Alexandr Soljenitin — O Zi Din Viata Lui Ivan Denisovici

Alexandr Soljeniţân 


Alexandr Soljeniţân 


O zi din viaţa lui Ivan 
Denisovici 


Ca de obicei, la cinci dimineaţa se sună deşteptarea cu 
ciocanul în bucata de fier de lângă baraca ascunsă a 
comandamentului. Intermitent, sunetul pătrunse fără vlagă 
prin geamurile căptuşite cu un strat de gheaţă de două 
degete şi amuţi curând: era frig şi gardianul de serviciu nu 
avea chef să sune mai mult. Sunetul se stinse, iar dincolo de 
geam era întuneric ca în toiul nopţii, când Şuhov se sculase 
să-şi facă nevoile. Întuneric şi atât. Doar în geam stăruia 
lumina gălbuie a celor trei proiectoare: două din zonă şi 
unul din interiorul lagărului. Era linişte, nimeni nu venea să 
descuie baraca şi nu se auzeau nici plantoanele care la ora 
aceea ar fi trebuit să scoată afară, pe drugi, hârdăul cu 
excremente. Şuhov nu zăbovea niciodată în pat, nici măcar 
o clipă, după ce se suna deşteptarea. Până la adunare mai 
era vreo oră şi jumătate, un timp numai al tău, neoficial şi 
cine cunoaşte bine viaţa de lagăr poate întotdeauna să 
câştige, în acest timp, ceva în plus: să coase cuiva, dintr-o 
bucată de căptuşeală veche, învelitori pentru mănuşi, să 
ducă pâslarii la pat unuia mai chivernisit din brigadă, 
pentru ca acesta să nu mai tropăiască desculţ în jurul 
grămezii căutându-l, să treacă în fugă prin magazii şi să 
facă un serviciu cui se cuvine, să măture, să care ceva sau, 
în sfârşit, să meargă la sala de mese, să strângă străchinile 
şi să le ducă, una peste alta, teanc, la spălător. Aici se poate 
căpăta chiar un supliment, însă doritorii sunt mulţi, câtă 
frunză şi iarbă, şi aşa stând lucrurile nu-ţi rămâne altceva 


de făcut decât să lingi străchinile în care a mai rămas câte 
ceva. Lui Şuhov i se întipăriseră în memorie cuvintele pe 
care le spusese odată Kuziomin, primul lui şef de brigadă. 
(Era un bătrân lup de lagăr care încă în '943 avea 
doisprezece ani „vechime”). Celor aduşi recent de pe front, 
pentru completarea efectivului, el le spusese într-o bună zi, 
pe o cărăruie pustie, în preajma unui foc: 

— Băieți, aici există o singură lege — legea taigalei! Dar şi 
aici se poate trăi. În lagăr crapă cei care ling străchinile, cei 
care îşi pun nădejdea în infirmerie şi cei care bat la uşa 
„cumătrului”. 

În privinţa „cumătrului”, desigur, exagerase. Cine ajungea 
să-i bată la uşă era salvat. Numai că-şi salva pielea pe pielea 
altora. 

Şuhov se scula întotdeauna la deşteptare. De data asta, 
însă, el nu se sculă. Încă de ieri nu se simţea în apele lui, 
avea frisoane şi îl durea tot corpul. În cursul nopţii nu izbuti 
să se încălzească, visă mai întâi că e grav bolnav, iar apoi că 
se însănătoşise puţin. Ar fi vrut ca dimineaţa să nu mai vină. 
Ea veni totuşi la timpul ei. Îi era frig, voia să se încălzească 
şi nu avea unde. Geamul era îngheţat bocnă, iar sus, pe 
pereţi, de-a lungul încheieturilor cu tavanul, în toată 
baraca, se aşternuse, ca o pânză albă, promoroaca. 

Şuhov zăcea nemişcat în patul vagon. Îşi trăsese peste cap 
pătura şi pieptarul şi îşi băgase picioarele în mâneca 
întoarsă a unei flanele. Nu vedea nimic, dar după zgomote 
înţelegea tot ce se petrecerea în ungherul unde se afla 
brigada lui şi în întreaga baracă. lată, pe culoar trec cu paşi 
apăsaţi plantoanele care duc afară unul dintre hârdaiele de 
vreo sută de litri. 

Se consideră, în general, că asta este o muncă uşoară, 
pentru invalizi, dar ia încearcă să scoţi un hârdău plin fără 
să se verse deloc! La brigada 75 au fost trântiţi pa podea 
pâslarii aduşi de la uscătorie. Acelaşi lucru se întâmplă şi la 
brigada noastră. (Astăzi ne-a venit şi nouă rândul să 
încălţăm pâslari uscați). Şeful de brigadă şi ajutorul său se 


încalţă în tăcere. Patul suprapus scârţâie. Ajutorul va pleca 
imediat la centrul de distribuire a pâinii, iar şeful la P P G. 
11) De data asta, însă, lucrurile nu sunt deloc simple şi el 
nu poate merge acolo aşa cum mergea în fiecare zi. Şuhov 
îşi aminti: astăzi li se hotărăşte soarta. Se auzise că brigada 
lor va fi transferată de la construcţia atelierului, la noul 
obiectiv „Orăşelul socialist”, care, deocamdată, nu era decât 
un câmp pustiu, acoperit cu munţi de zăpadă. Înainte de a 
construi acolo ceva trebuia să sapi gropi, să plantezi stâlpi 
şi să întinzi tu însuţi sârmă ghimpată pentru ca nu cumva să 
evadezi. Abia după aceea urma să se înceapă construcţia 
propriu-zisă. Cel puţin o lună — lucrul este absolut sigur — 
acolo nu vei avea unde să te încălzeşti. Nu sunt nici cuşti 
pentru câini. Şi nici foc nu poţi face. Ce să arzi? Unica 
salvare-i să munceşti până nu mai poţi. Se înţelege, şeful e 
îngrijorat şi va merge să aranjeze ce s-o putea. Va propune 
ca în locul brigăzii sale să fie împinsă acolo o altă brigadă 
mai puţin descurcăreaţă. 

Fireşte, dacă se duce cu mâinile goale, tratativele sunt 
zadarnice. De aceea el va duce şefului de birou o jumătate 
de kilogram de slănină sau, poate, chiar un kilogram. 

Îl durea tot trupul şi o clipă i se păru că se desface în 
bucăţi. Ce-ar fi dacă s-ar duce la infirmerie şi ar încerca să 
scape măcar o zi de la lucru? La urma urmei încercarea 
moarte n-are. Care gardian o fi astăzi de serviciu? Poltura 
Ivan — îşi aminti el — sergentul acela deşirat şi cu ochii 
negri. Când îl priveşte prima dată ţi se pare de-a dreptul 
înfiorător, dar după ce îl cunoşti mai bine îţi dai seama că 
dintre toţi gardienii el este cel mai de treabă, nu te bagă la 
carceră şi nici la comandantul cu disciplina nu te duce. 
Aşadar se mai poate sta întins, măcar până va merge la sala 
de mese baraca a noua. Patul suprapus începu dintr-o dată 
să scârţâie şi să se clatine şi Şuhov pricepu că s-au sculat 
cei doi vecini ai săi: sus baptistul Aleoşka, iar jos Buinovski, 
fost căpitan de rangul doi. După ce au cărat ambele 
hârdaie, cei doi bătrâni care făcuseră de platon începură să 


se certe. Cine se duce după apă fierbinte? Se certau 
sâcâitori ca muierile. 

— Gura feştilelor, răcni un sudor din brigada 20 şi aruncă 
în ei cu un pâslar. Vă împac eu! 

Pâslarul se lovi cu zgomot de un stâlp. Cei doi tăcură. 

Ajutorul de la brigada vecină mormăia: Vasili Fedorâci, m- 
au furat la pâine nemernicii, în loc de nouăzeci şi patru mi- 
au dat nouăzeci şi trei. Cui să-i dăm mai puţin? 

Vorbise încet, dar oamenii din brigadă auziseră totul şi 
aşteptau cu încordare, ţinându-şi răsuflarea. Diseară, cuiva 
i se tăia raţia. 

Şuhov zăcea în continuare pe rumeguşul presat al saltelei. 
Ar fi fost bucuros dacă ar fi scăpat măcar de una — ori de 
frisoane, ori de dureri. 

În timp ce baptistul îşi mormăia rugăciunile, Buinovski se 
întoarse de afară şi anunţă cu vocea radioasă, de parcă ar fi 
fost vorba de o noutate fericită.: (De fapt nu se adresa 
nimănui). 

— Ei, flotă roşie, ţine-te bine. Sunt treizeci de grade ca 
popa. 

Şuhov se hotări să se ducă la infirmerie. În aceeaşi clipă, o 
mână puternică trase de pe el pătura şi vesta. Şuhov dădu 
pieptarul la o parte şi se ridică. Lângă el, cu capul până la 
stinghia de sus a patului de scânduri, se afla Tatarin. 

Înseamnă că face de serviciu peste rând — gândi — şi s-a 
strecurat hoţeşte până aici. 

— Numărul Sce-opt sute cinzeci şi patru — citi Tatarin pe 
petecul alb cusut pe spatele pieptarului — trei zile şi trei 
nopţi carceră cu scoatere. 

Abia se stinse vorba lui răguşită şi în baraca întunecoasă, 
în care pe cincizeci de paturi etajate, pline de ploşniţe, 
dormeau două sute de oameni, cei ce nu se sculaseră încă 
începură să se agite şi să se îmbrace în mare grabă. 

— Pentru ce cetăţene şef? Întrebă Şuhov punând în glas o 
durere mai mare decât aceea pe care o simţea în realitate. 


Trei zile şi trei nopţi cu scoatere la lucru înseamnă de fapt 
un fel de semicarceră pentru că ţi se dă mâncare caldă şi 
nu ai timp să-ţi faci gânduri. Adevărata carceră e fără 
scoatere. 

— Nu te-ai sculat la deşteptare — explică Tatarin fără să se 
grăbească. Urmează-mă! 

Toţi ştiau ce este carcera şi înțelegeau pentru ce fusese 
pedepsit Şuhov. 

Pe faţa spână şi uscată a lui Tatarin nu-şi făcu loc nici o 
expresie. El se întoarse în căutarea altui iepure, dar toţi 
ceilalţi, în semiintuneric sau la lumina slabă a unui becuşor, 
la parterul paturilor sau la etaj, îşi îndesau picioarele în 
pantalonii negri, vătuiţi, cu numere pe genunchiul stâng. 
Cei care terminaseră cu îmbrăcatul se încheiau din mers şi 
se grăbeau spre ieşire, să-l aştepte pe Tatarin afară. 

Dacă i s-ar fi dat carceră pentru altceva, dacă ar fi meritat 
pedeapsa, lui Şuhov nu i-ar fi părut rău. Acum însă era 
mâhnit pentru că întotdeauna se scula printre cei dintâi, iar 
astăzi întârziase pentru prima oară. 

Să capete îndurare de la Tatarin era imposibil, ştia asta 
bine. Trăgându-şi pantalonii vătuiţi (mai sus de genunchiul 
stâng era cusut un petic murdar şi jerpelit cu numărul, Sce- 
854), Şuhov continua să se apere fără convingere, mai mult 
de ochii lumii. Îşi îmbrăcă apoi bluza (pe piept şi pe spate 
era cusut acelaşi număr), îşi alese pâslarii din grămada de 
pe duşumea, îşi trase căciula pe cap (în faţă, căciula avea 
aceeaşi cârpă cu număr) şi ieşi după 'Tatarin. Toată brigada 
104 vedea cum este dus Şuhov, însă nimeni nu scoase o 
vorbă: nu aveau de ce să vorbească şi nici nu ştiau ce să 
spună. Singurul care se putea amesteca oarecum era 
brigadierul, dar el nu se afla acolo. Ca să nu-l întărâte pe 
gardian, Şuhov nu spuse nimănui nici o vorbă. Îi vor pune 
mâncarea de-o parte, vor găsi ei o soluţie. Plecă împreună 
cu Tatarin. Era ger şi o pâclă deasă care-ţi tăia respiraţia. 
În zonă băteau două proiectoare mari, aflate în foişoarele 
îndepărtate din colţurile lagărului. 


Străluceau, de asemenea, reflectoarele din zonă şi din 
interior. Erau atât de multe şi atât de puternice, încât părea 
că stelele îşi împrumută lumina din lumina lor. 

Scârţâind cu pâslarii pe zăpadă, deţinuţii alergau cât îi 
ţineau picioarele după treburi: unii la closet, alţii la 
magazie, iar alţii la depozitul de pachete sau îşi duceau 
crupele la bucătăria individuală. Toţi umblau cu capetele 
trase între umeri, strânşi în bluze şi tuturor le era frig nu 
atât din cauza gerului cât mai ales când se gândeau că o zi 
întreagă vor sta într-un asemenea ger. 

Îmbrăcat în mantaua lui veche, cu petliţe albastre şi 
jegoase, Tatarin mergea cu paşi egali şi gerul parcă trecea 
pe lângă el fără să-l atingă. 

Trecură pe lângă îngrăditura înaltă de scânduri care 
împrejmuia închisoarea de piatră din interiorul lagărului, 
pe lângă sârma ghimpată care împrejmuia brutăria, apoi pe 
lângă baraca întunecoasă a comandamentului, în colţul 
căreia, pe un stâlp, atârna o bucată de şină învelită într-un 
strat gros de promoroacă şi, în sfârşit, pe lângă un alt stâlp, 
pe care, aşezat la un loc ferit, ca să nu indice o temperatură 
prea scăzută, se afla un termometru acoperit şi el, în 
întregime, de promoroacă. 

