Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1942_051_0036

UNIVERSUL LII 


PROPRIETAR: 


BOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCURESTI, BREZOIANU 23 
DIRECTOR ȘI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU 


Insorisă sub No. 163 Trib. Lifov 








CEVA DESPRE 


ABONAMENTE: 


de onoare i i 
parle rpemrasal 12 iuni 360 a] BUCUREŞTI 1 Str. Brezoianu 23 
6 iuni 19 , TELEFON 3.30.10 


il RR RL ii 





Note de Note de carnet 


„CLASICISMUL” DELA NOI 


Suntem deprinși cu un alum' aspect al 
clasicismului şi nu mut lipseşte să-l identi- 
ficăm cu uscăcunea minerală a morții, 

Sanctificând o etimologie simplistă, deri- 
văm clasic dela clasă, şi absolvind-o pe u'ti. 
ma, puţin ne pasă de soarta mult rumega- 
ților autori „clasici”, obiect de torturari.e 
„lecturi particulare” pentru vacanţee de 
Paști și de C:ăc.un. Conceptele de care se 
slujește ca să se propage o cultură, plutesc 
în a€r, şi nu e un truism oarecare afirmaţia 
că de tradiţia subjacentă fiecărui cât de 
neînsemnat act de cultură, depinde tonali- 
tztea lui actua'ă, t'mbrul lui răsunânăd în- 
trun prezci boltit de-asupra hrubeior tre- 
cutului viu. : 

Conceptul de „clasic“ şi „clasicism“ a avut 
la noi întotdeauna — şi va mai avea încă 
mult timp din nefericire — accepţia aceasta 
dogmatică, imp'icânăd uscăciune, didactic:sm, 
ferula magistrului şi mecanica repetiţiilor 
absurde („mater studiorum !) 

Fără micz şi tâlc, înşiruira de cuvinte fă- 
cute anume pentru memorat dar cu al căror 
sens nici un şcolar, de cârd ex'stă școala, n'a 
simţit nevoia să se îmi »găţească, citatele la- 
tine sunt, pentru mintea multor şcoiari, ab- 
solvenţi ai așa ziselor „teoretice“ licee româ- 
neşti doar o invenţie a bătrân'lor incapa- 
bili să epateze prin altceva decât memoria 
mecanică și erudiție — material vorbind — 
abundeniă pe cât de seacă. 

Pentru şcoala românească — inutil să se 
caute vinovaţi și inutil să se încerce tăgada 
— limbile clasice sunt ad litteram limbi 
moarte. De-abia dacă, pe ici pe colo, prin 
Transilvania, sau printrun biet târgușor ca- 
re-a avut norocul să adăpostească surghiunul 
primilor ani de catedră ai vre-unui profesoraş 
ardelean, crescut în mediul în care încă se mai 
numesc „umanioare'“, științe umaniste adică, 
limbile clasice (dovadă că aic: nu s'a pierduţ 
de tot sensuJ uman 2] studiilor clasice, nici 
sub aspectul lor de informaţie asupra omului 
antic, nci sub aspectul de formare a omului 
modern în spirit antic), bietele noarire clase 
„literare” din jiceele teoret'ce au putut avea 
partie de un prestigiu ceva mai adecuat din 
partea marelui public, şi de o atenţie mai 
răbdurie din partea pacienţilor-elevi. Mi-a- 
duc amirie o întâmplare semnificativă din 
anii — nu atât de îndepărtați încâț să-mi 
poată fi teamă că denaturez, în perspectiva 
bătrâneţii, faptele, — anii ultimi ai mei la 
un coleziu cu renume și tradiţie disproporţio- 
nate faţă de realitate, undeva, în vestul ţă- 
rii. Protestul spcitan ţâşnit din băierile 
inimii unui foarte simpatic coleg, astăzi a: 
v:ator, pilot, mecanic sau amândouă, şi foar. 
te merituos dar care nu se puiea dumiri „la 
ce-i servesc în viaţă bestiile astea de greci“. 
Notez că bestia No. 1 era Platon al cărui 
Kriton îl traduceam, bestia No. 2 fiind mai 
puţin grecul Lukian, din care interpretam 
regulat pasagii caracteristice („Dialozii mor- 





ţilor“). Mi-a fost dat să-l întâlnesc, atâţia 
ani după sentinţă, pe detractorui literaturii 
eline, într'un restaurant în care se dedase 
cu incivilă furoare cultului teluricului Dio- 
nissos. Rec'tă în gura mare pasazii din Lu- 
kian, din care, dela masa mea mai depăr- . 
tată, puteam desprinde când și când câte o 
frântură cu înțeles: „sis ton trybone katy- 
mânon,”... „tragopogon”, etc. (Recunoaşteţi 
portretul spea'rului lui Menippos cnicul cu 
barba de ţap.şi cu mantaua găurită), Vajni- 
cul elinist. recita şi ind'caţii mai puţin ori- 
ginale. Lukian, ca de pildă: „tatou dialogou 
prosopa“  (personagiile dialogului, indicație 
imprimată de editorul manualului după care 
— o chrestomaţie elină mi se pare — eram 
siliţi să traducem neavând alt texii. Fâptui 
este, dacă nu prea trazic pentru a se mai 
putea socoti ridicol, cel puț'n destul de simp- 
tomatic pentru întreaga categorie de școlar: 
desgusțaţi de un studiu a cărui noimă n'o 
înţeleg, dar al cărui material, brut vorbind. 
tale-quale îl îngurgitează inutil, ocupându-şi 
compartimentele — şi așa limitate — ale 
bietei memorii demne de o „știință“ mai 
rodnică. 

Cândva, ne este teamă să sperăm, şcoala 


românească are să înţeleagă, poate, că te- 
meiul şi ţnta tuturor raitelor prin enciclo- 


pedii pe care azi le execută de d:agul exciu- 
siv al lor, este totuşi dedesubtul lor, dincolo 


de ele şi mai presus niţel. Și că temeiul 
acesta jintă are un nume de care didacti- 
cismuil se scutură ca de erezie papa: omil. 


ION FRUNZETII 





> -: să 


Stradă în oraș. — 


autorităţi şi instituţii 1008 let 
500 



























Un simplu fenomen de optică mi- -al 


sugerat într'o noapte, o observație dei 
2ronică teatrală. 


Treceam agale printr'o piaţă ' largă, 
când, la lumina unui felinar pe lângă 
>are treceam, îmi văzui asvârlite în 
aţă trei umbre de densități diferite. 
Depărtându-mă, umorele mi se lungiră 
20 şi când asfaltul ar fi fost elastic şi 
'-ar fi tras cimeva de la capătul străzii. 
Curând, apoi, umbrele se -confundară, 
leveniră una şi în.urmă niciuna. A- 
unci am înţeles că pirandellismul s'a! 
născut noaptea și anume la lumina 
lumui felinar. Trecând poate în vre-o 
noapte prin cine știe ce piaţă, Piran- 
jello se va fi văzut  kariokinezat în] 
rei-patru exemplare, care pe măsură! 
-e se depărtau de sursa luminoasă, își 
schimbau forma şi: deveneau una nu- 
mai, iar în întuneric, niciuna. De aci 
i până la multiplicitatea realităților, 
ici un pas. „Unul, niciunul şi o stuă 
le mii“ sunt cuvintele unui felinar. Pi- 
-andello auzindu-le n'a făcut în plus 
decât atâta: A suit felinarul pe scenă... 

Li 


Imtwo. seară. de Noembrie, am văzut 
“el mai trist şi mai dezolant peisagiu 
'ntrun cartier departe, pe un loc viran, 
'ntunecos, murdar, cm văzut o scară de 
siatră care nu ducea nicăeri. O casă în 
uloarea locului se adăpostise pe semne! 
utădată aci. Acuma, din casa dărâma- 
ă, nu mai rămăsese decât o scară de 
beton ce se frământa în spirală, către! 
patele jupuit al casei apropiate. Dar 
»ricât ar fi bătut scara ca zidul să se 
deschidă, ca să poată duce şi ea undeva. 
>a rămânea  aceeaş: o scară care nu 
duce nicăeri!... 

O scară care nu duce nicăeri!... N'am 
găsit un dit lucru mai descurajator, 
mai trist si mai frumos. N'am găsit alt 
cevu care să-mi cmintească mai bine 
zana omului. O scară care nu duce 


nicăsTi... 
= 4 F Yy> ic [ 


| 
| Când facem cunoştinţă cu teoria mo: 
rală a judecătorului Godinot Chewas-| 
sut al lui Nerval, zâmbim compătimi-| 
tori: Cum poate un judecător să ad-! 
Imire şi să acorde circumstanțe ate- 
nuante unui hoț care intrând într'o 
casă pentru a o prăda, va face o spăr- 
tură frumoasă, geometrică, în formă 
'de treflă, ne mirăm noi! Şi cu. toate 
astea, fiecăruia ne place de pildă soţis-| 
itica în discuţii şi regretăm totdeauna! 
că nu putem egala ravagiile pe care! 
"e-au realizat erorile antichității, 
place metafora în literatură, deși stim| 
|că e o floare de seră şi ne plac şi unelc! 
Ispectacole, deși nu fac decât să esca- 
moteze realitatea. Știm doar bine cu 
ltoții că toate astea sumt un fel de șan- 
la al adevărului şi realității şi totuşi 
ne' plac spărturile frumoase, geometri- 
ce ale lui Godinot Chevassut. Nu. Ho- 
tărît., Tuturor ne place să admirăm 
spărtura în formă de treflă. 

STELIAN TECUCIANU 

















4 








(Urmare din pag. I[1) 





bu] 


REDACŢIA şi ADMINISTRAȚIA 





APARE SĂPTĂMÂNAL 
PREŢUL 6 LEI 


SAMBATA 5 


DE i < 


ANUL LI 





Nr. 36 
SEPTEMBRIE 1942 


Redactor responsabil: MIHAI-NICULESCU 








CĂMARA LUI EMINESCU 


In zilele dintâi ale toamnei 
acesteia, „Societatea pentru 
cultura şi literatura română 
în Bucovina“, luând dintru în- 
ceput grija custodiei, va face 
din fostul cămin al „magistru- 
lui“ Muzeul Aron Pumnul. 
Cernăuţii vor avea un altar 
public pentru amintirea lițera- 
ră ce împletește munca mare- 
lui profesor de viaţa Hurmu- 
zăcheştilor, de momentul 1848, 
de pleiada ucenicilor gimna- 
siaşti — printre care Emine- 
scu rămâne ales cu o istorie 
veșnică. 

Acolo, în strada Aron Pum- 
nul (sub Austrieci: Pumnul- 
ygasse) Nr, 19, a adăstat înfoca- 
tul propovăduitor blăjan, între 
zidurile casei bine păstrată până 


| acum, cu verandă și chilioare 


umbroase spre tot rostul. Clă- 
direa ridicată pe braţe de zid 
privește, înainte, ulița care co- 
boară şerpuind spre Roşa, iar 
în fund o ajunge dsalul cu 
pom:, la jumătatea căruia dom- 
nește, pe tăpşanul aromelor 
grase de verdeață, nucul rotat 
şi meri tineri. Stăpânirea ro- 
mânească de după 5 lulie 1941 
a eliberat prin arme şi acest 
locaş, ajuns. de necrezut cum, 
în proprietate evreiască. Sta- 
tul încă mult înainte de inva- 
zia bolşevică încercase insistent 
să răscumpere clădirea, fără a 
găsi totuşi vreo fărâmă de în- 
ţelegere în şantajul neguţăto- 
resc al fostului posesor. 
Acesta, cu scopuri ghicite, 
despărţise printr'un gard curtea 
cea veche şi dintr'un trup gos- 
podărese avu două parcele, 
astăzi despărțite: Nr. 17, pe 
care o vându şi Nr. 19. Pe cea 
dintâi rămaseră două zidiri 
ale lui Pumnul: una cu feres- 
trele asupra drumului, sărăcă- 
cioasă, lângă care s'au temeluit 
cu vremea câteva odăi „i o alta, 
dărăpănată, mai spre deal, în 
rând cu prispa lui Arume, este 
însăşi cocioaba ce l-a adăpostit 
pe Eminescu, pe fraţi: săi şi pe 
alți elevi sârguincioşi, căci spu- 
ne T. Stefanelli: „casa cea din 
stânga, mai mică şi mai joasă 
era menită pentru studenţii 
ce-i găzduia Pumnul“ şi mai 
departe: „în această căsuţă se 
afla şi o mică bibliotecă a stu- 
denţilor români, ferită de ochii 
profesorilor străini, căci după 
legile şcolare, studenţii nu a- 
veau voie să întreţină bibliv- 
teci: şi ar fi fost confiscată și 
această bibliotecă dacă în ochii 
lumii nu ar fi trecut de pro- 
prietate a lui Pumnul. Bibl:o- 
teca era alcătuită din diferite 
cărţi dăruite de Pumnul, de 


Ne e E E 0 IE ED SIR EEE) ea See 


el însuși. Insăși arta poctică se face prin continuă 
sforțare, nu prin moștenirea naturală a naşterii fiecă- 
ui om. Intins până la durere, spiritul forțează și a- 
runcă omenirii fulgerile 


orbitoare ale  genialităţii. 





juiolragismul personalităţi spiritului 


Nu vreau să fac aici o construcţie tehnică de dia- 
lectică goală şi pretențioasă.  Autotragismul nu e 
pentru mine o problemă de inteligență  specu- 
larvă, ci una de viaţă și de „tragism creat” diniro 
sete adâncă de-a pătrunde lumea şi de-a o înţelevye. 
Aş vrea să ştiu care om, aproape în fiecare zi, după 
ce s'a achitat serios de muncă, nu s'a oprit o clipă, 
în mijlocul sirăzii aglomerate dintr'un mare Oraş, sut 
în singurăta ea ncsfârşită a provinciei, cu ochii plini 
de ceață și ridicaţi spre hăurile nepătrunse ale văz= 
duhului? Simţi clipa cum îți svâcneşte efemer, în 
sânge şi te întrebi ceva despre existența fără margini 
a lumii de totdeauna. Uneori natura te irită. Ai cău- 
tat sublimul frumosului, ai creat cu sfințenie și du- 
rere armonia unui poem făcur din time și 'n fața fru- 
museții na.urii te deschizi ca s'o poţi cuprinde şi-ţi 
dai seama că e imposibil, că te depășește, că e prea 
mure, că te umileşte și te face să suferi. E în minus- 
cula noastră ființă ceva care vrea și ceva care nu 
poate. Este ceva care nu se poate schimba și ceva ce 
se schimbă totdeauna. Avem înțelegere în atâtea fecuri, 
încât nu înțelegem câteodată nicicum. Ne doare și ne 
sbuciumăm să ştim totul, numai când ne găsim pe cre- 
stele mari și aspre ale durerii. Ca să gândești adevărul, 
trebue să simți cum mori dacă nu-l găseşti. Intr'un cli- 
mat răsturnat în furtuni izbucnesc luminările fulgeră- 
toare. Calmul, seninul, ne dau impresia vagului, ne a- 
morţesc plictisindu-ne. Ele sunt lenea sufle'ului ne- 
muncit. Materia n'are habar de personalitate. Ea se 
simte bine în vagul în care bovinele o rumegă, liniz- 
tite. Materia n'are facultatea de-a gândi și nici nu 
țoare cuprinde, ci esta cuprinsă în toată lumea. Ea 
îşi are un echilibru şi lzgi daie, pe care le serveşte 
„imert”. Atomul stă pe atom; şi molecula, de aer, de 
pildă, alunecă pe alte oceane de molecule, sprijinin- 

-:„du-se pe alte date materiale. Toate realitățile sunt 
dispuse într'un singur sistem universal. Spiritul tre- 


de FLORIN DUMITRANA 


buie să-şi creieze conştient şi divers, (dela unul la al. 
tul), prin proprie luptă şi susținere şi prin legi per= 
sona-e, echilibrul emstenjii sale. Fiecare spirit e un 
sistem atunci când a evoluat prin proprie caznă. Echi- 
liorul sistemului spiritual dijeră dela spirit la spirit. 
Pe când maieria se răstrează prin felul cum e pusă 
și mişcată, spiritul se păsirează prin felul cum se fa: 
ce şi se mișcă el însuși. Pe când materia n'are puteri 
proprii de-a ști și echilibrul nu-i este dispus din fa- 
cuitate proprie și conştientă de-a se echilibra, spiritul 
este independent și conștient, făcându-se prin el un- 
suși, din germeni jragili, daţi şi ei, întradevăr, dar 
numai în Jormă germinară. Prin el însuși, însă, se 
uusvol.ă, creşte și devine personaiitate, după cum s'a 
sforțat de mult. Fără aceste eforturi interioare, pe 
cure „spiritul cu personaiutate” le caută din propriu 
imbold, personalitatea lui n'ar exista. Sun și azi, în 
mulțimile de oameni comuni, haotici, mari colectivte 
tăți de spirite încă în germen sau, alteie, evoluate 
joarte puţin. Dar nu e mai puţin adevărat că materia 
nu poate decât simboiiza o personalitate, aunci când 
un spirit a lăsat urme în ea. O statue, de pildă, sim.: 
bolizează o personalitaie. umană, prin spiritul care a 
rămas ca amin.ire binefăcătoare pentru alții. Cum 
ara Spus, germenii spirituali progresează prin sforțări 
uutotragice și niciodată la întâmplare. Ei sunt ge:- 
menii divini. Divinitatea e o personalitate creaioare 
şi izolată autotragic, din proprie voinţă conştientă. 
Supremaţia ei repreziniă progresul și superioritatea 
infinită a spiritului. Ea e cuprinză.oare prin „facere 
proprie”. 
Li 

Suferinţa de-a şti, 'sau de-a crea. noui cuprinderi, 
nu ne: vine dim nimic, ci din luciditatea germenului 
spiritual, sau divin. O vrem şi o căutăm hotărit, cu 
riscul de-a ne sfâşia și-a obosi de moarte. Geniul 
nu este un iluminat înăscut, ci un luminat făcut de 


Spiritul a descoperit Binele, Frumosul şi Adevărul şi 
l-a făcut cu cât a vroit mai mult să sufere pentru 
a le afla şi a le face. 

Spiritul îşi crează suferința, pentru a se crea pe 
el însuși, penru a-şi sublinia și contura personalita- 
tea. Nu e vorba de suferința comună, găsită, dată, a 
cine știe cărei neplăceri de viață. Ci de cea căutată 
şi creată chiar acolo unde nu e suferință, d.n tendința 
superioară de a-și naște propria-i personalitate. Sfin- 
țîi au suferit prin setea lor genială pentru idealul 
creştin. Ei au vrut să-și dis:rugă chiar voința prima= 
ră şi și-au creat genialitatea prin voinţa supericară a 
avtotragismului. Drama lor e un proces de dedublare 
a voinţelor, urmată de stingerea parțială sau totală 
a celei dintâi, deci a cele: „concre:e”, sau numai de 
o dominare continuă şi severă asupra ei, exerciiată 
de voința „absiractă”,  uutotragică. 

* 


Un poet mare, pentru a-și vibra sensibilitatea, se 
tulbură singur. Pentru a-şi trăi intensitatea celor ce 
va scrie şi pentru a descoperi vastele profunzimi aie 
sufletului, iese — de pildă — afară din casă şi-şi cau- 
tă motivu: dramatic. Se ui ă — de ex. — în Cer şi n 
a!bastrul infinit al oceanului de linişte, îşi găseşte su- 
ferința. Ea nu 'este în realilate, decât pentru acela cu- 
re vrea să fie. Această suferință rămâne în creaţie, 
cum a rămas și în Cer, din duhul Marelui Autotragie. 
Imensita'ea infinită a Cerului, față de micimea noa- 
siră limpede, mu e prilejul celui mai puternice sbu- 
cium omenesc? Veșnicia lui şi ejemeritatea noastră 
nu ne apasă pe umeri şi ne omoară? Așa se naşte 
dorul de ceeace se înțelege prin nemurire. Acest dor 
perneşte în căutarea supremului ideal autotramc: 
nemurirea, fiindcă numai în ea se smbolizează  Ade- 
vărul. Binele şi Frumosul. Din acest dor ne topim lu- 
minile ochilor pe cărți, refuzăm plăcerile efemere şi 
ne izolăm, în „turnuri de fildeș” întoarse în spirale 


A D200 m m Da cara ae 











li 


(Urmare în pag. 2-a) 


studenți şi de alți prieteni ai 
tineretului şi ai culturii nea- 
mului nostru, pentrucă în liceu 
toate obiectele se predau în 
limba germană, iar pentru lim- 
ba şi literatura românească era 
rezervată numai o oră pe săp- 
tămână, în care trebuia să fie 
pe furiș ghemuită și istoria na- 
țională, pentru că programa 
școlară nu permitea să se pre- 
dea studenţilor români istoria 
neamului lor. 

Aceasta era unica bibliotecă 
unde studenţii cu înlesnire pu- 
teau ceti şi împrumuta cărţi ro-= 


Bibliotecar era tot- 
deauna un student. găzduit de 
Pumnul, care locuia în camera 


mâneșşti. 


în care se afla şi b.bliotaca. 
Aceasta a fost întâ'a bibliotecă 
consultată de Eminescu“. Am 
citit pe multe zeci de pagini 
cunsemnăciunariul, adică re- 
gistrul inventar al cărţilor, care 
s'a păstrat, în chiar forma din- 
tâi. Este uimitor. 

