Albert Camus — Caligula

Albert Camus 


CALIGULA 


Piesă în patru acte 


PERSONAJELE; 

CA LIGULĂ, 

Ca ESOMIA, 

HELICON, 

SCIPIO, 

CHEREA, 

SENECTUS, patricianul bătrân, 
METELLUS. 

LEPIDIUS, patricieni, 
CCP AA LUIS, 

PA TEICIUS, intendentul palatului, 
MEFRELA, 

MUCIUS, 

PRIMUL SOLDAT. 

AL DOILEA SOLDAT. 
PRIMUL SLUJITOR. 

AL DOILEA SLUJITOR, 
HAL TREILEA SLUIITUR, 
SOȚIA LUI MUCIUS, 
PRIMUL POET. 

AL DOILEA POET. 

AL TREILEA POET, 


a a i ii Pa pe 


Albert Camus 
CALIGULA 


Piesă în patru acte 


PERSONAJELE: 
CALIGULA. 

CAESONIA. 

HELICON. 

SCIPIO. 

CHEREA. 

SENECTUS, patricianul bătrân. 
METELLUS. 

LEPIDUS, patricieni. 
OCTAVIUS. 

PATRICIU S, intendentul palatului. 
MEREIA. 

MUCIUS. 

PRIMUL SOLDAT. 

AL DOILEA SOLDAT. 
PRIMUL SLUJITOR. 

AL DOILEA SLUJITOR. 
AL TREILEA SLUJITOR. 
SOŢIA LUI MUCIUS. 
PRIMUL POET. 

AL DOILEA POET. 

AL TREILEA POET. 

AL PATRULEA POET. 
AL CINCILEA POET. 

AL ŞASELEA POET 


Acţiunea se desfăşoară în palatul lui Caligula. Un interval 
de trei ani desparte primul act de actele următoare. 

ACTUL ÎNTÂI. 

Scena |. 

Câţiva patricieni, dintre care unul foarte bătrân, sunt 
adunaţi într-o sală a palatului şi dau semne de nervozitate. 

PRIMUL PATRICIAN: Tot nimic. 

PATRICIANUL BĂTRÎN: Nimic dimineaţa, nimic seara. 

AL DOILEA PATRICIAN: De trei zile, nimic. 

PATRICIANUL BĂTRÎN: Cercetaşii se duc, cercetaşii se- 
ntorc. Dau din cap şi spun: „Nimic”. 

AL DOILEA PATRICIAN: Au cutreierat peste tot, nu mai e 
nimic de făcut. 

PRIMUL PATRICIAN: De ce vă-ngrijoraţi dinainte? S- 
aşteptăm. Poate că se-ntoarce aşa cum a plecat. 

PATRICIANUL BĂTRÎN: L-am văzut când ieşea din palat. 
Avea o privire ciudată. 

PRIMUL PATRICIAN: Eram şi eu de faţă şi l-am întrebat ce 
are. 

AL DOILEA PATRICIAN: Ţi-a răspuns? 

PRIMUL PATRICIAN: Un singur cuvânt: „Nimic”. 

Pauză. Intră Helicon, mâncând ceapă. 

AL DOILEA PATRICIAN (tot nervos): E-ngrijorător. 

PRIMUL PATRICIAN: Ei, toţi tinerii sunt la fel. 

PATRICIANUL BĂTRÎN: Sigur, vârsta le şterge pe toate. 

AL DOILEA PATRICIAN: Crezi? 

PRIMUL PATRICIAN: Să sperăm c-o să uite. 

PATRICIANUL BĂTRÎN: Bineînţeles! Una pierdută, alte 
zece în loc. 

HELICON: De unde aţi scos-o că-l vorba de dragoste? 

PRIMUL PATRICIAN: Şi-atunci, ce altceva? 

HELICON: Ficatul, poate. Sau simplul dezgust de a da 
zilnic ochii cu voi. l-am suporta mai uşor pe contemporanii 
noştri, dacă şi-ar schimba din când în când mutrele. Numai 
că meniul nu prea se schimbă. Mereu aceeaşi tocană. 


PATRICIANUL BĂTRÎN: Eu prefer să cred că-l vorba tot de 
dragoste. E mai înduioşător. 

HELICON: Şi liniştitor, mai ales, cu atât mai liniştitor. E 
soiul de boli care nu-l cruţă nici pe inteligenţi, nici pe 
imbecili. 

PRIMUL PATRICIAN: Numai că, din fericire, suferinţele nu 
ţin o veşnicie. 'Tu ai fi în stare să suferi mai mult de un an? 

AL DOILEA PATRICIAN: Eu, nu. 

PRIMUL PATRICIAN: Nimeni n-are această putere. 

PATRICIANUL BĂTRÎN: Viaţa ar deveni de nesuportat. 

PRIMUL PATRICIAN: Pe drept cuvânt. Uitaţi-vă la mine, 
anul trecut mi-a murit nevasta. Am plâns foarte mult şi apoi 
am uitat... Din când în când sunt trist. Dar, la urma urmei, 
nu-l nimic. 

PATRICIANUL BĂTRÎN: Natura le rânduieşte bine pe 
toate. 

HELICON: Şi totuşi, când mă uit la voi, am impresia că mai 
şi greşeşie uneori. 

Intră Cherea. 

PRIMUL PATRICIAN: Ei? 

CHEREA: Tot nimic. 

HELICON: Calmi, domnilor, păstraţi-vă calmul. Cel puţin, 
aparențele să le salvăm. Doar imperiul roman noi suntem. 
Dacă noi ne pierdem cu firea, imperiul îşi pierde capul. Or, 
nu-l momentul, credeţi-mă! Şi pentru început, haideţi la 
masă, imperiului o să-l meargă mai bine. 

PATRICIANUL BĂTRÎN: Chiar aşa, să nu dăm vrabia din 
mână pe cea de pe gard. 

CHEREĂ: Mie povestea asta nu-mi place. Toate mergeau 
însă prea bine. Acest împărat era desăvârşit. 

AL DOILEA PATRICIAN: Da, exact cum trebuie să fie: 
scrupulos şi lipsit de experienţă. 

PRIMUL PATRICIAN: La urma urmei, ce-l cu voi şi de ce vă 
tânguiţi atâta? Nimic nu-l împiedică să fie tot cum a fost. O 
iubea pe Drusilla, de acord. În definitiv, era sora lui. Şi-aşa 
şi e prea mult că şi-o făcuse amantă. Dar să dai Roma peste 


cap numai fiindcă Drusilla a murit, mi se pare că-ntrece 
măsura. 

CHEREA: Tocmai de aceea. Mie povestea asta nu-mi place, 
iar fuga lui nu-mi prevesteşte nimic bun. 

PATRICIANUL BĂTRÎN: Da, fără foc nu iese fum. 

PRIMUL PATRICIAN: În orice caz, interesele statului nu 
pot admite un incest care ia proporţii de tragedie. Incestul, 
fie, dar discret. 

HELICON: Numai că, ştiţi, vrând-nevrând, incestul face 
totdeauna şi puţin zgomot. Patul scârţâie, dacă-mi daţi voie 
să mă exprim aşa. De altfel, de unde aţi scos-o că-l vorba de 
Drusilla? 

AL DOILEA PATRICIAN: Atunci, ce să fie? 

HELICON: Ghiciţi. Şi luaţi aminte că-n nenorocire e ca şi-n 
căsătorie, îţi închipui că alegi, dar până la urmă eşti tu 
alesul. Asta e, nu poţi face nimic. Caligula e nefericit, dar 
poate că nici nu ştie de ce! S-o fi simţit prins în capcană şi- 
atunci a fugit. Nici noi n-am fi făcut altfel. Uite, eu, care vă 
vorbesc, dacă aş fi putut să-mi aleg tatăl, nu m-aş mai fi 
născut. 

Intră Scipio. 

Scena II. 

CHEREA: Ce s-aude? 

SCIPIO: 'Iot nimic. Nişte ţărani susţin că l-au văzut ieri 
noapte, pe undeva pe-aproape, alergând prin furtună. 

Cherea revine în mijlocul senatorilor. Scipio îl urmează. 

CHEREA: Scipio, au şi trecut trei zile? 

SCIPIO: Da. Eram de faţă, însoţindu-l ca de obicei. S-a 
apropiat de corpul Drusillei. L-a atins cu două degete. Apoi 
a căzut pe gânduri, întorcându-se pe loc şi a ieşit cu pas 
liniştit. De-atunci, gonim pe urmele lui. 

CHEREA (dând din cap): Băiatului ăstuia prea-l plăcea 
literatură. 

AL DOILEA PATRICIAN: La vârsta lui, e şi firesc. 

CHEREA: Dar nu-l de rangul lui. Un împărat artist nu-l de 
conceput. Desigur c-am avut şi dintr-ăştia, unul sau doi. Oi 


râioase găseşti peste tot. Dar aceia, cel puţin, au avut bunul 
simţ să rămână funcţionari. 

PRIMUL PATRICIAN: Era mai odihnitor. 

PATRICIANUL BĂTRÎN: Fiecare cu meseria lui. 

SCIPIO: Cherea, ce putem face? 

CHEREA: Nimic. 

AL DOILEA PATRICIAN: S-aşteptăm. Dacă nu se-ntoarce, 
va trebui înlocuit. Fie vorba-ntre noi, nu ducem lipsă de 
împărați. 

PRIMUL PATRICIAN: Nu, doar de caractere ducem lipsă. 

CHEREA: Şi dacă se-ntoarce prost dispus? 

PRIMUL PATRICIAN: Pe cinstea mea, deocamdată tot copil 
e, aşa c-o să-l facem s-asculte de glasul raţiunii. 

CHEREA: Şi dacă rămâne surd la glasul raţiunii? 

PRIMUL PATRICIAN (râzând): Ei bine! N-am scris eu, pe 
vremuri, un tratat despre lovitura de stat? 

CHEREA: Fireşte, dacă va trebui! Dar aş prefera să rămân 
la cărţile mele. 

SCIPIO: Pe mine vă rog să mă scuzaţi. 

lese. 

CHEREA: S-a şifonat. 

PATRICIANUL BĂTRÎN: E un copil. Tinerii se simt solidari. 

HELICON: Solidari sau nu, tot vor îmbătrâni odată. 

Apare un soldat din gardă. 

SOLDATUL: Caligula a fost văzut în grădina palatului. 

les toţi. 

Scena III. 

Câteva clipe scena rămâne goală. Prin stânga se strecoară 
pe furiş Caligula. Privirea îi este rătăcită, e murdar, are 
părul îmbibat cu apă şi picioarele stropite cu noroi. Îşi duce 
de mai multe ori mâna la gură. Se îndreaptă spre oglindă şi, 
de îndată ce îşi vede propria imagine, se opreşte. Mormăie 
ceva nedesluşit, apoi se aşază în dreapta, cu braţele 
atârnând între genunchii depărtaţiPrin stânga apare 
Helicon. Zărindu-l pe Caligula, se opreşte la extremitatea 
scenei şi-l observă în tăcere. Caligula se întoarce şi-l vede. 


Pauză. 

Scena IV. 

HELICON (dintr-o margine a scenei spre cealaltă): Bună 
ziua, Căiuş. 

CALIGULA (firesc): Bună ziua, Helicon. 

Tăcere. 

HELICON: Pari obosit. 

CALIGULA: Am umblat mult. 

HELICON: Da, absenţa ta a durat cam mult. 

Tăcere. 

CALIGULA: Mi-a fost greu să găsesc. 

HELICON: Ce anume? 

CALIGULA: Ceea ce voiam. 

HELICON: Şi ce voiai? 

CALIGULA (la fel de firesc): Luna. 

HELICON: Poftim? 

CALIGULA: Da, voiam luna. 

HELICON: Aha! (lăcere, Helicon se apropie.) Ce să faci cu 
ea? 

CALIGULA: Ei bine!... E unul dintre lucrurile pe care nu le 
am. 

HELICON: Bineînţeles. Şi-acum, totul e-n ordine? 

CALIGULA: Nu, n-am reuşit s-o am. 

HELICON: Asta e mai prost. 

CALIGULA: Da, de asta şi sunt obosit. (Pauză.) Helicon! 

HELICON: Da, Căiuş. 

CALIGULA: Gândeşti, pesemne, că sunt nebun. 

HELICON: Ştii bine că eu nu gândesc niciodată. Sunt prea 
inteligent pentru aşa ceva. 

CALIGULA: Da. În sfârşit! Dar nu sunt nebun, ba, 
dimpotrivă, niciodată n-am fost mai chibzuit. Doar că am 
simţit deodată nevoia de imposibil. (Pauză.) Lucrurile, aşa 
cum sunt, nu mi se par satisfăcătoare. 

HELICON: E o părere destul de răspândită. 

CALIGULA: Adevărat. Dar până acum n-am ştiut. Acum 
ştiu. (Tot firesc.) Lumea, aşa cum e făcută, nu-l de suportat. 


lată de ce am nevoie de lună sau de fericire, sau de 
nemurire, de orice lucru oricât de nebunesc, numai să nu 
aparţină acestei lumi. 

HELICON: E un raţionament logic. Deşi, în general, nu 
poate fi susţinut până la capăt. 

CALIGULA (ridicându-se, dar cu aceeaşi simplitate): Nu 
ştii nimic. Tocmai fiindcă nu poate fi susţinut până la capăt, 
nici nu obţii nimic. Dar poate că va fi suficient dacă rămâi, 
până la capăt, logic. (Se uită la Helicon.) Ştiu ce-ţi trece 
prin minte. Câtă zarvă pentru moartea unei femei! Nu, nu-l 
vorba de asta. Mi-amintesc, într-adevăr, că acum câteva zile 
o femeie pe care o iubeam a murit. Dar ce e iubirea? Un 
lucru de nimic. Moartea asta nu-nseamnă nimic, ţi-o jur; nu- 
| decât semnul unui adevăr care face ca luna să-mi fie 
necesară. E un adevăr foarte simplu şi foarte limpede, 
oarecum stupid, dar greu de descoperit şi greu de suportat. 

HELICON: Şi-n ce constă acest adevăr, Căiuş? 

CALIGULA (întors cu spatele, pe un ton neutru): Oamenii 
mor şi nu sunt fericiţi. 

HELICON (după o pauză): Să fim serioşi, Căiuş, e un 
adevăr cu care oamenii se-mpacă foarte bine. Uită-te în 
preajma ta! Asta nu-l împiedică să mănânce. 

CALIGULA (cu o izbucnire neaşteptată): Atunci toate din 
preajma mea sunt minciună şi eu vreau ca oamenii să 
trăiască potrivit adevărului! Şi singurul care posedă 
mijloacele de a-l face să trăiască potrivit adevărului sunt eu. 
Fiindcă eu ştiu ce le lipseşte, Helicon. Oamenii sunt lipsiţi 
de posibilitatea cunoaşterii, le lipseşte profesorul care să le 
vorbească în cunoştinţă de cauză. 

HELICON: Căiuş, să nu te superi pentru ce-ţi voi spune. 
Dar, mai întâi, ar trebui să te odihneşti. 

CALIGULA (aşezându-se cu blândeţe): Nu-l cu putinţă, 
Helicon, niciodată n-o să mai fie cu putinţă. 

HELICON: De ce? 

CALIGULA: Dacă dorm, cine o să-mi dea luna? 

HELICON (după o clipă de tăcere): Asta-l adevărat. 


Cu un efort evident, Caligula se ridică. 

CALIGULA: Ascultă, Helicon! Aud glasuri şi zgomot de 
paşi. [ine-ţi gura şi uită că m-ai văzut! 

HELICON: Am înţeles. 

Caligula se îndreaptă spre ieşire. Se întoarce. 

CALIGULA: Şi, te rog, de azi înainte, ajută-mă! 

HELICON: Căiuş, n-am nici un motiv să n-o fac. Dar ştiu 
destul de multe lucruri şi mă interesează foarte puţine. În 
ce privinţă aş putea să te-ajut? 

CALIGULA: A imposibilului. 

HELICON: Îmi voi da toată silinţa. 

Caligula iese. Intră repede Scipio şi Caesonia. 

Scena V. 

SCIPIO: Nu-l nimeni. Helicon, nu l-ai văzut? 

HELICON: Nu. 

CAESONIA: Helicon, chiar nu ţi-a spus nimic înainte de a 
fugi? 

HELICON: Nu sunt confidentul lui, sunt spectatorul lui. E 
mai înţelept. 

CAESONIA: Te rog! 

HELICON: Scumpă Caesonia, Câiuş e un idealist, toată 
lumea o ştie. Aşadar, încă n-a înţeles. Eu da, pentru asta nici 
nu mă ocup de nimic. Dar Căiuş, dacă-ncepe să înţeleagă, e 
gata dimpotrivă, fiindcă are o inimioară atât de bună, să se 
ocupe de toate. Şi numai zeii ştiu cât o să ne coste acest 
lucru. Dar, permiteţi, m-aşteaptă masa. 

lese. 

Scena VI. 

Caesonia se aşază, obosită. 

CAESONIA: Un soldat din gardă l-a văzut trecând. Dar 
Roma întreagă îl vede pe Caligula peste tot. În schimb, 
Caligula nu vede peste tot decât ideea lui. 

SCIPIO: Ce idee? 

CAE SONIA: De unde s-o ştiu, Scipio? 

SCIPIO: Drusilla? 


CAE SONIA: Cine-ar putea s-o spună? Adevărul e că a 
iubit-o. Şi tot atât de adevărat e că-l groaznic să vezi 
murind azi ce strângeai în braţe ieri. 

SCIPIO (timid): Dar tu? 

CAESONIA: O! Eu sunt o legătură veche. 

SCIPIO: Caesonia, trebuie să-l salvăm. 

CAE SONIA: Aşadar, ţii la el? 

SCIPIO: Ţin la el. A fost bun cu mine. M-a încurajat şi ştiu 
pe de rost câteva dintre opiniile lui. Îmi spunea că viaţa nu-l 
defel uşoară, dar religia, arta şi iubirea ne ajută s-o 
îndurăm. Susţinea adesea că a-l face pe altul să sufere e 
singurul mod de a greşi. Voia să fie un om drept. 

CAE SONIA (ridicându-se): Nu-l decât un copil. (Merge 
până la oglindă şi se priveşte.) N-am avut niciodată alt zeu 
decât trupul meu şi tocmai pe acest zeu aş vrea să-l rog azi 
să mi-l dea înapoi pe Căiuş. 

Intră Caligula. Zărindu-l pe Caesonia şi pe Scipio, şovăie 
şi-l gata să se retragă. Dar în aceeaşi clipă, de partea 
cealaltă apar patricieni: şi intendentul palatului. Se opresc, 
contrariaţi. Caesonia se întoarce. Aleargă, împreună cu 
Scipio, spre Caligula. Acesta, cu un gest, îi opreşte locului. 

Scena VII. 

INTENDENTIUL (cu o voce nesigură): Noi te... le căutam, 
Cezar. 

CALIGULA (cu un glas tăios şi schimbat): Văd. 

