Pascal Bruckner — Pazea, se-ntoarce Mos Craciun!

Pascal Bruckner 
p āzea, 


se-ntoarce 
Moş Crăciun! 


| Desene d e 


Hervé Di Rosa 


TREI 


PASCAL BRUCKNER 


PĂZEA, SE-NTOARCE MOŞ CRĂCIUN! 


Traducere din limba franceză de Marie-Jeanne Vasiloiu. 
Titlul original: Au secours, le Pere Noël revient!, 2003 


Cuprins 


DOI OAMENI SUB ACELAŞI ACOPERIŞ 
LISTA DE PLÂNGERI 

ADEVĂRUL ESTE ROSTIT DE GURA COPIILOR 
ABUZ DE BĂUTURĂ 

EINE GROSSE OFTIKA! 

UN COMANDO DE ŞOC 

MOŞ CRĂCIUN E UN ÎMPUŢIT 

BĂTRÂNUL LEU DEVINE IARĂŞI PARALEU 
MAJESTATEA SA MĂRINIMOASĂ 

GLORIE ŞI BUNĂTATE 

HASTA LA VISTA, BABY 


Pentru Eric şi Anne, 
care m-au făcut să cred în Moş Crăciun. 


Într-o dimineaţă, Moş Crăciun se trezi nespus de abătut. 
Tocmai înţelesese ceva îngrozitor: copiii nu-l mai iubeau, iar de 
respectat, îl respectau şi mai puţin. Il tratau ca pe un moşneag 
pisălog, ca pe o vedetă răsuflată. Şi dacă ar fi fost vorba numai 
de copii! Toată lumea îl nesocotea: nu era invitat niciodată nici 
la Festivalul de la Cannes, nici la Oscarul de la Hollywood, nici la 
Marele Premiu de Formula 1. Doi bani nu dădeau pe el. Era prea 
de tot. Atunci, trecând de la amărăciune la mânie, luă o 
hotărâre radicală: VA DEMISIONA! Aţi citit bine: va demisiona. O 
să le arate el cine-i Moş Crăciun. O să-i scrie secretarului general 
al Naţiunilor Unite o scrisoare prin care o să-i aducă la 
cunoştinţă că n-o să mai asigure serviciile de Crăciun nici pe 
data de 24 decembrie care vine şi nici în anii următori, o să-şi 
pună tolba-n cui. Adio, speţă ingrată! Apoi, cu un gest furios, 
trânti uşa căsuţei lui şi lăsă în plata Domnului speța umană. 


DOI OAMENI SUB ACELAŞI ACOPERIŞ 


Totul începuse cu un an în urmă. Mai întâi, greva poştaşilor îi 
pricinuise întârzieri în muncă. Scrisorile blocate în birourile de 
cartare veniseră buluc, saci întregi, de-i ticsiseră două odăi din 
casă. Avusese prea puţine zile ca să le citească şi să răspundă 
la ele, ceea ce însemna un efort colosal. Secretarul lui 
particular, Moşu'-cu-Băţu', căzuse bolnav: mâinile îi tremurau 
din cauza atâtor copii pe care îi înghiontise şi îi chelfănise, aşa 
că trebuise să fie internat în spital şi scos la pensie din oficiu. 
Cât despre vărul lui, Baubau, de asemenea suferind - îi cădeau 
dinţii cu pumnul, ajunsese să fie hrănit cu linguriţa - nu mai 
ieşea deloc din casă. In sfârşit, trupa de spiriduşi care face 
oficiul de curierat, hamalâc, şofat, fusese doborâtă, de la 
jumătatea lui decembrie, de o epidemie de oreion. Culmea 
ghinionului, Moş Crăciun - care este numit şi Moş Nicolae sau 
Moş Vasile, în funcţie de ţară - se încurcase în adrese. Avea el 
un computer, dar nu ştia să-l folosească: pasămite Moşul era de 
pe vremea lui Pazvante, cu cerneală, toc, hârtie, plicuri care se 
lipesc cu limba, timbre multicolore, ştampile şi sigilii. Dacă 
asimilase revoluţia tiparului, din secolul al XVI-lea, în schimb o 
ratase pe cea a informaticii, din secolul XX. Pentru a compensa 
aceste neajunsuri, angajase doi asistenţi, Zig şi Puce! - la drept 
vorbind doi trântori - care, în loc să-l ajute să-şi clasifice 
corespondenţa, nu făceau altceva decât să-şi pună bărbi false şi 
să-i imite accentul (trebuie ştiut că Moş Crăciun are un accent 
foarte pronunţat în toate limbile şi mai cu seamă în a lui). 

Ca urmare, necazurile se abătuseră asupra lui ca grindina 
asupra drumeţului. Zăpada, căzută în cantitate redusă anul 
acesta, abia dacă se aşternuse într-un strat subţirel, de vreo 
câţiva centimetri. In cinci secole de activitate - Moş Crăciun, 
ajuns la vârsta de patru sute nouăzeci şi nouă de ani, este Taur 
cu ascendent în Balanţă şi cu Venus în Scorpion - nu mai 
pomenise aşa ceva. Pe 23 decembrie, la miezul nopţii, îşi părăsi 
domiciliul, aşa cum cere tradiţia; o ploaie îngheţată cădea în 
aversă şi, în ciuda glugii, Moş Crăciun fu făcut, la iuţeală, 
ciuciulete. Abia decolase cu cortegiul lui greoi de sănii şi remorci 
- o adevărată şatră de ţigani - când fu înconjurat de un roi de 


1 Zig şi Puce - doi prieteni plecaţi în căutarea aventurii (personaje de benzi 
desenate din Dimanche Illustré, 1925). (N.t.) 


aripioare foşnitoare şi de chipuri rotunjoare. Îngeraşii! ÎI 
escortau ca de obicei, piuind şi ciripind, cântând din trompete 
melodiile Jingle Bells şi Stille Nacht. Dar, de data asta, Moş 
Crăciun n-avea chef să le suporte gânguritul. 

— la, valea, şleahtă de puţişoare zburătoare! Lăsaţi-mă în 
pace! _ 

Şi îi ameninţă cu biciuşca. Ingeraşii plecară, smiorcăindu-se 
supăraţi. 

— O să te spunem lu' Omulesu de Zăpadă şi lu' Prunculesu 
lisus! Da, da! 

Moşului îi păru rău că fusese atât de urâcios cu ei. Pentru a-şi 
face curaj, în timp ce sărea peste meridiane şi peste fusuri 
orare, începu să cânte, cu o puternică intonaţie bavareză, 
cunoscuta numărătoare: „Totdeauna-n viaţă, / Trebui' să faci 
faţă / De la mine-nvaţă...”. 

Purta pe cap o cască de motocifleţ, căci, uneori, mai dădea 
peste el câte un meteor, câte o ploaie de aeroliţi, câte un avion 
sau un vrăbioi. Şi, credeţi-mă, când îţi pică pe ţeastă un Boeing, 
doare rău, chiar dacă eşti Moş Crăciun! La drept vorbind, Moş 
Crăciun era îngrijorat: vedea de departe mulțimile istovite care 
dădeau năvală în marile magazine ca pe câmpul de bătălie şi 
ieşeau de acolo încărcate cu poveri grele. Aproape că putea 
simţi neliniştea părinţilor şi a copiilor, din ajunul lui 24 
decembrie. Era musai să nu-i dezamăgească. În oraşe, solul era 
lunecos şi, de câteva ori, sania derapase, împrăştiindu-şi 
preţioasa încărcătură. Într-o stradă întunecată din Katowice 
(Polonia), un dulău îşi înfipsese colții în cizmele Moşului, nişte 
Weston din piele întoarsă, dinainte de războiul Burilor, apoi îi 
sfâşiase pantalonii din tweed de-ăla bun, londonez, cumpăraţi 
de pe Savile Row? în ziua când a fost încoronată regina Victoria, 
şi la care ţinea mai presus de orice (Moş Crăciun este un fan al 
dungii britanice şi al dublurii de mătase). Dat fiind că nu-şi 
găsise sprayul lacrimogen, nu putuse goni dogul decât înălţând 
o păpuşă Barbie în mărime naturală, a cărei eficacitate se 
dovedi a fi egală cu aceea a crucifixului, care pune pe fugă 
vampirii. In bătălie, termosul cu cafea, un amestec de arabica şi 
robusta, i s-a spart, după care pe Moş l-a mai înecat şi tusea din 
pricina gazelor de eşapament. Dar ceea ce era mai rău abia 
avea să vină. Care va să zică, Moşul îşi împărțea darurile într-o 


2 Savile Row - stradă londoneză cu croitorii ultraelegante (N. t.) 


mare metropolă din Europa de Nord. În inima vechiului oraş, 
ochi un horn de cărămidă roşie, ce ducea într-o căsuţă cochetă, 
cu două etaje, în stil Tudor, unde locuia familia Kruger. Tatăl - 
spunea cartea de vizită - era negustor de vinuri fine şi de 
mirodenii de lux. Tolba atârna greu, prea greu, ţâncii cereau tot 
mai multe. Moşul ajunsese la jumătatea hornului, negru ca 
noaptea din pricina funinginii - şi sindicatul coşarilor intrase în 
grevă - când auzi dedesubtul lui o răsuflare puternică, venind 
din interior. 

— Cine e acolo? întrebă el, agasat, în engleză, germană şi 
daneză. 

— Dă-te, răspunse, în flamandă, o voce de bărbat. Lasă-mă să 
trec. 

— Cine eşti dumneata? 

— Moş Crăciun, bineînţeles. Cine oi fi vrând să fie pe vremea 
asta? 

— Imposibil! Moş Crăciun sunt eu, i-o întoarse Moşul, pe care 
îl trecură fiorii pe şira spinării. Nimic nu-l speria mai rău decât 
impostorii, dublurile. 

— Ei, nu zău? Da, ştii că e tare gluma?! 

Moş Crăciun se uită printre picioare şi văzu, în penumbră, o 
chică deasă şi două mâini zdravene, care se încleştau de barele 
de fier ale scăriţei din horn. De-a curmezişul spinării 
necunoscutului, mai mare decât el, un sac marinăresc doldora, 
din care se auzea un clinchet de tacâmuri şi de cristaluri. 

— Dar ce faci dumneata acolo? 

— Nu te mai strofoca, tataie, ai ajuns prea târziu. Am făcut 
deja curăţenie. Lasă-mă să ies. 

— Nici vorbă! Dumneata trebuie să mă laşi să cobor. 

Bărbatul ridică, în sfârşit, capul: avea o mustăcioară fină şi 
căsca nişte ochi albaştri şi plini de veselie. Scoase un fluierat 
ascuţit. 

— Ei, fir-aş al naibii! Moş Crăciun! Va să zică e adevărat 
totuşi! Când o să le povestesc fârtaţilor... 

— Te întreb din nou: ce faci dumneata în hornul ăsta? 

— După cum vezi, tătăiţule, eu ies, iar tu intri. Aici, unul dintre 
noi e în plus. Aşa că tu te roieşti frumuşel. 

— Mie nu-mi vorbeşte nimeni pe tonul ăsta. Dumneata mă iei 
drept negustor de nuga sau ce? (N-aveţi decât să aflaţi voi de 
ce, însă asta era cea mai mare insultă a lui Moş Crăciun.) 


— Vai de capul tău, fandositule! 

— Cu atât mai rău, dumneata ai vrut-o. 

Atunci, Moş Crăciun, care nu era tocmai subţirel - nu cântărea 
mai puţin de o sută de kile pe burta goală şi în izmene - se lăsă 
să cadă cu toată masa lui, în capul intrusului, care se 
dezechilibră. Cu fundul lui mare, proptit pe ţeasta omului, Moşul 
îl sili să coboare iar, la iuţeală, până în cămin, aşa cum îndeşi un 
dop într-o sticlă. Amândoi aterizară în mijlocul unui nor de praf. 

— Eşti complet nebun, maimuţoiule! Stai, că îmi rupi gâtul! 
Am la mine lucruri fragile! 

Moş Crăciun nu se lăsă înduioşat. Ţinându-l pe şarlatan de 
beregată, îi porunci: 

— Desfă sacul, ticălosule! Ce ai în el? 

— Nimic, nişte flecuşteţe. 

— Să văd! 

— De ce? 

— Vrei să-ţi dau una la fudulii? 

(Câteodată, Moş Crăciun îşi iese din sărite şi, atunci, se dedă 
unor necuviinţe prea puţin demne de funcţia lui.) 

— Nu, fie-ţi milă! 

— Atunci, arată-mi imediat ce ai acolo! 

— De acord: nu-i nimic, puţină argintărie, nişte statuete, ceva 
bijuterii. Câtă susceptibilitate! Eşti poliţist? 

— Aha, vasăzică, dumneata eşti doar bot? exclamă, calmat, 
Moş Crăciun, revenind la politeţuri. 

Necunoscutul îşi scutura mânecile şi îşi freca noada, 
verificând să nu aibă ceva rupt. 

Când îndrăzni, în cele din urmă, să-şi privească agresorul în 
faţă şi-l văzu pe moşneguţul ăla rotofei, cu barba numai zulufi - 
Moş Crăciun n-are nimic dintr-o huidumă - îi veni şi lui inima la 
loc. Dar Moşul, cu sprâncenele încruntate, îl măsură, plin de 
gravitate. 

— Câţi ani ai, băiete? 

— Douăzeci şi doi de ani. 

— Prepuber, tânăr adult, postadolescent? 

— Câte puţin din toate trei. 

— Trebuie să-ţi fie foame, nu-i aşa? 

— Nu, am înfulecat la bucătărie un sandviş cu somon şi cartofi 
şi, când ajung acasă, o să mănânc iar. Mami îmi lasă mereu câte 


o gustare, peste noapte. Se gândeşte că mă întorc de la 
discotecă. 

— Aha, înţeleg. Copilărie dificilă, tată alcoolic, familie 
dezorganizată. 

— Ba deloc. Suntem foarte apropiaţi, taică-meu are o situaţie 
bună, am fost răsfăţat şi înconjurat cu dragoste, frate-meu mai 
mare, care are treizeci şi doi de ani, locuieşte tot acasă. 

— Atunci, nu ai putut studia? 

— Dimpotrivă, am o licenţă în litere şi o diplomă de lao 
şcoală superioară de comerţ. 

— Măcar eşti în şomaj? 

— Din păcate nu, am un serviciu stabil la o firmă de 
intermedieri, care mă obligă să-mi exercit talentele numai în 
weekend. Şi, cum Crăciunul de anul ăsta cade într-o duminică... 

— Nu te înţeleg. Te revoltă ordinea socială? 

— Nu în mod deosebit. Ar trebui? 

— Păi, atunci, de ce furi? 

— Dar dumneata de ce ai slujbă de Moş Crăciun? 

— Ce întrebare?! Asta mi-e felul! Aşa m-am născut, e scris în 
cartea mea de identitate. 

— Ei bine, şi eu tot aşa. Ador să şterpelesc, să zulesc, să 
ciordesc, să manglesc, să şutesc, să şparlesc. Am suflet de hoţ. 

Moşul rămase buimac. Se uita la tânărul bine făcut, îmbrăcat 
cu o haină costisitoare, de antilopă, încălţat cu nişte minunaţi 
bascheţi albi. Şi care respira numai bunăstare. 

— Hai, Moş Crăciune! Facem pace, OK? Fiecare cu treaba lui. 
La urma urmei, suntem amândoi în afaceri. Ei, da ia zi, ce le 
oferi anul ăsta? 

— Ca de obicei: căsuțe de păpuşi, trenuri electrice, tobe, 
maşinuţe, popice, pastă pentru păcăleli, cuburi... 

— Ah, da, tot chestiile alea vechi! Fiecare generaţie pune 
botul. 

— Da, lucrurile dintotdeauna, pentru eterna copilărie: calitate, 
stabilitate, securitate. 

— Îmi dai voie să-mi arunc o privire, întotdeauna m-am dat în 
vânt după cadouri. Când eram mic, mă duceam să le desfac din 
zori, înaintea tuturora şi, după aia, le împachetam la loc, cu 
grijă. 

Fără să-i lase Moşului răgazul de a răspunde, tânărul 
deschisese deja - cu dexteritatea pungaşului profesionist - vreo 


două pachete, desfăcând cu delicateţe hârtia, deznodând 
panglicile aurii. Contempla obiectele cu o mică grimasă. Moş 
Crăciun se zborşi: 

— Nu te mai atinge de ele. Doar n-o să te apuci acum să 
şterpeleşti şi jucăriile copiilor! 

— De data asta m-ai jignit! Şi, fără să intenţionez să te 
ofensez, nu-i nicio primejdie. 

— Ce vrei să spui? 

— Pot să-ţi vorbesc sincer? 

Moşul îşi încruntă sprâncenele. 

— Ce, cadourile mele nu sunt frumoase? 

— Ba da, ba da, foarte frumoase. Dar, uite, de exemplu, 
macheta asta de corabie, un galion spaniol din secolul al XVI- 
lea: cleiul dă pe de lături, lemnul este fragil şi se va rupe de la 
prima izbitură, culorile sunt terne. 

— Nu-i adevărat, este un model magnific. 

Hoţul tuşi. 

— O fi magnific, dar e marfă de duzină. 

Moş Crăciun se congestionă de furie. 

— ţi interzic să-mi judeci jucăriile. Copiii visează la ele de 
secole întregi, mă aşteaptă ca pe Mesia. 

— Nu te supăra aşa... ţâncii au devenit atât de exigenţi! 

— Vor fi mulţumiţi, crede-mă! 


LISTA DE PLANGERI 

Mormăind şi bombănind, Moş Crăciun îşi consultă lista şi 
începu să aşeze la picioarele pomului ceea ce i se comandase. 

— Sper că nu te-am rănit, nu arăţi prea bine dispus. 

— Ah! mai lasă-mă-n pace! 

— Simt că am făcut o gafă, îţi cer iertare. Dumneata dai cu 
amândouă mâinile, din tot sufletul. 

— Măcar de-ar primi şi sufletele ce dau mâinile. 

— Ce vrei să spui? 

— Nimic, n-am spus nimic. Vorbesc prea multe. 

— Permite-mi să insist: crezi că puştii nu merită cadourile 
dumitale? 

— Să le merite? Pentru cât sunt de recunoscători... 

— Eu credeam că principiul lui Moş Crăciun se bazează pe 
ideea că nu este nevoie să-i aduci mulţumiri. 

— Zău? Şi unde ai citit chestia asta? 

Moşul se proţăpi cu mâinile în solduri, în faţa tânărului. 

— In principiu, ai dreptate; totuşi, un mulţumesc mic de tot, 
acolo, nu le-ar jupui limba! 

— Şi nici măcar un băieţel, nici măcar o fetiţă...? 

— Nici vorbă! Totul li se cuvine! Numai pretenţii sau plângeri. 

— Nu se poate! Măcar, în meseria mea, oamenii au de ce să 
facă plângeri. Te rog să mă crezi că-i înţeleg. Uneori, ajung chiar 
să le trimit flori, în mod anonim, ca să le ofer o compensație. 

— Dumneata, cel puţin, eşti manierat! 

— Incerc şi eu! E o chestie de educaţie. Dar, în cazul copiilor, 
nu e acelaşi lucru. Trebuie să fii indulgent. 

— Mda, aşa s-ar părea. 

— Nu arăţi prea convins. Nu-i iubeşti? 

— Nu, nu, îi ador. Ei sunt cei care... 

— Care ce? 

Lui Moş Crăciun îi era necaz că-l luase gura pe dinainte; prea 
făcuse multe mărturisiri: 

— Cum să-ţi spun eu? De vreo treizeci de ani, am o senzaţie 
ciudată. Odinioară, poate că puştii erau neciopliţi sau grosolani, 
dar îşi păstrau încântarea, mă aşteptau cu nerăbdare. Azi, îi 
doare-n cot, mă primesc cu îndrăzneală. 

