Graham Greene — Miezul lucrurilor

GRAHAM GREENE 


MIEZUL LUCRURILOR 
Original: The Heart of the Matter (1948) 
Traducere de: 

LIANA DOBRESCU 


> 


virtual-project.eu 


V.1.0 


1979 


Henry Graham Greene (n. 2 octombrie 1904 - d. 3 aprilie 
1991) a fost un scriitor, dramaturg, scenarist și critic literar 
englez. Călătoriile în Mexic, Africa și Asia au determinat 
alegerea locului acţiunii diferitelor sale opere. Scrierile sale, de 
puternică tensiune și structurate după tehnica romanului 
poliţist, explorează probleme politice și morale ale lumii 
moderne. Sunt reprezentate naturalist, fără iluzii, conflictele de 
conștiință ale omului părăsit în voia spaimei și singurătăţii. 
Bibliografie selectivă: The Man Within (1929); Stamboul Train 
(1932); It's a Battlefield (1934) (Un câmp de bătaie); England 
Made Me (1935); A Gun for Sale (1936); Brighton Rock (1938); 
The Confidential Agent (1939); The Power and the Glory (1940) 
(Puterea și Gloria); The Ministry of Fear (1943) (Ministerul 
groazei); The Heart of the Matter (1948) (Esenţa lucrurilor); The 
Third Man (1949); The End of the Affair (1951); The Living Room 
(Camera de zi); Twenty-One Stories (1954) (nuvele); Loser 
Takes All (1955); The Quiet American (1955) (Americanul 
liniștit); Our Man in Havana (1958) (Omul nostru din Havana); A 
Burnt-Out Case (1960) (Un caz de mutilare); A Sense of Reality 
(1963) (short stories); The Comedians (1966) (Comedianţii); May 
We Borrow Your Husband? (1967) (nuvele); Travels with My 
Aunt (1969); The Honorary Consul (1973); The Human Factor 
(1978); Doctor Fischer of Geneva (1980); Ways of Escape (1980) 
(autobiografie); Monsignor Quixote (1982); Getting to Know the 
General (1984) (Memorii din Panama); The Tenth Man (1985); 
The Captain and the Enemy (1988); The Last Word (1990) 
(nuvele); No Man's Land (2005). 


CARTEA ÎNTÂI 


PARTEA ÎNTÂI 


CAPITOLUL UNU 

WILSON ȘEDEA pe terasa hotelului Bedford cu genunchii lui 
rozalii și golași lipiţi de balustrada din fier. Era duminică și 
dangătul clopotului de la catedrală vestea slujba de utrenie. De 
cealaltă parte a străzii Bond, la ferestrele liceului, tinere fete de 
culoare, în treninguri albastru închis, se ocupau cu interminabila 
îndeletnicire, sortită eșecului, de a-și netezi părul sârmos. 
Wilson își mângâia mustaţa de curând lăsată să crească și visa, 
în așteptarea unui gin cu bitter. 

Stând așa, acolo, orientat spre Bond Street, avea în față 
marea. Chipul lui palid dovedea cât de recent o părăsise pentru 
a debarca în port, după cum o dovedea și lipsa lui de interes 
pentru liceencele de peste drum. Era asemenea acului întârziat 
al barometrului care indică încă „timp frumos” mult după ce 
perechea lui s-a deplasat spre „furtună”. 

Pe sub terasă, funcţionarii de culoare treceau spre biserică, 
dar soțiile lor înveșmântate în rochii scânteietoare de după 
masă, albastre sau cireșii, nu-i stârneau nici urmă de interes. 

In afară de Wilson, pe terasă nu se afla decât un indian 
bărbos cu turban care se oferise să-i prezică viitorul: probabil că 
nu era nici ora nici ziua potrivită pentru cei din rasa albă - cu 
siguranţă că aceștia se găseau pe plaja aflată la depărtare de 
cinci mile; dar Wilson nu avea mașină. Singurătatea îi deveni 
aproape insuportabilă. De fiecare latură a școlii, acoperișul din 
tablă ondulată era înclinat spre mare și ori de câte ori vreun 
vultur, oprindu-se din zbor, se așeza pe ea, tabla zăngănea și 
zdrăngănea deasupra capului său. 

Trei ofiţeri din marina comercială, aparținând convoiului de 
vase ancorate în port, își făcură apariţia urcând dinspre chei. Pe 
dată îi înconjurară niște băiețași cu șepci de elevi. Refrenul 
băieților, un fel de versuri de grădiniță, răzbătu slab până sus la 
Wilson: „Căpitan vrea huţa-huţa, sora mea-i atrăgătoare și e și 
învățătoare, căpitan vrea huţa-huţa”. Indianul cel bărbos se uita 
încruntat la un șir de socoteli complicate de pe dosul unui plic - 
vreun horoscop sau poate numai evidenţa cheltuielilor pentru 
traiul zilnic? Când Wilson își îndreptă din nou privirea spre 
stradă, ofițerii reușiseră să scape de școlarii care acum 
tăbărâseră ca un roi în jurul unui singur marinar: îl conduceau 


triumfători spre bordelul aflat nu departe de sediul poliţiei, 
parcă l-ar fi dus la grădiniță. 

Un picolo negru aduse ginul lui Wilson pe care acesta îl sorbi 
foarte încet pentru că nu avea nimic altceva de făcut decât să 
se întoarcă în camera lui încinsă și sordidă și să citească un 
roman - sau o poezie. Lui Wilson îi plăceau versurile dar le 
absorbea în taină ca pe un drog. Culegerea: The Golden 
Treasury îl însoțea pretutindeni dar era consumată seara în doze 
mici - o picătură de Longfellow, Macaulay, Mangan: „Continuă și 
spune cum, cu geniul irosit, trădat în prietenie, înșelat în 
dragoste...” Avea gusturi romantice. În public însă îl etala pe 
Wallace. Dorea cu înfocare ca în aparenţă să difere cât mai 
puțin de ceilalți oameni: își lăsase mustață pe care o arbora 
asemenea cravatei membrilor unui club - în chip de element 
comun - dar ochii îl trădau; ochi căprui de câine, ochi de 
prepelicar, aţintiţi plini de tristeţe spre Bond Street. 

— Scuzaţi-mă, spuse o voce, nu sunteţi dumneavoastră 
domnul Wilson? 

Își înălța privirea spre un bărbat cu faţa suptă, de vârstă 
mijlocie, purtând inevitabilul șort kaki, de culoarea fânului. 

— Ba da, eu sunt. 

— Pot să stau lângă dumneavoastră? Mă numesc Harris. 

— Încântat, domnule Harris. 

— Sunteţi noul contabil de la U.C.A.? 

— Da, eu sunt. Beți ceva? 

— Am să iau o citronadă dacă n-aveţi nimic împotrivă. Nu pot 
să beau alcool în timpul zilei. 

Indianul se ridică de la masa lui și se apropie cu deferenţă. 

— Nu se poate să nu vă amintiţi de mine, domnule Harris. 
Dacă aţi vrea, domnule Harris, să-i vorbiţi prietenului 
dumneavoastră despre talentele mele. Poate ar dori să citească 
scrisorile mele de recomandatție... 

Teancul de plicuri soioase se afla întotdeauna în mâna lui. 

— Numai de la vârfurile societăţii. 

— Hai, ia-o din loc, șterge-o de aici, pungaș bătrân ce ești, 
făcu Harris. 

— De unde mi-aţi aflat numele? se interesă Wilson. 

— L-am văzut într-o telegramă. Sunt cenzor de telegrame, 
explică Harris. Ce slujbă! Ce muncă! 


— Văd limpede, domnule Harris, că soarta dumneavoastră s-a 
schimbat considerabil. Dac-aţi binevoi să intraţi pentru o clipă 
cu mine în baie... stărui indianul. 

— la-o din loc, Gunga Din, n-auzi? 

— Dar de ce în baie? se miră Wilson. 

— Acolo își face întotdeauna prezicerile. Presupun că e 
singura încăpere ferită de care poate dispune. Nu m-am gândit 
niciodată să-l întreb de ce. 

— Sunteţi de mult pe-aici? 

— De optsprezece luni afurisite. 

— Vă întoarceţi curând acasă? 

Harris se uită lung spre port pe deasupra acoperișurilor de 
tablă. Zise: 

— Toate vapoarele se îndreaptă în altă direcţie. Dar când am 
să plec în sfârșit spre casă, n-o să mă mai vedeţi niciodată pe 
aici. Coborî glasul și rosti cu venin, pe deasupra paharului cu 
citronadă: Urăsc locul ăsta. Urăsc oamenii de aici. li urăsc pe 
tuciurii ăștia blestemaţi. Nu e indicat să le spuneţi așa, cred că 
știți? 

— Servitorul meu pare băiat de treabă. 

— Servitorul unui alb e întotdeauna de treabă. E un negru 
veritabil - dar ăștia, uitați-vă la ei, uitaţi-vă acolo jos la ăla cu 
pene boa. Aștia nici măcar nu sunt negri adevăraţi. Doar indieni 
veniţi din vest și care au pus stăpânire pe toată coasta. 
Funcţionari la antrepozite, consilieri municipali, magistrați, 
avocaţi - Dumnezeule! Și așa până sus, în Protectorat. N-am 
nimic împotriva unui negru adevărat. Culoarea pielii ne-a dat-o 
cel de sus. Dar ăștia, Dumnezeule! Guvernului îi e frică de ei. 
Poliţiei îi e frică de ei. Uitaţi-vă acolo jos, făcu Harris, iată-l pe 
Scobie. 

Un vultur fâlfâi din aripi, deplasându-se de colo-colo pe 
acoperișul din tablă ondulată, iar Wilson se uită la Scobie. Se 
uită cu totală nepăsare, supunându-se indicației unui străin, și 
rămase cu impresia că bărbatul îndesat, cu păr cărunt, care 
umbla singur pe Bond Street, nu prezenta niciun interes 
deosebit. Nu avea cum să știe că aceasta era una din acele 
împrejurări pe care nu le poţi uita niciodată: o minusculă 
cicatrice se formase pe memorie, o rană care avea să doară ori 
de câte ori se vor întruni anumite condiţii - gustul ginului în 
miezul zilei, mireasma florilor sub un balcon, zornăitul de tablă 


ondulată, o pasăre hâdă săltând greoaie cu fâlfâit de aripi de pe 
o cornișă pe alta. 

— li iubește atât de mult, continuă Harris, încât se și culcă cu 
fetele lor. 

— Asta e uniforma poliţiei? 

— Asta. Marea noastră forţă poliţienească. „Pierdută a fost și 
nu s-a aflat” - cunoașteţi poezia. 

— Nu citesc poezii, spuse Wilson. 

Ochii lui îl urmăriră pe Scobie străbătând strada scăldată de 
soare. 

Scobie se opri și schimbă câteva cuvinte cu un negru purtând 
o pălărie de panama albă; un poliţist negru trecu pe lângă ei, 
salutând cu deferenţă. Scobie își continuă drumul. 

— Probabil stipendiat și de sirieni, dacă s-ar cunoaște 
adevărul. 

— De sirieni? 

— Aici e Turnul lui Babei, explică Harris. Indieni din vest, 
africani, indieni autentici, sirieni, englezi, scoțieni la Biroul 
Lucrărilor Publice, preoţi irlandezi, preoţi francezi, preoți 
alsacieni. 

— Ce fac sirienii aici? 

— Fac avere. Deţin toate magazinele din nordul ţării și 
majoritatea magazinelor de aici. Fac contrabandă și cu 
diamante. 

— Presupun că există în cantităţi. 

— Nemţii plătesc preţuri bune. 

— Dar el n-are și o nevastă pe-aici? 

— Cine? Ah, Scobie. Are, într-un fel. Poate dac-aș avea o 
nevastă ca a lui m-aș da și eu în vânt după negrese. O să faci 
curând cunoștință cu ea. E intelectuala orașului, îi place arta, 
poezia. A organizat o expoziţie de artă pentru marinarii 
naufragiaţi. Cunoașteţi genul - versuri pe tema însingurării, 
scrise de aviatori, acuarele pictate de fochiști, pirogravuri 
executate în școlile de misionari. Bietul Scobie. Mai luaţi un gin? 

— Cred că da, făcu Wilson. 


2 

Scobie coti pe James Street, pe lângă Secretariat. Clădirea cu 
balcoanele ei lungi îţi sugera întotdeauna un spital. De 
cincisprezece ani asista la sosirea unui număr de pacienți; la 
fiecare optsprezece luni unii erau expediaţi acasă gălbejiţi și 
nervoși, pentru ca alţii să le ia locul - secretari coloniali, 
secretari la agricultură, trezorieri și directori la lucrări publice. 
Scobie urmărea graficul temperaturii fiecăruia - primul acces de 
mânie nejustificată, băutura în cantităţi tot mai mari, brusca 
revenire la principii, după un an de concesii. Funcţionarii de 
culoare se comportau întocmai ca doctorii la căpătâiul 
bolnavilor: cu voioșie și respect suportau orice jignire. Pacientul 
avea întotdeauna dreptate. 

După colț, în fața bătrânului Bombax malabaricum unde se 
adunaseră cândva întâii coloniști în prima zi petrecută de ei pe 
acel țărm neprietenos, se înălțau tribunalul și postul de poliţie, o 
clădire mare de piatră, ca sforăitoarea laudă de sine a oamenilor 
slabi. Înlăuntrul acelui înveliș masiv, fiinţa umană suna pe 
coridoare ca un sâmbure uscat. Nimeni nu s-ar fi putut ridica la 
înălțimea adecvată unei concepţii atât de bombastice. În orice 
caz, însă, ideea nu pătrundea mai departe de prima încăpere. Pe 
culoarele strâmte și întunecoase, în camera de anchetă sau în 
celule, Scobie detecta întotdeauna mirosul josniciei și 
nedreptăţii umane - duhoarea unei grădini zoologice, amestec 
de rumeguș, excremente, amoniac și lipsă de libertate. Podelele 
erau frecate zilnic cu peria, dar mirosul nu putea fi îndepărtat 
niciodată. Arestaţii și polițiștii îl purtau îmbibat în veșminte ca 
pe fumul de ţigară. 

Scobie urcă treptele largi și coti la dreapta, de-a lungul 
coridorului exterior acoperit, spre biroul lui: o masă, două 
scaune de bucătărie și un dulap, niște cătușe ruginite atârnate 
de un cui, ca o pălărie veche, un fișet: unui străin i s-ar fi părut o 
încăpere goală, lipsită de confort, dar pentru Scobie însemna - 
caminul. Alţi oameni clădeau treptat sensul noțiunii de cămin 
prin acumulare - încă un tablou, din ce în ce mai multe cărți, un 
prespapier de o formă ciudată, scrumiera cumpărată pentru 
cine știe ce motiv uitat, în timpul unei vacanțe uitate; Scobie își 
clădise căminul printr-un proces de simplificare. Cu 
cincisprezece ani în urmă pornise cu mult mai multe obiecte 
decât avea acum. Existase o fotografie a nevestei lui, perne din 


piele în culori vii cumpărate de la târg, un fotoliu, o hartă a 
portului, mare, colorată, pe perete. Harta i-o ceruseră cu 
împrumut alţi colegi mai tineri: lui nu-i era de niciun folos; purta 
tot ţărmul coloniei în ochii minţii: de la Golful Kufa până la 
Medley era sectorul lui. Cât privește pernele și fotoliul, 
descoperise curând că în atmosfera sufocantă a orașului un 
confort de acest gen înseamnă numai căldură. Acea parte a 
corpului care se atinge sau se lipește de ceva transpiră 
automat. Ultimul dintre obiecte, fotografia soţiei, devenise 
inutilă prin însăși prezenţa ei. Venise la el în primul an al 
războiului acesta absurd și acum nu mai putea să plece: 
pericolul pe care îl reprezentau submarinele o fixase ca pe 
cătușele din cui. Și, un motiv în plus, fotografia era foarte veche 
și Scobie nu ţinea să-și reamintească trăsăturile încă neformate, 
expresia calmă și blândă, datorată lipsei de cunoaștere a vieţii, 
buzele supus întredeschise într-un zâmbet solicitat de fotograf. 
Cincisprezece ani modelează un chip, blândeţea se estompează 
odată cu experienţa, iar el văzând fotografia ar fi resimţit veșnic 
propria lui răspundere. El îi condusese pașii: experiența 
căpătată nu era decât experienţa selectată de el însuși. El îi 
modelase chipul. 

Se așeză la masa complet goală și aproape imediat sergentul 
lui de origine mende pocni din călcâie în pragul ușii: 

— Sahib? 

— Ceva de raportat? 

— Comisarul vrea să vadă pe dumneavoastră, sahib. 

— Ceva nou la capitolul infracțiunilor? 

— Doi negri se bat în piață, sahib. 

— Pe chestie de femei? 

— Da, sahib. 

— Altceva? 

— Domnişoara Wilberforce vrea să vadă pe dumneavoastră, 
sahib. Eu spun mereu că dumneavoastră la biserică și că trebuie 
să mai vină înapoi, dar ea nu dezlipit. Zice că stă neclintit. 

— Care domnişoară Wilberforce e asta, sergent? 

— Nu ştiu, sahib, ea venit de la Sharp Town, sahib. 

— Bine, o s-o primesc după ce stau de vorbă cu domnul 
comisar șef. Dar pe nimeni altcineva, bagă de seamă. 

— Înțeles bine, sahib. 


Pe coridor, în drum spre biroul comisarului șef, Scobie o văzu 
pe fată stând singură pe o bancă lipită de perete; îi aruncă o 
privire fugară și prinse doar vaga imagine a unui chip întunecat, 
de tânără africană, și a unei rochii de stambă violent colorată 
pentru ca pe dată fata să dispară din mintea lui, el continuând 
să se întrebe ce să-i spună comisarului șef. Acest gând îl 
frământase toată săptămâna. 

— la loc, Scobie. 

Comisarul șef era un om în vârstă, de cincizeci și trei de ani - 
în colonii vârsta se socotea după numărul anilor de slujbă. 
Comisarul șef, cu cei douăzeci și doi de ani de serviciu, era cel 
mai vârstnic om de-acolo, în timp ce guvernatorul era un puștan 
de șaizeci, în comparaţie cu oricare funcţionar districtual care 
avea în spate cinci ani de experienţă. 

— les la pensie, Scobie, rosti Comisarul șef, la sfârșitul acestui 
stagiu. 

— Știu. 

— Presupun că toată lumea știe. 

— Am auzit vorbindu-se despre asta. 

— Și totuși dumneata ești al doilea om căruia i-am spus. Se 
știe și cine va fi numit în locul meu? 

Scobie răspunse: 

— Se știe cine nu va fi numit. 

— Cumplită nedreptate, spuse comisarul șef. Nu pot să fac 
mai mult decât ce am făcut, Scobie. Dumneata ești un om care 
se pricepe de minune să-și facă dușmani. Ca Aristide cel drept. 

— Nu cred că sunt chiar într-atâta de drept. 

— Întrebarea e ce ai de gând să faci? Ei intenţionează să 
numească pe unul pe care-l cheamă Baker, din Gambia. E mai 
tânăr ca dumneata. Vrei să-ţi dai demisia, să te pensionezi, să 
te transferi, Scobie? 

— Vreau să rămân pe loc, declară Scobie. 

— Soţiei dumitale n-o să-i surâdă ideea. 

— Mă aflu aici de prea multă vreme ca să mai plec. 

„Biata Louise, gândi el. Dacă m-aș fi luat după ea, unde ne- 
am afla acum?” și recunoscu îndată că n-ar mai fi fost aici - ci 
într-un loc mult mai bun, cu o climă mai bună, leafă mai bună, 
situaţie mai bună. Ea ar fi prins din zbor orice prilej favorabil: s- 
ar fi cocoţat cu agilitate pe scara socială și nu s-ar fi sinchisit de 
cei ce se târăsc jos, ca șerpii. „Am îngropat-o aici”, reflectă el, 


cu ciudatul, prevestitorul complex de vinovăţie pe care-l 
resimțea întotdeauna, de parcă ar fi fost răspunzător și de ceva 
ce avea să urmeze, de ceva ce nici măcar nu putea să prevadă. 
Rosti cu glas tare: 

— Știţi că-mi place aici. 

— Te cred. Mă întreb însă de ce. 

— E așa frumos seara, explică Scobie vag. 

— Ştii ultima poveste pe care au scornit-o împotriva dumitale 
la Secretariat? 

— Că sunt omul sirienilor? 

— N-au ajuns încă așa de departe. Asta-i etapa următoare. 
Nu, cică te-ai culca cu negrese. Ştii cum sunt, Scobie, ar fi 
trebuit să-i faci curte uneia din nevestele lor. Se simt jigniţi. 

— Poate c-ar fi mai bine dacă aș trăi cu o negresă. Atunci n-ar 
mai avea ce inventa. 

— Cel dinaintea dumitale se culca cu zeci de negrese, spuse 
comisarul șef, dar asta n-a deranjat niciodată pe nimeni. Pentru 
el au născocit altceva. Ziceau că bea în secret. Bând în public, 
ca ei, era cu totul altceva. li făcea să se simtă mai bine. Ce 
cocină de porci, Scobie! 

— Prim-adjunctul secretarului colonial nu e băiat rău. 

— Da, prim-adjunctul secretarului colonial e de treabă. 
Comisarul șef râse. Ești un tip nemaipomenit, Scobie. Scobie cel 
drept. 

Scobie se reîntoarse de-a lungul coridorului; fata ședea în 
penumbră. Era desculță, picioarele stăteau unul alături de 
celălalt, ca niște mulaje expuse într-un muzeu: nu aparţineau de 
rochia cochetă din stambă viu colorată. 

— Dumneata ești domnișoara Wilberforce? întrebă Scobie. 

— Da, domnule. 

— Nu locuiești aici, nu-i așa? 

— Nu! Locuiesc în Sharp Town, domnule. 

— Bine, intră. 

Scobie o luă înainte către biroul său, unde se așeză la masa 
de lucru. Nu exista niciun creion la vedere și trase sertarul. Aici 
și numai aici se acumulaseră obiecte: scrisori, radiere, un șirag 
de mătănii rupt - niciun creion. 

— Care-i necazul, domnișoară Wilberforce? 

Ochii îi căzură pe un instantaneu înfățișând un grup în 
costume de baie pe plaja Medley: soţia lui, soţia secretarului 


colonial, directorul învățământului ridicând ceva ce aducea cu 
un pește mort, soţia trezorierului colonial. Suprafeţele de piele 
albă expusă vederii îi făcea să pară o întrunire de „albinos” cu 
gurile căscate de râs. 

Fata spuse: 

— Proprietăreasa mea - intrat cu forța la mine în casă, 
aseară. Venit pe beznă și dărâmat toată despărțitura și jefuit 
lada cu toate lucrurile mele. 

— Ai mulţi chiriași? 

— Numa! trei, domnule. 

Scobie cunoștea exact situaţia, un chiriaș lua o baracă de 
mărimea unei camere, contra cinci șilingi pe săptămână, ridica 
câţiva pereţi despărțitori subţiri și închiria la rândul lui așa-zisele 
camere cu jumătate de coroană una - o casă de raport pe 
orizontală. Fiecare încăpere era mobilată cu o ladă conţinând 
câteva vase de porțelan și un pahar „aruncate” de un patron 
sau furate de la un patron, un pat făcut din cutii vechi de 
ambalaj și un felinar de vânt. Sticla acestor felinare nu rezista 
mult timp și flăcăruile deschise gata întotdeauna să prindă un 
strop de parafină prelinsă înaintau spre pereţii despărțitori din 
placaj și provocau nenumărate incendii. Uneori, când câte o 
proprietăreasă intra cu forța în casa ei, dărâma pereţii care 
reprezentau pericolul și le lua lămpile chiriașilor, zvonul despre 
acest furt făcea rotocoale, ca pe luciul unei ape, și se tot mărea, 
atingând dimensiunile unui jaf de lămpi atunci când ajungea în 
cartierul european, și devenind subiect de bârfă la club. „Nu mai 
poţi deţine o lampă cu niciun chip”, se comenta. 

— Proprietăreasa ta, i se adresă Scobie tăios, zice că tu-i faci 
multe neplăceri: prea mulţi chiriași: prea multe lămpi. 

— Nu, domnule. Nu scandal de lămpi. 

— Scandal de femei, hâm? Tu fată rea? 

— Nu, domnule. 

— De ce venit aici? De ce nu căutat pe caporal Laminah în 
Sharp Town? 

— El frate cu proprietăreasa mea, domnule. 

— Așa, zău? Același tată, aceeași mamă? 

— Nu, domnule. Același tată. 

Întrevederea era ca un ritual între preot și enoriaș. Scobie știa 
cu precizie ce avea să se întâmple când unul din oamenii lui va 
cerceta cazul. Proprietăreasa va declara că i-a pus în vedere 


chiriașei să dea jos pereţii despărțitori și, fiindcă nu s-a 
executat, a trecut ea însăși la fapte. O să nege că a existat 
vreodată o ladă cu vase de porțelan acolo. Caporalul va 
confirma acest lucru. Se va dovedi că nu e fratele proprietăresei 
ci o alt fel de rubedenie, incertă - -probabil cu reputaţie proastă. 
Mita - cunoscută sub denumirea respectabilă de remuneraţie 
suplimentară - va trece din mână în mână, furtuna de indignare 
și mânie care sunase atât de autentic se va domoli, pereţii 
despărțitori se vor înălța iarăși, nimeni nu va mai auzi un cuvânt 
despre ladă și un număr oarecare de polițiști vor deveni mai 
bogaţi cu unul sau doi șilingi. La începutul serviciului său, Scobie 
se năpustise cu ardoare în aceste anchete; se trezise iarăși și 
iarăși în postura unui fanatic, susținând, din convingere, pe 
sărmanul şi  nevinovatul chiriaş împotriva  bogatului și 
vinovatului proprietar. Dar curând descoperi că vinovăția și 
nevinovăția erau tot atât de relative ca și bogăţia. Chiriașul 
nedreptăţit se dovedea de fapt capitalistul bogat, realizând un 
profit de cinci șilingi pe săptămână de la o singură încăpere, 
după ce își acoperea chiria proprie. Mai apoi, Scobie încercase 
să lichideze în fașă aceste cazuri: discuta cu reclamanta și-i 
atrăgea atenţia că ancheta nu va fi de niciun folos și, fără 
îndoială, o va costa timp și bani; uneori refuza chiar să 
ancheteze. Refuzul lui de a acţiona avusese drept rezultat pietre 
azvârlite în fereastra mașinii, cauciucuri ciopârţite, porecla de 
„Om Rău” care îl însoţise ca o amprentă în tot decursul unei 
lungi și triste perioade și care îl iritase inexplicabil de tare, el 
nereușind în atmosfera aceea - jilavă și zăpușitoare - să ia 
lucrurile în ușor. Începuse de pe atunci să-și dorească 
încrederea și afecțiunea acestor oameni. În acel an suferise de o 
formă deosebit de gravă de malarie și fusese la un pas de a fi 
declarat cu desăvârșire inapt pentru serviciu. 

Fata aștepta răbdătoare hotărârea lui. Aveau o capacitate 
infinită, de răbdare când se cerea să fie răbdători - întocmai 
cum nerăbdarea lor nu cunoștea limitele decenţei atunci când le 
putea aduce un câștig. Erau în stare să stea liniștiți o zi întreagă 
în curtea din dos a vreunui alb pentru a obţine de la el ceva ce 
nici nu stătea în puterea lui să le acorde dar, într-un magazin, 
urlau, se băteau și se insultau ca să fie serviţi înaintea vecinului. 
Scobie își spuse: „Ce fată frumoasă!” Era ciudat să te gândești 
că în urmă cu cincisprezece ani frumuseţea ei nu l-ar fi frapat - 


sânii mici obraznici, încheieturile fragile ale mâinilor, coapsele 
tinere, puternic arcuite; pe atunci nu ar fi deosebit-o cu nimic de 
alte semene - o negresă. Pe vremea aceea o considera 
frumoasă pe soţia lui; pielea ei albă nu-i amintea de un albinos. 
Biata Louise! Scobie rosti: 

— Dă-i hârtia asta polițaiului de serviciu. 

— Mulţumesc, domnule. 

— E în regulă. Zâmbi: încearcă să-i spui sergentului adevărul. 

Scobie o urmări cum dispare din birou asemeni celor 
cincisprezece ani din viaţa lui irosiți acolo. 


3 

În veșnica luptă pentru obținerea unei locuințe, Scobie fusese 
subminat și pierduse. In timpul ultimului concediu, bungaloul 
său din Cape Station, principalul cartier european, fusese 
atribuit unui inspector sanitar mai în vârstă, pe nume Fellowes, 
și Scobie se trezise aruncat într-o casă pătrată cu două etaje, 
construită iniţial pentru un negustor sirian pe șesul din vale - o 
porțiune de mlaștină recuperată care avea să redevină mlaștină 
odată cu sezonul ploilor. De la ferestrele casei se vedea direct 
spre mare pe deasupra unui șir de case locuite de creoli; de 
cealaltă parte a drumului, într-o autobază militară, camioanele 
manevrau și fremătau fără încetare, iar vulturii, ca niște curcani 
domestici, se plimbau tacticoși prin gunoaiele regimentului. Pe 
muchea scundă a dealurilor din spate, printre norii joși, se aflau 
bungalourile coloniei; în cămări ardeau lămpi toată ziua, 
mucegaiul se aduna pe ghete - totuși acesta era genul de case 
pentru oamenii de rangul lui. În viața femeilor contează enorm 
să se poată mândri; cu ele însele, cu soţii lor, cu ambianța 
înconjurătoare. Arareori se mândreau, cel puţin așa i se părea 
lui Scobie, cu cele ce nu pot fi expuse vederii. 

— Louise, strigă el, Louise. 

N-avea niciun motiv să strige: dacă nu era în //ving-room n- 
avea unde să fie în altă parte decât în dormitor (bucătăria era 
doar un simplu șopron în curte vizavi de ușa din spate); totuși îi 
rămăsese în obicei s-o strige pe nume, un obicei deprins în 
vremea când era îndrăgostit și nerăbdător. Cu cât avea mai 
puțină nevoie de Louise, cu atât se simțea mai răspunzător de 
fericirea ei. Când îi striga numele, striga precum danezul Knut 
împotriva valurilor - valurile melancoliei și dezamăgirii ei. 

În zilele de demult, ea îi răspunsese, dar nu era o fiinţă 
obișnuită cu rutina ca el - și nici atât de prefăcută, își spunea 
Scobie uneori. Bunătatea și mila nu aveau forță asupra ei; ea n- 
ar fi simulat niciodată vreo emoție pe care n-o simțea cu 
adevărat și, asemenea unui animal, se lăsa în întregime pradă 
suferinţei de moment, ca apoi să-și revină la fel de brusc. Când 
o găsi în dormitor, sub plasa de țânțari, îi evocă mai curând un 
câine sau o pisică, până-ntr-atât i se păru de „din afară”. Părul îi 
era încâlcit, ochii închiși. Scobie rămase complet nemișcat, ca 
un spion în teritoriu străin, și chiar se și afla acum pe un teritoriu 
străin. Dacă pentru el „acasă” însemna reducerea numărului de 


obiecte la un minim statornic și prietenos, pentru ea „acasă” era 
similar cu acumulare. Măsuţa toaletei era înţesată cu borcănașe 
și fotografii - el ca tânăr ofiţer într-o uniformă din ultimul război, 
ciudat de demodată; soţia Președintelui Tribunalului pe care, 
pentru moment, o socotea prietena ei; singurul lor copil care 
murise la școală în Anglia cu trei ani în urmă - o mutrișoară 
smerită de fetiță la nouă ani, în rochița de muselină albă a 
primei comuniunii; nenumărate fotografii ale Louisei singură sau 
împreună cu grupuri de infirmiere, în anturajul amiralului pe 
plaja de la Medley Beach, sau într-un ţinut mlăștinos din 
Yorkshire cu Teddy Bromley și nevasta acestuia. Lăsa impresia 
c-ar fi adunat dovezi că are și ea prieteni ca tot restul 
oamenilor. O privi atent prin plasa de muselină. Faţa ei avea 
tenta ivorie a atebrinei; părul, care avusese cândva culoarea 
mierii, era acum întunecat și năclăit din cauza nădușelii. Acestea 
erau momentele când urâţenia ei îl făcea să o iubească, când 
mila și sentimentul responsabilităţii atingeau intensitatea unei 
adevărate pasiuni. Tot mila îl îndemnă să plece; nu l-ar fi trezit 
din somn nici pe cel mai cumplit dușman, cu atât mai puţin pe 
Louise. leși în vârful picioarelor și cobori scările. (Scară 
interioară nu exista în nicio altă locuință din acest oraș de 
bungalouri, cu excepţia reședinței guvernamentale, și Louise își 
dăduse silința s-o prefacă într-un lucru de care să se poată 
mândri, așternând covoare pe trepte, atârnând tablouri pe 
pereţi). În /iving-room era o bibliotecă înţesată de cărţile ei, 
carpete pe jos, o masă indigenă din Nigeria și iarăși fotografii. 
Cărţile trebuiau șterse zilnic, pentru a le proteja de umiditate, și 
Louise nu reușise prea bine să mascheze cu perdele înflorate 
răcitorul, care stătea cu fiecare picior în câte un lighean smălţuit 
plin cu apă, pentru a-l feri de furnici. Servitorul așeza un singur 
tacâm pentru prânz. 

Era un băiat scund și îndesat, cu faţa lată, urâtă, dar 
atrăgătoare, caracteristică celor din neamul temne. Picioarele 
lui desculțe lipăiau încolo și încoace pe podea, ca niște mănuși 
goale. 

— Ce are stăpâna? întrebă Scobie. 

— Necazuri cu burta, răspunse Ali. 

Scobie luă din bibliotecă o gramatică a limbii mende; era 
vârâtă în raftul de jos, unde coperta ei veche, ponosită, atrăgea 
mai puţin atenţia. Pe rafturile de sus se aliniau șirurile anemice 


din autorii preferaţi ai Louisei - „tineri poeţi moderni”, trecuți 
însă de prima tinerețe, și romanele Virginiei Wolf. Scobie nu 
reușea să se concentreze: era prea cald și absenţa soţiei lui se 
materializa în chip de parteneră guralivă, amintindu-i de toate 
responsabilitățile. O furculiță căzu pe jos și îl văzu pe Ali cum o 
șterge cu mâneca pe furiș; îl urmări cu drag. Erau împreună de 
cincisprezece ani - cu un an mai mult decât căsnicia lui - un 
timp îndelungat pentru a păstra un slujitor. Mai întâi fusese 
„băiat de serviciu”, apoi ajutor de servitor pe vremea când avea 
patru slujitori; acum Ali devenise servitor principal. După fiecare 
concediu, Ali îl aștepta la debarcader pentru a-i orândui bagajele 
cu ajutorul a trei sau patru hamali zdrențăroși. In perioada 
concediilor, mulţi încercau să-l angajeze pe Ali în slujba lor, cu 
toate acestea Ali nu uitase niciodată să-l aștepte - afară de o 
singură dată când fusese arestat. A sta la închisoare nu era o 
rușine; doar un obstacol pe care nimeni nu-l putea evita la 
infinit. 

— Ticki, se tângui o voce, Ticki. 

Scobie se ridică imediat și urcă la etaj. Soţia lui se ridicase în 
pat sub plasa de țânțari și, pentru o clipă, lui Scobie i se păru că 
vede o halcă de carne. Dar compasiunea apăru în urma crudei 
viziuni, izgonind-o. 

— Te simţi mai bine, draga mea? 

Louise spuse: 

— Doamna Castle a trecut pe aici. 

— Îndeajuns ca să îmbolnăvească pe oricine, replică Scobie. 

— Mi-a spus despre tine. 

— Ce anume despre mine? 

Îi adresă un strălucitor zâmbet fals; o mare parte din viaţă, 
omul își amână necazurile pentru mai târziu. Nimic nu dispare 
însă vreodată prin amânare. Scobie avea o vagă idee că, poate 
dacă amâni destul de mult, poţi scăpa definitiv, odată cu 
moartea. 

— Mi-a spus despre comisarul șef că iese la pensie și că pe 
tine nu te-au avut în vedere. 

— Soţul ei vorbește prea mult prin somn. 

— Dar e adevărat? 

— Da. Știu lucrul ăsta de câteva săptămâni de zile. Dar n-are 
nicio importanţă, draga mea, zău. 

Louise spuse: 


— N-am să mai fiu în stare să pun piciorul pe la club. 

— Nu-i mare nenorocire. Știi, lucruri de-astea se întâmplă. 

— O să-ți dai demisia, nu-i așa, Ticki? 

— Nu cred că pot face așa ceva, dragă. 

— Doamna Castle e de partea noastră. Era furioasă. Zicea că 
toți vorbesc despre treaba asta și spun tot felul de lucruri. 
Dragul meu, nu ești plătit de sirieni, nu-i așa? 

— Nu, dragă. 

— Am fost foarte afectată. Am plecat din biserică înainte de 
sfârșitul liturghiei. E o mârșăvie din partea lor, Ticki. Nu poți să 
accepți situaţia fără să te împotrivești. Trebuie să te gândești și 
la mine. 

— Da, mă gândesc. Tot timpul. Se așeză pe pat și, vârând 
mâna pe sub plasă, o strânse pe a ei. Broboane mici de sudoare 
apărură acolo unde li se atingea pielea. Scobie urmă: Fii 
convinsă că mă gândesc la tine, dragă. Dar sunt de 
cincisprezece ani aici. M-aș simţi pierdut oriunde în altă parte, 
chiar admițând că mi-ar da un alt post. Știi, să nu fii luat în 
seamă la avansare nu prea sună a bună recomandare. 

— Am putea să cerem pensionarea ta. 

— Pensia nu e atât de mare ca să putem trăi din ea. 

— Sunt sigură c-aș putea câștiga și eu ceva bani scriind. 
Doamna Castle e de părere că aș putea să-mi fac o profesie din 
scris. Cu atâta experiență acumulată, făcu Louise, pătrunzând 
cu privirea muselina albă a pologului până la măsuţa de toaletă; 
acolo, un alt chip în muselină albă îi întoarse privirea și Louise 
își feri ochii în altă direcție, apoi spuse: Dac-am putea măcar să 
plecăm în Africa de sud. Nu pot să-i mai suport pe oamenii de 
aici. 

— Poate aș reuși să-ţi aranjez o călătorie. N-au fost 
scufundate prea multe vapoare în ultima vreme pe ruta aceea. 
Ar trebui să ai o vacanţă. 

— A fost o vreme când și tu voiai să te pensionezi. Numărai 
anii. Făceai planuri - pentru noi toți. 

— Ei, da, omul se schimbă, răspunse Scobie. 

Louise îi vorbi neîndurătoare: 

— Pe atunci nu gândeai c-o să te simţi singur doar cu mine. 

Işi apăsă mâna nădușită pe a ei: 

— Ce prostii spui, draga mea. Trebuie să te scoli din pat și să 
mănânci ceva. 


— Spune, Ticki, tu iubeşti pe cineva, în afară de propria-ţi 
persoană? 

— Nu, doar pe mine mă iubesc. Atâta tot. Aha, și pe Ali. L-am 
uitat pe Ali, bineînţeles că-l iubesc și pe el. Pe tine însă nu, săc, 
continuă el, tachinând-o, dar pe un ton mecanic, perimat, 
mângâindu-i mâna, zâmbindu-i, consolând-o... 

— Dar pe sora lui Ali? 

— Are vreo soră? 

— Toţi au, nu? De ce n-ai venit azi la biserică? 

— Eram de serviciu, draga mea. Doar știi foarte bine. 

— Ai fi putut să faci un schimb. Nu ești prea credincios, nu-i 
așa, Ticki? 

— Ești tu pentru noi amândoi, dragă. Hai vino să mănânci 
ceva. 

— Ticki, uneori cred că ai devenit catolic numai ca să te poți 
însura cu mine. Pentru tine nu înseamnă nimic. Nu-i așa? 

— Ascultă, draga mea, tu acum vrei să cobori și să guști ceva. 
Pe urmă vrei să iei mașina până la plajă și să respiri puţin aer 
proaspăt. 

— Cât de deosebită ar fi fost ziua de astăzi, rosti ea privind 
țintă prin plasă, dac-ai fi venit acasă și-ai fi spus: „Draga mea, o 
să fiu avansat comisar șef!” 

Scobie rosti cuvintele răspicat: 

— Ştii, draga mea, într-un loc ca acesta - un port important - 
în vreme de război, cu francezii conduși de guvernul de la Vichy 
exact pe ţărmul din față - și cu toată contrabanda asta de 
diamante din Protectorat, au nevoie de un om mai tânăr. 

Scobie nu credea un cuvânt din ce spunea. 

— Nu mă gândisem la acest motiv. 

— Ăsta-i singurul. Nu poți învinui pe nimeni. Războiul e de 


vină. 

— Războiul e vinovat de toate, nu-i așa? 

— Le oferă șanse celor tineri. 

— Dragă, poate am să cobor și o să gust doar un pic de carne 
rece. 


— Bine faci. 

Scobie își retrase mâna de pe care se prelingeau picuri de 
sudoare. 

— Am să-l anunţ pe Ali. 

Jos, strigă „Ali!” pe ușa din spate. 


— Stăpâne? 

— Pune două tacâmuri. Stăpâna se simte mai bine. 

Prima adiere slabă de vânt din cursul zilei se făcu simțită 
dinspre mare, trecând peste tufișuri și printre colibele creolilor. 
Un vultur fâlfâind greoi din aripi se ridică de pe acoperișul de 
tablă și poposi jos în curtea alăturată. Scobie inspiră adânc; se 
simţea sleit și victorios: o convinsese pe Louise să guste un pic 
de carne, întotdeauna considerase drept o răspundere a lui 
menținerea fericirii celor pe care-i iubea. El unul era acum în 
deplină siguranţă, fiindcă celălalt avea de gând să mănânce la 
prânz. 


4 

Preţ de cinci minute, seara, portul devenea minunat. 
Drumurile de ferulit, care ziua erau atât de urâte și înecate de 
noroi, căpătau o nuanţă roz delicat ca de floare. Era ceasul 
împăcării. Oamenii care părăsiseră portul pentru totdeauna își 
aminteau uneori, în câte o seară londoneză cenușie și umedă, 
de împurpurarea și văpaia care pălea de îndată ce se făcea 
văzută: se întrebau nedumeriţi de ce oare detestaseră coasta 
aceea și, în răstimpul cât dura băutura din pahar, tânjeau să se 
reîntoarcă. Scobie își opri Moriss-ul la una din curbele largi ale 
drumului în pantă și privi în urmă. Sosise puţin prea târziu. 
Floarea asfinţitului pălise, undeva sus, deasupra orașului; 
pietrele albe care marcau muchea dealului abrupt luceau ca 
niște lumânări în amurgul nou născut. 

— Ticki, oare o să vină cineva? 

— O să vină sigur. E seară de bibliotecă. 

— Accelerează, dragă. E așa de cald în mașină. Abia aștept să 
vină ploile. 

— Zău? 

— Ce bine ar fi să ţină doar o lună, două, apoi să se oprească. 

Scobie dădu replica potrivită. Nu asculta niciodată când 
vorbea nevasta lui. Își vedea netulburat de treabă, purtat de 
curentul lin al sunetelor, dar la auzul unei note de suferinţă 
devenea pe dată conștient. Întocmai ca un radiotelegrafist cu un 
roman deschis în faţa lui, putea să nu ia în seamă niciun semnal 
afară de codul vaporului și apelurile S.O.S. Putea chiar să 
lucreze mai bine în timp ce ea vorbea decât atunci când tăcea, 
pentru că atâta timp cât timpanul lui înregistra sunetele acelea 
tihnite -bârfa de la club, comentarii la predicile rostite de 
părintele Rank, intriga unui roman, chiar și lamentări pe seama 
vremii - știa că totul merge bine. Tăcerea în schimb îl oprea din 
lucru - tăcere din pricina căreia s-ar fi putut să ridice privirile și 
să descopere în ochii ei lacrimi, implorându-i atenţia. 

— Circulă un zvon că vasele frigorifere au fost scufundate 
toate săptămâna trecută. 

În timp ce vorbea, Scobie reflectă la modul cum va acţiona cu 
vasul portughez care trebuia să intre în port deîndată ce 
estacada se va ridica de dimineaţă. Sosirea bilunară a unui 
vapor neutru le dădea ofiţerilor mai tineri prilejul unei evadări; o 
schimbare a hranei, câteva pahare de vin adevărat, chiar și 


posibilitatea de a cumpăra pentru o fată vreun mic obiect de 
podoabă din magazia vasului. În schimb nu trebuiau decât să 
ajute Poliţia Securităţii Teritoriului la verificarea pașapoartelor 
sau la percheziţii prin cabinele suspecţilor; toată treaba grea și 
neplăcută cădea în seama Poliţiei Securităţii Teritoriului: în cală, 
cernând sacii de orez în căutare de diamante comerciale, sau în 
dogoarea bucătăriei, afundându-și mâinile în butoaiele de 
untură, sau scoțând măruntaiele curcanilor îndopaţi. A încerca 
să găseşti câteva diamante pe un vas comercial de 
cincisprezece mii de tone era absurd, niciun căpcăun perfid din 
basme n-o pusese vreodată pe fata cu gâștele la o încercare 
mai imposibilă și, totuși, cu aceeași regularitate ca și sosirea 
vapoarelor, soseau și telegramele cifrate - „cutare și cutare 
călători clasa întâi suspecți transport diamante. Următorii 
membri echipaj suspecți...” Nimeni nu descoperea niciodată 
nimic. Scobie își spuse: „E rândul lui Harris să urce la bord și 
Frazer poate să-l însoțească. Sunt prea bătrân pentru excursiile 
astea. Las' să se distreze puţin băieţii”. 

— Data trecută, jumătate din cărți au ajuns deteriorate. 

— Serios? 

judecând după numărul de mașini, reflectă Scobie, nu e încă 
prea multă lume la club. Stinse farurile și așteptă ca Louise să 
se urnească, dar ea rămase așa, pe loc, cu o mână strânsă 
pumn, vizibilă în lumina de la bord. 

— Ei bine, draga mea, iată-ne ajunși, rosti el cu vocea apăsată 
pe care străinii o luau drept un semn de stupiditate. 

Louise întrebă: 

— Crezi că toată lumea a aflat? 

— Să afle ce? 

— Că n-ai fost avansat. 

— Draga mea, am crezut c-am isprăvit cu toată povestea 
asta. Gândește-te la toți generalii care n-au fost înaintați din 
1940 încoace. Nu se sinchisește nimeni de un biet comisar 
adjunct. 

Ea zise: 

— Dar pe mine nu mă simpatizează nimeni. 

„Biata Louise, gândi el, e îngrozitor să nu fii simpatizat!” Și se 
întoarse cu gândul la propriile lui experiențe din prima perioadă, 
când negrii îi ciopârţiseră cauciucurile și scriseseră vorbe de 
ocară pe mașina lui: 


— Dragă, cât de absurdă ești. N-am cunoscut niciodată o 
fiinţă cu atât de mulţi prieteni. Continuă, deloc convingător: 
Doamna Halifax, doamna Castle... apoi decise că, la urma 
urmei, e mai bine să nu-i înșire. 

— Toţi probabil că așteaptă acolo, făcu ea, stau și așteaptă 
momentul când o să intru eu... N-am ţinut deloc să venim la 
club astă seară. Hai să ne întoarcem acasă. 

— Acum nu mai putem. Uite că sosește mașina doamnei 
Castle. Scobie se strădui să râdă. Suntem prinși în cursă, Louise. 

Văzu pumnul descleștându-se și încleștându-se, cu pudra 
umedă, ineficientă, adunată ca zăpada în cutele încheieturilor 
de la degete. 

— Oh, Ticki, Ticki, făcu ea, n-ai să mă părăsești niciodată, nu-i 
așa? N-am prieteni deloc, de când au plecat soții Barlow. 

Scobie îi apucă mâna umedă și-i sărută palma: se simțea 
atras de patetica ei lipsă de atracţie. 

Intrară unul alături de celălalt, ca doi polițiști în exerciţiul 
funcţiunii, în holul unde doamna Halifax distribuia cărţile din 
bibliotecă. Arareori se întâmplă ca lucrurile să iasă chiar atât de 
rău pe cât te aștepți: n-aveau niciun motiv să creadă că ei doi 
constituiseră subiectul de conversaţie. 

— Bună, bună, exclamă doamna Halifax în direcţia lor, a sosit 
cea mai recentă lucrare a lui Clemence Dane. 

Doamna Halifax era cea mai inofensivă femeie din localitate; 
avea un păr lung, neîngrijit și puteai găsi ace de păr înăuntrul 
cărţilor de la bibliotecă, în locurile unde lăsase semne. Scobie își 
spuse că nu există niciun risc dacă își lăsa soţia în compania ei 
deoarece doamna Halifax nu era deloc maliţioasă și nici 
amatoare de bârfă; memoria ei era prea slabă ca să poată 
reține ceva pentru un răstimp mai îndelungat: citea și răscitea 
același roman fără să-și dea seama. 

Scobie se alătură unui grup de pe verandă. Fellowes, 
inspectorul sanitar, îi vorbea cu vehemenţă lui Reith, prim 
adjunctul secretarului colonial și unui ofițer de marină pe nume 
Brigstock. 

— În definitiv acesta este un club, zicea el, și nu un bufet de 
gară. 

De când Fellowes reușise să-l scoată din casă, Scobie își 
dăduse toată silinţa ca acest ins să-i devină simpatic - era una 
din regulile după care se conducea în viaţă, să știe să piardă. 


Dar uneori îi venea foarte greu să-l privească cu simpatie pe 
Fellowes. Seara zăpușitoare nu era făcută să-l avantajeze: cu 
părul lui roșcat, rar și umed, cu mustaţa scurtă, ţepoasă, ochii 
de culoarea agrișei, obrajii stacojii și vechea cravată Lancing. 

— Chiar așa, încuviinţă Brigstock, clătinându-se ușor. 

— Despre ce e vorba? se interesă Scobie. Reith îi explică: 

— Consideră că nu suntem destul de exclusiviști. 

Vorbea cu ironia liniștită a omului care la vremea lui fusese 
totalmente exclusivist, care exclusese de fapt de la masa lui 
solitară din Protectorat pe toată lumea în afară de sine însuși. 
Fellowes, înfierbântat, pipăindu-și cravata Lancing pentru a 
căpăta mai multă încredere, rosti: 

— Există limite! 

— Asta-i adevărat, făcu Brigstock. 

— Ştiam eu că așa o să păţim, spuse Fellowes, din momentul 
în care i-am admis ca membri onorifici pe toţi ofițerii din oraș. 
Mai devreme sau mai târziu o să-nceapă s-aducă indezirabili. Nu 
sunt un snob, dar într-un loc ca ăsta trebuie făcută o delimitare 
- de dragul soțiilor noastre. Nu e ca acasă, în Anglia. 

— Dar ce s-a întâmplat? stărui Scobie. 

— Membrilor onorifici, explică Fellowes, n-ar trebui să li se 
permită să aducă invitaţi. Chiar zilele trecute a fost introdus aici 
un soldat de rând. În armată n-au decât să fie democrați cât 
poftesc, dar pe noi să ne scutească! Și mai e ceva, nu ne ajunge 
băutura nici nouă, dar după ce ne-or mai veni și ăștia pe cap! 

— Asta-i o problemă, făcu Brigstock, clătinându-se și mai 
accentuat. 

— Tare-aș vrea să știu ce s-a întâmplat, stărui Scobie. 

— Dentistul regimentului 49 a adus cu el un civil pe nume 
Wilson și omul ăsta vrea să devină membru al clubului. Ne pune 
pe toți într-o situaţie foarte jenantă. 

— Ce aveţi împotriva lui? 

— E unul din funcţionarii de la U.A.C. Poate să frecventeze 
clubul din Sharp Town. De ce ţine să vină aici la noi? 

— Clubul acela și-a închis porțile, interveni Reith. 

— Păi, asta nu-i vina noastră, nu? 

Peste umărul inspectorului sanitar, Scobie putea să vadă 
vasta panoramă a nopţii. Licuricii semnalizau ici și colo de-a 
lungul coamei dealului, iar felinarul unei bărci de patrulare, 
plutind în golf, nu putea fi deslușit decât datorită necilintirii lui. 


— Ora camuflajului, vesti Reith. Am face mai bine să intrăm. 

— Care e Wilson? îl întrebă Scobie. 

— Cel de colo. Bietul individ pare stingher. A sosit doar de 
câteva zile. 

Wilson stătea penibil de singur într-o mare de fotolii, 
prefăcându-se că se uită la o hartă de pe perete. Faţa lui palidă 
lucea și șiroia ca tencuiala proaspătă. Işi cumpărase mai mult ca 
sigur costumul tropical de la un negustor care îl dusese de nas, 
scăpând de un articol nesolicitat: avea niște dungi bizare și o 
culoare hepatică. 

— Dumneata ești Wilson, nu-i așa? i se adresă Reith. Am 
văzut numele dumitale astăzi pe lista secretarului colonial. 

— Da, eu sunt, răspunse Wilson. 

— Mă numesc Reith. Sunt locţiitorul principal al secretarului 
colonial. Dumnealui e Scobie, comisarul adjunct. 

— V-am vazut azi dimineaţa prin faţa hotelului Bedford, 
domnule Scobie, spuse Wilson. 

Lui Scobie i se păru că întreaga atitudine a lui Wilson lăsa 
impresia unei fiinţe lipsite de apărare: stătea acolo așteptând ca 
oamenii să fie prietenoși sau neprietenoși cu el - nu te lăsa să 
bănuiești că s-ar fi așteptat mai mult la o alternativă decât la 
cealaltă. Stătea ca câine. 

Nimeni nu imprimase încă pe chipul lui trăsăturile care 
definesc o ființă umană. 

— Wilson, nu vrei să bei ceva? 

— N-am nimic împotrivă, domnule. 

— lat-o pe soţia mea, spuse Scobie. Louise, dânsul e domnul 
Wilson. 

— Am și auzit o mulţime de lucruri bune despre domnul 
Wilson, răspunse Louise cu răceală. 

— Vezi, Wilson, dumneata ești celebru, urmă Scobie. Ești un 
om din oraș și ai intrat fără să ai dreptul la clubul din Cape 
Station. 

— N-am știut că fac ceva rău. M-a invitat maiorul Cooper. 

— Asta-mi amintește că trebuie să-mi programez o oră de 
consultație la Cooper. Cred că am un abces, spuse Reith și 
dispăru pe nesimţite. 

— Cooper mi-a pomenit despre bibliotecă, spuse Wilson, și m- 
am gândit că poate... 


— Îți place să citeşti? întrebă Louise și Scobie își dădu seama, 
ușurat, că are de gând să fie drăguță cu bietul amărât. 

Cu Louise era întotdeauna un fel de loterie. Uneori putea să 
se comporte de parcă ar fi fost cea mai cumplită snoabă din 
localitate, dar Scobie intui cu milă că soţia lui își spune, probabil, 
că nu e momentul potrivit pentru a face pe snoaba. Orice figură 
nouă care nu „știa” era binevenită. 

— Păi, făcu Wilson și-și frământă cu disperare mustaţa 
subțire, păi... Parcă și-ar fi strâns toate forțele pentru o mare 
destăinuire sau pentru a bate în retragere. 

— Romane polițiste? întrebă Louise. 

— N-am nimic împotriva romanelor polițiste, răspunse Wilson 
stânjenit. Unele romane polițiste... 

— Mie personal, spuse Louise, îmi plac versurile. 

— Versurile, repetă Wilson, da. 

Işi retrase cu părere de rău degetele de la mustață și o licărire 
plină de recunoștință și speranţă, în privirea lui de câine, îl făcu 
pe Scobie să se întrebe: „l-am găsit într-adevăr un prieten?” 

— Și mie îmi plac versurile, mărturisi Wilson. 

Scobie se îndreptă spre bar: încă o dată i se luase o greutate 
de pe suflet. Seara nu era ratată: Louise se va întoarce acasă 
fericită. In cursul unei singure nopți nu se schimbă o stare de 
dispoziție, și fericirea va dăinui până când el va fi plecat la 
slujbă. O să poată dormi și el... La bar dădu peste un grup 
format din subalternii lui mai tineri. Fraser se afla acolo și Tod și 
un nou venit din Palestina cu neobișnuitul nume de Thimblerigg. 
Scobie ezită să intre. Se distrau bine și nu le-ar fi plăcut 
compania unui ofițer mai în vârstă. 

— Neobrăzare sfruntată, zicea Tod. 

Vorbeau probabil despre bietul Wilson. Apoi înainte de a avea 
timp să se îndepărteze, auzi vocea lui Fraser. 

— Lasă că și-a primit pedeapsa. Literata Louise a pus gheara, 
pe el. 

Thimblerigg izbucni într-un mic râs gâlgâit, o bășicuţă de gin 
prinzând formă pe buza lui cărnoasă. 

Scobie se întoarse repede înapoi în hol. Se lăsă să cadă într- 
un fotoliu și rămase nemișcat. Privirea i se limpezi, treptat, dar 
nădușeala îi picura în ochiul drept. Degetele care încercau s-o 
înlăture tremurau ca ale unui alcoolic, își spuse: „Ai grijă. Asta 
nu e o climă bună pentru emoții. E o climă bună pentru josnicie, 


răutate, snobism; și orice asemănător cu ura sau iubirea poate 
tulbura mintea omului.” Își aminti de Bowers expediat acasă 
pentru că îi trăsese un pumn secretarului guvernatorului la o 
petrecere. Makin, misionarul, care sfârșise într-un azil de nebuni 
la Chislehurst. 

— E al naibii de cald, se adresă el cuiva care se contura vag în 
spatele lui. 

— Arăţi rău, Scobie. Bea ceva. 

— Nu, mulțumesc. Trebuie să fac un tur de control cu mașina. 

În apropierea rafturilor de cărţi, Louise discuta încântată cu 
Wilson, dar Scobie simţea toată răutatea și snobismul din lume 
dându-i târcoale ca niște lupi. N-o lasă în pace nici măcar să se 
bucure de cărţile ei, reflectă el, și mâna porni din nou să-i 
tremure. Apropiindu-se, o auzi spunând pe un ton mărinimos, 
gen Lady Bountiful:: 

— Trebuie să vii să iei masa cu noi într-o zi. Am o mulţime de 
cărţi care te-ar putea interesa. 

— Mi-ar face deosebită plăcere, răspunse Wilson. 

— Sună-ne pur și simplu la telefon și vino la masă chiar dacă 
nu vom avea cine știe ce. 

Scobie se întrebă în sinea lui: „Cât își închipuie unii că 
preţuiesc ei, de au neobrăzarea să-și bată joc de o ființă 
omenească?” Îi cunoștea Louisei fiecare defect în parte. De câte 
ori nu se crispase la atitudinea ei de condescendenţă faţă de 
străini? Cunoștea fiecare expresie, fiecare intonaţie care-i 
îndepărta pe ceilalţi. Uneori ar fi dorit s-o prevină: „nu îmbrăca 
rochia aceea, nu mai spune asta”, așa cum și-ar dădăci o mamă 
fetița, dar trebuia să tacă, îndurerat, anticipând cu certitudine 
faptul că Louise își va pierde prieteniile. Cel mai rău era atunci 
când detecta la colegii lui un plus de simpatie faţă de el, de 
parcă l-ar fi compătimit. „Ce drept aveti, ar fi vrut el să exclame, 
s-o criticați? E opera mea. Eu am făcut-o așa cum este. N-a fost 
întotdeauna așa.” 

Se apropie brusc de ei și zise: 

— Draga mea, trebuie să plec să-mi fac rondul. 

— Așa curând? 

— Îmi pare rău. 


1 Lady Bountiful - personaj din The Beaux Stratagem de George 
Farquhar, întruchipare a generozităţii și bunătăţii ei. 


— Eu am să mai rămân, dragă. O să mă conducă doamna 
Halifax cu mașina. 

— Mi-ar face plăcere să vii cu mine. 

— Cum? În inspecţie? De ani de zile n-am mai fost. 

— Tocmai de aceea mi-ar place să vii cu mine. 

Îi luă mâna și i-o sărută: era o sfidare. Declara întregului club 
că n-au de ce să-l compătimească, că o iubea pe soţia lui și că 
erau fericiţi. Dar nimeni din cei care contau nu văzu gestul - 
doamna Halifax era ocupată cu biblioteca, Reith plecase de 
mult, Brigstock era la bar, Fellowes era prea absorbit în discuţia 
cu doamna Castle pentru a observa ceva - nimeni nu văzu în 
afară de Wilson. 

Louise spuse: 

— Am să vin cu tine altă dată, dragă. Doamna Halifax i-a 
promis acum o clipă domnului Wilson c-o să-l conducă acasă și 
în drum o să se oprească la noi. Am o carte pe care vreau să i-o 
împrumut. 

Scobie simţi o imensă recunoștință faţă de Wilson. 

— Splendid, făcu el, asta e splendid. Atunci mai rămâi la noi și 
bea ceva până mă întorc. Te conduc eu înapoi la hotelul 
Bedford. N-am să întârzii mult. Scobie puse o mână pe umărul 
lui Wilson și se rugă în gând: „Doamne, fă să nu-și dea prea 
multe aere, fă să nu fie absurdă, îngăduie-i să păstreze cel puţin 
acest prieten!” 

— N-am să-ţi urez noapte bună, spuse tare, aştept să te revăd 
când mă întorc. 

— E foarte amabil din partea dumneavoastră, domnule. 

— Nu-i cazul să-mi spui „domnule”. Nu ești în poliţie, Wilson. 
Mulţumește cerului pentru asta. 


5 


Scobie întârzie mai mult decât se așteptase. Îl reţinuse 
întâlnirea cu Yusef. La jumătatea drumului care cobora de pe 
deal, dăduse peste mașina lui Yusef, blocată la marginea șoselei 
cu Yusef dormind liniștit pe bancheta din spate; farurile de la 
mașina lui Scobie îi luminară faţa mare, păstoasă, șuvița de păr 
alb căzută pe frunte și se opriră la baza torsului, acolo unde 
începeau coapsele enorme sub brâul alb strâns mulat. Cămașa 
lui Yusef era descheiată la gât, în jurul nasturilor se încolăceau 
cârcei negri din părul creţ de pe piept. 

— Pot să-ți fiu de vreun ajutor? întrebă Scobie fără tragere de 
inimă iar Yusef deschise ochii. 

Dinţii de aur montați de fratele lui, dentistul, fulgerară ca o 
lanternă. Dacă Fellowes ar trece acum pe aici, gândi Scobie, ce 
mai istorie! Comisarul adjunct se întâlnește noaptea cu Yusef, 
negustorul. Să ajuţi un sirian era doar cu o treaptă mai puţin 
periculos decât să fii ajutat de el. 

— Ah, domnul maior Scobie, rosti Yusef, prietenul la nevoie se 
cunoaște. 

— Pot să-ţi fiu de vreun folos? 

— Suntem în pană de o jumătate de oră; explică Yusef. Au 
trecut mereu mașini pe lângă noi și eu tocmai gândeam: „Oare 
când o să apară și un bun samaritean”? 

— N-am strop de ulei de rezervă ca să-ţi pot turna pe răni, 
Yusef. 

— Ha, ha, domnule maior Scobie, ce nostim! Dar dacă aţi vrea 
să mă luaţi cu mașina până în oraș... 

Yusef se instală în Morris lipindu-și coapsa voluminoasă de 
frâna de mână. 

— Servitorul dumitale ar face bine să se urce la spate. 

— Las’ să rămână aici, spuse Yusef. O să repare mașina dacă 
l-o tăia capul, că altfel n-are cum să ajungă acasă la culcare. Işi 
împreună mâinile mari, grase, deasupra genunchiului și zise: 
Aveţi o mașină tare frumoasă, domnule maior Scobie. Cred că v- 
a costat vreo patru sute de lire. 

— Doar o sută cincizeci, răspunse Scobie. 

— Eu v-aș oferi patru sute. 

— Nu e de vânzare, Yusef. De unde să-mi cumpăr alta? 

— Nu acum, dar poate când o să ne părăsiţi. 

— N-am de gând să plec. 


— Oh, auzisem că ieșiţi la pensie, domnule maior Scobie. 

— Nu. 

— Noi negustorii auzim atâtea - dar toate sunt doar vorbe 
goale pe care nu poţi să pui bază. 

— Cum merg afacerile? 

— Oh, nici rău, nici bine. 

— Eu am auzit c-ai adunat averi, nu glumă, de la război 
încoace. Dar bineînţeles că toate sunt doar vorbe goale pe care 
nu poţi să pui bază. 

— Ei, domnule maior Scobie, știți cum e. Prăvălia mea din 
Sharp Town merge bine pentru că sunt eu acolo și sunt cu ochii 
pe ei. Prăvălia mea din Macaulay Street - nici aia nu merge 
prost pentru că acolo e sora mea. Dar prăvăliile din Durban 
Street și Bond Street, alea merg rău. Mă fură ca-n codru. Ca toți 
compatrioţii mei, eu nu știu să citesc și să scriu, și toată lumea 
mă trage pe sfoară. 

— Lumea zice că ţii minte pe de rost toate mărfurile din toate 
prăvăliile. 

Yusef chicoti, radios. 

— Mintea mea nu e slabă. Dar îmi fură somnul noaptea, 
domnule maior Scobie. Dacă nu beau whisky cu nemiluita, stau 
toată noaptea și mă frământ cu gândul la Durban Street și Bond 
Street și Macaulay Street. 

— La care din ele să te las acum? 

— Oh, acum mă duc acasă la culcare. Casa mea din Sharp 
Town, dacă binevoiţi domnule maior Scobie. Nu vreţi să intrați 
să beți un pahar de whisky? 

— Regret. Sunt în exercițiul funcţiunii, Yusef. 

— E foarte amabil din partea dumneavoastră, domnule maior 
Scobie, că m-aţi luat cu mașina. Mi-aţi permite să-mi exprim 
recunoștinţa trimițându-i doamnei Scobie un balot de mătase? 

— Exact ce n-aş vrea să faci, Yusef. 

— Da, da, știu. E tare neplăcut, cu toate vorbele astea care 
circulă. Și asta numai pentru că există sirieni ca Tallit. 

— Ți-ar conveni ca Tallit să nu-ţi mai stea în cale, nu-i așa, 
Yusef? 

— Da, domnule maior Scobie. Ar fi spre binele meu, dar ar fi și 
spre binele dumneavoastră. 

— l-ai vândut anul trecut câteva din diamantele alea false, nu- 
i așa? 


— Oh, domnule maior Scobie, sper că nu credeți cu adevărat 
c-aș fi în stare să înfund pe cineva în felul ăsta. Câţiva sirieni 
săraci au avut mult de suferit din cauza diamantelor alea. Ar fi o 
rușine să-i înșeli pe cei de-un neam cu tine în felul ăsta. 

— N-ar fi trebuit să încalce legea cumpărând diamante. Unii 
dintre ei au avut chiar îndrăzneala de a se plânge la poliţie. 

— Nişte ignoranţi, bieţii de ei. 

— Dumneata, Yusef, n-ai fost chiar într-atât de ignorant, nu? 

— Domnule maior Scobie, dacă mă întrebaţi pe mine, Tallit e 
de vină. Altfel, de ce ar pretinde că eu i-am vândut diamantele? 

Scobie conducea cu viteză redusă. Strada denivelată era 
înţesată de lume. Trupuri negre, slăbănoage, se întreţeseau ca 
niște păianjeni în lumina scăzută a farurilor. 

— Cât o să mai dureze criza de orez, Yusef? 

— Cât știți dumneavoastră, atât știu și eu, domnule maior 
Scobie. 

— Ce știu eu e că bieţii ăștia prăpădiţi nu pot să cumpere 
orezul la preţul stabilit. 

— Și eu știu din auzite, domnule maior Scobie, că nu-și pot 
căpăta raţia gratuită decât dacă dau bacșiș poliţaiului de la 
intrare. 

Era întru totul adevărat. În această colonie exista replică la 
orice acuzaţie. Întotdeauna se găsea în altă parte o corupţie mai 
neagră pe care s-o arăţi cu degetul. Calomniatorii secretariatului 
îndeplineau un rol utilitar - întreţineau vie ideea că nu poţi avea 
încredere în nimeni. Oricum, era mai bine decât îngăduinţa. De 
ce, se întrebă Scobie, virând brusc automobilul pentru a evita un 
hoit, iubesc locurile acestea atât de mult? Oare pentru că aici 
natura umană n-a avut timp să se prefacă? Nimeni aici n-ar 
putea vorbi vreodată despre raiul pe pământ. Raiul rămânea 
neclintit la locul lui, dincolo de hotarul morţii, iar dincoace 
înfloreau nedreptăţile, cruzimile, josnicia pe care în alte părți 
oamenii se pricepeau să le tăinuiască cu iscusinţă. Aici puteai 
iubi ființele omenești aproape așa cum îi iubește Dumnezeu 
însuși, cunoscând toată josnicia lor: nu îndrăgeai o atitudine, un 
veșmânt, un sentiment simulat cu dibăcie. Simţi o bruscă 
afecțiune față de Yusef. li spuse: 

— Două rele nu fac un lucru bun. Într-o zi, Yusef, ai să te 
trezești cu piciorul meu în fundul dumitale gras. 


— Tot ce se poate, domnule maior Scobie, dar ar fi la fel de 
posibil să devenim prieteni. Aș dori asta mai mult decât orice pe 
lume. 

Mașina se opri în faţa locuinței din Sharp Town și servitorul lui 
Yusef ieși în fugă cu o lanternă pentru a-i lumina calea. 

— Domnule maior Scobie, spuse Yusef, mi-ar face deosebit de 
mare plăcere să vă pot oferi un pahar de whisky. Cred că v-aș 
putea fi de mare folos. Sunt foarte patriot, domnule maior 
Scobie. 

— Ăsta-i motivul pentru care stochezi stămburile așteptând 
invazia francezilor, nu-i așa? Ca să poţi să le vinzi mai scump 
decât pe lire englezești? 

— Vasul Esperança intră mâine în port, nu? 

— Probabil. 

— Ce risipă de timp presupune percheziția unui vapor atât de 
mare în căutare de diamante. Afară doar de cazul când ai afla 
dinainte exact unde se găsesc. Știţi că atunci când vaporul se 
întoarce în Angola se găsește cineva de pe vas care să 
raporteze unde aţi cotrobăit. O să cerneți prin sită tot zahărul 
din cală. O să căutați prin untura din bucătărie pentru că odată 
cineva i-a spus căpitanului Druce că un diamant poate fi încălzit 
și înfundat într-un bidon de untură. Bineînțeles și cabinele, și 
ventilatoarele, și chesoanele. Tuburile cu pastă de dinţi. Credeţi 
că veți găsi vreodată măcar un diamant cât de mic? 

— Nu. 

— Nici eu. 


6 

Câte un felinar de vânt ardea la fiecare colț al piramidelor din 
lăzi de lemn. Peste întinderea de apă neagră stătută, Scobie 
desluși anevoie gara maritimă, un pachebot scos din uz care se 
împotmolise, așa se spunea, pe un recif de sticle de whisky 
goale. Rămase un timp nemișcat, respirând aerul greu al mării. 
La o depărtare de o milă de el, era ancorat un întreg convoi dar 
tot nu reușea să întrezărească decât umbra lungă a gării 
maritime și o puzderie de luminiţe roșii de parcă era o stradă 
luminată; nu auzea nimic dinspre apă decât apa însăși, 
plescăind pe cheiuri. Vraja acestui loc nu-l trăda niciodată: aici 
își regăsea mereu punctul de sprijin, chiar la hotarul unui ciudat 
continent. 

Undeva în beznă se încăierau doi șobolani. Șobolanii de țărm 
sunt de mărimea unui iepure. Băștinașii îi numesc porci și-i 
mănâncă fripţi; această denumire îi deosebea de șobolanii 
docurilor, haimanalele care aparţineau rasei umane. Mergând 
de-a lungul unor șine pentru vagonete, Scobie se îndreptă spre 
hale. La colţul unei magazii, dădu peste doi polițiști. 

— Ceva de raportat? 

— Nu, sahib. 

— Aţi fost în direcţia asta? 

— Oh, da, sahib, chiar acum venim de-acolo. 

Ştia bine că mint: nu s-ar fi aventurat niciodată singuri până 
la capătul celălalt al cheiului, locul de acţiune al haimanalelor, 
decât dacă ar fi avut un ofiţer alb care să-i păzească. 
Haimanalele erau indivizi lași dar periculoși - băieţi în jurul a 
șaisprezece ani, înarmaţi cu brice sau cioburi de sticlă spartă, 
care mișunau în grupuri prin preajma antrepozitelor, șterpelind 
dacă găseau o ladă ușor de deschis, lipindu-se ca muștele de 
orice marinar beat care li se împleticea în cale, sau spintecând 
din când în când un poliţist vinovat față de vreuna din 
nenumăratele lor rubedenii. Porţile nu izbuteau să-i ţină departe 
de docuri: veneau înot de la Kru Town sau de pe țărmurile din 
zonele de pescuit. 

— Haideţi, le spuse Scobie, să mai facem un tur. 

Cu o răbdare silnică, polițiștii își târâră picioarele în urma lui, 
o jumătate de milă la dus, o jumătate de milă la întors. Doar 
șobolanii-porci mișunau pe chei iar apa plescăia. Unul dintre 
polițiști rosti sigur de sine: 


— O noapte liniștită, sahib. 

Își îndreptau plini de zel demonstrativ dâra luminoasă a 
lanternelor dintr-o direcție într-alta, luminând ba șasiul 
abandonat al unei mașini, ba un camion gol, colțul unei prelate, 
o sticlă cu frunze de palmier îndesate în chip de dop, proptită 
lângă o magazie. Scobie întrebă: 

— Ce-i asta? 

Unul din coșmarurile legate de meseria lui rămânea bomba 
incendiară; era atât de ușor de confecţionat; zilnic oameni de pe 
teritoriul ocupat de francezi pătrundeau în oraș cu vite de 
contrabandă - erau chiar încurajați să vină pentru a asigura 
aprovizionarea cu carne. De partea aceasta a graniţei, sabotori 
băștinași erau pregătiți pentru eventualitatea unei invazii; de ce 
nu și de cealaltă parte? 

— Staţi să văd, spuse Scobie, dar niciunul dintre polițiști nu se 
clinti ca să atingă sticla. 

— Nu e decât vreo doctorie indigenă, sahib, zise unul din ei cu 
evidentă ironie. 

Scobie ridică sticla. Era o sticlă de whisky Haig, cu adâncitură, 
și când scoase dopul din frunze de palmier o duhoare de câine și 
putreziciune de nedescris răbufni ca o eșapare de gaze. Un nerv 
începu să i se zbată în cap cu bruscă iritare. Fără absolut nicio 
explicaţie își aminti de fața îmbujorată a lui Fraser și de 
chicotitul lui Thimblerigg. Duhoarea din sticlă îl umplu de scârbă 
și-și simți degetele întinate de frunzele de palmier. Aruncă sticla 
peste chei unde gura flămândă a apei o hăpăi dintr-o singură 
înghiţitură, dar conţinutul ei se răspândi în aerul stătut care 
începu să miroasă a acru și a amoniac. Poliţiştii tăceau: Scobie 
era conștient de muta lor dezaprobare. Ar fi trebuit să lase sticla 
la locul ei: fusese așezată acolo pentru un anume scop, menită 
unei anume persoane, dar acum când conţinutul ei fusese 
eliberat, părea că gândul malefic fusese lăsat să hoinărească 
orbește prin aer, să se fixeze, poate, asupra unui nevinovat. 

— Noapte bună, zise Scobie și se răsuci brusc pe călcâie. 

Nu făcuse nici douăzeci de yarzi când le auzi bocancii 
tropăind grăbiţi pentru a scăpa din zona periculoasă. 

Scobie își conduse mașina spre postul de poliţie, trecând pe 
Pitt Street. În faţa bordelului, pe partea stângă, fetele ședeau 
înșirate pe trotuar, la aer. Înăuntrul postului de poliţie, în spatele 
storurilor de camuflaj, mirosul de cușcă cu maimuțe se îngroșa 


odată cu apropierea nopţii. Sergentul de serviciu își dădu 
picioarele jos de pe masa din sala de acuzare și luă poziţia de 
drepţi. 

— Ceva de raportat? R 

— Cinci beţivi și scandalagii, sahib. Inchis pe ei în celula mare. 

— Altceva? 

— Doi francezi, sahib, fără pașapoarte. 

— Negri? 

— Da, sahib. 

— Unde au fost găsiţi? 

— Pe Pitt Street, sahib. 

— Am să-i văd mâine dimineaţă. Ce se-aude cu șalupa? 
Merge? Vreau să ies cu ea la Esperanca. 

— E stricată, sahib. Domnu’ Fraser el încercat repare, sahib, 
dar ea face aiureli tot timpu’. 

— La ce oră intră domnul Fraser de serviciu? 

— Șapte, sahib. 

— Spune-i că nu mai e cazul să se ducă el la Esperança. Mă 
voi duce chiar eu. Dacă șalupa nu merge, am să ies cu F.S.P.-ul. 

— Înțeles, sahib. 

Urcându-se din nou în mașină, și apăsând pe demarorul leneș, 
Scobie reflectă că omul are fără îndoială dreptul la puţină 
răzbunare. Răzbunarea e bună pentru caracter: din răzbunare 
izvorăște iertarea. Incepu să fluiere în timp ce trecea înapoi prin 
Kru Town. Era aproape fericit: nu-i trebuia mai mult decât să știe 
în mod sigur că nu se întâmplase nimic la club după plecarea 
lui, că în această clipă, 10,55 p.m., Louise se simţea în largul ei, 
mulţumită. In felul ăsta, Scobie putea face faţă orei care va 
urma, când acea oră avea să sune. 


7 

Înainte de a intra, Scobie dădu ocol casei spre latura dinspre 
mare, ca să verifice camuflajul. Dinăuntru desluși murmurul 
vocii Louisei: citea probabil versuri. Gândi: „Pe Dumnezeul meu, 
ce drept are tânărul ăla prost de Fraser s-o dispreţțuiască pentru 
asta?” Și apoi mânia se îndepărtă din nou de el, ca un om 
zdrenţăros, când se gândi la dezamăgirea lui Fraser în 
dimineaţa următoare - adio vizită pe vasul portughez, adio 
cadou pentru drăguţa lui, doar o banală zi fierbinte de serviciu. 
Pipăind în căutarea clanţei de la ușa din spate, pentru a evita 
aprinderea lanternei, își zgârie mâna dreaptă într-o așchie. 

Pătrunse în camera luminată și văzu că mâna îi șiroia de 
sânge. 

— Oh, dragă, făcu Louise, ce-ai păţit? și-și acoperi fața. Nu 
putea suporta vederea sângelui. 

— Pot să vă ajut, domnule? întrebă Wilson. Încercă să se 
ridice, dar stătea așezat pe un scăunel la picioarele Louisei, cu 
un morman de cărţi pe genunchi. 

— E un fleac, spuse Scobie, Nu-i decât o zgărietură. Pot să mă 
îngrijesc singur. Spune-i doar lui Ali să-mi aducă o sticlă cu apă. 
La jumătatea drumului pe scări în sus, auzi vocea reluând. 
Louise spunea: „Minunată această poezie despre o coloană!” 

Scobie intră în baie, deranjând un șobolan care stătuse tolănit 
pe marginea căzii, ca o pisică pe o lespede funerară. 

Scobie se așeză pe marginea căzii și lăsă sângele să-i picure 
în closet. Intocmai ca în biroul lui de la poliţie, se simţi învăluit 
de senzaţia de „acasă”. Ingeniozitatea Louisei se dovedise 
incapabilă să facă mare lucru în această încăpere: cada de baie, 
cu smalţul zgâriat și un singur robinet care întotdeauna înceta 
să funcţioneze înainte de sfârșitul anotimpului secetos, găleata 
de tablă de sub scaunul closetului ce trebuia golită o dată pe zi, 
spălătorul cu încă un robinet inutil; podeaua din scânduri goale, 
perdelele de camuflaj verzi mohorâte. Singurele îmbunătăţiri pe 
care Louise izbutise să le impună erau covorașul de plută din 
faţa căzii și dulăpiorul pentru medicamente de un alb strălucitor. 

Restul încăperii era cu desăvârșire al său. Ca un fel de relicvă 
a tinereții lui pe care o ducea cu el din locuinţă în locuinţă. La fel 
arătase și camera de baie, cu ani în urmă, în prima casă unde 
locuise înainte de a se însura. Aceasta era încăperea în care 


fusese întotdeauna singur. Ali intră plescăind cu tălpile lui roz pe 
dușumea, cu o sticlă de apă din filtru. 

— Uite ce mi-a făcut ușa din spate, îi arătă Scobie. 

