Roald Dahl — Matilda

ROALD DAHL 


MATILDA 


CUPRINS: 

Cititorul de cărți. 7 

D] 'Woirnuood, rarele vânzător de maginu, 20 
Pălăna gi lhpiciul, 26 

Fantoma. 35 

Aritmetica, 42 

Bărbatul platinat. 48 
Dormnigoara Honey, 36 
Trunehbull, 68 

Părinții, 73 

Aruncarea cu ciocanulj, 83 
Bruee Bogtrotter şi Prățitura. 95 
Laventier. 110 

Testul săptămânal, 116 

Primul miracol, 130 

4] doilea ruraeal, 138 

Cabana domnigoarei Honey, 144 
Povestea domnmisgoarei Honey, 137 
Humele, 1867 

Exercițiul. 170 

&] trailea rmracol, 174 

Casa cea noua, |82 


ROALD DAHL 
MATILDA 


CUPRINS: 

Cititorul de cărţi. 7 

Dl Woimuood, marele vânzător de maşini. 20 
Pălăria şi lipiciul. 26 

Fantoma. 33 

Aritmetica. 42 

Bărbatul platinat. 48 
Domnişoara Honey. 56 
Trunehbull. 68 

Părinţii. 75 

Aruncarea cu ciocanulj. 83 
Bruee Bogtrotter şi Prăjitura. 96 
Laventier. 110 

Testul săptămânal. 116 

Primul miracol. 130 

Al doilea miraeol. 138 

Cabana domnişoarei Honey. 144 
Povestea domnişoarei Honey. 157 
Numele. 167 

Exerciţiul. 170 

Al treilea miracol. 174 

Casa cea nouă. 182 


Cititorul de cărţi. 
Un lucru este caraghios în legătură cu mamele şi taţii. 
Chiar dacă propriul lor copil este cea mai enervantă zgaibă 


pe care ţi-o poţi închipui, ei totuşi cred că el sau ea este 
minunat(ă). 

Unii părinţi merg şi mai departe. Devin atât de orbiţi de 
adoraţie încât ajung să se convingă că copilul lor are calităţi 
de geniu. 

Ei bine, aici nu este nimic anormal. Aşa este pe lumea asta. 
Numai că, atunci când părinţii încep să ne povestească 
despre inteligenţa strălucitoare a revoltătoarei lor odrasle, 
ne vine să strigăm „Aduceţi un lighean că ne vine să 
vomăm!". - 

Profesorii de şcoală au mult de suferit de pe urma acestor 
poveşti cu coadă din partea părinţilor prea mândri de 
odraslele lor, dar de obicei le întorc spatele când e vorba să 
scrie rapoartele de sfârşit de trimestru. Dacă eu as fi 
profesor aş pregăti nişte gogoşi adevărate pentru copiii 
acestor părinţi nătăfleţi. 

„Fiul Dvs. Mazxitmlian, aş scrie, este o apă de ploaie. Sper 
că aveţi o afacere a familiei în cărel puteţi împinge când 
termină şcoala, pentru că sunt sigur cum sunt sigur că 
astăzi e vineri, că n-o să-şi găseabcă de lucru nicăieri în altă 
parte". 

Sau dacă aş avea o dispoziţie mai poetică în ziua aceea 
poate că aş scrie: „Este o curiozitate faptul că greierii au 
organele auditive în interiorul abdomenului, dar fiica Dvs. 
Vanessa, judecind după ce a învăţat trimestrul acesta, nu 
are organe auditive deloc". 

Sau poate aş intra mai adânc în istoria naturală şi aş scrie: 
„Cicada periodică petrece şase ani târându-se sub pământ 
şi numai şase zile ca o fiinţă liberă în aer şi soare. Fiul Dvs. 
Wilfred a petrecut şase ani târându-se în această şcoală şi 
incă mai aşteptăm să iasă din starea de larvă". 

O fetiţă deosebit de înţepata m-ar putea împinge să scriu: 
„Fiona are acelaşi fel de frumuseţe cu un iceberg, dar spre 
deosebire de acesta, nu are nimic dincolo de suprafaţă". 

Cred că mi-ar place să scriu rapoartele de sfârşit de 
trimestru pentru clienţii din clasa mea. 


Dar gata cu asta. Trebuie să mergem mai departe. 

Cu totul accidental întâlneşti părinţi care sunt exact 
opusul celor descrişi mai sus, şi nu manifestă nici un interes 
faţă de copiii lor, şi bineînţeles aceştia sunt cu mult mai răi 
decât cei care-şi strică copiii. 

Domnul şi doamna Wornrwood erau doi astfel de părinţi. 
Aveau un băiat pe care-l chema Michael şi o fetiţă pe care o 
chema Matilda. Aceşti părinţi se uitau la Matilda mai ales, 
ca la un gunoi. Gunoiul este ceva ce trebuie să tolerezi până 
vine vremea să-l arunci afară. Domnul şi doamna 
Wormvvood aşteptau cu multă nerăbdare să vină vremea să 
o arunce afară pe fiica lor, de preferat în ţara vecină sau 
mai departe decât atât. 

Este suficient de rău ca părinţii să trateze copiii obişnuiţi 
ca pe nişte gunoaie, dar devine incă mult mai rău când 
copilul cu pricina este neobişnuit, şi prin asta trebuie să se 
înţeleagă sensibil şi strălucitor la minte. Matilda le avea pe 
amândouă aceste calităţi, dar mai mult ca orice, era de o 
inteligenţă neobişnuită. Mintea ei era atât de flexibilă şi 
învaţa atât de repede, încât calitatea aceasta ar fi trebuit să 
fie evidentă pentru cei mai greoi la minte dintre părinţi. 

Dar domnul şi doamna Wormwood erau amândoi atât de 
tâmpi şi aşa de tare înfăşuraţi în meschina lor viaţă, încât 
nu observau nimic neobişnuit la fiica lor. Ca să spunem 
adevărul, mă îndoiesc că ar ii observat dacă s-ar fi tarat 
prin casă cu un picior rupt. Fratele Matildei, Michael, era 
un băiat absolut normal, dar fetiţa, aşa cum spuneam, iţi 
sărea de la început în ochi. Pe când avea un an şi jumătate 
vorbirea ei era perfectă şi ştia la fel de multe cuvinte ca cei 
mai mulţi dintre adulţi. Părinţii ei, în loc s-o aplaude, o 
numeau clănţănitoare zgomotoasă şi-i spuneau răstit că 
fetiţele mici trebuie văzute şi nu auzite. 

Când avea trei ani învățase să citească studiind singură 
ziarele şi revistele pe care le găsea prin casă. Pe la patru 
ani putea să citească repede şi bine şi începuse să caute 
cărţi. Singura carte din casa acestei luminate familii era 


una care se chema Reţete simple, care aparţinea mamei ei, 
şi după ce o citise din scoarță în scoarță şi învățase toate 
reţetele pe de rost, realiză că vroia ceva mai interesant. 

— Tăticule, zise ea, crezi că ai putea să-mi cumperi o 
cartel 

— O carte? - zise el. Ce vrei să faci cu zăpăcita carte? 

— Să citesc, tăticule. 

— Da' televizorul ce-are, pentru numele lui Dumnezeul Ai 
un televizor frumos, cu ecran de 

30 cm şi acum vrei şi carte! 

Aproape în fiecare după - amiază Matilda era lăsată 
singură acasă. Fratele ei (cu patru ani mai mare) mergea la 
joacă. Tatăl mergea la lucru, iar mama ei se ducea să joace 
bingo* intrun oraş la 12 km depărtare. 

Doamna Worinwood era pasionată să joace bingo şi juca 
cinci după-amieze pe săptămâna. 

in după-amiaza zilei când tatăl ei refuzase să-i cumpere o 
carte, Matilda plecă singură la biblioteca publică a statului. 
Când ajunse se prezentă singură bibliotecarei, doamna 
Phelps şi întreba dacă se putea aşeza acolo să citească. 
Doamna Phelps fusese puţin mirată de venirea unei fetiţe 
atât de mici neînsoţita de unul din părinţi, dar cu toate 
acestea ii spusese că era binevenită. 

— Unde sunt, vă rog, cărţile pentru copii? - întreabă 
Matilda. 

— Sunt acolo, pe rafturile de jos, ii răspunse doamna 
Phelps. Vrei să te ajut să găseşti una frumoasă cu multe 
poze? 

— Nu, mulţumesc, zise Matilda. Sunt sigură că mă 
descurc. 

Şi de atunci înainte, în fiecare după-amiază când mama ei 
pleca la bingo, Matilda alerga la bibliotecă. Drumul pană 
acolo ii lua numai zece minute şi astfel ii rămâneau două 
ore întregi să stea singură într-un colţ confortabil şi să 
devoreze o carte după alta. După ce citise toate cărţile 


pentru copii din bibliotecă începu să se uite în jur în căutare 
de altceva. 

Doamna Phelps, care o urmărise fascinată în ultimele două 
săptămâni, se sculă de la birou şi se îndrepta spre ea: 

— Pot să te ajut cn ceva, Matilda? - întrebă ea. 

— Mă întrebam ce să mai citesc, zise Matilda. Am terminat 
toate cărţile pentru copii. 

— Vrei să spui că te-ai uitat la poze? 

— Da, dar am citit şi cărţile. 

Doamna Phelps se uita în jos la Matilda şi Matilda ii 
întoarse privirea. 

— Câteva mi s-au părut plictisitoare, zise Matilda, dar 
altele mi s-au părut minunate. Cel mai mult mi-a plăcut 
Grădina Secretă. E plină de mister. Misterul camerei în 
spatele uşii închise şi misterul grădinii de dincolo de zidul 
înalt. 

Doamna Phelps rămase împietrită. 

— Caţi ani ai tu, Matilda? - întrebă ea. 

— Patru ani şi trei luni, răspunse Matilda. 

Doamna Phelps fu şi mai mirată de data asta, dar avea 
destulă înţelepciune să nu arate. 

— Ce fel de carte ţi-ar place să citeşti acum? —intrebă ea. 

— Aş vrea o carte foarte bună, zise Matilda, una dintre 
cele pe care le citesc oamenii mari. 

Una renumită. Nu ştiu nici un nume. 

Doamna Phelps se uita fără grabă de-a lungul rafturilor. 
Nu prea ştia ce să aleagă. Cum putea cineva, gândi ea, să 
aleagă o carte renumită pentru adulţi, pentru o fetiţă de 
patru ani? Primul ei gând fu să aleagă o carte romanţată de 
genul celor scrise pentru adolescente de cincisprezece ani, 
dar dintr-un instinct al ei se pomeni trecând peste raftul cu 
astfel de cărţi. 

— încearcă asta, zise ea în cele din urmă. Este renumită şi 
frumoasă. Dacă este prea lungă, spune-mi ca să caut una 
mai scurtă şi mai uşoară. 


— Marile Speranţe, citi Matilda, de Charles Dic-kens. Aş 
vrea să încerc s-o citesc. 

E o nebunie, gândi doamna Phelps, dar către Matilda zise: 

— Sigur că poţi s-o încerci. 

in după-amiezile care urmară doamna. Phelps cu greu îşi 
putu dezlipi privirea de la fetiţa care stătea ore în şir 
cuibărită în fotoliul cel mare, Ia capătul opus al camerei, cu 
cartea pe genunchi. 

Trebuia s-o ţină pe genunchi pentru că era prea grea s-o 
ţină în mană şi asta o făcea să stea aplecată i& faţă ca să 
poată citi. Era o arătare ciudată această mică creatură cu 
părul închis la culoare, cu picioarele atârnate mult 
deasupra podelei, absorbită total de minunatele aventuri 
ale lui Pip şi ale bătrânei domnişoare Havisham cu casa ei 
împăienjenita şi de vraja cu care acest mare povestitor 
împletise cuvintele. Singurele mişcări ale micuţei cititoare 
erau ridicările de braţ din când în când ca să întoarcă 
pagina şi doamna Phelps se simţea puţin tristă ori de cate 
ori traversa camera spre ea să-i spună: 

— Este cinci fără zece, Matilda. 

Într-una din după-amiezile primei săptămâni petrecute la 
bibliotecă, doamna Phelps o întrebase: 

— Te aduce mama pană aici şi pe urmă vine să te ia acasă? 

— Mama se duce la Aylesbury în fiecare după-a-miază să 
joace bingo. iui ştie că sunt aici. 

— Dar asta nu e bine, zise doamna Phelps. Mai bine i-ai 
cere voie. 

— Prefer să nu-i cer voie, zise Matilda. Nu mă in-eurajează 
să citesc, nici ea, nici tata. 

— Dar ce se aşteaptă ei ca tu să faci într-o casă pustie, 
singură, toată după-amiaza? 

— Să-mi fac de lucru şi să mă uit la televizor. 

— Aha. 

— Mamei nu-i prea pasă ce fac. adăugă Matilda cu tristeţe. 

Doamna Phelps era îngrijorată de dorumul care trebuia 
să-l facă traversând strada principală a satului cu trafic 


destul de intens, dar hotări să nu intervină. 

Într-o săptămână Matilda termină Marile Speranţe care în 
acea ediţie conţinea patru sute unsprezece pagini. 

— Grozav mi-a plăcut, zise ea doamnei Phelps. Domnul 
Dickens a mai scris şi altele? 

— Multe altele, răspunsese uluită doamna Phelps. Să-ţi 
aleg alta? 

in următoarele şase luni, sub îndrumarea grijulie a 
doamnei Phelps, Matilda citise următoarele cărţi: 

Nickolas Nickleby de Charles Dickens. 

Oliver Twist de Charles Dickens. 

Jane Eyre de Charlotte Bronte. 

Mândrie şi Prejudecată de Jane Austin. 

Tess D'Urbervilles de Thomas Hardy. 

Kim de Eudyard Kipling. 

Omul invizibil de H. G. Wells. 

Bătrânul şi Marea de Ernest Hemingway. 

Strugurii maniei de John Steinbeck. 

Era o listă formidabilă şi doamna Phelps devenise tot mai 
plină de uimire şi de fericirea acestei realizări, dar era 
probabil un lucru bun faptul că nu se lăsa cu totul 
transportată de toate acestea. Aproape oricine altcineva, 
martor ai acestor realizări ale unui copil atât de mic, ar fi 
fost tentat să facă valvă mare şi să împrăştie vestea în tot 
satul şi mai departe. 

Dar nu doamna Phelps. Era o persoană care-şi vedea de 
treburile ei, şi care descoperise de multă vreme că rareori 
merită să te amesteci în treburile altora. 

— Domnul Hemingway spune multe lucruri pe care nu le 
înţeleg, ii spuse Matilda. Mai ales despre bărbaţi şi femei. 
Dar îmi place foarte mult chiar şi aşa. Din felul cum 
povesteşte am sentimentul că mă aflu şi eu acolo şi că 
urmăresc întâmplările, la fel ca personajele din carte. 

— Un scriitor bun reuşeşte întotdeauna asta, zise doamna 
Phelps. N-are nimic dacă simt părţi pe care nu le înţelegi. 


Stai de o parte şi lasă cuvintele să te înconjoare, ca o 
muzică. 

— Da, da. 

— Ştiai că bibliotecile publice ca asta iţi dau posibilitatea 
să împrumuţi cărţi şi să le iei acasă! 

— N-am ştiut, zise Matilda. Aş putea şi eu să împrumut "? 

— Bineînţeles, zise doamna Plielps. După ce alegi o carte 
vino cu ea la mine să fac o fişă şi o poţi lua acasă pentru 
două săptămâni. Poţi să iei mai multe odată dacă vrei. 

De atunci înainte Matilda vizita biblioteca o dată pe 
săptămână să ia cărţi noi şi să le înapoieze pe cele vechi. 

Micul ei dormitor devenise acum bibliotecă şi acolo îşi 
petrecea cele mai multe după-amieze, deseori cu o cană de 
cacao lângă ea. Nu era suficient de înaltă ca să ajungă la 
cele necesare în bucătărie, dar păstrase în curte o cutie pe 
care acum o adusese înăuntru, pe care se urca ca să ajungă 
la cele ce-i trebuiau. De cele mai multe ori îşi făcea cacao cu 
lapte încălzind laptele pe cuptor înainte de a-l amesteca cu 
celelalte ingrediente. Alteori pregătea o supă sau altă 
băutură caldă. Era plăcut să 

— c. 664 aibă o băutură caldă în camera ei, când stătea 
singură şi citea într-o casă pustie. Cărţile o transportau 
într-o altă lume, printre oameni extraordinari, care trăiau 
vieţi palpitante. 

Călătorise astfel cu corăbii din vremuri îndepărtate cu 
Joseph Conrad, în Africa, cu Ernest Hemingway, şi în India 
cu Kudyard Kipling. Călătorise în toată lumea stând de fapt 
în cămăruţa ei, într-un sat englezesc. 

D1 Wormv/ood, marele vânzător de maşini. 

Părinţii Matildei aveau o casă destul de frumoasă, cu trei 
dormitoare la etaj, şi sufrageria, camera de zi şi bucătăria 
la parter. Tatăl ei era vânzător de maşini de mana a doua şi 
se descurca bine cu asta. 

— Eumeguş, zicea el cu mândrie. Este unul din secretele 
succesului meu. Şi nu mă -costă nimic. Il iau gratis de la 
fabrică. 


— Sila ce-l foloseşti? - întrebase Matilda. 

— Ha! Te interesează pe tine! - răspunse'el. 

— Eu văd cum rumeguşul te poate ajuta să vinzi maşini de 
mana a doua, tăticule. 

— Asta pentru că ai o minte de gaşcă, zise el. Nu vorbea 
foarte frumos, dar Matilda era obişnuită cu asta. La fel ştia 
că tatălui ei ii plăcea să se laude, şi-l provoca fără jenă. 

— Trebuie să fii foarte deştept ca să foloseşti ceva care nu 
costă nimic, zise ea. Aş vrea să pot şi eu să fac aşa ceva. 

— N-ai să poţi, răspunse el. Eşti prea prostovană pentru 
asta. Dar am să-i spun fratelui tău Mike despre ce 
estevorba, pentru că el o să-mi fie partener de afaceri într-o 
zi. I[gnorând-o pe Matilda, se întorsese spre băiat şi zisese: 

— Sunt gata întotdeauna să cumpăr o maşină după ce un 
dobitoc i-a stricat vitezele în aşa hal, că nu se mai poate 
face nimic cu ele şi cârâie ca dracul. O iau foarte ieftin. Pe 
urmă, tot ce am de făcut este să amestec nişte rumeguş cu 
uleiul din cutia de viteze, şi merge ca unsă! 

— Şi cat timp o să ţină pană începe să cârâie din. nou? - 
întrebase Michael. 

— Suficient de mult ca să ajungă cu ea la o distanţă mare, 
ii răspunse rânjind. Vreo 150 km. 

— Dar asta este necinstit, tăticule, zisese Matilda. Este 
înşelătorie. 

— Nimeni n-a ajuns vreodată bogat fiind cinstit, zise el. 
Clienţii există ca să fie păacăliţi. 

Domnul Woruiwood era un bărbat scund cu o figură ca de 
şobolan, dinţii din faţă ieşindu-i de după mustaţa 
şoricească. ii plăcea să poarte jachete în carouri mari în 
culori vii şi cravate, de obicei galbene sau verzi. 

— Sau kilometrajul, de exemplu, continuă el. Orice om 
care cumpără o maşină de mana a doua vrea să ştie primul 
lucru caţi kilometri au fost făcuţi cu ea, nu? 

— Da, răspunse băiatul. 

— Aşadar cumpăr o rablă care are 300 de mii de km pe 
indicator. O iau ieftin pentru că nimeni nu cumpără o 


maşină atât de uzată, nu? Dar la maşinile din ziua de azi nu 
mai poţi să scoţi vitezometrul afară şi să aranjezi cifrele, 
cum se făcea acum zece ani. Sunt fixate în aşa fel încât e 
imposibil să-ţi bagi nasul, decât doar dacă eşti cine ştie ce 
şmecher de ceasornicar. 

Aşa că, ce fac f îmi folosesc creierul, băiete, asta fac! 

— Cum? - întrebă Michael fascinat. Părea că moştenise de 
la tatăl său plăcerea de a fi necinstit. 

— Stau şi mă gândesc cum aş putea să fac indicatorul să 
arate zece mii de km în loc de 300 de mii de km, fără să 
desfac vitezometrul în bucăţi. Ei bine, dacă aş merge înapoi 
cu maşina suficient de mult, atunci aş obţine asta fiindcă 
numerele se schimbă înapoi, mi-i aşa? Dar cine poate să 
meargă înapoi mii şi mii de kilometrii? Nu se poate! 

— Bineînţeles că nu, zisese Michael. 

— Aşa că mă scarpin în cap, zise tatăl. îmi folosesc 
creierul! Când ai norocul să ai un creier ca al meu. trebuie 
să il foloseşti! Şi dintr-o dată îmi veni răspunsul. Vă spun, 
m-am simţit cum trebuie să se fi simţit tipul aia care a 
descoperit penicilina. Evrica! - am strigat. Asta este! 

— Şi ce-ai făcut, tată? - întrebase băiatul. 

— Vitezometrul, zisese domnul Wormwood, este legat de 
un cablu care este cuplat cu un altul la roţile din faţă. în 
primul rand am deconectat cablul acolo unde se unea cu 
roţile din faţă. Pe urmă am luat un burghiu electric din alea 
de mare viteză şi l-am cuplat la capătul cablului în aşa fel 
încât atunci când se învârteşte se transmite prin cablu 
invers. Aţi înţeles pană acum! Mă urmăriţi? 

— Da, tăticule, răspunse tânărul Michael. 

— Burghiele astea se învârt cu o viteză teribilă, zisese 
tatăl, aşa că atunci când pornesc burghiul, numerele de pe 
kilometraj se schimbă mergând înapoi cu o viteză 
fantastică. Pot să iau 70 km de pe kilometraj cu burghiul 
meu de mare viteză în câteva minute. Şi când am terminat 
treaba, maşina a parcurs numai zece mii de kilometri şi e 
gata de vândut. „E aproape nouă" ii spun clientului. „De 


abia are zece mii. A aparţinut unei bătrâne care o folosea 
numai de două ori pe săptămână pentru cumpărături." 

— Chiar poţi să întorci kilometrajul înapoi cu un burghiu 
electric? - întrebase tânărul Michael. 

— Vă spun secrete de comerţ, zisese tatăl. Aşa că nu 
vorbiţi cu nimeni altcineva despre asta. 

Nu vreţi să mă vedeţi la pârnaie, nu 1 

— Nu spun la nimeni, zisese băiatul. Faci asta la multe 
maşini? 

— Fiecare maşină care îmi ajunge în mană primeşte acest 
tratament. 'Toate au kilometrajul sub zece mii de kilometrii 
înainte de a fi oferite la vânzare. Şi când te gândeşti că asta 
este invenţia mea, zise tatăl cu mândrie. Şi mi-a adus ceva 
bănişori! 

Matilda care ascultase toată povestea cu mare atenţie 
zise: 

— Dar tată, asta este mai necinstit decât chiar povestea cu 
rumeguşul! Este dezgustător! 

Înşeli încrederea oamenilor! 

— Dacă nu-ţi place, atunci n-ai decât să nu măna-nanci 
mâncare din casa asta, zise tatăl. B cumpărată din profituri. 
— Sunt bani murdari, zise Matilda. Urăsc asta! Două pete 

roşii apărură pe obrajii tatălui. 

— Cine dracu' crezi tu că eşti? Arhiepiscopul d Canterbury, 
să-mi vorbeşti inie de cinste? 

Eşti o gască proastă care n-are nici cea mai mică idee 
despre ce vorbeşte! 

— Ai dreptate, Harry, zise mama, şi apoi spre Matilda: Ai 
obrazul gros, să vorbeşti aşa tatălui tău Acum ţine-ţi gura 
aia rea închisă, să putem urmi programul de la televizor în 
linişte. 

Se aflau în camera de zi mancindu-şi cina genunchi în faţa 
televizorului. Cina era de obicei în fa televizorului în 
casolete de staniol cu compartimente separate pentru 
mâncare cu carne, cartofi fierţi şi mazăre, aşa cum erau 
cumpărate de la magazin. Doamna Wormwood mesteca 


mâncarea cu ochii lipiţi de ecranul televizorului, uitându-se 
la un serial comic american. Era o femeie grăsună cu părul 
vopsit platinat, la rădăcina căruia se vedea o parte crescută 
de culoarea blănii de şoarece. Se farda abundent şi avea 
una din acele constituţii nefericite, în care carnea e parcă 
legată c sfoară, să nu cadă de pe corp.i 

— Mămico, zise Matilda, pot manca în sufrageri ca să pot 
citi la masă în timp ce mănânc! 

— Nu poţi, o repezi tatăl araneandu-i o privire tă Cina este 
o reuniune de familie şi nimeni nu se ridică de la masă pană 
nu se termină. 

— Dar noi nu suntem la masă, zise Matilda.!STu stăm 
niciodată la masă. întotdeauna mâncăm pe genunchi în faţa 
televizorului. 

— Şi ce este rău la uitatul la televizor, pot să te întreb? - 
zise tatăl. Vocea ii devenise dintro dată moale şi 
amenințătoare, periculoasă. 

Matilda nu avu curajul să-i răspundă, aşa că tăcu. Simţea 
furia clocotind înăuntrul ei. Ştia că era rău să-şi urască 
părinţii aşa, dar ii venea “reu să-i privească altfel. 

Toate lecturile pe care le avusese pană atunci ii dăduseră 
o viziune asupra vieţii pe care ei n-o avuseseră niciodată. 
Numai puţin dacă ar fi citit din Dickens sau Kipling şi şi-ar fi 
dat seama că puteai să iei şi altceva de la viaţă în afară de a 
înşela oamenii şi de a te uita la televizor. 

Mai era şi altceva Isu-i plăcea să i se spună întruna că era 
proastă şi neştiutoare când ea ştia bine că nu era aşa. 
Supărarea ei clocoti din ce în ce mai tare, pană când, stând 
în pat în seara aceea luă o hotărâre. 

Hotărâse ca ori de cate ori mama sau tatăl ei erau 
nedrepţi cu ea, să ie întoarcă spatele inti*- ian fel sau altul. 
O mică victorie sau două ar ajuta-o să-i tolereze şi s-o 
protejeze de atâţia nervi. 

Trebuie să vă amintesc că ea nu avea incă cinci ani şi nu 
este uşor pentru cineva atât de mic să obţină victorii în faţa 
unor oameni mari şi puternici. 


Dar chiar şi aşa, era hotărâtă să încerce. Tatăl ei, după tot 
ce se întâmplase în seara aceea, era primul pe listă. 

Pălăria şi lipiciul în dimineaţa următoare, cu puţin înainte 
ca tatăl ei să plece la nefericitul lui garaj, Matilda se 
strecură în hol şi-i luă pălăria pe care o purta în fiecare zi, 
să meargă la lucru. Se ridicase pe vârfuri cat mai mult putu 
şi cu un baston, de-abia, de-abia reuşise s-o ia de pe cuier. 
Pălăria era una din acelea turtite, din piele de porc, cu o 
pană de rață într-o parte. Tatăl ei era foarte mândru de ea 
fiindcă avea impresia că-i dădea o aliură de om îndrăzneţ şi 
fără griji, mai ales când o purta pe-o parte, cu jacheta în 
carouri şi cravata verde. 

Matilda, ţinând pălăria într-o mană şi vin tub de clei din 
acela care lipeşte orice în cealaltă, începu să stoarcă tubul 
şi aşeză o liniată foarte fină de lipici de jur împrejurul 
marginii, înăuntrul pălăriei. Pe urmă puse cu grijă pălăria 
înapoi în cuier cu ajutorul bastonului. 

Plănuise din timp operaţiunea cu atenţie, astfel încât 
pălăria fu înapoi în cuier când tatăl ei se ridică de la masă 
după micul dejun. 

Domnul Wormwood nu observase nimic când îşi pusese 
pălăria, dar când ajunsese la garaj no mai putu da jos. Cu 
cleiul acela nu era de glumit, iţi lua pielea de pe cap dacă 
trăgeai mâi tare. Şi cum domnul Wormwood nu voia să-şi 
facă aşa ceva cu mana lui, nu putu decât să stea cu pălăria 
pe cap toată ziua, chiar când punea rumeguş în ulei sau 
când aranja kilometrajul cu burghiul electric. într-un efort 
de a salva aparențele, luase o atitudine degajată, speiind ca 
lucrătorii să creadă că aşa avusese el chef să-şi ţină pălăria 
pe cap toată ziua doar ca să se distreze, ca gangsterii din 
filme. 

Când ajunsese seara acasă tot nu-şi putuse lua pălăria din 
cap. 

— Termină cu prostiile, ii spuse soţia sa. Yino-i coace că ţi- 
o scot eu! 


Trase scurt, dar cu putere, de pălărie şi domnul 
Wormwood dădu drumul la un țipăt de răsunară geamurile. 
— Auu! - strigă el. Ku trage aşa! Dă-i drumul! o să-mi iei 

pielea de pe jumătate de frunte! 

Matilda, cuibărită în fotoliu ca de obicei, se uită de după 
marginea cărţii cu oarecare interes. 

— Ce s-a întâmplat, tăticule? - zise ea. Ţi s-a umflat capul, 
sau ce. 

Tatăl se uită la ea cu o mare suspiciune, dar nu zise nimic. 
Doamna WormAvood zise: 

— Trebuie să fie clei. X-are ce să fie altceva. Să-ţi fie 
învăţătură de minte să nu mai umbli cu lucruri periculoase 
ca ăsta. Presupun c-ai vrut să-ţi lipeşti incă o pană la 
pălărie. 

— Sici n-am atins porcăria de clei! - strigă domnul 
Wormwood. Se întoarse şi se uită fix la Matilda, care-i 
întoarse privirea cu ochii ei mari căprui şi nevinovaţi. 

— Trebuie să citeşti eticheta de sub tub înainte să te apuci 
de ceva. întotdeauna trebuie să urmezi instrucţiunile de pe 
etichetă, continuă ea. 

— Ce dracu' tot spui acolo, scorpie tâmpa? - strigă domnul 
Wormwood, ţinându-se bine de pălărie ca să nu cumva să-i 
mai vină ideea să tragă de ea. Crezi că sunt atât de idiot să- 
mi lipesc singur pălăria de cap 1 

7 Urbăietel cai'e stă mai jos pe stradă zise tUda şi-a pus 
nişte clei dintr-ăsta pe deget fără [|] 

Ştie ce este şi pe urmă şi-a băgat degetul în nas Domnul 
Wormwood sări în sus - Şi ce s-a mtimplat cu el? - se 
precipită el. 

z ” '"a fa” as lipit to nas' zise Matilda, şi t fV * săPtămâna. 
Toată lumea ii spunea ratuff * mS!' dard Mt*rat 

— Aşa-i trebuie, zise doamna Wormwood. ISTu trebuia să 
îşi bage degetul în nas. E un obicei urat. Dacă toţi copiii ar 
avea clei pe deget nu şi-ar mai băga nici-unul degetul în 
nas. 


— Şi oamenii mari mai fac asta, mămico, zise Matilda. Te- 
am văzut pe tine ieri în bucătărie. 

— Te rog să termini, zise doamna Wormwood făcându-se 
roşie la faţa. 

Domnul Wormwood trebui să-şi ţină pălăria pe cap tot 
timpul când mâncară cina în faţa televizorului. Arăta 
caraghios şi rămase tot timpul tăcut. 

Când se pregăti de culcare încerca din nou să-şi scoată 
pălăria. il ajută şi doamna Wormwood, dar nu era posibil. 

— Acum cum o să-mi fac duşul? - întrebă el. 

— Trebuie să renunţi, că n-ai încotro, ii spuse soţia. Mai 
târziu, când se uita la soţul ei scund şi slab în pijamaua cu 
dungi violete şi cu pălăria de porc pe cap umblând încoace 
şi-ncolo prin dormitor, se gândi că arată într-un hal fără de 
hal şi că mi era genul de bărbat la care să viseze soţia lui. 

Domnul Wormwood descoperise că cel mai rău lucru în 
legătură cu a avea o pălărie lipită de cap, era să fii forţat să 
dormi cu ea. |STu era nici un chip să-şi aşeze capul, 
confortabil, pe pernă. 

— Nu te mai agita atâta, ii spuse soţia după ce se învârtise 
în pat vreo oră. Cred că pană maine dimineaţă se mai 
desprinde şi o s-o putem scoate uşor. 

Dail nu se desprinse şi nici n-o putură scoate uşor, aşa dă 
doamna Wormwood luă o foarfecă şi tăie pălăria pe lângă 
cap, bucăţică cu bucăţică, întâi partea de sus şi apoi 
marginea. Unde partea dinăuntru a pălăriei se lipise de păr, 
pe lateral şi la spate, trebui să taie şi părul pană la piele, 
aşa încât, când termină, domnul Wormwood avea un cerc 
alb în jurul capului, ca un fel de călugăr. Iar în faţă, unde 
pălăria fusese lipită direct de piele, rămăseseră mici 
bucățele maronii de piele de porc care nu se ştie cate 
spălaturi le-ar fi înlăturat. 

La micul dejun Matilda ii spuse: 

— Trebuie să încerci să-ţi scoţi bucăţelele alea de pe 
frunte, tăticule. Arată ca şi cum ai avea o sumedenie de 


insecte maronii umblând pe tine. O să zică lumea că ai 
păduchi. 

— Taci din gură !. - se zborşi tatăl. Ţine-ţi afurisita aia de 
gură închisă! 

Una peste alta, Matilda era mulţumită. Dar ştia ca cu asta 
mf-i dăduse tatălui ei o lecţie pentru totdeauna. 

Fantoma. 

După episodul cu cleiul în familia Wormwood se aşternuse 
o atmosferă de calm relativ. Era clar că experienţa îl 
scuturase niţel pe domnul Wornrwood, care pentru o scurtă 
perioadă păru să-şi piardă cheful de a se mai lăuda sau de a 
mai face pe stăpânul. 