— Nu se poate! 

— Ba uite că se poate. Nu sunt numai blazaţi, sunt şi 
răzgâiaţi; şi nu numai răzgâiaţi, sunt şi mofturoşi; şi nu numai 


mofturoşi, sunt şi insuportabili; şi nu numai insuportabili, sunt şi 
răi; şi nu numai răi, sunt şi cruzi. 

— Ei asta-i! 

— Dacă ai ştii ce farse urâte îmi fac! 

De data asta, Moş Crăciun ţinea să-şi verse tot oful, trebuia să 
spună adevărul. 

— Uite, anul trecut, într-un ciorap atârnat în faţa căminului, 
era ascunsă o cursă de şoareci, care avea un cârlig foarte 
ascuţit. Bag mâna, dau să pun nişte bomboane învelite în 
poleială, şi iacătă-mă cu degetul zdrelit. Ţip, sângerez, înjur, îmi 
înfăşor arătătorul într-o batistă, când aud nişte hohote de râs şi 
o vânzoleală îndrăcită pe culoar. Mucoşii ăia parşivi mă 
pândeau. l-am tăiat imediat de pe lista mea: Moş Crăciun are şi 
el fişele lui, şi încă ţinute la zi, crede-mă. Acum, port mănuşi de 
protecţie, ca gunoierii, şi, cum ajung undeva, cercetez locurile 
cu atenţie, ca un soldat pe un câmp minat. De mâncare, 
bunăoară, nu mă ating niciodată: ar putea fi otrăvită! Sunt eu 
moş, dar nu tâmpit! Ca să nu-ţi mai spun de alte şi alte porcării: 
baloane care put, rahaţi de câine împrăştiaţi pe sub pom, focul 
arzând pălălaie şi aprins taman când cobor eu, vătraiele încinse 
până la alb, cu care mă bat peste buci... 

— E groaznic ce-mi povesteşti. 

— Şi încă nu ţi-am spus tot. 

Moş Crăciun simţea o pornire nestăvilită de a face destăinuiri. 
Jignirile îndurate atâta amar de ani ieşeau la suprafaţă. 

— Odată, eram la New York, un oraş care, pe mine, mă pune 
la grele încercări: nu-i chip să pufăi şi tu o piparoasă, că peste 
tot vezi panouri cât casa cu no smoking, peste tot numai înălţimi 
ameţitoare, vârfuri ascuţite - unde e imposibil să parchezi o 
sanie, că ţi-o ridică, la cea mai mică infracţiune, ăia de la 
Circulaţie - un tămbălău infernal, sirene de pompieri şi de 
poliţie, care îţi sparg urechile... lar, pe afişele publicitare, 
numele meu băgat în toate sosurile, de către mărcile de 
detergent, de alimente pentru câini, de piureuri pentru bebeluşi. 
Toate astea nu-ţi prea umplu inima de încântare. Într-un 
penthouse foarte elegant din Upper East Side, tatăl, avocat în 
domeniul afacerilor, mama executive woman, niciodată acasă - 
te-ai prins de schiţă? - două dădace, zi şi noapte, pentru copii, o 
fetiţă destul de drăgălaşă, îmbrăcată într-o salopetă, mă 
aşteaptă stând în faţa ecranului aprins al calculatorului. Se 


numeşte Antonia. Fără să-mi zică bună ziua, mă ia la întrebări: 
„Aoleu, Santa (ăsta-i numele meu pe englezeşte), da mult ţi-a 
mai trebuit. Eşti în întârziere. Ai documentele?”. Îi întind, puţin 
cam surprins de aroganţa ei, pachetul de acţiuni pe care mi-l 
ceruse. Eu sunt un tip de modă veche: eu, unul, încă mai zic 
bună ziua, la revedere, mulţumesc. Ea rupe fără menajamente 
panglica roşie care leagă foile, le întinde pe jos; degetele îi 
aleargă pe tastatura calculatorului: verifică fiecare cotă. 
Feţişoara i se întunecă la iuţeală. Simt că e gata să izbucnească 
în plâns. Îmi dă înapoi teancul. 

— la-le înapoi, n-au nicio valoare. Niciuna dintre societăţile 
astea n-o să crească prea curând, iar eu încă nu ştiu să speculez 
„à la baisse”. 

Mi-au căzut brațele. Nu voiam să cred ce aud. Ea avea şapte 
ani, îmi ceruse o serie de valori precise, eu culesesem informaţii 
de la redacţiile jurnalelor financiare şi, poftim, cum mi le arunca 
în faţă! Mi-au trebuit săptămâni întregi ca să-mi revin. În ce 
lume trăim? 

— Sunt indignat... 

— lar părinţii nu-s nici ei mai breji. Sunt demnele creaţii ale 
odraslelor lor. 

— Cum aşa? 

— Acum trei ani, ajung într-o vilă de lângă Frankfurt, în 
Germania. Şi ce văd? Un bărbat şi o femeie, în halate, care 
puneau jucării în mai multe perechi de pantofiori. Nebun de 
furie, îi iau la rost în hochdeutsch, dialect pe care, din păcate, 
de abia îl rup: „Staţi, amărâţilor, ce faceţi acolo?”. 

— Dar, mai întâi, cine eşti dumneata? mi-o întoarce, pe un ton 
ameninţător, bărbatul. Cum îndrăzneşti să intri pe horn, în casa 
mea, cu ţoalele astea caraghioase şi, pe deasupra, la 24 
decembrie? 

Şi pune mâna pe un vătrai. Mie îmi sare muştarul. 

— Dar tu nu citeşti ziarele, gogomane? Cine oi fi vrând să fie 
la ora asta? Moş Crăciun, Santa Klaus, Weinachstmann. 

— Ce? Moş Crăciun? exclamă femeia, o blondă înaltă, cu ciuful 
încâlcit. Ca să vezi! Noi crezuserăm că ai murit. 

„In ciuda loviturii primite, am răspuns fără să stau pe gânduri: 
„Al a care a murit e Dumnezeu’, eu sunt bine mersi”. 


3 Aluzie la fraza filosofului german Fr. Nietzsche: „Gott ist tot.” (Dumnezeu 
este mort). (N. t.) 


M-au pipăit cu prudenţă, de parcă aş fi fost un zombi. Mi-au 
înfipt un deget în burtă, de câteva ori, mi-au verificat dinţii şi 
bicepşii. 

— Scuzele mele, mein Herr, nu puteam şti. Cu toate câte se 
povestesc. 

Credeam că i-am convins şi, mărinimos, am exclamat: 

— Ei, de data asta, nu-i nimic. Duceţi-vă la culcare. N-o să-mi 
fure nimeni jobul. 

Deodată, un zgâmboi adorabil apare în cameră, se 
ghemuieşte în braţele maică-sii şi, pe jumătate adormit, 
întreabă: 

— E un comis-voiajor, zice mama, lucrează pentru marile 
magazine. 

Eu mă bâlbâi, pălesc. 

— Hai, insistă tatăl, spune adevărul, ce firmă te-a trimis? În 
orice caz, bravo pentru publicitate, ai jura că e de-adevăratelea. 

Eram distrus, la pământ. 

— Cât de bine te înţeleg, zise hoţul. Reaua credinţă a 
oamenilor, felul ăsta de a respinge însăşi evidenţa este de 
necrezut. 

— Cum să mă respecte copiii, dacă părinţii nu mai cred în Moş 
Crăciun? Ei ar trebui să fie un exemplu, dar au abdicat de mult 
de la menirea asta. 

— Mie-mi spui? 

— Dar, te rog să notezi că am şi eu mijloacele mele de 
constrângere. 

— Cum aşa? 

— Ei bine, cei care încetează prea de timpuriu să creadă în 
mine... 

— Cum adică? 

— Pe la cinci ani, în loc de şaisprezece ani obligatorii. 

— Ce le faci? 

— Am eu grijă să-i fac să-şi muşte degetele. 

— Vorbeşte odată, explică-te! 

— Am întotdeauna la mine în sac un ciomag, şi sparg cu el, 
metodic, toate jucăriile de sub pom, care nu vin de la mine. 

— Ce? Dar e monstruos! 

— Vrei să zici eficace. După câteva raiduri, pricep şi ei 
mesajul şi se întorc la dreapta credinţă. 

— E nasol! Moş Crăciun care sparge jucăriile copiilor! 


— E nasol, dar cât se poate de potrivit. Nu, că o să măjenez! 

— Ce şmecher şi al naibii eşti! 

— Oh, eu îmi apăr obiectul muncii! 

— La urma urmei, poate că ai şi dumneata dreptate. 

Moş Crăciun oftă din greu. 

— Şi să nu-ţi închipui că e ceva legat de un mediu social 
anume. Plozii bogătaşilor sunt odioşi, de acord, dar nici cu ai 
săracilor nu mi-e ruşine. 

— Ce vrei să spui? 

— Într-una din zile, parchez în faţa unei grădiniţe de copii din 
centrul unui mare cartier periferic londonez. Locuinţe ieftine, 
populaţie alcătuită din numeroşi muncitori şi imigranţi. Când m- 
am întors de la treabă, n-am mai găsit decât urmele lăsate de 
tălpicele săniei: îmi şutiseră tot-tot, până şi renii, care au 
alimentat, timp de o săptămână, măcelăriile din partea locului. 
Concluzie: ăia cu avere sunt nişte hahalere, ăi făr' de parale 
sunt nişte puşlamale. 

— Totuşi, eşti cam dur! 

Moş Crăciun voia să se destăinuiască în continuare. 

— Sunt unele zile în care mă întreb, cu adevărat, de ce, da, de 
ce fac corvoada asta. Uite, acum un an, ajung la Marrahech: 
soare strălucitor, oraş magnific, un aer de o puritate magică; în 
depărtare, munţii Atlas. Frumuseţea însăşi. Aterizez pe o terasă, 
unde îşi lua ceaiul o familie. Abia coborăsem din vehiculul meu, 
când un bărbat cu aer de patriarh se ridică şi mă ia la rost: „Imi 
pare nespus de rău, domnule, aici nu sunt agreaţi bărboşii. Iți 
dai dumneata seama? Nu-i plăcea look-ul meu! Dar a ce aş mai 
semăna dacă n-aş avea barbă? Nu? Te întreb! Şi care-i treaba 
asta cu bărboşii, că eu nu mai înţeleg nimic! 

— Ei, nu e uşor să-i mulţumeşti pe toţi. 

— Da, uneori, simt că mă îndoiesc de toate cele. Bun, dar asta 
nu e tot, timpul trece şi eu am treabă de făcut. 

— Vrei o mână de ajutor? 

— Nu, mă descurc, mulţumesc. 

Moş Crăciun scoase din tolbă un serviciu de masă din porțelan 
şi două cămăşuţe pentru păpuşi, o cutie de pensule, un game- 
boy“ dar mâinile îi tremurau şi fu cât pe ce să scape jucăriile pe 
jos. 

— Of, of, of! Trebuie să mă calmez. 


t Game-boy (engl.) - consolă de jocuri, realizată de Nintendo. (N. t.) 


Îşi descheie mantia, îşi scoase căciula şi, îmbrăcat doar cu 
nişte izmene lungi, galbene ca lămâia, cu cizmele lui de piele, 
zgâriate, şi cu şosetele lungi, de lână, pe care era reprezentată 
sărbătoarea tradiţională laponă a solstițiului, văzută din spate, 
la ora 13, începu să ţopăie pe loc, depărtându-şi şi apropiindu-şi 
picioarele. Apoi, făcând salturi de cangur, în timp ce îşi plimba 
degetele pe mobile, perne şi pereţi, extrase dintr-un buzunar 
secret, cusut pe o parte a tolbei sale, un mic aspirator de 
culoarea mărului verde, înfăşurat într-o husă de plastic, şi îl 
băgă în priză. 

— Ce faci? îl întrebă hoţul. 

— Mi se pare evident, nu? 

Şi începu să plimbe aspiratorul prin toate ungherele încăperii. 

— Eşti nebun, o să scoli toată casa! 

— Fii pe pace, îi fixez surdina. 

Şi aspiratorul continuă să toarcă, însă fără zgomot. 

— Ce te-a apucat? 

— E ceva mai puternic decât mine. Când sunt cu capsa pusă, 
cel mai mic grăuncior de praf mă bagă în boală. Oamenii sunt 
aşa de neglijenţi! 

— Dar nu-ţi cere nimeni chestia asta. 

— Nu, însă mă calmează. 

— Auzi, moşule, n-ar trebui să-ţi spun chestia asta, da' 
sindromul gospodinei nu e un semn bun. 

— Ce tot spui? Mai bine ajută-mă să fac curat! 

Hoţul, ca toţi oamenii din breasla lui, se temea, mai mult 
decât orice, de zgomot şi de neprevăzut. 

— Moş Crăciune, opreşte-te numaidecât, trebuie s-o roim! 

Dar Moşul, pe care îl muncea nevoia de salubritate, hăituia, 
peste tot, până şi cel mai mic gunoi, anihilând firimituri, bacili, 
acarieni, microbi şi microorganisme. Tot frecând şi ştergând 
praful, răsturnă, din nebăgare de seamă, o vază de flori, care se 
sparse cu mare zgomot. 

— Catastrofă, cataplasmă, cataliză şi capitalism! 

Moş Crăciun avea obiceiul să înjure folosind termeni apropiaţi 
alfabetic. 

— Ţi-am spus eu, matahală împiedicată, şuieră hoţul. Fir-ar al 
dracu', că doar n-aveai nicio nevoie să mai faci, pe lângă toate 
alelalte, şi pe fata în casă! 


ADEVARUL ESTE ROSTIT DE GURA COPIILOR 

Atunci, o fetiţă brunetă, cu piele măslinie, desculţă, îmbrăcată 
într-o cămaşă de noapte lungă, de culoare roz, intră brusc în 
cameră, fără să scoată niciun zgomot, ca o nălucă. Cei doi 
bărbaţi tresăriră, ca doi puştani prinşi în timp ce făceau răutăţi. 
Ea nu părea deloc mirată să-i găsească acolo şi se uita când la 
unul, când la celălalt, cu un aer de năstruşnică seriozitate, 
încântată că-i speriase. Fără să le mai dea atenţie, se duse la 
fereastră. 

— Oare o să ningă odată şi odată? De ani de zile aştept să 
avem zăpadă de Crăciun... De fiecare dată, mi se promite că o 
să fie. 

— Dar sunt eu aici, spuse Moş Crăciun, schiţând un zâmbet. 

— În primul rând, matale m-ai trezit din somn. Vorbeşti prea 
tare. 

— lartă-mă, copila mea, am greşit! Cu vremea, am devenit 
cam surd. 

— Şi aşa faci mereu? Îți scoţi pantalonii când intri în casa 
omului? 

— Ai dreptate, unde mi-o fi mintea? Mă făcusem comod, ca să 
trebăluiesc mai uşor. 

Şi Moş Crăciun se îmbrăcă din nou, la iuţeală. 

— Şi unde mai pui că ai spart vaza la care ţinea mami cel mai 
mult. Când o să-i spun, o să se facă loc pe tine. 

— Nu-i spune nimic, te rog eu mult, o să fac curăţenie. 

Scoase din buzunar un teanc gros de bancnote. 

— Uite, o plătesc: dolari sau euro? 

Fetiţa mângâia pântecele rotund al aspiratorului, care încă 
mai era călduţ şi gângurea de fericire sub degetele ei. 

— Şi lu' tati îi place la nebunie să spele vasele, să frece 
pardoseala; voi doi ar trebui să vă luaţi de mână. 

— Eşti norocoasă că ai un tătic pasionat de curăţenie. 

— Şi matale cine eşti? întreabă ea, întorcându-se către hoţ. 

— Păi... ăăă... eu sunt secretarul lui Moş Crăciun. Da, chiar, eu 
îl ajut, îi car pachetele, ung hornurile prin care trebuie să 
coboare, îl trag, după aia, sus, cu o frânghie. Cu artrita lui, care 
a început în 1789, are degetele niţel cam ţepene. Anul ăsta, 
pachetele sunt aşa de grele! 

— Eu n-am cerut decât lucruri uşoare! 


Le întoarse spatele, îşi lipi faţa de geam şi, cu o voce scăzută, 
aproape neauzită, murmură: 

— Vă rog, luaţi-mă cu voi! 

— Ce spui tu, copila mea? 

— În fiecare noapte, cobor în picioarele goale, la parter, 
deschid uşa dinspre stradă şi aştept, aşezată pe preş. Aştept să 
treacă cineva şi să mă ia. 

Moş Crăciun credea că-l înşală auzul. 

— N-am dreptul să te iau cu mine. Asta ar fi o răpire. 

— Păi, atunci, răpeşte-mă! 

— Cum te cheamă? 

— Emma. 

— Unde-ţi sunt părinţii? 

— Pe măsură ce înaintează în vârstă, dorm tot mai mult. 
Nimic nu-i trezeşte. Ar continua să sforăie chiar dacă aş pleca de 
acasă. 

Moş Crăciun se căznea să-şi adune minţile: era pentru prima 
oară, în lunga lui carieră, când era confruntat cu o asemenea 
situaţie şi voia s-o abordeze cu tact. 

— Mi-ar face plăcere să dau niţel o raită cu tine, dar ne-ar 
trebui permisiunea părinţilor tăi şi, pe urmă, am prea multe 
treburi. Ştii că e Ajunul Crăciunului. 

— Atunci, mă iei tu. 

Fetiţa arăta cu degetul spre hoţ. 

— Vreau să merg cu tine, nu cu el. Nu vreau să călătoresc cu 
un om care se dă în vânt după aspiratoare, aşa, ca tata. 

Moş Crăciun păli. Strigă instinctiv: 

— Vrei să pleci cu el? Dar tu ştii cu ce se ocupă? Nu e deloc 
secretarul meu, e un hoţ. O să-ţi golească puşculiţa. 

— Turnătorule, ciripitorule, sifonarule, răspunse tânărul. E de- 
a dreptul nasol ce ai făcut. E meschin. 

— Hoţ-nehoţ, mi-e egal, insistă Emma. Pe el îl vreau. Şi sper 
să ia şi bufetul lu’ mami. Il urăsc. 

— Ah, nu, eu mă ocup de spargeri, nu de mutat mobila. 

— Asta-i culmea, exclamă Moşul, să-i preferi lui Moş Crăciun 
un pungaş. 

Fără să ia în seamă această remarcă răutăcioasă, hoţul se 
apropie de fetiţă, o luă de mijloc şi o ridică la înălţimea privirii 
lui. 


— Mai întâi, eu nu fur; eu îi scap pe oameni de ceea ce le 
prisoseşte, îi uşurez, de acord? 

— Nu pricep ce-mi spui, dar tare mi-ar plăcea să am un frate 
mai mare aşa ca tine. 

Ea îl privea cu ochi strălucitori. 

— Vrei să vii cu mine? 

— Da. 

— Imediat? 

— Imediat. Dar, mai întâi, mă duc să mă îmbrac. 

— Nu, nu, n-avem timp. 

— Îmi pare rău, dar nu pot ieşi din casă aşa. Vreau să-mi pun 
rochia nouă, portocalie, cu imprimeuri, tenişii gri argintiu, pe 
care mi i-a făcui cadou mami, puloverul bej, de caşmir, paltonul 
cu glugă de blană... 

— Stai puţin, te rog! Dacă vrei să vii cu mine, uită de haine, o 
să-ţi iau eu câte vrei. Trebuie să mă asculţi, OK? 

— Bine, de acord, s-a făcut. 

