Francisc Munteanu — Terra Di Siena

FRA , n 
ln bai MEN EANG 


ix ) | 5) EN ; 


FRANCISC MUNTEANU 
TERRA DI SIENA 
EDITURA TINERETULUI 


PROLOG 

Tiberiu Voican avusese o tinereţe zbuciumată: la vârsta de 
zece ani l-ar lovit un cal şi de-atunci n-a fost bun de lucru. A 
trebuit să părăsească întreprinderile comunale şi să se înscrie la 
şcoală. In clasă, mobilată cu mesele şi scaunele de la 
restaurantul de vară al lui Klinger, se simţea bine; în soba de 
tuci neagră şi burduhănoasă ardea tot timpul focul, iar pereţii 
albi şi curaţi îi dădeau un sentiment de linişte. Din cauza 
piciorului înţepenit nu putea să se joace cu ceilalţi copii; iar 
colegii îl ocoleau. Cu timpul, Tiberiu Voican s-a obişnuit cu 
singurătatea: stătea ore întregi pe pietrele galbene de la 
marginea trotuarului şi privea cum se scurgea apa mocirloasă în 
rigolă. După multe luni de meditaţie ajunse la concluzia că în 
orăşel nu-i decât sărăcie şi nămol. Sărăcia nu i-a plăcut, aşa că 
s-a apropiat de nămol: l-a frământat, a făcut case din el, pe 
urmă câini, chifle şi bile. Într-o zi, un vecin i-a călcat în picioare 
ceea ce modelase şi Voican, supărat, i-a făcut chipul din lut. 

— Mă, ăsta e Sitaru, chiorul, i-au spus oamenii şi el era 
bucuros că lutul semăna cu Sitaru. 

Duminică, din amvon, preotul a spus drept-credincioşilor că 
micul Voican e stăpânit de duhurile cele rele; că face chipuri 
cioplite. 

Părinţii, ca să scape de gura orăşelului, l-au trimis într-un 
internat gratuit, din partea cealaltă a imperiului austro-ungar, la 
Vihnie, în Slovacia. Dar Voican nu s-a mai despărţit de lut: îl 
frământa şi degetele lui firave şi neobişnuit de lungi au început 
să-l domine. Lutul în mâinile lui se transforma, prindea viaţă. 
Chiar şi în timpul celorlalte ore de studiu nu se gândea decât la 
figurinele lui de pământ, îi era dor de ele. lar când era singur în 
atelierul de lucru, înşira obiectele pe masă: un Napoleon mai 
slab decât cel din pozele oficiale, ironic, cu nişte zbărcituri la 
colţul buzelor (aşa cum şi-l închipuia Voican pe marele împărat 
al Franţei); un Liszt cu faţa osoasă, cu păr lung; un cerşetor, un 


pompier şi portretul portarului internatului, un om gras, buhăit şi 
cu faţa rotundă, fără riduri, ca o băşică de porc umflată. 

Voican privea lung busturile şi când era sigur că e singur în 
atelier, le punea întrebări, le cerea sfaturi. Se întreba la ce s-or fi 
gândind oamenii creaţi de el şi, cum niciunul nu-i răspundea, se 
întrista. Până la urmă găsi un mijloc de a se înţelege cu chipurile 
cioplite: le punea întrebări în aşa fel ca răspunsul să se 
mărginească numai la un „da” sau la un „nu”, apoi privea fix, 
adesea ore întregi în ochii de lut ai statuilor. Câteodată, după 
multă aşteptare, avea impresia că Napoleon îşi lasă puţin 
pleoapele sau că portarul internatului clipeşte aprobativ. 

Când nu avea cursuri, se ducea în atelierele pietrarilor de 
lângă cimitirul comunal şi învăţa să mânuiască dalta, cum şi 
încotro se ramifică vinele marmurei şi cum se şlefuiesc cu apă şi 
praf feţele îngeraşilor ca să nu se tocească trăsăturile. Umil, 
stătea ore întregi în spatele cioplitorilor, se ducea să le cumpere 
ţigări şi-i asculta când îi înjurau pe cei care se încăpăţânau să 
trăiască. 

Unul dintre cioplitori, un ceh, Kropacec, avea un frate orb care 
le cânta muncitorilor din armonică. Uneori, dacă muncitorii îl 
îmbătau, cânta şi cuplete în care se spunea că sfânta Maria ar fi 
fost servitoare la Irod şi acesta a necinstit-o chiar în sala tronului 
—, Maria, cu burta la gură, a fugit cu un dulgher, minţindu-l că a 
rămas grea de la sfântul duh. Cioplitorii îl acompaniau şi Tiberiu 
se mira că nu se temeau de mânia lui Dumnezeu. In zilele când 
cântau asemenea cântece, Tiberiu se refugia undeva într-o 
biserică, rugându-se ca Dumnezeu să-i ierte, să nu-i trăsnească 
din seninul cerului. 

După terminarea liceului, profesorii nu l-au mai trimis acasă, 
ci, făcând cereri peste cereri, au obţinut pentru el un loc la 
Şcoala de Arte Frumoase din capitala monarhiei, la Viena. 

Seara, după cursuri, se plimba pe Ring, privea imaginea 
răsturnată a caselor în apa cenuşie a canalului şi asculta 
„Amintirile din Herculane” ale lui Strauss, cântate de o fanfară 
militară îmbrăcată în uniformă albastră. Când se întuneca şi în 
apă nu se mai vedeau decât pătratele tremurate ale geamurilor, 
holba ochii la trecători: ar fi vrut să aibă şi el un frac cenuşiu în 
carouri, un hohţilindru de aceeaşi culoare şi un baston subţire 
din lemn de cireş dat cu politur. 


în clasă învăţa să mânuiască o linie în chip de baston, ţinând 
în mână un ziar mototolit, care închipuia o pereche de mănuşi 
de piele de căprioară. Pe Corso, femeile îmbrăcate în rochii 
colorate de lame îşi acopereau faţa până peste ochi cu voaluri 
subţiri, transparente, ca să estompeze fardurile aplicate cu 
dărnicie. Prin uşile deschise ale cofetăriilor de vară, deschise 
până toamna târziu, răzbătea mirosul aromat al ciocolatei; 
muzicanți subţiri cântau ceardaşuri din repertoriul lui Danko 
Pista. 

Cel mai mult însă îi plăcea să stea în faţa statuilor din 
Schânbrunn, să le privească cercetător, aşa cum priveşti un 
prieten pe care nu l-ai mai văzut de multă vreme. Se bucura 
neaşteptat de mult când descoperea câte o greşeală şi, deşi ştia 
că în aceste mici bucurii era foarte multă răutate, nu putea să 
se despartă de ele. Cele mai multe greşeli le descoperea la 
statuia Măriei Tereza. Statuia era aşezată pe un postament înalt, 
înconjurată de 5 mulţime de personaje decorative. Era prost 
rezolvat unghiul cotului la braţul cu care ţinea bula; poziţia era 
nefirească, obositoare; degetele nu erau încordate ca să 
simuleze greutatea bulei şi la fel de naiv erau rezolvate şi 
faldurile rochiei: toate erau paralele, aproape simetrice, ca la 
statuile vechi romane, făcute în serie, de sculptorii din provincie. 

Lucrând, descoperise că portretele reuşite nu erau acelea care 
semănau perfect, ci acelea care reflectau caracterul bun sau rău 
al individului sculptat. Profesorii cercetau busturile lui, clătinau 
din cap, îl aprobau şi-l invidiau totdeauna. Dar Voican nu vedea 
nimic din toate acestea. Lucra pasionat, orbeşte, fără să se 
intereseze de ceilalţi colegi din clasă. Dar cu unul, cu un român 
de undeva din apropierea Braşovului, se înţelegea. Discuta cu el 
nopţi întregi cum că sufletul nu este ascuns undeva în corpul 
omenesc, ci fiecare individ îşi afişează sufletul pe faţă, în priviri, 
în expresie. Chiar semnul lui Cain, explica el, nu trebuie înţeles 
mecanic; nu era vorba de un semn, de o ştampilă aplicată pe 
frunte, asemănătoare cu cea pe care o aplicau poştaşii pe 
timbre, ci de un semn ascuns în priviri, în felul de a ţine bărbia. 

împreună cu prietenul din apropierea Braşovului a făcut curte 
unei studente de la conservator. Fata era unica fiică a unui 
funcţionar de la Engerau. Era săracă, îmbrăcată modest şi 
venise la Viena să studieze pianul. lubea mult rochiile de lame, 


mai mult decât exerciţiile şi pe husari mai mult decât 
contrapunctul. Asculta plictisită teoriile lui Voican, privea 
absorbită vitrinele încărcate cu pălării mari cu pene şi-şi 
întorcea capul după fiecare individ cu mustăcioara subţire, 
răsucită. Prietenul lui Voican îşi lăsase mustăţi, le răsucea 
vârfurile cu apă cu zahăr şi învățase să valseze. Datorită 
ghetelor reuşi să cucerească inima Barbarei. Voican se resemnă: 
nu se simţea bine decât atunci când degetele lui lungi, 
neverosimil de lungi, se înfigeau voluptuos în carnea rece, 
densă a lutului. 

Modela femei pure, angelice. Ura urâtul, asimetricul. Nu se 
mai ducea la concertele date în grădina Prater decât atunci 
când se cânta Mozart. Pe Wagner şi pe Beethoven nu-i suporta: 
se temea de ei; creaţiile lor îl obsedau: aveau ceva diabolic, 
brutal ca nişte patimi dezlănţuite. 

Odată, colegii, ca să-şi bată joc de el, i-au trimis o prostituată 
în cameră. Femeia avea un chip de veneră şi o voce subţire, 
melodioasă ca un sunet de vioară. Voican i-a vorbit o jumătate 
de oră despre artă, despre statui şi multe ale nimicuri. 
Prostituata, plictisită de vorbărie, i se aşeză pe genunchi şi-l 
rugă să se dezbrace. Voican începu să tremure, să transpire, 
apoi supărat o aruncă de pe genunchi: 

— Eu îţi vorbesc despre artă, despre puritate, despre perfecţie 
şi tu, tu... 

— lartă-mă, dragul meu, eu nu mă pricep la artă. Eu nu sunt 
decât o curvă. Dă-mi cinci şilingi. Am pierdut o jumătate de oră 
cu tine. Nu ştiu cine eşti şi nici nu mă interesează ce faci. 
Perfecţiunea mă interesează şi mai puţin. Am fost trimisă de 
prietenii dumitale. Ori eşti impotent ori nebun. Dă-mi banii! 

Pentru prima oară Voican nu s-a simţit bine în compania 
lutului. A îmbrăţişat o statuie neterminată şi a plâns. Pe urmă se 
simţi vinovat faţă de lut şi începu să lucreze. Scobi faţa statuii 
cu unghiile, lucră cu zece degete, cu palmele, cu braţele, cu 
bărbia. Lutul gemea: liniile se modificau: faţa statuii se 
schimonosi, deveni stranie. Semăna cu un om obosit, obsedat 
de ceva rău. Când ceilalţi colegi i-au văzut lucrarea s-au speriat. 
S-au adunat şi profesorii şi l-au întrebat ce face. In loc de 
răspuns, Voican zdrobi faţa statuii cu un pumn. 

— Nimic. Mă joc. Apoi se aşeză şi-şi lăsă capul în palme. 


Ca prin vis auzi comentariile profesorilor: 

— Mare talent... Păcat de el... 

Niciunul dintre colegi nu-l întrecea în dibăcie. Lutul cu care 
lucra aici era bun şi preparat cu ulei: nu se fărâmiţa. La sfârşitul 
celor patru ani de studii a făcut o Fecioară Mărie cu chipul şi 
asemănarea maică-si. Dacă îşi închidea ochii, o vedea vag, tristă 
şi obosită. Ultima imagine a ei i-a rămas bine întipărită în minte: 
stătea rezemată de gardul din faţa casei şi-şi frământa şorţul cu 
amândouă mâinile. Plângea fără lacrimi. Colegiul profesoral i-a 
premiat lucrarea cu medalia de aur a şcolii. Fotografia statuii a 
fost reprodusă de toate ziarele şi un episcop cu voce blândă de 
la catedrala din Kaiserstadt i-a comandat o copie mare din 
marmură. Voican a terminat statuia într-un an şi cu banii primiţi 
s-a întors acasă. Nu-l mai cunoştea nimeni. Părinţii muriseră, 
fraţii săi se însuraseră şi se risipiseră prin ţară. Cu bani în 
buzunar, cu un iz amărui în gură, Voican se trezi singur pe lume. 
Cam tot pe vremea aceea au început să scrie ziarele despre 
omorârea lui Frantz Ferdinand la Sarajevo. Nimeni nu vorbea 
decât despre principe şi despre război. Oamenii cântau marşuri 
soldăţeşti, deveniseră patrioţi şi împăratul ordonă mobilizarea 
generală. Din cauza piciorului înţepenit, pe Voican nu l-au luat 
pe front. S-a mutat la Oradea, a intrat în învăţământ şi a predat 
desenul, îşi îndemna elevii să-şi rotunjească liniile, să fie puri. 

Şcolarii îşi băteau joc de el; îl desenau pe tablă, îi agăţau o 
coadă de iepure de pardesiu, îi mânjeau scaunul de la catedră 
cu vopsele. Deşi nu era gras, pe Voican îl obosea cel mai mic 
efort: noaptea nu avea somn, respira greu şi când aţipea avea 
coşmaruri. Când la sfatul medicilor şi-a măsurat tensiunea a 
aflat că are 19. Din cauza abstinenţei — i-au spus doctorii. 

Războiul l-a învăţat să gândească altfel decât înainte. Toate 
valorile cunoscute de el până atunci se răsturnaseră. Viaţa unui 
om nu valora mai mult decât un sâmbure de bostan, iar 
frumosul avea o nouă unitate de măsură necunoscută de el. 
Revistele franţuzeşti de artă, sosite încă înainte de izbucnirea 
războiului, reproduceau nişte gnomi lipsiţi de puritate. Articolele 
însoţitoare explicau toate porcăriile, argumentând totul prin 
imensa distanţă dintre artişti şi masa de apreciatori ai 
frumosului. In prelegerile lui, la cursuri, apăra clasicismul pe 
care în singurătatea lui îl refuza aproape organic. Totuşi, în 


clasă, explica totul, logic, fără drept de apel, spunând că marile 
opere de artă nu trebuiau explicate. Nu era nevoie ca un 
estetician să explice de ce e frumoasă Venus, sau în ce constă 
vigoarea lui Moise. Şi pentru că în sinea lui se contrazicea şi nu 
pricepea nimic, deveni steril şi trist. A început să lucreze la 

O sumedenie de statui, dar nu isprăvi niciuna, toate 

1 se păreau banale: Venus fusese sculptată. Moise la fel. Lui 
nu-i mai rămăsese nimic din temele majore. Ar fi trebuit să 
dăltuiască ceva original, dar nu găsi nimic demn de modelat. 

în timpul acela, un an întreg n-a mai intrat în atelier: citea 
ziarele, stătea pe băncile de pe malul Crişului şi privea jocul 
mărunt al valurilor. 

Ştirile de pe front erau din ce în ce mai neclare, iar într-o zi 
izbucni revoluţia sovietică din Ungaria. Câţiva comisari, cu 
banderole roşii la braţ, i-au comandat statuia lui Marx. Până 
atunci Voican auzise foarte puţine lucruri despre marele 
gânditor revoluţionar german. Ceru câteva poze ale acestuia şi 
operele lui. Citi nopţi de-a rândul „Capitalul”, dar nu pricepu 
nimic. Încăpăţânat, îl citi şi-l reciti până ce, ca şi cum i s-ar fi 
luat ceața de pe ochi, descoperi lucruri nebănuite până atunci. 
Prin Marx, istoria întregii omeniri nu i se mai păru o înşirare de 
povestiri fără noimă despre regi şi războaie, ci o ştiinţă concretă 
ca fizica sau matematica. Se apucă de statuie cu un elan 
necunoscut până atunci. 

în mai puţin de două luni modelă bustul filosofului, aşezat pe 
un postament sferic, închipuind pământul. Dar bustul n-a mai 
putut fi instalat: gărzile albe ale lui Horty, apoi armatele 
româneşti au ocupat oraşul şi Voican fu nevoit să se refugieze. 
Se stabili la Salonta. Datorită faptului că studiase atâta timp 
„Capitalul” a rămas socialist, un socialist utopic însă; visa oraşe 
mari, cu case pătrate, cu oameni politicoşi şi buni. 

în cafenele se angaja în discuţii cu orişicine, dar nu considera 
pe niciunul dintre cunoscuţi un adversar serios. Doar unul dintre 
ei, un doctor, i se păru mai răsărit. Acesta îl puse într-o zi în 
încurcătură, spunându-i: 

— Uite, domnule, Freud a explicat evoluţia omenirii psihic- 
sexual, alţii prin evoluţia ştiinţelor concrete sau a artelor. 
Fiecare dintre aceste puncte de vedere e just sau poate fi just. 
Dar numai parţial. Luate în parte, niciunul din aceste puncte de 


vedere nu valorează mai mult decât ca o părticică dintr-un 
întreg. Ar trebui găsită calea prin care să se poată însuma toate 
explicaţiile sau, să zicem, adevărurile acestea, să le unească 
într-o viziune unitară totală. Ca să fiu mai clar, ar trebui 
împăcată fizica cu metafizica, economia cu artele, ştiinţa cu 
credinţa. Vorbesc de credinţă, nu faţă de cine ştie ce divinitate, 
ci faţă de noi înşine, de Eul nostru, pe care nu-l cunoaştem şi ni- 
e teamă să-l explicăm. 

Tot doctorul îl convinsese să studieze matematicile care îi 
deschiseră poarta unei lumi noi: dincolo de această poartă 
eternitatea căpăta alte dimensiuni, paralelele se întâlneau şi, în 
lumea părelnică, haotică a cifrelor se conturau tot mai olar 
punctele de reper statice, cu sprijinul cărora pârghiile gândurilor 
răsturnau universul, sistemele polare. Privită prin noua prismă a 
cifrelor, întreaga armonie a lumii părea grotescă, lipsită de 
rafinament. Nimic nu mai era nou, totul putea fi prevăzut, 
calculat dinainte. Această descoperire a lumii abstracte îi 
zdruncină încrederea în propriile sale posibilităţi. Aruncă cărţile 
de matematică în foc. Era însă prea târziu. Orice crea în atelier i 
se părea vulgar. Era convins că perfecțiunea nu poate exista 
decât teoretic, abstract, iar în realitate şi în special în artă, 
căutarea acestei perfecţiuni e un nonsens. Începu să bea. Şi 
când era beat nu se gândea la forme, la lut, la integrale, nu 
avea probleme. Neavând probleme, avu senzaţia că îşi găsise 
libertatea. Odată mahmur, aşternu pe un petic de hârtie şi 
definiţia acestei libertăţi. Dincolo de obligaţii, căutări şi 
curiozităţi, e libertatea absolută. 

Pe atunci încă nu-şi dădea seama că tocmai lipsa de obligaţii, 
căutări şi curiozitate l-au împins spre ratare. 

în nopţile de insomnii se întreba de ce nu învățase o meserie 
cinstită, croitoria sau ceaprăzăria, să fi fost opt ore ocupat, cu 
salariu fix, lipsit de orice răspundere. Era ferm convins că dacă 
va avea copii, n-o să-i lase niciodată să se joace cu lutul, cu 
creioanele sau să asculte prea multă muzică. 

Veşnica singurătate îl sugruma; fugea din închisoarea celor 
patru pereţi, dorea să fie printre cât mai mulţi oameni. 

într-o noapte se trezi speriat la gândul că dacă s-ar îmbolnăvi 
n-ar veni nimeni să-l vadă, să-l îngrijească. leşi în stradă să se 
răcorească puţin. 


Deasupra Crişului se legăna un nor pântecos. Vântul clătina 
braţele moi ale sălciilor, purta hârtii şi miros de canal desfundat 
de curând. Pe stradă nu se mai zăreau decât câţiva trecători 
grăbiţi. La picioarele metalice ale felinarelor de gaz erau 
cerculeţe galbene de lumină. De undeva, de la o fereastră se 
auzea un patefon răguşit: 

... Adieu, mein kleiner Garde-Offizier, adieu... 

— Uite, iar sunt singur. 

Toamna îl goni din atelier şi-l îndemnă să se apuce de lucru. 
Voia încă în noaptea aceea să-şi sculpteze o tovarăşă de viaţă, o 
femeie care să-l înţeleagă întru totul. O adevărată amantă, o 
Evă. 

Ajuns însă în atelier, se simţi obosit şi se culcă. Lutul rămas 
dezvelit se uscă. A doua zi, supărat, pregăti pământul pentru 
lucru şi dădu un anunţ pentru angajarea unui model. Se 
prezentă o singură fată, o tânără de vreo 18—19 ani. 

Voican uitase de anunţ. 

— Pe cine cauţi, domnişoară? 

— Am citit ziarul de dimineaţă, răspunse ea ruşinată. 

îşi lăsă capul în pământ ca să nu fie nevoită să privească în 
ochi pe omul din faţa ei. 

Voican o cercetă prelung: era îmbrăcată în uniforma elevelor 
de la Notre Dame. Ori e o fată săracă şi are nevoie de bani, ori a 
fugit de la şcoală. 

— Ştii ce ai de făcut? 


— Bănuiesc. 

— Atunci e bine. Trebuie să îndeplineşti unele condiţii. Lucrez 
o statuie şi... 

— Inţeleg. Fac orice, numai să mă angajaţi. 

— Poftim. 


O conduse în atelier. Emoţia ei trecu şi asupra lui. Căută să-i 
ghicească liniile trupului prin uniformă. Abia putu îngăima: 

— Du-te după paravan şi dezbracă-te. 

îndată ce fata dispăru după paravanul din colţul atelierului, 
Voican aprinse toate luminările. De pe vremea şcolii nu mai 
lucrase după model. Dar şi atunci de cele mai multe ori avusese 
de-a face cu bărbaţi. 

Fata apăru pe neaşteptate. Trupul ei musculos strălucea în 
bătaia becurilor. De teamă să nu se bâlbâie, Voican nu scoase 


niciun cuvânt. O privi încordat: fata avea sini mici, nedezvoltaţi. 
Totuşi, Voican n-avu curaj să-i obiecteze acest lucru. 

— Imbracă-te. 

Fata alergă după paravan. Voican îşi murdări mâinile cu lut ca 
să-şi justifice sieşi necesitatea de a se spăla. Apa rece îl calmă. 

— Mă angajaţi? întrebă fata când reapăru. 

Voican clătină din cap. 

în atelier se lăsă o linişte ciudată, grea. Numai de la robinetul 
lăsat deschis se auzeau picăturile de apă, bătând sec pe fundul 
de metal al chiuvetei. 

— Cum te cheamă, domnişoară? 

— Livia. Dar spuneţi-mi, chiar mă angajaţi? 

Ca s-o liniştească, Voican îi dădu un avans şi-i fixă oră pentru 
a doua zi. 

A doua zi, modelul mărturisi lui Voican că n-are unde să 
doarmă. El îi oferi atelierul... 

După două săptămâni au luat masa împreună într-o grădină 
de vară. În chioşc cânta o orchestră zgomotoasă, o melodie 
anunţată cu multă emfază: 

Charleston. Era un dans nou, american. Zeci de articole 
povesteau cu lux de amănunte viaţa fericită de peste ocean, 
carierele strălucite ale emigranților. Puţini erau oamenii aceia 
care nu ştiau că din fiecare vânzător de ziare de pe Broadway a 
ieşit câte un rege neîncoronat al aurului, al petrolului, al gumei 
de mestecat, al bretelelor. Se vorbea mai mult despre Pola Negri 
şi despre Ramon Novaro decât despre Papa de la Roma şi 
calfele de frizeri purtau mustăţi a la Ivan Petrovici, modistele 
frizură scurtă, gen Clara Bow. 

Voican nu dansa din cauza piciorului înţepenit: de altfel el 
prefera să asculte, în loc de Charleston şi step, valsurile lui 
Johan Strauss, poate şi pentru că aceste melodii îi aduceau 
aminte de Kaiserstadt, de Prater, de Marianhilferstrasse. 

In seara aceea, Livia i-a povestit viaţa ei. A doua zi când s-a 
dezbrăcat în spatele paravanului s-a simţit umilită. Ca niciodată 
până atunci, Voican s-a aşezat în faţa ei, a privit-o îndelung, dar 
n-a scos niciun cuvânt. 

— Mi-e ruşine, mărturisi Livia. 

— Atunci îmbracă-te. 

Livia se îmbrăcă şi se aşeză lângă el. 


— V-aţi supărat pe mine? 

Voican nu-i răspunse „dus pe gânduri. 

— Dacă v-aţi supărat, pot să mă dezbrac din nou. 

— Nu, nu te dezbrăca, Livia. Vreau să te întreb ceva. 

— Poftim, domnule Voican. 

El tăcu multă vreme. În atelier era linişte, nu se auzeau decât 
aceleaşi picături de apă, care cădeau din acelaşi robinet stricat. 
In cele din urmă, Voican începu să vorbească cu voce groasă, 
străină: 

— Tu ai observat că eu sunt şchiop? 

— Da, domnule Voican. 

— Sunt şchiop. Am piciorul înţepenit. Uite, ăsta, dreptul. Nu-l 
pot mişca. Când am avut zece ani m-a lovit un cal. Il chema 
Zefir. Era orb. Spune, Livia, vrei să fii nevasta mea? 

Nunta au făcut-o în doi, în atelier. Voican s-a îmbrăcat în 
negru şi în timpul cinei şi-a povestit copilăria, pe urmă a început 
să plângă. Livia nu ştia cum trebuie să se poarte o fată în 
noaptea nunţii: plânse şi ea. 

După un an s-a născut Avram, apoi Toma. Livia n-a ştiut să-i 
educe. Experienţa ei de viaţă era atât de mică, încât n-a avut 
ce-i învăţa nici pe ei. S-a ferit să-i înveţe, să-i educe aşa cum a 
fost educată ea: copiii au crescut liberi, pe stradă. Nu semănau 
nici cu ea şi nici cu Voican. Pe Toma l-a iubit mai mult. Dar nu i- 
a mărturisit niciodată această dragoste. Dimpotrivă, ca să nu 
pară părtinitoare, s-a ţinut mai departe de el. Îl mângâia numai 
cu privirile şi tăcea. Ştia să tacă şi să rabde, ca nimeni altul. În 
fiecare după-amiază stătea pe scaun, cu mâinile în poală, privea 
în gol şi tăcea. 

Capitolul | 

Toma, cel de al doilea copil al lui Voican, se dovedise precoce: 
punea părinţilor fel de fel de întrebări: 

— De ce zboară păsările, mamă? 

— Pentru că au aripi. 

— Şi oamenii de ce n-au aripi? 

— Pentru că n-au. 

Acest „pentru că n-au”, „pentru că nu este” era un răspuns 
foarte frecvent în casa lui Voican. În serile când nu se aşezau la 
masă, Toma întreba: 

— In seara asta nu mâncăm? 


— Nu. 

— De ce? 

— Uite aşa! 

Cunoştinţele lui Toma despre lumea înconjurătoare se 
mărgineau la câteva adevăruri absolute, afirmate, poruncite. 
Oamenii îmbătrâneau pentru că trebuiau să îmbătrânească şi 
mureau pentru că trebuiau să moară. Încă nu împlinise cinci ani 
când i se zdruncinase încrederea în acest „aşa trebuie să fie”. 
Maică-sa îl trimisese la băcănie după zahăr. 

— De ce tocmai eu, mamă? 

— Pentru că tu trebuie să te duci. 

Pe drum se întrebase: „Şi ce ar fi dacă nu m-aş duce?” S-a 
întors acasă fără zahăr şi cu preţul unei palme descoperi că 
lucrurile nu trebuiau să fie tocmai aşa cum spuneau părinţii. 
Descoperirea aceasta îl făcuse să se gândească şi la alte lucruri 
şi în special la noţiunile abstracte care până atunci pentru el nu 
însemnau nimic sau aproape nimic. Când auzise pentru prima 
oară cuvântul „moarte” i se păruse asemănător cu altele, cum 
ar fi „masă”, „vânt”, „mâncare” sau orice altceva. Pe urmă, 
înţelegându-i sensul, în mintea lui moartea prinse contururi 
concrete, aproape pipăibile. Ca s-o înţeleagă şi mai bine, seara, 
înainte de culcare, stătea întins, cu ochii închişi, şi avea 
impresia că simte imensa singurătate, liniştea şi chiar mai mult, 
răceala şi întunericul mormântului. 

Cea mai mare descoperire a vârstei preşcolare fusese 
creionul. li plăcea să vadă urmele grafitului pe hârtie şi râdea 
prosteşte când liniile închipuiau ceva concret: un om, un cap, un 
măr sau un scaun. 

Când taică-su dădea peste hârtiile mâzgălite, îl lua la rost: 

— Tu ai desenat asta? 

— Da, tată. 

Bătrânul mototolea hârtia şi o arunca: 

— Dacă te mai prind că-mi iei creionul, te bat. Ai înţeles? 

— Da, tată. 

Poate de aceea continua Toma să deseneze: la început din 
încăpățânare, mai târziu din plăcere. 

De altfel, tot ce vedea sau îşi închipuia vedea în linii şi culori. 
Ar fi fost în stare să stea ore întregi la geam să privească 
grădina, verdele crud al ierburilor, primăvara, şi frunzele 


ruginite, toamna. larna chiar, în stratul de zăpadă descoperea 
nuanţe de alb, umbre, lumini. Dacă nu putea să explice ceva, 
lua creionul şi desena: 

— Uite, aşa e biserica din Bujac. 

— Ca toate bisericile, îl întrerupea Avram. 

— Nu chiar ca toate! 

— Ba da. Toate bisericile au turn, cruce, ferestre mari şi uşi 
mari. 

Toma era supărat că ceilalţi nu vedeau deosebirile dintre 
biserica din Bujac şi celelalte biserici din mahala. Cu creionul în 
mină până şi el se minuna cât de bine îşi memorase biserica din 
Bujac. Turnul bisericii din Bujac era puţin mai scund, ca şi cum l- 
ar fi turtit cineva; straturi succesive de var îi astupaseră toate 
ornamentaţiile; acum părea ca tencuit de nişte meseriaşi proşti, 
neîndemânatici. 

Liniile pe care le trăgea Toma erau sigure, nu trădau mari 
greşeli de proporţie şi nici de perspectivă. Când era singur în 
casă stătea ore întregi cu ochii întredeschişi şi privea mobilele 
sărăcăcioase, murdare. Seara când contururile lucrurilor se 
pierdeau în penumbre şi obiectele se confundau cu întunericul, 
în imaginaţia lui creşteau alte mobile, drepte, lustruite. Atunci şi 
peisajul care se vedea prin geamul de către stradă, nişte case 
cenuşii cu garduri şi mai cenuşii, prindea culori. Cu oarecare 
îngăduinţă puteai descoperi albastrul cerului, ţinoberul pe ţiglele 
caselor şi orice nuanţă de verde în coroanele oţetarilor. 

Calendarele, cărţile cu poze îl fascinau; privea litografiile cu o 
stăruinţă de vită, încerca să despartă punctele fine ale 
rastelului. Cu lupa unei lanterne vechi, punctele se măreau şi 
era supărat că toate erau aşezate la aceeaşi distanţă. Nu ştia că 
rastelul se făcea cu maşina. Incercă să-l deseneze şi el numai cu 
puncte, folosind un creion ascuţit cu lama. Se chinui câteva ore 
până reuşi să deseneze un portret de mărimea unui, bănuţ. 
Ochii îl dureau, dar jocul erau nou, ciudat, pasionant. 

Curăţenie generală se făcea în casă de obicei sâmbăta, când 
bătrânul se îmbăta la băcănia lui Glass. Atunci mama dădea 
copiilor câte o felie de pâine cu untură, îi scotea în curte şi 
începea să frece podelele cu leşie. După munca asta, degetele i 
se înroşeau, parcă ar fi fost însângerate. Cu toate astea, 
sâmbetele erau cele mai frumoase zile în casa lui Voican. După 


terminarea curăţeniei, mama aşternea pe podea o pătură, copiii 
se aşezau pe ea şi, învăluiţi aşa în mirosul cartofilor fierţi, 
zâmbeau şi parcă deveneau frumoşi. 

într-una din aceste după-mese de sâmbătă când Voican se 
întoarse acasă fără să fi băut, Toma îl întâmpină în prag şi-i 
îmbrăţişă picioarele. 

— E atât de frumos la noi, tată. 

Voican, supărat, îl îmbrânci: 

— Neghiobule! 

In seara aceea, Toma se duse la maică-sa, îşi ascunse faţa în 
poala ei şi începu să plângă. Ea îl lăsă să plângă în hohote, apoi 
când se linişti îl mângâie pe cap. 

— Ai dreptate, Toma. E frumos la noi şi sunt fericită că tu ai 
văzut frumuseţea asta. 

— Ştii, mamă, mobilele nu sunt frumoase şi nici pereţii... 
Altceva mi-a plăcut. Poate mirosul cartofilor fierţi sau poate că 
eram toţi împreună şi era cald. 

Noaptea, Toma a auzit discuţia părinţilor. 

— Băiatul a fost impresionat de atmosferă, de mirosul familiei. 

— Prostii... La noi nu miroase a familie, miroase a sărăcie. 

Când Avram împlini paisprezece ani, Voican îl scoase de la 
şcoală şi-l dădu ucenic la un tinichigiu. Înainte de a-l trimite la 
meşter, îi ţinu o cuvântare: 

— Ai să fii meseriaş şi ai să ajungi fericit. Nu te gândi niciodată 
mai mult decât trebuie şi fii supus. A fi supus înseamnă a fi 
înţelept. 

„înţelept”, Avram lucra pe nişte construcţii la acoperişuri; în 
fiecare seară venea acasă cu degetele şi urechile degerate şi se 
plângea că dacă nu-l scot de la tinichigerie o să se arunce de pe 
acoperiş, să nu mai sufere. Voican îl bătea sau, dacă era bine 
dispus, îl lămurea că munca înnobilează pe om, iar mama îi 
punea comprese pe urechile învineţite. Ameţit de frig şi de 
bătaie, Avram abia mai putea înghiţi ceva: se căţăra pe patul cu 
etaj şi, cu gândul că a doua zi la şase va trebui să plece din nou 
la lucru, adormea. Toma îl asculta cum vorbea în somn şi-i era 
necaz pe el că nu sfârşea niciodată frazele începute. Odată n-a 
mai putut răbda şi l-a trezit din somn: 


— Măi, Avrame, ce ai vrut să spui cu: „la coşul patru, zincul n- 
a prins şi florile sânt calde pentru că”... spune, de ce sânt calde 
florile? 

Avram n-a putut spune de ce sânt calde florile. Era supărat 
fiindcă îl trezise şi începu să plângă fiindcă nu mai izbutea să 
adoarmă. Duminica, atunci când nu lucra, îl lua pe Toma şi-i 
arăta acoperişurile de tinichea pe care le zincuise el. 

— Şi nu ţi-e teamă că o dată ai să cazi? 

— Nu. Sânt legat cu frânghie de grinda podului. 

Toma se întreba dacă ar fi avut şi el curajul să atârne aşa între 
cer şi pământ. Îl socotea pe Avram un erou şi pe ascuns îl 
admira chiar. 

Primele zile de şcoală l-au impresionat profund pe Toma. 
Stătea ghemuit în bancă, cu mâinile încrucişate pe piept şi 
privea clasa, pereţii, hainele celorlalţi elevi. S-a simţit pentru 
prima oară prost că avea haine sărăcăcioase. Acasă a plâns şi a 
cerut să i se cumpere haine noi cenuşii, cum avea şi colegul lui 
de bancă. 

— N-avem bani pentru haine. 

— De ce n-avem bani? 

— Pentru că tata nu lucrează. 

— De ce nu lucrează tata? 

— Pentru că nu se găseşte de lucru. 

— De ce nu se găseşte de lucru? 

în cele din urmă, după ce-l bătu, înţelese că nu se găseşte de 
lucru, pentru că nu se găseşte. N-a mai avut curaj să ceară ca 
maică-sa să-i împacheteze pâine cu unt în şerveţel alb. Lua câte 
o felie de pâine ou el şi, dacă ploua, o punea în cartea de citire. 
Până cădea prima zăpadă umbla desculţ. Pe urmă nu se mai 
interesa de haine noi, ci se minuna de câte ştia învățătorul. 

învățătorul avea vocea răguşită de răchie, dar povestea 
frumos despre dobitoacele Domnului care până şi ele au învăţat 
câteva litere, măgarul două, i şi a, câinele mai deştept, trei, h, a, 
u, Şi uite, blăstămatul ăsta, Toma Voican, nu reuşea să lege 
două litere una de alta. Mai spunea poveşti despre omul sărac şi 
frumos şi despre omul bogat, urât şi hapsân, lucruri pe care 
Domnul, care trăieşte peste tot, în bancă, în aer, în ziduri, le 
vede şi le pedepseşte până la urmă cu raiul şi cu iadul. Toma Îl 
diviniza pe învăţător până când într-o zi acesta îl trimise acasă 


să-i taie lemne. Acolo descoperi că învățătorul e un om ca toţi 
oamenii: nevastă-sa merge la piaţă, face de mâncare, spală 
rufe, iar el are ciorapi cârpiţi şi hainele pătate de grăsime. A 
doua zi, în clasă, Toma îl cercetă mai atent şi descoperi că 
învățătorul nu are nimic deosebit. Era neras de două zile, se 
scobea cu un băț de chibrit în urechi, îşi ştergea dinţii cu degetul 
arătător şi avea ochii înroşiţi de nesomn. 

După terminarea celor patru clase primare, Livia insistă ca 
Toma să fie dat la liceu: 

— Învață bine, ar fi păcat să se facă şi el tinichigiu. 

— Tinichigeria e o meserie nobilă... Şi ce să facem diferenţă 
între el şi Avram? Uite, Avram peste un an va ieşi calfă, o să 
câştige, şi va putea să ne ajute şi pe noi... 