Dar nu ţinu mult şi începu din nou. Probabil că avusese o 
zi mai proastă la garaj şi nu vânduse destule maşini de 
mana a doua aranjate cum.ştia el. Sunt multe lucruri care-l 
pot face pe un bărbat iritabil acasă, după o zi proastă la 
servici, şi în mod normal o soţie sensibilă sesizează 
semnalele de furtună şi-l lasă în pace pană se linişteşte. 

Când în aGea seară domnul Wormwood ajunsese acasă 
venind de la garaj, avea faţa întunecată ca un nor de 
furtună şi cineva avea să fie calul de bătaie în curând. Soţia 
recunoscu semnalele imediat şi dispăru. Domnul 
Wormwood intră în camera de zi unde Matilda stătea 
ghemuită în fotoliu, complet absorbită de cartea pe care o 
citea. Domnul Wormwood dădu drumul la televizor. Ecranul 
se lumină şi apăru imaginea. Domnul Wormwood se uită la 
Matilda. Fetiţa nu se mişcase. Se obişnuise să se poată 
concentra în ciuda zgomotului care venea de la televizor. 
Continuă să citească şi, dintr-un anume motiv il înfurie pe 
tatăl ei. 

Probabil că furia ii crescuse fiindcă o văzuse că-i făcea 
plăcere un lucru dincolo de puterea lui de înţelegere. 

— Nu te opreşti niciodată din cititul ăla f - se răsti el. 

— A, bună, tăticule! - zise Matilda. Ai avut o zi azil 

— Ce-i porcăria asta 1 - zise smulgându-i cartea din mană. 

— c, 664 


— Nu e porcărie, e foarte frumoasă. Se cheamă Poneiul 
Roşcat. E scrisă de John Steinbeek, un scriitor american. De 
ce nu încerci s-o citeşti? O să-ţi placă. 

— Gunoi zise domnul Wormwood. Dacă e scrisă de un 
american, sigur e gunoi. Toţi scriu la fel. 

— ISfu, tăticule, e minunată, pe cuvânt! Este despre. 

— Su vreau să ştiu despre ce este, latră el. M-am săturat 
de cititul ăsta al tău! Du-te şi fă ceva cu folos! 

Dintr-o dată începu să rupă foile din carte şi să le 
mototolească în ghemotoace pe care le zvârlea în coşul de 
gunoi. 

Matilda îngheţa de oroare. Tatăl continua cu furie şi, de 
data asta numai era nici un dubiu că era cuprins. 

de un fel de invidie. Cum îndrăzneşte, părea să spună el cu 
fiecare pagină ruptă, cum îndrăzneşte să-i placă să citească 
când eu nu pot? Cum îndrăzneşte? 

— Asta e o carte de la bibliotecă! - plângea Ma-ctilda. isu 
este a mea! Trebuie s-o duc înapoi doamnei Phelps! 

— Atunci o să trebuiască să cumperi alta, nu-i aşa? - zise 
tatăl smulgând mai departe paginile. O să trebuiască să-ţi 
economiseşti banii de buzunar pană este suficient în 
puşculiţă ca să cumperi una nouă pentru draga ta doamnă 
Phelps! 

Cu asta aruncă coperta rămasă goală în coş şi ieşi «m 
cameră lăsând televizorul aprins. 

Cei mai mulţi copii în situaţia Matildei ar fi hohotit ” plans. 
Dar ea nu făcu asta. Bămase nemişcată, albă la &ţă şi plină 
de gânduri. Parcă ar fi înţeles că plânsul şi Nervii nu ajută 
la nimic. Aşa cum spusese cândva Napoleon, singurul lucru 
inteligent pe care poţi să-l faci când eşti atacat este să 
contraataci. Mintea minunată şi subtilă a Matildei era deja 
la lucru să găsească o altă pedeapsă potrivită pentru un 
tată aşa de veninos. Planul care începuse acum să se 
formeze în mintea ei depindea de cat de adevărat era că 
papagalul lui Fred vorbea foarte bine, aşa cum se lăudase 
el. 


Fred era un prieten al Matildei. Era un băieţel de şase ani 
care stătea după colţ şi care de multa vreme se tot lăuda cu 
un papagal extraodiliar pe care i-l dăduse tatăl Ini. 

in după-an1*>”* următoare, imediat ce doamna 
Wormwooa plecase cu maşina pentru o nouă partidă de 
bingo, Matilda porni spre casa lui Fred să investigheze. 
Bătu la uşă şi când acesta ii deschise il întreba dacă vroia 
să-i arate şi ei extraordinarul papagal. Fred iu incantat şi o 
conduse în camera lui, unde într-adevăr ge afla un papagal 
minunat, albastru cu galben. 

— il vezi? - zise Fred. li cheamă Chooper. 

— Fă-l să vorbească, zise Matilda. 

— Nn poţi să-l faci să vorbească, răspunse Fred. Trebuie 
să ai răbdare. Vorbeşte când are el chef. 

ii făcură de lucru aşteptând. Dintr-o dată papagalul zise: 

— Salutare, salutare, salutare! Suna exact ca o voce 
omenească. 

— Extraordinar! - zise Matilda. Ce altceva poate să mai 
spiină f 

— Zornăie-mi oasele! zise papagalul făcând o imitație a 
unei voci cavernoase. Zornăiemi oasele! 

— Mereu spune asta, ii spuse Fred. 

— Ce mai poate să spună f - întreba Matilda. 

— Asta este tot ce ştie, zise Fred. Dar este extraordinar, 
nu-i aşa? - zise Fred. 

— E fabulos, zise Matilda. Mi-l împrumuţi şi mie pentru o 
noapte? 

— JNu, zise Fred. iuci nu te gândi! 

— iţi dau toţi banii mei de buzunar pe săptămâna viitoare, 
zise Matilda. 

Asta era altceva. Fred se gândi pentru câteva secunde. 

— Bine, zise el. Dacă-mi promiţi că mi-l adunei înapoi 
maine dimineaţă. 

Matilda se întoarse acasă ducând colivia cu amândouă 
mâinile. Era un cămin în sufragerie şi Matilda se chinui să 


potrivească colivia în hornul căminului, ferită la vedere. 
3sfu fu prea simplu, dar reuşi în cele din urmă. 

— Salutare, salutare, salutare! - zise papagalul din 
ascunzătoare. Salutare, salutare! 

— Taci din gură, nebunule! —zise Matilda şi plecă s& se 
spele pe mâini de funingine. 

În seara aceea, pe când mama, tatăl, fratele şi Matilda 
mâncau cina ca de obicei în camera de zi, în faţa 
televizorului, o voce clară se auzi din hol venind din 
sufragerie: 

— Salutare, salutare, salutare! 

— Harry, strigă mama făcându-se albă la faţă. E IB casă! 
Am auzit o voce! 

— Şi eu, zise fratele Mafildei. Matilda sări şi închise 
televizorul. 

— Şşş! - zise ea. Ascultaţi! 

IjJimeni nu mai manca şi asculta cu atenţie. 

— Salutare, salutare, salutare! - se auzi iar. 

— Aţi auzit? - şopti fratele Matildei. 

— Sunt hoţi, şopti mama. Simt în sufragerie! 

— Aşa cred, zise tatăl stand mai deoparte încordat. 

— Du-te şi prinde-i Harry! - şuieră mama. Du-te şi prinde-i 
asupra faptului! 

Domnul Wormwood nu se mişca. JSTu părea că se 
grăbeşte să-i prindă şi să devină erou. Se făcuse gri la faţă. 


— Haide! - şuieră mama. Probabil că vor argintăria. 

Tatăl îşi şterse gura cu şerveţelul într-un gest de 
nervozitate. 

— Hai să mergem cu toţii să vedem! - zise el. 

— Hai atunci, zise fratele JMatildei. Haide mamă! Mama 
luă un fier lung de lângă cămin. 

Tatăl apucă o crosă de golf dintr-un colţ. Fratele apucă o 
veioză şi o scoase din priză. Matilda luă cuțitul cu care 
mâncase şi toţi patru se strecurară prin uşa sufrageriei, 
tatăl ultimul dintre ei. 


'd&fr _ 

— Salutare, salutare, salutare! - zise vocea din nou. 

— Haideţi! - strigă Matilda şi dădu buzna înăuntru cu 
cuțitul ridicat. Mâinile sus! 

V-am prins! - strigă ea. 

Ceilalţi o urmară fluturându-şi armele. Apoi se opriră. Se 
uitară de jur împrejur şi nu era nimeni. 

— ifu e nimeni aici, zise tatăl uşurat. 

— L-am auzit, Harry, zise mama incă tremurând. l-am 
auzit clar vocea şi ai auzit-o şi tu! 

— Sunt sigură că l-am auzit! strigă Matilda. E aici undeva! 

Începu să caute după canapea, după perdele. Atunci vocea 
se auzi din nou, moale înfricoşătoare: 

— Zornăie-mi oasele! - se auzi. Zornăie-mi oasele! 

Toţi săriră în sus, inclusiv Matilda, care era o bună actriţă. 
Se uitară de jur împrejur, dar din nou nu era nimeni. 

— E o fantomă! - zise Matilda. 

— Doamne ajută-ne - strigă mama prinzându-şi gotul de 
după gat. 

— E precis o fantomă, zise, Matilda. Am mai auzit-o pe aici. 
Camera asta e bântuită de fantome. Eu credeam că voi ştiţi! 

— Salvează-ne! - strigă doamna Wormwood aproape 
sugrumându-şi soţul. 

— Să plecăm de aici, zise tatăl, mai gri ca niciodată. 

Toţi ieşiră trăgând uşa după ei. 

După-amiaza zilei următoare, Matilda reuşi să scoată 
papagalul nevătămat dar plin de funingine din horn şi ieşi 
afară din casă, fără să fie văzută. il scoase prin uşa din 
spate şi fugi cu el la casa lui Fred. 

— S-a comportat cum trebuie? - întrebă Fred. 

— Ne-am distrat grozav cu el, zise Matilda. Părinților mei 
le-a plăcut la nebunie. 

Aritmetica. 

Matilda şi-ar fi dorit ca părinţii ei să fie buni şi iubitori, 
înţelegători, onorabili şi inteligenţi. 


Faptul că nu erau nimic din toate astea, era ceva ce 
Matilda trebuia să tolereze. Dar nu era uşor. IJoul joc de a-i 
pedepsi, pe unul dintre ei sau pe amândoi, ori de cate ori o 
răneau sufleteşte, ii făcea viaţa mai mult sau mai puţin 
suportabilă. 

Fiind foarte mică şi neajutorată, singura putere pe care o 
avea asupra lor, era puterea minţii ei. 

Cu inteligenţa ei ascuţită putea să-i învârtească pe 
amândoi. Dar adevărul este că în orice familie o fetiţă de 
cinci ani trebuie să facă ceea ce i se spune, oricât de 
absurde ar fi ordinele primite. Aşa că trebuia să mănânce 
cina de pe tavă în faţa plictisitoarei cutii a televizorului. 

Trebuia să stea singură acasă în fiecare după-amiază a 
săptămânii, şi oricând i se spunea să tacă din gură, trebuia 
să tacă din gură. 

Supapa ei de siguranţă care o ajuta să nu-şi ia câmpii, era 
plăcerea de a inventa şi de a coace acele splendide 
pedepse, dar cel mai plăcut lucru era că ele îşi făceau 
efectul pentru o perioadă scurtă de timp. Tatăl ei în special, 
devenea mai puţin cocoş şi mai suportabili pentru câteva 
zile după ce primea doza din medicamentul magic al 
Matildei. 

Povestea cu papagalul în horn, în mod olar ii liniştise pe 
amândoi considerabil, pentru o perioadă mai lungă de o 
săptămână, fşcandu-i să se comporte civilizat faţă de 
Matilda în comparaţie cu modul lor obişnuit. Dar. din 
păcate, asta nu ţinu mult. Următoarea scânteie apăru într-o 
seară, în camera de zi. Domnul Wormwood de-abia se 
întorsese de la lucru. 

Matilda şi fratele ei aşteptau liniştiţi pe canapea ca mama 
să le aducă obişnuitele tăvi cu cina. Televizorul nu era 
aprins. 

Domnul Wormwood îşi făcu apariţia într-un ţipător costum 
în carouri şi cu o cravată galbenă. 

Carouriie mari portocalii cu verde ale jachetei şi 
pantalonilor supărau la vedere. Arăta ca şeful celui mai 


sărac birou de pariuri, îmbrăcat pentru nunta fică-sii şi era 
incantat de el însuşi în seara aceea. Se aşeză în fotoliu şi 
frecându-şi mâinile se adresă fiului său: 

— Măi băiete, zise el, tatăl tău a avut astăzi o zi cat Pe 
poate de bună. Sunt mult mai bogat acum decât eram azi 
dimineaţă. Am vândut nu mai puţin de cinci maşini astăzi, 
fiecare cu un profit frumuşel. Rumeguş în cutia de vite;o, 
burghiu electric la vitezometru, o aruncătură de vopsea ici, 
una colo şi alte câteva trucuri din astea şi nătăfleţii se 
băteau să le cumpere. 

Scoase o bucată de hârtie din buzunar şi începu s-o 
studieze. 

— Ascultă, băiete, zise el, adresându-se fiului său şi 
ignorând-o pe JMatilda. Având în vedere că o să intri în 
afaceri într-o zi, tiebuie să ştii să socoteşti profiturile pe 
care le faci la sfârşitul fiecărei zile. Ia o foaie de hârtie şi un 
creion şi hai să vedem cat eşti de deştept. 

Băiatul ieşi ascultător din cameră şi se întoarse cu 
materialele cerute. 

— Scrie aşa, zise el, citind din bucata lui de hârtie. Maşina 
nr. 1 a fost cumpărată de mine cu 

278 de lire şi vândută cu 425 de lire. Ai scris? 

Băiatul de zece ani scrisese cele două valori încet, cu grijă. 

— Maşina nr. 2, continuă el, m-a costat 180 de lire şi am 
vândut-o cu 760. Ai scris! 1 

— Da, tată, zise băiatul. 

— Maşina nr. 3 m-a costat HI lire şi am vândut-o cu 999 
lire şi 50 de pence. 

— Mai spune-mi o dată, zise băiatul. Ou cat ai vândut-o 1 
— 999 lire şi 50 de pence, zise tatăl. Şi asta, apropo, este 
un truc inteligent de dus de nas cumpărătorul. Niciodată să 
nu ceri sumă rotundă. întotdeauna spui ceva mai puţin. ifu 

spui 

1000 de lire. Spui 999 de lire şi SO de'pence. Sună mult 
mai puţin, dar iii realitate nu este. Inteligent, nu? 

— Foarte, zise băiatul. Este sclipitor, tată! 


— Maşina nr. 4 a costat 86 de lire, era o rablă, şi am 
vândut-o cu 699 lire şi 50 pence. 

— Spui prea repede, zise băiatul scriind numerele. Aşa. 
Am scris. 

— Maşina nr. 5 a costat 637 de lire şi am vândut-o cu 
1649,50. Ai scris, băiete? 

— Da, tată, zise băiatul curbat deasupra hârtiei şi scriind. 

— Foarte bine, zise tatăl, Acum calculează profitul pe 
fiecare maşină şi fă totalul. Pe urină o să poţi să spui cata 
câştigat sclipitorul tău tată în total astăzi. 

— E mult de socotit, zise băiatul. 

— Bineînţeles că e mult, zise tatăl. Dar când eşti în afaceri 
importante ca asta, trebuie să fii as în aritmetică. Eu am un 
computer în cap. Mi-a luat mai puţin de zece minute să 
rezolv asta. 

— Vrei să spui că ai socotit în cap, tată? - întrebă băiatul 
minunându-se. 

— ISTu, nu chiar aşa, zise tatăl. isimeni nu poate să facă 
asta. Dar nu mi-a luat mult. Când termini, spune-mi cat 
crezi tu că am făcut profit în total astăzi. Am totalul final 
scris aici, şi am să-ţi spun dacă ai făcut bine. 

— Tată, ai făcut exact 4303 şi 50 de pence în total, zise 
Matilda. 

— Nu te amesteca, zise tatăl. Fratele tău şi cu mine 
discutăm finanţe. 

— Dar, tată - 

— Tacă-ţi gura - zise tatăl. Ghiceşti şi faci pe deşteaptă! 

— Uită-te la răspuns, tată, zise Matilda cu blândeţe. Dacă 
ai calculat corect trebuie să ai 4303 şi 50 de pence. Atât ai 
pe hârtie? 

Domnul Wormowood se uită la foaia de hârtie şi înţepeni. 

Tăcu. 

După un timp spuse: 

— Mai spune o dată. 

— 4303 şi 50, zise Matilda. 


Din nou se făcu linişte. Apoi faţa tatălui se făcu roşie 
stacojie. 

>tf, 

— Sunt sigură că atâta e, zise Matilda. 

— Tu. - parşivenie mică! - strigă dintr-o dată tatăl, 
îndreptând înspre ea ameninţător degetul arătător. Te-ai 
uitat pe foaie! Ai citit din ce-aveam eu aici! 

— Tăticule, sunt în cealaltă parte a camerei, cum aş fi 
putut să văd? 

— SFu mă prosti pe mine! - strigă el. Sigur că ai văzut! 
Trebuie să fi văzut! Nimeni n-ar fi putut să dea un răspuns 
aşa, mai ales o fată! Eşti o excroacă mică, domnişoară, asta 
eşti! O excroacă şi o mincinoasă | în acel moment mama 
intra ducând o tavă mare eu pami porţii de mâncare pentru 
cină. De data asta era pe.” te cu cartofi prăjiţi, pe care le 
cumpărase de la magazinul din colţ, gata prăjite, în drum 
spre casă, de la bingo. Se pare că jocurile de bingo o 
epuizau în aşa măsură pe doamna Wormwood, atât fizic cat 
şi emoţional, încât nu-i mai rămânea suficientă energie să 
gătească singură cina. Astfel încât, dacă nu era maneaie 
cumpărată, congelată şi încălzită, atunci sigur ei a peşte cu 
cartofi prăjiţi. 

— De ce eşti aşa de roşu la faţă, Harry? - zise ea punând 
tava domnului Wormwood pe măsuţa din faţa canapelei. 

— Pii-ta este o excroaca şi o mincinoasă, zise tatăl luând 
tava şi punând-o pe genunchi. Dă drumul la televizor şi să 
terminăm cu discuţia. 

Pentru Matilda nu era nici un dubiu că ultima ieşire a 
tatălui ei merita o pedeapsă severă, şi, stând şi mancindu-şi 
cina aceea oribilă şi ignorând programul de la televizor, 
mintea ii mergea la toate variantele posibile. Când se făcuse 
vremea de culcare, Matilda era decisă. 

in dimineaţa următoare se sculă devreme, se duse la baie 
şi încuie uşa. Aşa cum ştiţi, doamna Wormwood îşi vopsea 
părul într-un blond platinat şi strălucitor, aceeaşi culoare 
scânteietoare pe care o au actrițele care merg pe sârmă la 


circ. Treaba asta o făcea la coafor de două ori pe an, dar, o 
dată pe lună sau cam aşa ceva, obişnuia să-şi împrospăteze 
culoarea limpezindu-şi părul într-un lighean cu ceva care se 
chema BLOND PLATINAT. VOPSEA DE PĂR FOARTE 
PUTERNICĂ. Asta ii servea şi ca să-şi vopsească oribilele 
rădăcini maron-cenuşii. 

Sticla eu BLOND PLATINAT VOPSEA DE PĂR FOARTE 
PUTERNICĂ era păstrată în dulăpiorul de la baie şi pe ea 
mai era o etichetă mică pe care scria „Atenţie, conţine 
peroxid. isu lăsaţi sticla la îndemâna copiilor". Matilda citise 
asta de multe ori fascinată. 

Tatăl Matildei avea o recoltă bună de păr negru pe care-l 
purta cu o cărare la mijloc şi de care era grozav de mândru. 
„Păr sănătos, ii plăcea lui să zică, asta înseamnă că 
dedesubtul lui este un creier sănătos!" 

— Ca Shakespeare, ii spusese odată Matilda. 

— Ca cine? 

— Ca Shakespeare, tăticule. 

— Era deştept? 

— Foarte deştept, tăticule. 

— Avea tone de păr, nu-i aşa? 

— Era chel, tăticule. 

— Dacă nu eşti în stare să vorbeşti logic, taci din gură! - se 
răstise el. 

Domnul Wormwood îşi făcea părul să arate sănătos şi 
lucios, sau aşa-şi închipuia, masahdu-şi capul în fiecare 
dimineaţă cu abundente cantităţi dintr-o loţiune care se 
numea ULEI DE VIOLETE TONIC PEH-TIiU PĂR. 

O sticlă cu această soluţie violetă şi puternic mirositoare 
se afla în permanenţă pe etajera de deasupra chiuvetei 
lângă periuţa de dinţi, şi, în fiecare dimineaţă, după ras, 
avea loc un viguros masaj al capului cu acest ulei de violete. 
Acest masaj era întotdeauna acompaniat de puternice 
zgomote bărbăteşti, respiraţie şuierătoare şi oftaturi, cam 
aşa: 

— Ahhh, asta este! Asta este ce-mi trebuie! 


— c. 664 

Trebuie frecat la rădăcină i - ceea ce putea fi auzit olar de 
la Matilda din dormitor, la celălalt capăt al coridorului. 

Acum, dimineaţa devreme, singură, în baie, Matilda goli 
trei sferturi din conţinutul sticlei cu ulei de violete în 
chiuvetă. Pe urină umplu la loc sticla cu BLOND PLATINAT 
VOPSEA DE PAR FOARTE PUTERNICĂ. Lăsase grijulie ceva 
din tonicul de păr în sticlă. Astfel încât după ce agită bine 
sticla, conţinutul să capete culoarea violet. Apoi puse din 
nou sticla pe etajera de desupra chiuvetei, având grijă să 
pună cealaltă sticlă la loc în dulăpior. Pană acum, toate 
bune. 

La micul dejun Matilda stătea liniştită la locul ei la masă, 
mancindu-şi în tăcere cornflakes-ul. 

Fratele ei stătea la celălalt capăt al inem cu spatele la uşă, 
devorând una după alta feliile de paine unse cu unt de 
arahide şi gem de căpşuni. Mama era undeva în bucaturie 
preparand micul dejun pentru domnul Wormwood care 
întotdeauna consta din două ouă prăjite, trei carnaţi prăjiţi, 
trei felii de şuncă prăjite, câteva roşii de asemenea prăjite şi 
paine. 

in acest moment domnul Wormwood intră zgomotos în 
cameră. isu era capabil să intre altfel, mai ales la micul 
dejun. Trebuia să-şi facă întotdeauna simțită prezenţa 
zgomotos, ironcănind şi vorbind taie, de parcă ar fi spus: 
„Sunt eu! Uite-mă că vin! Stăpânul casei, capul de familie, 
cel care face ca voi ceilalţi Fă trăiţi atât de bine! Observaţi- 
mă şi arătaţi-mi respect.!" în dimineaţa asta păşi înăuntru 
cu paşi mari, îşi bătu fiul pe spate şi strigă; 

— Băiete, tatăl tău simte că astăzi o,să fie iar o zi bună de 
făcut bani la garaj! Am câteva frumuşele cu care să-i duc pe 
nătăfleţi în dimineaţa asta. Unde este mâncarea mea? 

— Acum, comoara mea, strigă doamna Wormwood din 
bucătărie. 

Matilda se uita în farfurie. Nu îndrăznea să-şi ridice 
privirea. în primul rand nu era sigură de ce avea să vadă. în 


al doilea rand, daca n-ar fi văzut ceea ce aştepta să vadă, n- 
avea încredere că putea să-şi păstreze figura, ca şi când 
nimic nu s-ar fi întâmplat. Fratele ei se uita direct la 
fereastra din faţă, umplându-şi gânditor gura cu paine cu 
unt de arahide şi gem de căpşuni. 

Tatăl se deplasă de-a lungul camerei ca să-şi ocupe locul 
din capul mesei, când mama apăru în uşa bucătăriei cu o 
farfurie enormă, plină cu ouă, carnaţi, şuncă fi roşii. 
Eidicand privirea prinse imaginea soţului şi se opri 
împietrită. Dădu drumul unui țipăt care parcă o ridicase 
deasupra în aer şi scăpă farfuria care se sparse de podea, 
conţinutul sărind în toate părţile. 

Toată lumea tresări, inclusiv domnul Wormwood. 

— Ce dracu' se-ntâmplă cu tine, femeie? - strigă el. Uite 
ce-ai făcut pe covor! 

— Părul! - zise strângându-se în sine şi îndreptând un 
deget tremurat spre soţul ei. Uită-te la părul tău! Ge ţi-ai 
făcut la păr? 

— Ce are părul meu, pentru numele lui Dumnezeu? 

— O, Doamne! Iata, ce ţi-ai făcut la păr? - sta'gă băiatul. 

O scenă minunată începea să se contureze în sufragerie. 
Matilda tăcea şi admira efectul muncii şi minţii ei. 
Maadreţea de claie de păr a domnului Wormwood era acum 
de un argintiu murdar. De data asta culoarea era a unui 
actor de circ care merge pe sârmă şi care nu s-a spălat pe 
cap întreaga stagiune. 

— "Ţi-ai. ţi-ai. ţi-ai vopsit părul. - searţai subţire vocea 
mamei. Ce ţi-a venit netotule? Arăţi absolut înfricoşător! 
Arată groaznic !'. Arăţi ca un monstru! 

— Ce tot spui acolo 1 - strigă el punându-şi amândouă 
mâinile pe cap. Cum să mi-l vopsesc? Ce vrei să spui cu 
asta? Ce are! Ori vreţi să-mi jucaţi o farsă tâmpită! 

Faţa i se schimbase la culoare devenind verde desculoarea 
merelor necoapte. 

— 'Ţi l-ai vopsit, tată, zise băiatul. Are culoarea părului 
mamei, numai că arată mai murdar. 


— Bineînţeles că şi l-a vopsit! - zise mama. Eu-şi putea 
schimba culoarea de la sine! Ce-oi fi vrut să faci? Să te faci 
mai frumos! Arăţi ca o babă dementă! 

— Adu-mi o oglindă, ţipă tatăl. 

Poşeta mamei stătea atârnată de un scaun. Doamna 
Wormwood o deschise şi scoabe din ea o cutie de pudră 
<ompactă, caie avea o oglindă mică, rotundă, în interior. O 
deschise şi o înmână soţului. Acesta i-o smulse din mană tai 
bucățele de pudră se împrăştiară pe jacheta în carouri. 

— Fii atent! ţipă ea. Uite ce-ai făcut! Este pudra inea cea 
mai bună! 

— Vai de mine! - ţipă domnul Wormwood uitanuse în 
oglindă. Ce s-a întâmplat cu părul meu? Arăt grozitor! Arăt 
ca tine, dementă! Nu pot să mă duc garaj să vând maşini, 
arătând în halul ăsta! Cum s-a putut întâmpla aşa ceva? Se 
uită de jur împrejur, întâi la mama, apoi la băiat, apoi la 
Matilda. 

— Cum s-a putut întâmpla aşa ceva! - urlă el. 

— Cred că nu te-ai uitat bine, tăticule, zise Matilda, şi ai 
luat sticla mamei în loc dea ta. 

— Bineînţeles că asta s-a întâmplat! - strigă mama. Harry, 
multă minte-ţi mai trebuie! 

De ce n-ai citit eticheta înainte să-ţi torni chestia aia în 
cap? Yopseaua mea e foarte puternică. Pui o lingură la un 
lighean cu apă, şi tu ţi-ai pus-o direct pe par! Probabil că o 
să-ţi cadă.tot părul pană la urmă! Te ustură capuli 

— Vrei să spui că o să-mi cadă tot părul? - urlă el. 

— Cred că da. Peroxidul este o substanţă foarte puternică. 
Se pune în chiuvete şi în WC-uri ca să se dezinfecteze, 
numai că-i dau un alt nume. 

— Ce spui acolo f- urlă el. Eu nu sunt vas de WC! ifu vreau 
să mă dezinfectez! 

— Chiar diluată cum o folosesc eu, zise doamna 
Wornrwood, face să-mi cadă părul, aşa că Dumnezeu ştie 
ce-o să-ţi facă ţie! Mă mir că nu ţi-a ars toată pielea capului 
pană acum! 


— Ce să fac? - întrebă el disperat. Spune repede ce să fac. 
pană nu-mi cade tot părul! 

— în locul tău m-aş spăla repede cu apă şi săpun, dar 
repede! 

— O să-mi revină la culoare 1 - întrebă el îngrozit. 

— Bineînţeles că nu, zăpăcilă! - zise mama. 

— Atunci ce să fac 1 Nu pot să ies aşa din casă! 

— O să trebuiască să ţi-l vopseşti negru, zise mama. Dar 
spală-te mai întâi, sau n-o să mai ramană ce să vopseşti! 

— Da, zise domnul Womrwood sărind la treabă. Fă-mi o 
programare la coaforul tău în dimineaţa asta pentru un 
vopsit! Spune-i că e o urgenţă, să-mi facă loc! Mă duc să mă 
spăl acum! 

Cu asta domnul Wornrwood ieşi din cameră şi doamna 
Wornrwood, cu un oftat, luă telefonul să sune la coafor. 

— Face câteodată nişte luciuii absolut prosteşti, nu-i aşa 
mămico 1 zise Matilda. 

Formând numărul, mama răspunse: 

— Bărbaţii nu sunt întotdeauna aşa deştepţi cum! cred. 

O să înţelegi asta când o să fii mare, fetiţo. 

Domnişoara Honey. 

Matilda începu şcoala mai târziu decât alţi copii-Cei mai 
mulţi copii încep şcoala la cinci ani sau puţin înainte, dar 
părinţii Matildei, care nu erau preocupaţi de educaţia fiicei 
lor, uitaseră s-o înscrie. Aşa că Matilda avea cinci ani şi 
jumătate când începu şcoala. 

Şcoala satului pentru copii mici era o clădire ştearsă de 
cărămidă, care se numea „Crunchem HalVAvea două sute 
cincizeci de elevi intre cinci şi doisprezece ani. Pirectorul 
şcolii, marele şef şi comandantul suprem al acestei aşezări, 
era o femeie cu totul neobişnuită, intre două vaxste, care se 
chema domnişoara Trunchbull. 

Ijatural, Matilda fusese înscrisă în clasa începătoare, unde 
erau alţi optsprezece copii, băietei şi fetiţe de vârsta ei. 

Profesoara lor era domnişoara Honey, care n-avea mai 
mult de douăzeci şi trei, douăzeci şi patru de ani. Avea o 


faţă ovală şi palidă ca o madonă, cu ochii de un albastru 
deschis şi părul şaten deschis aproape blond. Corpul ei era 
atât de fragil, încât aveai impresia că dacă ar cădea s-ar 
sparge în mii de bucățele ca o figurină de porțelan. 

Domnişoara Jennifer Honey avea un caracter bland şi 
liniştit, nu ridica niciodată vocea, zâmbea rar, dar poseda 
acel har rar întâlnit, de a fi iubită de toţi copii din grija ei. 
Părea să înţeleagă perfect revolta şi teama care-i cuprindea 
deseori pe copiii mici, pentru prima dată în viaţa lor grupaţi 
într-o clasă şi puşi să se supună unor ordine. 

Pata ei emana o căldură ciudată care parcă era simțită ori 
de cate ori se adresa unui nou venit, rătăcit şi confuz. 

Domnişoara Trunchbull era cu totul altfel. Era ca o teroare 
sinistră, ca un monstru tiranic şi înspăimântător, care 
speria elevii şi profesorii deopotrivă. Era un fel de aură 
amenințătoare în jurul ei pe care o simţeai chiar de la 
distanţă, iar când se apropia puteai să simţi pericolul cărel 
iradia, ca un fier încing. Când mărşăluia, - domnişoara 
Trunchbull nu mergea niciodată normal: mărşăluia ca o 
trupă de militari balansându-şi braţele soldăţeşte. Când 
mărşăluia pe coridor, ii puteai auzi respiraţia zgomotoasă 
şi, dacă un grup de copii se întâmpla să fie în calea ei, îşi 
în stânga şi-n 

“dreapta. Slavă Domnului că nu există mulţi oameni pe 
lume ca ea, deşi există totuşi, şi este foarte posibil ca fiecare 
dintre noi să întâlnească cel puţin unul în cursul vieţii. 

Atunci când ţi se întâmpla să-l întâlneşti trebuie să te porţi 
ca şi când un rinocer fioros ţi-ar fi apărut in faţă dintr-un 
tufiş: sari în primul copac şi stai acolo pană dispare. 

Pe această femeie, cu toate excentricităţile ei, îmi este 
aproape imposibil s-o descriu, dar am să fac o încercare mai 
târziu în cursul povestirii. S-o lăsăm acum şi să ne 
întoarcem la Matilda şi la prima ei zi de şcoală. 

După obişnuita treabă cu strigătul catalogului, domnişoara 
Honey dădu fiecărui elev cate un caiet nou nouţ. 


— V-aţi adus fiecare cate un creion, sper, zise ea. 

— Da, domnişoară Honey, cantară copiii. 

— Bine. Astăzi este prima zi de şcoală pentru fiecare 
dintre voi. Este începutul a cel puţin unsprezece ani de 
şcoală, prin care fiecare dintre voi trebuie să treacă. Şase 
dintre ei ii petreceţi aici la Cruncjiem Hali, unde, după cum 
ştiţi directoare este domnişoara Trun-chbull. 

Acum, spre binele vostru, am să vă spun ceva ceva despre 
domnişoara Trunchbull. Dumneaei insistă pe disciplina 
strictă în şcoală, şi, dacă vreţi să m-ascultaţi, sfatul meu 
este să vă pui'taţi cat puteţi de bine în prezenţa ei. N-o 
contraziceţi, nu-i răspundeţi obraznic. Faceţi întotdeauna 
ce vă spune, că dacă ajungeţi pe mana ei, vă desfiinţezi! Ca 
morcovul pe răzoare! Xu e nimic de ras, Lavender. la-ţi 
zâmbetul de pe figură. Ar - fi înţelept din partea, voastră să 
ţineţi minte că dom-nuşoara Trunchbull este foarte, foarte 
severă cu toţi cei către depăşesc măsura. Aţi înţeles? 