— Eşti nebun, spuse Moş Crăciun. Doar n-ai să te apuci acum 
şi de răpiri, pe lângă furtişaguri. 

— Lasă-mă să acţionez, suflă pungaşul. Şi aşa ai făcut destule 
neghiobii. 

Îşi scoase din buzunarul interior al hainei un flaconaş de 
argint, îi deşurubă capacul şi îi inspiră, cu ochii închişi, 
mireasma. Un delicat amestec de rom, lămâie şi scorţişoară se 
răspândi în încăpere. 

— Ştii tu, Emma, ce e asta? 

— Nu. 

— E băutura marilor călători. 

— Adevărat? Juri? Pe cuvânt? 

— Pe cuvânt. 

— Pot să beau şi eu? 

— Doar dacă eşti gata să pleci imediat! 

— Sunt gata, trebuie doar să mă pieptăn. 

— N-ai nevoie, părul îţi stă foarte bine. 

— Ah, nu, n-am putut să mi-l pieptăn. Ce preferi: cozi, cosiţe 
sau coadă de cal? 

— Emma, n-avem timp! 

— Şi mai trebuie să-mi dau cu ojă pe unghii. la zi, îţi place 
rozul? Uite, e roz fucsia, e oja lu' dădaca mea. 


— Emma, termină. Ori plecăm acum, ori nu te mai iau 
niciodată. 

Fetiţa începu să smiorcăie. 

— Nu eşti deloc drăguţ, tot timpul mă cerţi, eşti mai rău ca 
morocănosu' ăla bătrân. 

— Hai, bea! 

— Totuşi, nu e alcool, nu? Mami nu-mi dă voie să beau. 
Miroase al naibii de frumos. 

— E un amestec: suc de rodie, de zmeură şi de ienupăr. 

— Nici să nu-ţi treacă prin minte, interveni Moşul, nu e decât 
o copilită: sigur, niţel cam prost crescută, dar ăsta nu-i un motiv 
ca s-o îmbeţi. 

— Moş Crăciun, tulburi atmosfera! 

Emma strigase cu o voce piţigăiată, discordantă. Şi, aţâţată 
de ciorovăiala celor doi adulţi, înşfăcă flaconul din mâna hoţului 
şi bău din el o duşcă zdravănă. 

— Ui, e tare, e al naibii de tare. Da-mi place de mor... 

— Opreşte-te imediat, porunci Moş Crăciun, care se pregătea 
să-i ia sticluţa de la gură. Hoţul interveni, încruntându-şi 
sprâncenele, şi îi şopti pe furiş. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Moşule, stăpâneşte-ţi nervii. 
O duşcă n-are ce rău să-i facă. Altfel, nu mai scăpăm de ea. 

Bătrânul nu voia să audă nimic şi, cu o încăpățânare 
copilărească, încerca să smulgă flaconul din mâinile Emmei, 
care se lipea de pieptul protectorului ei. Acesta vorbi cu voce 
tare: 

— Pentru ultima oară, îţi spun să laşi copilul ăsta în pace. Stai 
la un loc. Mi s-a acrit de hachiţele tale. 

Lungită pe jos, Emma sugea, acum, din sticluţă, râzând. Şi, 
între două sughiţuri, cânta: „Moş Crăciune, nu mă şucări, te rog. 
Moş Crăciune, eşti un guşter pisălog”. 

Încântată de rimele ei, se tăvălea pe jos, hohotind de râs. 

— O auzi cum îmi vorbeşte? 

— Hai, Emma, mai bea niţel din licoarea asta, o îndemna 
hoţul. Dă sticla peste cap, ca o fetiţă mare ce eşti. Dacă vrei să 
călătoreşti, trebuie să capeţi putere. 

Puțin după aceea, Emma dormea liniştită, cu o expresie 
drăgălaşă pe mutrişoară şi cu vorba „pisălog” agăţată de buze 
ca un balonaş transparent. Hoţul îi mângâie părul, o luă în braţe, 
o instală confortabil pe canapea, o acoperi cu o cuvertură. 


— Bun, problema asta a fost rezolvată! 

Greşea: căci Moş Crăciun stătea ca prostit, bărbia îi tremura şi 
faţa îi era albă ca hârtia. Uitându-se la fetiţa beată-moartă, la 
încăperea în neorânduială, la vaza spartă, la cadourile derizorii, 
în ambalajul lor sclipitor, fu cuprins, deodată, de deznădejde. 
Copila nu era căzută în admiraţie, hoţul nu avea nicio 
remuşcare, iar el nu avea nici urmă de bună dispoziţie. Tam- 
nisam, îl podidiră lacrimile. 

— Nu mă iubeşte nimeni, nu sunt de niciun folos... 

— Ce s-a întâmplat? Suntem supăraţi rău? 

— Până şi scorpia asta mică te preferă. S-a apropiat de 
dumneata absolut spontan. 

— Sunt sigur că şi pe dumneata te iubeşte. Doar că... 

— Doar că ce? 

— Cum să-ţi spun? E chestie de stil. La noile generaţii, 
autoritatea asta „de tată” nu mai ţine. Eşti niţel cam tăios, cam 
țeapăn. 

— Şi, atunci, ce ar trebui să fac? întrebă Moşul, pufnind. 

— Fii şi mata mai moale, mai jucăuş. Copiii nu cer decât să fie 
seduşi. 

— Eu, să seduc copii!? Şi mai ce? S-a întors lumea pe dos. 

— Încearcă măcar să le arăţi puţin interes. 

— Imposibil, nu izbutesc. 

— Fă un efort, fii simpatic. 

— Dacă-ţi spun că nu pot! Adineauri ai avut dreptate. Mi-e 
teamă că nu-i iubesc destul. 

— Nici vorbă, sunt sigur că, în fundul sufletului, îi adori. 

— Ba, uite că nu. Adevărul e că nu pot să-i înghit, îmi stau în 
gât, nu pot să-i văd nici în fotografie. Nu ştiu ce mă opreşte să le 
ard uneori nişte zvasturi pe îndesate. 

— În meseria dumitale, chestia asta este cam supărătoare... 

— Cu atât mai mult cu cât durează de ceva vreme. 

— De câtă vreme? 

— În mare, de vreun secol. 

— Dar, dacă dumneata nu-i iubeşti, cum vrei să fii iubit de ei? 

— Nu văd care e legătura. 

— Este evidentă. 

— E adevărat, nu mă gândisem la chestia asta. 

Hoţul scoase din buzunar o batistă. 


— Hai. Şterge-ţi lacrimile. Uite, am o idee. Dacă ai bea o 
duşcă zdravănă? 

— Nu, niciodată în timpul serviciului. 

— Tht! Insist. E un caz excepţional. Te acopăr eu, iau totul 
asupra mea. 

— Adevărat? 

Luând flaconul din mâinile Emmei, hoţul i-l întinse lui Moş 
Crăciun, care bău cu lăcomie. 

— Ei, comedie, puştoaica avea dreptate. Chestia asta e 
delicioasă. Când mă gândesc că mucoasa ar fi putut s-o dea 
gata. 

Moşul îşi şterse ultimele lacrimi. 

— Mă aduci în stare să fac nişte lucruri! Asta nu e cea mai 
bună noapte a mea. Şi, pe deasupra, încă mai am de făcut toată 
Africa şi Asia de Sud-Est. 

— Dar n-ai nişte sosii angajate la negru, nişte duplicate, care 
să străbată lumea în locul dumitale? 

— Nici vorbă, dragă domnule, fac eu însumi totul, ca un 
simplu meşteşugar. 

— În cazul ăsta, păstrează flaconul, o să ai nevoie de el. E 
cadou de la mine. 

— Nu te refuz. Amestecul ăsta al dumitale e al naibii de bun. E 
punci, nu? Eu, unul, i-aş fi pus ceva mai multă lămâie verde. 

— Fiecare cu dozajele lui, Moşule. Acum trebuie s-o ştergem, 
că e groasă. 

Ca şi cum ar fi confirmat spusele boţului, se făcu auzită o 
voce de la etaj. 

— Emma, Emma, unde eşti? 


ABUZ DE BAUTURA 

Cu picioarele pe umerii hoţului, împins de acesta, Moş Crăciun 
se căznea, gâfâind şi căţărându-se anevoie, să iasă pe horn, 
urmat de tovarăşul lui. În cele din urmă, tânărul, mai sprinten, 
îşi propti scăfârlia, printr-o mişcare de răsucire a torsului, între 
bucile moşneagului şi îl făcu să urce în acest fel. Moşul, istovit, i- 
ar fi cerut să-l poarte de-a dreptul în braţe, dar îi era teamă să 
nu abuzeze. Fără flăcăul ăsta cu ciolane zdravene, n-ar fi putut 
să iasă în veci, mai ales că i se învârtea capul, iar picioarele, 
care i se înmuiaseră, nu-l mai ascultau deloc. 

Când ajunseră pe acoperiş, hoţomanul, epuizat de cât 
împinsese la grăsanul ăla plin de supă şi la tolba lui, îl înconjură 
cu un braţ afectuos. 

— Curaj, Moşule, în douăzeci şi patru de ore ai să fii acasă. 
Totuşi, ai o meserie frumoasă. Să fii mândru că eşti Moş 
Crăciun. 

Şi îi oferi, drept consolare, o sticlă de whisky scoţian „din malţ 
veritabil”, precum şi două DVD-uri cu desene animate (Barney şi 
Ştrumfii). 

— Ah, era să uit. Adineauri, am împrumutat, în joacă, aceste 
obiecte. Şi scoase la iveală ceasul, paşaportul, carnetul de 
sănătate şi portvizitul lui Moş Crăciun. Acesta din urmă, prea 
abţiguit ca să se mai focalizeze, nu putu să rostească decât: 

— Ah, drăguţ din partea ta; aş fi putut să le caut mult şi bine. 

— Ascultă aici, Moş Crăciune. Vreau să-ţi fac o propunere. 
Gândeşte-te bine înainte de a răspunde. Noi exercităm profesii 
complementare: mata inspiri încredere, eu am energie şi idei cu 
toptanul. Uite cartea mea de vizită: hai să ne asociem. Eu voi 
lua, mata vei distribui. In doi, vom asigura un echilibru perfect. 

Şi, fără să-i lase răgazul de a mai rosti vreun cuvinţel, mână- 
lungă, care se numea Roger Roger, o şterse pe scara de 
incendiu. Zăpăcit de toate aceste aventuri, Moş Crăciun îşi mai 
îngădui câteva clipe de odihnă, precum şi o duşcă bună de 
whisky, băutura lui preferată încă din secolul al XVIII-lea (şi, pe 
bună dreptate, fiindcă înainte de asta nu exista). 

— Of, că bine e! Simpatic, flăcăul ăsta, până la urmă. Îmi 
şuteşte lucrurile şi mi le dă înapoi. Asta-i lucru rar! Oameni ca el 
nu se mai fac în ziua de azi. 

Şi, cum se simţea într-o dispoziţie propice dărniciei, le dădu 
câte o ceşcuţă din preţioasa băutură şi animalelor lui, care o 


sorbiră cu nesaţ (se ştie că renii şi cerbii sunt morţi după whisky 
şi apreciază mult votca, însă absolut deloc ginul: iată încă un 
mister pe care ştiinţa va trebui să-l lămurească). 

Uşor afumat, după toate aceste amestecuri, Moş Crăciun urcă 
iar în sanie şi îşi mână renii, ei înşişi niţel cam chercheliţi, la 
galop (deşi, de obicei, aceştia se limitau la un trap aşezat şi 
modest). Se simţea întremat şi voia să-şi încheie noaptea în 
graba mare. Dăduse gata Europa, cele două Americi şi Asia 
Centrală, iar acum avea zor să se întoarcă în scumpa lui 
Laponie. Dar, beat cum era - căci continua să soarbă mici 
înghiţituri de whisky - nu-şi mai dădea osteneala să staţioneze 
pe acoperiş şi să coboare prin horn, conform tradiţiei. Asemenea 
distribuitorilor de jurnale care folosesc bicicleta, el arunca 
jucăriile în faţa uşilor, abia verificând adresele şi traversând 
străzile la iuţeală. Unele păpuşi de porțelan, maşini teleghidate 
şi locomotive cu mecanisme complexe aterizau pe piatra 
peroanelor, spărgându-se în mii de bucățele. El nici nu se 
sinchisea: râdea în hohote şi îşi continua drumul, galopând şi 
mai dihai. Câinii maidanezi, crezând că aveau de-a face cu 
bucăţi de carne, îşi înfigeau colții în pachete, sfâşiindu-le, şi 
rodeau panglicile ori sforicelele. A fost cea mai lamentabilă 
împărţire de cadouri făcută de Moş, de la retragerea din Rusia. 
(Dar, atunci, avusese circumstanţe atenuante: mitralii, frig, 
ruine... Greu de lucrat în asemenea condiţii.) Strigând din 
răsputeri, îşi îndemna renii să alerge tot mai repede: aceştia îşi 
luaseră avânt, ţăcăneau cu copitele în asfalt, trecând peste 
stopuri fără să se asigure, luând-o pe sens interzis, tăind faţa 
rarelor maşini şi terorizându-i pe şoferii aflaţi la volanul lor. Când 
circuli exclusiv în cer - Moş Crăciun are drept la un culoar 
aerian, ca orice avion - nu mai poţi tu de semnalizarea urbană. 
Cele câteva maşini care circulau la acea oră frânară brusc, îşi 
pierdură controlul şi se proptiră în vitrine sau în alte automobile 
aflate în staţionare. Moş Crăciun stârnise o babilonie pe cinste. 

Atunci, se întâmplă ceea ce trebuia să se întâmple. O patrulă 
de poliţie, care trecea pe acolo, începu să urmărească atelajul 
nebun şi chemă în ajutor o altă duzină de maşini. Acestea, cu 
toate sirenele urlând, îl blocară pe Moş Crăciun într-o intersecţie 
şi îi ordonară să se oprească şi să iasă din sanie. 

— Predă-te, eşti încercuit! 

— Nemaipomenit, răspunse Moşul, hlizindu-se. 


Renii, crezând că era vorba de un joc, se hlizeau împreună cu 
el. Se-ngroşa gluma. Agenţii, purtând căşti şi veste antiglont, 
ieşiră cu pistoalele în mâini şi urlară într-un megafon: 

— Mâinile sus şi coboară încet, fără mişcări bruşte! 

— Ba pe mă-ta! strigă Moş Crăciun, care îşi înălţă biciuşca, 
într-un gest ameninţător. Dar îşi pierdu echilibrul, se rostogoli 
din sanie şi căzu pe burtă, pufnind în râs. Imediat, fu înşfăcat şi 
încătuşat. El zbiera: 

— Dati-mi drumul, liotă de paiaţe; în lături, gasteropode, 
gaspacho şi gazogene ce sunteţi! Voi mă luaţi drept negustor de 
nuga sau ce naiba? Eu, unul, muncesc, încă nu mi-am isprăvit 
turneul. 

Ce mai panaramă! Trecătorii care se întorceau acasă priveau, 
încremeniţi, scena. Un fotograf de la o revistă de scandal, care 
se afla, întâmplător, pe acolo, făcu mai multe fotografii cu 
bătrânul ciufulit, păros, furios, care îşi ridica biciuşca pentru a-i 
pedepsi pe agenţii forţei publice. Poliţia, stupefiată de această 
captură, îl luă pe scandalagiu la post, îi confiscă renii, sania şi 
jucăriile. Paşaportul diplomatic al inculpatului, eliberat de 
Naţiunile Unite, fu îndelung cercetat, scanat, verificat în fişierul 
Interpolului. Poliţiştii voiau să se asigure că era vorba chiar de 
Moş Crăciun şi nu de un impostor: de câteva ori îl traseră, pe 
neaşteptate, de bărbuţă, ceea ce îi smulse ţipete de durere. ÎI 
puseră să sufle în băşică şi rezultatul fu pozitiv: două-trei grame 
de alcool în sânge. Il închiseră într-o celulă privată. El zbiera cât 
îl ţineau bojocii: „Eu sunt Moş Crăciun!”. „Şi eu, regina Angliei!, 
răspundeau oamenii cu chipiu. În cele din urmă, Moşul adormi, 
sughiţând şi sforăind atât de tare, încât ţinu treaz tot 
comisariatul. În zori, îi dădură drumul, după un ultim 
interogatoriu. Trăsnea a whisky şi trebui să bea două cafele tari, 
înainte de a fi eliberat. Încărcătura îi fu confiscată, iar restul 
jucăriilor fură împărţite chiar de jandarmi. După ce îi întocmi un 
proces-verbal însoţit de o amendă pe cinste, căpitanul îi trase o 
praftoriţă de-i merseră fulgii: 

— Nu vă e ruşine? Când sunt atâţia băieţi şi atâtea fetiţe care 
vă admiră! Data viitoare, o să vă retragem autorizaţia! 


EINE GROSSE OFTIKA! 

Moşul se întoarse, ruşinat şi mofluz, la îndepărtatul său Pol 
Nord. Ce deznodământ! Era mahmur, iar renii nu se mai ţineau 
pe labe, doborâţi de abuzul de băutură. Presa publica în dreapta 
şi-n stânga fotografia din această noapte păguboasă: îl vedeai 
pe Moş urlând în mijlocul străzii, ca un apucat: puţin îi lipsise să 
nu-şi dea nădragii jos, de faţă cu lumea, arătându-şi în public 
burtoiul, al cărui buric, mare cât un buton de clanţă, părea să-i 
ţină pielea bine întinsă. In toate fotografiile publicate a doua zi, 
pe pagina întâi a tuturor ziarelor, părea buimac, descumpănit. 
Aceste imagini - şi, în special, cea unde poliţia încerca să-i 
smulgă sticla cu whisky, de gâtul căreia îşi încleştase degetele, 
ca un disperat - avură un efect dezastruos asupra reputației 
sale. 

Fu urât de moarte: nu mai era minunatul bunic care ne alintă 
capetele blonde şi brune, ci un mitocan bătrân. Din cauza lui, 
sectorul jucăriilor avea să realizeze o cifră de afaceri proastă; el 
distrusese dulcea muzică a banilor intraţi în casele de marcat. In 
Europa, ca şi în America sau Asia, FEC şi MAM - Frontul de 
Eliberare a Crăciunului şi Mişcarea de Abolire a Mărfii - au 
organizat marşuri de protest. Primul cerea un singur cadou, 
identic pentru toţi copiii, fie că erau bogaţi, fie că erau săraci; 
cealaltă preconiza un Crăciun fără jucării şi fără recompense, 
închinat întru totul rugăciunii şi reculegerii. Moş Crăciun 
decepţionase cu adevărat: micuța Emma povestea cui voia s-o 
asculte că el o îmbătase deliberat şi fără ştirea ei. In curţile de 
recreaţie din şcoli era poreclit „boşorog scârbos”! Timp de 
câteva săptămâni mass-media se dezlănţui împotriva lui: fu 
defăimat până peste poate, târât în noroi. Singur Roger Roger, 
drăguţul hoţoman, îi trimise o telegramă de îmbărbătare, care 
spunea: „Curaj! Intr-o bună zi, toţi or să-ţi mănânce din palmă! 
Gândeşte-te la ce ţi-am spus: A da nu e de ajuns, trebuie să 
seduci”. 

li explica, totodată, că o revăzuse pe Emma, că o ducea după- 
amiaza la circ şi la cinema şi că o convinsese să nu-şi 
părăsească părinţii imediat. 

Gestul lui de prietenie nu reuşi să-l învioreze pe bătrân, care 
căzu într-o stare de profundă tristeţe. Acest om, atât de grijuliu, 
atât de meticulos, se neglija, încetă să se mai spele, se puse pe 
băut şi pe mâncat orice nimerea, la orice oră, îşi lăsă renii - care 


rătăceau, fără nicio treabă, prin jurul casei din mijlocul pădurilor 
acoperite de zăpadă - de izbelişte. 