INTENDENTIUL: Noi... Vreau să zic... 

CALIGULA (brutal): Ce vreţi? 

INTENDENTUL: Eram îngrijoraţi, Cezar. 

CALIGULA (înaintând spre el): Cu ce drept? 

INTENDENIUL: Eh! Hm... (Inspirat deodată şi foarte 
repede.) În sfârşit, oricum, să ştii că ai de rezolvat câteva 
chestiuni privitoare la tezaurul public. 

CALIGULA (izbucnind într-un râs nestăvilit): Tezaurul? 
Sigur că da, mai e vorbă, tezaurul e ceva capital. 

INTENDENIUL: Desigur, Cezar. 


CALIGULA (continuând să râdă, către Caesonia): Draga 
mea, nu-l aşa că tezaurul e ceva foarte important? 

CAESONIA: Nu, Caligula, e ceva secundar. 

CALIGULA: Pentru că nu te pricepi. lezaurul e de-un 
interes copleşitor. Toate sunt importante: finanţele, 
moralitatea publică, politica externă, aprovizionarea 
armatei şi legile agrare! Repet, toate sunt de un interes 
capital şi toate stau pe-acelaşi plan: măreţia Romei şi 
crizele tale de artrită. Ah! O să mă ocup de toate astea. 
Ascultă, intendent! 

INTENDENIUL: Ie-ascultăm. 

Patricienii se apropie. 

CALIGULA: Tu îmi eşti credincios, nu-l aşa? 

INTENDENIUL: (pe un ton de reproş): Cezar! 

CALIGULA: Ei bine, am să-ţi împărtăşesc un plan. În doi 
timpi, noi vom da peste cap întreaga economie politică. Te 
voi lămuri, intendent... După ce patricienii au să iasă afară. 

Patricienii ies. 

Scena VIII. 

Caligula se aşază lângă Caesonia. 

CALIGULA: Fii atent! Mai întâi, toţi patricienii, toţi 
cetăţenii imperiului care poseda oarecare avere mică sau 
mare, pentru mine-l totuna vor trebui, obligatoriu, să-şi 
dezmoştenească copiii şi să-şi facă imediat testamentele în 
favoarea statului. 

INTENDENTIUL: Dar, Cezar... 

CALIGULA: Încă nu ţi-am dat cuvântul. Pe măsura nevoilor 
noastre, vom trimite aceste persoane la moarte după o listă 
pe care vom întocmi-o în mod arbitrar. La nevoie, vom 
putea schimba această listă tot arbitrar. lar noi vom 
moşteni. 

CAESONIA (îndepărtându-se): Ce te-a apucat? 
CALIGULA (netulburat): Ordinea execuțiilor n-are, într- 
adevăr, nici o importanţă. Sau, mai bine zis, execuțiile sunt 
de importanţă egală, ceea ce demonstrează că, de fapt, n- 

au nici una. De altminteri, sunt la fel de vinovaţi şi unii şi 


alţii. Pe de altă parte ia aminte că nu-l mai necinstit să-l 
jefuieşti direct pe cetăţeni decât să strecori taxe indirecte 
în preţul merindelor de care nu se pot lipsi. A guverna 
înseamnă a fura, toată lumea o ştie. Dar e vorba de felul în 
care-o faci. În ceea ce mă priveşte, voi fura deschis. S-a 
isprăvit cu micile profituri. (Cu asprime, către intendent.) 
Vei executa aceste porunci fără întârziere. Locuitorii Romei 
să-şi semneze testamentele până deseară, cei din provincii 
cel mai târziu într-o lună. Trimite curieri! 

INTENDENTUL: Cezar, nu-ţi dai seama... 

CALIGULA: Imbecilule, ia aminte! Dacă tezaurul are vreo 
importanţă, atunci viaţa omenească n-are nici una. Asta e 
limpede. Toţi cei care gândesc ca tine trebuie să admită 
acest raţionament şi să considere viaţa lor egală cu zero de 
vreme ce consideră că banii sunt totul. De fapt, eu am 
hotărât să fiu logic şi, pentru că puterea stă în mâinile mele, 
veţi vedea cât o să vă coste această logică. Îi voi extermina 
pe toţi cei care mă contrazic şi, o dată cu ei, contradicţiile. 
La nevoie, voi începe cu tine. 

INTENDENTUL: Cezar, bunăvoința mea nu se discută, ţi-o 
jur. 

CALIGULA: Nici a mea, crede-mă! Dovadă c-am acceptat 
punctul tău de vedere şi mi-am făcut din tezaurul public un 
obiect de meditaţie. La urma urmei, să-mi mulţumeşti că m- 
am prins în jocul tău şi joc cu cărţile tale. (Pauză, apoi 
calm.) De altfel, prin simplitatea lui, planul meu e genial, 
aşa că putem încheia discuţia, îţi dau trei secunde ca să 
dispari. Număr: unu... 

Intendentul dispare. 

Scena IX. 

CAE SONIA: Nu te mai recunosc! E-o glumă, nu-l aşa? 

CALIGULA: Nu tocmai, Caesonia. E pedagogie. 

SCIPIO: Căiuş, nu-l cu putinţă! 

CALIGULA: Întocmai! 

SCIPIO: Nu te mai înţeleg. 


CALIGULA: Întocmai! E vorba de ceea ce nu-l cu putinţă 
sau, mai degrabă, e vorba să facem cu putinţă ceea ce 
deocamdată nu-l. 

SCIPIO: Dar ăsta-l un joc fără limite. E recreaţia unui 
nebun. 

CALIGULA: Nu, Scipio, o virtutea unui împărat. (Se lasă pe 
spate, cu o expresie de oboseală.) Am înţeles, în sfârşit, la 
ce serveşte puterea. Îmi asigură toate şansele pentru a 
realiza imposibilul. Începând de azi şi pentru tot timpul 
care urmează, libertatea mea nu va cunoaşte fruntarii. 

CAESONIA (cu tristeţe): Câiuş, nu ştiu dacă asta trebuie 
să ne bucure. 

CALIGULA: Nici eu nu ştiu. Dar presupun că aşa trebuie 
să trăim. 

Intră Cherea. 

Scena X. 

CHEREA: Am aflat că te-ai întors. Mă rog pentru sănătatea 
ta. 

CALIGULA: Sănătatea mea îţi mulţumeşte. (Pauză, apoi 
deodată:) Du-te, Cherea, nu vreau să te văd! 

CHEREA: Sunt surprins, Câiuş. 

CALIGULA: Nu fi surprins! Nu-mi plac literaţii şi nu le pot 
suporta minciunile. Vorbesc fără să se-asculte. Dacă s-ar 
asculta şi-ar da seama că nu valorează nimic şi n-ar mai 
putea să vorbească. Haide, şterge-o, am oroare de martori 
mincinoşi. 

CHEREA: Dacă minţim, o facem adesea fără să ştim. Mă 
declar nevinovat. 

CALIGULA: Minciuna nu-l niciodată nevinovată. Şi a 
voastră acordă prea mare importanţă fiinţelor şi lucrurilor. 
lată ce nu vă pot ierta. 

CHEREA: Şi totuşi trebuie să pledăm pentru această lume, 
dacă vrem să trăim în ea. 

CALIGULA: Nu pleda, cauza a fost audiată. Această lume e 
lipsită de orice importanţa şi numai cine recunoaşte acest 
adevăr îşi cucereşte libertatea. (S-a ridicat.) De aceea vă şi 


urăsc fiindcă nu sunteţi liberi. Singurul om liber din 
întregul Imperiu roman sunt eu. Bucuraţi-vă c-aveţi, în 
sfârşit, un împărat care să vă-nveţe ce e libertatea. Du-te, 
Cherea şi tu, Scipio, prietenia mă face să râd. Duceţi-vă şi 
anunţaţi Romei că-n sfârşit i s-a adus libertatea şi că, o dată 
cu ea, începe o mare încercare. 

Aceştia ies. Caligula s-a întors cu spatele. 

Scena XI. 

CAESONIA: Plângi? 

CALIGULA: Da, Caesonia. 

CAESONIA: La urma urmei, ce s-a schimbat? Dacă-l 
adevărat că o iubeai pe Drusilla, mă iubeai în acelaşi timp şi 
pe mine, ca şi pe multe altele. Cu atât mai mult, moartea ei 
nu trebuie să te-alunge pe coclauri, trei zile şi trei nopţi la 
rând şi să te-aducă înapoi cu faţa asta duşmănoasa. 

CALIGULA (s-a întors): Nebuno, cine-ţi vorbeşte de 
Drusilla? Nu poţi să-ţi închipui că un om plânge şi din altă 
cauză decât din dragoste? 

CAESONIA: Ilartă-mă, Căiuş! Dar încerc să te-nţeleg. 

CALIGULA: Oamenii plâng fiindcă lucrurile nu sunt aşa 
cum ar trebui să fie. (Femeia se îndreaptă spre el.) Lasă, 
Caesonia. (Femeia dă înapoi.) Dar stai lângă mine. 

CAE SONIA: Fac tot ce vrei tu. (Se aşază.) La vârsta mea, 
ştiu că viaţa nu-l bună defel. Dar dacă răul există pe 
pământ, de ce să-l mai înmulţim şi noi? 

CALIGULA: Tu nu poţi să-nţelegi. Dar ce importanţă are? 
Poate c-o să depăşesc starea asta. Simt însă cum urcă în 
mine nişte făpturi fără nume. Ce să fac împotriva lor? (Se 
întoarce spre ea.) O, Caesonia! Ştiam că poţi fi disperat, dar 
nu ştiam ce-nseamnă acest cuvânt. Credeam că toată lumea 
că-l o boală a sufletului. Dimpotrivă, însă, trupul nostru e 
acela care suferă. Mă doare pielea, pieptul, mă dor braţele 
şi picioarele. Am un gol în cap şi mi-e greață. Şi ce-l mai 
îngrozitor, e gustul acesta din gură. Nici sânge, nici moarte, 
nici febră ci toate la un loc. E de-ajuns să-mi muşc limba în 


gură pentru ca totul să devină negru şi oamenii să mă 
dezguste. Ce greu, ce dureros e să devii om! 

CAESONIA: Va trebui să dormi, să dormi mult, să te laşi în 
voia sorții şi să nu te mai gândeşti la nimic. Am să-ţi veghez 
eu somnul. Când te vei trezi, ai să vezi că lumea îşi va 
recăpăta vechiul gust. Şi-atunci te vei sluji de puterea ta 
pentru a iubi din suflet ce mai poate fi iubit. Chiar şi ceea ce 
e posibil îşi merită dreptul la viaţă. 

CALIGULA: Dar pentru asta trebuie să dormi, să te 
abandonezi. Aşa ceva nu-l cu putinţă. 

CAESONIA: Aşa gândeşte omul când e nespus de obosit. 
Dar va veni o vreme când îţi vei recăpăta energia. 

CALIGULA: Dac-aş şti la ce s-o folosesc! Ce să fac eu cu 
energia asta, la ce mi-ar servi această putere atât de 
uimitoare, dacă nu voi putea să schimb ordinea lucrurilor, 
dacă nu voi reuşi să fac în aşa fel ca soarele să apună la 
răsărit, suferinţa să scadă şi oamenii să nu mai moară? Nu, 
Caesonia, mi-e totuna de dorm sau rămân treaz, de vreme 
ce nu pot să acţionez asupra ordinii acestei lumi. 

CAESONIA: Dar asta-nseamnă că vrei să fii egal cu zeii. 
Nu cunosc nebunie mai mare. 

CALIGULA: Şi tu mă crezi nebun. Dar ce este un zeu, ca să 
doresc să fiu egal cu el? Ceea ce doresc eu azi, din toate 
puterile mele, e mai presus de zei. Iau în sarcina mea un 
regat al cărui rege e tocmai imposibilul. 

CAESONIA: N-ai să izbândeşti să faci ca un chip frumos să 
arate urât, o inimă de om să devină nesimţitoare, cerul să 
nu mai fie cer. 

CALIGULA (cu exaltare crescândă): Vreau să amestec 
cerul cu marea, să confund urâţenia cu frumuseţea, să fac 
să ţâşnească râsul din suferinţă. 

CAE SONIA (ridicându-se în faţa lui, rugătoare): Pe lume 
există binele şi răul, măreţia şi josnicia, dreptatea şi 
nedreptatea. Îţi jur ca toate astea n-au să se schimbe. 

CALIGULA (la fel): Voința mea e să se schimbe. Îi voi oferi 
acestui secol darul egalităţii. Şi când totul va fi netezit, 


imposibilul stăpânind în sfârşit pământul, luna aflându-se în 
mâinile mele, atunci e posibil ca eu însumi să fiu 
transformat şi lumea o dată cu mine, atunci, în sfârşit, 
oamenii nu vor mai muri şi vor fi fericiţi. 

CAESONIA (într-un strigăt): Nu vei putea să negi iubirea. 

CALIGULA (izbucnind cu o voce plină de furie): lubirea, 
Caesonia! (A prins-o de umeri şi o scutură.) Am învăţat că 
nu valorează nimic. Celălalt are dreptate: tezaurul public! 
L-ai auzit, nu-l aşa? Totul începe cu asta. De-acum, voi 
începe şi eu, în sfârşit, să trăiesc! A trăi, Caesonia, a trăi 
înseamnă tocmai contrariul iubirii. Eu ţi-o spun şi te invit la 
o sărbătoare fără sfârşit, la un proces general, la cel mai 
frumos dintre spectacole. Şi-mi trebuie lume, spectatori, 
victime şi vinovaţi. 

Se repede la gong şi începe să izbească în el fără oprire, 
din ce în ce mai tare. 

CALIGULA (bătând mereu): Să intre vinovaţii. Am nevoie 
de vinovaţi. Şi toţi sunt vinovaţi. (Continuând să bată.) 
Vreau să intre condamnaţii la moarte. Public, vreau să am 
publicul meu! Judecători, martori, acuzaţi, toţi condamnaţi 
dinainte! Ah, Caesonia, le voi arăta ce n-au văzut niciodată, 
pe singurul om liber al acestui imperiu! 

La sunetul gongului, palatul se umple încetul cu încetul de 
o rumoare care creşte şi se apropie. Glasuri, zgomot de 
arme, tropăituri şi paşi. Caligula râde şi loveşte întruna. 

Soldaţii din gardă intră, apoi ies. 

CALIGULA (bătând): Iar tu, Caesonia, îmi vei da ascultare. 
Mă vei ajuta mereu. Va fi minunat. Jură că mă vei ajuta, 
Caesonia! 

CAESONIA (tulburată, între două lovituri de gong): Nu-l 
nevoie să-ţi jur, fiindcă te iubesc. 

CALIGULA (acelaşi joc): Vei face tot ce-am să-ţi spun eu. 

CAESONIA (acelaşi joc): Tot, Caligula, dar încetează. 

CALIGULA (lovind întruna): Vei fi crudă. 

CAESONIA (plângând): Crudă. 

CALIGULA (acelaşi joc): Rece şi neîndurătoare. 


CAESONIA: Neîndurătoare. 

CALIGULA (acelaşi joc): Vei suferi şi tu. 

CAESONIA: Da, Caligula, dar simt că înnebunesc. 

Îşi fac apariţia câţiva patricieni, năuci şi, o dată cu ei, 
oameni de-ai palatului. Caligula izbeşte pentru ultima oară, 
apoi înalţă ciocanul, se întoarce către ei şi-l cheamă. 

CALIGULA (smintit): Veniţi cu toţii! Apropiaţi-vă! Vă 
poruncesc să v-apropiaţi! (Bate din picior.) Împăratul e cel 
care vă ordonă să v-apropiaţi. (înaintează toţi, plini de 
spaimă.) Mai repede! Acum apropie-te şi tu, Caesonia! O ia 
de mână, o duce până-n dreptul oglinzii şi şterge frenetic cu 
ciocanul o imagine de pe suprafaţa lucioasă. 

CALIGULA (râde): Vezi, nu mai e nimic. Nici o amintire, 
toate chipurile au dispărut. Nimic, absolut nimic. Ştii totuşi 
cine rămâne? Mai apropie-te puţin. Uită-te! Apropiaţi-vă şi 
voi. Uitaţi-vă! Se înfige înaintea oglinzii într-o atitudine 
dementă. 

CAESONIA (privind oglinda, cu groază): Caligula! 

Caligula schimbă tonul, pune degetul pe oglindă şi, privind 
deodată fix, spune cu o voce triumfătoare: 

CALIGULA: Caligula! 

Cortina. 

ACTUL AL DOILEA. 

Scena |. 

Câţiva patricieni se află adunaţi acasă la Cherea. 

PRIMUL PATRICIAN: Ne insultă demnitatea. 

MUCIUS: De trei ani! 

PATRICIANUL BĂTRÎN: Pe mine mă face muieruşcă! Îşi 
bate joc de mine! La moarte! 

MUCIUS: De trei ani! 

PRIMUL PATRICIAN: De câte ori iese la plimbare seara, pe 
câmp, ne pune s-alergăm pe lângă lectica lui! 

AL DOILEA PATRICIAN: Şi ne mai spune că goana asta e 
bună pentru sănătate. 

MUCIUS: De trei ani! 

PATRICIANUL BĂTRÎN: Nici o scuză pentru aşa ceva. 


AL TREILEA PATRICIAN: Nu, aşa ceva nu putem ierta. 

PRIMUL PATRICIAN: Patricius, ţie ţi-a confiscat averea; 
Scipio, ţie ţi-a ucis tatăl; Octavius, ţie ţi-a luat soţia şi-acum 
a obligat-o să lucreze în casa lui de toleranţă; Lepidus, ţie 
ţi-a omorât băiatul. Până când o să mai înduraţi toate astea? 
În ceea ce mă priveşte, eu am ales. Între riscul pe care-l 
avem de înfruntat şi viaţa asta insuportabilă, stăpânită de 
groază şi de neputinţă, nu pot să mai şovăi. 

SCIPIO: Omorându-l pe tata, el a hotărât pentru mine. 

PRIMUL PATRICIAN: 'Iot mai şovăiţi? 

AL TREILEA PATRICIAN: Suntem cu toţii de partea ta. 
Locurile noastre la circ le-a dat plebei, iar pe noi ne-a 
împins să ne batem cu plebea tocmai pentru a ne pedepsi şi 
mai tare. 

PATRICIANUL BĂTRÎN: E un laşi! 

AL DOILEA PATRICIAN: Un cinic. 

AL TREILEA PATRICIAN: Un măscărici. 

PATRICIANUL BĂTRÎN: Un nevolnic. 

AL PATRULEA PATRICIAN: De trei ani! 

Mişcare dezordonată. Arme care vântură prin aer. O făclie 
cade. O masă e dată peste cap. Toată lumea năvăleşte spre 
ieşire. Dar intră Cherea, nepăsător, calmându-le 
însufleţirea. 

Scena II. 

CHEREA: Unde v-aţi pornit? 

AL TREILEA PATRICIAN: La palat. 

CHEREA: Vă-nţeleg foarte bine. Dar credeţi c-o să vă lase 
să intraţi? 

