Charles Dickens — Un Colind De Craciun

Charles Dickens 


UN COLIND DE CRĂCIUN 


CUPRINS: 

STANȚA ÎNTÂI 5 

Fantoma lui Marley 3 

STAHŢA A DOUA al 

Primul dintre cele trei duhuri îl 
STANŢA A TREIA 34 

Cel] de-al doilea duh cuintre cele trei 53 
STANŢA A PATRA 84 

Ultimul duh &4+ 

STAHŢA A CINCEA LU 
Stărgitul povestiru 109 


STANȚA ÎNTÂI, 

Fantoma lui Marley. 

De la bun început vorm spune că Marley murise. Nu există absolut 
mici o îndoială în primința asta, Certihicatul de înmormăntare fusese 
iscălit de preot, de artuvar, de antreprenorul de pompe funebre, de 
mai-marele cioclilar. Şi Scroage îl iscălise. lar numele lui Scrooge 
era o garanție sigură la Bursa din Londra, pentru orice act pe care 
îşi punea el semnătura, Bătrânul Marley era mort ca un cui de uşă, 
cum puri englezii, 

Dar atenție! Cu toate acestea, după ştunța mea, nu văd de ce-ar Îi 


Charles Dickens 


UN COLIND DE CRĂCIUN 


CUPRINS: 

STANŢA ÎNTÂI 5 

Fantoma lui Marley 5 

STANA A DOUA 31 

Primul dintre cele trei duhuri 31 
STANA A TREIA 53 

Cel de-al doilea duh dintre cele trei 53 
STANA A PATRA 84 

Ultimul duh 84 

STANA A CINCEA 109 
Sfârşitul povestirii 109 


STANŢA ÎNTÂI. 

Fantoma lui Marley. 

De la bun început vom spune că Marley murise. Nu există 
absolut nici o îndoială în privinţa asta. Certificatul de 
înmormântare fusese iscălit de preot, de arhivar, de 
antreprenorul de pompe funebre, de mai-marele cioclilor. Şi 
Scrooge îl iscălise. lar numele lui Scrooge era o garanţie 
sigură la Bursa din Londra, pentru orice act pe care îşi 
punea el semnătura. Bătrânul Marley era mort ca un cui de 
uşă, cum spun englezii. 

Dar atenţie! Cu toate acestea, după ştiinţa mea, nu văd de 
ce-ar fi cu osebire mort un cui de uşă. Eu unul aş socoti mai 


degrabă cuiul de sicriu cel mai mort dintre toate fiarele. 
Dar înţelepciunea strămoşilor noştri stă în asemenea vorbe; 
doar n-o s-o smintesc eu, nevolnicul de mine, căci altminteri 
praf s-ar alege de ţărişoara mea. Îngăduiţi-mi, aşadar, să 
repet cu dinadinsul că Marley era mort ca un cui de uşă. 

Dar ştia oare Scrooge că e mort? De bună seamă că ştia. 
Cum altminteri? Scrooge şi cu el erau asociaţi de nu ştiu 
câtă vreme. Scrooge era singurul lui executor testamentar, 
singurul lui curator, singurul lui reprezentant, singurul lui 
legatar universal, singurul lui prieten şi singurul îndoliat 
după el. Şi nici măcar Scrooge nu a fost prea zguduit de 
tristul eveniment, ba chiar s-a dovedit a fi un desăvârşit om 
de afaceri chiar în ziua înmormântării, pe care a oficiat-o cu 
neîndoios profit. 

Pomenind de înmormântarea lui Marley, ajung din nou 
acolo de unde am început. Nu exista nici o îndoială că 
Marley murise. Trebuie să se înţeleagă limpede asta, căci 
altminteri nu mai poate ieşi nimic bun din povestirea pe 
care o voi depăna. Dacă nu suntem pe deplin convinşi că 
tatăl lui Hamlet a murit înainte de a începe piesa, plimbarea 
lui la ceas de noapte, în bătaia vântului de răsărit, pe 
propriile lui metereze, nu e cu nimic mai deosebită de 
apariţia bruscă a unui oarecare domn de vârstă mijlocie 
după lăsarea întunericului, într-un loc vântos - la cimitirul 
Saint Paul, să zicem - pentru a răvăşi cu adevărat mintea 
slabă a fiului lui. 

Scrooge nu a şters numele bătrânului Marley de pe firmă. 
El a rămas acolo mulţi ani după aceea, deasupra uşii 
depozitului: „Scrooge şi Marley”. Firma era cunoscută cu 
numele de „Scrooge şi Marley”. Uneori, cei noi în meserie îi 
spuneau lui Scrooge Scrooge şi alteori Marley, dar el 
răspundea la ambele nume. Pentru el era totuna. 

O, dar Scrooge avea mâna scurtă şi nouă băieri la pungă. 
Un ticălos bătrân, hrăpăreţ, apucător, lacom, calic, 
cărpănos, un zgârie-brânză! Dur şi tăios precum o cremene 
din care niciodată n-a izbutit vreun fier să scapere un foc 


generos; ascuns, ursuz şi singuratic ca o stridie. Răceala 
din el îi îngheţa trăsăturile bătrâne, îi pişcă nasul ascuţit, îi 
zgârcea obrajii, îi înţepenea picioarele, îi înroşea ochii şi îi 
învineţea buzele subţiri; şi i se strecura hoţeşte în glasul 
gâjâit. Pe cap, pe sprâncene şi pe bărbia ţepoasă avea 
promoroacă. Purta pretutindeni cu el propria lui 
temperatură scăzută; îşi îngheţa biroul în zile de caniculă; 
şi nu înmuia nici cu un grad gerul de Crăciun. 

Căldura şi frigul de afară îl afectau prea puţin pe Scrooge. 
Căldura nu-l putea încălzi, frigul iernii nu-i dădea fiori. Nu 
era vânt mai biciuitor ca el, nu era viscol mai aprig, nici 
ploaie torențială mai neîndurătoare. Vremea rea nu ştia de 
unde să-l apuce. Ploaia, ninsoarea, grindina, lapoviţa cele 
mai năprasnice se puteau lăuda doar cu un singur avantaj 
faţă de el. Ele „se abăteau” adesea mai cu milă, dar 
Scrooge niciodată. 

Nimeni nu-l oprea vreodată pe stradă să-i spună cu o 
figură veselă: „Ce mai faci, dragă Scrooge? Când vii pe la 
mine?” Nici un cerşetor nu se ruga de el să-i dea un bănuţ, 
nici un copil nu-l întreba cât e ora, nici un bărbat sau 
femeie nu i-a cerut vreodată lui Scrooge să-i spună care e 
drumul spre cutare sau cutare loc. Până şi câinii orbilor 
păreau a-l cunoaşte; şi când îl vedeau că apare, îşi trăgeau 
stăpânii în pragul uşilor sau în vreo fundătură; apoi, dădeau 
din coadă, de parcă ar fi spus: „Mai bine fără ochi decât să 
vezi lumea cu ochii răi, stăpâne fără lumină!” 

Dar ce-i păsa lui Scrooge? Taman asta îi plăcea. Fiindcă el 
se strecura pe-alături de cărările vieţii călcate de mulţime, 
ţinând la distanţă orice semn de omenie, isteţii îi spuneau 
lui Scrooge „nebunul”. 

Odată, de demult - dintre toate zilele bune ale anului, 
taman în ajunul Crăciunului - bătrânul Scrooge îşi făcea de 
lucru în casieria lui. Era un ger tăios, înţepător; ba mai era 
şi ceaţă; îi auzea pe oameni afară, în fundătură, umblând 
încoace şi-ncolo şuierând, lovindu-şi mâinile pe piept şi 
tropăind pe lespezile de piatră, ca să se încălzească. 


Orologiile oraşului tocmai bătuseră de trei, dar era deja 
întuneric bine - nu fusese lumină toată ziua - şi lumânările 
pâlpâiau în ferestrele birourilor învecinate, ca nişte pete 
roşiatice pe aerul cafeniu care căpătase parcă substanţă. 
Vălătucii de ceaţă pătrundeau prin fiecare crăpătură şi 
gaură de cheie şi într-atât de deasă era, încât, deşi 
fundătura era cât se poate de îngustă, casele de peste drum 
păreau nişte năluci. Văzând cum se lăsa norul acela opac, 
întunecând totul, puteai să-ţi închipui că natura abia îşi mai 
trăgea sufletul, răsuflând din greu. 

Uşa casieriei lui Scrooge era deschisă ca acesta să fie tot 
timpul cu ochii pe slujbaşul lui, care copia scrisori într-o 
chilioară prăpădită, un soi de cutie. La Scrooge ardea un 
foc foarte mic, dar la copist focul era mult mai mic, atât de 
mic, încât părea dintr-un singur cărbune. Dar nu putea să 
pună mai mulţi, fiindcă Scrooge ţinea lada cu cărbuni în 
odaia lui; aşa că, ori de câte ori copistul intra cu lopata, 
patronul lui prevestea că în curând se vor despărţi. După 
care, copistul îşi punea pe el şalul alb şi încerca să se 
încălzească la lumânare; nefiind însă un om cu o imaginaţie 
vie, efortul îi rămânea nerăsplătit. 

— Crăciun fericit, unchiule! Domnul să te aibă-n pază! 
Strigă o voce veselă. Era vocea nepotului lui Scrooge, care 
dădu buzna peste el atât de brusc, încât aceasta fusese 
primul semn al apropierii lui. 

— Ptiu! Spuse Scrooge. Astea-s mofturi! 

Nepotul ăsta al lui Scrooge se încălzise atât de tare 
mergând repede prin ceaţă şi ger, încât strălucea tot; avea 
o faţă rumenă şi frumoasă; ochii îi scânteiau, iar din gură îi 
mai ieşeau aburi. 

— Crăciunul nu e un moft, unchiule! Spuse nepotul lui 
Scrooge. Sunt sigur că n-ai vrut să spui asta. 

— Ba da, spuse Scrooge. Crăciun fericit! Ce drept ai tu să 
fii fericit? Ce motiv ai tu să fii fericit? Eşti destul de sărac. 

— Hai, zău, îi răspunse vesel nepotul. Ce drept ai 
dumneata să fii mohorât? Ce motiv ai dumneata să fii 


ursuz? Eşti destul de bogat. 

Întrucât Scrooge nu găsi pe moment alt răspuns mai bun, 
spuse din nou „Ptiu!”, urmat de „Mofturi.',,. 

— Nu fi supărat, unchiule! Spuse nepotul. 

— Cum să nu fiu, îi replică unchiul, când trăiesc în lumea 
asta de proşti? Crăciun fericit! Mare scofală Crăciunul ăsta! 
E taman vremea când ai de plătit angaralele şi n-ai bani; 
când te pomeneşti cu un an mai bătrân, dar cu nici un sfanţ 
mai bogat; când îţi faci socotelile pe un an întreg şi vezi 
cum te încolţesc cifrele din hârţoage pe douăsprezece luni 
pline. Dacă ar fi după mine, spuse Scrooge indignat, aş 
porunci ca fiece dobitoc care umblă tot timpul cu „Crăciun 
fericit!” pe buze să fie fiert în propria lui budincă şi 
îngropat, cu o ţeapă împodobită cu globuri înfiptă în inimă. 
Aşa ar merita! 

— Unchiule! Se rugă de el nepotul. 

— Ascultă, nepoate, i-o reteză tăios unchiul, ţine tu 
Crăciunul cum vrei şi lasă-mă pe mine să-l ţin cum vreau. 

— Să-l ţii? Repetă nepotul lui Scrooge. Dar dumneata nu-l 
ţii. 

— Atunci lasă-mă să nu-l bag în seamă, spuse Scrooge. Că 
mult bine îţi poate face! Mult bine ţi-a făcut până acum! 

— Multe lucruri ar fi putut să-mi aducă binele, dar 
îndrăznesc să spun că n-am tras folos din ele, îi răspunse 
nepotul. Printre care şi Crăciunul. Dar sunt sigur că am 
socotit întotdeauna vremea Crăciunului, atunci când îi vine 
sorocul - pe lângă respectul ce i se cuvine datorită numelui 
şi obârşiei sale sfinte, dacă se poate judeca în afara 
acestora - un răstimp fericit; e vremea bunătăţii, a iertării, 
a milosteniei, a bucuriei; e singurul răstimp pe care-l 
cunosc în lungul calendar al anului, când bărbaţi şi femei 
par să-şi deschidă, cu mărinimie, la unison, sufletele 
ferecate şi să se gândească la cei mai prejos decât ei, ca şi 
cum ar fi cu adevărat călători spre mormânt, ca şi ei, şi nu o 
altă specie de vietăţi, cu alte destinaţii. De aceea, unchiule, 
chiar dacă nu mi-a vârât niciodată în buzunar nici un bănuţ 


de aur sau de argint, eu cred că mi-a făcut mult bine şi îmi 
va face mult bine. Şi spun Domnul să-l binecuvânteze! 

Copistul din cutie aplaudă fără să vrea. Dar dându-şi 
seama de îndată de necuviinţa lui, scormoni în foc şi stinse 
de tot ultima scânteie firavă. 

— Dacă mai faci vreun zgomot, spuse Scrooge, o să rămâi 
pe drumuri de Crăciun! Dar văz că ştii să potriveşti vorbele, 
conaşule, adăugă el întorcându-se către nepotul lui. Nu m- 
aş mira să ajungi în Parlament. 

— Hai, zău, unchiule, nu fi supărat! Vino mâine la noi la 
masă. 

Scrooge spuse că pe el l-ar vizita - da, chiar aşa a spus. 
Merse până în pânzele albe, mărturisind că numai pe el l-ar 
vizita. 

— Dar de ce? Se plânse nepotul lui Scrooge. De ce? 

— De ce te-ai însurat? Întrebă Scrooge. 

— Pentru că m-am îndrăgostit! 

— Pentru că te-ai îndrăgostit! Bombăni Scrooge, de parcă 
ar fi fost singurul lucru din lume mai ridicol chiar decât un 
Crăciun fericit. La revedere! 

— Unchiule, dar dumneata n-ai venit la mine nici înainte 
de a se întâmpla asta. De ce socoteşti c-ar fi un motiv ca să 
nu vii acum? 

— La revedere, spuse Scrooge. 

— Nu vreau nimic de la dumneata; nu-ţi cer nimic; de ce 
nu putem fi prieteni? 

— La revedere, spuse Scrooge. 

— Îmi pare sincer rău că eşti atât de hotărât. Nu ne-am 
certat niciodată, nu te-am necăjit cu nimic. Eu am încercat 
din respect pentru sărbătoarea Crăciunului şi îmi voi păstra 
buna dispoziţie de Crăciun până la sfârşit. Aşadar, Crăciun 
fericit, unchiule! 

— La revedere, spuse Scrooge. 

— Şi un An Nou bun! 

— La revedere, spuse Scrooge. 


Nepotul ieşi din odaie, fără să rostească totuşi nici o vorbă 
urâtă. Se opri la uşa de afară ca să-i ureze sărbători fericite 
copistului, care, deşi murea de frig, îi răspunse cu mai 
multă căldură decât Scrooge, întorcându-i urările. 

— Uite-l şi pe-ăsta, mormăi Scrooge, care-l auzise. 
Copistul meu câştigă cincisprezece şilingi pe săptămână, 
are nevastă şi familie şi vorbeşte de Crăciun fericit! Eu 
intru în balamuc! 

Lunaticul ăsta, după ce-l conduse pe nepotul lui Scrooge, 
introduse alţi doi oameni. Erau doi domni corpolenţi, plăcuţi 
la înfăţişare, care stăteau acum, cu capetele descoperite, în 
biroul lui Scrooge. Ţineau în mâini nişte registre şi hârtii şi 
se înclinară în faţa lui. 

— Firma „Scrooge şi Marley”, bănuiesc, spuse unul dintre 
domni, citind de pe lista lui. Am plăcerea de a mă adresa 
domnului Scrooge sau domnului Marley? 

— Domnul Marley e mort de şapte ani, răspunse Scrooge. 
Chiar în seara asta se fac şapte ani de când a murit. 

— Nu ne îndoim că mărinimia sa este bine reprezentată de 
asociatul care i-a supravieţuit, spuse domnul, prezentându- 
şi împuternicirea. 

Şi cu siguranţă că era; căci cei doi fuseseră suflete 
înrudite. Auzind cuvântul fatal - „mărinimie” - Scrooge se 
încruntă, clătină din cap şi îi înapoie împuternicirea. 

— Domnule Scrooge, la acest ceas de sărbătoare, spuse 
domnul, scoțând un toc, se cuvine mai mult ca oricând să-i 
ajutăm pe cât putem pe cei sărmani şi nevoiaşi, apăsaţi 
acum de suferinţă. Mii de oameni sunt lipsiţi de cele 
trebuincioase traiului; sute de mii sunt lipsiţi de cele mai 
mărunte plăceri, domnule. 

— Nu mai există puşcării? Întrebă Scrooge. 

— Sunt multe puşcării, spuse domnul, punând la loc tocul. 

— Dar aziluri pentru săraci? Se interesă Scrooge. Mai 
funcţionează? 

— Funcţionează. Eu însă aş dori, îi replică domnul, să nu 
mai funcţioneze. 


— Nu mai sunt în vigoare Legea ocnaşilor şi Legea 
săracilor? Întrebă Scrooge. 

— O, ba da, domnule, amândouă sunt foarte des invocate. 

— Bravo! După cum vorbeaţi la început, m-am temut că s-a 
întâmplat ceva şi a fost zădărnicită acţiunea lor folositoare, 
spuse Scrooge. Mă bucură ce-mi spuneţi. 

— Socotind că ele nu aduc nici pe departe mângâiere 
creştinească sufletelor şi trupurilor celor mulţi, îi replică 
domnul, câţiva dintre noi ne străduim să adunăm fonduri 
pentru a cumpăra celor sărmani puţină carne şi băutură şi 
mijloace de a se încălzi. Am ales această perioadă, pentru 
că tocmai acum se simt mai aprig lipsurile, iar bogăţia se 
lăfăie mai mult. Cu ce sumă să vă trec? 

— Cu nimic! Răspunse Scrooge. 

— Vreţi să rămâneţi anonim? 

— Vreau să fiu lăsat în pace, spuse Scrooge. Dacă tot mă 
întrebaţi ce vreau, iată, domnilor, care e răspunsul meu. Eu 
unul nu mă veselesc de Crăciun şi nu-mi pot îngădui să-i fac 
pe trândavi să se veselească. Contribui la întreţinerea 
instituţiilor pe care le-am menţionat - costă destul; iar 
sărăntocilor acolo le e locul. 

— Mulţi nu se pot duce acolo, iar mulţi ar prefera să 
moară. 

— Dacă preferă să moară, spuse Scrooge, ar face bine să o 
facă, şi să mai scadă aşa prisosul de populaţie. Şi, pe 
deasupra, vă rog să mă scuzaţi, dar eu nu sunt în situaţia 
asta. 

— Dar s-ar putea să fiţi, remarcă domnul. 

— Nu e treaba mea, i-o întoarse Scrooge. Omul trebuie să- 
şi vadă de treburile lui şi să nu se amestece în treburile 
altora. Ale mele nu-mi dau răgaz. La revedere, domnilor! 

Văzând limpede că era zadarnic să mai insiste, domnii se 
retraseră. Scrooge se întoarse la munca lui, cu o părere 
mult mai bună despre el însuşi şi într-o dispoziţie mai veselă 
decât îi era în fire. 


Între timp, ceața şi întunericul se îndesiseră într-atât încât 
oamenii umblau cu torţe aprinse, oferindu-se să meargă 
înaintea caleştilor, pentru a le lumina cailor drumul. 
Străvechea turlă a unei biserici, al cărei clopot vechi şi 
răguşit îl privea întotdeauna prosteşte pe Scrooge, dintr-o 
fereastră gotică ascunsă în zid, se făcu nevăzută şi clopotul 
bătea orele şi sferturile din nori, vibrând apoi tremurător, 
de parcă îi clănţăneau dinţii în capul îngheţat acolo, sus. 
Frigul se înteţi. Pe strada principală de la coltul fundăturii, 
câţiva muncitori reparau conductele de gaz. Făcuseră un 
foc mare într-un vas cu mangal, în jurul căruia se 
adunaseră o mulţime de bărbaţi şi băietani zdrenţăroşi; îşi 
încălzeau mâinile şi clipeau din ochi, fascinaţi de vâlvătaie. 
Hidrantul fusese lăsat de izbelişte şi apa ce se revărsa din el 
îngheţa acolo tristă, prefăcându-se în ţurţuri mizantropici. 
Lumina strălucitoare din magazine, în care coroniţele de 
Crăciun trosneau în căldura lămpilor din vitrine, îmbujora 
chipurile palide care treceau prin faţa lor. Negoţul cu 
păsări şi cu coloniale devenise o splendidă glumă; un mirific 
carnaval care părea să nu aibă nici o legătură cu nişte 
reguli atât de plicticoase cum sunt tocmeala şi vânzarea. În 
maiestuoasa lui reşedinţă oficială, ca o fortăreață, lordul 
primar al Londrei împărțea porunci celor cincizeci de 
bucătari şi majordomi ai săi, ca să ţină Crăciunul aşa cum se 
cuvine în gospodăria unui lord primar; şi până şi croitoraşul 
pe care-l amendase cu cinci şilingi lunea trecută, pentru că 
se îmbătase şi făcuse scandal pe stradă, mesteca budinca 
pentru a doua zi în mansarda lui, în timp ce slăbănoaga de 
nevastă-sa dăduse fuga cu copilul să cumpere nişte carne 
de vită. 

Dar ceața era tot mai deasă, frigul tot mai aprig. Era un 
ger pătrunzător, sfredelitor, înţepător. Dacă preabunul 
Sfânt Dunstan ar fi pişcat puţin nasul Duhului Rău cu o 
asemenea vreme, în loc să se slujească de armele lui 
obişnuite, atunci s-ar fi dezlănţuit într-adevăr cu mult folos. 
Posesorul unui nas turtit şi mititel, muşcat şi molfăit de 


frigul lacom precum oasele muşcate de câini, se aplecă 
până la gaura cheii de la uşa lui Scrooge ca să-l încânte cu 
un colind de Crăciun; dar de cum auzi: 

Domnul să vă aibă-n pază, Şi nimic nu vă mâhnească! 

Scrooge înşfacă rigla cu atâta elan, că bietul colindător o 
zbughi speriat, lăsând gaura cheii în seama ceţii şi a 
gerului, de-aproape înrudit cu stăpânul casei. 

În cele din urmă, sosi şi ora de închidere a casieriei, 
Scrooge cobori fără tragere de inimă de pe scaunul lui, 
recunoscând tacit această realitate faţă de copistul plin de 
speranţe din cutie, care îşi stinse pe dată lumânarea şi îşi 
puse pălăria. 

— Presupun că o să vrei să fii liber mâine toată ziua, spuse 
Scrooge. 

— Dacă nu vă deranjează, domnule. 

— Ba mă deranjează, spuse Scrooge, şi nici nu e cinstit. 
Dacă ţi-aş opri pentru asta o jumătate de coroană, pun 
rămăşag că te-ai socoti nedreptăţit. 

Copistul zâmbi sfios. 

— Dar pe mine, spuse Scrooge, nu mă socoteşti 
nedreptăţit dacă-ţi plătesc leafa pe o zi fără să munceşti. 

Copistul îi aminti că asta se întâmpla doar o dată pe an. 

— Halal scuză pentru a buzunări omul de douăzeci şi cinci 
decembrie în fiecare an! Spuse Scrooge, încheindu-şi 
paltonul până la bărbie. Dar cred că trebuie să-ţi dau liber 
toată ziua. Ai grijă să fii aici mai devreme poimâine 
dimineaţă. 

Copistul promise că aşa va face; şi Scrooge ieşi 
bombănind, închise biroul într-o clipită, şi copistul, cu 
capetele lungi ale şalului său alb fluturându-i pe sub surtuc 
(căci nu avea palton), se dădu de douazeci de ori cu sania 
pe Cornhill, la coada unui şir de băietani, ca să cinstească şi 
el ajunul Crăciunului, şi alergă cât îl ţineau picioarele până 
acasă, în Camden Town, ca să joace baba-oarba.) 

Scrooge luă trista lui masă în obişnuita cârciumă tristă şi, 
după ce citi toate gazetele şi îşi petrecu restul serii cu 


registrul lui bancar, se duse acasă să se culce. Locuia în 
apartamentul ce aparținuse odinioară asociatului său 
răposat. 

Era alcătuit dintr-un şir de odăi întunecoase, aflate într-o 
clădire ce sta să se prăbuşească, din fundul unei curţi, atât 
de nepotrivită acolo, încât cu greu ai fi putut să nu ţi-o 
închipui alergând pe acolo pe când fusese o tânără căsuţă, 
jucându-se de-a v-aţi ascunselea cu alte căsuțe şi neizbutind 
să mai găsească ieşirea. Acum era cam bătrână şi cam 
mohorâtă, căci în ea nu locuia nimeni în afară de Scrooge, 
celelalte odăi fiind închiriate ca birouri. Curtea era atât de 
întunecată, încât până şi Scrooge, care cunoştea fiecare 
piatră, era nevoit să bâjbâie cu mâinile prin ea. 

Ceaţa şi gerul învăluiseră într-atât vechea poartă neagră a 
casei, încât părea că însuşi Duhul Rău al Vremii şedea în 
prag, cufundat într-o jalnică meditaţie. 

Este adevărat că ciocănaşul de la uşă nu avea nimic 
neobişnuit, doar că era foarte mare. Este, de asemenea, 
adevărat că Scrooge îl văzuse, în fiecare seară şi dimineaţă, 
de când stătea în acel loc; la fel de adevărat era că Scrooge 
deţinea ceea ce se numeşte imaginaţie la fel de puţin ca 
orice locuitor al Londrei, inclusiv - cutezăm să spunem - 
membrii corporațiilor, ai consiliului municipal şi ai breslelor. 
Să mai ţinem seama şi de faptul că Scrooge nu se mai 
gândise deloc la Marley, din după-amiaza când pomenise 
ultima oară numele asociatului său, mort în urmă cu şapte 
ani. 

Ei, şi atunci să-mi explice mie cine poate cum de s-a 
întâmplat ca Scrooge, după ce a vârât cheia în broască, să 
vadă în ciocănaşul de la uşă, fără ca acesta să fi suferit între 
timp nici o prefacere, nu un ciocânaş de uşă, ci chipul lui 
Marley. 