Şuhov aruncă în treacăt o privire plină de speranţe spre 
micul tub alb-lăptos: dacă ar arăta patruzeci şi unu de 
grade n-ar trebui să-i mâne la lucru. 

Astăzi, însă, termometrul nu avea de gând să coboare spre 
patruzeci. 

Intrară în comandament şi apoi, fără să mai zăbovească, în 
camera de gardă. Acolo Şuhov se dumiri pe deplin (de altfel 
bănuise asta şi pe drum): nu era vorba de nici un fel de 
carceră, ci pur şi simplu, duşumeaua camerei de gardă nu 
era spălată. Fără să lungească vorba, Tatarin declară că îl 
iartă şi-i porunci să spele duşumeaua. Spălatul duşumelei în 
camera de gardă era sarcina directă a plantonului de la 
comandament — un deţinut cu regim special, pe care nu-l 
scoteau din lagăr. 


Trăind vreme îndelungată aici, el avea acces în biroul 
comandantului de lagăr, al comandantului cu disciplina şi 
„cumătrului”, îi servea pe toţi şi afla uneori ceea ce nu ştiau 
nici gardienii. Drept urmare, de la un timp ise păru că nu 
este de demnitatea lui să mai spele duşumelele. Gardienii l- 
au chemat odată, l-au chemat de două ori şi înțelegând 
despre ce este vorba începură să vâneze pentru duşumele 
pe câte unul dintre cei care muncesc din greu. 

În camera de gardă focul ardea cu înverşunare. 
Dezbrăcaţi, în maieurile lor murdare, doi gardieni jucau 
dame, în timp ce altreilea dormea pe o laviţă îngustă, 
înfăşurat în cojoc şi încălţat cu pâslari. Într-un colţ se afla o 
găleată şi o cârpă. Şuhov încercă un sentiment vag de 
bucurie şi mulţumind într-un fel pentru iertarea primită 
spuse: 

— Mulţumesc, cetăţene şef! De azi încolo n-am să mai 
trândăvesc niciodată. 

Regula era aici cât se poate de simplă; ai terminat — 
valea. Acum, când i se dăduse o muncă şi ştia exact ce are 
de făcut, lui Şuhov i se păru că durerile îl slăbesc. Luă 
găleata şi fără mănuşile cu un singur deget (din grabă la 
uitase sub pernă) porni spre fântână. În drum spre P PG. 
şefii de brigadă se strânseră ciorchine în jurul stâlpului pe 
care era fixat termometrul, iar unul mai tânăr, fost erou al 
Uniunii Sovietice, se căţărase până sus şi îl curăța de 
promoroacă. 

Cei de jos îl sfătuiau: 

— Nu sufla asupra lui, se ridică! 

— N-are decât, tot una.-i... 

Tiurin, şeful brigăzii 104 nu era printre ei. Şuhov lăsă 
găleata jos şi împreunând-şi mâinile băgate în mâneci îl 
privi cu interes. 

Cel de pe stâlp spuse răguşit: 

— Douăzeci şi şapte şi jumătate, afurisitul! 

Şi, după ce mai privi odată termometrul, pentru mai multă 
siguranţă, sări jos. 


— Nu-i bun, minte întotdeauna — zise cineva. Au vreun 
interes să atârne un termometru bun în zonă? 

Şefii brigăzilor se împrăştiară. Şuhov alergă spre fântână. 
Sub clapele coborâte, dar nelegate, urechile îi plesneau de 
ger. Ghizdul fântânii era îmbrăcat într-un strat gros de 
gheaţă, prin care abia se mai putea strecura găleata. Funia 
sătea dreaptă ca un ţăruş. Se întoarse la camera de gardă 
fără să-şi mai simtă mâinile. Din găleată ieşeau aburi. Îşi 
băgă ambele mâini în apa rece. Se mai încălzi. Tatarin 
plecase, în încăpere erau acum patru gardieni. Părăsiseră 
damele şi somnul şi discutau despre raţia de mei pe care o 
vor primi pe ianuarie, (în lagăr stăteau prost cu alimentele, 
dar gardienilor, cu toate că tichetele fuseseră demult 
desfiinţate, li se vindeau alimente cu reducere. Deţinuţii nu 
aveau acest drept). 

— Închide uşa scârnăvie! Trage frigul — strigă, deviind de 
la subiect, unul dintre gardieni. 

Ştia că nu era bine să-şi mureze în apă încă de dimineaţă 
pâslarii. Dar nici să se încalţe cu altceva nu avea, chiar dacă 
ar fi putut să tragă o fugă până la baracă. În privinţa 
încălțămintei, Şuhov văzuse multe, prea multe, în cei opt 
ani de şedere în lagăr: se întâmplase să treacă prin iarnă 
fără să aibă pâslari, şi se mai întâmplase ca primăvara să nu 
primească bocanci, ci opinci dintr-un fel de rămăşiţe de 
cauciuc G. I. Z. (2) Acum i se întâmplase cu încălţămintea 
cam în felul următor: în octombrie primise bocanci 
zdraveni, trainici la purtat, în care încăpeau două rânduri 
de obiele călduroase. Prin ce minune îi primise? Simplu. Se 
lipise de ajutorul şefului de brigadă de la magazie. Vreo 
săptămână a umblat ca un mire bătând din tocurile noi. În 
decembrie, când în afară de bocanci căpătă pâslari, viaţa 
deveni cu adevărat viaţă. Nu-ţi mai venea să mori. Bucuria 
ţinu până ce un codoş şopti ceva la contabilitate. Pâslarii — i 
s-a spus — poate să-i păstreze, dar bocancii trebuie să-i dea 
îndărăt, pentru că e ilegal ca un deţinut să aibă în acelaşi 
timp două rânduri de încălțări. Şi astfel Şuhov fu nevoit să 


aleagă: ori înfruntă iarna întreagă în bocanci şi înapoiază 
pâslarii — ori încalţă pâslarii chiar când va începe 
dezgheţul. Renunţă la bocanci. Cu câtă afecţiune îngrijea el 
bocancii, cum îi ocrotea şi-i dădea cu unsoare, să fie noi şi 
să-l ţină mult, ah! După nimic n-a regretat Şuhov atât de 
mult în cei opt ani de lagăr ca după bocancii aceia. I-au luat, 
i-au aruncat în grămadă, iar în primăvară nu vor mai fi ai 
tăi. Pentru situaţia în care se află acum găsi următoarea 
soluţie: îşi scoase pâslarii, îi puse într-un colţ, aruncă acolo 
obielele (lingura zăngăni lovindu-se de duşumea; oricât de 
iute se pregătise pentru carceră, nu-şi uitase lingura) şi, 
desculţ, împrăştiind din belşug apa cu cârpa, se năpusti 
spre picioarele gardienilor. 

— Ei ticălosule! Mai încet! Răcni unul trăgându-şi 
picioarele pe un scaun. 

— Orezul se cultivă după altă normă, nu confunda spălatul 
cu orezul... 

— Ce-i apăria asta, tâmpitule? Pe cine ai văzut spălând 
aşa? 

— Nu se poate altfel cetăţene şef! E toată plină de 
murdărie... 

— N-ai văzut niciodată cum spală duşumelele muierea ta, 
porcule? 

Şuhov se îndreptă din şale. În mână ţinea cârpa din care 
şiroia apa. Zâmbi cu naivitate arătându-şi golurile negre ale 
dinţilor mâncaţi de scorbut la Ust-ljma în patruzeci şi trei, 
când era să se ducă pe copcă. Diareia cu sânge îl slăbise 
într-un asemenea hal, încât stomacul nu mai primea nimic. 
Din vremea aceea căpătase o sâsâială. 

— De muiere, cetăţene şef, m-am despărţit în patruzeci şi 
unu. Acum nici nu-mi pot aminti cum arată o muiere. 

— Ai grijă cum speli... La nimic nu se pricep şi nimic nu vor 
să facă scârnăviile. Nu merită pâinea care li se dă! Ar trebui 
hrăniţi la hârdăul cu nevoi! 

— Să spele în fiecare zi, lua-l-ar dracu'! 


— Cască-ţi urechile Sce-optsute cincizeci şi patru. Spală 
uşurel, cu cârpa jilavă şi cară-te de-aici! 

Până la urmă Şuhov se descurcă bine. Asemenea unul 
ciomag munca are două capete: dacă munceşti cu tragere 
de inimă şi ai pentru ce, o faci bine. Dacă nu, o faci de 
mântuială. Altfel ar fi plesnit cu toţii de mult, e cert. Şuhov 
şterse scândurile duşumelei ca să nu rămână pete uscate, 
aruncă cârpa nestoarsă după sobă, îşi trase lângă prag 
pâslarii, aruncă apa rămasă pe cărarea rezervată şefilor şi 
plecă cu paşi mari spre sala de mese. 

Trebuia să se grăbească, să ajungă şi la infirmerie, pentru 
că îl cuprinseră, iarăşi, durerile. Pe deasupra, trebuia să 
aibă grijă să nu cadă în mâna gardienilor: ordinul 
comandantului de lagăr era aspru: cei care umblă singuri 
să fie prinşi şi duşi la carceră. 

Astăzi avu un noroc dumnezeiesc, în faţa sălii de mese nu 
era coadă. Nu-ţi rămânea altceva de făcut decât să intri. 
Înăuntru era ca în baie; aburi groşi de la ciorbă şi valuri de 
ger care pătrundeau de afară. Unele brigăzi stăteau la 
mese iar altele se îmbrânceau pe intervaluri, aşteptând să 
se elibereze locuri. Strigându-se prin înghesuială, câte doi- 
trei de la fiecare brigadă cărau, pe funduri de lemn, 
străchinile cu ciorbă şi terci; ceilalţi îşi căutau locuri. 

Era o buimăceală de iad, nu se înţelegea nimic. „Iontule 
„ŢȚine-ţi labele acasă”. „Eşti surd sau nu auzi?” „Mi-ai lovit 
strachina” „Dă-i la ceafă”! că: 


LLA 


! „Nu te chiori şi nu sta în drum 
Mai încolo, la o masă, fără să-şi ude lingura un flăcău îşi 
făcea cruce. Asta înseamnă că-i ucrainean din ţinuturile de 
apus şi-i încă novice. Ruşii uitaseră şi cu ce mână se face 
semnul crucii. În sala de mese e frig. De aceea se mănâncă 
mai mult cu căciulele pe cap, fără grabă. Se scot bucăţile de 
plevuşcă măruntă dintre frunzele de varză neagră şi se 
scuipă oscioarele pe masă. Când se strâng cât un munte şi o 
altă brigadă se aşează la masă, cineva le dă brânci pe 
podea şi imediat se aud trosnind sub picioare. Să scuipi 


oscioarele direct pe podea se socoteşte că n-ar fi tocmai 
Cuviincios. 

Prin mijlocul barăcii se aflau două rânduri de stâlpi. Erau 
mai curând proptele decât stâlpi. Lângă un astfel de stâlp 
stătea Fetiukov din brigada lui Şuhov. Îi păzea mâncarea. În 
brigadă nu era prea bine cotat; era considerat mai amărât 
decât Şuhov. Pe dinafară, toată brigada purta aceleaşi bluze 
negre cu numere, dar pe dinăuntru era foarte pestriță. 
Depindea de treapta pe care se află fiecare. Exista şi aici o 
ierarhie în toată puterea cuvântului. Pe Buinovski nu-l 
puteai pune de gardă lângă o strachină. Nici Şuhov nu 
accepta orice fel de muncă. Că. Erau oameni şi mai 
prăpădiţi decăt el. 

Fetiukov îl observă pe Şuhov şi oftând îi cedă locul: 

— Am înţepenit de tot. Era cât pe ce să-ţi halesc 
mâncarea. Te credeam la carceră. 

Plecă. Ştia că Şuhov nu-i va lăsa nimic, ba chiar va linge 
ambele străchini până le va face curate. 

Şuhov îşi scoase lingura din pâslar. Era o lingură scumpă 
lui, nu-l părăsise niciodată prin tot nordul. O turnase el 
însuşi din cablu de aluminiu. Avea şi o inscripţie: „Ust-ljma 
— 1944”. Îşi trase apoi căciula de pe capul bărbierit — 
oricât ar fi fost de frig nu-şi îngăduia să mănânce cu căciula 
pe cap. Începu să răscolească ciorba şi să verifice cu 
repeziciune ceea ce se nimerise în strachină. Se nimerise 
ceva cam de mijloc. Nici apă chioară, dar nici de la fund. 
Păzindu-i strachina, Fetiukov pescuise din ea un cartof. 
Ciorba are o singură calitate — e fierbinte. Dar Şuhov 
întârziase şi acum era rece. Începu, totuşi, s-o mănânce, ca 
de obicei, încet şi atent. Chiar dacă ar arde acoperişul, nu 
trebuie să te grăbeşti când mănânci. Dacă nu socotim 
somnul, deţinutul din lagăr trăieşte pentru sine doar zece 
minute la micul dejun, cinci la prânz şi cinci la cină. Corba 
era aceeaşi în fiecare zi. Depindea numai de legumele 
pregătite pentru iarnă. Anul trecut pregătiseră morcov 
sărat şi din septembrie până în iunie dă-i şi dă-i cu ciorbă 


de morcov. Anul acesta pregătiseră varză neagră. Vremea 
cea mai fericită pentru burta deţinutului e luna iunie: se 
termină cu legumele şi se dau în loc crupe. Vremea cea mai 
rea este iulie: în cazan se toarnă urzici. 