PRIMUL PATRICIAN: N-avem de gând să cerem voie. 

CHEREA: lată-vă, dintr-o dată, plini de bărbăţie! Cu 
îngăduinţa voastră, pot să iau şi eu loc la mine-n casă? 

Uşa este închisă. Cherea se duce până la masa răsturnată 
şi se aşază pe un colţ al ei, în timp ce ceilalţi se întorc spre 
el. 

CHEREA: Prieteni, nu-l chiar atât de uşor pe cât vă- 
nchipuiţi. Teama care vă stăpâneşte azi n-o să vă poată ţine 


loc de sânge rece şi de curaj. Totul e prematur. 

AL TREILEA PATRICIAN: Dacă nu eşti cu noi, pleacă, dar 
ține-ţi gura. 

CHEREA: Cred totuşi că sunt cu voi. Dar nu pentru 
aceleaşi motive. 

AL TREILEA PATRICIAN: Destul cu vorbăria! 

CHEREA (ridicându-se): Da, destul cu vorbăria. Şi eu 
vreau ca lucrurile să fie limpezi. Fiindcă, deşi sunt cu voi, 
nu sunt pentru voi. De asta nici metoda voastră nu mi se 
pare cea mai bună. Nu vă cunoaşteţi adevăratul duşman, i- 
atribuiţi motive mărunte. Dimpotrivă, motivele sunt mari şi- 
n acest caz vă duceţi sigur la pierzanie. Învăţaţi mai întâi 
să-l vedeţi cum este şi-atunci veţi putea să-l înfruntaţi mai 
bine. 

AL TREILEA PATRICIAN: Îl vedem aşa cum este, cel mai 
smintit dintre tirani. 

CHEREA: Nu-l sigur. Împărați nebuni am mai cunoscut 
noi. Dar acesta nu-l destul de nebun. Şi ceea ce detest eu la 
el e tocmai faptul că ştie ce vrea. 

PRIMUL PATRICIAN: Vrea moartea noastră, a tuturor. 

CHEREA: Nu, fiindcă asta e o treabă secundară. Pe când 
el îşi pune puterea în slujba unei pasiuni mult mai mari şi 
mai ucigătoare, ne ameninţă în însăşi esenţa noastră. 
Fireşte, nu-l pentru prima dată când un om dispune la noi 
de puteri nelimitate, dar e pentru prima dată când se 
serveşte de ele fără limită, ajungând până într-acolo încât 
să nege omul şi lumea. lată ce mă-ngrozeşte la el şi ce 
vreau să combatem. A-ţi pierde viaţa nu-l mare lucru şi, de 
va trebui, voi avea acest curaj. Dar să constaţi cum se 
spulberă sensul acestei vieţi, cum se distruge însăşi 
raţiunea noastră de a fi, iată ceea ce e de neîndurat. Fără 
rațiune nu se poate trăi. 

PRIMUL PATRICIAN: Răzbunarea e o rațiune. 

CHEREA: Da şi-o voi împărţi cu voi. Dar înţelegeţi că nu 
pentru a apăra micile voastre umiliri. Ci pentru a lupta 
contra unei idei mari, al cărei triumf ar însemna sfârşitul 


lumii. Pot admite să-şi bată joc de voi, dar nu pot admite să- 
şi ducă visul la în-deplinire şi să facă tot ce visează să facă. 
Căci îşi preschimbă filozofia în cadavre şi, spre nenorocirea 
noastră, e o filozofie fără obiecţie. Or, când n-ai argumente, 
e mai bine să loveşti fără cruţare. 

AL TREILEA PATRICIAN: Atunci trebuie să acţionăm. 
CHEREA: Trebuie să acţionăm. Dar, câtă vreme această 
putere nedreaptă se află în plină vigoare, n-o veţi distruge 

atacând-o pieptiş. Tirania poate fi combătută, dar faţă de 
răutatea dezinteresată trebuie să fii viclean. Trebuie s-o 
împingi mereu pe propriul făgaş, să aştepţi ca această 
logică să devină dementă. Dar, încă o dată vă spun şi vă 
vorbesc foarte cinstit, să ştiţi că nu sunt cu voi decât pentru 
un timp. După aceea, nu voi sluji nici unul dintre interesele 
voastre, doresc numai să-mi regăsesc liniştea într-o lume 
din nou coerentă. Nu ambiția mă face să acţionez, ci o 
teamă înţeleaptă, frica de acest lirism inuman în faţa căruia 
viaţa mea nu înseamnă nimic. 

PRIMUL PATRICIAN (făcând un pas înainte): Cred că te- 
am înţeles sau aproape. Dar esenţialul e că tu consideri, ca 
şi noi, că societatea noastră e zguduită din temelii. Pentru 
noi, vorbesc de voi toţi, nu-l aşa, chestiunea e înainte de 
toate morală. Familia se destramă, respectul faţă de muncă 
se spulberă, patria întreagă e pângărită. Virtutea ne 
cheamă în ajutorul ei, vom refuza oare să-l dăm ascultare? 
Conjuraţi, veţi mai îngădui ca patricienii să fie siliţi s-alerge 
în fiecare seară pe lângă lectica lui Cezar? 

PATRICIANUL BĂTRÎN: Veţi mai îngădui să li se spună 
„scumpa mea”? 

AL TREILEA PATRICIAN: Să li se răpească soțiile? 

AL DOILEA PATRICIAN: Şi copiii? 

MUCIUS: Şi banii? 

AL CINCILEA PATRICIAN: Nu! 

PRIMUL PATRICIAN: Cherea, ai vorbit bine. Şi bine-ai 
făcut că ne-ai potolit. E prea devreme să acţionăm; şi 


poporul ar fi azi împotriva noastră. Vrei să pândeşti, 
împreună cu noi, momentul prielnic? 

CHEREA: Da, să-l lăsăm pe Caligula să continue. Ba chiar 
să-l încurajăm pe această cale. Să-l organizăm nebunia. 
Fiindcă va veni o zi când se va trezi singur dinaintea unui 
imperiu plin de morţi şi de rude ale morţilor. 

Urale generale. Afară, trompete. Tăcere. Apoi, din gură în 
gură, un nume: „Caligula”. 

Scena III. 

Intră Caligula şi Caesonia, urmaţi de Helicon şi de soldaţi. 
Scenă mută. Caligula se opreşte şi se uită la conjuraţi. 
Trece în tăcere de la unul la altul, aranjează agrafa unuia, 
face un pas înapoi pentru a-l examina pe un al doilea, îi 
priveşte din nou, îşi trece mâna peste ochi şi iese, fără să 
spună un cuvânt. 

Scena IV. 

CAE SONIA (ironică, arătând dezordinea): Vă băteaţi? 

CHEREA: Ne băteam. 

CAESONIA (acelaşi joc): Şi de ce vă băteaţi? 

CHEREA: Ne băteam pentru nimic. 

CAESONIA: Atunci, nu-l adevărat. 

CHEREA: Ce nu-l adevărat? 

CAESONIA: Că vă băteaţi. 

CHEREA: Atunci, nu ne băteam. 

CAESONIA (zâmbind): Poate-ar fi mai bine să facem 
ordine în odaie. Lui Caligula nu-l place dezordinea. 

HELICON (către patricianul bătrân): Până la urmă o să-l 
scoateţi din sărite pe omul ăsta! 

PATRICIANUL BĂTRÎN: Dar ce i-am făcut noi? 

HELICON: Nimic, tocmai asta e. E chiar fantastic cât de 
neînsemnaţi puteţi fi, încât devine insuportabil. Puneţi-vă în 
locul lui Caligula. (Pauză.) Ceva însă, fireşte, tot complotaţi 
voi, nu-l aşa? 

PATRICIANUL BĂTRÎN: Dar nu-l adevărat, zău aşa. Ce-şi 
închipuie el? 


HELICON: Nu-şi închipuie nimic, ştie. Deşi presupun că, la 
drept vorbind, îi şi place un pic. Haide, ajutaţi-mă să fac 
ordine. 

Se pun pe lucru. Caligula intră şi observă. 

Scena V. 

CALIGULA (către patricianul bătrân): Bună ziua, scumpa 
mea. (Către ceilalţi.) Cherea, m-am hotărât să-mi refac 
forţele în casa ta. Mucius, mi-am îngăduit să-ţi invit nevasta. 

Intendentul bate din palme. Apare un sclav, dar Caligula îl 
opreşte. 

CALIGULA: O clipă! Domnilor, după cum ştiţi, finanţele 
statului se ţineau pe picioare numai prin puterea 
obişnuinţei. De ieri însă nu mai e suficientă nici obişnuinţa. 
Mă văd deci în dezolanta situaţie de a proceda la reduceri 
de personal. Dintr-un spirit de sacrificiu pe care sunt 
convins c-o să-l apreciaţi, am hotărât să-mi reduc 
personalul casei şi să eliberez câţiva sclavi, iar pe voi să vă 
trec în slujba mea. Fiţi buni de pregătiţi masa şi serviţi! 

Senatorii se privesc şi şovăie. 

HELICON: Haideţi, domnilor, puţina bunăvoința! De altfel, 
veţi vedea că-l mai uşor să cobori scara socială decât s-o 
urci. 

Senatorii se mişcă, ezitând. 

CALIGULA (către Caesonia): Care-l pedeapsa cuvenită 
sclavilor leneşi? 

CAE SONIA: Biciul, cred. 

Senatorii se grăbesc şi încep s-aşeze masa destul de 
stângaci. 

CALIGULA: Hai, daţi-vă puţină osteneală! Şi metodic, mai 
ales, metodic! (Lui Helicon.) Mi se pare mie sau chiar şi-au 
pierdut îndemânarea? 

HELICON: La drept vorbind, nici n-au avut-o vreodată 
decât pentru a lovi sau a porunci. Va trebui s-avem răbdare, 
asta-l tot. Îţi trebuie o zi ca să faci un senator şi zece ani ca 
să faci un muncitor. 


CALIGULA: Şi tare mi-e teamă că vreo douăzeci, ca să faci 
dintr-un senator un muncitor. 

HELICON: Cu toate astea, o să reuşească. După opinia 
mea, au vocaţie! Robia li se va potrivi. (Un senator se şterge 
pe faţă.) Uite, au început să şi transpire. E o etapă. 

CALIGULA: Bun. Să nu le cerem prea mult. Nu-l chiar atât 
de rău. Şi-apoi, o clipă de justiţie e totdeauna binevenită. 
Fiindcă veni vorba de justiţie, va trebui să ne grăbim: m- 
aşteaptă o execuţie. Ah! Mare noroc pe Rufius că mi se face 
atât de repede foame. (Confidenţial.) Rufius e cavalerul 
care trebuie să moară. (Pauză.) Nu mă-ntrebaţi de ce 
trebuie să moară? 

Tăcere generală. În acest timp, sclavii au adus de 
mâncare. 

CALIGULA (bine dispus): Ei, hai, văd că deveniți 
inteligenţi. (Ciuguleşte o măslină.) Până la urmă aţi înţeles 
că nu-l nevoie să faci ceva ca să mori. Soldaţi, sunt mulţumit 
de voi. Nu-l aşa, Helicon? Se opreşte din mestecat şi se uită 
la meseni cu un aer şugubăţ. 

HELICON: Desigur! Ce mai armată! Dar dacă ţii la 
părerea mea, acum arată prea inteligenţi şi n-o să vrea să 
se mai bată. Dacă mai progresează puţin, imperiul se 
prăbuşeşte. 

CALIGULA: Perfect. O să ne odihnim. Poftiţi, aşezaţi-vă la 
întâmplare. Fără protocol. Oricum, mare noroc mai are şi 
Rufius ăsta! Deşi sunt convins că nici n-o să aprecieze acest 
mic răgaz. Şi totuşi, câteva ore smulse morţii sunt de 
nepreţuit. 

Mănâncă, la fel şi ceilalţi. Se vede cât de colo că împăratul 
se poartă urât la masă. Nimic nu-l obligă să-şi azvârle 
sâmburii de măslină în farfuria vecinilor apropiaţi, să-şi 
scuipe resturile de carne pe tavă, să se scobească în dinţi 
cu unghiile şi să se scarpine cu voluptate în cap. Şi totuşi, 
isprăvile astea din timpul mesei le face cu multă simplitate. 
Dar se opreşte deodată din mâncat şi-şi pironeşte privirea 
asupra unuia dintre meseni, Lepidus. 


CALIGULA (brutal): Pari prost dispus. Nu cumva pentru că 
ţi-am omorât băiatul? 

LEPIDUS (înăbuşit): Defel, Căiuş, dimpotrivă. 

CALIGULA (încântat): Dimpotrivă! Ah, ce mult îmi place 
când faţa dezminte chinurile inimii! Faţa ta e tristă. Dar 
inima ta? Dimpotrivă, Lepidus, nu-l aşa? 

LEPIDUS (cu hotărâre): Dimpotrivă, Cezar. 

CALIGULA (din ce în ce mai bucuros): Ah, Lepidus, la 
nimeni nu ţin mai mult decât la tine. Hai să râdem 
împreună, vrei? Şi spune-mi o istorioară hazlie! 

LEPIDUS (care şi-a supraestimat forţele): Căiuş! 

CALIGULA: Bun, bun. Lasă că spun eu atunci. Dar ai să 
râzi, Lepidus, nu-l aşa? (Privire încruntată.) Dacă n-ar fi 
decât pentru cel de-al doilea băiat al tău. (Din nou 
zâmbitor.) De altfel, tu nu eşti prost dispus. (Bea, apoi 
sugerând:) Dim... Dim... Haide, Lepidus. 

LEPIDUS (obosit): Dimpotrivă, Căiuş. 

CALIGULA: Minunat! (Bea.) Acum ascultă. (Visător.) A fost 
odată un biet împărat pe care nu-l iubea nimeni. Dar 
împăratul îl iubea pe Lepidus şi i-a omorât pe cel mai mic 
dintre băieţi tocmai pentru a-şi smulge din inimă această 
iubire. (Schimbând tonul.) Fireşte că nu-l adevărat. Nostim, 
nu-l aşa? Nu râzi. Nu râde nimeni? Atunci ascultați. (Cu o 
mânie nemăsurată.) Vreau ca toată lumea să râdă. Şi tu, 
Lepidus şi voi toţi. Ridicaţi-vă, râdeţi! (Loveşte cu pumnul în 
masă.) Vreau, m-auziţi, vreau să vă văd râzând. 

Toată lumea se ridică. În timpul acestei scene, actorii, în 
afară de Caligula şi de Caesonia, îşi vor putea juca rolurile 
ca nişte marionete. 

CALIGULA (răstumându-se pe patul său, destins, într-un 
nestăvilit hohot de râs): Poftim, Caesonia, uită-te la ei! Totul 
s-a răsturnat. Cinste, respectabilitate, opinie publică, 
înţelepciunea naţiunilor, nimic nu mai are sens. Totul 
dispare în faţa fricii. Frica, hei, Caesonia, acest frumos 
sentiment dezinteresat şi pur, neamestecat cu nimic, unul 
dintre cele mai rare sentimente care-şi trage noblețea din 


burtă. (Îşi trece mâna peste frunte şi bea. Pe un ton 
prietenesc.) Acum să vorbim de altceva. Ce-l cu tine, 
Cherea? Eşti cam tăcut. 

CHEREA: Sunt gata să vorbesc, Căâiuş. De-ndată ce-mi vei 
permite. 

CALIGULA: Perfect. Atunci taci. Aş prefera să-l ascult pe 
prietenul nostru, Mucius. 

MUCIUS (în silă): Porunceşte, Căiuş. 

CALIGULA: Ei bine, vorbeşte-ne de soţia ta. Şi trimite-o, 
mai întâi, să stea în stânga mea. 

Soţia lui Mucius vine alături de Caligula. 

MUCIUS (cam pierdut): Soţia mea, dar o iubesc. 

Râs general. 

CALIGULA: Bineînţeles, prietene, bineînţeles. Dar ce 
sentiment banal! (A şi tras femeia cât mai aproape de el şi-l 
linge, distrat, umărul stâng. Din ce în ce mai satisfăcut.) De 
fapt, când am intrat aici, voi complotaţi, nu-l aşa? Puneaţi şi 
voi la cale o mică conspirație, nu? 

PATRICIANUL BĂTRÎN: Căiuş, cum de poţi...? 

CALIGULA: Frumoaso, n-are nici o importanţă. Irebuie să 
se ocupe şi bătrâneţea cu ceva. Nici o importanţă, v-asigur. 
De altfel, voi nici nu sunteţi capabili de vreun act de curaj. 
A, tocmai mi-am adus aminte că am de rezolvat câteva 
chestiuni de stat. Dar, mai întâi, să dăm atenţia cuvenită 
dorințelor imperioase cu care ne-a înzestrat natura. 

Se ridică şi-o trage după sine, într-o cameră alăturată, pe 
soţia lui Mucius. 

Scena VI. 

Mucius schiţează intenţia să se ridice. 

CAESONIA (binevoitoare): O! Mucius, aş mai gusta o 
picătură din acest excelent vin. 

Supus, Mucius o serveşte în tăcere. Moment de stânjenire. 
Scaunele scârţâie. Dialogul care urmează e, oarecum, 
forţat. 

CAE SONIA: Ei bine, Cherea! Ce-ar fi să-mi spui acum de 
ce vă băteaţi adineauri? 


CHEREA (rece): Scumpă Caesonia, totul a pornit de la 
discuţia pe care o purtam şi anume dacă poezia trebuie să 
fie ucigătoare sau nu. 

CAE SONIA: Foarte interesant. Deşi asta depăşeşte, 
oarecum, înţelegerea mea de femeie. Dar îmi place că 
pasiunea voastră pentru artă vă-mpinge până la schimburi 
de pumni. 

CHEREA (acelaşi joc): Nimic mai firesc. Chiar Caligula mi- 
a spus că nu există pasiune profundă fără oarecare 
cruzime. 

HELICON: Nici dragoste fără un pic de viol. 

CHEREA (mâncând): E ceva adevărat în această opinie. 
Nu credeţi şi voi? 

PATRICIANUL BĂTRÎN: Caligula e un psiholog 
pătrunzător. 

PRIMUL PATRICIAN: Şi ne-a vorbit cu atâta elocinţă 
despre curaj. 

AL DOILEA PATRICIAN: Ar trebui să-şi consemneze toate 
ideile astea. Ar ieşi o operă de nepreţuit. 

CHEREA: Şi unde mai pui că şi-ar găsi o ocupaţie. Fiindcă 
se vede cât de colo că are nevoie de distracţii. 

CAESONIA (continuând să mănânce): Veţi fi încântați să 
aflaţi că s-a şi gândit la lucrul ăsta şi că-n prezent chiar 
scrie un mare tratat. 

Scena VII. 

Intră Caligula şi soţia lui Mucius. 

CALIGULA: Mucius, îţi înapoiez nevasta. O să vină lângă 
tine. Dar mă iertaţi, am de dat câteva instrucţiuni. 

lese repede. Mucius s-a ridicat, palid. 

