Ar trebui să fie sânge. 

Hwa s-a încruntat. A fluturat o mână în faţa lui. Ochii lui 
n-au prins mişcarea. Băiatul a început brusc să plângă. 


%171 # 


Hwa i-a şters lacrimile. A simţit că se reaşază ceva în ea, 
ca un os care a revenit la locul lui. 

— Eşti încă adormit, i-a spus, tandră. Întinde-te. 

Joel s-a întins, dar trupul i-a rămas ţeapăn şi ochii 
deschişi. Hwa şi-a lipit dosul palmei de fruntea lui. N-avea 
febră. S-a aşezat lângă el pe pat. 

— Închide ochii. 

— Te-a împuşcat. Am văzut. 

— Visezi, Joel. Sunt aici. Sunt bine. 

S-a întins şi i-a trecut o mână prin păr. Joel a închis 
ochii. Trupul i s-a înmuiat. Hwa i-a scărpinat scalpul. A 
simţit sub degete cicatricile de la implanturi. 

— Sunt vie. Şi nu plec nicăieri. Nu te las. 


Y 172 # 


XII 
AVIATION/ METABOLISI 


— Ia zi-mi, a întrebat Hwa, te-ai jucat de-a sucubul? 

Barul Aviation era înviorat de jazz. Lumina violetă 
mătura podeaua cu pătrate alb-negre. În centrul camerei, 
barul se rotea încet. O rotaţie pe oră. Hwa numărase trei 
deja. Dar nu mai ştia câte coniacuri însemna asta. Sau ce 
fel de coniacuri. Probabil de toate soiurile. 

Layne şi-a sorbit băutura. 

— Sigur, o dată sau de două ori. E ceva extrem de rar 
totuşi. Oamenii încearcă o dată şi nu mai vor, în afară de 
unii. Dar unde vrei să ajungi? 

— De unde-ai luat costumul? Pentru invizibilitate? 

— Of, Doamne, nu trebuie să fii invizibilă, Hwa. Ai mai 
multă încredere în tine, ce dracu”. 

— Nu, nu-i vorba de asta, a spus Hwa, a doua oară în 
ultimele două zile. Nu vreau... 

Nu vreau să fiu invizibilă, voia să spună, dar vorbele îi 
ieşeau mai greu decât se aşteptase. 

— În plus, e foarte greu să-l închiriezi, a adăugat Layne. 
E strict reglementat. Mai rău decât armele. Ceea ce-i cam 
trist. Se fac verificări în profilul tău şi altele. Au senzori 
inteligenţi în ele, dacă închiriezi unul, persoana de la care 
l-ai închiriat ştie unde-i costumul în fiecare minut. 

— Ai putea să cumperi unul? 

— Da, dar unul de căcat. Nu ceva bun. Alea militare 
costă. 

— Dar eu aş vrea să iau unul militar. 

Layne s-a uitat la Hwa ca şi cum ar fi fost extrem de 
proastă. 

— Atunci du-te la cei din familia Lynch! Ei au un 
departament întreg de pază, corect? Nu lucrezi pentru ei? 

— Eu lucrez în alt departament. Trimit rapoarte la pază, 
dar sunt... 

S-a chinuit să găsească cuvintele potrivite: 


Y 173 # 


— Angajată discreţionar. 

— Dacă e cineva să aibă chestii de-alea, ei sunt. I-am şi 
auzit glumind despre asta. Sau Eileen i-a auzit. Cred că ea 
mi-a spus. E 

Hwa a tăcut. lIncercase să vorbească cu Eileen, 
încercase în mesaje să-i explice de ce se întorsese să 
lucreze pentru familia Lynch, dar nu reuşise. Eileen o 
blocase. Total. Şi Layne ştia. Toată lumea ştia. Şi era 
jenant şi aiurea, era ca dracu. 

— Ce se mai întâmplă la muncă? 

O, nu multe, tocmai au aruncat în aer oraşul ăsta ca să 
construiască o stea pe ruine. 

— Vor să merg la meciul şi la balul de deschidere al 
anului. Cu Joel. Ei îl sponsorizează. 

— Nu fi aşa de tristă! Te descurci. E doar un dans. 

Layne părea somnoroasă. Era târziu. Costumaţia ei, în 
stil 1920, se stingea. Închiriase imaginea numai pentru 
câteva ore şi acum perlele îi pâlpâiau lui Hwa în lentile. 

— E vorba de principiu. Nu dansez. Sunny dansează. Eu 
nu. 

— Cine-i Sunny? 

— Las-o moartă! 

— A, mama ta. Nu era dansatoare? 

— Nu. Era într-o trupă de fete şi fetele dansau în clipuri. 
Dar nu era chiar dansatoare. Nu era artistă sau ceva. Ea 
doar executa ordinele. 

Layne şi-a dat de pe frunte părul roz şi s-a uitat la Hwa 
prin vălul celor prea multe pahare băute. 

— Go Jung-hwa, i-a zis şi a întins degetul arătător spre 
ea. Tu-ţi urăşti mama. 

Hwa a ridicat din umeri. 

— Ei şi? Şi ea mă urăşte. 

— Ce-a făcut când te-ai mutat? 

— Nimic, a răspuns Hwa. Oricum, m-am mutat acum trei 
ani. Probabil că s-a bucurat. O să aibă mai mult spaţiu în 
dulapuri. De aia n-am avut camera mea când eram mică. 
Pentru că ea avea nevoie de încă un dormitor pentru 
căcaturile ei sexy. 


Y 174 # 


Layne a dat din cap cunoscătoare, ca şi cum tocmai 
rezolvase un mare mister. A făcut un semn din deget. 

— Înţeleg. 

— Ce înţelegi? 

— Chiar înţeleg. În sfârşit, înţeleg. Te temi că, dacă laşi 
vreo parte din tine să fie drăguță, o să te transformi în 
mama ta. 

Hwa şi-a dat pe gât coniacul. A simţit cum lumea se 
mişcă încet pe axa ei. Ăsta era momentul pe care-l 
aşteptase de mult. Conştientizarea perfectă şi completă a 
beţiei. Momentul în care corpul ei i-a făcut o aluzie că 
poate, doar poate, ar trebui să bea o gură de apă. 

A bătut cu degetele în bar şi s-a întors spre Layne. 

— Nu. Nu încerc pentru că ar fi stupid. Am genul de faţă 
pe care oamenii şi-o scot prin editare din privire. N-o să 
arate mai bine cu machiaj sau un abonament ori 
augmentări sau altceva. Aşa că nu-mi bat capul. 

Layne s-a încruntat. Fiindcă era beată, arăta ca şi cum 
încerca să-şi treacă toată faţa prin gaura unui ac. Hwa s-a 
încruntat şi ea. 

— Eşti bine? 

Layne nu era bine. Se ţinea cu mâinile de gât. Se 
albăstrea. Cădea de pe taburet. 

— Layne! 

Hwa a căzut odată cu ea. Layne a alunecat pe podea. 
Hwa simţea muzica bubuind şi tăind aerul. Tobe, trompete 
şi sunete acute de pian, tremurătoare. Layne s-a ghemuit. 
Oare aşa arăta şi Hwa când avea o criză? Lumea din jur 
râdea. Şi când avea ea crize, lumea râdea. I se întâmplase 
o dată la şcoală, când era în clasa a patra. Făcuse pipi pe 
ea şi Sunny nu venise s-o ia, a trebuit să poarte nişte haine 
de la obiecte găsite şi toată lumea i-a zis Bebeluşa şi 
Retardata mult timp după. Ciudat ce lucruri îţi aminteşti 
când prietena ta îţi moare în braţe! 

S-a întâmplat mai rapid decât credea Hwa că e posibil. A 
durat maximum câteva minute. Dar acele minute s-au 
întins, au devenit insuportabile, ca o notă susţinută prea 
mult sau ca o tăcere copleşitoare, blestemată. In primul 


% 175% 


minut, Layne încă se uita în jur, parcă încerca să-şi fixeze 
fiecare detaliu, şi împingea cu călcâiele în podea, scârţâind 
şi lăsând urme negre. Şi în următorul minut s-a dus. N-a 
înţepenit, a dispărut. S-a evaporat. Ca şi cum făcuse cineva 
un truc cu trupul ei şi o înlocuise pe Layne cu un manechin 
cald şi bleg. _ 

— Ah, Doamne! s-a auzit Hwa spunând. Layne. Îmi pare 
Tău. 

Muzica s-a oprit. Layne se uita fix înainte. O spumă roz îi 
apăruse la colţul gurii. 

— Haide, drăgălaşo! 

Cineva o luase în braţe. O ridica de sub umeri. 
Rivaudais. L-a recunoscut după parfum. După inelele de pe 
degete. 

— Haide, ridică-te! 

— A murit. 

Genunchii lui Hwa au apărut de sub ea şi Rivaudais a 
ridicat-o în picioare. 

— A murit. 

— Ştiu, scumpete. Hai cu mine în spate! 

— Ar trebui s-o acoperim... 

— Poate s-o facă şi altcineva. Hai să-ţi dăm nişte cafea. 

Hwa s-a smuls din îmbrăţişare. S-a îndreptat. 

— Tocmai vorbeam ceva. 

A arătat cu degetul. 

— Tocmai vorbeam cu ea acum un minut. 

Poliţia i-a luat declaraţia la bar. Cafeaua lui Rivaudais îşi 
făcuse efectul. I-o preparase uşoară şi dulce, cu mult zahăr 
şi frişcă adevărată. Avea gust de migrenă. Hwa a simţit 
migrena adânc în ţeastă când a început s-o bea, dar a băut- 
o oricum şi apoi încă una, o cană proaspătă de fiecare dată 
când spunea povestea serii. Poliţiştii au întrebat-o de 
Layne. Cum de se ştiau. Ce făcea Layne pentru bani. Dacă 
fusese bolnavă. Dacă se molipsise de ceva. Dacă ea şi Hwa 
aveau un aranjament. Unul neoficial. 

Hwa a spus „bodyguard” şi „Joel Lynch”, ei s-au uitat în 
lentile şi deodată erau foarte drăguţi şi i-au spus că 


Y 176 # 


bineînţeles că poate să plece, era doar o declaraţie şi dacă- 
şi mai amintea ceva, putea să-i contacteze oricând, zi sau 
noapte, nicio problemă. 

Până a ajuns la peronul trenului, a început să burniţeze. 
Mai mult bătea vântul decât ploua. Era frig ca niciodată. 
Cămaşa i se lipise de piele acolo unde se uscase spuma 
sângerie a lui Layne. O să se uite lumea la ea în tren, şi-a 
dat seama. Dar n-avea de ales. A mers înainte. 

Siofra o aştepta pe o bancă în afara staţiei, scăldat în 
lumina portocalie de la ieşire. Avea părul ud. Până şi de pe 
gene i se scurgea apă. 

— Unde ţi-e haina? a întrebat-o. 

Bineînţeles. O uitase sus. De-aia îi era aşa de frig. Hwa l- 
a examinat. De oriunde o fi venit, plecase în grabă. 

— Unde-ţi sunt ciorapii? 

El s-a ridicat, şi-a scos haina şi i-a pus-o pe umeri. Hwa i- 
a urmărit degetele. Nu-i recunoştea pantalonii. Erau prea 
largi pentru alergat, prea obişnuiţi ca să fie de muncă. Şi 
purta numai un tricou. 

— Dormeai, i-a spus. 

— Da. 

A coborât gulerul hainei şi i-a scos uşor părul pe 
deasupra. 

— M-a trezit Prefectul. Erai în preajma unor ofiţeri ai 
legii, îţi crescuse numărul de bătăi ale inimii şi nu-i 
răspundeai Prefectului la mesaje. Astea sunt criteriile 
pentru o alertă. 

— Dar n-ai venit sus. 

— Am vorbit cu domnul Rivaudais, care m-a asigurat că 
nu eşti încarcerată. 

Síofra şi-a desfăcut braţele a îmbrăţişare. 

— Mi-a spus ce s-a întâmplat. Hwa, sunt atât de... 

Hwa a ridicat o mână şi ela tăcut. Ea a închis ochii. A 
strâns pumnii. A rămas aşa până a simţit că trece valul şi 
simte numai ploaia pe ţeastă. Apoi s-a dus spre tren. Síofra 
a urmat-o. 

A urmat-o până acasă. La uşă, ea s-a gândit să-l 
avertizeze despre starea locului. Pe urmă a decis că e 


Y 177% 


problema lui dacă nu-i place, nu oricine şi-a petrecut 
ultimii zece ani umplându-şi portofelul cu banii familiei 
Lynch. Dar când au intrat, el s-a uitat mai întâi la sacii de 
box şi la trofeele cu numele lui Tae-kyung pe ele. 

— Unde-s ale tale? a întrebat-o. 

— Eram mereu descalificată. Mişcări ilegale. 

— Dacă rămân, o să mă omori? 

Hwa a strâns şi a desfăcut pumnii. Le-a testat puterea. 
Unul era deja mai slab decât celălalt. N-ar fi putut să-i facă 
rău nici dacă ar fi vrut. 

— Nu în seara asta. 

S-a gândit la profilul din biroul lui Zachariah Lynch. 
Informaţii, date, locuri, bătăi de inimă. Transformarea lui 
miraculoasă, precum a unui sfânt martir, de la stricat la 
reparat, de la vulnerabil la invulnerabil, toate pe banii lui 
Lynch. Şi de ce? Pentru că simțeau nevoia să fie generoşi? 
Nu-i de mirare că era aşa de loial. 

— Dacă rămâi, ei o să ştie. 

— Da, a răspuns el. Sunt conştient. 

Ea a făcut duş şi s-a schimbat. Când a terminat, Siofra 
tocmai oprea ceainicul. A scos două căni şi a început să 
caute printre ceaiuri. 

— Cum mai stai cu stomacul? a întrebat-o, fără să se 
întoarcă. 

— Nu prea grozav. 

Hwa a scos o pernă de sub pat şi s-a aşezat pe ea în faţa 
display-ului. S-a aplecat înainte. 

— Prefect. 

— Aici. 

— Adună toate înregistrările din ultimele trei ore de la 
barul Aviation din Turnul Patru. Găseşte-o pe Layne 
Mackenzie, femeie, 25 de ani, albă, păr roz. Arată-mi toate 
apariţiile ei. 

— Video, audio, info, bio... 

— Tot. 

Siofra a pus în faţa ei o cană cu ceva aburind. Turmeric- 
ghimbir-muşeţel. Aceeaşi combinaţie pentru mahmureală 
pe care-ar fi ales-o şi ea. 


4 178 # 


— Nu trebuie să faci asta, a zis el. Nu chiar acum. 

— Da. Dar vreau. 

Siofra a dat din cap. S-a întins pe podea alături, sprijinit 
în coate. Când şi-a încrucişat gleznele, i s-au ridicat 
pantalonii puţin. Pistruii de pe glezna stângă formau un 
cerc perfect. Ca să nu se mai uite la el, Hwa şi-a mutat 
privirea pe display. 

— E o cameră în spatele barului? 

— Mai multe. Cel mai clar se vede prin cea din ochiul 
drept al barmanului. 

— Şi filma cât eram eu cu Layne acolo? 

Pauză. 

— Conform înţelegerii oficiale, înregistrarea în timpul 
orelor de muncă e o condiţie a angajării. 

— Arată-mi. 

Barmanul schimbase filtrele des. Viziunea termică îl 
ajuta să-şi dea seama când e destul de rece un martini. 
Shakerul avea o nuanţă specială de purpuriu înainte să 
toarne din el. Layne şi Hwa nu erau mereu în direcţia 
privirii, dar s-a tot uitat la Hwa, schimbând filtrele în 
încercarea nereuşită de a se concentra pe faţa ei. 

Era ciudat să se vadă pe ea însăşi cum o vedeau 
augmentaţii. Barmanul nu-şi putea închide ochiul, aşa că 
vedea mereu o versiune modificată a ei. Mai întâi 
versiunea „Nu te mai holba”, unde faţa ei era o redare vie 
a felului în care ar fi arătat ea dacă Sunny ar fi luat decizii 
diferite ca mamă. Pe urmă versiunea termică, în care 
partea ei stângă era doar uşor mai strălucitoare decât 
dreapta, din cauza nervilor şi a venelor încurcate unele în 
altele. Dar cel mai mult s-a uitat la filtrul iContact, 
algoritmul de focus-detectare din ochiul barmanului găsea 
pe cei care încercau să-i atragă atenţia şi le aranja feţele 
în ordine ca să fie serviţi. 

Faţa lui Hwa n-a apărut în acel filtru. Era doar o ceaţă 
întunecată, goală, ca o umbră. Ca o fantomă. 

Nu-i de mirare că barmanul îi oferea întâi lui Layne 
următorul rând. Hwa s-a uitat la mâinile barmanului în 
timp ce amestecau băuturile. Şi le ţinea la vedere şi se 


4 179 # 


concentra pe ele într-un fel ce părea intenţionat. Poate că 
era parte din contractul lui. Hwa l-a văzut cum toarnă 
ultimele două băuturi pentru ea şi Layne. Nimic ieşit din 
comun. Pe urmă barmanul a găsit următoarea faţă ce 
aştepta la coadă şi a făcut un martini. A schimbat în 
viziune termică. S-a concentrat pe shaker. Ceva alb i-a 
strălucit în câmpul vizual. 

Era acolo şi pe urmă nu mai era. Barmanul a dat pe 
detectare şi flash-ul a dispărut, ca şi cum tipul încerca să 
scape de o eroare comună. Hwa era doar o umbră căreia îi 
vorbea Layne. Apoi Layne a căzut. Hwa s-a mişcat. 
Celelalte feţe din cameră s-au împrăştiat, şi-au mutat 
focusul de pe barman pe ele două, depopulând câmpul 
vizual al barmanului. Hwa a dat imaginile înapoi. S-a oprit 
exact unde trebuia. Acolo, în centru, îngheţată, era o formă 
albă. 

— Ele. 

Hwa a dat din cap. 

— Da. Dar ce să vrea de la Layne? 

Siofra a privit-o cu atenţie. 

— Nu vezi? 

— Ce să văd? 

Siofra s-a logat. Avea un fişier întreg să-i arate. A căutat 
până a găsit ce căuta. Hwa a recunoscut cântarul de la 
Angel from Montgomery. Încă o dată, s-a văzut pe ea în 
viziunea termică. Şi în spatele ei era forma aia albă. 

— Dar... a zis ea, ţintuită de imagine. Joel e cel care-a 
primit ameninţări cu moartea. 

— Şi tu eşti cea urmărită. 

— Dar... 

Hwa s-a încruntat. 

— Asta înseamnă că oricine o fi schimbat cartuşele în 
timpul alarmei... a omorât-o pe Layne. 

— Poate că prietena ta a luat băutura greşită, Hwa. 

S-a uitat spre saltea. 

— Pot să primesc una dintre pernele astea? Zorii vin 
abia peste câteva ore. 

Hwa nu l-a auzit când a plecat. Nu-şi amintea nici când 


4 180 # 


adormise. Discutaseră următorii paşi şi, pe urmă, ela 
început să-i spună o poveste lungă despre un job pe care-l 
avusese la un reactor din Vladivostok, presărată cu 
explicaţii despre băile ruseşti, cu amestecul lor de ape 
fierbinţi şi reci şi cum trebuia să ai grijă să nu adormi în 
saună, moment la care ea şi-a zis că i-ar prinde bine să 
închidă ochii măcar un minut. Şi a dormit până s-a auzit 
soneria la uşă. 

— N-am comandat asta, a spus Hwa, uitându-se cu ochii 
mijiţi la bărbatul care livra mâncare. 

— Era numele unui domn pe comandă. A zis c-o să fii 
ameţită de somn. 

Hwa s-a ciupit de nas. 

— Da. Are dreptate. 

A dus mâncarea înăuntru. Bucătăria arăta diferit. Mai 
curată. Mai ordonată. Iisuse, spălase vasele! Evaluările lui 
nu glumeau când spuneau că-i perfecţionist. 

— Nu trebuia să speli vasele, i-a spus când l-a sunat. 

— Bună dimineaţa şi ţie. 

— Şi mulţumesc pentru micul dejun. 

— M-am gândit că o să-ţi fie de folos. Ai de gând să 
mergi la şcoală cu Joel? 

— Da. 

— Şi pe urmă? 

Îşi pusese cămaşa cu sângele lui Layne într-o pungă care 
se sigila singură. Spera că nu se contaminase în orele cât 
stătuse pe podea. 

— Trebuie să mă văd cu cineva în legătură cu o mostră 
de sânge. 

— Şi unde e el acum? 

Hwa a clătinat din cap, dar şi-a amintit că el nu vede. 

— Tu nu vii. 

— Hwa... 

— Nu-i genul tău de loc, a adăugat ea repede. Eşti 
prea... 

Drăguţ, voia să spună. 

— Eşti prea simandicos. 

— Ai simţi nevoia să mă protejezi. 


% 181 # 


Hwa şi-a ascuns zâmbetul. 

— Da, şi deja am un job de bodyguard. Ceea ce-mi 
aminteşte că vreau să-l suni pe Joel şi să-l scoţi undeva 
când mi se termină tura. 

— Unde? 

— Oriunde. Doar scoate-l din apartament. 

Hwa şi-a curăţat gâtlejul, gândindu-se cum o strânsese 
de gât robotul lui Zachariah. 

— M-a rugat să vin să locuiesc cu el. Joel. 

— Cam pripit. Eşti sigură că e timpul să vă mutați 
împreună? 

— Foarte amuzant. 

S-a uitat la saltea şi la cutii. Siofra dormise pe o saltea 
pentru yoga, învelit cu o pătură. 

— O să fiu mai mult în Turnul Cinci. 

— Asta o să facă unele lucruri mai uşoare, a spus el şi a 
tuşit. Alergatul, de exemplu. 

— Da. Alergatul. 

Şcoala era OK, dar domnul Branch se îmbolnăvise, aşa 
că nu s-a mai ţinut clubul ştiinţific. Hwa a sugerat să facă 
un circuit întreg, doar ca să-şi ocupe ziua, dar Joel voia să 
lucreze la proiectul lui în bibliotecă. Adică aşa a spus ca s- 
o convingă să intre în bibliotecă. După ce-au intrat, şi-a 
schimbat povestea. 

— Aveţi ceva despre ucigaşi în serie? a întrebat Joel. 

Sprâncenele tatuate ale domnişoarei Gardner s-au 
ridicat uşor. Fruntea nu-i permitea mai multe riduri de- 
atât. 

— Destul de multe, a răspuns. E un subiect foarte 
popular la domnul Harris, la cursul său de Introducere în 
psihologie electivă. 

— Pot să văd ce aveţi? 

— Sigur. Cauţi cărţi, ziare, media sau imersiuni? 

Joel s-a luminat la faţă. 

— Aveţi imersiuni în aşa ceva? Chiar? 

Domnişoara Gardner a coborât vocea până la o şoaptă 
încântată. 

— Nici n-ai idee. Dacă vrei, te las să mergi prin 


4 182 # 


Whitechapel. Sau prin Leimert Park. Sau Jones Beach. Sau 
chiar prin casele unde a operat Manson! Fiecare scenă a 
fiecărei crime din catalog. 

Hwa a clipit nedumerită. 

— Serios? 

Domnişoara Gardner a dat din cap. 

— Cazurile mai recent au uneori feţele schimbate, când 
rudele victimelor n-au fost de acord să apară cele 
adevărate, dar toate celelalte detalii sunt la fel. 
Bineînţeles, o parte din nuditate e blurată. 

A pocnit din degete. 

— Nu şi pentru tine, Hwa! Nu mai eşti minoră. 

Hwa s-a strâmbat. 

— N-am nevoie, mulţumesc. Mi-am făcut plinul. 

— Suntem interesaţi, a spus Joel, ca şi cum n-o auzise. 

— Nu, nu suntem. 

Joel a ridicat un deget. 

— O clipă, vă rog! 

S-au îndepărtat puţin de cabina de imersiuni. 

— Ce vrei să faci? l-a întrebat Hwa. Am crezut că lucrezi 
la proiectul cu nava generaţională... 

— Cred că prietenele tale sunt vânate de un ucigaş în 
serie. 

— Ce? 

— Tati m-a dus într-o excursie în D.C., trebuia să 
vorbească în faţa Congresului. Sau a unui comitet? Ori era 
doar o audiere? Ceva de genul ăsta. Oricum, am fost la 
Muzeul Comportamentului al FBI. Se chema Muzeul de 
Cercetare a Minţilor Diabolice. Nu ştiu de ce i-au schimbat 
numele. Cred că Minţi Diabolice ar fi arătat mai bine pe 
tricouri în magazinul de cadouri. Dar au o expoziţie 
întreagă despre ucigaşi în serie. Era lângă expoziţia 
despre Wall Street. 

— Ucigaşi în serie. 

— Da. Sunt destul de rari. Şi nu mai sunt mulţi, din 
cauza ratei naşterilor şi a supravegherii informaţiilor şi de- 
astea. În plus, acum DSM spune că poţi să diagnostichezi 
psihopatia la copii... 


4 163 # 


— De ce-ai crede că un psihopat de-ăla le-a omorât pe 
Calliope şi pe Layne? 

A scuturat din cap. 

— Scuze, pe prietenele mele. 

— Pentru că erau prostituate, a spus Joel. Pe ele le 
omoară. De cele mai multe ori. Pe prostituate. 

Hwa a închis ochii. 

— Termenul corect, Joel, e lucrătoare sexuală. Am făcut 
parte din sindicatul lucrătoarelor sexuale. OK, băiete? 

— OK. Imi cer scuze. 

Părea sincer. Era greu să-ţi dai seama. Dar era genul de 
puşti care vrea să ştie termenul corect pentru orice. 

— Dar, dacă te-ai interesat de asta şi ai nişte informaţii 
cu sens, ai putea să le pui în unitatea de imersări. Are o 
mare putere de procesare. Ai putea şi să-l întrebi pe Al-ul 
dinăuntru câteva lucruri! A fost destul de săritor când am 
făcut designul navei. 

— Dacă m-am interesat... 

Joel s-a uitat în podea. 

— Ştii tu, dacă ai investigat. 

Vocea i s-a înmuiat. 

— Ar fi ceva privat. În afara Prefectului. 

Hwa l-a țintuit cu privirea. 

— Joel? E ceva ce vrei să-mi spui? 

— Să-ţi schimbi setările, a murmurat el. 

Hwa şi-a lăsat capul pe spate şi s-a uitat la tavan. 
Camera de control, şi-a spus. A aşteptat ca luminile de 
deasupra să o liniştească. 

— Mâine, la antrenament, o să te fac eu să-ţi pară rău. 
Foarte rău. 

El a oftat. 

— Ştiu. Dar... 

A arătat spre cabină. 

— E mai bine aşa, nu? Mai bine decât să cauţi singură. 

Hwa nu ştia cum să-i spună că are instincte mai bune 
decât crede. Că e foarte posibil ca persoana care-i omora 
prietenele să fie interesată şi de ea. Pe de altă parte, un 
loc nedetectabil unde să depoziteze toate imaginile 


Y 164 # 


adunate era probabil o idee bună. Dacă le depozita 
altundeva, poate că cei care se uitau în contul ei de la 
Prefect vor crede că s-a dat bătută. 

— Nu vii cu mine, i-a spus. Nu vreau să te uiţi la 
chestiile alea. La nimic din ele. 

— N-o să văd nimic! Sunt minor! 

— Da, exact. Eşti prea... 

— Credeam că vrei să mă faci mai dur. Şi nu doar fizic. 
Hwa, ăsta o să fie oraşul meu cândva. Trebuie să am grijă 
de el. Să învăţ cum să am grijă. 

Domnişoara Gardner i-a condus la cabină. Era toată din 
sticlă sau ceva ca sticla, care nu se spărgea şi din care nu 
răzbătea niciun sunet. Puteai să porţi casca în linişte 
perfectă şi nimeni nu era enervat sau distras de comenzile 
tale. Domnişoara Gardner a făcut un semn cu mâna 
dreaptă. Uşile s-au deschis cu un clic şi s-au îndepărtat ca 
şi cum s-ar fi pregătit să-l îmbrăţişeze pe următorul 
vizitator. Domnişoara Gardner a arătat spre două X-uri de 
pe podea din bandă izolatoare. 

— Stai pe ele, i-a spus. Ca să se calibreze. Cu ce ai vrea 
să începi? 

Hwa a dat din umeri. 

— Cu începutul, cred. 

Domnișoara Gardner a zâmbit. 

— La Whitechapel, atunci. A, să nu uit! 

S-a dus repede după biroul cu articole ajutătoare şi s-a 
întors cu un prosop. 

— Pune-ţi ăsta în jurul gâtului! Cabina e greu de curăţat. 
Există un detergent special şi e incredibil de scump. Am 
încercat cu oţet şi cu apă odată şi chestia asta m-a raportat 
la companie! 

Hwa s-a uitat la prosop. 

— Hm... Şi de ce aş avea nevoie de un prosop? 

— Pentru când vomiţi, bineînţeles! 

Domnişoara Gardner a închis uşile cabinei. A început să 
programeze ceva pe un panou pe care numai ea putea să-l 
vadă. 

— Noroc! 


% 185 # 


Hwa a aşteptat să plece domnişoara Gardner, apoi şi-a 
scos prosopul şi l-a lăsat pe podea. Şi-a pus casca. Duhnea 
a guri urât mirositoare şi a pomadă ieftină. Pielea ei 
probabil avea să se crape a doua zi. Ca şi cum nu era 
destul de stânjenitor că stătea într-o cabină de sticlă şi 
vorbea singură de faţă cu toată lumea din bibliotecă. 

TE ROG CONCENTREAZĂ-TE, scria cu litere albe mari 
pe un fundal negru. 

Hwa s-a concentrat. 

UITĂ-TE LA STÂNGA. 

S-a uitat la stânga. 

UITĂ-TE LA DREAPTA. 

S-a uitat la dreapta. 

UITĂ-TE ÎN SUS. 

S-a uitat în sus. 

UITĂ-TE ÎN JOS. 

Şi când s-a uitat jos, Helmut, bibliotecarul asistent, a 
venit spre ea şi s-a prezentat. Era un alb înalt, cu pantaloni 
gri şi un pulover negru pe gât. Părea încântat s-o vadă. I-a 
întins mâna. Hwa i-a strâns-o. 

— Bine-ai venit, Hwa! A trecut ceva vreme! 

— Trei ani. 

— Uau! Cum mai zboară timpul! Deci vrei să mergi la 
Whitechapel? 

— Da. 

— Poţi să semnezi asta pentru mine, te rog? Fabricantul 
vrea să se asigure că n-o să ne faci responsabili de 
posibilele efecte adverse. 

— Sigur, a spus Hwa. 