Își ţinu mâna întinsă deasupra chiuvetei în timp ce Ali turnă 
apa peste rană. Băiatul scotea niște sunete uguite pline de 
compasiune, ca de cloșcă, mâinile lui erau blânde ca ale unei 
fete. Când Scobie, pierzându-și răbdarea spuse: „Ajunge”, Ali 
nu-i dădu nicio atenţie. 

— Prea multă murdărie, zise el. 

— Acum iod, ceru Scobie. In ţara asta, cea mai mică 
zgârietură se înverzea dacă era neglijată o oră. Incă o dată, 
toarnă peste tot, zise, tresărind de usturime. Dedesubt, la 
parter, din șuvoiul vocilor se înălţă cuvântul „frumuseţțe”, ca 
apoi să se afunde din nou în vad. Acum, leucoplastul! 

— Nu, se opuse Ali, nu. Bandaj mai bun. 

— Foarte bine. Atunci bandaj. 

Cu ani în urmă îl învățase pe Ali să facă bandaje: acum se 
dovedea la fel de expert ca un doctor. 

— Noapte bună, Ali. Du-te la culcare. N-o să mai am nevoie de 
tine. 

— Missis vrea băuturi. 

— Lasă. Mă ocup eu de băuturi. Tu poţi să te duci la culcare. 
Rămas singur, se așeză din nou pe marginea căzii. Rana reușise 
să-l irite puţin și, oricum, nu dorea să coboare la cei doi de la 
parter, pentru că prezenţa lui l-ar fi putut stânjeni pe Wilson. Un 
bărbat nu poate asculta o femeie citindu-i versuri în prezența 
unui neofit. „Aș prefera să fiu un căţeluș și să mă gudur”... dar 
nu asta era cu adevărat atitudinea lui. Nu-i dispreţuia; pur și 
simplu nu era în stare să priceapă asemenea relaţii în care se 
dădeau în vileag simțăminte intime și, în plus, era fericit aici, 
așezat pe locul unde stătuse șobolanul, în lumea ce-i era 
proprie. Incepu să se gândească la Esperança și la treaba de a 
doua zi. 

— Dragă, strigă Louise spre scări în sus, te simţi bine? Poţi să- 
| conduci pe domnul Wilson acasă? 

— Mă pot duce pe jos, doamnă Scobie. 

— Nici vorbă. 

— Ba da, zău. 


— Vin acum, strigă Scobie. Bineînţeles c-am să te conduc cu 
mașina acasă. Când cobori, Louise îi luă cu tandreţe mâna 
bandajată într-a ei. 

— Oh, biata mână, făcu ea. Te doare? N-o înspăimânta 
bandajul alb, imaculat: era ca un bolnav internat într-un spital, 
cu cearceaful bine tras până sus sub bărbie. Puteai să-i aduci 
struguri la pat și să pleci fără să afli niciun amănunt despre 
operaţia ascunsă vederii. Louise își lipi buzele de bandaj și lăsă 
o mică urmă de ruj portocaliu. 

— E în regulă, răspunse Scobie. 

— Vă rog să mă credeţi, domnule. Pot să mă duc pe jos. 

— Nici nu poate fi vorba să mergi pe jos. Te rog, urcă în 
mașină. 

Lumina de la bord scoase în evidenţă o porţiune din costumul 
neobișnuit al lui Wilson. Se aplecă afară din mașină și strigă: 

— Noapte bună, doamnă Scobie. A fost minunat. Nu știu cum 
să va mulţumesc. 

Cuvintele vibrau de sinceritate: o sinceritate imprimată de 
sunetul unei limbi străine - engleza vorbită în Anglia. Aici 
intonaţiile se schimbau în decurs de câteva luni, deveneau 
stridente și nesincere sau plate și prudente. Era evident că 
Wilson abia venise din patrie. 

Pe când străbăteau Burnside Road, în drum spre hotelul 
Bedford, Scobie, amintindu-și de chipul fericit al Louisei, spuse: 
- Trebuie să mai vii pe la noi cât de curând. 


8 

Usturimea de la mâna zgâriată îl trezi pe Scobie la ora două 
noaptea. Zăcea pe marginea patului, răsucit ca un arc de ceas, 
încercând să-și ţină corpul cât mai departe de al Louisei: orice 
atingere - fie doar un deget de un alt deget - declanșa 
transpiraţia. Chiar când erau la distanţă unul de altul căldura 
vibra între ei. Raza lunii cădea pe măsuţa de toaletă ca o boare 
răcoroasă și lumina sticlele cu loțiuni, borcănașele de cremă, 
marginea unei rame de fotografie. Deodată ascultă cu atenţie 
respirația Louisei. Se auzea cu intermitențe, sacadat. Era trează. 
Scobie întinse mâna și atinse părul umed, încins: Louise stătea 
încordată de parcă păzea un secret. Cu inima grea, știind ce-o 
să descopere, își lăsă degetele să alunece în jos până ce Îi 
atinse pleoapele. Plângea.  Adunându-și puterile ca s-o 
consoleze, se simţi cuprins de o imensă sfârșeală. 

— Draga mea, te iubesc. 

Așa începea întotdeauna. Consolarea, ca și actul sexual, 
ajunsese o rutină. 

— Știu, rosti ea, știu. 

Așa îi răspundea întotdeauna. Se învinui că e lipsit de inimă în 
clipa când îi trecu prin minte gândul că e ora două noaptea: asta 
putea să ţină ore întregi, și la șase începea ziua lui de muncă. li 
dădu la o parte părul de pe frunte și-i spuse: 

— O să înceapă curând sezonul ploilor. Atunci ai să te simţi 
mai bine. 

— Mă simt foarte bine, răspunse ea și începu să plângă cu 
sughiţuri. 

— Ce e, draga mea? Spune-mi. Înghiţi un nod. Spune-i lui Ticki 
al tău. 

Detesta acest nume pe care ea i-l dăduse, dar știa că produce 
întotdeauna efectul dorit. Louise exclamă: 

— Oh, Ticki, Ticki. Nu pot să mai îndur! 

— Am crezut că ai fost fericită astă seară. 

— Am fost - dar închipuie-ţi, să fiu fericită doar pentru că un 
funcţionar U.A.C. s-a purtat drăguţ cu mine. Ticki, ce au oamenii 
împotriva mea? 

— Nu fi prostuță, draga mea. Căldura asta e de vină: te face 
să-ți închipui diverse lucruri. Toată lumea te place. 

— Doar Wilson, repetă ea cu disperare și rușine, și începu din 
nou să plângă. 


— Wilson e un băiat foarte bun. 

— Nu vor să-l accepte la club. Abia a intrat, cu ajutorul 
dentistului. Or să râdă de el și de mine. Oh, Ticki, Ticki, te rog 
lasă-mă să plec de-aici și s-o iau de la început. 

— Sigur, dragă, sigur, îi răspunse privind ţintă prin plasa 
patului și pe fereastră, afară, la marea liniștită, întinsă, netedă. 
Și unde anume? 

— Aș putea pleca în Africa de sud și să aștept acolo până 
când o să capeţi concediu. Ticki, o să ieși la pensie nu peste 
mult timp. Am să aranjez un cămin pentru tine, Ticki. 

Se depărtă o clipă de ea dar apoi, ca să nu observe, îi luă 
repede mâna umedă și-i sărută palma. 

— O să coste imens, dragă. 

Gândul pensionării îl irita și-i încorda nervii: se ruga mereu să 
moară înainte de pensionare. Contractase asigurarea pe viaţă 
cu această speranţă: era plătibilă doar la moarte. Se gândi la un 
cămin, un cămin stabil: perdele vesele, rafturi pline de cărțile 
Louisei, o drăguță cameră de baie în faianţă, niciun birou, 
nicăieri - un cămin pentru doi până la moarte, nicio schimbare, 
de niciun fel, până la instaurarea eternității. 

— Ticki, nu mai pot să suport viaţa de aici. 

— Trebuie să fac niște socoteli, draga mea. 

— Ethel Maybury e în Africa de sud, și familia Collins. Avem 
prieteni în Africa de sud. 

— Viaţa e scumpă, acolo. 

— Ai putea să renunţi la o parte din ridicula aia de asigurare 
pe viaţă, Ticki. Și, Ticki, aici, fără mine, ai reuși să faci economii. 
Ai putea să iei masa la cantină și să te lipsești de bucătar. 

— Bucătarul nu mă costă mult. 

— Oricât de puţin tot contează, Ticki. 

— Ai să-mi lipsești, spuse el. 

— Nu, Ticki, n-o să-ţi lipsesc, îi răspunse, și-l uimi prin 
capacitatea ei, tristă, spasmodică de înţelegere. Și, în definitiv, 
continuă Louise, nu avem pentru cine să facem economii. 

Scobie îi vorbi cu blândeţe: 

— Am să încerc să găsesc o soluţie. Știi bine că dacă e posibil, 
fac orice pentru tine - orice. 

— Astea nu sunt doar cuvinte de consolare la ora două 
dimineaţa, Ticki, nu-i așa? O să faci ceva? 

— Da, dragă. Am să mă descurc cumva. 


Rămase uimit cât de repede adormi Louise: era ca un hamal 
obosit care scăpase de povară. Dormea dusă mai înainte ca el 
să-și fi terminat propoziţia, ţinându-l strâns de un deget, ca un 
copil, respirând la fel de ușor. Povara zăcea lângă el acum, se 
pregătea s-o ridice. 


CAPITOLUL DOI 
1 

De dimineaţă la ora opt, în drum spre chei, Scobie trecu pe la 
bancă. Biroul directorului era umbrit și răcoros; un pahar de apă 
cu gheaţă se afla pe un seif. 

Robinson era înalt, cu pieptul scobit, și ros de amărăciune 
pentru că fusese mutat din Nigeria. Zise: 

— Când o să se termine cu vremea asta blestemată? Ploile 
întârzie. 

— În Protectorat au început. 

— In Nigeria, continuă Robinson, știam totdeauna cum merg 
lucrurile. Cu ce îţi pot fi de folos, Scobie? 

— Te deranjează dacă stau jos? 

— Te rog. Eu unul nu mă așez niciodată până la ora zece. 
Statul în picioare reglementează digestia. Se vântură agitat prin 
birou, pe picioarele lui ca niște picioroange, sorbi o înghiţitură 
de apă rece cu un dezgust de parcă era doctorie. Pe birou, 
Scobie văzu o carte intitulată: Maladii ale căilor urinare, 
deschisă la o ilustrație în culori. Ce pot face pentru dumneata? 
repetă Robinson. 

— Să-mi dai două sute cincizeci de lire, răspunse Scobie, 
făcând o încercare nervoasă de a fi glumeţ. 

— Voi oamenii vă închipuiţi întotdeauna că la bancă se găsesc 
bani, glumi Robinson mecanic. Cât vrei de fapt? 

— O sută cincizeci. 

— Care e contul dumitale în momentul de față? 

— Cred că vreo treizeci de lire, la sfârșitul lunii. 

— Ar fi bine să verific. 

Chemă un funcţionar și, în timp ce așteptau, Robinson măsură 
mica încăpere - șase pași până la perete și iarăși stânga 
împrejur. 

— Din nou până acolo și înapoi de o sută șaptezeci și șase de 
ori, explică el, face o milă. Mă străduiesc să parcurg trei mile 
până la prânz. Asta îl menţine pe om sănătos. În Nigeria 
mergeam pe jos o milă și jumătate până la club pentru micul 
dejun și apoi o milă și jumătate înapoi la birou. Aici nu te poţi 
plimba nicăieri, constată el pivotând pe covor. Un funcţionar 
așeză o foaie de hârtie pe birou. Robinson o ridică atât de 


aproape de ochi de parcă ar fi vrut s-o miroasă. Două zeci și opt 
de lire, cincisprezece șilingi și șapte penny, citi el. 

— Vreau să-mi trimit soţia în Africa de sud. 

— Oh da. Da. 

— Poate, continuă Scobie, aș reuși s-o trimit chiar cu mai 
puţin. Deși nu cred. Să-i pot da cine știe cât din salariul meu. 

— Zău, nu prea văd cum. 

— M-am gândit că s-ar putea să obţin credit fără acoperire, 
spuse Scobie vag. O mulțime de oameni obţin, nu-i așa? Ştii, 
cred c-am luat un astfel de credit - doar vreo cincisprezece lire - 
o singură dată, pentru câteva săptămâni. Nu mi-a plăcut. Tot 
timpul am avut senzaţia că am o datorie personală față de 
directorul băncii. 

— Scobie, nenorocirea e c-am primit dispoziţie să fim foarte 
stricți cu aceste credite fără acoperire. Din pricina războiului, 
înţelegi. Există o acoperire dar pe care nimeni n-o mai poate 
oferi acum, viaţa. 

— Da, bineînțeles, înțeleg. Dar viața mea e în siguranţă și n- 
am de gând să mă mișc de aici. În ce mă privește, niciun pericol 
să fiu torpilat de vreun submarin. Și postul meu e sigur, 
Robinson, continuă Scobie cu aceeași zadarnică încercare de a 
părea degajat. 

— Comisarul se pensionează, nu? întrebă Robinson, ajungând 
la seiful din capătul încăperii și făcând stânga împrejur. 

— Da, dar eu nu. 

— Mă bucur să aud asta, Scobie. Au fost zvonuri... 

— Probabil că va trebui să ies la pensie într-o zi, dar până 
atunci mai e mult. Aș prefera să mor în cizmele mele. Dar, 
Robinson, există totuși polita mea de asigurare. Nu poate 
constitui o garanție? 

— Ştii c-ai lichidat una din asigurări acum trei ani? 

— Asta s-a întâmplat în anul când Louise a plecat în Anglia 
pentru o operație. 

— Nu cred că ratele achitate pentru celelalte două se ridică la 
cine știe cât, Scobie. 

— Dar sunt onorate în caz de deces, nu? 

— Numai dacă continui să achiţi ratele de asigurare. Ori n- 
avem nicio siguranţă, știi bine. 

— Desigur, aprobă Scobie. Înţeleg foarte bine. 


— Îmi pare rău, Scobie. Nu e nimic personal. E politica băncii. 
Dac-ai fi avut nevoie de cincizeci de lire, ţi le-aș fi împrumutat 
chiar eu. 

— Uită toată povestea, Robinson, nu e nimic important. Râse 
cu râsul lui stânjenit. Băieții de la Secretariat ar spune că pot să 
fac rost oricând de bani, luând mită. Cum se simte Molly? 

— Se simte foarte bine, mulțumesc. Aș vrea să mă simt și eu 
la fel. 

— Citești prea multe cărți de medicină, Robinson. 

— Omul trebuie să știe ce hibe are. Veniţi la club diseară? 

— Nu prea cred. Louise se simte cam obosită. Ştii cum e 
înaintea ploilor. Imi pare rău că te-am reţinut, Robinson. Trebuie 
s-o pornesc spre port. 

Plecă cu pas grăbit de la bancă, la vale, ţinând capul plecat. 
Se simțea de parcă ar fi fost surprins făcând o faptă josnică - 
ceruse bani și fusese refuzat. Louise merita mai mult de la el. 

Se părea că bărbăţia lui dăduse greș în vreun fel oarecare. 


2 

Druce pornise și el spre Esperança împreună cu echipa lui de 
oameni din Poliţia pentru Securitatea Teritorială. La pasarelă îi 
aștepta un steward care-i pofti în cabina căpitanului, la un 
pahar. Ofiţerul responsabil cu paza vasului se afla acolo, venit 
înaintea lor. Stabilirea unor relaţii de prietenie făcea parte din 
obișnuita rutină bilunară. Acceptând ospitalitatea căpitanului, 
încercau să neutralizeze hapul amar al percheziţiei; sub punte, 
echipa de percheziţie își îndeplinea imperturbabil misiunea fără 
prezenţa lor. În timp ce efectuau controlul pașapoartelor 
pasagerilor de la clasa întâi, cabinele acestora erau scotocite de 
o echipă a P.S.T.-ului. Alţii răscoleau prin cală - plictisitoarea și 
lipsita de speranţă îndeletnicire a cernerii orezului. Cum spusese 
Yusef: „Aţi găsit vreodată măcar un singur diamant cât de mic? 
Credeţi că o să găsiţi vreodată?” Peste câteva minute, după 
câteva pahare, când relaţiile vor fi devenit suficient de destinse, 
lui Scobie îi revenea neplăcuta sarcină de a percheziţiona chiar 
cabina căpitanului. Conversaţia greoaie, fragmentată, era 
întreţinută în special de locotenentul de marină. 

Căpitanul își șterse faţa gălbejită, grasă, și declară: 

— Bineînţeles, pentru englezi simt în inima mea o admiraţie 
profundă. 

— Știţi foarte bine că nouă nu ne place deloc să facem treaba 
asta, se justifică locotenentul. Mare ghinion să fii neutru. 

— Inima mea, continuă căpitanul portughez, e plină de 
admiraţie pentru marea voastră bătălie. Nu e loc pentru 
resentimente. Unii din concetățenii mei au resentimente. Eu de 
fel. 

Faţa îi șiroia de transpiraţie iar globurile ochilor erau 
congestionate. Omul continua să vorbească despre inima lui, 
dar lui Scobie i se părea că ar fi fost necesară o îndelungată și 
profundă operaţie chirurgicală pentru a o descoperi. 

— Foarte frumos din partea dumitale, spuse locotenentul. 
Apreciez atitudinea dumitale. 

— Încă un pahar de porto, domnilor? 

— N-am nimic împotrivă. Nu găsim ceva de felul ăsta pe țărm, 
știți. Și dumneata, Scobie? 

— Nu, mulțumesc. 

— Sper că nu veţi socoti necesar să ne ţineţi aici peste 
noapte, domnule maior Scobie? 


Scobie răspunse: 

— Nu cred că e posibil să plecaţi de aici înainte de mâine la 
prânz. 

— Vom face tot ce ne stă în putinţă, bineînţeles, interveni 
locotenentul. 

— Pe onoarea mea, domnilor, cu mâna pe inimă, nu veţi găsi 
niciun răufăcător printre pasagerii mei. Cât privește echipajul - îi 
cunosc pe toți. 

Druce replică: 

— E o formalitate, domnule căpitan, pe care trebuie s-o 
îndeplinim până la capăt. 

— Luaţi o ţigară de foi, spuse căpitanul. Aruncaţi ţigara aceea. 
lată o cutie cu specialități. 

Druce aprinse o ţigară de foi care începu să arunce scântei și 
să pocnească. Căpitanul chicoti: 

— Doar o glumă de a mea, domnilor. Cu totul inofensivă. 
Păstrez cutia pentru prieteni. Englezii au un minunat simţ al 
umorului. Știam că n-o să vă supăraţi. Un neamt, da, un englez, 
nu. E nostim, nu? 

— Foarte  nostim, făcu Druce acru, punând ţigara pe 
scrumiera pe care i-o întindea căpitanul. 

Scrumiera, probabil declanșată de un deget al căpitanului, se 
porni să ţiuie o scurtă melodie. Druce tresări iarăși: depășise 
data plecării în concediu și nu-l mai ţineau nervii. Căpitanul 
zâmbea și transpira. 

— Ceva elveţian, explică el. Un popor minunat. Neutri și ei. 

Unul dintre oamenii Poliţiei pentru Securitatea Teritorială intră 
și-i întinse lui Druce un bilet. Acesta i-l dădu și lui Scobie să-l 
citească: 

Un steward, cu preaviz de concediere afirmă că domnul 
căpitan are scrisori ascunse în camera lui de baie. 

Druce spuse: 

— Cred c-ar fi mai bine să mă duc să-i zoresc pe cei de jos. Nu 
vii, Evans? Multe mulțumiri pentru porto, căpitane. 

Scobie rămase singur cu căpitanul. Aceasta era partea 
misiunii care îi displăcea întotdeauna. Oamenii aceștia nu erau 
criminali: nu făceau altceva decât să încalce regulamentele 
impuse companiilor navale. Nu știai niciodată ce o să găsești la 
o percheziție. Dormitorul omului e o părticică din viaţa lui 
intimă. Scotocind sertarele, descopereai umilinţe: vicii mărunte 


ascunse ca o batistă murdară. Sub un teanc de lenjerie, puteai 
să dai peste o suferinţă pe care omul se străduia s-o uite. Scobie 
spuse blajin: 

— Mă tem, căpitane, că va trebui să mă uit prin cabină. Știi că 
e doar o formalitate. 

— Trebuie să vă faceţi datoria, domnule maior, replică 
portughezul. 

Scobie cercetă cabina repede și cu grijă pentru a păstra 
ordinea: nu deplasa niciun obiect fără să-l pună înapoi exact la 
locul lui: se comporta ca o gospodină ordonată. Căpitanul stătea 
cu spatele la Scobie, privind afară spre punte; de parcă ar fi 
preferat să nu-și stânjenească oaspetele în timpul neplăcutei lui 
sarcini. Scobie isprăvi, închizând o cutie cu scrisori din Franţa, și 
o puse cu grijă înapoi pe raftul de sus al dulăpiorului, împreună 
cu batistele, cravatele strident colorate și o bocceluţă cu batiste 
folosite. 

— Gata cu totul? întrebă politicos căpitanul, întorcând capul. 

— Ușa aceea, întrebă Scobie, unde duce? 

— Nu-i decât baia și W.C.-ul. 

— Cred c-ar trebui să arunc o privire. 

— Desigur, domnule maior, dar nu prea sunt acolo unghere 
unde să poţi ascunde ceva. 

— Dacă nu vă deranjează. 

— Bineînţeles că nu. Este datoria dumneavoastră. 

Camera de baie era goală și neînchipuit de murdară. Cada 
avea o dungă de săpun cenușiu uscat iar tălpile i se lipeau de 
plăcile pardoselii pline de zoaie. Problema era să găsească 
repede locul cu pricina. Nu putea întârzia acolo fără să se dea în 
vileag că primise informaţii speciale. Percheziţia trebuia să aibă 
întru totul aparența unei simple formalităţi - nici prea 
superficială, nici prea amănunţită. 

— Aici n-o să dureze prea mult, spuse Scobie prietenos, și 
prinse în oglinda de bărbierit imaginea feței grase, calme a 
căpitanului. 

Informaţia, desigur, putea fi lipsită de temei, strecurată de 
steward pur și simplu cu intenţia de a provoca necazuri. 

Scobie deschise dulăpiorul cu medicamente și cercetă repede 
conţinutul: deșurubă pasta de dinţi, deschise cutia aparatului de 
ras, își înfundă degetul în crema de ras. Nu se aștepta să 
găsească nimic acolo. Dar căutând, câștiga timp de gândire. 


Trecu apoi la instalaţie, dădu drumul apei să curgă, pipăi cu 
degetul fiecare robinet pe dinăuntru. Pardoseala îi reţinu 
atenţia: oare nu se putea ascunde ceva acolo? Hubloul: examină 
buloanele enorme și balansă rama încolo și încoace. De fiecare 
dată când se întorcea, întrezărea chipul căpitanului în oglindă, 
calm, răbdător, satisfăcut. li spunea de fiecare dată, „rece, 
rece”: ca într-un joc de copii. 

In sfârșit, closetul: ridică colacul de lemn: nimic nu fusese 
ascuns între porțelan și lemn. Apucă lanţul closetului și, în 
oglindă, înregistră pentru prima dată o tensiune: ochii căprui nu 
se mai uitau la el erau aţintiţi în altă direcție și urmând-o până 
la ţintă, Scobie descoperi propria sa mână strânsă în jurul 
lanţului. 

„Rezervorul e oare gol?” se întrebă, și trase. Apa se scurse 
gâlgâind și bubuind în ţevi. Se întoarse, și portughezul i se 
adresă cu o siguranţă pe care nu reuși s-o ascundă: 

— Vedeţi, domnule maior. 

Și chiar în clipa aceea Scobie văzu. „Încep să devin neglijent”, 
gândi el. Săltă capacul rezervorului. Prinsă de capac cu bandă 
adezivă, la adăpost de apă, era o scrisoare. 

Se uită la adresă - o Frau Groener în Friedrichstrasse, Leipzig. 
Scobie repetă: 

— Imi pare rău, căpitane, și pentru că nu primi răspuns, își 
ridică ochii și văzu lacrimi alunecând pe urmele lăsate de 
transpiraţie de-a lungul obrajilor grași și încinși. Va trebui s-o 
confisc, explică Scobie și să închei un raport... 

— Of, războiul ăsta, izbucni căpitanul, cât urăsc războiul ăsta! 

— Știţi, și noi avem motive să-l urâm, făcu Scobie. 

— Un om e compromis pentru că îi scrie fiicei lui. 

— Fiicei? 

— Da. Ea e Frau Groener. Deschideţi scrisoarea și citiţi-o. Vă 
veţi convinge. 

— Nu pot să fac așa ceva. E treaba cenzurii. De ce n-aţi 
așteptat să-i scrieţi după ce ajungeați la Lisabona, domnule 
căpitan? 

Omul se rezemase cu toată greutatea corpului de marginea 
căzii de parcă umerii lui n-ar mai fi putut suporta povara unui 
sac greu. Își tot ștergea ochii cu dosul palmei, ca un copil - un 
copil neatrăgător, grăsunul clasei. Împotriva celor chipeși și 
deștepţi și plini de succes se poate purta un război nemilos, dar 


nu și împotriva celor lipsiţi de farmec; în cazul acestora simţi 
parcă o piatră de moară care ţi-ar strivi pieptul. Scobie știa că ar 
fi trebuit să ia scrisoarea și să plece; compasiunea lui nu putea fi 
de niciun folos. 

Căpitanul se văita: 

— Dacă aţi avea o fiică, aţi înţelege. Nu aveţi copii, îl acuză el, 
de parcă sterilitatea era o crimă. 

— Nu. 

— E îngrijorată de soarta mea. Mă iubește, declară el, 
înălțându-și fața scăldată în lacrimi, simțind parcă nevoia să 
susțină neverosimila afirmaţie, mă iubește, repetă el jalnic. 

— Dar de ce să nu-i fi scris din Lisabona? repetă Scobie 
întrebarea. De ce să vă expuneți acestui risc? 

— Sunt singur. N-am soţie, spuse căpitanul. Nu poţi aștepta 
mereu să comunici cu cineva. Și la Lisabona - știți cum merg 
lucrurile, prieteni, băutură. Am și o femeiușcă acolo care e 
geloasă până și pe fata mea. Se iscă scandaluri, timpul trece. 
După o săptămână trebuie să pornesc din nou. Până la călătoria 
asta, a mers totul atât de ușor. 

Scobie îl credea. Povestea era îndeajuns de fără sens ca să 
poată fi adevărată. Chiar și în timp de război trebuie uneori să-ţi 
exersezi facultatea de a crede, dacă nu vrei să ţi se atrofieze. 
Zise: 

— Imi pare rău. Nu pot să fac absolut nimic. Poate că nu se va 
întâmpla nimic rău. 

— Autorităţile dumneavoastră, spuse căpitanul, mă vor trece 
pe lista neagră. Ştiţi ce înseamnă asta. Consulul nu va mai 
acorda liberă trecere nici unui vas avându-mă pe mine căpitan. 
O să mor de foame pe uscat. 

— Se pot întâmpla atâtea în chestiuni din astea, îl consolă 
Scobie. Dosarele se rătăcesc. S-ar putea să nu mai auzi 
niciodată de treaba asta. 

— O să mă rog, făcu omul fără urmă de speranță. 

— De ce nu? îl încurajă Scobie. 

— Pentru că sunteţi englez. Nu credeţi în rugăciuni. 

— Și eu sunt catolic, ca și dumneata, spuse Scobie. 

Fața grasă se ridică repede spre el. 

— Catolic? exclamă portughezul cu optimism. 

Pentru prima dată începu să pledeze. Era ca un om care 
întâlnește un compatriot pe un tărâm necunoscut. Începu să 


turuie despre fiica lui din Leipzig; scoase la vedere un portvizit 
ponosit și un instantaneu îngălbenit înfățișând o portugheză 
tânără și voinică, la fel de lipsită de farmec ca și el. Mica 
încăpere a băii era înăbușitor de încinsă și căpitanul repeta la 
nesfârșit: „O să mă înţelegeţi”. Descoperise dintr-o dată cât de 
multe aveau în comun: statuetele de ghips cu săbii împlântate 
în inimi sângerânde; vorbele șoptite în spatele perdelelor 
confesionalului; veșmintele sfinte și lichefierea sângelui, 
întunecoasele capele laterale și ceremonialul complicat și, 
undeva, în dosul tuturor acestora, credinţa în Dumnezeu. 

— Și la Lisabona, continuă căpitanul, femeia o să mă aștepte, 
o să mă ducă acasă, o să-mi ia pantalonii ca să nu mai pot ieși 
singur; în fiecare zi, băutură și certuri până ne vârâm în pat. Vă 
rog să mă înţelegeți. De la Lisabona nu-i pot scrie fiicei mele. Mă 
iubește așa de mult și așteaptă scrisoarea mea. Işi deplasă 
coapsa groasă pe marginea căzii și rosti: Câtă puritate în iubirea 
ei! 

Începu să plângă. Aveau în comun toată acea vastă regiune a 
căinţei și a năzuinţei. Înrudirea lor îi dădu curaj căpitanului să 
încerce dintr-un alt unghi. Spuse: 

— Sunt un om sărac, dar am destui bani de care mă pot 
lipsi... 

N-ar fi făcut niciodată tentativa de a mitui un englez: era cel 
mai sincer compliment pe care-l putea aduce religiei lor 
comune. 

— Regret, replică Scobie. 

— Am lire englezești. Am să vă dau douăzeci de lire 
englezești... cincizeci... Implora. O sută... asta-i tot ce-am 
economisit. 

— Nu pot face așa ceva, spuse Scobie. Vâri repede scrisoarea 
în buzunar și se îndepărtă. Când mai privi o dată înapoi din ușa 
cabinei, îl văzu pe căpitan dându-se cu capul de rezervor, cu 
lacrimi prinse în cutele obrajilor. Pe când cobora să se 
întâlnească cu Druce în salon, simţea piatra de moară strivindu-i 
pieptul. „Cât urăsc războiul ăsta” își spuse el, repetând vorbele 
rostite de căpitan. 


3 


Scrisoarea către fiica din Leipzig și un mic teanc de 
corespondenţă găsită în bucătărie constituia unicul rezultat al 
percheziţiei de opt ore efectuată de cincisprezece oameni. 
Putea fi socotită o zi normală. Când Scobie ajunse la poliţie, 
trecu să-l vadă pe comisarul șef, dar biroul acestuia era gol, așa 
că se așeză în propriul său birou, sub perechea de cătușe, și 
începu să-și scrie raportul, „S-a efectuat o percheziţie specială 
în cabine și prin lucrurile personale ale pasagerilor menţionaţi în 
telegramele dumneavoastră... fără niciun rezultat”. Scrisoarea 
către fiica din Leipzig se afla pe birou lângă el. Afară era 
întuneric. Duhoarea celulelor se strecura pe sub ușă, iar în biroul 
învecinat Fraser cânta pentru sine aceeași melodie pe care o 
cânta în fiecare seară de la ultimul său concediu încoace: 


Să nu ne pese, zău, de altceva nimic. 

Când amândoi petale de margaretă smulgând 
Ne privim ochi în ochi mereu întrebând 

Oare mă iubește, deloc sau un pic? 


Lui Scobie i se părea că viaţa e nemăsurat de lungă. De ce 
experiența la care e supus omul nu poate fi consumată în mai 
puţini ani? Oare n-ar fi posibil ca primul nostru mare păcat să fie 
comis la vârsta de șapte ani, să ne fi măcinat din dragoste sau 
ură la zece ani, să ne fi rugat pentru mântuire pe patul de 
moarte la cincisprezece ani? Scrise: 

Un steward care fusese concediat ca necorespunzător a 
raportat despre căpitan că ține corespondență ascunsă în 
camera de baie. Am efectuat percheziția și am găsit scrisoarea 
alăturată pe adresa: Frau Groener, din Leipzig ascunsă în 
capacul rezervorului de la closet. Ar fi indicat să se difuzeze 
instrucțiuni cu privire la acest sistem de ascunzătoare neiîntâlnit 
până acum de către secția noastră de poliție. Scrisoarea era 
prinsă cu bandă adezivă deasupra nivelului apei... 

Ședea privind ţintă foaia de hârtie, cu mintea tulburată de 
conflictul care de fapt se consumase cu câteva ore mai 
devreme, când Druce îl întrebase în salonul vasului: „Ai găsit 
ceva?” „iar el ridicase din umeri, gest pe care-l lăsase în seama 
lui Druce să-l interpreteze. Avusese oare intenţia ca gestul să 
semnifice: „Obișnuita corespondenţă personală pe care o găsim 


întotdeauna”. Druce îl luase drept „nu”. Scobie își duse mâna la 
frunte, scuturat de un frison, transpirația i se prelinse printre 
degete și se întrebă: „Sunt pe cale să fac o criză de malarie?” 
Poate din cauza puseului de febră i se părea că se află în pragul 
unei vieți noi. Un bărbat se poate simţi astfel înaintea unei 
cereri în căsătorie sau înaintea comiterii unei crime. 

Scobie luă scrisoarea și o deschise. Fapta era ireversibilă 
deoarece nimeni din oraș nu avea dreptul să deschidă 
corespondența clandestină. Dunga de clei a plicului putea 
ascunde o microfotografie. Chiar și cel mai simplu cod cifrat l-ar 
fi depășit. Cunoștinţele lui de limbă portugheză nu-i dădeau 
posibilitatea să înţeleagă mai mult decât un simplu text. Orice 
scrisoare găsită - fie ea oricât de evident inofensivă - trebuia 
expediată nedeschisă la cenzura din Londra. Scobie, împotriva 
celor mai stricte ordine, asculta propriul său raționament 
imperfect. Işi spuse: „Dacă scrisoarea pare suspectă, am să 
trimit raportul. Pot justifica ruperea plicului. Căpitanul a insistat 
să deschidă scrisoarea ca să-mi arate conţinutul”. Dar dacă 
consemna așa ceva în raport, înrăutățea pe nedrept situaţia 
căpitanului care, într-adevăr, n-ar fi putut găsi o cale mai sigură 
pentru a distruge o eventuală microfotografie. Trebuie să existe 
vreo minciună care să poată fi ticluită, gândi Scobie, dar nu era 
obișnuit cu minciunile. Cu scrisoarea în mână, ţinută cu grijă 
deasupra colii de sugativă albă, astfel încât să poată observa 
orice ar fi căzut dintre foi, luă hotărârea de a scrie un raport 
complet referitor la toate împrejurările, inclusiv propria sa faptă. 

„Scumpa mea micuță  mâncătoare de bani, începea 
scrisoarea, tatăl tău care te iubește mai mult ca orice pe lume, o 
să se străduiască să-ți trimită ceva mai mult de data aceasta. 
Micuța mea mâncătoare de bani, de-aș putea măcar să-ți simt 
vârful degetelor mângâindu-mi obrazul. Cum se poate ca un 
tată, greoi și burduhănos ca mine, să aibă o fiică așa de gingașă 
și frumoasă. Acum, micuța mea mâncătoare de bani, am să-ți 
povestesc tot ce s-a întâmplat cu mine. Am plecat din Lobito 
acum o săptămână după numai patru zile de stat în port. Am 
petrecut o noapte cu Senor Aranjuez și am băut mai mult vin 
decât ar fi trebuit, dar i-am vorbit numai despre tine. Am fost 
cuminte tot timpul cât am stat ancorati în port pentru că așa îi 
promisesem micutei mele mâncătoare de bani și m-am spovedit 
și m-am împărtăşit, așa încât dacă mi s-ar întâmpla ceva în 


drum spre Lisabona - fiindcă nu poti ști niciodată în vremurile 
astea îngrozitoare - să nu-mi fie dat să trăiesc în eternitate 
departe de micuța mea. De când am plecat din Lobito am avut 
vreme bună. Nici chiar pasagerii nu au rău de mare. Mâine 
seară, pentru că Africa va rămâne în sfârșit în urma noastră, 
vom organiza un concert pe vas și eu o să cânt la fluierul meu. 
Tot timpul cât am să cânt, am să-mi amintesc de zilele când 
micuța mea mâncătoare de bani ședea pe genunchii mei și mă 
asculta. Draga mea, îmbătrânesc și după fiecare călătorie sunt 
și mai gras: nu sunt un om bun și uneori mă tem că sufletul 
meu, în toată grămada asta de carne, nu e mai mare decât un 
bob de mazăre. Nu știi cât de ușor e pentru un om ca mine să 
comită neiertatul act de disperare. Dar atunci mă gândesc la 
fiica mea. A existat cândva ceva destul de bun în mine ca să te 
pot crea. O soție împărtășește prea mult din păcatul unui bărbat 
pentru ca iubirea să-i fie desăvârșită. Dar o fiică îl poate salva în 
cele din urmă. Roagă-te pentru mine, micuta mea. Tatăl tău 
care te iubește mai mult decât viața.” 

Mais que a vida. Scobie nu se îndoi câtuși de puţin de 
sinceritatea acestei scrisori. Nu fusese scrisă pentru a ascunde 
vreo fotografie a sistemelor de apărare de la Cape Town și nici 
vreun raport microfotografic asupra mișcărilor de trupe la 
Durban. Ar fi trebuit, Scobie o știa bine, ca scrisoarea să fie 
supusă la testul cernelii simpatice, examinată la microscop, iar 
căptușeala interioară a plicului desfăcută și scotocită. Nimic nu 
trebuia neglijat când era vorba de o scrisoare clandestină. Dar 
Scobie simțea că trebuie să se supună propriei sale convingeri. 
Rupse scrisoarea și, odată cu ea, propriul său raport și duse 
bucățelele afară la crematoriul din curte - o canistră cu benzină 
așezată pe două cărămizi având laturile găurite pentru a 
produce tiraj. In timp ce aprindea un chibrit ca să dea foc 
hărtiilor, Fraser apăru și el în curte. „Să nu ne pese, zău, de 
altceva nimic”. În vârful grămăjoarei de bucățele de hârtie se 
afla, fără putinţă de confuzie, o jumătate de plic străin: se putea 
chiar citi o parte din adresă - Friedrichstrasse. La iuțeală, Scobie 
apropie chibritul de bucăţica de hârtie din vârf în timp ce Fraser 
traversa curtea cu un pas tineresc, de-a dreptul insuportabil. 
Fâșia se înălță în flăcări și, în arșița vâlvătăii, o altă bucăţică se 
descolăci dând la iveală numele de „Groener”. Fraser i se 
adresă pe un ton plin de voioșie: 


— Ardeţi dovada? și se uită la bidon. 

Numele se înnegrise; categoric, Fraser n-ar fi putut vedea 
nimic acolo - afară de un triunghi din plicul cafeniu care lui 
Scobie i se părea vizibil străin. Îl distruse strivindu-l cu un 
beţigaș și-și ridică privirea spre Fraser să vadă dacă poate 
sesiza pe chipul acestuia uimire sau bănuială. Nu era nimic de 
văzut pe faţa lipsită de orice expresie, goală ca un avizier școlar 
în timpul vacantei. Doar palpitaţiile propriei sale inimi îi spuneau 
că e vinovat - că se alăturase categoriei ofițerilor de poliţie 
corupți - Bailey care avea bani depuși în siguranţă la o bancă 
dintr-alt oraș, Crayshaw la care fuseseră găsite diamante, 
Boyston împotriva căruia nu se dovedise nimic precis dar care 
fusese declarat inapt pentru serviciu. Pe ei îi corupsese banul, 
iar el fusese corupt de sentimente. Dintre cele două mobiluri, 
sentimentul era mai periculos pentru că nu-i puteai stabili 
prețul. Se poate conta pe un om receptiv la mită, deoarece 
devine sensibil doar de la o anumită sumă în sus, dar 
sentimentul poate să se declanșeze în inima omului la simplul 
auz al unui nume, la vederea unei fotografii, chiar la amintirea 
unui miros. 

— Ce fel de zi a fost azi, domnule? întrebă Fraser, cu ochii 
țintă la grămăjoara de cenușă. Poate gândea că era ziua când 
trebuia să fi fost el de serviciu. 

— O zi ca toate celelalte, răspunse Scobie. 

— Ce-a fost cu căpitanul? întrebă Fraser privind bidonul cu 
benzină și pornind să fredoneze din nou melodia lui monotonă. 

— Căpitanul? se miră Scobie. 

— Oh, Druce mi-a povestit că l-a denunţat cineva. 

— Obișnuita poveste, replică Scobie. Un steward concediat și 
deci ranchiunos. Nu ţi-a spus Druce că n-am găsit nimic? 

— Nu, răspunse Fraser, nu părea să fie sigur. Noapte bună, 
domnule. Trebuie să mă grăbesc la popotă. 

— Thimblerigg e de serviciu? 

— Da, domnule. 

Scobie îl urmări cu ochii pe când se îndepărta. Spatele lui 
Fraser era tot atât de inexpresiv ca și faţa: nu se putea citi 
nimic. Scobie se gândi că a fost un prost. Un mare prost. Avea 
îndatoriri faţă de Louise, nu faţă de un căpitan portughez gras și 
sentimental, care încălcase regulamentul companiei sale de 
transport maritim din dragoste pentru fiica sa deopotrivă de 


neatrăgătoare. Acesta fusese punctul critic, fiica. Și acum, își 
spuse Scobie, trebuie să mă întorc acasă: am să bag mașina în 
garaj, iar Ali o să-mi iasă înainte cu lanterna ca să-mi lumineze 
calea până la ușă. Pe Louise o s-o găsesc stând în curent ca să-i 
fie mai răcoare și pe faţa ei o să citesc tot ce a gândit întreaga 
zi. Ea desigur a sperat tot timpul că s-a aranjat, că am să-i spun: 
„Te-am înscris pe listă la agenţie pentru Africa de sud”, dar 
totodată i-a fost și teamă că nouă nu ni se poate întâmpla ceva 
atât de minunat. Va aștepta să deschid eu vorba iar eu o să 
încerc să discut despre orice pe lume doar ca să întârzii apariţia 
nefericirii pe chipul ei (și care o să aștepte la colţurile gurii, gata 
să pună stăpânire pe toată faţa). Ştia exact cum se vor 
desfășura lucrurile: scena se repetase de prea multe ori până 
acum. Întorcându-se în birou, încuindu-și sertarul, coborând spre 
mașină, Scobie repetă fiecare cuvânt. Se vorbește despre 
curajul condamnaților în drum spre locul de execuție: uneori e 
nevoie de tot atâta curaj pentru a te apropia cu orice fel de 
mesaj de nefericirea obișnuită a altei persoane. Uită de Fraser; 
uită de toate, în afară de scena ce-l aștepta: am să intru și am 
să spun: „Bună seara, iubito”, și ea o să răspundă: „Bună seara, 
dragul meu. Cum ţi-a mers pe ziua de azi?” Și eu am să vorbesc, 
și iar am să vorbesc, dar tot timpul o să știu că mă apropii de 
clipa când voi fi nevoit să întreb: „Dar tu, draga mea?” și voi 
lăsa drum liber nefericirii ei. 


4 

— Dar tu, draga mea? 

Scobie se întoarse repede cu spatele spre ea și începu să 
amestece încă două ginuri roz. Exista o înţelegere tacită între ei, 
anume că „băutura ajută”; devenind tot mai nefericit după 
fiecare pahar, așteptai, plin de speranţă, clipa alinării. 

— Chiar vrei să știi ce-am făcut eu? 

— Bineînţeles că vreau, draga mea. Cum ţi-a mers azi? 

— Ticki, de ce ești laș? De ce nu-mi spui că n-ai făcut nimic? 

— N-am făcut nimic? 

— Ştii la ce mă refer - la călătorie. De când ai venit îmi tot 
vorbeşti despre Esperança. O dată la două săptămâni intră în 
port câte un vapor portughez. Și nu vorbești atâta de fiecare 
dată. Ticki, nu sunt copil. De ce nu-mi spui fără înconjur: „nu 
poţi pleca”? 

Scobie se uită zâmbind jalnic la pahar, învârtindu-l și 
răsucindu-l în cerc pentru ca pudra de angostura? să se prindă 
pe buza paharului. Zise: 

— Fiindcă n-ar fi adevărat. Am să găsesc eu o cale. Recurse în 
silă la numele pe care îl detesta. Dacă și așa dădea greș, 
nefericirea se va adânci și va dăinui în tot cursul scurtei nopţi de 
care avea atâta nevoie pentru somn. Ai încredere în Ticki, rosti. 

Din cauza așteptării încordate, avea senzația că i se întinde o 
venă în creier. „Dacă aș putea măcar amâna nefericirea până se 
face ziuă”, gândi el. Nefericirea e mai cumplită pe întuneric: nu 
ai nimic la ce să priveşti în afară de perdelele verzi pentru 
camuflaj, mobilierul-proprietatea statului, furnicile zburătoare 
fărâmiţându-și aripile deasupra mesei; la vreo sută de yarzi mai 
încolo câinii corciţi ai creolilor schelălăiau și urlau. 

— Uită-te la prăpăditul ăla mic, zise Scobie, arătând cu 
degetul la șopârla de casă care apărea întotdeauna pe perete 
cam la ora aceea, pentru a vâna fluturi de noapte și gândaci. 
Continuă: Abia aseară ne-a venit ideea. Lucrurile astea cer timp 
pentru a fi aranjate. Căi și mijloace, căi și mijloace, rosti el cu 
umor forțat. 

— Ai fost la bancă? 

— Da, recunoscu el. 


2 Pom din America de Sud cu scoarță aromată, amăruie, folosită 
la băuturi și medicamente. 


— Și n-ai putut obţine banii? 

— Nu. N-am putut rezolva chestiunea. Mai vrei un gin cu 
bitter, draga mea? 

Louise îi întinse paharul plângând înăbușit; faţa i se înroșea 
când plângea - arăta cu zece ani mai bătrână, o femeie între 
două vârste, părăsită - era ca răsuflarea îngrozitoare a viitorului 
în obrazul lui. Se lăsă într-un genunchi alături de ea și îi apropie 
de buze paharul cu ginul roz de parcă ar fi fost o doctorie. 

— Draga mea, îi spuse. Am să găsesc eu o cale. la o 
înghiţitură. 

— Ticki, nu mai pot suporta locul ăsta! Știu c-am mai spus-o și 
altă dată, dar acum chiar așa e. Am să înnebunesc. Ticki, sunt 
atât de singură! N-am niciun prieten. 

— Hai să-l invităm pe Wilson mâine la noi. 

— Ticki, pentru Dumnezeu, nu-mi tot pomeni de Wilson. Te 
rog, te rog fă ceva. 

— Sigur că voi face. Ai doar niţică răbdare, dragă. Lucrurile 
astea cer timp. 

— Ce-ai de gând să faci, Ticki? 

— Sunt plin de idei, iubito, răspunse el istovit. (Ce zi grea 
avusese!). Lasă-le doar să se mai coacă un pic. 

— Spune-mi una din ideile astea, doar una. 

Ochii lui urmăriră șopârla cum se năpustea asupra prăzii; apoi 
pescui o aripă de furnică din paharul său de gin și mai sorbi o 
dată. Işi spuse: „Intr-adevăr am fost un mare nătărău că n-am 
acceptat cele o sută de lire. Am distrus scrisoarea pe gratis. Mi- 
am asumat riscul. Aș fi putut măcar...” Louise spuse: 

— Nu mă iubești. O știu de ani de zile. 

Vorbea calm. Scobie cunoștea acest calm - însemna că 
atinseseră punctul culminant al furtunii: întotdeauna în această 
zonă, cam la aceeași oră, începeau să-și spună unul altuia 
adevărul. „Adevărul, reflectă Scobie, n-a adus niciodată un folos 
real vreunei fiinţe omenești - este un simbol de care se ocupă 
matematicienii și filosofii. În relaţiile dintre oameni bunătatea și 
minciuna valorează cât o mie de adevăruri” '. Se vâra mereu în 
ceea ce știa de fiecare dată că e o luptă zadarnică de evitare a 
minciunilor. 

— Nu fi absurdă, draga mea. Pe cine-ţi închipui că iubesc dacă 
nu pe tine? 

— Nu iubești pe nimeni. 


— Oare din cauza asta mă port cu tine atât de urât? 

Încercă să dea o notă glumeaţă spuselor lui, dar sunetul lor îi 
reveni dogit în auz. 

— Asta e conștiința ta, remarcă ea, simţul datoriei. N-ai iubit 
pe nimeni de când a murit Catherine. 

— În afară de mine, bineînțeles. Întotdeauna îmi spui că mă 
iubesc pe mine însumi. 

— Nu, nu cred că te iubești. 

Scobie se apăra eschivând. Aflat în centrul ciclonului, nu avea 
forța necesară de a oferi minciuna care să aducă alinare. 

— Tot timpul încerc să te fac fericită. Îmi dau multă osteneală 
pentru asta. 

— Ticki, nu vrei nici măcar să spui că mă iubeşti. Haide. 
Spune măcar o singură dată. 

O cercetă cu amărăciune peste marginea paharului cu gin roz: 
era dovada vie a eșecului său, cu tenul cam gălbejit din cauza 
atebrinei, și ochii injectaţi din cauza lacrimilor. Niciun om nu 
poate garanta dragoste pe vecie, dar el jurase în sinea lui, cu 
paisprezece ani în urmă, la Ealing, în timpul acelei oribile mici 
ceremonii elegante printre dantele și lumânări, că va avea cel 
puţin grijă ca ea să fie mereu fericită. 

— Ticki, nu am nimic pe lumea asta în afară de tine, iar tu ai 
aproape totul. 

Șopârla ţâșni de-a curmezișul peretelui apoi din nou se 
imobiliză, cu aripile unui fluture de noapte între maxilarele ei de 
mic crocodil. Furnicile zburătoare se izbeau de globul lămpii cu 
lovituri ușoare, amortizate. 

— Și totuși vrei să pleci departe de mine, constată el. 

— Da, replică ea, știu că nici tu nu ești fericit. Fără mine o să 
ai liniște. 

Asta era ceea ce uita întotdeauna să ia în seamă - acuitatea 
observaţiei ei. El avea aproape totul și nu-i lipsea decât liniștea. 
Totul, însemna munca, precizia rutinei zilnice în micul său birou 
gol, succesiunea anotimpurilor într-un ţinut pe care-l iubea. Cât 
de des fusese căinat pentru austeritatea muncii lui, lipsită de 
satisfacţii. Dar Louise îl cunoștea mai bine. Dacă ar fi fost din 
nou tânăr, tot viaţa asta și-ar fi ales-o - numai că atunci n-ar 
mai fi dorit s-o împartă cu o altă persoană - șobolanul pe 
marginea căzii, șopârla pe perete, uraganul deschizând larg 


ferestrele la ora unu dimineaţa, iar la asfinţit, ultima geană de 
lumină trandafirie pe drumurile de laterit. 

— Vorbești prostii, dragă, zise el, și execută gesturile 
automate pentru a-și pregăti încă un gin cu bitter. 

Din nou vena din capul său zvâcni; nefericirea se declanșase 
cu obișnuitele ei faze inevitabile - întâi amărăciunea Louisei și 
încercările lui disperate de a lăsa totul nerostit; apoi din nou 
Louise, expunând calmă adevăruri care mai bine ar fi fost 
înecate în minciuni, iar în final, el, pierzându-și controlul - 
azvârlindu-i înapoi adevăruri de parcă i-ar fi fost cel puţin 
dușmancă. Din clipa când se lăsă antrenat în această ultimă 
fază, ţipând brusc și sincer la ea, în timp ce angostura îi tremura 
în mână: „Tu nu-mi poţi da liniște”, știa că va urma împăcarea și 
apoi din nou minciunile convenționale până la următoarea 
scenă. 

— Asta și spun, făcu ea; dacă plec o să-ți ai liniștea ta mult 
dorită. 

— N-ai nici cea mai vagă idee, o acuză el, de ce înseamnă 
liniște. 

S-ar fi zis că Louise vorbise disprețuitor despre o femeie pe 
care el o iubea. Fiindcă visa la liniște zi și noapte. O dată, în 
somn, liniștea îi apăruse ca umărul imens, strălucitor, al lunii, 
înălțându-se la fereastra lui asemeni unui distrugător iceberg 
polar, cu o clipă înainte de a se izbi de pământ; în timpul zilei 
încerca să-și petreacă câteva clipe în tovărășia ei, ghemuit sub 
cătușele pe cale să ruginească, încuiat cu cheia în biroul lui și 
citind rapoartele de la unităţile în subordine. Liniștea i se părea 
cuvântul cel mai frumos din limbă: „Vă dăruiesc vouă liniștea 
mea, vă las vouă liniștea mea; O, Miel al Domnului, tu care iei 
asupra ta păcatele lumii, dăruiește-ne nouă liniștea ta”. La 
liturghie își apăsa ochii cu degetele ca să-și reţină lacrimile. 

Louise rosti cu tonul tandru de odinioară: 

— Bietul de tine, ai dori să fiu și eu moartă ca sărmana 
Catherine. Vrei să fii singur. 

Scobie replică cu încăpățânare: 

— Vreau să fii fericită. 

Louise vorbi cu oboseală în glas: 

— Spune-mi doar că mă iubești. Asta ajută un pic. 


Sfârșiseră iarăși, ieșiseră din scenă. Scobie reflectă, cu sânge 
rece și stăpânit, că de data asta n-a fost chiar așa de rău; „vom 
reuși să dormim la noapte”. Spuse cu glas tare: 

— Sigur că te iubesc, scumpa mea. Și-am să-ţi aranjez și 
călătoria. Ai să vezi. 

Oricum i-ar fi făcut promisiunea, chiar dacă ar fi prevăzut ce 
avea să urmeze. Fusese întotdeauna gata să-și asume 
răspunderea faptelor sale, după cum fusese întotdeauna pe 
jumătate conștient, încă din clipa acelui cumplit legământ 
secret, când jurase că o va face pe Louise fericită, până unde ar 
putea să-l împingă această ultimă promisiune a lui. Deznădejdea 
este preţul pe care-l plătim pentru ţelurile imposibile pe care ni 
le impunem. Este, ni se spune, păcatul de neiertat, dar este un 
păcat pe care cei corupți sau răi nu-l comit niciodată. Ei au 
mereu speranțe. Nu ajung niciodată la punctul zero unde ar 
putea cunoaște înfrângerea totală. Numai omul bine intenţionat 
poartă mereu în sufletul lui această predispoziţie pentru osânda 
veșnică. 


PARTEA A DOUA 
CAPITOLUL INTAI 
1 

POSOMORÂT, WILSON stătea în picioare lângă patul său din 
hotelul Bedford, contemplându-și brâul încolăcit ca un șarpe 
furios; mica încăpere era încinsă din pricina conflictului dintre ei. 
Prin perete îl auzea pe Harris spălându-și dinţii pentru a cincea 
oară în ziua aceea. Harris credea în igiena dentară. „Numai 
spălatul pe dinţi înainte și după fiecare masă m-a menţinut în 
formă în clima asta afurisită”, obișnuia el să spună, înălțându-și 
fața palidă, suptă, deasupra câte unui pahar cu suc de 
portocale. Acum făcea gargară: suna ca un gâlgâit pe ţeavă. 

Wilson se așeză pe marginea patului și-și trase sufletul. 
Lăsase ușa deschisă pentru ca să intre un pic de răcoare și 
putea să vadă până în baie la capătul coridorului. Indianul cu 
turban ședea pe marginea căzii, complet îmbrăcat. Îi răspunse 
lui Wilson cu o privire fixă, de nepătruns, și se înclină. 

— Doar o clipă domnule, strigă el. Dac-aţi binevoi să intraţi un 
pic aici... 

Wilson trânti furios ușa. Apoi mai făcu o încercare cu brâul. 
Văzuse odată un film - să fi fost Lăncierul/ din Bengal? - în care 
acest soi de brâu era încântător de supus. Un băștinaș ţinea 
brâul făcut sul iar un ofițer imaculat se răsucea ca un titirez, așa 
încât brâul îl încingea perfect, fără o cută. Un alt servitor stătea 
în preajmă, cu băuturi la gheață, și un evantai mare se legăna în 
dreptul unei uși în planul doi. După toate aparențele, în India se 
descurcau mai bine în aceste situații. Totuși, cu un ultim efort, 
Wilson izbuti în sfârșit să-și înfășoare afurisitul de brâu în jurul 
mijlocului. Era prea strâns și făcea niște cute inestetice, iar 
capătul care trebuia vârât înăuntru venea prea în faţă, așa încât 
jacheta nu-l putea ascunde. Își contemplă melancolic imaginea 
în ceea ce rămăsese din oglindă. Cineva ciocăni ușor în ușă. 

— Cine e? urlă Wilson, închipuindu-și o clipă că indianul 
avusese neobrăzarea să insiste... dar când ușa se deschise era 
doar Harris; indianul stătea tot pe marginea căzii din baia aflată 
în capătul coridorului, agitându-și scrisorile de recomandație. 

— leşi în oraș, bătrâne? întrebă Harris, dezamăgit. 

— Da. 


— Toată lumea pare să iasă în seara asta. O să am toată 
masa la dispoziţie. Adăugă sumbru: Pe deasupra mai e și seara 
când se servește curry. 

— Așa e. Regret că pierd ocazia. 

— Tu bătrâne, n-ai avut parte de curry timp de doi ani, în 
fiecare joi seara. Se uită la brâul lui Wilson. Nu vine cum trebuie, 
bătrâne. 

— Știu că nu. Dar nu m-am priceput mai bine. 

— Eu nu port niciodată brâu. E la mintea cocoșului că nu e 
indicat pentru stomac. Se zice că absoarbe transpiraţia, dar eu, 
bătrâne, nu transpir în locul ăla. Aș prefera să port bretele, 
numai că elasticul se distruge, așa că mă mulţumesc cu o curea 
de piele. Nu sunt snob. Unde iei masa de seară, bătrâne? 

— La Tallit. 

— Cum l-ai cunoscut? 

— A venit ieri la birou să-și achite nota și m-a invitat la masă. 

— Nu ești obligat să te pui la ţinută pentru un sirian, bătrâne. 
Scoate toate astea de pe tine. 

— Ești sigur? 

— Bineînţeles că sunt. N-ar fi de loc nimerit. Complet greșit. 
Adăugă: O să-ţi ofere o masă bună, dar fii atent cu dulciurile. 
Prețul vieții e o veșnică vigilenţă. Mă întreb ce vrea de la tine. 

Wilson începu să se dezbrace, în timp ce Harris vorbea. Se 
pricepea de minune să asculte. Mintea lui era ca o sită prin care, 
în tot timpul zilei, se cerneau toate nimicurile. Şezând pe pat 
doar cu indispensabilii pe el, îl auzi pe Harris spunând: 

— Trebuie să ai grijă cu peștele, eu nu mă ating niciodată de 
pește - dar cuvintele nu-i lăsară nicio impresie. 

Trăgându-și pantalonii albi de dril peste genunchii fără fir de 
păr, Wilson își spuse: 


Din vreo vină ce-a comis 
bietul spirit stă închis 
într-un trup ca un sicriu 


Stomacul îi ghiorţăia și se frământa ca întotdeauna cu puţin 
înaintea orei de masă. 


Și nu cutează a râvni 
Pentru-ce-ndură, altă pâine, 


Decât un zâmbet azi, un cântec mâine. 


Wilson se privi lung în oglindă și-și trecu degetele peste pielea 
netedă, prea netedă. Chipul din oglindă îi întoarse privirea, 
trandafiriu și sănătos, bucălat și fără speranţă. Harris continua 
să sporovăiască încântat: 

— l-am spus odată lui Scobie... și imediat cocoloșul de cuvinte 
se opri în sita lui Wilson, care reflectă cu glas tare: 

— Mă întreb cum de-a ajuns să se însoare cu ea. 

— Asta ne întrebăm cu toţii, bătrâne. Scobie e un om de 
ispravă. 

— E prea bună pentru el. 

— Cine, Louise? exclamă Harris. 

— Sigur. Cine altcineva? 

— Gusturile nu se discută. Intră în joc, bătrâne, și succes. 

— Trebuie să plec. 

— Fii atent cu dulciurile. Harris continuă cu o mică izbucnire 
de energie. Numai Dumnezeu știe că n-aș avea nimic împotrivă 
să fiu atent la orice altceva decât la curry-ul de joi seara. E joi 
azi, nu? 

— Da. 

Pășiră pe coridor chiar în centrul privirii indianului. 

Mai devreme sau mai târziu, va trebui să-l lași să-ţi ghicească, 
spuse Harris. Le ghicește tuturor până la urmă. N-o să ai liniște 
până n-o să-ţi ghicească. 

— Nu cred în ghicit, minţi Wilson. 

— Nici eu, dar e destul de priceput. Mi-a ghicit în prima 
săptămână când am venit aici. Mi-a spus c-o să rămân mai bine 
de doi ani și jumătate. Pe-atunci eram convins c-o să am 
concediu după optsprezece luni. Acum sunt lămurit. Din baie, 
indianul îi urmărea triumfător. Zise: 

— Am o scrisoare de la directorul departamentului agriculturii. 
Și una de la D.C. Parkes. 

— Bine, bine, făcu Wilson. Ghicește-mi, dar repede. 

— Eu mai bine o iau din loc, bătrâne. Înainte să înceapă 
revelațiile. 

— Nu mi-e teamă, declară Wilson. 

— Vă rog să luaţi loc pe cadă, domnule, îl invită curtenitor 
indianul și luă mâna lui Wilson într-a sa. Este o mână foarte 
interesantă, declară el neconvins, cântărind-o în sus și-n jos. 


— Care e tariful dumitale? 

— După rang, domnule. Unuia ca dumneavoastră, domnule, 
ar trebui să-i iau zece șilingi. 

— Cam piperat. 

— Funcţionarilor mărunți le iau cinci șilingi. 

— Eu sunt din categoria celor de cinci șilingi, hotărî Wilson. 

— Oh, nu, domnule, directorul departamentului agriculturii 
mi-a dat o liră. 

— Eu sunt doar contabil. 

— Fie cum spuneţi dumneavoastră, domnule. A.D.C.-ul și 
maiorul Scobie mi-au dat câte zece șilingi. 

— Bine, făcu Wilson. Poftim zece monede. Dă-i drumul. 

— Sunteţi aici doar de-o săptămână, două, începu indianul. 
Uneori noaptea, sunteţi agitat. Consideraţi că nu faceţi destule 
progrese. 

— În ce privinţă? întrebă Harris rezemat în pragul ușii. 

— Sunteţi foarte ambițios. Sunteţi un visător. Citiţi multă 
poezie. 

Harris pufni în râs, iar Wilson, ridicându-și ochii de la degetul 
care-i urmărea liniile din palmă, îl scrută neliniștit pe ghicitor. 

Indianul își văzu mai departe de treabă, impasibil. Turbanul lui 
aplecat sub nasul lui Wilson, duhnea a mâncare stătută - 
probabil că în cutele lui, indianul ascundea resturi de prin 
cămară. Zise: 

— Sunteţi un om ascuns. Nu le destăinuiţi prietenilor despre 
pasiunea pentru poezie - cu excepţia unei singure persoane. 
Una singură, repetă el. Sunteţi foarte timid. Ar trebui să prindeţi 
curaj. Linia succesului e bine marcată. 

— Intră în joc, bătrâne, și succes, repetă Harris. 

Bineînţeles, toată povestea semăna cu teoria lui Coue: dacă 
crezi destul de tare în ceva, atunci o să se împlinească. Sfiala va 
fi învinsă și o greșeală în decodarea unui text cifrat nu va fi 
observată. 

— Nu mi-ai ghicit de zece șilingi, declară Wilson. Asta-i ghicit 
de cinci șilingi. Spune-mi ceva precis, ceva ce-o să se întâmple. 
Incercă să-și găsească o poziţie mai comodă pe muchea tăioasă 
a căzii și urmări cu ochii un gândac de bucătărie, ca o bășică 
mare cu sânge, lipit de perete. Indianul se aplecă deasupra 
celor două mâini ale lui Wilson și spuse: 


— Văd succes mare. Guvernul va fi foarte mulțumit de 
dumneavoastră. 

Harris explică: 

— Ilpense? că ești un bureaucrat?. 

— De ce să fie guvernul mulțumit de mine? întrebă Wilson. 

— O să-l prindeţi pe omul dumneavoastră. 

— Ah, făcu Harris, își închipuie că ești noul poliţist. 

— Așa s-ar părea, replică Wilson. N-are rost să mai pierd 
vremea. 

— Și viața dumneavoastră particulară, va fi și ea un mare 
succes. O s-o câștigați pe aleasa inimii dumneavoastră. Veţi 
pleca de aici cu vaporul. Totul o să fie bine. Pentru 
dumneavoastră, adăugă el. 

— Un adevărat ghicit de zece șilingi. 

— Noapte bună, spuse Wilson. N-am să-ţi dau o scrisoare de 
recomandare pentru asta. Se ridică de pe cadă și gândacul țâșni 
într-o ascunzătoare. 

— Nu pot să suport gângăniile astea, zise Wilson, 
strecurându-se scârbit pe ușă. leși pe coridor și repetă: Noapte 
bună. 

— Nici eu n-am putut, la început când am venit aici, bătrâne. 
Dar am inventat un sistem. Vino puţin la mine în cameră și-am 
să-ţi arăt. 

— Ar cam trebui să plec. 

— Nimeni n-o să vină punctual la Tallit. Harris deschise ușa 
camerei sale, iar Wilson își întoarse privirea oarecum jenat, în 
clipa când văzu dezordinea dinăuntru. Dacă ar fi fost camera lui, 
nu s-ar fi expus niciodată chiar așa - paharul de dinţi murdar, 
prosopul trântit pe pat. 

— Uite-aici, bătrâne. 

Ușurat, Wilson își pironi privirea la niște semne făcute cu 
creionul pe perete: litera H și sub ea un șir de cifre în dreptul 
unor date, ca într-un registru de casă. Apoi litera C și sub ea alte 
cifre. 

— E scorul meu la gândaci, bătrâne. leri am avut o zi medie - 
patru. Recordul meu e de nouă. Asta te face să le întâmpini cu 
bucurie pe micile bestii. 

— Ce reprezintă litera C? 


> Gândește (ir.). 
4 Birocrat (fr.). 


— C de la canal, bătrâne. Asta e atunci când cad în chiuvetă și 
se duc pe ţeavă în jos. N-ar fi corect să-i număr la morți, nu? 

— Nu. 

— Și nici nu face să te înșeli pe tine. Ai pierde repede 
interesul. Singurul lucru plicticos e că uneori devine monoton să 
joci contra ta însuţi. De ce n-am face o competiţie din asta, 
bătrâne? Îţi trebuie dibăcie, să ştii. Ei aud când te apropii, asta e 
sigur, și se mișcă iute ca trăsnetul. În fiecare seară stau la 
pândă cu o lanternă. 

— N-aș avea nimic împotrivă să încerc, dar acum trebuie să 
plec. 

— Ştii ce - n-am să-ncep vânătoarea până când nu te întorci 
de la Tallit. O să ne distrăm cinci minute înainte de culcare. 
Doar cinci minute. 

— Dacă vrei. 

— Am să cobor cu tine, bătrâne. Simt mirosul de curry. Ştii, 
mi-a venit să râd când caraghiosul ăla bătrân te-a confundat cu 
ofițerul cel nou de poliție. 

— Tot ce-a spus a fost anapoda, nu-i așa? spuse Wilson. Mă 
refer la poezie. 


2 

Lui Wilson, care o vedea pentru prima dată, camera de zi din 
casa lui Tallit îi făcu impresia unei săli de dans de la ţară. Mobila 
era aliniată toată pe lângă pereți: scaune tari cu spătare înalte, 
incomode, iar pe la colțuri se înșirau femei în vârstă, în rochii 
negre de mătase, metri peste metri de mătase, și un bărbat 
foarte bătrân cu o tichie de fumător. Toţi îl urmăreau cu mare 
atenţie, într-o tăcere desăvârșită și, vrând să scape de privirile 
lor, întâlni doar pereţi goi, în afară de colţurile unde se aflau 
agăţate cărți poștale franțuzești, siropoase, grupate în câte un 
montage cu panglici și funde: tineri inspirând parfumul unor flori 
mov, un umăr lucios de culoarea cireșii, un sărut înfocat. 

Wilson constată că, în afară de el, mai era doar un singur 
musafir, părintele Rank, un preot catolic, înveșmântat într-o 
sutană neagră. Ședeau în două colţuri opuse ale camerei, 
printre ceilalţi, care, după cum explică părintele Rank, erau 
bunicii și părinţii lui Tallit, doi unchi ai lui și ceea ce s-ar fi putut 
numi o stră-strămătușă și un văr. Undeva, ascunsă vederii, soția 
lui Tallit pregătea farfurioare care le erau înmânate celor doi 
oaspeţi de către fratele mai mic și de sora lui Tallit. Niciunul 
dintre ei nu vorbea englezește, cu excepţia lui Tallit, și Wilson se 
simțea stânjenit de modul cum părintele Rank discuta cu glas 
tare despre gazdă și despre familia gazdei lor, de-a curmezișul 
camerei. 

— Mulţumesc, nu, spunea părintele Rank, refuzând un desert 
printr-o clătinare a capului cărunt și zbârlit. Te-aș sfătui să fii 
prudent cu felurile astea, domnule Wilson. Tallit e un om de 
treabă, dar nu vrea să înveţe că un stomac de european nu 
poate suporta orice. Bătrânii ăștia au stomacuri de struț. 

— E foarte interesant pentru mine, spuse Wilson și, prinzând 
privirea uneia dintre bunicele aflate în partea opusă a camerei, 
îi zâmbi. 

Bunica își închipui fără doar și poate că mai dorește dulciuri 
și-o strigă mânioasă pe nepoata ei. „Nu, nu”, se apără în zadar 
Wilson, clătinând din cap și zâmbindu-i centenarei. Centenara își 
ridică buza descoperind o gingie știrbă și-i făcu un semn brutal 
fratelui mai mic al lui Tallit care se prezentă grabnic cu încă un 
platou. 

— Asta-i fără riscuri, răcni parintele Rank. Doar zahăr și 
grăsime și-un pic de făină. 


Tot timpul paharele le erau umplute și iar umplute cu whisky. 

— Tare-aș vrea să-mi mărturisești și mie de unde procuri 
whisky-ul ăsta, Tallit, exclamă părintele Rank pe un ton de 
ștrengărie către Tallit care, radios, luneca sprinten dintr-un 
capăt într-altul al camerei, adresând câte o vorbă când lui 
Wilson când părintelui Rank. Cu pantalonii lui albi, părul negru, 
lipit ca o carapace, faţa cenușie și lucie de străin și cu ochiul lui 
de sticlă ca al unei marionete, îi sugera lui Wilson un tânăr 
balerin. 

— Așa dar Esperança a plecat, răcni părintele Rank de-a 
curmezișul camerei. Au găsit ceva, ce credeți? 

— A fost un zvon la birou despre niște diamante, răspunse 
Wilson. 

— Diamante! Vorbe goale, exclamă părintele Rank. N-o să 
găsească niciodată vreun diamant. Habar n-au unde să le caute, 
nu-i așa, Tallit? Îi explică lui Wilson: Diamantele sunt un subiect 
delicat pentru Tallit. A fost tras pe sfoară cu unele false, anul 
trecut. Yusef te-a aiurit, Tallit, hoțomanule? N-ai fost prea isteț, 
ei? Tu, un catolic, să te lași păcălit de un mahomedan. Mi-a 
venit să-ţi sucesc gâtul. 

— A fost o treabă urâtă, spuse Tallit aflat la jumătatea 
distanţei dintre Wilson și preot. 

— Sunt aici doar de câteva săptămâni, și toată lumea îmi 
vorbește despre Yusef. Se zice că vinde diamante false, face 
contrabandă cu cele veritabile, desface băuturi spirtoase 
proaste, stochează ţesături în eventualitatea unei debarcări a 
francezilor, seduce infirmierele de la spitalul militar. 

— E un câine ordinar, anunţă părintele Rank cu un fel de 
desfătare. Dar nu trebuie să crezi orice auzi în orașul ăsta. Dacă 
ar fi să dai crezare vorbelor, ar însemna că fiecare trăiește cu 
nevasta celuilalt sau că fiecare ofițer de poliţie care nu e în 
solda lui Yusef e mituit de Tallit al nostru. 

Tallit spuse: 

— Yusef este un om foarte rău. 

— De ce nu-l arestează autorităţile? 

— Sunt aici de douăzeci și doi de ani, replică părintele Rank, 
și în tot acest timp n-am auzit că s-a putut dovedi vreodată ceva 
împotriva unui sirian. Oh, am văzut de atâtea ori poliţia pornind- 
o de dimineaţă, cu chipuri radioase, gata să se năpustească - 


dar eu îmi zic: „de ce să mă mai ostenesc să-i întreb despre ce-i 
vorba?” Or să se năpustească în gol și atâta tot. 

— Ar fi trebuit să fiți poliţist, părinte. 

— Ah, exclamă părintele Rank, cine știe? Sunt mai mulţi 
polițiști în orașul ăsta decât vezi cu ochiul liber - cel puţin așa se 
zice. 

— Cine zice? 

— Atenţie la dulciurile alea, îl avertiză părintele Rank, sunt 
inofensive numai consumate cu măsură, dar aţi luat până acum 
patru. Ascultă, Tallit, se pare că domnului Wilson îi e foame. N-ai 
putea să servești acum pateurile cu carne? 

— Pateuri cu carne? 

— Ospăţul, explică părintele Rank. 

Jovialitatea lui umplea încăperea cu sunete dogite. De 
douăzeci și doi de ani glasul acesta râsese, glumise, 
încurajându-i cu umor pe oameni de-a lungul lunilor ploioase sau 
secetoase. Oare voioșia lui îmbărbătase vreodată măcar un 
singur suflet? se întreba Wilson. Reușise să se îmbărbăteze 
măcar pe sine însuși? Era ca zgomotul respins de plăcile din 
faianţă într-o baie publică: râsetele și bălăcelile unor 
necunoscuţi din sala de abur. 

— Desigur, părinte Rank. Îndată, părinte Rank. Fără să fie 
poftit, părintele Rank se ridică de pe scaunul lui și se instală la o 
masă care, întocmai ca și scaunele, era lipită de perete. Erau 
doar câteva tacâmuri pregătite și Wilson ezita. 

— Veniţi aici. Luaţi loc, domnule Wilson. Numai cei în vârstă o 
să ia masa cu noi - și Tallit bineînţeles. 

— Spuneaţi ceva despre un zvon? stărui Wilson. 

— Capul meu e un stup de zvonuri, replică părintele Rank, 
schițând un gest hazliu de neputinţă. Dacă cineva îmi spune 
ceva, presupun că vrea să transmit mai departe. Este o funcţie 
utilă, știți, în vremuri ca astea, când totul e un secret oficial, să 
le reamintești oamenilor că limba lor a fost creată pentru 
vorbire și că adevărul există pentru a fi spus. Uită-te la Tallit 
acum, continuă părintele Rank. Tallit tocmai ridica colţul 
perdelei de camuflaj și privea în strada întunecoasă. Ce face 
Yusef, tinere hoţoman? întrebă părintele. Yusef are o casă mare 
de cealaltă parte a străzii și Tallit și-ar dori-o, nu-i așa Tallit? Ce 
se-aude cu masa, Tallit? Ne e foame! 


— E gata, părinte, e gata, răspunse Tallit, îndepărtându-se de 
fereastră. Se așeză tăcut lângă centenară, și sora lui împărți 
farfuriile. 

— Intotdeauna se mănâncă bine în casa lui Tallit, declară 
părintele Rank. 

— Și Yusef are musafiri astă-seară. 

— Unui preot nu i se cuvine să fie năzuros, spuse părintele 
Rank, dar eu găsesc mâncarea de aici mai digerabilă. Râsul lui 
dogit făcu înconjurul camerei. 

— E chiar așa de grav să fii văzut în casa lui Yusef? 

— Este, domnule Wilson. Dacă te-aș vedea acolo, mi-aș zice: 
„Yusef are mare nevoie de niște informaţii în legătură cu 
pânzeturile - ce-o să se importe luna viitoare, de pildă - sau ce 
transport urmează să vină pe mare, și el plătește bine pentru 
informaţiile care i se dau”. Dacă aș vedea intrând la el o fată, aș 
gândi că e păcat, mare păcat. Părintele Rank luă o îmbucătură 
din farfurie și râse din nou! Dar dacă ar intra Tallit, aș aștepta să 
aud ţipete de ajutor. 

— Dacă aţi vedea un ofițer de poliţie? se interesă Tallit. 

— Nu mi-aș crede ochilor, replică preotul. Niciunul din ei nu e 
atât de prost după cele ce i s-au întâmplat lui Bailey. 

— Mai serile trecute o mașină a poliţiei l-a adus pe Yusef 
acasă, spuse Tallit. Am văzut-o de aici foarte clar. 

— Vreunul din șoferi, dornic de un mic câștig suplimentar, își 
dădu părintele Rank cu părerea. 

— Mi s-a părut că l-am văzut pe maiorul Scobie. A avut 
prudenta să nu se dea jos. Bineînţeles, nu sunt absolut sigur. 
Semăna însă cu maiorul Scobie. 

— Mă ia gura pe dinainte, spuse preotul. Ce prostănac 
vorbăreţ mai sunt. Păi, dacă era Scobie, n-aş acorda nici cea mai 
mică atenţie povestii ăsteia. Privirea îi rătăci prin cameră. Nici 
cea mai mică, întări el. Aș fi în stare să dau colecta de duminica 
viitoare, atât sunt de sigur că totul a fost în ordine, absolut în 
ordine. Și clătină încolo și încoace clopotul său mare cu sunet 
dogit: ho, ho, ho!, ca un lepros vestindu-și suferinţa. 


3 

Când Wilson se întoarse la hotel, lumina mai ardea în camera 
lui Harris. Simţindu-se obosit și tulburat, se strădui să treacă în 
vârful picioarelor, dar Harris îl auzi. 

— Trăgeam cu urechea să te aud, bătrâne, făcu el legănând o 
lanternă electrică. 

Purta cizmele de protecţie contra ţânţarilor, pe deasupra 
pantalonilor de la pijama, și arăta ca un supraveghetor de 
raiduri aeriene, hărțuit. 

— E târziu. Am crezut că dormi. 

— N-am putut să adorm înainte de a porni împreună la 
vânătoare. Ideea a pus stăpânire pe mine, bătrâne. Am putea 
înființa un premiu lunar. Văd venind vremea când și alţii vor dori 
să participe alături de noi. 

Wilson spuse cu ironie: 

— S-ar putea institui chiar și o cupă de argint. 

— S-au întâmplat lucruri și mai ciudate, bătrâne. Campionatul 
gândacilor. 

O luă înainte, călcând cu grijă pe podele, spre mijlocul 
camerei, cu patul de fier care se zărea pe sub plasa bătând în 
cenușiu, fotoliul cu spătar rabatabil, măsuţa de toaletă încărcată 
cu numere vechi din „Pieture Posts”. Wilson constată încă o 
dată, plin de dezgust, că o cameră poate arăta chiar și mai 
deprimantă decât a sa proprie. 

— O să activăm alternativ, o seară la mine, o seară la tine, 
bătrâne. 

— Ce armă să folosesc? 

— Poţi să împrumuţi unul din papucii mei. O scândură scârţăi 
sub picioarele lui Wilson și Harris se întoarse spre el, 
avertizându-l. Au auzul la fel de fin ca șobolanii. 

— Sunt cam obosit. Nu crezi că în seara asta...? 

— Doar cinci minute, bătrâne. N-aș putea dormi fără o 
vânătoare. Uite, e unu acolo - deasupra măsuţei de toaletă. Poţi 
să tragi tu primul, dar când umbra papucului căzu asupra 
peretelui tencuit, gândacul țâșni ca fulgerul. 

— N-ai să reușești în felul ăsta, bătrâne. Uită-te la mine. 

Harris își pândi prada. Gândacul era la jumătatea peretelui și 
Harris, în timp ce se deplasa în vârful picioarelor pe podeaua 
scârțâitoare, începu să plimbe lumina lanternei înainte și înapoi 


deasupra gândacului. Apoi lovi fulgerător și pe perete rămase o 
mânjeală de sânge. 

— Unu la mână, anunţă Harris. Trebuie să-i hipnotizezi. 

Încolo și încoace, se furișau prin cameră, intersectându-și raza 
lanternelor, zvârlind papucii, pierzându-se uneori cu firea și 
dezlănţuindu-se în urmăriri prin colțuri: desfătarea vânătorii 
stârni imaginaţia lui Wilson. La început, comportamentul unuia 
faţă de celălalt a fost „sportiv”; își strigau „bine ochit!” sau 
„ghinion!”, dar la un moment dat, când scorul era egal, 
întâlnindu-se pe suprafața lambriului în urmărirea aceluiași 
gândac, dispoziția lor deveni bătăioasă. 

— Nu-i corect să te ţii după aceeași jivină, bătrâne, făcu 
Harris. 

