Albert Camus — Starea De Asediu

Albert Camus 


SIAREA DE ASEDIU 


Spectacol în trei părți 


PERSONAJELE: 
CIUMA, 
SECRETARA, 

NADA, 

ICTORIA, 
JUDECATORUL, 
SOȚIA JUDECĂTORULUI. 
DIEGO, 
GUVERNATORUL, 
ALCADELE, 
FEMEILE DIN ORAŞ, 
BARBAȚII DIN ORAŞ. 
GARDIENII. 


— 


INSOŢITORUL MORŢILIE, 


PARTEA ÎNTÂI. 

Prolag, 

Uvertură muzicală pe a ternă ce aminteşte sirena de alarmă, 
Cortina se ridică. Scena e culundată în întuneric. Uvertura se 
terrună, dar tera de alarmă continuă, ca un zumzet îndepărtat. 


— A ea mă af sa m 


Albert Camus 
SIAREA DE ASEDIU 


Spectacol în trei părţi 


PERSONAJELE: 
CIUMA. 

SECRETARA. 

NADA. 

VICTORIA. 
JUDECĂTORUL. 

SOŢIA JUDECĂTORULUI. 
DIEGO. 

GUVERNATORUL. 
ALCADELE. 

FEMEILE DIN ORAŞ. 
BĂRBAŢII DIN ORAŞ. 
GARDIENII. 
ÎNSOŢITORUL MORȚILOR. 


PARTEA ÎNTÂI. 

Prolog. 

Uvertură muzicală pe o temă ce aminteşte sirena de 
alarmă. Cortina se ridică. Scena e cufundată în întuneric. 
Uvertura se termină, dar tema de alarmă continuă, ca un 
zumzet îndepărtat. Deodată, în fundul scenei, dinspre 
dreapta, apare o cometă ce lunecă încet spre stânga. Ea 
luminează, ca în teatrul de umbre chinezeşti, zidurile unui 
oraş spaniol fortificat şi siluetele mai multor personaje care 
stau cu spatele la public, nemişcate, cu capul întors spre 


cometă. Bate ora patru. Dialogul este aproape neinteligibil, 
ca o mormăială. 

— E sfârşitul lumii! 

— Nu, omule! 

— Dacă se sfârşeşte lumea... 

— Nu, omule. Lumea, dar nu Spania! 

— Până şi Spania poate să moară. 

— În genunchi! 

— E cometa nenorocirii! 

— Nu Spania, omule, nu Spania! 

Două sau trei capete se întorc. Un personaj sau două se 
deplasează cu prudenţă, apoi totul recade în imobilitate. 
Atunci zumzetul se intensifică, devine strident, creşte 
muzical ca un cuvânt clar şi ameninţător. În acelaşi timp, 
cometa se măreşte peste măsură. Deodată, un țipăt 
înfiorător de femeie face să înceteze brusc muzica şi reduce 
cometa la proporţii normale. Femeia fuge, gâfâind. 
Învălmăşeală în piaţă. Dialogul, mai şuierat şi care se 
distinge mai bine, încă nu e totuşi destul de inteligibil. 

— E semn de război! 

— Asta-i sigur! 

— Nu e nici un semn. 

— Depinde. 

— Destul. E de vină arşiţa. 

— Căldura Cadiz-ului. 

— Ajunge. 

— Şuieră prea tare. 

— Zi mai bine că ne asurzeşte. 

— S-au urzit vrăji împotriva oraşului! 

— Ai! Cadiz! i s-au urzit vrăji! 

— Linişte! Linişte! 

Oamenii se uită din nou ţintă la cometă, când se aude, dar 
de data aceasta, vocea unui ofiţer din garda civilă. 

OFIȚERUL DIN GARDA CIVILĂ: Duceţi-vă acasă! Aţi văzut 
ce-a fost de văzut, ajunge. Mult zgomot pentru nimic, asta-i 
tot. Mult zgomot şi nici o scofală. Cadiz-ul rămâne tot Cadiz. 


O VOCE: E totuşi un semn. Semnele nu se arată degeaba. 

O VOCE: Mare şi puternic e Dumnezeu! 

O VOCE: Curând va fi război, ăsta-i semnul! 

O VOCE: Azi nu mai crede nimeni în semne, râiosule! Din 
fericire suntem destul de deştepţi. 

O VOCE: Da, şi aşa ajungem să ne spargem capetele. 
Suntem proşti ca nişte porci, asta suntem. Şi porcii sunt 
înjunghiaţi! 

OFIȚERUL: Acasă! Războiul e treaba noastră, nu a 
voastră. 

NADA: Ai! Măcar de-ai spune adevărul! Da' de unde, 
ofiţerii mor în patul lor şi de căsăpeală avem noi parte! 

O VOCE: Nada, uite-l pe Nada! Uite-l pe idiot! 

0 VOCE: Nada, tu trebuie să ştii. Ce înseamnă asta? 

NADA (e infirm): Ce-am eu să vă spun, nu vă face plăcere 
s-auziţi. Râdeţi de spusele mele. Întrebaţi-l pe student, 
curând iese doctor. Eu, unul, vorbesc cu sticla mea. 

Duce sticla la gură. 

O VOCE: Diego, ce tâlc are asta? 

DIEGO: Ce vă pasă? Fiţi tari şi va fi de-ajuns. 

O VOCE: Întrebaţi-l pe ofiţerul din garda civilă. 

OFIȚERUL: Garda civilă e de părere că tulburaţi ordinea 
publică. 

NADA: Ferice de garda civilă! Are idei simple. 

DIEGO: Priviţi, iar începe... 

O VOCE: Ah! Dumnezeule mare şi puternic. 

Reîncepe zumzetul. Cometa trece a doua oară. 

— Destul! 

— Ajunge! 

— Cadiz! 

— Şuieră! 

— E o vrajă rea... 

— Asupra oraşului... 

— Linişte! Linişte! 

Bate ora cinci. Cometa dispare. Răsar zorile. 


NADA (cocoţat pe o piatră şi rânjind): Şi-aşa! Eu, Nada, 
lumina acestui oraş prin cunoştinţe şi educaţie, beţiv din 
dispreţ pentru toate şi din dezgust faţă de onoruri, 
batjocorit de oameni pentru că am păstrat libertatea 
dispreţului, ţin să vă dau, după acest foc de artificii, un 
avertisment gratuit. Vă înştiinţez deci că ne-a sosit şi ceasul 
şi că ne va sosi din ce în ce mai mult. Observaţi deci că ne şi 
sosise. Dar numai un beţiv putea să-şi dea seama de asta. Şi 
unde am ajuns, la urma urmelor? Vouă, bărbaţilor înţelepţi, 
vă revine datoria să ghiciţi. Cât despre mine, părerea mea e 
formată de când mă ştiu şi îmi păstrez cu fermitate 
principiile: viaţa cântăreşte cât moartea; omul e făcut din 
acelaşi lemn ca rugurile. Credeţi-mă! O să aveţi necazuri. 
Cometa asta e piază-rea. Ea vă avertizează! Vi se pare de 
necrezut? Mă aşteptam. Pentru că aţi mâncat de trei ori pe 
zi, aţi lucrat cele opt ore prescrise şi aţi avut grijă de cele 
două femei ale voastre, vi se pare că totul e în ordine. Nu, 
nu sunteţi în ordine, ci intraţi în rânduri. Perfect aliniaţi, cu 
chipul placid, gata copţi pentru catastrofă. Hei, oameni 
buni, v-am avertizat, mă simt cu conştiinţa împăcată. În 
rest, nu vă bateţi capul, au grijă cei de sus. Ştiţi ce 
urmează: În nici un caz lucruri bune! 

JUDECĂTORUL CASADO: Nu lua în deşert numele 
Domnului, Nada! Cam de multă vreme păcătuieşti faţă de 
cer. 

NADA: Am vorbit eu oare despre cer, judecătorule? Sunt 
de acord cu cerul, în orice caz. Judec după cum mă taie 
capul şi pe mine. Am citit în cărţi că e mai bine să fii 
complicele cerului decât victima lui. De altfel, am impresia 
că cerul n-are nici un amestec. Să înceapă numai oamenii 
cât de cât să-şi spargă geamurile şi capetele, şi-o să vă daţi 
seama că Dumnezeu, care totuşi ştie şi el ce-i muzica, nu-i 
decât un nevinovat copil de cor. 

JUDECĂTORUL CASADO: Necredincioşii de teapa ta atrag 
asupra noastră semnele cereşti. Căci despre un semn 
alarmant este vorba Dar el a fost arătat tuturor celor care 


au sufletele păcătoase. Temeţi-vă de urmări şi mai cumplite 
şi rugaţi-vă Domnului să vă ierte păcatele. În genunchi, 
deci! în genunchi, vă spun! 

Toţi îngenunchează, în afară de Nada. 

JUDECĂTORUL CASADO: Teme-te, Nada, teme-te şi 
îngenunchează. 

NADA: Nu pot, mi-e genunchiul înţepenit. Cât despre 
teamă, am prevăzut totul, chiar şi cel mai mare rău, adică 
predica ta. 

JUDECĂTORUL CASADO: Deci, nu crezi în nimic, 
nefericitule? 

NADA: În nimic de pe această lume, în afară de vin. Şi în 
nimic din ceruri. 

JUDECĂTORUL CASADO: Iartă-l, Doamne, că nu ştie ce 
spune şi apără acest oraş al fiilor tăi! 

NADA: Ite missa est. Diego, dă-mi o sticlă de vin în cinstea 
cometei şi spune-mi cum stai cu amorurile. 

DIEGO: Nada, mă voi însura cu fata judecătorului. Şi aş 
vrea ca de-aici înainte să nu-l mai insulţi pe tatăl ei. Mă 
insulţi şi pe mine. 

Trompete. Apare un crainic înconjurat de guarzi. 

CRAINICUL: Ordin din partea guvernatorului. Fiecare să 
se ducă să-şi vadă de treburile lui. Cârmuirile bune sunt 
acelea sub care nu se petrece nimic. Voința guvernatorului 
este deci să nu se întâmple nimic în timpul cârmuirii sale, 
astfel încât să rămână tot atât de bună ca şi până acum. Li 
se adevereşte deci locuitorilor din Cadix că în această zi nu 
s-a întâmplat nimic care să merite ca oamenii să se 
îngrijoreze sau să se deranjeze. Iată de ce, fiecare, 
începând de acum, de la ora şase, va considera drept falsă 
orice ştire cu privire la o cometă care s-ar fi arătat la 
orizontul acestei cetăţi. Orice contravenient la aceasta 
decizie, orice cetăţean care va vorbi despre comete altfel 
decât ca despre nişte fenomene cereşti trecute sau viitoare, 
va fi deci pedepsit cu toată asprimea legii. 

Trompete. Crainicul iese. 


NADA: Ei, Diego, ce părere ai? E o găselniţă! 

DIEGO: E o prostie! Minciuna e întotdeauna o prostie. 

NADA: Nu, e o politică. O politică pe care eu o aprob, 
pentru că are drept scop să suprime totul. Ah! Ce 
guvernator de treabă avem! Dacă are bugetul deficitar şi 
nevasta îl înşală, anulează deficitul şi neagă coarnele. 
Încornoraţilor, nevasta vă e credincioasă, paraliticilor, 
puteţi umbla, şi voi, orbilor, priviţi: a sosit ceasul 
adevărului! 

DIEGO: Nu prevesti nenorociri, cucuvea bătrână! Ceasul 
adevărului e ceasul loviturii de moarte! 

NADA: Exact. La moarte cu lumea! Ah, de-aş putea avea 
lumea toată în faţa mea, ca pe-un taur care tremură din 
toate mădularele, cu ochii lui mici arzând de ură, cu botul 
său roz pe care balele alcătuiesc o dantelă murdară! Ai! Ce 
clipă! Mâna asta bătrână n-ar pregeta şi, dintr-o singură 
lovitură, i-aş frânge şira spinării şi deodată, ca trăsnită, vita 
greoaie s-ar prăbuşi până în veacul veacurilor prin hăul 
nesfârşitelor spaţii! 

DIEGO: Dispreţuieşti prea multe lucruri, Nada. Fă 
economie de dispreţ, o să mai ai nevoie de el. 

NADA: N-am nevoie de nimic. Am atâta dispreţ că-mi 
ajunge la moarte. Şi nimic de pe acest pământ, nici rege, 
nici cometă nici morală, nu va fi niciodată mai presus de 
mine! 

DIEGO: Linişteşte-te! Ai mers prea sus. Vei fi iubit mai 
puţin. 

NADA: De vreme ce nu mai doresc nimic, sunt deasupra 
tuturor lucrurilor. 

DIEGO: Mai presus de onoare nu e nimeni. 

NADA: Ce-i onoarea, fiule? 

DIEGO: Ceea ce mă ţine în picioare. 

NADA: Onoarea e un fenomen ceresc trecut sau viitor. S-o 
suprimăm. 

DIEGO: Bine, Nada, dar trebuie să plec. lubita mă 
aşteaptă. De aceea nu cred în dezastrele pe care le vesteşti. 


Trebuie să mă ocup de fericirea mea. E o muncă grea, cere 
pace în oraşe şi pe câmpii. 

NADA: Ţi-am spus-o o dată, fiule, s-a isprăvit. Nu spera 
nimic. Comedia va începe. Şi abia dacă-mi mai rămâne timp 
să alerg în piaţă ca să beau, în sfârşit, pentru execuţia 
universală. 

Totul se stinge. 

Sfârşitul prologului. 

Lumină. Animaţie generală. Gesturile sunt mai vii, 
mişcarea se precipită. Muzică. Negustorii trag obloanele, 
îndepărtând astfel primele planuri ale decorului. Ne apare 
piaţa oraşului. Corul poporului, condus de pescari, umple 
încet-încet piaţa, exultând. 

CORUL: Nu se întâmplă nimic, nu se va întâmpla nimic. 
Proaspete, proaspete! Nu e dezastru, e belşugul verii! 
(Strigăt de bucurie.) De-abia s-a sfârşit primăvara şi 
portocala de aur a verii, azvârlită cu toată iuţeala de-a 
curmezişul cerului, se înalţă pe creştetul anotimpului şi se 
sparge deasupra Spaniei, inundând-o într-un râu de miere, 
în timp ce toate poamele din toate verile lumii: struguri 
vâscoşi, pepeni de culoarea untului, smochine însângerate, 
caise înflăcărate se rostogolesc deodată pe tarabele 
pieţelor noastre. (Strigăt de bucurie.) O, fructe! Ele îşi 
sfârşesc aici, în panere de răchită, drumul grăbit care le 
aduce din câmpiile unde au început să se îngreuneze de 
apă şi de zahăr, deasupra pajiştilor albăstrite de căldură şi 
printre ţâşnirile proaspete ale miilor de izvoare însorite, 
îmbibate încetul cu încetul într-o singură apă vie a tinereţii, 
sorbită de rădăcini şi de trunchiuri, dusă până-n inima 
fructelor, unde în sfârşit curge încet ca o nesecată fântână 
de miere care le îngraşă şi le face din ce în ce mai grele. 
Grele, din ce în ce mai grele! Şi atât de grele, că până la 
urmă fructele cad la fund în apa cerului, încep să se 
rostogolească de-a lungul ierbii înalte, se îmbarcă pe râuri, 
umblă de-a lungul tuturor drumurilor şi, din cele patru zări, 
întâmpinate de murmurul vesel al poporului şi de 


trâmbiţele verii (scurte sunete de trompetă), vin cu duiumul 
în cetăţile oamenilor, pentru a dovedi că pământul e bun şi 
că cerul hrănitor ramâne credincios întâlnirii cu belşugul. 
(Strigăt unanim de veselie.) Nu, nu se întâmplă nimic. lată 
vara, ofrandă, nu prăpăd. Iarnă o să fie târziu, pâinea 
uscată e pentru mâine! Astăzi, plătici aurii, sardele, 
languste, peşte, peşte proaspăt venit din mările liniştite, 
brânză, brânză cu rozmarin! Laptele caprelor e spumos ca 
o apă de rufe şi pe mesele de marmură carnea roşie sub 
coroana sa de hârtie albă, carnea cu iz de lucerna îi 
dăruieşte omului, în acelaşi timp, sânge, sevă şi soare! Să 
bem! Să bem! Să golim până la fund cupa anotimpurilor. Să 
bem până o să uităm totul, nu se va întâmpla nimic! 

Urale. Strigăte de veselie. Trompete. Muzică. În cele patru 
colţuri ale pieţei se desfăşoară mici scene. 

PRIMUL CERŞETOR: Pomană, om bun, pomană, maică! 

AL DOILEA CERŞETOR: E mai bine s-o faci cât mai 
degrabă decât niciodată! 

AL TREILEA CERŞETOR: Nu înţelegeţi! 

PRIMUL CERŞETOR: Nu s-a întâmplat nimic, fireşte. 

AL DOILEA CERŞETOR: Dar poate că se va întâmpla ceva. 

Îi fură ceasul trecătorului. 

AL TREILEA CERŞETOR: Daţi totuşi de pomană. Două 
măsuri de prevedere fac mai mult decât una! 

La pescărie. 

PESCARUL: O rumeoară proaspătă ca o garoafă! Floarea 
mărilor! Şi dumneavoastră nu vă place! 

BĂTRÂNA: Rumeoară ta e câine-de-mare! 

PESCARUL: Câine-de-mare! Până la venirea ta, 
vrăjitoareo, câinele-de-mare n-a intrat în prăvălia asta. 

BĂTRÎNA: Ai, ticălosule! Uită-te la părul meu alb! 

PESCARUL.: leşi afară, cometă bătrână! 

Toată lumea rămâne nemişcată, cu degetul pe buze. 

La fereastra Victoriei. Victoria, îndărătul zăbrelelor, şi 
Diego. 

DIEGO: E atât de mult de-atunci! 


VICTORIA: Nebunule, ne-am despărţit azi-dimineaţă la ora 
unsprezece! 

DIEGO: Da, dar era de faţă tatăl tău! 

VICTORIA: Tata a zis: „da”. Eram siguri că va spune: „nu”. 

DIEGO: Am făcut bine că m-am dus direct la el şi l-am 
privit drept în ochi. 

VICTORIA: Ai făcut bine. În timp ce el se gândea, am închis 
ochii şi am ascultat cum creşte în mine un galop îndepărtat 
care se apropia din ce în ce mai iute şi mai tropotit, până m- 
a făcut să tremur toată. Şi apoi tata a zis: „da”. Atunci am 
deschis ochii. Era prima dimineaţă a lumii. În colţul camerei 
în care ne aflam am văzut caii negri ai iubirii, fremătând 
încă, dar acum domoliţi. Pe noi ne aşteptau. 

DIEGO: Eu nu eram nici surd, nici orb. Dar nu auzeam 
decât freamătul dulce al sângelui meu. În bucuria mea nu 
mai era nici urmă de nerăbdare. O, cetate a luminii, iată că 
mi-ai fost încredinţată pe viaţă, până în clipa în care ne va 
chema pământul. Mâine vom pleca împreună, călătorind pe 
şaua aceluiaşi cal. 

VICTORIA: Da, vorbeşte graiul nostru, chiar dacă altora le 
pare nebunesc. Mâine îmi vei săruta gura. Îţi privesc buzele 
şi îmi dogoresc obrajii. Spune-mi, să fie oare vântul 
Sudului? 

DIEGO: Da, vântul Sudului care mă dogoreşte şi pe mine. 
Unde este izvorul care-mi va stinge arşiţa? 

Se apropie şi, strecurându-şi mâinile printre gratii, 
Victoria îl prinde de umeri. 

VICTORIA: Ah! Mă doare atât de mult dragostea! Vino mai 
aproape! 

DIEGO: Cât eşti de frumoasă! 

VICTORIA: Cât eşti de puternic! 

DIEGO: Cu ce-ţi speli chipul, de-i alb ca floarea de migdal? 

VICTORIA: Îl spăl cu apă limpede şi-l împodobeşte 
dragostea! 

DIEGO: Părul tău e răcoros ca noaptea! 


VICTORIA: Pentru că în fiecare noapte te aştept la 
fereastră. 

DIEGO: Oare apa limpede şi nopţile ţi-au dat miresme de 
lămâiţă? 

VICTORIA: Nu, adierea dragostei tale m-a acoperit de flori 
într-o singură zi! 

DIEGO: Florile vor cădea! 

VICTORIA: Fructele te aşteaptă! 

DIEGO: Va veni iarna! 

VICTORIA: Dar cu tine alături. Îţi mai aminteşti ce mi-ai 
cântat întâia dată? Nu e şi azi adevărat? 

DIEGO: „O sută de ani după ce voi fi mort / De pământ de- 
aş fi întrebat / Dacă dragoste eu îţi mai port / Aş răspunde 
că nu te-am uitat!” 

Victoria tace. 

DIEGO: Nu spui nimic? 

VICTORIA: Fericirea m-a amuţit. 

În cortul astrologului. 

ASTROLOGUL (unei femei): Soarele, frumoasa mea, a 
trecut prin zodia Balanţei în momentul naşterii tale, fapt 
care ne autorizează să te considerăm ca venusiacă, semnul 
tău ascendent fiind Taurul, despre care fiecare ştie că e 
cârmuit şi de Venus. Firea ta e deci emotivă, afectuoasă şi 
agreabilă. Poţi să te bucuri de acest fapt, deşi Taurul 
predispune la celibat şi riscă să lase fără întrebuințare 
aceste preţioase calităţi. Văd de altfel că Venus intră în 
conjuncţie cu Saturn, ceea ce e defavorabil căsătoriei şi 
copiilor. Această conjunctură mai prevesteşte gusturi bizare 
şi predispune la afecţiuni ale pântecelui. Nu zăbovi totuşi 
asupra lor şi caută soarele, care va întări mintea şi sufletul 
şi care e remediul suveran pentru afecțiunile pântecelui. 
Caută-ţi prieteni printre tauri, micuţo, şi nu uita că poziţia 
ta e bine orientată, uşoară şi prielnică, şi că ea poate să-ţi 
aducă bucurii. Consultaţia costă şase franci. 

Primeşte banii. 


FEMEIA: Mulţumesc. Eşti sigur de ceea ce mi-ai spus, nu-i 
aşa? 