— Nu de aceea se nasc copiii, să-şi ajute părinţii... Şi Toma are 
talent... 

— Talent... prostii... 

Atât de mult insistă Livia, încât până la urmă Voican admise 
ca Toma să fie trimis la Orşova, la o rubedenie a Liviei, care se 
angajase să-l ţină la şcoală. 

Toma aflase decizia cu o oră înainte de plecarea trenului: nu 
ştia dacă trebuie să se bucure sau să se întristeze. li era totuna. 
E drept, nici n-a avut timp să se gândească prea mult la 
despărţire; forfota din gară, vagonul de clasa a treia plin de 
oameni, gălăgia, ţăcănitul roţilor de tren, lumea aceasta 
necunoscută, nouă, l-au absorbit cu totul. Abia târziu, când 
trecuse de Caransebeş, se gândi pentru prima oară la cei de 
acasă. Pe urmă peisajul, pădurile, câmpiile, munţii, cerul îl 
vrăjiră din nou. Hotărâse ca din banii pe care îi avea legaţi în 
batistă şi pe care ar fi trebuit să-i dea bătrânei la care mergea, 
să cumpere creioane colorate. O să arate el părinţilor; o să 
devină cel mai mare desenator din ţară. Se şi vedea într-o casă 
plină cu caiete de desen, cu mii de creioane colorate. 

La Orşova nu-l certa nimeni dacă desena, aşa că hotărî să se 
facă mecanic de locomotivă sau controlor de bilete, ca să 
călătorească toată viaţa. Un lucru mai plăcut decât acesta nici 
nu-şi putea închipui. 

Ceea ce nu-i plăcea în casa nouă era că până şi vecinii 
vorbeau nemţeşte. Ruda, o şvăboaică de undeva din Timiş 
Torontal, era o femeie pedantă şi severă; îl punea să se spele de 


A 


trei ori pe zi chiar şi pe dinţi şi îl certa dacă îşi murdărea 
cămăşile. 

în al patrulea an de gimnaziu fugea în fiecare zi, după ce îşi 
termina lecţiile, în cartierul gării, la Barbu, la cel mai bun zugrav 
şi pictor de firme din oraş. Atelierul acestuia era într-o clădire 
mare şi veche, instalat la subsol. Toma se oprea în faţa 
ferestrelor stropite cu var, se lăsa pe vine şi se uita cum 
lucrează cei din atelier. La început, după ce i-au dat voie să 
coboare în atelier, Barbu şi calfele îl trimiteau după ţigări şi 
jumere. Mai târziu, când s-au obişnuit cu el, îl lăsau să frământe 
culori, să curețe placa de pisat cu șpaclu. In curând, Toma 
învăţă că albastrul parizian absoarbe mai mult ulei de in. Decât 
albul de zinc, că galbenul şi verdele de crom trebuiau frecate 
mai mult decât negrul de fum sau kindrusul cum îi spuneau 
pictorii. Într-un fel era un ucenic neangajat şi Barbu, meşterul, 
veşnic murdar şi cu părul zburlit, îl certa dacă nu venea o zi. 

— Uite, stau pensulele nespălate... Ştii cât costă un marder?... 
Nu, desigur că nu ştii, altminteri ai fi venit să le speli. Hai, 
repede... 

Toma freca pensulele în palmă, întâi cu terebentină apoi cu 
săpun de spălat rufe, le clătea în apă de ploaie şi le împacheta 
în hârtie de ziar. Punea culori în cutiuţe, subţia secativul, mătura 
atelierul, apoi rânduia gresiile şi cuţitele şi lustruia paletele. Din 
cauza atelierului începuse să urască şcoala. Ar fi vrut să stea 
toată ziua în atelierul din subsol, să îndrepte şleperele cu lama, 
să dea firmele cu grund. Dacă, întâmplător, Barbu avea o 
comandă pentru o firmă cu „pictură”, un cap de bou pentru un 
măcelar, sau sticle şi halbe spumoase pentru un cârciumar, 
Toma lipsea de la şcoală. Stătea toată ziua în spatele meşterului 
şi-l privea cum picta transparenţa sticlelor, sau umiditatea şi 
tristeţea din ochii viţeilor. 

Când, din lipsă de lucru, atelierul era gol şi pictorii jucau cărţi 
sau povesteau întâmplări fantastice despre vreun coleg de-al lor 
care acum făcea expoziţii de tablouri la Paris, Toma se apropia 
de ei, plin de admiraţie. Mult ar fi dat să fie şi el pictor, să stea 
fără griji în atelierul încălzit, să poată să râdă în hohote de 
istorioarele lor hazlii. Pe calfa care plecase cu vreo zece ani în 
urmă la Paris şi care devenise celebru îl invidia din toată inima. 
Era convins că n-o să treacă mult şi pictorii de firme din ţară vor 


vorbi şi despre el cu aceeaşi admiraţie, ca şi despre celălalt, al 
cărui nume nimeni nu-l mai ştia. 

După un an i-au dat voie să picteze şi el cu vopselele rămase 
pe palete. Toma n-a mai încăput în piele de bucurie. Era 
emoţionat şi, aşezat în faţa unui cartonaş, folosit până atunci ca 
făraş, îi tremurau genunchii. O calfă, un sârb venit de la 
Cladova, ştirb şi cu ochi apoşi, îl ajută. Il învăţă să ţină pensula 
în mână, să amestece culorile pe paleta de zinc, să folosească 
secativul, asfaltul pentru clazur. Botul viţelului pe care îl pictase 
Toma era la fel de trandafiriu ca boturile de viței făcute de 
Barbu, dar nu părea umed. Totuşi lui Toma i se păru că nu maie 
nimeni în atelier de la care ar putea învăţa ceva. Acasă spuse 
bătrânei că nu mai vrea să meargă la şcoală. Fu lămurit cu o 
bătaie zdravănă şi i se interzise să mai calce în atelierul 
pictorului. 

La şcoală tot la desen s-a evidenţiat. La celelalte materii nu 
era nici strălucit, nici prost. Profesorul de desen, Crăciun, îi 
dădea planşele ca exemplu chiar şi în clasele superioare. Făcuse 
odată un castravete după un model de butaforie, în acuarelă şi 
Crăciun a fost foarte mulţumit. L-a sfătuit să deseneze, că are 
talent şi s-a oferit să-i fie profesor particular, cu două sute de lei 
pe lună. Toma se învoi, fără să se gândească prea mult şi numai 
când ajunse acasă şi spuse bătrânei că va trebui să dea o taxă 
suplimentară de două sute de lei îşi dădu seama că nu aveau de 
unde să ia aceşti bani. Dar nu se lăsă. Se prezentă la prima oră, 
acasă la profesor. Acesta îi aşeză pe masă, ca model, o cană de 
lut. 

Trei săptămâni la rând Toma desenă cana de lut; din faţă, din 
spate, trântită într-o parte, aşezată cu fundul în sus, cu gura 
spre el şi luminată din toate părţile. La început i se păru o 
muncă prea uşoară, neserioasă chiar, dar când profesorul îi 
arătă greşelile îşi dădu seama că până atunci nu lucrase decât 
superficial. Invăţă să schiţeze, să tragă linii foarte subţiri, să 
corecteze greşelile de proporţie, să folosească umbrele pentru 
scoaterea obiectului desenat în relief. 

Se apropia sfârşitul lunii şi banii încă nu îi avea strânşi. 
Noaptea se zvârcolea în aşternut, se vedea mergând pe stradă, 
găsind un portofel doldora de bani şi dimineaţa se scula obosit 


cu cearcăne la ochi. In ziua sorocului, fură un pardesiu demodat 
al bătrânei şi-l vându cu două sute de lei. 

Luna următoare, Toma scrise acasă că are nevoie de două 
sute de lei pentru lecţii de desen. Răspunsul lui Voican sosi 
repede: să-şi bage minţile în cap, că ei acasă n-au cu ce trăi, că 
lumea e săracă şi nimeni nu-şi mai comandă cruci de marmoră 
sau monumente funerare, aşa că el stă cu mâinile încrucişate, 
cu dălţile ruginite în sertar şi veşnic flămând. Şi să se gândească 
la Avram care munceşte cinstit, nu cere niciodată nimic, ci, 
dimpotrivă, îi şi ajută uneori. 

Pe urmă, după câteva zile sosi şi răspunsul Liviei: un mandat 
cu două sute de lei. Toma nu ştia că maică-sa vânduse lănţişorul 
de aur de la gât, şi-i trimisese banii pe ascuns. 

In cea de a treia lunii, profesorul Crăciun aduse ca model o 
ţigancă. In afară de Toma mai erau încă patru elevi: unul mai în 
vârstă, cu liceul terminat, care se pregătea pentru examenul de 
admitere la Belle-Arte şi alţi doi liceeni. 

Țiganca, obişnuită cu lucrul pe care avea să-l facă, se 
dezbrăcă până la brâu şi se aşeză în apropierea ferestrei mari. 
Toma era atât de emoţionat, incit abia reuşea să ţină creionul în 
mină. Crăciun trecea în spatele fiecărui elev şi dădea indicaţii cu 
voce tare să-l audă nevastă-sa care era geloasă şi stătea 
ascunsă după uşă. Vorbind tot timpul, profesorul trecea din 
când în când pe la model, o aranja după lumina geamurilor, o 
pipăia. Tiganca râdea încet, sâsâind. Pe urmă brusc spuse tare: 

— Nu mă ciupi, domnule profesor. Râse şi-şi pipăi sinul ciupit. 

Uşa de alături se deschise şi în prag apăru nevasta 
profesorului. Era o femeie voluminoasă, înaltă ca o halterofilă. 
Țiganca se sperie, sări de pe scaun, îşi adună boarfele risipite şi 
se trase spre ieşire. 

— Rămâneţi aici! ordonă doamna. Lui Crăciun îi sâsâi un: „Ne 
socotim noi”, apoi se aşeză pe scaunul unde stătuse ţiganca, îşi 
luă o poziţie gravă şi începu să desfacă nasturii bluzei. 

— lozefina! 

— Nicio lozefină, răspunse nevasta lui Crăciun. N-am nevoie 
de păduchioasă în casa mea. Desenaţi, băieţi! 

Era un fel de ordin militar şi elevii ruşinaţi se ascunseră în 
spatele planşelor. 


Ea îşi descheie bluza şi rămase într-un sutien roz, confecţionat 
din material gros ca o foaie de cort. Stătea ţeapănă, cu privirile 
aţintite spre elevi şi pe faţa ei, rotundă ca un pepene verde, nu 
se putea distinge nicio tresărire. Crăciun, înspăimântat, privea 
absent planşele elevilor. _ 

Toma începu să deseneze. li părea rău de ţigancă: era prima 
femeie pe care o văzuse dezbrăcată până la brâu. Doamna 
Crăciun nu-i dădu nicio emoție: lucra liniştit şi liniile deveniră 
sigure. Singur, desenul lui avu adâncime: se simțeau rotunjimile 
umerilor, relieful muşchilor. Înainte de plecare, Crăciun îl lăudă. 

La ora următoare, profesorul aduse ca model un hamal din 
port şi lecţiile de desen se înviorară. Toma începuse să lucreze 
cu cărbune, apoi cu tuş. Tuşul nu se mai putea şterge, trebuia 
să fii sigur pe peniță şi din cauza asta schiţele deveniră mai 
mature, mai interesante. 

Duminicile când nu avea ce face, trecea la AdaKaleh şi făcea 
portretele turcilor înşiraţi pe băncile debarcaderului. Feţele 
bătrânilor, cu multe riduri, cu ochii lipicioşi, cu privirile pierdute 
undeva în gol, spre Anatolia, erau interesante. Obosit, cu o 
satisfacţie lăuntrică de împlinire, mergea acasă ca un om beat, 
fără griji. 

După mesele când nu avea cursuri stătea în atelierul domnului 
Barbu, freca cu piatră spumoasă firmele de tablă, le vopsea cu 
grund şi umplea cu vopsea literele mari conturate de câte o 
calfă. Mai târziu începuse să scrie şi de unul singur. Ştia cât de 
mult putea să încarce un şleper, cum să tragă linii drepte sau de 
ce era nevoie ca literele ascuţite sau rotunde să depăşească 
înălţimea celorlalte litere. Capetele de viței, pe care le făcea 
acum în orele libere, semănau din ce în ce mai mult cu cele 
făcute de Barbu. Invăţase de la Crăciun, practic nu teoretic, să 
nu folosească niciodată negrul curat şi unele taine ale 
perspectivei. Lecţiile primite în atelierul lui Barbu erau primitive, 
dar foarte folositoare. 

— Uită-te aici, măi, spunea. De obicei Barbu când voia să-i 
arate ceva. Intinde mina şi. Ai să vezi că palma ta acoperă 
fereastra casei de peste drum. Inseamnă că palma e mai mare 
decât fereastra? Nu! Şi totuşi pare. Ei, această părelnică 
răsturnare a proporţiilor se numeşte perspectivă. 


Multă vreme, după ce cunoscu tainele perspectivei, Toma 
admira întâlnirea liniilor de fier la orizont, descreşterea 
miraculoasă a plopilor îndepărtați sau subţierea potecilor la 
cotituri. 

Capitolul Il 
1 

După terminarea liceului, părinţii lui Toma şi-au vândut 
verighetele şi i-au trimis bani, să plece la Bucureşti, să dea 
admiterea la Belle-Arte. Cum şi în ce fel fusese convins Voican 
pentru acest gest, Toma n-a aflat niciodată. l-au lipsit nişte acte 
însă şi n-a putut intra la examen. 

Buimăcit de insucces, Toma se trezi în Bucureşti fără casă, 
fără bani. Şi ce era şi mai grav, nu ştia cum să se justifice faţă 
de părinţi, mai ales faţă de taică-su. Ştia precis că acasă nu se 
va duce: n-ar fi putut suporta discursurile lui Voican despre 
înţelepciune, despre supunere, despre fericire şi despre breasla 
tinichigiilor. Cea mai bună soluţie i se păru să se ducă la Orşova, 
la Barbu, să se angajeze la el chiar şi numai pentru mâncare şi 
casă. 

Porni spre Orşova pe jos. La Chitila s-a căţărat pe un mărfar şi 
a călătorit clandestin până aproape de Piteşti. Acolo l-au 
descoperit nişte frânari. Ca să scape de ei, a sărit din tren în plin 
mers. S-a rostogolit de pe dolma înaltă şi, când s-a ridicat, s-a 
uitat lung după tren, până nu l-a mai văzut. Pe urmă s-a culcat 
în iarba mare de lângă linia ferată. Cerul străveziu părea sus de 
tot. Norii fugari, albi şi mulţi. 

„Oare s-ar putea picta un tablou care să reprezinte doar 
cerul?” Un petic de cer azuriu, atât cât poţi cuprinde cu ochii şi 
nimic mai mult. „Oare s-ar putea crea aceeaşi senzaţie de linişte 
şi de depărtare?” Va trebui să încerce o dată. Puțin alb de zinc şi 
o picătură de albastru parizian. Atât. Alb de zinc şi albastru 
parizian. Simţi o dorinţă aproape fizică să picteze. Era convins 
că senzaţia pe care o simte acum e ceea ce se numeşte 
inspiraţie. Descoperirea acestei clipe îl învioră. Se ridică din 
iarbă, privi câmpul întins, fără hotar. Strigă din toate puterile: 

— Am să mă fac pictor! 

Strigătul se pierdu în vânt. Toma fu bucuros că nu-l auzise 
nimeni. S-ar fi ruşinat cumplit. Porni de-a lungul liniei ferate. 

îi trebuiră două săptămâni ca să ajungă la Orşova. 


într-un sat stătu două zile, ajută la adunarea finului, pentru 
mâncare, în altul stătu mai multe: se învoi pentru o sută 
douăzeci de lei să lucreze la înfigerea pilonilor unui pod peste un 
pârâiaş. Pilonii se băteau ca pe vremea sclavilor cu nişte berbeci 
uriaşi, ridicaţi pe scripeţi cu ajutorul unor frânghii şi se 
slobozeau la semnal. Stând în apă, dezbrăcat până la brâu, 
trăgând sforile toată ziua, seara se culca obosit, frământându-se 
într-un somn greu, fără vise. 

— Eşti puternic, băiatule, îl lăuda omul care trăgea la frânghie, 
un ţăran bătrân, osos, cu părul căzut din cauza unei boli. Cu ce 
te ocupi? 

— Cu nimic. 

— Nu munceşti nimic? 

— Numai la nevoie. 

— Atunci multă nevoie ai avut. Că fără lucru nu se lăţeşte 
spatele. 

Noaptea se odihnea în şura primăriei alături de grăjdar. 
Grăjdarul era un om subţire! şi foarte vorbăreţ. Stătea în fân cu 
genunchii adunaţi la bărbie şi privea stelele prin spărturile 
acoperişului. 

— E tare departe, nu-i aşa? 

Toma, culcat pe burtă, răspunse într-o doară: 

— Departe. 

— Mă gândesc dacă cei de acolo ne văd şi ei. Oare s-o fi 
gândind cineva pe-acolo că este aici un grăjdar sărac şi bătut de 
Dumnezeu?!... Ce zici, s-o fi gândind? 

— Cred că da. Dar de ce nu taci, unchiule? 

— E greu să taci, tinere... E cel mai greu lucru. lo-s trecut de 
cincizeci de ani, da' o casă a mea încă n-am avut. Aici am 
crescut. În finul ăsta. Cum să tac? Când sunt singur, vorbesc cu 
stelele. Multe or auzit alea de sus. Să nu crezi că sunt singurul 
care stau de vorbă cu ele. Sau crezi că-s singurul? 

— Nu ştiu, unchiule. 

Dimineaţa îl cercetă pe grăjdar mai amănunţit. Omul era palid, 
cu pielea uscată, zbârcită şi cu nişte ochi mici, răi. La tâmple 
avea o cicatrice lăsată de o lovitură de copită. 

In ziua aceea, la lucru, Toma hotărî să-l deseneze pe grăjdar. 
Să-l deseneze stând cu genunchii la bărbie, discutând cu stelele. 
Seara, când se întoarse de la lucru, era însă frânt de oboseală şi 


nu-i mai ardea de portret. Adormi ascultând ca prin vis discuţia 
grăjdarului cu stelele. Vorbea cu una mai lucioasă, care i se 
părea că-l priveşte sfidător. 

Barbu îl primi bucuros. Se oferi să-i aranjeze un pat în atelier 
şi să-i dea şi mâncare pentru lucru. 

— Nu e rea meseria de pictor, Toma. Fie şi de firme. Nu-i om 
care să nu-şi încerce norocul. Deschide o prăvălie, dă faliment, 
deschide alta. Încercarea fiecăruia e o bucată de pâine pentru 
pictorul de firme. 

Barbu era un om ciudat, caracteriza oamenii după felul cum îşi 
comandau firmele, după cum îi cereau să le scrie numele pe 
portaluri. 

Toamna, în timpul sezonului mort, Toma îl pictă de câteva ori. 
Barbu era entuziasmat de fiecare portret. Unele semănau cu el, 
altele nu; dar Barbu găsea justificări pentru fiecare. 

— Ăsta nu seamănă, dar exprimă caracterul meu. Spune câţi 
Cristoşi pictaţi ai văzut până acum? De semănat, ca figură, 
foarte puţine seamănă între ele. Şi nici nu e important asta. E 
important ceea ce exprimă aceste figuri: bunătate, milă, căință 
sau alte lucruri din astea... 

Toma era nemulţumit: era convins că timpul pierdut cu 
pictarea reclamelor i-a stricat mina. 

învățase însă să facă firme. li ajungeau nişte schiţe sumare 
ale literelor şi încheia firmele fără cusur. Invăţase să deseneze 
litere cursive, blocuri, lapidare, gotice şi ştia care dintre liniile 
înclinate trebuiau îngropate şi ce reguli trebuiau respectate 
pentru păstrarea armoniei. 

în primăvară, prin intermediul lui Barbu se angajă ca ajutor de 
pictor pe lângă un iconar care luase în antrepriză decorarea unei 
capele de pe muntele Alion. În numai câteva zile de probă, 
iconarul îşi dădu seama de talentul şi de puterea de muncă a lui 
Toma. Îl lăsa să lucreze de unul singur. Văzându-se părăsit pe 
schelele din mânăstire, Toma fu profund emoţionat: i se părea 
că fiecare linie trasă de el e greşită. Când termină însă prima 
icoană, un arhanghel tânăr cu păr buclat ca un actor de cinema, 
îşi recăpătă încrederea în sine. Şi-acum parcă şi tonurile, culorile 
se năşteau mai vii şi feţele palide, lunguieţe, ale sfinţilor 
bizantini, copiaţi după nişte reproduceri, erau mai omeneşti. Un 
călugăr, Gherasim, care supraveghea lucrarea din partea 


episcopatului Timiş Torontal, îl admira cel mai mult. Uneori îl 
blagoslovea: 

— Domnul te va ajuta pe patul de suferinţă şi-n timpul bolii îţi 
va primeni aşternutul. 

— N-ar putea mai bine să-mi dea bani? 

Călugărul nu se supăra pentru vorba lui spurcată. 

— Pururea a zis Domnul: să fie fără iubire de arginţi, 
îndestulându-vă cu cele ce aveţi. Căci el însuşi a zis: Nu te voi 
lăsa şi nici nu te voi părăsi. 

Toma nu-l necăjea decât când era plictisit. Atunci îl 
contrazicea, îi mărturisea că pictează pentru bani şi nu din 
dragoste întru Domnul. Călugărul îl dăscălea în termeni biblici, şi 
pe Toma îl distra acest fel de a vorbi. 

îi plăcea lucrul din capelă: în timpul prânzului se culca pe 
spate, pe cea mai înaltă schelă şi privea tavanul, jocul ciudat al 
luminii în mărgelele de cristal ale candelabrelor. După câteva 
săptămâni, când înaintase bine cu lucrul şi sfinţii începură să 
trăiască pe fundalul albăstrui de cer al frescelor, Toma se uita 
lung la tavan, se uita la ei cu ochii întredeschişi şi uneori 
descoperea pe feţele lor câte un petic care i se părea că e viu. 
Odată pictase un înger cu sabie de foc în mină şi faţa acestuia, 
de la nas în sus, trăia. Avea ochii vii, inteligenţi, cu o urmă de 
tristeţe în ei şi din orice direcţie te uitai la el aveai impresia că 
te urmăreşte cu privirile. In ziua aceea a fost emoţionat. A 
încercat să repicteze şi partea de jos a feţei îngerului, dar nu i-a 
reuşit. De ciudă, a dat cu grund peste tot tabloul. Iconarul, care 
tocmai atunci venise în control, urlă de furie: el nu voia sfinţi vii, 
ci sfinţi mulţi, cât mai mulţi. 

Sfinţii se plăteau cu bucata. 

Pe urmă, Toma a mai fost mulţumit de un portret. De luda din 
„Cina cea de taină”. Îl pictase pe iconar cu gura căscată, aşa 
cum era el de obicei, când era furios. 

Tot sezonul a lucrat alături de iconar. Deşi era plătit prost 
pentru ceea ce făcea, câştiga destul de mult. Odată trimise 
părinţilor două mii de lei fără să fi trecut pe mandat numele 
expeditorului. li părea rău însă că nu putea fi de faţă când îşi vor 
încasa părinţii banii. 

în semiîntunericul capelei, Toma nu şi-a dat multă vreme 
seama că tot ceea ce făcea nu era altceva decât nişte desene 


pe care le colora cu vopsele ţipătoare. Se obişnuise atât de mult 
cu acest fel de a lucra, încât într-o duminică, când încercă să 
picteze un peisaj, se sperie: în tablou, contururile copacilor 
trădau stângăcie şi lipsă de nuanţe; aducea a vulgar, a pictură 
de bâlci. Mai încercă să prindă peisajul pe partea cealaltă a 
cartonului, dar şi acesta semăna cu primul. Îşi dădu seama că 
pictura făcută pe întuneric, fără lumină, nu e pictură. Desigur că 
da — îşi spuse — trăind în întuneric, cârtiţa n-are nevoie de ochi. 
Dar un pictor nu poate trăi fără ochi. Şi ochii nu se folosesc 
decât ziua, la lumină. 

Din duminica aceea, Toma deveni morocănos, tăcut. Vorbea 
foarte rar şi nu mai era mulţumit de nimic. Încercă să fixeze de 
schelă o făclie, dar făclia afumă tavanul şi trebui să lucreze 
câteva zile la refacerea lui. În timpul prânzului nu mai stătea 
culcat pe schele, ci ieşea la lumină, privea cerul, ramurile 
copacilor, desişul ierburilor, zecile de nuanţe de verde, culoarea 
mâinilor şi se mira singur că nu se plictiseşte. 

Seara după lucru umplea zeci de coli cu schiţe: desena tot ce 
îi ieşea în cale: oameni, vite. Când era bine dispus, îşi propunea 
teme: să deseneze un peisaj şi să se simtă seara, ziua, noaptea, 
în aceste desene. Era un joc plăcut şi cu foarte mult folos se sili 
să privească marginea satului ziua, seara, noaptea. Descoperi 
un lucru ciudat: spre seară, aceleaşi case, care în timpul zilei 
aveau liniile foarte distincte, drept conturate, se înmuiau, 
deveneau dulci, mai rotunjite, înnobilate parcă de o linişte, de o 
pace grea, odihnitoare. 

Descoperirea aceasta îl înflăcără pentru un timp: ziua lucra pe 
schele, fără chef, abia aştepta să vină seara, să se apuce cu 
adevărat de lucru. Lucrul lui era să stea să privească un fir de 
iarbă, un copac, o frunză. In caietele lui de schiţe au apărut în 
locul desenelor şi al compozițiilor desene simple pe care le 
ignorase multă vreme. Un fir de iarbă văzut din diferite unghiuri, 
o frunză îl bucurau mai mult decât câte un portret reuşit. Îşi 
dădea seama că cel mai important lucru în munca unui pictor 
este să-şi formeze ochiul, să ştie să privească, să ştie să aleagă 
unghiul lucrului pe care voia să-l facă. Până şi feţele oamenilor 
privite cu atenţie se îmbogăţeau. lconarul nu avea numai 
fruntea lată şi două riduri, nas lung şi coroiat şi buze nefiresc de 
groase, ci şi un fel deosebit de a ţine gura căscată, fără motiv, 


lucru pe care până atunci Toma nu-l observase. Dar nu numai 
atât; iconarul zâmbea într-un anumit fel: colţurile buzelor, în loc 
să se ridice, coborau şi zâmbetul lui aducea a rânjet. Ochii, deşi 
erau verzi, jucau în penumbra capelei în galben murdar şi acest 
galben murdar dădea viaţă omului, îi schiţa caracterul. Dacă l-ar 
fi pictat vreodată, nu i-ar fi făcut ochii verzi, ci galbeni. După 
vreo două săptămâni de studiere a fizionomiei iconarului, Toma 
îşi dădu seama că abia acum începuse să-l cunoască. Privindu-l 
atent îi putea citi gândurile. Avu impresia că descoperise ceva 
formidabil şi-i ardeau palmele după lucru. Devenise exagerat de 
exigent până şi cu sfinţii pe care îi făcea. 

2 

într-o după masă caldă, cu zăpuşeală, prevestitoare de ploaie, 
sosiră nişte vizitatori cu o limuzină cu număr de ordine din 
Bucureşti. Doi domni şi o doamnă foarte elegantă. Călugărul 
Gherasim îi binecuvântă, apoi îi aduse în capelă. Unul din domni 
ceru să i se deschidă toate uşile, să poată vedea mai bine 
pereţii. În faţa câte unui sfânt se dădea un pas îndărăt, apoi mai 
punea un rând de ochelari peste cei pe care îi avea pe nas şi 
cerceta îndelung fiecare pictură. In cele din urmă exclamă: 

— E formidabil! Nu e nici bizantin şi nici obişnuita pictură 
murală slavă. Ceva din vechea noastră pictură bisericească 
autohtonă. Se întoarse spre călugăr: Cine e maestrul? 

— Maestrul e plecat în oraş, dar de pictat pictează dumnealui. 

Arătă spre Toma. 

Vizitatorii abia acum îl văzură pe Toma căţărat pe schelă. 
Domnul cu două rânduri de ochelari se apropie de el. 

— Vă rog să ne scuzaţi de deranj. Dar am auzit că se 
restaurează această capelă şi eram în trecere... Cum vă numiţi 
dumneavoastră? 

— Toma Voican. 

Domnul cu două rânduri de ochelari îşi încreţi fruntea; se 
vedea cât de colo că n-auzise până acum acest nume. 

— Unde aţi studiat? 

— Acasă. ` 

Vizitatorului parcă nu-i venea să creadă. Incepu să cerceteze 
din nou pereţii, apoi îl chemă lângă el pe tovarăşul său. 

— Uită-te aici, la aceste armonii de culori... Spune, ai mai 
văzut tu vreodată îmbinându-se albastrul cu verdele?... Aşa-i că 


nu? Numai în covoarele olteneşti... Şi vezi feţele astea?... Pentru 
prima oară văd sfinţi cu feţe asimetrice... _ 

Toma era convins că aceştia voiau să-şi bată joc de el. Işi 
aprinse o ţigară şi aştepta cel mai mic gest care să trădeze 
ironia: era gata să le răspundă vulgar şi chiar să-i dea afară din 
capelă. 

— Câţi ani aveţi dumneavoastră? 

— Douăzeci. 

— Şi de când pictaţi? 

— De când eram mic. 

Individul îl rugă pe prietenul său să facă câteva fotografii, apoi 
se întoarse din nou spre Toma. 

— Aş vrea să vă întreb, intenţionat n-aţi folosit perspectiva? 

Toma mărturisi sincer: 

— Niciodată nu m-am gândit aici, la perspectivă... Mai mult, 
m-am distrat numai. 

—E aşa cum m-am gândit şi eu, spuse satisfăcut cel cu 
ochelari. Instinctiv... Pentru că perspectiva aici nu joacă rol. Aici 
e important ca figurile şi culorile privite din unghiul 
credincioşilor să copleşească... In Occident, continuă din ce în 
ce mai aprins „catedralele copleşesc prin proporţii... Astea ale 
noastre, prin culoare... Culoarea creează feeria... 

Prietenul vorbitorului tocmai termina ultima fotografie. 

— Eşti încălzit de parcă ai fi la cursuri... Şi crezi că un 
asemenea efect al culorilor ar fi scăpat papilor? 

— Nu, desigur că nu... Vezi vitraliile... Păcat de dumneata, 
tinere, că nu studiezi... Cu talentul dumitale ai putea deveni un 
adevărat pictor. Vreau să spun un pictor conştient de arta lui. Se 
adresă nevesti-si: Ce spui, Grette? 

Femeia până acum părea străină de tot ce se întâmpla în 
capelă. Fuma liniştită, privea sutana murdară a călugărului. 

— Da, ar fi păcat să nu vină la Bucureşti... Tu ai putea să-l 
protejezi, să intre la Belle-Arte. 

Lui Toma nu-i venea să creadă urechilor. Individul cu două 
rânduri de ochelari îi întinse o carte de vizită. 

— Mă numesc Eduard Mănescu şi sunt critic de artă... îmi pare 
bine că v-am cunoscut... Dacă vă răzgândiţi odată şi veniţi la 
Bucureşti, vă stau la dispoziţie... La revedere, domnule pictor. 


Toma rămase multă vreme nemişcat, chiar după plecarea lor. 
Numai când auzi clacsonul maşinii, tresări. Privi cartea de vizită, 
sfinţii idioţi de pe pereţi şi i se făcu lehamite. În ziua aceea nu 
mai lucră nimic. 

Cu iconarul se certă chiar a doua zi. Lucra la portretul 
arhanghelului Mihail şi nu era mulţumit. Iconarul îl surprinse 
tocmai când dădea cu vopsea albă peste tablou. 

— Ce faci? 

— Îl refac pe Mihai ăsta. 

— Dacă te mai prind că refaci o icoană, te bag în mă-ta. Ai 
auzit? 

— Da. 

îşi aruncă sculele şi cobori de pe schelă. Iconarul îi ieşi înainte. 
S-au oprit faţă în faţă. Erau de aceeaşi înălţime. Toma îi cercetă 
ochii galbeni şi murdari. 

— De ce ai coborât de pe schele? 

— Pentru că m-am plictisit. Vreau să plec. 

— Să pleci, zici? 

Iconarul îi dădu o palmă. Toma se aşteptase la acest lucru. ÎI 
şi dorise întrucâtva. Avea nevoie de O justificare. Totuşi, palma 
fusese peste măsură de grea. Se dădu câţiva paşi îndărăt, se 
lovi de perete. 

îşi şterse sângele de pe faţă şi pomi ameninţător spre iconar. 
Acesta la început nu-l luă în serios. Îl aştepta neclintit, puţin 
mirat. Toma îl prinse de reverul hainei, îl trânti la pământ şi, 
înainte ca iconarul să se fi putut dezmetici, sări pe el şi-l ţinu 
neclintit sub genunchi. 

— Ascultă, meştere. Dacă mai ridici mâna asupra mea, te 
omor! 

Vocea suna grav în încăperea boltită a capelei şi iconarul se 
sperie. Se eliberă din strânsoare: încet, cu mişcări lente, îşi 
scutură hainele, apoi demn, ieşi din capelă. 

Toma părăsi Herculanele încă în ziua aceea. Drumul până la 
Orşova, 26 de kilometri, îl străbătu pe jos. 

Era iulie şi era cald; copacii se lăbărţau în lumină, iar iarba, 
obosită, arsă de soare, îl îmbia să se tăvălească în ea ca şi 
atunci, în apropierea Piteştiului. La Topleţ, fumul coşurilor 
fabricii de maşini de gătit „Zenith” se amesteca cu nişte nori 
resfiraţi şi cenuşii. Timpul petrecut pe schelele capelei cu cupola 


închisă, fără orizont, i se părea timp pierdut. Aici, cerul era o 
cupolă fără de sfârşit. 

îşi închipuise tot viitorul clădit pe cartea de vizită a criticului 
din Bucureşti. Acum putea merge acasă cu capul sus, să 
înfrunte privirile aspre ale lui taică-său. 

La Orşova îşi scoase bilet pentru Oradea. 

Capitolul Ii! 

Când părăsi clădirea gării, îşi simţi mai puternic bătăile inimii; 
îi era cald şi ar fi vrut să fugă, să ajungă cât mai devreme acasă. 
Totuşi se stăpâni şi merse încet, privind casele, străzile, ca pe 
nişte vechi cunoscuţi. Când coti în strada Teleajen avu impresia 
că strada se îngustase de la plecarea lui, că înseşi casele se 
piperniciseră şi mai toate se rezemau, ca nişte invalizi, în cârji. 

Biserica din Bujac, cu turla turtită, cu geamurile clopotniţei 
sparte, părea mai degrabă un han decât un lăcaş de rugăciune. 
Gardul, spart pe alocuri, lăsa să se vadă în curte, unde, sub 
umbra unui dud cu frunzele culese pentru viermi de mătase, se 
odihnea ctitorul bisericii: supusul Domnului, Alfred Mărgineanu, 
maior în retragere, fost deputat. Toma se opri pentru o clipă în 
faţa bisericii: căuta camionul cu numărul 801, proprietatea 
părintelui, dar nu mai găsi decât butucii şi cărămizile pe care 
zăcuse. Popa, venit de undeva din Moldova, era tovarăş cu un 
camionagiu, chiar ginerele său, şi transformase curtea bisericii 
în garaj. Toţi copiii din cartier se căţărau pe maşină şi nu o dată, 
în timpul slujbei, se auzea clacsonul maşinii: atunci părintele 
cădelniţa mai repede şi făcea semn cantorului să dea o raită 
prin curte să alunge copiii. 

In faţa casei se opri din nou: dacă ar fi întins mâna, ar fi ajuns 
la streaşină. Oare totdeauna a fost casa atât de scundă? Trecu 
pe lângă cuştile de iepuri ale domnului Adam şi bătu la uşă. li 
deschise Voican; părea îmbătrânit şi mirosea a ţuică ieftină, 
puturoasă. Taică-său îl privi lung, cercetător şi un timp Toma 
avu impresia că bătrânul nu-l recunoaşte. 

— Am auzit că te-ai făcut vagabond. 

— Da, tată. 

Era bucuros că taică-său îl primise aşa: singur n-ar fi găsit 
tonul discuţiei şi poate ar fi fost în stare să se înduioşeze, să 
plângă. Îl privi pe bătrân în faţă: acesta ţinea ochii întredeschişi. 
Creţurile de la marginea ochilor erau adânci şi lungi, şerpuite 


până sub perciunii argintii. Barba cenuşie, nerasă de câteva zile, 
părea murdară. 

— Avram e la meserie. Câştigă. Numai tu nu faci nimic. Ce vrei 
să devii? 

— Nu ştiu, tată. 

Prin deschizătura uşii, Toma o zări pe maică-sa. Stătea lângă 
cuptor şi-şi mototolea şorţul. Avea gura întredeschisă de parcă 
ar fi vrut să spună ceva, Voican îl mai privi o dată, apoi intră în 
bucătărie, târându-şi piciorul bolnav. Livia îl strânse pe Toma la 
piept şi începu să plângă, încet, ca şi cum s-ar fi temut să nu fie 
auzită de Voican. Acesta, nehotărât, mormăi ceva, mai mult 
pentru sine, apoi se aşeză lângă fereastră şi privi pe geamul 
murdar. 

— Cum o duceţi, mamă? 

— Bine, Toma. O ducem foarte bine. 

— Mă minţi, mamă? _ 

Ea nu-i răspunse. Îşi făcu de lucru. Începu să pregătească 
ceva de mâncare apoi ieşi din casă şi Toma avu impresia că se 
duce în vecini să ceară ceva cu împrumut. Se aşeză la masă, în 
faţa lui taică-său. 

— Dumneata, tată, lucrezi? 

— Vrei să-mi ceri socoteală? 

— Nu, tată. Am întrebat numai. Ştii, eu m-am făcut pictor. 

Bătrânul începu să râdă. Râdea cu amărăciune, cu răutate, cu 
gura pe jumătate deschisă. 

— De ce râzi, tată? 