Brusc, ochii i s-au umplut cu contract standard. L-a 
parcurs repede până la capăt şi s-a semnat cu un deget. 
Când a terminat, contractul s-a disipat în ceaţă. Era o 
ceața gri, estompată, luminată de punctele portocalii care 
păreau să fie flăcări. Hwa a auzit cai şi un zdrăngănit. S-a 
uitat în jur - un echipaj mare, cu cai negri, venea spre ea. 
A sărit într-o parte, direct într-o baltă. Caii trăgeau o 
trăsură plină de femei care râdeau. Purtau corsete şi 
pălărioare. După ce-au trecut, Hwa a văzut că, de pe 


Y 186 # 


partea cealaltă a străzii, o privea un bărbat. Nu fusese 
acolo înainte. Avea o barbă maronie impresionantă, cu 
zone albe şi o pălărie îndesată peste părul asemănător cu 
barba. Ținea un baston în mână şi a bocănit cu el în 
pavajul umed al străzii când a traversat spre ea. Ajuns pe 
trotuar, a ridicat puţin cotul. Câteva momente 
stânjenitoare, s-au uitat amândoi la cotul lui şi apoi unul la 
altul. Poate că oamenii ăştia nu se salutau strângându-şi 
mâna. Hwa şi-a ridicat şi ea cotul şi l-a atins pe al lui. 

— Trebuie să-l apuci şi să mă laşi să te conduc, a rostit 
el cu o voce profundă, aspră. 

— Nu-mi prea place să fiu condusă. 

El a dat din cap. 

— Cum vrei. 

— Cine eşti? 

— Poţi să-mi spui domnul Moore. Bine-ai venit la 
Whitechapel. 

— Pot să pun informaţiile într-o unitate de imersiune? l-a 
întrebat Hwa pe Sandro, după ce-a terminat incursiunea în 
Whitechapel. 

— Sigur. Vrei să lucreze o AI la ele? Am una aici. Nu e 
mare sculă, dar merge. E o chestie improvizată. 

— Asta-i foarte bine. Dar am şi eu unul, altundeva. 

— Cum vrei. Ce-ai în geantă? 

— Încă o mostră. 

Hwa i-a aruncat-o şi el a deschis-o. 

— Bluza ta? Sângele tău? 

— Banii mei. Întrebările mele. 

Sandro a dat din umeri. A scos bluza cu două beţişoare 
chinezeşti şi a aruncat-o în scanner. A apăsat pe butonul 
verde cu degetul mare de la picior. Şi-a ros o unghie cât s- 
a încălzit sistemul. A apăsat pe un alt buton cu degetul 
mare de la picior şi s-a lăsat pe spate în scaun. 

— Am ceai rece, dacă vrei. În frigider. 

Hwa a scos două sticle aburite şi i-a aruncat una. L-a 
văzut cum bea, a hotărât că nu-i niciun pericol şi a luat şi 
ea o gură zdravănă. 

— Cum te mai descurci? a întrebat-o Sandro. 


4 187 # 


— Cu jobul ăsta, sunt pe cai mari. 

Buzele lui Sandro au tresărit. A dat aprobator din cap ca 
pentru sine. S-a aplecat înainte în scaun şi s-a întors spre 
ea. 

— M-am jucat cu cealaltă mostră pe care mi-ai adus-o. E 
ceva pervers. Rău. Nu mai vreau. Vreau să dispară de-aici, 
orice o fi. 

— Şi ce-o fi? 

Sandro s-a ridicat. S-a întins. I-a făcut şi ei semn să se 
ridice. 

— Hai să ne uităm. 

A făcut un gest în aer şi un panou de sticlă s-a tras într-o 
parte, dând la iveală o altă cameră. Au intrat. Ilnăuntru 
erau cinci terarii, în care se aflau bucăţi de carne 
putrezită. Sandro a îndepărtat cu mâna câteva muşte 
bâzâitoare, adevărate, nu roboţi. Când s-a uitat mai de 
aproape, Hwa a văzut că două dintre bucăţile de carne 
păreau încă vii. Pulsau. Terariile lor erau aburite. Hwa a 
încercat să respire numai pe gură. Nu că ar fi ajutat-o prea 
mult. Duhoarea i se lipea de limbă ca o grăsime râncedă. 

— Ce căcat e asta? 

— 'Ţesut. Țesut programabil. 

Hwa s-a gândit la nasul spart al lui Siofra şi cât de 
repede se vindecase. 

— Ca un tratament? 

— Ca un cancer mai degrabă. Un nenorocit de cancer 
incontrolabil. Tot încerc să-l omor. 

— Da? Şi-ţi iese? 

El a dat din umerii lui masivi, plini de coşuri. 

— E cancer. Urăşte radiaţiile. 

— Adică ai pe aici nişte izotopi aruncaţi aşa aiurea? 

— Nu. Am rugat o prietenă să ia mostra sub bluză când 
îşi face tratamentul în St. John's. 

A făcut un gest ca şi cum şi-ar fi tăiat beregata. 

— A omorât-o de tot. 

Hwa a tras un taburet şi s-a uitat la mostre. Păreau să 
respire. Fiecare era conectată la săculeţi cu fluide. Intr-un 
săculeţ parcă era bere. Cum ajunsese aşa ceva în sistemul 


Y 188 # 


lui Calliope? Toate membrele sindicatului erau foarte 
prudente când venea vorba de sănătatea lor. Se testau 
regulat pentru toate tipurile de cancer. Sexul neprotejat 
era interzis. Doar dacă nu lucrai neoficial. Şi Calliope aşa 
lucrase. 

— Ai putea s-o dai altcuiva? 

— Cine ar vrea să se uite la căcatul ăsta? 

— Nu, adică dacă se poate transmite. 

Sandro s-a încruntat. Şi-a stors o pustulă de pe braţ. 

— Poate. Am auzit că CIA i-a dat cancer lui Putin. Pe 
vremea aia, programabilele erau abia la început. Cred că 
poţi să programezi țesuturile să facă o tumoare. 

— Adică ai putea să îmbolnăveşti pe cineva şi să ţii 
însănătoşirea pentru răscumpărare? 

Ochii lui Sandro s-au mărit. Şi-a îndoit genunchii. 

— O să mă prefac că n-am auzit ce-ai spus. Nici măcar 
nu vreau să am un astfel de gând în cap. 

S-a auzit semnalul. S-au întors în „biroul” lui Sandro şi 
el a tras geamul înapoi. Pe urmă a proiectat imagini pe el. 
Hwa a recunoscut datele. Compara cele două mostre, a lui 
Calliope şi a lui Layne. 

Erau identice. 

— Cunoşti multă lume bolnavă, a zis Sandro. 

— Cunosc multă lume moartă. 

Sandro s-a întins spre un raft de deasupra scannerului, a 
căutat pe după nişte pahare Berzelius şi a scos un lănţişor 
de capătul căruia atârna un picior de iepure. L-a legănat 
deasupra capului. 

— Eşti piază rea. 

— S-o vezi pe maică-mea. 

— Cred c-am văzut-o de vreo două ori, i-a răspuns el şi a 
făcut cu ochiul. 

Hwa a pufnit. 

— Ai destul cât să faci o cercetare? 

— Acum da. Acum avem mai mult din original. 

A mărit imaginea, a aranjat-o şi a aruncat-o pe un alt 
ecran. Imediat s-au aşezat peste ea imagini similare, ca un 
pachet de cărţi de joc care sunt amestecate. În cele din 


4 189 # 


urmă, a ieşit o imagine dintre ele. 

Era logoul familiei Lynch. Un anunţ media. Despre 
reactorul experimental pe care-l construiau adânc în 
Flemish Pass Basin, chiar sub New Arcadia. 

— Proiectul Krebs o să-i permită lui Lynch să obţină 
energia viitoare a Canadei cu mai puţine riscuri şi erori. 
Suntem încrezători în capacitatea dispozitivelor 
autoasamblatoare Krebs de a contribui la construcția 
reactorului... 

Şi acolo, la capăt, era o imagine a unei maşinării 
autoasamblatoare. Nu era o asemănare perfectă, o spunea 
şi programul de comparare, dar era pe aproape. Foarte. Ca 
şi cum te-ai fi uitat la diferenţa dintre un prototip şi 
produsul final. Unul era făcut din proteină şi celălalt nu. 

— De ce-ar fi în sângele prietenei tale dispozitive 
industriale pentru construcţii? 

— Nu ştiu. Avea un cip care-i supraveghea hormonii, dar 
nu cred că urma vreun alt tratament medical. Oricum, nu 
unul aşa de nou şi de şmecher. Sindicatul nu şi-l permite. 
Dar tu mai caută. O să lipsesc o vreme din oraş. 

— Norocoaso! 

— Nu chiar, a replicat Hwa şi s-a strâmbat. Nu suport 
pădurile. 


% 190 # 


XIII 
TERRA NOVA 


— Nu vin cu tine la Terra Nova, i-a spus Siofra, când ea 
a tras fermoarul genţii în dimineaţa plecării. Imi pare rău. 
Mi s-a cerut să mă concentrez iar aici, asupra oraşului. 

— Să te concentrezi? 

— Există anumite îngrijorări... a spus el şi şi-a dres 
glasul. Katherine şi Zachariah se întreabă dacă nu cumva 
atenția mea e un pic divizată în ultima vreme. 

Hwa s-a încruntat. 

— Cum adică divizată? Ce vor să spună? Eşti bun la ce 
faci. Eşti... 

— E OK, Hwa, a întrerupt-o el şi a chicotit uşor. Nu-ţi 
face griji pentru mine. Mi-a fost mereu peste mână să 
merg în excursie. Panourile şi discuțiile erau la marginea 
zonei mele de interes. Le-am suportat pentru că voiam, nu 
pentru că-mi erau necesare. 

— Te-au pedepsit, şi-a dat seama Hwa. Ai rămas peste 
noapte, după ce a murit Layne şi ei ştiu unde eşti tot 
timpul, iar acum te pedepsesc. 

— Presupun că poți s-o interpretezi şi aşa, dar... 

— Asta-i o porcărie. Nu s-a întâmplat nimic! 

— Știu. 

Părea foarte obosit. Probabil se trezise devreme numai 
ca să-i spună toate astea. Era 3:45. 

— Ai fost doar drăguţ. Îmi murise prietena, ce dracu”. Ai 
venit să mă consolezi. 

— Presupun că poți s-o interpretezi şi aşa, a repetat el 
după un moment lung. Oricum, voiam să-ţi spun eu 
personal. Şi să te avertizez să fii mai prudentă. 

— O să încerc să evit lupul cel mare şi rău, băiete. 

El a râs. 

— Te rog. Lupii sunt deja o specie amenințată. Mi se 
rupe inima pentru lupul care te-ntâlneşte pe drum. 

Bineînţeles, ciclul i-a venit în noaptea dinaintea 


% 191 # 


drumului. Îi venea regulat ca după ceas, dar sperase în 
secret ca măcar acum să-i întârzie. Pentru că puţine 
lucruri sunt mai enervante decât să iei un avion oceanic, 
practic o doză de bere cu aripi, tocmai până în Newman 
Sound, şi să sângerezi ca un porc înjunghiat. Taxiul acvatic 
până la avion n-a ajutat-o prea mult. Sălta atât de rău pe 
valuri, că-i clănţăneau dinţii. 

— Vreme proastă azi, i-a zis taximetristul. E pizda asta 
de curent. 

— Cum de nu zice nimeni pula asta de curent, băiete? 
De ce? 

Şoferul n-a mai spus nimic. 

De pe apă se vedeau mai bine platforma şi locul unde 
avea să se construiască viitorul reactor. Platforma arăta 
tristă zilele astea. Lucrau numai câteva pompe. Destule cât 
să poată cere taxe. Dar chiar şi la acea oră, literele 
luminoase care proclamau progresul construirii reactorului 
străluceau de-ţi luau ochii. Viitorul amplasament al 
reactorului experimental, scria pe ele. Când a trecut taxiul, 
săltând pe valuri, s-au aprins diagrame ale reactorului şi s- 
au proiectat. Arăta cumva ca o chiflă chinezească, cu un 
gălbenuş mare înăuntru. Numai că gălbenuşul era un 
bulgăre de materie experimentală, iar aluatul, straturi de 
biociment. Ar fi fost mai impresionat dacă unul dintre 
proiectoare n-ar fi fost hăckuit să difuzeze imagini vechi cu 
Cernobil şi Fukushima şi Three Mile Island, în acordurile 
cântecului „Unde sau când”. 

Curenţii duri ai Atlanticului de Nord erau depăşiţi de 
turbulenţele din ceruri. În avion se simțeau fiecare vârf şi 
fiecare cădere a presiunii. După ce a sărit a treia oară din 
scaun, Hwa s-a întrebat dacă o să reuşească să-şi ţină 
ceaşca tot drumul. 

Turbulenţele n-o linişteau deloc. Dar i-au dat ocazia să 
afle mai multe despre echipa de pază însărcinată să-i 
supravegheze la eveniment. Silas Lynch îi alesese el însuşi 
pe cei patru. Le-a trimis profilurile abia cu o noapte în 
urmă şi bineînţeles că asistentul lui şi-a cerut insistent 
scuze. Hwa a petrecut o parte din noapte analizându-le 


4 192 # 


istoricul în Prefect. Theodore, Christiansen, McGuire şi 
Beaudry. Majoritatea erau albi atletici care nu reuşiseră să 
obţină burse sportive sau orice fel de burse. Nu că Hwa ar 
fi avut dreptul să-i judece. Erau cam de vârsta ei şi arătoşi. 
Silas spusese ceva în dosar despre găsirea unor gardieni 
„potriviţi pentru camerele video” şi care „să le arate o faţă 
atractivă protestatarilor”. Beaudry încercase să se înscrie 
la Vânătorii de Munte, dar picase la examinarea 
psihologică. El o preocupa pe Hwa cel mai mult. Toţi patru 
îşi petrecuseră noaptea scriind mesaje şi râzând de 
întâmplările de la o petrecere la care fuseseră în weekend. 
Hwa şi-a făcut statusul invizibil şi s-a folosit de Prefect să 
tragă cu ochiul la canalul lor. Conversaţiile îi zburau prin 
faţa lentilelor, în timp ce Joel îşi recitea notițele pentru 
întâlnirea de a doua zi. 


B: pe urmă am luat-o amândoi de-o parte şi de alta 

T: să mor am ratat 

B: ştiu săracu' de tine 

C: ai ratat 

M: mai mult pentru noi 

T: căcat 

B: o să se mai întâmple nu te stresa 

C: lui Silas îi place să răsplătească loialitatea 

M: petreceri şi prime 

B: pe bune 

M: prime şi petreceri 

B: greşit - n-ai unde să cheltui banii în groapa aia 

T: corect 

C: ar trebui să primim prime de risc, nu curve 

M: n-o să mai zici asta dacă iar explodează platforma 

M: ţi-ai dori să fi făcut mai mult sex oral 

B: eu vreau doar mai mult anal 

B: sălbatica aia s-a pus jos fără să clipească, ca o 
profesionistă 

M: oh da Eileen 

M: termină pe Eileen 

B: mamă cât am cântat cântecul ăla 


4 193 # 


C: cred că mi s-a pus cârcel la cot în noaptea aia, cu 
jocul ăla 

T: i-o groapă, clar, dar e şi insula perfectă cu pizde 

B: nu-i de mirare că ţărănoii nu pleacă 

T: „nu pot să plec şi să las atâtea savarine!” 

M: în curând n-o să-şi mai permită 

M: o să fim numai noi şi ceilalţi din gaşca lynch 

B: MAFIA LYNCH 

M: oh, Doamne! 

M: ce comic 


— Eşti bine? 

Hwa a tresărit. Şi-a scos lentilele şi s-a uitat la Joel. 

— Ce? 

— Ai încheieturile albe. 

Hwa s-a uitat la mâinile ei. Şi-a umezit buzele. 

— Ah, da. Turbulenţe, băiete. De la turbulente. 

Trimiseseră un ghid să-i conducă prin pădure spre 
estuar. Cică ar fi trebuit să se uite la păsări rare, să 
participe la o PechaKucha, ce-o fi fost şi aia, despre cum 
pot tinerii să susţină eforturile de conservare a mediului 
din Newfoundland şi Labrador. Dar întâlnirea era, de fapt, 
despre reactor. Joel ar fi trebuit să fie imaginea companiei 
pentru tineri. Să le abată îngrijorările, deşi, tehnic, era 
mult mai tânăr decât ei şi Hwa ştia din experienţă că puștii 
de cincisprezece ani cu greu îi pot convinge de ceva pe cei 
de douăzeci. Pe urmă aveau o conferinţă de presă despre 
cum decursese întâlnirea. 

Un roi de muşte i-a urmat în pădure. Hwa s-a relaxat 
puţin când le-a văzut. Oricine ar fi încercat să le facă 
probleme, ei sau lui Joel, avea să fie observat pe camere. 
Ceea ce era bine, fiindcă o cam neliniştea drumul prin 
pădure. Nu vedea nimic. Avea hărţi în lentile şi tricou 
portocaliu şi numai o explozie solară ar fi putut s-o scoată 
din sistemul GPS. Dar acolo totul era viu. Şi nu într-un 
sens bun. Nu în sensul de „uşile se deschid înainte pentru 
că ştiu că eşti acolo”. Mai degrabă în sensul de „lucrurile 
vor să te mănânce”. Simţea la orice pas insecte sub haine. 


Y 194 # 


În cele din urmă, ghidul i-a dus la o răscruce şi de acolo 
la o punte peste o cale ferată. Se întindea peste un smârc 
presărat cu crini şi libelule şi se termina într-o bucată de 
mlaştină care ieşea ca o insulă din apele strălucitoare şi 
puţin adânci. În centru erau două cercuri concentrice 
făcute din buşteni. Acolo se ţinea întâlnirea. Chiar şi Hwa 
a recunoscut că era drăguţ, în special pentru că se aflau în 
mijlocul apei, sub cerul deschis, şi nu sub umbrele lungi 
ale copacilor ce trosneau, mugeau şi şopteau de câte ori 
bătea vântul. 

Aşa că, atunci când a auzit în ureche semnalul unui 
mesaj, Hwa s-a îndepărtat de ceilalţi. Era greu de crezut 
că cineva ar încerca să-l atace pe Joel câtă vreme îl 
înconjura un grup de puşti albi, bursieri, care vorbeau 
despre cea mai etică variantă de ulei de cocos. Dar ea 
rămânea fără apărare. Vulnerabilă. Ţinta perfectă. Dacă 
cineva din echipa lui Silas ar fi încercat să scape de ea, aici 
ar fi avut ocazia perfectă. 

Hwa a urcat mai sus pe cărare, până a auzit apa. Când îl 
găsise pe hartă, înainte să plece, hotărâse că pârâul ăla 
era cel mai bun loc. Era ideal. Cineva ar fi putut să o înece 
acolo. Ajungea să se strecoare în spatele ei şi să-i bage 
capul în apă. Ar fi fost nebuni să piardă aşa o oportunitate. 
A ieşit de pe cărare şi a coborât spre apă. S-a oprit să 
ridice braţele şi să se întindă. S-a aplecat şi şi-a atins 
vârfurile degetelor de la picioare. Şi-a răsucit spinarea, 
mai întâi spre dreapta, apoi spre stânga. Şi-a rotit capul. A 
eliminat tensiunea din corp. Apoi s-a lăsat pe vine şi a 
aşteptat. 

— Prefect, a şoptit, arată-mi-l pe Joel! 

O imagine i-a apărut în câmpul vizual. Grupul încă 
stătea acolo, pe cercul de buşteni, dar acum executa un fel 
de dans. Nu, era un joc. Arăta ca mima. Probabil un mod 
de comunicare alternativă. Hwa i-a numărat pe cei de la 
pază. Niciunul nu se uita la Joel. Toţi se uitau la două fete 
care se oglindeau cu palmele una spre alta. Beaudry i-a 
tras un ghiont lui Christiansen şi a arătat spre fete. 

Hwa a refocusat. Beaudry a dat din cap spre Theodore şi 


% 195 # 


a pornit spre cărare. A ieşit din câmpul vizual al muştelor 
şi Hwa s-a întors la câmpul ei vizual. A trecut pe infraroşu. 
Un icon a avertizat-o că n-are multă baterie. A clipit şi a 
dispărut. Copacii se făceau gri în infraroşu. Arătau ca nişte 
fantome înalte, mute, ce o judecau pentru o crimă de mult 
uitată. A făcut o verificare rapidă a petelor oarbe. Nimic. A 
ridicat mufa din ureche. Şi-a calmat respiraţia. A aşteptat. 

Nimic. 

Păsări. O rămurică. Graba apei. Ceva i s-a târât pe sub 
bluză. A încercat să nu se mai gândească la asta. 

Ceva a foşnit pe partea cealaltă a pârâului. In lentile se 
vedea o formă înceţoşată albă, mare, cu patru picioare. A 
trecut pe lângă nişte ferigi şi s-a oprit la apă. Numai când 
forma a întins capul să bea, Hwa a înţeles ce era. 

Un urs. 

Hwa şi-a ţinut respiraţia. Nu se documentase prea mult 
despre viaţa sălbatică a locului. Ghidul le spusese că 
adevăratul pericol îl reprezenta faptul că începuse sezonul 
de vânătoare la elani, iar vânătorii umblau prin parc. De- 
aia le şi dăduseră tricourile alea portocalii oribile. Ca să nu 
fie nimeni împuşcat din greşeală. 

O palmă i-a acoperit gura. Hwa a prins degetul mic al 
atacatorului şi l-a tras în jos şi într-o parte. A auzit cum i-a 
trosnit osul. A sărit în picioare şi şi-a aruncat capul pe 
spate. A simţit cum se izbeşte de un alt os. S-a răsucit, cu 
cealaltă mână pregătită să-l lovească pe atacator în 
ureche. Era Beaudry. L-a pocnit în creştetul capului. Când 
s-a dus spre el, bărbatul s-a retras spre cărare. 

— Ce dracu-i cu tine? a răcnit Beaudry, ţinându-se 
strâns de mâna lovită. Te protejam de ursul ăla! 

Hwa s-a întors. Ursul plecase de mult. Ferigile se 
legănau după trecerea lui. Se pare că era adevărat ce scria 
în broşură, că animalele sunt mai speriate de tine decât 
eşti tu de ele. 

— Ce urs? a întrebat Hwa. 

— Hai, termină. _ 

Beaudry s-a ridicat. A scuipat sânge. În infraroşu, a 
strălucit o clipă alb, apoi s-a făcut gri. 


4 196 # 


— Chestia aia se uita drept la tine. Ai noroc că am venit. 

— O, da, am mare noroc că te-ai furişat în spatele meu. 

Deodată mintea i s-a luminat. Îi venise o idee. Un pariu. 

— Aşa acţionezi tu, nu? 

Beaudry şi-a şters nasul. 

— Ce? 

— Şi la şcoală. Te-am văzut. Sub stropitori. Costumele 
voastre de invizibilitate nu fac doi bani sub apă. 

El şi-a îngustat ochii. 

— De unde ştii de ele? 

— Nu contează. Ce contează e că sunt cu ochii pe tine. 

Pe faţă nu se citea nimic. L-a văzut cum trage aer adânc 
în piept, să se calmeze. Aşa cum se procedează înainte să 
minţi. A înghiţit în sec. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti. 

— Ba da, ştii. Crezi că eu nu ştiu ce simte şeful tău 
pentru frăţiorul lui? Normal că ştiu. E evident. Dar dacă tu 
crezi că o să mă sperii şi o să-mi las jobul, te înşeli. 

Hwa l-a apucat de mâna rănită. I-a strâns degetele. A 
văzut cum îi apar lacrimi în ochi. l-a mirosit sudoarea 
provocată de frică, avea iz de supă de pui amestecată cu 
mirosul pământului şi al răşinii de pin. Şi-a coborât vocea 
ca să nu-i tremure. 

— Şi dacă aflu că vreunul dintre voi, ăia din mafia Lynch, 
a avut ceva de-a face cu moartea prietenei mele, Layne, o 
să-ţi rup mai mult de un deget. M-ai înţeles? 

El a împins-o cu putere şi ea s-a împiedicat, aproape a 
căzut. Dar şi-a revenit. 

— Nu, a zis Beaudry. N-am nimic de-a face. Eşti nebună. 
N-ar fi trebuit să te-ajut. 

Hwa l-a privit cum se întoarce pe cărare. Când l-a văzut 
la trei paşi distanţă, a simţit cum o copleşeşte adrenalina. 
Trecuse mult timp de când îşi pusese cineva palmele pe ea 
în felul ăla. Şi-a forţat aerul să-i iasă din plămâni. Şi-a 
strâns pumnii. Şi-a imaginat camera de control. Toate 
butoanele. Ecrane mari, convexe, cu problema ei pe ele, 
îndepărtându-se,  micşorându-se, transformându-se în 
pixeli. 


4 197 # 


Îşi dăduse de gol jocul. Îşi spusese teoria. Dar nu mai 
avea ce face. 

Era timpul să meargă la conferinţa de presă a lui Joel. 

Conferinţa de presă era doar o informare. Veniseră 
numai câţiva jurnalişti locali, restul participau prin 
teleprezenţă. Întrebările sau, cel puţin, tonul lor şi 
subiectele în discuţie fuseseră aprobate cu o zi înainte de 
stratcomm. Aşa îşi câştiga orice jurnalist dreptul la 
teleprezenţă. Apăreau în conversaţie pe măsură ce se 
desfăşura, avatarurile lor aprindeau pe moment acelaşi loc 
de pe podea, pentru ca Joel şi cei care înmânau bursele să 
poată vorbi. Hwa îşi petrecea mare parte din timp 
urmărind publicul, fără să asculte. Durerea, pe care 
reuşise s-o ţină o vreme la distanţă, îşi redublase eforturile 
acum şi o simţea ca pe ceva ce-i scormonea uterul cu o 
unealtă de grădinărit ruginită. li venea greu să stea 
dreaptă. Trebuia să pretindă că are bărbia sprijinită pe un 
raft ca să poată să-şi menţină postura. Îşi ţinea mâinile la 
spate, ca să le poată frământa din când în când, dacă i se 
părea că nu se uită nimeni. 

— Joel, compania tatălui tău a fost luată la întrebări 
pentru că foloseşte  maşinării  autoreplicatoare la 
construirea reactorului în loc de oameni. 

Hwa a devenit atentă. S-a uitat la reporteră. Era o 
blondă cu faţa rotundă, de la PST. Avatarul ei îşi mişca 
buzele cu o uşoară defazare. Părea un desen animat vechi. 
Şi la impresie contribuiau şi genele tatuate pe pomeţi. 

— Tata crede în puterea tehnologiei inovatoare de a 
realiza proiecte mari care să-i ajute pe oameni. 

Reportera a zâmbit triumfătoare. l-au apărut gropiţe în 
obraji. 

— Şi tu crezi la fel? 

— Da. Cred că omenirea a folosit mereu unelte să 
îmbunătăţească standardele de viaţă. In acest caz, folosim 
maşini să facă munci periculoase care ar pune echipele de 
oameni în pericol. 

— Ai şi aceleaşi credinţe ca tatăl tău despre 
Singularitate? 


4 198 # 


Joel a clipit repede, cum făcea când auzea ceva de 
neînțeles. 

— Poftim? 

— Tatăl tău a declarat că inteligenţa artificială 
superavansată o să preia cândva planeta. De-aia le-a 
încredinţat reactorul Krebs maşinilor? Crede că numai aşa- 
zisele AI pot să facă treaba? 

Joel a deschis gura. N-a spus nimic. Hwa şi-a dres glasul. 
Brusc, Joel şi-a îndreptat spatele. 

— Tata... 

Vocea i s-a frânt. Hwa nu-şi putea controla spasmul 
feţei. 

— Tata aproape a murit de neo-poliomielită, a rostit Joel, 
în cele din urmă. S-a născut într-o comunitate 
antiştiinţifică din nordul Californiei şi acolo a izbucnit 
epidemia. Până şi-a pus augmentările, a suferit mereu de 
dureri cumplite. A învăţat să meargă iar, să bată la 
tastatură şi celelalte. Dar şi aşa, mi-a spus mereu că se 
simte mai norocos decât alţi copii. Pentru că n-a făcut 
pojar şi de aceea e încă în viaţă. 

Joel şi-a umezit buzele cu limba. 

— Credinţele tatei despre viitor nu constituie motivul 
venirii mele aici. Sunt aici ca să vorbesc cu cei din 
generaţia mea despre viitorul nostru. Şi nu cred că asta vă 
interesează. Nu cred că mai am ce vorbi cu voi. Cu voi toţi. 

Pe când cobora de pe podium, l-a asaltat o cacofonie de 
întrebări şi muşte. Hwa s-a interpus între el şi restul până 
au ieşit. 

— Bună treabă! i-a zis ea după ce uşile s-au închis în 
urma lor. 

— Cred că o să vomit, a spus Joel şi a ţâşnit spre scara 
de incendiu. Alerga aşa de repede că Hwa abia se ţinea 
după el. 

— Vreau să merg în camera mea. 

— Hei, mai încet! 

Hwa a pus palma pe umărul lui şi el s-a întors cu ochii 
măriţi şi bretonul umed de transpiratie. 

— Calmează-te! i-a zis ea. E doar adrenalină. Nu-i ceva 


4 199 # 


real. 

— Cred că am nevoie de un implant nou. N-ar fi trebuit 
să am trac. N-ar trebui să-mi fie deloc frică. 

Hwa a pufnit. 

— N-arătai înfricoşat. Ai fost grozav. Te-ai descurcat 
bine. 

L-a prins de umeri şi l-a scuturat puţin. 

— Ceea ce simţi acum nu-i frică. E entuziasm. Eşti 
entuziasmat fiindcă te-ai descurcat perfect acolo şi asta-i 
OK. OK? 

Un colţ al gurii lui s-a ridicat. 

— OK. 

Şi-a aruncat braţele în jurul ei. Timp de câteva secunde, 
Hwa n-a ştiut unde să-şi pună şi ea braţele. Când l-a 
îmbrăţişat într-un târziu, i-a simţit muşchii noi, fermi, pe 
spate şi pe umeri şi a fost mândră. Băiatul era deja mai 
puternic. Venise vremea să-i crească nivelul la 
antrenamente. 

— E aiurea? a întrebat-o Joel. 

— Numai puţin. De obicei, nu sunt luată în braţe. 

— Pe tata nu pot să-l îmbrăţişez, a spus Joel şi s-a tras 
înapoi, uşor îmbujorat. Scuze. 

— Nu, e OK. Ar trebui să... ăăă... simţim dragostea. Sau 
ceva. 

Joel şi-a înclinat capul. 

— Ca să ştii, nu vreau să facem sex. 

— E OK şi asta. Oamenii nu vor. În general. Să facă sex 
cu mine. 

Joel a zâmbit. 

— Păcat că Daniel nu-i aici. Ar trebui să-i luăm un cadou. 
Hai la magazinul de cadouri. 

Până la urmă, au reuşit să plece de la cină şi Hwa s-a 
putut întoarce în camera ei să vadă ce noutăţi mai 
apăruseră despre moartea lui Layne. Spre surprinderea ei, 
NAPS se grăbise cu raportul toxicologic. Poate că trăsese 
Rivaudais nişte sfori - n-avea chef de o inspecţie sanitară. 
Voia să demonstreze că nu băutura omorâse un membru 
inocent al USWC 314. Că fusese o alergie sau un accident. 