ASTROLOGUL: Întotdeauna, fetiţo, întotdeauna! Ai grijă, 
totuşi! În dimineaţa asta bineînţeles că nu s-a întâmplat 
nimic. Dar ceea ce nu s-a întâmplat îmi poate răsturna 
horoscopul. Nu sunt răspunzător de ceea ce nu s-a 
întâmplat! 

Femeia pleacă. 

ASTROLOGUL: Consultaţi-vă horoscopul! Trecutul, 
prezentul, viitorul, garantat de astrele fixe! Am spus: fixe! 
(Aparte.) Dacă-şi vâră coada cometele, meseria asta va 
deveni imposibilă. Voi fi silit să mă fac guvernator. 

ŢIGANI (în grup): „Un prieten care te iubeşte... / O brună 
cu iz de portocală... / Un drum lung la Madrid.../ O 
moştenire din America...” 

UN ȚIGAN: După moartea prietenului blond ai să primeşti 
o scri-soare brună. 

Pe o estradă, în fund, bătăi de tobă. 

ACTORII: Deschideţi frumogşii voştri ochi, graţioase 
doamne, iar dumneavoastră, domnilor, ascultați! Actorii pe 
care-i vedeţi, cei mai mari şi cei mai vestiți din regatul 
Spaniei, şi pe care i-am hotărât cu greu să plece de la Palat 
pentru a veni în această piaţă, vor juca, pentru a vă face 
plăcere, o dramă a nemuritorului Pedro de Lariba: 
Spiritele. O piesă care vă va înmărmuri şi pe care aripile 
geniului au purtat-o dintr-o dată alături de capodoperele 
universale. O operă excepţională, care-i plăcea regelui 
nostru atât de mult, încât cerea să fie reprezentată de două 
ori pe zi şi pe care ar mai admira-o încă, dacă n-aş fi arătat 
acestei trupe fără seamăn trebuinţa urgentă de-a o face 
cunoscută şi în această piaţă, spre desfă-tarea publicului 
din Cadiz, cel mai bun cunoscător în ale teatrului din 
întreaga Spanie! Apropiaţi-vă, reprezentaţia va începe. 

Reprezentaţia începe într-adevăr, dar actorii nu se aud, 
căci vocile le sunt acoperite de zgomotul pieţei. 

— Proaspete, proaspete! 


— Femeia-homar, jumătate femeie, jumătate peşte! 

— Sardele prăjite! Sardele prăjite! 

— Uite-l pe regele evadărilor, care scapă din toate 
închisorile! 

— la roşii, frumoaso, sunt netede ca inima ta. 

— Dantele şi lenjerie pentru zestre! 

— Fără durere, fără palavre, numai Pedro scoate măselele! 
NADA (ieşind beat din tavernă): Sfărâmaţi tot! Faceţi un 
terci din pătlăgele roşii şi din inimi! La închisoare cu regele 
evadărilor şi să-i sfărâmăm dinţii lui Pedro! La moarte cu 
astrologul care n-a prevestit asta! S-o mâncăm pe femeia- 

homar şi să suprimăm tot ce nu-i băutură! 

Un negustor străin, luxos îmbrăcat, intră în piaţă, însoţit 
de un grup numeros de fete. 

NEGUSTORUL: Cumpăraţi, cumpăraţi panglica Cometei! 

TOŢI: Şşşt! Şşşt! 

Se duc să-i explice la ureche gestul său nebunesc. 

NEGUSTORUL: Cumpăraţi, cumpăraţi panglica siderală! 

Toţi cumpără panglică. Strigăte de bucurie. Muzică. 
Soseşte în piaţă guvernatorul cu suita sa. Se opreşte. 

GUVERNATORUL: Guvernatorul vostru vă salută şi se 
bucură că vă vede adunaţi ca de obicei în aceste locuri, 
îndeletnicindu-vă cu ocupațiile voastre care fac bogăţia şi 
pacea Cadiz-ului. Nu, desigur, nimic nu s-a schimbat, şi 
asta-i bine. Schimbările mă enervează, ţin la tabieturile 
mele! 

UN OM DIN POPOR: Nu, guvernatorule, într-adevăr, nimic 
nu s-a schimbat, noi ăştia, sărăntocii, putem să ţi-o 
garantăm. Abia ajungem cu chiu cu vai la sfârşitul fiecărei 
luni. Ceapa, măslinele şi pâinea sunt hrana noastră cea de 
toate zilele, iar în ceea ce priveşte găina fiartă, suntem 
bucuroşi să ştim că alţii, nu noi, o mănâncă în fiecare 
duminică. Azi-dimineaţă a fost larmă în oraş şi deasupra 
oraşului. Adevărul e că ne-a fost frică. Ne-am temut că s-a 
schimbat ceva şi că aşa, pe negândite, sărăcimea va fi 
nevoită să se hrănească cu ciocolată. Dar datorită 


strădaniilor tale, bunule guvernator, am fost înştiinţaţi că 
nu s-a întâmplat nimic şi că urechile noastre n-au auzit 
bine. Şi pe dată ne-am liniştit, datorită ţie. 

GUVERNATORUL: Guvernatorul se bucură. Nimic din ce e 
nou nu e bun. 

ALCAZIII: Guvernatorul a grăit drept! Nimic din ce e nou 
nu e bun. Nouă, alcazilor, învestiţi cu putere pentru 
înţelepciunea şi anii noştri, ne place să credem mai cu 
seamă că bunii noştri săraci nu vorbesc cu ironie. Ironia eo 
virtute care distruge. Un guvernator bun preferă viciile 
care construiesc. 

GUVERNATORUL: Până una-alta, să nu mişte nimic! Sunt 
regele nemişcării! 

BEŢIVII DIN TAVERNĂ (în jurul lui Nada.) Da, da, da! Nu, 
nu, nu! Să nu se mişte nimic, bunule guvernator! Totul se- 
nvârte în jurul nostru şi asta e foarte rău. Vrem nemişcare! 
Să se oprească orice mişcare! Să se suprime totul, în afară 
de vin şi de nebunie! 

CORUL: Nimic nu s-a schimbat! Nu se întâmplă nimic, nu 
s-a întâmplat nimic! Anotimpurile se învârtesc în jurul 
crugului lor şi pe cerul senin se rotesc astre înțelepte, a 
căror liniştită geometrie condamnă stelele nebune şi 
dezordonate care aprind pajiştile cerului cu coama lor 
arzătoare, care tulbură cu urletul lor alarmant muzica 
dulce a sferelor, care răstoarnă cu năvala lor gravitaţiile 
veşnice, care fac să scrâşnească constelaţiile şi pregătesc, 
la toate răspântiile cerului, funeste ciocniri de aştri. Într- 
adevăr, totul e în ordine. Lumea-şi regăseşte echilibrul! 
Este amiaza anului, anotimpul culminant şi nemişcat! 
Fericire, fericire! lată vara! Ce contează restul, fericirea e 
mândria noastră! 

ALCAZII: Dacă cerul are obiceiuri statornice, să-i 
mulţumiţi guvernatorului, pentru că el e regele statorniciei. 
Nici lui nu-i place părul despletit. Tot regatul său e bine 
pieptănat! 


CORUL: Cuminţi! Vom sta cuminţi, de vreme ce niciodată 
nu se va schimba nimic! La ce ne-ar folosi părul despletit, 
privirea înflăcărată, glasul strident? Vom fi mândri de 
fericirea altora! 

BEȚŢIVII (în jurul lui Nada): Suprimaţi mişcarea, suprimaţi, 
suprimaţi! Să nu mişcaţi, să nu mişcaţi! Să lăsăm să se 
scurgă orele, domnia asta nu va avea istorie! Anotimpul 
nemişcat e pe placul inimii noastre, pentru că e cel mai cald 
şi pentru că ne îndeamnă la băut! 

Dar tema sonoră a alarmei, care de câtăva vreme zumzăia 
încet, creşte brusc la tonuri ascuţite, în timp ce răsună două 
lovituri surde foarte puternice. Pe estradă, un actor, care 
înainta spre public continuându-şi pantomima, se clatină şi 
cade în mijlocul mulţimii care-l înconjoară imediat. Nici un 
cuvânt, nici un gest: tăcere deplină. Câteva clipe de 
nemişcare şi apoi un iureş general. Diego străbate 
mulţimea, care se dă încet în lături descoperind omul căzut. 
Sosesc doi doctori care examinează corpul, se retrag şi 
discută agitaţi. Un tânăr îi cere explicaţii unuia din medici, 
care face gesturi de negare. Tânărul insistă şi, încurajat de 
mulţime, îl sileşte să răspundă, îl scutură, se lipeşte de el 
într-o mişcare de implo-rare şi, în cele din urmă, ajung să 
stea gură-n gură. Un zgomot de aspirație şi tânărul se face 
că ia un cuvânt de pe buzele doctorului. Se dă în lături şi, 
cu multă greutate, ca şi cum cuvântul ar fi prea mare 
pentru gura lui şi ar trebui să facă mari eforturi ca să scape 
de el, rosteşte: 

— Ciuma! 

Genunchii tuturor se înmoaie şi fiecare repetă acest 
cuvânt din ce în ce mai tare şi din ce în ce mai repede, în 
timp ce toţi fug cu mari ocoluri pe scenă, în jurul 
guvernatorului, care s-a urcat din nou pe estrada sa. 
Mişcarea se accelerează, se precipită, devine nebunească, 
până în clipa în care oamenii rămân nemişcaţi, în grupuri, 
auzind vocea bătrânului preot. 


PREOTUL: La biserică, la biserică! lată că soseşte 
pedeapsa. Năpasta străbună s-a abătut asupra oraşului! 
Cerul o trimite de când lumea asupra cetăților păcătoase, 
ca să le pedepsească cu moartea pentru păcatul lor de 
moarte. Strigătele vor fi înăbuşite în gurile voastre 
mincinoase şi o pecete încinsă se va pune pe inima voastră. 
Rugaţi-vă acum Dumnezeului dreptăţii, ca să uite şi să ierte. 
Intraţi în biserica! Intraţi în biserică! 

Câţiva se năpustesc în biserică. Ceilalţi se întorc mecanic 
la dreapta şi la stânga, în timp ce clopotul scoate un dangăt 
de înmormântare. În fundul scenei astrologul vorbeşte pe- 
un ton foarte natural, ca şi cum ar da un raport 
guvernatorului. 

ASTROLOGUL: O conjuncţie malignă de planete duşmane 
s-a desenat pe planul aştrilor. Ea înseamnă şi vesteşte 
secetă, foamete şi ciumă pentru toţi... 

Dar un grup de femei acoperă totul cu vorbăria lor. 

— Avea pe gât un animal uriaş, care-i sugea sângele cu un 
zgomot puternic de pompă! 

— Era un păianjen, un păianjen mare şi negru! 

— Verde, era verde! 

— Nu, era o şopârlă de alge! 

— N-ai văzut nimic! 

— Era o caracatiţă, mare cât un omuleţ. 

— Diego, unde-i Diego? 

— Vor fi atâţia morţi că nu vor mai rămâne destui oameni 
să-i îngroape! 

— Ai! Dacă aş putea să plec! 

— Să plecăm! Să plecăm! 

VICTORIA: Diego, unde-i Diego! 

În tot timpul acestei scene, cerul s-a umplut de semne şi 
zumzetul de alarmă a crescut, sporind teroarea generală. 
Un bărbat cu chipul iluminat iese dintr-o casă strigând: 
„Peste patruzeci de zile, sfârşitul lumii!” şi, din nou, panica 
îşi dezlănţuie tentaculele, oamenii repetind:feste patruzeci 
de zile, sfârşitul lumii”. Guarzii vin să-l aresteze pe iluminat, 


dar de cealaltă parte a scenei iese o vrăjitoare care împarte 
leacuri. 

VRĂJITOAREA: Melisă, mentă, salvie, rozmarin, cimbru, 
şofran, coajă de lămâie, pastă de migdale... Luaţi aminte, 
luaţi aminte, leacurile astea nu dau greş niciodată! 

Se stârneşte un fel de vânt rece, în timp ce soarele începe 
să apună şi face să se înalțe capetele. 

VRĂJITOAREA: Vântul! Iată vântul! Molimei îi e groază de 
vânt. Totul se va îndrepta, o să vedeţi! 

În acelaşi timp, vântul se opreşte, zumzetul creşte, 
ascuţindu-se, cele două lovituri seci răsună asurzitor şi ceva 
mai aproape. Doi bărbaţi se prăbuşesc în mijlocul mulţimii. 
Tuturor li se taie picioarele. Toţi încep să se îndepărteze de 
trupuri, mergând de-a-ndăratelea. Nu mai rămâne decât 
vrăjitoarea, având la picioarele ei pe cei doi bărbaţi, care au 
semne la gât şi la subsuori. Bărbaţii se zvârcolesc, fac două- 
trei gesturi şi mor, în timp ce noaptea pogoară încet peste 
mulţimea care continuă să se retragă spre laturile scenei, 
lăsând cadavrele în centru. 

Întuneric. 

Lumină în biserică. Reflector pe palatul regal. Lumină în 
casa judecătorului. Scenele alternează. 

La palat. 

PRIMUL ALCADE: Înălţimea voastră, epidemia se întinde 
cu atâta repeziciune, că nu-i mai putem face faţă. Periferiile 
sunt mai contaminate decât ne închipuim, ceea ce mă face 
să cred că trebuie să ascundem situaţia şi să nu-i spunem 
poporului adevărul cu nici un preţ. De altfel, pentru 
moment, boala cuprinde în special cartierele mărginaşe, 
care sunt sărace şi suprapopulate. În nenorocirea noastră, 
măcar asta e o consolare. 

Murmure de încuviinţare. 

La biserică. 

PREOTUL: Apropiaţi-vă şi fiecare să mărturisească public 
ce-a făptuit mai rău. Deschideţi-vă inimile, blestemaţilor! 
Spuneţi-vă unii altora răul pe care l-aţi săvârşit şi cel la care 


v-aţi gândit, căci altminteri veninul păcatului vă va gâtui şi 
vă va duce în iad tot atât de sigur ca şi caracatiţa ciumei... 
Cât despre mine, mă învinovăţesc că am fost deseori lipsit 
de milă... 

Se vor mima trei spovedanii în timpul dialogului care 
urmează. 

La palat. 

GUVERNATORUL: Totul se va aranja. Partea plictisitoare e 
că trebuia să mă duc la vânătoare. Lucrurile astea se 
întâmplă întotdeauna tocmai când ai câte-o chestiune 
importantă. Ce să fac? 

PRIMUL ALCADE: Nu pierdeţi vânătoarea, măcar ca pilda. 
Oraşul trebuie să vadă că fruntea vă rămâne senină în 
nenorocire. 

La biserică. 

TOŢI: lartă-ne, Doamne, pentru ce am făcut şi pentru ce n- 
am făcut! 

În casa judecătorului. 

Judecătorul citeşte psalmi, înconjurat de familia sa. 

JUDECĂTORUL: „Domnul e refugiul şi cetatea mea / Căci 
el mă fereşte de capcana vânătorului de păsări / Şi de 
ciuma ucigătoare!” 

SOŢIA: Casado, nu ne putem plimba în oraş? 

JUDECĂTORUL: Te-ai plimbat prea mult în viaţa ta, 
femeie! Şi asta nu ne-a adus fericire. 

SOŢIA: Victoria nu s-a întors încă şi mă tem să nu i se 
întâmple ceva rău. 

JUDECĂTORUL: Niciodată nu te-ai temut de răul ce ţi s-ar 
putea întâmpla ţie. Şi aşa ţi-ai pierdut cinstea. Stai aici, 
casa e liniştită în mijlocul molimei. Am prevăzut totul şi, 
baricadaţi cât timp va dura ciuma, vom aştepta să se 
sfârşească. Cu ajutorul lui Dumnezeu, n-o să suferim de 
NIMIC. 

SOŢIA: Ai dreptate, Casado. Dar nu suntem singurii. Alţii 
suferă. Victoria poate-i în pericol! 


JUDECĂTORUL: Lasă-i pe ceilalţi şi gândeşte-te la casa ta. 
De pildă, gândeşte-te la fiul tău. Adună cât mai multe 
alimente. Plăteşte preţul care ţi se cere. Strânge, femeie, 
strânge! A venit timpul să strângem cât mai mult! (Citeşte.) 
„Domnul e refugiu şi cetatea mea...” 

La biserică. 

CORUL: „Nu va trebui să te temi / Nici de spaimele nopţii / 
Nici de săgețile care zboară ziua / Nici de ciuma care 
păşeşte în umbră / Nici de molima care se târăşte în miezul 
zilei.” 

UN GLAS: Oh! Dumnezeule mare şi puternic! 

Lumină în piaţă. Agitaţia mulţimii pe-un ritm de copia. 

CORUL: „[i-ai scris numele pe nisip / Ţi-ai scris numele pe 
unde / Îţi rămâne doar durerea.” 

Intră Victoria. Reflector pe piaţă. 

VICTORIA: Diego, unde-i Diego? 

O FEMEIE: E printre bolnavi. Îi îngrijeşte pe cei care-l 
cheamă. 

Victoria aleargă spre extremitatea scenei şi se loveşte de 
Diego, care poartă o mască de doctor. Se dă înapoi, cu un 
strigăt. 

DIEGO (cu blândeţe): Sunt chiar atât de înspăimântător, 
Victoria? 

VICTORIA (strigând): Oh! Diego, tu, în sfârşit! Scoate-ţi 
masca şi ia-mă în braţe! Strânge-mă, strânge-mă tare şi-am 
să scap de nenorocirea asta! 

Diego nu se clinteşte. 

VICTORIA: Ce s-a schimbat între noi, Diego? Sunt ceasuri 
de când te caut, alergând prin oraş, îngrozită la gândul că 
te-ar putea lovi şi pe tine nenorocirea. Şi iată-te acum cu 
masca asta a chinului şi-a bolii. Scoate-o, scoate-o, te rog, şi 
ia-mă în braţe! (Diego îşi scoate masca.) Când îţi văd 
mâinile, mi se usucă gura. Sărută-mă! 

Diego nu se mişcă. 

VICTORIA (mai încet): Sărută-mă, mor de sete. Ai şi uitat 
că abia ieri ne-am legat să fim unul al altuia? Toată noaptea 


am aşteptat clipa în care mă vei săruta, tare, tare! Hai, 
repede, repede...! 

DIEGO: Mi-e milă, Victoria! 

VICTORIA: Şi mie, dar mie mi-e milă de noi. De asta te-am 
căutat, strigând pe străzi, alergând spre tine, cu braţele 
întinse pentru a le împleti în jurul tău! 

Victoria se apropie de el. 

DIEGO: Nu mă atinge, fugi! 

VICTORIA: De ce? 

DIEGO: Nu mă mai recunosc. De oameni nu mi-a fost 
niciodată frică, dar asta mă depăşeşte, onoarea nu-mi mai 
serveşte la nimic şi simt că mă pierd. (Victoria se apropie 
mai mult.) Nu mă atinge. Poate că boala s-a şi strecurat în 
mine şi ţi-aş putea-o da. Aşteaptă puţin. Lasă-mă să respir 
că mă gâtuie uimirea. Nu mai Ştiu nici măcar cum să-i apuc 
pe oameni şi să-i aşez în paturile lor. Mâinile îmi tremură de 
groază şi mila îmi împăienjeneşte ochii. (Ţipete şi gemete.) 
Mă cheamă totuşi, auzi? Trebuie să plec. Ai grijă de tine, ai 
grijă de noi. Se va sfârşi, asta-i sigur! 

VICTORIA: Nu mă părăsi. 

DIEGO: Se va sfârşi. Sunt prea tânăr şi te iubesc prea 
mult. Moartea mă îngrozeşte. 

VICTORIA (se repede spre el): Eu sunt vie! 

DIEGO (se retrage): Ce ruşine, Victoria, ce ruşine! 

VICTORIA: Ruşine, de ce ruşine? 

DIEGO: Mi se pare că mi-e frică. 

Se aud gemete. Diego fuge spre ele. 

Agitaţia mulţimii pe ritm de copia. 

CORUL: „Cine are dreptate şi cine nu are? / Gândeşte-te / 
Că totul aici este minciună. / Moartea-i singurul adevăr.” 

Reflector pe biserică şi pe palatul guvernatorului. Psalmi şi 
rugăciuni în biserică. Din palat, primul alcade se adresează 
poporului. 

PRIMUL ALCADE: Ordinul guvernatorului. Începând de 
astăzi, în semn de pocăință pentru nenorocirea obştească şi 
pentru a înlătura riscurile unei contagiuni, orice întrunire 


publică este interzisă şi oprită orice petrecere. De 
asemenea... 

O FEMEIE (începe să urle în mijlocul poporului): Acolo! 
Acolo! Ascund un mort. Să nu-i lăsăm. O să putrezească! E 
ruşine! Să-l îngroape! 

Dezordine. Doi bărbaţi scot din scenă femeia. 

ALCADELE: De asemenea, guvernatorul este în măsură 
să-i liniştească pe cetăţeni cu privire la mersul flagelului 
neaşteptat care s-a abătut asupra oraşului. După părerea 
tuturor doctorilor, va fi de ajuns să bată vântul dinspre 
mare pentru ca molima dea înapoi. Cu ajutorul lui 
Dumnezeu... 

Dar îl întrerup cele două lovituri surde, urmate de încă 
două, în timp ce clopotul de înmormântare sună din 
răsputeri, iar rugăciunile continuă în biserică. Apoi, într-o 
tăcere înspăimântătoare, intră două personaje străine, un 
bărbat şi o femeie, urmăriţi de toate privirile. Bărbatul e 
corpolent. Cu capul gol. Poartă un fel de uniformă cu o 
decorație. Femeia e tot în uniformă, dar cu guler şi manşete 
albe. Ţine în mină un blocnotes. Înaintează amândoi până în 
dreptul palatului guvernatorului şi salută. 

GUVERNATORUL: Ce doriţi, străinilor? 

BĂRBATUL (pe-un ton politicos): Locul dumneavoastră. 

TOŢI: Ce? Ce-a spus? 

GUVERNATORUL: Ţi-ai ales rău momentul şi această 
obrăznicie poate să te coste scump. Fără îndoială însă că 
am înţeles greşit. Cine eşti? 