Se adun, legate, în rafturi 
cuprinzătoare, povestea prea 
citită a frumosului Arghir cu 
„Șezătoarea“ lui Anton Pann 
lângă  păţaniile  şugubăţului 
Miinchhausen; „Don Quichotte' 
cu „Robinson în insula sa“ ti- 
părit la Craiiova (1861) şi „Hali- 
maua'“, ba chiar „Corbea Hai- 
ducul“' prelucrat da George Ba- 
ronzi; eposul Iliadei cea de de- 
mult tălmăcită de Aristia se 
învecina cu snoava Pepelei, cu 
„Jalnica Tregodie" eteristă, cu 
poema Aprodului Purice şi cu 
traducerile anume pentru edu- 
caţie prefăcute de Grigorie Me- 
lidon, cărţi ce s'au împrumutat 
pe capete. 

Insăşi „Cartea românească de 
învăţătură“ din 1643, psaltirea 
în versuri a lui Dosoftei şi 
„Cheia“  vlădicului  mumtean 
Varlaam (1678) urmând pe Ioa- 
n:ichie Galeatovschi toate 
trei aceste daruri sustrase la 
puţină vreme după moartea lui 
Pumnul, cum arată inventarul 
pierderilor, mai bine spus: al 
furturilor şi uitărilor ech:voce 
de a înapoia cuviincios ceeace 
se împrumutase nominal și se 
ştia — au fost acolo. Apo: isto- 
riile lui Laurian, pentru vre- 
mea lor reprezentative, în câ- 
teşitrele părţile, hronicul șin- 
caian, „Istoria imperiei rosie- 
ne“ tradusă de aga Giorge Asa- 
chi, cititul „Răsboi catilinar“ 
din 1840. Și poeţii antologaţi 
în „Lepturariu“ sau întregit 
mulți în această bibliotecă 
adevărat românească, singura 
şi cea dintâi la, Cernăuţi. 
Iată scrierile lui Ion Eliade 





"te, gramatici, 





Rădulescu, 'culegerea din '48 a 
Văcărescului, lirica lui Grigore 
Alexandrescu, pe Alecsandri 
colector poporan, pe Alecsandri 
din „„Doine şi Lăcrămioare'“, pe 
dramaturgul Alecsandri, Peli- 
mon, Donici, pe alţii, printre 
care, fără număr şi din locuri 
depărtate, atâtea calendaruri 
de petrecere şi foliantele re- 
vuistice începând cu „Cresto- 
maticul românesc“, zeci de ani 
neştiut, „Daria literară“, arde- 
leneasca şi iridenta „Foae pen- 
tru minte, in'mă şi literatură“, 
„România literară“, iar îndri- 
tuiri şcolare: texte clasicizan- 
manuale — dă- 
ruiri, copieri şi cumparătur: a- 
lese în cercul învăţăceilor, cu 
precădere dintre lucrările: spo- 
vedind adevărurile existenţiale 
și neamul liber odată, liber a- 
cum pentru Bucovimeni. Aur al 
cuvântului adunat peste tot lo- 
cul, aur spre podoaba minţilor, 
la îndemâna copiilor sărăcuţi 
porniţi să citească... 

La aceasta din urmă, după 
ce ai lăsat văzului acoperișul 
de şindrilă ca la ţară, intri pe 
uşa strâmtă într'un ungher bă- 
trânesc cu plită. La stânga uşă, 
la dreapta ușă, uşă ce dă în 
chiar cămara locuită de şcola-! 
rul Eminovici, din Octomwvrie 
1865 până după 24 Ian. 1866, 
când Pumnul răposă. Prin măr- 
turia aceluiași dintre gimna-, 
siaştii colegi lui Eminescu, ci- 
titor ca şi el și 'ca şi Nico(lae) 
şi Ilie Eminovici, cu toţii dona- 
tori ai Bibliotecei gimnasiasti- 
lor români de'n Cernăuţi, este 
dovedit că fiul căminarului de 
la Ipoteşti şi înainte de găzdui- 
rea amintită la Pumnul, când 
însuşi locui între cărţile odăiţei 
aceștia Si a prins a scrie sti- 
huri, „cerceta foarte sârguin- 
cios“ acolo, nelipsit sărbătoa- 
rea, „și-și împrumuta cărți a- 
casă“ ca unul-care „cetea cu în- - 
lesnire slova veche chirilică şi 
mai cu seamă cărţi vechi“. 

Ce să ma: scriem despre gu- 
noiul risipit de Evrei între cei 
patru. pereţi zugrăviți vânăt, 
despre saltelele lor rupte, sti-, 
clele cioburi şi foile de patron” ; 
jurnal desprinse și amestecate 
murdar; podeaua este putredă, 
paicnjeni, igras-e multă și iz al - 
livezi: ce-şi coboară până'n fe- 
restrele sparte ierba amară. 

Cămărei uitate să i se dea. 
cinstirea cuvenită, în simpli-, 
tate! Aici a citit poetul şi sa. 
format, aici a stat, de-aici a 
pornit. Se va găsi nimerit să se 
aşeze păstrătoare o placă de. 
marmoră aibă, ca şi anii lui, 
deasupra ușii; pe peretele Râ- 
săritului o candelă nestinsă; pe 
alt perete icoana visătorului şi» 
puţin din scrisul său adolescent, 
în foto-copii (Mssul 2259) dă-: 
ruite 'de Academia Română. * 
Altceva nim:c. 

Cât pentru legământul cu. 
viața încremenită, dacă este- 
bine să-l păstrăm, să se lase ve- 
cinătate primitoare, în aceeasi 
cesă a lui Eminescu, şi unui 
+rednie dimtre cei mai vrednici 
elevi ai liceului „Aron Pum- 
nul“ din Cernăuţi. 

Cămara cu cărţi, gazdă lui 
Eminescu, cuib al poeziei.;: 


AUGUSTIN Z. N. POP . 








Casa lui Pumnu, în care erau găzduiţi elevii 


L 3 


Îi i 
Îi a 


pesuut 


2 


Domnul G. Storin, unul 


din puţinii mari actori pe 
cari îi mai are Teatrul ra- 
mânesc, va porni zilele aces- 
tea (mai precis: începând 
dela 17 Septembrie) să. co- 
linde ţara, în fruntea unui 
ales ansamblu, prezentând 
piesa de mare succes: „Pro- 
curorul Hallers”. în restui 
distribuției vor apare d-nii 
G. Lascu, T. Păunescu, Vur- 
ejanu, Eremia, Georgescu, 
atc. şi d-na Lilly Mihăilescu 
care şi pe scena 'Yeatrului 
Municipal a dobândit un 
frumos succes în rolul Roş- 
covanel. 

Urăm drum bun și sticces 
acestei talentate expediţii 
pornite să cucerească  pro- 
vincia. 


Mircea Axente, „copilul minu=- 
De” de acum câţiva ani, al tea- 
trelor particulare, după ce sa 
întors dela Roma, unde a inter 
pretat un rol de seamă în fil- 
qnul „Odessa”, a fost distribuit 
in viitoarea premieră a teatru- 
dJui Comedia: „Stăpânul sunt eu”. 
Aşteptăm cu interes reapariţia 
pe scenă a acestui actor, care 
acum câţiva ani, prezenta, prin 
jocul său degajat, deosebite pro- 
misiuni. 


La Teatrul Alhambra a obhţi- 


larmă”, meritele revenind mai 
alea imterpetului principal, d. 
Mișu Fotino. Vom reveni în ntu- 
mărul viitor cu o cronică am- 





plă asupra acestei comedii care 
va fi prezentată pe scena teatru- 
14 Alhambra până în ziua de 4 
Octombrie 1492. 

In: matineele de ora 6, se va 
prazenta în fiecare Duminecă 
marele succes a! lui Mişu Fotino; 
„Papa Lebonnard”. 


Dună multe discuţii cu 
Actrițe ale Teatrului Naţ!o- 
nal, Direcţia Teatruiui Mu- 
nicipa! a recurs tot ia' o an- 
Rajată a sa pentru a inter- 
preta rolul principal al pie- 
sei „Margareta la 3'. Doamna 
Mia, Coca este aleasa direc- 
ţiei. 


Decorurile primei piese pre- 
zentate: de Teatrul Mic ( „Omul, 
bestia şi Virtutea“), vor fi 
gemnate de d. Ion Anestin, 
erati literar al acestui tea- 

E aceasta încă o notă bună 
pentru strădaniile tinerei di- 
recții a teatrului de a realiza 
spectacole cât mai bune. 


Programele Teatrului Mic 
vor avea înfățișarea unor re- 
viste artistice (asemănătoare 
programelor Teatrului Natio- 
nal), direcția acestor reviste 
fiimd încredințată tot d-lui 
[on Anestin. 


In curând, Raluca Zamfi- 
rescu, fata regretatului Gemi 
Zamiirescu, își va face de- 
butul pe scena Teatrului 
Muncă şi Lumină, interpre- 
tând rolul principal din pie- 
sa „Brânduşa”. De asemenea | 
ea e distribuită şi m piesa 
lui Manzari: „Totul pentru 
doamne”, 


O viitoare premieră a Tea- 
trului Mic va fi piesa lui Edu- 
ard Anton: „Cântec intrerupt“. 
Pentru rolul principal se dc 
tratative cu d. Emil Botta, ac- 
tor al Teatrului Naţional. 


“Teatrul Nostru pregătește 
pentru actuala stagiune pre- 
zentarea piesei  „Romanţa“. 
Rolul principal îl va interpre- 
ta d-na Dina Cocea. Pentru 
rolul preotului, direcţia tea- 
trujui s'a adresat d-lui Ion 
Aurei Manolescu. Nu se știe 
încă dacă tânărul actor va pu- 
tea să primească autorizaţia 
d-lui Mişu Fotino, actualul său 
director, 


Domnul George Șoimu pra- 
ectează să deschidă un nou 
teatru într'o sală, în adevăr 
centrală şi elegantă. Am fost 
rugaţi să păstrăm încă toată i 
taina asupra acestei săli. Pu-! 
tem spune că e oarecum vor- | 
ba de „Oul lui Columb“, Mai! 
toți directorii de teatru trec pe! 
lângă această excelentă sală, : 
jără să o bage în seamă, 


D-nii Ion Sava şi Ion Sa- 
highian sunt cei doui rezi-" 
sori cari concurează pentru 


a li se încredința catedra de | 


regie care va fi înființată a- 
nui acesta la Conservatorul 
de artă dramatică, 


mut ieri seară wn frumos suc- 
ces comedia „Clopoţelul de a. 


i vând în vedere 









într'o săptămână fără premiere 


UN OM PENTRU ROLURI MICI 


Dela elevul de conservator 
care de curând a primit bote- 
zul rampei, purtând cu .nespus 
de mare trac o tavă dela un ca- 
păt până la celălalt al scenei, și 
până la maestrul cu plete albite 
de ani şi succese, fiecare acto? 
râvneşte după rolul şi gloria 
din capul afişului. 

Bârteala, consumată împrewlă 
cu conținutul de culoare incer- 
tă al unui pahar cn schwariz, 
este în cele mai multe rânduri 
provocată tocmai de  nedistri- 
Duirea cutătui actor în cutare 
roi de seamă. 


Există și foarte rare excepții. 

Există și actori cari își dau 
prea bine seama că la succesul 
unei piese conitribue mai mult 
un ansamblu bine închegat, de 
cât o vedetă înconjurată de 
câţiva bâlbâiţi și fonfi al seenei. 

Chipul regretatului Romano, 
actoru! care cu zâmbet senin a 
purtat decenii întregi tava pe 
scenă, reabilitâna rolurile mult 
ocolite ale servitorilor, trebue 
să slujească întotdeauna drept 
pibdă tuturor invidioșilor de ca- 
fenea. 

Tot aşa cum, astăzi, trebue 
privită co mai mult interes si- 
lucta lui Coty Hociung, actorul 
ideal pentru roiuri mici. 

Coty Hociung va fuge după 
roluri mart. 

Şi bine face. 

De cele mai multe ori izbu- 
teşte Coty MHociung să smulgă 
aplauze dim cele doar dovă-trei 
replici pe cari le debitează pe 
scenă. 

Şi directorii de teatre sunt lă- 
muriţi în această privință: „exi- 
stă întwo piesă un rol mie, un 
țip anumit? Să-i chemăm pe 
Coty Hociung să-l Joace!“ 

Şi Coty Hociung se execută: 
aparte pe scenă, joacă aşa cum 
ştie el să Joace şi părăsește sce- 
na, întovărăşit de aplauzele pe 
eari, până atunci, vedeța ge stră- 
duise zadarnic să le smulgă u- 
pai publice prea pretenţios. 

Acesta e Coty Hociung: me- 
ren altul pe scenă. Când popă, 
când colonel, când pensionar, 
când fabricant de parfumuri. 
Nu spwie mult dar intotdeauna 
dobândeşte succes. 

Actori mari, vedete cu renu- 
me, nu-l invidiați, pe atât de 
bunul Cotty Hociung. Mai bine 
l-aţi imită. Există pe la coara a- 
f'<elor, rolişoare în cari, poate, 
ați dobândi mai mari succese de- 
cât acum, când interpretaţi rolu- 
rile principale. 


UN ROL PENTRU BIRLIC 


Um actor de talent, tânăr ca 
şi mine, m'a întâlnit pe stradă, 
m'a oprit şi m'a luat la rost: 

— „De ce l-ai lăudat, dom'le, 
pe Birlic 2“ 

Cetise omul cronica mea la 
„Fiii marchizului“ şi nu-i plăcu- 
geră cuvintele elogioase la adre- 
sa lui Birlic, 

Pe semne că prietenul meu, 
actorul tânăr, nu văzuse ultima 
premieră a Teairuiui Comedia. 

Şi avea dreptate să se mire şi 
să se revolte. Mai ales fiindcă 
îmi cunoştea cronicile în cari 
de atâtea ori găsisem cuvinte 
destul de injurtoase la adresa a- 
tâtor roluri de farsă pe cari le 
interpretase până atunci Birlic. 

In piesa „Fiii Marchizului“, 
Birlic murise... [l omorise Gri- 
gore Vasiliu. 

Şi îi luase locul, pe scenă a- 
părând un actor adevărat, cu 
înfăţişarea lui Birlic, dar cu uv 
joe sobru, reţinut, izbutind une- 
ori să fie hazliu şi adeseori să 
fie emoționant. 

Acel actor nou cu câre a 
luat cunoştinţă la ultima pre- 
mieră a Teatrului Comedia m'aâ 
făcut să mă gândesc la un rol 
drag mie: Amos Bujorescu, al 
cărui interpret ideal ar fi Gri- 
gore Vasiliu Birlic. 

Da, da, nu vă miraţi. 

Amos Bujorescu, sfiosul, în- 
drăgostitul în taină, sacriticatul: 
iată un rol în care Grigore Va- 
giliu ar avea prilejul să destă- 
şoare întreaga gamă de posibi- 
lităţi pe care i le bănuim. 

Aşteptăm dela d. Sică Alexan- 
drescu  prezeltarea pe scena 
Peatrului Comedia a piesei lui 
heodorian :  „Bujoreştii“, mai 
ales acum când printre angajaţii 
săi se numără şi interpretul 
ideal al bătrânului Bujorescu: 
Bultinski, 

Mai întâiu, prin reprezentarea 
piesei s'ar readuce în discuţie 
numele ce începe să fie uitat al 
lui Caton Theodorian. 

Dar pe lângă succesul moral, 
d, Sică Atexanarescu ar dobândi 
şi un frumos succes material, a- 
abijitatea cu care 


BA 


acel cunoscător al publicului 
care a iost Caion Theoaorian a 
ştiut să imchege cele 4 acte ale 
cumesiiei sale, 

Şi, prin aistribuirea lui Gri- 
goe Vasuiu Birlic in rolul lui 
Atios, d, Sică Aiexandrescu, ar 
isbuiti să reabiliteze gctimiţiv un 
aclor pe care ţot dânsul, lansân- 
du-l, l-a compromis (ciudată um- 
perechere de cuvinte) prin dus- 
triburea sa in atutea roluri de 
farsă. 


SUGESTIE PENTRU ELEVII 
DE CUNSERVALUEB 


Din lungile discuții pe cari 
le-am avu: cu elevii de Conser- 
vâtor, am putut stohieauna Fe- 
maica amaraciunea lor ca pres 
rar li se că pumbilitatea să apu- 
ră pe scena, sau atunci când 
sunt pruniţi inw'o disttibuţe, 
ro.ul iur exte aceia dle a face li- 
guiupie, 

wme înţeles, învaţă multe a- 
ceşti stuutați dela maeştrii lor. 
După ce-au isprăvit ca mei ani 
de invațătura, pai să emita zeci 
de tepru auzite din gura pruie- 
soriioy. și totugi, ji proaucţiile 
pe cări ie dau Ja Siarșitul uii- 
mului au, măi toți elevii se pre- 
zinta pe scenă siangăti, speriați 
de reiectuare și de publicul din 


Si, dacă judecăm drept, feno- 
menul ucestă e tuarte normal: 
elevul nu poate deveni autentic 
Bo Duma an urma celor invă- 
țaie pe bunpue Constrvitorului. 

Pentru aceasta are ți nevueue 
că; mai muit cuntaci cu suna şi 
cu tâelg joalruiu jucat iar nu 
cu aceiea ale teatrului învăţat. 

Au tost oamen cari au plecat 
urechea Je doleanţele tinerilor 
actori în devenire. Sa vorbit 
despre un teațrp siudențesc. 
Proeciul a rămas doar, prupgh 
B'a mius mrgumenţul lipsei unei 
Săti de ţeatru pentru așa ceva. 
Prea bine. Posle pu €e Acupy Mo9- 
mentul unțiinţărei unui asifei de 
teatru, Și tovuşi trebue găsit un 
mijloc prin care să se dea posi” 
bilitatea elevilor de 0oNIErvaI or 
să apară in faţa pubiicuiui, 

Ne gândim pentru aceasta la 
sala Ieatrului Naţional şi la ma- 
ţineeie duminicale. 

Anu trecut matineele din tie- 
care Duminică sau bucurat de 
frumoase Succese, prin prezenta- 
rea aşa ziselor avant premiere, 
cărora noi toluşi nu ie-an prea 
ințeles rostul. 

Nu propunem scoaterea din 
programul Teatrului Naţional a 
acestor avant premiere, 5e pare 
că ele aduc un frumos succes 
material, 

Se poate însă prea bine pre- 
xenia intrun singur matineu du- 
minical in tiecare lună, pe scena 
Teatrului Naţional, spectacole 
interpretate de elevi ai Conser- 
vatorului, Aceste spectacole ar 
urma să fie puse sub directul 
control al distinsei profesoare 
de artă dramatică, d-na Alice 
Voinescu, 

Ar avea astfel prilejul elevii 
de couservator să joace pe pri- 
ma noastră scenă roluri dragi 
lor, cari să le dea posibilitatea 
să se iniţieze în tainele teatru- 
lui adevărat. Sugestia am dat-o. 

Rămâne acum ca aceşti elevi 
să ne arate că nu numai vorba 
e de ei ci să treacă direct la 
fapte : să întocmească un reper- 
toriu şi să-l prezinte împreună 
cu cuveniţa cerere iscălită și 
timbrată, Direcţiei Teatrului Na- 
ţional. 

Suntem convinși că d. Livia 
Rebreanu îi va primi cu braţele 
deschise. ȘI dacă sugestia noas- 
tră va deveni fapt îndeplinit, vit- 
toarele producţii ale Conserva- 
torului vor dovedi câtă dreptate 
aan avut scriind rândurile de 
mail sus, 

TRAIAN LALESCU 





Sunt câțiva ani deatunci; 
nu atâția, wmcât însemnările 
astea su poală purta numele 
pompos ue „amintari” — find 
că nu sunt ia o vârstă când 
put avea astjel de „aduce q- 
sinie” — totuşi destui ani, ca 
să capele, peniru mâne, un as- 
pect de veritabie „amantirt”, 

Locuiam, prim anul de gra- 
ție una mie nouă sute două- 
zeci şi cinci, întro căsuță pa- 
triarhaiă,,e 

Eram un țânc, cu părul vâl- 
voi, aruncat co un pumn de 
lână nescarmănată ; cu ge- 
nuthii  maririzați pănă la 
sânge şi cu o curvozilate fără 
margini, wvorită am doi ochi 
buwuucați, tucrați automa după 
chipul şi asemanarea tataui 
(meu). 

im petreceam vremea în 
„Turowmea bu Ivan”, Jără să 
MĂ Sinehisesc de cei cart ve- 
nedu la noi și rămaneau mai 
nlung”, de dragii unui bu- 
touuș aan piwniţi, sau de focul 
unu; sianJen de costtie, gata 
de perpetuu. 

Uau totuși am renunțat la 
atituarmea mea şi am eşii din 
rezerva, când am dat cu pri- 
vrea, din balconul, unde e- 
ram „împărat“, de un nosafir 
pe. care m preot mai vazu- 
sem şi care m se gdresează: 

— „E 9casă tata?" 

— tăheu ui casă“, îi 
răspund eu cu gravitate. 