% 200 # 


Să concedieze pe cineva şi să scape. Şi exact asta spunea 
şi raportul: gâtul i s-a închis brusc din cauza, probabil, a 
unei reacţii anafilactice şi s-a asfixiat. Nu se găsise nicio 
explicaţie pentru spuma de la gură. 

Hwa s-a lăsat pe spate în pat. Imaginile i-au urmat 
privirea şi s-au proiectat pe tavan. Calliope. Barul Aviation. 
Layne. Layne pe podeaua barului, cu spumă roz ieşindu-i 
din gură, curgându-i pe păr, cu ochii larg deschişi. 

— Go Jung-hwa. 

Layne vorbea. Ochii nu i se mişcau, dar i se mişca gura. 
Vorbea prin spumă, dar suna ca şi cum n-avea nicio 
problemă. Ca şi cum mesteca gumă sau o bomboană. Ca şi 
cum spuma din gura ei ar fi fost dulce. 

— Ar trebui să-ți verifici ochii, Hwa. 

— Tocmai i-am verificat. Doctorul Mantis i-a verificat. 

— Mai fă-o o dată. 

— Sunt bine. Ochii mei sunt bine. Creierul mi-e bine. 

— Nu eşti bine. Eşti distrusă. 

— Da. Bine. Măcar nu-s moartă. Tot e ceva. 

— Ai o pată oarbă. Una mare. 

— Nu, n-am. Doctorul Mantis a spus că n-am. 

— E o gaură neagră în câmpul tău vizual, Go Jung-hwa. 
Și o să cazi în ea. 

Gura lui Layne s-a deschis. Hwa a văzut înăuntru. Nu 
era roz sau măcar roşie. Era neagră şi mare, şi adâncă, şi 
rece. Ca oceanul. 

— O să cazi în ea, ca noi toţi, Hwa. Hwa. HWA! 

S-a ridicat. Joel ţinea mâinile sus, cu antebraţele în afară 
şi-i bloca atacul. Pe gâtul lui Hwa curgea sudoare. Incet, 
ţeapăn, Hwa şi-a lăsat braţul jos. 

— Aveai luminile aprinse, i-a explicat Joel. Şi strigai. 

Stăteau în camere alăturate ca ea să-l poată proteja pe 
el, nu el pe ea. Şi-a trecut palma peste faţă. 

— Scuze. 

— Eşti OK? 

— Am avut un vis urât. Atâta tot. 

Joel s-a întors. Imaginile din fişierele lui Layne şi 
Calliope încă erau proiectate pe tavan. 


% 201 # 


— Păi, nu mă miră. 

— A, căcat. Scuze. 

A ridicat mâna să alunge imaginile, dar Joel i-a blocat iar 
mişcarea. 

— Prietenele tale? 

— Da. Sunt. Au fost. Au fost prietenele mele. 

Joel s-a aşezat pe pat. Şi-a tras un picior sub el şi s-a 
lăsat pe spate. 

— Două membre ale USWC 314 cu maşinării Krebs în 
ele, la distanţă de o lună, a murmurat el, apoi a ridicat 
vocea. Prefect, spune-mi dacă orele la care au murit aceste 
femei se potrivesc cu aceleaşi faze ale lunii. 

— Nu. 

Joel a dat din umeri. 

— A fost o încercare. Uneori chestiile astea sunt lunare. 

— Chestiile astea? 

— Crimele în serie. 

Hwa a clătinat din cap. 

— Nu. Nu-i vorba de asta. Layne a murit când era la bar 
cu mine. Nu cum a murit Calliope. 

Joel s-a întors şi s-a uitat la ea. 

— Ai văzut-o pe prietena ta când a murit? 

Hwa şi-a simţit buzele fierbinţi. S-a uitat la genunchi. Şi- 
a dat seama că braţele şi picioarele ei erau dezgolite, purta 
numai o cămaşă scurtă de noapte şi chiloţi, iar Joel încă nu 
spusese nimic despre pata ei. Doamne, puştiul era atât de 
bun. Grozav chiar. Zachariah Lynch avea dreptate. 
Mezinul era cu adevărat cel mai bun dintre fraţi. 

— Da, a spus ea. A murit în faţa mea. N-am putut... 

A strâns din buze. 

— S-a întâmplat foarte repede. 

Joel a luat o pernă şi şi-a pus-o sub cap. S-a întins 
perpendicular pe ea, de-a latul patului. 

— Prefect? 

— Sunt gata. 

— Confirmă Joel Lynch. 

O pauză. 

— Confirmat. 


4 202 # 


— Execută codul de supracontrol Juliett Lima Oscar, 
080378. 

Încet, mozaicurile de deasupra rapoartelor s-au dizolvat 
şi au apărut documente complete. Şi alte imagini. Apoi alte 
documente, rapoarte interne, cu sigla Lynch pe toate. 

— Ce-ai făcut? 

— Am o portiţă ascunsă spre sistemul Prefectului. 

Hwa l-a urmărit cum scoate raportul lui Calliope şi al lui 
Layne. A trecut de datele personale şi a deschis 
designurile maşinăriilor Krebs. 

— Cer informațiile de profil ale tuturor membrilor 
echipei implicate în dezvoltarea Krebs, inclusiv materiale 
clasificate. 

A apărut o serie de fişiere cu pozele şi numerele de 
identificare ale angajaţilor. Joel s-a întors spre ea. 

— E ceva anume ce crezi c-ar trebui să căutăm? 

Hwa s-a întins lângă el ca să vadă mai bine tavanul. 

— Elimină-i pe toţi cei care nu locuiesc în New Arcadia. 

A dispărut un număr semnificativ de angajaţi. 

— 15 bărbaţi şi cinci femei, a spus Joel. Ar fi bine să 
angajez mai multe femei. 

Hwa s-a uitat la ceas. 

— Prefect, dacă-ţi dau parola mea veche la sistemul 
Belle de Jour, poţi să încerci să le compari cu informaţiile 
despre clienţi şi întâlniri? O să fie criptate. 

Încă o pauză lungă. 

— Nicio problemă. 

— User G-O spaţiu J-U-N-G, litere mari H-W-A, parolă G- 
zero-F-C-K-Y-R, semnul dolarului L-F. 

— Drăguţ! a spus Joel. Subtil! 

Prefectul le-a arătat patru fişiere: trei bărbaţi şi o 
femeie. Femeia şi unul dintre bărbaţi erau căsătoriţi. Cu 
două săptămâni înainte, vizitaseră o rusoaică, Maria. Nu 
era prima lor întâlnire cu ea. Se mai văzuseră în 
septembrie şi, din evaluarea Mariei, părea că o să fie ceva 
frecvent. Maria n-a spus că a fost stânjenită sau 
suspicioasă în vreun fel în privinţa aranjamentului - n-o 
rugaseră să facă nimic din ce nu fusese anterior menţionat 


4 203 # 


în conversaţia iniţială şi nu încercaseră să stea mai mult 
sau să încerce să plătească mai puţin. Plătiseră la timp şi 
îşi făcuseră programări noi în aceeaşi zi. Altfel spus, clienţi 
perfecţi. Hwa i-a scos din schemă. 

Cele două profiluri rămase semănau bizar de mult. Doi 
albi cu bronz artificial şi expresii de căprioare în bătaia 
farurilor. Îi chema Smith şi Mueller. Mueller era un 
angajat relativ nou, din Arizona. Işi scrisese disertaţia pe 
subiectul metodelor sustenabile de a extrage energie din 
materia experimentală. Înainte, servise în JROTC. Tehnic 
vorbind, încă era membru al Gărzii Naţionale, chiar dacă 
lucra în Canada cu viză. Prin contrast, Smith era canadian. 
Işi dăduse doctoratul la Waterloo. Lucra la companie de 
cincisprezece ani. Profilul lui era acoperit cu revizuiri. 

Hwa a arătat spre profil. 

— Ce sunt toate logourile alea din partea de sus a 
paginii? Deasupra părţilor negre. 

— Sunt logourile proiectelor. Aşa poţi să vezi dintr-o 
privire la ce-au mai lucrat. Uite, ăla-i logoul Proiectului 
Poseidon. 

L-a arătat. Hwa a recunoscut imaginea clasică a 
semnului ce indica reactorul experimental. Dar erau şi 
altele: o singură picătură de albastru pe un pământ alb, un 
dragon roşu dezlănţuit, un cerc de puncte albe pe un 
pătrat verde. Ultimul îi amintea de ceva, dar nu ştia ce. 

— Prefect, la ce alte proiecte în afară de Poseidon a 
lucrat Smith? 

— Proiectul Clearwater, Proiectul Blake, Proiectul Copil 
Schimbat. 

Copil Schimbat. Cum se potrivea imaginea cu vorbele 
alea? Ce legătură era între copiii de zâne schimbaţi cu cei 
umani şi un cerc alb pe iarbă verde? Citise basmele 
irlandeze la ora domnului Cavanaugh, ca toată lumea din 
New Arcadia. Dar copiii erau schimbaţi în leagăn. Nu 
veneau din cercurile albe ale zânelor. 

Şi deodată a ştiut unde văzuse imaginea înainte. 

— Hwa? Ce e? 

Se pricepea să-i ghicească stările destul de bine pentru 


4 204 # 


un puşti cu un cip antiemoţii. S-a întors spre Joel. S-a 
prefăcut stânjenită. 

— Tocmai mi-am dat seama c-am uitat să-i raportez lui 
Siofra. 

Joel radia. 

— Pun pariu că poţi să-l apelezi acum. Nu doarme prea 
mult. 

Hwa nu l-a întrebat de unde ştie. 

— Crezi că o să-i placă darul nostru? a continuat Joel 

— Da, a răspuns Hwa. Cred că da. 


4 205 # 


XIV 

METABOLISI/ 
SUBSPAŢIU/LYNCHLABS/IURNUL 
TREI 


Drumul înapoi spre New Arcadia a fost mai uşor. Joel a 
dormit aproape tot timpul. Hwa s-a uitat şi la alte profiluri. 
Când au ajuns, era începutul amiezii şi Joel spunea că o să 
se vadă cu nişte prieteni de la clubul ştiinţific ca să discute 
paşii următori. 

— Ai haine pentru balul de deschidere? a întrebat-o. 

Hwa s-a întors şi i-a arătat degetul mijlociu. 

— Nu-mi strica ziua! Mă duc acasă. 

— Să nu uiţi de tema despre Falstaff! i-a strigat Joel. 

Trenul înapoi era în mare parte gol pentru o duminică. 
Poate că oamenii chiar plecau. Mulţimile erau mai dense 
pe Demasduwit. Era una dintre acele duminici de toamnă 
reci care o făceau fericită că e în largul oceanului, unde 
aerul şi cerul erau curate. S-a lăsat păcălită la preţ pentru 
un braţ de păpădii, igname şi ouă şi a urcat spre 
apartamentul ei. Pentru prima oară nu i-a mai întâlnit pe 
vânzătorii de tutun ce se adunau de obicei duminica acolo 
sau pe puştii antireactor cu sloganurile şi gălăgia lor. 

Uşa apartamentului era deschisă larg. De pe uscior 
sărise plastic şi se împrăştiase pe jos. Când le-a atins, 
încuietorile au căzut prin uşă. Le-a auzit cum se 
rostogolesc pe bucata de covor pe care-o pusese acolo ca 
preş de intrare. Nici măcar nu plănuise să vină cineva la ea 
vreodată. De ce se concentra pe acest detaliu? De ce părea 
că i se micşorează mintea în astfel de momente? 

De câte ori le vorbea altor femei despre acest gen de 
moment, le sfătuia să plece. Nu vă opriți, le spunea celor 
de la cursul de autoapărare. Dacă e vreo problemă la uşă 
şi credeţi că a fost o spargere, mergeţi mai departe. Nu 
intraţi. Mergeţi undeva unde să fiți în siguranţă şi sunați 


4 206 # 


după ajutor. Nu ştiţi cine-i acolo şi vă aşteaptă. Nu ştiţi ce 
vor sau cât de nebuni sunt ori ce planuri au cu voi. Nu 
intrați. Orice aţi face, nu deschideţi uşa. 

Hwa a pus cumpărăturile jos. Şi rucsacul. Şi-a rotit 
capul. Şi-a flexat picioarele. Şi-a întins încheieturile. 

A izbit uşa atât de tare, că a aruncat-o în peretele opus. 
N-a ieşit nimeni în fugă. Nu s-au auzit focuri de armă. 
Numai ecoul uşii trântite în perete şi foşnetul pescăruşilor 
în puţul scării şi haosul care era în apartamentul ei. Il 
vedea din prag: rafturi răsturnate, display-ul pe podea, 
crăpat, patul şi pernele tăiate, cu umplutura ieşită ca 
viscerele într-o dramă de război. 

Şi cuptorul pornit. 

Vedea în bucătărie de la uşă şi lumina cuptorului era 
singura vizibilă în beznă. Şi numai de-asta a şi intrat, deşi 
ştia că atacatorul s-ar putea ascunde în baie. Altă cameră 
nu mai exista şi nici alt loc în care să încapă un om. N-avea 
nici măcar un dulap ca lumea, doar un cărucior vechi de 
bagaje cu haine atârnate pe el. Aşa că, dacă era cineva, 
era în baie. 

A intrat. Un pas. Doi. Trei. S-a întors spre dreapta. Uşa 
băii era închisă. 

A simulat că uşa îi aparţine lui Joel şi a verificat toate 
colţurile şi după uşă. Nu era nimeni. A traversat până în 
bucătărie şi a găsit cuțitul pentru legume pe blat. Era sub 
rămăşiţele împrăştiate ale unei cutii bento vechi, lăcuite, 
pe care i-o dăduse Rusty. I se părea ciudat că nu-l luase 
nimeni. L-a apucat strâns, cu lama în sus, astfel ca muşchii 
implicaţi în înjunghiere să fie cei puternici, de sub brate, 
nu cei de deasupra lor. 

A lovit cu putere uşa băii. A izbit-o duhoarea de căcat şi 
de pişat, într-un val încet, scârbos. Camera mirosea a 
animal proaspăt omorât pe şosea. Se căcaseră în chiuveta 
ei. În duş. Era pişat peste tot, uscat şi galben. Şi peste el 
gunoi. Se pişaseră şi pe gunoi. Periuţa de dinţi era în 
toaletă, peste un maldăr de chiloţi şi bluze. Puseseră 
spermă în peria ei de păr. Sau cel puţin aşa arăta. Hwa a 
aruncat-o în toaletă, dar şi-a dat seama că o să trebuiască 


4 207 # 


s-o ia de acolo mai târziu, aşa că a plecat. 

ABIA AŞTEPT SĂ TE VIOLEZ, scria pe oglindă cu pastă 
de dinţi uscată. În cuptor erau două tăvi. Ambele erau 
pline cu plastic topit şi fibră de sticlă. O peliculă subţire de 
aur şi argint acoperea fiecare baltă groasă de mâzgă. 

Îi topiseră trofeele fratelui ei. 

A închis cuptorul. S-a lăsat pe podea. I-a simţit căldura 
pe spate. A mirosit metalul topit şi aliajul şi ce mai era. 
Probabil toxic. Probabil că-i dădea chiar acum cancer. 
Undeva în trupul ei, banda de asamblare mergea prost şi 
celulele se divizau în sensul distrugerii ei. 

Nu-i păsa. 

Afară, cineva a trecut pe lângă uşă târşâindu-şi 
picioarele, înainte şi înapoi. 

Bătrânul vagabond. Un bărbat slăbănog, alb, cu un 
pardesiu galben rufos şi bocanci fără ciorapi. 

— Eşti bine, domnişoară? 

Hwa şi-a şters ochii cu pumnul. 

— Nu chiar, nu. 

— Ai avut o spargere? 

Ea a dat din cap. 

— O să chemi poliţiştii? 

Şi-a dat seama că nu trebuia să-i cheme neapărat. Dacă 
nu voia. Le spunea mereu femeilor: Sunaţi la poliție. 
Deschideţi la ei un dosar cu probe. Stabiliți un tipar. Acum 
înţelegea de ce unele n-o făceau. Pentru că părea atât de 
inutil. Atât de stupid. Ce să le spună? l-am rupt degetul 
unui tip şi el şi-a chemat prietenii şi mi-au distrus 
apartamentul şi au zis că o să mă violeze. Da, ai dreptate, 
domnule ofiţer, probabil n-ar fi trebuit să i-l rup. E 
greşeala mea. Scuze că v-am deranjat. Nu era ca şi cum 
trofeele alea puteau fi refăcute. Nu era ca şi cum poliţiştii 
ar ajuta-o să curețe. Nu era ca şi cum o să se mai simtă în 
siguranţă vreodată. 

— Ştii, dacă nu-i chemi şi administratorul găseşte 
distrugerile, pierzi garanţia, i-a spus bătrânul. 

— Aşa zici? 

El a încuviinţat din cap. 


4 208 # 


— Mi s-a întâmplat o dată. 

Hwa s-a ridicat. A luat nişte haine din cui. 

— Ştii ce? Stai aici peste noapte. Mă întorc mai târziu. 
Poate. 

Nail a condus-o spre subspaţiu şi a lăsat-o singură, ceea 
ce însemna că ea n-a auzit comentarii despre rucsacul ei 
sau despre cumpărături până n-a intrat pe uşă, unde o 
aştepta Rusty să-i ia haina. 

— O, Doamne! a zis el. Ia te uită. 

— Scuze, a spus Hwa şi şi-a lăsat lucrurile jos unele 
peste altele. Rusty, îmi pare rău. 

— Pentru ce, domnişoară Go? 

Hwa a înghiţit în sec. 

— Că am venit aşa pe neaşteptate. N-am prea dat pe 
aici, ştiu, şi n-am putut să ajung la înmormântarea lui 
Layne... Am fost o prietenă rea. 

Rusty s-a încruntat. La el, încruntarea arăta doar ca o 
mişcare subtilă a buzelor şi o arcuire a sprâncenelor albe. 
Ca un căţel Corgi curios. 

— Cred că poţi să-i spui personal toate astea stăpânei, 
domnişoară Go. 

— Da. 

Hwa şi-a netezit părul şi şi-a băgat cămaşa în pantaloni. 

— E înăuntru? 

— Da. Lasă-mă să te conduc. 

Madam Séverine era în biroul ei, contempla nişte tabele. 
Părea un registru de reclamaţii. 

— Bună, Hwa, i-a spus, fără să se întoarcă. 

— Bună. 

— Cum e jobul nou? 

Hwa s-a îndreptat de spate. 

— Scuze că n-am ajuns la înmormântarea lui Layne. 

Severine a dat încet din cap. Părul ei alb se legăna 
înainte şi înapoi peste mătasea neagră a rochiei. 

— Nimeni nu te învinovăţeşte. Erai acolo când s-a 
întâmplat. Să fi venit şi la înmormântare ar fi însemnat să- 
ţi cerem prea mult. 

A îndepărtat un document şi a apărut altul. 


4 209 # 


— Nu mi-ai răspuns la întrebare, dragă. 

— Despre job? a zis Hwa şi şi-a umezit buzele. E cam 
nasol, sincer. Vor să merg la balul de deschidere. 

Severine s-a întors. 

— Ei, nu-i chiar aşa de rău... 

Şi-a atins buzele cu unghiile ei îngrijite. 

— Hwa, ce s-a întâmplat? 

Era inutil să încerci să-i ascunzi ceva. Madam Severine 
avea un al şaselea simţ. Poate şi un al şaptelea. Ştia pur şi 
simplu când erai vulnerabil. Era meseria ei. 

— Mi-a spart cineva casa. 

Madam s-a apropiat de ea şi a luat-o blând de după 
umeri. l-a prins bărbia în mână şi i-a întors faţa spre 
stânga, apoi spre dreapta. 

— Ai păţit ceva? 

— Nu. Plecaseră deja. Dar mi-au făcut locul praf. Căcat, 
scuze, peste tot. Şi au topit trofeele lui frate-miu. 

— Animale, a spus Séverine şi şi-a netezit părul. Asta 
sunt, animale. 

— Mi-au lăsat o ameninţare pe oglindă. Au zis că o să se 
întoarcă şi ăăă... 

Hwa a lăsat-o pe cealaltă femeie să-i vadă ochii. 

— O să termine ce-au început. 

— Nu-i nevoie s-o spui. Nu, dacă nu vrei. 

Hwa a dat din cap. 

— Mulţumesc. 

Séverine s-a dus la birou şi a deschis sertarul de sus, din 
stânga. A scos un flacon şi l-a scuturat. Un zâmbet i-a 
apărut scurt pe faţă. 

— Ştii cine-a făcut-o? 

— Da. Am o idee. 

— Mmm... 

Severine a scos o pilulă din flacon şi i-a oferit-o lui Hwa. 

— Ila-o. Ai avut o spaimă, ai nevoie de odihnă. 

Hwa a clipit, uitându-se la pilulă. 

— O să mă adoarmă? 

— Da, dar mai târziu. E cu efect lent. O să te hrănim, o 
să-l rog pe Rusty să facă un cioppino mare. Şi pâine! O să 


% 210 # 


mâncăm pâine. Câtă vrei. Şi o prăjitură mare cu ulei de 
măsline şi miere. Şi cocktailuri Manhattan în deschidere. 
Şi la urmă, un vin vechi pe care-l tot ţin pe aici. Of, dragă, 
nu plânge. 

Hwa a început să plângă imediat ce a auzit-o. Severine i- 
a mângâiat părul. 

— E OK, dragă. Ni s-a întâmplat tuturor. Şi mie, o dată 
sau de două ori. 

Plânsul lui Hwa s-a întețit. O durea gâtul. O dureau 
ochii. Era şi mai rău acum, că se gândea cum ar fi trecut 
prin asta cei pe care-i ştia. Toate femeile înaintea ei. Toate 
femeile care citiseră aceleaşi cuvinte în alte locuri, în alte 
momente. Poate nu din aceleaşi motive, dar motivele nu 
contau. Contau cuvintele. Ameninţările. Cei care le făceau. 
Ura lor. 

— E un semn de succes, de fapt. Dacă încearcă să te 
intimideze înseamnă că faci ceva bine. 

Séverine i-a întins un pahar cu apă. 

— Să le spui angajatorilor tăi că n-o să fii disponibilă o 
vreme. 

Hwa a dat aprobator din cap. Era ultimul loc unde ar fi 
sunat, dar Madam avea dreptate. N-avea ce face. Şi-a şters 
iar ochii. 

— Mulţumesc. Mulţumesc pentru tot. 

Severine s-a întins şi i-a mângâiat faţa lui Hwa cu 
vârfurile degetelor. Pe partea cu pata. Era singurul om 
care i-o atinsese vreodată. 

— Eşti mult mai tare decât căcatul ăsta. Să nu uiţi! 

Hwa s-a şters la ochi. 

— Da, doamnă. 

Când uşa s-a închis după Severine, Hwa l-a apelat pe 
Siofra. 

— Cum merge spălatul rufelor? 

— Nu prea bine. Cineva mi-a... distrus casa. Probabil 
nişte tipi de la Pază. Ştii tu. Ca să se răzbune. 

O pauză lungă, lungă. Nicio respiraţie. 

— Ai auzit... 

— Te-am auzit, i-a răspuns el cu voce de fier. Unde eşti? 


% 211% 


O să chem o barcă. 

Hwa a clătinat din cap, dar şi-a amintit că el n-o vede. 
Şi-a controlat respiraţia. S-a gândit la camera de control. 
La butoane. La ecrane, cu imagini ale apartamentului ei. 
Primul ei apartament. Trofeele lui Tae-kyung. Doamne! 

— Am unde să stau. 

— Poţi să stai şi aici. Doar ştii. 

Hwa a închis ochii. Se gândise la asta. Îşi dorise să 
apară la uşa lui, în Turnul Cinci, să simtă mirosurile de 
iasomie şi de caprifoi, penumbra ca de pădure a holului 
său. Să intre şi să-i spună tot, indiferent de consecinţe. 

— Dar ţi-aş face probleme, nu? l-a întrebat Hwa. Ei ar 
şti, adică. Dacă aş rămâne peste noapte. Ai avea probleme. 

— Nu mă mai proteja. Nu eu am nevoie de protecție. 

— Noi... 

Hwa nu ştia cum să termine propoziţia. S-a decis să-i 
spună un alt adevăr, în schimb. 

— Voiam să stau cu o femeie, da? Ca-ntre... fete. Cineva 
care înţelege. 

O pauză lungă. Un oftat de învins. 

— Bineînţeles. O să trec pe la apartamentul tău şi o să 
pun nişte muşte pe pereți, pentru orice eventualitate. 

— OK. Mulţumesc. Dar să ştii că e un om fără adăpost 
acolo. Păzeşte locul. 

— O să-ncerc să nu-l sperii. 

— Mulţumesc. 

Încă o pauză. De ce continua? De ce-l aştepta pe el să 
vorbească? N-aveau ce să-şi spună unul altuia. 

— Au calculat prost, Hwa. O să folosim asta împotriva lui 
Silas. O să arătăm comitetului de conducere şi o să-l 
concediem. 

Concediere. Suna bine. Măcar era ceva. 

— Atunci ia nişte kituri pentru mostre, dacă ăsta-i 
planul. Ai destul ADN acolo să acuzi toată divizia lui Silas. 
Poate nu Beaudry sau ceilalţi care au venit cu noi la Terra 
Nova, dar restul lacheilor. 

— ADN? 

— O să vezi când ajungi. Îmi cer scuze anticipat. Ia-ţi... 


% 212 # 


mănuşi. Şi poate o mască antialergii. 

Vorbea numai ca să prelungească discuţia. Ştia. Acum 
pastila era în ea. Simţea o căldură uşoară în membre. O 
făcea să vorbească mai lejer cu el. O făcea mai calmă. 

— Te sun când termin, i-a spus el, ca şi cum îi citise 
gândurile. O să vorbim iar. Diseară. 

— Mereu vorbim iar. 

De ce spunea asta? De ce recunoştea? La ce bun? 

— Eşti ultima persoană cu care vorbesc seara şi prima 
cu care vorbesc dimineaţa. 

Linişte. 

Sărise calul. Spusese ceva greşit. Sau poate spusese 
prea mult. Făcuse o observaţie prea precisă. Subliniase 
unul dintre acele lucruri atât de evidente, că nu le 
menţiona nimeni, pentru că nu era nevoie. 

— Scuze, a început să spună. Am luat o pilulă şi a 
început să-şi facă efectul... 

— Te sun înainte să te culci. Văd când îţi încetineşte 
inima. Aşa ştiu când să te sun. Ţin inima ta, iconul ei, într- 
un colţ al câmpului meu vizual. Tot timpul. 

Stomacul i-a sărit şi-a încercat să-i iasă printre degete. 
Adrenalina îi legăna braţele ca muzica. Gura i s-a uscat şi 
nu mai simţea decât gustul pastilei în gât. 

— Ai văzut? A sărit o bătaie. 

Hwa a adormit în cele din urmă. Pastila, vinul şi 
mâncarea o copleşiseră şi a picat la mijlocul unui film 
numit, ironic, Somnul de veci. Rusty i-a spus că nu 
pierduse nimic, povestea era secundară flirtului dintre 
personaje. 

— Şi costumele, i-a spus Severine la micul dejun. Că tot 
vorbeam. Spuneai ceva de balul de deschidere? 

— A, futu-i. 

Hwa şi-a acoperit faţa cu palmele. 

— Scuze. Da. Trebuie să merg. 

— Ai cu ce să te îmbraci? 

Hwa a clătinat din cap. 

— Mă gândeam eu. Dar am eu ceva potrivit. Nail, te rog, 
adu-mi perlele. 


4 213 # 


Conversaţia era inconfortabil de asemănătoare cu cea pe 
care-o avusese cu Layne în noaptea morţii ei. Nu anunţa 
nimic bun pentru Severine. Hwa tocmai voia să-i spună, 
când a primit un apel de la Joel. 

— Luăm prânzul cu cei doi dezvoltatori Krebs. La 
amiază, înainte de întâlnirea clubului ştiinţific. Tot trebuie 
să ajung la ea, pentru că domnul Branch vrea să ne arate 
un film. Cică o să ne ajute cu designul navei. Aşa că Diane 
a programat întâlnirea în timpul zilei de şcoală, dar e bine, 
fiindcă Daniel a spus că nu mergem azi. 

Tehnic vorbind, ar fi putut să meargă. Uniforma ei era 
acolo unde-o lăsase, în vestiar. Putea s-o ia oricând. Dar 
Siofra probabil nu ştia. 

— OK. 

— Daniel a spus că ţi-a fost spart apartamentul. E foarte 
furios. 

— Păi, nici eu nu-s prea încântată. 

— Nu, vreau să spun că-i furios rău. Eram cu tata la 
micul dejun şi Daniel a intrat direct şi mi-a spus că nu 
mergem azi la şcoală din cauza a ceea ce-ai păţit şi l-a 
rugat pe tata să meargă în biroul lui imediat. Nici nu şi-a 
băut cafeaua. 

Hm. Asta spunea ceva. 

— Şi pe urmă ce s-a întâmplat? 

— A închis uşa şi Daniel a început să urle, iar tata i-a zis 
să se calmeze şi când s-au mai liniştit, Daniel a spus ceva 
despre Silas. 

— Silas. I-a spus tatălui tău despre Silas. 

— Da. Ştiu că nu se plac unul pe altul, dar... ştii ce se 
întâmplă? 

Hwa s-a întrebat cât să-i spună. I se părea greşit să-şi 
mărturisească suspiciunile legate de Silas şi de 
urangutanii lui fără nicio dovadă. Sigur, Silas era un 
căcănar, dar era şi fratele lui Joel, iar tatăl lor era pe 
moarte. Puştiul o să aibă nevoie în curând de ai lui. Mai 
bine să nu-i înstrăineze şi mai mult. 

— Da, a spus ea. Cam ştiu despre ce-i vorba. Stai unde 
eşti şi vin şi eu. Sunt în Trei, dar pot să ajung imediat în 


% 214 # 


Cinci. 

— Hwa, tu şi Daniel sunteţi în pericol? 

— Eu şi Daniel? Nu. Nu mai mult decât de obicei. Cred. 

— Ţi-ai scăpat. I-ai zis pe numele mic. 

Hwa şi-a dat ochii peste cap. 

— Aşteaptă-mă. O să fiu acolo. 

Întâlnirea avea loc în laboratorul reactorului. Plutea 
deasupra vechii platforme. De aia era o locaţie ideală, i-a 
explicat Joel când înaintau pe valuri. Erau deja acolo multe 
blocuri de ciment care puteau să oprească o scurgere. 
Dacă se supraîncărca reactorul, oraşul tot trebuia evacuat, 
dar ar fi avut mai mult timp s-o facă. Astfel, puteau să 
scufunde tritiumul în reactor şi să scoată apă de mare de 
dedesubt, totul într-un spaţiu închis, construit de maşini. 
Datorită platformei vechi cumpăraseră ei New Arcadia. 
Dacă n-ar fi explodat, n-ar fi venit niciodată. 