BĂRBATUL: Pun rămăşag pe orice că nu ghiciţi! 

PRIMUL ALCADE: Nu ştiu cine eşti, străine, dar ştiu cum 
ai să sfârşeşti! 

BĂRBATUL (foarte calm): Mă impresionați. Ce crezi, 
scumpă prietenă, e cazul să le spun cine sunt? 

SECRETARA: De obicei, n-o luăm chiar aşa repede. 

BĂRBATUL: Aceşti domni sunt totuşi foarte insistenţi. 

SECRETARA: Fără îndoială că au motivele lor. La urma 
urmelor, suntem în vizită şi trebuie să ne conformăm 


obiceiurilor locului. 

BĂRBATUL: Te înţeleg. Dar asta nu va tulbura cumva 
aceste spirite cuminţi, creând dezordine? 

SECRETARA: Mai bine dezordine decât necuviinţă. 

BĂRBATUL: M-ai convins. Dar mai am oarecare scrupule... 

SECRETARA: Ori una, ori alta... 

BĂRBATUL: Te ascult... 

SECRETARA: Ori le spuneţi, ori nu le spuneţi. Dacă le-o 
spuneţi, o vor şti. Dacă nu le-o spuneţi, o vor afla. 

BĂRBATUL: M-am lămurit. 

GUVERNATORUL: În orice caz, ajunge! Dar, înainte de a 
lua măsurile pe care le socot de cuviinţă, vă somez pentru 
ultima dată să-mi spuneţi cine sunteţi şi ce doriţi? 

BĂRBATUL (pe un ton Firesc): Eu sunt Ciuma. 
Dumneavoastră? 

GUVERNATORUL: Ciuma? 

BĂRBATUL: Da, şi am nevoie de locul dumneavoastră. 
Sunt dezolat, credeţi-mă, vă rog, dar voi avea foarte mult 
de lucru. Dacă v-aş da, de pildă, un răgaz de două ore? V-ar 
ajunge ca să-mi predaţi conducerea? 

GUVERNATORUL: De data asta ai întrecut măsura şi vei fi 
pedepsit pentru această impostură. Guarzi! 

BĂRBATUL: Staţi! Nu vreau să silesc pe nimeni. Principiul 
meu de bază e corectitudinea. Îmi dau seama că purtarea 
mea pare surprinzătoare pentru că, în fond, dumneavoastră 
nu mă cunoaşteţi. Dar vreau într-adevăr să-mi cedaţi locul 
dumneavoastră fără a fi obligat să vă înfăţişez dovezi. Nu 
m-aţi putea crede pe cuvânt? 

GUVERNATORUL: N-am timp de pierdut şi gluma asta a 
durat cam mult. Arestaţi-l pe omul acesta! 

BĂRBATUL: Deci, n-am încotro. Dar e destul de neplăcut. 
Scumpă prietenă, vrei să procedezi la o radiere? 

Întinde mâna spre unul din guarzi. Secretara şterge 
ostentativ ceva în carnetul ei. Răsună o lovitură de tobă 
scurtă. Guardul cade. Secretara îl examinează. 


SECRETARA: Înălţimea voastră, totul e în ordine. Are cele 
trei semne. (Către ceilalţi, foarte amabilă.) Un semn şi eşti 
suspect. Două, te-ai molipsit. Trei, s-a făcut radierea. Nimic 
mai simplu. 

BĂRBATUL: Ah! Uitasem să v-o prezint pe secretara mea. 
O cunoaşteţi, de altfel. Dar întâlneşti atâţia oameni... 

SECRETARA: Sunt scuzabili! De altfel, toţi ajung până la 
urmă să mă recunoască. 

BĂRBATUL: Vedeţi, e o fire fericită! Veselă, mulţumită, cu 
un aspect îngrijit... 

SECRETARA: N-am nici un merit. E mai uşor să lucrezi 
printre flori şi zâmbete. 

BĂRBATUL: E un principiu excelent. Dar să ne-ntoarcem 
la oile noastre! (Către guvernator.) V-am dat o dovadă 
destul de elocventă că nu glumesc? Tăceţi? Bun, v-am 
înspăimântat, desigur. Dar vă rog să mă credeţi că am 
făcut-o cu totul împotriva dorinţei mele. Aş fi preferat o 
înţelegere prietenească, o convenţie bazată pe încredere 
reciprocă, garantată de cuvântul dumnea-voastră de 
onoare şi de-al meu, un acord încheiat întru câtva pe cinste 
şi pe onoare. Dar, de altfel, nu-i prea târziu ca să facem o 
treabă bună. Răgazul de două ore vi se pare suficient? 

Guvernatorul scutură din cap în semn de refuz. 

BĂRBATUL (întorcându-se spre secretară): Cât mi-e de 
neplăcut! 

SECRETARA (clătinând din cap): Un încăpățânat! Ce 
ghinion! 

BĂRBATUL (către guvernator): Vreau totuşi să obţin 
consimţământul dumneavoastră. Nu vreau să fac nimic fără 
aprobarea dumneavoatră, ar fi contrar principiilor mele. 
Colaboratoarea mea va proceda deci la atâtea radieri câte 
vor fi necesare pentru a obţine din partea dumneavoastră o 
aprobare liber consimţită a micii reforme pe care-o propun. 
Eşti gata, scumpă prietenă? 

SECRETARA: Numai să-mi ascut creionul, care s-a tocit, şi 
totul va fi cât se poate de bine în cea mai bună dintre lumi. 


BĂRBATUL (oftează): Fără optimismul dumitale, meseria 
asta mi s-ar părea de-a dreptul penibilă! 

SECRETARA (ascuţindu-şi creionul): O secretară perfectă 
e sigură că totul se poate aranja, că nu există greşeli de 
contabilitate care până la urmă să nu se îndrepte şi că o 
întâlnire ratată azi se poate amâna pe mâine. Tot răul e 
spre bine. Războiul însuşi are calităţile lui şi până şi 
cimitirele pot fi afaceri bune, când concesiunile pentru 
locurile de veci sunt denunţate din zece în zece ani. 

BĂRBATUL: Ai o gură de aur... Ţi-ai ascuţit creionul? 

SECRETARA: Da, şi putem începe. 

BĂRBATUL: La treabă! 

Omul arată spre Nada, care înaintează, dar Nada 
izbucneşte într-un râs de beţiv. 

SECRETARĂ: Îmi permiteţi să vă semnalez că acesta e 
tipul omului care nu crede în nimic şi că acest soine e 
foarte folositor? 

BĂRBATUL: Foarte adevărat. Să luăm pe unul dintre 
alcazi. 

Panică în rândul alcazilor. 

GUVERNATORUL: Opriţi! 

SECRETARA: Semn bun, înălţimea voastră! 

BĂRBATUL (amabil): Pot să fac ceva pentru 
dumneavoastră, domnule guvernator? 

GUVERNATORUL: Dacă vă dau locul meu, eu, ai mei şi 
alcazii ne salvăm viaţa? 

BĂRBATUL: Da, bineînţeles, acesta-i obiceiul! 

Guvernatorul se sfătuieşte cu alcazii, apoi se întoarce spre 
popor. 

GUVERNATORUL: Popor al Cadiz-ului, înţelegi, sunt sigur, 
că totul s-a schimbat acum? În interesul vostru e bine, 
poate, să las oraşul în mâinile acestei noi puteri care s-a 
arătat. Acordul pe care l-am încheiat cu această putere va 
înlătura, fără îndoială, o situaţie mai rea şi veţi avea astfel 
siguranţa de a ţine în rezervă, în afara zidurilor oraşului, un 
guvern care vă va fi, poate, de folos într-o bună zi. Mai e 


oare nevoie să vă spun că, vorbindu-vă astfel, nu mă 
gândesc la persoana mea, ci la... 

BĂRBATUL: lertaţi-mă că vă întrerup. Dar aş fi bucuros să 
vă aud precizând în mod public că dumneavoastră 
consimţiţi de bună-voie la aceste dispoziţii folositoare şi că e 
vorba, desigur, de un acord liber. 

Guvernatorul priveşte spre ei. Secretara duce creionul la 
gură. GUVERNATORUL: Desigur, am încheiat acest acord în 
deplină libertate. 

Se bâlbâie, se retrage şi fuge. Începe exodul. 

BĂRBATUL (către primul alcade): Vă rog, nu plecaţi aşa de 
repede! Am nevoie de un om care să se bucure de 
încrederea poporului şi prin intermediul căruia să-mi 
transmit ordinele. (Primul alcade ezită.) Acceptaţi, 
desigur... (Secretarei.) Scumpă prietenă... 

PRIMUL ALCADE: Desigur, e chiar o mare cinste. 

BĂRBATUL: Perfect. În aceste condiţii, scumpă prietenă, 
vei comunica alcadelui decretele pe care trebuie să le 
aducă la cunoştinţa acestor oameni cumsecade, ca să 
înceapă să trăiască reglementar. 

SECRETARA: Ordonanţa concepută şi publicată de primul 
alcade şi de către consilierii săi... 

PRIMUL ALCADE: Dar eu n-am conceput încă nimic... 

SECRETARA: E un efort de care v-am scutit. Şi mi se pare 
că ar trebui să fiţi mândru că serviciile noastre îşi dau 
osteneala să întocmească ceea ce dumneavoastră veţi avea 
astfel onoarea să semnaţi. 

PRIMUL ALCADE: Fără-ndoială, dar... 

SECRETARA: Ordonanţa, făcând deci oficiul de act 
promulgat întru totul conform voinţei preaiubitului nostru 
suveran, pentru reglementarea şi ajutorarea milostivă a 
cetăţenilor atinşi de infecţie şi pentru desemnarea tuturor 
regulilor şi tuturor persoanelor precum: supraveghetori, 
gardieni, executori şi gropari, al căror jurământ va fi să 
aplice cu stricteţe ordinele ce vor primi. 

PRIMUL ALCADE: Ce-i limbajul ăsta, vă rog? 


SECRETARA: Ca să-i obişnuim cu puţină obscuritate. Cu 
cât vor înţelege mai puţin, cu atât vor fi mai ascultători. 
Acestea fiind zise, iată ordonanţele pe care le veţi anunţa 
prin viu grai în tot oraşul, una după alta, pentru a putea fi 
digerate mai uşor, chiar şi de minţile cele mei leneşe. Iată-i 
pe mesagerii noştri. Chipurile lor prietenoase vor face să li 
se reţină mai bine cuvintele. 

Apar mesagerii. 

POPORUL: Pleacă guvernatorul, pleacă guvernatorul! 

NADA: E dreptul lui, oameni buni, e dreptul lui. Ele statul 
şi statul trebuie apărat. 

POPORUL: El a fost statul, dar acum nu mai e nimic. De 
vreme ce el pleacă, Ciuma e statul. 

NADA: Şi ce vă pasă? Ciumă sau guvernator, tot stat se 
cheamă că e! 

Poporul se agită şi pare că vrea să iasă. 

Se desprinde un mesager. 

PRIMUL MESAGER: Toate casele infectate vor trebui să 
fie însemnate pe uşă cu o stea mare, cu raza de un picior şi 
cu inscripţia: „Suntem cu toţii fraţi”. Steaua va rămâne pe 
uşă până la redeschiderea casei, sub pedeapsa prevăzută 
de lege. 

Se retrage. 

0 VOCE: Care lege? 

O ALTĂ VOCE: Legea nouă, desigur. 

CORUL: Stăpânii noştri spuneau că ne vor apăra, şi iată 
totuşi că am rămas singuri. O ceaţă îngrozitoare a început 
să se lase peste tot în oraş, înecând treptat mireasma 
fructelor şi a trandafirilor, întunecând gloria anotimpului şi 
sufocând veselia verii. Ah! Cadiz, cetate marină! Ieri încă, 
pe deasupra strâmtorii, vântul pustiului încărcat de 
miresme, pentru că trecuse prin grădinile africane, venea 
să umple de visuri inimile fetelor noastre. Dar vântul a stat. 
Doar el putea să curețe oraşul. Stăpânii noştri spuneau că 
nu se va petrece nimic, niciodată. lată însă că celălalt avea 
dreptate, că se întâmplă ceva, că vedem cu ochii noştri, că 


trebuie să fugim, să fugim fără nici o întârziere înainte ca 
porţile să se închidă peste nenorocirile noastre. 

AL DOILEA MESAGER: Toate alimentele de primă 
necesitate sunt de aici înainte la dispoziţia comunităţii, 
adică vor fi distrbuite în părţi egale şi infime tuturor celor 
care îşi vor putea dovedi ataşamentul loial faţă de noua 
ordine. 

Prima poartă se închide. 

AL TREILEA MESAGER: Toate focurile se vor stinge la ora 
nouă seara şi nici o persoană particulară nu va putea 
staţiona într-o piaţă publică, nici circula pe străzile oraşului 
fără un permis în regulă, care nu va fi eliberat decât în 
cazuri extrem de rare şi după criterii întotdeauna arbitrare. 
Orice contravenient va suferi rigorile legii. 

GLASURI (crescendo): 

— Se vor închide porţile. 

— S-au închis porţile. 

— Nu, nu sunt toate închise. 

CORUL: Ah! Să alergăm spre cele care se mai deschid 
încă. Noi suntem copiii mării. Acolo jos, acolo jos trebuie să 
ajungem, în ţinutul fără ziduri şi fără porţi, pe plajele 
neîntinate, unde nisipul are prospeţimea buzelor şi unde 
privirea poate hoinări până oboseşte. Să alergăm în 
întâmpinarea vântului. Spre mare! Marea, în sfârşit, marea 
liberă, apa care spală, vântul care descătuşează! 

VOCI: Spre mare! Spre mare! 

Exodul se precipită. 

AL PATRULEA MESAGER: E strict interzis a se da 
persoanelor lovite de boală alt ajutor decât a le denunța 
autorităţilor, care se vor ocupa de ele. Denunţul între 
membrii aceleiaşi familii este recomandat în mod deosebit 
şi va fi răsplătit prin alocarea unei duble raţii alimentare, 
denumite raţie civică. 

Se închide poarta a doua. 

CORUL: Spre mare! Spre mare! Marea e scăparea 
noastră. Ei nu-i pasă de boli şi de războaie! Ea a văzut şia 


acoperit atâtea cârmuiri! Ea ne dăruieşte numai dimineţi 
purpurii şi înserări de smarald şi. din amurg până-n zori, 
freamătul nesfârşit al valurilor sale în nopţi pline de 
strălucirea stelelor! O! solitudine, pustiu, botez al sării! Să 
fii singur în faţa mării, în bătaia vântului, în plin soare, în 
sfârşit scăpat din aceste oraşe zăvorâte ca nişte morminte 
şi de aceste chipuri omeneşti sluţite de spaimă. Repede! 
Repede! Cine mă va scăpa de om şi de spaimele sale? Eram 
fericit pe culmile anului, fără griji, printre fructe, în mijlocul 
naturii mereu aceeaşi, al verii binevoitoare. lubeam 
oamenii. Era Spania şi cu mine. Dar nu mai aud vuietul 
valurilor. Aud ţipetele, panica, insultele şi laşitatea, iată-i pe 
fraţii mei împovăraţi de sudoare şi de nelinişte, prea grei ca 
să-i mai urneşti. Cine-mi va da înapoi mările uitării, apele 
liniş-tite din larg, drumurile lichide şi brazdele de spumă 
care se pierd în unde? La mare! La mare, înainte de 
închiderea porţilor! 

O VOCE: Repede! Nu-l atinge pe cel care era lângă mort! 

O VOCE: E însemnat! 

O VOCE: La o parte! La o parte! 

Îl lovesc. Se închide a treia poartă. 

O VOCE: Oh, Dumnezeule mare şi puternic! 

O VOCE: Repede! Ia tot ce-i necesar: salteaua şi colivia 
păsărelelor! Nu uită zgarda câinelui! Nici vasul cu mentă 
proaspătă să nu-l uiţi! Să avem ce mesteca până la mare! 

O VOCE: Săriţi! Săriţi, hoţii! Mi-au furat faţa de masă 
brodată, de zestre! 

Se fugăresc. Se ajung. Se lovesc. Se închide poarta a 
patra. 

VOCE: Ascunde, auzi, ascunde proviziile! 

O VOCE: N-am nimic pentru drum, dă-mi o pâine, frate! Îţi 
dau în schimb ghitara mea incrustată cu sidef. 

O VOCE: Pâinea asta-i pentru copiii mei, nu pentru cei 
care pretind că-mi sunt fraţi. Există o gradaţie în rudenie. 

O VOCE: O pâine, toţi banii mei pentru o pâine! 

Se închide a cincea poartă. 


CORUL: Repede! N-a mai rămas deschisă decât o singură 
poartă! Flagelul aleargă mai iute decât noi. Urăşte marea şi 
nu vrea să a-jungem la ea. Nopțile sunt tihnite şi stelele 
clipesc deasupra catargelor. Ce-ar face ciuma acolo? Vrea 
să ne ţină sub stăpânirea ei, ne iubeşte în felul ei. Vrea să 
fim fericiţi aşa cum înţelege ea asta, nu aşa cum vrem noi. 
Sunt plăceri silnice, o viaţă rece, fericirea veşnică. Totul s-a 
oprit. Nu mai simţim pe buze, ca odinioară, prospeţimea 
vântului. 

O VOCE: Părinte, nu mă lăsa, sunt unul dintre săracii tăi! 

Preotul o ia la fugă. 

SĂRACUL: Fuge, fuge! la-mă cu tine! Misiunea ta e să ai 
grijă de mine! Dacă te pierd, am pierdut totul! 

Preotul reuşeşte să fugă. Săracul cade ţipând. 

SĂRACUL: Creştini din Spania, sunteţi lăsaţi în părăsire! 

AL CINCILEA MESAGER (vorbind rar): În sfârşit, şi acesta 
va fi rezumatul. 

Ciuma şi secretara sa, în faţa primului alcade, îşi zâmbesc 
şi aprobă, felicitându-se. 

AL CINCILEA MESAGER: Spre a împiedica orice molipsire 
prin mişcarea aerului, cuvintele însele putând fi purtătoare 
ale infecţiei, se ordonă ca fiecare locuitor să ţină tot timpul 
în gură un tampon îmbibat cu oţet, care-l va apăra de boală 
şi-l va îndemna în acelaşi timp la discreţie şi la tăcere. 

Din această clipă, toţi îşi pun o batistă în gură şi numărul 
vocilor scade o dată cu amploarea orchestrei. Corul, 
început pe mai multe voci, va termina numai cu una, până la 
pantomima finală, care se va desfăşura într-o linişte 
desăvârşită, gurile personajelor fiind umflate şi închise. 
Ultima poartă se închide cu zgomot. 

CORUL: Nenorocire! Nenorocire! Am rămas singuri, 
Ciuma şi noi! Ultima poartă s-a închis! Nu mai auzim nimic. 
Marea e de-aici înainte prea departe. Acum suntem în 
suferinţă şi trebuie să ne învârtim prin acest mic oraş, fără 
copaci şi fără apă, închis cu porţi înalte şi netede şi 
încununat de mulțimile care urlă, în Cadiz-ul ce are o arenă 


roşie şi neagră, unde se vor împlini omorurile rituale. 
Fraţilor, această nenorocire e mai mare decât păcatul 
nostru. N-am meritat această închisoare! Inima noastră nu 
era nevinovată, dar iubeam lumea şi verile sale: asta ar fi 
trebuit să ne mântuiască! Vânturile s-au oprit şi cerul e 
deşert! Va trebui să tăcem multă vreme. Dar pentru ultima 
oară, înainte ca gurile noastre să se închidă sub căluşul 
terorii, vom striga în pustiu. 

Gemete şi linişte. Din orchestră nu mai rămân decât 
clopotele. Zumzetul cometei reîncepe uşor. În palatul 
guvernatorului reapar Ciuma şi secretara. Secretara 
înaintează, ştergând câte un nume la fiecare pas, în timp ce 
toba îi scandează fiecare gest. Nada râde batjocoritor. 
Trece scârţâind primul furgon cu morţi. Ciuma se duce în 
punctul cel mai înalt al decorului şi face un semn. Se 
opreşte totul: mişcare şi zgomote. Vorbeşte Ciuma. 