— Da, domnişoară Honey, ciripiră optsprezece voci 
grăbite. 

— Eu însămi, continuă ea, vreau să vă ajut să învăţaţi cat 
mai multe lucruri cat sunteţi în această clasă, pentru că 
asta o să vă ajute să vă descurcaţi mai uşor în viitor. De 
exemplu, aş dori ca la sfârşitul acestei săptămâni toată 
lumea să ştie tabla înmulţirii cu doi pe dinafară. Şi la 
sfârşitul anului toată lumea să ştie tabla înmulţirii pană la 
doisprezece. O să vă ajute enorm dacă reuşiţi. Acum, este 
cineva care ştie deja tabla înmulţirii cu doi? 

Matilda ridică mana. Era singura. Domnişoara Honey se 
uită atent la fetiţa mărunţică, cu părul negru, din randul al 
doilea. 

— Minunat, zise ea. Te rog ridică-te-n picioare şi spune-o 
pană unde ştii. 

Matilda se ridică şi începu. Când ajunse la 2 x 12 = = 24 
nu se opri. Continuă cu 2 XI3 = 26, 2 xl4 = 28, 2X15 =30,2 
xI6 =- 


— Ajunge! - zise domnişoara Honey. Ascultase mirată tot 
recitalul Matildei şi acum întrebă: 

— Pană unde poţi să ajungii 

— Pană unde? Nu ştiu exact, domnişoară Honey. Destul de 
departe, cred. 

Domnişoara Honey lăsă să treacă câteva momente după 
această curioasă mărturisire. 

— Vrei să spui, întreba ea, că poţi să spui cat fac 2 x 281 

— Da, domnişoară Honey. 

— Cat'? 

— 56, domnişoară Honey. 

— Dar dacă te întreb ceva mult mai greu, ca 2 x 487 f Poţi 
să-mi răspunzi f 

— Cred că da, zise Matilda. 

— Eşti sigură? 

— Da, domnişoară Honey. Cat se poate de sigură. 

— Cat fac atunci 2 x 487? 

— 974, zise Matilda imediat. Vorbise încet şi politicos fără 
nici un semn de lăudăroşenie. 

Domnişoara Honey se uita la Matilda absolut stupefiată, 
dar când începu să vorbească păstră aceeaşi voce. 

— Dar înmulţirea cu doi este foarte uşoară în comparaţie 
cu înmulţirea cu alte numere. Ştii vreo alta? 

— Cred că da, domnişoară Honey. Cred că ştiu. 

— Care, Matilda? Cat de departe ai ajuns? 

— Su prea ştiu, zise Matilda. iui ştiu ce vreţi sa spuneţi. 

— Vreau să spun dacă ştii de exemplu tabla înmulţirii cu 
trei. 

— Da, domnişoară Honey. 

— Şi ca patru? 

— Da, domnişoară Honey. 

— Cate ştii în total? Le ştii pe toate pană la înmulţirea cu 
12:f 

— Da, domnişoară Honey. 

— Cat fac 12 X 7! 

— 84, zise Matilda. 


Domnişoara Honey făcu o pauză şi se rezemă de spătarul 
scaunului din faţa mesei goale, aflată la mijlocul podelei 
părţii din faţa clasei. Era tulburată de ultimul schimb de 
cuvinte, dar se feri să arate. Nu întâlnise pană acum un 
copil de cinci ani, nici de zece, care să înmulțească cu atâta 
uşurinţă. 

— Sper că restul clasei ascultați cu atenţie, zise ea. 
Matilda este o fetiţă foarte norocoasă. 

Are nişte părinţi minunaţi care au învăţat-o deja să 
înmulțească. 'Te-a învăţat mama, Matilda? 

— Nu, domnişoară Honey. Nu mama. 

— Atunci înseamnă că ai un tată extraodinar. Trebuie să fie 
un profesor foarte talentat. 

— Nu, domnişoară Honey, zise Matilda. Nu m-a învăţat 
tata. 

— Vrei să spui că ai învăţat singură? 

— Nu ştiu exact, zise Matilda cu sinceritate. Adevărul este 
că nu mi se pare greu să înmulţesc un număr Qu alt număr. 

Domnişoara Honey inspiră adânc şi expiră încet. e uită din 
nou la fetiţa cu ochi strălucitori care stătea n picioare în 
faţa catedrei, atât de inteligentă şi atât de serioasă. 

— Spui să nu ţi se pure greu să înmulţeşti un număr cu 
altul, zise domnişoara Honey. 

Încearcă să-mi explici puţin asia. 

— Ah, zise Matilda, dai nu prea ştiu cum să explic. 
Domnişoara Huney aştepta. Clasa era liniştită. Toţi 
aşteptau. 

— De exemplu, zise domnişoara Honey, dacă-ţi cer să 
înmulţeşti 14 cu 19. nu, asta e prea greu. 

— Fac 266, zise Matilda încet. 

— Domnişoara Honey se uită la ea fix. Apoi luă un creion şi 
făcu calculul pe hârtie. 

— Cat ziceai că fac? 

— 266, zise Matilda. 

Domnişoara Honey puse creionul jos, îşi scoase ochelarii şi 
începu să lustiuiască lentilele cu o bucată de material. Clasa 


rămase în linişte aşteptând urmarea. Matilda stătea incă în 
picioare lângă catedră. 

— Spune-mi Matilda. zise domnişoara Honey lustruind mai 
departe lentilele, inceaică să-mi spui. ce e în mintea, ta 
când faci înmulţirea. Calculezi inti-un fel, asta este sigur, 
dar se pare că obţii rezultatul instantaneu. De exemplu, s-o 
luăm chiar pe cea care ai rezolvat-o acum, 

14x19. 

— Iau. iau. il iau pe 14 şi-l înmulţesc cu 19. Mi-e teamă că 
nu pot să explic altfel. 

Întotdeauna mi-am spus că dacă un calculator de buzunar 
poate să facă, de ce n-aş putea şi eu? 

v 

— De ce nu, sigur că da. Posibilităţile creierului uman sunt 
incă necunoscute. 

— Eu cred că creierul este mult mai bun decât o bucăţică 
de metal, zise Matilda, pentru că asta este un calculator. 

— Cată dreptate ai, zise domnişoara Honey. Calculatoarele 
de buzunar nu sunt admise în această şcoală, oricum. 

Domnişoara Honey se simţea tulburată. Nu era nici o 
îndoială în mintea ei că întâlnise un creier extraordinar de 
dotat pentru matematică, şi-i treceaii prin cap cuvinte ca 
copil-geniu, fenomen sau miracol. Ştia că astfel de minuni 
apăreau pe lume din când în când, par numai unul la o sută 
sau două sule de ani. 

Doar Mozart avea cinci ani când a început să compună, şi 
uite pană unde a mers. 

— Nu ese dit pt, zise Lavender. De ce ea să poată.şi noi 
mi! 

— ISni-ţi face probleme, Lavender, eu toţii o să ştiţi în 
cMi'and, zise domnişoara Honey minţind printre dinii. 

in acest moment domnişoara Honey simţi că nu putea 
ivzisia tentaţiei de n explora mai departe mintea acestui 
copil extraordinar. îşi dădea seama că trebuie să 5e ocupe 
şi de iestul clasei,' dar era prea curioasă să Jase treaba cliii 
mană. 


— Acum, zi”e ea ca şi cum s-ar fi adresat întregii clase, să 
lăsăm pentru un moment aritmetica şi să vedem. dacă unul 
dintre voi ştie să scrie cuvântul pisică. 

Trei mâini fură ridicate. Erau a lui Lavender, un băieţel pe 
care-l chema Xigel şi Mă tilda. 

— Cum scrii pisică, Xigel? Nigel spuse cuvântul pe litere. 

Domnişoara Honey se hotăra să pună o întrebare Pe care 
nu-şi închipuise vreodată că o poate pune în nm zi de 
şcoală, în clasa întâi. 

— Mă întreb, zise ea, dacă. vreunul din cei trei puteţi citi 
un grup întreg de cuvinte care împreună formează o 
propoziţie. 

— Eu pot, zise isigel. 

— Şi eu, zise Lavender. 

Domnişoara Honey se duse la tablă şi scrise cu cretă albă 
următoarea propoziţie: „Eţi am început deja să învăţ să 
citesc propoziţii lungi!". O făcuse înadins mai dificilă, pentru 
că ştia că erau copii inteligenţi în clasă care puteau citi. 

— Poţi să citeşti, Xigel? - întrebă ea. 

— E prea greu, zise iugel. 

— Lavender? 

— Primul cuvânt este „eu", zise L.avender, 

— Poate cineva să citească toată propoziţia? - întreba 
domnişoara Honey aşteptând un „da" care era sigură că o 
să vină de la Matilda. 

— Da, zise Matilda. 

— Citeşte, zise domnişoara Honey. Matilda citi propoziţia 
fără să ezite. 

— Asta este intradevăr foarte bine, zise domnişoara Honey, 
făcând aprecierea cea mai generoasă pe care o făcuse 
vreodată. Cat poţi sa citeşti, Matilda? 

— Cred că pot să citesc aproape orice, domnişoară Honey, 
zise Matilda, deşi nu înţeleg întotdeauna sensul cuvintelor. 

Domnişoara Honey se ridică în picioare şi ieşi vioi din casă, 
întorcându-se treizeci de secunde mai târziu cu o carte 
groasă. O deschise la un semn şi o aşeză pe banca Matildei. 


— Este o carte de poezie umoristică, zise ea. Vezi dacă poţi 
s-o citeşti pe asta cu voce tare. 

Liniştită, fără pauze şi cu o viteză potrivită genului Matilda 
începu să citească: „ Un gurmand mâncând la Pană Găsi un 
şoarece-n tocană. 

Un chelner şişe: „Nu striga, Şi nu-l agita aşa, Că toată 
lumea o să vrea Unul, de toană!'1' 

Câţiva copii văzură latura comică a poeziei şi începură să 
radă. 

— Ştii ce înseamnă „gurmand" Matilda? - întreba 
domnişoara Honey. 

— Este cineva căruia ii place să mănânce, zise Matilda. 

— Corect, zise domnişoara Honey. Şi ştii cum se cheamă 
genul acesta de poezie? 

— Se numeşte limeric*, zise Matilda. Acesta este unul 
drăguţ. Foaiie comic! 

— Este unul renumit, zise domnişoara Honey ridicând 
cartea şi întorcându-se la catedră în faţa clasei. Un limeric 
inteligent este foarte greu de scris, adăugă ea. Pare simplu, 
dar în realitate nu este! 

— Ştiu, zise Matilda. Am încercat de mai multe ori, dar nu 
mi-a reuşit niciunul. 

— Ai încercat, nu-i aşa | - zise domnişoara Honey şocată ca 
pană acum. Matilda, mi-ai* place să aud ". din limericurile 
pe care spui că le-ai scris. Poţi să-ţi aminteşti unul şi să mi-l 
spui? 

— Aaa., zise Matilda. De fapt am încercat să fac ţul despre 
dumneavoastră, domnişoară Honey, când stăteaţi lângă 
mine. 

— Despre mine! - zise domnişoara Honey. Ei Ine, trebuie 
neapărat să-l auzim pe acesta, nu? 

— Xu cred că vreau să-l spun, domnişoară Honey. 

— Te rog spune.-l, zise domnişoara Honey. iţi pro-că n-o să 
mă supăr. 

— poezie simplă, din cinci versuri. 


— Ba en cred e-o să vă supăraţi, domnişoară Honey, 
pentru că trebuie să folosesc numele dumneavoastră mic ca 
bă rimeze. De asta nu vreau să-l spun. 

— Cum de-mi ştii numele mic? - întreba domnişoara 
Honey. 

— Am auzit un alt profesor strigându-vă chiar înainte să 
intrăm în clasă, zise ATatilda. Va spus Jenny. 

— Insist să aud acest limeric, zise domnişoara Honey 
zâmbind larg cum numai rareori zâmbea. Ei-dioă-te în 
picioare şi recitări! 

Fără plăcere Matilda se ridieă în picioare şi emoţionată 
recită Ihnericul: „Se întreabă toată lumea: Ga Jenny mai e 
vreuna, Cu o faţă aşa frumoasă Şi la fel de arâtoasă? Şi 
răspunsul e: Niciuna! 

Faţa palidă şi plăcută a domnişoarei Honey se îmbujora cu 
un roşu trandafiriu. Apoi zâmbi din nou. Zâmbetul, fu şi mai 
larg de data asta, un zâmbet de pură plăcere. 

— Mulţumesc, Matilda, zise ea incă zâmbind. Chiar dacă 
nu este adevărat, lime-ricul tău este foarte bun. Măi, măi, 
trebuie să nu-l uit pe acesta. 

Din randul al treilea de' bănci Lavender zise: 

— E bun. îmi place. 

— Şi e şi adevărat, zisei un băieţel pe nume Eupert- 

— Bineînţeles că este şi adevărat, zise şi Xige]. 

Şi toată clasa începu s-o laude pe domnişoaiH Honey, deşi 
ea nu observase incă bine pe altcineva ifl afară de Matiida. 

— Cine le-a învăţat să citeşti, Matilda - întreba <,i; 'Honey. 

— Am învăţat singură, zise Matilda. 

__Şi ai citi vreo carte tu singură? O carte pentru copii, 
vreau să spun. 

_ Le-am citit pe toate de la biblioteca de pe strada 
principală, domnişoară Honey. 

— Şi ţi-au plăcut? 

— Câteva mi-au plăcut foarte mult, zise Matilda, dar altele 
mi s-au părut plictisitoare. 

— Spune-mi una care ţi-a plăcut. 


— Mi-a plăcut Leul, Vrăjitoarea şi Dulapul, zise Matilda. Eu 
cred că domnul C. S. 

Lewis este un scriitor foarte bun. Dar are totuşi un defect. 
Nu are părţi comice în cărţile lui. 

— Ai dreptate, zise domnişoara Honey. 

— Nu sunt părţi comice nici în cărţile domnului 'Toikien, 
zise Matilda. 

— Crezi că toate cărţile pentru copii ar trebui să aibă părţi 
comice 1 

— Da, zise Matilda. Copiii nu sunt aşa de serioşi ca adulţii. 
Le place să radă. 

Domnişoara Honey rămase înmărmurită de înţelepciunea 
fetiţei. 

— Şi ce-ai să faci acum dacă ai citit toate cărţile pentru 
copii? - întrebă ea” in continuare. 

— Citesc alte cărţi. împrumut de la bibliotecă. Doamna 
Phelps este foarte bună cu mine. Mă ajută să le aleg. 

Domnişoara Honey se aplecase mult în faţă peste;atedră şi 
se uita minunându-se la Matilda. 

Uitase ou desăvârşire de restul clasei. 

— Ce alte cărţi f - murmură ea. 

— îmi place foarte mult Charles Dickens, zise tilda. Mă 
face să rad. Mai ales domnul Pickwick. 

in acel moment clopoţelul anunţa sfârşitul orei. 

Trunchbuli în pauză domnişoara Honey părăsi clasa şi se 
îndrepta direct spre biroul directoarei. Era foarte 
tulburată, întâlnise o fetiţă care avea, sau aşa i se părea ei, 
calităţi extraordinare de inteligenţă. 

Nu avusese incă timp să-şi dea seama cat de inteligentă 
era fetiţa, dar realizase că trebuia să facă ceva cat de 
repede putea. Era ridicol să ţii o fetiţă ca asta în clasa întâi. 

in mod normal domnişoara Honey era îngrozită de 
directoare şi se ferea de ea, dar de data asta se simţea în 
stare să dea ochii cu oricine. 

Bătu la uşa temutului birou. 


— Intră! - bubui vocea gravă şi intimidantă a domnişoarei 
Trunchbuli. 

Domnişoara Honey intră. 

in general directorii sunt aleşi pentru că posedă un număr 
de calităţi deosebite: înţeleg copiii şi au permanent în minte 
interesele lor, simpatizează cu ei, sunt drepţi şi sunt 
profund interesaţi în educaţia lor. 

Domnişoara Trunchbuli nu poseda niciuna din aceste 
calităţi si, cum de căpătase această slujbă era un mister. 
Dincolo de orice era o femeie neobişnuită. Fusese cândva 
atletă şi chiar şi acum muşchii ii erau clar evi-denţiaţi. Se 
puteau vedea pe gatul ca de bivol, pe umerii mari, pe 
braţele groase, pe încheieturile pline de tendoane, pe 
picioarele puternice. Uitânduc-te la ea aveai impresia că era 
o persoană care putea să îndoaie bare de metal şi să rupă 
cărţi de telefon dintr-o datăj Faţa, din păcate, nu avea nici o 
trăsătură frumoasă fnu inspira nici cea mai mică impresie 
de bucurie nici! j odată. Avea o bărbie încăpăţânată, o gură 
cu o expresie de cruzime şi nişte ochi mici şi aroganţi. Cat 
despie hainele pe care le purta. erau, să spunem doar 
atâWl ciudate. Purta întotdeauna o bluză largă, maro din 
bumbac, peste care punea în jurul taliei o curea lată de 
piele. Cureaua se închidea în faţă cu o cataramă mare 
argintie. Coapsele masive care ieşeau de sul) bluză erau 
înghesuite strâns într-o pereche de pantaloni de culoare 
verde ca sticla şi dintr-un material ţesut grosolan. Aceşti 
pantaloni ii ajungeau puţin mai jos de genunchi, Vu351?i 
mai jos de ei purta nişte, ciorapi verzi cu marginea de sus 
întoarsa, care lăsau să se vadă perfect muşchii gambelor, în 
picioare avea nişte pantofi solizi cu tocul jos, maro la 
culoare, şi cu o limbă de piele. Pe scurt, arăta mai degrabă 
ca un hăitaş excentric şi însetat de sânge al câinilor la o 
vânătoare, decât ca o directoare a unei şcoli de copii. 

Când domnişoara Honey intră în cancelarie, domnişoara 
Trunchbull stătea în picioare lângă biroul ei cu o imagine de 
nerăbdare pe faţă. 


— Da, domnişoară Honey, zise ea. Ce doreşti? Arăţi grăbită 
şi răvăşită în dimineaţa asta. Ce se întâmpla cu dumneata'? 
Te-au supărat cumva nemernicii ăia mici? 

— Xu, domnişoară directoare, nimic de genul ăsta, 

— Atunci ce este? Dă-i drumul. Sunt o persoană ocupată. 

in timp ce vorbea se întinse spre o cană cu apă care Se 
afla tot timpul pe biroul ei şi îşi turnă în pahar. 

— Este o fetiţă la mine în clasă pe nume JVIatilda ” 
ormwood. începu domnişoara Honey. 

— Asta este fetiţa celui care ţine garajul în sat, l&tră 
domnişoara Trunchbull. Ear vorbea, altfel. Ori lătra, ori 
striga. Este un om excepţional, continuă ea. “ţţţ fost la el 
chiar ieri. Mi-a vândut o maşină. Aproape a“uă. Avea doar 
zece mii de kilometri la bord. Fostul Proprietar este o 
bătrână care o folosea cel mult o dată Pe an. T]n chilipir 
extraordinar. Da, mi-a plăcutde lomnul Wornrwood. Un 
adevărat pilon în societatea fetră. Mi-a spus că fiică-sa e o 
neisprăvită. |a spus a uu cu cehii pe ea. Zicea că dacă ceva 
rău se întâmpla „m Şcoală, în mod sigur ea e de vină. is-am 
cunoscut-o 

“eă pe zgatia asta, dar o să afle tot ce ţi-am spus, acum 

<nd o s-o văd. Taică-su spune că e o piază rea. 

— O, nu, domnişoară Trunchbull, asta nu poate fi 
adevărat.' se revoltă domnişoara Iloney. 

— Ba da. domnişoară Honey, e al naibii de adevă-rat! De 
fapt, acum că mă gândesc, sunt sigură că ea a fost cea care 
a pus pocnitoare> mirositoare sub biroul meu azi- 
dimineaţă, de putea toată camera ca un canal! Sigur că eaa 
fost! O să plătească pentru asta '. Cura arată? E un vierme 
nenorocit, sunt sigură! Am descoperit, domnişoară Honey, 
în lunga mea carieră de profesor, că o fată rea este mult 
mai periculoasă decât un băiat rău. Problema este, că o fată 
rea e mult mai greu de prins. Să prinzi o fată rea e ca şi 
cum ai încerca să prinzi o muscă verde. Plesneşti palma 
peste ea şi nenorocita nu-i acolo! Scârboase creaturi sunt 
fetele! Bine că n-am fost niciodată aşa ceva! 


— Dar şi dumneavoastră trebuie să fi fost cândva fetiţă, 
domnişoară Trunchbull! Nu se poate altfel. 

— JSTu pentru multă vreme, latră Trunchbull cu un rânjet. 
Am devenit femeie foarte repede. 

„Este complet zbanghie, îşi spuse domnişoara Honey. Este 
la fel de sănătoasă Ia minte ca un caine turbat." 

Domnişoara stătea în picioare în faţa directoarei, 
aşteptând finalul. De data asta n-avea de gând să se dea 
bătută. 

— Trebuie să vă spun, domnişoară directoare, că faceţi o 
mare greşeală, crezând că Matilda v-a pus poc-Bitoarea 
mirositoare sub birou. 

— Eu nu greşesc niciodată, domnişoară Honey! 

— Dar, domnişoară directoare, fetiţa d-abia a yenit la 
şcoală pentru prima dată, în dimineaţa asta, şi a intrat 
direct în clasă! 

— 2fu te contrazice cu mine, pentru numele lui Dumnezeu, 
femeie! Bruta asta de Matilda, sau cum o cheamă, mi-a pus 
împuţită asta de pocnitoare sub birou! -“u e nici o îndoială! 
iţi mulţumesc că mi-ai sugerat. 

— Dar eu nu v-am sugerat nimic! 

— Bineînţeles că mi-ai sugerat! Dar acum ce doreşti, 
domnişoară Honey? De ce mă ţii din treabă? 

— Am venit să vă vorbesc despre Matilda, domnişoară 
directoare. Am nişte lucruri extraordinare să vă spun 
despre acest copil. Pot, vă rog să vă povestesc ce s-a 
întâmplat în clasă chiar acum? 

— Presupun că ţi-a pus foc sub fustă şi ţi-a scorojit chiloţii, 
cloncăni domnişoara Trunchbull. 

— Nu, nu! - strigă domnişoara lloney. Matilda este un 
geniu |. 

La auzul acestui cuvânt, domnişoara Trunchbull se făcu 
roşie la faţă şi corpul păru să i se umfle ca acela al unei 
broaşte. 

— Un geniu! - strigă ea. Ce prostie mai e şi asta, 
domnişoară"? Cred că nu eşti sănătoasă la minte! Iatăl ei 


mi-a spus cu gura lui că este o huligancă 1 

— Tatăl ei greşeşte, domnişoară directoare. 

— Ku fii toantă, domnişoară Honey! Dumneata ai cunoscut- 
o acum o jumătate de oră şi tatăl ei o cunoaşte de o viaţă! 

Ag 

Dar domnişoara Honey era hotărâtă să spună tot ce avea 
de spus pană la capăt şi început să descrie câteva din 
răspunsurile de necrezut pe care Matilda le dăduse la 
aritmetică. 

— Şi.! A învăţat câteva din tabla înmulţirii pe dinafară, da? 
- lătra domnişoara Trunchbull. Draga mea, asta n-o face 
geniu! Asta o face papagal! 

— Dar, domnişoară directoare, ştie să citească 'e 

— Şi eu la fel, o repezi ea. 

— După părerea mea, zise domnişoara Honej"; trebuie 
luată din clasa mea şi trecută la un nivel m>1 înalt, cu 
copiii de unsprezece ani. 

— Aha! - sforăi domnişoara Trunchbull. Vrei să scapi de 
ea, nu-i aşa? Xu poţi s-o stăpâneşti şi vrei acum s-o arunci 
bietei domnişoare Himsoll în clasa mare, unde va face un 
tărăboi şi mai şi! 

— ifu, nu, planse domnişoara Honey. isu este deloc acesta 
motivul! 

— Ba da! - strigă domnişoara Trunchbull. Văd perfect prin 
urzeala dumitale, domnişoară! 

Şi răspunsul este NU! Matilda va rămâne unde este şi este 
răspunderea dumitale să se comporte cum trebuie! 

— Domnişoară directoare, vă rog. 

— Nu vreau să mai aud nimie! - strigă domnişoara 
Trunchbull. Şi în nici orice caz, am o regulă în Şcoala asta, 
ca toţi copiii să rămână în grupele de vârstă 

“Tr, indiferent de ce le poate capul! Doamne fereşte! Doar 
n-o să am o puşlama de cinci ani la un loc cu băieţii “fetele 
mari.' Cine-a mai pomenit aşa ceva? 

Domnişoara Honey rămase neputincioasă în faţa destui 
uriaş cu gatul roşu. Erau şi alte lucruri pe care vfoia să le 


mai fi spus, dar ştia acum că n-ar fi ajutat la nimic. Spuse 
încet.: 

— Poarte bine. Cum doriţi, domnişoară directoare, m - 
Cum doresc eu fără discuţie! tună domnişoara r” Qcllbl]lISi 
nn niia rinmnisnfi.rsi. că, avem dp-fl fa.p. A cu chbull. Şi nu 
uita, domnişoară, că avem de-a face 

O viperă care a pus o pocnitoare mirositoare sub biroul 
m x foul meu 

— ISTu a făcut aşa ceva, domnişoară directoare! 

— Bineînţeles că a făcut-o! - bubui ea. Şi-ţi mai spun ceva. 
Nu-mi doresc nimic mai mult decât să fi fost legal să 
folosesc biciul şi cureaua ca-n vremurile bune! I-aş fi înroşit 
eu fundul Matildei, să nu mai poată să stea pe scaun o lună! 

Domnişoara Honey se întoarse şi ieşi din birou deprimată, 
dar nu înfrântă. 

„O să fac ceva pentru copilul ăsta, îşi spuse. Nu ştiu incă 
ce, dar o să găsesc o cale s-o ajut, pană la urmă". 

Părinţii. 

Când domnişoara Honey ieşi din biroul directoarei cei mai 
mulţi copii erau afară în curte. 

Primul lucru fu să întâlnească câţiva profesori de la clasele 
mai mari şi să împrumute câteva cărţi: de algebră, 
geometrie, franceză, literatură engleză ş.a. Apoi o caută pe 
Ma-tilda şi o chemă în clasă. 

— N-are rost, ii spuse ea, să stai în clasă să-ţi pierzi 
vremea în timp ce-i învăţ pe ceilalţi tabla înmulţirii şi cum se 
scrie mama, tata, fata. Aşa că am să-ţi dau cate una din 
aceste cărţi de studiat, şi la sfârşitul orei să vii la mine cu 
întrebări şi am să te ajut. Cum ţi se pare? 

— Mulţumesc, domnişoară Honey. Mi se pare foarte bine. 

— Sunt sigură că te vom muta într-o clasă mult mai mare, 
mai târziu, dar pentru moment domnişoara directoare este 
de părere să rămâi unde eşti. 

— Foarte bine, domnişoară Honey, zise Matilda. Vă 
mulţumesc că mi-aţi adus cărţile. 


„Ce copil binecrescut, gândi domnişoara Honey. Şu-mi 
pasă ce-au spus părinţii despre ea; pare foarte liniştită şi 
drăguță. Şi de loc cu nasul pe sus din pricina inteligenţei. 
De fapt nu pare să-şi dea seama de asta." 

Când copiii se întoarseră din curte Matilda se aşeză la 
locul ei şi începu să studieze cartea de geometrie. 
Domnişoara Honey o observa tot timpul şi-şi dădu seama că 
în curând Matilda devenise eu totul absorbită de ceea ce 
citea. Nu ridicase privirea din carte nici măcar o dată. 

intre timp domnişoara Honey luase altă hotărare-ke 
decisese să meargă ea însăşi să vorbească cu părinţii 
Aţatildei cat de curând cu putinţă. Nu putea să creadă Ca 
părinţii erau cu totul neştiutori, referitor la talentele fetiţei. 
Orice s-ar zice, domnul Wornrvvood era un vânzător de 
maşini de succes în meseria lui, şi asta presupunea că era 
un om inteligent şi el. Şi oricum, părinţii nu subestimau 
calităţile copiilor lor niciodată. De cele mai multe ori era 
invers. Câteodată era imposibil să faci o mamă sau un tată 
prea mândru, să înţeleagă că odrasla lor este un cap pătrat. 

Domnişoara Honey era încrezătoare că n-o să fie nici o 
dificultate în a-i convinge că Matilda era un copil cu totul 
neobişnuit. Problema era să-i oprească să nu-şi piardă 
capul. 

in acest moment speranţele domnişoarei Honey începură 
să se desfăşoare. începuse să-şi pună întrebări dacă va 
putea sau nu obţine permisiunea lor să-i dea chiar ea lecţii 
particulare Matildei după şcoală. Perspectiva de a preda 
unui copil atât de inteligent ca Matilda, ii stimula enorm 
instinctul ei profesional de învăţătoare. 

Dintr-o dată decise că va merge la familia Wormwood 
chiar în seara aceea. Se va duce târziu, intre nouă şi zece, 
când era sigură că Matilda era în pat. 

Şi asta şi făcu. Având adresa din dosarul şcolii, domnişoara 
Honey plecă imediat după ora nouă, pe jos, de acasă, spre 
casa familiei Wormwood. Găsi casa pe o stradă drăguță, 
unde fiecare casă era separată de casa vecină printr-o mică 


grădină. Era o casă modernă, din cărămidă, care n-avea 
cum să fi fost ieftină şi care-şi avea înscris numele pe o 
plăcuţă la poartă: „Colţul intim". 

„Moțul tâmpit ar fi fost mai nimerit", gândi domnişoara 
Honey, căreia ii plăcea foarte mult să se joace cu-cuvintele. 

Înaintă pe alee, sună la uşă şi, aşteptând, auzi zgomotul 
televizorului. 

Uşa fu deschisă de un bărbat cu o figură de şobolan şi cu 
mustață subţire ca de şoarece, care purta o haină de sport 
cu dungi portocalii şi roşii. 

— Da? - zise el uitându-se la domnişoara Honey. Dacă vinzi 
tichete de tombolă, nu mă interesea ză! 

— Nu vând tichete de tocabolă, zise domnişoara Honey. Şi, 
vă rog, iertaţi-mă că vă deranjez! Sunt învăţătoarea 
Matildei, de la şcoală, şi este f oirte itnportant să stau de 
vorbă cu dumneavoastră şi cu soţia dumneavoastră. 

— A şi făcui o trăsnaie, nu-i aşa f - zise domnul Wormwood 
blocând uşa. De acum este responsabilitatea 
dumneavoastră. Dumneavoastră trebuie să vă descurcaţi cu 
ea. 

— Nu a făcut nici un fel de trăsnaie, zise domni-Şo&ra 
Honey. Am venit cu veşti bune despre ea. Chiar 
extraordinare domnule Wormwood. Credeţi că aş putea?ta 
pentru câteva minute să vă vorbesc despre tilda 1 

— Tocmai urmăream una din emisiunile noastre la 
televizor. Ora nu este potrivită. Veniţi altă... 

Domnişoara Honey începu să-şi piardă răbdarea. 

— Domnule Wornvwood, zise ea, dacă credeţi că o 
zăpăcită de emisiune la televizor este mai importantă decât 
viitorul fiicei dumneavoastră, atunci n-ar trebui să fiţi 
părinte! Mai bine aţi opri nenorocitul de televizor şi m-aţi 
asculta! 

Asta il zgâlţâi pe domnul Wormwood.!Xu era obişnuit să i 
se vorbească în felul acesta. Se uită cu atenţie la femeia 
palidă şi fragilă care stătea aşteptând afară în uşă. 


— Foarte bine atunci! - răspunse el repezit. Intraţi şi daţi-i 
drumul! 

Domnişoara Honey păşi înăuntru. 

— Doamna Worinwood n-o să fie incantată, zise el şi o 
conduse în camera de zi, unde o femeie mare cu părul 
platinat se uita avid la ecranul televizorului. 

— Cine este? - întrebă ea fără să-şi ridice privirea. 

— O profesoară de la şcoală, răspunse domnul Wormwood. 
Zice că vrea să stea de vorbă cu noi despre Matilda. 

Traversă camera spre televizor, opri sunetul, dar lăsă 
imaginea pe ecran. 

— isu, Harry, ţipă ea. Willard tocmai ii cere mana Angeli(ji. 

— Poţi să te uiţi cat vorbim, zise domnul Wormwood. 
Dansa este profesoara Matildei. Zice că are nişte veşti să ne 
dea. 

— Mă numesc Jennifer Honey, zise ea. incantată de 
cunoştinţă, doamnă Worurwood. 

Doamna Wormwood “e uită la ea şi zise: 

— Care e problema. 

Nimeni n-o invitase să ia loc, dar domnişoara Honey luă 
totuşi un scaun şi se aşeză. 

— Astăzi a fost prima zi de şcoală a fiicei dumneavoastră. 

— Ştim asta, o repezi doamna Wormwood supărată că nu 
putea să urmărească emisiunea. 

oNuniai pentru asta v-aţi deranjat pană aici? 

Domnişoara Honey îşi înfipse privirea în ochii gri şi umezi 
ai celelalte femei şi lăsă să se aştearnă liniştea fe pană când 
deveni inconfortabilă pentru doamna Worw-wood. 

— Yreţi să vă explic de ce ani venit 1 - zise ea. 

— Daţi-i drumul! - zise doamna Wormwood. 

— Sunt sigură că ştiţi că nu se aşteaptă de la copii de clasa 
întâi să ştie să citească, să scrie saii să socotească la început 
când vin la şcoală. Copiii de cinci ani nu pot face aşa ceva. 
Dar Maiilda poate să facă toate astea. Dacă ar fi să cred ce 
spune. 