Din plevuşca măruntă rămăseseră numai oasele, carnea se 
fiersese şi se pulverizase. Mai rămăsese puţină doar pe cap 
şi coadă. Şuhov frământă cu răbdare oasele în gură, le 
sugea până la refuz, fără să lase pe ele nici o bucăţică de 
carne, nimic din ceea ce putea fi mâncat şi scuipa 
rămăşiţele pe masă. Orice fel de peşte ar fi fost, el mânca 
totul — branbhiile, coada şi chiar ochii dacă se nimereau la 
locul lor. Numai când ciorba fierbea prea mult şi ochii mari 
de peste pluteau prin strachină, el nu-i mânca. De aceea 
era luat în râs. 

Şuhov făcea astăzi economii: nu mai trecuse pe la baracă 
să-şi primească raţia de pâine şi acum mânca ciorba goală. 
Pâinea poate fi mâncată mai târziu. Îi va fi mai cu saţ. Felul 
doi era un terci de sorg. Se întărise ca o cărămidă şi Şuhov 
îl spărgea bucățele. Chiar când e fierbinte, sorgul nu are 
nici un gust şi nici nu te satură. Gustul e de iarbă iar 
culoarea ca păsatul. Se spune că chinezilor le-a venit mai 
întâi ideea să dea sorg în loc de crupe. 

Fiertura cântăreşte trei sute de grame şi cu toate că 
terciul nu-i terci, trece drept terci. După ce linse lingura şi 
o băgă la locul ei în pâslar, Şuhov îşi îndesă căciula pe cap şi 
porni spre infirmerie. Cerul, de pe care farurile puternice 
ale lagărului alungau stelele, era la fel de întunecat ca 
înainte. Şi tot ca mai înainte, cele două proiectoare tăiau 
zona în fâşii largi. Când a fost înfiinţat lagărul acesta 
special, paza avea enorm de multe rachete luminoase, de 
front. Aproape că nu se mai stingea lumina. Risipeau 
deasupra zonei rachete albe, verzi, roşii. Ca într-un 
adevărat război. Apoi au început să nu mai folosească 
rachete. Li s-or fi părut prea scumpe, cine ştie? 

Era noapte ca şi la deşteptare, dar un ochi atent şi 
experimentat putea înţelege lesne, după diverse semne, în 


aparenţă mărunte, că în curând se va suna adunarea. 
Ajutorul lui Hromoi se ducea să cheme la masă brigada a 
şasea de invalizi. Aceştia nu sunt scoşi din lagăr. Hromoi, 
responsabilul sălii de mese, ţinea pe lângă el un ajutor 
căruia îi dădea de mâncare. 

Un pictor bătrân, cu bărbuţă, se târa agale spre secţia 
cultural-educativă. După vopsea şi pensulă — să scrie 
numere. Cu paşi mari, grăbindu-se, Iatarin trecu spre 
comandament. Afară părea că totul amorţise, semn că 
deţinuţii se cuibăriseră la căldură. Erau ultimele clipe dulci 
din ziua aceea. Şuhov se ascunse cu iuţeală după colţul 
barăcii să nu cadă a doua oară în mâna lui Tatarin şi să fie 
din nou pieptănat. 

Mai ales că nu ai voie să umbli pe unde te duce capul. Nici 
un gardian nu trebuie să te zărească de unul singur. Numai 
în tovărăşia altora. Dacă cumva el umblă după vreun om, 
să-l trimită la o treabă şi n-are pe cine să-şi vierse fierea? 
Toţi citiseră prin barăci ordinul potrivit căruia în faţa 
gardienilor trebuie să te opersti la cinci paşi, să-ţi scoţi 
respectuos căciula şi să ţi-o aşezi la loc numai după ce ai 
trecut de ei doi paşi. Câte un gardian merge agale, parcă 
nu vede nimic şi totul îi este indiferent. Pentru unii e o 
plăcere să-i ţină pe deţinuţi descoperiţi. Nu, acum mai bine 
aşteaptă după colţ. Tatarin trecu şi Şuhov alergă, 
întrecându-se pe sine, la infirmerie. Pe neaşteptate îşi 
aminti că în dimineaţa asta, înainte de adunare, îşi dăduse 
întâlnire cu un leton deşirat de la care voia să cumpere 
două pahare de tutun. Se luase cu treburile şi uitase. 
Lunganul primise aseară un pachet şi mâine probabil nu va 
mai avea nici un fir de tutun. Şi aşteaptă atunci, o lună 
încheiată, alt pachet. Tutunu-i bun, intră bine la măsură şi 
miroase frumos. 

Şuhov se mohori şi începu să bată pasul pe loc gândindu- 
se dacă n-ar fi cumva mai bine să cotească spre brigada a 
şaptea. Infirmeria era însă mai aproape şi porni în trap 
mărunt într-acolo. Zăpada scârţâia sub picioare. 


Ca întotdeauna, coridorul infirmeriei era curat, atât de 
curat, încât îţi era teamă să păşeşti pe podea. Pereţii erau 
albi, alb de email. Alb era şi mobilierul. 

Uşile cabinetelor erau însă toate închise. Te pomeneşti ca 
medicii nu s-au ridicat încă din paturi! În camera de gardă 
se afla felcerul Kolia Vdovuşkin, un tânăr îmbrăcat într-un 
halat alb. Scria ceva la o măsuţă curată. 

În afară de el nu mai era nimeni. 

Şuhov îşi scoase căciula ca în faţa unui şef, îşi aruncă, 
după obiceiul lagărului, privirile iscoditoare peste tot şi nu 
putu să nu observe că Nicolai scrie rânduri drepte, egale, 
pe care le începea cu o literă mare şi le aşeza ordonat unul 
sub altul. Înţelese pe loc că asta nu-i o muncă, ci o 
„abatere” care de fapt nu-l putea interesa. 

— lată... Despre ce este vorba, Nikolai Semionici... Sunt 
cam bolnav... 

— Spuse Şuhov apatic, de parcă ar fi fost vorba de altul. 

Vdovuşkin se opri din scris şi ridică spre el ochii mari şi 
blajini. Pe cap o bonetă albă, halatul era la fel de alb şi nu 
avea număr. 

— De ce aşa târziu? De ce n-ai venit aseară? Nu ştii că 
dimineaţa nu sunt ore de primire? Lista celor bolnavi se află 
la P PG. 

Şuhov ştia toate acestea. Ştia că nici seara nu era mai 
uşor... 

— Din pricină... Să vezi... Kolea... Seara, când trebuie, nu 
mă doare aşa... 

— Ce anume te doare? 

— Se întâmplă uneori să mai treacă şi nu mă mai doare 
nimic. Însă mă simt cu totul şi cu totul bolnav. 

Şuhov nu era dintre cei care se ţin scai de infirmerie şi 
Vdovuşkin ştia asta. El avea, însă, dreptul să reţină 
dimineaţa doar doi oameni şi cei doi fuseseră deja reţinuţi. 
Numele lor erau scrise sub sticla verzuie de pe masă şi linia 
era trasă. 


— Trebuia să te deranjezi mai devreme. Ce-i cu tine? Acuşi 
va fi adunarea. 

Vdovuşkin scoase un termometru dintr-o cutie, îl şterse şi-l 
dădu lui Şuhov să şi-l pună Şuhov se aşeză pe marginea 
unei băncuţe de lângă perete şi fu cât pe ce să se răstoarne 
odată cu ea. Nu-şi alesese premeditat locul acesta incomod, 
iar faptul în sine demonstra că infirmeria îi era străină şi că 
venise aici de puţine ori! 

Vdovuşkin continua să scrie. 

Infirmeria era amplasată în colţul cel mai îndepărtat şi mai 
dosnic al zonei şi nici un fel de zgomot nu răzbătea până 
aici. Nu se auzea nici tic-tacul vreunui ceas. Deţinuţii n- 
aveau voie să poarte ceasuri. De timpul lor aveau grijă şefii. 
Nici şoarecii nu ronţăiau aici. Îi vânase motanul infirmeriei, 
adus special pentru asta. 

Cele cinci minute petrecute în camera aceasta atât de 
curată şi liniştită, în care plutea o lumină clară şi 
odihnitoare şi în care n-avea nimic de făcut îi creară lui 
Şuhov iluzia unui adevărat rai. Cercetă pereţii — nu găsi 
nimic pe ei îşi cercetă pieptarul — numărul din faţă aproape 
că nu se mai cunoaşte. Trebuie neapărat să şi-l înnoiască. 
Numai să nu-l înhaţe. Cu mâna liberă îşi pipăia barba. 
Crescuse zdravân. De la ultima baie trecuseră mai mult de 
zece zile şi de atunci creştea mereu! N-are decât să 
crească, nu-i nici o nenorocire în asta. Peste vreo trei zile 
vor merge din nou la baie. Atunci îşi va rade barba. Ce rost 
are să stea la coadă, la frizerie? Pentru cine să se facă 
frumos? 

Apoi, privind boneta albă a lui Vdovuşkin, Şuhov îşi aminti 
batalionul medico-sanitor de pe râul Lovait. Retrăi aievea 
clipa în care sosise acolo cu falca zdrobită şi, idiot ca un 
buştean, se întorsese de bună voie pe front, când putea să 
zacă cinci zile. 

Acum ar vrea să fie bolnav, nu pe moarte, fireşte şi fără 
operaţie, dar în orice caz bolnav, numai să-l ţină în spital 
două sau chiar trei săptămâni. Ar sta — îşi închipuie — trei 


săptămâni fără să mişte un deget, şi chiar de ar mânca 
numai supă goală, ar fi bine. Îşi aminti, însă, că acum nici la 
infirmerie nu mai e rost de odihnă, în special din ziua în 
care a apărut un doctor nou — Stepan Grigorievici. Repezit 
şi zgomotos, acesta le încurcă pe toate şi bolnavii n-au 
linişte. I-a venit idea să scoată bolnavii care se ţin pe 
picioare la muncă pe lângă spital: să amenajeze cărărui, să 
care pământ pentru straturile de flori, iar în timpul iernii să 
curețe zăpada. Îi place să spună că pentru bolnavi, munca 
este primul medicament. 

De prea multă muncă până şi caii crapă, iar dacă nu 
înţelegi asta, încearcă să urneşti din loc un munte de piatră 
şi ai să te linişteşti. 

„„„Vdovuşkin continua să scrie. Comitea într-adevăr o 
„abatere”, care pentru Şuhov rămânea de nepătruns. 
Transcria o poezie nouă şi lungă pe care o finisase ieri şi 
făgăduise s-o arate astăzi lui Stepan Grigorici, (unul şi 
acelaşi cu medicul — partizan al terapiei prin muncă). 

Potrivit unei practici specifice numai lagărelor, Stepan 
Grigorici îl sfătuise pe Vdovuşkin să se dea drept felcer şi îl 
instalase în muncă. Vdovuşkin învăţă să facă injecții 
intravenoase pe deţinuţii de rând, care n-ar fi putut să 
conceapă în ruptul capului că un felcer poate să nu fie 
câtuşi de puţin felcer. Kolia fusese arestat pe când era 
student în anul doi al facultăţii de literatură, iar Stepan 
Grigorici dorea ca el să scrie în închisoare ceea ce îi fusese 
interzis să scrie în libertate. 

„„„Prin geamurile duble, mate din cauza gheții, pătrunse 
abia perceptibil semnalul de adunare. Şuhov oftă şi se 
sculă. Avea, ca şi mai înainte, febră şi frisone, însă totul era 
în zadar. Vdovuşkin întinse mâna după termometru şi după 
ce îl privi, spuse: 

— Vezi, niciuna, nici alta, treizeci şi şapte cu două linii. 
Dacă-ai fi avut treizeci şi opt, totul ar fi fost limpede. Nu-ţi 
pot face nimic. Dacă vrei, rămâi, dar pe răspunderea ta. 


Doctorul verifică şi pedepseşte. Pe bolnavi îi scuteşte, iar pe 
cei sănătoşi îi trimite la carceră. Mai bine pleacă pe zonă! 

Şuhov nu răspunse nimic şi nici măcar nu dădu din cap. Îşi 
îndesă căciula şi ieşi. 

Oare când îl va înţelege sătulul pe cel flămând? 

Frigul îl cuprindea ca o pâslă muşcătoare şi îl sili să 
tuşească. Gerul avea douăzeci şi şapte de grade. Şuhov — 
treizeci şi şapte. Ei, acum să vedem care pe care! 

În trap mărunt, Şuhov alergă spre baracă. De la un capăt 
la altul zona părea pustie, după cum pustiu părea tot 
lagărul. Stăpânea clipa acea scurtă, când, deşi totul este 
pierdut, cei mai mulţi se prefac că nu înţeleg, îşi spun 
minţindu-se, că nu poate să fie aşa şi se străduiesc din 
răsputeri să creadă că nu va suna în curând adunarea. Cei 
din escortă aşteaptă în camere încălzite şi îşi sprijină 
capetele somnoroase de puşti. Nici lor nu le convine să se 
învârtă prin turlele foişoarelor pe o astfel de vreme. Paznicii 
de la garda principală aruncă pe foc cărbuni, în camera lor 
gardienii fumează ultima ţigară înaintea percheziţiei. Iar 
deţinuţii, îmbrăcaţi cu toate flendurile lor, încinşi cu tot felul 
de sforicele şi înfăşuraţi de la bărbie până la ochi cu cârpe 
ca să se apere de ger, zac deasupra aşternutului pe paturile 
lor de scânduri, până când brigadierul strigă cu glas 
tunător: „Deşteptarea!” 