Chipul lui Marley. Nu se afla în umbra de nepătruns în 
care se aflau celelalte obiecte din fundătură, ci avea în jur o 
lumină sinistră, ca un homar stricat într-un beci întunecos. 
Nu era o figură furioasă sau feroce; se uita la Scrooge aşa 


cum se uita de obicei Marley: cu nişte ochelari fantomatici 
ridicaţi pe fruntea sa fantomatică. Părul îi era răvăşit într- 
un mod ciudat, ca de o răsuflare sau de un curent de aer 
fierbinte; şi, deşi ochii îi erau larg deschişi, nu se mişcau 
deloc. Asta, laolaltă cu paloarea lui îl făceau înfricoşător; 
dar groaza nu părea a fi degajată de propria sa expresie, ci 
mai degrabă neţinând seama de acel chip şi nefiind în 
puterea lui. 

Privind ţintă acest fenomen, Scrooge văzu din nou 
ciocănelul de uşă. 

N-ar fi adevărat dacă am susţine că nu era speriat sau că 
nu simţea o tulburare grozavă în vine, pe care n-o mai 
cunoscuse din pruncie. Cu toate acestea, puse mâna pe 
cheia căreia îi dăduse drumul, o răsuci vajnic, intră şi 
aprinse lumânarea. 

Se opri într-adevăr, şovăind o clipă, înainte de a închide 
uşa; se uită într-adevăr, prudent, mai întâi pe după ea, de 
parcă s-ar fi aşteptat totuşi să se sperie văzând codiţa de 
păr a lui Marley apărând în hol. Dar nu era nimic pe dosul 
uşii în afară de şuruburile şi piuliţele cu care era fixat 
ciocănaşul, aşa că spuse „Ptiu! Ptiu!” şi o trânti. 

Bubuitura răsună în toată casa. Fiecare odaie de deasupra 
şi fiecare butoi din pivnițele negustorului de vin de 
dedesubt păreau să aibă, separat, ecoul său. Scrooge nu 
era omul care se sperie de ecou. Zăvori uşa, străbătu holul 
şi urcă scara; încet, încet: potrivindu-şi lumânarea în timp 
ce urca. 

Poate vi se întâmplă să vorbiţi în dodii, spunând că a 
respecta o lege proastă abia ieşită din Parlament e o 
gogomănie la fel de mare ca încercarea de a mâna ditamai 
trăsura pe o scară zdravănă de odinioară; dar vreau să vă 
spun că pe scara aceea puteaţi urca ditamai dricul, şi încă 
de-a latul, cu oiştea spre perete şi cu portiera spre 
balustradă; şi aţi fi izbutit foarte uşor. Era destul de lată 
pentru aşa ceva, ba mai rămânea şi loc, şi poate de aceea 
lui Scrooge i se năzări că vede un dric urcând în faţa lui în 


întuneric. Nici jumătate de duzină de felinare cu gaz de pe 
stradă n-ar fi luminat suficient holul de la intrare, aşa că vă 
puteţi închipui că lumânarea de seu a lui Scrooge nu 
spulbera nicidecum întunecimea. 

Dar Scrooge continua să urce fără să-i pese câtuşi de 
puţin, întunericul nu costă bani şi asta îi plăcea lui Scrooge. 
Dar înainte de a închide uşa lui cea grea, dădu o raită prin 
odăi ca să se asigure că totul e bine. Îl îmboldea la asta 
amintirea chipului care mai zăbovea în mintea lui. 

Odaia de zi, dormitorul, debaraua cu vechituri. Toate în 
rânduială. Nimeni sub masă, nimeni sub canapea; un foc 
mic în cămin; lingura şi blidul pregătite; şi cratiţa cu terci 
de ovăz (Scrooge răcise la cap) pe plită. Nimeni sub pat; 
nimeni în şifonier; nimeni în halatul care atârna într-o 
poziţie suspectă pe perete. Debaraua cu vechituri, ca de 
obicei. Grătare vechi de cămin, încălțări vechi, două coşuri 
pentru peşte, un lavoar pe trei picioare şi un vătrai. 

Închise mulţumit uşa şi se încuie înăuntru; încuie de două 
ori, ceea ce nu-i era în obicei. Ocrotit astfel de orice 
surpriză, îşi scoase fularul; îşi puse halatul şi papucii, apoi 
scufia de noapte şi se aşeză în faţa focului să-şi mănânce 
terciul. 

Era cu adevărat un foc tare prăpădit; o nimica toată 
pentru o noapte atât de geroasă. Era nevoit să stea cocârjat 
lângă el ca să simtă un pic de căldură de la o mână de 
cărbuni. Căminul era vechi, construit cu mult timp în urmă 
de un olandez şi acoperit tot cu nişte plăci ciudate de 
faianţă olandeză cu ilustraţii din Biblie. Erau acolo Cain şi 
Abel, fiicele faraonului, regine din Saba, îngeri vestitori 
coborând prin văzduh pe nori ca nişte saltele de puf, 
Abraham, Belşatari, apostoli pornind pe mare într-un fel de 
untiere, sute de figuri care să-i ademenească gândurile; şi 
totuşi chipul lui Marley, mort de şapte ani, apărea ca toiagul 
străvechiului profet şi înghiţea tot. Dacă fiecare placă 
netedă de faianţă ar fi fost la început goală, având darul de 
a alcătui pe suprafaţa sa o imagine din frânturile dezlânate 


ale gândurilor lui, pe fiecare dintre ele s-ar fi văzut o copie 
a capului bătrânului Marley. 

— Mofturi! Spuse Scrooge şi străbătu odaia de-a 
curmezişul. 

După ce se mai învârti un timp prin ea, se aşeză din nou, 
rezemându-şi capul de speteaza scaunului, privirea îi căzu 
pe clopoțel, un clopoțel atârnat în odaie, nefolosit de mult, 
care comunica, în scopuri acum uitate, cu o încăpere de la 
ultimul etaj al clădirii. Cu nemăsurată uimire şi cu o frică 
stranie, inexplicabilă, văzu cum clopoţelul începe să se 
legene. Se legăna atât de lin în lăcaşul lui, că abia de scotea 
vreun sunet; dar în curând începu să sune tare şi, o dată cu 
el, toţi clopoţeii din casă. 

O ţinură aşa poate jumătate de minut sau un minut, dar 
păru un ceas. Apoi clopoţeii încetară să sune toţi deodată, 
aşa cum începuseră, după care se auzi un zornăit, undeva 
departe, dedesubt; de parcă cineva târa după el un lanţ 
greu peste butoaiele din pivniţa neguţătorului de vinuri. 
Atunci Scrooge îşi aminti că auzise spunându-se că în casele 
bântuite de fantome, acestea târăsc lanţuri după ele. 

Uşa pivniţei se dădu de perete cu o bubuitură şi atunci 
auzi un zgomot şi mai puternic la etajele de dedesubt; urcă 
scara, apoi se apropie de uşa lui. 

— Mofturi! Mofturi! Spuse Scrooge. Eu nu cred! 

Şi totuşi se schimbă la faţă, când, fără a se opri, fantoma 
trecu prin uşa grea şi pătrunse în odaie, în văzul lui. În clipa 
când intră, flacăra muribundă se învioră, de parcă ar fi 
strigat: „O cunosc! E fantoma lui Marley!”, după care se 
micşoră din nou. 

Acelaşi chip, leit. Marley cu codiţa lui de păr, cu jiletca, 
nădragii şi ghetele pe care i le ştia; canafurile acestora din 
urmă erau zbârlite ca şi codiţa lui, ca şi pulpanele jiletcii, ca 
şi părul de pe cap. Lanţul pe care îl târa era prins în jurul 
taliei. Era lung şi răsucit în jurul lui ca o coadă; şi era 
alcătuit (Scrooge îl cercetă cu de-amănuntul) din casete de 
bani, chei, lacăte, registre, înscrisuri şi pungi grele, din oţel. 


Corpul îi era străveziu; cercetându-l cu privirea, Scrooge 
văzu prin jiletca lui cei doi nasturi de la spate. 

Scrooge auzise adesea că Marley n-avea inimă, dar nu 
crezuse până în clipa aceea, când se vedea că nu avea nici 
măruntaie. 

Dar nu, tot nu credea. Deşi cerceta pe toate părţile stafia 
şi o vedea stând în faţa lui; deşi simţea frigul din ochii ei 
reci ca moartea; şi, deşi observă chiar şi țesătura broboadei 
îndoite şi înfăşurate în jurul capului şi bărbiei, acoperământ 
pe care nu-l zărise înainte, tot nu-i venea să creadă şi se 
împotrivea simţurilor lui. 

— Ce mai e şi asta? Spuse Scrooge, caustic şi rece ca 
întotdeauna. Ce vrei de la mine? 

— Multe vreau! 

Era vocea lui Marley, fără îndoială. 

— Cine eşti? 

— Întreabă-mă cine am fost. 

— Bine, atunci cine ai fost? Spuse Scrooge ridicând vocea. 
Eşti năzuroasă, pentru o nălucă! Era să spună „ca o 
nălucă”, dar renunţă, părându-i-se mai potrivit cum 
spusese. 

— În viaţă am fost asociatul tău, Jacob Marley. 

— Poţi să... Poţi să şezi? Întrebă Scrooge, privindu-l 
bănuitor. 

— Pot. 

— Şezi, atunci. 

Scrooge pusese întrebarea, neştiind dacă o fantomă atât 
de străvezie s-ar putea pomeni în situaţia de a se aşeza pe 
un scaun; şi socotea că, în cazul în care ar fi fost cu 
neputinţă, acest lucru ar necesita o explicaţie stânjenitoare. 
Dar fantoma se aşeză de cealaltă parte a căminului, de 
parcă era ceva obişnuit pentru ea. 

— Nu crezi în mine, remarcă fantoma. 

— Nu, spuse Scrooge. 

— Ce dovadă vrei să-ţi dau despre adevărata mea 
existenţă, în afara simţurilor tale? 


— Nu ştiu, spuse Scrooge. 

— De ce te îndoieşti de simţurile tale? 

— Pentru că orice nimic le afectează, spuse Scrooge. Un 
uşor deranjament stomacal face din ele nişte şarlatani. 
Poate că eşti o bucăţică nedigerată de carne de vită, un bob 
de muştar, o fărâmă de brânză, o părticică dintr-un cartof 
nefiert. Orice-ai fi, în loc să semeni teamă, semeni cu o 
zeamă. 

Scrooge nu prea avea obiceiul să facă glume, şi nici nu se 
simţea deloc vesel în sufletul lui, în clipa aceea. Adevărul 
este că încerca să facă pe deşteptul ca să-şi abată atenţia şi 
să-şi înăbuşe spaima; căci glasul vedeniei îi îngheţa sângele 
în vine. 

Scrooge simţea că, dacă ar sta o clipă în tăcere, privind 
ochii aceia neclintiţi şi împăienjeniţi, s-ar termina cu el. 
Înfricoşător era şi faptul că vedenia răspândea în jurul ei o 
atmosferă de infern. Scrooge însuşi n-o simţea, dar ea 
exista neîndoios; căci, deşi fantoma şedea perfect 
nemişcată, părul ei, pulpanele şi canafurile tot mai fluturau, 
de parcă ele umflau aburii fierbinţi ieşiţi dintr-un cuptor. 

— Vezi scobitoarea asta? Spuse Scrooge, grăbindu-se să 
atace din nou, din motivul mai înainte pomenit, şi dorind, fie 
şi numai pentru o secundă, să abată de la persoana lui 
privirea împietrită a plăsmuirii. 

— Văd, răspunse fantoma. 

— Nu te uiţi la ea, spuse Scrooge. 

— Cu toate acestea, o văd, spuse fantoma. 

— Ei bine, îi răspunse Scrooge, e suficient s-o înghit, şi tot 
restul zilelor mele voi fi prigonit de o oaste de draci, toţi de 
mine născociţi. Mofturi, îţi spun eu, mofturi! 

Auzind acestea, arătarea scoase un groaznic urlet şi îşi 
scutură lanţul cu un zgomot atât de sinistru şi de 
înfricoşător, că Scrooge se ţinu strâns de scaun, ca să nu 
cadă, leşinat. Dar şi mai tare se înspăimântă, când stafia îşi 
scoase bandajul din jurul capului şi falca inferioară îi căzu 
pe piept! 


Scrooge se lăsă în genunchi şi îşi îngropa faţa în mâini. 

— Îndurare! Spuse el. De ce mă chinui, cumplită 
plăsmuire? 

— Tu, om cu minte pământeană, răspunse fantoma, crezi 
sau nu în mine? 

— Cred, spuse Scrooge. Trebuie să cred. Dar de ce umblă 
duhurile pe pământ şi de ce vin la mine? 

— Duhul fiecărui om, răspunse fantoma, e sortit să umble 
printre semenii lui şi să călătorească hăt-departe; dacă 
duhul nu se arată în timpul vieţii, este condamnat s-o facă 
după moarte. E blestemat să rătăcească prin lume - vai, 
mie! 

— Şi să fie martor la ceea ce nu poate fi părtaş, dar ar fi 
putut să fie, pe pământ, şi să aducă fericirea! 

Năluca scoase din nou un urlet, îşi scutură lanţul şi îşi 
frânse mâinile fantomatice. 

— Văd că eşti în lanţuri, spuse Scrooge, tremurând. De ce? 

— Port lanţul pe care l-am făcut în viaţă, răspunse 
fantoma. L-am alcătuit za cu za, metru cu metru; m-am 
încins cu el din propria mea vrere şi din propria mea vrere 
îl port. Ţi se pare cumva ciudată alcătuirea lui? 

Scrooge tremura tot mai tare. 

— Şi nu ştii oare, continuă fantoma, cât cântăreşte şi cât 
de lung este puternicul lanţ pe care-l duci tu însuţi? Era 
taman la fel de greu şi de lung ca acesta, în ajunul de 
Crăciun de acum şapte ani. De atunci ai mai trudit la el. E 
un lanţ solid! 

Scrooge se uită pe lângă el pe podea, aşteptându-se să se 
vadă înconjurat de vreo cincizeci, şaizeci de stânjeni de 
cablu de fier, dar nu văzu nimic. 

— Jacob, îl imploră el. Bătrâne Jacob Marley, mai 
povesteşte-mi. Spune-mi vorbe de mângâiere, Jacob! 

— Nu-ţi pot aduce mângâiere, răspunse fantoma. Ea vine 
din alte tărâmuri, Ebenezer Scrooge, şi e adusă de alţi 
mesageri, altor feluri de oameni. Nici nu pot să-ţi spun ce- 
aş vrea. Doar încă puţin, atât mi-e îngăduit. Nu mă pot 


odihni, nu pot sta, nu pot zăbovi nicăieri. Duhul meu n-a 
mers niciodată mai departe de casieria noastră - bagă de 
seamă! 

— În timpul vieţii, duhul meu nu a hălăduit niciodată 
dincolo de hotarele înguste ale vizuinei noastre în care 
mânuiam banii; şi în faţa mea se aştern călătorii 
anevoioase! 

Ori de câte ori cădea pe gânduri, Scrooge avea obiceiul să- 
şi vâre mâinile în buzunarele pantalonilor. Chibzuind la 
vorbele fantomei, aşa făcu şi acum, dar fără a-şi ridica 
privirea şi rămânând îngenuncheat. 

— Ai umblat cu încetineală, Jacob, remarcă Scrooge, ca un 
om de afaceri, deşi cu oarecare umilinţă şi respect. 

— Cu încetineală! Repetă fantoma. 

— Eşti mort de şapte ani, cugetă Scrooge. Şi ai călătorit 
atâta vreme! 

— "Tot timpul, spuse fantoma. N-am cunoscut pace, nici 
odihnă. Doar chinul neîncetat al căinţei. 

— Călătoreşti repede? 

— Pe aripile vântului, răspunse fantoma. 

— Bag seamă că ai străbătut cale lungă în şapte ani, spuse 
Scrooge. 

Auzind acestea, fantoma slobozi iarăşi un urlet şi îşi 
zăngăni lanţul atât de crâncen în liniştea de mormânt a 
nopţii, încât paznicul ar fi avut motive să-l întemniţeze 
pentru tulburarea ordinii publice. 

— O, fiinţă captivă, legată şi de două ori încătuşată, strigă 
stafia, oare nu ai cunoştinţă de veacurile de trudă 
neîncetată a unor făpturi nemuritoare, căci acest pământ 
trebuie să intre în veşnicie înainte ca binele de care este în 
stare să înflorească pe deplin? Oare nu ai cunoştinţă că 
orice duh creştin care trudeşte cu bună-credinţă în mica lui 
lume, oricare ar fi aceasta, descoperă că viaţa lui muritoare 
e prea scurtă pentru nemărginitele sale prilejuri de a aduce 
foloase? Oare nu ai cunoştinţă că, oricât de amarnic te-ai 
căi, nu poţi îndrepta răul făcut, când nu apuci mâna pe care 


ţi-o întinde viaţa? Şi totuşi aşa am făcut eu! O, vai, aşa am 
făcut eu! 

— Dar tu ţi-ai văzut întotdeauna cu pricepere de 
îndatoririle tale, Jacob, şovăi Scrooge, care începea să se 
gândească la el însuşi. 

— Îndatoriri! Strigă fantoma frângându-şi iarăşi mâinile. 
Omenirea era îndatorirea mea. Binele tuturor era 
îndatorirea mea; mărinimia, milostenia, îndurarea şi 
bunătatea erau toate îndatoririle mele. Treburile legate de 
meşteşugul meu erau doar un strop de apă în cuprinzătorul 
ocean al îndatoririlor mele! 

— Îşi întinse lanţul de-a lungul braţelor, de parcă el era 
singura pricină a zadarnicei sale suferinţe, şi apoi îl trânti 
din nou cu furie pe jos. 

— La vremea aceasta din anul care se scurge, spuse 
năluca, sufăr cel mai mult. De ce am trecut prin mulțimile 
de semeni ai mei cu ochii plecaţi şi nu i-am ridicat niciodată 
spre acea stea binecuvântată care i-a călăuzit pe cei 
înţelepţi spre o casă sărmană? Nu erau oare cămine sărace 
spre care să mă poarte şi pe mine lumina sa? 

Scrooge era foarte speriat auzind că năluca o ţinea tot aşa 
şi începu să tremure îngrozitor. 

— Ascultă-mă! Strigă fantoma. Răgazul meu se-apropie de 
sfârşit! 

— Ascult, spuse Scrooge. Dar nu fi rău cu mine! Nu folosi 
vorbe întortocheate, Jacob! Te rog! 

— Nu ştiu să-ţi spun cum de mă înfăţişez acum ţie în forma 
în care mă vezi. Am stat zile de-a rândul nevăzut lângă tine. 

Nu era o idee prea plăcută. Pe Scrooge îl trecură fiori şi îşi 
şterse năduşeala de pe frunte. 

— Nu e nicidecum partea cea mai uşoară a pedepsei mele, 
continuă fantoma. Mă aflu în noaptea asta aici pentru a te 
preveni că încă mai ai un prilej şi o speranţă de a nu-mi 
împărtăşi soarta. Un prilej şi o speranţă pe care ţi le ofer 
eu, Ebenezer. 


— Întotdeauna mi-ai fost un prieten bun, spuse Scrooge. 
Îţi mulţumesc. 

— Vei fi vizitat, reluă fantoma, de trei duhuri. 

Lui Scrooge îi căzu faţa, aproape la fel de jos cât îi căzuse 
fantomei falca. 

— Acestea ar fi prilejul şi speranţa de care ai pomenit, 
Jacob? Întrebă el cu glas şovăitor. 

— Da. 

— Cred că... M-aş lipsi de ele, spuse Scrooge. 

— Dacă ele nu te vizitează, spuse fantoma, nu poţi spera 
să ocoleşti cărarea pe care am păşit eu. Aşteaptă-l pe 
primul mâine, când clopotul va bate de unu. 

— Nu s-ar putea să vină toţi odată, ca să scap mai repede, 
Jacob? Încercă Scrooge. 

— Aşteaptă-l pe cel de-al doilea în noaptea următoare, la 
aceeaşi oră. Pe cel de-al treilea, în noaptea următoare, după 
ce va înceta răsunetul ultimei bătăi de ora douăsprezece. Pe 
mine n-ai să mă mai vezi; şi ai grijă, spre binele tău, să nu 
uiţi ce s-a petrecut între noi! 

După ce rosti aceste vorbe, năluca îşi luă de pe masă 
broboada şi se înfăşură cu ea în jurul capului, cum fusese 
mai înainte. Scrooge prinse de veste după clămpănitul pe 
care-l produseră dinţii săi când fălcile fură prinse în bandaj. 
Cuteză să-şi ridice din nou privirea şi îl văzu pe vizitatorul 
supranatural stând în fata lui cu spatele drept şi cu lanţul 
aruncat peste şi în jurul braţului. 

Arătarea se îndepărtă de el, cu spatele; şi, la fiecare pas al 
ei, fereastra se ridica un pic, aşa încât, când năluca ajunse 
la ea, era larg deschisă. 

Îi făcu semn lui Scrooge să se apropie, şi el se supuse. 
Când erau la doi paşi unul de celălalt, fantoma lui Marley îşi 
ridică mâinile, prevenindu-l să nu se mai apropie. Scrooge 
rămase pe loc. 

Mai mult de uimire şi de spaimă, decât ca un gest de 
supunere: căci, o dată cu ridicarea mâinii, îi pătrunseră în 
auz un haos de zgomote din văzduh; vaiete şi regrete 


incoerente; strigăte de jale neînchipuit de triste şi pline de 
căinţă. După ce ascultă o clipă, năluca se alătură acelui 
bocet îndurerat şi îşi luă zborul în noaptea pustie şi 
întunecată. 

Scrooge se duse la fereastră, disperat în curiozitatea lui. 
Privi afară. 

Văzduhul era plin de stafii, care se vânzoleau de colo-colo, 
cuprinse de neastâmpăr şi zorite, gemând tot timpul. 
Fiecare avea lanţuri, ca fantoma lui Marley; câteva (erau 
poate guverne vinovate) erau legate laolaltă; niciuna nu era 
liberă. Multe îi erau cunoscute lui Scrooge de pe vremea 
când erau vii. Fusese foarte apropiat de o fantomă bătrână, 
îmbrăcată cu un surtuc alb, cu un seif de fier monstruos 
atârnat de gleznă, care plângea sfâşietor, pentru că nu 
putea ajuta o femeie necăjită cu un prunc, pe care îi vedea 
dedesubt, în pragul unei uşi. Era limpede că suferinţa lor 
venea din aceea că doreau să intervină, cu gând bun, în 
viaţa oamenilor, dar îşi pierduseră pentru totdeauna 
această putere. 

Scrooge nu-şi dădu seama dacă aceste făpturi se pierdură 
în ceaţă sau dacă ceața îi învălui. Dar atât ele, cât şi 
glasurile lor spectrale dispărură deodată; şi noaptea 
redeveni ceea ce fusese când venise el acasă. 

Scrooge închise fereastra şi cercetă uşa prin care intrase 
fantoma. Era încuiată de două ori, aşa cum o încuiase cu 
propriile lui mâini, şi zăvoarele erau neatinse. Dădu să 
spună „Mofturi!”, dar se opri la prima silabă. Şi simțind, din 
pricina emoţiilor suferite, a oboselii de peste zi, a privirii 
aruncate în Lumea Nevăzută sau a plicticoasei conversații 
cu fantoma, o mare nevoie de odihnă, se băgă direct în pat, 
fără să se mai dezbrace, şi adormi pe loc. 

STANA A DOUA. 

Primul dintre cele trei duhuri. 

C înd Scrooge se trezi, era atât de întuneric, că, privind 
din pat, abia putea desluşi geamul străveziu de pereţii opaci 
ai odăii lui. Se căznea să străpungă întunecimea cu ochii lui 


de cămătar, când clopotele unei biserici din apropiere 
bătură cele patru sferturi. Îşi încorda auzul ca să audă ora. 

Spre marea lui uimire, clopotul cel greu trecu de şase şi 
de şapte, trecu şi de opt, şi tot aşa, până la douăsprezece; 
apoi se opri. Douăsprezece! Când se culcase, era două şi 
ceva. Ceasul se stricase. O fi intrat vreun ţurţure în 
mecanism. Douăsprezece! 

Duse mâna la arcul ceasului cu repetiţie, pentru a corecta 
orologiul acela fără noimă. Micul lui puls iute bătu 
douăsprezece; şi se opri. 

— Dar nu e cu putinţă, spuse Scrooge, să fi dormit o zi 
întreagă şi încă o bucată bună din noaptea următoare. Nu e 
cu putinţă să se fi petrecut ceva cu soarele, iar acum să fie 
douăsprezece ziua! 

Ideea aceasta îl sperie, aşa că se dădu jos din pat şi bâjbâi 
până la fereastră. Fu nevoit să şteargă geamul îngheţat cu 
mâneca halatului de casă, ca să poată vedea ceva; dar văzu 
foarte puţin. Nu desluşi decât că ceața era la fel de deasă şi 
că era un frig cumplit, că nu se auzeau oameni alergând 
încoace şi-ncolo şi producând vânzoleală, cum fără îndoială 
s-ar fi întâmplat, dacă noaptea ar fi alungat ziua cea 
luminoasă, punând stăpânire pe lume. Asta era o mare 
uşurare pentru el, fiindcă „la trei zile după primirea acestei 
poliţe, achitaţi domnului Ebenezer Scrooge sau ordonanţei 
sale” şi aşa mai departe, ar fi rămas zălog în Statele Unite 
dacă nu mai avea cum să numere zilele. 

Scrooge se urcă din nou în pat şi se gândi şi iar se gândi, 
se gândi în fel şi chip şi tot nu putu să priceapă o iotă. Cu 
cât se gândea mai mult, cu atât mai nedumerit era; şi cu cât 
se străduia mai mult să nu se gândească, mai dihai se 
gândea. Fantoma lui Marley nu-i dădea pace deloc. Ori de 
câte ori se convingea în sinea lui, după matură chibzuinţă, 
că totul fusese un vis, gândurile îi fugeau din nou înapoi, ca 
un arc puternic care, după ce i s-a dat drumul, revine la 
prima poziţie, punându-şi aceeaşi întrebare şi răsucind-o pe 
toate părţile: „A fost sau nu un vis! 