— Pentru că spui că te-ai făcut pictor. Pictorii se nasc, nu se 
fac. Crezi că e totuna să te faci frizer sau pictor? 

— Poate că ai dreptate, tată. Dar eu am trăit din pictură. 

— Prostituatele trăiesc din dragoste şi nici nu ştiu ce-i aia. Ai 
fost vreodată mulţumit de ceea ce ai făcut? 

— O dată da. De o jumătate de faţă. Am făcut un arhanghel şi 
partea de sus a feţei, ochii, mi-au plăcut. 

— Adică ai făcut o jumătate de faţă într-un an. 

— Nu într-un an. Un timp am fost angajat la un pictor de firme. 

— Tot ca artist? Râse. 

— Nu. Un fel de om la toate. 

— Adică servitor. Păcat că ai plecat de acolo. Era o meserie 
pentru tine. Servitorii nu trebuie să gândească. Ei execută ceea 


ce li se spune şi asta e tot. Cu cit ai orizont mai mic, cu atât eşti 
mai mulţumit. 

— Am impresia că-mi dai sfaturi proaste, tată. 

— Dacă nu-ţi plac, nu le asculta. Ai bani? 

— Da. 

— Dă-mi patruzeci de lei, să nu vadă maică-ta. 

— Patruzeci de lei costă un kilogram de ţuică. 

— Văd că eşti bine informat. Îmi dai? 

— Da. 

Bătrânul luă banii şi plecă. Nu părea de loc umilit. Dimpotrivă, 
îl privi pe Toma cu dispreţ şi cu oarecare compătimire. Rămas 
singur în încăpere, Toma privi în jur: mobilele erau aceleaşi ca 
atunci când plecase de acasă. Erau doar mai uzate şi mai 
murdare. 

Maică-sa se întoarse cu un pacheţel ascuns sub şorţ. Era 
îmbujorată, probabil fusese pe la băcanul din colţ. Toma se 
prefăcu că nu observă nimic. 

— Taică-tău ţi-a cerut bani? 

— Da. 

— Aşa e în ultimul timp. Ştie că are bani în sertar şi mereu 
cere cu împrumut, de parcă el n-ar avea. 

— O duci greu, mamă? 

— Nu, Toma. Slavă Domnului, sunt mulţumită. Mai ales în 
ultimul timp. Tata a început să lucreze şi câştigă destul de bine. 
Apoi şi Avram ne mai trimite câte ceva. El e băiat foarte bun. Și 
ţie-ţi mulţumesc, Toma. Ţi-am recunoscut scrisul de pe mandat. 
N-ar fi trebuit să ne trimiţi bani. Desigur că şi tu ai nevoie. Ai 
crescut mult. Eşti un adevărat bărbat. la să te privesc puţin. Îi 
luă faţa în palme. Da, da, eşti un adevărat bărbat. Puternic şi 
frumos. 

— Nu plânge, mamă. 

— De bucurie plâng, Toma, de bucurie. 

Bătrânul se întoarse noaptea târziu. Era beat şi înjura; când îl 
văzu pe Toma, se înfurie şi mai tare. 

— Dacă nu lucrezi şi nu câştigi bani, n-ai ce căuta aici., 

— Nici nu vreau să stau, tată. Am vrut să vă văd numai. 

— Aaaa, s-a întors artistul acasă, ca să culeagă laurii. 
Matematică ştii? 

— Nu, tată. 


— Foarte rău. Ar trebui să înveţi. Ar trebui să înveţi, dar tu n-o 
să fii niciodată în stare. Tu eşti prost. Şi omul prost nu poate fi 
artist. Când pleci? 

— Mâine, tată. 

— Foarte bine. Ştii că nu-mi plac trântorii. 

După ce bătrânul se culcă, Toma se aşeză lângă maică-sa. Îi 
cuprinse mâinile şi o privi lung. Stătu mult timp aşa, nemişcat, 
fără să scoată un cuvânt. Privind-o, la un moment dat a avut 
senzaţia că imaginea ei, ridurile, tăietura lunguiaţă a ochilor, 
nasul drept, încă frumos, înconjurat de cute, buzele ei subţiri, 
roşii, desenate timid, i se întipăresc undeva, pe un ecran 
ascuns. O cercetă atât de îndelung, încât pentru prima oară îşi 
descoperi propriile linii ale sprâncenelor. Pictor ciudat e natura 
asta. 

— De ce te uiţi atât de lung la mine? 

— Vreau să te păstrez, mamă. Pe urmă, adăugă repede: Ştii, 
mamă, că noi nu ne-am vorbit aproape niciodată. 

— Pentru că n-am avut niciodată timp. 

— Crezi că ăsta e motivul? 

— Nu ştiu. Poate că da. Dar cred că între noi cuvintele au fost 
totdeauna de prisos. Atât de multe ori te-am mângâiat cu 
privirile. Atât de multe ori te-am încurajat fără glas, şi atât de 
multe ori te-am certat fără glas. 

— Ştiu, într-o duminică dimineaţa când am spart borcanul 
acela cu marmeladă de prune. Aşa-i? 

— Şi atunci. Eu te-am iubit şi tu... Da. Şi tu tot pe tine te-ai 
iubit. Aproape la fiecare cuvânt rostit de tine eu am mai 
presupus unul. 

— Ce cuvânt, mamă? 

— Cuvântul „vreau”. Tu totdeauna ai vrut. lar eu am renunţat 
totdeauna. Când spuneai vreau, voiam şi eu. Cred că voinţa care 
mi-a lipsit mie, voinţa, puterea, toate s-au adunat în tine. Poate 
e bine aşa. Nu ştiu. 

— Aş fi fost mult mai bucuros să mă cerţi, mamă. 

— De ce să te cert? E ca şi cum aş certa iarba pentru că e 
verde. Du-te şi te culcă, eşti obosit. 

Fără să fi fost nevoie, Toma se căţără în patul cu etaj, la 
vechiul lui loc. De aci, din acest unghi, camera recăpătă ceva 
din ceea ce fusese altă dată. Se vedea întunericul adunat în 


colţul de lângă fereastră, acolo unde trebuia să fie lada pentru 
cărbuni. Se vedea şi colţul mesei, carourile galbene ale pânzei 
ceruite, luciul luminat de felinarul din stradă, maşina de gătit cu 
cercurile arse, crăpate. 

Prin geam, dacă s-ar fi ridicat în coate, ar fi putut descoperi 
cuştile iepurilor de casă ale domnului Adam. Oare unde o fi 
acum? Incă de pe atunci se vorbea despre el ca despre un om 
mort sau, în orice caz, ca despre un om care-i pe moarte. In 
fiecare dimineaţă scuipa sânge, tuşea de nu putea nimeni să 
doarmă din cauza lui. Pe urmă i-au murit toţi copiii, cumnaţii, 
nevastă-sa. Numai el continua să o ducă de pe o zi pe alta. 
Probabil şi acum e aici pe undeva, prin curte, sau la bodega de 
peste drum şi bea sirop amestecat cu untdelemn. 

Toma nu adormi decât spre dimineaţă şi, când se trezi, auzi 
tuşea zgomotoasă a lui Adam. 

La plecare, când îşi luă rămas bun, maică-sa începu să plângă. 

— Nu plânge, mamă. 

— Nu plâng, Toma. Acum unde te duci? 

— La Orşova să-mi iau lucrurile din atelierul unde am lucrat, 
apoi la Bucureşti... Mă înscriu la Belle-Arte. Atunci n-am reuşit. 
Nu din vina mea... Dar acum nu mai are nicio importanţă... 

— Dacă te înscrii la şcoală, nimic nu mai are importanţă. Eu 
ştiu că tu ai talent... Să fii cuminte şi silitor, mamă... Şi să-mi 
scrii din când în când... 

— Am să-ţi scriu, mamă. 

In curte se întâlni cu Adam. Era mai slab şi mai palid decât 
oricând; avea pielea aproape transparentă; ochii lui mici, de 
viezure, îi avea ascunşi în fundul orbitelor. 

— Bună dimineaţa, domnule Adam. 

— Bună, Toma. li răspunse de parcă s-ar fi despărţit numai de 
ieri. Asta, Marița, o să facă pui. Opt sau zece, uite ce burtă are. 
O apucă pe Marița de urechi; iepuroaica avea burta mare şi era 
bleagă de parcă ar fi fost bolnavă. 

în tren avu senzaţia că simte încă mirosul de ţuică ieftină care 
se îmbibase în haine, in mobile. Altfel îşi închipuise revederea. 
Credea că va regăsi atmosfera din trecut, mirosul magiunului de 
prună, ochii vioi ai mamei şi profilul ei feminin proiectat pe 
ferestrele puţin întunecate de cenuşiul amurgului. Numai 


dimineaţa, la despărţire, îşi dădu seama că îmbătrânise şi ea; 
părul ei îşi pierduse luciul de altădată, devenise nisipiu, uscat. 
Capitolul IV 

1 

In tren, în drum spre Orşova, a aflat că nemţii au dat un fel de 
ultimatum în legătură cu „coridorul Danzig”. Un vecin din 
compartiment începu să-i explice situaţia politică. Omul îl 
scutură de braţ şi-l întrebă dacă e de acord cu „ordinea nouă”. 
Toma nu ştia despre ce ordine nouă era vorba, dar aprobă din 
cap, ca să fie lăsat în pace. 

— Trebuie o ordine nouă, insistă tovarăşul de drum. Trăim în 
secolul electricităţii. Tot globul scârţâie din ţâţâni, orânduielile 
vechi sunt putrede, trebuie ceva nou, bărbătesc, care să ţină 
pas cu cadenţa mereu mai accelerată a timpului. 

Vorbea în termeni bombastici, îşi agita braţele în aer, desena 
corpuri geometrice, hărţi şi arăta în palmă poziţia geografică a 
Danzigului: 

— Un oraş ca oricare altul. Un rahat de port la Marea Baltică, 
plin de pescari, de croitori şi de vatmani şi va intra în istorie ca 
Sedanul sau Verdunul. _ 

Toma, prefăcându-se că doarme, aţipi cu adevărat. Il auzi ca 
prin vis cum îl preamărea pe unul Rudolf Hess, care-l va „păpa” 
pe Hitler pentru că, oricât, zugravul e doar zugrav, iar celălalt 
politician de carieră. 

Când cobori din tren, se simţi înfiorător de singur peronul gol, 
cu iedera uscată căţărată pe felinarele vopsite cu minium, 
colonia ceferiştilor, cenuşie, dezolantă, din spatele staţiei şi 
oţetarii prăfuiţi de dincolo de linii reflectau exact simţămintele 
lui. 

Pe podul Cernei se opri să privească apa străvezie a râului, 
dunele de nisip şi scorburile sălciilor uscate. 

Se duse la atelierul lui Barbu şi, spre surprinderea lui, rulourile 
erau trase. Intră în curte, în locuinţa lui şi află de la nevastă-sa 
că meşterul orbise; i se vărsase un bidon de terebentină pe faţă. 

— Şi acum unde e? 

— In atelier. 

Toma intră prin uşa din dos. 


In atelier, în penumbra zidurilor boltite, îl găsi pe Barbu. 
Stătea pe un scaun, cu faţa aţintită spre scările de la intrare, la 
fel cum stătea pe vremuri, când aştepta muşterii. 

— Mă, tu eşti Toma? 

— Da, meştere. 

— N-ai fost de mult pe aici... Toate pensulele sunt nespălate... 
Unde ai fost până acum? 

— Am lucrat la iconar... 

— Da, da. La iconar... Vrei să cauţi paletele şi să le agăţi în 
cui? Intinse mâna spre cuiul paletelor. Imi place să ştiu lucrurile 
la loc. 

Toma agăţă cele două palete în cui. Meşterul pipăi paleta şi 
faţa i se lumină de un zâmbet... 

— Stai jos, Toma. 

Toma se aşeză pe un scaun. Nu ştia ce să spună. Meşterul 
tăcea şi el şi rămaseră multă vreme în linişte, nemişcaţi. 

Atelierul nu se schimbase de la plecarea lui: toate erau la locul 
lor, de parcă lucrul, viaţa nu s-ar fi întrerupt în el... 

— Am venit să-mi iau lucrurile, meştere... Şi trebuie să mă 
duc. 

— Desigur, fiecare om se duce undeva... Mai treci pe aici, nu-i 
aşa? 

— Am să trec, meştere. 

— lţi dau un sfat, Toma... Tu ai fost băiat bun... De când nu 
mai văd, văd mult mai multe... Chiar şi lucrurile pe care nu le- 
am văzut când am avut ochi. Dar nu despre asta e vorba. 
Ascultă ce-ţi spun: caută să stai de vorbă cu tine... închide ochii 
şi cercetează-te... împacă-te cu tine însuţi... Asta e ceea ce am 
câştigat eu prin orbire. M-am împăcat cu mine... Tu ştii cum 
tineam eu vopselele... Pe cele scumpe şi rare în cutii de 
tinichea... Toate cromurile erau înşirate pe etajeră... Ocrul şi 
Terra di Siena erau în ladă. Se murdăreau de praf, dar n-avea 
importanţă... Află că am câştigat şi am existat datorită Terrei di 
Siena... Toate grundurile care nu se văd din cauza lacurilor sunt 
făcute cu Terra di Siena... Şi oamenii sunt ca şi vopselele. 
Mulțimea valoroasă e formată din Terra di Siena. Dacă pictezi 
vreodată, pictează pentru ei... Pe cei din cutiile de tinichea, în 
frac, ocoleşte-i... Du-te, Toma. 


în faţa liceului era o mulţime de elevi. Lui Toma i se păru că 
generaţia asta era mai pipernicită; colegii lui erau parcă mai 
înalţi, mai frumoşi. Pe scara rezervată profesorilor apăru 
directorul Laitin şi profesoara de chimie. Cinci ani la rând fusese 
îndrăgostit de ea. O visa pe stradă, acasă, şi i se părea cea mai 
frumoasă, cea mai deşteaptă femeie din lume. Profesoara se 
îngrăşase, avea părul vopsit proaspăt, ruginiu şi de dedesubtul 
rochiei înflorate i se vedeau cataramele corsetelor. 

în aşteptarea trenului de Bucureşti, Toma se duse în port. 
Lângă debarcaderul principal îl salută un fost coleg de şcoală. 

— Am auzit, Toma, că te-ai făcut pictor. 

— M-am lăsat. 

— Şi ce faci acum? 

— Nimic. 

— Asta-i meserie bună. 

— Tu ce meserie ai? 

— Sunt marinar. Uite, pe Brâncoveanu. Arătă spre vaporul de 
pasageri ancorat lângă debarcader. 

Vaporul era frumos, alb, cu două etaje. 

— Ştii că eu niciodată n-am fost cu vaporul?... Unde mergeţi? 

— La Brăila. Plecăm peste o oră. Nu vii? 

— Nu. Peste câteva ore plec la Bucureşti... 

— Vino cu vaporul până la, Brăila... Şi iei trenul de acolo. Tot 
spuneai că n-ai mai fost cu vaporul... E foarte frumos drumul. 
Tu, ca fost pictor, ai putea să-l apreciezi... 

Fără să se gândească prea mult, Toma se duse la agenţie şi-şi 
scoase bilet până la Brăila. 

2 

Brâncoveanu ridică ancora fix la două. Malul se îndepărtă 
încet. Căpitănia portului se micşoră, apoi trupul burduhănos al 
vasului se întoarse cu prova spre celălalt mal al Dunării, spre 
Tekia, un sătuleţ de pescari de pe malul sârbesc. Pe urmă se 
răsuci din nou şi începu să alunece spre Ada-Kaleh. Incă de 
departe Toma recunoscu Mecetul, cu balconaşul muezinului, 
vilele lui Aii şi Mehmet Kadri, fabrica de tutun Bafra, plopii şi 
gheretele grănicerilor şi zidurile groase, din cărămidă spălată de 
apă, ale vechii cetăţi. După insulă apărură primele stânci ale 
Porţilor de fier, canalul. Apa învolburată, spumoasă, balansa 
vasul în stânga şi în dreapta, apoi îl aruncă în cotul larg al 


fluviului; aici Dunărea era netedă de parcă ar fi fost nivelată cu 
mistria. 

De sus, de pe coverta întâia unde stătea Toma, marinarii care 
erau îngrămădiţi la proră, îmbrăcaţi în uniformele lor albe 
păreau şi ei călători. „Nu e rea viaţa de marinar” — constată 
Toma şi-şi căută prietenul să se informeze dacă n-ar fi cu 
putinţă să se angajeze şi el pe vas. Prietenul era de serviciu în 
sala de maşini şi nu-i putu vorbi. Urcă din nou pe covertă, se 
aşeză într-un şezlong şi privi copacii de pe mal. li păru bine că 
se hotărâse să facă acest drum j pe vas era linişte, nu se auzeau 
decât zbaturile vasului călcând oglinda fluidă a apei. Noaptea, 
vasul fu însoţit de luminile mici, galbene, ale ferestrelor 
cabinelor proiectate pe valuri. Zgomotul monoton al maşinilor şi 
susurul valurilor se contopeau în liniştea generală la fel ca şi tic- 
tacul unui ceasornic cunoscut şi nebăgat în seamă dintr-o 
cameră în care te-ai obişnuit să fii singur. 

Numai a doua zi observă Toma şi pe ceilalţi pasageri: un 
comerciant din Turnu-Severin, câţiva excursionişti şi o doamnă 
onorabilă, voluminoasă, cu două fete gemene de patrusprezece, 
cincisprezece ani. Fetele stăteau tot timpul rezemate de 
balustrada albă a punţii şi vântul, îmbrăţişându-le, le lipea 
rochiţele de stambă azurie de corp. Privite de departe, trupurile 
lor aveau ceva pur, feciorelnic. „Dacă ar putea cineva să le 
picteze în acest cadru, în aşa fel incit ele să nu piardă nimic din 
tinereţea, din puritatea lor, incit omul care ar privi tabloul să fie 
la fel de emoţionat, cum sunt eu acum, atunci... La dracu! Poate 
că tata are dreptate. „Pictorii se nasc, nu se fac." Goni acest 
gând. Ar fi vrut să aibă hârtie şi creion la el. „Aş intitula desenul 
„Tinereţe”. Două trupuri tinere, două minţi tinere, bucurându-se 
de călătorie. Oare unde se duc? In fond, pentru desenul pe care 
l-aş face, asta n-ar avea nicio importanţă. Şi lor, la fel ca şi mie, 
totul li se pare nou, interesant: apa, peisajul, oamenii." 

Un marinar politicos îl întrebă dacă are nevoie de un pled. 

— Nu, domnule. Mulţumesc. E foarte plăcut fără pled. Nu ştiţi 
cumva când ajungem la Brăila? 

— Ba da. Mâine seară. 

Restul călătoriei, Toma îl petrecu pe punte, întins în şezlongul 
colorat ţipător, dar foarte comod. Sătuleţele de pe mal şi în 
special orăşelele bulgăreşti de pe malul drept şi cartierele lor 


turceşti cu minaretele lungi şi subţiri, ca nişte creioane ascuţite, 
înfipte în albastrul cerului, păreau nişte cărţi poştale colorate. ' 

Brăila, cu izul ei ciudat, oriental, îi plăcu din prima clipă când 
cobori de pe vas. Forfota din portul luminat de reflectoarele 
debarcaderelor aducea cu un furnicar apocaliptic, ireal. Oamenii 
păreau că se îmbulzeau şi vorbeau fără motiv: negustori greci şi 
evrei îşi ofereau zgomotos marfa nedefinită, iar femeile, parcă 
prea multe, toate fardate ostentativ ca nu cumva să treacă 
nebăgate în seamă, umblau de colo până colo fără niciun rost. 

Toma se înecă în mulţime, cineva îl întrebă ceva în idiş, altul îl 
îmbrânci, îi oferi ţigări turceşti şi când, în sfârşit, reuşi să 
părăsească portul, se simţi obosit de parcă ar fi muncit toată 
ziua. Ultimul tren spre Bucureşti plecase şi următorul pleca abia 
a doua zi la 6 şi 42. 

Căută un hotel în apropierea gării şi constată, spre mirarea lui, 
că aici nu se închiriau camere decât pentru o oră, două. Fu 
nevoit să se ducă în centru şi, după multe tocmeli, primi o 
cameră cu aşternuturile neschimbate de o săptămână, la 
„Imperial”. Încă de la poartă mirosea a latrină şi cum înaintă pe 
coridorul pe care erau înşiruite camerele, mirosul crescu. Dacă 
servitoarea care îl însoţi n-ar fi neutralizat mirosul cu parfumul 
ei înţepător, ar fi fost greu de suportat. La capătul coridorului, 
femeia îi deschise o uşă vopsită verde şi, după ce îi înşiră 
inventarul încăperii, îl întrebă dacă doreşte să rămână pentru 
mai mult timp. 

— O singură noapte, doamnă. 

Fără niciun motiv, femeia începu să chicotească. 

— Vreţi să rămân aici? 

— Nu. 

Jignită, femeia îşi legănă şoldurile prin cameră, îl măsură cu 
dispreţ, apoi ieşi trântind uşa. De pe coridor i se mai auzi glasul: 

— Mucosul! 

Toma zâmbi, deschise larg ferestrele şi se culcă. 

Fu trezit pe la ora două noaptea de un comisar îmbrăcat în 
uniformă neagră. 

— Singur, domnule? 

— Da, îi răspunse Toma. 

Nevrând să creadă, comisarul îşi roti privirile prin cameră, se 
uită în dulap, pe sub pat şi plecă vădit nemulţumit. 


Camerista care îl însoţise îi dădu explicaţii lui Toma: 

— Ştiţi, e sfârşit de lună şi domnul Oproiu nu mai are bani. 
Face razii pe cont propriu, să ciupească ceva lovele. 

— Şi de ce-mi spuneţi toate astea? o întrebă Toma somnoros, 
după ce văzu că femeia nu mai avea de gând să plece. 

— Pentru că acum n-o să mai vină şi poate... doriţi să rămân 
aici. Doi poli şi stau până dimineaţa. Vă garantez că o să fiți 
mulţumit. 

— lţi dau un pol, dacă nu mă deranjezi. 

Femeia luă polul, îl scuipă în palmă. 

— Saftea, domnule. Ştiţi, sunt timpuri foarte grele. 

Frecă moneda de genunchi, o mai scuipă de câteva ori, apoi 
plecă legănându-şi şoldurile. 

3 

Dimineaţa îl trezi vuietul unei sirene din port. Se îmbrăcă şi 
plecă grăbit la gară. Mai avea câteva minute până la plecarea 
trenului. La ghişeu, când vru să scoată bilet, descoperi că nu 
avea niciun ban la el. Il buzunăriseră noaptea la hotel. Alergă la 
hotel, dar nu avu cu cine sta de vorbă decât pe la ora zece când 
sosi directorul. Acesta, un om mucalit, îi zâmbi îngăduitor. 

— Cu aceeaşi tărie, ai putea, tinere, să spui că ai avut un 
milion de lei... Nu ţine. De altfel citeşte acest aviz. Arătă spre un 
carton tipărit, de pe coridorul care ducea la etaj: „Direcţiunea nu 
răspunde decât de valorile depuse la direcţie”. 

Neavând încotro, Toma se resemna; îi era ciuda că se 
împotmolise aproape de mal. Nu putea merge la Bucureşti fără 
niciun ban, chiar dacă Mănescu se va arăta dornic să-l 
protejeze. Şi acolo trebuie să doarmă, să mănânce ceva. 
Singura soluţie era să facă rost de bani şi, pentru asta, 
deocamdată trebuia să se angajeze oriunde, să facă cea mai 
strictă economie, ca să se aleagă cu ceva. Plecă în oraş să-şi 
caute de lucru. 

Cutreierând străzile înguste, murdare, gălăgioase, le găsi 
ademenitoare: erau pline de culoare, aveau un iz aparte şi se 
cereau parcă fixate pe pânză. „Ar trebui făcut cunoscut acest 
oraş la fel cum l-a făcut cunoscut şi Istrati în literatură. De creat 
o lume nouă din aceste case aruncate de-a valma. Aşa cum 
Gauguin a creat o lume nouă, proprie, dintr-o insulă banalizată 
din cauza cărţilor poştale de prost gust.” Se sperie de 


comparaţie şi se uită repede în jur, să vadă dacă nu-i citise 
cineva gândurile. 

Noaptea, oraşul, slab luminat, deveni mai pitoresc: vitrinele 
cafenelelor aburite şi poleite de lumina becurilor electrice, 
trotuarele cenuşii, lustruite parcă de paşi, casele mici şi 
strâmbe, cu ochii astupaţi cu hârtie albastră de învelit caiete, 
împrumutau ceva straniu, nefiresc, îngrămădirii de piatră. 

După ce colindă toate cartierele, până şi Brăiliţa, se instală 
într-un birt economic şi intră în vorbă cu un chelner. Află că mai 
sunt vreo mie de şomeri la Brăila, că de lucru nu se prea 
găseşte: nemţii care dominau tot tranzitul mărfurilor din port 
aduseseră de la Regensburg macarale electrice, docherii cei 
vechi, care au fost în sindicat, lucrează acum patru zile pe 
săptămână şi numai uneori cinci, când se găseşte ceva 
ocazional pe la C.F.R. 

— Şi din ce trăiesc şomerii, pentru că de trăit, trăiesc? 

— Nu ştiu. La asta nu m-am gândit niciodată. Dumneata eşti 
deştept, constată el. Mai târziu, Toma află că tuturor care 
spuneau un lucru la care el nu se gândise până atunci le atribuia 
acest calificativ. Chelnerul era grec, mic de statură, cu faţa 
negricioasă şi avea dinţi mari, îngălbeniţi de nicotină. Avea şi o 
cameră undeva în apropierea portului şi-l invitase pe Toma să 
locuiască la el până-şi va găsi ceva de lucru. Toma primi 
invitaţia. 

După ora de închidere porniră împreună la locuinţa grecului. 
Chelnerul locuia departe de centru, pe strada Pensionatului, 
aproape de malul Dunării, într-o hrubă veche. Podeaua era 
putredă, mirosea a mucegai şi pereţii erau plini de cuie mari. 

— Te-am invitat la mine pentru că eşti deştept, domnule. Şi 
mie nu-mi plac decât oamenii deştepţi. 

Când mărturisi că se socoate şi el deştept, îşi lăsă capul în jos, 
ruşinat. 

Pe noptieră avea câteva broşuri subţiri, în limba greacă, 
făcute ferfeniţă de prea mult răsfoit. 

— Aştia, spuse el, deşi au trăit cu două mii de ani în urmă, 
sunt mai deştepţi decât deştepţii de astăzi. Luă o cărticică în 
mână, o deschise la întâmplare şi începu să citească: „Fiinţa e 
ca masa unei sfere perfect rotunde, egală în toate direcţiile faţă 
de centru. Fiindcă fiinţa, privi cu subînţeles spre Toma, înţelege 


prin asta Dumnezeu, nu poate fi aici sau colo mai mare sau mai 
mică...” Ce zici de Parmenide? 

Toana nu ştiu ce să-i răspundă. 

— Eu aş da o altă denumire lui Dumnezeu. Şi anume: 
Echilibru. Domnul Echilibru. 

Toma îl privi cu îngăduinţă. Să fie smintit? Grecul continuă: 

— Ştii ce înseamnă echilibru? Egal şi liber. E formidabil, măi. 
Egal înseamnă şi infinitul. Sau poate chiar mai mult. Egal la 
dimensiuni, în valori, în perfecţiune şi liber. Tu, Toma, crezi în 
Dumnezeu? 

— Nu. 

— De ce? 

— Hai să ne culcăm, loanis. 

îndemnat de grec, Toma se angajă spălător de vase la acelaşi 
birt economic unde lucra şi el. In bucătărie mirosea urât a leşie, 
iar dacă se deschidea uşa, răzbătea din curte duhoarea 
acidulată a closetelor. Geamurile aburite, punctate de muşte, 
erau mici şi întunecoase. 

La început, când sta aplecat asupra căldărilor mari de aramă, 
zincate de ţigani, cu apa neschimbată de săptămâni, Toma avea 
amețeli şi i se întorcea stomacul pe dos. Nemâncat, n-avea ce 
să verse: se strâmba numai la faţă, lăcrima şi cu ochii 
împăienjeniţi privea jocul absurd şi grațios al perlelor de 
grăsime înşirate în cerc la marginea vasului. 

Ştia că nu va rezista mult printre mirosurile acrite. În timpul 
liber bătea oraşul în căutarea unei alte slujbe şi noaptea se 
întorcea acasă obosit, nădăjduind că n-o să-l găsească pe grec 
treaz, să fie obligat să-i asculte teoriile despre relaţiile 
oamenilor cu Dumnezeu. 

După vreo zece zile de lungi căutări descoperi o slujbă chiar în 
branşă: desenator la o litografie. | se ceru să dea o probă, să 
deseneze un cap de femeie cu păr bogat, despletit, pe un plic de 
şampon medical: „contra căderii părului”. 

Proprietarul litografiei „Polizu”, acţionar al magaziilor „Vămii 
tranzit” şi al gheţăriilor „Pescarul”, îl îndrăgi: îl invită chiar la el 
acasă să-i facă portretele copiilor. Avea două fetiţe: una de opt 
ani şi cealaltă de zece ani. Toma le făcu portretele în acuarelă şi 
şeful se arătă foarte mulţumit. Voia cu tot dinadinsul să se 
împrietenească. Îl invita duminica la prânz şi, ameţit după două 


pahare de vin slăbit cu mult sifon, îi povesti despre viaţa grea 
pe care a petrecut-o în internatul „Colegiul Carol” din Craiova, 
unde educatorul îi făcea mizerii punându-l să spele coridoarele 
dormitoarelor. Asta era de altfel singurul lucru de care îşi mai 
amintea din anii de şcoală. Alte amintiri nu avea. 

Omul era fericit. 

într-un carneţel mic îşi nota sumele încasate, iar pe reversul 
fiecărei pagini îşi trecea cheltuielile efectuate de nevasta sa, cu 
voia lui. 

Toma stătea cu coatele pe masă, ascultând înşiruirile de cifre: 

— Două perechi de ciorapi „Flora” a 34 lei. Joi 12 martie. Total 
68 de lei. 

— Trei metri barchet maro cu flori mari a 72 lei metrul. Luni 
19 mai. Total 216 lei. 

— Cincizeci de kilograme de roşii pentru bulion a lei 25 bani 
kilogramul... Patru caiete dictando, două creioane Hardmuth... 

Toma îi admira mediocritatea şi totodată îl invidia puţin. 
Nevasta sa zâmbea tot timpul, îşi amintea că, odată, într-o vară 
a fost cu Mircea (aşa se numea soţul) în grădina restaurantului 
„Spic de grâu” şi a auzit-o (cu urechile ei) pe Maria Tănase. 

— A cântat aia cu Leordeni... Foarte frumos cântec... Nu mai 
doriţi un şpriţ, domnule Voican? 

— Nu, doamnă... Mi-e teamă că am să mă îmbăt... 

După fiecare vizită de duminică se întorcea acasă indispus. 

Avea senzaţia că o pornise pe panta ratării. De multe ori, 
înainte de a adormi, făcea planuri: a doua zi se va apuca serios 
de lucru. Uneori dorinţa de a lucra dura şi în timpul zilei, dar 
îndată ce părăsea atelierul şi ieşea în stradă, uita de hârtie, de 
pensule, de culori. Hoinărea pe străzi, de-a lungul cheiului, se 
uita la docherii care se speteau muncind până noaptea târziu, 
călcând atenţi pe pasarele, să nu cadă în apă. Când se întorcea 
acasă, avea remuşcări, se vâra în pat şi făcea planuri pentru a 
doua zi. A doua zi era din nou invitat la familia Polizu. Le asculta 
văicărelile şi ajungea la el şi mai obosit şi mai plictisit decât 
dacă ar fi înconjurat oraşul de două ori. 

Cu grecul se certă pentru un fleac: dacă Dumnezeu vede şi 
aude tot sau, dimpotrivă, dacă nu vede şi nu ştie nimic din tot 
ce se petrece în lume. Grecul ar fi vrut ca Toma să ia atitudine 
ori pro ori contra, ca să poată discuta cu el. Toma însă era 


plictisit, nu-l interesa problema, adormi şi grecul descoperi abia 
dimineaţă că vorbise toată noaptea de unul singur. Jignit, făcu 
câteva aluzii la recunoştinţă. 

— Oricât, locuieşti la mine. Eşti oaspete. Şi oaspeţii au unele 
îndatoriri. Locuieşti gratis, te-am învăţat să şlefuieşti zaruri din 
oase de vită, şi ţi-am dat totdeauna aşternuturi curate. 

— Mă mut, îl întrerupse nervos Toma. Îmi pare rău că nu m- 
am mutat mai demult. Îmi pare rău că am pierdut atâtea ore în 
şir ascultându-ţi prostiile despre dumnezei şi cristoşi. Pentru 
chirie şi aşternuturile curate îţi datorez ceva? 

— Pleacă! 

Toma pierdu o jumătate de zi până găsi o cameră de închiriat. 

Fu mulţumit că se mutase de la grec. Aici, în noua sa locuinţă, 
avea mai mult spaţiu şi era hotărât ca în orele libere să se 
ocupe foarte serios de desen. Gazda, o văduvă de război, 
mucalită şi arţăgoasă, îi ceru plata înainte şi-i interzise să treacă 
în camera alăturată, unde locuia o funcţionară de la şantierele 
navale. 

— Nu aduci în cameră nici femei şi nici prieteni. La mine nu se 
fac beţii. Locatara (arătă spre camera în care Toma n-avea voie 
să intre) lucrează toată ziua, aşa că noaptea are nevoie de 
linişte. 

După încasarea primului salariu, Toma plăti chiria, datoria de 
la băcănia din colţ de unde lua mezeluri pentru cină şi, spre 
surprinderea lui, constată că nu-i mai rămânea niciun ban. 
Trebuia să trăiască altfel, trebuia să împartă banii altfel, 
altminteri risca să rămâie o viaţă întreagă la Brăila. Oare unde 
greşise calculul: trăise bine, cheltuise necugetat? Nu... Singurele 
cheltuieli de prisos au fost creioanele, hârtiile şi cărbunii de 
desen. 

Indispus se culcă pe divan: era sâmbătă seară şi era 
zăpuşeală. De peste drum se auzea un aparat de radio — cânta 
o fanfară militară. În semiîntunericul din cameră, siluetele 
creioanelor din pahar se profilau pe geam. Le privi şi-l cuprinse 
o tristeţe ciudată, obositoare. Ar fi vrut să fie acasă, pe strada 
Teleajen, la maică-sa. Încercă să asemene odaia de aici cu 
locuinţa de acasă, de la Oradea, şi cea din urmă i se păru mai 
primitoare. 


Cineva bătu la uşă. Strigă un „intră” de pe divan şi nu se 
osteni să se întoarcă: era convins că venise gazda să-l întrebe 
dacă n-are nevoie de apă caldă. 

— N-am nevoie de apă. M-am spălat. Nu te teme, doamnă, n- 
am să-ţi murdăresc aşternuturile. Vorbise cu răutate şi-i păru 
rău imediat. li răspunse o altă voce, necunoscută până atunci: 

— N-am venit pentru apă. Am venit pentru chibrituri. 

Toma sări de pe divan. In prag stătea o femeie tânără, cu 
părul tuns scurt. Din cauza semiîntunericului din încăpere, faţa 
nu i se vedea bine: i se bănuiau doar ochii mari, lucioşi. 

— Chibrituri, da, desigur, cu multă plăcere. 

în timp ce căuta chibriturile, ea se scuză: 

— Locuiesc alături... Am rămas fără chibrituri... Vă rog să mă 
iertaţi. 

Toma îi dădu chibriturile, ea mulţumi scurt şi ieşi. Rămas 
singur, Toma stătu un timp nemişcat lângă uşă, aşteptă ca ea să 
se întoarcă, să-i aducă chibriturile, dar ea nu mai apăru. Pe 
urmă fu bucuros că fata nu s-a mai întors. Cel puţin avea motiv 
să se ducă în oraş; să cumpere chibrituri. 

Era seara târziu, pe străzi era aglomeraţie şi de undeva, dintr- 
un restaurant, răzbea vocea unei cântărețe; cânta, languros, un 
tangou la modă: „S-a stins pe drum un felinar”. 

Poate tocmai din cauza mulţimii se simţi şi mai singur. Se 
plimbă fără ţintă vreo jumătate de oră, apoi intră în localul unde 
cânta diseuza. Se putea vedea imediat ce deschideai uşa; era 
cocoţată pe o estradă şi era îmbrăcată într-o rochie verde, 
decoltată, tăiată în două, de sus până jos, de un fermoar 
nichelat. 

Toma se aşeză la o masă de lângă intrare, unde mai stăteau 
doi domni care discutau despre nemți şi despre Codreanu. 
Amândoi susțineau acelaşi punct de vedere; se certau numai 
pentru că fiecare voia s-o ia înaintea celuilalt. 

După miezul nopţii, localul se goli, rămaseră numai câţiva 
clienţi de bază şi orchestra. Diseuza stătea pe genunchii unui 
ofiţer de la căpitănia portului, cânta piano, cu ochii închişi, în 
timp ce ofiţerul se juca cu fermoarul nichelat. Când îl deschidea 
peste limită, dincolo de şold, diseuza râdea: râdea şi toboşarul 
din orchestră, soţul cântăreţei; ofiţerul de la căpitănia portului 
avea bani mulţi şi era socotit galant. 


Lui Toma i se făcu lehamite: plăti şi se duse în port, la malul 
apei. Privind jocul mărunt al valurilor, se întrebă ce caută la 
Brăila când de fapt el pornise la Bucureşti, la criticul acela cu 
două rânduri de ochelari. In sinea lui era convins că Mănescu l-a 
uitat de mult şi acum, în clipa asta, i-ar fi fost foarte greu să se 
umilească. 

Luminată de lună, Dunărea părea un şarpe cu solzi. 

Toma stătu toată noaptea pe malul apei, rezemat de nişte lăzi 
umede, care miroseau urât a peşte putred. Dimineaţa, apa era 
tulbure, aproape galbenă. De-a lungul cheiului, înşirate una 
după alta, stăteau ancorate şlepurile. Dintr-o cabină apăru o 
femeie şi începu să întindă rufe spălate. 