CIUMA: Eu domnesc, ăsta e un fapt, deci un drept. Dar un 
drept care nu se discută: trebuie să vă adaptaţi. De altfel, 
să nu vă înşelaţi, dacă domnesc, domnesc în felul meu, şi-ar 
fi mai corect să spun că funcţionez. Voi, spaniolii, sunteţi 
puţin cam romanţioşi şi v-ar plăcea să mă vedeţi sub chipul 
unui rege negru sau sub înfăţişarea unei insecte 
somptuoase. Aveţi nevoie de patetic, e un fapt cunoscut! Ei 
bine, nu! Eu, unul, n-am sceptru şi am luat înfăţişarea unui 
subofițer. E felul meu de-a vă umili, căci e bine să fiţi umiliţi: 
mai aveţi multe de învăţat. Regele vostru are unghiile negre 
şi o uniformă sobră. El n-are tron, el are sediu. Palatul lui e 
o cazarmă, pavilionul lui de vânătoare e un tribunal. Starea 
de asediu e proclamată. lată de ce, notaţi asta, când sosesc 
eu, pateticul dispare. Pateticul e interzis, ca şi alte câteva 
aiureli precum ridicola angoasă a căutării fericirii, chipul 
stupid al îndrăgostiţilor, contemplarea egoistă a peisajelor 
şi vinovata ironie. În locul tuturor acestora eu aduc 
organizarea. La început o să vă jeneze puţin, dar, cu timpul, 
o să ajungeţi să înţelegeţi că o organizare bună face mai 
mult decât un patetism prost. Şi pentru a ilustra această 


frumoasă cugetare, încep prin a-i despărţi pe bărbaţi de 
femei: măsura va avea putere de lege. (Guarzii procedează 
în consecinţă.) S-a terminat cu maimuţărelile voastre. Acum 
e cazul să fiţi serioşi! Presupun că m-aţi înţeles. De azi 
înainte veţi învăţa să muriţi în ordine. Până acum mureaţi 
ca spaniolii, cam la întâmplare, la nimereală, ca să zicem 
aşa. Mureaţi pentru că era frig după ce fusese cald, pentru 
că vi se poticneau catârii, pentru că linia Pirineilor era 
albastră, pentru că primăvara fluviul Guadalquivir îl atrage 
pe cel singuratic sau pentru că există prostănaci neciopliţi 
care omoară pentru profit sau onoare, când e incomparabil 
mai distins să omori de dragul logicii. Da, mureaţi anapoda. 
Un mort ici, un mort colo, ăsta-n patul lui, ălălalt în arenă: 
adevărat libertinaj. Dar, din fericire, această dezordine va fi 
organizată. O singură moarte pentru toţi şi după ordinea 
exemplară a unei liste. Veţi avea fişe, nu veţi mai muri din 
capriciu. Destinului i-a venit mintea la cap. S-a instalat în 
birouri. Vă veţi încadra într-o statistică şi veţi servi, în 
sfârşit, la ceva. Pentru că, uitasem să v-o spun, veţi muri, 
bineînţeles, dar veţi fi incineraţi după aceea sau chiar 
înainte: e mai curat şi face parte din plan. Spania mai 
presus de orice! Să te aliniezi ca să mori cum se cuvine, iată 
deci esenţialul! Cu acest preţ îmi veţi intra în voie. Dar luaţi 
seama la ideile nesăbuite, la izbucnirile sufleteşti, cum 
ziceţi voi, la micile febre care fac marile revolte! Am 
suprimat aceste capricii şi am pus în locul lor logica. Mi-e 
groază de diferențieri şi de aiureli. Începând de azi, veţi fi 
deci raţionali, adică veţi avea câte-o insignă. Însemnaţi pe 
pântece, veţi purta public la subsuori steaua buboiului, care 
vă va desemna pentru a fi loviți. Ceilalţi, cei care, convinşi 
că asta nu-i priveşte, fac coadă în faţa arenelor duminica, se 
vor îndepărta de voi, suspecţii. Dar să nu fiţi supăraţi: Îi 
priveşte şi pe ei. Sunt şi ei pe listă, eu nu uit pe nimeni. 
Toată lumea e suspectă. Pentru început, aşa e bine. De 
altfel, toate astea nu împiedică sentimentalismul. Îmi plac 
păsările, primele violete, buzele proaspete ale fetelor 


tinere. Din când în când, îţi dă o senzaţie de prospeţime şi e 
foarte adevărat că sunt idealist. Inima mea... Dar simt că 
mă înduioşez şi nu vreau să merg mai departe. Să rezumăm 
doar. Vă aduc tăcerea, ordinea şi justiţia absolută. Nu vă 
cer să-mi mulţumiţi, pentru că ceea ce fac pentru voi e 
foarte normal. Dar pretind colaborarea voastră activă. 
Guvernarea mea a început. 

Cortina. 

PARTEA A DOUA. 

O piaţă în Cadiz. În stânga, administraţia cimitirului. În 
dreapta, un chei. În apropiere de chei, casa judecătorului. 
La ridicarea cortinei, gropari în uniformă de ocnaşi ridică 
morţii. Din culise se aude scârţâitul căruţei. Intră şi se 
opreşte în mijlocul scenei. Ocnaşii o încarcă. Căruţa 
porneşte iar, spre poarta cimitirului. În clipa când se 
opreşte în faţa cimitirului, se aude o muzică militară şi 
clădirile administraţiei se deschid pe una din laturi, 
înfăţişând publicului interiorul. Seamănă cu o curte a unei 
şcoli. În mijloc, tronează secretara. Ceva mai jos, nişte mese 
cum sunt cele la care se distribuie cartelele de alimente. La 
una dintre mese, primul alcade, cu mustaţa lui căruntă, 
înconjurat de funcţionari. Muzica se aude mai tare. Dincolo 
de zidul cimitirului, gardienii îi fugăresc pe oameni şi îi 
aduc cu de-a sila în faţa şi în curtea alcătuită de clădirile 
administraţiei, femeile de o parte, bărbaţii de alta. Lumină 
în centrul scenei. Din înaltul palatului său, Ciuma îşi 
dirijează subalternii invizibili, a căror agitaţie e doar 
întrezărită în jurul scenei. 

CIUMA: Hei, voi de colo, grăbiţi-vă! În oraşul ăsta treaba 
merge mult prea încet, poporul de-aici nu e harnic. E 
limpede că-i place să nu facă nimic. Eu, unul, nu concep 
inactivitatea decât în cazărmi şi la cozi. Asemenea lipsă de 
activitate, da, e bună, goleşte inima şi moaie picioarele. E 
un timp liber care nu slujeşte la nimic. Să ne grăbim! 
Isprăviţi odată construirea turnului meu, altminteri nu 
putem supraveghea cum trebuie. Împresuraţi oraşul cu 


garduri de sârmă ghimpată. Fiecare cu primăvara lui, 
primăvara mea are trandafiri de fier. Aprindeţi cuptoarele, 
sunt focurile noastre de sărbătoare. Gardieni! Puneţi stelele 
noastre pe casele de care am de gând să mă ocup. 
Dumneata, scumpă prietenă, începe alcătuirea listelor şi 
stabileşte certificatele noastre de existenţă! 

Ciuma iese prin partea opusă scenei. 

PESCARUL (corifeul corului): Un certificat de existenţă, ce 
să facem cu el? 

SECRETARA: Auzi vorbă, ce să faci cu el! Cum v-aţi putea 
lipsi de un certificat de existenţă ca să trăiţi? 

PESCARUL: Până acum ne-am dus viaţa foarte bine şi fără 
el. 

SECRETARA: Ei da, fiindcă nu eraţi cârmuiţi. Acum, în 
schimb, aveţi o conducere. Şi marele principiu al cârmuirii 
noastre este tocmai faptul că totdeauna e nevoie de-un 
certificat. 'Te poţi lipsi de pâine şi de femei, dar de-o 
adeverinţă în regulă, care să dovedească mai ştiu eu ce şi 
de toate, asta, de, e un lucru de care nu e cu putinţă să te 
lipseşti! 

PESCARUL: Uite, de trei generaţii, în familia mea, ne 
aruncăm năvoadele în mare şi munca s-a făcut totdeauna 
foarte bine fără nici un act, vă jur! 

UN GLAS: Noi suntem măcelari din tată-n fiu. Şi ca să 
tăiem oile nu ne folosim de nici un certificat. 

SECRETARA: Eraţi cufundaţi în anarhie, asta-i tot! Băgaţi 
de seamă, n-avem nimic împotriva abatoarelor, dimpotrivă! 
Dar noi am introdus aici perfecţionările datorate 
contabilităţii. Asta e superioritatea sistemului nostru. Cât 
despre aruncarea năvoadelor, o să vedeţi că şi în chestiunea 
asta dovedim o forţă respectabilă. Domnule prim-alcade, 
aveţi formularele? 

PRIMUL ALCADE: Iată-le! 

SECRETARA: Gardieni, vreţi să-l ajutaţi pe domnul să 
înainteze? 

Pescarul e împins în faţă. 


PRIMUL ALCADE (citind): Numele, prenumele, calitatea. 

SECRETARA: Treceţi peste lucrurile care se-nţeleg de la 
sine. Domnul o să completeze şi singur locurile lăsate în alb. 

PRIMUL ALCADE: Curriculum vitae. 

PESCARUL: Nu înţeleg. 

SECRETARA: Trebuie să indici aici evenimentele 
importante din viaţa dumitale. E un fel de a nite prezenta! 

PESCARUL.: Viaţa mea e a mea. E ceva particular, care nu 
priveşte pe nimeni. 

SECRETARA: Ceva particular! Cuvintele astea n-au sens 
pentru noi. Bineînţeles, e vorba de viaţa dumitale publică. 
De altfel, e singura pe care ţi-o autorizăm. Domnule alcade, 
treceţi la detalii. 

PRIMUL ALCADE: Căsătorit? 

PESCARUL: Din '31. 

PRIMUL ALCADE: Motivele pentru care ai contractat 
căsătoria? 

PESCARUL.: Motive! Mă-năbuş, mi se urcă sângele la cap! 

SECRETARA: Întrebarea e scrisă negru pe alb. Şi este o 
metodă bună de a face public ceea ce trebuie să înceteze 
de-a mai fi strict personal! 

PESCARUL: M-am însurat fiindcă e un lucru pe care-l faci 
când eşti bărbat. 

PRIMUL ALCADE: Divorţat? 

PESCARUL: Nu, văduv. 

PRIMUL ALCADE: Recăsătorit? 

PESCARUL: Nu. 

SECRETARA: De ce? 

PESCARUL (urlând): Îmi iubeam nevasta. 

SECRETARA: Ciudat! De ce? 

PESCARUL: Parcă în viaţă poţi să explici totul? 

SECRETARA: Da, într-o societate bine organizată! 

PRIMUL ALCADE: Antecedente? 

PESCARUL: Asta ce mai e? 

SECRETARA: Ai fost condamnat pentru jaf, sperjur sau 
viol? 


PESCARUL.: Niciodată! 

SECRETARA: Aha, un om cinstit, bănuiam eu! Domnule 
prim-alcade, adăugaţi menţiunea: de supravegheat. 

PRIMUL ALCADE: Ce sentimente civice ai? 

PESCARUL: Mi-am servit bine concetăţenii, totdeauna. N- 
am lăsat niciodată să plece un sărac fără să-i dau un peşte 
bun. 

SECRETARA: Felul ăsta de a răspunde nu e autorizat. 

PRIMUL ALCADE: Oh! Asta pot s-o explic eu! Gândiţi-vă 
doar, sentimentele civice sunt specialitatea mea! Trebuie să 
ştim limpede, băiete, dacă faci parte dintre cei care 
respectă ordine existentă pentru singurul şi bunul temei că 
există? 

PESCARUL: Da, când este dreaptă şi umană. 

SECRETARA: Suspect! Treceţi în rubrica: sentimente 
civice sus pecte! Şi citiţi ultima întrebare. 

PRIMUL ALCADE (descifrând cu mare caznă): Raţiuni de a 
fi? 

PESCARUL.: Să mă ia dracu' dacă pricep o iotă din 
păsăreasca asta. 

SECRETARA: Înseamnă că trebuie să ne mărturiseşti 
motivele care te îndeamnă să rămâi în viaţă. 

PESCARUL: Motivele! Ce motive vreţi să găsesc? 

SECRETARA: Vedeţi! Notaţi întocmai, domnule prim- 
alcade: omul recunoaşte că existenţa sa nu se poate 
justifica. Vom avea mâinile cu atât mai libere când va sosi 
momentul potrivit. Şi dumneata, subsemnat, vei înţelege 
mai bine că certificatul de existenţă care-ţi va fi eliberat 
trebuie să fie provizoriu şi pe termen limitat. 

PESCARUL.: Provizoriu sau nu, daţi-mi-l odată, ca să mă 
întorc acasă. Ai mei mă aşteaptă. 

SECRETARA: Desigur! Dar mai înainte va fi nevoie să 
prezinţi un certificat de sănătate care îţi va fi eliberat, după 
câteva formalităţi, la primul etaj, sectorul afacerilor în curs, 
biroul aşteptărilor, secţia auxiliară. 


Pescarul iese. Căruţa cu morţi a sosit între timp la poarta 
cimitirului şi a început descărcarea cadavrelor. Dar din 
căruţă sare Nada, beat, şi se porneşte să urle. 

NADA: Doar vă spun că nu-s mort! 

Gardienii caută să-l vâre îndărăt în căruţă. El scapă şi 
intră în curtea administraţiei. 

NADA: Ei, asta-i bună! Ce, dacă aş fi mort, aş şti şi eu! 
Aoleu! lertaţi-mă! 

SECRETARA: Nu face nimic. Apropie-te! 

NADA: M-au azvârlit în căruţă. Dar eram beat mort, asta-i 
tot! Doar aşa, să mai suprim! 

SECRETARA: Ce să suprimi? 

NADA: Totul, frumoasa mea! Cu cât suprimi mai mult, cu 
atât mai bine merg lucrurile. Iar dacă suprimi totul, e raiul 
pe pământ! Îndrăgostiţii, de pildă! Am oroare de asta! Când 
trec prin faţa mea perechi înlănţuite, scuip. În spatele lor, 
bineînţeles, fiindcă unii îţi poartă pe urmă sâmbetele! Şi 
copiii, ce seminţie scârboasă! Pe urmă florile, cu înfăţişarea 
lor tâmpă, râurile, incapabile să-şi schimbe ideile! Ah! Să 
suprimăm, să suprimăm! Asta e filozofia mea! Dumnezeu 
neagă lumea şi eu neg existenţa lui Dumnezeu! Trăiască 
nimicul, de vreme ce e singurul lucru care există! 

SECRETARA: Şi cum să suprimăm toate astea? 

NADA: Să bem, să bem până la moarte şi totul dispare din 
jur! 

SECRETARA: Slabă tehnică! A noastră e mai bună! Cum te 
numeşti! 

NADA: Nimic. 

SECRETARA: Cum? 

NADA: Nimic. 

SECRETARA: Te-am întrebat ce nume ai. 

NADA: Ăsta-i numele meu. 

SECRETARA: Buun! Cu asemenea nume, o să avem multe 
de făcut împreună! Treci de partea asta. Vei fi funcţionarul 
regatului nostru. 

Intră pescarul. 


SECRETARA: Domnule alcade, fii bun şi pune-l la curent 
cu funcţia lui pe prietenul nostru Nimic. Între timp, voi, 
gardieni, veţi vinde insignele noastre. (Se apropie de 
Diego.) Bună ziua. Vrei să cumperi o insignă? 

DIEGO: Ce insignă? 

SECRETARA: Ei, asta-i, insigna ciumei. (Scurtă pauză.) De 
altminteri, sunteţi liberi s-o refuzaţi. Insigna nu e 
obligatorie. 

DIEGO: Atunci refuz. 

SECRETARA: Foarte bine. (Apropiindu-se de Victoria.) Şi 
dumneata? 

VICTORIA: Nu vă cunosc. 

SECRETARA: Perfect. Vă semnalez numai că cei care 
refuză să poarte această insignă sunt obligaţi să-şi pună 
alta. 

DIEGO: Care? 

SECRETARA: Ei, insigna celor care refuză să poarte 
insignă. În felul acesta, dintr-o privire, vedem cu cine avem 
de-a face. 

PESCARUL: Vă rog să mă iertaţi... 

SECRETARA (Întorcându-se spre Diego şi Victoria): Pe 
curând! (Pescarului.) Dumneata ce mai vrei? 

PESCARUL. (cu furie crescândă): Vin de la etajul întâi şi mi 
s-a răspuns că trebuie să mă-ntorc aici ca să obţin 
certificatul de existenţă, fiindcă fără el nu mi se dă un 
certificat de sănătate. 

SECRETARA: E clasic! 

PESCARUL: Cum aşa, clasic? 

SECRETARA: Da, asta dovedeşte că oraşul acesta a 
început să fie administrat. Convingerea noastră e că sunteţi 
vinovaţi. Vinovaţi că sunteţi cârmuiţi, fireşte. Dar totul e să 
simţiţi voi înşivă că sunteţi vinovaţi. Şi nu vă veţi socoti 
vinovaţi câtă vreme nu vă veţi simţi obosiţi. Vă obosim, asta- 
i tot. Când veţi fi sleiţi de oboseală, restul o să meargă de la 
sine. 


PESCARUL.: Pot măcar să capăt acel blestemat de 
certificat de existenţă? 

SECRETARA: În principiu, nu, fiindcă trebuie să prezinţi 
mai întâi un certificat de sănătate, ca să obţii unul de 
existenţă. În aparenţă, nu există nici o ieşire din impas. 

PESCARUL: Şi-atunci? 

SECRETARA: Şi-atunci, rămâi la cheremul bunului nostru 
plac. Dar, ca orice lucru arbitrar, e pe termen scurt. Îţi vom 
acorda deci acest certificat printr-o favoare specială. Va fi 
însă valabil doar o săptămână. Peste o săptămână, vom 
vedea. 

PESCARUL: Ce vom vedea? 

SECRETARA: Vom vedea dacă e cazul să ţi-l preschimbăm. 

PESCARUL.: Şi dacă nu e preschimbat? 

SECRETARA: Existenţa dumitale, nemafiind garantată 
oficial, fără îndoială că se va trece la o radiere. Domnule 
alcade, întocmiţi certificatul în treisprezece exemplare. 

PRIMUL ALCADE: Treisprezce? 

SECRETARA: Da! Unul pentru persoana în cauză şi 
douăsprezece pentru buna funcţionare. 

O lumină în centru. 

CIUMA: Să fie începute marile lucrări inutile. Dumneata, 
scumpă prietenă, să ţii pregătită balanţa deportărilor şi a 
concentrărilor. Dinamizează opera de transformare a 
nevinovaţilor în vinovaţi, ca să avem suficientă mână de 
lucru. Deportează ce-i important! Cu siguranţă că ne vor 
lipsi oameni! Unde s-a ajuns cu recensământul? 

SECRETARA: Este în curs, totul merge ca pe roate şi mi se 
pare că aceşti oameni cumsecade m-au înţeles! 

CIUMA: Te înduioşezi prea repede, scumpă prietenă. Simţi 
nevoia de a fi înţeleasă. E o lipsă în meseria noastră. Aceşti 
oameni cumsecade, cum le spui dumneata, fireşte că n-au 
priceput nimic, dar asta n-are nici o importanţă! Esenţialul 
nu e să înţeleagă, ci să se execute. Poftim! E-o expresie care 
are sens, nu găseşti? 

SECRETARA: Ce expresie? 


CIUMA: A se executa. Haideţi, voi, de colo, executaţi-vă, 
executaţi-vă! Ha! Straşnică formulă! 

SECRETARA: Minunată! 

CIUMA: Minunată! Găseşti în ea de toate! Mai întâi, 
imaginea execuţiei, care e o imagine mişcătoare, şi apoi 
ideea că executantul colaborează la propria execuţie, ceea 
ce constituie scopul şi consolidarea oricărei bune 
guvernări! 

Larmă în fundul scenei. 

CIUMA: Ce se întâmplă? 

Se agită corul femeilor. 

SECRETARA: Femeile se agită. 

CORUL: Aceasta are ceva de spus. 

CIUMA: Apropie-te. 

O FEMEIE (apropiindu-se): Unde mi-e soţul? 

CIUMA: Asta-i bună! lată că intră în joc inima omenească, 
cum se spune! Ce i s-a întâmplat acestui soţ? 

FEMEIA: Nu s-a întors acasă. 

CIUMA: E banal. Nu-ţi face griji. Până la ora asta şi-a şi 
găsit un pat. 

FEMEIA: Soţul meu e un om cinstit şi se respectă. 

CIUMA: Fireşte, o pasăre rară! la ocupă-te de dânsa, 
scumpă prietenă! 

SECRETARA: Nume şi prenume! 

FEMEIA: Galvez, Antonio. 

Secretara se uită în carnet şi şopteşte ceva la urechea 
Ciumei. 

SECRETARA: Ei bine! E teafăr, viaţa îi e asigurată, fii 
fericită. 

FEMEIA: Ce fel de viaţă? 

SECRETARA: Viaţă de castel! 

CIUMA: Da, l-am deportat, împreună cu vreo alţi câţiva 
care făceau tărăboi şi pe care am vrut să-i cruţ. 

FEMEIA (dându-se câţiva paşi înapoi): Ce-aţi făcut cu ei? 

CIUMA (cu o turbare isterică): I-am concentrat! Până 
acum trăiau în plină frivolitate, împrăştiaţi, cam descusuţi şi 


dezlegaţi, ca să zic aşa! Acum sunt mai fermi, se 
concentrează! 

FEMEIA (fugind spre corul care-şi deschide rândurile ca s- 
o primească): Vai! Nenorocire! Ce pacoste pe capul nostru! 

CIUMA: Tăcere! Nu rămâneţi inactivi! Faceţi ceva! Găsiţi- 
vă o ocupaţie! (Visător.) Se execută, se ocupă, se 
concentrează. Gramatica e un lucru bun şi poate folosi la 
orice! 

Schimbare rapidă de lumină, reflectorul trece asupra 
clădirilor administraţiei, unde Nada e aşezat la o măsuţă, 
împreună cu alcadele. În faţa lui, şiruri de administraţi. 

UN BĂRBAT: Totul s-a scumpit şi salariile nu ne mai ajung. 

NADA: Ştiam şi noi şi iată un nou tabel. Abia a fost stabilit. 

BĂRBATUL: Care va fi procentul de mărire? 

NADA (citind): E foarte simplu! Tabel numărul 108. 
„Hotărârea de revalorizare a salariilor interprofesionale şi 
subsecvente fixează suprimarea salariului de bază şi 
eliberarea necondiționată a eşaloa-nelor mobile, care 
capătă astfel permisiunea de a atinge un plafon de 
salarizare maximal ce rămâne a fi stabilit. Eşaloanele, după 
reținerea majorărilor acordate în mod fictiv prin tabelul nr. 
107, vor continua totuşi să fie calculate, în afara 
modalităţilor propriu-zise de reclasare, conform salariului 
de bază suprimat anterior.” 

BĂRBATUL: Dar ce majorare reprezintă toată socoteala 
asta? 

NADA: Mărirea e pentru mai târziu, tabelul e pentru azi. 
Mărim salariile cu un tabel, asta-i tot. 

BĂRBATUL: Dar ce vreţi să facă oamenii cu tabelul ăsta? 

NADA (urlând): Să-l mănânce! Următorul. (Se prezintă alt 
bărbat.) Tu vrei să deschizi o prăvălie. Straşnică idee, pe 
legea mea. Ei bine! Pentru început, completează formularul 
ăsta. Vâră-ţi degetele în cerneală. Pune-le aici. Perfect. 

BĂRBATUL: Unde pot să-mi şterg degetele? 

NADA: Unde poţi să le ştergi? (Răsfoieşte un dosar.) 
Nicăieri. Nu e prevăzut în regulament. 


BĂRBATUL: Dar nu pot rămâne aşa. 

NADA: De ce nu? Şi apoi, ce importanţă are, de vreme ce 
tot n-ai dreptul să te atingi de nevastă-ta? Şi pe urmă, în 
cazul tău, o să-ţi prindă bine. 

BĂRBATUL: Cum aşa, să-mi prindă bine? 