Scrooge zăcu în starea aceasta până ce clopotele mai 
bătură trei sferturi, când îşi aminti pe neaşteptate că 
fantoma îi anunţase o vizită după ce clopotul va bate de 
unu. Se hotărî să stea treaz până ce va trece ora; şi, având 
în vedere că nu putea să adoarmă, aşa cum nu putea nici să 
ajungă în rai, era probabil cea mai înţeleaptă soluţie care-i 
stătea în putinţă. 

Sfertul dură atât de mult, încât trase încă o dată concluzia 
că aţipise probabil fără să-şi dea seama şi nu mai auzise 
ceasul, în cele din urmă, ajunse la urechile sale ciulite. 

— Ding, dong! 

— Şi un sfert, spuse Scrooge, numărând. 

— Ding, dong! 

— Şi jumătate, spuse Scrooge. 

— Ding, dong! 

— Fără un sfert, spuse Scrooge. 

— Ding, dong! 

— A bătut ora! Spuse victorios Scrooge. E lucru sigur! 

Vorbise înainte de a bate clopotul ora, pe care o bătu 
acum, anunțând cu un dangăt profund, întunecat, găunos şi 
melancolic, UNU. De îndată, în odaie străfulgera o lumină şi 
draperiile patului se dădură la o parte. 

Draperiile patului fură date la o parte de o mână, vă spun 
eu. Nu draperiile de la picioarele lui, nici draperiile de la 
spatele lui, ci acelea spre care îi era întoarsă faţa. 
Draperiile patului erau date la o parte; şi Scrooge, 
holbându-se într-o poziţie pe jumătate culcată, se trezi faţă- 
n faţă cu vizitatorul nepământean care le trăsese; la fel de 
aproape de el cum sunt eu acum de voi, şi eu să ştiţi că sunt 
cu sufletul alături de voi. 

Era o siluetă ciudată - ca de copil: şi totuşi nu chiar de 
copil, ci mai degrabă de moşneag văzut prin mijloace 
supranaturale, ceea ce dădea impresia că se retrăgea tot 
mai departe, micşorându-se până la dimensiunile unui copil. 
Părul, care-i atârna pe ceafă şi pe spate, era alb, ca alunui 
bătrân; şi totuşi faţa n-avea un rid pe ea, iar pielea îi era 


fragedă ca un boboc. Braţele erau foarte lungi şi 
musculoase; mâinile, la fel, ca şi cum ar fi fost neobişnuit de 
puternice. Picioarele şi tălpile, de o formă delicată, erau ca 
şi braţele, dezgolite. Purta o tunică de un alb imaculat; iar 
în jurul taliei avea o centură strălucitoare, cu un luciu 
frumos. 'Ţinea în mână o ramură de ilice verde, proaspătă; 
şi într-un ciudat contrast cu acel simbol al iernii, avea 
poalele veşmântului tivite cu flori de vară. Dar cel mai 
ciudat lucru era că din creştetul capului îi ţâşnea un fascicol 
limpede şi sclipitor de lumină, datorită căruia toate acestea 
se vedeau; şi care era fără îndoială motivul pentru care 
folosea, în momentele de plictiseală, o scufie în chip de 
formidabil stingător, pe care o ţinea acum sub braţ. 

Şi totuşi nici asta nu era trăsătura sa cea mai ciudată, 
observă Scrooge privindu-l tot mai atent. Căci, pe măsură 
ce îi sclipea şi-i scânteia centura, ba într-o parte, ba într- 
alta, astfel încât acolo unde la un moment dat era lumină în 
momentul următor era întuneric, însăşi silueta suferea 
diverse fluctuații; ba era ceva cu un braţ, ba ceva cu un 
picior, ba cu douăzeci de picioare, ba o pereche de picioare 
fără cap, ba un cap fără trup; iar aceste părţi care se 
descompuneau nu alcătuiau niciodată un contur vizibil în 
bezna adâncă în care se topeau. Şi chiar în timp ce se 
petrecea acest miracol, vizitatorul era din nou el însuşi; 
limpede şi desluşit, întotdeauna. 

— Dumneata, domnule, eşti duhul a cărui apariţie mi-a fost 
vestită? Întrebă Scrooge. 

— Eu sunt! 

Glasul era blând şi duios. Bizar de firav, de parcă n-ar fi 
fost lângă el, ci undeva, departe. 

— Cine eşti şi cu ce te îndeletniceşti? Se interesă Scrooge. 

— Sunt Fantoma Crăciunurilor Trecute. 

— A trecutului de demult? Întrebă Scrooge, ţinând seama 
de statura lui pitică. 

— Nu. A trecutului tău. 


Dacă l-ar fi întrebat cineva, Scrooge poate că n-ar fi ştiut 
să-i spună de ce, dar simţea o aprigă dorinţă de a vedea 
duhul cu scufia pe cap şi îl rugă să se acopere. 

— Cum?! Exclamă fantoma, vrei să stingi atât de curând, 
cu mâini pământene, lumina pe care o dau eu? Nu e de- 
ajuns că eşti unul dintre cei ale căror patimi au făcut 
această scufie şi m-au silit atâta amar de ani s-o port 
îndesată pe frunte! 

Scrooge negă respectuos că ar fi intenţionat să-l jignească 
sau că ar fi avut cunoştinţă să-i „fi tras scufia pe ochi” 
duhului, cu bună ştiinţă, vreodată în viaţa lui. Îşi făcu apoi 
curaj să întrebe ce treburi îl aduseseră acolo. 

— Binele tău, spuse fantoma. 

Scrooge îşi exprimă recunoştinţa, dar asta nu-l împiedică 
să-şi spună în sinea lui că o noapte de odihnă netulburată i- 
ar fi fost de mai mult folos. Probabil că duhul l-o fi auzit ce 
gândeşte, căci spuse imediat: 

— Atunci, plângerile tale. Ia seama! Îşi întinse mâna 
puternică în timp ce vorbea şi îl apucă uşor de braţ. 

— Ridică-te şi urmează-mă! 

Scrooge s-ar fi văicărit zadarnic că pe vremea aceea şi la 
acel ceas din noapte o plimbare nu era deloc potrivită; că 
patul era cald şi că termometrul arăta multe grade sub zero 
afară; că era îmbrăcat subţire, fiind doar în papuci, halat şi 
scufie de noapte; şi că era deja răcit. Nu se putea împotrivi 
strânsorii lui, deşi era blândă ca a unei mâini de femeie. Se 
ridică, dar, băgând de seamă că duhul se îndrepta spre 
fereastră, îi apucă veşmântul, rugându-se de el. 

— Sunt muritor, protestă Scrooge, şi pot să cad. 

— Îngăduie atingerea mâinii mele aici, spuse duhul, 
punându-i-o pe inimă, şi vei fi susţinut nu doar acum! 

În timp ce rosti aceste vorbe, trecură prin zid şi se 
pomeniră pe un drum de ţară deschis, mărginit de câmpuri 
pe fiecare parte. Oraşul dispăruse cu totul. Nu se zărea nici 
urmă de el. O dată cu el dispăruseră şi întunericul şi ceața, 
căci era o zi de iarnă rece, senină, cu zăpadă pe jos. 


— Doamne Dumnezeule! Spuse Scrooge, încleştându-şi 
mâinile în timp ce se uită în jur. În locul acesta am crescut! 
Aici am copilărit! 

Duhul îl privi cu blândeţe. Bătrânul îi simţea încă vag 
atingerea, deşi fusese uşoară şi trecătoare. Era asaltat de o 
mie de miresme care pluteau în aer, fiecare legată de o mie 
de gânduri, speranţe, bucurii şi griji, de mult de tot uitate! 

— Îţi tremură buzele, spuse duhul. Şi ce ai pe obraz? 

Scrooge mormăi, cu o ciudată jenă în glas, că e un coş; şi 
se rugă de fantomă să-l ducă unde pofteşte. 

— Îţi aminteşti drumul? Întrebă duhul. 

— Cum să nu mi-l amintesc? Strigă înflăcărat Scrooge. As 
putea să-l urmez legat la ochi. 

— Ciudat că l-ai uitat atâţia ani! Remarcă fantoma. Hai să 
mergem. 

Porniră pe drum şi Scrooge recunoştea fiecare poartă, 
fiecare stâlp, fiecare copac, până ce în depărtare se ivi un 
mic târg, cu podul şi biserica lui, cu râul lui şerpuitor. 
Văzură câţiva ponei flocoşi venind în trap spre ei, purtând 
în spinare nişte băieţi care strigau spre alţi băieţi aflaţi în 
şarete şi căruţe mânate de fermieri. Toţi băieţii erau voioşi 
şi strigau unii la alţii, până ce câmpurile late se umplură de 
melodii vesele, făcând aerul răcoros să râdă auzindu-le. 

— Acestea sunt doar umbrele celor care au fost, spuse 
fantoma. Nu ne simt prezenţa. 

Voioşii călători veniră spre ei; şi în timp ce veneau, 
Scrooge îi recunoscu şi îi numi pe fiecare. De ce oare se 
bucura peste măsură să-i vadă? De ce îi sticleau ochii reci şi 
de ce îi tresaltă inima când ei trecură prin faţa lui? De ce 
oare era fericit auzindu-i că îşi urează Crăciun fericit când 
se despărţeau la răscruci şi pe drumuri lăturalnice, 
ducându-se la casele lor? Ce însemna Crăciun fericit pentru 
Scrooge? Naiba să-l ia de Crăciun fericit! Lui nu-i adusese 
niciodată nimic bun! 

— Şcoala nu e cu totul părăsită, spuse fantoma, încă mai e 
acolo un copil singuratic, uitat de prietenii lui. 


Scrooge spuse că ştia. Şi suspină. 

Părăsiră drumul mare, luând-o pe un drumeag bine 
cunoscut de Scrooge, şi ajunseră în curând la un conac din 
cărămidă roşie ştearsă, cu o cupolă pe acoperiş, o sfârlează 
de vânt în vârf şi un clopot atârnând în ea. Era o casă mare, 
dar ajunsă acum o ruină; căci acareturile sale erau puţin 
folosite, pereţii erau umezi şi mucegăiţi, geamurile sparte şi 
porţile căzute. În grajd umblau ţanţoş şi cloncănind nişte 
păsări; iar şoproanele pentru trăsuri şi şurile erau năpădite 
de iarbă. Nici înăuntru nu mai era mare lucru care să 
amintească de starea ei de odinioară; căci, pătrunzând în 
holul mohorât şi aruncând o privire prin uşile deschise ale 
multor încăperi, văzură că erau mari, friguroase şi cu 
puţine mobile. Se simţea un miros de pământ, de pustietate 
glacială, care îţi evoca prea multe treziri la lumina luminării 
şi nu prea multă mâncare. 

Cei doi, duhul şi Scrooge, străbătură holul, îndreptându-se 
spre o uşă din dosul casei. Se deschise în faţa lor, dând la 
iveală o încăpere lungă, pustie şi tristă, pe care şirurile de 
bănci şi de pupitre urâte, din lemn de brad, o făceau să 
pară şi mai pustie. La unul din pupitre, un băiat singuratic 
citea lângă un foc firav; Scrooge se aşeză pe o bancă şi 
plânse văzându-se pe el însuşi, aşa cum fusese, o biată fiinţă 
uitată. 

Ecourile tăinuite ale casei, chiţăiturile şi forfota şoarecilor 
din dosul lambriurilor, picăturile ce se scurgeau din 
cişmeaua pe jumătate dezgheţată din curtea mohorâtă din 
spate, leneşul balans al uşii unei magazii goale, trosnetele 
focului, toate acestea îi înmuiară inima lui Scrooge, 
slobozindu-i şi mai tare lacrimile. 

Duhul îi atinse braţul, arătând spre sinele său mai tânăr, 
absorbit de lectură. Deodată, un bărbat cu veşminte 
străine, care se vedea limpede, miraculos de real, apăru la 
fereastră, cu un topor vârât în centură şi ducând de frâu un 
măgar încărcat cu lemne. 


— Ia uite, este Ali Baba! Exclamă Scrooge fascinat. 
Bătrânul şi cinstitul Ali Baba, dragul de el! Da, da, îmi 
amintesc! Odată, de Crăciun, când copilul singuratic de 
acolo a rămas în şcoala părăsită, el a apărut de- 
adevăratelea, pentru prima dată, chiar aşa. Bietul băiat! Şi 
Valentin, spuse Scrooge. Şi sălbaticul lui frate, Orson; uite-i! 
Şi - cum îl cheamă? 

— Cel care a fost lăsat în izmene, dormind, la poarta 
Damascului; nu-l vezi? Şi grăjdarul sultanului, răsturnat de 
duhurile rele; uite-l cum stă în cap! Aşa-i trebuie! Îmi pare 
bine. De ce s-a însurat tocmai el cu prinţesa? 

Dacă l-ar fi auzit pe Scrooge, risipindu-şi toată ardoarea în 
asemenea subiecte, cu un glas cu totul neobişnuit, între râs 
şi plâns, şi dacă ar fi văzut faţa lui luminată şi emoţionată, 
tare s-ar mai fi minunat partenerii lui de afaceri din Londra. 

— Uite-l pe Papagal! Strigă Scrooge. Uite-l acolo, cel cu 
corp verde şi coadă galbenă şi un fel de salată verde în 
creştet! Sărmane Robin Crusoe, l-a strigat când s-a întors 
acasă, după ce a navigat în jurul insulei. „Sărmane Robin 
Crusoe, pe unde-ai umblat, Robin Crusoe?” Omul a crezut 
că visa, dar nu visa. Era Papagalul, să ştii. Uite-l şi pe Vineri, 
aleargă de rupe pământul spre golfuleţ! Hei! Alo! Hei-ho! 

Apoi, trecând iute la o altă stare, trecere foarte străină 
caracterului său, spuse, compătimindu-şi sinele lui de 
odinioară, „Bietul băiat!”, şi se porni iar pe plâns. 

— Aş vrea..., murmură Scrooge, băgând mâna în buzunar 
şi uitându-se în jur, după ce îşi şterse ochii cu manşeta. Dar 
e prea târziu. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă duhul. 

— Nimic, spuse Scrooge. Nimic. Noaptea trecută, un 
băieţel mi-a cântat un colind de Crăciun la uşă. As vrea să-i 
fi dat ceva: asta-i tot. 

Duhul zâmbi, cufundat în gânduri, şi spuse, fluturând 
mâna: 

— Hai să mai vedem şi un alt Crăciun! 


Sinele de odinioară al lui Scrooge crescu la auzul acestor 
cuvinte şi încăperea deveni ceva mai întunecată şi mai 
murdară. Lambriurile se scorojiră, geamurile crăpară şi din 
tavan căzură bucăţi de moloz, scoțând la iveală şipcile 
dezgolite; dar cum se petrecură toate acestea, Scrooge nu 
ştiu, aşa cum nu ştim nici noi. Ştia doar că era foarte 
adevărat; că toate se petrecuseră chiar aşa; că el era din 
nou singur, în timp ce toţi ceilalţi băieţi plecaseră acasă, să- 
şi petreacă frumoasa vacanţă. 

Nu mai citea; se plimba disperat de colo-colo. Scrooge se 
uită la duh şi, clătinând trist din cap, privi neliniştit spre 
uşă. 

Aceasta se deschise şi o fetiţă, mult mai mică decât băiatul, 
dădu buzna şi, încolăcindu-şi braţele de gâtul lui, i se 
adresă cu: „Dragul meu, iubitul meu frate!” 

— Am venit să te iau acasă, dragul meu frate! Spuse 
copila, bătând din palmele micuţe şi îndoindu-se de râs. Te 
duc acasă, acasă, acasă! 

— Acasă, micuța mea Fan? Repetă băiatul. 

— Da, spuse copila, în culmea bucuriei. Acasă, pentru 
totdeauna. Acasă, de acum în vecii vecilor! Tata e mult mai 
bun decât era şi acasă e ca în rai! Mi-a vorbit atât de duios 
într-o noapte minunată când m-am dus la culcare, că nu m- 
am temut să-l mai întreb încă o dată dacă poţi să vii acasă; 
şi el a spus da, poţi să vii; şi m-a trimis cu trăsura să te 
aduc. Şi o să fii bărbat! Spuse copila, deschizând ochii şi n- 
ai să te mai întorci niciodată aici. Dar mai întâi o să fim 
împreună tot Crăciunul şi o să ne veselim cum nu s-a mai 
veselit nimeni pe lume! 

— Eşti o femeiuşcă pe cinste, micuța mea Fan! Exclamă 
băiatul. 

Ea bătu din palme şi râse şi încercă să-l mângâie pe cap, 
dar, fiind prea mică, râse din nou şi se ridică pe vârfuri ca 
să-l sărute. Apoi începu să-l tragă, în nerăbdarea ei 
copilărească, spre uşă; iar el, bucuros să plece, o însoţi. 

O voce înfricoşătoare strigă pe hol: 


— Coboară bagajul conaşului Scrooge, acolo! 

Si în hol îşi făcu apariţia însuşi directorul şcolii, care îl 
străfulgera pe conaşul Scrooge cu o privire condescendentă 
feroce şi îl înspăimântă îngrozitor dând mâna cu el. Îl 
conduse apoi pe el şi pe sora lui într-un salon, care arăta 
întocmai ca un vechi puț, îngheţat cum nu s-a mai văzut, 
căci hărţile de pe perete, precum şi globurile ceresc şi 
pământesc de la ferestre erau ca de ceară, din cauza 
frigului. Aici, scoase un clondir cu un vin ciudat de deschis 
la culoare şi o bucată de prăjitură ciudat de vârtoasă şi 
administra tinerilor câteva doze din aceste delicatese: în 
acelaşi timp, trimise afară un slujitor costeliv să ofere un 
păhărel cu „ceva” poştalionului, care răspunse că îi 
mulţumeşte domnului, dar, dacă era din acelaşi butoi din 
care mai gustase, preferă să se lipsească. Cufărul conaşului 
Scrooge fiind între timp legat de copertina trăsurii, copiii îşi 
luară rămas-bun de la director, cu multă tragere de inimă; 
apoi se urcară în trăsură şi porniră veseli pe aleea din 
grădină; roţile se învârteau repede, împroşcând ca un 
pulverizator promoroaca şi zăpada de pe frunzele 
întunecate ale plantelor perene. 

— A fost întotdeauna o făptură delicată, pe care o putea 
dobori şi cea mai mică adiere, spuse fantoma. Dar avea o 
inimă mare! 

— Într-adevăr, spuse Scrooge printre lacrimi. Ai dreptate. 
Nu tăgăduiesc asta, duhule, Doamne fereşte! 

— Era femeie în toată firea când a murit, spuse fantoma, şi 
parcă a avut şi copii. 

— Un copil, preciză Scrooge. 

— Adevărat, spuse fantoma. Nepotul tău! Scrooge părea 
cam tulburat şi răspunse scurt: 

— Da. 

Deşi lăsaseră şcoala în urma lor chiar în clipa aceea, se 
aflau acum pe străzile aglomerate ale unui oraş mare, pe 
care treceau încoace şi-ncolo călători ca nişte umbre; pe 
care, căruţe şi caleşti, ca nişte umbre se îmbulzeau să-şi 


croiască drum şi de unde răzbătea toată zarva şi forfota 
unui oraş adevărat. Prăvăliile împodobite arătau limpede că 
şi aici era din nou Crăciun; dar era seară şi străzile erau 
luminate. 

Fantoma se opri la uşa unui depozit şi îl întrebă pe 
Scrooge dacă îl cunoaşte. 

— Cum să nu-l cunosc! Spuse Scrooge. Doar am fost 
ucenic aici! 

Intrară. Văzând un domn bătrân cu o perucă velşă, care 
şedea la un pupitru atât de înalt, încât, dacă ar fi fost cu 
câţiva centimetri şi mai înalt, ar fi dat cu capul de tavan, 
Scrooge strigă, cuprins de o mare emoție: 

— Ia uite! Bătrânul Fezziwig! Binecuvântată fie inima lui! 
Fezziwig e iarăşi viu! 

Bătrânul Fezziwig puse jos tocul şi îşi ridică privirea spre 
ceas, care arăta ora şapte. Îşi frecă mâinile, îşi aranja 
surtucul voluminos, râse din tot trupul, de la încălțări şi 
până la organul generozităţii lui, şi strigă cu un glas plăcut, 
mieros, bogat, plin, jovial: 

— Iuhu! Ia uită-te! Ebenezer! Dick! 

Sinele de odinioară al lui Scrooge, care era acum un tânăr 
adolescent, intră vioi, însoţit de colegul lui de ucenicie. 

— E Dick Wilkins, de bună seamă! Îi spuse Scrooge 
fantomei. Doamne-ajută, el e! Uite-l! Dick era foarte ataşat 
de mine. Bietul Dick! Vai, vai, vai! 

— Iuhu, băieţi, spuse Fezziwig. Nu se mai munceşte în 
seara asta. E ajunul Crăciunului, Dick. E Crăciun, 
Ebenezer! Uite acuşi punem obloanele, strigă bătrânul 
Fezziwig, bătând tare din palme, cât ai zice peşte! 

Nu v-ar fi venit să credeţi cu câtă râvnă se puseră cei doi 
băieţi pe treabă! Dădură buzna în stradă cu obloanele - 
unu, doi, trei - le prinseră sus în lăcaşurile lor - patru, cinci, 
şase - le puseră drugii şi îi bătură - şapte, opt, nouă - şi se 
întoarseră, înainte s-ajungeţi voi cu numărătoarea până la 
doisprezece, gâfâind ca nişte cai de curse. 


— Hop şi-aşa! Strigă bătrânul Fezziwig, coborându-se de 
la pupitrul lui înalt cu o extraordinară sprinteneală. Faceţi 
curăţenie, flăcăi, să se facă loc aici! Hop şi-aşa, Dick, fii vioi, 
Ebenezer! 

Curăţenie! Ar fi curăţat orice, puteau să curețe orice, sub 
privirea bătrânului Fezziwig. Treaba fu făcută într-un 
minut. lot ce se putea deplasa fu ascuns vederii, de parcă 
ar fi fost alungat din viaţa publică pentru totdeauna; 
podeaua fu măturată şi stropită, fitilele lămpilor potrivite, 
cărbunii îngrămădiţi pe foc; şi depozitul se prefăcu într-o 
sală de bal confortabilă, caldă, uscată şi luminoasă, aşa cum 
ţi-ai dori să vezi într-o noapte de iarnă. 

Şi iată că intră un scripcar cu o partitură, care se urcă la 
pupitrul cel măreț şi făcu din el o orchestră, care suna 
precum cincizeci de stomacuri tulburate. lată că intră 
doamna Fezziwig, cu un zâmbet larg, adevărat. lată că 
intrară cele trei domnişoare Fezziwig, surâzătoare şi 
drăgălaşe. lată că intrară cei şase tineri cu inimile zdrobite 
de ele. lată că intrară toţi tinerii şi toate tinerele care 
lucrau acolo. lată că intră fata-n casă, cu vărul ei, brutarul. 
lată că intră bucătăreasa, cu bunul prieten al fratelui ei, 
lăptarul. lată că intră băiatul de peste drum, bănuit că nu 
primea destulă mâncare de la stăpânul lui; încercând să se 
ascundă în spatele fetei de la a doua casă după cea de 
alături, care se dovedise că fusese trasă de urechi de 
stăpâna ei. Intrară cu toţii, unul după celălalt; unii cu sfială, 
alţii cu îndrăzneală, unii cu graţie, alţii cu stânjeneală, unii 
împingând, alţii trăgând; toţi intrară, în toate felurile şi în 
toate chipurile. Şi se prinseră în dans, douăzeci de perechi 
deodată; făcură jumătate de cerc şi apoi se răsuciră în 
cealaltă direcţie; veniră spre mijloc, apoi se îndepărtară din 
nou; se învârtiră şi se învârtiră, grupându-se după cum îi 
trăgea aţa; vechea pereche care conducea la început 
dansul apărea mereu unde nu trebuia; o nouă pereche 
conducea apoi dansul, luând-o de la capăt, de îndată ce 


ajungeau acolo; în sfârşit, toate perechile conduceau dansul 
şi niciuna de pe margini nu putea să le ajute! 

Când se ajunse în acest punct, bătrânul Fezziwig bătu din 
palme ca să oprească dansul strigând „Bravo!”, iar 
scripcarul îşi cufundă faţa înfierbântată într-o oală cu bere 
neagră, adusă acolo taman în acest scop. Dar dispreţuind 
odihna, îşi făcu din nou apariţia şi reîncepu pe loc să cânte, 
deşi nu mai erau dansatori, ca şi cum celălalt scripcar 
fusese dus acasă vlăguit, pe o targă, iar el era unul 
proaspăt, hotărât mai degrabă să piară decât să-l mai vadă- 
n ochi. 

Şi iarăşi dansară şi se jucară gajuri, şi iarăşi dans şi tort, 
vin fier şi o halcă mare de friptură rece, o bucată mare de 
răcitură fiartă şi plăcinte cu carne şi multă, multă bere. Dar 
surpriza cea mare a serii veni după friptură şi răcitură, 
când scripcarul (mare pezevenghi, băgaţi de seamă! Era 
dintre cei pe care nici voi, nici eu nu l-am fi putut învăţa 
meseria, că şi-o cunoştea el bine!) atacă Sir Roger de 
Coverley. Atunci, bătrânul Fezziwig o pofti la dans pe 
doamna Fezziwig. Şi ei conduseră dansul; un dans pe 
cinste, făcut parcă anume pentru ei; în ritm de trei pătrimi 
şi cu douăzeci de perechi ca parteneri; oameni cu care nu 
era de glumit; oameni care dansau în draci, nu umblau, că 
nici nu ştiau. 

Dar să fi fost de două ori mai mulţi - ba chiar de patru ori - 
bătrânul Fezziwig tot s-ar fi măsurat cu ei, şi doamna 
Fezziwig aşijderea. Cât despre ea, era o parteneră vrednică 
de el, în toate sensurile cuvântului. Dacă asta nu e o laudă 
grozavă, spuneţi-mi voi una mai grozavă şi o s-o folosesc. 
Din gambele lui Fezziwig părea să iasă o lumină adevărată. 
Străluceau ca nişte luni, pretutindeni, printre dansatori. N- 
ai fi putut prevedea, în nici o clipă anume, ce se va întâmpla 
cu ele. Şi după ce bătrânul Fezziwig şi doamna Fezziwig 
executară întregul dans - înaintați şi retrageţi-vă, ambele 
mâini spre partener, plecăciune şi reverență, piruetă, podul 
şi din nou înapoi, la locurile voastre - Fezziwig făcu foarfecă 


- o făcu cu atâta dibăcie, încât parcă ar fi clipit din picioare, 
şi apoi reveni pe podea, fără să se clatine nici un pic. 