— „Ni câna vine?“ 

— „hu ştiu” 

Imn mod normal, diecuția tre- 
buia să se termine aici şi mo- 
safirul să-şi vadă de treburile 
lut, dar nu ştiu ce ma 'ndem- 
nat să continui discuția: 

— Mă uritule — îi spun eu 
-— o Cunoști serwtoarea 
noastră, aia grasă?“ 

— „Nu, dragă!“ 

m'o cunoșii, du-te și cgrții 
să-ți dea o oală cu apă plocp- 
tită”, 

— „Și ce să fac cu ee?“ Mă 
intreabă om, cu drept qu- 
vânţ mirat, 

— „Să vii și să... Mio torni 


mie în COP! Ş 

j n înjeleg _ 
pe Caprici = căci si 
era „uritul“, — i-a apus tatălui 
meu, că sunt bun pentru „Ca- 
pul de rățoi“,... dar acum îmi 
dau seama... 

Acum, când i-am respirat 
parfumul glumelor tinereşti, 
i înțeleg... 

Intro zi nenea Ghiţă sa hoță- 
rit să spargă tărtăcuța rătoiului 
și să mă lase să privesc îndun- 
tru, 

Era-în cabină şi-şi scotea 
cârmuzul  depe faţă... Când 








GÂNDURI Preludiu la „Capul 


m'a auzit ce vreau să aflu... 
şi-a dat cu mâna pe figură 
dea îndepărtat râurile tim- 
pului şi-a cănit pielea de arici, 
ce-i acoperea țeasta, căreia îi 
s'a cam dus vopseaua, pe ici 
pe colo, ma luat de mână şi 
ne-am, trezit „la liceul r 
unde acum 230 de ani şi ceva, 
în urmă, băeţii din cursul su- 
perior făcuseră o societate 
„Vivat Dacia“, cu scop cultu- 
ral şi artistic“. 


„Ne întâlneam“ — îmi spu- 
ne Nonea Ghiţă Ciprign — 
„eu toții, aam ureo 13—20 de 
înşi, la băile Mitrazevșchi, în 
case colegului Kuch Otto, 
băiat cu stare, care ne punea 
la dispoziție o comeră mare, 
spațioasă și acolo, odată pe 


RIA 
G 






LUI NENEA 


GU OMU 


5 





SP Er) 
m EC rea e am 


de rățoi“ 
3 

ceam, în întâlnirile noastre 

particulare, cu alt soi de ma- 

nifestări „culturale“. 

De pildă, opream trecătarii 
pe stradă şi, deşi cu şepcile pe 
cap ishuteam să-i facem să ne 
qrate actele; aceasta datorită 
convingerii cu care acostam 
pe respectivii... 


Pe lână asta mai făceam şi 
alte bazaconii : 
Atârnam, de pildă, de ca- 


pătul unei sfori foarte lungi, 
un şobolan mort şi mpi mer- 
geam pe stradă, cu sfaara în 
mână, disputând despre Des- 
cartes sgu Spinoza, în timp ce 
trecătoarele şi trecătorii ză- 
requ  gobolanul  mişcându-se 
fără rost, iar cei mai slabi de 
inger, fugeau țipând... 





| ruiă 
ratie 08, Fârdt Ag 
Apă 


m-a, Qiprisn văzut de p. 1, Sârbul 


săptămână — Sâmbăta — fă- 
Com i cdend achită îs 
nujte : Conferinţe, mii 0On- 
certe, recitări, etc.; dar nu 
taţi luom în serios aceste ma- 
nifeatări, fiindcă eram vreo 
patru liceeni, cari, între noi, 
când ne întâlneam. persiflam 
exibiţiile de soiul ăsta, cari prea 
miroseau e șablon”. . 

Şi nenea Ghiţă contimuă să 
povestească ! 

„Cei patru  (subsemmatul, 
Demetrescu - Buzău, Urmuz, 
Costică Grigorescu şi Alezan- 
dru Schmidt) ne  îndeletni- 





Autotrag;smul personal.tăţ i sziritului 


- (Urmare din pagina î“aj 
autotragice. Prin aceste doruri ale personalității câd- 
torva. spirite excepţionale, prin aceste scrâșnete cum- 
plite al lumii din lăuntrul nostru progresează uma- 


nitatea. Numai căutând suferința din 


imboldul de a 


juziona CU nemurirea, ne creiem şi a doua conștiință: 
conştiinţa sublimă. Condiţia de realizare a ei, mal 


stă. pe lângă nostalgia amintită, 


în  maerializareu 


fenomenului. Pentru a aprinde o singură scânteie nu- 
muritoare și pentru a o păstra în sufletul omenirii de 
totdeauna, creatorul are o fază de muncă istovitoare. 
Anem și în cultura noas.ră destui creatori care însă, 
pripindu-se să guste ovaţiile publice și nu profun- 
zimea. propriilor creații, renunță la muncă şi risipesc 
numai dorurile în formă hibridă. Ei ratează autotra- 
gismul personalității spiritului și nu-şi mai definesc 
decât efemeritatea. Fără muncă nu se pot naşte vI- 
lorile. Muncă multă înseamnă persistență autotragi- 
că şi realizare superioară. La Dumnezeu o 2t a fost 
o mie de ani și o mie de ani au fost o zi, când acreat 
Universul, ne lasă Biblia să înţelegem. Cine se inspi- 
ră de aici şi muncește ca atare, nu numai că dă 0 


crvație 


nemarioare dar poale simți frumusețea din 


viața care e o clipă şi din clipa care poate fi toată 


viața. 


FLORIN DUMITRANA 





FISIER 


Nu de mult am văzut un câine strâns 
de cine știe de pe unde în vitrina ză” 
brelită a hingherului. Era mare, pletos 
şi sta parcă într'un fotoliu. Am admirat 
poziţia lui nepăsătoare, de siestă, Ni- 


mic la el din crispările 


condamnatului la moarte. 
voi QUM.TrA aceaș 


luu, mam, gândit: 
câine, în vitrina vreunei 


încălțăminte: îm pielea vreunui pantof 
de boz sau a vreunui bocanc. 
Sărmanii câini! Ei nu sunt buni decât 
încălțăminte şi 
pentru literatura lui Axel Munthe. 


pentru asta: pentru 


Nu ştiu de ce, de câte ori sunt pe 
stradă și în mij.ocul mulțimii, nu mă 
pot opri să-mi spun: peste o sută de 
ani nu va mai fi pe pământ niciunul 
din cei care azi merg, strigă, râd şi 


(Urmare din pag. 1-8) 


omenești ale 
Peste câteva 


prăvălii de 


toată această gloată care astăzi aleargă 
pentru câştigarea locului ei sub soare, 
mei un om nu va mai trăi, sol pentru 
alte timpuri. V 
şi acț.umior va rasuna cine ştie La câte 
miliarde de kilometri, 
parte a imjinitului. Slabă mângâere, a- 
ceastă imortalitate prin ecou. Mulțimea 
face bine că nu se sperie şi nu e apu- 
cată de agorafobie la gândul că peste 
o sută de ani nu va mui fi. Neglijența 
ei pentru ce va fi după această sută de 
ani şi lipsa problemei unui alt timp, 
seamănă cu neglijenţa lui Rozanov, un 


Poate doar ecoul puşilor 


undeva  într'o 


om din mulțimea secolului trecut, care 


țigare.... 


piâng. Intr'o sută de ani, de azi înainte, 
tot, dar absolut tot, nu va mai fi, Din 


chemat la judecata de apoi, îşi închi- 

puia că va ţine minte să răspundă: 
— Lasă-mă, Doamne! N'am chef să 

merg. Acum vreau să fumez. Dă-mi o 


ŞTELIAN TECUCIANU 


obiszr: + Poaooupări 


Şi me trecem timpul în 
i“ . de avesica, 
vreme ce colegii noştrii, acti- 
vau series la „Vivat Dacia... 

Noi numai Gădeam, decât 
foarte rar, pe acolo, fără să 
mai luăm deloc parte efec- 
tivă... i 

ia un moment dat, printr'o 
lovitură, am dizolvat societa- 
tea, am 878, cu mare fast, sta- 
tutele şi-am reorganizat-o, cu 
%0j dismozițiuni... 

Din catizațiile strânse până 
atunci, am facut un chef straş- 
Ri; mi, cei patru, am luat 
conducerea noii societăți şi 
am hotărit ca, deacum încolu, 
cotizațiile să fie plătite cu ca- 
pete de răţoi. De unde le 
luam, am spus în piesă. Să- 
Team gardul, noaptea, în 
curtea directorului, tăiam ca- 
petele răţoilor lui, trupurile le 
lăsam acolo şi luam numai 


capetele... ce ne trebuiau nouă. 


Hi admitea, în principiu, 
chiar barbaria noastră, dur nu 
putea să înțeleagă cum să lă- 
săm trupurile... 

bine unțeies că nu ştia cine 
gunt autorii... 

Odată trecând prim dreptul 
unei curți, destul de sărăcă- 
cioase... o babă ne roagă să-i 
tăem un rățoi... Coincidența 
să ni se adreseze tocmai mouă 
(noi patru umblam mai tot 
timpul împreună)... 

După operație am cerut ba- 
be; capul rățoiului, l-am pus 
în vârful unui băț, l-am îm- 
podobit cu pamglici şi-am por- 
nit cu el în procesiune, să-l 
îngropăm... 

Ne apropiam de şosea și lu- 
meg care se adunase după noi, 
ajunsese la un număr destul 


de mare, aşa că a fost nevoe 


de intervenția unui sergent, 

să  împrăştie lumea... Noi 

eat dus să facem o bae la 
ei... 

Aici, la Tei, pe malul apei, 
am avut cele mai fecunde 
„inspiraţii“ .. Goi, uzi, şi pră- 
jindu-me la soare, am „com- 
pus“ cele mai interesante bu- 
căți din repertoriul nostru. 

Tot aici a „lucrat“ Urmuz, 
„poezia“ lui, destul de cunos- 
cută, „Cromicarii“, pe niște 
rime pe cari i le dăduse unul 
dintre noi. 

Nenea Ghiţă Ciprian ne-a 
lăsat să ne înfruptăm, pe apu- 
cate, din năsbâtiile geniale ale 
„Capului de rățoi“... 

Noi suntem datori, acum, 
când nea sgândărit curiozi- 
tatea, să-i pretindem o expli- 
care întreagă a faptului... Să 
pue mâna pe piivaz şi să ne 
dea „o seamă de cuvinte“ des- 
pre „epoca rățoiștilor“, care 
are sensul ei în limba noastră, 
la jel cu toate celelalte epoci. 


PĂTRAȘCU ION SÂRBUL 


x 


in 


SEPTEMBRIE 1942 —= 


pmaipelang 


PIESA ŞI SPECTACOLUL 


Iată două noțiuni puţn lămu- 
rile în mintea spectatorului nos- 
tru de teatru. In judecata obiş- 
nuită, aprecierile cu privire la 
piesă sunt extinse şi asuprea 
spectacoiului, p.ecum aprecier le 
acestuia țintesc şi piesa. Este aicl 
o confundare, o egalitaie între 
două naţiuni diferite, din care 
decurg mnedreptăţite valorificări, 
Vaind să se arate meritele unuia, 
implicit se conside.ă tot atâţ de 
meritoa gi celăialt, deşi, poate în 
realitate, nu menită aceiași pre- 
ture. 

P.esa este textul pe care-l 
„joacă“ actorii. Piesa este opera 
autorului. Spectacolul este opera 


actori.or, plus aceia a r€gisarulul | 


care organizează partea tehnică. 
Dea piesa serisă şi până la cea 
iucată este un drum foaste larg 
şi anevoios. Și este o mare deo= 
sebire între felul cum îşi vede 
jucată autorul opera în imagina= 
ta lui și felul cum o vede rea- 
lizată pe scenă. Această realizarea 
scenică formează spectacolul, 

Desigur, că  „spertacolul: - es 
sprijină pe opera dramatică 
scrisă; aici eşțe punctul lui de 
plaaare. 

Dar aceasta nu oprește ca să 
să se ridice ia 0 Vawvare auta= 
nomă. |rujependenţa „specuauulue 
lui“ se cotuirmă prin faptuu că 
poate ii interior, egal Or, supa= 
r:op texiuiui, In prunul caz puică 
p-esa, — opera auturuiuu, SpeLa= 
COuul, — opera avlo.rior şi a regi 
sotului nennd la 1năițimnea tex= 
tului. In al domnea caz, p.esa și 
Spectaco.ul sunt de anaaș. va 
loare, in ultimul caz piure spec 
tacoiul şi nu piace piesa. Chaa- 
ile actoritur șI are egisorului 
sunt superioare textului, 

In a0est caz se impune specta- 
colul. Fireşte, că dip aceste trei 
alte:native, cea mai ge darit este 
aceia în care o piesă bună să t-e 
întuvărășită de un spectacol bun. 
Numai atunci, când textul unul 
autor reputat şi spectacolul unor 
actori-artişti, fac un tot ireduc= 
tibil, spectatorul poate spune 
fără riscul unor conseaințe e:0- 
nate, că piesa şi spectacolul sunt 
unui şi acelaşi luicru. Dar cum 
Meeasla simbioză apare foarte 
rar pe scenele noastre, o demar- 
caţie se impune cu neceşitate, 


În general, specțatorul vine la 
teatru pentru „spectacol“. Și aci, 
punctul central îl formează acto+ 
rul. Cei ce doresc să cunoască 
opera autorului, — textul, iau 
cunoştinţă de se, citind. Si 
poate această cale este ma: bună, 
Căci spectaco.ul poate ti peniru 
piesă ori lunete ce-i măreşte f:14- 
musețea ș:-o scoate în evidenţă, 
ori vălul negru ce i-o întuna:ă. 


AURELIU DUMITRU 


ff 
aa Sa 


Paint 


— 


DESPRRE TRADUCĂTORI 


operelor dramatice dacă s'a 
scris, to.uși, nu sa spus ceiace 
era esențiai: a nu se confunda 
planurile — lectură de proză şi 
necesităție imed.ate ale scenei. 

Ce. cari se încumetuu să tra- 
ducă „teatru“, deşi cunoșteau am- 
bele L.mbi în toată plinătatea lor, 
“au îsbit de ceiace am spus maă 
sus: necesitățile imediate ale sce- 
nei — care se cunosc numai după 
o vieţuire continuă în mijlocul 
“elor care fac un spectacol. 

Traducerile care mau suferit 
reveniri regizorale, au fost aca- 
lea lucrate de actori. Mărturii a- 
vem piesele care țin afişul la sce- 
nele particulare. 

Atunci, Teatrul Naţional să 
Jie dirijat de cei din afară? De 
teatrele care aşteaptă dela el tra- 
sarea unei activități! 

Modalităţiie sunt multe! Numai 
vă  „meseriașul“ își prețueşte 
MUNCA! 


10N MANOLESCU 


pare-se că vrea să stabilească de 
data aceasta o activitate teatrală 
— după câte am auzit: în sala 
Teatrului Municipal. 

Dintzo generaţie care nu se 
desminte, Ion Manolescu înles- 
neşte prin această nouă scenă, 
intrebuințarea elementelor  ti- 
nere. E ciudat cum acest boer al 
Teatrului vrea să se dăruiască și 
să dăruiască ciraciior, o casă în- 
tre zidurile cărora Fi să se simtă 
tineri şi sub oblăduirea unui pă- 
tinte cunoscător ai acelora cari 
sunt în prag de carieră. 

„Se poate spune despre Ion 
Manolescu că este şi boer da su» 
filet! 





aa 5 SEPTEMBRIE 1942 


STENDIIAL ( 


Actualitatea lui Stendhal 





Paul. Valery, la sfârșitul u- 
nui esseu despre Stendhal, 
remarcă plăcerea ce o ai vor” 
bind despre acest autor, „Nu-ţi 
vine să mai sfârșeşti“,. adaogă 
el, Rațiunea acestei împreju- 
vări este neindoelnică, Atunci 
când vorbim, despre Stendhal, 
VurbAn sh Jona ue no: înşine: 
Acesta-i şi secretul celebrului 
„Stendhal-Club“ care  întru- 
neşte egotiști ascunși sub fir- 
mă. Când ei spun „Beyie“, se 
Qumasisc pui , eu usjel 
să rostească vorba care le şo- 
cheazu moaesiia. L'aavărat că 
autorul „Lhartreuse'-e, a tn- 
cercai el însuşi o anumită je- 
nă să spună „Eu“, ceea ce l-a 
imupieaicuţ să-şi termine „S0u- 
venirs  d'Egoiisme“ silindu-l 
să ne dea aceie personagii care 
se chiamă Fabrice del Dongo 
Şi Jur Sorci. 

in ce mă privește, mărturi= 
seşc că-mă swnt joarie în ape- 
ile mele cu acest autor care 
a avut marele curaj să îa în 
serios viața, proclamând  ne- 
cesilatea fericirii. Cred dealt- 
fel, cu tot succesul imens pe 
care-l cunoaşte de vreo şai 
zeci de ani, că n'a fost înţe= 
teş. Dasigur, Nietzsche a învă- 
țat mult dela e! şi la fel 
Moniherlant dar fericirea are 
încă o. presă destul de rea. 


Câţi: oamtni admit că rațiunea. 


esențială a vieţii. lor constă 
Qin  piogresu, 
împlinirea ființei lor?  Aca- 
țaşi inșşi cari vă informează 
eu multă ştiinţă, la ei în gră- 
dină, despre viața plantelor, 
despre pământul, soarele și 
apa de care au newaie se vor 


mira că cereţi pentru sufletul * 


OmeEnesc ceea ce ei acordă cu 
atâa gemerozitate  piantelor. 


Din asia se vede că şhința.. 


egaotismului, care nu are nimic 


ajace cu egoismul sau cu a- 
bominabila introspecție care 
transformă oamenii în sca- 
" fandrM propriilor suflete, dar 
înseamnă tocmai ştiinţă a .fe- 
ficirii — este departe de a fi 
„admisă. lată o primă rațiune 
a gctualităţii lui Stendhal şi 
nu cea mai mică. Se vor găsi 
*nereu o mie sau două de inși 
în. lume cari se vor gândi la 
fericire şi-l vor vorb: de bine 
pe Stendhai, iar alte câteva 
miţ îi vor asculta. 

Există „Vieţile paralele“ ale 
țui Plutarh, dar cine ne va da 
Veacurile paralele ? Ar fi to- 
fuşi interesant, din mai multe 
puncte de vedere, să-l oompa- 
răm pe al nostru cu acela în 
care s'a născut Stendhal: dra- 
gan al Impăratului la 18 ani, 
d fost la Moscova și până la 
sfârşitul zilelor n'a încetat 
să-i iubească pe acela care l-a 
făcut i 
sensul mărejiei, 

Antipatiile lui  Stendhal, 
împinse până la ură, sunt une- 
Gti meschine; este în el ceva 
de mic burghez şi de provin- 
cial, un aspect pronunţat ra- 
dical-socialist destul de  dis- 
plăcut, dar nu-i decât contra- 
Partea acelei pasiuni a măre- 
ției pe care-o explică atât de 
bine exlamaţia lui Goethe: 
„Dar şi acţiunea poate fi crea” 
taatre !* 

Ori, trăim în una din epo- 
cile creatoare ale omenirii şi 


timp de veacuri a noastră va 
fi una carea dat naștere... S'a 
putut crede multă vreme, că 
epopeea napoleniană n'a fost 
decât un imens film de aven- 
tură. S*a putut zâmbi pe sea- 
ma cultului întreținut de 
Stendhal pentru eroul său, 
Dar, epoca noastră abia acum 
înțelege întâia oară ce înseam- 
nă Napoleon pentru Europa, 
nu numai pentru Europa tim- 
pului său dar şi pentru a 
noastră. Nu este o întâmplare 
că cea mai bună carte despre 
Impăratiil a apărul de curând, 
în Germania, scrisă de Bou” 
hler, al cărui stră-strămoș, co- 
mandant al unui regiment 
estfalian în Marea Armată. 
a fost'la Moscova în aceluș 
timp cu Stendhal; autorul 











însuși se află, în calitatea de 
secretar particular al Fi 
hrer-ului, la Marele Cartier 


General german, pe frontul 


Câţi Julien Sorel, câţi Fa” 
brie del Dongo se vor fi u- 
flând astăzi pe Jrontul răsări- 
tean ? 

E deajuns să deschizi o car- 
țe a lui Stendhal ca să simţi 
cât de aproape e de a lui sen- 
sibilitatea generală a  epocir 
Va fi presimţit el această re- 
vonşă a Împăratului pe care o 
trăim  astzăzi sub impulsul 
Germamiei, prezicând că nu 
da fi citit şi înțeles decât o 
sută de ani după moarte, dân- 
du-i posterității celebrele lui 
întâlniri ? 


RAINER BIEMEL 


UNIVERSUL LITERAR 


braye şi L. Royer). 


Romanele lui Stendhal (Colecţia „Pitiade”, N. R. F. Text 


şi adnotări de H. Martineau). 


De Amour (Ediţia Martineau, la Editions de Cluny). 
L&aviaud (Mercure de France). 
La vie. de Stendhal de Paul Hazard (G:llimard). 

Stendhal de Piere Jounda (Desclee de Brouwer), 

da Abel Bonnard 


Bucăţi alese de Paul 


La vie amoureuse de Henry Beyle 
(Pammarion). 