NADA: Da. Asta te umileşte, deci e bine. Dar să revenim la 
prăvălia ta. Preferi să beneficiezi de articolul 208 din 
capitolul 62 al circularei numărul 16 din al cincilea 
regulament general sau de aliniatul 27 din articolul 207 al 
circularei 15, care contează drept regulament de 
funcţionare? 

BĂRBATUL: Dar nu cunosc nici unul din aceste texte! 

NADA: Bineânţeles, omule! Nu le cunoşti. Nici eu. Cum 
totuşi trebuie să luăm o hotărâre, o să te lăsăm să 
beneficiezi de amândouă. 

BĂRBATUL: E frumos din partea ta, Nada, şi-ţi mulţumesc. 

NADA: Nu-mi mulţumi. Căci se pare că unul din aceste 
articole îţi interzice să vinzi cel mai mic articol. 

BĂRBATUL: Ce mai e şi asta? 

O VOCE: Ordinea! 

Intră o femeie, înspăimântată. 

NADA: Ce este, femeie? 

FEMEIA: Mi s-a rechiziţionat casa. 

NADA: Bun. 

FEMEIA: Au fost instalate în ea servicii administrative. 

NADA: E la mintea cocoşului! 

FEMEIA: Dar eu am rămas în stradă şi mi s-a promis altă 
locuinţă. 

NADA: Vezi bine, ne gândim la toate! 

FEMEIA: Da, dar pentru asta trebuie făcută o cerere, 
care-şi va urma cursul. Până atunci, copiii mei dorm sub 
cerul liber. 

NADA: Un motiv în plus să faci cererea cuvenită. 
Completează formularul ăsta. 

FEMEIA (ia formularul): Dar o să meargă iute? 


NADA: Poate să meargă iute, cu condiţia să prezinţi o 
justificare de urgenţă. 

FEMEIA: Ce-i aia? 

NADA: Un act care să confirme că e urgent pentru tine să 
nu mai stai în stradă. 

FEMEIA: Copiii mei au rămas fără acoperiş, ce poate fi 
mai urgent decât să le daţi un adăpost? 

NADA: Nu ţi se va da o locuinţă deoarece copiii tăi sunt în 
stradă. Ţi se va da o locuinţă dacă prezinţi o adeverinţă. Nu 
e acelaşi lucru. 

FEMEIA: N-am înţeles niciodată limbajul ăsta. Aşa 
vorbeşte diavolul şi nimeni nu-l înţelege! 

NADA: Nu e o simplă întâmplare, femeie. Ne străduim să 
facem în aşa fel, încât să nu se înţeleagă om cu om, deşi 
vorbesc toţi aceeaşi limbă. Şi te pot anunţa că ne apropiem 
de clipa desăvârşită când toată lumea va vorbi fără a găsi 
nicicând înţelegere şi când cele două limbi care se înfruntă 
în acest oraş se vor distruge una pe alta cu asemenea 
îndârjire, încât va trebui ca totul să se îndrepte spre ultima 
împlinire, care e tăcerea şi moartea. 

FEMEIA2: Dreptatea cere ca toţi copiii să mănânce pe 
săturate şi să nu le fie frig. Dreptatea cere să trăiască copiii 
mei. l-am adus pe lume pe un pământ al bucuriei. Marea le- 
a dăruit apa botezului. Ei n-au nevoie de alte bogății. Nu 
cer pentru ei altceva decât pâinea cea de toate zilele şi 
somnul săracilor. Nu e nimic şi totuşi până şi asta le-o 
refuzaţi! Şi dacă le refuzaţi obidiţilor pâinea, nici un soi de 
lux, nici de vorbe frumoase, nici de făgăduieli misterioase n- 
o să vă spele vreodată de această crimă. 

NADA: Alegeţi traiul în genunchi în locul morţii în picioare, 
pentru ca universul să-şi găsească ordinea măsurată cu 
echerul spânzurătorilor, împărţit între morţii liniştiţi şi 
furnicile de-acum înainte bine crescute. Va fi un rai puritan 
lipsit de pajişti şi de pâine, unde circulă îngeri poliţişti cu 
aripi majuscule, printre preafericiţii săturaţi cu hârtie şi 
formule hrănitoare, prosternaţi în faţa unui Dumnezeu 


decorat, distrugător al tuturor lucrurilor şi temeinic 
preocupat de risipirea vechilor deliruri ale unei lumi prea 
desfătătoare. Trăiască nimicul! Nimeni nu-şi mai înţelege 
semenul: am ajuns la clipa desăvârşirii! 

Lumină în centru. Se zăresc siluete decupate, de hangare 
de lagăr şi sârmă ghimpată, miradoare de supraveghere şi 
alte asemenea elemente ostile. Intră Diego, mascat, ce pare 
hăituit. Zăreşte aceste construcţii ostile, poporul şi Ciuma. 

DIEGO (adresându-se corului): Unde e Spania? Unde e 
Cadiz-ul? Decorul acesta nu aparţine nici unei ţări! Ne 
aflăm într-o altă lume, în care omul nu poate trăi. De ce-aţi 
amuţit? 

CORUL: Ne e teamă! Ah! De s-ar stârni vântul... 

DIEGO: Şi mie mi-e teamă. Îţi face bine să-ţi strigi spaima! 
Strigaţi şi vântul vă va răspunde. 

CORUL: Eram un popor şi iată-ne acum o masă! Eram 
poftiţi, iată-ne convocați! Ne schimbam între noi pâinea şi 
laptele, acum suntem aprovizionaţi cu raţii! Batem pasul pe 
loc. (Bat pasul.) Batem pasul pe loc şi spunem că nimeni nu 
poate nimic pentru cei din jur şi că trebuie să aşteptăm la 
locul nostru, în rândul care ne-a fost hotărât! La ce bun să 
strigăm? Femeile noastre nu mai au chipul de floare care ne 
făcea suflarea grea de dorinţă, Spania a dispărut! Batem 
pasul pe loc! Batem pasul pe loc! Ah, durere! Pe noi înşine 
ne călcăm în picioare! Ne sufocăm în oraşul acesta închis 
între ziduri! Ah! De s-ar stârni vântul... 

CIUMA: Asta e înţelepciunea. Apropie-te, Diego, acum că 
ai înţeles. Pe cer, zgomot de radiaţii. 

DIEGO: Suntem nevinovaţi! 

Ciuma izbucneşte în râs. 

DIEGO (strigând): Nevinovăţia, călăule, înţelegi ce-i asta, 
nevinovăția? 

CIUMA: Nevinovâăţia! Nu cunosc! 

DIEGO: Atunci, apropie-te. Cel care se va dovedi mai tare 
îl va ucide pe celălalt. 

CIUMA: Eu sunt cel mai tare, naivule. Priveşte! 


Face un semn gardienilor, care se îndreaptă spre Diego. 
Acesta fuge. 

CIUMA: Fugiţi după el! Nu-l lăsaţi să scape! Cel care fuge 
ne aparţine! însemnaţi-l! 

Gardienii aleargă după Diego. Urmărire mimată pe 
practicabile. Şuierături. Sirene de alarmă. 

CORUL: Celălalt fuge! Se teme şi o mărturiseşte. Nu se 
poate stăpâni, e cuprins de nebunie! Noi, noi am devenit 
înţelepţi. Noi suntem administraţi. Dar, în tăcerea 
birourilor, ascultăm un lung strigăt înăbuşit, strigătul 
inimilor despărțite şi care ne vorbeşte despre marea sub 
soarele de nămiezi, despre mireasma trestiilor în amurg, 
despre braţele răcoroase ale femeilor noastre. Chipurile ne 
sunt pecetluite, paşii ne sunt măsuraţi, orele - ordonate, 
dar inima noastră refuză să se supună tăcerii. Inima 
noastră refuză listele şi matricolele, zidurile nesfârşite, 
zăbrelele la ferestre, zorii înţesaţi de puşti. Refuză, la fel cu 
cel care aleargă pentru a ajunge într-o casă, fugind de 
decorul acesta de umbre şi de cifre, pentru a găsi, în sfârşit, 
un refugiu. Dar singurul refugiu e marea de care ne separă 
aceste ziduri. Să se pornească vântul şi vom putea, în 
sfârşit, respira... 

Într-adevăr, Diego s-a repezit într-o casă. Gardienii se 
opresc în faţa ei şi postează în jur santinele. 

CIUMA (urlând): Însemnaţi-l! Însemnaţi-i pe toţi! Chiar şi 
ceea ce nu spun se mai poate auzi! Nu mai pot protesta, dar 
tăcerea lor scrâşneşte! Striviţi-le gurile! Puneţi-le căluşuri 
şi învăţaţi-i cuvintele-cheie până ce vor repetă şi ei mereu 
acelaşi lucru, până ce vor deveni, în sfârşit, bunii cetăţeni 
de care avem nevoie. 

Din plafonul scenei cad acum, vibrând ca şi cum ar trece 
prin difuzoare, puzderie de lozinci care se amplifică pe 
măsură ce sunt repetate şi care acoperă corul cu gura 
închisă, până ce domneşte o tăcere deplină. 

CIUMA: O singură ciumă, un singur popor! Concentraţi-vă, 
executaţi-vă, ocupaţi-vă! O ciumă bună face mai mult decât 


două libertăţi! Deportaţi, torturați, tot va mai rămâne ceva 
de pe urma voastră! 

Lumină în casa judecătorului. 

VICTORIA: Nu, tată. N-o vei da pe mina lor pe această 
bătrână servitoare sub pretext că e contaminată. Uiţi că ea 
m-a crescut şi că te-a slujit fără să se plângă vreodată? 

JUDECĂTORUL: Cine-ar cuteza să crâcnească împotriva 
unei hotărâri, o dată ce am luat-o eu? 

VICTORIA: Dumneata nu poţi hotări totul. Durerea are şi 
ea drepturile ei. 

JUDECĂTORUL: Rolul meu e să ocrotesc această casă şi să 
împiedic boala să pătrundă aici. Eu... 

Intră brusc Diego. 

JUDECĂTORUL: Cine ţi-a permis să intri aici? 

DIEGO: Spaima m-a mânat la tine! Fug de Ciumă. 

JUDECĂTORUL: Nu fugi de ea, ci o duci cu tine. (Îi arată 
cu degetul lui Diego semnul pe care-l are acum la 
subsuoară. lăcere, depărtare, două-trei fluierături.) 
Părăseşte această casă! 

DIEGO: Lasă-mă să stau! Dacă mă izgoneşti, mă vor 
amesteca cu toţi ceilalţi şi îngrămădirea asta va fi asemenea 
morţii. 

JUDECĂTORUL: Eu sunt slujitorul legii, nu te pot primi 
aici. 

DIEGO: Slujeai legea veche. N-ai nimic de-a face cu legea 
nouă. 

JUDECĂTORUL: Nu slujesc legea pentru ceea ce spune, ci 
pentru că e lege. 

DIEGO: Dar dacă legea e crimă? 

JUDECĂTORUL: Dacă crima devine lege, încetează de-a 
mai fi crimă. 

DIEGO: Şi atunci trebuie pedepsită virtutea? 

JUDECĂTORUL: Trebuie s-o pedepsim, într-adevăr, dacă 
are aroganţa de a discuta legea. 

VICTORIA: Casado, nu legea te îndeamnă să acţionezi 
astfel, ci frica. 


JUDECĂTORUL: Şi lui îi e frică. 

VICTORIA: Dar el n-a trădat nimic până acum. 

JUDECĂTORUL: Va trăda. Toată lumea trădează ceva, 
fiindcă tuturor le e frică. Tuturor le e frică, fiindcă nimeni 
nu e pur. 

VICTORIA: Tată, inima mea aparţine acestui om, ţi-ai dat 
consimţământul şi nu mi-l poţi răpi azi, după ce mi l-ai dat 
ieri. 

JUDECĂTORUL: Nu m-am învoit să te cununi. M-am învoit 
să pleci. 

VICTORIA: Ştiam că nu mă iubeşti. 

JUDECĂTORUL (o priveşte): Orice femeie îmi inspiră 
oroare. 

Bătăi puternice în uşă. 

JUDECĂTORUL: Ce este? 

GARDIANUL (de afară): Casa e în supraveghere pentru că 
a adăpostit un suspect. Toţi locatarii se află sub observaţie. 

DIEGO (izbucnind în râs): Legea e bună, o ştii bine. Dare 
cam nouă şi n-o cunoşti pe deplin. Judecător, acuzat şi 
martori, iată-ne cu toţii fraţi! 

Intră soţia judecătorului, băiatul şi fata lui. 

SOŢIA: Uşa a fost baricadată. 

VICTORIA: Casa e condamnată. 

JUDECĂTORUL: Din cauza lui. Şi-l voi denunța. Atunci se 
vor deschide iar uşile. 

VICTORIA: Tată, onoarea îţi interzice să faci aşa ceva. 

JUDECĂTORUL: Onoarea e o treabă de bărbaţi şi în acest 
oraş nu mai sunt bărbaţi. 

Se aud fluierături, paşi de oameni gonind care se apropie. 
Diego ascultă, priveşte în toate părţile, înnebunit, şi-l ia 
brusc în braţe pe copil. 

DIEGO: Priveşte, om al legii! Dacă faci un singur gest, 
strivesc gura copilului tău de semnul ciumei. 

VICTORIA: Diego, e-o laşitate! 

DIEGO: Nimic nu e laş în oraşul laşilor. 


SOŢIA (alergând spre judecător): Promite, Casado! 
Promite-i acestui nebun ce vrea! 

FATA JUDECĂTORULUI: Nu, tată, nu-i promite nimic. 
Soarta lui nu ne priveşte. 

SOŢIA: N-o asculta! Ştii bine că-şi urăşte fratele. 

JUDECĂTORUL: Are dreptate. Povestea asta nu ne 
priveşte. 

SOŢIA: Şi tu îmi urăşti fiul. 

JUDECĂTORUL: Fiul tău, într-adevăr. 

SOŢIA: Ah! Nu eşti om dacă îndrăzneşti să aminteşti ceea 
ce fusese iertat. 

JUDECĂTORUL: N-am iertat. Am urmat legea, care făcea 
din mine, în ochii tuturor, tatăl acestui copil. 

VICTORIA: E adevărat, mamă? 

SOŢIA: Şi tu mă dispreţuieşti. 

VICTORIA: Nu. Dar totul se prăbuşeşte în acelaşi timp. 
Sufletul se clatină. 

Judecătorul face un pas spre uşă. 

DIEGO: Sufletul se clatină, dar legea ne susţine, nu-i aşa 
judecătorule? Toţi fraţi! (Ridică în braţe copilul.) Şi tu, 
căruia îi voi da sărutul frăţesc. 

SOŢIA: Stai, Diego, te implor! Nu fi ca acest om, împietrit 
până în fundul inimii! Dar se va înmuia. (Fuge spre uşă şi îi 
barează drumul judecătorului.) Vei ceda, nu-i aşa? 

FATA JUDECĂTORULUI: De ce-ar ceda şi ce-i pasă de 
acest bastard, care ocupă aici un loc necuvenit? 

SOȚIA: 'Taci odată, te roade invidia şi te-ai înnegrit toată. 
(Către judecător.) Dar tu, tu care te apropii de moarte, ştii 
bine că nu-i nimic de invidiat pe acest pământ, în afară de 
somn şi de pace. Şi ştii bine că-ţi vei pierde somnul în patul 
tău singuratic, dacă laşi să se înfăptuiască asta. 

JUDECĂTORUL: Am legea de partea mea. Ea-mi va dărui 
odihna. 

SOŢIA: Scuip pe legea ta. Am de partea mea dreptul, 
dreptul celor care se iubesc de-a nu fi despărțiți, dreptul 
vinovaţilor de-a fi iertaţi şi cel al pocăiţilor de-a fi onoraţi! 


Da, scuip pe legea ta! Aveai legea de partea ta când i-ai 
cerut scuze laşe căpitanului care te provoca la duel, când ai 
trişat ca să scapi de recrutare? Aveai legea de partea ta 
când i-ai propus patul acelei fete, care-l dăduse în judecată 
pe un stăpân josnic? 

JUDECĂTORUL: Taci, femeie! 

VICTORIA: Mamă! 

SOŢIA: Nu, Victoria, n-am să tac! Am tăcut în toţi anii 
aceştia. Am făcut-o pentru cinstea mea şi de dragul lui 
Dumnezeu. Dar cinstea nu mai există. Şi-un singur fir de 
păr al acestui copil mi-e mai preţios decât cerul însuşi. N- 
am să tac. Şi-i voi spune măcar ăstuia că n-a avut niciodată 
dreptatea de partea lui, căci dreptatea, mă auzi tu, Casado, 
e de partea celor care suferă, care speră. Nu e, nu, nu 
poate fi alături de cei care socotesc şi adună. 

Diego a dat drumul copilului. 

FATA JUDECĂTORULUI: Sunt drepturile adulterului. 

SOŢIA (strigând): Nu-mi tăgăduiesc vina, o voi striga în 
faţa lumii întregi. Dar, în înjosirea mea, ştiu că trupul are 
păcatele lui, pe când inima are crimele sale. Ceea ce se 
săvârşeşte din căldura dragostei trebuie să găsească 
îndurare. 

FATA JUDECĂTORULUI: Îndurare pentru căţele! 

SOŢIA: Da! Căci au un pântece pentru voluptate şi pentru 
zămislire! JUDECĂTORUL: Femeie! Pledoaria ta nu e bună! 
Îl voi denunța pe acest om care a pricinuit toată tulburarea! 
O voi face cu o îndoită mulţumire, căci o voi face în numele 
legii şi al urii. 

VICTORIA: Nenorocire ţie, care ai rostit adevărul! N-ai 
judecat niciodată decât după glasul urii, pe care o 
împopoţonai cu numele de lege. Şi chiar cele mai bune legi 
au căpătat gust urât în gura ta, era gura acră a celor care 
n-au iubit niciodată pe nimeni! Ah! Mă înăbuşă dezgustul! 
Hai, Diego, ia-ne pe toţi în braţele tale şi să putrezim 
împreună! Dar lasă-l să trăiască pe acest om, pentru care 
viaţa e o osândă. 


DIEGO: Lasă-mă! Mi-e ruşine când văd ce-am ajuns. 

VICTORIA: Şi mie mi-e ruşine. Mi-e ruşine de moarte. 

Diego se aruncă brusc pe fereastră. Judecătorul aleargă şi 
el. Victoria o ia la fugă pe o uşă mascată. 

SOŢIA: A sosit vremea să spargem buboaiele. Nu suntem 
singurii. Întregul oraş e cuprins de aceeaşi febră. 

JUDECĂTORUL: Căţea! 

SOŢIA: Judecătorule! 

Întuneric. Lumină pe clădirile administrative. Nada şi 
alcadele se pregătesc de plecare. 

NADA: Li se ordonă tuturor comandanților de district să-şi 
pună administrații să voteze în favoarea noului guvern. 

PRIMUL ALCADE: Nu e lesne. Riscăm ca unii să voteze 
contra. 

NADA: Deloc, dacă urmezi bunele principii. 

PRIMUL ALCADE: Bunele principii? 

NADA: Bunele principii spun că votul e liber. Asta 
înseamnă că voturile favorabile guvernului vor fi 
considerate ca liber exprimate. Cât despre celelalte şi 
pentru a înlătura obstacolele secrete ce-ar fi putut frâna 
libertatea de alegere, vor fi decontate după metoda 
preferenţială, adoptând amestecul divizionar după 
cuantumul sufragiilor neexprimate, în raport cu treimea 
voturilor eliminate. E clar, nu? 

PRIMUL ALCADE: Clar, domnule... În fine, cred că înţeleg. 

NADA: 'le admir, alcade. Dar, fie că ai înţeles ori ba, nu 
uita că rezultatul infailibil al acestei metode va trebui să fie 
totdeauna acelaşi: voturile ostile guvernului sunt nule şi 
neavenite. 

PRIMUL ALCADE: Dar aţi spus că votul e liber? 

NADA: Chiar e. Numai că noi pornim de la principiul că un 
vot negativ nu e un vot liber. E un vot sentimental şi, prin 
urmare, nu s-a eliberat încă din lanţurile pasiunilor. 

PRIMUL ALCADE: Uite, la asta nu m-am gândit! 

NADA: Fiindcă n-ai avut o idee justă despre ce înseamnă 
libertatea. 


Lumină în centru. Diego şi Victoria sosesc, alergând, în 
avanscenă. 

DIEGO: Vreau să fug de-aici, Victoria. Nu mai ştiu unde e 
datoria. Nu mai înţeleg nimic. 

VICTORIA: Nu mă părăsi! Datoria e alături de cei pe care-i 
iubeşti. Rezistă! 

DIEGO: Dar sunt prea mândru pentru a te iubi fără să mă 
stimez. 

VICTORIA: Cine te împiedică să te stimezi? 

DIEGO: Tu, căci te văd neclintită. 

VICTORIA: Ah! Nu vorbi aşa, în numele iubirii noastre, sau 
voi cădea în faţa ta şi-ţi voi arăta întreaga mea laşitate. 
Fiindcă nu spui adevărul. Nu sunt atât de puternică. Mă 
clatin, mă clatin de câte ori mă gândesc la vremea când 
puteam să mă pierd în braţele tale. Unde e vremea când mi 
se topea inima de îndată ce se rostea numele tău? Unde e 
vremea când auzeam înăuntrul meu un glas strigând: 
„Pamânt”, de îndată ce apăreai tu? Dar mă clatin, mor de- 
un regret laş. Şi dacă mă mai ţin încă pe picioare, izbutesc 
s-o fac fiindcă elanul iubirii mă împinge înainte. Dar dacă ai 
dispărea tu, zborul meu s-ar opri şi m-aş prăbuşi la pământ. 

DIEGO: Ah! Dacă aş putea măcar să fiu legat de tine şi, cu 
trupul înnodat de-al tău, să mă cufund într-un somn fără 
sfârşit! 

VICTORIA: Ile aştept. 

Se apropie încet amândoi. Nu se pierd din ochi. Când sunt 
gata să se îmbrăţişeze, răsare între ei secretara. 

SECRETARA: Ce faceţi aici? 

VICTORIA (ţipând): Dragoste, fireşte! 

Tunet teribil în cer. 