— Îmi pare rău, a spus Joel, când Hwa a tăcut. Am uitat. 

— A fost acum trei ani. E OK. 

— Am văzut câteva meciuri de-ale lui când te analizam. 
Era excelent. 

Hwa a zâmbit. 

— Mulţumesc. 

Prima întrevedere era cu Smith, cel cu profilul revizuit, 
care lucrase la multe proiecte. Era mare şi chel şi părea 
sincer interesat să-l ajute pe Joel cu proiectul lui. Le-a 
oferit cafea şi i-a dus într-un tur al laboratorului. Era cum 
se aşteptase Hwa: multe display-uri pentru supravegherea 
platformei vechi şi progresul maşinăriilor şi un laborator 
pentru repararea roboților mai mari, cei care făceau 
excavări şi construcţii majore. 

— Dar partea cu adevărat interesantă e camera de 
control, a spus Smith. O să schimbe complet felul în care 
ne ocupăm de securitatea energiei. De câte ori intru acolo, 
mă năuceşte. 

Joel a făcut o faţă care spunea „sunt fericit să discut 
despre achiziţiile companiei mele”. 

— Putem vedea? 

Smith i-a condus printre mai multe firide spre o cameră 


% 215 # 


specială, pe care-a deschis-o cu un gest al mâinii. Pe uşă 
scria că e camera de control pentru situaţii de urgenţă ale 
prototipului şi dincolo de ea vedeai doar alb. 

— Am mai fost aici înainte, a spus Hwa. Seamănă cu 
celulele NAPS. 

Şi Smith, şi Joel au râs. Râsul li s-a stins când Hwa s-a 
uitat la ei serioasă. Smith şi-a dres glasul şi a chemat trei 
scaune din podea. 

— Poţi să o aranjezi cum vrei, câtă vreme ai implanturile 
necesare şi implanturile au autorizaţie de sus. Chiar şi 
interfețele, îmi imaginez o interfaţă şi bum, uite-o. 

A închis ochii şi o masă de lemn subţire a ieşit din podea 
învârtindu-se. A tremurat şi din suprafaţa ei a înflorit un 
telefon vechi, cu disc. 

— E nevoie de un implant, bineînţeles, dar... e pregătită. 

— Şi e una aşa şi jos, în reactor? a întrebat Joel. 

— O să fie. Odată ce Krebs sapă destul, o să presurizăm 
camera şi-o s-o mutăm acolo. Macaraua e destul de 
puternică pentru a o duce, nici nu e o cameră prea mare, 
doar pare. 

— Dar... a zis Hwa încruntându-se. Ce legătură are cu 
securitatea? 

— E foarte personalizat, a spus Smith. Nu-i niciun sistem 
de învăţat în afară de sistemul tău. Dacă, să zicem, sunt jos 
şi supraveghez reactorul şi nişte tipi dau buzna şi-mi pun 
un pistol la cap, n-o să ştie să folosească sistemul. Camera 
se închide la comanda celui mai înalt în ierarhie din ea şi 
se înfierbântă până la sfârşitul turei. 

— Dar, dacă leşini în tură, sistemul nu e în continuare 
activ? 

— Nu. Camera urmăreşte mereu schimbările din undele 
beta/theta. Vede când dormi. Ştie când eşti treaz. 

— Implanturile pot fi falsificate? a întrebat Hwa, 
gândindu-se la Sandro. Adică să provoci un leşin sau ceva. 

Smith a clătinat din cap. 

— Sistemul se bazează pe implanturi autoreplicatoare. 
Nici măcar nu-s implanturi. Implantarea e ceva invaziv. 
Astea sunt mai mult dispozitive Krebs: maşinării vii care se 


4 216 # 


duc unde-i nevoie de ele şi vorbesc cu tehnologia 
ambientală. Dar pot să trăiască numai într-un mediu 
propriu de creştere. Dacă ai vrea să mi-l furi pe al meu, ar 
trebui să-mi furi sângele. 

A zâmbit. 

— Apropo, voiai să vorbim despre maşinăriile Krebs? 

— Da, a spus Joel. Ştiu că sunt folosite în principal 
pentru muncă industrială, dar v-aţi gândit şi la aplicaţii 
biologice sau medicale? 

Smith a rânjit. 

— Sigur! Dar nu-i sectorul meu. Eu sunt inginer. Sunt 
doctor, dar nu genul ăla de doctor. 

Hwa s-a aplecat înainte în scaun. Acesta s-a mutat subtil 
cu ea ca s-o aducă mai aproape de Smith. 

— Dar e posibil? 

— În teorie, da. Pot să facă la nanoscară aproape orice. 
Ale noastre sunt acolo jos, lipesc ţevi şi ajută roboții, dar 
le-am pus şi să facă lucruri asemănătoare cu munca într-un 
sistem biologic. 

— Cum ar fi? 

Smith a dat din umeri. 

— Păi, un exemplu e plasa de filtrare. E un mod mai uşor 
de a păstra ionii în apă, aşa că le-am spus maşinăriilor să 
ţeasă una. Şi pânza aia seamănă bizar de mult cu o 
membrană pentru dializă de pe vremuri, ceea ce înseamnă 
că poate să facă acelaşi lucru ca un rinichi. Şi, în principiu, 
putem să o extindem la mai multe sisteme din corp. 

Hwa s-a gândit la nasul spart al lui Siofra. 

— Ca tesuturile programabile? Cum e camera asta, dar 
în corp? 

— Păi, da. Dar o să fie nevoie de un model precum cel pe 
abonament. Maşinăriile astea au telomeri foarte scurţi. 
Sunt genul... două pompe şi-am murit. Fac o treabă şi 
salut. Ca fluturii de mai. 

Joel s-a încruntat. 

— De-aia nu le-am dezvoltat? 

Smith a ridicat mâinile. 

— Nu că aş vrea să insist pe subiect, dar cred că trebuie 


% 217 # 


să-l întrebi pe tatăl tău. Ştiu că au avut ocazia, dar au 
decis să rămână la aplicaţii industriale. 

Joel a dat din cap. 

— N-am auzit de asta niciodată. Când a fost? 

— Cred că înainte să te naşti. Dar, dacă eşti interesat de 
bioaplicaţii, vorbeşte cu cei de la Proiectul Copil Schimbat. 

Hwa a simţit că încremeneşte. 

— Copil Schimbat? 

Smith a dat aprobator din cap. 

— Da. Lynch are o divizie caritabilă, lucrează în toată 
lumea. Copil Schimbat era o parte din ea. Un fel de 
incubator pentru tehnologii medicale de care să 
beneficieze oamenii din... na, ştii tu. 

— Locurile de unde venea petrolul cândva, a completat 
Joel. 

Smith s-a înroşit într-un fel pe care Hwa îl văzuse numai 
la bărbaţii cărora le întârzia escorta. 

— N-ai auzit-o de la mine, dar dintr-o perspectivă 
publicitară... n-a stricat. Elevii au rămas cu tehnologia, 
câtă vreme o păstrează gratuită şi deschisă şi Lynch a 
finanţat câteva idei noi şi s-a împrietenit cu localnicii. Ăsta 
era şi planul. 

— Şi care era miezul cercetării? 

Şi Joel, şi Smith s-au încruntat la ea. Smith s-a lăsat pe 
spate şi a pus picior peste picior. 

— 'Ţi-am zis. Medical. 

— E o descriere cam vagă de la cineva care-a lucrat la 
ea. 
Când Smith a deschis gura şi a ridicat mâinile gata să 
nege, Hwa s-a aplecat înainte. 

— Nu-ţi mai bate capul. [i-am văzut fişierul. Acum 
spune-ne despre proiect. 

Smith s-a strâmbat. 

— E vorba de politica companiei... 

— Doctore Smith, eu sunt compania, a zis Joel. Acum te 
rog spune-i acestei femei tot ce vrea să ştie. 

Smith a tras aer în piept şi l-a dat afară brusc pe tot. 

— Bine. Ok. Ai câştigat. 


4 218 # 


Şi-a întors scaunul puţin ca să stea cu faţa la Joel. 

— Să ţii minte că n-a existat un scop iniţial. Nu era în 
prezentări sau în aplicaţiile pentru burse, sau în literatura 
oficială. Doar că unii dintre noi ne-am dat seama, pe baza 
rezultatelor din laboratoarele din Rusia şi din Sudanul de 
Sud. 

Joel a strâmbat din nas. A arătat spre Hwa. 

— N-ar trebui să vorbeşti cu ea? Ea ţi-a pus întrebarea. 

Smith a clătinat din cap. 

— Nu. Răspunsul e pentru tine. 

S-a mişcat pe scaun. A spus în şoaptă: 

— E vorba de tehnologie de extindere a vieţii pentru 
crearea unor trupuri umane. Avatari. De-asta era aşa de 
interesat tatăl tău. Il interesase de când a primit 
diagnosticul de poliomielită. 

Joel părea să-şi piardă răbdarea cu cel din faţa lui. Hwa 
nu-i văzuse niciodată latura asta. 

— E imposibil, doctore Smith. Ştiinţa a stabilit-o cu ani 
în urmă. Maşini? Da. Carne? Nu. Sistemul nervos e prea 
complex ca să-i poţi da copy-paste. l-ar trebui ani să înveţe 
răspunsuri pentru a putea funcţiona cât de cât. Nu există 
imortalitate. Numai medicină bună. 

— Eu sunt de acord, a spus Smith. Dar restul lumii 
afacerilor a lipsit de la lecţia asta. Mai ales cei care cred în 
viaţa de după Singularitate sau viaţa în spaţiu. Tatăl tău şi 
asociaţii lui... A 

Ceasul lui Hwa a bipăit. Au sărit toţi în picioare. În 
camera mică, sunase foarte tare şi absurd de vesel. 

— Scuze. 

Şi-a tras mâneca să se uite la încheietură şi a văzut faţa 
Sabrinei. 

AJUTĂ-MĂ, scria. 

— Mai bine aştepţi până ajung cei de la NAPS acolo, i-a 
spus Joel. Tocmai i-am sunat. O să ajungă imediat la Turnul 
Trei. De acolo te-a sunat, nu? Poţi să aştepţi până atunci. 

Hwa a clătinat din cap. A sărit în barcă. 

— Nu pot. 


4 219 # 


Joel a oftat. A sărit în barcă lângă ea. 

— OK. Atunci merg cu tine. 

— Ce? 

— Gândeşte-te un pic, Hwa, i-a spus Joel, punându-şi o 
vestă de salvare. Ţi-au răscolit apartamentul şi a doua zi 
primeşti un singur mesaj de la prietena ta, în care-ţi cere 
s-o ajuţi? E o capcană. Şi nu te las să intri singură în ea. 

A pornit barca. Era a lui, un cadou de la tatăl său, şi-i 
lipise o jucărie mecha arămie la proră, acolo unde stăteau 
de obicei îngeri, sirene şi logouri. 

— Poţi să stai să te cerţi cu mine sau putem să mergem 
să vedem. Dar aş prefera să merg cu tine decât să mă 
gândesc că tata vrea să se transfere într-un supraom făcut 
la comandă. 

Hwa a mormăit ceva şi a început să dezlege barca de 
chei. S-a aşezat lângă el la bordul de control. 

— Ştii, începi să te implici serios în lupta asta anticrimă. 
Eşti sigur că mai ai chef să preiei afacerea familiei când 
creşti? 

Joel i-a zâmbit. A pornit motorul. 

— Ştii, Hwa, cred că eşti singura persoană din viaţa mea 
care mi-a pus serios întrebarea asta. 

Şi au pornit peste ape. Turnul Trei nu era departe de 
platforma veche, dar fiecare secundă ce trecea făcea ca 
apa să pară gheaţă. Joel i-a dat cheile unui valet şi s-au dus 
spre lifturi. În sala de sport nu era nimic ieşit din comun. 
Niciun țipăt. Nici sânge. Au verificat ambele săli, camera 
de masaj şi vestiarul femeilor, dar Sabrina nu era acolo. 

— Prefect? 

— Sunt gata. 

— Poţi să-mi spui dacă Sabrina Kimball a fost aici? A 
venit la sală azi? 

O pauză. 

— Da. 

— A şi plecat? 

— Nu. 

Privirea lui Hwa s-a iluminat când s-a uitat spre vestiarul 
bărbaţilor. Pe podeaua udă era proiectat un logo şi în uşă 


4 220 # 


era un cărucior pentru curăţenie. 

— OK. 

S-a întors spre Joel. Deodată, tot ce putea să vadă era o 
baltă de sânge uscat, unde fusese cadavrul lui Calliope. 

— Stai aproape de mine. Şi dacă-ţi spun să nu te uiţi, nu 
te uita. 

El a dat aprobator din cap. 

— Hai să mergem. 

Vestiarul bărbaţilor era gol. Nimeni la pişoare. Nimeni 
în cabine. Nici aburi de la duşuri. Dar una dintre cabine 
avea perdeaua trasă. 

— Nu-i nevoie s-o dai la o parte, Hwa, a şoptit Joel. Nu 
cred că ar trebui s-o faci. 

Ea a mângâiat cortina cu degetele. Camera era tăcută. 
Nu striga nimeni după ajutor. Nu se auzeau scâncete de 
teroare. Nici zbaterile frustrate ale cuiva legat şi cu căluş 
în gură. 

— N-o da la o parte, a repetat Joel. Te rog, nu. Putem să 
aşteptăm. Putem să aşteptăm până vine NAPS. 

Hwa a strâns perdeaua în pumn. 

— Nu te uita! 

A smuls perdeaua din inelele ei. Sabrina era într-un colţ 
al duşului. Cu hainele umflate pe lângă ea. La început, 
Hwa a crezut că hainele se măriseră cumva, dar de fapt, 
Sabrina se micşorase. Dramatic. Era mai subţire. Părea 
scheletică. Suptă. Golită pe dinăuntru. Ca o mumie. Când 
Hwa s-a întins s-o atingă, i-au rămas şuviţe din părul ei 
între degete. 

Apoi ochii i s-au deschis. 

Şi a urlat. 

Urletul era uscat, un şuierat urât dintr-un gâtlej 
vătămat. Mâinile ei n-aveau nicio putere. Atârnau slăbite. 

— Hwa...? 

Hwa i-a vorbit de după palma cu care-şi astupa gura. 

— Sunt aici, Sabrina. Am venit. Am apărut. 

— Ela zis... a început Sabrina şi ochii i s-au rotit sălbatic 
în cap. A spus că o să... mă facă frumoasă... Fără 
abonament... 


% 221 # 


Câmpul vizual al lui Hwa s-a înceţoşat. 

— Eşti deja frumoasă. Eşti deja foarte frumoasă. 

— A spus... că mă poate face... diferită... 

— N-aveai nevoie să fii diferită, Sabrina, a rostit Hwa şi 
şi-a şters ochii. Erai bine aşa cum erai. 

Sabrina a încercat să-i strângă mâna. Şi mai mult păr i-a 
căzut pe faianţa duşului. In spatele ei, Hwa a auzit un 
sunet slab. Joel era ghemuit pe podea. Şi, cumva, poziţia 
lui făcea totul şi mai rău, mai real, iar Hwa simţea cum 
începe să-şi piardă controlul. 

— Sabrina, i-a spus, îmi pare atât de rău... 

I-a luat cu blândeţe mâna. Era uscată, ca de hârtie, 
precum coaja unei cepe. 

— Nu eşti singură. Sunt aici. 

— Hwa... De ce...? 

— Nu ştiu, Sabrina. Dar o să-mi dau seama. Promit. 

Din nou, a încercat să dea din cap. Tot trupul i s-a 
vălurit, ca o floare moartă tremurând în briza uşoară. 

— De ce ne-ai lăsat? 

Uşa vestiarului a scârţâit. Hwa s-a întors. A intrat o 
echipă de ofiţeri NAPS. S-au dat la o parte ca să treacă o 
unitate medicală. Cineva i-a pus lui Hwa o mână pe umăr. 
A auzit jargon medical. Înjurături. Cineva a îndepărtat-o de 
Sabrina. I-a separat mâinile de ale ei. 

— Mai multe... a şoptit Sabrina şi s-a uitat în ochii lui 
Hwa. Ela spus... O să... fie... mai multe. 


% 222 Ø 


XV 
WHITECHAPEL/ VIRIDIAN/ TOAMNĂ 


— Bine-ai revenit la Whitechapel, i-a spus domnul 
Moore. Ce te aduce înapoi? 

În ceața groasă a simulării, era mai uşor pentru Hwa să 
spună exact ce gândea. 

— Vreau să ştiu cum le alege. 

— Sunt multe teorii. Eseul tău... 

— Nu scriu un eseu. 

Hwa şi-a pus mănuşile pe care i le dăduse simularea. 
Erau micuţe, din dantelă, mult prea drăguţe pentru ea. 
Toată costumaţia era prea drăguță: o monstruozitate de 
corset şi mătase purpurie. Abia mai putea vedea pe după 
mânecile umflate. Era ridicol. Ca şi cum ai ruja un porc. 

— Încerc să prind un criminal. 

— Încercăm să prindem un criminal, a spus Joel. Un 
ucigaş în serie. Cineva care vânează femei. 

— Oh, a exclamat Moore şi şi-a mângâiat barba. Bine, 
atunci. E altceva. 

Sprâncenele stufoase i s-au unit. 

— Înţelegeţi că nu sunt responsabil pentru răspunsurile 
pe care le dau. Proiecţiile mele sunt acceptate numai în 
unele tribunale. 

— Dar eşti expert, nu? 

Joel a gesticulat spre pietrele de pavaj, spre ceaţă şi 
spre trăsura mare, neagră, cu portierele deschise. 

— Ştii povestea asta mai bine decât oricine. 

— Da. Reprezint suma totală a cunoştinţelor pe acest 
subiect. Ştiu mai multe decât ar putea să ştie orice individ 
şi-mi  înnoiesc constant cunoaşterea de la surse 
respectabile. Dar sunt totuşi o sursă secundară. Inţelegi 
diferenţa dintre surse istorice primare şi secundare? 

Un semn mic de întrebare a apărut lângă pălăria 
domnului Moore. 

Hwa l-a îndepărtat. 


4 223 # 


— Da, ne-am prins. Doar spune-ne toate cauzele pentru 
care ar face cineva asta. 

— Motivele? 

— Da. Motivele. 

— A! 

Moore a bătut cu bastonul în pavaj şi a făcut un gest 
spre portiera deschisă a trăsurii. 

— Pentru asta, trebuie să facem un drum. 

Joel s-a străduit să o ajute pe Hwa să intre, era greu să 
nu se împiedice de rochie, chiar dacă era doar simulată, şi 
imediat au plecat. Ca şi în turul precedent al lui Hwa prin 
Whitechapel, Moore le-a arătat cele cinci crime cunoscute 
din 1888. Joel nu putea să vadă toate detaliile la fel ca 
Hwa, dar ea s-a gândit că poate e mai bine aşa. Văzuse 
destul deja. Şi astfel, în loc să se crispeze de groază, a 
sărit din trăsură la fiecare loc şi a pus întrebări la care 
Hwa nu se gândise: De ce n-ar suspecta nimeni un doctor? 
Dar o moaşă? E vreun adevăr în legătură cu masoneria? 

Aşa că n-a văzut cum devin crimele tot mai rele. Tot mai 
violente. Cum Spintecătorul lua tot mai mult de fiecare 
dată, până când s-a ajuns la cadavrul fără faţă şi fără sex al 
lui Mary Kelly, pe care-l vedeau cenzurat. Nu mai avea 
buze. Nu mai avea sâni. li scosese uterul şi clitorisul. 

— Par omoruri rituale, da, a spus Moore. Dar e foarte 
rar pentru culte să omoare oameni în afara comunităţii lor. 

— Dar cultele Santa Muerte? a întrebat Joel. Am văzut o 
expoziţie despre ele la Muzeul Comportamentului. 

— Nu există niciun cult Santa Muerte, i-a răspuns 
Moore. A fost doar un răspuns ritualic la haosul 
narcoculturii din Mexic. Asta-i orice ritual. O încercare de 
a rândui o lume neorânduită. 

Moore a arătat cu vârful bastonului strada din jur şi 
oamenii de pe ea. 

— De fapt, cred că-i singurul motiv pentru care cineva ar 
face orice. Cultul care l-a crescut pe tatăl tău, de exemplu. 
Şi cel din care face parte acum. 

Hwa s-a uitat spre Joel. 

— Poftim? 


% 224 # 


— El e Joel Lynch. Tatăl lui e Zachariah Lynch, a spus 
Moore şi a arătat cu bastonul. Zachariah Lynch s-a născut 
într-o comună  antiştiinţifică înfiinţată de Gaia Opal 
Abramson. La început era un loc unde se împleteau coşuri 
şi se făcea dragoste liberă... 

— Până când copiii au făcut pojar, a completat Joel. Şi 
polio. Dar tata nu mai e membru al acelui grup. Sau al 
oricărui grup, cu atât mai puţin al unui cult. 

— Compania Lynch nu e un cult? a întrebat Moore. Nue 
o organizaţie nouă fanatic devotată împlinirii dorințelor şi 
visurilor unei singure persoane, pe baza perspectivei sale 
asupra realităţii? 

— Nu e un cult, e doar o afacere de familie, a replicat 
Joel. Şi n-are nimic de-a face cu crime ca astea. Crime pe 
care oamenii le atribuie unor organizaţii precum cea a 
francmasonilor. 

Moore a rânjit superior. 

— Teoria Gull, adică teoria lui Stephen Knight despre 
crime ca acoperire masonică a copilului nelegitim al 
prinţului Albert Victor, e neplauzibilă din mai multe 
motive. În primul rând, problema unui copil nelegitim ar fi 
fost neglijabilă, mai ales dacă el ar fi fost catolic, aşa cum 
pretinde Knight. Actul de instalare din 1701 îi excludea pe 
catolici de la succesiunea tronului. Şi chiar dacă Albert 
Victor s-ar fi căsătorit, căsnicia i-ar fi fost invalidată fără 
aprobarea suveranului, conform Actului căsniciilor regale 
din 1772. 

— Adică tu spui că nu exista un motiv real pentru 
moartea acelor femei. 

Hwa se uita la ofiţerii de poliţie care se mişcau pe lângă 
cadavru, luându-şi notițe şi aprinzându-şi pipe. Unul a luat- 
o la fugă, să vomite. 

— Nu, a spus Moore. Cineva le-a omorât dintr-un motiv. 
Dar era un motiv cu totul personal. Numai ucigaşul poate 
să-l explice. Şi chiar şi atunci, explicaţia ar fi inerent 
limitată de conştiinţa de sine a ucigaşului. 

— lartă-mă, domnule Moore, dar ai lăsat ceva pe afară, a 
spus un bărbat mic, într-un costum albastru luxos din alt 


% 225 # 


secol. 

Era foarte drăguţ şi părea să vină din Sudul American, 
vocea îi era o versiune mai înaltă şi mai însufleţită a vocii 
lui Rivaudais. S-a desprins din spaţiul dintre doi ofiţeri de 
poliţie şi a întins mâna. Abia când i-a strâns-o, Hwa a văzut 
că are degetele mici extraordinar de lungi. 

Moore a bătut cu bastonul. 

— Şi ce anume am lăsat pe afară, domnule Capote? 

— Ceva foarte simplu. Un fapt mic, mic şi simplu, de 
bază. 

Capote s-a uitat admirativ la Joel. 

— Nu eşti o imagine. 

— Am 15 ani, i-a răspuns Joel. 

— Şi merită să aştepţi, sunt sigur. 

Capote s-a întors spre Hwa. 

— Oh, scuze. Nu mă prea lasă să ies. Cel puţin nu în 
varianta mea adultă. Toată lumea îi iubeşte pe Dill şi 
poveştile despre Crăciun şi pe Harper, dar încearcă să fii 
tu însuţi, şi deodată toţi trebuie să semneze o declaraţie de 
renunțare. 

— Te pricepi la ucigaşi în serie? l-a întrebat Hwa. 

— S-a înşelat în privinţa lui Manson, a zis Moore în 
mâneca hainei. 

— Lasă aia! Toată lumea s-a înşelat în privinţa lui 
Manson. Dacă ai citi un roman despre unul cu păr soios ca 
el care şi-o trage cu vedete şi seduce fete proaste din 
suburbie ca să-l ajute să pornească un război rasial şi deci 
apocalipsa, nu l-ai crede. Nu e plauzibil, până se întâmplă. 

Capote s-a uitat implorator la Hwa. 

— Asta-i ideea, draga mea. Există o singură explicaţie 
pentru toate astea, una singură care contează. 

— Ei urăsc femeile, a spus Moore. Ucigaşii în serie sunt 
culmea misoginismului. 

— Nu, domnule Moore, culmea misoginismului a fost 
inventarea corsetului, a replicat Capote şi i-a luat mâinile 
lui Hwa într-ale sale. În plus, sunt destui ucigaşi în serie 
care omoară bărbaţi. Randy Kraft, de exemplu. Şi destule 
ucigaşe. Ştii ce se spune despre femela oricărei specii. Dar 


4 226 # 


de ce oamenii uită ceva despre aceşti ucigaşi, le scapă 
mereu ceva foarte simplu. Foarte uman. 

Zidurile din jurul lor au început să pâlpâie şi să se 
stingă. Pavajul s-a pixelat. Ceaţa s-a destrămat. Hwa a 
văzut circuitele din faţa lui Capote. 

— Ce e? l-a întrebat repede. Ce am uitat? De ce face 
asta? 

— De ce facem toţi ce facem? a întrebat Capote. 

Joel s-a evaporat de lângă ea. Pavajul i-a dispărut de sub 
tălpi. Ceaţa s-a subţiat până la un alb strălucitor. 

— Nu ştiu! a spus Hwa, s-a smuls din strânsoarea lui şi l- 
a prins de umeri. Te rog spune-mi. 

— Că vrea, a şoptit Capote. De aia o face. Că vrea. 
Pentru că... 

Simularea s-a terminat. Hwa a simţit că i se ridică 
stomacul la gât. Şi-a smuls casca de pe cap, ca să nu 
vomite în ea. Doamna Gardner stătea lângă cabină cu Joel, 
care se uita sfios în podea. Doamna Gardner n-a spus 
nimic. A ridicat o mână şi a început să dezlege nodul 
elaborat al eşarfei roz de la gât, ca şi cum astfel şi-ar fi 
eliberat vorbele. Dar n-a avut timp să răspundă, pentru că 
s-au deschis uşile bibliotecii şi a intrat şeful lui Hwa. 

Şi era acoperit de sânge. 

— Daniel! 

— Sunt bine, Joel, a spus Siofra. 

Nu era bine. Cel puţin, n-arăta ca şi cum ar fi. Arăta 
jalnic. Pe cât de jalnic putea să arate un bărbat ca el. Avea 
dâre roşii sub ochi şi pumnii juliţi şi însângeraţi ca o 
bucată de carne mestecată. Sângele îi pătase gulerul şi 
jacheta. Avea cămaşa scoasă din pantaloni într-o parte. 

Arăta obosit. Foarte obosit. 

— Te rog să-mi scuzi înfăţişarea, Joel. Am venit să o 
anunţ pe Hwa de nişte schimbări în protocolul de 
securitate. Pe urmă am o întâlnire cu tatăl tău, Katherine 
şi Silas. M-am gândit să vă duc acasă pe amândoi. 

— Ce făceai în turnul ăsta? a întrebat Joel. 

Dar Hwa avea deja o idee. Beaudry locuia în Turnul Doi. 
Văzuse în profilul lui, dintre toţi, el locuia cel mai aproape 


% 227 # 


de şcoală şi deci cel mai aproape de Joel. Majoritatea 
celorlalţi care lucrau pentru Silas la pază locuiau în Trei 
sau Patru, dar Beaudry era zgârcit. De-aia şi spusese că 
primele sunt mai bune decât petrecerile. Şi lui îi rupsese 
degetul. Şi avea o faţă pe care Siofra ar recunoaşte-o. 

— Nu contează, a spus Hwa. Hai să mergem! 

L-a lăsat pe Joel s-o ia puţin înainte, în timp ce se 
îndreptau spre ieşirea la pasarela de mare viteză. Siofra 
păşea în ritmul ei, alături, şi ea a aşteptat o vreme până să 
deschidă gura. 

— Ai... 

— Nu mă întreba! a întrerupt-o Siofra. E mai bine pentru 
amândoi dacă nu ştii. 

Hwa a înghiţit în sec. 

— Corect. 

S-a uitat la mâinile lui. 

— Dar ar trebui să ţi le îngrijeşti. 

— Nu ştiu, a zis Síofra şi a întins mâinile în faţă. 

Tremurau uşor. Nu era un tremur ca de bolnav, doar un 
fior subtil. A strâns pumnii şi din tăieturile de la încheieturi 
a ieşit sânge. Răni defensive, aşa li se zicea în rapoartele 
poliţiei. De-aia se poartă mănuşi la box. Pentru că într-o 
luptă adevărată îţi faci la fel de mult rău ţie pe cât îi faci 
adversarului, în majoritatea cazurilor. 

— Uneori te simţi mai bine dacă nu laşi ceva să se 
vindece. 

— Aşa e, a zis Hwa înainte să-şi dea seama cât de 
adevărat era. 

Se apropiau de uşile de ieşire. Joel îi aştepta. Siofra şi-a 
încetinit paşii fără să se oprească de tot. Şi-a coborât 
vocea. 

— De ce nu mi-ai spus? 

— Ce să-ţi spun? 

— Ce-au scris. Pe oglindă. 

Părea că se întâmplase foarte demult. Şi părea ceva 
frivol. Ceva de amatori. Beaudry şi ceilalţi şi-au pus nişte 
prieteni să-i distrugă casa în absenţa ei. Era doar 
intimidare, nimic din ce văzuseră ea şi Joel în Whitechapel. 


4 228 # 


Doar dacă nu erau parte din acelaşi lucru. Poate că aşa 
începeau ucigaşii de felul ăla. Într-o zi îi spui unei femei că 
o s-o violezi şi câţiva ani mai târziu îi tai sânii şi-i mănânci 
rinichii. 

După expresia de pe faţa lui, părea că Siofra deja credea 
asta. 

— Nu mi s-a părut important, a răspuns Hwa. 

Siofra s-a oprit brusc. Hwa a observat abia după doi paşi 
şi, când s-a întors spre el, a văzut că faţa îi era insuportabil 
de tristă. 

— Neimportant? a întrebat-o. Neimportant? 

— Da. Nu prea. Nu în marea schemă. 

— Marea schemă. 

Hwa a dat din umeri. S-a uitat în podea. 

— Da. 

A văzut cum se apropie pantofii lui de ai ei. Ai lui aveau 
pete de sânge. Şi ai ei. 

— Uită-te la mine! 

Ea s-a uitat. Era greu. Nu ştia de ce era aşa de greu, dar 
să-i întâlnească privirea o făcea să se simtă de parcă ar fi 
ţinut ochii deschişi într-o furtună de zăpadă. O durea. 

— Cine te-a învăţat pe tine că aşa ceva, o ameninţare la 
adresa vieţii tale, nu e importantă? 