— Eu n-aş face asta, zise doamna Wormwood a cărei voce 
era incă iritată fiindcă nu putea, auzi sunetul de la televizor. 

— Deci a minţit când a spus că nu a învăţat-o nimeni să 
înmulțească sau să citească? Aţi învăţat-o vreunul din 
dumneavoastră toate astea'? 

— S-o învăţăm, cel - zise domnul Wormwood. 

— Să citească, zise domnişoara Honney. Poate “& aţi 
învăţat-o. Poate a minţit când a spus că n-aţi ăţt. Poate aveţi 
casa plină de cărţi. Eu n-am de să ştiu. Poate că vă place 
amândurora să citiţi. 

— Sigur că citim, zise domnul Wornrwood. i” fiţi 
caraghioasă! Eu citesc revista Autocar şi Motor săptămânal 
din eoperă în copertă. 

— Copilul a citit deja un număr impresionant de cărţi, zise 
domnişoara Honey. Am vrut să văd dacă provine dintr-o 
familie care apreciază literatura de buna calitate. 

— Eu nu sunt de acord cu cititul de cărţi, zise domnul 
Wormwood. JSTu poţi să câştigi o paine stand în fund şi 
citind poveşti. ifoi nu ţinem cărţi în casă. 

— înţeleg, zise domnişoara Honey. Am venit să vă spun de 
fapt căMatilda are o inteligenţă sclipitoare. Dar cred că ştiţi 
asta. 

— Sigur că ştim că poate să citească, zise doamna 
Wormwood. îşi pierde toată ziua în camera ei îngropată 
într-o tâmpenie de carte. 

— Dar nu vă intrigă că o fetiţă de cinci ani citeşte romane 
serioase de scriitori ca Charles Dickens şi Heming-way f Nu 
vă face să săriţi în sus de bucurie? 

— Nu în mod deosebit, zise doamna Wormwood. Nu-mi 
plac fetele cu ciorapi albaştri. O fată trebuie sa ştie să se 
facă cat mai atractivă ca să-şi găsească un soţ bun mai 
târziu. Cum arăţi este mult mai important decât ce-ai citit, 
domnişoară Honkey. 

— Mă numesc Honey, zise domnişoara Honey. 

— Uită-te la mine, zise doamna Wormwood. Şi uită-te pe 
urmă la dumneata. Eu am ales să arăt bine, dumneata ai 


ales cărţile. 

Domnişoara Honey privi la femeia searbădă şi grăsună, cu 
faţa netedă şi acoperită de sudoare, din faţa ei. 

— Ce-aţi spus? - întrebă ea. 

— Am spus că eu am ales să arăt bine şi dumneata ai ales 
cărţile. Şi cine-a ajuns mai bine? 

Eu, bineînţeles! Stau într-o casă frumoasă, cu un om de 
afaceri de succes, Ş timp ce dumneata ai o viaţă de slcavă, 
învățând copii Neisprăviţi alfabetul. 

— Chiar aşa, bombonico, zise domnul Wormwood, Şi-i 
aruncă soţiei o privire atât de lungă şi drăgăstoasă, care 
pană şi pe o pisică ar fi făcut-o să vomite. 

Domnişoara Honey înţelese că, dacă vroia ca dis-fi cu 
aceşti doi oameni'să aibă vreun rezultat, tresă nu-şi piardă 
cumpătul. 

— incă nu v-am spus totul, zise ea. Matilda, atât P pot eu 
să-mi dau seama la vârsta ei atât de fragedă, c. 664 estel 
de asemenea un fel de geniu matematic. Poate face socoteli 
complicate în minte cu viteza fulgerului. 

— Şi ce mare scofală e asta când poţi să-ţi cumperi un 
calculatori - zise domnul Wormwood. 

— O fată nu-şi găseşte un bărbat fiindcă este deşteaptă, 
zise doamna Wormwood. Uită-te la steaua asta de cinema, 
de exemplu, adăugă ea, atrătand ecranul fără sunet al 
televizorului, unde o femeie pieptoasă era sărutată de un 
actor solid, în lumina lunii. Doar nu crezi că l-a adus aici 
spunându-i tabla înmulţirii? Mei pomeneală! Şi acum are s- 
o ia de nevastă; să vezi dacă nu; şi-or să trăiască într-o casă 
boierească cu valet şi cameriste. 

Domnişoarei Honey cu greu ii venea să creadă ceea ce 
auzea. Auzise că astfel de părinţi existau o grămadă, şi că 
plozii lor ajungeau delicvenţi şi netrebnici, dar era un şoc 
să-i cunoască în carne şi oase. 

— Problema cu Matilda este, zise ea încercând din nou, că 
este cu mult înaintea celorlalţi copii şi s-ar putea să fie cazul 
să ne gândim la un fel de educaţie particulară 


suplimentară. Eu cied cu toată seriozitatea că Matilda poate 
fi adusă la standarde universitare în doi-trei ani, cu un plan 
de educaţie bine gândit. 

— Universitate? - strigă domnul Wormwood sărind de pe 
scaun. Cine vrea să meargă la universitate pentru numele 
lui Dumnezeu? 'Tot ce se învaţa acolo sunt numai obiceiuri 
proaste! 

— Asta nu este adevărat, zise domnişoara Honey. Dacă 
dumneata ai avea un atac de cord în momentul acesta, eu 
ar trebui să chem un doctor, iar acel doctor este absolvent 
de facultate. 

Nu-i dispreţuiţi pe cei învăţaţi, domnule Wormwood !. Dar 
îmi dau' seama acum că n-o să fiţi niciodată de acord cu 
mine. lertaţi-mă că am dat buzna peste dumneavoastră. 

Domnişoara Honey se ridică de pe scaun şi ieşi din 
cameră. Domnul Wormwood o conduse pană la uşa de la 
intrare. 

— Aţi făcut bine că aţi venit, domnişoară Hwa-kws, sau 
Harris 1 

— Mei una, nici alta, zise domnişoara Honey, dar n-are 
importanţă! 

Şi plecă. 

Aruncarea cu ciocanul. 

Cel mai drăguţ lucru în legătură cu Matilda era că o 
întâlneai din întâmplare fără s-o fi cunoscut dinainte şi 
vorbeai cu ea. te-ai fi gândit la ea ca la un copil obişnuit de 
cinci ani. Xu afişa aproape nici un fel de inteligenţă 
sclipitoare şi nu era deloc încrezută. 

Este o fetiţă tare liniştită şi cuminte, ţi-ai fi spus în sinea 
ta. Şi numai dacă cine ştie cum ai fi început o discuţie 
despre literatură sau matematică ai fi realizat potenţialul 
minţii ei. 

Aşa că era simplu pentru Matilda să-şi facă prieteni. Toţi 
copiii din clasă o plăceau. Ştiau cu toţii că era „deşteaptă" 
fiindcă auziseră răspunsurile date domnişoarei Honey în 
urină cu o zi la şcoală. Şi mai ştiau că era lăsată să stea cu o 


carte pe bancă fără să trebuiască să fie atentă la explicaţii. 
Dar erau prea transportaţi de propriile lor giiji şi speianţe, 
ca să se mai gândească la ce făceau alţii şi de ce. 

Pi intre noii prieteni ai Matildei era o fetiţă pe care o 
chema Lavender. Chiar din prima zi începuseră să se 
plimbe împreună eu timpul pauzei de dimineaţă şi de prânz. 
Lavender era o fetiţă neobişnuit de mică pentru vârsta ei, 
slăbuţă, cu ochii căprui şi cu părul negru, tăiat cu un breton 
pe frunte. 

Matilda o plăcea pentru că era curajoasă şi-i plăceau 
aventurile, iar ea o plăcea pe Matilda exact din aceleaşi 
motive. 

Înainte ca prima zi de şcoală să se tei mine, începură SS 
ajungă la urechile copiilor poveşti de groază despre 
directoare, domnişoara Trunchbuli. în a treia zi de Şcoală, 
Matilda şi Lavender, stand într-un colţ al curţii *n pauza de 
dimineaţă, fură contactate de o fetiţă de 10 ani în haine 
zdrenţuite şi cu nasul înfundat, pe! care 0 chema Hortensia. 

— Mucoase noi! - zise Hortensia uitându-se la ele de la 
înălţimea ei. Manca dintr-o pungă mare cu cartofi prăjiţi, 
scoțând din ea cu pumnul. Bine aţi venit la şcoala de 
corecție! - adăugă ea scuipând, în timp ce vorbea, bucatele 
din gură, ca nişte fulgi de zăpadă. 

Cele mici, confruntate eu acest uriaş, rămaseră în linişte 
cu atenţia încordată. 

— Aţi cunoscut-o pe Trunchbull pană acum? - întreba 
Hortensia. 

— Am văzut-o la rugăciune, dar n-am cunoscut-o, zise 
Lavender. 

— Vă aşteaptă o surpriză, zise Hortensia. ii urăşte pe cei 
mici, aşa că o dezgustă toţi copiii din clasele mici. Se uită la 
ei ca la nişte larve care n-au ieşit incă din ou. 

Un alt pumn fu din nou îndesat în gură şi din nuu 
firmiturile ţâşniră afara ca fulgii de zăpadă când începu să 
vorbească. 


— Dacă treceţi de primul an aici, s-ar putea să rezistaţi 
pană la sfârşit. Dar mulţi nu rezistă. 

Sunt căraţi pe tărgi afară, zbierând. Am văzut mulţi dintr- 
ăş-tia. 

Hortensia se opri să vadă efectul spuselor ei asupra celor 
două gagalici. Nu cine ştie ce. 

Păreau destul de relaxate. Aşa că se hotărâră să le 
„onoreze" cu mai mulce informaţii. 

— Cred că aţi auzit că Trunchbull are un dulap care să 
încuie, căruia i se spune „Dulapul de şoc". 

Matilda şi Lavender scuturară din cap şi continu-ară să se 
uite în sus la uriaş. Fiind foarte mici păreau să n-aibă 
încredere în nici o creatură mai mare ca ele, mai ales în 
fetele mari. 

— Dulapul de şoc" este un dulap înalt şi foarte subţire. 
Baza are numai 30 de centimetri pătraţi, aşa că nu poţi să 
stai jos sau să te tolăneşti în el. Trebuie să stai în picioare. 
Trei din pereţi sunt din ciment cu cioburi de sticlă prinse în 
el, care ies în afară, aşa că nu poţi să te rezemi de ei. 
Trebuie să fii atent tot timpul când eşti încuiat acolo. E 
îngrozitor! 

— Dar nu poţi să te rezemi de uşă? - întreba Matilda. 

tăsLs) > 

— Nu fi tolomacă! - zise Hortensia. Uşa are mii de cuie 
bătute în ea din afară, probabil chiar <je Trunchbull. 

— Tu ai fost vreodată închisă acolo? - întreba Lavender 

— în primul trimestru de şcoală am fost acolo de şase ori, 
zise Hortensia. De două ori toată ziua şi în alte rânduri cate 
două ore de fiecare dată. Dar şi două ore e destul de râu. E 
întuneric beznă şi trebuie să stai drept, nemişcat, că dacă 
te mişti cat de puţin te zgârie fie cioburile din pereţi, fie 
cuiele din uşă. 

— De ce ai fost pusă acolo? - întreba Matilda Ce-ai făcut 1 

— Prima dată am turnat o jumătate de borcan de miere pe 
scaunul pe care Trunchbull trebuia să se aşeze la 
rugăciune. A fost extraordinar! Când s-a aşezat pe scaun s- 


a auzit un zgomot ea de cloflăială, ca atunci când un 
hipopotam îşi cufundă piciorul în malul din lunca râului 
Limpopo. Dar voi sunteţi prea mici şi prea proaspete ca să 
fii citit cartea Chiar aşa cum a fost, de Graham Green. 

— Ba eu am citit-o, zise Matilda. 

— Eşti o mincinoasă, zise Hortensia amical. Kiei fIll ştii să 
citeşti incă. Dar n-are importanţă. 

Când rpţunclibull s-a aşezat pe miere, zgomotul a fost 
minunat. Pe urmă. când a sărit în picioare, scaunul se lipise 
de fundul pantalonilor ălora caraghioşi care-i poartă mereu 
şi a rămas lipit câteva momente, pană. s-a desprins. Pe 
urmă şi-a plesnit mâinile pe turul pantalonilor şi amândouă 
maniile “-au mânjit de miere. S-o fi auzit cum urla! 

— Dar cum a aflat că tu ai făcut asta? - întreba Lavender. 

— JVI-a paral un papă lapte, Ollie Bogwistle, zise 
Hortensia. Dar l-am făcut şi eu să-şi scuipe dinţii din faţă. 

— Şi Trunchbull te-a închis în „Dulapul de şoc" toată 
ziusa? - întreba Matilda cu respiraţia întretăiată. 

— Toată zius, zise Hortensia. Eram coinpiei dilie când am 
ieşit de-acolo. Mă bălăngăneam ca o apucată. 

— Ce altceva ai mai făcut ca să ajungi în „Dulapul de şoc"'? 
- întreba Lavender. 

— Aa, nu-mi mai aduc aminte de toate, zise Hortensia. 

Vorbea cu aerul unui soldat brav, care S-a luptat în aşa de 
multe războaie, încât curajul era un lucru obişnuit. 

— A fost mai de mult, adăugă ea, aruncând o nouă 
încărcătura de cartofi în gură. Ah, stai cămi aduc aminte de 
una! S-a întâmplat aşa: Am ales o oră când Ştiam că 
Trunchbull preda la a IV-a şi-am ridicat mana că vreau să 
mă duc la budă. Am ieşit afară şi ni-am dus în cameră la 
Trunchbull şi am căutat în ă prin sertare pană am găsit 
unde-şi ţinea chiloţii de sport. 

— Zi mai departe, zise Matiida vrăjită. Ce-ai făcut i 
departe? 

— Cerusem prin poştă mai-nainte nişte praf de scărpinat, 
zise Hortensia. Costa 50 de pence pachetul ŞI se numeşte 


„Jupuitor de piele". Pe etichetă scrie că e face din diţii 
şerpilor veninoşi şi este garantat să-ţi UBafle băşici în piele 
de mărimea unei nuci. Şi am pus praf din ăsta în fiecare 
pereche de chiloţi din sertar şi i-am împăturit pe urmă la 
loc cu grijă. 

Hortensia se oprise să-şi îndese din nou un pumn de 
cartofi prăjiţi în gură. 

— Şi-a mers f - întreba Lavender. 

— Câteva zile mai târziu, zise Hortensia, în timpul 
rugăciunii, Trunchbull începu să se scarpine ca o apucată 
pe dedesubt. Aha, mi-am zis, începe! Se schimbase deja 
pentru ora de sport. A fost nemaipomenit să stau să mă uit 
ştiind că numai eu din toată clasa ştiam ce se petrecea la ea 
în chiloţi. Şi mă simţeam şi în siguranţă. Ştiam că n-are cum 
să mă prindă. Pe urmă a început să se scarpine din ce în ce 
mai tare. Probabil credea ea-şi făcusei'ă cuib nişte viespi 
acolo. Şi pe urmă, chiar în mijlocul rugăciunilor, a sărit în 
sus de pe scaun, s-> apucat cu mâinile de fund şi a ieşit 
afară. 

Amândouă, şi Matilda şi Lavender, erau prinse parcă într-o 
vraja. înţeleseseră în momentul ăsta că se aflau în faţa unui 
maestru. O persoană care adusese arta farselor necurat e 
la cel mai înalt nivel al perfecțiunii; mai mult decât atăt, 
cineva care-şi punea chiar şi viaţa în risc ca saşi urmeze 
vocaţia. Se uitau minuna,ndu-se la această zeiţă, şi dintr-o 
dată, acea fornăi-ală pe care o făcea când îşi tiăgea nasul 
nu mai era un lucru neplăcut, ci mai degrabă un semnal de 
curaj. 

— Dar de data asta cum te-a prins? - întrebă d ţinându-şi 
respiraţia. 

— Nu m-a prins, zise Hortensia, dar tot am stat o zi în 
„Dulapul de şoc". 

— De ce l- întrebară, amândouă într-un glas. 

— Trunehbull are obiceiul foarte tâmpit să ghicească. 
Când nu ştie care e vinovatul, încearcă să ghicească. Şi ce e 
mai rău, este că de cele mai multe ori, nimereşte. Eu eram 


primul suspect, din cauza chestiei cu mierea, şi, deşi ştiam 
că n-are nici o dovadă, tot ce-am încercat să spun, n-a ţinut. 
Strigam la ea: „Cum aş fi putut să fac aşa ceva, domnişoară 
Trunehbull? 

Eu nici nu ştiam că vă ţineţi chiloţii de sport la şcoală! 
Habar n-am ce-i ăla «praf de scărpinat>. K-am auzit în 
viaţa mea de aşa ceva!". Dar minţitul nu m-a ajutat la nimic, 
cu toată arta care am pus-o în asta. Trunehbull m-a luat de 
ureche, m-a dus în „Dulapul de soc" şi m-a iacuiat acolo. 
Asta a fost a doua oaia când am stat acolo o zi întreagă. A 
fost ca o tortură. 

Eram toată tăiată şi înţepata când am ieşit de-acolo. 

— Este ca un război, zise Matilda, îngrijorată peste 
măsură. 

— Să fii sigură că este un război, zise Hortensia. Şi 
accidentele sunt teribile. Xoi suntem în cruciadă '. Suntem o 
armată fercheşă, dar care luptă practic fără arme. 
Trunehbull — 

Prinţul întunericului, Şarpele Veninos, Balaurul 
înfricoşător - are toate armele la comanda ei. E o viaţă 
foarte grea. Trebuie să ne susţinem unii pe alţii. 

— Te poţi baza pe noi, zise Lavender, rdicandu-se Pe 
vârfuri pană la maxima ei înălţime de un metru şi 
doisprezece centimetri, să arate cat mai mare posibil. 

— Su, nu pot, zise Hortensia. Sunteţi nişte rame. "ac nu se 
ştie. S-ar putea să fiţi folosite într-o zi într-o acţiune, sub 
acoperire. 

— Mai spune-ne ceva despre ea, zise Matilda, te rog; 
trebuie să vă sperii înainte să vedeţi singure, Hortensia. 

— X-o să ne sperii, zise Lavender. Suntem noj mici, dar 
suntem tari! 

— Ase uitaţi atunci, zise Hortensia. Chiar ieri Xrunchbu |- 
a prins pe un băiat, Julius JJottwinkle) mâncând bomboane 
în ora de caligrafie şi pur şi simplu l-a săltat de o mană şi la 
zburat pe fereastra clasei. Clasa noastră este la etajul cel 
mai de sus şi l-am văzut pe Juiius Rottwinkle zburând 


deasupra grădinii şi aterizând cu o bufnitură pe straturile 
de salată. Pe urmă, Trunelibull s-a întors spre noi şi a zis:D- 
acum încolo pe care-l văd mâncând în clasă, il zbor pe 
geaiu!". 

— Şi Julius Eottwinkle şi-a rupt oasele? - întreba Lavender. 

— Sumai câteva, zise Hortensia. Xu uitaţi că Trunehbull a 
participat la Olimpiadă la aruncarea cu ciocanul şi este 
foarte mandră de braţul ei drept. 

— Ce-i aia „aruncarea cu ciocanul"? - întreba Lavender. 

— Ciocanul, zise Hortensia, este de fapt o minge mare, 
roşiatică, de o anumită dimensiune şi greutate, legată cu un 
cablu, şi aruncătorul o învârte în jurul capului din ce în ce 
mai repede şi pe urmă ii dă drumul. Trebuie să fie foarte 
puternic. Trunelibull ar arunca orice în jurul ei numai să se 
menţină, mai ales copii. 

— Doamne fereşte! - zise Levender. 

— Odată chiar am auzit-o spunând, continuă Hortensia, că 
un băiat mare are aceeaşi greutate cu un ciocan olimpic şi 
este foarte potrivit să-l foloseşti ca să-ţi păstrezi exerciţiul. 

in acel moment se petrecu ceva foarte ciudat. Curtea 
şcolii, care pană atunci vuia de chiuiturile şi strigătele 
copiilor care se jucau, dintr-o dată devenise liniştită şi 
gravă. 

— Păzea! - şopti Hortensia. 

Matilda şi L.avender se uitară în jurul lor şi văztrr> silueta 
uriaşă a domnişoarei Trunehbull înaintând pvifl mulţimea 
de băieţi şi fete, cu pa,4 lungi şi ameninţători-Copiii se 
trăgeau înapoi din drumul ei în grabă şi e* înainta de-a 
lungul asfaltului, ca Moise prin Mar6* Moartă când s-au 
despicat apele să-i facă drum. Era * apaiiţie în cămaşa ei 
maro încinsa cu cureaua de i”e şi cu pantalonii verzi. Sub 
genunchi gemenii ii iezeau ca nişte grefări prin ciorapi. 

— Amantla Thripp! - fctrigă ea. Tu, Amanda Thripp. vin-o- 
ncoace! 

— Ţ[meţi-vă pălăriile! şopti Hortensia. 

— Ce face? - şopti Lavender. 


— Proasta asta de Amanda, zise Hortensia, şi-* lăsat şi mai 
mult părul să crească în vacanţă şi maică-s* i l-a împletit în 
cozi! Ce tâmpenie! 

— De ce tâmpenie? - întreba Matilda. 

— Dacă e ceva ce Trunchbull nu poate să sufere, apoi 
astea sunt cozile! - zise Hortensia. 

Matilda şi L.avender văzură pantalonii uriaşi înaintând 
spre o fată de vreo zece ani, care purta o pereche de codițe 
blonde atarnindu-i pe umeri. Fiecare codiţă avea cate o 
fundă albastră la capăt şi arăta foarte drăguţ. Fata cu 
codițe stătea nemişcată utitandu-se la uriaşul care înainta, 
şi esjpresia de pe faţa ei era cea a unei persoane prinsă pe 
o suprafaţă îngustă cu un taur înfuriat în faţă şi care se 
pregăteşte s-o atace. Fata era pironită locului, şocată de 
teroare, cu ochii bulbucaţi, tremurând din tot corpul şi 
crezând cu toată convingerea că ziua Judecăţii de Apoi 
venise peniru ea. 

Domnişoara Trunchbull îşi ajunsese actim victima şi se 
oprise privind-o de la înălţime. 

— Să termini cu cozile astea murdare pană maine 
dimineaţă când vii la şcoală! - latră ea. 

Taie-le şi dă-le la gunoi, ai înţeles? 

Amanda, paralizată de frică, reuşi să bâlbâie: 

— M-ma-mamei ii plac. Ea mi le împleteşte în fiecare 
dimineaţă. 

— Maică-ia e o gască! - tună Trunchbull. îndreptă un 
deget ca un salam spre capul ei şi continuă: Arăţi ca un 
şobolan cu coada ieşindu-i din cap! 

— M-mama zice că arăt f-foarte bine, zise Amanda 
tremurând ca piftia. 

— Nu mă interesează nici cat negru sub unghie ce zice 
inaică-ta! - strigă Trunchbull, şi, acestea fiind zise, apucă 
codiţele Amandei în pumnul mâinii drepte, 0 iidică de la 
pământ şi începu s-o învârte cu viteză deasupra capului, în 
timp ce Amanda urla ca din gură de şarpe. 

Trunchbull urla şi ea: 


— iţi dau eu ţie codițe, şobolane! 

— Ca la Olimpiadă, murmură Hortensia. îşi ia “teză acum, 
exact cum făcea cu ciocanul. 

Pariez că-i da drumul! Trunchbuli se lăsă pe spate 
contragreutăţii 

;iţei, pivotând expert pe vârful picioarelor şi rotin-* i 
împrejurul ei. Amanda eia acum într-o viteză de mare, că nu 
se se mai distingea conturul, şi, dintr-o dată, cu un guiţat, 
Trunehbull dădu drumul codiţelor şi Amanda zbură ca o 
rachetă, peste gardul de sârmă al curţii şcolii, sus spre cer. 

— Bună aruncare, domnule! - zise cineva de dincolo de 
gard şi Matilda care era hipnotizată de tot ce se-ntâmplase, 
o văzu pe Amanda Thripp urmând curba graţioasă a unei 
parabole deasupra campului de peste gard. Ateriza pe iarbă 
şi sări ca o minge incă de două - trei ori, şi, în cele din 
urmă, se opri. 

După aceea, surprinzător, se ridică în picioare. Arăta puţin 
ameţită, dar cine altul n-ar fi fost, şi, după rreUn minut, o 
luă la goană spre curtea şcolii. 

Trunchbull stătea incă în acelaşi loc frecându-şi mâinile: *. 
[juzi 

— isu-i rau, zise ea, având ui vedere ca n-am un 
antrenament constant. Xu-i rău deloc! 

Şi se îndepărta. 

— E nebună, zise Hortensia. 

— Dar părinţii nu se plâng? - întreba Matilda. 

— Ai tăi s-ar plânge? - întreba Hortensia. Eu ştiu că ai mei 
nu s-ar plânge. ii sperie pe părinţi la fel ca pe copii. Tuturor 
le e o frică de moarte de ea. "Se mai vedem noi pe-aici. Şi 
cu asta se îndepărta mergând agale. 

Bruce Bogtrottcr şi Prăjitura 

— Ce nu pot eu să înţeleg, zise Lavender Matildei, este 
cum poate să-i meargă cu toate astea? Sunt sigură că copiii 
se duc acasă şi spun părinţilor. Sunt sigură că tatăl meu ar 
face un tărăboi grozav, dacă i-aş spune că directoarea m-a 
luat de păr şi m-a aruncat peste gard. 


— Ba n-ar face, zise Matilda. Şi o să-ţi spun de ce. Pur şi 
simplu n-o să te creadă! 

— Ba sigur că m-ar crede. 

— Ba nu, zise Matilda. Şi motivul este evident. Povestea ta 
ar suna atât de ridicol încât nu iar veni să creadă. Şi ăsta 
este secretul lui Trunchbull. 

— Care este? - întreba Lavender. 

— Niciodată să nu faci ceva cu jumătatea de măsură, dacă 
vrei să-ţi meargă. întrece orice limită, mergi cu murdăria 
pană la capăt. Fii sigur că ceea ce faci este atât de 
nebunesc încât este de necrezut. Nici un părinte n-o să 
creadă povestea asta cu coada nici într-o mie de ani! 

Ai mei sigur n-ar crede. Ar zice că sunt o mincinoasă. 

— în cazul ăsta, zise Lavender, mama Amandei n-o să-i taie 
codiţele. 

— Nu, n-o să i le taie, zise Matilda. Amanda o sa şi le taie 
singură! Ai să vezi dacă nu! 

— Chiar crezi că e nebună 9 - întreba Lavender. 

— Cine? 

— Trunclibull. 

— Nu, nu cred că e nebună, zise Matilda, dar e foarte 
periculoasă. Să fii în şcoala asta e ca şi cum ai fi într-o cuşcă 
cu o cobră. Trebuie să fii foarte iute de picior. 

Şi avură un alt exemplu de cat de periculoasă putea să fie 
directoarea, chiar a doua zi. în timpul mesei de 

<auz “e anunţase că toţi copiii trebuiau să se ducă în “lai 
de Adunări imediat după masă şi să se aşeze în jinisjte. 

Când toţi cei 250 de copii se aflau aşezaţi în Sala de 
adunări, Trunchbull mărşălui pe platformă. Niciunul din 
ceilalţi profesori nu veniseră eu ea. Avea o cravaşa de 
călărie într-una din mâini şi stătea în picioare în mijlocul 
platformei în brăcinarii ei verzi, cu picioarele depărtate şi 
cravaşa în mană, utandu-se la marea de capete cu feţele 
întoarse spre ea. 

— Ce arc de gând să facă? - şopti Lavender. 

— Ku ştiu, şopti Matilda. 


Toată şcoala aştepta ceea ce avea să se întâmple. 

— Bruce Bogtrotter! - latră la un moment dat Trunchbull. 
Unde este Bruce Bogtrotter? 

O mană se ridică din mijlocul copiilor care stăteau jos. 

— Yino-ncoace! - strigă Trunclibull şi fii curajos! Un băiat 
de unsprezece ani care arăta mare şi rotund se ridică în 
picioare şi înainta iute cu paşi mărunți şi legănaţi. Urcă pe 
platformă. 

— Stai aici! - comandă Trunchbull, arătând cu degetul 
locul. 

Băiatul se aşeză lângă ea. Se vedea că-i era frică. Ştia 
foarte bine că nu-l adusese acolo ca să-i dea un premiu. O 
privea pe directoare cu o îngrijorare crescândă şi începuse 
să se îndepărteze încet - încet de ea u alunecări de 
picioare, ca un şobolan care vrea să se îndepărteze pe 
neobservate de un terier care-l fixează iin celălalt colţ al 
camerei. Faţa lui grăsună şi moale devenise gri de groaza a 
ceea ce aştepta să se întâmple. Ciorapii ii căzuseră pe 
glezne. 

— Această găluşcă, bubui directoarea, intreptand iravaşa 
spre el ca o sabie, acest punct negru, acest coş ifectat, acest 
furuncul contagios pe care-l vedeţi în păstră, nu este nimic 
altceva, decât un netrbnic rău- 

“câtor, un animal tolerat printre noi, un mafiot % 

— Cine, eu? - zise Bruce Bogtrotter arătând sin-<*!e 
nedumerit. 

— Un hoţ! - ţipă Tranchbull. Un necinstit! Un Pirat! Un 
bandit! Un agitator! 

c 664 

— Cliiar aşa? - zise băiatul. Vreau să spun. Lăsaţi'0 baltă, 
doamnă directoare! 

— Kegi, mucos mizerabil? Susţii că eşti nevinovat? 

— Eu ştiu despre ce vorbiţi, zise băiatul, mai nedumerit ca 
pană atunci. 

— O să-ţi spun eu despre ce vorbesc, bubă dulce! - strigă 
Trunchbull. leii dimineaţă, în timpul pauzei, te-ai strecurat 


ca un şarpte în bucătărie şi-ai furat o bucată din prăjitura 
mea personală de pe tava mea de ceai. Tava fusese abia 
pregătită pentru mine de bucătar! Era gustarea mea de 
dimineaţă! Cat despre prăjitură, era din stocul meu 
personal! is u era penţi ti voi! Să nu-ţi treacă nici o clipă 
prin minte că eu mănânc din mizeriile alea pe care vi le dă 
vouă! Prăjitura era făcută din unt adevărat şi frişca 
proaspătă! Şi el, banditul şi hoţul ăsta, spărgătorul ăsta, 
vagabondul care stă în faţa voastră, cu cioiapii căzuţi pe 
glezne, mi-a furat-o şi mâncat-o! 

— Nu e adevărat! - exclamă băiatul schimbau, du-şi 
culoarea la faţă din gri în alb. 

— Nu mă minţi pe mine, Bogtrotter! - latră Trunchbull. 'Te- 
a văzut bucătăreasa! Mai mult, te-a văzut cum o mâneai! 

Trunchbull se opri o clipă să şteargă o picătuiă de spumă 
de salivă de pe buze. 

Când vorbi din nou, vocea ii sună dintr-o dată mai moale, 
mai liniştită şi mai amenințătoare. 

Se aplică deasupra băiatului zâmbind: 

——- iţi place prăjitura mea specială cu ciocolată, Bogtrotter, 
nu-i aşa! E consistentă şi delicioasă, nu-i aşa, Bogtrotter? 

— Foarte bună, murmură băiatul. ii ieşiseră euvinje din 
gură înainte să le poată opri. 

— Ai dreptatezise Trunelibull. Este intradevăr foarte bună! 
Aşa că trebuie să feliciţi bucătăreasa! Când un gentlemen 
găseşte că masa a fost foarte bună, trimite complimente 
bucătarului şef! Tu n-ai ştiut asta, nu-i a?a Bogtrotter 1 
Doar cei din subclasele umane nu apreciază bunele 
maniere. 

Băiatul rămase în linişte. 

— Bucătare! - strigă Trunchbull. Vino-ncoace, tmcătare! 
Bogtrotter doreşte să-ţi spună cat de bună a fost prăjitura 
cu ciocolată! 

Bucătarul, o femeie înaltă şi ridată, care arăta de parcă 
sucurile corpului i se uscaseră în cuptor cu multă vreme 


înainte, păşi pe platformă purtând un şorţ alb şi murdar. 
Intrarea ii fusese aranjată dinainte de Trunelibull. 

— Acuma, Bogtrotter! - bubui Trunchbull. Spune-i 
bucătăresei ce părere ai despre prăjitură! 

— Foarte bună, bombăni băiatul. 

Începuse să se vadă că băiatul se întrebă unde avea să 
ducă toată povestea. Singurul lucru de care era sigur, era 
că legea interzicea lui Trunchbull să-l lovească cu cravaşa 
aia pe care acum şi-o pleznea peste coapsă. Asta era o 
uşurare, dar nu cine ştie ce, fiindcă Trunchbull era total 
imprevizibilă. Isimeni nu ştia niciodată ce urma să facă în 
clipa următoare. 

— Poftim, bucătare! - strigă Trunchbull. Lui Bogtrotter i-a 
plăcut prăjitura ta! I-a plăcut la nebunie prâjitura ta!Nu 
mai ai să-i mai dai? 

— Ba da, mai am, zise bucătăreasa, de parcă învățase rolul 
pe dinafară. 

— Atunci du-te şi adu-o! Şi adu şi un cuţit s-o tăiem! 

Bucătăreasa dispăru. Dar nu după multă vreme aPăru din 
nou, opintindu-se sub greutatea unei enorme Prăjituri cu 
ciocolată aşezată pe un platou mare de Porţelan. Prăjitura 
avea cel puţin 

40 de centimetri în <anoetru şi o glazură de ciocolată 
maro închis. 

— Pune-o pe masă, zise Trunchbull. 

in mijlocul platformei era o măsuţă mică cu ” scaun. 
Bucătăreasa plasă cu grijă prăjitura pe masa 

— Stai jos, Bogtrotter! Stai acolo! 