SECRETARA: Ssst! Sunt cuvinte pe care nu trebuie să le 
rosteşti. S-ar fi cuvenit să ştiţi că e interzis. Priviţi! 

Îl loveşte pe Diego la subsuoară şi-l înseamnă pentru a 
doua oară. 

SECRETARA: Erai suspect. lată-te acum contaminat. (îl 
priveşte pe Diego.) Păcat! Un băiat atât de drăguţ. 


(Victoriei.) lartă-mă! Dar prefer bărbaţii femeilor, mă simt 
complice cu ei. Bună seara. 

Diego priveşte cu oroare noul semn. Aruncă priviri 
înnebunite în jur, apoi se repede spre Victoria şi o 
îmbrăţişează strâns. 

DIEGO: Ah! Îţi urăsc frumuseţea, fiindcă îmi va 
supravieţui! Bleste-mată fie, dacă va servi altora! (O 
striveşte de el.) Aşa! Nu voi fi singur! Ce-mi pasă de iubirea 
ta, dacă nu moare o dată cu mine? 

VICTORIA (se zbate): Mă doare! Lasă-mă! 

DIEGO: Ah! Ţi-e teamă! (Râde ca un nebun. O scutură.) 
Unde sunt armăsarii negri ai iubirii? Îndrăgostită când 
ceasul e frumos, dar, cum vine nenorocirea, caii fug! Cel 
puţin să mori o dată cu mine! 

VICTORIA: Cu tine, dar niciodată împotriva ta! Urăsc 
chipul răvăşit de spaimă şi de ură pe care-l ai acum! Dă-mi 
drumul! Lasă-mă liberă, să caut în tine vechea dragoste. Şi 
inima mea va vorbi din nou. 

DIEGO (slăbindu-şi strânsoarea): Nu vreau să mor singur! 
Până şi fiinţa care mi-e cea mai scumpă pe lume îşi 
îndepărtează faţa de la mine şi refuză să mă urmeze! 

VICTORIA (aruncându-se în braţele lui): Ah! Diego, şi în 
iad, dacă trebuie! Te regăsesc... Picioarele îmi tremură, 
lipite de ale tale. Sărută-mă, ca să înăbuş strigătul ce urcă 
din adâncurile trupului meu, care-mi va ieşi de pe buze, 
care iese... Ah! 

Diego o sărută pătimaş, apoi se smulge de lingă ea şi o 
lasă tremurând în mijlocul scenei. 

DIEGO: Priveşte-mă! Nu, nu, n-ai nimic! Nici un semn! 
Nebunia asta nu va avea urmări! 

VICTORIA: Întoarce-te, acum tremur de frig! Adineauri 
pieptul tău îmi ardea mâinile, sângele îmi alerga în vine ca o 
văpaie! Acum... 

DIEGO: Nu! Lasă-mă singur. Nu pot să-mi iau gândul de la 
durere. 


VICTORIA: Întoarce-te. Nu cer altceva decât să mă mistui 
de aceeaşi febră, să sufăr de aceeaşi plagă, în acelaşi țipăt! 

DIEGO: Nu! De-acum înainte sunt cu ceilalţi, cu cei 
însemnați! Suferinţa lor îmi trezeşte oroarea, mă umple de- 
un dezgust care până aici mă separa de toate. Dar acum 
sunt atins de aceeaşi nenorocire, au nevoie de mine. 

VICTORIA: Dacă ar trebui să mori, aş invidia până şi 
ţărâna care ţi-ar îmbrăţişa trupul! 

DIEGO: Tu eşti de partea cealaltă, cu cei care trăiesc! 

VICTORIA: Pot fi cu tine doar dacă mă îmbrăţişezi 
îndelung! 

DIEGO: Au interzis iubirea! Ah! Te regret din toate 
puterile! 

VICTORIA: Nu! Nu! Te implor! Am înţeles ce vor ei. 
Aranjează în aşa fel lucrurile, încât iubirea să fie imposibilă. 
Dar eu voi fi mai tare. 

DIEGO: Eu însă nu sunt mai tare. Şi nu o înfrângere voiam 
să împart cu tine! 

VICTORIA: Sunt întreagă! Nu cunosc decât iubirea mea! 
Nimic nu mă mai înspăimântă şi, de s-ar prăbuşi şi bolta 
cerului, aş fi nimicită proclamându-mi fericirea, numai să 
ţin mâna ta într-a mea. 

Se aude un strigăt. 

DIEGO: Ceilalţi strigă şi ei! 

VICTORIA: Sunt surdă până la moarte! 

DIEGO: Priveşte! 

Trece căruţa cu cadavre. 

VICTORIA: Nu mai văd nimic! lubirea mă orbeşte. 

DIEGO: Dar durerea e în cerul acesta care ne apasă! 

VICTORIA: Am prea multe de făcut ca să-mi port iubirea! 
N-o să mă mai împovărez şi cu durerea lumii! E-o sarcină 
de bărbat, una dintre acele sarcini zadarnice, încăpăţânate, 
sterile, pe care v-o luaţi pe umeri ca să vă îndepărtați de 
singura luptă care ar fi cu-adevărat grea, de singura 
victorie de care aţi putea fi mândri. 


DIEGO: Oare ce trebuie să înving pe lumea asta, dacă nu 
nedreptatea ce ni se face? 

VICTORIA: Nefericirea care e în tine! Şi restul va veni de 
la sine. 

DIEGO: Sunt singur. Nefericirea e prea mare pentru mine. 

VICTORIA: Sunt lângă tine, cu armele în mâini! 

DIEGO: Ce frumoasă eşti şi cât te-aş mai iubi, de nu m-aş 
teme! 

VICTORIA: Cât de puţin te-ai teme dacă ai vrea să mă 
iubeşti! 

DIEGO: Te iubesc. Dar nu ştiu cine are dreptate. 

VICTORIA: Cel care nu se teme. lar inima mea nu e 
temătoare! Ea arde într-o singură văpaie, limpede şi înaltă, 
ca focurile cu care se salută pe culmi muntenii noştri. Şi 
inima mea te cheamă... Vezi, e noaptea Sfântului loan! 

DIEGO: În mijlocul bolniţelor cu leşuri! 

VICTORIA: Bolniţe sau pajişti, ce însemnătate are pentru 
iubirea mea? Cel puţin ea nu vatămă pe nimeni, e 
generoasă! Nebunia ta, devotamentul tău sterp fac bine? 
Nu mie, nu mie, în orice caz, pe mine mă străpungi cu 
pumnalul la fiecare cuvânt! DIEGO: Nu plânge, iubită 
aprigă! O, deznădejde! De ce s-ă ivit răul acesta? Aş fi sorbit 
lacrimile tale şi, cu gura arsă de amărăciunea lor, ţi-aş fi 
semănat pe chip tot atâtea sărutări, câte frunze are un 
măslin! 

VICTORIA: Ah! Te regăsesc! Răsare iar limbajul nostru, pe 
care-l pierduseşi! (îi întinde mâinile.) Lasă-mă să te 
recunosc... 

Diego face câţiva paşi, arătându-şi semnele. Victoria 
întinde mâna, ezită. 

DIEGO: Şi tu te temi... 

Victoria îşi lipeşte mâna de spatele lui. Diego dă îndărăt, 
rătăcit. Ea îi întinde braţele. 

VICTORIA: Vino iute! Nu te mai teme de nimic! 

Dar gemetele şi blestemele sporesc în intensitate. Diego 
priveşte în jur, ca ieşit din minţi, şi o ia la fugă. 


VICTORIA: Ah! Singurătate! 

CORUL FEMEILOR: Noi suntem paznice! Întâmplarea 
aceasta depăşeşte priceperea noastră şi aşteptăm să se 
sfârşească. Vom păzi taina noastră până la iarnă, în ceasul 
răgazurilor, când urletele bărbaţilor se vor fi stins şi ei se 
vor întoarce la noi ca să ceară ceva de care nu se pot lipsi: 
amintirea mărilor libere, cerul pustiu al verii, mireasma 
veşnică a iubirii. Până atunci, iată-ne ca nişte frunze 
moarte, târâte de potopul lui septembrie. Frunzele plutesc 
o clipă, apoi povara apei pe care-o cară le lipeşte de 
pământ. Şi noi suntem acum pe pământ. Încovoind 
spinarea, aşteptăm să se piardă strigătele tuturor luptelor, 
ascultăm în adâncul nostru cum geme încet lentul resac al 
mărilor fericite. Când migdalii goi se vor înveşmânta în 
florile brumei, atunci ne vom ridica puţin de la faţa 
pământului, sensibile la prima adiere a speranţei, curând 
înălțate de-a binelea în această nouă primăvară. lar cei pe 
care-i iubim vor veni spre noi şi, pe măsură ce se vor 
apropia, vom fi ca bărcile grele pe care valul mării le ridică 
treptat, lipicioase de sare şi de apă, bogate în mirosuri, 
până ce plutesc, în sfârşit, pe marea cea deasă. Ah! De s-ar 
stârni odată vântul, de s-ar stârni odată vântul... 

Întuneric. Lumină pe chei. Diego intră şi strigă pe cineva 
pe care-l zăreşte foarte departe, în direcţia mării. În fund, 
corul bărbaţilor. 

DIEGO: Ehei! Ehei! 

UN GLAS: Ehei! Ehei! 

Apare un barcagiu; numai capul depăşeşte nivelul 
cheiului. 

DIEGO: Ce faci? 

BARCAGIUL: Aprovizionez. 

DIEGO: Oraşul? 

BARCAGIUL: Nu, oraşul e aprovizionat, în principiu, de 
guvern. Fireşte, e aprovizionat cu tichete. Eu însă 
aprovizionez cu pâine şi cu lapte. În larg sunt câteva corăbii 


ancorate şi acolo sunt refugiate câteva familii, ca să scape 
de infecţie. Le duc scrisorile şi le aduc provizii. 

DIEGO: Dar e interzis. 

BARCAGIUL: E interzis de administraţie. Eu însă nu ştiu 
să citesc şi mă aflam pe mare când crainicii oficiali au 
anunţat noua lege. 

DIEGO: Du-mă de aici! 

BARCAGIUL: Unde? 

DIEGO: În largul mării. Pe corăbii. 

BARCAGIUL.: Vezi că aşa ceva e interzis. 

DIEGO: Tu n-ai citit, nici n-ai auzit legea. 

BARCAGIUL: Ah! Nu e interzis de administraţie, ci de 
oamenii de pe vas. Nu eşti sigur. 

DIEGO: Cum adică nu sunt sigur? 

BARCAGIUL.: La urma urmei, deh, ai putea să-i aduci cu 
dumneata. 

DIEGO: Pe cine să aduc? 

BARCAGIUL.: Şşşt! (îşi roteşte privirea în jur.) Microbii, 
fireşte! Ai putea să le aduci microbii. 

DIEGO: O să plătesc cât trebuie. 

BARCAGIUL: Nu stărui. Sunt slab de înger. 

DIEGO: Toţi banii de care e nevoie. 

BARCAGIUL.: lei abaterea pe seama conştiinţei dumitale? 

DIEGO: Iau. 

BARCAGIUL: Urcă-te în barcă. Marea e liniştită. 

Diego e gata să sară. Dar îndărătul lui apare secretara. 

SECRETARA: Nu! Nu te vei îmbarca. 

DIEGO: Ce? 

SECRETARA: Nu e prevăzut. Şi pe urmă, te cunosc bine, 
n-ai să dezertezi. 

DIEGO: Nimic nu mă va împiedica să plec. 

SECRETARA: E de-ajuns să vreau eu aşa. Şi vreau, de 
vreme ce am de-a face cu tine. Ştii cine sunt! 

Se dă puţin îndărăt, ca şi cum ar vrea să-l atragă. Elo 
urmează. 


DIEGO: Să mori nu înseamnă nimic. Dar să mori 
pângărit... 

SECRETARA: Înţeleg. Vezi tu, eu sunt o simplă executantă. 
Dar, în acelaşi timp, mi s-au dat drepturi asupra ta. Dreptul 
de veto, dacă preferi. 

Răsfoieşte un carnet. 

DIEGO: Oamenii din sângele meu nu aparţin decât 
pământului! 

SECRETARA: Asta voiam să spun şi eu. Eşti al meu, într-un 
anumit fel! Numai într-un anumit fel. Poate că nu în cel pe 
care l-aş prefera... când te privesc. (Cu simplitate.) Îmi placi 
mult, ştii? Dar am primit anumite ordine. 

Se joacă cu carnetul. 

DIEGO: Prefer ura decât să-ţi văd surâsul. Te 
dispreţuiesc... 

SECRETARA: Cum vrei. De altfel, convorbirea noastră nu e 
prea reglementară. Oboseala mă face sentimentală... Cu 
toată contabilitatea asta, în câte-o seară ca acum, îmi mai 
slăbesc şi eu frânele. 

Răsuceşte carnetul între degete. Diego încearcă să i-l 
smulgă. 

SECRETARA: Nu, zău, nu insista, scumpul meu. Şi apoi, 
ce-ai vedea în el? E un carnet, cuvântul ăsta trebuie să-ţi 
ajungă, un clasor, jumătate agendă, jumătate fişier. Cu 
efemeride. (Râde.) Ce vrei, e memento-ul meu! 

Întinde mâna spre el, ca pentru o mângâiere. Diego se 
repede iarăşi spre barcagiu. 

DIEGO: Ah! A plecat! 

SECRETARA: Ia te uită, adevărat! Încă unul care se crede 
liber şi care totuşi e înscris şi el în registre, ca toată lumea. 

DIEGO: Vorbele îţi sunt cu două înţelesuri. Ştii bine că 
tocmai asta nu suportă un bărbat. Să isprăvim odată, te 
rog! 

SECRETARA: Dar toate astea sunt foarte simple şi spun 
adevărul. Fiecare oraş are clasorul lui. lată-l pe cel al 


oraşului Cadiz. 'Te asigur că organizarea e foarte bună şi că 
nimeni nu e uitat. 

DIEGO: Nimeni nu e uitat, dar toţi scapă din ghearele 
voastre. 

SECRETARA (indignată): Ba nu, cum aşa? (Meditează.) Cu 
toate acestea, sunt şi excepţii. Când şi când îl mai uităm pe 
câte unul. Dar până la urmă, totdeauna se trădează singuri. 
De îndată ce-au trecut de o sută de ani, se laudă cu asta, 
idioţii. Atunci ziarele anunţă faptul. E de ajuns să aşteptăm. 
Dimineaţa, când cercetez presa, îmi notez numele lor, le 
colecţionez, cum spunem noi. Bineînţeles, nu-l ratăm pe nici 
unul. 

DIEGO: Dar timp de-o sută de ani v-au negat, la fel cum 
neaga puterea voastră acest oraş întreg! 

SECRETARA: O sută de ani nu înseamnă nimic! Te 
impresionează fiindcă priveşti lucrurile de-aproape. Eu le 
văd în ansamblul lor, pricepi? Într-un fişier cu trei sute 
şaptezeci şi două de mii de nume, te întreb: ce contează un 
om? Chiar şi un centenar! Şi pe urmă, ne scoatem paguba 
cu cei care n-au trecut de douăzeci de ani. E-o medie bună. 
Ştergem ceva mai iute, asta-i tot! Aşa că... Şterge ceva din 
carnet. Un strigăt pe mare şi plescăitul unui corp care cade 
în valuri. 

SECRETARA: Vai! Am făcut-o fără să mă gândesc! Vezi, e 
barcagiul! O întâmplare! 

Diego s-a ridicat şi o priveşte cu dezgust şi groază. 

DIEGO: Îmi faci atâta silă, că mi se întorc măruntaiele pe 
dos! 

SECRETARA: Ştiu, am o meserie ingrată. Te oboseşte şi pe 
urmă trebuie să-ţi dai osteneala. La început, de pildă, mai 
bâjbâiam şi eu puţin. Acum am mâna sigură. 

Se apropie de Diego. 

DIEGO: Nu te apropia de mine. 

SECRETARA: În curând nu se vor mai produce erori. E un 
secret. O maşină perfecționată. Vei vedea. 


Se apropie de el, frază după frază, gata să-l atingă. El o ia 
brusc de guler, tremurând de furie. 

DIEGO: Isprăveşte, isprăveşte cu comedia ta murdară! Ce 
mai aştepţi? Fă-ţi treaba şi nu te mai juca cu mine, care 
sunt mai mare decât tine. Ucide-mă odată, e singurul fel, îţi 
jur, de-a salva acest frumos sistem, care nu lasă nimic la 
voia întâmplării! Ah! Va să zică nu ţii seama decât de 
ansambluri! O sută de mii de oameni, interesant, devine 
interesant! Alcătuiesc o statistică şi statisticile sunt mute! 
Faci din ei curbe şi grafice, lucrezi cu generaţii întregi, e 
mai uşor! Şi munca poate fi dusă în tăcere şi în mirosul 
tihnit al cernelii. Dar, te avertizez, luaţi unul câte unul, 
oamenii sunt mai stingheritori, îşi strigă bucuriile sau 
agonia. Dar eu, cât voi fi în viaţă, o să vă tulbur mai departe 
ordinea nouă şi frumoasă prin hazardul strigătelor mele. 
Mă revolt, mă revolt împotriva voastră cu întreaga-mi 
făptură! 

SECRETARA: Scumpul meu! 

DIEGO: Taci! Sunt dintr-un neam care cinstea moartea tot 
atât cât şi viaţa. Dar au venit stăpânii voştri: a trăi, ca şi a 
muri, sunt acum două forme ale dezonoarei... 

SECRETARA: E adevărat că... 

DIEGO (scuturând-o): E adevărat că minţiţi şi veţi minţi şi 
de-acum înainte până la sfârşitul veacurilor! Da! Am înţeles 
bine care vă e sistemul. Aţi dăruit oamenilor durerea foamei 
şi a despărţirilor silite ca să-şi uite revolta. Îi istoviţi, le 
devoraţi timpul şi forţele, ca să n-aibă nici răgazul, nici 
elanul furiei! Bat pasul pe loc, fiţi mulţumiţi! Sunt singuri, 
deşi alcătuiesc o mulţime, cum şi eu sunt singur. Fiecare 
dintre noi e singur din cauza laşităţii celorlalţi. Dar eu, care 
sunt înrobit ca şi ei, umilit ca şi ei, vă vestesc totuşi că nu 
sunteţi nimic şi că această putere desfăşurată cât vezi cu 
ochii, până ce-a ajuns să întunece cerul, nu e decât o umbră 
neagră aruncată asupra pământului, pe care într-o clipă 
doar vântul furios o va risipi. Aţi crezut că totul se poate 
închide în cifre şi în formule! Dar în frumoasa voastră 


nomenclatură aţi uitat trandafirul sălbatic, semnele de pe 
cer, chipurile verii, marea voce a mării, clipele de sfâşiere şi 
mânia oamenilor! (Secretara râde.) Nu râde. Nu râde, 
idioato! Sunteţi pierduţi, vă spun eu. În miezul celor mai 
aparente victorii ale voastre, iată-vă de pe-acum înfrânți, 
fiindcă e sădită în om - priveşte-mă - o forţă pe care n-o veţi 
nimici, un fel de nebunie limpede, amestec de teamă şi de 
curaj, neştiutoare şi veşnic biruitoare. Forţa aceasta se va 
ridica şi veţi şti atunci că gloria voastră era doar un fum. 
(Secretara râde.) Nu râde! Nu râde, îţi spun! 

Secretara râde. Diego o pălmuieşte şi în clipa aceea 
oamenii din cor îşi smulg căluşurile şi scot un lung strigăt 
de bucurie. Dar, antrenat de elanul său, Diego şi-a strivit 
semnul. Duce mâna la locul atins şi apoi o contemplă. 

SECRETARA: Minunat! 

DIEGO: Ce este? 

SECRETARA: Eşti minunat când te cuprinde mânia! Îmi 
placi şi mai mult. 

DIEGO: Ce s-a întâmplat? 

SECRETARA: Vezi şi tu. Semnul dispare. Continuă, eşti pe 
drumul cel bun. 

DIEGO: Sunt vindecat? 

SECRETARA: Am să-ţi dezvălui un mic secret... Ai 
dreptate, sistemul lor e excelent, dar există un defect de 
construcţie în maşinărie. 

DIEGO: Nu înţeleg. 

SECRETARA: Există un defect de construcţie, scumpul 
meu. Din negura timpurilor, de când îmi pot eu aminti, a 
fost totdeauna de ajuns ca un om să-şi înfrângă teama şi să 
se revolte pentru ca maşina lor să înceapă să scârţâie. Nu 
spun că se opreşte, mai va până atunci. Dar, în sfârşit, 
scârţâie şi, câteodată, în cele din urmă se blochează. 

Tăcere. 

DIEGO: De ce-mi spui asta? 

SECRETARA: Ştii, degeaba fac ceea ce vezi, fiecare îşi are 
slăbiciunile lui. Şi pe urmă, adevărul ăsta, oricum, l-ai 


descoperit şi singur. 

DIEGO: M-ai fi cruțat, dacă nu te-aş fi lovit? 

SECRETARA: Nu. Venisem ca să te lichidez, conform 
regulamentului. 

DIEGO: Aşadar, eu sunt mai tare. 

SECRETARA: Îţi mai e teamă? 

DIEGO: Nu. 

SECRETARA: Atunci nu mai am nici o putere asupra ta. Şi 
asta e trecut în regulament. Dar pot să-ţi mărturisesc, e 
prima dată când regulamentul se bucură de aprobarea mea 
deplină. 

Se depărtează încetişor. Diego se pipăie, îşi mai priveşte o 
dată mâna şi se întoarce brusc în direcţia gemetelor care se 
aud iar. În mijlocul tăcerii care domneşte, Diego se duce 
spre un bolnav cu căluş la gură. Scenă mută. Diego întinde 
mâna spre căluş şi-l desface. E pescarul. Se privesc în 
tăcere, apoi: 

PESCARUL (cu un efort): Bună seara, frate. Ei, multă 
vreme s-a scurs de când n-am mai vorbit. 

Diego îi zâmbegşte. 

PESCARUL (ridicând ochii spre cer): Ce se simte? 

