[RD] Eduardo Mendoza_Mauricio Sau Alegerile Locale

Eduardo Mendoza 

Mauricio 

sau alegerile locale 

roman 






EDUARDO 

MENDOZA 

Mauricio sau 
alegerile locale 

Traducere din spaniolă şi note de 
RADU NICIPORUC 


Humanitas 



Pentru Carmen Balcells, 
agentă, regentă şi complice 


Prolog 


Teologii consideră că îngerii nu sunt veşnici. Veşnic e doar 
Dumnezeu, El care i-a făurit pe îngeri într-un moment al veşniciei 
înainte ca timpul să existe. Aşadar, cu toate că îngerii sunt, de fapt, 
nemuritori, nimic nu le garantează viaţa veşnică, în afară de voinţa 
divină. Dumnezeu poate oricând să-l elimine pe vreunul dintre ei, 
sau pe mai mulţi, sau pe toţi, cu sau fără motiv. Teologii afirmă că 
acest lucru este puţin probabil şi că aşa ceva nu s-a întâmplat 
niciodată. Doar o legendă greu de crezut, izvorâtă cu siguranţă 
dintr-o eroare de traducere, istoriseşte despre cazul ieşit din comun 
al lui Rahab. Rahab era îngerul ocrotitor al Egiptului, pe vremea 
când poporul evreu condus de Moise îşi începea exodul spre 
Pământul Făgăduinţei. Deşi ştia că Iehova era de partea lui Moise şi 
a poporului ales şi că, aşa stând lucrurile, toate erau împotriva lui, 
Rahab a refuzat să-i părăsească pe cei care-i fuseseră încredinţaţi 
spre ocrotire şi, în nefericitul episod de la Marea Roşie, a pierit 
odată cu oastea faraonului. 



Capitolul 1 


Mauricio era stomatolog de aproape un an la Torralba, clinica de 
profil a doctorului Robartes, când se întâlni pe unul dintre coridoare 
cu un fost coleg pe care nu-1 mai văzuse din vremea anilor de 
şcoală. 

— Greis! 

— Fontân! Ce surpriză! 

Se îmbrăţişară călduros, apoi continuară să râdă. 

— Ei bine, spuse Fontân, până la urmă te-ai făcut stomatolog. 

— După cum vezi. Dar tu ce cauţi într-un loc atât de puţin 
recomandabil? 

— II frecventez de ani de zile, dar nu ştiam că lucrezi aici. Care-i 
viaţa ta? însurat? Vreo iubită? Ori poponar ca toţi ceilalţi? 

— Nimic din toate astea. 

— Nici eu, zise Fontân. 

Amândoi tăcură, cumva încurcaţi: începuseră conversaţia cu 
însufleţire, dar nu ştiau ce să-şi mai spună. Când se văzuseră ultima 
oară erau doi puştani, iar acum avea fiecare un aer foarte serios. 
Mauricio se simţea stingherit că discuţia avea loc în timp ce el purta 
halat alb şi se afla undeva unde mirosea a antiseptic mentolat. Se 
deschise o uşă şi o infirmieră anunţă: 

— Fa telefon. Doamna Villamil. 

— Imediat. 

— Bine. Ai de lucru, iar eu trebuie să plec. Mă bucur că te-am 
văzut. 

— Si eu. 

9 

— Da, sigur, însă eu o spun la modul serios. Avea o uşoară urmă 
de melancolie în glas. Adăugă: După terminarea liceului încetăm de 
la o zi la alta, fără motiv, să ne mai vedem colegii. Noi locuiam în 



apropiere, nu exista temei pentru o despărţire atât de radicală. Am 
fi putut continua să ne vedem. Dar n-am făcut-o. M-am gândit 
deseori la asta şi mi-a părut rău. N-aş putea spune de ce, pur şi 
simplu mi-a părut rău. 

— O fi trecut efectul novocainei, glumi Mauricio. 

— Nu, nu, sunt sincer. Şi ca să ţi-o dovedesc, te voi suna 
săptămâna viitoare şi te voi invita la cină. Doar noi doi. Eşti sigur că 
n-o s-o fac, dar o voi face, aşa că, dacă vrei să scapi, căută-ţi o scuză 
potrivită. 

Fontân se ţinu de cuvânt, iar Mauricio acceptă invitaţia. N-ar fi 
vrut să reia o amiciţie care nu existase, de fapt, niciodată, dar nici 
să-l refuze, căci urma să-l întâlnească deseori la clinică. Pe de altă 
parte, situaţia nu i se părea stingheritoare: în liceu, Fontân nu-i 
fusese apropiat şi nu se simţea obligat să vorbească despre trecut, 
chestiune care nu i-ar fi făcut plăcere. 

După terminarea studiilor Mauricio a stat un an în Germania, 
apoi doi la Madrid pentru o specializare în stomatologie. în acest 
răstimp, îşi pierduse din vedere amicii şi colegii, iar cei pe care îi 
recuperase încetaseră să-l mai intereseze. Apoi, după întoarcerea la 
Barcelona, izolarea în care trăia începuse să devină apăsătoare. în 
fond, un chef de-o noapte n-are cum să strice, îşi spuse. 

Fontân fixă întâlnirea devreme, într-un restaurant luxos şi scump, 
de pe Caile Ganduxer. 

Fa restaurant, maître îl primi cu deferenţă şi-l conduse la masa 
unde îl aştepta Fontân. 

Mauricio nu-şi revenea din uimire. Nu-1 impresiona 
demonstraţia de opulenţă, ci faptul că protagonistul ei era o 
persoană pe care ultima oară o văzuse în pantaloni scurţi, alergând 
după o minge. îşi aminti atunci că fostul său coleg se bucurase 
întotdeauna de faima unei descendenţe alese şi că de tânăr, din anii 
studenţiei, era un rafinat. Se îmbrăca cu un ştaif impropriu vârstei şi 



îşi trata colegii cu o dezinvoltură pe care unii o luau drept 
condescendenţă. Tatăl lui Fontân era bogat şi practica în mod 
ostentativ un gen de viaţă care se numea, pe atunci, la dolce vita. I se 
atribuiau călătorii exotice şi aventuri cu femei ce apăreau în reviste 
ilustrate. în nu ştiu ce împrejurare, într-o gazetă de seară apăruse o 
fotografie care-1 înfăţişa pe terenurile Clubului de Tenis Barcelona, 
alături de Rod Laver, pe care-1 ţinea de după umeri într-un gest de 
camaraderie. Cei doi aveau câte o rachetă în mână şi sub fotografie 
scria că don Tomâs Fontân, cunoscută figură barceloneză şi sportiv 
amateur, disputase un foarte îndârjit match amical cu campionul 
lumii. în liceu, fotografia trecuse din mână în mână, convertită în 
proba concludentă a zvonurilor legate de ilustrul personaj şi de 
bravurile sale mondene. Referinţele paterne îi impuseseră fiului o 
responsabilitate apăsătoare. Acum, pe firul acelor amintiri, Mauricio 
se întreba dacă reputaţia legendarului senor Fontân corespundea 
realităţii sau dacă, de fapt, legendarul senor nu fusese decât un 
fanfaron, într-o perioadă obscură, într-un oraş meschin şi 
provincial. 

— Tatăl tău mai trăieşte? 

Fontân surâse de parcă ar fi văzut celebra fotografie reprodusă pe 
chipul fostului său coleg. 

— Da, cum să nu. Dar nu mai joacă tenis. Făcu o pauză şi adăugă: 
Sunt ani buni de când mă ocup de afacerile familiei. De asta vezi că 
fac pe nebunu', cu atâţia neghiobi în jur. 

Fontân studiase dreptul şi managementul firmelor la ESADE 1 , 
apoi trecuse pe la Deusto 2 şi în final făcuse un masterat la o 


1 Instituto de ensenanza de finanzas y administracion de empresas, 
institut de învăţământ superior de elită pe vremea lui Franco (Facultatea 
de Economie şi de Administrare a întreprinderilor). 

2 Universitatea iezuită de la Vascongadas. 



universitate americană. întors la Barcelona, descoperise că niciuna 
dintre cunoştinţele dobândite nu-i folosea la luarea celor mai 
importante decizii, care, ca de obicei, continuau să fie fructul 
intuiţiei şi al hazardului. în realitate, cunoştinţele respective îi erau 
de folos doar pentru a nu perpetua erorile comise zilnic de către 
ceilalţi antreprenori, mai puţin pregătiţi, adepţi naivi ai metodelor şi 
formulelor de duzină. Mulţumită acestei atitudini, de un scepticism 
rezonabil, de la sosirea sa în companie afacerile au prosperat cu 
moderaţie, însă constant si ferm. Si lucrul cel mai bun era că această 
modalitate de îmbogăţire nu necesita timp şi efort. Totul era să laşi 
lucrurile să-şi urmeze cursul, fără iniţiative. în afară de asta, puţine 
mai contau: trăia singur şi fără obligaţii într-un apartament spaţios, 
era ordonat, nu avea vicii şi, urmând tradiţia familiei, juca tenis. 

Scurta relatare, simplă şi onestă, fără urme de cinism sau 
lăudăroşenie, îi plăcu şi-l descumpăni pe Mauricio. Deşi încasa o 
leafă bună, Mauricio nu se lepădase încă de obiceiurile lui juvenile: 
era independent, dar nu-şi îngăduia niciun lux, nu din zgârcenie, ci 
pentru că se întâmpla să nu aibă pe ce-şi irosi banii. Dacă la sfârşitul 
lunii îi prisosea ceva, lăsa totul în cont şi uita întreaga poveste. îşi 
consacra timpul liber studiului şi lecturii, nu avea alte pasiuni şi se 
îmbrăca foarte simplu. Acum, în acel mediu rigid, unde se simţea 
un intrus, se întreba dacă săvârşea o impostură sau începea să vadă 
o lume ce i se potrivea cu adevărat şi din care, până atunci, în 
virtutea unei amăgiri menite să nu-i tulbure liniştea sufletească, se 
crezuse exclus. Se întreba, totodată, cine avea să plătească 
îmbelşugatul banchet. Toate aceste gânduri potrivnice îl împiedicau 
să se bucure de plăcerea unei mese bune. 

Rezerva sa nu scăpă perspicacităţii lui Fontân. 

— Ce-ai păţit? 

— Nimic, doar că nu sunt obişnuit să frecventez asemenea locuri. 

— Şi care-i legătura? Noutatea stimulează sau ar trebui s-o facă. 



Doar dacă, desigur, nu există alte raţiuni. 

— Nu, absolut deloc. Mi se trage de la relaţia mea încă proastă cu 
banii. 

— Cine n-o are? Banii, femeile, moartea... doar nu poţi să 
pretinzi că ai soluţii la aceste dileme. Nimeni nu doarme liniştit, iar 
copiii mai puţin ca oricine. De mic stăteam de veghe o bună parte a 
nopţii, frământându-mi creierii, atrăgând asupra mea o adevărată 
furtună: ce s-ar întâmpla dacă, pe neaşteptate, m-aş vedea 
abandonat şi fără resurse, dacă aş uita tot ce ştiu, dacă aş orbi, aş 
surzi sau n-aş mai putea vorbi, unde o să ajung după moarte, în 
fine, ştii cum e. Mă gândeam atunci că adulţii au răspunsuri la 
întrebările fundamentale şi, de aceea, dorm duşi, sforăind şi 
pufnind, de parcă vor să-şi proclame, în mod vulgar, liniştea 
sufletească. Mai târziu, am înţeles că nici ei nu ştiau nimic. Pur şi 
simplu, preocupări mai prozaice, dar mai urgente, îi împiedicau să 
filosofeze. Nu ştiu dacă ăsta e secretul vieţii. Tot ce-ţi pot spune e că, 
dacă te învârţi în jurul unei chestiuni fără soluţie, nu ajungi la nimic. 
Şi, până una-alta, timpul trece. 

— Cârpe diem? 

— Nu ştiu ce înseamnă, dar, dacă zice că nu trebuie să laşi să ţi se 
răcească mâncarea, sunt de acord. Şi nici să ţi se termine sticla, fără 
să ai alta alături, gata de destupat. 

Chemă chelnerul şi-i ceru încă o sticlă de vin, căci pe prima o 
isprăviseră la aperitivele casei, înainte să înceapă cina propriu-zisă. 

— N-o spun la figurat. Sunt un om practic; trăiesc în prezent şi 
încerc să mă bucur de binele pe care mi l-a hărăzit soarta. Nu e un 
sfat de filosof, ci de economist. Viaţa e fragilă, trecătoare, 
nestatornică, dar asta e nimic în comparaţie cu sistemul monetar 
internaţional. Majoritatea oamenilor refuză să accepte realitatea. 
Unii, de teamă că nu ştiu cum să facă faţă incertitudinii. Alţii, din 
motive ideologice, pentru a nu recunoaşte că sistemul în care trăiesc 



supuşi şi în funcţie de care şi-au organizat viaţa nu e altceva decât 
un castel de nisip. Lucru valabil atât pentru susţinătorii, cât şi 
pentru detractorii sistemului. Cei ce propovăduiesc prăbuşirea 
capitalismului dovedesc că au o credinţă demnă de o cauză mai 
bună: îl văd pe diavol acolo unde nu e decât inerţie, improvizaţie şi 
incompetenţă. Dacă îmi amintesc bine, tu, în liceu, erai cam de 
stânga. 

— Da, şi ulterior chiar mai mult. In facultate mă ţineam de mână 
cu comuniştii, cu toate că nu m-am înscris niciodată în partid. 

— De ce? 

— De ce nu m-am înscris? Să fiu sincer, n-aş putea să-ţi spun. Nu 
riscul m-a determinat să n-o fac. Pe atunci, mă justificam spunând 
că n-aş fi suportat rigiditatea ierarhiei şi a doctrinei. Azi, mă 
gândesc că, de fapt, nu aveam niciun impuls autentic de a distruge 
societatea în care se întâmpla să trăiesc. Lumea era nedreaptă, dar 
mie mi se părea totuşi bună. In schimb, utopia leninistă mi se părea 
sinistră. 

— Si acum? 

9 

— Acum, la fel, nu activez nicăieri. Mă străduiesc să nu abdic de 
la vechile-mi principii. Tot e ceva. Cu anii, am devenit pragmatic: 
un progres real, cât de mic, valorează mai mult decât orice 
promisiune sau speranţă. în definitiv, ai dreptate: viaţa e scurtă. 

— Mai ales cea de la PSOE 3 . Crezi c-o să reziste toată legislatura? 

— N-am idee. Politica a încetat să mă intereseze. Putem schimba 
subiectul? 

— Cum vrei. Sunt ani de zile de când am ieşit din brigada socială. 

— Ei, vezi... 

Continuară să discute mai în glumă, mai în serios, sărind. 


3 Partido Socialista Obrero Espanol (Partidul Socialist Muncitoresc 
Spaniol). 



relaxaţi, de la o temă la alta. Apoi, Fontân îi propuse lui Mauricio să 
pună capăt serii, dacă nu avea nimic împotrivă: nu era un fan al 
nopţilor pierdute şi presupunea că nici lui Mauricio nu-i convenea 
să doarmă pe sponci, dacă a doua zi avea nevoie de un cap limpede 
şi de-o tensiune normală. N-ar fi vrut ca, din pricina lui, să-i extragă 
cuiva o măsea sănătoasă. Mauricio încuviinţă, deşi, în sinea lui, se 
simţea cumva dezamăgit: datorită atitudinii dezinvolte a fostului 
său coleg şi a înclinaţiei sale pentru risipă, îi atribuise acestuia un 
comportament libertin pe care, prudent, dar şi curios, ar fi fost până 
la urmă dispus să-l adopte dacă i s-ar fi făcut vreo propunere. 

Fontân ceruse deja nota de plată şi insista s-o achite, fără să ia în 
seamă protestele lui Mauricio. Doar el propusese cina şi alesese 
restaurantul. în schimb, acceptă să fie invitat de Mauricio, unde şi 
când va socoti acesta de cuviinţă. 

Rămăseseră înţeleşi, iar Fontân îl însoţi pe Mauricio până acasă. 

De îndată ce se văzu singur, Mauricio făcu bilanţul întâlnirii şi fu 
nevoit să admită că petrecuse o seară agreabilă, deşi, în anumite 
privinţe, îi păru rău că fusese sincer faţă de o persoană pe care, 
probabil, n-o va revedea prea curând. Aparţineau unor medii 
diferite. Ajunse la concluzia că fostul său coleg, cu instinctul lui de 
negociator, dorise să profite de întâlnirea întâmplătoare de la 
Torralba, încercând să vadă dacă nu cumva putea obţine vreun 
avantaj. La următoarea cină îmi va propune, în mod sigur, o afacere, 
se gândi. M-a văzut bine situat şi a mirosit banul. Noi, stomatologii, 
avem faima de a câştiga bani cu duiumul şi e un oarecare adevăr în 
chestia asta, deşi nu e cazul meu. 

La clinica stomatologică Torralba, unde se angajase prin 
bunăvoinţa doctorului Robartes, un cunoscut al tatălui său, 
Mauricio avea o leafă decentă şi trăia fără să se simtă strâmtorat. 

Ulterior se ruşină de gândurile rele nutrite la adresa lui Fontân: 
oricare ar fi fost motivele lui, era cert că-1 invitase şi-l tratase tot 



timpul ca pe un prieten adevărat, dovedind un real interes pentru 
viaţa şi opiniile sale. In loc să-şi întreţină suspiciunile nefondate, ar 
fi trebuit să-i întoarcă invitaţia cât mai repede cu putinţă. Dar, din 
inerţie, lăsă timpul să treacă fără să întreprindă nimic. 

Până la urmă, cel care a telefonat a fost Fontân. Dar pentru că 
Mauricio nu era atunci acasă, i-a lăsat un mesaj, anunţându-1 că va 
reveni pentru a stabili o nouă întâlnire. 

De data aceasta suspiciunea lui Mauricio puse solicitudinea lui 
Fontân pe seama nevoii de a comunica cu cineva de încredere. 
Probabil că existenţa pe care şi-o alesese, sau pe care destinul o 
alesese pentru el, îi oferise putere şi bogăţie în schimbul unei acute 
înstrăinări. Singurătatea îl făcea acum să caute un confident în 
cineva cunoscut, precum Mauricio, dar în acelaşi timp străin de 
lumea lui. 

Totuşi, când reveni, Fontân îi spuse că joia următoare convocase 
un mic grup de prieteni la el acasă; o reuniune fără pretenţii, fără 
vreun motiv anume, cu nişte băutură, cu nişte gustări, ca să se mai 
distreze şi ei. Fără prea mare entuziasm în faţa perspectivei de a 
intra în legătură cu oameni necunoscuţi, dar incapabil să refuze din 
pricina remuşcărilor produse de repetatele şi mereu dezminţitele lui 
suspiciuni, Mauricio promise că nu va lipsi. 

Fontân locuia pe Caile Angli, ceva mai jos de promenada 
Bonanova, într-o clădire nouă, cu hol larg şi portar în uniformă, care 
l-a însoţit pe Mauricio la ascensor şi a apăsat pe buton după ce, în 
prealabil, a vrut să-i cunoască numele. 

I-a deschis un chelner care i-a oferit un pahar de şampanie, 
lăsându-1 apoi singur în vestibul. 

Mauricio nu ştia ce să facă. îşi scoase pardesiul şi şi-l depuse într- 
un alcov alăturat, unde zăceau îngrămădite mai multe haine. Apoi 
reveni. 

După un moment, Fontân i-a ieşit în întâmpinare. 



— Greis, mă bucur mult că ai putut veni! 

L-a condus într-un salon foarte mare, cu tavanul înalt, zugrăvit în 
bej şi în culoarea somonului, însă mobilat cu o sobrietate cam 
afectată. în toate detaliile se vedea mâna decoratorului profesionist, 
mult mai atent la impresia străinului decât la confortul clientului. 

în salon se aflau o duzină de bărbaţi şi femei, toţi foarte bine 
îmbrăcaţi. Mauricio era bucuros că, după multe ezitări, îşi luase cel 
mai bun costum al său. 

— Patru prietenari, aşa cum ţi-am spus, zise Fontân. Vino să ţi-i 
prezint. 

Invitaţii i-au făcut nou-sositului o primire amicală, dar scurtă; se 
cunoşteau între ei de ani de zile, aveau multe în comun, dar nimic 
de discutat cu nou-venitul. 

Senzaţia că era un intrus nu-i displăcea lui Mauricio. Schimbă 
paharul gol cu unul plin şi începu să privească tablourile de pe 
pereţi. Spre deosebire de mobilă, tablourile erau bine 
individualizate, alese după un criteriu personal. 

O femeie tânără, ce-i fusese prezentată, dar pe care o pierduse 
imediat din vedere, se postă lângă el. Era limpede că, văzându-1 
singur, îi ieşise în întâmpinare din pură politeţe sau poate la cererea 
amfitrionului. 

— îţi plac? îl întrebă, referindu-se la tablouri. 

— Nu ştiu. Sunt o adevărată provocare pentru privitor. 

— în ce sens? 

— Mă rog, sunt artişti cunoscuţi doar experţilor sau 
colecţionarilor, aşa că valoarea lor economică nu poate fi calculată. 
Bunăoară, cât poate costa tabloul acesta sau cel de acolo: e imposibil 
de estimat măcar. 

— Si asta contează? 

9 

— Evident. Valoarea economică face parte din valoarea de 
ansamblu a operei; întotdeauna e aşa, dar în arta contemporană este 



esenţial. N-o spun în glumă, nici în sens peiorativ. în ziua de azi, 
aspectul tehnic al artei nu are prea mare importanţă. înainte trebuia 
să pictezi bine un peisaj, un portret sau extazul Sfântului Francisc. 
Arta era evaluată după criterii artizanale. Astăzi e o chestiune 
secundară, ca să nu spun inutilă. Când oameni inculţi şi stupizi 
afirmă că un tablou nonfigurativ poate fi pictat de un copil sau de o 
maimuţă, spun adevărul. Dar este un adevăr irelevant. Căci pentru 
societate, nu pentru artist, e importantă semnificaţia operei. Un 
tablou alb sau o panglică ruptă n-ar avea nicio semnificaţie dacă ar 
fi făcute de mine. în schimb, au dacă provin din atelierul unui artist 
consacrat; şi nu din neghiobie, ci pentru că în acest caz reprezintă 
poziţia artistului faţă de artă. E ca şi tăcerea filosofului în relaţie cu 
o temă transcendentală: are valoare în măsura în care societatea dă 
importanţă cuvintelor sale. 

O clipă, femeia rămase tăcută, privindu-1 ţintă pe Mauricio: se 
vedea că reflectează, dar nu la părerile pe care tocmai le auzise, ci la 
persoana care le formulase. în cele din urmă, întrebă: 

— Eşti medic? 

Mauricio a fost surprins, apoi începu să râdă. 

— Am crezut că te-am păcălit. Da, sunt medic şi nu înţeleg nimic 
din artă. 

— Nu de asta te-am întrebat. De fapt, n-ai spus nimic rău. Felul 
în care vorbeşti m-a făcut să te întreb dacă eşti medic. 

— Ah, există un fel anume? 

— Da. în general, voi, medicii, sunteţi aroganţi. 

Mauricio nu ştia dacă femeia vorbea serios sau îl lua peste picior. 

— Eu, arogant? Pentru numele lui Dumnezeu, sunt un bărbat 
timid, nesigur, fricos, un melc autentic. 

Ea ridică din umeri. 

— Una n-o exclude pe cealaltă. Cu bună ştiinţă sau nu, voi, 
medicii, tindeţi în mod natural spre aroganţă, căci mai devreme sau 



mai târziu toţi ajungem să plângem în braţele voastre. 

— In ale mele nu, sunt stomatolog. 

Soseau în continuare invitaţi. 

Fontân se apropie şi îi informă că cina era servită în sufragerie. 

— E bufet. Fiecare ia ce rămâne de la ceilalţi. Dacă nu vă grăbiţi, 
rămâneţi nemâncaţi. 

Femeia dispăru fără să zică nimic. 

— I-ai spus că sunt medic? îl întrebă Mauricio pe fostul său coleg. 

— Nu. 

— Cum o fi ghicit? 

— Oh, Clotilde e foarte isteaţă. La facultate lua întotdeauna cele 
mai bune note, premii, o grozăvie. Şi, pe deasupra, era foarte 
îndoctrinată. Dar pentru că era frumoasă, lăsam de la noi şi chiar îi 
făceam curte. 

In jurul mesei domnea o confuzie plăcută şi moderată. Mauricio 
mancă, bău şi se întoarse în salon nădăjduind că va relua 
conversaţia cu Clotilde, dar n-o văzu nicăieri. 

Fontân se apropie de el însoţit de doi bărbaţi de vârsta lui. 
Amândoi erau îmbrăcaţi la fel, cu o simplitate elegantă, nu lipsită de 
cochetărie. Unul din ei purta o barbă scurtă şi îngrijită. 

— Vreau să te prezint prietenilor mei. Victor Alemany şi Andreu 
Fito, bolşevici primejdioşi, ieşiţi de curând de la vopsitorie; vreau să 
spun albiţi datorită urnelor. Ca buni politicieni ce sunt au venit mai 
târziu ca să ne facă să credem că îşi sacrifică timpul pentru 
bunăstarea comună. El e Mauricio Greis; am fost împreună la liceu. 

Mauricio era sigur că-i văzuse cândva la televizor sau prin ziare, 
dar cum politica locală nu-i spunea mare lucru, nu le reţinuse nici 
numele, nici funcţiile. Nici chiar acum, în prezenţa lor, nu izbutea 
să-şi aducă aminte care era Alemany şi care Fito. 

— Vă las de capul vostru, zise Fontân. Fii cu ochii în patru: să nu 
te încrezi într-un politician sub nicio formă. 




Cei doi bărbaţi se mulţumiră să surâdă şi să dea din cap cu aerul 
resemnat al invitatului dispus să accepte cu plăcere glumele 
amfitrionului. Mauri cio constată că, fiind catalogaţi drept 
politicieni, chiar dacă într-un mod petrecăreţ şi amical, cei doi 
adoptară o atitudine rezervată şi timidă: veniseră de foarte puţin 
timp la putere şi încă nu se obişnuiseră să-şi afişeze autoritatea cu 
care fuseseră învestiţi. Dar nici nu-şi făceau uitată condiţia: cu toate 
că se exprimau şi acţionau cu sinceritate, iar uneori cu pasiune, în 
atitudinea lor se întrezăreau deja nuanţe de înfumurare. Totuşi, se 
gândea Mauricio, această atitudine, alimentată de importanţa pe 
care le-o dădeau funcţiile respective, era de preferat indiferenţei şi 
scepticismului. 

— Fontân ne-a spus că ai fost foarte implicat în ultimii ani ai 
franchismului. Dar şi că, mai târziu, politica te-a dezamăgit. 

— Fontân a vorbit ca să se afle în treabă. N-am avut un rol 
important şi nici n-am renunţat pentru că aş fi fost dezamăgit. Pur şi 
simplu am plecat la Madrid, la studii, şi nu mi-a mai păsat de nimic. 

— De ce la Madrid? Nu că ar fi ceva rău, dar fiind de aici... 

— Sunt stomatolog şi pe vremea aceea doctoratul în stomatologie 
putea fi făcut numai acolo. 

— Si acum? 

9 

— Acum se poate face şi la Barcelona. 

— Mă refeream la tine. 

— Ah. Acum lucrez aici. La Torralba, clinica doctorului Robartes. 

— Si restul? Politica si toate celelalte? 

9 9 

— I-am pus cruce. Trăiesc şi-i las şi pe alţii să trăiască. Vremurile 
s-au schimbat. 

— Dar noi nu ne permitem luxul să ne schimbăm, spuse cu o 
anume impetuozitate cel ce terminase de vorbit, de parcă ar fi vrut 
să intre într-o polemică. 

Mauricio o zări, în celălalt capăt al salonului, pe femeia cu 



tablourile, înconjurată de bărbaţi. Crezu că-1 privea pieziş şi că-i 
surâdea. Pierdu pentru o clipă firul conversaţiei şi profită ca să-i 
imprime o turnură mai puţin serioasă. 

— Presimt că vreţi să mă racolaţi. 

Cei doi politicieni schimbară priviri şi zâmbiră. 

— Da, de fapt am venit să vedem cât ai fi de interesat de acest 
proiect şi, dacă ai fi disponibil, să-ţi facem o propunere. 

O femeie cu trăsături ascuţite, cu părul până la umeri şi 
cârlionţat, se alătură grupului. 

— Nu vă puteţi opri nici măcar un minut? 

— Constantinopolul a fost pierdut într-un minut, zise Fito. 

— După unsprezece secole de rezistenţă, spuse ea. Şi întorcându- 
se spre Mauricio: Sunt soţia lui Fito. 

Ii întinse mâna. Avea multe brăţări şi bijuterii. 

— Mauricio Greis. 

— Prietenul lui Fontân? 

— Da, din liceu. 

— Suntem pe punctul de a-i face o propunere, zise Fito. 

— Atunci vă las. 

— Dacă vrei poţi să asişti. 

— Nu. Plec. Eşti nesuferit. 

Lui Mauricio i se păru foarte simpatică. 

Alemany şi Fito îi explicară că ţara trecea printr-un moment 
dificil. După anii turbulenţi ai tranziţiei, odată democraţia 
instaurată cu perspective clare de durată, societatea civilă socotea că 
venise momentul întoarcerii la nevoile personale. Unii de oboseală, 
alţii în urma unor decepţii şi toţi, în definitiv, din egoism, ar prefera 
să lase guvernul pe mâna unor politicieni de profesie, în care nu 
aveau încredere şi pe care, de fapt, nu se puteau bizui. 

— Avem de-a face cu o provocare aparte, spuse Fito. Stânga 
spaniolă a fost nevoită să improvizeze într-un timp foarte scurt o 



clasă politică. Cei din echipa adversă aveau, din etapa anterioară, o 
anumită experienţă şi încă sunt vizibili şi doriţi. Prin aceeaşi regulă 
de trei simplă, cazul nostru e dramatic. De ce să ne amăgim? Am 
ajuns la putere şi suntem în cărţi. Avem, desigur, lideri reputaţi, dar 
aceştia sunt doar vârful aisbergului: trebuie să acoperim mii de 
funcţii cu oameni mai mult sau mai puţin apropiaţi ideologiei 
noastre sau care, măcar, să nu ne fie ostili şi să nu ne torpileze în 
mod deliberat activitatea. Si trebuie să fie eficienţi: electoratul 

9 9 

votează conform înclinaţiilor lui, dar, după aceea, cum este şi 
normal, pretinde eficienţă. Succesul unui partid sau al altuia, n-are 
niciun sens dacă, după preluarea puterii, asistenţa medicală sau 
educaţia, sau securitatea cetăţeanului, sau comunicaţiile nu 
funcţionează. 

— Ca să nu mai vorbim de uzură, spuse Alemany. Nu e niciun 
secret că am pierdut multă simpatie cu referendumul pentru 
intrarea în Alianţa Nord-Atlantică. In special în Catalonia. 

— Eu am votat pentru, zise Mauricio. 

— Iar cireaşa de pe tort, conchise Fito cu glasul mai coborât, 
umblăm pe nisipuri mişcătoare: armata, biserica, multinaţionalele 
sau grupurile extraparlamentare. Teroriştii de toate soiurile. 

Pe neaşteptate, cei doi începură să râdă. 

— Am reuşit să te înfricoşăm sau pe-aproape. 

— Puţin, spuse Mauricio, dar mă tem că ce e mai rău abia 
urmează. Ce voiaţi să-mi propuneţi? 

Cei doi politicieni tăcură o clipă, înainte de a răspunde. 

— In regulă. întrebarea este: ai fi dispus să candidezi la 
apropiatele alegeri autonome pe listele PSC 4 ? Nu trebuie să ne 
răspunzi acum. Cu cât ne dai răspunsul mai repede, cu atât mai 
bine, dar gândeşte-te în linişte. Şi gândeşte-te şi pentru ce poziţie ai 


4 Partidul Socialist din Catalonia. 



vrea să candidezi. Dacă e una superioară, va trebui probabil să 
ocupi o funcţie publică; dacă e inferioară, prezenţa ta va fi doar 
probatorie, dar importantă, desigur. Oricare va fi răspunsul tău, 
considerăm chestiunea ca fiind de maximă confidenţialitate. De 
asemenea, e bine să ştii că iniţiativa de a te contacta ne aparţine, dar 
se bizuie pe încuviinţarea şi interesul unor persoane situate la nivel 
foarte înalt. 

Mauricio privi spre salonul înţesat cu invitaţi. După mâncare şi 
băutură, toţi deveniseră mai expansivi şi nivelul sonor crescuse. Se 
uită după femeia cu tablourile, dar aceasta dispăruse din nou, aşa că 
se întoarse la politicieni. Propunerea lor îl surprinse atât de mult, 
încât nici nu încerca s-o ia în considerare. 

— Vă mulţumesc că v-aţi dat osteneala, eu însă n-am nimic în 
comun cu politica. în plus, nu ştiu cum aş putea s-o împac cu 
profesia mea. 

— Printre altele, tocmai profesia ta ne interesează. Nu putem 
înainta o listă doar cu avocaţi specializaţi în legislaţia muncii şi 
economişti trecuţi pe la London School of Economics. Toată 
societatea trebuie să se vadă reprezentată. Nu toate profesiunile, 
nici toate sectoarele, dar spectrul trebuie să fie cât mai larg. Dacă te 
hotărăşti, ne vom ocupa imediat de aspectul practic al chestiunii. 
Iată telefoanele noastre. 

îi dădură două cărţi de vizită şi îl lăsară singur, cât se poate de 
perplex. Nu ştia dacă să plece acasă ori să ia un whisky şi să 
considere că tot ce se întâmplase nu avea importanţă. Din cele două 
opţiuni, prima i se păru cea mai înţeleaptă, dar nu-i venea să plece 
de la serată fără să vorbească din nou cu femeia cu tablourile. îi făcu 
un semn chelnerului şi-i ceru un whisky cu gheaţă şi apă. Fontân i 
se alătură. 

— îţi jur că n-am nimic de-a face cu capcana. Dacă mi-aş fi 
imaginat intenţiile celor doi vulpoi... 



— Crezi că vorbeau serios? 

— Fără îndoială. 

— Dar nu ştiau nimic despre mine. Doar ce puteai să le spui tu. 

— Nu le pasă lor de mine. Ce să facă, democraţia e abia la 
început şi trebuie să improvizeze: cum te-nhaţă, cum te-omoară. 

Mauricio nu ştia dacă să se supere sau nu pe fostul său coleg. 
Până la urmă, faptul că se dorea atragerea lui în rândurile partidului 
aflat la putere era ceva măgulitor, iar dacă Fontân contribuise la 
asta, o făcuse pentru că, fără îndoială, îi aprecia meritele. 

în clipa aceea se deschise uşa unei camere şi apăru femeia cu 
tablourile. Văzându-i, se îndreptă direct spre ei. 

— Pe unde te-ai aciuat? o întrebă Fontân. în lipsa ta, prietenul 
nostru Greis era cât pe ce să devină ministru de interne. 

— Nu vorbi prostii, protestă Mauricio. 

— Te cheamă Greis? 

— Da. Mauricio Greis. Familia tatălui meu e de origine central - 
europeană. Şi după câte se pare, evreiască. Dar s-au stabilit de mai 
multe generaţii în Catalonia şi au rupt orice legătură cu strămoşii şi 
cu etnia. Abia după al Doilea Război Mondial a apărut o rudă a 
tatălui meu, un văr îndepărtat care trăieşte în Israel. 

— Ce interesant! 

Mauricio se temea să n-o plictisească cu insipida lui istorie. 

Fontân o luă deoparte şi avură amândoi un dialog scurt, dar 
intens. Pentru o clipă femeia păru iritată. Dar îşi recăpătă imediat 
calmul. Mauricio se întoarse pe jumătate ca să nu se creadă că-i 
spionează. Curând, ea i se alătură. 

— La revedere, spuse ea cu o anume precipitare, trebuie să plec. 

— Cum, pleci? Dar eu credeam... 

— Că locuiesc aici? 

Mauricio se înroşi şi nu ştiu ce să spună. 

Femeia şovăia şi ea. Până la urmă îi întinse mâna. 



— Bun, presupun că o să ne revedem, murmură. 

— Cum să nu! Sper că nu te-a deranjat ce am spus despre 
tablouri. De obicei nu sunt aşa. E pentru că nu cunoşteam pe nimeni 
şi, în loc să mă stânjenească, împrejurarea m-a dezinhibat. Debitez 
prostii ca să spun totuşi ceva. 

— Chiar eşti stomatolog? 

— Da. 

— Şi cum se face că-1 cunoşti pe Fontân? 

— Am făcut liceul împreună. Apoi nu ne-am mai văzut până 
zilele trecute, la clinica la care lucrez. Acum pare interesat să 
reînnoade o relaţie întreruptă atâta timp şi, sincer să fiu, nu ştiu de 
ce. 

— I-o fi plăcând de tine. 

— De mine? In ce sens? 

— Intr-unui oarecare, ce contează. Unora le poate plăcea o 
persoană dincolo de valoarea materială pe care o reprezintă, spre 
deosebire de arta contemporană. 

— Ah, aici voiai să ajungi! 

— Nu. Aş fi vrut să ajung puţin mai departe, dar nu cu mult. 
Acum chiar plec. 

Ii întinse din nou mâna. Exista ceva misterios în graba ei, care 
amintea de poveştile pentru copii. Mauricio aşteptă câteva secunde, 
gândindu-se că femeia îi va oferi o explicaţie care s-o justifice, dar 
văzând că asta nu se întâmplă şi că, într-adevăr, se puse în mişcare, 
se hotărî pe loc. 

— Plec şi eu, spuse şi adăugă imediat: Mâine lucrez şi nu vreau 
să mă culc târziu. Dacă aştepţi o secundă, îmi iau rămas-bun şi 
ieşim împreună. 

Fără să-i lase timp să răspundă, îl căută pe Fontân, îi mulţumi 
pentru invitaţie, îl rugă să-l scuze faţă de restul musafirilor şi-i 
promise că-1 va suna în curând. 



Ieşind în stradă, Mauricio o întrebă dacă venise cu maşina. 

— N-am maşină. Am venit cu un taxi. Circul peste tot cu 
autobuzul, dar în seara asta n-am vrut să bat la ochi cu rochia asta 
năucitoare. 

Sesizându-i tonul ironic, Mauricio îşi dădu seama că purta o 
rochie foarte simplă. înainte n-ar fi observat un asemenea detaliu. 
Acum, pe trotuarul îngust al acelei străzi liniştite, în lumina anodină 
şi întâmplătoare a lămpilor citadine, ea i se prezenta cu o imagine 
foarte diferită de cea pe care o percepuse el în ambianţa rafinată a 
salonului. Era mai tânără decât îşi închipuise, avea trăsături 
expresive şi naturale, părul scurt, uşor hirsut şi o privire 
pătrunzătoare. 

— Nici eu n-am venit cu maşina. Crezi c-o să găsim vreun taxi? 

— Da, dacă mergem puţin. 

înaintară o vreme într-o tăcere stânjenitoare. Cu toate că noaptea 
era rece, iar umezeala ţesea aureole în jurul corpurilor de iluminat şi 
făcea să lucească asfaltul, ea mergea încet, ca şi cum urgenţa 
declarată mai devreme dispăruse. Trecu o motocicletă făcând un 
zgomot asurzitor. 

— Ştiu doar că te cheamă Clotilde, zise Mauricio. 

— în rest, n-ar fi prea multe de ştiut. Am studiat dreptul la 
Barcelona şi acum practic avocatura. Specializată în delicte 
informatice. 

— Sunt aşa multe? 

Clotilde surâse şi făcu un gest de resemnare. 

— Până acum nu. Dar sunt în creştere, iar eu am încredere în 
capacitatea de modernizare a bravilor noştri delincvenţi. Pe 
moment, nu am prea mult de lucru, câştig puţin şi locuiesc la 
părinţi. Dar tu? 

— Mie îmi merge ceva mai bine. Din fericire, nu depind de 
iniţiativa privată: ca să ai carii nu trebuie să faci aproape nimic. Şi 



locuiesc singur, într-un apartament închiriat. 

Ajunşi la promenada Bonanova zăriră un taxi oprit la colţ, cu 
luminiţa verde aprinsă. Confruntat cu iminenţa despărţirii, 
Mauricio încetini pasul. Ar fi vrut să spună ceva, dar nu ştia ce. 
Privea cu îndârjire înainte, dar simţea că ochii ei îl fixau, parcă în 
aşteptare. 

— Apartamentul tău e în dezordine? 

— Mai mult sau mai puţin. 

— Si o să mi-1 arăţi? 

9 9 

— Bineînţeles. 

Urcară amândoi în maşină, iar Mauricio îi dădu şoferului adresa. 

Pe drum vorbiră puţin. 

— Nu mă deranjează dacă trebuie să te trezeşti mai devreme şi 

vrei să pui deşteptătorul, spuse Clotilde intrând în apartament. 

* 

A doua zi, Mauricio se trezi cu presentimentul că-n viaţa lui se 
produsese o schimbare ireversibilă, deşi n-ar fi putut spune dacă 
schimbarea era profundă sau dacă va fi durabilă. Nu avusese până 
ahmci decât relaţii sentimentale efemere; una în studenţie, la 
Barcelona, şi trei sau patru la Madrid pe vremea când acolo domnea 
o atmosferă nebună, iar el se bucura de o libertate totală. Cu niciuna 
nu ajunsese prea departe. Dimpotrivă, de îndată ce legăturile se 
consolidau, se simţea împovărat, în special dacă i se părea că de 
cealaltă parte sentimentele le depăşeau în intensitate pe ale lui. 
Atunci căuta să iasă din relaţie într-un mod nedureros şi onorabil. 

După ce se întorsese a avut aventuri pasagere cu fete pe care le 
adusese la apartament, fără să dea vreo semnificaţie specială acestui 
fapt. Pentru el, apartamentul era un loc ca oricare altul. îl găsise la 
puţin timp după ce începuse să lucreze, printr-un anunţ în La 
Vanguardia, şi-l închiriase din raţiuni practice, fără să fie vreodată 
preocupat de înfrumuseţarea lui. 



în dormitor nu avea decât un pat mare, fără tăblie, şi un scaun 
pentru haine. Salonul era dotat cu o canapea cam desfundată, o 
masă pătrată, patru scaune şi un lampadar. Pe rafturile de lemn, de 
culoare închisă, se aliniau cărţi ordonate scrupulos. Biblioteca era 
alcătuită din vreo şase sute de volume, dintre care unele erau studii 
odontologice, iar restul, aproape fără excepţie, romane. 

Clotilde le trecu în revistă. Titlurile i se părură curioase. 

— Cu noutăţile nu sunt la zi şi nu-s prea ordonat, spuse 
Mauricio. îmi plac clasicii. 

— Clasicii, treacă-meargă, dar Goethe? Ai opere complete şi încă 
în germană! 

— Am învăţat nemţeşte de mic, la stăruinţa mamei. Zicea că e 
limba viitorului. Mai târziu am fost un an în Germania, muncind 
sporadic. Goethe e autorul meu preferat. Asta mă face un monstru? 

— Un freak 5 . Nu cunosc pe nimeni care să citească Goethe. 

— Cunoşti acum. 

Era opt şi jumătate. Clotilde lenevea, parcă aşteptând o 
propunere. Mauricio o urmărea prosteşte, din priviri. Văzând-o 
acolo, simţea că prezenţa ei anula amintirea amară a nefericirilor şi 
despărţirilor anterioare. Spuse: 

— Mi-ar plăcea să-ţi ofer ceva, măcar o cafea sau un suc, dar n- 
am nimic. 

în fiecare dimineaţă Mauricio îşi lua micul dejun la Claret, un bar 
din apropiere. Obişnuia să fie foarte punctual; ocupa aceeaşi masă, 
la aceeaşi oră, după care se cufunda în lectura ziarului. 

O invită pe Clotilde la micul dejun şi ea acceptă. 

La ceasul acela timpuriu vântul risipise norii, aerul era uscat şi 
rece, iar cerul curat, de un albastru încă palid. 

La Claret, la o astfel de oră, Clotilde atrăgea atenţia cu rochia ei 


5 Ciudat (engl.). 



din ajun. Mauricio crezu că detectase o luminiţă mucalită în privirea 
lui senor Claret, care servea la tejghea. Copleşit de treburi, acestuia 
îi era totuna dacă Mauricio era singur sau însoţit, dar Mauricio 
proiectase în senor Claret propria-i incertitudine. 

Isprăvindu-şi micul dejun zise: 

— Ne mai vedem? 

— Mă întrebi? 

— Nu. E ca şi făcut. O să te sun. 

— Da. Dar mai lasă să treacă nişte zile, da? 

Mauricio înţelese că ea nu dorea să se simtă presată. în timpul 
nopţii el vorbise mult, ea foarte puţin, iar acum se temea să nu-i fi 
făcut o impresie proastă. 

îi telefonă peste două zile. Era sâmbătă. O invită să iasă 
împreună, dar Clotilde se scuză invocând o obligaţie. 

— Dar mâine? 

— Nici mâine nu pot. îmi pare rău. 

— Nu-i nimic. O să-l recitesc pe Goethe. 

— Minunat, e o datorie de conştiinţă. 

La mijlocul săptămânii sună din nou. Persoana care ridicase 
receptorul spuse că era mama Clotildei şi-l informă că fiica ei nu era 
acasă şi că nici la cină nu avea să vină. 

— Vă rog să-i spuneţi că a sunat-o Mauricio Greis. Vă las 
numărul meu, poate doreşte să-mi telefoneze. 

— Sunteţi stomatologul? 

— Da, doamnă. 

— Ah. 

Mama Clotildei aşteptă un moment. Mauricio se temu că-i va 
cere o consultaţie, dar când reveni, femeia spuse: 

— Clotilde are deja telefoanele dumneavoastră; pe cel de acasă şi 
pe cel de la cabinet. 

în atibidinea ei politicoasă, dar fermă, Mauricio crezu că 



descoperă o strategie şi se hotărî să nu mai sune. Dacă vrea să mă 
vadă, să mă sune ea, se gândi, iar dacă nu, mai bine să ne oprim 
acum. Nu voia să pară cu nasul pe sus, dar nici să fie câine bătut. 

Respectă ce îşi propuse şi trecură mai multe zile fără să ştie nimic 
de Clotilde. 

Lui Mauricio această tăcere îi pricinui mai degrabă supărare 
decât amărăciune. Deşi ea nu-i promisese nimic, nici măcar voalat 
sau tacit, el se simţi amăgit. Şi asta îl făcea să se frământe. Chiar şi 
viaţa profesională, care înainte îl absorbise în totalitate, i se părea 
acum o rutină. Lucra cu pasiune şi fineţe, încercând să înveţe ceva 
nou în fiecare zi. Dar la sfârşitul programului, nimic nu-i era pe 
plac: casa îl apăsa, orele treceau greu şi viaţa, în general, i se părea 
un lucru insipid şi lipsit de orizont. 

* 

între timp, Mauricio nu încetase să se gândească la conversaţia 
lui cu cei doi militanţi ai Partidului Socialist, ale căror cărţi de vizită 
le păstrase. Se gândi într-una din zile că ar putea să-i caute, să vadă 
ce intenţii aveau. Dacă, aşa cum insinuaseră, i-ar propune să 
participe la o activitate politică ce nu presupunea abandonarea 
profesiei, n-ar şti ce să răspundă. De atunci, ideea îi rămăsese în 
minte, dar n-ar fi făcut niciun efort ca să anticipeze evenimentele, 
nici să cântărească avantajele şi dezavantajele propunerii: se 
mulţumea s-o contemple, cu vaga intenţie de a se obişnui cu 
prezenţa ei. 

Până la urmă sună la unul din numere. Telefonista îi spuse că, 
într-adevăr, acela era sediul Partidului Socialist din Catalonia, dar 
că, pe moment, nici domnul Alemany, nici domnul Fito nu se aflau 
acolo. Dacă avea amabilitatea să-şi lase numele şi numărul de 
telefon, ea îi va informa cât mai repede cu putinţă. 

— Spune-ţi-le că i-a căutat doctorul Greis. 

Alemany îi telefonă în dimineaţa următoare, la clinică. 



Dacă dorea, puteau să ia prânzul într-una din zile şi să vorbească 
atunci, fără nicio oprelişte. Mauricio acceptă şi stabiliră întâlnirea 
pentru a doua zi, la un restaurant central, simplu şi liniştit, unde se 
mânca bine şi la un preţ rezonabil. Alegerea îi conveni lui Mauricio: 
se gândi că, dacă l-ar fi invitat la un restaurant de lux, i-ar fi fost 
jenă să refuze ceea ce ar fi vrut ei să-i ceară. 

La intrarea în restaurant rosti numele lui Alemany şi un chelner 
ursuz îl conduse la o masă rezervată. 

— încă n-a venit nimeni. Vă servesc cu ceva? 

— Nu, mulţumesc. 

Aşteptă un moment, dar aşteptarea se prelungi. într-un târziu, o 
văzu intrând pe soţia lui Fito, pe care o recunoscu mai degrabă 
după plete şi îmbrăcăminte decât după fizionomie. Era însoţită de 
un necunoscut. Veniră amândoi la masă şi ea îi întinse o mână plină 
de brăţări. 

— Sunt soţia lui Fito. Nu ştiu dacă îţi mai aminteşti de mine. Ne¬ 
am cunoscut la petrecerea lui Fontân. 

— Da, îmi amintesc foarte bine. Soţul tău nu vine? 

— Soţul meu îşi cere scuze. Nu poate să ajungă la timp. Are o 
şedinţă cu nişte sindicalişti. Misiunea lui era să-i pună la punct, dar 
se pare că au făcut-o ei, căci a sunat şi a zis că se lungeşte. Iar 
Alemany e la Madrid. Ca să nu anuleze întâlnirea l-au trimis pe 
Raurell, iar pe mine ca să-ţi ţin companie şi să fac prezentările. Eu 
nu mă ocup de politică, dar căsătoria cu un politician presupune şi 
asemenea inconveniente. Si altele. 

9 

Vorbea foarte serios. Mauricio nu putu să-şi dea seama dacă îşi 
îndeplinea rolul cu resemnare sau îi plăcea să uzurpe ocazional 
figura publică a soţului. Probabil că amândouă stările de spirit se 
află în alternanţă sau chiar în simultaneitate, se gândi. 

Necunoscutul spuse: 

— Mă numesc Raurell, Quique Raurell. Regret încurcătura şi 



întârzierea. M-au anunţat acum o clipă. Asta nu înseamnă că nu eşti 
luat în serios. Ci că aşa merg lucrurile. O să-ţi dai seama. Iar ce 
gândeşti, e şi asta adevărat. 

— Ce gândesc? 

— Că atunci când le crapă măseaua, grangurii îţi promit câte-n 
lună şi-n stele, iar după ce spui da, ţi-1 trimit pe-un oarecare. în 
cazul de faţă, eu sunt acel oarecare. Eşti, într-adevăr, stomatolog? 

— Da. Toţi mă întreabă neîncrezători, ca şi cum li s-ar părea 
curios că cineva îşi poate alege o profesie atât de monstruoasă. 

— Adevărul e că mi se pare curios, dar nu pentru ce spui. Toată 
viaţa am umblat la dentist, dar n-am întâlnit niciunul în afara 
cabinetului. Ştii ceva? întotdeauna când stau în scaun, cu gura 
deschisă, mă gândesc la acelaşi lucru. îmi spun: ce te faci dacă freza 
se desprinde tocmai acum şi o înghiţi. Ştiu, e o prostie, dar nu pot 
scăpa de ea. 

Chelnerul le întinse nişte meniuri plastifiate şi-i întrebă dacă 
doreau să bea vin, apă sau bere. Mauricio spuse că nu obişnuia să 
bea alcool în timpul programului. 

Raurell ceru apă şi vin şi se interesă care era specialitatea casei. 

— Cod, spuse chelnerul, doar că azi nu-1 avem. 

— Bine, omule. 

Studiară meniurile. Mauricio comandă năut înăbuşit, iar Raurell 
un merluciu a la romana. Soţia lui Fito spuse: 

— Dacă-mi îngăduiţi să mă fac de râs, eu am să iau o salată de 
andive. 

— Să revenim la subiect, zise Mauricio după plecarea 
chelnerului. 

— De acord, încuviinţă Raurell. Dar mai întâi dă-mi voie să fac 
un rezumat al situaţiei. Nu e nimic nou. Ceea ce vreau să-ţi spun e 
un lucru bine ştiut de toată lumea, dar uneori merită repetat măcar 
pentru a fi în sincronism, ca să zic aşa. 



— îmi place cuvântul sincronism, spuse Mauricio, e un bun 
punct de plecare. 

— Da, nu e rău, zise Raurell şi, după o pauză, adăugă: Pentru a 
începe şi ca să vorbim deschis, ţara, aşa cum e acum, e un castel de 
nisip. Văzut de la depărtare nu arată rău, dar după patru picături se 
surpă. Să terminăm deci cu locurile comune şi formulele uzate; asta 
e realitatea. Trebuie să recunoaştem meritele guvernului anterior: 
de multe ori fără criterii, dar cu coaie, a izbutit să reformeze 
instituţiile ţării într-un timp record, când nimeni nu dădea doi bani 
pe viitorul Spaniei. Dar în plan economic n-au făcut decât năzbâtii. 
Nu era uşor şi nici nu exista în proiectul lor o reformă a sistemului. 
Câştigând alegerile din 1982, Partidul Socialist s-a confruntat cu 
această provocare: să adapteze un aparat economic şi social perimat 
la realitatea internă şi mai ales externă. Nu se putea trăi tot timpul 
într-un balamuc. Conjunctura internaţională e favorabilă. Socialiştii 
guvernează în tot arcul mediteraneean: Portugalia, Spania, Franţa, 
Italia şi Grecia. Dacă ne îndeplinim toate obligaţiile ne vom înlesni 
intrarea în Comunitatea Europeană. Rămâne să adormim 
susceptibilitatea Statelor Unite, să-l convingem pe Unchiul Sam că 
socialismul nu e Satana, ci dimpotrivă: cea mai bună garanţie 
împotriva comunismului. De aici, intrarea în NATO, un imperativ 
pe care ni l-am asumat, dar care o să ne coste. în interior, situaţia nu 
e nici ea rea. Două încercări de puci au sfârşit nu altundeva decât în 
ridicol, clarificând însă unele poziţii, mai cu seamă pe cea a regelui, 
în prezent, lipsa de realism a răzmeriţelor tip secolul nouăsprezece 
este evidentă; populaţia a văzut lupul şi e vaccinată contra virusului 
melancoliei; nu mai e loc de întors. Iar la celălalt capăt al spectrului, 
trei sferturi în aceeaşi situaţie: aventurile revoluţionare şi mişcările 
romantice de stânga sunt discreditate. Partidul Comunist e un balon 
găurit şi ei sunt primii care o ştiu. Ceea ce rămâne de făcut e totuşi 
mult. Şi delicat. Puţin spectaculos şi adesea dureros. La ce mă refer? 



Păi la truda zilnică de a ne extinde. De a consolida ceva ce e deja 
făcut şi de a înainta cu hotărâre, dar cu prudenţă, evitând tensiunile 
majore şi, mai ales, fără a afecta nivelul de trai. De-acum, inamicul 
nu mai poartă uniformă: astăzi el este inflaţia, greva, insecuritatea 
cetăţeanului, insatisfacţia. Mă refer la insatisfacţia din rândurile 
noastre. Toţi am visat o revoluţie. De fapt, toţi suntem copiii lui mai 
1968. 

— Eu nu, spuse Mauricio. 

— Vorbesc în general. Am crescut cu teorii legitimate de vise şi 
cu discuri de 45. Un văr al meu a fost la Woodstock şi s-a întors de 
acolo cu o blenoragie de pus în ramă. 

— Bravo lui, zise Mauricio uitându-se grăbit la ceas, nu prea mai 
am timp. 

— In regulă. Termin. Pentru a duce reforma la bun sfârşit avem 
nevoie de sprijinul populaţiei. Doar că omul de pe stradă nu e 
informat. Inaugurăm democraţia, dar încă nu ştim în ce constă ea. In 
afară de dictatură, majoritatea spaniolilor n-a cunoscut alt regim. De 
fapt, nu ne-am gândit că dictatura s-ar putea termina. Iar libertatea 
ne-a luat pe nepusă masă. Mulţi cred că democraţia înseamnă 
încălcarea nepedepsită a normelor şi bălăcărirea vecinului. Alţii 
credeau că-n democraţie nu se vor opri din regulat şi, pentru că asta 
nu s-a întâmplat, se simt trădaţi. Şi unii, şi alţii sunt gata să ne 
sancţioneze la vot din pură frivolitate, fără să se gândească la 
consecinţe. De aceea, prima noastră urgenţă este instruirea 
populaţiei. Iar pentru această operaţiune avem nevoie de oameni, 
de mulţi oameni, mai mulţi decât ne putem închipui. Aşa că... asta e 
propunerea noastră: ai fi dispus să figurezi pe listele noastre 
electorale la următoarele alegeri autonome? 

— Să candidez? 

— Evident. Dar n-o lua ad litteram. înţelegem că nu ai nici cea mai 
mică intenţie să abandonezi stomatologia pentru a te dedica 



politicii. Ne gândim doar să-ţi punem numele în coada listei. 
Probabilitatea de a fi ales e nulă şi, în ultimă instanţă, ai putea 
renunţa. A figura pe listă e un act cu valoare de mărturie. Poate ai 
văzut nume cunoscute pe toate listele: intelectuali, artişti. în felul 
acesta îşi manifestă sprijinul faţă de-o formaţiune politică. 

— Ştiu. Dar eu sunt un necunoscut. 

— Nu contează. Ceea ce dorim cu adevărat este să te implici în 
campania electorală. De ce? Pentru că eşti un medic competent, 
tânăr, cu o prezenţă agreabilă, inteligent, onest, în concluzie, cineva 
care se potriveşte cu ceea ce suntem sau cu ceea ce ne străduim să 
fim. Desigur, nu s-ar pune problema să intervii la mitinguri de 
amploare, ci să participi la reuniuni marginale: asociaţii de cartier, 
lucruri de felul ăsta. Să vorbeşti cu oamenii, să le asculţi opiniile, să 
le spui în mod firesc şi răspicat ceea ce gândeşti. E o muncă foarte 
importantă, căci în asemenea redute se găseşte adevăratul nostru 
electorat şi adevăratul destinatar al politicii noastre. Cei ce 
vociferează la mitinguri sunt gata convinşi, iar seratele astea sunt 
organizate doar ca să apară la televizor, pentru a da o senzaţie de 
bunăstare. în schimb, unde te vei duce tu vine poporul, oamenii 
care ascultă şi care gândesc înainte să ştampileze buletinul de vot. 

Tăcu brusc şi după o scurtă pauză continuă pe un ton mai 
temperat: 

— Gândeşte-te. Nu va interfera cu profesia ta şi, dincolo de faptul 
că faci ţării un serviciu, va fi şi o experienţă umană unică. Dacă ai 
vreo întrebare sau vrei să comentezi vreun aspect al chestiunii, 
sună-ne. înţelegem orice rezervă şi orice ambivalenţă şi, evident, 
respectăm orice decizie. Ţi-aş reaminti doar că ne confruntăm cu o 
operaţiune de anvergură, cu o muncă de reconstrucţie uriaşă, după 
o lungă perioadă de erodare. 

Terminându-şi fraza, îi făcu semn chelnerului, plăti consumaţia şi 
se ridică de la masă. 



— Toţi suntem ocupaţi, spuse. Fiecare cu ale lui; o să ne vedem la 
momentul potrivit. 

In stradă, înainte de a-şi lua rămas-bun, soţia lui Fito îl trase pe 
Mauricio de braţ şi-i spuse cu multă seriozitate: 

— Generaţiile care ne-au precedat au împins Spania pe drumul 
discordiei. Noi suntem primii care caută reconcilierea. 

Noaptea, la el acasă, Mauricio analiză conversaţia şi se întrebă 
dacă politica se potrivea temperamentului său ori era doar animat 
de un obscur sentiment al datoriei. De fapt, se socotea un burghez şi 
avea conştiinţa încărcată. 

Derutat, îi veni deodată ideea să se consulte cu Clotilde. Opinia ei 
i se părea decisivă. Această convingere îl făcu să rupă tăcerea pe 
care şi-o impusese. Am s-o sun şi, dacă n-o găsesc ori se scuză din 
nou, va fi ultimul adio. 

Răspunse chiar ea. 

— Piei, credeam că n-o să mă mai suni niciodată. 

Pe moment Mauricio nu ştiu ce să spună. 

— Am fost destul de ocupat în ultima vreme, reuşi să articuleze. 
Apoi îşi redobândi calmul şi adăugă pe un ton mai glumeţ: Şi apoi, 
sunt un bărbat cumpătat, nu fac nimic la repezeală. 

— De aia te-ai vârât în bucluc, pentru că eşti aşa cum spui? 

— La ce te referi? 

— Se aude că o să candidezi la alegeri. 

— Aşa se aude? 

— Zvonurile circulă. Nu-i adevărat? 

— Nici adevărat, nici neadevărat. încă nu m-am hotărât. De asta 
voiam să vorbesc cu tine. Mă rog, nu numai de asta... dar voiam să 
ştiu ce părere ai. 

— Părerea mea? Cum să ţi-o spun dacă nu te cunosc? 

— Te-ai culcat cu mine. 

— Doar o singură dată. 



— Asta se aranjează uşor. Când pot să te văd? 

— Credeam că eşti foarte ocupat cu politica. 

— încă nu. Rămâne la opt? 

— Da. Deşi nu sunt bună la dat sfaturi. 

* 

Deoarece veniturile nu-i permiteau să trăiască pe cont propriu, 
Clotilde locuia cu părinţii şi asta o apăsa. La vârsta ei nu avea încă o 
slujbă stabilă şi un salariu în adevăratul sens al cuvântului. Un 
avocat prestigios o primise ca stagiară în biroul lui, pentru a-i face o 
favoare unchiului ei, şi-i achita în fiecare lună o remuneraţie 
simbolică. Era o relaţie profesională pe care nu şi-o dorise niciunul 
din ei. Pe Clotilde, unchiul ei n-o prea simpatiza. Intervenise pentru 
ea ca să-i facă pe plac surorii lui, convins că nu va avea succes. 
Avocatul nu avea nevoie de stagiari în biroul său, cu atât mai puţin 
de unii cu recomandare, şi o acceptase scrâşnind din dinţi, mai cu 
seamă că detesta să-şi piardă timpul cu formarea începătorilor. 
Clotilde nu-şi dorise nici ea o asemenea slujbă. Se împlinea un an de 
când îşi terminase studiile şi ar fi preferat ca înainte de orice să şi le 
aprofundeze în străinătate. 

îşi dăduse bacalaureatul la o şcoală privată de orientare laică, de 
un progresism nostalgic şi oarecum ofilit, şi intrase la o universitate 
a cărei unică raţiune, în acele vremuri agitate, marcate de 
minunatele schimbări de după moartea dictatorului, nu părea să fie 
alta decât transformarea unei societăţi injuste, anchilozate şi 
făţarnice. Clotilde ieşise de acolo pătrunsă de ideea că unicul scop al 
studiilor ei fusese dobândirea unor principii etice inamovibile, a 
unui comportament fără rezerve şi a unei stări sufleteşti în care să 
predomine dorinţa de cunoaştere, solidaritatea şi concilierea. 

Această convingere era împărtăşită de toată lumea: studenţi, 
profesori şi chiar de autorităţile care odinioară reprimaseră, cu 
extremă violenţă şi severitate, mişcarea studenţească. Şi unii, şi alţii 



erau convinşi că se apropia o schimbare radicală şi că formele 
tradiţionale de cunoaştere aveau să fie revizuite şi adaptate la noua 
realitate. Doar cei ce-şi păstraseră o mentalitate flexibilă şi 
necontaminată în faţa cunoaşterii şi a experienţei ar fi putut duce la 
un final fericit acest proces de transformare, pentru care nu exista 
precedentul unei formule, nici al unui drum jalonat. Ceea ce, într-o 
anumită măsură, era adevărat, dar rezultatul se concretizase într-o 
generaţie de diletanţi, aproape inutilă, din care făcea parte şi 
Clotilde. 

Un sejur de câteva luni în Anglia, învestit în mare parte într-o 
relaţie zbuciumată şi epuizantă cu un francez dubios şi 
dezechilibrat, o cufundase în derută. Se bucura pentru prima oară 
de libertate, dar tot pentru prima oară trebuia să suporte 
abandonul, disconfortul vieţii boeme şi spaimele unei relaţii 
insuportabile. Tatăl ei îi achitase cheltuielile, dar starea lui 
financiară nu-i îngăduise s-o facă decât cu parcimonie şi cu preţul 
unor mari sacrificii. Aşa că Clotilde se hotărî să revină acasă înainte 
de termenul prevăzut. 

Decizia ei presupunea reinstaurarea unui regim de dependenţă, 
dar şi reîntâlnirea cu o ambianţă concepută anume pentru 
împlinirea tuturor nevoilor şi a destul de multe capricii. Indulgenţa 
părinţilor, senzaţia că dispunea de timp şi de ea însăşi după bunul 
ei plac, precum şi convingerea că se afla într-o perioadă de tranziţie 
făceau situaţia suportabilă, uneori chiar plăcută. 

în aceste circumstanţe, ideea de a începe să lucreze, cu pile, la 
cabinetul unui avocat căruia i se atribuiau prestaţii neconforme cu 
normele şi legături necurate nu putea fi decât străină de planurile ei. 
Dar se dusese la întâlnire pentru a nu-şi supăra mama şi a nu-şi 
ofensa unchiul, care intervenise fără tragere de inimă în favoarea ei. 

Ulterior, lucrurile s-au potrivit în aşa fel încât nimic să nu iasă pe 
măsura dorinţelor celor implicaţi. 



Când i se anunţă vizita Clotildei, avocatul Macabros pierduse 
deja o întreagă dimineaţă încercând să se iniţieze în universul 
dezolant al informaticii. Nu reuşea să execute cele mai simple 
operaţiuni şi era exasperat în faţa unui ecran pe care, ori de câte ori 
apăsa o tastă, se exprimau continuu şi fără drept de apel erorile pe 
care le comitea, convins că respecta punctual instrucţiunile notate 
pe o hârtie. Şi, cu toate că înţelegea că era inutil şi ridicol să-şi iasă 
din pepeni pentru ceva ce putea fi pus doar pe seama propriei sale 
nepriceperi, firea lui se revolta în faţa acelei forme rudimentare de 
inteligenţă, insensibilă la orice negociere. O claie de păr îi cădea pe 
frunte şi avea ochii înroşiţi, de parcă stătuse treaz toată noaptea. 

Profitând de întrerupere, dădu tastatura într-o latură a mesei, 
readuse la mijloc vechea mapă de birou, din piele bordo, îşi suflecă 
mânecile de la cămaşă, îşi puse palmele pe mapă, îşi îndreptă 
spinarea şi decretă: 

— Pofteşte-o. 

Uitase de întâlnire. îşi aminti că un cunoscut îl rugase să-i 
primească nepoata, să-i dea nişte sfaturi şi s-o orienteze. Era o 
corvoadă pe care avocatul o îndura periodic, dar pe care o rezolva 
rapid cu ajutorul unui discurs încurajator, însă ambiguu, construit 
atent pentru a nu face loc nici unei speranţe. 

Clotilde îşi alesese pentru acel interviu cele mai convenţionale 
veşminte: un jerseu de bumbac, o scurtă de piele, pantaloni de 
catifea reiată şi mocasini. Luase cu ea şi o mapă de piele neagră cu 
un curriculum condensat şi o sumară documentaţie academică ce-i 
dovedea scrupulozitatea. 

— Ia loc. 

Clotilde se aşeză, îşi puse mapa pe genunchi şi adoptă o atitudine 
politicoasă. 

în birou se auzea doar zumzăitul agasant al computerului. 

— Aş vrea să-mi cer scuze pentru deranj şi să vă mulţumesc că 



aţi fost atât de amabil să mă primiţi. 

— Nu trebuie să-mi mulţumeşti pentru nimic. Unchiul tău e un 
om pe care îl respect şi-l apreciez şi căruia nu pot să-i refuz o 
favoare. Totuşi, îţi pot spune puţine lucruri pe care să nu le ştii. 
Fiecare trebuie să-şi croiască drumul după aptitudini şi împrejurări; 
experienţa nu e transferabilă şi, în ultimă instanţă, contează mai 
mult norocul decât învăţătura. Câţi ani ai? 

— Douăzeci şi doi. 

— Când ţi-ai luat licenţa? 

— Anul trecut. Apoi am fost în Anglia să-mi perfecţionez 
engleza. 

— S-o perfecţionezi... 

Clotilde se înroşi şi îşi aţinti privirea la mapă. Apoi îşi ridică ochii 
şi surâse cu un aer de scuză. Gestul ei îl aruncă pe avocatul 
Macabros într-o insolită melancolie. Dacă aş fi avut o fată, aşa ar fi 
fost cu siguranţă; frumuşică şi delicată ca maică-sa, dar orgolioasă şi 
ursuză ca mine. 

Avocatul Macabros nu avea copii. Se căsătorise la treizeci şi cinci 
de ani, dar soţia sa murise după trei ani, în urma unei boli cumplite 
şi de lungă durată. Apoi nu se mai însurase, nu atât din fidelitate 
faţă de amintirea defunctei, cu care avusese o relaţie afectuoasă şi 
satisfăcătoare, dar lipsită de pasiune, ci mai degrabă pentru 
neobişnuita bunăstare presupusă de revenirea la o singurătate la 
care renunţase cu neîncredere. In situaţia lui de bărbat apt din nou 
de însurătoare şi dotat cu însuşiri foarte apreciate de societatea 
barceloneză a timpului, nu îi lipsiseră ocaziile de a contracta o a 
doua căsătorie, însă preferase să cultive un celibat tenace şi 
demodat. O menajeră de vârstă mijlocie, devotată, vrednică şi 
mediocră la bucătărie, se îngrijea de nevoile lui materiale. îşi ocupa 
timpul cu munca, dedicându-i multe ore pe zi, cu contacte sociale 
echilibrate şi distante şi cu puţine alte lucruri: departe de a avea 




comportamentul desfrânat pe care, în apatia lor, cercurile rău 
intenţionate i-1 prevesteau inevitabil, profita de libertate pentru a 
duce o existenţă placidă şi simplă, departe de activităţile şi 
obligaţiile vieţii de familie, consacrată studiului şi lecturii. 

Persoanele care citesc cu pasiune şi metodă citesc de obicei 
lucruri de pe urma cărora nu au niciun beneficiu. Avocatul 
Macabros deţinea o vastă şi selectă colecţie de cărţi despre Evul 
Mediu timpuriu şi se socotea un om competent în materie. Când era 
întrebat care era motivul pasiunii sale, răspundea că perioada aceea 
obscură, confuză, violentă, uitată de Dumnezeu, i se părea deosebit 
de atrăgătoare, un refugiu din mijlocul atmosferei discrete, educate 
şi perverse în care, din raţiuni profesionale, îşi ducea existenţa. 

— De fapt, ce-ţi spun eu nu-ţi va folosi la nimic. Doar vârsta 
contează. La anii tăi toate pot fi încercate, toate pot fi deprinse. în 
schimb, la ai mei, se vede, mă războiesc de pomană nu ştiu de câte 
ceasuri cu aparatul ăsta grobian şi incult şi el câştigă de fiecare dată. 
Şi să nu crezi că dau înapoi în faţa dificultăţilor. Am avut când eram 
mic o guvernantă care se numea Evghenia Spriţiskaia şi încă îi mai 
pot pronunţa numele. Provenea dintr-o ilustră familie de ruşi albi, 
exilaţi şi scăpătaţi. Ea m-a învăţat franţuzeşte. Franceza e o limbă 
frumoasă. Inutilă, dar frumoasă. Engleza, în schimb, e infantilă... 
De asta s-a impus. Indispensabilă în informatică. 

— De ce vă trebuie? Computerul, la ce vă trebuie? N-o să-l 
folosiţi niciodată. 

— Peut-etre. Ştii să-l manevrezi? 

9 

— Oarecum. Am acasă un Amstrad. 

Avocatul Macabros făcu o pauză lungă. 

— Am nevoie de cineva care să se priceapă la computere. Nu o 
dactilografă. Tont âfait une autre chose 6 . 


6 Cu totul altceva (fr.). 



— Nu mă pricep la informatică. 

— Lasă-mă să vorbesc. In ultimele luni computerele au devenit 
temă recurentă de conversaţie. Se întâlnesc doi bărbaţi şi, în loc să 
discute despre lucruri obişnuite, discută despre asta; fiecare vine cu 
experienţa lui şi-şi dă cu părerea. 

Mulţi oameni a căror inteligenţă, până acum, nu aveam de ce s-o 
pun la îndoială, din momentul în care şi-au cumpărat un computer 
i-au pus nume şi vorbesc despre el, în vizite, ca despre un bebeluş 
sau animal de companie. E deprimant, cu toate că pe mine nu mă 
interesează. Nu sunt psiholog, nici sociolog, nici moralist, ci 
dimpotrivă, sunt un om al legilor care vrea să câştige, iar 
proliferarea prostiei umane duce inevitabil la creşterea 
proporţională a veniturilor mele. Dar asta rămâne între noi. 

Surâse, iar Clotilde îi răspunse şi ea la fel. 

— O să ieşiţi din nepăsare. 

— Nu demult, la o asociaţie bancară din Barcelona, un individ a 
făcut prin intermediul unui computer o înregistrare contabilă a 
rezultatelor, de pe urma căreia a obţinut o creştere patrimonială 
ilegală. Acţiunea a făcut obiectul unei plângeri, dar prejudiciul 
respectiv n-a putut fi dovedit deoarece o atingere patrimonială, fără 
de care delictul e nul, nu poate fi probată atâta timp cât Codul Penal 
prevede că înşelătoria trebuie să fie făcută „în defavoarea terţului". 
Aparent, deşi conceptul scapă înţelegerii mele, în informatică nu 
există obiect fizic, totul e imaterial. In consecinţă, şi conform legii, în 
operaţiuni informatice nu există „un obiect străin, mobil sau 
imobil", concept care se trage din qnae tangi possunt din dreptul 
roman, adică un lucru accesibil simţului tactil. Mă urmăreşti? 

— Da. 

— Evident, în lumea în care trăim operaţiunea contabilă la care 
m-am referit adineaori e o bagatelă, o simplă anecdotă. Ceea ce 
trebuie să înţelegem e că în scurtă vreme vor prolifera asemenea 



cazuri. Informatica înseamnă progres şi nimic nu opreşte progresul, 
mai cu seamă progresul în materie de speculaţie, fraudă şi hoţie, 
încă nu ştim cum se va materializa acest potenţial, dar vai de cel 
care nu s-a gândit înainte şi nu e pregătit pentru momentul când 
anecdotele inocente se vor transforma în fraude colosale. Si arătând 

9 

computerul adăugă: Asta făceam când ai venit, mă luptam în van cu 
acest cohfichet 7 . Aş vrea să-i înţeleg personalitatea. Şi să văd dacă pe 
termen lung îmi poate deveni client, lucru esenţial. N-am avansat 
prea mult; mă tem că nu suntem compatibili. Dar cazul tău e diferit: 
la anii tăi, toate se pot învăţa. De fapt, stăpâneşti deja primele 
noţiuni - e lucrul cel mai greu, noţiunile elementare. Şi, apoi, ştii 
englezeşte. Nu ştiu dacă mult, dar oricum, suficient. Şi franţuzeşte? 

— Si franţuzeşte. 

9 9 9 

Se ridică brusc, îi întinse mâna şi-i spuse pe un ton sec: 

— Trei luni de probă, fără plată, apoi mai vorbim. Te aştept 
mâine la nouă fix. Primul lucru pe care îl ai de făcut e să mă scapi 
de pacostea asta. Secretara îţi va face rost de o masă, de un scaun şi 
de o priză. 

Aşa începuse Clotilde să lucreze la cabinetul avocatului 
Macabros. 

Era un cabinet de modă veche, cu un avocat, doi stagiari şi două 
secretare. 

Clotilde venea în fiecare dimineaţă la nouă şi-şi folosea ziua 
citind compendii legislative, de jurisprudenţă şi comentarii la 
articolele din Codul Penal legate de escrocherii, fraude şi falsuri. 
Cabinehil era situat într-un apartament vechi şi încăpător de pe 
Gran Via, la mică distanţă de Hotel Ritz, dar încăperea ce-i fusese 
destinată era mică, fără altă lumină decât cea din curtea interioară a 
bucătăriilor. De pe urma lechirilor făcea fişe şi rezumate. Era o 


7 Lucru fără valoare, lipsit de importanţă, fleac (fr.). 



muncă plictisitoare şi aridă şi părea să nu ducă nicăieri. Orele i se 
păreau nesfârşite şi, cu toate că nimeni n-o controla şi nu i se cerea 
nicio productivitate şi-şi putea folosi timpul după bunul ei plac, 
ieşea de acolo cu o profundă senzaţie de oboseală şi descurajare. 
Cum nu era plătită, nu avea nicio bucurie. Se plictisea de moarte. 
Era toamnă şi se întuneca devreme. Pe cerul jos, luminile oraşului 
reverberau într-o imitaţie de crepuscul insalubru şi trist. In timp ce 
aştepta în staţia de autobuz credea că-şi pierde acolo cei mai 
frumoşi ani ai vieţii. Călătoreau cu autobuzul oameni ca şi ea, care 
păreau să-şi fi uitat sufletul în altă parte. Pe chipul lor Clotilde 
vedea zugrăvită pecetea morţii. 

Colegii de birou n-o băgau în seamă. Printre stagiari circula 
zvonul că Clotilde fusese angajată cu pile şi, cu toate că niciunul din 
ei nu se putea mândri că-şi obţinuse postul prin merite proprii, 
vechimea îi făcuse să uite acest amănunt, considerând-o pe nou- 
venită o fiinţă ciudată şi un pericol potenţial pentru poziţiile lor. 
Unul din ei era avocat, iar celălalt, expert în comerţ pe punctul de a- 
şi obţine licenţa în Drept. In privinţa vârstei, niciunul nu era cu mult 
mai mare decât Clotilde, dar fiecare părea să aparţină unei alte 
generaţii: erau pedanţi şi foarte conservatori în ideile şi 
comportamentul lor şi nimic nu le suscita interesul în afară de ce 
aveau în faţa ochilor. 

Secretarele o priveau pe Clotilde cu mai multă simpatie, cu toate 
că felul ei de a fi lăsa să se întrevadă o personalitate şi o origine 
socială cu care ele nu se puteau identifica. 

Stagiarii şi secretarele erau foarte mulţumiţi şi mândri că aveau o 
slujbă stabilă într-un important cabinet de avocatură şi vedeau în 
nemulţumirea Clotildei o dovadă de nechibzuinţă nu lipsită de 
trufie. Clotilde observa, înţelegea şi se simţea şi mai nefericită. 

Se hotăra în fiecare zi să renunţe, dar propria-i descurajare o 
împiedica, tot în fiecare zi, să facă ce-şi propunea. 



Avocatul Macabros părea să fi uitat de existenţa ei şi de motivul 
pentru care o angajase. Doar o singură dată, la două luni după 
prima întrevedere, intrase pe neaşteptate în minuscula încăpere 
ocupată de Clotilde şi o întrebase cum mergeau treburile. 

— Bine, la teorie nu mai am prea multe de făcut. Dacă nu apare 
niciun caz... 

— O să apară, o să apară. Nu te impacienta. Surtout, pas de zele. 

Clotilde îşi aducea la slujbă romane şi le citea pe ascuns. Dar, cu 

toate că lectura îi mai dilua din lehamite şi-i făcea orele mai 
suportabile, subiectul, oricare ar fi fost, chiar şi cel mai comic, îi 
inducea o tristeţe fără margini. 

In loc să-i ridice moralul, sosirea primăverii o deprimă şi mai 
mult. 

Intr-o seară de la sfârşitul lui martie, secretara lui Macabros intră 
în cămăruţa Clotildei şi-i spuse: 

— Domnul Macabros vrea să te vadă. 

— De ce? 

— N-am idee, fetiţo. 

Clotilde era atât de abătută, încât se gândi că n-o putea chema 
decât pentru vreun reproş. 

în biroul său, avocatul Macabros avea un oaspete. Era un bărbat 
fără vârstă, atât de scund şi de cocoşat, încât, văzând-o pe Clotilde, 
fu nevoit să se salte şi să facă o piruetă ca să coboare din fotoliu. 
Clotilde îşi ascunse cu greu uimirea. 

— Ţi-1 prezint pe don Anselmo Cervello, spuse avocatul, 
colaborator apropiat şi prieten vechi. Ea este domnişoara de care ţi- 
am vorbit, adăugă referindu-se la Clotilde. 

Cocoşatul îşi redobândi echilibrul şi întinse o mână mică şi aspră. 
Pielea gălbuie a feţei i se încreţi, dând naştere unui zâmbet. 

— Cervello, continuă avocatul Macabros, nu crede în viitorul 
inteligenţei artificiale. I-am spus că tu îl vei convinge. N-o să-ţi fie 



uşor: Cervello se îndoieşte de toate formele de inteligenţă. De toate, 
mai puţin de-a lui. 

— Până şi de asta, sublinie cocoşatul cu un aer ostil. Se căţără 
înapoi pe fotoliu scoţând un râs sec printre gâfâituri. Dar luaţi loc, 
domnişoară, luaţi loc. Domnul avocat nu m-a avertizat că sunteţi 
atât de frumoasă. Mă bucur că sunteţi aşa. Domnişoară, contrar 
opiniei generale, femeile frumoase sunt cele mai inteligente. Să fie 
vreun motiv special? Nu, după câte ştiu. Natura e arbitrară, o spun 
în ceea ce mă priveşte. Pe unii îi copleşeşte, pe alţii îi refuză. Cu 
mine, domnişoară, aşa cum vedeţi, natura nu trăieşte în bună 
înţelegere. Sunt diform şi cam greu de cap. Dar pentru că, din 
fericire, sunt mai rău decât sărăcia, mă descurc. Ilustrul avocat mă 
ştie. 

Avocatul Macabros asculta discursul cu seriozitate. Clotilde se 
străduia să-şi ascundă sila inspirată de cocoşatul ce distila în 
cuvintele lui amărăciune şi sarcasm. Oricât de justificată ar fi fost 
din pricina lamentabilei sale constituţii, atitudinea lui era neplăcută 
şi îi inspira neîncredere. 

Clotilde se aşeză şi începu să-şi sintetizeze cunoştinţele de 
informatică. In timp ce vorbea îşi dădu seama că, făţiş, Cervello îi 
examina anatomia. Nu părea interesat de explicaţie. 

Totuşi, după câteva clipe, o întrerupse. 

— Atunci, dacă înţeleg bine, cineva poate să obţină informaţii 
stocate în reţeaua de calculatoare a unei companii, dacă foloseşte un 
cod potrivit. 

— Da, această posibilitate există. De fapt... 

— De exemplu, de la Iberia? Stocul de bilete, listele de pasageri? 

— Da. 

— Si de la un lanţ de hoteluri, la fel. 

— La fel. 

— Si de la sediul unei bănci. 

9 



— De la orice sistem din reţea. 

— Evident, dacă ştii parola. Dar fără ea? 

— Depinde. Dacă-mi îngăduiţi să continui... 

— Vă rog, domnişoară. Scuzaţi-mi intervenţia. Sunt pasionat 
când ceva mă stimulează, în sensul bun al cuvântului. La ziare, sunt 
un copoi. Domnul avocat mă ştie. 

Clotilde expuse pe scurt câteva cazuri din Statele Unite. Curios, 
violarea reţelelor informatice a fost, în general, opera unor studenţi, 
fără altă finalitate decât jocul. Au pătruns chiar şi în arhivele secrete 
ale FBI-ului şi Pentagonului, dar n-au folosit niciuna dintre 
prodigioasele informaţii de acolo. Pentru ei n-a fost decât o golănie 
sau, în unele cazuri, o provocare. Acum, pentru companiile şi 
organismele dependente de informatică, protecţia împotriva 
intruşilor presupune cheltuieli suplimentare importante. Şi cu toate 
acestea, piraţii continuă să surmonteze toate obstacolele. 