Scena VIII. 

CAESONIA (către Mucius, rămas în picioare): Acest mare 
tratat va fi la înălţimea celor mai celebre, Mucius, nimeni nu 
se-ndoieşte de asta. 

MUCIUS (privind tot timpul la uşa pe unde a ieşit 
Caligula): Şi despre ce e vorba în el, Caesonia? 

CAESONIA (nepăsătoare): O! Asta mă depăşeşte. 


CHEREA: Trebuie deci să deducem că tratează chiar 
despre puterea ucigătoare a poeziei. 

CAE SONIA: Aşa cred şi eu. 

PATRICIANUL BĂTRÎN (cu voie bună): Ei bine! Cum 
spunea Cherea, asta o să-l dea de lucru. 

CAE SONIA: Da, frumoaso! Numai că, fără-ndoială, titlul 
acestei lucrări o să vă cam tulbure. 

CHEREA: Ce titlu are? 

CAESONIA: Sabia. 

Scena IX. 

Intră grăbit Caligula. 

CALIGULA: lertaţi-mă, dar şi treburile statului sunt 
urgente. Intendent, vei închide hambarele publice. Am şi 
semnat decretul. Ai să-l găseşti în cameră. 

INTENDENTUL: Dar... 

CALIGULA: De mâine începe foametea. 

INTENDENIUL: Dar poporul o să murmure. 

CALIGULA (cu forţă şi precizie): Ţi-am spus că de mâine 
începe foametea. Toată lumea ştie ce înseamnă foametea, e 
un dezastru. De mâine începe dezastrul... Şi voi opri 
dezastrul când voi avea eu poftă. (Explicând celorlalţi:) La 
urma urmei, n-am chiar atâtea mijloace pentru a dovedi că 
sunt liber. Totdeauna eşti liber pe spinarea cuiva. Plictisitor, 
dar firesc. (Cu o privire către Mucius.) Aplică-l geloziei 
aceasta maximă şi-ai să crezi. (Visător.) Oricum, ce urât 
lucru să fii gelos! Să suferi din vanitate şi imaginaţie! Să-ţi 
vezi nevasta... 

Mucius strânge pumnii şi deschide gura. 

CALIGULA (foarte repede): Să mâncăm domnilor! Ştiţi că 
eu şi Helicon muncim pe rupte? Punem la punct un mic 
tratat despre execuţie, care o să vă placă grozav. 

HELICON: Admiţând că vi se cere părerea. 

CALIGULA: Să fim generoşi, Helicon! Să le dezvăluim şi 
lor micile noastre secrete. Dă-l drumul, capitolul trei, 
paragraful unu. 


HELICON (se ridică şi recită mecanic): „Execuţia uşurează 
şi eliberează. Ea e universală, întăritoare şi dreaptă, atât în 
aplicaţiile, cât şi în intenţiile ei. Omul moare pentru că e 
vinovat. Şi e vinovat fiindcă e supusul lui Caligula. Or, toată 
lumea e supusă lui Caligula. Deci, toată lumea e vinovată. 
De unde reiese că toată lumea trebuie să moară. E o chestie 
de timp şi de răbdare.” 

CALIGULA (râzând): Ce ziceţi de asta? Răbdare, hai, 
grozav am mai brodit-o! Vreţi să vă spun ceva? E lucrul pe 
care-l admir cel mai mult la voi. Şi-acum, domnilor, sunteţi 
liberi. Cherea nu mai are nevoie de voi. Caesonia totuşi să 
rămână! Şi Lepidus şi Octavius! Mereia, de asemenea. Aş 
vrea să discut cu voi despre organizarea casei mele de 
toleranța. Am mari griji din cauza ei. 

Ceilalţi ies încet. Caligula îl urmăreşte pe Mucius cu 
privirea. 

Scena X. 

CHEREA: La ordinele tale, Căiuş. Ce nu merge? Personalul 
e lipsit de calităţi? 

CALIGULA: Nu, dar încasările merg prost. 

MEREIA: Trebuie să măreşti tarifele. 

CALIGULA: Mereia, ai pierdut ocazia să taci. Dată fiind 
vârsta ta, chestiile astea nu te interesează şi nu-ţi cer 
părerea. 

MEREIA: Atunci de ce mi-ai spus să rămân? 

CALIGULA: Fiindcă, numaidecât, voi avea nevoie de o 
părere fără patimă. 

Mereia se depărtează. 

CHEREA: Căiuş, dacă-mi dai voie să vorbesc cu patimă, ţi- 
aş spune că nu trebuie să te atingi de tarife. 

CALIGULA: Nici vorbă, fireşte! Dar trebuie să scoatem 
banii din cifra de afaceri. I-am explicat Caesoniei planul 
meu, aşa c-o să vi-l expună ea. Eu am băut prea mult vin şi 
mă cam ia cu somn. 

Se întinde în pat şi închide ochii. 


CAESONIA: E foarte simplu. Caligula instituie o nouă 
decorație. 

CHEREA: Nu văd legătura. 

CAESONIA: Şi totuşi, există. Această distincţie se va 
chema Ordinul Eroului Civic. Îi va recompensa pe cetăţenii 
care vor frecventa cel mai des casa de toleranţă a lui 
Caligula. 

CHEREA: Clar ca lumina zilei. 

CAE SONIA: Aşa cred. Am uitat să vă spun că recompensă 
va fi decernată lunar, după verificarea bonurilor de intrare. 
Cetăţeanul care, după douăsprezece luni, n-a obţinut 
decorația va fi exilat sau executat! 

AL TREILEA PATRICIAN: De ce „sau executat”? 

CAESONIA: Caligula spune că asta n-are nici o 
importanţă. Esenţial e ca el să poată alege. 

CHEREA: Bravo! Şi astfel tezaurul public se umple din 
nou. 

HELICON: Şi, luaţi seama, într-un mod foarte moral. De 
altminteri, e mult mai cinstit să taxezi viciul decât virtutea, 
cum se operează în regimurile republicane. 

Caligula întredeschide ochii şi se uită la bătrânul Mereia, 
care, într-un colţ, scoate un mic flacon şi bea o înghiţitură. 

CALIGULA (tot culcat): Mereia, ce bei tu acolo? 

MEREIA: Contra astmei, Căiuş. 

CALIGULA (înaintează spre el, îndepărtându-l pe ceilalţi 
şi-l miroase gura): Nu, asta-l o contra-otravă. 

MEREIA: Da' de unde, Căiuş. Îţi arde de glumă. Mă sufoc 
noaptea şi mă-ngrijesc de foarte multă vreme. 

CALIGULA: Aşadar, ţi-e frică să nu fii otrăvit? 

MEREIA: Astma mea... 

CALIGULA: Nu. Să spunem lucrurilor pe nume: ţi-e frică 
să nu te otrăvesc. Mă bănuieşti. Mă spionezi. 

MEREIA: Nici gând, pe toţi zeii! 

CALIGULA: Mă suspectezi. Cu alte cuvinte, n-ai încredere 
în mine. 

MEREIA: Căiuş! 


CALIGULA (cu asprime): Răspunde. (Matematic.) Dacă iei 
o contra-otravă, e limpede că-mi atribui intenţia de-a te 
otrăvi. 

MEREIA: Da... Vreau să zic... Nu. 

CALIGULA: Şi de-ndată ce crezi că eu am luat hotărârea 
să te otrăvesc, tu faci tot ce-l cu putinţă ca să te împotriveşti 
voinţei mele. 

Tăcere. Încă de la începutul scenei, Caesonia şi Cherea s- 
au refugiat în spate. Doar Lepidus urmăreşte înspăimântat 
dialogul. 

CALIGULA (din ce în ce mai precis): Aşadar, două crime 
plus această alternativă din care nu vei putea ieşi: ori eu n- 
aveam de gând să te omor şi tu mă suspectezi pe nedrept 
pe mine, împăratul tău. Ori eu vreau cu adevărat acest 
lucru, dar tu, gânganie, te împotriveşti planurilor mele. 
(Pauză. Caligula se uită la bătrân cu satisfacţie.) Ei, Mereia, 
ce zici de logica mea? 

MEREIA: Este... Riguroasă, Căiuş. Dar nu se aplică 
situaţiei de faţă. 

CALIGULA: Şi a treia crimă, mă iei drept un imbecil. 
Ascultă-mă cu atenţie. Din aceste crime, una singură te 
onorează cea de a doua, pentru că din clipa în care-mi 
atribui mie o hotărâre, iar tu încerci să mi te împotriveşti, 
asta implică din partea ta o revoltă. Eşti o căpetenie de 
oameni, un revoluţionar. Asta-l frumos. (Cu tristeţe.) 
Mereia, ţin foarte mult la tine. De aceea te voi condamna 
numai pentru a doua crimă, nu şi pentru celelalte. Fiindcă 
te-ai răzvrătit, vei muri ca un bărbat. 

În tot timpul acestei tirade, Mereia s-a făcut tot mai mic în 
scaunul lui. 

CALIGULA: Nu-mi mulţumi. E foarte firesc. Poftim! (îi 
întinde o fiolă, apoi cu simpatie.) Bea această otravă. 

Zguduit de plâns, Mereia refuză clătinând din cap. 

CALIGULA (pierzându-şi răbdarea): Haide, haide. 

Mereia încearcă atunci să fugă. Dar, dintr-un salt sălbatic 
până spre mijlocul scenei, Caligula îl înhaţă, îl aruncă într- 


un jilţ şi, după o luptă de câteva clipe, îi înfige fiola între 
dinţi şi i-o sparge cu lovituri de pumn. După câteva 
convulsii, cu faţa plină de spumă şi de sânge, Mereia moare. 
Caligula se ridică şi-şi şterge, mecanic, mâinile. 

CALIGULA (către Caesonia, întinzându-l un fragment din 
flaconul lui Mereia): Ce-l asta? Contra-otravă? 

CAESONIA (liniştită): Nu, Caligula. Medicament contra 
astmei. 

CALIGULA (uitându-se la Mereia, după o tăcere de o 
clipă): Nu face nimic. Tot acolo ar fi ajuns. Mai devreme sau 
mai târziu... 

Iese brusc, cu un aer agitat, ştergându-şi mâinile fără 
contenire. 

Scena XI. 

LEPIDUS (consternat): Acum ce facem? 

CAESONIA (simplu): Mai întâi, cred c-ar trebui scos leşul 
afară. E prea urât! 

Cherea şi Lepidus apucă trupul şi-l trag în culise. 

LEPIDUS (către Cherea): Va trebui să ne grăbim. 

CHEREA: Trebuie să fim două sute. 

Intră tânărul Scipio. Zărind-o pe Caesonia, dă să se 
retragă. 

CAESONIA: Apropie-te. (Îi ridică bărbia şi-l priveşte în 
ochi. Pauză. Rece.) Căiuş l-a ucis pe tatăl tău? 

TÂNĂRUL SCIPIO: Da. 

CAESONIA: Îl urăşti? 

TÂNĂRUL SCIPIO: Da. 

CAE SONIA: Vrei să-l omori? 

TÂNĂRUL SCIPIO: Da. 

CAESONIA (eliberându-l): Atunci, de ce mi-o spui? 

TÂNĂRUL SCIPIO: Fiindcă nu mi-e teamă de nimeni. A-l 
omori sau a fi omorât sunt două modalităţi de a sfârşi. De 
altfel, tu n-ai să mă trădezi. 

CAE SONIA: Ai dreptate, n-am să te trădez. Dar vreau să-ţi 
spun ceva sau, mai degrabă, aş vrea să stau de vorbă cu ce- 
| mai bun în tine. 


TÂNĂRUL SCIPIO: Ce-l mai bun în mine e ura. 

CAESONIA: Ascultă-mă numai! Cuvântul pe care vreau să 
ţi-l spun e greu de înţeles şi-n acelaşi timp evident. Dar e un 
cuvânt care, dacă ar fi ascultat cu adevărat, ar împlini 
singura revoluţie definitivă din lumea asta. 

TÂNĂRUL SCIPIO: Atunci spune-l! 

CAESONIA: Nu încă. Mai întâi, gândeşte-te la chipul 
desfigurat al tatălui tău, căruia i s-a smuls limba din gură. 
Gândeşte-te la această gură plină de sânge şi la urletele lui 
de fiară torturată. 

TÂNĂRUL SCIPIO: Da. 

CAESONIA: Acum gândeşte-te la Caligula. 

TÂNĂRUL SCIPIO (cu toată forţa urii): Da. 

CAESONIA: Şi-acum ascultă-mă: încearcă de-l înţelege. 

Iese, lăsându-l pe tânărul Scipio descumpănit. Intră 
Helicon. 

Scena XII. 

CAESONIA: Vino aici. 

TÂNĂRUL SCIPIO: Ce vrei? 

Scena XIII. 

HELICON: Se-ntoarce Caligula; poete, ce-ar fi să te duci să 
mănânci? 

TÂNĂRUL SCIPIO: Ajută-mă! 

HELICON: E primejdios, porumbelule. Iar eu nu mă pricep 
la poezie. 

TÂNĂRUL SCIPIO: Ai putea să m-ajuţi. Ştii o mulţime de 
lucruri. 

HELICON: Ştiu că zilele trec şi trebuie să ne grăbim să 
mâncăm. Ştiu, de asemenea, că l-ai putea omori pe 
Caligula... Şi că el n-ar privi defel cu ochi răi lucrul acesta. 

Intră Caligula. lese Helicon. 

Scena XIV. 

CALIGULA: A! Tu erai. (Se opreşte o clipă, de parcă s-ar 
gândi ce atitudine să adopte.) E cam mult de când nu te-am 
văzut. (Ducându-se încet spre el.) Ce mai faci? 'Ilot mai scrii? 
Ai putea să-mi arăţi şi mie ultimele tale lucrări? 


TÂNĂRUL SCIPIO (jenat, de asemenea, oscilând între ură 
şi nici el nu ştie ce): Am scris câteva poeme, Cezar. 

CALIGULA: Despre ce? 

TÂNĂRUL SCIPIO: Nu ştiu, Cezar. Mi se pare că despre 
natură. 

CALIGULA (mai degajat): Frumos subiect. Şi vast. Ce ţi-a 
făcut ţie natura? 

TÂNĂRUL SCIPIO (revenindu-şi, pe un ton de ironie şi 
răutate): Mă consolează că nu sunt Cezar. 

CALIGULA: A! Şi crezi c-ar putea să mă consoleze şi pe 
mine că sunt? 

TÂNĂRUL SCIPIO (acelaşi joc): Pe legea mea, a vindecat 
răni şi mai grave. 

CALIGULA (cu o simplitate stranie): Răni? Spui asta cu 
răutate. Fiindcă l-am omorât pe tatăl tău? Dacă ai şti totuşi 
cât de potrivit e cuvântul! Răni! (Schimbând tonul.) Numai 
ura îi face pe oameni inteligenţi. 

TÂNĂRUL SCIPIO (crispat): Ţi-am răspuns la întrebarea 
despre natură. 

Caligula s-aşază, se uită la Scipio, apoi îl prinde brusc de 
mâini şi-l trage cu forţa la picioarele lui. Îi cuprinde capul în 
mâini. 

CALIGULA: Citeşte-mi şi mie poemul. 

TÂNĂRUL SCIPIO: Te rog, Cezar, nu. 

CALIGULA: De ce? 

TÂNĂRUL SCIPIO: Nu-l am la mine. 

CALIGULA: Nu ţi-l aminteşti? 

TÂNĂRUL SCIPIO: Nu. 

CALIGULA: Spune-mi, cel puţin, ce cuprinde. 

TÂNĂRUL SCIPIO (tot ţeapăn şi parcă regretând): 
Vorbeam despre... 

CALIGULA: Ei bine? 

TÂNĂRUL SCIPIO: Nu, nu ştiu... 

CALIGULA: Încearcă... 

TÂNĂRUL SCIPIO: Vorbeam despre un anume acord între 
pământ... 


CALIGULA (întrerupându-l, furat...): Între pământ şi 
picior. 

TÂNĂRUL SCIPIO (surprins, şovăie şi continuă): Da, cam 
aşa ceva... 

CALIGULA: Continuă. 

TÂNĂRUL SCIPIO: Şi despre unduirea colinelor romane şi 
despre această fugară şi răscolitoare linişte pe care o aduce 
cu sine amurgul... 

CALIGULA: Despre ţipătul lăstunilor sub bolta cerului 
verde. 

TÂNĂRUL SCIPIO (ceva mai relaxat): Da şi asta. 

CALIGULA: Apoi? 

TÂNĂRUL SCIPIO: Şi despre această clipă fermecată, 
când cerul încă auriu se cufundă pe neaşteptate şi, într-o 
clipă, ne arată cealaltă faţă a lui, spuzită de stele 
strălucitoare. 

CALIGULA: Despre aceste miresme de fum, arbori şi ape 
cu care pământul umple noaptea. 

TÂNĂRUL SCIPIO (stăpân pe sine): Cântecul greierilor şi 
potolirea arşiţei, câinii, scârţâitul celor de pe urmă care, 
glasurile câmpenilor... 

CALIGULA: Şi drumurile cufundate în beznă, printre 
măslini şi arbuşti de fistic... 

TÂNĂRUL SCIPIO: Da, da. Chiar aşa! Dar cum de-ai 
ghicit? 

CALIGULA (strângându-l pe Scipio la piept): Nu ştiu. Poate 
fiindcă iubim amândoi aceleaşi adevăruri. 

TÂNĂRUL SCIPIO (fremătând, îşi lipeşte capul de pieptul 
lui Caligula): O, ce-mi pasă, de vreme ce în mine toate 
capătă chipul iubirii! 

CALIGULA (tot mângâietor): Asta-l virtutea sufletelor 
mari, Scipio. De-aş putea dobândi şi eu transparenţa ta. Dar 
îmi cunosc prea bine tăria pasiunii pentru viaţă, nu se va 
mulţumi niciodată cu natura. Tu nu poţi înţelege asta. Tu 
aparţii altei lumi. Tu eşti la fel de curat în bine, pe cât sunt 
eu de curat în rău. 


TÂNĂRUL SCIPIO: Ba pot să-nţeleg. 

CALIGULA: Nu. E ceva în mine, ca un lac de tăcere, ca 
nişte ierburi putrede. (Schimbând deodată tonul.) Poemul 
tău trebuie să fie frumos. Dar dacă ţii la părerea mea... 

TÂNĂRUL SCIPIO (acelaşi joc): Da. 

CALIGULA: Îi lipseşte sângele. 

Scipio se dă fulgerător înapoi şi se uită la Caligula cu 
groază. Vorbeşte cu o voce surdă, tot dând înapoi din faţa 
lui Caligula, pe care-l priveşte cu intensitate. 

TÂNĂRUL SCIPIO: O! Ce monstru, ce monstru spurcat! lar 
ai jucat teatru. Ai jucat teatru, da? Şi eşti mulţumit de tine? 

CALIGULA (cu puţină tristeţe): E şi ceva adevărat în ceea 
ce spui. Am jucat teatru. 