Părinţi şi copii îi expediară numeroase scrisori de reclamaţii. O 
fetiţă din Paris, care se numea Anna, îi scrisese chiar aşa: „Moş 
Crăciune, eşti cu desăvârşire nul, ne-ai fraierit”. 

Nimeni nu-i mai spusese vreodată aşa ceva. Căzu la pat. 
Sărmanul Moş Crăciun! Se oftica de nu se poate. Când se 
gândea la toţi banii pe care îi câştigaseră, atâta amar de ani, de 
pe urma lui, marile magazine! Cât de mult contribuise la 
prosperitatea lor! Era prea mare nedreptatea! De altfel, i se 
întâmplă un lucru ciudat: toată luna februarie, foarte aspră în 
acest climat, barba lui - prost întreţinută şi plină de resturi de 
mâncare (până într-atât, încât păsările veneau cu regularitate să 
i-o ciugulească pe când dormea) - aşadar, barba lui începu să 
crească fără oprire. Îi cădea până la genunchi, i se înfăşură în 
jurul picioarelor şi îl împiedica la mers, ca o trenă lungă. O tăia 
seara, iar a doua zi o găsea la fel, năpădindu-i trupul micuţ cu 
cascade de fuioare pufoase. Creştea alandala, din cale afară, cu 
o viteză de câţiva centimetri pe minut: când se aşeza să 
mănânce, toate erau la locul lor, iar, la sfârşit, barba acoperea 
masa, cu farfuriile şi mâncărurile de pe ea, ba până şi podeaua. 

Sau se trezea dimineaţa cu barba înnodată în jurul gâtului ca 
o eşarfă, sugrumându-l asemenea unui boa. Petrecea ore întregi 
disciplinând-o, pieptănând-o, admonestând-o: degeaba. Cu 
bucăţile secţionate confecţiona perne şi plăpumi sau îşi hrănea - 
în loc de fân - animalele (care detestau, după cum vorbeau ele 
între ele, „să pună botul la moşnegării”). Şi, aşa cum se 
declanşase, fenomenul încetă brusc în primele zile frumoase de 
la începutul lui aprilie, iar pilozitatea lui îşi regăsi un ritm 
normal. _ 

să nu-i fi pomenit, Doamne fereşte, careva de Crăciun! li era 
lehamite de acest folclor prăpădit! În acea perioadă, el ar fi 
trebuit să fie adevăratul erou; când colo, făceau copiii ce făceau 
şi trăgeau toată spuza pe turta lor. Ţânci sunt cu sutele de 
milioane, dar Moş Crăciun e doar unul. „EU SUNT UNIC”, urla el, 
în mica-i cabană. Hoţul intuise corect: încă de pe când era lupul 
căţel, Moşul dăruia în chip mecanic, fără elan sau generozitate. 
Avea tot atâta suflet cât un automat de băuturi. În fond, la ce se 
reducea viaţa lui? O săptămână de surmenaj şi unsprezece luni 
de îndobitocire în magherniţa lui din Laponia (din care, jumătate 


în interminabila noapte polară). Şi asta dura de pe vremea 
Renaşterii: Moş Crăciun avea să împlinească cinci sute de ani, la 
26 aprilie, dar inima nu-i dădea ghes să sărbătorească 
evenimentul. De altfel, era singur, îngrozitor de singur. Se 
sfătuia cu vechiul lui amic, şoricelul. Ei, cum de nu, îl ştiţi voi 
bine: şoricelul care pune un cadou sub perna unui copil, de 
fiecare dată când ţâncului îi cade un dinte. Acesta îl lămuri că 
nu stă niciodată de vorbă cu puştii, fiindcă, atunci când se 
strecoară tiptil în camera lor, dorm duşi. Moşul se consultă şi cu 
barza care aduce în familii prunci înfăşuraţi într-un cearşaf. 
„Dar, la vârsta asta, îi spuse ea, sunt nespus de drăgălaşi: 
ciripesc, gânguresc, sunt o dulceaţă”. II mai întrebă şi pe Moş 
Ene, şi primi un răspuns asemănător. Ene îi adormea pe 
zgâmboi şi îşi interzicea să le vorbească, iar dacă, din 
nenorocire, dădea peste unul care n-avea somn, pleca în vârful 
picioarelor. Acelaşi lucru se întâmpla şi cu Tom şi Jerry, Titi şi 
Gros Minet, Bugs Bunny, greierul Gimini, Mickey şi Marsupilami: 
oricât de aiurea vi s-ar părea, nu se pricepeau deloc la copii. 
Erau două lumi care se ating, defilează una în faţa celeilalte, dar 
fără să dialogheze vreodată. În sfârşit, Moş Crăciun făcu o 
anchetă în rândul câtorva căpcăuni renumiţi. După cum îi spuse 
unul dintre ei „biftecul îl mănânci”, nu stai cu el la palavre. 
Toate astea nu-i erau deloc de ajutor. Continua să nu ştie cum 
să răspundă la faimoasele întrebări: ce este un copil? Ce vârstă 
are? Cum îl recunoşti? 

Rămase abătut, luni în şir, la fereastră, bând - fără să-i fie 
sete - tot ce-i pica în mână. Mormăia: „Că nasol mai este la 
Polul Nord! Zău că da, prea nasol”. Măcar de-ar fi putut împinge 
cercul polar cu câteva sute de kilometri mai încolo, ca să nu se 
mai stea chiar pe el! Urmărea ultimele ninsori, topirea treptată a 
zăpezilor, a gheţurilor, deşteptarea urşilor, a castorilor, a 
marmotelor, care se întindeau după opt luni de hibernare, îşi 
pipăiau pântecele lipit de şira spinării, obrajii supţi, şi veneau să- 
| salute, ca de obicei. Primăvara izbucnea cu generozitate, dar el 
rămânea la fel de amărât, refuzând să cânte împreună cu 
natura. De ziua lui, trase o băută de spaimă. A doua zi, primi un 
bileţel de la Emma: 


Dragă Moş Crăciun, 


Ai un caracter porcesc, eşti un boşorog înăcrit, un naşparliu 
clasa întâi, dar eu am în tine o credință nestrămutată. 

P.S.: lartă-mă că am spus peste tot că mi-ai dat să trag la 
măsea, dar prea mi-era necaz pe tine pentru că m-ai părăsit. 


Moşul vărsă o ceaşcă întreagă de lacrimi şi se întoarse la 
bucătărie, să se matolească. 

La 15 august ieşi, în sfârşit, din mahmureala şi bosumflarea 
lui, ca să se mânie. De data asta, se răzvrătea: după cum am 
menţionat deja, îi adresă o scrisoare băşicată secretarului 
general al Naţiunilor Unite şi îi anunţă intenţia sa de a intra în 
grevă pe termen nelimitat. Renunţare, dispariţie, dezertare! Na! 
La Geneva, ca şi la New York, produse consternare. Toţi crezură, 
la început, că asta era o glumă proastă, datorată căldurii 
estivale (temperatura din Laponia atinsese totuşi cinci grade la 
soare, în amiaza mare!). Incercară să dea de Moş. Imposibil. Nu 
răspundea la telefon, iar robotul îi fu saturat la iuţeală cu apeluri 
insistente. | se trimise un fax, în care stătea scris, cu litere 
majuscule: „DE CE?”. Cu acel geniu al ripostei prompte, care îl 
caracterizează, Moş Crăciun răspunse printr-un biciuitor: „DE- 
AIA”. Trosc! 

Toţi fură înnebuniţi: bătrânul făcuse deja fiţe şi anul trecut. 
Dacă acum dădea bir cu fugiţii, era mare dandana. Să-i găseşti, 
bătând din palme, un înlocuitor nu era treabă uşoară, tinerii nu 
mai voiau să facă acest gen de corvoadă, atât de ingrată. 
Încercară să-l îmbuneze: îi expediară un uriaş buchet de 
trandafiri, el îl aruncă în noroi; îi trimiseră două bile de 
bomboane cu miere, el le împărţi la ursuleţi şi nevăstuici; o 
berlină cu patru locuri, patru roţi motrice, şasiu ranforsat, dublu 
turbo, el o lăsă să ruginească sub zăpadă; o consolă Nintendo, 
el o sfărâmă cu ciocanul. Era nu. Nu şi nu! 

Aceste lucruri erau foarte supărătoare: nu trebuiau să răsufle. 
Un singur cuvânt să fi ajuns la presă, şi catastrofa era asigurată. 
Părerile erau împărţite. Unii ziceau: să fie pus pe liber trântorul, 
nevolnicul ăsta excentric, şomeri sunt destui, două luni de 
formaţie accelerată şi, gata, la şmotru! Ceilalţi replicau: să-l 
dăm pe uşă afară, ca pe un vulgar preşedinte-director general, 
pe Moş Crăciun?! Nici să nu vă treacă prin minte! El este atestat 
de Sfânta Scriptură, de marile magazine şi de ADN. Dar, la urma 
urmei, ce naiba voia? O mărire de salariu, Legiunea de Onoare, 


Premiul Nobel? Le-ar putea obţine pe toate trei, dacă asta ar 
debloca situaţia. Pentru a-l convinge pe Moş Crăciun să revină 
asupra deciziei sale, fu trimis cu aceste oferte un ambasador 
plenipotenţiar, un elveţian din Neuchâtel. Dar emisarul, care îşi 
burduşise buzunarele cu ciocolată, se pierdu pe banchiză şi, la 
ora asta, încă nu se ştie nimic de el. (Dacă-l zăriţi cumva, fiţi 
amabili şi anunţaţi-ne.) Apoi, i-au trimis, recomandat şi cu 
recipisă de primire, o pereche de porumbei voiajori. Moşul îi 
jumuli şi-i puse la frigare. După care, smulse din priză firele 
telefonului şi ale calculatorului şi îşi umplu cutia de scrisori cu 
nisip. Pentru a încheia, îşi schimbă până şi adresa. Ăla care avea 
să dea de el, chiar că era mintos! 


UN COMANDO DE ŞOC 

Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite se reuni, aşadar, cu 
uşile închise. Războaie, foamete, secetă, dictaturi puteau să mai 
aştepte: Crăciunul, mama tuturor sărbătorilor, sărbătoarea 
tuturor mamelor, era în primejdie. După trei zile de discuţii 
aprinse, în care fură trecute în revistă toate opţiunile, chiar şi o 
răpire a lui Moş Crăciun de către CIA (Centrul de Infantilizare 
Accelerată), s-a luat o decizie: se va solicita asistenţa celebrului 
cabinet de coaching Knif & Renkurb?, cu sedii la New York, 
Londra, Hong Kong şi Sidi Bousaid. Desigur că îi cunoaşteţi pe 
Knif şi Renkurb: ei îi consiliază pe şefii de stat, pe atleți, staruri, 
comedieni şi îi repun în formă într-o săptămână. Tarifele lor sunt 
exorbitante, dar rezultatele sunt edificatoare; ei îi vin de hac 
oricărei metehne: stres, depresie, impetigo, dispepsie, ba chiar 
şi constipaţie recidivantă. Ei predau hipnoza, tai-chi, strigătul 
primal, bucătăria  dietetică, contabilitatea  pneumatică 
(exersarea respiratorie pe bază de numărătoare), precum şi 
metoda „gâdi-gâdi mintal” (excitarea anumitor zone din creier 
cu ajutorul unei pene de gâscă). Sunt văzuţi foarte adesea în 
paginile revistelor de modă, bronzaţi şi musculoşi, cu gurul lor 
favorit, care trăieşte în India, prin Himalaia, unu’ Dalai-Lama. 
Frumuseţile astea de flăcăi, care reuşesc în toate cele, trăiesc 
împreună în cartierul Village din Manhattan, într-o casă mare, de 
cărămidă, cu două etaje, somptuos decorată cu apă caldă şi apă 
rece în toate încăperile. Tot trăind împreună, Knif şi Renkurb, de 
câte treizeci şi cinci de ani fiecare, au ajuns să aibă aproape 
aceeaşi voce şi acelaşi chip. Nu-şi vorbesc decât prin căşti puse 
la urechi, chiar şi când stau alături, la aceeaşi masă, sau când 
dorm în paturile lor alăturate. lar când căştile sunt deconectate, 
nu mai au ce să-şi spună. Dar, pe cât e unul de împăciuitor, pe 
atât e celălalt de ţâfnos: Knif nu-şi pierde niciodată calmul, 
Renkurb nu pierde niciodată ocazia să-şi iasă din pepeni. 

Aşadar, cei doi acceptară misiunea fără să stea pe gânduri. Pe 
umerii lor apăsa nici mai mult nici mai puţin decât soarta lumii. 
Dacă Moş Crăciun ar da bir cu fugiţii, atunci speranţele a sute de 


5 Knif şi Renkurb - anagramă de la Fink (Alain) şi Bruckner (Pascal), coautori 
la „Noua dezordine amoroasă”. (Ed. Trei, 2005) (N. t.) 

5 Strigăt primal (terapie primală - tehnică terapeutică, folosită în psihanaliză, 
care îşi propune, mai ales cu ajutorul strigătelor, să-l facă pe bolnav să 
retrăiască suferinţa ce stă la baza nevrozei sale.) (N.t.) 


milioane de copii s-ar nărui, iar, pe pământ, o scânteie de vrajă 
şi de frumuseţe s-ar stinge pentru totdeauna. Aveau la 
dispoziţie o sută de zile pentru a reuşi. Şi, mai ales, mucles! Insă 
nu puteau să se înfiinţeze aşa, hodoronc-tronc, în faţa Moşului: 
„Bună ziua, noi suntem, am venit să vă convingem să vă apucaţi 
iar de şmotru”. Ar fi fost alungaţi ca nişte javre. Aşa că folosiră o 
stratagemă ingenioasă. Într-o noapte, coborâră cu paraşuta la 
mai puţin de un kilometru de casa în care locuia Moş Crăciun. 
Ajunşi la fata locului, se apucară să construiască o colibă. Knif şi 
Renkurb ştiau să facă de toate: să supravieţuiască în sălbăticie, 
să zugrăvească un apartament, să repare un closet defect... In 
fiecare zi, îşi urmăreau, ore în şir, cu binocilul, prada, iar prada 
părea că n-o ducea deloc bine. Trebuiau să acţioneze de 
urgenţă, altfel totul era pierdut. Chiar de la primele ninsori - la 
această latitudine ninge foarte de timpuriu - se puseră pe 
treabă. Într-o seară, Knif, care îşi lăsase barba să crească, îşi 
sfâşie hainele, îşi scrijeli obrajii şi braţele cu un briceag şi se târî 
vreo zece metri, prin zăpada proaspăt căzută, până la cabana 
Moşului. Acolo, se lungi pe jos şi începu să strige după ajutor. 
Alarmaţi, renii ieşiră din ţarcul lor şi dădură peste falsul rănit, 
dârdâind şi vânăt de frig. Îl târâră de gulerul hainei până în faţa 
uşii şi îi râcâiră lemnul cu copitele lor despicate. Moş Crăciun, 
care îşi îneca interminabila jale în stacanele de alcool, deschise 
bodogănind şi îi veni să cadă pe spate: se făcuseră aproape 
nouă luni de când nimeni nu-i mai trecuse pragul. Cine era acest 
străin adus de propriile sale animale? L-ar fi lăsat, cu mare drag, 
să crape de unul singur, dar, de faţă cu renii, nu îndrăznea. Il 
trase pe bărbat înăuntru, îl puse pe pat, îl examină. _ 

Oh, ăla parcă era un păduche leşinat, oare de unde ieşise? li 
administră o duzină de perechi de zvasturi, ca să-l pedepsească 
pentru că îl deranjase în plin alean, plus un bobârnac zdravăn în 
nas, ca să-l înveţe ce-i aia politeţea. Rog a nu muri în preajma 
casei mele! Şi, la fiecare cinci minute, îi trăsnea una peste faţă, 
doar aşa, ca să-l trezească. În ciuda durerii, Knif continuă multă 
vreme să facă pe leşinatul. Când socoti că venise momentul să- 
şi deschidă ochii, bărbatul „salvat” îi mulţumi călduros 
binefăcătorului său şi, cu o voce slabă, murmură în englezeşte 
că, nu departe de acolo, îşi pierduse tovarăşul printre zăpezi. 
Exasperat, Moş Crăciun, care avea totuşi o inimă, îşi luă trusa de 
prim-ajutor, doi reni şi, după câteva ore de căutări, dădu de 


Renkurb, care îşi pierduse cu adevărat cunoştinţa, ţeapăn de 
frig, acoperit cu promoroacă din cap până-n picioare. 

După o săptămână, cei doi fârtaţi erau din nou pe picioare, în 
ciuda unei hrane infecte pentru papilele lor delicate şi a unei 
locuinţe înspăimântător de părăginite. Moşul trăia într-o 
şandrama afumată, strâmtă şi puturoasă şi, pe deasupra, se 
arăta încăpățânat şi bănuitor. Le purta pică acestor intruși, care 
îi dăduseră viaţa peste cap. Singurătatea te face singuratic. Aşa 
că se fereca în odaia lui şi abia dacă le spunea o vorbă. Nu 
aştepta decât un prilej ca să-i dea afară cât mai repede. Din 
păcate, ningea cu nemiluita, făcându-le imposibilă plecarea. Dar 
pungaşii noştri aveau mai multe corzi la arc: ştiură să se facă la 
iuţeală indispensabili, pregătind mâncare, adunând vreascuri 
pentru foc, curăţând prin locuinţă. Chiar dacă trebăluiau cu 
nasul prins într-un cârlig de rufe (din cauza duhorii), dereticau 
ca nişte zâne ale casei şi, în mai puţin de o săptămână, 
transformaseră coliba lăsată în părăsire într-o cabană cochetă. 
Se prezentaseră drept doi exploratori rătăciţi, care veniseră să 
studieze obiceiurile nupţiale ale pinguinilor imperiali de pe 
calota glaciară. Şi, deşi calota glaciară era cu o mie de kilometri 
mai la nord, deşi pinguinii imperiali trăiesc mai ales în 
Antarctica, la Polul Sud, minciuna lor prinse. Altă şiretenie: nici 
măcar o dată nu lăsară să se vadă că l-ar fi recunoscut pe Moş 
Crăciun. Îl tratau ca pe un ins amabil şi original, exilat pe marile 
întinderi solitare şi îngheţate. Moşul, şifonat că era ignorat 
astfel, îşi ieşi în cele din urmă din pepeni: 

— Ştiţi voi cine v-a adunat de pe drumuri? 

— Tocmai voiam să vă întrebăm. 

— Chiar n-aveţi nici cea mai mică idee? Uitaţi-vă bine. 

Moşul se aşeză în profil, îşi umflă burta, îşi puse căciuliţa, 
mantia roşie, îşi luă tolba în spate. 

— Nu, nu-mi dau seama, zise Knif. 

— Nici eu, adăugă Renkurb. 

— Dar, ce Dumnezeu, am barbă lungă, albă, căciuliţă cu 
pompon, un coş plin cu jucării pentru copiii... Eu sunt... 

— Barbă Albastră? 

— Fals. 

Moşul îşi zicea în sinea lui: „Oare am fost uitat chiar în halul 
ăsta, acolo, în lumea oamenilor, încât imaginea mea nu mai 
evocă nimic nimănui?” 


— Dracula? 

— Arhifals. 

— Clovn la McDo? 

— Nuuuuu... repet: am barbă albă, mantie roşie, mă deplasez 
cu sania trasă de reni. Sunt... 

— Reprezentant al Coca-Cola? 

— Nu! 