Când ceasul bătu de unsprezece, balul familial se sparse. 
Domnul şi doamna Fezziwig îşi luară poziţia, de fiecare 
parte a uşii, şi strânseră mâna fiecărei persoane, pe rând, 
pe măsură ce aceasta, fie bărbat, fie femeie, ieşea, urându-i 
un Crăciun fericit. După ce toţi plecaseră în afara celor doi 
ucenici, procedară la fel şi cu ei; şi astfel, glasurile voioase 
se îndepărtară şi flăcăii se băgară în paturile lor, care erau 
sub o tejghea, în dosul prăvăliei. 

În tot acest timp, Scrooge se comportase ca un om ieşit 
din minţi. Inima şi sufletul lui erau în scena aceea, cu sinele 
lui de odinioară. Confirma tot, îşi amintea tot, se bucura de 
tot şi era cuprins de cea mai ciudată agitaţie. 

Abia acum, după ce feţele fericite, cea a sinelui său de 
odinioară şi cea a lui Dick, se întoarseră, îşi aduse aminte 
de duh şi îşi dădu seama că îl privea fără înconjur, în timp 
ce lumina de pe capul lui strălucea foarte tare. 

— E o nimica toată, spuse duhul, să trezeşti recunoştinţa 
prostimii. 

— O nimica toată! Repetă Scrooge. 

Duhul îi făcu semn să-i asculte pe cei doi ucenici care se 
întreceau în laude la adresa lui Fezziwig; şi după ce ascultă, 
spuse: 

— Ba e nimica toată! N-a cheltuit decât câteva lire din 
banii voştri muritori: probabil vreo trei, patru. Merită laude 
doar pentru atât? 

— Nu-i vorba de asta, spuse Scrooge, înfierbântat de 
această observaţie şi vorbind, fără să-şi dea seama, ca 
sinele lui de odinioară, nu ca sinele de mai târziu. Nu-i 
vorba de asta, duhule. Stă în puterea lui de a ne face fericiţi 
sau nefericiţi; de a ne face slujba uşoară sau 
împovărătoare; de a face din ea o plăcere sau un chin. 
Puterea lui poate că stă în cuvinte şi priviri, în lucruri atât 
de vagi şi neînsemnate, încât e cu neputinţă să le pui una 


sub alta şi să le aduni: şi atunci?... Fericirea pe care o 
împarte el e la fel de mare ca şi cum ar fi costat o avere. 

Simţi privirea duhului şi se opri. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă duhul. 

— Nimic deosebit, spuse Scrooge. 

— Parcă s-a întâmplat totuşi ceva, insistă duhul. 

— Nu, spuse Scrooge. Nu. As vrea să-i pot spune o vorbă, 
două, copistului meu, chiar în clipa asta. Atâta tot. 

Sinele lui de odinioară stinse lămpile, în timp ce el îşi 
exprima această dorinţă; Scrooge şi duhul erau din nou, 
unul lângă celălalt, afară. 

— Răgazul meu se apropie de sfârşit, observă duhul. 
Repede! 

Îndemnul nu i se adresa lui Scrooge sau altei fiinţe vizibile, 
dar îşi făcu de îndată efectul. Căci Scrooge se văzu din nou 
pe el însuşi. Acum era mai în vârstă; un bărbat matur. Nu 
avea încă întipărite pe faţă liniile aspre şi rigide din anii 
următori; dar începuse să capete semnele grijilor şi ale 
zgârceniei. Avea o nerăbdare, o lăcomie, un neastâmpăr în 
ochii în care se citea că năravul prinsese rădăcini şi peste 
care avea să se lase umbra copacului tot mai înalt. 

Nu era singur. Şedea lângă o tânără blondă cu o rochie de 
doliu; în ochii ei erau lacrimi, ce scânteiau în lumina pe care 
o răspândea Duhul Crăciunurilor Trecute. 

— Contează prea puţin, spuse ea încetişor. Pentru tine, 
foarte puţin. Un alt idol mi-a luat locul; şi dacă el va putea 
să-ţi aducă voie bună şi mângâiere de acum încolo, aşa cum 
aş fi încercat eu s-o fac, nu am motiv de îngrijorare. 

— Ce idol ţi-a luat locul? Interveni el. 

— Un idol de aur. 

— Asta e rânduiala dreaptă a lumii! Spuse el. Cu nimic nu 
e ea mai necruțătoare decât e cu sărăcia şi nimic nu 
condamnă ea mai mult, cu vorba, decât goana după avere. 

— Te temi prea mult de lume, îi replică tânăra cu blândeţe. 
Toate celelalte speranţe ale tale s-au contopit în speranţa 
de a nu risca niciodată să-ţi reproşeze sărăcia. Am văzut 


cum te-ai lepădat pe rând de năzuinţele nobile, până ce 
patima de căpetenie, Câştigul, a pus stăpânire pe tine. Nu-i 
aşa? 

— Şi ce dacă? Îi răspunse el. Chiar dacă as fi devenit atât 
de înţelept, ce-i cu asta? Faţă de tine nu m-am schimbat. 

Ea clătină din cap. 

— M-am schimbat? 

— Învoiala noastră este veche. A fost făcută pe când 
amândoi eram sărmani şi mulţumiţi de soarta noastră, până 
ce va sosi şi vremea când ne vom spori bunurile pământene 
prin hărnicia noastră răbdătoare. Te-ai schimbat, într- 
adevăr. Când am făcut învoiala, erai alt om. 

— Eram un copil, spuse el enervat. 

— Chiar inima ta îţi spune că nu erai ceea ce eşti acum, 
răspunse ea. Eu sunt. lot ceea ce era făgăduinţă de fericire, 
când eram una şi aceeaşi inimă, este acum, când suntem 
două inimi, numai suferinţă. N-am să-ţi spun cât de des şi 
cu câtă tristeţe m-am gândit la asta. Este de-ajuns că m-am 
gândit şi că pot să-ţi dăruiesc libertatea. 

— 'Ţi-am cerut-o vreodată? 

— În cuvinte, nu. Niciodată. 

— Atunci cum? 

— Prin schimbarea firii tale; prin stricăciunea sufletului; 
printr-o altă atmosferă a vieţii; o altă speranţă de împlinire 
a ei. Prin tot ceea ce preţuia dragostea mea în ochii tăi. 
Dacă n-ar fi fost învoiala dintre noi, spuse fata, privindu-l 
blând, dar ferm, spune-mi, m-ai alege şi ai încerca să mă 
cucereşti acum? O, nu! 

El păru să accepte împotriva voinţei lui că presupunerea ei 
era îndreptăţită. Dar se căzni să spună: 

— Tu crezi că nu. 

— Aş fi bucuroasă să cred altminteri, dacă aş putea, 
răspunse fata. Numai Dumnezeu ştie că atunci când am 
aflat acest adevăr, am înţeles cât de puternic şi de 
netăgăduit trebuie să fie. Dar dacă ai fi liber astăzi, dacă vei 
fi mâine sau ai fost ieri, pot să cred chiar şi eu că ai alege o 


fată fără zestre - tu, care şi atunci când îi destăinui 
gândurile, preţuieşti totul după câştig? Sau, dacă ai alege-o, 
dacă ai face-o într-o clipă în care ţi-ai trăda singurul tău 
principiu călăuzitor, nu aş şti cu siguranţă că de îndată te 
vei căi şi vei regreta? Ba ştiu, şi de aceea îţi dăruiesc 
libertatea. Din toată inima o fac, în numele dragostei pentru 
cel care ai fost. 

El dădu să-i răspundă, dar ea continuă, întorcând capul. 

— Poate că - amintirea trecutului mă face să sper 
întrucâtva aceasta - vei suferi. Pentru foarte, foarte scurt 
timp, după care vei alunga bucuros din gândurile tale 
această amintire, ca pe un vis nefolositor, din care ai avut 
norocul să te trezeşti, îţi doresc fericire în viaţa pe care ţi-ai 
ales-o! 

Fata îl părăsi şi se despărţiră. 

— Nu-mi mai arăta nimic, duhule! Spuse Scrooge. Du-mă 
acasă. De ce îţi face plăcere să mă chinui? 

— Încă o umbră doar! Exclamă duhul. 

— Nu mai vreau! Strigă Scrooge. Nu mai vreau. Nu mai 
vreau să văd nimic. Nu-mi mai arăta nimic! 

Dar necruţătorul duh îl ţintui locului cu ambele braţe şi îl 
sili să privească în continuare. 

Vedeau acum o altă scenă, în alt loc; o odaie, nu foarte 
mare şi nici foarte frumoasă, dar cât se poate de plăcută. 
Lângă focul de iarnă, şedea o tânără frumoasă, care 
semăna atât de bine cu cea dinainte, încât Scrooge crezu că 
era aceeaşi, până ce o văzu pe ea, devenită acum o nurlie 
mamă de familie, aşezată în faţa fiicei ei. În odaie era un 
tărăboi îngrozitor, fiindcă se aflau acolo mai mulţi copii 
decât ar fi putut număra Scrooge în halul de agitaţie în care 
era; şi, spre deosebire de liota din cunoscuta poezie, nu 
erau patruzeci de copii care se purtau ca şi cum ar fi fost 
unul singur, ci fiecare copil se purta ca patruzeci la un loc. 

Urmarea era un vacarm de nedescris, dar nimeni nu părea 
să se sinchisească, ba dimpotrivă, mama şi fiica râdeau din 
toată inima şi se simțeau foarte bine printre ei; iar cea de-a 


doua intră curând în joaca lor şi micii tâlhari o jumuliră fără 
milă. Ce n-aş fi dat să fiu unul dintre ei! Deşi, chiar atât de 
grosolan n-aş fi putut să fiu niciodată, nu, nu! Nici pentru 
toată averea din lume n-aş fi strâns şi n-aş fi tras de părul 
acela prins în cosiţe; şi nu i-aş fi smuls panto-fiorul acela 
minunat din picior, nici ca să-mi salvez viaţa, Doamne-ajută! 
lar să-i măsor talia în joacă, aşa cum făceau ţâncii ăia 
obraznici, n-aş fi putut nicidecum; s-ar fi putut întâmpla să- 
mi rămână braţul încolăcit în jurul ei, drept pedeapsă, şi să 
nu se mai îndrepte niciodată. Şi totuşi, tare mi-ar fi plăcut, 
recunosc, să-i fi atins buzele; să mă fi rugat de ea să le 
deschidă; să-i fi privit genele ochilor plecaţi, fără urmă de 
roşeaţă în obraji; să-i fi despletit cosiţele, lăsând să curgă în 
valuri părul, din care o şuviţă cât de mică ar fi fost o 
amintire nepreţuită; pe scurt, mi-ar fi plăcut, mărturisesc, 
să fi avut uşurinţa şi libertatea unui copil, dar să fiu în 
acelaşi timp bărbat ca să ştiu s-o preţuiesc. 

Dar iată că se auzi o bătaie în uşă şi urmă de îndată un 
asemenea iureş, că fata se pomeni purtată spre ea, cu faţa 
surâzătoare şi cu rochia jumulită, în mijlocul unui cârd 
zburătăcit şi gălăgios, taman la timp pentru a-l întâmpina 
pe tată, care venea acasă însoţit de un bărbat încărcat cu 
jucării şi daruri de Crăciun. Şi apoi, ce mai ţipete şi lupte, 
ce măcel făcură cu bietul hamal lipsit de apărare! Ce s-au 
mai căţărat pe el, cu scaune în chip de scări, ca să-l cotrobăi 
prin buzunare, i-au smuls pachetele învelite în hârtie 
cafenie, s-au agăţat de cravata lui, l-au luat de gât, l-au 
bătut cu pumnii pe spinare şi i-au dat şuturi în picioare, 
într-un elan de dragoste nestăvilită! Ce de strigăte de 
mirare şi de încântare, cu care era primită desfacerea 
fiecărui pachet! Şi ce anunţ groaznic, că bebeluşul fusese 
surprins în clipa când îşi băga în gură o tigăiţă de păpuşă şi 
era mai mult ca sigur că înghiţise un curcan de jucărie lipit 
pe un blid de lemn! Ce uşurare când se descoperi că fusese 
o alarmă falsă! Câtă bucurie, câtă recunoştinţă, cât 
entuziasm! N-o să credeţi cum se învălmăşeau toate astea! 


Dar fu de-ajuns ca, încet, încet, copiii împreună cu emoţiile 
lor să se retragă din salon, urcând treaptă cu treaptă până 
la etaj, unde se băgară în pat, ca să se aştearnă liniştea. 

Scrooge privi cu şi mai multă atenţie când stăpânul casei, 
spre care fiica lui se apleca drăgăstoasă, se aşeză cu ea şi 
mama ei, lângă foc; şi când se gândi că o altă făptură 
asemenea ei, la fel de graţioasă şi de promițătoare, i-ar fi 
putut spune lui tată şi ar fi putut să fie ca o primăvară în 
iarna neîmblânzită a vieţii lui, vederea i se tulbură foarte 
tare. 

— Belle, spuse soţul, întorcându-se cu un zâmbet spre 
soţia lui, l-am văzut după-amiază pe un vechi prieten de-al 
tău. 

— Pe cine? 

— Ghici! 

— Cum să ghicesc? Ei drace, dar chiar nu ştiu? Adăugă ea 
dintr-o răsuflare, râzând în timp ce şi el râdea. Domnul 
Scrooge! 

— Însuşi domnul Scrooge. Am trecut prin faţa ferestrei 
biroului lui; nu erau trase obloanele şi înăuntru era o 
lumânare, aşa că l-am văzut fără voia mea. Am auzit că 
asociatul lui e pe moarte; iar el şedea acolo, singur. Cred că 
e singur-singurel pe lume. 

— Duhule, spuse Scrooge cu glasul frânt, du-mă de aici! 
— 'Ţi-am spus că acestea sunt umbrele celor care au fost, 
spuse fantoma. Dar nu e vina mea că ele sunt ceea ce sunt! 

— Du-mă de aici! Exclamă Scrooge. Nu mai suport! 

Se întoarse spre duh şi, văzând că îl privea cu un chip pe 
care se amestecau în mod ciudat frânturi din toate chipurile 
pe care i le arătase, i se împotrivi. 

— Lasă-mă! Du-mă înapoi! Nu mă mai vizita! 

Tot luptându-se cu el, dacă aceea se putea numi luptă, în 
care duhul nu se vădea că ar opune rezistenţă, rămânând 
netulburat de eforturile adversarului său, Scrooge observă 
că lumina îi strălucea pe cap cu toată puterea; şi făcând vag 


legătura cu influenţa pe care o avea asupra lui, înşfacă 
scufia stingătoare şi, cu un gest brusc, i-o îndesă pe cap. 

Duhul se lăsă sub ea, astfel încât stingătorul îi acoperi 
întreaga siluetă; dar, deşi Scrooge o apăsă cu toată forţa în 
jos, nu putea ascunde lumina care ieşea de sub ea, 
revărsându-se pe jos într-un torent neîntrerupt. 

Se simţea copleşit de oboseală şi de o toropeală cu care nu 
se putea lupta şi mai mult. Apoi, îşi dădu seama că se afla în 
dormitorul lui. Mai strânse o dată scufia, în semn de rămas- 
bun, şi mâna i se relaxa, apoi abia apucă să se împleticească 
până la pat, că se şi cufundă într-un somn adânc. 

STANA A TREIA. 

Cel de-al doilea duh dintre cele trei. 

T rezindu-se în mijlocul unor sforăituri cumplite şi 
ridicându-se în capul oaselor ca să-şi adune gândurile, 
Scrooge nu mai avu nevoie să fie anunţat că se apropia din 
nou clipa când clopotul avea să bată de unu. Simţea că se 
trezise la realitate taman la ţanc, cu rostul anume de a 
susţine o discuţie cu cel de-al doilea mesager expediat pe 
adresa lui prin intervenţia lui Jacob Marley. Dar, 
descoperind că îl cam luase cu frig când începuse să se 
întrebe care dintre draperii va fi trasă de această nouă 
vedenie, le trase pe toate în lături cu mâinile lui şi, 
lungindu-se din nou, se puse pe aprigă veghe de jur- 
împrejurul patului. Căci dorea să atace duhul chiar în clipa 
apariţiei sale, ca să nu fie luat prin surprindere şi să se 
sperie. 

Domnii care iau lucrurile în uşor şi se fălesc că ei cunosc 
toate dedesubturile, făcând de obicei de toate, îşi exprimă 
gama largă a înclinaţiei lor către aventură, afirmând că se 
pricep la orice, de la rişcă până la omor; între aceste 
extreme există fără îndoială o gamă destul de largă şi de 
cuprinzătoare de subiecte. Fără a mă aventura să-l socotesc 
pe Scrooge printre aceştia, nu preget să vă conving că era 
pregătit pentru o mare varietate de năluciri şi că, începând 


cu un bebeluş şi terminând cu nişte rinoceri, nimic nu l-ar fi 
uluit prea tare. 

Fiind pregătit pentru aproape orice, nu era însă deloc 
pregătit pentru nimic; prin urmare, când clopotul bătu de 
UNU şi nu se ivi nici o arătare, îl cuprinse un tremurici 
puternic. Cinci minute, zece minute, un sfert de ceas 
trecură şi nimic nu se arătă, în tot acest răstimp, stătea 
întins pe patul lui, miezul şi focarul unei pete de lumină 
roşiatice, care se revărsă peste el când orologiul anunţă 
ora; şi care, fiind doar lumină, era mai înfricoşătoare decât 
o duzină de fantome, întrucât el nu putea să desluşească 
nicicum ce însemna sau ce avea de gând; şi, din când în 
când, se temea că ar putea deveni în orice clipă un caz 
interesant de ardere spontană, fără a se putea măcar 
consola cu ideea de a şti acest lucru, în cele din urmă, 
începu totuşi să se gândească - aşa cum voi sau eu ne-am fi 
gândit de la început, căci întotdeauna nu persoana în cauză 
ştie ce ar fi trebuit făcut, şi fără îndoială că ar fi făcut - deci, 
începu să se gândească în cele din urmă că sursa şi secretul 
acestei lumini fantomatice ar putea fi în odaia alăturată, de 
unde, mergând pe urmele ei, părea să strălucească. Când 
această idee puse cu totul stăpânire pe mintea lui, se ridică 
încet şi îşi târşâi papucii până la uşă. 

În clipa când Scrooge puse mâna pe clanţă, un glas ciudat 
îl strigă pe nume şi îl pofti să intre. Se supuse. 

Era propria lui odaie. Nu exista nici o îndoială în această 
privinţă. De pereţi şi de tavan atârna atâta verdeață, de 
parcă încăperea era un crâng adevărat; şi, în fiecare parte 
a ei, scânteiau boabe strălucitoare. Frunzele proaspete de 
ilice, de vâsc şi iederă reflectau lumina, ca şi cum 
numeroase oglinjoare fuseseră răspândite acolo; iar pe coş 
se înălța trosnind o vâlvătaie mare cum nu mai cunoscuse 
vatra aceea mohorâtă şi împietrită pe vremea lui Scrooge 
sau a lui Marley, sau de-a lungul multor, multor ierni. Pe 
pardoseală era o grămadă ca un fel de tron, alcătuită din 
sumedenie de curcani, gâşte, vânat, păsări de curte, carne 


de porc sărată, hălci întregi de carne, purceluşi de lapte, 
lungi colaci de cârnaţi, plăcinte cu carne, budinci cu prune, 
butoaie cu stridii, castane fierbinţi, mere rumene, portocale 
zemoase, pere mălăieţe, torturi uriaşe cu douăsprezece 
blaturi şi castroane cu punch fierbinte, care întunecau 
odaia cu aburul lor delicios. Pe acest tron şedea tolănit 
foarte comod un drăgălaş Uriaş, mai mare dragul să-l 
priveşti, având în mână o torţă aprinsă, cu o formă oarecum 
asemănătoare cu cornul abundenței, pe care o ţinea sus, 
sus de tot, pentru a răspândi lumina ei asupra lui Scrooge, 
când el băgă capul pe uşă. 

— Pofteşte! Exclamă fantoma. Pofteşte, să mă cunoşti mai 
bine, omule! 

Scrooge intră cu fereală şi îşi plecă încet capul în faţa 
duhului. Nu mai era Scrooge cel îndărătnic dinainte; şi, deşi 
ochii duhului erau senini şi buni, nu-i făcea plăcere să-i 
întâlnească privirea. 

— Eu sunt Fantoma Crăciunului Prezent, spuse duhul. 
Priveşte-mă! 

Scrooge se supuse, reverenţios. Duhul era îmbrăcat doar 
cu o robă sau mantie, verde, simplă, tivită cu blană albă. 
Veşmântul îi atârna atât de lejer pe trup, încât pieptul lui 
voluminos era dezgolit, de parcă n-ar fi dorit să fie ocrotit 
sau ascuns prin vreun vicleşug. 'Tălpile, care se zăreau de 
sub faldurile ample ale vesmântului, erau de asemenea 
dezgolite; iar capul nu-i era acoperit decât cu o coroniţă de 
ilice încrustată din loc în loc cu ţurţuri sclipitori. Buclele lui 
castaniu-închis erau lungi şi slobode; slobode ca faţa lui 
blândă, cu ochi scânteietori, ca palmele lui deschise, ca 
glasul lui vioi, ca atitudinea lui degajată şi ca înfăţişarea lui 
veselă, în jurul mijlocului avea o cingătoare de care atârna 
o teacă străveche, mâncată de rugină şi fără spadă. 

— N-ai mai văzut în viaţa ta o arătare ca mine! Exclamă 
duhul. 

— Niciodată, îi răspunse Scrooge. 


— N-ai avut de-a face niciodată cu membrii mai tineri ai 
familiei mele, adică (fiindcă eu sunt foarte tânăr) cu fraţii 
mei mai mari, născuţi în anii din urmă? Continuă stafia. 

— Nu cred că am avut de-a face, spuse Scrooge. Mă tem 
că nu. Ai mulţi fraţi, duhule? 

— Peste o mie opt sute, spuse fantoma. 

— Câte guri de hrănit! Mormăi Scrooge. Fantoma 
Crăciunului Prezent se ridică. 

— Duhule, spuse spăşit Scrooge, du-mă unde doreşti. 
Noaptea trecută am fost mânat cu forţa şi am învăţat o 
lecţie care-şi vădeşte roadele acum. Astă-seară, dacă ai ce 
să mă înveţi, aş vrea să trag un folos. 

— Pune mâna pe mantia mea! Scrooge făcu întocmai şi o 
apucă strâns. 

Ilicele, vâscul, boabele roşii, iedera, curcanii, gâştele, 
vânatul, păsările, carnea sărată, porcii, cârnaţii, stridiile, 
plăcintele, budincile, fructele şi punch-ul, toate dispărură 
pe loc. La fel şi odaia, şi focul, şi lumina roşiatică, şi ceasul 
de noapte, şi se pomeniră pe străzile Londrei, în dimineaţa 
de Crăciun, unde (fiindcă era vreme rea) oamenii cântau un 
soi de muzică rudimentară, dar vioaie şi deloc neplăcută, 
adunând cu lopeţile zăpada de pe pavajul din faţa 
locuinţelor şi de pe acoperişurile caselor, care, spre marea 
bucurie a băieţilor, se îngrămădea în troiene pe drumul de 
dedesubt şi se răspândea în mici viscole artificiale. 

Fațadele caselor erau cam negre şi ferestrele şi mai negre, 
în contrast cu căciulile netede şi albe de nea de pe 
acoperişuri şi cu zăpada mai murdară de pe jos, aşternută 
mai recent şi arată de roţile grele ale trăsurilor şi căruţelor 
care săpaseră în ea brazde adânci; brazde care se 
întretăiau iarăşi şi iarăşi, de sute de ori, în locurile unde se 
ramificau străzile mari şi alcătuiau făgaşe complicate, greu 
de desluşit în noroiul gros, gălbui şi în apa îngheţată. Cerul 
era mohorât şi străzile mai scurte erau sufocate de o pâclă 
murdară, pe jumătate topită, pe jumătate îngheţată, ale 
cărei particule mai grele se lăsau ca o ploaie de atomi de 


funingine, de parcă toate coşurile din Marea Britaniie 
luaseră foc deodată, ca la un semn, şi ardeau cu vâlvătăi, 
după pofta inimii. Atmosfera oraşului nu avea nimic vesel în 
ea şi totuşi pretutindeni era un aer de veselie pe care aerul 
de vară cel mai curat şi soarele de vară cel mai arzător s-ar 
fi străduit zadarnic să-l răspândească. 

Căci oamenii care dădeau jos cu lopata căciulile de omăt 
de pe case erau veseli şi plini de voie bună; strigau unul la 
altul de pe troiene şi, din când în când, îşi aruncau câte un 
bulgăre de zăpadă poznaş - un proiectil cu mult mai blajin 
decât o glumă exprimată prin cuvinte - râzând din toată 
inima, fie că nimereau, fie că dădeau greş. Prăvăliile cu 
păsări de ogradă erau încă pe jumătate deschise, iar cele cu 
fructe se arătau în toată splendoarea lor. Erau acolo coşuri 
rotunde, burduhănoase, pline cu castane, umflate ca 
surtucele unor drăgălaşi domni bătrâni, lăfăindu-se în fata 
uşilor şi revărsându-se până în stradă, cu abundența lor 
apoplectică. Mai erau acolo cepe spaniole rumene, 
roşcovane şi pântecoase, atât de bine crescute, încât 
străluceau ca nişte călugări spanioli grăsani, făcând cu 
ochiul de pe rafturi, cu priviri jucăuşe, codanelor care 
treceau pe acolo şi se uitau cu falsă modestie la vâscul 
atârnat deasupra. Erau, de asemenea, pere şi mere, 
adunate în piramide înfloritoare; mai erau ciorchini de 
struguri pe care generoşii patroni îi agăţaseră de nişte 
cârlige lesne de văzut, pentru ca oamenilor care treceau pe 
acolo să le lase gura apă, pe gratis; mai erau grămezi de 
alune, maronii şi mătăsoase, evocând, prin aroma lor, vechi 
plimbări prin pădure, plăcute târşâiri de picioare, cu frunze 
veştede până la glezne; mai erau mere de Norfolk, 
bondoace şi oacheşe, contrastând cu galbenul portocalelor 
şi al lămâilor şi cerând cu insistenţă, implorând chiar, cu 
personalitatea lor extrem de compactă şi de suculentă, să 
fie duse acasă în pungi de hârtie şi mâncate după-masă. 
Chiar şi peştişorii aurii şi argintii, expuşi într-un castron, 
printre aceste fructe alese, deşi fac parte dintr-o specie 


plicticoasă şi cu sânge stătut, păreau a şti că se punea ceva 
la cale; şi toţi, până la ultimul peştişor, se foiau, răsuflând 
din greu, prin mica lor lume, cuprinşi de o emoție molcomă 
şi rece. 