— Scuzaţi-mă dacă m-am îndepărtat prea mult. 

— Doamne fereşte, domnişoară, expunerea a fost foarte 
instructivă şi aţi explicat foarte bine. Ascultându-vă cum vorbiţi, 
timpul parcă nici nu există, domnul avocat poate să confirme. 
Totuşi, ce ne-aţi spus e cam lipsit de sens, cel puţin pentru biata mea 
minte. Poate îmi lipseşte o perspectivă asupra viitorului. 

Clotilde nu ştia dacă vorbele cocoşatului erau un elogiu sau o 
batjocură. Avocatul Macabros interveni: 

— Mulţumesc. Poţi să te retragi. 

Clotilde plecă foarte umilită, crezând că fusese obiectul unui 
spectacol. 

A doua zi avocatul Macabros o chemă din nou. Acum era singur 
în birou. 

— Nu te întreb ce impresie ţi-a făcut Anselmo Cervello. Nu e 
cazul. Tu i-ai făcut una foarte bună. S-a dezlănţuit în elogii la adresa 
inteligenţei tale, ca să nu amintesc de celelalte, de care te scutesc. 



Făcu o pauză şi continuă pe un ton mai coborât, aproape 
confidenţial: Cervello e un drac şi are nas la oameni. In situaţia lui 
are nevoie. Băiat dezgheţat, isteţ, incult şi de extracţie foarte umilă. 
Şi toate pe dos. Din leagăn, toate pe dos. L-ai văzut doar. 

— E avocat? 

— Nu, nu. Respectă doar profesia. N-ai remarcat felul cum se 
îmbracă, manierele şi ce vocabulaire are? Cervello e detectiv 
particular. Crezi sau nu. A început de la nimic, scormonind în 
gunoaie, în cele două sensuri ale cuvântului, metaforic şi literal, iar 
acum e proprietarul unei agenţii de investigaţii cu mai mult de zece 
angajaţi. îi cer, uneori, câte un raport. Nu greşeşte niciodată, dar nu 
e bine să te încrezi în el. E rău şi n-aş băga mâna-n foc pentru 
discreţia lui. Şantaj? N-aş merge până acolo. în fine, îţi spun toate 
acestea pentru că de ieri s-a proclamat ocrotitorul tău. După ce ai 
plecat, a insistat pe două chestiuni. Mai întâi, asupra valorii tale. 
Zicea că-ţi subminez talentul. Şi, în continuare, asupra muncii 
zadarnice pe care o prestezi aici. 

— Dar părea foarte interesat. 

— Era. însă e de părere că informatica e o treabă pentru canalii şi 
că nu-i de tine. 

— Mă concediaţi? 

— Nu, dimpotrivă. O să-ţi încredinţez o sarcină şi o să-ţi plătesc 
un stipendiu. întotdeauna ţin seama de observaţiile lui Cervello. în 
privinţa stipendiului, nu-ţi face iluzii. Mulţi ar da de la ei ca să fie 
unde eşti tu. 

Vreme de câteva săptămâni nu se întâmplă nimic. Apoi, deodată, 
secretara avocatului Macabros îi lăsă pe masă un teanc de hârtii 
prinse cu o agrafă. 

— Domnul avocat zice să studiezi chestiile astea. 

Secretara avocatului Macabros se numea Feli. 

— Până când? 



— Nu ştiu. 

Era un contract de arendă. Clotilde îl citi de mai multe ori, dar nu 
găsi nimic în neregulă. După câteva ore, Feli veni după el şi-l luă 
fără să-i dea nicio explicaţie. 

Din când în când Feli, sau alt funcţionar al cabinetului, lăsa câte 
un text pe masa Clotildei pentru ca aceasta să-l citească pe îndelete 
şi să vadă dacă nu lipseşte ceva. Paginile reprezentau etapele 
plictisitoare ale unor chestiuni lungi şi complicate. Cititul acelor 
scrieri confuze, fără a pierde firul argumentaţiei, solicita un mare 
efort. După un timp, literele tipărite păreau să lucească bolnăvicios 
la lumina lămpii de birou, ce cădea pe hârtie. 

Clotilde nu credea că schimbarea îi adusese prea multe noutăţi. 

Mai târziu începu să fie invitată la mici reuniuni de avocaţi, unde 
textele erau analizate şi discutate într-o atmosferă plictisitoare. Fa 
aceste reuniuni avocatul Macabros nu participa niciodată, ci doar 
vreunul din stagiari. Cum aceştia aveau putere de reprezentare, se 
dezlănţuiau şi perorau în faţa colegilor de parcă se aflau în agora. 
Divagaţiile erau ridicole, însă ascultătorii le tolerau pentru că, la 
rândul lor, procedau în acelaşi fel şi cu aceeaşi pompă. Peroratul 
făcea ca litigiile să devină lungi şi dificile. 

Uneori, reuniunile de acest gen aveau loc la cabinetul părţii 
adverse, la sediul unui notariat sau la biroul de consultanţă al 
vreunei bănci. Acestea din urmă erau situate în spaţii încăpătoare, 
bine iluminate, cu mobile moderne; pe pereţi erau atârnate pânze 
enorme semnate de artişti contemporani şi nu era ceva neobişnuit să 
vezi încrustate pe ele sfori, cărămizi, zdrenţe şi pingele. Acolo, 
oamenii păreau mai joviali şi mai curaţi, avocaţii purtau haine la 
modă şi tratau problemele cu bună dispoziţie. 

Fa una dintre aceste şedinţe de lucru Clotilde l-a întâlnit pe 
Fontân, cu care nu se mai văzuse din studenţie. Fontân era mai 
mare decât ea, studiase la Deusto şi Yale, stagii ce-i conferiseră un 




aplomb monden care le lipsea, de obicei, bărbaţilor şi femeilor de 
vârsta şi condiţia lui. Clotilde nu-1 socotea foarte inteligent, dar avea 
pentru el o slăbiciune specială. La bărbaţi mai capabili decât el 

preţuia calităţile; la Fontân, defectele. 

* 

Clotilde sosi cu punctualitate la întâlnirea cu Mauricio. Acesta o 
aştepta. 

— Credeam că dentiştii te fac întotdeauna să aştepţi. 

— Numai pe pacienţi. 

— Din sadism? 

— Evident. Doar n-o să crezi că muncim pentru bani. La opt 
intrară într-un bar de pe Caile Aribau. In acel moment, erau singurii 
clienţi ai localului. Chelnerul, doar în cămaşă, fără haină, citea El 
Mundo Deportivo cu sprâncenele arcuite, mişcând din buze. Le aduse 
imediat două beri şi se întoarse la lectura lui. 

Mauricio îi povesti Clotildei despre propunerea pe care o primise 
din partea Partidului Socialist. 

— Nu ştiu ce să fac. 

— Ba da, ştii, ripostă ea, dar pentru că ţi se pare o absurditate, 
îmi ceri mie confirmarea. 

— Sunt atât de transparent? 

— Da. 

— Atunci, crezi că ar trebui să intru în această aventură? 

— N-am spus asta. 

— Nu trebuie? 

— Nici una, nici alta. Depinde dacă te interesează sau nu. 

— Ăsta da sfat. 

— Doar nu vrei să decid pentru tine. Dacă te îndoieşti, e pentru 
că te gândeşti să accepţi. Fii sincer. 

— Bine, dar nu pierd nimic dacă încerc. 

— Nici nu câştigi ceva. Politica te trage după ea fără 



menajamente. Să conversezi şi să speculezi, da, însă practica te 
îngrozeşte. Ca să fii politician îţi trebuie o vocaţie ieşită din comun, 
ori tu ai deja una. N-ai nevoie de alta. 

Mauricio nu avea argumente, dar, pentru că Clotilde nu vorbea 
pe un ton agresiv sau îngâmfat, nu se simţea năpăstuit. Ea făcu o 
pauză, dar, văzând că el nu zicea nimic, adăugă: 

— Nu pot hotărî pentru tine. Un sfat însă pot să-ţi dau. N-o să ţii 
seama de el, dar, oricum, ţi-1 dau. Dacă din pricina unei conştiinţe 
încărcate te crezi obligat să-ţi sacrifici timpul liber în favoarea 
politicii, nu te asocia cu socialiştii. 

— De ce nu? Sunt de-ai noştri. 

— Exact. Partidul Socialist e partidul înfrânţilor şi aiuriţilor, cum 
suntem şi noi. La început ne-am dorit o revoluţie, dar în final am 
rămas cu Statul prosperităţii. Eu votez cu socialiştii, fără îndoială; 
ceilalţi sunt mai răi. Şi chiar e posibil ca PSOE să câştige din nou. 
Dar pentru că va câştiga pe votul oamenilor inutili, victoria îi va fi 
fatală şi va dura puţin. Sorbi din paharul cu bere şi continuă: 
Partidul Socialist se bazează pe lipsa de idealuri. Nici sfânta tradiţie, 
nici revoluţia permanentă. Doar gestionare şi distribuire. Puţin 
stimulativ, cu excepţia noutăţii, cum e obiceiul în Spania. Totul ni se 
pare bine în comparaţie cu ce am avut. Dar, după ce ne obişnuim, 
vedem că în spatele exerciţiului zilnic nu există nimic. Chiar mai 
rău: vedem dedesubturile partidului şi nu ne plac. Un guvern fără 
ideologie trebuie să menţină un nivel foarte ridicat de eficienţă şi 
responsabilitate, şi asta nu e la îndemâna nimănui. Şi, pe măsură ce- 
şi fac ordine în casă şi lumea vede că schimbările sunt infime sau 
absente, vin şi vechile retorici care-i dau deoparte. A te înhăita cu ei 
înseamnă din capul locului un eşec. Asta în ce-i priveşte pe 
socialişti. In general, panorama e şi mai rea. Catalonia e 
neguvernabilă. Secole la rând am funcţionat de capul nostru, fără 
un statut politic, şi nu suntem pregătiţi să ne fixăm într-o structură 



de putere. Suntem obişnuiţi să trăim la periferia unui stat 
incompetent şi să supravieţuim prin intermediul unor înţelegeri 
secrete, al unor acorduri tacite şi al unor şuste disimulate sub vălul 
unui naţionalism sentimental, autocompătimitor şi autocomplezent. 
în Catalonia, politica e o dresură de purici pentru un public 
abrutizat de fotbal şi lupte de tauri. Jordi Pujol înţelege situaţia şi de 
aceea câştigă şi va continua să câştige. Partidul său nu e unul 
oarecare, ci o asociaţie de oameni de afaceri care conduc ţara ca pe 
ceva ce chiar şi este: o afacere. 

Tăcu brusc şi privi în jur. Nu intrase nimeni, iar chelnerul îşi 
continua absorbit exegeza din El Mundo Deportivo. 

— La naiba, spuse Mauricio. 

— întotdeauna femeile spun ce doresc bărbaţii să audă. Eu nu fac 
aşa ceva. 

— Da, mi-am dat seama. 

— Oricum, asta nu înseamnă nimic. Nu fac pe sibila. Părerea mea 
e doar un factor de care poţi să ţii seama. Există mult mai multe 
chestiuni personale, conflicte nerezolvate, curiozitatea, tentaţia 
necunoscutului, dorinţa de a te testa pe tine însuţi. Motive legitime. 
Mai legitime decât multe altele care-i fac pe unii să acţioneze. De 
multe ori regreţi că n-ai făcut un lucru din exces de prudenţă. Eşti 
tânăr şi nu pari prost. Fă ce ai chef şi, dacă chestia nu merge, vei şti 
şi cum să ieşi fără prea multe zgârieturi. 

— Deci n-ar fi rău să accept propunerea lui Raurell? 

— Nu, dacă o găseşti rezonabilă. Dar ca să epuizăm subiectul, 
vreau să fie clare două lucruri. Unu, indiferent ce vei face, eu nu te 
ajut cu nimic. Şi doi, dacă ceva iese prost sau dacă vei avea o cădere 
bruscă, să nu vii să-mi plângi pe umăr. Nu sunt simpatică, nu sunt 
nici măcar o persoană cumsecade, şi cred că cel mai bine e să evităm 
neînţelegerile. Asculţi mai întâi o confidenţă, te arăţi înţelegătoare, 
te duci în pat cu un tip şi, hodoronc-tronc, te trezeşti prinsă într-o 



relaţie. 

Mauricio zâmbi. 

— Văd că ai multă experienţă. 

Clotilde sesiză ironia şi roşi. 

— Poate crezi că-s o proastă. Am mania generalizării. 

— Puţin. Dar nu eşti proastă şi nu e o manie. Problema e că tu ai 
o educaţie de tip umanist, iar eu una ştiinţifică. In gândirea 
ştiinţifică, generalizarea e un sacrilegiu: fiecare situaţie este unică şi 
răspunde unor parametri ce nu pot fi extrapolaţi. Există puţine legi 
ştiinţifice şi, puţine câte sunt, sfârşesc prin a fi false. în schimb, 
gândirea umanistă tinde să transforme cazul particular în fenomen 
universal. 

— Deşertăciunea deşertăciunilor? 

— Nu. Fiecare acţionează într-un domeniu diferit. Amândouă 
sunt complementare şi niciuna nu e mai bună. Totul e relativ. De 
asta ţi-am cerut sfatul, pentru că tu gândeşti cu mai multă 
deschidere şi mai profund, iar eu sunt doar un dentist. 

Cuvintele lui Mauricio nu cuprindeau niciun reproş, dar Clotilde 
se simţi pusă la punct. 

— Poate am fost cam aspră. 

— E felul tău de a fi. Ţi-am cerut o părere, tu mi-ai spus ce ai 
crezut de cuviinţă, iar eu îţi mulţumesc. Mi-a fost, într-adevăr, de 
folos. între noi nu există un concurs. Suntem prieteni, fiecare poate 
spune ce vrea şi ar fi chiar o prostie să credem că ne-am putea 
supăra. Când am spus chestia cu gândirea ştiinţifică m-am 
subestimat. Sunt stomatolog, îmi place profesia pe care o practic, 
dar asta nu mă împiedică să fiu în contact cu literatura, cu arta, cu 
gândirea şi, după cum vezi, chiar cu politica activă. în schimb, tu nu 
ştii nimic despre ştiinţă şi, dacă ţi-aş arăta un tratat de odontologie, 
ai leşina de spaimă. 

— Ja, Herr Doktor, spuse ea în glumă. 



Dar Mauricio adăugă cu seriozitate: 

— Nu spun asta ca să mă laud. Nu-1 citesc pe Goethe ca să-mi 
dau aere, nici ca să concurez cu cineva. O fac pentru că-mi place şi 
pentru că mă întreb ce-o să se aleagă de mine dacă îmi voi petrece 
toată viaţa robotind la dantura stricată a oamenilor. Intr-un fel, tot 
de asta m-am gândit că n-ar fi o idee rea să intru în arenă. Şi, ca să 
revenim la ce ai spus înainte, da, ai fost cam aspră. Dar nu contează. 
Cu mine nu trebuie să umbli cu politeţuri. 

Se uită la ceas şi adăugă: 

— S-a făcut cam târziu. îmi pare rău, când încep să vorbesc nu 
mă mai opresc. Te duc acasă? 

Clotilde bănuise că Mauricio o va invita la cină. Fără îndoială, 
acesta venise la întâlnire cu aceeaşi intenţie. Dar, ulterior, văzând ce 
atitudine avea, îşi schimbă gândul în ultima clipă. Clotilde 
interpretă schimbarea ca pe un reproş şi adoptă un aer distant. 

— Nu te deranja. Am un autobuz chiar de aici şi mă lasă foarte 
aproape. 

Se despărţiră în grabă şi cu răceală. 

A doua zi, Mauricio se hotărî să accepte propunerea lui Raurell şi 
să nu se mai vadă cu Clotilde dacă ea nu-1 va suna. 

Telefonă la sediul Partidului Socialist din Catalonia şi-l informă 
pe Raurell despre decizia sa. Raurell îi mulţumi şi-i spuse că în scurt 
timp vor lua legătura cu el. 

Aşa au trecut zece sau douăsprezece zile. Când mai rămăsese 
doar puţin până la debutul campaniei electorale, Mauricio, văzând 
că nu avea veşti de la Raurell sau de la alţi membri ai partidului, se 
prezentă în Caile Nicaragua şi-i spuse femeii de la intrare că venise 
să primească instrucţiuni. La început, femeia îl luă drept un 
excentric. 

în sală domnea o mare dezordine. Telefoanele sunau fără să le ia 
cineva în seamă, toţi alergau dintr-o parte în alta fără să se oprească 



în vreun loc şi fără să înceteze să se plângă de incompetenţa 
celorlalţi. Pe scaune se aflau teancuri de afişe. Mauricio înţelese că 
erau în criză de timp, campania electorală nu era încă pusă la punct 
şi nu-şi luase nimeni vreo răspundere pentru lipsa de prevedere. 

După un moment de deambulare în toate direcţiile, fără ca cineva 
să-l bage în seamă, îl văzuse pe Fito, doar în cămaşă, şi îi făcuse 
semn. Fito îi spuse că nu-şi putea pierde timpul cu amănunte, îi 
sugeră să-l caute pe Brihuegas şi rămase lângă el să-l lămurească. 

— Cine e Brihuegas? 

— Un istoric. Un vechi combatant. Un împuţit. O să-ţi spună el ce 
ai de făcut. 

— Ascultă, spune-mi dacă-s în plus, că mă întorc la cabinet, zise 
Mauricio cam şifonat. 

— Nu, nu, ajutorul tău ne prinde bine, spuse Fito, după care, 
pentru a-şi justifica proastele maniere, adăugă: Dacă o ţinem tot aşa 
mă loveşte apoplexia. 

— Nu cred, îl diagnostică Mauricio, dar, dacă acum eşti aşa, cum 
o să fii la sfârşitul campaniei? 

Intrebându-i pe unii şi pe alţii îl găsi până la urmă pe Brihuegas, 
un bărbat scund, voinic, cu capul mare, cu trăsături comune, 
murdar, care scuipa când vorbea. îl ascultă pe Mauricio cu multă 
atenţie, apoi îi spuse să se prezinte sâmbăta următoare la Centrul 
Civic din zona de nord, la şase şi jumătate seara. 

— Unde vine asta? 

— Pe Ciudad Merdiana, ştii să ajungi? 

— Nu. 

Brihuegas reflectă printre zgomote guturale şi spuse: 

— Cincizeci şi unu te lasă chiar la intrare. Salut. 

— Va trebui să vorbesc? 

— Sau să dansezi. Depinde de dispoziţie, răspunse vechiul 
luptător. 



Mauricio se temea să nu fi comis o eroare gravă, obligându-se 
faţă de nişte oameni care, în mod evident, încercau să scape de el. 

Pe măsură ce trecea săptămâna, nervozitatea lui se transforma 
într-un sentiment de sumbră fatalitate. Regreta că nu avea cu cine 
să-şi împărtăşească neliniştile. Toţi ar fi considerat o nebunie 
neaşteptata lui implicare în politică şi chiar el, Mauricio, le-ar fi dat 
dreptate. Pe moment, se gândi să-l sune pe Fontân, dar renunţă 
imediat. 

Sâmbătă, puţin înainte de ora convenită, coborî din autobuz la 
locul indicat de Brihuegas. Drumul fusese lung şi la destinaţie nu-1 
aştepta nimeni. Se temea să nu fi greşit locul, ziua sau ora. Totul i se 
părea sinistru, ca scenariul unui coşmar. 

Cartierul era o prelungire a oraşului, răsfirându-se pe terenuri 
părăginite şi împrejmuite până la o şosea înălţată pe care circulau 
camioane de mare viteză. De cealaltă parte, un şir de blocuri, mari şi 
regulate, îşi prezenta profilul continuu şi opac. Se lăsa înserarea şi 
cerul era de un roz palid şi melancolic. Dacă în clipa aceea ar fi 
trecut în sens contrar un taximetru sau un autobuz, Mauricio ar fi 
făcut cale întoarsă fără ezitare. Dar cum pe acolo nu era nici ţipenie, 
se hotărî să se îndrepte spre zona locuită. 

Abia dacă înaintă douăzeci de metri că văzu un bărbat venind în 
fugă. Cum nu părea primejdios, Mauricio se opri să vadă ce dorea. 
Curând îl recunoscu pe Brihuegas. Ii făcu semne, iar Brihuegas se 
opri la rândul lui şi aşteptă ca Mauricio să i se alăture. Era transpirat 
şi gâfâia de parcă alergase o bucată bună de-a lungul şoselei. Spuse: 

— Hai, că întârziem. 

Măriră pasul şi fără să-şi spună nimic ajunseră la primele 
construcţii, apoi înaintară până ajunseră la una mai scundă, din 
beton de culoare închisă, cu gratii la ferestre. Intr-un vestibul 
iluminat cu tuburi fluorescente îi aştepta un tânăr îmbrăcat într-un 
trening cenuşiu. Pe pereţii vestibulului erau lipite anunţuri scrise de 



mână, tăieturi din ziare şi un poster mare al grupului chilian 
Quilapayun. Fără să le dea răgaz să vadă mai mult, tânărul îi 
conduse printr-un coridor până la sala plină de lume. Pe podium se 
afla o masă acoperită cu fetru verde, cu un microfon în centru şi trei 
scaune goale. Pe perete, în spatele scaunelor, era prinsă o pancartă 
cu emblema Partidului Socialist şi un slogan de campanie: 

CATALONIA VA FI AUZITĂ DIN NOU 

VOT ATI PSC 

» 

In difuzoare răsunau cântece spaniole la modă, pe care Mauricio 
credea că le auzise la supermarket. 

Brihuegas întrebă: 

— Cine lipseşte? 

— Părintele Serapio, răspunse tânărul care-i însoţea. 

Brihuegas făcu un gest de nemulţumire şi exclamă cu voce 

scăzută: 

— Nu m-a informat nimeni! 

Nu atât din curiozitate, cât pentru a se integra în micul grup, 
Mauricio se interesă: 

— S-a întâmplat ceva? 

— Nu, nu, e-n regulă. Părintele Serapio o să-ţi placă. Popă 
proletar, ştii cum vine asta, un tip sănătos. 

In clipa aceea apăru şi cel despre care se vorbea. Se îndreptă spre 
Mauricio şi spuse: 

— Salut, sunt părintele Serapio. 

Ii strânse mâna cu o forţă neobişnuită. Mauricio se gândi că 
Brihuegas folosise termenul sănătos în sens metaforic. Părintele 
Serapio era înalt, slab, cu chipul verzui, ofilit, cu ochii duşi în 
fundul capului, nas ascuţit şi urechi mari, transparente. In ansamblu 
părea grav bolnav şi, totodată, un depravat. Mauricio îşi spuse că 



putea trece drept sifilitic. 

Brihuegas şi preotul proletar discutau despre ordinea 
intervenţiilor. 

Părintele Serapio zise: 

— Mie mi-e indiferent, dar normal ar fi să înceapă cel nou. 

— Nu, omule, nu vezi că e nervos? zise Brihuegas. Vorbesc eu la 
început, apoi el, iar tu în încheiere. 

— In regulă. 

Era limpede că între ei exista o veche şi surdă adversitate. Cei trei 
urcară pe podium, însă publicul nu-i luă în seamă: toţi vorbeau şi 
făceau zgomot în continuare. După ce se aşezară, tânărul în trening 
se ridică şi verifică microfonul, ciocănind şi suflând în el. Cum 
acesta nu funcţiona nici bine, nici rău, ieşi în grabă şi nu mai apăru. 
Din când în când Brihuegas sufla în microfon fără niciun rezultat. 
După câteva minute se auzi în toată sala un ţiuit lung şi dezagreabil, 
care restabilea funcţionarea microfonului, impunând în acelaşi timp 
tăcere opoziţiei. Brihuegas profită de ocazie ca să înceapă să 
vorbească pe un ton plin de afectare. Mauricio îl ascultă cu maximă 
atenţie, încercând să descopere tertipurile oratoriei populare. Era 
limpede că Brihuegas avea o mare experienţă în domeniu, căci 
discursul lui era alcătuit dintr-o succesiune de stereotipii şi locuri 
comune. îşi pierdea câteodată firul în mijlocul unei fraze. Ridica 
atunci tonul, arăta spre auditoriu cu un gest cominatoriu şi exclama: 
Confraţilor, vă spun foarte clar, ca să înţelegeţi! Şi trecea imediat la 
alt subiect, dar nici acolo nu puncta nimic deosebit. Publicul asculta 
cu o apatie respectuoasă şi schiţa zâmbete de complicitate când 
oratorul făcea aluzie, cu sarcasm, la partidele rivale sau adresa 
înţepături unor persoane cunoscute fără să rostească vreun nume. 
Publicul era alcătuit în marea lui majoritate din bărbaţi de o 
anumită vârstă, sobri şi refractari. Femeile, mult mai puţine, cu un 
aer de grăsane fericite, păreau să nu fi venit din proprie iniţiativă, ci 



doar ca să-şi însoţească partenerii. Şi ei, şi ele se îmbrăcaseră de 
sărbătoare, gândindu-se că s-ar putea întâmpla să apară la televizor. 
In aşteptarea unui asemenea eveniment mulţi dormitau fără să 
disimuleze. 

Mauricio îşi roti privirea pe deasupra participanţilor încercând să 
le ghicească ocupaţia, provenienţa, nivelul intelectual sau orice altă 
informaţie revelatoare, însă în faţa analizei sale toţi se dovedeau 
impenetrabile. Nici figurile, nici atitudinea lor nu-i îngăduiau să 
deducă dacă erau muncitori sau pur şi simplu şomeri plătiţi cu ora, 
ca să umple sala. Poate că aceleaşi persoane răspundeau la toate 
convocările în schimbul unei sume modice sau doar pentru o 
gustare, neinteresate de ideologia oratorului. Senzaţia de falsitate pe 
care o încerca îi masca nervozitatea, dar îl făcea să-şi pună întrebări 
în legătură cu prezenţa lui acolo. Cu hainele lui sport de bună 
calitate, Mauricio se simţea străin în faţa acelei mase ermetice. 

Pe neaşteptate, la fel de brusc cum începuse, Brihuegas puse 
capăt intervenţiei sale. Pentru scurt timp sala rămase tăcută, apoi se 
auziră câteva aplauze timide. Cu un gest, oratorul reteză omagiile şi 
arătă spre Mauricio: 

— Bine, mulţumesc. Acum o să ascultaţi ce vă va spune 
confratele. 

Mauricio scoase din buzunar nişte foi împăturite, le puse pe 
masă, îşi drese glasul şi începu să citească cu o voce tremurătoare. 
Nu era la prima intervenţie publică, dar la întâlnirile precedente 
cunoştea subiectul aflat în discuţie, precum şi auditoriul. Din 
fericire, exageratele dovezi de indiferenţă ale ascultătorilor 
demonstrau că nu aşteptau nimic de la el. în regulă, se gândi, aşa e 
mai bine pentru toţi. Pe măsură ce citea se simţea mai sigur pe el 
însuşi. La sfârşit primi obişnuita porţie de aplauze şi o palmă pe 
umăr de la Brihuegas. 

— Al naibii să fii, ţi-a ieşit foarte bine. 



— S-a-nţeles ce-am vrut să spun? 

Vechiul luptător ridică din umeri: 

— Asta nu ştiu, presupun că da. Eram cu gândul în altă parte, 
după cum poate ţi-ai dat seama. Dar părintele? De ce nu începe? 
Ah, înţeleg, diavolul şi-a adus cârnăţăreasa. 

Intr-adevăr, fără să-i lase preotului proletar răgazul să înceapă, 
urcă pe podium o femeie tânără, cu o ţinută sportivă, cu o fustă 
scurtă şi un jerseu negru, strâns pe talie. Avea în mână o chitară. Şi- 
o petrecu după gât şi, fără nicio introducere, începu să cânte o 
ranchera 8 . 


Eu nu mă grozăvesc, 
dar nuuuuuu... 
mă grooooozăvesc! 

Publicul urmărea interpretarea cu sufletul la gură. După două 
rancheras, un bolero şi un cântec de protest, sări de pe podium cu 
aceeaşi sprinteneală cu care urcase şi dispăru pe coridorul 
întunecat, cu chitara de gât. 

Preotul proletar profită de momentul acela de stupoare pentru a- 
şi începe alocuţiunea. A fost concis, a vorbit pe un ton colocvial şi a 
fost răsplătit cu ovaţii puternice. Mauricio îşi dădu seama cu uimire 
că nici părintele Serapio, nici Brihuegas nu menţionaseră în 
intervenţiile lor programul partidului în al cărui nume vorbeau şi 
nici nu solicitaseră votul spectatorilor. 

Când Mauricio îl luă deoparte şi-l întrebă despre motivul acestei 
omisiuni, Brihuegas îi spuse: 

— Nu te îngrijora. Bobocii ăştia vin doar ca să-şi omoare timpul; 
la urnă votează după cum îi taie capo'. Şi atunci o să mă întrebi: De 


Cântec popular din America Latină. 



ce mă-sa am venit aici? Am să-ţi explic în două cuvinte: am venit 
pentru că şi celelalte partide vin, iar dacă nu venim, ăştia se supără 
şi e limpede că atunci n-o să-l voteze nici pe Christos. Aşa-i politica, 
băiete, o prostie. 

Părintele Serapio le întrerupse colocviul: 

— Hai băieţi, vă invit la o berică. Până una-alta, sunteţi pe 
teritoriul meu. Şi întorcându-se spre Mauricio adăugă: Ce? Ţi-e 
frică? 

In drum spre ieşire, preotul proletar dădu mâna cu cei rămaşi la 
urmă. Pe unele femei le alinta cu afecţiune. Toţi îl cunoşteau şi asta 
îi risipi lui Mauricio îndoielile legate de calitatea audienţei. 

Brihuegas înainta posomorât, căci pe el nu-1 saluta nimeni. 

Afară, în stradă, era o noapte compactă. Lămpile cu mercur, 
foarte înalte şi nimbate din pricina umezelii, făceau ca obrajii 
preotului să aibă un aspect cadaveric. 

Pe trotuare erau parcate motociclete şi zumzăiau pe acolo, în 
grupuri, tineri îmbrăcaţi fistichiu, care se uitau la trecători cu aere 
de fanfaroni. Mauricio se simţea în siguranţă alături de cei doi. 
Odată trecut momentul de cumpănă al discursului, începuse să-i 
placă aventura aceea neobişnuită. Privea totul cu uimire şi 
curiozitate. Cartierul impersonal, vacarmul circulaţiei, felul cum 
arătau oamenii, culorile stridente ale reclamelor îl transportau în 
locuri îndepărtate. Se putea afla şi la Barcelona, în Asia sau în 
oricare oraş din America Latină. 

Intrară într-un bar mare şi foarte aglomerat şi se duseră direct la 
tejghea, unde îi aştepta femeia cu cântecele rancheras. Brihuegas, 
care o cunoştea de mult, i-o prezentă lui Mauricio. Ea îl sărută pe 
obraji, îl privi cu ochii mijiţi şi exclamă admirativ: 

— Ce tupeu! 

Mauricio zâmbi şi schiţă un gest de scuză. 

— E de Gonzalo Cornelia, spuse de parcă asta ar fi fost o 



pedeapsă. 

Aerul era încărcat şi duhnea a tutun şi a prăjeală. 

Femeia se numea Adela, însă toţi îi spuneau Porritos. Era numele 
ei de luptă de pe vremea clandestinităţii, îi explică ea. Mauricio îi 
spuse: 

— Ai cântat bine. Si ai o voce frumoasă. 

» 

In pofida aerului ei poznaş, femeia roşi. 

— Odată, îi mărturisi profitând de faptul că ceilalţi nu-i auzeau, 
făceam pe omul de cortină la un recital al lui Raimon. Eram destui, 
nici nu-mi vine să cred. E un lucru pe care nu mi-1 poate scoate 
nimeni din cap. După concert, la ieşire, aştepta poliţia. Din fericire, 
Raimon a ieşit pe altă uşă, altfel l-ar fi înhăţat. 

Femeia care servea la tejghea le puse în faţă patru halbe cu bere 
de la butoi şi un platou cu păstramă. Preotul proletar zise: 

— Bun, am încheiat o zi de luptă. Sănătate! 

Lui Mauricio i se păru că avea în glas o urmă de nostalgie. 

De parcă i-ar fi citit gândurile, Brihuegas adăugă: 

— Odinioară le încheiam pe toate la chestură. In schimb, acum, 
contribuabilul doarme în timp ce noi ne scuipăm bojocii, iar la 
sfârşit chiar ne aplaudă. 

Părintele Serapio spuse: 

— Când ne vom aştepta mai puţin ne vom pomeni cu o ureche 9 . 

— Lasă-te de prostii, zise Porritos, vremurile alea au trecut, cu 
ajutorul lui Dumnezeu. 

— Bun, înainte ne plângeam de milă, dar eram mai uniţi, spuse 
Brihuegas. Pe cât, părinte reverend?... Sulă de aur! Aici, când îl vezi 
atât de respectuos... sulă de aur! 

Preotul proletar râdea afişând o dantură neregulată şi înnegrită. 


9 Aluzie la luptele cu tauri unde toreadorul oferă publicului, în chip de 
ofrandă, urechea animalului ucis. 



Mauricio înţelese că, în pofida ideilor ireconciliabile şi a rivalităţii 
personale, între cei doi bărbaţi colerici exista o camaraderie 
încercată de-a lungul multor ani de lupte şi persecuţii. Acest gând îl 
făcu să se simtă şi mai înstrăinat: era limpede că-1 socoteau un 
pripăşit şi un parazit şi că-1 acceptau din respect faţă de regulile 
intrate recent în vigoare şi al căror obiectiv nu era altul decât 
înlocuirea vechilor activişti cu oameni ca el, mai tineri, mai bine 
pregătiţi, cu energii intacte şi palmares în premieră. 

în timp ce se gândea la aceste lucruri, cei doi bărbaţi desfăşurau o 
conversaţie plină de nume proprii şi aluzii indescifrabile. Văzându-1 
atât de îngândurat, Porritos îl scutură de braţ şi-i spuse: 

— Hei, omule, nu te pleoşti, a fost cât se poate de bine pentru 
început. Ăstora doi nu le pasă, sunt dulăi bătrâni. 

Pe Mauricio îl copleşi o tandreţe neaşteptată pentru femeia aceea 
simplă şi generoasă, care se străduia să aplaude victoriile 
nesemnificative ale unui personaj anacronic precum părintele 
Serapio. 

La ieşirea din local, aerul contaminat al străzii i se păru o briză 
alpină. Hainele le miroseau îngrozitor a fum de ţigară şi a prăjeală. 
Brihuegas spuse: 

— Am venit cu maşina, vă pot conduce. 

Preotul şi Porritos declinară oferta. Femeia mai avea treburi prin 
cartier, iar el venise cu motocicleta. Brihuegas şi Mauricio înaintară 
până la locul unde era parcat un Ford Fiesta roşu, cu vopseaua 
sărită şi cu urme de tamponări pe caroserie. 

Urcat în maşină, Brihuegas, conştient de curiozitatea lui Mauricio 
şi fără să aştepte să fie întrebat, zise: 

— Părintele Serapio nu-i om rău, doar că, în situaţia lui... 

— Da, văd că n-o duce prea bine cu sănătatea. 

— Nici vorbă! Mă refer la situaţia lui religioasă. Cum să te bizui 
pe cineva care a făcut legământ de castitate, de obedienţă şi sărăcie? 



Şi apoi popii, se ştie, castitate şi sărăcie, da, dar obedienţă, pardon, 
de asta să nu te atingi. Dacă episcopul le zice cine ştie ce, se supun 
fără să crâcnească chiar dacă ar fi să-şi bată taţii la cur. Fără să 
crâcnească! Şi dacă o mai întăreşte şi parşivii' ăla de Papă, ce să-ţi 
mai spun? în plus, poliţia nici nu se atinge de ăştia. Se poate, zic eu. 
Dar ca om, reluă după o pauză, nimic de zis: e cinstit şi unul dintre 
cei mai idealişti. Fără doar şi poate, a făcut treabă bună prin cartiere. 

— Iar Porritos? 

— Fata asta? îngerul Domnului! îi trăgea ea de tinerică cu 
prafurile, dar părintele a ajutat-o să scape, iar acum se ţine după el 
cu chitara şi nenorocitele alea de rancheras. Dar toate i le iert pentru 
inima ei bună. Şi pentru perechea aia de ţâţe... ai văzut cum îi 
stăteau? Copile, dacă n-ar fi fost jerseul ăla şi ce era sub el, chiar şi 
Cel de Sus ar fi scăpat caii. 

* 

Ajuns acasă, Mauricio nu putu să scape de o senzaţie profundă 
de oboseală şi deprimare. I se păru că dedicase prea mult timp şi că 
făcuse multe eforturi pentru un lucru neînsemnat. Dormise prost, 
iar a doua zi era foarte abătut. Era duminică şi rămăsese acasă să 
citească, să se uite la televizor şi să moţăie. Seara târziu sună 
telefonul. 

— Sunt Fito. Te-am sunat ca să-ţi mulţumesc. Brihuegas mi-a 
spus că te-ai descurcat foarte bine. 

— Nu. Ca să fiu cinstit a ieşit prost. Dar nu contează, aşa-i la 
început. Sper că n-am făcut ceva contra... 

— Fii serios! Dimpotrivă. Important e să înveţi. Să înveţi pe rupte 
şi să nu ratezi nicio ocazie. Să fii mereu acolo unde trebuie să fii şi să 
te gândeşti că nu e nimic pierdut dinainte. Doar aşa obţii ceva. Eşti 
dispus să repeţi? 

— în acelaşi loc? 

— Nu, în altul, cu alt public. O să te duci cu Brihuegas. Faceţi 



pereche bună. Marţi. 

— Marţi lucrez. 

— După ce termini. Brihuegas trece şi te ia. Dacă apare ceva 
neprevăzut, nu te îngrijora, o să te aştepte. Şi publicul, la fel. De 
altfel, spectacolul e gratuit. La şapte e bine? 

— La şapte şi jumătate. 

Brihuegas îl duse la un Centru Civic similar celui anterior, într- 
un cartier sărac, cu case joase, cu pereţi albi, murdari şi scorojiţi. 
Cartierul se întindea pe o colină urbanizată fără alt criteriu decât 
adaptarea la terenul accidentat. Străzile erau întortocheate, cu pante 
pronunţate care se terminau uneori brusc într-o vale sau într-o 
stâncă. In general, era o aglomerare absurdă care îşi păstrase un aer 
sătesc. Circulaţia maşinilor era redusă şi se auzeau de peste tot 
ţipete de copii şi lătrături de câine. 

La intrarea în Centrul Civic se apropie de ei o femeie corpolentă, 
cu ochelari cu lentile groase şi păr oxigenat, şi îi spuse lui Brihuegas 
ceva la ureche. Acesta se încruntă. 

Mauricio întrebă: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Prostii. O ameninţare cu bombă. 

Vechiul luptător păru contrariat, dar nicidecum alarmat. 

— Si ce facem? 

9 

— Nimic. Dacă vrei poţi pleca, însă eu zic să ne vedem de 
program. 

— Şi dacă explodează? 

— Ce să explodeze? Nouăzeci şi nouă virgulă nouă la sută dintre 
ameninţările cu bombă sunt false. Nu sunt bani în Banca Spaniei 
pentru a cumpăra dinamita care se anunţă. E opera unor glumeţi 
sau a unor descreieraţi, ca să perturbe activitatea democratică. Cu 
un apel de treizeci de secunde atacă o întrunire care nu e tocmai 
uşor de organizat. Nu, nu trebuie să le facem jocul. 



— Şi publicul n-ar trebui informat? 

— Nu, omule. Ar şterge-o toţi. Şi apoi, n-ai de ce să fii paternalist. 

Acestea fiind spuse, Brihuegas intră în sala în care era adunat un 

public destul de numeros. Mauricio îl urmă fără să ştie dacă făcea 
un gest eroic sau o prostie. Era foarte nerăbdător. Credea că-şi joacă 
viaţa la dat cu banul. Când îi veni rândul, vorbi cu o ardoare şi o 
elocvenţă contagioase, iar la sfârşit fu aplaudat cu generozitate. 

La întoarcere, Brihuegas îi spuse: 

— Deja nu mai ai nevoie de mine. 

In glasul lui se simţea orgoliul maestrului faţă de progresele 
eminente ale discipolului. 

Pe drumul de întoarcere bătrânul luptător îi povesti că el, până la 
cei cincizeci de ani ai săi, nu se însurase niciodată. Femeile fuseseră 
pentru el un lux trecător, o scurtă escală pe traseul agitat al unei 
vieţi închinate luptei. In schimb, acum, în ultima vreme, avea o 
iubită stabilă, o femeie de treizeci şi ceva de ani fără prea multe 
calităţi fizice, cum spunea el însuşi, dar de care se simţea foarte 
ataşat, deşi încă nu se gândise s-o ceară în căsătorie. Câtă vreme îi 
făcuse curte nu fusese niciodată vorba de pat. Pupături şi atingeri, o 
dată sau de mai multe ori, dar mai mult nici vorbă, spunea lăudăros 
vechiul luptător. Se vedeau zilnic, fie după terminarea lucrului, fie 
dimineaţa la prima oră, înainte să se ducă la muncă. Ea locuia cu 
maică-sa şi cu fata pe care o avea cu fostul ei soţ, un neruşinat care 
ştersese putina într-o bună zi, fără să mai dea vreodată vreun semn. 
Brihuegas socotea că fata, care împlinise paisprezece ani, era ca şi a 
lui. Se apropiase mult de ea şi, după cum i se părea lui, şi ea de el. 
Era hotărât ca fata să urmeze, cu sprijinul lui, o carieră universitară, 
acum că în cele din urmă lucrurile se schimbaseră în Spania. Fata nu 
trebuia să trăiască la fel de greu cum trăise mama sau, mai înainte, 
bunica ei. 

Mauricio asculta confidenţele cu interes, fără să cântărească 



mărturisirea celuilalt şi fără să facă vreun comentariu, mulţumit că 
bărbatul acela aspru, cu care nu avea nimic în comun, avea acum 
încredere în el. 

După ce ajunse acasă, aflat încă sub efectul tulburării produse de 
ameninţarea cu bombă, o sună pe Clotilde şi o invită la cină. 

— Dar e unşpe! Şi apoi am cinat de curând. 

— N-am mâncat nimic de la prânz. Trec să te iau şi îmi ţii 
companie, chiar dacă o să te uiţi cum înfulec un platou de spaghete. 

Clotilde izbucni în râs. 

— Planul tău e foarte amănunţit. 

Mauricio o luă de la poarta casei şi se duseră la Giardinetto. El 
comandă o salată şi spaghete bologneze, iar Clotilde luă o îngheţată. 

In timpul cinei Mauricio vorbi întruna, dar avu grijă să nu 
menţioneze episodul cu bomba. Se temea că atitudinea lui putea să 
pară infantilă. In schimb, îi istorisi ceea ce-i povestise Brihuegas. 

La sfârşit, Clotilde opină: 

— Viaţa acestui om mi se pare o solemnă absurditate. 

— N-aş spune asta. Fiecare face cum crede că-i mai bine. 

— Nu, nici să n-aud. 

— Bine, nu insist. De fapt, tu ai mai multă experienţă. Din pricina 
profesiei, vreau să spun. Tu auzi o sumedenie de istorii 
extravagante. In schimb, pacienţii mei îşi pierd timpul stând cu gura 
deschisă, fără să spună nimic. Ţipă, se văicăresc şi încearcă să mă 
înghiontească dacă cedez prea uşor. 

— Nu-ţi bate joc de mine. Eu îmi petrec ziua citind prostii. Nu 
ştiu cum n-am murit de silă. Te-am sfătuit să nu te vâri în politică şi 
acum sunt invidioasă că ai făcut-o. 

Ieşind din restaurant, Clotilde se agăţă de braţul lui Mauricio şi-şi 
lăsă capul pe umărul lui. Se răcise şi sufla un vânt umed. Asfaltul 
strălucea de parcă ar fi fost umed. 

— Sunt niţel ameţită. 



Fiecare băuse câte o mărgărită. 

— In cinci minute eşti acasă şi în mai puţin de zece în pătuţ. 

— Care casă, care pătuţ? 

— O să vezi. 

După câteva ceasuri Mauricio se deşteptă tresărind, de parcă ar fi 
sunat o alarmă. Clotilde nu era lângă el. In penumbra încăperii se 
vedea cearşaful dat la o parte. Ceasul arăta trei şi treizeci şi trei. Se 
ridică şi ieşi din dormitor în halat şi papuci. Clotilde era în 
sufragerie şi se uita pe geam. Luase cămaşa pe care Mauricio o 
lăsase pe scaun înainte de a se vârî în pat. 

— Ai păţit ceva? 

— Nu. Nu pot să dorm, dar sunt bine. 

— îngândurată. 

— Da. 

Mauricio se apropie de ea şi o privi cu neîncredere. Se temea să 
nu fi plâns căci n-ar fi suportat aşa ceva. Plânsul tăcut al femeilor i 
se părea o constrângere insuportabilă, o acuzaţie generică în faţa 
căreia se simţea neajutorat. 

Clotilde nu plânsese. Nu avea nici măcar un aer trist ori 
preocupat. Era doar concentrată şi distantă. Mauricio îi luă 
încheietura şi simulă un control al pulsului. Apoi, pe un ton 
profesional pe care-1 ştia liniştitor, spuse: 

— Totul e normal. La ce te gândeşti? 

— O prostie. 

— Spune-mi-o şi mie. Doar dacă vrei. 

— Nu mi-e greu să-ţi spun, deşi o să zici că-s proastă. Mă 
întrebam cum s-a simţit Regenta când a căzut în braţele lui don 
Âlvaro Mesia 10 . 


10 La Regenta, roman din secolul al XlX-lea, scris de Leopoldo Alas Clarin şi 
considerat o capodoperă a literaturii spaniole. Regenta, Vetusta, don 



— Ca subiect de teză nu e rău, dacă reuşeşti să nu-1 extrapolezi. 
Nu suntem în secolul XIX, nu eşti Vetusta şi nici măritată cu don 
Fermin de Pas. 

— Animalule, don Fermin de Pas nu era soţul Regentei. 

Ii mângâie părul. După emoţiile din timpul zilei, 

Mauricio murea de somn, dar nu putea s-o lase pe Clotilde 
singură, căzută pe gânduri în faţa ferestrei. De cealaltă parte a 
străzii, pe toate faţadele, geamurile erau închise. 

Afară ploua. 

— Vino în pat. O să-ţi fie frig şi mie la fel. 

Clotilde nu răspunse şi nu se clinti. O clipă rămaseră tăcuţi, 
privind ploaia. Mauricio nu ştia ce să facă. Se căznea să nu caşte. 

Vântul se schimbase şi picăturile de ploaie se loveau de geam. Pe 
Clotilde o scutură un frison. 

Mauricio o întrebă: 

— Dacă îţi spun că te doresc ar fi mai bine sau mai rău? 

— Mai rău. 

— Atunci nu-ţi spun. In schimb, trebuie să vii în pat chiar acum. 
îţi aduc un pahar cu apă. 

Când se întoarse de la bucătărie, Clotilde era în pat şi dormea 
liniştită. 

Mauricio nu putu să adoarmă. Asculta respiraţia calmă a femeii 
şi se uita în tavan. Nu se gândea la nimic concret, dar nici nu se 
plictisea. Ce e spus spus rămâne, se gândi. Se temea că făcuse o 
imprudenţă. Nici măcar nu era sigur de adevăratele lui sentimente 
şi cu atât mai puţin dacă ar fi vrut ca din pricina lor să-şi schimbe 
modul de viaţă. O să vedem, îşi spuse, acum e rândul ei să mute o 
piesă. Din sufragerie venea lumina mată a unei dimineţi ploioase. 
Sunetul strident al deşteptătorului îl smulse din somnul profund în 


Âlvaro Mesia şi don Fermin de Pas sunt personajele acestui roman. 




care căzuse fără să-şi dea seama. Când reveni în dormitor, spălat, 
bărbierit şi îmbrăcat, Clotilde dormea în continuare. Se aplecă şi-i 
spuse la ureche: 

— Trebuie să mă duc la muncă. Tu nu? 

— Mai târziu. 

— Atunci mai dormi. La plecare să trânteşti uşa. O să te sun. 

Ieşi fără să primească vreun răspuns. Ziua era ploioasă şi tristă. 
In timp ce-şi lua micul dejun trecu în revistă întâmplările zilei 
anterioare şi nu i se părură atât de extraordinare. Clima şi lipsa 
somnului îl făceau să vadă totul în culori prozaice şi sumbre. La 
lumina zilei, discuţia din timpul nopţii părea lipsită de importanţă, 
îşi spuse: dacă ea nu aduce vorba despre ce avem noi de lămurit, 
atunci eu nici atât. 

La mijlocul dimineţii, între două vizite, sună acasă şi, după ce 
ascultă mesajul robotului, îşi spuse numele în eventualitatea că 
Clotilde mai era acolo şi ar fi vrut să ridice receptorul. Dar nu primi 
niciun răspuns. Cu siguranţă, plecase. Să sune ea, îşi spuse. 

Dar nu se întâmplă nimic, nici în ziua aceea, nici în următoarea. 
A treia zi, Mauricio găsi în poştă un plic timbrat. înăuntru se afla o 
carte poştală cu imaginea lui Copito de Nieve 11 , iar pe dos, scris cu 
litere groase, cu carioca: „Eşti o încântare, îţi mulţumesc. Sărutări. 
Clotilde". Lui Mauricio mesajul i se păru o formă facilă de rezolvare 
a situaţiei. Se hotărî să nu-i dea importanţă, dar amintirea fiecărui 

moment petrecut alături de ea îl urmări ore în şir. 

* 

Zilele treceau fără veşti de la Clotilde, dar nu şi fără apeluri 
frecvente de la biroul electoral al Partidului Socialist din Catalonia. 
Campania continua într-un ritm ameţitor, activităţile se înmulţeau 


11 Numele unei gorile albinoase aflate în anii '60 la Grădina Zoologică din 
Barcelona. 



şi creşteau în aceeaşi proporţie dezorganizarea şi nervozitatea. 
Mauricio s-ar fi lipsit cu plăcere de balamucul acela unde nimeni nu 
avea autoritate, deşi toţi comandau, şi unde frenezia şi proasta 
dispoziţie păreau să fi înlocuit ideile şi principiile, dar, ca să fim 
drepţi, nu putea s-o facă. 

In consecinţă, continua să participe la întruniri din ce în ce mai 
caraghioase. 

Sub presiunea timpului şi din lipsă de personal, dar şi ţinând 
cont că cele câteva experienţe în compania lui Brihuegas îi 
validaseră competenţa, îl trimiteau singur în toate părţile, nu-1 
împovărau cu antecedente şi lăsau la latitudinea lui conţinutul 
intervenţiilor: putea să facă şi să spună ce poftea, doar să fie prezent 
la locul şi ora convenite. Mauricio profita de faptul că era lăsat de 
capul lui şi făcea abstracţie de obiectivul imediat al alocuţiunii 
pentru a vorbi despre chestiuni care-1 interesau pe el sau, pur şi 
simplu, care-i veneau atunci în minte. îşi expunea ideile legate de 
convieţuire şi progres, raţiona în mod clar şi deschis, iar dacă în 
mijlocul discursului îşi amintea de vreun citat potrivit nu ezita să-i 
invoce pe Troţki sau Bakunin, pe care îi citise în studenţie mai mult 
cu ardoare decât cu folos. 

Comportamentul lui anarhic îi exaspera pe organizatorii locali, 
oameni în general temători şi foarte formalişti, derutaţi dacă vreun 
amănunt nu se încadra pe linia procedurilor. Mauricio nu făcea caz 
de reproşurile lor, ştiind că nu se vor încumeta să-l reclame, şi, în 
fond, puţin îi păsa de ei. El îşi vedea de ale lui. 

Evident, îşi putea îngădui astfel de libertăţi pentru că îşi ţinea 
cuvântările mereu în circumscripţii marginale, în faţa unei asistenţe 
în care predominau bătrânei fragili, ştirbi şi ţicniţi. Publicul său era 
pasiv, respectuos şi puţin exigent, înclinat spre apatie, dar nu 
refractar la audierea unui orator dispus să lase deoparte 
propaganda electorală pentru a dezbate, din orice punct de vedere. 



orice problemă. Aşa se face că, deseori, se încingeau colocvii 
însufleţite, prelungite mult peste ora prevăzută şi la care aproape 
toţi cei prezenţi participau cu vehemenţă accentuată, unii cu voce 
tare, alţii prin intermediul aplauzelor, a gălăgiei, interjecţiilor şi 
gesturilor teatrale. In asemenea ocazii, Mauricio era surprins să 
constate în ce măsură publicul său, aparent simplu şi dezinformat, 
era la curent cu existenţa partidelor aflate în competiţie, cu 
conţinutul programelor electorale şi cu profilul unei bune părţi a 
liderilor, oricât de rezervat se arătase în momentul manifestării 
preferinţelor sale. Acest fapt se datora, izbuti el să deducă, activităţii 
arzătoare, tenace şi generoase a unor indivizi ca Brihuegas sau 
părintele Serapio, şi nicidecum intelectualilor sau conducătorilor 
diferitelor formaţiuni. Ei îngrăşaseră pământul pe care ceilalţi 
evoluau acum cu dezinvoltură. 

Mauricio înţelegea că era acceptat datorită apariţiei sale 
neobişnuite, de domnişor dezorientat care nu încerca să disimuleze, 
şi acest lucru îl transformase în ochii acelor oameni într-o prezenţă 
de excepţie. Contrar previziunilor, acest lucru nu diminua deferenţa 
în conversaţii, nici predispoziţia la dialog. 

— întrebaţi-1 pe candidatul dumneavoastră când se va extinde 
metroul, pentru că de zece ani tot zice că da şi după aceea nimic. 

— Promisiunea rămâne, dar în privinţa rezultatului să nu vă- 
faceţi multe iluzii, răspundea Mauricio. 

In faţa unor astfel de afirmaţii organizatorii întrunirii 
înnebuneau. 

Alteori, chestiunile practice făceau loc unor teme abstracte, mai 
profunde, nelipsind niciodată câte un vechi militant care nu izbutea 
să accepte abandonarea explicită, de către socialişti, a marxismului. 

— Am fost la bătălia de pe Ebro 12 , apoi şase ani la închisoare, iar 


12 în 1938, în timpul Războiului Civil din Spania, în această localitate a 



acum veniţi şi ne promiteţi o grădiniţă pentru copii şi două staţii de 
autobuz. Mă întreb, unde mă-sa s-a oprit revoluţia? 

La care, cineva din public, răspundea: 

— Ai fost la război, ai fost la puşcărie şi totuşi vrei mai mult? N-a 
venit momentul să uităm de trecut? Acum avem nevoie de o politică 
socială echitabilă şi de mai multe locuri de muncă. Asta ne trebuie. 
De muncă pen' cei tineri şi medicamente pen' toată lumea, ce mă-sa! 

— Fără revoluţie, toate astea-s apă de ploaie. O să vedeţi. 

— Linişte, zicea cineva, să vorbească confratele, că de-aia a venit. 

Când era interpelat în acest fel, Mauricio nu se intimida 

niciodată. 

— Vreţi să ştiţi ce cred eu? Păi vă spun. Cred că discuţia voastră e 
doar un concept, pentru că, de fapt, amândoi aveţi dreptate. Aici, 
confratele nu vrea să uite trecutul şi bine face, pentru că uitarea, 
când e vorba de lucruri importante, e un rateu al creierului sau o 
pură comoditate şi nu ne putem construi viitorul pe o premisă falsă. 
E vorba să ne amintim, dar fără rea-voinţă şi fără să scăpăm din 
vedere că trebuie să trăim în pace unii cu alţii şi cu toţii în libertate. 
Asta nu înseamnă că trebuie să renunţăm la visele noastre. 
Revoluţia aşteaptă în continuare. Dar ea nu este un spectacol. Nu 
înseamnă ţipete, nici alergături, nici incendii. Astea-s chestii de San 
Fermin 13 şi de Falia de Valencia 14 . Revoluţia schimbă ordinea 
lucrurilor, face să existe dreptate acolo unde înainte nu era, să nu 
rămână neşcolarizat niciun copil, să nu rămână niciun bolnav fără 


avut loc o celebră bătălie, care a început printr-o ofensivă republicană, a 
fost câştigată însă de franchişti şi a constituit preludiul căderii Cataloniei. 

13 Aluzie la o sărbătoare populară din nordul Spaniei. 

14 Pe durata sărbătorilor de San Jose, la Valencia se aprind focuri în locuri 
publice, în care sunt arse măşti cu caracter burlesc, confecţionate din lemn 
şi carton. 




spital, niciun muncitor fără loc de muncă şi nimeni fără pâine şi 
acoperiş deasupra capului. Iar această revoluţie nu se face cu 
mofturi, de pe-o zi pe alta, ci treptat, cu efortul tuturor şi cu 
sacrificiul multora dintre noi. Asta-i tot. Şi acum să mergem la cină. 

Se înflăcăra repede, dar când vedea ce efect electrizant aveau 
cuvintele sale asupra asistenţei, se socotea un manipulator, îşi 
diminua oratoria facilă şi ateriza brusc în realitate, lăsându-şi 
publicul dezorientat. 

Deoarece la prezentarea sa, fie din raţiuni de prestigiu, fie pentru 
a justifica aspectul său de pisălog incoerent, organizatorii foloseau 
întotdeauna apelativul doctor, nu era ceva neobişnuit ca la ieşire, 
după întrunire, unele persoane să se apropie de el şi să-i 
împărtăşească din necazurile lor. 

— Domnu' doctor, fata mea nu mănâncă. 

— Domnu' doctor, am nişte migrene care nu trec cu nimic. 

— Domnu' doctor, de fiecare dată când urinez mă ustură 
socoteala. 

Alţii, mai chibzuiţi, îi puneau întrebări de interes general. 

— Domnu' doctor, spuneţi-le să aducă mai mulţi medici la 
dispensare. 

— Domnu' doctor, spuneţi-le celor care guvernează să legalizeze 
cât mai repede avortul. 

De toate aceste interpelări scăpa cum putea. 

* 

Intr-o noapte ploioasă, la ieşirea din sala unui teatru de cartier 
unde tocmai avusese loc o întrunire preelectorală, un individ ale 
cărui trăsături erau ascunse de o umbrelă foarte mare îi ieşi lui 
Mauricio în faţă şi-i spuse: 

— Iţi aminteşti de mine? 

— Ei, cum să nu, părintele Serapio! exclamă Mauricio după un 
moment de ezitare. Iartă-mă, nu mă aşteptam, şi cu umbrela asta... 



Ai fost la întrunire? 

— Nu, răspunse preotul proletar, mi-ar fi plăcut, dar am avut alte 
treburi. Şi apoi, ăştia nu-s clienţii mei. Te pot invita la un păhărel? 

— Sigur, spuse Mauricio cu îngrijorare, căci omul acela cu aspect 
cadaveric, cu privirea pierdută şi surâsul lui de şacal, îl punea pe 
gânduri. 

— N-ai umbrelă? 

— Nu... Dar am noroc că mi-am lăsat maşina pe-aproape. Când 
am venit nu ploua. 

— Da, dar eu sunt prevăzător, zise preotul proletar. Uite un bar. 
încăpem sub umbrelă dacă eşti de acord să stăm lipiţi unul de altul. 

Ţinându-se de braţ, înaintară încet şi în tăcere până la o tavernă 
slinoasă, care din pricina vremii proaste rămăsese fără clienţi. La un 
televizor alb-negru se transmitea un interviu fără sonor. Se proptiră 
cu coatele pe tejghea, iar Mauricio ceru un rachiu de trestie. 

— Nu, dacă te-am invitat, eu aleg. Băiatu', două pahare de rom 
Negrită. 

Un băieţandru somnoros umplu ochi două pahare groase, nu 
foarte curate. Părintele Serapio spuse: 

— Noroc. 

— Noroc. Apoi, după un scurt moment de tăcere, şi ca să spună 
ceva, Mauricio adăugă: Cum îţi merge? 

— Bine. 

— Şi fata aceea simpatică, cu rancheras ? 

— Porritos? Nu ştiu; sunt zile bune de când nu mai ştiu nimic 
despre ea. E foarte independentă. Iar tu? Am auzit că eşti foarte 
implicat în campanie şi că pe unde umbli stârneşti entuziasm. 

— Să nu credeţi tot ce se aude. Sunt trimis numai la firimituri. 
Dar dacă foloseşte la ceva, mi se pare în regulă. Şi ce aţi mai auzit? 

Preotul dădu paharul de duşcă şi ciocăni în tejghea ca să-i fie 
umplut. 



— Nu mă trata cu dumneavoastră, spuse el când operaţiunea fu 
încheiată. 

— Nu pot să n-o fac, zise Mauricio, ani de zile am frecventat un 
colegiu religios. 

Preotul îl ţintui cu privirea fără să-şi ascundă ostilitatea. 

— Aici nu suntem la colegiu. Asta-i o tavernă. Aici protocolul e 
altul. 

— Poate să fie, dar pe mine îndoiala mă însoţeşte peste tot. îmi 
pare rău. 

Părintele Serapio sorbi din paharul cu rom şi surâse cu o 
ferocitate îngăduitoare, de parcă ar fi sesizat că hărţuiala intrase în 
faza ei decisivă. 

— Fiecare e răspunzător în faţa lui Dumnezeu, în faţa Istoriei, în 
faţa legii sau în faţa oricui, dar numai pentru propriile fapte. Eu nu 
sunt vinovat pentru ce ţi-au făcut iezuiţii, sau piariştii, sau 
poponarii la care te-au trimis părinţii tăi. Nu mă vârî într-un rol ce 
nu mi se potriveşte şi n-o să te vâr nici eu în rolul filfizonului care se 
vântură cu racheta de colo-colo, de parcă ar fi secera şi ciocanul. 

— Mai bine spuneţi-mi ce aveţi pe suflet şi să isprăvim cu 
pugilatul? Credeam că suntem în aceeaşi barcă. 

— Chiar suntem. Problema e cine ţine cârma şi cine hotărăşte 
direcţia. 

— Pe mine nu mă priveşte: eu spăl puntea. Făcu o pauză şi 
adăugă pe un ton mai împăciuitor: Ascultă, părinte, eu n-am ambiţii 
politice. Vreau doar să dau o mână de ajutor. Şi dacă văd că nu e 
nevoie de mine, îmi văd de drum. N-am de-gând să le stau în cale şi 
cu atât mai puţin să le iau parohia, sau turma, sau cum vrei să-i 
spui. Nimic mai străin de intenţiile mele. De ce te iei de mine? 

Preotul proletar se uită în fundul paharului gol cu o expresie de 
tristeţe şi descumpănire. Apoi ridică din umeri şi lăsă să-i scape un 
oftat rău mirositor. 



— Dar de cine să mă iau dacă nu de tine? Crezi că Felipe 
Gonzâlez, sau Fraga, sau chiar coiosul ăla de Carrillo o să vină aici 
să mă întrebe ce părere am? Şi dacă aş vrea să vorbesc cu ei, crezi că 
m-ar primi? Ei? 

— Ai încercat? 

— Evident că nu, omule. Nu-s atât de nebun. M-ar lua peste 
picior sau chiar mai rău. M-ar folosi ca pe-o maimuţă de bâlci. Asta 
nu! După câte am îndurat, nici vorbă. Să se ducă alţii, ce mă-sa, să se 
ducă să-şi strângă mâinile şi să se pozeze împreună. Fă-le, părinte, o 
pozulică pentru El Pals; priveşte în direcţia aia, părinte, zâmbeşte, 
părinte, şi încheie-ţi şliţul, pentru numele lui Dumnezeu, ce-o să 
spună doamnele de la societatea de binefacere? Izbucni într-un 
hohot de râs, pe care îl prelungi ca şi cum farsa interpretată i-ar fi 
făcut mare plăcere. Apoi, întorcându-se spre chelner, strigă: Iar tu, 
ce dracii', eşti miop? Vino-ncoa' şi dă-ne câte un rom, nu vezi că 
stăm pe uscat? 

Chelnerul se scutură de gânduri şi umplu paharul părintelui cu 
încetineala celui obişnuit cu obrăznicia clienţilor. Câtă vreme chestia 
nu ia amploare, părea să spună, să zică din partea mea ce-o vrea. 
Mauricio îl opri când vru să-i umple şi lui paharul. Preotul proletar 
văzu, dar nu spuse nimic: era clar că n-avea de gând să-l îmbete. 
Sorbi din pahar şi zise cu o voce înfundată: 

— Pe mine n-o să mă ia la festivalul de binefacere al social- 
democraţiei. Sorbi din nou şi continuă de parcă ar fi glăsuit doar 
pentru sine: Eu sunt deja dincolo. 

Mauricio nu putu deduce din cuvintele lui dacă se referea la 
starea sănătăţii, la starea sufletească sau la cea etilică. Avea privirea 
opacă. Mauricio spuse: 

— Atunci să lăsăm lucrurile aşa cum sunt, ce zici? 

— A, nu, reluă preotul proletar, dacă tot am venit în cartierul ăsta 
şi încă într-o seară ploioasă, nu... De altfel, eu nu renunţ la nimic. 



Angajamentul meu politic stă în picioare. Ar trebui să se mai 
întâmple multe până să renunţ eu la... la orice, pe mă-sa. Pe de altă 
parte, fiule, nu uita că sunt sacerdot. Iar ca sacerdot am obligaţia 
fermă, inalienabilă - nu-i aşa? - obligaţia inalienabilă de a veghea la 
salvarea ta, pe lumea asta şi pe lumea cealaltă. în amândouă. 

— în privinţa asta nicio grijă, o asemenea obligaţie îmi face mare 
plăcere. Dar nu-mi mai zice fiule, eu nu sunt fiul tău. 

Auzindu-i cuvintele, preotul se abţinu să nu râdă. 

— Păi sigur că da, fiule. Sigur că da. Ori poate crezi că dacă ai 
fost la universitate vei putea scăpa de această ruşine? Fiule, fii umil 
şi ascultă această dojană. întinse un deget osos şi pătat, 
îndreptându-1 mai întâi spre Mauricio, apoi spre tavan şi în final 
spre podea: Păzeşte-te de capcanele răului. 

Mauricio nu ştia dacă vorbea serios sau o luase razna şi ridică din 
umeri: în niciunul din cele două cazuri predica respectivă n-avea 
de-a face cu el. Părintele Serapio nu-1 luă în seamă şi continuă: 

— Ştiu că la scoală ai auzit de mii de ori acelaşi îndemn. Dar nu e 

9 » 9 

la fel. Doar cuvintele sunt. La şcoală ţi-1 spuneau fără convingere, 
pentru că era prevăzut de doctrină. Ce ştiau ei? Ei, care nu aveau o 
experienţă directă. Când ai o experienţă nemijlocită, fiul meu, vezi 
totul altfel. La fel şi doctrina. Baliverne. Ştiu deja ce-o să spui: tipul e 
beat. Şi ce dacă sunt? Dar nu sunt. Mă rog, poate un pic. Dar nu 
până acolo, încât să nu-ţi pot da un sfat bun. 

— Mi l-ai dat deja. 

— Nu contează, azi sunt deştept. 

— Atunci dă-i bătaie şi să isprăvim odată. 

— Ţi-am spus să te păzeşti de rău? 

— Da. 

— Bun, n-are a face, o să-ţi dau altul. Pe ăsta: dacă nu vrei să te 
păzeşti de rău, cel puţin nu te încrede în oamenii din preajma ta. 
Seditiones ipsas ornant. Ceea ce înseamnă că se abuzează de buna ta 



credinţă. De credinţa şi în aceeaşi măsură de vanitatea ta. Buna- 
credinţă şi vanitatea sunt feţele aceleiaşi medalii. 

— Am să ţin cont, părinte. Mulţumesc pentru invitaţie. 

Observând că voia să plece, părintele Serapio îl apucă de mânecă. 

Fără să-i lase timp să reacţioneze, îşi apropie obrazul de faţa lui 
Mauricio şi-i susură: 

— Ce le-ai spus oamenilor ăstora, la întrunire? Predici 
resemnarea precum popii murdăria. Se duc acasă mulţumiţi şi 
exaltaţi şi chestia ţine până dau din nou cu nasul de târfa de 
realitate. Iar tu, la fel. 

* 

Mauricio se gândi să nu ia în seamă predica înverşunată a 
părintelui Serapio. Sâmbătă dimineaţa se întâlni cu Brihuegas la 
sediul partidului şi omise să-l informeze. De altfel, altceva îi captase 
atunci atenţia. 

Fontân îi telefonase vineri după-amiază, la clinică, întrebându-1 
dacă avea ceva programat în seara aceea şi, în caz contrar, dacă nu-i 
surâdea să cineze împreună. Cum nu era prevăzută nicio acţiune 
electorală şi nici altceva, Mauricio acceptase. 

— Ne vedem direct la restaurantul Arenzata, la nouă şi jumătate. 
E unul nou, drăguţ, unde se mănâncă bine. Şi nu ţin deschis până 
târziu. E pe Caile Laforja, între Muntaner şi următoarea, zise 
Fontân. Şi adăugă imediat, la repezeală: Am invitat-o şi pe Clotilde. 
N-ai nimic împotrivă, presupun. 

Mauricio avu senzaţia că fusese prins într-o cursă, dar nu vedea 
nicio scăpare. 

Când intrară în restaurant, Fontân îl aştepta la o masă. Clotilde 
încă nu venise. Mauricio nu ştia cum să interpreteze cele întâmplate: 
pentru el toate amănuntele acelei cine aveau o semnificaţie precisă 
pe care se străduia zadarnic s-o desluşească. 

— în timp ce te aşteptam, am comandat două dry martini, câte 



unul pentru fiecare, spuse Fontân. Iar patronul a venit în mod 
special să-mi spună că astăzi au guşă de cod. 

— Nu obişnuiesc să beau înainte de masă. Mi se urcă la cap. 

— Nu contează, încă n-ai de dat socoteală în faţa electoratului. 
Am auzit că ai devenit un Castelar 15 . 

— Nu-ţi bate joc, la urma urmei tu m-ai băgat în chestia asta. 

Brusc, Fontân deveni serios. 

— Ah, nu. îmi declin orice responsabilitate. Nişte invitaţi mi-au 
cerut să le fii prezentat şi în calitate de amfitrion nu puteam să-i 
refuz. Restul îţi aparţine: te-ai lăsat prins în laţ. Şi eşti deja major. 

— Nu-ţi reproşez nimic, omule. Glumeam. 

— Mă rog, pentru orice eventualitate. Dar vreau să-ţi fie clar: nu 
mă amestec în politică. Nu-mi place politica, iar politicienii şi mai 
puţin. N-am încredere în ei, mai cu seamă în socialişti. Vor fi o belea 
pentru ţară. 

— Nu sunt de acord. 

Chelnerul le aduse băuturile şi o farfurioară cu măsline. 

— Nu e vorba dacă eşti sau nu de acord. Lucrurile sunt aşa cum 
sunt. Ţara e în recesiune, rata şomajului e cea mai mare din Europa, 
economia trebuie stimulată, iar socialiştii n-o fac şi nici n-o vor face. 
Socialiştii nu-şi propun să creeze bogăţie, ci să distribuie ceea ce 
există deja sau, cu alte cuvinte, să distrugă un sistem care 
deocamdată funcţionează. Rău, dar funcţionează. 

Patronul îi întrerupse pe neaşteptate. 

— Aţi hotărât ce veţi comanda? 

— Nu. Mai lipseşte o persoană. 

— Avem guşă de cod. 

— Ştim deja. 


15 Emilio Castelar, scriitor şi om politic spaniol din secolul al XlX-lea. A 
fost ministru de stat, iar în 1873, şeful guvernului primei republici. 



Patronul se retrase, iar Mauricio spuse: 

— Am auzit de mai multe ori acelaşi argument: socialiştii pretind 
gestionarea banilor câştigaţi de alţii. A spus-o Margaret Thatcher 
sau altcineva de teapa ei. Frază eficientă, concept fals. Ar fi autentic 
dacă ar exista egalitate de şanse, dar în Spania suntem la ani lumină 
de ceea ce ar putea fi un punct de plecare, dacă nu unul just, cel 
puţin unul acceptabil. Când am început noi să ne câştigăm 
existenţa, aveam un avantaj incomparabil faţă de majoritatea 
compatrioţilor noştri prin familie, prin educaţie, prin relaţii sociale, 
prin nenumărate oportunităţi şi privilegii. Societatea ne-a acordat 
un credit fără restricţii şi fără condiţii. Acum e normal să-l restituim; 
fără violenţă şi fără subterfugii. 

— Povestea asta sună foarte bine, dar practic cum procedezi? 
Presiunea fiscală duce la demoralizare, iar ajutorul de şomaj 
favorizează chiulul. Iar asta se cheamă că modernizezi ţara şi faci 
dreptate. 

— Cunoşti un sistem mai bun? 

— Pe moment, nepusul beţelor în roate. Ce se va întâmpla dacă 
randamentul investiţiilor va fi penalizat în continuare? Pentru că cei 
care au bani îi vor ascunde sau îi vor scoate din ţară în loc să-i 
investească, cum de altfel se şi întâmplă. 

— Iar cine fură va face închisoare, pentru ca ceilalţi să se înveţe 
minte. 

— Mă îndoiesc. închisoarea e pentru borfaşi. Bogaţii n-ajung 
acolo. De ce s-ajungă? în libertate nu sunt periculoşi, iar închişi nu 
produc. întreab-o pe Clotilde, ea e avocat şi o să-ţi explice. Pentru a 
se ajunge la ce propui tu sau se scoate ghilotina de la naftalină, sau 
nu se întâmplă nimic. Socialiştii nu vor face asta. Dimpotrivă, vor 
continua să vorbească despre egalitate, îi vor curta pe bogaţi şi vor 
fi primii care vor lua caimacul de pe urma crizei la care şi-au adus 
contribuţia din plin. 



Tonul conversaţiei era mai ridicat şi aproape că nu remarcară 
sosirea Clotildei. 

— Vă certaţi? 

— Puţin. 

— Sper că nu din pricina mea. 

— Facem politică. 

— Asta-i bună, dacă ştiam nu mă mai spălam pe cap. 

Prezenţa ei nu puse capăt discuţiei, dar, în schimb, fiecare 

combatant îşi modifică poziţia. Fontân adoptă un ton mai sceptic şi 
mai abject, o raritate la el. Mauricio, un ton sincer, aproape 
implorator; i se părea vital ca Clotilde să înţeleagă motivul atitudinii 
lui şi s-o aprobe. 

Pe Mauricio îl irită atitudinea amicului său, pe care îl considera 
un bărbat inteligent, dar pe care îl vedea acum formulând banalităţi 
tendenţioase, lansate ca din amvon, ex professo, pentru a demoraliza 
populaţia şi pentru a provoca inhibiţie. 

La drept vorbind, Mauricio cunoscuse până atunci foarte puţini 
politicieni de profesie şi chiar şi aceia de rang inferior, piese 
mărunte în angrenajul local al Partidului Socialist. In general, 
indivizi de aceeaşi vârstă cu el şi din aceeaşi pătură socială, cu o 
inteligenţă medie, bine informaţi şi stăpâni pe meseria lor, deşi încă 
neexperimentaţi şi adesea lipsiţi de simţ practic. în plus, catalanii, 
datorită educaţiei sau nesiguranţei, cultivau manierele discrete, 
frizând modestia şi stângăcia, ceea ce îi făcea simpatici. Comuniştii, 
cu care Mauricio avusese de asemenea contacte episodice, făceau 
risipă de o atitudine deschisă, o camaraderie superficială, care la cel 
mai mărunt motiv se transforma în rigiditate şi asprime. Chibzuiau 
într-un mod implacabil şi, ascultându-i, nu puteai să nu le dai 
dreptate şi să nu le pui în mână frâiele societăţii. Apoi, desigur, la 
ora adevărului, toate se transformau în analize plictisitoare, în 
declaraţii tactice complicate şi în intrigi de uz intern. Partidul 



Comunist, faimos prin necruţătoarea lui disciplină de fier, se diviza 
şi subdiviza necontenit, iar militanţii săi nu se dădeau în lături de la 
a critica cu înverşunare atât Partidul Comunist Spaniol, cât şi 
partidele comuniste din restul Europei, de a-i judeca în mod sever 
pe conducători, inclusiv pe Lenin, şi de a glumi pe seama revoluţiei, 
a economiei centralizate şi chiar pe seama celor mai apropiaţi 
camarazi. Din masacrul acela ieşea bine doar Fidel Castro. 

Fontân avea o viziune foarte diferită. Ca membru al cercului de 
impresariat tratase cu politicienii pe terenul lui, cu uşile închise şi 
fără martori, întotdeauna pentru probleme legate de transferul unor 
serioase sume de bani şi nu întâlnise unul care să nu se lase mituit 
într-o măsură mai mare sau mai mică, de-o manieră mai necizelată 
sau mai subtilă, după personalitatea fiecăruia. După părerea lui, 
socialiştii erau mârlani şi incompetenţi; naţionaliştii, bădărani şi 
suspicioşi; comuniştii, răutăcioşi şi ipocriţi. Despre cei de dreapta 
nici nu aveai ce discuta: indolenţi, resentimentari şi hrăpăreţi. Doar 
anarhiştii i se păreau simpatici, deşi erau iresponsabili. Şi unii, şi 
alţii considerau că adversarii lor politici erau farsori şi criminali, dar 
se arătau dispuşi să-i ierte spre binele concordiei. Cu infatuata lor 
condescendenţă, toţi păreau că vor să spună: meritaţi să vă sucim 
gâtul, dar n-o facem pentru a contribui la guvernabilitatea Spaniei. 
Iar conducătorii diferitelor formaţiuni erau toţi nişte bătăuşi de rând 
care se credeau Danton sau Marcus Aurelius sau orice altceva decât 
ce erau ei în realitate. Când se vedeau nevoiţi să-şi aleagă 
colaboratorii îi alegeau, dintre amici şi acoliţi, pe cei ce-i adulau mai 
tare şi mai înfocat şi întotdeauna pe cei mediocri, care nu i-ar fi 
putut pune în umbră. 

— Domnişoară, domnii v-au informat că astăzi avem guşă de 
cod? 

— Domnii sunt angrenaţi într-o luptă de sumo şi nici măcar n-au 
observat că sunt aici. 



Patronul localului reflectă o clipă. Era un bărbat înalt, vânjos şi 
prost bărbierit. 

— Eu cred că au observat, domnişoară. De-asta se luptă. 

— Nu te sâcâie acest psiholog nouvelle cuisine ? întrebă Fontân. 

Mauricio se gândi dacă patronul localului nu avea dreptate. în 

clipa aceea nutrea faţă de fostul lui coleg o aversiune greu de 
explicat prin raţiuni politice, acesta neascunzându-şi niciodată 
convingerile, nici preferinţele. Dar, dacă în cazul său prezenţa 
Clotildei ar fi fost motiv de agresivitate, ce ar fi putut provoca 
abuzul lui Fontân? Spuse: 

— Domnul cu codul are dreptate, să schimbăm subiectul. 
Discuţiile despre politică sunt la fel de inutile ca şi cele despre 
fotbal. Până la urmă, totul depinde de un rezultat asupra căruia nu 
putem interveni. Noi trăncănim, dar în ziua votului oamenii decid, 
liberi, la urne. 

— Şi se vor păcăli. 

— Chiar şi asta înseamnă libertate. 

Clotilde întrebă: 

— Libertate înseamnă să te păcăleşti? 

— Exact. Libertate nu înseamnă să reuşeşti cu bâta; în plus, 
rezultatul e chiar mai rău. Am avut parte de victorii forţate vreme 
de patruzeci de ani, dar se pare că deja le-am uitat. 

— Plătind, sau pe gratis? întrebă Fontân. 

— Nu te înţeleg. 

— Mă refer la chestia cu păcăleala. Dacă eu mă păcălesc, cine 
trage ponoasele păcălelii? Eu singur? Sau se împarte nemţeşte? 
Altfel spus, cum se împacă libertatea de a greşi cu responsabilitatea? 

Mauricio nu avea chef să discute, dar nu ştia cum să împingă 
conversaţia spre subiecte mai agreabile. Simpla prezenţă a Clotildei 
îi inducea seninătate şi bucurie şi era deznădăjduit să vadă că serata 
lor nu putea ieşi dintr-un impas colţuros şi agasant. 



— Dar dacă ne comandăm cina şi vorbim despre altceva? 

Făcură întocmai, dar întâlnirea pornită cu stângul nu mai putea fi 

adusă pe o linie de plutire. Deoarece fiecare se temea să nu rănească 
susceptibilitatea celuilalt, conversaţiile trenau de îndată ce se 
prefigura tema. Mauricio nu înţelegea nimic. Credea că Fontân 
organizase cina ca să se bucure de prezenţa lui, dar acum era 
surprins şi contrariat. Poate Clotilde îl incitase să le pună la cale 
întâlnirea, cu vreun scop anume, să le comunice probabil ceva de 
interes. Dar, pentru că-i găsise încleştaţi într-o diatribă şi cu umorul 
tăios, nu ştia ce să facă şi nici cum să manevreze situaţia în direcţia 
intereselor ei. 

Mauricio, care venise la cină fără tragere de inimă şi fără vreo 
intenţie anume, naviga pe o mare de conjuncturi. 

Cina odată terminată, reapăru patronul localului. 

— V-a plăcut mâncarea? 

— Da, totul a fost foarte gustos. 

— Atunci vă invit la un păhărel de Patxarân 16 . 

— Pentru mine nu, mulţumesc, spuse Clotilde. 

— Poate preferaţi altceva... 

— Nu. De altfel trebuie să plec, zise ea. Şi văzând uimirea de pe 
chipurile celor doi bărbaţi, exclamă nerăbdătoare: De ce vă uitaţi 
aşa?! Doar v-am spus că am o obligaţie. 

Era limpede că Fontân nu fusese informat despre această 
eventualitate, iar Mauricio nici măcar nu vorbise cu ea, dar amândoi 
renunţară cavalereşte să-i conteste minciuna. Mauricio se întrebă 
dacă Clotilde se hotărâse să-i abandoneze cât timp durase cina, 
văzând ce turnură nefavorabilă luase întâlnirea, sau dacă această 
lovitură nu fusese cumva tocmai obiectivul unic al convocării. 
Atitudinea Clotildei avea ceva teatral. Fără îndoială, manevra ei 


16 Băutură digestivă din partea de nord a Spaniei. 



răspundea unui plan premeditat, cu intenţia lipsită de echivoc de a 
lovi, în mod egal, în amândoi. 

Mauricio se simţea umilit şi mâhnit, iar Fontân prizonierul unei 
iritări surde. 

— Cum rămâne cu Patxarânul? întrebă patronul localului după 
ce Clotilde se retrase cu o stângăcie precipitată, iar cei doi amici se 
aşezară la locurile lor. E grozav. Vă mai pun un păhărel. De fapt, o 
să-mi mai cereţi, acum că domnişoara v-a lăsat cu buza umflată. 

— Pune şi lasă sticla, zise Fontân. Iar când patronul făcu 
întocmai, exclamă: La dracu' cu femeile! 

— Bine zis. 

începând din acel moment, relaţia celor doi deveni mai cordială. 
Desigur, dramul de solidaritate instaurat de plecarea intempestivă a 
Clotildei n-a fost suficient pentru ca fiecare să devină sincer. 
Mauricio ar fi dat orice ca să afle ce gândea Fontân în clipa aceea şi 
presupunea că şi curiozitatea acestuia era la fel de mare, dar ştia că 
niciunul din ei n-ar fi atacat subiectul, nici măcar printr-o aluzie. 

Amândoi îşi lăsaseră maşinile în aceeaşi parcare, aşa că merseră o 
bucată de drum pe jos, după ce ieşiseră din restaurant. Noaptea era 
călduţă şi sufla o briză umedă, prevestitoare de ploaie. 

— Avem o primăvară dintre cele mai curioase, zise Fontân. 

— Da, e adevărat. 

— Pot să-ţi spun ceva? Sunt puţin cam ameţit. 

— Şi eu la fel. N-ar fi mai prudent să luăm un taxi? 