TÂNĂRUL SCIPIO (acelaşi joc): Ce suflet hidos şi 
însângerat trebuie să ai! O! Cum te-or mai fi chinuind atâta 
ură şi răutate! 

CALIGULA (blând): Acum taci. 

TÂNĂRUL SCIPIO: De-ai şti ce milă mi-e de tine şi cât de 
mult te urăsc! 

CALIGULA (mânios): Taci odată! 

TÂNĂRUL SCIPIO: Şi ce dezgustătoare trebuie să-ţi fie 
singurătatea! 

CALIGULA (izbucnind, se-aruncă asupra lui şi-l prinde de 
gât, îl scutură): Singurătatea! Ştii tu ce-l singurătatea? 
Numai pe a poeţilor şi pe a nevolnicilor o ştii. Singurătatea? 
Dar care? Ah! Tu n-ai de unde şti că niciodată nu eşti 
singur! Că peste tot ne-nsoţeşte aceeaşi povară a viitorului 
şi a trecutului! Că vin după tine toate făpturile pe care le-ai 
omorât. Şi dac-ar fi numai atât, ar fi încă uşor. Dar mai sunt 
şi cei pe care i-ai iubit, cei care la rându-le te-au iubit, chiar 
dacă tu nu i-ai iubit, sunt regretele şi dorul, tristeţea şi 
blândeţea, tufele şi şleahta zeilor. (Îi dă drumul şi revine la 
locul său.) Singur! Ah! Cel puţin dacă-n locul acestei 
singurătăţi otrăvite de fantome, cum e singurătatea mea de 
acum, aş putea-o gusta pe cea adevărată, tăcerea şi 
foşnetul unui copac! (Se aşază cu o neaşteptată oboseală.) 


Singurătatea! Nu, Scipio. Singurătatea mea e plină de 
scrâşniri de dinţi şi răsună toată numai de zgomote şi de 
strigăte stinse. Iar alături de femeile pe care le mângăi, 
după ce m-am depărtat de carnea mea îndestulată, în 
sfârşit, când peste noi se lasă noaptea şi când am impresia 
că percep câte ceva din mine, ce parcă pluteşte între viaţă 
şi moarte, singurătatea nu mi se umple decât cu mirosul 
acru de plăcere al subsuorilor femeii care zace prăbuşită 
alături. 

Arată extenuat. Tăcere îndelungată. Tânărul Scipio trece 
în spatele lui Caligula şi se apropie şovăind. Întinde o mână 
spre Caligula şi o pune pe umărul lui. Caligula, fără să se 
întoarcă, o cuprinde într-ale sale. 

TÂNĂRUL SCIPIO: Toţi oamenii au în viaţă o sursă de 
duioşie. Asta-l ajută să continue. De câte ori se simt prea 
obosiţi, se-ntorc la ea. 

CALIGULA: E-adevărat, Scipio. 

TÂNĂRUL SCIPIO: În viaţa ta nu-l nimic asemănător, ceva 
ca apropierea lacrimilor, un refugiu tăcut? 

CALIGULA: Cred că da. 

TÂNĂRUL SCIPIO: Ce anume? 

CALIGULA (încet): Dispreţul. 

Cortina. 

ACTUL AL TREILEA. 

Scena |. 

Înainte de ridicarea cortinei, zgomot de ţimbale şi de tobă. 
Cortina se ridică pe un soi de sărbătoare de bâlci. În centru, 
o draperie în faţa căreia, pe o mică estradă, se află Helicon 
şi Caesonia. Instrumentiştii, de fiecare parte. Aşezaţi pe 
scaune, cu spatele la spectatori, câţiva patricieni şi tânărul 
Scipio. 

HELICON (declamând pe un ton de bâlci): Apropiaţi-vă! 
Apropiaţi-vă! (Ţimbale.) Zeii au coborât din nou pe pământ. 
Căiuş, Cezar şi zeu, supranumit Caligula, le-a împrumutat 
propriu-l chip omenesc. Apropiaţi-vă, muritori de rând, 
miracolul sacru se desfăşoară chiar sub ochii voştri. Printr-o 


favoare specială acordată binecuvântatei domnii a lui 
Caligula, secretele divine sunt oferite tuturor privirilor. 

Ţimbale. 

CAE SONIA: Apropiaţi-vă, domnilor! Adoraţi şi daţi-vă 
obolul! Misterul ceresc e azi la-ndemână tuturor pungilor. 

Ţimbale. 

HELICON: Olimpul şi culisele lui, intrigile, intimităţile şi 
lacrimile lui. Apropiaţi-vă! Apropiaţi-vă! Veţi afla întregul 
adevăr despre zeii voştri! 

Ţimbale. 

CAE SONIA: Adoraţi şi daţi-vă obolul. Apropiaţi-vă, 
domnilor! Reprezentaţia începe. 

Ţimbale. Mişcare de sclavi care aduc pe estradă tot felul 
de obiecte. 

HELICON: O reconstituire impresionantă prin adevărul ei, 
o realizare fără precedent. Decorurile maiestuoase ale 
puterii divine coborâte pe pământ, o atracţie senzaţională şi 
nemărginită, fulgerul (sclavii aprind focuri artificiale), 
trăsnetul (se agită un butoi plin cu pietre), destinul însuşi în 
marşul său triumfal. Apropiaţi-vă şi priviţi! 

Trage draperia într-o parte şi Caligula, costumat grotesc 
în chip de Venus, apare pe un piedestal. 

CALIGULA (amabil): Azi sunt Venus. 

CAESONIA: Adoraţia începe. Prosternaţi-vă (toţi, în afară 
de Scipio, se prosternă) şi repetaţi după mine rugăciunea 
sacră către Caligula-Venus: „Zeiţă a durerilor şi a 
dansului...” 

PATRICIENII: „Zeiţă a durerilor şi a dansului...” 

CAE SONIA: „Născută din valuri, vâscoasă şi amară, sărată 
şi înspumată...” 

PATRICIENII: „Născută din valuri, vâscoasă şi amară, 
sărată şi înspumată...” 

CAESONIA: „Iu, care eşti ca un râs şi un regret...” 

PATRICIENII: „Iu, care eşti ca un râs şi un regret...” 

CAESONIA:,...Un dezgust şi o însufleţire...” 

PATRICIENII:,...Un dezgust şi o însufleţire...” 


CAESONIA: „Învaţă-ne pe noi indiferența care face să 
renască iubirile...” 

PATRICIENII: „Învaţă-ne pe noi indiferența care face să 
renască iubirile...” 

CAE SONIA: „Dezvăluie-ne nouă că adevărul acestei lumi e 
lipsa oricărui adevăr...” 

PATRICIENII: „Dezvăluie-ne nouă că adevărul acestei lumi 
e lipsa oricărui adevăr...” 

CAESONIA: „Şi dă-ne nouă puterea de-a trăi la înălţimea 
acestui adevăr fără seamăn...” 

PATRICIENII: „Şi dă-ne nouă puterea de-a trăi la înălţimea 
acestui adevăr fără seamăn...” 

CAESONIA: Pauză! 

PATRICIENII: Pauză! 

CAESONIA (reluând): „Copleşeşte-ne pe noi cu darurile 
tale, luminează-ne nouă chipurile cu nepărtinitoarea ta 
cruzime, cu ura ta absolut obiectivă; desfă deasupra ochilor 
noştri mâinile tale pline de flori şi de crime.” 

PATRICIENII:,...Mâinile tale pline de flori şi de crime.” 

CAESONIA: „Primeşte-l pe copiii tăi rătăciţi. Primeşte-l în 
adăpostul pustiit al iubirii tale nepăsătoare şi dureroase. 
Dă-ne nouă pasiunile tale fără obiect, durerile tale fără 
motiv şi bucuriile tale fără viitor...” 

PATRICIENII:,...Şi bucuriile tale fără viitor...” 

CAE SONIA (susţinut): „Tu, atât de goală şi de învăpăiată, 
inumană, dar atât de pământeană, îmbată-ne pe noi cu 
vinul nepăsării tale şi satură-ne pe noi pentru totdeauna în 
inima ta neagră şi sărată.” 

PATRICIENII: „Îmbată-ne pe noi cu vinul nepăsării tale şi 
satură-ne pe noi pentru totdeauna în inima ta neagră şi 
sărată.” 

După ce patricienii pronunţă şi ultima frază, Caligula, 
până atunci nemişcat, se scutură şi, apoi, cu o voce foarte 
puternică: 

CALIGULA: Se aprobă, copii, dorinţele voastre vor fi 
îndeplinite. 


Se aşază turceşte pe piedestal. Unul câte unul, patricienii 
se prosternă, îşi lasă obolul şi se rânduiesc pe latura 
dreaptă, înainte de a ieşi. Ultimul, tulburat, uită să-şi dea 
obolul şi se retrage. Dar Caligula, dintr-un salt, e în 
picioare. 

CALIGULA: Hei! Hei! Înapoi, băiete! E frumos să mă adori, 
dar şi mai frumos să mă îmbogăţeşti. Mulţumesc. Aşa mai 
merge. Dacă zeii n-ar avea altă bogăţie decât dragostea 
muritorilor, ar fi la fel de săraci ca şi săracul Caligula. Şi- 
acum, domnilor, vi se îngăduie să plecaţi şi să răspândiţi în 
oraş vestea despre uimitorul miracol la care v-a fost dat să 
asistați: aţi văzut-o pe Venus, ceea ce se cheamă a vedea, cu 
ochii voştri pământeşti şi Venus v-a vorbit. Duceţi-vă, 
domnilor! (Mişcare printre patricieni.) O clipă! La ieşire, s-o 
luaţi pe coridorul din stânga. Pe cel din dreapta am pus 
soldaţi să vă asasineze. 

Patricienii ies în mare grabă şi cam în dezordine. 

Sclavii şi muzicanţii dispar. 

Scena II. 

Helicon îl ameninţă pe Scipio cu degetul. 

HELICON: Scipio, iar ai făcut pe anarhistul! 

SCIPIO (către Caligula): Ai pângărit zeii, Căiuş. 

HELICON: Ce-o fi vrând să-nsemne asta? 

SCIPIO: După ce-ai însângerat pământul, acum pângăreşti 
şi cerul. 

HELICON: Acestui tânăr îi plac grozav vorbele mari. 

Se duce să se întindă pe un divan. 

CAE SONIA (foarte calmă): Repede te mai porneşti, băiete; 
la ceasul acesta, în Roma, sunt oameni care mor pentru 
discursuri mult mai puţin elocvente. 

SCIPIO: M-am hotărât să-l spun lui Căiuş adevărul. 

CAESONIA: Ei bine, Caligula, este exact ce-l lipsea 
domniei tale: o strălucită personalitate morală. 

CALIGULA (interesat): Aşadar, tu crezi în zei, Scipio? 

SCIPIO: Nu. 


CALIGULA: Atunci, nu te mai înţeleg: de ce eşti atât de 
grăbit să denunţi pângăririle? 

SCIPIO: Pot să neg un lucru fără să mă consider obligat a-l 
murdări şi fără a le răpi altora dreptul să creadă în el. 

CALIGULA: Dar asta-l modestie, adevărată modestie! O, 
dragă Scipio, sunt foarte mulţumit pentru tine. Şi te 
invidiez, crede-mă... Fiindcă-l singurul sentiment pe care 
nu-l voi încerca, poate, niciodată. 

SCIPIO: Nu pe mine eşti gelos, ci chiar pe zei. 

CALIGULA: Dacă vrei să ştii, asta o să fie şi marea taină a 
domniei mele. Tot ce mi se poate reproşa, azi, e că am mai 
făcut un mic progres pe calea puterii şi a libertăţii. Pentru 
un om căruia îi place puterea, rivalitatea zeilor devine ceva 
supărător. Am înlăturat-o şi p-asta. Le-am dovedit acestor 
zei fictivi că omul, dacă are voinţă, chiar şi fără nici o 
ucenicie, poate să exercite şi caraghioasă lor meserie. 

SCIPIO: Asta-l şi pângărirea, Căiuş. 

CALIGULA: Nu, Scipio, asta-l clarviziune. Pur şi simplu, am 
înţeles că nu există decât o singură modalitate de a fi egal 
cu zeii: e suficient să fii la fel de crud ca ei. 

SCIPIO: E suficient să devii tiran. 

CALIGULA: Ce este un tiran? 

SCIPIO: Un suflet orb. 

CALIGULA: Nu-l chiar aşa, Scipio. Tiran e omul care 
sacrifică popoare ideilor şi ambiţiei sale. Eu n-am idei şi nici 
n-am ce să mai doresc în materie de onoruri şi putere. Dacă 
exercit totuşi această putere, o fac doar ca pe-o 
compensație. 

SCIPIO: La ce? 

CALIGULA: La prostia şi ura zeilor. 

SCIPIO: Ură nu se compensează prin ură. Puterea nu-l o 
soluţie. Eu nu cunosc decât un singur mod pentru a 
cumpăni ostilitatea lumii. 

CALIGULA: Care? 

SCIPIO: Sărăcia. 


CALIGULA (îngrijindu-şi picioarele): Va trebui s-o încerc şi 
p-asta într-o zi. 

SCIPIO: Până una-alta, în jurul tău mor destul de mulţi 
oameni. 

CALIGULA: De fapt, Scipio, destul de puţini. Ştii câte 
războaie am refuzat? 

SCIPIO: Nu. 

CALIGULA: Trei. Şi ştii de ce le-am refuzat? 

SCIPIO: Fiindcă puţin îţi pasă de măreţia Romei. 

CALIGULA: Nu, fiindcă respect viaţa omenească. 

SCIPIO: Îţi baţi joc de mine, Căiuş. 

CALIGULA: Sau, cel puţin, o respect mai mult decât 
respect un ideal de cucerire. Dar e la fel de adevărat că n-o 
respect mai mult decât îmi respect propria viaţă. Şi dacă 
mi-e uşor să ucid e fiindcă nu mi-e greu să mor. Nu, cu cât 
mă gândesc mai mult, cu atât mă conving că nu suntun 
tiran. 

SCIPIO: Ce-are a face, dacă ne costă la fel de mult ca şi 
cum ai fi? 

CALIGULA (cu oarecare nerăbdare): Dacă ai şti să numeri, 
ai afla că cel mai mic război purtat de un tiran chibzuit v-ar 
costa de o mie de ori mai scump decât capriciile fanteziei 
mele. 

SCIPIO: Cel puţin ar avea un sens şi esenţialul e că am 
înţelege. 

CALIGULA: Destinul nu poate fi înţeles şi de aceea m-am 
preschimbat în destin. Am luat chipul nătâng şi de neînțeles 
al zeilor. Asta au şi învăţat tovarăşii tăi de adineauri să 
adore. 

SCIPIO: Şi asta-l pângărire, Căiuş. 

CALIGULA: Nu, Scipio, e artă dramatică! Greşeala tuturor 
acestor oameni e că nu cred destul în teatru. Ar şti atunci 
că fiecărui om îi este îngăduit să joace tragediile cereşti şi 
să devină zeu. E de-ajuns să-ţi împietreşti inima. 

SCIPIO: Tot ce se poate, Căiuş. Dar dacă acesta-l adevărul, 
atunci cred că ai făcut tot ce se poate face pentru ca, într-o 


bună zi, să se ridice în jurul tău o legiune de zei omeneşti, 
la fel de neîndurători ca tine şi care să înece în sânge 
divinitatea ta de-o clipă. 

CAESONIA: Scipio! 

CALIGULA (cu un glas categoric şi aspru): le rog, 
Caesonia! Nici nu-ţi dai seama cât e de adevărat ceea ce 
spui, Scipio: că am făcut tot ce trebuia făcut. Îmi închipui cu 
greu ziua de care vorbeşti. Dar, uneori, visez la ea. Şi pe 
toate chipurile care răsar, atunci, din străfundul nopţii 
cumplite, în trăsăturile lor schimonosite de ură şi de 
nelinişte, recunosc, într-adevăr, cu încântare, faţa 
singurului zeu pe care l-am adorat în această lume: 
nemernic şi laş ca însuşi sufletul omenesc. (Iritat.) Şi-acum 
du-te! Ai vorbit prea mult. (Schimbând tonul.) Trebuie să 
mai dau cu lac pe unghiile de la picioare. E foarte urgent. 

les toţi, în afară de Helicon, care se foieşte în jurul lui 
Caligula, absorbit de îngrijirea picioarelor sale. 

Scena III. 

CALIGULA: Helicon! 

HE LICON: Ce este? 

CALIGULA: Lucrul tău înaintează? 

HELICON: Care lucru? 

CALIGULA: Ei bine... Luna! 

HELICON: Fac progrese. Trebuie s-avem răbdare. Dar aş 
vrea să-ţi vorbesc. 

CALIGULA: Răbdare poate că aş avea, dar nu prea am 
timp. Trebuie să te grăbeşti, Helicon. 

HELICON: 'Ţi-am spus doar, fac tot ce pot. Dar, mai înainte, 
aş vrea să-ţi comunic câteva lucruri grave. 

CALIGULA (de parcă nu l-ar fi auzit): la aminte că, de fapt, 
am şi avut-o. 

HE LICON: Pe cine? 

CALIGULA: Luna. 

HELICON: Da, fireşte. Dar ştii că se complotează 
împotriva ta? 


CALIGULA: Am avut-o de-a binelea. E-adevărat, numai de 
două sau de trei ori. Dar am avut-o, oricum. 

HELICON: E-atâta vreme de când încerc să-ţi vorbesc. 

CALIGULA: Vara trecută. După ce am tot privit-o şi 
mângâiat-o, pe coloanele din grădină, până la urmă a 
înţeles. 

HELICON: Da' termină, Căiuş, cu jocul ăsta! Dacă nu vrei 
să m-asculţi, rolul meu totuşi e să-ţi vorbesc. Cu-atât mai 
rău dacă n-auzi. 

CALIGULA (ocupat în continuare să-şi înroşească unghiile 
de la picioare): Lacul ăsta nu face doi bani. Dar să revenim 
la lună, era într-o frumoasă noapte de august. (Helicon se 
întoarce cu ciudă şi tace, nemişcat.) Mai întâi, mi-a făcut 
câteva nazuri. Mă şi culcasem. La început se găsea 
deasupra orizontului, sângerie toată. Apoi a început să 
urce, din ce în ce mai uşoară, cu o repeziciune uimitoare. Pe 
măsură ce urca, se făcea tot mai luminoasă. Devenise ca un 
lac cu apă lăptoasă, în inima acelei nopţi plină de foşnet de 
stele. Mi-a sosit atunci caldă pe de-a-ntregul blândă, uşoară 
şi goală. A trecu pragul odăii şi, cu maiestuoasa ei 
siguranţă, a ajuns la patul meu, s-a strecurat alături de 
mine şi m-a năpădit cu zâmbetele şi cu strălucirea ei. 
Hotărât, lacul acesta nu face doi bani. După cum vezi, 
Helicon, pot spune, fără să mă laud, c-am avut-o. 