— Eu l-am stârnit primul. , 

— Tu l-ai pierdut pe-al tău, bătrâne. Asta era al meu. 

— E același. A făcut o fentă. 

— Banu. 

— Oricum, nu văd niciun motiv să nu-l hăituiesc și eu. Tu l-ai 
mânat spre mine. Mișcare greșită din partea ta. 

— Regulamentul nu permite, i-o tăie Harris. 

— Poate regulamentul tău. 

— Pe naiba, făcu Harris. Eu am inventat jocul. 

Un gândac stătea pe bucata cafenie de săpun din chiuvetă. 
Wilson îl zări și ţinti cu papucul de la o distanţă de șase picioare. 
Papucul ateriză cu precizie pe săpun și gândacul se răsuci 
alunecând în chiuvetă; Harris deschise robinetul și-l făcu să 
dispară odată cu jetul de apă. E 

— Bine ochit, bătrâne, exclamă el împăciuitor. Asta a fost un 
C. 

— Canal pe naiba, ripostă Wilson. Era mort când ai deschis 
robinetul. 

— Nu poți fi sigur de asta. Putea să fie doar zăpăcit de șoc. E 
un C conform regulamentului. 

— Tot după regulamentul tău. 

— În orașul ăsta, regulamentul meu e ca al marchizului de 
Queensbenry la box’. 

— N-o să mai fie mult timp, ameninţă Wilson. 


5 În 1867, marchizul de Queensberry - sportiv englez - a pus 
bazele unui regulament de box - portul mănușilor și numaratul 
până la zece la knockout. 


Trânti cu toată puterea ușa în urma lui și pereţii din propria lui 
cameră se cutremurară în jurul său ca urmare a izbiturii. Inima îi 
zvâcnea din cauza furiei și a nopţii fierbinţi: nădușeala îi picura 
de la subţiori. Dar stând așa, lângă patul său, văzând în jurul lui 
replica odăii lui Harris, cu chiuveta, masa, plasa de țânțari 
cenușie, chiar și cu gândacul lipit de perete, mânia se topi 
picătură cu picătură și simţământul singurătăţii îi luă locul. Era 
ca și cum te-ai fi certat cu propria-ţi imagine din oglindă. „E o 
nebunie, cugetă el. Ce mi-o fi venit să izbucnesc în halul ăsta? 
Am pierdut un prieten!” 

În noaptea aceea îi trebui mult timp până să adoarmă și când, 
în sfârșit, adormi, visă că săvârșise o crimă, așa că se trezi 
copleșit de un sentiment de vinovăţie. Coborând la micul dejun, 
se opri în dreptul ușii lui Harris. Nu se auzea niciun sunet. 
Ciocăni, dar nu primi niciun răspuns. Întredeschise un pic ușa și, 
prin plasa cenușie, zări nedeslușit patul umed al lui Harris. 
Întrebă în șoaptă: 

— Ești treaz? 

— Ce este? 

— Îmi pare rău, Harris, pentru aseară. 

— Vina mea, bătrâne. Am o criză de malarie. Dădeam semne. 
Hipersensibilitate. 

— Nu, a fost vina mea. Ai avut perfectă dreptate. Era un C. 

— O să dăm cu banu', bătrâne. 

— Trec pe la tine diseară. 

— Minunat. 

Dar după micul dejun, ceva îi abătu cu totul gândurile de la 
Harris. În drum spre centrul orașului, trecuse pe la biroul 
comisarului șef și la ieșire dăduse nas în nas cu Scobie. 

— Bună, Wilson, ce faci pe-aici? 

— Am trecut să vorbesc cu comisarul șef în legătură cu un 
permis. În orașul ăsta, domnule, ai nevoie de o grămadă de 
permise. Voiam unul pentru port. 

— Când ne mai faci o vizită, Wilson? 

— Cred că nu ţineţi să fiţi deranjaţi de străini, domnule. 

— Prostii. Louisei i-ar plăcea să mai stea de vorbă despre 
cărţi. Știi, Wilson, eu personal nu le citesc. 

— Nu cred că aveţi prea mult timp. 

— Oh, ai o grămadă de timp la dispoziţie într-o ţară ca asta, 
replică Scobie. Pur și simplu nu gust lectura, asta-i tot. Vino o 


clipă la mine în birou s-o sun pe Louise. O să fie bucuroasă să te 
vadă. Aș vrea să treci pe la noi și s-o inviţi la plimbare. Nu face 
destulă mișcare. 

— Aș fi încântat, spuse Wilson și, simțind că roșește, se 
retrase grăbit în umbră. 

Aruncă o privire în jurul său: deci acesta era biroul lui Scobie. 
Îl cercetă ca un general care inspectează câmpul de bătălie, și 
totuși Scobie nu putea fi considerat un dușman. Cătușele 
ruginite se legănară pe perete când Scobie se lăsă pe spate cu 
scaunul de la birou și formă numărul. 

— Eşti liber diseară? 

Își adună brusc gândurile, conștient că Scobie îl observă: ochii 
ușor bulbucaţi, ușor injectaţi erau ațintiţi asupra lui într-un fel 
scrutător. 

— Mă întreb de ce ai venit prin locurile astea, spuse Scobie. 
Nu ești genul. 

— Uneori te mână soarta fără să vrei, minţi Wilson. 

— Pe mine nu, zise Scobie. Am lucrat întotdeauna după un 
plan. Vezi, fac planuri chiar și pentru alţii. Incepu să vorbească 
la telefon. Intonaţia i se schimbă: parcă ar fi citit un rol - un rol 
care cerea tandreţe și răbdare, un rol care fusese citit de atâtea 
ori încât ochii priveau în gol deasupra gurii. Inchizând telefonul, 
spuse: E-n regulă. A rămas stabilit deci. 

— Mie planul mi se pare foarte bun, spuse Wilson. 

— Planurile mele încep întotdeauna bine, zise Scobie. Voi doi 
vă duceţi la plimbare și la întoarcere eu o să vă aştept cu niște 
băuturi gata pregătite. Rămâi și la cină, continuă el cu o umbră 
de neliniște. O să fim bucuroși de compania dumitale. _ 

După ce Wilson plecă, Scobie intră la comisarul șef. li spuse: 

— Tocmai veneam la dumneavoastră, domnule, când m-am 
întâlnit cu Wilson. 

— Ah, da, Wilson, făcu comisarul șef. A venit să discute cu 
mine despre unul dintre barcagiii lor. 

— Dal... 

Obloanele biroului erau închise pentru a împiedica 
pătrunderea soarelui matinal. Un sergent trecu ducând cu el, 
odată cu dosarul din mână, duhoarea grădinii zoologice din 
urma lui. Ziua era apăsătoare din cauza ploii care se lăsa 
așteptată: încă de la ora 8.30 dimineaţa, corpul șiroia de 
transpiraţie. Scobie zise: 


— Mi-a spus că a venit pentru un permis. 

— Oh, da, făcu Comisarul, și pentru asta. Își puse o bucată de 
sugativă sub încheietura mâinii ca să absoarbă transpiraţia, în 
timp ce scria. Da, Scobie, a fost vorba și despre un permis. 


CAPITOLUL DOI 
1 

Doamna Scobie mergea înainte, coborând anevoie spre podul 
de peste râu pe care mai existau încă traversele unei căi ferate 
părăsite. 

— N-aș fi găsit niciodată poteca asta singur, spuse Wilson, 
gâfâind un pic din cauza greutăţii corpului său rotofei. 

Louise Scobie zise: 

— E plimbarea mea preferată. 

Pe coasta stearpă, prăfoasă, de deasupra potecii, un bătrân 
ședea în pragul unei colibe fără să facă nimic. O fată cu sâni 
abia mijiţi cobora spre ei, ţinând în echilibru pe cap o găleată cu 
apă; un copil gol pușcă, în afara șiragului de mărgele roșii legat 
în jurul mijlocului, se juca printre niște pui de găină într-o ogradă 
plină de praf; muncitori cu securi în mână veneau peste pod 
după sfârșitul zilei lor de muncă. Comparativ cu restul zilei, era 
ora de răcoare, ora păcii. 

— N-ai zice, nu-i așa, că orașul e chiar în spatele nostru? 
spuse doamna Scobie. Și că numai la câteva sute de yarzi, acolo 
sus, după deal, servitorii tocmai servesc băuturile. 

Poteca șerpuia pe coasta dealului. Jos, sub ei, Wilson vedea 
întinderea uriașă a portului. Un convoi se forma chiar atunci, și, 
printre vapoare, bărci minuscule se agitau ca muștele; deasupra 
capetelor lor, copacii ca de zgură și arbuștii pârjoliţi ascundeau 
vârful coastei. Wilson se împiedică de câteva ori în grinzile 
rămase de la calea ferată. 

Louise Scobie spuse: 

— Totul este exact așa cum mi-am închipuit. 

— Soţul dumneavoastră iubește aceste locuri, nu-i așa? 

— Oh, uneori cred că posedă un fel de vedere selectivă. Vede 
numai ce-i place să vadă. S-ar părea că nu vede snobismul și nu 
aude bârfelile. 

— Vă vede pe dumneavoastră, zise Wilson. 

— Nu, slavă Domnului, pentru că și eu m-am molipsit de boala 
asta. 

— Dar nu sunteți snoabă. 

— Oh, ba da, sunt. 

— M-aţi acceptat pe mine, replică Wilson roșind și 
schimonosindu-și faţa, în dorința de a fluiera fără efort. 


Dar nu știa să fluiere. Buzele lui țuguiate nu suflară decât aer, 
fără să scoată vreun sunet, ca un pește. 

— Pentru Dumnezeu, exclamă Louise, nu fi atât de modest. 

— Nu sunt chiar atât de modest, răspunse Wilson. Se feri 
pentru a lasa un muncitor să treacă. Explică: Am ambiţii 
nemăsurate. 

— Peste două minute, anunţă Louise, ajungem în locul cel mai 
bun - de unde nu se vede nicio casă. 

— E drăguţ din partea dumneavoastră că-mi arătaţi... mormăi 
Wilson, și porni din nou poticnindu-se de-a lungul liniei ferate de 
pe creastă. Nu se pricepea să spună nimicuri: cu o femeie știa 
să fie doar romantic, și nimic altceva. 

— Uite, făcu Louise, dar abia apucă să cuprindă priveliștea cu 
privirea - pantele verzi, sălbatice, povârnindu-se spre golful 
larg, deschis, orbitor - că imediat dori s-o pornească înapoi pe 
drumul pe care veniseră. Henry va fi în curând acasă, spuse ea. 

— Cine-i Henry? 

— Soţul meu. 

— Nu știam că-l cheamă așa. V-am auzit spunându-i altfel - 
Ticki, sau așa ceva. A 

— Bietul Henry, oftă ea, cât detestă numele ăsta! Incerc să 
nu-l folosesc când sunt de faţă și alţii, dar uit. Hai să plecăm. 

— N-am putea merge ceva mai departe, până la gară? 

— Aş vrea să mă schimb înainte de a se lăsa întunericul, 
spuse Louise. Șobolanii încep să apară de îndată ce se întunecă. 

— La întoarcere mergem tot timpul la vale. 

— Să ne grăbim deci, hotărî Louise. 

O urmă. Slabă și dizgraţioasă, lui i se părea că posedă un fel 
de frumuseţe de ondină. Fusese drăguță cu el, îi suportase 
compania și, automat, la primul semn de bunăvoință din partea 
unei femei, în el se declanșa iubirea. Nu avea aptitudini pentru 
prietenie sau pentru relaţii bazate pe egalitate. În mintea lui 
romantică, umilă, ambițioasă, nu putea concepe decât o 
legătură cu o chelnăriţă, o plasatoare de cinema, cu fiica 
vreunei hangiţe din Battersea sau cu o regină - ori Louise era o 
regină. Ținându-se pe urmele ei, începu iarăși să mormăie: „Atât 
de drăguță” - printre gâfâieli, în timp ce genunchii lui durdulii se 
ciocneau unul de altul pe poteca bolovănoasă. Cu totul pe 
neașteptate lumina se schimbă: solul de laterită deveni de un 
roz translucid, prelins pe deal în jos până în apa întinsă, netedă 


a golfului. Lumina înserării avea ceva de incident fericit ca și 
cum n-ar fi fost programată. 

— Asta merită văzut, spuse Louise și se rezemară, trăgându-și 
sufletul, de peretele din lemn al gării părăsite, urmărind lumina 
care pălea la fel de repede cum se ivise. 

Printr-o ușă deschisă - oare fosta sală de așteptare sau biroul 
șefului de gară? - treceau găini încolo și încoace. Praful de pe 
ferestre părea aburul lăsat doar cu o clipă înainte de un tren în 
mers. Pe ghișeul pentru totdeauna închis, cineva desenase cu 
creta un grosolan simbol falic. Wilson îl vedea peste umărul ei 
stâng, așa cum stătea rezemată cu spatele de perete, ca să-și 
recapete suflul. 

— Veneam aici în fiecare zi, spuse Louise, până când mi-au 
stricat plăcerea. 

— Cine adică? 

Ea zise: 

— Slavă Domnului, o să scap de aici curând. 

— Cum? Doar nu aveţi de gând să plecaţi? 

— Henry mă trimite în Africa de sud. 

— Oh, Doamne, exclamă Wilson. 

Vestea era atât de neașteptată încât o resimţi ca pe un junghi 
dureros. Faţa i se crispă dar se strădui să-și mascheze absurda 
reacţie. Nimeni nu știa mai bine ca el că nu avea o față făcută 
să exprime suferinţă sau pasiune. Zise: 

— Ce-o să facă fără dumneavoastră? 

— O să se descurce. 

El o să se simtă îngrozitor de singur, spuse Wilson - „el, el, el” 
răsunând în urechea lui interioară ca un ecou amăgitor: „eu, eu, 
eu”. 

— O să fie mai fericit fără mine. 

— Nu e cu putință. 

— Henry nu mă iubește, spuse ea blând ca și când ar fi 
lămurit un copil, folosind cele mai simple cuvinte pentru a-i 
explica un subiect dificil, simplificând... Işi sprijini capul de 
ghișeu și-i zâmbi de parcă i-ar fi spus: „E foarte ușor, zău, când 
prinzi sensul”. O să fie mai fericit fără mine, zise cu glas tare. 

O furnică venind de pe peretele de lemn urcă pe gâtul ei, și 
Wilson se aplecă mult spre ea ca să alunge gângania. Nu avu alt 
mobil. Când își desprinse gura de a ei, furnica era tot acolo. O 
lăsă să i se urce pe deget. Rujul avea un gust pe care nu-l putea 


asemui cu nimic altceva și de care avea să-și amintească 
totdeauna. | se părea că fusese săvârșit un act ce preschimba 
întregul univers. 

— Îl urăsc, zise ea, continuând conversaţia exact de unde 
rămăsese. 

— Nu trebuie să pleci, o imploră el. 

Un strop de transpiraţie i se prelinse în ochiul drept și și-l 
șterse cu mâna; pe ghișeu, lângă umărul ei, privirea îi căzu din 
nou pe mâzgălitura obscenă. 

— AȘ fi plecat mai de mult dacă n-ar fi fost problema banilor, 
bietul de el, trebuie să facă rost. 

— De unde? 

— Asta-i treabă de bărbat, rosti ea ca o provocare și Wilson o 
sărută încă o dată; gurile lor se împreunară umede ca două 
cochilii de scoică, apoi ea se desprinse și Wilson auzi hohotul de 
râs trist - ca un dangăt: „ho, ho, ho” - al părintelui Rank care se 
apropia pe potecă. _ 

— Bună seara, bună seara, strigă părintele Rank. Intinse pasul 
și, trecând pe lângă ei, se împletici prinzându-și un picior în 
sutană. Vine furtuna, anunţă el. Trebuie să mă grăbesc și, 
treptat, hohotele lui se îndepărtară, sunând tot mai jalnic de-a 
lungul liniei ferate, neaducând nimănui nicio alinare. 

— N-a văzut cine suntem, spuse Wilson. 

— Bineînţeles c-a văzut. Ce importanţă are? 

— E cel mai mare bârfitor din oraș. 

— Nu colportează decât lucruri care au importanţă, spuse ea. 

— Asta n-are importanţă? 

— Bineînţeles că nu, răspunse Louise. De ce-ar avea? 

— Sunt îndrăgostit de tine, Louise, rosti Wilson cu tristeţe. 

— Astăzi ne-am întâlnit pentru a doua oară. 

— Nu văd ce legătură are, Louise. Eu îţi plac, Louise? 

— Sigur că-mi placi, Wilson. 

— Aş vrea să nu-mi mai spui Wilson. 

— Ai și un alt nume? 

— Edward. 

— Vrei să-ţi spun Teddy? sau Bear? Chestiile astea îţi intră în 
obicei fără să prinzi de veste. Te trezești așa deodată că-i spui 
cuiva Bear sau Ticki, numele adevărate părându-ţi plate și 
oficiale, și curând constati că cei în cauză te urăsc pentru asta. 
Am să rămân la Wilson. 


— De ce nu-l părăsești? 

— İl părăsesc. Ti-am spus doar. Plec în Africa de sud. 

— Te iubesc, Louise, repetă el. 

— Câţi ani ai, Wilson? 

— Treizeci și doi. 

— Treizeci și doi foarte tineri, iar eu treizeci și opt foarte 
trecuți. 

— Nu contează. 

— Versurile pe care le citești, Wilson, sunt prea romantice. Ba 
contează. Contează mai mult decât iubirea. lubirea nu e un fapt 
ca vârsta și religia... 

Deasupra golfului se stârniră norii: adunaţi în mase negre 
peste Bullom, se sparseră apoi sus pe cer, înălțându-se vertical: 
vântul îi împinse pe cei doi înapoi în clădirea gării. 

— Prea târziu, constată Louise, ne-a prins furtuna. 

— Cât o să dureze? 

— Jumătate de oră. 

Un pumn de stropi îi izbi în față, apoi ploaia începu să cadă. 
Stăteau înăuntru în gară și auzeau apa răpăind pe acoperiș. În 
întuneric puii de găină se foiau la picioarele lor. 

— E sinistru, spuse Louise. 

Wilson făcu o mișcare spre mâna ei și-i atinse umărul. 

— Oh, pentru Dumnezeu, Wilson, exclamă ea, hai să lăsăm 
scena sărutului. 

Trebuia să vorbească tare pentru ca vocea ei să răzbată peste 
bubuitul de pe acoperișul de tablă. 

— Îmi pare rău... n-am vrut... 

O simţi îndepărtându-se de el și se bucură că întunericul îi 
ascundea umilința. 

— Imi placi, Wilson, spuse ea, dar nu sunt o infirmieră care se 
așteaptă să fie sărutată ori de câte ori se află pe întuneric cu un 
bărbat. N-ai niciun fel de responsabilitate faţă de mine, Wilson. 
Nu te vreau. 

— Te iubesc, Louise. 

— Bine, bine, Wilson. Mi-ai mai spus-o. Crezi că sunt șerpi pe- 
aici? Sau șobolani? 

— Habar n-am. Când pleci în Africa de sud, Louise? 

— Când o să facă Ticki rost de bani. 

— O să coste mult. Poate că n-o să poţi pleca. 

— O să reușească el cumva. Așa mi-a promis. 


— Asigurarea pe viaţă? 

— Nu, cu asta a încercat. 

— Aș vrea să te pot împrumuta eu. Dar sunt sărac ca un 
șoarece de biserică. 

— Nu vorbi despre șoareci aici. Ticki o să se descurce într-un 
fel sau altul. 

Începu să distingă faţa Louisei prin întuneric, slabă, cenușie, 
estompată - era ca încercarea de a-ţi aminti trăsăturile cuiva pe 
care-l cunoscuseși și care plecase. Exact în felul acesta ai 
proceda pentru a le reconstitui - nasul și apoi, dacă te-ai 
concentra îndeajuns, fruntea; cu ochii ai da greș. 

— E în stare să facă ortice pentru mine. 

Wilson spuse cu amărăciune: 

— Acum o clipă spuneai că nu te iubește. 

— Oh, răspunse ea, dar are un simţ al responsabilităţii foarte 
dezvoltat. 

Wilson făcu o mișcare și ea izbucni mânioasă: 

— Stai locului! Nu te iubesc. Il iubesc pe Ticki. 

— Îmi mutam doar greutatea pe piciorul celălalt, explică el. 

Ea începu să râdă. 

— Ce hazlie e toată povestea asta. E mult de când nu mi s-a 
mai întâmplat ceva hazliu. Am s-o ţin minte luni de zile, luni de 
zile. 

Lui Wilson însă i se părea că o să-și amintească de râsul ei 
toată viaţa. Șortul îi flutura din cauza curentului iscat de furtună 
și recită în gând: „Într-un trup ca un sicriu”. 


2 

Când Louise și Wilson trecură peste râu și intrară în Burnside, 
era aproape noapte. Farurile unei furgonete a poliţiei luminau o 
ușă deschisă și siluete se deplasau încolo și încoace cărând 
bagaje. 

— Ce s-a întâmplat? exclamă Louise, și începu să alerge pe 
drum în jos. 

Wilson o urmă, gâfâind. Ali ieși din casă ducând pe cap o cadă 
de tablă, un scaun pliant și o legătură strânsă într-un prosop 
vechi. 

— Ce Dumnezeu s-a întâmplat, Ali? 

— Domnu' pleacă la drum, răspunse el și zâmbi fericit în 
lumina farurilor. 

In camera de zi, Scobie ședea cu un pahar de băutură în 
mână. 

— Mă bucur că te-ai întors, spuse el. Credeam că va trebui să- 
ţi scriu un bilet, și Wilson observă că de fapt chiar începuse să-l 
scrie. Rupsese o foaie din carnețelul său și așternuse câteva 
rânduri cu scrisul său mare, stângaci. 

— Ce Dumnezeu se-ntâmplă, Henry? 

— Trebuie să plec la Bamba. 

— Nu poți să aștepți trenul până marţi? 

— Nu. 

— Pot veni și eu cu tine? 

— De data asta nu. Imi pare rău, dragă. Sunt nevoit să-l iau 
pe Ali cu mine și să ţi-l las pe băiatul cel mic. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Un necaz cu tânărul Pemberton. 

— Ceva grav? 

— Da. 

— E un mare prostănac. A fost o nebunie să fie lăsat acolo în 
postul de secretar districtual. 

Scobie își bău whisky-ul și zise: 

— Scuză-mă, Wilson. Servește-te singur. Scoate o sticlă de 
sifon din răcitor. Băieţii sunt ocupați cu bagajele. 

— Cât timp o să fii plecat, dragă? 

— Oh, mă întorc poimâine, cu un pic de noroc. De ce nu te 
duci să stai la doamna Halifax? 

— O să mă descurc foarte bine și aici, dragă. 


— L-aș lua pe băiatul cel mic ca să ţi-l las ție pe Ali, dar nu 
știe să gătească. 

— O să te simţi mai bine cu Ali, dragă. O să fie ca pe vremuri, 
înainte de venirea mea aici. 

— Cred c-ar trebui să plec, domnule, spuse Wilson. Scuzaţi- 
mă că am adus-o atât de târziu acasă pe doamna Scobie. 

— Oh, n-am fost îngrijorat, Wilson. Părintele Rank a trecut pe- 
aici și mi-a spus că vă adăpostiţi de ploaie în gara cea veche. 
Foarte cuminte din partea dumitale. El s-a udat leoarcă. Ar fi 
trebuit să rămână și el acolo - n-are nevoie de-un acces de 
friguri la vârsta lui. 

— Pot să vă umplu paharul, domnule? După aceea plec. 

— Henry nu bea niciodată mai mult de un pahar. 

— Totuși cred că am să mai beau unul. Dar nu pleca, Wilson. 
Rămâi și mai ţine-i un pic de urât Louisei. Eu sunt silit s-o 
pornesc la drum după acest pahar. N-o să apuc să dorm deloc în 
noaptea asta. 

— De ce nu poate să meargă unul dintre cei tineri? Tu ești 
prea bătrân, Ticki, pentru așa ceva. Să călătorești toată noaptea 
cu mașina. De ce nu-l trimiţi pe Fraser? 

— Comisarul șef m-a rugat pe mine să mă duc. E un caz din 
acelea... știi, tu... grijă, tact, nu poate fi lăsat unul tânăr să se 
ocupe de așa ceva. Mai sorbi din whisky și-și mută privirea în 
altă parte, posomorât, în timp ce Wilson îl observa. Acum, 
trebuie s-o pornesc. 

— N-am să-l iert niciodată pe Pemberton pentru asta. 

Scobie replică tăios: 

— Nu vorbi prostii, dragă. Am ierta mai multe dacă am 
cunoaște împrejurările. Zâmbi forțat în direcţia lui Wilson. Un 
poliţist ar trebui să fie cel mai iertător om din lume, dacă ar 
cunoaște faptele exact așa cum s-au petrecut. 

— Aș vrea să vă pot fi de vreun folos, domnule. 

— Poţi. Rămâi aici și mai bea câteva pahare cu Louise și 
încurajeaz-o. N-are multe ocazii să discute despre cărți. 

La cuvântul „cărți”, Wilson observă cum gura ei se crispează 
întocmai cum, doar o clipă înainte, îl văzuse pe Scobie tresărind 
la auzul numelui de Ticki și, pentru prima oară, înțelese 
suferinţa inevitabilă din orice relație umană - suferință îndurată 
și suferinţă pricinuită, Ce prostie să-ţi fie teamă de singurătate! 

— Le revedere, draga mea. 


— La revedere, Ticki. 

— Ai grijă de Wilson. Vezi să aibă destul de băut. Nu fi tristă. 

Când Louise îl sărută pe Scobie, Wilson stătea lângă ușă cu un 
pahar în mână și-și aminti de gara părăsită de pe dealul de 
deasupra și de gustul rujului. Timp de exact o oră și jumătate 
pecetea gurii lui fusese ultima de pe gura ei. Nu simţea de fel 
gelozie, doar tristețea unui om care ar încerca să scrie o 
scrisoare importantă pe o foaie de hârtie umedă și constată că 
literele dispar. Unul lângă altul, îl urmăriră cu privirea pe Scobie 
trecând drumul spre furgoneta poliţiei. Băuse mai mult whisky 
decât avea obiceiul și poate asta îl făcea să se poticnească. 

— Ar fi trebuit să trimită un om mai tânăr, remarcă Wilson. 

— Nu fac asta niciodată. E singurul în care are încredere 
comisarul șef. Îl văzură urcându-se anevoie în mașină și ea 
continuă cu tristețe: Nu-i așa că e exact tipul adjunctului? Omul 
care totdeauna face treaba. 

Polițistul negru de la volan porni motorul și încercă să bage în 
viteză înainte de a apăsa pe ambreiaj. 

— Nu-i dau nici măcar un șofer ca lumea, se plânse ea. 
Şoferul cel bun l-o fi dus pe Fraser și pe ceilalţi la balul de la 
club. 

Furgoneta ieși din curte hurducând și săltând. Louise zise: 

— Ei, asta-i, Wilson! 

Luă de pe masă biletul pe care Scobie intenţionase să i-l lase 
și-l citi cu glas tare: „Draga mea, am fost nevoit să plec la 
Bamba. Nu spune nimănui. S-a întâmplat un lucru îngrozitor. 
Bietul Pemberton...” Bietul Pemberton, repetă ea mânioasă. 

— Cine-i Pemberton? 

— Un tinerel descreierat de douăzeci și cinci de ani. Tot numai 
coșuri și ifose. Era ajutor de secretar districtual la Bamba, dar 
când Butterworth s-a îmbolnăvit, i-au dat lui postul. Oricine le-ar 
fi putut spune c-o să iasă prost. Și când iese prost, Henry e 
bineînţeles cel care trebuie să plece noaptea cu mașina. 

— Ar fi mai bine să plec acum, nu? întrebă Wilson. Poate vrei 
să te schimbi. 

— Oh, da, ar fi mai bine să pleci - înainte ca toată lumea să 
afle că el a plecat și că noi doi am rămas singuri timp de cinci 
minute într-o casă în care există un pat. Singuri, desigur, afară 
de servitorul cel mic și bucătarul și rudele și prietenii lor. 

— Tare-aș vrea să-ţi pot fi de vreun folos. 


— Poţi, spuse ea. N-ai vrea să te duci sus și să vezi dacă e 
vreun șobolan în dormitor? Nu vreau să știe servitorul cel mic că 
sunt agitată. Și închide fereastra. Pe acolo intră. 

— O să se facă foarte cald. 

— Nu-mi pasă. 

Wilson se opri în ușă și bătu ușor din palme dar nici urmă de 
șobolani. Apoi repede, pe furiș, de parcă n-avea dreptul să se 
afle acolo, traversă până la fereastră și-o închise. În cameră 
plutea un vag miros de pudră - i se păru cea mai de neuitat 
mireasmă din câte cunoscuse. Se opri din nou lângă ușă, 
cuprinzând întreaga cameră cu privirea - fotografia copilului, 
borcănașele de cremă, rochia așternută pe pat de Ali pentru 
seară. Fusese instruit acasă cum să memorizeze, cum să 
selecteze detaliul important să colecteze dovezile cele mai 
grăitoare, dar șefii lui nu-i spuseseră niciodată că va fi trimis 
într-o țară atât de străină pentru el ca aceasta. 


PARTEA A TREIA 
CAPITOLUL INTII 
1 

FURGONETA POLIȚIEI își luă locul în lungul șir de camioane 
militare care așteptau bacul. Farurile lor păreau un mic sat în 
noapte. Copacii coborau de o parte și de alta a drumului, 
răspândind un miros de arșiță și de ploaie și undeva, la capătul 
coloanei un șofer cânta - vocea tânguitoare, inexpresivă se 
înălța și cobora ca vântul printr-o gaură de cheie. Scobie 
dormea și se trezea, dormea și se trezea. Când se trezea, se 
gândea la Pemberton și se întreba cum s-ar simţi dacă ar fi tatăl 
lui - acel vârstnic director de bancă ieșit la pensie, a cărui 
nevastă își pierduse viaţa dându-i naștere lui Pemberton - dar 
când dormea aluneca lin într-un vis de fericire perfectă și de 
libertate. Umbla pe o pajiște întinsă, răcoroasă, cu Ali pe urmele 
lui; nu mai era nimeni altcineva, nicăieri în visul lui, iar Ali nu 
scotea niciun cuvânt. Păsări treceau în zbor sus de tot, în tăriile 
văzduhului, și, la un moment dat, când se așeză, un mic șarpe 
verde făcu cărare prin iarbă și i se urcă pe mână, apoi mai sus 
pe braţ, fără nicio teamă și, înainte de a aluneca înapoi în iarbă, 
îi atinse obrazul cu o limbă rece, prietenoasă, de la distanţă. 

O dată când deschise ochii, Ali stătea lângă el, așteptându-l 
să se trezească. 

— Domnu' vrea pat, declară el blând, dar cu fermitate, 
arătând cu degetul spre patul de campanie pe care-l montase la 
marginea drumului, cu plasa de țânțari legată de crengile 
atârnând deasupra. 

— Două, trei ore, spuse Ali. Camioane multe de tot. 

Scobie se supuse, se întinse pe pat și imediat se întoarse la 
vis, înapoi în pajiștea aceea liniștită unde nu se întâmplă 
niciodată nimic. Când se trezi din nou, Ali era tot acolo, de data 
aceasta cu o ceașcă de ceai și o farfurie cu biscuiţi. 

— O oră, spuse Ali. 

Apoi în sfârșit veni și rândul furgonetei de poliție. Coborâră 
coasta de laterită roșie, până jos la bac, și apoi înaintară metru 
cu metru peste râul negru ca Styxul către pădurea de pe celălalt 
mal. Cei doi barcagii care trăgeau frânghia nu aveau nimic pe ei 
în afară de câte un brâu - parcă și-ar fi lăsat hainele în urmă, pe 
malul unde se sfârșea viaţa - iar un al treilea ins le bătea 


măsura, folosind ca instrument, în această zonă de trecere între 
două lumi, o cutie de sardele goală. Vocea tânguitoare, 
neobosită a cântăreţului revenea ca un ecou. 

Acesta era doar primul din cele trei poduri plutitoare cu care 
trebuiau să treacă așteptând la aceeași coadă care se forma de 
fiecare dată. Scobie nu mai izbuti să doarmă ca lumea; începu 
să-l doară capul din cauza zgâlţăielii; luă niște aspirină și trase 
nădejde că totul va merge bine. N-avea nevoie de o criză de 
malarie când se afla departe de casă. Nu Pemberton îi pricinuia 
îngrijorarea - morții cu morţii - ci promisiunea pe care i-o făcuse 
Louisei. Două sute de lire era o sumă atât de mică; felurite 
combinaţii ale cifrelor îi răsunau dureros în cap, ca dangătul 
unor clopote: 200, 002, 020: îl necăjea faptul că nu reușea să 
găsească o a patra combinaţie: 002, 200, 020. 

Trecuseră de zona barăcilor cu acoperișuri de tablă și de 
colibele părăginite, din lemn, ale coloniștilor; satele pe care le 
traversau erau așezări de pădure făcute din pământ și paie; nici 
urmă de lumină nicăieri; ușile erau închise și obloanele lăsate și 
doar ochii câtorva capre urmăriră farurile convoiului: 020, 002, 
200 200, 002, 020. Ali, cinchit în interiorul furgonetei, puse un 
braţ în jurul gâtului lui Scobie și-i duse la gură o cană cu ceai 
fierbinte - făcuse ce făcuse și izbutise să fiarbă un ceainic, cu 
tot șasiul care hurduca. Louise avea dreptate - era ca pe 
vremuri. Dacă ar fi fost mai tânăr, dacă n-ar fi existat problema 
cu 200, 020, 002 s-ar fi simţit fericit. Moartea bietului 
Pemberton nu l-ar fi tulburat - era pur și simplu o obligaţie de 
serviciu, iar Pemberton nu-i fusese niciodată simpatic. 

— Ali, mă doare capul. 

— Domnul să ia aspirină multă. 

— Ți-aduci aminte, Ali, de drumul ăla de două sute de mile - 
002 - pe care l-am făcut împreună acum zece ani, de-a lungul 
graniţei; doi dintre hamali s-au îmbolnăvit. 

În oglinda șoferului îl întrezărea pe Ali dând din cap, radios. 
Scobie simţi că probabil asta era toată dragostea și prietenia de 
care avea el nevoie. Putea fi fericit fără nimic mai mult pe lume 
decât atât - furgoneta scârțâitoare, ceaiul fierbinte lângă buzele 
lui, apăsarea umedă a pădurii, chiar și durerea de cap, 
singurătatea. „Ah, dac-aș putea să aranjez lucrurile în așa fel ca 
ea să fie fericită!” își spuse el, și în bezna derutantă a nopţii uită 
pentru o clipă ce-l învățase experiența - că nicio ființă 


omenească n-o poate înțelege cu adevărat pe o alta și că nimeni 
nu poate clădi fericirea altuia. 

— Incă o oră, vesti Ali, și Scobie observă că bezna se subţia. 

— Mai dă-mi o cană de ceai, Ali, și pune și niște whisky în ea. 

Convoiul se despărţise de ei cu un sfert de oră mai înainte, 
când furgoneta poliţiei se abătuse din șoseaua principală, și 
acum se hurducau pe un drum lateral pătrunzând în inima 
pădurii. Închise ochii și încercă să-și abată gândurile de la 
cadenţa sacadată a cifrelor la sarcina dezagreabilă ce-l aștepta. 
La Bamba nu era decât un sergent de poliție băștinaș, și Scobie 
ar fi vrut să fie lămurit de cele ce se întâmplaseră înainte de a 
primi raportul incompetent al sergentului. „Ar fi mai bine, 
reflectă el fără nicio tragere de inimă, să mă duc mai întâi la 
misiune și să stau de vorbă cu părintele Clay.” 

Părintele Clay se sculase și-l aștepta în mica locuinţă 
europeană, cu înfățișare mohorâtă, construită, printre colibele 
de chirpici, din cărămizi de laterită ca să semene cu un 
prezbiteriu victorian. Un felinar de vânt lumina părul roșu, tuns 
scurt, al preotului și chipul lui pistruiat de tânăr din Liverpool. 
Nu izbutea să stea locului mai mult de câteva minute în șir, apoi 
se ridica iarăși și măsura cămăruţa, pornind de la o hidoasă 
oleografie până la o statuie de ghips și înapoi la oleografie. 

— L-am văzut atât de rar, se tângui el, mișcându-și mâinile de 
parcă s-ar fi aflat la altar. Nu-l interesa nimic decât jocul de cărți 
și băutura. Eu nu beau și n-am atins cărțile de joc niciodată - în 
afară de, știți, în afară de câte o pasienţă. E îngrozitor, 
îngrozitor. 

— S-a spânzurat? 

— Da. Servitorul lui a venit la mine ieri. Nu-l văzuse din 
noaptea precedentă, dar așa ceva era foarte obișnuit după un 
chef, știți, după un chef. l-am spus să se ducă la poliţie. Am 
procedat bine, nu-i așa? Nu puteam face nimic altceva. Nimic. 
Era mort de-a binelea. 

— Aţi procedat foarte bine. Aţi putea să-mi dați un pahar cu 
apă și niște aspirină? 

— Daţi-mi voie să vă amestec eu aspirina. Știţi, domnule 
maior Scobie, săptămâni și luni de zile nu se întâmplă absolut 
nimic pe-aici. Mă plimb doar prin cameră, în sus și-n jos, în sus 
și-n jos și apoi dintr-o dată, din senin... e îngrozitor! Avea ochii 
roșii de nesomn; lui Scobie, părintele Clay îi făcea impresia că e 


unul din acei oameni cu totul nepotriviţi pentru singurătate. Nu 
se vedea nici urmă de cărţi, afară de un mic raft cu breviarul și 
câteva broșuri religioase. Era un om lipsit de resurse 
intelectuale. Incepu să măsoare din nou camera în sus și-n jos 
și, brusc, virând spre Scobie, îi adresă repezit o întrebare: 

— N-ar putea exista vreo speranţă să fie omor? 

— Speranţă? 

— Sinucidere, știți, îngână părintele Clay. E prea cumplit. Îl 
privează pe om de clemenţa divină. M-am gândit mereu la asta, 
toată noaptea. 

— Nu era catolic. Poate că asta schimbă situaţia. Ignoranţă 
deplină, nu? 

— Așa încerc și eu să mă conving. La jumătatea drumului 
dintre  oleografie și statuetă, părintele Clay se opri pe 
neașteptate și făcu un pas într-o parte, de parcă s-ar fi întâlnit 
față în față cu cineva pe micul său parcurs. Apoi aruncă spre 
Scobie o privire rapidă și furișă, ca să vadă dacă mișcarea lui 
fusese observată. 

— Cât de des coborâţi în port? întrebă Scobie. 

— Am fost acolo pentru o noapte, acum nouă luni. De ce? 

— Toţi avem nevoie de o schimbare. Câţi convertiți aveţi aici? 

— Cincisprezece. Incerc să mă conving că tânărul Pemberton 
a avut destul timp - destul timp, înţelegeți, când își dădea 
duhul, ca să-și dea seama... 

— Greu să gândești când te strangulezi, părinte. Sorbi din 
paharul cu aspirină și fărâmiţe amare i se opriră în gâtlej. Dacă 
ar fi omor, nu s-ar schimba decât cel care a păcătuit, părinte, 
spuse Scobie cu o încercare de a glumi care se pierdu undeva 
între sfânta oleografie și sfânta statuetă. 

— Un asasin are timp... explică părintele Clay. Adăugă, dus pe 
gânduri, cu nostalgie: Eram uneori de serviciu la închisoarea din 
Liverpool. 

— Aveţi idee de ce-a făcut-o? 

— Nu l-am cunoscut destul de bine. Nu ne prea împăcăm. 

— Eraţi singurii albi de-aici. E păcat. 

— S-a oferit să-mi împrumute cărţi, dar nu erau câtuși de 
puţin genul de cărţi care mă interesează - romane, povești de 
dragoste... 

— Ce citiţi, părinte? 

— Orice despre viaţa sfinţilor, domnule maior Scobie. 


— Obișnuia să bea mult, nu-i așa? De unde-și procura 
băutura? 

— De la magazinul lui Yusef, presupun. 

— Așa. Poate avea datorii? 

— Nu știu. E îngrozitor, îngrozitor! 

Scobie bău restul de aspirină. 

— Cred c-ar fi mai bine să mă duc acolo. 

Se făcuse ziuă afară acum și, înainte ca soarele să se înalțe, 
lumina avea o inocentă deosebită, blândă, limpede și proaspătă. 

— Am să vin cu dumneavoastră, domnule maior Scobie. 

Sergentul de poliție şedea pe un scaun pliant în faţa 
bungaloului. Se ridică în picioare și salută stângaci, apoi, 
imediat, cu vocea lui primitivă, dogită, începu să-și citească 
raportul. 

— La 3,30 p.m. ieri, dom'le șef am fost trezit de servitorul lui 
D.C. care a raportat că D. C. Pemberton, dom'le șef... 

— E-n regulă, sergent, am să intru să arunc o privire înăuntru. 
Funcţionarul principal îl aștepta în pragul ușii. 

Camera de zi a bungaloului fusese evident mândria 
secretarului districtual pe vremea lui Butterworth. Mobilierul 
avea un aer de eleganţă și de ambiţie personală; nu era din 
dotaţia guvernului. Pe pereţi atârnau gravuri din secolul al 
optsprezecelea, înfățișând vechea colonie și, într-o bibliotecă, se 
vedeau volumele pe care Butterworth le lăsase în urma lui - 
Scobie înregistră câteva titluri și autori: /storia constituțională de 
Maitland, Sir Henry Maine, Sfântul Imperiu Roman de Bryce, 
poeziile lui Hardy și Registrul cadastral din Little Withington, 
ediţie tipărită pe cont propriu. Dar peste tot domnea amprenta 
lui Pemberton - un vulgar puf de piele, pretins artizanal, urme 
de mucuri de ţigară pe scaune, o stivă de cărţi din cele ce-i 
displăcuseră părintelui Clay - Somerset Maugham, un Edgar 
Wallace, două Horler și una rămasă deschisă cu faţa în jos pe 
canapea: Moartea râde de lăcătuși. Curăţenia din cameră lăsa 
de dorit, iar cărțile lui Butterworth erau mucegăite. 

— Cadavrul se află în dormitor, dom'le șef, spuse sergentul. 

Scobie deschise ușa și intră - părintele Clay îl urmă. Corpul 
fusese întins pe pat cu un cearceaf peste faţă. Când Scobie îi 
dădu la o parte, până la umăr, avu impresia că vede un copil în 
cămașă de noapte dormind liniștit: petele de pe față erau 
coșurile pubertăţii, iar chipul mort nu purta nicio urmă de 


experiență de viaţă în afară de cea a școlii și a terenului de 
fotbal. 

— Bietul copil! spuse Scobie cu glas tare. 

Exclamaţiile pioase ale părintelui Clay îl iritau. Socotea că, 
fără îndoială, trebuia să existe clemenţă divină pentru cineva 
atât de imatur. Intrebă cu bruscheţe: 

— Cum a procedat? 

Sergentul de poliţie arătă spre riloga pentru tablouri pe care 
Butterworth o montase cu meticulozitate - nici unui antreprenor 
guvernamental nu i-ar fi trecut prin minte să utilizeze așa ceva. 
Unul din tablouri - un rege băștinaș de demult primind misionari 
sub o umbrelă de ceremonie - era rezemat la perete și o 
frânghie rămăsese înnodată de cârligul de alamă al tabloului. 
Cine și-ar fi închipuit că fragilul dispozitiv nu va ceda? „Probabil 
că nu cântărea prea mult, gândi Scobie, și-și aminti de oasele 
unui copil, ușoare și fragile ca de pasăre. Cu picioarele atârnate, 
trebuie să fi ajuns doar la vreo cincisprezece inci de la pământ. 

— A lăsat ceva scris? îl întrebă Scobie pe funcţionar. De obicei 
așa fac. Oamenii, în fața morții, sunt înclinați să devină limbuţi 
și puși pe destăinuiri. 

— Da, dom'le șef, în birou. 

Nu era necesar decât un examen sumar pentru a constata cât 
de prost fusese întreținut biroul. Fișetul cu dosare era descuiat: 
compartimentele de pe birou erau ticsite de hârtii care se 
îmbâcsiseră de praf de când nu mai fuseseră atinse. În mod 
vizibil, funcţionarul bâștinaș adoptase aceleași metode ca ale 
șefului. 

— Acolo, dom'le șef, pe mapă. 

Scobie citi, într-o caligrafie tot atât de neformată ca și chipul 
sinucigașului, o compunere pe care sute dintre colegii lui de 
școală o produceau probabil prin toate colţurile lumii: 

„Dragă tată, lartă-mi toată această supărare pe care ţi-o 
pricinuiesc. Se pare că nu-mi rămâne altceva de făcut. Păcat că 
nu sunt în armată pentru că atunci aș putea fi ucis. Nu te gândi 
să achiți banii pe care-i datorez - tipul nu merită oboseala. S-ar 
putea să incerce să ti-i stoarcă. Altfel n-aș pomeni de asta. E o 
treabă scârboasă pentru dumneata dar nu-i nimic de făcut. Fiul 
dumitale care te iubește”. 

Semnătura era „Dicky”. Semăna cu o scrisoare de la școală 
cerând scuze pentru rezultate proaste la învățătură. 


Îi întinse scrisoarea părintelui Clay. 

— N-o să-mi spuneți că e ceva de neiertat aici, părinte. Dacă 
aș fi făcut-o eu sau dumneavoastră, ar fi însemnat disperare - 
admit orice în privința noastră. Noi am putea fi osândiţi pe 
vecie, pentru că știm, dar el nu știa nimic despre nimic. 

— Biserica propovăduiește că... 

— Nici biserica nu mă poate convinge că Dumnezeu nu se 
îndură de cei tineri... 

Scobie se întrerupse brusc. 

— Sergent, îngrijește-te să se sape o groapă repede, înainte 
ca soarele să se încingă. Și încearcă să găsești orice fel de notă 
de plată neachitată. Vreau să am o discuţie cu cineva în această 
privinţă. Când se întoarse spre fereastră, lumina îl orbi. Își 
acoperi ochii cu mâna și zise: De nu m-ar durea atât de tare 
capul... și un frison îi scutură trupul. Dacă nu mă îngrijesc, sunt 
pe cale să fac o criză de malarie. Dacă nu vă deranjează ca Ali 
să-mi instaleze patul la dumneavoastră acasă, părinte, am să- 
ncerc s-o combat transpirând. 

Luă o doză serioasă de chinină și zăcu întins gol între 
cearceafuri. În vreme ce soarele se înălța, i se părea că uneori 
pereţii de piatră ai camerei mici cât o chilie se umezeau de frig, 
iar alteori se coceau de arșiţă. Ușa era deschisă, și chiar în 
dreptul ei, Ali stătea ciucit pe treaptă, cioplind o bucată de 
lemn. Când și când, îi alunga pe sătenii care ridicau vocea în 
zona de liniște din jurul camerei bolnavului. La peine forte et 
dure” apăsa greu pe fruntea lui Scobie; uneori apăsarea îl 
cufunda în somn. 

Dar în acest somn nu existau vise plăcute. Pemberton și 
Louise erau legați într-un mod enigmatic. El, Scobie, citea și 
recitea mereu o scrisoare care consta doar din combinaţii pe 
tema numărului 200, iar semnătura din josul paginii era uneori 
„Dicky”, alteori „Ticki”; avea senzaţia timpului care trece și a 
propriei sale imobilităţi între cearceafuri - avea ceva de făcut, 
trebuia să salveze pe cineva, pe Louise sau pe Dicky sau pe 
Ticki, dar era țintuit la pat și i se așezau greutăţi pe frunte, așa 
cum se așază pe hârtii. O dată, sergentul se apropie până în 
ușă, dar Ali îl alungă; altă dată părintele Clay intră în vârful 
picioarelor și luă o carte de pe raft și o dată, dar s-ar putea să fi 
fost în vis, Yusef veni până în pragul ușii. 


* Durerea puternică și aprigă (fr.). 


Pe la cinci după masă, se trezi uscat și racorit dar slăbit, și-l 
strigă pe Ali. 

— Am visat că l-am văzut pe Yusef. 

— Yusef venit pentru a vedea pe dumneavoastră. 

— Spune-i că vreau să-l văd acum. 

Se simțea obosit și cu trupul frânt: se întoarse cu fața la 
perete și adormi pe loc. În somn, Louise plângea pe tăcute lângă 
el. Scobie întinse mâna și atinse peretele de piatră. „Totul se va 
aranja. Totul. Ticki îţi promit”. Când se trezi, Yusef se afla în 
preajma lui. 

— Un acces de friguri, domnule maior Scobie. Îmi pare foarte 
rău să vă văd atât de bolnav. 

— Mie îmi pare rău că te văd pur și simplu, Yusef. 

— Ah, întotdeauna râdeţi de mine. 

— Stai jos, Yusef. Ce afaceri ai avut cu Pemberton? 

Yusef își potrivi coapsele groase pe scaunul tare și, observând 
că era deschis la pantaloni, cobori o mână mare și păroasă ca 
să-și îndrepte ţinuta vestimentară. 

— Nimic, domnule maior Scobie. 

— E o coincidenţă ciudată că te afli aici tocmai în momentul 
când el s-a sinucis. 

— Eu unul cred că e providența. 

— Iţi datora bani, presupun? 

— li datora bani celui care conduce magazinul meu. 

— Ce fel de presiuni ai exercitat asupra lui, Yusef? 

— Domnule maior, e destul să ponegrești pe cineva și s-a zis 
cu el. Dacă secretarul districtual vrea să cumpere de la 
magazinul meu, cum poate administratorul meu să-l refuze? 
Dacă ar face așa, ce s-ar întâmpla? Mai devreme sau mai târziu 
va ieși un scandal pe cinste. Comisarul provinciei ar afla. 
Secretarul districtual ar fi trimis acasă. Dacă nu se opune să 
vândă, ce se întâmplă atunci? Secretarului districtual i se adună 
tot mai multe și mai multe note de plată. Administratorului meu 
începe să-i fie frică de mine, îi cere secretarului districtual să 
plătească - iese scandal de partea asta. Când există un secretar 
districtual ca bietul tânăr Pemberton, tot iese scandal într-o zi, 
orice-ai face. lar sirianul e întotdeauna de vină. 

— E destul de mult adevăr în ceea ce spui, Yusef. Durerea 
începea din nou să se facă simțită. Dă-mi whisky-ul și chinina 
aia, Yusef. 


— Nu luaţi prea multă chinină, domnule maior Scobie? Nu 
uitaţi de frigurile negre. 

— Nu ţin s-o lungesc aici zile în șir. Vreau să-i dau la cap din 
fașă. Am prea multe lucruri de făcut. 

— Ridicaţi-vă un pic, domnule maior, și daţi-mi voie să vă 
potrivesc pernele. 

— Nu ești băiat rău, Yusef. 

Yusef spuse: 

— Sergentul dumneavoastră a încercat să găsească notele de 
plată, dar n-a dat peste niciuna. lată-le aici. Din seiful 
administratorului meu. Se bătea pe coapsă cu un mic teanc de 
hârtii. 

— Înţeleg. Ce-ai de gând să faci cu ele? 

— Să le ard, răspunse Yusef. Scoase o brichetă din buzunar și 
le dădu foc la colțuri. 

— Așa, făcu Yusef. A plătit, bietul băiat. N-are niciun rost să-l 
necăjim pe tatăl lui. 

— De ce ai venit aici la mine? 

— Administratorul meu era îngrijorat. Voiam să propun un 
aranjament. 

— Yusef, cine se așază cu dumneata la masă are nevoie deo 
lingură lungă. 

— Dușmanii. Nu prietenii. Aș face multe pentru 
dumneavoastră, domnule maior Scobie. 

— De ce mă consideri prieten, Yusef? 

— Domnule maior Scobie, spuse Yusef, aplecându-și înainte 
capul mare, alb, cu iz de briantină, prietenia e ceva ce vine din 
suflet. E un lucru pe care-l simţi. Nu e ca răspuns la ceva. Vă 
amintiţi când m-aţi trimis în judecată acum zece ani? 

— Da, da. Scobie își întoarse capul, ferindu-se de lumina ce 
intra pe ușă. 

— A fost cât pe-aci să mă prindeţi de data aceea, domnule 
maior Scobie. Era o chestiune de taxe de import, mai ţinetți 
minte? Aţi fi putut să mă înfundaţi dacă le-aţi fi spus polițiștilor 
dumneavoastră să prezinte faptele puţin mai altfel. Am fost uluit 
de mirare, știind că mă aflu în localul poliţiei, să aud totuși 
lucruri adevărate din gura polițiștilor. Cred că aţi avut multă 
bătaie de cap pentru a descoperi adevărul și a-i determina să-l 
spună. Mi-am zis: „Yusef, în poliţia colonială a apărut un nou 
Daniel.” 


— Tare-aș vrea să nu mai trăncănești atâta, Yusef. Prietenia 
ta mă lasă rece. 

— Cuvintele dumneavoastră, domnule maior Scobie, sunt mai 
aspre decât vă e inima. Doresc să vă explic de ce în sufletul 
meu am simţit întotdeauna că sunt prietenul dumneavoastră. 
Mi-aţi dat un sentiment de siguranţă. Am convingerea că n-o să- 
mi înscenaţi niciodată nimic. Dumneavoastră aveţi nevoie de 
fapte și sunt convins că faptele vor fi întotdeauna în favoarea 
mea. Scutură cu palma scrumul de pe pantalonii săi albi, lăsând 
o pată cenușie. Acestea sunt fapte. Am ars actele de plată. 

— S-ar putea să mai descopăr urme, Yusef, în legătură cu 
genul de acord pe care intenţionai să-l închei cu Pemberton. 
Postul de aici controlează unul din punctele principale de trecere 
peste graniță a... la naiba, nu-mi găsesc cuvintele cu durerea 
asta de cap! 

— Vitelor de contrabandă. Nu mă ocup de vite. 

— E posibil ca în schimb să treacă alte lucruri. 

— Tot la diamante vă e gândul, domnule maior Scobie. Toată 
lumea și-a pierdut minţile din cauza diamantelor, de la război 
încoace. 

— Yusef, nu fi atât de sigur că n-am să găsesc ceva când o să 
scotocesc prin biroul lui Pemberton. 

— Sunt foarte sigur, domnule maior Scobie. Știţi doar că nu 
mă pricep să scriu și să citesc. Nimic nu rămâne pe hârtie. Totul 
e în capul meu. 

Chiar în timp ce Yusef vorbea, Scobie aţipi - un somn din 
acela de suprafaţă care durează doar câteva secunde, cât să 
ilustreze o preocupare. Louise venea spre el cu amândouă 
mâinile întinse și cu un zâmbet pe care nu i-l mai văzuse pe față 
de ani de zile. Îi spunea „Sunt așa de fericită, așa de fericită”, și 
se trezi iarăși la vocea lui Yusef care continua liniștitor: 

— Numai prietenii dumneavoastră nu vă acordă încredere, 
domnule maior Scobie. Eu am încredere în dumneavoastră. 
Chiar și ticălosul ăla de Tallit are încredere în dumneavoastră. 

Îi trebui un timp ca să izbutească să-și concentreze atenţia în 
direcţia lui Yusef. Creierul lui se adapta cu prețul unui efort 
dureros de la expresia „Așa de fericită” la expresia „Nu vă 
acordă încredere”. Spuse: 

— Ce tot vorbești acolo, Yusef? 


Își simţea mecanismul creierului scârțâind, scrâșnind, 
hârșâind, eșecul angrenajului de a se conecta. 

— Unu la mână, avansarea în funcţia de comisar șef. 

— Au nevoie de un om tânăr, replică Scobie în mod automat, 
și-și spuse: „Dacă n-aș avea friguri, n-aș discuta niciodată cu 
Yusef o chestiune ca asta”. 

— Doi la mână, tipul pe care l-au trimis special de la Londra... 

— Trebuie să revii când o să fiu mai limpede la cap, Yusef. Nu 
înţeleg despre ce naiba vorbești. 

— Au trimis un om special de la Londra ca să investigheze 
problema diamantelor - sunt înnebuniţi din pricina diamantelor - 
doar comisarul șef știe de existenţa lui - niciunul dintre ceilalţi 
ofițeri, nici măcar dumneavoastră. 

— Ce prostii vorbești, Yusef? Nu există un astfel de om. 

— Toată lumea bănuiește, în afară de dumneavoastră. 

— E o absurditate. N-ar trebui să dai crezare unor asemenea 
zvonuri, Yusef. 

— Și trei la mână, Tallit spune la toată lumea că veniţi în 
vizită la mine. 

— Tallit! Cine crede ce spune Tallit? 

— Toată lumea peste tot crede mai degrabă ce e rău. 

— Pleacă, Yusef. De ce vrei să mă necăjești acum? 

— Vreau doar să vă fac să înţelegeți, domnule maior Scobie, 
că puteţi conta pe mine. Am multă prietenie pentru 
dumneavoastră în sufletul meu. Asta e adevărul, domnule maior 
Scobie. 

Parfumul briantinei se simţi și mai puternic când se aplecă 
spre pat. Ochii căprui adânci erau umezi de ceea ce părea să fie 
emoție. 

— Daţi-mi voie să vă netezesc perna, domnule maior Scobie. 

— Uf, pentru Dumnezeu, dă-te mai încolo, făcu Scobie. 

— Știu cum stau lucrurile, domnule maior Scobie, și dacă vă 
pot fi de ajutor... sunt un om bine situat. 

— Nu umblu după mită, Yusef, replică maiorul plictisit și-și 
întoarse capul în cealaltă parte ca să scape de miros. 

— Nu vă ofer mită, domnule maior Scobie. Doar un împrumut 
pe timp nelimitat cu o dobândă rezonabilă - patru la sută pe an. 
Nici un fel de condiţii. Puteţi să mă arestaţi și a doua zi dacă 
aveţi dovezi contra mea. Vreau să fiu prietenul dumneavoastră, 
domnule maior Scobie. Dumneavoastră nu e nevoie să fiţi 


prietenul meu. Există un poet sirian care a scris: „Din două inimi 
una e întotdeauna caldă și una rece: inima rece e mai de preţ 
decât diamantele: inima caldă nu are nicio valoare și e 
aruncată”. 

— Mie mi se pare o poezie foarte proastă. Dar eu nu prea mă 
pricep. 

— E un prilej fericit pentru mine că ne aflăm aici împreună. În 
oraș e atâta lume la pândă. Dar aici, domnule maior Scobie, pot 
să vă fiu de un ajutor real. Să vă mai aduc niște pături? 

— Nu, nu, lasă-mă doar în pace. 

— Nu pot îndura să văd un om cu însușirile dumneavoastră, 
domnule maior Scobie, tratat atât de nedrept. 

— Nu cred că va veni vreodată vremea, Yusef, când să am 
nevoie de compătimirea ta. Totuși, dacă vrei să faci ceva pentru 
mine, pleacă și lasă-mă să dorm. 

Dar când adormi, visele chinuitoare reveniră. Sus la etaj, 
Louise plângea iar el ședea la o masă scriind scrisoarea de adio. 
„E o treabă scârboasă pentru tine dar nu e nimic de făcut. Soțul 
tău care te iubește, Ticki”, și apoi, pe când se întorcea în 
căutarea unei arme sau frânghii, își dădu brusc seama că nu ar 
putea comite niciodată un asemenea act. N-ar fi în stare 
vreodată să-și pună capăt zilelor - n-ar putea să se condamne 
singur la eternitate - niciun motiv nu era îndeajuns de 
important. Rupse scrisoarea și alergă sus să-i spună Louisei că 
acum totul e în regulă, dar ea se oprise din plâns și liniștea 
dormitorului îl înspăimântă. Incercă ușa dar era încuiată. Strigă: 
„Louise, totul e-n regulă. Ți-am procurat biletul de vapor”, dar 
nu primi niciun răspuns. Strigă din nou: „Louise”, și atunci cheia 
se răsuci în broască, ușa se deschise cu o încetineală 
prevestitoare de nenorociri ireparabile, și în dreptul ușii îl văzu 
pe părintele Clay care îi vorbi: „Biserica propovăduiește că...” 
Apoi se trezi din nou la realitatea odăiţei de piatră, strâmtă ca 
un mormânt. 


2 

Scobie lipsi o săptămână încheiată, pentru că bolii îi trebuiră 
trei zile ca să-și urmeze cursul și apoi încă două până ce se simţi 
în stare să plece la drum. Nu-l mai revăzu pe Yusef. Era trecut 
de miezul nopţii când intră în oraș. Lumina lunii albea casele ca 
pe niște oseminte; străzile tăcute se rășchirau de o parte și de 
alta ca brațele unui schelet și aerul era încărcat de mireasma 
discretă, suavă, a florilor. Dacă s-ar fi întors la o casă goală știa 
că s-ar fi simţit mulţumit. Era obosit și n-ar fi vrut ca tăcerea să 
se spargă - ar fi fost prea frumos să spere că Louise dormea, ar 
fi fost prea mult să spere că, în absenţa lui, situaţia se liniștise și 
că o s-o găsească eliberată și fericită cum o văzuse într-unul din 
visele lui. 

În pragul ușii, ajutorul de servitor agita lanterna: din tufișuri 
se auzea orăcăitul broaștelor, iar câinii urlau la lună. Era acasă. 
Louise își petrecu brațele în jurul lui, masa era așternută pentru 
o cină întârziată, servitorii alergau încolo și încoace cu bagajele. 
Scobie zâmbea și vorbea întreţinând atmosfera de agitaţie. 
Povesti despre Pemberton și despre părintele Clay și pomeni și 
de Yusef, dar era conștient că, mai devreme sau mai târziu, va 
trebui s-o întrebe cum o dusese în lipsa lui. Incercă să mănânce 
dar era prea obosit ca să guste mâncarea. 

— leri am făcut ordine prin biroul lui, mi-am încheiat raportul - 
și cu asta s-a terminat. Șovăi. Astea sunt noutăţile mele, și 
continuă în silă: Cum au mers treburile pe-aici? 

Işi ridică o clipă privirea spre faţa ei, apoi se uită repede în 
altă parte. Ar fi putut exista o șansă la o mie ca ea să 
zâmbească și să dea un răspuns vag: „Nu prea rău,”, și apoi să 
treacă mai departe la alte subiecte, dar își dădu seama după 
arcuirea buzelor ei că nu era chiar atât de norocos. Ceva se 
petrecuse. 

Dar izbucnirea - oricare ar fi fost - se lăsa așteptată. Louise 
spuse: 

— Oh, Wilson a fost drăguţ cu mine. 

— E un băiat bun. 

— E prea inteligent pentru postul lui. Nu pot înţelege cum de- 
a ajuns aici doar ca simplu funcționar. 

— Mi-a spus că s-a lăsat în voia sorții. 

— Nu cred c-am schimbat o vorbă cu altcineva de când ai 
plecat, în afară de ajutorul de servitor și bucătarul. Oh, și 


doamna Halifax. Ceva în vocea ei îi spuse că punctul nevralgic 
fusese atins. De fiecare dată, deși fără speranţă, se străduia să-l 
ocolească. Se întinse și spuse: 

— Doamne, ce obosit sunt! Boala m-a înmuiat ca pe o cârpă. 
Cred c-o să mă duc la culcare. E aproape unu și jumătate, și 
trebuie să fiu la secție mâine dimineaţă la ora opt. 

Louise spuse: 

— Ticki, ai aranjat ceva? 

— La ce te referi, dragă? 

— La plecarea mea. 

— Nu-ţi face griji. Am să găsesc eu o soluție, dragă. 

— N-ai găsit încă? 

— Nu. Am mai multe idei. De fapt e o simplă chestiune de 
împrumut. „200, 020, 002” răsunară în creierul lui. 

— Bietul de tine, făcu ea, nu te mai necăji atâta! Și-și lipi 
mâna de obrazul lui. Ești obosit. Ai avut un acces de friguri. N- 
am să te mai chinuiesc acum. 

Mâna ei, vorbele ei, nimiciră toate măsurile de apărare luate; 
se așteptase la lacrimi, dar le descoperi acum în proprii lui ochi. 

— Du-te sus la culcare, Henry, îi spuse ea. 

— Tu nu vii? 

— Mai am puţină treabă. E 

Scobie zăcea întins sub plasa contra ţânţarilor și aștepta. li 
trecu prin minte cum nu-i mai trecuse de ani de zile că Louise ÎI 
iubește. Biata de ea, îl iubea: era și ea o ființă umană cu 
personalitate, cu un simţ de răspundere propriu, nu doar 
obiectul preocupării și bunăvoinţței lui. Senzația eșecului puse și 
mai puternic stăpânire pe el. Tot drumul de întoarcere de la 
Bamba se confruntase cu o realitate - că există un singur om în 
oraș capabil să-l împrumute, și dispus să-i împrumute cele două 
sute de lire, dar că acela e omul de la care nu trebuie să 
împrumute. Ar fi fost mai puţin riscant să fi acceptat mita oferită 
de căpitanul portughez. Treptat și cu amărăciune, ajunsese la 
concluzia că trebuie să-i spună Louisei că, pur și simplu, banii nu 
puteau fi procurați și că, în orice caz, pentru următoarele șase 
luni, până la concediul lui, va trebui să rămână pe loc. Dacă nu 
s-ar fi simţit atât de obosit, i-ar fi spus-o când îl întrebase, și 
acum ar fi fost scăpat de grijă, dar evitase, iar ea fusese drăguță 
cu el și acum o să-i fie mai greu ca oricând s-o dezamăgească. 


Peste tot în micul bungalou domnea liniștea, numai afară 
chelălăiau și scânceau câinii vagabonzi lihniţi de foame. Scobie 
asculta, proptit într-un cot; se simțea ciudat de vlăguit stând 
așa, singur în pat, în așteptarea Louisei. Intotdeauna ea se 
ducea prima la culcare. Se simțea deprimat, neliniștit și, 
deodată, îi veni în minte visul, cum se oprise să asculte la ușă și 
ciocănise și nu primise niciun răspuns. Se zbătu să iasă de sub 
plasă și fugi jos în picioarele goale. 

Louise stătea la masă cu un teanc de hârtie de scris în faţa ei 
dar nu scrisese altceva decât un nume. Furnicile înaripate se 
ciocneau de lampă și-și semănau aripile pe masă. Acolo unde 
lumina cădea asupra capului ei, Scobie zări fire albe de păr. 

— Ce s-a întâmplat, dragă? 

— Era atâta liniște peste tot, spuse el, mi-a fost teamă să nu 
se fi întâmplat ceva. Te-am visat urât acum două nopți. 
Sinuciderea lui Pemberton m-a întors pe dos. 

— Ce prostie, dragă! Nimic de felul acesta nu ni s-ar putea 
întâmpla nouă. 

— Da, desigur. Am vrut doar să te văd, spuse el, mângâindu-i 
părul. Peste umărul ei, citi singurele cuvinte pe care le scrisese: 
„Dragă doamnă Halifax...” 

— Nu ţi-ai pus papucii, remarcă ea. O să-ţi intre gângănii de 
alea pe sub piele. 

— Am vrut doar să te văd, repetă el și se întrebă dacă petele 
de pe hârtie erau urme de transpiraţie sau de lacrimi. 

— Ascultă, dragul meu, spuse ea. Nu trebuie să te mai 
frămânțţi. Te-am hărțuit și iar te-am hărțuit. Ştii, e la fel ca 
accesul de friguri. Vine și trece. Ei bine, acum mi-a trecut. 
Pentru un timp. Știu că nu poţi face rost de bani. Nu e vina ta. 
Dacă n-ar fi fost operaţia aia stupidă... Asta-i situaţia și gata, 
Henry. 

— Ce legătură au toate astea cu doamna Halifax? 

— Ea, împreună cu altă doamnă, aveau o cabină de două 
paturi pentru vaporul următor și cealaltă doamnă a abandonat 
ideea. Doamna Halifax s-a gândit că aș putea merge eu - dacă 
soțul ei ar aranja la agenţie. 

— Asta e cam peste două săptămâni, făcu Scobie. 

— Renunţă, dragul meu, renunţă. Zău, cred că e mai bine să 
renunțăm. Oricum, mâine trebuia să-i comunic doamnei Halifax 
rezultatul. Și-i comunic că nu plec. 


Scobie replică prompt - voia ca vorbele să fie rostite fără 
putință de a mai fi retrase. 

— Scrie-i și spune-i că pleci. 

— Ticki, făcu ea, ce vrei să spui? Faţa i se înăspri. Ticki, te rog 
nu promite lucruri imposibile. Știu că ești obosit și că ţi-e groază 
de scene. Dar făgăduiesc că n-o să fac nicio scenă. Nu vreau s-o 
încurc pe doamna Halifax. 

— N-ai s-o încurci. Știu de unde pot să împrumut bani. 

— De ce nu mi-ai spus când te-ai întors acasă? 

— Voiam să-ţi dau direct biletul. Să fie o surpriză. 

Nu părea atât de fericită pe cât se așteptase Scobie: ea vedea 
întotdeauna puţin mai departe decât credea el. 

— Și n-ai să te mai frămânţi? întrebă ea. 

— Nu, n-am să mă mai frământ. Ești fericită? 

— Oh, da, exclamă ea pe un ton perplex. Sunt fericită, dragă. 


3 


Pachebotul intră în port într-o sâmbătă seară; de la fereastra 
dormitorului urmăriră silueta, alungită, cenușie, alunecând pe 
lângă estacadă, până dincolo de gardaman. Il priveau cu 
strângere de inimă - fericirea e întotdeauna mai puţin 
binevenită decât lipsa de schimbare - mână în mână, urmăriră 
cum despărțirea lor ancora în golf. 

— Ei, făcu Scobie, asta înseamnă mâine după masă. 

— Dragul meu, spuse Louise, după ce va trece perioada asta, 
am să fiu din nou bună cu tine. Pur și simplu n-am mai putut 
suporta viaţa de aici. 

Îl auziră hodorogind sub scară pe Ali, care și el privise marea 
și acum scotea cuferele și cutiile. Parcă întreaga casă se năruia 
în jurul lor, iar vulturii își luară zborul de pe acoperiș, făcând să 
zornăie tabla ondulată ca și când ar fi simţit și ei tremurul 
pereților. Scobie spuse: 

— În timp ce o să-ți strângi lucrurile sus, eu am să-ți 
împachetez cărțile. 

Lăsau impresia că în aceste ultime două săptămâni s-ar fi 
jucat de-a infidelitatea și că acum procesul de divorț îi ţinea în 
gheare: împărţirea în două a vieţii lor comune: împărțirea în 
două a jalnicelor trofee acumulate. 

— Să-ţi las ţie fotografia asta, Ticki? 

Scobie aruncă o scurtă privire piezișă spre chipul fetei la 
prima comuniune și răspunse: 

— Nu. la-o tu. 

— Am să ţi-o las pe asta cu noi și cu soţii Ted Bromley. 

— Da, pe asta lasă-mi-o mie. O privi câteva clipe cum își 
aşterne rochiile pe pat, apoi cobori la parter. Scoase cărțile din 
bibliotecă, una câte una, și le șterse cu o cârpă. Poeziile din 
colecția Oxford, operele Virginiei Woolf, poeţii mai tineri. După 
care rafturile rămaseră aproape goale: cărţile lui personale 
ocupau atât de puţin loc. 

A doua zi se duseră împreună devreme la liturghie. 
Îngenuncheaţi amândoi în faţa confesionalului, păreau că vor să 
demonstreze că nu e vorba de despărțire. Scobie reflectă: „M- 
am rugat să am liniște și acum o obţin. E cumplit felul în care 
îmi este îndeplinită această rugă. Ar fi de dorit să merite, prea 
am plătit un preţ mare”. Pe când se întorceau spre casă, o 
întrebă îngrijorat: 


— Ești fericită? 

— Da, Ticki, dar tu? 

— Eu sunt fericit atâta timp cât tu ești fericită. 

— O să fie totul în regulă când o să mă văd pe punte și-am să 
mă liniștesc. Bănuiesc c-am să beau un strop diseară. Tu de ce 
nu inviţi pe cineva, Ticki? 

— Oh, prefer să fiu singur. 

— Să-mi scrii în fiecare săptămână. 

— Bineînţeles. 

— Ticki, n-o să-ţi fie lene să te duci la liturghie? O să te duci și 
în lipsa mea? 

— Bineînţeles. 

Wilson venea pe drum spre ei. Faţa îi lucea de transpiraţie și 
tulburare. Spuse: 

— Chiar plecaţi? Ali mi-a spus că vă îmbarcaţi azi după- 
amiază. 

— Louise pleacă, spuse Scobie. 

— Nu mi-aţi spus niciodată că va fi atât de curând. 

— Am uitat, făcu Louise, am avut atâtea de făcut! 

— N-am crezut niciodată că o să plecaţi cu adevărat. N-aș fi 
aflat dacă nu-l întâlneam din întâmplare pe Halifax la agenţie. 

— Ei bine, spuse Louise, dumneata și Henry va trebui să aveţi 
grijă unul de altul. 

— E de necrezut, făcu Wilson, lovind cu vârful pantofului în 
drumul prăfuit. Întârzia acolo, stând neclintit între ei și casă, 
nelăsându-i să treacă. Zise: Nu cunosc pe nimeni în afară de 
dumneavoastră - și de Harris, bineînţeles. 

— Va trebui să începi să-ţi faci cunoștințe, replică Louise. O să 
ne scuzi acum. Mai sunt unele treburi de făcut. 

ÎI ocoliră, pentru că Wilson nu se clintea și Scobie, privind 
peste umăr, îi adresă un gest prietenesc cu mâna - arăta așa de 
pierdut și lipsit de apărare și stingher pe drumul încins de soare. 

— Bietul Wilson, cred că e îndrăgostit de tine, spuse Scobie. 

— El așa crede. 

— E bine pentru el că pleci. Oameni ca el devin o pacoste în 
clima asta. Am să fiu drăguţ cu el cât timp o să lipsești. 

— Ticki, spuse ea, în locul tău, eu nu l-aș frecventa prea mult 
pe Wilson. N-aș avea încredere în el. E ceva fals în el. 

— E tânăr și romantic. Spune minciuni. De ce pretinde că nu 
cunoaște pe nimeni? 


— Cred că nici nu cunoaște. 

— Îl cunoaște pe comisarul șef. L-am văzut ducându-se la el 
acum două seri, la ora cinci. 

— E doar un fel de a vorbi. 

La masa de prânz, niciunul din ei nu avea poftă de mâncare, 
dar bucătarul, dorind să se ridice la înălțimea situaţiei, pregătise 
un curry enorm care umplea un castron cât un lighean, așezat în 
mijlocul mesei; în jurul lui erau aranjate numeroasele garnituri 
care mergeau la curry - banane coapte, ardei roșii, nuci 
măcinate, paw-paw, felii de portocală și chutnee'. Păreau să se 
afle la kilometri depărtare unul de altul, despărțiți de 
nenumăratele platouri. Mâncarea se răcea în farfurii și părea că 
n-au nimic altceva să-și spună decât: „Nu mi-e foame”, 
„Încearcă să mănânci un pic”, „Nu pot să mă ating de nimic”, 
„Ar trebui să pornești la drum după o masă bună”, o nesfârșită 
ciondăneală prietenească în legătură cu mâncarea. Ali intra și 
ieșea preocupat, ca figurina unui ceasornic care marchează 
trecerea orelor. Li se părea înfiorător amândurora că se vor 
simţi fericiți după ce despărțirea va fi deplină; de îndată ce 
acest jalnic rămas-bun se va sfârși, vor putea trăi fiecare o altă 
viață, care la rândul ei va exclude schimbarea. 

— Eşti sigură că ai luat tot ce-ţi trebuie? 

Aceasta era încă o variantă care le dădea posibilitatea să stea 
la masă fără să mănânce, luând uneori câte ceva ce se putea 
înghiţi ușor și trecând în revistă toate lucrurile care s-ar putea 
să fi fost uitate. 

— Ce noroc că avem doar un dormitor. Vor fi siliți să te lase în 
casă chiar dacă rămâi singur. 

— S-ar putea să mă dea afară, pentru o pereche căsătorită. 

— O să-mi scrii în fiecare săptămână? 

— Sigur. 

Trecuse destul timp: acum puteau să rămână cu convingerea 
că luaseră masa de prânz. 

— Dacă nu mai mănânci nimic, te duc cu mașina până jos în 
port. Sergentul s-a ocupat de hamali pentru îmbarcare. 

Nu mai izbuteau să articuleze acum nimic care să nu sune 
formal; o aură de realitate le învăluia mișcările. Deși se mai 


7 Sos picant de origine indiană (India de Est) compus din 
ingrediente dulci și acre - fructe, ierburi - cu mirodenii și alte 
condimente. 


puteau atinge, parcă întregul țărm al continentului se și afla 
între ei; cuvintele lor erau ca propoziţiile bombastice ale unui 
prost scriitor de epistole. 

A fost o adevărată ușurare când, ajunși pe punte, nu au mai 
fost doar ei doi singuri. Halifax de la Departamentul Lucrărilor 
Publice sporovăia cu prefăcută bonomie. Făcea glume decoltate 
și le sfătui pe cele două femei să bea gin pe săturate. 

— E bun pentru huţa-huţa, zise el. Primul lucru care nu merge 
pe un vapor e când te dă huța-huţa. Gin din plin seara, și cât să 
acopere o monedă de șase penny, dimineaţa. 

Cele două doamne își luară în primire cabina. Stăteau acolo în 
semi-întuneric, ca niște locuitori ai cavernelor, vorbeau în 
șoapte pe care bărbaţii nu le puteau auzi: nu mai erau neveste - 
erau surori aparținând unei alte rase. 

— Suntem de prisos noi doi, bătrâne, constată Halifax. Acum 
totul e în ordine în ce le privește. Eu am întins-o pe mal. 

— Viu și eu. 

Totul părea ireal, dar acum deveni un adevărat chin, clipa 
morţii. Intocmai ca un condamnat, nu crezuse în judecată: 
fusese un vis urât; condamnarea fusese un vis, la fel și drumul 
cu duba, apoi, brusc, iată-l aici cu spatele la zidul gol, unde totul 
se dovedea a fi adevărat. Te oțeleai cât puteai ca să mori 
bărbătește. Scobie și Louise ieșiră împreună până în capătul 
coridorului, lăsându-le soților Halifax cabina. 

— La revedere, draga mea. 

— La revedere, Ticki, o să-mi scrii în fiecare... 

— Da, dragă. 

— Sunt o dezertoare oribilă. 

— Nu, nu. Aici nu e locul potrivit pentru tine. 

— Ar fi fost cu totul altceva dacă te numeau comisar șef. 

— Am să vin la tine în concediu. Să mă anunți dacă termini 
banii până la venirea mea. Pot aranja lucrurile. 

— Intotdeauna ai aranjat lucrurile pentru mine, Ticki; te bucuri 
că n-o să mai ai parte de scene. 

— Fleacuri. 

— Mă iubești, Ticki? 

— Tu ce crezi? 

— Spune tu. E o plăcere să ţi se spună - chiar dacă nu e 
adevărat. 

— Te iubesc, Louise. Bineînțeles că e adevărat. 


— Dacă n-am să pot suporta singurătatea, Ticki, o să mă- 
ntorc. 

Se sărutară și urcară pe punte. Văzut de acolo, portul părea 
întotdeauna frumos, fâșia subţire de case sau scânteia în soare 
ca un cvarț, sau era umbrită de dealurile mari, verzi și bombate. 

— Sunteţi bine escortaţi, remarcă Scobie. 

Distrugătoarele și corvetele se aţineau prin preajmă ca niște 
dulăi de pază: stegulețe semnalizatoare se unduiau în vânt și un 
heliograf săgeta o rază de lumină. Bărcile de pescuit se 
odihneau pe oglinda întinsă a golfului, la umbra pânzelor lor 
cafenii ca niște aripi de fluturi. 

— Ai grijă de tine, Ticki. 

Halifax apăru în spatele lor, vociferând zgomotos. 

— Cine mai coboară pe mal? Scobie, ai venit cu șalupa 
poliţiei? Doamnă Scobie, Mary e jos în cabină, își șterge lacrimile 
și se pudrează ca să n-o vadă ceilalți pasageri că a plâns. 

— La revedere, dragă. 

— La revedere. 

Acesta era adevăratul rămas-bun, strângerea de mână, cu 
Halifax de față, și sub privirile curioase ale pasagerilor din 
Anglia. Pe măsură ce șalupa se îndepărta, Louise deveni 
aproape imperceptibilă; poate coborâse în cabină la doamna 
Halifax. Visul luase sfârșit, schimbarea se săvârșise: viaţa 
începuse din nou. 

— Nu pot să sufăr despărțirile, spuse Halifax. Sunt bucuros 
când totul se termină. Cred c-am să trec pe la hotelul Bedford să 
beau un pahar cu bere. Vii cu mine? 