S:endhai €picier de Paul Arbelet (Plon). 

Breviaire Stendhalten (Ed. du Siecle). 
CRITICĂ 


Pauli Bourget în nssais de Psychologie contemporaine. 
Barbey d Aurevilly : Les Oeuvres et les bommea. 


Lemaitre : Contempo:ains,. 

Nietzsche : Par dela le Bien et le "Mal. 
Sainte Beuve : L:s Causeries du Lundi. 
H. Taine : Etudes. 
Albert Thibaudet : 


(Gallimard). 
Alain : Stendhal (Ed. Rieder). 


Charles du Bos: App'oximations Il (Sârie Corrâa). 
Franqois Mauriac: Petits essais de Psychoiogie religieuse, 


(Ed. Artisan du S.yle), 


Paul Valery: Var.ete [1 şi Stendhal (Gallimara), sale... 


roma 


Bibliografie stendhaliană 
Opere complete (Librăria Honore Chamţion, Paris). 


Ediția H. Martineau (18 volume, Librăria „Divan”-ului), 
Jurnalul lui Stendhal (4 vol. N. R. F. Text stabilit da De- 


Stendhal (Ed. Hachetie), Histoire de la 
Littera.ure franca:se (Stock) şi Râflexions sur la Litterature 








antet sati 


Implinit la trup, avea gâtul 
Scurt și congestionat;:  obrazu-i 
plin era încadrat de favoriţi și de 
păr brun și frizat, artificial spre 
efârşitul vieţii, fruntea era fru- 
moasă, nasul în vânt și cumva 
ca de kalmuk; buza de jos îna- 
inta ușor, părându-se batjocori- 
toare. Ochiul destui de mic dar 
foarie viu, subt arcada sprince. 
vei pronunţate, se întovărășea 
frumos la surâs. 

Tânăr, avucese ceva faimă la 
balurile dela Curte, prin jrumu- 
sețea gambei sale, lucru ce se re- 
marca pe atunci. Avea mână 
mică şi fină, de care era mândru, 
In ultimă; ani ajunsese greoi și 
apoplectic, dar își dădea multă 
osteneală să ascundă, chiar tață 
de prieteni, semnele docăderii 
”. Sainte-Beuve 





lăuntric, din. 


să descopere măreția... 








Stendhal urmaş şi precursor 


Opera literară a lui Stendhal este rezultatul 
unei adânci și variate experienţe a vioții, ex- 
perienţă făcută de un spirit foarte personal, plin 
de contraste şi de ciudăţenii, capabil să înțelea- 
Ră mulie. lucruri alifel decâi le înțelegeau oa- 
menii vremii lui, Delaolaltă urmaş și precursor, 
ecest om era sorti: să dovită un inclasab'i al is- 
toriei literare, un soriitor pe care istoria lite- 
rară mu ştie cu preciziune unde să-l aşeze, un 
temperament care poate fi situat cu tot atâta 
justeţă printre romantici caşi printre : realități 
— şi, în acela timp, în niciuna dn aceste grupe. 

Chiar viața lui îl aşează peste două epoci şi 
Ul face să aparţ nă amândurora deopotrivă, fără 
A fi pedeantregul ad niciuneia dintre ele. Stend- 
hal sa născut în 1783, ia Grenobi!e, dintr'o fa- 
milte din marea burghezie provincială france- 
ză. Făcea parte dintr o clasă socială față de care 
va păstra mereu o dragoste amestetată cu un 
dureros regret. Copilăria şi adoiescenţa şi ie 
potreca în oraşul natal. Frământat mereu de 


- gândul evadării, reușește să plece din Grenoble, 
în: 1799, când vine la Parisă cu gândul să urme- 


“ze şcoala politehnică, gând la care renunță re- 


poâe plecâ-q cu arma tui Bonaporte în Xa- 
ia. unde de altfel nn ia parte la lupte. Trece în 
curând în administrața armaiei și cutreeră ast- 
fot toată Eurâpă. asttâna la tazie marile cara- 


panii aie ini Napaleon, dela Wagram la Mos- O 


cova. Restauraţia, „n d 1815, îl pune în răiragere; 


” Xrăeşte apoi o ” bucată de” Vreme în Italia, re 


care o consideră drept patria lui spirituală. în 


1831 e numit consul ai Franței la Cv 1â- Venea sd 


Moare, în timpul unui concediu, la Paris, 
184%, 
Stendha! a început să scrie târziu, la o vârstă 


la care alţii încep să se repete sau chiar înce- 


tează de-a serie. Inceputurile Iu de scriitor sunt. 


dealtfel foarte modeste. Sunt lucrări de com- 
pilare și de improvizație, în care desigur scân- 
teile originale nu lipsesc, dar care nu anunţă 
pe soritorul ciudat şi original de mai târziu. Ast- 
fel sunţ: Vies de Haydn, Mozart et Metastase 
11814), Histoire ce :a peinture en [talie (18i?) 
Rome, Nap.es et Florence (1817). 


Abia în 1822, ja teizec'şinouă de ani dă opera 
ui cu adevărat originală De l'Amour. Cartea 
aceasta, care ma pe urmă a devenii celebră, 
atât de celebră încât expresii d'nir'insa cum 
este cristalizarea tubrii ap rămas ca expresii cu- 
rome în literatura universală. n'a avut, în gece 
ani de'a apariţie, decât șaptesprezece cumpără 
tori. Acesla a fost dealtfel destinul tuturor serle- 
tiior lui Stendhal în timpul câţ ei a trăf. Ar- 
mance, curios mie roman, în 1827, Le Rouge et 
ie Noir în 1830, an aproape aceiaşi soartă. Abia 
La Chartreuse de Parme în 1839, are oarecare 
succes, mai mult succes de stimă, aatoraţ în 
cea mai mare parte fără îndoială, unu! studiu 
entusiast al lui Balzac. 

Ce qcemonstrează razul lui £i'endhal? In pri- 
mul rând, că între valoarea reală a unul scriitor 
şi gustul literar comun al epocii în care acel 
scriitor irăeşte nu există nico corelaţ'e. Stendhal 
a apărut în literatura franceză întro epocă ale 


cu t:rea şi cu taentul lui. Era atunci, între 1820 
şi 1825, o vreme în care triumfa (după multe 
împoir'viri, bine inţeles) un romantism pitoresc, 
sentimental, exaltat, grandiloguent, Ce succes 
putca avea în acea enocă un scriitor sobru, fără 
cu'oare, cu un sti] Sec şi precis, aşa cum era 
Stendhal? Opera lui n'a începuţ să fie prețută 
decâţ abia după patruzeci de ani dela moartea 
lui, prin 1889, aşa cum el singur a proorocit în- 
tr'o scr soare către Balzac, după apariţia stu- 
diului acestuia despre La Chartreuse: 

„Credeam că nu voi fi citit inainte de 1880; 
amânasem la acea epocă bucuriile imprimatu- 
lui”, 

Pronosticul lui sa realizat (lucru car în [ite- 
ratură) întocmai. In 1882, pe vremea reac- 
țiunei naturaliste, Pauj Bouget, în cartea lui 


[ncercăr:. de psiholog'e contemporană, consacră. 
un sfmdiu răsunător lui Stendhal (răsunător dar . 


au cel dintâi studiu comprehensw, deoarece 
Vaine goria lucruri definitive despre Stendhai 
încă din 1864; şi nu mai vorbim de studiul lui 


+ 





STENDBAL (1182—1842) 


Balzac din 1840). Generaţia din 1880 recunoștea, 
prin glasul lui Bourget, un mare precursor în 
Stendhal. După patruzeci de ani dela moarte, 
cariera literară glorioasă a lui Siendhal înce- 
poa. 

Cu lot aceiaş dreptate se poate totuş spune că 
Stendhal, precusoru! real:smu'uj literar, este 
totodată şi un continuator al spritului clasic, 
un viăstar întârz at al secolului aj optspezeceiea 
francez. un discipol al lui Voltaire (şi chiar al 
m Rousseau îrir'o măsură) care a citit pe By- 
ron dâx care scrie sobru, limpede, concis, fără 
omfază, fără magniloguență, preocupat meren 
de adevărul -suiletesc. 

„Obsevator al Inim'j umane” — așa sa carac- 
terizat Stenăhal singur. Al inimii umane, da. 
dar in primul rând al propriei lui inimi. Un liric 


“care își transformă experiemţete personale în 


adevăruri psihologice generale — aceasta ar îi 


una din tentativele de definiţie ce i sar puiea 
apica lui Stenubai, Ve apti, omul acesta nu 
poale încăpea iniro def.uiț.e. kința morală a 
OMU UI 11 NErESCuză in Prusuul râmi. ive-aveia 
deser.pțiiie nu-i opiete Şi mo. nu le incearcă, 
deciâtăud singur, in repetate rânduri, ca esta 
incapab.i să uescrie un pe.saj: „Detes; uesu,p- 
țide raă.ariaic, ziolisezia us-a se iăca taa au- 
pieiică să tac 10ibune”. war tut el Suie, cu at 
Pruej: „tara căuia. Să vad pe:sage iîrumuvast, gs- 
âctea am Şi Căalurii, keâjc-e Crau vă un îi tuş 
cara cânia pe suietui meu“, 

Adversăr ai p.:oresvuiu:, atâi ge scump io- 
mawioilor iraicez:, Stenună: csie omu apăra- 
tor ai roinami.suutui, ai ronăaticmuui 'cta 
Spune e, in căilea sa Rac. ne Ei Shakespeare, 
d.n 1525, în care, vu cațiva aa: îna.nea prcie;pi 
lu, Vicior aauigo ia Cromwel, ia apărarea rtvo- 
luţiei inexare sonanţ.ce şi se aiumă ca pasti- 
îmi îi Maui du biiăhespeate, in ca0 vere 
IOuă.Ui Cei suăi 10-0340t taiiu 4egenerai ca ar 
tai uicăuiatice iranmceze, Biagnată pe suni ain 
Pisa Bue.pei Miuivăţii a bu ivavine şi a iu Vui- 
taare. Suesitiii, ati, e brecursur al romanticilor 
după cum. ei ese ua reacj.onar iMpoiriva ro- 
DuăstiOsivr ZUNO, Câul asiurgiia: „să geiili aiteeva 
decât anabza sufie.ului omenese mă “ pliotiae- 
pie“. 

uioli celor două mari rormane ale lui, Jul'eu 
Sorei da ie rouge: ei le nur şi Patiuice cul 
Dougo am La Caartreuse de Parmv, dar mai alca 
cei dintai, au multe trăsăvuri din e! insuși, find 
În acelaș jap catațiuin obiective, sieaiisru ui, iu, 
temperamenai şi ei desigur, este ş. rezuilavul 
uue: lungi observaţii a vieţii, Nicio frază, in 
Bieudhal, nu-i acasă a intânp-are, Chiar când e 
sponuană, ţașnită, neprelucrată, observaţia lu 
are un caracler neindoelnia de autcntuc, di 
ţrăit, de experimeiţat. 

lată de ce cred că nu greșeso prea mult dacă 
Spun (şi nu vteau, dealifel, să expr.m aiol decât 
0 preierință persoială) că farmecul! lui Siendhal 
nu stă aiâta in talentul lui de romancicr .care 
e foar.e original şi puternic) cât întrun ton de 
adâncă şi subsianţială causerie, ton cara apare 
deaitiei şi în consirucţiile lui ep.ce. Peniru un 
stendhalian au un preț neîntrecut operele me- 
morialisie ale lui Sendha:: Jurnauul, ' Vie de 
Henri Bri-ard, Souven:rs d'Egot.sme, Memoires 
dun touriste şi corespondenţa lu.. 

Toată firea lui ciudată, ţesulă din contraste 
şi chiar din contrad.cţii, dar armonizaiă ge o in- 
țeligență bogală în puucte de vedere variate, 
apare în aceie pagini, multe, compaăcte, încâl- 
aite, publicate în cea mai mare parte târziu du- 
pă moartea lui, Tecurile, obsesiile, maniile, chiar 
prejudecățile, nu I.psesc, Dar toate sunt intere- 
sante, poi, originale, veritabiie. Sunetul acesta 
de monedă veritabilă, sunetul acesta de metal 
sufletesc nobili, nefalsificat, îi dan confesiunile 
lui Stendhal — contcsiuni care sunt de fap!: 
toată opera-“lui şi care, după acelea ale lui Rou- 
sseau, dar fără ipocrizia şi dicaciicisenul acc5- 
tuia, alcătuesc o extraordinară mărturie psiho- 


logică a epocii moderne. 
AL. PHILIPPIDE 





cărei gusturi literare erau cu totul nepotrivite 





Armance, o concepţie stendhaliană 


Stendhal se poate asemăna. cu unul din 
acele mari fluvii, depozit de energii incal- 
culabile, dar sfidând apropierea oricui. 
Pentrucă ce trebue descifrat în scrisul lui 
Stendhal, este energia, ideile și nu stilul. 
Forma sub care se exprimă el, și care la; 
alții capătă sensuri sau importanțe co-* 
vârşitoare (tot după mum uneori devine, 
“prin delăsare, dureros de-neglijată nu este, 
decât. un subieriugiu. 


Dar, prin acestea, nu trebue socotit ca 
-un creator sau un cuceritor, dărâmând 
idoli. Ar trebui, în primul rând, atunci,.să 
fie o personalitate în genul lui Balzac care 
din opera sa işi făcea profesiune de cre- 
“dință. Or Stendhal este departe de ac- 
„menea ambiţiuni. 

Urgolios şi doritor de sgomot pentru 
persoana lui, în viață, scria, în schimb. în 
“virtutea unei plăceri. Misterios şi straniu. 
încercând să-şi înece existenţele sub măşti 
diferite, probabil din timiditate, a scris ro- 
mane fără a fi sigur că prin ele se va face 
remarcat. Cu toate că, prin cuvintele lui 
chiar spera aceasta pentru mai târziu. 
„Voiu îi înţeles abea pe la 1880”. 

Nu este plină de neînţelesuri această 
personalitate, atunei, care tru ştie eu să- 


de DIMITRIE POPESCU 


facă mai mult sgomot împrejurul ei,. (re- 
curgând la mistificări, atitudini specifice 
pentru astfel de scopuri) şi care to.uşi, în 
Singura acţiune, capabilă să-l ridice dea- 
supra semenilor se arată, dacă nu negli- 
jent, cel puţin nepăsător ? 

Sau, poate, în sufletul lui (călător şi 
veșnic în căutarea unor schimbări), să dăi- 
nuiască — în ciuda vieţii agitate — un 
spirit iremediabil leneș? Supoziţiile se 
pot ţine lanț, fiindcă niciodată nu se va 
putea spune totul despre Stendhal, căci, 
odată epuizat el, vom începe să-l anali- 
zăm pe H. Beyle Miianez (dorinţa lui con- 
sfinţită în litere dăltuite pe piatră de 
mormânt) iar acesta ne va pune la dispo- 
ziție noui orizonturi spre a-l întelege pe 
Stendhal ș. a. m. d. Cercetare fără cfur- 
şit, cum dealtfel se dovedește, când astăzi 
încă, precum spunea într'un studiu remar- 
cabil Albert Thibaudet, nu se poate face 
deosebirea între Beylism şi Stendhalism, 
nefiind totuși, acelaș lucru. Și urmează 
deosebirile. 

Poate astfel trebue înţeles acest roman 
de proporţii reduse, care sub titlul de Ar- 
mance (ales nu de Stendhal) a isbutit să 
' erseze atâta eandal în jurul' sări. 


Gide însuși, scriind o prefaţă, la edi- 
ţiile complecte ale lui Stendhal spunca : 
Trebue să recuncaştem că această carte 
este deconceriantă. Intriga nu se desbate 
doar între personagii, dar mai cu seamă 
între autor şi cititori. Aş spune aproape, 
că joacă pe degete cititorii. 

Ar reprodus această caracterizare fiind 
una cum nu se poate mai justă. Căci în- 
tr'adevăr, Armance nu păcătuește prin 
asemănare cu alte romane. 

Sub orice formă sar prezenta acestea, 
cititorul are privilegiul, zeesc aproape, să 
privească în ansamblu sufletul tuturor 
eroilor și participarea lui la acţiune se 
iace în cunoştinţă de cauză. Se povestea 
într'o descriere de călătorii prin ţările A- 
mericii de sud, cum prin târguri uitate 
(acolo domnesc  cinematograficii cow- 
boys) camerele hotelurilor (hanuri peri- 
culoase și pentru bandiți), sunt despărțite 
de ziduri cari nu merg până la tavan. 
Poate din economie. Rezultatul este că la 
o înălțime anumită, cineva ar putea um- 
bla pe muchia pereţilor și privi la cele ce 
se petrec în toate camerele. Cam astfel 
trebue să fie şi un roman. Sau, mai bine 
să nu exagerăm, impunând datorii imagi- 
nare creațiunilor spirituale — cam astfel 
obișnuesc să fie romanele. Dacă nu toţi 
eroii, cum se întâmplă în viață, știu tot ce 
se petrece cu vecinii lor, cel puţin lectorul 
atent îi întrece şi le poate pricepe purta- 
rea (sau plânge greşelile lor) din faptul 


i O O N O a a aie 


că a pătruns în sufletul fiecăruia, și în 
casa lor. 

Armance este o sfidare a acestei tradiţii 
înrădăcinate. Dacă pricina sinuciderii lui 
Octave este un 1nisier pentru ce. ce au 
fost legaţi de el, nici noi nu suntem 
in stare să pricepem nimic. Orice lector 
nevăzut, ajungând ia ultimul rand, este 
normăi sa se intrebe, surprins, daca auto- 
rul na voit să-și bată joc de el, sau tor ro- 


manul nu este decât o distracţie carnava- 
lescă. p'iindcă misterul, misterul care mină 
viaţa ju. Uctave nu uăinue numai între el 
şi ceieiaite pervonagu, dar mai cu seamă 
între e. și noi. „NOL suniem aceia cari su- 
ferm câ nu putem aia ce-l cihinue, din 
ce pricină este uiât de netericit, peniruce 
stârşeșie prin a se sinucide Cani, după 
toaie uparenyeie caștigave cel ma. de preț 
lucru penru ei: dragosiea Armancel. 

Omul acesta pare suferind fiindcă nu 
poate să-și facă 1ubirea cunoscuiă. Atunci 
din ce pricina se omoară când o obpune? 
Din partea unui autor comun tema din 
Armance ar fi făcut obiectul unei alte: 
dezvoltări. Dar Stendhal dispreţueşte cre- 
dințele înrădăcinate şi ne pune la dis- 
poziţie un roman cu cheie. Îl va pricepe 
numai acel care va fi în stăpânirea se- 
cretului, 

Mergi în orice librărie şi cumperi un 
roman. Îl citești, îţi place sau nu, dar îl 


m ema prim pe rata mm e apari: emaibevaa e rds al n-a de ama 


„(Urmare în pag. 4-a) 


3 ———— 


O de ani dela moarte) 


Avea „Avea frumoasă oasă frunte... 


POR TRETE 


STENDHAL VĂZUT DE CONTEMPORANI 


Era de taie mijlocie şi pradia- 
pus la îngraşure, predispoziție 
cure se acceutuuse mult cu vur- 
sia; jormeie lui atlet.ce aminteau 
puţin de ale lui Hercule barnese. 
Avea jrumousă frunte, ochii 
viu și Pătrunzălor, gură sardo- 
viică, tenul colvrat, gâtul scurt, 
umerii largi şi ușor rotuniiție 
pântecul dusvoltat și proem.nent, 
picioarele scurte, mersul sigur. 
Ce avea Beyle mai frumos era 
mâna şi ca să atragă atenția își. 
lăsa unghiile peste măsură de 
lungi, 

In 1834, d. Jalley făcând la 
Roma statuia lui Mirabeau, ab- 
ț.nu dela Beyle invoala sa-i de» 
SEnkZe 7MUa Ca Su 0 ue prinţui- 
iu OTaloriiur, cetu Ce l-a MOgU 
lit cu acusebire, cuci. Șie Oriewne 
că iiirâveuu abia una şoarte 
frumousa. 

dices: unsamblu fizic, se vede, 
lăsa tuut de darit sub raporuui, 
jrumusepi şi al eiegunțe. Cu. 
toute wuszuile pe care unwrul pro- 
DY+u și succesele ae 8alon le pot 
javoriza, Heye tiu-şi oscuiuieă 
desavuniajeie proprii. Dar se 
digăia  gandliivdu-se că însu- 
şi de sujeeiulu., spiritul, naturu= 
tul Jac să dispara urujeitia cand 
ea esțe jăra u.forinituie, 

Pâstr'ându-și până jourta târ- 
ziu in Pruţa pretenţia de a trece: 
drept un UTA cu Succiue, pruten- 
je care, Lrevue .recunoscut, nu 
ra meinLemtiută, Bevle. projesa 
o încredere avavlutu în legile 
Modei. ALâ! ce aitjel de ce..uiți 
în orice, el sa apropia de vulg 
intrun punct: moua, Nimeni na 
urmat în Orbeșie miile de ca- 
pricii ale acestei stupide zeități 
parisiene, 

Suscepiibilitatea lui pentru tot 
ce făcea parte din toaieta-i pto- 
prie era extremă; obscevujia, ori- 
cât de ușoară ar f; fost, despre 
lăietura unei huine sau a unui 
pantalon, putea să-i supere se. 
vios, fiindcă-i apărea -ca un fe 
de ep.gramă adresată fizicului 
său: atingea în si e jibră deli- 
cată, 

R. Colomb 
(prieten și secretarul particulari 


In doisprezece ani l-am întâi- 
nt de două ori în lume pe d. 
Beyle, până când m-am luat Hi- 
beriatea să-l feiicit pentru La 
Chartreuse de Parme, întâinin-= 
du-l pe bulevardul italienilor. De 
tiecare daiă, conv.rsația lui n'a 
desminţit părerea ca mi-o fo 
sem după operele sale. 