Iar la băcănie, ah, la băcănie! Aproape se închisese, doar 
două obloane erau puse, sau doar unul; dar ce se zărea 
printre ele! Nu numai că, lăsându-se pe tejghea, cântarul 
producea un zgomot vesel sau că sfoara se desfăşura atât 
de iute de pe scripete sau că toate cutiile de tablă 
zăngăneau în sus şi-n jos ca şi cum ar fi fost mânuite de 
nişte scamatori, că aromele amestecate de ceai şi cafea 
erau atât de plăcute nasului, sau că stafidele erau atât de 
multe şi de minunate, migdalele atât de neasemuit de albe, 
batoanele de scorţişoară atât de lungi şi drepte şi celelalte 
mirodenii atât de delicioase, fructele zaharisite atât de bine 
închegate şi atât de bine îmbibate în zahăr topit, încât până 
şi cei mai indiferenți trecători simțeau că li se înmoaie 
picioarele, iar apoi că li se apleacă de la atâtea bunătăţi. Nu 
numai că smochinele erau siropoase şi cărnoase sau că 
prunele franţuzeşti roşeau cu modestă acreală din cutiile 
lor bogat împodobite sau că totul era bun de mâncat şi gătit 
de Crăciun; dar muşteriii erau toţi atât de zoriţi şi de 
nerăbdători, în speranţa lor de a trăi împlinirea acelei zile, 
încât se ciocneau unii de alţii la uşă, îşi trânteau coşurile de 
nuiele ca nişte turbaţi, îşi uitau târguielile pe tejghea şi 
alergau după aceea înapoi ca să le ia şi făceau alte sute de 
boroboaţe, într-o veselie nebună; iar în acest timp, băcanul 
şi ajutoarele lui erau atât de plini de sârg şi de vioiciune şi 
puneau atâta suflet când îşi legau şorţurile la spate, de 
parcă şi-ar fi legat chiar inimile lor curate, pentru a fi 
scoase în văzul lumii şi cercetate, ba chiar şi ciugulite de 
niscaiva stăncuţe de Crăciun, dacă asta le-ar fi fost pe plac. 

Dar, curând, clopotniţele chemară toţi oamenii buni la 
biserici şi capele, şi iată-i venind, adunându-se cârduri- 
cârduri pe străzi, cu hainele cele mai bune şi cu cele mai 
vesele chipuri. Şi în acelaşi timp, apăreau cu zecile din 


străduţe lăturalnice, din fundături şi răspântii anonime, 
nenumărați oameni, ducându-şi coşurile cu mâncare la 
brutării. Duhul părea foarte interesat de aceşti sărmani 
petrecăreţi, fiindcă se postă cu Scrooge alături în uşa unei 
brutării şi, după ce ridică şervetele de pe coşuri în timp ce 
purtătorii lor le treceau prin faţă, picură tămâie din torţa lui 
peste ele. Şi torţa asta avea ceva cu totul neobişnuit, căci, o 
dată sau de două ori, când câţiva purtători de coşuri care se 
înghionteau schimbară vorbe urâte, el îi stropi cu câteva 
picături de apă din ea şi de îndată se înveseliră din nou. 
Căci, spuneau ei, e păcat să te cerţi în ziua de Crăciun. Şi 
chiar aşa este! Doamne-ajută, că aşa este! 

În cele din urmă, clopotele conteniră să bată şi cei ce îşi 
coceau pâinile tăcură; şi totuşi, pata de umezeală topită de 
deasupra fiecărui cuptor al brutarului, unde ieşea fum din 
pavaj, de parcă şi pietrele coceau pâine, rămăsese acolo ca 
o amintire plăcută a acelor coşuri şi a coacerii pâinilor. 

— Ceea ce picuri din torţa ta are vreo aromă deosebită? 
Întrebă Scrooge. 

— Are. Propria mea aromă. 

— Şi e pentru orice fel de coş de mâncare din această zi? 
Întrebă Scrooge. 

— Pentru cele ce sunt date cu bunătate, îndeosebi pentru 
cele sărmane. 

— De ce îndeosebi pentru cele sărmane? Întrebă Scrooge. 

— Pentru că au cea mai multă nevoie. 

— Duhule, spuse Scrooge, după o clipă de gândire, mă 
întreb de ce tocmai tu, dintre toate făpturile din 
nenumăratele lumi din jurul nostru, doreşti să iei acestor 
oameni un prilej de bucurie nevinovată. 

— Eu?! Strigă duhul. 

— Îi lipseşti de mijloacele de a se înfrupta în fiecare a 
şaptea zi, care e adesea singura zi în care se poate spune 
că mănâncă şi ei, nu-i aşa? Spuse Scrooge. 

— Eu?! Strigă duhul. 


— Încerci să închizi aceste locuri în ziua a şaptea, spuse 
Scrooge. Şi asta înseamnă cam acelaşi lucru. 

— Eu încerc?! Exclamă duhul. 

— Să mă ierţi dacă greşesc. Aceasta s-a făcut în numele 
tău, sau cel puţin în numele familiei tale, spuse Scrooge. 

— Există pe pământul vostru, îi răspunse duhul, unii care 
pretind că ne cunosc şi care săvârşesc în numele nostru 
fapte ce vădesc patimă, semeţie, rea-voinţă, ură, invidie, 
bigotism şi egoism, dar care sunt atât de străini de noi şi de 
toţi cunoscuţii şi rubedeniile noastre, de parcă nici n-ar fi 
trăit vreodată. Ţine minte asta şi pune faptele lor în seama 
lor, nu a noastră. 

Scrooge făgădui că aşa va face; şi plecară mai departe, 
nevăzuţi ca şi până atunci, prin mahalaua oraşului. Duhul 
deţinea neobişnuita însuşire (pe care Scrooge o observase 
la brutărie) de a se acomoda cu uşurinţă în orice loc, în 
ciuda dimensiunilor sale gigantice; stătea sub un acoperiş 
scund cu aceeaşi graţie, ca o fiinţă supranaturală, cum ar fi 
stat şi într-o sală grandioasă. 

Şi poate că din plăcerea de a se făli cu această putere a lui 
sau poate mânat de firea lui blândă, generoasă, inimoasă şi 
de compasiunea sa faţă de toţi oamenii sărmani, bunul duh 
se gândi de îndată la copistul lui Scrooge; căci într-acolo 
porni, luându-l şi pe Scrooge cu el, agăţat de mantia lui; şi 
în pragul uşii, duhul zâmbi şi se opri să binecuvânteze 
locuinţa lui Bob Cratchit picurând din torţă. Gândiţi-vă 
numai! Bob câştiga doar atât cât să-şi cumpere câteva 
mâini de bob pe săptămână; îşi vâra deci în traistă în 
fiecare sâmbătă doar câteva mâini de duplicate ale numelui 
său de botez; şi totuşi, Duhul Crăciunului Prezent îi 
binecuvânta căsuţa lui cu patru odăi! 

Şi iată că apăru doamna Cratchit, nevasta lui Cratchit, 
gătită cu o sărăcie de rochie întoarsă de două ori, dar 
bogată în panglici, care sunt ieftine şi, pentru cei şase peni 
cât costă, fac impresie bună; ea puse faţa de masă, ajutată 
de Belinda Cratchit, cea de-a doua fiică a ei, de asemenea 


bogată în panglici; în timp ce conaşul Peter Cratchit, 
înfigând o furculiţă în oala cu cartofi şi intrându-i în gură 
colţurile imensului său guler de cămaşă (proprietatea lui 
Bob, transmisă fiului şi moştenitorului său, întru cinstirea 
acelei zile), se bucura văzându-se atât de elegant 
înveşmântat şi abia aştepta să-şi arate lenjeria în parcurile 
mondene. Şi iată că şi cei doi Cratchiţi mai mici, un băieţel 
şi o fetiţă, dădură buzna zbierând că în faţa brutăriei 
simţiseră miros de gâscă şi ştiau că era gâsca lor; şi, 
gândindu-se pofticioşi la aromele de salvie şi de ceapă, 
aceşti Cratchiţi mititei ţopăiau în jurul mesei, ridicându-l în 
slăvi pe conaşul Peter Cratchit, în timp ce acesta (nu tocmai 
fălos, deşi colţurile gulerului aproape că-l sugrumau) suflă 
în foc, până ce cartofii care abia fierbeau începură să 
clocotească şi să lovească cu zgomot capacul oalei, cerând 
să fie scoşi de-acolo şi cojiţi. 

— Pe unde-o fi umblând iubitul vostru tată? Spuse doamna 
Cratchit. Şi mai e şi cu frăţiorul vostru, Tim Degețel! Iar 
Martha parcă a întârziat şi la ultimul Crăciun cu o jumătate 
de ceas! 

— A venit Martha, spuse o fetiţă care apăru chiar atunci. 

— A venit Martha! Strigară cei doi Cratchiţi mititei. Ura! 
Să vezi ce gâscă avem, Martha! 

— Vai, scumpa mea, să-ţi dea Dumnezeu sănătate, dar tare 
mult ai întârziat! Spuse doamna Cratchit, sărutând-o de 
nenumărate ori şi repezindu-se slugarnică să-i ia şalul şi 
boneta. 

— Am avut o groază de treburi de terminat ieri noapte, 
răspunse fata, şi azi-dimineaţă a trebuit să fac curat, mamă! 
— Ei, nu mai contează acum, dacă ai ajuns, spuse doamna 
Cratchit. Aşează-te în faţa focului, scumpa mea, să te 

încălzeşti, să te aibă Domnul în pază! 

— Nu, nu! Vine tata, strigară cei doi Cratchiţi mititei, care 
erau pretutindeni în acelaşi timp. Piteşte-te, Martha, 
piteşte-te! 


Martha se piti şi iată că intră mărunţelul Bob, tatăl, cu pe 
puţin un cot şi jumătate de şal, fără a mai socoti şi 
franjurile, atârnând în faţa lui; cu hainele lui jerpelite, 
cârpite şi periate ca să arate şi el omeneşte; şi cu Tim 
Degețel pe umăr. Sărăcuţul Tim Degețel ţinea o cârjă 
micuță şi membrele lui erau susţinute de un cadru de fier! 

— Dar unde e Martha noastră? Strigă Bob Cratchit, 
privind în jur. 

— Nu vine! Spuse doamna Cratchit. 

— Nu vine?! Spuse Bob, pierindu-i brusc toată buna 
dispoziţie; căci pe tot drumul de la biserică fusese calul 
pursânge al lui Tim şi venise până acasă în galop. Cum să 
nu vină în ziua de Crăciun! 

Marthei nu-i plăcea să-l vadă dezamăgit, nici măcar în 
glumă; aşa că îşi făcu prematur apariţia din dosul uşii de la 
cămară şi alergă în braţele lui, în timp ce cei doi Cratchiţi 
mititei îl luară pe sus pe Tim Degețel ca să-l ducă la 
spălătorie, de unde putea auzi budinca susurând în cratiţa 
din cuptoraşul de aramă. 

— Şi cum s-a comportat Tim Degețel? Întrebă doamna 
Cratchit, după ce îl luă peste picior pe Bob pentru 
naivitatea lui şi Bob o îmbrăţişa pe fiica lui după pofta 
inimii. 

— Cuminte ca un îngeraş, spuse Bob, ba chiar şi mai 
cuminte. Uneori cade pe gânduri, stă singurel mult timp şi îi 
trec prin cap nişte ciudăţenii cum n-ai mai auzit. Venind 
spre casă, mi-a spus că speră să-l vadă oamenii în biserică 
pentru că el e beteag şi poate le prinde bine să le aducă 
aminte în ziua de Crăciun de cel care a făcut să umble 
cerşetori ologi şi a redat orbilor vederea. 

Lui Bob îi tremură glasul când le povesti aceasta şi îi 
tremură şi mai mult când spuse că Tim Degețel va creşte 
mare şi voinic. 

Micuța lui cârjă se auzi mişcându-se iute pe pardoseală şi 
Tim Degețel se întoarse, înainte de a se mai rosti vreo 
vorbă, fiind condus de fratele şi sora lui până la scăunelul 


din faţa focului; în acest timp, Bob, întorcându-şi manşetele 
- de parcă, bietul de el, s-ar fi putut jerpeli şi mai mult - 
pregăti într-o cană mare o băutură fierbinte cu gin şi 
lămâie, pe care o amestecă bine într-o parte şi în cealaltă şi 
o puse pe plită ca să fiarbă; iar conaşul Peter şi cei doi 
omniprezenţi Cratchiţi mititei se duseră să aducă gâsca, 
întorcându-se curând cu ea, de parcă ar fi oficiat o măreaţă 
ceremonie. Atâta forfotă urmă, de-ai fi crezut că gâsca era 
pasărea cea mai rară din câte există; un adevărat fenomen 
cu pene, faţă de care o lebădă neagră era o nimica toată - şi 
într-adevăr, în casa aceea cam aşa era. Doamna Cratchit 
făcu sosul (pregătit dinainte într-o tigăiţă), care sfârâia, 
fiind încă fierbinte; conaşul Peter zdrobi cartofii cu o forţă 
incredibilă; domnişoara Belinda îndulci sosul de mere; 
Martha şterse farfuriile fierbinţi; Bob îl luă pe Tim Degețel 
lângă el, într-un colţişor al mesei; cei doi Cratchiţi mititei 
aşezară scaunele pentru toată lumea, fără a uita de ei şi, 
instalându-se la posturi, îşi înfundară lingurile în gură, ca 
nu cumva să ţipe după gâsca înainte de a le veni rândul să 
fie serviţi, în sfârşit, se puseră farfuriile şi se rosti 
rugăciunea. Se lăsă tăcerea, toţi ţinându-şi respiraţia, în 
timp ce doamna Cratchit îşi plimba încet privirea de-a 
lungul cuţitului, pregătindu-se să-l înfigă în pieptul gâştei; 
dar când îl înfipse şi când ţâşni mult aşteptatul jet de 
umplutură, de jur împrejurul mesei se ridică un murmur de 
bucurie şi chiar şi Tim Degețel, îmboldit de cei doi Cratchiţi 
mititei, bătu în masă cu mânerul cuţitului şi strigă cu 
glăsciorul lui firav: „Ura!” 

Nici că se mai pomenise o asemenea gâsca. Bob spuse că 
el nu poate să creadă că a existat vreodată o gâsca aşa de 
bine preparată. 

Frăgezimea şi aroma ei, mărimea ei la un preţ atât de mic 
erau subiecte de admiraţie unanimă. Lungită cu sos de 
mere şi piure de cartofi, a fost o masă îndestulătoare pentru 
întreaga familie; într-adevăr, după cum spuse foarte 
încântată doamna Cratchit (trăgând cu ochiul spre o 


fărâmiţă de os din farfurie), până la urmă nici măcar n-o 
mâncaseră pe toată! Şi totuşi toţi se săturaseră, îndeosebi 
cei mai mici Cratchiţi, care erau mânjiţi până la sprâncene 
cu sos de salvie şi ceapă. Dar după ce domnişoara Belinda 
schimbă farfuriile, doamna Cratchit ieşi singură din odaie - 
prea nervoasă ca să suporte martori - ca să scoată budinca 
din cuptor şi s-o aducă la masă. 

Dacă nu era suficient de coaptă? Dacă se va sfărâma când 
o va scoate? Dacă se furişase cineva în curte, căţărându-se 
peste zid, şi o furase, în timp ce ei se bucurau de gâscă - 
presupunere care îi făcu pe cei doi Cratchiţi mititei să 
pălească! Se presupuneau tot felul de grozâvii. 

Ura! Ce de aburi! Budinca fu scoasă din cuptor. Miros ca 
în ziua de spălat rufe! De la cârpa de deasupra. Mirosul de 
la birtul şi patiseria de-alături, şi de la spălătoria învecinată! 
Asta era budinca! Peste jumătate de minut, doamna 
Cratchit intră - îmbujorată, dar zâmbind mândră - cu 
budinca, tare şi vârtoasă ca o ghiulea de tun pestriță, 
arzând în jumătate de jumătate de sfert de pintă de brandy 
şi împodobită cu o coroniţă de Crăciun înfiptă în mijloc. 

— Ah, ce budincă minunată! Bob Cratchit spuse, pe un ton 
chiar foarte calm, că o socotea cea mai mare izbândă a 
doamnei Cratchit de când erau căsătoriţi. Doamna Cratchit 
spuse că acum, după ce scăpase de povara asta de pe 
suflet, putea mărturisi că se temuse că nu-i va ajunge făina. 
Toţi găsiră câte ceva de spus, dar nimeni nu spuse şi nici nu 
se gândi că era o budincă mică pentru o familie atât de 
mare. Ar fi fost curată blasfemie. Orice membru al familiei 
Cratchit ar fi roşit la gândul unei asemenea insinuări. 

În sfârşit, masa se termină, se strânse totul, se curăţă soba 
şi se făcu focul. După ce fu gustat cruşonul şi declarat 
desăvârşit, se puseră pe masă mere şi portocale, iar în foc 
fu băgată o lopată de castane. Apoi toată familia Cratchit se 
trase în jurul sobei, alcătuind ceea ce Bob Cratchit numi un 
cerc, dar care de fapt era un semicerc; şi chiar lângă cotul 


lui Bob Cratchit era toată sticlăria familiei. Două pahare 
mari şi o ceaşcă pentru cremă, fără toartă. 

Acestea conţineau însă licoarea fierbinte din vas, la fel de 
bine ca nişte pocale de aur; şi Bob îi servi cu ochii licărind 
de fericire, în timp ce castanele din sobă pocneau şi 
sfârâiau. Apoi Bob închină paharul: 

— Un Crăciun fericit pentru noi toţi, dragii mei. Dumnezeu 
să ne ajute! 

Şi toată familia repetă după el. 

— Dumnezeu să-i ajute pe toţi! Rosti ultimul Tim Degețel. 

Şedea foarte aproape de tatăl său, pe scăunel. Bob îi ţinea 
mânuţa veştejită într-a lui, de parcă, din dragoste pentru el 
şi din dorinţa de a-l avea mereu alături, se temea să nu-i fie 
smuls. 

— Duhule, spuse Scrooge, cu o curiozitate pe care n-o mai 
simţise până atunci, spune-mi dacă Tim Degețel va trăi. 

— Văd un loc gol, răspunse fantoma, acolo, în cotlonul de 
lângă coş, şi o cârjă fără stăpân, păstrată cu grijă. Dacă 
aceste umbre vor rămâne neschimbate în viitor, copilul va 
muri. 

— Nu, nu, spuse Scrooge. Ah, nu, duhule bun! Spune-mi 
că va fi cruțat. 

— Dacă aceste umbre vor rămâne neschimbate în viitor, 
nimeni din neamul meu, îi răspunse fantoma, nu-l va mai 
găsi aici. Şi ce-i cu asta? Dacă tot e sortit să moară, mai 
bine să moară, ca să scadă prisosul de populaţie. 

Scrooge plecă de îndată capul când îşi auzi propriile lui 
vorbe repetate de duh şi îl copleşiră căinţa şi tristeţea. 

— Omule, spuse fantoma, dacă eşti om şi nu ai o inimă de 
piatră, va trebui să înduri aceste vorbe grele până ce vei 
descoperi ce este prisosul şi unde se află el. Poţi tu să 
hotărăşti care oameni se cuvine să trăiască şi care să 
moară? Poate că în ochii Domnului tu eşti mai nevrednic şi 
mai puţin potrivit să trăieşti decât milioane de oameni ca 
băieţelul acestui om sărman. Of, Doamne, cum poţi auzi 


gâza de pe o frunză plângându-se că fraţii săi înfometați din 
ţărână se bucură de prea multă viaţă! 

Scrooge se încovoie auzind mustrarea fantomei şi îşi 
aruncă tremurând privirea spre pământ. Dar şi-o ridică 
repede, la auzul propriului său nume. 

— În sănătatea domnului Scrooge! Spuse Bob. În 
sănătatea domnului Scrooge, ctitorul ospăţului! 

— Da, da, ctitorul ospăţului, într-adevăr! Strigă, roşind, 
doamna Cratchit. Tare aş vrea să-l am în faţa ochilor! I-aş 
servi eu vreo câteva vorbe cu care să se ospăteze şi 
nădăjduiesc că le-ar înghiţi cu poftă! 

— Draga mea, spuse Bob, sunt copiii de faţă. E ziua de 
Crăciun! 

— De bună seamă, numai în ziua de Crăciun, spuse ea, se 
cuvine să închini în sănătatea unui om atât de mârşav, de 
zgârcit, nemilos şi nesimţitor ca domnul Scrooge. Doar ştii 
bine că aşa este, Robert î Nimeni nu ştie asta mai bine ca 
tine, sărmanul! 

— Draga mea, răspunse cu blândeţe Bob. E ziua de 
Crăciun. 

— Beau în sănătatea lui, de dragul tău şi al acestei zile, 
spuse doamna Cratchit, nu de dragul lui. Să-i dea domnul 
viaţă lungă! Crăciun fericit şi un An Nou bun! Nu mă 
îndoiesc că va fi foarte vesel şi fericit! 

Copiii închinară şi ei, după ea. Era prima oară când făceau 
ceva fără tragere de inimă în seara aceea. Tim Degețel bău 
ultimul, dar nici că-i păsa vreun pic de el. Scrooge era 
Monstrul familiei. Pomenirea numelui său aruncă asupra 
petrecerii o umbră neagră, care adastă cinci minute întregi. 

După ce aceasta se risipi, fură de zece ori mai veseli ca 
înainte, de uşurare că scăpaseră de Scrooge cel Rău. 
Cratchit îi anunţă că avea în vedere o slujbă pentru conaşul 
Peter, de pe urma căreia, dacă o va obţine, va aduce în casă 
cinci şilingi şi şase peni pe săptămână. Cei doi Cratchiţi 
mititei hohotiră de râs la ideea că Peter va fi om de afaceri; 
iar Peter însuşi privea focul dintre gulerele lui, cufundat în 


gânduri, de parcă ar fi chibzuit ce investiţii să prefere când 
va intra în posesia acelui uluitor venit. Martha, care era o 
biată ucenică la o modistă, le povesti apoi ce fel de muncă 
trebuia să facă şi câte ore lucra la întinderea unei pălării şi 
cum avea de gând să zacă în pat în dimineaţa zilei 
următoare, ca să se odihnească şi ea ca lumea; în ziua 
următoare fiind sărbătoare, putea să stea acasă. Le mai 
povesti că în urmă cu câteva zile văzuse o contesă şi un lord 
şi că lordul era „cam cât Peter de înalt”, la care Peter îşi 
trase gulerele atât de sus, că dacă aţi fi fost de faţă, nu i-aţi 
mai fi zărit capul, în tot acest timp, castanele şi vasul cu 
cruşon trecură din mână în mână; şi curând după aceea, se 
auzi glăsciorul plângăcios al lui Tim Degețel cântând un 
cântecel despre un copil rătăcit printre nămeţi; şi îl cântă 
chiar foarte bine. 

Nu era nicidecum o atmosferă distinsă. Nu alcătuiau un 
tablou frumos de familie; nu erau bine îmbrăcaţi; încălţările 
lor nu erau nici pe departe rezistente la apă; hainele lor 
erau sărăcăcioase; iar Peter era probabil familiarizat, ba 
chiar mai mult ca sigur că era, cu muntele de pietate. 

Dar erau fericiţi, recunoscători, se înțelegeau bine şi erau 
mulţumiţi de ziua aceea; şi când dispărură, părând şi mai 
fericiţi în lumina strălucitoare răspândită la despărţire de 
torţa duhului, Scrooge rămase până în ultima clipă cu 
privirea aţintită asupra lor, îndeosebi asupra lui Tim 
Degețel. 

Se întunecase de-acum şi ningea zdravăn; şi în timp ce 
Scrooge şi duhul străbăteau străzile, strălucirea focului 
care trosnea în bucătării, saloane şi în tot felul de odăi, era 
o adevărată minune, într-o casă, pâlpâitul flăcărilor 
dezvăluia pregătirile pentru o masă intimă, cu mâncăruri 
fierbinţi, aburind în faţa focului, în timp ce draperiile roşii şi 
grele erau trase pentru a alunga frigul şi întunericul de 
afară, în altă parte, copiii dădeau buzna afară, în zăpadă, ca 
să-şi întâmpine surorile şi fraţii căsătoriţi, verii, unchii şi 
mătuşile, întrecându-se care să ajungă primul la ei. Într-o 


casă, pe transperante se zăreau umbrele oaspeţilor care se 
adunau; în alta, un grup de fete frumoase, toate cu glugile 
pe cap şi cu ciuboţele îmblănite, sporovăind de-a valma, se 
furişa spre casa învecinată, unde, vai de burlacul care le 
văzu dând iama - vrăjitoare viclene, ştiau ele ce ştiau - ca o 
văpaie! 

Dar dacă te-ai fi luat după numărul celor care se îndreptau 
spre adunări prieteneşti, ai fi crezut poate că acasă nu mai 
era nimeni care să-i întâmpine când vor ajunge, deşi orice 
casă s-ar fi cuvenit să aştepte musafiri şi să-şi îndese sobele 
până la jumătatea coşurilor. Binecuvântat fie duhul, că tare 
se mai bucura! Îşi dezgolea pieptul pe toată lăţimea lui, îşi 
deschidea palma încăpătoare şi continua să plutească, 
revărsând cu generozitate veselia lui luminoasă şi 
nevinovată oriunde ajungea! Chiar şi lampagiul care alerga 
în faţa lui, presărând strada întunecată cu stropi de lumină, 
şi care era îmbrăcat frumos pentru a petrece şi el seara 
undeva, râse zgomotos când duhul trecu, deşi habar nu 
avea lampagiul că însoţitorul lui era însuşi Crăciunul! 