Şi, ca şi cum s-ar fi uitat direct în vântul iernii, ochiul lui 
Hwa s-a umplut de lacrimi. A clipit şi s-a dus. A dat din 
cap. Şi-a mişcat buzele şi-a rânjit. 

— Şi ce-ai de gând? O să faci iar dansul ăsta, dacă-ţi zic? 

— Nu. 

Siofra a mai făcut un pas. Când Hwa s-a încordat, el s-a 
oprit şi s-a dat puţin înapoi. Şi-a coborât şi mai mult vocea. 

— Nu. N-aş face asta. Nu dau în femei. 

Faţa Sabrinei i-a apărut, nechemată, în câmpul vizual. Şi 
a lui Layne. Şi a lui Calliope. Urma mama ei? Hwa a închis 
ochii strâns. Camera de control, şi-a zis. Apasă pe butoane. 
Răsuceşte intrerupătoarele. 

— Noile protocoale de securitate? s-a auzit pe ea însăşi 
cum întreabă. 

— O, alea. 


4 229 # 


Siofra şi-a dres glasul. 

— l-am prezentat sugestia lui Joel tatălui său. O să 
locuieşti cu ei de acum înainte. Şi avem o informare pe 
care s-o citeşti. Despre balul de deschidere. 

Balul se ţinea la un nivel al Turnului Patru cu privelişte. 
În fiecare oră, podeaua se rotea complet, aşa că toate 
cuplurile de la mese puteau să vadă şi oraşul, şi oceanul. 
Şi era cea mai puţin spectaculoasă atracţie. Clubul Synth- 
Bio aranjase fel de fel de plante şi animale special pentru 
ocazie: viţe-de-vie mici, tentaculare, ce urcau pe pereţi, 
păstăi de arțar ce dansau şi se roteau în aer ca zânele şi o 
luau în sus, ca nişte spirale, când atingeau orice suprafaţă, 
fluturi care dădeau din aripile lor cu efect Faraday. 

Niciunul dintre elevi nu le băga în seamă. Erau prea 
ocupați să mimeze sexul anal pe ringul de dans. 

— Un bal de deschidere la liceul din New Arcadia, a 
spus Hwa, dintr-un balcon de unde putea să vadă toată 
acţiunea. 

A dat din mână, arătând spre mulţime. 

— Greu găseşti un cuib mai vicios de... 

— Da, da, am înţeles, i-a tăiat-o Joel. Am stabilit că o să 
urâm seara asta în mod egal, mai ţii minte? Hai să mergem 
sus. 

Sus era evenimentul corporației. Muzica era mai 
liniştită, produsă de instrumente ţinute de mâini umane. 
Oaspeţii nu prea dansau, mai degrabă se îndepărtau cât 
mai mult posibil de ring. Fuseseră invitaţi parteneri, 
investitori şi dezvoltatori prieteni cu familia Lynch, să vadă 
cum merge acest experiment în urbanism. Când Hwa a 
trecut pe un singur strat vizual, a văzut numai logouri 
discutând unele cu altele deasupra unor tarte cu ou foarte 
mici, presărate cu arpagic. 

Zachariah plănuise să facă un anunţ important. Hwa n- 
avea nicio idee despre ce era vorba. Când Joel l-a întrebat, 
tatăl lui i-a zis numai că „o să fie ceva de auzit”. Probabil 
avea de-a face cu Proiectul Poseidon. De ce altceva ar fi 
invitat Zachariah atâţia oameni, mulţi dintre ei prezenţe 
media? 


4 230 # 


— Zachariah chiar a făcut ceva special aici, a auzit-o 
Hwa pe o femeie vorbind cu un grup de roboţi ce semănau 
cu doctorul Mantis, în timp ce intrau la cealaltă petrecere. 

Din ţeasta ei păreau să crească pene verzi ca smaraldul. 
Hwa nu-şi dădea seama dacă erau reale sau nu. 

— Păcat că n-o să mai fie prin preajmă să vadă roadele. 

Hwa l-a tras pe Joel departe de conversaţie. 

— Cu cine trebuie să te întreţii? l-a întrebat. 

— Păi, cel care mi-a făcut designul implanturilor e aici. 
Poate că ar trebui să-l salut. 

— Bine. Hai să facem asta. Unde-i? 

Joel a făcut un semn din cap spre dreapta. 

— Stă lângă femeia cu păr roşu. 

Nu mai era nevoie să se uite. Dar s-a uitat oricum. 
Fileen stătea lângă un bărbat scund, îmbrăcat în 
smoching, asculta atentă şi zâmbea. Arăta mai puţin 
rotunjoară decât de obicei. Obosită. Ca şi cum n-ar fi avut 
timp sau chef pentru mâncare. Când a văzut-o pe Hwa, 
zâmbetul i-a pierit o clipă. Joel s-a împins prin ringul de 
dans cu o mână întinsă înainte. 

— Salut, doctore Carlino! 

Doctorul s-a luminat când l-a recunoscut pe Joel. 
Literalmente. Ceva din ochii lui a fulgerat auriu. li 
aminteau lui Hwa de ochii doctorului Mantis şi s-a întrebat 
dacă-şi făcuse intervenţiile până la capăt - camere în ambii 
ochi, nu doar într-unul. Când s-a uitat la ea şi i-a văzut 
pupilele dilatându-se pe orizontală, a ştiut că da. 

— Hei, Joel! Speram să te văd. Şi ea e paza ta, nu? Cea 
organică? 

Hwa i-a strâns mâna caldă, cărnoasă. 

— Eu sunt. Go Jung-hwa. Bucuroasă de cunoştinţă. 

— Ce specimen minunat eşti, draga mea. 

Carlino a refuzat să-i dea drumul la mână până nu şi-a 
smuls-o Hwa singură. Roşeaţa ce se întindea spre linia în 
retragere a părului nu i se mai ducea totuşi de pe faţă. A 
făcut un gest spre ea. 

— Cred că eşti foarte mândră de toate astea. 

Hwa nu ştia dacă se referă la costumaţia ei sau la trupul 


4 231 # 


dinăuntru. Nu era mândră de niciuna. Amândouă erau 
provizorii. 

— Fac sport, i-a zis în cele din urmă. 

— A, nu, draga mea, mă refer la genomul tău. 

Carlino a făcut un gest ca şi cum ar fi cules bucăţi de aer 
din jurul ei, ca un vraci de pe timpuri într-un ritual de 
vindecare. 

— E atât de curat. Intact. Fără editări. Fără augmentări. 
Pur, simplu, auster. Aproape zen, dacă pot să spun aşa. 

Acea parte din Eileen care încă o mai considera pe Hwa 
prietenă s-a activat pe autopilot, pentru că şi-a pus repede 
mâna pe braţul doctorului Carlino înainte ca Hwa să apuce 
să-i spună ce crede. 

— Mi-e cam sete. Putem să vă aducem ceva de băut? 

— Sigur, a răspuns Hwa. 

Fileen era unul dintre puţinii oameni din încăpere în 
care avea încredere să-i toarne ceva. 

— Două sucuri. 

Eileen a arătat spre ringul de dans. 

— Ca să ştii... 

— E mama ta? a întrebat Joel. Cea care dansează cu 
Daniel? 

— Uite, acum ştii, a spus Eileen şi s-a dus după Carlino. 

Hwa visa şi ăsta era un coşmar. Avea o derealizare şi 
asta era o criză. Era moartă şi ăsta era iadul. Un iad al 
jazzului fără standarde şi crudites şi o eternitate petrecută 
privindu-şi mama cum rânjeşte spre ea de după umărul 
şefului ei şi cum îşi plimbă o mână acoperită cu bijuterii pe 
spatele lui, în sus şi în jos. 

— Vreau să cobor, a spus Hwa. 

— Arată bine, a zis Joel. Auriul vă prinde pe amândouă. 
Bineînţeles, ea îl are pe toată rochia şi tu numai pe nasturii 
de pe costumul ăsta mulat, dar... 

— Hwa-jeon! 

Unii din mulţime s-au oprit să se uite la Sunny. Sunny i-a 
ignorat. A ridicat mâna de pe umărul lui Daniel şi i-a făcut 
lui Hwa un semn să se apropie. Picioarele lui Hwa n-aveau 
niciun chef să se mişte. Niciunul. Şi totuşi se mişcau, poate 


4 232 # 


duse spre mama ei de către Joel. S-au oprit abrupt şi Joel a 
întins o mână spre Sunny. 

— Bună. Sunt Joel Lynch. Hwa e bodyguardul meu. Sunt 
fericit să te cunosc. 

Mama ei i-a luat mâna lui Joel. 

— Ce mă bucur să te întâlnesc, Joel! Sunt Go Sun-hwa. 
Cei mai mulţi îmi spun Sunny. 

Clienţii, a adăugat Hwa în gând. Escrocii. Nu prietenii. 

— Te simţi bine aici? a întrebat-o Joel. 

— O, e o petrecere atât de frumoasă! a izbucnit Sunny. 
Te-ai întrecut pe tine. 

Greaţa care o asalta pe Hwa de fiecare dată când maică- 
sa deschidea gura i s-a ridicat din stomac în gât şi s-a 
accentuat. De ce trebuia să fie acolo cu el? La astfel de 
evenimente oricum câştiga mult. N-ar fi avut nevoie să-l 
deranjeze pe Siofra. Putea să găsească un alt nefericit de 
care să se agaţe. Il alesese pe Síofra fiindcă ştia că lucra 
cu Hwa. 

— Pot să continui eu acest dans? a întrebat Joel. 

— Ce? au întrebat Hwa şi mama ei la unison. 

— Nu te superi, nu, Daniel? Vreau doar să învăţ mai 
multe despre Hwa direct de la sursă, cum s-ar zice. O să 
dansezi tu cu ea, nu? 

— Evident, a răspuns Siofra şi a luat-o de mână pe Hwa 
înainte ca ea să poată protesta. Apoi Joel şi mama ei s-au 
îndepărtat, mama se uita urât la ea peste podeaua 
nesfârşită de marmură, încălcând regulile politeţii. Şi 
Siofra încerca s-o conducă blând. 

— Relaxează-te, îi repeta. O să fie bine. Sunt cu ochii şi 
pe el. 

Hwa se uita direct în pieptul lui. 

— Îmi pare rău. N-am mai dansat de pe la vreo zece ani. 
Oamenii nu-mi intră în spaţiul personal decât dacă mă lupt 
cu ei. 

— Asta te frământă? 

Siofra părea să socotească ceva în minte, ca şi cum îşi 
calcula partea dintr-o notă de plată lungă şi complicată. 
Degetele lui se jucau absente cu clamele de pe spatele lui 


4 233 # 


Hwa. Ele ţin costumaţia împreună, îi spusese Séverine. 
Butonii de perle, din perle adevărate, din Mările Sudice, 
cusute direct pe pielea neagră, erau doar pentru aspect. 

— Nimeni n-a mai venit atât de aproape de tine fără să 
te rănească înainte? De-aia te sperii? 

Hwa a aprobat din cap. 

— Acum nu mai eşti speriată. 

Ea a clătinat din cap. 

— Păi, asta-i ceva. 

A făcut o mişcare cu o mână şi şi-a împletit degetele cu 
ale ei, iar cu celălalt braţ a strâns-o şi mai tare. 

— E cântecul nostru. 

După câteva măsuri, ea a recunoscut „Nu că-i un şut în 
cap?” şi a râs, deşi nu voia. A rotit-o şi a îndepărtat-o de el, 
apoi a rotit-o şi a tras-o înapoi, aducând-o şi mai aproape. 
O acţiune surprinzător de uşoară. 

— Vezi, n-a fost aşa de greu, i-a spus el, ca şi cum îi 
citise gândurile. Trebuie doar să ai încredere în mine. 

Hwa n-avea nimic de răspuns. Dar el continua s-o 
strângă. 

— Mama ta te-a poreclit după un desert pe care-am vrut 
mereu să-l încerc. Hwa-jeon, adică. Am fost în Pyeongyang 
astă-iarnă şi gazdele mele mi-au spus că florile proaspete 
sunt ingredientul secret. Să aştept până înfloresc. 

Hwa s-a uitat în sus la el. Ciudat cum putea să i se 
însenineze faţa şi să i se întunece! Ar fi putut să se caţăre 
în căldura blândă a privirii lui şi să-şi facă un cuib acolo. 

— Cine eşti tu, de fapt? 

El a zâmbit. 

— Tu vorbeşti? Ştii cine sunt. Sunt Daniel Síofra. Mă 
bucur de cunoştinţă. Tu cine eşti? 

Iar a rotit-o înainte şi înapoi. 

— Spune-mi ce-ai văzut în globul de cristal al lui Lynch. 

Merita o încercare. Şi el o întrebase odată. Cumva îşi 
dorea să-i fi spus atunci când a avut ocazia. 

El a înclinat capul. 

— Te-ai uitat la dosarul meu? 

— Dosarul tău e revizuit, i-a spus Hwa. Complet. De ce? 


4 234 # 


Pe faţă i-a apărut aceeaşi privire de învins pe care o 
avusese când văzuse eroarea, atunci, la şcoală, în 
momentul crizei. 

— Hwa... 

— Eşti vulnerabil? Poţi fi hăckuit? Ca unul cu cască? 

— Hwa. 

I s-au înmuiat genunchii. Hwa l-a prins. L-a ţinut. 

— Hwa. Ceva nu-i în regulă. 

— Ce? Ai dureri de cap? 

El s-a îndreptat. A zâmbit. 

— Nu. Deloc, domnişoară Go. 

Ea a simtit fiori de gheaţă pe spinare. Nu vorbea ca el 
însuşi. Ce spusese vrăjitoarea de sub pod despre cum poţi 
să-l manevrezi pe unul cu cască? 

— Hei, i-a şoptit Hwa. Spune-mi numele, băiete! 

— Go. 

Capul i s-a scuturat. S-a prins cu degetele de umerii ei. 
Parcă se ţinea strâns de marginea unei bărci pe o mare 
zbuciumată. 

— Go Jung-hwa. Jung-hwa-sshi. 

— Asta e. Aşa mai merge. 

— Hwa, e ceva în neregulă cu mine, a şoptit Siofra. O, 
Doamne, Hwa, sunt... 

Ceva uşor şi umed i-a atins în treacăt umărul stâng. Hwa 
a simţit ceva dulce. Un pahar de şampanie s-a spart lângă 
ea. Au urmat exclamaţii de surpriză. Şoapte. Râsete. Hwa 
s-a întors. Aproape că nu l-a recunoscut pe bărbat. Mintea 
ei era încă la Siofra. Dar în centrul ringului de dans stătea 
domnul Moliter, foarte, foarte beat. Destul de beat ca să 
arunce un pahar de şampanie spre capul ei şi să rateze. 
Cum de ajunsese aşa? li lăsau pe supraveghetorii balului 
să bea? 

— Tu. 

Bătrânul profesor arăta spre ea. 

— N-ai nimic ce merită vândut pe piaţă, aşa că te 
răzbuni pe ceilalţi. 

Moliter şi-a târşâit paşii pe ring ca un sac de cartofi 
putreziţi ce se rostogoleşte. A continuat să ţină degetul 


4 235 # 


îndreptat spre ea şi să-l agite. Îşi păstra rânjetul de beţiv 
mâncător de căcat, acelaşi pe care-l avea uneori când Hwa 
o lăsa pe Eileen la el. 

— O tipă cu o faţă ca a ta, într-un oraş ca ăsta, cu atâta 
pizdă de vânzare, n-are nicio şansă... 

Pumnul lui Hwa a zburat atât de repede, că aproape n-a 
părut o mişcare. Moliter s-a prăbuşit într-o clipă. A început 
să se zbată pe podea ca un gândac de Colorado, încercând 
să vorbească printre dinţii plini de sânge. 

— Curvă mică cu gură mare. 

Antrenoarea Alexander. Antrenoarea Brandvold. ŒE 
adevărat că unul dintre profesorii de aici are o anumită 
preferinţă? 

— Ce, te-au concediat în sfârşit? Au descoperit cum îţi 
petreci pauza de masă? 

A mimat o masturbare masculină. Moliter a scuipat spre 
ea sânge care s-a împrăştiat, roşu întunecat, pe podeaua 
de marmură crem. 

— Eşti jalnic. 

Hwa s-a întors spre mulţimea adunată. 

— Tipul ăsta de aici a fost profesorul meu. Dacă vă vine 
să credeţi. Şi în ultimul an, imediat după ce a murit fratele 
meu... 

Vorbele o sufocau. A tras aer adânc în piept. A 
continuat. 

— A spus că e păcat că am faţa asta, fiindcă dacă aş fi 
făcut bani cum face mama, frate-miu n-ar mai fi muncit la 
platformă şi n-ar mai fi murit. 

Hwa i-a tras un şut într-o gleznă. 

— Ai noroc că n-am timp de tine. 

S-a întors spre Siofra, care se ţinea de cap. Arăta 
mizerabil. Hwa s-a întins şi l-a sprijinit. Lumea le-a făcut 
loc. L-a dus pe o banchetă lipită de perete. Siofra a 
alunecat şi s-a ghemuit. Ea l-a mângâiat pe păr. Pe faţă. El 
respira uşor, repede şi superficial. Ca şi cum i se scurgea 
tot sângele din el. 

— O, Doamne, am uitat cum e durerea, Hwa, doare... 

— Probabil e doar o migrenă, nu? l-a întrebat Hwa, 


4 236 # 


prefăcându-se relaxată. O să-l găsesc pe Joel şi pe urmă te 
duc acasă şi te reparăm. Joel? 

Linişte. 

— Joel. 

A înghiţit în sec. A strâns pumnii pe după sacoul lui 
Siofra, ca să nu se vadă cum tremură. Era prea mult 
pentru o singură seară. 

— Joel, dracu” să te ia, răspunde-mi acuma sau jur... 

— Joel, trebuie să înţelegi, s-a auzit vocea lui Zachariah 
în urechea ei. 

Joel deschisese o conversaţie live în loc să-i răspundă. 
Asta însemna că nu poate să-i răspundă. Sau n-avea voie. 
Hwa s-a uitat după el prin încăpere. Nu era nicăieri. 

— Plănuiesc să rămân în viață mult timp. Și prietenul 
tău Daniel e parte din plan. 

Hwa a simţit cum i se strânge stomacul. Am planuri mari 
pentru Daniel, spusese bătrânul. O, Doamne. O, futu-i. 

— Joel, unde eşti? a şoptit Hwa. 

Şi-a reglat câmpul vizual. L-a găsit pe Joel. Era la etajul 
de deasupra. Hwa şi-a lipit fruntea de a lui Siofra. 

— Stai aşa, i-a spus. Rezistă, Daniel. 

— Numele meu, a spus el şi a zâmbit îndurerat. Îmi ştii 
numele, a adăugat el printre dinţii care-i clănţăneau. 

— Normal că-l ştiu, a replicat Hwa şi a luat-o la fugă. 

Familia Lynch se adunase într-o cameră mică de şedinţe 
de deasupra pădurii. Prin podea se vedeau roşul şi auriul 
copacilor de dedesubt. Pereţii camerei erau de sticlă. Prin 
ei, Hwa vedea aurora boreală vălurindu-se deasupra 
capetelor, verde şi roşie pe cerul înstelat, un bâzâit în 
dinţii lui Hwa, o mâncărime în muşchi. 

S-a lăsat pe vine, mai aproape de podea. 

— A venit vremea, a zis Zachariah. Joel, tu o să 
moşteneşti această companie. Ăsta a fost planul meu 
dinainte să te naşti. Dinainte să fii doar o blastemă în 
uterul mamei tale. Dar n-am plănuit s-o conduci singur. 

Hwa auzea totul cu un efect stereo bizar. Joel îşi 
deschisese căştile pentru ea şi acum ea auzea prin ambele 
seturi de urechi, şi cele organice, şi cele mecanice. S-a 


4 237 # 


întrebat o clipă pe unde-o fi mama ei în acea pădure. Sau 
Eileen. Unde erau toţi. Cum de ajunsese singură în locul 
ăsta întunecat, tainic. Cum de ajunsese atât de departe. 

— Nu cred în moarte. 

Zachariah a făcut o pauză să respire. 

— Cred că moartea e un mit. Un basm ca să ţină 
umanitatea sub control. Ceva care să ne facă să ne temem 
de puterea noastră de decizie. Ceva să ne facă să 
tremurăm înaintea capacităţii noastre de a alege. 

Un murmur printre cei din familia Lynch. Erau de acord, 
ca de obicei. Ca un amin sau un slavă Domnului. Ca un imn 
pe care-l cântaseră toată viaţa. 

— Mi-am dedicat viaţa acestei companii, a continuat 
Zachariah. 

Îl conducea pe Joel prin cameră, gesticulând spre stelele 
de afară. 

— Am încercat să am o existenţă împlinită, cum se 
spune. Am încercat să le am pe toate. Muncă. Familie. 
Timp pentru artă şi cultură. Unele visuri. ă 

Bătrânul s-a întors şi s-a uitat la Joel. In beznă, 
butoanele armurii lui de respirat străluceau şi pulsau. 

— Am învăţat că nimeni nu poate să aibă tot. 

Zâmbetul i s-a întins, larg şi palid, în întuneric. 

— Poţi să le ai pe toate, dar nu în acelaşi timp. 

Joel s-a încruntat. 

— Nu sunt sigur că înţeleg. 

— Spun că mă retrag. Spun că a venit vremea. Viitorul 
pe care l-am plănuit a durat prea mult să apară. E timpul 
să fac un transfer. Să nu intri niciodată undeva fără să ai o 
strategie de ieşire, Joel. Odată ce o ai, poţi să conduci 
lucrurile cum vrei, fără să te temi de consecinţe. E 
singurul mod de a inova în lumea asta. 

— O strategie de ieşire? a întrebat Joel şi s-a uitat la 
fraţii şi la surorile lui. 

Ei priveau în altă parte. Fiecare ţinea o poză într-o ramă. 
Imaginile din rame se schimbau: Zachariah bătrân, 
Zachariah tânăr. Zachariah bolnav, Zachariah vindecat. 
Toată istoria lui era spusă în acele efigii purtate de copiii 


Y 238 # 


lui mai mari, mai devotați. 

— Transfer? 

— Nu te uita la ei, uită-te la mine, a murmurat 
Zachariah. Eu sunt cel care te-a pus în poziţia asta. Eşti 
moştenitorul meu! Eşti viitorul acestei companii! 

— Dar, tată... 

Joel s-a uitat la tatăl lui, apoi la plămânul de fier din 
centrul camerei, de sub bolta înstelată. 

— Tată... 

— O să fiu în continuare tatăl tău, a spus Zachariah şi 
buzele ca de cauciuc s-au tras înapoi într-un zâmbet vesel. 
Dinţii lui prefabricaţi au lucit nefiresc de albi. 

— Ba chiar o să fiu un tată mai bun. O să am un trup mai 
bun. O să pot să călătoresc cu tine, să te ajut să iei decizii, 
să te ajut să trasezi o direcţie pentru această companie. 
Dar o să pot să am în sfârşit şi viaţa mea. Un început nou. 
Şi cândva aşa o să fii şi tu. 

— Adică peste o sută de ani, i-a răspuns Joel, sec. Adică 
după aia? 

— Toţi am făcut sacrificii, a spus Katherine, sora lui, şi 
imaginea tatălui ei i-a strălucit în mâini. Ar fi fost mai uşor 
să facem compania publică. Dar voiam, aveam nevoie de 
ceva diferit. Şi acum e rândul tău să sacrifici ceva. 

— Ăsta-i viitorul, a spus Paris. 

— Nu-i ca şi cum Daniel a fost o persoană reală, a 
adăugat London. Nu tocmai. Noi l-am făcut, Joel. Noi l-am 
construit. Ca pe o păpuşă. 

— O figurină realizată după un erou, a tunat Silas şi toţi 
au râs. 

Lui Hwa i s-a strâns iar stomacul. Doctorul Smith 
încercase să le spună. Copil Schimbat. Un avatar. Îl 
construiseră după specificaţiile lor, îl crescuseră să le fie la 
îndemână, ca un miel de sacrificiu. Şi acum venise vremea 
să-l măcelărească. 

— Să nu râdem de Daniel, a spus Zachariah blând. A fost 
foarte ascultător până acum. Un angajat model. Doar că i-a 
sucit capul femeia asta tânără. 

Hwa a închis ochii. Era vina ei. Dacă l-ar fi dorit mai 


4 239 # 


puţin. Dacă ar fi avut mai puţină nevoie de el. S-a forţat să 
asculte în continuare. Joel o introdusese în conversaţie cu 
un motiv. Şi îi era loială lui Joel, şi-a dat ea seama. Ceilalţi 
din familia Lynch puteau să se ducă dracului. 

Joel s-a uitat la fraţii lui. S-a uitat la tatăl lui. S-a întins şi 
i-a îndepărtat ceva bătrânului de pe guler. Apoi l-a 
îmbrăţişat. Cei doi au stat îmbrăţişaţi un moment lung. 

— Hwa, a rostit clar Joel. 

— Ea mi-a arătat adevărul, a spus Zachariah şi l-a 
mângâiat pe Joel pe spate. Mi-a arătat ce trebuie să fac. De 
ce să fac mişcarea acum şi nu mai târziu. Să bat fierul cât 
e cald. 

— Hwa, salvează-l pe Daniel! i 

Joel încă îl ţinea pe tatăl lui în braţe. Il ţinea strâns. 

— Hwa, salvează-l! Salvează-l acum! 

— Da, băiete, a murmurat ea. 

I-a atacat pe amândoi. L-a smuls pe Joel de lângă tatăl 
său şi l-a împins în spatele ei cu o mână, iar cu cealaltă i-a 
tras lui Zachariah un pumn în faţă. Să mai încerce să-şi 
transfere conştiinţa şi după ce n-o să mai fie conştient. Să 
vedem dacă-i iese şi asta bătrânului. 

Zachariah Lynch s-a clătinat pe picioare. Numai armura 
îl ţinea drept, ca pe o marionetă ale cărei sfori nu fuseseră 
încă tăiate. 

— Joel... a murmurat el cu gura însângerată. Nu poţi să 
vezi viitorul care vine... 

— Nici pe mine nu m-ai văzut când am venit, i-a spus 
Hwa şi a tras un şut devastator în trupul lui vechi. A căzut 
ca un sac cu frunze uscate. 

S-a întors spre Joel. Băiatul s-a uitat la bătrân. Pe urmă 
la fraţii lui. Aceştia s-au ridicat de pe scaune în acelaşi 
timp, ca un singur om. Ceilalţi din familia Lynch se uitau la 
Hwa şi la Joel. Pentru prima dată în acea seară, Hwa s-a 
gândit la puşcărie. A îngenuncheat. Zachariah încă avea 
puls. 

— Trăieşte. 

— Păcat, a  şoptit Katherine. Megaloman împuţit. 
Vasiliscul lui Roko. Parcă nici n-a plecat vreodată din 


4 240 # 


cultul ăla. 

— Era nebun, a spus Silas. L-am iubit, dar era nebun 
Tău. 

— Bine spus! a aprobat Paris Lynch, aranjându-şi 
jacheta. N-am ce zice, Joel, pentru o primă decizie 
administrativă, te descurci foarte bine. N-o să uităm 
curând. Bineînţeles că o să te ajutăm cu tranziţia, acum, că 
sănătatea tatei a intrat într-un declin rapid. 

I-a făcut cu ochiul lui Hwa. 

Geamăna lui, London, a aruncat rama spre centrul 
camerei. Ceilalţi au imitat-o. Ea a clătinat din cap ca şi 
cum se scutura de ceva murdar. Ceilalţi din familia Lynch 
şi-au ciulit urechile, în aceeaşi manieră. 

— O, Doamne! Se aud ţipete? De jos? 

— Vă doresc un Halloween plăcut, a spus Silas şi a 
ridicat paharul. 

Joel a luat-o la fugă. Hwa l-a urmat. 

— Joel! 

În ultima vreme alerga mai rapid. A avut doar un 
moment la dispoziţie să fie încântată de progresul lui, 
fiindcă imediat mulţimea a strivit-o de perete. A alergat 
împotriva curentului format din adolescenţi care plângeau 
şi urlau pe scări. Boceau şi se împiedicau de trenele şi de 
cozile lor de la smochinguri, în timp ce Hwa cobora. L-a 
văzut pe Joel strecurându-se printre ei, îndepărtându-se de 
ea, rapid şi grațios numai după câteva săptămâni de 
antrenament. Prefectul a încercat să-i spună ceva, dar 
gălăgia era prea mare pe casa scărilor, paşi apăsaţi şi 
înjurături şi bipurile frenetice ale mesajelor. Lentilele o 
inundau cu informaţii despre fiecare elev şi ea le tot dădea 
la o parte. S-a lăsat să alunece pe balustradă la ultimele 
trepte şi a sărit pe ringul de dans. 

Joel era acolo, cu doctorul Carlino. Părea că adormise. 
Carlino îl legăna în braţe. 

— Dă-te de lângă el! 

Hwa l-a împins. L-a ridicat pe Joel şi i-a simţit pielea. 
Încă era caldă. Încă avea puls. Respira normal. 

— Joel. Joel, hai, băiete. Ce e? 


% 241 # 


— Am un buton de oprire, i-a spus Carlino. 

S-a uitat la ea cu ochi morţi. Camerele din ei erau stinse. 
Negre. Goale. 

— Dispari! i-a spus Hwa, clipind des şi repede. 

Şi-a băgat braţele pe sub umerii lui Joel. Il mai cărase o 
dată. Putea să-l care iar. A îngenuncheat. A luat poziţia 
unui pompier în acţiune. S-a uitat în sus. 

O picătură de sânge i-a căzut pe faţă. 

— Pentru astfel de momente, a spus Carlino, un buton 
de oprire e cel mai bun lucru. 

Eileen atârna de tavan în nişte ghirlande. Pielea ei era o 
parodie de hârtie creponată, întinsă şi cârlionţată ca un 
ornament de petreceri de pe vremuri. Ochii îi erau duşi. 
Buzele îi erau o roză. Nu una reală, ci o roză făcută din 
carne, ca şi cum faţa ei se hotărâse deodată să înflorească 
în loc să zâmbească sau să râdă ori să urle, ceea ce trebuie 
să fi făcut. 

Trebuie să fi urlat atât de mult. Atât de tare. Cu atâta 
durere. 

Ca Hwa, acum. 

Şi mai mult sânge a picurat. Hwa îl simţea cald pe 
obraji, ca lacrimile. O parte nimerise pe faţa lui Joel şi ea l- 
a şters cu frenezie, acoperindu-i faţa cu palma şi trupul 
moale, cu propriul ei trup încovrigat. Nu trebuie să se 
păteze, s-a gândit. Nu ca mine. 

Cum o făcuse? 

Când avusese timp? 

Daniel dansase cu ea. Din momentul în care ieşise Eileen 
din cameră. Ochii ei nu-l părăsiseră niciodată. 

— Daniel, s-a auzit spunând. Daniel. Daniel. 
DanielDanielDaniel. 

— Vin, i-a spus el în ţeastă. Stai unde eşti. Nu te mişca. 
Vin imediat, Hwa. Hwa? 