— Vânzător de maşini? 

— Nu! 

— Agent sanitar? 

— Nu! 

— Brancardier la tăietorii de lemne? 

— Nu! 

— Manechin? 5 

— Nu! În fine: sunt Moş Crăciun. MOŞ CRĂCIUN. Voi de pe ce 
lume veniţi? 

— Măi să fie! exclamă Knif. Păi sigur, Renkurb, am fost salvaţi 
de Moş Crăciun în persoană. Când o să povestim chestia asta la 
New York, o să crape toţi de invidie. Putem să vă facem câteva 
poze? 

Moş Crăciun acceptă, umflându-se în pene. 

— Păi, asta înseamnă, continuă Knif, că trebuie să fiţi în mare 
fierbere. Acum, cu trei luni înaintea Crăciunului, pesemne că 
daţi în brânci. Vă deranjăm în toiul treburilor. 

— Dacă v-am da şi noi o mână de ajutor? propuse Renkurb. 
Am putea ambala pachetele, am tria corespondenţa! 

— În timpul ăsta, adăugă Knif, eu aş putea să gătesc. Am fost 
bucătar-şef într-un restaurant francez de pe 3th Avenue şi mă 
pricep la vinuri. 

— Oh, da, ar fi geniaaaal, îi întări spusele Renkurb. O să 
pregătim Crăciunul împreună cu Moş Crăciun. 

Brusc, Moşul se întunecă şi, cu chipul răvăşit, dădu fuga şi se 
încuie în odaia lui. 

— Ce s-a întâmplat, Moş Crăciune, am spus noi vreo prostie? 

— Oare am făcut vreo nefăcută, am făcut vreo boacănă, am 
călcat în străchini, am trecut peste linia roşie? insistă Renkurb, 
clipind şmechereşte din ochi către tovarăşul său. 

Şi cei doi americani începură să bată darabana în uşă, 
strigând: 

— Deschideţi, pentru Dumnezeu, deschideţi! 


Atunci, palid ca un spectru întors din morţi, Moşul dădu 
zăvorul deoparte şi ieşi cu capul plecat. Fără să scoată o vorbă, 
se aşeză la masă şi îşi cuprinse fruntea în palme. 

— Dacă aţi şti... murmură el, obidit. 

Knif se plecă spre urechea lui Renkurb şi îi şopti: 

— Gata, l-am băgat în cofă. 


MOŞ CRACIUN E UN IMPUŢIT 

Răvăşit, bătrânul le mărturisi - cu vocea întretăiată de 
suspine - groaznica lui hotărâre de Crăciun, anul ăsta şi, 
probabil, toţi anii care vor urma, o să tragă chiulul. Voia să-i 
pedepsească pe copii, se simţea dezgustat. La vârsta de 500 de 
ani, voia şi el să iasă la pensie, merita pe deplin. Se smiorcăia 
zgomotos şi se ştergea la nas cu mâneca. Chestia asta îl deranja 
pe Renkurb, care ardea de dorinţa de a-l pune să şi-l sufle cum 
trebuie” şi şoptea în cască: 

— O să-i halesc ficaţii boşorogului ăstuia tâmpit! 

Knif, cel mai diplomat dintre ei doi, răspunse la această 
confesiune pe un ton mieros: 

— Moş Crăciune, noi ne respectăm hotărârea. Am vrea să 
spunem doar atât: chiar şi cele mai vechi şi mai nobile instituţii 
au unele perioade critice. Monarhia britanică, de exemplu... 

— Nu se poate! Şi eu, care am visat întotdeauna să iau ceaiul 
acasă la regină... 

— În starea asta, în care sunteţi, nu v-ar lăsa nici măcar să vă 
apropiaţi de grilajul de la intrare, rânji Renkurb. 

— Lasă-mă pe mine, protestă Knif, încruntându-se. Moş 
Crăciune, să ştiţi că tot ce vi se întâmplă e ceva normal. Repet: 
NORMAL. Treceţi printr-o perioadă de epuizare. Dacă vreţi, noi 
vă vom ajuta s-o depăşiţi. 

— Oh, mulţumesc, mulţumesc, prieteni, ce trebuie să fac? 

Agasat de acest ton plângăcios, Renkurb găsi cu cale să 
adopte o atitudine mai dură: 

— OK, Tataie, suntem niţel deprimat. La cinci sute de coţi, e 
normal, asta-i criza de mijloc de mileniu, cu toate belelele ei. 
Acum, ştergem cu buretele şi ne întoarcem la şmotru. Gata cu 
fiţele. 

Derutat de blândeţea unuia şi de asprimea celuilalt, Moş 
Crăciun se posomori. 

— Cum, să mă întorc la lucru? Nici nu mă gândesc! 

— În cazul ăsta, vă veţi pierde slujba, iar copiii vă vor da 
uitării. 

— Mă doare drept în cot. 

Şi Moşul se întoarse, jignit, în camera lui. 


7 În orig.: moucher de force (fr.) - a înfrânge, a desfiinţa pe cineva. (N. t.) 


— Păi, şi pe noi, îi dădu înainte Renkurb, ridicând vocea. Dacă 
ai şti ce apăsare avem! Ni se fâlfâie, ni se rupe, pe chestia asta, 
de o mie, ba chiar de zece mii de ori. 

— Taci odată, clonţosu lu Peşte, se răsti Knif. Suntem aici ca 
să-l luăm cu binişorul, nu ca să-l luăm în bâză. 

— E peste puterile mele, când văd un boşorog aşa de lasă-mă 
să te las. Mă revoltă. 

— Vezi bine că n-o să meargă ca-n brânză. 

— Bine zisă, nea Caisă! Eu, unul, mă duc să-l trezesc pe 
fleşcăitul ăsta cu nişte şuturi de o să mă pomenească. 

— Nu, Renkurb, îi ordonă Knif în cască! Fără violenţă. Du-te 
imediat şi fă o oră de meditaţie transcendentală, ca să te 
calmezi. 

— Bine, OK, OK! 

La drept vorbind, situaţia lui Moş Crăciun era catastrofală. Nu 
numai că masacra toate limbile şi că nu vorbea corect în niciuna 
- nici măcar în limbi ca bambara, tamul?, woloft? sau inuiti! - 
dar puţea de ţinea la distanţă până şi broscoii râioşi şi dihorii. 
Renkurb abia se stăpânea: l-ar fi aruncat într-un cazan cu apă 
fierbinte şi ar fi frecat la el cu peria de scânduri, până i-ar fi 
strălucit pielea şi i-ar fi foşnit ca o bancnotă nou-nouţă. 
Totodată, îi venea să-i radă, să-i cosească barba aia ca o 
otreapă împuţită. Ah, dacă ar fi putut să-i smulgă cizmele 
găurite, cu talpa căscată, pantalonii roşi în fund, căciula 
mâncată de molii, pomponul din care nu mai rămăsese aproape 
nimic! Cât despre ţeasta moşneagului, era atât de pleşuvă, încât 
până şi perucile cu care şi-o acoperea cădeau, văduwvite, în cele 
din urmă, de perii lor artificiali. Pe lângă toate astea, Moş 
Crăciun, uitând de existenţa furculiţelor şi a şerveţelelor, mânca 
cu mâna şi lipăia sosurile cu limba. 

— Aii! Că frumos mai este eroul copilăriei, tuna Renkurb, care 
nu se putea abţine, şi-l ştergea la gură cu forţa. 

— Potoleşte-te, murmura Knif. Fiecare lucru la timpul lui. 
Acum, suntem în faza de evaluare. 

— Evaluarea este pe deplin făcută: Moş Crăciun e un împuţit! 


8 Bambara - limbă vorbită în Senegal şi Mali. (N. t.) 

? Tamul (sau tamil) - limbă vorbită în India (Statul Tamil Nadu) şi în Sri Lanka. 
(N. t.) 

10 Wolof - limbă nigero-congoleză vorbită în Senegal şi în Gambia. (N. t.) 

11 Limbă vorbită de eschimoşi . (N. t.) 


Avea dreptate. Cei doi amici hotărâră să joace tare. Se 
folosiră de o şiretenie destul de clasică, dar întotdeauna eficace. 
Pe când continuau să-l înconjoare pe moşneag cu toată grija lor, 
într-o dimineaţă, pe nepusă masă şi fără să-l fi prevenit, ei îl 
anunţară că pleacă mintenaş la New York. Erau proaspăt raşi, 
gata îmbrăcaţi, încălţaţi cu nişte apres-schiuri superbe, cu 
valizele lor costisitoare, marcate cu inițialele proprii, gata 
făcute. Peste cinci zile, erau aşteptaţi de un avion la Helsinki. O 
haită de husky avea să-i transporte până în acel oraş. Eleganţa 
lor sublinia, prin contrast, mizeria şi împuţenia moşneagului. 

— Ciao, tataie, la bună-vedere, ne sunăm! 

— Salutare, tuhăz mare! 

— Ce?! strigă Moş Crăciun. Mă părăsiţi? Ce-o să mă fac fără 
voi? Era de-a dreptul năucit. Se obişnuise cu distinsa lor 
companie: bucatele lui Knif şi divinele prăjituri ale lui Renkurb 
(specialist în ştrudel, sa/int-honore!? şi puits d'amour”) îl 
cuceriseră. De altfel, cei doi bărbaţi, care se ocupau de animale 
şi de casă, curăţau zăpada, făceau cumpărăturile - până la cel 
mai apropiat punct comercial era cale de două zile, cu sania - îi 
deveniseră la fel de indispensabili ca un tată sau ca o mamă. Ca 
să-l prinzi în mreje pe Moş Crăciun, nimic mai bun decât o 
mâncărică gustoasă. De când sosiseră ei, şubreda coşmelie 
mirosea frumos a scorţişoară, a cetină şi a ciocolată. Şi, pe 
deasupra, seara îi citeau basme şi romane polițiste, până când îl 
fura somnul, şi îl pupau pe ţeastă (nu fără să strâmbe din nas 
din pricina unor anumite mirozne). „Aştia doi sunt drăguţi”, îşi 
spunea moşul, înainte de a se cufunda în vise. Chiar dacă 
beştelelile lui Renkurb îl cam înfricoşau (care Renkurb golea 
toate sticlele de whisky în closet, de cum închidea ochii moşul). 

lată de ce, aflând de iminenţa plecării, Moş Crăciun plângea 
ca un ţânc, cu capul în poala lor, implorându-i: 

— Rămâneţi, rămâneţi, nu mă lăsaţi singur, am nevoie de voi. 

Knif şi Renkurb deschiseră uşa şi făcură, de formă, trei paşi în 
zăpadă. Cum moşul hohotea şi mai tare de plâns, tăvălindu-se 
pe jos şi zbierând ca de frica morţii, Renkurb îl întrebă cu un 
glas puternic şi viril: 


12 Saint-honore (fr.) - prăjitură din cocă fragedă sau foitaj, înconjurată de o 
coroană de mici choux à la creme şi umplută cu frişcă. (N. t.) 
13 Puits d amour (fr.) - prăjitură din foitaj, umplută cu cremă. (N. t.) 


— OK, Nick (abreviere americană a lui Nicholas!*). Eşti gata să 
faci tot ce ţi se spune şi să spui da la tot ceea ce se face? 

— În! Da. 

— Eşti gata să ne asculţi fără să crâcneşti? 

— Smiorc! Da. 

— Făgăduieşti? Juri? Să crapi tu? 

— Să. 

— In acest caz... 

Cei doi se întoarseră în casă, îşi descheiară paltoanele, îşi 
scoaseră  încălţările greoaie. Operațiunea  „Reabilitarea” 
începea, în sfârşit! Işi dictară condiţiile draconice. Inainte de 
toate, Moşul trebuia să se conformeze unor elementare reguli 
de igienă. Gata cu pipiul în zăpadă, nu-ţi faci nevoile afară, ca 
animalele; spălatul mâinilor înainte de fiecare masă, spălatul pe 
dinţi dimineaţa şi seara, plus duşul cald zilnic, cu piatra ponce şi 
cu mănuşa aspră, erau obligatorii (Moş Crăciun uitase până şi de 
existenţa săpunului, acest obiect lunguieţ şi parfumat, cu 
consistenţă moale, care împrospătează şi, în aceeaşi măsură, 
curăţă). 

— Nick, insista Knif, dacă doreşti să recâştigi respectul celor 
din jur, trebuie să-ţi recâştigi respectul de sine. 

Ceea ce Renkurb traducea în felul lui aţos: 

— Ai grijă să nu mai puţi, şi oamenii or să primească din nou 
să-ţi strângă mâna. 

Nespus de fericit că nu fusese lăsat de izbelişte, bătrânul 
accepta totul. In curând, prinse gustul bălăcitului: în fiecare 
seară, la ora 18, Knif şi Renkurb îi umpleau cada cu apă, săruri, 
spumă, vaporaşe, răţuşte de cauciuc şi veneau să-l frece cu 
peria pe spate. Simţind că muşteriul lor muşcase nada, cei doi 
fârtaţi îşi înteţiră eforturile. Îi făcură un control medical complet. 
Rezultatul fu categoric: prea multă grăsime, prea mult zahăr, 
metabolism instabil. Trebuia să-şi optimizeze karma, să-şi 
activeze chakrele: „De acord, spuse Moşul, care se obişnuise cu 
jargonul celor doi mentori, merg pe mâna voastră”. Se supunea 
de bună voie îngrijirilor lor cu tot soiul de masaje, drenaje 
limfatice, reflexoterapie, creme faciale, loţiuni tonice. 


14 Santa Claus/Klaus (am.) - Moş Crăciun (derivat din numele de origine 
germană Nikolaus). (N. t.) 


— Simt nişte contracturi, constata Knif, o mulţime de 
contracturi. Muşchii îţi sunt înnodaţi de parcă ai fi un curpen 
bătrân. 

— Relax, tataie, îi ţinea hangul Renkurb, altfel o să te rupi ca 
o stinghie de scaun. 

Şi îl învăluiau pe Moş într-o mreajă de giugiuleli, de gâdilături 
şi de frecături. Bătrânul era în al nouălea cer, cerea trabucuri, 
torcea de fericire, îşi recăpăta culorile, sugea mai puţin din 
clondir. Pentru îngerii lui păzitori, era important, înainte de 
toate, să-l re-mo-ti-ve-ze, iar asta le justifica toate sacrificiile. 

De acum, Moşul se deştepta cântând, ceea ce nu i se mai 
întâmplase de la Expoziţia Universală din 1900. Fluiera 
cântecele de copii, melodii sentimentale, jingles-uri publicitare. 
Era un început bun. Nici nu mai înţelegea cum de putuse fi atât 
de doborât cu puţină vreme în urmă. La urma urmei, nu era nici 
lumea atât de neagră, nici oamenii atât de răi pe cât crezuse el. 
Într-o dimineaţă, Renkurb, care fusese frizer la Boca Raton 
(Florida, SUA) în timpul studiilor, îi propuse să-i tundă barba. li 
curăţă îndelung câlţii, o clăti, o dezinfectă, o stropi cu insecticid, 
îi trase o vopsea. 

La urmă, îi sculpta bătrânului o drăguță de ţăcălie de un alb 
imaculat, care cădea maiestuos şi îi dădea un aer de faun. Dat 
fiind că şi în urechi îi creşteau nişte fuioare de păr aidoma unor 
ierburi de mare, îl învăţă să şi le tundă, aşa cum se tund tufele 
de trandafiri. Dedicaţi cu totul acţiunii lor de salvare, cei doi 
amici îl obligară pe Moş să vizioneze casete video cu copii 
jucându-se în nisip, sărind la şotron sau împărţindu-şi gustarea. 
Şi, miracol: suporta spectacolul fără să se strâmbe sau să dea 
fuga la closet, ca să vomite. Vindecarea era pe drumul cel bun. 
Socotind că venise momentul, cei doi americani hotărâră să dea 
marea lovitură şi să-i schimbe Moşului îmbrăcămintea din cap 
până-n picioare, sau, mai pe franţuzeşte, să-l relookeze”. li 
băgară mantia, căciula, maioul de corp, vechiturile lui de izmene 
şi şosetele ţepene de cât transpirase în ele într-un sac mare, de 
iută, pe care îl stropiră cu benzină şi-i dădură foc, după aceea, în 
grădină. Adio, boşorogea, un nou Moş Crăciun urma să se 
nască! Prin urmare, scoaseră din bagajele lor (prevăzuseră 
totul) haine noi, strălucitoare, pe care i le făcuseră la cei mai 


15 Relooker (termen hibrid derivat de la /ook [engl.] - aspect, înfăţişare) - a 
schimba înfăţişarea. (N. t.) 


buni croitori, înainte de a veni încoace. Deşi tare uimit de 
înzestrarea lor - cum de aveau nişte exploratori plecaţi să 
muncească o asemenea garderobă? - Moşul încerca, plin de 
încântare, tunicile lungi, dublate cu mătase, cu vâscoză sau cu 
lână polară, adorabilele căciuliţe din caşmir, mohair, angora, cu 
pompoane în toate culorile. Ceea ce îmbrăca purta, cu adevărat, 
etichetele unor mari firme; dacă, deasupra curelei, nu i s-ar fi 
tuguiat burtica aia, care umfla şi deforma croiala hainelor, ai fi 
zis că e un fost manechin. Lucrurile se cereau a fi remediate cu 
promptitudine. Ah! Dar  încălţările! Pe Moş Crăciun îi 
înnebuniseră pantofii de piele, mocasinii, botinele de antilopă 
sau de şevro. Se topea după talonete - era foarte scund - şi le- 
ar fi vrut tot mai înalte, chiar dacă ar fi lăsat impresia că umblă 
în papainoage. De asemenea, adora pernele de aer ale 
bascheţilor sport, care îi dădeau senzaţia că zboară. 

— Toate astea pentru mine? E prea mare luxul! N-aş putea 
niciodată să-mi ofer aşa ceva! 

— Sunt cadouri. Nu-ţi face griji pentru bani. 

— Oh, mulţumesc, mulţumesc. Dar, cum de mi-aţi ştiut 
măsura exactă? 

— Întâmplător. Adevărul? Ai măsura standard. Aproape că e 
un miracol. 

Moş Crăciun nu-şi punea întrebări. Binecuvânta soarta care îi 
adusese la el pe cei doi străini. Faptul că era corcolit şi 
ferchezuit în felul acesta îl umplea de bucurie. Tot timpul se 
ducea la oglindă, se învârtea în jurul propriei axe şi îşi mângâia 
barba, fermecat de transformare. „Nu-i rău gagiul, îşi spunea el, 
nu-i rău deloc!” Şi, mânat de buna dispoziţie care îl cuprinsese, 
îi trimise o epistolă lui Roger Roger, în care îi scria să nu fie 
îngrijorat şi îi cerea veşti despre micuța Emma. O singură 
problemă avea Moş Crăciun, după cum v-am şi spus: nu-l 
încăpeau pantalonii. Era prea dolofan, avea prea mulţi colaci pe 
şolduri. Dar acesta nu era un obstacol: Moşul avea să fie subţiat, 
aplatizat, frăgezit ca un biftec tocat, altfel n-ar mai fi intrat pe 
coş. Erau la sfârşitul lui septembrie; nu mai rămăseseră decât 
două luni şi jumătate până la data fatidică. Chestia era fezabilă. 
Knif şi Renkurb cunoşteau toate dietele miracol. 

Atunci, Moş Crăciun se supuse de bună voie unui regim 
nemilos: suc de castraveți, de papaia (şi de mamaia) dimineaţa, 
piure de tofu la prânz, supă cu fidea seara. Knif şi Renkurb, care 


reparaseră reţeaua electrică din casă, comandau toate astea 
prin Internet: alimentele erau paraşutate, după patruzeci şi opt 
de ore, deasupra cabanei. Sosurile, smântână, dulciurile, 
ciocolata şi, mai ales, alcoolul erau interzise. 