Băiatul se mişcă cu grijă spre masă şi se aşeză pe scaun. 
Se uita fix la prâjitura enormă. 

— Aşa, Bogtrotter, zise Trunchbull, şi din nou vocea ii 
deveni moale, rugătoare, chiar blândă. 

Toată este pentru tine! Fiecare firimitură! Fiindcă ţi-a 
plăcut atât de mult felia aia ieri, i-am comandat bucătarului 
incă una, cat se poate de mare, pentru tine. 

— Mulţumesc, zise băiatul, complet zăpăcit. 


— Mulţumeşte bucătarului, nu mie, zise Trunchbull. 

ii | 

— Mulţumesc, bucătare, zise băiatul. 

Bucătăreasa rămase în picioare ca un şiret de pantof uscat 
şi scorojit, cu o atitudine implacabilă şi dezaprobatoare. 
Arăta de parcă ar fi avut gura plină de zeamă de lămâie. 

— Hai, Bogtrotter, taie-ţi o bucată şi încearc-o! 

— Ce? Acum? - zise băiatul cu teamă. Ştia că era ceva la 
mijloc, dar nu-şi dădea seama ce. 

N-aş putea s-o iau acasă? - întrebă el. 

— Asta ar fi nepoliticos! - zise Trunchbull cu un rânjet bine 
regizat. Trebuie să-i arăţi drăgălaşei bucătărese, aici de 
faţă, cat eşti de recunoscător pentru munca ei. 

Băiatul nu schiţă nici un gest. 

— Haide, dă-i drumul, zise Trunchbull. Taie o felie şi gust- 
O! "Se pierdem toată ziua! 

Băiatul luă cuțitul şi era aproape să taie prăjitura când, se 
opri. Se uită la prăjitură. Apoi la bucătăreasa înalta şi 
aţoasă, cu gura plină de zeamă de lămâie. Toţi copiiii din 
sală se uitau într-o tensiune generală, aşteptând ca ceva să 
se întâmple. Erau siguri că ceva trebuia să se întâmple. 
Trunclibull nu era per. şoana care să ofere o prăjitură 
întreagă cuiva din bunătate sufletească. Mulţi ar fi spus că 
era plină cu piper sau cu ulei de castor sau cu cine ştie ce 
altceva cu gust rău, care l-ar fi făcut pe băiat imediat să 
vomite violent. Putea să fie chiar arsenic şi atunci ar fi fost 
mort în zece secunde. Sau poate era o prăjitură cu vreo 
bombă în ea care exploda în momentul în care era tăiată şi 
zbura în aer, cu Bogtrotter cu tot. isimeni din şcoală nu se 
îndoia că Trunchbuli ar putea face toate acestea. 

— STu vreau s-o mănânc, zise băiatul. 

I - Gustă, băiete! - zise Trunchbuli. Se supără bucătarul! 

— Galben la faţă, băiatul începu să taie o felie mică 
dinimensa prăjitură. Trase felia afară, puse cuțitul jos, şi luă 
bucata lipicioasă cu degetele începând s-o mănânce încet. 

— E bună, nu-i aşa f - întreba Trunchbuli. 


— Foarte bună, zise băiatul mestecând şi înghițind. 
Termină felia. 

— Mai ia una, zise Trunchbuli. 

— Ajunge, mulţumesc, murmură băiatul. 

— Am spus să mai iei una, zise Trunchbuli şi o notă mai 
ascuţită se putu distinge în vocea ei. 

Mănâncă incă o felie! Fă ce-ţi spun! 

— Dar nu mai vreau incă o felie, zise băiatul. Dintr-o dată 
Trunchbuli explodă. 

— Mănâncă! - strigă ea pleznindu-şi coapsa ou cravaşa. 
Dacă-ţi spun eu să mănânci, să mănânci! A* vrut prăjitură! 
Ai furat prăjitură! Acum ai prăjitură * Şi-ai s-o mănânci! X- 
ai să părăseşti această platformei şi nimeni n-o să 
părăsească această sală, pană n-ai sa mănânci toată 
prăjitura din faţă <ta! M-am făcut i>" ţeleasă, Bogtrotter? 
Ai înţeles ce-am spus? 

Băiatul se uită la Trunchbull şi apoi la imensă. 

— Mănâncă! Mănâncă! Mănâncă. - strigă TrunFoarte 
încet, băiatul îşi taie o altă felie de prăjitură gj începu s-o 
mănânce. 

Matilda se uita fascinată. 

— Crezi c-o s-o poată manca 1 - şopti ea spre d 

— Nu, şopti Lavender înapoi. Este imposibil. O să i se facă 
rău înainte de jumătate. 

Băiatul continuă să mănânce. Când termină a doua felie se 
uită la Trunchbull, ezitând. 

— Mănâncă! - zise Trunchbull. Hoţii lacomi cărora le plac 
prăjiturile, trebuie să mănânce prăjituri! Mănâncă mai 
repede, băiete! Mai repede! Xu pierdem toată ziua! Şi nu te 
mai opri cum faci acum! Dacă te mai opreşti o dată mergi 
direct în „Dulapul de Şoci'r şi-am să închid uşa şi-am să 
arunc cheia în fântână! 

Băiatul tăie a treia felie de prăjitură şi începu s-o 
mănânce. O termină mai repede decât pe celelalte două, şi 
imediat puse mana pe cuţit şi tăie a patra felie. 

Ciudat, parcă începuse să-şi intre în mană. 


Matilda, privindu-l cu atenţie, nu observă nici un semn de 
suferină. Parcă începuse să capete încredere pe măsură ce 
manca. 

— Se descursă, şopti ea spre Lavender. 

— O să i se facă rău în curând, şopti Lavender. 0 să fie 
oribil. 

Când termină de mâncat jumătate din enorma i, Bruee 
Bogtrotter făcu o scurtă pauză şi Aspiră adânc de câteva 
oii. 

Trunchbull stătea cu mâinile în solcduri şi se uita la el. 

— Continuă, strigă ea. Mănânc-o toată! Deodată băiatul 
dădu drumul unei râgâieli uriaşe răsună în Sala de Adunări 
ca un tunet. 

Mulţi începură să radă. 

— Linişte! - strigă Trunchbull. 

Băiatul îşi tăie o altă felie de prăjitură şi începu s-o-ance în 
viteză. incă nu dădea semne de saturare, că vrea să 
renunţe. în nici un caz nu te aşteptai să se oprească şi să 
înceapă să plângă: „Eu mai pot, nu mai pot să mănânc! îmi 
vine să vomit!" 

Era incă în cursă, bătându-se. 

in acest moment, în randul celor 250 de copii care priveau 
ca spectatori, interveni o subtilă schimbare. Mai devreme 
sesizaseră dezastrul de neevitat şi se pregătiseră pentru o 
scenă neplăcută în care nenorocitul, umplut pană în gat cu 
prăjitura de ciocolată, s-ar fi predat şi ar fi cerut milă, după 
care Trunchbull ar fi îndesat şi mai multă prăjitură în gura 
băiatului care suspina. 

Dar nu era deloc aşa. Bruce Bogtrotter mâncase pană 
acum trei sferturi din prăjitură şi incă mai continua să 
mănânce în forţă. Cineva chiar sesizase ca jocul începuse 
chiar să-i placă. 

Avusese de urcat un munte şi aşteptase cu inima uşoară să 
uree pană 1% capăt sau să moară încercând. Mai 
interesant era faptul că devenise conştient de spectatorii 


care-l susțineau în linişte. Pentru că, ceea ce se petrecea, 
era de fapt * bătaie intre el şi puternica Trunchbull. 

Dintr-o dată cineva strigă: 

— Haide Bruce, că poţi! Trunchbull se roti în jur şi strigă: 

— Linişte! 

Audienţa privea intens. Erau cu toţii prinşi în acest 
concurs. De-abia îşi puteau ţine strigătele de încurajare, 
dar n-aveau curaj să facă aşa ceva. 

— Cred că o să reuşească, şopti Matilda. 

— Şi eu la fel, şopti Lavender. N-aş fi crezut că există 
cineva pe lume care să fie în stare să mănânce o prăjitură 
întreagă de mărimea asta. 

_ Ivfici Trunchbull nu credea, şopti Matilda. Uită-te la ea. 
Se face tot mai roşie. O să-l omoare dacă reuşeşte. 

Băiatul încetinise acum, nu mai era nici o îndoială, r se 
străduia totuşi să-şi îndese prăjitura în gură cu Wseverenţa 
unui alergător de cursă lungă, care zăreşte hnia de sfârşit 
şi ştie că nu se poate opri pană acolo. 

Când ultima bucăţică de prăjitură dispăru, urale "oile se 
ridicară din audienţă şi copiii începură să din scaune 
strigând şi aplaudând: 

— Bine, Bruce! Bravo ţie! Ai medalia de aur, Trunchbull 
stătea nemişcată pe platformă. Faţa de ii căpătase culoarea 
lavei încinse şi ochii ii străluceau ae furie. 

Se uita la Bruce Bogtrotter care stătea pe scaun ca (arră 
grasă, umplută la refuz şi adormită, incapabilă să se mişte 
sau să vorbească. O sudoare fină i se aşeză pe frunte, dar 
avea un rânjet larg de triumf pe faţă. 

Dintr-o dată Trunchbull întinse mana şi apucă farfuria 
mare de porțelan pe care fusese prăjitura. O ridicase cu un 
gest larg în aer. şi-i dădu drumul să se spargă exact în eapul 
lui Bruee Bogtrotter! Cioburile zburară în toate direcţiile. 

Băiatul era acum plin ca un sac de ciment şi n-ai fi putut 
să-l răneşti nici cu un ciocan de fier. 

Îşi scutură capul de câteva ori şi continuă să rânjească. 


— Du-te la dracu'! - ţipă Trunahbull şi plecă de pe 
platformă însoţită îndeaproape de bucătăreasă. 

Lavender. 

Pe la mijlocul primei săptămâni de şcoală a Matil-dei, 
domnişoara Honey spusese clalei: 

— Am veşti importante pentru voi, aşa că ascultați cu 
atenţie! Şi tu, Matilda, lasă cartea şi fii atentă o clipă! 

Feţe mici şi nerăbdătoare ridicaseră privirile şi ascultau. 

— Este obiceiul directoarei, continuă domnişoara Honey să 
preia fiecare clasă în fiecare săptămână pentru o oră. Face 
asta cu toate clasele din şcoală şi fiecare clasă are o 
anumită zi şi o anumită oră. A noastră este întotdeauna joia, 
la ora două, imediat după masa de prânz. 

Aşa că maine la ora două, domnişoara TrunehbuU o să 
preia clasa de la mine, pentru o lecţie. 

O să fiu şi eu aici, bineînţeles, dar numai ca spectator. S-a 
înţeles? 

— Da, domnişoară Honey, ciripiră copiii. 

— Vă previn insă, zise domnişoara Honey. Domnişoara 
directoare este foarte severa cu toate! Vedeţi să aveţi 
hanele curate, feţele curate şi mâinile curate. Eăs-pundeţi 
numai când sunteţi întrebaţi. Când vi se pune o întrebare, 
ridicaţi-vă în picioare înainte să răspundeţi * Nu o 
contraziceţi! Nu-i răspundeţi obraznic! Nu faceţi glume! 
Dacă nu mai ascultați, o să se enerveze, şi dacă se 
enervează, e vai de capul vostru! 

— Ce să mai vorbim. murmură Lavender. 

— Sunt sigură, zise domnişoara Honey, că o să v& testeze 
din ce aţi învăţat săptămâna asta la matematici şi anume 
tabla înmulţirii cu doi. Aşa că vă sfătuiesc s-o băgaţi bine în 
cap în seara asta! Puneţi pe mama sau pe tata să vă asculte. 

— şi cu ce-o să ne mai testeze 1 - întrebă fV 

— Scrierea, zise domnişoara Honey. încercaţi să vă 
amintiţi tot ce aţi învăţat să scrieţi în astea câteva zile, Şi 
incă ceva. O cană cu apă şi un pahar trebuie să ge afle 


întotdeauna pe masă când vine directoarea! Nu începe 
lecţia fără asta. Cine răspunde de asta 1 

— Eu, zise Lavender imediat. 

— Foarte bine, Levender, zise domnişoara Honey. Q să fie 
treaba ta să te duci la bucătărie, zise domnişoarai Honey. 
Sunt folosite de fiecare clasă. 

— N-am să uit, zise Levender. Promit că n-am să uit. 

” Lavender îşi chinuia deja mintea cu diferite, posibi-ităţi 
pe care i le deschidea cana cu apă. 

Îşi dorea să facă 11 gest cu adevărat eroic. O admira pe 
fetiţa mai mare, Hortensia, pentru lucrurile îndrăzneţe pe 
care le făcuge în şcoală. O admira şi pe Matilda, carei 
povestise, si” jurământ că păstrează secretul, istoria cu 
papagalul pe care-l, adusese acasă şi cu vopseaua de păr 
pentru tei. Era randul ei acum să devină eroină, numai să-i 
în minte o idee bună. 

in după-amiaza aceea, în drum spre casă, începu să 
întoarcă în minte toate posibilităţile, pană când, ” cele din 
urmă, o lumină în minte o scânteie dintr-o idee strălucită, 
pe care începu s-o elaboreze. Admiţând desigur, că inamicul 
în această situaţie nu era Napoleon, deşi nu găseai pe 
nimeni la Cruncjiem Hali care să admită că directoarea era 
mai puţin de temut ca faimosul om de arme francez. 

— Va fi nevoie de multă pricepere, îşi spuse Laven-der, şi 
totul realizat în mare secret, dacă voia să scape cu viaţă din 
acest act eroic. 

În fundul curţii casei ei se afla o baltă noroioasă în care ti 
ăia o colonie de salamandre. Acest gen de.salamandre, deşi 
o vieţuitoare comună în bălțile Angliei, nu era des văzut de 
oameni, pentru ca este un animal foarte timid şi trăieşte 
mai mult ascuns în mal. Având un aspect unsuros şi 
alunecos, aceste creaturi sunt şi incredibil de urate, 
semănând cu un pui de crocodil, numai că au capul mult 
mat scurt. De altfel, sunt cat se poate de paşnice, dar nu 
arată asta. Au lungimea de aproximativ 7 centimetri şi sunt 
gelatinoase, de culoare gri-verzulie pe spate şi portocalii pe 


burtă. Sunt de fapt animale amfibii, care pot trăi atât pe 
iiscat cat şi ID apă. 

in seara aceea Levender se duse în fundul grădinii, 
hotărâtă să prindă o salamandră. 

Salamandrele se mişcă foarte rapid, şi de aceea simt 
foarte greu de prins. Levender se lungi lângă baltă şi 
aşteptă cu răbdare o vrem* îndelungată, pană când observă 
câteva mişunând în mal' Şi, folosindu-şi bereta de şcoală ca 
o plasă, prinse un> cu ea. îşi pregătise penarul, în care 
aşezase cu grijă $$Şe. din baltă, să primească mica creatură 
dar curând i? dădu seama că nu era deloc uşor s-o pună din 
mana & penar. Se mişca în toate direcţiile şi se ondula ca ” 
vierme, şi, în plus, penarul nu era suficient de lung. C&f]* în 
fine reuşi s-o bage acolo, trebui să aibă mare să nu-i prindă 
coada când închise penarul. Un băieţel din vecini ii spusese 
că dacă-i tai coada unei salamandre, coada rămâne vie şi 
din ea creşte o altă salamandră de zece ori mai mare. Şi 
asta putea să crească la fel de mare ca un aligator. 
Lavender nu crezuse asta, dar acum nu era pregătită să 
rişte nimic. 

in cele din urmă reuşise să închidă bine penarul, şi 
salamandra era a ei! Pe urmă, după ce se mai gândi un timp 
se hotări să deschidă doar puţin penarul ca să poată 
respira. 

A doua zi îşi luă arma secretă în ghiozdan. Fierbea de 
nerăbdare. De-abia aştepta să-i spună Matildei planul ei de 
bătălie. De fapt ar fi vrut să-l spună întregii clase, dar în 
cele din urmă se hotări să nu spună nimănui. Era mai bine 
aşa, pentru că nimeni, chiar supus celei mai severe torturi, 
nu putea să spună cine era vinovatul. 

Veni vremea prânzului. Astăzi erau carnaţi cu fasole, ce-i 
plăcea ei cel mai mult, dar nu putu să mănânce. 

— Te simţi bine astăzi, Lavender? - întrebase domnişoara 
Honey din capul mesei. 

— Am mâncat atât de mult la micul dejun, că nu mai pot să 
mănânc nimic, răspunse Lavender. 


Imediat după masă dădu buzna la bucătărie şi luă una din 
faimoasele căni de apă ale directoarei. 

Era o cană mare şi burtoasă făcută din lut şi vopsită în 
albastru. 

Levender o umplu pe jumătate cu apă şi o duse în clasă 
împreună cu un pa-har, aşezându-le pe masa 
profesoruluiClasa era incă goală-lute ca fulgerul, La-vender 
scoase penarul din ghiozdan şi deschise puţin capacul. 
Salamandra stătea nemişcată. Cu grijă, duse penarul 
deasupra cănii, trase capacul de tot şi lăsă salamandra să 
cadă înăuntru, Se auzi un „plop", când lovi apa, după care 
salamandra goni cu viteză împrejur o vreme, după care se 
aşeză liniştită pe fund. Ca s-o facă să se simtă cat tnai în 
mediul ei, Lavender luă algele şi le puse şi pe ele în cană. 

Treaba fusese făcută. Totul era gata. Levender îşi aşeză 
din nou creioanele în penarul incă ud şi-l aşeză pe pupitrii 
în locul destinat penarului. Apoi plecă afară în curte şi se 
alătură celarlalţi copii pentru restul pauzei. 

Testul săptămânal. 

La ora două fix clasa se formă din nou împreună cu 
domnişoara Honey, care observă că paharul şi cana se aflau 
pe masă şi se retrase în spatele clasei rămânând în picioare. 
Toată lumea aştepta. Dintr-o dată, silueta uriaşă a 
directoarei în cămaşa încinsă cu cureaua de piele peste 
pantalonii verzi, intră mărşăluind în clasă. 

— Bună ziua, copii! - latră ea. 

— Bună ziua, domnişoară Trunclibull - ciripiră copiii. 

Directoarea stătea în picioare în faţa clasei, cu picioarele 
depărtate şi mâinile în şolduri, uitându-se la băieţii şi 
fetiţele care stăteau emoţionaţi în bănci. 

— O privelişte nu prea frumoasă, zise ea. Expresia de pe 
faţa ei arăta un extrem dezgust, ca şi cum s-ar fi uitat la 
ceva ce făcuse un caine în mijlocul podelei. 

— Ce mai buchet de negi scârboşi! 

Toată lumea avu înţelepciunea să nu scoată un zgomot. 


— Mă face să vomit numai gândul că trebuie să suport în 
şcoală o grămadă de gunoi ca voi pentru următorii şase ani! 
O să trebuiască să exmatriculez cat mai mulţi din voi ca să 
nu-mi pierd minţile! 

Se opri şi respiră cu zgomot de câteva ori. Făcea uş 
zgomot ciudat. Acelaşi zgomot pe care-l auzi când eşti într- 
un grajd de cai şi li se dă de mâncare. 

— Presupun, continuă ea, că mamele şi taţii voştri vă spun 
că sunteţi minunaţi. Ei bine, sunt aici să vă spun exact 
contrariul, şi-aţi face bine să mă credeţi pe mine + Eidicaţi- 
vă în picioare! 

Toată lumea! 

Se sculară cu toţii repede în picioare. 116 

— Ţineţi-vă mâinile întinse în faţa voastră! Şi când trec 
prin dreptul vostru întoarceţi-le, ca să văd dacă sunt curate 
pe ambele părţi! 

Trunchbull îşi începu marşul lent de-a lungul rândurilor de 
bănci, inspectând mâinile. Totul decursese biae pană ajunse 
în dreptul unui băieţel din randul al doilea. 

— Cum te cheamă? - lătra ea. 

— Nigel, răspunse băiatul. 

— Mgel şi mai cum! f 

— Mgel Hicks, răspunse băiatul. 

— Nigel Hicks şi mai cum? - bubui Trunchbull. Vocea tună 
atât de tare, încât aproape că-l zbură pe băiat pe fereastră. 
— Atât, zise ifigel. Numai doar dacă vreţi şi numele de la 

mijloc. 

Era un băieţel curajos; După cate se vedea, încerca să nu 
se sperie de namila care trona deasupra lui. 

— Nu vreau numele de la mijloc, zgaibă! - bubui namila. 
Cum mă cheamă pe mine f 

— Domnişoara Trunchbull, zise Mgel. 

— Atunci spune aşa când mi te adresezi! Acum, hai incă o 
dată! Cum te cheamă? 

— isilgel Hicks, domnişoară Tiunchbull, zise Nigel. 


— Aşa mai merge, zise Trunchbull. Mâinile tale sunt 
mizerabile, isigel! Când te-ai spălat ultima oară pe mâini? 

— Mmm., să mă gândesc, zise Nigel. E greu să-mi 
amintesc exact! Ori ieri, ori alaltăieri! 

Tot corpul lui Trunchbull păiu să se umfle, ca şi când 
cineva il umfla cu pompa de bicicletă. 

— Ştiam! - urlă ea. Mi-am dat seama imediat cum te-am 
văzut că nu eşti altceva decât o mică spurcăciune! Ce face 
tatăl tău?! Desfundă canale? 

— Este medic, zise ifigel. Şi incă unul foarte bun! că 
suntem oricum acoperiţi de microbi, aşa că nişte mizerie în 
plus nu face rău nimănui. 

— Bine că nu e doctorul meu! - zise Trunchbull. ” de ce, 
pot să te întreb, este o boabă de fasole din an pe cămaşa ta 
* 

— Am avut la prânz, domnişoară TrunchbuU- 

— Şi tu, în mod obişnuit, iţi pui mâncarea de la prânz pe 
cămaşă, ! Nigel! % Aşa te-a învăţat faimosul doctor de taică- 
tău 1 

— Mâncarea de fasole se mănâncă greu, domnişoară 
Trunehbull. îmi cade mereu din furculiţă. 

— Eşti dezgustător! - tună Trunchbull. Eşti o fabrică de 
microbi umblătoare! Nu vreau să te mai văd astăzi! Du-te 
să stai la colţ într-un picior eu faţa la perete! 

— Dar, domnişoară Trunchbull. 

— Nu te târgui cu mine, băiete, dacă nu vrei să “e pun să 
stai în cap! Fă ce ţi s-a spus! 

isigel se duse la colţ. 

— Eămai unde eşti şi-am să-ţi testez cunoştinţele * 
scriere, să văd dacă ai învăţat ceva săptămâna asta. vi nu te 
întoarce când vorbeşti cu mine! 'Ţine-ţi mutra k perete! Aşa! 
Acum spune-mi pe litere cuvântul 

— Ce cuvânt? - întreba Nigel. Ce faci cu creionul sau 
opusul de la,greşit'"?* 

Era un băiat foarte inteligent, şi mama lui lucrase mult cu 
el acasă, la citit şi la scris. 


— Cel cu creionul, prostovane! 

Nigel spuse literele în ordinea corectă ceea ce o 
surprinsese pe Trunehbull. Credea că cuvântul este greu 
pentru el, un cuvânt pe care nu-l învățase pană atunci, şi 
faptul că băiatul reuşise, o iritase. 

Apoi se auzi vocea lui isigel, incă bălăngănindu-se într-un 
picior cu faţa la perete: 

— Domnişoara Honey ne-a învăţat cum se sciie un cuvânt 
nou, foarte lung, ieri. 

— Şi ce cuvânt a fost? - întreba Trunehbull aproape în 
şoaptă. 

Cu cat era mai slabă vocea ei, cu atât era mai mare 
pericolul, dar Sigel nu ştia asta. 

— Dificultate, zise Nigel. Toată lumea ştie acum săl scrie 
„dificultate". 

— Ce prostie! - zise Trunehbull. Nu trebuie să ştii să scrii 
cuvinte din astea pană la vârsta de 8-9 ani. Şi nu-mi spune 
mie că toată lumea din clasa asta ştie să scrie cuvântul ăsta! 
Nu minţi, Nigel! 

— intrebaţipecineva! - zise Nigel, încercându-şi foarte tare 
norocul. întrebaţi pe oricine! 

Ochii sclipitori şi periculoşti ai lui Trunehbull se rotiră 
deasupra clasei. 

— Tu, zise ea, arătând cu degetul spre o fată mică şi cam 
nătăfleaţă pe care o chema Prudence. 

,„ Şi surprinzător, Pradence spuse corect cuvântul pe litere 
şi fără nici o ezitare. 

Trunehbull fi de data asta destul de dezorientată. 

— Probabil că domnişoara Honey a pierdut toată ora ca să 
vă înveţe un singur cuvânt. 

— Nu, n-a pierdut-o, zise Nigel. Domnişoara Honey ne-a 
învăţat asta în trei minute în aşa fel ca să nu uităm 
niciodată. Ne învaţa multe cuvinte aşa, în trei minute. 

— în limba engleză,wiilc' se pronunţă la fil. 

— scrie şi „righl" - drept, corectr cum eşti şi 


— Şi care este metoda asta magică, domnişoară Honey f 
întreba domnişoara directoare. 

— Vă arăt eu, şuieră curajosul Nigel din nou venind în 
ajutorul domnişoarei Honey. Pot să stau în două picioare şi 
să mă întorc cat vă arăt, Ară rog?! 

— Nu! - i-o reteză Trunchbull. Stai ci arată-mi! 

— Bine, zise Nigel clătitnandu-se în neştire într-un picior. 
Domnişoara Honey ne învaţa cate un cântecel despre 
fiecare cuvânt, il cantăm cu toţii şi învăţăm cum se scrie 
imediat. Vreţi să auziţi cântecul despre „dificultate“? 

— Trebuie să fie fascinant, zise Trunchbull coborând vocea 
cu sarcasm. 

— E aşa, zise Kigel: D-na B, d-na I, d-na FI, D-na CUL, d-na 
TA, d-na TE. Aşa se scrie „dificultate". 

— Ce extraordinar de ridicol! - sforăi Trunchbull. De ce 
sunt toate aceste femei măritate? Şi oricum nu trebuie să 
predai poezie când predai scrierea. isfu mai face asta în 
viilor, domnişoară Honey! 

— Dar copiii învaţă foarte bine aşa să scrie cuvintele grele, 
murmură domnişoara Honey. 

— isu te tocmi cu mine. domnişoară Honey! Zise 
directoarea. Fă ce ţi se cere! Acum am să vă testez la tabla 
înmulţirii, să văd dacă domnişoara Honey va învăţat ceva la 
disciplina asta! 

Trunchbull se întoarse la locul ei în faţa clasei şi 4 mişcă 
privirea ei diabolică încet de-a lungul rândurilor micilor 
elevi. 

— Tu! - latră ea, arătând cu degetul la Eupert, un "ăieţel 
din primul rand. Cat fac 2x79? 

— Şaisprezece, zise Eumpert, cu un fel de abandonare 
prostească. 

Trunchbull începu să avanseze cu paşi mari spre ert, aşa 
cum face un tigru când se îndreaptă cu mari spre un pui de 
căprioară. Eumpert dintr-o realiză pericolul şi făcu o altă 
încercare: 

— Optsprezece! strigă el. 2 x 7 = 18, nu 16. 


— Vierme ignorant! - bubui Trunchbull. Buruiană fără 
minte! Cap sec de şobolan! Ai clei în cap iD loc de creier. 

Se oprise acum exact în spatele lui Eupert şi dintr-o dată 
întinse o palmă de mărimea unei rachete de tenis şi-l apucă 
pe Eupert de păr. Bupert avea o claie de păl' auriu. Mamei 
lui ii plăcea mult părul lui şi avea maic grijă de el, lăsandu-i- 
| să crească puţin mai lung. TruDci' bull avea o ură pe părul 
lung la băieţi, aşa cum ave* pe codiţele la fete şi acum era 
pe punctul de a şi-o arat>- 

Strânse cu putere în mana ei uriaşă şuviţele aurii ale lui 
Bupert, şi, ridicând-o il ridică pe Eupert deasupra scaunului 
şi-l ţinu aşa atârnat. 

Eupert zbiera. Se sucea şi se răsucea în aer dând din 
picioare şi zbierând ca un porc înjunghiat, în timp ce 
Trunchbull tuna: 

— 2X 7 = 14,2x7 = 14! Nu te las pană nu spui şitu! 

Din spatele clasei domnişoara Honey strigă: 

— Domnişoară Trunchbull 1 Vă rog! Lăsaţi-l jos! il doare! 
O să-i rupeţi părul! 

— Aşa o să se întâmple dacă nu se opreşte din zvar- 
coleală! Astâmpără-te vierme! 

Era un spectacol neobişnuit să vezi uriaşa directoare 
ţinând un copil suspendat în aer şi băiatul bălăngă-nindu-se 
şi răsueindu-se ca un obiect la capătul unei sfori, cu capul 
strâns lângă umeri. 

— Spune! -tună Trunchbull. Spune 2 x 7 = 14! Hai, spune 
că dacă nu, am să încep să te scutur, de sigur o să rămâi 
fără păr, de-am să am suficient să umplu o canapea! Dă-i 
drumul şi zi 2 x 7 = 14, şi-ţi dau drumul! 

— 2 X 7 = 14, suspină Eupert. 

Trunchbull, ţinându-se într-adevăr de cuvânt, ii dădu 
literalmente drumul. Era o distanţă destul de mare de la 
pământ, aşa că plană întâi, lovi apoi podeaua şi sări de la 
pământ ca o minge de fotbal. 

— Scoală-te şi nu mai miorlăi I - latră Trunchbull. Eumpert 
se sculă şi se duse înapoi la locul lui, masinduşi capul cu 


amândouă mâinile. 

Trunchbull se întoarse în faţa clasei. Copiii stăteau tacă 
hipnotizaţi. jS'Tici unul dintre ei nu mai văzuse ceva 
Semănător vreodată. Era un spectacol. Mai frumos ca la 
teatru, dar cu o diferenţă. în camera aceea se afla o bombă 
umană imensă, care putea să explodeze şi să-l facă pe 
careva praf în câteva momente. Ochii copiilor eii*< pironiţi 
la directoare. 

— Nu-mi plac copiii mici, zicea ea. Copiii mici n-ar 'e»ui 
lăsaţi la vedere. Ar trebui păstraţi în cutii ca 

“jgtafele şi nasturii. Nu pot să înţeleg în ruptul capului e 
ce le trebuie atâta să crească. Cred co fac special! 

Un alt băieţel extrem de curajos din primul rand vorbi: 

— Dar sigur că şi dumneavoastră aţi fost un copil ca noi 
cândva, nu-i aşa domnişoară Trunchbull? 

— N-am fost niciodată copil mic, i-o reteză ea. Am fost 
mare toată viaţa mea şi nu pot să înţeleg de ce nu sunt toţi 
la fel. 

— Dar trebuie să fi fost şi dumneavoastră un bebeluş la 
început, zise băiatul. 

— Eu, un bebeluş?! - strigă Trunchbull. Cum îndrăzneşti 
să sugerezi aşa ceva 1 Ce obrăznicie! Ce insolenţă 
infernală! Cum te cheamă, băiete? Şiridică-te-n picioare 
când vorbeşti cu mine! 

Băiatul se ridică. 

— Mă numesc Eric Ink, domnişoară Trunchbull, zise el. 

— Eric şi mai cum? 

— Ink*, zise băiatul. 

— ifu te prosti! Nu există un nume ca ăsta! 

— Uitaţi-vă în cartea de telefon! O să găsiţi numele tatălui 
meu la Ink. 

— Foarte bine, zise Trunchbull. Te-o chema pe tine Ink, 
dar să-ţi spun ceva: ifu eşti invizibil, dar o să te şterg de pe 
faţa pământului dacă mai faci pe deşteptul cu mine! Spune- 
mi cum se scrie cuvântul,ce". 

— 0", „7i", „e", zise Eric răspunzând mult prea repede. 


Urmă o tăcere ca de ghiaţă. 

— iţi mai dau o şansă, zise Trunchbull fără să se mişte. 

— A, da, ştiu, zise Eric. Are un „7i'. „C", „e", „Vin doi paşi 
largi Trunchbull fu în spatele băncii lui Eric şi rămase acolo 
ca un stâlp de telegraf lângă băia' tul neajutorat. Eric 
aruncă o privire în spate, peste umăr la monştrii. 

— Am spus bine, nu? - murmură el cu teamă. 

— Ai spus aiurea! - latră Trunchbull. De mi-ai sărit în ochi 
de la început ca un furuncul molipsitO1 

— ]nk - cerneală. 

care întotdeauna este aiurea! Stai jos aiurea! Arăţi aiurea 
Vorbeşti aiurea! Tot eşti aiurea! 

iţi dau nS şansa sa spui bme. Spune pe litere „ce'. Erie 
ezita. Pe urmă zise foarte încet * - Nu este,.c>. ,*>, „> nu 
este > „dPurPrl! de urechi rPrl!” <P”i1UI EriG' 
TrunohbuU il apucă rechi cu o mana de fiecare ureche, 
apucându-le intre degetul mare şi arătător. 

PU le 

— Au! - plânse Eric! Au! mă doare! 

— N-am început incă, zise Trunchbull. 

Ca Eupert înaintea lui, Eric urla să spargă geamurile. Din 
spatele clasei domnişoara Honey se văicărea; 

— Domnişoară Trunchbull! Nu! Vă rog, lăsaţi-l! O să-i 
rupeţi urechile! 

— 3Sfu se rup ele! - striga Trunchbull. Ştiu din lunga mea 
experienţă, domnişoară Honey, că urechile băieţilor sunt 
lipite bine de cap. 

— Lăsaţi-l, domnişoară Trunchbull, vă rog! Să nu sei 
întâmple ceva! Să nu-i faceţi vreun rău! il puteţi face praf! 

— Urechile nu se rup! - striga Trunchbull. Se întind 
minunat, aşa cum se întind astea acum, dar nu se rup! 