Are fruntea frumoasă, ochiul 
viu şi pătrunzător, gura uar- 
donică ; în sfârșit, tocmai îi... 
zionomia talentului său. Con- 
versaț.ei îi dă o întorsătură enlg- 
matcă, o c.udăţen.e — aceeag Lo: 
re-l înd.amnă să nu semneze 
niciodată cu numele deja cale- 
bru de Beyle, c. să-și spună în- 
tr'o zi Cotonmat, în alta Fred&- 
TE. 

D. Beyie e unul din oamenii 
superiori ai timpu! nostru. 3 
greu de expleat oum acest ob- 
servator de primul ordm, acest 
edânc diplemat care, fe prin 
s:rierile sa, fie prin vorbă a 
dat atâtea dovezi despre e:evaţia 
ideilor şi înt mderea cunoștințelor 
szle practice, nu-i decâț comgul 
la Civiţa-YVecchia. 

Nimeni n'ar fi mai indicat să 
servească Franţei la Roma. D. 
Mer nse l-a cunoscut de timpu 
riu pe d. B=yle şi datorită lui sia 
format; dir marstrul spirtmal | 
este mai e'egani și mai rmiădiova, 

Balzas 


GOETHE, PRIMUL CARE 
VA DE:COFERIT 
PE STENDHAL 


(Extras dintr'o scrisoare a lui 
Goethe către un prieten) 
„amanuntele acestea sunt lua. 
te d:ntr'o carte ciudată (Rome, . 
Naples, Florence, de d. Stendhal, 


.- ție de cavalerie, 1817), pe care 
„ trebuie negreşit să ţi-o procuri. 


"Numele e împrumutat; călăto- 
rul acesta e un Francez plin: de 
vioiciune, pasionat de muzică, 
dans, 'teatru. Aceste două mostre 
îi arată maniera lui liberă și în- 
drăzneață. 

El atrage, respinge, interasea- 
ză, sâcâie și însfârșit nu te mai 
Poți despărţi de el, Recitești me- 
reu cartea asta, cu un nou farmece 
şi ai vrea să-i înveţi pederost 
anumite pasagii. Pare să fie u- 
sul din acei oameni de talent 
cari ca ofițer, funcționar sau 
spion, poate cu câteșitrele func= 
iunile, au fost împinși tei şi colo 
de măltura războiului. 

A văzut multe el însuși, ştie 
tot așa de bine să folosească ce 
1 se face cunoscut şi mat ales 
ştie foarte bine să-și însușească 
scrierile străine. A tradus pasagii 
din „Călătoria în Italia“ a mea 
și afirmă că a cules anecdota de 
pe buzele unei maârchesima,. 

Intr'un cuvânt, e o „carte pe 
care n'ajunge să [+] citeşti, mai 
trebuie să o şi posezi. 

Goethe 

















DEUTSCHE WENDE, 


„Răsoruce germană“ se numește 
cartea de versuri apărută, acum 
doi ani, în Editura Philipp Re- 
clam. jun. din Lipsca, într'o e- 
diție nouă şi revizuită, îngrijită 
și prefițată de H>mnz K.nder- 
mann şi purtând subtitlul de 
„Cântecuil ce.or tineri”. 

Ce.e opt cicluri: (|. Invierea 
Reichului, II. Moștenire îndato- 
ritoare, III. Pământ €'ern, IV. 
Muncă germană, V, P-etate ger- 
mană, VI. Renaşterea sufletului, 
VII. Noul sens al vieţii geuma- 
ne, şi VIII. Corul de credinţă 
al nemților deia hotare şi de 
peste ele), totalizează 99 de cân- 
tece și poeme, unele scurte cât 
suspinul sau chiotul, câteva lungi 
cât răbdarea, — toate însă dev 
surprinzător de proaspătă, une- 
ori c-udată frumuseţe și nobleţe 
a cuprinsului, 

Cinieceie și poemele acestea 
au încolţit şi crescut sub sem- 
nul scris pe stindardele Germa- 
n:ei hitleriste, 

E o lirică de tresărire şi fior, 
lirită ritmată, de cele mai multe 
ori , cu pasul marșurilor pregză- 
țitoare ale luptei de azi, — și, 
înainte: de toate, lirică germană 
şi nu patrioțică pur și simplu. 
Ce înseamnă pentru nemți ter- 
menul de „serman' nu ne putem 
teprezerita altfel decât dându-ne 
seamă sau aducându-ne aminte 
de cele mai profunde, mai cu- 
rate și mai pasionate în acelaș 
timp sentimente româneşti pe 
cari le-au cunoscut vreodată ge- 
neraţiile noastre preocupate de 
mistica țării puse în centrul tu- 
turor dorurilor -și jertfelor; — 
aducându-ne aminte de acea 
patimă sfântă în flacăra căreia 

* sângele își redobândește  esen- 
țe:e şi virtuțile toate, iară sufle- 
tut devine vizionar; — de sfân- 
ta și nepotolita pat:mă care a- 
dumă sub un steag vigorile cele 
mai vii ale neamului şi, ridicând 
ia simboluri pure desinteresarea 
şi munca, face să se schimbe 
fața pământului ; — de patima 
înfine, sfântă și sfințitoare, în 
zările imense ale căreia accep- 

- tarea cu bucurie a morţii, .re- 
tontează toate valorile, le cu- 
răță de zgurile indiferenţei și 
le ţoarnă în fluviul unui singur 
şi unice ideal „acela al regăsirii 
tuturora întru conștiința și în- 
cordarea supremă a neamului 
simțit ca prim şi ultim scop al 

existenţei fiecăruia în parte şi 

a tuţurora în acelaş timp. 


HEINZ KINDERMANN 


a adunat în cartea prezentată 
de el, pulsul german al poeţilor 
nemți de pretutindeni, — al ce- 
lor din Reich și vecinătăţi inme- 
diaie și al celor din cele mai în- 
_ depărtate ţări ale globului. Ast- 

fel alături de Gerhard Schumann 
şi Badur von Schirach, stau, în 
front comun, un  Elmar Vente 
(U.S.A.) și Chilenul Johannes 
Schiirmann. Alături de Ludwig 
Friedrich Barte] stau transilvă- 
meanul Alfred Roth şi Sud-tiro- 
tezul Franz 'Pumier, Alături de 
Georg Briiting sudetul Wi.heim 
Pleyer şi  danzighezul Martin 
Damss. 

Cariea este, cu alte cuvinie, 
un atlas ai conștiinței germane 
sub aspectusi liric și anume în 
zodia revoluției” național-socia - 
liste. 

„Culegerea Deutsche 'Wende” 
-» scrie Heinz  Kindermann — 
» a luat ființă în urma dorin 
telor mereu repetate ale tinere- 
iului german de dincolo de fron- 
tizre, care tineret vrea să tră:as 
că și el marea transformare ger- 
mană, pasionata formă de viați 
a celui de al treilea Reich cu- 
prinsă în lirica generației de 
poeți tineri. Aceasă cerere pre. 
supune existența unei reali di 
care, situându-se cu mult peste 
Ceaace are numâi semnificație 
literară, se cere prețuită dintr'un 
punct de vedere vital istoric, ba 
chiar din punctul de vedere al 
concepției noastre despre lume: 
cântecul german despre care sa 
spus că ar fi murit, a înviat. Nu 


este încă prea mult de atunci 
când unii au vrut să ne convin- 
gă că numai cinica și obiectiva 
lirică pateniată îl mai poate în- 
teresa pe neamţul secolului al 
2U-lea, technicizai și deci în. 
străinat de sentiment. Dar acest 
verdict de condamnare a lo»it 
numai sp.ritul de prăbuşire al 
materialismului și pe  parizanii 
lui. Odată cu înzdrăvenirea pu- 
ferilor renașterii germane cr2s- 
cu, pentru cei rămași sufleteşti 
sănătoși câ. și pentru cei ce se 
însănăteșeau, şi putinţa să  gă- 
sească maj întâiu drumul înspre 
lirica tuturor poeţilor acelora 
cari, — „îmtre două împărății 
-— rau obosit să vestească, în 
opoziție cu puterile disolvante 
ale „declinului”, marea credinţă 


într'o înviere ce va să vină o 


poporului lor”, 
VESTITORII 


acestei învicri au fost Stefan 
Georze,  noibenheyg,  MHuns 
Johst, Bert:am,  Paulsen, 
Siammler, Will „ Vesper, Hans 
Schwarz, Billinger, Lersch şi 
Barthel, Brâger şi Claudius, şi, 
înainte de toate Dietrich Eckart, 
Ei au văzut veacul izbâvirii, 
l-au predicăi, i-au întățişat vir- 
tuţile şi jertfele, i-au pregătit 
loz'ncile, i-au arătat hotarele și 
i-au descuiat izvoarele etnice. Ei 
au fost cei dintâiu cari, deşi 
convinși apărători ai personali- 
tăţii, „cea mai înaltă fericire a 
oamenilor“, au cerut i nrădăci- 
narea vieţii imdividuiui în hobi- 
dul lut al e:nicităţii, înrădăci- 
nare atât de necesară încât, fără 
de ea, tot s:nguratecul, fie el în- 
truchiparea însăși a tuturor vir- 
tuţilor omenești, pluteşte în vid, 
strălucit sau demenic, dar fără 
priză asupra neamului său și 
inutil sau chiar pernicios ca o 
periectă arătare a răului. 


SE PĂREA CĂ 


în lumina muribundului secol 
a! tibertinajului, — veac care a 
dăinuit pe deasupra zguduiii 
din 1914—1918, până în preajma 
încleștării din 1939, glasul a:cs- 
tor vizionari e strigăt în pustiu, 
Europa fiind sortită, iremed:a- 
bil, a mai rămâne, doar în cro- 
nici, drept continent apus al 
culturii și civilizației vwmane 

Sânge.e însă e nemuritor ca şi 
sufletul. 

Deși mai nebulos şi mai lent 
in fluxurile şi refiuxurile sale, 
el păstrează legăturile cu pă- 
mântul din <are îşi trage hrana. 

Deşi mai material, e înzestrat 
cu darul vederii în viitor, 

Sânge'e simte „instincţiv“ ce 
este viitorul, fiindcă, pentru el, 
— vietate misterios găinuitoare 
în toţi cei de un neam şi dăi- 
nuitoare prin generaţii, adică 
peste fruntariile morţii, — vii- 
torul e viață conformă legilor 
lui constitutive sau viaţă potriv- 
nică acestor lezi, 

Și în Europa s'a născut mitul 
mântuirii prin supunere în fața 
imperativelor mari ale sângelui. 
Mitul deosebirilor şi afinităţilor 
rasiale. 

In plan ştiinţific, argumentă- 
rile pro şi contra noii doctrine 
au rămas în stadiul scerturilor 
sinodale, fapta. însă şi cântecua 
care i-a premers au dat bata- 
lioanelor neiubitoare de moieşiri 
sau jug un idcal nou: idealul 
jerarhizării neamurilor şi a în- 
divizilor după puterile lor de a 
crede, lupta şi birui. 


IN CELE CE URMEAZĂ 


desprindem cântece și strofe 
mărturisitoare şi cinstitoare pun 
vru cântărejii închinati totaii:ar 
credinţei în neam și angajați, cu 
tot așa de integrală și dogori» 
toare patimă, în lup'a pe cart 
acest neam al lor o dă împotri 
ta himii adverse lui. 

Nu e necesar, credem, să ma: 
însistăm asupra valorii lirice 
desăvârșite a originalelcr de pr 
cari traducerea noastră nu poate 
fi decât palidă şi aproximativă 
copie. 


CINE ȚĂRII S'A INSCRIS 


ş Cine țării s'a inscris 
e un însemnat. 
Pe fruntea hui se aprinde 


semn dintr'odată zguduitor, 


Celor mulţi le e strein, 
dovarece pe sine s'a uitat, 
fiindcă-l mână o z0die 


arzând biruitoare înaintea ochilor 


Aproape nici unul nu-i 
| Numai puțini îl iubesc 
Dăâr; odată, :sare cuvântu=i 

"Ce: un oc împrejur. 


lui, 


vede patima. 


iată-l stă în frunte buminând. 


Ține, fluturând, porunca. 


(Gerhard Schuman) 


CĂTRĂ STEAG 


Eşti cel moi friumos din câte ne-au adiat, 

Tu ești puterea ce cheamă pe tot luptătorul, 

Tu siințeşti chiar pe cel păcdtos când moare pentru tine, 
Tu mână 'nujtă cu care se roagă eroii. 

Eşti înflăcărarea și voința noastră a tuturora. 

Cine căzu pentru tine icoană se face prin tine. 

Tu ești puntea dntre acolo și aici, 


Slavă celor ce cad în umbra ta. 


(Baldur von Schirach) 


UNIVERSUL. LITERAR 


CONDUCĂTORUL 
O tobă trece prin Germania Y 
şi cel ce o bata conduce, 

și cei ce-l urmează, îl urmează muţi, 
ei sunt aleși de el. 

Ii jură lui jurământul la steag,. 
ascultare şi judecată, 

le sună urmele destinului lor 

cu ch:pul de aramă. 

El trece dur, către soare, 

cu putere încordată. 

Toba lui, Genunie, eşti tul! 

Neam, fii patimă! 


Cierbert Băhme) 
HITLER 


Lă 
Sunteţi multe mii în urma mea, 
şi sunteți eu şi eu sunt voi, 
Nici un gând nu l-am trăit 
care să nu [i bătut în inima voastră, 
Denijgheb cuvinte, nici unul nu-l ştiu 
care să nu fie una cu vrerea voastră. 
Căci eu sunt voi, voi sunteți eu, 
şi noi toți, credem, Germanie, în tine. 


(Baldur von Schiracb) 
ZIDIM ÎMPĂRĂȚIA 


Temeliile sunt puse; 
nu Obosiţi ! 
Nu-i timp cătră cer să priviţi: 
Impărăț a o zidim pe pămânr! 
Cine se dovedește a ji bun în această lume, 
în acela e puterea lui Dumnezeu, 
noi stăm unde el ne-a pus 
şi zidim la zidirea noastră. 
Meșter 2idar sau om muncitor, 
Noi punem mâna vârtos 
şi sfidăm greutăț.le; 
Zidim împărăţia în țară nemţească: 
Nu obosiţi! 
(Werner Jikel) 


UNDE STĂM 


Urde stăm, stă împărăția 
rid'cată 'n inimi! 
Unde stăm, stă. deopotrivă, 
bărbat lângă bărbat, supuși faptei?! 
Unde stăm, noapteu e 
călcată de coloane în marș! 
Unde stăm, puterea 
o cucerim din întuneric! 
Unde stăm, bărbat lângă bărbat, 
camarazi, camarazi, 
vine, încărcată greu cu datorie, 
fraților, dimineaţa : 
(Hans-Jiirgen Nierentz) 
ZORI DE ZI, GERMANIE! 


Zori de zi, Germanie! 

Bea, cu jur crescând, 

tânărul nostru sânge înfrigurat. 
ridică-te, numai un strigăt: 
Moarte sau liberi! 

Zori de zi, Germanie ! 

Noi prindem pas, 

dă-ne numele tiu drept steag, 
şi, peste fluvii, orașe și țară 

va adia el, înermdiu! 

Zori de zi, Germanie! 
Dumnezeu stă în lumină, F 
ridică-te, altfel nu te va vedea. 
Aţâţă-ți poporul spre plug și altar,.„—. 
Cea fost cândva să fie iur: aceea . . 
Zori de zi, Germame!. . :, 


LEGE 


Ingroapă-ţi în lut piciorul și mâna. 
Respirând, rupe cer înspre tine, 
Trebuie să te înrădăcinezi în țară 
asemeni copacului și pigtrei,. 
Fiecare trăiește și naște 
în brazda ce l-a născut, 
Va veni timpul când țara va muguri în tine 
rod minunat și ales. - 
d (Wolfram Brockmeier) 
PATRIE : 3 


Numele tău ne arda ziua și noaptea 
Chiar dacă te tăinuim în roi, 
totdeauna ne-am sândit la tine, ! 
Ale noastre sunt temerile mici 
şi nelimiștea în hora zilelor. 
Tu însă veghezi peste o mie de ani. 

(Ernst Egermann) 


daco-romanilor, — şi în sângele 
tău tresare cântecul! Da, cânte- 
cul care flutură ca un tricolor de 
cumoubeu ! Fluturi! Fluturi în- 
spre soare apune şi va răsări, 
mâ'ne, sublim. întregitor şi des- 
rebitor întru eternitate, tăurind, 
zori de zi, o Românie: una sin- 
gură, şi tuturor Români:or ?! 


TRAIAN CHELARIU 


Da, şi aceasta e poezie lirică, 
şi. mai presus de toate, poezie de 
atitudine şi luptă. 

Tinerească și cât de bărbă- 
tească, totuși, atitudine şi luptă! 

T'merei de azur şi granit al Pa- 
triei noastre care-ţi îimni'neşti 
datoria piinir"u.i destinul, 
destinul ei, al Patriei şi al Nea- 
mului. de două cri milenar al 





*-" Gaemmer) Băhme) | 





Oraţii funebre 


De moarte nu se temea, dar 
nu-= plăcea să vorbească de ea, 
sacotind-o drept ceva murdar şi 
mai degrabă josnie decât teribil. 
A avut parte de acea pe careş--o 
Go.ea, aceea pe care Cezar și-o 
dorise: Repentinam inop-natam- 


e. , 
a Merimee 
PRIETENUL 


„Sărmanul Beyle a murit, Mă 
iubea atâţ câ poate să iubească 
un om care mănâncă, A murit 
4; apoplexie  sculându-se dela 
masă ca un om de spirit ce era 
— cu mâna la buzunarul vestei, 
de teamă să nu i se ia ceasul. 
Frumoasă precauţie la acea oră: 

Era un flăcău tomnatic, egoist, 
mărunt, urât, ibertin, pe jună: 
1ate orb, paradoxal, entuziast la 
rece, clevetitor în spate, dulceag 
în faţă. dei 

Dar unul din romancierii cei 
maj ingenioși şi mai  :devăraţi 
pe cari i-am avut, 

Am să-ţi împrumay La Chart- 
reuse de Parme pe care vei găsi 
timb s'o citeşti, Bună seara. 

(D.la Cercul Artelor) Miezul 
nopții Miercuri. 


Emiie Forgues 
(Scrisoare publicată de L Royer 
în „le Divan”, Ianuarie 1936) 


BISERICA 


E. S. prea reverate Cardinalul 
Lambruschin:, Secretar de Siat 
Prea reverată Eminenţă, 
Dator fiinq să informez mereu 
pe E. V. despre ceea ce aflu cand 
sosese vasele franceze, trebue să 
vă înştiințez astăzi, că prea fai- 
mosul Beyle, consul al Franţe: la 
Civita-Vecchia aflat în concediu 
la Paris, a murit de un atac de 
apop'ex'e în mijlocul străzii, pe 
când se întorcea dela un prânz 
la ministrul Gu'zot. Gravele doc- 
trine pe care le-a înjos't în ro- 
manele lui răspândite sub falsul 
nume de Frâdârich Stendhal ne 
fac să deplângem felul în care & 
fost doborit de Justiția divină. E 
un priiej, prea reverată Eminen- 
ță, pe care marea voastră iînţe- 
lepciune va ști să-l 
spre a face să fie numit în postul 
de consul un om care, cel puţin, 
să nu ne mai întrețină într'o-ata- 
re nelinişie prin rămânidirea u- 
nor cărți proaste și să nu-și mai 
"îmorumute numele celor cari, la 
adăpostul imunității: consulare 

par să obţină tot ce vor. 


Civita Vecchia, 1 April 1649 
Stefano Rossi, legat apostolic 


ACADEMIA 


Era un aventurier care-şi fă- 
cuse un soi de reputaţie prin :n- 
trigă şi insolență. Insul ăsta ca- 
re a încheiat-o cu viaţa se nu- 
mea Bey.e fără aibă ceva cmun 
cu celebrul critic. Dându-și un 
nume de împrumut şi-l luă pe 
acela de Stendhal, a cărui în'or- 
sătură germanică atesta natura 
sectei literare care-l :adopt:ne. 
A sfârșit prin a face cărţi ; aceea 
pe care-o întitulă La Chartreuse 
de Parme i-a creiaț un fel de 
reputaţie în lumea destul de nu- 
meroasă a mediocrităților Ltera- 
turii contemporane. 

Nu ştiu cu ce ocazie îi vorbeam 
despre el d-lui Guizot, care-l cu- 
noscuse pe acest șnapan „E un 
desfrânat”, mi-a răspuns. La a- 
ceeaș părere am rămMAs şi cu, 

Un atac de apop'exie ne-a scă- 
pat de el la 24 Martie. 