Dar apoi, fără ca duhul să-l prevină pe Scrooge în vreun 
fel, se pomeniră pe un deal mohorât şi pustiu, pe care erau 
răspândite grămezi monstruoase de piatră grosolană, de 
parcă acolo ar fi fost un cimitir de uriaşi; iar apa se 
prelingea oriunde poftea, sau s-ar fi prelins, dacă gerul n-ar 
fi ţinut-o captivă; şi nimic nu creştea acolo decât muşchi, 
grozamă şi iarbă aspră, ţepoasă, în jos, spre apus, soarele 
lăsase o dâră de foc roşiatic, care clipi o secundă peste 
pustietatea aceea, ca un ochi posac, şi apoi, încruntându-se, 
cobori tot mai jos, tot mai jos, până ce se pierdu în bezna 
adâncă a nopţii negre. 

— Ce-i aici? Întrebă Scrooge. 

— Un loc unde trăiesc minerii care trudesc în măruntaiele 
pământului, îi răspunse duhul. Dar ei mă cunosc. Priveşte! 

Se văzu o lumină licărind la fereastra unei colibe şi ei 
înaintară repede spre ea. Trecând prin zidul de lut şi piatră, 
găsiră un grup vesel, adunat în jurul unui foc strălucitor. Un 


bărbat tare bătrân şi o femeie, împreună cu copiii lor şi 
copiii copiilor lor şi încă o generaţie pe deasupra, toţi gătiţi 
cu haine vesele de sărbătoare. Cu un glas care acoperea 
rareori vuietul vântului ce bătea peste pustietatea stearpă, 
bătrânul le cânta un cântec de Crăciun - fusese un cântec 
vechi încă de pe vremea copilăriei lui - şi din când în când 
cântau toţi cu el, în cor. Cu egală precizie, bătrânul se 
înviora şi cânta tare când ei îşi înălţau glasurile, pentru ca 
apoi puterile să-l părăsească din nou când vocile încetau. 

Duhul nu zăbovi acolo şi îl îndemnă pe Scrooge să se ţină 
de mantia lui şi, trecând pe deasupra dealului, se grăbiră - 
încotro? Doar nu spre mare? Ba da, spre mare. 

Spre groaza lui, Scrooge văzu, privind înapoi, ultima 
bucăţică de pământ, un şir înfricoşător de stânci, în spatele 
lor; şi deodată, îl asurzi vuietul valurilor care se rostogoleau 
şi mugeau, dezlănţuinduse printre grotele pe care le 
căscaseră şi încercând cu furie să sape pământul. 

Sus, pe un recif mohorât de stânci prăvălite una peste alta, 
cam la o leghe de ţărmul de care se spărgeau şi se izbeau 
cu sălbăticie valurile tot anul, se înălța un far singuratic. 
Grămezi uriaşe de alge erau agăţate de poalele sale şi, în 
jurul lui, păsările furtunii - zămislite de vânt, am putea 
crede, aşa cum algele ar putea fi zămislite de apă - se 
înălţau şi coborau, ca valurile pe care le atingeau în zbor. 

Dar chiar şi acolo, doi bărbaţi care păzeau farul făcuseră 
un foc, care arunca o rază de lumină pe marea cumplită, 
prin crăpătura din zidul gros de piatră. Prinzându-şi mâinile 
bătătorite pe deasupra mesei grosolane la care şedeau, îşi 
urară Crăciun fericit, ciocnind cănile cu grog; şi unul din ei, 
cel mai bătrân, cu faţa înăsprită şi brăzdată de vreme rea, 
ca figura sculptată de la prova unei vechi corăbii, înălţă un 
cântec năprasnic, aidoma furtunii. 

Din nou, fantoma porni iute mai departe, pe deasupra 
mării negre, fremătătoare - mai departe, tot mai departe - 
până ce, îndepărtându-se de ţărmuri, după cum îi spuse lui 
Scrooge, coborâră pe o corabie. Se instalară lângă 


timonierul de la cârmă, lângă marinarul de veghe şi lângă 
ofiţerii care făceau de cart; nişte siluete întunecate, 
fantomatice, în diverse atitudini, dar fiecare fredona o 
melodie de Crăciun, avea un gând de Crăciun sau îi 
povestea în şoaptă tovarăşului său despre o zi de Crăciun 
de odinioară, de care se legau speranţele de a ajunge 
acasă. Şi fiecare om aflat la bord, fie el treaz sau adormit, 
bun sau rău, avusese pentru ceilalţi, în acea zi, o vorbă mai 
bună decât în toate zilele anului, luase parte într-un fel 
oarecare la sărbătorirea ei şi îşi amintise de cei cărora le 
ducea grija de departe, ştiind că ei se gândeau cu bucurie 
la el. 

A fost o mare surpriză pentru Scrooge, care asculta 
gemetele vântului şi se gândea la solemnitatea călătoriei lor 
prin întunericul singuratic, deasupra unui hău necunoscut, 
ale cărui străfunduri erau taine la fel de profunde ca 
moartea; a fost o mare surpriză pentru Scrooge, absorbit 
de toate acestea, să audă un râs viguros. Surpriza a fost şi 
mai mare, când Scrooge îşi dădu seama că aparţinea 
propriului său nepot şi se pomeni într-o încăpere luminoasă, 
uscată, strălucitoare, cu duhul lângă el, zâmbind şi 
spunându-i din priviri aceluiaşi nepot că e mulţumit de el. 

— Ha! Ha! Râse nepotul lui Scrooge. Ha, ha, ha! 

Dacă se întâmplă, deşi e aproape cu neputinţă, să 
cunoaşteţi un om mai înzestrat pentru a râde decât nepotul 
lui Scrooge, tot ce pot să vă spun este că aş vrea să-l cunosc 
şi eu. Vă rog să mi-l prezentaţi şi voi fi încântat să-l cunosc. 

Există o dreaptă, egală şi nobilă rânduială a lucrurilor în 
faptul că, după cum se răspândesc boala şi necazurile, tot 
aşa nimic nu e mai irezistibil şi contagios ca râsul şi buna 
dispoziţie, în timp ce nepotul lui Scrooge râdea, ţinându-se 
de burtă, rotindu-şi capul şi schimonosindu-şi faţa în cele 
mai ciudate grimase, nepoata lui Scrooge prin alianţă râdea 
cu aceeaşi poftă ca şi el. lar prietenii adunaţi la ei nu se 
lăsau deloc mai prejos şi râdeau în hohote. 

— Ha, ha! Ha, ha, ha, ha! 


— A zis despre Crăciun că e un moft, zău aşa! Strigă 
nepotul lui Scrooge. Şi o spunea cu convingere! 

— Să-i fie ruşine, Fred! Spuse indignată nepoata lui 
Scrooge. Să le dea Dumnezeu sănătate femeilor, căci nu fac 
nimic pe jumătate. Ele iau lucrurile în serios. 

Era foarte frumuşică; poate chiar prea frumuşică. Avea o 
faţă splendidă, plină de gropiţe şi tot timpul mirată, o guriţă 
ca o cireaşă, care părea a fi făcută pentru a fi sărutată - şi 
fără îndoială că aşa era; mai avea tot felul de punctişoare 
adorabile pe bărbie, care se topeau unul în celălalt când 
râdea, şi cea mai însorită pereche de ochi pe care aţi văzut- 
o vreodată pe chipul unei fiinţe, într-un cuvânt, era, cum aţi 
spune, o femeie care te aţâţă; dar te şi mulţumeşte, 
totodată. O, da, care te mulţumeşte perfect. 

— E un bătrânel cu haz, spuse nepotul lui Scrooge. Asta-i 
adevărul; şi ar putea fi mai prietenos, într-adevăr. Dar răul 
pe care îl face o să-i aducă pedeapsa şi n-am nimic de spus 
împotriva lui. 

— Sunt sigură că este foarte bogat, Fred, insinuă nepoata 
lui Scrooge. Cel puţin, aşa-mi spui tu mereu. 

— Şi ce-i cu asta, draga mea? Spuse nepotul lui Scrooge. 
Averea nu-i este de nici un folos. Nu face nimănui bine cu 
ea. Nu-şi face viaţa mai uşoară cu ajutorul ei. Nu are 
mulţumirea de a se gândi - ha, ha, ha! 

— Că ne va blagoslovi vreodată cu ea. 

— Eu nu am răbdare cu el, observă nepoata lui Scrooge. 

Surorile nepoatei lui Scrooge şi toate celelalte doamne 
erau de aceeaşi părere. 

— O, ba eu am! Spuse nepotul lui Scrooge. Mi-e milă de el; 
nu m-aş putea supăra pe el, nici dacă aş vrea. Cine suferă 
de pe urma toanelor lui? Întotdeauna el însuşi. S-a 
încăpățânat să-şi bage în cap că nu ne poate suferi şi nu va 
veni la noi la masă. Şi care este urmarea? Nu pierde cine 
ştie ce ospăț. 

— Ba cred că pierde o masă foarte bună, interveni nepoata 
lui Scrooge. 


Toţi ceilalţi spuseră acelaşi lucru şi se cuvine să socotim că 
ei vorbeau cu pricepere, fiindcă tocmai terminaseră de 
mâncat şi, cu desertul pe masă, se adunaseră în jurul 
focului, la lumina lămpii. 

— Ei, mă bucur s-aud asta, spuse nepotul lui Scrooge, 
pentru că nu prea am încredere în tinerele gospodine. Tu 
ce părere ai, lopper? 

Era limpede că Iopper pusese ochii pe una dintre surorile 
nepoatei lui Scrooge, fiindcă răspunse că un burlac e un 
biet proscris, care nu e îndrituit să-şi spună părerea asupra 
acestui subiect. La auzul acestor vorbe, sora nepoatei lui 
Scrooge - cea durdulie, cu şal de dantelă, cu trandafiraşi - 
TOŞI. 

— Te rog să continui, Fred, spuse nepoata 'lui Scrooge, 
bătând din palme. Niciodată nu termină ce are de spus. E 
un băiat tare caraghios! 

Nepotul lui Scrooge izbucni din nou în râs şi, fiindcă era 
cu neputinţă să scapi de contaminare, deşi sora cea 
durdulie se strădui, cu ajutorul oţetului aromatic, exemplul 
lui fu urmat în unanimitate. 

— Voiam doar să spun, continuă nepotul lui Scrooge, că 
urmarea antipatiei lui faţă de noi şi a refuzului de a se 
înveseli cu noi este, cred eu, faptul că pierde nişte momente 
plăcute, care nu i-ar fi prins rău. Sunt sigur că astfel a 
pierdut o companie plăcută, pe care n-o poate găsi nici în 
gândurile lui, nici în biroul vechi şi mucegăit sau în odăile 
lui prăfuite. Eu am de gând să-i ofer acelaşi prilej în fiecare 
an, fie că-i place sau nu, fiindcă mi-e milă de el. Poate să 
bombăne până crapă împotriva Crăciunului, dar e cu 
neputinţă să nu-şi facă o părere mai bună despre el - îl 
provoc pe tema asta - dacă o să se pomenească an de an cu 
mine la el acasă, întrebându-l vesel: „Ce mai faci, unchiule 
Scrooge?” Şi dacă asta îl va face să-i dăruiască amărâtului 
lui de copist cincizeci de lire, voi fi izbândit ceva. Şi cred că 
ieri l-am zguduit. 


Le veni lor rândul să râdă la gândul că el îl zguduise pe 
Scrooge. Dar fiind un om bun la suflet şi nesinchisindu-se 
de ce râdeau, numai să râdă oricum, îi încuraja să se 
veselească şi le turnă tuturor de băut cu dragă inimă. 

După ceai, au făcut puţină muzică. Căci erau o familie 
muzicală, şi vă asigur că ştiau ce fac când cântau un cântec 
pentru trei sau patru voci, cu refren: îndeosebi Topper, care 
putea să bubuie la nesfârşit în registrul grav, ca un bas 
foarte bun, fără să i se umile venele de pe frunte sau să se 
facă roşu ca un rac. Nepoata lui Scrooge cânta bine la 
harpă; şi cântă, printre alte melodii, o arietă simplă (un 
fleac; puteai învăţa s-o fluieri în două minute), pe care o ştia 
copilul care îl adusese pe Scrooge de la internat, după cum 
îi amintise Fantoma Crăciunurilor Trecute. Când răsunară 
acordurile acestei muzici, tot ce-i arătase fantoma îi veni în 
minte; se înduioşa tot mai mult; şi se gândi că, dacă ar fi 
ascultat-o mai des, cu ani în urmă, ar fi putut înclina 
bunătatea vieţii spre propria lui fericire cu propriile lui 
mâini, fără a recurge la lopata groparului care îl 
înmormântase pe Jacob Marley. 

Dar nu-şi dedicară toată seara muzicii. După un timp se 
apucară să joace gajurile, căci e bine să fim copii uneori şi 
nu e moment mai potrivit decât Crăciunul, de vreme ce 
marele său Întemeietor era şi el copil. Dar staţi puţin! Mai 
întâi s-au jucat de-a baba-oarba. De bună seamă! Şi nu pot 
să cred că 'Topper era cu adevărat orb, aşa cum nu pot să 
cred că avea ochi în ghete. Părerea mea este că a fost o 
înţelegere între el şi nepotul lui Scrooge; şi că ştia şi 
Fantoma Crăciunului Prezent. Felul în care se ţinea după 
sora cea durdulie cu şal de dantelă era pur şi simplu o 
insultă adusă credulităţii fiinţei umane. Răsturna vâtraiele, 
se împiedica de scaune, se ciocnea de pian, se sufoca între 
perdele şi oriunde se avânta ea, hop şi el! Ştia întotdeauna 
unde era sora cea durdulie. Nu prindea niciodată pe 
altcineva. Dacă v-aţi fi lovit de el, aşa cum se loviră câţiva 
dintre ei, şi aţi fi rămas pe loc, el s-ar fi prefăcut că încearcă 


să vă apuce, ceea ce ar fi fost o jignire pentru priceperea 
voastră, şi ar fi cotit-o de îndată în direcţia în care se afla 
sora durdulie. Ea striga mereu că nu e cinstit şi, într- 
adevăr, nu era. Dar când, în sfârşit, o prinse, după ce ea îşi 
fluturase în zadar fusta de mătase foşnitoare prin faţa lui şi 
el izbuti s-o înghesuie într-un colţ, de unde nu mai avu 
scăpare, atunci, comportarea lui fu cât se poate de 
mârşavă. Căci prefăcătoria lui era josnică, monstruoasă: se 
făcea că n-o recunoaşte, se făcea că trebuie să-i pipăie 
boneta, ba mai mult, să se asigure de identitatea ei, 
vârându-i un anumit inel pe deget şi agăţându-i un anumit 
lanţ la gât. Fără îndoială că ea i-a comunicat părerea ei, 
când, aflându-se în preajmă un alt orb, s-au retras în mare 
intimitate, după perdele. 

Nepoata lui Scrooge nu luă parte la jocul de-a baba-oarba, 
fiind instalată comod într-un fotoliu mare, cu scăunel pentru 
picioare, într-un colţişor plăcut, unde Fantoma şi Scrooge 
stăteau în spatele ei. Dar intră în jocul gajurilor, arătându-şi 
pe deplin măiestria cu toate literele alfabetului. Ca şi la 
jocul „cum, când şi unde”, fu nemaipomenită şi, spre 
bucuria ascunsă a nepotului lui Scrooge, le bătu măr pe 
surorile ei; deşi ele erau fete isteţe, după cum v-ar fi putut 
spune Iopper. Să fi fost acolo vreo douăzeci de persoane, 
tineri şi bătrâni, dar toţi jucau, şi juca şi Scrooge; căci, 
absorbit de ceea ce se petrecea în faţa ochilor lui, uitase cu 
totul că glasul lui nu ajungea la urechile lor şi uneori îşi 
spunea şi el părerea şi adesea chiar ghicea foarte corect; 
căci nici cel mai ascuţit ac, nici acul de Whitechapel, 
garantat să nu i se rupă urechea, nu era mai ascuţit ca 
mintea lui Scrooge, deşi se prefăcea greu de cap. 

Fantoma se bucură mult să-l vadă într-o asemenea 
dispoziţie şi îl privea cu atâta bunăvoință, că Scrooge se 
rugă de el, ca un copil, să-i fie îngăduit să mai stea până ce 
vor pleca musafirii. Dar duhul spuse că asta nu se putea. 

— Uite, încep un nou joc, spuse Scrooge. Numai o 
jumătate de ceas, duhule, doar atât! 


Era un joc care se cheamă „da şi nu”, în care nepotul lui 
Scrooge trebuia să se gândească la ceva şi ceilalţi trebuiau 
să ghicească la ce; iar el răspundea la întrebările lor numai 
cu da sau nu, după cum era cazul. Tirul iute de întrebări la 
care fu supus scoase la iveală că el se gândea la un animal, 
un animal viu, un animal cam nesuferit, un animal sălbatic, 
un animal care mârâia şi mormăia uneori, uneori vorbea, 
trăia la Londra, umbla pe străzi, dar nu era arătat 
oamenilor, nu era dus de nimeni în lanţ, nu trăia într-o 
menajerie, nu era omorât în piaţă şi nu era nici cal, nici 
măgar, vacă sau taur, nici tigru, câine, porc, pisică sau urs. 
La fiecare nouă întrebare care i se punea, nepotul nostru 
izbucnea iarăşi şi iarăşi în hohote de râs, şi într-atâta se 
umflă de râs, că fu nevoit să se ridice de pe canapea şi să 
bată din picioare, în cele din urmă, sora cea durdulie, 
cuprinsă de aceeaşi veselie, strigă: 

— Am descoperit! Ştiu ce este, Fred! Ştiu ce este! 

— Ce este? Strigă Fred. 

— E unchiul tău, Scrooge! 

Şi chiar aşa era. Sentimentul general era de admiraţie, 
deşi câţiva obiectară că răspunsul la „este un urs?” ar fi 
trebuit să fie „da“; dat fiind că un răspuns negativ a fost 
suficient pentru a le abate gândurile de la domnul Scrooge, 
presupunând că le-ar fi dat vreodată prin minte să se 
gândească la el. 

— A fost pentru noi un prilej de mare veselie, spuse Fred, 
aşa că am fi nişte nerecunoscători dacă n-am bea în 
sănătatea lui. Uite că se nimereşte să avem în clipa asta în 
mână un pahar cu vin fiert, aşa că eu propun să-l bem în 
sănătatea unchiului Scrooge! 

— Fie! În sănătatea unchiului Scrooge! Strigară toţi. 

— Îi urăm moşului, oricum ar fi el, un Crăciun fericit şi un 
An Nou bun! Spuse nepotul lui Scrooge. De la mine n-ar 
primi închinarea, dar eu tot beau în sănătatea unchiului 
Scrooge! 


Unchiul Scrooge se înveselise pe nesimţite şi inima îi 
devenise atât de uşoară, că ar fi răspuns şi el cu o închinare 
grupului care nu ştia de prezenţa lui, dacă duhul i-ar fi dat 
răgaz. Dar întreaga scenă se risipi în răsuflarea ultimului 
cuvânt rostit de nepotul lui; şi astfel, el şi duhul porniră din 
nou în peregrinările lor. 

Multe au văzut, departe au mers şi multe cămine au 
vizitat, dar întotdeauna cu un sfârşit fericit. Duhul stătea la 
căpătâiul bolnavilor, şi ei se înveseleau; în ţări străine, şi 
oamenii se simțeau aproape de casă; lângă bărbaţii care 
luptau, şi aceştia deveneau răbdători, având speranţe mai 
mari; lângă săraci, şi aceştia se simțeau bogaţi, în aziluri, în 
spitale, în închisori, în toate adăposturile celor necăjiţi, 
unde omul vanitos, în scurtul lui elan de autoritate, nu 
poruncise să se încuie uşa, lăsându-l pe duh pe afară, el şi-a 
împărţit harul şi i-a dat învăţătură lui Scrooge. 

A fost o noapte lungă, dacă a fost doar o noapte - căci 
Scrooge avea îndoielile lui în această privinţă, întrucât 
sărbătoarea Crăciunului părea a se fi concentrat în 
perioada de timp pe care o petrecuseră împreună. Era 
ciudat şi că, în timp ce înfăţişarea lui Scrooge rămânea 
neschimbată, duhul îmbătrânea, îmbătrânea vizibil. 
Scrooge observase această schimbare, dar nu spusese 
nimic, până când, plecând de la o petrecere de copii din 
seara de Bobotează şi privindu-l pe duh, în timp ce stăteau 
împreună într-un loc deschis, observă că încărunţise. 

— Atât de puţin trăiesc duhurile? Întrebă Scrooge. 

— Viaţa mea pe acest glob este foarte scurtă, răspunse 
fantoma. Se sfârşeşte în noaptea asta. 

— În noaptea asta! Strigă Scrooge. 

— În noaptea asta, la ora douăsprezece. Ascultă! Clipa se 
apropie. 

În clipa aceea, clopotele băteau trei sferturi înainte de 
douăsprezece. 

— Iartă-mă dacă nu sunt îndrituit la această întrebare, 
spuse Scrooge, cu privirea pironită pe mantia duhului, dar 


zăresc ceva ciudat şi care nu-ţi aparţine, ieşindu-ţi de sub 
pulpane. Este un picior sau o gheară? 

— Ar putea fi o gheară, căci are carne pe ea, răspunse cu 
tristeţe duhul. Priveşte aici! 

Dintre faldurile mantiei ieşiră la iveală doi copii; prăpădiţi, 
jalnici, înfricoşători, hidoşi, amărâţi. Îngenuncheaseră la 
picioarele lui şi i se agăţaseră de marginea veşmântului. 

— Priveşte aici, omule! Priveşte aici, jos! Exclamă duhul. 

Erau un băiat şi o fată. Gălbejiţi, costelivi, încruntaţi, 
cumpliţi; dar şi prosternaţi, în umilinţa lor. Acolo unde 
grandioasa tinereţe ar fi trebuit să le deseneze trăsăturile 
şi să le coloreze cu vopselele sale cele mai proaspete, o 
mână putredă şi zbârcită le schimonosise şi le zdrenţuise. 
Acolo unde ar fi trebuit să troneze îngerii, pândeau, rânjind 
ameninţător, diavolii. 

Nici o schimbare, nici o degradare, nici o pervertire a 
naturii umane, oricât de profundă, prin toate misterele 
minunatei creaţii, nu zămisleşte monştri nici pe jumătate 
atât de oribili şi de înspăimântători. Scrooge se trase 
înapoi, îngrozit. După ce îi arătă în felul acesta, duhul 
încercă să spună că erau copii buni, dar vorbele lui 
preferară să se înece singure decât să fie părtaşe la o 
minciună atât de uriaşă. 

— Duhule, sunt ai tăi? Atât putut să spună Scrooge. 

— Sunt ai Omului, spuse duhul, coborându-şi privirea spre 
ei. Şi se agăța de mine, apărându-se de taţii lor. Băiatul este 
Ignoranţa. Fata este Sărăcia. Fereşte-te de amândoi şi de 
toţi cei din stirpea lor, dar îndeosebi fereşte-te de acest 
băiat, căci pe fruntea lui vezi că stă scris Moarte, dacă nu 
cumva inscripţia a fost ştearsă. Reneagă-l! Strigă duhul, 
întinzând mâna spre oraş. Ponegreşte-i pe cei care ţi-o 
spun! Acceptă-l pentru scopurile tale nefireşti şi 
înrăutăţeşte-l! Şi aşteaptă sfârşitul! 

— Nu au nici o scăpare, nici un leac nu există pentru ei? 
Strigă Scrooge. 


— Nu mai există închisori? Spuse duhul, răspunzându-i 
pentru ultima oară cu propriile lui cuvinte. Nu există 
aziluri? 

Clopotul bătu miezul nopţii. 

Scrooge se uită în jurul lui după fantomă şi nu o văzu. 
Când ecoul ultimului dangăt se stinse, îşi aminti prezicerea 
bătrânului Jacob Marley şi, ridicându-şi privirea, zări o 
nălucă grasă, cu mantie şi glugă, venind spre el, ca pâcla 
spre pământ. 

STANA A PATRA. 

Ultimul duh. 

N ăluca se apropia încet, solemn, în tăcere. Când ajunse 
lângă el, Scrooge se lăsă în genunchi; căci încă din 
văzduhul în care plutea, acest duh părea să risipească 
întunecimea şi misterul. 

Era înfăşurat într-un veşmânt negru profund, care-i 
ascundea capul, chipul, forma şi nu lăsa să se vadă decât o 
mână întinsă. Dacă n-ar fi fost aceasta, cu greu i s-ar fi 
conturat silueta în noapte, cu greu s-ar fi desluşit de 
întunericul de care era înconjurat. 

Când ajunse alături de el, simţi că era înalt şi impunător şi 
că prezenţa lui misterioasă îi strecura în suflet o spaimă 
solemnă. Altceva nu mai ştiu, căci duhul nu vorbi şi nu se 
mişcă. 

— Mă aflu în prezenţa Fantomei Crăciunurilor Ce Vor 
Veni? Întrebă Scrooge. 

Duhul nu răspunse, dar arătă cu mâna înainte. 

— Îmi vei arăta umbrele celor ce nu s-au petrecut, dar se 
vor petrece în vremurile ce vor veni? Continuă Scrooge. Aşa 
e, duhule? 

Partea de sus a veşmântului se strânse o clipă în faldurile 
sale, ca şi cum duhul şi-ar fi plecat capul. Fu singurul 
răspuns pe care îl primi. 

Deşi se obişnuise de-acum cu tovărăşia fantomelor, pe 
Scrooge îl înspăimântă într-atât forma aceea tăcută, încât 
picioarele i se înmuiară şi descoperi că abia putea să se 


ridice, când dădu să-l urmeze. Duhul se opri o clipă, 
observând parcă starea în care era şi dându-i răgaz să-şi 
revină. 

Dar Scrooge se nelinişti şi mai tare. Îl cuprinse un 
sentiment vag de nesiguranţă şi groază, la gândul că din 
spatele acelui giulgiu întunecat îl ţintuiau nişte ochi 
fantomatici, în timp ce el, deşi îşi încorda cât putea privirea, 
nu vedea decât o mână spectrală şi o grămadă mare de 
culoare neagră. 