— Nu. Cine-ţi garantează că taximetristul nu e mai afumat decât 
tine? în plus, dimineaţa trebuie să ne recuperăm maşinile şi să 
lăsăm ceva parale. Dacă o luăm încetişor, n-o să se întâmple nimic. 

Mauricio avea un Citroen cu trei uşi, cumpărat la mâna a doua, 
pentru care nutrea o mare afecţiune. Totuşi, acum, comparându-1 cu 
BMW-ul lui Fontân, i se păru o pocitanie, în condiţii asemănătoare 
pe care dintre ei l-ar fi preferat o fată normală? în clipa aceea se 



bucură de faptul că Clotilde nu era prezentă să vadă ce alegere 
proastă făcuse. 

Cât ţinu drumul spre casă Mauricio se gândi cum să-şi mărească 
în mod substanţial veniturile. 

* 

Sâmbătă, Mauricio ajunse la sediul Partidului cu o mahmureală 
considerabilă, provocată de excesele din ajun. La intrare îl întâlni pe 
Brihuegas, care tocmai pleca. îl salută pe vechiul său camarad şi 
spuse: 

— Am venit după instrucţiuni. 

— Nu există instrucţiuni, replică vechiul militant. Vino cu mine 
la un vin. 

Pe drum, până la barul din apropiere, Brihuegas îi povesti că pe 
ultima sută de metri ai campaniei Partidul bătuse palma cu cei de 
categorie grea şi deci nu mai avea nevoie de infanterişti. Acum, 
toate eforturile se concentrau asupra organizării unor mitinguri de 
amploare, cu participarea unor politicieni veniţi special de la 
Madrid, ca Alfonso Guerra sau însuşi Felipe. Lui Mauricio i se păru 
că din explicaţia vechiului militant răzbătea o undă de amărăciune. 

— Cel mai important lucru este să apari la televizor, spuse 
Brihuegas. 

— S-ar putea să fie adevărat. 

— Nici vorbă. Importantă e baza. Aşa a fost şi aşa va fi 
întotdeauna. Un program politic nu se vinde ca un detergent. Doar 
dacă intenţionezi să converteşti populaţia într-o masă fără criterii şi 
fără voinţă. Şi dacă se ajunge la asta, cine culege fructele? Capitalul! 

Deoarece pentru sfârşitul săptămânii nu avea un plan alternativ 
şi, în plus, nu se simţea tocmai bine, Mauricio îşi petrecu ziua de 
sâmbătă în casă, lungit pe sofa, încercând să se pună la zi cu 
revistele de odontologie rămase necitite, uitându-se la televizor sau, 
uneori, dormind. Din când în când încerca să-şi imagineze vreo 



îndeletnicire mai puţin plicticoasă, dar niciuna nu-i spunea nimic. 

Duminică după-amiaza îl sună pe Fontân şi-i propuse să meargă 
împreună la un film. Fontân acceptă cu o promptitudine care îl 
surprinse pe Mauricio. El socotea că Fontân avea o viaţă foarte 
agitată, imaginându-şi-1 tot timpul în călătorii sau practicând 
sporturi rarisime. 

Se înţeleseră să meargă la ultimul spectacol. Mauricio voia să 
vadă un film spaniol despre care citise cronici laudative, dar Fontân 
refuză cu hotărâre. 

— Nu fi demodat, spuse Mauricio. Cinematograful spaniol e într- 
un progres evident. E momentul să-i dai o şansă. 

— Nici nu mă gândesc. Spania îmi poate cere multe sacrificii, dar 
nu pe ăsta. în cinematografia spaniolă s-a îmbunătăţit doar 
patriotismul criticilor. Sau prostia lor. Restul e ca înainte. Ascultă, 
Mauricio, cinematograful e un amestec de industrie şi talent; la noi, 
pentru prima parte, nu sunt bani; iar la a doua, suferim de-o secetă 
constantă. Ori film american, ori pe mine nu contezi. 

Filmul a fost o decepţie, dar după spectacol intrară într-o tavernă, 
la o bere, şi se distrară nemaipomenit. în pofida perioadei lungi ce 
despărţea prezenbil de etapa lor şcolară şi a altor diferenţe de tot 
felul, exista între ei o relaţie de încredere veche şi plină de candoare. 
Conversaţia trecea fără efort de la un subiect la altul şi, cum aveau 
opinii diferite în legătură cu orice, discuţia se purta cu multă 
însufleţire. Până la urmă se despărţiră mult mai târziu decât fusese 
prevăzut, iar a doua zi Mauricio se simţi moleşit şi buimăcit, dar 
destul de mulţumit. 

Marţi noaptea îi telefonă Clotilde. 

— Nu ştiam dacă te găsesc. Din ce se vede la televizor campania 
e la roşu încins. Te-am văzut în piaţă, strigai şi ţopăiai cu un 
steguleţ şi o goarnă. 

— Treabă de om serios. Ce mai faci? 



— Bine. Dar tu? 

— Si eu. 

9 

— In regulă. 

Mauricio se gândi că după aceste cuvinte laconice ea va închide. 
Căută o frază cu care să-i menţină interesul, dar nu găsi niciuna. 
După un timp auzi din nou glasul Clotildei la capătul celălalt al 
firului. 

— De fapt, te-am sunat ca să-ţi cer scuze pentru ce s-a întâmplat 
în seara aia. De la restaurant, vreau să spun. M-am purtat foarte 
grosolan. 

— Nu-mi datorezi nicio scuză. Şi, în plus, au trecut patru zile: 
delictul e caduc. 

— Se spune prescris. 

— Mă rog. 

— Nu, pe bune, îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat. Dar 
uneori... în fine, nu vreau să te bat la cap cu prostiile mele. Te las în 
pace. Te-am sunat ca să-ţi spun chestia asta şi că îmi placi mult. 
Noapte bună. 

— Hei, nu închide! 

Clotilde închisese deja şi Mauricio rămase perplex. In timpul 
nopţii încercă să înţeleagă semnificaţia şi scopul acelui apel. Nu voia 
să dea un sens literal cuvintelor Clotildei şi cu atât mai puţin să-şi 
lege speranţele de ele. Lăsă să treacă două zile, apoi o sună el. 

— Ce faci sâmbătă? 

— Sâmbăta asta? 

— Da, măi femeie. 

Urmă o scurtă pauză. 

— Sâmbăta asta nu fac nimic. 

— Atunci ne-am putea vedea. 

— Să ieşim şi să cinăm? 

— De exemplu. 



— Doar noi doi? 

— Dacă nu ţi se pare deplasat. 

— Nu, nu mi se pare. Dar am o idee mai bună. Să mergem 
undeva în afara oraşului, la sfârşit de săptămână. La un hotel 
plăcut, la ţară. La mare sau la munte, mi-e totuna. Am chef să mă 
plimb şi să mă bronzez. Sunt sătulă de oraş, am nevoie de-o 
schimbare. Făcu din nou o pauză, apoi adăugă: Să nu crezi că am 
nevoie de tine în postură de şofer. 

— Si atunci...? 

» 

— Mauricio, ţi-am spus deja mai mult decât trebuie să spună o 
fată decentă. Dacă propunerea nu-ţi surâde poţi căuta o scuză 
acceptabilă. 

— Ce vorbeşti, îmi surâde din plin, zise Mauricio încercând să nu 
dea cuvintelor sale o solemnitate excesivă. Doar că... dacă duminică 
suntem plecaţi, cum facem cu votul? 

— Ah, n-o să votăm, spuse Clotilde calmă. Eu sunt împotriva 
tuturor, iar tu, pentru ai tăi, ai făcut deja destule. Să-i torpilăm. 

Mauricio avu un noroc chior: a doua zi se prezentă la cabinet un 
pacient căruia îi administra un tratament de durată şi cu care 
întreţinea o relaţie cordială. Acesta îi povestise cândva că avea o 
casă la Cerdana, aşa că îl întrebă dacă nu ştia vreun hotel liniştit şi 
confortabil în zonă. Pacientul îi făcu mai multe recomandări şi chiar 
în seara aceea Mauricio rezervă o cameră matrimonială pentru 
domnul şi doamna Greis. 

Dimineaţa de sâmbătă era senină şi însorită. 

Pe drum, Clotilde a fost zâmbitoare şi vorbăreaţă. La un moment 
dat, Mauricio se gândi că vor trebui să lase la o parte camaraderia 
pe care o jucau amândoi şi să imprime relaţiei o trăsătură distinctă, 
dar se temea să nu se precipite ori să acţioneze cu stângăcie şi să 
piardă tot ce câştigase. Se temea, totodată, ca din exces de prudenţă 
să nu piardă ocazia şi să construiască o relaţie solidă, dar 



superficială, ceea ce nu se potrivea cu natura sentimentelor sale. De 
la prima lor întâlnire ea preluase toate iniţiativele, inclusiv a 
excursiei care tocmai avea loc. Dar această strategie nu putea ţine la 
nesfârşit: acum era rândul lui să puncteze. Totuşi, pe măsură ce 
călătoria se prelungea şi existenţele lor singuratice rămâneau în 
urmă pentru a pătrunde tot mai mult într-un teritoriu comun, 
perspectiva îi devenea şi mai confuză. II încerca o mare surescitare, 
dar, în acelaşi timp, şi o mare îngrijorare, şi se întreba dacă, în 
pofida aparentei sale dezinvolturi, Clotilde nu se afla în aceeaşi 
situaţie, cumpănind fără încetare tot ce era pro şi contra în fiecare 
gest şi cuvânt, ţesând în felul acesta un hăţiş. 

Pentru a ajunge la Cerdana trebuiau să treacă printr-un tunel de 
câţiva kilometri. Traversarea durase câteva minute, dar senzaţia de 
apăsare o făcuse să pară mai lungă; apoi, ieşind la aer curat, peisajul 
era diferit. 

— E ca un vis, nu? spuse Mauricio, care nu trecuse niciodată 
printr-un tunel atât de lung. 

— Nu. Visele sunt întotdeauna umbroase, ceţoase şi parcă slab 
luminate. Chiar şi cele mai vesele te înspăimântă. In schimb aici 
lumina e diafană, iar aerul curat. îmi place. 

Până la hotel, ultima parte a drumului şerpuia printre păduri şi 
pajişti de un verde intens. Din loc în loc, se vedeau vaci şi câte o 
turmă de oi păzită de un câine negru, năpârlit şi deloc prietenos. 

La hotel, Mauricio făcu un efort pentru ca recepţionerul să nu 
observe că se simţea nelalocul lui, cu toate că acesta nu părea să 
acorde o atenţie deosebită unor clienţi de a căror situaţie personală 
puţinii păsa. Vremea denunţurilor nu era prea îndepărtată pentru 
ca simplele formalităţi să nu fie umbrite de amintirea supravegherii 
opresive, de riscul sancţiunii şi al ruşinii. Totuşi, lucrurile se 
schimbaseră radical: în timp ce Mauricio completa formularul de 
înregistrare, Clotilde hoinărea prin holul hotelului făcând pe 



distrata şi nici măcar nu trebuise să-şi arate documentele. 
Recepţionerul părea mai ocupat de aspectele practice ale 
gospodăririi interne decât de rectitudinea morală a clienţilor săi. 

— Dacă doriţi să luaţi masa, trebuie să mergeţi imediat la 
restaurant, căci bucătăria se va închide peste douăzeci de minute. 

Mauricio era mulţumit că împrejurarea soluţiona stânjenitorul 
moment al preluării camerei. 

îşi lăsară bagajele nedesfăcute, se spălară pe mâini şi coborâră la 
restaurant. 

După masă se întoarseră în cameră. Mauricio se învârtea de colo 
până colo prin odaie, aprinzând şi stingând luminile şi inspectând 
conţinutul sertarelor. 

— Eşti nervos? 

— Puţin. 

— Si eu. Dar e absurd, am fost de atâtea ori în situaţia asta. 

— Acum e altfel, spuse Mauricio. 

— Trebuie să ne străduim să fie la fel. 

Când ieşiră la plimbare se înserase deja binişor. Urcară pe un 
drum ce ducea spre panta unei coline şi coborâră apoi în curbe 
domoale până la o pajişte străbătută de un pârâiaş. Apa era foarte 
limpede şi se vedeau pietricelele de pe fundul albiei. îşi vârâră 
mâinile în apa foarte rece. Mai la vale întâlniră doi bărbaţi cu unelte 
de pescuit. Mauricio se întreba dacă în firicelul acela de apă existau 
peşti; văzuse că mai încolo apa era stătătoare şi forma un lac nu 
prea mare. Priveliştea lacului, în lumina aurie a înserării, cu trestiile 
legănate de briză, îi spori melancolia. Pe Mauricio crepusculul îl 
întrista, viaţa la ţară îl deprima, iar suma celor două îl arunca într-o 
prostraţie insuportabilă. De data asta nu i-a fost însă greu să-şi ţină 
firea, observând transformările Clotildei. Avea bujori în obraji, 
trăsăturile destinse şi ochii luminoşi, însufleţiţi parcă de o febră 
interioară. Se îndepărtă fără să zică nimic, urcă pe un colnic de pe o 



coastă din apropiere şi se opri în dreptul unui grup de arbori tineri, 
cu trunchiurile zvelte, netede, şi cu frunzele de un verde intens, 
însingurată şi parcă aşteptând ceva. Se întuneca rapid, iar 
temperatura începea să coboare. 

— Să ne întoarcem la hotel dacă nu vrem să facem vreo angină 
sau ceva mai rău, spuse Mauricio. 

Cum Clotilde nu răspunse, se apropie de ea până unde-i 
îngăduise terenul accidentat şi-i atinse uşor braţul. Ea îi întinse 
mâna şi se întoarseră pe malul apei. Acolo Mauricio îşi retrase mâna 
şi o cuprinse de după umeri cu un gest afectuos şi protector. 
Clotilde nu spuse nimic, atitudinea ei obişnuită, jinduitoare şi 
defensivă, făcuse loc alteia, mai senină, aproape o formă de 
abandon. 

Se plimbară aşa, foarte încet, iar când ajunseră la hotel se 
înnoptase de-a binelea. 

— Tremuri. Iţi pregătesc chiar acum baia, spuse Mauricio. 

In timpul cinei îl rugară să-i povestească cum şi-a descoperit 
vocaţia de stomatolog. 

— O asemenea vocaţie nu există. E doar ceva pentru care optezi 
după o analiză la rece. La terminarea studiilor mă gândeam să fac 
pediatrie. Din fericire, în timp ce mă aflam în Germania şi, având 
vreme destulă ca să mă gândesc, mi-am dat seama imediat de 
eroarea comisă. Nu-mi plac copiii. Nu mă înţelege greşit, de fapt, 
mă încântă. Dar nu sunt un căpcăun. Vreau să spun că nu-mi plac 
copiii bolnavi sau bolile copiilor, cum vrei să le spui. Aşa că am 
început să caut, am vorbit cu unii şi cu alţii şi până la urmă am 
înclinat pentru stomatologie. A fost o decizie bună. Nu e o 
specialitate romantică, cel puţin văzută dinafară, dar mie îmi place, 
în plus, se află într-o o etapă foarte stimulatoare. Toate ramurile 
medicinei sunt aşa, dar stomatologia mai mult decât celelalte. Nu 
sunt progrese spectaculoase, dar lucrurile s-au schimbat radical şi 



asta ne permite să le oferim pacienţilor servicii mult superioare 
comparativ cu anii trecuţi... Se opri pe neaşteptate şi zâmbi. Scuză- 
mă, mă ambalez fără să-mi dau seama. 

— Nu. Stai liniştit. 

— Ştiu, e o poveste plicticoasă. 

— Dar e a ta şi, pentru că suntem împreună, mă interesează. 

— Bine, dar trebuie să-mi promiţi că după aceea o să-mi vorbeşti 
despre tine. 

— Sunt foarte plictisitoare. 

— Nu întotdeauna. 

— Bine, o să-ţi povestesc tot. Dar nu în noaptea asta. 

Duminică se treziră târziu şi se duseră în sat cu maşina. 

Parcară pe marginea drumului, în rigolă, departe de prima casă, 

căci se părea că toţi avuseseră aceeaşi idee. Oamenii locului se 
salutau cu glas tare şi cu gesturi teatrale: unii se duceau la secţia de 
votare să-şi depună votul, alţii se întorceau. în piaţă, atârnate de 
copaci, se vedeau pancartele partidelor aflate în cursă, dar, în 
general, predominau cele de la Convergencia şi de la Unio. 

FEM I FAREM! 17 

— Fiai, pişi! spuse Mauricio. 

— Taci, că te aud ăştia. 

Mai circumspecţi, orăşenii veniţi să-şi petreacă aici sfârşitul de 
săptămână erau îmbrăcaţi în haine mai de gală şi stăteau la mesele 
aflate pe trotuar, în faţa barului sătesc. 

Orologiul bisericii arăta ora douăsprezece şi băteau clopotele, dar 
era o înregistrare: uşile lăcaşului erau bine ferecate, căci misa se 
terminase demult, iar parohul se dusese să voteze, apoi să mănânce. 


17 Ce facem şi ce vom face (catalană). 



Vântul aducea miros de lemn ars. 

Mauricio simţea că i se volatilizează aversiunea pe care o avea 
faţă de viaţa la ţară. 

— îmi place mult locul ăsta. Dacă vreodată o să am bani, o să-mi 
cumpăr o casă de vacanţă. 

— O să te plictiseşti. 

— Cu tine, nu. 

— A, sunt inclusă în achiziţie? 

— Ei, la naiba! Sunteţi insuportabile, voi, feministele. 

Mâncară la cârciumă, într-un vacarm asurzitor, iar când ieşiră 

hainele le miroseau a grătar. Când ajunseră la hotel, începea să se 
însereze. Mauricio avea senzaţia că timpul i se scurgea printre 
degete şi, împreună cu el, bruma de fericire nu lipsită de 
incertitudine. 

— Şi dacă mai stăm o noapte? 

— Eu lucrez mâine. 

— Şi eu, dar putem să sunăm şi să ne cerem scuze. în plus, la ora 
asta, şoseaua e arhiplină. Ar fi o imprudenţă. 

— Tu însuţi eşti o imprudenţă. 

în timp ce vorbea, ea îşi aranja lucrurile în valiză. Mauricio nu 
vru să insiste. 

întoarcerea a fost ceva mai lentă, dar nu aşa cum prezisese el. 
Tăcură în cea mai mare parte a drumului. Aproape de Barcelona, 
Clotilde îşi rezemă capul de umărul lui Mauricio. 

— Dacă eşti obosită, poţi trage un pui de somn. Mie mi-e bine. 

— Nu sunt obosită. 

După un moment, adăugă: 

— Mă bucur că mi te-ai confesat azi-noapte. 

— Azi-noapte? 

— La cină. Cu entuziasmul tău pentru odontologie. Mă temeam 
că o să laşi medicina şi o să te apuci de politică. 



— Nu ţi-ar plăcea? 

— O spun pentru tine. 

— Nu te îngrijora, n-am avut nici cea mai mică intenţie. Dacă am 
participat la mişcarea asta e pentru că fac parte dintre cei ce cred în 
obligaţii. Ştiu, ţine de epoca lui Antonio Machin, dar nu pot s-o evit. 
La înălţimea la care ne aflăm ar trebui să sosească deja primele 
rezultate. Ce păcat că maşina mea nu are radio! O să te las la ai tăi, 
iar eu o să mă duc la sediul partidului; acolo o să aflu ce s-a 
întâmplat şi va fi ceva atmosferă, mai ales dacă am câştigat. Tu m-ai 
fi votat? 

— Pe tine, cum să nu? Pe fârtaţii tăi, nu sunt chiar atât de sigură. 
Dar nu văd de ce m-ai lăsa acasă. E devreme şi, dacă nu te 
deranjează, te însoţesc. 

Pe uşa sediului intrau şi ieşeau o mulţime de oameni. Mauricio îl 
întrebă pe unul pe care-1 ştia din vedere cum mergeau treburile, iar 
acesta se uită la el foarte uimit. Tocmai se anunţaseră rezultatele: 
Jordi Pujol câştigase din nou, iar Raimon Obiols îşi recunoscuse 
înfrângerea, mulţumindu-le tuturor pentru eforturi. înăuntru se 
zăreau numai chipuri triste. Unii simpatizanţi încercau să se 
încurajeze, declarând că vor face o opoziţie implacabilă şi că vor 
continua să lupte, dar pe profesionişti nu-i putea consola nimic 
pentru înfrângerea personală şi pentru speranţele năruite. Se 
spunea cu voce scăzută că nu vor cădea capete. Slabă consolare. 

Un individ cu figură de profesor universitar zicea: 

— Nu trebuie să ne scandalizăm. O ţară democratică este prin 
definiţie conservatoare. Oamenii preferă mai degrabă eficienţa decât 
ideile şi o administraţie care aparent funcţionează fără să intervină 
prea mult în afacerile private. în teorie, sunt suficiente câteva legi 
care să garanteze libertăţile fundamentale şi o distribuţie rezonabilă 
a bogăţiei prin intermediul impozitelor. Restul sunt aventuri şi 
soluţii de urgenţă pentru situaţii de criză. Limbaj simplu, iar la 



egalitate de şanse, cei ai casei. Apoi, desigur, cei de pe margine, dar 
aceştia, prin definiţie, nu contează. 

In mulţime Mauricio îl văzu pe Brihuegas, îl salută şi i-o prezentă 
pe Clotilde. 

— Mauricio mi-a vorbit mult de tine. 

— De rău, presupun. 

— Ei, fii serios! 

— Păi nu ştii ce mi-a spus despre tine, făcu bătrânul militant. Şi 
lăsând deoparte tonul glumeţ, adaugă: S-a întâmplat ceea ce trebuia 
să se întâmple. Sunt nişte domnişori, iar cei de la vârf nişte 
smochiniţi. 

— Ce vrei să spui? întrebă Mauricio. 

— Că trebuie să-i spui pâinii pâine şi vinului vin, şi că restul e 
apă de ploaie, ce naiba! 

Mauricio îl văzu pe Fito şi se duse să-l salute, lăsând-o pe 
Clotilde cu Brihuegas. Fito era tare abătut. 

— Vezi, atâta efort pentru rahatul ăsta. Acum mă simt vinovat că 
te-am băgat în bucluc. 

— Nu spune asta, omule, n-aveai cum să ştii dacă vom câştiga 
sau vom pierde. în plus, eu n-am aspirat la nimic şi sunt bucuros că 
am participat la campanie. Mi-a fost chiar de folos. 

— Mi-e totuna, mă simt vinovat. Uite, îţi aduci aminte de prânzul 
cu Raurell, când ţi-am cerut să participi? Trebuia să vin cu 
Alemany, dar n-am putut pentru că eram ocupaţi, îţi aminteşti? 
Bun, dar nu era adevărat. Am fi putut veni, dar umblam de câteva 
luni însoţiţi peste tot de escortă şi ne-am gândit că asta ţi-ar face o 
impresie proastă, că ţi-ar băga frica-n oase. De asta te-am minţit. Ţi- 
o spun acum pentru că am băut toată şampania pe care o 
pregătisem pentru victorie şi m-am îmbătat tun. 

Fără să-i dea ocazia lui Mauricio să mai spună ceva, Fito o luă 
foarte hotărât din loc cu un pas nesigur şi, cu îmbrânceli, fu absorbit 



de mulţimea care se îndrepta nu se ştia unde şi nici de ce. Deodată 
Clotilde i se agăţă de braţ. 

— Ţi-o predau întreagă şi nevătămată, spuse Brihuegas. Şi, fără 
să coboare vocea, adăugă: Logodnica ta e un înger. Eşti un norocos, 
tâlharule. 

Mauricio se gândi că în gura bătrânului militant anacronicul 
apelativ de „logodnică" era învestit cu autoritate. 

— Bun, eu mă duc, zise Brihuegas. Aici nu mai e nimic de făcut. 
Pe curând. 

Le strânse mâinile şi plecă. 

— Amicul tău e genial, spuse Clotilde. Vorbeşte ca Sancho Panza. 

— Da, e un tip haios, dar de obicei nu vorbeşte aşa. Evident, a 
făcut-o ca să te impresioneze. Asta nu înseamnă că nu are dreptate: 
aici nu mai e nimic de făcut. 

Ieşiră cu dificultate, căci oamenii continuau să intre, indispuşi şi 
necăjiţi de rezultatul alegerilor. 

* 

După sfârşitul de săptămână petrecut împreună la Cerdana, 
Mauricio credea că, în sfârşit, cunoştea sentimentele Clotildei. Ii 
înţelegea, în acelaşi timp, temerile şi contradicţiile. In general, 
părerile ei erau doar în mică măsură diferite de ale lui. Nu se îndoia 
însă de sinceritatea şi intensitatea sentimentului său. Era fermecat, 
se gândea tot timpul la Clotilde şi orice făcea, de la cel mai mărunt 
lucru până la cea mai delicată intervenţie chirurgicală, era prilej de 
dialog mental cu ea, ca şi cum s-ar fi stabilit între ei o linie de 
comunicaţie telepatică. Ulterior, când se întâlneau sau vorbeau la 
telefon, îi povestea totul foarte amănunţit. Convins că soarta 
lucrurilor făcute cu strădanie nu putea fi decât una bună, îşi 
propuse să o lase pe Clotilde să-şi rezolve în felul ei incertitudinile 
şi conflictele, fără presiuni sau stări apăsătoare. 

Se vedeau cu regularitate, dar nu zilnic, iar la telefon vorbeau nu 



din obişnuinţă, ci doar când ceva justifica apelul. Mauricio nu dorea 
să se comporte ca un filfizon. 

Acum, fără preocupări emoţionale şi cu etapa scurtei activităţi 
politice consumată, avea timp suficient pentru a se dedica profesiei: 
muncea, studia şi asista la conferinţele şi la întâlnirile ce se 
organizau la Barcelona, la Madrid, sau în alte oraşe spaniole dacă îşi 
putea sincroniza deplasările cu obligaţiile pe care le avea. 

Intr-una dintre aceste călătorii se întâlni în avion cu Manolo 
Villares, poreclit Rabus, un coleg cu doi ani mai mare decât el, pe 
care-1 cunoscuse în timpul specializării de la Madrid. Familia lui 
Villares era corcită: tatăl canariot, mama aragoneză, iar bunica 
maternă cubaneză. Din toată această moştenire, Villares distilase 
doar o elegantă indolenţă. In căminul lor studenţesc era cunoscut ca 
unul care se ducea des la prostituate. Părinţii săi îi trimiteau în 
fiecare lună o sumă considerabilă de bani. Rabus lua atunci calea 
celor mai tari bordeluri din Madrid. Apoi, pe măsură ce mijloacele i 
se împuţinau, cobora ştacheta şi ajungea în cele mai imunde 
spelunci, cu femei mai puţin atrăgătoare. Nu toate îi plăceau la fel, 
dar se adapta întotdeauna circumstanţelor şi se arăta satisfăcut. 
Bârfele îi exagerau isprăvile, dar ceva trebuie să fi fost căci în 
perioada cât Mauricio fusese acolo Rabus contractase o blenoragie 
ce fusese subiectul multor comentarii. 

In avion îşi amintiră de perioada studenţiei şi trecură în revistă 
peripeţiile de atunci. Mauricio nu ştia că Rabus se stabilise de mai 
mulţi ani la Barcelona, unde îşi deschise un cabinet în Mataro. Se 
dedicase exclusiv stomatologie infantile, iar afacerea, după cum 
spunea, mergea din plin. Era în căutarea unui stomatolog cu care să 
se asocieze pentru a putea primi o clientelă mai numeroasă. 

— De ce nu îndrăzneşti? Ar fi vorba de cel mult două după- 
amiezi pe săptămână sau două dimineţi, după cum ţi-ar conveni. 
Dacă te organizezi bine, ai putea să-ţi faci toată treaba într-o singură 



zi. Şi ai câştiga bani cu duiumul. începutul, care e partea cea mai 
grea, e deja făcut de mine. Tu nu trebuie decât să culegi fructele. 

La aterizare erau de acum înţeleşi, deşi Mauricio nu voia să se 
angajeze fără să vorbească în prealabil cu Clotilde. 

Chiar în seara aceea o invită la cină şi-i expuse planul. Clotilde 
manifestă un interes scăzut. 

— Fă ce vrei. 

— Măi femeie, eu nu ţi-am cerut voie, voiam doar să ştiu ce 
părere ai. 

— Dar cum să ţi-o spun? Nu ştiu nimic despre stomatologie. 

Mauricio înţelese că Clotilde se abţinea să intervină în ceva ce 

putea să pară un proiect comun. 

— E limpede că, dacă voi face naveta la Mataro, comentă la 
ieşirea din restaurant, va trebui să-mi schimb maşina. 

— Vezi, te-ai gândit la toate! 

— Da, dar dacă mi-ai fi spus aş fi renunţat la idee. 

— Nu-mi pune în cârcă lucruri pe care nu mi le pot asuma. Eu nu 
ştiu ce-ţi convine. Dacă ai de semnat vreun contract, poţi să mi-1 
arăţi înainte, iar dacă ai de făcut plăţi, fii atent. în rest, sunt 
problemele tale. Fă ce-ţi convine sau ce te atrage mai mult. Tot ce ţi- 
am spus când m-ai întrebat despre politică e valabil şi în acest caz. 
Ce se poate întâmpla? Dacă te înşeli, poţi întotdeauna să repari. Eşti 
tânăr şi fără obligaţii. Şi ce nu faci acum nu mai faci altădată. 

Mauricio ar fi preferat o opinie mai puţin relaxată, dar din 
cuvintele respective deduse că ea nu se opunea în mod expres 
proiectului. Dacă Clotilde ar fi avut obiecţii, cu siguranţă că i le-ar fi 
făcut cunoscute. 

în aceeaşi săptămână se duse cu Manolo la Mataro şi acesta îi 
prezentă cabinetul. Era situat pe Ramblas, într-un edificiu vechi, 
pompos, dar lăsat în paragină: piatra falsă a faţadei era acoperită de 
negreală, iar din ornamentaţia cu aspect modernist lipseau 



fragmente de mărime considerabilă. 

— Casa e o ruină, Rabus. 

— Da, dar proprietarul refuză s-o restaureze, dacă nu i se 
îngăduie să ridice chiriile. Sunt unii care locuiesc aici de dinainte de 
război şi plătesc doi duros pe lună. Dar asta nu trebuie să ne 
preocupe pe noi. Edificiul e central şi are prestanţă, iar 
apartamentele sunt mari şi frumoase, o să le vezi. 

Cabinetul ocupa un apartament întreg la etajul cinci al edificiului. 
Printr-o fereastră din spate se puteau zări calea ferată, nişte 
şoproane şi un crâmpei de mare. Ani la rând apartamentul fusese 
ocupat de o familie şi încă mai păstra o sală de baie, o toaletă într-o 
stare deplorabilă, o bucătărie jegoasă în care mai existau încă nişte 
plite înnegrite şi o chiuvetă ruginită, de nefolosit. Intr-un dulap 
putrezit Mauricio găsi o cuvertură roasă de molii, o pereche de 
pantofi mucegăiţi şi câteva jucării de plastic rupte şi decolorate. 

— E o împuţiciune. 

— Aiurea, nu fi chiţibuşar. Partea asta de casă nu e folosită: las-o. 
Importantă e sala de aşteptare, cabinetul şi instrumentarul. 

Sala de aşteptare avea pereţii tapetaţi cu hârtie de culoare închisă 
şi era mobilată cu o canapea desfundată, o masă din sticlă şi metal şi 
o lampă cu picior. Pe masă erau îngrămădite reviste vechi şi câteva 
exemplare decopertate din Mortadelo y Filemon. Cabinetul se 
prezenta cel mai bine; pereţii erau tencuiţi cu gips şi oarecum albiţi, 
iar instrumentarul era modern şi se vedea că era curat şi îngrijit. 

— E-n regulă, zise Mauricio. 

— Ţi-am spus eu. 

— In orice caz, trebuie aranjat şi restul apartamentului. 

— Crezi? Noi nu-1 folosim, iar acolo pacienţii nu au acces, de ce 
să cheltuim? 

— Din respect, Rabus. Eu nu pot lucra în asemenea condiţii. 

Villares reflectă un moment, după care acceptă, mai mult din 



inerţie decât din convingere. 

— în regulă. Tu te instalezi pe socoteala ta, iar în rest mergem pe 
din două. Ai bani? 

— Nu. Mă gândeam să solicit un credit. Nu cred să mi-1 refuze. 

A doua zi, profitând de câteva ore libere în programul de lucru, 
Mauricio se duse la sucursala băncii unde îşi avea contul şi se 
întâlni cu directorul. După ce isprăvi cu expunerea planurilor sale, 
directorul sucursalei îşi frecă mâinile de parcă ar fi prevăzut că prin 
operaţiunea respectivă s-ar fi realizat nişte câştiguri extraordinare, 
dar nu spuse nimic. 

— Cum vi se pare, senor Barnabâs? 

— Foarte bine, domnule doctor, foarte bine. Banca încurajează 
iniţiativele tinerilor profesionişti. E o prioritate a băncii. 

— Atunci, pot conta pe sumă? 

— Pentru asta va trebui consultat departamentul de credite, 
domnule doctor Greis, mă tem însă că sunt puţine şanse să vi-1 
acorde. 

Mauricio era dezorientat. 

— Nu vă înţeleg, senor Barnabâs. 

— Spune-mi Miquel. 

— Nu e momentul să devenim prietenoşi, senor Barnabâs. 
Spuneţi-mi ce motive aveţi să-mi refuzaţi creditul solicitat. 

— Eu nu, domnule doctor Greis, eu nu. Banca. Dacă ar fi după 
mine, crede-mă... dar vremurile pe care le trăim sunt de mare 
nesiguranţă. încrederea în dumneavoastră e deplină, dar garanţia, 
cine ne poate spune? Se poate întâmpla orice. Nu din cauza 
dumneavoastră, care nu doriţi. Doamne fereşte, aşa ceva, dar din 
pricina conjuncturii. Acum conduc socialiştii, scapă cine poate, mă 
înţelegi. Apoi, evident, banca trebuie să aibă grijă de banii ei, de 
banii deponenţilor ei, vreau să spun. Să nu rişte, adică să nu 
investească fără garanţii. Garanţii reale, vreau să zic. Spune-mi 



Miquel. Garanţii ipotecare. Şi chiar şi aşa, rămâne de văzut. 
Amanetări, nici vorbă. De altfel, pentru ce ai nevoie de atâţia bani, 
domnule doctor? 

— V-am spus deja, ca să amenajez în mod decent un cabinet. 
Trebuie să înlocuiesc instalaţiile, să zugrăvesc, să cumpăr 
echipamente, instrumentar chirurgical... aş vrea, de asemenea, să 
instalez aer condiţionat... şi să-mi schimb maşina. Dar dacă nu-mi 
daţi banii, de ce mai staţi de vorbă cu mine? 

— O fac doar ca să vă ajut, domnule doctor. 

Pe Mauricio îl deprima întrevederea cu senor Barnabâs. Cu ani în 
urmă, la începutul carierei lui profesionale, băncile ofereau credite 
în condiţii foarte avantajoase şi fără altă garanţie decât încrederea 
inspirată de viitorul clienhilui. Deoarece o specialitate ca 
stomatologia putea fi urmată doar la Madrid, absolvenţii din fiecare 
an erau puţini şi repartizaţi în toată Spania. Pe vremea aceea însă 
Mauricio nu se gândea la viitor şi nici nu voia să se complice: 
refuzase plictisit ofertele băncilor şi începuse să lucreze la clinica 
Torralba, ca angajat al doctorului Robartes. Câştiga suficient şi nu-şi 
bătea capul cu nimic. 

Acum, descoperea că pierduse o ocazie unică. 

Bun, rămân aşa cum sunt. Nu voi fi bogat, dar voi avea mai mult 
timp liber. Totuşi, acest gând nu-i diminua frustrarea. Simţea că 
venise vremea unui pas înainte şi i se părea o laşitate să nu-1 facă, 
chiar dacă ar fi fost din motive străine de voinţa lui. 

La sfârşitul acelei săptămâni, după o lungă perioadă de tăcere, îi 
telefonă Fontân. 

— Eşti un ingrat, întotdeauna eu trebuie să te sun. 

— Am fost ocupat. 

— Nu-mi prea vine a crede: cariera ta politică e pe ducă şi nu faci 
nimic. Ştiu din sursă sigură. Ştiu de asemenea că ieşi în lume cu 
Clotilde. 



— De la ea ştii? 

— Asta nu-ţi pot spune. Dar îţi propun să ieşim la o cină, toţi 
patru. Am şi eu o prietenă şi aş dori să v-o prezint. 

— în ce mă priveşte, sunt încântat, spuse Mauricio fără prea mare 
entuziasm; i se părea că socializarea formală a relaţiei lui cu Clotilde 
era un mod de a o trivializa. 

O sună pe Clotilde şi-i povesti cele întâmplate. Clotilde reacţionă 
cu o asprime neaşteptată. 

— Asta-i bună, o cină în patru. 

— îmi pare rău, ar fi trebuit să te întreb înainte să accept. Dacă 
vrei, caut o scuză şi anulez. 

— Nu, nu. Dacă ai acceptat, nu e cazul să dai înapoi fără motiv. 

Lucrurile nu păreau să meargă prea bine, în realitate a fost chiar 

mai rău. Prietena lui Fontân se numea Michelle şi era de-o 
frumuseţe spectaculoasă, cam rece, cu ten palid şi vopsită blondă. 
Avea ochi mari şi frumoşi, dar o privire obtuză şi uneori dură. Nu 
prea se băga în discuţie, dar când intervenea o făcea fără nicio 
noimă, cu comentarii fără vreo legătură cu subiectul, referindu-se la 
persoane şi întâmplări ştiute doar de ea şi de Fontân şi întotdeauna 
pe un ton impertinent. Pe Mauricio îl trată de la început cu o 
condescendenţă dispreţuitoare, iar pe Clotilde se strădui s-o ignore. 
Mâncă puţin şi fără chef. 

— Mamă, ce-i asta?! exclamă prietena lui Fontân. 

— Omelette norvegienne. 

— Ce porcărie! Şi de ce ne-o aduce? 

— Am comandat-o eu dinainte, zise Fontân. 

— Asta da idee! Tipică pentru tine! Cum de ţi-a venit? 

— Mi-ai spus nu demult că ţi-ar plăcea o omelette norvegienne. 

— Eu? Am spus eu că-mi place omelette norvegienne ? Ai ceva la 
cap? Cum să spun că-mi place omelette norvegienne ? Mi-e scârbă de 
ea. Omelette norvegienne ? N-am mâncat în viaţa mea. Nici dacă ar fi 



de aur. 

— în regulă, spuse Fontân, o dăm înapoi. 

— Nu, zise Clotilde, de ce? Dacă ai comandat-o, e normal s-o 
mănânci. De altfel, mie îmi place omelette norvegienne. 

Mauricio nu dorea să participe la ceartă, dar nici nu voia să-l 
abandoneze pe Fontân într-o situaţie atât de incomodă. 

— Noi nu ţinem seama de pierderi. Eu sunt pentru ca omelette 
norvegienne să rămână. Azi o mâncăm, iar mâine am uitat de ea. 

Clotilde îi aruncă o privire plină de reproş. 

— Atunci, ce fac? întrebă chelnerul, o las sau o iau? 

— Las-o, naiba s-o ia, las-o, spuse Fontân. 

— Dacă doriţi, pot s-o flambez, adăugă chelnerul. 

— Da, omule, chiar asta-i mai lipsea! exclamă prietena lui Fontân. 

Chelnerul puse omleta pe masă şi o împărţi în patru porţii cu un 

cuţit cu lamă lungă. 

— Ne-am dat în spectacol, spuse Michelle. 

Pentru că era delicioasă, Mauricio înghiţi într-o clipă partea lui de 
omelette norvegienne. Fontân şi Clotilde mâncară cu moderaţie, iar 
Michelle se mulţumi s-o guste cu o figură scârbită. După un timp 
anunţă că ceva nu-i căzuse bine şi se duse la toaletă. 

— Sper că nu e de la omelette norvegienne, zise Fontân îngrijorat. 

— Mă duc să văd, spuse Clotilde, care interpretase cuvintele lui 
Fontân ca pe o rugăminte. 

Când cei doi prieteni rămaseră singuri, Fontân zise: 

— Bătrâne, dă-mi o mână de ajutor. Asta-i o înmormântare, iar eu 
rămân şi cu mortul, şi cu coşciugul. 

O spuse pe un ton mai degrabă amuzat decât neliniştit. Mauricio 
admira integritatea lui Fontân; atitudinea lui nu trăda nici 
descurajare, nici nemulţumire, considerând că situaţia nu era 
dezastruoasă. 

— îmi pare rău, nu ştiu ce-i cu Clotilde şi nici eu nu sunt în apele 



mele. 

— De ce? 

— Nimic, o prostie. 

— Povesteşte-mi. 

— Nu ştiu dacă ne ajunge timpul. 

— Ba da, ai să vezi. 

La insistenţele lui Fontân, Mauricio îi povesti despre problemele 
lui financiare. 

— Eşti prost, Greis. înainte să acţionezi trebuia să vorbeşti cu 
mine. 

— Si ce m-ai fi sfătuit? 

9 

— Nu te-as fi sfătuit nimic. Ti-as fi făcut rost de bani. încă mai 

» j » 

pot s-o fac dacă eşti interesat de proiect. 

— Chiar? 

— Sigur. Mă ocup de chestia asta, doar îţi sunt prieten. Sună-mă 
mâine şi contează pe credit. Pun o singură condiţie: să mă ajuţi 
acum să însufleţesc azilul de noapte. 

— Batem palma. 

în clipa aceea Michelle şi Clotilde reveniră la masă. Erau 
zâmbitoare şi se ţineau de mijloc, de parcă ar fi profitat de minutele 
de singurătate pentru a deveni intime. 

— Cum te simţi? întrebă Fontân foarte grijuliu. 

— Mai bine, zise Michelle cu un glas firav, dar totodată viteaz, de 
parcă tocmai fusese rănită de moarte în mijlocul unei bătălii 
decisive. Mi-e puţin greaţă. Du-mă acasă, te rog. 

— Cum vrei. Şi întorcându-se spre Mauricio şi Clotilde, adăugă: 
Voi nu trebuie să părăsiţi terenul. Mai rămâneţi. Vorbim la telefon. 
Poate data viitoare o să avem mai mult noroc. 

După ce rămaseră singuri, Clotilde căzu într-o tăcere adâncă. 
Mauricio ar fi avut poftă de o cafea şi ceva de băut, dar, văzând că 
toate eforturile lui de a înnoda o conversaţie se loveau de un zid. 



ceru nota de plată. Maître se duse să verifice ceva, apoi reveni şi le 
spuse că senor Fontân achitase întreaga cină. Era cazul s-o facă, se 
gândi Mauricio. In schimb, Clotilde se simţi ofensată. 

— Nu cred că aş vrea să-l mai văd vreodată. Nici pe el, nici pe 
glastra aia stupidă. 

— Mi s-a părut că v-aţi împrietenit. 

— Nu. Intre bărbaţi se naşte spontan camaraderia, iar între femei 
solidaritatea. Dar ulterior asta nu le împiedică să se sfâşie una pe 
alta. 

Tăcu de parcă urma să nu mai scoată un cuvânt tot restul serii, 
dar brusc adăugă: 

— Nu-mi revin. Credeam că nu mai există astfel de femei. 

— Cum? 

— Aşa. Femei care pentru a reuşi în viaţă profită de tot ce e mai 
rău în ele şi în bărbaţi. E imoral şi pe deasupra contraproductiv. 

— Mă rog. Aşa o va lăsa repede. 

— Nu-ţi face iluzii. Dacă ea şi-a propus, se vor căsători înainte de 
un an. Drept pedeapsă, evident. Răul va veni mai târziu, dar 
chestiunea care o interesează pe ea va fi soluţionată. 

Mauricio nu răspunse. Michelle nu i se păruse o femeie chiar atât 
de rea. Era sensibil la frumuseţe şi înţelegea nu doar atracţia pe care 
o putea simţi Fontân pentru o astfel de sculptură vie, dar şi 
provocarea stârnită de asprimea caracterului ei. De fapt, poate 
acesta era genul de femeie care i se potrivea lui Fontân, felului său 
de a fi, mentalităţii lui şi mediului în care trăia. Fontân nu putea lua 
decizii în ceea ce-1 privea. Era dator grupului din care făcea parte şi, 
aşa cum trebuia să accepte compania unor indivizi care în mod 
evident nu-i erau pe plac, nu putea să-şi planifice viitorul familial 
de-o manieră inconştientă şi înflăcărată. Această lege părea 
nedreaptă şi anacronică, dar continua să aibă valabilitate universală. 
De fapt, noi suntem excepţia, iar Michelle, cu tot ce reprezintă, este 



regula, se gândea Mauricio. Totuşi, avu grijă să nu-i ofere Clotildei 
această explicaţie. 

— Vii la mine, sau te duc la ai tăi? 

— Mă întrebi, sau e o propunere? 

— Nu vreau să te presez. Dacă mâine trebuie să te trezeşti 
devreme... 

— Nu trebuie, dar, dacă ţi-e indiferent, poate că ar fi mai bine să 
mă duc acasă. Şi pot lua un taxi, nu te deranja să mă însoţeşti. 

— Măi femeie, tu ştii ce vreau eu. Şi nu-mi vorbi pe tonul ăsta. 
Nu sunt vinovat pentru omelette norvegienne. 

Nu-şi vorbiră pe drum şi nici când ajunseră acasă la Mauricio. 
Acolo, pentru prima oară, Clotilde se eschivă şi respinse încercările 
lui de apropiere. Avură amândoi o noapte proastă, cu intervale dese 
de insomnie, iar dimineaţă erau obosiţi, deprimaţi şi prost dispuşi. 
Se despărţiră în grabă, de comun acord, de parcă amândoi ar fi avut 
la prima oră obligaţii de neevitat. 

Din cauza episodului cu Clotilde, Mauricio se hotărî să nu-1 sune 
pe Fontân, aşa cum îi sugerase acesta. Oferta prietenului său îi 
crease iluzii, dar era convins că Clotilde ar fi dezaprobat acţiunea. 
Nu fusese niciodată o susţinătoare a proiectului de cabinet paralel şi 
era limpede că intervenţia lui Fontân ar fi agravat lucrurile. Totuşi, 
seara, primi un telefon de la Fontân: totul era aranjat şi putea încasa 
creditul de îndată ce vor fi întocmite formalităţile de rigoare. 

— Evident, nu mi-ai spus suma. 

— Am calculat că vreo trei milioane. 

— Trei milioane? Omule, nu mă mir că băncile ţi-au trântit uşa în 
nas. Trei milioane e o sumă ridicolă! 

— N-am nevoie de mai mult. 

— Nu contează. întotdeauna se poate cheltui dublu. Sau triplu. 
Amenajează-ţi cabinetul la cel mai ridicat standard şi, dacă îţi rămân 
bani, du-te cu Clotilde în Caraibe. Fă-i o surpriză. 



Rămăsese ca Mauricio să telefoneze la bancă şi să stabilească ziua 
şi ora încheierii contractului. 

După ce închise telefonul căzu o clipă pe gânduri şi, în final, se 
decise s-o sune pe Clotilde şi să-i povestească tot; dar Clotilde ieşise 
să cineze cu nişte prieteni. Nervos, îi telefonă lui Manolo Villares şi-l 
anunţă că făcuse rost de bani şi că proiectul mergea înainte. 

— Perfect, spuse Rabus. 

* 

Intr-o seară, după ce Clotilde se întoarse de la birou, mama ei îi 
spuse: 

— Pregăteşte-te să-l vizităm pe unchiul Manuel. 

— De ce? 

— Azi e ziua lui. 

— O să-l felicit la telefon. Sunt obosită şi acolo mă plictisesc. Tatăl 
ei interveni cu un aer dezolat: 

— Fată dragă, nu te lăsa rugată. Aceeaşi poveste în fiecare an şi 
până la urmă tot vii. Cel puţin, acum, ai mai multe motive. 

La rugămintea tatălui ei, Clotilde cedă. Nici el nu-1 putea suferi 
pe unchiul Manuel şi o confruntare ar fi folosit doar pentru a 
sublinia umilinţa implicită actului de supunere, la care tatăl ei 
consimţise fără niciun protest. Unchiul Manuel era un om influent şi 
intervenţiile lui ocazionale în favoarea vreunei rubedenii creaseră în 
familie obligativitatea unei recunoştinţe de care nimeni nu părea să 
fie mai conştient decât însuşi unchiul Manuel. 

— Bine, dar nu mă schimb. 

Erau prost dispuşi toţi trei. 

Unchiul Manuel locuia pe Caile Muntaner, în partea de sus a 
străzii, într-un apartament modern, mare, somptuos şi urât, cu 
saloane încăpătoare ce dădeau spre parc. Când ajunseră, unchiul 
Manuel tocmai se plângea de stricăciunile pricinuite parcului de 
drogaţii care se întâlneau acolo fără nicio ruşine, în plină zi. 



— îl lasă într-o stare jalnică; şi apoi, spectacolul. Urinatul pe 
garduri, câteodată nici măcar pe ele. Pe vremuri, copiii din cartier se 
jucau în parc; acum nici urmă de ei. 

Chemase de mai multe ori poliţia, dar aceasta nu era dispusă să 
intervină. 

— E normal, dacă se ating de lepădăturile astea pot ajunge, de 
pe-o zi pe alta, la răcoare sau să rămână fără slujbe şi fără salarii. 
Vinovaţi de toate sunteţi voi, avocaţii. 

— Eu nu, spuse tatăl Clotildei. 

Tatăl Clotildei era şi el avocat, dar muncea pe post de 
administrator de fermă. Credea că unchiul Manuel îl dispreţuia 
pentru că optase pentru această specialitate atât de puţin creatoare, 
dar unchiului Manuel nu-i păsa de slujba cumnatului său. îi reproşa 
doar nivelul scăzut al veniturilor. 

— Nu, eu am spus-o pentru fată, zise unchiul Manuel. Vino-ncoa, 
drăguţă, şi povesteşte-mi cum îţi merge cu neruşinatul de 
Macabros. 

— Bine. 

— Doar atât? 

— E de puţin timp acolo, spuse tatăl Clotildei, dar e încântată. 

— Nu da cu piciorul la ocazie, zise unchiul Manuel, redevenind 
serios. Macabros e un avocat mare şi o persoană deosebită. Alţii ar 
da orice ca să lucreze pentru el. Ar considera că e un mare 
privilegiu. 

— Sunt conştientă, unchiule, mai ales că am intrat acolo 
mulţumită recomandării dumitale. 

— Nu spune prostii, Macabros nu angajează pe nimeni dacă nu-i 
vine lui bine. Zgârcitul de Macabros! Sunt sigur că e mulţumit de 
tine. îţi îngăduie să vii la lucru cu hainele astea? 

— Astea cum? 

— De hippy. 



— Pentru Dumnezeu, unchiule, hainele mele sunt dintre cele mai 
discrete. 

— Să te măriţi, asta să faci. 

Dacă ar fi fost după ea, Clotilde ar fi plecat. Din fericire, alte 
persoane acaparaseră atenţia unchiului Manuel. Tatăl ei îi spuse 
încet: 

— Nu-1 lua în seamă, fato, doar ştii cum e. Insă ţine la tine. 

Clotilde se îndoia. Unchiul Manuel avea o fată de-o seamă cu ea, 

Veronica, cu care Clotilde nu se înţelegea bine. Veronica crescuse în 
lux şi prostie; de la natură, nu era lipsită de inteligenţă, dar era 
răsfăţată şi fluşturatică. In ultima vreme, poate din nesiguranţă, 
Veronica manifestase o ostilitate făţişă faţă de Clotilde, ale cărei 
succese academice le tot auzea elogiate. Drept urmare, Clotilde o 
evita pe Veronica, iar unchiul Manuel, care se socotea obligat să 
participe la orice dispută care nu-1 privea, îi dădea dreptate, în mod 
firesc, fiicei sale. Comportamentul rebel al Clotildei la universitate 
şi, în consecinţă, problemele cărora fusese nevoită să le facă faţă îi 
confirmară unchiului Manuel diagnosticul pe care-1 pusese: Clotilde 
era prost crescută şi nu te puteai aştepta de la ea la ceva bun, până 
când cineva nu va găsi ac de cojocul ei. 

Clotilde se bucurase că Veronica nu era prezentă la reuniune, dar 
întrebă de ea cu un interes simulat. Mama fetei îi spuse că Veronica 
era plecată în California la un curs foarte interesant. 

— Dar să nu mă întrebi despre ce este vorba. Una dintre chestiile 
astea moderne. Şi acum şi-a găsit nu ştiu ce slujbă la New York. 

Nebulozitatea răspunsului o întristă pe Clotilde, predispusă deja 
la descurajare. In fond, nimănui nu-i pasă de ceea ce faci, se gândi. 
In clipa aceea îi păru rău de verişoara ei. Dar regretă imediat că 
cedase acestei slăbiciuni. Cu siguranţă că Veronica trăia pe picior 
mare în California sau la New York, fără să bată la ochi şi fără să 
dea socoteală nimănui. Până se va mărita cu vreun imbecil bogat. 



Veronica avea să se bucure de-o invidiată şi subvenţionată 
independenţă, în timp ce Clotilde îşi petrecea zilele în plictisul unui 
birou neîncăpător, prost luminat, prost ventilat, singură cu un 
computer, cu un teanc de dosare şi spionată de toată lumea. 

Tatăl ei încă mai sporovăia cu unchiul Manuel. Clotilde se 
apropie să-şi ia rămas-bun, dar, înainte să-i fie remarcată prezenţa, 
prinse o frântură din ceea ce-şi spuneau. 

— Ştii doar că nimic nu contează, dar din câte am văzut umblă cu 
un băiat care e dentist. 

— A, bună profesie. 

— Da, aş fi foarte împăcat dacă aş şti că... 

Fetei i se urcă sângele în obraji şi exact în clipa aceea simţi o 
repulsie invincibilă pentru Mauricio. 

Ajunsă acasă, îl sună şi-i spuse: 

— Ascultă, Mauricio, ar fi mai bine s-o lăsăm baltă. 

Mauricio înţelese ce voia ea să-i spună, dar făcu pe prostul 
pentru a-şi reveni din atacul-surpriză. 

— Ce să lăsăm, Clotilde? 

— Ce să lăsăm? Chestia noastră. 

— Care chestie? 

— înţelegerea noastră. 

— Nu pricep. între noi n-a existat niciodată vreo înţelegere. Tu n- 
ai vrut, iar eu nu te-am presat. 

— Tot aia e. Oraşul e mic, iar noi ne învârtim într-un cerc şi mai 
mic, unde toată lumea se uită pe gaura cheii. Pornografie socială. 
Rahat de oraş şi rahat de toate! Dacă aş putea, m-aş duce chiar acum 
să locuiesc în altă parte şi n-aş mai călca în Barcelona, ţi-o jur. 

Mauricio simţi că Clotilde plângea. Dacă ar fi ştiut că plângea de 
furie ar fi fost mai prudent, dar pusese totul pe seama supărării şi, 
stăpânit de-o mare tandreţe, nimeri cu oiştea-n gard. 

— Dacă vrei să pleci, plecăm amândoi. Eu pot lucra oriunde. 



— Tu, un mizerabil şi-un şantaj ist de rahat? Nu vreau să te mai 
văd. Dacă vrei să regulezi, regulează-ţi pacientele. 

Mauricio nu răspunse. înţelegea că Clotilde era stăpânită de-o 
ură pe care nu el o provocase, dar al cărei destinatar era. Ura aceea 
scotea la suprafaţă resentimente profunde. 

A doua zi Clotilde îi telefonă ca să-şi ceară scuze. 

— Am fost nedreaptă. Tu nu meriţi să fii insultat. Eşti un om bun, 
inteligent, plăcut... iar pentru vremurile în care trăim eşti un amant 
afectuos şi delicat... Dar când te apuci să faci proiecte eşti tare greoi: 
le organizezi după tiparul tău, aşa cum crezi tu că trebuie să meargă 
lucrurile. 

Lui Mauricio, discursul ei nu-i risipi mâhnirea; era limpede că 
Clotilde nu-1 dorea. 

— Bine, mai vorbim. Acum trebuie să te las. 

Clotilde sesiză amărăciunea lui Mauricio şi simţi un junghi în 
piept, dar era hotărâtă să se ţină tare şi să nu cadă în capcana 
compasiunii. Să nu se vadă o vreme i se părea o măsură chibzuită, 
evitând în acest fel ca inerţia să încremenească lucrurile la periferia 
sentimentelor şi a voinţei amândurora. Prezenţa lui Mauricio în 
viaţa Clotildei era o povară pentru ea, nu numai în plan 
sentimental, ci şi profesional. Mauricio oferea o siguranţă 
economică ce o scutea de imboldul necesităţii şi-i justifica lâncezeala 
şi resemnarea faţă de o poziţie subordonată, fără perspective de 
promovare. 

Chiar în seara aceea discută cu avocatul Macabros, profitând de o 
ocazie ivită. 

— Vreau ceva cu mai multă responsabilitate. 

Macabros surâse şi consimţi cu un aer patern în timp ce se 
gândea: m-aş putea folosi de insolenţa ei ca s-o dau afară; nu am 
nevoie de ea, pe unchiul ei l-am servit şi aş economisi un salariu. în 
sinea lui se îndoia de competenţa profesională a femeilor - nu aveau 



capacitate de analiză, le lipsea obiectivitatea şi sângele rece, se 
supărau din te miri ce şi le făceai repede să se încurce şi să se 
contrazică. Clotilde era inteligentă şi muncitoare, dar, după părerea 
lui, cam într-o dungă. 

Totuşi, privind-o, nu putea scăpa de imaginea fetei pe care şi-ar fi 
dorit s-o aibă. Sentimentele erau tributul pe care-1 plătea pentru 
faptul că nu preţuia evadările. în fine, mai rău ar fi să trăieşti cu opt 
pisici, ca femeile nemăritate... decât să susţii o cauză bună, se gândi. 

— îţi înţeleg motivele, spuse el, şi apreciez dorinţa ta de 
autodepăşire. Aici însă, ai văzut, sunt puţine lucruri pe care ţi le-aş 
putea încredinţa. De dosarele importante mă ocup eu; există apoi 
ceilalţi colaboratori, iar la urmă, tu. Nu pentru că nu meriţi, ci 
pentru că n-ai experienţă. 

— Dacă nu-mi daţi prilejul, n-o să am niciodată. Vă rog! 

— Dă-mi voie să mă gândesc. 

Clotilde se retrase derutată. De la avocatul Macabros nu se putea 
aştepta la nimic. îşi acordă un răgaz de o lună şi se jură că-şi va 
prezenta demisia dacă n-avea să se producă între timp o schimbare 
semnificativă în situaţia ei profesională. Până atunci, citea zilnic 
ofertele de muncă din La Vanguardia şi se interesa printre cunoscuţi 
să vadă dacă nu se iveşte, din întâmplare, vreo ocazie. 

La rândul lui, Mauricio vorbi cu persoanele recomandate de 
Fontân şi obţinu creditul în condiţii ce i se părură abuzive, dar pe 
care le acceptă fără comentarii. 

De vreme ce Clotilde îl părăsise, îi era totuna. 

Când obţinu banii, demară lucrările la cabinet, iar după o lună 
lucra deja acolo, două după-amiezi pe săptămână. 

Manolo Villares era încântat. 

— Ar trebui să facem o inaugurare. 

— Cum? 

— Nu ştiu: o băutură, să invităm nişte prieteni... 



— Şi să-i primim unde? în sala de aşteptare? Nu va veni nimeni, 
cu atât mai puţin cei din Barcelona. 

— E adevărat. 

Mauricio îşi dădea seama cât de nepotrivit ar fi fost s-o sune pe 
Clotilde, cu un pretext oarecare, dar viaţa fără ea i se părea absurdă 
şi pentru prima oară se simţea ros de singurătate. 

într-o zi îl întrebă pe asociatul său dacă obişnuia să frecventeze 
bordelurile. 

— Ei, cum să nu, regulat. E cel mai bine. 

— Si te duci la aceeaşi femeie? 

9 9 

— Nu, le schimb întotdeauna, doar n-o să mă îndrăgostesc de 
vreuna dintre ele... Au făcut-o destui şi să vezi pe urmă încurcături. 
Nefericitul o ia cu el, o plasează într-un apartament, îi dă în fiecare 
lună o sumă de bani şi ajunge să se ruineze şi material, şi moral, căci 
tipele astea nu-s făcute să muncească şi în scurt timp se întorc la 
năravul lor. Asta, dacă nu intră pe fir vreun peşte şi nu-1 
estorchează sau chiar mai rău. Pe unul, pe care l-am cunoscut la 
Madrid, l-au cusut după o înjunghiere. Ca prin minune, n-a dat 
ortul popii şi nefericitul, de înnebunit ce era, a rămas mai departe cu 
fata. Se pare că până la urmă a rămas să trăiască cu păsăroiul şi cu 
derbedeul care l-a tăiat. Ca să vezi! 

O imagine atât de puţin atrăgătoare îl descurajă pe Mauricio să 
caute în amoruri cu târfe o consolare pentru abandonul său. De fapt, 
nu credea că avea nevoie: îşi ocupa zilele cu munca şi cu naveta de 
la Barcelona la Mataro. Nopţile însă erau o problemă: adormea 
imediat răpus de oboseală, dar se trezea după câteva ore şi până în 
zori nu mai putea să adoarmă. Pe durata orelor de insomnie îl 
asaltau tot felul de temeri, în special aceea că nu-şi va putea achita 
datoria contractată. Credea că se grăbise, că acceptase un împrumut 
în condiţii imposibil de îndeplinit, că fusese victima unei înşelătorii, 
încerca să grupeze numerele, dar se vedea imediat implicat în nişte 



operaţiuni insolubile, nicidecum cele reale, ci capricii ale imaginaţiei 
lui necontrolate. 

A doua zi Manolo Villares îi ascultă litania, apoi îl calmă: 

— O să vezi cum se vor limpezi toate, ca prin minune. 

* 

Contrar oricărui pronostic, înainte de expirarea termenului pe 
care Clotilde şi-l fixase pentru a părăsi cabinetul avocatului 
Macabros, acesta o chemă în biroul lui şi-i zise: 

— In prima zi mi-ai spus că vorbeşti franţuzeşte. 

— Da. 

— Fluent sau mai şchiopătat? 

— Vorbeam bine până nu demult, dar în ultima perioadă n-am 
mai exersat. 

— Sunt indiscret dacă te întreb unde şi cum ai învăţat? 

— Nici la puşcărie, nici dans line maison close 18 . Am învăţat-o la 
colegiu şi am stat câteva veri în Franţa. In plus, am avut un curtezan 
de la poalele Pirineilor. 

In anii '60 unchiul Manuel îşi cumpărase o casă la Pau, o 
localitate de frontieră în Pirineii aragonezi şi, câţiva ani la rând, 
Clotilde îşi petrecuse acolo trei săptămâni în fiecare vară. Casa era 
mică şi avea o grădină umedă şi umbroasă care dădea spre o şosea 
secundară mărginită de nişte platani uriaşi. In timpul sejururilor, 
Clotilde împărţea cu verişoara ei Veronica un pat matrimonial, la 
mansardă. Prin fereastră se vedea vârful unui ulm bătrân şi un 
crâmpei de cer albăstrui. Casa era situată la marginea satului, iar 
Clotilde se ducea în fiecare dimineaţă la boulangerie 19 după pâine şi 
cornuri pentru micul dejun, în timp ce verişoara ei lenevea în pat. 
Verile acelea îi rămăseseră Clotildei ca o amintire plăcută şi 


18 Bordel (fr.) 

19 Brutărie (fr.) 



nostalgică pe care-i plăcea s-o evoce deşi nu vorbea cu nimeni 
despre asta. Locul nu era de-o frumuseţe ieşită din comun, dar 
emana o senzualitate melancolică pe care cele două adolescente o 
împrumutau fără rezerve. Noaptea schimbau între ele taine de alcov 
care nu erau decât fantezii şi proiecte delirante. Adeseori ploua cu 
găleata, grădina mustea de apă şi câteva ore şoseaua devenea 
impracticabilă. Atunci erau nevoite să stea în cameră, căci unchiul 
Manuel ocupa sufrageria, şi simpla lui prezenţă le-ar fi stingherit. 
După ploaie, şoseaua rămânea acoperită de frunze. 

Avocatul Macabros continuă: 

— Trebuie să trimit pe cineva la Geneva. E o chestiune simplă, 
aparent fără complicaţii. Dar asta nu înseamnă că e uşor: poate să 
iasă prost, totul poate fi dat peste cap într-un moment de neatenţie 
sau din imprudenţă. Nu există muncă uşoară. Mă gândeam să te 
trimit pe tine. Pe scurt, ai de luat o semnătură. Cineva vine cu 
documentele, iar altcineva le semnează. Cel care semnează e cazat la 
Le Richelieu. Tu n-o să stai acolo, evident. Nici eu nu trag la Le 
Richelieu când mă duc la Geneva. Dar semnarea actelor se va face 
acolo, aşa că va trebui să ai o ţinută adecvată situaţiei. Pe drum, ca 
să călătoreşti mai comod, poţi să te îmbraci ca de obicei, dar la 
destinaţie va trebui, obligatoriu, să te schimbi. Vei sta o noapte la 
Geneva şi vei aduce documentele a doua zi, cu avionul de seară. Nu 
trebuie să le laşi din mână cu niciun chip, e un amănunt capital. In 
nicio clipă şi în niciun loc, nici măcar la Le Richelieu, nici măcar 
pentru a merge la toaletă sau să telefonezi, şi nu le vei da sau arăta 
nimănui. Nimănui înseamnă nimănui: familie sau rude mai 
îndepărtate, colegi de serviciu, prieteni sau relaţiile personale cele 
mai intime. Nimănui. Nici nu vei povesti că ai luat parte la o 
tranzacţie despre al cărei conţinut nu eşti autorizată să vorbeşti. 
Deviza este: lacăt la gură. Evident, nu e vorba de o operaţiune 
ilicită, dar, dacă începi să vorbeşti despre chestiuni legale, toată 



lumea va crede că atunci când nu vorbim despre ele facem ceva 
ilegal. Ca să evităm încurcăturile cel mai bine e să-ţi ştergi din 
memorie, întotdeauna şi fără excepţie, orice chestiune legată de 
serviciu. In felul acesta nu ai probleme nici cu lumea exterioară, nici 
cu cea interioară. 

Ziua prevăzută pentru călătorie începu cu ploaie, iar la aterizare, 
la Geneva, încă mai ploua mărunt. Deoarece hotelul ei se afla în 
apropierea gării, Clotilde luă de la aeroport un autobuz până la 
Cornavin. Traseul prin suburbii, prin ploaie, nu era foarte atrăgător. 
Ultima porţiune o făcu pe jos, pe o stradă largă, la capătul căreia 
lacul se vedea întunecat şi învăluit într-o ceaţă deasă. La hotel îşi 
desfăcu bagajele, apoi ieşi din nou. Pe pod, o rafală de vânt o făcu să 
se poticnească şi a fost cât pe ce să-i smulgă umbrela din mână. Pe 
apa neagră de sub pod pluteau, în mijlocul unei mari murdării, 
lebede şi raţe indiferente la frigul şi la vremea rea. Zona comercială 
era totuşi animată. Clotilde se uită în vitrine şi intră în câteva 
magazine, dar nu cumpără nimic: caracterul secret al călătoriei nu 
legitima cumpărarea de cadouri, se gândi ea uşurată. Nu ţinea 
morţiş să umble prin magazine, dar acum se simţea protejată în 
mod agreabil în mijlocul acelei afluenţe ordonate. 

După ora de închidere a magazinelor urcă pe nişte străzi înguste 
şi drepte spre catedrală şi spre Bourg du Four. în zona aceea totul 
era vechi, dar conservat impecabil; până şi pietrele din pavaj păreau 
şlefuite de secole sau de mâna omului. Era totuşi rece şi bătea 
vântul, pe străzi nu era ţipenie de om, iar micile restaurante, unde 
se gândise să cineze, erau goale. Până la urmă cină singură într-un 
bistrot, examinată de o chelneriţă morocănoasă care o privea cu un 
aer puritan. 

Când ieşi din restaurant ploaia continua să cadă. Deşi era 
devreme ca să se retragă, se întoarse la hotel. Pe drum trecu prin 
faţa unui cinematograf şi îşi notă orarul filmelor. 



Camera de hotel era mică. Avea un fotoliu tare şi incomod şi o 
lampă cu picior care răspândea o lumină albăstruie. Clotilde încercă 
să citească, dar nu izbutea să se concentreze. Acolo, toate i se păreau 
comprimate. 

Deşi ploaia se înteţi, ieşi în stradă şi intră în cinematograful pe 
care-1 descoperise mai devreme. în sală erau doar patru spectatori, 
iar pelicula, vorbită într-o franceză obscură şi sacadată, se dovedi 
ininteligibilă şi plictisitoare. 

Când ieşi de la cinematograf era deja târziu, ploaia încetase şi se 
simţea obosită. Fusese o zi foarte lungă. 

Iuţi pasul căci în zona pietonală pe unde trecea se adunaseră mai 
mulţi indivizi cu figuri suspecte care îşi pasau pe tăcute o 
damigeană de vin, apărându-se de umezeala nopţii cu nişte pelerine 
de cauciuc. 

Cu toate că fusese frântă de oboseală dormise prost şi se trezi 
ostenită şi abătută. Totuşi, spre surprinderea ei, deschizând 
obloanele a orbit-o o zi strălucitoare. Cerul era albastru, iar aerul, 
curat şi uşor, mirosea a iarbă cosită. Coborî în sala de mese, îşi luă 
cu poftă micul dejun şi, pentru că era devreme, ieşi să dea o raită. 

Oraşul părea altul. Barurile şi restaurantele invadaseră trotuarele 
cu mese şi parasolare în culori atrăgătoare, iar pe terase oamenii 
stăteau la soare. Acum, munţii se profilau cu precizie pe cer, iar 
lacul, care păruse tenebros în ajun, era albastru şi vesel şi plin de 
ambarcaţiuni cu pânze. De pe o insuliţă ţâşnea jetul unui aspersor 
pe care-1 văzuse de atâtea ori în pliantele turistice. 

Animată de spectacol, cumpără un ziar local, se aşeză pe o terasă 
şi ceru o cafea. Până să i-o aducă chelnerul, termină de frunzărit 
ziarul: nici ştirile, nici articolele de fond nu i se păreau 
comprehensibile. La fel i s-ar fi părut oricui din acest oraş dacă ar fi 
citit ziarele barceloneze, se gândi ea; cu depărtarea, lucrurile îşi 
pierd din importanţă, la fel şi timpul: ceea ce astăzi, aici, e 



important, în altă parte nu înseamnă nimic şi nu va însemna nimic 
mâine, nici aici, nici altundeva. 

I-ar fi plăcut să-i împărtăşească aceste gânduri lui Mauricio. I-ar 
fi spus că lucrurile care azi i se păreau importante după un timp i se 
vor părea triviale, chiar şi ea însăşi. Fără s-o indispună, gândurile i 
se îndreptau spre Mauricio. 

Reflecţia i-a fost întreruptă de prezenţa unor vrăbii care ţopăiau 
cu neruşinare sub masa ei. Profilul munţilor, apa şi cerul o umpleau 
de seninătate şi energie. Se uită la ceas, ceru nota de plată şi se 
întoarse la hotel. Acolo se schimbă pentru întâlnirea de la Le 
Richelieu, îşi vârî rochia şi restul lucrurilor în valiză, coborî la 
recepţie, plăti, lăsă valiza la bagaje şi ieşi. 

Trecând prin faţa lui Hotel des Berges văzu ieşind un arab foarte 
arătos purtând Ajellaba 20 şi kefiya 21 de in alb. îl urmau trei femei, una 
scundă şi voluminoasă şi două înalte şi subţiri. Cele trei femei 
mergeau cu feţele riguros acoperite, cu djellaba negre şi nişte măşti 
de aur peste ochi, nas şi gură. Prin contrast, toate trei aveau poşete 
moderne din piele roşie, lăcuită, foarte ţipătoare. Exoticul cvartet 
trecu printre mesele terasei fără să atragă curiozitatea clienţilor care 
dejunau şi citeau presa internaţională. Un oraş într-adevăr 
cosmopolit, se gândi Clotilde. 

în faţă la Le Richelieu văzu parcate două Rolls-Royce-uri, un 
Jaguar, două Mercedesuri şi un Porsche. La intrarea în hotel, 
Clotilde resimţi angoasa care o stăpânise în noaptea de dinainte. 
Intrase pentru prima oară în legătură cu o lume diametral opusă 
celei pe care o frecventase până ahmci şi pentru care trecerea ei prin 
Facultatea de Drept nu numai că n-o pregătise, ci dimpotrivă, 
înţelegea acum absurdul unei educaţii universitare ce consimţea, şi 


20 Veşmântul lung, larg şi cu glugă al musulmanilor marocani. 

21 Şalul cu care o anumită categorie de musulmani îşi înfăşoară capul. 




chiar încuraja, ostilitatea faţă de o societate pe care studentul era 
instruit să o servească. In timp ce studenţii urzeau planuri 
revoluţionare şi reorganizau lumea, cei care aveau cu adevărat banii 
şi puterea îşi luau aperitivul la Le Richelieu şi aşteptau cu 
bunăvoinţă sosirea revoluţionarilor îmblânziţi şi îmbrăcaţi conform 
etichetei. Portarul în uniformă părea să spună: intraţi şi lăsaţi 
pamfletele şi cocktailurile Molotov la garderobă. 

Alungându-şi frământările amare, Clotilde se îndreptă spre 
recepţia hotelului. 

— Je cherche monsieur Pasquine. 22 

Recepţionerul degaja un calm parfumat. 

— Monsieur Pasquine est lă, mademoiselle. II vous attend depuis 
quelque temps. 23 

Clotilde intră în hali urmărind privirea recepţionerului. Pe fotolii 
se aflau numai bărbaţi. Trecură două femei frumoase şi elegante 
chicotind şi sporovăind aproape în şoaptă. Clotilde se întrebă dacă 
erau curve de hotel sau întreţinutele vreunui bogătan. Poate nici 
una, nici alta, îşi spuse. Pur şi simplu femei ca şi mine, doar cu ceva 
mai mult noroc; se duc la cumpărături şi se vor întoarce încărcate cu 
sacoşe de la Armâni, Saint-Laurent şi Ferragamo. Nu contează. Eu 
am venit să lucrez şi trebuie să-l găsesc pe monsieur Pasquine. 

Obişnuită să nu fie băgată în seamă în atmosfera circumspectă de 
acolo, îi atrase atenţia un bărbat de vârstă medie, care-i zâmbea. 
Avea într-o mână o ceaşcă de cafea turcească, iar cu cealaltă 
manevra un şirag de mătănii cu mărgele de chihlimbar. Clotilde se 
îndreptă spre el când auzi o voce în spatele ei. 

— Mademoiselle Clotilde? 

Cel care-i rostise numele era un tânăr înalt, subţire, cu păr bogat. 


22 îl caut pe domnul Pasquine (fr.). 

23 Domnul Pasquine e acolo, domnişoară. Vă aşteaptă de câtva timp (fr.). 



ochi albaştri şi ochelari curbaţi. 

— Monsieur Pasquine? 

— Oui, c'est moi. 

în timp ce Clotilde se gândea că fusese gata să intre într-o 
încurcătură, monsieur Pasquine o conduse spre o canapea plasată 
într-un colţ; pe masă rămăsese o mapă deschisă şi nişte documente 
pe care le-ar fi putut vedea orişicine. Se aşezară şi monsieur Pasquine 
se uită la ceas spunând că clientul său avea să sosească neîntârziat. 
Dar până atunci i-ar plăcea să bea ceva? 

Clotilde declină invitaţia: nu ştia ce se putea bea într-un 
asemenea loc şi la o astfel de oră. Monsieur Pasquine surâse din nou, 
iar Clotilde făcu la fel. Monsieur Pasquine avea un zâmbet contagios. 
Ii povesti cu multă însufleţire că fusese de mai multe ori la 
Barcelona, uneori cu slujba, alteori de plăcere, atras de cântecele 
locului şi, în special, datorită pasiunii lui pentru Lluis Llach, la ale 
cărui spectacole se străduia să asiste dacă îndatoririle şi obligaţiile i- 
o îngăduiau. Monsieur Pasquine avea toate discurile lui Lluis Llach 
şi, cu toate că nu ştia o boabă de catalană, era în stare să cânte de la 
un cap la altul diverse melodii din repertoriul cântăreţului, fără să 
înţeleagă ce spune, imitând doar frazarea şi murmurul admiratului 
interpret şi compozitor. 

Clotilde nu împărtăşea gusturile lui monsieur Pasquine, dar îi 
mulţumi în sinea ei pentru dovada lui de interes şi, în special, 
pentru că îşi luase povara conversaţiei, protejând-o de un idiom faţă 
de care, odată cu trecerea timpului, se simţea tot mai nesigură. 

Monsieur Pasquine nu părea să-şi dea seama de starea ei: vorbea 
în continuare într-un ritm alert, fără să încerce să-şi simplifice 
lexicul sau sintaxa, obligând-o pe Clotilde să se concentreze ca să-l 
poată înţelege. Monsieur Pasquine era un bărbat jovial şi dezinvolt, 
care nu se sfia să caşte sau să se scarpine în cap şi să o cerceteze cu 
ochii lui albaştri, de parcă nimicurile debitate de el ar fi fost 



chestiuni de maximă importanţă. 

Clotilde, care se aşteptase să dea ochii cu un rechin al finanţelor, 
era subjugată de acest individ vehement şi aiurit. 

— Ah, mais voilă! Notre client! exclamă brusc monsieur Pasquine. II 
arrive avec cinq minutes de retard... II a eu peut-etre un accident. 24 

Se ridică în picioare şi-şi agită braţele. 

— II s'appelle monsieur Weissmiiller. Weissmiiller, voyez-vous? 
Comme l'inoubliable acteur que jouait Tarzan dans Ies vieux films 
d'Olivoute. 25 

Clotilde văzu că, din direcţia ascensoarelor, venea spre ei un 
bărbat de vârstă nedefinită, scund, robust şi fără gât, ras în cap şi cu 
pielea ciupită de vărsat. îl însoţea un angajat al hotelului care avea 
cu el un telefon. Când ajunse lângă ei, monsieur Weissmiiller îi 
strânse mâna lui monsieur Pasquine şi, fără să-i lase timp pentru 
prezentările de rigoare, apucă telefonul pe care angajatul hotelului 
tocmai îl conectase la o priză din apropiere şi exclamă cu un 
pronunţat accent străin: 

— Allo, c'est toi, mon bebe? 26 

Ascultă o vreme în linişte, apoi spuse: 

— Ne t’inquietes pas, mon bebe. Je m'en occupe, şi îndreptându-se 
spre monsieur Pasquine lămuri: Mon bebe vient de perdre tout son 
argent au Casino. 27 

înapoie telefonul şi, când angajatul hotelului dispăru cu aparatul. 


24 Dar iată! Clientul nostru... Soseşte cu o întârziere de cinci minute... Poate 
a avut un accident (fr.). 

25 Se numeşte domnul Weissmiiller, vedeţi, ca neuitatul interpret al lui 
Tarzan în filmele de odinioară, de la Hollywood (fr.). 

26 Alo, tu eşti, iubi ? (fr.) 

27 Nu te nelinişti, iubi. Se rezolvă... Iubi şi-a pierdut toţi banii la Cazinou 
(fr.). 



îl întrebă pe monsieur Pasquine dacă documentele erau pregătite 
pentru semnat. 

Clotilde îl studia cu interes, încercând să descifreze misterul 
acelui individ puternic şi respingător. Fără îndoială, era vorba de un 
om foarte bogat, probabil proprietarul vreunuia dintre automobilele 
impunătoare parcate în faţa hotelului şi a vreuneia dintre femeile pe 
care le văzuse mai devreme în antreu. Această imagine, nefondată, 
creată de fantezia ei nepricepută, îi producea un amestec de repulsie 
şi fascinaţie, întrebându-se cum putea fi în intimitate satrapul acela 
cu faţă de broască. La rândul lui, monsieur Weissmiiller nu-i 
adresase nicio privire şi nu lăsase să se înţeleagă că îi remarcase 
prezenţa în vreun fel. 

— Voilă, Ies papiers, monsieur Weissmiiller! 28 exclamă monsieur 
Pasquine. 

întinse pe masă un document şi-i arătă un altul lui monsieur 
Weissmiiller. 

— Tres bien, spuse după ce frunzări documentul. Scoase din 
buzunar un stilou cu peniţă de aur şi exclamă din nou: Tres bien. 

în clipa aceea angajatul hotelului reveni cu telefonul, punându-1 
pe masă. Monsieur Weissmiiller făcu un gest de nemulţumire. 

— Pas maintenant! Nous sommes en train de signer des documents tres 
importants. 29 

Angajatul hotelului, care îngenunchease pentru a cupla ştecherul 
telefonului, se întoarse cu cablul în mână. 

— Mais c'est votre bebe, monsieur Weissmiiller! 30 

Interpelatul ridică din umeri. 


28 Uitaţi, hârtiile, domnule Weissmiiller... (fr.) 

29 Nu acum! Suntem pe cale de a semna nişte documente foarte importante 
(fr.). 

30 Dar e iubi a dumneavoastră, domnule Weissmiiller (fr.). 



— Allez, allez, spuse cu o voce categorică, vous m'emmerdez! 31 

Angajatul bătu în retragere, iar monsieur Weissmiiller semnă 

documentul aflat pe masă şi, fără să se uite la ea, îi întinse Clotildei 
stiloul. 

Clotilde se întoarse spre monsieur Pasquine, care asista la 
operaţiune cu o expresie solemnă. 

— Moi? 

— Oui, oui, signez mademoiselle. Cest pour cela que vous etes venue 
de Barcelone. Monsieur Macabros m'a envoye vos pouvoirs. 32 

Monsieur Weissmiiller îi arătă documentul pe care-1 examinase şi 
Clotilde văzu că era într-adevăr vorba de o împuternicire notarială 
ce-i dădea dreptul să acţioneze în numele unei firme al cărei nume 
nu-1 auzise menţionat niciodată. Hotărâtă, luă stiloul pe care i-1 
întindea monsieur Weissmiiller şi semnă. Monsieur Pasquine luă 
imediat documentul şi-l băgă în mapă alături de împuternicirea 
notarială. 

Monsieur Weissmiiller îşi recuperă stiloul şi se ridică. 

— Finito, spuse adresându-i-se tot lui monsieur Pasquine, je vous 
invite ă dîner. Malheuresement je dois partir tout de suite, mais vous 
pouvez manger ă l'hdtel et charger l'addition sur ma chambre. Au revoir, 
monsieur Pasquine . 33 

în timp ce se îndrepta cu un pas grăbit spre ieşire, monsieur 
Pasquine închise mapa şi-i întinse Clotildei mâna. Ar fi fost încântat 
s-o însoţească, spuse, dar tocmai atunci avea un prânz de afaceri la 


31 Hai, hai, că mă plictisiţi! (fr.) 

32 Da, da, semnaţi, domnişoară. De asta aţi venit de la Barcelona. Domnul 
Macabros mi-a trimis împuternicirea (fr.) 

33 Vă invit la masa de prânz. Din nefericire eu trebuie să plec imediat, dar 
dumneavoastră puteţi rămâne să mâncaţi la hotel şi să treceţi nota în 
contul camerei mele. La revedere, domnule Pasquine (fr.). 



Montreux. Amintindu-şi de instrucţiunile avocatului Macabros, 
Clotilde îi ceru documentul semnat. 

— Ah, oui, oui, le document. Je vous ferai arriver une copie ă votre 
hotel; bien sur: Ou, plutot, je ferrai qu'elle vous soit envoyee ă Barcelone 
tout de suite. Â la belle viile de Barcelonne ! 34 

înainte să poată reacţiona, Clotilde se trezi singură în holul 
hotelului. Se îndreptă spre recepţie şi întrebă cum putea să dea un 
telefon. Recepţionerul îi indică o cabină. Clotilde îl sună pe avocatul 
Macabros. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nu mi-a spus nimeni că trebuia şi eu să semnez. 