— Regret. Trebuie să mă duc la birou. 

— Nu m-ar deranja o micuță negresă să aibă grijă de mine 
acum că am rămas singur, remarcă Halifax. Totuși sunt 
credincios și cinstit, simbolul fidelității, asta-s eu. 

Și Scobie știa că așa și era. 

În umbra unei magazii acoperită cu prelată, stătea Wilson cu 
ochii ţintă spre golf. Scobie se opri. Se simţea mișcat de faţa lui 
rotofeie de băiețandru. 

— Îmi pare rău că nu te-am observat, se scuză Scobie și 
adăugă o minciună  nevinovată: Louise ţi-a transmis 
complimente. 


4 

Era aproape ora unu noaptea când Scobie se întoarse acasă. 
Lumina nu mai ardea la bucătărie, iar pe Ali, care moţăia pe 
treptele din faţa casei, îl treziră farurile, scăldându-i fața 
adormită. Ali sări în picioare și lumină drumul spre garaj cu 
lanterna lui. 

— E-n regulă, Ali. Du-te la culcare. 

Pătrunse în casa goală - uitase tonurile profunde ale liniștii. 
Venise de multe ori târziu acasă, după ce Louise se culcase, dar 
niciodată liniștea nu avusese chiar această securitate și 
inexpugnabilitate; auzul său pândi, deși nu avea ce să prindă, 
susurul slab al răsuflării altei persoane, mișcarea cea mai 
neînsemnată. Acum nu avea la ce să tragă cu urechea. Urcă la 
etaj și-și vâri capul pe ușa dormitorului. Totul fusese strâns; nu 
exista niciun semn al plecării sau prezenței Louisei. Ali 
îndepărtase chiar și fotografia și-o pusese într-un sertar. Era 
într-adevăr singur. În baie, un șobolan se foi și, la un moment 
dat, acoperișul de tablă se ondulă, când un vultur întârziat se 
instală pentru noapte. 

Scobie se așeză în //ving-room cu picioarele întinse pe un alt 
scaun. N-avea chef încă să se ducă la culcare, dar era somnoros 
- fusese o zi lungă. Acum că rămăsese singur putea să-și 
îngăduie cea mai nesăbuită faptă și să doarmă într-un fotoliu în 
loc să se culce în pat. Tristeţea i se desprindea fâșie cu fâșie de 
pe minte, lăsând în loc mulţumirea. Își făcuse datoria. Louise era 
fericită. Scobie închise ochii. 

Zgomotul unei mașini care se apropia de casă și farurile 
măturând ferestrele, îl treziră. Își închipui că trebuie să fie o 
mașină a poliţiei - în noaptea aceea el era ofițerul de serviciu și 
se gândi că venise vreo telegramă urgentă și probabil inutilă. 
Deschise ușa și-l găsi pe Yusef în prag. 

— lertaţi-mă, domnule maior Scobie, am văzut lumină pe 
când treceam prin fața casei dumneavoastră și mi-am zis că... 

— Intră, îl invită Scobie, am niște whisky, sau preferi bere? 

Yusef răspunse surprins: 

— Sunteţi foarte ospitalier, dom'le maior Scobie. 

— Dacă am cunoscut un om destul de bine ca să pot 
împrumuta bani de la el, fără îndoială că se cuvine să fiu 
ospitalier. 

— Un pic de bere atunci, domnule maior Scobie. 


— Profetul nu interzice băutura? 

— Profetul nu cunoștea berea îmbuteliată sau whisky-ul, 
domnule maior Scobie. Trebuie să-i interpretăm cuvintele în 
lumina vieţii moderne. 

Urmări cu privirea pe Scobie pe când scotea sticlele din 
răcitor. 

— Nu aveti frigider, domnule maior Scobie? 

— Nu. Frigiderul meu așteaptă o piesă de schimb - o să 
continue să aștepte probabil până la sfârșitul războiului. 

— Nu pot să îngădui așa ceva. Am mai multe frigidere 
disponibile. Daţi-mi voie să vă trimit unul. 

— Oh, mă descurc și așa destul de bine, Yusef. O fac de doi 
ani. Așadar, tocmai treceai pe-aici. 

— Ei, nu tocmai, domnule maior Scobie. E un fel de-a vorbi. 
De fapt am așteptat până când am fost sigur că servitorii 
dumneavoastră s-au dus la culcare, și-am împrumutat o mașină 
de la garaj. Mașina mea e prea cunoscută. Și n-am venit nici cu 
șofer. N-am vrut să vă creez neplăceri, domnule maior Scobie. 

— Repet, Yusef, n-am să neg niciodată relaţiile cu un om de la 
care am împrumutat bani. 

— Reveniţi mereu la lucrul ăsta, domnule maior Scobie. A fost 
o simplă tranzacţie de afaceri. Patru la sută e o dobândă 
corectă. Cer mai mult doar atunci când am îndoieli în legătură 
cu garanţiile. Aș dori să-mi permiteţi să vă trimit un frigider. 

— De ce ai ţinut să mă vezi? 

— În primul rând, domnule maior Scobie, am vrut să mă 
interesez de doamna Scobie. A obţinut o cabină confortabilă? Ar 
mai avea nevoie de ceva? Vaporul face escală la Lagos și aș 
putea aranja să i se trimită pe vas orice i-ar trebui. l-aș 
telegrafia agentului meu de acolo. 

— Cred că n-are nevoie de nimic. 

— Apoi, domnule maior Scobie, voiam să vă spun câteva 
cuvinte despre diamante. 

Scobie mai puse două sticle de bere la gheaţă. Vorbi rar și 
domol. 

— Yusef, n-aș vrea să crezi că sunt genul de om care 
împrumută bani azi și mâine își insultă creditorul ca să-și 
liniștească ego-ul. 

— Ego-ul? 


— Nu contează. Cugetul. Cum vrei. N-am să mă prefac că, n- 
am devenit într-un fel, părtași într-o afacere, dar îndatoririle 
mele se limitează strict la plata procentului de patru la sută. 

— Sunt de acord, domnule maior Scobie. Mi-aţi mai spus toate 
astea și sunt de acord. Și eu vă repet că nici prin cap nu-mi 
trece să vă cer cea mai neînsemnată favoare. Aș prefera să fac 
eu câte ceva pentru dumneavoastră. 

— Ce tip ciudat ești, Yusef. Încep să cred că mă simpatizezi. 

— Da, vă simpatizez, domnule maior Scobie. 

Yusef ședea pe marginea scaunului care tăia o muche 
ascuțită în coapsele mari, revărsate; nu se simţea în largul lui în 
nicio casă în afară de a lui. 

— Și acum pot să vă vorbesc despre diamante, domnule 
maior Scobie? 

— Atunci dă-i drumul. 

— Cunoașteţi părerea mea că guvernul e înnebunit de 
problema diamantelor. Vă face să vă irosiţi timpul; îi face pe cei 
din siguranţa statului să-și piardă timpul; trimit agenţi speciali 
pe coastă; avem chiar aici pe unul - știți cine e, deși se 
presupune că nimeni nu trebuie să știe în afară de comisarul 
șef; îi umple de bani pe toți negrii sau sirienii săraci care-i 
îndrugă tot felul de baliverne. Apoi bate depeșe în Anglia și pe 
toată coasta. Și după toate eforturile astea, izbutesc să pună 
mâna măcar pe un singur diamant? 

— Nu văd ce legătură are asta cu noi, Yusef. 

— Eu vă vorbesc ca unui prieten, domnule maior Scobie. 
Există diamante și diamante și sirieni și sirieni. Oamenii voștri 
nu-i urmăresc pe cei ce trebuie. Vreţi ca diamantele industriale 
să nu mai ajungă în Portugalia și apoi în Germania, sau peste 
graniţă, la francezii guvernului de la Vichy. Dar tot timpul nu 
faceți altceva decât să-i hărțuiţi pe cei care nu se ocupă de 
diamantele industriale, oameni care vor să pună la loc sigur 
câteva pietre preţioase pentru vremea când va fi din nou pace. 

— Cu alte cuvinte, dumneata? 

— De șase ori în luna asta poliția a făcut percheziţii în 
magazinele mele, răsturnând totul cu susu-n jos. N-o să 
găsească niciodată vreun diamant industrial în felul ăsta. Numai 
pe oamenii mărunți îi interesează diamantele industriale. Păi, pe 
o cutie de chibrituri plină vârf cu astfel de pietre n-ai lua decât 


două sute de lire. Eu le zic ăstora colecționari de pietriș, făcu 
Yusef cu dispreţ. 

Scobie vorbi răspicat: 

— Yusef, am fost sigur că mai devreme sau mai târziu o să 
pretinzi ceva de la mine. Dar n-o să obţii nimic altceva decât cei 
patru la sută. Mâine am să-i prezint comisarului șef un raport 
confidenţial complet asupra aranjamentului nostru financiar. 
Sigur că s-ar putea să-mi ceară demisia, dar nu prea cred. Are 
încredere în mine. O amintire îl înțepă ca un ghimpe. Cred că 
are încredere în mine. 

— Credeţi că ar fi o hotărâre înţeleaptă dacă aţi proceda în 
felul acesta, domnule maior Scobie? 

— Ba cred că ar fi foarte înțeleaptă. Orice secret între noi doi 
nu poate să iasă decât prost până la urmă. 

— Cum doriţi, domnule maior Scobie. Dar eu nu pretind nimic 
de la dumneavoastră, vă jur. Eu vreau să vă dau mereu câte 
ceva. Nu vreţi să acceptaţi un frigider, dar m-am gândit că 
poate ați fi dispus să primiţi unele sfaturi, informații. 

— Te-ascult, Yusef. 

— Tallit e un om de nimic. S-a creștinat. Părintele Rank și alţii 
îi intră în casă. Ei judecă așa: „Dacă există cineva care poate fi 
numit un sirian cinstit atunci Tallit e omul”. Lui Tallit nu-i merg 
grozav afacerile și asta seamănă de minune cu cinstea. 

— Continuă. 

— Vărul lui Tallit pleacă cu următorul vapor portughez. O să i 
se percheziționeze bagajele și bineînțeles n-o să se găsească 
nimic. Va purta însă cu el un papagal într-o colivie. Sfatul meu, 
domnule maior Scobie, este să-l lăsaţi pe vărul lui Tallit să plece 
liniștit dar să reţineţi papagalul. 

— De ce să-l las pe vărul lui Tallit să plece? 

— Doar nu vreţi să vă demascaţi faţă de Tallit, nu? Puteți 
foarte bine să spuneţi că papagalul suferă de o boală și trebuie 
să rămână pe loc. N-o să îndrăznească să facă scandal. 

— Vrei să spui că diamantele vor fi în gușa papagalului? 

— Da. 

— S-a mai folosit sistemul ăsta pe vapoarele portugheze? 

— Da. 

— Am vaga impresie c-o să trebuiască să cumpărăm un coteţ. 

— O să acţionaţi pe baza acestei informaţii, domnule maior 
Scobie? 


— Dumneata îmi dai mie informaţii, Yusef. Nu eu dumitale. 

Yusef  încuviinţă din cap și zâmbi. Ridicându-și trupul 
mătăhălos cu oarecare grijă, atinse mâneca lui Scobie cu un 
gest scurt și timid: 

— Aveţi perfectă dreptate, domnule maior Scobie. Credeţi-mă, 
nu vreau să vă pricinuiesc niciun rău. Voi fi cu băgare de seamă 
și dumneavoastră de asemeni să fiţi cu băgare de seamă și totul 
va merge strună. 

Parcă ar fi conspirat în scopul de a face un bine: dar chiar și 
inocența căpăta în mâinile lui Yusef o coloratură dubioasă. 
Urmă: 

— Dacă i-aţi spune câte o vorbă bună când și când lui Tallit, n- 
ar fi rău. Agentul secret îl vizitează. 

— Nu știu de niciun agent. 

— Aveţi perfectă dreptate, domnule maior Scobie. Yusef 
zăbovea nehotărât ca un fluture de noapte gras, la limita razei 
de lumină. Spuse: Poate când îi veţi scrie într-o zi doamnei 
Scobie, îi veți transmite din partea mea cele mai bune urări. Oh, 
nu, scrisorile sunt cenzurate. Nu puteţi să scrieţi. Aţi putea să 
spuneţi, poate - nu, mai bine nu. Atâta timp cât știți 
dumneavoastră, domnule maior Scobie, că vreau să transmit 
cele mai bune urări ale mele... 

Se îndreptă spre mașină poticnindu-se pe aleea îngustă. Când 
aprinse farurile, își lipi faţa de geam: apăru în lumina parbrizului 
albă, păstoasă, mobilă, sinceră. Schiţă un gest cu mâna spre 
Scobie, care rămăsese singur în pragul casei tăcute și pustii. 


CARTEA A DOUA 


PARTEA ÎNTÂI 


CAPITOLUL INTAI 

SE AFLAU pe veranda bungaloului - reședință a comisarului 
districtual din Pende și urmăreau cum se deplasau torţele pe 
celălalt mal al râului lat și molcom. 

— Așadar acolo-i Franța, făcu Druce, folosind termenul 
băștinașilor care-i ziceau astfel zonei franceze. 

Doamna Perrot spuse: 

— Înainte de război organizam picnicuri în Franţa. 

Perrot ieși din bungalou, cu câte un pahar în fiecare mână, și 
veni la ei: avea picioare crăcănate și purta cizmele de protecţie 
contra ţânţarilor pe deasupra pantalonilor pentru călărie, lăsând 
impresia că de-abia se dăduse jos de pe cal. 

— Poftim paharul, Scobie. Adăugă: Bănuiţi desigur cât mi-e de 
greu să mă gândesc la francezi ca la niște dușmani. Familia mea 
a venit aici odată cu hughenoțţii. Vă daţi seama că e cu totul 
altceva. 

Chipul lui prelung, osos și gălbejit, tăiat în două de un nas ca 
o cicatrice, era tot timpul într-o defensivă arogantă: importanţa 
lui Perrot devenise un cult pentru Perrot - necredincioșii ar fi 
fost alungaţi, persecutați dacă s-ar fi ivit prilejul... acest cult nu 
înceta niciodată să fie proclamat. 

Scobie remarcă: 

— Dacă s-ar alia vreodată cu nemţii, cred că ăsta ar fi punctul 
de unde ar ataca. 

— Crezi că nu știu, replică Perrot, doar am fost mutat aici în 
1939. Guvernul a dovedit o subtilă putere de previziune. Știţi, 
totu-i pregătit. Unde-i doctoru'? 

— Cred că mai aruncă o ultimă privire la paturi, îi răspunse 
doamna Perrot. Domnule maior Scobie, trebuie să fi 
recunoscător cerului că soția dumitale a ajuns cu bine. Ce-or fi 
pătimit oamenii ăștia, bieţii de ei! Patruzeci de zile în bărci. Te 
cutremuri numai când te gândești. 

— Blestematul ăla de canal îngust dintre Dakar și Brazil, acolo 
se întâmplă de fiecare dată, spuse Perrot. 

Doctorul, cu o înfățișare sumbră, apăru pe verandă. 

De cealaltă parte a râului totul era din nou pustiu și învăluit în 
tăcere; torțele se stinseseră. Felinarul care ardea pe micul 
debarcader din fața bungaloului lumina câţiva metri de apă 


neagră, alunecând la vale. O bucată de lemn ieși din întuneric și 
pluti așa de încet peste dâra de lumină, încât Scobie apucă să 
numere până la douăzeci mai înainte ca bezna s-o înghită din 
nou. 

— Franţujii nu s-au purtat chiar așa de urât de data asta, 
remarcă Druce posomorât, pescuind un ţânţar din paharul lui. 

— Au adus numai femeile, bătrânii și muribunzii, replică 
doctorul, trăgându-se de barbă. Nu văd cum ar fi putut face mai 
puţin. 

Brusc, ca o adevărată invazie de insecte, se deslușiră 
zumzete și vaiete pe malul îndepărtat. Ici și colo se agitau 
mănunchiuri de lanterne. Scobie, înălțându-și binoclul la ochi, 
zări o față neagră luminată pentru o clipă; o prăjină de hamac; 
un braţ alb; spatele unui ofiţer. 

— Cred c-au sosit, spuse el. 

Un șir lung de lumini dansa pe apă de-a lungul malului. 

— Ei, zise doamna Perrot, acum n-avem altceva de făcut 
decât să intrăm. 

Țânţarii se roteau neîncetat, vâjâind în jurul lor ca niște 
mașini de cusut. Druce scoase o exclamaţie și se plesni peste 
mână. 

— Haideţi înăuntru, spuse doamna Perrot. Toţi țânţarii de-aici 
sunt purtători de malarie. Ferestrele încăperii erau acoperite cu 
plase ca să oprească ţânţarii; aerul stătut era înăbușitor datorită 
ploilor care se apropiau. 

— Tărgile o să ajungă aici la șase dimineaţa, i se adresă 
doctorul lui Perrot. Cred că am luat toate măsurile. Avem un caz 
de friguri negre și alte câteva de malarie, dar majoritatea sunt 
doborâţi de epuizare - cea mai rea boală dintre toate. De asta 
murim aproape toţi, până la urmă. 

— Scobie și cu mine o să ne ocupăm de cei care se mai pot 
ține pe picioare, zise Druce. Doctore, dumneata trebuie să ne 
spui cât să dureze interogatoriul la care pot fi supuși. Perrot, 
presupun că poliţia dumitale o să se ocupe de barcagii - să aveţi 
grijă ca toţi să se întoarcă pe unde au venit. 

— Desigur, încuviinţă Perrot. Nu prea ne omorâm cu treaba 
pe-aici. Mai vreţi de băut? 

Doamna Perrot răsuci butonul radioului și sunetele orgii de la 
Orpheum Cinema din Clapham plutiră peste trei mii de mile 
până la ei. Dinspre râu se înălţau și coborau agitate vocile 


barcagiilor. Cineva ciocăni în ușa verandei. Scobie se răsuci 
stânjenit pe scaun: muzica orgii Wurlitzer murmura și bubuia. | 
se părea revoltător de indecent. Ușa verandei se deschise și 
Wilson intră. 

— Salut, Wilson, spuse Druce. Nu știam că ești aici. 

— Domnul Wilson a venit să inspecteze antrepozitul U.A.C., 
explică doamna Perrot. Sper că totul e în ordine la casa de 
oaspeți a antrepozitului. Nu e prea des folosită. 

— Oh, da, e foarte confortabilă, replică Wilson. Ah, domnule 
maior Scobie, nu mă așteptam să vă văd aici. 

— Nu știu de ce nu vă așteptați, interveni Perrot. V-am spus 
doar c-o să vină. Luaţi loc și beţi ceva. 

Scobie își aminti ce-i spusese odată Louise despre Wilson - 
prefăcut, așa spusese despre el. Se uită spre Wilson și observă 
cum roșeaţa, provocată de intervenţia lui Perrot care-l prinsese 
cu minciuna, pălea treptat de pe fața lui adolescentină și cum 
încrețiturile fine care se adunau în jurul ochilor dezmințeau 
aparenta lui tinereţe. 

— Aveţi vești de la doamna Scobie, domnule? 

— A ajuns cu bine săptămâna trecută. 

— Mă bucur. Mă bucur nespus de mult! 

— Ei, făcu Perrot, care-s bârfelile din marele oraș? 

Rostise cuvintele „marele oraș” cu ironie - Perrot nu putea 
admite ideea că există un loc pe lume unde oamenii se 
consideră importanţi și unde el să nu fie luat în seamă. Ca un 
hughenot imaginându-și Roma, el își reprezenta orașul ca pe un 
loc al frivolităţii, viciilor și corupţiei. 

— Noi ăştia de la ţară, continuă Perrot, vorbind apăsat, ducem 
o viaţă foarte liniștită. 

Lui Scobie îi păru rău pentru doamna Perrot: auzise vorbele 
astea de atâtea ori; probabil că uitase de mult vremea când 
Perrot îi făcuse curte și crezuse în ele. Acum ședea lipită de 
radio, cu muzica pusă încet, ascultând sau prefăcându-se că 
ascultă vechi melodii vieneze, în timp ce gura i se înăsprea în 
efortul de a nu-și lua în seamă soțul în rolul prea bine cunoscut. 

— Ei, Scobie, ce mai fac superiorii noștri de la oraș? 

— Oh, făcu Scobie evaziv, urmărind-o cu privirea pe doamna 
Perrot, nu s-a mai întâmplat mare lucru. Lumea e prea ocupată 
cu războiul... 


— Ah, da, spuse Perrot, atâtea dosare de frunzărit la 
secretariat. Aș vrea să-i văd cultivând orez pe-aici prin părţile 
noastre. Ar ști atunci ce înseamnă munca. 

— Cred că senzaţia zilei o stârnește papagalul, domnule, nu-i 
așa? se amestecă în vorbă Wilson. 

— Papagalul lui Tallit? întrebă Scobie. 

— Sau al lui Yusef, după părerea lui Tallit. Nu e așa, domnule, 
sau am înțeles eu greșit toata povestea? 

— Nu cred că o să aflăm vreodată adevărul, răspunse Scobie. 

— Dar care e povestea? Noi aici habar n-avem de ce se 
petrece în marea lume a afacerilor. Singura noastră preocupare 
sunt francezii. 

— Păi, acum vreo trei săptămâni vărul lui Tallit urma să plece 
la Lisabona cu un vapor portughez. l-am percheziţionat bagajele 
și n-am gasit nimic, dar eu auzisem că, uneori, diamantele sunt 
trecute fraudulos în gușa vreunei păsări, așa că am reţinut 
papagalul și, evident, înăuntru am găsit diamante industriale în 
valoare de o sută de lire. Vaporul nu plecase încă, așa că l-am 
adus pe vărul lui Tallit înapoi pe țărm. Părea un caz absolut 
limpede. 

— Dar nu a fost? 

— E greu să te pui cu un sirian, își dădu doctorul cu părerea. 

— Servitorul vărului lui Tallit a jurat că papagalul nu era al 
vărului lui Tallit - și tot așa și vărul lui Tallit. După versiunea lor, 
un alt servitor, un ajutor, substituise papagalul ca să-l înfunde 
de Tallit. 

— Pus la cale de Yusef, probabil, spuse doctorul. 

— Bineînţeles. Necazul e că ajutorul de servitor a dispărut. 
Sigur că nu există decât două explicaţii - ori a șters-o după ce 
Yusef i-a dat banii, ori o altă posibilitate: Tallit i-a dat bani ca s- 
arunce vina pe Yusef. 

— Eu aici, declară Perrot, i-aș fi băgat pe amândoi la 
închisoare. 

— La noi în oraș, replică Scobie, trebuie să respectăm 
legalitatea. 

Doamna Perrot învârti butonul radioului și o voce izbucni cu o 
forță neașteptată: „Arde-i una la fund!”. 

— Eu am plecat la culcare, anunţă doctorul. Mâine o să amo 
zi grea. 


Lungit în pat sub plasa de țânțari, Scobie își deschise carnetul 
de însemnări. Noapte de noapte, de mai mulți ani decât își 
putea aduce aminte, ţinuse o evidenţă - cea mai sumară 
evidență cu putinţă - a existenţei lui. Dacă cineva îl contrazicea 
în privința unei date, avea cum să verifice; dacă voia să știe în 
ce zi începuseră ploile în oricare an anume, când fusese 
transferat penultimul director al Lucrărilor Publice în Africa de 
Est, toate aceste date se aflau acolo, într-unul din carnetele 
păstrate într-o cutie de tablă sub patul lui de acasă. Altfel nu 
deschidea niciodată vreunul din aceste jurnale - în special pe 
acela care conţinea cea mai lapidară însemnare: „C. a murit”. N- 
ar fi putut să-și explice de ce aduna aceste date - desigur nu 
pentru posteritate. Chiar dacă posteritatea ar fi manifestat 
vreodată interes faţă de viaţa unui obscur poliţist dintr-o colonie 
oarecare, n-ar fi aflat nimic din acele notări criptice. Poate din 
cauză că, în urmă cu patruzeci de ani, la o școală de 
perfecţionare, primise drept premiu un exemplar Allan 
Quatermain pentru a-și ţine jurnalul pe timpul unei vacanțe de 
vară și, pur și simplu, îi intrase în obișnuinţă. Până și stilul iniţial 
al însemnărilor nu se modificase prea mult. Mâncat cârnaţi la 
micul dejun. Vreme frumoasă. Plimbare dimineață. Lecţie de 
călărie după masă. Pui la prânz. Ruladă cu melasă. Aproape 
imperceptibil acest gen de însemnări se schimbase în Louise a 
plecat. Y. a trecut pe la mine seara. Primul taifun la 2 a.m. 
Condeiul lui era incapabil de a marca importanța vreunei 
însemnări: doar el însuși, dacă ar fi recitit, ar fi putut simţi în 
penultima propoziţie, enorma breșă pe care mila faţă de Louise 
o săpase în integritatea lui. Y., nu Yusef. 

Scobie notase: 5 mai. Sosit Pende pentru a primi 
supraviețuitorii de pe s.s. 43 (folosise numărul codificat pentru 
mai multă securitate). Druce cu mine. Ezită o clipă, apoi adăugă, 
Wilson aici. Închise jurnalul și, întins pe spate, sub plasă, începu 
să se roage. O altă obișnuinţă. Spuse Tatăl nostru și încă o 
rugăciune și apoi, când somnul începu să-i îngreuneze 
pleoapele, adăugă o spovedanie... Îndeplinea o formalitate, nu 
pentru că s-ar fi simţit incapabil să comită vreun păcat grav ci 
pentru că nu-i trecuse niciodată prin minte că viaţa lui ar fi 
destul de importantă în vreun fel sau altul. Nu obișnuia să bea, 
să păcătuiască trupește, nici măcar nu minţea, dar nu considera 
niciodată lipsa păcatelor drept virtute, Când se gândea cât de 


cât la toate acestea, se vedea pe sine un om obișnuit, membru 
al unei congregaţii modeste, care nu avea prilejul de a încălca 
regulile militare mai severe ale oștii domnului. „Am lipsit de la 
liturghie ieri fără motive serioase. Am neglijat rugăciunile de 
seară”. Asta nu însemnă decât a recunoaște ceea ce făcea orice 
oștean - anume, că-și evitase o oboseală, când prilejul i se ivise. 

— Oh, Doamne, binecuvântează... dar înainte de a apuca să 
pomenească vreun nume, adormi. 


2 

A doua zi de dimineaţă, se aflau cu toţii pe debarcader: prima 
lumină a zorilor își desfășura fâșiile încă reci pe cerul dinspre 
răsărit. Colibele din sat aveau parcă obloane de argint. La ora 
două, în noaptea aceea, se iscase un taifun - o coloană 
învârtejită de nor negru venise gonind dinspre coastă și aerul 
păstra încă răceala ploii. Stăteau cu gulerele hainelor ridicate, 
scrutând ţărmul francez, cu brancardierii ciuciți pe pământ în 
spatele lor. Pe poteca dinspre bungalou, doamna Perrot se 
apropia frecându-și ochii somnoroși; de pe celălalt mal răzbătea 
slab behăitul unei capre. 

— Au întârziat? întrebă doamna Perrot. 

— Nu, e devreme. Scobie stătea cu binoclul aţintit spre malul 
opus. Spuse: Se pun în mișcare. 

— Bieţii oameni, exclamă doamna Perrot tremurând în 
răcoarea dimineții. 

— Sunt în viaţă, zise doctorul. 

— Da. 

— In profesia mea trebuie să considerăm lucrul acesta ca 
important. 

— E oare posibil ca omul să-și revină vreodată după un șoc ca 
ăsta? Patruzeci de zile în bărci de salvare. 

— Dacă supravieţuiești, răspunse doctorul, până la urmă îţi 
revii. Din ce nu-și mai revin oamenii e eșecul, dar întâmplarea 
asta, după cum vedeti, e un fel de victorie. 

— Acum Sunt scoși din colibe, anunţă Scobie. Cred că pot 
număra șase tărgi. Bărcile sunt tocmai trase la mal. 

— Ni s-a spus să ne pregătim pentru nouă cazuri grave; patru 
dintre bolnavi sunt capabili să umble pe propriile lor picioare, 
zise doctorul. Probabil că peste noapte au mai survenit câteva 
decese. 

— Poate am numărat greșit. Acum sunt duși jos la mal. Cred 
că sunt șapte tărgi. Nu-i pot distinge pe cei care se ţin pe 
picioare. 

Lumina rece, palidă, prea firavă pentru a risipi pâcla dimineţii, 
făcea ca distanţa dintre cele două maluri ale râului să pară mai 
mare decât ar fi părut la prânz. O pirogă băștinașă, care 
transporta, după toate aparențele, bolnavii ambulatorii, apăru 
neagră din pâclă, dintr-odată foarte aproape de ei. Motorul unei 


șalupe le dădea probabil de furcă celor de pe malul opus, fiindcă 
se auzeau gâfâieli neregulate, ca ale unui animal sugrumat. 

Primul dintre bolnavii ambulanți care păși pe țărm era un om 
vârstnic cu braţul într-o eșarfă. Purta o pălărie albă murdară și, 
pe umeri, ca o broboadă, o bucată de stofă indigenă; mâna 
sănătoasă trăgea și freca țepii albi de pe față. Spuse cu un 
accent scoţian de neconfundat: 

— lo îs Loder, inginer șef. 

— Bun venit acasă, domnule Loder, îi ură Scobie. Vreţi să 
urcați la bungalou? Doctorul o să vă vadă în câteva minute. 

— lo n-am nevoie de doctori. 

— Luaţi loc și odihniţi-vă. Mă voi ocupa imediat de 
dumneavoastră spuse totuși doctorul. 

— lo vreau să dau raportu' unei persoane oficiale. 

— Ai vrea să-l conduci acasă, Perrot? 

— Eu sunt comisarul districtual, spuse Perrot. Puteţi să-mi daţi 
mie raportul. 

— Ce-așteptăm atunci? făcu inginerul. Îs aproape două luni de 
la scufundare. lo am o grămadă de răspundere pe capu' meu, 
de când a murit căpitanu'. 

Pe când urcau dealul spre bungalou, vocea pătrunzătoare a 
scoțianului răzbătea până la ei la fel de regulat ca bătaia unui 
dinam. 

— lo îs răspunzător faţă de proprietari. 

Alţi trei ajunseră la țărm, iar de peste râu se auzea în 
continuare zgomotul provocat de reparația șalupei: trosnetul 
ascuţit al unei dălţi, zângănit de metal și apoi iarăși bufnituri 
spasmodice. Doi dintre noii sosiți erau „ţapul ispăşitor” al unor 
astfel de împrejurări: oameni vârstnici, cu aspect de meseriași, 
care ar fi putut fi fraţi dacă nu i-ar fi chemat Forbes și Newall, 
oameni modești, lipsiţi de autoritate, care iau lucrurile așa cum 
sunt. Unul avea un picior zdrobit și umbla într-o cârjă; celălalt 
avea o mână înfășurată cu niște fâșii jerpelite dintr-o cămașă 
tropicală. Stăteau pe debarcader cu o lipsă atât de firească de 
interes, de parcă s-ar fi aflat în colţul unei străzi din Liverpool 
așteptând să se deschidă cârciuma. După ei, se dădu jos din 
pirogă o femeie voinică, cu păr cărunt, încălţată cu cizme de 
protecție contra ţânţarilor. 

— Numele dumneavoastră, doamnă? o întrebă Druce, 
consultând o listă. Sunteţi doamna Rolt? 


— Nu sunt doamna Rolt. Sunt domnișoara Malcott. 

— Vreţi, vă rog, să urcați la bungalou? Doctorul... 

— Doctorul are cazuri mult mai grave decât al meu, de care 
trebuie să se ocupe. 

Doamna Perrot îi spuse: 

— N-aţi vrea să vă întindeți puţin? 

— E ultimul lucru pe care aș vrea să-l fac, răspunse 
domnișoara Malcott. Nu sunt câtuși de puţin obosită. Închidea 
gura după fiecare propoziţie. Nu mi-e foame. Stau bine cu nervii. 
Vreau să plec mai departe. 

— Încotro? 

— Lagos. La Departamentul învățământului. 

— Mi-e teamă că o să mai fie o serie întreagă de piedici. 

— Am întârziat și așa două luni. Nu suport întârzierile. Munca 
nu așteaptă. 

Pe neașteptate, își înălţă faţa spre cer și urlă ca un câine. 

Doctorul o luă cu blândețe de braţ și-i spuse: 

— O să facem tot ce se poate ca să ajungeţi acolo cât mai 
repede. Veniţi până sus în casă să daţi telefon. 

— Desigur, se învoi domnișoara Malcott, nu există ceva ce nu 
poate fi aranjat la telefon. 

Doctorul i se adresă lui Scobie: 

— Trimite-i și pe cei doi sus, după noi. Starea lor e bună. Dacă 
vrei să le pui întrebări, poţi s-o faci. 

Druice spuse: 

— Îi conduc eu până sus. Dumneata stai aici, Scobie, în caz că 
sosește șalupa. Eu nu mă prea descurc cu franceza. 

Scobie se așeză pe balustrada debarcaderului și scrută malul 
opus. Acum că pâcla se risipea, părea mai apropiat: izbuti să 
distingă cu ochiul liber detaliile scenei: antrepozitul alb, colibele 
de chirpici, părţile din alamă ale șalupei scânteind în soare, 
fesurile roșii ale trupelor băștinașe. Se gândi că ar fi putut să 
asiste la o scenă identică, așteptând-o pe Louise care să apară 
pe targă - sau care să nu mai apară de loc. Cineva se instală pe 
balustradă alături de el. Scobie nu-și întoarse capul. 

— Ce n-aș da să știu la ce vă gândiţi, domnule maior? 

— Tocmai mă gândeam că Louise a ajuns cu bine, Wilson. 

— Și eu mă gândeam la asta, domnule maior. 

— Wilson, de ce-mi spui mereu domnule maior? Nu ești în 
poliţie. Asta mă face să mă simt foarte bătrân. 


— Îmi pare rău, domnule Scobie. 

— Cum îţi spunea Louise? 

— Wilson. Cred că nu-i plăcea numele meu de botez. 

— Am impresia c-au pus în sfârșit șalupa aia în mișcare. 
Wilson, fii băiat drăguţ și anunţă-l pe doctor. 

Un ofițer francez într-o uniformă albă, pătată, stătea la provă; 
un soldat aruncă spre mal o funie pe care Scobie o prinse și o 
fixă de ponton. 

— Bonjour, spuse, și salută militărește. 

Ofițerul francez îi răspunse la salut - o figură suptă cu un tic 
la pleoapa stângă. Spuse în englezește: 

— Good morning. Am aici pentru dumneavoastră șapte cazuri 
neambulatorii. 

— Am fost informat că sunt nouă. 

— Unul a murit pe drum și unul azi noapte. Primul de friguri 
negre și celălalt de... de, engleza mea e proastă, se spune 
oboseală? 

— Epuizare. 

— Exact. 

— Dac-aţi vrea să-i lăsaţi pe oamenii mei să urce pe șalupă, o 
să coboare ei tărgile. 

Scobie le recomandă brancardierilor: 

— Cu multă grijă, vă rog. Umblaţi cu multă grijă. Era o 
recomandare inutilă: niciun brancardier din vreun spital pentru 
albi n-ar fi putut ridica și umbla mai cu grijă. 

— Nu vreţi să vă dezmorţiţi puţin picioarele pe țărm? întrebă 
Scobie, sau să urcați în casă să beţi niște cafea? 

— Nu, mulţumesc. Nu vreau cafea. Vreau doar să văd că totul 
e în regulă. 

Era politicos și inabordabil, dar tot timpul pleoapa lui stângă 
semnaliza un mesaj al îndoielii și suferinţei. 

— Am niște ziare englezești dacă v-ar interesa să le vedeţi. 

— Nu, nu, mulțumesc. Citesc greu englezește. 

— Dar vorbiţi foarte bine. 

— Asta e altceva. 

— Doriţi să luaţi o ţigară? 

— Mulţumesc, nu. Nu-mi place tutunul american. 

Prima targă ajunse pe țărm - cearceafurile erau trase până 
sus la bărbia omului și era imposibil de spus, văzându-i fața 
încremenită, lipsită de expresie, ce vârstă ar putea avea. 


Doctorul cobori panta în întâmpinarea tărgii și-i conduse pe 
brancardieri spre casa de oaspeţi guvernamentală unde 
fuseseră pregătite paturile. 

— Înainte treceam adesea pe țărmul dumneavoastră, spuse 
Scobie, mergeam la vânătoare cu șeful poliţiei franceze. Un om 
drăguţ pe nume Durand - un normand. 

— Nu mai e aici, replică ofiţerul. 

— A plecat acasă? 

— E în închisoare, la Dakar, răspunse ofițerul francez, ţinându- 
se drept ca un galion la provă; dar ochiul îi zvâcnea și iar îi 
zvâcnea. 

Tărgile trecură încet pe lângă Scobie și se îndreptară în sus 
spre deal: un băiat care nu putea avea mai mult de zece ani, cu 
chipul aprins de febră și cu un braţ subţire ca o surcică ieșind de 
sub pătură; o doamnă bătrână cu părul cărunt, răvășit, care se 
sucea și se răsucea și tot murmura ceva; un bărbat cu un nas 
borcănat - o proeminenţă purpuriu-vineţie în mijlocul unei fețe 
gălbejite. Unul câte unul, erau transportaţi pe deal în sus - 
picioarele brancardierilor se mișcau cu siguranţa unor catâări. 

— Dar Pere Brile ce mai face? întrebă Scobie. Era un om 
cumsecade. 

— S-a prăpădit de friguri negre, anul trecut. 

— A stat aici douăzeci de ani fără să-și ia niciodată concediu, 
nu-i așa? O să fie greu de înlocuit. 

— Nici n-a fost înlocuit, spuse ofițerul. 

Se întoarse și dădu un ordin scurt, tăios, unuia dintre oamenii 
lui. Scobie se uită la povara următoarei tărgi și-și feri privirea. O 
fetiță - nu putea avea mai mult de șase ani - zăcea acolo 
cufundată într-un somn adânc și nefiresc; părul ei încâlcit era 
năclait de sudoare; avea gura deschisă, cu buzele uscate și 
crăpate, iar trupul îi frisona regulat și spasmodic. 

— E îngrozitor, făcu Scobie. 

— Ce e îngrozitor? 

— Un copil ca ea. 

— Da. Ambii părinţi au dispărut. Dar e mai bine așa. Și ea o să 
moară. 

Scobie îi urmări cu privirea pe brancardieri cum urcau încet 
dealul, cu tălpile lor goale care abia atingeau pământul. Işi 
spuse: „Ar fi nevoie de toată iscusința lui Père Brile pentru a 
explica situaţia. Nu faptul în sine că va muri copilul - pentru asta 


nu e nevoie de explicaţie. Chiar și păgânii înțelegeau că o 
moarte timpurie poate însemna tot mila Domnului deși îi 
atribuiau o altă justificare; dar să-i fie dat unui copil să 
supraviețuiască timp de patruzeci de zile și nopţi într-o barcă 
deschisă - aici era taina; cum să izbutești să împaci acest destin 
cu mila lui Dumnezeu?” 

Și totuși Scobie nu putea crede în vreun Dumnezeu care să nu 
fie destul de omenos pentru a iubi ceea ce el însuși a creat. 

— Cum oare a putut supravieţui până acum biata copilă? se 
întrebă el cu glas tare. 

Ofiţerul răspunse sumbru: 

— Bineînţeles că i-au purtat de grijă toţi cei din barcă. Au 
renunţat de multe ori la raţia lor de apă. A fost desigur o prostie 
dar nu poți face întotdeauna numai ce este logic. Și, în definitiv, 
le-a oferit o preocupare. 

Părea că sugerează o explicaţie - prea vagă pentru a fi 
sesizată. Ofițerul adăugă: 

— lată încă un caz care te umple de revoltă. 

Fața era sluţită de epuizare: pielea părea gata să crape pe 
pometții obrajilor: doar lipsa ridurilor lăsa să se înţeleagă că e 
vorba de o femeie tânără. Ofiţerul francez spuse: 

— Abia se măritase - nu mult înainte de a porni în această 
călătorie. Soţul i s-a înecat. Din pașaport rezultă că are 
nouăsprezece ani. S-ar putea să scape cu viaţă. Vedeţi, încă mai 
are ceva forţă. Braţele ei subțiri ca de copil stăteau întinse peste 
pătură, iar degetele ţineau strâns o carte. Scobie observă cât de 
largă era verigheta pe inelarul osos. 

— Ce carte e? 

— Timbres, spuse ofiţerul francez. Adăugă cu amărăciune: 
Probabil că era încă elevă când a început războiul ăsta 
blestemat. 

Scobie avea să-și amintească mereu cum a pătruns în viața 
lui, purtată pe o targă, cu albumul de timbre în mâinile 
încleștate, și cu ochii strâns închiși. 


8 (Album de) timbre (fr.). 


3 


În seara aceea se adunară iarăși cu toţii să bea ceva, dar erau 
prea abătuţi. Nici măcar Perrot nu mai făcea eforturi să-i 
impresioneze. Druce spuse: 

— Ei, eu plec mâine. Vii, Scobie? 

— Cred că da. 

Doamna Perrot întrebă: 

— Aţi aflat tot ce doreaţi? 

— Tot ce era necesar. Inginerul șef a fost la înălțime. Avea 
totul pregătit în cap. Abia reușeam să notez destul de repede. 
Când s-a oprit, a căzut lat. Îl ţinea doar: „lo port răspunderea”. 
Știţi c-au mers cinci zile pe jos, cei care puteau umbla - ca să 
ajungă până aici? 

Wilson întrebă: 

— Vasul nu era escortat? 

— Au pornit cu un convoi, dar vaporul lor a avut niște 
defecţiuni la motoare - și cunoașteţi regula călătoriilor în ziua de 
azi: ghinioniștii nu sunt așteptați. Erau la douăsprezece ore 
distanță în urma convoiului și se străduiau să-l ajungă când au 
fost loviți. Comandantul submarinului a ieșit la suprafață și le-a 
indicat direcţia. Le-a spus că i-ar fi remorcat, dar era urmărit de 
o patrulă navală. Vedeţi, nu poţi învinui de fapt pe nimeni 
pentru astfel de lucruri. 

Și chiar un astfel de lucru îi răsări brusc lui Scobie în ochii 
minţii - copila cu gura deschisă, sau mâinile acelea firave ţinând 
albumul de timbre. Spuse: 

— Sper că doctorul va trece pe-aici când o să aibă un pic de 
timp. 

Negăsindu-și astâmpăr, ieși afară pe verandă și abia închise 
cu grijă ușa cu plasă în urma lui că un ţânţar se și porni să-i 
bâzâie la ureche. Zumzăitul domnea pretutindeni, neîntrerupt, 
dar când porneau la atac, ţânţarii bâzâiau pe un ton mai 
profund, aidoma avioanelor în picaj. Se întrezăreau luminile 
spitalului improvizat și toată povara acelei suferinţe apăsa parcă 
pe umerii lui. Avea impresia că scăpase de o răspundere pentru 
a prelua alta. Aceasta era o răspundere pe care o împărțea cu 
toate făpturile omenești, dar asta nu-l consola, pentru că uneori 
se părea că el e singurul care o simte. 

Doctorul urcă treptele spre verandă. 


— Salut, Scobie, făcu el cu un glas la fel de dărâmat ca și 
umerii lui, iei aer de seară? Nu e sănătos prin părțile astea. 

— Cum se simt bolnavii? întrebă Scobie. 

— O să mai moară vreo doi, așa cred. Poate doar unul. 

— Fetiţa? 

— O să moară până dimineaţă, răspunse doctorul scurt. 

— E conștientă? 

— Niciodată total. Întreabă câteodată de tatăl ei: crede 
probabil că se află tot în barcă. Acolo i-au ascuns realitatea - i- 
au spus că părinţii ei sunt într-una din celelalte bărci. Dar 
bineînţeles întâi semnalizaseră ca să verifice. 

— Nu poate să vă ia drept tatăl ei? 

— Nu, din pricina bărbii. 

— Cum o duce învăţătoarea? întrebă Scobie. 

— Domnișoara Malcott? O să se refacă. l-am dat destulă 
bromură ca s-o potolesc până mâine dimineaţă. Asta-i tot ce-i 
trebuie - și sentimentul că va ajunge undeva. N-aveţi un loc 
pentru ea în mașina poliţiei? E mai bine să plece de aici. 

— E loc doar pentru Druce și pentru mine, cu servitorii, plus 
echipamentul. O să trimitem mijloace de transport potrivite 
imediat ce ajungem. Cazurile ambulatorii o duc bine? 

— Da, o să se refacă. 

— Dar băiatul și doamna în vârstă? 

— O să scape. 

— Cine e băiatul? 

— Era la o școală în Anglia. Părinţii lui din Africa de Sud s-au 
gândit c-ar fi mai în siguranță cu ei. 

Șovăind, Scobie întrebă: 

— Tânăra aceea... cu albumul de mărci? 

Fără vreun motiv pe care să-l poată pricepe, albumul, și nu 
faţa ei, îl obseda, precum și verigheta largă pe deget, de parcă 
s-ar fi costumat un copil. 

— Nu știu, răspunse doctorul. Dacă trece noaptea asta cu 
bine - poate... 

— Ești obosit mort, nu-i așa? Intră în casă și bea ceva. 

— Da. Nu vreau să fiu mâncat de țânțari. 

Doctorul deschise ușa verandei și un ţânţar se înfipse în gâtul 
lui Scobie. Nu se obosi să se apere. Încet, șovăind, o porni pe 
drumul pe care venise doctorul, cobori treptele până la malul 
dur, stâncos. Pietrele dezrădăcinate se rostogoleau sub cizmele 


lui. Se gândi la Pemberton. Ce absurd era să te aștepți la fericire 
într-o lume atât de plină de suferinţă. Își redusese propriile-i 
nevoi la minimum, fotografiile puse la păstrare în sertare, 
strigoii alungaţi din minte: cureaua de ascuţit briciul și o 
pereche de cătușe ruginite ca singure podoabe. „Dar îţi rămâne 
totuși văzul, își spuse Scobie, rămâne auzul. Spune-mi de un om 
că e fericit și eu am să-ţi dovedesc că ori e de un egoism 
excesiv, ori un păcătos fără pereche - sau pur și simplu un 
cretin.” 

Ajuns în casa de oaspeţi se opri din nou. Luminile dinăuntru ar 
fi lăsat o extraordinară impresie de pace cuiva care n-ar fi știut 
ce se petrecuse, întocmai cum stelele, în limpezimea nopţii, 
creau o impresie de detașare, siguranță și libertate. Oare dacă 
ai cunoaște realitatea, se întrebă el, ai ajunge să simţi milă chiar 
și pentru planete? Dacă ai pătrunde, cum se spune, în miezul 
lucrurilor? 

— Ce faceți, domnule maior Scobie, i se adresă soția 
misionarului din localitate. 

Era îmbrăcată în alb ca o infirmieră și părul ei sur ca o 
cremene era pieptănat spre spate în creste ce păreau niște 
eroziuni eoliene. 

— Aţi venit să priviţi? întrebă ea ameninţător. 

— Da, răspunse Scobie. 

Nu găsi altceva de spus; nu-i putea descrie doamnei Bowles 
neliniștea, imaginile  obsedante, cumplitul simțământ de 
neputinţă, de responsabilitate și milă. 

— Poftiţi înăuntru, zise doamna Bowles și Scobie o urmă, 
supus ca un băiețel. Casa de oaspeţi avea trei camere. In prima 
fuseseră instalate cazurile ambulatorii: sub efectul unor doze 
masive de tranchilizante, dormeau liniștiți de parcă erau în 
convalescenţă. În cea de-a doua cameră se aflau cazurile 
neambulatorii pentru care mai existau speranţe. Cea de a treia 
era o încăpere mică unde se aflau doar două paturi despărțite 
printr-un paravan: fetiţa de șase ani cu gura căscată și tânăra 
femeie care zăcea pe spate, fără cunoștință, ţinând încă strâns 
albumul de timbre. O lumânare ardea pe o farfurioară, aruncând 
umbre subţiri între cele două paturi. 

— Dacă vreţi să fiți util, spuse doamna Bowles, rămâneţi aici o 
clipă. Trebuie să mă duc până la dispensar. 

— Dispensar? 


— Bucătăria. Ne descurcăm și noi cum putem. 

Scobie fu străbătut de o senzaţie de frig și de înstrăinare. Un 
frison îi scutură umerii. Spuse: 

— Nu pot să merg eu în locul dumneavoastră? 

Doamna Bowles răspunse: 

— Nu fiți absurd. Aveţi calificarea necesară pentru prepararea 
medicamentelor? N-am să lipsesc decât câteva minute. Dacă 
fetița dă semne că se duce, mă strigaţi. Dacă i-ar fi lăsat timp, 
Scobie s-ar fi putut gândi la vreo scuză, dar doamna Bowles 
ieșise din cameră și el se așeză greoi pe singurul scaun. Când se 
uită la fetiță, văzu în jurul capului ei un văl alb ca pentru prima 
împărtășanie: era o iluzie optică, datorită luminii care se prefira 
prin plasa de protecţie contra ţânţarilor și o iluzie a propriei sale 
imaginaţii. Își ascunse capul în mâini și refuză să mai privească. 
Era în Africa atunci când murise fetiţa lui. Îi mulţumise mereu lui 
Dumnezeu că îl scutise de această încercare. Dar se pare că 
până la urmă nu ești niciodată cruțat cu adevărat. A fi o fiinţă 
omenească înseamnă oare că trebuie să-ţi bei cupa până la 
fund? Dacă erai scutit într-o zi, sau o evitai într-alta, îţi era 
oferită cu o a treia ocazie. Scobie se rugă în tăcere, în căușul 
mâinilor: „Oh, Doamne, fă să nu se întâmple ceva înainte de 
întoarcerea doamnei Bowles!” Auzea respirația  gâfâită, 
neregulată a fetiţei. Parcă ar fi cărat, biata de ea, o greutate, cu 
mare efort în sus, pe un deal înalt; era o situaţie inumană să nu 
poţi căra greutatea în locul ei. Își spuse: „lată ce simt părinţii an 
de an și eu vreau să scap de un astfel de chin chiar dacă 
durează numai câteva minute. Își văd copiii murind încet, cu 
fiecare oră pe care o trăiesc”. Se rugă din nou: „Doamne ai grijă 
de ea. Hărăzește-i pace!”. Respirația se frânse, se înăbuși, porni 
iarăși cu un efort cumplit. Privind printre degete, Scobie văzu 
feţișoara de copil convulsionată, ca a unui săpător trudind din 
greu. „Tată ceresc, se rugă el, hărăzește-i liniște! la-mi mie 
liniștea pentru totdeauna, dar dă-i-o ei”. Picuri de transpiraţie 
țâșniră din palmele lui. „Tată...” 

Auzi o voce slabă, hărâită, repetând „tată” și, ridicând u-și 
privirea, văzu ochii albaștri injectaţi aţintiţi asupra lui. Se gândi 
îngrozit: „lată că se întâmplă lucrul de care speram că voi fi 
scutit”. Ar fi strigat-o pe doamna Bowles dar glasul îi pierise. 
Vedea pieptul copilei luptându-se să respire ca să poată repeta 
cuvântul dificil; se apropie de pat și spuse: 


— Da, scumpa mea. Nu vorbi, sunt aici. 

Lumina lămpii arunca pe cearceaf umbra pumnului său strâns 
și atrase privirea fetiţei. Un efort de a râde o zgudui și Scobie își 
îndepărtă mâna. 

— Dormi, scumpa mea, șopti el, ești somnoroasă. Dormi. 

O amintire adânc îngropată îi reveni în minte și, scoțându-și 
batista, făcu să cadă o umbră ca un cap de iepure pe pernă, 
lângă fetiță. 

— Uite iepurașul tău, spuse el, să faci nani cu el. O să stea cu 
tine până adormi. Dormi! 

Transpiraţia îi șiroia pe faţă și o simțea pe buze sărată ca 
lacrimile. „Dormi!” Mișcă urechile iepurașului în sus și-n jos, în 
sus și-n jos. Apoi auzi vocea doamnei Browles șoptind chiar în 
spatele lui. 

— Terminaţi odată, spunea ea cu ton aspru, fetița a murit. 


4 

De dimineaţă, Scobie îi spuse doctorului că nu va pleca până 
nu vor sosi mijloace de transport potrivite: domnișoara Malcott 
putea călători deci în locul lui cu mașina poliției. Era mai bine ca 
ea să plece de acolo, pentru că moartea fetiţei îi zdruncinase 
iarăși nervii și nu exista deloc certitudinea că nu vor urma și alte 
decese. 

Îngropară fetiţa a doua zi, folosind singurul sicriu pe care-l 
găsiră: fusese destinat unui om înalt. Într-o climă ca aceea, orice 
întârziere era riscantă. Scobie nu asistă la slujba oficiată de 
domnul Bowles, dar au fost de faţă soţii Perrot, Wilson și câţiva 
dintre reprezentanții oficialităţii; doctorul era ocupat cu ceilalți 
bolnavi din casa de oaspeţi. In acest timp, Scobie pornise grăbit 
prin câmpurile de orez și discutase cu funcţionarul agricol 
despre irigaţii, numai pentru a se afla cât mai departe. Mai 
târziu, după ce epuiză toate posibilităţile oferite de irigație, 
trecu pe la depozit, intră și se așeză pe întuneric printre toate 
conservele, conserve de marmeladă, conserve de supe, 
conserve de unt, conserve cu biscuiţi, conserve de lapte, 
conserve de cartofi, conserve cu ciocolată, și-l așteptă pe 
Wilson. Dar Wilson nu-și făcu apariţia. Poate că înmormântarea 
fusese o încercare prea grea pentru toţi și se întorseseră la 
bungaloul comisarului districtual să bea un pahar. Scobie cobori 
la debarcader și urmări cu ochii bărcile cu pânze plutind spre 
mare. O dată se trezi vorbind cu glas tare, adresându-se parcă 
unei persoane din apropiere. „De ce n-ai lăsat-o să se înece?” 
Un curier se uită spre el chiorâș și Scobie o porni mai departe, 
pe deal în sus. 

Doamna Bowles lua aer în faţa casei de oaspeți: la propriu, în 
doze, ca pe un medicament. Stătea acolo cu gura ba deschisă, 
ba închisă, inspirând și expirând. Spuse un „bună ziua”, băţoasă 
și mai luă o dușcă de aer. 

— N-aţi fost la înmormântare, domnule maior? 

— Nu. 

— Domnul Bowles și cu mine arareori putem participa 
împreună la o înmormântare. Doar când suntem în concediu. 

— O să mai urmeze vreo înmormântare? 

— Încă una, cred. Restul se vor reface cu timpul. 

— Care dintre ei e pe moarte? 


— Doamna în vârstă. În cursul nopţii starea ei s-a înrăutățit. 
Înainte îi mersese destul de bine. 

Scobie simţi o crudă ușurare. Intrebă: 

— Băiatul e bine? 

— Da. 

— Și doamna Rolt? 

— Nu e în afară de orice pericol, dar cred c-o să scape. Acum 
e conștientă. 

— Știe că soțul ei a murit? 

— Da. 

Doamna Bowles începu să-și balanseze braţele în sus și-n jos, 
din umăr. Apoi se ridică în vârful picioarelor, de șase ori. Scobie 
spuse: 

— Aș vrea să pot fi și eu de folos cu ceva. 

— Puteţi citi cu glas tare? întrebă doamna Bowles, înălțându- 
se pe vârfuri. 

— Cred că da. Sigur că da. 

— Atunci puteți să-i citiți băiatului. Se plictisește și plictiseala 
nu e deloc bună pentru el. 

— Unde pot găsi o carte? 

— Sunt o grămadă la misiune. Rafturi întregi. 

Orice era mai bine decât să nu facă nimic. Se duse la misiune 
și găsi, după cum spusese doamna Bowles, grămezi de cărţi. Nu 
se simţea prea în elementul lui în lumea cărților, dar chiar și așa 
i se păreau departe de a alcătui o colecţie strălucită, din care 
vreuna să poată fi citită unui băiat suferind. Pătate de mucegai 
și legate în stil victorian, coperţile purtau titluri ca Douăzeci de 
ani în slujba misiunii, Pierdut și regăsit, Calea mărginită, 
Avertismentul misionarului. Fără îndoială că la un moment dat, 
în trecut se lansase un apel pentru dotarea bibliotecii, și acestea 
erau exemplare disparate ce figuraseră în multe colecţii pioase, 
în Anglia. Poeziile lui John Oxenham, Sa/vatori; de suflete. Scobie 
luă la întâmplare o carte de pe raft și se întoarse la casa de 
oaspeți. Doamna Bowles era la dispensar, pregătind 
medicamente. 

— Aţi găsit ceva? 

— Da. 

— N-aveţi riscuri cu niciuna din cărțile astea, spuse doamna 
Bowles. Au fost cenzurate de comitet înainte de a fi trimise aici 
la noi. Câteodată unii trimit cele mai nepotrivite cărți. Noi nu-i 


învăţăm carte pe copiii de-aici ca să ajungă să citească... 
romane. 

— Nu, presupun că nu. 

— Să văd ce-aţi ales. 

Se uită la titlu pentru prima dată și răspunse: 

— Un episcop printre negrii bantu. 

— Trebuie să fie interesantă, remarcă doamna Bowles. 

Scobie încuviinţă fără convingere. 

— Știţi unde îl găsiţi. Puteți să-i citiţi un sfert de oră, nu mai 
mult. 

Doamna în vârstă fusese mutată în camera din fund unde 
murise fetița, bărbatul cu nasul borcănat fusese trecut în ceea 
ce doamna Bowles numea acum salonul convalescenţilor, 
pentru ca încăperea din mijloc să poată fi atribuită băiatului și 
doamnei Rolt. Doamna Rolt stătea cu faţa la perete, cu ochii 
închiși. Izbutiseră, după cum se vedea, să smulgă din 
încleștarea mâinilor ei albumul, care acum se afla pe un scaun 
lângă pat. Băiatul îl privea pe Scobie cu acea căutătură aprinsă, 
inteligentă, a febrei. 

— Mă cheamă Scobie. Pe tine cum te cheamă? 

— Fisher. 

Scobie urmă cu nervozitate: 

— Doamna Bowles m-a rugat să-ţi citesc. 

— Ce sunteţi? Militar? 

— Nu, poliţist. 

— E o carte polițistă? 

— Nu. Nu cred. Scobie deschise cartea la întâmplare și dădu 
peste fotografia unui episcop, în straie preoțești, așezat pe un 
scaun oficial, tare, în fața unei biserici micuţe cu acoperiș de 
tablă: era înconjurat de negri bantu, care rânjeau spre obiectiv. 

— Mi-ar place o poveste cu o crimă. Aţi avut vreodată de 
anchetat o crimă? 

— Nu ceea ce se numește o crimă adevărată, cu indicii și 
urmăriri. 

— Atunci ce fel de crimă? 

— Păi, oamenii se înjunghie uneori la încăierări. 

Scobie vorbea cu glas scăzut ca să n-o deranjeze pe doamna 
Rolt. Stătea culcată cu pumnul strâns pe cearceaf - un pumn nu 
mai mare decât o minge de tenis. 


— Ce titlu are cartea pe care aţi adus-o? Poate c-am citit-o. În 
barcă am citit /nsu/a comorilor. Nu mi-ar displace o poveste cu 
pirați. Cum îi spune? 

Scobie răspunse la noroc: 

— Un episcop printre negrii bantu. 

— Ce înseamnă asta? 

Scobie își trase adânc răsuflarea. 

— Păi vezi, Episcop e numele eroului. 

— Dar aţi spus un episcop. 

— Îl chema Arthur. 

— E un nume romantic. 

— Da, pentru că e un erou romantic. 

Brusc, ferindu-se de privirea băiatului, Scobie observă că 
doamna Rolt nu dormea. Se uita cu ochii ţintă la perete, 
ascultând. Scobie continuă dezlănțuit: 

— Adevăraţii eroi sunt negrii bantu. 

— Ce sunt bantu ăştia? 

— Erau o bandă de pirați deosebit de sălbatici, care bântuiau 
Indiile de vest și prădau toate corăbiile din partea aceea a 
Atlanticului. 

— Şi Arthur Episcop îi urmărește? 

— Da. E și un fel de roman polițist, pentru că el e agent secret 
al guvernului britanic. Se deghizează în simplu marinar și se 
îmbarcă pe un vas comercial ca să poată fi prins de piraţii 
bantu. Ştii că piraţii le dau întotdeauna marinarilor șansa de ali 
se alătura. Dacă ar fi fost ofițer, l-ar fi legat fedeleș și l-ar fi 
aruncat în mare. Așa, el descoperă toate parolele și 
ascunzișurile secrete și, bineînțeles, planurile lor de atac, ca să-i 
poată trăda la momentul potrivit. 

— Pare cam ticălos, spuse băiatul. 

— Da, și se îndrăgostește de fata căpeteniei piraţilor și de 
atunci devine romantic. Dar asta se întâmplă aproape de 
sfârșitul cărţii și noi n-o s-ajungem așa de departe. Sunt o 
mulțime de bătăi și crime până atunci. 

— Sună bine. Haideţi să-ncepem! 

— Păi vezi, doamna Bowles mi-a spus ca astăzi să nu stau 
prea mult, așa că acum ţi-am povestit despre carte, iar mâine 
ne apucăm de ea. 

— Mâine s-ar putea să nu mai fiţi aici. Poate apare vreo crimă 
sau altceva. 


— Dar cartea rămâne. Am s-o las în grija doamnei Bowles. E 
cartea ei. Desigur, e posibil să sune puţin altfel când o s-o 
citească ea. 

— Incepeţi doar un pic, se rugă băiatul. 

— Da, începeţi, se auzi o voce slabă, atât de slabă încât ar fi 
putut crede că e o iluzie dacă, ridicând privirea, n-ar fi văzut-o 
uitându-se la el cu ochi mari de copil pe o față suptă. 

Scobie spuse: 

— Citesc foarte prost. 

— Dar începeţi odată, făcu băiatul nerăbdător. Oricine știe să 
citească cu glas tare. 

Scobie își aţinti ochii pe primul paragraf care enunţa: „Nu voi 
da niciodată uitării clipa când am dat pentru prima oară cu ochii 
de continentul unde aveam să trudesc treizeci din cei mai buni 
ani ai vieții mele”. Scobie rosti răspicat: „Din clipa când părăsiră 
Bermuda, o corabie cu un catarg strâmbat către spate îi urmări 
îndeaproape. Căpitanul era vizibil îngrijorat, deoarece privea 
necontenit prin ochean ciudata ambarcaţiune. La căderea nopții, 
corabia se afla tot pe urmele lor iar în zori, fu prima priveliște 
care li se înfăţișă înaintea ochilor. E oare posibil, se întrebă 
Arthur Episcop, să fiu atât de aproape de ţinta căutărilor mele, 
să pun mâna pe Barbă Neagră, căpetenia piraţilor bantu în 
persoană, sau pe sângerosul său secund. Întorcând pagina, 
Scobie rămase o vreme derutat, dând peste un portret al 
episcopului în veșminte albe cu guler preoţesc și pălărie tare, 
aflat în fața unei portiţe de crichet și stopând o minge pe care 
un negru bantu tocmai i-o aruncase. 

— Mai departe, îl zori băiatul. 

— ... Davis Țacănitu, numit așa pentru accesele lui de furie, 
când era în stare să zvârle în mare un întreg echipaj legat 
fedeleș? Era evident că Buller, căpitanul, se aștepta la orice 
nenorocire, deoarece ridică toate pânzele și păru că va izbuti să 
spele putina. Când deodată, peste întinsul oceanului, răzbătu 
bubuitul unui tun și o ghiulea împroșcă apa la douăzeci de iarzi 
în faţa lor. Căpitanul Buller duse luneta la ochi și-i strigă de sus, 
de pe covertă, lui Arthur Episcop: „Steagul piraţilor, fir-ar el să 
fie!” Era singurul de pe vas care cunoștea secretul ciudatei 
misiuni a lui Arthur. 

Doamna Bowles intră cu pas energic. 

— Ei, ajunge! E prea destul pentru azi. Ce ţi-a citit, Jimmy? 


— Episcop printre bantu. 

— Sper că ţi-a plăcut. 

— E captivant. 

— Eşti un băiat foarte cuminte, îl lăudă doamna Bowles. 

— Mulţumesc, rosti o voce din celălalt pat și Scobie se 
întoarse din nou, fără tragere de inimă, pentru a da iarăși ochi 
cu acel tânăr chip chinuit. O să citiţi și mâine? 

— Nu-l necăji pe maiorul Scobie, Helen, o mustră doamna 
Bowles. Trebuie să se întoarcă acasă. Acolo în port oamenii s-or 
fi omorând unii pe alții în lipsa lui. 

— Sunteţi poliţist? 

— Da. 

— Am cunoscut odată un poliţist - la noi în oraș - vocea pieri 
treptat, înecată de somn. 

Scobie rămase pe loc contemplându-i faţa. Dezvăluia absolut 
clar trecutul, ca în cărțile unei ghicitoare; drum, pierdere, boală. 
La următoarea etalare se va vedea poate viitorul. Luă în mâini 
albumul de timbre și-l deschise la prima pagină: purta dedicaţia 
„Lui Helen, de la tatăl ei care o iubește, cu ocazia celei de a 
patrusprezecea ei zi de naștere”. Apoi se deschise de la sine la 
pagina cu Paraguai, plină de imagini decorative cu papagali - 
genul de timbre cu poze pe care le colecţionează copiii. 

— Va trebui să-i găsim niște timbre noi, spuse Scobie cu 
tristeţe. 


5 

Wilson îl aștepta afară. Îi spuse: 

— Domnule maior Scobie, v-am căutat după înmormântare. 

— M-am dedicat unor opere de binefacere, răspunse Scobie. 

— Cum se simte doamna Rolt? 

— Sunt speranţe că o să scape - și băiatul de asemeni. 

— Ah, da, și băiatul. Wilson dădu cu piciorul într-o piatră 
desprinsă de pe potecă și spuse: Vreau să vă cer un sfat, 
domnule maior Scobie. Sunt cam îngrijorat. 

— Da? 

— Știţi că mă aflu aici pentru a controla depozitul nostru. Ei 
bine, am constatat că administratorul a cumpărat produse 
militare. Sunt o grămadă de conserve alimentare provenite de la 
armată și nu de la furnizorii noștri. 

— Răspunsul mi se pare cât se poate de simplu - dă-l afară! 

— E păcat să dai afară hoțul mărunt dacă ne-ar putea 
conduce la hoţul cel mare, dar desigur că asta intră în atribuţiile 
dumneavoastră. De aceea am vrut să vă vorbesc. Wilson făcu o 
pauză și roșeaţa aceea care-l dădea de gol îi cuprinse fața. 
Spuse: Știţi, a cumpărat marfa de la omul lui Yusef. 

— Aș fi mers la sigur. 

— Serios? 

— Da, dar vezi, omul lui Yusef nu e totuna cu Yusef. l-ar veni 
foarte ușor să renege un vânzător dintr-o prăvălie rurală. De 
fapt, după câte știm, Yusef ar putea fi chiar nevinovat. E puţin 
probabil, dar nu imposibil. Chiar dovezile dumitale ar putea 
indica acest lucru. La urma urmei, dumneata ai aflat abia acum 
de faptele magazionerului dumitale. 

— Dacă ar exista dovezi clare, zise Wilson, poliţia ar acționa? 

Scobie replică uluit: 

— Adică ce vrei să spui? 

Wilson se înroși și mormăi ceva nedeslușit. Apoi, cu un venin 
care-l surprinse de-a binelea pe Scobie, spuse: 

— Circulă zvonuri că Yusef se bucură de protecţie. 

— Ai avut destul timp să constaţi cât preț poţi pune pe 
zvonuri aici. 

— Dar s-au răspândit în tot orașul. 

— Răspândite de Tallit - sau poate chiar de Yusef. 


— Să nu mă înțelegeţi greșit, spuse Wilson. Aţi fost foarte 
amabil cu mine - și doamna Scobie de asemeni. M-am gândit că 
s-ar cuveni să știți ce se vorbește. 

— Sunt aici de cincisprezece ani, Wilson. 

— Oh, știu, făcu Wilson, dar asta n-are legătură. Lumea e 
contrariată din cauza papagalului lui Tallit. Spune că i s-a 
înscenat asta lui Tallit pentru că Yusef vrea să-l vadă alungat din 
oraș. 

— Da, am auzit și eu. 

— Se zice că sunteţi în relaţii de vizită cu Yusef. E o minciună, 
bineînţeles, dar... 

— Ba e perfect adevărat. Sunt în relaţii de vizită și cu 
inspectorul sanitar, dar asta nu m-ar împiedica să-l pun sub 
acuzaţie... Se opri brusc. Adăugă: 

— N-am nicio intenţie să mă apăr față de dumneata, Wilson. 

Wilson repetă: 

— M-am gândit doar c-ar fi bine să știți. 

— Eşti prea necopt pentru meseria dumitale, Wilson. 

— Meseria mea? 

— Indiferent care o fi. 

Pentru a doua oară, Wilson îl surprinse izbucnind cu o voce ca 
un pocnet: 

— Oh, sunteți insuportabil. Sunteţi mult prea al naibii de 
cinstit pentru lumea asta. 

Faţa îi era în flăcări, până și genunchii păreau că-i ard de 
furie, de rușine, de auto-dispreţ. 

— Ar trebui să porţi pălărie, Wilson, se rezumă să spună 
Scobie. 

Stăteau unul în fața celuilalt, pe banca de piatră dintre 
bungaloul comisarului districtual și casa de oaspeţi; lumina se 
cernea difuz peste lanurile de orez de la picioarele lor și Scobie 
realiză cât de pregnant ieșeau în evidenţă siluetele lor pentru 
ochii oricărui privitor. 

— Aţi expediat-o pe Louise, continuă Wilson, pentru că v-aţi 
temut de mine. 

Scobie râse ușor. 

— Soarele, Wilson, de vină e numai soarele. Până mâine 
dimineaţă o să uităm totul. 


— Louise nu putea să suporte stupizenia, mărginirea 
dumneavoastră... habar n-aveţi ce poate gândi o femeie ca 
Louise. 

— Presupun că nu. Nimeni nu dorește ca altcineva să-i 
ghicească gândurile, Wilson. 

Wilson zise: 

— Am sărutat-o în seara aceea... 

— E sportul cel mai răspândit în colonii, Wilson. 

Scobie nu intenţionase să-l scoată din sărite pe tânăr: se 
străduia doar ca întâmplarea să treacă fără urmări, astfel ca a 
doua zi dimineaţă să se poată comporta firesc unul față de 
celălalt. „Nu e altceva decât o ușoară insolaţie”, își spuse. 
Văzuse astfel de cazuri întâmplându-se nici el nu mai ţinea 
minte de câte ori în decursul celor cincisprezece ani. 

Wilson spuse: 

— E prea bună pentru dumneavoastră. 

— Pentru noi amândoi. 

— Cum aţi făcut rost de bani ca s-o trimiteţi pe Louise în 
călătorie? Asta aș vrea să aflu. Nu câștigați atâta. O știu. Salariul 
dumneavoastră figurează în lista funcţionarilor coloniali. 

Dacă tânărul ar fi fost mai puţin absurd, Scobie s-ar fi putut 
înfuria și, în final, ar fi rămas prieteni. Calmul lui era cel care 
ațâța focul. Spuse acum: 

— Hai să vorbim despre asta mâine. Pe toţi ne-a tulburat 
moartea copilului. Vino sus la bungalou să bei ceva. 

Vru să treacă pe lângă Wilson, dar acesta îi bară drumul: un 
Wilson stacojiu la faţă și cu lacrimi în ochi. Mersese atât de 
departe încât i se părea că singurul lucru pe care-l mai putea 
face era să continue - nu exista cale de întoarcere pe drumul pe 
care apucase. Zise: 

— Să nu credeţi că nu sunt cu ochii pe dumneavoastră. 

Absurditatea acestor cuvinte îl descumpăni pe Scobie. 

— Fiţi foarte atent, îl avertiză Wilson, și cu doamna Rolt. 

— Ce amestec are doamna Rolt în toată povestea asta? 

— Să nu credeți că nu știu de ce n-aţi plecat de aici, de ce v- 
aţi tot învârtit pe la spital. În timp ce noi eram cu toţii la 
înmormântare, v-aţi furișat aici înăuntru... 

— Ești nebun de legat, Wilson, făcu Scobie. 

Brusc, Wilson se așeză; parcă l-ar fi îndoit o mână imensă, 
invizibilă. Își lăsă capul în mâini și plânse. 


— Soarele, spuse Scobie. De vină e numai soarele. Du-te și 
întinde-te puţin, și scoţându-și pălăria o așeză pe capul lui 
Wilson. 

Cu ură, Wilson se uită în sus printre degete la el - la omul 
care îi văzuse lacrimile. 


CAPITOLUL DOI 
1 


Vaietul sirenelor vestea ora camuflajului total, tânguindu-se 
prin ploaia care cădea fără încetare; servitorii se buluciră în 
bucătărie și zăvorâră ușa încercând parcă să se apere de vreun 
duh necurat al pădurii. Fără preget, cele o sută de tone de apă 
continuau să se prăvale cu toată greutatea pe acoperișurile 
portului. Era imposibil de imaginat ca vreo fiinţă omenească, 
darămite învinșii demoralizați, sleiți de friguri, de pe teritoriul 
ocupat de guvernul francez de la Vichy, să pornească vreun atac 
în această perioadă a anului și totuși, categoric, Culmile lui 
Abraham nu puteau fi uitate... O singură faptă temerară poate 
modifica întreaga concepţie despre ceea ce este posibil. 

Scobie ieși în bezna șiroindă, ţinându-și deasupra capului 
umbrela mare, vărgată: era mult prea cald pentru a îmbrăca o 
manta de cauciuc. Făcu un tur de control în jurul casei și 
dependințelor: nu se zărea nicio lumină, obloanele de la 
bucătărie erau închise, iar casele creolilor dispăruseră după 
perdeaua de ploaie. În parcul autocamioanelor de peste drum, o 
lanternă fulgeră pentru o clipă, dar când Scobie strigă, se stinse 
- o coincidență, pentru că nimeni de-acolo nu i-ar fi putut auzi 
vocea peste duruiala ploii pe acoperiș. Sus, la Cape Station, 
popota ofiţerilor strălucea umed înspre mare, dar asta nu intra 
în  responsabilitatea lui. Farurile camioanelor militare se 
succedau ca un șirag de mărgele în lungul coamei dealurilor, 
dar și aceasta era treaba altcuiva. 

Pe drum mai sus, în spatele parcului de autovehicule, se 
aprinse brusc o lumină într-una din barăcile Nissen, în care 
locuiau funcţionarii mai mărunți; cu o zi mai înainte cabana era 
neocupată și probabil că tocmai se mutase cineva. Scobie se 
gândi să-și scoată mașina din garaj, dar cabana se afla numai la 
vreo două sute de metri depărtare, așa că porni pe jos. În afară 
de răpăiala ploii pe drum, pe acoperișuri, pe umbrelă, totul era 
cufundat în tăcere: doar geamătul, acum muribund, al sirenelor 
continuă o clipă, două, să mai vibreze în auz. Mai târziu Scobie 
își aminti că atunci atinsese limita supremă a fericirii: singur, în 
întuneric, cu ploaia șiroind, eliberat de orice simțământ de 
dragoste sau de milă. 

Ciocâni la ușa cabanei Nissen, cu forță, din cauza ploii care 
bubuia pe acoperișul negru ca un tunel. Trebui să ciocăne de 


două ori înainte ca ușa să se deschidă. Pentru o clipă lumina îl 
orbi. Spuse: 

— Imi pare rău că vă deranjez. Lumina de la dumneavoastră 
se vede de afară. 

O voce de femeie răspunse: 

— Oh, scuzaţi-mă. Nu mi-am dat seama... 

Privirea i se limpezi, dar pe moment Scobie nu izbuti să dea 
un nume trăsăturilor de care-și amintea cu intensitate. Îi 
cunoștea pe toţi din colonie. Aici avea de-a face cu cineva care 
venise din afară... un râu... dis-de-dimineaţă... un copil murind. 

— Oh! făcu el. Sunteţi doamna Rolt, nu-i așa? Am crezut că 
sunteți internată în spital... 

— Da, eu sunt. Dumneavoastră cine sunteţi? Vă cunosc? 

— Sunt maiorul Scobie de la poliție. V-am văzut la Pende. 

— Imi pare rău, nu-mi amintesc absolut nimic din ce s-a 
întâmplat acolo. 

— Îmi daţi voie să mă ocup de lumină? 

— Sigur. Poftiţi. 

Scobie intră, trase bine perdelele și mută o lampă. Cabana 
era împărţită în două printr-o perdea: de o parte un pat, o 
măsuță de toaletă improvizată, de cealaltă parte, o masă, 
câteva scaune - un minimum de mobilier, în genul celui alocat 
funcţionarilor inferiori cu salariu sub 500 lire pe an. Scobie 
remarcă: 

— N-au făcut prea mari eforturi, nu-i așa? Dac-aș fi știut, v-aș 
fi putut fi de folos. 

Abia acum o cercetă cu atenţie. Chipul tânăr, obosit, părul al 
cărui luciu pierise... Pijamaua pe care o purta era prea mare 
pentru ea: corpul i se pierdea printre cutele urâte ale 
veșmântului. Scobie căută să vadă dacă inelul tot mai juca larg 
pe degetul ei, dar constată că dispăruse cu desăvârșire. 

— Toată lumea a fost foarte drăguță, spuse ea. Doamna 
Carter mi-a dat o pernuţă adorabilă. 

Scobie își plimbă privirea prin încăpere: nicăieri nu întâlni 
niciun obiect personal: nicio fotografie, nicio carte, niciun fel de 
bibelou, dar își aminti că ea nu scosese din apele mării nimic 
altceva decât pe sine însăși și un album de timbre. 

— E vreun pericol? întrebă ea îngrijorată. 

— Pericol? 

— Sirenele. 


— Oh, absolut niciunul. E doar o alarmă. Avem câte una pe 
lună. Nu se întâmplă niciodată nimic. Se mai uită încă o dată 
lung la ea. N-ar fi trebuit să vă dea drumul din spital așa de 
curând. Nu sunt nici șase săptămâni. 

— Eu am vrut să plec. Voiam să fiu singură. Lumea venea 
mereu să mă vadă. 

— Ei, am să plec și eu acum. Nu uitaţi, dacă aveți nevoie de 
ceva, mă găsiţi la doi pași de-aici. Casa aceea albă cu două 
etaje, așezată într-o mlaștină peste drum de parcul de 
autovehicule. 

— Nu vreţi să mai rămâneţi până stă ploaia? întrebă ea. 

— Nu cred c-ar fi indicat, replică Scobie. Ştiţi, ploaia ţine până 
în septembrie; obţinu de la ea un zâmbet ţeapăn, insolit. 

— Zgomotul e îngrozitor. 

— Te obișnuiești cu el în câteva săptămâni. Ca atunci când 
locuiești lângă calea ferată. Dar n-o să fiți obligată. O să vă 
trimită acasă foarte curând. Peste două săptămâni sosește un 
vapor. 

— Nu vreţi să beţi ceva? Doamna Carter mi-a dat și o sticlă de 
gin pe lângă pernuţă. 

— Atunci mai bine v-aș ajuta s-o beți. 

Când scoase sticla la vedere, Scobie băgă de seamă că 
aproape jumătate din conţinut dispăruse. 

— Aveţi lămâi? 

— Nu. 

— V-au dat un servitor, presupun? 

— Da, dar nu știu ce să-i cer. Și nu pare să fie niciodată pe- 
aici. 

— Aţi băut ginul sec? 

— Oh, nu. Nici nu m-am atins de el. Băiatul a răsturnat sticla - 
cel puţin așa mi-a spus. 

— Am să stau de vorbă cu el mâine de dimineaţă, declară 
Scobie. Aveţi un răcitor? 

— Da, dar băiatul nu-mi poate procura gheaţă. Se așeză 
epuizată pe un scaun. Să nu mă credeţi o proastă. Pur și simplu 
nu știu pe ce lume mă aflu. N-am fost nicicând într-un loc ca 
acesta. 

— De unde sunteți? 

— Din Bury St. Edmunds. În Suffolk. Acum opt săptămâni 
eram încă acolo. 


— Oh, nu, nu eraţi. Eraţi în barca aceea. 

— Așa e. Am uitat de barcă. 

— N-ar fi trebuit să vă grăbească ieșirea din spital, așa 
singură de tot cum sunteți. 

— Mă simt foarte bine. Aveau nevoie de patul meu. Doamna 
Carter zicea c-o să-mi găsească un loc liber, dar am vrut să fiu 
singură. Doctorul le-a spus să mă lase să fac cum vreau eu. 