HELICON: Vrei să m-asculţi şi să afli ce te-ameninţă? 

CALIGULA (se opreşte şi se uită la el fix): Vreau numai 
luna, Helicon. Ştiu de pe-acum ce mă va ucide. Dar n-am 
epuizat încă toate posibilităţile de a-mi trăi viaţa. De aceea 
şi vreau luna. Dar tu să nu mai vii pe-aici până nu mi-o 
aduci. 

HELICON: Atunci, o să-mi fac datoria şi-o să-ţi spun ce am 
de spus. Împotriva ta s-a urzit un complot. Conducător e 
Cherea. Am dat peste tăbliţa asta, din care poţi să afli 
esenţialul. O pun aici. 

Helicon aşază tăbliţa pe unul din scaune şi iese. 

CALIGULA: Helicon, unde te duci? 


HELICON (din prag): Să-ţi caut luna. 

Scena IV. 

Se aude o bătaie uşoară în uşa opusă. Caligula se întoarce 
brusc şi-l vede pe bătrânul patrician. 

PATRICIANUL BĂTRÎN (şovăind): E voie, Căiuş? 

CALIGULA (nerăbdător): Ei bine! Intră. (Privindu-l.) 
Aşadar, frumoasa mea, ai venit s-o vezi din nou pe Venus! 

PATRICIANUL BĂTRÎN: Nu, nu pentru asta. Şsşşt! Oh! 
Iartă-mă, Căiuş... Vreau să spun... Ştii cât de mult ţin la 
tine... Şi-apoi, tot ce vreau e să-mi sfârşesc bătrâneţile în 
pace. 

CALIGULA: Mai iute! Mai iute! 

PATRICIANUL BĂTRÎN: Da, bun. În sfârşit... (Foarte 
repede.) E foarte grav, asta-l tot. 

CALIGULA: Nu, nu e grav. 

PATRICIANUL BĂTRÎN: Ce anume, Căiuş? 

CALIGULA: Dar despre ce vorbim, dragostea mea? 

PATRICIANUL BĂTRÎN (privind în jurul lui): Adică... (Se 
frământă, dar până la urmă explodează.) Un complot 
împotriva ta... 

CALIGULA: Vezi, ce-ţi spuneam, nu-l defel grav. 

PATRICIANUL BĂTRÎN: Căiuş, vor să te omoare. 

CALIGULA (se apropie de el şi-l prinde de umeri): Ştii de 
ce nu pot să te cred? 

PATRICIANUL BĂTRÎN (schiţând gestul de ajura): Pe toţi 
zeii, Căiuş... 

CALIGULA (cu blândeţe şi împingându-l uşor către uşă): 
Nu jura, nu care cumva să juri. Mai bine ascultă. Dacă-l 
adevărat ce mi-ai spus, ar trebui să presupun că-ţi trădezi 
prietenii, nu-l aşa? 

PATRICIANUL BĂTRÎN (un pic pierdut): Căiuş, vreau să 
spun că ţin atât de mult la tine... 

CALIGULA (acelaşi ton): Or, aşa ceva nu pot să presupun. 
Urăsc atât de mult laşitatea, încât niciodată nu m-aş putea 
stăpâni să nu trimit la moarte un trădător. Ştiu bine câte 


parale faci. Şi e sigur că tu n-ai vrea nici să trădezi, nici să 
mori. 

PATRICIANUL BĂTRÎN: Desigur, Căiuş, desigur! 

CALIGULA: După cum vezi, aveam dreptate să nu te cred. 
Nu eşti un laş, nu-l aşa? 

PATRICIANUL BĂTRÎN: Oh! Nu... 

CALIGULA: Nici un trădător? 

PATRICIANUL BĂTRÎN: De la sine-nţeles, Căiuş. 

CALIGULA: Şi, prin urmare, nici complot nu există, spune- 
mi: nu era decât o simplă glumă? 

PATRICIANUL BĂTRÎN (descompus): Glumă, o simplă 
glumă... 

CALIGULA: Nimeni nu vrea să mă omoare, e limpede? 

PATRICIANUL BĂTRÎN: Nimeni, fireşte, nimeni. 

CALIGULA (respirând adânc, apoi încet): Atunci şterge-o, 
frumoasa mea. Un om de onoare e un animal atât de rar în 
această lume, încât n-aş putea să-l suport prea multă vreme 
prezenţa. Trebuie să rămân singur, ca să gust această mare 
clipă. 

Scena V. 

Caligula contemplând o clipă, de la locul său, tăbliţa. O ia 
în mână şi o citeşte. Respiră adânc şi cheamă un soldat din 
gardă. 

CALIGULA: Adu-l pe Cherea! (Soldatul pleacă.) O clipă. 
(Soldatul se opreşte.) Cu respectul cuvenit. 

Soldatul iese. Caligula măsoară un timp încăperea de la un 
capăt la altul. Apoi se îndreaptă spre oglindă. 

CALIGULA: Idiotule, te hotărâseşi să fii logic. Aş vrea să 
ştiu numai până unde o să mergi cu asta. (Ironic.) Crezi că 
dacă ţi-ar aduce luna, toate au să se schimbe, nu-l aşa? Ce-l 
deocamdată imposibil ar deveni posibil şi, deodată, dintr-o 
singură lovitură, totul s-ar transfigura. De ce nu, Caligula? 
Cine poate şti? (Se uită de jur împrejur.) Din ce în ce mai 
puţină lume în jurul meu, ce ciudat! (Către imaginea din 
oglindă, cu o voce surdă.) Prea mulţi morţi, prea mulţi 
morţi, prea mulţi morţi şi asta pustieşte locul. Chiar dacă mi 


s-ar aduce luna, tot nu mă pot întoarce la începuturi. Chiar 
dacă morţii ar fremăta din nou sub mângâierea soarelui, 
crimele tot n-ar intra în pământ. (Cu un accent furios.) 
Logica, iubite Caligula, trebuie să-ţi urmezi logica. Puterea 
până la capăt, dăruirea până la capăt. Nu, nu te poţi 
întoarce la începuturi, trebuie să mergi până la mistuirea 
totală! 

Intră Cherea. 

Scena VI. 

Răsturnat în jilţul său, Caligula s-a înfăşurat în mantie 
până la gât. Arată extenuat. 

CHEREA: M-ai chemat, Câiuş? 

CALIGULA (şoptit): Da, Cherea. Gardă! Făclii! 

Tăcere. 

CHEREA: Ai să-mi spui ceva deosebit? 

CALIGULA: Nu, Cherea. 

Tăcere. 

CHEREA (puţin enervat): Eşti sigur că ai nevoie de 
prezenţa mea? 

CALIGULA: Absolut sigur, Cherea. (Iarăşi un timp de 
tacere. Dintr-o dată, prevenitor.) Dar, scuză-mă. Sunt 
distrat şi te primesc foarte nepoliticos. Ia loc în jilţul acesta 
şi să stăm de vorbă prieteneşte. Simt nevoia să conversez 
puţin cu cineva inteligent. 

Cherea se aşază. Pentru prima oară de la începutul piesei, 
Caligula pare firesc. 

CALIGULA: Cherea, tu nu crezi că doi oameni la fel de 
mândri şi cu suflete la fel de mari ar putea, cel puţin o dată 
în viaţa lor, să-şi vorbească din toată inima, ca şi cum s-ar 
afla goi unul în faţa celuilalt, eliberaţi de prejudecăţi, de 
interese personale şi de minciunile din care trăiesc? 

CHEREA: Cred că se poate, Căiuş. Dar nu cred că tu eşti 
capabil s-o faci. 

CALIGULA: Ai dreptate. Voiam numai să ştiu dacă gândeşti 
ca mine. Să ne punem, aşadar, măştile. Să ne folosim 


minciunile. Să vorbim ca şi cum ne-am bate, înarmaţi până- 
n dinţi. Cherea, de ce nu mă iubeşti? 

CHEREA: Fiindcă n-am ce iubi la tine, Căiuş. Fiindcă astfel 
de lucruri nu se poruncesc. În sfârşit, fiindcă te-nţeleg 
foarte bine şi fiindcă omul nu poate iubi acela dintre 
chipurile sale pe care încearcă să-l ascundă în sine însuşi. 

CALIGULA: De ce mă urâăşti? 

CHEREA: Aici te înşeli, Căiuş. Nu te urăsc. Te consider 
dăunător şi crud, egoist şi vanitos. Dar nu pot să te urăsc 
atâta vreme cât ştiu că nu eşti fericit. Şi nici de disprețuit 
nu pot, fiindcă ştiu că nu eşti laş. 

CALIGULA: Atunci, de ce vrei să mă omori? 

CHEREA: 'Ţi-am spus doar: te consider dăunător. Mie-mi 
place siguranţa şi am nevoie de ea. Cei mai mulţi dintre 
oameni sunt ca mine. Adică incapabili să trăiască într-un 
univers în care gândirea cea mai stranie poate într-o 
singură clipă să pătrundă în realitate în care, mai tot 
timpul, chiar şi pătrunde, ca un cuţit într-o inimă. Nici eu nu 
vreau să trăiesc într-un asemenea univers. Prefer să fiu 
stăpân pe mine însumi. 

CALIGULA: Siguranţa şi logica nu merg împreună. 

CHEREA: Adevărat. N-o fi logic, dar e sănătos. 

CALIGULA: Continuă. 

CHEREA: E tot ce-am avut de spus. Logica ta nu pot s-o 
accept. Eu am altă opinie despre îndatoririle mele de om. 
Ştiu că cei mai mulţi dintre supuşii tăi gândesc ca mine. Ne 
stânjeneşti pe toţi. E firesc să dispari. 

CALIGULA: Foarte clar, totul şi cât se poate de legitim. 
Pentru cei mai mulţi dintre oameni ar fi chiar de la sine 
înţeles. Pentru tine, însă, nu. Tu eşti inteligent şi inteligenţa 
se plăteşte scump sau se neagă. Eu plătesc. Dar tu, de ce 
nu vrei nici să ţi-o negi, nici să plăteşti? 

CHEREA: Pentru că eu am poftă să trăiesc şi să fiu fericit. 
Consider că, dacă împingi absurdul până la ultima lui 
consecinţă, nu se poate nici una, nici alta. Eu sunt ca toată 
lumea. Adesea, ca să mă simt liber, doresc şi eu moartea 


celor pe care-l iubesc sau râvnesc şi eu la femeile pe care 
legile familiei sau ale prieteniei îmi interzic să le râvnesc. 
Dacă aş fi logic, ar trebui atunci să ucid sau să posed. 
Consider însă că asemenea idei tulburi n-au nici o 
însemnătate. Dacă toată lumea s-ar îmbulzi să le 
înfăptuiască, n-am putea nici să trăim, nici să fim fericiţi. Ţi- 
o spun încă o dată, numai asta are însemnătate pentru 
mine. 

CALIGULA: Atunci, e de presupus că tu crezi într-o anume 
idee superioară. 

CHEREA: Cred că unele fapte sunt mai frumoase decât 
altele. 

CALIGULA: lar eu cred că toate sunt la fel. 

CHEREA: Ştiu, Căiuş, de asta nici nu te urăsc. Dar ne 
stânjeneşti şi trebuie să dispari. 

CALIGULA: Foarte înţelept. Dar de ce să mi-o spui şi să-ţi 
rişti viaţa? 

CHEREA: Fiindcă m-ar înlocui alţii şi nu-mi place să mint. 

Tăcere. 

CALIGULA: Cherea! 

CHEREA: Da, Căiuş. 

CALIGULA: Tu nu crezi că doi oameni la fel de mândri şi 
cu suflete la fel de mari ar putea, cel puţin o dată în viaţa 
lor, să-şi vorbească din toată inima? 

CHEREA: Cred că, până acum, asta am şi făcut. 

CALIGULA: Da, Cherea. Şi totuşi mă socoteai incapabil de 
aşa ceva. 

CHEREA: Am greşit, Căiuş, o recunosc şi-ţi mulţumesc. 
Acum ţi-aştept sentinţa. 

CALIGULA (distrat): Sentința? A! Vrei să zici... (Scoţând 
tabliţa de sub mantie.) Cherea, cunoşti asta? 

CHEREA: Ştiam că se află în mâinile tale. 

CALIGULA (cu însufleţire): Da, Cherea şi însăşi 
sinceritatea ta era prefăcută. Cei doi oameni nu şi-au vorbit 
din toată inima. Dar n-are importanţă. Acum, să terminăm 
cu jocul de-a sinceritatea şi să reluăm viaţa de mai înainte. 


Trebuie să încerci şi tu să-nţelegi ce vreau să spun eu, să- 
nduri şi tu jignirile şi toanele mele. Ascultă, Cherea! 
Această tăbliță e singura dovadă. 

CHEREA: Eu plec, Căâiuş. M-am săturat de jocu-ăsta 
schimonosit. Îl cunosc prea bine şi nu vreau să-l mai văd. 

CALIGULA (cu aceeaşi voce însufleţită şi politicoasă): Mai 
stai puţin. E singura dovadă, nu? 

CHEREA: Nu cred că ai nevoie de dovezi ca să condamni 
un om la moarte. 

CALIGULA: Adevărat. Dar, cel puţin o dată, vreau şi eu să 
mă contrazic. Asta nu supără pe nimeni. Şi-l atât de bine să 
te contrazici din când în când! E odihnitor. Am nevoie de 
odihnă, Cherea. 

CHEREA: Nu-nţeleg şi nu-mi plac asemenea complicaţii. 

CALIGULA: Desigur, Cherea. Tu eşti un om sănătos. Tu nu- 
ţi doreşti nimic extraordinar. (Izbucnind în râs.) Tu vrei să 
trăieşti şi să fii fericit. Doar atât! 

CHEREA: Cred c-ar fi bine să ne oprim aici. 

CALIGULA: Nu încă. Puţină răbdare, vrei? Mă aflu în 
posesia acestei dovezi, uite-o. Vreau să-mi închipui că n-aş 
putea să vă condamn la moarte fără ea. Asta-l raţiunea mea, 
modalitatea mea de-a mă odihni. Ei bine! Uite ce devin 
dovezile în mâna unui împărat. 

Apropie tăbliţa de o făclie. Cherea vine lângă el. Făclia îi 
separă. Tăbliţa se topeşte. 

CALIGULA: Uite, conspiratorule! Se topeşte şi, pe măsură 
ce această dovadă dispare, o lumină de nevinovăție îţi 
inundă faţa. Ce frunte impresionantă şi curată ai, Cherea! 
Şi ce frumos lucru, un nevinovat, ce frumos! Admiră-mi 
puterea! Nici chiar zeii n-ar putea să redea nevinovăția, 
fără ca mai înainte să fi pedepsit. Dar împăratul tău n-are 
nevoie decât de-o flacără pentru a te izbăvi şi încuraja. 
Continua, Cherea, du-ţi până la capăt strălucitul 
raţionament pe care mi l-ai expus adineauri. Împăratul tău 
îşi aşteaptă odihna. E modalitatea lui de a trăi şi de a fi 
fericit. 


Cherea îl priveşte pe Caligula uluit. Are un gest abia 
schiţat, gata parcă să-l înţeleagă, deschide gura, apoi iese 
brusc. Caligula continuă să ţină tăbliţa deasupra flăcării şi, 
zâmbind, îl urmăreşte pe Cherea cu privirea. 

Cortina. 

ACTUL AL PATRULEA. 

Scena |. 

Scena se află în semiobscuritate. Intră Cherea şi Scipio. 
Cherea se duce în dreapta, apoi în stânga şi se întoarce 
către Scipio. 

SCIPIO (mohorât): Ce vrei de la mine? 

CHEREA: Timpul ne zoreşte. Trebuie să fim hotărâți 
pentru ceea ce urmează să facem. 

SCIPIO: Cine-ţi spune că nu sunt hotărât? 

CHEREA: N-ai venit la adunarea noastră de ieri. 

SCIPIO (întorcându-se): Adevărat, Cherea. 

CHEREA: Scipio, sunt mai bătrân decât tine şi nu 
obişnuiesc să cer ajutorul nimănui. Dar adevărul e că am 
nevoie de tine. Acest omor impune chezaşi demni de 
respect. În mijlocul atâtor vanităţi rănite şi al atâtor spaime 
nemernice, numai tu şi cu mine avem motive curate. Chiar 
dacă ne părăseşti, ştiu că n-ai să trădezi nimic. Dar asta mi- 
e totuna. Un singur lucru doresc să rămâi cu noi. 

SCIPIO: Te-nţeleg. Dar îţi jur că nu pot. 

CHEREA: Ai trecut deci de partea lui? 

SCIPIO: Nu. Dar nici contra lui nu pot să fiu. (Pauză, apoi 
surd.) Dacă l-aş omori, inima mea tot cu el ar fi. 

CHEREA: Şi totuşi, el l-a omorât pe tatăl tău! 

SCIPIO: Da, de-aici începe totul. Dar tot aici se şi sfârşeşte. 

CHEREA: El neagă ceea ce tu mărturiseşti. Batjocoreşte 
ceea ce tu venerezi. 

SCIPIO: Adevărat, Cherea. Şi cu toate astea, ceva din mine 
îi seamănă. Aceeaşi văpaie ne arde inima la amândoi. 

CHEREA: Vine un ceas când trebuie să alegi. Eu am 
înăbuşit în mine tot ce putea să-l semene. 


SCIPIO: Eu nu pot să mai aleg, fiindcă, în afară de propria- 
mi suferinţă, sufăr şi pentru suferinţa lui. Nenorocirea mea 
e că înţeleg totul. 

CHEREA: Şi-atunci, te-ai hotărât să-l dai dreptate. 

SCIPIO (într-un țipăt): O! Te rog, Cherea, pentru mine 
nimeni, absolut nimeni n-o să mai aibă vreodată dreptate. 

Pauză, se privesc. 

CHEREA (emoţionat, înaintând spre Scipio): Să ştii că-l 
urăsc mai mult pentru ceea ce a făcut din tine. 

SCIPIO: Da, el m-a învăţat să vreau totul. 

CHEREA: Nu, Scipio, el te-a adus la disperare. Şia 
împinge un suflet tânăr la disperare e o crimă mai mare 
decât toate cele pe care le-a săvârşit până acum. Îţi jur că 
asta mi-ar ajunge lovesc în el cu sete. 

Se îndreaptă spre ieşire. Intră Helicon. 

Scena II. 

HELICON: Te căutam, Cherea. Caligula organizează aici o 
mică reuniune prietenească. Va trebui să-l aştepţi. (Se- 
ntoarce spre Scipio.) Dar de tine, porumbelule, nu-l nevoie. 
Poţi să pleci. 

SCIPIO (înainte de a ieşi, se întoarce către Cherea): 
Cherea! 

CHEREA (foarte blând): Da, Scipio. 

SCIPIO: Încearcă să-nţelegi. 

CHEREA (foarte blând): Nu, Scipio. 

Scipio şi Helicon ies. 

Scena III. 