— Mă rog... e ceva implicit. Şi apoi, nu e nimic rău în asta, un 
avocat acţionează întotdeauna prin împuterniciţi, e ceva obişnuit. Ai 
contractul la tine? 

— Păi nu. L-a luat monsieur Pasquine. Zice că o să-mi parvină. 

— Pe dracu'! Te-a păcălit şi n-o să-l vedem niciodată. 

— E grav? 

— Nu foarte. în plus, are semnătura ta, nu a mea. 

— Cel puţin, spuneţi-mi ce am semnat? 

— Ce-ţi pasă? Puteai să citeşti singură documentul: era în 
franceză. Puteai, de asemenea, să refuzi să-l semnezi. Dar ce-i făcut 
făcut rămâne. Las-o baltă. 

Clotilde ieşi în stradă. Cerul se înnorase. Fusese prima ei afacere 
importantă şi, chiar dacă nu putea spune că o finalizase într-un mod 
satisfăcător, nu încăpea îndoială că se alesese de pe urma ei cu o 
experienţă considerabilă. 

Ajunsă la Barcelona, îl sună pe Mauricio, dar, cu toate că era 


34 Ah, da, da, documentul. O să vă trimit o copie la hotel. Sau mai degrabă 
o să fac să vă parvină imediat una la Barcelona. în frumosul oraş 
Barcelona (fr.). 



târziu, nu-i răspunse nimeni la telefon. 

* 

Intr-o seară, după ce Mauricio îşi terminase consultaţiile la 
cabinetul său din Barcelona, se apropie de el o femeie tânără şi 
atrăgătoare, care i se adresă: 

— Bună, îţi aminteşti de mine? 

Lui Mauricio i se păru cunoscută, dar nu-şi aminti nici numele, 
nici de unde o ştia. Ea îşi dădu seama de uimirea lui şi izbucni în 
râs. 

— Nu te grăbesc, omule. Sunt Porritos, cea cu cântecele rancheras 
de la întrunirile cu părintele Serapio. Când ai venit, ne-am dus să 
bem nişte rom. 

— Ei, cum să nu, fata cu chitara! Ce coincidenţă! 

— Nu e o coincidenţă. O prietenă a mea, care locuieşte la Mataro, 
te-a vizitat. Apoi, stând noi de vorbă, a apărut nu ştiu cum numele 
tău. Mi-am amintit de tine şi, tot căutând, am aflat unde lucrezi... şi 
iată-mă. 

Mauricio vru s-o întrebe care era motivul acestui interes, dar 
văzând ezitările femeii preferă să tacă. 

— N-am venit să te întreb cât e ceasul, nici altceva. Cu dinţii stau 
bine. Cel puţin, nu mă dor. Voiam doar să te salut... şi să văd ce ai 
făcut după alegeri... Că a fost atât de rău... Dar să nu stăm aici, în 
mijlocul trotuarului. Dacă trec clienţii tăi, e mai bine să nu te vadă 
cu mine. Nu de altceva, dar cu machiajul ăsta se vede imediat că nu 
sunt din cartier. 

— N-are importanţă. Putem însă intra într-un bar, să bem ceva. 

Se îndreptă spre un bar, se aşeză la o masă, cerură două beri şi o 

porţie de berberechos 35 . 

— Şi părintelui Serapio cum îi merge? întrebă Mauricio. 


35 Fructe de mare, foarte apreciate în Spania. 



— Nu l-am văzut de un veac. M-am săturat să-l urmez peste tot, 
cu chitara. M-a ajutat mult într-o vreme, iar eu, pentru că nu sunt o 
ingrată, am făcut de-a lungul anilor singurul lucru pe care-1 puteam 
face: am cântat la chitară şi din gură... mă rog, ca să atrag într-un fel 
atenţia, iar oamenii să vină la întruniri, în loc să stea acasă, la 
televizor. Făceam toate astea deşi cauza mă interesa mai puţin, 
înainte era altfel, dar dezamăgirea... ştii cum e. în fond, pe mine mă 
interesa arta mea, adică să cânt. Dacă sunt bună sau nu, asta-i 
altceva, dar e adevărat, aş vrea să încerc. Să am o şansă şi să văd 
dacă cuiva îi pasă de mine pentru ceea ce sunt. Şi asta nu se poate 
obţine aşa, dacă te duci cu un preot proletar de la un miting la altul, 
ba chiar îţi prejudiciază, căci, dacă la alegeri nu ies ai tăi, cum se 
întâmplă de obicei, tabăra opusă te pune pe lista neagră. Iar cei care 
nu sunt pe listă, nu vor nici ei să se pună rău cu puterea. Până la 
urmă, ajungi să freci podelele. Nu ştiu de ce-ţi spun toate astea. 

Mauricio zâmbi şi ridică din umeri. Porritos continuă: 

— Să nu crezi că-ţi îndrug tot felul de chestii plicticoase ca la 
urmă să-ţi cer ceva. Ştiu că nu mă poţi ajuta. Nici nu ţi-aş cere, chiar 
dacă ai putea. Dacă am ceva de câştigat trebuie s-o fac de una 
singură. Dacă nu, pâine pentru ziua de azi şi foame pentru cea de 
mâine. Mă rog, dacă ai fi fost producătorul sau patronul vreunei 
case de discuri, poate ţi-aş fi cerut o favoare. Dar ca dentist, nu-mi 
eşti de niciun folos. 

— Nu mi-ai spus cum te cheamă, iar dacă am ştiut cândva, nu-mi 
amintesc. 

— Adela, ca şi cântecul. 

— Ce cântec? 

— „Dacă Adelita o şterge cu altul..." 

— Ah, da! Dar de unde îţi vine pasiunea pentru muzică? 

Porritos îi povesti viaţa ei. Mauricio o asculta, dar pierdea uneori 

firul, căci povestea era lungă, confuză şi nu întotdeauna coerentă. 



Din câte îşi dădu seama, Porritos se trăgea dintr-o familie foarte 
săracă, originară din Extremadura, stabilită în Tetuân în perioada 
Protectoratului şi rămasă acolo după independenţa Marocului, 
ocupându-se în principal cu contrabanda cu tutun. Mauricio nu 
înţelegea ce rost aveau toate astea când la debit puteai cumpăra 
orice marcă de tutun şi de orice provenienţă. Ea îi explică faptul că 
tutunul de contrabandă ieşea la o treime din preţul de vânzare. 
Desigur, afacerea comporta riscuri. Aproape toţi bărbaţii familiei 
trecuseră la un moment dat prin puşcărie. Femeile nu, pentru că nu 
se vârau în genul ăsta de încurcături, deşi se vârau în altele: o 
verişoară a mamei ei fugise de acasă la unsprezece ani, profitând de 
trecerea unui circ ambulant la care a lucrat până când o cădere de la 
trapez i-a distrus genunchiul, după care a supravieţuit făcând 
striptease într-un cabaret din Tanger, apoi într-o speluncă din 
Marsilia. Altă verişoară fusese sechestrată de către extraterestri. In 
general, toţi membri familiei aveau o doză de temperament artistic, 
o predispoziţie sau un dar pe care nu ştiuseră să şi-l cultive în mod 
adecvat. Ea, în schimb, da. Cântecele rancheras erau doar o parte a 
repertoriului ei. Dar şi ea întârziase să-şi întâlnească vocaţia. 

Spunea că fiind aproape o copilă şi mergând pe urmele unei 
mătuşi sau verişoare de-a doua, ajunsese la Malaga, atrasă de oferta 
de slujbe din sectorul turistic. Muncise mai mulţi ani la 
Torremolinos, dar ajunsese să se simtă stingheră în lumea aceea 
închisă şi artificială. Atunci a renunţat la un salariu bun şi la o slujbă 
sigură şi a plecat la Barcelona, o aventură, ştiind că acolo condiţiile 
de muncă lăsau mult de dorit, dar gândindu-se că frământările ei 
artistice şi conştiinţa ei socială aveau alte posibilităţi de dezvoltare 
şi de expresie. Totuşi, ajunsă la Barcelona, lucrurile au luat-o razna, 
şi-a făcut prieteni de proastă calitate şi a intrat pe un făgaş rău, fără 
ieşire, până când părintele Serapio a ajutat-o să vadă realitatea în 
toată cruzimea ei şi să-şi ia viaţa în propriile-i mâini şi, mai ales, să 



fie conştientă de demnitatea ei de femeie şi de fiinţă umană. 

— Ajunsesem un adevărat gunoi. Una de-aia, degradată, cred că 
înţelegi. 

Mauricio, bărbat tăcut de felul lui, era fascinat de vorbăria lui 
Porritos. Afară se întunecase. 

— S-a făcut târziu. E ora cinei. Te invit. 

— Nu, nu, probabil că ai deja vreo întâlnire. 

— Dacă aş avea, nu te-aş invita. Mă rog, dacă nu-ţi surâde... 

— Ei, cum să nu, dar unde vrei să mă duci? Nu mă gândisem la 
asta şi sunt cam zdrenţăroasă. 

— Eşti bine; şi apoi, dacă eşti frumoasă, hainele nu contează. 

— Crezi? 

— Cred sau nu, e adevărat. Dar cred. 

Porritos a fost foarte încântată. 

Merseră la un restaurant cu meniu fix, aproape de locul în care se 
aflau. Era un local simplu, care lui Porritos i se păru o culme a 
luxului. Fără să se oprească din vorbit, mancă cu entuziasm şi îi 
plăcură toate felurile; vin însă aproape că nu bău deloc. 

Mauricio nu socotea că atitudinea lui era paternalistă. Fiind, de la 
natură, un generos, îi plăcea să-i facă pe alţii fericiţi. 

La sfârşitul cinei, Mauricio o întrebă pe Porritos unde locuia. Ii 
spuse o adresă din Santa Coloma de Gramanet. Mauricio se oferi s-o 
ducă cu maşina. Ea protestă: nu dorea să aibă şi alte neplăceri de pe 
urma ei, dar el zise că era devreme şi că nu avea altceva de făcut. 

— De altfel, la ora asta metroul nu e recomandabil. 

— Uf, de parcă nu l-aş fi luat de atâtea ori! exclamă ea foarte 
amuzată. 

— Şi n-ai păţit niciodată nimic? 

— Păi, odată m-au furat şi altădată am ieşit în picioarele goale, 
cred că-ţi poţi imagina de ce. De fapt, nimic. Cel mai rău e cu 
întârziaţii, cu cei care te pipăie la orele de vârf şi cu preţurile care 



cresc fără înştiinţări prealabile. Dar n-am de ales, dacă ţin seama de 
cartierul în care stau. 

O spunea fără amărăciune sau resemnare, de parcă ar fi fost ceva 
foarte firesc. Când termină de vorbit, rămase cu ochii ţintă la 
Mauricio, să vadă ce credea el despre explicaţiile ei. Părerea lui 
părea s-o preocupe mai mult decât pericolele şi disconfortul 
metroului. 

Ajunseră la garaj. In maşină, Porritos deveni timidă şi abia scotea 
câte un cuvânt ca să-l ghideze pe drum. Pentru că nu mergea 
niciodată cu maşina, nu cunoştea traseele şi făcură câteva ocoluri 
inutile. Când intrară în cartier lucrurile se complicară şi mai mult. 

— Ne-am învârtit, din pricina mea, mai rău ca un ventilator. 
Dacă te-ai plictisit, lasă-mă oriunde. Pe jos, ştiu să ajung. Cu 
sensurile interzise nu mă descurc; mai ales noaptea. Probabil crezi 
că-s proastă de dau în gropi. 

— Nu, femeie. Suntem deja în port. Doar că nu ştiu cum o să ies 
din labirintul ăsta. 

— Aşa e. Vezi? Până la urmă te-am băgat în belea. 

— Văd, spuse Mauricio. Singura soluţie e să rămân la tine peste 
noapte. 

— Vrei? întrebă ea fără pauză, de parcă de mult ar fi aşteptat o 
asemenea propunere. 

— Eu da, dar tu? 

— Si eu, nu-ti dai seama? 

După mai multe ocoluri avu noroc şi putu lăsa maşina în 
apropierea casei. 

Mauricio se trezi după câteva ore fără să-şi amintească unde era 
şi cum ajunsese în locul pe care se străduia acum să-l recunoască în 
lumina firavă ce pătrundea prin crăpătura unei uşi întredeschise, 
încăperea era înţesată cu tot felul de lucruri, iar aerul cald şi dens 
era impregnat cu miros de mâncare râncedă, haine murdare şi 



parfum ieftin. Mauricio se gândi că atunci când intrase în 
apartament Porritos îl împinse pe întuneric spre un colţ al camerei 
ca să nu observe mizeria, penuria şi salteaua care ţinea deseori loc 
de pat. Dar chiar şi aşa, Mauricio era mult prea preocupat de 
insolitul aventurii ca să mai dea importanţă locului sau să tragă 
vreo concluzie care nu-1 privea pe el. Se uita la femeia care dormea 
alături şi se întreba dacă amestecul de atenţie şi de pasiune al cărei 
obiect fusese era înnăscut sau răspundea unei atitudini culturale 
arhaice. 

Cu Clotilde totul era diferit, se gândi. 

După lumina care se întrezărea, deduse că era dimineaţă, îşi găsi 
ceasul: era aproape nouă. Se ridică cu dificultate. Nu-i era somn, dar 
era epuizat. Se îmbrăcă liniştit şi se duse în vârful picioarelor până 
la uşă, atent să nu se lovească de calabalâcul împrăştiat în toate 
părţile. Pornindu-şi maşina şi întrebând trecătorii, găsi drumul de 
întoarcere. De acasă, sună la clinică şi spuse că avea să întârzie din 
motive independente de voinţa lui; apoi făcu un duş, se schimbă, 
luă micul dejun la barul obişnuit şi se duse la lucru. 

Se gândea că Porritos îl va aştepta din nou, dar asta nu s-a 
întâmplat. 

A doua zi trebuia să se ducă la Mataro. Seara târziu îi telefonă 
Clotildei. După cele întâmplate, i se părea important să relanseze 
relaţia întreruptă. Mama fetei îi spuse că fiica ei plecase într-o 
călătorie. Fără ca el s-o întrebe, îi explică faptul că Clotilde se afla în 
străinătate pentru o problemă juridică. Informaţia îl irită de două 
ori. O dată pentru că Clotilde nu-1 informase personal despre 
neaşteptata cotitură ivită în cariera ei profesională, apoi pentru că 
această doamnă, pe care el n-o cunoştea, emana un orgoliu matern 
în care i se păru că detectează o doză de ironie. Cine se cred? se 
întrebă. 

In ziua următoare, Porritos îl aşteptă la uşa clinicii. II salută cu 



timiditate şi îi spuse: 

— Poate ai fi preferat să nu vin. 

— Nu, femeie, aveam chef să te revăd. 

— Ai plecat fără să spui nimic... 

— N-am vrut să te trezesc. Era devreme şi trebuia să vin la lucru. 
Pe urmă, n-am ştiut cum să iau legătura cu tine. 

— Da. Nu e uşor, pentru că n-am telefon. Dar dacă vrei pot veni 
până te saturi. N-am nimic de făcut. Sunt şomeră, după cum vezi. 

— Mă rog, spuse Mauricio. Nu e soluţia potrivită, dar nu văd alta 
mai bună. 

în seara aceea se duseră la cinematograf să vadă Ofiţer şi 
gentleman. Mauricio se plictisi, dar ea se distră de minune, iar la 
sfârşit plânse. 

— Ştiu că-i o prostie, dar mie îmi plac numai filmele cu final 
fericit. 

După film se duseră să bea ceva. Ca şi prima oară, ea vorbi mult, 
Mauricio n-avea nimic de spus, iar câteodată conversaţia lâncezea. 

— Te conduc? 

— Nu, Doamne fereşte. Casa mea-i o cocină. Nu ştiu cum de-am 
îndrăznit să te las s-o vezi. Probabil eram în călduri sau aşa ceva. 

— Dacă tot am văzut-o, ce mai contează? 

Porritos nu răspunse. Se întristă. 

— Dacă vrei, putem merge la mine, spuse Mauricio. Femeii i se 
lumină chipul. Mauricio se gândi că se băgase în bucluc. 

Apartamentul lui Mauricio i se păru lui Porritos de un bun-gust 
ieşit din comun. Văzând efectul produs, Mauricio se simţi elitist şi 
asta îi induse o anumită nelinişte. 

— Stai liniştită. Nouă, medicilor, ni se transmite obsesia ordinii şi 
a curăţeniei, şi după aceea nu mai putem trăi fără ea. 

— Pot să-ţi cer ceva? E o prostie, nu-i aşa? Dar dacă nu se poate, 
nu-i nimic. 



— Spune, să vedem. 

— Pot să fac o baie? 

— Sigur că da. 

— E o prostie, ştiu. 

— Nu, nu. E o idee grozavă. Ţi-o pregătesc chiar acum. Dar să 
nu-ţi faci iluzii, nu am spumă, nici săruri, nimic. 

— Nu-mi trebuie nimic altceva, nici măcar să fii fătălău. Mauricio 
potrivi temperatura apei şi scoase dintr-un dulap un prosop mare. 
Porritos urmărea foarte atentă aceste operaţiuni. Când cada se 
umplu, Mauricio ieşi şi închise uşa în urma lui. 

în timp ce aştepta, sună telefonul. Nu prea voia să răspundă, se 
gândi că putea fi Clotilde, dar într-un târziu ridică receptorul. 

— Te deranjez? 

— Nu. 

— Am fost plecată din oraş. 

— Ştiu. Mi-a spus mama ta, cum ţi-a mers? 

— Aşa şi-aşa. Aş vrea să vorbim. 

— Cinăm mâine? 

— De acord. 

Clotilde îşi dădu seama că Mauricio se grăbea să termine 
conversaţia. 

La puţin timp după aceea, Porritos ieşi din baie înfăşurată în 
prosop. 

— Băiete, asta da viaţă. Am stat mult? 

— Nu. Am vorbit la telefon. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Nu. Chestiune de serviciu. 

— O urgenţă? 

Mauricio se încruntă. 

— în specialitatea mea nu există urgenţe. Doar o consultaţie. O să 
mă ocup mâine de cazul ăsta. 




— Ţi-am folosit săpunul şi o loţiune şi acum mi se pare că miros a 
bărbat, spuse ea. 

— Putem să remediem şi treaba asta. 

Ca şi data trecută se trezi brusc, cu senzaţia că ieşise dintr-un 
somn atât de profund, încât i se făcu frică: se credea întors din 
lumea morţilor sau ceva asemănător. De ce să mi se întâmple asta? 
se gândi. 

Făcu un duş şi se îmbrăcă înainte să sune ceasul deşteptător. 
Porritos dormea liniştită. 

— Trebuie să plec, îi susură la ureche. Dormi mai departe. Aici 
nu vine nimeni. 

La amiază trecu pe acasă. Porritos plecase. Făcuse patul şi pusese 
prosopul de baie la uscat, pe întinzător. 

O sună pe Clotilde şi se înţeleseră pentru ora şapte şi jumătate, pe 
Caile Aribau, la barul unde se întâlneau de obicei. Clotilde îi povesti 
cele întâmplate la Le Richelieu. La sfârşit îl întrebă: 

— Ce crezi? 

— Că şeful tău e dat naibii. Ai vorbit cu el? 

— Da, şi mi-a spus că în avocatură e o practică obişnuită. 

— Şi tu ce ai răspuns? 

— Nimic. Nu sunt atât de naivă. Dar aş vrea să ştiu ce am 
semnat. Poate că era un trafic de arme pentru războiul din Liban. 

— Nu fi proastă. De ce-ar fi fost nevoie de semnătura ta? Poate e 
ceva mai puţin excitant: evaziune fiscală sau ceva de genul ăsta. 

— In orice caz, ceva imoral. 

— Din punct de vedere burghez, da. 

— Atunci, crezi că ar trebui să plec de la el? 

— Nu, deloc. 

— O spui foarte sigur pe tine. 

— Dacă te laşi de slujbă, o să ajungi să vinzi mărgele la Ibiza, iar 
situaţia ta mă preocupă mai mult decât morala şi legile. 



Clotilde căzu o clipă pe gânduri. Mauricio se temea să n-o fi jignit 
cu comentariul lui. 

— Atât de lipsită de resurse mă crezi? 

— Poate am exagerat. 

— Atunci, dacă tot trebuie să mă vând capitalismului, cel puţin 
să se vadă: te invit să cinăm într-un restaurant scump. 

După cină se duseră acasă la Mauricio. Nu se gândise să schimbe 
cearşafurile şi se temea că Clotilde va detecta urmele celeilalte 
femei, dar la cină băuseră o sticlă de vin şi, dacă existase ceva, acum 
nu mai putea să vadă. 

După trei zile Porritos îl aştepta din nou pe trotuar. Mauricio 
trebuia să se întâlnească cu Clotilde. 

— Astăzi am o obligaţie de nerefuzat. 

— Nu-i nimic, a zis Porritos, am plecat. 

— Ar fi trebuit să mă suni înainte. Nu te-ar fi costat nimic şi n-ai 
fi venit degeaba până aici. 

— Ai dreptate. 

Mauricio rămase o clipă pe gânduri. Era foarte bucuros că o 

recuperase pe Clotilde, dar pe Porritos nu şi-o putea scoate din cap. 

Se gândea că ar fi fost mai bine să fi tăiat răul de la rădăcină. Să-i fi 

spus adevărul: că avea o iubită şi că nu mai puteau să se vadă. 

* 

între timp, Clotilde continua să se preocupe de propria-i situaţie, 
îi telefona lui Fontân şi conveniră să se întâlnească la amiază. 

Fontân o invită să prânzească la Semon. Era un loc liniştit, 
aproape ermetic. După ce îi povesti cele petrecute la Fe Richelieu, 
Clotilde îl întrebă: 

— Oare nu m-am băgat într-un bucluc? 

— Bucluc? Ba da, e limpede. Dar nu contează. 

— Uneori contează. 

— Mai e mult până să ajungi tu acolo. Tu ce zici? 



— Mă rog, spuse Clotilde într-un târziu, trebuie să trăiesc din 
ceva, şi dacă mi-am ales cariera asta... 

— Iubitul tău ce zice? 

— N-am iubit. 

— Când o să înveţi să-ţi asumi responsabilităţile? 

Clotilde rămase o clipă pe gânduri. 

— Dar tu? Cu iubita ta, vreau să spun. 

— La mine e serios. Eu iau în serios tot ceea ce fac. Nu ca voi, 
care vă luaţi mutre de înmormântare, vorbiţi despre chestiuni 
transcendentale, după care vă comportaţi cu maximum de 
frivolitate. 

— Cine sunt aceşti „voi"? 

— Voi, cei care simpatizaţi cu stânga. 

Din această conversaţie Clotilde deduse că Fontân era pe punctul 
de a-şi oficializa relaţia cu Michelle, dar că prefera să nu vorbească 
despre asta. 

După câteva zile la cabinetul lui Macabros se prezentă un bărbat 
tânăr, foarte bine îmbrăcat, care întrebă de Clotilde. Pe ea, vizita o 
sperie. Pentru că nu avea un birou decent unde să-l primească, îl 
pofti în sala de consiliu. 

Bărbatul spuse că era un cunoscut al lui Fontân, care, ştiindu-1 în 
dificultate, l-a sfătuit să se întâlnească cu Clotilde. Clotilde ascultă 
cu mare uşurare problema acelui client neaşteptat, luând notiţe şi 
punând întrebări, după care îi promise că va studia chestiunea şi că- 
i va transmite cât se poate de repede părerea ei. 

După încheierea vizitei, îi povesti lui Macabros cele întâmplate. 

— Vezi, te-ai pomenit cu un client. 

— Ce trebuie să fac? 

— Să te ocupi de el. Eşti capabilă să-i rezolvi problema. Doar să 
nu-1 pierzi, căci compromiţi bunul renume al cabinetului. 

Problema nu era uşoară, iar suma în litigiu, mare. Clotilde nu se 



simţea în apele ei. în plus, se temea să nu-1 dezamăgească pe 
Fontân. 

— Mă puteţi superviza? V-aş putea cere consiliere juridică? 

— Da, dacă-mi dai jumătate din onorariu. 

Clotilde acceptă condiţiile. Apoi, când sosi prima tranşă a plăţii, 
Macabros nu vru să primească nimic. A zis că o spusese în glumă, 
dar că pe viitor va trebui să se descurce singură. Din acel moment, 
Macabros începu să-i repartizeze speţe mai importante. 

Toate acestea Clotilde i le povestea lui Mauricio amănunţit. 

— Partea cea mai importantă e să ştii să extragi esenţialul. 

— Si în meseria mea e la fel. 

9 

— Cum să fie la fel? Tu examinezi radiografiile. Imaginează-ţi că 
ar trebui să pui un diagnostic şi să intervii pe baza a ceea ce-ţi spun 
pacienţii. Cum poţi deosebi un fricos de un stoic? Sau de un 
şarlatan? Ei? 

— îmi spune bunul-simţ, cum se întâmplă de obicei. 

— Da. Ce bun eşti tu în chestii din astea! 

Mauricio se întrebă ce voise ea să spună. Aserţiunea se potrivea: 
Mauricio făcea confuzii cu carul. 

Din când în când, fără să anunţe, Porritos continua să se prezinte 
la uşa clinicii. Mauricio trăia cu spaima unei întâlniri întâmplătoare 
între Clotilde şi Porritos. Ar fi vrut s-o rupă cu ea, dar nu găsise 
niciodată un moment potrivit să-i spună pe şleau cum stăteau 
lucrurile, şi asta pentru că, de fapt, nici el nu dorea. Era convins că 
Clotilde era femeia vieţii lui, dar cu Porritos se simţea foarte bine. 
Totuşi, suferea când era cu ea, gândindu-se la consecinţele 
dramatice ale duplicităţii, în caz că vreuna din cele două femei ar fi 
descoperit cum stăteau lucrurile. Pentru a evita o astfel de situaţie 
se întâlnea cu Clotilde întotdeauna departe de clinică, iar când ieşea 
cu Porritos făcea la fel. Apoi, o conducea acasă şi înnopta în Santa 
Coloma de Gramanet. în cartierul acela obscur se simţea departe de 



lume, ca şi cum ar fi apărut brusc pe o altă planetă prin sistemul de 
integrare-dezintegrare pe care-1 văzuse în adolescenţă într-un serial 
ştiinţifico-fantastic. Această senzaţie conferea aventurii o anumită 
impunitate ce compensa inconvenientele. In plus, la el acasă nu se 
simţea liniştit: se gândea că Clotilde putea veni pe neaşteptate şi să-l 
găsească în pat cu alta. în realitate, Clotilde n-ar fi făcut aşa ceva 
niciodată, dar simpla posibilitate îl îngrozea. îşi cumpără o hartă a 
zonei metropolitane şi în scurt timp ştia să ajungă la Porritos pe mai 
multe variante. 

Ea se jena să-l primească într-un loc atât de sordid şi de răvăşit. 
Nu de puţine ori îşi propunea să facă ordine, dar, când era gata, nu 
mai ştia de unde să înceapă. Până la urmă o apuca disperarea şi 
renunţa. După care se lansa în scuze zadarnice, căci lui Mauricio nu- 
i păsa de ambianţă. 

— Pentru mine, doar tu contezi. 

— Dar cum trăiesc nu contează? 

O chinuia faptul că el cunoscuse un aspect puţin măgulitor al 
personalităţii ei. I-ar fi plăcut să apară în ochii lui Mauricio ca o 
femeie fără cusur, capabilă să-i satisfacă toate aşteptările, aşa cum 
făcea el cu ale ei. Faţă de un asemenea devotament, Mauricio se 
întreba dacă n-ar trebui s-o lase pe Clotilde şi să rămână cu Porritos. 
Ideea era absurdă, dar faptul că se gândise la ea l-a tulburat. Până la 
urmă i s-a destăinuit lui Manolo Villares. 

— Parcă mi-ar anticipa dorinţele. Nu te gândi la ceva rău: nu mă 
refer la perversiuni sau lucruri de felul ăsta. E... ceva special. Nu 
ştiu dacă ţi s-a întâmplat vreodată. 

— Da, de multe ori. Dar în cazul meu e de înţeles: am de-a face 
numai cu profesioniste. 

— Ah, deci tu nu crezi că aici e vorba de sentimente. E o chestie 
de tehnică şi nimic mai mult. 

— Nu, nu, acum tu eşti cel care gândeşte strâmb. Vreau doar să 



spun că unele femei sunt peşte congelat, iar altele merluciu prins la 
pripon. Fără intenţia de-a ofensa pe cineva. 

— E important? 

— Nu ştiu. Dragostea se termină, dar căldura te însoţeşte până-n 
mormânt. Acum, dacă mă întrebi ce să faci, nu te pot ajuta. 

— Ce să fac, ştiu. Să mă însor cu Clotilde, dacă ar fi dispusă. 

— Ai întrebat-o? 

— Nu. 

— Atunci, începe cu asta. 

— Si dacă zice da, ce fac cu cealaltă? 

— Ii faci vânt. 

— Sună rău. 

— Pentru tine sau pentru ea? 

— Pentru amândoi, dar mai mult pentru ea. Mi se pare că şi-a 
făcut iluzii. 

— Atunci, spune-i adevărul. îi dai apoi bani şi afacerea e 
lichidată. 

— Rabus, eşti un animal. 

— Ce mă-sa, vrei să umbli cu două ţipe şi să-ţi iasă şi gratis. Cine- 
i animalul? Fii atent, Mauricio, chestiile astea eu nu le înţeleg, dar 
îmi amintesc un caz şi am să ţi-1 povestesc. în facultate, ca toţi 
ceilalţi, eram înscris într-un partid revoluţionar. încercam într-o zi 
să-i convingem pe nişte muncitori să intre în grevă. Ei spuneau că, 
dacă intră în grevă, îşi vor pierde salariile, li se vor întocmi dosare şi 
pe deasupra vor fi şi bătuţi. Dar n-o spuneau cu iritare, ci cu 
umilinţă, ca şi cum ne-ar fi cerut scuze. Noi, care eram în grevă, ne 
duceam la film, iar la sfârşitul acţiunii, aprobare generală. Băiete, în 
clipa aceea mi-a fost ruşine şi mi-am propus să nu mai fac prostii, 
dacă puteau fi evitate. A făcut o pauză lungă, de parcă scurta lui 
povestire ar fi reclamat un efort considerabil: Dă-i bani, omule, dă-i 
bani. O să-i cadă bine şi e singura formă prin care îi poţi dovedi 



aprecierea ta. 

— O să creadă că-i plătesc serviciile. 

— Numai dacă gândeşte ca o prostituată. 

Mauricio socotea că sfaturile asociatului său aveau, în pofida 
durităţii lor, o doză de înţelepciune, dar nu se încumeta să le pună 
în practică. Credea că lucrurile se vor rezolva printr-o întâmplare 
sau prin simpla trecerea a timpului. 

Până una-alta, se hotărî s-o tatoneze pe Clotilde. 

— Nu crezi că ar trebui să ne căsătorim? 

— Ia te uită! De ce? 

Mauricio înţelese că momentul nu era potrivit şi că nu pusese în 
propunerea lui pasiune şi delicateţe. Totuşi, atitudinea Clotildei era 
motivată de alte raţiuni. Credea că păşise cu dreptul în cariera ei 
profesională şi că totul s-ar fi dus de râpă dacă s-ar fi căsătorit şi, 
mai ales, dacă ar fi început să vină copiii. Oricât de mult i-ar fi 
îngăduit Mauricio să-şi exercite profesia după bunul ei plac, clienţii 
n-ar fi văzut lucrurile în acelaşi fel. Pentru majoritatea bărbaţilor, 
femeile măritate şi cu slujbe munceau din plictiseală, ca să câştige 
un ban în plus sau să le dea soţilor peste nas, munca lor nefiind 
luată în serios. Această prejudecată şi posibilele ei consecinţe îi 
împiedicau pe amândoi să facă pasul decisiv, dar nici sentimentele 
lor nu-i îmboldeau de-o manieră lipsită de echivoc. 

In schimb, lunile treceau, iar situaţia ţării se deteriora. 

Asasinatele, bombele şi sechestrările ţineau populaţia cu sufletul 
la gură. 

Peisajul lăsa mult de dorit şi pe plan economic. Tot mai multă 
lume în grevă, reconversia industrială producea iritare printre 
muncitori, iar presiunea fiscală se făcea simţită la toate nivelurile. 
Sindicatele se confruntau cu un guvern pe care îl susţinuseră cu 
câţiva ani în urmă. La rândul lor, patronii îşi vindeau fabricile 
companiilor străine care le cumpărau doar ca să le lichideze şi să 



termine cu concurenţa. în felul acesta, în timp ce mii de muncitori 
rămâneau pe drumuri, foştii lor patroni îşi îndesau în buzunare 
sume astronomice pe care le foloseau apoi la speculă. 

Contrastul dintre sărăcie şi risipă i se părea lui Mauricio obscen şi 
dezaproba pasivitatea guvernului în faţa acestei stări de lucruri, 
refuza însă să-şi critice colegii, cu toate că zvonuri despre corupţie 
circulau la toate nivelurile. Venise deja vara. în apartamentul lui 
Porritos căldura şi umezeala nu-i lăsau să doarmă toată noaptea, 
într-o zi ea îi spuse: 

— Ce-ar fi dacă ne-am duce într-o vacanţă? Am putea merge la 
Ibiza. N-am fost niciodată şi mor de curiozitate. Acum doi ani mi- 
am cumpărat nişte bikini şi încă nu i-am purtat. La ştrandul 
municipal nu mă încumet, căci bate prea tare la ochi. O să-ţi placă. 

— Clinica se închide în august. Mai devreme nu pot. 

— Când o fi. August e o lună bună. 

— Mai e şi cabinetul de la Mataro. 

— înţelege-te cu asociatul tău. Nu renunţa la vacanţă. 

— Câteodată n-ai de ales. 

Ideea de a pleca în vacanţă cu Porritos nu-i trecuse prin cap şi 
nici nu i se părea posibilă. îi telefonă Clotildei şi o întrebă ce planuri 
avea pentru luna august. 

— De pe întâi până pe treizeci biroul se închide, iar părinţii mei 
vor fi la căsuţa de la Sunt Feliu, aşa că mă voi duce cu ei. 

— O lună întreagă? 

— N-am altceva mai bun de făcut. Si nici bani. 

9 

— Ne-am putea duce undeva, amândoi, câteva zile. 

— Unde? 

— Nu ştiu. La Ibiza, de exemplu. 

— La Ibiza, în august? Nu eşti zdravăn la cap. 

— Mă rog. în altă parte. O să mă gândesc. 

îl sună pe Fontân în ale cărui sfaturi mondene avea mare 



încredere. 

— Mă duc cu Michelle în Danemarca, după care vom face naveta 
la Ampurdân. De ce nu veniţi la un sfârşit de săptămână? E loc 
berechet. 

Ştiind ce gândea Clotilde despre acest cuplu, propunerea lui 
Fontân nu i se păru o idee bună. 

— De fapt, căutam un loc unde să petrecem câteva zile. 

— în august e nebunie. E plin peste tot. Ai putea încerca la 
apartamentele de la Tamariu. Sunt ale unui prieten al meu. îţi dau 
numărul lui de telefon şi-i spui că-1 suni din partea mea. 

înainte să sune, Mauricio se consultă cu Clotilde. 

— Nici vorbă, spuse ea sec. Am fost odată la Tamariu şi nu vreau 
să-l mai văd. 

Mauricio intui cauza răcelii şi nu zise nimic. 

— Bine. Du-te la Sunt Feliu şi o să improvizăm ceva. 

Iritat de refuz, se hotărî să-i facă o bucurie lui Porritos. 

Se duse la o agenţie turistică şi ceru ceva pentru Ibiza, la 
începutul lui august. 

— O să vă anunţăm. 

După câteva zile îi ziseră că aveau o cameră dublă cu baie şi 
terasă la un hotel la Platja d'en Bossa, foarte aproape de Ibiza. 
Mauricio acceptă. Apoi, pe măsură ce se apropia termenul, îl 
cuprindea lehamitea. Se simţea prost, convins că cedarea lui fusese 
o slăbiciune de caracter. 

Porritos nu era naivă şi îşi dădu seama de starea lui Mauricio. 

— Dacă nu-ţi convine, renunţăm. 

— Nu, nu. Mă desprind greu de program, dar, de îndată ce vom 
fi acolo, va fi bine. 

Clotildei îi spuse că se va duce pentru câteva zile la plajă, fără să 
precizeze unde sau cu cine. Clotilde nu-1 întrebă nimic, dar se 
întristă. 



— Sună din când în când, să dai bineţe. 

Mauricio promise că va suna din locul în care se va afla, dar, mai 
sigur, la întoarcere. 

* 

Hotelul de la Ibiza era plin de străini, chiar şi personalul de 
serviciu era străin, iar orarul meselor era dat peste cap. 

— Prostie monumentală, spuse Mauricio. 

I se părea că atitudinea spaniolilor era umilă. Dacă ar fi fost după 
el s-ar fi întors cu primul avion. 

Se duse până în oraş şi închirie o rablă ca să se poată mişca liber, 
în felul acesta putură cutreiera toată insula. Peisajele erau minunate, 
însă plajele erau ticsite şi restaurantele la fel. Mauricio încerca să ia 
partea bună a lucrurilor, dar umorul i se clătina cu fiecare deziluzie. 

în cea de-a treia noapte intrară într-o discotecă. Lume multă, 
hărmălaie asurzitoare. După câteva ore muzica se opri. Nişte 
reflectoare încadrară o mică scenă şi începu un concurs de 
culturism. Participau concurenţi din toată lumea. Publicul, alcătuit 
în bună parte din persoane lipsite de naturaleţe, îmbrăcate 
excentric, saluta fiecare apariţie printr-un vacarm în care se ghicea 
mai mult hilaritatea decât pasiunea. Concurenţii nu păreau în toate 
minţile, erau însă foarte serioşi când îşi prezentau programul. 
Fiinţele acelea bizare, care optaseră să devină caricaturi umane cu 
preţul unor sacrificii enorme, îi produceau lui Mauricio un amestec 
de compasiune şi râs. îi spuse lui Porritos ce gândea şi ea se supără 
pentru atitudinea lui ursuză. Ea socotea că pentru a ieşi în evidenţă 
orice efort merită respect. Poate că oamenii aceia nu aveau altă 
posibilitate pentru a ieşi din anonimat. Mauricio consideră că teoria 
lui Porritos era puerilă şi avură o discuţie. Mai târziu, la hotel, 
Porritos se simţi rău. Vomită de mai multe ori, avea puţină febră şi 
nu se putea opri din plâns. 

Mauricio se gândi că putea fi o indigestie, dar în sinea lui se 



temea de ceva mai rău. Cu luni în urmă, la prima lor întâlnire, o 
întrebase dacă n-ar trebui să se protejeze în vreun fel, şi ea spusese 
că nu. După aceea n-a mai adus vorba. 

Dacă e însărcinată am dat-o în bară, se gândi. A doua zi cumpără 
de la o farmacie un test de sarcină, dar rezultatul a fost negativ. 
Probabil că Porritos fusese preocupată şi ea de acelaşi lucru căci 
scoase un suspin şi se învioră la vederea rezultatului. 

In zilele următoare starea ei generală suferi oscilaţii şi se 
manifestă într-un mod atât de contradictoriu, încât Mauricio a fost 
convins că era vorba de o suferinţă psihosomatică. Simptomele erau 
câteodată de natură fizică, alteori psihică. Amintindu-şi că Porritos 
avusese de-a face cu drogurile, Mauricio se întrebă dacă nu se 
apucase din nou şi dacă nu era în sevraj. Toate acestea îl îngrijorau. 
Deşi studiase medicina, practica lui se rezuma doar la specialitatea 
pe care o avea, iar, când era pus în faţa unor bolnavi în carne şi oase, 
se simţea mai confuz decât un profan, conştient că îi lipsea 
experienţa. 

Porritos nu voia să iasă din apartament. îşi petrecea timpul pe 
terasă, privea marea şi frunzărea revistele cumpărate de Mauricio 
de la un chioşc de la Vara del Rey. Acesta profita de drumurile lui 
în oraş pentru a da câte o raită. Ziua, pe străzi, nu era aproape 
nimeni. Lumina era orbitoare şi soarele apăsător. în liniştea sfâşiată 
de ţipetele pescăruşilor se auzeau pârâind lemnul iahturilor 
ancorate în port şi catargele lovindu-se între ele. In schimb, la 
căderea serii, începea o animaţie ce nu se potolea până-n zori. în 
câteva rânduri Mauricio reuşi s-o înveselească pe Porritos şi se 
aşezară amândoi pe terasa unui bar, de unde urmăriră defilarea 
neîntreruptă a tot felul de indivizi extravaganţi. în mijlocul acelei 
mulţimi pestriţe şi euforice se simţeau străini. 

Când se întoarseră la Barcelona simţiră amândoi o mare uşurare. 
Se despărţiră la aeroport. Mauricio îi achită lui Porritos taxiul şi o 



făcu să-i promită că-1 va suna a doua zi, să-i spună cum se simte. 
Acasă, pe robot, îl aşteptau mai multe mesaje. Toate, mai puţin 
unul, erau de la tatăl lui. Celălalt era de la Clotilde. îşi sună mai 
întâi părintele. 

— Unde eşti? Nu ştiu nimic de tine, iar la telefon nu răspunzi. 

— Scuză-mă, a trebuit să plec pe neaşteptate din Barcelona; mă 
gândeam că eşti la Caldas. 

— Păi, m-aş fi dus miercuri, dar dacă n-am avut nicio veste de la 
tine... Mă rog, nu-ţi face griji. Important e că eşti bine. O să mă duc 
mâine sau poimâine... Dacă i-ai telefona maică-tii la Londra, i-ai 
face o mare bucurie. E îngrijorată şi ea de tăcerea ta. 

Pentru a nu-şi amâna obligaţiile, sună la Londra imediat după 
terminarea convorbirii. 

— He-looou? 

— Bună, mamă. Sunt Mauricio. Nu ştiu dacă la tine e târziu sau 
devreme. 

— Nu, fiule, e aceeaşi oră. Summer time. Şi apoi, nu contează, de 
obicei, nu mă culc devreme. 

Vorbiră puţin şi despre lucruri fără importanţă. Apoi, o sună pe 
Clotilde. 

— Cum îţi petreci vara? 

— Bine. La început îţi vine să te sui pe pereţi, dar după aceea te 
obişnuieşti şi orele trec fără să-ţi dai seama. După ce fac o baie 
adorm imediat şi tot n-am destul timp. Dar tu, pe unde ai umblat? 

— Am fost la Mallorca. Eşti bronzată? 

— Vino să vezi. 

— Aş vrea, dar nu ştiu... Trebuie să vorbesc cu taică-meu. Te sun 
mâine. 

Porritos sună în dimineaţa următoare şi îi dădu raportul. Se 
simţea bine şi-i părea rău de cele întâmplate. 

— Ti-am stricat vacanta. Noroc că ti-au mai rămas nişte zile. 

9 9 9 9 



— Tu n-ai nicio vină. Când ţi-e rău, ţi-e rău. Noi, medicii, din asta 
trăim. Dar trebuie să te consulte cineva. 

— Mă gândesc să mă duc la policlinică chiar în după-amiaza asta. 

— Dacă vrei, vin cu tine. 

— Nu, nu-i nevoie. E un fleac. Te sun deseară să-ţi spun cum a 
fost. 

II sună şi îi spuse că totul era în ordine. Nu-i găsiseră nimic. 
Poate ceva de natură virală sau vreun aliment care nu-i căzuse bine. 
Vara, cu căldurile astea, se mai întâmplă... In insule e şi mai rău, 
căci toate sunt aduse cu vaporul. Până şi apa minerală e 
contaminată la traversare. 

— Mă bucur că eşti bine; pot să-l duc pe tata la cura lui balneară. 

— Cură balneară? 

— Ape termale, jocuri de noroc şi infirmiere care îi fac masaj. 
Tata se duce în fiecare an şi se întoarce ca un bujor. 

— Să văd cum te întorci tu! 

— Sunt doar pe post de însoţitor. Ai grijă de tine. 

* 

Clotilde nu îşi disimulă bucuria revederii. Mauricio era fericit. 
Iniţial, se temuse că-1 va hărţui cu întrebări legate de presupusele 
zile petrecute la Mallorca, dar îşi dădu imediat seama că temerile lui 
erau nefondate. Fie Clotilde nu suspecta nimic, fie prefera să nu se 
întristeze iscodind natura aventurilor sale. 

Pe înserat, Clotilde îi propuse ca în loc să se întoarcă la Barcelona 
să caute o cameră şi să înnopteze acolo. 

— E plin peste tot. 

— Hai să vedem. 

La două hoteluri nu găsiră nimic. Rezervările erau făcute de luni 
de zile. Nici la al treilea nu aveau nimic liber, dar fata de la recepţie 
îi întrebă dacă aveau maşină şi le oferi o cameră dublă cu terasă, la 
câţiva kilometri de San Feliu, pe drumul ce străjuia litoralul. 



Mauricio şi Clotilde se duseră să vadă locul. Camera era mică, cu 
pereţi văruiţi, mobilată mai degrabă cu zgârcenie decât cu 
simplitate, însă de pe terasă se vedeau ţărmul şi marea. 

— îmi place, spuse Clotilde. Ia-o pentru toată săptămâna. 

— N-am nimic la mine. 

— Cumpărăm haine la Playa de Oro. Tot trebuia să-ţi înnoieşti 
garderoba. 

Mauricio acceptă propunerea. Plăti pentru toată săptămâna, luă 
cheile şi se îndreptară imediat spre Playa de Oro. Deşi era târziu, 
magazinele erau deschise. Străzile, prăvăliile, restaurantele şi 
barurile erau înţesate de lume. Pe stradă trecură nu mai puţin de 
douăzeci de motociclete enorme, de capacitate cilindrică mare, 
conduse de ţipi burtoşi, bărboşi, în scurte de piele şi cu căşti 
militare. Mauricio spuse: 

— Ce mai figuri! 

— Fel de fel. 

Mauricio îşi cumpără două slipuri, nişte pantaloni, o sahariană, 
patru cămăşi, nişte sandale şi câteva schimburi. Apoi, încărcaţi cu 
plase, se duseră să cineze la un restaurant. De acolo, Clotilde îşi 
sună părinţii şi le spuse să nu fie îngrijoraţi dacă în noaptea aceea va 
lipsi de acasă. 

Din cameră se auzeau valurile izbindu-se de ţărmul stâncos. Pe la 
patru îi deşteptă un bubuit teribil. Ieşiră pe terasă şi zăriră trupa de 
motociclişti defilând solemn pe şosea. Pe Mauricio îl cuprinse 
indignarea, dar pe Clotilde o umflă râsul. 

— Uită-te la ei: bătrâni, graşi, urâţi şi îndrăgostiţi de motocicletele 
lor. N-aş vrea să fiu aşa. 

— Dacă reuşeşti, nu uita să mă anunţi. Până atunci, mă întorc în 
pat. 

Dar nu mai putură dormi şi stătură de vorbă până la răsăritul 
soarelui. 



în ziua aceea Clotilde se simţi obligată să-şi însoţească mama la 
cumpărături. îşi consacră acestei activităţi o parte a dimineţii şi 
aproape toată după-amiaza. Mauricio se întreba de ce or fi avut 
nevoie de atâtea lucruri. 

în timp ce Clotilde era cu mama ei, el rămăsese la hotel. Se 
aprovizionase cu cărţi de la o librărie din Sunt Feliu şi-şi petrecea 
timpul pe terasa camerei, citind şi, uneori, aţipind. După care se 
duse s-o caute pe Clotilde pregătit să-i preia din iritarea acumulată 
în timpul cumpărăturilor. 

Pe Clotilde, maică-sa o scotea din ţâţâni. 

— Mama e o femeie frustrată care încearcă să-şi compenseze 
lipsurile cumpărând fără să se oprească. E doar o uşurare de 
moment, însă, de fapt, e o chestie contraproductivă. Toate i se par 
întoarse pe dos. Dacă văicăreala ar fi plătită, am fi bogaţi. Evident, 
nu suntem, şi asta o consumă, dar n-o împiedică să cheltuiască în 
continuare în prostie. Şi culmea, e convinsă că economiseşte dacă 
pierde ore întregi comparând preţurile până îl găseşte pe cel mai 
bun. 

Clotilde se temea să nu fie catalogată drept genul acesta de 
femeie. Ca să nu i se întâmple aşa ceva ar fi umblat chiar şi în 
zdrenţe. Uneori, Mauricio ar fi vrut să cumpere ceva care îi atrăsese 
ei atenţia, însă Clotilde refuza şi era gata să se supere de parcă ar fi 
încercat s-o mituiască. 

Avea un caracter aprig, dar, din fericire, iritările ei durau puţin. 
După ce se tânguia, redevenea fiinţa jovială dintotdeauna. Mauricio 
ştia şi nu se impacienta. 

După câteva zile, Clotilde îl invită să cineze la ei acasă. Le vorbise 
părinţilor despre el, iar aceştia doreau să-l cunoască. 

— Mor de curiozitate. 

— Eu nu. 



— Ei! Tata e plictisitor, dar e inofensiv, iar mama vorbeşte mult şi 
nu spune nimic. Tu nu ai de făcut decât să te arăţi băiat de treabă şi 
să mănânci tot. 

— Ah, deci nu sunt băiat de treabă? 

— Depinde. 

Mauricio se prezentă cu nişte dulciuri şi nişte flori. In timpul 
cinei vorbiră doar despre lucruri obişnuite. Părinţii Clotildei erau 
timizi. Se uitau neliniştiţi la Mauricio, de parcă el ar fi fost cel care 
trebuia să-i examineze pe ei şi nu invers. Nu păreau interesaţi să 
afle nimic despre el, în afară de două sau trei întrebări legate de 
profesia lui. Dacă Mauricio începea să povestească ceva, îl 
întrerupeau imediat. 

După cină, Clotilde şi Mauricio ieşiră să se plimbe. 

— Cum a decurs evaluarea? o întrebă Mauricio. 

— Bine. S-au liniştit. 

— Normal, sunt ginerele ideal. 

Incheindu-se săptămâna, Mauricio se întoarse fără tragere de 
inimă la Barcelona. Clinica de stomatologie era tot închisă, soarele 
continua să ardă, însă el convenise cu Rabus că în a doua jumătate a 
lui august se va ocupa de cabinetul de la Mataro. 

înainte să părăsească hotelul din Sunt Feliu rezervă camera 
pentru sfârşitul săptămânii următoare. 

La Barcelona găsi pe robot mai multe mesaje de la Porritos. Toate 
spuneau acelaşi lucru: să ia imediat legătura cu ea. 

A doua zi se duse la Mataro. Cum avea mai puţin de lucru decât 
prevăzuse, îşi planifică toate consultaţiile în aşa fel încât să poată 
pleca de joi seara la San Feliu şi să stea acolo până marţi. 

De la Mataro se duse la Porritos, în Santa Coloma. Sună la 
interfon, dar nu îi răspunse nimeni. Sună şi la alte etaje până îi 
deschise unul dintre vecini. Mauricio îl întrebă despre Porritos. 
Bărbatul îi spuse că nu ştia nimic, dar îi deschise uşa de la intrare. 



Mauricio urcă şi lipi pe uşă o foaie de hârtie pe care scrisese: „M-am 
întors. Sună-mă." Dar Porritos nu sună nici în noaptea aceea, nici în 
zilele următoare. 

* 

Mauricio petrecu un lung sfârşit de săptămână la Sunt Feliu. 
Vremea era foarte frumoasă şi plajele pline. Nişte prieteni ai 
Clotildei o invitară sâmbătă la o plimbare cu iahtul lor. Mauricio nu 
dorea să se amestece în planurile ei şi insistă să rămână la ţărm, dar 
ea îl obligă s-o însoţească şi, cu toate că îl prezentă doar cu numele, 
fără să adauge alt calificativ, atitudinea ei a lăsat să se înţeleagă că 
aveau o relaţie specială, iar proprietarii iahtului îl tratară pe 
Mauricio cu toată încrederea şi deferenţa cuvenite. 

— Nu-ţi poţi închipui cum s-a schimbat această zonă. Dezastrul a 
început în anii '60, ca peste tot în Spania, odată cu boom -ul turistic. 
Am crezut că odată cu democraţia vor dispărea speculaţia şi 
neregulile, dar situaţia a continuat ca şi până atunci, ba chiar s-a 
înrăutăţit văzând cu ochii. Primăriile sunt la cheremul 
constructorilor, iar investitorii nu dau doi bani pe ecologie şi peisaj, 
pentru că totul e de vânzare. Străinii cumpără orice gunoi: nu-i 
interesează decât soarele şi să cumpere ieftin, cu bani negri. Pentru 
ei e o chestie şic. 

Mai rămăseseră încă locuri sălbatice, unde formaţiunile stâncoase 
făceau imposibilă orice construcţie. Acolo, apa era limpede şi se 
auzea doar larma tristă a pescăruşilor. Totuşi, apropiindu-se de 
coastă, constatară că rada porturilor şi locurile de ancoraj erau 
ocupate de ambarcaţiuni de diverse mărimi. 

— In weekenduri se produc adevărate blocaje. Oamenii îşi 
cumpără ambarcaţiuni enorme cu care ar putea face ocolul lumii, 
dar le folosesc doar pentru a-şi lua acolo aperitivul şi pentru a citi 
revista Hola, spuse proprietarul iahtului. 

— Asta facem şi noi, spuse soţia lui. 



— E adevărat, recunoscu proprietarul iahtului. Te vâri în datorii 
ca să-ţi cumperi o barcă şi te gândeşti că vei umbla printre insule 
greceşti sau mai ştiu eu unde. Dar, de fapt, nu ai niciodată timp de 
aşa ceva. 

— Nici chef, punctă soţia lui. 

După câte se părea, femeia îl contrazicea sistematic. 

Mauricio deduse că amândoi se cunoşteau din copilărie, probabil 
se logodiseră la grădiniţă şi acum exista între ei o simbioză 
viscerală, puţin infantilă, în care tandreţea ocupa un loc excentric, 
rezervat situaţiilor de urgenţă, dar lipsea din convenţiile cotidiene. 

Intr-un mic golf făcură baie şi se întoarseră destul de târziu. 

— Hai să mâncăm undeva, spuse Mauricio, ai tăi or fi terminat 
deja. 

— Aşa crezi tu. Ne aşteaptă pe amândoi. 

— Puteai să-mi spui. Nu sunt îmbrăcat corespunzător şi nici nu 
mai am timp să mă schimb. 

— E bine aşa cum eşti. 

— Nici măcar nu m-am bărbierit. Şi sunt plin de sare. 

— Spune că ai abandonat medicina şi că te-ai făcut pirat. 

— Ţi-ar plăcea? 

— Ce? Să fii pirat? Nu. Să fim serioşi. 

— Vreau să spun dacă ţi-ar plăcea să fiu mai puţin convenţional. 

Lui Mauricio nu i se părea un capăt de lume să fie convenţional, 

dar se temea de mediocritate. La vârsta lui nu ieşise în evidenţă în 
niciun domeniu, nu se îmbogăţise şi se socotea un om plictisitor, 
lipsit de originalitate, fără iniţiative şi fără capacitate de 
transgresare. 

Atât în ambianţa familiară şi circumspectă de la Sunt Feliu şi din 
împrejurimi, cât şi în cea de rând şi vulgară de la Playa de Oro, 
întâlnea motive de reflecţie: o maşină sport, o vilă elegantă, o 
grădină cu clientela unui hotel de lux, îmbrăcată conform etichetei. 



Pe toate le punea în relaţie cu propria sa condiţie şi se întreba cine 
erau acei oameni şi pe ce căi ajunseseră la poziţia pe care o afişau 
acum ostentativ. Poate că trebuie doar să-ţi propui, se gândi 
Mauricio. 

Aceste gânduri îl distrăgeau de la plictisitoarea serată 
programată cu părinţii Clotildei. Era evident că erau mulţumiţi de 
relaţia pe care o vedeau tot mai serioasă, mai cu seamă prin ce era în 
el previzibil, respectabil şi solid. Cu siguranţă că gândeau: dacă ea 
ţine la el cu adevărat, atunci el va şti s-o aducă pe calea cea bună. 
Pentru asta îl apreciau, dar nu-1 admirau ca persoană. Cât despre 
profesia lui, o socoteau rentabilă, dar respingătoare şi lipsită de 
prestigiu social. 

Pe Mauricio, mesele acelea îl deprimau. Intre şubrezenia tatălui şi 
pretenţioasa lipsă de substanţă a mamei se crease un ţesut familiar, 
alcătuit din tăceri şi capitulări, la care Clotilde părea să fi aderat în 
pofida protestelor sale. Văzând-o în acel microcosmos anodin şi 
ritualic, Mauricio simţea că ea nu-i va aparţine niciodată în 
totalitate, de parcă ar fi împrumutat-o, chiar şi atunci când ceilalţi 
componenţi ai nucleului familial vor fi dispărut din această lume, 
fără să lase altceva în urma lor decât amintiri derizorii, deformate 
de absenţă şi amplificate de permanenta confruntare cu realitatea şi 
cu inevitabila decepţie provocată de timp. 

Se gândea atunci la Porritos, care îl dorea cu o tandreţe dincolo 
de condiţii şi aşteptări. 

La Barcelona nu găsise decât trei apeluri de la tatăl său: două de 
vineri şi unul de luni. La Caldas totul era în regulă, dar să nu uite 
să-i telefoneze, din când în când, maică-sii, la Londra. 

Mauricio o sună pe maică-sa cu speranţa că n-o v-a găsi acasă, 
dar aceasta ridică receptorul. 

— Londra e fantastică, fiule, fantastică. Ai crede că toate-s închise 
vara, nu-i aşa? Ei bine, nu! Totul funcţionează, de parcă am fi în plin 



sezon. Câte magazine, fiule, şi ce de haine! Ei da, preţurile, pân' la 
cer. Alaltăieri, ca să nu merg mai departe, am văzut o haină pentru 
tine, care ţi-ar fi plăcut. Dacă aş fi putut, ţi-aş fi cumpărat-o, îţi jur. 

— N-am nevoie, mamă, am de toate şi, pentru că stau toată ziua 
în halat, hainele îmi ţin o grămadă. 

— Şi expoziţiile: ba la Naţional Gallery, ba la Tate... 

— Văd că nu te opreşti. 

— Niciun minut. Azi m-ai găsit din întâmplare; de obicei, dacă 
într-o zi nu e una, e alta. Ieri am fost invitată la o cină şi cum nu 
aveam altceva mai bun de făcut m-am dus, fără să ştiu în ce mă bag. 
Ulterior s-a dovedit că cina avea loc la reşedinţa ambasadorului 
Norvegiei, îţi închipui? Chiar la ambasada Norvegiei, în faţa curţii 
de la St. James. Şi pe cât că nu ştii ce ni s-a servit la cină? 

Mauricio răsfoia amuzat o revistă de stomatologie sosită recent şi 
ezită să răspundă. Faptul nu-i trecu maică-sii neobservat. 

— Dacă nu te interesează, nu-ţi povestesc. 

— Mamă, pentru numele lui Dumnezeu, de ce crezi că m-ar 
interesa meniul domnului ambasador? 

— Dacă nu te interesează ce fac, de ce mă mai suni? 

— Nu fi atât de susceptibilă, mamă. 

— Aşa, acum sunt susceptibilă, şi mai ce? 

— V-au dat somon, cu siguranţă. Somon afumat. 

— Ei, uite că nu, domnule doctor, nu ne-au dat somon. Şi de 
altfel nici nu mă gândesc să-ţi spun. Ştiu că n-am fost în stare să-ţi 
ofer afecţiunea la care aveai dreptul de la o mamă comme ilfaut. 

— Mamă, de ce schimbi subiectul, după ce m-ai făcut curios? 
Dacă nu v-au dat somon, ce v-au dat? 

— Nu, dacă nu m-ar interesa ce gândiţi voi, soră-ta şi cu tine. Cel 
puţin ea are curajul să mi-o spună în faţă. De două ori din trei, vine 
la Londra pentru cumpărături, teatru, ce se nimereşte, nu contează. 
Dă buzna fără să mă întrebe dacă îmi convine sau nu. Iar eu nu 



spun nimic, desigur. La urma urmei, e fata mea. Cer doar puţină 
recunoştinţă. Sau, dacă nu, puţină politeţe. Cer doar puţină politeţe, 
e mult? Sigur, cu tine e chiar mai rău. Ţie totul ţi-e indiferent... 

Mauricio percepu un suspin smiorcăit la celălalt capăt al firului. 

— Mamă... 

Răspunsul întârzie o clipă. 

— Ce? 

— Chiar nu vrei să-mi spui ce ai mâncat la cină, la ambasadorul 
Norvegiei? 

— Paella. 

— Ai dreptate: n-aş fi ghicit niciodată. 

— Nici mie nu mi-a venit să cred. Inchipuie-ţi. Ştii cum îl cheamă 
pe regele Norvegiei? 

— Olaf. 

— Da. 

— Asta-i uşor. 

— Fericita sa maiestate Olaf al V-lea, regele vikingilor. Pare o 
glumă, nu? 

— Da, mamă. 

— L-ai văzut pe taică-tu, în ultimul timp? 

— Da, e bine. E la Caldas. 

— Si tu? 

9 

— Bine, ca de obicei. 

— Ai grijă de tine. 

— Şi tu! La Londra clima e ciudată rău. Salută-1 pe Big Ben. 

După care închise, făcu un duş şi se vârî în pat cu o carte. Se 

temea că în urma discuţiei cu maică-sa somnul îl va ocoli, dar 
adormi la a doua pagină. 

îl trezi telefonul. Se uită la ceas: douăsprezece şi un sfert. 

— Domnul doctor Greis? 

— Eu sunt. 



— Mauricio Greis? 

— Da, cu cine vorbesc? 

— Părintele Serapio. Sper că nu te-am... 

— Nu, ce s-a întâmplat? 

Mauricio înţelese că era ceva de rău. 

— Trebuie să vorbesc cu tine. Te sun de două zile, dar... 

— Am fost plecat. De ce mă cauţi? 

— Nu vreau să-ţi spun la telefon. 

— E atât de grav? 

— Dacă-mi spui unde stai vin într-o clipă. Sunt cu motocicleta. 
Dacă eşti de acord, evident. 

Mauricio îi dădu adresa. Clericul sosi imediat. îşi agăţă în cuier 
scurta slinoasă şi rău mirositoare şi se aşeză pe canapea. 

— N-am întâlnit nicio maşină pe stradă. Oraşul pare pustiu. îmi 
place. 

— Fără ocolişuri, părinte, ce s-a întâmplat? 

— Porritos e bolnavă. 

— Mă gândeam eu. I-a fost rău când era cu mine, dar îşi revenise 
binişor. A recidivat? E acasă? 

— Nu. La spital. La început nu ştiau despre ce e vorba şi au 
internat-o pentru analize. 

— Ce i-au găsit? 

— Ce-i mai rău. 

Părintele Serapio îşi aprinse o ţigară. Fără să zică ceva Mauricio îi 
împinse o scrumieră. 

— Mi-a spus că a încercat de mai multe ori să te anunţe. Dar, cum 
nu răspundeai la mesaje şi pentru că nu voia să-ţi lase vestea pe 
robot, mi-a cerut să te găsesc. Ei nu-i arde de nimic, îţi poţi închipui. 

— O să mă duc s-o văd. 

— îţi va fi recunoscătoare, spuse părintele Serapio şi adăugă 
imediat: Eşti medic, nu trebuie să-ţi explic. Porritos mi-a spus că ai o 



iubită. Va trebui s-o pui în gardă. Poate un bileţel, căci nu văd altă 
soluţie. 

— Ţi-a spus Porritos că am o iubită? De unde a scos-o? 

— Tu trebuie să-i fi spus, sau aşa o fi înţeles ea. Nu mai contează. 
De fapt, de ce să ne amăgim: nu mă interesează soarta ta sau a 
iubitei tale. Mă preocupă Porritos. Dacă vrei să crezi altceva, n-ai 
decât. 

— Să terminăm cu prostiile. De când are virusul? 

— Nu i-au spus, probabil nici nu se ştie. Porritos s-a lăsat de 
înţepături de câţiva ani buni. Poate că e o decompensare. Toţi o fac. 
Aşa încât chestia poate părea de dată recentă sau mai veche. în fine, 
tu ştii mai bine decât mine. 

— Da, ştiu ceva. Incubaţia e lungă. Boala nu se manifestă decât 
după un număr de ani. 

Părintele Serapio ridică din umeri. 

— Te mai ocupi de politică? întrebă el după câteva clipe. 

— Nu m-am ocupat niciodată de politică. Atunci a fost o 
întâmplare. 

— Mai bine. Nici unui partid nu-i convine un candidat infectat. 

— Niciun cleric. 

— Eu sunt curat. 

— Nu băga mâna-n foc. 

Părintele Serapio îşi stinse ţigara şi se ridică de pe sofa. 

— Bine, am plecat. 

— Nu suntem prieteni, dar poate ar trebui să ţinem legătura. 
Cum dau de tine? 

— îţi dau telefonul meu. Dacă nu mă găseşti, lasă-mi un mesaj. 
Voi merge la spital de câte ori voi putea. Dacă vii şi tu, s-ar putea să 
ne întâlnim acolo. 

Scoase din buzunar un carneţel şi un pix, îşi notă numărul, rupse 
foaia şi i-o întinse lui Mauricio. Apoi deschise uşa, ieşi fără să-şi ia 



rămas-bun şi o închise în urma lui. 

Mauricio se întrebă dacă s-o trezească pe Clotilde şi s-o prevină 
sau dacă nu era mai bine să aştepte până a doua zi. Până la urmă, se 
hotărî să aştepte. 

Dimineaţa, la prima oră, îi telefonă unui prieten, tot medic, şi-i 
povesti cele întâmplate. Acesta îl chemă la cabinet şi-i întinse două 
trimiteri pentru laborator: una pentru el, cealaltă pentru Clotilde. 

— Testul e valabil doar dacă e pozitiv. Dacă nu, va trebui să-l 
repetaţi, mai târziu. Poate fi o infecţie cu larve. Cât timp a trecut de 
la relaţia cu fata? Mă refer la bolnavă. 

— Mai multe luni. 

— Ar fi trebuit să te protejezi. 

— Cine-o face? 

— Da, ştiu. Dar cu femei din astea... 

Pe Mauricio l-a durut că se referea la Porritos în aceşti termeni. 

După ce îşi făcu analiza, se urcă la volan şi se duse la Sunt Feliu. 

— Ce surpriză! spuse Clotilde văzându-1. 

— Nu te bucura. Am venit pentru o problemă foarte serioasă. Să 
mergem undeva ca să vorbim în linişte. 

Lumea era la plajă sau la piaţă. Găsiră imediat un bar gol pe 
Paseo Maritimo. Se aşezară la umbra unui copac şi Mauricio îi 
povesti tot. Clotilde ascultă atentă şi la urmă spuse: 

— Deci tu umblai cu alta, în timp ce-mi făceai declaraţii de 
dragoste. 

Mauricio înţelese că ea nu-şi dădea seama de gravitatea situaţiei. 

— Da, am avut o aventură. Dar asta nu invalidează ceea ce ţi-am 
spus şi nici nu îmi modifică sentimentele. Acum, altceva e 
important. Mâine-dimineaţă trebuie să vii cu mine la Barcelona şi să 
îti faci analizele. Si dacă... Nu mi-o lua în nume de rău, dar nu 
putem umbla pe ocolite. Dacă în ultimele luni ai fost şi cu un alt 
bărbat, cel mai bine ar fi să-l avertizezi. 



Clotilde se încruntă. 

— Nu ştiu ce să cred. Am nevoie de timp ca să mă obişnuiesc cu 
ideea. Du-te şi vino deseară, la ultima oră. 

Mauricio îşi luă maşina şi porni spre un golf din apropiere. Era 
lume multă şi nu i-a fost uşor să găsească un loc de parcare, la 
umbră. Apoi se plimbă pe plajă. Nu avea slip şi nici prosop. Se uită 
la copiii care făceau baie sau se jucau în nisip şi îl cuprinse o 
indispoziţie în care nu era nici tristeţe, nici mânie, nici teamă. 

Perspectiva morţii nu-1 impresiona. Se simţea bine şi, pentru că 
nu percepea niciun pericol iminent, moartea continua să i se pară 
ceva abstract. Nu credea în lumea de dincolo şi cu atât mai puţin în 
scenografia demodată a paradisului şi a infernului. Era ca şi cum 
străvechile lui gene evreieşti l-ar fi imunizat împotriva barocului 
imaginar şi tenebros al Contrareformei. In schimb, alte viziuni de 
dincolo de mormânt erau capabile să-l surprindă: o lume 
întunecată, imobilă, tăcută şi solitară. Dar formaţia lui intelectuală îi 
spunea că era vorba de spaime ancestrale. De bine, de rău, moartea 
nu avea mistere. Se întrerupea doar comunicarea cu o ambianţă care 
îi oferea în clipa aceea puţine atracţii. Se gândea că, dacă ar fi fost să 
moară subit, ar fi părăsit o viaţă destul de searbădă, alcătuită din 
proiecte irealizabile, speranţe frustrate şi vise neîmplinite. Nu 
profitase de toate ocaziile ieşite în cale pentru a-şi făuri un viitor 
care îi dispărea acum din faţa ochilor. Dacă ar fi să mă nasc din nou, 
aş face altfel, se gândea; dar asta nu se va întâmpla. Viaţa mi-a fost 
oferită o singură dată şi am ratat-o prosteşte. 

Fugind de soare se refugie într-un restaurant. Era devreme, însă 
mulţi străini erau deja la masă. Ceru o bere şi un platou cu calamari 
a la romana. Când i-a fost adusă comanda se întrebă dacă n-ar fi 
trebuit să-l avertizeze pe chelner în legătură cu primejdia 
contaminării, recomandând spălarea cât mai atentă a paharului, a 
platoului şi a tacâmurilor. Apoi se gândi la activităţile lui 



profesionale. Pe moment, nu mai putea să lucreze şi trebuia să-şi 
informeze cât mai repede asociatul. 

Obosit şi ameţit de căldură şi de bere, se întoarse la maşină şi în 
ciuda zgomotului adormi. 

Se trezi însetat şi transpirat, dar nicidecum anxios. Dormise 
liniştit şi fără coşmaruri. Treaz, îl năpădi ruşinea şi umilinţa de a fi 
etalat în faţa Clotildei şi a lui Porritos latura cea mai urâtă a 
personalităţii sale. Se gândea că amândouă aveau suficiente motive 
să-l dispreţuiască. 

Pentru a-şi ocupa timpul pe care îl avea la dispoziţie, se întoarse 
la Sunt Feliu şi intră în librărie, cum făcuse de multe ori până atunci. 
Librarul îi prezentă noutăţile. Mauricio se gândi că în situaţia lui nu 
avea rost să se ocupe de noutăţi. Nici măcar operele importante nu 
meritau să fie citite, şi le amână pentru o ocazie mai potrivită. 
Marile opere ale literaturii universale. Acum, perspectiva morţii 
anula în mod egal şi trecutul, şi viitorul. Rămânea doar prezentul 
efemer şi anost şi incapacitatea lui definitivă de a profita de el. 

Pentru a nu-1 dezamăgi pe librar, cumpără o carte despre Sunt 
Feliu. Era o ediţie veche, probabil valoroasă, de fapt, foarte ieftină. 

— Cartea asta nu mai interesează pe nimeni. Nici pe cei de aici, 
nici pe străini, spuse librarul. 

Mauricio se opri pe o terasă de pe Rambla, ceru o cafea şi o sticlă 
de apă minerală şi începu să citească istoria localităţii Sunt Feliu. 
Sufla o briză umedă, răcoroasă, cu miros de mare şi de combustibil 
înecăcios de la ambarcaţiuni. Portul era mic. Spre deosebire de alţi 
locuitori de pe coastă, cei din Sunt Feliu nu trăiseră de pe urma 
pescuitului, ci a plutei provenite din pădurile din zonă. Din plută se 
fabricau dopuri folosite la îmbutelierea şi exportul vinului şi a 
şampaniei din celelalte regiuni ale Cataloniei. Mai târziu, competiţia 
cu industria dopurilor de plută a ruinat economia localităţii şi aşa a 
rămas până la apariţia turiştilor. în carte existau pagini cu fotografii 



alb-negru, decolorate: domni cu pălării, muncitori cu şepci şi 
şorţuri, o cale ferată îngustă, case albe şi bărci cu pânze. Portul era 
singurul lucru neschimbat. Restul ţinea de un trecut care abia putea 
fi recunoscut, naiv şi în aceeaşi măsură sumbru. 

Mauricio se gândea că totul era făcut să piară şi să se transforme. 

în jur, grupurile de străini beau şi vorbeau cu glas tare. La o masă 
mai depărtată trei fete începură să cânte până ce râsetele le obligară 
să se oprească. Mauricio se simţi ridicol că filosofa în mijlocul unei 
nepăsări generale. 

La apusul soarelui se duse s-o caute pe Clotilde. 

Aceasta formulă o scuză care să le justifice plecarea. Tatăl ei 
spuse: 

— Aveţi grijă pe şosea. Fără viteză. 

— Aş vrea eu! zise Mauricio arătând spre maşină. Cu rabla asta... 

— Să vedem, poate ne cumpărăm alta. 

— După ce trece vara. 

Pe drum nu-şi vorbiră. 

La intrarea în oraş Mauricio o întrebă dacă vrea să cineze undeva, 
dar Clotilde refuză, clătinând din cap. 

— Să te duc acasă? 

Clotilde încuviinţă. 

— Nu vreau să te las aşa. 

— Cum? 

— Descurajată. 

— După ce tu... 

— Eşti supărată pe mine? 

— Tu ce crezi? 

Mauricio nu spuse nimic. 

Opri maşina în faţa casei. Rămaseră o clipă tăcuţi. Până la urmă 
Clotilde zise: 

— Dă-mi trimiterea. Prefer să mă duc singură la analiză. Apoi mă 



întorc la Sunt Feliu cu autobuzul. Şi adăugă imediat: Tu ce vrei să 
faci? Cu fata aia, vreau să spun. Dacă e bolnavă, doar n-o s-o laşi 
aşa, în voia sorţii. 

— Vorbim altădată. 

— Mi-e totuna, zise Clotilde. 

Coborî din maşină şi deschise uşa casei fără să-şi ia rămas-bun. 

* 

Mauricio ajunse la spitalul unde era internată Porritos, sub un 
soare năucitor şi în miros de peşte prăjit. Spitalul se înălţa ca atâtea 
alte clădiri la marginea tot mai degradată a cartierului Barceloneta. 
Era un edificiu rectangular, cu patru etaje, construit cu materiale de 
proastă calitate, roase de umezeala mării. Pereţii din interior erau 
înnegriţi, iar tencuiala crăpată. 

Văzându-1 că intră în salon Porritos îşi acoperi capul cu cearşaful. 

încăperea avea două paturi despărţite de o draperie. în patul de 
alături zăcea o femeie solidă, îmbrăcată cu nişte pantaloni de 
culoarea pielii şi o cămaşă transparentă. 

— Dumnezeule, spuse aceasta, observând gestul lui Porritos. 

— Spune-i să plece, Remedios, zise Porritos; nu vreau să mă vadă 
şi nici să-l văd. 

— N-o lua în seamă, spuse Remedios. Suspină după dumneata 
zile în şir, iar noaptea îi trage cu plânsu' că n-ai venit. 

De sub cuvertură Porritos lansă un strigăt îndurerat. Mauricio 
exclamă: 

— Ce-i cu chestia asta?! 

Porritos bolborosi ceva de neînţeles. 

— Nu înţeleg ce spui. 

— Apropie-te. 

Mauricio se apropie de capul ei acoperit. 

— Te-am sunat de nu ştiu câte ori. Nu ca să te avertizez, ci ca să- 
ţi cer iertare. 



— N-ai făcut-o înadins. Asta-i viaţa. 

— O să mor, nu? 

— Dacă o să stai tot aşa, cu siguranţă. 

Porritos îşi scoase capul la iveală. Era palidă şi avea eczeme pe 
faţă şi pe gât. Mauricio constată că era mai rău decât crezuse. 

— Nu mă atinge, spuse ea. 

Mauricio nu avea de gând s-o facă, dar îşi puse mâna pe 
genunchiul ei. Ii simţi febra prin cearşaf. Porritos spuse: 

— Vorbeşte cu doctorul. Pe mine mă minte, dar ţie o să-ţi spună 
adevărul, iar tu înţelegi. Apoi îmi explici. Ştiu deja ce am, dar în 
afară de asta nimeni nu-mi spune nimic. Promite-mi că n-o să mă 
amăgeşti doar ca să mă linişteşti. Promite-mi. 

— Nu-ţi promit nimic, dar vorbesc cu medicul dacă îmi spui cum 
îl cheamă. 

— Nu ştiu. Doctorul cutare. Are mustaţă. 

— Atunci îl găsesc imediat, râse Mauricio, şi, văzând că Porritos 
începe să plângă, adăugă: Nu fi proastă. Am glumit. O să-mi spună 
infirmierele. Ai nevoie de ceva? 

— Nu. N-am fost niciodată atât de bine îngrijită. 

Mauricio află cine era medicul care răspundea de etaj şi se duse 
să-l vadă la biroul lui din spital. 

— Oh, stomatolog! exclamă acesta văzându-i cartea de vizită. In 
Statele Unite au apărut cazuri interesante. 

— Sper să nu fie şi al meu. 

Medicul se numea Sânchez şi era un bărbat tânăr, atletic, brunet 
şi dichisit. 

— In locul tău n-aş fi foarte îngrijorat. Sunt foarte rare cazurile de 
contagiere heterosexuală. Până în prezent. Despre virusul ăsta 
blestemat nu se ştie încă nimic. 

— Si fata? 

» 

— Nu scapă. O să ţină cât o să ţină, dar la un moment dat tot se 



rupe aţa. Răul e mai vechi. Din câte am văzut au fost deja câteva 
episoade, dar nimeni n-a ştiut să le diagnosticheze. Ţară de 
nenorociţi. 

— Ar fi trebuit să-mi dau seama, spuse Mauricio. Poate am fost 
neglijent. 

— Nu. Bacteriile oportuniste au simptome comune. încă avem 
caş la gură. Partea proastă e că vom afla curând. Pentru că se va 
transforma într-o epidemie. 

Se juca cu o pavea de lemn şlefuit pe care o ţinea pe masă pe post 
de obiect decorativ sau de prespapier. Apoi, văzând că Mauricio nu 
zicea nimic, adăugă: 

— Aici nu poate sta la nesfârşit. Are familie? 

— Da, dar Dumnezeu ştie pe unde. 

— Nu vor vrea să se lege la cap, nu? 

— N-am idee. 

— E o problemă. 

Mauricio îi înşiră lui Porritos nişte neclarităţi, cum că trebuie să 
aibă răbdare şi încredere şi îi promise că va veni zilnic dacă 
obligaţiile i-o vor îngădui. 

Ieşind din spital se simţi oarecum uşurat. 

Pe plajă lumea transpira şi-şi făcea siesta. Din patru beţe scurte şi 
un cearşaf cineva încropise un umbrar ce proteja o femeie foarte 
grasă cu un costum de baie negru. Când respira, grăsana făcea să 
tremure cearşaful. Un câine râios trecea pe lângă turişti mârâind şi 
arătându-şi dinţii. 

Mauricio se refugie pe nişte străduţe umbroase. Mirosul 
mâncărurilor şi al gunoaielor era însă înăbuşitor. în uşa unui birt, 
un tânăr cu straie negre şi şorţ recita: 

— Biban de mare şi merluciu prinşi prin traulare şi unde mai pui 
că avem langustă şi pui. 

Era palid şi părea gata să leşine. Mauricio se apropie şi-i spuse: 



— Eşti deshidratat. 

— Da' ce te priveşte? 

— Sunt medic. 

— Atunci vezi-ţi de treabă şi lasă-mă-n pace! 

— Cum vrei! 

Rezultatul analizelor a fost negativ atât pentru Clotilde, cât şi 
pentru Mauricio, dar medicul îi recomandă acestuia să fie prudent. 

— Ar fi de dorit ca mai târziu să le repetaţi. Anticorpii întârzie 
uneori. 

— Cât? 

— Depinde. Cincisprezece zile, o lună. Foloseşte prezervativul. 

Lui Mauricio vestea îi stârni o euforie vremelnică. Brusc, toate i 

se părură provizorii, de parcă ar fi câştigat timp în faţa unui 
duşman implacabil. Poate că viaţa nu e decât o manevră distructivă, 
şi-a spus. 

Se hotărî să-i comunice chiar el Clotildei rezultatul analizei. 

Pe înserat, îşi luă maşina şi porni spre Sunt Feliu, dar la ieşirea 
din oraş aglomeraţia era atât de mare, încât se întoarse de la 
jumătatea drumului şi căută un restaurant cu aer condiţionat. După 
cină circulaţia se fluidiză şi ajunse la destinaţie exact la miezul 
nopţii. 

La părinţii Clotildei era lumină. Sună şi îi deschise chiar ea. Era 
desculţă şi purta o bluză largă, nişte pantaloni scurţi, deşiraţi, şi 
părul strâns la ceafă. Avea în mână o carte groasă. Văzându-1 pe 
Mauricio, spuse: 

— Aveam de gând să stau în casă şi să citesc. 

— Aş vrea să ieşim. 

— Bine. 

Lăsă cartea pe consola din vestibul şi ieşi în stradă aşa cum era. 
Mauricio îi admiră aplombul şi dezinvoltura. 

— N-ai nimic să-mi spui? întrebă Clotilde după ce o puse la 



curent cu noutăţile. 

— Nu mi-am pregătit nicio justificare. Ţi-am spus tot ce aveam 
de spus. Nu ştiu dacă asta echivalează cu adevărul sau cu 
sinceritatea. Ţi-am spus de mai multe ori că-mi pare foarte rău 
pentru tot ce s-a întâmplat. A fost un accident neobişnuit, pentru 
care mi-aş asuma toată responsabilitatea dacă aş şti în ce constă ea. 
In prezent, e doar un cuvânt fără conţinut. In legătură cu fata aia am 
puţine de spus faţă de ce ştii, dincolo de faptul că mi-e ruşine. Nu 
aveam nicio obligaţie faţă de tine, dar faptul că, dintr-un amestec de 
vanitate, desfrânare şi inerţie, m-am lansat într-o asemenea 
aventură a fost o josnicie şi o prostie. Mă crezi sau nu, pe durata 
acesbii episod lamentabil am continuat să fiu îndrăgostit de tine, 
aşa cum am fost şi înainte şi cum sunt şi acum. A trebuit să ajung la 
această răscruce ca să înţeleg cât de multă nevoie am de tine şi cât 
de mult însemni pentru mine. Evident, tot ce-ţi spun vine prea 
târziu. Dacă vrei să ne despărţim, voi înţelege şi mă voi resemna. 
Mă va durea mult, însă, dacă soarta va fi de partea mea şi voi avea 
timp, mă voi repune pe picioare şi-mi voi reface viaţa. Dar dacă, 
dimpotrivă, mă poţi ierta... 

Clotilde îl întrerupse. 

— Taci. Intre noi, până şi iertarea e un cuvânt fără conţinut. Nu 
am nimic să-ţi iert pentru că, aşa cum ai spus, nu ai avut şi nu ai 
nicio obligaţie faţă de mine. In privinţa mea sau a noastră, aveai însă 
o obligaţie de ordin mai general sau măcar una faţă de tine însuţi. 
Cred că o aveai şi că te-ai comportat ca un ticălos acţionând pe la 
spatele relaţiei noastre. în acest sens, m-ai înşelat. Faptul că în 
aceeaşi măsură ai înşelat-o şi pe fata aia nu reprezintă pentru mine o 
compensaţie. 

Făcu o pauză şi se opri să privească apa liniştită a portului. Din 
depărtare, se auzea muzica de duzină a unei orchestre ce interpreta 
vechi melodii de sezon. 



— Nu vorbesc de etică, continuă pe un ton coborât, ci de durere. 

înaintară o vreme tăcuţi. începuse să bată o briză rece şi umedă. 

Clotilde îşi încrucişă braţele. 

— Mi-e puţin frig. Să ne întoarcem. 