Eric urla mai tare ca pană acum şi pedala tare din 
picioare. 

Matilda nu văzuse nici un băiat, de fapt pe nimeni pană 
atunci, atârnând de urechi în aer. Ca şi domnişoara Honey, 


era convinsă că se puteau rupe în orice ruoment sub 
greutatea pe care o ţineau. 

Trunchbull urla: 

— Cuvântul „ce", se scrie „e", „e". Spune şi tu acum, neg 
scârbos! 

Eric nu ezita. învățase uitându-se la Eupert câteva minute 
mai devreme că, cu cat spuneai mai repede, cu atât ţi se 
dădea drumul mai repede. 

— C".,<?>, guiţă el. 

incă ţinându-l de urechi, Trunchbull il lăsă pe scaunul din 
spatele pupitrului. Apoi mărşălui înapoi în faţa clasei 
ştergându-şi mâinile, ca cineva care umblase eu'ceva 
murdar. 

— Aşa trebuie să-i faci să înveţe, domnişoară Honey, zise 
ea. învaţa de la mine, nu ajunge să le spui; trebuie să le 
bagi în cap cu forţa! Nu e nimic mai bun ca păruiala şi 
urecheala, ea "săi încurajezi să înveţe. ii fac să se 
concentreze minunat! 

— Puteţi să le faceţi vreun rău, de să nu-şi mai revină 
niciodată la normal! - izbucni domnişoara Honey. 

— Le-am făcut, sunt sigură că le-am făcut, zise Trunchbull 
rânjind. Urechile lui Eric s-au întins considerabil în ultimele 
două minute! Sunt mult mai lungi acum! Dar nu-i nimic rău 
în asta, domnişoară Honey. 0 să-i dea o alinră interesantă 
tot restul vieţii. 

— Dar, domnişoară Trunchbull. - 

— O, tacă-ţi gura, domnişoară Honey! Eşti la fel de slabă 
ca ei! Dacă nu faci faţă aici, n-ai decât să te duci la o şcoală 
de vară, particulară, pentru zgaibe cu bani! Când vei fi 
predat atât cat am predat eu, o să-ţi “ai seama că nu faci 
nimic dacă te porţi frumos cu “opiii. Citeşte Nicliolas 
Nickleby, domnişoară, de domnul Dickens. Citeşte despre 
Wookford Squeers, admilt> ilul director al şcolii Doilieboys 
Hali. El ştia cum să 

|* descurce eu brute de-astea mici! Ştia să folosească 


“atul! Le făcea fundurile atât de fierbinţi, de puteai să 
fajeşti ouă pe ele! Asta carte! Dar presupun că nici- 

” dintre imbecilii ăştia n-o să înveţe niciodată să cltească! 
— Ea am citit-o zise Matilda încet. TrunclibuU se întoarse 
şi se uită cu atenţie la fetiţa cu păr negru şi ochii căprui din 

randul al doilea. Ce-ai spus? - întrebă ea cu asprime. 

— Am spus că am citit-o, domnişoară Trunchbull, zise 
Matilda. 

— Ce-ai citi <? 

— Nicholas NicMeby, domnişoară Trunchbull. 

— Minţi, domnişoară! - strigă Trunchbull uitin-du-se la 
Matilda. Mă îndoiesc că există vreun copil în toată şcoala, 
care să fi citit cartea asta, şi tu, un crevete care n-a ieşit 
incă din ou, în clasa cea mai' mică, să-mi jy mie o minciună 
gogonată ea asta! De ce mă mkiţi? jjg iei de fraieră! Mă iei 
tu pe mine de fraiera, domnişoară "l 

— ii. zise Matilda şi ezită. l-ar fi plăcut să zică „Da, exact 
asta fac", dar asta ar fi însemnat sinuidere. 

Xiii. făcu ea din nou, incă ezitând, incă neputaud să zică 
„Nu". 

Ti'unchbull sesiză că copilul se gândea şi asta nu-i plăcu. 

— Ridică-te în picioare când vorbeşti cu mine! - zise ea cu 
furie. Cum te cheamă. 

Matilda se ridică în picioare şi zise;: 

— Mă numesc Matilda Wornrvrood, domnişoară 
Trunchbull. 

— Wormwood, da? în cazul ăsta trebuie să fii Eiica celui 
care are atelierul „Wormivood Jfofors". 

WjDa, domnişoară Trunchbull. 

— Este un ticălos! - urlă Trunchbull. Acum o săptămână 
mi-a vândut o maşină de mana a doua şi zicea că e aproape 
nouă. La început am crezut că e un. tip de treabă. Dar azi 
dimineaţă când conduceanşina prin sat, motorul mi-a căzut 
cu totul în stradă! Era plin de rumeguş! Taică-tu este un hoţ 
şi-un bandit! O să fac carnaţi din pielea lui, ai să vezi dacă 
nu! 


— Este priceput în ceea ce face, zise Matilda. 

I - Priceput, pe dracu'! - strigă Trunchbull. Dom-ftişoaia 
Honey îmi spunea că tu ai fi deşteaptă. Ei bine Mttiiişoară, 
mie nu-mi plac oamenii deştepţi! Toţi suni ljşte ticăloşi! în 
mod sigur şi tu eşti o ticăloasă! înainte aă-mi dau seama de 
ce-i poate pielea, taică-tu mi-a povestit câteva di ti proastele 
obiceiuri pe care le ai acasă! *i face bine să nu încerci nimic 
din toate astea la şcoală! “ţţţ să te urmăresc de-acum 
înainte! Stai jos şi ţine-ţi gura! ' 

Primul miracol. 

Matilda se aşeză în bancă. Trunchbull se aşeză <«j ea, la 
catedră. Era pentru prima dată când se aşezase de la 
începutul orei. întinse mana şi apuca cana cu apă. [inând 
cana de toartă fără să o ridice incă, zise: 

— N-am putut niciodată să înţeleg de ce copiii mici sunt 
aşa de scârboşi. îmi otrăvesc viaţa, ca nişte insecte. Trebuie 
să scapi de ei cat de repede poţi. De muşte scapi dând cu 
spray sau punând hârtie de prins muşte. M-am gândit de 
multe ori că ar trebui să se inventeze un spray pentru copii. 
Ce nemaipomenit ar fi să pot să intru în clasă eu o bombă 
de spray uriaşă şi să pulverizez din ea. Sau şi mai bine să 
am nişte fâşii lungi de hârtie cu lipici. Aş agăţa-o în jurul 
şcolii, v-aţi lipi de ea şi acolo v-ar fi sfârşitul. X-ar fi o idee 
bună, domnişoară Honey? 

— Dacă asta este o glumă, domnişoară Trunchbull, nu-mi 
vine să rad, zise domnişoara Honey din fundul clasei. 

— Nu-ţi vine să razi, nu? - zise Trunchbull. Dar asta nu 
este o glumă, domnişoară Honey! 

Idealul meu de şcoală este una care să nu aibă copii deloc! 
O hă f*c eu odată o şcoală din asta şi cred că o să aibă mare 
succes. 

„Femeia asta e nebună, îşi zise domnişoara Houey-E 
plecată cu sorcova! De ea ar trebui să scăpăm!" 

Trunchbull ridică acum cana mare de proţeJ>0 albastru şi 
turnă puţină apă în pahar. Şi dintr-o data, odată cu apa, 
căzu în pahar şi salamandia lungă $] alunecoasă! Plop! 


Trunchbull lăsă să-i scape un țipăt şi sări de P? scaun, de 
parcă ar fi explodat sub el o pocnitoare. T*t* copiii văzură 
acum creatura lungă şi alunecoasă ” burtă galbenă ca de 
şopârlă, sucindu-se şi învârtindu-Se jB paliar şi începură şi 
ei să se răsucească şi să sură în ăi 

— Ce-i aia? Ce scârboasa e! E un şarpe! E un pui ? 
crocodil! E un aligator! 

— Fiţi atentă, domnişoară Trunchbull, precis că masca! 
făcu Levender. 

Trunchbull, această femeie uriaş, stătea acolo în picioare 
tremurând ca o piftie. Era nervoasă şi la gândul că ceva o 
făouse să sară şi să se văicărească aşa, fiindcă era de fapt 
foarte mandră de bărbăţia ei. Fixă privirea la creatura care 
se învârtea în pahar. isu mai văzuse pană atunci o 
salamandră. Ştiinţele naturii nu fuseseră niciodată materia 
ei preferată şi n-avea nici o idee de ce-ar putea fi această 
arătare. în mod sigur arăta foarte neplăcut. Se aşeză încet 
la catedră. 

Arăta în acest moment şi mai înspăimântător ca pană 
atunci. Din negri ii săreau scântei de tuă şi furie. 

— Matilda! - strigă ea. Scoală-te-n picioare i 

— Cine, eu? - zise Matilda. Dar ce-am iăcut? 

— Scoală-te-n picioare gândac puturos! 

— Dar n-ain făcui nimic, domnişoară Trunchbull. Pe cuvânt 
că nu! N-am văzut în viaţa mea aşa ceva! 

— Scoală-te imediat, ramă murdară! 

Cu greii Matilda se ridică în picioare. Stătea în randul al 
doilea. Lavender era în spatele ei şi se simţea vinovată că-şi 
băgase prietena ia apă. Dar nu-i venea deloc să se predea. 

— Eşti o brută nemernică, respingătoare şi iau-; tăcioasă! 
- strigă Trunchbull. Nu meriţi să fii în şcoala asta! Ar trebui 
să stai după gratii, acolo ţi-e locul! Am să te dau afară din 
şcoală cu un scandal îngrozitor! Am să pun poliţia să te 
alerge pe coridoare şi să te dea afară pe uşă cu crosele de 
hockey! Am să pun să fii dusă acasă cu escorta înarmată! Şi 


pe urină am să aranjez în aşa fel, să fii trimisă la şcoala de 
coreel ţie pentru fete pentru cel puţin 

—40 de ani! 

Trunchbull era într-o aşa criză, că faţa i se colorase de 
parcă-ar fi fost fiartă, iar colţurile gurii făcuse grămăjoare 
de spumă. Dar nu numai ea se pierduse cu firea. Matilda 
începuse şi ea să vadă roşu în faţa ochilor. Nu i-ar fi păsat 
nici cat negru sub unghie să fie acuzată de ceva cel 
făcuse. Ar fi fost drept-Dar era pentru ea o &' perienţă cu 
totul noua să fie acuzată de oev> ce nu făcuse. Ea n-ave> 
nimic de-a-face cu crea* tura scârboasă din p”"! har. „Sub 
nici o foro* gândi Matilda, n-o s"* las pe scorpia asta de 
Trunchbull să pună asta pe seaul* mea! " 

— N-am făcut eu asta! - strigă Matilda. 

— Ba da, tu ai făcut-o! - lăgi Trunchbull. Nimeni altcineva 
nu s-ar fi gândit la aşa ceva! 

Taică-tu m-a avertizat bine! 

Părea să-şi fi pierdut cu totul controlul de sine. Urla în 
continuare ca o maniacă. 

— Ai terminat cu şcoala asta, domnişoară! Ai rminat-o cu 
toate şcolile! Am să mă ocup eu personal 

” fii închisă într-un loc, în care nici măcar corbii n-o şărşi 
lase găinaţul pe tine! X-o să mai vezi niciodată taurina zilei! 

— V-am spus că n-am făcut eu asta! - urlă Ma-lda. N-am 
văzut în viaţa mea o creatură ca asta! 

— Ai pus un. un. un crocodil în paharul cu Pă! - urlă, 
Trunchbull. Nu există pe lume un lucru mai “v de făcut 
unei directoare! Acum stai jos şi să nu-ţi ai aud gura! Jos! 
Stai jos imediat! 

— Dar să vă spun. zise Matilda refuzând să se 

— Eu iţi spun să taci din gură! - răcni Imţ Dacă nu stai jos 
în momentul ăsta, am să-ţi trag câteva cu cureaua, cu 
capătul cu cataramă! 

Încet Matilda se aşeză. Ce porcărie! Ce nedreptate i Cum 
s-o exmatriculeze pentru ceva ce nu făcuse! 


AJa. tilda se simţea din ce în ce mai furioasă. şi mai rujj. 
oaşa. atât de furioasă încât simţea că ceva o să e. deze 
înăuntrul ei dintr-o clipă în alta. 

Salamandra se răsucea incă în paharul înalt de apă, ifu se 
simţea deloc bine acolo. Paharul era prea îngust Matilda &e 
uita la Trunchbull. O ura. Se uită apoi la paharul cu 
salamandra în el. îşi dorea să se repeadă, să ia paharul şi 
să-i toarne conţinutul cu salamandră <u tot în cap. Se 
îngrozea să se gândească ce i-ar face Trunchbull dacă ar fi 
făcut asta. 

Trunchbull stătea la catedră şi se holba cu facinaţie şi 
oroare la salamandra care se răsucea în pahar. 

Ochii Matildei erau fixaţi la pahar. Şi încet, încet, Matilda 
începu să simtă ceva ciudat. Ceva parcă în ochi. U11M de 
electricitate care se concentra parcă înăuntrul lor. Se 
adună un fel de energie, un fel de putere, care se contura 
adânc în ochii ei. 

Dar era şi o altă senzaţie, complet diferită, dar pe care n-o 
putea înţelege. Erau parcă nişte sclipiri ca de fulger. Şi 
intradevăr, mici unde ca nişte sclipiri de fulger păreau să-i 
iasă din ochi, şi ochii-i clocoteau de parcă o <uergie imensă 
se acumulase acolo. Era o senzaţie nemaipomenită! i”u-şi 
mişcase ochii de pe pahar şi acum energia se concentrase 
în doua puncte mici, devenind tot mai puternică. Simţea 
parcă milioane de arme invizibile <u mâini pe ele, care 
trăgeau afară prin ochii ei iu pal*1 rul la care se uita. 

— Varsă-l! şopti Matilda. Varsă-l! 

Văzu paharul clătinându-se. De fapt se inclina* vreo doi 
centimetri, după care revenise la loc. 

Conţin*" (!*' 134 cgri împingă cu milioane de arme şi 
mâini invizibile, simțind energia ieşindu-i din ochi prin nişte 
puncte negre din centrul pupilei. 

— Varsă-l! —-şopti din nou. Yarsă-l! 

Din nou paharul se clătina. Încerca şi mai mult do-rindu-şi 
ca ochii ei să arunce afară şi mai multă energie, încet, 
foarte, foarte încet —se vedea clar ce se întâmpla - paharul 


începu să se incline înapoi, mai mult, şi mai mult, pană 
rămase în echilibru într-un punct. Eămase aşa câteva clipe 
şi se vărsă cu un clinchet pe catedră. Apa şi salamandra 
ajunseră dintr-o stropitură pe bustul enorm al domnişoarei 
Trunchbull. Directoarea dădu din nou drumul unui țipăt 
care făcu să zornăie toate geamurile din clădire pentru a 
doua oară în ultimele cinci ninute şi din nou sări ca o 
rachetă de pe scaun. Salamandra se agăța cu disperare, cu 
picioarele ei ca nişte cleşiişori, de cămaşa de bumbac care 
acoperea pieptul uriaş. Trunchbull se uită în jos şi începu să 
urle şi mai tare, după care, cu o mişcare a mâinii o mătură 
trimi-ţind-o zburând în clasă. Ateriza pe podea în dreptul 
băncii lui Lavender, care se aplecă iute, o culese şi O băgă 
înapoi în penar. „O salamandră, gândi ea, este oricând 
folositoare s-o ai la îndemână. 

Trunchbull cu faţa arătând mai mult ca niciodată ca un 
jambon fiert, stătea în faţa clasei tremurând de furie. Bustul 
ei uriaş se mişca inăuntiu şi înafară. Apa din pahar 
desenase pe bluză un petic închis de culoare care o udase 
probabil pină la piele. 

— Cine a făcut asta % - urlă ea. Haide, scoală-te-n 
picioare! leşi în faţă! —N-o să-mi scapi de data asta i Cine a 
împins pahaiul? 

E"u răspunse nimeni. Clasa rămase în linişte ca un cavou. 

— Matilda! - uilă ea. Tu ai făcut-o! Ştiu că tu ai fost! 

Matilda, din randul al doilea rămase nemişcată şi nu 
scoase un sunet. Un ciudat sentiment de linişte şi încredere 
o cuprinse, şi dintr-o dată îşi dădu seama că nu-i mai era 
frică de nimeni pe lume. Cu energia din ochii ei putuse să 
verse paharul pe oribila directoare şi cine putea să facă 
asta, era în stare de oiice. 

— Vorbeşte, comeleon închegat! - urlă Trunchbull. 
Recunoaşte că tu ai fost! 

Matilda se uita drept în ochii scăpărători al acestei femei 
uriaşe şi răspunse cu un calm desăvârşit: 


— ifu m-am mişcat din bancă, domnişoara Trunchbull, de 
când a început ora. Nu pot să vă spuia nimic mai mult. 

Dintr-o dată toată clasa începu să se revolt împotriva 
directoarei. 

— Nu s-a mişcat! - strigau ei. Nimeni nu &-* mişcat! 
Probabil că dumneavoastră l-aţi răsturnat 

— în mod sigur nu l-am răsturnat eu! - mugi rprunchbitill. 
Cum îndrăzniţi să sugeraţi aşa ceva fy orbeşte, domnişoară 
Honey! Dumneata trebuie să fi văzut totul! Cine mi-a 
răsturnat paharul % 

— ISTici unul dintre copii, domnişoară Trunchbull, 
răspunse ea. Pot să vă spun cu siguranţă că niciunul din 
copii nu s-a mişcat din bancă cu excepţia lui 5igel, care a 
rămas nemişcat în colţul lui. 

Domnişoara Trunclibull se uita" la domnişoara Honey. 
Domnişoara Honey ii întoarse privirea fără ezitare. 

— Vă spun adevărul domnişoară directoare, zise ea. 
Probabil că l-aţi răsturnat fără să vă daţi seama. Se 
întâmpla foarte des. 

— Sunt sătulă până-n gat de banda dumitale de mici 
netrebnici. S-ani să mai pierd nici o clipă din timpul meu 
preţios aici! 

Şi cu asta îşi începu marşul spre uşă şi trânti uşa în urma 
ei. 

in liniştea împietrita care urmă, domnişoara Honey păşi în 
faţa clasei şi se aşeză la catedră. 

— Pfiuu! - făcu ea. Cred că am învăţat destul pentru 
astăzi, nu-i aşa % Sunteţi liberi! 

Vă puteţi duce în curte să-i aşteptaţi pe părinţi să vă ia 
acasă. 

Al doilea miracol. 

Matilda nu se alătură celorlalţi copii în graba lor să iasă 
din clasă. După ce toţi ceilalţi ieşiră, ea rămase în bancă 
singură şi gânditoare. Simţea că trebuie să spună cuiva ce 
se întâmplase cu paharul. ifu putea să păstreze secretul 
acesta imens în ea. 


Avea nevoie doar de o persoană adultă, înţeleaptă şi 
înţelegătoare care să o ajute să priceapă cum de fusese 
posibil aşa ceva. 

Sici mama, nici tatăl ei n-ar fi fost de nici ua folos. Dacă ar 
fi crezut povestea ei, dar se îndoia de asta, în mod sigur n- 
ar fi realizat cat de surprinzător fusese ceea ce se 
petrecuse în clasă în după-amiaza aceea. într-o fracțiune de 
secundă Matilda hotări ca persoana căreia i-ar fi plăcut să 
se confeseze era domnişoara Honey. Matilda şi domnişoara 
Honey erau acum singurele rămase în clasă. Domnişoara 
Honey care stătea la catedră şi frunzărea nişte hârtii, ridică 
privirea şi zise: 

— Matilda, tu nu te duci cu ceilalţi afară? 

— Vă.rog, zise Matilda, pot să vorbesc cu dumneavoastră 
pentru o clipă? 

— Sigur, ce te supără! 

— Mi s-a întâmplat ceva foarte ciudat, domnişoară Honey. 

Domnişoara Honey intră instantaneu în alerta. De când 
avusese cele două dezastruoase întâlniri în legătură cu 
Matilda, una cu directoarea, cealaltă cu îngrozitorii domnul 
şi doamna Wormwood, se gândise mult la acest copil, 
întrebându-se cum putea să-' ajute. Matilda se afla acum în 
faţa ei cu o imagi” de curiozitate şi exaltare pe figură, 
întrebând-o dac> pot avea o discuţie. Domnişoara Honey n- 
o ăusfl piciodată pană atunci în aşa o stare. Avea ochii 
lărgiţi şi o' privire ciudată. 

— Da, Matilda, spune-mi ce ţi g-a întâmplat aşa de ciudat. 
— N-o să mă exmatriculeze domnişoara Trunch-tmil, nu-i 
aşa? Fiindcă n-am pus eu creatura aceea în paharul cu apă. 

Vă jur că n-am pus-o eu! 

— Ştiu, zise domnişoara Honey. 

— 6 să mă exmatriculeze? 

— Nu cred, zise domnişoara Honey. Domnişoara 
Trunchbull s-a enervat mai tare ca de obicei, asta-i tot. 

— Bine, zise Matilda. Dar nu despre asta vroiam să vă 
vorbesc. 


— Dar despre ce vroiai să vorbim, Matilda? 

— Vroiam să vă spun despre paharul cu apă cu creatul a în 
el, zise Matilda. L-aţi văzut răsturnan-du-se peste 
domnişoara Trunchbuli, nu-i aşa? 

— L-am văzut, bineînţeles. 

— Domnişoară Honey, eu nu l-am atins. Nu m-am apropiat 
de el. 

— Ştiu că nu. M-ai auzit spunându-i directoarei că nu este 
posibil să fi fost tu. 

— Da, dar eu am fost, domnişoară Honey, zise Matilda. 
Despre asta vreau de fapt să vă vorbesc. 

Domnişoara Honey făcu o pauză şi o privi atent pe 
Matilda. 

— Nu cred că înţeleg, zise ea. 

— Am fost atât de revoltată că am fost acuzată Pe nedrept, 
încât am tăcut să se întâmple asta. 

— Ai făcut să se întâmple ce, Matilda %.- Am făcut 
paharul;să se răstoarne. 

— Tot nu înţeleg ce vrei să spui, zise cu blândeţe 
domnişoara Honey. 

Cu ochii, zise Matilda. M-am uitat atent la dorindu-mi să se 
răstoarne, şi pe urmă ochii mi încălzit şi simţeam ceva în ei, 
pe urmă un fel de e*gie ciudată a ieşit din ei şi a răsturnat 
paharul. Domnişoara Honey continua să se uite la Matilda 
*in ramele de oţel ale ochelarilor şi Matilda se uita a 
domnişoara Honey la fel de emişcată. 

— Tot nu înţeleg. Yrei să spui că ai făcut să So răstoarne 
paharul dorindu-ţi luciul ăsta! 

— Da, zise Matilda. Cu ochii. 

Domnişoara Honey rămase în tăcere pentru un moment. 
]Sfu credea că Matilda vroia să spună 

O minciună. Mai degrabă credea că imaginaţia ei 
înfierbântata i-o luase pe dinainte. 

— Vrei să spui că stăteai unde stai acum şi i-aj comandat 
paharului să se răstoarne şi s-a răsturnat? 

— Cam aşa, domnişoară Honey, da. 


— Dacă ai făcut asta înseamnă ca s-a petrecut cel mai 
mare miracol care a existat vreodată de la Isus încoace. 

— Da, domnişoară Honey. 

".„Este extraordinar, gândi domnişoara Honey, cum pot 
avea copiii evadări din astea în lumea imaginaţiei lor". Se 
hotări să pună cu cat mai multă blândeţe capăt acestei 
conversații. 

— Poţi să faci asta incă o dată? - întreabă ea cu o bunătate 
în glas. 

— Xu ştiu, zise Matilda. S-ar putea. Domnişoara Honey 
mută paharul gol în mijlocul mesei. 

uşor. 

— Să pun apă în el? - întreabă ea 

— Nu cied eă are vreo importanţă, zise Matilda. 

— Foaite bine atunci. Haide, răstoarnă-l! 

— S-ar putea să dureze. 

— Nu te grăbi, zise domnişoaia Honey. 

Matilda stand în randul al doilea, cam la trei metri 
depărtaie de domnişoara Honey, îşi puse coatele pe banca, 
îşi prinse faţa în plame şi de data asta comandă chiar de la 
început:,Băstoarnă-te! Băhtoarnă-te". Dar buzele nu i se 
mişcară şi nu făcu nici un zgomot. Strigase aceste cuvinte 
în gând. i>i concentiă toată mintea, tot creierul, toată 
voinţa în priviri, şi din nou, dar mult mai repede ca prima 
dată. simţi electricitatea adunându-i-se în ochi. Energia 
începu să clocotească, fierbinţeala începu să-i cuprindă 
ochii şi în cele din urmă acele milioane de invizibile cu mâini 
pe ele începură să ti agă pahar. Fără să scoată un sunet, 
striga tot tl în gând paharului să se răstoarne. il văzu fctai 
clătinându-se, apoi mişcându-se pe loc, după caie se 
răsturnă şi căzu cu un clinchet pe catedră * nu mai mult de 
treizeci de centimetri depărtare 3 braţele îndoite ale 
domnişoarei Honey. 

Bărbia domnişoarei Honey căzu în jos, desehi-zandu-i 
gura, iar ochii i se măiiră atât de mult încât ” putea vedea 
partea albă de jurimprejur. Nu scotea lci un cuvânt. Nu 


putea. Şocul de a vedea cu ochii ei petreeandu-se un 
miracol o prostise. Se holba la pahar ţinându-se departe de 
el ca şi cum ar fi fost un obiect periculos. Pe urmă ridică 
încet capul să se uite spre Matilda. Văzu fetiţa albă la faţă 
ca o coală de hârtie şi tremurând din toate mădularele, cu 
ochii aţintiţi înainte fără.să vadă nimic. Faţa ii era 
transfigurată cu ochii rotunzi şi strălucitori, şi stătea fără să 
scoată o vorbă, înfrumuseţata parcă de liniştea misterioasă. 
Domnişoara Honey aştepta, tremurând şi ea UD pic, privind 
la fetiţa care intra încet în starea normală. Şi, dintr-o dată 
faţa Matildei îşi schimbă bmgc maginea cu una de o linişte 
şi un calm îngeresc. 

— Sunt bine, zise ea şi zâmbi. Mă simt bine, domnişoară 
Honey, nu vă alarmaţi. 

— Erai aşa departe, şopti domnişoara Honey incă foarte 
şocată. 

— Da, eram. Zburam dincolo de stele cu aripi de argint. A 
fost minunat! 

Domnişoara Honey se uită incă la copil intr-* absolută 
minunare, de parcă ar fi fost “Naşterea satt începutul lumii 
sau Prima Dimineaţă. 

Încet. 

A mers mai repede de data asta, zise Matilda 

— Im este posibil! - suspină domnişoara Honey. jfu pot să 
cred! 

Închise ochii şi-i lăsă închişi o vreme şi când însfârşit ii 
deschise, păru că era din nou stăpâna pe ea. 

— 'Ţi-ar place să vii cu mine să luăm ceaiul împreună în 
cabana mea 1 - întrebă ea. 

— Mi-ar place grozav, zise Matilda. 

— Bine. Adună-ţi lucrurile şi ne întâlnim afară peste câteva 
minute. 

— S-am să spun la nimeni despre. despre ce am făcut. 
Doriţi să spuneţi, domnişoară Honey? 

— luci nu mă gândesc! - zise domnişoara Honey. 

Cabana domnişoarei Honey. 


Domnişoara Honey o întâlni pe Matilda în afara şcolii şi 
merseră împreună în tăcere de-a lungul străzii principale a 
satului. Trecură pe lângă magazinul de fructe cu vitrinele 
pline cu mere şi portocale şi pe lângă măcelăria cu bucăţi 
de carne proaspătă şi pui golaşi agăţaţi vitrină, pe lângă 
mica bancă şi pe lângă magazinul de aparate electrice, şi 
ajunseră de cealaltă parte a satului, pe un drum îngust de 
ţară, unde mi se mai vedeau trecători, iar maşinile erau 
foarte rare. 

Şi acum, fiindcă erau singure, Matilda deveni dintr-o dată 
vioaie de parcă i s-ar fi rupt o valvă undeva înăuntrul ei şi o 
mare cantitate de energie ar fi fost brusc eliberată. Păşea 
pe lângă domnişoara Honey ţopăind din când în când şi 
degetele ii zburau în toate părţile în timp ce cuvintele ii 
ieşeau din gură ca focurile de artificii. Făcea cam aşa: 
„Domnişoara Honey una, domnişoară Honey alta, şi 
domnişoară Honey pe cuvântul meu că simt că pot să mişc 
orice pe lumea asta, nu doar un pahar cu apă şi lucruri mici 
ca ăsta. Simt că pot hă întorc mese şi scaune chiar cu 
oameni pe ele, simt că pot să-i răstorn şi pe ei, şi chiar şi 
lucruri şi mai mari, mult mai mari ca mesele şi scaunele. 
Trebuie, numai să stau puţia şi să-mi fac putere în ochi, şi 
pe urmă pot să împing puterea afară spre orice, atâta timp 
cat mă concentrez suficient de tare. Trebuie să mă 
concentrez foarte tare, foarte, foarte tare, domnişoară 
Honey, şi pe urmă încep să simt cum se formează ceva 
înăuntrul ochilor, dar nu mă deranjează câtuşi de puţin, 
domnişoară Honey." 

— Linişteşte-te, copile, linişteşte-te! - zise domnişoara 
Honey. Hai să nu ne ambalăm aşa de tare la începutul trebii. 

— Dar dumneavostră credeţi că e interesant, nu-i aşa, 
domnişoară Honey? 

— De interesant, este interesant, zise domnişoara Honey. 
Mai mult decât atât. Dar trebuie să acţionăm cu mare grijă 
de acum înainte, Matilda. 

— Trebuie să acţionăm cu grijă? 


— Da, pentru că ne jucăm cu forţe misterioase despre care 
nu ştim nimic. ISfu cred că este ceva rău. toate să fie bine. 
Poate că sunt nişte forţe divine. t>ar fie că sunt, fie că nu, 
trebuie să avem grijă cum “e folosim. ' 

— c. 664 

Erau nişte cuvinte înțelepte din partea unei persoane 
înțelepte, dar Matilda era prea agitată ca să-şi dea seama 
de asta: 

— Ku-mi dau seama de ce trebuie să fim aşa de grijulii, 
zise ea ţopăind. 

— încercam să-ţi explic că avem de-a face cu necunoscutul. 
Este ceva inexplicabil. 

Cuvântul cel mai potrivit este „fenomen". Este un 
fenomen. 

— Eu <unt un fenomen? - întreba Matilda. 

— Este foarte posibil să fii, zise' domnişoara Honey. Dar 
mi-ar place să nu te gândeşti la tine ca la ceva ieşit din 
comun deocamdată. Ce cred că putem face, este să 
explorăm acest fenomen mai mult, numai noi amândouă, 
dar cu mare grijă de data asta. 

— Yreţi să mai fac, domnişoară Honey? 

— Cam asta aş vrea, zise domnişoara Honey cu reţinere. 

— Foarte bine, zise Matilda. 

— Eu probabil că sunt şi mai răvăşită decât tine de ce-ai 
făcut şi încerc să găsesc o explicaţie rezonabilă. 

— Ca de exemplu? - întreabă Matilda. 

— Ca de exemplu, dacă asta are legătură cu faptul că tu 
eşti extraordinar de precoce. 

— Chiar sunt intradevăr? - întreabă Matilda. 

— Bineînţeles că eşti. Trebuie să-ţi dai seama de asta. 
Felul cum poţi să citeşti, să lucrezi la matematică. 

— Probabil că aveţi dreptate, zise Matilda. Domnişoara 
Honey se miră de lipsa de apreciere a propriei valori la 
Matilda şi a conştiinţei de sine. 

— JSn pot să nu mă întreb, zise ea, dacă această 
capacitate de a mişca lucrurile din loc pe care ţi-ai 


descoperit-o are de-a face cu puterea creierului tău. 

— Vreţi să spuneţi că nu mai e loc la mine în cap de atâta 
creier şi ceva trebuie împins afară? 

— ifu este asta exact ceea ce vreau să spun, zise 
domnişoara Honey zâmbind. Dar orice-ar fi, repet, trebuie 
sa acţionăm cu mare grijă de acum încolo. Nu pot să uit 
felul ciudat în care ţi sa luminat faţa după ce ai răsturnat 
paharul ultima dată. Erai parcă transportată în altă lume. 

— Vreţi să spuneţi că făcând asta poate să mi se întâmple 
ceva rău 1 Asta vreţi să spuneţi, domnişoară Honey? 

— "Te simţeai ciudat, nu-i aşa? 

— Mă simţeam minunat! - zise Matilda. Pentru o clipă am 
zburat dincolo de stele cu aripi de argint. V-am spus asta. Şi 
vă mai spun ceva: a doua oară a fost mai uşor ea prima 
dată. Mult mai uşor. Cred ca este la fel ca şi cu orice 
altceva. Cu cat exersezi mai mult, cu atât e mai uşor. 

Domnişoara Honey mergea încet, astfel încât Matilda să se 
poată ţine după ea fără să alerge. 

Era foarte linişte pe drumul îngust de ţară, acum când 
satul rămăsese în urmă. Era una din acele minunate după- 
amieze de toamnă aurie. Lângă drum creşteau tufe de 
mure şi alte fructe sălbatice care erau mâncate de păsărele 
iarna, care acum începeau să se coacă căpătând o culoare 
roşiatică. Din loc în loc creşteau copaci înalţi: stejari, fagi şi 
un castan dulce. 

Domnişoara Honey vrând să schimbe subiectul pentru o 
clipă ii spiise cum se numeşte fiecare copac şi o învăţa cum 
să-i recunoască după forma frunzelor şi modelul de pe 
scoarță. Matilda asculta cu atenţie şi depozita totul în 
minte. 

in cele din urmă ajunseră la o gaură dintr-un gard viu pe 
partea stangă a drumului, unde se afla o poartă cu cinci 
bare metalice. 