Viennet 
(Revue des Deux Mondas 





folosească - 


(Urmare din pag. 3-a) 


5 SEPTEMBRIE 1942 === 


=STENDHAL=— 


„Primul om care a făcut 
să-mi bată inima“ 


Pe 


Impărăteasa Eugciia 


Intrebâned-o pe Impărăteasă dacă-și amintea de Stendha), 


a exclamat : ,„„Dacă-mi amintesc de d. Beyle! E primul om 
care a făcut să-mi bată inima — şi cu ce violență! 

Din 'cauza lui; eu şi soră-mea ne rugam să vie la putere d. 
Mo-e, pe care nu-l cuiioşteun, De ce crezi? Hi.rdcă un ca- 
binet Mole însemna un concediu pentru d. Beyle, sosirea lui 
la bar.s şi resuarea istorisirilor sale asupra Impăratului, pe 
care i le intreuipsese plecarea la Civ.ta-Veconia. ne lăsase ire- 
mătând pe amâridouă, așteptând cu aprigă nerăbdare urmarea 
acelui mirmunat roman pe care-l trăise. Venea în fiecare Joi 
la mamă; în seara aceea, în cinstea marelui nostru prieten 


ne cuucam la nvuă în loc de 


cpt şi nsci nu mai cinam de 


nerăbdare să-l. ascultăm. La fiecare sgomot de sonerie, dă- 
deam busna la ușa intrăii... În sfârșiţ îl aduceam triumtă- 
toare în salcn, ținându-l de câte o mână fiecare şi îl instalam 


în fotolinl lui de lângă cămin. 


Ne lua pe amândouă pe genunchi; nu-i mai dădeam răgaz 
să răsufle și-i aminteam de victoria unde rămăsrse cu po- 
vestea Impâratuiui rcstru, la care ne gânul.sem toată săptă- 
mâna, așteptând cu nerăbdare vrăjitorul care-l va învia pen- 


tru noi. El ne comunicase 


famat.smul său pentru singurul 


cm pe care-l admira. Iar moi plânge:m, râdeam, fremătam, 


eram nebune... 


Ne evoca suacesiv pe Impărat, radios sub soarele dela Au- 
sterlitz, palid sub zăpezile Rusiei, murind la Sfânta Elena. 
Eram revoltzte împotriva Englezilor... 

Şi după fiecare trăsătură eroică, după fiece virtorie, d. 


Beyle ne dădea imagina care 
în amintirea noastră. Alături 


reprezenta episodul și p grava 


de marea vintorie militară, ne 


povestea câteva trăsături din mărunta istorie amecdotică : 
Eroul nostru, ne spumea el, nu vroia niciodată să îmbrace 
acel:ş pantalon; într'o dimineață când, din întâmplare, d. 
Beyle se afia în cabinetul de toaletă sal Impăratului în timp 
ce se îmbrăca, se grăbi să-i înfăţișeze vestmintele din ajun. 
Napoleon deschise fere:stra și chemând soldatul din post, îi 
aruncă pântalonul alb spunându-i: „Asta pentru tine“. 


Mzică-mea intervenea, certârdu-ne : 


„Mai lăsaţi-l, lin:- 


tit ! .Abuzaţi de bunăvoința marelui vostru prieten. Sunteţi 
singur vinovat, adăoga ea, un om ca dumneavoastră n'ar tre-. 
bui să se lase tiramizat de niște copii !. — „Nu face nimic, 
răspuridea el îmbrățişându-ne, doar fetiţele mai simt lucru- 
rile meri; aprobările lor mă despăgubese de criticile proşti- 


lor și ale burghezilor“. 


(Vorbe culese de Contele Primaoli) 





Notiţier stendhalian 


Curâng după Paul Arbelet, ne 
părăseşte şi Louis Royer. Echipa 
de literați care a descoperit pen- 
tru 'noi. opera lui Sierdhal abia 
ina: numără câţiva reprezen 'anţi. 

Louis Royer, direc'or al Mu- 
zeului 'Stendhal din Grenoble a 
fost unul ai cei mai harnici căr- 
urari . ai timpului notru. Me- 
moria iul era prodg'oasă. Cu- 
noztea pe dina'ară datele cele 
mzi mărunte in viaţa autorului 
său preterit. 


In piața Saint-Germain des 
Pres se află librăria „Divan”. E 
ultimul templu mil Si endhalis- 
mului, având preot pe H. Marti- 
neau, căruia=i datorim prima e- 
diție comple.ă a operelor lui 
Stendkal, în 78 de volume. 


Ediția „Divan”_ului sa epui- 
zat de acum trei ani, Fusese tra= 
să doar în 3000 de exemplare 
din care vre-o 1700 subscrise în- 
mainte de apariție, Numai 3060 
jiindcă pentru marea lui pasiu= 
ne, H. Martineau dispunea de 
un capital mic de tot. A fost ne- 
voit să facă apel la prieieni; lui 
Slendhal. N'a găsit decât 1190 
— happy few, cum ar fi spus 
Stendhal, cu o vorbă a lui obiș- 
nuită. Şi asupra aces'ui punct a 
avut dreptate. 


Un prieten l-a văzut pe H 
Martineau acum câteva luni. Se 
pregătea să publice al său Ca- 


RI a A IRI RR RE CA RC A E N a EEE 


Armance, o concepție stendhaliană 


(Urmare din pag. 3-a) 


pricepi. Armance rămâne neînțeles. Ase- 
menea unui cufăr fermecat, în care sunt 


Distracţie a unei minți superioare, negii- 
jenţă, sau dorinţă de a nu jicni suscepti- 


frică de dragoste, nici dece se sinucide 
imediat după căsătorie. | 

Un dispreţ aruncat cititorului, de Stend- 
al, care se socotea îndreptăţit să scrie 
pentru plăcerea lui şi nu pentru a da lă- 


muriri lectorilor, 


Pare un exerciţiu, o distracţie literară. 
Ii face plăcere să analizeze sufletul 


lui 


bunuri neprețuite dar nimeni nu le poate 
privi, căci nu-i știe cuvintele magice prin 
care capacul le va descoperi. 

Pentru a o citi, este nevoe, precum pen- 
tru a pătrunde în grota lui Ali-Baba, de 
un cifru. Fără el, cartea rămâne ca şi în- 
chisă. Și partea stranie este că Stendhaj 
refuză să ne arate cifrul, Nici după ce pu- 
blică romanul, alăturându-i o prefaţă (ciu- 
dăţenie în plus, căci afirmă acolo, că este 
opera unei scriitoare necunoscute, pe care 
el o publică găsind-o remarcabilă) nu în- 
țelege să ne spue adevărul. 

Şi iată-ne în fața faptelor. Fire neînţe- 
leasă și impulsivă, Octave, după multe du- 
reroase experiențe obţine dragostea Ar- 
mancei. E drept că-i anunță că este po- 
sesorul unui secret abominabil : „Dar cine 


este omul care te adoră? este un mons-. 


tru” spune el. Sau: „Sunt posesorul unui 
secret oribil pe care niciodată nu l-am 
destăinuit nimănui”. 

Este normal să ne întrebăm care este 
secretul acesta de nepătruns. Dar cartea 
şi viaţa lui Octave se termină cu acea 
frază de o calitate neprețuită: „lar la mie- 
zul nopţii, trei Martie, în timp ce luna se 
înălța deasupra muntelui Kalos un ames- 
tec de opiu şi digitală ales de el, Va des- 
părţit încetişor de o viaţă care-i fusese 
atât de zdruacinată. Şi nimic mai mult nu 
ni se spune. 


bilităţi — Stendhal nu înţelege să ne des- 
vălue secretul. 

Dar dintr'o scrisoare, trimeasă în chip 
particular, un document care se putea 
prea bine pierde, către Prosper Merimâe, 
aflăm cheia acestui mister: Octave este un 
neputincios. Câtă vreme nu știm aceasta, 
caracterul său ne rămâne neînțeles. Este 
atât de anormal încât ne îndoim de cali- 
tăţile romanului şi concepțiilor lui Stend- 
hal. Tocmai în această însă, constă far- 
mecul romanului Armance: întrun diz- 
preţ faţă de cerinţele normale ale gustu- 
lui burghez. Aproape o sfidare. 

Nu ne este intenţia, în aceste câte-va 
rânduri fugare, să analizăm opera lui 
Stendhal, nici măcar calităţile ei fermecă- 
toare. Tot ce am vrut a fost să subliniem 
o concepţie cu totul stranie. Romanul cu 
cheie, care cheie nu ne este dată. 

Se obişnuia în Evul Mediu să se îngroa- 
pe tezaure în cripte. Le descoperea cineva 
destul de inteligent să pășească dealungul 
unui labirint care le preceda. Dar planul, 
cel ce îngropase bogăţia, nu-l dădea. Poa- 
te că intenționase în acest fel să stimuleze 
imaginația descoperitorului, 

Intrucâtva, Stendhal adoptă aceiaş me- 
todă: Un roman întreg în care nu ni se 
explică din ce pricină lui Octave îi era 


Octave, atât de chinuit din pricina înfir- 
mității sale, dar nu-l interesează dacă 
alții îl vor compătimi, fiindcă atitudinea 
lui, (nefiind lămurit defectul fizic care-l 
apasă), este pur și simplu ridicolă, plină 
de non sensuri, iar nu tragică. 

Iată poate pricina pentru care Stendhal 
nu se poate bucura de succesul în publie 
Rămâne un scriitor al aleşilor, al celor ce 
au posibilitatea să-i cunoască tainele. 

Insăşi Armance, poveste proaspătă și 
de un limbaj curat, scrisă cu o limpe- 
zime ideală (nicidecum căutată) isbuteşte 
astfel să aibă două înţelesuri. 

Umil, citind-o fără să-i cunoşti taina, 
Rămâi poate surprins de simplitatea po- 
vestirei. fără rost. Apoi, odată lectura sfâr- 
șită, cineva survine şi te anunţă, pe ne- 
pregătite: „Ştii, nu cunoşti totul”. Apoi îţi 
dă cheia misterului. Dintr'odată, se prefac 
toate impresiile. Pasagii trecute cu vede- 
rea îţi revin în memorie. Atitudini inex- 
plicabile par simple. Gesturi sau cuvinte 
ciudate sunt lămurite. Şi ești dornice să o 
citeşti din nou,.dela început, de astădată 
mai atent. î 

Un joc, ca oricare altul. Dar îl explică 
pe Stendhal. Şi, întrucâtva, ne ajută să 
apreciem farmecul unui seriitor mai fin 
şi mai ingenios decât ne-um obișnuit să-l 


socotim, 
DIMITRIE POPESCU . 


tendar Stemdhalian. E un volum 
care cuprinde fapte și gesturi 
ale autorului lui „Rouge et noir” 
— zi cu zi și oră cu oră. 


Ultima publicație a: dou: H. 
Martineau este o ediție critică 
e cpsrei „Souvemirs d'Egotisme'“. 
Tex ul cuprind: ab'a gaizeci de 
pagini, iar ecmentar:ul care-i ura 
mează, mai mult de 300, D. Mar- 
tineau a identificat până şi cea 
mai neinsemnată femeiuşcă dela 
Pale's Roya. a'e căre: favoruri 
Stendhzi. menț:onează să le fi 
obținut întrun fe! mai mult sau 
mai puț:n coştisitor... 


Ediţia dim „Souvenirs d'Ego - 

tisme“ a fost epuizată în câteva 
săptămâni, Ii va uimu o ediție 
tot ccimentată, a „Vieţii lui Henri 
Bruland“, 
“Din nefericire, această ediţie 
de lux nu va fi trasă decât în 
1200 de exembiare, Ceeace în- 
seammă că ia București n'o vant 
vedea. 


Cine ne va spune odată tot ce 
da'orcază romanul european ini 
Stendha!? Ar fi să se pună în 
lumină descoperirile tehnice ale 
scriitorului, în felul în care 
Nietz:che i-a arătat descoperirile 
psihologice, 


Ca să fm drepţi, să notăm că 
tânăra generaţie înumă'ă Sten- 
dhaiieni fozrie entuziaşti, Deo- 
camdată, acest entuz'asm e tot ca 
ştim cu privire la ei. Lucrările 
lor le așteptăm. 

Trebue să numim pe Maximi- 
lan Vox. Guilain de Bârouville, 
Rainer Biemel. 


D. Rainer Biemel a publicat 
în revista „Pyrenees“ (Oct. 1941) 
un studiu despre isvoarele stilu- 
lui lui Stendhal, care ne face să 
așteptăm cu interes urmarea lu- 
crărilor d-sale asupra acestui 
autor. 


In adevăr, d. Biemel ne arată 
că Stendha! e un autor care dic. 
tează. El e aproape de tot de lim- 
bajul vorbit. Și dacă uneori vor- 
bește graiul veacului 17 e jiindcă 
a avut prilejul să trăiască îm ul- 
timul mediu de epocă — în sa- 
Ioane. 

Romanul „La Chartreuse de 
Parme", suis în două luni, ar fi 
greu de admis. Dar dacă ne gân._ 
dim. la posibilitatea de a fi fost 
dictat, lucrurile se schimbă, 


Stendhal avea mereu nevoie de 
un secretar. Nenorocirea noastră 
e că na avut unul și la Civita- 
Vecchia Ce de o1 fa pierdue! 

Secretarii de atunci nu știau 
stenograjie. Astăzi orice autor ar 
putea să aibă o secretară-dactilo- 
grafă. Dar niciunul dintre marii 
noștri contemporani nu-şi dictea_ 
ză operele, — asta fiindcă arta 
vorbirii, isvorul artei scrisului, a 
fost uitată. Nu mai sunt saloa- 
ne în Europa. 

Cu prilejul acesta să  amin- 
tim că Goethe și-a dictat aproape 
toa:ie cperele prozaice și  iouiă 
corespondența, chiar scrisorile 
adresate soției sale. Dar Goethe 
știa în cel mai înalt grâd arta de 
q. vorbi. 


- 





m 5 S=PTEMBRIE 1942 == 








1932 


Fata mea din vise, bună dimineaţa ! 


erei pg 


Te-am ascuns şi astăzi, albă, între pleoape, 


Umbra ta pluteşte, calmă, peste ape 


pere e e m e 


Pentru Dumneata 


1952 


Cât de catme-s, Doamnă, despărţirile, 
Lumina lor palidă, de asfinţit 


UNIVERSUL LITERAR 








5 Pai 





Cronica literară 





„Râia', roman de Paul Constant 
( Editura „Gorjan“, Bucureşti, 1942 ) 


„A PE TRIMESTRUL 2“, de Neagu Rădulescu 


(Editura Contemporană, Bucureşti 1942 


Şi, parcă nu-s triste, cum noi le-am dorit. 


Viața „așa cum este“ oferă 1 sau alegoria cu tâlc de moralita. Politidianism. El este pacostea, 


Și întind spre tine mâinile de ghiaţă. 
Mâna ta mângâe niște albe clape 


— Melodii ce 'n tâmplă au să prindă viaţă. — d 


lartă, fată albă, palida paiață 
Care dintre vise nu vrea să mai scape. 


fr. 
qi 


Nu te știu: te bănui, fată din poveste .; 4 
Şi te simt în versul care prinde rod i 58 
Când gonesc spre tine pe înalte creste. ţ 


Când te vyoiu cumoaşte, fată fără nume, i; 
Voiu putea, ştiu bine, să mă 'nnalţ din glod i 
Și cu tine-alături să pornesc în lume, DS 


1942 


Pentru tine versu 'mbracă alt vestmânt; .. 
Am gonit tristeţea gravilor trohei Ti 
Şi-ţi aduc în palmă zâmbet de ghiocei di 
Pitulat în strofe, versuri şi 'n cuvânt, i 


Din silabe blânde eu îţi fac cercei, 

— Versul te desprinde astăzi de pământ. — 
' Hai cu mine 'n sborul aripei de gând 

Intr'un basm cu stele, cu 'mpăraţi şi smei, 


Vezi ce albă-i mâna care te mângâe, â 
Vezi ce blânzi sunt ochii care te privesc. 
Fată de zăpadă cu păr de lămâe, 


Fiinţa ta ?n sonete nu vrea să încape, 
— Prea înalt e astăzi zâmbetul ceresc, — 
Versul meu, din zâmbet vrea să se adape. 





[] 


CANTECE NOUI 





Cântec şi suferinţă 


M'am gândit în mod spontan 


la această paralelă, prietene 
Baciu, în momentul când am 
purces la scrierea acestor Trân- 
duri, fiindcă îmi închipui că nu 
poate ji un alt lucru care să 


„pregătească, să înţrețină şi să 


modeleze mai desăvârşit poe- 
sia, decât sbuciumul şi dure- 
rile creatorului ei. Deşi suntem 
tentaţi să facem în mod curent 
apropierea aceasta, ca o părere, 
ca o tradiţie ori ca un simplu 
joc de cuvinte, suferința — ca 
0 condiţie ideală — se leagă 
nemăsurat de puternic de crea” 
ţia poetică. Faptul că în afara 
ei mai pot exista momente sau 
stări care pot declanșa geneza 
poeziei — e adevărat (uneori 
și conștiința fericirii ori o bu- 
curie mare pot excita sensibi- 
litatea poetică) — însă  tot- 
deauna versul cel mai pur, cel 
care vorbeşte deaareptul fărâ- 
mei de cer din noi sau care 
răscoleşte ca o flacără sângele 
nostru, este versul trecut prin 
alambicul tuturor suferințelor 
omenești. N'aşi dori să ilustrez 
cu exemple acestea, fiindcă mi 
se pare extrem de firesc faptul 
că cei mai mari poeți sunt oa- 


Un fel de 


menii cari au suferit cel mai 
mult. | i 

Noi, tinerii candidaţi la ne- 
murire, nu ştiu, prietene Ba- 
ciu, în ce măsură trebue sau 
nu trebue să suferim, dar simt 
că dacă m'aşi afla suit pe un 
piedestal de unde mi'aşi putea 
face ascultat de toţi tinerii med 
fraţi de vis şi himere — le-ași 
şopti cu toată dragostea: „su: 
feriți poeţi, suferiţi cât mai 
mult și moi adevărat şi numai 
după aceea încrustaţi pe filele 
albei voastre visătorii, stihuri 
care vor rămâne fiindcă sunt 
adevărate“, 

Oricum, mi-e egal dacă vei 
spune un „nai“ — prietene Ba- 
ciu; chiar dacă ai face-o, sunt 
convins că din adâncul sufle- 
tului cineva ți-ar rosti grav, cu 
o voce care odinioară ţi-a pro- 
dus multă durere plină de rod, 
aceste vorbe: „Da, așa-i — su- 
ferință şi poesie trebue să fie 
una pentru voi“. Și atunci toa- 
te poemele care ne-au chinuit 
odată sau care ne vor chinui, ni 
se vor părea pline de quinte- 
sențe și de lumini. 


N. VERONESCU 


contrapunct 


Nu e prea ușoară meseria să contrazici oamenii, 


mai ales când aceștia fac parte din iritabila clasă 
a poeţilor, cum ar fi în cazul de faţă. Discuţiile 
acestea libere pe care le avem din timp în timp, 
sunt rodnice în măsura în care pot pune faţă în 
față două opinii, două paradoxale poziţii intelec- 


A putut să gonească-amintirile, 


De ce să-ți spun astăzi că eri te-am iubit? 
— Vezi ce s:mplu se sting azi iubirile! — 
Ne vom ocoli de-acuma privirile, 

Peste tot, peste toate se-așterne-un sfârșit. 


Nici triști și nici veseli noi nu putem fi... 
Ne privim — ca niște străini ne privim. — 
Farmecul s'a stins și el din poezii. 


a ti Fi 
rage anunt 


Mâinile atârnă, calme, lângă trup. 
— Nu mai iubim, Doamnă, nu ne mai iubim — 
Amintirea toată, simt cum am s'o rup. 


19172 


Bună seara, Doamnă, blândă Doamnă-a mea... 

Tot al vostru este părul ăsta nins, 

— Câţi ghiocei, de tâmplă, Doamnă, vi sau prins? — 
Parcă azi atârnă viața și mai grea. 

Om bătrân sunt astăzi... Glasul mi-este stins... 

— Numai în privire mai surâde-o stea. —" 

Vezi, iubită Doamnă ? Tâmplele de nea 

Sunt dovada tristă-a unui om învins. 


Vom ascunde, Doamnă, după largi perdele 
Apele oglinzii care a uitat, 
Și porni-vom, Doamnă, pe un drum de stele 


Să găsim poveste veche, minunată, 
Când pe-un drum de stele iar am mai urcat... 
Plângi, iubită Doamnă, pentru 'ntâia dată ! 


TRAIAN LALESCU 





tuale. De astă-dată însă cum aş putea să-l contra- 
zic pe poetul N. Veronescu, atunci când dânsul a 
susținut că între „cântec şi suferință” e o legătură 
atât de organică și de necesară. 


Pred:spus (așa, din auzite) la un fel de livrescă 
melancolie, tânărul poet este Bata oricând să „su- 


fere”', pentru ca din această stare de suflet să ia -- 


naștere apoi armoni:, în chip de strofe. El n'a stat 
însă niciodată să se întrebe de conţinutul acestei 
noțiuni pe care de cele mai multe ori a acceptat-o 
ca pe un obiect cu o singură dimensiune: supratața. 