Mauricio nu ştia cum să-şi ia rămas-bun. în poarta casei, Clotilde 
îl îmbrăţişă cu delicateţe. 

— Ai grijă de tine. 

Mauricio o luă spre Barcelona. Când ajunse la Hostalric maşina 
începu să scoată un fum rău mirositor. Deşi pe indicatoarele de 
bord totul părea normal intră pe acostament şi opri motorul. 
Probabil că se defectaseră în acelaşi timp atât piesa, cât şi 
semnalizarea corespunzătoare. 

Se hotărî să aştepte câteva minute înainte să apeleze la un telefon 
de urgenţă, poate că problema se va rezolva de la sine. Noaptea era 
ostilă. Rămase înăuntru, cu geamurile închise. Maşinile treceau pe 
lângă el cu o asemenea viteză încât abia le putea identifica marca. 
Iar eu, cu vechitura asta, se gândea. Aerul dislocat de camioane îi 
zgâlţâia caroseria. 

Decât să se lase cuprins de iritare se hotărî să profite de situaţie şi 
să-şi cumpere o altă maşină. Starea în care se afla îl învăţase să nu-şi 
amâne nicio bucurie dacă se ivea ocazia. Iar, dacă va fi să moară în 
curând, cu atât mai mult trebuia să-şi ofere acest capriciu. 

Porni motorul. Emanaţiile încetaseră şi totul părea să funcţioneze 
normal. Conducând extrem de încet ajunse acasă fără neplăceri. 

A doua zi cumpără mai multe reviste cu automobile şi după o 
săptămână optă pentru o maşină decapotabilă. 

în ziua în care Porritos ieşea din spital se declanşase grevă în 
transporturi. 

Mauricio o aşteptă cu maşina la poarta spitalului. 

— Poftim, faimoasa maşină, spuse ea cu un surâs palid. 



— S-o vezi decapotată şi apoi să vorbeşti! Dar nu aici, că nu e 
locul cel mai potrivit. 

— O fi cineva acasă? 

O preocupau doar lipsurile la care era expusă. De restul nu-i 
păsa. 

— Da. 

Părintele Serapio vorbise cu o vecină şi aceasta îi promise că va 
aranja casa şi că se va ocupa, o vreme, de Porritos. Femeia era 
văduvă sau despărţită de bărbat şi trăia cu o fată, proastă şi 
guralivă, care obişnuia să dispară fără veste şi să reapară după un 
timp fără să spună unde fusese, nici cu cine, nici care a fost motivul 
dispariţiei. Pe durata acestor absenţe femeia era mai liniştită, deşi 
trăia foarte strâmtorată, căci fata aducea bani în casă. 

Părintele Serapio le promisese vecinei. Marcela, şi fetei ei, Corina, 
că munca le va fi plătită. 

Pe traseu, Mauricio şi Porritos nu remarcaseră nimic deosebit, 
dar ajungând la Santa Coloma găsiră străzile înţesate de poliţişti. 

— Mama mă-sii! exclamă Porritos. 

Pe stradă circulau, ca de obicei, vehicule şi pietoni, dar 
încordarea se simţea în aer. 

Mauricio era îngrijorat din pricina maşinii. I-ar fi plăcut să intre 
într-o parcare, dar nu putea s-o lase pe Porritos la poartă, aşa că 
urcă maşina pe trotuar şi o ajută să coboare şi să ajungă la 
apartamentul ei. 

Trecătorii îi priveau curioşi. Starea de decădere generală a lui 
Porritos contrasta cu figura ei exuberantă şi scotea şi mai mult în 
evidenţă gravitatea bolii. 

Intrând în locuinţă văzură cât de în serios luase doamna Marcela 
problema curăţeniei, dar şi cât de inutile îi fuseseră eforturile. 

Mauricio desfăcu bagajele. Porritos se aşeză în fotoliu şi porni 
televizorul. Se relua un episod din serialul Maşina fantastică. 



După ce lucrurile au fost puse la locul lor, Mauricio trase un 
scaun lângă fotoliu, se aşeză şi luă mâna lui Porritos într-a lui. 
Rămaseră aşa o vreme, în tăcere, urmărind peripeţiile maşinii 
fantastice. 

— Ce tâmpenie, zise Mauricio. 

— Nu-ţi bate joc! între tine şi maşina ta se întâmplă acelaşi lucru, 
spuse Porritos. 

Mauricio nu găsea niciun prilej pentru a pleca de acolo. într-un 
târziu sună cineva la uşă. Era doamna Marcela, care adusese un 
platou cu de-ale gurii. 

— N-am chef, făcu Porritos. 

— Nici să nu vă gândiţi, spuse doamna Marcela. Trebuie să vă 
îngrijiţi şi să vă puneţi repede pe picioare. Domnu' doctor, spuneţi 
şi dumneavoastră. 

Mauricio zâmbi şi-i strânse mâna lui Porritos. 

— Du-te. Şi aşa te-am făcut să-ţi pierzi toată dimineaţa. 

— Da, trebuie să mă duc la clinică. O să vin mai pe seară. 

— Nu-ţi face griji. Sunt pe mâini bune. 

— Da, dar tot o să vin. 

I-a fost teamă că-i vor zgâria capota maşinii sau că-i vor înţepa 
roţile, dar o găsi intactă. Tocmai atunci trecu o furgonetă cu poliţişti 
de la brigada antiteroristă. Parbrizul şi geamurile furgonetei erau 
protejate cu plasă metalică, iar poliţiştii purtau căşti. 

Se schimbă guvernele, se schimbă ideologiile, dar chestia asta 
continuă, se gândi Mauricio. Cine protestează ia o lovitură de 
măciucă. Evident, nu se poate guverna pe gustul tuturor, dar 
imaginile te făceau să-ţi aminteşti, inevitabil, de dictatură. 

Azi am scăpat cu faţa curată, se gândea în drum spre clinică, dar 
nu pot face naveta într-o astfel de zonă şi cu aşa o maşină. Până la 
urmă o s-o fure, o s-o vandalizeze sau o să-i pună o petardă. 

Se gândea uneori s-o scoată pe Porritos din peştera ei şi s-o ducă 



într-un loc mai vesel: într-un apartament la mezanin, însorit, cu 
terasă şi vedere spre oraş. Chiar dacă chiria va fi exorbitantă, cât 
putea să mai dureze? 

Alteori se revolta împotriva acestor sechele filantropice. 

Ce vină am eu în ceea ce i se întâmplă? se gândea. In urmă cu 
nişte ani îi plăcuse să se înţepe, nu-i aşa? In cel mai bun caz o să mor 
şi eu din pricina ei, fără să fi făcut ceva ca s-o merit. N-o să i-o spun 
în faţă, dar nici nu e cazul să-i mulţumesc. Nu-i sunt soţ, nici măcar 
amant. Am ieşit de câteva ori împreună, nimic altceva. 

După care îl cuprindea mila. Nu-1 costa prea mult să aline 
ultimele zile ale unui om bun şi generos, care avusese parte doar de 
necazuri şi privaţiuni. Ea nu i-ar fi cerut niciodată nimic şi nici acum 
nu aştepta nimic de la el. 

Şi îşi promitea să caute un apartament cu chirie care să 
întrunească toate condiţiile. 

* 

Avocatul Macabros îi comunică Clotildei că trebuia să plece din 
nou la Geneva. De data aceasta avea să facă el însuşi demersurile, 
dar dorea ca ea să-l însoţească. 

Clotilde îl cunoştea pe avocat şi ştia că era vorba de o chestiune 
strict profesională, fără intenţii colaterale. Puţin îi păsa că puteau să 
existe şi interpretări răuvoitoare. îi răspunse că acceptă cu plăcere. 
Voiajul îi va risipi gândurile negre. în plus, era curioasă să-l vadă pe 
Macabros în exercitarea funcţiilor sale. 

Avocatul n-o puse la curent cu speţa. La urcarea în avion îi 
înmână un dosar. 

— Zborul durează aproape o oră. Ai timp să-l răsfoieşti. 

Erau singurii cu locuri la clasa întâi. Restul avionului era plin. 
Chestiunea i se păru Clotildei extravagantă, dar plăcută. 

Imediat după decolare, avionul intră într-un nor întunecat din 
care nu mai ieşi pe tot parcursul zborului. Aparatul se zgâlţâi 



necontenit. Intendentul îşi ceru scuze la difuzor: din cauza 
turbulenţelor se vedeau obligaţi să suspende toate serviciile la bord. 
O stewardesă veni să le spună personal că nu puteau să le ofere 
obişnuitul tratament pasagerilor clasei întâi. 

— Atunci să ni-1 daţi într-un sufertaş, spuse foarte serios avocatul 
Macabros. 

Stewardesa rămase perplexă. Abia se ţinea pe picioare, dar nu 
îndrăznea să se retragă înainte de soluţionarea incidentului. 

— A fost o glumă, spuse avocatul. 

Zborul a fost neplăcut, iar aterizarea la fel. Când începu să 
coboare, avionul căzu ca o piatră şi secunde la rând pasagerii 
crezură că nu vor scăpa cu viaţă. Clotildei îi alunecă dosarul şi se 
agăţă cu putere de braţul avocatului Macabros. Când avionul se 
redresă îşi retrase mâna şi îşi ceru scuze. 

— Da, cu hurducătura asta nu se poate citi, zise avocatul. 

La aeroport îi aşteptă impecabilul şi imprevizibilul monsieur 
Pasquine. Văzându-se cu picioarele pe pământ, Clotilde uită de 
ranchiuna pe care i-o păstrase. Monsieur Pasquine se aplecă şi îi 
sărută mâna cu un gest anacronic şi provincial. Apoi îi întrebă dacă 
zborul a fost agreabil. 

— Excellent, răspunse avocatul făcându-i Clotildei cu ochiul; 
parcă ar fi spus: să nu te arăţi niciodată vulnerabil în faţa 
adversarului. 

La ieşirea din aeroport îi aştepta un Mercedes argintiu, cu şofer. 
Monsieur Pasquine se urcă în faţă, îşi puse centura şi nu mai scoase 
un cuvânt până la sosirea la Le Richelieu. 

Contrar celor spuse de avocat mai înainte, aveau rezervate două 
camere la acest hotel. Camera ei şi cea a avocatului se aflau la etaje 
diferite. Cea a Clotildei era somptuoasă. Dacă dădea draperiile la o 
parte vedea de la geamul ei o grădină. Arbori cu frunze ofilite se 
profilau pe cerul cenuşiu. Totul avea un aer de toamnă. 



Clotilde îşi goli valiza şi coborî în holul unde se aflau deja 
avocatul Macabros şi monsieur Pasquine. 

Maşina îi transportă la un restaurant de pe malul lacului. Acolo li 
se alăturară patru indivizi şi intrară toţi într-un separeu. înainte de a 
se aşeza la masă, comesenii începură să discute în legătură cu 
problema care constituia obiectul întâlnirii. Avocatul Macabros 
intervenea mereu, într-o franceză corectă şi foarte exactă. Stăpânea 
terminologia juridică şi o combina cu expresii colocviale pentru a 
dovedi că se mişca dezinvolt la toate nivelurile limbii. în schimb, 
Clotilde înţelegea foarte puţin din ce se vorbea. încă nu-şi revenise 
după agitaţia zborului şi nici măcar nu răsfoise dosarul. Iar acum, 
zgomotul tacâmurilor şi conversaţiile încrucişate o împiedicau să se 
concentreze asupra temei în discuţie. Dacă vreunul dintre comeseni 
i se adresa, nu înţelegea ce-i spunea, dar zâmbea, şi interlocutorul 
părea mulţumit. Era acolo doar pentru figuraţie. 

După terminarea mesei grupul se deplasă cu diverse maşini la un 
edificiu din centrul oraşului. La subsolul clădirii exista o 
ceasornicărie. Toate aceste lucruri i se păreau Clotildei misterioase 
şi vulgare. 

Urcară la etajul patru. în ascensor toţi tăceau şi priveau hotărâţi 
în direcţia uşii, de parcă erau nişte paraşutişti gata să fie lansaţi în 
spatele liniilor inamice. 

Ajungând la un etaj cu birouri, indivizii de la restaurant şi 
avocatul Macabros intrară într-o sală de conferinţe, lăsându-i afară 
pe Clotilde şi pe monsieur Pasquine. 

— Vous fumez? o întrebă monsieur Pasquine. 

— Nu. 

— Nici eu. 

Pe Clotilde o intriga bărbatul acela. Nu ştia dacă era cinic sau 
idiot, dacă îşi controla emoţiile cu stricteţe sau dacă acestea îi 
lipseau cu desăvârşire, cu toate că era în stare să exteriorizeze o 



anumită însufleţire. Clotilde credea că era un automat programat să 
fie neruşinat şi asta îl făcea ciudat de atrăgător în ochii ei. In 
circumstanţe favorabile poate că ar fi tentat-o o scurtă aventură 
amoroasă cu un asemenea specimen, se gândi. Această idee fugară o 
făcu să-şi amintească de ipotetica ei boală. Noi, cei infectaţi, nu 
avem nici măcar drepbil să fantazăm, îşi spuse. 

Monsieur Pasquine o chestionă în legătură cu proiectul olimpic. 
Clotilde nu ştia ce să-i răspundă. In ultimul timp auzise vorbindu-se 
sporadic despre temă, dar nu-i acordase atenţie. Sportul n-o interesa 
sub nicio formă. Monsieur Pasquine i-a explicat că oraşul Barcelona 
solicitase organizarea Jocurilor Olimpice din 1992. Deoarece sediul 
Comitehilui Olimpic Internaţional se afla la Lausanne chestiunea îi 
ajunsese, în treacăt, la urechi. Clotilde spuse că, după părerea ei, era 
pură propagandă electorală. I se părea cu neputinţă ca Barcelona să 
devanseze alte oraşe, care luptau şi ele pentru aceeaşi onoare, 
îndoielnică, dar lucrativă. 

— Ah, mais Barcelone c'est une viile tres importante! 36 exclamă 
monsieur Pasquine. 

— Et puis, nous avons Lluis Llach 37 , spuse Clotilde. 

— Les catalans, reluă monsieur Pasquine cu o figură mortificată, 
vous n'appreciez pas ce que vous avez? 38 

Uşa de la sala de conferinţe se deschise şi avocatul Macabros ieşi 
ca să-i dea Clotildei o foaie de hârtie. 

— Tradu asta în spaniolă şi trimite-o lui Feli prin fax. 

Erau clauzele unui contract bătut la maşină, cu numeroase 
corecţii făcute de mână. Prin simpla lor lectură nu se putea deduce 
natura tranzacţiei. 


36 Dar Barcelona e un oraş foarte important (fr.). 

37 Voi, catalanii, nu apreciaţi ceea ce aveţi (fr.). 

38 Voi, catalanii, nu apreciaţi ceea ce aveţi (fr.). 



Când isprăvi ceea ce îi ceruse avocatul, acesta îi spuse că nu mai 
avea nevoie de ea. 

— Du-te şi plimbă-te. Ne vedem la ora opt, la hotel. 

Edificiul se afla pe o arteră comercială. Clotilde se duse să se uite 
la vitrine şi cumpără nişte ciocolatine pentru părinţii ei. Intr-un 
magazin mare îi venise ideea unui cadou pentru Mauricio. Nu avea 
un motiv special, iar el nu-i făcea niciodată cadouri. Totuşi, 
cumpără un ceas Swatch, în culori stridente, spunându-şi că va 
vedea mai târziu ce va face cu el. Apoi intră într-o librărie şi 
cumpără mai multe cărţi. 

Când ieşi de acolo magazinele erau deja închise, iar strada părea 
pustie şi întunecată. 

Clotilde se întoarse la hotel. 

în cameră începuse să citească una dintre cărţi şi, fără să-şi dea 
seama, adormi. 

Se trezi cu senzaţia că fusese multă vreme în derivă. Avea 
impresia că nimerise precum Gulliver într-o ţară în care, practic, 
lucrurile funcţionau bine, dar după o logică străină de a ei. 

Impresia nu se referea la Elveţia, ci la lume, în general. Desigur, 
aici chestiunea ieşea în evidenţă, de parcă oraşul ar fi fost un 
exemplu pentru această nepotrivire. 

în baie avea prosoape de dimensiuni şi ţesături diferite, două 
halate albe şi un recipient mare, cu săruri. 

Clotilde stătu o vreme în baie, apoi se îmbrăcă deosebit de atentă, 
căci se ducea la cină. 

La opt fără cinci coborî în hol, unde se aflau deja avocatul 
Macabros şi monsieur Pasquine. Avocatul îi dădu un plic mare, 
maroniu. 

— Ascunde-1 la tine în cameră. 

Clotilde urcă în cameră şi vârî plicul printre haine. 

Precauţia i se păru o prostie. în fiecare cameră exista un seif şi. 



dacă cineva ar fi vrut să fure documentele, ar fi căutat cu siguranţă 
în bagaje. In plus, nu măsurile de siguranţă lipseau în Elveţia. 

Când se întoarse, monsieur Pasquine plecase deja. 

— Suntem singuri, monsieur Pasquine ar fi cinat bucuros cu noi, 
dar am preferat să renunţ la compania lui. E băiat bun, dar cam 
nesuferit. M-a rugat să-ţi transmit salutările lui. 

— Ar fi putut să aştepte un minut şi să-şi ia rămas-bun. 

— E foarte timid şi te place. A rezervat o masă la restaurantul 
hotelului. Să mergem. Dacă întârziem, vom fi penalizaţi. 

Intrară în sala de mese. Un domn în frac îi conduse cu o 
asemenea morgă şi încetineală de ziceai că se îndreptau spre un 
eşafod, nu spre o masă. Când trecură pe lângă un domn de culoare, 
care mânca singur, acesta se ridică şi le făcu avocatului Macabros şi 
însoţitoarei sale o reverenţă. Avocatul răspunse printr-o înclinare 
uşoară a capului. 

— Ştii cine e personajul care ne-a salutat? întrebă avocatul 
Macabros după ce se aşezară. 

— Nu. 

— Doudou Agouadou. 

— Nu-mi spune nimic. 

— Nici mie nu mi-a spus nimic până nu demult. Ne-am cunoscut 
la barul hotelului, într-o altă călătorie, şi mi-a povestit istoria lui. 
După câte se pare, a fost regele unei ţări africane. Un bărbat subtil, 
cu studii la Oxford. A practicat în tinereţe antropofagia şi, după ce 
s-a întors de la Oxford, şi-a reluat dieta barbară. Cunoscând 
bucătăria englezească, nu mă mir. Când a ajuns pe tron şi-a eliminat 
opoziţia prin metoda cea mai expeditivă şi a guvernat de-o manieră 
crudă şi arbitrară. Studiile făcute în Europa i-au slujit doar pentru a 
şti cum să deschidă un cont numerotat în Elveţia şi cum să 
investească cu maximum de profit averile pe care le-a adunat. Până 
la urmă, nişte militari de altă etnie l-au răsturnat şi au instaurat un 



regim soi-disant maoist. în prezent, foştilor săi supuşi le merge rău, 
iar lui, după cum se vede. 

Clotilde nu ştia dacă avocatul Macabros spunea adevărul sau 
dacă istoria respectivă era o invenţie a lui. 

— Ce ne aşteaptă mâine? 

— E o întrebare filosofică? 

— Nu. Mă refer la muncă. 

— Nimic. Am terminat. Avionul pleacă la zece şi, dacă nu 
întârzie, la unsprezece şi jumătate suntem la birou. 

— Si m-ati adus aici doar că să trimit un fax? 

9 9 

— Nu. Poate se ivea o ocazie, de asta am vrut să vii. Vreau să te 
familiarizezi cu acest gen de aranjamente, nu doar sub aspect 
juridic. Ce părerea ai despre monsieur Pasquine? 

— N-aş putea spune. Pare un om fără scrupule, incapabil de idei 
personale. 

— într-adevăr, are aceste două calităţi. Monsieur Pasquine e omul 
nostru la Geneva. Ne-ar trage clapa dacă ar şti cum s-o facă, dar 
lipsa lui de imaginaţie îi asigură lealitatea. Capitalismul, adăugă în 
continuare, nu este o metodă de a câştiga bani, ci un joc. Beneficiul 
sau paguba sunt premiul sau pedeapsa pe care o încasezi dacă ai 
jucat bine sau rău. Ca la tenis. Toci tenis? 

— Nu. 

— Trebuie să ieşi la fileu. 

După această afirmaţie tăcură o vreme, concentrându-se asupra 
mâncării. Pe Clotilde o obosea locul acela supraîncărcat şi afectarea 
cu care personalul de serviciu se achita de lucrurile cele mai 
insignifiante. Vesela, tacâmurile şi chiar mâncărurile i se păreau o 
farsă. 

— Hotelul ăsta e prea luxos pentru gustul meu. La cel de data 
trecută a fost foarte bine. 

— Da, însă de data asta ai venit cu mine. în plus, trebuie să înveţi 



să te mişti cu dezinvoltură în astfel de locuri. Nu e nimic special, 
doar aparenţă. Nu trebuie să te laşi impresionată. Pe de altă parte... 

Avocatul Macabros nu şi-a terminat fraza. 

— Ce-aţi vrut să spuneţi? 

— O indiscreţie. 

— N-are importanţă. Spuneţi-o. 

— Voiam să spun că eşti frumoasă, inteligentă şi distinsă. 
Dincolo de ideile, de preferinţele şi de principiile tale, eşti făcută să 
trăieşti în această lume, fie că vrei, fie că nu. Cu cât vei accepta mai 
repede această realitate, cu atât va fi mai bine pentru tine şi pentru 
ceilalţi. Scuză-mă că intervin în chestiuni care nu mă privesc. 

Clotilde ridică din umeri. Nu ştia unde voia să ajungă avocatul, 
dar nu se simţea intimidată. In modul ei de a trata cu bărbaţii era 
obişnuită să ajungă repede la o formă de intimitate vecină cu 
îndrăzneala. Totuşi, în situaţia de faţă, ar fi preferat să nu iniţieze cu 
şeful ei o relaţie prea personală. 

Din fericire, regele detronat îşi isprăvise cina şi venea spre masa 
lor afişând modestie şi gentileţe. 

— Je ne veux pas vous deranger, susură, seulement vous dire bon 
soir. 39 

— Vous partez deja, monsieur Doudou ? 40 

— Oui. Comme on dit: early to bed, early to rise ... 41 

Monsieur Doudou îşi lăsă refrenul neterminat. 

Avocatul Macabros o prezentă pe Clotilde. Regele detronat schiţă 
un sărut al mâinilor şi, îndreptându-şi spinarea, o studie cu 
disimulare. Ochiul său stâng era uşor voalat şi avea pleoapa căzută. 
In schimb, dreptul era viu şi incisiv. Unul exprima tristeţe, celălalt 


39 Nu vreau să vă deranjez, vreau doar să vă spun bună seara (fr.). 

40 Plecaţi deja, domnule Doudou (fr.). 

41 Da. Cum se spune: devreme te culci, devreme te trezeşti... (fr; engl.). 



ferocitate. 

— De la detronare, spuse avocatul după ce personajul respectiv 
se retrase, locuieşte aici, după cum mi-a spus chiar el. Nu se 
deplasează nicăieri de frica atentatelor. Mă gândesc că guvernul din 
ţara lui i-o fi cerut către toate ţările extrădarea şi de aceea nu se 
clinteşte din Elveţia. Nu are familie, nici suită. îşi petrece ziua citind 
ziare şi, din când în când, îşi comandă prostituate din Anglia. De ce 
din Anglia? N-am idee. Nostalgie, spanking 42 , cine ştie? în fond, e o 
figură patetică. Şi exemplară. Puterea poate fi obţinută prin violenţă 
şi cruzime, dar se păstrează doar cu ajutorul intrigii. Acum, notre 
ami Doudou plăteşte pentru că a ignorat acest principiu. 

în noaptea aceea Clotilde dormi prost. Pătura o sufoca. Uneori nu 
ştia dacă dormea sau era trează şi i se amestecau în cap tot felul de 
gânduri, fiecare părând să reclame o atenţie preferenţială. Deşi nu 
înţelegea nimic din ce se întâmpla în jurul ei, avea senzaţia că, până 
la urmă, intrase în lumea încâlcită şi lipsită de onestitate a realităţii, 
dar în fond preferabilă bine intenţionatelor şi inconsistentelor 
fantezii cu care trăise până ahmci. 

* 

Vizitele frecvente îl obişnuiră pe Mauricio cu Santa Coloma de 
Gramanet, cartierul în care locuia Porritos. O vreme, fusese acolo 
numai noaptea şi străzile pustii, terenurile în paragină şi casele 
decrepite îi lăsaseră o impresie sumbră. Acum, în schimb, era 
surprins de activitatea febrilă din timpul zilei. Prăvăliile erau mici, 
dar foarte variate. Fiecare oglindea trăsătura de caracter a 
proprietarului şi erau toate pline. Oamenii vorbeau tare, toţi păreau 
să se cunoască şi atmosfera generală era plăcută şi veselă. Mauricio 
credea că era vorba de hedonismul spontan şi exclusiv al claselor 


42 De la erotic spanking, practicarea unei flagelări uşoare de către unul sau 
ambii parteneri ai unui cuplu. 



populare. 

Porritos îşi bătea joc de această reprezentare idilică. Mauricio era 
dispus să vadă doar latura sărbătorească a cartierului, nu şi 
realitatea lui mai puţin vizibilă, însă autentică şi profundă. Pentru a- 
şi susţine teoria, îi relata întâmplări atroce: bande de adolescenţi 
atacându-i pe trecători din senin, pentru simpla plăcere de a 
răspândi frica şi de a se simţi puternici; narcomani agitaţi, în stare să 
omoare pentru câteva monede, ca să nu amintească de sadicii şi laşii 
care loveau şi violau femeile la orice oră şi în orice loc, ştiindu-se 
nepedepsiţi şi protejaţi de haos. Apoi, traficanţii de droguri - cei 
mai nemiloşi şi sângeroşi, care pentru bani se omorau între ei. 

Mauricio nu ştia dacă să creadă sau nu. îşi amintea că-i povestise 
episoade violente din viaţa ei şi o admirase pentru modul firesc de a 
şi le asuma. Nu făcuse niciodată pe victima, în schimb, acum, se 
pare că boala îi modificase viziunea despre lume. Era ca negativul 
unei fotografii. Alteori, Mauricio interpreta descrierile ei violente 
drept o chemare adresată lui, pentru a o scoate de acolo şi a o lua cu 
sine. 

încercările părintelui Serapio de a descoperi pe cineva din familia 
ei rămăseseră fără rezultat şi Porritos se temea că va rămâne 
singură. 

Mauricio o vizita aproape zilnic, dar nu stătea mult. Venea din 
când în când şi părintele Serapio. Se năpustea în apartament în 
momente nepotrivite, cu iz de răzmeriţă, şi pleca la fel cum venea, 
fără să găsească vreo soluţie. 

Pe Porritos, vizitele lui Mauricio o întristau. în schimb, cele ale 
părintelui Serapio îi ridicau moralul, fără vreun motiv anume. Ce 
făcea el conta mult mai mult pentru ea decât solicitudinea constantă 
a lui Mauricio, care, de fapt, acoperea toate cheltuielile. Unul era 
bine primit de bolnavă, celălalt dimpotrivă. 

Treptat, starea ei generală se îmbunătăţi. Dar ea refuza să 



recunoască acest lucru şi se cufunda într-un soi de infirmitate 
alcătuită din apatie şi lâncezeală. 

Pentru a o însufleţi, Mauricio o luă într-o călătorie, profitând de 
starea ei aparent mai bună. In viaţă, Porritos călătorise de multe ori 
împinsă de nevoi, dar, cu excepţia nefericitei escapade la Ibiza, nu 
făcuse niciodată un voiaj de plăcere sau ca să schimbe ambianţa. 
Străbătuse lumea pe la subsoluri, fără să vadă cursele şi piedicile 
din cale. Mauricio îşi închipuia cât de uimită ar fi fost dacă s-ar fi 
văzut transportată brusc într-un mare oraş. Nu îndrăznea să-şi 
exprime gândurile pentru a nu crea false aşteptări, dar făcuse nişte 
prospecţiuni la o agenţie de turism. Toate erau puse la punct şi 
aştepta doar ca ea să se simtă mai întremată şi într-o stare de spirit 
mai bună. Până la urmă, o întrebă: 

— N-ai vrea să mergi la Paris? 

— La Paris? Ce să fac acolo? 

— Nimic; să-l vezi. 

Porritos cântări această posibilitate, apoi spuse: 

— Nu. 

— De ce? 

— Nu ştiu franţuzeşte. Si n-am cu ce să mă îmbrac. As fi ridicolă. 

9 9 9 9 9 

Aici mi-e bine. 

Doamnei Marcela nu-i venea să-şi creadă urechilor. 

— Dumnezeule, dacă m-ar invita pe mine m-aş duce aşa cum 
sunt, ca din puşcă. Nici juponul nu mi l-aş schimba. 

Le povesti că în urmă cu nişte ani, fiica ei făcuse un voiaj la Paris. 

— Ce eleganţă! Bulevardele, vitrinele, lumea, tot. 

Punea atâta emfază în cuvinte de parcă ea fusese şi văzuse acolo 
toate minunăţiile. O zbughi din cameră şi după câteva minute se 
întoarse cu o carte poştală. I-o trimisese fiica ei de la Paris şi o păstra 
ca pe sfintele moaşte. 

— Uite Şanz-Elize! Şi în spate Arcul de Triumf. Uită-te la trafic. 



Educaţia aici se vede cel mai bine. Fiică-mea zice că poţi călca pe 
zebră fără să-ţi pese dacă vine sau nu vreo maşină: eşti la fel de 
sigur că vor opri cum eşti când vezi un pederast. înţepenesc ca 
morţii. 

Doamna Marcela nu era o femeie prea deşteaptă. încurca 
lucrurile într-o secundă. Dar, cu bunăvoinţă, compensa alte lipsuri. 
Porritos o chema la orice oră din zi şi din noapte, iar doamna 
Marcela venea imediat, uneori în cămaşă de noapte, alteori într-o 
pijama de flanel gri, foarte decolorată. 

Mauricio era întotdeauna atent cu doamna Marcela: îi aducea 
ciocolată şi reviste de scandal. 

— Atunci, lăsăm chestia cu Parisul pentru mai târziu? întrebă 
Mauricio. 

Porritos ridică din umeri. O iritau dovezile de compasiune, cu 
toate că le solicita în mod continuu. 

— Dacă starea mea e atât de rea, cumpără-mi o firidă. 

— Dacă îţi amărăşti viaţa nu înseamnă că-ţi alini şi durerile, îi 
spunea Mauricio. 

Uneori trebuia să se înarmeze cu răbdare, ca să n-o drăcuiască. 

— Ai veni şi tu cu mine? La Paris, vreau să spun. 

— Păi sigur. 

— Tu şi cu mine, amândoi? 

— Doar nu vrei s-o iei şi pe doamna Marcela. 

Porritos căzu pe gânduri. 

— Pare un voiaj de logodnici. 

— Cam aşa ceva. 

— Dar tu ai o logodnică. 

— Cine ţi-a spus asta? 

— Nu vreau să te încurc... 

— La revedere. 



Candidatura olimpică a Barcelonei era prezentă în conştiinţa 
cetăţenilor cu ajutorul mijloacelor de informare, care dădeau 
alegerea oraşului ca sigură, iar faptul, ca pe un beneficiu 
indiscutabil pentru toţi. 

Clinica stomatologică Torralba nu era străină de entuziasmul 
general. Doar Mauricio se arăta sceptic. 

— Avem comitetul în buzunar. Maragall tocmai a spus-o la radio. 

— Bun, mai lipseşte doar să fie şi adevărat şi să ne aleagă. 

In noaptea aceea, incapabil să se sustragă excitaţiei generale, 
Mauricio îi telefonă Clotildei. 

— Ce părere ai? Vreau să spun, de chestia cu Olimpiada. 

— Mi-e indiferentă. Dacă oamenilor le creează iluzii, e-n regulă. 

— Dacă iese cum vrea Maragall, ne ruinăm. 

— Dimpotrivă. Vor veni de peste tot bani cu nemiluita, iar 
preţurile vor urca până la cer. Până la urmă bogaţii vor deveni mai 
bogaţi, iar săracii vor rămâne tot săraci, dar încântaţi de spectacol. 

— O să vedem. Dar tu, cum te simţi? 

— Bine. Dar prietena ta? 

— E într-o pasă mai bună. 

— O vezi regulat? 

— Mă ocup să nu-i lipsească strictul necesar. 

— Bine, la revedere. 

De felul ei, Clotilde era generoasă, dar ar fi fost mulţumită dacă 
Mauricio ar fi lăsat-o pe Porritos în voia sorţii. Nu putea să 
gândească altfel. 

După perioada indicată de medic, îşi refăcură analizele. 
Rezultatele au fost negative. 

— Să nu vă mai gândiţi la acest subiect. 

începând din acel moment se străduiră, de comun acord, să nu 
mai includă incidentul în conversaţiile lor. 

Anunţul candidaturii olimpice nu întârzie să-şi facă efectul în 



cabinetul avocatului Macabros. 

— Când pământul se mişcă, sume mari de bani îşi schimbă 
stăpânul, spunea avocatul. 

Telefonul nu contenea să sune. 

— Mă lasă nervii, zicea telefonista. 

Pentru sfârşitul anului avocatul Macabros promisese o mărire de 
salariu. Clotilde îşi făcuse calculele: mărirea promisă tot nu-i 
îngăduia să fie independentă. Chiriile crescuseră şi păreau hotărâte 
să crească şi mai mult. Contractele de închiriere se făceau pe 
termene scurte, fără clauze de reînnoire. La scumpire se adăuga şi 
nesiguranţa. în aceste condiţii, era de neconceput să înceapă o viaţă 
de una singură. Nişte prietene rezolvaseră o situaţie similară 
împărţind între ele un apartament, dar o asemenea perspectivă n-o 
atrăgea pe Clotilde. Socotea că locuind la părinţi independenţa ei 
era mai mare decât dacă ar fi locuit cu nişte străini. Era foarte 
individualistă şi se temea de familiarităţile şi imixtiunile inevitabile 
unei convieţuiri apropiate şi prelungite. Era hotărâtă să trăiască pe 
cont propriu şi se simţea jenată că trebuia să amâne momentul 
separării de părinţi, dar mereu găsea câte un motiv ca să amâne 
punerea în practică a acestor planuri. 

Preocupată de această chestiune, se întâmplă să-şi cumpere o 
maşină care îi conferea autonomie de mişcare fără cheltuieli sau 
complicaţii excesive. 

Cum câştigurile ei nu erau substanţiale nici măcar după mărirea 
promisă, căută o maşină la mâna a doua. Ca să nu fie trasă pe 
sfoară, îi telefonă lui Fontân. 

— De ce-ţi trebuie maşină dacă logodnicul tău tocmai şi-a luat 
una ultimul răcnet? 

— întotdeauna ai fost machist? 

— Mă însor în curând. Lasă-mă să mă bucur de ultimele 
privilegii ale burlăciei. 



— încă ai timp să te retragi, spuse Clotilde la repezeală. 

— Se poate. Ce maşină cauţi? 

— Mi-e indiferent. Una care să meargă. Marca şi modelul mă lasă 
rece. 

— Aşa spun toate femeile, dar nu e adevărat. Văd aici mult 
Freud. 

După câteva zile o sună şi-i spuse că găsise exact ce-i trebuia ei. 
Logodnica lui avea o maşină cu destul de mulţi ani la activ, dar cu 
foarte puţini kilometri la bord, un Volkswagen de care dorea să se 
despartă. 

— Dacă e atât de bună de ce o vinde? întrebă Clotilde. 

— Dacă pui o asemenea întrebare niciodată nu-ţi vei cumpăra 
nimic la mâna a doua. Michelle zice că, după ce ne căsătorim, n-o să 
mai aibă nevoie de ea. 

— Asta-i bună! 

— Mă rog, te interesează sau nu? 

— Nu ştiu. Nu ştiu să fac afaceri cu prieteni sau cu rude. 

— Prostii. Trebuie doar să vorbeşti clar şi să plăteşti cu bani 
gheaţă. 

— Şi dacă după aceea o să am necazuri? 

— N-o să ai. Cunosc maşina; e-n stare perfectă. 

— Nu mă refer la maşină. Logodnica ta nu-i proastă şi, vrând- 
nevrând, poate să-mi tragă clapa. 

— Cum aşa? Michelle nu-i o escroacă, iar tu eşti avocată. 

— Lasă-mă să mă gândesc. 

Clotilde nu ştia ce să facă. Dacă ar fi ignorat oferta şi ar fi căutat 
în altă parte ar fi însemnat s-o ofenseze pe Michelle şi, indirect, pe 
Fontân, iar în lipsa unei alternative ar fi fost nevoită să renunţe la 
cumpărarea maşinii, ceea ce i se părea dureros. îşi făcuse iluzii şi se 
vedea deja la volan. 

Şovăielile ei durară puţin pentru că în dimineaţa următoare 



Michelle îi telefonă la birou. 

— Iubitul meu zice că eşti interesată de maşina mea. 

— Mă gândesc. 

— Nu poţi face asta fără s-o vezi. Să vin pe la amiază? Dăm o 
tură, ne tratăm undeva cu o băuturică, apoi te las la birou sau unde 
vrei. Fără obligaţii. 

— Bine. Mi se pare în regulă. 

— La unu jumătate? 

— Da. Ştii adresa? 

9 

— Desigur. 

Maşina era roşie, discretă şi fără accesorii. 

Clotilde refuză s-o încerce. Condusese de câteva ori maşina cea 
nouă a lui Mauricio, dar se considera un şofer fără experienţă. Se 
temea de accidente, dar, şi mai mult, se temea să nu ajungă într-o 
situaţie ridicolă. 

Logodnica lui Fontân vorbi tot drumul. Ii enumeră caracteristicile 
vehiculului, îi spuse când a cumpărat-o, cum a întreţinut-o şi îi 
furniză şi alte informaţii practice legate de compania de asigurări şi 
de atelierul de reparaţii, deşi nu avusese nevoie de niciuna din ele. 

Era o maşină foarte fiabilă, spunea Michelle. Nu-i dăduse 
niciodată dureri de cap. 

Vorbea fără afectare, ca unul care ştia ce spune. Şi, pentru că era 
la volan, o privea din când în când pe Clotilde cu coada ochiului. în 
intimitatea acelui spaţiu redus, impregnat de mirosul plăcut al 
acelei femei frumoase şi enigmatice, se simţea fascinată. Să fie 
lesbiană? se întreba. Apoi îşi aminti că simţise o atracţie 
asemănătoare şi pentru monsieur Pasquine. Poate-s în călduri şi nu¬ 
mi dau seama. Nu poate exista altă explicaţie. 

în cele din urmă, încercă maşina pe o stradă lăturalnică, în 
spatele mănăstirii Pedralbes. 

— Merge bine. 



— Evident. Am rezervat o masă la Tenis Barcelona. 

Clotilde nu fusese niciodată în locul acela. 

Mâncară pe terasă. Aerul era curat şi cerul senin. Deşi era cald, în 
grădină se anunţa toamna. Clotilde îşi aminti de Geneva. Probabil 
că acolo era iarnă. 

— Să vorbim despre bani. 

— Altădată. Nu e nicio grabă. Acum aş prefera să profit de 
întâlnire şi să-ţi cer un sfat. Ceva în legătură cu nunta. 

Clotilde se gândise că subiectul putea să apară, dar nu se 
aşteptase la o abordare atât de abruptă. Orice va spune, nu-mi voi 
da cărţile pe faţă. Dacă face pe enigmatica, am şi eu destule ore de 
zbor, îşi zise. 

— Să vezi, e o chestiune mai delicată. Poate e o prostie, dar pe 
moment, sau după împrejurări, o prostie poate deveni ceva 
important sau să dea naştere unei neînţelegeri, ştii la ce mă refer. 

Clotilde făcu un gest aprobator. Michelle continuă: 

— Uite despre ce este vorba. Pentru nuntă, nu pentru ceremonia 
religioasă, deci pentru chef, sau banchet, sau cum vrei să-i spui, m- 
am gândit să angajez o formaţie marocană. I-am auzit acum un an 
sau doi, cântând la Madrid, sunt nişte figuri. Până la urmă, cu mare 
greutate, am dat de ei printr-un prieten care are o agenţie... bun, 
trec peste amănunte. Chestia e că am luat legătura cu ei şi că, în 
principiu, data le convine. 

Tăcu brusc şi rămase cu privirea aţintită asupra Clotildei. Aceasta 
înţelese că, într-un fel, trebuia să intervină. O problemă atât de 
extravagantă nu arăta că ar ascunde altceva decât intenţia de a-i 
cunoaşte părerea. 

— Pare minunat. 

— Chiar? 

— Da. 

— Nu eşti de părere că formaţia asta ar trebui să cânte alternativ 



cu una obişnuită? Eu mă topesc după muzica orientală, dar pentru 
neiniţiaţi poate fi o alegere nechibzuită, nu crezi? 

— Michelle, eu nu sunt persoana cea mai indicată pentru 
rezolvarea acestei dileme. 

— Oh. 

— N-ai discutat cu logodnicul tău? 

— Nu. E foarte ocupat şi a lăsat toate pregătirile în seama mea. 
Ştii cum sunt bărbaţii: aşteaptă ca femeia să le facă pe toate. Şi 
ţinuta, şi lista cu invitaţi, şi tot ce ţine de catering, nu-ţi poţi 
imagina. Am nevoie de cineva care să mă ajute. 

— Poate ai prietene cu mai multă experienţă decât mine. 

— Da, dar nu sunt de încredere. Iar viitorul meu husband zice tot 
timpul că tu eşti cea mai deşteaptă femeie pe care a cunoscut-o, deci 
de asta... 

— Cu Fontân sunt prietenă de-o viaţă şi tandreţea îl face să fie 
hiperbolic, adică exagerat, când vorbeşte de aptitudinile mele. 

— Nu, eşti deşteaptă, fără doar şi poate. Deşteaptă şi frumoasă, 
dacă nu te deranjează că ţi-o spun. Mie îmi placi mult, mai ales din 
spate. Ţi-a spus cineva că ai o bomboană de funduleţ? 

Clotilde rămase fără replică. 

— Mă rog, nu-mi imaginez o nuntă fără pasodoble, spuse după un 
timp. 

— Si eu zic la fel. Vezi, ne-am înţeles într-o secundă. Două 
formaţii care să cânte melodiile alternativ. Sau să cânte mai întâi o 
formaţie, apoi cealaltă. în local trebuie să existe o încăpere unde să 
poată aştepta muzicanţii. Doar n-o să se amestece cu invitaţii. 

— Si unde să-si tină instrumentele. 

9 ii 

— Cu marocanii nu-i o problemă, instrumentele lor sunt mici: un 
flaut, o tobiţă, ştii cum e. Dar nu e cazul să umble prin sală prost 
bărbieriţi şi cu pumnalele lor încovoiate. 

Clotilde se uită la ceas. Se făcuse târziu. 



— Trebuie să mă întorc la birou. 

— Da, da, nu te mai reţin. Nu te deranjează dacă nu te conduc, 
nu-i aşa? Trebuie să mă întâlnesc cu nişte ţipi într-o chestiune 
urgentă. Cere la recepţie un taxi. In privinţa maşinii vorbim 
altădată. Aranjamentul o să-ţi convină, sunt sigură. Maşina e nouă, 
dar are nişte ani şi nu-mi dă nimeni banii, aşa că o să ţi-o las la un 
preţ simbolic. Te sun eu. Pupici. 

Clotilde ajunse la birou târziu şi foarte tulburată. 

Avea senzaţia că se luptase şi că pierduse fără să înţeleagă 
regulile jocului. Desigur, asta o durea mai puţin decât faptul că şi-a 
dat seama ce putere avea femeia aceea de o prostie insondabilă 
asupra unui bărbat inteligent, neadaptat şi nesigur, ca Fontân. 

Seara îl sună pe Mauricio ca să-i povestească cele întâmplate. Era 
prima oară că o făcea în ultimele luni. 

— în chestia cu funduleţul sunt de acord, spuse Mauricio. 

— Sunt şocată. 

Mauricio percepu în glasul ei o undă de tristeţe. 

— Sfatul meu, dacă ai nevoie de el, e să cumperi maşina. 

Clotilde sesiză şi ea tonul sec al acestei fraze lipsite de 

importanţă. 

— Scuză-mă. Am greşit că te-am sunat. Astăzi n-a fost ziua mea 
cea mai bună. 

— Nu-i nimic. Sunt zile destule. Noapte bună. 

După ce puse jos receptorul, pe Mauricio îl apucară nervii. 

Nici ziua lui nu fusese tocmai grozavă. 

Viaţa i se rezuma la o continuă ascultare de lamentaţii. Pacienţii 
strigau de durere, părinţii, sursă de suferinţă tăcută, iar femeile îl 
copleşeau cu necazurile lor. I se cereau soluţii, i se imputau 
responsabilităţi, asta când nu erau reclamate amândouă deodată. Eu 
trebuie să am grijă de toţi, dar de mine cine are? Şi, pe deasupra, să- 
mi cer scuze că sunt sănătos, că-mi câştig viaţa în mod onorabil, că 



ştiu ce vreau şi că îmi cumpăr o maşină bună pe banii mei. 

In asemenea momente era dispus să-i trimită pe toţi la plimbare. 

* 

Mama lui Mauricio telefonă la clinică să-i spună că se afla la 
Barcelona. Mauricio îi promise că va trece s-o vadă chiar în seara 
aceea. Apoi o sună pe Porritos. 

— Astăzi nu vin. A venit maică-mea şi nu mă pot fofila. 

— Nu contează. E la tine? 

— Doamne fereşte. E la taică-meu. 

— Nu sunt separaţi? 

— Ba da, dar asta nu-i o piedică pentru ea. Când e aici, încep o 
convieţuire mai mult sau mai puţin suportabilă, au chiar şi viaţă 
socială. Nu se ceartă, dar după câteva zile cad amândoi într-o 
depresie adâncă. 

— Ai grijă să nu te molipseşti. 

Maică-sa îl îmbrăţişă şi îl sărută distrată, preocupată de ce 
povestea. 

— N-aveţi idee ce norocoşi sunt. Nu zic că n-au meritat, dar 
lucrurile puteau să iasă bine sau prost, doar că de data asta au ieşit 
cum nu se poate mai bine. Fata întruneşte toate condiţiile: e o mare 
doamnă şi, în acelaşi timp, o figură cunoscută. Oamenii o adoră, iar 
intelectualii, mereu zgârciţi cu monarhia, n-au putut rezista 
farmecului ei. 

Mauricio deduse că maică-sa avusese o scurtă întâlnire cu 
prinţesa de Wales. 

Tatăl lui încuviinţa cu scurte înclinări ale capului. Treptat, şi fără 
să-şi dea seama, chipul lui de om interesat de ceea ce asculta căpătă 
o expresie de o gravitate posomorâtă, de parcă i s-ar fi relatat o 
catastrofă. Din când în când, arunca pieziş nişte priviri întristate în 
direcţia unui televizor mic şi vechi, care emitea tăcut o lumină 
cadaverică într-un ungher întunecat al sufrageriei. 



— în realitate, e mai frumoasă decât în fotografii. Putea fi actriţă 
de film, una deloc vulgară. Presupun că are un responsabil cu 
imaginea, dar din felul cum merge, din gesturi şi din felul cum îşi 
poartă hainele se degajă o eleganţă pe care o are din naştere. 

— Azi nu cinăm? întrebă Mauricio. 

— Tatăl tău a făcut o rezervare. 

— în casă n-am nimic. Ştii doar că seara sunt foarte frugal. O 
mică omletă, un iaurt, două fursecuri şi cam atât. 

— E departe? Sunt cu maşina, spuse Mauricio. 

Taică-său se ridică şi făcu câţiva paşi nesiguri, de parcă ar fi 
căutat uşa unei încăperi necunoscute. Era agasat de schimbarea 
bruscă a tabieturilor sale. 

— Nu ştii câte telefoane a trebuit să dau. Numai că n-am cerşit. 
Plin, peste tot: restaurante, hoteluri, tot. Trebuie să fie vreun târg de 
mostre. Nici nu vreau să mă gândesc ce o să fie dacă se aprobă 
chestia cu Olimpiada. 

— Proiectul va da oraşul peste cap, zise Mauricio. Nu ştiu ce ar 
putea avea în comun lucrările publice cu proba de o sută de metri 
plat, dar orice pretext e bun. 

Repetă ce auzise pentru a dirija conversaţia spre o temă mai 
puţin exclusivistă. 

— Dacă vrem să facem o impresie bună, spuse maică-sa, primul 
punct e curăţenia. Barcelona e un oraş murdar. Lumea nu ezită să 
arunce resturi pe jos. Trotuarele sunt o rampă de gunoi. Pentru ce 
oră ai făcut rezervarea? 

— La zece. 

— Nu pot fi schimbate orarele astea sinistre. 

— în Anglia mâncarea e atât de proastă, încât, cu cât o termini 
mai repede, cu atât mai bine, spuse Mauricio. De asta se mănâncă 
atât de devreme. 

— E mai sănătos. 



— Un regim alimentar bun e şi sănătos, pe când cel englezesc e 
nefast. Dacă ar mânca năut cu cârnaţi n-ar ploua atât de mult. 

La restaurant, o fată blondă, slabă, cu un aer tragic, le flutură pe 
sub ochi un meniu plin de ştersături, după care îi conduse la o 
masă. 

Decorul era modern, dar cam pretenţios. Pe perete, în loc de 
tablou, se afla un raft cu sticle. 

— Localul e bun, spuse Mauricio. Nu ştiam de el. 

— Nici eu, dar mi s-a spus că ştiu să pregătească peştele, zise 
taică-său în chip de scuză. 

— De ce avem patru farfurii dacă suntem trei? 

— Ah, nu ţi-am spus. Leoaica ajunge mai târziu. întâmplător, 
vine azi de la Bruxelles. Ştii cum călătoreşte ea! 

9 9 

Leoaica, aşa îi spuneau surorii lui Mauricio. Cei doi fraţi se 
înţelegeau bine, dar se vedeau foarte rar. 

— Cum îi merge? 

Maică-sa făcu un gest de inocentă persiflare. 

— Abia mă bagă în seamă. Nu-mi povesteşte niciodată nimic. Nu 
se deranjează pentru aşa ceva. 

Tatăl său interveni pe un ton conciliator. 

— Fata e foarte egoistă. Cu noi însă nu se prea arată, nu-i aşa, 
Mauricio? 

Mama şi fiica se luau mereu la harţă. Aveau un caracter 
asemănător. în schimb Mauricio era ca taică-său, împăciuitor şi 
destul de abulic. 

— Eu zic să comandăm. Dacă vine cu avionul, interesează-te 
când soseşte. 

— Când mi-oi vedea ceafa! exclamă taică-său, izbucnind în 
hohote de râs. 

îşi sublinia incoerenţa printr-un râs spasmodic, eliberând astfel o 
parte din tensiunea nervoasă la care era supus. Soţia lui îşi îndreptă 



spinarea şi-i aruncă o privire acră, de reproş. Se gândea că oamenii 
din local aveau s-o socotească îngâmfată şi dezagreabilă, cu toate că 
nimeni n-o lua în seamă. 

— Biban-de-mare după reţetă bască. O fi bun? întrebă Mauricio. 

Tatăl său făcea eforturi pentru a-şi recâştiga cumpătarea. 

— De la basci nu poate fi nimic bun. 

— Bucătăria şi câţiva fotbalişti, adăugă Mauricio. 

— Dacă vor independenţă să le-o dea, să vedem cum o să se 
descurce fără noi, zise maică-sa. 

Mauricio socotea chestiunea bască foarte încurcată, dar nu era 
dispus să anuleze fragilul acord ce părea să existe între părinţii săi 
în această problemă. 

— La naiba cu ei, spuse. 

Leoaica apăru când erau la felul doi. 

Mauricio îi povestea maică-sii cât de bine îi mergea la cabinetul 
de la Mataro. Ea, care îl asculta fără prea mare interes, profită de 
sosirea fetei pentru a considera subiectul încheiat. 

Fiica şi mama nu întârziară să iniţieze o discuţie interminabilă şi 
să se contrazică într-o chestiune banală. Ca doi compuşi chimici 
care, prin atingere, se inflamează. 

Leoaica fusese la Bruxelles ca să solicite fonduri comunitare 
pentru finanţarea unui proiect în domeniul cercetării. După mai 
multe şedinţe extenuante şi după multe divagaţii, i s-a spus nu. 
Vinovată a fost preşedinta comisiei, o olandeză incompetentă, 
beţivă şi lesbiană, aleasă cu pile. 

— De cine? întrebă Mauricio. 

— Şi vreme de doi ani nu mai pot face altă cerere. Pe lângă asta... 

— Când mi-oi vedea ceafa! exclamă tatăl ei. 

Când ieşiră, sufla un vânt rece şi umed. 

— Dacă aşteptaţi cinci minute, mă duc după maşină, spuse 
Mauricio. 



— Nu merită osteneala. 

— Păi tot trebuie s-o caut. 

— Cum crezi că e mai bine. 

La întoarcere îi găsi la barul restaurantului, tăcuţi şi obosiţi. 
Leoaica sorbea un whisky cu gheaţă. Avea lângă ea o mică sacoşă 
pe care, la sosire, o lăsase la garderobă. 

Părinţii se suiră în maşină fără să facă vreun comentariu. 

— Urcă. Te iau şi pe tine, îi spuse surorii sale. 

— Pot lua un taxi. 

— Da, dar te duc eu. Hai, urcă. 

După ce îşi lăsară părinţii la poarta casei, cei doi fraţi suspinară 
uşuraţi şi izbucniră în râs. Leoaica îşi aprinse o ţigară fără să mai 
întrebe dacă era voie. Mauricio i-a fost recunoscător pentru această 
dovadă de încredere. 

Sora lui locuia într-un apartament închiriat pe Caile Cerdena, dar 
acum nu se ducea acolo, ci la un iubit temporar, cum îl calificase ea. 

— Cine e? 

— Ce te priveşte? 

Mauricio nu înţelegea motivul secretului. Leoaica îi spuse că 
bărbatul respectiv era o persoană cunoscută şi că amândoi preferau 
să ţină ascunsă o relaţie temporară, fără viitor. 

— De ce fără viitor? E însurat? 

— Nu, nu de asta. O să-ţi spun altădată. 

— Cum vrei. 

— Si tu, ai vreo relaţie? 

— Nu. Doar istorioare. 

— Cu maşina asta trebuie să ai mare succes la agăţat. 

— Nu, dimpotrivă. 

— Maşina nu e un simbol falie? 

— Doar pentru cei de la poliţia comunitară. 

In poarta casei stătea un individ cu ochelari negri şi cu gulerul 



gabardinei ridicat până la sprâncene. 

— Nu-mi place caraghiosul ăsta, spuse Mauricio. Cobor cu tine. 

— Nu-ţi face griji, zise Leoaica, e garda de corp a iubitului meu. 

— Trebuie să-mi povesteşti mai în amănunt despre asta. Sună-mă 
într-o zi, să luăm masa împreună. 

* 

Veni iarna. 

Boala lui Porritos recidivă chiar înaintea voiajului la Paris, 
proiectat după multe parlamentări. O duseră la spital. Rămase 
internată câteva zile, timp în care i se făcură investigaţii. După 
fiecare analiză era extenuată, abătută şi se văicărea. 

— Dacă tot ştiu ce am şi că voi muri, de ce mă chinuie? 

Mauricio era de acord cu punctul ei de vedere, dar încerca s-o 

încurajeze. 

— In America se cercetează într-un ritm alert, la fel ca în Europa. 
Primul laborator care va descoperi un remediu eficient se va umple 
de bani, aşa că nu mai e mult. Consemnul este: rezistă. Timpul trece 
în favoarea noastră. 

Porritos nu-1 credea, dar se lăsa consolată de vorbele lui şi nutrea, 
în sinea ei, false speranţe. Intr-o zi o întâlniră pe unul dintre 
coridoarele spitalului pe Remedios, colega ei de cameră la prima 
internare. Avea aceeaşi cămaşă de noapte şi acelaşi halat. Dar se 
schimbase vizibil. Era mult mai slabă şi aproape cheală. 

— Stau mai mult înăuntru decât afară, dar nu mă plâng; aşa cum 
arăt nici n-aş putea lucra. De altfel, de pe urma trotuarului câştig o 
nimica toată. In schimb, aici e cald. 

Mauricio deduse că Remedios era prostituată. Probabil că aşa 
contractase boala şi o răspândise apoi în dreapta şi-n stânga. 

— Şi ţie, fetiţă, cum îţi merge? 

— Prost. Mor cu zile şi nu vrea nimeni să-mi spună. 

— Sigur. Nu ţi-o zic pentru că nu ştiu. Mori când vrea 



Dumnezeu, nici mai devreme, nici mai târziu. Uită-te la Franco, 
unii-1 ţineau de icoană, alţii voiau să crape şi să vină altu', şi pân' la 
urmă a fost cum a vrut Ăl de Sus: 20-N. Aşa şi tu. 

Porritos credea în acel raţionament absurd. Bolnavii au un cod 
numai al lor şi se înţeleg, se gândi Mauricio. 

Remedios ieşi o clipă pe coridor ca să mai schimbe peisajul, dar 
era deja obosită şi voia să se întoarcă în salon. 

O ajutară să se ridice şi o luară aproape pe sus. Mauricio îi simţi 
prin mânecă pielea flască şi oasele fragile. 

Pe noptieră avea o gravură enormă. 

— Dacă ai credinţă, te lecuieşti fără midicament, le explică. Tre' 
să te gândeşti aşa: sunt ca o floare, ce mă-sa. Spiritu' te rezolvă. 

Pe durata unei internări Remedios fusese vizitată de nişte 
predicatori şi aderase la secta lor. 

— Cu preoţii n-ajungi la apă curată. în schimb cu ăştia, adevăr de 
adevăr. 

— Ce sectă-i asta? 

— Ce ştiu io? Evangheliştii cuiva, cred. Şi nu-i sectă. îs adevăr de 
adevăr. Nu merită să mori dacă te poţi vindeca cu credinţa. Acuma, 
al dracii' de microb rezistă. Uite la mine. 

Ieşind pe coridor, Porritos se agăţă de braţul lui Mauricio. 

— Tu crezi în ce spune? 

— în minuni? Foarte puţin. Dar atitudinea pozitivă ajută mult. 

— Eu am? 

— Câteodată. Fiecare face ce poate. 

— Lui Remedios, se pare, nu-i merge prea bine. 

— Remedios n-a dus o viaţă tocmai igienică. 

— Ca şi mine. Ea, împinsă de foame, eu, pentru că nu ştiam să 
refuz. Patru cuvinte tâmpite şi făceam tot ce mi se cerea. Şi restul 
pentru a mă crede dorită. Crezi că-i pedeapsă de sus? 

— Nu vorbi prostii. 



Din spital, Mauricio ieşea întotdeauna iritat. Se întreba: ce caut eu 
în cloaca asta când mie îmi merge bine şi viaţa e frumoasă? 

După câteva zile Clotilde îi telefonă acasă şi-i propuse să iasă şi 
să cumpere împreună cadoul pentru nunta lui Fontân. 

— Probabil că nu mai avem ce cumpăra. 

— Vrei să ne ghidăm după oribila listă de nuntă? 

— E mai practic. 

Mauricio nu se opuse. In relaţia lor orice simptom de normalitate 
i se părea un progres. 

La magazin, îi întâmpină o femeie foarte amabilă, cu un aer 
protector. 

— Vă las să studiaţi. Când vă hotărâţi, mă chemaţi, iar dacă aveţi 
nelămuriri, sunt aici ca să vă ajut. 

Mauricio parcurse lista cu obiecte şi preţuri. Majoritatea erau 
marcate cu un x. Excepţie făceau cele desperecheate. 

— Cum e cu putinţă atâta bădărănie? 

— Iar cadourile sunt transformate apoi în bani, spuse Clotilde. 

— Chiar şi aşa. Refuz să cumpăr un serviciu de porţelan. De asta 
l-am citit pe Althusser? 

Până la urmă aleseră o tipsie pentru micul dejun, potrivită la preţ 
cu bugetul lor. Mauricio încropi nişte urări pe o carte de vizită şi 
semnară amândoi. 

In gestul acela banal Mauricio văzu un fel de acord, iar în 
pasivitatea Clotildei o invitaţie tăcută pentru iniţiative ulterioare. 

— Mergem să luăm cina? 

— E prea devreme. 

— Nu contează: mie mi-e foame oricând, iar ţie niciodată. 
Mâncăm ca soldaţii. 

Lui Mauricio mâncarea japoneză i se părea insuficientă, absurdă 
şi scumpă, dar, pentru că îi plăcea Clotildei, propuse un restaurant 
japonez nou, despre care auzise numai lucruri bune. 



Spaţiul minuscul de la intrare era pardosit cu pietricele de râu, 
iar de fiecare bârnă de lemn atârnau pânze rectangulare şi câte o 
ideogramă. Ii întâmpină o femeie grasă, cu chimono şi şorţ. 
Mauricio o întrebă dacă restaurantul era deschis. 

— Ti, ti. 

— Şi putem cina? 

— Cina? Ti, ti. 

Localul era mic şi pustiu. Femeia îi aşeză la o masă, într-un colţ, 
şi le oferi un meniu scris în japoneză, spaniolă şi engleză. 

— Sunt mereu aceleaşi mâncăruri şi niciodată nu ţin minte care-i 
una şi care-i alta, spuse Clotilde. Din fericire, toate îmi plac. 

— Bleah, peşte crud şi banane prăjite. Cui să-i placă? 

— Nu te-a obligat nimeni să vii. 

— Nu mă plângeam. îmi convine orice-ar fi. Doream doar să 
cinez cu tine, chiar şi sos de soia. Când erai mică nu-ţi dădeau un 
purgativ asemănător? 

— Nu. Chiar aveai chef să cinezi cu mine? 

— Doar ştii. 

— Dar nu mi-ai spus-o. 

— împrejurările nu erau potrivite. 

— întotdeauna trebuie să mergi în sensul curentului? 

— Nu, dar nici nu vreau să mă izbesc de vreo stâncă. 

— Stânca sunt eu? 

— Nu ştiu. 

— Rămâne de văzut. 

De la restaurant se duseră la Mauricio acasă, fără să fi stabilit în 
prealabil. 

Mauricio era foarte nervos. 

Şi Clotilde, la rândul ei, dar din alt motiv. Cedând dorinţelor lui 
Mauricio şi în bună parte celor personale, credea că făcuse o 
greşeală cu consecinţe imprevizibile, dar nu vedea niciun temei să 



n-o fi făcut şi acţiona în virtutea acestui raţionament şubred. 

Dimineaţa, când se duseră să-şi ia micul dejun la Bar Claret, 
patronul îi întâmpină cu un surâs exagerat. Mauricio era atât de 
bucuros, încât ar fi vrut să-i povestească totul lui senor Claret. 
Totodată, simţea impulsul de a-i spune şi Clotildei cât era de fericit 
în clipa aceea, dar îşi dădu seama că indiscreţia patronului ar fi pus- 
o într-o situaţie jenantă. Se temea să n-o pună între ciocan şi 
nicovală printr-un gest care s-o oblige să-şi expliciteze sentimentele. 
Mai degrabă din consideraţie pentru ea decât din raţiuni de 
strategie, adoptă o atitudine superficială, vecină cu plictiseala, de 
parcă ce se petrecuse între ei ar fi fost un fapt izolat şi fără urmări. 

Clotilde se comporta la fel. Totuşi, mai târziu, avocatul Macabros 
o surprinse fredonând când intră în biroul ei, pe nepusă masă. 
Clotilde se îmbujoră. Avocatul trecu peste acest amănunt. După 
cina de la hotelul din Geneva, se instalase între ei acea atitudine 
distantă şi puţin autoritară ce caracterizează raporturile avocaţilor 
cu colaboratorii lor. 

— Vino la mine în birou, îi spuse. Iar odată ajunsă acolo, 
continuă: Din anumite considerente a trebuit să accept un caz penal, 
îl preiei tu. 

— Despre ce e vorba? 

— Furt cu omucidere. Procurorul va cere douăzeci şi şapte de 
ani. 

— E o mare responsabilitate. 

— Va trebui să ţi-o asumi. N-am pe altcineva. 

îi înmână o copie a acţiunii judiciare, pe care Clotilde o citi cu 
atenţie înainte de-a se întâlni cu acuzatul aflat în arest preventiv. 

Apoi se prezentă la biroul autorităţilor din curtea închisorii, unde 
i se dădu o foaie volantă. Cu foaia respectivă obţinu autorizaţia 
necesară pentru a-1 vedea pe deţinut. După ce trecu de două rânduri 
de gratii şi după ce urcă o scară sumbră, un funcţionar o însoţi la 



vorbitor. Era o cămăruţă despărţită de o alta identică printr-un 
geam de metacrilat perforat care-ţi permitea să vezi şi să vorbeşti cu 
persoana aflată de partea cealaltă. După câteva clipe apăru şi 
deţinutul. Era un bărbat de vârstă mijlocie, slab, neajutorat, 
inexpresiv, cu trăsături de om sfios. Se aşeză cu ochii plecaţi. 
Clotilde nu ştia cum să i se adreseze. Totul i se părea ireal, dar se 
străduia să uite de propriile-i reacţii şi să se concentreze asupra 
cazului. 

— Te numeşti Breto? 

— Da, doamnă. 

— E un nume? 

— Un diminutiv. 

— Vine de la ce? 

— De la Libreto. 

— Nu de la Liberto? 

— Nu, doamnă. De la Libreto. 

— în regulă, Breto. Ştii de ce am venit. Mi-a fost repartizat cazul 
tău şi sunt dispusă să-l preiau, dar am nevoie de consimţământul 
tău. Nu mă refer doar la autorizare, ci la încredere. 

Deţinutul dădu din cap. 

— Trebuie să fie mutuală. 

— Nu te înţeleg. 

— Am încredere în dumneavoastră şi dumneavoastră în mine. 
Pentru că, ştiţi, eu ca fiinţă sunt nevinovat. 

— Toată lumea e... 

— Nu, nu. Vorbesc de mine. Dumneavoastră trebuie să credeţi în 
nevinovăţia mea. 

— Să începem deocamdată cu Ziua Automobilului. 

De Ziua Automobilului, la orele douăzeci şi trei, inculpatul a 
intrat în barul administrat de victimă. A mărturisit că nu mâncase şi 
că nu avea bani, şi a cerut pe datorie. I s-au dat, nu fără bombăneli. 



o porţie de chiftele, o bucată de pâine şi un pahar cu vin, iar, după 
ce a mâncat, inculpatul a cerut voie să rămână în local pentru că 
afară ploua şi nu avea unde să se ducă. A stat acolo până la trei 
dimineaţa, ora închiderii, ca de obicei. Deşi unii clienţi au depus 
mărturie pentru acest interval, la închiderea barului rămăseseră 
doar patronul şi inculpatul. Acesta, interogat ulterior, a afirmat că la 
plecarea sa patronul era viu şi nevătămat şi că tocmai îl ajutase - din 
stradă - să coboare oblonul de metal. Conform aceluiaşi inculpat, 
patronul rămăsese înăuntru, cu uşa închisă, ca să strângă şi să-şi 
facă monetarul. Mai departe, având în vedere că ploaia n-a contenit, 
inculpahil a intrat la ora patru fără douăzeci într-un local alăturat, 
unde s-a adăpostit pentru tot restul nopţii, cum declaraseră nişte 
femei care îşi exercitau profesia în respectivul local. Informat de 
moartea patronului de la bar, inculpatul s-a arătat surprins şi 
tulburat şi a jurat că nu ştia nimic şi că nu suspecta pe nimeni. 
Asupra lui s-a găsit o mică sumă de bani, a cărei provenienţă n-a 
fost capabil s-o justifice cu exactitate. Deoarece mai devreme 
declarase că nu avea bani şi pentru că fusese ultimul care părăsise 
barul, dar luându-se în considerare şi antecedentele sale, a fost 
reţinut şi pus la dispoziţia judecătorului, acesta ordonând 
încarcerarea. 

— N-aveam niciun motiv să-l omor, dimpotrivă. Era un om bun, 
care m-a tratat întotdeauna bine, mai ales când îmi mergea prost. 
Să-l omor? E o bănuială bazată pe prezumţii fără valoare juridică. 

Vorbea concis, dar cu întreruperi şi pe un ton plângăreţ, dând din 
cap, cu gravitate, în ritmul cuvintelor, ca şi cum propriile-i 
argumente îi stârneau cugetări profunde. 

— Ar mai exista şi altceva care să te acuze. 

— Poliţaii au pus ochii pe mine. 

— Antecedentele tale, Breto, pentru agresiune şi ciordeală. 

— Am mai spus, curcanii nu mă au la ficaţi. 



— De ce? 

— Trebuie să-şi verse năduful pe cineva. înainte erau muncitorii, 
acum e rândul nenorociţilor. 

* 

Clotilde căra după ea o servietă mare, de piele. Mauricio o 
întrebă: 

— Pot să ştiu ce ai acolo? 

Rămăseseră la o bere, la sfârşitul zilei. 

Clotilde îi povesti amănuntele cazului şi-i citi câteva fragmente 
din procesul-verbal întocmit de poliţie. 

Era foarte însufleţită. La închisoare, se temuse că fiind femeie şi 
neavând experienţă Breto va refuza să semneze actul de acceptare, 
dar deţinutul n-a ezitat nicio clipă. Asta îi confer Clotildei multă 
încredere în sine şi o mare consideraţie pentru clientul ei. 

— Câştigăm. Procesul-verbal e plin de incoerenţe. 

— Dar şi de bun-simţ, spuse Mauricio. Individul a aşteptat să 
plece clienţii barului, iar, când a rămas singur cu patronul, l-a 
omorât, a pus mâna pe încasările zilei şi s-a dus întins la bordel ca 
să sărbătorească lovitura cu amicele lui. E un criminal şi se 
comportă ca atare. 

— Pentru mine este un cetăţean îndreptăţit la o judecată onestă. 

— N-am spus că nu. Tu crezi că-i nevinovat? 

— Nu-mi pot pune întrebarea. Dacă e vinovat, trebuie s-o 
demonstreze ei. Obligaţia mea e să nu las să treacă nimic nesusţinut 
de probe irefutabile. 

— Si să laşi liber un criminal? 

9 9 

— Nu e criminal. 

— Dar are antecedente, ce s-o mai lungim! 

Atitudinea lui Mauricio i se păru Clotildei simplistă şi 
reacţionară. în schimb, lui Mauricio, cea a Clotildei i se părea vag 
amorală. 




— Ascultă, tribunalul dă sentinţa, nu eu. Avocatul trebuie să 
vegheze la aplicarea legii şi a celorlalte garanţii. înţelegi? 

— Chiar şi aşa, nu poţi judeca realitatea şi justiţia după nişte erori 
sintactice. 

— Ba da, cum să nu! Poate că în viitor vor exista metode 
ştiinţifice, infailibile, de probare a vinovăţiei, dar în prezent nu 
avem la dispoziţie altă realitate decât cea a cuvintelor. Dacă 
cuvintele dau greş, realitatea se năruie. 

Toate acestea i se păreau lui Mauricio sofisme, iar pe Clotilde 
încăpăţânarea lui o irita şi o descuraja. Se simţea neînţeleasă şi nici 
măcar nu-1 putea compara cu Fontân, a cărui aparentă lipsă de 
scrupule i se părea, paradoxal, mai angajată în faţa realităţii şi, ca 
atare, mai onestă. Dar Fontân aparţinea unei lumi din care ea era 
exclusă. 

— Nu e vorba de a judeca un om pentru ceea ce este sau a fost, ci 
să stabileşti dacă a înfăptuit sau nu ceva concret. Doar nu vrei să 
pretinzi că cineva trebuie să plătească toată viaţa pentru erorile 
trecutului. 

— Nu pretind nimic, dar mă tem că asta se întâmplă şi în cazul 
clientului tău şi al lumii întregi. 

— Nu. Una e conştiinţa şi altceva să stai douăzeci de ani la 
gherlă. Omul ăsta a fost foarte maltratat de viaţă. Nu mă refer doar 
la antecedentele familiale şi la celelalte, ci la faptul că societatea l-a 
folosit întotdeauna pe post de preş. Ascultă chestia asta: „înainte de 
a fi băgat în celulă, deţinutul a cerut în gura mare să-i fie citite 
temeiurile legale, la care unul dintre paznici i-a răspuns: «O să vezi 
tu ce fac eu acum cu temeiurile tale», şi apucându-1 de părţile intime 
l-a scuturat în mod neruşinat şi repetat." 

— Nu e rău. 

— Vezi? Ceea ce e glumă pentru tine pentru el e umilinţă şi 
neputinţă. în ochii oamenilor viaţa lui e o anecdotă. Inclusiv în ochii 



tăi, care ai aprins, totuşi, lumânări lui Mao şi Troţki. Unde au ajuns 
toţi aceşti paria ai planetei? 

— Nicăieri. Sunt acolo unde au fost şi unde vor rămâne, cu sau 
fără ajutorul meu. 

— Deja te retragi? 

— Retras nu e termenul potrivit. Mă aflu într-o altă etapă a vieţii. 
Mi-am pierdut entuziasmul, dar n-am renunţat la convingerile 
mele. Şi nici la speranţă: vor veni alţii mai tineri şi vor ocupa 
locurile pe care le părăsim pe măsură ce timpul trece şi 
circumstanţele se modifică. 

— Nu-i o atitudine prea comodă? 

— Poate că este, dar viaţa nu e un circ. Atitudinile nu sunt mai 
bune sau mai rele în funcţie de dezavantaje. Nici de preţul pe care 
trebuie să-l plătim pentru ele. 

Clotilde redactă un raport şi i-1 arătă avocatului Macabros. 

— E bun, dar las-o mai moale. 

Clotilde studie dosarul şi-l vizită pe Breto la închisoare, pentru 
verificări de date şi lămurirea unor contradicţii. Vizitele acelea o 
deprimau, dar se felicita că intrase în contact cu încă un aspect al 
realităţii. 

— Să nu vă faceţi griji pentru mine, îi spunea Breto, îmi merge 
bine aici şi am încredere în dumneavoastră. Intr-o bună zi, de 
dragul schimbării, se va face dreptate şi se vor schimba piuliţele. 
Dumneavoastră credeţi în nevinovăţia mea, iar eu contez pe asta. 

La insistenţa lui Breto, Clotilde sfârşi prin a fi de acord, cu toate 
că era conştientă că mizând pe credulitate în acest caz, ori în altul 
asemănător, comitea o imprudenţă la fel de mare ca şi implicarea ei 
emoţională imposibil de evitat. Nu muncea ca să câştige, ci pentru a 
demonstra lumii că avea dreptate. 

De pe urma acestei agitaţii, Mauricio plătea oalele sparte. 

— Femeie, ăsta nu-i procesul de la Niirenberg. 



Voia doar să mai reducă din importanţa situaţiei, dar înţepăturile 
lui o scoteau pe Clotilde din sărite. 

— Voi, bărbaţii, ştiţi să vorbiţi doar despre munca voastră, 
despre problemele pe care le aveţi la muncă sau cât de bine vă 
merge la muncă. Şi e logic, pentru că lumea se învârte în jurul 
îndeletnicirilor voastre. In schimb noi, femeile, care muncim doar ca 
să treacă timpul, nu trebuie să acordăm nicio importanţă 
activităţilor noastre. La urma urmei, de ce ne-am duce la muncă 
dacă ne merge atât de bine acasă, îngrijind de copii şi împletind 
ciorapi? 

Intr-o dimineaţă, când era ocupată până peste cap cu dosarul ei, 
îi telefonă logodnica lui Fontân. 

— Ai luat vreo hotărâre? 

— în legătură cu ce? 

— Cu maşina. 

— Ah, cum să nu, o cumpăr. 

— Faci o afacere foarte bună. Cum te gândeşti s-o plăteşti? 

— Cu banii mei, frumoaso. 

— Vreau să zic cu bani gheaţă, cu cec, prin transfer sau chestii 
din astea. Dacă e cash îţi pot ajusta puţin preţul, mă înţelegi. 

Clotilde îi promise că va plăti cu bani gheaţă. Ulterior îşi dădu 
seama că nu avea suma şi nici vreo posibilitate de-a o obţine. Cu 
salariul ei şi fără contract de muncă, nicio bancă nu i-ar fi 
împrumutat banii. Şi, pentru că nu voia să recurgă la Mauricio, îşi 
luă inima-n dinţi şi apelă la unchiul Manuel. 

— Sigur. Evident că aş putea să-ţi dau banii în avans. Primul meu 
impuls ar fi să-ţi spun: cumpăr-o. Dar... 

Unchiul Manuel adoptă un ton grav, aproape neconsolat. 

— De dragul părinţilor tăi şi al tău... deşi, ştiu că-n trecut între 
noi au existat mici neînţelegeri... Acum, mă rog, cu toate acele 
neînţelegeri minore, am considerat întotdeauna că faci parte din 



familie. Pentru mine asta contează. Aşa că nu pot să nu ţin cont de 
responsabilităţile mele. Deşi par un om demodat, nu sunt. Ştiu că-n 
ziua de azi o maşină nu este un capriciu, ci o necesitate. Dar chiar şi 
aşa... Cu toate astea... 

Clotilde îşi pierdu răbdarea. 

— Ai dreptate. Au existat între noi nişte neînţelegeri, şi asta nu e 
cea mai bună cale de-a le rezolva. Păstrează-ţi banii. 

— Ascultă, cu mine să nu faci pe cocoşul! 

Afară ploua. Clotilde îşi blestemă soarta. 

— Aşa se întâmplă când cauţi unde nu trebuie, spuse Mauricio. 

— Si acum ce fac? 

9 

— Am creditul pe care l-am luat pentru cabinetul de la Mataro. 
L-am restituit, dar nu l-am anulat, căci mă scuteşte de impozit. 
Foloseşte-1 fără sfială. La urma urmei, nu sunt banii mei. Eu figurez 
doar pe post de garant. Banii sunt ai băncii şi doar ştii ce spunea 
Bertolt Brecht. Iar, dacă mă laşi cu buza umflată, am să-i spun 
amicului tău Breto. 

Clotilde acceptă constrânsă de situaţie, dar aranjamentul îi lăsă 
un gust amar. In pofida promptitudinii lui, era limpede că nu va 
mai apela niciodată la Mauricio: a-i accepta banii sau gentileţea era 
totuna, deşi aceasta din urmă era cea mai umilitoare. Oare voi trăi 

tot timpul mulţumind şi cerându-mi scuze? se întrebă. 

* 

In pofida perspectivei Jocurilor Olimpice, oraşul căzu într-un soi 
de tristeţe jenantă. Conversaţiile lâncezeau, reuniunile erau 
plictisitoare. Nici ideile celorlalţi, nici cele proprii nu păreau să 
intereseze pe cineva. Banii circulau în flux continuu, dar fără să 
intre în contact cu viaţa reală. Era o văicăreală generalizată. 
Dezmăţul anilor anteriori făcuse loc unor structuri de relaţii 
monotone, niţel cam murdare. Prezentul contamina trecutul: 
privind înapoi, toţi îşi reinterpretau acţiunile într-o lumină rece şi 



critică, iar idealismul anilor anteriori li se părea acum o prostie, 
dacă nu o ipocrizie. în această atmosferă insipidă prosperau 
neruşinaţii şi cei ce acţionau la adăpostul umbrelor. Cei care-şi 
puseseră speranţele în viitor se lepădau de ele, iar cei ce tăcuseră se 
lăudau că intuiseră răul în forul lor interior. 

Cei care începuseră să acţioneze din altruism se lăsau corupţi, 
unii din pricina lăcomiei, alţii a imoralităţii, alţii a descurajării. 
Opinia publică se resemnase. Teme noi ocupau atenţia oamenilor, 
teme triviale pe care mijloacele de informare se obligau să le 
propage şi să le alimenteze. Absenţa criteriilor nu fusese nicicând 
atât de gravă şi atât de aplaudată. 

Intelectualii evitau să vorbească de frica represaliilor sau din 
ambiţie, îşi vindeau tăcerea sau complicitatea pe bani sau în 
schimbul unei faime trecătoare şi provinciale. Adulaţia şi mita 
deschideau toate uşile. 

Politicienii dăduseră de gustul puterii şi se amestecau pe faţă în 
toate domeniile. Mulţi treceau peste limitele îngăduite şi se vedeau 
obligaţi să-şi abandoneze funcţiile, scandalul a durat puţin şi, 
practic, n-a avut consecinţe. 

Finanţele domneau peste tot. 

între timp, starea lui Porritos se agrava. Stătea în casă, îngrijită de 
doamna Marcela, dar în condiţii greu de suportat. 

într-o seară, Mauricio se întâlni cu fiica doamnei Marcela. Ştia de 
existenţa ei, dar nu o văzuse niciodată. 

Fiica doamnei Marcela se numea Corina. Era o femeie tânără, 
grăsuţă, cu o expresie obtuză. Avea pe buze un rictus agresiv, un 
surâs gingival şi mirosea intens a esenţă de trandafiri. 

îl trase pe Mauricio într-un loc de unde Porritos nu putea să-i 
audă şi îi spuse că nu mai voia ca mama ei să rămână în casa aceea, 
expusă la contaminare. 

Mauricio o asigură că nu există niciun pericol câtă vreme 



măsurile luate sunt cele care se impun, însă argumentele lui nu 
sunară convingător. In final izbuti să lase lucrurile aşa cum erau 
până avea să găsească o soluţie mai bună. 

După ce plecă fiica doamnei Marcela, sosi părintele Serapio. Lui 
Mauricio i se păru că-1 prinsese pe Dumnezeu de-un picior. 

— Pe tine o să te asculte dacă vorbeşti cu ea. 

— Bah, vrăjitoarea asta nu vrea decât bani. De maică-sa nici nu-i 
pasă. 

— Nu fi cinic. Are şi ea dreptate, sărmana. 

Părintelui Serapio i se urcă sângele la cap. 

— Mie să nu-mi spună nimeni că-s cinic. Mai ales un copilandru 
ca tine. 

Mauricio îşi pierdu aplombul. Era clar că părintele pupase 
clondirul. De la el nu te puteai aştepta decât la încurcături. 

— Las-o baltă! N-o să ne certăm pentru o proastă. Avem lucruri 
mai urgente. 

— Mie să nu-mi spună nimeni că-s cinic. 

— Bine, omule. îmi retrag cuvintele şi-mi cer scuze. 

— Bani, bani... Nu ştii decât asta, dar, când vine vorba de ei, te 
încrunţi. Si la urmă, eu sunt cinicul. Uite cum sunt îmbrăcat! Si 
motocicleta? Nici nu mai poate fi reparată. Mă mir că mai merge. Şi 
toate astea pentru a împlini preceptul evanghelic. Dă şi ţi se va da. 
Da, da. Ti se va da din cur. Aici nu dă nimeni nimic. Cei care au dau 
cel mai puţin. 

Mauricio schiţă un gest de indiferenţă, iar celălalt, exasperat, îl 
ameninţă cu pumnul. îşi ieşise din minţi. Mauricio făcu un pas 
înapoi şi dărâmă o măsuţă. 

Alertată de zgomot şi voci, apăru Porritos. Dând cu ochii de 
privelişte se înfurie şi ea. I se părea intolerabil să conteze şi altceva 
decât boala ei. Suferinţa necontenită şi fără speranţă îi amărâse 
sufletul. Solicita atenţie constantă şi cea mai mică nemulţumire o 



călca pe nervi. Doar uneori, când era singură cu Mauricio, retrăia 
vremurile bune de odinioară. Atunci avea nevoie de tandreţe şi 
compasiune. Astfel de momente erau pentru Mauricio foarte 
dureroase. 

Prin contrast, universul Clotildei i se părea de fiecare dată tot mai 
agreabil. Existau şi aici probleme, dar marea lor majoritate putea fi 
soluţionată cu ajutorul raţiunii, celelalte dispărând de la sine cu 
trecerea timpului. 

Mauricio se întreba dacă universul ei raţional nu era o născocire. 
Poate că aceasta era diferenţa dintre real şi fals, se gândea: că în 
lumea reală nu există soluţii pentru lipsa de clarviziune şi 
îndărătnicia persoanelor. In loc să negocieze, natura umană preferă 
răul tuturor. Mai bine să se prăpădească universul decât să dau de 
la mine un ac. 