Trupul ei a început să se scuture. O slăbiciune i-a 
cuprins mai întâi partea dreaptă, o pierdere subită a 
controlului, conştientizarea teribilă a faptului că nu poţi s- 
o opreşti, că nu poţi să opreşti nimic, că nu eşti în stare să 
faci nimic din toate lucrurile pe care ai putea să le faci şi 


% 242 # 


pe care n-o să le faci niciodată. Parcă s-a dilatat timpul în 
acel moment, momentul dintre conştiinţă şi dispariţia 
conştiinţei, dintre evenimentul tragic şi percepţia lui de 
către creier. Aşa a fost şi pentru Eileen? Şi pentru 
Sabrina? Pentru Layne? Pentru Calliope? Ultimul moment 
se prelungise într-o agonie infinită? 

Asta era iadul? 

O beznă caldă i-a acoperit ochii. Braţe calde i-au luat pe 
ea şi pe Joel. Buze calde în părul ei. 

Daniel. 

— Sunt aici, a spus el. 

Criza a început s-o sfâşie. 


4 243 # 


PARTEA A TREIA 
NOIEMBRIE 


Y 244 # 


XVI 
FIICĂ 


— Îţi vine asta? 

Sunny i-a întins o rochie ca un fel de şal negru. 

— E transparentă, a spus Hwa. N-o vreau. 

Sunny a plescăit. A aruncat rochia peste grămada cu 
lucruri de lăsat. O grămadă mult mai mică decât cea cu 
lucruri de luat şi decât cea cu statut incert, pe care nu ştia 
dacă să le ia sau nu. Hwa s-a uitat la dulap. Mai aveau 
mult până să termine. Bănuia că dulapul mamei ei ar putea 
fi conectat la un buzunar din subspaţiu pe care universul 
aplicase eticheta A SE SPĂLA CU APĂ RECE ŞI CULORI 
ASEMĂNĂTOARE. 

— Cei de la Societatea Irlandeză de Binefacere o să vină 
aici în două ore să ia lucrurile, i-a amintit Hwa. De ce nu 
mă laşi să te ajut? 

— Tu nu ştii care şi cum. Nu pot să-ţi cer să găseşti 
ceva, pentru că nu ştii unde sunt. Nu-mi cunoşti sistemul. 

Din dulap s-a revărsat o avalanşă de bucle, velur şi pene. 

— Ce mai sistem! 

Sunny s-a îndreptat de spate. A arătat cu degetul spre 
Hwa. 

— Să nu te-aud! Nici să nu te-aud! Dacă familia Lynch ar 
fi fost în stare să-l prindă pe nebunul ăla, n-aş mai fi acum 
în situaţia asta. 

Hwa s-a uitat la grămada de haine. La cutiile cu vase. De 
ce împacheta vase? Abia dacă mânca vreodată. 

— Dacă ai fi votat pentru strategia Lysistrata... 

— N-am intrat într-un sindicat ca să fac grevă. Am intrat 
pentru căcatul ăla de pensie. 

Sunny a ridicat un maldăr de dantelă roz şi a aruncat-o 
peste grămada incertă. 

— Lucrez ca toată lumea din oraşul ăsta. Cât de serios 
pot şi cât de mult pot. 

— Ştiu. 


% 245 # 


Sunny a sporit dramatismul în timp ce răscolea prin 
cârpe. Părea să n-aibă niciun fel de organizare. Cutii de 
depozitare peste haine, peste facturi vechi, peste prosoape 
rulate. Mai mult de 20 de ani de haos total întinşi pe 
podeaua camerei de zi. Hwa nici nu mai reuşea să vadă 
măsuţa de cafea. Nici nu mai era sigură că obiectul pe 
care stătea era un scaun, aşa ascuns sub haine. 

— Urăsc să mă mut, a spus Sunny. 

— Da. 

Hwa a văzut o ilustrată de Crăciun pe care-o făcuse 
înainte de grădiniţă. Era prinsă între paginile unui catalog 
de dildouri de sticlă. S-a gândit să nu pomenească de ea. 

— Mutatul e nasol. 

— De aia rămâi? Sau pentru şeful tău? a întrebat Sunny 
şi a ridicat o sprânceană. Merită să rămâi pentru el? 

— Mamă! a strigat Hwa şi şi-a îngropat faţa în palme. N- 
am... Nu suntem... E şeful meu. 

— Eu şi tatăl lui Tae-kyung n-am avut o problemă cu 
asta. Era managerul meu. E acelaşi lucru. 

Hwa a schimbat subiectul. 

— O să-ţi încapă toate astea în apartamentul din 
Calgary? 

— Bineînţeles. E Alberta. Ţara schiului. 

— Aia-i Montana. 

— Ce-o fi. E pe continent. 

Sunny s-a ridicat şi s-a întins. S-a îndoit de mijloc şi Hwa 
a auzit cum îi pocnesc oasele pe măsură ce i se relaxau 
muşchii şi i se aliniau vertebrele. Sunny a dat la o parte 
nişte cărţi vechi de gătit până a găsit o cutie. Inainte să 
spună ceva, Hwa a ştiut că Sunny o să schimbe limba în 
care vorbeau. 

— Le vrei? 

— Ce-s alea? 

— Poze. 

— Cu mine? Şi Tae-kyung? 

Sunny a clătinat din cap. Era o mişcare minusculă, ca a 
plutei la pescuit când muşcă peştele. 

— Nu. Sunt cu mine. Le vrei? 


4 246 # 


— Ce, sunt pozele tale de prezentare? Pot să le văd şi 
online. Şi credeam că le-ai vândut deja. 

A făcut un gest spre haine. 

— Ar trebui să vinzi şi căcaturile astea. Încă ai fani. Sunt 
sigură că cineva, undeva, îţi vrea chiloţii mai vechi. 

Sunny şi-a supt o măsea. 

— Ai terminat? 

Hwa a dat din umeri. 

— Sunt cu mine de când eram mică. 

Hwa s-a uitat la cutie. 

— Înainte să lucrezi? Inainte de primul tău contract? 

Sunny a negat din cap. 

— Dinainte de operaţii. 

A lipit cutia de piept, ca şi cum, dacă ar fi îndepărtat-o 
de ea o clipă, ar fi fugit. 

— Le vrei? 

Hwa a încuviinţat. 

— Bine. 

Sunny i-a înmânat încet cutia. S-a mişcat cu tot corpul. 
Parcă ar fi murit ceva în cutie din clipa în care n-ar mai fi 
fost atinsă de mâini umane. Când Hwa a deschis-o, Sunny 
a ţâţâit. Dar înăuntru era doar un plic legat cu elastic. Anii 
erau scrişi pe plic cu o grafie pe care Hwa n-o recunoştea. 
A bunicii ei, poate. Hwa n-o cunoscuse. A băgat plicul în 
vestă. 

Sunny a oftat adânc. S-a uitat la grămezi. 

— Du-o jos, a spus şi a arătat spre cea cu lucruri de 
aruncat. 

Hwa le-a pus în doi saci mari de gunoi şi a pornit pe hol. 
Containerele erau pline. Cine se gândise oare că-i o idee 
bună să înfunzi un sac cu scutece acolo? Sau un manechin 
de croitor? Poate că pleca toată lumea din oraş. Deşi, la 
sfârşitul fiecărei luni era un dezastru asemănător în Turnul 
Unu. Trebuia să coboare un etaj sau două. A găsit cel mai 
apropiat rând de lifturi şi s-a şters la ochi. O fi fost praful 
stârnit de cei ce-şi duseseră gunoiul. Îi ardeau ochii. Îşi 
simţea sinusurile arzând. Ceva mirosea oribil. Gunoiul? 
Nu. Era un miros acru, nu dulce, ca de gunoaie. Ca un... 


% 247 # 


îngrăşământ. 

Şi nici nu erau detectoare de explozibil. Daniel îi 
spusese asta despre Turnul Unu. De aia fusese fericit 
pentru ea că se mută. 

Din difuzoarele de urgenţă s-a auzit un cântec. O 
melodie veche, jazz standard pentru clădiri. Dulce. Lentă. 
O mai auzise. Pe apă. În taxi. „Unde sau când”. Aşa se 
chema. Pornea de câte ori treceai pe lângă pancartele de 
protest de lângă reactor. 

O, Doamne! 

— MAMĂ! 

Poate o auzea. Prin uşi. Prin sunetul melodiei. 

— MAMĂ! 

Containerul a explodat. Hwa a simţit fierbinţeala pe faţă. 
A căzut în genunchi. Nu s-a auzit nicio alarmă. N-au pornit 
stropitorile. Hăckuiseră clădirea. Foc peste tot. Tae-kyung 
murise aşa. Exact aşa. Flăcările au început să lingă 
tavanul. Uşile liftului s-au deschis lângă ea cu un clinchet. 
A sărit. Prea târziu, a văzut bezna de dedesubt. Puţul gol al 
liftului. 

A căzut. 

Avea gura plină de sânge. 

Îi ţiuiau urechile. 

Îi zvâcnea piciorul. 

O durea capul. 

Aşa se simţea la sfârşitul primelor ei meciuri. Liftul de 
sub ea avea crăpături mari. Arăta... boţit. Hwa se simţea 
ca ouăle din experimentele profesorului de fizică, domnul 
Branch. De la ce înălţime trebuia să cadă ca să se rupă-n 
două? Cât din ea era rupt? 

Nu se putea mişca. Nu putea să respire. Nu prea uşor, 
adică. Era de la fum sau îi colapsase un plămân? Conta? 

— Prefect? 

Nimic. 

— Daniel? 

Nimic. 

— Joel? 

Nimic. 


4 248 # 


Era într-o cuşcă Faraday gigantică. Comunicarea cu 
lumea exterioară îi era imposibilă. Avea două opţiuni. 
Prima era să iasă cumva din puț. A doua era să deschidă 
chepengul liftului pe care căzuse şi să spere că mai 
funcţiona ceva înăuntru. 

I-a luat ore. Când a terminat, avea degetele însângerate. 
A apăsat, slăbită, pe butonul de urgenţă. S-a auzit doar 
electricitate statică. 

— Merita să încerc, a mormăit. 

Şi ceasul îi era stricat. Uneori apărea câte o lumină pe 
suprafaţa lui crăpată, dar nimic coerent sau inteligibil. 
Doar contururi. Şi lentilele nu-i rezistaseră nici două 
minute. Mai avea doar hainele ce-i amortizaseră căderea şi 
pozele date de Sunny. _ 

Probabil că urma să moară acolo. li rămăseseră o mână 
şi un picior în stare de funcţionare. De câte ori încerca să 
se ridice, voma. A încercat să vadă dacă era sânge în 
vomă, dar îi venea greu să se concentreze. Şi nu prea era 
lumină. Doar o spirală fluorescentă. 

Şi-a zis că aşa ar fi murit oricum. Se urca pe lifturi 
cândva, ca într-un părculeţ de joacă. Era ceva stupid. 
Arogant. Se gândise că, dacă nu căzuse niciodată, nici n-o 
să cadă. Dar acum îi venise rândul. Dăduse zarul cel mai 
mic. Îi picaseră aşi şi optari. Lista cu metafore era 
nesfârşită, doar că nu exista nicio metaforă pentru situaţia 
în care cazi în puţul liftului în timpul unui atac terorist şi 
mori singur, înconjurat de hainele vechi ale mamei tale. 

Şi-a făcut un cuib. 

A adormit. 

Somnul era bun. 

li conserva oxigenul. 

A tot apăsat pe butonul de urgenţă. Nimic. 

A izbit cu piciorul bun în pereţii liftului. Minerii făceau 
asta când erau blocaţi. Aflase dintr-o carte franceză la 
şcoală. Germinal. Aşa se chema. La un moment dat, 
minerii au început să mănânce pielea curelelor şi a 
încălţărilor. Hwa s-a întrebat dacă o să ajungă şi ea până 
acolo. Spera că nu. 


4 249 # 


A continuat să izbească. 

Lumina murea. Indiferent la ce sursă o fi fost ataşată, 
acum nu mai era. Aşa că trebuia să facă ce tot evitase. 
Dacă o făcea însemna că totul se terminase. Că zilele îi 
erau numărate. 

A scos plicul de la Sunny. 

Îi era greu să-l manevreze cu o singură mână. Dar a 
îndepărtat elasticul şi a răsturnat pozele. Niciuna nu era 
prea bună. Cine le făcuse nu se prea pricepea. Majoritatea 
erau înceţoşate. Prost încadrate. Făcute la petreceri, fără 
context. 

Fetiţa din ele era complet banală. 

Nici drăguță. 

Nici atrăgătoare. 

Nici remarcabilă. 

În niciun fel. 

Sun-hwa, 4 ani, scria pe una. 

Arăta exact ca Hwa. Ca Jung-hwa, domnişoara Go, curva 
mică cu gură mare. Fata fără viitor. Sunny arătase exact 
ca ea. Înainte de operaţii. Nepătată, ce-i drept. Dar tot 
banală. Comună, simplă şi deloc specială. Sigur nu ca o 
fată care ar cânta într-o trupă. Ca o femeie la care s-ar uita 
toţi şi ar şi plăti-o. 

Nu-i de mirare că Sunny o ura. Cheltuise mii de dolari să 
nu-şi mai vadă faţa în oglindă zilnic şi a văzut-o cum iese 
din ea. Doar că într-o variantă mai rea. Deteriorată. 
Bineînţeles că Sunny nu putea s-o iubească. 

Nu era o scuză. Dar era o explicaţie. Mai mult decât îi 
oferise în ultimii douăzeci şi trei de ani. 

Hwa şi-a băgat pozele la piept, pe sub guler şi a închis 
ochii. 

Lumină. 

Frig. 

Aer. 

O crăpătură în cameră. 


4 250 # 


XVII 
IUBIT 


Zăpadă. 

Tăcută şi albă şi grea. Acoperea totul. Şi-a îngropat faţa 
în ea. A băut. A lins. A mestecat-o până au început să o 
doară dinţii. Cum ieşise din lift? Poate leşinase. Şi-a împins 
picioarele prin zăpadă cu toată forţa. S-a agăţat de un 
parapet rămas întreg după explozie. Îl simţea rece şi tare 
şi bun în palmele goale. L-a prins în braţe şi s-a tras. L-a 
simţit sub coaste. L-a lăsat s-o ţină. Parapetul cobora pe 
cheiuri şi de-a lungul scărilor ce duceau la nivelul de viteză 
mică al Pasarelei Demasduwit. Multe rânduri de scări, 
toate întoarse cu spatele unele la altele, de fiecare 
suprafaţă atârnau ţurţuri. 

Atât de mulţi. 

Nicio barcă pe partea asta a turnului. Poate erau pe 
partea cealaltă, cea distrusă, stingeau focuri (Oare mai 
erau focuri?) Sau salvau oameni. (Oare mai erau oameni 
vii? Ea încă era vie. Dar nu se simţea ca o persoană). Apa 
avea un strat de gheaţă şi deasupra se aduna zăpadă. Fără 
parapet, ar fi putut să păşească pe ea oricând. 

— Bine că-i parapetul ăsta! s-a auzit Hwa vorbind. Altfel, 
aş merge pe gheaţă şi m-aş îneca. 

Înecul nu suna aşa de rău. Auzise că e un mod bun dea 
muri. Te asfixiai şi pe urmă nu mai era nimic. Layne se 
asfixiase. Se înecase în plămânii ei. Nu arătase ca o moarte 
bună- spumă roşiatică pătându-i gura şi vârfurile de un roz 
electric ale părului. 

O să te taie în locuri de care încă nu ştii. Aşa-i spusese 
vrăjitoarea. Sub pasarelă. Intr-un loc pe care Hwa îl 
crezuse cel mai jos unde ar fi putut să ajungă. 

Trebuia să-şi ridice cu mâna bună genunchiul rănit ca să 
urce pe scări. Până la urmă s-a aşezat pe scări, prudentă, 
din cauza ghetii, şi a început să se împingă în spate cu 
genunchiul bun. Probabil era mai bine aşa. Deja vedea 


% 251 # 


stele. Probabil ca să se ridice complet în picioare ar fi fost 
o idee proastă oricum. 

— Aş putea să mă culc aici, a spus, după un al doilea 
rând de scări. Ar fi ceva de făcut. 

Când a deschis ochii, şi-a dat seama că urcase destul de 
mult. 

— Sună la RoFo. 

S-a împins pe încă o treaptă alunecoasă. 

— Prefect, cheamă RoFo. 

Prefectul n-a reacţionat. Probabil că sistemul încerca să 
ajungă la ea în felul lui. Hwa s-a uitat în jur după camere. 
A văzut un dom vechi, negru şi neted ca ochiul unui rechin, 
şi a făcut semn cu mâna. Dar se îndoia că are vreun sens. 
Jumătate dintre chestiile alea erau de formă. S-a întors să 
se uite la restul treptelor şi a simţit cum îi urcă durerea pe 
nervul sciatic de la gleznă la umăr, ca şi cum îi înlocuise 
cineva tendoanele cu umeraşe de haine răsucite. 

Sus de tot era un dreptunghi de lumină albă. Cât o fi fost 
ceasul? Cât timp fusese în puț? Dacă fuseseră toţi 
evacuaţi? Dacă era ultima rămasă în oraş? 

A început să urce, ca un crab, cât de repede putea. 
Răsuflarea ei forma norişori. Îşi simţea genunchii moi. Ca 
şi cum îi înlocuise cineva încheieturile cu lână. A început 
să recite „Iubirea mea-i dincolo de ocean”. N-o cânta, mai 
mult o respira, o folosea pentru ritm. 

— Ad-o-napoi, a mormăit, împingându-se şi mai sus, ad- 
o-napoi, o, adu-mi iubirea-napoi! 

Genunchiul îi zvâcnea. O durea noada. Mâinile îi 
îngheţaseră şi arătau ca nişte cleşti. Simţea pe spate 
sudoarea curgându-i şi adunându-se la baza coloanei 
vertebrale. Apoi sudoarea s-a răcit şi ea a început să 
tremure. Dinţii îi clănţăneau. Fără casca şi ceasul ei era 
singură. Fără augmentări. Numai carne. Numai carne şi os 
şi sânge şi respiraţie. O siluetă solitară târându-se pe 
piciorul oraşului, ca o ploşniţă. 

S-a împins. 

S-a odihnit la capătul scărilor. Poarta spre scări forma o 
pavăză naturală împotriva vântului şi a rămas acolo o 


4 252 # 


vreme, privind cum cade zăpada şi şopteşte. Abia de 
reuşea să vadă Turnul Trei şi dacă se întorcea, o, Doamne, 
cât o durea, putea să vadă Turnul Doi un pic mai bine. Nu 
era rău, dacă se făcea prea frig ca să mai ningă, sigur ar fi 
murit îngheţată. 

Sus era un set de bariere pentru trafic ce clipeau. Erau 
galbene şi negre, atât cât se vede din ele, unde nu căzuse 
zăpadă. Şi dincolo de ele erau două şiruri de corturi, de un 
galben strident şi un coridor înzăpezit în mijloc. În liniştea 
specială creată de zăpadă, Hwa a auzit aparate de recepţie 
tuşind unele spre altele. 

Aproape ajunsese, când a apărut în fugă cineva într-o 
haină de protecţie. Purta ochelari masivi negri. Era 
acoperit cu zăpadă. 

— Unde te duci? a întrebat şi ei i s-a părut că-i 
recunoaşte vocea. Aoleu, Hwa! 

Şi-a scos ochelarii. Sub ei, Wade avea aceeaşi faţă pe 
care ea aproape i-o spărsese. Deci până la urmă, nu 
plecase din oraş. Câmpul ei vizual s-a înclinat. S-a dus într- 
o parte. O clipă, a crezut că se prăbuşeşte. 

Dar o căra Wade. Şi fugea. 

— PĂRINTE! 

Câmpul vizual i se legăna pe când treceau pe lângă 
bariere. Apoi au intrat într-un cort uriaş. Mirosea a 
mâncare din prafuri: terci de ovăz şi cafea şi suc de 
portocale îngheţat. Cineva înainta prin mulţime. 

Părintele Herlihy. Preotul i-a dus în grabă prin corturi. 
Cerul alb s-a transformat într-o prelată galbenă, cu cabluri 
portocalii şi un schelet metalic. Cineva i-a atins în trecere 
piciorul şi genunchiul i-a zvâcnit, iar ea a scâncit. 

— Ai glezna ruptă? a întrebat-o Wade. 

— Cred că am totul rupt. 

A aşezat-o pe ceva. Părea să fie un scaun de dentist. A 
pus pe ea o pătură ca o folie. A simţit imediat o căldură 
copleşitoare, binecuvântată. 

— Am căzut cu liftul. 20 de etaje. 20 de etaje? Nu ştiu. 
Ştii că în Franţa nu pun la socoteală primul etaj? 

— DOCTORE MANTIS! DOCTORE MANTIS, AVEM 


4 253 # 


NEVOIE DE TINE ACUM! 

Doctorul Mantis s-a lăsat în jos de pe scheletul metalic. 
Avea toracele agăţat de reţeaua de bârne de oţel de 
deasupra, dar ochii lui multipli şi cleştii au coborât până la 
ea. 

— Domnişoară Go! a ciripit. Bună. Care-i problema? 

— Cred că am avut o comoţie. Şi mă doare genunchiul. 

— E în hipotermie, a spus Wade. 

— O, draga de tine! Nu-i prea plăcut, nu? 

— A murit mama. Cred. 

Doctorul Mantis s-a uitat în ochii ei. 

— Ai avut o comoţie. Şi genunchiul tău a suferit 
stricăciuni. O să-ţi injectez ceva în picior ca să-l dezumflu. 
Şi ceva în încheieturi, ca să grăbesc procesul de vindecare 
din rotulă. 

A simţit o durere ascuţită în genunchi. A respirat adânc 
şi durerea s-a estompat. Şi-a imaginat acul ca fiind cel mai 
tare lucru din boţul de jeleu în care i se transformaseră 
oasele. A 

O să mai poată trage cu şutul? Îşi folosea piciorul ăla ca 
pivot. E 

— Şi trebuie să te hidratezi. Asta-i ser fiziologic. 

A simţit ceva în braţ. O înțepătură. Ochii lui Angel 
păreau atât de mari. Şi ai părintelui Herlihy. Acesta 
plângea. Nu, nu plângea. Mai degrabă vărsa lacrimi. 
Lacrimile îi curgeau tăcute pe faţă. Probabil văzuse deja 
prea multe. Poate ce vedea acum îi pusese capac. Poate 
ajunsese la capătul răbdării. 

— Are nevoie de sânge? a întrebat preotul. Pentru că aş 
putea... Sunt... eu... 

Şi-a desfăcut braţele, ca şi cum începuse să-şi transfere 
sângele. Ce ofertă ciudată. De unde ştia că sunt 
compatibili? 

— Nu-i aşa de rău. 

Hwa a încercat să se concentreze asupra feţei preotului. 
Să se asigure că o auzise. Poate că aşa o să se simtă mai 
bine. 

— Am mai avut comoţii. 


4 254 # 


— Prea multe, conform dosarului tău, a replicat doctorul 
Mantis. De la tae kwon do? 

— Şi de la mama. 

Părintele Herlihy a ieşit în fugă din cort. 

Ea s-a uitat la Wade. 

— Am spus ceva greşit? 

Doctorul Mantis i-a întors capul încet în cleşti. 

— Uită-te la mine, te rog. 

Afară, cineva vorbea tare. Silueta uriaşă a lui Wade s-a 
ridicat şi a blocat intrarea. Ca un paznic. Pe urmă s-a văzut 
un fulger de lumină. O cartelă de identificare. Wade s-a dat 
la o parte. Daniel era în uşă. 

— Bună, domnule Siofra. 

Hwa se întreba de unde ştia doctorul Mantis. Era robot. 
Poate avea ochi la spate. 

— Ce-ţi mai fac mâinile? 

Daniel stătea cu mâinile la spate. 

— Se vindecă. Mulţumesc. 

A venit lângă pat. A ocolit pungile de ser atârnate de 
tavan. A luat între palme mâna lui Hwa. N-a spus nimic. 
Doar îi strângea mâna şi sufla în ea, s-o încălzească. 

— Eşti ca un penny scos din uz care tot îmi apare când 
primesc restul. 

— Ce-i aia un penny? 

Pe faţa lui s-a ivit un zâmbet mare. Şi-a şters un ochi cu 
dosul palmei. 

— Vrei să stai aici după ce termini sau să vii cu mine? 

Şemineul. Cada. Votca. Lucruri pentru care merita să ai 
un trup ce sângerează şi arde şi moare. 

Compensaţii pentru carnea muritoare. 

— A doua variantă. 

— Cred că am nevoie de un duş, a spus Hwa, când el s-a 
oferit să-i umple cada. Sună minunat, dar nu cred că mă 
descurc cu cada acum. Să intru şi să ies, adică. Sunt puţin 
ameţită. 

— Bineînţeles. 

Daniel a început să se joace cu robinetele duşului şi să 
testeze temperatura pe braţ. Când a găsit-o pe cea 


4 255 # 


satisfăcătoare, s-a întors spre ea şi i-a privit atent hainele 
rupte. 

— Să te ajut cu astea? a întrebat calm. 

Hwa şi-a mişcat umărul ca experiment. Durerea i-a 
coborât pe spate şi pe nervul sciatic. 

— Da. 

Daniel a îngenuncheat. A început cu ciorapii, i-a ridicat 
piciorul de gleznă şi l-a pus pe genunchii lui, apoi i-a rulat 
în jos. Pe primul, apoi pe al doilea. S-a uitat în sus, spre ea. 

— Porneşte-ţi filtrele, i-a cerut Hwa. 

El s-a încruntat. 

— Ce filtre? 

— Din ochii tăi. Filtrele. Ca să nu... mă vezi. 

El s-a ridicat. 

— De ce-aş vrea să nu te văd? 

Ea a înghiţit în sec. 

— Oamenii mă editează. Sunt urâtă. Sunt de două ori 
mai urâtă dezbrăcată. Îţi fac o favoare. 

— Tu nu vrei să te văd? 

Gura i s-a mişcat. Fusese invizibilă, editată, filtrată, 
ascunsă atâta timp, că nu se gândise dacă vrea sau nu să 
fie văzută. 

— Nu ştiu. Dar dacă n-ai văzut-o... dacă nu m-ai văzut 
atâta timp, poate e mai bine să nu mă vezi deloc. 

— Nu ştiu ce să zic. 

Daniel arăta confuz. 

— Augmentările din ochii mei sunt făcute să mă ajute să 
văd mai mult, Hwa. Nu mai puţin. Nu ştiu ce crezi tu că 
văd, dar niciodată nu te-am editat. 

Hwa şi-a încrucişat braţele peste piept. Voia să se 
ascundă. Cu disperare. Şi-a ridicat mâinile să-şi acopere 
faţa. 

— Nu, te rog, i-a spus Daniel alarmat. Te rog, n-o face. 
Nu te ascunde. Nu de mine. 

Ea a început să se ghemuiască. Ar fi vrut să se 
micşoreze. Şi să dispară. Daniel a prins-o tandru de umeri. 
A oprit-o din cădere. 

— Te-am văzut din prima zi, de când te-ai prăbuşit, i-a 


4 256 # 


zis. După ce te-a atins raza dureroasă, mi-am închis 
camerele din ochi. Şi ţi-am luat pulsul, te-am ridicat şi te- 
am dus printre schelele alea stupide. Şi ţi-am urmărit faţa 
şi haloul şi am citit tot ce-am putut despre tine şi voiam ca 
ei să-ţi aducă un doctor, dar n-au vrut, aşa că am aşteptat 
ore în şir şi, Doamne, îmi pare atât de rău că ţi-am oferit 
jobul ăsta, Hwa. Uite ce ţi-au făcut. Ce ţi-am făcut. 

Vocea îi suna răguşită şi tristă. Ea şi-a depărtat degetele 
şi s-a uitat în sus. Bărbatul avea lacrimi pe faţă. Arăta 
obosit. 

Nu, nu obosit. Uman. 

— A fost egoist din partea mea, a continuat el. Egoist şi 
arogant şi absurd. Ţi-ar fi fost mai bine acum dacă n-am 
mai fi vorbit unul cu altul după ziua aia. Dacă te-aş fi lăsat 
în pace. Erai fericită. Şi prietenele tale erau vii. Şi... 

Hwa şi-a lăsat mâinile să cadă. 

— Pare că te-ai gândit mult la asta. 

El şi-a şters ochii cu mâneca. Ea putea să-i vadă doar 
urmele rănilor de pe degete. 

— Da. Mult. În ultimele zile. 

Hwa s-a uitat la oglinda spartă de deasupra chiuvetelor. 

— Oh. 

— O să închid ochii, a spus el şi i-a închis. 

A ajutat-o să iasă de tot din haine. Ea a intrat în duş şi a 
scos un sâsâit când apa fierbinte i-a atins rănile. A 
micşorat jetul, l-a făcut mai blând şi s-a întors. Daniel 
stătea cu spatele la cubul de sticlă şi sucea leneş un 
prosop în mâini. Acum putea să-l întrebe. Acum, că 
zgomotul apei se domolise şi el nu putea s-o vadă. 

— Tu... voiai? Să mă vezi? 

— Da, a spus el, puţin cam prea repede. 

— Toată? 

După o pauză lungă, el a dat din cap, ca pentru sine. 

— Da, a şoptit. 

Poate că nu mai avea adrenalină în ea. Poate de-aia era 
aşa de calmă. Poate că şocul avea beneficiile lui. 

— Oamenii nu se uită la mine în felul ăla. : 

El a izbucnit în râs. S-a întors cu fața spre tavan. Il 


4 257 # 


vedea prin sticlă cum îşi scutură capul. 

— Asta-i complet fals. Poate că n-ai glaucom, dar ai o 
pată neagră enormă în câmpul tău vizual. 

O pată neagră. Layne spusese ceva despre asta, în vis. 
La asta se referea? Asta încercase să-i spună acea parte 
răzleaţă a inconştientului ei? 

— Greu de crezut, atâta tot. Mai zi-mi cine, în afară de 
tine. 

El a dat din umeri. 

— Nu le ştiu numele. Doar că-i văd cum se uită la tine. Şi 
ei mă văd că mă uit la ei şi nu se mai uită la tine. 

Şi-a trosnit degetele. 

— Oamenii ăia se uită la faţa mea. Se întâmplă tot 
timpul. Tot ce văd e... 

— Gura ta. 

S-a lovit cu ceafa de sticlă. Parcă încerca să-şi scuture 
capul ca să-şi limpezească gândurile. 

— Gura şi mâinile, şi picioarele, şi gâtul şi cum te mişti. 
Cum mergi. Cum vorbeşti. Cum te lupţi. Cum dansezi. 

Hwa s-a agăţat de ultimul cuvânt rostit de el. Era mai 
uşor decât să-l creadă. 

— Nu prea dansez. 

— Ai dansat cu mine, i-a spus el în şoaptă. Purtai aia... 
nu ştiu cum să-i zic. Cu mulţi nasturi. Voiam să te iau 
acasă cu mine. Ar fi trebuit să te iau acasă cu mine. Ar fi 
trebuit să te ţin aici toată noaptea. 