— Nomazi, mormăi Toma şi se uită cu invidie la femeie. 

Un timp rămase nemişcat lingă lăzi, pe urmă, cuprins de o 
tristeţe ciudată, porni spre casă. Bătrâna îl privi supărată: 

— V-a căutat ieri seară domnu' Polizu. Aţi fost invitat la ei şi 
nu v-aţi dus. Nu e frumos. 

După ce se spălă, Toma se învioră şi plecă la Polizu. Era 
aşteptat. 

— Te-ai supărat pe noi, domnule Voican? 

— Nu, domnule Polizu, nu m-am supărat... 

— leri, după ce am văzut că nu vii, am avut o discuţie cu 
nevastă-mea. Eu am crezut că te-a jignit cu ceva. Ne-am 
certat... îmi pare bine că nu eşti supărat pe noi. 

Radia de fericire şi-i spuse nevestei să le aducă două şpriţuri. 
Puțin ameţit mai povesti o dată păţaniile de la internatul Carol 
şi-şi arătă carneţelul de încasări şi cheltuieli. 

Toma, mahmur încă, îl întrebă fără nicio introducere: 

— Spuneţi-mi, voi sunteţi fericiţi? 

— Foarte fericiţi, răspunse gazda radiind, uitându-se spre 
nevastă-sa, cerându-i parcă aprobarea. Şi de ce n-am fi? Casă 
avem, slavă Domnului... Şi, slavă Domnului, nu suntem certaţi 
cu dumneata. Ştii, până acum, când nu te-am cunoscut, nici nu 
ştiam că ne lipseşti. Şi până acum am trăit noi bine şi în bună 
înţelegere... Dar de când ne-ai obişnuit să vii pe la noi, ne-ai 
dezmorţit din hibernarea în care eram... Uneori mă trezesc 
noaptea, mă gândesc ce aş fi făcut eu în locul dumitale în 
capitală şi atunci o trezesc şi pe Emilia... îi spun şi ei pe unde 


călătoresc cu gândul... Şi, slavă Domnului, am şi doi copii, 
amândoi sănătoşi. 

— Da, da, înţeleg, le răspunse Toma... Aveţi dreptate, de ce n- 
aţi fi fericiţi? 

— Dumneata nu eşti? îl întrebă doamna Polizu. 

— Întrebi şi tu prostii, o întrerupse soţul. Cum să nu fie... Doar 
e tânăr, câştigă destul de bine, e talentat şi sănătos, slavă 
Domnului... Nu e aşa? 

— Da, da, aşa este, îi dădu dreptate Toma şi se ridică de la 
masă. Vă mulţumesc pentru ospitalitate, acum am să mă duc să 
mă culc, că sunt foarte obosit şi mâine va trebui să fac 
etichetele acelea pentru sticluţele cu tinctură de iod... 

4 

Restul zilei rămase tot timpul în casă, cu scopul, fără să şi-l 
mărturisească, de a se întâlni cu vecina. Abia pe la prânz, când 
constată că din odaia alăturată nu răzbate nici cel mai mic 
zgomot, se interesă la gazdă şi află că vecina era la teatru şi nu 
avea să se întoarcă acasă decât târziu. 

N-avea chef să iasă în oraş; cotrobăi printre cartoanele 
înşirate pe masă, luă un creion, numai aşa în joacă. Rămase 
mult timp cu privirile pierdute în albul cartonului până ce i se 
păru că vede ghemuit lingă o şură un om cu genunchii strânşi 
sub bărbie. Începu să schiţeze. După o oră termină un bruion, 
lăsă creionul şi începu să se plimbe prin cameră. «Ar trebui să 
intitulez compoziţia „Dialogul cu stelele”.» Când vru să reia 
lucrul, schiţa i se păru penibil de stângace, puerilă. Şi ce titlu 
pompos a vrut să-i dea. Dialogul cu stelele. 

Figura din desen avea faţa inexpresivă, iar felul în care-şi 
ţinea braţele în jurul picioarelor era fals. Nemulțumit se culcă pe 
divan. „Poate că nici n-am talent şi mi s-a părut numai.” Poate 
chiar Mănescu s-a înşelat, sfinţii din capelă erau doar copii după 
nişte ilustraţii la un studiu despre pictura bizantină. E drept, nu 
s-a ţinut după ele, dar, oricât, nu puteau avea nimic original. 

Privi lung dârele abia perceptibile lăsate de bidinea pe tavan 
şi, fără să fi vrut, îşi aduse aminte de Barbu. Ce o fi făcând 
meşterul? Mai controlează oare dacă paletele sunt agăţate în 
cui? Probabil că a închis atelierul sau l-a închiriat unui alt pictor. 
Poate ar fi fost mai bine să mă angajez lucrător la el. S-ar fi 
bucurat. 


Aşa cum se aşteptase, vecina îi aduse chibriturile. Dar Toma 
nu găsi nici măcar un cuvânt cu care s-o reţină. O privi numai 
lung, puţin profesional; avea ochii uşor încercănaţi şi cearcănele 
completate cu arcurile sprâncenelor dădeau impresia unor urme 
lăsate de nişte ochelari. Din cauza luminii de pe stradă, părul 
răsfirat părea străveziu... 

— Vă uitaţi foarte ciudat la mine, căută prin cameră după 
oglindă, să se controleze. 

— Ciudat? Nu... Mă gândesc numai că locuim sub acelaşi 
acoperiş mai bine de o lună şi abia acum vă văd pentru a doua 
oară... Nici nu ştiu cum vă cheamă. 

— Irina. Irina Prodan... Sunt funcţionară la şantierele navale. 
Şi dumneavoastră? 

Toma îi întinse mâna: 

— Toma Voican... Fără profesie... Lucrez la o litografie ca 
desenator... N-avea ce să-i mai spună. Rămaseră tăcuţi faţă în 
faţă şi, când tăcerea li se păru prea lungă, ea spuse: 

— Mă duc... Vă mulţumesc pentru chibrituri... Pornise spre uşă 
încet şi lui Toma i se păru că aştepta să fie reţinută. Totuşi nu 
găsi nimic ce ar fi putut să-i spună. Ea închise uşa fără zgomot. 
Lui Toma îi era ciudă că nu ştia să se poarte cu femeile. In fond 
ar fi fost foarte uşor să-i spună să rămână. Ar fi discutat puţin... 
Dar ce-ar fi discutat? Desigur n-ar fi avut ce discuta... Poate i-ar 
fi propus să-i fie model, ca să-i facă portretul... Da, asta ar fi fost 
o soluţie... Cel puţin şi-ar fi omorât timpul. Deschise uşa. Irina 
era încă pe coridor în faţa oglinzii; îşi aranja părul. 

— Dacă n-aveţi ce face şi nu sunteţi obosită, aş putea să vă 
desenez. 

îndată ce rosti fraza, îi păru rău. Dacă ea nu acceptă? Se roşi 
la faţă şi se sili să rămână liniştit, să nu răspundă cu bădărănie 
la un eventual refuz. Ea îl privi lung. Tot Toma continuă: 

— Dar să nu vă aşteptaţi la cine ştie ce grozăvie... Sunt un 
diletant. Poftim... 

Deschise larg uşa şi Irina se apropie încet. 

Toma îi aranjă un scaun lângă fereastră, apoi căută un unghi 
potrivit şi se aşeză şi el. Era emoţionat. Lucră mult, dar nu fu 
mulţumit de desen. Voia să se scuze că n-a ţinut de multă 
vreme un creion în mână, dar scuza i se păru banală, stupidă. 
Mai târziu intră şi gazda, probabil să întrebe dacă n-are nevoie 


de apă caldă, dar văzând ce se petrece în cameră se duse în 
spatele lui Toma, privi planşa şi-şi pocni palmele. 

— Leit, ea... Ca O fotografie, 

Se ridică şi Irina. Era mulţumită de portret. Numai Toma tăcea, 
trist, ruşinat. Desenul semăna, însă n-avea nimic comun cu arta. 
Fu bucuros când în sfârşit rămase singur. Se duse la geam, privi 
în stradă. Era o seară mohorâtă, întunecată, cu un cer fără stele. 
Trecătorii de pe stradă, priviţi de sus, de la etaj, păreau nişte 
gândaci grăbiţi, care mişunau fără rost şi fără ţintă. In cameră 
plutea încă parfumul lrinei şi Toma deschise grăbit fereastra, să 
aerisească încăperea. 

Capitolul V 
1 

La sfârşitul lunii următoare, când încasă salariul, avea o mie 
două sute de lei în mână. Cu banii aceştia ar fi putut pleca 
liniştit la Bucureşti şi-n caz că Mănescu nu s-ar fi ţinut de 
făgăduială, ar fi putut trăi două sau trei săptămâni, până şi-ar fi 
aranjat ceva. Dar salariul nu mai era în întregime al lui. Chiria, 
datoria la băcănie, spălătoreasă. Şi dacă n-ar plăti nimic din 
toate astea?... Oare ar fi chiar o crimă atât de mare ca, în 
interesul carierii, să fie necinstit cu nişte oameni străini?... Ce ar 
pierde ei în fond? Bătrâna n-a investit nimic în plus în cameră de 
când locuia acolo. Dar băcanul... Acela îl înşela destul de mult. 
Şi săptămâna trecută l-a încărcat cu două sute de grame mai 
mult la mezeluri. 

Ca să economisească altfel atâţia bani, i-ar trebui vreo patru 
sau cinci luni. In acest timp ar începe cursurile şi Mănescu l-ar 
uita definitiv. 

Plecă la gară. În sinea lui se angajase ca din primii bani pe 
care îi avea de luat de pe urma picturii să-i trimită bătrânei. 

Mănescu era plecat la Călimăneşti şi, după spusele servitoarei, 
nu se întorcea acasă decât după vreo zece zile. Toma porni 
atunci să-şi caute de lucru. Colindă pe la toţi pictorii de firme şi- 
n cele din urmă se angajă la Silvian & Comp. De pe strada 

Câmpineanu. Picta în serie reclamele fabricilor Nivea din 
Braşov şi ale întreprinderilor de săpunuri Flora. Îşi reînnoise şi 
cunoştinţele în pictarea literelor. Locuia în atelierul pictorului. 
Uneori, noaptea, când nu putea dormi, aprindea luminile şi picta 
pe dosul firmelor. Odată, făcând din memorie portretul maică-si, 


cu un joc de umbre reuşi să-i imprime zâmbetul acela ciudat, 
trist. Toată noaptea nu se mai culcă, li mai făcu o dată portretul 
şi reuşi şi a doua oară. Era atât de bine dispus, că se îmbrăcă şi 
porni în oraş. Ar fi vrut să vadă oameni veseli, femei frumoase, 
să găsească un prieten cu care să bea şi căruia să-i fi putut face 
destăinuiri. 

Se simţea bun. Făcea loc trecătorilor, era extrem de politicos; 
în tramvai cedă locul unei doamne în vârstă şi fu fericit când ea 
acceptă. Avu senzaţia că toţi cei din tramvai se uită la el. Cobori 
la Brătianu şi porni spre Scala. Literele luminoase de pe 
frontispiciul Carltonului anunțau un film italian cu Gino Cervi şi 
Alida Vali. Traversă, vru să vadă spectacolul, dar ultima 
reprezentaţie începuse de mult. Renunţă şi, în sinea lui, fu 
convins că a făcut o mare favoare celor de la cinematograf. 

In atelierul lui Silvian nu se discuta decât despre războiul 
fulger, despre geniul lui Hitler, despre conjunctura favorabilă 
care se va crea pentru pictorii de firme. 

Singurul care nu făcea comentarii, la fel ca şi Tema, era 
Pândele, o calfă de vreo 32 de ani, bolnăvicios, cu coşuri pe 
frunte. Acesta se socotea un fel de artist; în timpul lui liber făcea 
peisaje şi acuarele, pe care le vindea cu duzina unui misit de la 
Obor. 

— Spune, Pândele, ai auzit tu de unul Petru Mănescu? 

— Da, e un mare critic de artă. Odată i-am trimis şi eu nişte 
acuarele şi mi le-a trimis înapoi îndoite în patru. E un bandit. 

— De ce e bandit, măi Pândele? 

— Pentru că mi-a scris că dacă m-aş lăsa de pictură, aş putea 
economisi câte patru lei din jumătate în jumătate de oră. 

— Nu înţeleg! 

— Cum nu înţelegi? Adică, după el, o pictură de-a mea se 
poate face în jumătate de oră şi cartonul costă patru lei. 

Toma râse. 

Nemulțumit, Pândele mormăi ceva, apoi adăugă, mai mult 
pentru sine: 

— Eu lucrez două ore la o acuarelă. 

2 

Când află de întoarcerea lui Mănescu, Toma se duse acasă la 
el. li deschise o femeie în vârstă şi-l întrebă dacă a fost anunţat. 
Toma spuse un „da” abia perceptibil şi femeia îl conduse într-o 


anticameră mare, plină cu picturi: Luchian, Iser, Verona, Palladi. 
Toma nu stătu acolo decât câteva clipe şi în pragul salonului 
alăturat apăru nevasta criticului. Era îmbrăcată într-un costum 
din stofă subţire, verde, croit pe trup, prea strâns. Fuma dintr-un 
portţigaret lung, din os şi era fardată ostentativ, să nu i se vadă 
ridurile. Il privi lung pe Toma, i se păru cunoscut, apoi şi-l 
reaminti; începu să zâmbească. 

— Nu eşti dumneata pictorul acela din capelă? 

— Ba da, doamnă... Eu sunt. Sărută lung mâna întinsă spre el 
şi izul greu al unei glicerine îi umplu nările. 

— Eşti mult mai înalt decât mi s-a părut acolo în capelă. Eşti 
un adevărat bărbat... Râse. Lui Toma râsul i se păru nejustificat, 
dar zâmbi şi el, forţat, cu gura strâmbă... Eşti foarte nostim... 
Toma continuă să zâmbească prosteşte. 

— II caut pe domnul Mănescu. 

— Ştiu, ştiu... îmi pare bine că ai venit la Bucureşti. Probabil ai 
venit pentru institut... Mai pictezi? 

— Da, doamnă... 

— Odată va trebui să-mi faci şi mie un portret... Unul frumos... 
Nu cum sunt eu... 

— Dar, doamnă... 

— E frumos din partea ta... E un compliment drăguţ... Suflă 
fumul în faţa lui Toma şi chicoti. Nud ai făcut vreodată? 

— Nu, doamnă. Niciodată n-am făcut nud. 

Fu bucuros când din salonul alăturat apăru criticul. Era 
îmbrăcat într-un halat gros de diftină cu guler mare, vişiniu. 

Spre mirarea lui Toma, acesta îl recunoscu imediat. 

— Pofteşte, tânărul meu prieten, pofteşte. 

în salon mai erau patru oameni; un individ în vârstă aşezat 
într-un fotoliu mare de piele, care ţinea între genunchi un 
baston lustruit, cu o măciulie de argint. Îşi proptise bărbia în 
mâinile sprijinite pe baston şi nu-şi sălta capul nici când vorbea. 
Avea pielea stafidită şi un păr lung, alb, adunat coc sub o beretă 
mare, franţuzească. Ceilalţi îi spuneau maestrul. Lângă el, 
aşezat pe o pernă brodată, voit neglijent, îşi rotea capul în toate 
părţile, ca şi cum s-ar fi mirat că se află în încăpere, un tinerel 
cu mustăţi rare şi cu o barbă roşcată, cu ochi mari, miraţi, fără 
culoare. Vorbea despre el ca despre o altă persoană. 


— Părerea lui Marcian despre timiditate este foarte categorică. 
Timiditatea este o infirmitate. În materie de artă, timiditatea ar 
trebui trecută în cazierul artistic. Dacă Marcian ar fi trăit cu două 
secole în urmă, ar fi propus şi o pedeapsă pentru ea. Şi anume 
una foarte aspră: tăierea mâinii. Râse de unul singur. 

Ceilalţi doi din salon, un om cu spatele încovoiat, îmbrăcat 
într-un loden ponosit ca un caftan, privea tot timpul spre 
maestru; celălalt, slab, cu ochii inflamaţi, era chel şi semăna cu 
un chelner; 

purta o redingotă pătată şi-o lavalieră mare vârâtă sub 
veston. 

Criticul aşteptă sfârşitul pledoariei despre timiditate, apoi îl 
prezentă pe Toma: 

— lată-l pe prietenul meu de la Herculane... Toma Voican, 
dacă nu mă înşel? E pictorul acela din capelă despre care v-am 
vorbit. 

Numai maestrul nu privi spre el. Era preocupat de cercetarea 
galoşilor. Tânărul cu barba roşcată se aplecă ceremonios, 
aşteptă o clipă de linişte, apoi continuă: 

— Dar dacă Marcian ar trăi peste două secole, ar decreta 
timiditatea o infirmitate fizică. Dumneavoastră, maestre, ce 
părere aveţi? 

Maestrul tuşi de două ori. 

— Mulţumesc, maestre... 

Mănescu îl întrerupse: 

— Scuză-mă, dragă Marcian... îmi pare rău că n-au reuşit 
fotografiile pe care le-am făcut la capelă... E un lucru frumos şi 
foarte promiţător... Multă culoare şi multă ingeniozitate... Ceva 
din rafinamentul popular. În orice caz asta îţi sugerează stilul. 
Tânărul nostru prieten foloseşte un verde ciudat, catifelat şi 
totuşi rece. Parcă ar privi culoarea prin sticlă sau apă. Eu am 
propus tânărului nostru prieten să se înscrie la Belle-Arte... 
Bineînţeles, dacă maestrul ar sprijini cererea dumitale... 

Maestrul tuşi din nou. 

— Deci totul depinde de dumneata. la loc, te rog. Din clipa 
aceea, Toma nu mai există pentru ei. Mănescu se întoarse spre 
tânărul cu mustăţi rare şi barbă roşcată. Ce spuneam adineauri? 

— În legătură cu timiditatea? 


— Nu, nu... Despre Monet... Acum ştiu... Dumneavoastră, 
maestre, ce credeţi, femeia din „Portretul doamnei G” nu este 
aceeaşi cu „Japoneza”? 

— Nu cred. „Doamna G” a fost pictată, dacă îmi aduc bine 
aminte în '68... Da, în 1868, iar „Japoneza” după opt sau zece 
ani... Domnule Mănescu? 

— Da, răspunse prompt criticul. După opt ani, în 1876. Şi sunt 
de acord cu maestrul. „jJaponeza” este blondă, iar „Doamna G”, 
brunetă sau şatenă. 

— Poate invers, intră în vorbă tânărul cu barba roşcată. 
Japoneză blondă?! 

Maestrul aruncă o privire plină de dispreţ spre tânăr, dar nu-i 
răspunse el, ci tot criticul: 

— Tocmai aici cred că e secretul sau cheia tabloului. O 
japoneză blondă şi, fie vorba între noi, numai japoneză nu este. 
Vorbesc de figură. Numai decorul, covorul şi chimonoul. Dar şi 
chimonoul e prea greu faţă de chimonourile japoneze. E drept, 
broderia era orientală, clasic japoneză. Poate chiar exagerată. 
Mă refer la braţul şi faţa acelui samurai brodat pe chimono. 
Totuşi ceva leagă cele două tablouri. Poate atmosfera. Cred că 
Monet a fixat pe pânza „Japonezei” o stare sufletească veche. 
Dacă vreţi, ecoul „Doamnei G” se simte şi pe pânza făcută cu 
opt ani mai târziu. 

Toma rămase uimit. Cei din salon vorbeau despre tablouri şi 
nume ca şi cum ar fi vorbit el despre litere lapidare sau bloc. 
Comparau verdele din „Palmierii” lui Bonnard cu verdele fustei 
„Femeii cu anemonele” a lui Matisse, felul de a lucra al lui 
Holbein sau Watteau. Se simţi îngrozitor de prost şi vru să plece. 
Criticul îl opri la o cafea neagră şi astfel Toma fu nevoit să audă 
un discurs despre pictura murală a fraţilor Grigorescu, o 
conversaţie contradictorie între profesorul de la Belle-Arte şi 
tânărul acela cu barbă, despre hârtiile decupate ale lui Picasso 
şi perioada moale a lui Salvador Dali... 

Tot timpul Toma rămase încremenit pe scaun. Nu tresări decât 
când Mănescu îl întrebă unde locuieşte. 

— Incă n-am locuinţă... 

— Da, mormăi Mănescu... E bine că te-am întrebat. Va trebui 
să rezolvăm să intri la cămin... Până atunci însă... 


Toma tocmai vru să-i spună că problema locuinţei nu era chiar 
atât de gravă, când Mănescu îl ţintui pe Marcian cu degetul: 

— N-ar putea să locuiască la tine? 

— La mine? rămase surprins pictorul. Cum adică? 

— În atelier... Câteva zile, până i se va rezolva căminul... 

— In atelier, da... Se întoarse spre Toma: Strada Timiş 2. De 
altfel vin şi eu îndată. 

3 

Casa din strada Timiş 2 era o hardughie veche, pătrată, care 
aducea a hambar părăsit, bun pentru demolare. Poarta înaltă, 
din lemn putred, prinsă în chingi de fier, să nu se dărâme, era 
deschisă şi nu se mai ţinea decât într-o singură ţâţână. Toma 
vru fă rămână în stradă să-l aştepte pe Marcian. Se răzgândi 
însă şi urcă scările, care erau la fel de putrede ca şi poarta. La 
primul etaj fu nevoit să aprindă un chibrit să nu se lovească de 
ceva. Il izbi un anunţ bătut în cuie pe o uşă vopsită în toate 
culorile: „NU BATE. NE DERANJEAZA ZGOMOTUL, ". Toma apăsă 
pe clanţă. Uşa cedă. Se pomeni într-un coridor lung, plin de 
mobile date la reformă, scaune fără picioare, bidoane, şipci 
pentru rame. Aprinse un alt chibrit şi pe uşa din fundul 
coridorului descoperi al doilea anunţ: „DACA INTRI LASA-ŢI 
PĂRERILE ÎN GANG". 

Toma deschise şi cea de a doua uşă şi se pomeni într-un 
atelier mare, cu tavanul de sticlă mată. Chiar lingă intrare, în 
apropierea chiuvetei, o fată tânără, cu codițe despletite, călca 
lut. Era murdară până la genunchi, lutul clefăia ca aluatul dospit. 
Fata nu-i răspunse la salut şi nici cea de-a doua femeie 
îmbrăcată în halat alb, care stătea cu spatele spre intrare. 

Toma mai salută o dată şi atunci femeia cu halatul alb, fără să 
se întoarcă, întrebă: 

— Cine-i? 

înainte ca Toma să fi putut răspunde, fata cu codițe strigă: 

— Un domn tânăr. 

— Ce vrea? 

Toma abia atunci observă că femeia cu halatul alb sculpta. 
Modela lutul din faţa ei, fixat pe un suport de lemn. Era legată la 
ochi cu o bandă lată de catifea neagră. 

— Ce vrei, domnule? întrebă fata cu codițe. 

— M-a trimis domnul Marcian. 


— L-a trimis domnul Marcian, strigă fata. 

Lui Toma totul i se părea ciudat în atelier; pereţii erau plini cu 
picturi. 

— Cum arată? întrebă sculptoriţa. 

— E înalt, cred că e bun, aprecie fata cu codițe. 

— Să se dezbrace, porunci sculptoriţa. 

Toma nu vru să-şi creadă urechilor. 

Fata cu codițe se opri din lucru şi se răsti la eL 

— N-ai auzit? Dezbracă-te! 

Toma îşi scoase haina, o plimbă dintr-o mână în cealaltă, apoi 
o aruncă pe o sofa de lângă perete. 

— Şi cămaşa. 

Toma stătu o clipă pe gânduri, apoi ridică din umeri. Cine ştie 
ce vor. Işi scoase şi cămaşa. 

— Cum e, Ana? 

— Are corp frumos. 

Sculptoriţa îşi întrerupse lucrul, se dezlegă la ochi şi se 
apropie de Toma. Era frumoasă; avea ochi mari, verzi şi buze 
cărnoase, date cu un ruj aproape violet. 

— Intoarce-te, îi spuse ea lui Toma. 

Toma se întoarse cu spatele spre ele. 

— Ridică braţele... Da, cred că e bun, constată şi sculptoriţa. 
Unde te-a găsit domnul Marcian? 

— La domnul Mănescu... Am venit din provincie, vreau să mă 
înscriu la institut. 

— A, nu eşti model? De ce n-ai spus imediat? Îmbracă-te... 

Toma zâmbi şi se îmbrăcă. Sculptoriţa se spălă pe mâini şi nu- 
i mai acordă nicio importanţă. Numai înainte de a pleca, în timp 
ce-şi îmbrăca pardesiul, îl întrebă: 

— Va să zică eşti un nou protejat al lui Mănescu... Unde te-a 
„descoperit”? Rosti ultimul cuvânt cu multă ironie. 

— La Herculane, într-o capelă. 

— Aaa, acum ştiu... Dumneata eşti acela care ai pictat 
cimpanzei... Mi-a spus Marcian... 

— Sfinţi, doamnă, nu cimpanzei... 

Sculptoriţa îl privi cu dispreț: 

— Şi de ce te-a trimis domnul Marcian aici? 

— Pentru că n-am locuinţă... 

Din uşă, sculptoriţa se mai întoarse o dată. 


— Ana, dacă vine domnul Marcian, îi spui că am plecat la 
club... Nu uita să pui cârpele ude. 

leşi fără să salute. 

Toma rămase lângă uşă, se uită la fata cu codițe cum îşi spală 
picioarele în chiuvetă, apoi cercetă picturile de pe pereţi. Nu 
pricepu nimic din ele. Una mare, cu ramă lată, neagră, scoasă în 
evidenţă prin spaţiul gol din stânga şi dreapta ei, reprezenta un 
glob roşu din care ţâşneau două dâre portocalii, nedefinite, cu 
nuanţe albăstrii şi cu câteva pete galbene risipite pe ele. Incercă 
să privească tabloul cu ochii întredeschişi, printre gene, dar nici 
aşa nu pricepu nimic. Se apropie de suportul de lemn cu lutul 
modelat proaspăt. 

— Ce reprezintă asta? 

Fata râse cu şiretenie. 

— Ghiceşte! 

— Un ou de strut? 

— Nu. 

— Ai dreptate. E un... ba nu... E o ghiulea de tun din secolul 
trecut. 

— Nu. 

— Atunci nu ştiu ce e. 

— E „gândul”. Arătă spre un alt suport, cu un obiect tot sferic. 
Şi acela e „şoapta”. 

— Şi picturile sunt tot ale doamnei care a plecat? 

— Să nu-i spui niciodată doamnă, că se supără. E domnişoara 
Tia. Picturile sunt ale domnului Marcian. 

Toma arătă un tablou la întâmplare. Pânza reprezenta o bilă 
galbenă, cu nişte smocuri verzi, parcă nişte plante acvatice, 
care mascau un ochi imens, cu nişte pene sub formă de raze. 

— Asta ce e? 

— Ghiceşte. 

— E tot pe ghicite? 

— Aici, totul e pe ghicite. 

— Atunci nu ştiu. 

— Sunt eu, spuse fata râzând. Şi se numeşte „Fata de după 
masă cu faţă galbenă”. Nu seamănă? îşi ridică faţa. 

Toma o privi lung: avea o faţă oarecare, cu pomeţii obrajilor 
proeminenţi, o faţă de ţărancă. Ochii erau alungiţi, dar asta 
poate şi din pricina luminii care cădea de sus. 


— Poate că seamănă, dar eu nu mă pricep. 

Fata luă nişte cârpe, le udă şi înveli bilele de lut ale 
domnişoarei Tia. 

— Cât o să locuieşti aici? 

— Încă nu ştiu... Până intru la cămin. 

Hotări să se ducă la Silvian şi să-i spună că se mută din 
atelierul de pe Câmpineanu. Poate o să-i ceară şi câteva zile 
concediu, până se vor aşeza lucrurile. 

O întrebă pe Ana: 

— Aici la ce oră se închide atelierul? 

— Atelierul nu se închide niciodată... Şi eu locuiesc aici... 

Arătă spre un colţ al sălii, despărţit printr-o perdea groasă de 
pluş. 

Se auziră paşi pe coridor şi amândoi priviră spre uşă. Intră 
Marcian. 

— Domnişoara Tia? 

— A plecat la club. Cred că nu se mai întoarce. 

Marcian se apropie de Toma. 

— Ei, ce spui de acest colţ de rai? 

— E frumos. 

— Prea puţin spus. Atelierul acesta va intra în istoria plasticii 
româneşti. Aici se creează în contul mileniului următor... Şi când 
te gândeşti că totul s-a născut dintr-o insomnie. M-a întrebat 
Tia: „Oare cum arată şoapta ca formă? Dar gândul?...” Era o 
întrebare istorică... Acum Marcian nu are timp să-ţi spună mai 
multe... Dar ne mai întâlnim noi... Simte-te ca acasă... Pa... 

4 

Anul şcolar începuse de vreo două săptămâni când Toma se 
prezentă la cursuri. Era tocmai o oră de anatomie. Profesorul, un 
individ mic, cu un accent ostentativ franțuzesc, vorbea plictisit 
despre femur, consultându-şi tot timpul ceasul, să nu 
depăşească cumva ora. Toma se opri în uşă, aşteptă un timp ca 
profesorul să termine fraza, dar acesta vorbea într-una fără 
întrerupere, fără punctuație. Din când în când arăta cu braţul 
spre un schelet îngălbenit, prins în nişte sârme groase de 
aramă. 

— Ai întârziat, domnule student. Şi, fără să dea vreo 
importanţă obiecţiei, continuă: Fără cunoaşterea perfectă a 
femurului, a poziţiei lui, nu există desen. 


Toma nu-i răspunse. Îşi căută un loc şi se lăsă privit de colegii 
din jur. Fetele, vreo şase, stăteau la primele, mese şi notau 
lacome, fiecare cuvânt rostit de profesor. Acesta privea peste 
capetele elevilor, peste pereţii clasei, graseia şi, în scurtele 
pauze când căuta câte o nouă caracteristică a femurului, îşi 
curăța măselele cu limba. 

Mai târziu, Toma descoperi lângă fete pe liceanul cu care 
învățase desenul la profesorul Crăciun, la Orşova. Trecuseră de 
atunci mai bine de patru ani, constată în gând Toma, şi ăsta 
abia acum reuşise ia examenul de admitere. Il privi mai atent. 
Tânărul era adâncit în studierea unui ziar. Rar de tot ridica 
privirea, îşi aranja cravata, apoi continua să citească, urmărind 
rândurile cu degetul. 

în pauză, Toma rămase în clasă, privi planşele de pe pereţi, 
apoi — prin geam — peisajul citadin, în stradă, un oltean 
gârbovit de povara zarzavaturilor se furişa printre trecători, 
călcând cu piciorul drept pe trotuar, iar cu celălalt în apa ce se 
scurgea în rigolă. 

Urmă ora de istoria artelor. Profesorul sosi târziu; scoase din 
buzunarul de sus al vestonului o hârtiuţă, apoi începu să se 
plimbe prin clasă. Spre deosebire de profesorul de anatomie, 
vorbea rar, tărăgănat, cântând vocalele, fără cel mai mic 
interes. Nu era preocupat dacă era ascultat sau nu. Vorbea 
pompos despre renaşterea italiană, referindu-se mereu la 
persoana lui. Am fost, am văzut, am constatat, am verificat, am 
comparat — se repeta des şi, explicând condiţiile generatoare 
ale renaşterii, se entuziasma de unul singur. Nu-l interesa că 
studenţii îşi curăţau unghiile sau citeau ziarele. Trăia în urmă cu 
câteva secole, era entuziasmat de fuziunea creştinismului cu 
mitologia păgână, de artiştii monumentali, de multilateralitatea 
lor. 

Toma încercă să-l plaseze în mediul familiar, lângă o nevastă 
incultă, proastă şi bogată, cu copii blegi şi cu o soacră 
sâcâitoare, şi-l compătimi. Îl compătimi şi pentru entuziasmul 
cheltuit în zadar pentru nişte studenţi indiferenți şi îngâmfaţi. 

Dintre fete, una singură părea mai răsărită; era îmbrăcată într- 
un costum de gabardină de culoare cenuşie. Zveltă, cu părul 
adunat coc pe un cap bine modelat, cu ochi albaştri mari, 
aducea a nemţoaică. Venea şi pleca de la cursuri cu maşina 


condusă de un şofer îmbrăcat în uniformă kaki. Nu se 
împrietenise cu nimeni, desena prost, ştergea tot timpul cu 
guma. Era nevasta unui consilier de la externe, cu un nume 
terminat în „oglu”, 

Capitolul VI 

1 

Toma se deprinse repede cu programul institutului şi nu se 
plictisea decât la orele de anatomie: încurca parietalul cu 
occipitalul şi nu reuşea să înveţe pe de rost numirile latinești ale 
muşchilor. In schimb, era în stare să stea ore întregi în faţa unor 
reproduceri de dubioasă calitate sau să admire falsa simetrie a 
gravurilor lui Durer. In clasa lui era socotit cel mai înzestrat, mai 
ales în ceea ce priveşte coloritul. De obicei folosea culori tari, 
curate: îmbina cu îndrăzneală în acelaşi loc ultramarin cu verde 
şi, ca nimeni altul în şcoală, folosea negrul. Pentru nişte capete 
de zei pe care din plictiseală le făcuse lunguieţe, ca nişte 
castraveți, a fost declarat bizantin. De atunci fiecare planşă 
ieşită din mâna lui era analizată ca atare: se demonstra, după 
înclinarea cărbunelui, după liniile tari, sigure ale contururilor, 
stilul bizantin. Lui Toma îi venea să râdă: era convins că dacă 
atunci, la ora aceea de desen, ar fi insistat asupra muşchilor 
feţei, desigur i s-ar fi atribuit un alt titlu. 

Dacă ar fi fost măgulit de calificativul pe care îl primise, ar fi 
încercat să devină bizantin. Mai ales că rutina câştigată pe 
schelele capelei i-ar fi înlesnit acest drum. Dar poate tocmai 
pentru că lucrase pe lingă iconar, figurile lunguieţe, cu capete şi 
mai lunguieţe, îl scoteau din sărite. Odată, când un coleg îi 
admiră o planşă, Toma izbucni: 

— Sunteţi toţi nişte idioţi! Voi credeţi că bizantinismul nu-i 
altceva decât alungirea chipurilor! Aşa a fost modelul, nu ţi-l 
aminteşti... Cât o coadă de bidinea. L-am copiat aidoma. Asta e 
tot. Crezi că dacă desenezi un scaun cu un picior ca o cârpă faci 
„perioada moale” ca Dali?!... Pe dracu! Devii caraghios, pueril! 
Uită-te la desenele copiilor! De obicei când vor să deseneze un 
chinez schimbă doar înclinația ochilor şi a sprâncenelor, când 
colo, plastica nasului sau plasamentul maxilarelor pe aceeaşi 
linie cu umerii obrajilor sunt mult mai elocvente pentru 
ilustrarea rasei galbene. 


Toma nu se avea bine cu niciun profesor. Asta şi pentru că nu- 
şi făcea niciodată temele date şi pentru că era socotit obraznic. 
Numai unul singur, Bercescu, îl aprecia şi ca om. Totul a pornit 
de la o planşă. La o oră de desen după model (se adusese de pe 
stradă un cerşetor bărbos), Toma, în loc să-l creioneze aşezat pe 
scaun, aşa cum îl aranjase profesorul, i-a desenat numai mâinile 
întinse, slabe şi noduroase. Deşi a fost criticat, desenul a făcut 
mare vâlvă în institut. Bercescu i-a cerut voie să-i reproducă 
desenul în „Gândul Liber”. După apariţia desenului, profesorul l- 
a chemat pe Toma în cancelarie şi i-a cerut mapa cu planşe. 
După un timp destul de lung a închis mapa şi lui Toma i se păru 
că Bercescu e nemulţumit. L-a întrebat: 

— Vreţi să-mi spuneţi ceva, domnule profesor? 

— Da. E păcat de dumneata, domnule Voican. 

Numai la asta nu se aşteptase Toma. Privi curios faţa 
profesorului: era rotundă, puţin buhăită, cu riduri la colţurile 
ochilor. 

— De ce e păcat, domnule profesor? 

— Pentru că ai talent şi ai să ajungi un ratat. Am impresia că 
eşti superficial şi ignorant. Până la urmă o să ajungi un 
desenator din cei care fac portrete prin cafenele. 

— De ce credeţi asta? 

— Pentru că ţi-am văzut planşele. Dumneata nu desenezi, ci 
te joci. Niciuna din compoziţiile dumitale nu e studiată. Pictura 
nu se face numai cu talent, ci şi cu trudă. Bagatelizezi desenul 
pur, anatomia. 

— Nici Picasso nu străluceşte în corectitudinea desenului. 

— Vorbeşti prostii. Picasso dărâmă formele exacte, perfecte, 
el simplifică, vrea să ajungă la esenţă. Dar ca să poţi simplifica 
ceva, acel ceva trebuie, în primul rând, să existe. Picasso caută 
un drum nou. El se reîntoarce la desenul primar. El se 
reîntoarce, ceea ce înseamnă că a făcut un drum spre 
perfecţiune. Ţine minte: n-ai dreptul să negi ceva înainte de a 
cunoaşte ceea ce vrei să negi. Poţi să urmezi calea lui Picasso. 
Dar asta nu înseamnă a-l imita, ci a merge pe drumul lui. Adică 
înveţi întâi desenul şi, după ce cunoşti bine omul, liniile lui, 
atunci le simplifici. Atunci te apuci să cauţi! 

— E extraordinară şi unică această căutare, izbucni Toma. 