Clotilde nu-i lua în serios meditaţiile. 

— Ce ştii tu despre asemenea lucruri? îţi petreci ziua provocând 
dureri şi pentru asta câştigi o avere. 

Din punctul de vedere al Clotildei, munca lui de zi cu zi la clinica 
stomatologică nu îmbogăţea patrimoniul de cunoştinţe al omenirii, 
nici al vieţii. Era o activitate delicată şi, fără îndoială, utilă, dar 
repetitivă. Natura Clotildei era insensibilă la durerile altora. 

— Mă rog, dacă nici tu nu mă înţelegi, cine s-o facă? 

Mauricio era pasionat de profesia lui şi se întrista când oamenii 
nu-1 înţelegeau. în ochii opiniei publice medicii erau şi sfinţi, şi eroi; 
în schimb, stomatologii erau subiecte de glumă. în revistele de doi 
bani nu lipseau niciodată vinietele cu aluzii la odontologie. 

— Nu te plânge. Avocaţii au faimă şi mai proastă şi pe lângă asta 
câştigă şi mai puţin. Uneori, nici atât, vezi procesul bietului Breto. 

Clotilde trăia cu intensitate cazul presupusului homicid. Vorbea 
despre el în permanenţă. 

— în stadiul de faţă, va fi eliberat şi va ajunge la preşedintele 



Generalităţii 43 . 

Pe Clotilde o deranja această reticenţă, care, în fond, părea legată 
tot de munca subevaluată a femeilor. 

— Eşti gelos. 

— Pe aiuritul ăla? 

— Te învârte pe degete în multe privinţe. 

— Da, evident. Eu scot măsele pentru a-mi câştiga existenţa, iar el 
scoate maţe de amorul artei. 

Glumea, dar tonul vocii lui ascundea o supărare profundă. Fără 
să-şi dea seama, îi transmitea Clotildei iritarea produsă de Porritos. 

După câteva zile, fiica doamnei Marcela îşi reluă atacul. 

* 

— Nu, nu pot să-mi văd mama expusă tuturor infecţiilor. 

— Dar mama dumneavoastră cum vede situaţia? 

— Mama e binecuvântată de Dumnezeu. Ii spun mereu: proasto, 
eşti o proastă, iar ea nici nu mă aude. E binecuvântată de 
Dumnezeu. Ii ceri haina de pe ea şi ţi-o dă fără să zică pâs. 

— In cazul de faţă nu i se cere atât de mult. Doar să facă mâncare, 
să spele rufe şi să facă ordine în casă. După bunul ei plac şi câştigă 
cât se câştigă în asemenea cazuri. Şi, pentru că e vecină, înţelegerea 
e rezonabilă şi avantajoasă pentru toţi. Acum, dacă dânsa vrea să se 
retragă, să ne spună din timp şi o să găsim pe altcineva. 

Corina bombănea, dar nu insista. Banii câştigaţi de maică-sa îi 
prindeau foarte bine. Era o femeie fudulă: la fel de dispusă să 
înceapă o afacere sau să plece într-o călătorie. Dar n-o făcea nici pe 
una, nici pe cealaltă. Lucra ca responsabilă la un supermarket. 
Ducea o viaţă dezordonată, iar în cartier avea faimă de purcică, deşi 
în ultima vreme era într-o relaţie stabilă cu proprietarul unui 
magazin de developat filme, om ursuz şi maniac, care nu se hotăra 


43 în catalană, Generalitat denumeşte guvernul autonom din Catalonia. 



să-şi oficializeze legătura câtă vreme lucrurile mergeau bine. 
Prietenul Corinei nu era doar indecis, ci şi zgârcit şi, pentru a scoate 
ceva bani de la el, femeia trebuia să-l giugiulească de o mie de ori şi 
să recurgă la un anume tip de urgenţe. Corina depunea banii 

obţinuţi pe această cale într-un fond de pensii. 

* 

încetul cu încetul, logodnica lui Fontân îşi mută lucrurile în 
apartamentul acestuia. Conveniră să locuiască deocamdată acolo. 
Mai târziu îşi vor face o casă. Ea voia să trăiască la ţară, într-o casă 
mare, cu grădină şi piscină, să aibă un cal şi doi câini. 

Fontân nu se opunea acestor planuri extravagante. Mauricio ar fi 
vrut să-l întrebe dacă i se părea normal sau dacă, dimpotrivă, se 
mulţumea să cedeze capriciilor viitoarei soţii, dar de săptămâni de 
zile pierduse orice legătură cu amicul său şi, chiar dacă ar fi avut 
ocazia să se vadă, n-ar fi îndrăznit să aducă vorba. Clotilde abia 
dacă amintea de chestiunea respectivă, iar când o făcea adopta un 
ton sarcastic care-1 enerva pe Mauricio. 

Era unul dintre cei mai nefericiţi ani ai vieţii lui. Cu excepţia 
serviciului, care-i aducea satisfacţii şi câştiguri importante, toate 
celelalte parcă se înţeleseseră să-i amărască existenţa. 

Ca o culme a relelor, se apropia şi Crăciunul. 

Mauricio se temea că maică-sa va dori să-şi petreacă sărbătorile la 
Barcelona. 

Cu mama lui se vedea din când în când. îi telefona el şi-i 
propunea să ia masa împreună. Prefera genul acesta de întâlniri. 
Aveau puţine să-şi spună deşi ei nu-i lipseau niciodată subiectele de 
conversaţie şi, în general, era însufleţită şi binedispusă. Pe 
deasupra, îi plăcea să mănânce la restaurant, mai ales dacă era 
vorba de unul nou şi la modă. 

— Am auzit că ai o logodnică. 

— De unde ai auzit? 



— Nu contează. E adevărat sau nu? 

— Ies cu o fată. Dar logodnică, aşa cum se zice, nu ştiu... 

— Dar ţie îţi place? 

— Sigur că da. Mult. 

— Pari fericit. E semn bun. Din fire eşti mai degrabă aprins şi 
posac, ca taică-tu. Eu, să fi fost bărbat, aş fi fost aventurier. Tu, în 
schimb, eşti ordonat, metodic, înclinat spre rutină. De mic erai aşa. 
O să mi-o prezinţi? 

— Dacă o să-mi faci portretul ăsta în prezenţa ei, prefer să n-o 
cunoşti. 

— Lucrurile sunt aşa cum sunt. 

— Sau cum le vezi tu. 

Maică-sa se închise într-o tăcere mâhnită. In asemenea situaţii 
Mauricio se simţea cuprins de un amestec de exasperare şi 
compasiune. Erau două sentimente meschine, dar, la urma urmei, 
sentimente. Mai bine aşa decât nimic, se gândea Mauricio. 

— Soră-ta are şi ea un iubit şi nici ea nu-mi povesteşte nimic. 
Când mă interesez de vieţile voastre mă lovesc de-o barieră. Aflu 
doar despre lucruri neplăcute. 

— In toate familiile se întâmplă la fel, mamă. 

— Nu mă consolează. 

— Tu îi povesteai tot mamei tale? 

— Lucrurile importante, da. Mă rog, nu toate. Dar nici 
comparaţia asta nu-mi foloseşte. Mi-ar plăcea să cred că nu sunt ca 
mama. Ea era o femeie de modă veche, pe când eu am încercat 
întotdeauna să fiu înţelegătoare. Şi modernă. Vremurile se schimbă, 
cu toate că cele de odinioară nu erau neapărat mai bune. M-au 
educat într-un anume fel, dar n-am rămas aşa, blocată. Nu. De asta 
m-am dus să trăiesc în străinătate. Tara asta m-a enervat 

9 

întotdeauna. încremenită în Evul Mediu. Apoi, când vine 
schimbarea, bum, bum. Cum zice englezul: to throiv the baby out of 



the bath and into the zvater. Nu ştiu dacă cunoşti expresia. 

— O cunosc, dar nu-i aşa. 

— Vezi cum mă contrazici mereu? 

— Pentru că întotdeauna le ştii pe toate. 

După câteva zile Mauricio se întâlni cu sora lui şi-i relată 
conversaţia. Se aştepta la solidaritate, dar Leona ţinu cu maică-sa. 

— De acord, ca mamă a fost o catastrofă, dar câte femei n-au fost, 
pe termen lung sau scurt? Şi apoi, pune-te în locul ei. Să faci ce-a 
făcut ea în anii aceia, trebuie să fi fost foarte greu. Şi continuă să fie. 
Mai ales dacă eşti un om normal. Vreau să spun că, dacă încerci să 
mergi contra curentului şi nu eşti capabil să ai un discurs bine 
articulat pentru a-ţi explica poziţia, atunci şi prostul satului se crede 
îndreptăţit să-ţi dea lecţii. Dacă un bărbat face un astfel de lucru, e 
înţeles şi chiar aplaudat. Dar, dacă o femeie procedează după cum o 
taie capul sau pur şi simplu încearcă să-şi salveze pielea, fără să fie 
o Simone de Beauvoir, nu-ţi mai spun ce deviz îi prezintă societatea. 

— Eu nu sunt societatea, Leona. Eu sunt eu şi vorbesc despre 
mama noastră. Dacă rămâne să-şi petreacă sărbătorile cu tata, o să 
vezi ce-o să iasă. Şi atunci, cu motiv sau fără, vreau să te văd aici, 
fetiţo. S-o citezi pe Simone de Beauvoir şi să împărţim apoi totul în 
pătrăţele, nu-i prea convenabil, nu-i aşa? 

Leona nu zicea nimic. Se uita într-o parte, îşi ţuguia buzele şi i se 
umezeau ochii. Amândouă, sacu' şi peticu', se gândea Mauricio. 

Ceva nu era-n regulă în viaţa soră-sii. Probabil relaţia ei 
sentimentală cu necunoscutul era furtunoasă sau nesatisfăcătoare; 
în orice caz, istovitoare. De la un bărbat păzit de o gardă de corp, nu 
te poţi aştepta la multe în plan sentimental. Mauricio n-avea însă 
nicio vină. 

Dintr-un motiv sau altul, toată lumea trăia sub o presiune 
insuportabilă. Fiecare vedea în problemele altuia un atac la 
importanţa celor proprii. 



La rândul ei, Clotilde se alia cu femeile din familia lui fără să le 
cunoască. 

— Sora ta are dreptate. Şi la urma urmei, nu te îngrijora. Maică-ta 
n-o să rămână. 

— De unde ştii? N-o cunoşti. 

— Te cunosc pe tine. Şi din câte ştiu, nu-i atât de nebună. 

— Toate femeile sunt nebune. 

— Si eu? 

9 

— Tu mai mult decât toate. 

Nu mai rămăsese mult până la procesul lui Breto şi Clotilde nu se 
gândea decât la el. Pentru ea, inculpatul era un sfânt laic împotriva 
căruia se urzise o conspiraţie sălbatică. Făcuse din apărare o 
pledoarie după gustul ei, împotriva societăţii capitaliste şi 
patriarhale. Rolul ei era să ducă la bun sfârşit misiunea ce-i fusese 
încredinţată. 

— Surtoht, pas de zele, repeta avocatul Macabros. Magistraţilor nu 
le place să fie cicăliţi. 

Mauricio ar fi dorit să participe la proces şi s-o asculte pe 
Clotilde, dar nu-şi putea părăsi pacienţii. 

Doamna Marcela apăru cu un pom de Crăciun din plastic. 
Prezenţa brăduţului făcea atmosfera şi mai patetică şi mai lipsită de 
farmec. 

— Dumneavoastră, care aveţi gust şi bani, ocupaţi-vă de globuri, 
de beculeţe şi de ghirlandă, îi spuse lui Mauricio. 

Acesta cumpără de la un ferometal din cartier patru podoabe şi 
un colan cu beculeţe albe. Pentru ca firele să ajungă de la beculeţe la 
priză au fost nevoiţi să plaseze brăduţul într-o poziţie incomodă. 

Pe Porritos toate acestea o lăsau indiferentă. 

Mauricio se întoarse la magazin ca să cumpere un prelungitor. In 
locul bărbatului care-1 servise se afla acum o femeie cu figură 
inteligentă, dar înăcrită. 



— Mă bucur că aţi revenit pentru că doream să vorbesc cu 
dumneavoastră. Nu ne cunoaştem, dar am auzit vorbindu-se de 
cazul dumneavoastră. Unul foarte trist, nu ştiţi cât de rău îmi pare. 
Dar nu e singurul. In cartierul nostru, la care Dumnezeu nu se mai 
uită, se întâmplă astfel de lucruri şi unele chiar mai rele. Când spun 
că Dumnezeu nu se mai uită, mă refer la autorităţi, mă înţelegeţi. 

— Da, dar eu vreau doar un prelungitor. 

— Vi l-aş da dacă aş şti unde-1 ţine soţul meu, însă el nu-i aici, iar 
eu nu mă ocup de magazin. Am destule pe cap, mă înţelegeţi. 

— Atunci o să revin când va fi aici. 

— Chiar aşa. Dar până atunci vă invit la o întrunire de cartier. 
Suntem un grup de vecini îndureraţi. Ba un copil bolnav, ba un soţ 
la puşcărie. Ne adunăm câteodată, vorbim despre problemele 
fiecăruia şi ne ajutăm cum putem. Facem şi presiuni asupra 
autorităţilor. Scrisori, interpelări şi, dacă e nevoie, manifestaţii. 
Paşnice. Odată am oprit traficul şi au venit tichiile şi ăia de la TV. 
Pentru că veniseră ăia de la TV, tichiile nu s-au băgat, şi pentru că 
tichiile nu s-au băgat ăia de la TV n-au filmat. Pe scurt, un rateu. 
Dar nu ne-am descurajat, nici vorbă. 

— Mi se pare foarte merituos, dar mie toate astea... 

— Dacă nu credeţi, întrebaţi-1 pe părintele Serapio. El ne cunoaşte 
şi ne apreciază. Ne-a ţinut mai multe conferinţe. 

— V-a dat şi numele meu, după cum se vede. 

— El sau altcineva, tot aia e. Până la urmă, aici toate se află. Pe 23 
ne întrunim la Centrul Civic. O să discutăm despre problemele 
cartierului şi-n final vom lua şi decizii, dacă trebuie. Apoi ne ducem 
la restaurantul Can Pitu. E alături şi gătesc bine. Nimic formal, o 
gustare, nişte vin... Veniţi? 

— Să văd dacă sunt liber. N-am agenda la mine. 

In momentul acela intră responsabilul magazinului, duhnind a 
vin. în timp ce-1 servea pe Mauricio, soţia lui notă pe spatele unei 



chitanţe numele şi adresa restaurantului, ziua şi ora întrunirii şi 
numele ei: Mariconchi Ruspide. 

Mauricio nu avea de gând să se ducă la întrunire, dar mai târziu, 
în timp ce instala pomul de Crăciun în apartamentul lui Porritos, se 
răzgândi. Dacă situaţia se va complica, şi existau semne că asta avea 
să se întâmple, i-ar prinde bine să apeleze la un grup de oameni 
hotărâţi şi cu experienţă. 

* 

La jumătatea lui decembrie vremea se încălzi din nou. Oamenii 
umblau pe stradă în cămaşă, iar iluminabil sărbătoresc al străzilor 
părea o eroare. 

Mauricio şi Clotilde se duseră la bancă. Mauricio o prezentă pe 
Clotilde directorului de agenţie şi semnă o împuternicire prin care 
ea putea să aibă acces la contul lui de credit. 

Clotilde se întâlni apoi cu Michelle, îi plăti suma convenită, iar 
aceasta îi dădu cheile de la maşină. 

— Supraveghează uleiul. II cam mănâncă. In rest, totul e în 
regulă. 

— Asta se cheamă evicţiune. 

— Nu ştiu ce înseamnă. 

— Că îţi voi face dosar dacă maşina nu funcţionează ca lumea. 

— Stai liniştită. Pot să-ţi cer ceva? 

— Ce? 

— Ceva de împrumut. Pentru nuntă. Trebuie să port ceva 
împrumutat. Şi cum avem aproape aceeaşi măsură... 

— Ce fel de îmbrăcăminte? 

— Orice. Dacă vrei, vin la tine şi vedem acolo. 

— Nu-i nevoie. Spune-mi ce vrei şi caut eu. 

Ideea i se păru o prostie, ca toate ideile lui Michelle, dar nu putea 
să procedeze altfel căci nu voia să-i spună că locuieşte cu părinţii. 

— Mulţumesc, frumoaso. Am să te fac doamnă de onoare. 



— Nu te deranja. Cu siguranţă, vei avea destule obligaţii, iar 
pentru mine chiar nu contează. 

— Da, dar noi suntem prietene bune... 

Pe Clotilde o impresionă această declaraţie neobişnuită. Nutrea 
pentru Michelle o antipatie şi un dispreţ pe care nu se străduia să le 
disimuleze. Faptul că ea era în stare să vadă ceva ce aducea cu o 
prietenie acolo unde nu exista decât graniţa fragilă a unei politeţi şi 
a unei lipse de afectare demonstra o singurătate fără paliative. 

Clotilde era exigentă cu semenii şi severă când era cazul să-şi 
examineze comportamentul, însă cu lipsurile ei nu se putea război. 
Acelaşi lucru i se întâmpla cu Breto. Ii lua grosolănia drept sărăcie şi 
pe aceasta drept inocenţă. în ajunul procesului îi făcu o vizită. 

— Ştii ce trebuie să răspunzi la întrebările procurorului? 

— Nu vă faceţi griji. 

— Mai ales să nu ieşi din scenariu. 

— Cu niciun chip. 

în ziua întrevederii, Clotilde era foarte nervoasă. 

— Nu-ţi pierde calmul, îi recomandă avocatul Macabros. 
Magistraţii ascultă doar jumătate din pledoarie. Să nu reciţi şi n-o să 
se vadă că eşti începătoare. Restul e mecanică pură. Eu te consider 
întru totul capabilă. 

Clotilde nu era de acord. De fapt, avocatului Macabros îi era 
indiferent dacă pierdea sau câştiga acel caz. 

Pe coridoarele Palatului de Justiţie şi în sala de dezbateri se 
întâlni cu mai mulţi avocaţi. Toţi i se păreau mai în vârstă, calmi şi 
implacabili. Avocaţii discutau între ei pe teme diverse, râdeau şi 
schimbau gesturi reciproce de camaraderie, chiar şi cei care îşi 
aşteptau rândul la bară. Clotilde nu voia să pară nici gravă, nici 
prea relaxată. Şi culmea, toţi se uitau la ea, unii cu coada ochiului, 
alţii ostentativ. Dar, pentru că erau colegi, nu le putea califica gestul 
drept obrăznicie. 



La uşa sălii în care urma să aibă loc dezbaterea se adunase un 
grup în jurul unui avocat cu togă. Clotilde presupunea că erau 
rudele mortului care îşi exercitau acuzaţiile particulare. Avocatul 
era un bărbat înalt, atletic şi dichisit. Ieşi din grupul ce-1 înconjura, 
se îndreptă spre Clotilde şi-i întinse mâna. 

— Pineda. Reprezint familia victimei. Nădăjduim... îşi înclină 
capul, privi într-o parte spre clienţii lui şi-şi coborî vocea, 
nădăjduim să se termine repede. 

— Din partea mea... 

— Am văzut că solicitaţi absolvirea. 

— Nu există probe. 

— Nici nu e nevoie. E un animal. Omoară ca să omoare. S-a 
defulat asupra victimei. Şi totul pentru două parale. îşi coborî şi mai 
mult vocea. Evident, sunt împotriva condamnării la moarte, dar pe 
astfel de ţipi i-aş spânzura. Sunt încarceraţi şi, după câţiva ani, sunt 
liberi de parcă n-ar fi făcut nimic. E un animal. 

— E clientul meu. 

— Da, da, desigur. Bem ceva împreună, după? 

— Regret. Sunt ocupată. 

— Bine, bine, poate cu altă ocazie. 

împuternicitul sosi pufnind şi îngăimând scuze pentru întârziere. 
Clotilde îl cunoştea de la cabinetul avocatului Macabros. Era un 
omuleţ transpirat, neliniştit, afectat, pasionat de bancuri. Unele erau 
reuşite, dar el le adăuga atâtea detalii încât deveneau plicticoase. La 
uşa sălii le ură noroc şi plecă. Ceilalţi intrară şi îşi ocupară locurile. 

Nişte gardieni îl aduseră pe Breto şi îl aşezară pe banchetă. 

Intră publicul şi se auziră murmure şi glasuri ostile. Clotilde era 
înspăimântată. 

Preşedintele tribunalului era scund, chel, cu o pleoapă căzută. 
Vorbea în grabă şi era agitat. Procuratura era reprezentată de o 
femeie destul de tânără. Această circumstanţă o deranja pe Clotilde. 



Nu dorea să se confrunte cu o femeie, cu atât mai puţin cu una de 
aceeaşi vârstă. Nu i se părea ceva care să o stimuleze. 

Pe parcursul audierii nu se ivi nimic neprevăzut. Preşedintele 
tribunalului se dovedi un om expeditiv. Părea să dorească în mod 
sincer prevalarea adevărului. Procurorul se arătă riguros şi obiectiv, 
în schimb, avocatul acuzării private a fost neatent şi superficial, de 
parcă n-ar fi studiat cauza. Se adresă celor două femei pe un ton 
prezumtiv, obraznic, orientând tribunalul împotriva lui. Breto a fost 
precaut şi a intensificat la maximum dovezile de derută. Se vedea 
mortificat de suspiciunile la care era supus. 

în mai puţin de două ore speţa se afla în situaţia de a primi 
sentinţa. 

La intrarea în sală rudele victimei se îndreptară spre Clotilde. 

— Dacă justiţia nu rezolvă lucrurile, o s-o facem noi. 

Clotilde se temea de-o agresiune fizică. 

Avocatul apărării se apropie foarte surâzător. 

— Hei, vă luaţi degeaba de colega mea. Şi-a îndeplinit sarcina aşa 
cum o cere legea, şi cu asta, basta. Aşa e sau nu? 

Clotilde emise un murmur afirmativ. 

— Dacă va fi nevoie de recurs, o să-l facem, adăugă avocatul. 

Clotildei i se păru că sesizează în vocea lui o urmă de ranchiună. 

— M-ai făcut de râs şi asta nu se face între colegi, spuse el când 
rămaseră singuri. în schimb, eu te-am salvat de haita respectivă. îmi 
eşti datoare. 

întorcându-se la birou, ar fi vrut să povestească tuturor 
amănuntele audierii, dar nu era nimeni interesat de ele. Pentru ei 
era o simplă rutină. 

— în cât timp se pronunţă sentinţa? a întrebat. 

— Depinde. 

în sinea ei, Clotilde era mulţumită. Un asemenea caz i se părea 
mult mai interesant decât combinaţiile suspecte de la Geneva. 



Vorbi despre asta cu avocatul M a ca b ros, îndulcind termenii. 

— în regulă. După cum ştii, aici ne ocupăm de speţe penale, dar, 
din obligaţie, câteodată suntem nevoiţi să acceptăm şi alte cazuri. 
Dreptul penal înseamnă muncă multă şi bani puţini. Dacă nu 
lucrezi pentru mafii. Trafic de droguri, afaceri oneroase, uneori câte 
o spargere. Chiar vrei să te ocupi de ele? 

Alternativa erau călătoriile la clasa întâi, vestimentaţia de la 
Armâni şi cazarea la Le Richelieu. Clotilde era confuză. Aici păreau 
să sfârşească visele generaţiei sale. 

* 

— Mâine-seară plec la Londra, îi spuse lui Mauricio, mă poţi 
duce la aeroport? 

— Deja pleci, mamă? 

— E cam pe fugă, dar în perioada asta companiile aeriene sunt în 
colaps. Dacă nu vrei să plăteşti fullfare, trebuie să iei ce ţi se dă şi să 
zici mersi. 

— O să încerc un aranjament. 

— Nu-i nimic dacă nu poţi. Iau un taxi. E mai degrabă din pricina 
bagajelor, doar ştii! Mă încarc ca o proastă. 

Mauricio se văzu obligat să anuleze programarea unui pacient şi 
să-l mute pe altul la ora prânzului, pentru că nu i se părea normal ca 
maică-sa să plece şi să nu se despartă de ea la aeroport. Uşurarea că 
nu rămânea de sărbători îi compensa toate neajunsurile. 

Pe drum nu-şi vorbiră mai deloc. 

— Cu cine cinezi în noaptea de Crăciun? 

— O, am o grămadă de invitaţii. De-aş putea scăpa aş sta acasă să 
mă uit în linişte la BBC. în Anglia, Crăciunul nu e numai o 
sărbătoare de familie. E un spectacol. Nu ca aici. E mai bine, după 
gustul meu. Aici, Crăciunul mi s-a părut întotdeauna o povară. Să te 
ghiftuieşti şi să te uiţi la oameni... Nu e pentru mine. Când eraţi 
mici era altfel; dar, de când aveţi fiecare viaţa voastră, mă rog. 



adevărul e că sunt dorinţe... 

Mauricio se gândea că maică-sa nu spunea adevărul. E clar că 
venise la Barcelona ca să tatoneze terenul cu speranţa nemărturisită 
de-a se bucura de o primire mai călduroasă. Văzând însă cum 
stăteau lucrurile, se întorcea la singurătatea exilului ei lipsit de sens. 

— Nu intra în parcare. Lasă-mă la peron. O să iau de acolo un 
hamal. 

— Nu-i nevoie. Ne ducem în parcare şi acolo sunt cărucioare. 

Parcarea era plină. Au fost nevoiţi să lase maşina departe de 

terminal. Era o ceaţă umedă, cu miros de combustibil. 

— Eşti îmbrăcat cam subţire. 

— E doar pentru scurt timp. 

La ghişee se formaseră cozi lungi. Mauricio împingea căruciorul 
cu bagaje încercând să ocolească oamenii. La jumătatea terminalului 
exista un glob enorm închipuindu-1 pe Moş Crăciun. 

Se aşezară la coada care părea cea mai scurtă. 

— Ar trebui să vii la Londra. Nu pentru mine, ci pentru oraş. Nu- 
ţi poţi imagina cât e de animat. Mulţi o critică pe Thatcher, dar a 
lăsat o ţară de nerecunoscut. In urmă cu câţiva ani nu dădea nimeni 
doi bani pe Marea Britanie, nici chiar englezii. Părea sortită 
dezastrului, condamnată să facă parte din lumea a treia. Iar acum, 
cei care o văd se întorc s-o mai vadă! 

Făcu o pauză şi continuă pe un ton mai temperat. 

— Ai putea veni cu prietena ta. Cu ocazia asta aş cunoaşte-o şi 
eu. Nu zic să veniţi la mine. Nu, deloc. In chestiunea asta sunt foarte 
modernă, dar, în plus, sunt de părere că ce fac copiii mei e 
întotdeauna bine făcut. Partea proastă e că n-am loc. Când vine 
soră-ta, doarme pe canapea, dar cu două persoane se schimbă 
situaţia. Dacă-mi spui însă din timp, vă pot găsi un Bed and 
Breakfast decent, bine plasat şi nu prea scump. Şi, dacă e vreme 
bună, putem face şi o excursie. De exemplu, la Stonehenge. E 



impresionant şi, cum ştiu că eşti amator de lucruri ezoterice, o să-ţi 
placă foarte mult. 

Mauricio se gândi că ceva nu era în ordine când propria mamă te 
confundă cu altcineva, dar încuviinţă tot timpul ca s-o liniştească. 
Era nervoasă, poate din cauza călătoriei. Destui oameni se agită 
înaintea unui zbor cu avionul, de multe ori fără să-şi dea seama. 

După predarea bagajelor rămăsese încărcată cu pungi. Mauricio 
deduse că-şi luase haine multe în eventualitatea că-şi va petrece 
sărbătorile la Barcelona. 

— Mamă, să te ajut. 

— Nu, nu. E treaba mea. Tu întoarce-te la serviciu. 

Amândoi voiau să scurteze despărţirea. 

— Dacă te vezi zilele astea cu soră-ta, încearcă să afli ceva despre 
partenerul ei. Şi după aceea să-mi povesteşti. Bine? 

Pe drumul de întoarcere traficul a fost anevoios din pricina unor 
lucrări. 

* 

Clotilde îi ceru lui Mauricio s-o ajute. Se decise să-şi cumpere o 
rochie pentru nunta lui Fontân şi era foarte nehotărâtă. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Clotilde, mai sunt patru zile 
până la Crăciun, îţi imaginezi ce e prin magazine? 

— Mai târziu nu găseşti nimic. La reduceri sunt doar zdrenţe. 
Aglomeraţie e doar la marile magazine. La boutiques nu e nimeni. 

— Părerea mea e alta, dar te însoţesc pentru că sunt cavaler. 

— Dar, dacă mă iei peste picior, prefer să merg singură sau cu o 
prietenă. 

Mauricio îşi propuse să fie calm. Pe Clotilde o scotea din pepeni 
orice chestiune legată de nunta lui Fontân. 

— La urma urmei, am încasat prima de sărbători. 

Avocatul Macabros îi acordase o gratificaţie. 

Deşi banii veniseră la ţanc, gestul i se păruse umilitor. Toţi 



angajaţii erau îndreptăţiţi la o plată dublă, însă ea, în pofida 
vechimii la birou, continua să rămână într-o poziţie neprecizată şi 
tranzitorie. Situaţia era injustă şi ilegală şi, pe deasupra, trebuia să 
spună şi mersi. 

Se hotărâră să iasă în seara aceea. 

La amiază, Mauricio primi un telefon de la doamna Marcela, 
foarte înspăimântată. Porritos avea dureri mari şi pierdea sânge. La 
început, doamna Marcela crezuse că era vorba despre menstre, dar 
durerile persistau, calmantele nu-şi făceau efectul, iar sângele o 
înfricoşa. 

— Mi-am pus mănuşile pe care mi le-aţi dat, dar şi aşa... 

— Bine că m-aţi sunat. De acum mă ocup eu. 

Mauricio îi telefonă Clotildei şi anulă întâlnirea. In loc să caute o 
scuză, îi spuse adevărul. Clotilde zise: 

— Mă descurc singură. 

— Mergem mâine, dacă vrei. 

— Nu ştiu. Văd eu ce fac. 

Mauricio îi telefonă doctorului Sânchez. Avu noroc să-l găsească 
la birou. 

— Adu-o la spital şi vedem la faţa locului. 

— Să chem o ambulanţă? 

— Nu te-aş sfătui. Cu sărbătorile şi cu lucrările, circulaţia e 
blocată. Ambulanţele au nevoie de douăzeci de ori mai mult timp 
pentru curse. Ajungi mai repede singur. 

Mauricio îşi lăsă maşina pe trotuar, în faţa casei lui Porritos. 
Doamna Marcela îi deschise uşa, plângând de mama focului. Nimic 
nu-i justifica plânsul, cu excepţia nervozităţii: doamna Marcela avea 
simptome de isterie. Ţinea în mâini o mătură şi un făraş; spărsese o 
ceaşcă şi o farfurie, iar incidentul minor îi blocase stăpânirea de 
sine. 

— Nu ştiu unde mi-e capul, domnu' doctor. 



— Linişteşte-te, femeie, am venit. 

Un glob roşu era făcut ţăndări lângă brăduleţul de Crăciun. 

Porritos stătea în fotoliu, în palton, cu fular şi mănuşi. Ţinea pe 
genunchi sacoşa cu care mergea la spital, iar pe jos se vedea o pată 
întunecată de sânge. 

— Unde te doare? 

Porritos îl privi descumpănită şi ridică din umeri. O durea peste 
tot. Mauricio nu îndrăznea s-o încurajeze. îşi stăpânea cu greu 
agitaţia şi încercările lui de a dovedi că avea totul sub control nu 
erau prea convingătoare. 

Porritos coborî scările cu mare greutate. 

Ajunsă la maşină, doamna Marcela întinse un prosop pe scaunul 
pe care urma să stea Porritos. 

— Mi-e jenă, spuse Porritos, maşina ta e nouă... 

— O să mă ocup de ea după ce mă ocup de tine. 

Doamna Marcela îşi luă rămas-bun, fluturându-şi mâna, de parcă 
ar fi plecat amândoi în călătorie. 

Traficul gâtuit îl exasperă pe Mauricio. Din fericire, Porritos 
părea să fi adormit. La un semafor se trezi şi spuse: 

— Am lăsat brăduleţul cu luminile aprinse. 

— Si? 

» 

— Să nu ia foc. 

— N-o să ia foc. întâi se ard becurile. Oricum, am să telefonez şi 
am să-i spun doamnei Marcela să-l scoată din priză. 

— O să mă mai întorc acasă? 

— Desigur. 

— Nu vreau să mor în spital. 

— Nici în spital, nici în altă parte. 

O lăsă în maşină, intră la urgenţă, îşi spuse numele şi ceru să fie 
chemat doctorul Sânchez. Deasupra biroului de la recepţie flutura o 
ghirlandă de litere din hârtie creponată care spunea: CRĂCIUN 



FERICIT. La celălalt capăt al biroului se aflau un Isus-copil şi o tavă 
cu caramele. 

Recepţionista se războia cu computerul. Nu găsea fişa pacientei. 

După câteva clipe apăru doctorul Sânchez cu doi brancardieri. Se 
duseră la maşină şi o întinseră pe Porritos pe targă. 

— Pot să merg. 

— Da, dar ne place să ne facem numărul, glumi doctorul 
Sânchez. 

Porritos îl luă pe Mauricio de mână şi nu-i mai dădu drumul. 

— Nu pleca. 

Brancardierii trecură de o uşă batantă, flexibilă, de culoarea 
cauciucului. Mauricio îi văzu intrând într-un coridor larg, cu pereţi 
gălbui, iluminaţi de lămpi fluorescente lipite de tavan. îşi flutură 
mâna aşa cum făcuse doamna Marcela mai devreme, deşi Porritos 
nu-1 putea vedea. 

— O s-o ţinem toată noaptea sub observaţie. Tu poţi să pleci. Aici 
n-ai ce să mai faci, poate doar să iei un virus din spital, spuse 
doctorul Sânchez. Dă-mi un telefon mâine după ora zece. 

De la un telefon cu fise o sună pe Clotilde. Fusese la câteva 
magazine, dar nu încercase nimic. Până la urmă s-a întors acasă 
nervoasă şi abătută. 

Mauricio preferă să nu se amestece. 

Cină singur, mâncând fără poftă nişte montaditos şi bând un 
pahar de vin la tejgheaua unui restaurant basc. La masa din fund 
cinau angajaţii unei firme. Zgomotul era intens, iar prin local plutea 
fumul albăstrui al ţigărilor de foi. 

Acasă, pe robot, avea mai multe mesaje de la tatăl său. Părea 
alarmat. 

— E scandalos, fiule, e scandalos. închipuie-ţi, m-a sunat unchiul 
Judas de la Tel Aviv să-mi spună că băiatul lui soseşte la Barcelona 
tocmai acum, de sărbători. De ce? Doar aşa, călătorie în Spania. S-a 



trezit însă fără loc la hotel şi mă întreabă dacă îl pot găzdui. 

— Nu e grav. Mama a plecat şi ai o cameră liberă. Când vine? 

— Poimâine. 

— In regulă. Spune-i menajerei. 

— Si cu Crăciunul cum rămâne? 

» 

— Nicicum. Vom fi cu toţii. La urma urmei face parte din familie. 

— Şi dacă nu poate mânca ce mâncăm noi? 

— Mănâncă altceva sau posteşte. Tată, pentru Dumnezeu, nu mai 
face drame când nu e cazul. 

— Bine, bine. îmi dau şi eu cu părerea. Am sunat-o pe soră-ta, şi 
am înţeles că e la Madrid. După mine, astea nu-s zile să te duci la 
Madrid. 

La celălalt capăt al firului Mauricio desluşi ceva asemănător unui 

geamăt. înţelese că tatăl său trecea printr-un moment dificil. 

Prezenţa fostei lui consoarte îl enervase, iar plecarea ei nu făcea 

decât să-i arate cât de searbădă îi era existenţa. 

* 

Atât cât s-a putut, sărbătorile au fost suportabile. 

Cu trei zile înainte de Crăciun Porritos se întoarse acasă. Doamna 
Marcela le povesti că pentru seara de Crăciun prietenul Corinei le 
invitase pe amândouă la restaurant. Gestul insolit i se părea un 
progres semnificativ în relaţia împotmolită a celor doi. 

Mauricio îi spuse lui Porritos că el se va duce, ca de fiecare dată, 
la masă la sora lui, unde va veni şi tatăl lor, dar şi un văr de-al 
doilea apărut în ultimul moment din străinătate. 

— Si eu? 

9 

— După ce termin vin să te văd. O să-ţi aduc nuga. 

— Bine. Ar fi fost mult mai rău dacă rămâneam de sărbători în 
spital. 

Pe vărul său, Ruben, Mauricio îl cunoscuse cu mulţi ani în urmă. 
Erau cam de aceeaşi vârstă, dar nu se înţeleseseră prea bine. Sejurul 



lui Ruben şi al tatălui său, unchiul Yehuda, fusese scurt, dar util 
numai în măsura în care scosese în evidenţă diferenţele dintre ei. 
Mauricio era un copil timid şi liniştit. Ruben, la polul opus. 
Crescuse într-o lume marcată de violenţă şi incertitudine şi probabil 
de aceea era ursuz, neîncrezător şi neliniştit. Nu dorea să 
investească afecţiune în nimeni şi în nimic. Se lăuda cu mânuirea 
armelor şi cu faptul că pusese de mai multe ori mâna pe puşcă. 
Spunea că nu avusese niciodată prilejul să tragă împotriva cuiva, 
dar că, la o adică, n-ar fi ezitat s-o facă. Pe ceilalţi copii de vârsta lui, 
feriţi mereu de pericole şi grozăvii, îi socotea fraieri şi neinteresanţi, 
mai ales pe vărul său Mauricio, care, neconvins de autenticitatea 
celor povestite, era mai degrabă stânjenit decât impresionat de 
curajul lui Ruben. Mauricio, la rândul lui, îl socotea pe vărul său 
prost şi arogant. în sinea lui, era convins că Ruben ducea o viaţă 
absurdă, deşi ar fi putut opta pentru una mai bună, fără alt motiv 
decât idealismul confuz bazat pe singularitatea unei rase şi a unui 
pretins destin. Obişnuit de mic cu găunoasa retorică a franchismului 
se îndoia, din principiu, de grandilocvenţa vărului său şi, din pură 
răzvrătire, şi fără să cunoască datele conflictului israelian, era 
înclinat să ţină cu inamicul. 

După aceea, n-au mai ştiut unul de altul. Dar pentru că la familia 
lui Mauricio nu ajunseseră veşti proaste, considerau că rudele lor 
erau în viaţă şi că, fireşte, le mergea bine. 

Mauricio discută cu sora lui. 

— Nicio problemă. Mâncarea e comandată. O să le spun că în loc 
de trei suntem patru şi chestiunea e rezolvată. 

Mauricio se felicită pentru buna dispoziţie a surorii lui. Precis că 
şi ea se bucura de prezenţa străinului care avea să mai atenueze din 
melancolia inevitabilă a sărbătorii. 

în ziua de 23, când se duse s-o vadă pe Porritos, aceasta îi spuse 
că doamna de la ferometal lăsase un mesaj pentru el. 



— Se pare că eşti invitat la o reuniune. 

Mauricio îi povesti despre conversaţia de la magazin. 

— Nu mi-ai spus despre asta. 

— Atunci am avut altceva de făcut şi după aceea am uitat. Dar nu 
şi ei, după cum se vede. 

Porritos adoptă o atitudine îndurerată. Avea impresia că toţi se 
îndepărtau de ea. Fiind bolnavă, credea că ceilalţi o socoteau deja 
moartă. 

— Si o să te duci? 

9 

— Da. 

— De ce? 

— Ei mă consideră din cartier şi asta mă înduioşează. Am fost 
întotdeauna un dezrădăcinat. 

— Eu şi mai mult. 

Afirmaţia ei îl surprinse pe Mauricio. Ştiind-o săracă, el credea că 
Porritos aparţinea unui soi de trib între membrii căruia exista o 
legătură puternică. Nu şi-i putea închipui bătându-se între ei, şi cu 
atât mai puţin urându-se, poate doar din pasiune. Se gândea că 
oamenii săraci, când nu se ucid, dansează, ca în folclor. Iar acum, 
când avea mai multă nevoie, nu se ocupa nimeni de ea, cu excepţia 
unei vecine toante, a unui preot pe jumătate nebun şi a lui însuşi, 
care scrâşnea din dinţi. 

— Sunt curios, şi apoi nu pierd nimic dacă mă duc. 

Angajatul de la ferometal avea faţa buhăită, vocea catifelată şi 
ochii roşii ca ai unui albinos. Soţia lui era plecată, dar putea să-i 
explice el cum să ajungă la locul unde se ţinea reuniunea. 

Localul nu avea niciun semn distinctiv în afară de un graffiti ce 
acoperea toată faţada: un bărbos în uniformă de camuflaj. în pofida 
stângăciei se ghicea intenţia desenului de a-1 reprezenta pe Che 
Guevara sau un prototip asemănător al revoluţiei cubaneze. în 
partea de sus era scris cu litere mari: LIBERTATE SAU MOARTE. 



O uşă de fier deschisă indica drumul spre un vestibul gol şi un 
coridor îngust ce ducea într-o sală cu patru rânduri de scaune 
pliante. Primele două rânduri erau ocupate de o duzină de bărbaţi 
şi femei de vârstă medie. Mauricio o recunoscu pe femeia de la 
ferometal. în faţa asistenţei un bărbat cu o voce monotonă citea ceva 
de pe nişte foi. 

Mauricio se aşeză în ultimul rând încercând să nu facă zgomot. 

Textul pe care îl auzea era un raport asupra întâlnirii anterioare. 
După câte se părea fusese una conflictuală şi documentul încerca să 
explice obiectiv cele întâmplate, motiv pentru care autorul lui se 
văzu obligat să furnizeze o sumedenie de amănunte. Rezultatul se 
dovedea de neînţeles pentru cine nu era la curent cu faptele şi 
antecedentele lor, la care se făcea deseori trimitere, textul având 
grijă să precizeze datele şi ordinea exactă în care se produseseră 
acestea. 

După un timp, cineva din asistenţă se ridică şi-şi reclamă dreptul 
de a citi o scrisoare deschisă. Bărbatul cu raportul se arătă 
descumpănit şi-l rugă pe petent să-l lase să-şi termine lectura, apoi, 
oricine va dori va putea vorbi fără nicio restricţie. Celălalt nu era de 
acord cu procedura, căci, dacă documenhil avea să fie citit şi supus 
aprobării celor prezenţi în conformitate cu cele prevăzute la ordinea 
de zi, scrisoarea deschisă pe care dorea s-o citească şi-ar fi pierdut 
orice înţeles de vreme ce se referea tocmai la conţinutul raportului. 
Ceva asemănător se întâmplase şi la reuniunile anterioare şi autorul 
scrisorii deschise fusese nevoit să plece fără s-o poată citi. Se simţea, 
aşadar, cu căluş la gură. 

în local era frig şi umezeală, iar scaunele erau tari şi incomode. 

Mauricio renunţă să mai asculte şi îşi aduse aminte de perioada 
când participase la campania electorală a Partidului Socialist. 
Atunci, la fiecare întrunire, se discutau în contradictoriu lucruri 
importante, chiar ştiind că, practic, incidenţa discuţiilor era nulă. 



Acum, entuziasmul acela i se părea o naivitate. 

Ii veni apoi în minte imaginea lui Porritos cu chitara şi jerseul 
strâns pe trup. Din toate, se gândi, nu rămăsese decât o amintire 
degradată şi crudă. 

Se ridică şi se îndreptă grijuliu spre ieşire. 

Cineva din asistenţă sesiză manevra şi-l interpelă. 

— Nu plecaţi, domnule. 

Mauricio dădu de înţeles, prin semne, că ieşea doar pentru 
moment şi că urma să revină. 

Se întoarse la Porritos. 

Aceasta aţipise în fotoliu, dar se trezi auzind uşa. Mauricio îi 
povesti cele întâmplate. 

— Nu ştiu la ce te aşteptai. 

— La ceva, la orice. Nu se ştie niciodată. Iţi aminteşti de 
întrunirile la care cântai rancheras cu jerseul strâns pe trup? 

— Ce ţi-a venit? Cum să nu-mi amintesc? 

— Adineaori, la reuniune, m-am gândit că atâta energie şi atâta 
entuziasm n-au folosit la nimic. 

— Dar ţie nu ţi-a mers rău. 

— Nu mă refeream la noi. 

— Păi vezi? 

Camera era în semiîntuneric. Jumătate din luminiţele bradului se 
topiseră, iar cealaltă jumătate se aprindeau şi se stingeau la 
întâmplare. 

— Chiar m-ai remarcat din prima zi? a întrebat Porritos. 

— Si eu, si toti ceilalţi. 

Porritos zâmbi cu un amestec de orgoliu şi ştrengărie. 

— N-o să crezi, dar eram moartă de ruşine. Nu voiam să ies. Mai 
cântasem în public de câteva ori şi de fiecare dată a fost la fel. Parcă 
eram paralizată şi cu creierul varză. Nici textele nu mi le mai 
aminteam, nici acordurile, nici nimic. Ca un zombi. 



— Dar ţi-a ieşit foarte bine. 

— Da. Până la urmă ajungi pe scenă şi fără să ştii cum, brusc, o iei 
de la capăt. Emoţiile. Şi apoi jerseul ăla atât de strâns... 

— Si el îti venea foarte bine. 

5 » 

— Eu nu mă pot vântura dintr-o parte în alta ca să mă fac 
remarcată, tu mă cunoşti deja, dar atunci parcă o cerea ambianţa, nu 
crezi? 

— Da. Era o cauză bună. 

— Tu erai o cauză bună. 

— In ce sens? 

Porritos ridică din umeri. 

— Nu ştiu. îmi amintesc că după întrunire ne-am dus să bem 
ceva şi am vorbit puţin, nimic deosebit, de fapt... Iar eu mă uitam la 
tine şi mă gândeam: ce băiat bun! Nu bun în sens de neghiob. Nu. 
Ci bărbat în care poţi avea încredere. M-am gândit că nu ţi-ar fi 
plăcut. Te-ai fi simţit stânjenit. Până la urmă ai fi ieşit însă în câştig. 

— Si acum crezi la fel? 

— Acum nu mai cred nimic. Si mai ales în astfel de lucruri. Nu 

9 

merită să-ţi faci planuri. E şi mai rău dacă te gândeşti cum ar fi 
putut să fie. Doar câteodată, când suntem împreună şi e bine, ca 
acum... îmi amintesc cum te-am cunoscut şi ce gândeam atunci. Şi 
de ziua când m-am dus să te caut la clinică. Tu nu ştii de câte ori am 
fost eu acolo şi n-am îndrăznit să-ţi vorbesc. Rămâneam ascunsă 
după un copac. Ca o... 

Porritos tăcu. Mauricio se temea că va plânge. 

— Ca o... ce? 

— Ca o fată îndrăgostită. Şi nici măcar nu te cunoşteam. 

Făcu o pauză şi adăugă: 

— Dar ţie? îţi pare rău că m-ai cunoscut? Ai destule motive. Dar 
nu mai contează. Nu trebuie să-mi răspunzi. Uneori pun întrebări 
fără să aştept vreun răspuns. Pentru că nici nu există. 



Păstră din nou o tăcere lungă. Mauricio intuia că dorea să-i spună 
ceva important şi nu voia să-i întrerupă firul gândurilor. 

— M-am gândit... zise până la urmă Porritos, tu ascultă-mă şi nu 
spune nimic, bine? M-am gândit... Acum, că e Crăciunul şi nu-ţi pot 
face niciun cadou... Nu mă întrerupe... M-am gândit că nu vreau să 
vii să mă vezi. Nici acasă, nici la spital. Nu mă întrerupe, bine? Ai 
casa ta, munca ta, prietena ta, pasiunile tale, mă rog, de toate. Iar eu 
o s-o scot la capăt de una singură. Dacă o să am nevoie de ceva, o 
să-ţi cer. Cu toată încrederea. Dar până atunci să stai la distanţă. Nu 
doar ca să nu te molipseşti, ci pentru toate celelalte. Pentru mine nu 
mai poţi face nimic. Ai făcut deja multe, să nu crezi că nu-mi dau 
seama. Nimeni n-a făcut vreodată atâtea pentru mine. Dar nici 
unele, nici altele nu-mi folosesc la nimic. Asta-i situaţia, n-o mai 
răscoli. Aici nu faci decât să-ţi iroseşti viaţa. Iar pe mine mă 
întristezi şi mai mult. 

Tăcu din nou. In cele din urmă, Mauricio exclamă: 

— Nu ştiu ce să spun. 

— Nimic. Nu trebuie să spui nimic. 

— Nu te pot părăsi. 

— Nu mă părăseşti. Ştiu că eşti aici. Dacă o să am nevoie de tine 
o să te chem şi o să vii. Dacă nu, nu. 

Mauricio se gândea că, fără să fie foarte deşteaptă, Porritos era 
singura fiinţă care îl cunoştea, îl înţelegea şi, de fapt, singura fiinţă 
care-1 iubea cu adevărat. 

* 

Vărul Ruben sosi în ziua următoare. 

Pe înserat, Mauricio se duse acasă la tatăl său, să vadă care era 
situaţia. Credea că prezenţa lui avea să-l liniştească pe bătrân, dar, 
când ajunse, îi găsi bând vin alb şi discutând cu însufleţire, ca doi 
buni prieteni. 

în loc să fie providenţială, prezenţa lui se dovedi aproape o 



imixtiune. 

Ruben nu aducea deloc cu adolescentul dizgraţios de la vizita 
anterioară. Era înalt şi puternic, cu mâini şi picioare foarte mari. 
Avea haine vechi, sport, bune de purtat prin casă. Mauricio socotea 
că era o dovadă excesivă de încredere. 

— Ne-am schimbat mult, Mauricio. Unchiul e tot aşa cum mi-1 
aminteam. In schimb, noi doi suntem nişte ramoliţi. 

— Să mergem să cinăm undeva, spuse tatăl lui Mauricio. Dacă 
ştii vreun loc... 

— Nu, mulţumesc. Am avut o zi grea şi trebuie să mă trezesc 
devreme. Dar dacă vrei, mâine luăm prânzul împreună, adăugă 
Mauricio întorcându-se spre Ruben. 

Ruben avea un program foarte organizat: voia să viziteze 
cartierul Gotic, Rambla, Sagrada Familia, parcul Giiell şi câteva 
muzee. După ce discutară o vreme, cei doi veri hotărâră să ia masa 
la ora două la La Punalada, la doi paşi de Pedrera. 

Mauricio îi telefonă Clotildei, o puse la curent cu întâmplările 
zilei şi o întrebă dacă voia să vină la restaurant. 

— Chiar ai un văr pe nume Judas? Eşti plin de surprize! 

— Nu e ceva deosebit. E israelit. Si se numeşte Ruben. Pe tatăl lui 

9 9 

îl cheamă Yehuda, dar noi i-am spus întotdeauna unchiul Judas. 

La restaurant, Ruben îl aştepta pe Mauricio cu o bere în faţă. 

— Am invitat-o şi pe prietena mea. O s-o cunoşti cu această 
ocazie. 

— Minunat. 

Ruben vorbea o castiliană foarte corectă, cu un accent uşor, greu 
de definit. 

Clotilde sosi cu întârziere şi era foarte neliniştită. O reţinuseră în 
ultima clipă nişte convorbiri telefonice. 

In timpul mesei se vorbi despre Israel. Mauricio şi Clotilde erau 
interesaţi de subiect, iar Ruben nu se lăsă rugat. 



— înainte de orice, trebuie dedramatizată percepţia chestiunii. 
Conform ştirilor difuzate peste tot, acolo se trăieşte pe o spirală a 
violenţei. Realitatea e totuşi diferită. Viaţa cotidiană e aproape ca 
peste tot în lume, iar convieţuirea dintre israelieni şi palestinieni, 
firească, deşi nu lipsită de fricţiuni. 

Mauricio şi Clotilde ascultau uimiţi o versiune foarte diferită de 
realitatea politică descrisă zilnic de mijloacele de informare. 
Sesizând reacţia ascultătorilor săi, vărul Ruben zâmbi cu tristeţe şi 
adăugă: 

— Evident, tocmai v-am spus minciuna pe care noi, israelienii, 
ne-o spunem nouă şi restului lumii, ca să vedem dacă nu vom 
ajunge s-o şi credem tot repetând. Pentru că, în realitate, tensiunea e 
insuportabilă nu doar din pricina evidenţei pericolului fizic, dar şi 
din cauza incertitudinii morale care ne ghidează acţiunile şi propria 
noastră raţiune de a fi ca stat. 

Se grăbi să-şi bea berea, ridică din umeri şi adăugă: 

— Dar, cum omul se obişnuieşte cu răul, o să ne târâm pe calea 
asta însângerată şi fără ieşire. 

— Fără ieşire? E chiar un conflict fără soluţie? 

— Nu ştiu. Presupun că, teoretic, toate au o soluţie. Practica e 
însă altă poveste. Am ajuns într-un punct de unde nu există cale de 
întors. Noi nu vom evacua zonele colonizate, iar palestinienii nu vor 
accepta nicio tranzacţie. Obiectivul lor, la care nu renunţă, e să ne 
împingă în mare, iar al nostru, să-i expulzăm pentru totdeauna din 
ţara lor. 

— Recunoşti deci că ţara e a lor. 

— A fost. Acum nu mai sunt atât de sigur. La început îşi vindeau 
pământurile cu mult entuziasm. Li se părea de necrezut că cineva 
era dispus să dea un pumn de dolari pentru câţiva bulgări de 
pământ uscat. Când şi-au dat seama, înstrăinaseră o bună parte din 
teritoriu şi păpaseră banii, în schimb, cumpărătorul făcuse din acel 



pământ o grădină. S-ar fi putut evita tragedia acelor sărmani dacă 
ţările arabe i-ar fi luat sub aripa lor. Nu erau mulţi şi, pentru că 
aparţineau unei culturi seminomade - aceeaşi limbă, aceeaşi religie 
şi aceleaşi obiceiuri -, s-ar fi adaptat foarte repede şi fără dificultăţi. 
Dar n-a vrut nimeni să le întindă o mână. Au preferat să le dea arme 
şi să-i folosească drept carne de tun într-un conflict ce le îngăduia, şi 
încă le mai îngăduie, să deplaseze atenţia propriilor popoare spre 
inamicul comun. Asta e motivul pentru care refuză să negocieze cu 
Israelul, să-i recunoască existenţa şi să semneze un acord de pace. 

— Culpabilitatea victimei nu justifică crima, spuse Clotilde. 

— Ştiu că discursul meu e contrar preceptelor tradiţionale ale 
stângii europene. Dar după mine, şi nu vreau să vă jignesc, poziţia 
voastră dovedeşte ignoranţă. Ceea ce numiţi voi crimă noi numim 
supravieţuire. Toate ţările au fost nemiloase cu duşmanii lor. De ce 
ar fi Israelul o excepţie? Sunt şi eu de stânga, dar cred că trebuie să 
ne adaptăm gândirea la realitate, nu să tergiversăm şi să adaptăm 
realitatea la ideile noastre. Nu tăgăduiesc defectele pe care le avem, 
nici greşelile, nici excesele. Dar palestinienii nu sunt victimele 
inocente prezentate de presă. E un popor grosolan şi fanatic, dispus 
să-şi sacrifice copiii şi adolescenţii în scopuri propagandistice. Şi, în 
timp ce poporul e înfometat şi suferă tot felul de privaţiuni, liderii 
săi, la adăpostul cauzei sfinte, adună averi. Ei controlează, de multe 
ori înţeleşi cu autorităţile israeliene, importurile de bunuri de primă 
necesitate. Mâncarea, medicamentele, combustibilul, materialele de 
construcţie, toate sunt în mâna lor. După care banii ajung în bănci 
elveţiene sau chiar la băncile din Tel Aviv. 

Tăcu brusc şi se ridică. Mauricio se temea că vărul său îşi va 
expune ideile şi în faţa celorlalţi comeseni, dar acesta zise: 

— Scuze. Mă duc la toaletă. Berea... 

După plecarea lui, Clotilde spuse: 

— îmi place vărul tău Judas. 



— Nu-1 cheamă Judas. 

— O fi agent al Mossadului? 

— Cum să fie agent dacă e rudă cu mine? 

— Dar nu semănaţi deloc. 

— A, e bătăuş şi asta te excită. 

Ruben reveni la masă. 

— Scuzaţi exaltarea. E sindrom naţional. Iar Clotilde are dreptate: 
un lucru nu-1 justifică pe celălalt. De frică sau de epuizare, noi, 
israelienii, am ajuns nişte oameni fără suflet. Tragem foloase de pe 
urma conflictului. Colonizările sunt nişte operaţiuni financiare 
fabuloase, tranzacţii imobiliare la scară mare. Speculaţia a fost 
întotdeauna forţa motrice a tuhiror războaielor. Israelul a început 
prin a fi o utopie. Azi n-a mai rămas nimic din ea. Proiectul socialist 
s-a evaporat şi în locul lui a apărut o strategie posibilistă şi un 
capitalism foarte agresiv. Dar probabil că aceasta e soarta 
proiectelor sprijinite pe un ideal. 

— Te referi la Catalonia, spuse Mauricio. 

— Chiar trebuie să plasezi întotdeauna câte o bufonerie? întrebă 
Clotilde. E o glumă proastă, iar bietul Judas nici măcar n-o poate 
înţelege. 

— Glumesc, femeie, ca să ne mai dezmorţim. 

Mauricio ştia că, mai devreme sau mai târziu, va ajunge s-o 
enerveze pe Clotilde. In schimb, Ruben îi intrase în graţii, 
înflăcărarea lui era contagioasă şi, pentru că reprezenta o sumă de 
contradicţii, nu părea nici pretenţios, nici sectar. 

Apoi, totul continuă în deplină armonie. 

Ruben se interesă de meseria Clotildei, iar ea îi povesti cu lux de 
amănunte cazul pe care îl avea pe rol. Mauricio o vedea mult mai 
însufleţită ca de obicei. Poate din pricina noutăţii, poate nu. Sunt un 
prăpăstios, îşi spuse. Abulia şi obsesia de a fi obiectiv fac din mine 
un ins lipsit de strălucire. Nu am sânge în vene, ci limonadă. In 



schimb, aiuritul ăsta, cu ideile lui de duzină şi cu politica lui de 
cenaclu radiofonic în care se amestecă istoria lui Gedeon cu 
acordurile de la Câmp David, induce poftă de viaţă chiar şi celui cu 
opinii complet diferite de ale lui. Nuanţele sunt distructive. 

In ziua de Crăciun, Ruben se înfiinţă acasă la Leona cu cadouri 
pentru toată lumea. Mauricio primi câteva CD-uri cu simfoniile lui 
Brahms în interpretarea orchestrei filarmonice din Israel, condusă 
de Lorin Maazel; tatăl său, un frumos portofel din piele, iar Leona, o 
broşă din argint şi email provenită de la un trib din Yemen. Nu erau 
cadouri făcute cu prea multă imaginaţie, dar toată lumea a fost 
mulţumită. 

Dintr-o neglijenţă deghizată în simţ practic, familia renunţase de 
ani de zile la obiceiul de a schimba cadouri la dată fixă. Doar la 
răstimpuri maică-sa îi aducea lui Mauricio, de la Londra, câte o 
cămaşă sau un jerseu oribil, sortite să lâncezească în vreun dulap. 

Mauricio sosise mai devreme cu o oră la locuinţa surorii lui, ca s- 
o ajute la pregătiri. Masa era deja pusă, iar felurile gata să fie servite. 
Rămăsese de încălzit doar felul doi. 

Leona îi puse un cuţit în mână şi-l trimise în sufragerie să taie 
nugaua în porţii egale pentru fiecare. în bucătărie îi stătea în cale. 

Deoarece pe masă erau doar patru farfurii, Mauricio deduse că 
misteriosul iubit al Leonei nu avea să cineze împreună cu ei. 
Căutând vreo urmă a identităţii lui sau măcar vreun alt indiciu 
grăitor, se plimba prin casă cu cuţihil în mână, ca un personaj dintr- 
un film de groază. 

Registrul de proprietate nu-i dezvălui nimic. La baie se afla un 
pahar de sticlă mată cu o singură periuţă de dinţi. 

în schimb, Mauricio descoperi cu uimire un număr considerabil 
de fleacuri: desene şi figurine asamblate şi aranjate cu 
meticulozitate. Fusese de multe ori în apartamentul ăla, dar 
niciodată nu se oprise în faţa surprinzătoarei colecţii. 



Revenind în sufragerie, auzi din direcţia bucătăriei un zgomot de 
oale însoţit de o interjecţie. 

— Vreo problemă? 

— Nu, totul e sub control. Ai tăiat nugaua? 

— Asta fac. 

Leona părea o fire puternică. Fusese întotdeauna foarte 
independentă. Făcea ce voia şi nu accepta sfaturile şi ajutorul 
nimănui. Ea devenise, în lipsa mamei lor, stâlpul familiei. Nu era 
mult de lucru, dar ceva tot era. Ea se ocupa de toate, dar de ea 
nimeni. Era prost dispusă şi obişnuia să critice comportamentul 
celorlalţi, dar soarta nu şi-o plângea niciodată. Apartamentul ăla 
mic, simplu şi cam dezordonat era singurul ei refugiu, iar 
bibelourile, martorii tăcuţi ai temerilor şi slăbiciunilor ei. 

In timpul mesei, Ruben se arătă entuziasmat de schimbările prin 
care trecea Barcelona şi de febra provocată de presupusele Jocuri 
Olimpice. 

— Veţi fi aleşi, în mod sigur. Nici nu mă gândesc să pierdeţi. O 
să-mi daţi dreptate. 

— Aici, vei fi întotdeauna bine primit, Ruben. Acum, cinstit, eu 
Jocurilor Olimpice nu le văd rostul. Atletismul e bun pentru cei 
interesaţi de el, dar să cheltuieşti sume uriaşe pentru ceva ce ţine 
cincisprezece zile nu mi se pare chibzuit. 

— E un eveniment internaţional. O lume întreagă va urmări ce se 
va întâmpla aici. Olimpiada va pune Barcelona pe hartă. 

— Si asta e bine sau rău? 

» 

— E bine, o să vedeţi. Barcelona e un oraş de mâna întâi. Are 
nevoie doar de un impuls, iar cea mai bună reclamă sunt 
evenimentele sportive de anvergură. 

In Israel exista un mare interes pentru sport. Ruben ştia că Barga 
câştigase confortabil ultima ediţie a ligii şi vorbea cu entuziasm 
despre Johan Cruyff. 



Toate îl interesau şi era la curent cu orice: sport, cultură, politică, 
modă, tot. Acest nesaţ era comun tuturor israelienilor, le preciză el. 
In felul acesta se simţeau solidari cu restul lumii şi anulau izolarea 
provocată de condiţiile tulburi în care trăiau. 

Nu rămăsese muzeu, biserică sau edificiu notabil pe care să nu-1 
fi vizitat la Barcelona. în plus, străbătuse portul cu o şalupă, urcase 
la Tibidabo şi pe Montjuich şi fusese la Liceo 44 , unde văzuse Tosca. 
Pentru următoarele zile îşi propunea să se ducă la Montserrat şi să 
străbată Costa Brava cu o maşină închiriată. 

— Nu vrea nimeni să mă însoţească? 

Mauricio nu-şi putea lăsa pacienţii, tatăl lui se temea să umble în 
frig, dintr-un loc în altul, iar Leona declină invitaţia fără niciun 
pretext. 

însufleţit de mâncare şi băutură, Ruben spuse câteva bancuri cu 
evrei. La rândul său, tatăl lui Mauricio spuse nişte bancuri cu 
catalani, naive şi răsuflate. Dar pentru Ruben erau noi, şi le primi cu 
hohote de râs. 

Toţi erau mulţumiţi că întâlnirea, ce se anunţase plictisitoare şi 
melancolică, fusese plină de veselie. 

La câtva timp după terminarea cinei, Mauricio lansă o scuză vagă 
şi se duse s-o vadă pe Porritos. Ea îl scutise de această vizită, dar 
ştiind-o singură şi bolnavă avusese o strângere de inimă. 

Când ieşi de la Leona, era de-acum întuneric. Străzile erau goale, 
sufla un vânt rece şi domnea o tăcere nefirească şi deprimantă. Pe 
Mauricio îl cuprinse dezolarea. Se gândea la veselia ultimelor 
ceasuri ca la ceva fals; un efort inutil de a trece sub tăcere eşecul 
unor vieţi lipsite de speranţă. 

Ar fi rămas mai degrabă în maşină, fără să se ducă nicăieri. 


44 Liceo, teatrul şi opera din Barcelona, funcţionează în aceeaşi clădire, 
situată pe Rambla, artera turistică a oraşului. 



Pe drum, indispoziţia i se accentuă. 

Din fericire, la Porritos se afla în vizită un cuplu de tineri 
căsătoriţi, buni prieteni ai ei, pe care Mauricio nu-i mai văzuse şi de 
al căror nume nu auzise. Deşi locuiau destul de departe, ţinură să 
treacă şi s-o salute. 

— Trăim de multă vreme în Catalonia, dar, unde locuim noi, nu 
se sărbătoreşte Crăciunul, ci numai Anul Nou, aşa că astăzi nu 
suntem ocupaţi. Şi de aceea am putut veni. 

Vorbeau tare, se întrerupeau unul pe altul şi râdeau tot timpul. 
Pe Mauricio prezenţa lor l-a binedispus, dar se simţea în acelaşi 
timp inutil şi străin de locul acela. 

— Acum o să plecăm şi o să vă lăsăm să staţi liniştiţi... 

— Nu, nu, sub nicio formă. Veniţi şi voi odată... 

Aduseseră o sticlă de şampanie, caldă şi foarte proastă. 

După un timp a sunat cineva la uşă. Mauricio s-a dus să 
deschidă. Era doamna Marcela, care, înainte de a se retrage, a vrut 
să treacă şi să salute. 

— Cum a fost masa, doamnă Marcela? 

— Bună. 

Nu părea mulţumită. De fapt, venise să-şi spună păsurile, dar 
prezenţa străinilor a inhibat-o. Mauricio a invitat-o să rămână. 

— Nu vreau să vă deranjez. 

— Dimpotrivă. Beţi cu noi un pahar de şampanie. 

— Bine, dar numai unul. 

Fără să le pese de Mauricio sau de nou-sosită, vizitatorii îşi 
continuară şueta lor zgomotoasă, plină de aluzii la persoane şi 
întâmplări necunoscute. Porritos râdea împreună cu ei. Se vedea că 
vizita o obosise, dar era bucuroasă şi veselă. 

După ce, într-un târziu, oaspeţii plecară, spuse că vrea să se culce. 

— Vă mulţumesc că aţi venit. Sunteţi toţi foarte buni. 

Deoarece în salon era cald, doamna Marcela îi aduse pijamaua 



acolo şi o ajută să se dezbrace în prezenţa lui Mauricio. Acesta n-o 
mai văzuse de mult fără haine şi a fost impresionat de cât de mult 
slăbise. Ca să n-o stingherească, se ridică şi duse paharele şi sticla la 
bucătărie, goli restul de şampanie în chiuvetă şi se apucă să spele 
vasele. 

După ce Porritos se culcă, intră şi îşi luă rămas-bun. Apoi plecă 
împreună cu doamna Marcela. 

— Nu-1 cunoşteam pe prietenul fiicei mele, spuse doamna 
Marcela pe palier, înainte să se despartă. 

— Şi ce impresie v-a făcut? 

Doamna Marcela a suspinat. 

— E chior. Are un ochi de sticlă. 

— Mă rog, nu e un defect grav. Poate duce o viaţă normală. 

— Da, cu siguranţă. 

— Contează alte lucruri. V-a dus la restaurant? 

— Da, am mâncat foarte bine. Meniu de Crăciun. Nu l-am putut 
termina. Aperitive de tot felul, şi supă, şi curcan umplut, ca să nu 
mai spun de nuga şi gofre. Toate foarte bune. Te simţi prost 
lăsându-le în farfurie, dar trebuie să fii nebun să mănânci asemenea 
cantităţi. încă nu-s bătrână. Prietenul Corinei... 

— Ce? 

— Nimic. Am terminat, aici e curent, iar dumneavoastră aveţi şi 
alte obligaţii. 

Pe drumul de întoarcere Mauricio se hotărî să-şi ia inimă-n dinţi 
şi să n-o mai viziteze pe Porritos. 

* 

Clotilde îl sună pe Mauricio şi îi spuse că ziua de Crăciun îi 
prilejuise o întâlnire agreabilă. 

După cină, când seara părea condamnată la o apatie prelungită în 
compania părinţilor, apăruse pe neaşteptate verişoara ei, Veronica. 

Mauricio îşi amintea vag că întotdeauna Clotilde vorbise de 



verişoara ei în termeni peiorativi. 

Veronica, singurul copil al unchiului Manuel, era de-o seamă cu 
Clotilde şi trăia de un an la New York, angajată a unei companii 
spaniole. în afară de îndeletnicirea ei, pentru care era bine plătită, 
făcea tot ce o tăia capul. De data aceasta se hotărâse să-şi petreacă 
sărbătorile la Barcelona şi apăruse la uşa casei părinteşti fără să-şi 
anunţe sosirea. Puţin a lipsit ca maică-sa să nu facă o criză de nervi. 

Clotilde avea o părere proastă despre ea. Acum, desigur, 
politeţea o obliga să-şi modifice ideile. Veronica nu era însă proastă, 
nici îngâmfată, ci inteligentă şi caldă. Şi s-au înţeles foarte bine chiar 
de la început. 

— I-am povestit despre necazul meu cu rochia de nuntă şi s-a 
oferit să-mi dea una de-a ei. 

— Se pare că aţi ars etapele foarte repede. 

— Eram foarte apropiate în copilărie şi parcă timpul a stat acum 
în loc. 

— Asta-i foarte bine. 

— Zice că-i mână spartă şi că are o grămadă de haine pe care nu 
le foloseşte. 

— Şi le-a adus pe toate? 

— Nu, proshile. Doar două valize cu strictul necesar. Dar zice că 
mi-o va trimite. Purtăm aproape aceeaşi mărime... în caz de ceva, o 
să-i facă mama două pense. 

Mauricio era bucuros s-o vadă atât de însufleţită. 

— Aş spune că a fost o întâlnire providenţială. 

— Am sporovăit aproape trei ore. Săraca, până la urmă abia se 
mai ţinea pe picioare, între jet lag şi benchehiială... Dar ne-am 
înţeles să ne întâlnim în zilele următoare. Aşa că o vei cunoaşte. 

— Voi fi încântat. 

A doua zi îi telefonă din nou. 

— Cinăm? Pentru Veronica e singura zi potrivită. Are multe 



obligaţii. 

— Bine, chiar aveam azi în program să-l duc pe văru-meu la 
Palau de la Musica. 

— Pe Judas? 

— Nu-1 cheamă Judas. 

— Nu contează. Vino cu el. Verişoarei mele o să-i placă. E un tip 
original. 

— O să-i spun. 

Ruben era de acord cu orice. 

Trecură s-o ia pe Clotilde, apoi pe Veronica. 

Veronica îi făcu lui Mauricio o impresie foarte bună şi îl 
entuziasmă pe Ruben. Acesta nu-şi luă ochii de la ea şi vorbi numai 
cu ea, de parcă Mauricio şi Clotilde n-ar mai fi existat. 

— Mi se pare că asistăm la o combinaţie, îi spuse Clotilde lui 
Mauricio într-un moment prielnic. 

— E posibil. Sunt firi asemănătoare: doi trăsniţi. 

— Nu spune prostii. Sunt doi dezrădăcinaţi, asta da. 

— Nu văd de ce. El trăieşte în ţara lui, iar ea unde-i place. Se pot 
întoarce când vor. Dezrădăcinarea e altceva. 

— Taci, că te aude. 

Veronica îi întrebă dacă plănuiseră ceva pentru Revelion. Ea 
fusese invitată în şase sau şapte locuri. 

— Putem merge toţi patru. Când e Anul Nou evreiesc? 

— în octombrie, spuse Ruben. 

— Fantastic. Anul ăsta îl poţi sărbători de două ori. Evreii 
mănâncă struguri? 

— Cum să nu! 

— Ştiu că aveţi multe ciudăţenii... 

9 9 9 

— Tocmai a devorat un cârnat de porc fără garnitură! a exclamat 
Clotilde. 

— Păi, o să ajungă în iad cu capu-nainte, spuse Mauricio, şi-o să 



tragă pârţuri toată viaţa. 

— Mauricio! Cum poţi fi atât de ordinar şi lipsit de haz? 

Mauricio era puţin pilit. De când se hotărâse s-o lase pe 

Porritos în voia sorţii simţea o mare uşurare. Trăia într-o euforie 

continuă. 

în ultima noapte a anului, Mauricio se duse să-l ia pe Ruben la 
petrecere. în maşină, înainte să ajungă la Clotilde, Ruben îi 
mărturisi că el şi cu Veronica îşi petrecuseră după-amiaza într-un 
hotel din afara oraşului. Veronica mai dormea, obosită de pe urma 
călătoriei şi a sărbătorilor, iar Ruben, ca să n-o trezească, îşi omorâse 
timpul privind pe fereastră şi făcând planuri de viitor. 

— Nu-i pot cere să vină cu mine la Tel Aviv şi nici eu nu mă pot 
duce cu ea la New York. 

— De ce nu? Ambele variante mi se par realizabile. Dar nu-i prea 
devreme? 

— Nu. Sunt îndrăgostit şi, din câte mi-a spus, şi ea la fel. 
Lucrurile astea se-ntâmplă când se-ntâmplă. Celor mai mulţi 
oameni nu li se întâmplă niciodată. Noi am avut noroc, cu toate că 
suntem într-o situaţie fără ieşire. 

în timpul cinei, Mauricio îi povesti Clotildei despre flirtul verilor 
lor. Clotildei i s-a părut foarte romantic. Mauricio nu gândea la fel, 
dar n-a spus nimic. întotdeauna femeile ridică în slăvi poveştile de 
dragoste, se gândea, chiar şi pe cele mai artificiale sau nechibzuite. 
E o atitudine iraţională, căreia n-are rost să i te opui. 

Petrecerea avea loc într-un apartament uriaş, decorat de-o 
manieră ostentativă. Erau mulţi oameni, de vârste diferite. Toţi se 
cunoşteau între ei, dar nu păreau să fie prieteni, nici măcar nu 
aparţineau aceluiaşi cerc profesional sau social. Parcă nimeriseră 
acolo din întâmplare. 

Mâncarea era bună şi abundentă, dar conversaţia plicticoasă. La 
miezul nopţii se felicitară unii pe alţii, cu efuziuni ipocrite. 



— Să mergem în altă parte, spuse Clotilde. Veronica zicea că are 
mai multe invitaţii. Vreau să văd dacă o întâlnesc. 

O căutară în zadar prin saloanele reşedinţei. 

— A dispărut cu vărul Judas. 

— De data asta numele i se potriveşte. Ce facem? E devreme să 
mergem acasă. 

— Atunci să dansăm, spuse Clotilde. 

Intr-unui dintre saloane se rulase covorul şi se improvizase un 
ring de dans, iar cineva adusese nişte muzică. Dansul îl călca pe 
Mauricio pe nervi. Şi culmea, melodiile erau fie vechi şi proaste, fie 
succese de ultimă oră de o vulgaritate iritantă. Dar dintre toate 
ofertele acelei nopţi, era cea mai rezonabilă. 

La început, Mauricio dansă mecanic, absent şi fără plăcere. Apoi, 
treptat, îl cuprinse melancolia. Imbrăţişând-o pe singura fiinţă care 
conta pentru el, înconjurat de persoane necunoscute, elegante şi 
inutile, ce se perindau discret prin câmpul lui vizual în ritmul unei 
muzici de duzină, îşi închipui că se afla într-un loc îndepărtat, unde 
totul era anodin şi lipsit de importanţă şi unde, pentru a împlini acel 
nesperat răgaz, nu ajungeau problemele şi surprizele neplăcute ce-1 
asediau încontinuu, ameninţând să-i submineze visurile şi să-i 
distrugă viaţa. 

Dacă ahmci s-ar fi oferit cineva să-i împlinească o singură 
dorinţă, ar fi cerut ca melodia aceea nesuferită să nu se sfârşească 
niciodată. 

* 

După petrecerea de sfârşit de an, preţ de câteva zile, n-au ştiut 
nimic nici despre Ruben, nici despre Veronica. Până la urmă aflară 
de la părinţii Clotildei că plecaseră împreună la Tel Aviv. Veronica 
ceruse un concediu nelimitat de la compania ei din New York. 
Unchiul Manuel, de la care aflaseră toate astea, era furios şi-i 
socotea vinovaţi pentru această decizie iresponsabilă pe Clotilde şi 



Mauricio. 

— închipuie-ţi tu, cu pericolele din Israel. 

— Nu atâtea câte sunt la New York. 

— E altceva. Pe lângă cel al convertirii fetei la iudaism. 

— N-aţi ajuns prea departe? încă nu s-a întâmplat nimic şi poate 
nici n-o să se întâmple. Mai ales în privinţa apostaziei. 

— Nu ştiu. Acolo le spală creierul. 

— Cine? 

— Fariseii ăia cu barbă şi pălărie. 

Clotilde se hotărî să nu mai continue discuţia. 

La început, pe Mauricio îl amuză întâmplarea, dar după aceea 
dădu înapoi: 

— Ar fi putut să-mi spună. 

Ruben plecase fără să-şi ia rămas-bun de la el. 

— Apoi, nu înţeleg cum a reuşit Veronica să obţină viza atât de 
repede şi mai ales în această perioadă. 

— Mai rău e că am rămas fără rochie de nuntă. 

După Bobotează, viaţa intră în ritmul ei normal. 

După expirarea intervalului anunţat, împuternicitul o chemă pe 
Clotilde şi îi spuse: 

— Tocmai mi s-a comunicat sentinţa. Clientul tău a fost absolvit. 
Să fie într-un ceas bun. 

Clotilde nădăjduia că Breto va veni s-o vadă şi să-i mulţumească. 

— Asta-i bună, pe ăsta nu-1 mai vezi niciodată. O să mai vină la 
tine doar dacă se mai pricopseşte cu vreun dosar, zise avocatul 
Macabros. 

— Si dumneavoastră îl socotiţi vinovat? 

5 » 

— Fără îndoială. 

Clotilde căzu pe gânduri. 

— Am lăsat liber un criminal, i-a spus lui Mauricio. 

— Nu tu. Tribunalul a dat sentinţa după ce a examinat cazul din 



toate punctele de vedere. Tu erai obligată să-ţi aperi clientul. 

— La început spuneai altceva. 

— Da, dar m-ai convins. Şi apoi, eşti clienta mea. 

— Cel mai greu e să te convingi pe tine însuţi. 

Mauricio se oferi s-o însoţească la cumpăratul rochiei. 

Au vizitat mai multe boutiques. Mauricio nu ştia că la 

Barcelona existau atât de multe şi a fost uimit să constate cât de 

informată era Clotilde. Credea că moda n-o interesa prea mult. In 
realitate, Clotilde era foarte chiţibuşară. Nicio rochie nu întrunea 
sufragiile ei. Una atrăgea prea mult atenţia, alta era prea anostă, alta 
prea îndrăzneaţă, alta parcă era de doliu, una era pentru fetiţe, alta 
de mare doamnă, şi aşa mai departe. Lui Mauricio îi plăceau toate. 

— Nu-mi eşti de niciun ajutor. 

— Ce vrei să fac, dacă tot ce îmbraci îţi vine bine? 

— Nu fi ipocrit. Te plictiseşti să umbli prin magazine şi vrei să se 
termine cât mai repede. 

Până la urmă se hotărî pentru o rochie verde, fără mâneci şi 
decoltată la spate. Lui Mauricio i se părea asemănătoare cu celelalte, 
doar că mai scumpă. Chiar şi cu reducere costa o avere. 

— E o nebunie, spuse Clotilde oprindu-se în faţa ghişeului ca să o 
plătească. 

— Dacă asta e rochia care-ţi place, nu te mai gândi. 

— Nu-mi pot permite o asemenea cheltuială. 

— Eu da. Ti-o dăruiesc. 

j 

Clotilde refuză fără drept de apel. în loc să se bucure, s-ar fi 
simţit umilită. Mauricio îşi retrase oferta. Clotilde achită cu cârdul 
de consum. 

— O să eşalonez plata, spuse cu un aer resemnat. 

— La petrecere vei fi cea mai frumoasă. 

— Cred şi eu, la aşa preţ... 

Cinară la Giardinetto. La mese, politicieni şi arhitecţi comentau 



zvonurile ce însoţeau diferitele candidaturi olimpice. Parisul şi 
Amsterdamul intraseră şi ele în competiţie şi păreau nişte adversari 
formidabili. 

Clotilde nu voia să mănânce paste ca să nu se îngraşe. 

— Şi apoi să nu-mi vină rochia. 

— Mai sunt cincisprezece zile până la nuntă. Până atunci doar 
dacă îţi propui îţi îngroşi talia. In plus, carbohidraţii se elimină 
repede. Sosurile sunt rele. Şi alcoolul. Dar deocamdată tu n-ai de ce 
să te îngrijorezi. 

— Deocamdată? 

— Viitorul e imprevizibil. Mărită-te cu mine şi poţi să te îngraşi 
cât vrei. 

— E cea mai romantică propunere care mi s-a făcut vreodată. 

* 

Cumpăratul rochiei îi aminti Clotildei de logodnica lui Fontân. 
Atunci când i-a cerut, a căutat prin dulap, dar n-a găsit nimic care să 
poată fi împrumutat. Apoi uită complet de afacere. 

I se părea o superstiţie idioată şi de prost gust. 

îi telefonă ca să-şi ceară scuze. 

— Nu-ţi face griji. Dacă am văzut că nu zici nimic, am apelat la o 
altă prietenă. S-a rezolvat. 

— îmi pare rău că te-am încurcat. 

— No problem. 

— Dacă te pot ajuta cu ceva... 

— Ei, cum să nu! Aş vrea să-ţi arăt rochia de mireasă. Mi-au 
adus-o şi nu mă descurc cu un pliu de la talie. Şi nu e prea mult 
timp, mă înţelegi. 

— Michelle, eu nu mă pricep. 

— Doar să te uiţi. Tu, când vrei, ai mult gust la haine. 

Logodnica lui Fontân locuia în Bonanova, într-un bloc turn, cu 

trei etaje. îi deschise un servitor filipinez, rigid şi posomorât. 



— Domnişoara Michelle e sus. Tu cine eşti? 

— Clotilde. Domnişoara Michelle mă aşteaptă. Spune-i că am 
venit. 

Servitorul închise uşa şi o lăsă să aştepte afară. 

Michelle apăru după câteva clipe. 

— Ei, fată, scuză-mă că nu te-a poftit. Gabriel e un dobitoc. Şi-i 
atât de înţepat... îmi vine să-i trag un genunchi în ouă, zău aşa. 

Urcară la al doilea etaj. Din cameră se vedea profilată pe cerul 
albastru silueta întunecată a unui chiparos. 

— Vrei să bei ceva? 

— Nu. Casa ta e fantastică. 

— Da, dar e un mausoleu. Nu ştiu când o să reuşesc să-l aranjez. 
Mama e toată ziulica la televizor, tata zice că emisiunile sunt oribile, 
dar se uită şi el. Ştii, ca două foci. Dar, mă rog... 

Rochia era întinsă pe pat. Clotildei i se păru ca toate celelalte. 

— Imbrac-o. 

— Nu, îmbrac-o tu. Aşa o s-o văd în perspectivă, înţelegi. 

Clotilde se îmbrăcă cu rochia de mireasă. Michelle o ajută la 

nasturi, la fermoare şi la copci. 

— Iţi vine de minune, fată. Mai bine decât mie. 

— Ţi se pare. Pe tine nu te vezi niciodată. 

— Ba da. Dar să nu te vadă logodnicul meu, să nu se 
răzgândească. 

Clotilde se înroşi până la urechi. Pentru a depăşi momentul 
adoptă mai multe poziţii în faţa oglinzii. 