— Pe aici, zise domnişoara Honey deschizând-o şi 
conducând-o !)e Matilda înăuntru, după care închise poarta 
la loc. Mergeau acum pe o potecă îngustă, care nu era 


altceva decât urma unor roţi de căruţă. De o parte şi de alta 
creşteau tufe de alun şi se puteau vedea buchete de alune 
maronii în îmbrăcămintea lor verde. 

— Veveriţele or să le culeagă de acum şi or să le 
depoziteze cu grijă pentru lunile triste care urmează. 

— Dar dumneavoastră aici locuiţi? - întreba Matilda. 

— Da, răspunse domnişoara Honey şi nu mai dădu altă 
explicaţie. 

Matilda nu se întrebase niciodată unde putea locui 
domnişoara Honey. Se gândise la ea numai ca la o 
profesoară, o profesoară care apărea de cine ştie unde, 
preda la şcoală, şi pe urmă dispărea iar. 

„Se întreabă oare vreunii dintie copii unde se duc 
profesorii noştri când se termină şcoala? - gândi Matilda. S- 
o întreba careva dacă-i aşteaptă şi pe ei cineva acasă, vreo 
mamă, vreo soră sau vreun soţ? 

— Locuiţi singură, domnişoară Honey f - întreabă ea. 

— Da, chiar foarte singură. 

Mergeau pe urmele de roţi în noroiul uscat de soare şi 
păşeau cu atenţie ca să nu-şi scrântească gleznele. Erau 
câteva păsărele în ramuri şi în rest pustiu. 

— Este o căsuţă ţărănească, zise domnişoara Honey, nu 
aştepta prea mult. Aproape am ajuns. 

Ajunseră la o portiţă mică, jumătate îngropată în gardul 
viu în partea dreaptă şi aproape ascunsă de ramurile de 
alun care cădeau peste ea. Domnişoara se opri cu o mană 
pe poartă şi zise: 

— Aici este. Aici locuiesc. 

Matilda văzu o potecă prăfuită care ducea la o căsuţă mică 
din cărămidă roşie. Era atât de mică încât semăna mai mult 
cu o casa de j)apuşi decât cu un lăcaş omenesc. Cărămizile 
din care era construită etan fărâmiţate şi de culoare palid 
roşiatică. Avea un acoperiş cenuşiu de ţiglă ca un coş de 
fum şi două ferestre mici în faţă. Fiecare fereastră nu era 
mai mare decât un ziar de format mic. Nu avea etaj. De o 
parte şi de alta a potecii creşteau buruieni, ramuri ţepoase 


de mure şi smccuri lungi de iarbă maronie. Un stejar uriaş 
umlnea căsuţa. Crengile lui masive &e întindeau, învelind-o 
şi acoperind-o, ascto parcă de restul lumii. 

Domnişoara Honey cu o mană incă pe poarta pp caro n-o 
deschisese incă, zise: 

— Un poet pe nume Dylan Thomas a scris nişte Versuri la 
care mă gândesc de fiecare dată când păşesc Pe această 
cărare. 

Matilda aştepta şi domnişoara Honey încet, cu o voce 
minunată, începu să recite: 

Niciodată, vreodată, copilă rătăcitoare. 

Prin poveştile spuse la gura sobei şi vrăjite în somn, Nu te 
speria şi nu crede că lupul în blana albă de oaie. 

O să sară din viziuna-i urlând şi râzând, Prin frunzele 
catifetate din rouă vremii, Să-ţi mănânce inima în căsuţa 
din pădure cu trandafiri. 

Urmă un moment de linişte şi Matilda, care nu auzise pană 
atunci o poezie romantică atât de frumoasă recitată cu voce 
tare, fu profund mişcată: 

— Este ca o muzică, şopti ea. 

— Chiar este muzică, zise domnişoara Honey. Apoi, ca şi 
cum s-ar fi ruşinat că lăsase să se vadă o aşa secretă parte a 
sufletului ei, împinse repede poaita şi păşi înăuntru. 

Matilda o urmă. Era parcă puţin speriată de acest loc. 
Părea atât de ireal, atât de nesigur, fantastic şi 
nepământesc. Era ca o ilustrație din cărţile de poveşti a 
fraţilor Grimm sau Hans Andersen. Părea casa unde trăiau 
pădurarul, Hansel şi Gretel, casa unde trăia bunicuţa 
Scufiţei Boşii sau casa celor şapte pitici. 

— Vino, draga mea, o chemă domnişoara Honey, şi Matilda 
o urmă pe potecă. 

Uşa de la intrare era acoperită de vopsea verde scorojită 
şi nu avea gaura cheii. Domnişoara Honey pur şi simplu 
apăsă pe clanţă şi intră înăuntru. Deşi nu era o femeie 
înaltă trebui să.” e aplece ca să intre. Matilda o urmă şi 


ajunse într-o încăpere care semăna cu un tunel lung şi 
întunecos. 

— 'Tino cu mine în bucătărie să mă ajuţi să fac ceaiul, zise 
domnişoara Honey şi o conduse pe Matiida prin tunel în 
bucătărie, dacă puteai să-i spui aşa. Nu era mai mare decât 
un dulap mare de haine şi avea o fereastră mică în perttele 
din spate cu o chiuvetă dedesubt, dar fără robinete 
deasupra chiuvetei. Pe un alt perete era o etajeră pentru 
pregătit mâncarea, şi un dulap deasupia ei. Pe etajeră era 
iu primus, o crăticioară şi o sticlă cu lapte jumătate plină. 

Primusul este o lampă de camping care se umple cu 
parafină şi se aprinde deasupra, pompând, ca să creeze 
presiune pentru flacără. 

— Poţi să-mi aduci puţină apă pană aprind Primusul! - zise 
domnişoara Honey. 

Fântâna este afară în spate. Ia găleata. Uite-o. O să găseşti 
o frânghie în fântână. Leagă găleata cu un capăt şi dă-it 
josr dar ai grijă să nu cazi înăuntru! 

IX *.1 

Matilda răvăşită şi mai tare ca pană acum, luă găleata şi se 
duse în fundul grădinii. Fântâna avea un mic acoperiş de 
lemn deasupra, o manivelă simplă şi o frânghie atârnând în 
jos în groapa întunecată. Matilda trase afară sfoara şi o legă 
de mânerul găleţii. Apoi ii dădu drumul înăuntru pană auzi 
zgomotul apei şi frânghia i se îndoi în mană. O trase din nou 
uitându-se înăuntru. Era apă în găleată. 

— E de ajuns 1 - întreabă ea când ajunse în casă. 

— Da, zise domnişoara Honey. Presupun că n-ai mai făcut 
aşa ceva niciodată. 

— Nu, zise Matilda. Mi-a plăcut. Dar cum puteţi să faceţi 
baie? 

— Nu fac baie, zise domnişoara Honey. Mă spăl stand în 
picioare. Aduc o găleată plină cu apa, o încălzesc pe lampa 
asta şi mă spăl cu ea peste tot. 

— Chiar aşa faceţi? - intrabă Matilda. 

f( 


— Bineînţeles, zise domnişoara Honey. Toţi oamenii săraci 
din ţara asta aşa se spălau pană nu demult. Şi n-aveau 
săracii nici primus. încălzeau apa pe foc făcut în pământ. 

— Sunteţi săracă, domnişoară Honey f 

— Da, zise ea. Foarte. Dar ăsta este un primus bun, nu? 

Primusul vâjâia cu o flacără mare albăstruie şi <leja apa 
din crăticioaiă începuse să fiarbă. 

Domnişoara Honey scoase un ceainic din dulap şi puse 
câteva frunze de ceai în el. Scoase şi o paine mică şi neagră. 
Taie pâinea în felii subţieii şi scoase dintr-un container de 
plastic nişte margarina pe care o întinse de paine. 

„Margarina, gândi Matilda. Chiar că trebuie să fie foarte 
săracă". 

Domnişoara Honey luă o tavă şi pe ea puse <iouă căni, 
ceainicul, jumătate de sticlă de lapte, şi O farfurie cu două 
felii de paine. 

— if-am nici un pic de zahăr, zise ea. Nu folosesc zahăr. 

— S-are nimic, zise Matilda, care cu înţelepciunea ei părea 
să fi înţeles delicateţea situaţiei şi se ferea să facă vreun 
comentariu care să o facă să se simtă jenată. 

— Vino aă bem ceaiul în camera de zi, zise domnişoara 
Honey, luând tava şi conducând-o pe Matilda afară din 
bucătărie, de-a lungul condeiului mic şi întunecos, în 
camera din faţă. Matilda o urmă, dar chiar în uşa a ceea ce 
se chema, camera de zi", se opri şi se uită în jur într-o 
uimire absolută. Cameia era mică, pătrată şi pustie ca o 
celulă de inchisoaie. Lumina palidă a zilei venea printr-o 
fereastră mică în peretele din faţă, care n-avea perdele. 

Singurele obiecte din cameră erau două cutii de lemn 
întoarse cu fundul în sus care serveau drept scaune şi oa 
treia cutie intre ele care serveau drept masă. Asta era tot. 
Nu erau tablouri pe pereţi, nici covor pe jos, numai nişte 
scânduri grosolane şi nelustruite, cu spaţii intre ele, unde 
se adunase praful. Plafonul era atât de jos încât cu o 
săritură Matilda putea să-l atingă cu vârful degetelor. 
Pereţii erau albi, dar nu era vopsea. Matilda freca palma de 


unul dintre ei şi un praf ca de cretă se luă pe piele. Era var, 
acel material ieftin care se foloseşte la grajdurile vacilor şi 
la coteţele de găini. 

Matilda era descumpănită. Acesta era locul unde locuia 
delicata ei profesoară? Aici venea ea acasă după ozi 
întreagă de muncă 1 Dar de ce? Trebuia să fie ceva foarte 
ciudat sub toate astea, în mod sigur. 

Domnişoara Honey aşeză tava pe una din cutiile întoarse. 

— Aşează-te, draga mea, zise ea, stai jos şi să bem o 
ceaşcă fierbinte de ceai. Serveşte-te cu paine. Amândouă 
feliile sunt pentru tine. iiu mănânc niciodată când ajung 
acasă. Mănânc bine la şcoală la prânz şi-mi ajunge pană a 
doua zi dimineaţa. 

Matilda se aşeză cu grijă pe cutia întoarsă şi xo”i mult de 
politeţe luă o felie de paine cu margarina şi începu să 
mănânce. Acasă ar fi avut paine prăjită cu gem de căpşuni 
şi probabil o feliuţă de chec. Dar parcă totuşi acum avea 
mai mult farmec. Era u> mister ascuns în casa asta, un 
mare mister, n-avea nici un dubiu şi de-abia aştepta să vadă 
care era. 

Domnişoara Honey turnă ceaiul şi adăugă puţin lapte în 
ambele câni. isu părea deloc incomodată de faptul că stătea 
pe nişte cutii întoarse sau că bea ceai dintr-o cană pe care o 
ţinea cu mana pe unul din genunchi. 

— 5l-am gândit foarte mult la cea ce ai făcut cu paharul. Ai 
fost înzestrată cu o putere excepţională. Eşti conştientă de 
asta, nu? 

— Da, domnişoară Honey, sunt, zise Matilda naesteeandu- 
şi felia de paine cu margarina. 

— După cate ştiu, nici un om, vreodată în istoria omenirii, 
n-a reuşit să facă un obiect să se mişte fără să-l atingă sau 
să sufle, sau fără să folosească un ajutor din afară. 

Matilda încuviinţă fără să zică nimic. 

— Lucrul cel mai fascinant, zise ea, ar fi să găsim care este 
limita acestor puteri ale tale. O, tu zici că poţi să mişti orice, 
dar eu am dubii cu asta. 


— Mi-ar place să încerc cu ceva imens de mare, zise 
Matilda. 

— Trebuie întotdeauna Băl te afli aproape de ceea ce mişti 
1 

— Xu ştiu, zise Matilda, dar mi-ar place să descopăr. 

Povestea domnişoarei Honey 

— Nu trebuie să ne grăbim eu asta, zise domnişoara 
Honey. Hai să mai bem o ceaşcă cu ceai. 

Şi te rog mănâncă şi cealaltă felie de paine, trebuie să-ţi 
fie foame. 

Matilda luă şi cealaltă felie de paine şi începu s-o mănânce 
încet. Margarina nu era rea. Se întreba dacă şi-ar fi dat 
seama că nu era unt, dacă n-ar fi strat dinainte. 

— Domnişoară Honey, zise ea dintr-o dată, vă plătesc atât 
de prost la şcoală. 

Domnişoara Honey ii aruncă o privire ascuţită. 

— Nu prea rău, zise ea. Sunt plătită la fel cu ceilalţi. 

— Dar trebuie să fie extrem de puţin dacă sunteţi atât de 
săracă, zise Matilda. Toţi profesorii trăiesc aşa, fără mobilă, 
fără aragaz şi fără baie? 

— Nu, nu trăiesc aşa, zise domnişoara Honey puţin 
încordată. Eu sunt o excepţie. 

— Probabil că vă place să trăiţi foarte simplu, zise Matilda 
explorând mai departe. Este mult mai uşor să faci curăţenie 
dacă n-ai mobilă de lustruit sau acele mici ornamente 
caraghioase care trebuie curățate de praf tot mereu. Şi 
dacă n-aveţi frigider nu trebuie nici să vă duceţi la magazin 
să cumpăraţi tot felul de lucruri ea ouă, maioneză şi 
îngheţată, ca să-l umpleţi. Nu vă mai pierdeţi timpul făcând 
cumpărături. 

in acest moment văzuse că faţa domnişoarei Hdjiey 
devenise încordată şi stranie. întreg corpul ii devenise rigid. 
Umerii i se ridicaseră, buzele ii eraii apăsate strânse una de 
alta şi stătea strângându-şi cana de ceai cu amândouă 
mâinile. Se uita parcă iu interiorul ei ca să caute răspuns la 
aceste întrebări nu tocmai inocente. Urmă o tăcere lungă şi 


neplăcută. în numai treizeci de secunde atmosfera se 
schimbase complet şi acum vibra de ciudăţenie şi de 
secrete. 

— îmi pare rău că am întrebat toate astea, zise Matilda. De 
fapt nu este deloc treaba mea. 

La asta domnişoară Honey începu să-şi revină. Scutură din 
umeri şi aşeză din nou cana pe tavă. 

— De ce să nu fi întrebat? - zise ea. Oricum ai fi întrebat 
pană la urmă. Eşti prea inteligentă ca să nu-ţi pui întrebări. 
Poate de asta te-am şi invitat aici, în „definitiv. De fapt eşti 
primul musafir pe care-l am de când in-am mutat aici de doi 
ani de zile. 

Matilda nu zise nimic. Simţea tensiunea crescând, mai 
mult, şi mai mult. 

— Eşti mult mai înţeleaptă decât vârsta pe care o ai, draga 
mea, continuă ea, şi asta mă nedumereşte. Deşi arăţi ca un 
copil, nu eşti de fapt copil deloc, pentru că mintea ta, în 
rezonanţă cu puterile tatei par să fie foarte mature. Aşa că, 
presupun că eşti un copil adult, dacă înţelegi ce vreau să 
spun. 

M&tilda rămase mai departe în tăcere. Aştepta ce avea să 
urmeze. 

— Pană acum, continuă ea, n-am găsit pe nimeni cu care 
să pot vozbi despre problemele mele. Su puteam să-mi 
dezvălui umilinţa, şi, oricum, îmi lipsea curajul. Tot curajul 
mi-a fost închis în mine când eram copil. Dar acum, dintr-o 
dată, am dorinţa disperată de a mă destăinui cuiva. Ştiu că 
eşti numai o fetiţă mică, dar este ceva magic înăuntrul tău 
undeva. Am văzut asta cu ochii mei. 

Matilda intră în alertă. Vocea pe care o auzea ascundea un 
strigăt de ajutor. Asta trebuia să fie. Precis că asta era. 

Vocea continuă: 

— Să mai bem un ceai. Cred că mai este puţin. Matilda 
încuviinţă din cap. Domnişoara Honey turnă din nou ceai în 
ambele căni şi adăugă puţin lapte. Din nou îşi prinse cana 
cu amândouă mâinile şi începu> să soarbă încet. 


Urmă o linişte îndelungată după care zise: 

— Pot să-ţi spun o poveste? 

— Bineînţeles, spuse Matilda. 

— Am 23 de ani, zise domnişoara Honey, şi când m-ani 
născut tatăl meu era doctor în acest sat. Aveam o casă 
veche şi frumoasă, destul de mare, de cărămidă roşie. Este 
ascunsă de pădure după dealuri. Nu cred c-o ştii. 

Matilda nu răspunse. 

— Acolo m-ani născut şi pe urmă s-a întâmplat prima 
tragedie: mama a murit când aveam doi ani. Tatăl meu era 
foarte ocupat ca doctor, aşa că a trebuit să găsească pe 
cineva să aibă grijă de casă şi de mine. Aşa că a chemat-o 
pe sora mamei mele care nu era căsătorită, mătuşa mea, să 
vină să stea cu noi. A fost de acord şi a venit. 

Matilda asculta cu atenţie. 

— Caţi ani avea mătuşa dumneavoastră când a venit? - 
întrebă ea. 

— Nu prea în vârstă. Vreo 30 de ani, aş zice. Dar urat-o 
chiar din prima clipă. îmi era tare dor de... 

Şi mătuşa mea nu era o femeie blândă. Tatăl meu n-avea 
cum să ştie bine asta fiindcă n-o cunoscuse bine înainte şi 
când se întâlneau ea se purta altfel decât firea ei, ca să-i 
facă impresie bună. 

Domnişoara Honey făcu o pauză şi sorbi din ceai. 

— ivu pot să-mi explic deloc de ce-ţi spun toate acestea, 
zise ea, deloc în apele ei. 

— Continuaţi, zise Matilda. Vă rog! 

— Ei bine, zise ea, pe urmă se întâmplă a doua tragedie. 
Când aveam 5 ani, tatăl meu a murit pe neaşteptate: azi era 
acolo şi maine nu mai era. Aşa că am rămas să trăiesc 
numai cu mătuşa mea, care a devenit tutorele meu legal. 
Avea toată puterea unui părinte asupra mea. Şi într-un fel 
sau altul, ea a devenit proprietarul casei. 

— Dar cum a murit tatăl dumneavoastră? '<nintrebă 
Matilda. 


— Este foarte interesant că întrebi asta, zise ea. Eu nu mi- 
am pus întrebarea pe vremea aceea, dar am aflat mai târziu 
că exista o mare parte de mister în moartea lui. 

— ivu şi-au dat seama de a ce a murit1? întreba Matilda. 

— ivu nu chiar aşa, zise domnişoara Honey editând. Vezi 
tu, nimeni n-ar fi crezut că el ar fi putut să facă asta. Era un 
bărbat foarte sănătos la minte şi înţelept. 

— Să facă ce 1 - întreba Matilda. 

— Să se sinucidă. Matilda rămase împietrită. 

— Şi s-a sincucis? - suspină Matilda. 

— Aşa a părut, zise domnişoara Honey. Dar cine ştie? Se 
strecură şi întoarse capul să privească pe fereastră. 

— Cred că ştiu, zise' Matilda. Credeţi că mătuşa l-a omorât 
şi a făcut să pară că s-a sinucis. 

— Nu cred nimic, zise domnişoara Honey. Nimeni na poate 
gândi sau crede astfel de lucruri fără dovezi. 

Mica odaie rămase în linişte. Matilda observă că mâinile 
care strângeau cana, acum tremurau uşor. 

— Dar ce s-a întâmplat mai departe"? - întrebă ea. Ce s-a 
întâmplat când aţi rămas singură cu mătuşa? A fost bună cu 
dumneavoastră? 

— Bună? - zise domnişoara Honey. A fost un diavoli 
Imediat ce tata nu i-a mai stat în cale, a devenit o teroare! 
Yiaţa mea a devenit un coşmar. 

— Dar ce vă făcea? - întreba Matilda. 

— Nu vreau să vorbesc despre asta, zise domnişoara 
Honey. Este prea şocant. Spre sfârşit începusem să fiu atât 
de speriată de ea, că începeam să tremur numai când intra 
în cameră. 

Trebuie să înţelegi că nu am avut nicodată o fire 
puternică, aşa ca tine. Eram timidă şi dădeam mereu 
înapoi. 

— Dar n-aveaţi nici o altă rudă? - întreba Matilda. Alte 
mătuşi sau unchi sau bunici care să vină să vă vadă? 

— Pe nimeni, după cate ştiu, zise domnişoara Houey. Toţi 
muriseră sau plecaseră in Australia. Şi aşa este şi astăzi. 


— Deci aţi crescut singură cu mătuşa, zise Matilda. Bar 
precis că aţi mers la şcoală. 

— Sigur, zise domnişoara Honey. Am fost la aceeaşi Şcoală 
la care mergi ŞL tu acum. Dar stăteam acasă atunci. 

ţ Domnişoara Honey se opri şi-şi fisă privirea în fundul 
crinii. 

— Ce încerc să-ţi spun este, continuă ea, că de-a lungul 
anilor am devenit atât de dominata şi călcată 1l* picioare de 
acest monstru de mătuşă, încât, când îmi 

!] - c. 664 spunea să fac ceva, orice in-ar fi pus să fac. mă 
supuneam fără să crâcnesc. Se poate întâmpla aşa ceva, să 
ştii. pO la 10 ani devenisem sclava ei. Făceam toată treaba 
în casă, ii făceam patul, spălam şi călcam pentru ea, găteam 
învăţasem să le fac pe toate. 

— Dar aţi fi putut să vă plângeţi cuiva, nu? 

— Cui? - zise domnişoara Honey. Şi oricum ei am prea 
terorizată de frică ca să mă plâng. 

Ţi-am spus, eram sclava ei. 

— Vă bătea i 

— Să nu intrăm în detalii, zise domnişoara Honey. 

— Absolut îngrozitor, zise Matilda. Plângeţi tot timpul? 

— Numai când eram sigură, zise domnişoara Honey. Nu-mi 
dădea voie să plâng cu ea de faţă. Trăiam într-o frică 
continuă. 

— Ce s-a întâmplat când aţi terminat “coala? - întreba 
Matilda. 

— Am fost inteligentă ca elevă. Aş fi putut să merg la 
universitate. Dar nici nu s-a pus vreodată problema. 

— De ce i - întreba Matilda. 

— Pentru că avea nevoie de mine să fac treabă acasă. 

— Şi cuiii aţi devenit profesoară? - întreba Matilda. 

— Există un colegiu care pregăteşte profesori la Reading. 
zise domnişoara Honey. Este la numai 40 de minute de mers 
cu autobuzul de aici. Mi-a dat voie să mă duc acolo, cu 
condiţia să vin acasă în fiecare după amiază, să spăl şi să 
calc, să fac curat şi să pregătesc cina. 


— Caţi ani aveaţi atunci 1 - întreba Matilda. —'Cand am 
plecat la colegiu aveam 18 ani, zise domnişoara Honey. 

— Puteaţi să vă faceţi bagajul şi să plecaţi de acasă, zise 
Matilda. 

Nu înainte să am un servici, zise domnişoara Honey. Şi nu 
uita, eram la vârsta respectivă atât de dominată de mătuşa 
mea, încât n-aş fi îndrăznit. Nu-ţi poţi imagina cum este să 
fii complet în controlul unei personalităţi puternice. Te 
transformi într-o peltea. Asta este. Asta este povestea tristă 
a vieţii mele. Acum ţi-am destul. 

— Vă rog. nu vă opriţi, zise Matilda. Xu mi-aţi termina ţ-o. 
Cum aţi reuşit să plecaţi şi cum aţi ajuns să trăiţi în căsuţa 
asta ciudată? 

— Ah, asta a fost ce-a fost! - zise domnişoara Honey. Ani 
fosst foarte mandră de mine. 

— Povestiţi-mi, zise Matilda. 

— Ei bine, zise domnişoara Honey, când în sfârşit mi-am 
găsit servici, mătuşa mi-a spus că-i datorez bani mulţi. Am 
întrebat-o de ce. M-ia răspuns,. Pentru că ţi-am dat de 
mâncare toţi anii ăştia, ţi-am cumpărat îmbrăcăminte şi 
încălţăminte." Mi-a spus că se adunaseră mii şi că trebuie 
să-i plătesc dându-i salariu pe următorii zece ani.,O să-ţi 
dau o liră pe săptămâna bani de buzunar', a zis. A mers 
pană acolo încât a aianjat cu şcoala ca salariul meu să 
meargă direct la banca ei. M-a făcut să semnez o hârtie. 

— isu trebuia să faceţi asta, zise Matilda. Salariul era 
şansa dumneavoastră de libertate. 

— Ştiu, ştiu, zise domnişoara Honey. Dar pană atunci 
fusesem sclava ei toată viaţa şi n-am avut curajul să spun 
nu. Eram incă terorizată de ea. Putea incă să-mi facă rău. 

— Şi cum aţi reuşit să scăpaţi? - întreba Matilda. ' - Ah! - 
zise domnişoara Hoiiey zâmbind pentru prima dată. Asta a 
fost acum doi ani. A fost cel mai triumf al meu. 

— Vă rog, spuneţi-mi! - zise Matilda. 

— Obişnuiam să mă scol foarte devreme şi să ies afară să 
mă plimb în timp ce mătuşa mea incă mai dormea. Şi într-o 


zi am găsit căsuţa asta ciudată. Era goală. Am aflat a cui 
era. Era a unui ţăran. M-am dus la el. Ţăranii şi ei se 
trezesc foarte devreme. Mulgea vacile. L-am întrebat dacă 
pot s-o închiriez. „Xu poţi să trăieşti acolo, a zis. X-are 
condiţii, n-are apă curentă, n-are nimic." „Dar vreau să mă 
mut acolo, am zis. Sunt romantică şi m-am îndrăgostit de 
ea. Yă rog să mi-o închiriaţi!" „Su eşti sănătoasă la minte, 
mi-a zis. Dar dacă vrei, n-ai decât! Chiria este 10 pence pe 
săptămâna.",Uite chiria pe o lună înainte, i-am zis şi i-am 
dat 40 de pence. Vă mulţumesc foarte mult!" 

— Extiaordinar i - zi*e Matilda. Şi dintr-o dată aţi avut o 
casă a dumneavoastră! Dar cum de-aţi avut curajul să-i 
spuneţi mătuşii? 

— Asta a fost greu, zise domnişoara Honey. Dar m-am 
forţat pe mine însămi s-o fac. într-o seară, după ce i-am 
pregătit cina, m-am dus sus şi mi-am împachetat câteva 
lucruri care-mi aparţineau intr-o-cutie de carton, am 
coborât şi i-am spus că plec., Mi-am închiriat o casă", iam 
spus. A explodat! „Ai închiriat o casă i! a urlat. Cum poţi să- 
ţi închiriezi o casă când ai numai o liră pe săptămâna?".,Am 
închiriat o casă", i-am răspuns.,Şi eum o să faci ca să ai bani 
de mâncare f' „Mă descurso", i-am răspuns, şi am ieşit pe 
uşă. 

— Oh, foarte bine, zise Matilda. Aşa că sunteţi liberă! 

— Sunt liberă, zise domnişoara Honey. i ot să-ţi spun ce 
fericită am fost! 

— Dar chiar v-aţi descurcat să trăiţi numai cu o liră pe 
săptămână timp de doi ani? - întrebă Matilda. 

— Bineînţeles, zise domnişoara Honey. Plătesc 10 pence la 
chirie şi de rest cumpăr'parafină pentru primus şi pentru 
lampă, lapte, ceai, paine şi margarina. JSTu-mi trebuie 
altceva. 'Ţiam spus că mănânc foarte bine la şcoală la prânz. 

Matilda o privea fix. Ce lucru curajos făcuse! Dintr-o dată 
devenise eroină în faţa Matildei. 

— Dar nu este îngrozitor de frig iarna 1 - întrebă. ea. 

—4t, 


— Am lampa ou parafină, zise domnişoara Honey. ISTu-ţi 
poţi închipui ce plăcut pot să mă simt aici iarna cu ea. 

— Aveţi pat, domnişoară Honey i 

— Nu tocmai, zise ea zâmbind din nou. Dar se spune că 
este foarte sănătos să dormi pe o suprafaţă tare. 

in acel moment Matilda văzu toată situaţia cu o absolută 
claritate. Domnişoara Honey avea nevoie de ajutor iiu putea 
să reziste aşa la infinit. 

— V-ar fi mult mai bine, domnişoară Honeyj dacă v-aţi lăsa 
slujba şi aţi trăi din ajutor de şomaj. 

— N-aş face asta niciodată. îmi place meseria mea. 

— Şi mătuşa asta groaznică, zise Matilda, presupun că 
trăieşte în casa aceea veche şi frumoasă. 

— Sigur, zise domnişoara Honey. Are numai vreo 50 de ani 
şi mai are mulţi înainte. 

— Şi credeţi că tatăl dumneavoastră cliiar a avut în minte 
să-i lase ei casa pentru totdeauna? 

— Sunt sigură că nu, zise domnişoara Honey. Pă-l iuţii dau 
de obicei casa tutorelui pentru o anumită peiioadă de timp, 
dar întotdeauna revine copilului devenind proprietatea 
acestuia la maturitate. 

— Atunci este cu siguranţă proprietatea dumneavoastră? 

| 

— Testamentul tatălui meu nu a fost găsit niciodată, zise 
domnişoara Honey. S-ar părea că la distrus cineva. 

— Eu-i greu de ghicit cine, zise Matilda. 

— Da, zise domnişoara Honey. 

— Dar dacă nu există testament, domnişoară Honey, atunci 
în mod sigur casa vă revine dumneavoastră fiindcă sunteţi 
ruda cea mai apropiată. 

— Da, dar mătuşa mea a produs o bucăţică de hârtie 
chipurile scrisă de tatăl meu, în care se spune că lasă casa 
cumnatei lui în schimbul grijei de a mă creşte. Sunt sigură 
că este plagiatură, dar nu poate nimeni dovedi asta. 

— Dar n-aţi fi putut să încercaţi? - întreba Matilda. i?-aţi fi 
putut să vă angajaţi un avocat bun care să încerce? 


— if-am bani pentru aşa ceva, zise domnişoara Honey. Şi 
nu uita că mătuşa asta a mea este o persoană foarte 
respectată în societate. Are' foarte multe relaţii. 

— Cine este f - întreba Matilda. Domnişoara Honey ezită 
un moment. Apoi spuse cu o voce slabă: 

— Domnişoara Trunchbull. 

Numele 

— Domnişoara Trunchbull! - strigă Matilda sărind cu un 
picior ridicat în aer. Vreţi să spuneţi că ea este mătuşa 
dumneavoastră? Ea v-a crescut? 

— Da, zise domnişoara Honey. 

— I[u-i de mirare că eraţi terorizată! - strigă Matilda. Ieri 
am văzut luând o fetiţă de codițe şi amn-cind-o peste gardul 
şcolii. 

— Asta nu-i nimic zise domnişoara Honey. După ce tatăl 
meu a murit, când aveam numai cinci ani şi jumătate, mă 
lăsa să fac baie singură. Şi dacă venea la mine şi vedea că 
nu m-am spălat bine mă băga cu capul la fund şi mă ţinea 
acolo. Dar nu mă face să încep cu poveşti din astea, fiindcă 
astea n-o să ne ajute deloc. 

— Da, aşa este, zise Matilda. 

— Dar am venit aici să vorbim despre tine, zise ea, şi tot 
ce-am făcut pană acum a fost să vorbim numai despre mine. 
Mă simt îngrozitor. De fapt sunt mult mai interesată să văd 
ce poţi tu să faci cu ochii tăi nemaipomeniţi. 

— Pot să mut lucruri, zise Matilda. Ştiu că pot. Pot să le 
răstorn. 

— Ce-ai spune tu, zise domnişoara Honey, dacă am face 
nişte experienţe, cu foarte multă prudenţă, ca să vedem cat 
de mult poţi să împingi lucrurile. 

in mod surprinzător Matilda răspunse: 

— Dacă nu vă supăraţi, domnişoară Honey, aş prefera să 
nu mai fac nimic acum. Vreau să mă duc aga să şisămă 
gândesc la tot ce-am auzit în după amiaza aceasta. 

Domnişoara Honey se ridică imediat în picioare. 


— Sigur, zise ea. Te-am ţinut prea mult. Mama ta trebuie 
să fie îngrijorată. 

— Nu este niciodată îngrijorată, zise Matilda zâmbind. Dar 
aş vrea să plec acasă acum, vă rog, dacă nu vă supăraţi. 

— Hai să mergem atunci, zise domnişoara Honey. îmi pare 
rău că ţi-am servit o gustare atât de sărăcăcioasă. 

— Deloc, zise Matilda, mi-a plăcut. 

Merseră împreună tot drumul pană la casa Matildei, în 
totală tăcere. Domnişoara Honey îşi dăud seama că asta era 
dorinţa Matildei. Copilul părea atât de absorbit de gânduri. 
încât nu vedea pe unde păşea. Când ajunseră în dreptul 
porţii casei Matildei domnişoara Honey zise: 

— Ar fi mai bine să uiţi ce-am vorbit în după-amiaza asta. 

— isu pot să vă promit asta, dar vă promit că n-am să 
vorbesc cu nimeni despre asta, nici măcar cu 
dumneavoastră. 

— Este foarte înţelept să faci asta, zise domnişoara Honey. 

— Dar nu vă promit că n-o să mă gândesc la asta 
domnişoară Honey. M-am gândit în continuu tot drumul şi 
cred că am un crampei de idee. 

— ITu, zise domnişoara Honey. le rog, uită tot! 

— Aş vrea să vă întreb numai trei lucruri înainte de a nu 
mai discuta subiectul, zise Matilda. 

Vă rog, o să-mi răspundeţi, domnişoară Honey? 