Zgomot de arme în culise. Din dreapta apar doi soldaţi din 
gardă, conducându-l pe patricianul bătrân şi pe primul 
patrician, care dau semne de mare spaimă. 

PRIMUL PATRICIAN (câtre soldat, cu un glas pe care-l 
vrea cât mai ferm): În definitiv, ce vrea de la noi la ora asta 
din noapte? 

SOLDATUL. (arătând spre jilţurile din dreapta): Şezi acolo. 

PRIMUL PATRICIAN: Dacă-l vorba să ne omoare ca pe 
ceilalţi, nu-l nevoie de-atâtea complicaţii. 


SOLDATUL: Şezi acolo, catâr bătrân! 

PATRICIANUL BĂTRÎN: Să ne-aşezăm. Omul acesta nu ştie 
nimic. E limpede. 

SOLDATUL: Da, frumoasa mea, e limpede. 

lese. 

PRIMUL PATRICIAN: Trebuia să lucrăm repede, ştiam eu. 
Acum ne-aşteaptă tortura. 

Scena IV. 

CHEREA (calm, aşezându-se): Despre ce-l vorba? 

PRIMUL PATRICIAN şi PATRICIANUL BĂTRÎN (deodată): 
Complotul e descoperit. 

CHEREA: Şi-acum? 

PATRICIANUL BĂTRÎN (tremurând): Tortura. 

CHEREA (nepăsător): Mi-amintesc că împăratul i-a dat 
optzeci şi una de mii de sesterţi unui sclav care furase, dar 
pe care tortură nu l-a făcut să mărturisească nimic. 

PRIMUL PATRICIAN: Halal consolare! 

CHEREA: Nu, dar e o dovadă că-l place curajul. Ar trebui 
să ţineţi seama de asta. (Către patricianul bătrân.) Ce-ar fi 
dacă n-ai mai clănţăni atâta din dinţi? Nu pot să sufăr 
zgomotul ăsta. 

PATRICIANUL BĂTRÎN: Vezi că... 

PRIMUL PATRICIAN: Destul cu vorbăria! E-n joc viaţa 
noastră. 

CHEREA (fără să se mişte): Cunoaşteţi vorba favorită a lui 
Caligula? 

PATRICIANUL BĂTRÎN (gata să plângă): Da. Îi spune 
călăului: „Omoară-l încet, ca să simtă că moare”. 

CHEREA: Nu, e alta mai bună. După o execuţie, cască şi 
spune foarte serios: „Ce admir mai mult e nepăsarea mea”. 

PRIMUL PATRICIAN: Auziţi? 

Zgomot de arme. 

CHEREA: Vorba asta trădează un om slab. 

PATRICIANUL BĂTRÎN: Ce-ar fi dacă n-ai mai filozofa 
atâta? Nu pot să sufăr. 


Prin fund apare un soldat care aduce câteva arme şi le 
aranjează pe un scaun. 

CHEREA (care nu l-a văzut): Cel puţin să recunoaştem că 
omul ăsta exercită asupra noastră o influenţă de 
netăgăduit. Te sileşte să gândeşti. Sileşte pe toată lumea să 
gândească. Nesiguranţa, iată ceea ce te face să gândeşti. 
De asta îl şi urmăreşte ura atâtor oameni. 

PATRICIANUL BĂTRÎN (tremurând): Priveşte! 

CHEREA (zărind armele, cu vocea un pic schimbată): 
Poate că aveai dreptate. 

PRIMUL PATRICIAN: Trebuia să ne grăbim. Am aşteptat 
prea mult. 

CHEREA: Da. E o lecţie care vine cam târziu. 

PATRICIANUL BĂTRÎN: Dar e o nebunie. Nu vreau să mor. 

Se ridică şi vrea să fugă. Doi soldaţi sar şi-l rețin cu forţa, 
după ce mai întâi l-au pălmuit. Primul patrician cade zdrobit 
pe scaunul său. Cherea murmură ceva nedesluşit. Deodată, 
prin fund, ţâşneşte o muzică stranie, stridentă şi săltăreaţă, 
de sistre şi ţimbale. Patricienii tac şi privesc. Caligula, în 
rochie scurtă de dansatoare, cu flori pe cap, apare ca o 
umbră chinezească în spatele cortinei din fundul scenei, 
mimează câteva mişcări ridicole de dans şi dispare. 
Aproape imediat, un soldat anunţă cu voce solemnă: 
Spectacolul s-a terminat! În acest timp, Caesonia s-a 
strecurat tăcută în spatele spectatorilor. Vorbeşte cu o voce 
neutră, care-l face totuşi să tresară. 

Scena V. 

CAE SONIA: Caligula mi-a dat sarcina să vă spun că în mod 
obişnuit vă chema aici pentru treburi de stat, dar azi v-a 
invitat să împărtăşiţi cu el o emoție artistică. (Pauză, apoi cu 
aceeaşi voce.) A adăugat, de altfel, că aceluia care nu i-o va 
împărtăşi i se va tăia capul. (Patricienii tac.) Mă iertaţi că 
stărui. Dar trebuie să vă-ntreb dacă dânsul a fost frumos. 

PRIMUL PATRICIAN (după o clipă de şovăire): A fost 
frumos, Caesonia. 


PATRICIANUL BĂTRÎN (cu imensă recunoştinţă): Oh! Da, 
Caesonia! 

CAESONIA: Şi tu, Cherea? 

CHEREA (rece): De mare artă. 

CAE SONIA: Perfect, mă pot duce atunci să-l informez pe 
Caligula. 

Scena VI. 

Intră Helicon. 

HELICON: Spune-mi, Cherea, chiar a fost de mare arta? 

CHEREA: Într-un fel, da. 

HELICON: înţeleg. Eşti foarte tare, Cherea. Fals că un om 
cinstit. Dar tare, într-adevăr. Eu nu sunt tare. Şi, cu toate 
astea, n-am să-ngădui să vă atingeţi de Căiuş, chiar dacă el 
însuşi doreşte acest lucru. 

CHEREA: N-am priceput nimic din ce-ai spus. Dar te felicit 
pentru devotamentul tău. Îmi plac slugile bune. 

HELICON: 'Te ţii tare mândru, ce să zic? Da, slujesc un 
nebun. Dar tu, tu pe cine slujeşti? Virtutea? Am să-ţi spun 
ce gândesc în privinţa asta. M-am născut sclav. Aşa că, 
omule cinstit, aria virtuţii eu am dansat-o mai întâi sub bici. 
Căiuş nu mi-a ţinut discursuri. M-a eliberat şi m-a adus în 
palatul lui. Aşa am putut să dau ochii cu voi, virtuoşii. Şi am 
văzut că arătaţi rău şi mirosiţi urât, răspândiţi mirosul fad 
al celor care n-au suferit şi n-au riscat niciodată nimic. V-am 
văzut drapajele nobile, dar şi oboseala din inimi, faţa 
meschină, mâna furişată. Voi, judecători? Voi, care ţineţi 
tarabă de virtute, care visaţi la siguranţa voastră cum 
visează fetele la dragoste, care veţi muri totuşi înfricoşaţi, 
fără să ştiţi c-aţi minţit toată viaţa, voi o să îndrăzniţi să-l 
judecaţi pe cel care a suferit fără măsură şi care 
sângerează zilnic sub mii de alte răni? Mai întâi va trebui să 
mă loviți pe mine, fiţi siguri de asta! Dispreţuieşte sclavul, 
Cherea! E mai presus de virtutea ta, fiindcă tot mai poate 
să-l iubească pe-acest stăpân nenorocit, pe care-l va apăra 
împotriva nobilelor voastre minciuni, a gurilor voastre 
trădătoare. 


CHEREA: Dragă Helicon, te laşi furat de elocinţă. Cinstit 
vorbind, pe vremuri aveai gusturi mai alese. 

HELICON: Îmi pare rău, crede-mă! Iată ce-nseamnă să fi 
avut prea mult de-a face cu voi. Soții bătrâni ajung să 
semene atât de mult unul cu altul, încât până la urma nu-l 
mai deosebeşti între ei. Dar o să-mi revin eu, nu te teme, o 
să-mi revin. Numai că... Uite, vezi faţa asta? Bun. Priveşte-o 
bine! Perfect. Acum ţi-ai văzut duşmanul. 

lese. 

PATRICIANUL BĂTRÎN: Staţi aici, staţi aici! Eu tare-aş 
vrea să plec. (Aspiră puternic.) Aici miroase a mort. 

PRIMUL PATRICIAN: Sau a minciună. (Cu tristeţe.) Le-am 
spus că dânsul a fost frumos. 

PATRICIANUL BĂTRÎN (împăciuitor): A şi fost, într-un fel. 
A şi fost. 

Intră, vijelioşi, mai mulţi patricieni şi cavaleri. 

Scena VIII. 

AL DOILEA PATRICIAN: Ce s-a-ntâmplat? Ştiţi ceva? Ne-a 
chemat împăratul. 

PATRICIANUL BĂTRÎN (distrat): Probabil pentru dans. 

AL DOILEA PATRICIAN: Ce dans? 

PATRICIANUL BĂTRÎN: Da, în sfârşit, emoția artistică. 

AL TREILEA PATRICIAN: Mi s-a spus că împăratul e foarte 
bolnav. 

PRIMUL PATRICIAN: Este. 

AL TREILEA PATRICIAN: Ce are? (Plin de încântare.) Pe 
toţi zeii, o să moară? 

PRIMUL PATRICIAN: Nu cred. Boala lui nu-l mortală decât 
pentru alţii. 

PATRICIANUL BĂTRÎN: Dacă-ndrăznim s-o spunem. 

AL DOILEA PATRICIAN: Te-nţeleg. Dar n-are şi altă boală, 
mai puţin gravă şi mai folositoare pentru noi? 

PRIMUL PATRICIAN: Nu, boala asta a lui nu suferă 
concurenţă, îmi daţi voie, trebuie să-l văd pe Cherea. 

Iese. Intră Caesonia. O clipă, tăcere. 

Scena VII. 


CHEREA: Şi-acum trebuie să acţionăm repede. Staţi aici 
amândoi. Noaptea asta vom fi o sută. 

lese. 

Scena IX. 

CAESONIA (cu un aer indiferent): Caligula suferă de 
stomac. A vărsat sânge. 

Patricienii se îmbulzesc în jurul ei. 

AL. DOILEA PATRICIAN: O! Zei atotputernici, fac legământ 
că, dacă se vindecă, dau pentru tezaurul statului două sute 
de mii de sesterţi. 

AL TREILEA PATRICIAN (exagerat): Jupiter, ia-mi mie 
viaţa în schimbul vieţii lui. 

Caligula a intrat cu o clipă mai înainte. Ascultă. 

CALIGULA (înaintând spre cel de-al doilea patrician): 
Lucius, îţi primesc ofranda şi-ţi mulţumesc. Vistiernicul meu 
se va-nfiinţa mâine la tine. (Se duce la cel de-al treilea 
patrician şi-l îmbrăţişează.) Nici nu-ţi dai seama cât sunt de 
emoţionat. (O clipă de tăcere, apoi cu gingăşie.) Aşadar, ţii 
la mine? 

AL TREILEA PATRICIAN (convins): O! Cezar, nu-l nimic pe 
lume ce n-aş da numaidecât pentru tine. 

CALIGULA (îmbrăţişându-l din nou): A! E prea mult, 
Cassius, nici nu merit atâta dragoste. (Cassius schiţează un 
gest de protest.) Nu, nu, îţi spun. Sunt nevrednic de ea. 
(Cheamă doi soldaţi.) Luaţi-l! (Către Cassius, cu blândeţe.) 
Du-te, prietene. Şi aminteşte-ţi că împăratul ţi-a dat inima 
lui. 

AL TREILEA PATRICIAN (vag neliniştit): Dar unde să mă 
ducă? 

CALIGULA: Ei, asta-l, la moarte. Doar ţi-ai dat viaţa pentru 
a mea. Mă simt mai bine acum. Nu mai am nici măcar 
gustul acela oribil de sânge în gură. Tu m-ai vindecat. 
Cassius, eşti fericit că poţi să-ţi dai viaţa pentru un altul, 
când acest altul se cheamă Caligula? lată-mă din nou gata 
pentru toate serbările. 


Soldaţii îl târăsc pe cel de-al treilea patrician, care se 
împotriveşte şi urlă. 

AL TREILEA PATRICIAN: Nu vreau! Doar am glumit. 

CALIGULA (visător, printre urlete): Curând, căile de lângă 
mare vor fi aşternute cu mimoze. Femeile vor purta rochii 
uşoare. Un imens cer senin şi sonor, Cassius! Zâmbetele 
vieţii! 

Cassius e gata să iasă. Caesonia îl împinge uşor. 
CALIGULA (întorcându-se, deodată serios): Dragul meu, 
dacă ai fi iubit cu adevărat viaţa, nu ţi-ai fi pus-o în joc atât 

de imprudent. 

Cassius e scos afară. 

CALIGULA (revenind la masă): Şi când ai pierdut, trebuie 
totdeauna să plăteşti. (Pauză.) Vino, Caesonia. (Se întoarce 
către ceilalţi.) Să nu uit, mi-a venit o idee grozavă, pe care 
vreau să v-o împărtăşesc şi vouă. Domnia mea a fost prea 
fericită până acum. Nici ciumă universală, nici religie 
sângeroasă, nici măcar o lovitură de stat, pe scurt, nimic 
care să vă poată trece în posteritate. Poate din cauza asta, 
vedeţi, tot încerc eu să compensez cuminţenia destinului. 
Vreau să spun... Nu ştiu dacă m-aţi înţeles... (Mic hohot de 
râs.) În sfârşit, o să iau eu locul ciumei. (Schimbând tonul.) 
Sssst, tăcere! Iată-l pe Cherea. E rândul tău, Caesonia. 

Iese. Intră Cherea şi primul patrician. 

Scena X. 

Caesonia se duce repede înaintea lui Cherea. 

CAE SONIA: Caligula a murit. 

Se întoarce, ca şi cum ar plânge şi-l fixează cu privirea pe 
ceilalţi care tac. 'Toţi sunt consternaţi, dar fiecare din alte 
motive. 

PRIMUL PATRICIAN: Eşti... Eşti sigură de această 
nenorocire? Nu-l cu putinţă, doar mai adineauri a dansat. 

CAE SONIA: Tocmai. Efortul ăsta l-a dat gata. 

Cherea trece repede de la unul la altul, apoi se întoarce 
spre Caesonia. Toată lumea tace. 

CAESONIA (încet): Cherea, tu nu spui nimic? 


CHEREA (foarte încet): E o mare nenorocire, Caesonia. 

Caligula intră zgomotos şi merge de-a dreptul la Cherea. 

CALIGULA: Bine jucat, Cherea. (Se întoarce pe loc, apoi îi 
priveşte pe ceilalţi. Supărat.) Ei bine! Am dat greş. (Către 
Caesonia.) Nu uita ce ţi-am spus. 

lese. 

Scena XI. 

Caesonia îl urmăreşte cu privirea, tăcută. 

PATRICIANUL BĂTRÎN (însufleţit de o speranţă 
inepuizabilă): Să fie oare bolnav, Caesonia? 

CAESONIA (privindu-l cu ură): Nu, frumoasa mea, ceea ce 
tu habar n-ai e că omul acesta nu doarme decât două 
ceasuri pe noapte şi că restul timpului, incapabil să se 
odihnească, rătăceşte prin galeriile palatului. Habar n-ai şi 
nici nu te-ai întrebat vreodată la ce gândeşte fiinţa asta în 
timpul atâtor ceasuri ucigătoare, din miez de noapte până-n 
zori de zi. Bolnav? Nu, nu este. Doar dacă nu inventezi tu 
un nume şi un remediu pentru ulcerele care-l mistuie 
sufletul. 

CHEREA (care pare înduioşat): Ai dreptate, Caesonia. Noi 
nu ignorăm că împăratul... 

CAE SONIA (mai repede): Nu, nu ignoraţi nimic. Dar, ca 
toţi cei lipsiţi de suflet, nu-l puteţi suferi pe cei care au prea 
mult. Prea mult suflet! lată ce vă stinghereşte, nu? Şi-atunci 
numim asta boală; pedanţii nerozi au găsit o justificare şi 
sunt mulţumiţi. (Pe alt ton.) Cherea, te-ai priceput vreodată 
la dragoste? 

CHEREA (din nou el însuşi): Acum suntem prea bătrâni, ca 
să mai învăţăm, Caesonia. Şi-apoi, nu-l sigur că împăratul 
ne-ar lăsa timp s-o facem. 

CAE SONIA (care şi-a revenit): Adevărat. (Se aşază.) Era 
să uit instrucţiunile lui Caligula. Aflaţi că ziua de azi e 
consacrată artei. 

PATRICIANUL BĂTRÎN: După calendar? 

CAESONIA: Nu, după Caligula. A convocat aici câţiva 
poeţi. Le va propune să facă o compunere improvizată pe 


un subiect dat. Doreşte să concureze neapărat şi aceia 
dintre voi care sunteţi poeţi. S-a referit, îndeosebi, la 
tânărul Scipio şi la Metellus. 

METELLUS: Dar nu suntem pregătiţi. 

CAE SONIA (ca şi cum n-ar fi auzit, cu o voce inexpresivă): 
Desigur că vor fi şi recompense. După cum, de asemenea şi 
pedepse. (Vagă agitaţie printre ceilalţi.) Vă pot spune, 
confidenţial, că nu sunt prea grave. 

Intră Caligula. Arată mai sumbru că niciodată. 

Scena XII. 

CALIGULA: E pregătit totul? 

CAESONIA: Totul. (Către un soldat din gardă.) Să intre 
poeții. 

Intră, doi câte doi, o duzină de poeţi care coboară spre 
dreapta, în pas cadenţat. 

CALIGULA: Şi ceilalţi? 

CAE SONIA: Scipio şi Metellus! 

Amândoi se alătură grupului de poeţi. Caligula se aşază în 
fund, la stânga, o dată cu Caesonia şi cu restul patricienilor. 
Tăcere de o clipă. 

CALIGULA: Subiect moartea. limp un minut. 

Poeţii scriu în mare grabă pe tăbliţele lor. 

PATRICIANUL BĂTRÎN: Cine va forma juriul? 

CALIGULA: Eu, n-ajunge? 

PATRICIANUL BĂTRÎN: Oh! Da. Cu prisosinţă. 

CHEREA: Căâiuş, participi şi tu la concurs? 

CALIGULA: Inutil. Mi-am făcut de mult compunerea 
inspirată de acest subiect. 

PATRICIANUL BĂTRÎN (îndatoritor): De unde-am putea să 
ne-o procurăm şi noi? 

CALIGULA: În felul meu, o recit zilnic. 

Caesonia îl priveşte neliniştită. 

CALIGULA (brutal): Nu-ţi place cum arăt? 

CAESONIA (blând): Îţi cer iertare. 

CALIGULA: Ah! Te rog, fără umilinţă. Mai ales, fără 
umilinţă. Eşti şi-aşa greu de suportat, darămite umilinţa ta! 