— Cântăreşte un chintal. 

— E doar pentru ceremonie. După ce ies de la biserică o dau jos. 
Desfăcură copcile cu multă răbdare şi o întinseră din nou pe pat. 

— Bun, acum puneţi-o tu. 

— Eu nu. Mi se face greaţă. 

— Atunci cum să-mi dau cu părerea? 



— Tot aia e. Ne lingem păsări cile? 

— Dacă vrei tu, nu refuz, spuse Clotilde. 

Femeile n-o atrăgeau, dar nici nu-i repugnau, şi cu ocazia asta îşi 
puse în cap să-l înşele pe Fontân cu câteva zile înaintea nunţii. 

Când ieşi de la Michelle era înnorat şi începu să plouă. 

Clotilde intră într-un bar, ceru o bere şi îl sună pe Mauricio: 

— Plouă, n-am umbrelă şi vreau să te văd. Vino şi du-mă undeva 
să cinăm. 

— în jumătate de oră. 

— Cum ţi-e ţie mai bine. 

în timpul cinei a fost vorbăreaţă şi veselă, dar, nici atunci, nici 
mai târziu, nu îi povesti ce se întâmplase în după-amiaza aceea între 
ea şi Michelle. 

Mauricio, la rândul lui, avea alte griji. 

Doctorul Robartes voia să inaugureze în cadrul clinicii Torralba o 
sală de operaţii pentru implanturi dentare şi îi propuse lui Mauricio 
să se specializeze în această tehnică. Avea să-i plătească o 
specializare de mai multe luni la o clinică din Suedia. Mauricio ceru 
timp să se gândească. 

Pe moment îl legau prea multe lucruri de Barcelona. 

— Nu ştiu ce să fac. 

Clotilde nu ştiu ce să-i spună. Se gândi că, dacă se vor despărţi, n- 
aveau să mai fie împreună niciodată. 

A doua zi, Mauricio luă masa cu Rabus şi-i expuse situaţia şi 
indeciziile sale. Rabus îl ascultă cu atenţie: specializarea în 
implanturi dentare însemna renunţarea la odontologia 
convenţională şi, în consecinţă, dizolvarea societăţii pe care o 
creaseră împreună. La sfârşit îi spuse: 

— Evident, aş prefera să meargă totul ca până acum. Dar mă 
gândesc la interesele tale. La implanturi se câştigă bine. 

Chiar şi el se gândise într-o vreme să se specializeze în ortodonţie 



infantilă. 

— Oamenii au bani şi nu-i convine nimănui să fie urât. Chirurgia 
estetică e medicina viitorului. Restul intră pe mâna securităţii 
sociale. 

Mauricio a fost sincer cu asociatul său. Nu voia să se despartă de 
Clotilde şi, în sinea lui, nu putea s-o abandoneze pe Porritos. Banii 
nu erau pe primul loc. 

— Vezi? Femeile te trag dintr-o parte în alta. Eu, în schimb, sunt 
bărbat liber. 

Pentru Rabus, femeile erau o sursă de neplăceri şi complicaţii. 
Din câte i se povestise, un coleg de la Madrid se combinase cu o 
pacientă. După câteva luni, soţul respectivei se prezentă la cabinet 
cu o crosă de baseball şi-i distrusese instrumentarul. Colegul în 
cauză întocmise un denunţ şi acum era dependent de proces. Partea 
proastă era că femeia pentru care se comisese toată paguba nu făcea 
doi bani. O şleampătă, o proastă şi o antipatică. 

— Ceva o fi găsit la ea. 

— Gingii umflate, spuse Rabus mai degrabă cu năduf decât cu 
sarcasm. Ceea ce numesc oamenii amor nu e decât o dependenţă, ca 
şi tabagismul. începi în adolescenţă, hodoronc-tronc, pentru a-i 
imita pe adulţi. După aceea nu mai poţi scăpa de viciu şi sfârşeşti 
prin a-ţi sacrifica sănătatea şi banii pentru un lucru care, în fond, 
nu-ţi aduce nici cea mai mică satisfacţie. în sensul ăsta, femeile ne 
dau clasă. Acum, când au acces la toate profesiile, n-o să găseşti una 
care să-şi sacrifice cariera de dragul unui bărbat. Pentru copii, nu zic 
nu; dar pentru bărbat, nici vorbă. Cu un secol în urmă se murea 
pentru sentiment, neexistând altceva mai bun de făcut. Astăzi, nici 
în glumă. 

— Eşti un misogin. 

— Dimpotrivă. îmi plac femeile şi-mi inspiră un respect autentic. 
Pur şi simplu, nu mă văd obligat să-mi subordonez viaţa în faţa lor. 



şi nu le cer să şi-o subordoneze pe a lor în faţa nevoilor şi capriciilor 
mele. In general, nici ele nu vor aşa ceva. Cel puţin, în cazul tău, 
asta se întâmplă. Deşi eşti bigam, niciuna din cele două femei nu-ţi 
cere vreun sacrificiu. Doar să nu le înşeli şi să nu te înşele, şi să nu le 
încarci cu responsabilitatea deciziilor tale. 

— Eşti foarte dur, Rabus. 

— Nu. Tu eşti cel care se montează mai rău. 

Chiar admiţând că, parţial, asociatul său avea dreptate, Mauricio 
nu scăpă de îndoieli. între timp, studia literatura ştiinţifică a 
implanturilor şi a protezelor şi asculta opiniile diverşilor colegi. 
Investigaţiile respective nu-i provocau niciun entuziasm. îşi dădu 
seama că, dacă s-ar specializa în chirurgie, ar pierde şi puţinul 
contact uman pe care îl avea în prezent cu pacienţii săi şi cu marea 
varietate a problemelor lor. Din orice punct de vedere ar fi privit 
lucrurile, înclina să le lase aşa cum erau. 

— Eu nu te pot ajuta, îi spunea Clotilde. Voi, stomatologii, îmi 
păreţi nişte marţieni. 

— Dar nu suntem. Şi nu ţi-am fi părut aşa dacă profesia mea te-ar 
fi interesat în aceeaşi măsură în care mă interesează pe mine 
profesia ta. 

— Nu le compara. O crimă e o temă de interes general. 
Paradontoza, nu. Ce-ai spune dacă ţi-aş vorbi despre emfiteoză? 

Mauricio sesiză sofismul, dar nu-1 combătu. Dilema lui nu-1 
împiedica să simtă în ironia Clotildei o nelinişte a cărei sursă nu 
izbutea s-o desluşească. 

După episodul cu Michelle, Clotilde o căută de mai multe ori la 
telefon, dar fără rezultat. Vicleanul servitor filipinez îi plasa, 
invariabil, fraze incoerente. 

— Tu nu eşti la tine acasă? 

— Cine nu e acasă? Vreau să vorbesc cu domnişoara Michelle. 
înţelegi? 



— Da. Nu te înţeleg. 

— Când se întoarce? 

— La tine acasă? 

— Spune-i că a căutat-o Clotilde. M-ai înţeles? 

— Da. Dar tu cine eşti? 

Clotilde deduse că Michelle nu dorea să vorbească cu ea şi-i 
dăduse instrucţiuni perfidului filipinez ca acesta să interpună între 
ele zidul de netrecut al neroziilor sale lingvistice. In felul ăsta 
Michelle zăpăcise relaţia: înainte, Clotilde o desconsidera, acum era 
obsedată de ea. Ieşirile ei necontrolate îi provocau o durere fizică şi- 
i accentuau pasiunea. Noaptea avea insomnii, era cuprinsă de 
agitaţie, iar a doua zi, la birou, nu se mai putea concentra. încurcase 
de mai multe ori dosarele proceselor la care lucra, uitase de câteva 
întâlniri şi nu era atentă la ce-i spuneau clienţii. 

Când se analiza, nu găsea nicio raţiune pentru criza ei. Era o 
nebunie din care sentimentele erau absente. 

în aceste condiţii nu se simţea în stare să onoreze nunta, dar, cum 
nici nu se putea sustrage fără o scuză infailibilă, îi ceru avocatului 
Macabros s-o trimită din nou la Geneva. 

— în perioada asta nu avem niciun aranjament la Geneva. 

— Nu contează. îmi plătesc eu drumul. Trebuie doar să plec de- 
aici. 

— înţeleg, dar cabinetul nu poate fi implicat în falsuri şi tăinuiri. 
E normă deontologică. 

Clotildei, care ştia câte maşinaţiuni se făceau zilnic în acel birou, 
răspunsul i se păru o culme a cinismului. 

Seara, la cina de la Giardinetto, încercă să-l descoase pe Mauricio. 

— Si dacă nu ne ducem la nuntă? Ar fi o lovitură. 

» 

— Ştim de treaba asta din prima zi. Nu putem da înapoi. Mai ales 
fără motiv. 

— Să plecăm în Suedia. Aşa vezi şi tu ţara şi te hotărăşti şi în 



privinţa implanturilor. 

— Sunt minus douăzeci de grade acolo. 

— N-o să ieşim din hotel. 

— Pot să ştiu ce-ţi veni? 

Clotilde înţelese că stratagema nu-i reuşea. 

— Nimic. Era doar o idee. Te văd tare preocupat de problema 
implanturilor... 

Mauricio schimbă subiectul pentru a evita un moment 
stânjenitor, dar, în loc să îmbunătăţească situaţia, o înrăutăţi. 

— Nu mă întrebi ce-i cu mine? exclamă Clotilde după un timp. 

— Doar dacă vrei să-mi spui. Altfel, nu insist. 

— Nu ştiu dacă o faci din delicateţe sau nepăsare. 

— Crezi ce vrei, e problema ta. 

Clotilde se ridică şi aruncă şervetul pe jos. 

— Problema eşti tu, nu ştiu dacă îţi dai seama. M-am săturat. Nu 
vezi cum sunt? Sunt distrusă, Mauricio, sunt făcută praf. Nu poţi 
lăsa la o parte măcar o dată sângele ăsta rece? Mă simt groaznic, îmi 
vine să mor şi tot ce faci tu într-o asemenea situaţie e să disimulezi 
şi s-o ţii tot aşa, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Eşti un sloi de 
gheaţă. Du-te şi vezi-ţi de implanturi! Consumă-ţi viaţa cu 
şuruburile pe care le pui pacienţilor. Şuruburi şi proteze. Astea le 
rezolvă pe toate. Te doare ceva? Extracţie şi proteză. Ştiu acum de 
ce-ai optat pentru profesia asta: eşti ca o dantură falsă, bună la 
zâmbit şi la mestecat lucruri moi. 

Era ridicolă, dar nu se putea opri. Mauricio îi întinse o batistă. 
Clotilde îşi suflă nasul şi părăsi localul ţinând-o mototolită în mână. 

Clienţii restaurantului urmăriseră scena. Cunoscuţii, cu coada 
ochiului, necunoscuţii, fără nicio reţinere. In asemenea situaţii, lui 
Mauricio îi părea rău că nu fumează. Un whisky şi o ţigară i-ar fi 
compus o imagine mai demnă. 

Ieşi din parcarea în care-şi lăsase maşina gândindu-se la ce se 



întâmplase. Nu era ofensat, ci trist. Observaţiile Clotildei puteau fi 
adevărate, erau însă crude şi nemeritate. Oricâte lipsuri ar fi avut, 
nu era îndreptăţită să le judece, nici să i le arunce în faţă. Totuşi 
Mauricio îi înţelegea exasperarea. Şi el se afla într-o situaţie 
asemănătoare. Noaptea era rece. 

Mâine mă va căuta la telefon ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, 
eu nu-i voi putea uita cuvintele, dar cu siguranţă voi uita intenţia şi 
răul provocat şi, în final, lucrurile vor rămâne tot aşa, se gândea 
Mauricio. 

Sentimentele lui faţă de Clotilde nu se schimbaseră, dar, dacă s-ar 
fi gândit la o formă inofensivă de răzbunare, n-ar fi ezitat s-o pună 
în practică. 

Clotilde sună abia după trei zile. Acum măcar e ceva serios, îşi 
spuse Mauricio. 

— Ne putem vedea? întrebă ea. 

— In seara asta nu. Fontân îşi ia adio de la burlăcie şi m-a invitat. 

— Vă duceţi la curve? 

— Nu bate câmpii. Suntem nişte leneşi. Glume de pe vremuri, 
bancuri din armată şi cam atât. Mâncare şi băutură cât cuprinde şi 
flecăreală toată noaptea. Pe scurt, o nenorocire. 

— Atunci, nu te duce. 

— N-am de ales. Ţine de taina căsătoriei şi mesajul e că burlăcia 
nu e atât de bună precum se zice. 

— Asta-i o prostie. 

— Evident. Avantajele burlăciei sunt altele. 

— Bunăoară, nu eşti nevoit să suporţi o idioată ca mine. 

— Bunăoară. 

— Bine. Sună-mă mâine să-mi povesteşti cum a decurs orgia. 

Despărţirea lui Fontân de burlăcie îi confirmă lui Mauricio toate 

temerile. Intr-o rezervă a unui restaurant erau adunaţi treizeci de 
bărbaţi de vârsta mirelui. Unii se cunoşteau şi formau grupuri, alţii. 



ca Mauricio, nu cunoşteau pe nimeni şi deambulau dintr-o parte în 
alta, cu paharul în mână, arătându-se relaxaţi, dar fără să ştie ce să 
facă şi ce să spună. 

Din ce putea deduce din fragmentele de conversaţii, invitaţii erau 
experţi şi cadre de conducere. Luaţi în parte erau, fără îndoială, 
inteligenţi şi simpatici, dar ansamblul era zgomotos, inconsistent şi 
plictisitor. Existau şi doi sau trei idioţi cu voci cântătoare. Ceilalţi îşi 
păstrau linia de conduită de parcă idioţii i-ar fi ţinut sechestraţi. Cel 
mai idiot dintre toţi îşi puse o djellaba galbenă şi un fes şi dansă fără 
graţie. Mauricio simţi o ruşine pe care n-o mai încercase până 
atunci. Comesenii lui îi împărtăşeau iritarea şi plictisul, dar toţi se 
prefăceau amuzaţi pentru a nu strica buna dispoziţie a mirelui şi a 
celorlalţi invitaţi. La cafea, se ţinură câteva discursuri, nu toate 
lipsite de spirit. Fontân vorbi ultimul, pe un ton glumeţ. In final, 
spuse că se despărţea de o etapă fericită a vieţii sale, pentru a intra 
în alta, încărcată de incertitudini şi responsabilităţi. Rostind această 
banalitate aproape că s-a emoţionat. Apoi îşi redobândi jovialitatea. 
Nu părea plin de iluzii, dar nici abătut. Cu siguranţă, împrejurarea 
nu predispunea la o atitudine reflexivă sau la seriozitate. Pentru a 
încheia, le-a mulţumit prietenilor că erau prezenţi la acest moment 
important al vieţii sale şi i-a îndemnat pe burlaci să calce pe urmele 
lui. Asta dezlănţui o avalanşă de comentarii şi n-a mai fost chip să 
se restabilească liniştea. Unii invitaţi erau destul de băuţi. 

La plecare, se refăcură grupurile de la început. Unii îşi 
proclamară cu un soi de fanfaronadă intenţia de a-şi prelungi seara 
într-un local din împrejurimi. Mauricio se gândi că, dacă i s-ar fi 
propus, ar fi acceptat. Băuse şi avea chef de ceva trăsnit. Cum nu i 
se adresă nimeni, se alătură unui grup ce părea mai animat decât 
celelalte. Porniră împreună, dar, treptat, unii se duseră să-şi caute 
maşinile, alţii, să oprească taxiuri. Până la urmă rămaseră doar doi 
indivizi şi Mauricio. Cei doi ţipi nu păreau că ar vrea să se retragă. 



dar era limpede că voiau, în mod politicos, să se descotorosească de 
Mauricio. La intrarea unui local elegant, cu draperii de catifea 
vişinie, Mauricio le ură noapte bună şi se duse acasă. 

Perspectiva de a-şi petrece singur restul nopţii i se păru 
insuportabilă. Se gândi s-o trezească pe Clotilde, să-i spună să se 
îmbrace până va veni el după ea şi să lase măcar o dată deoparte, de 
dragul lui, cumpătarea şi buna-cuviinţă. Dar n-o făcu, pentru că 
impulsul nu se potrivea cu caracterul lui şi l-ar fi pus într-o lumină 
falsă şi pretenţioasă. 

* 

In ziua nunţii era frig şi înnorat. La un moment dat apăru soarele, 
dar frigul persista. 

Mauricio trecu s-o ia pe Clotilde. în ajun, aceasta fusese la coafor 
şi acum se machiase ajutată de mama ei. Era atât de frumoasă încât 
Mauricio se simţea stânjenit. Schimbarea fizică părea să-i fi afectat şi 
comportamentul. Se mişca artificial şi rostea fraze cam lipsite de 
noimă, de parcă ar fi fost teleghidată. 

Biserica era arhiplină. Din fericire găsiră unde să se aşeze, 
bănuind că aşteptarea va fi lungă şi ceremonia la fel. Pe culoarele 
laterale fuseseră plasate sobe cu butan ca să încălzească naosul. 

Unii bărbaţi aveau jachetă de ceremonie şi nu puţine femei 
purtau pălării cu boruri largi, cu fundă şi voal de mătase. Toate erau 
anacronice, artificiale şi destul de incomode. 

Intr-un târziu, se auzi orga şi mireasa îşi făcu intrarea. Fontân, 
care aştepta cu familia în primul şir de bănci, se grăbi să ocupe unul 
dintre locurile prevăzute în faţa altarului. La braţul tatălui ei, 
mireasa înainta pe culoarul central cu o încetineală exasperantă. Se 
oprea câteva secunde în faţa fiecărui şir de bănci şi saluta în dreapta 
şi în stânga cu o uşoară înclinare a capului şi cu un surâs dulce, dar 
fără să-şi ridice privirea. Această pantomimă virginală i se păru 
Clotildei culmea ipocriziei. Văzând-o din nou, scăpă de obsesia din 



ultimele zile. Acum i se părea absurd că ajunsese în preajma 
delirului din pricina unei păpuşi înfumurate. 

De îndată ce începu ritualul, îi şopti lui Mauricio la ureche: 

— Hai să ieşim. Spectacolul e de nesuportat. 

— O să atragem atenţia. 

— Nu, n-o să-şi dea nimeni seama. Şi mor de sete. In plus, am de 
dat un telefon. Tu rămâi dacă vrei. 

— Nu, vin cu tine. 

Ieşiră furişându-se. Ii precedaseră alţi invitaţi care, în pofida 
frigului, fumau şi discutau cu multă naturaleţe pe scările bisericii. 

— Vezi? Au rămas doar ţăranii. 

— Da, nu sunt â la page 45 , spuse Mauricio. 

Intrară într-un bar şi cerură două rachiuri de trestie. Ca să nu se 
ia rujul, Clotilde era foarte atentă când ducea paharul la gură. 
Văzând-o, Mauricio zâmbi. 

— De ce mă priveşti aşa? 

— Nu ştiu. îmi place să te văd aşa dichisită. Parcă eşti alta. 

— Spune-mi adevărul, sunt oribilă? 

— Te-ai uitat în oglindă? 

— Da. Parcă aş fi reprezentanta Luxemburgului la Eurovision. 

— Astea-s gânduri suicidale. 

— Nunta asta e o fanfaronadă la care noi ne aducem contribuţia 
ca nişte idioţi, cheltuind averi pe haine inutile şi machiindu-ne ca 
nişte maimuţe. Şi, la urma urmei, pentru ce? 

— Căsătoria e o manevră socială foarte complexă. Regii Franţei o 
consumau în faţa curţii. 

— Sper să fiu scutită de spectacol. 

Reintrară în biserică la jumătatea predicii. Preotul recomanda 
răbdare şi înţelegere pentru clipa când veselia de început va face loc 


45 La modă (fr.). 



amărăciunilor vieţii şi causticelor disensiuni ale traiului în comun. 
Această premoniţie nu era adresată numai mirilor, ci tuturor 
participanţilor la ceremonie. 

— Ce ştie el? murmură Clotilde. 

— Tot atât cât ştii şi tu despre omoruri: ce ai citit şi ce îţi închipui. 
Un talmeş-balmeş. 

— Foarte amuzant. 

La ieşire, pe coridoare, era înghesuială. Afară, unii erau adunaţi 
pentru fotografia de grup, alţii se îmbulzeau să-i felicite pe 
proaspeţii căsătoriţi. Pe femeile cu rochii decoltate, cu mâneci scurte 
şi veşminte subţiri, le răzbise frigul. Bărbaţi în pardesie de culoare 
închisă se duceau să-şi caute maşinile parcate prin cartier. Proaspeţii 
miri se strecurau printre râsete şi aplauze. 

Mauricio recunoscu câţiva ţipi de la petrecerea burlacilor. 

O apucă pe Clotilde de braţ şi-i spuse: 

— Fiai să plecăm ori să mâncăm ceva. 

Banchetul avea loc la un hotel la patruzeci de kilometri de 
Barcelona. Ca să ajungă la saloane au urmat o cărare cu pietriş 
străjuită de arbori desfrunziţi printre care se strecura lumina palidă 
a crepuscului. Clotilde se ţinea cu putere de braţul lui Mauricio. Nu 
era obişnuită cu tocurile înalte şi se temea să nu cadă pe terenul 
denivelat. 

Intr-un salon spaţios se servea aperitivul. Invitaţii soseau la 
anumite intervale, se salutau, apoi formau bisericuţe. 

După o vreme în care se perindară fără încetare prin salon cu 
gustări şi băuhiră, chelneriţele în uniforme îi rugară pe invitaţi să 
treacă în sala de mese. Nu le luă nimeni în seamă. După atâta 
aşteptare, toţi erau sastisiţi şi puţin cam băuţi. 

Până la urmă, amabile şi hotărâte, chelneriţele izbutiră să-i 
manevreze pe invitaţi ca pe-o turmă. 

La uşa sălii, aceştia erau îndemnaţi să-şi găsească numele pe lista 



unde le era scris locul şi numărul mesei. Părea complicat, dar nu 
era. 

Mauricio şi Clotilde se îndreptară spre locul atribuit. Comesenii 
lor erau Fito şi Raurell, cu soţiile lor, un bărbat de vârstă medie, 
neînsoţit, şi o adolescentă timidă care spuse că era o nepoată de-a 
doua a lui Fontân. Mauricio şi-o imagină drept ruda săracă şi 
orfană, de la periferia cercului familial. Era, probabil, doar o 
fantezie. 

Cei doi politicieni şi Mauricio se salutaseră la biserică şi 
schimbaseră câteva fraze de politeţe în timpul aperitivului. Nu se 
mai văzuseră din noaptea alegerilor. Amândoi îşi manifestaseră 
atunci pesimismul în privinţa viitorului politic al Cataloniei, pe 
care-1 vedeau la cheremul dreptei naţionaliste pentru o perioadă 
nedefinită. Acum, în schimb, erau foarte însufleţiţi. Mai ales Raurell, 
care era cel mai vioi. Fito era mai circumspect, fapt ce-i conferea un 
aer superior faţă de colegul său de partid, care renunţa să vorbească 
dacă Fito deschidea gura. Fito locuia acum la Madrid, detaşat la 
Direcţia Generală a Penitenciarelor, funcţie ingrată, de mare 
responsabilitate. Raurell însă ocupa un post important în proiectul 
olimpic al Barcelonei. Amândoi, unul din umbră, celălalt prin 
intermediul unei proiecţii exterioare, contribuiau la îmbunătăţirea 
situaţiei din ţară. 

— Cum? Vârând oamenii la pârnaie şi linguşindu-i pe membrii 
Comitetului Olimpic Internaţional? întrebă Mauricio. 

Mauricio întrecuse şi el măsura la băut şi prezenţa celor doi 
membri ai PSC îi provoca o agresivitate nejustificată. Nemulţumit 
de cursul vieţii lui, atribuia un efect nociv şi rău intenţionat tuturor 
factorilor ce interveniseră, la un moment dat, în ea. Tot ce era legat 
de politică i se părea o conspiraţie împotriva bunăstării sale. 

— Dacă tămâierea celor de la COI ajută la deschiderea de pieţe 
acolo unde acestea nu există, fie binecuvântată linguşeala, spuse 



Raurell. 

— Mereu blestematul defetism catalan, zise soţia lui Fito. 

îşi schimbase pieptănătura şi îmbrăcămintea şi avea acum o faţă 
crispată. Dar începu imediat să râdă. 

— Am mâncat atâtea crochete că, dacă mai pun ceva în gură, o 
să-mi plesnească rochia. 

Avea o rochie ce atrăgea atenţia, cumpărată, fără îndoială, din 
Madrid. 

— Trei feluri sunt asemănătoare, desertul, tortul miresei şi 
clafoutis, spuse necunoscutul care stătea cu ei la masă. 

Se prezentă singur. Se numea Toni şi se ocupa de organizarea pe 
timpul verii, la munte, a concertelor de muzică clasică. Muzica era 
pasiunea lui, dar îndeletnicirea sa nu era de natură artistică: se 
ocupa cu colectatul subvenţiilor. 

— Dar nu şi în această seară. Puteţi cina liniştiţi. 

Adăugă apoi că era homosexual. Nu din această pricină era 
singur, ci pentru că în această perioadă nu avea partener. 

— Dar, spune-ne, ce-i aia clafoutis ? întrebă Clotilde. 

— De ce-ar trebui să ştiu? 

— Fiind o persoană cosmopolită, e de presupus că eşti la curent 
cu asemenea lucruri. 

Toni schiţă un surâs condescendent. 

— Poponar nu înseamnă cosmopolit. Eu sunt mai degrabă un soi 
de gospodină. 

— Organizaţi şi festivaluri? Sau doar angajaţi tarafuri? 

— Nu. Tratez cu oameni din toate ţările şi, într-adevăr, călătoresc 
mult. Dar până acum n-am fost îmbiat cu clafoutis. Cel puţin nu cu 
ştiinţa mea. 

Acest comentariu stârni râsul orfanei, care se înroşi imediat şi-şi 
ceru scuze. 

— Doar să nu fie cartofi dulci, spuse Raurell. Ni-i dădeau la 



colegiu, din când în când, şi-i uram. 

— Clafoutis e un fel de gogoaşă care se dă la cafea, preciză soţia 
lui Fito. 

— Mutându-ne la Madrid, lămuri Fito, soţia mea a fost nevoită 
să-şi abandoneze biroul de la Barcelona şi a înfiinţat o firmă de 
catering. De-acolo ştie. Să nu credeţi că mâncăm acasă fleacuri din 
astea. 

— O spui de parcă ar fi sendvişuri cu sardină. 

— Mie îmi plac, zise Raurell. 

Proaspeţii miri îşi făcură apariţia în acordurile marşului nupţial. 
Unii invitaţi fluierau şi-şi agitau şerveţelele ca pe nişte morişti. In 
pofida a ceea ce-i spusese Clotildei, Michelle continua să poarte 
rochia de mireasă, doar că lăsase la o parte vălul şi boleroul. 
Rezultatul era o rochie sacramental, îndrăzneaţă, cu un aer pervers. 
Clotilde simţi un gol în stomac şi sângele ridicându-i-se în obraji. 

Mauricio era uşor indispus şi urmărea cu greu pălăvrăgeala 
aceea frivolă şi dezlânată. îşi dorea o discuţie structurată, în care să 
se dezbată lucruri serioase. Raurell îi observă indispoziţia şi vru să-l 
integreze în conversaţie. 

— Şi tu, ce faci, tot cu scosul măselelor? 

— Si a câte unui canin. 

— De politică n-ai mai vrut să auzi, nu-i aşa? în regulă, îţi respect 
opţiunea. îţi aminteşti de Brihuegas? 

— Cum să nu, dar nu mai ştiu nimic de el. Se bate în continuare? 

— Sigur, doar că acum i-o trag toţi. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui. 

— Las-o baltă, spuse Fito. Nimic nu e mai plictisitor decât bârfa. 
Mai ales bârfa politică. La Madrid nu fac altceva decât să ascult 
zvonuri şi să le pasez mai departe. Nu cred nimic din ce aud, dar nu 
mă pot împiedica să nu propag braşoave. De ce? Nu ştiu. 

— Mă rog, spuse Mauricio, dacă nu putem vorbi despre lucruri 



serioase, o să vorbim despre nimicuri. Avem destulă vreme şi nu 
cred c-o să murim din asta. 

Clotilde îi aruncă o privire severă. 

— Să nu ne stricăm seara, zise printre dinţi. 

Mauricio mormăi o scuză şi se apucă să-şi alinieze tacâmurile. 

După ce tinerii însurăţei au terminat de salutat şi s-au aşezat la 
masa de onoare, în sală intrară o mulţime de chelneri şi începură să 
împartă mâncarea. Acţionau foarte disciplinaţi, cu rapiditate şi 
precizie, ca să nu se răcească felul respectiv şi pentru ca oaspeţii să 
înceapă să mănânce în acelaşi timp. Se vedea că era o manevră 
studiată în detaliu şi exersată cu mult înainte. 

Din difuzoare se auzea discret o muzică arabă. Clotilde îşi aminti 
de întrebările lui Michelle legate de orchestra marocană. Până la 
urmă alesese un disc care abia se auzea şi nu deranja pe nimeni. 
Organizarea socială solicită omologări şi, în felul acesta, anulează 
iniţiativele, chiar şi pe cele mai simple şi prosteşti, se gândea 
Clotilde. 

Pentru a evita tăcerea stânjenitoare în care mâncau, Fito spuse: 

— Nu e cazul să ne angrenăm în discuţii ideologice, dar nici să 
tragem pe linie moartă subiectele ce pot provoca opinii contrare. 
Putem vorbi despre orice. 

— Trăim într-o ţară liberă, spuse soţia lui Raurrel. 

— Liberă de clafoutis\ exclamă adolescenta. 

Inoportuna intervenţie îi provocă un râs scurt şi nervos şi o 
îmbujoră intens. Mauricio o privi cu simpatie. Era, fără îndoială, o 
fată timidă, nesigură şi docilă, incapabilă să-şi exprime propria 
opinie. Doar câteodată, din necesităţi biologice, se lăsa dominată de 
impulsul de a profera câte o imprudenţă. In sfârşit, există cineva 
care nu ne ia în serios, se gândi Mauricio. O nouă generaţie care ne 
judecă erorile şi-şi bate joc de visele noastre. în curând vor avea 
putere, îşi vor impune ideile şi fanteziile şi ne vor trimite la azil. La 



rândul lor, vor da şi ei greş aşa cum am dat şi noi, numai că noi ne 
vom putea odihni. 

— Nu vreau să cad în banalitate spunând că e uşor să critici din 
afară. Munceşti ca să obţii nişte rezultate şi, în ultimă instanţă, asta e 
tot ce contează. Rezultatele. Ce se întâmplă în bucătărie nu 
interesează pe nimeni. Eu aş vrea să spun un singur lucru: rezultate 
nu sunt doar cele care se văd şi pot fi numărate. Sunt şi acelea care 
nu se văd. Să mă explic? 

— Parţial. 

— Mă refer la ceva ce n-a trecut. Lucruri care ar fi putut să treacă, 
dar n-au trecut. La fel de important e şi ceea ce se face, şi ceea ce 
este împiedicat să se facă, la putere sau în opoziţie, nu contează. 
Munca de obstrucţie. în ţara asta există multe forţe care se opun. în 
toate ţările se întâmplă la fel, la noi poate mai mult. Tranziţia e încă 
de dată recentă şi multe lucruri vor rămâne nerezolvate. Bătălia 
rămâne de câştigat. Nu bătălia decisivă, ci bătălia pentru 
normalitate. Liecare zi fără o lovitură de stat sau fără spectrul ei este 
un triumf, cum e şi fiecare ziar care îşi exprimă liber o opinie fără să 
fie suprimat din ordin guvernamental; cum e şi orice persoană 
reţinută în baza garanţiilor legale... în fine, lucruri pe care le 
socotim rezolvate, îngăduindu-ne să uităm de trecut... 

— Să-l uităm? Cum să-l uităm dacă ni-1 scoateţi pe nas de câte ori 
puteţi? îl scoateţi pe Caudillo din dulap la cea mai mică 
nemulţumire. Asta-i doar una... 

— Trăim într-un moment de răgaz. De o parte, dreapta 
recalcitrantă, în aşteptarea unei oportunităţi; de cealaltă, 
naţionalismul reacţionar şi victimizat, deghizat în progresişti şi 
revoltaţi. Uită-te la Ţara Bascilor, sau chiar aici, la păturile cele mai 
radicalizate ale catalanismului: skinheads binecuvântaţi de biserică. 

— N-o fi chiar aşa, spuse Toni. 

Din vocea şi atitudinea lui se vedea că nu încearcă să contrazică. 



ci să domolească spiritele. Totuşi, privirile s-au îndreptat spre el şi a 
fost nevoit să dea explicaţii. 

— Nu zic nici da, nici ba. îmi arog doar dreptul de a trece peste 
toate. E poziţia mea: una de nebun. Am o îndeletnicire care îmi 
place şi mă străduiesc să-mi trăiesc viaţa fără să deranjez pe nimeni, 
îmi plătesc impozitele. Scrâşnind din dinţi, dar le plătesc, contând 
pe faptul că sunt bine administrate. Nu-mi place să mă gândesc că 
din impozitele mele se cumpără arme şi că se întreţine o armată 
care, în loc să ne protejeze, ne tutelează sau o poliţie care mi-ar da o 
bâtă pentru că sunt homosexual, dar mă resemnez. Nici nu 
protestez că o parte din banii pe care îi câştig cu munca mea ajung 
în buzunarele unor politicieni corupţi, sau că se finanţează cu ei 
birocraţia unor partide politice inutile din punctul meu de vedere. 
Pretind însă, ca pe lângă toate acestea, să existe şcoli şi spitale, şi să 
nu ajung în stradă dacă într-o zi mă îmbolnăvesc. Nu trăiesc însă 
toată ziua cu gândul la aceste lucruri. Trăiesc gândindu-mă la ale 
mele, la probleme care mă privesc direct. Poate nu sunt un cetăţean 
exemplar. Mi-e totuna. Mă mulţumesc cu faptul că nu sunt un 
cetăţean plictisit. Mă preocupă plictiseala. Ţara asta şi-a pierdut 
simţul umorului şi bucuria de a trăi. Ne plictisim şi-i plictisim şi pe 
cei de lângă noi. Presa e plictisită, televiziunea e plictisită, iar 
conversaţiile, cu excepţia celei de faţă, sunt ca vai de lume. Iar de 
discursul politic, ce să mai vorbim. N-aş vrea să dau nume, de fapt, 
nici nu vă cunosc. Dar când aud un politician vorbind la televizor, 
mă gândesc întotdeauna aşa: măi băiatule, de ce nu te apuci de 
dansuri populare? 

Femeile îl ascultau cu un surâs de complicitate, iar bărbaţii, cu 
unul strâmb. El izbucni în râs. 

— Am vorbit prea mult. Nu sunt doar nebun, ci şi gaiţă. Sper să 
nu vă fi ofensat. 

— Nu, nu, dimpotrivă, spuse Raurell. 




Mauricio nu zise nimic, dar în forul lui interior se simţi, de bună 
seamă, jignit. Un astfel de discurs, aparent sincer, rostit pe un ton 
teatral şi susţinut de gesturi mieroase, i se părea o formă perversă 
de a exprima, fără niciun reproş, maximum de dispreţ faţă de opinia 
celorlalţi. Astfel de ieşiri plac doar femeilor, se gândi. 

Cina progresa într-un ritm susţinut. Conducerea localului se 
străduia să termine cât mai repede cu acea parte a evenimentului ca 
să poată închide bucătăria şi reduce personalul din sală. 

Un invitat de la o masă mai depărtată propuse, într-un registru 
acut, un toast pentru miri. Aceştia se ridicară în picioare şi îşi 
înălţară paharele. Un cor glumeţ le ceru să se sărute, iar când au 
făcut-o, izbucniră în aplauze, ovaţii şi fluierături. 

Mauricio nu găsea un moment potrivit ca să se retragă. 

Raurell lămurea unele aspecte ale proiectului olimpic, în ideea că 
toate aveau să iasă bine. Lucrarea de cea mai mare importanţă şi, 
totodată, cea mai spectaculoasă, era inaugurarea unei şosele de 
mare viteză care avea să ocolească oraşul. Această centură al cărei 
impact ambiental va fi minim va îmbunătăţi nu doar traficul intern 
prin fluidizarea intrărilor şi ieşirilor din nucleul urban, dar va lega 
şi cartierele periferice, atât între ele, cât şi cu centrul oraşului. în 
felul acesta se punea capăt unor decenii de izolare. Integrarea 
tuturor cetăţenilor şi eliminarea barierelor de clasă constituiau 
aspecte esenţiale ale proiectului socialist în conceptul său despre 
oraş. Dar proiectul nu se termina aici: oraşul se va deschide şi spre 
mare şi se va asana şi reface cartierul chinezesc. 

— Dacă ies toate aşa cum e de aşteptat, va fi un oraş ţuţ. Ştiu că 
deja unii semnalează primejdia pierderii personalităţii. Ei spun că, 
dacă procedăm în acest fel. Barcelona va deveni un oraş desenat. Nu 
ştie nimeni ce vrea să însemne asta, dar sensul e negativ. O trădare a 
memoriei istorice. Ne avertizează că în cartierul chinezesc nu vor 
mai exista prostituate şi bordeluri, nici prăvălii cu prezervative sau 



spălătorii, de parcă ar fi ceva rău în eradicarea unui fenomen 
nesănătos şi dezonorant. 

Mauricio nu era atent la aceste argumente. Le ştia pe dinafară. De 
fapt, Raurell şi, câteodată, Fito erau cei care duceau greul 
conversaţiei, fără ca cineva să-i contrazică sau să le dea dreptate. îi 
venea să zică: „Voi, politicienii, le-aţi lăsat fără slujbă pe prostituate. 
Până şi pe asta aţi vrut să puneţi mâna". Dar n-a zis nimic. îi era 
totuna. 

— în Catalonia, în zilele noastre, tradiţia e o cauză moartă. Ne 
cramponăm de o industrie textilă lipsită de anvergură şi complet 
învechită. Ce facem noi aici alţii fac la fel de bine pentru un salariu 
de zece ori mai mic, fără reclamaţii şi revendicări. Există ţări unde 
muncitorii lucrează pentru un bol de orez. Dacă ar avea un drapel 
roşu şi-ar face din el un cearşaf. Dacă vrem să supravieţuim, trebuie 
să ne transformăm. Totul se schimbă, în bine sau în rău. Cu ajutorul 
faxurilor şi al computerelor banii s-au internaţionalizat. Capitalul 
nu are frontiere. 

Făcu o pauză, goli paharul de vin şi adăugă: 

— Pentru ceilalţi, mult trâmbiţata productivitate catalană n-ar 
trebui să fie un motiv de mândrie. Mai întâi ne-am îmbogăţit de pe 
urma comerţului cu sclavi, apoi, la începutul secolului, cu pieţele 
coloniale, mulţumită devastărilor produse de Primul Război 
Mondial, iar în cele din urmă prin speculaţii imobiliare şi turism 
ieftin. 

— Se vede că la Madrid te-nnebunesc, spuse Raurell. 

Vocea lui dovedea o agresivitate surprinzătoare. Se părea că vor 
asista la o confruntare. 

La un moment dat se stinse lumina în sală şi patru chelneri ieşiră 
din bucătărie împingând un cărucior acoperit cu o faţă de masă ce 
cădea în falduri, pe care trona un tort cu multe etaje. La fiecare etaj, 
mici focuri bengale scoteau scântei producând un efect neplăcut. 



Izbucniră ovaţii acompaniate de răcnete de beţivi, iar, când 
focurile bengale s-au stins, s-a reaprins lumina în sală. Proaspeţii 
căsătoriţi stăteau lângă tort, iar maestrul de ceremonii le prezentă o 
sabie de cavalerie cu care aceştia făcură o tăietură simbolică peste 
prăjitură. 

Mauricio îşi aminti imediat de scena cu omelette norvegienne. Se 
uită cu coada ochiului la Clotilde să vadă dacă îi împărtăşea 
repulsia pe care o resimţea pentru spectacol, dar expresia ei 
dovedea o complezenţă binevoitoare. Părea fascinată de 
semnificaţia acelui ritual grosolan. Contrar tuturor principiilor, 
instituţia căsătoriei trezeşte în inconştientul feminin o reacţie 
ancestrală, cu rădăcinile înfipte adânc în numeroasele secole de 
obedienţă. 

Mitul degradant al Cenuşăresei, se gândi Mauricio: fata de 
serviciu, blajină, nespălată şi catalană, care se oferă doar pentru a se 
şti utilă la ceva. 

— Când ne vom căsători, nu vom apela la asemenea ţopârlănii, îi 
susură la ureche. 

— Vedem noi atunci, spuse ea. 

Clotilde nu sesiză sarcasmul observaţiei şi nici nu era conştientă 
că răspunsese cu o afirmaţie la propunerea lui Mauricio. 

în timp ce tortul se tăia în felii, iar acestea erau distribuite cu 
viteza obişnuită, apăru pe estradă o orchestră. La cuplarea 
difuzoarelor se produseră reverberaţii penetrante şi dureroase. 

Chelnerii umpleau cupele de şampanie. 

Orchestra emise câteva note dezacordate, după care începu să 
cânte un vals. Mirii deschiseră dansul. La scurt timp, mirele îşi 
invită soacra, iar mireasa, socrul. Apoi se succedară alte combinaţii 
protocolare. Câţiva invitaţi ieşiră la dans, însă participarea era 
scăzută. Muzica stridentă inhiba conversaţiile. Se puteau schimba 
doar câteva fraze scurte cu vecinul de masă. 




— Să dansăm, zise Clotilde. 

— Nu acum. Mai târziu. 

— Doar pentru atmosferă. Prietenii sunt pentru ocazii. 

Mauricio nu vedea niciun motiv să contribuie la întreţinerea 

acelei bufonerii, dar nu voia să se opună dorinţelor Clotildei, al 
cărei elan i se părea pe cât de neînţeles, pe atât de ofensiv, deşi, 
chiar şi aşa, îl considera o răsplată. 

Cântat foarte prost, cu instrumente electronice, valsul lui Strauss 
era o aberaţie. Mauricio dansa acceptabil, iar Clotilde se lăsa purtată 
cu uşurinţă. 

In mijlocul ringului se întâlniră cu proaspeţii miri, care din nou 
dansau împreună după terminarea rondului familial. 

Dând cu ochii de ei, Michelle îl părăsi pe Fontân şi veni s-o ia pe 
Clotilde la dans. Mauricio şi Fontân se treziră în mijlocul ringului, 
într-o situaţie mai puţin onorabilă. Mauricio era şocat. Fontân 
zâmbea. Se vedea că era dispus să suporte, cu demnitate, orice 
umilinţă. 

— Femeile... Dacă nu vrei să înnebuneşti, nu le lua în seamă. 

îşi luă prietenul de braţ şi îl conduse la masa acestuia. Acolo îi 
salută pe Fito, pe Raurell şi pe soţiile lor. Toni dansa cu adolescenta 
timorată. 

Fontân chemă un chelner şi îi ceru un whisky cu gheaţă. Un alt 
chelner se prezentă cu o cutie de havane. 

— Nici ţigările de foi nu mai sunt ca altădată, zise Raurell, 
frământând-o pe a sa. 

— Spune-i-o lui Fidel, îl îndemnă Fontân cu un surâs maliţios. 
Socialismul tinde să niveleze pe nesimţite. 

Mauricio le urmărea pe Clotilde şi pe Michelle. Dansau 
amândouă cu deplină seriozitate. Ceilalţi le priveau îngăduitori şi 
zâmbitori. Era un spectacol elegant şi libidinos, cum se întâmplă 
când frumuseţea se impune în mod înrobitor. 



— Vino să-l salutăm pe tata, zise Fontân. îţi aminteşti de el? 

— Campionul la tenis. Cum să nu! Dar el m-o fi ţinând minte? 

— Uneori nu-şi aminteşte nici de mine, dar se face că-şi 
aminteşte. De toate uită, doar de prefăcătorie nu. 

Traversară din nou ringul. Fontân îşi prezentă rudele cu o voce 
monotonă, ca unul care rostea o litanie. 

— Mătuşa Carmen, mătuşa Mercedes şi soţul ei, Jose Maria, vărul 
meu. 

In final, ajunseră şi la tatăl lui Fontân. Mauricio recunoscu 
imediat în bătrânul spilcuit ce ţinea între degetele lui tremurătoare o 
ţigară de foi pe admiratul Aandy al franchismului. Scrumul îi cădea 
pe pantaloni. 

— Tată, el e Mauricio Greis, un coleg de liceu. 

Bătrânul playboy îşi plimbă privirea fără să se oprească într-un loc 
anume şi schiţă un zâmbet. 

— Ei, băiete, de când nu te-am văzut! Patricio, nu? 

— Mauricio. 

— Da, îmi amintesc de tine. Sunt o grămadă de ani. Te-ai însurat, 
Patricio? 

— Aştept la rând, domnule Fontân. 

Bătrânul playboy zâmbi cu un aer distant şi protector. 

— Stai puţin cu noi. Uite, spuse arătând spre un bărbat îmbrăcat 
în gri, acesta e părintele Arriaga. L-ai văzut la ceremonie. A fost 
foarte bun, foarte bun, dar acum, aşa îmbrăcat, pare altul. Un 
neruşinat, nu-i aşa? Mie îmi plăceau preoţii cu sutană sau, dacă nu, 
cu gulere înalte, dar unde o să ajungem cu cravata asta de tergal? 
Citeşti Biblia, Patricio? 

— Mărturisesc că nu. 

— Rău faci. Biblia e cuvântul Domnului. Ţinem în casă cuvântul 

9 

Domnului şi nici măcar nu ne uităm peste el. La soldul de cont 
curent, da. în schimb, la cuvântul Domnului, nici gând. Am 



dreptate, părinte? 

— Cuvântul Domnului e iubirea, spuse părintele Arriaga. Iubirea 
şi faptele bune. 

— Eu m-am obişnuit să citesc din Biblie în fiecare zi. De când m- 
am pensionat. O carte grozavă: povesteşte ce s-a întâmplat şi ce se 
va întâmpla. Vrei să ştii care e viitorul lumii, n-ai decât să citeşti 
Apocalipsa. Toate-s acolo: războiul nuclear, criza valorilor, sfârşitul 
lumii. Tot. 

— Dar cine câştigă anul ăsta la Wimbledon nu spune. 

— Nu, dar îţi spun eu: Boris Becker. 

Clotilde şi Michelle se apropiară de masă, ţinându-se de talie. 

— Ai văzut ce noră superbă am? 

— Mie nu-mi spuneţi vorbe dulci, domnule Fontân? Sunt 
Clotilde. 

— E adevărat, să mă ia dracii'. în ţoalele astea şi aşa de frumos 
coafată nici nu te-am recunoscut. Ultima oară când te-am văzut 
păreai o vrăjitoare. Frumoasă şi adorabilă, dar vrăjitoare. Te-ai 
măritat? 

— încă nu. 

— Şi ce aştepţi? 

— Să mă cereţi, domnule Fontân. 

— De-aş avea cu zece ani mai puţin, n-aş spune nu. M-am însurat 
c-o vrăjitoare. Era un film care se chema aşa: M-am însurat c-o 
vrăjitoare. Vă amintiţi, părinte? Ăştia nu, că-s prea tineri. în schimb 
eu, fetiţă, mă vezi, pe jumătate expirat, retras cu gândurile mele şi 
puţin obosit de viaţă. Medicul mi-a interzis să fumez. 

— Cum să nu, văd, spuse Clotilde arătând spre ţigara de foi pe 
care bătrânul dandy o ţinea între degete. 

— Măcar acum. Dă-i încolo de medici. Sănătatea e a mea, ce 
dracu'. Am auzit că lucrezi la cabinetul lui Macabros. E ceva! Să-i 
spui că aşa ţi-am zis eu. Dar să-i spui! 



Michelle se agăţă de braţul lui Mauricio. 

— Dansează cu mine. Moşu' ăsta mă scoate din sărite. 

— O să te-audă. 

— Nu aude. 

Michelle se apropie atât de mult de Mauricio, încât acesta auzi 
foşnetul rochiei de mireasă. 

— De fapt, nu mă înghite. Ar fi vrut ca băiatul lui să se însoare cu 
Clotilde. Era fata lui de suflet. Dar, pentru că taică-su e un aiurit, iar 
unchiul ei, un pungaş, şi-a schimbat părerea. 

Mauricio nu-i urmărea raţionamentul şi nici nu era dispus să-l 
încuviinţeze. în chestiunea respectivă prefera să se ţină deoparte. 
Cu cât ştiu mai puţin, cu atât e mai bine, se gândea. 

— Uite cum o pipăie. 

— Nu văd nimic din ce spui. 

— Cu privirea, omule. 

— Ah, mă rog, dacă e numai atât... 

Dezamăgită de indiferenţa lui Mauricio, Michelle îl părăsi în 
mijlocul ringului. 

Mauricio se întoarse la masa lui. Faţa de masă era plină de pete 
de grăsime, de scrum, de bucăţi de pâine, de farfurii murdare, 
pahare goale şi şerveţele mototolite. Ridică de jos un şerveţel cu 
pete de mâncare şi de ruj şi un şal de mohair ce alunecase de pe un 
scaun. 

Raurell îşi dansa soţia, iar consoarta lui Fito dormea pe un scaun, 
crăcănată cu neruşinare. Adolescenta timorată lipsea. Fito şi Toni 
discutau. Văzându-1 pe Mauricio, Fito îl puse la curent cu tema 
dezbaterii. 

— Eu n-am nimic împotriva homosexualilor, asta ar mai lipsi. 
Spun doar că nu înţeleg înclinaţia lor pentru căsătorie. Atâţia ani de 
luptă cu sistemul şi acum, scoşi de sub incidenţa legii penale, vor să 
fie gospodine. 



— Nu noi luptăm cu sistemul, frumosule. Sistemul luptă cu noi. 

Mauricio îşi dădu seama că amândoi erau beţi, dar nu agresivi. 

— Şi chiar vreţi să intraţi în garda civilă, nu ţi se pare aiurea? 
insistă Fito. 

— Eu nu vreau să fiu gardian civil. Vreau doar să nu mi se 
trântească uşa în nas pentru că sunt ceea ce sunt. 

— Mi se pare o dorinţă rezonabilă, zise Mauricio. 

— Societatea nu e pregătită, adăugă Fito, şi nu se pot da legi 
împotriva voinţei comunitare. 

— Cu aşa criteriu, deja puteţi anula impozitul pe venit, spuse 
Mauricio. 

— Ascultă, dacă e să vorbim prostii, plec, zise Fito. 

Se ridică şi părăsi masa clătinându-se. 

— Nu e noaptea mea norocoasă, spuse Mauricio. 

— Nu pune la inimă. După două pahare îşi arată faţa. 

— Cine, heterosexualii? 

— Politicienii. Să comande, ăsta e principiul lor de bază. Cel mai 
puţin contează partidul şi programul. De fapt, pe ei îi interesează să 
le spună altora ce au de făcut. Orice lucru, mai puţin acela de a-i 
lăsa pe oameni în pace. 

— Parcă trecuseşi prin multe, nu? 

— Mie nu-mi pasă pe cine aleg, e clar? 

Din fericire, în clipa aceea apăru Clotilde. 

— Despre ce vorbiţi? 

— Die Wahiverwandtschaften. 

— Fir-ar să fie! 

— Afinităţile elective. Nu cunosc pe nimeni care să-l fi citit pe 
Goethe. E trist. 

— Nu-i o porcărie? 

Toni se ridică. 

— Mă duc la toaletă. Să nu anunţaţi poliţia dacă nu mă întorc 



într-o oră. 

— Pare jignit, zise Clotilde, ce i-ai spus? 

— Eu? Nimic. Specialitatea mea e jignitul fără intenţie. Pe 
vremuri, asta însemna că eşti antipatic. Sunt o gură spartă? Dacă 
sunt, nu-mi dau seama. Dansăm? 

— Nu. Sunt obosită. Iar muzica e oribilă. Cele mai proaste hituri 
de acum douăzeci de ani. Lipseşte doar porom-pompero. 

— Atunci, să plecăm. 

Clotilde se aşeză pe un scaun. 

— Nici asta. 

— Nu e noaptea mea norocoasă, repetă Mauricio. 

— Ai putea să-mi aduci ceva de băut? Orice. Apă de Vichy. Nu. 
Mai bine un gin tonic. Tare. Nu. Cu puţin gin. Mă rog, cum o fi. 

Mauricio se ridică anevoie. Băuse peste măsură, îl durea spatele 
şi i se muiaseră picioarele. Luând-o pe lângă ringul de dans ajunse 
la o masă lungă, plină cu sticle şi pahare. Ii ceru chelnerului un gin 
tonic şi un pahar cu apă. Acesta făcu un gest de încuviinţare şi 
dispăru. Mauricio îşi turnă un pahar cu apă şi-l bău. După câtva 
timp chelnerul îi aduse băutura într-un pahar înalt. Când porni 
înapoi, spre masă, un invitat se ciocni de el şi-i vărsă o cupă de 
şampanie pe sacou. Murmurând scuze abia inteligibile, se ţinu după 
Mauricio până la masă. Insistă să se ocupe de problema curăţătoriei. 
Mauricio trebuia, cu orice preţ, să-i trimită factura. Căutându-şi 
cartea de vizită prin buzunare, sfârşi prin a-şi vărsa pe haine şi 
restul de şampanie. Până la urmă renunţă şi plecă bombănind. 

La masă nu mai era nimeni. Până şi Clotilde dispăruse. 

Mauricio se aşeză şi începu să soarbă, cu înghiţituri mici, din 
ginul tonic. 

Privea în jur şi vedea lumea dansând şi fâţâindu-se prin sală şi se 
gândea că, în mod evident, el era singurul care nu înţelegea 
utilitatea acelei farse monumentale. Doar un compromis asumat de 



comun acord le îngăduia oamenilor să funcţioneze în toiul unei 
confuzii generale şi să-şi îndeplinească obligaţiile fără să se lase 
striviţi de absurd şi de contradicţii. Ceremonialul, prefăcătoria şi 
limbajul stereotip care formează rădăcina şi eşafodajul vieţii sociale 
erau singurele care-i îngăduiau individului să subziste, să-şi 
exercite profesia, să comande, să se supună, să câştige bani, să 
trăiască în familie, să aibă copii, să facă faţă surprizelor neplăcute, 
eşecurilor şi dezamăgirilor, să suporte îndoiala, frica şi 
incertitudinea, să îndure boala şi durerea şi să accepte iminenţa 
morţii. Dar pentru aşa ceva trebuie să ai o credinţă pe care eu n-o 
am. Puţină, dar credinţă să fie. Papa crede într-adevăr în 
Dumnezeu, iar Hitler era convins că evreii se aflau la rădăcina 
tuturor relelor. Să atribui o cinică instrumentalizare superstiţiilor şi 
instinctelor joase ale maselor înseamnă să oferi inteligenţei o 
relevanţă pe care ea nu o are. Credinţa e cheia. Mişcă munţii şi orice 
terenuri, mai cu seamă pe cele care favorizează speculaţia 
imobiliară. Eu însă n-am credinţă. Să ne irosim deci timpul şi 
resursele şi să ne îndreptăm spre finalul inexorabil, precum acest 
sacou, ud şi murdar din pricina unui beţivan. O haină bună, 
pierdută de nesăbuinţa unui străin. Şi acum, fără ea şi fără credinţă, 
ce se va alege de mine? Scepticismul nu mai e la modă. 

în timp ce Mauricio se consacra acestor reflecţii, Clotilde se agita 
pe ring înnebunită şi uitată de vicleana ce o scosese la dans şi-i 
urmărea mişcările cu ochii înroşiţi şi dezorientaţi. Acţionase 
impulsiv, văzând-o singură la masă, şi acum îndrăzneala o punea 
într-o situaţie de compromis. Era evident că îşi ieşise din minţi, 
dispusă, fără îndoială, la orice. Dacă el n-ar fi profitat de ocazie, ar fi 
ieşit prost faţă de cei care îi urmăreau şi, în primul rând, faţă de el 
însuşi; dar în acel moment dificil nu ştia cum să procedeze şi nici 
cum să îndrepte situaţia, dacă, într-adevăr, nu dorea ca aventura 
aceea neaşteptată să se sfârşească în altceva. Temerile lui erau 



justificate de vreme ce Clotilde, pentru a-şi domoli nervozitatea şi 
pentru a scăpa pur şi simplu din vâltoarea unor gânduri negre, 
ieşise să danseze fără să se uite după partenerul ei. Totodată, şi ea 
vedea în convenţiile acelea ridicole forma de aglutinare a unor forţe 
divergente, socotindu-se victima unui sistem sortit, în definitiv, să 
suprime orice tentativă de independenţă şi să înlăture orice semn de 
neregularitate. însă ea respingea ideea şi, dezinhibată de alcool, 
dansa într-o manieră febrilă şi neruşinată, cu scopul inconştient şi 
iluzoriu de a atrage atenţia şi de a provoca scandal. Doar expulzarea 
ar fi făcut să nu fie devorată de ambianţa în care se găsea cufundată 
dintotdeauna. însă o ultimă pâlpâire a raţiunii îi demontă delirul: 
nimeni n-o va sprijini în planul ei. Singura salvare se afla în 
propriile ei mâini, doar că se simţea incapabilă să facă paşii necesari. 
Ideile dezordonate şi mişcarea frenetică îi induceau o uşoară 
ameţeală. îşi pierdu ritmul şi echilibrul, se clătină şi făcu câţiva paşi 
nesiguri. Fu gata să cadă în mijlocul ringului. Nu acesta era 
scandalul pe care şi l-ar fi dorit. Braţul unui bărbat se opunea 
surpării ei. Ştiuse, fără să se uite, că era Mauricio; rezervat, acesta îi 
urmărise evoluţia şi acum intervenea cu o strategie de proprietar. 
Clotilde simţea gratibidine şi ranchiună. 

— Ia-mă de-aici. 

O conduse la toaletă. După ce ieşi de acolo, Clotilde avu impresia 
că totul se schimbase. Orchestra abandonase estrada. Din difuzoare 
se auzea acum o muzică suavă. Câteva perechi dansau 
împleticindu-se. Mesele erau aproape goale. Pardoseala, plină de 
resturile petrecerii. 

— Am stat atât de mult? 

— Da, destul de mult. 

— Mirii au plecat? 

— De câteva ceasuri bune. 

— Si noi? 



— Plecăm şi noi. 

— Unde? 

— Unde vrei tu. 

— Dar tu unde vrei să mergi? 

— Depinde. 

— De ce? 

— De tine. Merg oriunde, cu tine. Fără tine, acasă, la papucii mei. 

— Şi de ce trebuie să decid eu? Mereu cade pe mine chestia asta. 

— Asta se întâmplă pentru că eşti nehotărâtă. Cine ştie ce vrea nu 
trebuie să hotărască nimic. Toate îi sunt deja hotărâte. 

— Numai că eu sunt o megaidioată, Mauricio. Ajută-mă. 

— Vrei să plângi? 

— Da. 

— De ce? 

— Pentru că am chef. Dar nu în public. In plus, mi s-ar duce 
rimelul şi aş fi ca-ntr-un film de Almodovar. Du-mă acasă. Nu. In 
America de Sud. Să facem revoluţia promisă. 

— Ai tras ceva pe nas, la toaletă? 

— Pe naiba. Vreau să merg în Bolivia. 

— O idee excelentă. Ne ducem acum la culcare şi mâine- 

dimineaţă cumpărăm o mitralieră şi ghidul Michelin. 

* 

După nunta lui Fontân, Porritos a mai trăit un an de zile, starea 
înrăutăţindu-i-se în fiecare zi. Mauricio avea informaţii de la 
părintele Serapio, căruia îi dădea din când în când bani pentru 
subzistenţă, pentru îngrijire şi medicamente. Printr-un acord tacit, 
stabilit de la bun început, suma nu era periodică şi nici fixă, ci în 
funcţie de nevoi şi de împrejurări. Când se ivea ocazia părintele 
Serapio lua legătura cu Mauricio, îi spunea suma şi stabileau 
împreună locul şi momentul plăţii. Mauricio întreba atunci de 
Porritos şi despre evoluţia bolii, iar părintele Serapio îl informa pe 



un ton laconic şi aspru, care sublinia dispreţul resimţit pentru 
interlocutor. Mauricio accepta această pedeapsă, nu discuta suma 
cerută, nici nu cerea explicaţii legate de soarta ei. Nu ceruse 
niciodată vreo chitanţă, nici părintele nu se oferise să-i dea vreuna. 

Totuşi, în decursul primăverii, Mauricio simţi nevoia s-o vadă pe 
Porritos, nu pentru că avea conştiinţa încărcată, ci din afecţiune. I se 
întâmpla uneori, pe neaşteptate, să-şi aducă aminte de momentele 
bune trăite împreună şi îl încerca o dureroasă senzaţie de pierdere. 

Cu prima ocazie îi aduse la cunoştinţă părintelui Serapio dorinţa 
lui, fără să-i ofere nicio explicaţie. Acesta îi răstălmăci cuvintele. 

— Ar fi mai rău decât orice. Când şi-a pus în gând să nu te mai 
vadă, a suferit mult. Acum e resemnată sau, cel puţin, nu e 
tulburată. N-ai însă nevoie de încuviinţarea mea şi presupun că te 
ştergi la cur cu părerile mele. 

— Nici una, nici alta. Dar aş prefera să te limitezi la organizarea 
întâlnirii şi să laşi restul în seama noastră. 

Părintele Serapio îi telefona după câteva zile. 

— Porritos trebuie să se ducă joia următoare la spital, pentru 
tratament. I-am spus că vrei s-o însoţeşti. 

— S-a bucurat? 

— A început să plângă. Nu ştiu dacă de bucurie sau de necaz. 
Dar iluzii, sigur că-şi face. 

La ora convenită, Mauricio îşi parcă maşina în faţa intrării, după 
un şir de alte maşini, şi sună la interfon. Răspunse doamna Marcela. 

— Coborâm imediat. 

Veniră amândouă. Doamna Marcela era foarte şleampătă. Purta 
peste halat un şorţ murdar, iar în păr avea o mulţime de agrafe. 
Porritos slăbise mult şi umbla cu dificultate, sprijinindu-se de braţul 
doamnei Marcela. Când dădu cu ochii de Mauricio îşi mută privirea 
în altă parte. Fără să zică nimic, Mauricio o apucă de celălalt braţ şi 
o ajută să treacă printre maşini, până la maşina lui. 



— Ce maşină frumoasă, spuse ea, e nouă? 

Doamna Marcela îi făcu lui Mauricio un semn cu ochiul. 

— Da. 

Doamna Marcela îi întinse un plic mare, care trebuia predat la 
spital. Pe plic era scris numele medicului. 

— Mă duc după sacoşă, zise doamna Marcela. 

Dispăru în întunericul de la intrare. Mauricio încercă să-i ataşeze 
lui Porritos centura de siguranţă, dar ea refuză. Mauricio urcă lângă 
ea. 

— E cald. Vrei să ridic capota? 

— Mi-ar plăcea. 

Mauricio porni motorul, ridică piedica şi apăsă pe buton: capota 
se ridică, se plie în aer şi dispăru în portbagaj. Porritos urmări 
manevra cu interes. 

— Numărul ăsta l-am mai văzut cândva, spuse la sfârşit. 

— Cum să nu! Ai călătorit şi altădată cu maşina asta. Doar că 
acum, pe moment, nu ţi-ai adus aminte. 

— Scuză-mă, mă ia uneori valul. 

— Ni se întâmplă tuhiror. 

— Ce consolare! 

— De ce te duci la spital? 

— Trebuie să-mi facă nişte analize să vadă dacă n-am făcut 
sarcomul Kaposi. 

— La femei, e o raritate. 

— Aşa se zice. Dar mi-au ieşit nişte pete pe gât şi vor să-mi facă 
nu ştiu ce. 

— Petele pot să apară şi de la altceva. Ai dureri? 

— Fel de fel. Cap, articulaţii, dureri intestinale şi, mai nou, 
bradipsihie. 

Mauricio fu surprins s-o vadă atât de informată în chestiuni de 
terminologie medicală şi atât de puţin preocupată de toate celelalte. 



Pe de altă parte, e firesc, îşi spuse. 

Doamna Marcela apăru cu geanta de gimnastică. 

— Mai târziu o să vin să te văd, fetiţă. 

— O să-mi fie bine, doamnă Marcela. Profită de ocazie şi 
odihneşte-te. 

— Cum vă merge, doamnă Marcela? 

— Of, domnu' doctor, fiecare cu crucea lui. Dar, când o văd pe 
sărăcuţa asta, cum să mă mai plâng? Bine, mă duc. 

Era gata să izbucnească în plâns şi nu voia să se vadă. 

După plecarea ei, Mauricio întrebă: 

— Ce-i cu ea? 

— Fiică-sa e cam neserioasă. Şi prietenul ei la fel. Ce ştiu eu? Stă 
toată ziua şi mi se plânge, de parcă nu le-aş avea şi eu pe-ale mele. 
Hai, să plecăm. 

— Dacă vrei putem da o raită cu maşina înainte să mergem la 
spital. 

— Du-mă unde vrei. 

— Mă gândeam să iei puţin aer. 

— Bine, e-n ordine. 

— Să-mi zici dacă ţi-e frig sau te deranjează vântul, să trag 
capota. 

— Nu, nu. îmi place. 

Mauricio conducea încet, fără să vorbească şi fără să se uite la 
Porritos. Avea de gând să profite de claritatea luminii şi s-o ducă la 
Montjuich, însă la jumătatea drumului observă că adormise. Reduse 
viteza, opri maşina, trase capota, apoi continuă drumul în direcţia 
spitalului. 

Aproape de spital, Porritos deschise ochii şi scoase un ţipăt. Nu 
ştia unde era. 

— Cu mine, spuse Mauricio. 

— Ştiu. De asta am adormit. 

» 



— A, te plictisesc. 

— Mă relaxezi. Cu tine e ca şi cum aş scăpa de frică. 

— O să vin să te văd. Iţi promit. 

înainte să plece de la spital vorbi cu medicul, iar acesta îi schiţă o 
panoramă sumbră. 

— Cea mai rea e încăpăţânarea cu care se ţine de viaţă. Zice că nu 
merită să trăieşti aşa, dar la cel mai mic simptom i se activează toate 
alarmele. Nimic n-o preocupă mai mult ca sănătatea. N-o să 
înţelegem niciodată natura umană. 

Mauricio îşi dădu seama că n-a avut suflet lăsând-o pe Porritos 
de izbelişte şi se hotărî să facă faţă consecinţelor şi să se ocupe din 
nou de ea. De fapt, boala lui Porritos crease între ei o legătură 
imposibil de distrus. Mauricio socotea că mariajul cu Clotilde era ca 
şi făcut, dar ştia că relaţia trebuia subordonată deznodământului 
inexorabil al bolii. Se temea de consecinţele acestei amânări fără 

termen, dar conştiinţa îl împiedica să acţioneze altfel. 

* 

Ajungând a doua zi la spital, Mauricio o găsi pe Porritos trează şi 
euforică. Crezu, pe moment, că asistă la un miracol, dar îşi dădu 
imediat seama de ce se întâmplase. Obişnuită cu scurgerea lentă a 
orelor în monotonia lugubră a apartamentului şi doar cu doamna 
Marcela drept companie, rutina ciclică şi energică a spitalului 
devenise pentru ea un stimulent. Era familiarizată cu subordonările 
şi procedurile centrului, stabilise o relaţie cordială cu infirmierele şi 
cu medicii tineri care îşi făceau vizitele diurne şi ştia când îşi 
produceau calmantele efectul dorit. Porritos se gândea că îşi trăieşte 
ultimele clipe de bunăstare pe această lume. Din păcate, efectul era 
de scurtă durată. Brusc, evidenţa unui simptom, o analiză 
dureroasă, un rezultat puţin încurajator îi aminteau din nou de 
condiţia ei fără ieşire. 

— Ieri am întâlnit-o pe Remedios. Ţi-o aminteşti? Săraca, e într- 



un hal de ţi se face frică. Abia am recunoscut-o. în schimb ea, de 
cum m-a văzut, doar că nu mi-a sărit de gât. M-a întrebat chiar şi de 
tine, de câteva ori. Dacă mai suntem împreună, şi aşa şi pe dincolo. 
I-am spus că da, ca să fie ceva vesel. Să te duci s-o vezi, vrea să-ţi 
ceară o favoare. 

— Bine. Nu cred că pot face mare lucru pentru ea; dacă vii cu 
mine mă duc. 

Căutară împreună salonul lui Remedios. Chiar prevenit, 
Mauricio fu impresionat de aspectul muribundei. Părea, pur şi 
simplu, un cadavru dezgropat. 

Auzindu-şi numele, Remedios deschise ochii şi îi privi alarmată. 
Apoi, probabil recunoscându-i pe vizitatori, începu să trăncănească 
de-o manieră incomprehensibilă, printre gâfâieli şi gemete, cu o 
agitaţie crescândă. Ca s-o liniştească, Mauricio o întrebă dacă mai 
făcea parte din secta evanghelică. Remedios se gândi un moment, 
apoi, mai senină, răspunse că nu. Secta era o escrocherie, credinţa 
nu ajută la nimic, iar lui Isus Christos nu-i pasă de suferinţele 
oamenilor. El a avut-o pe-a lui, cu crucea-n cârcă şi loviturile 
soldaţilor, dar ulterior, după cum se vede, a uitat de hapul amar şi 
nu s-a mai gândit la ceilalţi. 

Mauricio admira acel soi de religie naivă, blasfematorie şi 
autentică. 

Acum, Remedios credea în magie. Cu o formulă pe care o ştia 
doar ea, putea face o poţiune ce tămăduia orice boală, în spital n-o 
lua nimeni în serios şi refuzau să-i aducă ingredientele, nu fără 
motiv, căci poţiunea ar pune cruce medicinei şi tuturor leneşilor ce 
trăiau de pe urma ei. Dacă cineva i-ar putea aduce din oraş cele 
trebuincioase şi ar ajuta-o cu reţeta, ea şi toţi bolnavii din secţie s-ar 
vindeca într-o clipită. 

Mauricio înţelese ce aştepta Remedios de la el şi de ce voise să-l 
vadă. 



Ca să-i cânte-n strună, o întrebă de ce anume ar avea nevoie şi ea 
îi înşiră, pe nerăsuflate, o listă interminabilă şi incoerentă. Era de 
nestăvilit. 

După un timp, Mauricio şi Porritos ieşiră în vârful picioarelor, 
lăsând-o pe Remedios cu psalmodierile ei. 

— Biata Remedios, spuse Porritos, la prima mea internare ea mi-a 
fost prima colegă de cameră. Apoi au fost şi altele, dar prima e ceva 
deosebit. Când va muri, pentru mine va începe numărătoarea 
inversă. 

— Nu fi macabră. Medicina şi horoscopul sunt lucruri diferite. 

— Nu prea diferite. Niciuna din ele nu e de vreun folos. Prin asta 
se aseamănă. Şi prin escrocherii. 

încurajările o supărau. 

Dar şi pe Mauricio îl ofensau ieşirile ei necontrolate. Se angajase 
să aibă grijă de ea, dar pretindea, pentru el, puţină gratitudine. în 
sinea lui, dorea ca Porritos să părăsească mai repede lumea asta şi 
să-l lase în pace. Asemenea gânduri i se păreau josnice, dar nu le 
putea evita. Restul nu era decât o agonie lentă şi sterilă. 

Chiar dacă subiectul era amintit ocazional şi dezbătut pe un ton 
calm, impersonal şi aproape în trecere, el afecta în mod dureros 
relaţia lui Mauricio cu Clotilde. 

Ea înţelegea conflictele, rezervele şi schimbările de atitudine ale 
lui Mauricio şi în multe privinţe îi aproba în mod tacit poziţia, dar 
această acceptare nu făcea realitatea mai suportabilă. Părinţii ei, pe 
care Clotilde îi ţinuse de la început la distanţă, nu ştiau cum să 
interpreteze surprinzătoarea împotmolire a unei relaţii pe care o 
credeau consolidată şi erau neliniştiţi că fiica lor era nefericită fără 
ca ei să cunoască motivul. 

Clotilde se dedică trup şi suflet profesiei. Petrecea mult timp în 
biroul ei, absorbită de cazurile ce-i fuseseră încredinţate. Vreme de 
câteva săptămâni primi mai multe telefoane de la Michelle, sosită de 



curând din voiajul ei de nuntă. Clotilde îi răspunse cu oarecare 
indiferenţă şi evită, sub pretexte banale, orice întâlnire. Nu dorea să 

mai ştie nimic despre domnul şi doamna Fontân. 

* 

După câteva luni, avocatul Macabros o chemă pe Clotilde în 
biroul lui. Era pe înserat, stagiarii şi secretarele plecaseră, în 
penumbră, apartamentul părea mare şi dezolant, iar conturul 
mobilelor sugera forme sumbre, ameninţătoare. 

Intrând în birou, Clotilde percepu o aromă greţoasă pe care şi-o 
amintea din alte ocazii. 

Avocatul Macabros spuse: 

— Intră şi închide uşa. L-ai cunoscut pe Cervello, vechi prieten al 
casei. 

Cu o mişcare complicată, cocoşatul se ridică din fotoliu şi îi 
întinse o mână umedă şi rece. 

— Mă consider un bun fizionomist, dar nu-mi aminteam cât 
sunteţi de frumoasă, domnişoară. 

Pe Clotilde o încercă aceeaşi senzaţie de repulsie ca şi la 
precedenta lor întâlnire. Avocatul spuse pe un ton digresiv: 

— Ia loc. Treceam în revistă evenimentele, împreună cu prietenul 
Cervello... L-am pus în temă cu progresele tale: absolvirea lui Breto 
şi alte evoluţii nu mai puţin strălucite, în fine, nu sunt prea generos 
cu elogiile şi nici nu te-am chemat aici ca să-ţi fac un laudatio, dacă 
aşa i se mai spune... îşi drese glasul, adoptă o atitudine mai puţin 
volubilă şi adăugă imediat: Ţi-1 aminteşti, fără îndoială, pe monsieur 
Pasquine, de la Geneva... 

— Desigur. Monsieur Pasquine nu e uşor de uitat. 

— Intr-adevăr, spuse încet avocatul Macabros, de parcă ar fi 
căutat cea mai potrivită formulă pentru introducerea unei teme 
spinoase, într-adevăr. Monsieur Pasquine e o persoană aparte... 
Chestiunea e să ştii... până unde poate ajunge particularitatea la un 



bărbat, nu ştiu dacă mă fac înţeles. 

Cocoşatul interveni cu obişnuitul lui neastâmpăr. 

— Monsieur Pasquine e o canalie, ce dracu'. Canalie împuţită. 
Lucrurile sunt clare. N-are rost să ne ascundem după deget. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Cervello, suntem între jurişti, 
spuse avocatul Macabros cu răbdare sibilinică, nu putem enunţa 
judecăţi pripite. Fapt e că există indicii... doar indicii... că monsieur 
Pasquine ar fi putut... coopera. Asta e cuvântul potrivit: coopera. 

— Ce fel de cooperare şi cu cine? întrebă Clotilde. 

— Ce mai contează? Cu cei competenţi, cu autorităţile... Natura 
actului în sine e importantă. Cooperarea. Şi mă întreb... Vreau să 
spun, prietenul Cervello şi cu mine ne întrebăm dacă tu... în 
contactele tale cu monsieur Pasquine... 

— N-a menţionat niciodată vreun plan de cooperare, spuse 
Clotilde. Ar fi absurd să credeţi... 

— Uneori, i-o reteză avocatul, uneori bărbaţii le povestesc 
femeilor lucruri pe care nici lor însele nu şi le-ar spune. Din 
slăbiciune sau lăudăroşenie, în momente de... desfrânare. 

— Desfrânare? 

— Dacă în discuţiile voastre ar fi fost vreun strop de... galanterie. 

— Vă gândiţi că am făcut amor cu el? 

Avocatul Macabros îşi ridică privirea de parcă ar fi vrut să ia 
cerul drept martor al afrontului. 

— Ah, ce vocabulaire... quand meme! 

Cocoşatul râse ca o cioară. 

— Nimeni nu insinuează aşa ceva, domnişoară, dar vă apreciem 
sinceritatea. 

Pentru prima oară Clotilde se întoarse către el. 

— Cum adică, nimeni nu insinuează, domnule Cervello? 

Avocatul Macabros interveni, fandosindu-se: 

— Să ne păstrăm manierele, vă rog. Monsieur Pasquine îşi dă aere 



de Don Juan. Ca regulă generală, elveţienii nu sunt lichele, dar unii 
sunt şi, după câte se vede Monsieur Pasquine aparţine acestei 
minorităţi. 

— Monsieur Pasquine nu mi-a făcut niciodată curte, cel puţin nu 
într-un mod perceptibil. Pot să ştiu ce a făcut? 

— Să zicem că pentru anumite... tranzacţii... confidenţialitatea a 
încetat să fie... confidenţială. O lovitură pentru clienţii noştri şi o 
discreditare a cabinetului. 

— Şi de unde ştiţi că monsieur Pasquine e autorul? 

— De ştiut nu ştim, spuse Cervello, cel puţin nu în mod sigur. 
Rareori există dovezi în asemenea cazuri. De aceea, e important să 
căutăm printre posibilităţi... Nici domnul avocat, nici eu nu dorim 
să vă ofensăm. Dar între colegi nu trebuie să existe secrete, asta s-o 
ţineţi minte. 

Clotilde ridică din umeri. 

— Nu sunt colegă cu dumneavoastră. Aici sunt tolerată. Dar asta 
n-are nicio legăhiră. Eu nu sunt neloială. Cu monsieur Pasquine am 
avut o relaţie scurtă şi strict profesională. Poate nici atât. Altceva nu 
am de spus. Vă rog să mă scuzaţi... 

— Nu plecaţi, vă rog, se repezi cocoşatul, ăsta nu e un 
interogatoriu. In plus, adăugă lansând o privire alarmată vechiului 
pendul oprit de ani de zile, eu hotărăsc cine poate fi pus pe liber. 
Sări din fotoliu, îşi recăpătă echilibrul şi adăugă: Dar, în ceea ce-1 
priveşte pe acest individ, sunt la ordinele lui. 

— Pe moment, spuse avocabil Macabros resemnat, nu sunt prea 
multe de făcut. Să avem răbdare şi să ne descurcăm cum putem. 

— Dumneata porunceşti. Eu, unul, doar ştii... Ca primă măsură, 
i-aş trimite un avertisment. După aceea, o să vedem. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Cervello, nu e nimic sigur. Doar 
zvonuri şi presupuneri. 

Cocoşatul se îndreptă spre uşă. înainte de-a o deschide se 



întoarse şi spuse: 

— Aşa cum presupui, afacerea mi se pare o bătaie de joc. Dar, 
după mine, un avertisment... 

Avocatul Macabros se făcu că nu aude insinuarea. Cocoşatul 
schiţă o reverenţă şi grosolană, şi ceremonioasă şi ieşi. 

Clotilde se întreba dacă ghebosul vorbise în sens figurat sau 
literal. 

— îmi pare rău de impertinenţă, spuse avocatul, în meseria 
noastră suntem deseori nevoiţi să coborâm la... amănunte, e 
imposibil să evităm... partea sordidă... O să te obişnuieşti. Vrei, 
într-adevăr, să continui pe post de colaborator extern? 

— Stih la fel de bine ca mine. Credeţi că as fi făcut-o? 

— Ce? 

— Să-l sperii. Pe monsieur Pasquine. Vizita aceea... 

— Cervello e expeditiv. Deontologia lui nu e şi a noastră. Sper să 
nu ai nevoie, dar, dacă într-o zi vei avea nevoie de el, ai auzit ce-am 
spus: e expeditiv. La nivelul nostru, modest, trebuie să fim şi noi; e 
târziu şi cu siguranţă eşti aşteptată. Eu mai rămân puţin. 

Clotilde se întoarse la biroul ei, stinse luminile şi ieşi. Pe trotuar o 
abordă Cervello. 

— Aveţi maşină, domnişoară? 

— Da, dar nu vin cu ea la serviciu. 

— Eu, pentru că nu conduc, am întotdeauna un taxi prin 
preajmă. Vi-1 pun la dispoziţie. 

— Nu vă deranjaţi. 

— Dacă m-ar fi deranjat, nu v-aş fi aşteptat. E o plăcere. Eu n-am 
orar şi nici obligaţii, pe mine nu mă aşteaptă nimeni, iar noaptea e 
umedă şi vântoasă. 

în timp ce vorbea făcea semn cu o mână. Un taximetru opri lângă 
bordură. Şoferul coborî şi deschise uşa din spate. 

— Bună seara, domnule Cervello. 



— Bună seara, Paco. S-o ducem pe domnişoara. 

Pentru că prezenţa şoferului îi oferea garanţii, Clotilde urcă în 
maşină şi îi spuse adresa. Pe drum, cocoşatul comentă: 

— Macabros greşeşte că nu vă pune în valoare. Valoraţi mai mult 
decât filfizonii ăştia. Vorbesc de stagiari, filfizoni încrezuţi şi fără 
imaginaţie, care n-au ceea ce ar trebui să aibă. Dumneavoastră le 
aveţi pe amândouă. Iar Macabros e fraier. Se gândeşte că într-o 
bună zi o să vă măritaţi şi o să vă lăsaţi de meserie. Dar 
dumneavoastră n-o s-o faceţi, pentru că sunteţi bătăioasă. Macabros 
e fraier, chiar aşa i-am spus, cu cuvintele astea. Dar, de poruncit, el 
porunceşte, chiar dacă e fraier. Dacă ar fi după mine... 

— Dar nu este, domnule Cervello, aşa că lăsaţi-o moartă. 

Ghebosul schimbă tonul. 

— M-am tot gândit la ce ne-aţi spus despre computere. E foarte 
interesant, sunt deja convins. Şi mă întrebam... dacă nu v-ar 
conveni să lucraţi pentru mine. Pentru agenţia mea, vreau să zic. Nu 
spun să-l părăsiţi pe Macabros. Aveţi acolo un viitor. Dar, dacă vă 
interesează, chiar cu titlu de încercare, am putea găsi o formulă. Un 
câştig suplimentar, pe lângă salariu, nu-i de lepădat. 

— Dacă oferta e sinceră, vă mulţumesc, dar să nu vă surprindă că 
refuz. De altfel, pentru agenţie aveţi nevoie de un inginer 
informatician, nu de un avocat. Domeniul e complicat, iar eu cunosc 
doar aspectele generale. Puţinul pe care-1 ştiu e pentru a preveni 
delictele, domnule Cervello, nu pentru a le comite. 

— Cervello, domnişoară, Cervello. Nu Cervello. Cervello e nume 
catalan, iar eu nu sunt catalan. Nici catalan, nici altceva. Catalanii 
sunt înalţi şi zvelţi. Ca cei din Madrid. Aragonezii şi galicienii, la fel. 
Şi totuşi se ceartă între ei. Eu, dacă aş fi normal, nu m-aş certa cu 
nimeni. Dar pentru că sunt aşa cum sunt, sigur că-s contra lumii, 
înveninat? Nici vorbă. Doar pe picior de război, domnişoară, pe 
picior de război. Ei sunt ei, iar eu sunt eu. Aşa a fost din prima zi. 



aşa va fi până la ultima. Pentru mine nu există nicio secundă de 
răgaz. Cine să mi-o dea? Se uită pe geam, parcă studiindu-i pe 
pietonii care treceau pe lângă maşină. Apoi continuă, fără să se 
întoarcă: Domnişoară, când eram puşti şi cei de-o seamă cu mine 
învăţau să umble cu bicicleta, eu ştiam că nu mă voi putea urca 
niciodată pe-o bicicletă. La fotbal, aproape la fel. Şi tot aşa. Apoi a 
venit vremea fetelor, dar nu ştiu de ce vă spun toate astea. Cu alţii, 
ele o fac din plăcere, eu însă trebuie să plătesc. Ele stabilesc preţul, 
iar eu plătesc şi văd cum o fac în silă. Există şi unele mai puţin 
isteţe, care râd. Le prefer, ştiţi? Treabă bună! Mie îmi place că râd... 
Se răsuci şi îi aruncă lui Clotilde o privire rece şi amuzată, de parcă 
ar fi spus: Nu mă lua în serios, dar mai cu seamă nu mă compătimi. 
Vă povestesc aceste lucruri cam deocheate, convins că pentru 
dumneavoastră ele ţin de ştiinţă, nu de pornografie. îl plesni pe 
taximetrist peste ceafă şi exclamă: Tu nu asculta, băi, sulică! De fapt, 
vorbim ca să vorbim. Doi colegi de muncă, aflaţi pentru o clipă 
împreună, în aceeaşi maşină. Oamenii stau de vorbă şi se cunosc. 
Vedeţi? Am ajuns deja la casa dumneavoastră. 