Scobie remarcă: 

— Înţeleg foarte bine că n-aţi ţinut să fiţi împreună cu doamna 
Carter și, doar un cuvânt dacă spuneţi, am șters-o și eu. 

— Aș prefera să așteptați până la încetarea alarmei. Ştiţi, sunt 
un pic cam năucită. 

Capacitatea de rezistenţă a femeilor îl uluise întotdeauna pe 
Scobie. lat-o pe cea aflată în fața lui, care supravieţuise 
patruzeci de zile într-o barcă de salvare, vorbind acum despre 
năuceală. Își aminti de pierderile pe care le menţionase 
inginerul-șef în raportul său: ofițerul de gradul trei și cei doi 
marinari care muriseră și fochistul care-și pierduse minţile 
pentru că băuse apă de mare și sărise în valuri. Când era vorba 
de solicitare, întotdeauna bărbatul era cel care ceda. Acum, 
tânăra femeie din faţa lui se odihnea pe slăbiciunea ei ca pe o 
pernă. 

Scobie întrebă: 

— V-aţi făcut vreun plan? O să vă întoarceţi la Bury? 

— Nu știu. Poate o să-mi găsesc o slujbă. 

— Aveţi vreo calificare? 

— Nu, mărturisi ea, ferindu-și ochii. Știţi, am terminat școala 
abia acum un an. 

— Aţi învăţat ceva anume? 

Scobie avea impresia că fata avea nevoie mai mult decât 
orice să stea de vorbă, să vorbească fleacuri, fără importanţă. 
Își închipuia că vrea să fie singură, dar de fapt ce o înspăimânta 
era neplăcuta obligaţie de a primi compătimire. Cum putea oare 
un copil ca ea să joace rolul unei femei al cărei soț se înecase 
mai mult sau mai puţin sub ochii ei? Ca și cum i s-ar fi cerut să 
interpreteze pe Lady Macbeth. Doamna Carter n-ar fi manifestat 
nici urmă de compătimire față de nepriceperea ei. Doamna 
Carter, fără îndoială, ar fi știut cum să se comporte, ţinând 
seama că îngropase un soț și trei copii. 

Îi întrerupse șirul gândurilor, declarând: 


— Eram bună la baschet. 

— Hâm, făcu Scobie, nu prea aveţi un fizic de instructor de 
sport. Sau poate aveţi, când sunteţi în formă? 

Pe neașteptate și fără vreun semn prealabil, fata începu să 
vorbească. Ca și când Scobie, folosind din întâmplare o parolă, 
ar fi făcut o ușă să se deschidă; n-ar fi știut să spună ce cuvânt 
folosise. Poate fusese „instructor de sport”, pentru că se porni 
să-i povestească despre baschet („Doamna Carter, reflectă 
Scobie, discutase probabil cu ea despre cele patruzeci de zile în 
barcă și despre proaspătul ei soț, de numai trei săptămâni”). 

— Am jucat doi ani în echipa școlii, spuse ea cu înfocare, 
aplecându-se înainte, cu bărbia sprijinită într-o mână și un cot 
osos pe un genunchi osos. Pielea albă - neîngălbenită încă de 
atebrină sau de soare - îi sugera un os spălat de apa mării și 
azvârlit pe țărm. 

— Cu un an înainte eram în echipa secundă. Dac-aș mai fi 
rămas un an, aș fi ajuns căpitan de echipă. În 1940 am bătut pe 
cei din Roedean și am făcut meci nul cu Cheltenham. 

Scobie o asculta cu viul interes pe care îl resimte oricine 
pentru viaţa unei persoane străine, interesul pe care cei tineri îl 
iau drept dragoste. Dar lui vârsta îi dădea siguranță, așa cum 
stătea acolo ascultând, cu un pahar de gin în mână în zgomotul 
ploii de deasupra. Îi povesti că școala ei se afla pe dealurile din 
chiar spatele Seaportului: aveau o profesoară franţuzoaică pe 
care o chema Mile Dupont și care avea o fire uricioasă. 
Directoarea știa limba greacă la fel de bine ca engleza - 
Virgiliu... 

— Am crezut întotdeauna că Virgiliu a fost latin. 

— A, da. Vroiam să spun Homer. N-am fost deloc bună la 
limbile clasice. 

— La ce altceva aţi mai fost bună pe lângă baschet? 

— Cred că la matematică, dar nu m-am împăcat niciodată cu 
trigonometria. 

li povesti că vara se duceau la Seaport și făceau baie și în 
fiecare sâmbătă organizau un picnic pe dealuri - alteori 
organizau jocuri călare pe ponei - și o dată a fost o poveste 
teribilă cu bicicletele, care s-a răspândit în tot ţinutul, și două 
fete nu s-au întors până la ora unu noaptea. Scobie asculta 
fascinat, învârtind ginul dens în paharul din care nu lua nicio 
înghiţitură. Sirenele gemură strident prin ploaie  vestind 


încetarea alarmei, dar niciunul din ei nu le acordă vreo atenţie. 
Scobie întrebă: 

— Și în vacanţă vă întorceaţi acasă la Bury? 

Mama ei se pare că murise cu zece ani în urmă, iar tatăl ei era 
preot, numit pe lângă un fel de episcopat. Aveau o casă foarte 
mică pe Angel Hill. Poate că nu fusese tot așa de fericită acasă 
ca la școală, pentru că la prima ocazie reveni la primul subiect, 
povestind despre profesoara de sport pe care o chema la fel ca 
pe ea - Helen, și faţă de care toată clasa ei nutrea un adevărat 
Schwărmer. Acum râdea de această pasiune, cu aere de 
superioritate; era singurul indiciu pe care i-l dădea lui Scobie că 
devenise adultă că era - sau mai degrabă fusese - femeie 
măritată. 

Se întrerupse brusc și spuse: 

— Ce prostie din partea mea să vă povestesc toate fleacurile 
astea... 

— Imi face plăcere. 

— Nu m-aţi întrebat de loc despre... știți... 

Scobie știa foarte bine pentru că citise raportul. Știa exact ce 
rație de apă primise fiecare persoană din barcă - câte o ceașcă 
de două ori pe zi, care se redusese după douăzeci și una de zile 
la o jumătate de ceașcă. Această raţie se menţinuse până cu 
douăzeci și patru de ore înainte de a fi salvaţi, datorită faptului 
că cei morţi lăsaseră porţia lor. Îndărătul clădirilor școlii din 
Seaport, a stâlpului de pe terenul de baschet, Scobie simţea 
tălăzuirea insuportabilă a mării, înălţând barca și coborând-o, 
înălțând-o și iar coborând-o. 

— Am fost nenorocită când am plecat - era pe la sfârșitul lunii 
iulie. Am plâns în taxi tot drumul până la gară. 

Scobie numără lunile - din iulie până în aprilie: nouă luni - 
perioada de gestație - și ceea ce se născuse a fost moartea unui 
soț, și Atlanticul care-i împingea ca pe niște epave spre lungul 
țărm plat al Africii, și marinarul care se aruncase din barcă. 

Scobie spuse: 

— Amintirile din epoca școlii sunt mai interesante. Restul pot 
să-l ghicesc. 

— Ce mult am vorbit! Știţi, cred c-o să dorm în noaptea asta. 

— N-aţi dormit până acum? 


° Entuziasm (germ.). 


— Din cauza respirației celor din jurul meu, la spital. Bolnavii 
se răsuceau și sforăiau și mormăiau. Când se stingea lumina era 
exact ca... înțelegeţi? 

— O să dormiţi bine aici. N-are de ce să vă fie teamă. Există 
întotdeauna un paznic de serviciu. Am să-i atrag atenţia. 

— Aţi fost așa de drăguţ, spuse ea. Doamna Carter și ceilalţi - 
toți au fost drăguţi. Işi înălţă fața trasă, sinceră, copilăroasă și 
declară: îmi sunteţi foarte simpatic. 

— Și dumneavoastră îmi sunteți simpatică, spuse Scobie cu 
gravitate. 

Amândoi aveau un imens simțământ de securitate: erau 
prieteni și nu puteau fi niciodată altceva decât prieteni - îi 
separau, fără riscuri, un soţ mort, o soţie în viață, un tată care 
era preot, o profesoară de sport pe care o chema Helen și ani 
peste ani de experienţă. Nu trebuia să-și facă griji în legătură cu 
ce se cuvenea să-și spună unul altuia. 

Scobie adăugă: 

— Noapte bună. Mâine am să vă aduc niște timbre pentru 
album. 

— Cum de știți de albumul meu? 

— Asta e meseria mea. Sunt poliţist. 

— Noapte bună. 

Scobie se îndepărtă extraordinar de fericit, dar de acest 
moment de fericire nu avea să-și reamintească, deoarece lui 
avea să-i rămână în minte numai momentul de fericire resimţit 
atunci când venise pe întuneric, singur, în ploaie. 


2 

De la opt și jumătate dimineaţa până la unsprezece, Scobie se 
ocupă de un caz de furt mărunt; avea de interogat șase martori 
și nu crezu niciun cuvânt din cele spuse de fiecare dintre ei. In 
astfel de cazuri în Europa, există declaraţii ce pot fi crezute și 
altele care nu inspiră încredere; e posibil să se tragă o linie 
logică de demarcaţie între adevăr și minciună; cel puţin 
principiul cui bono acţionează într-o oarecare măsură și, de 
obicei, se poate presupune fără riscuri, atunci când acuzaţia e 
furtul și nu se pune și problema vreunei polite de asigurare - că 
cel puţin „ceva” a fost furat. Dar aici nu se puteau face astfel de 
presupuneri: nu se puteau trage concluzii logice. Cunoscuse 
ofițeri de poliție pe care îi lăsaseră nervii în efortul de a 
desprinde un singur grăunte de adevăr incontestabil: sfârșeau, 
unii din ei, prin a lovi un martor și erau ţintuiți la stâlpul infamiei 
în ziarele creole locale, apoi trimiși acasă ca inapţi de serviciu 
sau transferați. În unii se trezea o ură violentă contra pielii 
negre, dar Scobie, în decursul celor cincisprezece ani, trecuse 
de mult prin etapele periculoase; acum, pierdut în hăţișul de 
minciuni, simțea o extraordinară afecţiune pentru acești 
oameni, care paralizau o formă de justiţie străină lor printr-o 
metodă atât de simplă. 

În cele din urmă, rămase din nou singur în birou. Nu mai avea 
nimic pe agenda de lucru și, scoțând un teanc de foi de scris, și 
potrivindu-și o bucată de sugativă sub încheietura mâinii, ca să-i 
absoarbă transpiraţia, se pregăti să-i scrie Louisei. Nu-i venea 
niciodată ușor să scrie scrisori. Poate din cauza pregătirii sale de 
polițist, nu era în stare să aștearnă pe hârtie nici măcar o 
singură minciună, chiar și bine intenţionată, sub care să 
semneze. Trebuia să fie corect; putea consola numai prin 
omisiune. Așa că acum, scriind cele două cuvinte, „Draga mea”, 
se pregătea să omită. N-o să-i scrie că-i lipsește dar va lăsa 
deoparte orice exprimare care să indice fără greș că se simte 
mulțumit. 

„Draga mea, trebuie să-mi ierţi încă o scrisoare scurtă. Știi că 
nu mă prea pricep la scrisori. Am primit ieri a treia scrisoare de 
la tine, cea în care îmi scrii că stai o săptămână la prietena 
doamnei Halifax, în afara Durbanului. Aici totul e liniștit. Am 
avut aseară o alarmă, dar s-a dovedit că un pilot american luase 
un banc de delfini bruni drept submarine. Au început ploile, 


bineînţeles. Acea doamnă Rolt de care ţi-am povestit în ultima 
mea scrisoare, a ieșit din spital și au instalat-o într-una din 
cabanele Nissen din spatele autobazei de transport, în 
așteptarea unui vapor. Am să fac ce-mi stă în putinţă ca să se 
simtă cât mai bine. Servitorul nostru e tot în spital, dar îi merge 
bine. Cred că astea sunt cam toate noutățile. Ancheta cu Tallit 
trenează în continuare - nu cred c-o să iasă ceva până la urmă. 
Ali a trebuit să se ducă să-și scoată doi dinţi zilele trecute. Ce 
tămbălău a făcut! Am fost nevoit să-l duc cu mașina la spital, 
altfel nu s-ar fi dus niciodată”. 

Scobie făcu o pauză: îl deranja ideea că cei de la cenzură - 
care întâmplător erau doamna Carter și Calloway - vor citi 
cuvintele afectuoase de încheiere. 

„Ai grijă de tine, draga mea, și nu-ţi face probleme în legătură 
cu mine. Atâta timp cât tu ești fericită, și eu sunt fericit. Peste 
nouă luni o să-mi pot lua concediul și vom fi împreună”. 

Era pe punctul să scrie: „Sunt mereu cu gândul la tine”, dar 
aceasta nu era o declaraţie pe care s-o poată semna. Scrise în 
schimb: „Mă gândesc adesea la tine în timpul zilei”, și apoi 
reflectă asupra semnăturii. Fără tragere de inimă, dar pentru că 
știa că o să-i facă plăcere, semnă „Al tău, Ticki”. Pentru o clipă îi 
reveni în minte cealaltă scrisoare, semnată „Dicky”, care îi 
apăruse de două, trei ori în vis. 

Sergentul intră în birou, veni în pas de marș până în mijlocul 
încăperii, se răsuci pe călcâie ca să se plaseze cu faţa spre 
Scobie, și salută. Cât dură tot acest ceremonial, Scobie avu timp 
să scrie adresa pe plic. 

— Ce este, sergent? 

— Comisaru șef, să trăiţi, roagă să vedeţi pe el. 

— În regulă. 

Comisarul șef nu era singur. Faţa asudată a secretarului 
colonial lucea vag în penumbra încăperii și alături de el ședea 
un bărbat înalt, osos, pe care Scobie nu-l mai văzuse până 
atunci - sosise probabil cu avionul deoarece în ultimele zece zile 
nu intrase niciun vas în port. Pe uniforma largă și neîngrijită, 
purta tresele de colonel, care parcă nu i-ar fi aparținut. 

— Domnule colonel Wright, dânsul e maiorul Scobie. 

Scobie își dădu seama din tonul comisarului șef că era 
îngrijorat și iritat. Acesta i se adresă: 

— la loc, Scobie. E vorba de chestiunea, asta cu Tallit. 


Ploaia întuneca încăperea și împiedica aerul să intre. 

— Colonelul Wright a venit de la Cape Town ca să se 
informeze despre mersul anchetei. 

— De la Cape Town, domnule? 

Comisarul șef își mișcă picioarele, în timp ce în mână răsucea 
un briceag. Spuse: 

— Colonelul Wright este reprezentantul Biroului 5 al Military 
Intelligence-ului. 

Secretarul colonial vorbi atât de încet, încât toţi se văzură 
siliţi să-și aplece capetele ca să-l poată auzi. 

— E regretabilă toată povestea asta. 

Comisarul șef începu să cioplească colţul biroului cu 
briceagul, vrând să arate că nu ascultă. 

— Nu cred că poliţia trebuia să intervină - chiar la modul la 
care a făcut-o - în orice caz nu fără a se consulta. 

Scobie spuse: 

— Întotdeauna am înţeles că e de datoria noastră să 
împiedicăm contrabanda de diamante. 

Cu vocea lui șoptită, neclară, secretarul urmă: 

— Diamantele găsite nu valorează nicio sută de lire. 

— Sunt singurele diamante care au fost găsite până acum. 

— Scobie, dovezile contra lui Tallit au fost prea șubrede ca să 
justifice o arestare. 

— N-a fost arestat. A fost interogat. 

— Avocaţii lui susţin că a fost adus cu forţa la sediul poliţiei. 

— Avocaţii lui mint. Nu se poate să nu vă daţi seama de asta. 

Secretarul colonial se adresă colonelului Wright: 

— Vedeţi ce fel de dificultăţi avem de înfruntat. Sirienii catolici 
pretind că sunt o minoritate persecutată și că poliţia e în slujba 
plătită a sirienilor musulmani. 

Scobie interveni: 

— Același lucru s-ar fi întâmplat și dacă procedam invers - 
numai că ar fi fost mai rău. Parlamentul nostru are mai multă 
afecţiune pentru mahomedani decât pentru catolici. 

Avea senzaţia că nimeni nu adusese vorba de adevăratul scop 
al acestei întruniri. Comisarul despica așchie după așchie din 
colțul biroului său, făcând pe absentul, iar colonelul Wright 
şedea ţeapăn fără să scoată un cuvânt. 

— Eu personal, murmură secretarul colonial, mai degrabă m- 
aș... și vocea lui scăzută se pierdu în șoapte tainice pe care doar 


Wright, astupându-și o ureche cu degetele și înclinându-și capul 
într-o parte, ca și când ar fi încercat să audă ceva la un telefon 
defect, s-ar fi putut să le prindă. 

Scobie interveni: 

— N-am auzit ce-aţi spus. 

— Am spus că eu personal aș avea mai multă încredere în 
cuvântul lui Tallit decât în al lui Yusef. 

— Asta pentru că sunteţi aici în colonie doar de cinci ani, 
replică Scobie. 

Colonelul Wright interveni brusc în discuţie: 

— De câţi ani sunteţi dumneavoastră aici, domnule maior 
Scobie? 

— De cincisprezece. 

Colonelul Wright mormăi ceva neutru. 

Comisarul șef încetă să mai cresteze colțul biroului și-și 
înfipse briceagul în tăblie cu un gest plin de ranchiună. Spuse: 

— Colonelul Wright vrea să cunoască sursa informaţiei 
dumitale, Scobie. 

— O cunoașteţi, domnule comisar șef. E Yusef. 

Wright și secretarul colonial stăteau unul lângă altul, cu ochii 
ațintiţi asupra lui. Scobie se lăsă pe spate și își înclină capul în 
așteptarea atacului următor, dar nu urmă niciun atac. Ştia că 
așteptau de la el o completare a răspunsului său lapidar dar știa 
totodată că, procedând așa, ei ar considera-o drept o 
recunoaștere de slăbiciune. Tăcerea devenea tot mai 
insuportabilă: plutea ca o acuzare. Cu săptămâni în urmă, îi 
spusese lui Yusef că intenţionează să-l încunoștințeze pe 
comisarul-șef despre împrumutul contractat; poate că avusese 
într-adevăr intenţia, poate doar se lăudase; nu-și mai amintea 
acum. Știa numai atât, că acum era prea târziu. Ar fi trebuit să-l 
informeze pe comisarul șef înainte de a lua măsuri contra lui 
Tallit: acum nu mai putea fi socotită decât ca o hotărâre forțată. 
Pe coridorul din faţa biroului trecu Fraser fluierând melodia lui 
preferată; deschise ușa biroului și spuse: „Scuzaţi-mă domnule 
comisar șef”, și se retrase, lăsând în urma lui ca o dâră, mirosul 
de grădină zoologică. Murmurul ploii continua fără încetare. 
Comisarul șef scoase briceagul împlântat în masă și începu 
iarăși să cioplească; parcă, pentru a doua oară, respingea în 
mod deliberat întreaga chestiune. Secretarul colonial își drese 
glasul. 


— Yusef, repetă el. 

Scobie încuviinţă din cap. 

Colonelul Wright întrebă: 

— İl consideraţi pe Yusef demn de încredere? 

— Bineînţeles că nu, domnule. Dar trebuie să acţionăm 
potrivit informaţiilor pe care le putem obţine - iar această 
informaţie s-a dovedit corectă până la un punct. 

— Până la ce punct? 

— Diamantele au fost găsite. 

Secretarul colonial întrebă: 

— Primiţi multe informaţii de la Yusef? 

— Acum a fost prima dată. 

Nu izbuti să înțeleagă ce altceva mai spuse secretarul colonial 
după cuvântul „Yusef”. 

— Nu înţeleg ce spuneţi, domnule. 

— Am spus că aveţi relaţii cu Yusef. 

— Nu știu ce vreţi să spuneți. 

— Îl vedeţi des? 

— Cred că în ultimele trei luni l-am văzut de trei ori - ba nu, 
de patru. 

— Cu treabă? 

— Nu neapărat. Odată l-am luat cu mașina când mașina lui 
era în pană. O dată a venit să mă vadă când zăceam de friguri 
la Bamba. Altă dată... 

— Nu e un interogatoriu, Scobie, îl întrerupse comisarul-șef. 

— Am avut senzaţia, domnule comisar șef, că asta fac domnii 
aceștia aici de față. 

Colonelul Wright își întinse picioarele lungi și spuse: 

— Haideţi să reducem totul la o singură chestiune. Domnule 
maior Scobie, Tallit a adus contra-acuzaţii - poliţiei și 
dumneavoastră personal. El pretinde că de fapt Yusef v-a dat 
bani. E adevărat? 

— Nu, domnule. Yusef nu mi-a dat nimic. 

Simţea o ciudată ușurare că nu fusese încă obligat să mintă. 

Secretarul colonial remarcă: 

— Firește, resursele dumneavoastră financiare v-au permis s- 
o trimiteţi pe soția dumneavoastră în Africa de Sud. 

Scobie se rezemă de spătarul scaunului, fără o vorbă. Din nou 
resimţi tăcerea avidă așteptându-i cuvintele. 

— Nu răspundeţi? se impacientă secretarul colonial. 


— N-am știut c-aţi pus o întrebare. Repet - Yusef nu mi-a dat 
nimic. 

— E un om de care oricine trebuie să se păzească, Scobie. 

— Poate că după ce o să staţi aici tot atât de mult ca mine o 
să înțelegeţți că poliţia are menirea să se ocupe și de oamenii 
care nu sunt primiţi la Secretariat. 

— Nu e de dorit să ne înfierbântăm, nu? 

Scobie se ridică în picioare. 

— Pot să plec, domnule comisar șef? Dacă acești domni au 
terminat cu mine... am treabă. 

Broboane de sudoare îi apărură pe frunte; inima îi zvâcnea de 
furie. 

— E-n regulă, Scobie, zise comisarul șef. 

Colonelul Wright spuse: 

— Trebuie să mă iertaţi că v-am necăjit, dar am primit un 
raport. M-am văzut nevoit să preiau chestiunea în mod oficial. 
Sunt pe deplin satisfăcut. 

— Mulţumesc, domnule. 

Dar cuvintele de consolare veneau prea târziu: chipul 
transpirat al secretarului colonial îi umplea câmpul vizual. 
Acesta spuse cu vocea lui scăzută: 

— E doar o chestiune de prudenţă, asta-i tot. 

— Dacă aveţi nevoie de mine în următoarele treizeci de 
minute, i se adresă Scobie comisarului-șef, mă găsiţi la Yusef. 


3 

La urma urmei tot îl siliseră să spună o minciună: n-avea nicio 
treabă cu Yusef. Cu toate acestea, voia să schimbe câteva 
cuvinte cu el; mai exista poate o cât de mică șansă de a clarifica 
afacerea Tallit, măcar pentru propria lui satisfacţie, dacă nu din 
punct de vedere legal. Conducând mașina încet prin ploaie - 
ștergătorul de parbriz încetase de mult să mai funcţioneze - îl 
văzu pe Harris luptându-se cu umbrela în faţa hotelului Bedford. 

— Vrei să urci? Merg în aceeași direcţie. 

— S-au întâmplat niște lucruri cu totul extraordinare, îi spuse 
Harris. Faţa lui suptă strălucea de ploaie și de entuziasm. Am în 
sfârșit o casă. 

— Felicitări. 

— De fapt nu e chiar o casă: e una din cabanele situate mai 
sus de casa dumneavoastră. Dar se poate spune că e locuinţa 
mea, făcu Harris. Va trebui s-o împart cu cineva, dar chiar și așa 
se poate spune că e locuinţa mea. 

— Cu cine o împarțţi? 

— Mă gândeam la Wilson dar e plecat - în Lagos, pentru o 
săptămână, două. Ciudat mușteriu și ăsta, pe care nu te poți 
bizui. Tocmai când aveam nevoie de el. Și acum ajung și la al 
doilea eveniment senzaţional. Știţi ce-am descoperit? Că Wilson 
și cu mine am urmat la Downham. 

— Downham? 

— Școala, bineînţeles. Am intrat la el în cameră când era 
plecat, ca să iau niște cerneală cu împrumut și acolo, pe masa 
lui, am dat peste un exemplar al publicaţiei editată de școala 
Downham. 

— Ce coincidenţă, remarcă Scobie. 

— Și știți - a fost într-adevăr o zi cu întâmplări senzaţionale - 
mă uitam prin revistă și pe o pagină, în partea de jos, ce credeţi 
că scria: „Secretarul asociaţiei foștilor elevi de la Downham, ar 
dori să intre în contact cu următorii foști elevi pe care i-a pierdut 
din vedere - și acolo la jumătatea listei era tipărit propriul meu 
nume, mare, cu litere de-o șchioapă. Ce ziceţi de asta? 

— Și ce-ai făcut? 

— De îndată ce-am ajuns la birou m-am așezat și le-am scris - 
înainte de a atinge măcar o telegramă, bineînţeles afară de cele 
„foarte urgent”, dar apoi am constatat că uitasem să-mi notez 


adresa secretarului, așa că a trebuit să mă duc înapoi după 
revistă. Nu ați fi dispus să intraţi să vedeţi ce-am scris? 

— Nu pot sta mult. 

Biroul care i se dăduse lui Harris era o cămăruţă de prisos în 
localul Companiei Elder Dempster. Avea dimensiunile unei 
camere de serviciu de modă veche și această impresie era 
sporită de o chiuvetă primitivă cu un singur robinet și de un 
primus. O masă încărcată cu formulare de telegrame era 
înghesuită între chiuvetă și o fereastră nu mai mare decât un 
hublou care dădea direct spre chei și spre golful cenușiu, încreţit 
de valuri. O versiune abreviată din /vanhoe pentru uzul școlarilor 
și o jumătate de pâine se aflau pe o tavă. 

— Scuzaţi harababura, spuse Harris. Luaţi un scaun; dar nu 
exista niciun scaun liber. 

— Unde-am pus-o? se întrebă Harris cu glas tare, răscolind 
prin telegramele de pe masă. Ah, îmi amintesc. Deschise 
Ivanhoe și pescui dintre pagini o foaie de hârtie îndoită. 

— E doar o ciornă, explică Harris reţinut. Va trebui bineînțeles, 
s-o mai comprim. Cred c-ar fi mai bine să n-o expediez până nu 
se întoarce Wilson. Știţi, l-am pomenit și pe el. 

Scobie citi: 

„Dragă domnule secretar, din pură întâmplare am dat peste 
un exemplar din revista «Old Downham»”, pe care un alt fost 
elev de la Downham, E. Wilson (1923—1928) o avea în cameră. 
Din păcate eu am pierdut legătura cu școala noastră de ani de 
zile și m-am simţit încântat și un pic vinovat văzând că 
dumneavoastră ați încercat să intraţi în legătură cu mine. Poate 
c-aţi vrea să aflaţi câte ceva despre ceea ce fac eu aici în 
„cavoul omului alb”, dar întrucât lucrez la cenzurarea 
telegramelor veţi înţelege că nu vă pot da multe amănunte 
despre ocupaţia mea. Va trebui să așteptăm până după ce vom 
câștiga războiul. Suntem în toiul ploilor acum - și ce mai ploi! 
Bântuie frigurile pe-aici, dar eu n-am avut decât un acces, iar E. 
Wilson a scăpat până acum. Locuim împreună într-o căsuţă, așa 
că vă puteți da seama că vechii Downhamieni sunt uniţi până și 
în această regiune sălbatică și îndepărtată. Formăm o echipă de 
doi vechi Downhamieni și vânăm împreună, dar numai gândaci 
(Ha! Ha!). Ei bine, trebuie să închei acum și să mă ocup de 
câștigarea războiului.  Salutări tuturor absolvenţilor școlii 
Downham de la un vechi colonist”. 


Ridicându-și ochii, Scobie întâlni privirea îngrijorată și 
stânjenită a lui Harris. 

— Credeţi că am găsit tonul potrivit? întrebă el. Am oarecare 
îndoieli în legătură cu „Dragă domnule secretar”. 

— Cred c-ai prins admirabil tonul. 

— Desigur știți că nu e o școală foarte bună și eu n-am fost 
prea fericit acolo. De fapt am fugit o dată. 

— Și acum te-au prins. 

— Așa s-ar părea, nu? făcu Harris. Se uita ţintă afară pe 
fereastră spre apa cenușie, cu lacrimi în ochii injectaţi. l-am 
invidiat întotdeauna pe cei care au fost fericiţi acolo, spuse el. 

Scobie îl consolă: 

— Nici pentru mine școala n-a însemnat mare lucru. 

— Să pornești în viaţă fericit! spuse Harris. Probabil că 
înseamnă mare lucru după aceea. Păi s-ar putea să devină un 
obicei, nu credeți? Luă codrul de pâine din tăviţă și-l aruncă în 
coșul de hârtii. 

— Am avut mereu de gând să fac un pic de ordine pe-aici, 
declară el. 

— Ei, acum trebuie să plec, Harris. Îmi pare bine de casă - și 
de toată întâmplarea cu publicaţia școlii. 

— Oare Wilson o fi fost fericit acolo? se întrebă Harris dus pe 
gânduri. Luă /vanhoe de pe tăviţă și se uită în jur ca să-l pună 
undeva, dar nu era nici pic de loc. ÎI așeză înapoi de unde îl 
luase. 

— Nu prea cred c-a fost fericit, își continuă el gândul, altfel de 
ce-ar fi ajuns aici? 


4 

Scobie își lăsă mașina chiar în faţa intrării lui Yusef; era ca un 
gest de sfidare față de secretarul colonial. | se adresă 
slujitorului: 

— Vreau să-l văd pe stăpânul tău. Cunosc drumul. 

— Stăpânu' plecat. 

— Atunci am să-l aștept. 

Il împinse pe slujitor din calea sa și intră în casă. Bungalowul 
se compunea dintr-un șir de cămăruţe mobilate identic, cu 
sofale și perne și mese joase pentru băuturi, întocmai ca 
încăperile unei case de toleranţă. Scobie trecu dintr-o cameră 
într-alta dând deoparte perdelele până când ajunse în cămăruţa 
unde cu aproape două luni înainte își pierduse integritatea. Pe 
sofa dormea Yusef, îmbrăcat în pantaloni de doc albi. 

Zăcea pe spate, cu gura deschisă, respirând greu. Pe o masă 
alăturată se afla un pahar și pe fund Scobie observă niște 
granule mici albe. Yusef luase un sedativ. Scobie se așeză lângă 
Yusef și așteptă. Fereastra era deschisă dar ploaia oprea aerul 
să pătrundă, întocmai ca o perdea. Poate că pur și simplu lipsa 
de aer era cauza depresiunii care îl copleși dintr-o dată, sau 
poate că se datora faptului că revenise la locul crimei. Inutil să- 
și spună că nu comisese niciun delict. La fel ca o femeie care 
contractase o căsătorie fără iubire, Scobie regăsea în încăperea 
anonimă ca o cameră de hotel, amintirea unui adulter. 

Chiar deasupra ferestrei era o streașină stricată care se golea 
ca un rezervor, așa că tot timpul se auzeau două zgomote 
făcute de ploaie - murmurul și jetul. Scobie își aprinse o ţigară, 
privindu-l pe Yusef. Nu simţea niciun dram de ură faţă de acest 
om. Il prinsese în capcană pe Yusef cu aceeași luciditate și 
eficiență cum îl prinsese și Yusef pe el. Căsătoria fusese 
contractată cu acordul amândurora. Poate că intensitatea cu 
care îl observa pătrunse prin ceața sedativului: coapsele groase 
se agitară pe sofa. Yusef mormăi apoi, tot adâncit în somn, 
murmură „băiete dragă!” și, răsucindu-se pe o parte, se întoarse 
cu faţa spre Scobie. Scobie se uită din nou prin cameră dar o 
mai examinase destul de amănunţit și atunci când venise să 
aranjeze chestiunea împrumutului; nu survenise nicio schimbare 
- aceleași perne hidoase de mătase mov, cu urzeala vizibilă în 
locurile unde umezeala atacase țesătura, aceleași perdele 
portocalii. Chiar și sifonul albastru se afla în același loc; toate 


lucrurile aveau un aer de eternitate ca mobilierul iadului. Nu 
existau rafturi pentru cărţi deoarece Yusef nu știa să citească; 
nici birou, pentru că Yusef nu știa să scrie. Ar fi fost o inutilitate 
să caute documente - documentele nu-i erau de niciun folos lui 
Yusef. Totul se afla înăuntrul acelui cap mare de roman. 

— Vai... domnule maior Scobie... Ochii erau deschiși și-i 
căutau privirea; tulburi din cauza sedativului, le era greu să se 
fixeze. 

— Bună dimineaţa, Yusef. O dată îl surprindea și Scobie în 
inferioritate. 

O clipă, Yusef păru gata să se cufunde iarăși în somnul lui 
narcotizat; apoi, cu un efort, se ridică într-un cot. 

— Yusef, vreau să vorbim puţin despre Tallit. 

— Tallit... iertaţi-mă, domnule maior Scobie... 

— Și despre diamante. 

— Nebun după diamante, articulă Yusef anevoie, cu o voce pe 
jumătate adormită. Clătină din cap așa încât șuvița albă de păr Îi 
flutură; apoi, întinzând o mână nesigură, bâjbâi după sifon. 

— Yusef, l-ai înfundat pe Tallit? 

Yusef trase sifonul către el peste masă, răsturnând paharul cu 
praful de bromură pe fund; își îndreptă sifonul spre faţă și 
apăsă. Apa gazoasă îi țâșni în obraz și împroșcă peste tot în jur 
pe mătasea mov. Yusef scoase un oftat de ușurare și satisfacție 
ca omul sub duș într-o zi de caniculă. 

— Ce s-a întâmplat, domnule maior Scobie, ceva nu e în 
regulă? 

— Tallit nu va fi trimis în judecată. 

Yusef arăta ca un om epuizat care ieșea de-a bușilea din 
mare, urmărit de flux. Spuse: 

— Vă rog să mă scuzaţi, domnule maior Scobie. Sunt 
nedormit. 

Își clătină capul în sus și-n jos cu grijă, cum ar scutura cineva 
o cutie ca să vadă dacă zornăie ceva înăuntru. 

— Parcă spuneaţi ceva despre Tallit, domnule maior Scobie. 
Verificarea stocurilor e de vină se scuză el din nou. Toate cifrele 
alea. Trei, patru magazine. Încearcă să mă înșele pentru că ţin 
minte totul în cap. 

— Tallit, repetă Scobie, nu va fi trimis în judecată. 

— Nu face nimic. Într-o zi tot o să întindă coarda prea tare. 

— Erau diamantele dumitale, Yusef? 


— Diamantele mele? V-am făcut să mă bănuiţi, domnule 
maior Scobie. 

— Servitorul cel tânăr era în slujba dumitale? 

Yusef îi șterse apa de pe faţă cu dosul palmei. 

— Bineînţeles, domnule maior Scobie. De la el am obţinut 
informaţia. 

Momentul de inferioritate trecuse; capul masiv se eliberase de 
efectul sedativului, deși membrele zăceau încă inerte, întinse pe 
sofa. 

— Yusef, nu-ţi sunt dușman. Am simpatie pentru dumneata. 

— Îmi saltă inima când vă aud spunând vorbele astea, 
domnule maior Scobie. Se desfăcu și mai mult la cămașă de 
parcă ar fi vrut să arate bătăile reale ale inimii, dar nu reuși să 
arate decât stufărișul negru de pe piept, irigat de pârâiașe de 
apă gazoasă. Sunt prea gras, se plânse el. 

— Aș vrea să pot avea încredere în dumneata, Yusef. Spune- 
mi adevărul. Diamantele erau ale dumitale sau ale lui Tallit? 

— Eu întotdeauna vreau să vă spun dumneavoastră adevărul, 
domnule maior Scobie. Nu v-am spus niciodată că diamantele 
aparţineau lui Tallit. 

— Erau ale dumitale? 

— Da, domnule maior Scobie. 

— Frumos ţi-ai mai bătut joc de mine, Yusef. Dacă ar fi un 
martor de faţă, aș putea să te arestez. 

— N-am avut intenţia să-mi bat joc de dumneavoastră, 
domnule maior Scobie. Am vrut doar ca Tallit să fie alungat de- 
aici. Ar fi spre binele tuturor, dacă Tallit ar fi alungat de-aici. E 
rău că sirienii sunt despărțiți în două tabere. Dacă ar fi uniţi, ați 
putea veni la mine să-mi spuneţi „Yusef, guvernul dorește ca 
sirienii să facă așa și pe dincolo”, iar eu aș putea să vă răspund 
„Așa va fi”. 

— lar contrabanda cu diamantele ar fi într-o singură mână. 

— Of, diamantele, diamantele, diamantele! se văită Yusef 
dezgustat. V-am spus, domnule maior Scobie, eu scot mai mulţi 
bani într-un an din cel mai mic dintre magazinele mele decât aș 
realiza în trei ani din diamante. N-aveţi idee câţi trebuie mituiţi. 

— Ei bine, Yusef, de-acum înainte n-am să-ţi mai cer 
informaţii. Cu asta am pus capat relaţiilor noastre. Am să-ţi 
trimit, bineînţeles, dobânda în fiecare lună. 


Scobie simţi că propriile-i cuvinte sunau ciudat de ireal: 
perdelele portocalii atârnau acolo neclintite. Există anumite 
locuri pe care nu le poţi uita niciodată; perdelele și pernele din 
camera aceasta se alăturau unei camere de mansardă, unui 
birou pătat de cerneală, unui altar împodobit cu dantelă din 
Ealing - și toate laolaltă vor rămâne prezente atâta timp cât va 
dăinui și conștiința. 

Yusef își lăsă tălpile pe podea și se așeză în capul oaselor. 
Spuse: 

— Domnule maior Scobie, aţi luat prea în serios mica mea 
glumă. 

— Adio, Yusef, nu ești băiat rău, dar îţi spun adio. 

— Vă înșelaţi, domnule maior Scobie, sunt un băiat rău. 
Adăugă convins: Prietenia mea pentru dumneavoastră e 
singurul lucru bun în inima asta neagră. Nu pot să renunţ la ea. 
Trebuie să rămânem prieteni pentru totdeauna. 

— Mă tem că nu e posibil, Yusef. 

— Ascultaţi-mă, domnule maior Scobie. Nu vă cer să faceţi 
nimic pentru mine, doar uneori - poate după ce se întunecă și 
nu vă mai poate vedea nimeni - să mă vizitaţi și să staţi de 
vorbă cu mine. Nimic altceva. Doar atât. N-am să vă mai spun 
basme despre Tallit. N-am să vă mai spun nimic. O să stăm aici 
cu sifonul și sticla de whisky... 

— Nu sunt atât de prost, Yusef. Știu că ti-ar fi de mare folos ca 
lumea să creadă că suntem prieteni. N-am de gând să-ţi acord 
acest sprijin. 

Yusef își vâri un deget în ureche ca s-o desfunde de apa 
gazoasă. Privi sumbru și cu obrăznicie la Scobie. „Probabil că 
așa se uită la vânzătorul din magazin care încearcă să-l înșele la 
cifrele pe care le păstrează în cap”, își spuse Scobie. 

— Domnule maior Scobie, i-aţi vorbit comisarului șef despre 
mica noastră tranzacţie financiară, sau n-a fost decât un bluf? 

— Întreabă-l singur. 

— Cred că așa am să fac. Inima mea se simte respinsă și 
amară. Mă îndeamnă să mă duc la comisarul șef și să-i spun tot. 

— Să asculți întotdeauna de îndemnul inimii, Yusef. 

— Am să-i spun că aţi luat bani de la mine și că împreună am 
pus la cale arestarea lui Tallit. Dar dumneavoastră nu v-aţi 
îndeplinit obligaţia asumată prin tranzacţie așa că am venit la el 


din răzbunare. Din răzbunare, repetă Yusef sumbru, cu capul lui 
de roman înfundat în pieptul plin de grăsime. 

— Dă-i drumul! Fă cum dorești, Yusef. 

Dar Scobie nu credea nimic din această scenă, oricât de 
intens își juca rolul. Era ca o ceartă între îndrăgostiţi. Nu putea 
crede în amenințările lui Yusef și n-avea nicio încredere în 
propriul lui calm: nu credea nici măcar în această despărțire. 
Ceea ce se petrecuse în camera mov și portocaliu era ceva prea 
important pentru a putea trece în domeniul trecutului care 
nivelează totul. Nu rămase surprins când Yusef, înălțându-și 
capul, spuse: 

— Bineînţeles că n-am să mă duc. Într-o zi o să vă întoarceţi 
și-o să aveţi nevoie de prietenia mea. Și eu o să vă primesc cu 
brațele deschise. 

„Am să ajung oare într-o situaţie atât de disperată?” se 
întrebă Scobie, ca și când în vocea sirianului ar fi deslușit tonul 
clar al unei profeții. 


5 

În drum spre casă, Scobie opri mașina în faţa bisericii catolice 
și intră. Era prima sâmbătă a lunii și întotdeauna se ducea la 
spovedanie în acea zi. Vreo șase femei bătrâne, legate la cap ca 
servitoarele când șterg praful, își așteptau rândul; precum și o 
infirmieră și un soldat cu insigna artileriei regale. Vocea 
părintelui Rank se auzea șoptind monoton din confesional. 

Cu ochii aţintiţi la cruce, Scobie spuse în gând rugăciunile - 
Tatăl nostru, Ave Maria și Actul de căinţă. Cumplita moleșeală a 
rutinei se așternu asupra stării lui de spirit. Se simțea ca un 
spectator - unul dintre acei numeroși oameni adunați în jurul lui 
Cristos răstignit pe cruce peste care privirea mântuitorului 
trecuse căutând chipul unui prieten sau al unui dușman. Uneori 
Scobie avea impresia că profesia și uniforma lui îl situau 
inexorabil alături de acei soldaţi romani anonimi care 
menţinuseră ordinea pe străzi la mare distanţă de cruce. Una 
câte una, bătrânele din neamul Kru intrară și ieșiră din 
confesional în timp ce Scobie continua să se roage - neconvins 
și incoerent - pentru Louise, ca să fie fericită atunci, chiar în 
clipa aceea, și așa să rămână mereu, și nimic rău să nu i se 
întâmple vreodată din cauza lui. Soldatul ieși și el din 
confesional, iar Scobie se ridică. 

— În numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh. Scobie 
începu: 

— De la ultima mea spovedanie din luna trecută am lipsit o 
dată de la liturghia duminicală și o dată de la sărbătoarea 
preamăririi. 

— Ai fost împiedicat să vii? 

— Da, dar cu un mic efort mi-aș fi putut aranja treburile mai 
bine. 

— Altceva? 

— Toată luna asta n-am făcut aproape nimic. Am fost inutil de 
aspru cu unul din subalternii mei... Scobie făcu o pauză lungă. 

— Asta e tot? 

— Nu știu cum să vă explic, părinte, dar mă simt - obosit de 
religia mea. Am impresia că nu mai înseamnă nimic pentru 
mine. Am încercat să-l iubesc pe Dumnezeu, dar - făcu un gest 
pe care preotul, întors într-o parte, nu-l putea vedea prin grilă. 
Nu sunt sigur că nu mi-am pierdut credința. 


— E firesc să te frămânţi în legătură cu credința, replică 
preotul. Mai ales aici. Penitenţa pe care le-aș da-o eu multora, 
dacă aș putea, ar fi un concediu de șase luni. Aici clima te 
demoralizează. E ușor să iei oboseala drept - hm, lipsă de 
credinţă. i 

— Nu vreau să vă rețin, părinte. Mai așteaptă și alții. Imi dau 
seama că astea sunt doar năluciri. Dar mă simt - gol. Gol pe 
dinăuntru. 

— Ăsta e uneori momentul pe care-l alege Domnul, spuse 
preotul. Acum du-te și spune zece rugăciuni din carte. 

— N-am carte de rugăciuni. Cel puţin... 

— Bine, atunci cinci „Tatăl nostru” și cinci „Fii preaslăvită 
Marie”. 

Începu să rostească cuvintele de iertare a păcatelor, dar 
necazul era, gândi Scobie, că nu avea pentru ce să ceară 
iertare. Cuvintele nu-i aduceau niciun simţțământ de alinare, 
pentru că nu era nimic de alinat. Era o simplă formulă: cuvinte 
latinești adunate grămadă - un fel de hocus-pocus. leși din 
confesional și îngenunche din nou, dar și acest gest făcea parte 
din rutină. 

Se păru pentru o clipă că Dumnezeu e prea accesibil. Putea fi 
abordat fără nicio dificultate. Ca orice demagog al poporului. 
Stătea la dispoziţia celui mai neînsemnat dintre adepții lui, la 
orice oră. Înălțându-și privirile spre cruce, Scobie reflectă: „Până 
și suferinţa lui e publică”. 


CAPITOLUL TREI 
1 


— Ti-am adus nişte mărci poştale, spuse Scobie. Le strâng de 
o săptămână - de la toată lumea. Chiar și doamna Carter a 
contribuit cu o superbă specie de papagal - uitați-vă - de 
undeva din America de Sud. Și aici iată o serie completă de 
timbre din Liberia cu suprataxă pentru zona de ocupație 
americană. Le am de la inspectorul naval. 

Se simțeau cu desăvârșire în largul lor; li se părea că tocmai 
din această cauză sunt în siguranță. 

— De ce colecţionezi timbre? întrebă el. E o îndeletnicire 
ciudată - după vârsta de șaisprezece ani. 

— Nu prea știu, răspunse Helen Rolt. De fapt nu le 
colecţionez. Le port pur și simplu cu mine. Bănuiesc că e un 
obicei. Deschise albumul și zise: Nu, nu e doar un obicei. Ţin la 
ele. Uite, timbrul acesta verde de o jumătate de penny cu chipul 
lui George al V-lea? E primul din colecţia mea. Aveam opt ani. L- 
am dezlipit cu abur de pe plic și l-am lipit într-un caiet. De aceea 
tata mi-a dăruit albumul. Mama murise, așa că tata mi-a făcut 
cadou un album de timbre. Încercă să explice mai precis. Sunt 
ca pozele din reviste. Sunt portabile. Cei care colecţionează 
porțelanuri - aceia nu le pot căra peste tot după ei. Sau cărţi. Nu 
trebuie nici măcar să smulgi paginile așa cum faci cu pozele din 
reviste. 

— Nu mi-ai povestit nimic despre soţul dumitale, remarcă 
Scobie. 

— Nu. 

— Nu ajută la mare lucru să smulgi o pagină pentru că se 
vede locul de unde a fost ruptă? 

— Da. 

— E mai ușor să uiţi pe cineva, o încurajă Scobie, dacă 
vorbești despre el. 

— Nu ăsta-i necazul, spuse ea. Necazul e că-i așa de ușor să 
uiţi. 

Îl luă prin surprindere; nu crezuse că e îndeajuns de matură 
ea să fi atins acest stadiu al cunoașterii, această spirală a 
şurubului. Ea continuă: 

— E mort - de cât timp - s-au și împlinit opt săptămâni? și e 
atât de mort, atât de totalmente mort! Ce nesimţitoare sunt! 

Scobie interveni: 


— Nu trebuie să gândești așa. Toată lumea pățește la fel. 
Când spunem cuiva: „Nu pot trăi fără tine” vrem să spunem de 
fapt „Nu pot trăi știind că ești în suferinţă, în lipsuri, nefericit!” 
Asta-i tot. Când cei dragi nouă au murit, atunci și răspunderea 
noastră ia sfârșit. Nu mai putem face nimic. Putem să ne 
odihnim în pace. 

— Nu știam că sunt așa de tare, zise Helen, oribil de tare! 

— Am avut un copil, spuse Scobie, care a murit. Eram aici. 
Soţia mi-a trimis două telegrame de la Bexhill, una la cinci după 
masă și una la șase, dar cei de la poștă au încurcat ordinea lor. 
Înţelegeţi. Soţia mea încerca să-mi anunţe vestea cu 
menajamente. Am primit una din telegrame chiar după micul 
dejun. Era ora opt dimineaţă - un moment al zilei neprielnic 
pentru a primi vești. Scobie nu povestise nimănui aceste 
amănunte, nici măcar Louisei. Acum reproduse cu grijă 
cuvintele exacte ale fiecărei telegrame. Prima telegramă sosită 
spunea: „Catherine a murit azi după masă fără dureri. Domnul 
să te aibă în pază”. A doua telegramă sosi la ora prânzului. 
Spunea: „Catherine grav bolnavă. Doctorul are speranţe datul 
meu”. Aceasta era de fapt prima telegramă expediată la ora 
cinci. „Datul” era desigur o stâlcire a cuvântului „dragul”. Știi, 
soţia mea n-ar fi putut găsi o formulă mai neinspirată pentru a- 
mi aduce la cunoștință situaţia decât „doctorul are speranţe”. 

— Ce îngrozitor pentru dumneata, zise Helen. 

— Nu, îngrozitor a fost când am primit cea de-a două 
telegramă. Eram așa de zăpăcit încât am crezut că e o greșeală. 
„Probabil că e încă în viață”, mi-am zis. Până când am realizat 
ce se întâmplase, m-am simţit dezamăgit. Asta a fost partea 
îngrozitoare. Mă gândeam: „Acum începe neliniștea și 
suferinţa”, dar după ce am priceput ce se întâmplase, totul a 
fost bine, era moartă, puteam începe s-o uit. 

— Ai uitat-o? 

— Nu mă gândesc prea des la ea. Ştii, eu am fost scutit de 
suferinţa de a o vedea murind. Soţia mea a avut parte de asta. 

Lui Scobie i se părea uimitor cât de ușor și de repede se 
împrieteniseră. Îi apropiaseră fără rezerve doi morţi. Helen 
spuse: 

— Nu știu ce m-aș fi făcut fără dumneata. 

— Toată lumea ar fi avut grijă de dumneata. 

— Îmi face impresia că îi înspăimânt, spuse ea. 


Scobie râse. 

— Da, da, așa e. Locotenentul de aviaţie Bagster m-a condus 
azi pe plajă dar era înspăimântat. Din cauză că sunt nefericită, și 
din cauza soţului meu. Toţi cei de pe plajă se prefăceau că sunt 
fericiți, pe un motiv sau altul, iar eu stăteam acolo zâmbind și 
nu mergea deloc. Îţi amintești de prima petrecere la care ai fost, 
de felul cum, urcând scările și auzind vocile celorlalţi invitaţi, îţi 
dădeai seama că n-ai să știi cum să le vorbești? Exact așa mă 
simțeam și eu la plajă, și-am stat și-am zâmbit în costumul de 
baie al doamnei Carter, Bagster mă mângâia pe picior și eu 
voiam să plec acasă. 

— Ai să pleci curând acasă. 

— Nu mă refer la acasă, acasă. Vreau să spun aici, unde pot 
închide ușa și pot să nu răspund când mi se bate la ușă. Nu 
vreau să plec încă de aici. 

— Dar sunt convins că nu ești fericită aici. 

— Mi-e atât de frică de mare, răspunse ea. 

— Visezi marea? 

— Nu. Îl visez pe John uneori - ceea ce e și mai rău. Pentru că 
am avut întotdeauna vise urâte în legătură cu el și le am în 
continuare. Adică întotdeauna ne certam în vis și ne certăm în 
continuare. 

— În realitate obișnuiaţi să vă certaţi? 

— Nu. Era așa de drăguţ cu mine. Eram căsătoriţi doar de o 
lună. Nu e greu să fii drăguţ timp de o lună, nu? Când s-a 
întâmplat toată povestea asta, nici n-apucasem bine să știu pe 
ce lume mă aflu. Scobie era de părere că ea nu știuse nicicând 
prea bine pe ce lume se află - cel puţin după ce părăsise echipa 
de baschet; oare trecuse doar un an de atunci? Uneori o vedea 
lungită pe spate în barcă, pe marea aceea uleioasă, netedă timp 
de atâtea zile, împreună cu celălalt copil aproape pe moarte și 
cu marinarul care-și pierdea minţile, cu domnișoara Malcott și cu 
inginerul șef, care se simțea personal răspunzător față de 
proprietarii vasului; alteori o vedea trecând pe lângă el purtată 
pe targă, ţinând strâns la piept albumul de timbre, apoi o vedea 
în costumul de baie împrumutat, care nu-i venea bine, 
zâmbindu-i lui Bagster în timp ce acesta o mângâia pe picior, 
ascultând râsetele și bălăceala celorlalţi, neștiind cum să se 
poarte între adulți... Cu tristeţe, ca fluxul de seară, Scobie simţi 
răspunderea cum îl împinge către țărm. 


— l-ai scris tatălui dumitale? 

— Oh, da, desigur. Mi-a telegrafiat că trage sforile pentru 
întoarcerea mea acasă. Nu prea știu ce sfori poate să tragă de 
la Bury, bietul de el. Nu cunoaște absolut pe nimeni. A 
telegrafiat și în legătură cu John, bineînţeles. Helen ridică o 
pernă de pe scaun și scoase telegrama. Poţi s-o citești. E foarte 
cumsecade, dar evident, nu mă cunoaște deloc. 

Scobie citi: „Teribil de mâhnit pentru tine, copilă dragă, dar nu 
uita că el e fericit. Tatăl tău iubitor”. Ștampila cu data expedierii 
din Bury îl făcu să realizeze distanţa enormă dintre tată și fiică. 
Spuse: 

— Adică ce vrei să spui cu „nu mă cunoaște deloc”? 

— Păi vezi, el crede în Dumnezeu și în viaţa de apoi și chestii 
din astea. 

— Și dumneata nu? 

— Am terminat cu toate poveștile astea când am plecat de la 
școală. John îl cam lua peste picior în privinţa credinţei, dar fără 
răutate, știi. Tata nu se necăjea. Nu i-a trecut însă niciodată prin 
cap că și eu gândeam la fel ca John. Când ești fată de preot, 
trebuie să te prefaci în legătură cu o mulţime de lucruri. S-ar fi 
făcut foc dacă ar fi aflat că John și cu mine am fost... împreună, 
înţelegi, cu două săptămâni înainte de nuntă. 

Incă o dată, în mintea lui Scobie apăru imaginea cuiva care nu 
știe pe ce lume trăiește; nu era de mirare că Helen îl speria pe 
Bagster. Nu era Bagster omul care să-și asume responsabilităţi; 
de altfel, gândi Scobie, cine și-ar fi putut asuma răspunderea 
vreunei acţiuni legată de această copilă prostuţă, derutată? 
Intoarse cu faţa în jos grămăjoara de timbre pe care le adunase 
pentru ea și spuse: 

— Mă întreb ce-o să faci când o să te întorci acasă? 

— Presupun c-o să mă ia la armată. 

Scobie reflectă: „Dacă fetiţa mea ar fi trăit, și ea ar fi fost la 
vârsta recrutării, azvârlită în cine știe ce dormitor sordid până 
când avea să-și aleagă destinaţia. După aceea Atlanticul, 
A.T.S.-ul sau W.A.A.F.-ul, femeia sergent-major cu bust opulent 
și cu ton răstit, bucătăria cantinei și curățatul cartofilor, femeia- 
ofițer cu buzele ei subțiri, părul auriu coafat și bărbaţii pândind 
pe câmpul din fața cazărmii, printre tufele de grozamă...; în 
comparație, fără îndoială că până și Atlanticul părea un cămin 
mai prietenos”. Zise: 


— N-ai învăţat stenodactilografia? Sau vreo limbă străină? 
Doar cei deștepţi și abili și influenţi scăpau în timpul războiului. 

— Nu, răspunse ea, nu mă pricep chiar la nimic. 

Era revoltător să te gândești că fusese salvată din mare 
pentru a fi azvârlită înapoi ca un peștișor care nu merită să fie 
prins. 

Scobie insistă: 

— Știi să baţi la mașină? 

— Mă descurc destul de bine cu un deget. 

— Ai putea să-ți găsești o slujbă aici, cred. Ducem lipsă de 
secretare. Toate nevestele lucrează ca secretare și tot nu e de 
ajuns. Dar nu e o climă potrivită pentru o femeie. 

— Aş vrea să rămân aici. Hai să bem ceva pentru asta. Strigă: 
Băiete! Băiete! 

— Ai început să te descurci, remarcă Scobie. Acum o 
săptămână parcă ţi-era teamă de el... 

Servitorul intră purtând o tavă cu pahare, suc de lămâie, apă 
și o sticlă nouă de gin. 

— Ăsta nu e băiatul care a stat de vorbă cu mine, observă 
Scobie. 

— Nu, acela a plecat. Ai vorbit prea aspru cu el. 

— Și a venit ăsta în loc? 

— Da. 

— Cum te cheamă, băiete? 

— Vande, sahib. 

— Te-am mai văzut eu pe undeva, nu-i aşa? 

— Nu, sahib. 

— Cine sunt eu? 

— Dumneavoastră mare poliţai, sahib. 

— Nu-l speria, să nu plece și ăsta, îl rugă Helen. 

— La cine ai fost în serviciu? 

— La domnul secretar districtual Pemberton, departe în 
pădure, sahib. Eram ajutor de servitor. 

— Acolo te-am mai văzut? Așa cred. Slujește-o cum se cuvine 
pe doamna și când o să plece acasă, am să-ţi găsesc o slujbă 
grozavă. Ține minte asta. 

— Nu te-ai uitat la timbre, i se adresă Scobie lui Helen. 

— Nu, nu m-am uitat. 

O picătură de gin căzu pe unul din timbre lăsând o pată. O 
urmări cum îl scoate din grămadă, și cuprinse cu privirea faţa ei 


suptă și părul ţepos, care-i cădea în șuvițe subţiri peste ceafă, 
de parcă Atlanticul i-ar fi luat pentru totdeauna puterea de a 
crește. Scobie avea impresia că nu se mai simţise așa de bine 
cu o altă fiinţă omenească de ani de zile - de pe vremea când 
Louise era tânără. „Dar situaţia e diferită, își spuse el. Helen și 
cu el erau în deplină siguranţă unul față de celălalt. El era cu 
peste treizeci de ani mai în vârstă decât ea; trupul lui, în clima 
asta, pierduse simţul voluptăţii; o privea cu tristețe și afecțiune 
și cu imensă milă, pentru că avea să vină o vreme când el n-o 
va mai putea conduce în această lume în care era total 
neajutorată. Când se întoarse spre el și lumina îi căzu pe față, i 
se păru urâtă, acea urâţenie trecătoare a unui copil. Resimţi 
urâţenia ei ca pe niște cătușe în jurul încheieturilor. Spuse: 

— Timbrul s-a stricat. Am să-ţi fac rost de altul. 

— Ah, nu, făcu ea, merge așa cum e. Nu sunt o colecţionară 
adevărată. 

Cei frumoși și grațioși și inteligenţi nu-i trezeau lui Scobie 
simţul responsabilităţii. Aceștia reușeau să-și găsească singuri 
calea. Chipul pentru care nimeni nu s-ar abate din drum, chipul 
care n-ar atrage nicicând privirea furișă, chipul care curând se 
va fi obișnuit cu indiferența și refuzul, acela îi solicita 
devotamentul. Se vorbește despre milă cu mare ușurință, ca și 
despre iubire, când de fapt este o pasiune pustiitoare și 
ambiguă pe care atât de puţini sunt capabili să o resimtă. 

Helen spuse: 

— Ştii, ori de câte ori am să văd pata asta, am să văd camera 
de-aici... 

— Atunci o să fie ca o poză de revistă. 

— Un timbru poate fi scos din album, replică ea cu 
nemaipomenită puritate tinerească, și nici nu mai știi că a fost 
cândva acolo. Se întoarse brusc spre el și-i spuse: E o plăcere să 
stau de vorbă cu dumneata. Pot spune orice-mi trece prin minte. 
Nu mi-e teamă ca te-aș putea jigni. Dumneata nu vrei nimic de 
la mine. Mă simt în siguranţă. 

— Amândoi suntem în siguranţă. 

Ploaia îi învăluia, căzând pe acoperișul de tablă. Ea reluă: 

— Am senzaţia că dumneata nu m-ai dezamăgi niciodată. 

Cuvintele îi sunară lui Scobie ca o poruncă căreia trebuia să i 
se supună oricât de greu i-ar fi venit. Mâinile îi erau pline de 
bucăţelele ridicole de hârtie aduse de el. 


— Am să le păstrez mereu, urmă Helen. Pe astea nu voi fi 
nevoită să le dezlipesc din album. 

Cineva ciocăni la ușă și o voce strigă vesel: 

— Freddie Bagster. Eu sunt! Freddie Bagster. 

— Nu răspunde, șopti Helen, nu răspunde. 

Își trecu braţul pe sub al lui și rămase privind ușa, cu gura 
puţin întredeschisă, parcă și-ar fi pierdut respiraţia. „Ca un 
animal fugărit până în vizuina lui”, își spuse Scobie. 

— Lasă-l pe Freddie să intre, se alinta vocea. Fii fată de 
treabă, Helen. E doar Freddie Bagster. 

Omul era un pic beat. Helen stătea lipită de Scobie, cu mâna 
pe braţul lui. Când sunetul pașilor lui Bagster se îndepărtă, 
Helen își înălță gura și se sărutară. Ceea ce luaseră amândoi 
drept siguranţă se dovedi de fapt camuflajul unui dușman care 
acţionase cu arma prieteniei, încrederii și milei. 


2 


Ploaia cădea neîntrerupt, prefăcând treptat micul petic de 
pământ recuperat pe care se afla casa lui Scobie din nou în 
mlaștină. Fereastra camerei se zgâlţâia încolo și încoace. 
Probabil la un moment dat, în timpul nopţii, o rafală de vânt 
rupsese ivărul. Ploaia bătuse înăuntru, măsuţa de toaletă era 
udă leoarcă și pe jos o baltă mare de apă. Ceasul deșteptător 
arăta patru și douăzeci și cinci. Scobie se simţea de parcă se 
întorsese într-o casă părăsită de ani de zile. Nu l-ar fi mirat să 
găsească pânze de păianjen peste oglindă, plasa de țânțari 
atârnând în fâșii, murdărie de șoareci pe jos. 

Se așeză pe un scaun și apa ce se scurgea din pantaloni 
formă încă o baltă în jurul cizmelor lui de protecţie. Işi uitase la 
ea umbrela, fiindcă pornise înapoi spre casă cu o ciudată 
satisfacţie, de parcă ar fi redescoperit ceva pierdut, ceva ce 
aparţinea tinereţii lui. În bezna umedă și zgomotoasă își ridicase 
chiar glasul și atacase un motiv din melodia lui Fraser, dar 
vocea i se frânse. Apoi undeva, între cabana Nissen și casă, își 
pierduse veselia. 

La patru dimineaţa se trezise. Capul ei se cuibărea în umărul 
lui și-i simţea părul pe piept. Scoţându-și mâna din plasă, Scobie 
dibui după întrerupătorul de lumină. Helen dormea în poziţia 
stranie, chircită, a cuiva care fusese împușcat pe când încerca 
să scape fugind. Avu o clipă impresia, înainte ca tandrețea și 
încântarea să i se deștepte, că vede un maldăr de carne de tun. 
Primele cuvinte pe care le rosti Helen când o trezi lumina, au 
fost: 

— Naiba să-l ia pe Bagster. 

— Visai? 

— Am visat că mă rătăcisem într-un loc mlăștinos și Bagster 
mă găsise. 

— Trebuie să plec, spuse Scobie. Dacă adormim acum, nu ne 
mai trezim până se luminează. 

Grijuliu, începu să gândească pentru amândoi; ca un ucigaș, 
începu să plănuiască în minte crima perfectă; trebuia să 
prevadă mișcările următoare: pornea pentru prima oară în viaţa 
lui pe lunga cale a acoperirilor legale ale înșelătoriei. Dacă asta 
și asta... atunci urmează asta. Intrebă: 

— La ce oră apare servitorul tău? 

— Pe la șase, cred. Nu știu. Mă deșteaptă la șapte. 


— Ali se apucă să-mi fiarbă apa pe la șase fără un sfert. Aș 
face mai bine să plec. 

Se uită peste tot cu atenţie în căutarea unor semne ale 
prezenței lui; îndreptă un covoraș și ezită la o scrumieră. Apoi, 
după toate aceste prevederi, constată că își uitase umbrela, 
rezemată de perete. | se păru o faptă tipică de criminal. Când 
ploaia îi reaminti de umbrelă, era prea târziu ca să se mai 
întoarcă. Ar fi trebuit să bată la ușă, ori într-una din cabane 
lumina se și aprinsese. Stând în camera lui, cu o cizmă de 
protecţie într-o mână, își spuse istovit și trist că pe viitor va 
trebui să procedeze mai cu grijă. Pe viitor - aici începea 
tristeţea. Oare fluturele e cel care moare în timpul împerecherii? 
Fiinţele omenești sunt condamnate însă la consecințe. Atât 
răspunderea cât și vina erau numai ale lui - el nu era ca 
Bagster, știa în ce se băgase. Jurase să ocrotească fericirea 
Louisei și acum își asumase o răspundere în plus, și 
contradictorie. Se simţea obosit de toate minciunile pe care 
avea să le spună cândva; simţea rănile acelor victime care nu 
sângeraseră încă. Culcat pe spate, rezemându-se de pernă, 
ocolit de somn, se uita țintă afară, spre fluxul cenușiu al 
începutului de zi. Undeva pe suprafaţa acelor ape întunecate, 
plutea simțământul unei alte crime și a unei alte victime, nu 
Louise, ci Helen. 


PARTEA A DOUA. 
CAPITOLUL INTAI 
1 

— UITE. CE PĂRERE Al? întrebă Harris cu mândrie prost 
disimulată. 

Stătea în pragul cabanei, în timp ce Wilson se deplasa 
prudent printre piesele maronii, disparate, ale mobilierului 
guvernamental, ca un prepelicar prin miriște. 

— Mai bine ca la hotel, replică Wilson precaut, îndreptându-și 
botul spre un fotoliu guvernamental. 

— M-am gândit să-ți fac o surpriză la întoarcerea din Lagos. 
Harris împărtise, prin perdele, cabana Nissen în trei: un dormitor 
pentru fiecare și o cameră de zi comună. Un singur lucru mă 
neliniștește. Nu sunt sigur dacă aici avem gândaci. 

— Ei, păi nu jucam decât ca să scăpăm de ei. 

— Știu, dar acum încep să regret, nu? 

— Ce vecini avem? 

— Doamna Rolt, care a fost salvată din naufragiu, doi tipi de 
la Departamentul Lucrărilor Publice, unul pe care-l cheamă 
Clive, de la Departamentul Agriculturii, altul, Boiling, care 
răspunde de canalizare - toţi par să fie oameni drăguţi și 
prietenoși. Și Scobie, bineînțeles, care locuiește mai departe. 

— Da. 

Wilson se deplasa prin cabană fără astâmpăr, și deodată se 
opri în faţa unei fotografii pe care Harris o proptise de o 
călimară de birou. Înfăţișa trei șiruri lungi de băieţi pe o pajiște: 
primul rând așezați pe iarbă cu picioarele încrucișate; al doilea, 
pe scaune, purtând gulere înalte, ţepene, cu un bărbat vârstnic 
și două femei (una se uita cruciș) în centru; al treilea rând, în 
picioare. Wilson spuse: 

— Femeia aia șașie - aș jura c-am mai văzut-o undeva. 

— Numele de Snakey îţi spune ceva? 

— Oh, da, desigur. Wilson se uită mai de aproape. Așadar și tu 
ai fost în văgăuna aia? 

— Am văzut „The Downhamian” în camera ta și-am scos 
fotografia asta la vedere ca să-ţi fac o surpriză. Eu am fost în 
căminul condus de Jagger. Tu unde ai fost? 

— La avansați, răspunse Wilson. 


— Ei da, admise Harris cu un ton decepționat, erau câţiva 
băieţi buni printre avansați. Întoarse fotografia cu faţa în jos, de 
parcă ceva nu ieșise chiar așa cum trebuie. Mă gândeam c-am 
putea organiza o masă a foștilor absolvenți. 

— Pentru ce? se miră Wilson. Nu suntem decât noi doi. 

— Am putea invita câte un musafir fiecare. 

— Nu văd rostul. 

Harris replică cu amărăciune: 

— Păi, tu ești adevăratul absolvent al școlii Downham, nu eu. 
Eu n-am făcut niciodată parte din asociaţie. Tu primești revista. 
Am crezut că poate te simţi legat de bătrâna ta școală. 

— Tata m-a făcut membru pe viață al asociaţiei și tot el îmi 
trimite mereu afurisita asta de revistă, explică Wilson tăios. 

— Zăcea lângă patul tău. Am crezut că ai citit-o. 

— Poate că mi-am aruncat o privire prin ea. 

— Se referă un pic la mine. Vor adresa mea. 

— Oh, dar cred că știi de ce? făcu Wilson. Trimit apeluri la 
oricare fost absolvent al școlii pe care izbutesc să-l dibuiască. 
Lambriul din sala fondatorilor are nevoie de reparaţii. Dac-aș fi 
în locul tău, nu mi-aș divulga adresa. 

„Trebuie să fie unul din aceia, își spuse Harris, care știu 
întotdeauna ce se întâmplă, care dau informaţii dinainte despre 
jucătorii de rezervă, care știu de ce cutare și cutare nu s-a 
prezentat la școală și care a fost cauza scandalului iscat în 
ședința extraordinară a direcţiunii”. Cu câteva săptămâni în 
urmă, Wilson fusese ca un școlar nou pe care Harris se simţise 
încântat să-l ajute, să-l îndrume. |și aduse aminte de seara când 
Wilson ar fi arborat ţinuta de gală pentru a lua masa în casa 
unui sirian, dacă nu l-ar fi prevenit el. Dar din primul an de 
școală, Harris fusese sortit să vadă cât de repede se descurcau 
bobocii; în primul trimestru fusese mentorul lor binevoitor - în 
următorul a fost eliberat din funcţie. Nu reușea să ţină pasul nici 
măcar cu cel mai proaspăt și nestrunit băiat. Își aminti cum 
până și la jocul cu gândacii - pe care e/îl inventase - regulile lui 
fuseseră contestate din prima seară. Rosti întristat: 

— Cred că ai dreptate. Poate că până la urmă n-am să 
expediez scrisoarea. Adăugă umil: Mi-am ales patul din partea 
asta, dar mi-e indiferent în care voi dormi... 

— Oh, e foarte bine așa, spuse Wilson. 


— Am angajat un singur servitor. M-am gândit c-am putea 
economisi puţin, împărțind cheltuielile. 

— Cu cât avem mai puţini servitori care să-și facă de lucru pe- 
aici, cu atât mai bine, replică Wilson. 

Era prima seară a noului lor trai în comun. Se așezară să 
citească în cele două fotolii guvernamentale gemene, la 
adăpostul perdelelor de camuflaj. Pe masă se afla o sticlă de 
whisky pentru Wilson și o sticlă cu sirop de malţ, dres cu suc de 
lămâie, pentru Harris. O senzaţie de extraordinară pace îl 
cuprinse pe Harris în timp ce ploaia răpăia nepotolit pe acoperiș, 
iar Wilson citea un roman de Wallace. Când și când, mai treceau 
câţiva  cheflii de la popota aviatorilor, vociferând sau 
accelerându-și mașinile, dar asta nu făcea decât să sporească 
atmosfera de pace din interiorul cabanei. Uneori ochii îi 
rătăceau pe pereţi în căutarea unui gândac, dar nu poţi avea 
chiar totul pe lumea asta. 

— Ai cumva „The Downhamian” la îndemână, bătrâne? Mi-ar 
face plăcere să-mi mai arunc ochii prin revistă. Cartea asta e 
așa de plicticoasă. 

— E un număr nou, neatins, pe măsuţa de toaletă. 

— Nu te deranjează dacă-l iau? 

— De ce naiba să mă deranjeze? 

Harris se uită mai întâi la rubrica de anunţuri și citi din nou că 
adresa lui H. R. Harris (1917— 1921) e în continuare solicitată. 
Se întrebă dacă nu cumva Wilson greșește: nu se pomenea 
niciun cuvânt despre lambriu. Poate că totuși va trimite 
scrisoarea aceea, și-și închipui răspunsul pe care l-ar primi de la 
secretar. 

„Dragul meu Harris - ar suna cam în felul acesta - am fost cu 
toţii încântați să primim scrisoarea dumitale din acele locuri 
romantice. Ce-ar fi să ne trimiţi o descriere amănunțită pentru 
revistă și totodată să ne răspunzi dacă n-ai vrea să devii 
membru al asociaţiei foștilor absolvenţi ai școlii Downham? 
Observ că nu faci încă parte. Vorbesc în numele tuturor 
membrilor când afirm că am fi cu toţii bucuroși să te primim în 
rândurile asociaţiei noastre'*. 

Harris încercă să articuleze „mândri să te primim” dar 
renunță. Era un om realist. 

Școala Downham avusese un trimestru de iarnă cu destul de 
multe succese. li bătuseră la rugby pe cei de la Harpenden cu 


un eseu diferență, pe Merchant Taylors cu două și terminaseră 
la egalitate cu Lancing. Ducker și Tierney făceau progrese 
frumoase ca înaintași, dar trăgătorul era încă prea lent la 
scoaterea mingii din grămadă. Harris întoarse o pagină și află că 
Cercul de operă prezentase o piesă de Patience într-o excelentă 
interpretare în sala fondatorilor. F.J.K., evident profesorul de 
literatură engleză, scria: 

„Lane în rolul lui Bunthorne a etalat un grad de estetism care 
i-a surprins pe toţi camarazii săi. Până acum nu i-am fi denumit 
stilul de interpretare drept medieval și nici nu l-am fi comparat 
cu florile de crin, dar ne-a convins că l-am judecat greșit. Lane, e 
un mare interpret.” 

Harris parcurse în treacăt relatarea a cinci meciuri, apoi o 
fantezie intitulată „Tic-tacul ceasornicului” care începea: „A fost 
odată o mică bătrânică a cărei cea mai îndrăgită posesie...” 

Zidurile școlii Downham - cărămida roșie dungată cu galben, 
ciudatele ornamente florale, himerele tipice epocii victoriene 
mijlocii - se ridicară în jurul lui. Ghetele tropăiau pe scările de 
piatră și un clopoțel plesnit răsună ca să-l trezească pentru încă 
o zi nefericită. Harris încerca sentimentul de lealitate pe care-l 
simţim faţă de nefericire - senzația că acesteia îi aparținem cu 
adevărat. Ochii i se umplură de lacrimi, luă o înghiţitură din 
siropul lui de malț și își spuse: „Am să expediez scrisoarea orice- 
ar zice Wilson”. Afară cineva strigă: „Bagster. Unde ești, 
Bagster, mă neamule?” și se împletici într-un șanț. Parc-ar fi fost 
din nou la Downham, numai că cei de acolo, bineînțeles, n-ar fi 
folosit un asemenea cuvânt. 

Harris întoarse vreo două pagini, când titlul unei poezii îi 
atrase atenţia. Se intitula „Coasta de vest” și era dedicată lui 
„L.S.”. Harris nu se prea prăpădea după versuri, dar i se păru 
interesant că undeva pe această lungă coastă de nisipuri și 
miasme mai exista un al treilea fost absolvent de la Downham. 
Citi: 


Un alt Tristan pe această coastă îndepărtată 
Duce la buze caliciul otrăvit 

Un alt Mark pe coasta cu palmieri tivită 
Vede cum pierde tot ce a iubit. 


| se păru neinteligibilă; trecu în grabă cu privirea peste restul 
versurilor până la inițialele de la sfârșit: „E.W.” Era gata să 
scoată o exclamaţie, dar se abţinu la timp. Într-o vecinătate atât 
de strânsă ca a lor, era necesar să fii circumspect. Nu mai 
rămânea loc și pentru ceartă. Cine oare e L.S., se întrebă Harris, 
doar n-o fi... simpla idee îi încreți buzele într-un zâmbet 
răutăcios. Spuse: 

—Nu e mare lucru în revistă. l-am bătut pe cei din 
Harpenden. E și o poezie intitulată „Coasta de vest”. Probabil alt 
biet amărât pierdut prin pustietățile astea. 

— Hm! 

— Părăsit de iubită, își dădu Harris cu părerea. Dar eu nu 
citesc poezii. 

— Nici eu, minţi Wilson la adăpostul cărții lui Wallace. 


2 

Scăpase ca prin urechile acului. Wilson, lungit pe spate în 
patul lui, asculta ploaia pe acoperiș și răsuflarea greoaie a 
absolventului școlii Downham de cealaltă parte a perdelei. Părea 
că acei ani oribili se extinseseră prin ceața timpului intermediar, 
pentru a-l împresura iarăși. Ce nebunie îl mânase să trimită 
poezia la revistă? Dar nu era nebunie: se scursese mult timp de 
când nu mai era capabil de ceva atât de cinstit ca nebunia: 
făcea parte din categoria celor complexaţi încă din copilărie. 
Ştia ce intenţionase să facă: să taie poezia din revistă, fără 
niciun indiciu al provenienţei ei, și să i-o trimită Louisei. Nu era 
chiar genul ei de poezie, își dădea seama, dar desigur, își 
argumentase el, va fi impresionată într-o oarecare măsură de 
simplul fapt că poezia era tipărită. Dacă-l va întreba unde 
apăruse, va fi ușor să inventeze o denumire convingătoare a 
vreunui cerc literar. Din fericire, revista „The Downhamian” era 
corect tipărită și pe hârtie bună. Evident, va trebui să lipească 
tăietura pe o hârtie groasă pentru a ascunde ce era tipărit pe 
verso, dar era ușor să născocească o explicaţie la asta. Părea că 
meseria îi absorbea încet întreaga viaţă, întocmai cum făcuse și 
școala. Meseria lui era să spună minciuni, să scoată la comandă 
o poveste bine ticluită, să nu se trădeze niciodată, iar viața lui 
particulară căpăta aceeași amprentă. Stătea culcat pe spate, 
cuprins de greață și dezgust de sine. 

Pentru moment ploaia încetase. Era una dintre acele pauze 
liniștite care, pentru cei ce suferă de insomnie, însemna o 
binefacere. În visele chinuite ale lui Harris, ploaia continua. 
Wilson se dădu binișor jos din pat și-și amestecă niște bromură 
cu apă, granulele fâsâiră pe fundul paharului, iar Harris mormăi 
răgușit și se răsuci în patul aflat de cealaltă parte a perdelei. 
Wilson îndreptă raza lanternei spre ceas și constată că e 2 și 25. 
Îndreptându-se spre ușă în vârful picioarelor, ca să nu-l 
trezească pe Harris, simţi ușoara pișcătură a unui purice de 
nisip, înfipt sub unghia degetului mare de la picior. Mâine 
dimineaţă va trebui să-l pună pe servitor să-l dezghioace de- 
acolo. Se opri pe mica pardoseală de ciment de deasupra solului 
mlăștinos și, cu vesta de la pijama fluturând deschisă, lăsă aerul 
răcoros să-l mângâie. Toate cabanele erau cufundate în 
întuneric, iar luna se întrezărea printre peticele norilor de ploaie 
care se înălţau pe cer. Era gata să revină în pat, când auzi pe 


cineva poticnindu-se la câţiva metri distanţă și atunci aprinse 
lanterna. Lumina căzu pe spatele încovoiat al unui om care se 
mișca printre cabane, îndreptându-se spre drum. 

— Scobie, exclamă Wilson, și omul se întoarse. 

— Bună, Wilson, spuse Scobie. N-am știut că locuiești aici. 

— Stau împreună cu Harris, spuse Wilson, privindu-l pe cel 
care-i văzuse lacrimile. 

— Am ieșit să mă plimb, îl lămuri Scobie neconvingător. Nu 
puteam dormi. Lui Wilson, Scobie i se păru un novice în lumea 
înșelăciunii: nu fusese obișnuit cu ea încă din copilărie, și resimţi 
faţă de Scobie o ciudată invidie de om cu experienţă, cam așa 
cum un vechi deţinut l-ar invidia pe tânărul borfaș care-și 
ispășește prima condamnare, și pentru care toate lucrurile sunt 
noi. 


3 

Wilson ședea în biroul lui strimt și înăbușitor. Câteva jurnale 
ale firmei și registre de facturi, legate în piele de porc, formau 
un paravan între el și ușă. Pe furiș, ca un școlar folosind o 
fițuică, Wilson lucra în dosul paravanului la caietele lui de 
coduri, descifrând o telegramă. Un calendar comercial indica o 
dată veche de o săptămână - 20 iunie și un motto: Cele mai 
bune investiții sunt cinstea și inițiativa. William P. Cornforth. Un 
funcţionar bătu la ușă și spuse: 

— Te caută un negru, Wilson. Are un bilet pentru tine. 

— De la cine? 

— Zice că de la Brown. 

— Reţine-l câteva minute, fii băiat de treabă, ș-apoi rade-i un 
șut încoace. 