Brigada 104 piroteşte laolaltă cu toată baraca. Numai 
Pavlov, ajutorul şefului de brigadă, socoteşte ceva cu un 
creionaş şi şoşoteşte neînțeles, iar sus, în patul său, 
baptistul Alioşka, vecinul lui Şuhov, spălat şi curăţel, îşi 
citeşte carnetul în care şi-a transcris jumătate din 
evanghelie. 

Şuhov intră în fugă şi fără să facă nici cel mai mic zgomot 
se îndreaptă spre patul ajutorului. 

Pavlo înălţă capul. 

— No ţi-au bogat la cârciră? Ieşti viu? (Pe ucrainenii din 
ţinuturile apusene nu-i poţi dezvăţa nici în lagăr de felul lor 
de a vorbi). 


Luă de pe masă raţia de pâine şi i-o întinse. 

Pe raţie se afla puţin zahăr. Cu toate că era grăbit, Şuhov 
mulţumi cuviincios. (Ajutorul şefului de brigadă este şi el şef 
şi de el depinde soarta lui mai mult chiar decât de 
comandantul lagărului). În timp ce îşi căuta cu piciorul un 
punct de sprijin pentru a se urca în pat, înfulecă în grabă 
zahărul de pe bucata de pâine şi linse apoi ceea ce mai 
rămăsese. Privi pâinea pe o parte şi pe cealaltă şi cu o mână 
o cântări: sunt oare cele cinei sute cincizeci de grame 
cuvenite? De nenumătate ori primise Şuhov astfel de raţii în 
închisori şi lagăre. Niciodată n-a avut însă prilejul să 
cântărească măcar una, pentru ca apoi să facă scandal 
cerându-şi dreptul. Nu îndrăznea. Ştia bine, ca orice 
deţinut, că chiar cinstit fiind, la tăierea pâinii tot nu te poţi 
abţine să nu furi. În fiecare raţie lipseşte ceva. Mai mult sau 
mai puţin. Şi în fiecare zi o priveşti şi ca să-ţi linişteşti 
sufletul spui: poate astăzi nu m-au înşelat prea tare, poate a 
mea-i întreagă. 

„Lipsesc aproape douăzeci de grame” — gândi Şuhov şi 
rupse raţia în două. Băgă o jumătate în sân, sub pieptar. 
Avea acolo un buzunărel alb. Îl cususe anume. (Când vin din 
fabrică, pieptarele pentru deţinuţi n-au buzunare). 
Jumătatea cealaltă, pe care ar fi trebuit s-o mănânce la 
micul dejun, hotări s-o înfulece pe loc, dar se răzgândi 
subit, spunându-şi că mâncarea în pripă n-are nici un 
dumnezeu şi pe deasupra e şi fără saţ. Se întinse s-o bage 
într-un sertăraş, dar se răzgândi iarăşi; îşi aminti că de 
două ori plantoanele au fost bătute pentru hoţie. Baraca-i 
mare. Parcă ar fi o moară prin care trece cine vrea. 

De aceea, fără să lase pâinea din mână, Ivan Denisovici îşi 
scoase cu îndemânare picioarele din pâslari, lăsându-şi în ei 
obielele şi lingura, se căţără desculţ în pat, lărgi gaura din 
rumeguşul saltelei, îşi ascunsese acolo jumătatea de raţie, 
îşi scoase apoi căciula şi trase din ea un ac cu un fir de aţă. 
Acul era ascuns cu dibăcie. La percheziţie sunt pipăite şi 
căciulile. Un gardian se înţepase odată în ac şi puţin a lipsit 


să nu-i zdrobească lui Şuhov capul de furie. Astupă gaura la 
repezeală, din câteva împunsături. În gură, zahărul se 
topise... Nervii îi erau încordaţi la maximum, în orice clipă 
se aştepta să audă în uşa urletul unuia dintre responsabilii 
cu repartizarea. Degetele i se mişcau ca şi cum ar fi fost 
acţionate de nişte arcuri, iar capul, luând-o înaintea lor, 
hotăra ce au de făcut mai departe. 

Baptistul citea, cu voce tare, evanghelia. Ascultându-l 
aveai impresia că accentuează înadins cuvintele. (Poate face 
asta special pentru Şuhov, pentru că baptiştilor le place 
grozav să facă propagandă: 

— Numai de n-ar suferi nimeni dintre voi ca ucigaş sau ca 
hoţ sau ca răufăcător sau pentru că a râvnit la bunul altuia. 
lar dacă vei suferi ca creştin, nu te ruşina, ci slăveşte-l pe 
dumnezeu pentru o astfel de soartă”. 

Mare figură, Alioşka ăsta! Îşi ascunde carneţelul într-o 
gaură din perete cu atâta dibăcie încât nu l-au găsit la nici o 
percheziţie. 

Cu aceleaşi mişcări repezi, Şuhov îşi atârnă bluza într-o 
stinghie a patului, îşi trase de sub saltea, mănuşile cu un 
singur deget, o pereche de obiele rupte şi o cârpă cu două 
panglici, după care nivelă rumeguşul. Acesta era greu, 
bătut. Băgă apoi marginile păturii sub saltea, aşeză perna 
la locul ei, sări desculţ jos şi începu să se încalţe. Îşi puse 
mai întâi obielele noi, bune, iar pe deasupra pe cele rupte. 

Chiar în clipa aceea şeful de brigadă se sculă, mormăi ceva 
şi în cele din urmă anunţă: 

— Brigada o sută patru, gata cu somnul! Toată lumea 
afară! 

Cât ai clipi, toată brigada, fie că moţăia sau nu, se sculă, 
căscă şi porni spre ieşire. Şeful de brigadă stă în lagăr de 
nouăsprezece ani. Nu-i scoate pe oameni niciodată afară 
nici cu un minut mai devreme, dar dacă a spus „loată 
lumea afară”! Înseamnă că e obligatoriu să fie aşa. 

În timp ce ieşeau unul după altul, păşind greu şi fără să 
scoată o vorbă, şeful brigăzii 20 anunţă ca şi Tiurin: „loată 


lumea afară”. Şuhov îşi încălţă în grabă pâslarii, îşi trase 
bluza pe deasupra pieptarului şi se încinse strâns cu o 
sfoară (curelele de piele fuseseră confiscate — erau 
interzise în lagărul special). 

El făcu toate acestea şi pe coridor îi ajunse din urmă pe cei 
din brigadă. Spinările lor numerotate înaintau spre ieşire. 
Toţi erau înfăşuraţi grosolan în cârpe şi mergeau în flanc, 
fără să se împingă unul pe altul, spre platoul de adunare. 
Zăpada scârţia sub paşi. Era încă întuneric, cu toate că 
cerul se primenea la răsărit cu o lumină verzuie. Un vânt 
turbat pătrundea până la oase. O clipă mai amară decât 
ieşirea la adunarea de dimineaţă nu există, întunecime şi 
ger şi burta flămândă şi o zi întreagă înainte. Limba 
amorţeşte. Nu-ţi vine să schimbi o vorbă cu cineva. 

Un şef mărunţel de la repartizarea forţelor de muncă nu-şi 
găseşte locul pe platoul de adunare. 

— Hei, Tiurin, cât să mai aştept? Iar tragi de timp? Lui 
Şuhov îi poate fi teamă de şefuleţul acesta. Lui Tiurin, însă, 
nu. El nu slobozeşte nici un oftat de pomană pe gerul ăsta. 
Tropăia fără să spună nimic. Şi după el toate brigada trop- 
trop, scâr-scârţ prin zăpadă. 

Kilogramul de slănină a fost, cu siguranţă, dus. Se vede 
după faptul că brigada 104, şi-a ocupat locul în coloana 
obişnuită. Se vede, de altfel, şi după brigăzile vecine. La 
construcţia „Orăşelului socialist” va fi trimisă o brigadă mai 
săracă şi mai neajutorată. Vai, groaznic va fi astăzi acolo: 
douăzeci şi şapte de grade şi vânt sălbatec şi nici un 
adăpost, nici un chip să te încălzeşti! 

Şefului de brigadă îi trebuie multă slănină. 

Să ducă la PP GG. şi să-şi umple şi el pântecele. 

Cu toate că nu primeşte pachete, el are întotdeauna 
slănină. Dacă cuiva din brigadă îi soseşte un pachet, şeful îşi 
primeşte fără întârziere ploconul. Altfel nu se poate trăi. 
Şeful de la repartizare cercetează lista: 

— 'Tiurin, ai un bolnav? Astăzi aţi ieşit numai douăzeci şi 
trei. 


— Douăzeci şi trei — spune Tiurin dând din cap. 

Cine lipseşte? Aha, Panteleev. O fi oare bolnav? Imediat 
brigada începe să şoşotească, Panteleev, câinele, a rămas 
iarăşi în zonă. Nu-i bolnav. L-a oprit ofiţerul de la informaţii. 
Va fi din nou bătut cineva. 

Îl cheamă şi ziua, fără nici o sfială şi chiar dacă-l ţine trei 
ore, nimeni nu vede şi nu aude nimic. Se preface că-i bolnav 
şi pleacă. 

Întregul platou de adunare e negru de bluze. În lungul lui 
se târăsc încet brigăzile pentru percheziţie. Şuhov îşi aminti 
că trebuie să-şi înnoiască numărul de pe pieptar. 

Îşi croi drum prin viermuiala platoului şi se apropie de 
pictor. Doi-trei deţinuţi i-o luaseră înainte. Se aşeză Ia rând. 
Pentru deţinut, numărul este o adevărată nenorocire. 
Gardianul te vede de la distanţă, iar escorta te notează. 
Dacă nu-ţi înnoieşti la timp numărul, te aşteaptă carcera. 
De ce nu ai grijă de număr? 

În lagăr sunt trei pictori. Pictează pentru şefi tablouri pe 
gratis. La adunare ies pe rând să scrie numere. Astăzi e 
rândul bătrânului cu bărbuţa căruntă. 

Când îţi scrie numărul pe căciulă pare un preot care te 
miruieşte. Vopseşte, vopseşte şi suflă în mănuşi. Mănuşi 
împletite de oraş. Mâna înţepeneşte curând. Nici numere 
nu mai poate desena. 

Pictorul îi înnoi numărul „Sce-854” pe pieptar. Cu sfoara în 
mână, fără să-şi mai încheie bluza, Şuhov alergă să-şi 
ajungă brigada, care se apropia de locul unde se făcea 
percheziţia. Brusc observă că Cezar, din aceeaşi brigadă, 
fumează. Nu fuma pipă. Fuma o ţigară. Asta înseamnă că 
poate să vâneze ceva. Nu ceru direct. Se aşeză cât putu mai 
aproape de Cezar şi-i aruncă, din când în când peste umăr, 
priviri care se voiau indiferente. După fiecare inhalaţie 
(Cezar trăgea rar, parcă cuprins de beatitudine), cercul 
roşu de scrum urca pe ţigară micşorând-o şi apropiinduse 
de capăt. 


Dar Fetiukov, şacalul, se aşezase în faţa lui Cezar şi i se 
uita cu neruşinare în gură. Ochii îi ardeau. 

Şuhov ştia că n-o să-i rămână nici un capăt de ţigară şi nici 
nu vedea posibilitatea de a face rost până diseară. Aştepta 
cu încordare. Dorea acum acest căpeţel mai mult decât 
libertatea însăşi. N-ar fi putut cobori totuşi pentru el până 
unde coborâse Fetiukov. În Cezar sunt amestecate toate 
naţiile. E şi grec şi evreu şi ţigan. Nu mai înţelegi nimic. E 
încă tânăr şi a jucat într-un film pe care nu l-a isprăvit din 
cauza arestării. Are mustăţi negre şi dese. Nu i le-au dat 
jos. Aşa arată în fotografia de la dosar. 

— Cezar Markovici — scăpă un scuipat, nemaiputându-se 
stăpâni, Fetiukov. Dă-mi să trag o dată! 

Obrazul i se înfioară de lăcomie şi dorinţă. 

Cezar ridică ploapele de pe ochii negri şi se uită la 
Fetiukov. Într-o vreme fumase pipă tocmai ca să nu fie 
întrerupt, ca să nu-i ceară nimeni să tragă un fum. Nu-i 
părea rău de tutun, ci de gândul rupt în două. Fuma ca să 
trezească în el un gând frumos şi puternic şi în felul acesta 
să evadeze din cercul strâmt în care se învârtea. Dar abia-şi 
aprindea ţigara şi vedea într-o mulţime de ochi aprinzându- 
se deodată aceeaşi dorinţă: „Las-o s-o termin eu”! Cezar se 
întoarse spre Şuhov şi spuse: 

— Ia, Ivan Denisâci! Şi scoase cu degetul cel mare 
chiştocul care ardea ţigareta de chihlimbar. 

Şuhov tresări (aşteptase de fapt ca Cezar însuşi să-l 
îmbie). Schiţă un gest de recunoştinţă şi luă cu o mână 
chiştocul, iar cu cealaltă se ajută, să nu-l scape jos. 