— De unde ştiţi? 

— Cunosc cartierul. Opreşte, Paco. 

Şoferul opri şi ieşi să deschidă uşa. Clotilde coborî. 

— Mulţumesc. 

— N-aveţi de ce, spuse cocoşatul. A, înainte să plecaţi, încă ceva. 
Sunt sigur că n-a fost nimic, dar în locul lui monsieur Pasquine mi-aş 

fi pierdut minţile după dumneavoastră. 

* 

Dincolo de neplăcerile tipice situaţiei, Mauricio fu nevoit să 
suporte în mod regulat prezenţa părintelui Serapio. 

Mauricio observă că la obişnuitele halucinaţii ale părintelui 
contribuia şi un alcoolism tot mai pronunţat. Nu i-ar fi păsat dacă 
băutura nu i-ar fi modificat în rău caracterul, dar, când era beat. 



devenea agresiv, iar, când nu era sub influenţă, devenea taciturn şi 
bombănitor. In schimb, la o doză echilibrată de alcool, părintele 
Serapio era invadat de un optimism exaltat şi copleşitor, momente 
în care voia să facă în aşa fel încât toată lumea să participe la 
entuziasmul său. Printre femeile credule şi adolescentele naive din 
parohia lui, părintele Serapio trecea drept un iluminat. îi îngăduiau 
să spună orice grozăvie, iar el, obişnuit să nu-1 contrazică nimeni, 
devenea tot mai nebun. 

Pe măsură ce starea lui Porritos se înrăutăţea, influenţa părintelui 
asupra ei, scăzută pe durata relaţiei cu Mauricio, devenise enormă. 
Porritos credea tot ce-i spunea părintele Serapio. 

— Dumnezeu cel Atotputernic îşi poate trimite în orice clipă 
îngerii şi sfinţii, cum am văzut de atâtea ori în stampele şi picturile 
din biserici! Un car de foc tras de heruvimi poate trece chiar acum 
prin această fereastră, fără să spargă geamul. 

Mauricio nu-şi putea stăpâni exasperarea în faţa acelor dovezi de 
delir. 

— M-aş mulţumi dacă heruvimii ar spăla geamurile şi ne-ar lăsa 
în pace. Ce nevoie avem de un car de foc? 

în asemenea situaţii, Porritos era întotdeauna de partea părintelui 
Serapio. 

— E un exemplu, omule. 

— Dar nu se înţelege. 

— Eu îl înţeleg şi-mi face bine. 

Mauricio nu avea altceva de făcut decât să tacă. 

într-una din zile, părintele Serapio îl luă deoparte şi-i spuse. 

— Am o veste! 

Lui Mauricio, euforia părintelui îi provoca din capul locului mari 
suspiciuni. 

— Să auzim. 

— L-am găsit pe fratele lui Porritos. Ea nu ştie nimic, închipuie-ţi 



ce surpriză! Nu s-au văzut de un secol. 

— Or fi avut vreun motiv. Nu era la zdup? 

— Ba da, la Malaga, dar a obţinut gradul trei şi poate căpăta o 
învoire. Sunt convins că-1 vor lăsa să vină la Barcelona dacă se 
prezintă cu un motiv atât de serios. O soră pe patul de moarte: e 
nevoie de curaj ca să-l refuze. 

Părintele Serapio îl găsise pe fratele lui Porritos cu ajutorul unor 
preoţi excomunicaţi care înfiinţaseră un centru de reeducare pentru 
delincvenţi. Mauricio ar fi preferat să lase lucrurile aşa cum erau, 
dar nu se putea amesteca în chestiunile de familie ale lui Porritos. 

— Cu ea ai vorbit? 

— încă nu. Am vrut mai întâi să mă consult cu tine. 

— Cum aşa? De ce cu mine? 

— Ştii, băiatul nu are slujbă. în ziua de azi nu-i uşor să câştigi un 
ban, mai ales pentru un puşcăriaş. Ar avea nevoie de un mic ajutor. 

— Bine, dar există ceva în lumea asta pentru care eu să nu 
trebuiască să plătesc? 

— Dumnezeu le dă unora bani pentru ca aceştia să fie împărţiţi 
cu înfrăţire creştinească. Trebuie să alegi între cer şi Wall Street. 

— Nu vreau să mai aud tâmpenii. Să vorbim cu Porritos. Dacă ea 
e de acord să se întâlnească cu podoaba aia, mă mai gândesc. 

Mauricio îşi puse speranţa în dezinteresul pe care îl arătase 
Porritos pe vremea când nu era bolnavă, dar ea dădu semne de 
mare bucurie la gândul că s-ar putea să-şi revadă fratele. Era mult 
mai tânăr şi ea îl crescuse de parcă ar fi fost copilul ei. Apoi, un şir 
de ghinioane provocate de unii şi de alţii i-a separat. Şi, pentru că 
Porritos nu-i vorbise niciodată despre fratele ei, decât poate în 
trecere şi cu destulă indiferenţă, Mauricio se gândi că povestea cu 
creşterea lui era o simplă fabulă, iar accesul ei sentimental încă un 
efect al situaţiei în care se afla. Lui Porritos tot ce o transporta într-o 
etapă anterioară a vieţii ei i se părea un semn bun. 



— De acord, dar nu vreau să am de-a face cu el, îi spuse între 
patru ochi părintelui Serapio. îi cauţi gazdă şi-i dai o diurnă de 
întreţinere. Banii ţi-i dau eu. Dar aşa, cu ţârâita şi doar pentru câteva 
zile. Dacă tipul miroase că suntem vacă de muls, nu ne mai 
descotorosim de el. 

După câteva zile, fratele lui Porritos se prezentă acasă la ea. 

Părintele Serapio, pe care Mauricio îl socotea un farsor 
neproductiv, dovedi cu această ocazie o sârguinţă şi o eficacitate 
admirabile. Dând de veste prin cartier, găsi pentru fratele lui 
Porritos o cameră cu mic dejun şi cină, în locuinţa unor pensionari 
fără copii. Porritos ar fi vrut să-l primească pe fratele ei la ea. 
Pretindea că îi va găsi un loc în apartament. Dar au convins-o că, la 
perechea de pensionari, fratele ei va locui mai bine, fără să fie 
nevoie ca ea să-şi sacrifice şi puţinul confort de care dispunea. 
Pensionarii locuiau în apropiere, iar el putea veni s-o vadă oricând. 

Fratele lui Porritos părea un băieţandru: avea trăsături de copil, 
era blond şi imberb. Se numea Robustiano şi i se spunea Ruby. Era 
simpatic şi părea să aibă un caracter deschis: era mereu vesel, se 
arăta mulţumit de toate şi râdea tot timpul. Lui Mauricio îi amintea 
de Porritos din vremurile ei bune şi asta făcea să-i fie simpatic în 
pofida rezervelor. Totuşi, exista ceva neclar în fiinţa lui, cu 
siguranţă din pricina vieţii de delincvent şi a faptului că stătuse la 
închisoare. Câteodată, aparent fără motiv, privirea îi devenea 
fioroasă, atitudinea ursuză, iar râsul lui căpăta o tentă de cruzime. 

Din prima clipă s-a arătat afectuos faţă de sora lui şi a ştiut să 
disimuleze bine efectul pe care i-1 vor fi produs deteriorarea şi 
emacierea ei. Totuşi s-a abţinut s-o îmbrăţişeze şi s-o sărute, 
atingând-o doar în trecere, prin haine. Din gesturi şi precauţii se 
vedea că-i era teamă. Fără îndoială că la puşcărie văzuse cazuri 
asemănătoare şi ştia la ce putea să se aştepte. 

Pentru Porritos, toate acestea treceau neobservate. Prezenţa 



fratelui îi producea o asemenea bucurie că până şi simptomele bolii 
îi dispăruseră într-o anumită măsură. Parcă o vizita unul dintre 

îngerii prefiguraţi în beţiile părintelui Serapio. 

* 

Intr-o după-amiază, secretara avocatului Macabros intră în biroul 
Clotildei şi-i puse nişte documente pe masă. 

— Şeful zice să le citeşti, să le semnezi şi să mi le dai înapoi. Şi, 
dacă lipsesc date, să le completezi cu mâna ta. 

Era vorba de un contract de muncă şi de formularele pentru 
asigurări sociale. Pentru că asta se întâmpla la puţin timp după 
conversaţia din taxiul lui Cervello, Clotilde se întrebă dacă iniţiativa 
îi aparţinea avocatului Macabros sau acesta se lăsase înduplecat de 
argumentele cocoşatului. Această posibilitate o neliniştea. De la 
creatura aceea nu se putea aştepta la nimic bun şi gândul că ar fi 
putut să-i rămână datoare o făcea pe Clotilde să respingă oferta. 

— Ce datorie? Tu nu datorezi nimănui nimic, spuse Mauricio. 
Dimpotrivă. Altceva te ţine pe tine legată de cabinetul acelui 
comanduler. 

— Din ce arhive ai scos cuvântul ăsta? 

— Goethe îl foloseşte mult: kommandulieren. 

— Bine, dar un cabinet de avocatură nu-i o mercerie. 

— Nu, dar nicio sucursală a cartelului din Medellin. Nu face pe 
neştiutoarea. Chiar vrei să dai carierei tale o asemenea întorsătură? 

Clotilde se enerva când Mauricio afirma ceva în care ea însăşi 
credea. Ar fi preferat o altă părere. 

— Nu cred că există multe alternative. 

— Multe nu: câteva. Dar cu una ai terminat. 

Clotilde sfârşea prin a-i da dreptate, dar, când rămânea singură, 
se înfuria că cedase. Universul avocaturii era complex şi nu lipsit de 
zone obscure. Totuşi, de când lumea, bărbaţii au rezolvat această 
dilemă. In schimb, societatea le cerea femeilor o onestitate 



profesională vecină cu sfinţenia: apărarea cauzelor nobile, 
ajutorarea nevoiaşilor, integritatea înaintea ambiţiilor. Această 
atitudine i se părea, în mod evident, patriarhală. Clotilde socotea că 
femeia trebuie să fie stăpână peste trupul şi conştiinţa ei. 

Pentru a-şi risipi îndoielile, vorbi cu avocatul Macabros şi-l 
întrebă dacă semnarea contractului de muncă ar obliga-o să accepte 
orice caz, indiferent de natura lui. 

— Semnează odată hârtiile alea nenorocite şi nu mai vorbi 
prostii. Pe lângă asta, contractul poate fi reziliat de oricare din părţi, 
cu un preaviz de o lună. 

Clotilde semnă pe loc, iar avocatul vârî documentele într-unul 
dintre sertarele mesei lui de lucru. 

— Oricum ar fi, trebuie să vă mulţumesc, spuse Clotilde. 

Avocatul se despărţi de ea printr-un gest brutal. 

— Allez, allez. Pe vremea lui Franco nu existau tineri. De aceea 
trăiam mai bine. 

Decizia n-a ajutat-o pe Clotilde să scape de angoase. Un loc de 
muncă sigur îi permitea să se gândească la posibilitatea de a trăi pe 
cont propriu. Ideea o atrăgea, dar nu ştia cum va reacţiona 
Mauricio. Cu prima ocazie aduse vorba despre asta, dar într-un 
mod atât de subtil, încât acesta nici nu îşi dădu seama. Clotilde se 
supără: Mauricio era perspicace doar când îi convenea. 

în realitate, Mauricio era preocupat de altceva. 

în săptămâna în care a sosit, fratele lui Porritos îl trase deoparte şi 
îi spuse că trebuia să se întoarcă la Malaga. Putea cere o prelungire a 
învoirii, dar pentru asta avea nevoie de o garanţie. 

— Ce înseamnă garanţie, în cazul tău? 

— Habar n-am. Nu ştiu prea multe. Oricum, nici vorbă să fie 
cineva răspunzător pentru comportamentul meu. Ar fi culmea. Nici 
depunerea unei cauţiuni, cum zicea cineva. 

— Atunci... 



— Bănuiesc că se referă la o slujbă... chiar cu program redus. E 
doar o presupunere. 

— Şi cine să-ţi ofere aici o slujbă? 

Fratele lui Porritos surâse cu inocenţă. 

— Poate tu. Dacă nu, să văd... 

— Ruby, eu nu te pot angaja şi nu cunosc pe nimeni care s-o 
poată face. Şi cu atât mai puţin, de pe-o zi pe alta. Mă tem că va 
trebui să te întorci la Malaga. Aici ce-o să faci? 

— Chestii de tarabă. Cât să trăiesc de azi pe mâine. Andaluzia 
însă e una, iar Catalonia deja se ştie. 

— Nu ştiu ce se ştie, dar nu e adevărat. în Catalonia e o criză de 
te ia naiba, aşa că va trebui să te întorci la tarabă. Dar dacă, într- 
adevăr, te interesează să vii la Barcelona, eu şi părintele Serapio 
putem da sfoară-n ţară. Vremurile sunt grele, dar ceva tot vom găsi, 
mai devreme sau mai târziu. 

— Nu. Eu am nevoie acum, cât stau aici, lângă biata Porritos. 
Dacă plec, îi dau o lovitură care îi poate grăbi sfârşitul. Dacă moare 
cât sunt la Malaga, înseamnă că-mi pot lua de pe acum rămas-bun 
de la ea, cred că mă-nţelegi. 

— Nu fi prost, Ruby, chiar din asta poţi să înţelegi că cererea ta 
nu e rezonabilă. 

Apariţia doamnei Marcela, care venise să ducă gunoiul, le 
întrerupse dialogul. Odată cu ea pătrunse în apartament şi un miros 
intens de ceapă prăjită. Mauricio profită de pauză ca să adopte un 
ton mai puţin defensiv. 

— Uite, băiete, cel mai bun lucru e să te întorci la Malaga. Te vor 
lăsa să vii, ca şi acum, câteva zile, din când în când... 

Cerându-şi mii de scuze, doamna Marcela trecu cu punga de 
gunoi. Raţionamentele lui Mauricio rămaseră suspendate în aer ca 
ceva fals, pompos şi inoportun. 

Fratele lui Porritos schiţă un surâs trist şi plin de candoare. 



— E-n regulă, omule. Nu trebuie să-mi spui ce am de făcut. Ştiu 
eu prea bine. Voiam doar să spun că, dacă aveam o ofertă de 
muncă, puteam cere eliberare condiţionată şi de asta ţi-am cerut 
ajutorul. Dacă vrei să mi-1 dai, e grozav, dacă nu, rămânem în 
aceiaşi termeni ca şi până acum. 

Aici se termină conversaţia, dar nu şi chestiunea. 

Prevăzând o nouă solicitare, Mauricio vorbi în aceeaşi zi cu 
părintele Serapio. 

— Băiatul e simpatic. Eu, în locul tău, i-aş face un bine. In felul 
acesta ar fi câştigată toată familia. 

Mauricio înţelese că, luând partea unui delincvent, părintele 
credea că menţine vie trista şi ofensatoarea luptă de clasă sau, pur şi 
simplu, profita de ocazie pentru a se amuza pe seama necazurilor 
sale. 

Iar pe Porritos nu se putea bizui. 

Mauricio îşi stoarse creierii încercând să rezolve conflictul ce se 
prefigura. 

La nunta lui Fontân, Fito spusese că avea un post înalt la 
departamentul penitenciarelor. Mauricio se gândi să-i prezinte 
cazul. Dacă Fito ar putea obţine o prelungire a permisului, poate că 
fratele lui Porritos ar renunţa să-l mai preseze. In felul ăsta ar fi 
câştigat timp. 

Sună la Ministerul de Interne. Acolo i s-a spus că departamentul 
penitenciarelor ţinea de Ministerul de Justiţie. După mai multe 
încercări nereuşite izbuti să vorbească cu secretara lui Fito, dar 
nicidecum cu el, care ba nu se afla în birou, ba era într-o şedinţă, ba 
vorbea tocmai atunci la telefon. Mauricio nu voia să-i explice 
secretarei motivul pentru care sunase. Oricum, înţelegând că 
problema era una personală, secretara adoptase o atitudine 
nepăsătoare. Fără îndoială, avea de răspuns în fiecare zi la o 
mulţime de apeluri similare. Mauricio adăugă la numele său datele 



pe care le socotea relevante: că era din Barcelona, că era stomatolog 
şi că la cererea lui Fit 6 făcuse parte dintre candidaţii socialişti la 
ultimele alegeri autonome. In tăcerea politicoasă cu care îi 
recepţiona cuvintele, Mauricio îşi vedea aşteptările eşuate. 

Intre un apel şi altul la Ministerul de Justiţie, Mauricio îşi aminti 
la un moment dat de femeia de la ferometal. La vremea respectivă 
cântărise bine situaţia, apreciind drept convenabilă o bună relaţie cu 
ea şi cu grupul de acţiune civică, dar la ora adevărului a fost 
dezamăgit de oamenii aceia obtuzi şi ineficienţi. Cu toate acestea, se 
hotărî să-şi încerce norocul. 

Căută în carneţel şi găsi numele femeii: Mariconchi Ruspide. 

Pretextând cumpărarea unor becuri, se prezentă la magazin. 
Mariconchi Ruspide se afla la tejghea. îl recunoscu imediat pe 
Mauricio, îl salută cu multă amabilitate şi se interesă de sănătatea 
lui Porritos. Impresionat de buna primire şi după ce-i răspunse la 
întrebări şi flecări cu ea pe diverse teme, Mauricio întrebă cum 
mergea grupul de acţiune civică. Mariconchi Ruspide surâse 
dispreţuitor. 

— Pfiu. M-am dat la fund, de-o vreme. 

— Cum aşa? 

Mariconchi Ruspide îi povesti că după mai mulţi ani de 
subminare a activităţilor asociaţiei, o fracţiune disidentă, 
prezentând înscrisuri, formulând plângeri şi perturbând 
desfăşurarea dezbaterilor, izbuti cu ajutorul unor chichiţe legale să 
convoace alegeri extraordinare şi să pună mâna pe conducerea 
asociaţiei. 

— Alternanţa nu e rea, spuse Mauricio, data viitoare o să câştigaţi 
voi. 

— Noi? La revedere! Am demisionat în bloc. Eram întemeietorii, 
ştiţi. Noi am creat asociaţia în plină dictatură, în clandestinitate. Şi 
ne-am pus pielea la bătaie ori de câte ori a fost nevoie. Am făcut de 



toate în cartier: proteste sindicale, asistenţă, activităţi culturale. 
Când nu erau nici de unele noi am deschis aici un cineclub. In seara 
când a rulat Belle de jour a venit atâta lume încât autorităţile au 
dispus închiderea localului. Se temeau de adunări, chiar dacă 
oamenii veniseră să vadă ţâţele lui Catherine Deneuve. Si acum... si 

ii ii 

acum... vin nişte neruşi... neruşina... 

— Neruşinaţi. 

— Aşa-i: nişte fără de ruşine şi ne dau afară cu regulamentul în 
mână. Cu curva de regulament, da, domnule. Dar se va aranja. 

Soţul lui Mariconchi Ruspide intrase în magazin şi-şi urmărea 
femeia cu îngrijorare. Mariconchi Ruspide se apropie de Mauricio şi 
acesta simţi în respiraţia ei un puternic miros de vin. Soţul interveni. 

— Mariconchi, du-te înăuntru. II servesc eu pe domnu' doctor. 
Mariconchi Ruspide se duse, cu chiu, cu vai, în spatele 

magazinului. 

— Scuzaţi-o pe soţia mea, zise bărbatul, măsurându-şi cuvintele. 
E puţin obosită. Cu ce vă pot servi? 

Rolurile s-au schimbat, se gândi Mauricio, sau poate că ăştia doi 
se îmbată pe rând. Oricum o fi, de aici nu mă aleg cu nimic. 

Se întoarse cu becurile, iar fratele lui Porritos începu cu ale lui. 

— M-am gândit la discuţia noastră despre angajare. 

— Ţi-am spus tot ce era de spus, Ruby. Nu s-a schimbat nimic... 

— Mi-a trecut prin cap... e un gând, mă rog... mi-a trecut prin 
cap că mă poţi angaja la cabinetul tău. 

— Eu sunt salariat la o clinică de stomatologie. Acolo nu te pot 
angaja. Nici pe tine, nici pe altcineva. în plus... 

— Nu, dar aş putea să le spun la chioşc că ai cabinet la Mataro. Se 
pare că-i o chestie grozavă. 

— Dacă chestia asta ţi-a spus-o soră-ta sau preotul, ar fi trebuit 
să-ţi spună şi că mai am încă de plătit finisajele şi instrumentarul. 

— Hai, colega, nu te ascunde după deget, că doar am văzut ce 



maşina ai. 

— De altfel, tu n-ai ce face nici acolo, nici în altă parte. E pentru 
oameni specializaţi, cu studii şi experienţă... 

— Nici la recepţie? 

— Policlinica nu-i hotel, Ruby. Ţi-am mai spus... 

— Ascultă, dacă nu m-ajuţi, mă văd obligat să plec, e limpede? 
Asta o fac pentru soră-mea, la draci/, uită-te la ea, sărmana. Nu mai 
trăieşte nici trei luni. După aceea poţi face ce vrei cu mine, serios. 
Nu pot s-o las aşa, în calvarul ăsta. în mod normal, trebuia să fiu la 
Malaga încă de acum două zile. Rahaţii ăia nu se joacă de-a 
socoti tu', înţelegi? Dacă mă agaţă cu vreo prostie, intru la răcoare, 
frate. 

Vorbea pe un ton implorator, iar în vocea şi în atitudinea lui nu 
era pic de ameninţare. Evidenţa pericolului o făcea, oricum, inutilă, 
şi asta o ştia, la fel de bine şi Mauricio, şi fratele lui Porritos. 

Mauricio nu era laş, dar nici agresiv. Ura certurile, iar în situaţia 
respectivă se temea că până la urmă va ceda pentru a menţine o 
pace precară în nişte împrejurări neprielnice. 

Copleşit de incertitudine şi negăsind sprijin, sfârşi prin a-i 
povesti totul Clotildei. 

Clotildei, care avea un caracter hotărât şi combativ, i se păru că 
atitudinea lui Mauricio era lipsită de curaj. 

— Dacă cedezi un milimetru, vei rămâne legat de acest cutărică 
tot restul zilelor tale. Tu îi dai, din compasiune, o slujbuliţă, iar ei te 
vor da pe mâna procuraturii, de unde nu mai scapi. 

— Poate că da, dar nu ştiu cum să mi-1 iau din cârcă, fără a-1 
mânia pe Dumnezeu. 

— Dar va trebui s-o faci. Şi încă de unul singur. Eu nu te pot 
ajuta. 

— Nu ţi-am cerut să mă ajuţi. Ţi-am spus doar ce problemă am. 

Clotilde nu cedă. Nu cu mult timp în urmă îi povestise cu 



amănunte despre conversaţia ei cu Cervello şi bănuia că, voalat, 
Mauricio îi sugera să apeleze la serviciile vicleanului cocoşat. 
Avocatul Macabros îi spusese limpede că Cervello era expeditiv. 
Clotilde se simţi şantajată. 

— Nu ţi-am cerut niciodată să faci ceva pentru mine, spuse 
Mauricio şi, de fapt, nici n-ai făcut. 

Relaţia dintre Mauricio şi Clotilde trecea printr-un moment dificil 
şi incidentul respectiv umpluse paharul. Discutară, îşi făcură unul 

altuia reproşuri şi se despărţiră fără vreun gând de împăcare. 

* 

Confruntat cu imposibilitatea de a rezolva criza într-un mod 
satisfăcător, Mauricio discută cu asociatul său. 

— Trebuie să plec pentru o vreme. Nu văd altă soluţie. Caută un 
înlocuitor. Când lucrurile o să se aranjeze, mă întorc; o să vedem 
atunci dacă mai continuăm sau nu. 

— Vrei să arunci totul pe fereastră, spuse Manolo Villares. 

— Mă gândesc uneori dacă n-ar trebui să mă arunc eu pe 
fereastră, Rabus. 

— Bine, o să vezi. Fuga e şi ea o strategie. 

Mauricio fu mulţumit de atitudinea asociatului său. 

Manolo Villares nu emitea niciodată judecăţi şi nici nu dădea 
sfaturi. 

Totuşi, în aceeaşi seară, Clotilde primi un telefon. 

— Sunt Manolo Villares, asociatul lui Mauricio. 

— Ah, Rabus, ce mai faci? 

— Bine. Te-am sunat pentru că vreau să vorbesc cu tine, cred că-ţi 
imaginezi despre ce. Mâine la cină? 

Clotilde acceptă propunerea fără tragere de inimă. Nu simţea 
pentru Rabus nici respect, nici afecţiune şi lăsă să se înţeleagă că 
intervenţia lui era contraproductivă. 

Rabus o duse la un restaurant pretenţios, însă liniştit, plin de 



directori executivi tineri şi pomădaţi. Clotilde aprecie alegerea: se 
aştepta din partea lui la o bombă zgomotoasă şi rău mirositoare. 

Rabus intră în subiect de îndată ce maître le-a luat comanda. 

— Cum ţi-am spus şi la telefon, te-am chemat ca să vorbim 
despre Mauricio. A intrat într-o încurcătură. Cinstit, eu n-o socotesc 
gravă. Dacă nu face prostii, se rezolvă de la sine. Dar nu ăsta e 
fondul chestiunii. Fondul chestiunii e că Mauricio e foarte singur şi 
nu are un caracter atât de puternic, sau atât de nepăsător, încât să se 
descurce în viaţă fără ajutorul cuiva. Partea proastă e că nu-1 ajută 
nimeni sau nu aşa cum ar avea el nevoie. Scuză-mă, poate nu explic 
cu destulă claritate. Vorbitul nu mă pasionează şi nu am obiceiul să 
mă bag în viaţa altora. Fiecare cu ale lui, nu? 

Apariţia primului fel îi dădu ocazia să-şi reorganizeze discursul, 
apoi continuă: 

— Deşi Mauricio şi cu mine semănăm ca oul cu castana, pot 
înţelege ce i se întâmplă. Vezi, pentru că noi, stomatologii, suntem 
obişnuiţi să ascultăm în fiecare zi tot felul de plângeri, ne e greu să 
ne ducem în faţa altora cu propriile lamentări. Şi, chiar dacă am 
face-o, cine ne-ar asculta? Câştigăm destui bani de pe urma unei 
meserii nu prea atrăgătoare. Lumea crede că muncim doar pentru 
bani. Dar nu e adevărat. Noi ne iubim meseria. Şi pentru că ne 
place, nici nu vorbim despre altceva. Dacă nu ne-am strădui, am fi 
oamenii cei mai plicticoşi de pe lumea asta. în realitate, suntem ca 
toţi ceilalţi. Iar ceea ce facem nu e nici urât, nici vulgar, nici 
plictisitor. Lumea nu înţelege, e limpede. Oamenii ne văd în halat 
alb, văd că ne vârâm degetele în gura pacientului şi cred că suntem 
nişte monştri în comparaţie cu... nu ştiu... în comparaţie cu Batman 
sau ceva similar. Aceasta e imaginea eroului la modă în societatea 
noastră: Batman. Un personaj stupid care nici măcar nu există. în 
schimb, un stomatolog... Dar nu, stomatologul e un om de ştiinţă. 
Stomatologia e o ştiinţă, una care progresează într-un mod 



spectaculos. Şi tot ce facem şi studiem este pentru vindecarea 
semenilor. E adevărat, uneori provocăm neajunsuri, dar ele sunt 
puţine în comparaţie cu reuşitele. 

Făcu o pauză şi-şi încruntă sprâncenele. Avu impresia că spusese 
ceva nepotrivit şi nu se încumeta s-o privească în faţă pe Clotilde. 
Pe ea, dimpotrivă, o mişcase pledoaria prolixă şi superfluă pe care 
Rabus o susţinuse în favoarea profesiei sale. 

— Vezi, ce-ţi spuneam: încep să vorbesc despre ale mele şi o ţin 
aşa toată noaptea. Scuză-mi peroraţia plictisitoare. De fapt, aş vrea 
să ştii cum e văzut Mauricio dintr-un alt unghi. Cu siguranţă, el nu- 
ţi arată această latură a personalităţii lui şi, dacă o face, e pe 
jumătate în glumă. Suntem obişnuiţi cu bancurile despre dentişti şi, 
uneori, fără să ne dăm seama, ne comportăm întocmai doar pentru a 
ne face plăcuţi. Eu nu, căci n-am deloc simţul umorului. Nu l-am 
avut niciodată. Dimpotrivă: sunt atât de nesuferit, încât, spuse de 
mine, cele mai naive bancuri par porcării. Mauricio e altfel, are 
vervă şi ironie. De multe ori nu ştiu dacă vorbeşte serios sau în 
zeflemea. Vezi, el, care pe dinăuntru e atât de serios, face pe 
saltimbancul în exterior, pe când eu, care sunt din fire un lasă-mă să 
te las, sunt din multe puncte de vedere un tip plicticos. în fine, iar 
bat câmpii. Dar nu asta voiam să-ţi spun. Nici măcar chestia pe care 
ţi-am zis-o adineauri despre dentişti; doar ca s-o ai în vedere. Aici, 
adăugă fără pauză, se mănâncă foarte bine. Eu nu mă dau în vânt 
după nouvelle cuisine. Ba dimpotrivă. O consider apă de ploaie, în 
schimb, unde există un muşchi de vită cu ardei copţi... Al nostru e 
excelent. Niţel cam subţire după gustul meu, dar gustos, ce mai! 

Privi întristat farfuria goală, de parcă i-ar fi părut rău că mâncase 
un lucru atât de bun şi atât de bine prezentat şi, în clipa următoare, 
fără să-şi ridice ochii şi fără să-şi modifice tonul, adăugă: 

— Mauricio are defectele lui, ca toată lumea şi, cu siguranţă, a 
făcut greşeli. Cine n-a făcut greşeli de care să nu-i pară rău, mai ales 



când nu poţi face nimic. Pentru a le evita, ar trebui să ne gândim la 
consecinţele fiecărui gest, la consecinţele imediate, precum şi la cele 
mai depărtate. Şi nici măcar atunci n-am avea siguranţă... Mauricio 
ţine mult la tine. Ar face orice şi ar renunţa la orice, pentru tine. Ar 
lăsa totul, pentru tine. Chiar ar rupe-o cu tine, dacă ar şti că e lucrul 
cel mai bun pentru cariera ta, pentru fericirea ta, sau pentru ce-o fi, 
chestie pe care n-o înţeleg. Şi nici nu ştiu de ce mă bag unde nu-mi 
fierbe oala. 

— Pentru că eşti un prieten adevărat, Rabus. 

— Nu ştiu. Eu, cu judecăţile morale... 

— Eu ştiu, şi faptul că m-ai adus aici şi mi-ai povestit lucrurile 
astea e un gest nobil din partea ta. Dar ce trebuie să conteze pentru 
mine nu este ce simte Mauricio pentru mine, ci ce simt eu pentru el. 
Şi nu din egoism, ci pentru a evita deciziile echivoce, luate în 
momente de slăbiciune sau de exaltare. Să te simţi dorit e foarte 
măgulitor pentru oricine, dar mai ales pentru o femeie. Suntem 
făcute pentru a plăcea şi ne simţim împlinite doar când provocăm 
sentimente tandre. Dar, pentru că sentimentele se pot falsifica şi, fie 
că vrei, fie că nu, se modifică şi se sleiesc, trăim într-o stare de 
perpetuă nesiguranţă. Insă nu trebuie să ne aruncăm în braţele 
primului care ne doreşte şi se jură că o face pentru totdeauna. Ca să 
fim drepţi, e chiar prea mult. Majoritatea se prefac, şi se prefac 
prost. Iţi dai imediat seama ce urmăresc. Nu mă refer doar la chestia 
cu patul. Şi bărbaţii au nevoie să se simtă doriţi. Poate nu toţi. Poate 
tu nu, Rabus. Dacă-i aşa, eşti norocos. Acum totuşi nu vorbim de 
tine, ci de Mauricio şi de mine. Şi în legătură cu asta, am spus deja 
tot ce era de spus. 

Rabus îşi înclină capul şi adoptă o expresie de om nătâng, ca şi 
cum dialogul acela dezlânat i-ar fi absorbit toată energia 
intelectuală. Clotilde reveni la tema gastronomiei pentru a evita o 
tăcere insuportabilă. Cu ajutorul ei şi al altor banalităţi, ajunseră la 



finalul mesei. Din fericire, venise fiecare cu maşina şi despărţirea a 
fost rapidă. 

După aceea, Clotilde se întrebă dacă în privinţa lui Mauricio ar fi 
trebuit să ia o decizie radicală şi în ce sens. 

Argumentele lui Rabus i se părură inconsistente, dar, amintindu- 
şi de ele, nu putu să evite incertitudinile. 

Faptul că nu dorea să intervină în rezolvarea necazurilor lui 
Mauricio nu se baza doar pe raţiuni morale. Un avocat nu putea fi 
capricios când era vorba să evite prejudiciul unui client. Dar în acest 
caz, afacerea lui Mauricio cu fratele lui Porritos nu era problema ei. 
El se vârâse în încurcătură, pe spinarea ei. Dăduse dovadă de 
suficientă generozitate iertându-i trădarea. 

Totuşi, tacit, Clotilde îşi unise destinul cu cel al lui Mauricio şi 
acum acesta avea nevoie de ea. A nu-i veni în ajutor însemna o 
ruptură definitivă. 

Clotilde cântări această posibilitate fără să deznădăjduiască, dar 
nu fără scrupule. 

După ce luptase mulţi ani să se elibereze de presiuni exterioare, 
se vedea lipsită de experienţă în confruntarea cu sine însăşi. 

Cu cât se gândea mai mult, cu atât nu auzea nici glasul datoriei, 
nici pe cel al sentimentului. Orice ar fi făcut, se simţea condamnată 
la îndoieli şi la remuşcări. 

Până la urmă s-au impus tinereţea şi spiritul ei combativ şi 
binevoitor. 

Ii telefonă lui Mauricio şi îl întrebă cum mergeau lucrurile. 

— A, foarte bine. Totul s-a rezolvat în modul cel mai simplu şi 
mai neaşteptat. 

Pensionarii care-1 găzduiseră pe fratele lui Porritos au crezut că le 
dispăruse o modestă sumă de bani şi l-au acuzat de sustragere pe 
chiriaşul lor. Acesta a negat cu vehemenţă, discuţia s-a aprins şi, în 
final, stăpânul casei, fost poliţist, a scos din noptieră un pistol şi. 



ameninţându-1 pe suspect, şi-a pus un pardesiu peste pijama şi l-a 
dus la secţia de poliţie a cartierului. Şi, pentru că judecătorul de la 
Malaga emisese pe numele lui un ordin de căutare şi de arestare, 
fratele lui Porritos se afla exact în acel moment în drum spre 
închisoare, cu cătuşe la mâini. 

Lui Mauricio, incidentul îi luă o mare greutate de pe suflet, dar 
nu avu cugetul liniştit. De fapt, în chestiunea furtului, vinovăţia 
băiatului nu fusese dovedită, iar acesta nu încetase să-şi proclame 
nevinovăţia. Se jură că nu ştiuse de existenţa acelor bani şi 
argumentase că nu putea fi atât de prost să-şi rişte libertatea pentru 
o sumă insignifiantă, în schimb, exista o aversiune declarată din 
partea acuzatorului său, care, după câte se părea, avea atârnat 
portretul lui Franco pe peretele din hol şi fredona frecvent Cara al 
sol i6 r ceea ce, chiar dacă nu avea legătură directă cu furtul, lăsa să se 
înţeleagă că nutrea sentimente negative faţă de persoana acuzatului. 

— Aşa spun toţi, îl întrerupse Clotilde, încă iritată de naivitatea ei 
în cazul Breto. 

Mauricio nu insistă. Tocmai îl înfruntase pe părintele Serapio, 
care, ţipând ca din gură de şarpe, pretindea ca Mauricio să intervină 
în favoarea băiatului, socotit de el o victimă a prejudecăţilor sociale 
şi un martir al luptei de clasă. 

— Fericiţi cei persecutaţi de justiţie! 

Mauricio îi răspunse pe un ton tăios. Hoţ sau nu, fratele lui 
Porritos nu respectase condiţiile învoirii şi, în consecinţă, normele 
eliberării condiţionate. Dacă părintele Serapio dorea să intervină în 
favoarea deţinutului, era liber s-o facă. Pentru Mauricio chestiunea 
era definitiv încheiată. 

— Şi fata, cum o să primească vestea? 

— Nu suntem obligaţi să-i spunem adevărul. Ii spunem că fratele 


46 Cu faţa spre soare (sp.). 



ei a trebuit să se întoarcă la Malaga, ceea ce-i adevărat, şi că va veni 
s-o vadă mai târziu. Si că nu si-a luat rămas-bun de la ea ca să evite 

9 9 

durerea despărţirii. Dacă îi vom spune amândoi acelaşi lucru, iar pe 
doamna Marcela n-o va mânca limba, Porritos ne va crede fără doar 
şi poate. 

Aşa şi făcură. Porritos nu puse la îndoială adevărul celor 
povestite, dar plecarea fratelui ei o întristă foarte mult. îşi pierdu 
complet pofta de mâncare, descurajând-o pe doamna Marcela, 
pentru care traiul şi mâncatul erau sinonime. 

Porritos îşi petrecea ziua bolind şi plângând fără încetare. Nici 
televizorul nu izbutea s-o însufleţească. Se apropia termenul unei 
noi internări. Cu gândul de a-şi ascunde lehamitea, Mauricio 
promise că nu va da înapoi până nu va obţine reîntoarcerea fratelui 
ei. Evident, nu avea de gând să-şi ţină promisiunea. Porritos, care 
credea orbeşte în el şi nu uita de promisiune, îl chestiona în fiecare 
zi în legătură cu stadiul demersurilor şi al datei la care avea să-l 
revadă pe Ruby. Mauricio îi dădea răspunsuri evazive 
blestemându-se pe sine pentru lipsa de corectitudine şi pe Porritos 
că-1 obliga să-i toarne baliverne. 

Clotilde era şi ea mortificată de deznodământul întâmplării. 
Fusese o adevărată tortură până se hotărî să intervină, iar în final 
intervenţia ei a fost inutilă. Se simţi ridicolă şi amăgită. 

Până la urmă, sătulă să lase deoparte o problemă ce ţinea de un 
aspect important al vieţii ei, se hotărî să o confrunte pe Porritos fără 
să prevină pe nimeni. Cum nu ştia nici numele, nici prenumele, nici 
adresa prezumtivei rivale şi cum nu voia ca din pricina unui 
amănunt să renunţe la planul ei, sună la biroul lui Cervello şi 
întrebă de ghebos. Secretara o informă că domnul Cervello se afla 
într-o şedinţă. 

— Si la ce oră credeţi că termină? 

9 9 

— O, Dumnezeu ştie! Dar lăsaţi-mi numele dumneavoastră şi un 



număr de contact şi când iese îl anunţ că l-aţi căutat. 

— E-n regulă. Spuneţi-i că sunt Clotilde, de la cabinetul 
Macabros. 

— A, deci e o problemă legată de cabinet... 

— Nu, e o chestiune personală. 

— în cazul acesta, fiţi bună şi aşteptaţi. Să văd dacă-i pot strecura 
un bilet domnului Cervello. 

— Mulţumesc. 

Până să revină la aparat, secretara întârzie câteva secunde. 

— Domnul Cervello spune că are o zi plină, dar o să încerce să-şi 
facă un loc în agendă dacă puteţi veni la birou pe la unu. 

Biroul lui Cervello era situat pe promenada San Antonio, într-un 
apartament vechi. Ascensorul era nou, însă defect. Clotilde urcă pe 
o scară îngustă până la etajul trei, unde, pe una dintre uşi, o placă 
de alamă anunţa simplu: 


CERVELLO 

Informaţii 

Secretara era o femeie comunicativă, vopsită blondă. 

— Am sunat adineaori. Sunt Clotilde. 

Secretara o examină cu atenţie. 

— De la cabinet? 

— Da. 

— N-ar fi spus nimeni. 

— Nu contează. Domnul Cervello poate fi deranjat? 

— Era un compliment. Ne pierdem umorul. Domnul Cervello are 
un client. în orice caz, nu mai e mult. Nu cred să întârzie. Te 
însoţesc în sala de aşteptare. 

în sala de aşteptare lumina era chioară, iar scrumierele, pline cu 
mucuri de ţigară urât mirositoare. Pe masă erau nişte reviste 



ilustrate foarte uzate şi slinoase. Era un interior studiat anume 
pentru descurajarea oricărei aroganţe. 

După jumătate de oră apăru cocoşatul. 

— Scumpa mea domnişoară! 

— Vă mulţumesc că m-aţi primit. 

— Dimpotrivă, eu sunt cel care trebuie să mulţumească pentru o 
vizită atât de neaşteptată şi de fermecătoare. îmi pare rău că v-am 
făcut să aşteptaţi în cocina asta. Şi scuzaţi obscuritatea. Am spus de 
o mie de ori să fie schimbate becurile, dar secretara mea se 
încăpăţânează să facă economie. E normal: ei îi prisosesc. Aţi văzut 
ce exemplar... 

Cu aceste comentarii, acompaniate de un râs ofilit şi sacadat, 
cocoşatul o conduse pe Clotilde într-un birou în care domneau 
murdăria şi dezordinea. După ce se aşezară, zise: 

— Spuneţi-mi cu ce vă pot fi de folos. 

— E vorba despre... 

Văzând că ezită, cocoşatul adăugă printre dinţi: 

— Staţi liniştită, nu vă grăbiţi. La început, le e greu tuturor să-şi 
expună vulnerabilităţile. După aceea, când o iau la vale, nu mai pot 
fi opriţi. Eu, aşa cum bănuiţi, sunt obişnuit. Aici nu vine nimeni fără 
vreun motiv... cum să-i spun} scabros? 

— Am un prieten... 

— Băiat bun. Dar, după modesta mea părere, nu vă merită. însă e 
de treabă. Acum, ce căutaţi dumneavoastră, se află la Spitalul din 
Barceloneta, salonul 62. Internată alaltăieri. Dacă aceasta este 
informaţia după care aţi venit, acum o aveţi. în plus, dacă doriţi şi 
un sfat prietenesc, vă spun că nu rentează. Are zilele numărate, iar 
boala care o răpune e contagioasă. N-o înfruntaţi. N-aveţi decât de 
pierdut şi n-are rost. Prietenul pe care îl aveţi ţine numai la 
dumneavoastră. 

— La atât mi se rezumă fişa? 



— Nu. în fişierul meu există numai date. Unde, când, cu cine. 
„De ce" există doar în sinea mea, pentru amuzament. La ora 
adevărului nu are nicio relevanţă şi nu ajută la nimic. 

Deschise un sertar şi scoase o cutie de lemn. Clotilde se gândi că 
voia să-i arate nişte fotografii compromiţătoare, dar cocoşatul scoase 
un trabuc ieftin pe care şi-l înfipse între buze. 

— Vă deranjează dacă fumez? Mi s-a interzis, dar, mă rog; -- 

în timp ce-şi aprindea ţigara de foi se uita pieziş la Clotilde. Apoi, 
pentru că ea nu zicea nimic, adăugă: 

— Să nu credeţi că vă urmăresc, pe dumneavoastră sau pe 
prietenul dumneavoastră. Ar fi o plăcere să vă urmăresc, doar că eu 
nu mă vâr acolo unde nu sunt chemat. Dacă figuraţi în arhiva mea, 
de unde nu transpiră nimic, să nu fiţi îngrijorată, faptul se datorează 
doar unui singur lucru. Dumneavoastră lucraţi la un cabinet de 
mare prestigiu: afaceri importante, oameni străluciţi. Personalităţi 
ale lumii politice, economice, ale artei... şi cine nu-i vulnerabil la 
critică? Nu e bine să laşi lucrurile neterminate. Ulterior, dacă nu e 
nevoie de ele, cu atât mai bine. Aşa cum ştiţi că s-a întâmplat şi cu 
monsieur Pasquine. Dacă l-aş fi avut în colimator, am fi avut un 
necaz mai puţin. Să-l am în colimator înseamnă să-l am sub ochi, se 
înţelege. De ce nu vă căsătoriţi? Nu cu franţuzul! Cu dentistul! 
Câştigă bine şi dacă o faceţi vă rezolvaţi aproape toate problemele... 

— Domnule Cervello, n-am venit să discutăm despre viaţa mea 
particulară. 

— Sunteţi sigură? 

— Absolut sigură. Am venit să vă cer o informaţie şi o favoare. 
Asta nu schimbă natura relaţiilor noastre. Informaţia mi-aţi dat-o. în 
legătură cu favoarea vă rămân îndatorată. Sper să mă pot achita cu 
ceva asemănător, însă nu de acelaşi gen. Dar până atunci, să rămână 
fiecare în banca lui. 

Cocoşatul adoptă o atitudine între îndurerat şi mucalit. 



— Nu văd de ce n-am putea fi prieteni. 

— Am destule motive, dar aşa cum aţi spus adineaori, de ce-ul 
este irelevant. Aşa că să ne limităm la planul strict profesional. 
Acolo vă respect. în altele nu. Dacă vă doriţi prietenia mea, trebuie 
s-o câştigaţi, dar n-o puteţi face cu şiretlicuri şi indecenţe. Nu vreau 
să fiu nepoliticoasă, domnule Cervello, dar ştiu când trebuie 
descurajat un bărbat. 

Cocoşatul sări din scaunul rotativ pe care se cocoţase la început. 

— Am vreo vină că sunt aşa cum sunt? întrebă cu un geamăt 
uşor. 

Clotilde se ridică şi ea şi se îndreptă spre uşă. înainte să iasă se 
întoarse şi spuse: 

— Dacă vreţi să-mi cunoaşteţi părerea, da. 

Pe stradă se întrebă dacă nu fusese prea dură cu infirmul, dar se 
linişti imediat. Nu simţea pentru el nicio părere de rău, dar, cu toate 
că Cervello putea fi un duşman periculos, instinctul îi spunea că 
mai era până să se ajungă la o situaţie de antipatie şi că, 
deocamdată, jocul îl amuza pe cocoşat. 

Mai târziu, la poarta spitalului, orgoliul şi aplombul i se 
evaporaseră. 

Dar, pentru că se afla deja acolo, îşi luă inima în dinţi şi se duse 
direct la salonul indicat de detectiv, bătu uşor la uşă şi intră fără să 
aştepte vreun răspuns. 

încăperea avea două paturi metalice, cu o draperie de pânză 
uşoară, de un albastru spălăcit, între ele. Fereastra deschisă, cu 
jaluzelele coborâte până la jumătate, lăsa să pătrundă răcoarea unei 
brize. Un colţ al încăperii era puternic luminat de razele oblice ale 
soarelui, iar restul, prin contrast, rămânea în penumbră. în pofida 
aerului ce pătrundea prin fereastră, atmosfera era morbidă, 
impregnată cu miros de medicamente şi de descompuneri organice. 

Patul de la geam era liber şi nefăcut. Salteaua era acoperită cu o 



muşama albă. Sub pat se vedea un ţucal de plastic. în celălalt pat 
dormea o femeie cadaverică. Clotilde simţi că-i îngheaţă sângele în 
vene. Perspectiva de a se prezenta în faţa acelei femei, detestată în 
forul ei interior, îi inducea o timiditate apăsătoare, de parcă 
impresia şi, în consecinţă, părerea pe care Porritos şi-ar fi făcut-o 
despre ea ar fi fost hotărâtoare pentru propria stimă de sine. 

Rămase tăcută, în liniştea încăperii, scrutând-o pe bolnavă. După 
un timp apăru o infirmieră de vârstă mijlocie. 

— Cine v-a lăsat să intraţi? 

— Nimeni. Dar nici nu m-a împiedicat cineva. 

— Sunteţi din familia bolnavei? 

— Prietenă. Cum se simte? 

— După cum se vede. 

— Dacă-i vorbesc, înţelege? 

— Da. O ţinem puţin sedată, dar mintea ei e ca şi a mea sau ca a 
dumneavoastră. N-o obosiţi. Dacă puteţi, veniţi în altă zi. De aici nu 
se mişcă. A, şi să nu atingeţi nimic. 

— Nu vă îngrijoraţi. Mă străduiesc să nu deranjez. 

— Să deranjaţi, nu, dimpotrivă. îi place anturajul, ca orişicui. Dar 
pe ei nu-i vizitează nimeni. Totuşi, la ea mai vine un preot nebun, 
prietenul ei... şi se opri. Dar la ceilalţi, parcă ar fi deja morţi. 

— Si n-ar fi mai bine...? 

9 

— Nu ştiu. Faceţi cum doriţi. La revedere. 

Infirmiera dispăru la fel de brusc cum apăruse. Atitudinea ei lăsa 
să se înţeleagă că, obişnuită cu bolnavi în fază terminală, problemele 
oamenilor sănătoşi i se păreau nişte fleacuri. 

Clotilde începea să aibă îndoieli că femeia din salon era, într- 
adevăr, Porritos. Nu existau niciun fel de date pe care să le verifice. 
Se apropie de pat. Pe noptieră nu se aflau decât un pahar gol, de 
plastic, o sticlă de apă şi o stampă cu Arhanghelul Gabriel, cu coif, 
platoşă şi spadă. Deschise sertarul noptierei. înăuntru se aflau o 



batistă curată şi călcată şi un portofel de plastic cu închizătoare 
aurită. Portofelul conţinea o carte de identitate şi o fotografie. In 
fotografie îl recunoscu pe Mauricio, dar nu şi pe femeia de lângă el, 
deşi, fără îndoială, era aceeaşi pe care o vedea acum în faţa ochilor. 
Fotografia fusese făcută vara, pe o plajă, sub un acoperiş de trestie. 
Le puse pe toate la locul lor şi închise sertarul. 

Auzind zgomotul, bolnava clipi. Clotilde interpretă asta ca pe-o 
invitaţie şi-i şopti la ureche: 

— Sunt Clotilde. Ştii care: prietena lui Mauricio. Ar fi trebuit să 
ne cunoaştem de mult. Sau poate nu. Nu contează. Am făcut-o 
acum. 

Nimic din înfăţişarea bolnavei nu lăsa să se înţeleagă că ar fi 
înregistrat mesajul. Clotilde a adăugat: 

— Pot să fac ceva pentru tine? 

Văzând că nu primeşte niciun răspuns, socoti că era inutil să-i 
mai vorbească. Ea şi cu Porritos făceau parte din două lumi 
ireconciliabile. Imaginea lui Mauricio le unea într-un mod 
superficial, iar singurătatea într-unul mai profund. Dincolo de asta, 
nu exista comunicare. Blestemul i-ar fi putut ajunge pe toţi, dar nu 
s-a întâmplat aşa. Doar Porritos sucombase. Totuşi, în nefericirea ei, 
nu exista nimic romantic. Clotilde nu a fost încercată de vreun 
sentiment de rivalitate sau de vreo părere de rău: doar de 
sentimentul absurdului, care ajungea acum la ea în virtutea unui 
plan atât de arbitrar şi de nedrept precum cel ce se înverşunase 
împotriva lui Porritos. 

Porritos murea lăsându-le moştenire o deşertăciune ce avea să-i 
însoţească tot restul vieţii lor. Comparate cu acel amor fatal, 
propriile-i sentimente îi păreau insignifiante şi nestatornice. 

Ieşi pe vârfuri. Luă un taxi de la poarta spitalului şi-i dădu 
şoferului adresa de la cabinet. 

La jumătatea drumului, pe neaşteptate, izbucni în plâns. Şoferul 



nu ştia ce să facă. 

— Vă simţiţi bine? 

— Da. Nu-i nimic. N-aveţi, din întâmplare, un Kleenex? 

— Nu. Eu folosesc batiste, şi nu-s prea curios, dacă e s-o zic pe aia 
dreaptă. Doriţi să vă duc într-un loc anume? 

întrebarea nu era atât de deplasată pe cât părea. 

— Duceţi-mă acasă, vă rog. 

— în astfel de situaţii, e cel mai bine. Când avem necazuri, 
nicăieri nu-i ca acasă. Dar trebuie să-mi daţi adresa. 

Din fericire, nu era nimeni acasă. Clotilde se prăbuşi pe pat şi 
plânse o vreme fără să ştie de ce. Când se linişti, se ridică, bău 
câteva pahare cu apă, apoi sună la birou şi-şi ceru scuze pentru 
absenţă. Apoi făcu un duş, se spălă pe cap, îşi luă haine curate şi ieşi 
în stradă. 

Trecând prin dreptul portarului, acesta îi înmână o scrisoare. 

— E pentru dumneavoastră. A sosit chiar acum, de departe. 

Era de la Veronica. 

Clotilde nu mai ştia nimic despre verişoara ei de la fuga acesteia 
cu Ruben şi, cu toate că se gândea la ea şi se întreba deseori cum i-o 
fi mergând, nu se încumeta să ceară informaţii de la unchiul 
Manuel, cu care continua să fie în relaţii proaste. Acum, scrisoarea 
venea să-i satisfacă această curiozitate. 

După fuga lor de la Barcelona, Ruben şi Veronica locuiau la Tel 
Aviv. Erau fericiţi, erau tot îndrăgostiţi şi convieţuirea le oferea 
multe bucurii şi satisfacţii în pofida diferenţelor de tot felul care 
existau între ei. Veronica încercase, fără succes, să-şi găsească de 
lucru. Cu toate că ţara traversa o perioadă dificilă, nu încetau să 
sosească valuri de emigranţi, mulţi dintre ei cu o bună pregătire 
profesională, cu competenţe în toate domeniile. Asta, precum şi 
faptul că nu era evreică şi nu vorbea ivrit, i-a zădărnicit toate 
încercările. Acum, avea în proiect să deschidă un magazin de haine 



sau poate de accesorii în Dizengoff, nişte galerii comerciale din 
centrul Tel Avivului. 

Părea foarte însufleţită. 

Scrisoarea se termina aşa: „De ce nu veniţi să ne vedeţi, tu şi cu 
Mauricio? Evident, dacă mai sunteţi împreună. Sper să o faceţi, 
pentru că mi-ar prinde cum nu se poate mai bine. In casă e loc 
destul şi, pentru că suntem rude, există şi încredere. Hai, faceţi-vă 
curaj şi veniţi. O să mergem la Ierusalim, o să obţinem indulgenţe şi 
o să facem excursii fantastice." 

Clotildei i se păru o invitaţie căzută din cer. 

în aceeaşi seară vorbi despre asta cu Mauricio. 

— Le ducem o bombă, spuse el. 

— Nesuferitule! 

Lui Mauricio i se părea cu neputinţă să plece de la serviciu, dar 
Clotilde insistă ştiind că se bizuia pe complicitatea lui Rabus. îi 
telefonă şi se puseră de acord. A doua zi, Rabus vorbi cu Mauricio 
fără să amintească de conversaţia din ajun. 

— De ce nu-ţi iei o vacanţă? 

— Asta îmi spunea deunăzi şi Clotilde. Că doar nu suntem slugi. 

— S-ar putea să fim. 

— Si cu munca? 

9 

— Se rezolvă. Secretara dă nişte telefoane, schimbă nişte 
programări şi asta-i tot. Ca şi cum ai fi luat o gripă. 

— Aşa rău am ajuns? 

— Eşti obosit. Dacă nu te opreşti şi nu te odihneşti, poţi ajunge la 

leşin, şi atunci chiar că e o problemă serioasă. 

* 

Veronica şi Ruben locuiau într-un apartament drăguţ şi spaţios, 
în apropierea zidului de la Jaffa. De pe terasă se vedeau bastioanele 
şi, dincolo de ele, promenada de pe ţărmul mării, edificiile moderne 
şi luminile Tel Avivului. 



La asfinţit, soarele se ascundea în mare şi începea să adie o briză 
călduţă ce domolea zăpuşeala. Atunci, se aşezau toţi patru pe terasă 
şi comentau întâmplările zilei. 

Temele de discuţie nu le lipseau niciodată. 

— Tel Avivul e un oraş plăcut, spuse Clotilde, în schimb 
Ierusalimul nu mi-a plăcut deloc. E urât şi opresiv. De-a lungul 
istoriei, evreii, musulmanii şi creştinii au făcut din el capitala 
mondială a misoginismului. 

— Bravo, exclamă Veronica. 

încurajată de verişoara ei, Clotilde continuă să peroreze: 

— Zidul Plângerii mi s-a părut... de plâns. Scenografia e 
impunătoare, dar spectacolul cu bărbaţi în toată firea dându-se cu 
capul de el, psalmodiind versete, e ridicol şi apăsător. 

Mauricio era de aceeaşi părere, dar tăcea din respect pentru 
amfitrion. Veronica îi dădu dreptate Clotildei, iar Ruben, devenit 
ţinta nemeritată a criticilor, râse şi le lăsa să vorbească. în sinea lui 
era de acord cu oaspeţii săi, dar câteodată se simţea dator să 
răspundă la critici, obligat în parte de dorinţa de a pune lucrurile la 
punct, în parte de legile ospitalităţii. Dar să tacă, în loc să răspundă, 
i s-ar fi părut o impoliteţe. 

— Să nu credeţi că eu văd cu ochi buni ceea ce vi se pare vouă un 
amestec de supraputere şi abuz. Pe mine, extremiştii religioşi mă 
enervează mai mult decât pe voi, ei care ruinează vechiul vis al unei 
ţări laice, moderne şi cosmopolite, trei caracteristici ale atitudinii 
intelectuale evreieşti în ultimele secole. Si mă doare să văd cum 

9 9 

copii născuţi în Israel şi moştenitori ai acestei utopii sunt obligaţi să 
se consacre studiului unor texte confuze, arhaice şi, în bună măsură, 
absurde, în loc să crească în deplină libertate. Dar nu trebuie să 
judecaţi cu severitate o religie, sau un fel de a înţelege religia, doar 
pentru că nu seamănă cu a voastră. Şi să nu-mi spuneţi că nu sunteţi 
creştini, pentru că sunteţi, deşi vă proclamaţi atei şi afirmaţi că 



religia e opiumul popoarelor. Voi, creştinii, aveţi o religie atât de 
comodă, încât îi puteţi aparţine fără să vă daţi seama. Deseori aud, 
sau citesc, că un creştin zice: sunt credincios, dar nu practicant. 
Absurd şi derizoriu! Doar creştinismul e capabil să ofere atâtea 
facilităţi clientelei sale. Creştinismul e o religie de origine romană, 
adică religia unei societăţi atât de stabile şi de opulente, încât poate 
renunţa la simboluri, şi atât de sigură şi de protejată de atacuri 
externe, încât îşi îngăduie să aibă zei aiuriţi şi să permită practicarea 
cultului acasă. 

Evreii, ca şi arabii, n-au avut niciodată asemenea aspiraţii. Vreme 
de mii de ani, fie că erau nomazi, fie că erau izolaţi, n-au avut 
niciodată un cămin solid şi stabil, unde Dumnezeu, sau zeii, să-i 
viziteze la domiciliu. Pentru a se întâlni cu divinitatea erau nevoiţi 
să străbată o jumătate de lume, să traverseze deserturi, să îndure 
foamea, setea şi lipsurile ca să ajungă în final, dacă moartea nu-i 
surprindea la jumătatea drumului, în faţa unui Zid sau a unei Pietre 
Negre, unde probabil se afla, sau nu se afla. Dumnezeu, dar cel 
puţin aveau sentimentul că ajungeau undeva, că aveau o identitate 
la capătul unui traseu lung şi dureros. 

Prin comparaţie. Sfântul Mormânt sau Vaticanul sunt fenomene 
turistice. Ne merge bine. Occidentalii sau occidentalizaţii, printre 
care mă număr, concep lumea în termeni estetici. Religia, cultura, 
politica, toate răspund criteriilor estetice. Armonia, varietatea şi 
ritmul, acestea sunt singurele care contează; conţinutul e cel mai 
puţin important. In arta religioasă occidentală imaginea lui 
Dumnezeu se schimbă la fiecare douăzeci de ani. Când Europa se 
plictiseşte de romanic, inventează goticul; apoi Renaşterea, şi tot 
aşa, până în ziua de azi. Monarhiile europene sunt un spectacol 
inventat de Nero şi adus la paroxism de Ludovic al XlV-lea. 
Revoluţia Franceză, alt spectacol formidabil. Iar fascismul, ce să mai 
vorbim. 



Din acest motiv nu-i înţelegem pe cei ce concep lumea în termeni 
filosofici. Nu putem înţelege că cineva venerează o piatră sau se 
extaziază în faţa unui zid, nu pentru valenţele lui artistice sau 
pentru că acolo ar fi avut loc un fapt prodigios, ci pentru că acolo 
locuieşte divinitatea. 

Ruben se lăsa dus cu uşurinţă de propria-i elocvenţă şi de fluenţa 
oarecum arhaică şi declamatorie a castilienei sale. 

Veronica râdea de el spunând că e un amestec de profet şi 
cântăreţ de bolerouri. Ruben nu se supăra. îi răspundea că nu se vor 
înţelege niciodată, deoarece el era mistic. în schimb, Mauricio era 
hegelian, iar Clotilde, calvinistă. 

— Si eu? întrebă Veronica. 

— Tu, romano-catolică: inteligentă, amuzantă, frumoasă şi puţin 
vicioasă. 

— Nu-i adorabil amoraşul meu circumcis? făcu Veronica 
aşezându-se pe genunchii lui Ruben. 

Dar el o înlătură cu delicateţe şi-şi continuă discursul. 

— Tot ce v-am spus se vede aici în practica cotidiană, nu în 
teorie. Israelul e un caz unic în lume. Toate ţările au avut parte de 
războaie, nu există teritorii care să nu fi fost câmpul unei bătălii. 
Toate au fost însă purtate din raţiuni practice. Numai aici s-au 
comis omoruri în numele Domnului. Pentru a-1 apăra pe Iehova de 
Astarte sau de Jupiter, sau pe Christos de Coran. 

— Sau pe Hertzi de Coran, completă Mauricio. 

— Hertzi? Ei, cine îşi mai aminteşte de Hertzi? Majoritatea 
israelienilor nu ştie cine e Hertzi. Nici măcar n-a auzit de numele 
lui. Dar toţi îşi amintesc că a existat un plan minuţios de eliminare a 
stirpei evreieşti de pe faţa pământului. Şi nu doar unul. 

— îngerul exterminator, spuse Mauricio. 

Părea că dorise să spună ceva, dar brusc rămase tăcut şi vrăjit, de 
parcă un înger adevărat şi tenebros l-ar fi atins cu aripile lui. 



După o clipă, dându-şi seama că toţi se uitau la el şi aşteptau, 
spuse grăbit: 

— Sursa tuturor relelor e monoteismul. 

Făcu o pauză pentru a-şi organiza ideile şi adăugă: 

— Dacă Dumnezeu nu există, iar fiinţa umană simte că trebuie să 
creadă într-o entitate superioară, ale cărei intenţii de a conduce 
universul sunt o justificare pentru mister şi o scuză pentru groază, 
atunci e preferabilă o civilizaţie politeistă. Zeii Olimpului pot fi 
înspăimântători, dar şi simpatici. Un zeu unic, condamnat la o 
singurătate veşnică, e obligat să fie sever şi nemilos. 

— Chestiile astea nu le înţeleg, replică Veronica. După mine, cel 
mai apropiat de divinitate e Manolo Blahnik, dar ce spune el despre 
monoteism nu stă în picioare. In Mexic am studiat puţin religia 
aztecă şi nu-i nimic de capul ei. Sute de zei, unul mai sângeros decât 
celălalt. Si urâţi ca naiba. 

9 9 

— Ce contează? spuse Clotilde. Toate religiile sunt nefaste. Dar 
dintre toate, iudaismul e cel mai plin de mătreaţă. 

Mai târziu, în cameră, singură cu Mauricio, adăugă: 

— N-am vrut să spun tot ce cred, ca să nu-1 jignesc. 

— Slavă Domnului. 

— îmi place Ruben, ştii? Ar fi păcat să-l supăr aici. 

— Să-l superi? Nu te înţeleg. 

Mauricio se gândi că, în comparaţie cu el, vărul său ducea o viaţă 
interesantă, palpitantă şi plină de sens. 

— Ţara asta e o entelehie, spuse Clotilde. 

A doua zi au fost în deşert şi au făcut baie în Marea Moartă. 
Mauricio şi Clotilde auziseră de locul acela ciudat şi de proprietăţile 
lui, dar chiar şi aşa, experienţa a fost surprinzătoare. 

Era foarte cald, soarele se înfigea în pământul ars, iar apa era 
liniştită şi metalică. 

Clotilde şi Veronica se unseră pe faţă cu un nămol cenuşiu şi 



vâscos, cumpărat dintr-o staţiune termală, şi râdeau una de alta. 

Apa mării era atât de concentrată, încât îi ţinea deasupra. 
Mauricio îşi aminti de fetuşii de pe vremea studenţiei, conservaţi în 
flacoane de formol. 

După ce au mâncat într-o oază la o cârciumă cu mese din 
scânduri groase şi acoperiş de tablă zincată, s-au aşezat să se 
odihnească la umbra unor arbori stufoşi. 

— Aici, totul e altfel, constată Mauricio. 

— Şi asta îţi place? întrebă Clotilde. 

— Da, pentru că mă face să mă simt departe de toate. E ca şi cum 
te-ai naşte din nou. Să te naşti nu e foarte amuzant, dar îţi achită 
toate notele de plată, chiar dacă numai până la apariţia celor noi. 

— Ai veşti de la Barcelona? 

— Nu, de ce mă întrebi? 

— Uneori pari năucit, de parcă, brusc, ai fi foarte departe. Nu te 
îngrijora, nu e nimic. E normal. 

Clotilde nu-1 informase despre vizita de la spital, dar în privinţa 
relaţiei lor se produsese în sinea ei o schimbare radicală. Acum se 
simţea mult mai legată de Mauricio, de parcă era şi ea responsabilă, 
alături de el, pentru soarta acelei femei condamnate pe nedrept. 

Până la urmă sosi momentul plecării. 

Ca de obicei, în seara din ajun au sporovăit pe terasă. 

Lui Mauricio, ţara i se părea un focar de conflicte insolubile şi 
inutile. Asta îi inducea un sentiment de respingere, dar totodată îl şi 
stimula. Dorea, pe de-o parte, să lase în urmă locul acela şi să se 
întoarcă la normalitate; pe de alta, ar fi rămas acolo un sezon întreg. 

Ruben făcea bilanţul situaţiei pentru ca oaspeţii lui să plece cu o 
idee exactă şi cuprinzătoare. 

— Nu sunt nici optimist, nici pesimist. Optimismul şi pesimismul 
sunt ca horoscopul şi tarotul, două forme de prezicere a viitorului în 
care eu nu cred. în schimb, cred în această ţară sau, cel puţin, în 




acest proiect. în privinţa pericolului, nu ştiu, mie mi se pare că, dacă 
îţi rişti tot timpul pielea, în loc să te descurajezi, te fortifici. E ca şi 
cum ai trăi un film de aventuri. Mă duc uneori la cinematograf, să 
văd un film de acţiune, şi mă gândesc: păi astea le văd pe stradă, 
toată ziua. Şi, când ies, mă cred Silvester Stalone. 

— Asta o spui pentru că eşti iresponsabil, zise Veronica. Dacă am 
fi avut un copil, nu ştiu dacă ai fi gândit la fel. 

O spuse cu atâta seriozitate, încât toţi rămaseră cu ochii la ea. 
Veronica izbucni în râs. 

— La naiba! Ce-i cu mutrele astea? Nu sunt însărcinată. 

Mauricio, care de câteva ori le surprinse pe Clotilde şi Veronica 

şuşotind cu însufleţire, se gândea că Ruben va rămâne puţin timp în 
Israel dacă nu voia s-o piardă pe Veronica. Nu ştia dacă să-i spună 
sau nu, dar renunţă. La urma urmei, tot degeaba, dacă îşi pun 
femeile ceva în cap. 

* 

De îndată ce ajunseră la Barcelona, Mauricio se duse la spital. 
Porritos intrase în comă. Doctorul Sânchez o socotea ireversibilă. 

— Nu avem decât de aşteptat. 

Mauricio simţi o apăsare puternică în piept. 

— Nimeni nu te-a iubit şi nu te va iubi mai mult, îi spuse 
Clotilde. 

Lui Mauricio nu îi plăcuse ce auzise. 

— Nu trebuie să confundăm nefericirea cu grandoarea. Nu e un 
merit să mori tânăr. 

în fiecare seară, după ce-şi termina consultaţiile, se ducea la 
spital. Zilele se scurtau văzând cu ochii, aerul era însă cald. Trecură 
zilele de toamnă, cerul nu era încă înnorat şi nu sosiră ploile de 
noiembrie. 

Mauricio dorea să se termine cât mai repede sinistra cadenţă a 
aşteptării, cu toate că-şi dădea seama că dispariţia lui Porritos va 



lăsa un gol în viaţa lui şi se lupta să rupă puternicele legături ce se 
stabileau, de regulă, cu cei grav bolnavi. Totul părea să se învârtă în 
jurul muribundei. 

Porritos stătu în comă cincisprezece zile. 

După ce muri au dus-o la morga din Sancho Dâvila. Ea spusese la 
un moment dat că dorea să fie incinerată, dar părintele Serapio se 
opuse cu hotărâre argumentând că Biserica nu admitea reducerea 
trupului omenesc la cenuşă şi la tot restul. 

Mauricio îl întrebă care era motivul acestei interdicţii şi preotul 
nu ştiu ce să-i răspundă. Până la urmă zise: 

— Ca să nu se încurce lucrurile la Judecata de Apoi. 

Dar, pentru că părintele se ocupa de toate formalităţile, 

Mauricio nu vru să-l contrazică. In fond, chestiunea îl lăsa rece şi 

atât argumentele detractorilor, cât şi cele ale susţinătorilor 
incinerării i se păreau la fel de inconsistente. 

— Prefer ca pământul să se întoarcă la pământ, iar praful la praf, 
se mulţumi să spună. 

Erau amândoi la priveghi. învârtind un rozariu, doamna Marcela 
stătu toată după-amiaza într-un fotoliu, gata să plângă. Apoi plecă, 
spunând că avea de spălat. 

— O să vin mâine la înmormântare. 

— Liniştiţi-vă, doamnă Marcela. Aţi făcut pentru Porritos mai 
mult decât oricine pe lumea asta. 

Fraza o făcu să plângă în hohote. Mauricio ar fi plecat şi el, dar se 
jena s-o părăsească pe defunctă. 

Pe înserat, sosiră prietenii lui Porritos care o vizitaseră de 
Crăciun. Cu o zi înainte doamna Marcela găsise numărul lor de 
telefon şi îi anunţase. Veniră cu căruciorul după ei, pentru că nu 
avură cu cine să-şi lase copilul. Femeia părea mai degrabă 
îngrijorată decât mâhnită. 

— Sărăcuţa, n-a făcut nimic să merite aşa ceva, nu credeţi? 



Dar cum nu-i răspunse nimeni, repetă întrebarea. Soţul ei se răsti: 

— Taci, fir-ar să fie, că aşa-s căile Domnului. 

Auzindu-i vocea copilul începu să urle şi plecară. 

După un timp apăru Brihuegas. Dând cu ochii de el, 

Mauricio se bucură. Vechiul luptător se îmbrăcase cu un soi de 
eleganţă. Cum era o zi ploioasă, purta un pardesiu scurt, verde- 
închis. 

— Am venit să dau onorul unui vechi tovarăş de luptă. 

— Atunci, am să profit de ocazie ca să beau ceva, zise Mauricio. 
Azi n-am mâncat aproape nimic şi sunt leşinat. Mă întorc în 
jumătate de oră şi-mi povesteşti ce mai faci. 

De cealaltă parte a drumului existau două cafenele închise, 
începuse din nou să plouă. Coti la capătul străzii şi după câţiva 
metri găsi o cârciumă goală şi urâtă. Se aşeză la o masă şi ceru o 
porţie de tortilla şi o bere. N-avea poftă şi nu-1 stimula nici locul, nici 
tortilla rece şi tare. 

Când era pe terminate, îl văzu pe Brihuegas precipitându-se în 
local. Mauricio era contrariat, căci se gândise că va sta mai mult de 
vorbă cu fostul său coleg de corvezi, îi făcu semn, dar celălalt se 
duse direct la tejghea, îşi scoase pardesiul, îl scutură şi ceru un 
pahar de vin. Când se întoarse, îl zări pe Mauricio. îşi umplu 
paharul din nou şi se aşeză la masă. 

— Deja pleci? 

— Omul ăla e bun de legat. 

— Cine? 

— Rahatul ăla de preot. 

— Ce s-a întâmplat? 

După plecarea lui Mauricio, părintele Serajpio începuse să 
profereze insulte la adresa lui Brihuegas. îl acuzase de laşitate, 
necinste şi corupţie. 

— Mi s-a căcat în cap, nu alta. Şi cu ţipete din toţi rărunchii. Se 



auzeau în toată morga insultele lui. închipuie-ţi, le auzea toată 
lumea, chiar şi morţii! Nu i-am răspuns, de bună seamă, din respect 
pentru loc şi, mai ales, pentru defunctă, îţi poţi închipui? Cu mortul 
de faţă! 

— Nu pune la inimă! E mult mai rănit decât crede el însuşi. 

Brihuegas îşi bău vinul şi începu să se uite la masă într-un mod 

ciudat, prin fundul paharului. 

— Anii trec, lucrurile se schimbă, însă unii se încăpăţânează să 
trăiască în clandestinitate. De parcă le-ar lipsi dictatura. Nu ştiu 
altceva decât să se plângă şi să protesteze. Să meargă împotriva 
curentului, să dea năvală peste orice, sperând că vor fi arestaţi, de 
parcă în felul ăsta ar contribui la cauză. Treaba lor! Poporul îi va da 
la o parte, iar istoria va uita că au existat. Trebuie să te adaptezi la 
realitate, amice. Dacă nu te adaptezi, eşti pierdut... Şi bietul mort 
alăhiri! îşi propti lăboaiele pe masă şi se ridică. Bun, am plecat. 
Chestiile astea mă mâhnesc, mai ales într-o situaţie ca asta. 

— Să nu plăteşti! Am cinat şi te-am invitat. 

— încerc să vin mâine la înmormântare. O să-mi fie foarte greu, 
dar o să încerc. Mă fac luntre şi punte şi tot vin. Cu Porritos se 
sfârşeşte o epocă. Chiar dacă unii nu vor să recunoască, aşa este. 
Mâine va fi înmormântată o întreagă epocă. S-a dus totul naibii. 

Mauricio se întreba ce făcuse Porritos ca să merite calificativul de 
simbol, pe care i-1 atribuia acum vechiul luptător. Probabil, pe 
vremea aceea era mascota acelui grup stupid şi prefăcut, un scurt 
moment de frivolitate într-o viaţă plină de pericole, griji şi 
suspiciuni. Poate că, în mod inconştient, ea încercase să scape de 
trisbil ei rol decorativ aruncându-se în braţele lui Mauricio. Cu el îşi 
încercase şansa de a duce o viaţă obişnuită, mai apropiată de 
realitate. Soarta însă i se pusese de-a curmezişul şi acum zăcea 
convertită încă o dată în simbolul unei iluzii pierdute, lichidată de 
ceva nou, teribil şi obscur, împotrivindu-se celor ce nu preţuiau nici 



învoielile, nici rugăminţile. 

Afară, ploaia se înteţise. Revenind la priveghi, constată că 
părintele Serapio plecase. In locul lui îl întâlni pe Manolo Villares. 

— Am venit, gândindu-mă că poate ai nevoie de mine. Dar 
văzând că nu e nimeni mă gândeam să plec. Băiete, încep să mă 
enervez. Una e să faci autopsii la facultate şi alta să rămâi singur cu 
un batalion de cadavre, asta cu tot respectul. 

— N-ai idee cât de mult mă bucur că ai venit, Rabus. Si eu mă 
pregătesc să plec. Cred că e ora închiderii şi aici nu mai avem ce 
face. Ai mâncat? 

— Ca un lup. Tu? 

— Aşa şi aşa. Hai să bem ceva. Nu vreau să rămân singur şi n-am 
niciun chef s-o sun pe Clotilde. 

— E normal. Mergem la curve? 

— Nu. Mă mulţumesc cu un pahar. 

* 

La înmormântarea lui Porritos venise mai multă lume decât 
prevăzuse Mauricio. Printre cei prezenţi recunoscu perechea de la 
ferometalul din Santa Coloma şi bănuia că veniseră şi alţi membri ai 
asociaţiei din cartier. Acolo, Porritos era cunoscută. Mai toţi erau 
îmbrăcaţi cum se nimerise, de parcă îşi întrerupseseră pentru o clipă 
treburile ca să vină la înmormântare. Pe una dintre ultimele bănci 
stătea Brihuegas. Mauricio se aşeză în faţă. Alăhiri de el stătea 
doamna Marcela, însoţită de fiica ei, care nu înceta să zâmbească la 
toată lumea, de parcă s-ar fi aflat la o sindrofie. 

Slujba a fost oficiată de părintele Serapio. Mauricio nu-1 văzuse 
niciodată în exerciţiul funcţiilor sacerdotale şi, văzând acum cum 
gesticula şi articula formulele ritualice îmbrăcat într-o casulă de 
tergal, i se păru că asistă la o parodie. Predica a fost lungă şi 
încâlcită. Probabil că părintele era băut căci i se împleticea limba. 
După mai multe generalităţi şi repetiţii, îşi pierdu firul discursului. 



Apoi, îl reluă pe un ton mai ferm: 

— Persoana de care ne despărţim astăzi a fost ca un înger. Ştiu că 
pentru vremurile pe care le trăim acest concept e nepotrivit. Acum, 
ştiinţa explică orice, iar ce nu explică, sau nu admite, trece drept 
fantezie sau prostie. Să vorbeşti despre îngeri pare un subiect 
pentru copii sau poponari. Credeţi ce vreţi despre mine. Dar a 
existat o vreme a dificultăţilor şi a spaimei, când idealurile şi 
demnitatea se plăteau scump, iar efortul nu se făcea pentru vreo 
retribuţie; în perioada de care vă vorbesc, ea a fost ca un înger trimis 
să încurajeze şi să consoleze în momentele de slăbiciune. E cineva 
care ştie la ce mă refer, deşi nu-şi aminteşte ori nu vrea să-şi 
amintească. Alţii, care îşi amintesc, ar putea spune că Porritos nu se 
comporta întotdeauna ca un înger, că atitudinea ei nu era 
exemplară. Dar Sfântul Augustin a spus că îngerii nu sunt ceea ce 
sunt pentru că sufletul lor ar fi neprihănit, ci pentru că ei trebuie să 
fie trimişi. Şi în acest sens... Mă rog, ce mai, cu ea se sfârşeşte o 
epocă. 

Tăcu din nou, cuprins de emoţie, scuipă, bălmăji o sudalmă pe 
care microfonul o difuză în toată capela şi se retrase. 

Pe Mauricio îl impresionă faptul că atât părintele Serapio, cât şi 
Brihuegas avură aceeaşi părere fără să se fi pus, în prealabil, de 
acord. Din pură întâmplare, fără să fi hotărât, fără să fi intervenit şi 
fără să fi întrunit niciuna dintre condiţiile cerute, Porritos sfârşise 
prin a reprezenta durerea şi furia unei generaţii. Mauricio 
cunoscuse o altă faţă a personalităţii ei, poate cea mai intimă, dar 
poate şi cea mai puţin relevantă. 

Mauricio se gândi că poate ar fi trebuit să se audă ceva muzică, 
poate una dintre acele rancheras pe care Porritos le cântase cu atâta 
dăruire şi atât de puţin umor la adunările părintelui Serapio. 

Când ieşi în stradă, mai multe persoane se apropiară de Mauricio 
şi îi prezentară condoleanţe. Mauricio nu ştiuse cum să se comporte. 



dar, pentru că nu voia să-i dezamăgească pe oamenii aceia 
cumsecade, adoptă o atitudine circumspectă şi mulţumi pentru 
cuvintele ce-i fuseseră adresate. 

Cerul era în continuare acoperit de nori, dar nu ploua. 

După slujba de înmormântare se pomeni singur la uşa capelei. 
Angajaţii pompelor funebre scoseseră sicriul cu mare grijă, iar de la 
recepţie îl informară că maşina mortuară plecase spre cimitir, 
urmată de părintele Serapio cu motocicleta lui rablagită. Doamna 
Marcela şi fiica plecaseră şi ele, la fel şi Brihuegas. Rabus nu 
asistase, pentru că trebuise să fie la cabinet. 

Mauricio era descumpănit. Tot ce ştia era că părintele Serapio 
obţinuse un loc de veci în Cimitirul de sud-est. 

Pe neaşteptate, o văzu pe Clotilde. 

— Bună. 

— Nu te-am văzut în capelă. 

— N-am fost acolo. Am venit pentru tine. Te însoţesc la cimitir. 
Eşti cu maşina? 

— Da, e în parcare. 

— Slavă Domnului, eu am venit cu un taxi. 

— Nu ştiu unde e mormântul. 

— întrebăm. 

Mai târziu, când groparii sigilară mormântul cu mortar, părintele 
Serapio dădu mâna cu Clotilde. 

— Acum vă puteţi căsători, spuse fără tact. 

— Şi să nu te mai vedem, replică Mauricio. 

— Mă rog, acum e linişte şi urmează împărăţia Cerurilor. 
Mauricio se uită după el cum înainta sprinten pe cărarea de 
prundiş. Groparii se apropiară. 

— Noi am terminat, domnule. 

Clotilde le întinse un bacşiş. 

La întoarcere, se blocară în traficul de pe Caile Balmes. Era lume 



multă şi se auzea un cor de claxoane. 

— Nu ştiu ce se întâmplă, spuse Clotilde. 

Mauricio nu scoase o vorbă tot drumul. 

— O fi vreo manifestaţie. 

— Nu, pare ceva festiv. 

Coborî geamul şi-l chestionă pe un pieton în legătură cu motivul 
tămbălăului. 

— Am câştigat. 

— Ce? 

— Cum ce? Olimpiada! A spus-o Saramanch: La viile de Barcelonei 

— Mare scofală! Si când o să fie? 

9 

Clotilde ridică geamul. 

— în '92. 

— Vrei să ne căsătorim până atunci? 

— Cere-mi-o cum se cuvine, zise Clotilde. 



Epilog 


Mitologiile unor vechi civilizaţii precum cele ale Mesopotamiei şi 
ale Americii Centrale dau ca sigură prezenţa trecătoare pe pământ a 
unei stirpe de giganţi, sau de titani, zămisliţi în păcat şi înclinaţi 
spre rău şi violenţă cu o perversitate consubstanţială naturii lor. 
Mitologiile coincid şi atunci când ne spun ce au însemnat aceste 
fiinţe de origine tenebroasă şi cu destin tragic, care i-au învăţat pe 
oameni lucruri ce le-au îngăduit acestora să stăpânească lumea: 
focul, agricultura, scrierea, medicina, divinaţia şi horoscoapele, 
tehnica prelucrării metalelor şi a turnării statuilor, de pe urma 
cărora aveau să apară idolii, precum şi făurirea şi meşteşugul 
armelor. Nu există un consens în privinţa acestor contribuţii: dacă 
au fost bune sau rele sau dacă oamenii ar fi putut supravieţui şi în 
lipsa lor. Dar există unul în privinţa dispariţiei acestei rase: cu 
armele pe care le-au născocit, s-au luptat între ei până au dispărut 
toţi, fără excepţie. După unele versiuni, oasele lor, adunate în 
grămezi, se află la originea munţilor. Altă versiune menţionează, în 
trecere, că un grup restrâns de indivizi, care uneori sunt îngeri, 
alteori oameni, deplânge de prisos amintirea lor în eternitate.