Oricât de sârguincios se antrena, expresiile de argou sunau 
nefiresc în gura lui Wilson. Împături telegrama și-o vâri în caietul 
de coduri ca să marcheze locul: apoi închise telegrama și codul 
într-un seif și ferecă ușa. Turnându-și un pahar cu apă, se uită 
afară pe stradă; negresele, cu capul înfășurat în basmale viu 
colorate, treceau la adăpostul umbrelelor lor multicolore. 
Rochiile de bumbac, fără nicio formă, le atârnau până la glezne: 
una imprimată cu cutii de chibrituri, alta cu lămpi de petrol; a 
treia - ultima noutate sosită de la Manchester - cu brichete mov 
pe fond galben. Goală până la brâu, o tânără trecu lucind prin 
ploaie, și Wilson o urmări cu o dorință melancolică până dispăru 
din vedere. Înghiţi în sec și se întoarse, când auzi ușa 
deschizându-se. 

— Inchide ușa. 

Băiatul se conformă. După toate aparențele, își pusese 
hainele cele mai bune pentru această vizită de dimineaţă: o 
cămașă albă de bumbac cădea peste șortul alb. Pantofii de 
gimnastică erau imaculaţi în ciuda ploii, doar că degetele îi 
ieșeau afară prin pânză. 

— Tu ajutor de servitor la Yusef? 

— Da, sahib. 

— Ai primit mesaj de la servitorul meu. El spus ţie ce vreau 
eu, da? El fratele tău mai mic, nu? 

— Da, sahib. 

— Același tată? 

— Da, sahib. 


— El zice tu băiat bun, cinstit. Tu vrei să fii servitor-șef, hâm? 

— Da, sahib. 

— Ştii să citeşti? 

— Nu, sahib. 

— Să scrii? 

— Nu, sahib. 

— Ai ochi în cap? Urechi bune? Vezi tot? Auzi tot? 

Băiatul zâmbi strâmb - o spintecătură albă în fața lui netedă, 
cenușie, ca o piele de elefant; avea o expresie de inteligență 
lingușitoare. Inteligența, pentru Wilson, era mai de preţ decât 
cinstea. Cinstea e o armă cu două tăișuri, dar inteligența se 
preocupă de lucrurile importante. Inteligența înţelegea că un 
sirian s-ar putea întoarce într-o zi acasă în țara lui, dar englezii 
vor rămâne pe loc. Inteligența știa că e bine să lucrezi pentru 
guvern, oricare ar fi el. 

— Cât câștigi ca ajutor? 

— Zece șilingi. 

— ţi dau cinci șilingi în plus. Dacă Yusef dă afară pe tine îţi 
plătesc zece șilingi. Dacă tu mai rămâi la Yusef încă un an și dai 
mie informaţii bune - informaţii adevărate - nu minciuni, îți dau 
ție slujbă de servitor-șef la om alb. S-a înţeles? 

— Da, sahib. 

— Dacă spui mie minciuni, atunci tu mergi la închisoare. 
Poate te împușcă. Nu știu. Nu-mi pasă. S-a înţeles? 

— Da, sahib. 

— În fiecare zi tu întâlnești cu fratele tău la piaţă. Tu spui lui 
cine vine la Yusef acasă. Spui unde merge Yusef. Spui ce 
servitori străini vin la Yusef acasă. Tu nu spui minciuni, tu spui 
adevărat. Fără înșelăciuni. Dacă nimeni nu vine la Yusef, tu spui 
nimeni. Tu nu scornești minciună gogonată. Dacă spui minciună, 
eu știu și tu mergi drept la închisoare. 

Recitalul monoton continuă. Wilson nu era niciodată sigur cât 

de bine era înţeles. Nădușeala îi curgea de pe frunte, iar chipul 
cenușiu, calm și stăpânit al băiatului îl irita ca o învinuire la care 
n-avea răspuns. 
_ — Tu mergi la închisoare și stai în închisoare foarte mult timp. 
Işi auzea vocea frângându-se din dorinţa de a impresiona; se 
auzea pe sine ca pe un actor parodiind omul alb într-un 
spectacol de varieteu. Urmă: Scobie? ÎI cunoşti pe maiorul 
Scobie? 


— Da, sahib. El om foarte bun, sahib. 

Erau primele cuvinte, în afară de nu și da, pe care le rostise 
băiatul. 

— ÎI vezi pe la stăpânul tău? 

— Da, sahib. 

— Cât de des? 

— O dată, de două ori, sahib. 

— El și stăpânu tău - prieteni? 

— Stăpânu zice maior Scobie foarte bun om, sahib. 

Repetarea acestei afirmații îl irită pe Wilson. Izbucni furios: 

— Nu vreau să aud dacă e bun sau nu. Vreau să știu unde se 
întâlnește cu Yusef, pricepi? Despre ce vorbesc ei doi? Tu le duci 
uneori băuturi în casă când servitorul-șef e ocupat? Ce auzi? 

— Ultima dată discuţie mare, mărturisi băiatul cu ton mieros, 
ca un negustor versat, dând la iveală un colţ din marfă. 

— Cred și eu c-au avut. Vreau să știu totul despre discuţiile 
lor. 

— Când maior Scobie plecat, stăpânu pus perna pe față. 

— Ce naiba vrei să spui? 

Băiatul își încrucișă braţele peste ochi cu un gest de mare 
demnitate și spuse: 

— Ochii lui udat perna. 

— Doamne sfinte, spuse Wilson, ce chestie nemaipomenită! 

— Apoi stăpânu băut mult whisky și adormit - zece, 
douăsprezece ore. Apoi el dus la prăvălie din Bond Streed și 
făcut mare scandal. 

— De ce? 

— El zice ei înșală pe el. 

— Ce legătură are asta cu maiorul Scobie? 

Băiatul strânse din umeri. Ca de multe ori până acum, Wilson 
încercă senzaţia unei uși ce i se închide în faţă; el rămânea 
întotdeauna pe dinafară. 

După ce băiatul plecă, deschise din nou seiful, mișcând încet 
butonul combinației mai întâi la stânga la 32 - vârsta lui, apoi la 
dreapta, la 10, anul nașterii lui, iarăși la stânga la 65, numărul 
locuinței sale de pe Western Avenue, din Pinner, și scoase 
caietele cu coduri. 32946 78523 97042. Rânduri peste rânduri 
de grupuri cifrate se învălmășeau în faţa ochilor lui. Telegrama 
primită purta menţiunea: „Important”, altfel Wilson ar fi amânat 
descifrarea ei până seara. Ştia cât de puţin importantă era de 


fapt - obișnuitul vapor care plecase din Lobito transportând 
obișnuiţii suspecți - diamante, diamante, diamante! După 
descifrare, telegrama va fi înmânată comisarului șef supus de 
mult la astfel de încercări, care primise probabil aceleași 
informaţii, sau informaţii contradictorii, de la S.O.E. Sau de la 
alta din celelalte organizaţii secrete care se înmulţeau pe coastă 
ca ciupercile. Lăsați în pace dar nu repetati nu atrageți atenția 
P. Ferreira pasager clasa întâi repet P. Ferreira pasager clasa 
întâi. Ferreira era, după toate probabilitățile, un agent pe care 
organizaţia sa îl recrutase la bordul vaporului. Era foarte posibil 
ca și comisarul șef să primească concomitent un mesaj de la 
colonelul Wright că Ferreira era suspectat de trafic de diamante 
și ca atare să fie percheziţionat riguros. 73291 87052 63847 
92034. Cum oare putea cineva, în același timp, să lase în pace, 
să nu repete, să nu atragă atenţia și să-l percheziţioneze riguros 
pe domnul Ferreira? Din fericire asta nu era grija lui. Poate că 
Scobie va fi cel care o să aibă parte de această bătaie de cap. 
Din nou se duse la fereastră după un pahar cu apă și din nou 
o văzu trecând pe aceeași fată. Sau poate nu era aceeași. 
Urmări atent cum picăturile de ploaie i se scurgeau printre 
omoplaţii subţiri ca niște aripi. Își aminti că fusese o vreme când 
nu remarca o piele neagră. Simţi că parcă petrecuse ani, nu 
luni, pe coasta aceasta, toţi anii dintre pubertate și bărbaăție. 


4 

— leşi? se miră Harris. Încotro? 

— Doar până-n oraș, răspunse Wilson, lărgindu-și nodul din 
jurul cizmelor de protecţie contra ţânţarilor. 

— Ce Dumnezeu poţi face în oraș la ora asta? 

— Treburi, răspunse Wilson. 

Ei bine, își spuse Wilson, e vorba de treburi de un anumit gen, 
genul de treburi lipsite de bucurie pe care le faci de unul singur, 
fără prieteni. 

Cu câteva săptămâni în urmă își cumpărase o mașină de 
ocazie, prima pe care o avusese vreodată, dar nu era încă un 
conducător de nădejde. Niciun mecanism nu supravieţuia prea 
mult în clima aceea și, la câteva sute de metri, trebuia să 
șteargă parbrizul cu batista. In cartierul Kru, ușile erau deschise 
și familiile ședeau în jurul lămpilor de petrol, așteptând să se 
facă destul de răcoare ca să poată dormi. Un guzgan mort zăcea 
în șanț și ploaia se scurgea pe burta lui albă, umflată. Wilson 
mergea în viteza a doua, doar ceva mai repede decât la pas, 
pentru că farurile mașinilor particulare trebuiau camuflate până 
la dimensiunile unei cărți de vizită și de aceea nu vedea la o 
distanţă mai mare de cincisprezece pași. li trebuiră zece minute 
ca să ajungă până la arborele mare de bumbac de lângă secţia 
de poliţie. Nu ardea nicio lumină în niciunul din birouri și Wilson 
își lăsă mașina în faţa intrării principale. Dacă o vedea cineva 
acolo, putea presupune că el se afla înăuntru. Rămase puţin 
așa, cu portiera deschisă, șovăind. Imaginea fetei trecând prin 
ploaie se războia cu imaginea lui Harris cu umerii sprijiniți de 
spetează, citind o carte și având la îndemână un pahar cu suc. 
Reflectă cu tristeţe, pe măsură ce pofta trupească îl biruia, la 
câtă bătaie de cap te poate supune; gustul amar de după aceea 
se așternu cu anticipație asupra dispoziţiei lui. 

Uitase să-și ia umbrela și nici nu străbătuse bine vreo zece 
metri la vale, că era ud leoarcă. Ceea ce-l mâna acum era mai 
mult înflăcărarea curiozității decât a senzualităţii. Când trăieşti 
undeva, odată și odată tot trebuie să încerci produsul local. 
Intocmai ca o cutie cu bomboane de ciocolată pe care o ţii 
încuiată într-un sertar. Până când n-o golești, te tot frămânți, cu 
gândul la ea. Işi spuse: când o să termin cu treaba asta am să 
fiu în stare să scriu o nouă poezie pentru Louise. 


Casa de toleranţă era într-un bungalou cu acoperiș de tablă la 
jumătatea drumului ce cobora de pe deal, pe partea dreaptă. In 
anotimpul uscat, fetele ședeau afară în șanț, ca vrăbiile; stăteau 
la taclale cu polițistul de serviciu din vârful dealului. Drumul 
rămăsese neterminat așa că prin faţa bordelului nu trecea nicio 
mașină în drum spre chei sau spre catedrală; putea deci fi 
ignorat. Acum oferea spre strada noroioasă o faţadă tăcută, 
oblonită, cu excepţia unei uși care, proptită cu un pietroi din 
caldarâm, deschidea drum spre un gang. Wilson aruncă o privire 
rapidă în stânga și în dreapta, apoi păși înăuntru. 

Cu ani în urmă, gangul fusese tencuit și spoit, dar șobolanii 
roseseră găuri în ipsos și ființele omenești mutilaseră spoiala cu 
mâăzgăleli și nume scrijelite cu creionul. Pereţii erau tatuaţi ca un 
braţ de marinar, cu iniţiale, date, apărea chiar și o pereche de 
inimi îngemănate. La început, lui Wilson locul i se păru cu 
desăvârșire părăsit; de fiecare parte a gangului se înșirau mici 
celule cam de trei metri pe unu și ceva, cu perdele în loc de uși 
și paturi înjghebate din lăzi vechi acoperite cu o țesătură 
artizanală. Wilson străbătu la iuţeală gangul până la capăt; apoi, 
își spuse el, va face stânga împrejur și se va întoarce la 
seninătatea pașnică și somnolentă a camerei unde fostul elev al 
școlii Downham moţăia peste cartea lui. 

Încercă un sentiment de îngrozitoare deceptie, de parcă n-ar 
fi găsit ceea ce căuta când, ajungând la capăt, descoperi că o 
celulă din stânga era ocupată; la lumina unei lămpi de petrol 
care ardea pe podea, întrezări o fată într-o cămașă de noapte 
murdară, întinsă pe cutiile de ambalaj ca un pește pe tarabă; 
tălpile ei goale, rozalii, atârnau peste cuvintele „Tate's Sugar”. 
Zăcea acolo la datorie, în așteptarea unui client. Rânji în direcţia 
lui Wilson și, fără să se deranjeze să se ridice, spuse: 

— Vrei huţa-huţa, dragă. Zece șilingi. 

Lui Wilson i se năzări în minte imaginea unei fete cu spatele 
ud de ploaie dispărând pentru totdeauna din raza lui vizuală. 

— Nu, nu, făcu el, clătinând din cap și reflectând: „Ce prost 
am fost, ce prost am fost, să fac tot drumul până aici doar 
pentru atât”. 

Fata chicoti de parcă și-ar fi dat seama de prostia lui, apoi 
Wilson auzi un lipăit de tălpi goale apropiindu-se pe coridor 
dinspre drum; calea era barată de o negresă bătrână cu o 
umbrelă vărgată. Îi spuse ceva fetei în limba băștinașilor și primi 


o explicaţie în silă, rostită cu un zâmbet răutăcios. Wilson avu 
senzaţia că toate acestea îi păreau ciudate doar /ui, că nu era 
altceva decât una din situaţiile de serie pe care bătrâna era 
obișnuită să le înfrunte în lumea întunecoasă în care domnea. 
Wilson spuse moale: 

— Mă duc să iau mai întâi ceva de băut. 

— Ea aduce băutură, hotărî bătrâna. li porunci tăios fetei în 
limba pe care Wilson n-o înţelegea, și fata își cobori picioarele 
de pe cutiile goale de zahăr. 

— Dumneata rămâi aici, îi spuse negresa lui Wilson și, 
automat, ca o gazdă a cărei minte e în altă parte dar care 
trebuie să facă conversaţie cu un musafir oricât de neinteresant, 
zise: Fată drăguță, huţa-huţa, o liră. 

Preţurile pieţei erau pe dos aici: preţul creștea o dată cu 
împotrivirea lui. 

— Regret, nu pot s-aștept, spuse Wilson. Uite zece șilingi, și 
făcu gesturile preliminarii de plecare, dar bătrâna nu-i dădu 
niciun fel de atenţie, blocând calea și zâmbind neîncetat ca un 
dentist care știe ce e bine pentru tine. Aici culoarea omului nu 
avea nicio valoare; nu putea vocifera așa cum putea să facă un 
alb oriunde în altă parte: pătrunzând în acest îngust coridor 
tencuit, se scuturase de orice caracteristică rasiala, socială și 
individuală, se redusese pe sine la simpla natură umană. Dac-ar 
fi vrut să se ascundă, aici ar fi găsit ascunzătoarea ideală, dac- 
ar fi vrut să fie anonim, aici nu era altceva decât pur și simplu 
un om. Până și repulsia, dezgustul și teama nu mai erau 
caracteristici personale; erau atât de comune tuturor celor ce 
veneau aici pentru prima dată, încât bătrâna știa cu precizie 
care va fi următoarea mișcare. Întâi ideea unei băuturi, apoi 
oferta de bani, după aceea... 

Wilson spuse moale: 

— Lasă-mă să trec, dar știa că baba n-o să se clintească; îl 
supraveghea de parcă ar fi fost un animal priponit pe care îl 
păzea pentru stăpânul lui. Wilson n-o interesa, doar uneori 
repeta calm: 

— Fată drăguță, huţa-huţa, acuși-acuși. 

Wilson îi întinse o liră și ea o vâri în buzunar și continuă să-i 
bareze calea. Când încercă să-și facă loc împingând-o, ea îl 
împinse înapoi neglijent, cu o palmă roz, spunând: 

— Acuși, acuși. Huţa-huţța. 


Totul se întâmplase de atâtea sute de ori înainte. 

Fata apăru în pasaj aducând o sticlă de oțet plină cu vin de 
palmier și, cu un suspin de repulsie, Wilson se dădu bătut. 
Zăpușeala dintre pânzele de ploaie, mirosul de mucegai al 
partenerei lui, lumina obscură și indirectă a lămpii cu petrol îi 
amintiră de o criptă de curând deschisă pentru ca un alt trup să 
fie coborât pe fundul ei. Se stârni în el o revoltă, o ură contra 
celor ce-l aduseseră aici. Simţea că, în prezenţa lor, vinele lui 
moarte ar sângera din nou. 


PARTEA A TREIA 
CAPITOLUL UNU 
1 

HELEN SPUSE: 

— Te-am văzut azi după masă pe plajă. 

Scobie își ridică ochii de la paharul de whisky pe care-l 
măsura. Ceva în tonul vocii ei îi aminti în mod ciudat de Louise. 

— A trebuit să-l găsesc pe Rees - tipul de la serviciul de 
informaţii al marinei, răspunse el. Nu mi-ai adresat niciun 
cuvânt. 

— Nici nu mi-ai vorbit. 

— Eram grăbit. 

— Ești așa de prudent, întotdeauna, remarcă ea. 

Și atunci Scobie înțelese ce se întâmplă și de ce se gândise la 
Louise. Se întrebă cu tristeţe dacă dragostea o apucă mereu, în 
mod inevitabil, pe aceeași cale. Nu numai actul dragostei era 
unul și același... De câte ori în ultimii doi ani încercase să evite, 
în momentul critic, exact asemenea scene - să se salveze pe 
sine dar și pe cealaltă victimă. Râse cu inima pe jumătate și 
spuse: 

— Uite că pentru o dată nu mă gândeam la tine. Aveam alte 
lucruri în cap. 

— Ce alte lucruri? 

— Oh, diamante... 

— Munca ta înseamnă mult mai mult pentru tine decât 
însemn eu, spuse Helen, și banalitatea cuvintelor, citite oare în 
câte romane proaste, îi sfâșie inima. 

— Da, replică el grav, dar aș sacrifica-o pentru tine. 

— De ce? 

— Probabil pentru că ești o fiinţă omenească. Cineva poate 
iubi un câine mai mult decât orice pe lume, dar n-ar călca cu 
mașina nici chiar un copil străin ca să-și salveze câinele. 

— O, făcu ea, de ce-mi spui mereu adevărul? Nu vreau să aud 
adevărul chiar tot timpul. 

Scobie îi puse paharul de whisky în mână și-i replică: 

— Dragă, ai ghinion. Eşti legată de un bărbat de vârstă 
mijlocie. Nu ne putem forța să tot minţim cum fac cei tineri. 


— Dac-ai ști, zise ea, cât mă obosește toată prudenţa asta a 
ta. Vii aici pe întuneric și pleci pe întuneric. E atât... atât de 
înjositor! 

— Da. 

— Întotdeauna facem dragoste - aici. Înconjuraţi de mobilierul 
destinat funcţionarilor subalterni. Nu cred c-am ști ce să facem 
în altă parte. 

— Biata de tine, spuse Scobie. 

Helen izbucni furioasă: 

— N-am nevoie de mila ta. 

Dar problema nu era dacă avea sau nu nevoie de mila lui - el 
i-o dăruise de la bun început. Mila ardea în inima lui mocnit ca 
putregaiul. Nu va scăpa de ea nicicând. Ştia din experienţă cum 
se stinge pasiunea și cum dispare dragostea, dar mila rămânea 
întotdeauna. Nimic nu micșora vreodată mila. Împrejurările vieţii 
o alimentau. Există doar o singură persoană pe lume care nu 
merită milă: tu însuți. 

— Nu poţi să riști niciodată nimic? întrebă ea. Nu-mi scrii nici 
măcar un rând uneori. Pleci în deplasare cu zilele și nu lași nicio 
amintire în urma ta. Nu pot avea nici măcar o fotografie ca să 
fac locuinţa asta mai omenească. 

— Dar n-am nicio fotografie. 

— Cred că-ţi închipui c-aș folosi scrisorile împotriva ta. 

Scobie își spuse: „Dacă aș închide ochii, aș zice că vorbește 
Louise” - vocea era mai tânără, asta era toată deosebirea, și 
poate mai puţin capabilă de a provoca suferință. Stând așa cu 
paharul de whisky în mână își aminti de o altă seară - petrecută 
la vreo cincizeci de metri depărtare - paharul conţinuse gin 
atunci. Spuse cu blândețe: 

— Vorbești prostii. 

— Mă crezi copil. Vii în vârful picioarelor - și mi-aduci timbre. 

— Încerc să te apăr. 

— Nu-mi pasă, a naibii să fiu, dacă lumea vorbește. 

Scobie recunoscu limbajul echipei de baschet. Spuse: 

— Dacă ar vorbi prea mult, legătura noastră ar lua sfârșit. 

— Nu mă ferești pe mine. O ferești pe soţia ta. 

— E același lucru. 

— Oh, exclamă ea, mă asociezi pe mine cu femeia aia. 

Scobie nu reuși să evite tresărirea. li subestimase puterea de 
a provoca suferință. Inţelegea bine cum își reperase ţinta: se 


predase singur în mâinile ei. Acum o să știe de fiecare dată cum 
să înfigă pumnalul cel mai ascuţit. Helen era ca un copil cu un 
compas în mână conștient de puterea lui de a răni. Nu te puteai 
încrede niciodată că un copil n-o să profite de avantajul pe care- 
| are. 

— Dragă, spuse el, e prea curând ca să ne certăm. 

— Femeia aia, repetă ea, privindu-l în ochi. N-ai părăsi-o 
niciodată, nu-i așa? 

— Suntem căsătoriţi. 

— Dac-ar afla despre noi, te-ai întoarce la ea ca un câine 
bătut. Scobie reflectă cu tandreţe: „Helen n-a citit cărți alese, ca 
Louise.” 

— Nu știu. 

— N-o să te însori niciodată cu mine. 

— Nu pot. Știi bine. 

— E o scuză minunată faptul că ești catolic, replică ea. Nu te 
împiedică să te culci cu mine - te împiedică doar să te însori cu 
mine. 

— Da, admise el. Gândi: „Ce mult s-a maturizat faţă de acum 
o lună!” Atunci n-ar fi fost capabilă să-i facă o scenă, dar iubirea 
și fereala o formaseră: el începuse s-o formeze. Se întrebă dacă 
în ipoteza că legătura ar continua destul de mult timp, Helen s- 
ar mai deosebi de Louise. „La școala mea, reflectă el, ele învaţă 
amărăciunea și frustrarea și cum să îmbătrânească!” 

— Dă-i drumul, spuse Helen, justifică-te. 

— Ar dura prea mult timp. Ar trebui să încep cu justificarea 
existenței unui singur Dumnezeu. 

— Cum te mai pricepi să le-ntorci. _ 

Scobie se simţea dezamăgit. Așteptase seara cu nerăbdare. In 
tot cursul zilei, la birou, ocupându-se de un caz de închiriere și 
un caz de delicvenţă juvenilă așteptase cu nerăbdare să ajungă 
în cabana Nissen, în încăperea fără ornamente, printre 
mobilierul destinat funcţionarilor subalterni exact ca în tinerețea 
lui, la tot ceea ce Helen defăimase acum. 

Rosti: 

— Am fost bine intenţionat. Am vrut să-ți fiu prieten. Să-ţi port 
de grijă. Să te fac mai fericită decât erai. 

— Nu eram fericită? întrebă ea de parcă se referea la o 
perioadă de mult trecută. 

Scobie spuse: 


— Erai zdruncinată, singură... 

— Nu cred că eram mai singură ca acum, spuse ea. Când stă 
ploaia, mă duc pe plajă cu doamna Carter. Bagster îmi face 
curte, toţi cred că sunt frigidă. Mă întorc aici înainte să înceapă 
din nou ploaia și te aștept... bem un pahar de whisky... îmi dai 
niște timbre de parc-aș fi fetița ta... 

— Îmi pare rău, spuse Scobie. Întinse mâna și-o așeză peste a 
ei: îi simţea sub palmă articulațiile degetelor ca pe o mică 
coloană vertebrală ruptă. Continuă să vorbească încet și 
precaut, alegându-și cuvintele cu grijă, ca și când ar fi urmat o 
potecă printr-un ţinut evacuat, presărat cu mine: la fiecare pas 
pe care-l făcea se aștepta la o explozie. 

— Aş face orice - aproape orice - ca să te simţi fericită. Aș 
renunţa să mai vin aici. Aș pleca de-aici - m-aș pensiona... 

— Ti-ar conveni să scapi de mine, spuse ea. 

— Ar fi ca sfârșitul vieţii. 

— Pleacă, dacă asta vrei. 

— Nu vreau să plec. Vreau să fac ce vrei tu. 

— Poţi să pleci dacă vrei - sau poţi să rămâi, făcu ea cu 
dispreţ. Eu nu mă pot mișca, știi bine. 

— Dacă dorești, aranjez eu cumva să te îmbarci pe primul 
vapor. 

— Oh, ce încântat ai fi dacă toată povestea asta s-ar sfârși, 
spuse ea și începu să plângă. Când Scobie întinse mâna s-o 
atingă, începu să urle la el: Du-te dracului! Du-te dracului! Piei 
din ochii mei! 

Afară, cu ploaia răcorindu-i faţa și prelingându-i-se pe mâini, îl 
străfulgeră gândul că viaţa ar putea fi mult mai ușoară dacă ar 
lua în serios cuvintele lui Helen. Ar intra la el în casă și-ar 
închide ușa și ar fi din nou singur; i-ar scrie o scrisoare Louisei 
fără sentimentul că o înșală, și-ar dormi cum nu mai dormise de 
săptămâni întregi, fără vise. A doua zi, biroul, întoarcerea 
liniștită acasă, cina, ușa zăvorâtă... Dar mai la vale, dincolo de 
autobază, unde camioanele se ghemuiau sub prelatele șiroinde, 
ploaia picura ca lacrimile. Se gândi la Helen, singură în cabană, 
întrebându-se dacă vorbele irevocabile fuseseră într-adevăr 
rostite, dacă toate zilele de mâine vor consta din doamna Carter 
și Bagster, până când va sosi vaporul și se va înapoia acasă la 
ea, fără nicio altă amintire decât nefericirea. Inexorabil, punctul 


de vedere al altcuiva i se ivi în cale, precum cadavrul unui 
nevinovat ucis. 

Când deschise ușa casei, un șobolan care adulmecase pe la 
dulăpiorul cu alimente se retrase fără grabă pe scări în sus. De 
așa ceva îi fusese teamă și scârbă Louisei; cel puţin reușise s-o 
scape și s-o facă fericită, iar acum, cântărind bine, cu o 
nepăsare intenţionată și atentă, se puse pe treabă în dorinţa de 
a o mulţumi pe Helen. Se așeză la masă și, luând o foaie de 
hârtie de scris oficială cu timbrul sec al guvernului, se apucă să 
compună o scrisoare. 

Scrise: - /ubita mea - voia să se predea cu totul în mâinile ei, 
dar ea să rămână anonimă. Se uită la ceas și adăugă în colțul 
din dreapta, de parcă ar fi întocmit un raport de poliţie, 12 și 35 
Burnside, 5 septembrie. Scrise mai departe cu grijă: Te iubesc 
mai mult decât pe mine însumi, mai mult decât pe soția mea, 
mai mult decât pe Dumnezeu. Incerc din răsputeri să spun 
adevărul. Doresc mai mult decât orice pe lume să te fac 
fericită... Banalitatea frazelor îl întristă; nu păreau să conţină 
adevăruri anume pentru ea; fuseseră prea des folosite. „Dac-aș 
fi tânăr, reflectă el, aș fi în stare să găsesc cuvintele potrivite, 
cuvinte noi, dar toate astea mi s-au mai întâmplat și altă dată”. 
Scrise mai departe, Te iubesc, iartă-mă, semnă și împături 
hârtia. 

Își îmbrăcă impermeabilul și ieși din nou afara în ploaie. 
Rănile supurează la umezeală, nu se vindecă niciodată. Zgărie- 
te la deget și în câteva ore zgârietura o să se acopere cu o mică 
pieliță verzuie. Cără cu sine la deal o senzaţie de putreziciune. 
Un soldat din autobază strigă ceva prin ploaie - un singur 
cuvânt, ca o hieroglifă pe un perete, pe care Scobie nu se 
pricepea s-o descifreze. Soldaţii erau nigerieni. Ploaia răpăia pe 
acoperișurile cabanelor Nissen și Scobie se întrebă: „De ce oare 
am scris ce-am scris? De ce-am scris «mai mult decât pe 
Dumnezeu»? Ar fi fost mulțumită cu «mai mult decât pe soția 
mea»”. Chiar dacă e adevărul, de ce am scris asta? Cerul 
plângea fără încetare în jurul lui; avea senzaţia rănilor care nu 
se vindecă niciodată. Șopti: „Oh, Doamne, te-am părăsit. Tu nu 
mă părăsi”. Când ajunse la ușa ei, vâri scrisoarea pe dedesubt; 
auzi fâșâitul hârtiei pe pardoseala de ciment, dar altceva nimic. 
Amintindu-și silueta ei de copil, transportată pe lângă el pe 
targă, se întristă gândind câte se întâmplaseră de atunci, și cât 


de inutil, pentru ca să ajungă acum să-și spună cu ciudă: „N-o 
să mă mai poată acuza vreodată de prudenţă”. 


2 

— Treceam pe-aici, spuse părintele Rank, așa că m-am gândit 
să intru. Ploaia de seară cădea în falduri cenușii, ecleziastice, și 
un camion își croia huruind drum spre dealuri. 

— Intră, îl invită Scobie. Sunt în pană de whisky. Dar am bere 
- sau gin. 

— Te-am văzut pe sus, pe la cabane, așa că mi-am zis să te 
urmez. Ești ocupat? 

— lau masa cu comisarul șef, dar abia peste o oră. 

Părintele Rank se plimba de colo-colo, fără astâmpăr, prin 
cameră, în timp ce Scobie scoase berea din răcitor. 

— Ai vești mai recente de la Louise? 

— N-am primit nimic de două săptămâni, răspunse Scobie, 
dar iar au fost scufundate niște vapoare în sud. 

Părintele Rank se cufundă într-un fotoliu tip guvernamental 
ținând paharul între genunchi. Nu se auzea nimic altceva decât 
răpăitul ploii pe acoperiș. Scobie își drese glasul apoi se așternu 
din nou tăcerea. Avea ciudata impresie că părintele Rank, 
întocmai ca vreunul din subalternii lui de la poliţie, stătea acolo 
așteptând ordine. 

— Sezonul ploilor se sfârșește curând. 

— Cred că sunt șase luni de când a plecat soţia dumitale? 

— Şapte. 

— O să-ţi petreci concediul în Africa de Sud? întrebă părintele 
Rank ferindu-și privirea și sorbind o înghiţitură de bere. 

— Mi-am amânat concediul. Cei tineri au mai multă nevoie. 

— Toată lumea are nevoie de concediu. 

— Dumneata ești aici de doisprezece ani și nu ţi-ai luat 
niciodată concediu, părinte. 

— Oh, asta-i altceva, replică parintele Rank. Se ridică iarăși și 
o porni, agitat, în lungul unui perete, apoi al altuia. Se întoarse 
spre Scobie cu o expresie de rugăminte inefabilă. 

— Uneori, rosti el, mă simt ca și cum n-aș munci deloc. 

Se opri, privi ţintă și ridică mâinile pe jumătate, iar Scobie își 
aduse aminte de părintele Clay ferindu-se din calea unei 
persoane invizibile în timp ce măsura neîncetat camera. Simţea 
că i se adresează o rugăminte la care nu poate găsi răspuns. 
Spuse moale: 

— Nu muncește nimeni mai mult ca dumneata, părinte. 

Părintele Rank se întoarse greoi la fotoliul lui. 


— Are să fie bine când s-or termina ploile, spuse el. 

— Ce face negresa de lângă Congo Creek? Am auzit că e pe 
moarte. 

— Săptămâna asta se prăpădește. E o femeie de treabă. 

Mai luă o sorbitură de bere și se îndoi de mijloc, cu mâna la 
stomac. 

— Vântul, făcu el. Suport rău vântul. 

— N-ar trebui să bei bere conservată, părinte. 

— Muribunzii, reluă părintele Rank, pentru asta mă aflu aici. 
Trimit după mine când sunt pe moarte. lnălță niște ochi 
încețoșați de prea multă chinină și rosti răgușit și cu disperare: 
N-am fost niciodată de vreun folos celor în viață, Scobie. 

— Spui lucruri fără sens, părinte. 

— Când eram novice credeam că oamenii stau de vorbă cu 
preoţii lor și mai credeam că Dumnezeu îţi transmite cumva 
cuvintele nimerite. Nu te sinchisi de mine, Scobie, nu mă 
asculta. Sunt ploile - întotdeauna mă doboară la vremea asta. 
Dumnezeu nu transmite cuvintele nimerite, Scobie. Am avut 
odată o parohie în Northampton. Făceau încălțăminte acolo. Mă 
invitau la ceai și eu stăteam și le urmăream mâinile în timp ce 
turnau ceaiul și stăteau de vorbă despre copiii Mariei și despre 
reparaţii la acoperișul bisericii. Erau foarte generoși, cei din 
Northampton. N-aveam decât să cer și ei dădeau. N-am fost de 
vreun folos nici unui singur suflet, Scobie. Mi-am spus că în 
Africa lucrurile vor fi altfel. Vezi, Scobie, eu nu sunt un om 
învățat. N-am avut niciodată cine știe ce aptitudini de a-l iubi pe 
Dumnezeu, cum au alţii. Mi-am dorit să fiu de folos, asta-i tot. 
Nu mă asculta! Ploile sunt de vină. N-am mai vorbit în felul ăsta 
de cinci ani. Doar în faţa oglinzii. Dacă oamenii au necazuri, vin 
la dumneata, Scobie, nu la mine. Mă invită la masă, ca să afle 
bârfa. Și dacă dumneata ai avea un necaz, unde te-ai duce? Și 
Scobie remarcă din nou ochii aceia încețoșaţi și rugători, 
așteptând în tot lungul anotimpurilor de secetă ori de ploaie 
ceva ce nu se întâmpla niciodată. „Oare aș putea să-mi descarc 
povara, se întrebă Scobie, aș putea să-i spun că iubesc două 
femei: că nu știu ce să fac? La ce-ar folosi? Cunosc răspunsurile 
la fel de bine ca și el. Trebuie să te îngrijești de propriul tău 
suflet, indiferent cu ce preţ faţă de altul, și asta e ce nu pot face 
eu, ce n-o să fiu niciodată în stare să fac”. Nu el avea nevoie de 
cuvântul magic, ci preotul, iar el nu-l putea rosti. 


— Nu sunt eu omul care dă de necazuri, părinte. Sunt 
neinteresant și de vârstă mijlocie și, ferindu-și ochii ca să nu 
vadă suferinţă, auzi clopoțelul părintelui răsunând jalnic: ho! ho! 
ho! 


3 

În drum spre bungaloul comisarului șef, Scobie trecu pe la 
birou. Pe mapă găsi un bilet scris cu creionul - Am trecut să vă 
văd. Nimic important. Wilson. | se păru ciudat: nu-l văzuse pe 
Wilson de câteva săptămâni și dacă vizita lui nu avea 
importanță de ce o consemnase cu atâta grijă? Deschise 
sertarul biroului să caute un pachet de ţigări și observă pe dată 
că ceva nu era în ordine; cercetă conţinutul cu atenție: lipsea 
creionul chimic. Fără îndoială, Wilson căutase un creion ca să 
scrie biletul și uitase să-l pună la loc. Dar de ce biletul? 

În camera de audienţă, sergentul raportă: 

— Domnul Wilson a venit să vă vadă, domnule. 

— Da, mi-a lăsat un bilet. 

Așadar asta era, își spuse el: aș fi aflat oricum, de aceea a 
socotit că e mai bine să mă încunoștinţeze chiar el. Scobie se 
întoarse în birou și se uită din nou pe masa lui de scris. Avea 
impresia că un dosar fusese mutat de la locul lui, dar nu exista 
nimic acolo care ar fi putut stârni interesul cuiva. Doar mătăniile 
rupte îi atraseră atenţia - ceva ce-ar fi trebuit reparat de mult 
timp. Le scoase și le puse în buzunar. 

— Whisky? întrebă comisarul șef. 

— Mulţumesc, spuse Scobie, ţinând paharul ridicat între el și 
comisarul șef. Dumneavoastră aveţi încredere în mine? 

— Da. 

— Oare eu sunt singurul care nu știe despre Wilson? 

Comisarul șef zâmbi, rezemându-se comod de spătarul 
scaunului, fără urmă de stânjeneală. 

— Nimeni nu știe în mod oficial - în afară de mine și de 
directorul U.A.C.-ului - asta era esenţial, bineînțeles. Și 
guvernatorul și cel care triază telegramele cu menţiunea „Ultra 
secret”. Mă bucur că în fine ţi-ai dat seama și tu. 

— Aș vrea să știți că - până la ora asta, desigur - am fost 
demn de încredere. 

— Nu e nevoie să mi-o spui, Scobie. 

— În cazul vărului lui Tallit n-am fi putut proceda altfel. 

— Bineînţeles că nu. 

Scobie spuse: 

— Totuși, există ceva ce nu știți. Am împrumutat două sute de 
lire de la Yusef ca s-o pot trimite pe Louise în Africa de Sud. Îi 


plătesc patru la sută dobândă. Tranzacţia e pur financiară, dar 
dacă vreți să-mi tăiaţi capul pentru asta... 

— Îmi pare bine că mi-ai spus, declară comisarul șef. Vezi, lui 
Wilson i-a intrat în cap ideea că ești șantajat. Trebuie c-a dat el 
cumva de ratele acelea de plată. 

— Yusef n-ar şantaja pentru bani. 

— l-am explicat asta lui Wilson. 

— Vreţi să-mi tăiaţi capul? 

— Am nevoie de capul tău, Scobie. Eşti singurul ofițer în care 
am într-adevăr încredere. 

Scobie întinse mâna cu paharul gol: semăna cu o strângere de 
mână: 

— O.K. 

— O.K. 

Cu vârsta, oamenii devin gemeni. Trecutul era pântecele 
comun, cele șase luni de ploaie și cele șase luni de soare erau 
perioada lor comună de gestație. N-aveau nevoie decât de 
puţine cuvinte și de puţine gesturi ca să-și transmită gândurile. 
Își luaseră certificatul de absolvire trecând prin aceleași friguri, 
aceleași sentimente de iubire și dispreț îi puneau în mișcare. 

— Derry raportează că s-au comis niște furturi mari în mine. 

— Diamante comerciale? 

— Pietre preţioase. E Yusef - sau Tallit? 

— S-ar putea să fie Yusef, spuse Scobie. Nu cred că-l 
interesează diamantele industriale. Le zice pietriș. Dar, evident, 
nu poți fi sigur. 

— Esperança va sosi peste câteva zile. Va trebui să fim foarte 
atenți. 

— Ce zice Wilson? 

— El își pune mâna în foc pentru Tallit. În piesa lui nemernicul 
e Yusef - și tu, Scobie. 

— Nu l-am mai văzut pe Yusef de mult timp. 

— Știu. 

— Încep să înţeleg ce simt sirienii de pe-aici - urmăriţi și 
reclamați tot timpul. 

— Wilson face rapoarte despre noi toţi, Scobie. Despre Fraser, 
Tod, Thimblerigg, chiar și despre mine. E de părere că sunt prea 
indulgent. Dar nu contează. Colonelul Wright rupe rapoartele lui 
Wilson și, bineînţeles, Wilson face rapoarte și despre el. 

— Îmi închipui. 


La miezul nopţii, Scobie urcă spre cabanele Nissen. Învăluit de 
camuflaj se simţi pentru moment în siguranţă, nesupravegheat, 
nereclamat; prin pământul îmbibat de apă, pașii lui abia se 
auzeau, dar când trecu pe lângă cabana lui Wilson își dădu din 
nou seama de necesitatea acută a prudenţei. Il cuprinse o 
oboseală apăsătoare și-și spuse: „Am să mă duc acasă; n-am să 
mă furișez la ea în noaptea asta.” Ultimele ei cuvinte fuseseră: 
„Piei din ochii mei!” Nu s-ar putea măcar o dată, să iei spusele 
cuiva drept bune? Rămase pe loc la vreo zece metri de cabana 
lui Wilson, uitându-se la dunga de lumină dintre perdele. O voce 
de om beat strigă ceva mai sus pe deal, și primii stropi de ploaie 
îi atinseră faţa. Gândi: Am să mă întorc acasă și-am să mă culc; 
de dimineaţă am să-i scriu Louisei, și seara am să mă duc la 
spovedanie, și după asta, a doua zi, Dumnezeu se va întoarce 
iar spre mine prin mâinile preotului; viaţa va fi iarăși simplă. 
Virtutea, viața morală îl tentau din întuneric, ca păcatul. Ploaia îi 
înceţoșa privirea, iar pământul îi trăgea picioarele care călcau în 
silă, îndreptându-se spre cabana Helenei. A 

Bătu de două ori și ușa se deschise imediat. Intre cele două 
bătăi se rugase ca mânia din spatele ușii să nu se fi potolit, ca în 
continuare să nu fie dorit. Nu era în stare să închidă ochii și să-și 
astupe urechile când o fiinţă omenească avea nevoie de el; nu 
era centurionul, ci oșteanul care trebuia să execute ordinele a 
sute de centurioni și, când ușa se deschise, înţelese că porunca 
va fi dată din nou - porunca de a rămâne, de a iubi, de a 
accepta răspunderea, de a minți. 

— Oh, iubitule, spuse ea, am crezut că n-ai să mai vii. M-am 
purtat groaznic cu tine. 

— Am să vin întotdeauna dacă ai nevoie de mine. 

— Zău? 

— Întotdeauna. Cât timp o să trăiesc. 

„Dumnezeu poate să aștepte, își spuse Scobie; cum poate 
cineva să-l iubească pe Dumnezeu în detrimentul uneia din 
creaturile sale? O femeie ar accepta oare dragostea pentru care 
ar trebui sacrificat un copil?” 

Traseră perdelele cu grijă înainte de a aprinde lumina. 

Helen spuse: 

— Mi-a fost toată ziua teamă că n-o să vii. 

— Bineînţeles că am venit. 


— Ti-am spus să pleci. Să nu-mi dai niciodată ascultare când 
îți spun să pleci. Promite! 

— Promit. 

— Dacă nu te-ai fi întors... începu ea și rămase pierdută pe 
gânduri între cele două lămpi. Scobie o vedea cum se adâncește 
în sine, încruntându-se din cauza efortului de a se lămuri... Nu 
știu. Poate că m-aș fi încurcat cu Bagster sau m-aș fi sinucis sau 
și una și alta. Cred că și una și alta. 

Scobie îi vorbi cu solicitudine. 

— Nu trebuie să gândești așa. Am să fiu întotdeauna lângă 
tine dacă o să ai nevoie de mine, cât timp o să trăiesc. 

— De ce spui mereu, cât timp o să trăiesc? 

— Sunt treizeci de ani între noi. 

Se sărutară pentru prima oară în noaptea aceea. Ea spuse: 

— Nu simt diferenţa de ani. 

— De ce-ai crezut că n-o să vin? întrebă Scobie. Doar ai primit 
scrisoarea mea. 

— Scrisoarea ta? 

— Cea pe care am vărât-o pe sub ușă ieri noapte. 

Helen spuse cu teamă: 

— N-am văzut nicio scrisoare. Ce spuneai în ea? 

Scobie o mângâie ușor pe faţă și-i zâmbi. 

— Totul. Am vrut să nu mai fiu deloc prudent. Am așternut 
totul pe hârtie. 

— Chiar și semnătura ta? 

— Cred că da. Oricum scrisoarea e semnată prin faptul că e 
scrisul meu. 

— E un preș lângă ușă. Trebuie să fie sub el. 

Dar știau amândoi că n-o s-o găsească acolo. Parcă ar fi fost 
siguri dinainte că dezastrul va intra pe ușa aceea anume. 

— Cine o fi luat-o? 

Scobie încercă să-și potolească neliniștea. 

— Probabil că servitorul tău a aruncat-o, o fi crezut că e 
nefolositoare. Nu era în plic. Nimeni nu-și poate da seama cui i- 
am scris-o. 

— Parcă asta contează, iubitule, făcu ea. Mi s-a făcut cu 
adevărat rău. Cineva te are acum la mână. Mai bine muream în 
barca aia. 


— Nu-ţi face griji. Probabil că n-am împins biletul destul de 
mult sub ușă. De dimineaţă, când servitorul tău a deschis ușa a 
zburat de-acolo și, călcată în picioare, s-a înfundat în noroi. 

Vorbea cu toată convingerea pe care și-o putea aduna: în 
definitiv nu era chiar imposibil. 

— Nu mă lăsa să-ţi mai fac niciodată rău, îl imploră ea. 

Și fiecare cuvânt pe care-l rostea fixa cătușele și mai strâns în 
jurul încheieturilor lui. Își întinse mâinile spre ea și minţi 
sfruntat: 

— Tu n-ai să-mi faci niciodată vreun rău. Nu-ţi face griji pentru 
o scrisoare rătăcită. Nu conţinea nimic grav - nimic din ce-ar 
înţelege un străin. Nu-ţi face griji. 

— Ascultă, dragul meu. Nu rămâne aici în noaptea asta. Sunt 
nervoasă. Mă simt urmărită. Spune-mi noapte bună acum și du- 
te. Dar revino, oh, dragul meu, revino! 

Lumina ardea încă în cabana lui Wilson când Scobie trecu pe 
acolo. Deschizând ușa casei lui cufundată în întuneric, văzu o 
bucată de hârtie pe jos. li provocă un șoc ciudat, ca și când 
scrisoarea rătăcită se întorsese ca o pisică, la vechea ei adresă. 
Dar când o ridică de jos, văzu că nu e scrisoarea lui, deși era tot 
un mesaj de dragoste. Era o telegramă adresată lui la sediul 
poliţiei și semnătura, scrisă în întregime pentru motive de 
cenzură, Louise Scobie, avu efectul unei lovituri administrate de 
un boxer, cu o alonjă mai mare decât a lui. Sunt în drum spre 
casă am fost o proastă stop dragoste - și apoi numele la fel de 
oficial ca o ștampilă. 

Se așeză. Capul i se învârtea de greață. Gândi: „Dacă n-aș fi 
scris cealaltă scrisoare, dacă aș fi luat drept bune spusele 
Helenei și aș fi plecat, cât de ușor s-ar fi putut aranja lucrurile!” 
Dar își aduse aminte de cuvintele rostite de el cu zece minute 
înainte: „Am să fiu întotdeauna lângă tine dacă o să ai nevoie de 
mine, cât timp o să trăiesc” - asta însemna un jurământ tot atât 
de imposibil de uitat ca și legământul de la altarul din Ealing. Se 
stârnea vântul dinspre mare - ploile sfârșeau la fel cum 
începeau, cu taifunuri. Perdelele se umflară spre interior și 
Scobie alergă la ferestre să le închidă. La etaj, ferestrele din 
dormitor se zgâlțâiau, smucindu-se din ţâţâni. Întorcându-se cu 
fața, după ce le închise, dădu cu ochii de măsuţa de toaletă, 
goală, unde curând se vor afla din nou fotografiile și borcănașele 
- în special o anume fotografie. „Preafericitul Scobie, își spuse 


el, unicul meu succes!” Un copil dintr-un spital spusese „tată” 
când umbra unui iepuraș se mișcase pe pernă; o fată trecuse pe 
o targă ţinând strâns un album de timbre. „De ce eu, se întrebă, 
de ce au nevoie de mine, un ofițer de poliţie neinteresant și 
vârstnic, care n-a fost promovat? N-am nimic de dat ce n-ar 
putea găsi și în altă parte; de ce nu mă lasă în pace?” La alţii ar 
putea găsi o iubire mai tânără și mai bună, mai multă siguranţă. 
Avea uneori impresia că tot ce putea împărți cu ele era propria 
lui deznădejde. 

Rezemându-se de măsuţa de toaletă, încercă să se roage. 
Rugăciunea nu se lăsa rostită de limba lui, întocmai ca un 
document legal; nu de pâinea cea de toate zilele avea el nevoie 
ci de mult mai mult. Dorea fericire pentru alţii și singurătate și 
pace pentru sine însuși. 

— Nu mai vreau să mă ocup de viețile altora, rosti el deodată 
cu glas tare. N-ar avea nevoie de mine dac-aș fi mort. Nimeni n- 
are nevoie de morți. Morții pot fi uitaţi. Oh, Doamne, hărăzește- 
mi moartea înainte de a le da eu nefericirea! A 

Dar cuvintele îi sunară melodramatic în urechi. Işi spuse că nu 
trebuie să-și piardă minţile: erau mult prea multe lucruri de pus 
la punct pentru ca să-și permită nevricale și, coborând din nou 
la parter, se gândi că trei sau poate patru aspirine era exact 
ceea ce-i trebuia în această situație - în această banală situaţie. 
Luă o sticlă de apă filtrată din răcitor și dizolvă aspirina. Se 
întrebă cum ar fi să soarbă moartea la fel de simplu ca pe 
aceste aspirine, care i se opriseră cu gustul lor amar în gâtlej. 
Preoţii spun că acesta e păcatul de neiertat, expresia finală a 
unei disperări fără leac și, bineînțeles, accepţi învățătura 
bisericii. Dar ei propovăduiesc totodată că Dumnezeu a încălcat 
uneori propriile-i legi; oare - ar fi mai greu să întindă o mână a 
iertării în bezna sinucigașă, decât i-a fost să se trezească în 
mormânt, sub lespede? Cristos n-a fost omorât - Dumnezeu nu 
poate fi omorât. Cristos s-a omorât: s-a atârnat pe cruce, la fel 
de neîndoios ca Pemberton de cârligul tabloului. 

Puse paharul pe masă și-și spuse iarăși: „Nu trebuie să-mi 
pierd minţile”. Fericirea a două persoane se afla în mâinile lui și 
trebuia să înveţe să jongleze, cu nervii tari. Calmul era totul. 
Scoase jurnalul său intim și începu să scrie, după ce trecu data, 
miercuri, 6 septembrie: Cină cu comisarul șef. Discuţie 
satisfăcătoare despre W. Am trecut câteva momente pe la 


Helen. Telegramă de la Louise că e în drum spre casă. Ezită o 
clipă apoi scrise: Înainte de cină a venit pe-aici părintele Rank. 
Pare cam surmenat. Are nevoie de concediu. Reciti ce scrisese 
și șterse ultimele două propoziţii. Arareori își permitea să 
exprime în aceste consemnări o părere personală. 


CAPITOLUL DOI 
1 

Telegrama îl persecută toată ziua; viaţa obișnuită - cele două 
ore de anchetă a unui caz de sperjur - părea la fel de ireală ca o 
țară pe care o părăsești pentru totdeauna. Te gândești: „La ora 
asta, în satul acela, oamenii aceia pe care i-am cunoscut odată, 
stau la masă exact ca acum un an când eram și eu acolo!” Dar 
nu ești convins că orice formă de viaţă se scurge la fel ca 
întotdeauna, în afara stării tale de conștientă! Întreaga stare de 
conștiență a lui Scobie era concentrată asupra telegramei, 
asupra vaporului al cărui nume nu-l știa, care își croia chiar 
acum drum de-a lungul coastei africane venind dinspre sud. 
„Doamne, iartă-mă!” își spuse, când pentru o clipă îi trecu prin 
minte gândul că ar fi o posibilitate să nu sosească niciodată. În 
inimile noastre există un dictator nemilos, gata să admită 
nenorocirea a o mie de străini dacă aceasta va asigura fericirea 
celor câţiva pe care îi iubim. 

Când se termină ancheta cazului de sperjur, Fellowes, 
inspectorul sanitar, îl opri la plecare: 

— Vino diseară la un grătar, Scobie. Am făcut rost de o bucată 
de carne de vacă din Argentina. În lumea aceasta ireală, ar fi 
fost un efort mult prea mare să refuze o invitaţie. Vine și Wilson, 
adăugă Fellowes. Ca să-ți spun drept, el mi-a procurat carnea. 
Ți-e simpatic, nu? 

— Da. Credeam că ţie nu ţi-e. 

— Oh, clubul nostru trebuie să ţină pasul cu vremurile, și tot 
felul de oameni intră azi în comerț. Recunosc că m-am pripit 
atunci. Oi fi fost un pic afumat, nu m-aș mira. Wilson a fost la 
Downham: jucam în contra lor când eram la Lancing. 

Indreptându-se cu mașina spre casa familiară de pe dealuri, în 
care locuise și el odată, Scobie își spuse apatic: „În curând va 
trebui să vorbesc cu Helen. Nu trebuie să afle vestea de la 
altcineva”. Viaţa repeta mereu același tipar: existau mereu, mai 
devreme sau mai târziu, vești proaste care trebuiau împărtășite, 
minciuni de îmbărbătare care trebuiau rostite, ginuri roz care 
trebuiau consumate pentru a îndepărta nefericirea. 

Intră în /iving-room-ul mare al bungaloului și acolo, în fund, se 
afla Helen. Cu un șoc, realiză că până atunci n-o mai văzuse 
niciodată ca pe o străină în casa altcuiva, și niciodată până 
atunci îmbrăcată de seară. 


— O cunoști pe doamna Rolt, nu-i așa? întrebă Fellowes. 

Nu era nici urmă de ironie în vocea lui. Scobie reflectă cu un 
fior de dezgust de sine, cât de abili fuseseră; cât de bine 
reușiseră să-i păcălească pe amatorii de bârfă dintr-o mică 
colonie. Nu se cuvine ca niște amanți să poată înșela atât de 
bine. Dragostea nu trebuie oare să fie spontană, nechibzuită...? 

— Da, răspunse Scobie. Sunt un vechi prieten al doamnei 
Rolt. Eram la Pende când a fost transportată de pe celălalt mal. 

Rămase în picioare lângă masă, la vreo câţiva metri depărtare 
de Helen, în timp ce Fellowes pregătea băuturile și o urmări 
stând de vorbă cu doamna Fellowes, firesc și degajat. „Dac-aș fi 
intrat aici în astă seară, se întrebă Scobie, și-aș fi văzut-o pentru 
prima dată, aș fi simţit vreun pic de dragoste pentru ea?” 

— Care era paharul dumitale, doamnă Rolt? 

— Un gin roz. 

— Tare-aș vrea s-o pot convinge pe soția mea să bea gin roz. 
Nu pot să sufăr când o văd bând gin cu suc de portocale. 

Scobie i se adresă lui Helen: 

— Dac-aș fi știut că o să veniţi aici, aș fi trecut să vă iau. 

— Mi-ar fi făcut plăcere, replică Helen. Nu mă vizitaţi 
niciodată. Se întoarse spre Fellowes și-i spuse cu o degajare 
care-l înfioră pe Scobie: A fost așa de drăguţ cu mine la spital la 
Pende, dar cred că-i plac doar bolnavii. 

Fellowes își mângâie mustăcioara roșcată, își mai turnă niște 
gin și spuse: 

— Îi e teamă de dumneata, doamnă Rolt. Ca de altfel tuturor 
bărbaţilor însuraţi de aici. 

Helen întrebă cu prefăcută politețe: 

— Credeţi c-aș mai putea bea un gin fără să mi se urce la 
cap? 

— A, iată-l pe Wilson, făcu Fellowes și, într-adevăr, acesta își 
făcuse apariţia, cu fața lui trandafirie inocentă, neîncrezătoare 
în sine și cu brâul său prost înfășurat. Cunoști pe toată lumea, 
nu? Ești vecin cu doamna Rolt. 

— Totuși n-am făcut cunoștință, replică Wilson și începu să se 
înroșească ca la comandă. 

— Nu știu ce se întâmplă cu bărbaţii din colonia noastră, 
spuse Fellowes. Dumneata și Scobie, amândoi vecini și totuși 
nici unul nu vă duceţi în vizită pe la doamna Rolt, și Scobie simţi 
imediat privirea bănuitoare a lui Wilson îndreptată asupra lui. Eu 


n-aș fi așa de sfios, declară Fellowes, turnând ginul roz în 
pahare. 

— Doctorița Sykes întârzie ca de obicei, comentă doamna 
Fellowes din celălalt capăt al încăperii, dar în clipa aceea, pășind 
apăsat pe treptele de afară, reperabilă în rochia ei de culoare 
închisă și cizmele de protecţie contra ţânţarilor, apăru doctorita 
Sykes. 

— Chiar la ţanc pentru un pahar de băutură, Jessie, i se 
adresă Fellowes. Ce dorești? 

— Un scotch dublu, răspunse doctorița. Aruncă de jur împrejur 
o privire severă, prin sticlele groase ale ochelarilor, și adăugă: 

— 'Năseara la toată lumea. 

Pe când se îndreptau spre sufragerie, Scobie îi spuse lui 
Helen: 

— Trebuie să te văd, dar interceptând privirea lui Wilson, 
adăugă: în legătură cu mobilierul dumitale. 

— Mobilierul meu? 

— Cred c-aș putea să-ţi mai procur câteva scaune. 

Erau încă prea începători în rolul de conspiratori; memoria lor 
nu absorbise încă întreaga listă de coduri și Scobie nu avea 
certitudinea că Helen înţelesese formularea voalată. În tot 
timpul mesei rămase tăcut, gândindu-se cu groază la clipa când 
va fi singur cu ea, și cu teama de a nu scăpa cea mai mică 
ocazie favorabilă; când băgă mâna în buzunar după batistă, 
telegrama i se făcu ghem între degete... „am fost o proastă stop 
dragoste”. 

— Desigur ai mai multe informaţii decât noi, domnule maior 
Scobie, zicea doctorița Sykes. 

— Scuzaţi-mă, n-am fost atent... 

— Vorbeam despre cazul Pemberton. 

Așadar, în câteva luni devenise un caz. Când ceva devine un 
caz parcă n-ar mai fi vorba de o ființă omenească: nu există nici 
rușine nici suferință într-un caz. Tânărul întins pe pat fusese 
curăţat și pus la punct, expus pentru manualul de psihologie. 

— Ziceam, spuse Wilson, că Pemberton și-a ales un mijloc 
ciudat de sinucidere. Eu aș fi ales un somnifer. 

— N-ar fi ușor de procurat un somnifer la Bamba, interveni 
doctorița Sykes. A fost probabil o hotărâre de moment. 

— In locul lui, n-aș fi provocat atâta agitaţie, își dădu Fellowes 
cu părerea. Omul are bineînţeles dreptul să-și ia propria-i viaţă, 


dar nu e nevoie de agitaţie. O doză mai mare de somnifer - sunt 
de acord cu Wilson - asta-i calea. 

— Dar îţi trebuie mai întâi o reţetă, spuse doctorita. 

Cu degetele pe telegrama din buzunar, Scobie își reaminti de 
scrisoarea semnată „Dicky”, de scrisul neformat, de arsurile de 
țigară pe scaune, de romanele lui Edgar Wallace, de stigmatul 
singurătăţii. „De două mii de ani, reflectă el, discutăm despre 
agonia lui Cristos, exact în același mod indiferent”. 

— Pemberton a fost întotdeauna un pic cam prostănac, spuse 
Fellowes. 

— Somniferele sunt întotdeauna înșelătoare, spuse doctorița 
Sykes. Lentilele mari ale ochelarilor ei reflectară globul electric 
când le îndreptă ca pe niște faruri în direcţia lui Scobie. 

Știm din experienţă cât sunt de înșelătoare. Societăţile de 
asigurare nu agreează somniferele și niciun medic legist nu s-ar 
lăsa păcălit de o înșelătorie premeditată. 

— Cum pot să-și dea seama? întrebă Wilson. 

— Să luăm de exemplu luminalul. Nimeni n-ar putea lua din 
greșeală atâta luminal încât... 

Scobie privi peste masă spre Helen. Mânca încet, fără poftă, 
cu ochii în farfurie. Tăcerea lor comună părea să-i izoleze: 
acesta era un subiect pe care cei nefericiți nu-l pot discuta 
nicicând la modul impersonal. Din nou simţi că Wilson se uită la 
ei, de la unul la altul, și Scobie își răscoli cu disperare mintea ca 
să găsească ceva de spus pentru a pune capăt tăcerii lor 
periculoase. Nici tăcuţi nu puteau fi împreună în siguranţă. 
Scobie întrebă: 

— Ce modalitate aţi recomanda, doamnă doctor? 

— Ei, ar fi accidentele de înot - dar chiar și atunci e nevoie de 
multe explicaţii. Dacă omul are destul curaj să se arunce în fața 
unei mașini, dar nu e prea sigur... 

— Și atunci ar mai fi și altul implicat, observă Scobie. 

— Eu personal, continuă doctorita Sykes, rânjind pe sub 
lentilele ei, n-aș avea dificultăţi. În situaţia mea, mi-aș pune un 
diagnostic de angină și l-aș ruga pe unul din colegi să-mi 
prescrie... 

Helen izbucni furioasă: 

— Ce conversaţie înfiorătoare! N-aveţi dreptul să spuneți... 

— Draga mea, o întrerupse doctorita Sykes, rotindu-și farurile 
răuvoitoare, dac-ai fi fost medic aici de-atâta timp de când sunt 


eu, i-ai fi cunoscut mai bine pe cei din jur. Nu cred ca vreunul 
din noi să fie înclinat să... 

Doamna Fellowes interveni: 

— Mai ia o porție de salată de fructe, doamnă Rolt. 

— Sunteţi catolică, doamnă Rolt? o întrebă Fellowes. Catolicii 
au concepţii foarte drastice în privinţa asta. 

— Nu, nu sunt catolică. 

— Dar așa e, nu, Scobie? 

— Religia catolică ne învaţă, explică Scobie, că sinuciderea e 
un păcat de neiertat. 

— Dar dumneata, domnule maior, crezi serios și cu adevărat 
în iad? 

— Oh, da, cred. 

— În flăcări și chinuri? 

— Poate că nu chiar așa. Dar, după cum ni se explică, s-ar 
putea să fie o eternă senzaţie de pierdere. 

— Pe mine genul ăsta de iad nu m-ar speria, spuse Fellowes. 

— Poate că n-ai pierdut niciodată ceva care să aibă 
importanţă, replică Scobie. 

Scopul propriu-zis al invitaţiei fusese carnea de vacă 
argentiniană. Odată consumată, nu mai exista nimic care să-i 
țină adunaţi laolaltă (doamna Fellowes nu juca cărţi). Fellowes 
își făcu de lucru cu berea, iar Wilson rămase prins între tăcerea 
acră a doamnei Fellowes și logoreea doctoriței Sykes. 

— Hai să luăm aer, propuse Scobie. 

— Crezi că e bine? 

— Ar părea curios dacă n-am face-o, spuse Scobie. 

— leșiți să priviţi stelele? le strigă Fellowes, care turna berea 
în pahare. Vrei să recuperezi timpul pierdut, Scobie? Luaţi-vă și 
paharele cu voi. 

Își așezară paharele în echilibru pe balustrada verandei. Helen 
îi șopti: 

— N-am găsit scrisoarea. 

— Nu te mai gândi. 

— Nu în legătură cu asta voiai să mă vezi? 

— Nu. 

Îi distingea conturul feţei pe fundalul cerului sortit să se 
întunece pe măsură ce se adunau norii de ploaie. 

— A aflat cineva? 


— Oh, nu. N-a aflat nimeni. Scobie continuă: Aseară am primit 
o telegramă de la soția mea. Se întoarce acasă. 

Unul dintre pahare căzu de pe balustradă și se făcu ţăndări în 
curte. 

Buzele ei repetau chinuitor cuvântul „acasă”, de pare-ar fi 
fost singurul pe care-l înțelesese. Scobie spuse repede în timp 
ce mâna lui, bâjbâind de-a lungul balustradei, nu reuși să ajungă 
până la Helen: 

— Acasă la ea. Nu va mai fi casa mea, de acum înainte. 

— Oh, ba da, o să fie. Acum o să fie. 

Scobie jură cu prudenţă: 

— N-o să-mi doresc niciodată de acum înainte vreo casă în 
care să nu fii și tu. 

Norii de ploaie ajunseseră în dreptul lunii și faţa lui Helen se 
stinse ca o lumânare la o bruscă suflare a vântului. Scobie avu 
sentimentul că acum se îmbarcă pentru o călătorie mai lungă 
decât avusese intenţia. Deodată, o lumină îi învălui pe amândoi 
când se deschise o ușă. Strigă tăios: 

— Atenţie la camuflaj, și gândi: „Bine că cel puţin nu stăteam 
prea aproape unul de altul, dar oare cum arată feţele noastre?” 
Vocea lui Wilson spuse: 

— Am crezut că se dă o luptă. Am auzit spărgându-se un 
pahar. 

— Doamna Rolt a rămas fără bere. 

— Pentru Dumnezeu, domnule maior, zise ea posacă, spune- 
mi Helen cum îmi spun toți ceilalți. 

— Am întrerupt ceva? 

— O scenă de pasiune nestăpânită, răspunse Helen. M-a 
zdruncinat cu totul! Vreau să mă duc acasă. 

— Te duc eu cu mașina, se oferi Scobie. S-a făcut târziu. 

— Nu-mi inspiri încredere și, oricum, doctorița Sykes moare 
să-ţi mai vorbească de sinucidere. Nu vreau să stric distracţia. 
Dumneata nu ai mașină, Wilson? 

— Desigur, aș fi încântat, 

— Ai putea să mă conduci și să te întorci imediat. 

— Și eu obișnuiesc să mă culc devreme, replică Wilson. 

— Atunci mă duc înăuntru să spun noapte bună. 

Când îi văzu din nou faţa în lumină, Scobie se întrebă: „Oare 
nu-mi fac prea multe griji? Poate pentru ea nu înseamnă decât 
sfârșitul unui episod.” O auzi spunându-i doamnei Fellowes: 


— Grătarul a fost într-adevăr minunat. 

— Trebuie să-i mulţumim domnului Wilson pentru asta. 

Cuvintele de politețe zburau de colo-colo ca o minge la 
badminton. Cineva râse (Fellowes sau Wilson) și spuse: „Aici ai 
dreptate”, iar ochelarii doctoriţei Sykes semnalizau punct linie 
punct pe tavan. Nu putea urmări plecarea mașinii fără a încălca 
strictețea camuflajului; ascultă demarorul bolborosind iarăși și 
iarăși, accelerarea motorului și apoi treptata reinstaurare a 
liniștii. 

Doctoriţa Sykes spuse: 

— Ar fi trebuit s-o mai ţină un timp la spital pe doamna Rolt. 

— De ce? 

— Nervii. Mi-am dat seama când mi-a strâns mâna la plecare. 

Scobie mai rămase o jumătate de oră și abia după aceea 
plecă acasă. Ca de obicei, Ali îl aștepta, moţăind chinuit pe 
treptele bucătăriei, îi lumină calea cu lanterna spre ușa casei. 

— Doamna lăsat scrisoare, spuse el și scoase un plic din sân. 

— De ce nu mi-ai lăsat-o pe masă? 

— Domnu înăuntru acolo. 

— Ce domn? 

Dar între timp Ali deschisese ușa și Scobie îl văzu pe Yusef 
întins într-un fotoliu, adormit și respirând atât de ușor încât 
părul de pe piept nici nu se clintea. 

— li spun pleacă, explică Ali cu dispreţ, dar el stă. 

— E-n regulă. Du-te la culcare. 

Scobie încercă sentimentul că viaţa se strânge în jurul lui ca o 
capcană. Yusef nu-i mai călcase pragul din seara când venise să 
se intereseze de Louise și încercase să-l acuze pe Tallit. Cu grijă, 
ca să nu-l trezească pe cel ce dormea și astfel să mai amâne 
acea problemă, deschise biletul de la Helen. Citi: 

„lubitul meu, de astă dată e ceva serius. Nu pot să-ţi spun 
direct așa că prefer să aștern totul pe hârtie. Am să-i dau biletul 
lui Ali. Știu că ai încredere în el. Când am auzit că soţia ta se 
întoarce...” 

Yusef deschise ochii și spuse: 

— Scuzaţi-mă, domnule maior Scobie, că mi-am permis să 
intru așa nepoftit. 

— Vrei să bei ceva? Bere, gin? Whisky-ul s-a terminat. 

— Vreţi să vă trimit o ladă? reacţionă Yusef automat, apoi 
râse: Uit mereu că nu am voie să vă trimit nimic. 


Scobie se așeză la masă și așternu biletul deschis în faţa lui. 
Nimic nu putea fi mai important ca propoziţiile ce urmau. Spuse: 

— Ce dorești, Yusef? și continuă să citească: 

„Când am auzit că soţia ta se întoarce, m-am lăsat cuprinsă 
de furie și de răutate. A fost stupid din partea mea. Nimic nu e 
din vina ta”. 

— Terminaţi de citit, domnule maior Scobie. Pot s-aștept. 

— Nu e ceva important, spuse Scobie desprinzându-și cu greu 
ochii de la scrisul mare, neformat, de la greșelile de ortografie. 

— Spune-mi ce dorești, Yusef, și ochii i se întoarseră la bilet. 

„De aceea îţi scriu. Pentru că ieri noapte mi-ai făcut 
promisiuni că n-ai să mă mai părăsești și eu nu vreau să te simţi 
legat de mine prin promisiuni. Dragul meu, toate promisiunile 
tale...” 

— Domnule maior Scobie, când v-am împrumutat banii, vă jur, 
am făcut-o din prietenie, numai din prietenie. N-am avut nicio 
intenţie să vă cer ceva, nici măcar cei patru la sută. N-aș fi cerut 
nici măcar prietenia dumneavoastră... eu eram prietenul 
dumneavoastră... toate astea sunt foarte încurcate, vorbele sunt 
tare complicate, domnule maior Scobie. 

— Ai respectat convenţia, Yusef. Nu mă plâng de povestea cu 
vărul lui Tallit. 

Citi mai departe: 

„=. aparţin soţiei tale. Nimic din ce-mi spui mie nu e o 
promisiune. Te rog, te rog, nu uita acest lucru. Dacă nu vrei să 
mă mai vezi, nu-mi mai scrie, nu-mi mai vorbi. Dar, dragul meu, 
dacă totuși, uneori, vrei să mă vezi, poţi s-o faci. O să spun orice 
minciună dorești tu.” 

— Vă rog terminați în liniște ce aveţi de citit. Pentru că eu 
trebuie să vă spun ceva foarte, foarte important. 

„Dragul meu, dragul meu, părăsește-mă dacă vrei sau 
păstrează-mă ca pe târfa ta, dacă vrei.” 

Scobie își spuse: 

„Cuvântul ăsta probabil că l-a auzit numai, fără să-l vadă scris 
vreodată; e evitat în ediţiile școlare din Shakespeare.” „Noapte 
bună. Nu-ţi face griji, iubitul meu.” 

Scobie vorbi cu brutalitate: 

— Foarte bine, Yusef. Ce e așa de important? 

— Domnule maior Scobie, trebuie totuși să vă cer un serviciu. 
N-are nicio legătură cu banii pe care vi i-am împrumutat. Dacă 


puteţi să mi-l faceți va însemna prietenie, doar prietenie, nimic 
altceva. 

— E târziu, Yusef. Spune-mi despre ce e vorba. 

— Esperança va sosi în port poimâine. Vreau ca un pacheţel 
din partea mea să ajungă pe vas și să-i fie dat căpitanului. 

— Ce e în pachet? 

— Domnule maior Scobie, nu puneti întrebări. Sunt prietenul 
dumneavoastră. Aș prefera ca lucrul ăsta să rămână secret. Nu 
va pricinui niciun rău nimănui. 

— Yusef, bineînţeles că nu pot face așa ceva. O știi bine. 

— Vă asigur, domnule maior Scobie, pe cuvântul meu - se 
aplecă înainte și-și duse mâna la blana neagră de pe piept - pe 
cuvântul meu de prieten că pachetul nu conţine nimic, nimic 
pentru nemti. Niciun diamant industrial, domnule maior Scobie. 

— Pietre preţioase? 

— Nimic pentru nemți. Nimic ce-ar putea prejudicia țara 
dumneavoastră. 

— Yusef, sper că nu crezi cu adevărat c-aș putea fi de acord? 

Pantalonii subţiri de dril se strânseră în cute la marginea 
fotoliului - pentru o clipă Scobie crezu că Yusef are de gând să-i 
cadă în genunchi. Zise: 

— Domnule maior Scobie, vă implor... E important atât pentru 
dumneavoastră cât și pentru mine. Vocea i se sparse de emoție 
sinceră: Vreau să mă port ca un prieten. 

Scobie răspunse: 

— Yusef, ar fi bine să te anunţ înainte de a mai spune ceva că 
l-am informat cu adevărat pe comisar despre tranzacţia noastră. 

— Vă cred, vă cred, dar asta e ceva cu mult mai grav. 
Domnule maior Scobie, pe cuvântul meu de onoare, nimeni nu 
va avea nimic de suferit. Faceţi acest unic gest de prietenie și n- 
am să vă mai cer niciodată nimic. Faceţi-l din voinţă proprie, 
nesilit. Nu e vorba de mită. Nu vă ofer mită. 

Privirea lui Scobie se întoarse la scrisoare: „lubitul meu, de 
astă dată e ceva serius.” Serius - de data aceasta ochii citiră 
„servus” - sclav, un slujitor al slujitorilor lui Dumnezeu. Era ca o 
poruncă nechibzuită căreia trebuia cu toate acestea să i se 
supună. Se simțea de parcă i-ar fi întors liniștii sale sufletești 
pentru totdeauna spatele. Cu ochii deschişi, cunoscând 
consecinţele, pătrundea în teritoriul minciunii fără pașaport de 
întoarcere. 


— Ce spuneai, Yusef? N-am înţeles. 

— Vă mai rog încă o dată. 

— Nu, Yusef. 

— Domnule maior Scobie, spuse Yusef șezând drept în capul 
oaselor și vorbind deodată cu un ton ciudat de ceremonios ca și 
cum ar fi apărut un străin în preajma lor și n-ar fi fost singuri, vă 
amintiţi de Pemberton? 

— Desigur. 

— Servitorul lui a intrat în slujba mea. 

— Servitorul lui Pemberton? „Nimic din ce-mi spui mie nu eo 
promisiune.” 

— Servitorul lui Pemberton e acum servitorul doamnei Rolt. 

Ochii lui Scobie rămaseră fixaţi asupra scrisorii, dar nu mai 
citea ceea ce avea în față. 

— Servitorul ei mi-a adus o scrisoare. Vedeţi, eu i-am cerut să 
stea cu ochii-căscaţi - ăsta e cuvântul potrivit? 

— Stăpânești foarte bine limba engleză, Yusef. Cine ţi-a citit 
scrisoarea? 

— Asta n-are importanţă. 

Vocea ceremonioasă dispăru și vechiul Yusef imploră din nou. 

— Oh, domnule maior Scobie, ce v-a împins să scrieţi o astfel 
de scrisoare? Aţi căutat necazul cu luminarea. 

— Nu poţi fi mereu înțelept, Yusef. Ai muri de dezgust. 

— Vedeţi, cu scrisoarea asta vă am la mână. 

— Eu personal nu m-aș sinchisi prea tare. Dar ca trei 
persoane să fie în mâinile dumitale... 

— Dac-aţi vrea să faceţi un gest prietenesc... 

— Dă-i drumul, Yusef. Trebuie să-ți desăvârșești șantajul. Nu 
poţi să te multțumești doar cu o jumătate de ameninţare. 

— Tare-aș vrea să pot săpa o gaură și să ascund pachetul 
înăuntru. Dar războiul merge prost, domnule maior Scobie. Nu 
fac asta pentru mine, ci pentru tatăl și mama mea, pentru 
fratele meu vitreg, pentru cele trei surori ale mele - și mai am și 
veri. 

— Familie numeroasă, nu glumă. 

— Vedeţi, dacă englezii pierd războiul, toate prăvăliile mele n- 
or să mai aibă nicio valoare. 

— Ce intenţionezi să faci cu scrisoarea, Yusef? 


— Am aflat de la un funcţionar care lucrează la telegrame că 
soția dumneavoastră e în drum spre casă. Scrisoarea o să-i fie 
înmânată îndată ce debarcă. 

Scobie își aminti de conţinutul telegramei semnată Louise 
Scobie: „am fost o proastă stop dragoste.” 

„Ar fi o primire rece”, gândi el. 

— Și dacă îi dau căpitanului de pe Esperança pachetul 
dumitale? 

— Servitorul meu vă așteaptă pe chei. În schimbul recipisei de 
la căpitan, o să vă dea un plic conţinând scrisoarea 
dumneavoastră. 

— Ai încredere în servitor? 

— Așa cum aveţi dumneavoastră în Ali. 

— Să zicem că ţi-aș cere întâi scrisoarea și ţi-aș da cuvântul 
meu că... 

— Pedeapsa șantajistului e că nu are datorii de onoare. Aţi 
avea perfectă dreptate dacă m-aţi înșela. 

— Dar dacă mă înșeli dumneata pe mine? 

— Asta n-ar fi corect. Și pe urmă, eu am fost cândva prietenul 
dumneavoastră. 

— Era cât p-aci să fii, recunoscu Scobie cu năduf. 

— Eu sunt indianul cel mârșav. 

— Indianul cel mârșav? 

— Cel care a aruncat o perlă, explică trist Yusef. Asta era într- 
o piesă de Shakespeare pe care au prezentat-o cei din corpul de 
artilerie la Memorial Hall. Mi-am adus adeseori aminte de piesă. 


2 

— Bun, zise Druce, acum mă tem că trebuie să ne-apucăm de 
treabă. 

— Încă un pahar, îl îmbie căpitanul vaporului Esperanca. 

— Nu, dacă vreţi să vă dăm liber înainte de închiderea 
estacadei. Ne vedem mai târziu, Scobie. 

Când ușa cabinei se închise căpitanul spuse pe nerăsuflate: 

— Sunt încă în funcţie. 

— Așa văd. Ți-am spus că se mai fac greșeli - procese verbale 
care nu ajung unde trebuie, dosare care se rătăcesc. 

— Nu cred nimic din astea, spuse căpitanul. Cred că 
dumneavoastră m-aţi ajutat. Picuri de transpiraţie i se 
prelingeau ușor pe faţă în cabina înăbușitoare. Adăugă: M-am 
rugat pentru dumneavoastră la biserică și v-am adus ceva. E tot 
ce-am putut găsi pentru dumneavoastră la Lobito. E o sfântă 
foarte neînsemnată, și întinse peste masa dintre ei o iconiţă de 
mărimea unui bănuț. Santa... nu-mi amintesc numele ei. O 
sfântă de prin Angola, mi se pare, explică el. 

— Mulţumesc, zise Scobie. 

Se părea că pachetul din buzunarul lui cântărește cât o armă 
lipită de coapsă. Lăsă ultimele picături de vin să se depună pe 
fundul paharului apoi le dădu pe gât. Spuse: 

— De data aceasta am eu ceva pentru dumneata. O repulsie 
îngrozitoare îl crispă degetele. 

— Pentru mine? 

— Da. 

Cât de puţin cântărea în realitate pachetul acum că se afla pe 
masă între ei. Ceea ce atârnase ca o armă în buzunarul lui ar fi 
putut conţine nu mai mult de cincizeci de ţigări. Spuse: 

— Cineva care o să se urce pe vas împreună cu pilotul la 
Lisabona o să te întrebe dacă ai ţigări americane. li vei da 
pachetul acesta. 

— E o chestiune oficială? 

— Nu. Guvernul n-ar plăti niciodată așa de bine. Scobie puse 
un teanc de bancnote pe masă. 

— Sunt uimit, spuse căpitanul cu o ciudată notă de 
dezamăgire în glas. V-aţi dat în mâinile mele. 

— Și dumneata ai fost în mâinile mele, zise Scobie. 

— N-am uitat. Și nici fiica mea nu va uita. E căsătorită în afara 
bisericii, dar e credincioasă. Se roagă și pentru dumneavoastră. 


— În cazul acesta rugăciunile pe care le spunem nu contează, 
nu-i așa? 

— Nu, dar ele se înalţă - căpitanul își ridică braţele groase 
într-un gest absurd și emoţionant - „toate odată laolaltă ca un 
stol de păsări”. 

— O să-îmi prindă bine, spuse Scobie. 

— Puteți s-aveţi încredere în mine, bineînțeles. 

— Bineînţeles. Acum trebuie să-ți percheziționez cabina. 

— Încrederea ce-o aveţi în mine nu merge prea departe. 