Nu se simţi câtuşi de puţin jignit că lui Cezar îi fusese 
scârbă să i-l dea în ţigareta de chihlimbar. Unul are gura 
curată, altul putredă. Degetele lui bătătorite nu se arseră. 
Şuhov putea ţine în ele chiar cărbuni aprinşi. Important era 
că îl învinsese pe şacalul de Fetiukov şi acum fuma. Curând 
începu să se frigă la buze. M-m-m-m! Fumul se răspândi în 
trupul flămând şi se cuibări în picioare şi în cap, 


provocându-i o stare de adevărată euforie. Abia se cufundă 
în apele ei liniştitoare că în jurul său se şi auziră strigăte: 

— Se confiscă rufele de corp! 

Aşa se scurge toată viaţa deţinutului. Şuhov se obişnuise. 
Trebuie să fii cu ochii în patru ca să nu te apuce cineva de 
gât. De ce să fie luate rufele de corp? Chiar comandantul 
lagărului dăduse ordin? Nu, nu poate fi aşa... 

Până la percheziţie mai rămăseseră două brigăzi şi cei de 
la 104 văzuseră că dinspre baraca administraţiei venea 
locotenentul Volkovoi — ofiţerul cu disciplina. În treacăt el 
strigă ceva gardienilor. Gardienii, care până atunci 
percheziţionaseră oarecum de mântuială, se înflăcărară pe 
loc şi se aruncară asupra deţinuţilor ca nişte fiare. 
Gardianul şef strigă: 

— Descheiaţi-vă câămăşile! 

Nu numai deţinuţii se tem de Volkovoi, ci şi gardienii. Se 
spune că însuşi comandantul lagărului se teme. Şmecherul 
de dumnezeu îl însemnase, îi dăduse, un nume de familie pe 
cinste 13). Altfel Volkovoi nu aduce a lup. E înalt, neguros, 
mereu încruntat şi iute ca o zvârlugă. Apare de după o 
baracă şi zbiară: „De ce v-aţi adunat aici?” Nu te poţi 
ascunde nicăieri. La început avea şi o biciuşcă din piele 
răsucită, lungă de-un cot. Bătea cu ea la carceră la apelul 
de seară, când deţinuţii se îngrămădeau lângă baracă. Se 
furişa pe la spate şi te plesnea peste gât: „De ce nu eşti în 
rând, hoitule?” Ca un val în reflex, mulţimea se retrăgea 
brusc din calea lui iar cel lovit se apuca de gât, îşi ştergea 
sângele şi tăcea. Să nu ajungă la carceră. Acum, nu se ştie 
de ce, nu mai purta biciuşca. 

Întotdeauna când era ger, la perchezeţiile obişnuite, fie că 
erau seara sau dimineaţa, regula era blândă: deţinutul îşi 
desfăcea vesta şi trăgea în părţi marginile ei de jos. 
Înaintau câte cinci şi cinci gardieni stăteau în faţa lor. 
Pipăiau deţinutul în jurul pieptarului încheiat la toţi nasturii 
şi cercetau cu atenţie unicul buzunar admis. Acesta se 


găsea la genunchiul drept. Dacă simțeau un obiect suspect 
nu-l scoteau imediat, ci întrebau alene: „Asta ce-i”? 

Ce trebuie să cauţi dimineaţa la un deţinut? Cuţite? Nu le 
scoate din lagăr. Dimineaţa trebuie să verifici dacă cineva 
nu are asupra lui două-trei kilograme de mâncare ca să 
evadeze. 

A fost o vreme când s-au temut atât de mult de pâine, 
chiar de bucăţelele de două sute de grame, încât au dat 
ordin ca fiecare brigadă să-şi confecţioneze o ladă de lemn 
în care deţinuţii să-şi păstreze pâinea. 

E greu de presupus că au făcut asta pentru că aveau ceva 
de câştigat. Au făcut-o mai mult pentru a chinui oamenii, 
pentru a le da o grijă în plus. Muşcă puţin din raţia ta, să 
aibă un semn şi pe urmă pune-o în ladă. Numai că rațiile 
sunt oarecum la fel, toate-s din aceeaşi pâine şi tot drumul 
te gândeşti şi te chinui să nu ţi-o schimbe. Din pricina asta 
te poţi certa cu oricare şi poţi ajunge chiar la bătaie. Însă 
într-o bună zi trei deţinuţi fugiră din zonă, cu un camion şi 
şterpeliră o ladă. 

Şefii luară atunci aminte; toate lăzile au fost sparte la 
corpul de gardă şi fiecare a început să-şi poarte iarăşi raţia. 
Dimineaţa trebuie să mai controlezi dacă sub uniforma de 
deţinut cineva n-a îmbrăcat un costum civil. Hainele civile 
au fost luate însă demult sub cuvânt că vor fi înapoiate la 
expirarea termenului. Dar termenul n-a expirat încă pentru 
nimeni în acest lagăr. 

Trebuie de asemenea să se controleze dacă cineva nu are 
vreo scrisoare, pe care intenţionează s-o expedieze printr- 
un om din afară. A căuta, însă, scrisori la fiecare, înseamnă 
să nu termini percheziţia nici până la prânz. Volkovoi 
poruncise să se caute ceva şi gardienii îşi scoaseră repede 
mănuşile şi ordonaseră să se desfacă pieptarele (în care 
fiecare ascunsese căldură din baracă) şi să se descheie 
cămăşile. 

Începură apoi să verifice dacă cineva nu este îmbrăcat 
contrar dispoziţiilor regulamentului. Deţinutul are voie să 


îmbrace numai două cămăşi. Restul — jos. Aşa suna ordinul 
lui Volkovoi şi deţinuţii îl transmiseră din rând în rând. 
Brigăzile care scăpaseră mai înainte — ferice de ele — se 
aflau lângă poartă. Câteva trecuseră deja dincolo. Cele care 
rămăseseră trebuiau să se dezbrace fără întârziere. 

La brigada 104 Volkovoi schimbă furia în mărinimie. 

Să se noteze — zise — ceea ce este de prisos iar seara cei 
în cauză să se prezinte la magazie cu o notă în care să arate 
cum şi de ce au ascuns. 

Şuhov era îmbrăcat conform regulamentului şi dacă îl 
pipăiau bine, sub hainele de deţinut îi găseau numai oasele 
şi sufletul. 

La Cezar notară o cămaşă de molton, iar la Buinovski o 
jiletcă sau cam aşa ceva. Obişnuit cu torpiloarele sale, 
Buinovski striga cât îl ţinea gura: 

— Nu aveţi dreptul să-i dezbrăcaţi pe oameni în ger. Nu 
cunoaşteţi articolul nouă din codul penal! 

(Buinovski n-are nici trei luni de lagăr). Au dreptul. Tu, 
frăţioare, încă nu ştii. 

— Nu sunteţi oameni sovietici! 

— Strigă căpitanul. Nu sunteţi comunişti! 

Volkovoi se abţinuse când Buinovski pomenise articolul 
nouă din codul penal. Acum însă se cutremură ca un fulger 
negru: 

— Zece zile şi zece nopţi de carceră aspră! 

Şi încet către şeful de la repartizare: 

— Diseară vei face ceea ce trebuie. 

Nu le convine să te ia la carceră dimineaţa. Se pierde un 
om la muncă. Ziua să-şi rupă şalele iar seara la carceră. 

Carcera se află în partea stângă a platoului de adunare. E 
din piatră. Are două aripi. A doua a fost terminată în 
toamna asta. Una singură devenise neîncăpătoare. 
Închisoarea are optusprezece celule. Pentru celulele 
individuale folosesc pereţii despărțitori. Întregul lagăr este 
construit din lemn. Numai închisoarea — din piatră. 


Frigul se furişează hoţeşte sub cămaşă şi nu mai poate fi 
alungat. Zadarnic s-au înfofolit deţinuţii. Şuhov simte că a 
ajuns la capătul puterilor. Oh, dacă ar fi acum într-un pat de 
infirmerie să doarmă, să doarmă, să doarmă! Nu-şi doreşte 
nimic altceva decât să doarmă şi pătura să fie grea, cât mai 
grea. 

Deţinuţii pornesc spre poartă încheindu-se şi legându-se 
din mers. Escorta de afară strigă: 

— Hai! Hai! 

Şeful de la repartizare îi ghionteşte din spate: 

— Hai! Hai! 

Prima poartă. Apoi rondul. Poarta a doua. Corpul de gardă 
şi parapetele de-o parte şi de alta. 

— Stai! Strigă un gardian. Mergeţi ca o turmă de oi. 
Aliniaţi-vă câte cinci. 

Se face ziuă. Dincolo de corpul de gardă arde focul 
escortei. Înainte de adunare ei aprind întotdeauna focul. Să 
se încălzească şi să numere mai bine. 

Unul dintre gardieni numără cu glas puternic şi aspru: 

— Întâia! A doua! A treia! 

Aliniaţi câte cinci, merg în rânduri separate unele de altele 
şi fie că te uiţi înainte sau în urmă vezi acelaşi lucru: cinci 
spinări, cinci capete, zece picioare. 

Un alt gardian, un fel de controlor, stă şi tace lângă un 
parapet. Verifică dacă numărătoarea e bună. Aceeaşi 
îndeletnicire o are un locotenent. El e din partea lagărului. 
Omul este aici mai preţios decât aurul. Dacă dispare un cap 
pui în loc capul tău ca să acoperi golul. Brigada se strânge 
iarăşi la un loc. Acum numără sergentul escortei: 

— Întâia! A doua! A treia! 

Se formează din nou rânduri de câte cinci, distanţate unul 
de altul. 

Verifică locţiitorul şefului de gardă. Apoi un alt locotenent. 
Acesta e de la escortă. După cum se vede, greşeala este 
exclusă. Cine greşeşte, totuşi, ia loc în brigadă. 


Escorta e foarte numeroasă. Au înconjurat în semicercuri 
coloana care se deplasează spre centrala termoelectrică, şi- 
au ridicat automatele şi ţi le bagă în mutră. Au şi câini 
cenuşii. Un câine îşi arată dinţii. Parcă râde de deţinuţi. 
Escorta e îmbrăcată în scurte îmblănite. Şase din ei au 
cojoace. Cojoacele sunt purtate cu rândul. Se îmbracă cei 
care merg la posturile de observaţie. Escorta numără din 
nou toată coloana termocentralei. 

— La răsăritul soarelui e gerul cel mai mare — anunţă 
căpitanul de rangul doi. Pentru că atunci e punctul 
culminant al gerului din timpul nopţii. 

Căpitanului îi place grozav să explice. Ce fel de lună este, 
dacă-i nouă, dacă-i veche; îţi calculează asta, dacă vrei, 
pentru oricare zi şi pentru oricare an. 

Merge cu ochii deschişi, obrajii îi sunt scofâlciţi, dar 
îndârjirea nu-i scade. Aici, în afara lagărului, vântul bate în 
rafale, iar gerul creşte şi muşcă adânc, cu sălbăticie, 
obrazul tăbăcit al lui Şuhov. 

Curând, el îşi dădu seama că vântul va bate din aceeaşi 
direcţie tot timpul — până la centrala termoelectrică — şi 
hotări să-şi pună cârpa de faţă. Cârpa asta se fixează cu 
două panglici lungi. 

Deţinuţii ştiu cât de folositoare este ea la nevoie şi de 
aceea o poartă întotdeauna asupra lor. Şuhov îşi acoperi 
faţa până la ochi, apoi îşi petrecu panglicile pe sub urechi şi 
le legă la ceafă. Cobori după aceea clapa din spate a căciulii 
acoperindu-şi ceafa, trase pe frunte clapa din faţă, îşi ridică 
gulerul şi îşi strânse bine, pe mijloc, bluza cu sfoara. 

Numai ochii rămăseseră neacoperiţi. Acum totul e în 
regulă. Păcat că mănuşile sunt proaste şi din pricina asta i- 
au îngheţat mâinile. Le scutură şi le lovi una de alta. Ştia că 
în curând va trebui să le pună la spate şi să le ţină aşa tot 
drumul. 

Comandantul escortei citi „molitva” zilnică de care toţi se 
săturaseră. 


— Atenţiune, deţinuţi! În timpul deplasării să se respecte 
cu stricteţe ordinea coloanei. Nu vă depărtaţi, nu fugiţi, nu 
treceţi dintr-un rând în altul, nu discutaţi, ţineţi mâinile 
numai la spate! Un pas la dreapta sau la stânga se 
socoteşte tentativă de evadare. Escorta deschide foc fără 
avertisment. Cap de coloană, înainte, marş! 

Conform regulamentului, în faţă mergeau doi din escortă. 
Coloana se înclină în faţă, umerii începură să se clatine. De 
o parte şi de alta, la douăzeci de paşi, se află escorta. Cei 
din escortă erau aşezaţi în linie, la zece paşi depărtare unul 
de altul. 

Coloana se urni. Porni şi escorta cu automatele pregătite 
pentru tragere. 

Nu mai ninsese de vreo săptămână şi drumul se 
bătătorise. Parcă era asfaltat. Trecură pe lângă lagăr. 
Vântul începu să bată pieziş. Cu mâinile la spate şi capetele 
aplecate, coloana mergea ca la o înmormântare. 