„Nici măcar în vis”, spuneau ei. Toate sticlele de vin, de 
lichior, de băuturi aperitive au fost sparte cu ciocanul, iar 
conţinutul lor împrăştiat pe zăpadă. A fost un sevraj îngrozitor, o 
nouă perioadă de chinuri. Noaptea, Moş Crăciun visa savarine cu 
rom, fursecuri, sos caramel şi vin nou de Beaujolais. Pentru ca 
să-şi poată îndura chinurile, a trebuit să fie legat de pat. 

— O trufă. O bombonică mititică, altfel mor! 

— Nu! 

— În nume le lui Dumnezeu milostivul şi al tuturor sfinţilor lui, 
daţi-mi doar o nuga, un Carambar!*! 

— NUUU! 

— In numele lui Allah şi al lui Mahomed, profetul lui, un corn 
de gazelă, o bucăţică de raliat. 

— Nexam! 

— In numele lui Moise, al lui Avram şi al lui lacob, doar un bob 
de mac, o bucăţică de ştrudel sau de plăcintă cu brânză. 

— Canci! 

— In numele lui Bahus şi al lui Dionisos. Doar o picătură de 
zaibăr, un păhărel de molan, PLEASE! 

— Nici gând. 

Knif şi Renkurb rămăseseră inflexibili; fermitatea unuia îl 
molipsea şi pe celălalt, iar această lipsă de compasiune îl răni 
pe Moş. De ce se căzneau atâta să-i distrugă viaţa? Îi urî pentru 
că abuzau de puterea lor. Gomoşii ăştia îl tratau chiar ca pe un 
schmuk (cretin, în limba idiş). Las că s-o întoarce ea, roata, într- 
o zi. 

În sfârşit, ultima etapă a recăpătării formei: antrenorii îşi 
puseră învăţăcelul să facă gimnastică. Salonul fu transformat în 
sală de sport, cu covor de cauciuc, greutăţi şi haltere, coardă cu 
noduri, bicicletă de apartament cu afişaj electronic, cal cu 
mânere. Moşul îşi începea ziua cu o serie de exerciţii obligatorii 
de extensie, elongaţie, supleţe. Apoi, urma şedinţa de aerobic 
propriu-zisă, pe muzică interpretată de ABBA, Kool and the 
Gang, Aretha Flanklin, Otis Redding, Donna Summer, Diana 


16 Carambar - numele comercial al unor bomboane de caramel şi ciocolată, 
învelite în poleială. (N. t.) 


Ross, Marvin Gaye şi alte grupuri fumk şi disco. Ar fi trebuit să-l 
vedeţi pe Moş Crăciun zburdând şi cântând cât îl ţinea gura Love 
to Love You Baby, Sexual Healing, Upside Down: era o dulceaţă, 
aşa cum se bâţâia cu graţia aia a oamenilor durdulii şi cu un 
simţ al ritmului care îi uluia pe profesori. Îşi lucra fesierii, 
dorsalii, abdominalii, în serii de câte două sute, cu respiraţie 
dinamică. La fiecare şedinţă, Moş Crăciun îşi uda leoarcă tee- 
shirt-ul. Renii îl priveau pe fereastra deschisă - încăperea 
devenea, la iuţeală, o etuvă - şi ţineau cadenţa cu copitele. Ce 
frumos ansamblu, acest trio: doi atleți în combinezon mulat pe 
corp, încadrând - într-un tempo îndrăcit - un grăsan scund şi 
hiperactiv, ca două felii lungi, de franzelă, puse peste un cârnat 
zurliu! În fiecare seară, Knif şi Renkurb îl palpau, pe rând, pe 
bătrânul întins pe o masă de masaj, ca să-i mlădieze coloana 
vertebrală. Şi, în fiecare seară, Knif îl zorea pe Renkurb: 

— Trebuie să-i spunem adevărul: că suntem trimişi de ONU ca 
să-l salvăm. 

— Mai încolo, mai încolo, răspundea Renkurb, fiecare lucru la 
timpul lui. 

Dar, cu cât trecea timpul, cu atât le venea mai greu să-i 
mărturisească adevărul. 


BATRANUL LEU DEVINE IARAŞI PARALEU 

După două săptămâni de antrenament intensiv, Knif şi 
Renkurb comandară pentru elevul lor un costum mulat pe corp, 
care îi lăsa umerii şi braţele libere: cu bandana pe frunte şi cu 
cercel de argint în ureche, Moş Crăciun se strofoca în fiecare 
dimineaţă, cu frenezie, lăsându-şi antrenorii laţi. Să vezi drăcia 
dracului: hodorogului îi ieşeau flăcări pe nări, căzătura deborda 
de energie! Puşlamaua bătrână le dăduse ceva de furcă, însă ei 
credeau că îl puseseră pe linia de plutire. Mare eroare! În aceste 
zile, se produsese o metamorfoză sau, mai bine zis, un miracol. 
Din propriile resurse şi din secole întregi de dus greul, Moş 
Crăciun dobândi o forţă înzecită. El se schimbă întru totul, 
dovedind o vitalitate care îi stupefia pe duetişti. 

Şi, pe nebăgate de seamă, raportul de forţe se inversă. Moşul 
pierduse douăzeci de kile, îşi fasonase nişte muşchi prelungi, 
nişte bicepşi frumoşi, iar barba - pe care şi-o îngrijea cu ulei de 
migdale dulci - îi era strânsă, acum, într-un catogan!” nepalez. 
Zburda fredonând, sărea peste mese, jongla cu farfuriile, 
aruncându-le ca pe nişte discuri, se parfuma, se schimba de 
haine dimineaţa şi seara. La cinci sute de ani, îşi regăsise 
bucuria de a trăi, se împăcase cu trupul şi cu condiţia sa. Îşi 
provoca cei doi amici la întreceri de snow-mobile, îi lua în 
plimbări lungi, în care făceau schi de fond, cobora pantele 
nebun de plăcere, în timp ce aceştia se căzneau din greu să-l 
urmeze. 

Pe Knif şi pe Renkurb începeau să-i lase balamalele. Pungaşul 
cu ciucure de lână îi secătuia. Slăbeau: fiind subţiri, de felul lor, 
acum ajunseseră în aşa hal, că puteai să le numeri coastele. 
Crezuseră că readuc la viaţă un pilangiu depresiv şi, când acolo, 
îndurau dinamismul unui tip de cinci ori centenar, care îi hăituia 
zi şi noapte, îi arunca într-un vârtej de activităţi fără sfârşit. 
Cădeau din picioare de oboseală, dar ordinele primite erau 
categorice: trebuiau să reziste până la capăt. Într-o zi, Moşul 
prinse mişcarea. Nu putea dormi - era lună plină - aşa că ieşi 
din camera lui, ca să bea un pahar cu apă, şi îl surprinse pe Knif 
în toiul conversaţiei, prin satelit, cu secretarul general al ONU. 
Vorbeau despre el, şi încă în ce termeni elogioşi! „Subiectul” - 
aşa îl numeau - făcea progrese vertiginoase. Înţelese totul. Până 
atunci, nu văzuse în cei doi călători decât nişte tipi de treabă, 


17 Catogan - fundă care strânge părul la ceafă. (N. t.) 


doi originali puţin cam „mână de fier”, care se făceau luntre şi 
punte ca să-l ajute. De fapt, veniseră anume pentru el, delegaţi 
de cele mai înalte instanţe ale planetei. Intreaga lume conspira, 
de luni de zile, pentru a-l face să se întoarcă. lritarea lui Renkurb 
nu era altceva decât teama de a nu reuşi. Chestia asta îl făcu să 
se simtă în al nouălea cer. Se aruncă de gâtul celor doi tineri, îi 
răsturnă sub greutatea lui şi zbieră: 

— De ce nu mi-aţi spus mai demult, gaşcă de aiuriţi? 

Înspăimântaţi, Knif şi Renkurb bâiguiră: 

— Aşteptam momentul potrivit, ne era teamă că încă nu 
sunteţi pregătit! 

— Nu sunt pregătit?! se zborşi Moşul. Ba sunt arhipregătit, 
tolomacule, clocotesc, fac spume. Ei, fiţi-ar să-ţi fie de 
nătăfleaţă de căţelandru nătăntol! 

Şi, într-un mare elan de bucurie, sparse cu muchia palmei, ca 
un karatist încercat, trei vaze de flori din bachelită, două 
teancuri de farfurii din gresie, un fotoliu din pin de Alep, precum 
şi un vechi pian Steinway, scoțând ceea ce avea să devină 
celebrul său strigăt de adunare: Yalah („haidem”, în arabă). 
Uau! Ce fiară, Moş Crăciun ăsta, ce matahală colosală! 
Mulțumită flotărilor şi greutăților de fontă pe care le ridica 
devenise foarte, foarte forţos; la drept vorbind, era o huidumă 
cu fizicul unui luptător de catch şi umeri supradezvoltaţi. Knif şi 
Renkurb erau cam speriaţi, dar, de data asta, izbândiseră: orice 
s-ar fi întâmplat, anul următor, la 24 decembrie, Moşul avea să 
se achite de sarcină. Murea de nerăbdare şi, cu emfaza excesivă 
care îl caracterizează, se ruga de ei, în genunchi, aproape 
plângând: 

— Ajutaţi-mă să devin iarăşi cel care am fost. Vă rog în 
numele lui lisus, al lui Vishnu, al lui Mahomed şi al lui Ron 
Hubbard??. Iubesc Crăciunul, iubesc copiii, vreau să mă dorească 
din nou. 

Knif şi Renkurb, care înghiţeau litri de cafea (şi, uneori, pastile 
de amfetamine) pentru a se putea ţine după nepotolitul 
Matusalem, trimiseră de îndată un mesaj la Naţiunile Unite: We 
did it („am reuşit”, în franceză). Acum, puteau să recurgă la 
metode forte: Moşul devenea, oficial, obiectul şi ostaticul lor. El 
semnă un document prin care se lăsa, cu trup şi suflet, în 


18 Hubbard, Lafayette Ronald (1911-1986) - autor de pulp-fiction şi science- 
ficton, întemeietorul Bisericii Scientologice. (N. t.) 


mâinile lor. Dar ceru să se adauge o clauză: Knif şi Renkurb 
rămâneau la dispoziţia lui, zi şi noapte, până la încheierea 
mandatului lor. Din dificil, programul zilnic deveni crunt. Asta nu 
mai era susţinere pedagogică, ci tortură. Knif şi Renkurb - şi 
primul nu mai avea de ce să-l invidieze pe al doilea, în materie 
de disciplină - se arătară nemiloşi: mai rău decât nişte majuri! 
Moşul, în picioare de la ora 5, trebuia să-şi facă patul şi să-şi 
aranjeze camera până la ora 6; după o gustare rapidă şi un 
cocteil de vitamine (în care Knif şi Renkurb îi adăugau, fără 
ştirea lui, o doză forte de steroizi şi de testosteron), făcea 
mişcare două ore, fără pauză, jumătate din timp stretching, 
jumătate sport de luptă. La ora 8, curs de bune maniere: învăţa 
să mănânce cu gura închisă, să nu se scobească în nas - şi nici 
prin alte părţi - în public, să evite zgomotele necuviincioase, să 
lase doamnele să treacă înainte, să-şi sufle nasul folosind un 
Kleenex şi nu degetele, să nu scuipe pe jos, pe scurt, noţiunile 
elementare ale vieţii în societate. După care, urma trierea 
corespondenţei şi răspunsurile adecvate. (În realitate, Knif şi 
Renkurb îl înconjuraseră pe Moş Crăciun cu un adevărat cordon 
sanitar şi blocau scrisorile prea personale; de exemplu, Roger 
Roger îi expediase mai multe epistole, care îi fuseseră returnate 
cu indicaţia: „Necunoscut la această adresă”. Cât despre Emma, 
care propusese crearea unor Brigăzi Internaţionale de copii, 
pentru a-l ajuta pe Moş, primise răspunsul că Moş Crăciun nu 
dorea să dea curs propunerii.) La amiază, un prânz frugal, apoi 
verificarea calităţii jucăriilor care veneau din cele patru colţuri 
ale lumii. Poate că nu ştiaţi, dar Moş Crăciun are întreprinderi 
cam pe toată faţa pământului. Până acum, gestiunea acestora 
fusese încredinţată unor directori prea puţin scrupuloşi, care îl 
trăgeau pe sfoară şi care îşi plăteau prost angajaţii. Knif şi 
Renkurb, ca nişte afacerişti riguroşi ce erau, făcuseră ordine în 
această bulibăşeală. Produsele defecte fură distruse, cadrele de 
conducere şi directorii vinovaţi de rezultatele proaste fură 
concediaţi şi toate salariile fură micşorate cu 20%. Moş Crăciun 
descoperi, uluit, logica industrială. Preceptorii săi foloseau, în 
discuţiile cu el, nişte cuvinte de care n-auzise de când era: 
restructurare, marketing, flux susţinut, valoare adăugată. 
Adicătelea, ce erau alea? Uneori, protesta cu timiditate: 

— Dar eu nu lucrez în domeniul comerţului, eu lucrez în 
branşa darului, a abundentei. 


— Pentru a dărui, i-o întorceau Knif şi Renkurb într-un glas, 
trebuie mai întâi să posezi. Caritatea este luxul celor bogaţi. Fii 
prosper şi îţi vei putea oferi luxul de a fi generos. 

— Da, dar... 

— Fără niciun dar! La colţ! Şi două ore de gândire pozitivă, ca 
să te înveţi minte, tunau tiranii lui. 

Moş Crăciun se supunea, convins că din această sclavie avea 
să tragă nişte foloase incomparabile. Dar, în sinea lui, se 
gândea: „Las că o să mi-o plătiţi voi, voinicoşilor, pe mine nu mă 
tratează nimeni ca pe o vechitură de şosetă!” Se simţea singur 
şi se mira că Roger Roger şi Emma nu dădeau niciun semn de 
viaţă. Patronii lui îl obligau să semneze în fiecare zi contracte, 
sub controlul unor cabinete de avocatură anglo-saxone. Se 
terminase cu metodele artizanale din trecut. Acum, se punea 
problema de a raţionaliza şi maximaliza. Ce conta că Moşul era 
de pe vremea vechiului regim - îşi făcuse apariţia prin anul 
1500, în sătucul Kirschenheim (Alsacia 89002) - dacă, de acum, 
devenise un adevărat as în drept comercial, bilanţuri financiare, 
profit warnings!”, business angels”, junk bonds?!. |n câteva 
săptămâni, trecuse de la stadiul de mic comerciant la cel de 
conducător al unei mari societăţi multinaționale, care era cotată 
la Bursă. Când Knif şi Renkurb îl anunţară: 

— Imaginea ta îţi aparţine, trebuie s-o vinzi foarte scump. 

El răspunse: 

— OK, boss (făcuse progrese şi la engleză). 

Îşi tipări o serie de portrete într-un tiraj de cincizeci de 
milioane de exemplare: ca bebeluş, într-un cuib de barză (era 
bărbos încă de pe atunci), ca adolescent, la curtea Marelui 
Mogul (ce cald îi mai fusese la Delhi, cu mantia aia îmblănită!), 
la Versailles, pe lângă regele Ludovic al XVI-lea, în 1789 
(amintire cam tulbure, majestatea sa nu mai ştia unde-i este 
capul), în tranşee, în 1916 (ce tămbălău!), în camping, în 1936 
(se pricopsise cu o insolaţie straşnică). 

— Da' la drepturile derivate şi la merchandising? te-ai gândit? 
bombăneau torţionarii lui. 


19 Profit warnings (engl.) - indicatori de profit. (N. t.) 

2 Business angels (engl.) - susţinători ai afacerilor. (N. t.) 

21 junk bonds (engl.) - obligaţiuni cu risc ridicat. (N. t.) 

22? Merchendising (engl.) - strategie şi tehnici comerciale pentru o mai bună 
comercializare a produselor. (N. t.) 


— Merchandisingu', păi sigur, merchandisingu', unde mi-o fi 
fost mintea? De acum, avea să încaseze procente de la fiecare 
portchei, de la fiecare timbru, de la fiecare afiş care îl 
reprezenta. Îşi brevetă numele, patronimul şi pseudonimul, ba 
chiar şi culorile hainelor: roşu, alb, verde. Avocaţii lui aveau 
ordin să-i urmărească, pe tot globul, pe Moş Crăciunii care 
mişunau mai ales la Hong Kong şi Bangkok, unde fuseseră 
fabricaţi în serie, pe un preţ de nimic. Nimeni nu se putea folosi 
de vreun atribut de-al lui fără să plătească o taxă. El îşi număra 
iar şi iar părăluţele: aduceţi încoace biştarii, mangoţii, lovelele, 
marafeţii, mălaiul, aduceţi încoace piţulele şi pipiţele! Şi, când o 
celebră marcă de băuturi răcoritoare îi propuse să-l 
sponsorizeze sub sloganul: „Moş Crăciun cu barba albă vrea o 
Cola, ca s-o soarbă”, el o răscumpără imediat şi şi-o însuşi. 

Bun! În lături, voi, ademenitori, raiders?, corupători! Banii 
intrau într-un hedge fund, „Moşu'-cu-Băţu' Incorporated, cu 
sedii în Lichtenstein şi în Insulele Cayman. 


23 Raider (engl.) - invadator, năvălitor. (N. t.) 
24 Hegde fund (engl.) - fond destinat speculațiilor bursiere; coaliţie a 
speculanţilor la bursă. (N. t.) 


MAJESTATEA SA MARINIMOASA 

Uneori, zăpăcit de ritmul existenţei sale, bătrânul îşi 
mărturisea o îndoială: 

— Dar, dacă o să mi se spună că eu sunt doar alibiul 
sentimental al sistemului economic dominant, ce răspund? 

— Ai să răspunzi: da, şi? 

— Da, şi? Bună replică. O s-o învăţ pe dinafară. 

De acum, elevul îşi depăşea profesorii, se adapta la metodele 
lor, îi uimea cu imaginaţia lui de întreprinzător. Dacă ar fi ştiut 
el, înainte, că, fiind Moş Crăciun, nu eşti mai puţin om, şi încă 
unul de afaceri, că poţi genera profit oferind cadouri, bine ar 
mai fi trăit. Încântătorul foşnet al hârtiei de împachetat cadouri 
îi lipsea tare mult. | se făceau sute de propuneri de interviuri, 
filtrate cu grijă de Knif şi Renkurb. Ei îi sugerară să accepte una 
şi numai una, la unul dintre cele mai cunoscute posturi de radio 
americane. Fără televiziune, pentru moment. Conversaţia avu 
loc la telefon: 

— Moş Crăciune, v-aţi schimbat? 

— Da, şi? 

— Explicaţi-ne în ce privinţă. 

— Da. Şi? 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Da. ŞI? 

Dialogul se încheie brusc, dar greşeala îi fu imputată 
ziaristului, care fu concediat pe loc şi trebui să-şi ceară scuze, în 
direct, de la toată lumea, pentru incompetenţa lui. 