— Pachetul ăla, spuse Scobie, n-are nicio legătură cu războiul. 

— Sunteţi sigur? 

— Sunt aproape sigur. 

Își începu percheziţia. O dată, oprindu-se în dreptul unei 
oglinzi, întrezări peste umăr chipul unui străin, o faţă grasă, 
nădușită, care nu inspira încredere. Pentru o clipă se întrebă: 
„Oare cine o fi?” înainte de a-și da seama că nu era decâto 
expresie nouă, necunoscută, de milă, care făcea ca fața 
căpitanului să-i pară străină. Gândi: „Oare am ajuns chiar 
vrednic de milă?” 


CARTEA A TREIA 
CAPITOLUL INTAI 
1 

Anotimpul ploilor luase sfârșit și pământul aburea. Muștele se 
așezau peste tot în roiuri și spitalul era plin de bolnavi de 
malarie. Mai la nord, pe coastă, oamenii mureau de friguri negre 
și, cu toate acestea, pentru o vreme domni o senzaţie de 
ușurare. Parcă întreaga lume s-ar fi liniștit din nou, acum că 
darabana de pe acoperișurile de tablă încetase. In oraș 
mireasma intensă a florilor atenua mirosul de grădină zoologică 
din coridoarele secţiei de poliţie. La o oră după deschiderea 
estacadei, pachebotul care venea din sud, neescortat, intră în 
port. 

Scobie ieși cu barca poliţiei de îndată ce pachebotul ancoră. 
Își simţea gura încleștată la gândul urărilor de bun venit; făcu 
exerciții de rostire a unor formule care să pară calde și sincere, 
și reflectă: „Ce lungă cale am parcurs ca să fie nevoie de 
repetiţii pentru a ura bun venit!” Speră s-o găsească pe Louise 
într-una din sălile comune; ar fi mai ușor s-o salute în faţa 
străinilor, dar nu era nici urmă de ea nicăieri. Trebui să întrebe 
la birouri de numărul cabinei ei. 

Chiar și așa, desigur, exista speranţa să nu fie singură în 
cabină. Astăzi nicio cabină nu poate avea mai puţin de șase 
locuri. 

Dar când ciocăni și ușa se deschise, nu era nimeni înăuntru 
afară de Louise. Se simţi ca un comis voiajor care sună la o casă 
străină, vrând să vândă ceva. Vocea lui se sfârși într-un ton 
interogativ, când strigă: 

— Louise? 

— Henry! Şi adăugă: Vino înăuntru. 

Odată intrat în cabină, nu mai rămase nimic de făcut decât să 
se sărute. Îi evită gura - gura trădează cel mai ușor - dar Louise 
nu se lăsă până nu-l întoarse cu faţa spre ea și aplică ștampila 
revenirii pe buzele lui. 

— Oh, dragul meu, iată-mă aici! 

— lată-te aici, făcu el, căutând cu disperare formulele pe care 
le repetase. 

— Au fost așa de drăguţi cu toţii, explică ea. S-au retras ca să 
te pot revedea singură. 


— Ai călătorit bine? 

— Cred c-am fost urmăriţi o dată. 

— Am fost foarte îngrijorat, spuse el și gândi: „Asta e prima 
minciună. Mai bine să fac botezul chiar acum.” Urmă: Mi-ai lipsit 
așa de mult! 

— A fost o prostie din partea mea să plec, dragul meu. Prin 
hublou, casele scânteiau ca mica, în păcla arșiței. Cabina 
mirosea puternic a prezenţe feminine, a pudră, lac de unghii și 
cămăși de noapte. 

Scobie spuse: 

— Hai să coborâm pe țărm. 

Dar ea îl mai reţinu puţin. 

— Dragul meu, am luat o mulţime de hotărâri cât timp am 
fost plecată. Totul o să fie altfel acum. N-am să te mai bat la 
cap. Și repetă: Totul va fi altfel; iar Scobie reflectă cu 
amărăciune că acesta era în orice caz adevărul, tristul adevăr. 

Stând la fereastra casei sale, în timp ce Ali și ajutorul lui 
aduceau cuferele înăuntru, se uită spre cabanele Nissen, mai 
sus pe deal. Părea că o alunecare de teren așternuse o distanţă 
nemăsurată între el și acele cabane. Erau atât de îndepărtate, 
încât la început nu simţi nicio durere, nu mai profundă decât 
pentru un episod din tinerețe reamintit cu cea mai vagă 
melancolie. „Nu cumva minciunile mele au început cu adevărat 
atunci când am scris scrisoarea aceea? se întrebă el. E oare 
posibil s-o iubesc mai mult decât pe Louise? Oare, în fundul 
sufletului meu, le iubesc și pe una și pe cealaltă, sau e doar mila 
care se declanșează automat la orice suferință umană - și apoi o 
înrăutățește? Orice victimă pretinde devoțiune.” 

La etaj, liniștea și singurătatea erau alungate cu zgomot, se 
băteau cuie, greutăţi cădeau pe podea și zgâlţâiau tavanul. 
Vocea Louisei răsuna dând porunci voioase, energice. Se auzi un 
zornăit de obiecte pe măsuţa de toaletă. Scobie urcă și, din ușă, 
zări faţa cu vălul alb al primei comuniuni privindu-l din nou ţintă: 
și morții se întorseseră. Viaţa nu e aceeași fără morţi. Plasa de 
țânțari atârna ca o ectoplasmă cenușie peste patul dublu. 

— Ei, Ali, spuse el cu o umbră de zâmbet care reprezenta tot 
ce era capabil să ofere pentru această ocazie, coniţa s-a întors. 
Suntem iarăși cu toţii împreună. 


Șiragul ei de mătănii zăcea pe măsuţa de toaletă și Scobie se 
gândi la cel rupt din buzunarul lui. Mereu avusese intenţia să-l 
dea la reparat, acum nu părea că mai merită osteneală. 

— Dragule, spuse Louise, am terminat aici sus. Ali se poate 
descurca singur cu restul. Sunt atâtea lucruri despre care vreau 
să vorbesc cu tine... Cobori în urma lui la parter și imediat urmă: 
Trebuie să dau perdelele la spălat. 

— Nu se vede că sunt murdare. 

— Bietul de tine drag, tu n-ai cum să observi, dar eu am fost 
plecată. Continuă: Am acum într-adevăr nevoie de o bibliotecă 
mai mare. Mi-am adus o mulțime de cărți. 

— Incă nu mi-ai spus ce te-a determinat să... 

— Dragul meu, ai râde de mine. A fost ceva stupid. Dar mi-am 
dat seama ce proastă am fost să mă necăjească așa de mult 
faptul că n-ai să fii avansat comisar șef. Am să-ți povestesc într- 
o zi, când n-o să-mi pese că râzi de mine. Louise întinse mâna 
și-i atinse braţul, parcă vrând să verifice. |ţi pare bine că... 

— Foarte bine, răspunse Scobie. 

— Să-ţi spun unul dintre lucrurile care m-au frământat? Mi-era 
teamă că n-ai să fii un catolic prea conștiincios fără mine alături 
ca să te îmboldesc, dragul de tine. 

— Cred că n-am prea fost. 

— Ai lipsit de multe ori de la liturghie? 

Scobie răspunse cu umor forțat: 

— N-am fost aproape deloc. 

— Oh, Ticki! Se opri brusc și reluă: Henry, dragul meu, o să 
zici că sunt foarte sentimentală, dar mâine e duminică și-aș vrea 
să mergem împreună la împărtășanie. Un semn că am luat-o de 
la început - în alt fel, cel bun. 

E extraordinar cum unele aspecte ale unei situaţii pot fi 
neglijate - pe acesta, Scobie nu-l avusese în vedere. Răspunse: 

— Desigur; dar pentru moment creierul lui refuza să lucreze. 

— Va trebui să te duci la spovedit, az; după masă. 

— N-am făcut nicio faptă prea rea. 

— Să lipsești de la liturghia de duminică e un păcat îngrozitor, 
la fel de grav ca și adulterul. 

— Adulterul e mai amuzant, replică el cu ușurință 
intenţionată. 

— Era timpul să mă-ntorc. 


— O să mă duc după-masă, după ce luăm prânzul. Nu pot să 
mă spovedesc pe stomacul gol, spuse el. 

— Dragul meu, tu te-ai schimbat mult, știi. 

— Glumeam doar. 

— Nu mă supără că glumești. Îmi place. Totuși nu prea 
glumeai înainte. 

— Nu te întorci în fiecare zi, draga mea. 

Buna dispoziţie forțată, glumele cu buzele strânse se ţinură 
lanţ: la masă lăsa furculita din mână, ca să mai debiteze câte o 
vorbă de duh. 

— Dragă Henry, spuse ea, nu te-am văzut niciodată așa de 
vesel. 

Pământul parcă-i fugea de sub picioare, și în tot timpul mesei 
avu senzaţia de cădere, de stomac gol, de respiraţie tăiată, de 
disperare - pentru că nu era posibil să cazi atât de jos și totuși 
să supravieţuiești. llaritatea lui era ca un țipăt dintr-o prăpastie. 

Când terminară masa (Scobie n-ar fi putut spune ce-a 
mâncat) zise: 

— Trebuie să plec. 

— La părintele Rank? 

— Mai întâi trebuie să trec pe la Wilson. Acum locuiește într- 
una din cabanele Nissen. Ne e vecin. 

— Nu e în oraș la ora asta? 

— Cred că vine acasă la prânz. 

În timp ce urca dealul, se întrebă oare de câte ori de-acum 
înainte va trebui să spună că trece pe la Wilson. Dar nu - acesta 
nu era un alibi sigur. O să meargă doar de data aceasta, pentru 
că știa bine că Wilson ia prânzul în oraș. Chiar și așa, ca să fie 
sigur, ciocăni la ușa lui și, pentru o clipă, rămase descumpănit 
când Harris îi deschise. 

— Nu m-am așteptat să dau de dumneata. 

— Am avut o criză de friguri, explică Harris. 

— Mă întrebam dacă Wilson e acasă. 

— El ia întotdeauna masa de prânz în oraș. 

— Voiam doar să-i spun că e oricând binevenit la noi acasă. 
Soția mea s-a întors, știi. 

— Mi s-a părut mie, uitându-mă pe fereastră, că văd agitaţie. 

— Trebuie să treci și dumneata pe la noi. 


— Nu prea sunt genul de om care face vizite, replică Harris, 
stând în pragul ușii, cu capul plecat. Ca să spun drept, femeile 
mă sperie. 

— Asta din cauză că nu le frecventezi destul, Harris. 

— Nu sunt genul paj al cuconițelor, se apără Harris, făcând o 
încercare jalnică de a-și salva mândria; apoi Scobie simţi cum 
Harris îl urmărește cu privirea pe când se îndrepta șovăielnic 
spre casa unei femei, cum îl urmărește cu ascetismul vrednic de 
milă al bărbatului nedorit. 

Ciocâni la ușă și simţi privirea aceea dezaprobatoare 
sfredelindu-i spinarea. Își spuse: „Uite cum se alege praful de 
alibiul meu: Harris o să-i povestească lui Wilson și Wilson... Am 
să-i explic Louisei că tot eram prin preajmă, așa că am intrat...” 
Și-și simţi întreaga personalitate dezagregându-se sub efectul 
lentei acțiuni a minciunilor. 

— De ce ai ciocănit? îl întrebă Helen. Stătea întinsă pe pat în 
penumbra perdelelor trase. 

— Harris mă supraveghea. 

— Nu mi-am închipuit c-o să vii azi. 

— Cum de-ai aflat? 

— Aici toată lumea știe totul - în afară de un singur lucru. Ce 
abil ai fost în privinţa asta! Probabil pentru că ești ofițer de 
poliție. 

— Da. Se așeză pe pat și-și puse mâna pe braţul ei; pe loc 
nădușeala începu să apară în locul unde pielea lor se atinse. O 
întrebă: De ce stai așa? Nu te simţi bine? 

— Doar o durere de cap. 

Vorbi mecanic, fără măcar să-și audă propriile-i cuvinte: 

— Ai grijă de tine. 

— Ceva te frământă, constată ea. Lucrurile au mers - rău? 

— Nimic de felul ăsta. 

— Ți-amintești de prima noapte când ai rămas aici? Nu ne-am 
făcut griji în legătură cu nimic. Ţi-ai uitat chiar și umbrela aici. 
Eram fericiţi. Nu sună ciudat? - Eram fericiţi. 

— Da. 

— De ce suntem acum atât de... nefericiți? 

— E o greșeală să confunzi ideea de fericire cu cea de 
dragoste, spuse Scobie cu pedanterie deznădăjduită, ca și cum, 
dacă ar fi preschimbat întreaga situaţie într-un caz teoretic, așa 


cum se procedase cu Pemberton, ar fi redobândit amândoi 
liniștea sufletească, un fel de resemnare. 

— Uneori ești atât de înfiorător de bătrân, se plânse Helen, 
dar imediat, cu o mișcare a mâinii spre el, încercă să arate că nu 
vorbește serios. 

„Astăzi, gândi Scobie, nu-și poate permite să ne certăm - sau 
cel puţin așa își închipuie.” 

— Dragul meu, adăugă ea, la ce te gândești? 

„N-ar trebui să minţi două persoane deodată dacă poţi să eviţi 
- o astfel de cale duce la haos total”. Dar Scobie se simţi grozav 
de tentat să mintă, la vederea chipului ei pe pernă. | se păru ca 
o plantă din acelea pe care le urmărești ofilindu-se sub ochii tăi 
în filmele documentare. Căpătase înfățișarea caracteristică celor 
de pe coastă. Avea acum ceva comun cu Louise. Răspunse: 

— E o problemă pe care va trebui s-o rezolv eu singur. Ceva 
ce-am scăpat din vedere. 

— Spune-mi, dragul meu. Două capete fac... 

Închise ochii și Scobie observă cum gura ei se crispează în 
așteptarea loviturii. 

— Louise ţine să mă duc cu ea la liturghie, la împărtășanie. 
Acum sunt chipurile în drum spre spovedanie. 

— Oh, asta-i tot? întrebă ea cu o imensă ușurare și iritarea 
față de ignoranţa ei își croia, pe nedrept, drum în mintea lui, 
întocmai ca ura. 

— Tot? făcu el. Tot? Apoi spiritul de dreptate îl îmblânzi. 
Adăugă domol: Dacă nu mă duc la împărtășanie, Louise o să-și 
dea seama că s-a întâmplat ceva grav - foarte grav, înţelegi? 

— Dar nu poţi să nu te duci, pur și simplu? 

Răspunse: 

— Pentru mine asta înseamnă - vezi tu, cel mai mare păcat. 

— Doar nu crezi într-adevăr în iad? 

— Asta m-a întrebat și Fellowes. 

— Pur și simplu nu înţeleg. Dacă crezi în iad, de ce ești cu 
mine acum? 

„Cât de adesea, reflectă el, lipsa de credinţă te face să vezi 
mai clar decât credinţa”. Spuse: 

— Ai desigur dreptate; credinţa ar trebui să mă oprească. Dar 
locuitorii de pe coastele Vezuviului continuă să... Și apoi, în 
ciuda învățăturilor predicate de biserică, ai convingerea că 
dragostea - orice fel de dragoste - merită totuși o fărâmă de 


iertare. Păcătosul va plăti, desigur, va plăti îngrozitor, dar nu 
cred că va plăti veșnic. Poate că i se lasă timp înainte de-a 
muri... 

— Câinţă pe patul de moarte, spuse ea cu dispreț. 

— N-ar fi lucru ușor să te căiești de așa ceva. li sărută mâna 
transpirată. Adăugă: Pot regreta minciunile, încurcăturile, 
nefericirea, dar dac-ar fi să mor acum n-aş ști cum să mă căiesc 
de iubire. 

— Ei bine, rosti ea cu aceeași nuanţă de dispreţ care părea s- 
o situeze departe de el, pe un țărm sigur, nu poţi să te duci și să 
mărturisești totul acum? În definitiv asta nu înseamnă că n-ai să 
mai păcătuiești. 

— Nu e de mare folos să mărturisești dacă n-ai de gând să 
încerci... 

— Ei bine, atunci, făcu ea triumfător, lasă-te spânzurat pentru 
o nimica toată. Acum ai înfăptuit - cum îi ziceți - păcatul mortal? 
Ce importanţă mai are? 

Scobie gândi: „Oamenii evlavioși ar spune probabil că așa 
vorbește diavolul”, dar el știa bine că răul nu vorbește niciodată 
în acești termeni simpli la care se poate replica: Aceasta e pură 
inocenţă.” Spuse: 

— Are importanţă - o mare importanţă. Nu e ușor de explicat. 
Acum eu pun dragostea noastră deasupra... siguranței mele. 
Dar celălalt lucru... celălalt e într-adevăr un păcat. 

Helen își întoarse plictisită capul și spuse: 

— Nu înțeleg o iotă din ce vorbești. Toate astea mie mi se par 
povești. 

— AȘ vrea să mi se pară și mie la fel. Dar eu cred în lucrurile 
astea. 

Helen replică tăios: 

— Presupun că da. Sau e doar un truc? Parcă nu te-am auzit 
vorbind atât de mult despre Dumnezeu la început, nu-i așa? 
Sper că nu faci pe evlaviosul cu mine ca să-ţi găsești o scuză...? 

— Draga mea, răspunse Scobie, n-am să te părăsesc 
niciodată. Trebuie să reflectez, asta-i tot. 


2 

A doua zi dimineața, Ali îi trezi la șase și un sfert. Scobie se 
deșteptă imediat, dar Louise rămase adormită - avusese o zi 
lungă și grea. Scobie o privi - aceasta era faţa pe care o iubise - 
aceasta era faţa pe care o iubea. O înspăimântase ideea de a 
muri pe mare și totuși se întorsese, ca să se îngrijească de el. 
Dăduse naștere, în chinuri, copilului său și, în alte chinuri, îl 
veghease pe patul de moarte. lar el fusese scutit de toate astea. 
„Dacă măcar aș izbuti să fac în așa fel încât să nu mai sufere 
niciodată!” își spuse el, dar știa că-și propune o sarcină imposibil 
de realizat. l-ar putea amâna suferința, atâta tot, dar el o purta 
asupra lui, o infecţie de care mai devreme sau mai târziu se va 
molipsi și ea. Poate că o contracta chiar acum pentru că se 
răsuci și scânci în somn. Scobie își lipi mâna de obrazul ei ca s-o 
liniștească. Gândi: „De-ar dormi mai departe, atunci aș adormi și 
eu din nou, nu ne-am trezi la timp, am pierde slujba, religioasă, 
și o problemă ar fi amânată”. 

Dar, gândurile lui, de parcă ar fi fost un ceas deșteptător, o 
treziră pe Louise 

— Cât e ceasul, dragă? 

— Aproape șase și jumătate. 

— Trebuie să ne grăbim! 

Scobie se simţi ca și cum un călău binevoitor, dar neîndurător, 
l-ar fi zorit să se îmbrace pentru execuţie. Totuși mai amână 
minciuna salvatoare: rămânea încă posibilitatea unui miracol. 
Louise își mai aplică un ultim strat de pudră (dar pudra se năclăi 
de îndată ce atinse pielea) și spuse: 

— Acum putem pleca. 

Exista oare în vocea ei o foarte ușoară notă de triumf? Cu ani 
și ani în urmă, în cealaltă viaţă a copilăriei, cineva cu numele de 
Henry Scobie jucase într-o piesă la școală, jucase rolul lui 
Hotspur. Fusese ales pentru fizicul și vârsta lui mai mare, dar 
toți căzuseră de acord că își jucase bine rolul. Acum trebuia să 
joace iarăși - oare va fi la fel de ușor ca și simpla minciună 
verbală? 

Brusc, Scobie se rezemă de perete și-și duse mâna la piept. 
Nu le putea comanda mușchilor să imite durerea fizică, așa că 
închise pur și simplu ochii. Louise, privindu-se în oglindă, spuse: 


— Adu-mi aminte să-ți povestesc despre părintele Davis din 
Durban. Era un preot foarte reușit, mult mai intelectual decât 
părintele Rank. 

Lui Scobie i se părea că n-o să mai întoarcă niciodată capul 
să-l vadă. Louise continuă: 

— Ei, acum chiar că trebuie să plecăm, și zăbovi la oglindă. 

Nişte șuvițe de păr lipite de transpiraţie nu erau în regulă. Prin 
perdeaua genelor o văzu întorcându-se în sfârșit și privindu-l. 

— Haide, dragul meu, pari somnoros. 

Își tinu mai departe ochii închiși și rămase nemișcat. Louise 
întrebă ascuţit: 

— Ticki, ce s-a întâmplat? 

— Un strop de coniac. 

— Nu te simţi bine? 

— Un strop de coniac, repetă el răgușit și, când i-l aduse și-i 
simţi gustul pe limbă, încercă o nemăsurată senzaţie de 
ușurare. Suspină și se destinse. 

— Acum e mai bine. 

— Ce-ai simţit, Ticki? 

— O durere în piept, doar atât. Acum mi-a trecut. 

— Ai mai avut-o? 

— O dată sau de două ori cât ai fost plecată. 

— Trebuie să te vadă un doctor. 

— Oh, nu merită osteneala. O să zică pur și simplu că e 
surmenaj. 

— N-ar fi trebuit să te smulg din pat la ora asta, dar voiam să 
ne împărtășim împreună. 

— Mă tem că nu mai sunt apt pentru asta - din cauza 
coniacului. 

— Nu face nimic, Ticki. Cu nepăsare, Louise îl condamna la 
moarte veșnică. Putem să ne ducem în orice altă zi, adăugă ea. 


CAPITOLUL DOI 
1 

Wilson desprinse cu grijă pagina din revista şcolii Downham 
și, pe dosul poeziei, lipi o foaie groasă din hârtia de scris a 
Biroului colonial. O ridică în lumină: rezultatele sportive de pe 
cealaltă parte a versurilor erau imposibil de citit. Apoi împături 
frumos pagina și-o puse în buzunar: probabil că acolo va 
rămâne, dar nu se știe niciodată. 

Văzuse pe Scobie plecând cu mașina spre oraș și, cu inima 
bătându-i și o senzaţie de respiraţie tăiată, într-o stare foarte 
asemănătoare celei pe care o resimţise când pătrunsese în 
bordel, chiar și cu aceeași repulsie - căci cine e dispus așa, 
dintr-o dată, să-și modifice rutina vieţii? - porni la vale spre casa 
lui Scobie. 

Începu să repete ceea ce-și închipuia că ar face alt bărbat în 
locul lui: să reînnoade pe dată firele; s-o sărute absolut firesc, 
pe gură dacă era posibil, să-i spună „mi-ai lipsit” fără urmă de 
nesiguranţă. Dar inima-i, bătând puternic, transmitea mesaje de 
spaimă care înăbușeau gândirea. 

— lată-l pe Wilson, în sfârșit, exclamă Louise. Am crezut că m- 
ai uitat, și-i întinse mâna. Wilson o primi ca pe o înfrângere. 

— Vrei să bei ceva? 

— Mă întrebam dacă nu ti-ar face plăcere să ne plimbăm. 

— E prea cald, Wilson. 

— N-am mai fost acolo sus, știi, de când... 

— Acolo sus? 

Wilson își dădu seama că pentru cei care nu iubesc, timpul nu 
stă niciodată pe loc. 

— Sus, la vechea gară. 

Louise răspunse vag cu o nemiloasă lipsă de interes. 

— Oh, da da, nici eu n-am fost încă pe-acolo. 

— În seara aceea când m-am întors de acolo, Wilson simţea 
cum îl cuprinde tot mai mult acea îngrozitoare roșeață juvenilă, 
am încercat să scriu niște versuri. 

— Versuri, tu, Wilson? 

Răspunse înfuriat: 

— Da, eu, Wilson. De ce nu? Și-au fost publicate. 

— N-am râs. Am fost doar surprinsă. Cine le-a publicat? 

— O revistă nouă, intitulată „Cercul”. Bineînțeles, nu plătesc 
cine știe cât. 


— Pot să le văd? 

Wilson răspunse sufocat: 

— Le am la mine. Apoi explică: Pe partea cealaltă era ceva ce 
n-am putut suporta. Prea modern pentru mine. 

Cu o aviditate jenată o urmări citind. 

— E o poezie destul de reușită, spuse ea fără convingere. 

— Ai văzut inițialele? 

— E prima poezie care mi-a fost dedicată. 

Wilson simţi că i se face rău, ar fi vrut să se așeze jos. „De ce 
oare, se întrebă el, se angajează omul pe calea aceasta 
umilitoare: de ce își închipuie că e îndrăgostit?” Citise undeva că 
dragostea fusese inventată în secolul al unsprezecelea, de 
trubaduri. „De ce nu ne-au lăsat numai cu desfătările trupești?” 
Rosti cu venin deznădăjduit: 

— Te iubesc. Gândi: „E o minciună, cuvântul nu mai are niciun 
sens când e desprins de pe pagina tipărită.” Așteptă să o audă 
râzând: 

— Ba nu, Wilson, zise ea, nu. Nu mă iubești. E doar febra 
coastei africane. 

Wilson se aruncă orbește cu capul înainte: 

— Mai mult decât orice pe lume. 

Louise replică cu blândeţe: 

— Nimeni nu iubește așa, Wilson. 

Wilson se plimba încolo și încoace, fără astâmpăr, cu șortul 
fâlfâind, agitând în mână fâșia de hârtie decupată din revistă. 

— Ar trebui să crezi în dragoste. Ești catolică. Oare Dumnezeu 
nu iubește lumea? 

— Oh, da, spuse ea. Lui îi stă în putere s-o facă. Dar nu și 
nouă, celor mai mulți dintre muritori. 

— Îl iubești pe soțul tău. Așa mi-ai spus. Și asta te-a făcut să 
te întorci. 

Louise spuse cu tristeţe: 

— Cred că da. Atât cât sunt în stare. Dar nu e genul de iubire 
pe care vrei tu să-ţi închipui c-o simţi. Fără potire otrăvite, 
condamnare veșnică, văluri cernite. Nu se moare din dragoste, 
Wilson - decât, bineînțeles, în cărţi. Și, uneori, câte un băiat 
care joacă teatru. Wilson, hai să nu jucăm teatru. N-are haz la 
vârsta noastră. 

— Eu nu joc teatru, replică cu o furie în care el însuși putea 
distinge prea ușor accentul histrionic. Se întoarse cu faţa spre 


rafturile de cărți ale bibliotecii ei, ele parcă ar fi fost niște 
martori pe care ea îi uitase: Joacă teatru toți aceștia? 

— Nu chiar, admise ea. De aceea îmi și plac mai mult decât 
poeţii tăi. 

— Totuși, te-ai întors. Faţa lui se aprinse de o inspiraţie 
răutăcioasă. Sau cauza a fost gelozia? 

Louise întrebă: 

— Gelozia? Pentru ce adică ar trebui să fiu geloasă? 

— Au fost prudenti, spuse Wilson, dar nu chiar cât trebuia. 

— Nu știu despre ce vorbești. 

— Ticki al tău și Helen Rolt. 

Louise îi trase o palmă dar, în loc de obraz, îi atinse nasul care 
porni să sângereze abundent. Zise: 

— Asta pentru că i-ai spus Ticki. Nimeni nu are dreptul să-i 
spună așa în afară de mine. Ştii bine că detestă numele ăsta. 
Poftim, ia batista mea dacă nu ai una proprie. 

Wilson zise: 

— Îmi curge teribil de ușor sânge din nas. Te deranjează dacă 
stau culcat puţin pe spate? 

Se întinse pe jos între masă și dulăpiorul de alimente, printre 
furnici. Întâi Scobie îi văzuse lacrimile la Pende iar acum - asta. 

— N-ai vrea să-ţi pun o cheie sub spate? întrebă Louise. 

— Nu. Nu, mulţumesc. Sângele pătase pagina din revista 
școlii Downham. 

— Îmi pare sincer rău. Am o fire păcătoasă. Asta o să te 
vindece, Wilson. Dar dacă idila este cea care-l ajută pe om să 
trăiască ar fi de dorit să nu se vindece de asta niciodată. 

În lume există prea mulţi preoţi rataţi, propovăduind o 
credinţă sau alta: mai bine, în orice caz, să invoci un crez decât 
să colinzi la întâmplare în acel vid nesănătos de cinism și 
disperare. Spuse cu încăpățânare: 

— Nimic n-o să mă vindece, Louise. Te iubesc. Nimic! Și 
continuă să sângereze în batista ei. 

— Ciudat ar mai fi să fie adevărat, făcu Louise. 

De pe jos, Wilson mormăi ceva a nedumerire. 

— Vreau să zic, explică ea, dacă ai face parte din acei oameni 
care iubesc cu adevărat. Am crezut că Henry e așa. Ar fi ciudat 
dacă de fapt tu ai fost acela în tot acest timp. 

Wilson simţi o teamă bizară că, până la urmă, avea să fie 
acceptat potrivit propriei sale evaluări; se simţea cam în felul în 


care s-ar simţi un neînsemnat ofițer de stat major constatând, în 
timpul unei retrageri, că fanfaronada lui privind cunoașterea 
manevrării tancurilor este crezută. E prea târziu pentru a 
mărturisi că nu știe nimic în afară de ceea ce a citit în revistele 
tehnice - „O iubire poetică, jumătate înger, jumătate pasăre”. 
Sângerând în batistă, își modelă cu grijă buzele în jurul unei 
fraze generoase. 

— Cred că e în stare să iubească - în felul lui. 

— Pe cine? întrebă Louise. Pe mine? Pe Helen Rolt asta de 
care vorbești? Sau doar pe sine însuși? 

— N-ar fi trebuit să spun ce-am spus. 

— Nu e adevărat? Hai să dăm un pic lucrurile pe față, Wilson. 
Nici nu știi ce sătulă sunt de minciuni încurajatoare. E frumoasă? 

— Oh, nu, nu. Nimic în genul ăsta. 

— E tânără, bineînţeles, iar eu, de vârstă mijlocie. Dar fără 
îndoială c-o fi un pic uzată după ce a trecut prin ce-a trecut. 

— E foarte uzată. 

— Dar nu e catolică. Are noroc. E liberă, Wilson. 

Wilson se rezemă cu spatele de piciorul mesei. Rosti cu 
sinceră înflăcărare: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu-mi mai spune Wilson. 

— Edward, Eddie, Ted, Teddy. 

— lar îmi curge sânge, constată el jalnic și se întinse la loc pe 
jos. 

— Ce știi despre toată povestea asta, Teddie? 

— Cred c-aș prefera să fiu Edward, Louise. L-am văzut venind 
dinspre cabana ei la ora două noaptea. Acolo a fost și ieri după 
masă. 

— A fost la biserică. 

— L-a văzut Harris. 

— Dar știu că-l supravegheați! 

— Convingerea mea e că Yusef se folosește de el. 

— Asta e fantastic. Mergi prea departe. 

Louise stătea aplecată deasupra lui de parcă era un cadavru: 
batista pătată de sânge zăcea în palma lui. Niciunul din ei nu 
auzi mașina oprindu-se și pașii apropiindu-se de pragul ușii. 

Li se păru ciudat amândurora auzind o a treia voce dintr-o 
lume din afară, răsunând în această încăpere care devenise tot 
atât de închisă și intimă și sufocantă ca o criptă. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă vocea lui Scobie. 


— Nimic decât că... zise Louise și făcu un gest de uluire - 
parcă ar fi încercat să spună: „De unde să încep explicaţia?” 
Wilson se ridică anevoie în picioare și, pe dată, sângele începu 
să-i curgă iarăși din nas. 

— Uite, făcu Scobie, și scoțând legătura lui de chei i le 
strecură pe sub guler în cămașă. O să vezi, îl liniști el, remediile 
astea băbești sunt întotdeauna cele mai bune; și, într-adevăr, 
sângerarea se opri de-a binelea în câteva secunde. 

— Nu trebuie să stai niciodată culcat pe spate, continuă 
Scobie să-i dea sfaturi. La box, managerii folosesc un burete cu 
apă rece, iar dumneata chiar așa arăţi, de parcă ai luat parte la 
o luptă, Wilson. 

— Eu stau întotdeauna culcat pe spate, replică Wilson. 
Sângele îmi face greață. 

— Vrei să bei ceva? 

— Nu, zise Wilson, nu. Trebuie să plec. 

Işi scoase cheile de sub guler cu oarecare dificultate, și 
pulpana cămășii îi rămase atârnând pe dinafară. Descoperi asta 
numai când, întors în cabana lor, Harris îi atrase atenţia, și își 
spuse: „Așa arătam în timp ce mă îndepărtam, iar ei stăteau 
unul lângă altul petrecându-mă cu privirea.” 


— Ce a vrut? întrebă Scobie. 

— Mi-a făcut propuneri. 

— Te iubește? 

— El așa crede. Nu poţi să-i ceri unui om mai mult de-atât, 


nu? 

— S-ar părea că l-ai lovit cam tare în nas, spuse Scobie. 

— M-a înfuriat. Ţi-a zis Ticki. Dragul meu, să știi că te 
spionează. 

— O știu. 

— E un om periculos? 

— Ar putea fi în anumite împrejurări. Dar atunci ar fi din vina 
mea. 


— Henry, tu nu te înfurii niciodată pe nimeni? Nu te supără că 
mi-a făcut propuneri? 

— Aș fi un ipocrit dacă m-aș înfuria din cauza asta. Oricui i se 
poate întâmpla un lucru ca ăsta. Ştii, oamenii la locul lor, 
absolut normali, se pot îndrăgosti foarte serios. 

— Tu te-ai îndrăgostit vreodată? 

— Oh, desigur. O privi atent în timp ce se forța să aducă la 
suprafață un zâmbet. Tu știi bine că da. 

— Henry, te-ai simţit într-adevăr rău azi dimineață? 

— Da. 

— N-a fost doar un pretext? 

— Nu. 

— Atunci, dragul meu, hai să mergem mâine dimineaţă 
împreună să ne împărtășim. 

— Dacă vrei tu, zise el. Era clipa de care știuse că o să vină. 
Bravând, ca să demonstreze că nu-i tremura mâna, luă un pahar 
din bufet. Bei ceva? o întrebă. 

— E prea devreme, dragă, spuse Louise; știa că-l urmărește 
îndeaproape ca toţi ceilalţi. 

Scobie puse paharul jos și zise: 

— Trebuie să dau o fugă până la secție după niște hârtii. Până 
când mă-ntorc, se face timpul potrivit pentru băutură. 

Conduse nesigur mașina pe drum în jos, cu ochii împăienjeniţi 
de o stare de rău fizic. „Oh, Doamne, își spuse el, ce hotărâri le 
impui oamenilor să ia așa, pe neașteptate, fără timp de gândire! 
Sunt prea epuizat ca să gândesc: așa ceva ar trebui așternut pe 
hârtie, ca o problemă de matematică și răspunsul ar trebui 


obţinut fără chin. Dar chinul îl făcea să se simtă fizic rău, încât 
vomită peste volan. Cumplit e, gândi el, că noi catolicii, 
cunoaștem răspunsul - suntem osândiţi de propria noastră 
cunoaștere. Nu am deloc nevoie să chibzuiesc - există doar un 
singur răspuns: să îngenunchez la confesional și să spun. „De 
ultima dată când m-am spovedit am comis păcatul adulterului 
de atâtea și atâtea ori, etcetera, etcetera”, să-l aud pe părintele 
Rank spunându-mi să evit situația, să n-o mai văd pe femeie 
singură (folosind termenii aceia îngrozitori, abstracţi: Helen - 
femeia - situația, și nu copilul strângând la piept albumul de 
timbre, și ascultând cum Bagster urlă afară la ușă; clipa aceea 
de pace, de întuneric, - de tandrețe și de compasiune: 
„adulter”!). lar eu să-mi rostesc rugile de căinţă, promisiunea: 
„nicicând să nu mai păcătuiesc împotriva ta, Doamne”, și apoi 
mâine, împărtășania. „Acesta e răspunsul corect - nu există alt 
răspuns: să-mi salvez sufletul și s-o abandonez pe Helen lui 
Bagster și disperării. Trebuie să fii raţional, își spuse, și să 
recunoști că disperarea nu durează (o fi adevărat?) că iubirea nu 
durează (dar nu e chiar acesta motivul pentru care disperarea 
durează?) că peste câteva săptămâni sau luni Helen o să-și 
revină. Supravieţuise după patruzeci de zile într-o barcă de 
salvare și după moartea soțului ei și n-o să poată supraviețui la 
o nimica toată ca simpla moarte a unei iubiri? Așa cum pot și eu, 
așa cum știu bine că pot”. 

Opri mașina în faţa bisericii și rămase la volan deznădăjduit. 
Moartea nu vine niciodată când o dorești mai mult. Reflectă: 
„Desigur ar exista și obișnuitul, cinstitul răspuns greșit s-o 
părăsesc pe Louise, să-mi calc legământul, să-mi dau demisia. 
S-o abandonez pe Helen lui Bagster sau pe Louise, ca să 
înfrunte ce? Sunt prins în capcană, își spuse, întrezărind fata 
inexpresivă a unui străin în oglinda retrovizoare, prins în 
capcană!” Totuși cobori din mașină și intră în biserică. 
Așteptând ca părintele Rank să intre în confesional, îngenunche 
și se rugă: singura rugăciune pe care izbuti s-o gândească. Se 
rugă pentru o minune. „Oh, Doamne, convinge-mă, ajută-mă, 
convinge-mă! Fă-mă să simt că sunt mai important decât fata 
aceea”. Nu faţa Helenei o văzu el în timp ce se ruga, ci copilul 
muribund care îi spusese „tată”; o faţă dintr-o fotografie 
ațintindu-l cu privirea de pe măsuţa de toaletă; faţa unei mici 
negrese de doisprezece ani pe care un marinar o violase și-o 


omorâse îl ardea cu privirea fixă într-o lumină galbenă, de 
parafină. „Fă-mă să ţin seama în primul rând de sufletul meu. 
Dă-mi încredere în îndurarea ta faţă de cea pe care o părăsesc”. 
Il auzi pe părintele Rank închizând ușița confesionalului și din 
nou îl cuprinse greaţa, frângându-l în două. „Oh, Doamne, dacă 
ar fi să te părăsesc pe tine, pedepsește-mă dar îngăduie 
celorlalţi să aibă parte de puţină fericire!” Intră în confesional. 
Gândi: „S-ar mai putea produce o minune! Chiar și părintele 
Rank s-ar putea, pentru o dată, să găsească cuvântul, cuvântul 
potrivit...” îngenunchind în spaţiul cât al unui coșciug pus în 
picioare, spuse: 

— De ultima dată când m-am spovedit am comis adulter. 

— De câte ori? 

— Nu știu, părinte. De multe ori. 

— Ești însurat? 

— Da. 

Scobie își aminti de seara aceea când părintele Rank aproape 
se prăbușise în fața lui, mărturisindu-i eșecul de a nu putea fi de 
ajutor... Oare, în timp ce se străduia să menţină anonimatul 
total al confesionalului, își aducea și el aminte? Ar fi vrut să-i 
spună: „Ajută-mă, părinte! Convinge-mă că aș face bine s-o 
abandonez lui Bagster. Fă-mă să cred în mila Domnului”, dar 
continuă să rămână îngenuncheat, așteptând în tăcere; nu 
simțea nici cea mai vagă licărire de speranţă. Parintele Rank 
întrebă: 

— E vorba de o singură femeie? 

— Da. 

— Trebuie să eviţi s-o mai vezi. E posibil? 

Scobie clătină din cap. 

— Dacă trebuie totuși s-o întâlneşti, nu trebuie să rămâi 
niciodată singur cu ea. Promite să faci asta, îi promiţi lui 
Dumnezeu, nu mie. 

Scobie își spuse: „Ce prostie din partea mea că am sperat în 
cuvântul magic! Aceasta e formula folosită de nenumărate ori 
pentru nenumărați oameni. Probabil oamenii promit și pleacă și 
apoi se întorc și-și mărturisesc din nou păcatul. Oare chiar își 
închipuie o clipă că vor încerca? În fiecare zi a vieţii mele, 
amăgesc ființe omenești, dar n-am de gând să încerc să mă 
amăgesc pe mine sau pe Dumnezeu.” Răspunse: 


— N-ar avea niciun rost să fac o asemenea promisiune, 
părinte. 

— Trebuie să promiţi. Nu poţi să dorești scopul fără a dori 
mijloacele. 

„Oh, dar se poate, reflectă el, se poate! Poţi să dorești o pace 
victorioasă fără să dorești orașe pustiite. 

Părintele Rank spuse: 

— Nu e nevoie, desigur, să-ţi spun că în mărturisirea și 
iertarea păcatelor nu există nimic mecanic. lertarea depinde de 
starea de spirit a fiecăruia. N-ajută la nimic să vii aici și să 
îngenunchezi nepregătit. Înainte de-a veni aici, trebuie să-ţi dai 
seama de gravitatea păcatului comis. 

— Imi dau seama foarte bine. 

— Trebuie să ai cu adevărat intenţia de a te îndrepta. Ni se 
spune să-l iertăm pe aproapele nostru de șapte ori câte 
șaptezeci, deci nu trebuie să ne temem că Domnul va fi mai 
puţin iertător decât noi, dar nimeni nu-l poate ierta pe cel ce nu 
se pocăiește. E mai bine să păcătuiești de șaptezeci de ori și să 
te căiești de fiecare dată, decât să păcătuiești o dată și să nu te 
căiești niciodată. 

Scobie îl văzu pe părintele Rank ducându-și mâna la ochi ca 
să-și șteargă broboanele de transpiraţie: era ca un gest de 
oboseală. Își spuse: „Ce rost are să-l rețin aici în condiţii atât de 
neconfortabile? Are dreptate, bineînţeles, are dreptate. Am fost 
un prost crezând că cineva, într-o cutie sufocantă ca asta, ar 
putea găsi forță de convingere”... Zise: 

— Cred c-am greșit venind, părinte. 

— Nu vreau să-ţi refuz dezlegarea de păcat, dar cred că dac- 
ai pleca acum și ai întoarce lucrurile pe toate feţele, s-ar putea 
să revii într-o dispoziţie sufletească mai bună. 

— Da, părinte. 

— Am să mă rog pentru tine. 

Când ieși din confesional, Scobie avu impresia pentru prima 
dată că pașii îl abătuseră din calea speranţei. Nu era nici urmă 
de speranţă ori încotro își îndrepta ochii: chipul mort al lui 
Cristos pe cruce, Fecioara din ghips - imaginile hidoase 
reprezentând o serie de întâmplări petrecute de mult de tot. | se 
părea că nu-i mai rămăsese altceva de explorat decât tărâmul 
disperării. 


Se duse cu mașina până la poliţie. Luă un dosar și se întoarse 
acasă. 

— Ai stat mult, constată Louise. 

Nici prin cap nu-i trecuse minciuna pe care avea s-o spună, 
înainte de a-i ţâșni de pe buze. 

— Durerea aia m-a apucat iar, zise, așa că am stat puţin pe 
loc. 

— Crezi că e bine să bei? 

— Da, până mi-o spune cineva că nu e bine. 

— Și o să te duci la un doctor? 

— Desigur. 

In noaptea aceea visă că se afla într-o barcă purtată de curent 
pe un râu subteran ca acela care-l dusese pe Allan Quatermain, 
eroul copilăriei sale, spre Milosis, cetatea pierdută. Dar 
Quatermain avusese tovarăși de drum pe când el era singur, 
deoarece cadavrul întins pe o targă nu putea fi socotit un 
tovarăș de drum. Avea senzaţia a ceva presant, căci își spunea 
că în clima aceasta morţii rezistă un timp foarte scurt, iar 
duhoarea putreziciunii îi și pătrunsese în nări. Apoi, șezând 
astfel și cârmindu-și barca prin mijlocul curentului, își dădu 
seama că nu trupul mort mirosea ci propriul său trup viu. Se 
simţi de parcă sângele încetase să-i curgă: când încercă să-și 
ridice braţul, acesta i se bălăbâni din umăr fără rost. Se trezi. 
Louise era cea care-i ridicase braţul. li spunea: 

— Dragul meu, e timpul să plecăm. 

— Să plecăm? întrebă el. 

— Ne ducem la slujbă, și din nou își dădu seama cât de atent 
îl urmărea. 

La ce bun să mai amâne cu încă o minciună? Se întrebă ce i-o 
fi spus Wilson Louisei. Putea să tot mintă așa, săptămână de 
săptămână, găsind câte o scuză: ba munca, ba sănătatea, ba că 
a uitat, pentru a scăpa de deznodământul din faţa altarului? Işi 
spuse deznădăjduit: „Sunt condamnat - e totuna dacă merg 
până la capăt”. 

— Da, răspunse el, desigur. Mă scol imediat. Și rămase cu 
totul surprins când ea îi servi scuza pe tavă, oferindu-i o șansă. 

— Dragul meu, dacă nu te simţi bine, rămâi în pat. Nu vreau 
să te duc cu forţa la slujbă. 

Dar scuza i se păru a fi în același timp și o cursă. lzbutea să 
vadă locul unde gazonul fusese potrivit la loc ca să ascundă 


tărușii. Dacă accepta scuza ce i-o oferea, ar fi fost totuna cu a-și 
mărturisi vina. Odată pentru totdeauna, acum, indiferent la ce 
preţ plătibil pe vecie, era hotărât să apară în afara oricărei 
bănuieli în ochii ei și să-i redea certitudinea de care avea 
nevoie. Zise: 

— Nu, nu. Am să vin cu tine. 

Când intră alături de ea în biserică, avu senzaţia că intră 
pentru prima dată în această clădire - un străin. O imensă 
distanţă îl despărțea de oamenii aceștia care stăteau 
îngenuncheați și se rugau și care curând vor primi împărtășania 
în pace. Îngenunche și el, prefăcându-se că se roagă. 

Louise îi atinse mâna. 

— Dragă, te simţi bine? Scobie își spuse: „lată, a doua șansă. 
Mi-a revenit durerea. Pot ieși.” Dar dacă ieșea din biserică 
acum, știa bine că nu-i va mai rămâne decât un singur lucru de 
făcut - să urmeze sfatul părintelui Rank, să-și pună viaţa în 
ordine, s-o părăsească pe Helen, să se întoarcă peste câteva zile 
și să primească împărtășania cu conștiința curată și certitudinea 
că împinsese nevinovăția acolo unde-i era locul - sub talazurile 
Atlanticului. Nevinovăţia trebuie omorâtă în fașă dacă nu vrem 
să distrugă sufletele oamenilor... 

— Mă simt foarte bine, răspunse el. 

Închise ochii și lăsă întunericul să-l pătrundă. 

Liturghia se apropia de sfârșit... 

— Nu vii, dragă? îl întrebă Louise și din nou mâna ei îl atinse: 
o mână prietenoasă, fermă, bănuitoare. 

Se ridică și o urmă, îngenunchind lângă ea ca un spion într-o 
țară străină, pregătit să-i deprindă obiceiurile și să vorbească 
limba ca un băștinaș. „Numai un miracol m-ar putea salva 
acum”, își spuse Scobie, urmărindu-l pe părintele Rank pe când 
cobora treptele dinspre altar, purtând anafura. Saliva se uscase 
în gura lui Scobie: parcă i s-ar fi uscat vinele. Nu-și putu ridica 
privirile: nu văzu decât poala veșmântului preoţesc, asemenea 
celui al unui cal de luptă medieval, năpustindu-se asupra lui. Cu 
gura deschisă (clipa sosise) făcu o ultimă încercare de a se ruga: 
„Oh, Doamne, îţi închin ţie osânda mea veșnică. la-o. Folosește- 
o pentru ele”, și simţi pe limbă gustul fad ca de hârtie al unei 
eterne condamnări. 


CAPITOLUL TREI 
1 

Directorul băncii sorbi din apa la gheață și exclamă cu o 
căldură care depășea tonul profesional: 

— Ce bucuros trebuie să fi că doamna Scobie s-a întors la 
timp pentru sărbătorile Crăciunului. 

— Crăciunul e încă departe, remarcă Scobie. 

— Timpul zboară, după ce a trecut sezonul ploilor, continuă 
directorul băncii, cu neobişnuita lui voioșie. 

_ Scobie nu mai auzise în vocea lui această notă de optimism. 
Işi aminti silueta de barză, care măsura încăperea de colo până 
colo, oprindu-se la cărţile medicale, de atâtea sute de ori pe zi. 

— Am trecut pe-aici... începu Scobie. 

— E vorba poate de asigurarea pe viaţă - sau de vreun cont 
neacoperit? 

— Păi, de data asta nu e vorba nici de una nici de alta. 

— Ştii, Scobie, voi fi întotdeauna bucuros să te ajut, orice ar fi. 

Cât de liniștit ședea Robinson la biroul lui! Scobie își exprimă 
mirarea: 

— Ai renunţat la gimnastica zilnică? 

— A, au fost toate numai prostii și mofturi, răspunse directorul 
băncii. Citisem prea multe cărți. 

— Aș fi vrut să mă uit puţin prin enciclopedia dumitale 
medicală. 

— Ai face mai bine să consuli un doctor, îl sfătui Robinson în 
mod surprinzător. Ce m-a lecuit pe mine a fost un doctor, nu 
cărțile. Cât timp aș fi pierdut... Ascultă-mă pe mine, Scobie, 
tânărul acela care a venit de curând la spitalul Argyll e cel mai 
bun specialist trimis în această colonie de când a fost 


descoperită. 

— Şi te-a făcut bine? 

— Du-te și consultă-l. II cheamă Travis. Spune-i că te-am 
trimis eu. 


— Totuși, dacă s-ar putea s-arunc o privire... 

— O găsești acolo pe raft. Mai ţin cărțile pe-aici, pentru că fac 
impresie. Un director de bancă trebuie să fie un om citit. Lumea 
se așteaptă să-l vadă înconjurat de cărți serioase. 

— Mă bucur că stomacul dumitale s-a vindecat. 

Directorul mai luă o sorbitură de apă. Spuse: 

— Nu mă mai sinchisesc deloc de el. Adevărul e că eu... 


Scobie răsfoi enciclopedia în căutarea cuvântului „anghină” și 
se apucă să citească. CARACTERISTICA DURERII. Aceasta e de 
obicei descrisă ca o „gheară”, ca și cum pieptul ar fi strâns într-o 
menghine. Durerea e localizată în mijlocul pieptului și sub stern. 
E posibil să se întindă pe fiecare brat în jos, mai frecvent pe cel 
stâng, sau în sus spre gât sau în jos spre abdomen. Durează 
câteva secunde sau cel mult vreun minut. COMPORTAMENTUL 
BOLNAVULUI: Acesta e tipic. Rămâne absolut nemișcat în orice 
fel de împrejurări s-ar afla... Scobie trecu cu ochii la repezeală 
peste subtitlurile CAUZA DURERII, TRATAMENT, VINDECAREA 
BOLII, apoi puse cartea înapoi pe raft. 

— Ei bine, spuse Scobie, poate c-am să trec pe la doctorul 
Travis al dumitale. Aș prefera să-l consult pe el decât pe 
doctorita Sykes. Sper să mă înzdrăvenească la fel ca pe 
dumneata. 

— Păi, cazul meu, spuse directorul evaziv, avea niște 
caracteristici speciale. 

— Al meu pare destul de simplu. 

— Arăţi destul de sănătos. 

— Oh, mă simt bine - afară de câte o durere când și când, și 
de insomnii. 

— Răspunderile pe care le ai sunt de vină. 

— Posibil. 

Scobie își spuse că semănase destul - în vederea cărei 
recolte? Nici el n-ar fi știut să spună. Își luă la revedere de la 
Robinson și ieși în strada orbitoare. Nu-și puse casca, lăsând 
soarele să-l izbească vertical pe părul cărunt și rar. Se oferi pe 
sine pentru pedepsire, tot drumul până la poliție, dar fu respins. 
In aceste ultime trei săptămâni crezuse că osândiţii fac parte 
dintr-o categorie specială, întocmai ca tinerii destinaţi vreunui 
post nesănătos dintr-o ţară străină, de o firmă comercială, și 
care erau ţinuţi la o parte de tovarășii lor stupizi, feriţi de truda 
zilnică, păstraţi cu grijă în birouri speciale, așa ca mai târziu tot 
ce e mai rău să li se poată întâmpla. Nimic nu părea să meargă 
rău acum. Soarele nu-l săgeta, secretarul colonial îl invita la 
masă... Se simţea ocolit de nenorociri. 

Comisarul șef îi spuse: 

— Intră, Scobie. Am vești bune pentru dumneata. Scobie se 
pregăti pentru a fi încă o dată ocolit. 


— Baker nu mai vine aici. Au nevoie de el în Palestina. Până la 
urmă s-au decis să-l lase în locul meu pe omul cel mai 
îndreptăţit. 

Scobie se așeză pe bordura ferestrei și-și privi mâna care-i 
tremura pe genunchi. Își spuse: „Așadar, nu era nevoie să se 
întâmple toate astea. Dacă Louise ar fi rămas acasă nu m-aș fi 
îndrăgostit niciodată de Helen. N-aș fi fost nicicând șantajat de 
Yusef, n-aş fi comis niciodată acel act de disperare. Aș fi 
continuat să fiu eu însumi - același eu care zăcea strivit între 
filele a cincisprezece ani de jurnal zilnic, nu această matriţă 
sfărâmată. Dar, bineînţeles, reflectă el, succesul s-a ivit numai 
pentru că am făcut toate aceste lucruri. Eu fac parte din tabăra 
diavolului. El le poartă de grijă alor săi din lumea asta. O să trec 
acum dintr-o blestemată de reușită într-alta”, își spuse el cu 
dezgust. 

— Cred că factorul decisiv a fost cuvântul colonelului Wright. 
l-ai făcut impresie, Scobie. 

— Se întâmplă prea târziu, domnule. 

— De ce prea târziu. 

— Sunt prea bătrân pentru postul ăsta. E nevoie de un om 
mai tânăr. 

— Prostii. Ai abia cincizeci de ani. 

— Nu stau bine cu sănătatea. 

— E prima dată când aflu asta. _ 

— l-am spus și lui Robinson, astăzi, la bancă. In ultima vreme 
am dureri și dorm prost. Vorbea repede, bătând tactul pe 
genunchi. Robinson are multă încredere în Travis. Se pare c-a 
făcut minuni pentru el. 

— Bietul Robinson. 

— De ce? 

— | s-au mai dat doar doi ani de viaţă. E confidenţial, Scobie. 

Fiinţele omenești nu încetează să surprindă: deci sentința la 
moarte fusese cea care-l lecuise pe Robinson de suferinţele lui 
imaginare, de cărțile medicale, de plimbările zilnice din perete 
în perete. „Probabil că așa se întâmplă când cunoști tot ce poate 
fi mai rău”, gândi Scobie - rămâi singur cu ideea asta și e ca o 
împăcare sufletească. ȘI-I închipui pe Robinson stând de vorbă 
peste birou cu tovarășul său solitar. 

— Sper ca toţi să murim la fel de calm, spuse el. Pleacă 
acasă? 


— Nu cred. Presupun că pentru moment va trebui să intre în 
spital, la Argyll. 

Scobie își zise: „Tare-aș fi vrut să fi știut atunci ce spectacol 
mi-era dat să văd. Robinson etala cea mai de invidiat posesiune 
pe care o poate deţine un om: o moarte fericită. Perioada 
aceasta de ședere în colonie va înregistra un număr ridicat de 
morți - sau poate nu chiar așa de ridicat dacă îi numărai și ţineai 
seama de Europa. Întâi Pemberton, apoi copilul de la Pende, 
acum Robinson... nu, nu erau mulţi, dar desigur nu pusese la 
socoteală cazurile de friguri negre din spitalul militar. 

— Așa stau deci lucrurile, spuse comisarul. În viitorul apropiat 
vei fi comisar șef. Soţia dumitale va fi încântată. 

„Trebuie să-i îndur încântarea, gândi el, fără mânie. Eu sunt 
cel vinovat și n-am niciun drept să critic, să mă mai arăt 
vreodată contrariat”. Spuse: 

— Am să plec spre casă. 

Ali stătea lângă mașină de vorbă cu un alt servitor, care o luă 
din loc tiptil când îl văzu pe Scobie apropiindu-se. 

— Cine era ăla, Ali? 

— Fratele meu mic, sahib. 

— Nu-l cunosc, nu? Aceeași mamă? 

— Nu, sahib, același tată. 

— Cu ce se ocupă? 

Ali se opintea la manivelă, cu faţa șiroindu-i de nădușeală, 
fără să scoată un cuvânt. 

— La cine lucrează, Ali? 

— Sahib? 

— Am întrebat la cine lucrează? 

— La sahib Wilson, sahib. 

Motorul porni și Ali se urcă pe bancheta din spate. 

— Ţi-a făcut vreo propunere, Ali? Adică ţi-a cerut să raportezi 
ceva despre mine - pentru bani? Prin oglinda retrovizoare nu-i 
putea vedea fața, nemișcată, îndărătnică, închisă, împietrită ca 
o gură de peșteră. 

— Nu, sahib. 

— Pe foarte multă lume îi interesează persoana mea și 
plătesc o grămadă de bani pentru a obţine informaţii despre 
mine. Ei cred că sunt om rău, Ali. 

— Eu sunt servitorul dumneavoastră, spuse Ali, răspunzând 
privirii lui Scobie prin intermediul oglinzii. 


Scobie își spuse că una din trăsăturile înșelăciunii este aceea 
de a-ţi pierde simţul încrederii. Dacă eu sunt în stare să mint și 
să înșel, la fel sunt și alţii. Mulţi ar paria pe cinstea mea și și-ar 
pierde miza. De ce n-aș pierde și eu mizând pe Ali? N-am fost 
prins și nici Ali n-a fost prins, asta-i tot. O deprimare îngrozitoare 
îi apăsă capul spre volan. Reflectă: „Știu că Ali e cinstit; o știu 
de cincisprezece ani; încerc doar să-mi regăsesc un tovarăș, în 
acest tărâm al minciunii. Oare următoarea etapă va fi etapa 
coruperii altora?” 

Când sosiră, Louise nu era acasă. Probabil venise cineva și-o 
scosese la plimbare - poate pe plajă. Nu se așteptase ca el să se 
întoarcă înainte de asfinţit. Îi scrise un bilet: „M-am dus cu niște 
mobilă până la Helen. Mă întorc devreme cu vești bune pentru 
tine”, și apoi porni singur cu mașina spre cabanele Nissen, prin 
pustietatea deprimantă a miezului de zi. Numai vulturii erau prin 
preajmă - adunaţi în jurul unui pui mort la marginea drumului, 
întinzându-și gâturile de om bătrân spre stârv, cu aripile ca niște 
umbrele zdrenţuite fâlfâind ba într-o parte, ba într-alta. 

— Ți-am adus o masă și niște scaune. Servitorul tău e aici? 

— Nu, e la piaţă. 

Acum, când se întâlneau, se sărutau la fel de formal ca fratele 
cu sora. Când vătămarea s-a produs, adulterul devine la fel de 
lipsit de importanţă ca și prietenia. Flacăra se stinsese și trecuse 
apoi mai departe prin luminiș: nu lăsase nimic în urmă decât un 
simț de responsabilitate și un sentiment de singurătate. Doar 
dacă umblai desculț simțeai dogoarea din iarbă. Scobie spuse: 

— Te-am întrerupt de la masă. 

— Oh, nu. Eram aproape gata. Numai niște salată de fructe. 

— Era timpul să ai o masă nouă. Asta se bălăbănea. Adăugă: 
O să fiu avansat comisar șef până la urmă. 

— Soţia ta o să se bucure. 

— Pentru mine n-are nicio valoare. 

— Oh, ba cu siguranţă că are, spuse ea cu asprime în glas. 

Asta era încă una din ideile ei - că numai ea suferă. El avea să 
se înfrâneze mult timp, asemeni lui Coriolanus, pentru a nu-și 
etala propriile-i răni, dar mai curând sau mai târziu va ceda; își 
va dramatiza suferinţa în cuvinte, până când i se va părea chiar 
lui însuși ireală. „Poate, își zise, are în definitiv dreptate: poate 
că eu nu sufăr”. 


— Bineînţeles comisarul șef trebuie să fie mai presus de orice 
bănuială, nu-i așa, ca un Cezar. (Vorbirea ei, ca și ortografia, nu 
erau prea corecte). Asta va fi sfârșitul nostru, presupun. 

— Ştii bine că nu există un sfârșit pentru noi. 

— Vai, dar comisarul șef nu poate ţine o amantă dosită într-o 
cabană Nissen. 

Înțepătura, bineînţeles, era în cuvântul „dosită”, dar cum ar fi 
putut el să-și îngăduie să resimtă și cea mai neînsemnată iritare, 
amintindu-și de scrisoarea ei în care se oferea pe sine ca jertfă, 
la dispoziţia lui, pentru a fi păstrată sau aruncată? Făpturile 
omenești nu pot avea tot timpul un comportament eroic; cei 
dispuși să sacrifice totul - lui Dumnezeu sau iubirii - trebuie 
priviți cu îngăduinţă dacă uneori vor să renunţe, numai cu 
gândul. Cei mai mulţi n-au înfăptuit niciodată vreo faptă eroică, 
nici chiar în gând. Ori, fapta contează. Zise: 

— Dacă viitorul comisar șef nu te poate păstra, atunci nu voi fi 
comisar șef. 

— Nu fi prost. În definitiv, rosti ea cu falsă înţelepciune, și 
Scobie își dădu seama că era într-una din zilele ei proaste, ce 
câștigăm noi din toată povestea asta a noastră? 

— Eu câștig mult, replică el, și se întrebă: „Oare e o minciună 
de dragul liniștii?” 

Se adunaseră atâtea minciuni acum, încât nu le mai putea 
ține socoteala celor mărunte, lipsite de importanţă. 

— Da, ai să-mi dăruiești o oră, două, la câteva zile, când ai să 
poţi scăpa. Niciodată o noapte. 

Scobie spuse pierdut: 

— Oh, am un plan. 

— Ce plan? 

— E prea vag, încă. 

Helen răspunse cu toată aciditatea pe care reuși s-o stoarcă: 

— Ei bine, anunţă-mă din timp. Ca să mă pot conforma 
dorințelor tale. 

— Draga mea, n-am venit aici ca să ne certăm. 

— Mă întreb uneori de ce vii de fapt aici. 

— Păi, azi am adus niște mobilă. 

— A, da, mobila. 

— Sunt cu mașina. Dă-mi voie să te conduc la plajă. 

— Oh, dar nu putem fi văzuţi acolo împreună. 

— Asta-i o prostie. Cred că și Louise e acum acolo. 


— Pentru numele lui Dumnezeu, exclamă Helen, să n-o văd în 
ochi pe femeia asta țâfnoasă. 

— Foarte bine atunci. Te invit la o plimbare cu mașina. 

— Prezintă mai puţine riscuri, nu? 

Scobie o luă de umeri și spuse: 

— Nu mă gândesc întotdeauna să evit riscurile. 

— Așa credeam. 

Deodată simţi că nu se mai poate abţine și strigă la ea: 

— Să știi că nu deţii monopolul sacrificiului. 

Cu disperare vedea, ca de la distanţă, scena care îi pândea pe 
amândoi: asemenea ciclonului dinaintea ploilor, coloana aceea 
rotitoare de întuneric care curând avea să acopere tot cerul. 

— Bineînţeles, munca ta suferă, rosti ea cu sarcasm 
copilăresc. Toate jumătăţile astea de oră smulse. 

— Am renunţat la speranţă, zise el. 

— Ce vrei să spui? 

— Am renunţat la viitor. M-am osândit pe mine însumi. 

— Mai lasă, te rog, melodrama. Nici măcar nu pricep ce vrei 
să spui. Oricum, parcă abia mi-ai vorbit despre viitor - postul de 
comisar șef. 

— Mă refer la adevăratul viitor - viitorul care n-are sfârșit. 

Helen replică: 

— Dacă există ceva ce urăsc, e catolicismul tău. Bănuiesc că 
aici se ajunge când ai o nevastă bigotă. Totul sună atât de fals! 
Dacă ai crede cu adevărat, nu te-ai afla aici. 

— Dar cred cu adevărat și mă aflu totuși aici. Scobie continuă 
tulburat: Nu pot să explic, dar așa e. Văd limpede. Sunt 
conștient de ceea ce fac. Când părintele Rank a venit spre mine 
cu anafura... 

Helen îl întrerupse cu dispreț și nerăbdare: _ 

— Mi-ai mai îndrugat toate poveștile astea! incerci să mă 
impresionezi. Nu crezi în iad mai mult decât cred eu. 

O apucă de încheieturile mâinilor și i le încleștă furios. Spuse: 

— Să nu-ți închipui că scapi în felul ăsta. Eu cred, ascultă-mă 
ce-ţi spun. Cred că sunt osândit pentru vecie - doar dacă nu se 
întâmplă un miracol. Sunt poliţist. Știu ce spun. Ce am făcut eu 
e mult mai rău decât o crimă - crima e un act, o lovitură, o 
înjunghiere, o împușcătură - s-a comis, și gata; dar eu îmi port 
stricăciunea peste tot cu mine. E învelișul meu. li aruncă mâinile 


în lături, ca pe niște coji de seminţe pe pardoseala de piatră. 
Sper că nu pretinzi că nu ţi-am dat destule dovezi de iubire. 

— lubire pentru soţia ta, vrei să spui. Tremurai de frică că o să 
afle. 

Mânia lui se mai potoli. Zise: 

— lubire pentru voi amândouă. Dac-ar fi doar pentru ea, ar 
exista o cale ușoară, dreaptă. Işi acoperi ochii cu mâinile, 
simțind cum furia îl cuprinde din nou. Nu pot suporta să văd 
numai suferință în jurul meu și, totuși, eu sunt cel care o 
provoacă de fiecare dată. Vreau să scap, să scap! 

— Cum? 

Furia și cinstea se retraseră: viclenia se strecură, trecând 
pragul ca un câine vagabond. Spuse: 

— Oh, tare mi-aş lua un concediu. Adăugă: Nu dorm bine. Și 
am de la o vreme o durere ciudată. 

— Dragul meu, ești bolnav? Ciclonul trecuse de ei; furtuna îi 
amenința pe alţii acum. Dragul meu, iartă-mă. Sunt o rea! Mi se 
umple uneori paharul - dar n-are nicio importanţă. Te-a văzut un 
doctor? 

— Am să mă duc zilele astea la doctorul Travis de la Argyll. 

— Toată lumea zice că doctorița Sykes e mai bună. 

— Nu, nu vreau să mă duc la doctoriţa Sykes. Acum că 
iritarea și furia trecuseră, o vedea exact cum fusese în acea 
primă seară când urlaseră sirenele. Gândi: „Oh, Doamne, nu pot 
s-o părăsesc! Și nici pe Louise. Tu n-ai nevoie de mine așa cum 
au ele. Tu îi ai pe oamenii buni, pe sfinţii tăi, toată suflarea celor 
binecuvântaţi. Te poţi descurca și fără mine”. Zise cu glas tare: 
Am să te iau acum la o mică plimbare cu mașina. O să ne prindă 
bine la amândoi. 

În penumbra garajului, o luă din nou de mâini și-o sărută. 
Spuse: 

— Nu sunt ochi aici... Wilson nu ne poate vedea. Harris nu stă 
la pândă. Servitorii lui Yusef... 

— Dragul meu, chiar mâine te-aș lăsa în pace dacă ar fi de 
vreun folos. 

— N-ar fi de niciun folos. Ții minte când ţi-am scris o scrisoare 
- care s-a pierdut. Am încercat să aștern pe hârtie totul, fățiș, 
negru pe alb. Așa ca să nu mai poţi zice că sunt prudent. Ti-am 
scris atunci că te iubesc mai mult decât pe soţia mea... Pe când 


vorbea, simţi respiraţia cuiva chiar în spatele lui, lângă mașină. 
Întrebă sec: 

— Cine-i acolo? 

— Ce spui, dragă? 

— E cineva aici. Dădu ocol mașinii și întrebă încă o dată: 

— Cine-i acolo? leşi la vedere! 

— E Ali, spuse Helen. 

— Ce faci aici, Ali? 

— Doamna trimis pe mine, explică Ali. Eu așteptat aici ca să 
spun doamna întors acasă. Abia se distingea în umbră. 

— De ce-ai așteptat aici? 

— Capul meu durut pe mine, răspunse Ali. Am dormit somn 
mic, Mic. 

— Nu-l speria, îl rugă Helen pe Scobie. Spune adevărul. 

— Du-te acasă acum, Ali, și spune-i doamnei că vin imediat. 

Il urmări ieșind tiptil afară, în lumina crudă a soarelui dintre 
cabane. Nu întoarse capul nicio dată. 

— Nu-ţi face griji din cauza lui, zise Helen. N-a priceput nimic 
din ce-am vorbit noi. 

— Îl am pe Ali de cincisprezece ani, rosti Scobie. 

Era prima dată că se simţise rușinat în faţa lui, în toţi anii 
aceștia. Și-l aminti pe Ali, în noaptea după moartea lui 
Pemberton, cu ceașca de ceai într-o mână și ţinându-l cu 
cealaltă pentru a-l feri de zgâlţăielile camionetei și apoi își 
aminti de servitorul lui Wilson furișându-se pe lângă zidul secţiei 
de poliție. 

— Poţi avea încredere în el, orice-ar fi. 

— Nu știu cum, spuse Scobie, dar am pierdut facultatea de a 
avea încredere. 


2 

Louise dormea sus, iar Scobie ședea la masă, cu jurnalul său 
deschis în faţă. In dreptul datei, 31 octombrie, scrisese: 
Comisarul șef mi-a spus azi dimineață că voi fi numit în locul lui 
după pensionarea sa. Am dus niște mobilă la H.R. l-am spus 
Louisei vestea și s-a bucurat. Viaţa lui oficială - stearpă și 
netulburată și clădită din fapte, - zăcea, ca temeliile unor 
construcții romane, sub mâna lui. Aceasta era viaţa pe care se 
presupunea c-o trăiește; nimeni, citind aceste însemnări, nu și- 
ar fi putut reprezenta scena neștiută, rușinoasă, din garaj, 
întrevederea cu căpitanul portughez, pe Louise lovind orbește 
cu adevărul dureros, pe Helen, acuzându-l de ipocrizie... 
Reflectă: „Așa ar trebui să fie! Sunt prea bătrân pentru emoţii. 
Sunt prea bătrân ca să înșel. Minciunile sunt pentru tineri. Ei au 
o viaţă întreagă înainte ca să regăsească adevărul.” Se uită la 
ceas și notă: Temperatura la ora 2 p.m. 92°. O șopânlă ţâșni pe 
perete, clănţănind cu maxilarele ei minuscule un fluture de 
noapte. Ceva zgărie afară la ușă - poate vreun câine vagabond? 
Scobie lăsă din nou tocul din mână și singurătatea se instală în 
fața lui la masă. Niciun om, categoric, nu putea fi atât de singur, 
cu nevasta dormind la etaj și amanta la mai puţin de două sute 
de metri, încolo la deal; și totuși singurătatea luă loc ca un 
interlocutor ce n-avea nevoie să vorbească. | se păru că nu mai 
fusese nicicând așa de singur. Acum nu mai exista nimeni căruia 
să-i poată spune adevărul. Erau lucruri pe care nu trebuia să le 
știe comisarul șef, altele pe care nu trebuia să le știe Louise, 
existau limite chiar și în ce-i putea spune lui Helen, fiindcă nu 
avea rost, când se sacrificase atâta pentru a nu provoca altora 
suferinţă, s-o pricinuiască în mod inutil. Cât despre Dumnezeu, 
cu el putea vorbi doar așa cum se vorbește cu un dușman - 
între ei se așternuse amărăciunea. Işi mișcă mâna pe masă și 
părea că singurătatea lui se mișca și ea și-i atingea vârfurile 
degetelor: „Tu și cu mine”, îi spunea singurătatea, „Tu și cu 
mine”. Îi străfulgeră prin minte că lumea din afară, dacă ar 
cunoaște situaţia, l-ar putea invidia: Bagster pentru Helen, 
Wilson pentru Louise. „Al naibii cotoi!” ar exclama Fraser, 
lingându-și buzele. Și-ar închipui, cugetă el uimit, că am o 
mulțime de avantaje dar, după părerea mea, nimeni n-a fost 
vreodată mai dezavantajat. Până și autocompătimirea îi era 
refuzată, fiindcă își cunoștea prea bine propria viaţă. Se simţea 


ca și când s-ar fi exilat singur atât de adânc în deșert, încât 
pielea lui împrumutase culoarea nisipului. 

Ușa se deschise în spatele lui cu un scârțâit ușor. Scobie nu se 
clinti. „Spionii, își spuse el, se furișează până și în casă. O fi 
Wilson, Harris, servitorul lui Pemberton, Ali...?” 

— Sahib, șopti o voce și o pereche de tălpi goale lipăiră pe 
pardoseala de beton. 

— Cine ești? întrebă Scobie fără să se întoarcă. 

O palmă roz lăsă să cadă pe masă un ghemotoc de hârtie și 
apoi se făcu nevăzută. Vocea spuse: 

— Yusef zice vin foarte încet nimeni nu vadă. 

— Ce mai vrea Yusef? 

— El trimite ceva - mic, mic ceva. 

Apoi ușa se închise la loc și liniștea se așternu din nou. 
Singurătatea i se adresă: „Hai să desfacem pachetelul 
împreună, tu și cu mine”. 

Scobie luă de pe masă ghemul de hârtie: era ușor dar avea un 
mic miez tare. La început nu-și dădu seama ce era: se gândi că 
poate fi o pietricică pusă înăuntru pentru a menţine hârtia, și se 
uită să găsească scrisul care, bineînţeles, nu exista, căci în cine 
ar fi avut Yusef încredere ca să scrie în locul lui? Apoi înţelese - 
era un diamant, o piatră prețioasă. Nu se pricepea la diamante 
dar îi făcea impresia că valorează cel puţin cât datoria pe care o 
avea faţă de Yusef. Probabil Yusef primise vești că pietrele pe 
care le trimisese cu Esperança ajunseseră cu bine la destinaţie. 
Acesta era un semn de recunoștință - nu mită, îi va explica 
Yusef, cu mâna sa grasă pe inima lui sinceră, lipsită de 
profunzime. 

Ușa se deschise de perete și Ali se ivi în prag. Târa de braţ un 
băiat care scâncea. Ali spuse: 

— Împuţitul ăsta de băiat Mende merge în jurul casei. El 
încearcă uși. 

— Cine ești? întrebă Scobie. 

Băiatul izbucni cu o furie amestecată cu teamă: 

— Eu servitor la Yusef. Eu aduc scrisoare la sahib, și arătă 
spre masă unde piatra se cuibărea în sulul de hârtie. 

Ali urmări gestul cu privirea. Scobie se adresă singurătăţii lui: 
„Tu şi cu mine trebuie să gândim repede”. Se întoarse spre 
băiat și-l întrebă: 


— Tu de ce nu venit aici cum trebuie și bătut la ușă? De ce 
venit ca un hoț? 

Băiatul avea trupul subţire și ochii blânzi, melancolici, ai celor 
din neamul Mende. Răspunse: 

— Eu nu hoț, cu un accent atât de imperceptibil pe primul 
cuvânt, încât era foarte posibil să nu fie impertinenţță. Continuă: 
Stăpânul spus eu vin foarte încet. 

Scobie zise: 

— Du-i asta înapoi lui Yusef și spune-i vreau să știu de unde 
are piatră ca asta. Eu cred el fură pietre și eu descopăr curând- 
curând. Haide! la-o! Ali, acum dă-l afară! 

Ali îl îmbrânci pe băiat spre ușă și Scobie auzi foșnetul pașilor 
pe potecă. Oare vorbeau împreună în șoaptă? Se duse până la 
ușă și-strigă după ei: 

— Spune-i lui Yusef că viu la el curând într-o seară și fac mare 
tărăboi. 

Trânti ușa și gândi: „Ce multe lucruri știe Ali”, și simţi 
neîncrederea în servitorul lui crescând iarăși ca o febră, odată 
cu pulsaţia sângelui. „M-ar putea distruge, gândi el; le-ar putea 
distruge și pe ele!” 

Își turnă un pahar de whisky și scoase din răcitor o sticlă de 
sifon. Louise îl strigă de sus: 

— Henry. 

— Poftim, dragă. 

— E douăsprezece? 

— Pe-aproape, cred. 

— N-ai să mai bei nimic după douăsprezece, îmi promiţi? N-ai 
uitat de mâine? 

Își goli paharul. Bineînţeles că-și amintea foarte bine: era întâi 
noiembrie - ziua tuturor sfinţilor, iar acum era noaptea tuturor 
spiritelor. Ce duh o să treacă peste suprafaţa whiskyului? 

— Dragă, mergi la împărtășanie, nu? 

Scobie reflectă zdrobit: „Situaţia n-are ieșire: de ce să trag o 
linie acum? N-am decât să mă tot osândesc așa pe mine însumi 
până la capăt.” Singurătatea lui era singurul duh pe care 
whiskyul îl putea invoca, făcându-i semn cu capul din cealaltă 
parte a mesei, luând câte o sorbitură din paharul lui. „Data 
viitoare, îi spuse singurătatea, va fi Crăciunul - liturghia de la 
miezul nopţii - n-o să poţi scăpa atunci, știi bine, și nicio scuză 
n-o să-ți ajute în noaptea aceea sau după aceea...” Lanţul 


interminabil al sărbătorilor, al _liturghiilor din zorii zilei, 
primăvara și vara, se desfășura ca un calendar perpetuu. 

— Ticki, ai să vii, nu-i așa? strigă Louise cu o notă în glas care 
îi păru lui Scobie că trădează o subită îngrijorare, ca și cum 
bănuiala ar fi cuprins-o din nou pentru o clipă - și se întrebă încă 
o dată: „Oare pot avea într-adevăr încredere în Ali?” 

Și toată înţelepciunea răsuflată a negustorilor și aventurierilor 
de pe coastă îl dăscălea: „Să nu te încrezi niciodată într-un 
servitor. Până la urmă te trădează. Am avut un servitor timp de 
cincisprezece ani și...” Duhurile neîncrederii se iviră în acea 
noapte a tuturor spiritelor și se adunară în jurul paharului său. 

— Da, draga mea, sigur că am să vin. Apoi strigă pe scări în 
sus: Ce-ai spus, dragă? 

— Oh, doar că mâine avem o mulţime de evenimente de 
sărbătorit. Că suntem din nou împreună, și avansarea ta la 
gradul de comisar șef. Viaţa e așa de frumoasă, Ticki! 

„Și asta, se adresă Scobie sfidător singurătăţii lui, e răsplata 
mea.” Vărsând whiskyul pe masă, provocă duhurile să se 
dezlanţuie. 


CAPITOLUL PATRU 
1 

Scobie era sigur că Yusef lucrează până târziu în biroul său de 
pe chei. Mica clădire de două etaje se înălța lângă debarcaderul 
de lemn la limita Africii, chiar dincolo de depozitele de benzină 
ale armatei. O dungă de lumină se zărea pe sub perdelele 
ferestrei dinspre țărm. Un polițist îl salută pe Scobie care își 
căuta drumul printre lăzi. 

— Liniște peste tot, sahib. 

— Ai patrulat până la capăt la Kru Town? 

— Oh, da, sahib. Liniște peste tot, sahib. 

Scobie își dădu seama, după promptitudinea răspunsului, cât 
de neadevărat era. 

— Șobolanii au ieșit pe chei? 

— Oh, nu, sahib. Peste tot liniște de mormânt. 

Expresia livrescă, răsuflată, dovedea că omul învățase la o 
școală condusă de misionari. 

— Bine atunci, noapte bună. 

— Noapte bună, sahib. 

Scobie își continuă drumul. Trecuseră multe săptămâni de 
când nu-l mai întâlnise pe Yusef - din seara șantajului, și acum 
simţea o ciudată dorinţă de a-și vedea călăul. Micuța clădire 
albă îl atrăgea ca un magnet, de parcă ascunsă acolo se afla 
singurul lui prieten, singura ființă în care putea avea încredere. 
Cel puţin șantajistul lui îl cunoștea ca nimeni altul: se putea 
așeza în fața acelei absurde siluete obeze și-i putea spune tot 
adevărul. În acest univers de minciuni, nou pentru Scobie, 
șantajistul său se simţea în largul lui: cunoștea potecile: putea 
să dea sfaturi, chiar și ajutor... De după o ladă, apăru Wilson. 
Lanterna lui Scobie îi lumină faţa ca pe o hartă. 

— Ei, Wilson, exclamă Scobie, așa de târziu la plimbare? 

— Da, replică Wilson, iar Scobie tulburat își spuse: „Ce tare 
mă urăște!” 

— Ai permis pentru chei? 

— Da. 

— Ferește-te de fundătura Kru Town. E periculos să mergi 
acolo de unul singur. Nasul n-a mai sângerat? 

— Nu, răspunse Wilson. Nu se clintea din loc; părea un obicei 
al lui - să blocheze calea; un om căruia erai nevoit să-i dai ocol. 