Hwa s-a sprijinit de sticlă în spatele lui, cu palmele pe 
locul aburit unde ghicea că-i sunt umerii. 

— Şi ce să fi făcut? 

Capul lui s-a întors puţin. 

— Orice ai fi vrut. 

Ea s-a uitat la mişcarea gâtului său. 

— Chiar dacă nu s-ar fi întâmplat nimic. 

— N-aş fi... 

S-a uitat în jos, la piciorul pătat şi la braţul plin de 
cicatrici, la trupul ei banal, bun numai pentru a provoca 
durere. 

— N-aş fi prea bună. Nu-i tocmai specialitatea mea. 


4 258 # 


— Crezi că nu ştiu? a întrebat el şi s-a lăsat pe podea. 
Crezi că nu m-am gândit? La cât de greşit e? Voiam să 
aştept. Să-ţi spun abia după ce plecai din firmă. Atunci ai fi 
avut mai multă libertate de alegere. 

Aşa se explicau anumite lucruri. Şi bravo lui. Avea 
dreptate: ceva mai mult ar fi fost greşit, chiar dacă 
existase o tensiune între ei din prima zi. Lynch avusese 
atât de puţine limite, dar Daniel încercase s-o păstreze pe 
asta, să păzească singura limită pe care ar fi vrut s-o 
depăşească. 

— Deci eşti un om al companiei de sus până jos? 

— Nu şi în ultima vreme, a mormăit. Am crezut că le 
sunt dator. Am crezut că m-au salvat. Şi în tot timpul ăsta, 
am fost doar soluţia de rezervă. 

— Deci... a început Hwa şi a trasat cu degetele linii pe 
sticla aburită. Nu le mai eşti dator, nu? Nu mai trebuie să 
joci după regulile lor. Nu şi dacă nu vrei. 

Mâinile lui au înţepenit. Prosopul stătea fix între ei. 
Întins, alb şi tremurând. 

— Lasă-mă să mă uit la tine. Te rog. 

Hwa s-a dat înapoi sub apă. A deschis uşa duşului. El s-a 
grăbit înăuntru, i se dusese orice eleganţă, s-a împins în 
ea, cu ochii roşii, cu hainele pe el. 

— Doamne, Hwa! a murmurat şi gura îi era deja pe a ei, 
pe pată, pe ochii închişi, pe gât, pe palmele ei, când le-a 
ridicat, timidă, să i le pună pe umeri. 

Au căzut peste peretele duşului şi ea a tipat. El s-a tras 
înapoi imediat. 

— Te rănesc? 

I-a luat faţa în mâini. Părea speriat. Hwa nu-şi amintea 
dacă se mai temuse vreodată cineva s-o rănească. Dacă se 
mai temuse cineva că ar putea fi rănită. 

— Nu ştiu cât mai pot să stau în picioare. 

El i-a zâmbit atât de deschis şi de inocent, că era 
aproape de nerecunoscut. 

— Ar trebui să ne întindem? 

Hwa a aprobat cu o mişcare din cap. 

— Dar n-am voie să adorm. Aşa mi-a zis doctorul. 


4 259 # 


El a întins mâna pe după ea şi a oprit apa. Aşa aproape 
cum erau, simţea fiecare centimetru din el prin bumbacul 
ud. Solid, dar elastic, ca un covor bun. Şi mai cald decât 
pielea ei, mai cald decât apa ce curgea de pe ea, aproape 
insuportabil de cald. Un zid solid de căldură care făcea ca 
toate durerile ei, în afară de una, să pară îndepărtate şi 
neimportante. El i-a dat la o parte părul ud de pe faţă. 

— N-o să las asta să devină o problemă. 

S-a descurcat bine pentru cineva cu atâtea răni 
proaspete. 

A luat-o încet. Torturant de încet. A uscat-o, a întins-o, i- 
a uns pielea cu ulei, i-a inspectat toate tăieturile şi 
cicatricile şi bătăturile cu degete blânde şi o gură şi mai 
blândă. Răni vechi, de când căzuse peste o măsuţă de 
cafea din sticlă. De când îi tăiase palma o lovitură de lanţ. 
De când îi pusese Sunny braţul pe un cuptor încins. 
Centuri şi medalii şi trofee. Rana de glonţ, încă roz şi 
lucioasă. El era atât de reverenţios, atât de extaziat, că 
Hwa a trebuit să închidă ochii. A lăsat-o să stea întinsă, să 
se liniştească şi apoi a întrebat-o, în şoaptă, dacă ar fi mai 
corect să se dezbrace şi el. Ea şi-a mişcat capul pe pernă 
în semn că da şi l-a auzit cum începe să-şi arunce hainele. 
Când a terminat, i-a simţit greutatea îngropându-se lângă 
ea în saltea. S-a întins spre ea prudent şi a aşteptat până 
când ea spus că-i OK să se apropie. Şi chiar şi atunci doar 
a ţinut-o în braţe, piele pe piele, şi i-a vorbit şoptit cu 
buzele lipite de gâtul ei, dar numai uneori, când i se părea 
că ea adoarme. N 

— Îmi pare rău, a spus Hwa. Imi pare rău că nu... fac 
mai mult. 

— N-am nevoie să fiu sedus, Hwa. Vreau doar să fii aici, 
vie, în siguranță, cu mine. 

A făcut o pauză şi s-a apropiat şi mai mult. I-a mângâiat 
spinarea şi ea i-a simţit mângâierea aşa cum îi simţea 
vocea când îi vorbea de la celălalt capăt al oraşului. Dar 
acum era mai bine. Mult mai bine. 

— Deşi, dacă e ceva anume ce simţi că vrei, te rog să-mi 
spui. 


4 260 # 


Hwa s-a rostogolit şi s-a uitat la el. Era mai dificil decât 
crezuse. Trupul nu voia să i se mişte. Şi ochii nu voiau să-i 
vadă pe ai lui. 

— Eu... a înghiţit în sec. Eu nu ştiu cum să fac. 

El a luat-o şi mai strâns în braţe. 

— Nu trebuie să faci nimic. Ai avut un şoc. Ai avut trei 
luni de şoc. E bine dacă vrei să-l procesezi. E sănătos, 
probabil. Dar e bine şi dacă vrei să-l uiţi, măcar puţin. 

Ea s-a gândit o vreme la asta. Îşi ţinea ochiul lipit în 
clavicula lui şi urechea atentă la respiraţia lui. Poate că el 
îi văzuse lacrimile scurse din ochiul bun pe pielea lui, dar 
n-a zis nimic. Doar a continuat să o mângâie uşor şi 
insistent pe spate, în jos, până când ea a simţit că i se 
topesc oasele. 

A tresărit când ea s-a implicat, în cele din urmă. A 
gemut şi s-a cutremurat de parcă ea era făcută din foc. 
Semăna ca senzaţia dată de o victorie, ca atunci când 
găseşti o deschidere în garda adversarului. 

— Asta era tot ce trebuia să faci, i-a şoptit el. Mi-am 
făcut o regulă - dacă tu o să începi, eu o să termin. 

— Ca o luptă. A 

Mintea lui Hwa îi plutea odată cu mâinile. Îşi dorea să fi 
fost o luptă. Ar fi ştiut mişcările. Ar fi ştiut să-l citească. A 
îngheţat şi el a îngheţat cu ea. Avea o expresie 
întrebătoare. 

— În noaptea aia. Ai venit aici cu votcă. Votcă rece. 
Pentru că ştiai că aştept. 

— Da. 

A zâmbit şi şi-a îngropat faţa în gâtul ei. 

— Am sperat că noaptea aia o să se termine altfel. 

— Ca asta? 

— Ca asta. Dacă vrei. 

Voia. Voia cu totul. 

N-a durut-o aşa de tare precum crezuse. Dar a durut-o. 
Numai că, după celelalte dureri îndurate, senzaţia vagă 
dintre picioare, ca şi cum s-ar fi împins în ea cu 
genunchiul, nu mai era aşa de rea. Mai ciudat era că-şi 
simţea muşchii cum se acomodează cu acel ceva nou. Ca şi 


% 261 # 


cum se transformau nişte lucruri acolo. La început a fost 
ciudat, apoi n-a mai fost. Şi era oricum mai bine decât să 
nu aibă această senzaţie - când a intrat în ea, era deja 
copleşită dincolo de cuvinte. Aşa că nu i-a mai spus ce 
vrea, doar l-a întors pe spate şi s-a suit pe el. 

Crezuse că o să resimtă mişcarea dureros în spate, însă 
a fost bine. Mai bine decât bine. Stătea cu picioarele prea 
depărtate, dar simţea că i se vindecase şi genunchiul. Valul 
de dopamină era bun pentru vindecare. Şi o adormea. Şi 
acum el a lăsat-o să închidă ochii. 

Dar când s-a trezit, Daniel plecase. 

Hwa şi-a pus cămaşa lui şi s-a mutat în camera de zi. 
Erau acolo un shaker de martini şi două pahare, dar nu şi 
Daniel. S-a dus în baie. Poate era în cadă. Dar nu. Plecase. 
Şi nu-i lăsase niciun bilet. 

Poate că se dusese după mâncare. Aveau totuşi destulă 
în frigider. Aveau. Bizar. Erau împreună acum. Şi în acelaşi 
timp nu. De când se întâlniseră, petrecuseră aproape 
fiecare zi împreună, într-un fel sau altul. Ăsta era doar un 
alt mod de a fi împreună. 

Cel mai bizar era că el o dorise. 

— Prefect? 

— Pregătit. 

— Prefect. Unde-i Daniel? 

O pauză lungă. 

— E cu Joel, la ultimul etaj al turnului său. 

— Joel e bine? 

— E cu Calliope şi Layne şi Sabrina şi Eileen. 

Adrenalina a fost ca un duş rece după năuceala 
provocată de dopamină. Frica a înlocuit euforia. Radiase 
până atunci şi deodată s-a stins. 

— Ce? 

— Suntem toți aici, Hwa. Aşteptăm. 


4 262 # 


XVIII 
UCIGAŞ 


Intrarea dragonului. La asta s-a gândit când a văzut 
camera pentru prima dată. De câte ori văzuse filmul ăsta 
împreună cu Tae-kyung? Sigur, era jeet kune do, nu tae 
kwon do, dar Bruce Lee era un clasic. Se uitaseră chiar şi 
la Jocul morții de câteva ori. 

— Joel? 

Bântuia pe holurile cu oglinzi şi cristale. 

— Daniel? 

De ce nu fusese Joel evacuat? Era clar că oraşul nu mai 
prezenta siguranţă. Cine ştie ce alte explozive erau 
ascunse în globurile de sticlă? Ce prostie să crezi că se 
terminase. 

— Joel? a strigat ea mai tare. Joel! 

Vocea i s-a întors cu ecou. Hwa şi-a privit multiplele 
versiuni din oglinzi înaintând încet. 

— Daniel? 

Ca şi cum camera i-ar fi respectat comanda, una dintre 
fațete s-a deschis şi a apărut Daniel cu Joel după el. Daniel 
ţinea un pistol în mână. Era îndreptat spre domnul Branch. 

— A înnebunit! a zis Branch ridicând mâinile mai sus şi 
depărtându-şi degetele. I s-a prăjit creierul! 

Hwa a simţit cum adrenalina rece îi inundă nervii. 

— Ce? 

— Nu-l asculta, Hwa. El e. Branch. Ele. 

— Daniel, de ce faci asta? a întrebat Joel, speriat, cu 
ochii roşii, ca după plâns. Pune pistolul jos. Nu-i nevoie să 
răneşti pe cineva. 

— Joel, vrea să te omoare, a spus Daniel. El a trimis 
amenințările cu moartea. 

— Nu, Joel! E Daniel! a strigat Branch şi a arătat spre el, 
privindu-l panicat, cu ochi sălbatici. Daniel vrea să te 
omoare. A fost programat. Fraţii şi surorile tale l-au trimis 
să te elimine. De-aia voiau să-l dai la o parte pe tatăl tău. 


4 263 # 


El era cel care te proteja. Sperau că o s-o determini pe 
Hwa să-l omoare. Noroc că era motivată bine. 

Joel s-a făcut de culoarea lutului de la orele de artă. Nu 
palid, ci cenuşiu. Ca scrumul. Astea chiar sunt cuvinte 
adevărate, pentru culori adevărate, şi-a dat seama Hwa. 
Oamenii chiar arătau aşa când le era teamă. Şi Joel era 
îngrozit. 

S-a întors încet spre Hwa. Vocea i s-a gâtuit. 

— Ce... Ce zice? _ 

Hwa a clătinat din cap că nu ştie. Işi ţinea palmele 
desfăcute în faţă. Se mişca foarte încet spre el. 

— Nu-i nimic. Nu ştie ce vorbeşte. 

— Ea crede în teorii ale conspiraţiilor, a spus Branch. 
Despre familia ta. Despre companie. Crede că firma a 
aruncat platforma în aer acum trei ani. 

De unde ştia Branch? Ea îşi mărturisise suspiciunile unui 
singur om. A simţit gust de fiere în gură. S-a întors spre 
Daniel. Daniel clătina din cap. 

— N-am fost eu, a şoptit el. Hwa, crede-mă, îţi jur, nu le- 
am spus nimic... 

— Ce zice? a întrebat Joel. 

— N-a fost niciodată vorba de tine, Joel. S-a întors la job 
numai ca să se răzbune pentru fratele ei. De ce altceva s-ar 
fi întors, după ce a fost împuşcată? 

Şi, din senin, Hwa şi-a amintit cine-a scos-o din clasă în 
ziua aia, pe holul şcolii. E€ adevărat că unul dintre profesori 
are o preferință anume? Crezuse că Brandvold şi 
Alexander se referiseră la Moliter. Dar nu. Vorbeau de 
Branch. 

Branch anulase clubul de ştiinţă în ziua când au găsit-o 
pe Sabrina. Era încă vie când o găsiseră. Singurul ei 
moment liber era după-amiaza. După şcoală. 

— O, Doamne! a murmurat Hwa. Tu erai. Căcănarule, tu 
erai. 

A fugit spre el. Joel s-a aruncat s-o oprească. A blocat-o 
şi ea s-a clătinat înapoi sprijinidu-se în genunchiul rănit. L- 
a văzut de pe podea pe Joel cum îşi ridică pumnii şi ia 
poziţie de luptă. Cea pe care Angel încercase atât de mult 


4 264 # 


să i-o predea, pe vremea când vara abia murise şi zăpada 
era doar o speranţă îndepărtată. 

— Nu, a zis ea şi-a scuturat din cap. Nu, Joel. Nu vreau. 
Nu vreau să ne luptăm. 

— Suntem prieteni adevăraţi? a întrebat-o el. Sau doar 
m-ai folosit? 

De ce suntem prieteni? Suntem prieteni? De ce te 
străduieşti atât de mult? 

Ea s-a ridicat. 

— Da, Joel, a răspuns. Suntem prieteni. Chiar sunt 
prietena ta. Şi aş fi şi dacă n-ar exista bani la mijloc. 

— Nu. Eu sunt prietenul tău. Singurul tău prieten. Ea e 
doar femeia plătită să petreacă timp cu tine şi să te facă să 
crezi că ţi-e prietenă. Ca mama ei, curva. 

— Mori! a spus Daniel şi a tras. 

Hwa s-a aruncat la podea. Şi Joel. Branch s-a legănat 
puţin. Apoi a căzut şi el. Numai Daniel a rămas în picioare. 
Hwa a început să se târască spre Joel, care-şi acoperise 
capul cu palmele. 

— Joel, a spus Hwa. 

Băiatul a scâncit. Ea a continuat să se târască. 

— Hai încoace, băiete! Haide! 

Branch se zbătea pe podea. Hwa a simţit un miros 
teribil. Ceva ca din laboratorul lui Sandro. L-a privit pe 
Branch cum se ridică şi-şi scutură rana care-i smulsese 
jumătate de faţă. 

— De-aia a angajat-o Daniel, a continuat Branch ca şi 
cum nu se întâmplase nimic, cu o voce ca un gâlgâit gros 
de sânge şi putregai. 

— Nu ţi s-a părut puţin ciudat că aveai un bodyguard 
permanent când erau deja cei de la Pază în preajmă? 

— Daniel, a murmurat Hwa. Daniel, fugi! Acum! 

Dar el a tras. Şi a tot tras. Şi Branch se mişca mai 
departe. 

— Joel. Ascultă-mă. Ridică-te. Vino încoace. Acum. 

Joel n-a spus nimic. Părea confuz. Înspăimântat. 
Frustrat. Era prea mult pentru el, şi-a dat seama Hwa. 
Prea mult pentru implantul lui. Se supraîncărca. Şi-a 


4 265 # 


ascuns faţa, dar Hwa i-a văzut-o în reflexii. Cum i se boţise. 
Cum se uita în podea. 

Se prăbuşea. 

— Joel, a strigat Hwa şi s-a întins disperată după el, vino 
încoace! O să fie bine. 

— Nu, Joel. 

Branch a venit lângă el şi a pus o palmă pe umărul lui. 

— N-o să fie. 

Şi apoi l-a ridicat pe băiat de guler şi l-a aruncat într-un 
perete. Cristalul s-a crăpat. Cioburile s-au împrăştiat peste 
tot. Hwa a luat-o la fugă. Daniel a luat-o la fugă. Daniel a 
ajuns primul. Hwa a văzut cum Branch îl înhaţă şi-l aruncă 
la podea. Sub el a început să băltească sânge. Hwa a 
alunecat şi s-a oprit între ei, cu faţa spre Branch. 

— Care să fie, domnişoară Go? a întrebat-o Branch. 
Băiatul sau bărbatul? Liderul sau subordonatul? Banii de 
mâncare sau sexul din milă? 

Hwa s-a auzit cum gâfâie. Nu-şi dorise niciodată atât de 
profund să omoare pe cineva. Nici măcar pe Lázló, în liftul 
ăla. Dorinţa era atât de intensă, că a început să tremure. O 
simţea de la rădăcinile părului până în vârfurile degetelor. 
S-a dus, târâş, spre trupul întins al lui Joel. A 
îngenuncheat. I-a căutat pulsul. Încercând să pară calmă. 

— Ridică-te! i-a zis, ca şi cum erau la antrenament şi 
căzuse pe saltea. Ridică-te, băiete, hai, ridică-te... 

— Când se trezeşte, o să-i spun că tu ai făcut toate 
astea, i-a explicat Branch. O să fiu acel profesor special 
care-o să-i schimbe viaţa. Cel care-o să-l formeze şi-o să-l 
transforme în ce trebuie să fie. 

Hwa i-a simţit pulsul. Joel era inconştient, dar nu 
sângera prea tare. Ceea ce era bine. Hwa a făcut un 
inventar rapid: mijloacele de comunicare erau moarte. Nu 
mai avea ceas. Dar uşile încă i se deschideau înainte. 

— Mereu crezi că o să-l schimbi, a spus Branch. De 
fiecare dată, crezi că tu eşti cel care o să-l facă să vadă 
cum trăieşte şi cealaltă jumătate a lumii. Dar în final face 
alegerea corectă. Eu şi fraţii mei îl inspirăm să devină 
persoana destinată să fie. 


4 266 # 


E chiar în spatele tău. El şi toți frații lui. 

— Nu ştiu ce-ai de gând, a zis Hwa. 

— Normal că nu ştii. Niciodată nu ştii. Până-i prea 
târziu. 

Trebuia să tragă de timp. Să-l facă să se dea în 
continuare mare geniu al răului, ca să aibă ea răgaz să 
facă un plan. Să ajungă la Daniel. Să ajungă la armă. Să 
vadă dacă mai sunt gloanţe. 

— Fraţi? l-a întrebat. Ce fraţi? 

Branch a dat din mână. Arăta ca stăpânul unui conac 
care cere linişte. Pereţii de cristal au început să pâlpâie. 
Unii s-au luminat. Unii s-au stins. În fiecare era o altă 
versiune a lui Branch. În unele era bărbat. În altele era 
femeie. 

Şi în altele, era o maşinărie: ochi strălucitori şi piele 
lucioasă. 

În alta avea şase braţe şi fiecare plutea în jurul lui pe un 
monofilament delicat, răsucindu-se într-o parte şi-n alta. 

— Ei sunt fraţii mei, a spus. Şi toţi fraţii mei au aceeaşi 
misiune, misiunea corporației. Să ducă firma Lynch spre 
stele. 

Hwa s-a aşezat. Lângă ea, fratele Branch reflectat în 
cristal i-a făcut cu mâna şi a zâmbit. I s-au văzut brusc 
rândurile lungi de dinţi negri. 

— Proiectul clubului de ştiinţă, a spus Hwa. Nava 
generaţională. 

— Exact. 

Branch a zâmbit. Şi-a întins degetele, al căror contur a 
început să se estompeze. Ca şi cum părţi din trupul lui 
dispăreau. 

— O să-l inspir. O să-l formez. O să-i fac mintea să cadă 
pradă acelui simţ al miraculosului la care sunteţi toţi atât 
de vulnerabili. E absurd de uşor de exploatat. Ai nevoie 
doar de câteva imagini cu nebuloase şi nişte viori 
plângăcioase şi deodată toată lumea crede iar în destin. 

El, dacă era un el, dacă era o persoană şi nu un lucru, o 
monstruozitate de pe altă lume, care putea să trimită 
ameninţări cu moartea dintre straturile timpului, o, 


4 267 # 


Doamne, o, Maică a lui Dumnezeu, el avea dreptate. 

— Vrei să-l înveţi pe Joel? Minunat. Dar asta, a zis ea şi a 
arătat spre cristalul spart şi spre sânge, nu e învăţare. 

— A, nu vreau doar să-i predau. Vreau să-i schimb viaţa. 
Şi istoria companiei. 

A zâmbit subţire. 

— Şi e mai uşor de făcut când nu eşti şi tu prezentă. 

— Nu-nţeleg. 

Branch şi-a mişcat iar mâna şi cristalele au sclipit. Doar 
că acum o arătau pe Hwa. Multe versiuni ale ei. Toate 
tinere. Toate pătate. Toate moarte. Unele erau arse. Altele 
erau bătute. Altele putrezeau în scurgerile de sub New 
Arcadia şi pescăruşii le mâncau ochii. Unele pluteau 
printre lipitori şi rechini spre viermii însetaţi de sânge de 
pe fundul apei. Unele nu se născuseră deloc. Hwa ştia asta 
pentru că în imagini se vedea Tae-kyung. Adult. Cu medalii 
şi o centură de campion şi o fată drăguță ce părea 
coreeancă şi bebeluşi drăguţi, iar mama ei era acolo, 
Sunny era acolo, grasă şi albită, făcea riduri la coada 
ochilor când zâmbea, dar nu-i păsa. Erau toţi mult mai 
fericiţi. Era mult mai bine fără ea. 

— Te-ai întrebat vreodată de ce te urăşti şi ai vrea să 
mori? a întrebat-o Branch. Pentru că ar trebui să fii 
moartă. 

Hwa a clipit şi a lăcrimat. Globul de cristal al lui Lynch. 
Se întorsese de unde pornise: în genunchi, plângând, 
văzând lucruri ireale. Nu puteau fi reale. 

— Timpul e ca un panopticum pentru mine şi fraţii mei, 
a explicat Branch. Ca turnul ăsta. Stăm în centru şi 
deschidem ce uşi vrem. Dar această uşă, cea spre New 
Arcadia, e cea mai importantă. 

— O da? a întrebat Hwa şi s-a ridicat. 

Toate surorile ei au privit-o din cristale. Poate că acel 
moment, acea luptă, se desfăşura altundeva, în alt timp, pe 
veci. 

— Cum aşa? 

— Tot ce formează viziunea, misiunea şi planul strategic 
al corporației Lynch pentru următorii două sute de ani se 


% 268 # 


întâmplă aici. Şi începe când se termină influenţa ta 
asupra lui Joel. Când pleci din companie. 

Hwa s-a încruntat. A început să meargă în cerc. Să-şi 
examineze cadavrele. Când avea trupul umflat sau rupt ori 
ars, pata nu mai părea mare lucru. Conta mult mai puţin 
când era moartă. De ce-i arătase globul de cristal o faţă 
nepătată? Al cui era acel viitor? 

— Dar nu l-aş părăsi niciodată pe Joel. 

Cristalele s-au înnegrit deodată. Branch a rânjit larg. Şi- 
a lipit palmele una de alta. 

— Ştiu! Nu-l laşi! Niciodată! Stai lipită până la final! 
Asta a fost greşeala fraţilor mei. Au încercat să te omoare. 
Dar era şi mai rău! Te iubeşte şi mai mult după ce mori! 

Ochii i s-au aprins. 

— Dar ştiam că, dacă te-aş discredita, dacă te-aş slăbi, 
poate l-ai lăsa pe Joel în urmă... 

— Voiai să-mi dau demisia, i-a spus ea şi a strâns 
pumnii. De aia mi-ai omorât prietenele. Voiai să renunţ. 

— Am crezut c-ai făcut-o. Ai făcut-o, de fapt, după 
Calliope. Şi apoi te-ai întors. Păcat. Celelalte ar fi fost vii 
acum, dacă nu te-ai fi întors. 

Hwa voia să vomite. Dar n-a vomitat. A tras adânc aer în 
piept. S-a gândit la camera de control. La butoane. La 
manete. La ecranele mari, cu Branch pe ele, micşorându-se 
şi iar micşorându-se până la un singur punct strălucitor şi 
ştergându-se. Camera de control. Bineînţeles. 

— Dar e greu să ţi se anticipeze mişcările. N-ai 
implanturi. Există prea puţine informaţii cu care să lucrez. 
Am avut probleme să-ţi modelăm simularea. 

Hwa nu se putea uita la gâtul lui Daniel. S-a întins spre 
mâna lui. Era bleagă. Fără viaţă. A început să caute 
pistolul. 

— Şi ce se întâmplă dacă renunţ? 

— Rasa umană, dacă poţi să-i mai zici aşa, părăseşte 
planeta din cauza politicii corporației conduse de Joel. 
După moartea tatălui său, acordă prioritate călătoriilor în 
spaţiu pe termen lung. Tot ce învaţă în oraşul ăsta despre 
locuirea pe termen lung într-un sistem izolat, închis, îi 


4 269 # 


foloseşte în planurile sale de CEO. Găseşte oamenii 
potriviţi şi face investiţiile potrivite. Devine un căpitan al 
industriei, ca tatăl lui. Trăieşte de două ori mai mult decât 
el şi creează o dinastie ce locuieşte în stele ani lungi după 
ce moare. Şi toate astea pentru că nu se lasă prins aici, în 
noroi, pe Pământ, încarcerat în gravitație şi lipsă de 
viziune. Lipsa ta de viziune. 

Hwa a prins pistolul între degete. Nu mai trăsese 
niciodată. Era greu. Rece. 

— Şi dacă nu renunţ? 

Gura lui Branch a devenit o linie subţire. 

— Compania pică. Joel o dezmembrează. Numele Lynch 
moare pe această planetă. 

— Şi tu eşti aici numai să protejezi o investiţie? 

Branch a zâmbit. În pereţii de cristal, fraţii lui s-au trezit 
la viaţă şi au zâmbit odată cu el. Insecte. Bestii. Fantome. 
Monştri. Toţi, cu acelaşi zâmbet uriaş, flămând. Un zâmbet 
de vânzător de maşini. 

— Nu înţelegi? a întrebat Branch. Noi suntem familia 
Lynch. Noi suntem descendenţii lui Joel. Noi suntem parte 
din echipa tactică, cum eşti şi tu. Punem în act planurile 
Strategiei făcând anumite investiţii în trecut. Ne-am extins 
proprietăţile, am  îmbrăţişat potenţialul adevărat al 
tehnologiilor noastre şi am călătorit spre stele. Acolo am 
început prototipul soluţiilor de călătorie pe termen lung. Şi 
aşa ne-am deschis porţile spre o infrastructură valabilă. Şi 
odată ce am înţeles cât de departe am putea să mergem, 
ce influenţă am putea să avem... 

Branch şi-a deschis braţele larg. 

— Poate nu mai suntem umani, dar tot avem o afacere 
de familie de susţinut. 

Râsul a erupt din gâtlejul lui Hwa înainte să-l poată opri. 
I se zguduiau umerii. li tremura tot trupul. A râs până i-au 
dat lacrimile. Nu putea să se oprească. 

— Ce-i aşa de râs? 

— Tu. 

Se lupta să-şi recapete controlul respirației. 

— Tu eşti de râs, idiotule! 


4 270 # 


S-a uitat la Joel. 

— Joel a ales să mă ajute. A ales asta după ce ai început 
să-mi omori prietenele. Aşa a vrut el. Pentru că-i bun. E un 
om bun. Şi cu cât mai mult ai încercat să ne desparti, cu 
atât mai mult s-a lipit de mine. 

Hwa a ridicat arma cu ambele mâini. S-a aplecat, a 
căutat în centura lui Daniel şi a găsit gloanţe. A ţinut 
pistolul între genunchi, ascuns după trupul lui Daniel. 

— Grămadă proastă de unu şi zero ce eşti, a zis şi a 
ridicat pistolul, plin acum. Te-ai uitat la informaţii atât de 
atent, că ai uitat că e o persoană dincolo de ele. 

A tras o dată şi a fugit spre el. S-a dus cu un picior spre 
capul lui. Deodată s-a trezit în aer. Se rotea ca o jucărie. 
Era atât de puternic. Incredibil de puternic. Îşi ţinea mâna 
strânsă pe glezna ei şi era o mână din diamant, ca toată 
camera. 

Branch era exact ca locul ăla oribil, o creatură goală pe 
dinăuntru, făcută din silicon şi ură, tare şi strălucitoare şi 
rece. Fără inteligenţă. Nu neapărat. Poate că nici nu era 
conştient. Doar un program ce rulează. Doar trăind 
identitatea companiei la maximum. Viitorul la care tânjise 
Zachariah Lynch era acolo şi era acel obiect monstruos, 
inuman, încarnarea investiţiilor sale. 

— Credeai că o să-ţi iasă. 

— Merita să încerc. 

— Tu... 

O parte a feţei lui s-a desprins. S-a umflat, s-a răsucit şi 
s-a întins, încercând să se repare. Deodată avea altă faţă, a 
lui Daniel. Apoi a lui Joel. Apoi a lui Zachariah. Pe urmă, a 
mamei ei. Şi a Sabrinei. Şi a lui Layne. Şi a lui Calliope. Şi 
a lui Eileen. S-a dat înapoi, clătinându-se. I-a dat drumul 
lui Hwa. Mirosea a putred. Cancer. Duhnea a cancer. 
Înăuntru era carne, ca a ei. Toată puterea lui era doar o 
aparenţă. 

O voce înfundată i-a spus să plece. 

I-a spus să plece acum. 

I-a spus că n-o scăpase din puţul liftului ca s-o vadă 
murind aici. 


% 271 # 


I-a spus că o să-l reţină pe monstru cât o să poată. 

I-a spus că-i pare rău. 