Vedeai doar picioarele celor din faţă şi petecul de pământ 
pe care urma să calci. Din când în când cineva din escortă 
striga: „lu-43! Mâinile la spate!”, „Be-502! Grăbeşte pasul”! 
Apoi strigătele se răresc. Vântul arde şi spulberă zăpada 
împiedicându-i să vadă. Ei nu au voie să se lege cu cârpe. 
Nu-i prea grozavă slujba lor. Când afară e cald, cei din 
coloană discută. Poţi să strigi sau să nu strigi la ei. Astăzi, 
însă, toţi sunt înconvoiaţi, se ascund în spatele celor din faţă 
şi se lasă furaţi de gânduri. Gândul deţinutului! Niciodată 
nu-i liber şi se întoarce mereu şi mereu la unul şi acelaşi 
lucru. Totul este din nou răscolit. 

Oare nu vor dibui raţia din saltea? 

Îl vor primi diseară la infirmerie? 

Îl vor încarcera sau nu pe căpitan? 

De unde făcuse rost de cămaşa lui călduroasă? De bună 
seamă, unsese pe careva de la magazie şi primise hainele 
civile. Altfel de unde? 

Dimineaţă Şuhov mâncase totul rece, fără pâine şi acum îi 
era foame. Ca să nu-l mai doară burta şi să nu-i mai ceară 


de mâncare, încercă să uite lagărul şi începu să se 
gândească cum va scrie el, în curând, o scrisoare acasă. 

Coloana trecu pe lângă o întreprindere de prelucrare a 
lemnului construită de deţinuţi, pe lângă un cartier de 
locuinţe (barăcile fuseseră construite tot de deţinuţi, dar 
erau locuite de oameni liberi) şi pe lângă clubul nou (îl 
construiseră tot deţinuţii, însă la filme mergeau numai cel 
aflaţi în libertate). Apoi ieşiră în stepa fără capăt, în 
întâmpinarea vântului şi a răsăritului care înroşea cerul. O 
zăpadă curată şi subţire se întindea cât vedeai cu ochii la 
stânga şi la dreapa. Stepa era pustie şi nicăieri nu se zărea 
nici un copăcel. 

Începuse un an nou — anul '51. Şuhov avea dreptul să 
scrie în acest an două scrisori. Ultima o trimisese în iulie, 
iar răspunsul îl primise în octombrie. La Ust-ljma era o altă 
rânduială. Puteai să scrii în fiecare lună. Dar ca puteai să 
scrii în scrisoare? Nici atunci nu scria mai des decât acum. 

Şuhov plecase de acasă la 23 iunie 1941. Era duminică, 
oamenii se întorceau din Poloninia, de la liturghie şi 
vorbeau că s-a pornit războiul. Ştirea fusese aflată de poşta 
din Poloninia. Pe vremea aceea, la 'Temgheniov nimeni nu 
avea radio. Acum se scrie că în fiecare casă răsună radioul 
cu cablu. Să scrii acasă înseamnă, de fapt, să faci doau 
aluzii. Nu poţi scrie nici în ce brigadă lucrezi şi nici ce fel de 
şef de brigadă e Andrei Prokofievici Tiurin. Acum ai mai 
multe de vorbit cu Kilgas, letonul, decât cu cei de acasă. 

Ei îţi scriu tot de două ori pe an şi nici tu nu poţi afla nimic 
despre viaţa lor. Cică a fost numit un nou preşedinte de 
colhoz. În fiecare an e ales un preşedinte nou. Colhozul s-a 
mărit. Şi mai înainte îl măreau şi pe urmă iarăşi îl 
fărâmiţau. Celor care nu-şi îndeplinesc norma la zile muncă 
li se micşorează lotul în folosinţă până la cinsprezece la 
sută. Unora li se taie parcela chiar până sub casă. Nevasta 
îi scria un lucru pe care Şuhov nu-l putea înţelege în ruptul 
capului: de la război încoace populaţia colhozului n-a sporit 
cu nici un suflet. Toţi băieţii şi toate fetele se pricep să 


găsească, într-un fel sau altul, o portiţă de scăpare şi pleacă 
pe capete la oraş, în fabrici sau la exploatările de turbă. 
Jumătate din bărbaţi nu s-au mai întors din război, iar pe 
cei care s-au întors nu-i interesează colhozul. Trăiesc acasă 
şi lucrează prin alte părţi. 

Singurii bărbaţi din colhoz sunt brigadierul Zahar Vasilici 
şi dulgherul Tihron de 84 de ani, care s-a însurat nu de mult 
şi are deja copii. Femeile duc colhozul. Aceleaşi din 1930. 
Şuhov nu înţelege în nici un chip: trăiesc acasă şi lucrează 
în altă parte. Văzuse multe în viaţa lui, fusese şi ţăran 
individual şi colhoznic, dar ţărani care să nu muncească în 
satul lor nu văzuse încă şi nici nu putea să admită una ca 
asta. O fi vorba de ocupaţii sezoniere? Dar cu secerişul cum 
stau lucrurile? 

Nevasta i-a scris că s-au lăsat de mult de ocupațiile 
sezoniere. Nu se mai ocupă nimeni nici cu dulgheritul. În 
dulgherit locurile lor erau vestite. Nici coşuri de nuiele nu 
mai împletesc. Nimeni nu mai are nevoie, acum, de asta. 
Există, totuşi, o îndeletnicire nouă şi uşoară — pictarea 
covoarelor. Cineva a adus din război modele şi cu timpul s- 
au ivit o mulţime de meşteri vopsitori. Ei nu lucrează 
nicăieri, ajută colhozul o singură lună pe an, la seceriş şi la 
cules, iar pentru celelalte unsprezece luni capătă 
adeverinţe că sunt învoiţi pentru treburile lor şi nu au 
obligaţii neîndeplinite. Umblă prin toată ţara şi zboară chiar 
cu avioanele căci îşi preţuiesc timpul, aşa adună bani, nu 
glumă. Multe mii. Pretutindeni vopsesc covoare. Costă 
cinzeci de ruble de vopsit un covor pe orice pânză veche de 
cearceaf care li se dă. Ca să pictezi un covor din acesta îşi 
trebuie cam un ceas, nu mai mult. 

Nevasta trăieşte cu nădejdea că după întoarcere, Ivan va 
deveni vopsitor. Atunci se vor ridica din sărăcia în care ea 
se zbate vor da copiii la o şcoală tehnică, iar în locul casei 
vechi şi putrede vor clădi alta nouă. Toţi pictorii-vopsitori îşi 
durează case noi. Lângă calea ferată nu mai sunt acum 
cinci mii de case, ci douăzeci şi cinci de mii. 


Şuhov o rugase pe nevastă-sa să-i explice cum ar putea fi 
el pictor-vopsitor, dacă în viaţa lui n-a desenat niciodată 
nimic? O mai rugase să-i spună lămurit cum devine cazul cu 
covoarele astea atât de minunate şi ce anume se desenează 
pe ele? 

Nevastă-sa îi răspunsese că numai nu prost nu le-ar putea 
picta: aşezi modelul şi vopseşti cu penelul prin găurele. 

Covoarele sunt de trei feluri. Covoare „Iroica” — trei cai 
focoşi la o troică în care se află un ofiţer de husari, apoi 
covorul numit „Renul” şi, în sfârşit, o imitație după 
covoarele persane. Alte modele nu mai sunt, dar şi pentru 
acestea oamenii îţi mulţumesc şi ţi le smulg din mâini. 

Asta pentru ca un covor adevărat nu costă cincizeci de 
ruble, ci mii... 

Şuhov ar fi vrut grozav să vadă, fie şi numai pentru o clipă, 
covoarele astea. 

Umblând mereu prin lagăre şi închisori, Ivan Denisovici 
uitase să se mai gândească cu ce îşi va hrăni mâine sau 
peste un an familia. 

În locul lui gândeau şefii, la toate gândeau, şi aşa şi era 
parcă mai uşor. Mai avea de stat aici o iarnă şi o vară şi apoi 
încă o iarnă şi o vară. 

Covoarele despre care îi scrisese nevastă-sa nu-i dădeau 
pace. După cum se vede, câştigul e mare şi se obţine uşor şi 
ştie el că nu s-ar simţi bine dacă va rămâne în în urma 
consătenilor. În adâncul sufletului, însă, Ivan Denisovici n-ar 
fi vrut să se apuce de pictat covoare. Pentru asta trebuie să 
fii obraznic şi fără ruşine. 

Şuhov călca pe pământ de patruzeci de ani, pierduse o 
duzină de dinţi şi chelise. De la nimeni n-a luat, însă, 
niciodată nimic şi nici n-a dat nimănui nimic. Nici în lagăr n- 
a învăţat asta. Banii câştigaţi uşor n-au nici o valoare. 

N-ai nici senzaţia că i-ai câştigat tu. Adevărat vorbeau 
bătrânii: haina pe care o plăteşti ieftin n-o porţi mult. Şuhov 
are încă mâini bune, care ştiu să muncească. 


E oare posibil să nu poată munci, când va fi liber, ca sobor 
sau lemnar sau tinichigiu? 

Va zugrăvi covoare numai în cazul în care nu-i vor îngădui 
să se întoarcă acasă sau dacă îl vor priva de drepturi civile 
şi nu-l vor primi nicăieri să lucreze. 

Între timp coloana ajunsese şi se oprise în faţa corpului de 
gardă al zonei largi din jurul obiectivului. 

Mai înainte, chiar la marginea zonei, doi din escortă se 
desprinseseră şi apucaseră peste câmp, spre posturile lor 
de observaţie. Până când cei din escortă nu ocupă toate 
punctele do observaţie n-ai voie să pătrunzi înăuntru. Cu 
automatul aruncat pe umăr, comandantul escortei intră în 
corpul de gardă. Din hornul scund se înalţă, fără oprire, un 
vâretj de fum. Un gardian liber stă aici toată noaptea ca să 
nu dispară cumva scânduri sau ciment. 

Peste porţile de sârmă ghimpată, peste întreaga zonă a 
construcţiei şi peste sârma ghimpată din partea cealaltă 
urca un soare mare, roşu, învăluit într-o ceaţă lăptoasă. 

Lângă Şuhov, Aleoşka priveşte soarele şi se bucură. Pe 
buze îi stăruie un zâmbet palid. Obrajii îi sunt scofâlciţi. 
Trăieşte din raţie. Nu câştigă nimic în plus. De ce se 
bucură? Ca toţi baptiştii, dumineca şopteşte mereu ceva. 
Dumnezeu ştie ce. Pentru ei lagărul e ca apa pentru gâşte. 

Botniţa de cârpă se udase pe drum din cauza răsuflării şi 
pe alocuri îngheţate. Şuhov o cobori sub bărbie şi se aşeză 
cu spatele spre vânt. Frigul nu-l pătrunsese prea tare, dar 
mâinile îi îngheţaseră în mănuşile proaste şi nu-şi mai 
simţea degetele de la piciorul stâng. Pâslarul stâng nu mai 
era bun de nimic cu toate că fusese cârpit a doua oară. 
Şalele şi spinarea toată, până la umeri, îl durea cumplit şi 
durerea îi stoarce puterile. Cum o să lucreze? Privi în jur şi 
îl văzu pe şeful de brigadă. Trece spre unul dintre rândurile 
din spate. Are umeri puternici şi obraji mari. E întotdeauna 
ursuz, dar nu-i înjură şi se îngrijeşte ca raţia să fie întreagă. 
Îşi face acum al doilea termen de condamnare şi cunoaşte 
ca pe propriile degete obiceiurile lagărului. 


În lagăr, şeful de brigadă este cheia şi lăcata. Dacă ai un 
şef bun trăieşti; un şef rău te bagă în mormânt. 

Şuhov îl ştia pe Andrei Prokofievici încă de la Ust-ljma, 
numai că acolo nu fusese în brigada lui. Când deţinuţii din 
lagărul comun de la Ust-ljma au fost aduşi aici, la muncă 
silnică, Tiurin îi luă imediat la el pe toţi cei condamnaţi cu 
articolul 58. Şuhov n-avea de-a face cu comandantul 
lagărului, cu P P G-ul, cu şefii de lucrări sau cu inginerii. 
Peste tot, în locul lui se ducea Tiurin. Şeful de brigadă are 
pieptul de oţel şi te ocroteşte, dar e îndeajuns să mişte el 
din sprânceană sau să arate cu degetul, că alergi oriunde şi 
faci orice. În lagăr poţi să înşeli pe oricine, numai pe Andrei 
Prokofievici să nu-l înşeli. E singura modalitate de a trăi. 
Şuhov ar fi vrut să-l întrebe pe şeful de brigadă dacă vor 
munci tot în locul în care au muncit ieri sau dacă vor trece 
în altă parte, dar îi fu teamă să nu-l întrerupă din gândurile 
lui „înalte”. 

Abia se descotorosise de „Orăşelul socialist” şi acum, de 
bună seamă, se gândeşte la procentajul brigăzii, de care 
depinde hrana pe următoarele cinci zile. 

Faţa lui 'Tiurin este ciupită cumplit de vărsat şi când stă 
împotriva vântului nu i se crispează pentru că pielea e 
întocmai ca o coajă de stejar. 

Deţinuţii îşi lovesc mâinile şi tropăie. Vântul bate cu furie 
turbată. Se pare că toate cele 6 posturi de observaţie au 
fost ocupate. Totuşi nu li se dă drumul. Vigilenţa a grozavă. 
În sfârşit! Îşi face apariţia comandantul escortei însoţit de 
un controlor din corpul de gardă. Se aşează de o parte şi de 
alta a porţii şi o deschid. 

— A-li-ni-a-ţi-vă câte cinci! 

— Întâia! A doua! 

Deţinuţii păşesc cadenţat, ca la paradă. 