— Extraordinară, da. Unică nu. Acelaşi lucru se face în mii de 
alte domenii. In fizică se caută esenţa materiei, în biologie se 
încearcă refacerea celulei primare ca să se explice geneza, în 
filosofie se studiază relaţiile dintre om şi om, om şi natură şi nu 
mai ştiu în câte domenii. Şi în toate aceste căutări, e ceva 
ciudat; o legătură a contrastelor. Ca să poţi înţelege relaţii. Ca 
să înţelegi complexitatea materiei, te reîntorci la materia pură. 
Adică pentru a merge înainte, cercetătorii se întorc îndărăt. Nu e 
interesant acest lucru? 

Toma, deşi era atent, nu pricepea mare lucru din cele spuse. 
Ca să nu pară prost, puse o întrebare, chipurile, ajutătoare: 

— Şi credeţi că şi Picasso, ca să dezvolte pictura, o simplifică? 

— Da! Te-ai uitat vreodată la desenele copiilor? 

Toma crezu că profesorul a auzit cumva pledoaria lui despre 
ilustrarea rasei galbene şi acum vrea să i-o vândă şi lui şi de 
aceea îl privi cu un uşor dispreţ. 

— Da, am văzut. 

— Ei, aceste desene într-un fel seamănă foarte mult cu 
desenele lui Picasso. Copiii nu desenează pentru că vor să 
deseneze, ci pentru că vor să transmită ceva. La desenul 
copiilor, descifrarea mesajului este mai uşoară decât la desenele 
pictorilor, deşi copiii nu cunosc nici perspectivă, nici proporţii şi 
nici anatomia. Să presupunem că un copil vrea să deseneze o 
persoană care ascultă la gaura cheii. Vei vedea că urechea 
persoanei respective va fi croită mai mare decât s-ar cuveni şi 
gaura cheii la fel. Pentru că asta e esenţialul, ceea ce vrea să 
comunice prin desen. Desigur, Picasso vrea să transmită alte 
lucruri mai subtile şi mult mai complicate. Să-ţi dau un exemplu: 
tragedia existenţei umane. Mesajul acesta e prea abstract ca să- 
| poţi transmite concret. Atunci când transmiţi un mesaj 
abstract, care poate fi descifrat în mii de feluri, îl transmiţi în 
mod abstract. 

— Cum? 

— Eşti caraghios, domnule Voican! Nu ştiu cum. Asta caută şi 
Picasso. Incearcă în toate felurile. E înjurat, e luat în râs, e 
batjocorit, şi el totuşi caută. Poate a găsit ceva pe care noi încă 
nu-l înţelegem. Nu ştiu. Poate să fie şi un farsor şi să-şi bată joc 
de omenire. În ştiinţă, totul se poate controla. În artă invers. 
Totul se poate presupune numai. Dar acum nu asta e important, 


ci drumul dumitale. Îţi spun: dacă n-o să munceşti conştiincios, 
n-o să devii artist niciodată. Asta am vrut să-ţi spun. Poţi să mă 
iei în serios şi poţi să mă înjuri. Te priveşte personal. Dacă te 
interesează cele ce ţi-am spus, vino să mai stăm de vorbă. In 
fiecare după-amiază mă găseşti la redacţia ziarului „Gândul 
Liber”. 

Toma se întoarse cu mapa în clasă, ros de un sentiment 
ciudat, plăcut: „Sunt oameni care se preocupă de soarta mea”. 
Căută în memorie, dar în afară de Barbu nu găsi pe nimeni care 
să se fi interesat de viitorul lui. In fond, Bercescu putea să tacă, 
să-şi păstreze părerile. „Faptul că e preocupat de ceea ce face 
un semn că are încredere în talentul meu.” 

în timpul orei de Istoria artelor, rezemat în coate, cu privirile 
pierdute în fibrele catedrei de stejar, visă un tablou excepţional 
lucrat în ulei, cu care să-l uimească pe Bercescu. 

Profesorul vorbea monoton despre  filigranişti, despre 
decoratorii cărţilor bisericeşti, despre caligrafi, dar Toma nu-l 
auzea; se vedea în faţa şevaletului, în faţa unei pânze imense, 
cu pensulele în mână. 

La începutul unei ore de practică după model, înainte de 
sosirea profesorului, doi studenţi mutară catedra din loc, puseră 
un scaun pe ea, ca să fixeze un portret pe perete. Portretul 
executat în cărbune îl reprezenta pe Codreanu idealizat, cu ochii 
încercănaţi, obosit, cu un rictus abia sesizabil la capătul buzelor. 
Un al treilea student, mic, negricios, cu pleoapele roşii, săltă 
capacul pianinei din colţul sălii şi începu să bată clapele cu un 
singur deget: Cu îngăduinţă se putea recunoaşte un marş 
legionar. Colegul de pupitru al lui Toma, Comşa, tot mărunt, 
privi spre studentul de la pianină apoi căută privirile lui Toma, 
ca şi cum ar fi vrut să obţină o adeziune. 

— Ce zici? 

Intrebarea veni pe neaşteptate. Toma nu ştiu ce să răspundă. 
Comşa se ridică şi, cu paşi măsuraţi, se apropie de pianină, apoi 
la un moment dat trânti capacul peste degetele celui care 
cânta. Acesta ţipă din toate puterile. Incidentul n-avu urmări din 
cauză că tocmai intra profesorul Bercescu. El intră în clasă, 
grav, zări portretul fixat de perete, îl cercetă cu atenţie. 

— A cui e opera asta? 


Un student înalt, cel care se chinuia să fixeze portretul, se 
ridică în picioare. 

— A mea. 

Stătea rezemat cu braţele pe pupitru, provocator. 

Bercescu se mai uită o dată la portret şi spuse în treacăt: 

— Dumneata, domnule student, n-ai talent... Apoi mai privi o 
dată la portret şi adăugă: ŞI nici gust. 

Comşa începu să mârâie ceva. 

Bercescu continuă: 

— Portretul, e drept, seamănă, dar artă nu e decât în 
porţiunea de la frunte. Acolo ai reuşit întocmai... Ai făcut-o de 
două degete. 

Comşa îngăimă din nou ceva. Toma îl întrebă iritat: 

— De ce ai trântit capacul pe degetele lui Truță? 

Comşa răspunse cu o frază pompoasă: 

— Ghearele fascismului trebuiesc retezate din timp. Nu cumva 
eşti şi tu înscris în frăţiile de cruce? 

— Nu, eu nu fac politică. Dar văd că tu faci! 

— Da. Tatăl meu a murit la Madrid. 

— Fiecare om moare undeva. 

— Eşti cinic. 

— Mai bine cinic decât politician. Nu crezi că un artist... 

— Nu cred, i-o reteză Comşa... Ca un artist să poată crea, în 
primul rând trebuie să aibă un climat sau opere de artă... 

— De ce separi aceste lucruri? Nu există una fără cealaltă... 

—  Linişte, se auzi vocea lui Bercescu... Azi vom studia 
perspectiva... 

— Tu crezi, întrebă Toma în şoaptă, că ai făcut un mare act 
eroic? 

— Nu. Desigur trântirea capacului pianinei nu înseamnă nimic. 
Poate doar un avertisment că mai sunt şi din aceia cărora nu le 
place „garda”. Inţelegi? 

2 

In drum spre atelierul lui Marcian, Toma îşi făcu reproşuri 
fiindcă se angajase într-o discuţie cu Comşa. Acesta vru să-l 
însoţească acasă, să-i explice de ce ar trebui creată în clasă o 
atmosferă potrivnică legionarilor. 

Se despărţise de el cu greu, cu un refuz categoric. 


— Nu vreau să mă amestec în politică... Şi nu pentru că n-am 
convingeri, ci pentru că nu mă interesează. 

îşi puse singur întrebarea dacă într-adevăr avea sau nu 
convingeri. Înainte de a intra în atelier, citi din nou avizul lui 
Marcian: „Dacă intri lasă-ţi părerile în gang”. Asta i se păru cea 
mai bună soluţie. 

Când deschise uşa atelierului, îl izbiră acordurile grave ale 
Simfoniei a V-a a lui Beethoven. Marcian picta. Stătea aşezat pe 
un scăunel scund, cu ochii legaţi, la fel ca şi domnişoara Tia, 
când o văzuse pentru prima oară. Alături, pe o măsuţă, era 
patefonul. 

Ana, cocoţată pe o scară, spăla ferestrele. Când îl văzu, îi făcu 
semn să tacă. Toma închise uşa după el şi se uită la pânza lui 
Marcian. Nu se vedea nimic definit, doar ultimele urme ale unei 
pensule late trasă în duşmănie în ritmul simfoniei. Ana îi făcu 
semn să intre în ungherul ei de după perdea. Toma traversă sala 
în vârful picioarelor. De două săptămâni, de când locuia în 
atelier, intra pentru prima oară în cămăruţa ei: era întocmai aşa 
cum şi-o închipuise, cu aspect rural: un pat de fier, acoperit cu 
un pled de lână colorată, un covoraş, probabil adus de ea de 
acasă şi o cruciuliţă de argint ţintuită sub o candelă. In serile 
când nu reuşea să adoarmă, o auzea trebăluind după perdea, 
apoi rugându-se. Spunea Tatăl nostru cu voce tare, se vâra în 
pat şi striga de acolo un noapte bună, de se auzea până în 
stradă. 

Veni şi Ana după el. Ţinea degetul arătător pe gură: 

— Sssst... Mi-a spus să nu-l deranjăm... E inspirat... 

— Ce face? 

— Stai! Mi-a şi spus: transpune pe pânză Simfonia a V-a. Stai 
jos. 

Toma se aşeză. Prin perdea răzbăteau acordurile simfoniei. 

— Tu, Ana, cum ai ajuns aici? 

— Am citit în ziare că se caută un model. Nu ştiam ce-i aia. 
Am venit şi, când domnul Marcian mi-a spus să mă dezbrac, am 
vrut să fug. 

— Dar acum ştii ce-i un model? 

— Ştiu... Au fost multe femei aici... Şi au fost şi bărbaţi. Îmi 
venea să intru în pământ de ruşine. Acum m-am obişnuit cu ei. 

De afară se auzi vocea lui Marcian. 


— Ana. Unde eşti, Ana? 

Ana trase perdeaua. 

— Aici, domnule Marcian... N-am vrut să vă deranjez... 

Marcian fu bucuros că era şi Toma de faţă. Îl chemă în faţa 
pânzei: 

— Îmi pare bine că eşti aici... Uită-te la acest tablou... Cred că 
e cel mai bun lucru ce a făcut până acum Marcian... Văzând că 
Toma nu era entuziasmat adăugă: Eşti insensibil şi balcanic... 

— Asta, domnule Marcian, sună a insultă, dar trebuie să mă 
resemnez... De altfel ca şi dumneavoastră... Suntem balcanici 
prin forţa împrejurărilor... 

— Marcian e balcanic numai din punct de vedere geografic... 
Prin concepţie el este un occidental... 

— Vreţi să-mi spuneţi că cine vă înţelege vede în acest tablou 
Simfonia a V-a? 

— Dar ce importanţă are asta?!... Doi oameni de aceeaşi 
formaţie pot interpreta acelaşi lucru în două feluri... De altfel 
între artist şi publicul consumator trebuie să existe o 
complicitate... Şi zău, mi-ar veni foarte greu să-mi traduc ideile 
în limbajul tău provincial... Şi asta numai ca să fiu înţeles... 
Brusc se întunecă la faţă, se posomori: lartă-mă... 

— De ce să vă iert? întrebă contrariat Toma. 

— Pentru că Marcian e un idiot... Un idiot că s-a lăsat antrenat 
într-o discuţie cu dumneata... lartă-mă... îşi lăsă capul în jos, cu 
un gest teatral şi porni spre uşă. 

Toma vru să-i dea un picior în spate. 

Ca şi cum n-ar fi auzit discuţia dintre cei doi bărbaţi, Ana îşi 
luă găleata şi se caţără din nou pe scară. 

Toma se duse la fereastră şi începu să se uite în stradă. Peste 
drum erau câteva case cenușii. Peisajul i se părea supărător de 
sărac. Se întrebă de ce şi nu găsi răspuns. In fond tot ceea ce 
vedea pe fereastra atelierului putea vedea din sute şi sute de 
case din Bucureşti şi, totuşi, niciodată nu văzuse un peisaj mai 
sărac, mai meschin decât cel din faţa atelierului. Căută un 
carton şi începu să schiţeze liniile casei de peste drum. Incercă 
să-şi imagineze culorile cu care ar putea reda atmosfera. Un 
gri... Dar totul era gri. Şi caldarâmul, şi trotuarul, şi zidurile, şi 
până şi acoperişurile de tinichea... Da, din cauza pietrei, din 
cauza lipsei de vegetaţie părea totul atât de sărăcăcios. Oare 


dacă ar cere Anei permisiunea să ia puţină vopsea... In fond n-ar 
folosi decât ceea ce a rămas pe paleta lui Marcian. Dar ce să-i 
ceară?! Luă o pânză pregătită, o fixă pe şevalet şi trase cu 
ochiul spre Ana. Ea, ca şi cum n-ar fi văzut nimic, continua să 
spele ferestrele. 

Toma execută desenul cu pensula şi începu să mestece 
culorile. După vreo două ore, când îşi termină lucrul, Ana se 
apropie de el. 

— Tu nu desenezi ca ei... 

— Nu... 

Era nemulţumit: pânza nu reda nimic din pustietatea de 
piatră. Era doar un peisaj citadin, cenuşiu, văzut ca dintr-o 
mansardă. Atâta tot. Şi faptul că 

Anei îi plăcea îl supăra şi mai mult. Tăcu un timp şi nu tresări 
decât atunci când Ana începu să cerceteze din nou tabloul: 

— Ar trebui să pictezi mai mult. Eşti de două săptămâni aici şi 
azi ai lucrat pentru prima oară. De ce? 

— Nu ştiu. 

Ana începu să aranjeze trepiedele, pânzele şi Toma o urmări 
cu privirile. Fusta de lână subţire, strimtă, se întinsese pe corp 
gata să plesnească. „Ce picioare lungi are”, constată Toma 
mirat, de parcă atunci ar fi văzut-o pentru prima oară. 

— Dacă aş avea un model, aş picta mai mult. 

— Eu n-aş fi bună? 

— Ba da, dar n-am îndrăznit să te rog. 

— Ei, asta e... Termin îndată şi ne apucăm de lucru. 

Toma se aşeză pe sofa. In fond, de ce n-ar fi acceptat? 
Urmărind-o cum se învârtea prin atelier, descoperi că Ana avea 
şi umeri frumoşi şi sânii împliniţi. La gândul că peste câteva 
minute o va vedea goală se îmbujoră. Ana nu observă nimic din 
frământările lui: aduse o pânză nouă de pe coridor, apoi se 
retrase după perdea. „Acum începe să se dezbrace. Comşa e un 
idiot: de ce e nevoie de climat special pentru pictură? Politicienii 
să-şi vadă de treaba lor, artiştii aşijderea”. Toma era atât de 
adâncit în gânduri, încât nu auzi când se deschise uşa: tresări 
numai când recunoscu vocea domnişoarei Tia: 

— Domnul Marcian a plecat? 

— Da. 


— Şi unde e pânza lui? Am plecat să nu-l deranjez... A ieşit 
bine? 

— Da. Trase cu ochiul spre perdeaua Anei. La gândul că Ana 
ar putea apare goală, se zăpăci şi începu să bâlbâie... Da, da... 
A ieşit bine... Foarte bine... Ridică tonul, să fie auzit de Ana. 

Ea apăru de după perdea, gătită în rochia ei de duminică şi cu 
părul strâns într-un coc mic. Toma răsufla uşurat. Domnişoara 
Tia cercetă lung pânza lui Marcian. 

— E unică în felul ei... Dumneata ce spui, domnule Voican? 

— Pe mine să nu vă supăraţi, domnişoară Tia, mă supără 
faptul că se lucrează cu ochii închişi. 

— Ai spus „se lucrează”, înseamnă că te-ai referit şi la mine... 

— Da. Un artist plastic trebuie să aibă ochii deschişi: să 
vadă!!! 

— Se poate vedea şi cu vârful degetelor. Odată am făcut 
cunoştinţă cu un orb. Mi-a pipăit faţa şi mi-a spus că sunt 
frumoasă. 

— E un caz patologic... 

— Artistul trebuie să fie patologic!... Dacă e pur şi simplu logic 
e ca toţi oamenii... 

— Asta înseamnă că pentru „binele” dumneavoastră aveţi şi o 
justificare teoretică... 

— Sigur că da. Sper că eşti de acord că toate lucrurile tind 
spre perfecţiune... Şi simbolul perfecțiunii e sfera. Sfera — 
pentru că sfera în orice poziţie s-ar afla este într-un echilibru 
perfect... Eşti de acord cu asta? 

— De ce aveţi nevoie de adeziunea mea? 

— Pentru concluzii. În general, liniile drepte dispar din natură. 
Uită-te la corpul omenesc. Liniile sunt dulci, curbe. Stropii de 
apă, baloanele de săpun, ochii, inima, corpurile cereşti tind spre 
forma perfectă, sferică... Gândul, care-i cel mai perfect lucru al 
spiritului, nu poate avea decât formă sferică... N-a spus Marcian 
unde se duce? 

— Nu, răspunse Ana. 

— Gândeşte-te, domnule Voican, la cele ce ţi-am spus... La 
revedere. 

Rămas numai cu Ana, Toma se duse din nou la fereastră. În 
fond, s-ar putea ca Marcian şi domnişoara Tia să aibă dreptate... 
„în orice caz, ei caută, şi asta e un merit. Caută, se frământă... 


Dar eu?” îşi lipi fruntea de sticla geamului şi în oglinda lui o văzu 
pe Ana apropiindu-se. 

— Nu mai vrei să pictezi? 

Se întoarse spre ea. La lumina palidă a amurgului, cu ochii 
adumbriţi, părea chiar frumoasă. 

— Ba da. Vreau. Eu sunt gata. Dezbracă-te. 

— Să mă dezbrac? întrebă Ana mirată. Eu credeam că vrei să 
pictezi cinstit. Imbufnată se retrase în cămăruţa ei de după 
perdea. 

Toma vru să se ducă după ea să-i ceară iertare, să-i spună că 
nu se gândise la nimic necinstit, dar renunţă. Nu se duse decât 
până la fereastră şi privi în stradă. Acum peisajul i se păru şi mai 
mohorât şi mai trist. „Dar dacă acest peisaj e trist numai pentru 
mine? In fond, Marcian are dreptate când spune că fiecare 
pictură poate fi apreciată, gustată altfel... Poate şi peisajul 
acesta din faţa mea e trist numai pentru mine. Anei poate acest 
peisaj nu-i inspiră tristeţe... Dar eu trebuie să transmit tristeţea 
pe care o simt eu. De aici începe arta. In tristeţea pe care aş 
putea s-o pun pe pânză. Să pictez în aşa fel, ca toţi să simtă 
ceea ce simt eu. Asta ar însemna transmiterea unui sentiment.” 
De sub poarta casei de peste drum apăru un băieţaş cu un balon 
roşu în mină. Pata de culoare era atât de contrastantă cu zidul 
cenuşiu, încât era chiar supărător. Toma luă o pensulă, căută 
vopseaua roşie pe paleta lui Marcian şi se duse în faţa pânzei la 
care lucrase. 

Nu ştia ce să facă. Ar fi fost caraghios să facă un băieţaş în 
pustietatea de piatră. Şi importanţă nu avea decât balonul. Ce 
ar fi să agaţe balonul cu o sfoară de balcon? îndată ce puse pata 
roşie pe fundalul cenuşiu, tabloul se schimbă. Balonul sugera că 
dincolo de ziduri este viaţă. Sugera chiar existenţa unui copil. 
Sugera existenţa unei copilării înecate în cenuşiu. Pânza avea 
ceva din tristeţea pe care o simţise el. Şi poate că dacă ar fi 
încadrat desenul altfel, ca balconul să nu cadă în centrul pânzei, 
ar fi fost şi mai bine. Asta înseamnă compoziţie. | se păru că 
descoperise un lucru formidabil. O strigă pe Ana. 

Ea apăru din spatele perdelei. 

— Ce vrei? 

— Vino până aici! 

— Nu mă dezbrac. 


— Nici nu vreau. Vino aici... Uită-te la pânza asta. 

Ana se. Apropie încet, privi pânza, se duse la fereastră, apoi 
reveni din nou în spatele şevaletului. 

— Nu mi-ar place să locuiesc într-o casă ca asta... 

— Acum îmi vine să te sărut... Nu, nu te teme, nu-ţi fac 
nimic... Află că sunt foarte talentat... Sunt un mare pictor. 

— Aşa spune şi domnul Marcian. 

— Nu mă interesează domnul Marcian... Du-te şi culcă-te! îşi 
luă haina de pe sofa şi porni spre uşă. Azi am să mă întorc mai 
târziu. 

3 

Pe Calea Victoriei, pierdut prin mulţimea de pietoni, Toma se 
bucură că plecase din atelier: ar fi fost greu să mai rămână 
alături de Ana, despărțiți numai de o perdea de pluş. Incercă să 
nu se mai gândească la ea: privi feţele oamenilor mânjite în 
treacăt de pete de umbră, la trăsurile cu roţile de cauciuc, la 
oltenii care se strecurau cu dibăcie printre trecători. Asfaltul 
udat proaspăt reflecta şi el culorile reclamelor şi aducea vag cu 
o pânză de a lui Marcian. Acum Ana probabil că se dezbracă şi 
peste câteva clipe nu i se va mai auzi decât respiraţia regulată 
de fată sănătoasă. 

Aproape de Capşa o văzu pe doamna Mănescu însoţită de un 
ofiţer tânăr. Traversă strada, să nu fie nevoit s-o salute. li păru 
rău că nu avea niciun prieten acum, cu care să fi putut discuta. 
Comşa?... Nu, pe el nu-l interesau decât problemele politice, era 
tendenţios, preconceput. In faţa unui chioşc de ziare îşi aduse 
aminte de Bercescu, apoi de promisiunea că odată o să treacă 
pe la el. Redacţia nu era departe, pe Sărindar. Deşi socotea că 
la ora aceea nu mai putea fi la birou, porni într-acolo. 

Geamurile de la redacţie erau luminate. Fără să se gândească 
prea mult, trecu pe lingă un portar gras şi somnoros şi urcă 
scările. 

— ÎI căutaţi pe Bercescu? Cred că a plecat. Gruia, a plecat 
Bercescu? 

— Nu! Aşteaptă şpalturile, răspunse de undeva vocea celui 
întrebat. 

— Du-te, domnule, în fund, la camera unsprezece. 

Toma mulţumi şi bătu la uşa camerei indicate îi deschise 
Bercescu. 


— Ei, numai la dumneata nu mă aşteptam, în orice caz, nu la 
ora asta. Dacă ai timp, aşteaptă-mă că mai am treabă vreo 
jumătate de oră, pe urmă putem ieşi puţin. Cinăm la „Modern”. 
Bine? 

Toma aprobă. Bercescu corectă câteva şpalturi, apoi îşi puse 
pardesiul şi îl luă pe Toma de braţ. 

— Şi totuşi ai venit. Ce te-a făcut să mă cauţi? 

— Aşa, fără nicio socoteală. Pe urmă îi păru rău că fusese 
sincer, dar Bercescu păru mulţumit de sinceritatea lui. 

— Foarte bine. ’ 

La „Modern”, Bercescu era cunoscut. Avea masa reţinută într- 
un colţ şi fu servit fără să mai comande. 

— Mă cunosc, îl lămuri Bercescu. De zece ani mănânc aici. O 
friptură pentru domnul pictor, comandă apoi şi pentru Toma. Un 
chelner chel se aplecă respectuos şi se reîntoarse peste câteva 
minute cu o friptură. 

— Ei, te-ai gândit la cele ce ţi-am spus? 

— Da. M-am gândit şi cred că aveţi dreptate. 

— Eşti politicos. 

— Nu. 

— Atunci e bine. Îţi spun de ce ţi-am vorbit rândul trecut atât 
de mult. Pentru că ai talent. Şi talentul obligă. Un francez sau, 
mă rog, un oarecare alt european cu talentul dumitale ar deveni 
un artist cunoscut. Pentru un român însă, în condiţiile existente, 
talentul e mai mult o povară. 

— Cum adică: „condiţiile existente”? 

Bercescu se scărpină la ceafă. 

— Cenzura. La noi este una din cele mai cumplite cenzuri din 
lume. O cenzură nu zgomotoasă, ci tăcută, camuflată, perfidă. Şi 
tot în condiţiile existente intră rezultatul acestei cenzuri: 
ravagiile pe care le-a făcut în conştiinţa artiştilor. Foarte puţini 
pictori au o tematică proprie nealterată. Dar, dacă vrei, îţi fac o 
demonstraţie. Dumneata aspiri să devii pictor. Care e mesajul 
dumitale? 

— Cum adică mesajul meu? 

— Ce vrei să demonstrezi cu arta dumitale? 

— Nu m-am gândit niciodată la asta. 

— Şi dacă te-ai gândi, ai putea să-l găseşti? 

— Nu ştiu... 


Toma se indispuse pentru că fusese găsit nepregătit pentru o 
asemenea problemă. Credea că va discuta cu Bercescu despre 
Marcian şi domnişoara Tia, dar acesta, parcă ar fi fost un 
procuror, îl punea mereu în situaţii penibile. Se aplecă asupra 
farfuriei şi începu să taie carnea. 

— După câte ştiu, dumneata vii dintr-un oraş de provincie, 
începu Bercescu din nou. Ai putea deveni un fel de deputat al 
cartierelor muncitoreşti... Ar trebui să porţi în dumneata mesajul 
lor. 

— Mesajul cartierelor muncitoreşti? 

— Da. Mulţi au transmis până acum mesajul muncitorilor, al 
oamenilor nevoiaşi. Kolvitz, Grosz, Masereel şi încă mulţi alţii. 
Nu poţi fi pictor fără mesaj. E o crimă, înţelegi? 

— Nu chiar, domnule profesor. 

— Citeşti ziarele? 

— Nu prea. 

— Dar ştii că lumea e ameninţată de război? 

— Am auzit ceva. 

— Va fi război, pentru că se înfruntă două principii, două 
concepţii despre viaţă, două existente. Şi dumneata, ca artist, 
mai mult decât oricine, trebuie să ştii de partea cui eşti. Dar am 
impresia că predic în pustiu. Dumneata, care ar trebui să 
deschizi ochii oamenilor, eşti orb sau nu vrei să vezi. Cum se 
poate trăi aşa? Mănâncă, se răceşte friptura. Aici se face cea 
mai bună friptură. 

în local era fum şi lume pestriță. La o masă alăturată, un 
domn cu un balonzaide îmbrăcat de-a dreptul peste cămaşă 
şoptea ceva unei doamne cu un decolteu foarte larg. Femeia era 
plictisită. Privea dansatorii de pe ring şi îngâna melodia cântată 
de orchestră. „S-a stins pe drum un felinar”. Tangoul languros 
se revărsa în local, dulceag şi lipicios ca mierea. Dansatorii se 
pipăiau şi şeful orchestrei, un ţigan scund, le cânta la ureche din 
clarinet tuturor celor ce se legănau în apropierea lui. Ceilalţi din 
orchestră au prins jocul şi se distrau copios. 

Când chelnerul aduse şi bateria cu vin, Bercescu continuă: 

— Vezi, tot ce se face în lume se face din dorinţa de libertate. 
Şi războiul. Unii spun că vor să aducă libertate altor popoare şi 
în realitate le cotropesc, alţii îşi apără libertatea. Dar nu numai 
războiul, totul izvorăşte din această dorinţă. Oamenii vor să ştie, 


deoarece cred că ştiind vor putea să fie liberi. De aici pornesc 
marile invenţii, de aceea mii de ingineri stau în laboratoare, de 
aceea mii de artişti creează. De aceea s-a născocit credinţa. Se 
spune că pentru ca oamenii să se simtă mai liberi, pentru ca 
responsabilitatea să fie a altcuiva, pentru ca omenirea să fie 
eliberată de  responsabilitatea existenţei. Ateismul tot din 
dorinţa de libertate s-a născut. Oamenii nu mai vor să fie 
subjugaţi de credinţă. Când doi oameni se ceartă, fiecare în 
parte pare că are dreptate dacă priveşti lucrurile din prisma lor 
proprie. Dar mai presus de adevărul acesta subiectiv, mărunt, 
există adevăruri absolute, eterne. Multe nu se cunosc încă, dar 
în orice caz oamenii tind spre adevărul absolut. 

— Imi puteţi spune unul? ? 

— Desigur. Că oamenii se nasc şi mor. Asta e un adevăr 
absolut şi etern. Că oamenii vor să trăiască mai bine, şi ăsta e 
unul. Acum trebuie stabilit doar ce înseamnă mai bine. In orice 
caz, oamenii din Congoul belgian au alte concepţii despre bine 
şi rău, decât noi sau cei din America. E vorba de găsirea unui 
numitor comun şi atunci totul se rezolvă. Acest lucru îl caută 
filosofii. Unele concepţii se impun lumii cu tot mai mare forţă... 
Vorbesc de concepţiile lui Marx. Asta e un filosof neamţ. Nemţii 
îl reneagă. Dar azi ţi-am vorbit destul. Ridică paharul. Noroc... 

— Dumneavoastră, domnule profesor, ce părere aveţi despre 
Marcian? 

— E un idiot... Adică nu... Exagerez... Se vrea teribil... E 
influenţat de prietena lui, care e mai deşteaptă şi care, privită 
superficial, face impresie... Tu locuieşti tot acolo? 

— Da... Azi am avut o discuţie cu ei... şi, vă mărturisesc, îi 
admir pentru un singur lucru... 

— Ai găsit ceva demn de admirat? 

— Da. Căutarea... Până la urmă nu ştiu ce vor găsi, dar faptul 
că sunt preocupaţi de această căutare impresionează... Ştiţi ce 
fac ei? 

— Da... Lucrează cu ochii închişi sau aşa ceva... 

— Da. Caută forma şoaptei, a gândului... 

— Prostie... Asta e ca şi alchimia. Căutarea metalului pur... 
Cine înţelege mesajul lor?... Dacă au mesaj... E un fel de fugă de 
răspundere... 

— Faţă de ce răspundere? 


— Pe care o au creatorii... Privit dintr-un anumit unghi ceea ce 
fac, e chiar periculos... Acest decalaj creat între perfecţiune şi 
imperfecţiune, pe care îl proclamă ei, creează în om sentimentul 
religios, complexul de inferioritate... Nu de mult am fost în 
Germania, la Köln. Am intrat în catedrală în timpul unei slujbe. 
Credincioşii stăteau îngenuncheaţi, cu capul lăsat în pământ, în 
loc să privească catedrala, măreaţa creaţie a omului. Catedrala 
e o perfecţiune arhitectonică, deşi nu e sferică... 

— Dar a le nega dreptul de a căuta înseamnă crearea unor 
limite... 

— Pe dracu'!... Dar, crede-mă, nu mă interesează forma 
şoaptei până când n-am certitudinea că pot şopti în libertate... 

— Dar vreau să vă întreb: nu v-aţi gândit niciodată cum s-ar fi 
exprimat Beethoven dacă ar fi fost sculptor sau pictor?... Cum s- 
ar fi realizat în pictură acele prime patru acorduri ale Simfoniei a 
V-a? 

— În orice caz, nu prin patru bile... Ci într-o imagine care ţi-ar 
fi creat aceeaşi reacţie pe care ţi-o creează ascultarea celor 
patru acorduri... Cred însă că am discutat prea mult despre 
domnul Marcian... Şi, zău, nu merită... Hai acasă... 

Toma porni spre atelier cu un sentiment nelămurit: îşi dădea 
seama că Bercescu îi ţinuse o prelegere politică, dar nu-i 
spusese nimic concret în afară de faptul că îi dăduse să 
înţeleagă că nemţii sunt vinovaţi nu numai pentru că au început 
un război, ci, în general, pentru o anumită concepţie despre 
viaţă, despre libertate. Luptele recente din Polonia au ţinut 
foarte puţin. Nici nu s-a dezmeticit bine. Ar fi vrut să urmărească 
mişcarea ciudată a liniilor tranşeelor cu steguleţe înfipte pe 
hartă, dar Polonia a şi fost ocupată. Poate de aceea îl lasă atât 
de rece războiul: articolele din ziar, scrise cu litere de o 
şchioapă, care anunțau mereu numai schimburi de focuri pe 
linia Maginot, deveniseră banale, plictisitoare. Cum a şi spus 
Bercescu: se înfruntă două existenţe. Ce fel de existenţe se 
înfruntă?... 

4 

La ora de desen după natură, în pădurea Băneasa, Toma 
observă că asistentul de anatomie se învârte tot timpul numai în 
jurul lui. Vru să-l întrebe dacă vrea ceva, dar i se păru că ar fi 
nepoliticos şi renunţă. Asistentul plecă pentru scurt timp şi pe la 


ceilalţi studenţi, apoi reveni, se aşeză în spatele lui Toma şi-l 
urmări cum lucrează. 

Toma îşi alesese ca temă un colţ de huceag. La început 
crezuse că va isprăvi curând, dar cu cât înainta în lucru, îşi 
dădea seama că mai avea foarte mult. Doi mesteceni izolaţi, 
subţiri şi feminini, îi dădură de furcă. Nici cum nu reuşea să-i 
prindă ne încremeniţi: ori păreau ţepeni cu crengile uscate, 
băţoase, ori păreau îndoiţi artificial. In natură, mestecenii aveau 
o ţinută, o linie elegantă, majestuoasă. 

Când trecu la culori, problemele se înmulţiră; nu reuşea să 
găsească verdele frunzelor: în natură erau parcă argintate şi 
sugerau prospețime,  frăgezime, ţar pe hârtie nuanţa 
amestecată pe paletă devenea murdară, penibilă. Toma era 
convins că asta vine din cauza asistentului a cărui prezenţă îl 
enerva. Vru să se răstească la el şi se întoarse în partea unde-l 
ştia, dar asistentul nu era acolo. Controla celelalte planşe ale 
studenţilor. Când reveni şi văzu planşa lui Toma, îşi spuse 
părerea: 

— Azi nu prea eşti inspirat, domnule Voican. 

— Nu! mărturisi Toma. Şi vreţi să vă spun de ce? 

— Asta nu mă interesează... Justificări se găsesc oricâte. 

— Aveţi perfectă dreptate. Nici nu vreau să mă justific. Lipsa 
de talent nici nu se poate justifica. 

— Acum exagerezi... Spune, domnule Voican, n-ai avea 
dumneata un timp liber când am putea sta de vorbă? 

— Ba da. Chiar şi acum. 

— Foarte bine. Aici nu ne poate auzi nimeni. N-ai vrea să te 
înscrii în frăţiile de cruce? Garda îţi va asigura la terminarea 
studiilor catedră chiar şi în Capitală şi, bineînţeles, săli pentru 
expoziţie. Pentru că un artist de asta are nevoie. 

Toma îl privi uimit. Până acum avusese impresia că asistentul 
nu-l poate suferi. 

Acesta continuă: 

— Şi apoi mai e vorba şi de viitorul neamului românesc. Toţi 
românii trebuie să-şi facă datoria şi datoria noastră e să urmăm 
cuvântul Căpitanului. 

— Eu nu vreau să fac politică. 

— Asta nu e politică. E datorie de român. lţi vorbesc pe şleau, 
deschis. Ar fi bine să te înscrii. 


— Nu vreau să mă înscriu. Eu vreau să devin pictor. 

— Totuşi, înainte de a refuza, părerea mea e să te duci la o 
adunare. Sânt convins că o să-ţi placă. 

Capitolul VII 
1 

Când Comşa rupse tabloul lui Codreanu de pe perete, cei 
patru, cinci legionari care erau în clasă au vrut să-l bată: l-au 
înghesuit în colţul sălii şi numai apariţia lui Mănescu îl salvă. 

— Ce-i cu dumneavoastră aici? 

Comşa îşi aranjă părul, apoi, văzând că ceilalţi tac, răspunse: 

— Priveam din acest unghi felul cum cade lumina în sală. Eu 
susţineam că, în interesul armoniei, toate amănuntele de 
prisos... 

— Vă rog treceţi la loc... 

Comşa trecu pe lingă cei care voiau să-l bată, cu demnitate, 
chiar provocator şi se aşeză lângă Toma. 

— Azi vom vorbi despre frumuseţe şi creaţie. 

Lui Toma îi plăceau cursurile lui Mănescu. Mănescu vorbea 
cursiv, toate exemplele pe care le dădea erau luate din 
mitologie şi, în general, tot ce spunea aducea cu o profesiune de 
credinţă adusă clasicismului. 

— Ce este creaţia? începu Mănescu. Pentru înţelegerea 
acestui termen să încercăm să concepem lumea înainte de 
haos, înainte de timp când nu era încă nimic, decât el, 
atotputernicul, fiinţa supremă. Era înainte de timp, pentru că 
timpul era cuprins în el, era infinit, pentru că nu are început şi 
nici sfârșit. Şi pentru că dincolo de el nu există nimic; el nu se 
mişcă, este imobil şi indiferent. Izvor al oricărei mişcări, el 
rămâne pururea în repaus, pentru că neexistând nimic în afară 
de el, nimic nu-l poate pune în mişcare. 

— De aici o să plecăm de-a dreptul la biserică şi ne 
convertim... râse Comşa. 

— Taci, îi răspunse Toma supărat. 

— El rămâne astfel veşnic nepăsător. El este indiferența 
absolută. 

— Atunci de ce a creat lumea? întrebă Comşa. Dacă avea de 
toate, dacă nu-i lipsea nimic şi nu-l îndemna nimic? 

— Vă mulţumesc pentru întrebare, domnule Comşa. Dacă n-ai 
fi nepăsător şi ignorant şi ai fi răsfoit numai în treacăt pe filosofii 


greci, ai fi găsit răspunsul. Cursul meu este sărac şi este menit 
doar să vă deschidă gustul de învăţătură. Pentru că un artist 
incult, nu este artist. Nu este creator. Continuăm: De ce a creat 
Dumnezeu lumea? Neavând nevoie de nimic, el este bun. 
Bunătatea se manifestă prin donația surplusului de bunătate. 
Revărsându-se surplusul de bunătate... 

— Unde? îl întrebă din nou Comşa. 