Căci sunt suferințe și suferinţe. In alte rânduri 
am mai avut ocazia să însemnări aici câteva gân- 
duri pe marginea acestor idei atât de favorabile, 
pare-se, creaţiei în genere, şi „cântecului” în spe- 
cial; astăzi vrem să insistăm numai asupra unui 
gând, din multele care ar putea lua naștere de aici. 
Poetul nu scrie atât pentrucă sufere (şi nu din 
această suferinţă izvorăşte melodia), ci fiindcă harul 
poetic vine puţin de dincolo de acaste tulburări. 
S'a spus şi se spune mereu că seninătatea nu e rod- 
nică pentru vers şi că numai acolo unde se varsă 
râuri de lacrimi, numai acolo începe să curgă și 
fluviul fără de prihană al versului. Şi să nu credem 
că este întocmai așa. Căci dacă dintr'o lacrimă ia 
naștere un stih curat, dintr'un zâmnet, care în ni 
un caz nu se trage din suferință, poate crește cel 
mai frumos poem al unei definitive împăcări. 

Bucolica şi dulcea poesie a naturii, iată un lucru 
care nu atrage după sine decât suferința creatoare, 
un gen de suierinţă care nu-şi are locul între limi- 
tele la care ne oprim în această fugară însemnare. 
Prietenul nostru N. Veronescu a pornit greşit în ar- 
gumentația sa, pentrucă termenul era neclarificat 
şi — ştiut este — câ nu putem dibui în incertitu- 
dini, L-am  asculțat însă, pentru că prin el ne-a 
vorbit un poet. 

Şi char cand nu au dreptate, poeţii vorbesc fru- 
mos, pentru că în dufinitv, lumea zice că „tocmai 
de aceea sunt poeți!” 

ŞTEFAN BACIU 

N. B. — Manuscrisele se trimit la redacție, men- 
ţionându-se pe plic: pentru ȘT. B. Și raspunsurile: 
M. |. V., Puiul C., loan B., V. Bănc., Valeriu Sor,, 
HOniucar î., i. Dos, i, Drăgnu., Niky, Carmen 
Sec., Pop Dorin, M. Azur, A Dună, Amgelica s&.; 
Nu! re. V.; Dal Ac, AL, Vicior bl: Zuteie, 


material de observație mereu 
abundent, din care cu o minimă 
osteneală — aceea de-a lua din 
grămadă „aproape la întâmplare 
— se alcătuește un minimum de 
litezatură — o literatură primară, 
zadarnică din lipsa vreunui oril- 
zont deschis dincolo de zarea 
meschină a sensaționismului brut. 
Dar mântuirea din p'atitudinea 
realismului documentar își în- 
cearcă şansa cea mai favorabilă 
prin neluarea în serios a vieții— 
esența profundă a reacției smo- 
riste. 

Care să fie cauza umorului, e 
neluării în serios?  Răspundem 
foarte pe scurt; faptul că istoria 
se repetă, Fă:ă ipocrizie, lucrul 
cel mai scândaios din câte ai se 
întâmplă în viață este că după 
ce am avut — de pildă —o 
dragoste mare gi firește „unică“ 
mai putem iubi e doua și a treia 
oară etc., cu o intensitate și o 


„dezarmantă bună credință care 


face ca fiece nou amor să ni se 
pară „unic“. Dacă simţul con- 
secvenței logice ar fi unul vital 
ar trebui să ne sinucidem pe 
capete, în semn de protest, în 
momentul când ne-am invredni- 
cit de această cea mai importantă 
revelație din unghiul căreia per- 
spectiva asupra condiției  ome- 
nești ni se înfăţişează plină de 
consecințe. Dar nu.ne sinuci- 
dem, fiindcă ebia atunci avem 
intuiţia sau sensul libertăţii in- 
terioare, a unei alegeri care de- 
vine posibilă din acel moment 
Alegerea noastră şe face tocmai 
prin neiuarea în serios, prin reac- 
iunea umoruiui care inseamnă 
int:oducerea criteriului omenesc 
ca măsurătoare a tuturor lucru- 
rilor, adică a simțului proporţii- 
lor gi echtiibrului just. Abia 
atunci insul omenesc e îndreptă- 
țit să caute să recunoască în el 
insugi trăsăturile Aceluia după 
chipul şi asemănarea căruia în- 
vățase pe dinafară că ar fi fost 
făcut. Dar mai ales umorul îl fe- 
rește să cadă în cae mai triste 
păcate din câte-i tulbuiă răstrân- 
gerea  trăsăturior divine în el] 
însuși: păcâtul bigoteriei şi auto- 
latriei. 

De aceea, una din erorile gro- 
solane este valoarea  atrbută 
documentului ca justilicare a rea- 
lismului în artă, în literatură și 
în toate lucrurile omuiui, a căror 


unitate de măsură este el însuși, 


Ca şi cum tot ce se destăşoară 
şi se diversifică într'o durată ar- 
bitrară  poace avea realitate 
altcumva decât în gândirea care 
o personaiizează și vre-un înțeies 
în afara aceluia de a-i căuta 
vre-unul. 

Umorul este antidotul cel mai 
Sigur al erorii reai:ste, prin qe- 
taşare şi distanța contemplativă 
dela care cuprinde lucrurile, în- 
tr'un fel care autentifică par'că 
materialitatea  sensaţiilor,  tă- 
când-o posibii.ă. Căci nu-i dea- 
juns mărturia simyu:ilor pentru 
a ne convinge despre realitatea 
unui lucru, ci mai trebue ca el 
să ne pară pos.bil pentru a fi 
îndreptățiți să spunem pur şi 
smpu că este. Umorui face po- 
gib:iă realitatea, făcându-ne-o în 
acelaș timp accesibilă, in stare 
de a fi locuită. Dar să ajungem 
la exemple ale literaturii, ca să 
nu dăm impresia divagării, 

pi , 

Resursele umorului” sunt nes- 
fârgite. D. Paul Constant folose- 
ste în romanul: Râia, (Editura 
„Gorjan”, București 1942) fabula 


te politică ș; socială, iar d. Neagu 
Rădulescu, tehnica desenelor a- 
nimate realizând uneori, în pagi- 
nile cărții 4 pe trimestrul 2 (E- 
ditura Contemporană, București 
1942) echivalentul iiterar al fil- 
mului tehnicotor. 

Sofronie Lăzărescu, eroul ro= 
menului Râia, este tipul escrocu- 
lui mărunt şi al arivistului me- 
diocru, al cărui ideal este doar să 
trăiască „mai bine“. Cu obrăzni- 
ca-i proprie, sprijinit și de com- 
plicitatea interesată a ce'orlalți 
el ajunge totuşi la o condiție so- 
cială şi la o steve materială cu 
mu:t peste mijlocia mediului în 
care s'a prăsif. 

lată-i datele biografice, adu- 
nate prin osârdia opozanților po- 
litici cari d le pregătesc pentru 
a-l demasca la întrunirea poli- 
tică la care va lua cuvântul în 
calitate de deputat  guverna- 
mental: . 

„Sofronie Lăzărescu, fiul lui 
Costea chitaristul și a! Lisavetei 
cărturăreasa, din mahaiaua Burn 


suci. Nepotul lui Lăzărică, meș-" 


ter de bleauri și cobzar. Absol- 
vent al cursului primar şi a 4 
clase de gimnaziu. Dat în jude- 
cată pentru furt de găini şi achi- 
tat, fiind minor. Eliminat din 
gimnaziu în mai multe rânduri, 
pentru turtișaguri mărunte şi ab- 
sențe nemotivate; internat în 
spital de boli contagioase fiind 
bolnav de râie căprească, Iniru= 
cât contaminase pe mai mulți 
elevi, dând naştere la o eadevă- 
rată epizotie... 

— Epidemie, te rog să rectifici.. 

— Gimnaziul a fost închis din 
cauza lui... Dat d:spărut dela pă- 
rinţi- Urmănit și găsit în servi- 
ciul unei ospătării, unde făcea pe 
ajutorul de grătaragiu. Dat din 
nou dispărut; arestat pentru va- 
gaibondaj şi trimis în colonia de 
muncă. Rândaş la un circ ambu- 
lant unde îngrijea de elefanţi, 
Urmănit pentru spargeri și furt. 
Fachir prin bâieturi, stând cu o 
limbă falşe bătută în cuie deo 
scândură. Venit în orașul no- 
stru și intrat la corul dela „Toți 
Sfinţii“, timpul liber petrecându-] 
vagabondând pe la mărgini. Lup- 
tător la circ. Numit în slujba de 
agent de umărire la o percepție, 
sub primariatul lui Stoica Voine- 
scu şi prin stăruința profesorului. 
Dudescu. Funcţionează t:mp de o 
lună de zile, după care damiaio- 
nează, rămânând trepădușul pri- 
marului şi al prefectului, cu a- 
tribuţiunea de a le cânta pe la 
chaturi, a le procura dame şi a-i 
conduce pe la domiciliu, atunci 
când nu se mai puteau ţine pe 
picioare... Corespondent al unui 
ziat de capitaia, Şei de cabinet 
al pretectuiu, ajutor de prmar, 
deputat...» 

Soironie Lăzărescu este de- 
parte de-a avea consistenţa psi- 
hoiogică a unui erou de Litera- 
tură, evoluând pe latura ambi- 
pec soc:ale. Un gotan care umblă 
după căpâtuiaiă, diustrativy — în 
iDieiţia autoruui — pentru mo 
TAVurije socielâții restranse a 
unei urbe p.ov.nciale bântuită de 


„răa“ societăți, care se întin- 
de fără să poată fi stârpi.ă—-cu 
toată râvna unora, din cau= 
za complicității interesate a ce- 
torlalți. Realismul e toiuşi pre- 
cumpănitor în romanul d-lui 
Paul Constant, ca:e notează b'a- 
jin și fără părtinire toate amă- 
nunteje de pitoresc aparent ob- 
servate la personaje e cărții, în 
„Braiul şi în comportările lor re 
duse la scheme de un mecunism 
psiholog-e elementar,  caracteri- 
stice inşilor tablietiii, man:aci 
inofensivi şi înăcriţi de mizeriile 
pssudoexistenţei lor de mărunți 
biurocrați provinciali, 
* 


Realitatea așa cum. ne-o înfă- 
ţişează datele nemijloaite ale sim= 
țurilor suferă, în proza d-lui 
Neagu Răduescu, o deformare 
caracteristică, datorită unui parti- 
pris de tehnică fantezistă, am:n- 
tind foarte de aproape procedeele 
desenelor animate în cu.ori. Pa- 
ginile ce:e mai izbutite din 4 pe 
trimestrul 2 sunt aceea lipsite 
de orice relief psihologic în care 
autorul realizează, alâturea de 
viaţă, din culori, linii gi migcar& 
momente de silly symphonies, Ca 
descrierea locuinței. și a portaru- 
lui de pension din prima nuvelă: 

„Lângă intrare, e o căsuță de 
barbă cot și aibă, asemenea unui 
canton, în care locuieşte, prin 
contrast, un fel de uriaș numai 
omopilaţi şi mâini goriliene, Siân- 
tul Petre al pensionului. 

Seara, la șapte, ei -agaţă de be- 
regata porţilor, întrun  zornăi 
imposibil de lanțuri, trei iacăte 
negre, 

Cheile lungi le apânzură st 
întrun cui deasupra patului și le 
păzește bine toată noaptea cu un 
sforăit care umilă şi  desumâlă 
pereții odăii, armonică“. 

Nu știm în ce măsură d. Nes- 
gu Rădulescu foloseşte în mod 
conștient tehnicitatea indicată, 
dimpreună cu procedeale artistu- 
lui plastic și colorist, în scrisul 
d-sale, dar citirorul are nevoie să 
invoce (la fiecare pagină și să 
facă recurs mereu la această ex- 
piicaţie, ca la o scuză mai mult 
pentru sine decât pentru autor, 
fără de care n'ar putea răzbi prin 
stufoasa vulgaritate a cărții. 

Citiţi de pildă ultima nuvelă 
„Cireul“: în literatură „sub ra- 
portul năzuinţei de autenticitate 
cunosc puţine prize care să do- 
cumenteze cu atâta b:io asupra 
înfiorătoarei platitudini a realie. 
mului vieții așa cum este. 

Schimbaţi însă unghiul de a- 
preciere și socotiți-o ca o efer- 
vescență imagistică şi multico= 
loră și atunci giumbuşlucurile 
stârpiturej Bimbo pe spinarea e- 
lefantului, femeia cu barbă, uria- 
șul Mustaţă, chiar scena  bătăti 
din local ,vi se vor părea d'ntr”'o 
lume aparte, cu o moralitate pro- 
prie sau fără nici una — tume 
inrudită cu ecea a fanteziilor li- 
niare şi coloristice a desenelor e- 
nimate 

Nu am putea sfătui totuși pe 
nimeni să încerce acest joc al 
schimbării de perspective, pen- 
iru motivul că sunt destu'e, in- 
finit mai amuzante şi alte'e pro- 
fitabile chiar. Incercaţi sau nu 
incercați, atâta pagubă. Noi nu 








= hegăsire= 





(Urmare din pag. 6-a) 


unele cunoștințe feminine exaltate de patetism 
ieftin, ci doar faptului că întâlnirea lui cu Sașa a 
căpătat, cu timpul, semnif:caţia unei realizări în- 
imun aștfel de chip, încât actul uniunii famihale, 
care în de obşte constituie unul din ţelurile mari 
ale vieţii, a devenit pentru el inesenţial. Intui- 
țiile trezite inaintea Sașei i-au dat impulsul hotă- 
rîtor pentru direcția pe care trebuia să se în- 
drepte drumul vieţii lui, astfel încât orice fapt 
nou de trăire interioară și orice câștig al spiri- 
tului se structurau, în virtutea acestui impuls, în 
sufletul lui, ca îlori:e de gheaţă care se cristali- 
zează pe geamurile ferestrelor, din aburii din 
casă, sub tăria gerului, întotdeauna în aceleași 
forme. Orice rază caldă lăsată să cadă pe crista- 
lurile lui tăinuite ar fi topit cu o inconştienţă 
atât de crudă steleie suiletului, încât acesta şi-ar 
fi pierdut orice putinţă de a spune despre sine în 
ce chip este. Sașa era transfigurată în gândurile 
Și în imaginaţia lui într'o metaforă, pe care multă 
lume a cunoscut-o în esenţa ei, în intimitatea ei, 
dar căreia nimeni, nici Sașa însăși, care se regă- 
sea subconștient în plăsmuirile lui, nu a ştiut 


vreodată cărui nume, cărei ființe reale îi cores- 
punde. Așa i-a reapărut Sașa lui Paul, în ziua 
aceea, în sala expoziţiei de pictură, ca ființa pur- 
țătoare de semnul care a arăţat sensul unei vieţi. 


Apropiindu-se de casa ei, amândoi își ascultau 
reciproc tăcerile. Intr'un târziu, amintindu-și că 
trebuie să dea un răspuns, Sașa a ridicat privi- 
rile spre ochii lui Paul. Vroia să-l implore să nu-i 
mai aștepte replica, să vorbească despre altceva. 

Paul, cititor adânc al liniștilor și al ochilor, a 
înțeles turburarea Saşei şi, pentru a-i spulbera 
cât mai deplin sentimentul îndatorării, a rupt lă- 
cerea învinuindu-se el însuși de bruscheţea ob- 
servaţiei făcute. 

— lartă-mă, Saşa ! Imi dau seama că ești prea 
desinteresată ca să cunoști mentalitatea unor a- 
nume oameni, din cercul cărora nu ai făcut nici- 
odată parte. Dar eu... iată. Cu mine este altceva... 

— Nu, Paul. Nu vreau scuze. Te înțeleg. Do- 
resc însă altceva. 

Sașa a făcut o pauză, pe care a prelungit-o 
așteptându- efectul. 


ne putem cere scuze mai mult 
decât am făcut-o pentru o carte 
pe care auto:ul a scris-o ca să 
fie citită iar pubiicul o cumpără 
ca s'o citească. 


MIHAI NICULESCU 





— Ce? izbucni curiozitatea lui Paul. 
— Doresc să știu dacă eu o cunosc pe ființa cu 
cum sunt dumneata, lipsa de avere. 


cum spui dumneata, lipsa de avere. 


— bu am spus sărăcia. 

— Ei bine, 

— Crea că o cunoşti, 

— Cum se numeşte ? 

După o clipă de tăcere Paul a răspuns cu o 
ușoară încruntare. 

Sașa își muşcă încet buza de jos în semn de 

acesta pentru mine. 
Şașa îşi muşcă încet buza de jos în semn de 
ciudă nereținută îndeajuns. Ar fi vrut să ştie nu- 
mele tăinuit de el, nu pentru a-și satisface o cu- 
riozitate feminină, ci pentru a se lămuri pe sine 
însăși asupra unor întrebări, pe care și le-a pus 
în legătură cu Paul. Respectându-i taina, Saşa 
renunţă cu delicateţe. 

— Am fost indiscretă. Te rog să mă ierți. 

Paul o privi indelung, apoi îi şopti. 

— Nu, Sașa. Ai îndreptățirea dumitale să-mi 
pui întrebările astea. 

— Dacă este așa, de ce nu-mi răspunzi? 

— Pentrucă eu cred că nu trebuie să-ți fac 
destăinuirea pe care o aștepți. Sunt unele răs- 
punsuri care mai mult tulbură decât limpezesc; 
altele reduc contururile lucrurilor, pe care vrei 
să le afli, la dimensiuni mai mici decât acelea la 
care rămân ele, dacă nu avem nicio lămurire asu= 


pra lor. Mai bine să lăsăm tainele să fie mari 
prin neștiința noastră. 

In lupta ei de a-l înțelege deplin, Sașa își rea- 
duse în gând convorbirea avută cu el în după 
amiaza aceea. Memorase aproape cuvânt cu 


„cuvânt răspunsurile și întrebările lui. Pătrun- 


zându-le înțelesul, Sașa a avut prilejul să vadă 
că unele dintre chestiuni, cu deosebire cele mai 
adânci, au rămas fără o încheiere logică, lăsând 
impresia de așteptare, de continuitate. 

Cu toate acestea, atunci când vorbeau, amân= 
doi treceau asupra altui fapt, cu mulțumirea tre- 
zită de lucrul împlinit, sfârşit. Mulţumirea aceasta 
însă nu era atât a minții, cât-a inimei ; înţeiege- 
rea lucrurilor nu venea din înfățișarea lor, ci din 
subconștientul unificator, din care întrebările 
izvorau cu presentimentul răspunsurilor. 

Amândoi s'au oprit în dreptul unei case, în 
curtea căreia primirea o făceau florile. Inserase. 
Despărțirea lor a fost o cădere de linişti. După o 
strângere caldă de mână, Sașa a trecut pragul 
porții „iar Paul şi-a urmat drumul petrecut de 
gândurile Sașei. După o întâlnire, în care amân- 
doi au cunoscut fiorul unei regăsiri depline, de- 
părtarea a crescut între ei, fără ca vreunul să 
afie numele icoanei pe care celălalt o tăinuia în 
suflet. In chipul acesta Sașa și Paul aveau să-și 
împărtășească și de atunci înainte, fără mărturi- 
siri, destinul. 


G, ENACHE 





Prin tavanul de sticlă străbăteau în salon raze 
de soare albe-gălbui învăluind tablourile intr'o 
lumină intţimă și cadă. Vizitatorii intrau rar. 
Unii se perindau încet în fața fiecărui tablou, cu 
atenţia incordată sau fără atenţie, după cum pân- 
za reprezenta un nud sau natură moartă. Alţii 
păstrau o expresie egală pentru toate tabiouriie; 
se apropiau şi se depărtau, căutând unghiul celei 
ma: potrivite perspective pentru contemplarea 
picturii, reveneau asupra unui tablou, asemuiau, 
cumpăneau şi treceau mai departe. 

Un domn cu tâmplele ușor cărunțite, cu pri- 
virile încă tinere și blânde, absorbit de tristeţea 
unui simbol piastic al singurătăţii, răscolindu-i 
înțelesurile, el însuşi răscoiit de opera privită, 
izbi cu pieptul umărul unei doamne. Aceasta ri- 
dică încet spre necunoscutul de lângă ea ochii în- 
irebători, negri şi plini de linişti. 

— Vă rog, iertați-mă! șopti el privindu-i di- 
strat părul castaniu, pentruca, fără să aştepte 
răspunsul, să treacă din nou la lectura tâblouiui. 
Ca şi cum şi-ar fi amintit însă de ceva îşi aruncă 
numaidecât privirea asupra ei. In aceeași clipă 
resortul unei nedumeriri asemănătoare întoate 
capul cu păr castaniu spre tâmplele cărunte şi 
necunoscuții au rămas cu privirile pironite unele 
asupra celorialte, 

— Sașa! 

— Paul! 

Mâinile amândurora s'au strâns cu pasiune în 
vreme ce ochii se căutau însetați. Căutarea unuia 
asupra celuilalt nu a durat însă decât două, trei 
clipe. Ea și-a dat cea dintâi seama că niciodată, 
de când sau cunoscut, nu au fost atât de intimi 
şi coborînd privirile, şi-a retras mâna dintr'a.e lui, 

— Sunt atâţi ani de când nu te-am văzut! 