Să se vadă ei înăuntru că acolo ştiu ce au de făcut. 

În spatele corpului de gardă, nu prea departe, se află 
clădirea biroului. Lângă ea — şeful de lucrări, îi aşteaptă pe 
şefii de brigadă. Ei se duc acolo fără să-i cheme. Se duce şi 


Der — un şef de echipă şi canalie pe cinste. E mai rău decât 
un câine. 

E ora opt şi cinci. (Cu câteva clipe mai înainte răsunase 
sirena trenului electric). Conducerea se teme ca deţinuţii să 
nu piardă timpul şi să nu se împrăştie în căutarea unor 
locuri călduroase. Pentru deţinuţi, însă, ziua-i mare. Ajunge 
pentru toate. Cum intră în zonă, fiecare se apleacă: ici o 
surcică, dincolo alta. Pentru foc e bun orice. Şi prin gropi se 
găseşte câte ceva şi ei se strecoară cu îndemânare. 

Tiurin îi ordonă lui Pavlo-ajutorul lui să meargă cu ella 
birou. Porneşte într-acolo şi Cezar. El e bogat, primeşte de 
două ori pe lună pachet. Le-a băgat mâna plină în buzunar 
tuturor celor de care are nevoie. Cezar lucrează la birou. E 
ajutor de normator. 

Restul brigăzii o ia la sănătoasa fără să mai aştepte. 
Soarele se înalţă roşu, ceţos, deasupra zonei pustii. 
Panourile pentru casele din prefabricate sunt troienite de 
zăpadă; o construcţie de piartă începută cândva a fost 
părăsită la temelie; o manivelă de escavator, stricată, zace 
aruncată undeva; o cupă de escavator şi fier vechi şi gropi 
şi tranşee şi canale. 

Sub un acoperiş este amenajat un atelier de reparaţii 
auto, iar pe o ridicătură de pământ se află centrala 
termoelectrică ajunsă până la primul etaj. 

S-au ascuns toţi. Doar cele şase sentinele stau în foişoarele 
de observaţie, iar în preajma biroului e forfotă. Iată încă o 
clipă care este a noastră. Şeful principal de lucrări n-a 
ajuns la nici un capăt, oricât a ameninţat că va repartiza de 
seara munca fiecărei brigăzi. 

Asta pentru că de seara până dimineaţa totul se întoarce 
la ei cu capul în jos. 

Clipa de răgaz este însă a noastră. Până va stabili totul 
conducerea, bagă-te unde este mai cald, stai în picioare sau 
stai jos şi-ţi mai îndoaie spinarea. 

E cu atât mai bine dacă există un foc lângă care poţi să-ţi 
întorci obielele şi să te încălzeşti puţin. În cazul acesta, 


picioarele îţi vor fi calde toată ziua. E bine însă şi fără foc. 

Brigada 104 a intrat în sala mare a atelierelor de reparaţii 
auto. Aici au fost puse geamuri din toamnă şi brigada 38 
toarnă plăci de beton. Unele plăci zac în forme, altele sunt 
aşezate în poziţie verticală, în plasa armăturilor. Sala e 
înaltă, sub picoare-i pământ şi chiar dacă nu-i prea cald, 
există totuşi un foc în care se pun cărbuni fără economie. 
Există aici şi un termometru şi dumineca, chiar dacă lagărul 
nu iese la lucru, cineva, un om liber, aruncă pe foc cărbuni. 

Brigada 38, se înţelege, nu permite vreunui străin să se 
apropie de foc. Îl înconjoară pe toate părţile şi îşi usucă 
obielele. Ce poţi să faci? Stăm şi noi aici, într-un colţ. Şuhov 
se aşează pe unul dintre cofraje (unde nu-şi aşezase el oare, 
până acum, fundul pantalonilor vătuiţi) şi îşi sprijină spatele 
de perete. Când se aplecase, vesta şi pieptarul se întinsesră 
şi el simţi cum îl înţeapă ceva tare, în partea stângă a 
pieptului, lângă inimă. Era colţul de pâine din buzunarul 
interior, jumătatea de raţie pe care şi-o luase pentru prânz. 
Întotdeauna îşi luase cu el, la lucru, o jumătate din raţia de 
pâine şi nu se atingea de ea până la prânz. Cealaltă 
jumătate o mânca dimineaţa. Astăzi n-o mâncase. Înţelese 
că, de fapt, n-a economisit nimic. Nu mai putu răbda şi 
hotări s-o înfulece, acum, la căldură. Până la prânz mai sunt 
cinci ore, timp mult. Durerea din spate cobori în picioare. 
Simţi că picioarele îi slăbesc. Ah, dac-ar putea sta lângă un 
foc! Îşi puse mănuşile pe genunchi, se descheie la bluză, îşi 
desfăcu de la gât botniţa îngheţată, o frânse de câteva ori şi 
o băgă în buzunar, îşi scoase apoi bucăţica de pâine 
înfăşurată într-o cârpă albă şi ţinând cârpa foarte aproape 
de bărbie, pentru ca nici o firimitură să nu cadă pe jos, 
începu să muşte câte puţin şi să molfăiască. 

Purtase pâinea sub îmbrăcăminte, o încălzise cu propria 
lui căldură şi de aceea acum nu era câtuşi de puţin 
îngheţată. În lagăre, Şuhov îşi amintise de multe ori cum se 
mânca înainte, la ţară: tigăi întregi cu cartofi, oale cu casă 
şi — mai înainte încă — bucăţi zdravene de carne. Pe 


deasupra, unii mai beau şi lapte până aproape să la crape 
burta. 

A înţeles abia în lagăr că aşa nu era bine. lată, acum 
bucăţelele astea mici, le stoarce cu limba şi le frământă cu 
fălcile. Şi ce bună pare pâinea aceasta neagră şi necoaptă! 
Ce mănâncă Şuhov de 8-9 ani? Nimic. În schimb molfăia cât 
zece. 

Şuhov era ocupat peste măsură cu cele două sute de 
grame de pâine, iar în preajma lui, în aceeaşi parte a 
barăcii se afla toată brigada 104. Doi estonieni, pe care-i 
puteai crede fraţi buni, stăteau pe o placă de beton şi 
fumau pe rând, dintr-o ţigaretă, o jumătate de ţigară. Erau 
amândoi blonzi, amândoi înalţi, amândoi slăbănogi, aveau 
amândoi nasurile lungi şi ochii mari. Se ţineau atât de 
strâns unul de altul încât aproape că-ţi venea să crezi că 
unuia nu-i ajunge aerul fără celălalt. 

Şeful de brigadă nu-i despărţea niciodată. Mâncau totul pe 
dindouă şi dormeau — în paturile suprapuse — unul în 
vecinătatea celuilalt. 

Când se aflau în coloană sau aşteptau pe platoul de 
adunare sau înainte de culcare, vorbeau mereu între ei, 
întotdeauna în şoaptă şi fără să se grăbească. Nu erau fraţi. 
S-au cunoscut aici, în brigada 104. 

Unul fusese pescar pe malul mării, iar pe celălalt îl 
duseseră părinţii în Suedia în anul în care s-au instaurat 
Sovietele. Când s-a făcut mare i-a venit în minte să se 
întoarcă în Estonia şi să termine o facultate. 

Se spune că naționalitatea nu înseamnă nimic şi că în 
fiecare nație există oameni răi. Şuhov văzuse în viaţa lui 
mulţi estonieni, dar oameni răi printre ei nu întâlnise. 

Şedeau cu toţii, unii pe plăcile de beton şi pe cofraje, alţii 
direct pe pământ. Dimineaţa, limba se dezmorţeşte greu. 
Fiecare este stăpânit de gândurile lui şi tace. 

Şacalul de Fetiukov strânsese chiştoace de pe undeva (le 
scotea fără să-i fie scârbă şi din scuipătoare) şi acum le 


desface pe genunchi şi răstoarnă tutunul într-un petec de 
hârtie. 

Are acasă trei copii, dar, după ce a fost condamnat, toţi 
trei l-au renegat iar nevastă-sa s-a măritat cu altul. 

Nu primeşte nici un ajutor de nicăieri. 

Buinovski îl priveşte chiorâş şi se răsteşte: 

— Mă, de ce aduni toate murdăriile? Ai să te îmbolnăveşti 
de sifilis. Aruncă-le! 

Buinovski a fost căpitan de rangul doi şi e obişnuit să 
comande. Vorbeşte cu toată lumea de parcă ar comanda. 
Fetiukov zice: 

— Aşteaptă, căpitane! După ce-ai să stai aici opt luni ai să 
strângi şi tu. Au venit în lagăr oameni şi mai mândri decât 
tine... 

Fetiukov îi judecă pe toţi după măsura lui. S-ar putea 
totuşi ca Buinovski să reziste. 

— Ce-i? Ce-i? Întrebă surdul Senka Klevşin. Credea că-i 
vorba despre întâmplarea de dimineaţă, când Buinovski se 
înfierbântase. 

— Nu trebuia să te împotriveşti — clătină el trist din cap. 
Nu trebuia să se întâmple. 

Senka Klevşin e un om paşnic, un nenorocit. În patruzeci şi 
unu surzise de-o ureche. Apoi a, căzut prizonier a evdat, l- 
au prins din nou şi l-au dus la Buchenwald. Acolo a fost la 
un pas de moarte. A scăpat printr-o minune. 

Acum îşi duce pedeapsa calm. Spune mereu că 
împotrivirea te duce la pierzanie. Trebuie să te supui chiar 
dacă îţi vine să urli. Dacă te înfierbânţi te frângi în două. 
Alioşka şi-a înfundat obrazul în palmă. Citeşte în tăcere 
molitve. Şuhov îşi mănâncă pâinea până la degete, dar îşi 
păstră o fărâmă aproape rotundă, de coajă. Cu nici un fel de 
lingură nu poţi curăța strachina de casă atât de bine cum o 
poţi face cu pâinea. Înveli coaja în cârpă albă, o băgă în 
buzunarul interior, sub pieptar, şi se încinse cu sfoara. Era 
gata pentru muncă. Ar fi fost, fireşte, şi mai bine dacă-l mai 
slăbeau cu munca. 


Brigada 38 se sculă şi se împrăştie; care la betonieră, care 
la apă sau la armătură. Tiurin nu se întorsese încă. Nici 
Pavlo — ajutorul lui. Brigada 104 stătea degeaba de vreo 
douăzeci de minute, dar tuturor li se părea că au parte deo 
mare fericire şi că până seara nu mai era mult. 

— Eh, nu mai sunt de mult viscole! Oftă letonul Kilgaş. 
Avea faţa roşie şi bine hrănită. Nici un viscol în toată iarna! 
Ce iarnă mai e şi asta? 

— Ah, da... Viscole. Viscole., reluă oftatul toată brigada. 

Când viscoleşte nu-i scot la lucru. Ba chiar şi din baracă se 
tem să-i scoată. Dacă nu întinzi de la baracă până la sala de 
mese o frânghie, te rătăceşti, îngheţi în zăpadă şi te 
mănâncă câinii. Au fost cazuri. Când viscoleşte, zăpada e 
măruntă şi se aşează în troiene, presată parcă de cineva. 

Dacă te gândeşti bine, viscolul nu aduce nici un folos. 
Deţinuţii stau sub lacăt, cărbuni nu sunt la timp, căldura din 
baracă se pierde, făină nu se aduce, pâine nu este. Nici cei 
de la bucătărie nu se pot descurca. Cât viscoleşte, trei zile, 
o săptămână, deţinuţii sunt socotiți liberi şi apoi scoşi la 
lucru duminici la rând. Cu toate acestea deţinuţii iubesc 
viscolul şi se roagă să vină. Abia începe vântul să bată mai 
tare şi toţi îşi aruncă ochii spre cer şi se roagă: „De-ar veni 
pânza albă, pânza albă”! Adică zăpada. Pentru că de la 
zăpada bătută nu se porneşte niciodată un viscol straşnic. 

Cineva se strecură lângă focul brigăzii 38, să se 
încălzească, dar fu alungat. În momentul acela, în sală intră 
Tiurin. Era prost dispus. Toţi înţeleseră că au ceva de făcut 
şi încă repede. 

— Aşa! Tiurin îi privi. Cei din 104 sunteţi toţi? Şi fără să 
mai verifice şi să mai socotească, pentru că nimeni nu putea 
să plece, Tiurim începu să dea dispoziţii cu repeziciune. 

Pe cei doi estonieni, pe Klevşin şi pe Gopcik îi trimise să ia 
din apropiere o ladă mare de mortar şi să o ducă la centrala 
termoelectrică. Astfel deveni clar pentru toţi că brigada 
trece la centrala termoelectrică rămasă neterminată şi 
părăsită în toamnă. Doi oameni fură trimişi la magazie, 


unde Pavlo primea materiale. Patru primiră sarcina să 
curețe zăpada pe lângă centrală, la intrare, pe scări şi chiar 
în sala maşinilor. Alţi doi plecară în grabă să şterpelească 
cărbuni şi scânduri, să le despice şi să facă focul în sală, 
unul primi ordin să aducă ciment cu sania, doi şi care apă, 
alţi doi nisip şi încă unul să scoată nisipul de sub zăpadă şi 
să-l spargă cu ranga. 