— In el însuşi. Am spus, el este bun sau, mai bine zis, binele. A 
dorit lumea pentru că o iubea. Şi iubirea lui pentru lume nu era 
decât iubirea lui pentru sine însuşi. Neputând fi îndemnat de 
nimeni, iubirea de sine este deci un act spontan şi liber. 
Concret: creaţia trebuie să fie un act de dragoste şi bunătate 
spontană şi liberă. Şi, bineînţeles, creaţia nu poate fi decât 
crearea de frumos. Democrit spune undeva: „Cele mai mari 
bucurii vin din contemplarea lucrurilor frumoase”. 

După curs, Mănescu îl chemă pe Toma şi-i spuse că i s-a 
rezolvat internarea la cămin. 

— Probabil vel obţine şi o bursă. 

Comşa, care nu auzise convorbirea lor, făcu o reflecţie 
răutăcioasă: 

— Ţi-a propus hirotonirea? 

— Da. 

— Văd, l-ai ascultat ca vrăjit, tot timpul. 

— ie nu ţi-a plăcut? 

— Nu. Era o predică catolică penibilă. Ne îndeamnă să creăm 
frumosul, în timp ce cei ce creează creează cu tendinţă. Uită-te 
la sculpturile din ultimul număr al Signalului, Statuile cu 
pretenţii „clasice” reprezintă nişte supraoameni, nişte Siegfrizi 
nietzscheeni puşi în slujba hitlerismului. Artistul trebuie să 
reprezinte nu adevărurile unui creator inexistent, ci aspiraţiile 
reale ale oamenilor. Asta este adevărata frumuseţe. 

— Atunci cade şi teoria actului spontan şi liber. 

— Nu. Spunea Mănescu despre creaţie că este revărsarea 
surplusului de bunătate? Da. Deci a fi bun cu oamenii înseamnă 
să creezi pentru ei. Deci creând pentru tine, creezi pentru ei... 

— Tu şi din artă faci politică. 

— Nu. Arta face parte din politică. 

— Sunt curios ce vei crea tu. 


— Încă nu ştiu ce. Dar în orice caz, ceva de care niciodată să 
nu-mi fie ruşine. 
2 

În dormitorul căminului studenţesc de pe bulevardul Pache, 
pregătirile pentru proces erau în toi: în spaţiul liber dintre paturi 
şi ferestrele care dădeau în stradă era aşezată masa pentru 
instanţă, şi-n spatele ei, cinci scaune cu spătar înalt, aduse din 
sufragerie. Un student mic şi negricios, însărcinat cu intendenta, 
luă un cearşaf de pe un pat şi aşternu masa. De undeva apăru şi 
un crucifix. 

Studenţii care nu ştiau despre ce era vorba stăteau tolăniţi pe 
paturi şi priveau curioşi pregătirile. In cele din urmă, când totul 
părea terminat, studentul negricios se duse la Boca, şeful 
dormitorului, şi-i raportă: 

— Domnule judecător, masa pentru instanţă e gata. 

Boca se ridică de pe pat, încet, se duse la masă şi ocupă 
scaunul din mijloc. Era îmbrăcat în pijama galbenă cu dungi 
groase, cafenii. La un semn, alţi patru studenţi se aşezară şi ei 
pe scaunele de lingă el. Boca aşteptă să se facă linişte deplină, 
apoi rosti pe un ton oficial: 

— Să fie adus inculpatul! 

Cei care aveau sarcina să-l aducă pe inculpat stăteau pregătiţi 
lângă uşă; ieşiră pe coridor, apoi se năpustiră în closet unde era 
arestat inculpatul, un student pirpiriu, cu ochi neverosimil de 
verzi. Avea mâinile şi picioarele legate cu cravate şi curele. În 
hazul zgomotos al asistenţei l-au târât în faţa mesei instanţei şi 
l-au aşezat pe un scaun dinainte pregătit. Boca aşteptă să se 
facă din nou linişte. 

— Jură că vei spune adevărul şi numai adevărul... 

Cineva de pe un pat strigă să sărute crucea. 

Studentul negricios luă crucifixul de pe masă şi-l plesni pe 
inculpat peste gură. 

Boca dădu cuvântul „procurorului”. Procurorul, îmbrăcat în 
cămaşă de noapte ţărănească, lungă până la glezne, dădu citire 
rechizitorului. 

— Inculpatul David Bejan, care citeşte operele lui Marx, deşi 
fusese solicitat în repetate rânduri să părăsească căminul, 
continuă să locuiască aici. 


Pentru prima oară se auzi şi vocea inculpatului, subţire, 
piţigăiată: 

— V-am spus că n-am unde să mă mut... Undeva trebuie să 
locuiesc! 

— Taci, se răsti procurorul la el. Apoi se întoarse spre cei din 
instanţă: Cer cea mai aspră pedeapsă, domnilor juraţi. 

După o scurtă consfătuire, Boca se ridică în picioare şi anunţă 
grav sentinţa: 

— Instanţa îl găseşte vinovat pe inculpat de nesupunere şi-l 
condamnă la tăierea, făcu o pauză de efect, la tăierea părului. 

Cei câţiva din dormitor primiră bucuros sentinţa. Se năpustiră 
asupra lui Bej an şi călăul înarmat cu o maşină de tuns se 
apropie ameninţător de buclele inculpatului. Acesta renunţă să 
se mai zbată. Supus îşi lăsă bărbia în piept. Călăul îi tăie o 
cărare chiar în mijlocul capului. Tocmai atunci intră Toma. O 
clipă se făcu linişte, până şi-au dat seama că venise un coleg. 
Numai când ajunse în dreptul patului, Toma îşi dădu seama ce 
se petrece. Îşi strânse fălcile. Descoperi patul gol, fără cearşaf. 
Întrebă: 

— Cine mi-a luat cearşaful? 

Cei din dormitor priviră spre el: ce, ăsta e nebun, vrea să 
strice petrecerea? Nu-i răspunse nimeni. Toma insistă: 

— Cine mi-a luat cearşaful?! 

Avea ceva ameninţător în voce. Boca făcu un semn cu mâna, 
să se facă linişte. 

— Să spunem că l-am luat eu, apoi începu să râdă. Ai ceva 
împotrivă? 

— Da. Şi-i trase un pumn lui Boca drept în stomac. Acesta se 
chirci, se răsuci pe călcâie şi, când se întoarse cu spatele spre 
Toma, el îi mai dădu un picior în fund. Boca se întinse pe ciment 
printre scaunele instanţei. 

— Mă deranjează să-mi luaţi cearşaful... Eu sunt foarte 
sensibil, dădu explicaţii Toma, în timp ce se lipi cu spatele de 
perete. 

Cineva aruncă crucifixul spre el. Toma se aplecă, crucea se 
izbi în perete. Cu o mână trase cearşaful de pe masă şi lovi spre 
becul din tavan. Se făcu întuneric. 

— Pe el, se auzi vocea studentului negricios. Toma se 
aşteptase la asta şi nu se trase spre colţ cum ar fi fost normal, ci 


se întinse pe jos, aproape de Boca. Înaintă până în celălalt colţ 
al dormitorului şi se vâri sub un pat. În zarvă, pe întuneric se 
auzeau înjurături, apoi, în încăierarea de lângă patul lui, nişte 
lovituri. Se încinse o bătaie în toată regula. Toma ieşi de sub 
pat, trecu şi pe sub al doilea, apoi calm pipăi uşa. De pe coridor 
auzi încă răsturnarea unui pat şi geamătul unui student. 

3 

Abia în stradă îşi dădu seama că fusese nechibzuit. De ce a 
trebuit să se amestece în treburile lor? Locuia numai de două 
zile la cămin şi a şi trebuit să-l părăsească. „Parcă aş fi Comşa”, 
spuse cu amărăciune. Nu se temea de urmări: în cel mai rău caz 
o să-l pândească într-o noapte şi o să-l bată. Mai mult nu-i 
puteau face. Îi părea rău că o să-l supere pe Mănescu care s-a 
zbătut să-i obţină un loc în cămin. Dacă cei de acolo au să facă 
un raport şi raportul se va discuta în corpul profesoral, Mănescu 
o să se simtă prost. Ar trebui avertizat din timp. Se duse la 
Mănescu acasă. Îi deschise femeia de serviciu. 

— Domnul Mănescu nu este acasă. 

— Dacă s-ar putea, aş vrea să-l aştept. E vorba de un lucru 
foarte important. 

Femeia de serviciu îl conduse în salon. Toma se aşeză pe o 
canapea de piele şi, când rămase singur, începu să cerceteze 
tablourile: pe un perete nu erau decât câteva picturi bisericeşti, 
pe sticlă, colorate ţipător cu roşu, albastra şi verde, cu negru şi 
cu galben. Semănau cu cele pe care le făcea şi el în capelă. 
Între cele două ferestre care dădeau în stradă era „Corcoduşul” 
lui Stoenescu, un corcoduş cu flori albe, cu două trunchiuri 
crescute dintr-un pământ verde şi obosit. 

în stradă se auzi oprindu-se o maşină, apoi zbârnâitul soneriei 
şi imediat vocea doamnei Mănescu: 

— Pictorul acela tânăr? Ce vrea? 

Femeia de serviciu vorbi în şoaptă. Toma nu auzi răspunsul ei. 
Auzi numai un foşnet de stofă, apoi pocnetul sec al receptorului. 
Cineva formase un număr la telefon. Toma trase cu urechea. 

— Allo, Capşa?... Vreau să întreb, domnul Mănescu este acolo? 
Da, mulţumesc... Nu, nu-l deranjaţi... Vă mulţumesc... 

Doamna Mănescu închise receptorul şi intră în salon. Toma se 
ridică în picioare. 


— Aaa, ce surpriză! exclamă doamna Mănescu, ca şi cum în 
clipa aceea ar fi aflat de prezenţa lui Toma. Îşi scoase pălăria de 
fetru neagră şi o aşeză ca din întâmplare pe lampa cu suport. În 
încăpere se făcu semiîntuneric. 

— Sărut mâinile, doamnă... îl aştept pe domnul Mănescu. 

— Urâciosule! Şi eu care credeam că odată ai să vii şi la mine. 
Eu am insistat şi pentru cămin şi pentru bursă... 

Toma se bâlbăi: 

— Vă mulţumesc foarte mult, doamnă. 

Doamna Mănescu se apropie de el, poate mai mult decât ar fi 
fost firesc şi Toma simţi în nări parfumul ei puternic. Chiar sub 
fard se simțeau ridurile la colţul ochilor. Pielea la gât apărea 
fleşcăită. 

— Vorbe, numai vorbe. Brusc îşi vâri degetele în părul lui 
Toma. De ce te-ai tuns atât de scurt? 

— Nu ştiu. 

Doamna Mănescu îl privi un timp, Toma se simţi stânjenit, 
apoi ea se aşeză. 

— Stai jos. 

Se aşeză şi Toma, cu genunchii strânşi. 

— Când o să fii pictor mare, cu zeci de tablouri, ai să mă uiţi. 
Vorbea pe un ton melodramatic. 

— Nu, doamnă, se grăbi Toma s-o asigure de contrariul. 

— Ba da. Ştiu eu... De ce stai atât de departe... Vino mai 
aproape. 

Toma se apropie cu un centimetru, apoi cu încă unul. Avu 
senzaţia că ea vrea să întindă mâna spre eL Se ridică repede în 
picioare. 

— Eu trebuie să plec, doamnă... Poate că domnul Mănescu o 
să întârzie mai mult şi n-am să pot intra la cămin. Văzând că 
doamna Mănescu se ridică şi ea şi face un pas spre el, Toma se 
dădu cu un pas îndărăt, se lovi de un suport sculptat şi trânti un 
vas de lut ars. 

Vasul se sparse în zeci de cioburi, cu un zgomot surd. 

Stângaci, Toma se aplecă să strângă cioburile, dar vocea 
aspră a doamnei îl făcu să-şi ridice privirile. 

— Da, e târziu... Du-te, o să strângă fata... Se întoarse şi strigă 
spre uşă: Margareta... Margareta... 

Femeia de serviciu apăru în prag: 


— Da, doamnă... 

— Condu-l pe domnul Toma... Nu mai are timp să aştepte. 

Toma ieşi buimăcit. 

4 

Abia când se înnoptă, îşi dădu seama că n-avea unde să 
doarmă. Inconştient porni spre Gara de Nord. Pe drum îşi aduse 
aminte de Ana. Luă un tramvai şi porni spre strada Timiş. La 
Cercul militar, tramvaiul fu blocat de o mulţime imensă. Oamenii 
năpădiseră până şi pe partea carosabilă a bulevardului, 
împiedicând toată circulaţia. In faţa Cercului militar se vedeau 
zbătându-se nişte flăcări roşii. 

— Arde! strigă o femeie. 

Toma cobori din tramvai şi-şi făcu loc cu coatele. Pe insula de 
asfalt a Căii Victoriei ardea într-adevăr un morman de hârtie. 
Cineva îl lămuri: 

— Ard cărţile lui Sadoveanu... 

Toma privi din nou spre foc. Ardeau într-adevăr nişte cărţi. În 
jurul focului, câţiva tineri cu feţe roşii de văpaie se agitau ca 
nişte sălbatici, protejaţi parcă de cei câţiva gardieni care 
încercau să facă cordon în jur. Deşi stătea cu spatele, Toma îl 
recunoscu şi pe Vrancea de la Orşova. 

îşi făcu loc şi ieşi din mulţime. Un curios care n-ajunsese până 
la foc îl întrebă ce se întâmplă. 

— Un foc de tabără legionară. 

Continuându-şi drumul începu să-i placă răspunsul. „Foc de 
tabără legionară”. E bun şi ca titlu de tablou. Dar cine dracu' ar 
îndrăzni să facă un asemenea tablou! Ideea îi plăcu atât de mult 
încât uită de propriile sale griji. 

Ferestrele atelierului erau întunecate; însemna că Marcian şi 
domnişoara Tia nu mai erau acolo. Urcă scările putrede şi 
traversă coridorul întunecat în vârful picioarelor. In faţa intrării 
trase cu urechea, dar dinăuntru nu se auzi niciun fel de zgomot. 
Incercă clanţa cu speranţa că uşa nu-i încuiată, ca pe vremuri, 
când locuia încă aici. Uşa nu cedă; bătu discret, cu degetul, apoi 
cum nu răspunse nimeni, începu să dea cu piciorul în uşă. O 
clipă îi trecu prin minte că s-ar putea ca nici Ana să nu fie acasă. 
Dar teama nu-l ţinu mult; desluşi lipăit de paşi, apoi recunoscu 
vocea somnoroasă a Anei: 

— Cine-i? 


— Eu, Toma. Deschide. 

Ana întoarse cheia în broască. 

— Mai stai o clipă, sunt dezbrăcată. 

Toma aşteptă până ce paşii ei grăbiţi se pierdură în spatele 
perdelei de pluş şi numai atunci intră. 

— lartă-mă că te-am trezit, dar n-am unde să dorm. 

Ana îi răspunse de după perdea: 

— Nu mai locuieşti la cămin? 

— Ba da, dar m-am certat cu băieţii de acolo şi a trebuit să 
plec. 

Ana nu-i răspunse. Toma se duse la sofa, se aşeză şi-şi aprinse 
o ţigară. 

în atelier era semiîntuneric: tablourile lui Marcian se desluşeau 
vag pe peretele alb, mat; păreau mai degrabă nişte vitralii 
întunecate. Numai izul greoi al uleiului de in şi mirosul înţepător 
al sicativului aveau ceva familiar. Ana apăru în atelier cu halatul 
domnişoarei Tia pe umeri. 

— Şi mâine te duci înapoi? 

— Nu ştiu... Ar fi vrut să-i mulţumească că l-a primit în atelier, 
dar nu-i spuse decât „nu te mai deranja, Ana. Culcă-te!” 

în halat alb, Ana părea îmbrăcată în rochie de mireasă, largă. 
Un timp mai privi spre Toma, apoi se întoarse în cămăruţa ei. 
Toma aşteptă să audă scârţâitul patului de fier, să se convingă 
că s-a culcat, apoi se culcă şi el. Lumina unui felinar din faţa 
casei se strecura printre perdelele de la ferestre şi proiecta pe 
peretele unde se afla chiuveta o dâră albă, dreaptă, ca o linie 
trasă cu pensula. Acolo unde linia proiectată tăia în două pânza 
lui Marcian intitulată „Clipocit”, din cauza fundalului roşu, părea 
că arde un foc de tabără legionară. Acest tablou trebuie făcut. 
Cel puţin schiţat. Drept e că acest subiect nu se încadrează în 
estetica lui Mănescu, totuşi e un subiect. De fapt ar fi un subiect 
pentru Comşa. El desigur ar fi în extaz dacă ar afla că am fost 
impresionat de un asemenea fapt. În fond e o mare porcărie să 
se ardă cărţile lui Sadoveanu. Dacă nu-ţi place cum scrie, poţi să 
nu-l citeşti, dar a arde o carte, e o crimă. În planul întâi ar trebui 
să domine cizmele acelea care împingeau cărţile pe jar. Cizme 
grosolane, barbare. Se ridică de pe sofa şi-şi aprinse o nouă 
ţigară. „Aş putea să lucrez fără s-o trezesc pe Ana. Numai 
lumina ar deranja-o. Şi dacă aş desena numai la lumina 


felinarului din stradă?” Se apropie de fereastră şi trase 
perdelele. Lumina era difuză, vagă, dar destul de puternică ca 
să poată lucra. Aranjă un şevalet în dreptul ferestrei şi luă un 
carton de pe raftul cu materiale... 

— De ce nu aprinzi lumina? Sau lucrezi ca dumnealor, pe 
întuneric? 

— Nu vreau să te deranjez. Am făcut zgomot? 

— Nu. 

— Atunci de ce nu dormi? 

— Nu mi-e somn. 

Ana aprinse lumina, apoi trase perdelele. 

— Să nu se vadă în stradă, explică ea. 

După primele linii, Toma îşi dădu seama că era în „mână”. 
Uită că se află în atelierul lui Marcian, că Ana e alături; nu era 
decât el şi coala albă de pe şevalet. 

— De ce eşti atât de încruntat când desenezi? 

— Încruntat? 

— Da, parcă ai fi supărat. 

— Şi nu ţi-e teamă? 

— Teamă? De ce? 

— Că vreau să te desenez din nou. 

Involuntar, Ana îşi strânse halatul pe piept şi se dădu cu un 
pas îndărăt. Toma zâmbi şi continuă: 

— Da, da... Vreau să te desenez... Aşa cum eşti, cu halatul 
strâns... Bineînţeles dacă nu ţi-e somn... Ista e gata, arătă spre 
cartonul de pe şevalet. 

Ana îi dădu un alt carton. 

— Dar nu mă faci cu un singur ochi... 

Spuse fraza în glumă, dar nu schiţă niciun zâmbet. 

— Vino mai aproape şi întoarce-te spre stânga. Nu atât de 
mult... Spune, de ce nu-ţi tai părul? 

— Să mă creadă lumea o stricată? 

— Nu te mişca! Ţi-ar sta mai bine cu părul tăiat... O privi lung: 
Tu ai pistrui? 

— Numai aici. Arătă spre rădăcina nasului. De ce nu desenezi? 

— Te privesc. 

— Nu mă privi aşa. 

— De ce? 


— Nu ştiu. Dacă mă priveşti aşa, atunci mai bine mă duc şi mă 
culc. 

— lar ţi-e frică? 

— Putin. 

— Dacă nu ti-ar fi fost frică, ţi-aş fi spus că ai ochi frumoşi... 
Hai, stai cuminte, nu-ţi fac nimic. 

începu să deseneze din nou. 

Pe urmă se culcă şi adormi. Fu trezit de Marcian şi, cum 
dormise îmbrăcat, sări buimăcit. 

— Ce cauţi aici? 

Acum îi părea rău că o ascultase pe Ana şi nu strânsese 
cartoanele de pe şevalet în zori, când terminase portretul. 

— Încă nu te-ai mutat la cămin? 

— Ba da. Dar am avut un conflict acolo. 

Marcian îl măsură din creştet până în tălpi cu dispreţ. 

— Părerea lui Marcian e că un artist nu trebuie să aibă 
conflicte. Îşi duse manile la spate, aşa cum avea obiceiul când 
ţinea câte o pledoarie, dar în clipa aceea descoperi portretul 
Anei. Il privi cercetător, mai mult decât ar fi fost necesar: E un 
desen reuşit. Aproape ca o fotografie... După ce termini 
institutul, vei putea să te angajezi la studioul Julietta... Realism 
sistem Agfacolor. Părerea lui Marcian este... 

— Că arta trebuie să fie cel puţin abstractă, dacă nu absurdă. 

Marcian tresări. Nu se aşteptase la asemenea răspuns din 
partea lui Toma. Răspunse calm, conform obiceiului: 

— Exact... Contrar fotografiilor care redau întocmai... 

— Dar în care pictorul mai pune ceva de la el... De exemplu, 
acel ciudat zâmbet al Giocondei... 

— Părerea lui Marcian este că eşti încă prea tânăr şi 
răspunsurile tale sunt cam şcolăreşti... Află, tinere, că toate 
acele zâmbete de care vorbeşti au fost deja realizate... Unui 
pictor contemporan, modern, ultramodern, nu-i mai este 
îngăduit să repete... Sau crezi că şi zâmbetul a evoluat? 

— Da. Am văzut zâmbind un legionar care ardea nişte cărţi în 
faţa Cercului militar. Zâmbetul lui era rânjet. 

— Asta sună ca un manifest comunist... Părerea lui Marcian 
este că n-ai citit destul de atent avizul de la intrare. Concepţiile 
se lasă în gang. 

— Ca nu cumva să stânjenească dezvoltarea fascismului. 


Marcian rămase cu gura căscată; la rândul său şi Toma se 
miră de răspunsul pe care îl dăduse, li era chiar ciudă că folosea 
cuvintele lui Comşa. Marcian era caraghios, cu gura căscată. 
Toma zâmbi şi Marcian se înfurie: se duse la uşă, o deschise 
larg: 

— Am terminat discuţia... Cred că trebuie să pleci, să nu 
întârzii de la cursuri. 

Capitolul VIII 
1 

Cu asistentul de la anatomie, Toma se întâlni chiar în fata 
institutului. 

— Ei, camarade Voican, ce-ai hotărât? Vrei să completezi 
adeziunea? 

— Nu. 

Asistentul se încruntă teatral şi spuse, fără să se uite la Toma: 

— Ştii, cine nu este cu noi este împotriva noastră. 

— Nu ştiam. Dar totuşi, domnule asistent, mie îmi place să fiu 
singur. 

— Dar e imposibil să fii singur. În curând toată Europa va fi 
într-o sfântă încăierare şi nu se poate sta deoparte... Nu simţi 
suflul vremii... Mai gândeşte-te la ceea ce ţi-am spus. 

— Asta sună ca un ultimatum. 

— la-o cum vrei... îmi pare rău că trebuie să intru la ore... Dar 
sunt convins că până la urmă vei şti să alegi... 

„Poate chiar mai bine că ne-am despărţit la timp, gândi Toma. 
Cine ştie ce i-aş fi spus. Tot dintr-o tâmpenie a trebuit să 
părăsesc căminul şi tot dintr-o tâmpenie a trebuit să părăsesc şi 
atelierul lui Marcian! Mai ales că Marcian nu era periculos, era 
un om pasiv. Ciudat cum în lumea asta a artelor toţi se ocupă de 
politică: Bercescu, Comşa, asistentul, Vrancea... Nu, Vrancea nu 
face politică: e un huligan... Oare ce e în creierul ăstuia? Acolo, 
la Orşova, nici nu-l observasem îndeajuns, era destul de şters, 
sau poate mi s-a părut mie... E un executant idiot... Lui nu i-ar fi 
venit în minte să ardă cărţile lui Sadoveanu... | s-a poruncit şi...” 

Într-o zi ar trebui să-l descoasă, să vadă ce crede despre 
pictură, despre viaţă... In clasă se aşeză lângă el. Vrancea îi 
zâmbi. 

— E bine că te-ai mutat din banca lui Comşa. Băieţii au pus 
ochii pe tine. 


— Care băieţi? 

— Nu fi idiot... Băieţii! Comşa e comunist... Ştii că eu am fost 
împotrivă să te ducă la adunarea din Obor. Aia cântă şi flecăresc 
numai. Dacă vrei, te duc undeva şi o să rămâi cu gura căscată... 
Şi ieri am avut o misiune... 

— Misiune? 

— Şi ce misiune!... Cu risc!... E drept, era totul aranjat cu cei 
de la poliţie... Dar tot era cu risc... Puteau să te mardească 
trecătorii... N-ai citit ziarele? 

— Nu citesc ziarele... 

— Păcat... Am ars cărţile unui scriitor... 

Toma făcu o mutră nevinovată. 

— Care scriitor? 

— Sadoveanu. Ala grasu'!... 

— Dar ce aveţi cu Sadoveanu?... 

— E contra noastră... l-am ars toate cărţile... A fost un 
spectacol clasa întâia. 

— Şi ce primeşti tu pentru asta? 

— Cum, ce? Mi s-a comunicat în numele lui Sima... 

— Şi asta ce înseamnă? 

— Mă, tu ai rămas provincial... înseamnă că mă are în 
evidenţă... Vii după masă cu mine? 

— Unde? 

— E iarăşi o acţiune... Vorbeşte unu' la Drept. A fost în 
Germania şi vrea să vorbească împotriva hitleriştilor... 

— Cum vine asta? 

— Mă, tu nu te pricepi la politică... E lăsat pentru că eo 
personalitate şi e şmecher... Nu vorbeşte deschis... Ţine o 
prelegere despre legislaţie şi, dracu' ştie ce, o moşmondeşte şi 
arde câte una împotriva nemților. Dacă vii, ne întâlnim după 
masă la patru la „Tic-Tac”. 

în prima pauză, Comşa îl căută pe Toma: 

— Ai semnat pactul cu ei? 

— Crezi că Toma Voican e de vânzare? 

— Nu ştiu. De aia am întrebat. Mi-ar pare rău să te văd într-o 
zi la Cercul militar arzând cărţi. 

— Înseamnă că ieri seară ai fost acolo? 

— Da, dar din păcate am ajuns târziu. 

— Şi eu am fost acolo. 


— Şi te-ai uitat cum ard? 

— Am privit şi m-a îngrozit. Am făcut azi-noapte un desen 
intitulat „Foc de tabără legionară”. 

— Eşti formidabil! 

— Şi tu eşti un exaltat... 

— Acum nu mă poţi jigni. 

2 

Era o după amiază senină, fără nori, cu un vânt cald. Toma 
cobori pe Luterană, în spatele palatului şi ieşi în bulevard, prin 
Brezoianu. În faţa cinematografelor era lume multă, la Trianon 
rula „Alcazar”, la Femina „Bel Ami”, cu Willy Forst şi cu Olga 
Tchehova. Femeile, elegante şi frumoase, miroseau a Chat Noir, 
invalizii culegeau mucuri, iar pancartele de pe tramvaie 
îndemnau lumea să se îmbrace la Cehoslovaca. 

Vrancea îl aştepta la „Tic-Tac”. Când Toma se aşeză la masă 
lângă el, acesta îi puse mâna pe braţ: 

— Bine că ai venit. Bănuiam că eşti român. 

în penumbra localului avea ochi de viezure, puţin inflamaţi. 
Toma se întrebă de ce venise la întâlnire, dar Vrancea nu-i dădu 
răgaz să găsească justificări. 

— La cinci trebuie să fim la Facultatea de drept. Mai avem o 
oră. Ai ceva bani? 

— N-am. 

— Nu-i nimic. Plăti berea, îl luă pe Toma de braţ şi ieşiră în 
stradă. Ai fost la „Alcazar”? 

— Nu. 

— Păcat. E un film grozav. Să-l vezi neapărat. Mergem acasă, 
să facem rost de ceva lovele. Râse fără pricină şi Toma se miră 
că nu-l plesneşte peste gură. Işi desfăcu braţul şi-şi vâri mâinile 
în buzunare. 

— O să fie mare hai la Drept. S-au pregătit băieţii baban. Tu n- 
ai fost niciodată la mine? 

— Nu. 

— Uite aici stau, la patru. Arătă spre blocul înalt al societăţii 
de asigurări „Adriatica”. Urcăm pe jos, liftu-i stricat. La opt 
locuiesc nişte maramoi şi portarul a scos siguranţele. Să 
ostenească şi dumnealor. Nici cârc nu zic. Portarul a fost 
camionagiu, are nişte palme cât lopeţile. 


Când ajunseră la etajul patru, Vrancea gâfâia şi era 
congestionat ca un curcan. Intrară într-un salon exagerat de 
mare, rotund ca şi forma blocului. Lângă o fereastră, aşezată 
într-un fotoliu de piele stătea o doamnă în vârstă şi-n faţa ei, o 
manichiuristă cu păr roşcat, grasă. Cum stătea, comodă, părea 
că se revarsă peste taburet. 

— Azi n-ai cursuri, Niculae? întrebă bătrâna. 

— N-am. Se duse lângă bătrâna şi o pipăi pe manichiuristă. 
Manichiurista îi zâmbi, apoi îl mustră cu privirile, arătând spre 
Toma ca şi cum ar fi vrut să spună: faţă de un străin? 

Vrancea o mai pipăi o dată, apoi îi făcu semn lui Toma să-l 
urmeze. Intrară în camera de lucru, cu mobile vechi, masive şi 
cu draperii grele de catifea la ferestre. 

— E camera bătrânului, dădu lămuriri Vrancea. Acum e la 
tribunal. Are ceva procese. Stai aici până dau o lovitură la 
bătrână. Intră într-o altă cameră şi Toma îl urmări prin uşa 
întredeschisă. 

Vrancea se ridică în vârful picioarelor, cotrobăi pe un dulap, 
găsi o cheie şi deschise hoţeşte uşa. Luă o pereche de pantofi 
de damă şi-i înveli într-o rochie demodată de tafta. Inchise 
dulapul cu atenţie, puse cheia la loc şi reveni la Toma. 

— Ai pipăit-o pe aia. Dacă te vedea bătrâna? întrebă Toma, ca 
să nu fie nevoit să discute despre furt. 

— E oarbă, cum să mă vadă? Dracu ştie de ce nu moare 
odată! Are aproape optzeci de ani, e oarbă, dar îşi face 
săptămânal unghiile. Şi averea e încă pe numele ei. l-am luat 
nişte lucruri să le vând. Diseară, când o să caute în dulap, o să 
aibă o criză. Poate crapă! Râse. Tare ciudată e baba: în fiecare 
seară cotrobăieşte prin dulap, să vadă dacă nu i s-au vândut 
lucruri. Ca şi cum ar mai avea nevoie de ceva. Abia se mişcă, 
putoarea. E acţionară şi la un bloc. 

Traversară piaţa sfântul Gheorghe şi intrară în strada Lazăr. 
La prima dugheană, Vrancea începu să strige: 

— Domnu Naum! Alo, domnu' Naum! 

Din întunericul dughenii apăru un evreu bătrân, cu perciuni, 
cu barbă lungă, murdară. 

— Aaa, conaşu' Vrancea... Sper că n-aţi adus vechituri de ale 
coniţei... 


— Ba da. Ultima oară, domnule Naum... Am neapărată nevoie 
de ceva bani... 

Bătrânul desfăcu pacheţelul, îşi strâmbă buzele: 

— Cine mai cumpără din astea?... 

— Să nu ne mai tocmim. Toma începu să se amuze. Era 
pentru prima oară la Taica Lazăr. Spune suma. Repede că mă 
grăbesc. Arătă cu capul spre Toma şi-i şopti. Toma nu pricepu 
decât ceva foarte vag că ar fi comisar. 

Evreul arătă patru degete, 

— Scoate, scoate odată, porunci Vrancea. Bătrânul scoase 
dintr-un buzunar ascuns al caftanului patru piese de câte un pol. 

— Şi vă rog să nu mai aduceţi din lucrurile coniţei... Nu le 
cumpără nimeni... Uitaţi-vă, arătă spre o sârmă unde erau 
înşirate o sumedenie de rochii de damă, demodate... De şase 
luni le ţin pe astea... Nici gratis nu le pot da... 

Vrancea luă banii şi făcu semn lui Toma. Pe drum îi mărturisi 
că l-a făcut comisar, ca să-l sperie pe negustor. 

— Altfel ar fi trebuit să mă tocmesc cu el cine ştie până când. 

— Şi pentru asta m-ai chemat de la cursuri, să fac pe 
comisarul? 

— Nu. Acum mergem la spectacol. 

In piaţă făcu semn unei birje. 

— Vrei să iei birjă? întrebă Toma mirat. 

f se păru absurd să umbli atât de mult după bani şi apoi, 
uşuratic, să-i cheltuieşti pe birjă. 

— Nu înţelegi tu asta. Un student român merge cu birja. Se 
trânti pe scaunul tapisat. Cât ceri, moşule? 

— Un pol. 

Toma se aşeză lângă el. Birjarul îşi îndemnă caii cu biciul, 
vorbindu-le tot timpul. 

— Mă tu, Voican, pe tine te-a luat la culcat doamna Crăciun? 

— Nu. 

— Mă mir, că de obicei nu-i scăpa niciun elev. Era cam grasă, 
ce-i drept, dar făcea să te joci cu ea. Uite-am şi ajuns. 

La Facultatea de drept, portarul le tăie calea. Vrancea ridică 
vocea: 

— Suntem de la Belle-Arte... 

— Aaa, camaradul Vrancea... De ce nu spuneţi aşa?... Numai 
doi aţi venit? 


— Aşa m-am înţeles cu camaradul Stelian... In care sală? 

— La 2 b. La etaj. 

In sala 2 b era aglomeraţie. Studenţi de diferite vârste stăteau 
cu mâinile pe mese, cu picioarele întinse ca la cârciumă. Noii 
veniţi îşi căutară loc în fundul sălii şi Vrancea fu salutat de o 
mulţime de inşi. 

— Am sosit la timp, spuse Vrancea, după ce-şi consultă 
ceasul. Mai sunt cinci minute. 

In rândul întâi printre auditori, Toma îl descoperi şi pe Comşa. 
Adică au venit amândouă taberele. N-ar fi vrut ca Comşa să-l 
vadă alături de Vrancea: aşteptă un prilej când acesta se prinse 
într-o discuţie cu un vecin şi se duse chiar în ultimul pupitru. 
Vrancea îl căută cu privirile, apoi aprobă. 

— Stai acolo. De acolo se vede bine. 

Fix la cinci intră în sală un bărbat în vârstă, cu haine negre şi 
cu o servietă mare, galbenă. Câţiva studenţi bătură din palme, 
alţii, în semn de respect, se ridicară în picioare. 

— Cine e? întrebă Toma pe un coleg de alături. 

— Stoianovici de la dreptul roman... e prorector sau aşa ceva. 

Profesorul de drept roman scoase o mulţime de hârtii din 
servietă, le răsfoi, îşi puse nişte ochelari cu ramă subţire 
metalică, apoi se întoarse spre auditori: 

— Domnilor studenţi, în cadrul Asociaţiei studenţilor din 
România vom ţine azi conferinţa intitulată: „Constituţie, legi, 
democraţie”. Vorbea încet, tărăgănat, cu o voce obosită, voalată 
şi Toma se pregăti să asculte ceva plicticos, lung şi 
neinteresant. 

în clipa când conferenţiarul aminti că în Germania fascistă au 
fost suprimate o mulţime de paragrafe din legislaţia muncii, un 
student slab, îmbrăcat în haină albastră cu dungi, cu nişte 
urechi clăpăuge, se ridică în picioare şi se adresă profesorului: 

— Nu vi se pare că pute ceva? 

Profesorul nedumerit, apoi revoltat că fusese oprit chiar în 
timpul discursului, se apropie ameninţător de student. În clipa 
aceea un alt student, din partea cealaltă a sălii, se ridică şi 
spuse cu un ton gros de bariton: 

— Da, da. Parcă pute ceva. 

Profesorul nu pricepu nimic. Îşi holbă ochii, apoi instinctiv 
începu să miroasă în dreapta şi în stânga. 


— Pute a propagandă comunistă, strigă un alt student. 

— Deschideţi ferestrele. 

— Să se deschidă ferestrele, strigă şi Vrancea, şi Toma fu 
bucuros că plecase de lângă el. 

Studentul cu haine albastre se apropie de profesor, îl 
îmbrânci: 

— Vorbiţi despre realizările din Germania. Despre noua ordine. 

Comşa sări din bancă, se repezi la studentul îmbrăcat în haine 
albastre, îl prinse de reverul hainei şi-l zvârli între bănci. Câţiva 
studenţi aplaudară, încurajându-l. 

Pe urmă, lucrurile se precipitară. Vacarmul crescu, cineva 
deschise ferestrele. Profesorul fu împins într-un colţ, iar Comşa 
ridicat pe sus, îmbrâncit, în ciuda celor ce căutau să-l apere. 
Toma Văzu pe pervazul ferestrei mâinile care îl loveau; apoi cu 
un „hăă-rup” colectiv fu împins în gol. Se auzi un strigăt 
sfâşietor; în clasă, unii râdeau, în vreme ce studenţii care îl 
aplaudaseră se priveau încremeniţi. 

— Afară cu ei! strigă Vrancea din toate puterile. 

Profesorul înspăimântat ieşi din clasă şi pe coridor i se auziră 
multă vreme paşii. Fugea dintr-un capăt în celălalt al coridorului, 
negăsind scările care duceau spre parter. 

— Garda, căpitanul! 

Un cor improvizat răcni un marş al morţii. Partizanii lui Comşa 
începură să huiduiască. Lui Toma, totul i se păru neverosimil, 
absurd. leşi singur pe coridor, cobori scările. În faţa facultăţii, 
lângă gardul de sârmă, o mulţime de gură-cască încerca să rupă 
cordonul gardienilor. In stradă, maşina salvării, care claxona 
continuu, fu răsturnată de o echipă apărută de nu se ştie unde. 

Un Comisar gras, asudat sufla tot timpul într-un ţignal, dar era 
înconjurat de subalterni care, ca un zid, îl împiedicau să 
acţioneze. Era țintuit locului şi, când îşi dădu seama de acest 
lucru, îşi vâri ţignalul în buzunar, dădu ordin gardienilor să 
împrăştie lumea. Era speriat. Din cauza uniformei negre, faţa lui 
păru şi mai albă decât era. 