— Da... 

— Ce faci? 

— Ca şi în trecut, îmi cultiv pasiunea regăsi- 
rilor în artă. 

— Sașa, să nu facem filosofie. Imi pare atât 
de bine că te văd! spuse el zâmbind. 

— Şi eu mă bucur, Paul. 


2 


— Nu pari. 
— Bucuriile mele sunt grave, fără zâmbet. 
— Şi acuma? 


— Da, ca întotdeauna. 

— Imi dai voie să te conduc, după ce vei ve- 
dea expoziția ? 

— Da. Iţi place tabloul? 

— Mult de tot. Mi se pare că în albastrul a- 
cesta este tot atât dor, câtă tristețe era în inima 
lui Goethe. 

— Il cumperi? 

— Nu. 

— Dacă îţi place, de ce nu-l reții ? 

— M'am obișnuit să nu am lucrurile care-mi 
plac. 

—— Dar interiorul locuinţei dumitale? Cu ce-l 
împodobești? Doar nu vei fi vrând să mă faci să 
cred că te înconjuri cu lucruri care nu-ți plac. 


— O, nu. Mai cu seamă că de multe ori lucru=- 


rile care nu-ţi plac sunt mai scumpe decât ace- 
lea care îți fac plăcere. Dar interiorul locuinţei 
mele este modest, 

— Deși acum ai mijloace să-ţi 
bogat. 

— Da, este adevărat... acum. Nu aș fi putut spu- 
ne acelaşi lucru în vremea studenției. 

— Atutnci era altceva. Nici nu puteai, ca stu- 
dent, să vrei ceeace vrei acum. 

— Totuși... Dar să lăsăm asta. Dacă nu te sur 
peri, întrerupem conversaţia până la plecare. 

— Plecăm acum. Eu sunt la a doua vizită. Am 
venit în deosebi pentru tabloul acesta. L-am păs- 
trat în amintire. Acum doresc să-l cumpăr. 

— Dacă ai venit cu gândul acesta, de ce m'ai 
îndemnat să-l rețin ? 

— Am bănuit că îţi place. Aș fi renunțat. 

— Iţi mulţumtsc, Sașa. Eşti atât de nobilă ! Imi 
pare bine că, fără voia mea, ți l-am lăsat. 

Sașa i-a mulțumit la rându-i din ochi. 


creiezi unul 


După ce au cumpărat tabloul, Sașa şi Paul au 
părăsit expoziția răscolindu-și în tăcere amintiri- 
ie, care îi uneau ca o punte ţesută peste timp în- 
tre inimile amândorura. 

„— La ce te gândeşti, Sașa ? 

— La mine... la întâlnirea noastră. 

— Ce gândești despre dumneata ? 

— De data aceasta nu sunt lămurită. Imi trec 
prin minte atât de multe iucruri!  Vorbeşte-mi 
dumneata. 

— Ce anume? 

— Continuă ceeace ai întrerupt.., 

— Ah! Da, uitasem. Adică... nici acum nu-mi 
amintesc. lartă-mă ! 

— Eu ţi-am spus că în vremea studenţiei dumi- 
tale nu puteai să vrei ceeace vrei acum. Imi dato- 
rezi răspunsul, 

— Da; mărturisesc că sunt puțin încurcat. Nu 
pric&p. Ce deosebire este între atunci și acum ? 

— Deosebirea vârstei, pur și simplu. 

— Un om nu poate dori să aibă un tablou la 
vârsta studenţiei, ca și în a doua vârstă ? 

— Un student se poate lipsi ; din idealism, el nu 
are simţul proprietăţii. Un obiect de artă îi place 
oriunde l-ar vedea, fără să se gândească să-l aibe. 
Dar cu un om în vârstă este aitceva. 

— Ei bine, adevărat. Aşa eram eu; dar așa 
sunt și acum. Nu stărui să am ceeace îmi place. 

— Nu înţeleg asta. 

„— Nu înţelegi, pentru că ești femeie. Pentru o 
femeie atracția simțită pentru un obiect se identi- 
îică întotdeauna cu gândul posesiunii lui. 

— Poate. Dar este limpede pentru oricine, fie 
bărbat, fie femeie, că ori doreşti un lucru și, da- 
că este cu putință, cauţi să-l ai, ori nu-l mai do- 
rești, fiindcă îţi dai seama că nu-l poți avea; și 
în cazul acesta renunţ. În ceece te privește în- 








să, ai fi putut avea tabloul; nu te-ar fi împiedicat 
nimeni dela aceasta. Ai renunţat totuşi, deşi îţi 
piace, deşi îl dorești încă. 

— Il doresc fără gândul posesiunii și îmi pla» 
ve oriunde l-aşi vedea. Mă tem să spun o vorbă 
mare dar iată, îi trăiesc existenţa lui în ea în- 
săși. Inţelegi acum ? 

Sașa a rămas câteva clipe îngândurată. 
aştepta răspunsul privind-o. 


Paul 


-— Recunosc că mi-ai întors cu iscusință vor- 


bele. Așa dar, acum ești tot aşa ca în trecut... ca 
un student. 

— 'Ți-am mărturisit, 

— Imi închipui cât te simţi de mângâiat pen- 
trucă poți păstra, în ciuda schimbărilor de fie- 
care clipă, unele lucruri care te întârziere în 
iluzia veșniciilor. 

— Crezi că veşnicia este doar o iluzie? 

— Nu cred că este doar iluzie. Va fi existând 
o veșnicie ca aceea despre care vorbesc, adică 
vorbiţi voi, filosofii, dar pe aceea nu o poţi cu- 
roaşte cu sinceritate, pentrucă nu o poți trăi. Mă 
gândesc însă la veșniciile omenești, la veşnicia 
fiecăruia. Aceasta este de cel mai mare preț 
pentru noi ; dar aceasta este o iluzie. 


— Nu crezi însă că i se poate da iluziei însăși 
pecetea unei veșnicii ? 

— In hotarele vieţii, da. Insă iluzia rămâne ilu- 
zie, cel mult o iluzie prelungită spre veșnicie. 
Dacă trăiești într'o iluzie, întreabă-te cât este de 
departe aceasta de adevăr ?! Ce preţ ar mai a- 
vea iluzia...? 


— De multe ori marile poezii se nasc tocmai 
din aceste iluzii. Ce preţ mai are pentru suflet 
un adevăr oarecare când el trăiește în adevărul 
unei mari poezii ? 

— ţi ajung adevărurile poeziei? 

— Sunt singurele adevăruri care îmi ajung, 
tocmai pentrucă ele nu slujesc în niciun fel via- 
ţa în chipul în care nădăjduesc să o slujească 
aceia care vor cu tot dinadinsul să aibe ceva, să 
aibe lucruri, să aibe certitudini, prin care să le 
fie lor bine, să fie fericiţi. 

— Dumneata nu vrei să fii fericit? 

— Acum nu mai ştiu ce însemnează fericirea. 
Cred că nu o mai pot avea, sau nuo mai pot 
simţi. . 

— O decepţie ? 

— Nu ştiu. 

— Niei când erai student nu doreai să fii te- 
ricit ? 

— Saşa, îmi aminteşti de anii studenţiei! 

— Da; spune-mi! 

Și în glasul şi în ochii ei era o poruncă. Paul 
nu i se împotrivi. 

— Nu mai ştiu bine, Saşa. Mi se pare că atunci 
când mi s'a înfiripat în inimă năzuinţa spre o fe- 
ricire, a încoiţit în sufletul meu şi teama că fe- 
ricirea pe care o doream este prea mare pentru 
puterile mele de a o avea. Așa a țâșnit în stânca 
inimei mele izvorul iubirii. 

— A curs mulț dor din izvorul acela ? 

— Imi dai voie să nu-ţi răspund ? 

— Nu a secat încă ? 

— Nu. 

— Iartă-mă, Paul. Este. pentru întâia dată 
când îmi îngădui să iscodesc atât de deschis 
un om. 

— Dumneata mă iscodești, Saşa ? întrebă el 
zâmbind. 

— Da, 

Cu ce scop? 

Vreau să verific ceva. 

Ce vrei să spui? 

Vreau să verific gândurile unui om prin el 
însuși; vreau să-ți verific scrierile prin viața du- 
mitale, poftim, încheie Saşa, cu un oftat uşurător. 

Paul isbucni în râs. 

— De ce râzi așal? 

— Râd pentrucă mă surprinde încerearea du- 
mitale. Cum crezi că este cu putință să tragi un 
semn de egalitate între opera unui om şi vieața 
lui ? | 

— Nu mă gândesc atât de departe. Mă refer 
numai la dumneata. 

— Ei bine. Aj găsit până acum vreun fapt mul- 
țumitor pentru nedumeririle dumitae ? 

— Da. Insă nu pentru nedumeriri, ci pentru 
certitudini. 

Paul, devenit grav, întrebă încet, mai Ep UI 
ti ndu-și sie-și : 

— Da? 

Sașa întări cu energie. 

„— Da. Și anume faptul că nu ai minţit nici- 
odată, că dumneata însuți nu te-ai desmințit. 

— Eu nu sunt sigur de aceasta. Cine ţi-a în- 
credințat certitudinile despre care vorbeşti ? 

— Intâiu de toate felul dumitale de a fi ca 
student, apoi, de atunci, de când ai absolvit facul- 
tatea, până acum, scrierile, conferințele dumitale. 

— Scrierile mele !? Este adevărat, sunt sau par 
a fi străbătute de idealism. Dar acestea nu-ţi pot 
mărturisi nimic în sprijinul unei păreri bune, pe 
care vrei să o ai despre mine. 

— Așa crezi dumneata ? 

— Da, pe drept cuvânt. O operă idealistă poate 
îi prea bine paravanul unui ipocrit, tot astfel după 
cum o creație saturată de scene erotice poate fi 
un joc compensatoriu al unui abstinent. 

— Detestabil paravan și regretabil joc. 

Sunt încredinţată însă că nu te poți complace 
nici în dosul paravanului și nici în compensaţia 
jocului de natura acestora. 

— Mai ştii ?!. 


— Nu, hotărît nu. Mai cu seamă că dumneata . 


însuţi îmi spui „despre astfel de lucruri. Dar, în 
definitiv, de ce încerci să-mi zdruncini credințele, 
Paul? 

— Sunt necuviincios. 





CIPOCGR APIA ZIARIUT.UI TINIVERSUI.“ RUCURFATI STR RRE7OITANII 23 





de G.. ENACHE 


— Iţi primesc învinuirea cu zâmbetul cu care 
ţi-o faci, 

— Saşa, eşti de neînduplecat. Depun armele re- 
cunoscandu-ţi o biruinţă care îmi zace cinste, deşi 
eu sunt învinsul. 

— Nu este mare lucru o victorie asupra unui 
inamic care vrea să se înfrângă singur. 

— Ce paradox ! 


— Paradoxul este al aparenței. In fond, ima- 


ginea răsturnată a unei asttel de duşmănii este 
tocmai prietenia pe care o doreşti. 

— Sașa, pentru vorba asta ţi-aşi săruta mâna, 
dacă nu am fi aici... și dacă mi-ai da voie. Iţi tac 
o mărturisire: am vrut de multă vreme să trăiesc 
fanmecul tăinuit al unei tachinării cu o fiinţă de 
care ești legat în adâncuri sufleteşti a năzuinţi 
comune, 

— lată, ţi-am dat prilejul s'o faci; ne-am tachi- 
nat. Eşti mulţumit ? 

— Da, însă nu în deajuns. Cearta de acum este, 
parcă, altfel decât certurile noastre de demult, 
Acum ne copleşeşte pacea delicată a unei înţele- 
geri subconșştiente, a unei regăsiri visate. Nu tot 
astfel era atunci, între băncile amfiteatrelor, la 
seminarii. Îţi mai aminteşti, Șasa, de anii stu- 
denţiei ? ut iul AL] 

— Uneori îmi nutresc timpul de singurăiaie 
cu amintirile acestea. M'am gândit adesea la să- 
lile de cursuri, la profesori, la colegi şi la dum- 
neata. Dumneata pentru mine ai fost întotdeauna 
țelul unor gânduri deosebite de acelea în care 
i-am cuprins.pe toți ceilalți. Erai cel mai aspru 
rival al meu, 

— Iar dumneata erai cea mai ambițioasă dintre 
rivalele mele. 

— nBecunoșteam asta și eram mândră de rolul 
meu, deși mă înfuriam. De câte ori îmi aduc a- 


minte de mutrele și de pretenţiile mele de atunci 


îmi vine să râd. 

— Chiar râzi? 

— Da, când nu mă înduioşez. De obiceiu sfâr- 
şesc să-mi deapăn firul amintirilor prin a mă în- 
duioşa. , 

Paul o asculta stăpânit de un simțământ de 
rătăcire vagă între vis şi vieaţă. Dacă ar fi fost 
întrebat de cineva unde se află, ar fi ascultat d:s- 
trat întrebarea, apoi ar. îi privit cu atenție în 


jurul -lui și în sfârșit şi-ar fi dat seama că meige 


pe unul dintre drumurile care duc la locuința 
Saşei. Trezit întrun târziu de tăcerea ei, vroi să-i 
ceară o nouă mărturisire, însă îşi opri vorbele pe 
buze, gândindu-se că, dacă aceasta trebuie să fie 
tăcută, va veni dela sine. 

— Dumneata de sigur că Sup altfel apropie- 
rea de trecutul acela. 

— De ce altfel și nu ca dance da ? 

— Pentrucă vieața dumitale de acum este o 
continuare a aceleica de atunci; mi-ai spus a- 
ceasta 

— Bine, într'un fel, orice om conştient de indi- 
vidualitatea lui rămâne identic cu el însuși și 
atunci când trece de pe un plan de vieață pe 
altul, 

—— Totuşi este o nuanţă separatoare între un 


„om care, printr'o înlănțuire de renunțări, își cul- 


tivă singurătatea pe un acelaș plan şi un om care 
îşi schimbă registrul, mai cu seamă pentru & 
femeie care, odată cu registrele sufletești își 
schimbă şi nume.e. De ce te uiţi atât de surprins 
la mine. 

— artă-mă, Sașa; am pierdut din vedere să 
te întreb cum te numești acum. Este atât de fi- 
res să te fi căsătorit! 

— Da, este firesc, însă nu absolut necesar, așa 
încât puteai să-ţi În cajpul tot atât de bine că 
sunt domnişoară. 

— Nu, nu. Dumneata. nu aveai, nu trebuia să 
ai vreo piedică din pricina căreia să rămâi așa. 

— De unde știi? 

— Erai bogată, cuminte, inteligentă... 

— Pe dumneata modestia te-a împiedicat să 
te căsătoreşti ? 

— Imi pui întrebarea aceasta așa ca și cum ai 
fi încredințată că sărăcia nu poate împiedeca o 
căsătorie. 

Din stupefacție, Saşa a trecut la nedumerire. 
Îşi imagina izolarea voită a lui Paul ca o urmare 


Delia PR tii ua A N ti A i i NA cae a 


Li 
FE RE E REC RE E E ECE CP RO TE O IEI E a ÎN E NED N ada AT CER Data 


5 SEPTEMBRIE 1942 ——= 





fatală a unor conflicte interioare de mărimi tita- 
nice, ca o predestinare dureroasă adusă din afară 
de timp cu înzestrările sufletești, care lui îi erau 


„proprii. Nu ar fi crezut cu niciun chip însă câ un 


3 


fapt atât de mărunt, ca lipsa de avere, să-l îm- 
piedice a-și întemeia o fericire pământeană fi- 
rească, Saşa privea lucrurile cu ochii femeii bo- 
gate şi delicate, care nu înţelege sacrificarea sen- 
timentelor pentru mirajul averii. 

Dar, în afară de aceasta, Sașa îl privea pe Paul 
cu ochii femeii care a simţit pentru el întaii fiori 
aj dragostei adevărate, ai- unei iubiri puriiica- 
toare, înălţătoare, zămislite din fiorii artei, din 
luminile spiritului şi dintr'o tăinuită chemare a 
sufletului către tânărul ei rival, care, în între- 
gimea fiinţei lui; era plin mai mult de discreție 
şi de fineţe decât de mister tulburător, impo- 
vărat de riscuri. In vremea în care fiorii ei tăi- 
nuiţi se întreţeseau crescând în duioşia nostal- 
g.că, pe care o psalmodiau tăcut umbre.e genelor 
şi strălucirea clară a ochilor lui blânzi, ea nu 
aștepta decât un semn, o vorbă, care să-i dea 
prilejul să-i desvăluie încet paginile scrise în: 
suflet numai pentru el şi să-i dea lui însuși cu- 
rajul să descifreze mereu cu cât mai muite slove 
destăinuite, cu atâț mai multe rânduri incă aco= 
perite de văl, însă semnul nu venea, nu a venit 
niciodată. Uneori Paul s'a apropiat de ea și i-a 
vorbit. De fiecare dată Sașa credea că atunci 
legătura cu care era strânsă cartea inimei, se va 
rupe. El însă îi spunea despre lucruri din lumea 
cărților, din lumea inimilor altora, numai despre 
lumea inimilor lor nu-i şoptea nimic. Câte odată, 
după ce sfârșea, ea a întrebat: „Numai atât ai 
avut să-mi spui?“ El răspundea cu un zâmbet, 
în care nu știa dacă trebuie să citească bucurie 
sau tristeţe: „Da” şi se retrăgea sfios. Facultatea 
era singurul loc unde drumurile lor se uneau. 
După ce au sfârșit studiile, ştirile pe care Saşa 
le primea despre el erau rare. Aşteptările de alţă 
dată, închise in apusul lor, și-au transtigurat con- 
tururile în episod de vis așternut apoi pe una din 
paginile cele mai dorite ale cărții inimei sale. 
Căsătoria, care i-a îmbogăţit simţul realităților, 
tălmăcea prezența întâmplătoare a lui Paul în 
gândurile Saşei ca pe aceea a unui om care ar 
fi putut să-i fie soț. După moartea tovarăşuiui 
ei de vieață, această tălmăcire și-a căpătat sub- 
linieri. Așa l-a întâlnit pe Paul în expoziția de 
pictură, cu sublinierile celei din urmă tălmăciri. 

Dacă Paul şi-ar fi istorisit poemul vieții lui 
sentimentale ar fi avut de spus mai puţine lu- 
cruri decât Sașa. Viziunea transfigurată a cutre- 
murăriior lui interioare lua, în închipuire forma 
unei meditații muzicale compusă din variații pe 
aceeași temă. Motivul fundamental al meditaţiei 
era depărtarea ființei de care ar fi vrut să se 
apropie cu iubire şi cu venerație; era depărta- 
rea Sașei, Bântuit în drumul adolescenţei de un 
noian de neliniști și de nesiguranţe, a trecut pra- 
gul tinereţii cu inima aproape secătuită e avân- 


--turi, cu sufletul golit de încredere înaintea oame- 


nilor și a vieţii. Intâiul izvor curat, proaspăt și 
odihnitor, de care sa apropiat tăinuitul său su- 
flet însetat de linişti, nu a fost Sașa, ci ochii 
acesteia. Ei i-au apărut. ca două stele mari, stră- 
lucitoare, încrusate în bolta nopţii, dincolo de 
care simţi, prin tremurul lor îndepărtat şi nos- 
talgic, pulsul unei alte. vieți. Răsăritul lor îa 
apusul înseninărilor sale a avut puterea unt: 
revelații. Privindu-i, Paul a cunoscut o nouă dra- 
goste de vieață, alta decât aceea a adolescenţei, 
crescândă nu sub dorinţa realizărilor imediate, ci 
în deșteptarea chemărilor din lăuntru. Adânci- 
mea de cer a ochilor Sașşei răscolea adâncimea 
de întuneric albastru a sufletului lui Paul; întâl- 
nirea ochilor lor era un popas într'o comuniune 
de adâncuri. Dar popasurile lui au rămas doar 
îmbogățiri de duh împlinite în tristețea tăceri:or, 
pentrucă ori de câte ori își cobora privirile din 
ochii Sașei asupra lucrurilor din jurul lui, asu- 
pra lui însuși, realitatea îi alunga duioşia visului, 


" chinuindu-i “cugetul cu lupta nehotărită dintre 


două întrebări: ce este ceea ce dorește el și ce 





îi este lui îngăduit să dorească? Purtător neisto- 
vit al acestor întrebări, a numărat în neștire 
toate primăverile ratate ale întâilor ani ai tine- 
reţii, până ce Sașa s'a îndepărtat, odată cu pro- 
priul ei drum, din căile lui obicinuite. De atunci 
primăverile, întotdeauna aceleaşi, nu-i mai adu- 
ceau înainte ochii Sașei, însă întrebările au ră- 
mas în. el ca ramuri de salcie iîndoite asupra ape- 
lor tremurânde ale sut:etului, la care stolurile 
gândurilor reveneau adesea pentru odihna aripe- 
lor şi pentru ca să asculte din nou chemările 
înălțimilor apuse. Dacă Paul a renunţat la căsă- 
torie, aceasta nu s'a datorat unei greutăţi de în- 
locuire a Sașei, cum erau înclinate să. creadă 








(Urmare în pag. 5-a) 


ae pr re 








Taxa nnstală nlătită în nnmarar conforrn anrahării dir. G.lae P.'T. T. Ne. 24.484.928