Domnişoara Honey zâmbi. „Este extraordinar, îşi spuse, 
cum aGest năpârstoc de fetiţă ia imediat în grija ei toate 
problemele mele, şi cu o aşa autoritate". 

— Ei, asta depinde de ce mă întrebi, zise ea. 

— în primul rand, zise Matilda, cum ii spunea domnişoara 
Trunchbull tatălui dumneavoastră când locuiau împreună? 

— Sunt sigură că-i spunea Magnus, zise domnişoara 
Honey. Ăsta era prenumele lui. 

— Şi cum ii spunea tatăl dumneavoastră domnişoarei 
Trunchbull? 

—1l O chema Agatha, zise domnişoara Honey. Aşa ii spunea. 


— Şi ultima, zise Matilda, cum vă spunea tatăl 
dumneavoastră şi domnişoara Trunchbull acasă? 

— îmi spuneau Jenny, zise domnişoara Honey. Matilda 
pusese fiecare întrebare cu grijă. 

— Lăsaţi-mă să văd dacă am reţinut bine, zise ea. Acasă la 
dumneavoastră tatăl dumneavoastră era Magnus, 
domnişoara Trunchbull era Agatha şi dumneavoastră eraţi 
Jenny. 

E corect? 

— Da. zise domnişoara Honey. 

— Mulţumesc, zise Matilda. is-o să mai aduc vorba despre 
asta. 

Domnişoara Honey se întreba ce putea să fie în min,tea 
acestui copil. 

— Să nu faci vreo prostie, zise ea. 

Matilda rase şi plecă alergând pe poteca care ducea la şa 
casei strigând pe când se îndepărtă: 

— La revedere, domnişoară Honey! Vă mulţumesc mult 
pentru ceai! 

Exerciţiul. 

Matilda găsi casa pustie ca de obicei. Tatăl ei nu se 
întorsese incă de la lucru, mama nu se întorsese de la 
bingo, iar fratele putea fi oriunde. Merse direct în camera 
de zi şi deschise un sertar unde ştia că tatăl ei păstra o 
cutie de ţigări de foi. Luă una, o duse la ea în dormitor şi 
încuie uşa. 

„Acum exerciţiul, îşi spuse ea. O să fie greu, dar sunt 
hotărâtă să reuşesc." 

Planul de cum avea s-o ajute pe domnişoara Honey 
începuse să se contureze frumos în mintea ei. Avea acum 
aproape tnate detaliile, dar în cele din urmă totul depindea 
de puterea ei de a face un anumit lucru cu ochii. Ştia că n-o 
să poată de la început, dar se simţea în stare după mult 
efort şi exerciţiu să reuşească. '[igara de foi era esenţială. 
Era mai groasă decât i-ar fi trebuit, dar greutatea era exact 
cea care-i trebuia. Era bună pentru exerciţiu. > în camera 


Matildei era o măsuţă mică de toaletă pe care se afla o 
perie de păr, un pieptene şi două cărţi de la bibliotecă. 
Matilda le dădu pe toate la o parte şi puse ţigara în mijlocul 
măsuţei de toaletă. Pe urmă se duse să se aşeze la capătul 
patului. 

Se aşeză, începu să se concentreze şi, foarte repede de 
data asta, simţi electricitatea începând să i se formeze în 
cap şi să se strângă în spatele ochilor. Ochii i se încălziră şi 
milioane de mâini mici şi invizibile începură să împuşte 
afară scântei mici înspre ţigară. 

— Mişcă! -* şopti ea şi, spre marea ei surpriză, aproape 
insantaneu, ţigara cu banda de hârtie raşie cu auriu la 
mijloc se răsuci de-a lungul mesei de toaletă şi căzu pe 
COvor. 

XI 

Matildei ii plăcuse grozav să facă asta. Fusese 
nemaipomenit! Simţise parcă scântei umblându-i prin cap şi 
apoi sărindu-i afară din ochi. Avusese un sentiment de 
putere, aproape nepământesc. Şi de repede mersese de 
data asta! Şi ce uşor! 

Se îndrepta spre locul unde căzuse ţigara, o ridică şi o 
puse înapoi pe masă. 

( „Acum, partea mai dificilă', gândi ea. 

Dacă avea puterea să împingă, atunci, în mod sigur, avea 
puterea să şi ridice?! Era neapărat necesar să poată să şi 
ridice. „Trebuie să pot s-o ridic în aer şi s-o ţin acolo. Nu e 
un lucru atât de greu, o ţigară." 

Se aşeză din nou pe marginea parului şi încercă iarăşi. Era 
uşor acum să-şi strângă puterea în spatele ochilor. Era ca şi 
cum ar fi apăsat pe un trăgaci acolo în creier. „Eidică-te! - 
şopti ea. 

Eidică-te! Eidică-te!" 

La început tigaia începu să se rostogolească. Dar, când 
Matilda începu *ă se concentreze cat putea de tare, un 
capăt al ţigării începu încet să se ridice vreo trei centimetri 
de la suprafaţa mesei. 


Cu un efort colosal reuşi s-o ţină aşa zece secunde după 
care căzu înapoi pe masă. 

— Pfiu! - suflă ea. O să meargă! O să meargă! O oră 
întreagă continuă să exerseze şi în cele din urmă reuşi 
numai cu puterea ochilor să ridice toată ţigara de pe masă 
la 30 de centimetri înălţime şi s-o ţină acolo aproximativ un 
minut. 

După asta Matilda se simţi dintr-o dată atât de obosită 
încât căzu pe pat şi adormi imediat. 

Şi aşa o găsiră părinţii ceva mai târziu. 

— Ce se întâmpla cu tine? - o întrebă mama trezind-o din 
somn. Eşti bolnavă? 

— Aoleu! - zise Matilda trezindu-se şi uitându-se în jur. Nu. 
Mă simt bine. Am fost puţin obosită, atâta tot. 

De atunci în fiecare zi după şcoală Matilda se încuia în 
camera ei şi exersa cu ţigara. Nu după multa vreme începu 
să meargă toată treaba minunat. Şase zile mai târziu, 
următoarea miercuri seară, nu numai că putea să ridice 
ţigara sus în aer, dar putea s-o şi mişte în jur cum vroia. Era 
minunat. „Pot! - strigă ea. Pot să ridic ţigara în aer cu 
puterea din ochi, s-o împing sau s-o trag în aer cum vreau!" 

Ce avea de făcut acum, era sălşi pună în aplicare marele 
plan. 

Al treilea miracol. 

A doua zi era joi, şi joia, aşa cum ştiau toţi copiii din clasa 
domnişoarei Honey, era ziua când directoarea ţinea prima 
oră de după masa de prânz. 

Dimineaţa devreme, domnişoara Honey le spunse: 

— Câtorva dintre voi nu le-a prea plăcut când domnişoara 
directoare a ţinut lecţia ultima dată, aşa că hai să încercăm 
astăzi să avem cat se poate de multă grijă şi să fim cat se 
poate de atenţi. Cum iţi sunt urechile Eric, după ultima 
întâlnire cu domnişoara Trun-chtrall i 

— Mi le-a întins, zise Eric. Mama spune că e sigură că sunt 
mai mari decât erau înainte. 


— Kupert, zise domnişoara Honey, mă bucur că nu ţi-a 
căzut părul după ce-ai păţit joia trecută. 

— Ce m-a mai durut după aia. zise Eupert. 

— Şi tu, Nigel, zise domnişoara Honey, încearcă te rog să 
nu mai faci pe deşteptul cu domnişoara directoare astăzi. Ai 
fost destul de obraznic săptămâna trecută. 

— Nu pot s-o sufăr, zise Nigel. 

— încearcă să nu arăţi, zise domnişoara Honey. N-ai nimic 
de câştigat. Este o femeie foarte puternică, Are muşchii ca 
nişte funii de oţel. 

— Ce bine-ar fi să fiu om mare, zise Nigel. Aş lăsa-o la 
pământ. 

Mă îndoiesc, zise domnişoara Honey. Nimeni n-a învins-o 
pană acum. 

— Iarăşi o să pună întrebări? - întreba o fetiţă mărunţică. 

— în mod t-igur tabla înmulţirii cu 3. Asta pe presupune că 
aţi învăţat în ultima săptămână. 

Faceţi în aşa fel încât să nu vă prindă cu ceva neştiut. 

Pauza de prânz veni şi trecu. 

După prânz clasa se întâlni din nou. Domnişoara Honey 
stătea la o margine de clasă şi toţi copiii stăteau în linişte în 
bănci aşteptând cu încordare. Şi, dintr-o dată, ca un uriaş 
care venea parcă pentru Judecata de Apoi, Trunchbull intră 
în clasă în pantalonii ei verzi şi cu cămaşa de bumbac. Se 
duse direct la cana cu apă, o ridică de toartă şi se uită 
înăuntru. 

— Mă bucur să constat, zise ea, că nu am nici un fel de 
târâtoare în apa mea de băut de data asta. Dacă ar fi fost, 
atunci ceva excepţional de neplăcut i s-ar fi întâmplat 
fiecărui membru al acestei clase. Şi asta te inoludea şi pe 
dumneata, domnişoară Honey. 

Clasa rămase în linişte, dar foarte încordată. Ştiau acum 
cate ceva despre această tigroaică şi nimeni nu vroia să 
rişte nimic. 

— Foarte bine, bubui Trunchbull. Hai să vedem cat de bine 
ştiţi tabla înmulţirii cu trei. Sau, altfel spus, hai să vedem 


cat de prost v-a învăţat domnişoara Honey tabla înmulţirii 
cu trei. 

Truiichbull stătea în faţa clasei cu picioarele depărtate şi 
mâinile pe şolduii încruntându-se ameninţător la 
domnişoara Honey care stătea nemişcată de o parte a 
clasei. 

Matilda, stand şi ea nemişcată în banca ei din randul al 
doilea, observa totul cu mare atenţie. 

— Tu! - strigă Tranchbull îndreptând un deget ca un 
făcăleţ spre un băieţel pe care-l chema Wilfred. Wilfred 
stătea pe partea dreaptă în randul din faţă. 

— Eidică-te-n picioare! - strigă ea. Wilfred —se ridică în 
picioare. 

— Spune tabla inmuţirii cu trei înapoi! - latră Trunchbull. 

— înapoi? - zise Wilfred. Dar n-am învăţat-o înapoi. 

— Poftim - strigă Trunchbull triumfând. isu v-a învăţat 
nimic! Doimişoară Honey, de ce nu i-ai învăţat absolut ninic 
în ultima săptămână? 

— ifu este adevărat, domnişoară directoare, zise 
domnişoara Honey. Toţi ştiu tabla înmulţirii cu trei. Dar nu 
înţeleg de'ce ar fi trebuit să-i învăţ s-o spună şi invers. isu 
văd ce importanţă poate să aibă să o ştie şi invers. Cursul 
normal al lucrurilor este mereu înainte, îndrăznesc să vă 
întreb dacă, chiar dumneavoastră domnişoară Trunclibull, 
puteţi să spuneţi pe litere înapoi un cuvânt simplu ca de 
exemplu,.greşit", instantaneu. Mă îndoiesc ca puteţi. 

— Nu fii impertinentă cu mine, domnişoară Honey! - i-o 
reteză Trunchbull şi se întoarse spre nefericitul Wilfred. 
Foarte bine, băiete! zise în continuare. Răspunde-mi la 
întrebarea asta: Am şapte mere, şapte portocale şi şapte 
banane. Cate bucăţi de fructe am cu toate la un loci 
Repede! Dă-i drumul! Răspunde! 

Asta este adunare! - se plânse Wilfred. Asta nu este tabla 
înmulţirii cu trei. 

— Prost făcut grămadă! - strigă Trunchbull. Tu, buboi 
infectat! Tu, ciupercă mâncată de purici! Asta este tabla 


înmulţirii cu trei! Ai trei grămezi separate de fructe şi 
fiecare are şapte bucăţi. 3x 7 = 21! Tu nu poţi să vezi asta 
cu creierul tău împuţit ca o baltă stătută!-iţi mai dau o 
şansă: Am opt nuci de cocos, opt nuci şi opt capete de nuci 
seci ca al tău. Cate nuci am cu toate la un loc $ Hai, 
răspunde repede! 

Bietul Wilfred era complet pierdut. 

— Staţi puţin! - plânse el. Vă rog să staţi puţin! Trebuie să 
adunăm opt nuci de cocos, opt nuci. 

Începu să adune pe degete. 

— Furuncul plesnit! - urlă Trunchbull. Vierme-mancat de 
molii! Nu este adunare! Este innrulţire! Eăspunsul este 
3x8! Sau poate 8x31 Răspunde repede la asta carnat 
deformat şi fă bine şi nu mă lăsa să aştept! 

De acum Wilfred era mult prea speriat şi răvăşit ca să mai 
poată măcar să vorbească. 

Din două alunecări Trunckbull fu lângă el şi cu o uimitoare 
figură de gimnastică, sau mai degrabă o figură de judo sau 
karate, lovi spatele picioarelor lui Wilfred cu unul din 
picioarele ei, în aşa fel încât Wilfred sări de la pământ şi 
făcu un salt în aer. Dar la jumătatea saltului il prinse de 
gambă şilăsă să se bălăngăne cu capul în jos ca un pui 
atârnat în vitrina unui magazin de carne. 

— 8x3 - strigă Trunchbull bălăngănindu-l pe Wilfred 
lateral ţinându-l de gambă. 8x3 este la fel ca 3 x 8, şi 3x8 
fac 24! Eepetă asta! 

in acel moment Nigel, din celălalt capăt al camerei, sări în 
picioare şi începu să arate eu degetul spre tablă, strigând 
exaltat: 

— Creta! Creta! Uitaţi-vă la cretă! Se mişcă singură! 

Atât de isteric şi atât de ascuţit fusese strigătul lui Nigel 
încât toţi din clasă, inclusiv Trunchbull, se uitară la tablă. Şi 
acolo, toţi putură să vadă o bucată de cretă nouă care se 
mişca pe suprafaţa neagră-gri a tablei. 

— Scrie ceva! - ţipă ascuţit ifrgel. Creta scrie ceva! 

Şi era adevărat. Agat li a. 


— c. 6604 

— Ce naiba e asta 1 - strigă Trunchbull. Era impresionată 
să-şi vadă numele mic scris pe tablă cu o mană invizibilă. ii 
dădu drumul lui Wilfred la podea, după care începu să 
strige în gol: 

— Cine face asta 1 Cine scrie I Creta continua să scrie: 

Agatha, sunt Magnus. Sunt Magnus. Cu toţii putură să 
audă suspinul care ieşi din gatul lui Trunchbull. 

— isu!- strigă ea. lui poate fi Magnus! 'Su se poate! Eu 
poate fi Magnus! 

Sunt Magnus. Fă bine şi crede. 

Domnişoara Honey de la marginea clasei ii aruncă o 
privire scurtă Matildei. Fetiţa stătea dreaptă la pupitru, cu 
capul drept în aer, gura strânsă şi ochii scli-pindu-i ca două 
stele. 

Agatha, ăă-i lui Jenny a mea casa înapoi. 

Pentru un motiv oarecare toată clasa acum o privea pe 
Trunchbull. Faţa femeii căpătase culoarea albă ca zăpada şi 
gura i se deschidea şi i se închidea ca a unui peşte scos din 
apă scoțând o serie de suspine. 

Dă-i lui Jenny a mea salariile. 

Dă-i lui Jenny a mea casa. 

Pleacă. 

Bacă nu, o să vin să-ţi fac de petrecanie. O să-ţi fac de 
petrecanie cum mi-ai făcut tu mie. Te urmăresc, Agatjia! 

Creta se opri din scris. Se mai mişcă câteva clipe după 
care căzu pe jos cu un eUnchet şi se sparse în două. 

Wilfred, care ajunsese acum la el în bancă, strigă: 

— Domnişoara Trunchbull a căzut! Domnişoara Trunehbull 
e pe jos! 

Asta fusese vestea cea mai senzaţională şi toţi copiii săriră 
din bănci să se uite mai bine. 

Silueta uriaşă a lui Trunchbull era într-adevăr acolo, 
întinsă cat era de mare pe spate la podea, fără cunoştinţă. 

Domnişoara Honey alergă şi îngenunche lângă, uriaşul 
întins la pământ. 


— A leşinat! - strigă ea. E rece! Duceţi-vă careva şi 
aduceţi-o pe asistentă? 

Trei copii ieşiră alergând din clasă, isigel, gata 
întotdeauna să facă ceva, sări şi luă cana cu apă. 

— Tatăl meu zise că apa e cea mai bună ca să trezeşti pe 
cineva din leşin. 

Şi cu asta, turnă întreg conţinutul cănii în capul lui 
Trunehbull. Ximeni, nici măcar domnişoara Honey nu 
protestă. 

Cat despre Matilda, ea rămase mai departe nemişcată la 
locul ei. Se simţea în mod curios foarte uşoară. Se simţea de 
parcă ar fi atins ceva ce nu aparţine acestei lumi: al nouălea 
cer sau cea mai înaltă stea. Simţise într-un mod minunat 
energia strângându-i-se în spatele ochilor, cuprinzându-i ca 
un lichid cald conţinutul era-nmlui şi ochii devenindu-i 
fierbinţi, mai fierbinţi decât ii "fuseseră vreodată, apoi 
scânteile ii ieşiră din orbite şi în cele din urmă creta se 
ridicase singură şi începuse să scrie. Se simţea de parcă nu 
făcuse nimic. Totul fusese atât de uşor. 

Asistenta medicală a şcolii ui mată de cinci profesori, trei 
femei şi doi bărbaţi, intrară grăbiţi în clasă. 

— însfârşit, cineva a pus-o la pământ! - zise unul din 
bărbaţi râzând. Felicitări, domnişoară Honey! 

— Cine a aruncat cu apă pe ea f- întreba asistenta. 

— Eu! - strigă Nigel cu mândrie. 

— Bravo ţie 1 - zise un alt profesor. Să mai aducem? 

— Opriţi-vă! - zise asistenta. Trebuie s-o cărăm la 
infirmerie. 

Fu nevoie de toţi cei cinci profesori şi de asistentă ca 
imensa femeie să fie ridicată şi cărată afară. 

— Cred că ar fi mai bine să vă duceţi cu toţii afară în ourte 
şi să vă jucaţi pană la lecţia următoare, zise domnişoara 
Honey clasei. 

i Pe urmă se întoarse la tablă şi şterse cu grijă tot ce 
fusese scris. 


Copiii se strânseră în faţa uşii ca să iasă afară. Matilda se 
duse şi ea, dar trecând pe lângă domnişoara Honey se opri. 
Ochii ei strălucitori ii întâlni pe cei ai -domnişoarei Honey, 
care, alergând spre Matilda, o im-fyrăţişă şi o sărută. 

Casă cea nouă. 

Mai târziu în aceeaşi zi se răspândi vestea cum că 
domnişoara directoare îşi revenise şi plecase de la şcoală cu 
faţa albă şi buzele strânse. 

in dimineaţa următoare nu veni la şcoaJă. La prânz, 
domnul Trilby, profesorul cu funcţia cea mai înaltă după 
domnişoara Trunehbull, ii telefona s-o întrebe cum se simte, 
dar nu răspunse nimeni. 

După ore, domnul Trilby decise să investigheze mai 
departe, aşa că se duse acasă la domnişoara Trunchbull, 
care locuia într-o casă mică şi frumoasă din cărămidă roşie. 
Casa se afla la marginea satului, ascunsă după pădure 
printre dealuri; era construită în stil georgian şi era 
cunoscută sub numele de Casa Eoşie. 

Sună la uşă. 

Ciocăni tare. Xu răspunse nimeni. 

Strigă tare: „E cineva acasă?'". INU răspunse nimeni. 

Încercă uşa şi, spre marea lui surpriză, o găsi deschisă. 
Intră. 

Era linişte şi nu era nimeni acasă. Toată mobila era la locul 
ei. Domnul Trilby se duse mai sus în dormitorul principal. 
Acolo la fel, totul păru normal pană când începu să deschidă 
sertarele şi uşile de la dulap. Nu erau haine, nici lenjerie, 
nici pantofi. Toate dispăruseră. 

— A zburat, îşi zise domnul Trilby şi se duse să informeze 
administraţia şcolii că directoarea părea să fi dispărut. 

A doua zi dimineaţa domnişoara Honey primi înregistrat 
prin poştă de la firma de avocaţi din localitate o scrisoare 
prin care era informată că testamentul tatălui ei, doctorul 
Honey, a apărut în mod misterios. Documentul dezvăluia că, 
de la moartea tatălui ei, domnişoara Honey fusese de fapt 
proprietarul de drept al casei de la marginea satului 


cunoscută sub numele de Casa Roşie, <are pană i'ecent 
fusese ocupată de domnişoara Agatha Trunchbull. 

Testamentul preciza de asemenea că toate economiile 
tatălui ei, care incă se mai aflau neatinse în bancă, fuseseră 
de asemenea lăsate ei. 

in scrisoare avocatul mai adăuga că domnişoara Honey era 
rugată să treacă pe la biroul firmei cat de curând posibil ca 
să i se transfere proprietatea şi banii pe numele ei. 

Domnişoara Honey se conformă şi în două săptămâni se 
mută în Casa Roşie, locul în care se născuse, unde din 
fericire toată mobila şi toate tabolurile se aflau intacte la 
locul lor. 

De atunci Matilda deveni un oaspete bine primit în Casa 
Roşie, în fiecare după-amiază, după şcoală, şi o prietenie 
strânsă începu să se înfiripeze intre profesoară “i fetiţă. 

La şcoală se petrecuseră de asemenea schimbări mari. 
Imediat ce devenise clar că domnişoara Trunchbull 
dispăruse, domnul Trilby fu numit director. Foarte curând 
Matilda fu mutată în clasa cea mai mare, unde domnişoara 
Plimsoll descoperire imediat că Matilda era strălucitoare la 
minte, exact aşa' cum o descrisese domnişoara Honey. 

Într-o seară câteva săptămâni mai târziu, Matilda servea 
ceaiul cu domnişoara Honey ca de obicei în bucătăria din 
Casa Roşie, band Matilda dintr-o dată spusese: 

— Mi s-a întâmplat ceva ciudat, domnişoară Honey. 

— Spune-mi, despre ce e voi ba? - întreba domnişoara 
Honey. 

— Azi dimineaţă, zise Matilda, am încercat să mă joc şi să 
împing ceva cu privirea şi n-am reuşit. ifu s-a mişcat deloc. 
N-am simţit nici măcar cădura aceea în fundul ochilor. Mi- 
am pierdut complet puterea. 

Domnişoara Honey unse cu grijă o felie de paine cu unt şi 
puse pe ea puţin gem de căpşuni. 

— Mă aşteptam să se întâmple aşa, zise ea. 

— Da? De ce? - întreba Matilda. 


— S-am de unde să ştiu sigur, dar uite ce cred: Când erai 
la mine în clasă n-aveai nimic de făcut, nimic care să-ţi pună 
probleme. Mintea ta atât de capabilă eia frustată. Clocotea 
în gol la tine în cap. 

Era o energie imensa închisă acolo care n-avea pe ce să fie 
consumată,! şi, într-un fel sau altul ai găsit o cale să o scoţi 
de acolo prin ochi şi să faci obiectele să se mişte. Dar acum 
lucrurile s-au schimbat. Eşti acum în clasa cea mai mare, cu 
copii de două ori mai mari ca tine şi toată energia minţii 
tale feste folosită în clasă. Creierul tău este solicitat pentru 
prima dată, ceea ce este minunat. Este numai a explicaţie a 
mea; poate fi naivă, dar are un sens, cumva. 

— Mă bucur că s-a intimalat aşa, zise Matilda. N-aş fi vrut 
să trăiesc toată viaţa ca un magician. 

— Ai făcut destul, zise domnişoara Honey. incă am 
momente când cu greu îmi vine să cred că ai făcut toate 
astea pentru mine. 

Matilda, cocoţată pe un scaun înalt la masa de la bucătărie 
îşi manca pâinea cu unt şi dulceaţă încet. ii plăceau foarte 
mult aceste după-amieze cu domnişoara Honey. Se simțeau 
foarte confortabil una în prezenţa celeilalte şi îşi vorbeau 
mai mult sau mai puţin de la egal la egal. 

— Ştiaţi, zise Matilda, că inima unui şoarece bate cu 650 
de bătăi pe minut 1 

— Nu ştiam, zise domnişoara Honey şi zâmbi. Ce 
fascinant! Unde ai citit asta? 

Într-o carte de la bibliotecă, zise Matilda. Şi asta înseamnă 
că bate atât de repede, că nu poţi auzi bătăile separat. 
Trebuie să sune ca un bâzâit. 

— Probabil, zise domnişoara Honey. 

— Cat de repede credeţi că bate inima unui arici? întreba 
Matilda. 

— Spune-mi tu, zise domnişoara Honey zâmbind di a nou. 

— Nu aşa repede ca a unui şoarice, zise Matilda. 300 de 
bătăi pe minnt. Dar chiar şi aşa, nu tea-i fi gândit că poate 


să bată atât de repede într-o fiinţă care se mişcă atât de 
încet, nu-i aşa, domnişoară Honey? 

— Sigur nu, zise domnişoara Honey. Mai spune-mi Incă 
unul. 

— Calul, zise Matilda. Este foarte lent la cal. Numai 40 de 
bătăi pe minut. 

„Copilul ăsta, îşi zise domnişoara Honey, pare să fie 
interesat de orice. Când eşti cu ea e imposibil să te 
plictiseşti." 

Cele două rămaseră în bucătărie de vorbă vreo oră. Pe la 
şase Matilda spuse „noapte bună" şi se îndrepta spre casa 
părinţilor ei, care se afla la o distanţă de 6 minute de mers 
pe jos. Când ajunse văzu un. Mercedes mare negru parcat 
în faţa casei ei, dar nu ii dădu prea multă afenţie. 

Deseori găsea maşini ciudate parcate în faţa casei «i, dar 
când intră în casă fu confuntată cu o scenă de haos. 

Tatăl şi mama ei se aflau amândoi în hol îndesind cu furie 
diferite obiecte în valize. 

— Ce se întâmpla 1 Ce faceţi tăticule? 

— Plecăm, zise domnul Wormwood fără să ridice privirea. 
Plecăm la aeroport în jumătate de oră, aşa că <iu-te şi fă-ţi 
bagajele. Fratele tău este deja sus,-gata <le plecare. Haide! 
Mişcă-te domnişoară! 

— Plecăm? - zise Matilda. Unde? 

— în Spania, zse tatăl. Este o climă mai bună t în ţara asta 
nenorocită. 

— în Spania?! - plânse Matilda. Nu vreau să merg în 
Spania! îmi place aici! îmi place şcoala mea! 

— Fă ce ţi se spune şi nu te mai răţoi la mine! i-o reteză 
tatăl. Am destule probleme şi fără să-mi faci tu! 

— Dar tăticule. * începu Matilda. 

— Tacă-ţi gura! - strigă tatăl. Plecăm în 30 de minute. N- 
ani de gând să pierd avionul ăsta! 

— Dar pentru cată vreme, tăticule i - plânse Matilda. Când 
ne întoarcem înapoi i 


— Nu ne mai întoarcem, zise tatăl. Acum cară-te. Sunt 
grăbit! 

Matilda se întoarse cu spatele şi ieşi afară prin uşa 
deschisă. Când ajunse în stradă începu să alerge. Se 
îndrepta direct spre casa domnişoarei Honey şi ajunse acolo 
în mai puţin de 4 minute. Zbură pe aleea de la intrare şi o 
văzu pe domnişoara Honey în mijlocul unui rond de 
trandafiri făcând ceva cu o foarfecă. Domnişoara Honey, 
care auzi zgomotul paşilor Matildei alergând pe alee, se 
ridică, se întoarse şi ieşi din rondul de trandafiri. 

— Vai de mine! - zise ea. Ce s-a întâmplat? 

Matilda se opri în faţa ei gafiind de oboseală, cu faţa ei 
rnică roşie de efort. 

— Pleacă! - strigă ea. Au înnebunit cu toţii! îşi fac bagajele 
să plece în Spania într-o jumătate de oră! 

— Cine? - întreba domnişoara Honey în şoaptă. 

— Mămica, tăticul şi fratele meu Mike. Zic că trebuie să 
mă duc şieucu ei! 

— în vacanţă? - întreba domnişoara Honey. 

— De tot! - strigă Matilda. Tăticu a spus că nu ne mai 
întoarcem niciodată! 

Urmă o scui lă linişte, după care domnişoara Honey zise: 

— INU mă surprinde. 

— Vreţi să spuneţi că ştiaţi că pleacă? - întreba Matilda. 
De ce nu mi-aţi spus? 

— isu, draga mea, zise domnişoara Honey JSTu ştiam că 
pleacă. Dar nu m-a surprins vestea. 

— De ce? - plânse Matilda. Vă rog, spuneţi-mi de ce! incă 
gâfâia de efort şi de supărare. 

— Din cauză că tatăl tău, zise domnişoara Honey, este într- 
o bandă de excroci. Toată lumea din sat ştie lucrul ăsta. 
Ceea ce cred eu, este că primeşte maşini furate din toată 
ţara. Cred că e urmărit. 

Matilda se uită la domnişoara Honey cu gura căscată. 

— Se aduceau maşini furate în atelierul tatălui tău, unde el 
le schimba numerele, culoarea şi altele ca să nu mai poată fi 


identificate. Acum poate că cineva l-a dat de gol, il 
urmăreşte poliţia şi el face ceea ce fac toţi ia situaţia lui: 
pleacă în Spania unde nu-l pot prinde. Probabii că-şi 
trimitea banii acolo de multă vreme. 

Stăteau pe gazonul din faţa frumoasei căsuțe din cărămidă 
roşie cu ţigle vechi, decolorate, şi coşuri înalte, Şi 
domnişoara Honey incă mai ţinea în mană o pereche de 
foarfeci de grădină. 

Era o seară aurie şi caldă şi o coţofană se auzea cântând 
undeva prin apropiere. 

— Nu vreau să mă duc cu ei! - strigă Matilda. Nu vreau să 
mă duc cu ei! 

— Mi-e teamă că n-ai de ales, zise domnişoara Honey. 

— Vreau să stau aici cu dumneavoastră, zise ea dintr-o 
dată. Vă rog, lăsaţi-mă să stau cu dumneavoastră! 

— Mi-aş dori să pot, zise domnişoara Honey; dar mi-e 
teamă că nu este posibil. Nu poţi să-ţi părăseai părinţii, 
numai pentru că aşa vrei tu. Au dreptul să te ia şi pe tine cu 
ei. 

— Dar dacă sunt de acord? - zise Matilda precipitat. Dacă 
spun „da", pot să vin să locuiesc cu dumneavoastră 1 Mă 
primiţi sa stau cu dumneavoastră dacă ei sunt de acord? 

— Da, ar fi nemaipomenit, zise domnişoara Honey, încet. 

— Cred că s-ar putea să mă lase! De fapt nu le pasă de 
mine nici cat negru sub unghie. 

— Stai mai încet, zise domnişoara Honey. 

— Trebuie să ne grăbim! - strigă Matilda. Pleacă în orice 
moment! Haideţi cu mine! - zise Matilda strângând cu 
putere mana domnişoarei Honey. Vă rog, veniţi cu mine să 
le cerem voie! Dar trebuie să ne grăbim! Trebuie să fugim! 

in clipa uimătoare alergau pe alee amândouă şi apoi afară 
pe stradă. Matilda era înainte, trăgând-o pe domnişoara 
Honey de mană după ea, într-o goană nebună de-a lungul 
drumului de ţară şi prin sat, spre casa unde locuiau părinţii 
Matiklei. 


Mercedes-ul mare şi negru era incă în faţa casei şi 
Portbagajul ca şi uşile erau acum deschise. 

Domnul şi doamna Wormwood, ca şi fratele Matildei, 
mişunau în jurul maşinii ca nişte furnici îngrămădind 
bagajele, când Matilda şi domnişoara Honey apărură în 
goană mare. 

— Mămico şi tăticule! - explodă Matilda tră-u-şi sufletul. 
]Su vreau să merg cu voi! Yreau să aici cu domnişoara 
Honey şi dansa zice că pot, dar umai cu permisiunea 
voastră!'! Vă rog, să fiţi de acord! 

ă rog, ziceţi „da"! Hai, spune „da', tăticule! Hai, une da', 
Mămico.' 

Tatăl se întoarse şi o privi pe domnişoara Honey. 

— Sunteţi profesoara care a venit la noi într-o seară, nu? 

După care continuă să aranjeze valizele în portbagaj. 

— Asta o să trebuiască s-o punem pe bancheta din spate, 
zise mama. ISPu mai încape în portbagaj. 

— Aş fi foarte fericită să am grijă de Matilda, zise 
domnişoara Honey. Am să am grijă de ea cu multă dragoste, 
domnule Wormwood şi eu am să plătesc pentru întreţinerea 
ei. IN'-O să vă coste nimic! Dar n-a fost ideea mea. A fost a 
Matildei. Şi n-am să fiu de acord să rămână fără 
consimţământul dumneavgastră. 

— Haide Harry, zise doamna Wormwood împingând o 
valiză pe bancheta din spate. Hai s-o lăsăm să rămână, dacă 
asta vrea. O să fie unul mai puţin de îngrijit! 

— Mă grăbesc, zise tatăl. Am de prins avionul. Dacă vrea 
să rămână, să rămână. ifu mă opun. 

Matilda sări în braţele domnişoarei Honey şi o îmbrăţişă şi 
domnişoara Honey o îmbrăţişa la randul ei. Tatăl, mama şi 
fratele Matildei urcară în maşină şi maşina plecă cu un 
scârţâit ascuţit de roţi. Fratele ii făcu cu mana pe fereastra 
din spate, dar ceilalţi nici măcar nu se uitară înapoi. 
Domnişoara Honey incă o mai ţinea îmbrăţişata pe Matilda 
şi niciuna nu scoaseră un cuvânt uitându-se la maşina mare 


şi neagră dispărând la capătul drumului după colţ, pentru 
totdeauna. 


SFÂRŞIT