Toma se dezmetici numai după ce ajunse la marginea 
comunei Militari. Se uita tot timpul în spate, să vadă dacă nu e 
urmărit: i se părea că paşii îi sună puternic, ca nişte bătăi de 
tobă şi oamenii de după ferestrele caselor îl pândesc. Ar fi vrut 
să strige din toate puterile: „Nu sunt vinovat”, şi, dacă pentru o 


clipă închidea ochii, avea senzaţia că e aruncat în gol şi 
stomacul i se urca în gât, sufocându-l. 

Se aşeză pe o bancă din faţa unei case ţărăneşti, privi nişte 
pui de bibilică, care se legănau proşti, pe picioruşele lor subţiri, 
galbene. 

Mai târziu, când se întoarse în oraş, în faţa Facultăţii de drept 
nu se vedea nimic deosebit. 

Era linişte. Câţiva îndrăgostiţi se plimbau îmbrăţişaţi pe sub 
arţarii din parc, vorbind în şoaptă, tresărind la câte o înjurătură 
venită de la staţia de birje. Muscalii graşi, spini şi rumeni, 
spuneau bancuri, râdeau cu glas piţigăiat. 

Toma îşi petrecu noaptea în Gara de Nord, în sala de 
aşteptare. Era lume multă, într-un colţ recruţii cântau un marş 
soldăţesc; era imposibil de dormit. Obosit, dimineaţa porni spre 
institut, mai mult din obişnuinţă sau poate din curiozitate şi 
când, urcând scările de marmură, fu anunţat că la etaj 
funcţionează un birou de anchetă, îşi grăbi pasul. Era doar 
martor, moartea lui Comşa nu putea rămâne nepedepsită. 

In biroul de anchetă nu era decât un singur om: asistentul de 
la anatomie. Stătea rezemat într-un fotoliu de piele şi rodea 
capătul unui creion chimic. Avea buzele murdare şi părea bubos. 
Il întrebă pe Toma ca şi când atunci l-ar fi văzut pentru prima 
dată: 

— Numele? 

— Toma Voican. 

Asistentul îi trecu numele într-un caiet de dictando. După ce 
isprăvi şi puse un punct în urma numelui, ridică ochii spre Toma. 

— Dumneata eşti protejatul domnului Mănescu... 

Toma nu ştia ce să creadă. leri, în faţa institutului, îl rugase să 
se înscrie în frăţiile de cruce şi acum vorbeşte cu un ton complet 
străin, de adevărat anchetator. Nu-i răspunse. De altfel nu ştia 
precis dacă fraza era interogativă sau afirmativă. 

Asistentul continuă: 

— Am auzit că ai avut un incident la cămin: ai luat apărarea 
unui comunist sau aşa ceva... 

— Credeam că ancheta se va face în legătură cu cazul 
Comşa... 

— Toate la rândul lor. Dumneata ai fost prieten cu comunistul 
Comşa care s-a sinucis la Facultatea de drept? 


— Nu s-a sinucis! 

— Te rog să răspunzi la întrebare, ţipă asistentul. Ai fost 
prieten cu el? 

— Da. 

— Vreau să-ţi spun ceva care să-ţi intre în cap: Comşa s-a 
sinucis. Asta e foarte important, să ştii. S-a sinucis. Dar morţii cu 
morţii şi viii cu viii. Noi să trecem cu vederea că ai fost prieten 
cu el. Ne-am informat despre dumneata: eşti român, eşti cinstit 
şi, dacă socoteşti că ai făcut o greşeală că ai luat apărarea 
studentului acela de la cămin, îţi vom înlesni să reintri la 
cămin... Bineînţeles în locul lui... Va trebui să-l dai afară... Asta 
va fi şi o verificare a atitudinii dumitale... Şi-ţi mărturisesc că 
toate astea se fac pentru că eşti socotit foarte talentat... 

Văzând că Toma întârzie cu răspunsul, îl îmbie: 

— Ei, care e răspunsul? 

— Asta. 

Toma îi trânti un pumn drept în ochi. Asistentul se rostogoli 
peste fotoliul de piele şi Toma îi auzi vocea până pe coridor. 

— Vei fi exmatriculat... Vei fi exmatriculat... 

3 

Hoinări fără ţintă prin oraş, apoi seara se duse la locuinţa lui 
Mănescu. li deschise uşa femeia de serviciu, dar nu-l lăsă să 
intre. 

— Să văd dacă maestrul vă poate primi. 

Toma aşteptă mai bine de zece minute până ce apăru criticul. 
Era îmbrăcat în acelaşi halat ca şi atunci când îl vizitase prima 
dată. 

— Azi nu am zi de primire, tinere... Totuşi, dacă e ceva foarte 
important, spune-mi. 

Stătea în crăpătura uşii şi nu făcea niciun gest că ar avea de 
gând să-l invite în casă. 

— Dacă n-aveţi zi de primire, atunci renunţ... Am să vin 
altădată... Dădu să plece, dar criticul îl strigă: 

— Vino, domnule, dacă tot ţi-am deschis, intră! li deschise uşa 
şi-l conduse în salon. 

Toma se opri în mijlocul încăperii, se rezemă de spătarul unui 
fotoliu de piele şi aşteptă până ce criticul se aşeză lingă masa 
lui de lucru, un fel de birou sculptat, cu picioare aurite şi cu 
foarte multe sertăraşe amenajate special pentru fişe. 


— Am fost dat afară de la Belle-Arte. 

Crezu că Mănescu o să fie uluit de vestea aceasta. Criticul însă 
îl privi şi mai departe cu un aer plictisit, de om deranjat. Toma 
continuă: 

— Am fost dat afară pentru că n-am vrut să mă înscriu la 
legionari. 

— Ai făcut foarte prost, tinere... Ce importanţă are pentru un 
pictor dacă are în buzunar o dovadă că face parte din 
organizaţia lor. Ca artist trebuie să te pui bine cu „garda”, că 
altfel e de rău. Şi-apoi... cu ce te deranjează faptul că faci parte 
sau nu din legiune? 

— Bine, dar ăştia sunt imbecili! 

— Ei, şi? Pentru un artist, întregul univers poate fi o adunătură 
de imbecili. El există prin el şi pentru el... Şi apoi cântecele lor 
nici nu sunt chiar atât de urâte. Am vorbit şi cil tiii muzicant... 
Cu O somitate... Mi-a spus că imnul lor este perfect din punct de 
vedere tehnic... 

— Asta e tot ceea ce-mi puteţi spune? 

— Da, tinere... Vrei să-ţi vorbesc deschis?... Uite ce e: pentru 
un tânăr talentat nu e ruşine să se vândă... E o crimă să-şi pună 
singur beţe-n roate. Dacă principiile devin un obstacol în calea 
desăvârşirii, atunci e foarte prost... înţelegi? 

— Dacă am înţeles bine, prostituţia nu e ruşinoasă? 

— Dacă este un scop, e ruşinoasă. Dar dacă e numai un 
mijloc, e chiar lăudabilă... 

— Îmi puteţi spune şi unde este limita dintre mijloc şi scop? 

Mănescu îl privi lung. Un timp Toma avu chiar impresia că se 
gândeşte la răspuns, pe urmă îşi dădu seama că se înşelase. 
Mănescu se duse la perete şi îndreptă un tablou. Toma insistă: 

— Şi cine va stabili că prostituţia a fost făcută ca mijloc şi nu 
ca scop? 

— Talentul, tinere, numai talentul... Simţi dumneata talentul 
acela imens care îţi permite să faci un compromis? 

— Cred că nu... Sau nu ştiu. lertaţi-mă că v-am deranjat. 

Criticul îl conduse până la uşă. 

în zadar încercă să se gândească la discuţia avută cu 
Mănescu, nu reuşea să se concentreze. Mergea pe stradă, 
legănat, de parcă ar fi ieşit de la cârciumă. După chibzuiri 
mature hotărî să cineze la Modern. Ştia că-l va întâlni pe 


Bercescu, dar se sili să-şi spună că nu pentru asta se duce 
acolo. Când intră în restaurant, nici nu se uită acolo unde îi ştia 
masa rezervată. Abia târziu, după ce consumă friptura, se 
întrebă: „Oare Bercescu nu m-a văzut?” în sinea lui aştepta să 
fie descoperit, ca să nu pară că a venit anume pentru el. Pe 
urmă se înfurie pentru copilăria asta. Se uită la masa lui 
Bercescu. Era liberă. În general, restaurantul era puţin 
aglomerat. Comandă o sticlă de vin, ca să nu fie nevoit să plece. 
In cele din urmă recunoscu că într-adevăr îl aştepta pe 
Bercescu. In fond nu era nimic ruşinos în asta. Poate că 
Bercescu o să-i dea un sfat demn de urmat. Doar tot el l-a 
îndemnat să publice şi desenul acela în „Gândul liber”. 

Trecuse de miezul nopţii şi Bercescu nu apăruse. Supărat, 
Toma chemă chelnerul şi se interesă de profesor. 

— In ultima vreme vine numai după miezul nopţii. 

Toma plăti consumaţia şi porni spre atelierul lui Marcian. 
Înainte de a intra în atelier, aprinse un chibrit, să nu se lovească 
de ceva. Pe uşă descoperi un bileţel: 

„Cele două cartoane de alături sunt ale dumitale. Mi-ar face o 
deosebită plăcere să nu ne mai întâlnim în atelier. Marcian.” 

Alături, rezemate de uşă, Toma descoperi şi cele două 
cartoane făcute sul: unul, portretul Anei, şi celălalt, „Foc de 
tabără legionară”. Le luă subsuoară şi porni în oraş spre redacţia 
„Gândului liber”. Îl găsi pe Bercescu în faţa unei mese arhipline 
cu hârtii. 

— Oooo, uite cine mă vizitează... Ai timp?... 

— Da, domnule profesor. 

— Atunci, aşază-te aici şi corectează şpalturile astea. Eu mai 
trebuie să scriu un cursiv... 

Toma se aşeză la masa de lucru şi corectă un articol despre 
expoziţia unui pictor aiurit, F. F. Floroiu... Expusese câteva 
mâzgălituri în genul lui Salvador Dali. 

— Azi nu te-am văzut la cursuri. S-a întâmplat ceva? 

— Da. Am fost exmatriculat pentru că n-am vrut să mă înscriu 
la legionari. 

Bercescu rămase cu privirile în gol. Răspunse cu multă 
întârziere: 


— Foarte bine... Asta înseamnă că n-am pierdut vremea în 
zadar. M-am temut puţin pentru soarta ta. Nu eram convins că 
n-o să fii pervertit. 

— Înseamnă că nu vă mai temeţi de soarta mea... Ştiţi că 
mâine n-am ce să mănânc? 

— E mai bine, decât să mănânci în cămaşă verde. Termin 
cursivul şi vedem ce-i de făcut... Ce-i în cartoanele acelea? 

— Nimicuri... leri noapte am avut insomnie şi am făcut nişte 
schiţe... 

Interesat, Bercescu luă cartoanele şi le desfăşură, apoi sâsâi 
printre dinţi: 

— Asta e interesantă... Cum se intitulează? 

— Foc de tabără legionară... 

— Foarte, foarte bun... Aşteaptă-mă o clipă. 

Luă cartoanele şi ieşi din încăpere. Rămas singur, Toma se 
duse la fereastră şi privi în stradă. Un şofer se certa cu doi 
ofiţeri: probabil nu voiau să plătească. Bercescu se întoarse 
după câteva minute însoţit de un individ gras, cu părul tuns 
scurt. 

— Ai fi de acord să-ţi publicăm desenul cu cizmele? întrebă 
Bercescu. 

— Credeţi că merită? 

— Da, răspunse grasul... Merită. Avea voce groasă, răguşită. 
Dar aş vrea să te avertizez: Ştii ce înseamnă publicarea acestui 
desen? 

Toma se uită spre Bercescu şi-i căută privirile; în ochii lui 
Bercescu becul din tavan avea două reflexe ca două scântei. 

— Da, ştiu. Înseamnă un fel de angajare, luare de poziţie. 
Bercescu zâmbi abia perceptibil. Toma continuă: Aş vrea foarte 
mult să-mi publicaţi desenul. 

Toma era convins că cei doi îşi vor manifesta bucuria. Dar nici 
grasul şi nici Bercescu nu schiţară nici cel mai mic semn în 
această privinţă. Abia târziu, când tăcerea deveni insuportabilă, 
Bercescu îl întrebă: 

— Tu l-ai cunoscut pe Comşa? 

— Da. Tocmai de aceea!... 

Capitolul IX 
1 


Toma lucra de două săptămâni la tipografia ziarului „Gândul 
liber” ca expeditor: lega în stocuri ediţiile de provincie, le 
ambala, transporta baloturile la poştă şi verifica confirmările 
difuzorilor. Işi începea activitatea la ora trei noaptea şi isprăvea 
în jurul prânzului. De la prânz până la ora trei noaptea era liber. 
Intr-una din aceste după mese libere, Toma descoperi un 
cerşetor care în locul mâinii drepte purta o proteză primitivă, 
făcută din lemn de brad. Proteza, rezemată de bastonul alb, era 
întinsă spre trecători. La început, Toma nu văzuse decât proteza 
şi această mână de lemn, murdară, care-l impresionase 
puternic. Cerşetorul purta o manta militară, din primul război 
mondial, şi pe piept, lustruite, atârnau patru medalii. 

Toma intră în prima librărie, cumpără un carton şi, spre 
mirarea celor din magazin, rupse cartonul în patru. In stradă îşi 
căută un unghi potrivit şi încercă să-l schiţeze pe cerşetor. Din 
cauza trecătorilor, care se perindau în dreptul lui, munca era 
anevoioasă şi atunci hotărî să-l angajeze ca model. Se duse la el 
şi-l întrebă: 

— Cum merge treaba, moşule? 

Cerşetorul tresări. Cu mâna sănătoasă căută prin buzunare. 

— Am autorizaţia vizată şi am plătit şi impozitul. 

— Nu sunt de la poliţie. 

Toma se trase alături de el. 

— Aş vrea într-o seară să vii cu mine, să luăm masa împreună. 

— Să mă inviţi adică? Şi ce trebuie să fac pentru asta? Doar 
nu mă inviţi degeaba! 

— Sunt pictor. Aş vrea să te desenez... Când ai avea timp... 

— Dacă e mâncare multă, atunci şi în seara asta. 

Toma îl rugă pe Bercescu să-l înlocuiască cu cineva în noaptea 
aceea la expediţie şi seara se duse după cerşetor. 

— Nu credeam că ai să te ţii de cuvânt, îi spuse cerşetorul. li 
cunosc bine pe oameni. In clipa când mă văd, sunt pătrunşi de 
un adânc sentiment de caritate, mulţi ar fi în stare să-şi dea şi 
haina de pe ei. Dar sentimentul acesta cu cât e mai puternic cu 
atât durează mai puţin. In clipa când au trecut de mine, îşi aduc 
aminte de propriile griji, poate mai spun un „Vai, bietul de el! Ce 
îngrozitor e să fii orb”, şi-şi văd de drum. Dar poate că e bine 
aşa. Eu zic aşa, că tristeţea e mai penibilă decât întunericul de 
totdeauna. 


Toma n-avea ce să-i răspundă. Îl luă de braţ şi porni spre 
strada Timiş. Pe Ana n-o mai văzuse de mai bine de două 
săptămâni. Acum, că se ducea spre locuinţa ei, se simţi vinovat 
că n-o mai vizitase. Pe drum, cerşetorul îi vorbi tot timpul. 

— Inainte de a fi fost mobilizat, asta a fost în 16, am fost 
ceasornicar. E ciudat cum tot din ceea ce am văzut când eram 
sănătos mi-a rămas în minte: mecanismul, roţile dinţate ale 
ceasurilor. Poate pentru că m-am uitat la ele totdeauna cu lupa. 
Nu-mi mai pot imagina culorile, decât uneori în vis, şi nici chiar 
feţele oamenilor. În schimb, văd tot timpul înaintea mea roţi 
dinţate de diferite mărimi, învârtindu-se, angrenându-se şi, când 
aud un zgomot puternic, văd şi pâlniile exploziilor de la 
Mărăşeşti. 

„Oare cum o să mă primească Ana?” Voia să ajungă cit mai 
degrabă, să-i vadă faţa, ochii jucăuşi, gâtul, umerii. Îi era ciudă 
că nu trecuse pe la ea, era doar singura persoană la care ţinea 
într-adevăr. 

— Oamenii nu sunt răi în felul lor... Dar preocupările lor 
particulare, interesele lor se ciocnesc cu interesele altora şi de 
aici invidia, neînţelegerea. Dacă n-ar exista grija măruntă de 
fiecare zi, goana după pâine, s-ar mări considerabil respectul 
faţă de semeni şi viaţa ar deveni mult mai frumoasă. Vă 
plictisesc? 

— Nu, tresări Toma. 

— Vedeţi, când un om ca mine nu e preocupat şi nu e obosit 
de toate recepţiile imaginilor dintotdeauna şi de pretutindeni, 
descoperă că are foarte mult timp să-şi folosească creierul. Nu, 
nu mă consider un om deştept... Dar cred că m-am gândit mai 
mult, adică am avut mai mult timp pentru gândit şi cred că cel 
mai important lucru pentru omenire ar fi să fie eliberată de grija 
zilei de mâine. Din cauza acestei griji, omul pierde timp, îşi 
cheltuieşte forţa creatoare numai în scopul existenţei. Dar omul 
nu este creat să-şi asigure doar existenţa... Omul e creat să 
creeze... 

„Acum Ana face curăţenie. E joi, azi a frecat şi podelele, în 
atelier miroase în afară de ulei de in şi a leşie. Poate nici a leşie, 
ci a curăţenie. E ciudat, dar şi curăţenia are miros...” 

De undeva se auzea o melodie transmisă prin radio. Vocea 
groasă de bariton cânta cu tremolo: 


„S-a stins pe drum un felinar...” 

Gangul din faţa atelierului era gol, de parcă s-ar fi mutat tot 
atelierul. Spre mirarea lui, uşa nu era încuiată. 

— Ana, Ana! 

Din spatele perdelei de pluş auzi vocea ei: 

— Viu îndată. 

Toma aprinse lumina şi rămase surprins. Atelierul era complet 
gol, de pe pereţi lipseau toate tablourile lui Marcian, atelierul 
aducea a hambar. 

— Ce s-a întâmplat, Ana? 

Ana apăru de după perdea, îmbrăcată ca de duminică. Purta o 
fustă neagră plisată, largă şi o bluză albă de bumbac. 

— Cum, nu ştii?... Domnul Marcian şi domnişoara Tia au 
deschis o expoziţie. Nici nu mai dau pe aici... 

— Tu ai vrut să pleci, Ana? Dacă ai treabă, du-te... Eu aş vrea 
să lucrez în noaptea asta... Vreau să-l desenez pe dumnealui... 
Arătă spre cerşetor. 

— Bună seara, doamnă... 

— Nu vreau să plec. Te-ai schimbat de când nu te-am văzut... 
Deşi n-au trecut decât şaisprezece zile. 

— Tu ai numărat zilele, Ana... 

Ana roşi. Îşi căută de lucru, ca să nu fie nevoită să răspundă. 
Aduse un scaun pentru cerşetor, îl pofti să se aşeze şi-l întrebă 
pe Toma dacă are nevoie de şevalet, dar îl aduse fără să 
aştepte răspunsul lui. Pe urmă. Aduse şi un carton. 

— Dacă vrei să te culci. Ana... 

— Nu vrei să stau aici? 

— Ba da... Dar n-am vrut ca din cauza mea să... 

— Toată ziua nu fac nimic. 

— Dumneavoastră vă iubiţi, spuse cerşetorul. 

— Nu, răspunseră amândoi în acelaşi timp, apoi se uitară unul 
la celălalt. 

Toma îi puse mâna pe umeri. Ana îşi lăsă ochii în jos, tăcută. 
Toma se apropie de ea, îi luă capul în palme şi o privi în ochi: 

— Tu, pistruiat-o... Ar trebui să-ţi tai părul. 

— Şi tu ar trebui să-ţi schimbi cămaşa. Asta e cam murdară... 

— N-am alta. 

— Scoate-o, ţi-o spăl... 

— Ei, acum să pierzi timpul cu asta... 


— Tot n-am ce face... Şi-mi place să te îngrijesc... 

Toma îşi scoase cămaşa, îmbrăcă halatul lui Marcian, îl aranjă 
pe cerşetor şi începu să lucreze. Din când în când trăgea cu 
ochiul spre Ana; ea puse ligheanul cu apă pe reşou, apoi se 
apropie de şevalet şi privi cartonul alb, pe care se încovrigau 
liniile trase de Toma. 

— Am auzit că nu mai eşti la institut... 

— Nu mai sunt... Şi nici expoziţie n-am să am niciodată, ca 
domnul Marcian. 

— De ce? Dacă vrei, trebuie să vrei foarte tare... Eu, când 
eram mică şi voiam ceva, îmi spuneam tot timpul: vreau, vreau, 
vreau...! 

— Da, dar eu nu mai sunt mic. Staţi comod? 

— Da, foarte comod, răspunse cerşetorul. 

Pe la miezul nopţii termină portretul, îl intitulă „Eroul de la 
Mărăşeşti”, apoi îl conduse pe cerşetor şi se întoarse în atelier. 
Ana tocmai îi călca cămaşa. 

— Îţi mulţumesc, Ana. Eşti fată bună. 

— Bună şi proastă. 

— De ce spui asta? 

— Pentru că atunci când ai vrut să mă desenezi, am strigat la 
tine. Mi-a fost teamă. 

— Şi-acum nu mai ţi-e teamă? 

— Nu. 

— Nici dacă aş vrea să te desenez din nou... fără halat? 

— Nici. Răsufla greoi, îi palpitau sânii strânşi sub bluziţa de 
bumbac. 

— M-am gândit de multe ori la tine, Ana... Şi într-o zi am să te 
desenez. Se apropie de ea, o sărută pe obraz, apoi îi căută 
buzele. Ana se feri. 

2 

Bercescu cercetă atent cartonul „Eroul de la Mărăşeşti” şi 
spuse: 

— Foarte reuşit... Ştii câte scrisori de ameninţare am primit 
pentru „Foc de tabără legionară”? Uită-te. Arătă spre un teanc 
de scrisori. Înseamnă că ai tras direct în ţintă. Am avut o 
discuţie cu cei din redacţie... Cred că ar fi bine să faci o 
expoziţie. 

— O expoziţie? Din ce? Unde? 


— O expoziţie de desene. Expoziţia unui student exmatriculat. 
Cred că s-ar putea face vâlvă. In afară de asta şi de „cizme”, 
mai ai ceva? 

— N-am. 

— Faci. In două săptămâni ai putea aduna câteva. Munceşti şi 
ziua şi noaptea. 

— Şi ce să desenez? 

— Cum ce? Oameni. Portrete. Tu în fond eşti un portretist. Faci 
câţiva flămânzi, câţiva schilozi, ca oamenii să-şi aducă aminte 
de ororile războiului şi capete de muncitori... Asta ai să faci!... 
Vorbesc cu cineva de la Malaxa şi te duci acolo. Şi o să-ţi dau şi 
câteva adrese... Faci locuinţa unui strungar pensionar... Unu 
care a muncit treizeci de ani lângă maşină şi care are casa 
goală. Il intitulezi „Pensionarul”. Ba nu, îi scrii dedesubtul 
desenului: „Amurgul fericit sau paradisul muncitorului român”. 
Da, aşa ceva. Cuvinte tari. Şi ştii unde faci expoziţia? Sub o 
poartă, undeva, în mahala. Da, asta e soluţia. Era înfierbântat. 
Vorbea de parcă ar fi ţinut un discurs. Atât de agitat Toma nu-l 
văzuse niciodată, cu toate că şi la cursuri era foarte aprins. Da, 
faci o expoziţie despre muncitori pentru muncitori. Ei înţeleg 
desenele. Să se recunoască, să vadă ce-i aşteaptă peste câţiva 
ani, dacă totul va merge aşa cum a început să meargă... 

Datorită lui Bercescu, Toma primi un avans de la redacţia 
ziarului şi câteva adrese. Era neliniştit, îşi pregătea prima 
expoziţie. Înarmat cu creioane, cu hârtii, colindă cartierele 
Steaua, Pantelimon, Griviţa şi mahalaua Abatorului. Trei 
săptămâni la rând lucră tot timpul. Uneori îl vizita Bercescu şi-l 
îmbărbăta. Ziua făcea schiţe, iar seara, la Ana, făcea variante, 
compoziţii. Recolta primelor şapte zile fu executată: patru 
desene. Unul reprezenta un copilaş cotrobăind într-o ladă de 
gunoi. La acest desen lucrase cel mai mult. După patru sau cinci 
variante vru să renunţe, deoarece i se părea exagerat de 
tendenţios. Pe urmă găsi soluţia. Mări lada de gunoi în aşa fel, 
încât băiatul care cotrobăia trebuia să stea în vârful picioarelor 
ca să ajungă cu braţele întinse până în fundul lăzii. Astfel, din 
cauza staturii, nu avea nici măcar şansa să vadă bine ce caută. 
Desenul îi plăcu Anei foarte mult. Al doilea reprezenta o femeie 
în vârstă împingând un cărucior încărcat cu lemne. Al treilea era 
un portret al unui muncitor în vârstă. Avea o privire ciudată, 


plină de dispreţ şi ură. Era fără îndoială cel mai interesant desen 
făcut de Toma până atunci. Al patrulea carton reprezenta o 
spălătoreasă văzută din spate. Felul în care sta aplecată asupra 
albiei sugera oboseala şi poate chiar mai mult... 

— Tu, Toma, desenezi numai lucruri triste. 

— Spune-mi, tu ai bucurii? 

— Da. Când te văd lucrând, mă bucur... Şi în general mă bucur 
că eşti aici. 

Avea ochii senini şi buzele întredeschise îi tremurau. 

— Te desenez, Ana. 

— Dacă vrei. Dar îmi dai cuvântul de onoare că desenezi 
numai. 

— Da. 

— Închide uşa, să nu vină cineva. 

Toma închise uşa, apoi pregăti o coală nouă pe şevalet. Işi 
căută de lucru. Fixă pionezele cu încetineală, apoi căută privirile 
Anei. Ea însă îşi uită privirile pe coala albă de pe şevalet. Era 
adâncită, de parcă ar fi citit cine ştie ce carte interesantă, în 
cele din urmă se uită la Toma şi începu să zâmbească. 

— Am impresia că eşti mai emoţionat decât mine. 

— Da’ de unde, mormăi Toma, dar nu se mai uită la ea. Nu-s 
emoţionat de loc. Am lucrat după model şi la şcoală. Îşi dădu 
însă seama că-i tremurau genunchii. Când se întoarse din nou 
spre ea, ea tocmai îşi descheia nasturii de la bluză. 

— N-ajunge daca mă dezbrac numai până aici? îşi arătă şoldul. 

— Ba da, ajunge. 

Ana nu avea nimic sub bluză. O scoase şi o puse pe spătarul 
unui scaun. Cu mâinile încrucişate în dreptul sinilor se aşeză şi 
încremeni ca o statuie. Rămase câteva clipe aşa, apoi se 
îmbrăcă repede. 

— Mi-e ruşine. Sunt foarte proastă, nu-i aşa? 

— Nu, Ana. 

îşi aprinse o ţigară. Gândi: o să se încheie stupid această 
seară. Ana se rezemase de perete, cu ochii lăsaţi în jos, 
vinovată. Părea foarte mică, neajutorată. Toma ar fi dat mult să 
afle la ce gândeşte ea. 

— Mă simt foarte prost... spuse ea. Dar o să-mi treacă... M-am 
purtat ca un copil, nu-i aşa?... îşi scoase din nou bluza. 


Toma nu-i răspunse. Se uita la ea, la pielea ei albă, la sânii ei 
mici, în formă de pară, cu sfârcurile roşii, mari, ieşiţi înainte. Ana 
îi căută privirile, dar nu i le găsi. 

— Nu desenezi? îl întrebă. 

— Nu, te privesc numai. 

— Nu uita, ţi-ai dat cuvântul de onoare. 

— Dacă vrei, poţi să te îmbraci. Avu senzaţia că e foarte 
darnic. 

Ana îşi luă repede bluza şi o îmbrăcă. Toma întrebă dacă mai 
poate să rămână. 

— Desigur. Stătu un timp cu mâinile atârnate de-a lungul 
trupului, nemişcată: Ştii că tu eşti primul bărbat care m-a văzut 
aşa? 

— Trebuie să-ţi mulţumesc pentru asta? 

— Acum ai fost prost. 

— lartă-mă. 

— Nu trebuie să-ţi ceri iertare. Noapte bună, Toma. Mă duc să 
mă culc... 

Toma o urmări până se pierdu în spatele perdelei de pluş, apoi 
se duse şi stinse lumina. Se aşeză pe sofa: era moleşit şi-i vâjâia 
capul. În spatele perdelei de pluş, paşii Anei sunau ca nişte bătăi 
în tobă. Atelierul amplifica fiecare zgomot. Fără să cugete prea 
mult, se ridică şi porni spre încăperea Anei. Trase perdeaua la o 
parte. 

Ana tresări: 

— Pleacă de aici... Nu vezi, vreau să mă culc. 

— De ce trebuie să mă întorc? Te-am văzut dezbrăcată! 

Ana se întoarse cu spatele, îşi scoase bluza şi îmbrăcă cămaşa 
de noapte. Abia atunci îşi scoase fusta. Când se întoarse spre 
Toma, acesta era cu spatele spre ea. 

După ce se vâri în pat, îi spuse: 

— Poţi să te întorci. Şi nu m-aş fi aşteptat să fii atât de 
cuviincios. Stai jos. 

Toma se aşeză dinadins pe scaun şi nu pe marginea patului 
unde arătă Ana. Ana stinse lumina. 

Se obişnuiră greu cu întunericul. Întâi prinseră contur lucrurile 
mari, masa, dulapul, apoi pe rând toate obiectele din încăpere. 

— Stai bine? 

— Da, răspunse Toma. Stau foarte bine. 


îi bănuia faţa numai după părul resfirat pe pernă. Era culcată 
pe spate. Adăugă, voit ironic: 

— Noapte bună. 

Ana nu descifră ironia, răspunse imediat: 

— Nu mi-e somn. Ştii, e prima noapte când stau aşa cu un 
bărbat în cameră. Îmi dai voie să te întreb ceva? 

— Da. 

— Dar e o întrebare, cum să-ţi spun... De fapt, o fată n-are 
voie să pună asemenea întrebări: Tu ai fost la... Ai fost la multe 
femei?... Nu e nevoie să-mi răspunzi... Socoteşte că nici nu te- 
am întrebat... Mai bine povesteşte-mi despre tine... 

— Ti-am spus aproape totul despre mine. N-am nimic de 
adăugat... 

— Stai prost acolo, nu-i aşa? Aşază-te aici... 

Toma mai mult simţi decât văzu că Ana îi face loc. Se aşeză 
pe pat. 

Acum se distingea totul în cameră. Părea totul ca într-un 
desen în sepia. 

— Vin lingă tine, Ana. 

Ea nu-i răspunse nimic. Se întoarse cu faţa spre perete. 

Toma se vâri lângă ea sub pătură. O atinse cu genunchiul şi o 
simţi fierbinte. 

— Întoarce-te, Ana. 

Ana se întoarse şi, cuminte, se ghemui spre umărul lui. 

— Plângi? 

— Nu, de ce să plâng? 

Rămaseră multă vreme tăcuţi, privind tavanul. 

Numai în capelă a mai privit Toma tavanul atât de mult. Dintr- 
o dată i se păru că tavanul e populat de sfinţi bizantini cu feţe 
lunguieţe care îl privesc sfidători. 

— Du-te, Toma, mi-e frică de tine. 

Toma se ridică încet, se duse în atelier, se întinse pe sofa. 
„Poate e mai bine aşa”, gândi. Nu reuşi să adoarmă decât spre 
dimineaţă. 

3 

Pe o stradă lăturalnică, Toma descoperi cel mai frumos 
subiect. Pe o casă dărăpănată văzu un afiş modern 
reprezentând o ruletă. Sub desen, litere mari îndemnau 
trecătorii: Vizitaţi cazinoul din Sinaia. Trecătorii, nişte copii 


zdrenţăroşi, priveau afişul, râdeau, nu înțelegeau nimic. În timp 
ce lucra, îl vizita Bercescu. Şi el era entuziasmat de subiect. 

— E ca un fard peste un obraz murdar. 

— Da, încuviinţă Bercescu. Un timp privi cum lucra Toma, apoi 
continuă: Ştii, prietenii mei spun că expoziţia ar putea avea 
urmări grave. 

— Nu mi-e teamă... 

— Nu e vorba de teamă sau de curaj. Ci de risc. Prietenii mei 
s-au gândit în primul rând la tine. Ştii, expoziţia pe care o 
pregăteşti are aspectul unui protest individual. 

— Nu dumneavoastră aţi spus că artistul trebuie să fie 
reprezentantul a sute şi sute de mii de oameni?!... ” 

— Nici acum nu spun altceva... Am înţeles individual, în sensul 
că te expui personal. Protestul organizat, lupta organizată e 
mult mai eficace. 

— Ştiţi foarte bine că aş face orice. Dar ar fi o laşitate să 
renunţ acum la expoziţie. 

— Nu te înfierbânta. Continuă-ţi munca. Noi o să organizăm o 
echipă de muncitori care să-ţi păzească expoziţia. 

— Credeţi că va trebui să fie păzită? 

— Da, dar asta la vremea potrivită. Tu ce faci diseară? 

— Nimic. 

— Ar fi ceva de făcut, dar e periculos. 

— Nu mă interesează dacă e periculos. 

— Ba da, trebuie să te intereseze. Nu e vorba numai de tine, ci 
de soarta mai multor tovarăşi... Gândeşte-te bine... Dacă crezi 
că ar fi mai bine să nu te expui... 

— Domnule profesor!... 

— Nu tipa... Diseară o să dai un mic examen... Trebuie să faci 
de pază. 

— De pază? 

— Da. Am să-ţi explic. Vino diseară în Bucureştii Noi, în strada 
Diţescu. Ne întâlnim chiar în colţul străzii. Vii la şase. 

Fix la ora şase, Toma îl întâlni pe Bercescu în colţul străzii 
Diţescu. Bercescu îl luă de braţ şi, când se convinse că nu e 
auzit de nimeni, începu să-i explice: 

— Te instalezi aici la ora şapte. Dacă vezi ceva suspect, 
traversezi strada. Asta e tot. Tovarăşii te văd de acolo. Arătă 
spre  coşurile  filaturii „Dacia”, care se proiectau peste 


acoperişurile caselor. Fix la şapte va trece cineva citind 
„Universul”. Înseamnă că acţiunea s-a terminat, poţi să te 
retragi şi tu. Ar fi bine să-ţi dai o întâlnire cu cineva, ca în caz de 
complicaţii să ai o justificare de ce eşti aici... înţelegi? 

— Inţeleg. 

— Eu am plecat. La revedere. 

Toma fugi la atelierul lui Marcian şi o rugă pe Ana să vină la 
şapte şi jumătate în colţul străzii Diţescu. 

— De ce acolo?... Nu e mai bine dacă vii tu aici? 

— Acum n-am timp să-ţi spun mai multe... Vino acolo... 

Toma ajunse la locul fixat, cu câteva minute înainte de ora 
hotărâtă. Strada era aproape goală; numai peste drum, în faţa 
unei frizerii stăteau de vorbă două calfe. 

Toma îşi aprinse o ţigară, apoi citi toate afişele lipite pe ziduri. 
Descoperi şi afişul cazinoului de la Sinaia şi-i zâmbi. Ceasul 
electric din colţ indica şapte şi cinci minute. La şapte şi zece 
minute trecu un camion încărcat cu butoaie de tinichea, 
hodorogind pe caldarâm. Un oltean iaurgiu îl întrebă cât e 
ceasul şi Toma îi arătă ceasul electric: şapte şi douăsprezece 
minute. La şapte şi un sfert apăru Ana. Era îmbrăcată cu fusta 
neagră plisată şi cu bluza albă de bumbac. Toma îi ieşi înainte. 

— Ai venit mai devreme... încă nu e şapte şi jumătate. 

— N-am avut ce face şi m-am speriat că s-a întâmplat ceva... 
De ce m-ai chemat aici? 

Cele două calfe în halate albe stăteau tot în faţa frizeriei. 
Dinspre fabrică se apropia o căruţă de-a brutăriilor Gagel. 

— Să ne plimbăm puţin... Tu ieşi atât de rar din atelier. 

— Atunci de ce nu m-ai chemat într-un parc? Acuma, toamna, 
e atât de frumos în parcuri... Am trecut ieri prin Cişmigiu. II luă 
de braţ. Hai. 

Toma se aplecă să-şi lege şireturile nedesfăcute, moşmondi 
mult, apoi căută o ţigară. Acum, căruţa cu prelata Gagel trecea 
drept în faţa lor. Toma privi cercetător în jur. 

Ana se uită şi ea în jur. 

— Aştepţi pe cineva? 

— Nu, n-aştept pe nimeni. Ceasul electric indica şapte şi 
douăzeci şi cinci de minute. Pe cine să aştept? Am trecut pe aici 
după un subiect... 


Dinspre filatură se apropie un individ citind „Universul”. Toma 
răsuflă uşurat. O luă pe Ana de braţ şi coti după colţ. 

— Ai dreptate, n-ar fi trebuit să te chem aici... E mai frumos în 
Cişmigiu. Ştii că peste câteva zile deschid expoziţia... Sper să vii 
la vernisaj... 

— Eşti atât de ciudat astăzi... Spune, nu s-a întâmplat nimic? 

— Nimic, dacă-ţi spun... De ce să te mint? 

4 

în ziua deschiderii expoziţiei, Toma îşi periase şi-şi călcase 
hainele, îşi pusese o cravată nouă şi se plimba agitat sub poarta 
unde, pe nişte trepte de carton cenuşiu, îşi expusese desenele. 
Singurul ziar care anunţa expoziţia era „Gândul Liber”. 