— Ei, acum am să-ţi spun noapte bună, Wilson. Treci pe la noi 
oricând, Louise... 

Wilson spuse: 

— Scobie, o iubesc pe Louise. 

— Mi-am dat seama, zise Scobie. Louise te simpatizează, 
Wilson. 

— Eu o iubesc, repetă Wilson. Trase de prelata care acoperea 
lada și adăugă: Habar n-ai ce înseamnă asta. 

— Ce înseamnă ce? 

— lubirea. Nu iubeşti pe nimeni în afară de propriacţi 
persoană, de eul dumitale murdar. 

— Eşti surmenat, Wilson. Clima e de vină. Du-te și odihneşte- 
te. 

— Nu te-ai comporta cum te comporți dac-ai iubi. 

Dinspre marea întunecată, de pe un vapor invizibil, răzbătea 
sunetul unui gramofon câre cânta o melodie sfâșietoare, la 
modă. O santinelă de la postul Securităţii Teritoriale somă pe 
cineva care îi dădu parola. Scobie înclină lanterna până când 
lumina căzu doar pe cizmele de protecție contra ţânţarilor ale lui 
Wilson. Spuse: 

— lubirea nu e ceva atât de simplu cum îţi închipui tu, Wilson. 
Citești prea multe poezii. 

— Ce-ai face dacă i-aș spune totul - despre doamna Rolt? 

— l-ai și spus, Wilson. Dar ea preferă versiunea mea. 

— Într-o zi am să te distrug, Scobie. 

— Asta o s-o ajute pe Louise? 

— Aș putea s-o fac fericită, pretinse Wilson candid, cu o voce 
tremurătoare care îl purta pe Scobie în urmă cu cincisprezece 
ani - spre un bărbat mult mai tânăr decât acest specimen 
corupt care îl asculta pe Wilson la ţărmul mării, deslușind în 
spatele cuvintelor plescăitul ușor al apei izbindu-se de lemnul 
debarcaderului. 

Spuse domol: 

— Ţi-ai da osteneala, sunt convins că ţi-ai da osteneala. 
Poate... dar n-avea el însuși habar cum trebuie să termine 
propoziţia, ce vagă consolare sortită lui Wilson îi trecuse o clipă 
prin minte și dispăruse apoi imediat. 

În schimb îl cuprinse o furie împotriva slăbănoagei siluete 
romantice de lângă ladă, care era atât de ignorant și totuși știa 
atât de multe. Zise: 


— AȘ dori ca între timp să încetezi să mă tot spionezi. 

— Asta e ocupaţia mea, recunoscu Wilson și cizmele lui se 
mișcară în lumina lanternei. 

— Lucrurile pe care le afli sunt așa de lipsite de importanță. 

Il lăsă pe Wilson lângă depozitul de benzină și trecu mai 
departe. Pe când urca treptele spre biroul lui Yusef putea 
distinge, privind înapoi, o pată mai compactă de întuneric, acolo 
unde Wilson stătea și pândea și ura. 

„Se va întoarce acasă și va întocmi un raport: «La ora 11,45 l- 
am văzut pe maiorul Scobie ducându-se fără îndoială la o 
întâlnire stabilită..» 

Scobie ciocăni și intră direct în încăperea unde Yusef stătea 
pe jumătate lungit, cu picioarele pe birou, dictând unui secretar 
negru. Fără să-și întrerupă propoziţia - „cinci sute de suluri 
imprimeu cu cutii de chibrituri, șapte sute cincizeci cu găleți de 
nisip, șase sute din mătase artificială cu cărţi de joc” - ridică 
spre Scobie o privire plină de speranţă și neliniște. Apoi i se 
adresă tăios secretarului: 

— leşi afară. Dar să nu pleci. Spune-i servitorului meu că nu 
vreau să văd pe nimeni. 

Işi dădu jos picioarele de pe birou, se ridică și întinse o mână 
puhavă. 

— Bun venit, domnule maior Scobie, apoi lăsă mâna să 
ca pe o bucată nedorită de material. E pentru prima dată c 
onoraţi biroul, domnule maior Scobie. 

— Nu prea știu nici eu de ce-am venit aici, acum, Yusef. 

— A trecut mult timp de când nu ne-am mai văzut. Yusef se 
așeză, sprijinindu-și ostenit capul său mare pe o palmă cât o 
farfurie. Timpul trece atât de diferit pentru doi oameni - repede 
sau încet. După cum merge prietenia lor. 

— Probabil că există un poem sirian despre asta. 

— Există, domnule maior Scobie, răspunse Yusef prompt. 

— Ar trebui să fii prieten cu Wilson, nu cu mine, Yusef. El 
citește versuri. Eu pricep numai proza. 

— Un whisky, domnule maior Scobie? 

— N-aș zice nu. Se așeză de cealaltă parte a biroului și 
inevitabilul sifon albastru apăru între ei. 

— Și ce mai face doamna Scobie? 

— De ce mi-ai trimis diamantul acela, Yusef? 

— Vă eram dator, domnule maior Scobie. 


adă 
Î 


C 
ă îmi 


— Ba nu, nu-mi erai. Te-ai achitat complet cu un petec de 
hârtie. : 

— Mă străduiesc atâta să uit că ăsta a fost mijlocul. Imi tot 
spun c-a fast de fapt din prietenie - că la bază a fost prietenia. 

— N-ajută niciodată la nimic să te minți singur, Yusef. 
Minciuna iese la suprafață ca untdelemnul. 

— Domnule maior Soobie, dacă v-aș vedea mai mult, aș 
deveni un om mai bun. 

Sifonul sâsâi în pahare și Yusef bău cu lăcomie. Spuse: 

— Simt în inima mea, domnule maior Scobie, că sunteți 
îngrijorat, abătut... întotdeauna mi-am dorit să veniți la mine la 
necaz. 

Scobie replică: 

— Râdeam de ideea asta - c-aș putea ajunge vreodată la 
dumneata. 

— În Siria avem o poveste despre un leu și un șoarece. 

— Și noi avem aceeași poveste, Yusef. Dar nu mi te-am 
închipuit niciodată ca șoarece și nici eu nu sunt defel un leu. Nici 
gând! 

— Sunteţi necâjit din cauza doamnei Rolt și a soţiei 
dumneavoastră, domnule maior Scobie? 

— Da. 

— Nu trebuie să vă rușinaţi de mine. Am avut multe necazuri 
cu femeile în viața mea. Acum e mai bine pentru că am învățat 
lecţia. Nu trebuie să-ți pese nici cât negru sub unghie. Le spui la 
fiecare: „Nu-mi pasă de tine nici cât negru sub unghie! Mă culc 
cu cine poftesc. la-mă așa cum sunt sau du-te învârtindu-te. Nu- 
mi pasă nici cât negru sub unghie”. Domnule maior Scobie, 
femeile întotdeauna acceptă. Oftă în paharul cu whisky. Uneori 
mi-am dorit să nu mă accepte. 

— Yusef, am mers foarte departe ca să-i pot ascunde soţiei 
mele situaţia. 

— Știu cât de departe aţi mers, domnule maior Scobie. 

— Nu în întregime. Treaba cu diamantele a fost un fleac în 
comparaţie cu... 

— Da? 

— N-ai putea înțelege. Oricum, mai e încă o persoană care 
știe acum - Ali. 

— Dar aveţi încredere în Ali? 


— Cred că da. Dar știe și despre dumneata. A intrat în cameră 
aseară și a văzut diamantul. Servitorul dumitale a fost foarte 
indiscret. 

Mâna mare, lată se mișcă pe masă. 

— Am să mă ocup de el foarte curând. 

— Fratele vitreg al lui Ali e în serviciul lui Wilson. Se întâlnesc 
des. 

— Asta e desigur rău, remarcă Yusef. 

Acum spusese tot ce-l frământa - totul afară de ce era mai 
rău. Incerca simţământul ciudat de a-și fi trecut, pentru prima 
dată în viață, povara pe umerii altcuiva și Yusef o purta - o purta 
în mod vizibil. Se ridică de pe scaun și-și deplasă șoldurile mari 
spre fereastră, privind ţintă la perdeaua verde de camuflaj, ca la 
un peisaj. Duse o mână la gură și începu să-și muște unghiile - 
tac, ţac, ţac, dinţii lui apucau fiecare unghie pe rând. Apoi 
începu la mâna cealaltă. 

— Nu cred că e vreun motiv serios de îngrijorare, spuse 
Scobie. Se simţea cuprins de neliniște, ca și când ar fi declanșat 
din greșeală o mașinărie puternică pe care n-o putea stăpâni. 

— E foarte rău să nu poţi avea încredere, spuse Yusef. Trebuie 
să ai întotdeauna servitori de încredere. Trebuie să știi 
întotdeauna mai mult despre ei decât știu ei despre tine. 
Aceasta părea să fie concepţia lui despre încredere. Scobie 
spuse: 

— Aveam încredere în Ali. 

Yusef își privi unghiile retezate și-și mai mușcă una. Zise: 

— Nu vă faceţi griji. Nu vreau să vă faceți griji. Lăsaţi totul în 
seama mea, domnule maior Scobie. Am să aflu eu pentru 
dumneavoastră dacă puteţi avea încredere în el. Și enunţă 
uluitoarea pretenţie: Am să vă port eu de grijă. 

— Cum? 

„Nu încerc niciun resentiment, își spuse Scobie cu uimire 
obosită. Mi se poartă de grijă.” Și asupra lui cobori un fel de 
tihnă ca în copilărie. 

— Nu trebuie să-mi puneţi întrebări, domnule maior Scobie. 
Trebuie să lăsaţi totul în seama mea măcar de data asta. Știu ce 
am de făcut. Indepărtându-se de la fereastră, Yusef își aţinti 
spre Scobie ochii ca niște telescoape neclintite, oarbe, metalice. 
Insoțindu-și vorba cu un gest al palmei sale mari, umede, gest 
liniștitor, ca de infirmieră, spuse: O să-i scrieţi un bilețel 


servitorului dumneavoastră, domnule maior Scobie, cerându-i să 
vină aici. O să i-l ducă servitorul meu. 

— Dar Ali nu știe să citească. 

— Și mai bine atunci. O să-i trimiteţi un obiect de-al 
dumneavoastră prin servitorul meu ca să știe că vine din partea 
dumneavoastră. Inelul cu sigiliu. 

— Ce-ai de gând să faci, Yusef? 

— Am de gând să vă ajut, domnule maior Scobie. Atâta tot. 

Încet, ezitând, Scobie încercă să-și scoată inelul. Spuse: 

— E în serviciul meu de cincisprezece ani. Până acum am avut 
întotdeauna încredere în el. 

— O să vedeţi, îl linişti Yusef. Totul o să fie bine. Întinse palma 
spre el ca să primească inelul și mâinile li se atinseră: era ca un 
legământ între conspiratori. Adăugă: Doar câteva cuvinte. 

— Inelul nu vrea să iasă, spuse Scobie. Simţea un impuls 
ciudat de a se împotrivi. Oricum, nu e necesar. O să vină dacă 
servitorul dumitale îi spune că îl chem eu. 

— Nu prea cred. Nu le place să vină noaptea pe chei. 

— N-are de ce se teme. N-o să fie singur. Servitorul dumitale 
o să vină cu el. 

— Oh, da, da desigur. Dar eu totuși cred - dac-aţi vrea să-i 
trimiteţi ceva ca să fie sigur - știți, că nu e o cursă. Ințelegeţi. 
Servitorul lui Yusef nu se bucură de mai multă încredere decât 
Yusef însuși. 

— Atunci lasă-l să vină mâine. 

— Astă seară e mai bine, insistă Yusef. 

Scobie se pipăi prin buzunare: șiragul rupt de mătănii îi zgârie 
unghiile. Spuse: 

— Să-i ducă astea, dar nu e necesar... și amuţi, dând din nou 
cu ochii de privirea aceea lipsită de expresie. 

— Mulţumesc, zise Yusef. E un obiect foarte potrivit. Din ușă, 
adăugă: Simţiţi-vă ca acasă, domnule maior Scobie. Mai turnaţi- 
vă ceva de băut. Eu trebuie să-i dau instrucțiuni servitorului 
meu... 

Lipsi foarte mult timp. Scobie își turnă un al treilea pahar de 
whisky și apoi, pentru că micul birou devenise sufocant, dădu 
deoparte perdelele ferestrei dinspre mare după ce stinse lumina 
și lăsă să pătrundă înăuntru puţinul vânt care adia dinspre golf. 
Luna se înălța și sub razele ei gara maritimă plutitoare scânteia 
ca gheaţa cenușie. Cuprins de neastâmpăr, se îndreptă către 


cealaltă fereastră care dădea pe chei înspre barăcile și 
grămezile de vechituri ale orașului indigen. Il văzu pe secretarul 
lui Yusef venind din partea aceea, și se gândi că Yusef îi ţinea, 
probabil, strânși în frâu pe șobolanii cheiurilor, dacă secretarul 
lui se încumeta să treacă singur prin domeniul lor. „Am venit să 
cer ajutor, își spuse, și mi se poartă de grijă - cum, și cu 
sacrificiul cui?” Era ziua tuturor sfinţilor și-și aminti cum, cu 
această ocazie, îngenunchease automat pentru a doua oară, 
aproape fără teamă sau rușine, urmărindu-l pe preot care se 
apropia cu anafura. Până și actul damnării veșnice putea deveni 
la fel de lipsit de importanţă ca orice obișnuinţă. Reflectă: 
„Inima mi s-a împietrit”, și-și reprezentă cochiliile fosilizate de 
pe o plajă: spiralele pietrificate asemenea unor artere. | se 
părea că putreziciunea lui e atât de avansată încât era inutil să 
mai facă vreun efort. Dumnezeu sălășluia în trupul lui, iar trupul 
lui se descompunea dinspre interior pornind din acel germene. 

— E prea cald? întrebă vocea lui Yusef. Să lăsăm camera în 
întuneric. Când ești cu un prieten, întunericul e plăcut. 

— Ai lipsit foarte mult. 

Yusef explică cu o imprecizie voită: 

— Au fost multe de aranjat. 

Scobie simţi că acum ori niciodată trebuie să-l întrebe pe 
Yusef ce plan are, dar oboseala decăderii lui îi împletici limba. 

— Da, e foarte cald, spuse Scobie, să încercăm să facem 
curent, și deschise fereastra laterală dinspre chei. Mă întreb 
dacă Wilson s-a dus acasă. 

— Wilson? 

— M-a văzut venind aici. 

— Nu trebuie să fiți îngrijorat, domnule maior Scobie. Cred că 
servitorul dumneavoastră poate deveni foarte demn de 
încredere. 

Ușurat și plin de speranţă, Scobie întrebă: 

— Vrei să spui că-l ai în puterea ta? 

— Nu puneţi întrebări. O să vedeți. 

Speranţa și ușurarea păliră deopotrivă. 

Spuse: 

— Yusef, trebuie să știu... 

Dar Yusef continuă: 

— Intotdeauna am visat o seară exact ca asta, cu două 
pahare alături, și întuneric, și răgaz să stăm de vorbă despre 


lucruri importante, domnule maior Scobie. Despre religie, 
familie, poezie. Am o mare stimă pentru Shakespeare. 
Regimentul regal de artilerie are actori excelenți, ei m-au făcut 
să preţuiesc nestematele literaturii engleze. Sunt nebun după 
Shakespeare. Uneori, din cauza lui Shakespeare, mi-ar plăcea să 
pot citi, dar sunt prea bătrân ca să mai învăţ. Și mă gândesc că 
atunci s-ar putea să-mi pierd memoria. Asta ar dăuna afacerilor 
mele și, deși nu trăiesc pentru afaceri, trebuie să fac afaceri 
pentru ca să trăiesc. Sunt atâtea subiecte despre care mi-ar 
plăcea să stăm de vorbă. Aș vrea să cunosc filosofia 
dumneavoastră asupra vieții. 

— N-am niciuna. 

— Făclia care vă luminează pașii prin pădure. 

— M-am rătăcit. 

— Nu un om ca dumneavoastră, domnule maior Scobie. Am 
atâta admiraţie pentru caracterul dumneavoastră. Sunteţi un 
om drept. 

— N-am fost niciodată, Yusef. Nu m-am cunoscut pe mine 
însumi, asta-i tot. Există o vorbă, știi, „urma alege...” M-am 
născut stând aici cu dumneata și bând whisky, știind... 

— Știind ce, domnule maior Scobie? 

Scobie își goli paharul. Spuse: 

— Servitorul dumitale desigur că trebuie să fi ajuns acum la 
mine acasă. 

— Are bicicletă. 

— Atunci ar trebui să fie pe drum încoace. 

— Nu trebuie să fim nerăbdători. S-ar putea să avem de 
așteptat încă mult. Ştiţi cum sunt băieţii ăștia, domnule maior 
Scobie. 

— Am crezut că știu. 

Observă că îi tremură mâna stângă așezată pe birou și și-o 
strânse între genunchi ca s-o ţină nemișcată. Își aminti de 
deplasările lungi pe lângă graniţă, de nenumăratele prânzuri în 
umbra pădurii cu Ali pregătind mâncarea într-o cutie veche de 
sardele și din nou îi veni în minte ultimul drum la Bamba - 
așteptarea îndelungată la bac, criza de malarie și Ali mereu la 
dispoziţie. Işi șterse nădușeala de pe frunte și se gândi o clipă: 
„E doar o stare de rău, o febră, curând am să-mi revin”. Dosarul 
ultimelor șase luni - prima noapte în cabana Nissen, scrisoarea 
care spunea prea multe, diamantele lui Yusef trecute prin 


contrabandă, minciunile, împărtășania luată pentru a linişti 
bănuielile unei femei - păreau la fel de lipsite de substanţă ca și 
umbrele proiectate pe pat de un felinar de vânt. Işi spuse: 
„Acum Îmi revin”, și auzi sirenele vestind alarma întocmai ca în 
acea noapte, noaptea aceea... Clătină din cap și se trezi la 
realitate: Yusef șezând în întuneric de cealaltă parte a biroului, 
gustul de whisky și conștiința că totul era neschimbat. Vorbi 
anevoie: 

— Ar fi trebuit să fi sosit până acum. 

Yusef spuse: 

— Știţi cum sunt băieţii ăștia. Se sperie din cauza sirenelor și 
fug la adăpost. Noi să stăm aici și să discutăm amândoi, 
domnule maior Scobie. E o ocazie rară pentru mine... Aș vrea să 
nu mai vină niciodată dimineaţa. 

— Dimineaţa? N-am de gând să-l aştept pe Ali până 
dimineață. 

— Se prea poate să-i fie frică. Să știe că l-ați dibuit și să fugă. 
Uneori servitorii ăștia se întorc în hăţiș... 

— Vorbești prostii, Yusef. 

— Încă un whisky, domnule maior Scobie? 

— Bine. În regulă. Se întrebă: „Oare mă dedau și la băutură?” 
Îi făcea impresia că nu mai are nicio formă, că nu mai poate fi 
atins și definit: „Acesta e Scobie”. 

— Domnule maior Scobie, circulă zvonuri că până la urmă se 
va face dreptate și că veţi fi avansat comisar șef. 

Scobie își formulă cu grijă răspunsul: 

— Nu cred că se va ajunge vreodată până acolo. 

— Am vrut doar să vă spun, domnule maior Scobie, că nu 
trebuie să vă faceţi griji în privinţa mea. Vă doresc numai binele, 
nu-mi doresc nimic mai mult. Am să dispar din viaţa 
dumneavoastră. Nu vreau să fiu o piatră de moară. Pentru mine 
e destul că mi-a fost dat să am această noapte - această lungă 
conversație despre tot felul de subiecte. Am să-mi amintesc 
mereu de noaptea asta. Nu trebuie să vă faceţi probleme. O să 
am eu grijă. 

Prin fereastra din spatele capului lui Yusef, de undeva din 
aglomerarea de colibe și magazii, izbucni un țipăt: durere și 
teamă: se înălța ca un animal care, înecându-se, se zbate după 
aer - apoi se prăvăli din nou în bezna camerei, în whisky, sub 
birou, în coșul de hârtii, un țipăt terminat, aruncat. 


Yusef spuse prea grăbit: 

— Vreun bețiv. Apoi, neliniștit izbucni, scurt ca un lătrat: Unde 
vă duceţi, domnule maior Scobie? E riscant - singur. 

Aceasta a fost ultima dată când Scobie l-a mai văzut pe Yusef, 
o siluetă proiectată țţeapăn și încovoiat pe perete, lumina lunii 
lucind pe sifon și pe cele două pahare golite. La baza scărilor 
stătea secretarul privind ţintă spre chei. Razele lunii îi jucară în 
ochi: ca niște borne rutiere fosforescente indicau direcţia de 
luat. 

Nu mișca nimic prin depozitele goale de o parte sau cealaltă, 
nici printre saci sau lăzi când Scobie își plimbă lanterna. Dacă 
haimanalele cheiurilor fuseseră pe acolo, ţipătul desigur îi 
gonise înapoi în ascunzătorile lor. Pașii lui răsunau cu ecou 
printre magazii și, undeva, un câine vagabond urla jalnic la lună. 
S-ar fi putut foarte bine să caute în van până în zori prin acest 
talmeș-balmeș de gunoaie: ce oare l-a mânat atât de iute și fără 
șovăire spre cadavru de parcă chiar el ar fi ales locul crimei? 
Invârtindu-se încolo și încoace pe cărările formate de prelate și 
lemn, simţea un nerv pe frunte semnalizând spre locul unde se 
afla Ali. 

Corpul zăcea încovrigat și neînsemnat, ca un arc de ceas, 
stricat, sub un morman de canistre de benzină goale: arăta ca și 
cum ar fi fost împins acolo cu o lopată în așteptarea dimineții și 
a păsărilor care se hrănesc cu hoituri. Scobie trăi o clipă de 
speranţă înainte de a întoarce corpul cu faţa în sus, fiindcă în 
definitiv fuseseră doi băieţi pe drum, împreună. Gâtul cenușiu ca 
de focă fusese crestat de mai multe ori. „Da, reflectă, acum pot 
avea încredere în el!” Globurile galbene, injectate, ale ochilor se 
holbau la el ca ale unui străin, de parcă acest corp l-ar fi izgonit, 
l-ar fi renegat: „Nu te cunosc, omule!”. Scobie jură cu glas tare, 
isteric: 

— Pe Dumnezeul meu, am să pun mâna pe ucigaș! 

Dar sub ţinta acelei priviri anonime, nesinceritatea pieri. Își 
spuse: „Eu sunt ăla. N-am știut eu tot timpul în biroul lui Yusef 
că se pune ceva la cale? N-aș fi putut insista să capăt un 
răspuns?” O voce zise: 

— Sahib? 

— Cine eşti? 

— Caporalul Laminah, să trăiţi. 

— Vezi pe-aici prin jur un șirag de mătănii rupt? Caută atent. 


— Nu văd nimic, sahib. 

Scobie își spuse: „Măcar de-aș putea plânge, de-aș putea 
măcar simţi durere; oare m-am înrăit chiar până într-atâta?” 
Fără voie își plecă privirea spre cadavru. Vapori de benzină 
pluteau de jur împrejur prin noaptea grea și, pentru o clipă, văzu 
corpul ca pe ceva foarte mic și negru situat la mare depărtare - 
ca o fărâmă din șiragul de mătănii pe care-l căuta: câteva 
mărgele negre și chipul lui Dumnezeu înfășurat la capătul lor. 
„Oh, Doamne, cugetă el, te-am ucis: m-ai slujit în toți acești ani 
și te-am ucis cu mâna mea după atâta amar de vreme!” 

Scobie simţi lacrimi în gură, gust de sare în crăpăturile 
buzelor. 

— Ce s-a întâmplat, sahib? șopti caporalul, îngenunchind 
lângă cadavru. 

— L-am iubit pe omul ăsta, spuse Scobie. 


PARTEA A DOUA 
CAPITOLUL INTAI 
1 

De ÎNDATĂ ce-i predă lui Fraser serviciul și-și închise biroul pe 
ziua aceea, Scobie o porni spre cabanele Nissen. Conducea cu 
ochii pe jumătate închiși, privind drept înainte: își spunea: 
„Acum, azi, am să fac ordine, cu orice preţ! Viaţa o să înceapă 
din nou: acest coșmar al iubirii a luat sfârșit!” Simţea că pentru 
el murise pentru totdeauna, în noaptea precedentă, sub 
canistrele de benzină. Soarele îi dogorea mâinile care se lipiseră 
de nădușeală pe volan. 

Mintea lui era atât de concentrată la ce urma să se întâmple - 
deschisul unei uși, câteva cuvinte și apoi închisul unei uși pentru 
totdeauna - încât aproape trecu pe lângă Helen fără s-o 
observe. Cobora dealul spre el, fără pălărie pe cap. Nici nu văzu 
mașina. Scobie trebui să întoarcă după ea și s-o ajungă din 
urmă. Când se întoarse, îndreptă spre el faţa pe care o văzuse la 
Pende trecând pe targă - învinsă, epuizată, la fel de lipsită de 
vârstă ca un ciob de sticlă. 

— Ce faci aici, în soare, fără pălărie? 

— Te căutam pe tine, răspunse Helen vag, stând acolo și 
tremurând. 

— Vino în mașină. Să nu faci insolaţie. 

O expresie de șiretenie se aprinse în ochii ei. 

— E chiar așa de simplu? întrebă ea, dar se supuse. 

Ședeau alături în mașină. Nu mai avea niciun rost să plece 
mai departe: puteau să-și ia adio aici, la fel de bine ca și dincolo. 
Helen zise: 

— Am aflat despre Ali azi dimineaţă. E fapta ta? 

— Nu i-am tăiat chiar eu gâtlejul. Dar a murit pentru că exist 
eu. 

— Ştii cine? 

— Nu știu cine a mânuit cuțitul. O haimana de pe cheiuri, 
bănuiesc. Servitorul lui Yusef, care era cu el, a dispărut. Poate 
că el l-a omorât sau poate e mort și el. N-o să putem dovedi 
niciodată nimic. Mă îndoiesc că Yusef a pus la cale chiar totul. 

— Știi, spuse ea. Ăsta-i sfârșitul pentru noi. Nu pot continua să 
te distrug. Nu spune nimic. Lasă-mă pe mine să vorbesc. Nu mi- 
aș fi închipuit niciodată că va fi așa. Alţii se pare că au legături 


amoroase care încep și se sfârșesc, și sunt fericiţi, dar cu noi e 
altfel. Pare să fie totul sau nimic. Așa că va trebui să fie nimic. 
Te rog nu vorbi. Mă gândesc la asta de săptămâni întregi. Am să 
plec de aici - curând, curând. 

— Unde? 

— Ţi-am spus să nu vorbești. Nu pune întrebări. În parbriz 
putea să deslușească o palidă reflecţie a disperării ei. Se simţea 
ca și cum ar fi fost sfâșiat în bucățele. Dragul meu, să nu crezi 
că e ușor. N-am făcut în viața mea ceva atât de greu. Mi-ar fi 
mult mai ușor să mor. Tu ești prezent în toate. N-o să mai pot 
vedea o cabană Nissen - sau o mașină Morris. Sau să gust un 
gin roz. Să văd o faţă de negru. Chiar și un pat... totuși trebuie 
să dorm într-un pat. Nu știu unde am să pot scăpa de tine. N- 
ajută la nimic să-mi spun că peste un an totul va fi uitat. E un an 
pe care va trebui să-l parcurg. Știind tot timpul că exiști undeva. 
Aș putea trimite o telegramă sau o scrisoare și tu va trebui s-o 
citești, chiar dacă n-ai răspunde. Scobie reflectă: „Mult mai ușor 
i-ar fi dacă aș fi mort”. Dar nu trebuie să scriu, continuă ea. Nu 
plângea: când Scobie aruncă o privire furișă, ochii ei erau uscați 
și roșii, așa cum și-i amintea că fuseseră la spital, obosiţi. 
Trezirea din somn va fi lucrul cel mai cumplit, urmă Helen. 
Există întotdeauna o clipă când uiţi că totul e altfel. 

Scobie spuse: 

— Și eu am venit aici ca să ne despărțim. Dar sunt lucruri pe 
care nu le pot face. 

— Nu vorbi, dragul meu. Încerc să fiu cuminte. Nu vezi că sunt 
cuminte? Nu e nevoie să mă părăsești tu - eu am să te părăsesc 
pe tine. N-ai să știi niciodată încotro am apucat-o. Sper să n- 
ajung chiar o târfă. 

— Nu, zise el, nu! 

— Taci, dragul meu. Totul o să fie bine pentru tine. O să vezi. 
O să poţi face ordine în viața ta. O să fii din nou un bun catolic - 
asta-i ce-ţi dorești cu adevărat, nu-i așa, și nu o colecţie de 
femei? 

— Doresc să nu mai provoc suferințe, spuse el. 

— Dorești liniște, dragul meu. O să ai liniște, vei vedea. Totul 
se va aranja. Işi așeză mâna pe genunchiul lui și se porni în cele 
din urmă să plângă, după efortul făcut pentru a-l consola. 
Scobie se întrebă: „De unde îi vine tandrețea asta sfâșietoare? 
Unde învaţă tinerii să se maturizeze așa de repede”? 


— Uite ce, dragul meu. Nu veni cu mine până la cabană. 
Deschide-mi portiera mașinii. E înţepenită. O să ne luăm adio 
aici, Și-ai să te duci acasă - sau la birou dacă preferi. E mult mai 
ușor așa. Nu-ţi face griji în privinţa mea. O să mă descurc. 

Scobie reflectă: „Am fost scutit o dată de a fi prezent la o 
moarte și acum în schimb le trăiesc pe toate celelalte”. Se 
aplecă peste ea și se opinti în ușa mașinii: lacrimile ei îi atinseră 
obrazul. Simţi urma lor ca pe o arsură. Helen urmă: 

— Nu văd de ce nu ne-am săruta de adio. Nu ne-am certat. N- 
a avut loc nicio scenă. Nu rămâne niciun gust amar. 

Pe când se sărutau, Scobie simţi prezenţa durerii zbătându-se 
ca inima unei păsări pe buzele lui. Rămaseră nemișcați, tăcuţi, 
cu portiera deschisă. Câţiva muncitori negri ce coborau la vale, 
se uitară curioși înăuntru. 

Helen spuse: 

— Nu-mi vine să cred că asta e ultima dată: c-am să mă dau 
jos și tu ai să pleci și n-o să ne mai vedem niciodată. N-am să 
mai ies până la plecarea mea de-aici, decât atât cât va fi absolut 
necesar. Eu voi fi aici sus și tu acolo jos. - Oh, Doamne, aș vrea 
să nu fi avut mobila pe care mi-ai adus-o tu. 

— E o mobilă tip, nimic altceva. 

— La unul din scaune, împletitura de trestie e ruptă, acolo 
unde te-ai așezat tu prea brusc. 

— Draga mea, draga mea, așa nu se poate! 

— Nu vorbi, iubitule. Încerc să fiu foarte cuminte, zău, dar nu 
pot spune lucrurile astea nimănui pe lume. În cărţi există 
întotdeauna o confidentă. Dar eu n-am o confidentă. Trebuie să 
le spun pe toate odată. 

Scobie reflectă din nou: „Dac-aș fi mort, s-ar simți eliberată 
de mine. Morţii sunt daţi uitării foarte repede; despre morți nu 
te întrebi: «Oare ce face acum, cu cine e?» Pentru ea, asta e 
partea grea.” 

— Acum, iubitule, voi trece la fapte. Închide ochii. Numără 
încet până la trei sute, și eu am să mă fac nevăzută. După 
aceea întoarce mașina repede și pornește ca trăsnetul. Nu vreau 
să te văd plecând. Și-am să-mi astup urechile. Nu vreau să aud 
cum schimbi viteza la poalele dealului. De-o sută de ori pe zi 
aud mașinile făcând asta. Nu vreau să te aud pe tine schimbând 
viteza. 


— Oh, Doamne, se rugă el, cu mâinile șiroind de nădușeală pe 
volan, ia-mi zilele acum, în clipa asta! Doamne, nu vei primi 
niciodată o căință mai deplină. Sunt o adevărată nenorocire. 
Port suferinţa cu mine cum își poartă un cadavru mirosul. la-mi 
zilele. Omoară-mă! Putregaiul nu se stârpește singur. la-mi 
zilele. Acum, Acum, Acum! 

— Inchide ochii, iubitule. Acesta e sfârșitul. Cu adevărat 
sfârșitul. Adăugă cu deznădejde: Și totuși, pare o prostie. 

Scobie spuse: 

— N-am să închid ochii. N-am să te părăsesc. Ți-am promis. 

— Nu tu mă părăsești. Eu te părăsesc pe tine. 

— Nu e cu putinţă Ne iubim. Nu e cu putinţă. Aș veni diseară 
să văd cum te simţi. Nu voi fi în stare să dorm... 

— Întotdeauna dormi. N-am cunoscut niciodată pe cineva care 
să doarmă așa de bine. Oh, dragul meu, ia te uită. Încep să râd 
iar de tine de parcă nici n-ar fi vorba să ne despărțim. 

— Nici nu ne despărțim. Nu încă. 

— Dar nu-ţi provoc decât neajunsuri. Nu-ţi pot oferi niciun 
dram de fericire. 

— Fericirea nu e totul. 

— Luasem hotărârea. 

— Și eu. 

— Dar, iubitule, ce ne facem? Capitularea ei era totală. În 
definitiv, nu-mi pasă dacă situaţia continuă așa cum este. Nu-mi 
pasă de minciuni. De nimic. 

— Lasă totul pe seama mea. Trebuie să reflectez. 

Se aplecă peste ea și trase portiera. Înainte ca închizătoarea 
să fi ţăcănit, Scobie luase hotărârea. 


2 

Scobie îl urmărea cu privirea pe ajutorul de servitor în timp ce 
strângea masa de seară, îl urmărea intrând și ieșind, urmărea 
tălpile goale lipăind pe pardoseală. Louise spuse: 

— Știu că e un lucru îngrozitor, dragul meu, dar trebuie să-l 
dai uitării. Nu-l mai poţi ajuta cu nimic acum pe Ali. 

Un nou pachet de cărți sosise din Anglia și Scobie o privea 
cum taie foile unui volum de versuri. În părul ei se zăreau mai 
multe fire cărunte decât avusese înaintea plecării în Africa de 
Sud, dar arăta, după părerea lui, mai tânără cu câţiva ani pentru 
că acum acorda mai multă atenţie fardării: măsuţa ei de toaletă 
era înţesată cu borcănașele și sticluțele și tuburile pe care le 
adusese cu ea din sud. Moartea lui Ali nu însemna prea mare 
lucru pentru Louise, și de ce-ar fi însemnat? În cazul lui, 
sentimentul vinovăţiei o făcea atât de importantă. Altminteri, o 
moarte oarecare nu te mâhnește. Când ești tânăr îţi închipui că 
dragostea presupune și înțelegere, dar odată cu vârsta pricepi 
că nicio fiinţă omenească n-o poate înțelege pe alta. Dragostea 
înseamnă și dorința de a înțelege, dar curând eșecul constant 
omoară dorința și dragostea moare și ea probabil, sau se 
preschimbă în această afecţiune istovitoare, în realitate, 
compasiune... Louise se afla acolo lângă el și citea versuri, dar 
era la o mie de mile depărtare de chinul care făcea ca mâna lui 
să tremure și gura să i se usuce. „Ar înțelege, își spuse Scobie, 
dacă aș fi un caz descris într-o carte, dar oare eu aș înţelege-o 
dac-ar fi doar un personaj de roman? Eu unul nu citesc genul 
ăsta de cărți”. 

— N-ai nimic de citit, dragă? 

— Imi pare rău. Nu prea am chef de citit. 

Louise închise cartea și lui Scobie îi trecu prin minte gândul 
că, în definitiv, avea și ea de făcut propriul ei efort: se străduia 
să-i fie de ajutor. Uneori se întreba îngrozit dacă nu cumva știa 
totul, dacă expresia aceea de mulţumire pe care o afișa de când 
se întorsese nu masca suferința. Louise spuse: 

— Hai să vorbim despre Crăciun. 

— Mai e mult până atunci, replică el grabnic. 

— Nici n-apuci să-ţi dai bine seama, c-a și venit vremea. Mă 
gândeam dacă să nu organizăm și noi o petrecere. Întotdeauna 
am fost invitaţi la masa de seară; ar fi plăcut să chemăm lumea 
la noi. Poate în seara de ajun. 


— Cum vrei tu. 

— Am putea să ne ducem apoi cu toţii la slujba de la miezul 
nopţii. Desigur că tu și cu mine va trebui să nu bem nimic după 
ora zece - dar ceilalţi pot face cum le place. 

Își înălţă ochii spre ea și o clipă o dușmăni când o văzu stând 
acolo atât de voioasă și punând la cale cu atâta automulţumire, 
după impresia lui, viitoarea lui osândă veșnică. Avea să fie 
avansat comisar șef. Louise obținuse ceea ce-și dorise - genul ei 
de succes, totul era acum în perfectă regulă pentru ea. Scobie 
reflectă: „Cea pe care am iubit-o era femeia înnebunită că 
lumea râde de ea în spate. Eu iubesc eșecul; nu pot iubi 
succesul. Și cât de plină de succes arată așa cum stă acolo, o 
fiinţă salvată!” Și pe faţa aceea lată, Scobie văzu - ca pe un 
ecran cinematografic jurnalul de actualități - corpul lui Ali 
zăcând sub canistrele negre, ochii încercănaţi ai lui Helen și 
toate chipurile celor pierduţi, partenerii lui de exil. Cugetând la 
ceea ce făcuse și la ce avea de gând să facă, își spuse: „Chiar și 
Dumnezeu e un eșec”. 

— Ce e, Tick? Tot te mai frămânţi? 

Dar nu putea să-i adreseze rugămintea care-i stătea pe buze: 
„Îngăduie-mi să-mi fie iarăși milă de tine, fii dezamăgită, 
neatrăgătoare, fii un eșec, așa ca să te pot iubi iar fără această 
prăpastie între noi. Timpul zboară. Vreau să te iubesc și eu 
acum, la sfârșit.” Răspunse vlăguit: 

— E durerea aia a mea. Acum m-a lăsat. Când mă apucă - își 
aminti expresia din tratatul de medicină - simt ca o menghină. 

— Trebuie să te duci la doctor, Ticki. 

— Am să mă duc mâine. Intenţionam să mă duc în orice caz 
din cauza insomniei. 

— Insomniei? Dar, Ticki, tu dormi buștean. 

— Nu prea, în ultima săptămână. 

— Ți se pare. 

— Nu. Mă trezesc pe la două și nu mai reușesc să readorm - 
decât cu puţin înainte să vină să ne scoale. Nu-ţi face griji. Am 
să iau niște tablete. 

— Nu pot să sufăr somniferele. 

— N-am să iau atâta cât să devină o obișnuinţă. 

— Trebuie să te facem bine până la Crăciun, Ticki. 


— Am să mă fac bine până la Crăciun. Se îndreptă spre ea cu 
mișcări ţepene imitând ţinuta omului care se teme că durerea i- 
ar putea reveni, și-și așeză mâna pe pieptul ei. Nu-ţi face griji. 

De îndată ce o atinse, dușmănia pieri - nu era chiar atât de 
plină de succes: n-o să fie nicicând soţia comisarului șef al 
poliţiei. 

După ce Louise se duse la culcare, Scobie își scoase jurnalul 
intim. Cel puţin aici nu minţise niciodată. În cel mai rău caz, 
omisese. Înregistrase temperaturile cu aceeași grijă pe care o 
vădea un căpitan de vas când își completează jurnalul de bord. 
Nici nu exagerase nici nu minimalizase vreodată ceva și nu se 
lăsase antrenat în speculaţii. Tot ce scrisese acolo erau fapte 
concrete: 1 noiembrie. Liturghia matinală cu Louise. Petrecut 
dimineața cu un caz de furt acasă la doamna Onoko. 
Temperatura la ora paisprezece, 91°. Vizitat pe Y la el la birou. 
Ali găsit ucis. Acest enunţ era la fel de direct și de simplu ca și 
cel scris altă dată când consemnase: C. a murit. 2 noiembrie. 
Rămase mult timp cu această dată în fața ochilor, așa de mult 
încât, în cele din urmă, Louise îl strigă de sus. 

— Culcă-te liniștită, dragă. Dacă stau treaz până mai târziu, 
poate reușesc să dorm cum trebuie. 

Dar, epuizat de ziua care trecuse și de toate planurile care 
trebuiau puse la punct, aproape că picotea la masă. Se duse la 
răcitor și, înfășurând o bucată de gheaţă în batistă, și-o lipi de 
frunte până când somnul dispăru. 

2 noiembrie. Puse din nou mâna pe toc: acesta era propriul 
său certificat de deces pe care îl semna acum. Scrise: Am văzut- 
o pe Helen câteva minute. (E întotdeauna mai prudent să nu lași 
în urma ta niciun detaliu pe care altcineva l-ar putea dezgropa). 
Temperatura la ora paisprezece, 92°. Seara, reapariția durerii. 
Mă tem de angină. Se întoarse la paginile din urmă, cu 
însemnările din ultima săptămână, și adăugă ici și colo: Dormit 
foarte prost. Noapte albă. Insomnia persistă. Reciti însemnările 
cu atenţie: mai târziu vor fi examinate de judecătorul de 
instrucţie, de inspectorii de la asigurări. Îi părură a fi în stilul lui 
obișnuit. Apoi își duse din nou gheaţa la frunte ca să alunge 
somnul. Nu era decât douăsprezece și jumătate; ar fi mai bine 
să nu se ducă la culcare înainte de ora două. 


CAPITOLUL DOI 
1 

— Mă strânge, explică Scobie, ca o menghină. 

— Și ce faceți atunci? 

— Păi, nimic. Stau cât pot de liniștit până când îmi trece 
durerea. 

— Cât durează? 

— E greu de precizat, dar nu cred că mai mult de un minut. 

Stetoscopul executa parcă un ritual. Intr-adevăr, în tot ce 
făcea doctorul Travis era ceva sacru: o gravitate, aproape o 
venerație. Poate pentru că era tânăr, trata corpul omenesc cu 
adânc respect; când ciocănea pieptul, o făcea domol, precaut, 
cu urechea aplecată, de parcă s-ar fi aşteptat ca la ciocănitul lui 
să răspundă într-adevăr cineva sau ceva. Cuvinte latinești 
susurau liniștitor pe buzele lui, ca la slujbă - sternum în loc de 
pacem. 

— Și apoi, spuse Scobie, mai e și insomnia. 

Tânărul doctor ședea la biroul lui și ciocănea ușor cu un 
creion chimic; la colțul gurii avea o pată albăstrie, care părea să 
arate că uneori sugea creionul fără să-și dea seama. 

— Asta e probabil o stare nervoasă, teama de durere. Nimic 
important. 

— Pentru mine e important. Nu puteţi să-mi daţi ceva? După 
ce adorm e-n regulă, dar stau treaz ore întregi, așteptând... 
Uneori nu prea sunt în formă la treabă. Și un poliţist, știți, are 
nevoie de o minte limpede. 

— Desigur, încuviință doctorul Travis. Am să vă pun curând pe 
roate. Evipan e leacul care vă trebuie. „Cât de ușor mergea!” 
Acum în privinţa durerii - și se porni pe toc, toc, toc cu creionul 
lui - o certitudine e, bineînţeles, imposibilă... aș vrea să notaţi 
cu grijă împrejurările fiecărui atac... ce anume pare să-l 
declanșeze. Atunci ne va fi mai ușor să reglementăm situaţia, s- 
o evităm aproape cu desăvârșire. 

— Dar care o fi cauza? 

Doctorul Travis răspunse: 

— Sunt unele cuvinte care îi șochează întotdeauna pe profani. 
Dacă aș putea să mă refer la cancer folosind un simbol ca H20, 
oamenii n-ar mai fi chiar așa de înspăimântați. Același lucru se 
întâmplă cu angina. 

— Credeţi că e angină? 


— Prezintă toate caracteristicile. Dar oamenii trăiesc ani de 
zile cu angină - muncesc chiar satisfăcător. Trebuie să vedem 
exact cât puteţi să activați. 

— Să-i spun soţiei mele? 

— Nu e niciun motiv să nu-i spuneţi. Mă tem că s-ar putea să 
însemne - pensionarea. 

— Asta e tot? 

— Dacă vă îngrijiţi cum trebuie, serios, angina ar putea fi 
ultima din cauzele care să vă răpună. 

— Pe de altă parte presupun că se poate întâmpla oricând? 

— Nu pot garanta nimic, domnule maior Scobie. Nu sunt nici 
măcar pe de-a-ntregul satisfăcut cu diagnosticul de angină. 

— Atunci am. să-l înștiințez discret pe comisarul-șef. Nu 
vreau s-o alarmez pe soţia mea până când nu știu ceva sigur. 

— În locul dumneavoastră i-aș spune exact ce v-am spus eu. 
E bine să fie pregătită. Dar spuneţi-i că puteţi trăi ani de zile 
dacă vă îngrijiţi. 

— Și insomnia? 

— Asta o să v-ajute să dormiti. 

Așezat în mașină cu pachețelul de medicamente pe locul de 
alături, reflectă: „Acum nu-mi rămâne decât să aleg data”. Nu 
porni mașina un timp destul de îndelungat; încerca un sentiment 
de groază de parcă doctorul i-ar fi pronunţat de fapt sentinţa de 
moarte. Ochii lui stăruiau asupra punctului de ceară, neted ca o 
rană uscată, care sigila pacheţelul. Își spuse: „Trebuie să fiu în 
continuare foarte atent, deosebit de atent. Pe cât posibil, nimeni 
nu trebuie să aibă nici măcar o vagă bănuială”. Nu era vorba 
numai de polița lui de asigurare pe viaţă; dar fericirea celorlalți 
trebuia asigurată. Era mult mai greu să uiţi o sinucidere, decât 
moartea unui om de vârstă mijlocie suferind de angină. 

Desfăcu pacheţelul și studie instrucțiunile. N-avea idee cât 
putea fi doza fatală, dar fără îndoială că dacă ar lua de zece ori 
cantitatea prescrisă ar merge la sigur. Asta însemna dosirea 
câte unei doze în fiecare seară, timp de nouă seri, pentru a fi 
luate toate odată într-a zecea. Era necesar să inventeze noi 
dovezi în jurnalul său, care trebuia să continue neîntrerupt până 
la sfârșit - 12 noiembrie. Trebuia să-și fixeze treburi pentru 
săptămână următoare. În comportarea lui, nu trebuia să apară 
nici cel mai mic indiciu al unui eventual adio. Era cea mai 


cumplită crimă pe care o putea comite un catolic - trebuia să fie 
deci perfectă. 

Mai întâi comisarul șef... Se îndreptă cu mașina spre sediul 
poliţiei, dar opri în faţa bisericii. Solemnitatea crimei îi apăsa 
cugetul aproape ca fericirea: în sfârșit, acţiona - bâjbâise și 
șovăise prea mult timp. Puse pachetțelul la păstrare în buzunar și 
intră în biserică, purtând asupra lui moartea. O negresă bătrână 
aprindea o lumânare în fața statuii Fecioarei; o alta ședea cu 
paporniţa de târguieli alături și cu mâinile împreunate privind 
țintă la altar. Altfel biserica era goală. Scobie luă loc lângă 
intrare: nu se simţea în dispoziţie să se roage - ce rost mai 
avea? Dacă erai catolic, cunoșteai toate răspunsurile: nu exista 
rugăciune care să aibă efect în cazul unui păcat mortal, dar le 
urmări pe cele două negrese cu tristă invidie. Ele erau încă 
locuitoare ale acestui tărâm pe care el îl părăsise. lubirea lui 
omenească îl privase de cealaltă iubire, iubirea pentru 
eternitate. N-ajuta la nimic să se amăgească, așa cum ar fi făcut 
un tânăr, spunându-și că merită prețul. 

Dacă nu putea să se roage, putea cel puțin să stea de vorbă 
cu Dumnezeu, așezat acolo în spate, cât mai departe de 
Golgota. Spuse: „Oh, Doamne, eu sunt singurul vinovat, pentru 
că am fost tot timpul conștient de ce fac. Am preferat să-ți 
pricinuiesc durere ţie, decât lui Helen sau soţiei mele pentru că 
eu n-am cum să văd suferința ta. Pot numai să mi-o închipui. 
Dar există limite la ceea ce pot să-ți pricinuiesc și ţie - și lor. Nu 
le pot părăsi pe niciuna din ele cât timp sunt în viaţă, dar dacă 
mor pot să mă smulg din șuvoiul sângelui lor. Ele suferă din 
cauza mea dar îmi stă în putere să le vindec. Și tu suferi, 
Doamne, din cauza mea. Nu pot continua, lună de lună, să te 
jignesc. Nu pot face așa ceva. Vei fi mai câștigat dacă mă pierzi 
o dată pentru totdeauna. Știu bine ce fac. Nu pledez pentru 
îndurare. Am să mă osândesc eu însumi, oricare ar fi riscul. Am 
tânjit după pace și n-o să mai am niciodată parte de ea. Dar tu 
vei fi liniștit când eu n-am să mai fiu sub aripa ta. O să mă poți 
uita, Doamne, pentru veșnicie!” 

Cu o mână apucă strâns pachețelul din buzunar, ca pe o 
promisiune. Nimeni nu poate susține un monolog timp 
îndelungat - o altă voce se va face întotdeauna auzită; orice 
monolog devine până la urmă dialog. La fel și acum nu izbuti să 
reducă cealaltă voce la tăcere: vorbea din străfundul trupului 


său: „Spui că mă iubeşti și totuși ești în stare să-mi faci una ca 
asta - să mă lipsești de tine pentru totdeauna. Nu te poți 
încrede în mine așa cum te-ai încrede într-un câine devotat? Nu 
căința îţi lipsește ci doar câteva acțiuni simple: să te duci la 
cabana Nissen și să-ţi iei rămas bun. Sau, dacă nu ești în stare, 
continuă să mă respingi, dar fără minciuni de acum înainte. Du- 
te acasă la tine și spune-i adio soţiei tale și trăiește cu amanta 
ta. Una dintre ele va suferi, dar de ce n-ai atâta încredere în 
mine ca să înţelegi că suferinţa nu va fi prea grea?” 

Vocea din străfunduri amuţi și propria-i voce replică cu 
deznădejde: „Nu. N-am încredere în tine. Niciodată n-am avut 
încredere în tine. Dacă m-ai creat, ai creat totodată și acest 
simțământ de răspundere pe care l-am purtat mereu cu mine ca 
pe o piatră de moară. N-am ajuns poliţist pe degeaba - să 
răspund pentru ordine, să răspund pentru dreptate. Nu exista 
nicio altă profesiune pentru un om de felul meu. Nu pot să trec 
asupra ta propria mea răspundere. Dacă aș putea, ar însemna 
că nu mai sunt eu. Nu pot s-o fac pe una din ele să sufere ca să 
mă salvez pe mine. Port această răspundere și-am să rezolv 
situaţia după puterile mele. Moartea unui om bolnav nu le va 
pricinui decât o scurtă suferință - toată lumea trebuie să moară. 
Cu toţii suntem împăcați cu ideea morţii: cu viaţa nu prea ne 
împăcăm.” 

„Atâta timp cât trăieşti, răspunse vocea, nutresc încă 
speranţe. N-ai putea continua, așa cum faci acum?” pleda 
vocea, scăzând de fiecare dată prețul, ca un negustor la piaţă. li 
explică: „Există și fapte mai rele.” „Nu, răspunse el, nu. E 
imposibil. Nu mai vreau să te jignesc în faţa propriului tău altar. 
Vezi bine că mă aflu într-un impas, Doamne, un impas,” zise, 
strângând pacheţelul din buzunar. 

Se ridică, întoarse spatele altarului și ieși din biserică. Numai 
când își zări chipul în oglinda retrovizoare, observă că ochii îi 
erau congestionați de lacrimi reţinute. Işi îndreptă mașina spre 
sediul poliţiei, la comisarul șef. 


CAPITOLUL TREI 
1 


3 noiembrie. leri i-am spus comisarului-șef că mi s-a pus 
diagnosticul de angină și că va trebui să mă pensionez de îndată 
ce mi se va găsi un înlocuitor. Temperatura la ora paisprezece: 
91°. O noapte mult mai bună ca urmare a Evipanului. 

4 noiembrie. Împreună cu Louise am fost la slujba de 7,30 dar 
cum durerea amenința să revină, n-am așteptat împărtășania. 
Seara i-am spus Louisei că va trebui să mă pensionez înainte de 
sfârșitul stagiului. N-am pomenit de angină dar i-am spus că 
inima mea e suprasolicitată. Incă o noapte bună ca urmare a 
Evipanului. Temperatura la ora paisprezece 89°. 

5 noiembrie. Furtun de felinare în Wellington Street. Petrecut 
toată dimineața la magazinul lui Azikavoe pentru a verifica 
povestea incendiului din depozit. Temperatura la ora 
paisprezece 90°. Am dus-o pe Louise cu masina la seara de 
bibliotecă de la Club. 

6—10 noiembrie. Pentru prima dată n-am reușit să-mi tin la zi 
însemnările. Durerea s-a întețit și nu vreau să fac niciun efort 
suplimentar. Ca o menghină. Durează cam un minut. Posibil să 
apară dacă merg pe jos mai mult de o jumătate de milă. 
Ultimele două, trei nopți am dormit prost în ciuda Evipanului, 
cred din cauza fricii de durere. 

11 noiembrie. Am fost din nou la Travis. Acum pare să nu mai 
existe niciun dubiu că e vorba de angină. l-am spus Louisei astă 
seară dar și că, îngrijindu-mă, pot trăi ani de zile. Am discutat cu 
comisarul şef despre o plecare mai timpurie acasă. În orice caz 
nu pot pleca încă vreo lună pentru că sunt prea multe cazuri pe 
care vreau să le văd judecate în următoarele săptămâni. Am 
acceptat să iau masa cu Fellowes pe ziua de 13. Cu comisarul 
șef pe 14. Temperatura la ora paisprezece 88°. 


2 


Scobie lăsă tocul și-și șterse de sugativă încheietura mâinii. 
Era chiar ziua de 12 noiembrie, ora șase, și Louise plecase la 
plajă. Avea mintea limpede, dar nervii îi zvăcneau din umăr 
până la încheietura mâinii. și spuse: „Am ajuns la sfârșit.” Câţi 
ani trecuseră de când urcase prin ploaie spre cabana Nissen, în 
timp ce sirenele urlau: clipa de fericire. Sosise timpul să moară 
după atât de mulţi ani. 

Dar mai erau de pus la punct unele indicii înșelătoare, de 
parcă avea să trăiască și după această noapte - despărțiri de 
care numai el singur avea să știe că sunt despărțiri. Urcă dealul 
foarte încet, pentru cazul că ar fi văzut - era doar un om bolnav 
- şi se îndreptă spre cabane. Nu putea muri așa, fără un cuvânt 
- dar oare ce cuvânt? „Oh, Doamne, se rugă el, fă să găsesc 
cuvântul potrivit!” Dar când ciocăni, nu se auzi niciun răspuns, 
niciun cuvânt. Poate că era la plajă cu Bagster. 

Ușa nu era încuiată și Scobie intră. Anii trecuseră în mintea 
lui, dar aici timpul rămăsese pe loc. Sticla de gin putea să fie 
aceeași din care băuse pe furiș servitorul - cu cât timp în urmă? 
Scaunele din mobilierul destinat tinerilor funcţionari coloniali 
stăteau țepene împrejur ca într-un decor de film; nu putea crede 
că fuseseră urnite vreodată din loc, la fel ca și putul oferit de... 
doamna Carter, oare? Pe pat, perna nu fusese netezită după 
siesta de după masă și Scobie atinse cu mâna conturul cald al 
unui cap. Oh, Doamne, se rugă el, plec de la voi toţi pentru 
totdeauna! Fă să se întoarcă la timp, fă s-o mai văd o dată”. Dar 
arșița zilei se domolea în jurul lui și nimeni nu venea. La 6.30 
Louise se va întoarce de la plajă. Nu putea să mai aștepte. 

„Trebuie să-i las un soi de mesaj, gândi el, și poate până îl 
scriu o să vină”. Simţi o apăsare în piept mai cumplită decât 
toate durerile inventate pentru doctorul Travis. „N-am s-o mai 
ating niciodată. Gura ei o să rămână altora pentru următorii 
douăzeci de ani”. Cei mai mulţi îndrăgostiți se amăgesc singuri 
cu ideea unei legături eterne, dincolo de mormânt, dar el 
cunoștea toate răspunsurile: se îndrepta spre o eternitate de 
privaţiuni. Se uită după niște hârtie de scris dar nu găsi altceva 
decât un plic rupt; i se păru că vede o mapă de scrisori, dar nu 
era decât albumul de timbre și, deschizându-l la întâmplare, fără 
vreun scop, simţi cum destinul își arunca încă o săgeată, fiindcă 
își aminti de acel timbru anume și cum ajunsese să se păteze cu 


gin. „Helen va trebui să-l smulgă de acolo”, își zise, dar asta n-o 
să aibă nicio importanţă: îi spusese că un timbru poate fi scos 
fără să se cunoască. Nici în buzunar nu găsi vreo bucăţică de 
hârtie și, cu o subită pornire de gelozie, luă micul timbru verde 
cu George al VI-lea și scrise sub imagine: „Te iubesc”. „Asta n- 
are cum s-o mai îndepărteze, gândi el cu răutate și dezamăgire, 
asta nu se poate șterge”. Pentru o clipă avu simțământul că a 
instalat o mină destinată unui dușman, dar Helen nu era un 
dușman. El se îndepărta din calea ei ca o fărâmă de epavă. 
Închise ușa în urma lui, și cobori încet dealul - s-ar putea totuși 
să apară. Tot ceea ce făcea acum era pentru ultima dată - o 
senzaţie ciudată. N-o să mai meargă pe drumul ăsta niciodată 
și, cinci minute mai târziu, scoțând o sticlă nouă de gin din 
bufetul de acasă, reflectă: „N-am să mai deschid nicio altă 
sticlă”. Acţiunile care puteau fi repetate se împuţinau întruna. În 
curând, nu va mai rămâne decât o singură acţiune, și aceea 
nerepetabilă: înghiţirea. Cumpănind sticla de gin, reflectă: „Apoi 
o să înceapă iadul și o să scape de mine și Helen, și Louise, și 
tu, Doamne”. 

La masă vorbi intenţionat despre săptămâna ce avea să 
urmeze; se căină că acceptase invitaţia lui Fellowes și explică de 
ce nu putuse refuza invitaţia la masă a comisarului șef de a 
doua zi - aveau multe de discutat. 

— Nu există nicio speranţă, Ticki, ca după un repaus, un 
repaus îndelungat...? 

— N-ar fi corect să continui - nici faţă de ei nici faţă de tine. 
Aș putea claca în orice clipă. 

— Înseamnă într-adevăr pensionarea? 

— Da. 

Louise începu să discute unde ar urma să se stabilească. 
Scobie se simţea complet sfârșit și trebui să-și adune toată 
voinţa ca să manifeste interes pentru o localitate fictivă sau 
alta, pentru genul de casă în care știa că nu vor locui niciodată. 

— N-aș vrea o suburbie, spuse Louise. Ceea ce mi-ar plăcea 
cu adevărat ar fi o casă cu șindrilă în Kent, de unde să se poată 
ajunge ușor la oraș. 

Scobie spuse: 

— Desigur că va depinde de cât ne vom putea permite. Pensia 
mea nu va fi prea mare. 


— O să muncesc și eu, zise Louise. E ușor de găsit de lucru în 
timp de război. 

— Sper să ne descurcăm și fără asta. 

— Nu m-ar deranja. 

Când sosi ora de culcare, Scobie tare n-ar fi vrut s-o lase să 
plece. Nu-i mai rămânea nimic altceva de făcut după plecarea ei 
decât să moară. Nu știa cum s-o reţină - epuizaseră toate 
subiectele pe care le aveau în comun. Spuse: 

— Eu mai rămân aici un pic. Poate c-o să mi se facă somn 
dacă amân culcarea cu jumătate de oră. N-aș vrea să iau 
Evipan, dacă pot să evit. 

— Mă simt foarte obosită după plajă. Eu mă duc. 

„După plecarea ei, am să rămân singur pentru totdeauna”. 
Inima îi zvâcnea și simţi amețeala unei groaznice irealități. „Nu 
pot să cred că am să fac asemenea faptă. Peste puţin timp am 
să mă ridic, și-am să mă duc la culcare și viaţa o să înceapă din 
nou. Nimic, nimeni, nu mă poate sili să mor!” Deși vocea nu mai 
vorbea din străfundul trupului său, totuși, parcă-l atingeau niște 
degete, transmiţându-i semnalele lor mute de primejdie, 
încercând să-l reţină... 

— Ce e, Ticki? Pari bolnav. Vino și tu la culcare. 

— N-aș putea adormi, răspunse el cu încăpățânare. 

— Ce pot să fac pentru tine? îl întrebă Louise. Dragul meu, aș 
face orice... 

Dragostea ei echivala cu o condamnare la moarte. 

— N-am nimic, dragă, răspunse el. Nu vreau să te mai rețin. 
Dar de îndată ce se întoarse spre scări, i se adresă din nou: 
Citește-mi ceva, ai primit o carte nouă azi. Citește-mi din ea. 

— Nu ti-ar place, Ticki. Sunt poezii. 

— N-are importanţă. Poate m-ajută să-adorm. 

Nu prea era atent la ce-i citea. Se spune că nu poţi iubi două 
femei, dar ce însemna oare această emoție dacă nu iubire? 
Această avidă absorbire a ceea ce n-avea să mai vadă 
vreodată? Părul care încărunțea, linia nervilor sub pielea feţii, 
corpul care se îngrășa îl atrăgeau cum nu-l atrăsese nicicând 
frumuseţea ei. Nu-și pusese cizmele de protecţie contra 
ţânţarilor și papucii ei vădeau o mare nevoie de a fi reparați. 
„Nu frumuseţea e cea pe care o iubim, cugetă el, ci eșecul - 
eșecul tentativelor de a rămâne veșnic tânăr, eșecul nervilor, 
eșecul trupului. Frumusețea e ca succesul: nu poate fi iubită 


mult timp”. Simţi o dorinţă teribilă de a o apăra. - „Dar asta e 
ceea ce am de gând să fac. O s-o apăr de mine pentru 
totdeauna”. Câteva cuvinte pe care le citea îi atraseră deodată 
atenţia: 


„Așa cum toţi cădem. Și mâna asta cade 
Acestei boli nu-i om să-i poată rezista.” 


Și totuși Unul este și etern va exista 
Din ale cărui mâini nimic nu va să cadă... 


Sunau foarte adevărat, dar le respinse - alinarea poate veni 
prea ușor. Își spuse: „Mâinile acelea nu vor împiedica niciodată 
căderea mea: alunec printre degete, sunt uns cu minciuni, cu 
trădare”. Încrederea era un limbaj mort, a cărui gramatică o 
uitase. 

— Dragul meu, ești pe jumătate adormit. 

— O clipă doar. 

— Am să mă duc sus. Nu sta prea mult. Poate n-o să ai nevoie 
de Evipan în noaptea asta. 

O urmări îndepărtându-se. Șopârla stătea nemișcată pe 
perete. Înainte ca Louise să ajungă la scări, o strigă din nou: 

— Spune-mi noapte bună, Louise, înainte de-a urca. Poate c-ai 
să adormi până vin eu. 

ÎI sărută formal pe frunte și el o mângâie neglijent pe mână. 
Nu trebuia să se întâmple nimic ciudat în această ultimă noapte, 
nimic de care ea să-și amintească cu regret. 

— Noapte bună, Louise. Ştii că te iubesc, declară el cu o 
controlată ușurință. 

— Bineînţeles, și eu te iubesc. 

— Da. Noapte bună, Louise. 

— Noapte bună, Ticki. 

Nu putea face mai mult fără riscuri. 

De îndată ce auzi ușa închizându-se, scoase cartușul de ţigări 
în care-și strânsese cele zece doze de Evipan. Adăugă încă două 
doze pentru mai multă siguranţă - o depășire de două doze în 
zece zile, nu putea fi, desigur, considerat un lucru suspect. Apoi 
luă o dușcă zdravănă de whisky și rămase nemișcat, cu 
tabletele în palma mâinii, în așteptarea curajului. „Acum, medită 
el, sunt absolut singur”. Atinsese punctul zero. 


Dar greșea. Și solitudinea are o voce. Îi spunea; „Aruncă 
încolo tabletele alea. N-o să mai poţi strânge destule încă o 
dată. O să fii la adăpost. Renunţă la teatru. Urcă scările la 
culcare și trage-i un somn bun. De dimineaţă o să te trezească 
servitorul și-o să te duci la birou pentru o zi de muncă 
obișnuită”. Vocea stărui asupra cuvântului „obișnuită” ca și cum 
ar fi rostit cuvântul „fericită” sau „tihnită”. 

— Nu, făcu Scobie cu glas tare, nu. 

Vâri tabletele în gură, câte șase o dată, și le înghiţi din două 
sorbituri. Apoi își deschise jurnalul și notă în dreptul datei de 12 
noiembrie: Am trecut pe la H.R., nu era acasă; temperatura la 
ora paisprezece... și se întrerupse brusc ca și cum în clipa aceea 
îl doborâse durerea finală. După aceea rămase drept ca o 
lumânare așteptând, un răstimp care i se păru îndelung, un 
semn cât de mic de apropiere a morţii; n-avea nici cea mai vagă 
idee de felul în care avea să survină. Incercă să se roage, dar 
rugăciunile îi pieriseră din memorie și era conștient de bătăile 
inimii ca de un ceas bătând orele. Incercă o rugă de pocăință, 
dar când ajunse la „mă căiesc și implor iertarea”, deasupra ușii 
se formă un nor care se lăsă în jos peste întreaga cameră și nu- 
și mai putu aminti pentru ce anume trebuia să se căiască. 
Trebuia să se ţină drept, sprijinit cu amândouă mâinile, dar 
uitase motivul pentru care se ţinea așa. Undeva, foarte departe, 
i se păru că aude zgomotele suferinţei. 

— O furtună, se pornește o furtună, zise cu glas tare în timp 
ce norii se îndeseau, iar el încerca să se ridice ca să închidă 
ferestrele. Ali, strigă el, Ali! 

| se părea că cineva de afară îl caută, îl strigă, și făcu un ultim 
efort pentru a arăta că se află în cameră. Se sculă în picioare și 
auzi ciocanul inimii răspunzându-i. Avea un mesaj de transmis, 
dar întunericul și furtuna îl alungară înapoi înlăuntrul cutiei sale 
toracice, în timp ce în afara casei, în afara lumii care bubuia ca 
un ciocan în urechea lui, cineva dădea târcoale, încercând să 
intre, cineva care cerea ajutor, cineva care avea nevoie de el. 
Și, automat, la strigătul de ajutor, la strigătul unei victime, 
Scobie se încordă ca să acţioneze. Işi aduse conștiența la 
suprafaţă, de la o distanţă infinită, pentru a da un răspuns. 
Spuse tare: 

— Oh, Doamne, iubesc... dar efortul prea mare îl făcu să nu-și 
mai simtă trupul atunci când se izbi de pardoseală și nici nu mai 


auzi clinchetul ușor al medalionului, în timp ce se rostogolea ca 
un bănuţ până sub răcitor - sfântul al cărui nume nimeni nu 
izbutea să și-l amintească. 


PARTEA A TREIA 
CAPITOLUL INTAI 
1 

Wilson spuse: 

— Am stat la distanță cât am putut de mult, dar m-am gândit 
că aș putea fi totuși de vreun ajutor. 

— Toată lumea, replică Louise, a fost foarte drăguță. 

— N-am avut nici cea mai vagă idee că era așa de bolnav. 

— Spionajul tău nu ţi-a fost de niciun folos în privinţa asta, nu- 
i așa? 

— Asta mi-e meseria, zise Wilson, și te iubesc. 

— Cu câtă ușurință foloseşti cuvântul ăsta, Wilson. 

— Nu mă crezi? 

— Nu am încredere în nimeni care zice mereu iubire, iubire, 
iubire. Vrea să spună de fapt eu însumi, eu însumi, eu însumi. 

— Deci n-o să te măriţi cu mine? 

— Nu prea cred! Dar cine știe, cu timpul... N-am idee la ce te 
poate duce singurătatea. Dar hai să nu mai vorbim niciodată 
despre iubire. Era minciuna lui preferată. 

— Faţă de amândouă. 

— Ea cum a reacţionat, Wilson? 

— Am văzut-o pe plajă azi după masă, cu Bagster. Și-am auzit 
că se cam cherchelise aseară la club. 

— N-are niciun pic de demnitate. 

— N-am înţeles niciodată ce-a găsit la ea. Eu nu te-aș înșela 
pentru nimic în lume, Louise. 

— Ştii că a fost la ea acasă în ziua când a murit. 

— Cum ai aflat? 

— Totul e notat aici. În jurnalul lui. N-a minţit niciodată în 
jurnalul lui. N-a spus niciodată lucruri pe care nu le credea - ca 
iubirea. 

Trecuseră trei zile de când Scobie fusese înmormântat în 
grabă. Doctorul Travis semnase certificatul de deces - angina 
pectoris. Autopsia era o operaţie dificilă în clima aceea și, în 
orice caz, fără rost, deși doctorul Travis își luase precauţiunea 
de a controla cantitatea de Evipan. 

— Ştii, spuse Wilson, când servitorul meu mi-a spus că Scobie 
a murit subit în timpul nopţii, am crezut că s-a sinucis. 


— E ciudat cu câtă ușurință pot să vorbesc de el, acum că s-a 
dus. Și totuși l-am iubit, Wilson. L-am iubit cu adevărat, dar 
acum e atât de departe, foarte departe. 

In casă parcă n-ar fi lăsat nimic în urma lui în afară de câteva 
costume de haine și o gramatică Mende; iar la secţia de poliţie, 
un sertar plin de mărunţișuri și o pereche de cătușe ruginite. Și 
totuși casa nu arăta altfel: rafturile erau tot așa de pline de cărți 
ca întotdeauna: Wilson avea impresia că trebuie să fi fost mereu 
doar casa ei, nu și a lui. Atunci oare numai imaginaţia făcea ca 
vocile lor să sune un pic cam dogite, ca și cum casa ar fi fost 
goală? 

— Ai știut tot timpul... de existenţa ei? întrebă Wilson. 

— De-aia m-am întors acasă. Doamna Carter mi-a scris. Zicea 
că toată lumea vorbește. Bineînţeles că el nu și-a dat niciodată 
seama. Era convins că e foarte abil. Și mai-mai mă convinsese și 
pe mine - că se terminase. Mergând la împărtășanie, așa cum a 
făcut. 

— Cum s-a împăcat asta cu conștiința lui? 

— Unii catolici reușesc, cred. Se duc la spovedit și apoi o iau 
de la capăt. L-am crezut totuși mai cinstit. După ce moare omul, 
multe încep să iasă la iveală. 

— A primit bani de la Yusef. 

— Acum pot să cred. 

Wilson puse mâna pe umărul Louisei și-i declară: 

— Poţi să ai încredere în mine, Louise. Te iubesc. 

— Cred într-adevăr că mă iubești. Nu se sărutară. Era prea 
devreme pentru asta, dar rămaseră așezați, în camera care 
suna a gol, ţinându-se de mână și ascultând vulturii pe 
acoperișul de tablă. 

— Deci ăsta e jurnalul lui, făcu Wilson! 

— Scria în el când a murit - o, nimic interesant, doar 
temperaturile. Nota întotdeauna temperatura zilei. Nu era un 
romantic. Numai Dumnezeu știe ce-a găsit fata aia la el ca să 
merite. 

— Ai avea ceva împotrivă dacă m-aș uita prin el? 

— Dacă ţii, zise ea. Bietul Ticki, nu i-a rămas niciun secret. 

— Secretele lui n-au fost niciodată prea secrete. intoarse o 
pagină, citi, mai întoarse o pagină. O întrebă: 

— Suferea de mult timp de insomnie? 


— Eu am fost întotdeauna convinsă că doarme buștean, orice 
s-ar fi întâmplat. 

Wilson întrebă: 

— Ai observat că însemnările despre insomnie au fost 
adăugate mai târziu, ici și colo? 

— Cum poți să știi? 

— E destul să compari culoarea cernelii și toate însemnările 
astea despre Evipan - totul e calculat cu multă prudenţă. Dar în 
primul rând culoarea cernelii. Adăugă: Te pune pe gânduri. 

Louise îl întrerupse îngrozită: 

— Oh, nu, n-ar fi putut face una ca asta! La urma urmei, orice 
s-ar spune, era catolic. 


2 

— Lasă-mă să intru o clipă, doar pentru un păhărel, pledă 
Bagster. 

— Dar am băut patru împreună pe plajă. 

— Numai unul mic de tot. 

— Fie, se învoi Helen. În definitiv nu exista niciun motiv, după 
câte putea să-și dea seama, pentru care ar fi refuzat cuiva ceva 
de acum înainte. 

Bagster remarcă: 

— Ştii că e prima dată când mă lași să intru. Ce locșor 
încântător ai reușit să-ți aranjezi. Cine și-ar fi închipuit că o 
cabană Nissen poate deveni atât de plăcută? 

„Îmbujoraţi și mirosind a gin roz, suntem o pereche 
strașnică!” își spuse Helen. Bagster o sărută umed pe buza de 
sus și căută din nou cu privirea prin jur. 

— Ha, ha, exclamă el, buna și bătrâna sticlă! 

După ce mai băură niște gin, el își scoase vestonul uniformei, 
și îl atârnă cu grijă pe spătarul unui scaun. Zise: 

— Hai să lăsăm fasoanele și să vorbim de dragoste. 

— E necesar? spuse Helen. Atât de repede? 

— E ora când se-aprind luminile. Asfinţitul. Așa c-o să-l lăsăm 
pe George să preia comanda... 

— Cine-i George? 

— Pilotul automat, bineînţeles. Mai ai o mulţime de învăţat. 

— Pentru Dumnezeu, învaţă-mă altă dată. 

— Nu există niciodată o clipă mai potrivită decât cea 
prezentă, spuse Bagster, împingând-o spre pat. 

„De ce nu? gândi Helen, de ce nu... dacă ţine morţiș? Bagster 
e la fel de bun ca oricare altul. Nu există nimeni pe lumea asta 
pe care să-l iubesc și cei de pe lumea cealaltă, nu contează, așa 
că de ce nu l-aș lăsa... dacă ţine așa de mult?” Se întinse în 
tăcere pe pat, închise ochii și nu-și mai dădu seama de absolut 
nimic, așa pe întuneric. „Sunt singură”, își spuse ea fără urmă 
de autocompătimire constatând pur și simplu faptul, așa cum ar 
face un explorator după ce partenerii lui ar fi murit de epuizare. 

— Ce naiba, nu pari de loc entuziasmată. Nu mă iubești măcar 
un pic, Helen? 

Și răsuflarea lui cu parfum de gin trecu asemeni unei unde 
prin întunericul ei. 

— Nu, zise ea, nu iubesc pe nimeni. 


— L-ai iubit pe Scobie, se înfurie el, dar adăugă repede: 
Scuză-mă. E urât ce-am spus. 

— Nu iubesc pe nimeni, repetă ea. Morții nu pot fi iubiţi, nu? 
Ei nu există, nu? Ar fi ca și cum l-aș iubi pe bau-bau, nu? 

ÎI chestiona de parcă ar fi așteptat un răspuns chiar și de la 
Bagster. Helen stătea cu ochii închiși pentru că pe întuneric se 
simţea mai aproape de moarte, de moartea care îl răpise. Patul 
scârțâi în timp ce Bagster își ridica greutatea de pe el și scaunul 
trosni când își luă haina de pe spătar. Spuse: 

— Nu sunt chiar atât de nesimtit, Helen. N-ai chef. Te văd 
mâine? 

— Cred că da. 

Nu exista niciun motiv pentru a refuza nimănui nimic, dar se 
simţi nespus de ușurată când constată că, până la urmă, nu i se 
ceruse nimic. 

— Noapte bună, măi fată, zise Bagster. Pe curând. 

Deschise ochii și văzu un străin în uniformă albăstrie bâjbâind 
pe la ușă. Unui străin îi poţi spune orice - străinii trec mai 
departe și uită, ca niște fiinţe din altă lume. Îl întrebă: 

— Crezi în Dumnezeu? 

— Păi, cred că da, răspunse Bagster, pipăindu-și mustaţa. 

— Tare-aș vrea să cred și eu, murmură ea, tare-aș vrea să 
cred. 

— Ei, știi, exista mulţi care cred. Trebuie s-o iau din loc 
acum... Noapte bună. 

Rămase din nou singură în întunericul dindărătul pleoapelor, 
cu dorinţa care se zbătea în trupul ei ca un prunc: buzele i se 
mișcară dar nu-i veni altceva în minte decât: „În vecii vecilor, 
amin...” Restul îl uitase. Întinse mâna și atinse cealaltă pernă de 
lângă ea, ca și cum poate că, la urma urmei, exista o șansă la o 
mie ca totuși să nu fie singură și, dacă de data asta n-ar fi fost 
singură, atunci n-ar mai fi fost niciodată singură. 


3 

— Eu n-aș fi observat niciodată, doamnă Scobie, zise părintele 
Rank. 

— Wilson a observat. 

— Nu știu cum, dar mie nu-mi plac oamenii care le observă 
chiar așa de bine pe toate. 

— Asta-i meseria lui. 

Părintele Rank o fulgeră cu privirea: 

— În calitate de contabil? 

Louise replică posomorâtă: 

— Părinte, nu ai niciun cuvânt de încurajare pentru mine? 

„Of, conversațiile astea care se poartă într-o casă după un 
deces, cugetă el, întoarse pe toate fețele, discuţiile, semnele de 
întrebare, pretențiile - atâta zgomot la hotarul tăcerii!” 

— Aţi beneficiat de foarte multă încurajare în viața 
dumneavoastră, doamnă Scobie. Dacă bănuiala lui Wilson e 
adevărată, Scobie e cel care are nevoie de încurajarea noastră. 

— Ştiţi atât cât știu eu despre el? 

— Fără îndoială că nu, doamnă Scobie. Dumneavoastră aţi 
fost soţia lui timp de cincisprezece ani, nu-i așa? Preotul nu 
cunoaște decât lucrurile lipsite de importanţă. 

— Lipsite de importanţă? 

— Oh, vreau să spun păcatele lui, făcu părintele iritat. Omul 
nu vine la noi să-și mărturisească virtuțile. 

— Bănuiesc că știți despre doamna Rolt. Toată lumea știe. 

— Biata femeie. 

— Nu văd de ce. 

— Imi pare rău de orice om lipsit de griji și neștiutor care 
ajunge să-și complice viaţa în felul acesta cu unul de-ai noștri. 

— Dar soţul meu n-a fost un bun catolic. 

— Bun catolic! aceasta e cea mai stupidă expresie de largă 
circulaţie, remarcă părintele Rank. 

— Și la sfârșit această - oroare. Cred că a știut că se 
osândește pe vecie. 

— Da, a știut perfect de bine. N-a avut niciodată nicio 
încredere în milă - decât pentru alții. 

— N-au rost nici măcar rugăciunile... 

Părintele Rank trânti cu zgomot coperta jurnalului lui Scobie și 
izbucni înfuriat: 


— Pentru numele lui Dumnezeu, doamnă Scobie, să nu vă 
închipuiți că dumneavoastră - sau eu - știm cât de cât ceva 
despre ce înseamnă mila lui Dumnezeu. 

— Dar biserica ne învaţă... 

— Știu ce ne învaţă biserica. Biserica le știe pe toate. Dar nu 
știe ce se petrece nici măcar în inima unui singur om. 

— Atunci credeţi că poate exista vreo speranţă? întrebă ea 
posomorâtă. 

— Sunteţi chiar atât de pornită împotriva lui? 

— Nu; mi-a trecut de tot. 

— Și credeţi că Dumnezeu ar putea fi mai înverșunat decât o 
femeie? întrebă el cu nemiloasă insistență, dar ea respinse 
crispată argumentele dătătoare de speranţă. 

— De ce, de cea trebuit să facă una ca asta? 

Părintele Rank spuse: 

— Ar putea părea ciudat - când un om a păcătuit în măsura în 
care a păcătuit el - dar eu cred, așa cum l-am cunoscut, că l-a 
iubit cu adevărat pe Dumnezeu. 

Chiar adineauri, Louise negase c-ar mai fi avut vreun strop de 
pornire împotriva lui, dar încă un strop se prelinse acum ca o 
lacrimă din canale secătuite: 

— Cu siguranţă că n-a iubit pe nimeni altcineva, zise ea. 

— Și aici s-ar putea să aveţi dreptate, replică părintele Rank. 


Sfârşit