Un fotograf neozeelandez, autorizat, de asemenea, să vină şi 
să-l fotografieze pe noul Moş Crăciun, ateriză cu elicopterul la 
cabana acestuia, în toiul unui viscol, şi rămase încântat de noul 
look al tăietorului de lemne body-buildat?, cu chip bronzat, cu 
muşchi voluminoşi, cu abdominali ca tabletele de ciocolată. 
Boşorogul sclerozat se transformase într-un sachem?! sexy. 
Credeţi sau nu, dar până şi părul îi crescuse la loc. Fără creme, 
fără loţiuni, fără injecții. Doar prin forţa propriei voințe. Un puf 
frumos, alb ca zăpada, îi aureola ţeasta, armonizându-se cu 
barba lui leonină. Fotografiile făcură înconjurul lumii şi 
electrizară micul popor de puşlamale. Emma şi Roger Roger se 


25 Body-buildat - termen hibrid derivat de la body-building (engl.) - culturism. 
(N. t.) 
26 Sachem (amer.) - şef de trib indian: (arg. fr.) - grangur, barosan. (N. t.) 


felicitară, văzându-şi vechiul prieten în plină formă, deşi se 
mirau de tăcerea lui. 

In clipele sale libere (pramatia abia dacă aţipea), Moş Crăciun 
compunea cântece, care deveniră de îndată hituri pe patru 
continente. 

Printre cele mai cunoscute era, spre exemplu, acesta: 

Namasté”, Salam, Grüss Got?! 

Vă salut şi cuşma-mi scot, 

Eu mi-s Moş Crăciun. 

Am un haz nebun, 

Sunt mai faimos 

Decât Hristos, 

Mai simpatic 

Decât Buddha cel apatic, 

Mai zgubilitic 

Decât Vişnu, zeul indic, 

Pe spinare v-o trag 

Cu-al lui Moise toiag, 

Sunt mai profet 

Decât Mahomet, 

Mă strecor pe coş 

Ca un COColoş, 

Am mâncat carne de leu, 

Să răsfăț puşti cu tupeu, 

Am mâncat şi căprioare, 

Să le răstăț pe don'şoare. 


Refren 
Moş Crăciun este amic cu oricare ghibirdic 
Moş Crăciun este amică cu orice ghibirdică. 


Pană la 24 decembrie mai erau cincisprezece zile. Cadourile, 
gata pregătite, împachetate şi legate cu funde minunate de 
mătase, erau înecate într-o cascadă nebună de zorzoane şi 
culori. Anul ăsta, mucoşii n-aveau de ce se plânge. Renii, dopaţi 
de energia ambiantă, se puseseră, şi ei, pe dănţuială. Şi, deşi 


27 Namasté (sau Namaskar) - formulă de salut din Asia de Sud - provenită din 
India - folosită şi ca „bună ziua”, şi ca „la revedere”. (N. t.) 

28 Salam (arab.) - formulă de salut (Pace!). (N. t.) 

29 Gruss Got (germ.) - formulă de salut. (N. t.) 


varietatea lor de mişcări era redusă, ei executau pe întinderile 
de zăpadă figuri graţioase şi ceruseră fiecare câte un microfon. 
Veselie şi ritm înainte de toate! Cât despre Knif şi Renkurb, se 
topeau pe picioare. Moşul, băgat în priză chiar de când se 
trezea, umflat cu ghimbir şi cu magneziu, îi silea, acum, să sară 
în fiecare zi cu paraşuta (ONU le pusese la dispoziţie un 
hidroavion) şi să facă şedinţe de supravieţuire sub gheaţă. 
Dimineaţa, îi deştepta tunând: 


Sus. Nu mai dormiti, 
Diavoli prăpăaiți! 
Marş la toaletă, 

Pui de mazetă! 


Raporturile se inversaseră: el devenise patronul, iar ei 
subalternii. Din boccegiul de o curăţenie îndoielnică, din 
amărâtul care căra în cârcă o droaie de jucărele de lemn şi 
fierătanii, nu mai rămăsese nimic. In locul lui se născuse o brută 
hig-tech, umflată cu anabolizante, hiperforţoasă, şi care 
întinerise pe puţin cu patruzeci de ani (ceea ce însemna că avea 
totuşi patru sute şaizeci de ani). Fără să vrea, se răzbuna, cu 
insolenta lui sănătate, pentru afronturile îndurate; iar 
persecutorii săi, plini de ticuri, de eczeme, de ulcere, nu visau 
decât să scape de extravagantul lor client. 

Doamne, cum îi mai chinui în ultima săptămână! Socotindu-i 
puţin cam fleşcăiţi, îi obligă să facă o repetiţie a nopţii de 
Crăciun, împreună cu el. Ei erau copiii aşezaţi în jurul mesei, iar 
el sărea pe un scaun, învârtind aprig o spadă imaginară şi 
zbierând Yalah, yalah, îi strângea la piept de-i înăbuşea, îi îneca 
sub o avalanşă de daruri care îi dobora. După care, îi obliga să-şi 
deschidă pachetele, în timp ce-i cronometra: dacă depăşeau cu 
câteva secunde timpul acordat, îi croia peste degete cu o linie 
de fier. Dacă întârzierile se repetau, Moş Crăciun le aplica un 
întreg sistem de pedepse, care mergeau de la încuierea lor într- 
un dulap până la scoaterea afară, în zăpadă, numai cu slipul pe 
ei, la minus treizeci de grade. Sau chiar până la confiscarea 
căştilor, astfel încât nu mai puteau comunica unul cu celălalt. 
Când dădu, întâmplător, peste scrisorile pe care i le 
ascunseseră, văzu roşu în faţa ochilor şi le tăbăci fundurile de 
zece ori la rând. Când îl înfuriau, îi fugărea cu un cuţit cât toate 


zilele şi striga: „O să vă toc mărunt şi o să vă pun la sare, bandă 
de fleoarţe”. Moşul devenise atât de robust, încât nu l-ar fi putut 
dovedi nici măcar unindu-şi amândoi puterile. Şi când te 
gândeşti că, doar cu câteva săptămâni în urmă, ar fi putut să-l 
dărâme cu un bobârnac! Cei doi antrenori se stingeau văzând cu 
ochii. Într-o seară, Moşul îi convocă în camera lui (noapte, zi, îi 
chema cu un şuierat strident). Cu un redutabil rictus întipărit pe 
faţă, el îi anunţă că, din acel moment, vor fi obligaţi să-i spună 
„Regele Crăciun”. Ei consimţiră fără să clipească şi începură să-i 
tragă cu „Majestatea Voastră Mărinimoasă” în sus, „Majestatea 
Voastră Mărinimoasă” în jos. Dacă, din nefericire, o scrânteau, îi 
cadorisea cu un zvast usturător. La Naţiunile Unite, acest nou 
titlu fu adoptat cu majoritate absolută. Pentru copii, că-i ziceau 
Moş, că-i ziceau Rege, era totuna. Ţâncii guralivi, ştrengarii 
băşcălioşi îl adorau deja. Fiind atât de răsfăţat de plozi, Moş 
Crăciun devenise el însuşi cel mai rău dintre cei mai răi puşti 
drăcoşi. În loc de lucruri, el voia, de acum, să le ofere altceva: 
vrajă, minuni, năzbâtii. Hoardele de ştrengari îl salutau ca pe 
unul de-al lor. Moşul recucerise puşlamalele în fustiţe şi 
pantaloni scurţi. 


GLORIE ŞI BUNATATE 

În dimineaţa de 23, ajunşi la capătul puterilor, după o ultimă 
curăţenie din podul şi până în pivniţa casei, Knif şi Renkurb fură 
evacuaţi cu elicopterul la un spital din Helsinki şi internaţi la 
Terapie Intensivă. Moşul nu se despărţi de ei înainte de a-i 
îmbrăţişa din răsputeri: 

— Adio, tovarăşi din zilele grele, pe curând, în vremuri mai 
bune. 

Moşul nici că putea grăi adevăr mai adevărat. Se simţea în 
mare formă. In câteva luni, prinsese gustul luxului: îi era bine cu 
apă caldă, capuccino şi pâine prăjită. Devenise de o cochetărie 
nebună: uneori, îşi machia ochii, pentru a-şi face o privire mai 
adâncă, se schimba de mai multe ori pe zi, manifesta un gust 
nemăsurat de mare pentru stofele preţioase şi pentru bijuterii. 
Işi comandase mai multe cufere mari, de acaju, care puteau 
cuprinde până la şase costume fiecare. 

O escortă de treizeci de spiriduşi, îmbrăcaţi în costume croite 
special pentru ei de un mare croitor, îl urmau într-o altă sanie, 
pentru a-i căra bagajul pe durata celor patruzeci şi opt de ore de 
serviciu. Moşul îşi crease propriul serviciu poştal, Santa Express, 
ale cărui avioane, împodobite cu efigia sa, cutreierau pământul 
de săptămâni întregi. De asemenea, pusese pe picioare o 
fundaţie prin intermediul căreia desfăcea, în folosul copiilor 
nevoiaşi, jucăriile date la rebut. Pe cartea de vizită îşi adăugase: 
„Filantrop”. 

Descoperise, cu încântare, că numele lui, în engleză şi 
germană, „Santa”, era anagrama lui „Satan”. Prin urmare, avea 
în el ceva diabolic! Atunci, ordonă să nu i se mai pună la 
picioarele bradului paharul ăla de lapte insipid, însoţit de un 
biscuit fad: de acum, voia votcă sau, la nevoie, scotch. Orice 
contravenient urma să fie penalizat cu un cadou de pe listă! 
Uite-aşa! 

Işi începu turneul cu Rusia, Scandinavia şi Europa Centrală. 
Avea o sanie nouă, cu profil aerodinamic, interior capitonat şi 
cuşetă dublă, iar forţa de propulsie dezvoltată de reactorul 
dublu era egală cu cea a unui supersonic. Renii nu mai aveau 
nimic de făcut. li păstrase doar ca decor, aşa că animalele se 
mărgineau să pedaleze în gol. De inovat, e puţin spus că 
inovase: îşi personalizase serviciul, şi adresa fiecăruia o mică 
felicitare. Asta era o corvoadă în plus, dar ţinea neapărat la ea. 


Pudrat, dichisit, purtându-şi impecabil uniforma roşie (cele mai 
mari case de modă franţuzeşti şi italieneşti se asociaseră ca să 
i-o confecţioneze), frumos ca un liftier, cu ochelari de soare pe 
nas zi şi noapte, cu noua lui tolbă ergonomică plasată în mod 
egal, pe burtă şi pe spate, pentru a evita torsiunile şi curburile, 
cobora în rapel pe hornuri, sărea în mijlocul dormitoarelor, îi 
trăgea pe copii jos din pat, îi lua pe genunchi şi îşi înşira 
braşoavele: „Salut, smiorcăiţilor, frecangiilor, scobitorilor de 
nasuri şi de funduri, mozolitorilor de degete şi de acadele, eu 
sunt Crăciun, suveranul vostru, şi am tolba doldora, serviţi-vă! 
Berechet nelimitat!” 

Vechiul Moş Crăciun era discret, păşea în vârful picioarelor şi 
bea apă plată; cel nou îţi cădea pe cap cu surle şi trâmbiţe, 
rânjea când îl căutai, trăncănea într-un jargon internaţional, de 
adunătură. Era un corsar, care lua cu asalt grădinițele şi creşele. 
Plodărimea înnebunită îşi disputa favorurile lui, urla de bucurie 
de fiecare dată când îi azvârlea braţe pline de jucării. Căci, de 
acum, efectua o dublă distribuţie: mai întâi, cadourile 
personalizate şi, apoi, un supliment de obiecte pescuite din 
tolbă şi aruncate la grămadă. Generozitate şi abundență. Din 
Patagonia şi până în strâmtoarea Bering, în noaptea asta nu 
dormea niciun mucos, nu era unul care să nu fi voit s-o 
contemple, s-o atingă, s-o audă pe Alteţa Sa Mărinimoasă. Nu 
era unul care să se fi putut sustrage uluitoarei sale dărnicii: 
dacă un copilaş, mirosind că vine zavera, se îndepărta tiptil de 
pomul de Crăciun al familiei, Moşul îl înhăţa de guler, îi trântea 
darul în braţe şi îi cânta pe un ton sepulcral: 

— Bucură-te, caramba! E un ordin. 

Dacă mititelul plângea, Moşul se zborşea: 

— Mă mai calci mult pe glaouis? (In arabă, acea parte a 
anatomiei masculine unde sunt stocaţi, în învelişul lor de piele, 
gameţii masculini.) 

Ce artist! Revărsa asupra tuturora un gheizer de minuni. Şi ce 
simţ al regiei, al dramaturgiei! După ce îl fericea pe fiecare, mai 
presus de speranţele sale, după ce dădea bogatului, ca şi 
săracului, executa nişte mici paşi de dans, o serie de salturi 
graţioase, apoi se făcea nevăzut pe fereastră, dar nu înainte de 
a intona un cântecel: 

Ciao, micuţii mei zgâmboi, 

E târziu, plec de la voi 


Tre’ s-o şterg domol-domol 
Am ciocnire la Paimpol 

Tre' să zbor fără popas 
Tocmai pân’ la Caracas 

Vă strâng laba chiar acuş 

Îmi iau valea-n Hindu Kush, 
Vă salut pe toți, grămadă, 
Rendez-vous la colț de stradă. 


Astfel că a doua zi nu exista nici un drăcuşor, nici o fetiţă care 
sa nu zică: „L-am văzut pe Regele Crăciun, ăla adevărat, a 
vorbit cu mine şi m-a pupat”. Moşul se producea fără gărzi de 
corp, fără protecţie care să-l urmărească îndeaproape: îi plăcea 
contactul nemijlocit cu găştile de puşlamale, care răcneau cât 
puteau. Ai fi zis că era dotat cu darul ubicuităţii: era peste tot în 
acelaşi timp. În două zile, nu dădu mai puţin de trei miliarde 
cinci sute şaptezeci şi şapte de milioane de pupicuri pe obrajii 
copilaşilor. Le număra el însuşi, cu ajutorul unui aparat de 
înregistrare manual, iar rezultatul fu omologat în Cartea 
Recordurilor. 

Dar plebiscitul hoardelor de copii nu-i era de ajuns: pe lângă 
mormoloci, simţea nevoia să cucerească mămicile, tăticii, 
unchii, mătuşile, verii şi bunicii. Aşa că se năpusti ca un uragan, 
ca o vijelie de optimism, asupra omenirii. Ilar, răcnind, se 
prăvălea din cer, pe riff-uri de chitară, sculând toţi vecinii cu 
tunetele de decibeli. Ce fiară! În jurul lui, totul bubuia, pulsa, 
swinga. Între două vizite, îşi pregătea în minibarul propriu câte 
un Cuba Libre, un Mojito sau un Mint Julep şi fuma câte o Cohiba 
sau un Monte Cristo. Nu ajungea pe nicăieri fără să scoată 
strigăte, jumătate de Tarzan, jumătate de Zorro, care îi făceau 
pe toţi, inclusiv pe bebeluşi şi pe canari, să cadă în transă. 
Apărea în toiul petrecerilor, sărea pe lustră, înhăţa curcanul, îl 
înfuleca dintr-o înghiţitură, scuipa oasele într-o farfurie, stropea 
mesenii cu şampanie, săruta femeile prezente şi nu părăsea 
locul până nu scotea faimosul lui răcnet Yalah şi până nu 
împărțea mici daruri şi nimicuri, pentru ca să-i fie iertată 
purtarea. Şi toţi, dă-i şi sărbătoreşte-l, dă-i şi ridică-l în slăvi. Unii 
i se aruncau la picioare, încercau să-i pupe mâna, să-i smulgă 
un fir de păr de pe picioare, ca să-l ţină amintire. 


3 Riff (engl.) - frază muzicală scurtă şi repetată. (N. t.) 


— Ah, nu! Fără chestii de-astea, cu mine! Capisce? 

Şi îi ridica, îi strângea la pieptul lui. Ce modestie! Moşul 
fabricase bomboane şi caramele purtând efigia sa şi acest 
slogan de un gust cam îndoielnic: „Moş Crăciun. Sugeţi-l”. Dar, 
oricât de prost i-ar fi fost gustul, i se ierta. Făcu şi mai mult (sau 
şi mai rău). Se invită la Sfântul Petru din Roma, cobori de pe 
vitraliile navei centrale (parcase pe Dom), în toiul liturghiei de la 
miezul nopţii, salută cu un „Ole” tunător mulţimea reculeasă, se 
năpusti spre iesle, îl luă pe pruncul lisus în braţe, dându-i 
deoparte pe Crai, pe măgar, pe bou, pe îngeri, pe Maria şi pe 
losif, şi se urcă iar în sanie. Ce? Era nebun, l-a şutit pe lisus? Nu, 
era doar o glumă, l-a dus doar să dea o raită prin preajmă. 
Copilul a fost încântat. Na, vi l-am adus înapoi pe mieluşel, pe 
dolofan, pe şoşoiul divin! Şi îl puse la loc, între taică-su şi maică- 
sa, îl gâdilă, îl făcu să râdă în hohote, dădu fuga să-l pupe pe 
Papă, care moţăia şi nu observase nimic, îi pupă pe obraz şi pe 
cardinali, pe episcopi, pe preoţi, pe arhierei, pe diaconi şi pe 
arhidiaconi, pe paracliser şi pe copiii din cor, dădu peste cap 
câteva şipuri de vin aflate pe altar, aruncă maiestuos nişte 
teancuri de bancnote pentru biserică şi plecă în ovaţiile 
credincioşilor, care aplaudau de-şi rupeau palmele, urcați în 
picioare pe bănci. Ai fi putut jura că împrăştiase gaz ilariant 
asupra adunării. Să înţeleagă cine poate, dar nimeni nu-i purtă 
pică, iar Vaticanul şterse totul cu buretele. El continuă să 
străbată latitudini şi continente, stârnind pretutindeni aceeaşi 
adoraţie, aceeaşi isterie, care îi cuprindea pe toţi, de la nou- 
născuţi şi până la bunici. 

Moşul îşi dăduse întâlnire, în pivnițele unui luxos castel din 
Davos (Elveţia), la 23% ora locală, cu Roger Roger şi cu Emma, 
hoţul şi fetiţa aflându-se în vacanţă, în Alpi. Stăteau amândoi în 
faţa căminului, sorbind un grog şi deşertându-şi, pe jos, 
buzunarele pline cu aur şi bijuterii. Văzându-i cum îşi preţăluiau 
prada, Moş Crăciun se încruntă şi bodogăni: 

— Ce-i cu achiziţia asta? Şi ce face scorpia asta aici? 

Emmei i se făcu frică şi se ascunse în spatele boţului. 

— Moşule, exclamă acesta, cu un aer încurcat. Noi suntem 
Roger Roger şi Emma. Nu ne recunoşti? Ne-am întâlnit exact 
acum un an. Ce te-ai schimbat! Pari într-o formă de zile mari. 


— Ah, gaşcă de ciorditori, zise Moşul, arătând spre bijuterii. V- 
am prins cu mâţa-n sac. (Şi, întorcându-se spre hoţ) Ai corupt 
biata copilă, ai iniţiat-o în profesia ta infamă! 

— Dar, Moş Crăciune... 

— Niciun dar. 

Şi, cu un gest larg, teatral, Moşul îşi dădu deoparte mantia, 
lăsând să se vadă un buzunar interior, de unde ieşeau gâturile 
unei duzini de sticle. 

— Coca, gin, scotch, bourbon, white-spirit? Vezi doar că îmi 
aduc aminte de tine perfect, pilangioaico. 

— Ce!? Nu mă ceri? 

— Nu, că o să mă jenez. Ai să-mi copiezi de o sută de ori, de 
la dreapta la stânga şi invers: lingavii iepuroi laponi leorbăie ca 
nişte lotri, pomponul meu lactat. Haide, imediat executarea! 

— Eşti bizar, Moş Crăciune, nu te mai recunosc. 

— Şi eu sunt uimit, sunt surprins de mine însumi, în fiecare 
clipă. 

— Nu mai eşti bolnav? 

— Asta-i poveste veche. M-am schimbat, nu-i aşa, hoţule? 

— Categoric, şi în bine. 