Într-adevăr, cerul s-a înseninat. Un vânt uşor s-a stârnit, 
mişcând una dintre porţi şi făcând să unduiască nişte 
pânze. Acum poporul se adună, îi înconjoară, cu căluşurile 
dezlegate, cu ochii înălţaţi spre cer. 

DIEGO: Vântul mării... 

Cortina. 

PARTEA A TREIA. 

Locuitorii Cadiz-ului se agită prin piaţă. Aşezat puţin 
deasupra lor, Diego conduce lucrările. Lumină orbitoare, 
care face ca decorurile Ciumei să pară mai puţin 
impresionante, deoarece sunt mai finisate. 

DIEGO: Ştergeţi stelele! 

Sunt şterse. 

DIEGO: Deschideţi ferestrele! 

Ferestrele se deschid. 


DIEGO: Aer! Aer! Adunaţi-i pe bolnavi! 

Mişcare vie. 

DIEGO: Să nu vă mai temeţi, asta e condiţia. În picioare 
toţi cei care sunteţi în stare! De ce daţi înapoi? Fruntea sus, 
iată că bate ceasul mândriei! Zvârliţi-vă căluşul şi strigaţi 
laolaltă cu mine că nu vă mai temeţi. (înalţă braţele.) O, 
sfântă revoltă, refuz viu, onoare a poporului, dăruieşte-le 
tuturor acestor oameni cu căluş la gura puterea strigătului 
tău! 

CORUL: Frate, te ascultăm şi noi, oropsiţii, care trăim cu 
măsline şi cu un colţ de pâine, noi, pentru care o catârcă 
înseamnă o avere, noi care sorbim vinul de două ori pe an, 
la ziua de naştere şi la ziua de nuntă, începem să sperăm! 
Dar vechea spaimă încă nu ne-a părăsit inimile. Măslina şi 
pâinea dau gust vieţii! Oricât de puţin ne-a rămas, ni-e 
teamă să nu pierdem totul, o dată cu viaţa! 

DIEGO: Veţi pierde şi măslina, şi pâinea, şi viaţa, dacă 
lăsaţi lucrurile să meargă tot aşa! Azi trebuie să învingeţi 
frica, dacă vreţi să păstraţi măcar pâinea. Trezeşte-te, 
Spanie! 

CORUL: Suntem săraci şi neştiutori. Dar ni s-a spus că 
ciuma ur-mează drumurile anului. Are primăvara ei, în care 
încolţeşte şi ţâşneşte, vara ei, în care rodeşte. Să vină iarna 
şi, poate, moare. Dar a sosit oare iarna, frate, e oare într- 
adevăr iarnă? Vântul care s-a stârnit vine cu adevărat 
dinspre mare? Am plătit totdeauna totul cu moneda 
mizeriei. Trebuie cu adevărat să plătim acum cu sângele 
nostru? 

CORUL FEMEILOR: Încă o treabă de bărbaţi! Noi, noi 
suntem aici pentru a vă reaminti clipa care se pierde, 
garoafa zilelor, lâna neagră a oilor, în sfârşit, mireasma 
Spaniei! Suntem slabe şi nu putem nimic împotriva voastră, 
care aveţi oase atât de mari. Dar orice aţi face, nu uitaţi 
florile trupurilor noastre în încăierarea voastră de umbre! 

DIEGO: Ciuma ne usucă, ea îi desparte pe cei care se 
iubesc şi ofileşte floarea zilelor! Împotriva ei trebuie să 


luptăm mai întâi! 

CORUL: Să fie chiar iarnă? În pădurile noastre stejarii mai 
sunt încă acoperiţi de mici ghinde lucioase şi pe trunchiul 
lor viespile-s puzderie! încă n-a sosit iarna! 

DIEGO: Străbateţi iarna mâniei! 

CORUL: Dar vom găsi oare speranţa la capătul drumului? 
Sau va trebui să murim deznădăjduiţi? 

DIEGO: Cine vorbeşte de deznădejde? Deznădejdea e un 
căluş. Şi trăsnetul speranţei, fulgerarea fericirii sfâşie 
tăcerea acestui oraş asediat. Sculaţi-vă, vă spun! Dacă vreţi 
sa vă păstraţi pâinea şi speranţa, distrugeţi certificatele ce 
vi s-au dat, spargeţi geamurile birourilor oficiale, părăsiţi 
cozile spaimei, strigaţi numele libertăţii în cele patru zări! 

CORUL: Suntem cei mai nenorociţi! Speranţa e singura 
nostră bogăţie, cum ne-am putea lipsi de ea? Frate, zvârlim 
toate căluşurile astea! (Un mare strigăt de eliberare.) Ah! 
Pe pământul uscat, în crăpăturile lăsate de arşiţă, iată 
prima ploaie de izbăvire! Iată toamna, când totul înverzeşte 
iar, vântul proaspăt al mării, Speranţa ne ridică, asemenea 
unui val, pe creasta lui. 

Diego iese. 

Intră Ciuma, care se afla la acelaşi nivel cu Diego, dar de 
celalaltă parte a scenei. E urmat de secretară şi de Nada. 

SECRETARA: Ei, dar ce-i povestea asta? Acum v-aţi apucat 
să flecăriţi? la fiţi buni şi puneţi-vă căluşurile la loc! 

Câtiva, din mijloc, se supun. Dar alţii s-au strâns în jurul lui 
Diego. Se pun în mişcare, în ordine. 

CIUMA: Încep să se mişte. 

SECRETARA: Da, ca de obicei! 

CIUMA: Ei bine! Trebuie să înăsprim măsurile! 

SECRETARA: Să le înăsprim, deci! 

Îşi deschide carnetul, pe care-l răsfoieşte cu puţină 
oboseală. 

NADA: Ei, asta-i acum! Suntem pe drumul cel bun! A fi sau 
a nu fi reglementar, iată întreaga morală şi filozofie! Dar, 


după părerea mea, excelenţă, nu mergem destul de 
departe. 

CIUMA: Vorbeşti prea mult. 

NADA: Fiindcă sunt entuziast. Şi-am învăţat multe lucruri 
în preajma voastră. Suprimarea, iată evanghelia mea. Dar 
până acum n-aveam bune temeiuri. Acum am un temei 
regulamentar! 

CIUMA: Regulamentul nu suprimă totul. Nu eşti pe linie, ia 
seama! NADA: Luaţi aminte că existau regulamente şi 
înaintea voastră. Dar mai rămânea de inventat 
regulamentul general, lichidarea tuturor conturilor, speţa 
umană pusă la index, întreaga viaţă înlocuită printr-o tablă 
de materii, universul pus în disponibilitate, cerul şi 
pământul, în sfârşit, devalorizate... 

CIUMA: Întoarce-te la treaba ta, beţivane! Şi dumneata, 
dă-i drumul! SECRETARA: Cu ce începem? 

CIUMA: Cu hazardul. E cel mai izbitor. 

Secretara şterge două nume. Lovituri înfundate, de 
avertisment. Doi oameni cad. Reflux. Cei care muncesc se 
opresc împietriţi. Gardienii Ciumei se precipită, pun la loc 
cruci pe uşi, închid din nou ferestrele, învălmăşesc 
cadavrele etc. 

DIEGO (în fund, cu glas liniştit): Trăiască moartea, căci nu 
ne înspăimântă! 

Flux. Oamenii se apucă iar de lucru. Gardienii se dau 
înapoi. Aceeaşi pantomimă, dar în sens invers. Vântul suflă 
când poporul înaintează, se potoleşte când revin gardienii. 

CIUMA: Şterge-l pe ăsta de pe listă! 

SECRETARA: Imposibil! 

CIUMA: De ce? 

SECRETARA: Nu se mai teme! 

CIUMA: Asta-i bună! Ştie! 

SECRETARA: Are anumite bănuieli. 

Şterge. Lovituri înfundate. Reflux. Aceeaşi scenă. 

NADA: Minunat! Mor ca muştele! Ah! Dacă pământul ar 
putea sări în aer! 


DIEGO (calm): Ajutaţi-i pe toţi cei care cad. 

Reflux. Pantomimă inversată. 

CIUMA: Ăsta merge prea departe! 

SECRETARA: Merge departe, într-adevăr. 

CIUMA: De ce spui asta cu melancolie? Nu cumva l-ai 
informat? 

SECRETARA: Nu. Pesemne că a găsit calea singur. Ce vrei, 
e înzestrat! 

CIUMA: Ele înzestrat, dar eu am mijloacele mele. Trebuie 
să încercăm altceva. E rândul dumitale. 

lese. 

CORUL (scoţându-şi căluşul): Ah! (Suspin de uşurare.) E 
prima oară când dau îndărăt, juvăţul îşi mai slăbeşte 
strânsoarea, cerul se destinde şi se aeriseşte. lată că se 
întoarce zvonul izvoarelor, pe care soarele negru al Ciumei 
le secase. Vara se duce. Nu vom mai avea strugurii din 
bolțile de viţă, nici pepenii, bobul verde şi salata crudă. Dar 
apa speranţei înmoaie pământul întărit şi ne făgăduieşte 
refugiul iernii. Castanele coapte, prima recolta de porumb 
cu boabele încă verzi, nucile cu gust de săpun, laptele în 
faţa focului... 

FEMEILE: Suntem neştiutoare. Dar spunem că bogăţiile 
acestea nu trebuie să fie plătite prea scump. Pe toate 
meleagurile din lume şi sub oricare stăpânitor, totdeauna va 
exista un fruct proaspăt la îndemână, un vin al săracului, un 
foc de curpeni alături de care aştepţi ca totul să treacă... 

Din casa judecătorului iese pe fereastră fata lui, care fuge 
să se ascundă printre femei. 

SECRETARA (coborând spre popor): Pe cuvântul meu, te- 
ai crede în plină revoluţie! 'Totuşi, ştiţi bine că nu e cazul. Şi 
pe urmă, acum nu se mai cuvine ca popoarele să facă 
revoluţia, dă-o încolo, ar fi ceva cu totul demodat. 
Revoluţiile nu mai au nevoie de răzvrătiți. Astăzi poliţia e 
bună la toate, chiar şi la răsturnarea unui guvern. La urma 
urmei, nu-i mai bine aşa? În felul acesta, poporul se poate 
odihni, în timp ce câteva spirite luminate gândesc pentru el 


şi decid în locul lui cu privire la can-titatea de fericire care-i 
va fi prielnică. 

PESCARUL: O să spintec pe loc pântecele acestei murene 
blestemate. 

SECRETARA: Haideţi, bunii mei prieteni, n-ar fi mai bine 
să ne oprim aici? Când o ordine e stabilită, totdeauna te 
costă mai scump s-o schimbi. Şi chiar dacă această ordine 
nouă vi se pare insuportabilă, poate că s-ar putea obţine 
câteva compromisuri. 

O FEMEIE: Ce fel de compromisuri? 

SECRETARA: Ştiu şi eu? Dar voi, femeile, nu ştiţi că orice 
tulburare se plăteşte şi că o bună împăcare face câteodată 
mai mult decât o victorie distrugătoare? 

Femeile se apropie. Câţiva bărbaţi se desprind din grupul 
lui Diego. 

DIEGO: Nu plecaţi urechea la ce vă spune. Toate astea 
sunt bine ticluite. 

SECRETARA: Ce e ticluit? Spun lucruri înțelepte şi nu ştiu 
nimic mai mult. 

UN BĂRBAT: Despre ce compromisuri vorbeai? 

SECRETARA: Bineînţeles, ar trebui să ne mai gândim la 
asta. Dar am putea, de pildă, să constituim cu sprijinul 
vostru un comitet care ar hotări, cu majoritate de voturi, ce 
nume trebuie şterse. Acest comitet ar deţine, în deplină 
proprietate, caietul acesta în care se procedează la radieri. 
Luaţi notă că spun asta aşa, ca exemplu... 

Scutură caietul cu braţul întins. Un bărbat i-l smulge. 
SECRETARA (pe-un ton de falsă indignare): Faceţi bine şi 
daţi-mi caietul înapoi! Ştiţi bine că e preţios şi că e de-ajuns 
să ştergeţi din el numele unuia dintre concetăţenii voştri 

pentru ca el să moară deîndată. 

Bărbaţi şi femei îl înconjoară pe cel care ţine caietul. 
Agitaţie. 

— Am pus mâna pe el! 

— Gata cu morţile! 

— Suntem salvaţi! 


Dar apare brusc fiica judecătorului, care smulge cu 
brutalitate caietul, fuge într-un colţ şi, răsfoind rapid 
carnetul, şterge ceva. Din casa judecătorului un strigăt 
puternic şi zgomotul căderii unui corp. Bărbaţi şi femei se 
reped spre fiica judecătorului. 

O VOCE: Ah! Blestemato! Tu trebuie să mori! 

O mână îi smulge caietul, toţi îl răsfoiesc, îi găsesc numele 
şi o mână i-l şterge. Fata cade fără nici un țipăt. 

NADA (urlând): Înainte, cu toţii uniţi întru suprimare! Nu 
mai e vorba să suprimăm, ci să ne suprimăm! lată-ne pe toţi 
alături, asupriţi şi asupritori, mână în mână. Haide, taure! 
E-o curăţenie generală! 

Pleacă. 

UN BĂRBAT (enorm şi care ţine caietul): E drept că 
trebuie făcută puţină curăţenie! Şi prea e frumoasă ocazia 
asta de-a le face felul câtorva pui de căţea care s-au 
dedulcit în timp ce noi crăpăm de foame! 

Ciuma, care a apărut din nou, izbucneşte într-un hohot de 
râs uriaş, în timp ce secretara îşi reia, modest, locul alături 
de el. Toată lumea, nemişcată, cu privirile în sus, aşteaptă 
pe scenă, în timp ce gardienii Ciumei se răspândesc pentru 
a pune la loc decorul şi semnele Ciumei. 

CIUMA (către Diego): Poftim! Fac ei înşişi treaba! Crezi că 
merită osteneala pe care ţi-o dai pentru ei? 

Dar Diego şi pescarul au sărit pe podium, s-au repezit 
asupra bărbatului cu caietul, pe care-l pălmuiesc şi-l 
doboară la pământ. Diego ia caietul şi-l rupe în bucăţi. 

SECRETARA: Inutil. Îl am în dublu exemplar. 

Diego îi împinge pe oameni de cealaltă parte a scenei. 

DIEGO: Iute, la treabă! Aţi fost traşi pe sfoară! 

CIUMA: Când li-e teamă, se tem pentru propria soartă. 
Dar ura o păstrează pentru alţii. 

DIEGO (întors în faţa Ciumei): Nici teamă, nici ură, asta e 
victoria noastră! 

Reflux treptat al gardienilor în faţa oamenilor lui Diego. 


CIUMA: Tăcere! Eu sunt cel care oţeţeşte vinul şi usucă 
poamele. Eu ucid curpenii de viţă, dacă vor să dea struguri, 
îi înverzesc, dacă trebuie să hrănească focul. Bucuriile 
voastre simple mă dezgusta. Ţara asta în care oamenii 
pretind să fie liberi fără să fie bogaţi mă dezgustă. Am de 
partea mea temniţele, călăii, forţa, sângele! Oraşul va fi ras 
de pe faţa pământului şi, pe ruinele sale, istoria va agoniza, 
în fine, în frumoasa tăcere a societăţilor perfecte. Tăcere 
deci sau strivesc totul. 

Luptă mimată, în mijlocul unui vaiet cumplit, scrâşnet de 
ştreanguri, zbârnâituri, zgomote surde de oameni care cad 
răpuşi, potop de lozinci. Dar, pe măsură ce lupta se 
conturează în favoarea oamenilor lui Diego, tumultul se 
potoleşte şi corul, deşi nu e prea desluşit, acoperă 
zgomotele Ciumei. 

CIUMA (cu un gest de turbare): Ne mai rămân ostaticii! 

Face un semn. Gardienii săi părăsesc scena, pe când 
ceilalţi se regrupează. 

NADA (din înaltul palatului): Totdeauna mai rămâne 
ceva... Totul continuă să nu continue. Şi birourile mele 
continuă. Dacă s-ar prăbuşi oraşul, dacă ar exploda cerul, 
dacă oamenii ar lăsa pământul pustiu, birourile tot s-ar 
deschide la oră fixă, ca să administreze neantul! Eternitatea 
sunt eu, paradisul meu are arhivele şi tampoanele sale. 

lese. 

CORUL. Asupritorii fug. Vara se sfârşeşte cu o victorie. Se 
întâmplă deci ca omul să triumfe! Şi atunci victoria ia forma 
trupului femeilor noastre, sub ploaia iubirii. lată carnea 
fericită, lucitoare şi caldă, ciorchine al lui septembrie, în 
care ţârâie bondarul. Pe aria pântecelui cad recoltele viei. 
Culesul aruncă văpăi pe culmile sânilor beţi. O, dragostea 
mea, dorinţa plesneşte ca un fruct copt, slava trupului 
şiroieşte în sfârşit. În toate colţurile cerului mâini 
misterioase îşi întind florile şi un vin gălbui curge din 
nesecate izvoare. Sunt sărbătorile victoriei, hai să ne 
căutăm femeile! 


Se aduce, în tăcere, o targa pe care e întinsă Victoria. 

DIEGO (repezindu-se): Ah! Asta îţi dă imbold să ucizi sau 
să mori! (Se apropie de trupul care pare neînsufleţit.) Ah! 
Tu, cea minunată, învingătoare, sălbatică precum iubirea, 
întoarce-ţi puţin chipul spre mine! Vino înapoi, Victoria! Nu 
te lăsa purtată de cealaltă parte a lumii, unde nu te pot 
ajunge! Nu mă părăsi, pământul e rece. Iubirea mea, 
iubirea mea! Agaţă-te dârz, agaţă-te dârz de această 
margine de pământ pe care ne mai aflăm încă! Nu te lăsa să 
aluneci la fund. Dacă mori tu, de-a lungul tuturor zilelor 
care-mi mai rămân de trăit va fi veşnic beznă în plină zi! 

CORUL FEMEILOR: Acum suntem în inima adevărului. 
Până acum nu era ceva serios. Dar în ceasul acesta e vorba 
de-un trup care suferă şi se perpeleşte în chinuri. Atâtea 
strigăte, cea mai frumoasă vorbire, trăiască moartea. Şi 
apoi moartea însăşi sfâşie pieptul fiinţei iubite! Atunci 
revine iubirea; tocmai atunci când nu mai e vreme. 

Victoria geme. 

DIEGO: Mai e vreme, o să se ridice iarăşi. O să-mi stai din 
nou în faţă, dreaptă ca o torţă, cu flăcările negre ale părului 
tău şi chipul scânteietor de dragoste, a cărui scăpărare o 
purtam cu mine în noaptea luptei. Căci te luam cu mine, 
inima mea putea să cuprindă totul. 

VICTORIA: Mă vei uita, Diego, asta e sigur. Inima ta nu va 
face faţă absenței. N-a făcut faţă nefericirii. Ah! Ce chin 
groaznic să mori ştiind că vei fi uitată! 

Îşi întoarce faţa de la el. 

DIEGO: Nu te voi uita. Memoria mea va fi mai lungă decât 
viaţa. 

CORUL. FEMEILOR: O, trup în suferinţă, odinioară atât de 
vrednic de dorinţă, frumuseţe regească, oglindire a zilei! 
Bărbatul strigă către imposibil, femeia suferă tot ce e 
posibil. Pleacă-te, Diego! Strigă-ţi durerea, acuză-te, e clipa 
căinţei! Dezertorule! Trupul acesta era patria ta, fără de 
care nu mai eşti nimic! Memoria ta nu va răscumpăra 
nimic! 


Ciuma a ajuns încetişor lângă Diego. Numai trupul 
Victoriei îi desparte. 

CIUMA: Ei, ce zici, renunţi? 

Diego priveşte disperat trupul Victoriei. 

CIUMA: N-ai forţă! Ochii tăi sunt rătăciţi. Eu am privirea 
fixă a puterii. 

DIEGO (după o pauză): Las-o pe ea să trăiască şi ucide-mă 
pe mine. 

CIUMA: Cum? 

DIEGO: Îţi propun un schimb. 

CIUMA: Care schimb? 

DIEGO: Vreau să mor în locul ei. 

CIUMA: E una dintre ideile care ţi se năzare când eşti 
obosit. Haide, doar nu e plăcut să mori şi, pentru că treaba 
cea mai grea s-a şi făcut, să lăsăm lucrurile aşa cum sunt! 

DIEGO: Ideea asta o ai când eşti cel mai tare! 

CIUMA: Priveşte-mă, sunt forţa întruchipată! 

DIEGO: Scoate-ţi uniforma. 

CIUMA: Eşti nebun! 

DIEGO: Dezbracă-te! Când oamenii forţei îşi leapădă 
uniformele, nu sunt prea chipeşi la vedere! 

CIUMA: Se poate. Dai forţa lor e că au inventat uniforma. 

DIEGO: Forţa mea stă în refuz. Îmi menţin târgul. 

CIUMA: Măcar chibzuieşte. Viaţa are şi lucruri bune. 

DIEGO: Viaţa mea nu înseamnă nimic. Ceea ce contează 
sunt teme-iurile existenţei mele. Nu sunt un câine. 

CIUMA: Prima ţigară nu înseamnă nimic? Mirosul de praf, 
la amiază, pe terasamente, ploile înserării, femeia încă 
necunoscută, al doilea pahar de vin, toate astea nu 
valorează nimic? 

DIEGO: Valorează, dar ea va trăi mai bine decât mine! 

CIUMA: Nu, dacă renunţi să te ocupi de ceilalţi. 

DIEGO: Pe drumul pe care am pornit nu te poţi opri, chiar 
dacă vrei s-o faci. Nu te voi cruța! 

CIUMA (schimbând tonul): Ascultă! Dacă îmi oferi viaţa ta 
în schimbul vieţii ei, sunt silit să primesc, şi femeia aceasta 


va trăi. Dar îţi propun alt târg. Îţi dăruiesc viaţa acestei 
femei şi vă las pe amândoi să fugiţi, numai să mă lăsaţi să- 
mi văd de treburile mele în acest oraş. 

DIEGO: Nu. Îmi cunosc puterile. 

CIUMA: În cazul acesta, voi fi sincer cu tine. Trebuie să fiu 
stăpân peste toate, altfel nu mai sunt stăpân peste nimic. 
Dacă tu îmi scapi din mâini, îmi scapă şi oraşul. Aşa e regula 
jocului. O regulă veche, care habar n-am de unde vine. 