Toma îşi închipuise că după anunţul din „Gândul Liber” 
oamenii o să se înghesuie să-i vadă expoziţia. Mai ales că în 
articolul nesemnat se spunea că e prima expoziţie a unui pictor 
talentat, exmatriculat din motive politice. Sub poarta casei de 
pe Pantelimon au trecut vreo câteva gospodine care s-au oprit, 
mai mult să se odihnească, locatarii casei şi câţiva elevi gură- 
cască. 

Spre prânz apăru şi o maşină şi descinse din ea un bărbat 
înalt, cu fălci osoase şi cu păr tuns scurt. Se opri în faţa 
tablourilor, îl măsură pe Toma din priviri, notă ceva într-un 
carneţel şi Toma fu bucuros că, în sfârşit, au apărut ziariştii. 
Individul plecă după câteva minute. 

Seara veni şi Ana să vadă expoziţia. Sub poartă nu erau decât 
ei doi. 

— Am venit să te invit la atelier. Serbăm vernisajul acolo. 

Toma nu-i răspunse. Îi era ruşine că nu era nimeni care să 
privească tablourile expuse. 

— A fost lume puţină, nu-i aşa? 

— Foarte puţină, Ana... 

Tocmai voiau să plece, când apărură doi indivizi neraşi, cu 
haine murdare, de doc. Unul era înalt, cu păr ţepos, cărunţit. Se 
apropie de Toma. 

— Dumneata eşti Toma Voican? 

— Eu sunt. 

— Atunci e bine. Ne-a trimis domnul Bercescu să stăm 
noaptea aici, prin apropiere... 

— Nu se poate!... Cum o să staţi toată noaptea aici! 


— Nu vă faceţi probleme, domnule pictor... Pe la unu' o să fim 
schimbaţi... Vin alţi doi de la Vulcan... 

Stânjenit, Toma le mulţumi, apoi o luă pe Ana de braţ şi porni 
spre atelierul lui Marcian. 

în cămăruţa Anei, totul era curat, aranjat şi masa pregătită 
pentru două persoane. Pacheţelele cu hârtie unsuroasă trădau 
cumpărăturile Anei. 

— Nu e o masă bogată, dar e sărbătoare. Ţi-aduci aminte când 
ai spus că n-o să ai niciodată o expoziţie? în seara aceea, eu am 
spus până am adormit: „Vreau ca Toma să aibă o expoziţie L. 
Vreau ca Toma să aibă o expoziţie!...” 

Pâinea, pacheţelele cu hârtie unsuroasă aduceau a sărăcie. 
Toma se posomori. Ana se prefăcu a nu băga de seamă. 

— Avem şi muzică. Arătă spre patefonul domnului Marcian. 
Din păcate nu are decât un singur disc. Ala după care a pictat 
simfonia aceea colorată. Vrei să-l pun?... 

Toma încuviinţă. 

Ana puse discurile şi acordurile grave umplură încăperea. 
Toma avu senzaţia că se află într-o biserică. Deodată, din atelier 
se auziră voci, râsete. Toma se lipi de zid, iar Ana privi în atelier. 

— Stai aici, e Marcian, şopti Ana şi ieşi în atelier. 

Toma recunoscu şi vocea Tiei. Râdea tot timpul, de parcă ar fi 
fost beată. 

— Ce-i cu porcăria aceea? întrebă Marcian pe un ton grav. 

— Discul dumneavoastră, domnule Marcian... 

— Opreşte-l! 

Ana reveni în spatele perdelei, opri patefonul, şi-i făcu semn 
lui Toma să stea liniştit. Se reîntoarse în atelier. Toma auzi şi 
vocea unui bărbat străin. 

— Te duci, Ana, şi aduci o sticlă de şampanie... 

— Da, domnule Marcian. 

Toma auzi trântirea uşii: plecase Ana. 

— Eu vreau un chef monstru, spuse vocea străină. Era groasă, 
răguşită. De ce nu mi-aţi spus nimic de pisicuţa asta? 

— Vorbeşti de Ana? întrebă Tia. 

— Da, răspunse vocea răguşită. 

— Părerea lui Marcian e că după aceste afirmaţii, noi nu mai 
avem ce căuta aici. Hai, mergem, Tia... Sper, domnule comisar, 


că vei reuşi să te descurci şi singur... Hai, pisicuţă, adu 
şampanie. 

— E drăguţ din partea voastră... Sper că pisicuţa e curăţică. 

— Pa, râse Tia. 

Toma auzi din nou trântindu-se uşa. Privi prin crăpăturile 
perdelei: în atelier nu mai era decât străinul cu voce răguşită: 
un tip înalt, negricios, dar asta poate şi din cauza uniformei 
negre de comisar. Comisarul se duse la fereastră, privi în stradă, 
apoi se reîntoarse la sofa şi se aşeză; se săltă de parcă ar fi vrut 
să-i încerce telurile. „De ce o fi rămas ăsta aici”? 

Trecu mai bine de un sfert de oră până sosi Ana. IEra roşie la 
faţă, alergase. 

— Domnul Marcian? întrebă gâfâind. 

— S-a dus să cheme pe cineva... Sper că nu mă laşi să beau 
singur. 

— Eu nu beau... 

Comisarul desfăcu între timp sticla, dopul detună puternic ca 
o armă. Ana tresări. 

— Adu pahare, râse comisarul, dar nu aşteptă ca Ana să plece 
după pahare; duse sticla la gură şi începu să bea. 

Din ascunzătoare, Toma văzu cum lichidul spumos i se scurge 
de pe bărbie pe uniformă, pe podea. 

__— Bună-i şi ţi se suie la cap. Bea şi tu, şi ai să vezi totul în roz. 
Intinse sticla. Ana refuză. Poate ţi-e scârbă să bei după mine? 

— Nu, dar eu nu beau. 

— Bea, dacă-ţi spun!... Porni spre Ana. Ea se retrase, se lovi 
de chiuvetă, apoi vru să se ducă spre uşă, dar comisarul îi tăie 
calea. 

— Doar nu vrei să fugi?!... Nu te teme, Marcian nu se mai 
întoarce... Nu vezi, sunt comisar... Văzând că Ana se fereşte şi 
după aceste argumente, puse sticla jos şi începu să-şi descheie 
nasturii uniformei. Sau poate ţi-e teamă de uniformă?... Aruncă 
uniforma pe sofa. Ei, pisicuţă, şi acum te temi? 

Toma trase perdeaua. Inelele pe care aluneca perdeaua 
sunară metalic şi comisarul se întoarse brusc. Era atât de 
speriat, încât rămase cu gura căscată. Toma făcu un pas spre el, 
comisarul se retrase grăbit până la perete. Toma luă uniforma 
de pe sofa şi porni spre comisar. Acesta fugi în celălalt colţ al 
atelierului. Lângă fereastră, lui Toma îi veni o idee; deschise 


geamurile şi aruncă uniforma în stradă. Comisarul se repezi la 
uşă şi ieşi pe coridor. Se auzi cum se împiedică de ceva, cum 
cade şi cum se prăbuşeşte pe scări. 

Ana chicoti cu voce străină; tremura încă. Toma se aplecă pe 
fereastră, se uită după comisar, apoi se întoarse spre Ana. Ea se 
apropie de el, cuminte şi întrebă cu voce stinsă: 

— Şi acum? 

— Şi acum serbăm vernisajul... Pune discul... 

Capitolul X 
1 

În primele două zile nu-i vizitară expoziţia mai mult de o sută 
cincizeci-două sute de persoane. In perioada când îşi pregătea 
desenele, Toma îşi închipuia că încă la vernisaj o să apară Petre 
Mănescu, maestrul, şi o să-l felicite, apoi toate ziarele vor scrie 
numai despre el. E drept, „Gândul liber” îl anunţă şi a doua zi, 
specificând din nou că este vorba de „prima expoziţie 
muncitorească”. 

A treia zi dimineaţa, pe când cerceta ziarele, Toma descoperi 
un articol împotriva lui în „Porunca vremii”. Nu se vorbea acolo 
despre desenele lui, ci despre un farsor care în plin centrul 
Bucureştiului face demonstraţii bolşevice. Spre prânz apăru şi 
Bercescu. Îi spuse: 

— Ei, acum trebuie să fim cu ochii în patru. După masă or să 
vină câţiva vizitatori de la Griviţa. Or să rămână mai multă 
vreme aici, ca să-ţi păzească expoziţia. 

— Dar ce, e în pericol? 

— N-ai citit „Porunca vremii”? 

— Ba da. Prefer să fiu înjurat. Înseamnă că sunt furioşi. 

— Asta da. Dar aici e vorba despre altceva. 

Acest „altceva” se petrecu mult mai devreme decât se 
aşteptase Bercescu. Încă înainte de a veni vizitatorii de la 
Griviţa, sosiră vreo douăzeci de tineri cu un autocamion şi 
intrară sub poartă. La un semnal, dat de unul care rămăsese în 
camion, se năpustiră asupra desenelor şi le rupseră în bucăţi. 
Toma nici n-avu timp să se dezmeticească. Vru să intervină, dar 
cineva îl lovi cu un baston în cap de-şi pierdu cunoştinţa. A doua 
zi, „Gândul liber” publică o fotografie a expoziţiei devastate. In 
acelaşi număr, un articol de fond, care vorbea despre activitatea 
huliganilor, despre rugurile de cărţi şi despre vandalismul 


frăţiilor de cruce, pomenea şi numele lui. Ziarele au fost 
confiscate şi, după câteva zile, o decizie a ministerului artelor şi 
informaţiilor anunţă interzicerea ziarului, invocându-se nişte 
articole din legea presei. 

Noaptea următoare, Toma îl căută pe Bercescu la „Modern”. 
Acesta îl lăsă să se aşeze la masa lui, continuă să mănânce, 
apoi, când se convinse; ă nu poate fi auzit de nimeni, îi şopti: 

— Noi nu mai trebuie să ne întâlnim. Niciodată... 

— Înţeleg. Dar vreau să fac şi eu ceva... 

— Gândeşte-te bine. Poate fi periculos. 

— M-am gândit. 

— Bine... Te duci marţi la douăsprezece în Cişmigiu, la banca 
şomerilor. Acolo o să stea cineva cu o tablă de şah pe genunchi. 
ÎI întrebi: „Căutaţi un partener”? El îţi va răspunde: „Da, unul 
care joacă numai cu negrele”. Dacă-ţi răspunde aşa, te aşezi şi 
joci o partidă cu el. O să-ţi comunice ce ai de făcut. Acum du-te. 

Toma se ridică de la masă şi plecă, fără să salute. 

2 

Marţi la douăsprezece fără câteva minute, Toma ocoli de 
câteva ori banca şomerilor, dar nu văzu niciun individ cu tablă 
de şah pe genunchi. Se aşeză lângă un bătrânel cu faţa roşcată, 
care era adâncit în citirea micii publicităţi din ultimele pagini ale 
„Universului”. Individul părea mai degrabă pensionar decât 
şomer. Sub braţul drept ţinea strâns o servietă din piele de porc, 
veche, cu încuietoarele căzute. Se vedea cât de colo că 
prezenţa lui Toma îl deranja. Mai citi un timp, apoi se ridică şi se 
aşeză pe o bancă alăturată, la umbră. Era chiar bine că plecase. 
Toma cercetă atent toate drumurile care duceau spre banca 
unde stătea, dar nu descoperi niciun individ care să fi avut o 
tablă de şah la el. Clopotele catedralei sfântul losif bătură de 
douăsprezece ori. Toma mai privi aleile din faţă, dar nu-l 
descoperi pe omul pe care îl aştepta. Nu se apropia decât o 
bonă cu două fetiţe grase, gemene. Tocmai se gândea cum să ia 
din nou legătura cu Bercescu, să lămurească lucrurile. lată însă 
că bătrânul de pe banca alăturată scoase deodată din servietă o 
cutie de şah. O puse pe genunchi şi continuă să citească ziarul. 
Toma se apropie de el: 

— Căutaţi un partener? 

Bătrânelul îl cercetă îndelung. 


— Da, dar unul care joacă numai cu negrele... 

— Îmi place să joc cu negrele, spuse Voican. Şi-adăugă, în 
timp ce îşi aşeză figurile: Mă numesc Toma. 

— Nu mă interesează numele partenerilor... Asta nu e rău să 
înveţe un jucător de şah. Ai mai făcut de pază? 

— Da. 

— Unde? 

— Nu-mi mai aduc aminte. Dumneata începi. Bătrânul împinse 
înainte pionul din faţa reginei... Aşa, Nimzovici... 

—Joi la şapte te duci în strada Cantemir... Colţ cu 
Porumbeilor... Răspunzi corect la deschidere. Dacă vezi ceva 
suspect, fluieri de două ori. Asta e tot. La şapte şi douăzeci te 
retragi... împinse pionul din faţa nebunului de pe negru. 

— Continuare Nimzovici... mormăi Toma. Corect... 

— Eu nu joc decât corect. Dacă îţi place să joci, mă găseşti în 
fiecare marţi la aceeaşi oră... Toma răspunse şi el corect la 
mutarea bătrânului. Acesta stătu o clipă pe gânduri, apoi începu 
să adune figurile. Văd că răspunzi exact la deschiderea 
Nimzovici... înseamnă remiză... Păcat că pierdem timpul. Puse 
tabla în servietă şi se ridică în picioare. Mi-a părut bine, 
domnule... 

Toma îl urmări până se pierdu în spatele boschetelor. 

Joi, când Toma se instală la locul fixat, ploua. Ploua încet, 
mărunt, insistent. Toma nu avea pardesiu; îşi ridică gulerul 
hainei şi se postă sub streaşină mică a staţiei de tramvai. Părul i 
se lipise pe frunte şi şiroaiele de apă de pe faţă i se prelingeau 
încet sub guler, pe piept. 

„Poate şi-au contramandat acţiunea pe un timp ca ăsta şi eu 
stau degeaba”. Tramvaiele se opreau zgomotos în staţie. Sosi 
primul tramvai, dar cei doi nu urcară în vagon. Unul dintre ei se 
apropie de Toma şi-i ceru foc. Toma se scotoci după Chibrite şi 
în acest timp se apropie şi celălalt: 

— Asta e strada Cantemir? 

— Da, răspunse Toma, fără cea mai mică suspiciune. Cel care 
îi ceruse foc îl prinse de mină: 

— Ce cauţi aici? 

Toma zâmbi: 

— Nu vedeţi? Prind fluturi... 


Individul întoarse reverul raglanului şi-i arătă insigna rotundă, 
galbenă, a poliţiei. 

— Ce cauţi aici? 

— Aştept să treacă ploaia. Brusc se smulse din strânsoarea 
detectivului şi-şi vâri două degete în gură: fluieră lung de două 
ori. 

Cei doi se năpustiră asupra lui şi Toma văzu cum din porţile 
caselor, din jur, apărură o mulţime de poliţişti. 

în dubă îi păru rău că nu bănuise prezenţa poliţiştilor prin 
apropiere. Pe cei doi detectivi îi văzuse de câteva ori în uşa 
tutungeriei, dar era convins că aceştia aşteptau să se oprească 
ploaia. 

La siguranţă fu împins într-un birou gol, cu ferestrele zăbrelite 
şi cu mobilier sărăcăcios. In afară de biroul masiv de stejar se 
aflau un scaun şi, lipită de perete, o bancă lungă, vopsită 
cenuşiu. După vreo două ore primi un vizitator: un domn distins, 
cu ochelari cu ramă de aur, care se aşeză pe bancă şi scoase 
din servietă o carte groasă şi începu să citească. Mai întâi, Toma 
era convins că omul fusese introdus să-l observe şi numai când 
un poliţist gras intră în birou să-i vadă, se convinse că nu era 
aşa. Polițistul se uită cercetător la individul cu ochelari, apoi îl 
bătu prieteneşte pe umăr: 

— Ooo, ce plăcere, domnule avocat... lar la noi? 

— Cred că e vorba de o greşeală... 

— Foarte rar greşim de două ori, domnule avocat... Sau mai 
bine zis a doua oară nu mai greşim... Se întoarse spre Toma: Și 
tu, puştiule? 

Toma ridică din umeri. 

— De ce ai fost adus aici? 

— Nu ştiu. 

— O să-ţi aduci aminte la anchetă. 

Pentru anchetă, Toma urcă două etaje şi intră într-un birou 
elegant, plin cu covoare. Se miră că nu-i era teamă. 

Anchetatorul era un bărbat tânăr, frumos, semăna puţin cu 
actorul italian Amedeo Nazzari. || servi pe Toma cu o ţigară. 

— Am impresia că dumneata eşti pentru prima oară aici. 

— Da, domnule. A 

— O să-ţi punem câteva întrebări. Işi aprinse încet, tacticos, 
ţigara şi lui Toma i se păru că a făcut asta numai ca să câştige 


timp. Înainte de anchetă vreau să-ţi dau câteva sfaturi: să 
răspunzi cinstit, corect şi exact. E în interesul tău. O să vină 
îndată stenografa. Orice ai ascunde, gândeşte-te că vom putea 
descoperi şi cu asta îţi agravezi numai situaţia. Ar fi păcat de 
dumneata, eşti tânăr, Apăsă pe butonul unei sonerii şi din 
camera alăturată apăru o fată tânără, înaltă, cu părul tuns şi 
lins. Era frumoasă. Purta o rochie scurtă, până la genunchi. Se 
aşeză la o măsuţă mică de lingă perete şi puse pe masă o 
mulţime de creioane ascuţite. Anchetatorul se aşeză pe birou: 

— Numele? 

— Toma Voican. 

— Profesia? 

— Pictor. 

— Pictor?... Poate eşti chiar cel cu expoziţia aceea comunistă. 

— Nu. Am avut o singură expoziţie organizată sub o poartă pe 
şoseaua lancului, în Pantelimon... A fost devastată de legionari. 

— Te rog! Nu mai fă comentarii... Răspunzi la întrebări şi asta 
e tot. Ce ai căutat în strada Cantemir? 

— Am avut o întâlnire... 

— Deci nu cum ai declarat prima oară: că ai prins fluturi. 

— Nu. 

— Şi cu cine ai avut întâlnire? 

— Cu Ana Barbu. 

— Cine este Ana Barbu? 

— O angajată a pictorului Marcian. Strada Timiş 2. 

Anchetatorul ridică receptorul şi formă un număr din două 
cifre: 

— Allo, Pascule. Ascultă, Pascule, controlaţi dacă în strada 
Timiş 2 există o Ana Barbu. Dacă da, vedeţi dacă a avut o 
întâlnire ieri la şapte în staţia Cantemir... lţi mulţumesc. Puse 
receptorul în furcă şi-i spuse lui Toma: sper că nu facem o 
deplasare degeaba. 

— Nu, domnule. 

— Din partea cui ai avut misiunea să dai semnal comuniştilor 
care au împărţit manifeste la Tricotex? 

— V-am spus: am avut o întâlnire. 

— Atunci de ce ai fluierat? 


— Pentru că la început am crezut că am fost atacat de doi 
indivizi. Strada era goală, puteam să fiu bănuit fără martori. Am 
vrut să se adune lumea. 

— S-au legitimat înainte de a fi fluierat. 

— Nu s-au legitimat. 

— i-au arătat insigna poliţiei. 

— Nu cunosc insigna poliţiei. 

— Ştii că din cauza ta ne-au scăpat o serie de oameni. Va 
trebui să ne spui numele lor. 

— Numele cui? 

— Aici eu întreb! Numele celor care au luat parte la acţiunea 
Tricotex. 

— Nu ştiu nici despre ce acţiune este vorba şi nici despre 
oamenii care au făcut parte din această acţiune. Nu ştiu nici de 
existenţa  Tricotexului. Eu sunt numai de câteva luni în 
Bucureşti. 

Anchetatorul se duse la uşa care dădea în încăperea alăturată 
şi făcu un semn. Fură introduşi în birou patru oameni. Al doilea 
era bătrânul cu care Toma se întâlnise în parc. 

— Îi cunoşti? 

Toma se uită lung la toţi patru, apoi clătină din cap. 

— Acum îi văd pentru prima oară. 

— Gândeşte-te bine. Acesta e Tomovici, maistru la Tricotex. 

— V-am spus că până azi nu ştiam de existenţa fabricii 
Tricotex... 

Anchetatorul făcu semn gardianului care-i scoase pe cei patru 
deţinuţi. Când uşa se închise în urma lor, anchetatorul se adresă 
din nou lui Toma: 

— E prima şi ultima oară când vorbim politicos cu dumneata. 
Sper că eşti inteligent şi vei face mărturisiri complete. Pentru că 
mărturisiri vei face în orice caz. 

— Vă mulţumesc pentru sfat, domnule... Cred despre mine că 
sunt inteligent, aşa că vă răspund cu dragă inimă la tot ceea ce 
ştiu... 

— Spune numele oamenilor care au participat la acţiunea 
Tricotex... 

— Din păcate, între ceea ce ştiu eu şi ceea ce vă interesează 
pe dumneavoastră este o prăpastie... 


— Din păcate, tinere, dovedeşti că nu eşti inteligent... Apăsă 
din nou pe butonul soneriei. Intră un vlăjgan înalt, cu ochii mari, 
visători. Deşi era îmbrăcat în civil salută milităreşte. 

— Ordonaţi, domnule căpitan! 

— II iei pe dumnealui şi-i ceri să-ţi spună numele celor care au 
participat la acţiunea Tricotex. Ca şi când în clipa aceea i-ar fi 
trecut un gând prin minte, se întoarse spre Toma: 

— Sper că numele omului dumitale de legătură ni-l poţi 
spune? 

— Nu ştiu despre ce om de legătură e vorba... 

— Vezi, se adresă individului cu ochi visători, e încăpățânat... 
Poate îl lămureşti dumneata... 

— Am să-l lămuresc, să trăiţi! îl luă pe Toma de braţ şi-l 
scoase din birou. 

Pe coridorul întunecat, cu ferestrele prevăzute cu plasă de 
sârmă, Toma se cutremură. Asta o să-l bată. Coborând nişte 
scări tot atât de întunecate ca şi coridorul, un individ îmbrăcat în 
uniformă neagră îl prinse pe Toma de umăr: 

— O, ce întâlnire neaşteptată... Mai repede decât mi-aş fi 
închipuit. 

Era comisarul căruia Toma îi zvârlise uniforma în stradă. Se 
adresă însoţitorului lui Toma: 

— La anchetă? 

— Da, să trăiţi! 

— Dacă o să am timp, am să viu şi eu... Vreau să-mi răspundă 
şi mie la nişte întrebări. 

Coborând scările spre o încăpere din subsol, Toma hotări să 
tacă. Să tacă cu încăpățânare. 

Fu introdus într-o cameră mică, fără mobile. 

— Ascultă, domnule Voican. Dumneata eşti tânăr... Nu poţi 
scăpa de aici decât dacă faci mărturisiri. Asta e singura soluţie... 
Vreme multă pentru anchetă nu avem. Îţi las răgaz jumătate de 
oră. Domnul căpitan Sandu este un om drept. Poate ai fost 
ademenit, indus în eroare... Ajutând statul să-l lichideze pe 
duşman, ai putea să scapi numai cu închisoare... Gândeşte-te 
bine la asta. Acum e şapte şi zece... Am să revin la şapte şi 
patruzeci... 

Rămas singur, Toma cercetă încăperea. Nu era mai mare de 
doi pe trei metri, n-avea nicio fereastră, nicio ieşire, în afară de 


uşa pe care fusese introdus. Voia să se gândească la Ana, dar 
nu reuşi să se concentreze. 

Fix la şapte şi patruzeci, individul cu ochi visători reveni însoţit 
de un subofițer. Subofiţerul ţinea în mână o vână de bou. 

— Te-ai gândit, domnule Voican?... Cine era legătura dumitale 
pe linie de partid? 

Toma răspunse, fără să se gândească: 

— N-am nicio legătură pe linie de partid. 

Anchetatorul îl plesni cu dosul palmei şi imediat, înainte să-şi 
fi putut restabili echilibrul, subofiţerul îl croi cu vâna de bou 
peste faţă. Toma se răsuci pe călcâie şi nu mai simţi celelalte 
lovituri. Prima îl arse ca un fier roşu. Un firicel de sânge i se 
prelinse din ochi, dar durerea o simţi la sprâncene, unde îl 
atinsese capătul vânei. Subofiţerul îl lovi cu bocancul în coaste 
şi Toma se chirci pe ciment. Işi pierdu cunoştinţa. 

Când se trezi, era ud leoarcă şi stătea tot pe ciment. Nu 
deschise ochii, rămase nemişcat. Auzi vocea individului cu ochi 
visători: 

— Ai grijă, mă, mortul nu poate face declaraţii... 

— Cred că l-am lovit în dreptul inimii. 

Turnă încă o găleată de apă şi Toma se scutură ca de frig. 

— Îşi revine... 

Anchetatorul se lăsă pe vine şi luă capul lui Toma în palme. 

— Cine e legătura dumitale pe linie de partid? 

Mecanic, Toma răspunse ca şi prima dată: 

— N-am nicio legătură pe linie de partid. 

Subofiţerul îl călcă pe fluierul piciorului, se săltă şi durerea îl 
fulgeră pe Toma la creier. N-avea destulă putere să ţipe. Işi lăsă 
numai capul pe podea. Cimentul rece îi alină durerea de la 
frunte. Vru să rămână întins, dar subofiţerul îl ridică şi-l lovi cu 
pumnul în faţă. 

3 

Ana tremura din tot corpul când intră în biroul anchetatorului. 
Acesta o poftise să se aşeze, dar ea, încăpăţânată, rămăsese în 
picioare. 

— Îl cunoşti pe Toma Voican? 

— Da. 

— Ai avut ieri seară o întâlnire cu el? 

— Da. 


— Unde? 

— În strada Cantemir, în staţia de tramvai. 

— La ce oră? 

— La şapte şi jumătate. 

— Şi de ce nu te-ai dus? 

— Pentru că a plouat. 

— De ce voiaţi să vă întâlniți? 

Ana ridică din umeri. 

— Inţeleg... îţi face curte? 

Ana iar nu-i răspunse. 

— Cred că-ţi dai seama că nu era vorba de asta... El e pictor şi 
dumneata servitoare... Ştiai că-i comunist? 

— Nu. Ştiu ce-i aia... 

— Nu ţi-a vorbit niciodată de politică? 

— Nu. 

— Şi nu ţi-a cerut niciodată nimic? 

— Ba da. Mi-a cerut să-mi tai părul... 

Anchetatorul zâmbi: 

— Dumneata locuieşti în atelierul domnului Marcian... Şi Toma 
Voican a locuit acolo. După declaraţiile dumitale făcute în atelier 
comisarului Pascu reiese că vă întâlneaţi totdeauna acolo... 

— Da. 

— Atunci de ce v-aţi dat întâlnire tocmai în staţia de tramvai 
din strada Cantemir? 

— Aşa ne întâlneam noi totdeauna, când ne întâlneam în oraş. 

— Dar de ce la periferia oraşului? 

— Aşa voia el... Şi când picta, picta numai la periferia 
oraşului... 

— Sau poate îi era ruşine să se arate în public cu dumneata. 

— Nu. 

— Şi totdeauna în staţia Cantemir v-aţi întâlnit? 

— Nu. Ultima oară în Bucureştii Noi. Lângă filatura „Dacia”... 

Comisarul tresări: 

— Lângă filatura „Dacia”? 

Schimbă tonul şi deveni mieros: 

— Înseamnă că vă iubiţi într-adevăr... Şi când v-aţi întâlnit în 
Bucureştii Noi? 

— Cu vreo două săptămâni în urmă... 


— Tot seara? Desigur, dumneata ziua eşti ocupată... Tot în 
jurul orei şapte, aşa-i? 

— Da, la şapte şi jumătate... 

Anchetatorul răsfoi o agendă: 

— Era într-o vineri seară? 

— Da, da... Vineri seară... îmi amintesc precis... Cu o zi înainte 
făcusem curăţenie generală... Şi asta se întâmplă totdeauna 
joi... 

— Mulţumesc, domnişoară... Eşti liberă... Te însoţeşte 
gardianul până la poartă. 

în stradă, Anei îi păru rău că uitase să întrebe de soarta lui 
Toma. Hotărî să rămână în faţa clădirii până la plecarea 
comisarului care o anchetase. 

Santinela de la poartă o gonise de câteva ori, dar ea se 
încăpăţână: traversă strada, reveni iar, cu ochii tot timpul aţintiţi 
asupra porţii. Pe la patru după masă apăru comisarul care o 
trimisese să cumpere şampanie. Se lipi de zid, ca şi cum ar fi 
vrut să se ascundă, apoi când văzu că acesta se instalează în 
limuzina care staţiona în faţa clădirii, fugi la el: 

— Vreau să vă întreb ceva, domnule comisar... 

Comisarul căscă ochii mari, apoi îi făcu semn să urce în 
maşină. Ana se ghemui între perne, înspăimântată. 

— Nu ştiţi ce se întâmplă cu Toma? Era convinsă că toate câte 
li se întâmplă se datorează faptului că atunci Toma aruncase 
uniforma în stradă. 

— Ştiţi că a doua zi a vrut să vă caute, să vă ceară iertare... 
Nu ştia unde să vă găsească... 

— Ei, acum m-a găsit... Dar o să treacă ani până ne vom 
întâlni. 

— Cum adică ani? 

— Va fi condamnat... Nu ştiai că-i comunist? 

— Nu ştiam nimic... Dar ce-a făcut? 

— Nu vrea să mărturisească... 

— Şi dacă ar mărturisi? 

— Atunci ar scăpa mult mai ieftin... 

— Nu ştiţi cum s-ar putea să vorbesc cu el?... 

Comisarul se gândi o clipă, zâmbi, apoi îşi mângâie bărbia 
aspră. 

— Să încercăm să dăm un telefon... Vino la mine acasă... 


— Nu, izbucni Ana. Opriţi maşina!... Opriţi că ţip! 

Comisarul făcu semn şoferului să oprească. Ana, mirată, 
aşteptă ca maşina să oprească lângă bordura trotuarului, apoi 
repede deschise portiera. Stătu o clipă nemişcată, pe urmă 
închise portiera şi rămase în maşină. Comisarul zâmbi şi porunci 
şoferului să continue drumul. 

* 

— Tâmpito! De ce n-ai spus că eşti fată? 

Ana privi în gol. Liniile întrerupte ale parchetului păreau că se 
mişcă. 

— Aţi spus că daţi telefon. 

Comisarul ridică receptorul. 

4 

Individul cu ochi mari visători raportă comisarului care l-a 
anchetat pe Toma. 

— Am făcut tot posibilul, domnule căpitan. 

— Nici măcar un singur nume? 

— Nimic, domnule căpitan. 

— Trebuie insistat. 

— Nu se poate, domnule căpitan... Cea mai mică insistenţă l- 
ar amuţi pentru totdeauna. 

— Totuşi trebuie făcut ceva. E al doilea caz, domnul ministru e 
fiert... Spune că suntem neputincioşi, că cei de la ambasada 
germană vor raporta că garda nu e în stare nici măcar să 
asigure liniştea internă... Că la noi comuniştii mişună pe toate 
străzile!... 

Sună telefonul. Căpitanul ridică receptorul. 

— Cine?... A, tu eşti, Gigi?... Nu înţeleg?... Fata pe care am 
cercetat-o noi... Ea l-ar putea convinge să vorbească?... Nu se 
poate... Ştii foarte bine că în timpul anchetei e imposibil... Dacă 
aude cineva?... Stai o clipă! îl întrebă pe individul cu ochi 
visători: E în stare să stea de vorbă cu cineva?... 

Individul cu ochi visători clătină din cap. 

— Cred că va trebui să se odihnească câteva zile... M-a 
enervat cu încăpăţânarea lui. Adăugă ca o scuză: Aţi spus să 
insist... 

— Bine, eşti liber... Apoi în receptor: Peste câteva zile, Gigi... 

închise telefonul şi formă un alt număr: 


— Alo... Cu cabinetul domnului ministru... Spuneţi că e 
Gavriliu de la biroul special... Mulţumesc... Alo, domnul 
ministru?... Să trăiţi, aici Gavriliu. Nu, domnule ministru... încă 
nimic... Cred că încă două sau trei zile va trebui să aşteptăm... 
Nu e cu totul imposibil... N-a scos niciun cuvânt... Am înţeles, 
domnule ministru!... Suntem idioţi... Am înţeles... Vă rog... Da, 
desigur, am înţeles... Lăsaţi pe noi, domnule ministru... 
Pedeapsă exemplară... întocmim un dosar. Da, da, ca şi cum ar 
fi mărturisit... înţeleg... Desigur chem şi presa... încă în cursul 
zilei de azi... Să trăiţi, domnule ministru. 

5 

Toma se trezi în celulă. Nu-şi mai dădea seama dacă-l doare 
ceva sau dacă e numai obosit. Peretele din faţă, tencuit 
proaspăt, avea ceva uniform şi odihnitor în el. Câteodată i se 
părea foarte îndepărtat, altădată i se părea că-i numai la o 
palmă de el. Închise pleoapele şi se gândi ce ochi frumoşi a avut 
omul care l-a bătut. Mari şi senini. De câteva ori s-a văzut 
oglindit în ei. l-ar putea desena oricând. Ce bine a fost că a 
leşinat atunci când l-a călcat pe degete. Poate că n-ar fi rezistat. 
De fapt n-ar fi avut multe de spus. Doar atât, că îl cunoaşte pe 
pensionarul acela cu tăblile de şah. Sau că a avut legături din 
astea şi cu Bercescu. 

Deschise ochii şi-şi privi mâinile: oare o să mai pot picta 
vreodată? Degetele îi erau umflate; inelarul părea că atârnă 
numai de o pieliţă... Cum a şi spus odată Mănescu: Luchian a 
pictat cu mâinile paralizate... 

Auzi zgomot prin apropiere, parcă cineva ar fi deschis uşa, dar 
nu socoti că merită să facă un efort, ca să se uite într-acolo. Cel 
care a intrat purta uniformă neagră. Nu ridică privirile. 
Comisarul se lăsă pe vine. Avea faţa brăzdată, obosită. 

— Domnule Voican, m-auzi? 

Toma clătină din cap. 

— Am adus hârtie şi toc... Dar dacă vrei, poţi să-mi dictezi... 
Mai ai exact o oră. Încăpăţânarea asta nu-ți ajută la nimic. 
Numai o declaraţie detailată te mai poate salva. Nu trebuie să 
scrii mult... Spui numele oamenilor pe care i-ai cunoscut şi asta 
e tot... Dacă vrei, pot rămâne aici să te ajut... 

— Prefer să rămân singur. 

— Cum doreşti, domnule Voican... 


Rămas singur, Toma se chinui să se târască până la masă. Se 
aşeză şi privi hârtiile, tocul, călimara. De câte ori nu visase să 
stea singur în faţa colilor albe. Ar fi fost mai bucuros dacă 
anchetatorul i-ar fi adus un capăt de cărbune. Din curte auzi 
tropăit de paşi. Se târî până la fereastră şi privi zidul de 
cărămidă roşie. In faţa zidului stătea un om mai în vârstă cu o 
cămaşă albă, pătată. Avea mâinile legate la spate. Părea obosit. 
De undeva de sub zidul unde stătea Toma se auziră câteva 
comenzi, zdrăngănit de arme, apoi o rafală. Omul din faţa 
zidului se înălţă în vârful picioarelor, rămase o clipă aşa, apoi se 
îndoi de mijloc. Căzu cu faţa spre pământ. Era ciudat, nici acum 
nu se temea. Avea convingerea că l-au adus aici, să-l sperie. ŞI 
chiar dacă n-ar fi aşa... Se vedea rezemat de zidul de cărămidă 
roşie, avea chiar senzaţia că pipăie cărămizile. Acum dimineaţa 
soarele nu bătea încă pe zid. Probabil e rece. Şi e foarte plăcut 
să stai rezemat de un zid rece. Se duse din nou la masă şi se 
aşeză în faţa hârtiilor. 

EPILOG 

Pe Toma Voican nu l-am cunoscut personal. Mi-au povestit 
despre el un crescător de iepuri din Oradea pe numele Adam, un 
pictor de firme orb, din Orşova, mama lui Toma, Livia Voican, o 
femeie în vârstă, slabă, cu foarte, foarte multe riduri şi o 
activistă de partid din Bacău, Ana Bogdan. Am cercetat de 
asemenea arhiva rămasă de la siguranţă. Am găsit două file tip, 
cu titulatura tipărită: DECLARAŢIE. Pe una era desenat cu 
cerneală un autoportret ne iscălit. Un Toma Voii an surâzător, cu 
ochi mari, senini sau poate miraţi. Mi se pare mai mult miraţi. Pe 
cealaltă filă era o scrisoare ne adresată. Poate şi-a scris-o lui. O 
transcriu: 

„Probabil, foarte curând o să fiu dus şi eu ia zidul de cărămidă 
roşie. Nu ştiu dacă mi-e teamă. E atât de neverosimil că am să 
mor, incit n-o pot realiza. Am 20 de ani şi încă n-am văzut 
marea şi n-am ajuns nici măcar la înțelepciunea de a sta de 
vorbă cu stelele. Am convingerea că nu peste mult timp viața va 
fi frumoasă. Oamenii vor avea curajul să se privească în ochi şi 
vor zâmbi fiecărui răsărit de soare. Imi pare bine că nu mi-am 
irosit viața degeaba: am pus umărul, la început din instinct, apoi 
din convingere, alături de umerii acelora care luptă împotriva 
întunericului. Asta şi ca artist. Ştiu, cuvântul e prea mare, dar îl 


gândesc sincer, pentru că nu se poate picta pe întuneric. Aş fi 
vrut foarte mult să pictez! 

Dacă la marea frescă ce se va face când România va fi liberă, 
eu n-am să pot participa, mi-ar face multă plăcere să ştiu că cei 
care vor trage pentru prima oară o linie cu penelul vor gândi că 
la această frescă am contribuit şi eu. Am dat-o cu grund, cu 
Terra di Siena."