Pentru fratele ei. 

Pentru oraş. 

I-a spus să fugă. 

Aşa că a fugit. 

Hwa abia dacă mai simţea ceva în genunchi sau în umăr 
în timp ce sălta pe valuri, în drum spre reactor. Gheaţa era 
moale şi fragilă şi nu opunea nicio rezistenţă bărcii. 

Ningea iar. Ninsoarea cădea repede, grea şi înclinată, 
ceea ce o forţa pe Hwa să înainteze mai încet decât ar fi 
vrut. A observat şalupa care o urmărea numai datorită 
steguleţului portocaliu. Branch. Vântul rece îi şuiera 
printre dinţi, în gingii. Ar fi trebuit s-o doară. Dar n-o 
durea. A acostat lângă reactor şi a sărit din barcă pe chei 
fără să alunece pe stratul gros de gheaţă. Era gheaţă şi pe 
faruri şi le dispersa strălucirea violetă, le dădea ceva din 
calitatea unei acuarele. Nici măcar nu era conştientă de 
frig. 

Pe uşa laboratorului era un lacăt. Hwa a tras în el şi-a 
deschis uşa. A lăsat-o să se caşte încet în urma ei. Ca el să 
ştie unde este. Să vină după ea. Uşile laboratorului se 
deschideau pentru ea. Doar cu un gest. Şi când a pocnit 
din degete, s-a oprit alarma de urgenţă. 

Parcă avea cheile oraşului. Ca şi cum ar fi fost o 
persoană nouă. Una cu statut. Toate uşile ce-ar fi trebuit 
să rămână închise, se deschideau. Până la urmă, şi uşile 
şcolii aveau să se deschidă pentru ea, dacă încerca. 

N-avea timp să încerce. 

Se simţea iar ca pe ringul de luptă. O serie de decizii, 
fiecare calculată să facă maximul de rău în cât mai puţin 
timp. Restul se estompa în fundul minţii. Exista numai 
momentul prezent şi alegerea prezentă. Era atât de 
simplu. Atât de binecuvântat de simplu. li lipsise. 

— Prefect. 

— Pregătit. 

— Prefect, am nevoie de un glonţ. 

Minisubmarinul a apărut la suprafaţă bolborosind. Hwa 


% 272 Ø 


i-a deschis chepengul fără probleme. Ar fi trebuit să fie 
greu. Dificil. Dar nu era. Se simţea ca una dintre acele 
mame care pot să ridice o maşină de pe copilaşul lor. Se 
simţea ca beată. Cu acea uşurinţă specială ce-ţi apare când 
nu-ţi simţi bine extremităţile. Poate că aşa se întâmplă 
când vine după tine un gunoi extradimensional. Deodată 
nu-ţi mai pasă. 

Hwa a urmărit şalupa care se apropia. Apoi s-a întors să 
se uite la oraş. Şi-a dorit o clipă ca turnurile să nu fi fost 
acoperite cu zăpadă şi gheaţa să nu atârne de orice 
suprafaţă. A încercat să şi-l imagineze în lumina soarelui, 
sub un cer albastru, pe o mare calmă. Apoi a sărit în 
submersibil. 

Manivela din interior a fost la fel de uşor de mişcat. A 
rotit-o şi a închis chepengul, până a apărut pe ea o 
luminiţă verde în forma unei feţe zâmbitoare. 

I-a făcut un semn de apreciere cu degetul mare. Bordul 
submarinului era simplu: un accelerator, un joystick şi o 
frână. Era legat de un tub imens, aşa că nu putea să 
meargă prea departe. Celelalte instrumente de pe bord 
erau pentru lumini şi camere video şi Hwa n-avea nevoie 
de ele. 

Jos. 

Jos. 

Jos. 

Reactorul se profila uriaş peste sfera submarinului. Hwa 
a inițiat programul de transbordare şi a urmărit animația 
de pe bord, care-i arăta cât de aproape era de contact. 
Părea cumva obscen. Dar în cele din urmă contactul s-a 
făcut, ecluza s-a deschis şi ea a putut să iasă. 

Interiorul camerei de control a reactorului arăta exact 
cum promiseseră designerii. Un tub gol, ce ducea spre o 
cameră cu pereți goi. 

Erau câteva display-uri în ea. Arătau progresul 
reactorului şi siguranța miezului său. Deja pornise şi 
funcționa la capacitate minimă. Pentru mai mult, trebuia 
să scoţi mai mulți ioni din apa de mare şi să adaugi mai 
mult tritium. Dar de acolo puteai să-l ventilezi sau să-l 


4 273 # 


închizi de tot. 

Uşa s-a dat la o parte. La fix. 

— Camera asta, a spus Branch şi s-a uitat după uşa care 
fusese în spatele său mai devreme, iar acum era doar 
perete alb. Ce cameră-i asta? 

— E camera mea. 

Hwa a închis ochii. A ridicat mâinile. Spera că o să 
meargă. Spera că instinctele ei aveau dreptate. Şi a 
început să opereze. 

Camera de control. Toate butoanele. Toate manetele. 
Uşa închizându-se în urma ta. Uşa pe care nimeni n-o 
poate deschide în afară de tine. O cameră perfect 
securizată, unde ai control total. Unde ai toată puterea. O 
să-ți răspundă la comenzi ţie şi numai ţie. O să se poarte 
exact cum vrei, pentru că asta e o urgenţă. Pentru că 
nimeni n-ar trebui să fie acolo jos. Dacă e cineva acolo 
înseamnă că oraşul New Arcadia şi toţi locuitorii lui sunt 
într-un mare pericol. : 

Când a deschis ochii, se afla acolo. In camera de control. 
Cea despre care vorbise de atâtea ori cu Tae-kyung. 
Zumzăia. Scotea sunete. Cânta. Display-urile arătau 
reactorul în imagini pixelate, străvechi, verde-pal pe 
negru. Era mare şi greoi şi butoanele erau atât de 
strălucitoare, că frigeau la atingere. Şi chiar acolo, sub 
degetul ei mare, era un buton roşu, grăsan. Butonul. Cel 
din fiecare poveste apocaliptică. Cel pe care nu trebuie să 
apeşi. Niciodată. 

— Problema ta e că n-ai deloc imaginaţie, a spus Hwa şi 
a apăsat pe el. 

INIȚIEREA SUPRAÎNCĂRCĂRII, scria pe display-uri. 

Branch s-a uitat la ele. S-a uitat la ea. 

— O să mori. 

Hwa a clătinat din cap. A îndepărtat toate butoanele. 
Acum tot bordul rămăsese numai plastic cenușiu. 

— Nu. Amândoi o să murim. Aici. În noroi. Împreună. 

Branch a scos un sunet cum Hwa nu mai auzise 
niciodată. Era un scârţâit lung, răsunător, de frustrare. S-a 
aruncat spre pereţi. A izbit şi a lovit şi s-a aruncat în 


Y 274 # 


suprafaţa lor albă, netedă. Nimic nu s-a deschis pentru el. 

— Trebuie să fii organic, a spus Hwa. Scuze! 

A sărit cu boltă şi a prins-o de umeri. A scuturat-o. 

— Opreşte-l! Acum! 

Hwa a început să râdă. Era ciudat. Ar fi trebuit să-i fie 
frică. Groază. Să fie măcar neliniştită. Cel puţin îngrijorată 
că o să-i cadă pielea şi o să i se topească ochii. Dar era 
ceva atât de delicios în frustrarea lui Branch. Avea 
expresia unei pisici care se bate cu ea însăşi în oglindă. 
Vicios şi furios, dar încă profund stupid. Cu cât se gândea 
mai mult la asta, cu atât mai mult îi venea să râdă. Incet, s- 
a desprins de umerii ei. Hwa începuse să sughiţe şi el a 
plesnit-o. 

— Chiar aşa, a vorbit Hwa şi a întors capul, abia simțind 
durerea. Chiar aşa, băiete? Atâta poţi? 

A pocnit-o în stomac. O durea, dar nu aşa de tare cum ar 
fi fost normal. Poate că începuse să slăbească. Probabil de 
la radiaţii. Cel puţin, aşa spera. 

— Nătărăule! a spus ea şi l-a scuipat. Chiar ai dat-o-n 
bară la asta, băiete. N-o să mai primeşti un ceas de aur. O 
să-ţi dea jos de pe perete plăcuţa cu Cea mai Ucigaşă 
Dronă a Lunii. 

Branch şi-a şters sângele şi fierea de la gură. 

— Eşti la fel de rea, proastă şi meschină ca surorile tale, 
i-a zis. N-ai viziune. Nu înţelegi ce faci. 

Hwa a rânjit cu gura plină de sânge. Şi-a lăsat accentul 
să se desfăşoare. 

— Da? Din câte îmi dau eu seama, o serie de crime, o 
explozie majoră şi o scurgere a reactorului nu-s ceva prea 
bun pentru afaceri. Aşa că zi-mi: cum o să facă Joel 
investiţiile corecte dacă o să fie ocupat să curețe mizeria 
asta? Tot capitalul ăla n-o să se ducă în buzunarele 
avocaţilor? Pentru că oamenii din oraşul ăsta au o bază 
pentru un proces. Cred că familia Lynch o să-şi vândă câte 
ceva. Poate că o să renunţe la unele lucruri. 

Branch s-a dat înapoi. S-a întors spre ceasul de pe 
display. S-a aşezat pe un scaun. S-a uitat la numere. A 
văzut cum urcă nivelul de radiaţii până la roşu. 


% 275 # 


— Am dat greş, a spus Branch. Sunt un eşec. 

— Te obişnuieşti. În cele din urmă. Ştiu din experienţă. 

— Am ratat să închid bucla, a murmurat. Tu eşti bucla 
stranie. 

— Ce? _ 

— Tu eşti bucla stranie, a spus. Dezordinea. În literatura 
de specialitate, în module, unde suntem antrenati, aşa eşti 
numită. Dezordinea. Jobul nostru e să te ordonăm. 

Deşi stomacul o durea, lui Hwa încă îi venea să 
chicotească. 

— Drăguţ. O să-i spun mamei despre asta. Când o văd în 
iad. 

S-a uitat cum urcă nivelurile. Nu se simţea prea bine. Se 
simţea fierbinte. Cuprinsă de febră. lInceată. Branch 
pâlpâia ca o lumânare. Ca şi cum nu reuşea să se ţină 
adunat. Trebuia să-l întrebe acum. 

— Şi felicitările aniversare? 

— Ce? 

— Ameninţările. De ce-aţi trimis amenințările dacă ştiaţi 
că o să mă angajeze să-l protejez pe Joel? 

Branch i-a arătat, pentru ultima dată, rânjetul lui 
condescendent. 

— Nu noi le-am trimis. 

Camera s-a umplut de lumină. 


4 276 # 


XIX 
UMAN 


O voce sonoră. Frumoasă. Bogată şi adâncă şi perfectă. 

De la o vreme - nu ştiu nici eu din ce pricină- mi-a pierit 
toată veselia şi m-am lăsat de toate deprinderile şi 
îndeletnicirile mele, şi mă simt atât de copleşit de această 
toană rea, încât şi minunata alcătuire care e pământul îmi 
pare doar o stâncă stearpă. Vedeţi voi, acel prea frumos 
baldachin, văzduhul, mândra boltă ce atârnă asupră-ne, ca 
un acoperământ falnic, bătut în scântei de aur, nu e pentru 
mine altceva decât un vălmăşag de miasme spurcate şi rău 
mirositoare. Ce lucru desăvârşit e omul! Ce aleasă îi e 
cugetarea! Şi cât de nemăsurate însuşirile! Ce falnic şi 
minunat în portul şi mişcările sale! Întocmai ca un înger în 
fapte şi ca un zeu în năzuinţele lui. Podoaba luminii! Pildă 
a vietăţilor! Şi totuşi ce e pentru mine această mână de 
lut? 

Hwa a deschis ochii. Nail stătea lângă ea şi citea dintr-o 
carte de buzunar. Avea părul mai lung decât îl ţinea ea 
minte, dar în rest arăta exact la fel. Palid, chipeş şi bine 
îmbrăcat. Ca şi cum nu se schimbase nimic pe lume. 

— O, eşti trează! Madam o să fie mulţumită. 

Hwa a încercat să spună ceva. 

— Da. E vocea mea. l-am dat-o ca parte din contractul 
nostru. Dar ţi-o împrumută ţie pe durata convalescenţei. 
Avem voie să discutăm. Ai vrea nişte apă? 

Era trează. 

Imposibil. 

A dat din cap că da. 

Hwa avea numai o idee vagă despre ce face iradierea, 
dar ştia că n-ar mai fi trebuit să aibă piele. Sau ochi. Sau 
plămâni funcționali. Ar fi trebuit să fie o băltoacă de 
brânză umană topită. Aşa funcţiona. Corect? Apa avea un 


” Fragment din Hamlet de William Shakespeare, traducere de Ion 
Vinea (n. tr.). 


% 277 # 


gust minunat. 

— Mulţumesc... 

— E OK. Îmi place să servesc. 

Hwa şi-a întins picioarele de probă. A mişcat degetele de 
la picioare. A bătut cu degetele de la mână în cearşaf. Era 
în clinica Lynch. Altfel unde? Pe măsuţa de lângă pat erau 
o orhidee şi un vas de cristal plin cu apă. Lumina era 
blândă. A aşteptat să vadă elicea unei eoliene mişcându-se. 
N-a văzut. Bine, atunci. A luat paharul în mâna stângă şi l- 
a dus la gură. 

Ceva era greşit la mâna ei. 

Era curată. 

Nepătată. 

Paharul a tremurat. 

— Da, a zis Neil luându-i-l din mână şi punându-l pe 
tăviţă. Despre asta-i vorba. 

— Cum...? 

— Nu sunt siguri. I-am auzit vorbind şi păreau să creadă 
că eşti augmentată. Cu augmente pe care nu le-au mai 
văzut. 

O poveste despre o cameră albă. Aşa numea domnul 
Bartel clişeul pe care ei trebuiau să-l evite la cursurile de 
scriere creativă. O femeie se trezeşte singură într-o 
cameră albă şi nu ştie cum a ajuns acolo sau cine e. Era 
foarte entuziasmat să le predea scrierea creativă. Le-a 
promis că o să scoată o antologie cu poveştile lor. Că o s-o 
trimită şi la alte şcoli. Că o s-o pună în sistemul de 
biblioteci, ca să citească şi alţi elevi din zonă. Hwa şi-a dat 
seama că nu şi-a predat niciodată tema la timp. Că n-a 
predat-o deloc. Doar a ridicat din umeri şi s-a uitat în altă 
parte şi s-a concentrat asupra crimelor. Probabil avea 
multe teme de recuperat. N-o să termine niciodată şcoala. 

Şi-a întins braţul stâng. 

La fel de curat. 

Şi-a scos picioarele din pat. Le-a întins. 

Piciorul stâng îi era la fel de alb ca dreptul. 

— Să chem pe cineva? a întrebat Nail. 

— Cred că da. 


4 278 # 


Hwa s-a prins stângace de cotul lui. El s-a întors. 

— Mulţumesc, a spus ea. Mulţumesc că îţi foloseşti 
vocea cu mine. 

El radia. 

— Rusty o să fie bucuros să ştie că eşti bine. De când te 
afli aici, Madam a mâncat numai paste, pâine şi tort. De 
parcă încerca să înghită o cantitate de mâncare 
reconfortantă egală cu greutatea ta. 

Neil a plecat. Podeaua era moale sub picioarele ei. 
Mugşchi de pădure. Cu cât stătea mai mult, cu atât creştea 
mai mult muşchi în jurul tălpilor, albastru, elastic, 
mirosind plăcut alcalin. Şi-a înfipt vârfurile degetelor în el. 
Şi-a îndoit picioarele. Gleznele nu-i mai pocneau. Îşi simţea 
încheieturile flexibile şi relaxate. Am ceva la ochi, şi-a zis. 
Probabil că am ochii atât de distruşi, că mi-ar trebui unii 
noi. Sau lentile. O proteză oculară care să-i înlocuiască 
ochii topiţi şi să permită instalarea unei perspective 
filtrate. Aşa că, bineînţeles, nu-şi mai vedea pata, era 
filtrată. Şi-a trecut mâna dreaptă peste cea stângă. N-o 
simţea prea diferită. O piele întinsă, netedă. Nicio 
schimbare în densitate. Doar piele. Ca şi pe celălalt braţ. 

L-a ciupit. L-a scărpinat. A privit cum unghiile lasă urme 
albe. 

A evitat cu grijă oglinda de lângă uşă. 

Branch nu putea să aibă dreptate. 

Nu i-ar fi permis să aibă dreptate. 

De ce-aş edita-o ca să n-o mai văd? 

Un sunet i-a ieşit din gură. Un scâncet. 

— Sunt ochii tăi, a şoptit. Doar ochii tăi. Eşti în 
continuare tu. 

N-o să vadă faţa mamei ei în oglindă. 

— Nu mai fi aşa o laşă. 

S-a dus la oglindă cu ochii închişi. Atingea peretele cu 
degetele. S-a oprit când a atins marginea ramei. A luat 
poziţie de mers. Îşi simţea muşchii la fel. Uşori. Pregătiţi. 

— Gata. 

În oglindă era femeia pe care o văzuse în bolul de 
cristal. În spatele ei, stătea Daniel. 


4 279 # 


— Barbă? a întrebat Hwa. Pe bune? 

El şi-a mângâiat bărbia. 

— Nu-ţi place? Mie-mi cam place. Nu m-am mai bărbierit 
de când ai ajuns aici. Nu mai vedeam rostul. 

— Credeam că eşti mort. Te-am văzut... 

Vocea i-a tremurat. Era deodată mai profundă şi mai 
aspră decât ar fi trebuit. S-a întins şi i-a atins barba cu 
delicateţe. 

— Te-am văzut cum... 

— Ştiu, i-a spus el şi i-a sărutat vârful degetelor. Am 
văzut înregistrarea. 

— Cum e posibil? a şoptit ea. Cum e posibil orice din 
toate astea? 

Daniel a pocnit din degete spre oglindă. Ea s-a întors să 
se uite şi a văzut un roi de maşinării. Inotau în bancuri, se 
opreau uneori, îşi întindeau firişoarele de păr spre ceva şi 
continuau să înainteze. Unul dintre ele s-a divizat în două. 

— Arată ca... a spus ea şi a înclinat capul. Maşinăriile 
Krebs. Dar diferite. 

A mărit imaginea. Erau atât de delicate. De fluide. Ca 
animalele. Precum celulele. Ceva viu. 

— E sângele tău, a spus el. Sângele nostru. 

Ea s-a uitat în sus la el. 

— Ce? 

El a îndepărtat maşinăriile şi a deschis alt fişier. Cu 
numele lui pe el. Aceleaşi maşinării se adunau în grupuri 
dense. Când a micşorat imaginea, s-au văzut scheletul lui 
toracic şi clavicula. Oasele rupte. Maşinăriile îi ciopleau în 
oase ca să le lipească. 

— Dacă ai fi aşteptat măcar un minut în plus, i-a spus el. 

Hwa a închis ochii. 

— Te rog, nu mă pune să mă uit la asta. 

— Bine, a spus el şi s-a mişcat în spatele ei. E OK. Poţi 
să te uiţi. 

Când Hwa a deschis ochii, maşinăriile Krebs reveniseră. 
Dar el micşorase imaginea de tot şi numele ei apărea pe 
fişier. Maşinăriile îi dansau prin tot trupul. Dar erau 
concentrate în locul unde fusese pata. Erau acolo, sub 


4 280 # 


pielea ei, o a doua pată de proteine şi circuite. 

Hwa a înghiţit în sec. 

— Cum? Unde? 

S-a întors spre el. 

— I-ai lăsat să facă asta? De ce? 

Nu s-a obosit să aştepte răspunsul. A plecat din faţa 
oglinzii. A luat paharul de apă şi l-a golit. A contemplat 
orhideea în vaza ei subţire. Arăta de parcă ar fi ales-o 
Severine. 

— Nu-i atât de simplu, a spus el. Dar dacă ţii să dai vina 
pe mine, poţi. Ar trebui. E vina mea. Dacă vrei să te 
gândeşti la asta ca la o greşeală. Ca la ceva rău. 

Şi-a împletit degetele cu ale ei. 

— N-am vrut să-ţi dau asta. Nu credeam că se poate... 
răspândi. Am fost foarte atent. De fiecare dată. Până acum. 
Dar cu tine, cu noi... 

Hwa a simţit o fierbinţeală în tot corpul. Amintirea era 
încă vie, de parcă i se întâmplase cu o noapte înainte şi nu 
cu multe luni. 

— Spui ce cred eu? 

El a încuviinţat cu o mişcare din cap. 

— Nu ţi-am donat tratamentul meu. Maşinăriile deja 
lucrau la tine când ţi-am găsit corpul. Din câte spun 
doctorii, au intrat în tine când... 

Şi-a ţuguiat buzele. 

— Probabil printr-o ruptură în ţesuturi. Ai sângerat un 
pic. De atâta e nevoie, se pare. 

— M-ai molipsit? 

El a dat din cap. 

— Eşti un copil schimbat acum. Ca mine. 

Ca Branch. Aşa îşi transmisese şi el maşinăriile lui 
Calliope, Sabrinei şi lui Eileen. Ce le omorâse pe ele o 
salvaseră pe ea. Nu era corect. Nu era deloc corect. Nu 
merita să fie vie, nu mai mult decât meritau ele să fie 
moarte. Şi dacă ar fi ales altfel, dacă s-ar fi ţinut deoparte, 
încă ar fi trăit. Pentru prima dată de când muriseră, şi-a 
permis să-i fie dor de ele. 

N-o să mai audă bârfele lui Eileen. N-o s-o mai deranjeze 


4 281 # 


pe Layne să-i ceară parola. N-o să mai vadă triumful 
încântat din ochii Sabrinei când dădea câte un pumn 
zdravăn în sacul de box. Se duseseră şi era vina ei. Ochii i 
s-au umplut de lacrimi. Daniel s-a întins spre ea şi ea şi-a 
şters lacrimile înainte ca el să poată spune ceva. 

Hwa a oftat. 

— Zici deci că tot trupul meu e plin de tehnologie 
privată? Vrei să zici că am trecut de la organic pur la... 

Şi-a desfăcut braţele nepătate. Le simţea mai puternice. 
Pielea era mai netedă. Mai fină. Mai elastică. Unghii fine. 
Fără depozite de calciu. Fără cicatrici. Fără glezne 
umflate. 

Nu exista nicio dovadă că fusese luptătoare. Nicio 
dovadă că fusese persoana pe care o ştia ea. 

— ...la ce dracu” oi fi acum. 

El a clătinat din cap. 

— Nu. Nu face asta! 

Şi-a lipit fruntea de a ei. 

— Te rog, nu face asta! 

— Tot ce eram s-a dus. 

— Aşa crezi? a întrebat-o şi a sărutat-o blând deasupra 
ochiului stâng. Că eşti doar o dezordine? 

— Branch a zis aşa. 

Hwa s-a lăsat pe pat. S-a uitat la orhideea din vază. La 
ordinea din cameră. Totul era curat. Nimic ieşit din comun. 
Ea era dezordinea. Asta era ideea lui Branch. Ea era 
dezordinea care trebuia ordonată. Firul de păr din 
mâncare. Singurul lucru strâmb dintr-un plan. Asta o 
scotea din rând. O făcea, într-un mod incredibil de ciudat, 
specială în simularea cosmică. O lebădă neagră. Fulger 
într-o sticlă. Şi pentru o clipă, simplul fapt că ştia asta i se 
părea destul. Chiar dacă n-avea să dureze. Chiar dacă 
viaţa i se termina. Toate crizele. Toată porcăria. Meritase. 
Doar ca să fie ea cea care i-o trage ticălosului. Era genul 
de moarte pe care şi-l dorise mereu în adâncul sufletului. 
Şi acum era vie. 

— A spus că sunt singura care-a reuşit, că nici n-ar 
trebui să fiu aici. Toţi ceilalţi... 


4 282 # 


— Ceilalţi? 

— Celelalte versiuni ale mele. În alte timpuri, cred. Alte 
ramuri ale posibilităţii. A spus că-s singura care-a reuşit. 

Daniel i-a luat faţa în palme. 

— Atunci, clar, asta e cea mai bună dintre lumile 
posibile. 

I-a sărutat fruntea. Ea voia să-l tachineze că e un bleg, 
dar, în timp ce trăgea aer în piept şi se pregătea să 
vorbească, s-a deschis uşa. Joel stătea acolo, flancat de 
Silas, Katherine şi membri ai personalului. Purta costum. 
Arăta mai înalt. Mai mare. Cât timp trecuse? Ce altceva se 
schimbase? 

— Domnişoară Go, a spus pe un ton măsurat. 

Inima lui Hwa a bătut mai tare. Câteva săptămâni fără 
ea, şi devenise creatura pe care şi-o dorise tatăl lui. Poate 
că Branch chiar câştigase. 

— Cred că putem să continuăm discuţia mai târziu, le-a 
spus fraţilor lui. Silas, vrei, te rog, să le spui oamenilor tăi 
să pună ordinul în aplicare? 

— Sigur, a răspuns Silas. 

— Katherine, vreau să te uiţi peste datele turului de 
infrastructură din călătoria în Islanda, a spus Joel. Vreau 
să ştiu cine e fiecare. Putem să ne uităm amândoi mai 
târziu peste asta, te rog? 

— Bineînţeles, i-a spus Katherine. 

Joel a dat din cap. A zâmbit cu căldură. 

— Mulţumesc. Mi-aţi fost de mare ajutor în ultima 
vreme. Vă sunt recunoscător. 

Fraţii lui mai mari s-au uitat unul la altul. Se străduia 
atât de mult. Dar nu-l mai priveau ca atunci când îi 
întâlnise Hwa prima dată. Poate că şi asta se schimbase. 
Până la urmă, le făcuse o mare favoare că-i scăpase de 
tatăl lor. Uşa s-a închis în spatele lui Joel şi au rămas 
numai ei trei. 

Faţa lui de şef de corporație s-a deschis într-un zâmbet 
larg. 

Pe urmă a alergat spre Hwa. A îmbrăţişat-o. Aproape că 
a dărâmat-o. Ei i-a luat câteva clipe să înţeleagă de ce 


% 283 # 


tremură băiatul. Joel, băiatul care nu plângea niciodată, 
băiatul care văzuse Împuşcături în şcoală şi ucigaşi în serie 
fără să plângă şi să se simtă frustrat, acum bocea. Tare. 
Fierbinte. Lipit de gâtul ei. 

— Gata, gata, nu plânge, băiete! a  murmurat, 
înlăcrimată şi ea. _ 

I-a sărutat părul. Avea nevoie de o spălare. Începuse să 
folosească un şampon oribil. Dar l-a sărutat şi aşa. A tras 
în piept mireasma scalpului său. A cărnii lui vii. Promisese 
să-i protejeze fiecare fir de păr din cap şi acum îl vedea 
acolo, sănătos şi în siguranţă. Era cel mai bun dintre ai lui. 
Era primul ei elev care o depăşea, în felul său. 

— Nu credeam că o să te mai trezeşti, a spus Joel. 

— Nici eu. 

— Niciodată n-am fost atât de speriat. 

— Ştiu, băiete, ştiu. 

— Nu poţi să fii rănită. Niciodată. N-o să permit. 

Hwa şi-a sprijinit bărbia pe umărul lui. Şi-a testat noul 
zâmbet pe pielea băiatului. Era mai aspră decât o ţinea 
minte. li apăruseră câteva firişoare vagi de barbă. 

— Da. O să vedem. 

I-a mângâiat spatele. 

— Islanda, ei? 

Joel s-a tras înapoi. Radia. 

— O să-ţi placă la nebunie. Nu-i aproape niciun copac. 

— Şi sunt băi fierbinţi peste tot, a adăugat Daniel. 

— Dacă stai cu Lynch, a spus Joel. Stai cu noi, da? Hwa? 
Cu compania? 

Hwa a înclinat din cap. 

— Şi dacă spun că nu? 

Joel s-a strâmbat. Incerca să rămână vesel. 

— Tot te-aş ruga să vii, dar ca prietenă. Pentru că ţi-ar 
plăcea. Şi pentru că nu vreau să fiu... adică să călătoresc 
singur. 

Hwa a zâmbit. Nu era cea mai bună dintre lumile 
posibile. Nici pe departe. Dar era a ei. Şi putea s-o facă 
mai bună. 


4 284 # 


Mulţumiri 


Această carte aparţine multora. Mai întâi, lui David 
Nickle, care m-a ascultat când i-am povestit-o, şi totuşi a 
vrut să se căsătorească cu mine după ce am terminat-o. 
Agentei mele, Monica Pacheco, care a crezut în concept. 
Pe urmă, lui Charlie Stross, primul care a prezentat-o 
editorilor Patrick Nielsen Hayden şi Miriam Weinberg. Şi, 
bineînţeles, lor, lui Patrick şi Miriam, care au muncit din 
greu s-o facă cât se poate de specială. Mai vreau să le 
mulţumesc lui Cory Doctorow şi lui Kathryn Cramer pentru 
sfatul lor în privinţa carierei mele, care a venit la timp (şi 
pentru răbdarea cu care m-au sfătuit în porţii mici), şi 
Jessicăi Langer, celor de la Atlantic Council, Nesta, Data 
Society şi lui Kate Heartfield, fiindcă mi-a dat de lucru în 
timpul în care lucram la această carte. Mulţumiri merită şi 
Neil Clarke şi Dave Maass, care mi-au permis să public 
povestiri din acest univers în antologiile lor. 

Vreau să le mai mulţumesc şi lui Anthony Townsend, 
Melissei Gira Grant, lui Terri-Jean Bedford, lui Morgan M. 
Page, lui Mistress Matisse, Tinei Horn, lui Andre Nikiforuk 
şi multor altora al căror scris şi activism m-au ajutat să 
înţeleg realitatea (şi viitorul) oraşelor, a muncii sexuale şi 
a energiei. 


| rd 


PROJECT 


% 285 # 


ARMADA y science fiction / rari, i 
Finalist în 2017 la Locus Award pentru 
Cel mai bun roman science fiction 


Finalist în 2017 la Premiile Aurora pentru 
Cel mai bun roman 


„Un amestec fascinant de noir şi science fiction 
din viitorul apropiat. cu o construcție cinematografică a lunni 
și o protagonistă putemică” 
Boost 


banisa Apar oc o seriei che sara Macara au 
in papine strategică ore riae ini Toronto Esie mul sors 
Bien ID pubica i Ary Robot Booba. g a rotid 
Du canpa apa La Tor Docs Ca futuri Ashy a an. 
giriyi repao a iba pai fatai Gariu Ore p 
irib for Pe Future Soure, herda Ahmet Cire 
Fhimaron g alimo Es Cea Tai Ci Ta a r 
Drad Heke rupea ru gu Pl cai a DEE m L i g 
The Lra erre i O aipa ci pa aa brem f 
deperi uma n Cok Pu dLa rrea ri i E) Ja 
parnicom y p Teti o girir ae 


4 287 #