DIEGO: Eu însă ştiu! Vine din adâncurile vremurilor, e mai 
mare decât tine, mai înaltă decât spânzurătorile tale, e 
regula naturii. Am învins! 

CIUMA: Încă nu! Am ca ostatic acest trup. Şi ostaticul e 
ultimul meu atu. Priveşte-o! Dacă vreo femeie are chipul 
vieţii, nu poate fi decât asta. Merită să trăiască şi tu vrei să 
o faci să trăiască. Sunt obligat să ţi-o redau. Dar asta se 
poate obţine fie în schimbul vieţii tale, fie în schimbul 
libertăţii acestui oraş. Alege! 

Diego se uită la Victoria. În fund, murmurul glasurilor cu 
căluş la gură. Diego se întoarce spre cor. 

DIEGO: E greu să mori. 

CIUMA: E greu. 

DIEGO: Dar e greu pentru toată lumea. 

CIUMA: Prostule! Zece ani de iubire a acestei femei fac 
mai mult decât un secol de libertate pentru oamenii aceştia. 

DIEGO: Dragostea acestei femei e regatul meu. Pot face cu 
ea ce vreau. Dar libertatea acestor oameni le aparţine lor. 
Nu pot dispune de ea. 

CIUMA: Nu poţi fi fericit fără să le faci rău celorlaţi. Asta e 
dreptatea pe pământ. 

DIEGO: Nu m-am născut pentru a mă supune acestui fel 
de dreptate. 

CIUMA: Cine-ţi cere să te supui? Ordinea acestei lumi nu 
se va schimba după dorinţele tale! Dacă vrei s-o schimbi, 
lasă-ţi visele deoparte şi ţine seama de realitate. 

DIEGO: Nu. Cunosc reţeta. Trebuie să ucizi ca să suprimi 
crima, să comiţi violenţe ca să vindeci lumea de nedreptate. 


De secole durează minciuna asta! Sunt secole de când 
domnii din seminţia ta infectează plăgile lumii sub pretext 
că le vindecă, şi totuşi îşi laudă mai departe reţeta, fiindcă 
nimeni nu le râde în nas! 

CIUMA: Nimeni nu râde, fiindcă realizez. Sunt eficace. 

DIEGO: Eficace, bineînţeles! Şi practic. Ca securea! 

CIUMA: E de ajuns fie numai şi să-i priveşti pe oameni. 
Atunci ştii că orice fel de dreptate e destul de bună pentru 
ei. 

DIEGO: De când au fost închise porţile acestui oraş, am 
avut timp destul să-i privesc. 

CIUMA: Ştii deci acum că te vor lăsa totdeauna singur. lar 
omul singur trebuie să piară. 

DIEGO: Nu, nu-i adevărat! Dacă aş fi singur, totul ar fi 
uşor. Dar, de voie, de nevoie, sunt alături de mine. 

CIUMA: Frumoasă turmă, într-adevăr, dar care duhneşte 
tare! 

DIEGO: Ştiu că nu sunt puri. Nici eu nu sunt. Şi apoi, m- 
am născut printre ei. Trăiesc pentru oraşul şi pentru epoca 
mea. 

CIUMA: Epoca sclavilor! 

DIEGO: Epoca oamenilor liberi! 

CIUMA: Mă uimeşti. În zadar îi caut. Unde sunt? 

DIEGO: În ocnele şi în cimitirele tale. Sclavii se află pe 
tronuri. 

CIUMA: la pune-le oamenilor tăi liberi uniforma poliţiei 
mele şi-o să vezi ce iese din ei. 

DIEGO: E adevărat că li se întâmplă uneori să fie laşi şi 
cruzi. De aceea n-au nici ei mai mult decât tine dreptul la 
putere. Nici un om nu dovedeşte atâta virtute, încât să i se 
poată acorda puterea absolută. Dar tocmai din această 
pricină aceşti oameni au dreptul la compătimirea care ţie îţi 
va fi refuzată. 

CIUMA: Laşitate e să trăieşti în felul lor, mici, trudnici, 
totdeauna mediocri. 


DIEGO: (in la ei aşa mediocri cum sunt. Şi dacă nu sunt 
credincios acestui umil adevăr pe care-l împărtăşesc cu ei, 
cum aş putea păstra credinţa faţă de ce am mai mare şi mai 
singuratic pe lume? 

CIUMA: Singura fidelitate pe care-o cunosc e disprețul. (îi 
arată corul prăbuşit în curte.) Priveşte-i, există motive! 

DIEGO: Nu-i dispreţuiesc decât pe călăi. Orice ai face, 
oamenii aceştia vor fi mai măreţi decât tine. Dacă li se 
întâmplă vreodată să ucidă, o fac mânaţi de nebunia unei 
clipe. Tu, tu măcelăreşti după lege şi logică. Nu batjocori 
capul lor plecat, căci s-au scurs secole de când trec 
deasupra lor pe cer cometele spaimei. Nu râde de 
înfăţişarea lor speriată, căci sunt secole de când mor, şi 
iubirea lor e sfâşiată. Cea mai mare crimă a lor va avea 
totdeauna o scuză. Dar nu găsesc nici o scuză pentru crima 
care, de la începutul începuturilor, s-a comis împotriva lor şi 
pe care, ca o încununare, ai avut ideea de-a o codifica în 
ordinea ta murdară. (Ciuma se apropie de el.) Nu-mi voi 
pleca privirea în faţa ta! 

CIUMA: Nu ţi-o vei pleca, e limpede! Atunci prefer să-ţi 
spun că ai trecut victorios şi cea din urmă încercare. Dacă 
mi-ai fi lăsat oraşul acesta, ai fi pierdut şi femeia iubită şi-ai 
fi fost pierdut o dată cu ea. Până una-alta, oraşul acesta are 
toate şansele de-a fi liber. Vezi bine, e de ajuns un nebun ca 
tine... Evident, nebunul moare. Dar până la urmă, mai 
devreme sau mai târziu, toţi ceilalţi sunt salvaţi! 
(întunecat.) Şi restul oamenilor nu merită să fie salvaţi. 

DIEGO: Nebunul moare... 

CIUMA: Ah! Nu-ţi mai convine? Ba nu, e clasic: secunda de 
şovăială! Trufia va fi cea mai tare. 

DIEGO: Eram însetat de onoare. Şi nu voi găsi astăzi 
onoarea decât printre morţi? 

CIUMA: Aveam dreptate, trufia ucide. Dar e foarte 
obositor pentru un om care îmbătrâneşte, ca mine. (Cu un 
glas tăâios.) Pregăteşte-te! 

DIEGO: Sunt pregătit. 


CIUMA: lată semnele. O să te doară. (Diego priveşte cu 
oroare semnele care apar iarăşi pe trupul lui.) Aşa! Suferă 
puţin înainte de-a muri. Barem asta e regula mea. Când ura 
mă arde, suferinţa altuia e pentru mine ca rouă. Gemi 
puţin, aşa e bine. Şi lasă-mă să te privesc cum suferi, 
înainte de-a părăsi acest oraş. (Se uită la secretară.) Haide, 
acum la lucru! 

SECRETARA: Da, dacă trebuie. 

CIUMA: Ai şi obosit, hai? 

Secretara aprobă din cap şi, în aceeaşi clipă, îşi schimbă 
brusc înfăţişarea. Devine o bătrână cu masca morţii. 

CIUMA: Totdeauna m-am gândit că nu urăşti destul. Dar 
ura mea are nevoie de victime proaspete. Să-mi rezolvi iute 
treaba asta. Şi vom începe de la capăt povestea, în altă 
parte. 

SECRETARA: Într-adevăr, ura nu mă mai susţine, fiindcă 
nu intră în atribuţiile mele. Dar e puţin şi vina dumitale. Tot 
lucrând întruna numai cu fişe, uiţi să te mai pasionezi. 

CIUMA: Astea sunt vorbe. Şi dacă îţi cauţi un sprijin... (-l 
arată pe Diego, care cade în genunchi) găseşte-l în bucuria 
de a distruge. Asta ţi-e misiunea. 

SECRETARA: Să distrugem, deci. Dar nu mă simt în largul 
meu. 

CIUMA: În numele cui stai şi-mi discuţi ordinele? 

SECRETARA: În numele memoriei. Am câteva amintiri 
îndepărtate. Înainte de sosirea ta, eram liberă şi asociată cu 
hazardul. Atunci nu eram nesuferită nimănui. Eram cea 
care încheie toate, care fixează iubirile, care dă formă 
tuturor destinelor. Eram elementul constant. Dar dumneata 
m-ai pus în slujba logicii şi a regulamentelor. Am deviat de 
la linia mea, care uneori mai şi ajuta pe cineva. 

CIUMA: Cine-ţi cere ajutorul? 

SECRETARA: Cei care nu ating dimensiunile nenorocirii. 
Adică aproape toţi. În ceea ce-i priveşte, mi se întâmpla să 
lucrez cu consimţamântul lor, existam şi eu în felul meu. 
Astăzi îi târăsc silnic şi toţi mă refuză, până la ultima lor 


suflare. Poate că de aceea îl iubeam pe cel pe care-mi 
porunceşti să-l ucid. M-a ales în mod liber. În felul lui, i-a 
fost milă de mine. Îi iubesc pe cei care-mi dau întâlnire. 

CIUMA: Teme-te să nu-mi stârneşti mânia! N-avem nevoie 
de milă. 

SECRETARA: Cine să aibă nevoie de milă, dacă nu cei pe 
care nimeni nu-i compătimeşte! Când spun că-l iubesc pe 
acest om, vreau să spun că-l invidiez. Pentru noi, cuceritorii, 
asta-i forma jalnică pe care-o ia iubirea. O ştii bine şi mai 
ştii că din pricina asta merităm să fim plânşi cât de cât. 

CIUMA: Îţi poruncesc să taci! 

SECRETARA: O ştii bine şi mai ştii că, tot ucigând, ajungi 
să invidiezi nevinovăția celor ucişi. Ah! Măcar o secundă, 
lasă-mă să suspend această logică interminabilă şi să visez 
că, în sfârşit, mă sprijin şi eu de-un trup. Mă dezgustă 
umbrele. Şi îi invidiez pe toţi aceşti nefericiţi, da, până şi pe 
această femeie (o arată pe Victoria), care nu va regăsi viaţa 
decât pentru a scoate strigăte de fiară! Ea, cel puţin, va 
găsi drept sprijin suferinţa sa. 

Diego aproape a căzut. Ciuma îl ridică. 

CIUMA: În picioare, omule! Sfârşitul nu poate veni fără ca 
femeia aceasta să facă ceea ce trebuie. Şi vezi că, 
deocamdată, lunecă în sentimentalisme. Dar nu te teme! Va 
face ce se cuvine, aşa e regula şi asta îi e funcţia. Maşina 
scârţâie niţel, asta-i tot. Înainte să se blocheze complet, fii 
fericit, nătărăule, îţi înapoiez acest oraş! (Strigăte de 
bucurie din partea corului, Ciuma se întoarce spre ei.) Da, 
plec, dar nu vă veseliţi, sunt mulţumit de mine. Şi aici am 
lucrat bine. Îmi place vâlva care se face în jurul numelui 
meu şi acum ştiu că nu mă veţi uita. Priviţi-mă! Priviţi 
pentru ultima oară singura putere de pe lumea aceasta! 
Recunoaşteţi-vă adevăratul suveran şi învăţaţi să vă temeţi. 
(Râde.) Înainte puteaţi pretinde că vă temeţi de Dumnezeu 
şi de hazardurile lui. Dar Dumnezeul vostru era un anarhist 
care amesteca genurile. Credea că poate fi puternic şi bun 
în acelaşi timp. Era o lipsă de consecvență şi de sinceritate, 


trebuie să recunoaştem. Eu am ales numai puterea. Am ales 
dominaţia şi ştiţi acum că e ceva mai serios decât iadul. De 
milenii v-am acoperit oraşele şi câmpurile cu leşuri. Morţii 
mei au fecundat nisipurile Libiei şi ale negrei Etiopii. 
Pământul Persiei e încă gras de sudoarea cadavrelor mele. 
Am umplut Atena de focuri purificatoare, am aprins pe 
plajele ei mii de ruguri funebre, am acoperit marea 
grecească cu cenuşa oamenilor, până ce am făcut-o cenuşie. 
Chiar şi zeii, sărmanii zei, erau scârbiţi până în adâncul 
inimii. Şi când catedralele au urmat templelor, cavalerii mei 
negri le-au umplut de trupuri care urlau. Pe cele cinci 
continente, de-a lungul veacurilor, am ucis fără răgaz şi fără 
să mă enervez. Nu era prea rău, bineînţeles, şi era o idee şi 
în treaba asta. Dar ideea nu era desăvârşită... Un mort, 
dacă vreţi să-mi aflaţi părerea, te răcoreşte, dar aşa nu ai 
randament. Ce mai, nu valorează cât un sclav. Idealul e să 
obţii o majoritate de sclavi cu ajutorul unei minorităţi de 
morţi bine aleşi. Astăzi, tehnica e pusă la punct. lată de ce, 
după ce vom ucide sau înjosi cantitatea de oameni 
necesară, vom îngenunchea popoare întregi. Nici o 
frumuseţe, nici o măreție nu ne va rezista. Vom înfrânge 
totul. 

SECRETARA: Vom înfrânge totul, afară de mândria 
oamenilor. 

CIUMA: Poate că mândria va obosi... Omul e mai inteligent 
decât s-ar putea crede. (în depărtare agitaţie, larmă de 
trompete.) Ascultaţi! Iată că norocul meu se întoarce. Iată-i 
pe vechii voştri stăpâni, pe care-i veţi regăsi orbi faţă de 
suferinţele altora, beţi de nemişcare şi de uitare. Şi veţi 
obosi tot văzând cum prostia triumfă fără luptă. Cruzimea 
revoltă, dar prostia descurajează. Cinste celor nerozi, 
fiindcă ei îmi pregătesc calea! Ei alcătuiesc forţa şi speranţa 
mea! Va veni poate o zi când orice jertfă vi se va părea 
deşartă, când strigătul interminabil al răscoalelor voas-tre 
murdare va amuţi, în sfârşit. În ziua aceea voi domni cu 
ade-vărat, în mijlocul tăcerii definitive a servitutii. (Râde.) E 


chestie de încăpățânare, nu-i aşa? Dar fiţi liniştiţi, am 
fruntea îngustă a îndărătnicilor. 

Se duce spre fundul scenei. 

SECRETARA: Sunt mai bătrână decât dumneata şi ştiu că 
şi dragostea lor e îndărătnică. 

CIUMA: Dragostea? Ce mai e şi asta? 

lese. 

SECRETARA: Ridică-te, femeie! Sunt obosită. Trebuie să 
isprăvim odată. 

Victoria se ridică. Dar în acelaşi moment cade Diego. 
Secretara se dă puţin îndărăt. În umbră, Victoria se repede 
spre Diego. 

VICTORIA: Ah! Diego, ce-ai făcut din fericirea noastră? 

DIEGO: Rămas-bun, Victoria. Sunt mulţumit. 

VICTORIA: Nu spune asta, dragostea mea. E o vorbă de 
bărbat, o cumplită vorbă de bărbat. (Plânge.) Nimeni n-are 
dreptul să fie mulţumit că moare. 

DIEGO: Sunt mulţumit, Victoria. Am făcut ce trebuia. 

VICTORIA: Nu. Trebuia să mă alegi pe mine, chiar 
împotriva cerului. Trebuia să mă preferi pământului întreg. 

DIEGO: Mi-am încheiat socotelile cu moartea, asta e forţa 
mea. Dar este o forţă care devorează totul, fericirea nu mai 
are loc alături de ea. 

VICTORIA: Ce nevoie aveam eu de forţa ta? lubeam un 
bărbat, nu forţa lui. 

DIEGO: M-am ofilit în această luptă. Nu mai sunt un 
bărbat şi e drept să mor. 

VICTORIA (aruncându-se peste trupul lui): Atunci, ia-mă 
cu tine! 

DIEGO: Nu, lumea asta are nevoie de tine. Are nevoie de 
femeile noastre, ca să înveţe să trăiască. Noi, bărbaţii, n-am 
fost niciodată în stare decât să murim. 

VICTORIA: Ah! Era prea simplu, nu-i aşa, să ne iubim în 
tăcere şi să suferim ceea ce trebuia să suferim! Preferam 
frica ta. 

DIEGO (privind-o): Te-am iubit din tot sufletul. 


VICTORIA (cu un strigăt): Nu era de ajuns. O, nu! Încă nu 
era de ajuns! Ce puteam să fac numai cu sufletul tău? 

Secretara îşi apropie mâna de Diego. Începe mimarea 
agoniei. Femeile se reped şi o înconjoară pe Victoria. 

FEMEILE: Nenorocire pe capul lui! Nenorocirea să se 
abată peste toţi cei care ne părăsesc trupurile! Vai nouă, 
celor părăsite şi care purtăm de-a lungul anilor lumea 
aceasta, pe care mândria lor pretinde s-o transforme. Ah! 
De vreme ce nu totul poate fi salvat, să învăţăm măcar să 
păstrăm locaşul iubirii! Să vină ciuma, să vină războiul şi, cu 
toate uşile închise, cu voi alături, ne vom apăra până la 
capăt. Atunci, în locul acestei morţi solitare, populată de 
idei, hrănită cu cuvinte, veţi cunoaşte moartea laolaltă, voi 
şi noi, contopiţi în apriga îmbrăţişare a iubirii! Dar bărbaţii 
preferă ideea. Fug de mama lor, se depărtează de iubită şi 
iată-i cum aleargă la întâmplare, răniţi fără nici o rană, 
morţi fără pumnale, vânători de umbre, cântăreţi 
singuratici, chemând la o întâlnire imposibilă, sub un cer 
mut, şi mergând din singură-tate în singurătate către 
ultima izolare, moartea în plin pustiu! 

Diego moare. Femeile îl jelesc, în timp ce vântul suflă ceva 
mai tare. 

SECRETARA: Nu plângeţi, femei. Pământul e blând cu cei 
care l-au iubit mult. 

lese. 

Victoria şi femeile merg spre una din laturi, luând trupul 
lui Diego. 

Dar zgomotele din fund devin clare. Un nou motiv muzical 
izbucneşte şi e auzit Nada urlând de pe fortificaţii. 

NADA: lată-i! Sosesc cei vechi, cei dinainte, cei 
dintotdeauna, îm-pietriţii, liniştitorii, confortabilii, care nu 
duc nicăieri, lustruiţii şi poleiţii, într-un cuvânt, tradiţia, 
aşezată, prosperă, rasă proaspăt. Uşurarea e generală, vom 
putea porni lucrurile de la capăt. De la zero, fireşte. Ilată-i 
pe micii croitori ai neantului, veţi fi îmbrăcaţi pe măsură. 
Dar nu vă agitaţi, metoda lor e mai bună. În loc să astupe 


gurile celor care-şi strigă nenorocirea, îşi astupă propriile 
urechi. Eram muţi, vom deveni surzi. (Fanfara.) Atenţiune, 
se întorc cei care scriu istoria. Se vor ocupa de eroi. Îi vor 
pune la rece. Sub lespezi. Nu vă plângeţi: deasupra 
lespezilor, societatea e într-adevăr prea pestriță. (în fundal 
sunt mimate ceremonii oficiale.) Priviţi-i, ce credeţi că fac 
pentru început? Se decorează între ei. Ospeţele urii sunt 
încă deschise, pământul sleit se acoperă de lemnul uscat al 
spânzurătorilor, sângele celor pe care-i numiţi drepţi mai 
luminează zidurile lumii, şi ei ce fac? Se decorează! 
Bucuraţi-vă, veţi avea parte de discursuri solemne. Dar 
înainte de-a se pregăti estrada lor, vreau să vă rezum 
discursul meu. Omul acesta, pe care-l iubeam, în ciuda lui, a 
murit furat. (Pescarul se repede asupra lui Nada. Gardienii 
îl opresc.) Vezi, pescarule, cârmuirile trec, poliţia rămâne. 
Există deci o dreptate. 

CORUL: Nu, nu există dreptate, dar există limite. Şi cei 
care pretind că nu orânduiesc nimic, la fel cu cei care voiau 
să stabilească reguli pentru orice, depăşesc deopotrivă 
limitele. Deschideţi porţile, pentru ca vântul şi sarea să vină 
să curețe acest oraş. 

Prin porţile deschise, vântul suflă din ce în ce mai tare. 

NADA: Există o dreptate, cea care i se face dezgustului 
meu. Da, o veţi lua de la capăt. Dar asta nu maie treaba 
mea. Nu vă mai bizuiţi pe mine pentru furnizarea 
vinovatului perfect, nu posed virtutea melancoliei... O, lume 
veche, trebuie să plec, călăii tăi au obosit, ura lor a devenit 
prea rece. Ştiu prea multe lucruri, până şi disprețul şi-a 
trăit traiul. Adio, oameni buni, într-o bună zi veţi învăţa că 
nu poţi trăi bine ştiind că omul nu e nimic şi că înfăţişarea 
Domnului e îngrozitoare. 

În vântul care suflă furtunos, Nada aleargă pe dig şi se 
aruncă în mare. 

Pescarul a alergat în urma lui. 

PESCARUL: A căzut la fund. Valurile întărâtate îl izbesc şi-l 
înăbuşă cu coamele lor. Gura asta mincinoasă se umple de 


sare şi va amuţi, în sfârşit. Priviţi, marea furioasă capătă 
culoarea anemonelor. Ne răzbună. Mânia ei e a noastră. Ea 
îi cheamă pe toţi oamenii mărilor să se adune, pe toţi 
singuraticii să se întrunească. O, undă, o, mare, patrie a 
răzvrătiţilor, iată-ţi poporul, care nu se va pleca nicicând. 
Marele talaz înălţat din adâncuri, hrănit cu amărăciunea 
apelor, va mătura oraşele voastre oribile. 

Cortina 


SFÂRŞIT 


[1] Magistrat municipal în Spania [2] Replica Femeii, 
împreuna cu replica următoare a lui Nada (până la 
„Trăiască nimicul!”) se rostesc în acelaşi timp (n.a.).