— Fantomă a Viitorului! Exclamă el, mă tem de tine mai 
mult decât de toate arătările pe care le-am văzut. Dar 
întrucât ştiu că scopul tău este să-mi faci bine şi întrucât 
sper să devin alt om decât eram, sunt pregătit să-ţi ţin 
tovărăşie şi s-o fac cu recunoştinţă. Nu vrei să-mi vorbeşti? 

Nu primi nici un răspuns. Mâna arăta în faţa lor. 

— Porneşte! Spuse Scrooge. Porneşte! Noaptea se scurge 
repede şi ştiu că pentru mine e preţios timpul. Porneşte, 
duhule! 

Stafia se îndepărtă aşa cum se apropiase de el. Scrooge o 
urmă în umbra veşmântului ei, care i se păru că îl ridică şi-l 
poartă mai departe. 

Parcă nici nu pătrunseră în oraş; căci oraşul părea mai 
degrabă să răsară în jurul lor şi să-i învăluie prin propria lui 
voinţă. Dar erau acolo, în inima lui; în centrul comercial, 
printre negustori, care mergeau grăbiţi de colo-colo, 
zornăindu-şi banii în buzunare, şi discutau în grupuri, se 
uitau la ceas şi se jucau, cufundaţi în gânduri, cu sigiliile lor 
mari, de aur, şi aşa mai departe, cum îi văzuse adesea 
Scrooge. 

Duhul se opri lângă un mic grup de oameni de afaceri. 
Observând că mâna-i era îndreptată spre ei, Scrooge 
înainta ca să asculte ce vorbesc. 

— Nu, spuse un bărbat impunător şi corpolent, cu o bărbie 
monstruoasă, oricum nu ştiu mare lucru. Ştiu doar căa 
murit. 

— Când a murit? Se interesă un altul. 


— Cred că noaptea trecută. 

— Dar ce s-a întâmplat cu el? Întrebă un al treilea, prizând 
o doză uriaşă de tutun dintr-o cutie foarte mare. Credeam 
că nu va muri niciodată. 

— Dumnezeu ştie, spuse primul, căscând. 

— Şi ce-a făcut cu banii? Întrebă un domn roşu la faţă, cu 
o excrescenţă atârnată de vârful nasului care tremura ca 
guşa unui curcan. 

— N-am auzit nimic, spuse bărbatul cu bărbia mare, 
căscând din nou. Probabil că i-a lăsat firmei. Mie nu mi i-a 
lăsat. E tot ce ştiu. 

Gluma lui fu primită cu un râs general. 

— Va fi o înmormântare foarte ieftină, spuse acelaşi 
vorbitor, fiindcă zău dacă ştiu cine va participa la ea. Ce-ar 
fi să ne oferim noi să mergem? 

— N-am nimic împotrivă, dacă se dă şi o masă, remarcă 
domnul cu excrescenţă pe nas. Eu, dacă merg, trebuie să 
mănânc ca lumea. 

Din nou râsete. 

— Dintre voi toţi, eu sunt, în fond, cel mai dezinteresat, 
spuse primul vorbitor, fiindcă eu nu port niciodată mănuşi 
negre şi nu mănânc la prânz. Dar mă ofer să merg, dacă 
merg şi ceilalţi. Gândindu-mă mai bine, cred că eram totuşi 
cel mai bun prieten al lui, fiindcă ne opream să stăm de 
vorbă ori de câte ori ne întâlneam. Vă salut! 

Toţi cei care vorbiseră şi ascultaseră se împrăştiară, 
amestecându-se cu alte grupuri. Scrooge îi cunoştea şi privi 
spre duh, aşteptând o explicaţie. 

Stafia se strecură mai departe, pe o altă stradă. Degetul 
său arătă spre două persoane care se întâlniseră. Scrooge 
ciuli din nou urechile, gândindu-se că va afla acolo 
explicaţia. 

Îi cunoştea perfect şi pe aceşti bărbaţi. Erau oameni de 
afaceri: foarte bogaţi şi cu multă greutate. Se străduise 
întotdeauna să fie bine privit de ei: din punct de vedere al 


afacerilor, vreau să spun; strict, numai din punctul de 
vedere al afacerilor. 

— Ce mai faci? Spuse unul. 

— Dar tu? Răspunse celălalt. 

— Bine! Spuse primul. Bătrânul Zgârie-Brânză a dat ortul 
popii până la urmă, nu? 

— Aşa am auzit, îi răspunse cel de-al doilea. Frig al naibii... 

— E firesc, de Crăciun. Bănuiesc că nu patinezi. 

— Nu, nu. Am altele pe cap. La revedere. Nici un alt 
cuvânt. Astfel luară sfârşit întâlnirea, conversaţia şi 
despărţirea lor. 

La început, Scrooge fusese înclinat să se mire că duhul 
acordase atâta importanţă unor conversații vădit banale; 
dar fiind convins că ele trebuie să fi avut un scop ascuns, 
începu să cugete care anume ar putea fi acesta. Nu se 
putea presupune că aveau vreo legătură cu moartea lui 
Jacob, vechiul lui asociat, căci ea aparţinea trecutului şi 
tărâmul duhului de acum era Viitorul. Nici nu-i trecea prin 
cap vreo persoană foarte apropiată de el, la care s-ar fi 
putut referi. Dar, neîndoindu-se nicidecum că, la oricine s- 
ar fi referit, ele conţineau o învăţătură tainică pentru 
îndreptarea lui, se hotări să bage la cap tot ce va auzi şi tot 
ce va vedea; şi îndeosebi să-şi observe umbra când aceasta 
va apărea. Căci presimţea că felul în care se va comporta 
sinele său viitor îi va oferi cheia care-i lipsea şi va găsi astfel 
uşor răspunsul la aceste ghicitori. 

Privi în jur, căutându-şi propria imagine chiar în acel loc; 
dar un alt bărbat stătea în colţul în care stătea el de obicei 
şi, deşi ceasul arăta ora la care se afla îndeobşte acolo, nu 
văzu vreo persoană aidoma lui în mulţimea care se revărsa 
pe sub portal. Dar nu se miră prea mult, căci răsucise în 
minte pe toate părţile posibilitatea unei schimbări în viaţa 
lui şi credea, şi chiar spera că vede în aceasta împlinirea 
noii lui hotărâri. 

Tăcută şi întunecată, stătea lângă el stafia, cu mâna 
întinsă. Când se trezi din frământarea gândurilor, i se 


năzări, după felul în care era întoarsă mâna şi după poziţia 
ei faţă de el însuşi, că Ochii Nevăzuţi îl cercetau. Se 
cutremură şi i se făcu foarte frig. 

Părăsiră locul acela aglomerat şi pătrunseră într-o parte 
mai retrasă a oraşului, pe unde Scrooge nu se abătuse 
niciodată, deşi îşi dădu seama în ce hal era şi ce reputaţie 
proastă avea. Drumurile erau murdare şi înguste; prăvăliile 
şi casele, dărăpănate; oamenii, pe jumătate despuiaţi, beţi, 
îngălaţi, urâţi. Fundăturile şi gangurile, toate nişte haznale 
care îşi vărsau scârbăriile, miasmele, gunoaiele şi jegurile 
umane, pe străzile răzleţite; şi întreg cartierul duhnea a 
crimă, murdărie şi sărăcie. 

În străfundurile acestui abominabil viespar se afla o 
prăvălie profilată ameninţător în afară sub acoperişul unui 
şopron, de unde se cumpărau fiare, zdrenţe, sticle, oase şi 
măruntaie unsuroase. Pe pardoseala dinăuntru erau 
grămezi de chei, cuie, lanţuri, balamale, hulube, cântare, 
greutăţi ruginite şi fiare de toate felurile. Taine pe care 
puţini ar dori să le cerceteze colcăiau ascunse în 
mormanele de zdrenţe scârnave, în grămezile de grăsime 
împuţită şi în mormintele de oase. Printre mărfurile cu care 
se îndeletnicea, lângă o sobă cu cărbuni, făcută din 
cărămizi vechi, şedea un pungaş cărunt, de vreo şaptezeci 
de ani, care îşi pusese ca pavăză împotriva aerului rece de 
afară o perdea soioasă din zdrenţe tărcate, agăţată de o 
frânghie. Îşi fuma pipa, bucurându-se în tihnă de 
singurătate. 

Scrooge şi stafia intrară la omul acesta, chiar în clipa când 
o femeie se furişă cu o boccea grea în prăvălie. Dar abia 
păşise înăuntru, când intră o altă femeie, cu o povară 
asemănătoare, urmată îndeaproape de un bărbat îmbrăcat 
cu haine negre decolorate, care, văzându-le, se sperie la fel 
de tare cum se speriaseră şi ele când se recunoscuseră. 
După un scurt răstimp de uimire stânjenitoare, care-l 
cuprinse şi pe bătrânul cu pipa, toţi trei izbucniră în râs. 


— Să fie rândăşoaica prima! Strigă cea care intrase întâi. 
Să fie spălătoreasă a doua şi omul de la pompe funebre să 
fie al treilea. Uite, moş Joe, ce ocazie! Zău că ne-am întâlnit 
toţi trei aici fără să vrem! 

— Nici că vă puteaţi întâlni într-un loc mai nimerit, spuse 
Moş Joe, scoţându-şi pipa din gură. Veniţi în salon. Ştiţi că v- 
am dat voie mai de mult să intraţi în el; iar ceilalţi doi nu 
sunt nişte străini. Staţi să închid uşa prăvăliei. Ah, cum 
scârţâie! Cred că nu există o bucăţică de metal mai ruginită 
ca balamalele astea; şi nici oase mai bătrâne ca ale mele. 
Ha, ha! Suntem toţi pe măsura îndeletnicirii noastre, ne 
potrivim foarte bine. Hai, veniţi în salon. Veniţi în salon. 

Salonul era spaţiul din dosul perdelei de zdrenţe. Bătrânul 
adună jarul la un loc, cu o veche vergea de scară, şi, după 
ce îşi potrivi lampa fumegândă (căci era noapte) cu coada 
pipei, băgă pipa din nou în gură. 

În acest timp, femeia care vorbise mai înainte îşi azvârli 
bocceaua pe pardoseală şi se aşeză fudulă pe un taburet, 
încrucişându-şi coatele pe genunchi şi privindu-i cu 
îndrăzneală sfidătoare pe ceilalţi doi. 

— Şi ce-i cu asta? Ce-i cu asta, doamnă Dilber? Spuse 
femeia. Fiecare are dreptul să se îngrijească de el însuşi. El 
s-a îngrijit întotdeauna. 

— Asta-i adevărat! Spuse spălătoreasa. N-a fost om care să 
se îngrijească mai mult. 

— Atunci nu te mai holba de parcă ţi-ar fi frică, femeie; 
cine ştie? Doar n-o să ne căutăm acum râcă între noi? 

— Nu, de bună seamă că nu! Spuseră deodată doamna 
Dilber şi bărbatul. Sperăm că nu. 

— Foarte bine atunci! Strigă femeia. Asta-i de-ajuns. 
Sărăceşte careva dacă pierde câteva boarfe? Bănuiesc că 
nicidecum un mort. 

— Nu, de bună seamă, spuse râzând doamna Dilber. 

— Dacă voia să şi le păstreze după moarte, moşul ăla rău 
şi scârţan, continuă femeia, de ce n-a fost mai darnic în 
timpul vieţii? Dacă ar fi fost, şi-ar fi luat pe careva să se 


îngrijească de el când l-a lovit moartea, în loc să zacă acolo 
singur, dându-şi ultima suflare fără nimeni lângă el. 

— N-am auzit, zău, vorbe mai adevărate, spuse doamna 
Dilber. E o pedeapsă dumnezeiască. 

— Ba ar fi trebuit să fie o pedeapsă mai grea, i-o întoarse 
femeia. Şi să fiţi siguri că aşa ar fi fost, dacă aş fi putut să 
mai pun mâna şi pe altceva. Desfă bocceaua, moş Joe, şi 
preţăluieşte ce-i în ea. Vorbeşte pe cinstite! Nu mi-e frică să 
fiu prima, nici nu mi-e frică să vază ei ce-i înăuntru. Cred că 
ştiam foarte bine că şterpelim înainte de a ne întâlni aici. 
Nu e nici un păcat. Desfă bocceaua, Joe. 

Dar prietenii ei cei curtenitori nu îngăduiră una ca asta; şi 
bărbatul îmbrăcat cu haine negre decolorate îşi luă primul 
inima-n dinţi şi îşi arătă prada. Nu era mare lucru. Una, 
două peceţi, un penar, o pereche de butoni de cămaşă şi o 
broşa fără prea mare valoare - cam atât. Moş Joe le cercetă 
şi le evalua cu atenţie pe toate, scrise cu creta pe perete 
sumele pe care era dispus să le dea pentru fiecare şi, când 
văzu că nu mai era nimic în boccea, făcu totalul. 

— Asta-i socoteala ta, spuse Joe, şi nu-ţi dau în plus nici 
şase peni, chiar dacă m-ar fierbe într-un cazan ca s-o fac. 
Cine urmează? 

Veni rândul doamnei Dilber. Cearşafuri şi prosoape, o 
haină cam jerpelită, două linguriţe de argint demodate, o 
pereche de cleşti pentru zahăr şi câteva încălțări. 1 se făcu 
şi ei socoteala pe perete, în acelaşi fel. 

— Întotdeauna le dau prea mult doamnelor. Asta-i cusurul 
meu, şi uite-aşa o s-ajung în sapă de lemn, spuse moş Joe. 
Asta-i socoteala ta. Dacă-mi mai ceri un peni în plus şi chiar 
insişti, să ştii că o să-mi pară rău că am fost atât de generos 
şi îţi mai tai o jumătate de coroană. 

— Acum, hai, desfă şi bocceaua mea, Joe, spuse prima 
femeie. 

Joe se lăsă pe genunchi ca să umble mai uşor în ea şi, după 
ce desfăcu o mulţime de noduri, scoase un sul mare şi greu 
dintr-un material închis la culoare. 


— Ce vrea să fie asta? Spuse Joe. Draperii de pat! 

— Ei, da! Îi răspunse femeia râzând şi aplecându-se în 
faţă, sprijinită pe braţele încrucişate. Draperii de pat! 

— Doar n-o să-mi spui că le-ai smuls cu inele cu tot, în timp 
ce mortul zăcea acolo? Spuse Joe. 

— Ba bine că nu, răspunse femeia. De ce nu? 

— Eşti menită să faci avere, spuse Joe, şi o să faci, cu 
siguranţă. 

— Orişicum, îţi promit, Joe, că n-o să-mi ţin mâna când pot 
să înşfac orice cu ea întinzând-o, de dragul unuia cum a fost 
el, îi replică femeia pe un ton rece. Vezi că pică ulei pe 
păturile alea. 

— Sunt păturile lui? Întrebă Joe. 

— Da' ale cui să fie? Răspunse femeia. Eu zic că n-o să 
răcească fără ele. 

— Trag nădejde că n-a murit de vreo boală molipsitoare, 
nu? Spuse bătrânul Joe, oprindu-se din treabă şi ridicându- 
şi privirea. 

— N-ai nici o teamă, îi răspunse femeia. Nu mă prăpădeam 
într-atât după tovărăşia lui, încât să mai zăbovesc pe lângă 
el ca să mă molipsesc, dacă o fi fost bolnav. A, poţi să te uiţi 
la cămaşa aia până te dor ochii, că tot n-o să găseşti în ea 
nici o gaură, nici o rosătură. Era cămaşa lui cea mai bună şi 
era faină. De n-aş fi fost eu, s-ar fi ales praful de ea. 

— Cum adică, s-ar fi ales praful? Întrebă bătrânul Joe. 

— Dacă îl înmormântau cu ea, de bună seamă, răspunse 
femeia râzând. A făcut careva prostia să i-o pună, dar i-am 
scos-o eu. D'apoi, dacă nu-i bună stamba pentru asta, atunci 
nu e bună de nimic. E foarte nimerită pentru un stârv. N-o fi 
mai urât cu aia decât cu asta. 

Scrooge ascultă îngrozit acest dialog, în timp ce şedeau 
adunaţi lângă prada lor, în lumina firavă răspândită de 
lampa bătrânului, el îi privea cu atâta repulsie şi silă, cum 
nu i-ar fi privit nici dacă ar fi fost nişte demoni scârnavi care 
se târguiau pentru cadavru. 


— Ha, ha! Râse aceeaşi femeie, când bătrânul Joe scoase 
un săculeţ de flanel plin cu bani şi vărsă pe podea 
câştigurile lor. Vedeţi? Asta-i sfârşitul! I-a speriat pe toţi 
când trăia, ca să profităm noi de moartea lui! Ha, ha, ha! 

— Duhule! Spuse Scrooge, tremurând din cap până în 
picioare, înţeleg, înţeleg. Soarta acestui nefericit poate fi şi 
a mea. Viaţa mea într-acolo se îndreaptă acum. Doamne, 
Dumnezeul, ce-i asta? 

Se dădu îndărăt înspăimântat, căci decorul se schimbase şi 
acum aproape atingea cu mâna un pat: un pat dezgolit, fără 
draperii, unde zăcea, sub un cearşaf trenţăros, ceva 
acoperit care, deşi nu vorbea, sugera o grozăvie. 

Încăperea era foarte întunecată, prea întunecată ca să 
poată fi cercetată în amănunţime, deşi Scrooge privi în jur, 
ascultând de un imbold tainic, nerăbdător să afle ce fel de 
încăpere era. O lumină palidă se înălța în aerul din jur şi 
cădea direct pe pat; iar pe el se afla cadavrul prădat, jefuit, 
neprivegheat, neplâns, neiubit, al acestui om. 

Scrooge aruncă o privire stafiei. Mâna ei fermă arăta spre 
cap. Învelitoarea era azvârlită lejer peste el, în aşa fel încât 
un pic dacă ar fi fost ridicată sau un deget dacă ar fi mişcat 
Scrooge, faţa ar fi ieşit la iveală. El se gândi s-o facă, 
simțind cât de uşor ar fi fost, şi tânjea s-o facă, dar nu avea 
puterea de a trage acoperământul, aşa cum nu avea 
puterea să alunge năluca de lângă el. 

O, Moarte rece, ţeapănă, înfricoşătoare! Aşterne-ţi aici 
altarul şi găteşte-l cu toate spaimele ce-ţi stau în putere, 
căci acesta este tărâmul tău. Dar iubitului, veneratului şi 
cinstitului cap nu-i poţi smulge un fir de păr pentru 
cumplitele tale scopuri, nici nu-i poţi uri vreo trăsătură. 
Mâna aceasta este grea şi va cădea dacă-i dai drumul; 
inima şi pulsul nu mai bat; dar mâna a fost deschisă, 
generoasă şi cinstită; inima a fost vitează, caldă, afectuoasă 
şi pulsul a fost pulsul unui om. 

Loveşte, umbră, loveşte! Şi ai să vezi cum faptele lui bune 
vor ţâşni din rană şi vor însămânţa lumea cu viaţă fără de 


moarte! 

Nici un glas nu rosti aceste vorbe în urechile lui Scrooge şi 
totuşi el le auzi când privi patul. Şi se gândi: dacă omul 
acesta ar putea fi înviat acum, care ar fi primele lui 
gânduri? Zgârcenie, târguieli meschine, griji apăsătoare? 
Bogat sfârşit i-au adus toate astea! 

Zăcea acolo, în casa întunecată şi pustie, fără un bărbat, o 
femeie sau un copil alături, care să spună: cu mine a fost 
bun în cutare sau cutare împrejurare şi, în amintirea unei 
singure vorbe bune, eu o să fiu bun cu el. 

O pisică râcâia la uşă şi de sub vatră se auzeau ronţăind 
şobolanii. Ce căutau ei în odaia morţii şi de ce erau atât de 
neliniştiţi şi frământaţi, Scrooge nu cuteza să se gândească. 

— Duhule, spuse el, locul acesta este înfricoşător. Crede- 
mă că nu voi uita învăţătura pe care mi-o dă, dacă îl vom 
părăsi. Hai să mergem! 

Dar stafia continua să arate cu degetul neclintit spre cap. 

— 'Te înţeleg, îi răspunse Scrooge, şi aş face-o dacă aş 
putea. Dar nu am puterea asta, duhule, n-o am. 

Păru că-l priveşte din nou. 

— Dacă există vreo persoană în oraş căreia moartea 
acestui om i-a stârnit vreun sentiment, spuse Scrooge 
cuprins de chinuri, arată-mi această persoană, duhule, te 
implor! 

Stafia îşi întinse o clipă mantia întunecată în faţa lui, ca o 
aripă; apoi, retrăgând-o, dezvălui o odaie, la lumina zilei, în 
care se aflau o mamă şi copilul ei. Ea aştepta pe cineva, 
nerăbdătoare şi neliniştită, căci se plimba încoace şi-ncolo 
prin odaie; tresărea la orice zgomot; se uita pe fereastră; 
privea spre ceas; încerca zadarnic să coasă şi suporta cu 
greu glasurile copiilor care se jucau. 

În sfârşit, auzi mult aşteptata bătaie în uşă. Se grăbi într- 
acolo şi îşi întâmpină soţul, un bărbat cu chipul abătut şi 
măcinat de griji, deşi era tânăr. În clipa aceea, faţa-i căpătă 
o expresie ciudată: un fel de bucurie profundă de care se 
ruşina şi pe care încerca s-o înăbuşe. 


Se aşeză să mănânce ceea ce fusese adunat pentru el, 
lângă foc; şi când ea îl întrebă cu glas stins ce veşti îi aduce 
(ceea ce se întâmplă abia după o tăcere prelungită), el 
părea că se codeşte să răspundă. 

— Sunt bune sau proaste? Spuse ea ca să-l ajute. 

— Proaste, răspunse el. 

— Am rămas fără nici un ban? 

— Nu. Încă mai sunt speranţe, Caroline. 

— Numai dacă se-ndură el, spuse ea mirată, doar aşa! Nici 
o speranţă nu e pierdută dacă s-a petrecut un asemenea 
miracol. 

— Nu mai poate acum, spuse soţul ei. A murit. 

Femeia era o făptură blândă şi răbdătoare, dacă faţa ei 
spunea adevărul; dar în sufletul său, era recunoscătoare 
pentru această veste şi o spuse cu glas tare, împletindu-şi 
degetele, în clipa următoare, îşi ceru iertare şi îi păru rău, 
dar mai întâi îi tresărise inima. 

— Ceea ce mi-a spus femeia aceea pe jumătate beată, ieri 
seară, când am încercat să mă duc la el, ca să obţin o 
amânare de o săptămână, şi ceea ce am crezut că e doar un 
pretext ca să nu mă primească s-a dovedit a fi adevărat. Nu 
era doar foarte bolnav, atunci, era pe moarte. 

— Cine va prelua datoria noastră? 

— Nu ştiu. Dar până atunci vom face rost de bani; şi chiar 
dacă nu vom izbuti, am avea într-adevăr mare ghinion dacă 
urmaşul lui va fi un creditor la fel de nemilos. Putem dormi 
cu inimile mai uşoare în noaptea asta, Caroline! 

Da. Oricât s-ar fi înduioşat, nu puteau tăgădui că îşi 
simțeau inimile mai uşoare. Feţele copiilor, tăcute şi 
adunate ciorchine în jurul lor ca să audă ceea ce înțelegeau 
prea puţin, erau mai luminoase şi, datorită morţii acelui om, 
familia era mai fericită. Singurul sentiment provocat de 
acest eveniment, pe care a putut să i-l arate fantoma, era 
un sentiment de bucurie. 

— Vreau să văd şi puţină duioşie faţă de un mort, spuse 
Scrooge, căci altminteri, duhule, odaia întunecată pe care 


tocmai am părăsit-o mă va urmări veşnic. 

Fantoma îl călăuzi pe mai multe străzi bătute deseori de 
el; şi, în timp ce mergeau, Scrooge se uita în toate părţile în 
căutarea lui însuşi, dar nu se zărea nicăieri. Intrară în casa 
sărmanului Bob Cratchit, în locuinţa pe care o mai vizitase, 
şi găsiră mama şi copiii aşezaţi în jurul focului. 

Era linişte. O linişte desăvârşită. Micuţii şi gălăgioşii 
Cratchiţi şedeau neclintiţi ca nişte statui într-un colţ, cu 
privirile ridicate spre Peter, care avea în faţa lui o carte. 
Mama şi fiicele se îndeletniceau cu cusutul. Dar tare tăcuţi 
mai erau! 

— Şi El luă copilul şi-l aşeză în mijlocul lor. 

Unde mai auzise Scrooge acele cuvinte? Nu le visase. 
Probabil că băiatul le citea când el şi duhul le trecuseră 
pragul casei. De ce nu continua? 

Mama îşi puse lucrul pe masă şi îşi duse mâna la faţă. 

— Mă supără la ochi negrul, spuse ea. Negrul? Ah, 
sărmanul Tim Degețel! 

— Acum văd mai bine, spuse nevasta lui Cratchit. Îmi 
slăbeşte vederea la lumina lumânării şi nu trebuie să am 
ochii umflaţi când vine tatăl vostru acasă, pentru nimic în 
lume. Se apropie ora când trebuie să sosească. 

— Cred că a şi trecut, răspunse Peter închizând cartea. 
Dar mă gândesc, mamă, că în ultimele seri n-a mai mers aşa 
de repede ca altădată. 

Din nou, se lăsă o tăcere desăvârşită. În cele din urmă, ea 
spuse cu o voce fermă, veselă, care nu şovăi nici măcar o 
dată: 

— Eu l-am văzut mergând cu... L-am văzut mergând foarte 
repede, chiar şi cu Tim Degețel pe umăr. 

— Şi eu l-am văzut, strigă Peter. Adesea. 

— Şi eu l-am văzut, exclamă un alt copil. Toţi îl văzuseră. 

— Dar el era tare uşurel, continuă ea, absorbită de lucrul 
ei; şi tăticul lui îl iubea atât de mult, că nu-l supăra, nu-l 
supăra deloc. Dar uite că a venit tatăl vostru! 


Se grăbi să-i iasă în întâmpinare şi măruntul Bob intră cu 
şalul lui - avea cu adevărat nevoie de el, sărmanul. Ceaiul îi 
era pregătit pe plită şi toţi se întreceau care să-l ajute mai 
mult. Apoi, cei doi Cratchiţi mititei i se căţărară pe 
genunchi şi fiecare îşi lipi obrazul de faţa lui, ca şi cum ar fi 
vrut să spună: „Nu te necâji, tată! Nu mai fi supărat!” 