— Hai, bate laba, hahaleră bătrână, give me five. 

Moş Crăciun bătu cu palma în palma deschisă a lui Roger 
Roger, care făcu la fel, îşi loviră pumnul unul de celălalt, apoi se 
cuprinseră într-o nesfârşită îmbrăţişare. 

— Moş Crăciune, continuă Roger Roger, pe jumătate sufocat, 
aş vrea totuşi să-ţi spun povestea cu de-amănuntul. 

— Dă-i drumul, fârtate, te ascult. 

— Ei bine, după prima noastră întrevedere, de acum un an, 
cuprins de remuşcări, m-am întors s-o caut pe Emma. 

— Formidabil! 

— Nu voiam să rămână cu o impresie urâtă. Se plictisea atât 
de rău în mijlocul familiei! 

— Formidabil! 

— Am făcut un târg cu ea: ziua rămânea cu părinţii; noaptea, 
o luam în expedițiile mele. Mi-a devenit asistentă. 

— Formidabil! 

— Se descurcă foarte bine. Cum este micuță, se strecoară 
peste tot. 

— Formidabil! Şi, aici, la o mie opt sute de metri altitudine, ce 
faceţi? 


— Ei bine, aici voiam să ajung: am reuşit să fiu angajat, ca 
preceptor, de părinţii ei. Le inspir deplină încredere. Mă adoră, 
taică-su vrea să mă ia ca asociat în dugheana lui. Acum, au 
venit la schi; stau într-un hotel din oraş. 

— Bravo, prieteni, bravo, continuaţi. În orice caz, n-am să uit 
niciodată că m-aţi susţinut în clipele de restrişte, deşi abia mă 
cunoşteaţi. 

Şi, legănându-se ca un plantigrad afectuos, Moş Crăciun îi 
strânse la piept de le trosniră oasele, de la occiput până la 
degetul mare a picior, trecând prin maxilare şi metacarpiene. 
Roger Roger şi Emma rămaseră năuci, aproape traumatizaţi de 
această bună dispoziţie devastatoare. 

A doua zi, stătură la poveşti cu părinţii Emmei. Părinţii îi 
invidiară pentru întâlnirea cu Moş Crăciun, iar Emma se gândi 
că, în sfârşit, se înţelegea tot mai bine cu maică-sa şi cu taică-su 
(singurul om capabil să descopere praf într-un hotel elveţian de 
patru stele, ceea ce îl făcea demn de statutul unui detectiv 
privat). 

Turneul lui Moş Crăciun se încheie aşa cum începuse, în triumf 
şi strălucire. 

Numeroase ţări, ca Israelul, Mongolia Exterioară, Zimbabwe, 
Bhoutan, cucerite de prestațiile lui, îl chemaseră deja pe linia 
directă, depunându-şi candidatura pentru a-l primi în anul 
următor. 

— Nicio problemă, sunaţi-i pe avocaţii mei. Două contracte de 
cinci sute de pagini fiecare, un avans plătibil la semnare, şi vă 
asigur de serviciile mele, cu condiţia ca primirea să fie 
călduroasă, vinul bun şi hrana generoasă. 

Popoarele de toate credinţele şi de toate originile îl cereau pe 
Moş Crăciun: era omul cel mai popular de pe faţa pământului. El 
nu semna doar nişte tratate, el cerea jurăminte de credinţă: cei 
care îl chemau trebuiau să-l recunoască drept unic dispensator, 
Moş Suprem. Gloria sa nu suporta nici cea mai mică eclipsă, el 
se dorea astrul necontestat al acestei planete. Totuşi, în toiul 
nemaipomenitului său succes, ceva continua să-i lipsească şi el 
nu izbutea să-şi dea seama ce. Dar, într-o periferie din Buenos 
Aires, avu o intuiţie, când văzu fericirea unei tinere perechi şi a 
celor doi copii ai săi, care îşi desfăceau cadourile. Fu tulburat de 
mama, Magdalena, o brunetă drăguță, de douăzeci şi opt de ani, 
cu ochi negri şi buze frumos conturate, care, în cămaşă de 


noapte, se aplecase ca să le arate băieţilor cum să-şi monteze 
jocul de construcţii. Moşul rămase ca trăsnit, cu ochii cât cepele. 
Imediat, îşi luă celularul şi-i sună pe Knif şi pe Renkurb, care se 
refăceau încetişor, într-un spital finlandez. 

— Hei, copii, dormeaţi în sala de reanimare? V-am trezit din 
comă? Pentru viteji nu există oră. Trebuie să vă fac o 
comunicare importantă. În clipa de faţă, sunt în Argentina şi 
tocmai am fost cuprins de emoție în faţa unei tinere persoane. 
Înţelegeţi ce vreau să spun? 

— Absolut deloc, bâigui Knif. 

— Da voi v-aţi prostit de tot? 

— Da... 

— Da şi mai ce? 

— Da, Maiestatea Voastră cu Pompon, Înălţimea Voastră 
Sublimă, Oceanul Vostru de Fantezie. 

— Foarte bine. Prin urmare, trebuie să vă luminez creierele 
alea înceţoşate. Repet: am văzut o femeie care m-a tulburat 
nespus. V-aţi prins? 

— Nu, deloc. 

— Asta înseamnă, tăntălăi proşti ca noaptea ce sunteţi, că, 
sătul de cinci secole de abstinenţă afectivă, mi-ar plăcea să ţin 
în braţe o Băbuţă Crăciuniţă, de îndată ce mă întorc acasă. 
Drăgăleli, giugiuleli, liru-liru, alea-alea... Merit din plin, credeți- 
mă. 

— Ce? 

— M-aţi înţeles perfect: este opt dimineaţa, ora locală; o 
vreau la zece seara, ora europeană. Să n-aibă mai puţin de 
douăzeci de ani, dar nici mai mult de douăzeci şi patru. Brună, 
blondă, neagră, albă, nu contează, vreau să-mi primesc şi eu 
darul de Crăciun. 

— Dar, Maiestatea Voastră cu Pompon... 

— Niciun dar şi daţi-i bice! Vă sculaţi din morţi, vă mişcaţi 
hoitul şi băgaţi mare! 

— Da, dar... 

— Ce dar? 

— Angajamentul nostru a luat sfârşit. Noi nu vă mai datorăm 
nimic. Suntem în Europa, pe data de 25 decembrie, ora două 
după-amiază: nu uitaţi decalajul orar. 

— Tocmai, Knif! Era să uit de vestea bună pe care o am 
pentru voi. Doamne Sfinte, e de groază cât sunt de zăpăcit; 


trebuie să fie de vina emoția. Adineauri, am vorbit la telefon cu 
boss-ul vostru, secretarul general al Naţiunilor Unite: v-a 
transferat la mine. Consiliul de Securitate tocmai a votat o 
rezoluţie extraordinară în acest sens. Veţi primi o remuneraţie 
egală cu salariul vostru anterior, plus un bonus: un pachet de 
acţiuni şi asigurare medicală gratuită. Sunteţi ai mei, numai şi 
numai ai mei: mâncărică bună, cu sos, serviciu personalizat şi 
masaje pe viaţă. Nu e o chestie genială? Nu uitaţi: eu am toate 
drepturile, voi n-aveţi decât obligaţii. (Da, ştiu, Moş Crăciun 
depăşea limitele.) 

La celălalt capăt al firului, Knif şi Renkurb intraseră iarăşi în 
comă. Atunci, Moş Crăciun izbucni într-un râs sălbatic, abisal, 
care cutremură zidurile oraşului, sculă morţii din groapă şi 
năpârstocii din aşternuturi (iar morţii rânjeau, clănţănindu-şi 
dinţii). Până şi limacşii, cărăbuşii, furnicile fură apucaţi de un 
acces de ilaritate, ceea ce e lucru rar, cred că sunteţi de acord. 
Trebuie să te bucuri de ceva influenţă, ca să poţi face moluştele, 
dipterele şi coleopterele să râdă! 

In timp ce se întorcea acasă, cu sonorul dat la maximum, 
Moşul se făcea gigea şi se dădea cu deodorante, gata să-şi 
întâlnească invitata, o tânără franţuzoaică din Gif-sur-lvette:!, 
recrutată în ultima clipă. Era nebun de nelinişte la gândul că, în 
curând, va da ochii cu misterul misterelor, emoţionat ca un 
adolescent la prima lui întâlnire (şi chiar că era prima lui 
întâlnire). De altfel, descoperind, la cinci sute de ani trecuţi, 
ceea ce băieţii descoperă, în general, la treisprezece sau 
paisprezece, cunoscu toate simptomele pubertăţii, având parte 
până şi de o puzderie de coşuri, care îi ieşiră pe faţă. 

Ca să-şi mai uite neliniştea, îşi făurea visuri himerice. Dorea, 
de exemplu, să hotărască el însuşi, în fiecare an, prin fatwa%?, 
meniul mesei din noaptea de Ajun, ca să se termine odată cu 
tirania buturugii de Crăciun? şi a curcanului; să extindă 
Crăciunul în rândul tuturora, mici sau mari, prunci sau bunici, în 
numele principiului „toată lumea are dreptul să creadă în mine 
până în ceasul morţii”; să constituie un corp de asistente 


31 Gif-sur-lvette - oraş francez din departamentul Essonne. (N. t.) 

322 Fatwa - consultaţie acordată de un muftiu (căpetenie religioasă 
musulmană, care are şi atribute judecătoreşti). (N. t.) 

33 Bûche de Noël (fr.) - Tort de ciocolată în formă de buturugă, pregătit 
pentru masa tradiţională de Crăciun. (N. t.) 


animatoare, Crăciuniţe, care să-l însoţească peste tot în turnee; 
să înfiinţeze o agenţie de locaţie pentru aniversări, petreceri de 
copii, bar-mitzwah**, ramadan, circumcizii, anul nou chinezesc, 
newroz kurd”. Avea tolba plină de proiecte! 

Dar lucrurile nu se petrecură aşa cum fusese prevăzut. Când 
Moşul ajunse acasă, emoţionat şi istovit, în faţa uşii îl aştepta 
Colette, o fetişcană care lucra, pe masă şi casă, la Porkonen 
(Finlanda de Nord). Doamne, că drăgălaşă mai era cu pistruii ăia 
ai ei, şi cu obrajii îmbujoraţi de ger! 

— Unde e copilul? întrebă ea. 

— Copilul? Păi, eu sunt, de bună seamă. 

Căci avusese loc o neînțelegere: Colette fusese recrutată 
pentru o seară de baby-sitting şi nimic altceva. Knif şi Renkurb o 
induseseră dinadins în eroare. De unde şi situaţia stânjenitoare 
în care se pomenise. 

— Da să faci baby-sitting nu-ţi spune nimic? insistă Moşul, pe 
care, vezi bine, fineţea nu-l dădea afară din casă. 

— Dar sunteţi bătrân! 

— Bătrân? Nu: străvechi, ancestral, imemorial. 

Şi Moş Crăciun, care se credea irezistibil, începu să se 
învârtească, să execute un pas în doi, doi paşi în trei, trei paşi în 
patru. Colette îl privea năucită. 

— Cred că ar fi mai bine să plec acasă, spuse ea, urcându-se 
în sania proprie. 

— Nu, nu, rămâi! Te rog! Am să-ţi arăt colecţia mea de 
felicitări de Crăciun. 

— Nu, mulţumesc. Zău, fără supărare! 


3% Bar-mizwah - ceremonie evreiască la implinirea majoratului. (N. t.) 
35 Newroz kurd - Anul nou kurd. (N. t.) 


HASTA LA VISTA’, BABY 

Copii visători, care staţi seara cu ochii pe pereţi şi nu puteţi 
dormi: căscaţi-i bine în anumite nopţi cu lună plină. Poate că 
veţi vedea pe firmament un atelaj straniu tulind-o printre stele. 
Un domn fără vârstă, care trage dintr-un trabuc lung şi râde în 
hohote, îmbrăcat cu geacă de piele neagră, pantaloni mulati, 
santiaguri*” galbene cu bleu şi căciuliţă sfârâind din pricina 
meteoriţilor, pilotează un vechiul supersonic, înconjurat de nişte 
tinere în ţinută de astronaut. 

Ei da, l-aţi recunoscut: este regele Crăciun, împăratul 
darurilor, gladiatorul hornurilor. Îşi ţine renii acasă şi nu-i scoate 
decât în perioada sărbătorilor. ONU i-a reînnoit mandatul pentru 
o perioadă de nouăzeci şi nouă de ani şi i-a dublat pensia, ceea 
ce, împreună cu portofoliul său bursier şi cu veniturile 
întreprinderilor pe care le deţine, îi asigură un mălai frumuşel 
(Moşul se află pe locul zece în clasamentul marilor averi 
mondiale). Şi-a construit o spațioasă cabană elveţiană, cu băi în 
marmură şi cu un hol uriaş, în mijlocul căruia un brad gigantic 
adăposteşte sub ramuri o iesle luminată zi şi noapte. În ea, când 
apeşi pe comutator, un lisus de latex, în mărime naturală, 
plânge de-adevăratelea, măgarul rage, vaca mugeşte, cei Trei 
Crai sporovăie în latină, engleză, aramaică, ebraică, arabă, la 
alegere, în timp ce îngerii, acoperiţi pudic, cântă la trompetă un 
oratoriu de Bach. Vreo treizeci de spiriduşi, îmbrăcaţi în paji, 
asigură serviciul, supravegheați de un majordom pakistanez. 
Uneori, câte un renumit bucătar francez, escortat de ucenicii şi 
calfele lui, îi desfată pe toţi cei din casă, câteva zile la rând. 

In timp ce voi moţăiţi, Regele Crăciun joacă la Bursă, pe 
calculatorul lui. In câteva ore, pierde şi câştigă mai mulţi bani 
decât o să câştigaţi şi o să pierdeţi voi în toată viaţa voastră. 

El e ăla care trece cu toată viteza pe deasupra caselor 
voastre, în sania lui superturbo, şi aleargă de la surprise-party- 
uri la sindrofii. Cum nu s-a însurat nici până acum, umblă din 
petrecere în petrecere. Cu mutra lui rubicondă, cu talentul lui de 
povestitor, îşi încântă publicul: benchetuieşte şi joacă bingo în 
Santo-Domingo, pupă clondirul - să-i treacă buba - în Cuba, 
gâdilă dama de neam, la Amsterdam, precum şi bona, la 
Barcelona. Apoi, se întoarce să hiberneze la el acasă, corcolit de 


3 Hasta la vista (sp.) - pe curând. (N. t.) 
37 Santiag - cizmă cu botul ascuţit şi cu tocul oblic. (N. t.) 


oamenii săi buni la toate, Knif şi Renkurb, devotați întru totul 
persoanei sale. El îi tratează ca pe copiii lui, ei îl venerează ca 
pe maestrul lor şi continuă să-şi vorbească în căşti. Dar Regele 
Crăciun nu este fericit: nu şi-a găsit o Babă Crăciuniţă. Emma şi 
Roger Roger, instalaţi la el acasă, în regim complet (şi-au 
deschis o şcoală de circ şi organizează stagii de iglu), sunt 
preocupaţi să-i găsească o nevastă: Emma selecţionează 
candidatele, destul de puţine, la drept vorbind, iar Roger le 
examinează! Dar nu le iese niciodată pasienţa: Regelui Crăciun 
nu-i plac candidatele propuse şi le doreşte pe cele care nu i-au 
fost propuse. Pe tinerele selecţionate le supune unui test 
înfricoşător: trebuie să danseze cu el, succesiv, be-bop, foxtrot, 
salsa şi mambo. Dar, chiar şi rarele fete care trec examenul sunt 
concediate la iuţeală, căci, până la urmă, se dovedesc a fi 
necorespunzătoare. Moşul deschide revistele de modă şi spune, 
dând paginile: 

— O vreau pe asta, o vreau pe asta. 

— Femeile nu sunt nişte jucării pe care să le iei cu japca, i-o 
întoarce Roger Roger. 

— Vasăzică, încă nu ştii că trebuie să le farmeci, să le faci să 
te placă, continuă Emma. Asta se cheamă a curta. 

— Ah, nu, nu iarăşi! Mi-ai mai ţinut o dată predica asta, când 
a fost vorba de copii, bodogăneşte Moşul. 

Este coleric, nervos, cască îngrozitor de zgomotos, are accese 
de râs nebun şi nici măcar şedinţele de aerobic nu mai reuşesc 
să-l potolească. Când îl apucă pandaliile, îi hărţuieşte pe Knif şi 
pe Renkurb, îi chinuie, le smulge căştile, le bruiază frecvențele. 
Atunci, numai Emma are puterea de a-l domoli: se înfige în Moş, 
ţipă la el să termine, îl ocărăşte. 

— Văd eu că succesul nu-ţi face deloc bine. Eşti insuportabil. 

Apoi, îl linişteşte, îl aşază comod, pe un fotoliu, îi masează 
picioarele, îi toarnă un whisky (acum, el bea doar în cantităţi 
moderate) şi îi fredonează un vechi cântec flamand. Dar asta nu 
mai e de ajuns. 

Dragi copii, nu fiţi îngrijoraţi. Nu contează că Regele Crăciun 
are spaţiul lui VIP, rezervat la Ibiza, ca şi la Saint Tropez, Roland 
Garros şi Wimbledon; la 24 decembrie, anul următor, va fi la 
post: superb, strălucitor în mantia-i din blană de jder şi vizon, cu 
degetele pline de pietre preţioase. Următoarea noapte de Ajun 
promite să fie genială, răsunătoare: Moş Crăciun o s-o facă lată. 


Dar, vai! Se pare că mii de puştani, răvăşiţi de sărbătorile de 
anul trecut (unii sunt şi acum în tratament cu tranchilizante), se 
gândesc să intre, încă din seara de 20 decembrie, în mişcarea 
de rezistenţă: se organizează filiere, cei mici vor fi ascunşi la 
tară, în beciuri, în grote, în buncăre aparţinând armatei. Da, aţi 
auzit bine: puşlamalele vor să spele putina, ca să se pună la 
adăpost de sâcâitorul lor binefăcător, această tornadă de 
beatitudine. Medicii tocmai au descoperit o nouă maladie: 
crăciunoza, acel acces de stres care îi afectează pe copii, de pe 
la jumătatea lui decembrie, şi se traduce printr-o încordare, o 
înţepeneală a umerilor şi a şalelor, putând să ducă până la 
paralizie, de parcă picii s-ar teme să nu le cadă cerul în cap. 

Chiar şi astronauții cunosc această boală, deoarece Bătrânul 
le-a ciocănit şi lor în hublourile rachetelor, ca să-şi propună 
cadourile. Puştii sunt istoviţi! 

Le e lehamite; gata cu pupicurile, gata cu cântecele, gata cu 
tămbălăul. Fiindcă s-ar părea că în mintea Moşului se mai coace 
un proiect: să deschidă un al doilea front al Crăciunului, la 21 
iunie, când e solstițiul de vară. Două Crăciunuri pe an sunt însă 
mai mult decât ar putea îndura seminţia omenească. Avioanele 
de vânătoare sunt deja în alertă. 

Păzea, se-ntoarce Moş Crăciun! Capul la cutie! Moşul trebuie 
oprit prin orice mijloace. Emma, Roger Roger, găsiţi-i o femeie, 
fie-vă milă, una, da bună, una mână de fier, una cu cap, una cu 
inimă, care să se ţină după el, să-l povăţuiască, să-l îndrume, 
să-i potolească acreala, ţâfnele! 

Altfel, nimeni n-o să-i scape. Căci o să vă iubească, scumpii 
mei micuţii, tot mai mult, ca pe sine însuşi. Adicătelea, CU 
PATIMĂ, LA NEBUNIE.