Caesonia îşi revine încet. 

CALIGULA (către Cherea): Să continuăm. E singura 
compunere pe care am făcut-o. Dar ea constituie şi dovada 
că sunt singurul artist pe care l-a cunoscut Roma, auzi, 
Cherea, singurul care-şi pune de acord gândirea cu faptele 
sale. 

CHEREA: E numai o chestiune de putere. 

CALIGULA: Într-adevăr. Ceilalţi crează numai fiindcă sunt 
lipsiţi de putere. Eu n-am nevoie de o operă scrisă: trăiesc. 
(Cu brutalitate.) Hei, voi de-acolo, sunteţi gata? 

METELLUS: Cred că da. 

TOŢI: Da. 

CALIGULA: Bun, acum ascultaţi-mă cu atenţie. Veţi ieşi din 
rânduri. Eu voi fluiera. Primul va începe să citească. La 
fluierul meu să se oprească, pentru că al doilea să înceapă. 
Şi-aşa mai departe. Victorios, desigur, va fi acela a cărui 
compunere nu va fi întreruptă de fluier. Pregătiţi-vă! (Se 
întoarce către Caesonia, confidenţial.) E nevoie de 
organizare în toate, chiar şi în artă. 

Fluier. 

PRIMUL POET: Moarte, când dincolo de țărmurile negre... 

Fluier. Poetul coboară spre stânga. Ceilalţi vor face la fel. 
Scenă mecanică. 

AL DOILEA POET: Cele trei Parce în peştera lor... 

Fluier. 

AL TREILA POET: 'Te chem, o, moarte... 

Fluier furios. Al patrulea poet înaintează şi ia o poză 
declamatorie. Fluierul răsună mai înainte ca el să înceapă. 

AL CINCILEA POET: Când eram copil mic... 

CALIGULA (urlând): Nu! Ce legătură poate să aibă 
copilăria unui imbecil cu acest subiect? Vrei să-mi spui 
care-l legătura? 

AL CINCILEA POET: Căiuş, dar n-am terminat... 

Fluier strident. 

Al ŞASELEA POET (înaintează, dregându-şi vocea): 
Neînduplecată, ea se-ndreaptă... 


Fluier. 

Al ŞAPTELEA POET (misterios): Tainică şi difuză 
cuvântare... 

Fluier întrerupt. Scipio înaintează fără tăblițe. 

CALIGULA: Scipio, e rândul tău. N-ai tăblițe? 

SCIPIO: N-am nevoie. 

CALIGULA: Să vedem. 

Îşi molfăie fluierul între buze. 

SCIPIO (foarte aproape de Caligula, fără să-l privească şi 
cu un soi de oboseală): „Goană după fericirea care purifică 
făpturi, Ceruri peste care soarele inundă, Sălbatice şi unice 
serbări, delirul meu fără speranţă...!” 

CALIGULA (blând): Vrei să te opreşti? (Către Scipio.) Eşti 
prea tânăr ca să cunoşti adevăratele lecţii ale morţii. 

SCIPIO (fixându-l pe Caligula): Eram prea tânăr ca să-l 
pierd pe tata. 

CALIGULA (întorcându-se brusc): Hei, voi, strângeţi 
rândurile! Un fals poet e o pedeapsă prea mare pentru 
gustul meu. Gândeam până azi să vă păstrez că aliaţi şi, 
uneori, mi-am închipuit că aţi putea forma ultima falangă a 
apărătorilor mei. Dar e-n zadar şi va trebui să v-arunc în 
tabăra duşmanilor mei. Dacă şi poeţii se ridică împotriva 
mea, atunci pot spune că acesta-l sfârşitul. Ileşiţi în ordine! 
O să defilaţi pe dinaintea mea, lingându-vă tăbliţele, ca să 
ştergeţi urmele grozăviilor voastre. Atenţie! Înainte, marş! 

Fluierături ritmate. Mergând în pas cadenţat, poeţii ies 
prin dreapta, lingându-şi nemuritoarele tăblițe. 

CALIGULA (în şoaptă): leşiţi cu toţii! 

La uşă, Cherea îl reţine pe primul patrician, prinzându-l de 
umăr. 

CHEREA: A sosit momentul. 

Tânărul Scipio, care a auzit, ezită pe pragul uşii, de unde 
revine spre Caligula. 

CALIGULA (cu răutate): Nu poţi să mă laşi în pace, aşa 
cum o face acum tatăl tău? 

Scena XIII. 


SCIPIO: Zău, Căiuş, toate astea-s fără rost. Ştiu bine că ai 
ales. 

CALIGULA: Lasă-mă! 

SCIPIO: O să te las, fireşte, fiindcă acum sunt sigur că te- 
am înţeles. Nici pentru tine, nici pentru mine, care-ţi semăn 
atât de mult, nu mai există ieşire. O să plec undeva departe, 
să caut raţiunea tuturor acestor lucruri. (Pauză, se uită la 
Caligula. Cu o mare emoție.) Adio, scumpe Căiuş. Când totul 
se va fi terminat, să nu uiţi că te-am iubit. 

lese. Caligula se uită la el. Schiţează un gest. Dar se 
scutură cu brutalitate şi se întoarce spre Caesonia. 

CAESONIA: Ce-a vrut să spună? 

CALIGULA: Depăşeşte puterea ta de înţelegere. 

CAESONIA: La ce te gândeşti? 

CALIGULA: La el. Şi la tine, de asemenea. Dar e acelaşi 
lucru. 

CAE SONIA: Ce-l cu tine? 

CALIGULA (privind-o): Scipio a plecat. S-a sfârşit cu 
prietenia. Dar tu, mă întreb, tu de ce mai stai aici...? 

CAE SONIA: Pentru că-ţi plac. 

CALIGULA: Nu. Dacă te-aş trimite la moarte, cred c-aş 
înţelege. 

CAE SONIA: Ar fi o soluţie. Fă-o! Dar n-ai putea, cel puţin 
pentru o clipă, să te laşi în voie şi să trăieşti liber? 

CALIGULA: Sunt câţiva ani de când tot încerc să trăiesc 
liber. 

CAE SONIA: Nu asta voiam să spun. Ile rog să mă-nţelegi. 
E-atât de bine să trăieşti şi să iubeşti cu inima plină de 
puritate! 

CALIGULA: Fiecare îşi câştigă puritatea cum poate. Eu, 
urmărind esenţialul. Ceea ce, de altfel, nu m-ar împiedica să 
pun să te omoare. (Râde.) Ar fi încoronarea carierei mele. 

Caligula se ridică şi răsuceşte oglinda către sine. Merge în 
cerc, lăsându-şi braţele să spânzure moi, aproape fără 
gesturi, ca o fiară. 


CALIGULA: Ce ciudat! Când nu omor, mă simt singur. Cei 
vii n-ajung să-mi populeze universul şi să-mi spulbere 
plictiseala. Când vă găsiţi cu toţii aici, mă faceţi să simt un 
gol fără sfârşit în care nu pot privi. Nu mă simt bine decât 
printre morţii mei. (Se postează cu faţa la public, puţin 
aplecat înainte, a uitat de Caesonia.) Ei sunt adevăraţi. Sunt 
ca şi mine. M-aşteaptă şi mă zoresc. (Dă din cap.) Întreţin 
dialoguri lungi cu unul sau cu altul dintre cei care strigau 
către mine să-l graţiez şi cărora eu am poruncit să li se taie 
limba. 

CAESONIA: Vino! Întinde-te lângă mine! Pune-ţi capul pe 
genunchii mei! (Caligula ascultă.) Acum te simţi bine. E- 
atâta tăcere! 

CALIGULA: Atâta tăcere! Exagerezi. Tu n-auzi acest 
zăngănit de săbii? (Se aude.) Nu percepi aceste mii de 
şoapte ale urii care stă la pândă? 

CAESONIA: Nimeni n-ar îndrăzni... 

CALIGULA: Ba da, prostia. 

CAESONIA: Ea nu ucide. Ea te face înţelept. 

CALIGULA: Ba ucide, Caesonia. Când se consideră 
ofensată, devine ucigătoare. Oh! Nu mă vor asasina cei 
cărora le-am omorât copiii sau tatăl. Aceştia au înţeles. Ei 
sunt de partea mea, au acelaşi gust în gură. Ci ceilalţi, pe 
care i-am batjocorit şi ridiculizat. În faţa vanităţii lor mă aflu 
fără apărare. 

CAE SONIA (cu vehemenţă): Te vom apăra noi, suntem 
încă mulţi care te iubim. 

CALIGULA: Sunteţi din ce în ce mai puţini. Am făcut tot ce 
trebuia pentru asta. Şi-apoi, să fim drepţi, n-am numai 
prostia împotriva mea, am şi cinstea şi curajul celor care 
vor să fie fericiţi. 

CAESONIA (acelaşi joc): Nu, n-au să te omoare. Sau se va 
stârni, atunci, din cer o forţă care-l va nimici mai înainte ca 
ei să te fi atins. 

CALIGULA: Din cer! Nu există cer, sărmană femeie! (Se 
aşază.) Dar de ce atâta dragoste, aşa deodată, parcă nu 


intră în convenţia noastră, nu? 

CAESONIA (care s-a ridicat şi merge): Nu-l de ajuns că te 
văd omorându-l pe alţii, mai trebuie să ştiu că şi tu vei fi 
omorât? Nu-l de ajuns că te accept crud şi sfâşiat, că-ţi simt 
mirosul de ucigaş când te aşezi peste pântecele meu? Zilnic 
văd cum moare câte ceva din ce mai e omenesc în tine. (Se 
întoarce către el.) Ştiu că sunt bătrână şi că încep să mă 
urâţesc. Dar grijă ce ţi-o port mi-a crescut atât de mult 
sufletul, încât mi-e totuna dacă nu mă iubeşti. Aş vrea 
numai să te văd vindecat, tocmai fiindcă eşti încă un copil. 
Ai toată viaţa înaintea ta! Şi-n definitiv, ce lucru mai mare 
vrei decât o viaţă de om? 

CALIGULA (se ridică şi o priveşte): Te afli aici de foarte 
multă vreme. 

CAE SONIA: Adevărat. Dar ai să mă păstrezi, nu-l aşa? 

CALIGULA: Nu ştiu. Ştiu numai pentru ce te afli aici: 
pentru toate nopţile în care plăcerea era țipăt şi suferinţă şi 
pentru tot ce cunoşti din mine. (O cuprinde în braţe şi, cu o 
mână, îi dă puţin capul pe spate.) Am douăzeci şi nouă de 
ani. Puțin. Dar la ceasul acesta în care viaţa mi-apare totuşi 
atât de lungă, atât de încărcată de cadavre, atât de 
împlinită, în sfârşit, tu ai rămas ultimul martor. Şi nu mă pot 
împiedica să nu simt un fel de duioşie ruşinoasă faţă de 
bătrâna care vei fi cândva. 

CAE SONIA: Spune-mi că vrei să mă păstrezi! 

CALIGULA: Nu ştiu. Sunt numai conştient şi ăsta-l lucrul 
cel mai teribil, că singurul sentiment curat pe care mi l-a 
oferit viaţa până azi e tocmai această duioşie ruşinoasă. 

Caesonia se desprinde din braţele lui, Caligula o urmează. 
Femeia se lipeşte cu spatele de el, Caligula o înlănţuie. 

CALIGULA: N-ar fi mai bine ca şi ultimul martor să 
dispară? 

CAE SONIA: N-are nici o importanţă. Vorbele tale m-au 
făcut fericită. Dar de ce să nu pot împărţi cu tine această 
fericire? 

CALIGULA: Cine-ţi spune că nu sunt fericit? 


CAE SONIA: Fericirea e generoasă. Nu trăieşte din 
distrugeri. 

CALIGULA: Atunci înseamnă că sunt două feluri de 
fericire, iar eu am ales-o pe aceea a ucigaşilor. Fiindcă sunt 
fericit. A fost o vreme când credeam că am atins limitele 
durerii. Ei bine! Nu, se poate merge şi mai departe. Dincolo 
de graniţa acestui ţinut începe o fericire stearpă şi măreaţă. 
Uită-te la mine! (Caesonia se întoarce spre el.) Caesonia, 
îmi vine să râd când mă gândesc că ani de-a rândul Roma 
întreagă s-a ferit să rostească numele Drusillei. Pentru că 
ani de-a rândul Roma s-a înşelat. Atunci, de fapt, am înţeles 
că dragostea nu mi-e de ajuns. Cu atât mai mult o înţeleg 
azi, când te privesc pe tine. A iubi pe cineva înseamnă a 
accepta să îmbătrâneşti alături de el. Eu nu sunt capabil de 
asemenea iubire. Drusilla bătrână ar fi fost ceva mult mai 
rău decât Drusilla moartă. Obişnuit, credem că omul suferă 
că, într-o bună zi, fiinţa pe care o iubeşte moare. Dar 
adevărata lui suferinţă e mai puţin deşartă; îşi dă seama că 
nici durerea nu durează. Până şi durerea e lipsită de sens. 
După cum vezi, n-aveam nici o scuză, nici măcar umbra 
vreunei iubiri, nici amărăciunea vreunei melancolii. N-am 
nici un alibi. Dar azi, iată-mă şi mai liber decât acum câţiva 
ani, eliberat şi de amintire şi de iluzie. (Râde pătimaş.) 
Acum ştiu că nimic nu durează! Să ştii asta! Suntem doar 
vreo doi-trei în istorie care am făcut cu adevărat 
experienţa, care am atins această fericire dementă. 
Caesonia, ai urmărit până la capăt o foarte stranie tragedie. 
E timpul ca pentru tine să cadă cortina. 

Trece din nou în spatele ei şi-şi petrece antebraţul pe după 
gâtul Caesoniei. 

CAESONIA (înfricoşată): Fericire să fie această 
înspăimântătoare libertate? 

CALIGULA (strângând puţin câte puţin, cu braţul, gâtul 
Caesoniei): 

Fii sigură de asta, Caesonia. Fără ea, aş fi fost un om 
mulţumit. Datorită ei, am cucerit clarviziunea divină a 


solitarului. (Se însufleţeşte tot mai mult, ştrangulând-o 
puţin câte puţin pe Caesonia, care cedează fără rezistenţă, 
cu mâinile un pic desfăcute înainte. Caligula îi vorbeşte, 
aplecat spre urechea ei.) Trăiesc, ucid, exercit puterea 
delirantă a nimicitorului, faţă de care aceea a creatorului 
pare simplă maimuţăreală. Asta înseamnă să fii fericit. Asta- 
l fericirea, această cumplită eliberare, acest dispreţ 
universal, sângele, ura din jurul meu, această izolare fără 
seamă a omului care-şi are privirea aţintită asupra întregii 
sale vieţi, bucuria nemăsurată a asasinului nepedepsit, 
această logică necruțătoare care striveşte vieţi omeneşti 
(râde), care te striveşte pe tine, Caesonia, pentru a realiza, 
în sfârşit, singurătatea veşnică pe care mi-o doresc. 

CAESONIA (zbătându-se uşor): Căiuş! 

CALIGULA (din ce în ce mai exaltat): Nu, fără duioşie. 
Trebuie să terminăm, fiindcă timpul ne zoreşte. Timpul ne 
zoreşte, scumpă Caesonia! 

Caesonia horcăie. Caligula o trage spre pat, unde o lasă să 
cadă. 

CALIGULA (privind-o cu un aer rătăcit, vocea îi este acum 
răguşită): Şi tu de asemenea şi tu erai vinovată. Dar a ucide 
nu-l soluţia. 

Scena XIV. 

Se învârte de jur împrejur, rătăcit, se duce la oglindă. 

CALIGULA: Caligula! Şi tu de asemenea şi tu de asemenea 
şi tu eşti vinovat. Atunci, ce contează, nu-l aşa, că eşti 
vinovat ceva mai mult sau ceva mai puţin! Dar cine-ar 
îndrăzni să mă condamne în această lume fără judecător, în 
care nimeni nu-l nevinovat! (Cu toată forţa disperării, 
lipindu-se de oglindă.) Vezi bine că Helicon n-a venit. N-o să 
am luna. Dar ce dureros e să ai dreptate şi să trebuiască să 
mergi până la mistuirea totală. Fiindcă mi-e frică de 
mistuirea totală. Zgomot de arme! Nevinovăţia îşi 
pregăteşte triumful. De ce nu sunt în locul lor! Mi-e frică. 
Ce dezgustător, după ce i-ai disprețuit pe ceilalţi, să-ţi simţi 
sufletul bântuit de-aceeaşi laşitate. Dar nu face nimic. Nici 


frică nu durează. Voi regăsi acel imens gol în care inima se 
potoleşte. 

Se dă un pas înapoi, revine spre oglindă. Pare mai calm. 
Începe să vorbească din nou, dar cu un glas mai scăzut şi 
mai concentrat. 

CALIGULA: Totul pare atât de complicat. Şi totuşi e atât de 
simplu. Dacă aş fi avut luna, dacă iubirea mi-ar fi fost de 
ajuns, totul s-ar fi schimbat. Dar unde să-mi sting setea 
asta? Ce inimă, ce zeu ar putea să aibă pentru mine 
profunzimea unui lac? (îngenunchind şi plângând.) Nimic în 
lumea asta şi nici în cealaltă, care să fie pe măsura mea. 
Ştiu totuşi, după cum şi tu ştii (întinde mâinile spre oglindă, 
plângând), că mi-ar fi de ajuns că imposibilul să existe. 
Imposibilul! L-am căutat între hotarele lumii, între propriile 
hotare. Am întins mâinile (strigând), le întind şi acum şi 
mereu mă izbesc de tine, mereu tu în faţa mea şi nutresc o 
ură cumplită contra ta. N-am apucat pe drumul care 
trebuia, n-ajung la nimic. Libertatea mea nu-l cea bună. 
Helicon! Helicon! Nimic! Încă nimic. O, ce grea e noaptea 
asta! Helicon n-o să mai vină: vom fi vinovaţi pe vecie! 
Noaptea asta e grea că durerea omenească. 

În culise se aude zgomot de arme şi şoapte. 

HELICON (ivindu-se în fund): Păzea, Căiuş! Păzea! 

O mână nevăzută îl înjunghie pe Helicon. Caligula se 
ridică, ia un scaun şi se apropie de oglindă, suflând greu. Se 
observă, simulează un salt înainte şi, faţă de mişcarea 
simetrică a dublului său din oglindă, zvârle scaunul cu toată 
puterea, urlând: 

CALIGULA: În istorie, Caligula, în istorie! 

Oglinda se sparge şi-n aceeaşi clipă, prin toate uşile, intră 
conjuraţii înarmaţi. Caligula îi întâmpină cu un râs smintit. 
Patricianul bătrân îl loveşte în spate, Cherea drept în faţă. 
Râsul lui Caligula se preschimbă în horcăieli. Lovesc cu 
toţii. Într-un ultim hohot, râzând şi horcăind, Caligula urlă: 

CALIGULA: Tot mai sunt viu! 

Cortina 


SFÂRŞIT