Bob se arătă foarte vesel cu ei, vorbind frumos cu întreaga 
familie. Se uită la lucrul lăsat pe masă şi lăudă hărnicia şi 
iuţeala doamnei Cratchit şi a fetelor. Le spuse că vor 
termina cu siguranţă mult mai devreme de duminică. 

— Duminică! Deci ai fost astăzi acolo, Robert, spuse 
nevasta lui. 

— Da, draga mea, îi răspunse Bob. Aş fi vrut să vii şi tu. Te- 
ai fi bucurat să vezi cât de înverzit e locul. Dar o să-l vezi 
adesea. l-am promis că mă voi duce acolo în fiecare 
duminică. Copilaşul meu, copilaş! Începu să plângă Bob. 
Copilaşul meu! 

Se pierdu brusc cu firea. Nu se mai putu stăpâni. Dacă s- 
ar fi putut stăpâni, el şi copilul lui nu ar mai fi fost poate 
atât de apropiaţi. 

leşi din odaie şi urcă în camera de la etaj, care era vesel 
luminată şi împodobită de Crăciun. Lângă copil, se afla un 
scaun şi erau semne care arătau că fusese cineva acolo mai 
înainte. Bietul Bob se aşeză pe scaun şi, după ce medita 
puţin şi îşi veni în fire, sărută feţişoara copilului. Se 
resemnase cu ceea ce se petrecuse şi cobori înapoi, fericit. 

Se strânseră în jurul focului şi se puseră pe vorbă, în timp 
ce fetele şi mama continuau să coasă. Bob le povesti despre 
surprinzătoarea bunătate a nepotului domnului Scrooge, pe 
care nu-l văzuse decât o singură dată, şi care, întâlnindu-se 
cu el pe stradă în ziua aceea şi văzând că era cam - „era, 
aşa, cam abătut”, spuse Bob, întrebase care era cauza 
tristeţii lui. 

— La care, spuse Bob, fiind un domn despre care se spun 
numai vorbe bune, i-am povestit, „îmi pare nespus de rău, 
domnule Cratchit, a spus el, şi îmi pare nespus de rău şi 


pentru buna dumitale soţie.” Dar, apropo, zău dacă ştiu 
cum de-a aflat. 

— Ce anume, dragul meu? 

— Cum ce? Că eşti o soţie bună, răspunse Bob. 

— Toată lumea ştie! Spuse Peter. 

— Bună observaţie, băiete, strigă Bob plângând. Sper că 
ştie toată lumea, „Îmi pare nespus de rău, a spus el, pentru 
buna dumitale soţie. Dacă vă pot ajuta cu ceva, mi-a spus, 
întinzându-mi cartea de vizită, iată adresa mea. Vă rog să 
apelaţi la mine.” M-a uns pe suflet, spuse Bob plângând, nu 
atât pentru că ar putea să ne fie de folos, cât pentru 
bunătatea cu care mi-a vorbit. Parcă l-ar fi cunoscut pe Tim 
al nostru şi ştia ce simţim. 

— Sunt sigură că are un suflet bun, spuse doamna 
Cratchit. 

— Ai fi fost şi mai sigură, draga mea, îi răspunse Bob, dacă 
l-ai fi văzut şi ai fi vorbit cu el. Nu m-ar mira - ţine minte ce 
spun - dacă i-ar găsi lui Peter o slujbă mai bună. 

— l-auzi, Peter, spuse doamna Cratchit. 

— Şi pe urmă, strigă una dintre fete, Peter se va întovărăşi 
cu cineva şi va fi pe picioarele lui. 

— Vorbeşti prostii, îi replică Peter cu un zâmbet forţat. 

— Mai mult ca sigur că asta n-o să se întâmple într-o zi, 
două, spuse Bob. Mai e timp destul, draga mea. Dar oricum 
şi oricând ne vom despărţi unii de alţii, sunt sigur că 
niciunul dintre noi nu-l va uita, nu-i aşa, pe sărmanul Tim 
Degețel şi nici această primă despărţire din familia noastră. 

— Niciodată, tată, strigară toţi. 

— Şi eu ştiu, spuse Bob, ştiu, dragii mei, că atunci când ne 
vom aminti cât de răbdător şi de blând era, deşi era doar un 
copilaş, un mic copilaş, nu ne vom mai ciondăni atât de uşor 
unii cu alţii, căci altminteri va însemna că am uitat de 
sărmanul Tim Degețel. 

— Nu, niciodată, tată! Strigară toţi, din nou. 

— Sunt foarte fericit, spuse mărunţelul Bob, sunt foarte 
fericit! 


Doamna Cratchit îl sărută, fiicele lui îl sărutară, îl sărutară 
şi cei doi Cratchiţi mititei, iar Peter şi cu el îşi strânseră 
mâinile. O, spirit al lui Tim Degețel, copilăreasca ta scânteie 
era de la Dumnezeu! 

— Nălucă, spuse Scrooge, ceva îmi spune că se apropie 
clipa despărțirii noastre. Ştiu asta, dar nu ştiu cum va fi. 
Spune-mi, cine era cel pe care l-am văzut zăcând mort? 

Fantoma Crăciunurilor Ce Vor Veni îl purtă, la fel ca mai 
înainte - deşi era altfel acum, se gândi Scrooge: într-adevăr, 
nu părea să fi existat vreo rânduială a acestor ultime 
viziuni, în afară de faptul că ele aparţineau viitorului - 
printre oamenii de afaceri, dar pe el însuşi nu i-l arătă. 
Duhul nu zăbovi deloc, ci merse mai departe, spre sfârşitul 
dorit acum, până ce Scrooge se rugă de el să se oprească o 
clipă. 

— Fundătura prin care trecem acum în grabă, spuse 
Scrooge, este locul unde lucrez de multă vreme. Văd casa. 
Lasă-mă să văd ce voi fi în zilele ce vor urma! 

Duhul se opri; mâna arăta în altă parte. 

— Casa este acolo! Exclamă Scrooge. De ce nu arăţi spre 
ea? 

Degetul neîndurător nu se clinti. 

Scrooge alergă spre fereastra biroului lui şi privi înăuntru. 
Era tot birou, dar nu mai era al lui. Mobilele nu erau 
aceleaşi şi silueta de pe scaun nu era el. Stafia arata în 
aceeaşi direcţie ca mai înainte. 

O urmă din nou şi, întrebându-se de ce şi încotro mergea, 
o însoţi până ce ajunseră la o poartă de fier. Se opri să se 
uite în jur înainte de a intra. 

Un cimitir. Ici sau colo, nefericitul al cărui nume era nevoit 
să-l afle acum zăcea sub pământ. Un loc venerabil, închis 
între ziduri de case; năpădit de iarbă şi de bălării, rod al 
morţii vegetației şi nu al vieţii; sufocat de prea multe 
îngropăciuni; prea gras de-atâta ghiftuială. Un loc 
venerabil! 


Stând printre morminte, duhul arătă cu degetul în jos, 
spre Unul. Scrooge înainta spre el tremurând. Stafia era la 
fel ca până atunci, dar el văzu îngrozit un nou înţeles în 
forma sa solemnă. 

— Înainte de a mă apropia mai mult de piatra spre care 
arăţi, spuse Scrooge, răspunde-mi la o întrebare. Sunt 
acestea umbrele celor ce vor fi sau umbrele celor ce doar 
ar putea fi? 

Dar Fantoma continua să arate în jos, spre mormântul 
lângă care stătea. 

— Purtarea oamenilor anunţă un sfârşit anume, spre care 
ea îi conduce dacă şi-o menţin, spuse Scrooge. 

Dar dacă ei se leapădă de ea, atunci sfârşitul va fi altul. 
Asta vrei să-mi arăţi? 

Duhul era de neclintit, ca şi până atunci. 

Scrooge se târi spre el, tremurând în timp ce mergea; şi, 
urmând degetul, citi pe piatra mormântului părăsit propriul 
său nume, EBENEZER SCROOGE. 

— Eu sunt cel care zăcea în pat? Strigă el cu lacrimi în 
ochi, căzând în genunchi. 

Degetul se mişcă de la mormânt spre el şi iarăşi înapoi. 

— Nu, duhule! O, nu, nu! Degetul nu se mişcă. 

— Duhule! Strigă el, agăţându-se cu disperare de mantia 
lui, ascultă-mă! Nu mai sunt cel care am fost. Nu voi fi cel 
ce aş fi fost dacă nu te-aş fi întâlnit. De ce-mi arăţi asta, 
dacă orice speranţă e pierdută pentru mine? 

Pentru prima dată, mâna păru să tremure. 

— Bunule duh, continuă el, târându-se în fata lui. Firea ta 
bună se va milostivi de mine şi îmi va ţine partea. Spune-mi 
că mai pot schimba umbrele pe care mi le-ai arătat, ducând 
o altă viaţă! 

Mâna cea bună tremură. 

— Voi cinsti Crăciunul din adâncul inimii şi mă voi strădui 
să-l respect tot anul. Voi trăi în Trecut, Prezent şi Viitor. 
Duhurile celor trei vor dăinui în mine. Nu voi uita nicicând 


învăţămintele pe care mi le-au dat! O, spune-mi că pot 
şterge înscrisul de pe această piatră! 

În deznădejdea lui, apucă mâna fantomatică. Aceasta 
încercă să se elibereze din strânsoare, dar Scrooge izbuti s- 
o reţină, cu forţa pe care i-o dădea rugămintea lui 
stăruitoare. Cu o forţă şi mai mare, duhul îl respinse. 

Ridicându-şi mâinile într-o ultimă rugă pentru schimbarea 
destinului său, omul văzu cum gluga şi mantia stafiei se 
preschimbă. Duhul se împuţina, se prăbuşi şi se prefăcu 
într-un stâlp de pat. 

STANA A CINCEA. 

Sfârşitul povestirii. 

DA! Stâlpul de pat era chiar al lui. Patul era al lui, odaia 
era a lui. Şi lucrul cel mai bun, cea mai mare fericire, timpul 
din faţa lui îi aparţinea şi putea aşadar să se îndrepte! 

— Voi trăi în Trecut, Prezent şi Viitor! Repetă Scrooge, 
dându-se jos din pat. Duhurile celor trei vor dăinui în mine. 
O, Jacob Marley! Cerul şi Crăciunul să fie slăvite! O spun în 
genunchi, bătrâne Jacob, în genunchi! 

Era atât de agitat şi de înflăcărat de bunele sale intenţii, 
că glasul lui dogit abia de-l mai asculta. Plânsese în hohote 
cumplite în confruntarea cu duhul şi faţa îi era scăldată în 
lacrimi. 

— N-au fost smulse! Strigă Scrooge, luând în braţe una 
din draperiile patului, n-au fost smulse cu inele cu tot! Sunt 
aici - eu sunt aici - umbrele celor ce ar fi putut fi pot fi 
alungate. Vor fi alungate. Ştiu că vor fi! 

În tot acest timp, mâinile lui îşi făceau de lucru cu 
veşmintele; le întorcea pe dos, le aşeza cu susul în jos, le 
sfâşia, le răsucea, făcându-le părtaşe la tot felul de 
năstruşnicii. 

— Nu ştiu ce să fac! Strigă Scrooge, râzând şi plângând în 
acelaşi timp şi înfăşurându-se cu ciorapii precum Laocoon 
cu şerpii. Mă simt uşor ca o pană, fericit ca un înger, vesel 
ca un şcolar. Sunt ameţit ca un beţivan. Un Crăciun fericit 


tuturor! Un An Nou bun întregii lumi! Salut! Hei, voi toţi! 
Salut! 

O zbughi în salon, dar acolo nu stătu locului, se învârtea 
tot timpul. 

— Uite cratiţa cu terci! Strigă Scrooge, ţâşnind din nou şi 
dând roată căminului. Uite uşa pe care a intrat fantoma lui 
Jacob Marley! Uite colţul unde s-a aşezat Fantoma 
Crăciunului Prezent! Uite fereastra de unde am văzut 
duhurile rătăcitoare! Totul e în bună rânduială, totul e 
adevărat, toate s-au întâmplat. Ha, ha, ha! 

Pentru un om care nu mai râsese de atâţia ani de zile, era 
cu adevărat un râs splendid, un râs absolut fantastic! Era 
tatăl unui lung, lung şir de râsete nemaipomenite! 

— Nu ştiu în ce zi suntem, spuse Scrooge. Nu ştiu cât timp 
am stat printre duhuri. Nu ştiu nimic. Sunt ca un bebeluş. 
Dar nu contează. Nu-mi pasă. Prefer să fiu un bebeluş. Hei, 
voi, salut! Vă salut! 

Efuziunile lui fură domolite de dangătele de clopot cele 
mai vesele pe care le auzise vreodată. Cling, clang, 
ciocănel; ding, dong, clopot greu. Clopot, dong, ding; 
ciocănel, clang, cling! Ah, minunat, minunat! 

Alergă la fereastră, o deschise şi scoase capul. Nici pâclă, 
nici ceaţă; ger senin, strălucitor, jovial, însufleţitor; un ger 
care-i cântă sângelui ca să danseze; lumina aurie a soarelui; 
cer divin; aer bun, curat; clopote vesele. Ah, minunat, 
minunat! 

— Ce zi e azi? Strigă Scrooge spre un băiat de pe stradă, 
în haine de sărbătoare, care hoinărea probabil pe acolo. 

— Ce? Îi răspunse băiatul din cale-afară de mirat. 

— Ce zi e azi, drăguţule? Spuse Scrooge. 

— Azi! Răspunse băiatul. Păi, e ZIUA DE CRĂCIUN. 

— E Ziua de Crăciun! Îşi spuse Scrooge. N-am pierdut-o. 
Tot ce au făcut duhurile s-a petrecut într-o singură noapte. 
Ele pot face orice. De bună seamă că pot! Salut, drăguţule! 

— Salut! Îi răspunse băiatul. 


— Ştii prăvălia cu păsări, a doua stradă de aici, pe colţ? Se 
interesă Scrooge. 

— Cred şi eu c-o ştiu! Răspunse flăcăul. 

— Deştept băiat! Spuse Scrooge. Minunat băiat! Nu ştii 
cumva dacă au vândut curcanul premiat, care era agăţat 
acolo? Nu curcanul cel mic, ci ăla mare. 

— Ăla mare cât mine? Întrebă băiatul. 

— Delicios băiat! E o plăcere să stai de vorbă cu el. Da, 
iezişorule. 

— Mai e agăţat şi acum acolo, răspunse băiatul. 

— Da, mai este? Spuse Scrooge. Du-te şi cumpără-l. 

— Ei, pe naiba! Exclamă băiatul. 

— Nu, zău, spuse Scrooge. Vorbesc serios. Du-te şi 
cumpără-l şi spune-le să vină cu el aici, ca să le arăt unde 
să-l ducă. Întoarce-te cu omul, şi o să-ţi dau un şiling, 
întoarce-te cu el în mai puţin de cinci minute, şi îţi dau 
jumătate de coroană! 

Băiatul o zbughi ca din puşcă. Nici un puşcaş cu mâna 
sigură pe trăgaci nu ar fi fost atât de iute. 

— O să i-l trimit lui Bob Cratchit, şopti Scrooge, frecându- 
şi mâinile şi prăpădindu-se de râs. N-o să ştie cinei l-a 
trimis. E de două ori mai mare decât Tim Degețel. Joe Miller 
însuşi n-a făcut vreodată o glumă atât de bună ca această 
surpriză pentru Bob! 

Mâna cu care scrise adresa nu era prea sigură, dar, 
oricum, reuşi s-o scrie, apoi cobori să deschidă uşa dinspre 
stradă, pregătindu-se pentru sosirea omului de la prăvălia 
de păsări, în timp ce stătea acolo, aşteptându-l, privirea îi 
căzu pe ciocănaşul de la uşă. 

— O să-l iubesc toată viaţa! Strigă Scrooge mângâindu-l. 
Înainte, abia de mă uitam la el. Ce expresie cinstită are faţa 
lui! E un ciocănaş minunat! 

— Iată curcanul! Hei, salut! Ce mai faci? Un Crăciun 
fericit! 

Era un curcan pe cinste! Dar era o pasăre care n-ar fi 
putut sta pe picioarele ei. I s-ar fi înmuiat sub ea, într-o 


clipită, ca beţele de ceară pentru peceţi. 

— A, dar e cu neputinţă să fie dus în Camden Town, spuse 
Scrooge. Trebuie să iei o trăsură. 

Chicoteala cu care spuse acestea, chicoteala cu care plăti 
curcanul, chicoteala cu care plăti trăsura, chicoteala cu 
care îl răsplăti pe băiat fură mai prejos doar de chicoteala 
cu care se aşeză din nou pe scaun, cu răsuflarea tăiată, şi 
chicoti până ce izbucni în plâns. 

Nu-i fu uşor să se bărbierească, fiindcă mâna continua să-i 
tremure foarte tare şi bărbieritul cere atenţie mare, chiar 
dacă nu dansezi în acelaşi timp. Dar dacă şi-ar fi tăiat vârful 
nasului, şi-ar fi lipit un plasture pe el şi ar fi fost foarte 
mulţumit. 

Se îmbrăcă frumos, „cu hainele cele mai bune” şi, în 
sfârşit, ieşi în stradă. Oamenii se perindau pe afară, aşa 
cum îi văzuse el împreună cu Fantoma Crăciunului Prezent; 
şi, mergând cu mâinile la spate, Scrooge îi privea pe toţi cu 
un zâmbet fericit, într-un cuvânt, avea o figură atât de 
plăcută, de atrăgătoare, încât trei sau patru persoane bine 
dispuse îi spuseră: „Bună dimineaţa, domnule! Un Crăciun 
fericit!” lar Scrooge avea să spună adesea după aceea că, 
dintre toate sunetele prietenoase pe care le auzise în viaţa 
lui, acelea fuseseră cele mai prietenoase pentru auzul lui. 

Nu mersese prea departe, când îl văzu venind spre el pe 
domnul corpolent care intrase în casieria lui cu o zi înainte 
şi îl întrebase: „Firma „Scrooge şi Marley, bănuiesc?” 
Simţi un junghi în inimă gândindu-se cum îl va privi acel 
bătrân domn când se vor întâlni; dar cunoştea drumul care 
se aşternea în faţa lui şi îl urmă. 

— Dragul meu domn, spuse Scrooge, mărind pasul şi 
luându-i bătrânului domn amândouă mâinile. Ce mai faceţi? 
Sper că aţi izbutit ieri. Aţi fost foarte amabil. Un Crăciun 
fericit, domnule! 

— Domnul Scrooge? 

— Da, spuse domnul Scrooge. Acesta este numele meu şi 
mă tem că nu e prea plăcut pentru dumneavoastră, 


îngăduiţi-mi să vă cer iertare. Şi vă rog să aveţi bunătatea 
să... Şi Scrooge îi şopti ceva la ureche. 

— Doamne sfinte! Strigă domnul, de parcă-i pierise 
răsuflarea. Dragă domnule Scrooge, vorbiţi serios? 

— Vă rog, spuse Scrooge. Nici un bănuţ mai puţin. Vă 
asigur că voi fi răsplătit cu vârf şi îndesat, îmi faceţi această 
favoare, vă rog. 

— Dragă domnule, spuse celălalt, strângându-i mâna, nici 
nu ştiu ce să spun faţă de această mărini... 

— Nu spuneţi nimic, vă rog, îi răspunse Scrooge. Veniţi pe 
la mine. Veţi veni la mine? 

— Voi veni! Strigă bătrânul domn. Şi era limpede că era 
hotărât s-o facă. 

— Vă mulţumesc, spuse Scrooge. Vă rămân îndatorat Mii 
de mulţumiri. Să v-ajute Dumnezeu! Se duse la biserică, se 
plimbă pe străzi, privi oamenii care se vânzoleau de colo- 
colo, mângâie copilaşii pe cap, vorbi cu cerşetorii, se uită în 
jos, spre bucătăriile caselor, şi în sus, spre ferestre, şi 
descoperi că toate acestea îi făceau plăcere. Nu visase 
niciodată că o plimbare - că, de fapt, orice - îl putea face 
atât de fericit. După-amiază, îşi îndreptă paşii spre casa 
nepotului său. 

Trecu prin faţa uşii de nenumărate ori până să-şi facă în 
cele din urmă curajul să urce scara şi să bată la uşă. Dar îşi 
luă inima-n dinţi şi bătu. 

— Stăpânul tău e acasă, draga mea? O întrebă Scrooge pe 
fată. Frumuşică fată! Foarte frumuşică. 

— Da, domnule. 

— Unde e, scumpo? Întrebă Scrooge. 

— În sufragerie, domnule, împreună cu doamna. Vă 
conduc eu sus, dacă doriţi. 

— Îţi mulţumesc, dar mă cunoaşte, spuse Scrooge cu mâna 
pe clanţa uşii dinspre sufragerie. Am să intru aici, draga 
mea. 

Apăsă uşor clanţa şi băgă încet capul pe uşă. Şedeau la 
masă (care era aranjată ca de sărbătoare), fiindcă 


gospodinele tinere sunt foarte pretenţioase în privinţa asta 
şi se îngrijesc să fie toate aşa cum se cuvine. 

— Fred! Spuse Scrooge. 

Doamne, Dumnezeule, ce se mai sperie nepoata lui prin 
alianţă! În clipa aceea Scrooge uitase că ea şedea în colţul 
unde se afla scăunelul pentru picioare, căci altminteri n-ar 
făcut cu nici un chip una ca asta. 

— Sfinte Doamne, strigă Fred, cine e? 

— Eu sunt. Unchiul tău, Scrooge. Am venit la masă. Îmi 
îngădui să intru, Fred? 

Cum să nu-i îngăduie să intre? Păi, a fost o minune că nu i- 
a smuls braţul din încheietură! În cinci minute se simţea ca 
acasă. Nu mai pomenise o primire mai călduroasă. Nepoata 
lui era neschimbată. La fel şi Topper, când sosi şi el. La fel şi 
sora cea durdulie, când veni şi ea. La fel arătau toţi, când 
sosiră şi ei. Minunată petrecere, minunate jocuri, minunată 
înţelegere, mi-nu-na-tă fericire! 

Dar a doua zi dimineaţă se duse devreme la birou. O, da, 
ajunse devreme, îşi dorea tare mult să ajungă primul şi să-l 
prindă pe Bob Cratchit că întârzie! Chiar asta îşi pusese în 
gând. 

Şi izbuti, într-adevăr, izbuti! Ceasul bătu de nouă. Nici 
urmă de Bob. Şi un sfert. Nici urmă de Bob. Întârzie exact 
optsprezece minute şi jumătate. Scrooge şedea cu uşa larg 
deschisă, ca să-l poată vedea când intră în Cutie. 

Îşi scoase pălăria înainte de a deschide uşa; îşi scoase apoi 
şi şalul. 

Într-o clipită era pe scaunul lui, mâzgălind iute cu tocul, de 
parcă ar fi încercat să prindă din urmă ora nouă. 

— Salut! Bombăni Scrooge, încercând să imite cât mai 
bine tonul lui obişnuit. Cum îndrăzneşti să vii la ora asta? 

— Vă rog foarte mult să mă iertaţi, domnule, spuse Bob. 
Am întârziat, într-adevăr. 

— Ai întârziat? Întrebă Scrooge. Da. Cred că da. Pofteşte 
aici, domnule, te rog. 


— Nu se întâmplă decât o dată pe an, domnule, se rugă 
Bob, ieşind la iveală din Cutie. Nu se va mai repeta. Am cam 
petrecut şi eu ieri, domnule. 

— Ştii ceva, prietene? Spuse Scrooge, n-am de gând să 
mai admit asemenea lucruri. De aceea, continuă el, sărind 
de pe scaun şi dându-i lui Bob un ghiont atât de puternic, 
încât acesta ajunse clătinându-se înapoi, în Cutie. Şi de 
aceea, îţi voi mări salariul! 

Bob începu să tremure şi se apropie puţin de riglă, îi trecu 
prin minte să-l pocnească pe Scrooge cu ea, să-l ţină bine şi 
să strige după ajutor în fundătură, cerând oamenilor să 
aducă o cămaşă de forţă. 

— Un Crăciun fericit, Bob! Spuse Scrooge, cu o sinceritate 
care nu putea fi pusă la îndoială, în timp ce-l bătea pe spate, 
îţi doresc un Crăciun fericit, Bob, bunul meu prieten, cum 
nu ţi-am dorit de ani de zile! O să-ţi măresc salariul şi o să 
mă străduiesc să-ţi ajut familia nevoiaşă. O să discutăm 
despre treburile tale chiar astăzi după-amiază, la un 
castron cu cruşon fierbinte de Crăciun! Îngrijeşte-te de foc 
şi mai cumpără o găleată de cărbuni înainte de a mai pune 
un punct pe i, Bob Cratchit! 

Scrooge a făcut mai mult decât a promis. A făcut tot ce 
promisese şi multe altele pe deasupra; iar pentru Tim 
Degețel, care NU murise, a fost ca un al doilea tată. A 
devenit un prieten atât de bun, un stăpân atât de bun şi un 
om atât de bun, cum nu se mai văzuse în bunul şi bătrânul 
oraş, în nici un alt bun şi bătrân oraş, orăşel sau târg, şi nici 
în toată buna şi bătrâna lume. Unii râdeau văzându-l atât 
de schimbat, dar el îi lăsa să râdă şi nu se sinchisea de ei; 
fiindcă era îndeajuns de înţelept ca să ştie că pe acest 
pământ, niciodată, dar niciodată, nu s-a petrecut ceva bun, 
fără ca unii oameni să se prăpădească de râs la început; şi 
ştiind că asemenea oameni sunt oricum orbi, se gândea că e 
mai bine să-şi încreţească ochii a râs, decât să-şi manifeste 
boala într-un mod mai puţin atrăgător. Propria lui inimă 
râdea şi asta-l mulțumea pe deplin. 


N-a mai avut nici o legătură cu duhurile, dar a trăit după 
aceea conform Principiului Abstinenţei Totale; şi se spunea 
întotdeauna despre el că ştie să ţină Crăciunul, dacă există 
vreun om în viaţă care să ştie într-adevăr acest lucru. Să 
dea Dumnezeu să se poată spune asta şi despre noi, despre 
noi toţi! Şi, după cum a spus Tim Degețel, să ne dea 
Dumnezeu sănătate, tuturor! 


SFÂRŞIT