Rămaseră nedistribuiţi doar Şuhov şi Kilgas, cei mai 
pricepuţi oameni din brigadă. Tiurin îi chemă la el şi la 
spuse: 

— Iată despre ce-i vorba băieţi! Nu era mai în vârstă decât 
ei, dar se obişnuise să le spună „băieţi”. Veţi zidi la etajul 
întâi, acolo unde lucrul a fost părăsit în toamnă de brigada 
6. Acum, însă, trebuie să încălzim sala maşinilor. Sunt acolo 
trei ferestre mari şi e musai să le astupăm cu ceva. Am să 
vă dau oameni în ajutor, numai să vă gândiţi cu ce le 
astupaţi. Sala maşinilor ne va fi şi loc de muncă şi loc de 
încălzire. Dacă n-o încălzim o să îngheţăm, ca nişte câini. Aţi 
înţeles? 

Ar mai fi spus, poate, ceva, dar veni în fugă Gopcik. 

— Un băieţandru de vreo şaisprezece ani, trandafiriu ca 
un purceluş — şi se plânse că altă brigadă nu le dă lada şi 
se porneşte bătaia. Tiurin se repezi într-acolo. Oricât de 
greu era să începi ziua de muncă pe un asemenea ger, 
trebuia s-o începi, n-aveai încotro şi principalul era să treci 
peste pragul acesta. Şuhov şi Kilgas se uitară unul la altul. 
Nu lucrau pentru prima dată împreună şi respectau unul la 
celălalt şi pe zidar şi pe dulgher. Nu era însă deloc uşor să 
găseşti pe zăpada pustie ceva cu care să poţi acoperi 
ferestrele. Kilgas spuse: 

— Vania! Acolo, lângă casele din prefabricate ştiu eu un 
locuşor unde se află un sul de carton gudronat. Eu însumi |- 
am ascuns. O-ntidem? 

Cu toate că-i leton, Kilgas ştie limba rusă ca pe cea de 
acasă. 


Alături de satul lui se afla un sat rusesc, de stil vechi şi ela 
învăţat rusa încă din copilărie. În lagăr a venit numai de doi 
ani, dar se pricepe la toate: dacă nu mişti nu obţii nimic. Îl 
cheamă Kilgas Johann, însă Şuhov îi zice tot Vania. 

Hotărâră să meargă după cartonul gudronat. Înainte de a 
pleca, Şuhov trase o fugă la corpul de construcţii al 
atelierelor de reparaţii auto, să-şi ia mistria. 

Dacă-i uşoară şi-ţi vine bine la mână, mistria e un lucru 
mare pentru un zidar. Numai că la toate obiectivele este 
următoarea rânduială: unealta pe care o primeşti 
dimineaţa, o înapoiezi seara; întâmplarea hotărăşte pe ce 
unealtă pui mâna. 

Şuhov îl păcălise într-o zi pe magazioner şi nu mai dăduse 
îndărăt o mistrie foarte bună. În fiecare seară o ascunde 
undeva, iar dimineaţa, dacă e vorba de zidit, o ia. Se 
înţelege că dacă brigada 104 ar fi mânată astăzi la 
„Orăşelul socialist”, Şuhov n-ar fi avut mistrie. Nu făcu 
altceva decât să dea la o parte o piatră, îşi băgă degetele 
într-o crăpătură şi scoase mistria. 

Şuhov şi Kilgas ieşiră din atelierul de reparaţii auto şi o 
luară spre casele din prefabricate. Răsuflarea lor isca un 
abur dens. 

Soarele se ridicase, dar plutea ca într-o ceaţă, şi pe 
ambele lui margini se înălţau parcă nişte stâlpi. 

— Nu-s oare stâlpi? 

— Arătă din cap Şuhov. 

— Nu ne împiedică stâlpii — se eschivă Kilgas şi începu să 
râdă. Numai de n-ar întinde sârmă ghimpată de la un stâlp 
la altul, ascultă ce-ţi spun. 

Kilgas glumegşte la fiecare cuvânt şi pentru asta îl iubeşte 
întreaga brigadă şi-l respectă grozav letonii din tot lagărul. 
Trebuie să vă spun că primeşte două pachete pe lună şi se 
hrăneşte aproape normal. E îmbujorat de parcă n-ar fi trăit 
în lagăr. Îi dă mâna să glumească. 

Zona obiectivului e mare şi ai de mers, nu glumă, până o 
străbaţi. Pe drum întâlniră băieţandrii din brigada 82. 


Fuseseră puşi iarăşi să sape gropi. Gropile nu trebuie să fie 
mari: cincizeci pe cincizeci şi adâncimea tot cincizeci. Aici şi 
vara pământul e tare ca piatra, darmite acum când e 
îngheţat! Încearcă să-l sfărâmi! Izbesc cu târnăcopul în 
pământ, târnăcopul nu prinde, alunecă şi sar scântei. lar 
pământul rămâne neatins. 

Băieţandrii stau, fiecare deasupra unei gropi, şi privesc în 
jur, n-au unde să se încălzească, nu li se dă voie să plece şi 
se apucă iarăşi de târnăcop. Elle dă singura căldură. 

Şuhov zări printre ei un cunoscut din Viâtka şi spuse: 

— Hei, voi, ascultați. Face-ţi câte-un focuşor deasupra 
fiecărei gropi. S-ar mai înmuia pământul. 

— Nu ne dau voie — oftă cel din Viâtka. Nu ne dau lemne. 

— Trebuie să găsiţi! 

Kilgas scuipă. 

— Vania, spune tu! Dacă şefii ar avea ceva în cap, i-ar pune 
pe oameni să sfărâme pământul cu târnăcopul pe un ger ca 
ăsta? 

Kilgas mai trase câteva înjurături fără să se înţeleagă prea 
bine ce spune şi tăcu. Când e ger nu ai chef de vorbă. 

Plecară mai departe spre locul unde, sub zăpadă, erau 
îngropate panourile caselor prefabricate. Lui Şuhov îi place 
să lucreze cu Kilgas. 

Păcat că nu fumează şi din cauza asta în pachetele lui n-ai 
să găseşti niciodată tutun. 

Kilgas este îndemânatic şi perspicace. Asta e clar. 

Ridică împreună o scândură, apoi alta şi sub ele găsiră 
sulul de carton gudronat. Îl scoaseră. Acum se punea 
întrebarea cum să-l ducă? Nu se temeau că vor fi văzuţi de 
la un post de observaţie. Sentinelele au o singură grijă — să 
nu evadeze deţinuţii. În interiorul zonei ei pot să facă 
țandări toate panourile. Nu-i interesează. Nu s-ar fi 
întâmplat nimic nici dacă le-ar fi ieşit în cale un gardian. 

Gardianul însuşi umblă să şterpelească câte ceva pentru 
nevoile lui. Deţinuţii ar scuipa pe casele astea prefabricate. 
La fel şi şefii de brigadă. De ele se îngrijesc doar şeful de 


lucrări (acesta nu-i deţinut), un şef de echipă dintre deţinuţi 
şi lunganul Skuropatenko. Skuropatenco e un simplu 
deţinut. L-au scutit de alte munci numai ca să păzească de 
deţinuţi casele din prefabricate. Altfel aceştia le-ar jefui. 
Acest Skuropatenko este singurul care i-ar putea prinde. 

— Ascultă Vania, pe lat nu-l putem căra — reflectă Şuhov. 
Hai să-l ducem în picioare. Să-l luăm între noi şi să mergem 
încet. O să-l acoperim cu trupurile noastre şi de departe n- 
or să se prindă. 

Şuhov gândise bine. Sulul era incomod de dus altfel, aşa 
că îl strânseră între ei ca pe un altreile om şi plecară. 
Privindu-i dintr-o parte nu puteai să observi decât că doi 
oameni merg unul lângă altul. 

— Când va vedea cartonul în ferestre, şeful de lucrări va 
ghici totul — spuse Şuhov. 

— Ce amestec avem noi în treaba asta? 

— Se miră Kilgas. Am venit la centrala termoelectrică şi 
aici totul era aşa. Asta înseamnă, oare, că noi l-am şterpelit? 

Raționamentul era just. 

În mănuşile îngheţate, degetele îi încremeniseră şi nu le 
mai simţea de loc. Păâslarul stâng, însă, rezista. Pâslarii sunt 
lucrul cel mai important. Când munceşti, mâinile se 
dezmorţesc singure. 

Răzbiră prin zăpada neatinsă încă şi dădură de nişte urme 
de sanie care duceau de la magazia de unelte spre centrala 
termoelectrică. Probabil au cărat ciment mai înainte. 
Centrala termoelectrică se află pe o ridicătură, iar în 
spatele ei zona se termină. Aici n-a mai fost nimeni, de mult, 
şi toate căile de acces sunt ascunse într-o zăpadă egală. Cu 
atât mai vizibile sunt, de aceea, urmele de sanie, care par 
nişte cărărui adânci şi proaspete. Au trecut ai noştri. Pe 
lângă centrală se curăţă zăpada cu lopeţile de lemn. Se 
eliberează drumul. Ar fi bine dacă ar lucra macaraua. 
Motorul a ars însă cândva şi nu l-a mai reparat nimeni. Asta 
înseamnă că iarăşi va trebui să cari totul pe braţe, până sus, 
la etajul întâi. Şi mortarul şi cărămizile de zgură. Centrala 


termoelectrică a stat două luni în zăpadă, părăsită, ca un 
schelet cenuşiu. 

Şi iată că a venit brigada 104. Cu ce se ţin sufletele ei? 
Burţi goale încinse cu cingători din foaie de cort, un ger de 
crapă pietrele şi nici o posibilitate să te încălzeşti, nicăieri 
nici o zare de foc, nici o scânteie măcar. 

A venit deci brigada 104 şi din nou începe aici viaţa. Lada 
cu mortar se rupsese chiar la intrarea în sala maşinilor. Era 
şubredă şi Şuhov ştia că n-o vor aduce întreagă. Şeful de 
brigadă înjură cumplit, dar se convinse şi el că nimeni nu 
era vinovat. 

În momentul acela Kilgas şi Şuhov se apropiară ducând 
între ei sulul de carton. Şeful de brigadă se bucură şi hotărî 
imediat o regrupare a forţelor. Şuhov trebuia să aşeze 
burlanul la sobă pentru a se face foc cât mai repede, Kilgas 
să repare lada, iar Senka Klevşin să tăie şipci cu toporul şi 
să fixeze pe ele cartonul grudonat. Cartonul era de două ori 
mai îngust decât fereastra. De unde să iei şipci? Şeful de 
lucrări nu dă scânduri pentru ca oamenii să se 
adăpostească de frig. Priviră, toţi, în toate părţile. Exista o 
singură soluţie. Să fie luate cele două scânduri fixate ca 
balustrade la treptele care urcau spre etajul întâi. N-ai 
decât să mergi fără să căşti gura şi nu cazi. Altceva nu se 
putea face. 

S-ar părea că deţinutul n-are de ce să se încovoaie nici 
după zece ani de lagăr. Nu vreau şi gata! Tragi de timp 
până seara iar noaptea e toată a ta! Numai că lucrurile nu 
stau deloc aşa. În brigadă nu-i la fel ca în libertate unde lui 
Ivan Ivanâci i se dă salariu aparte şi lui Piotr Petrovici tot 
aparte. În lagăr brigada este organizată în aşa fel, încât nu 
şefii îi zoresc pe deţinuţi, ci deţinuţii se zoresc unul pe altul. 
Aici e cam aşa: ori primesc toţi suplimentul, ori crapă toţi 
laolaltă. Nu munceşti, nemernicule şi din cauza ta să stau 
eu flămând? Trage, mortăciune! 

În astfel de condiţii cum să nu te mişti? Mai ales când te 
presează o asemenea situaţie. Vrei, nu vrei, trebuie să sari, 


să te învârţi. Dacă peste două ore nu vom avea unde să ne 
încălzim, gerul ne va usca oasele. 

Pavlo adusese uneltele. De acum descurcă-te. 

Adusese şi câteva burlane. Pentru tinichigerie nu-i bună 
orice unealtă. Există un ciocănaş de lăcătuş şi un toporaş. 

Şuhov îşi loveşte mănuşile una de alta, apropie burlanele 
şi le potriveşte unul în altul. Apoi îşi loveşte iarăşi mănuşile 
şi continuă să lucreze (mistria o ascunsese undeva pe aici, 
nu departe. Cu toate că în brigadă sunt oamenii lui, el se 
teme să nu i-o schimbe. Şi Kilgas ar putea face asta). 

Gândurile l-au părăsit ca şi cum n-ar fi existat niciodată. 
Nu-şi poate aminti acum nimic şi nu are nici o grijă în afară 
de aceea de a potrivi burlanele şi de a le scoate afară fără 
să iasă fum. 

Pe Gopcik îl trimise să caute o bucată de sârmă ca să 
atârne burlanul lângă geam, la ieşire. 

Într-un colţ se află o sobă scundă şi un coş de cărămidă. 
Are deasupra o plită de fier, care se înroşeşte şi pe ea se 
dezgheaţă şi se usucă nisipul. În sala aceasta focul fusese 
deja făcut, iar căpitanul de rangul doi şi Fetiukov cărau 
nisip cu targa. 

Ca să duci targa nu-ţi trebuie prea multă minte. 

lată de ce îi pune şeful de brigadă la munca asta pe foştii 
şefi. Se spune că Fetiukov a fost înainte şef mare. În primele 
zile el îşi cam ridicase coada şi începuse să strige la căpitan, 
dar căpitanul i-a trântit una în bot şi cu asta l-a potolit. 

Băieţii se strânseseră în jurul sobei cu nisip, însă şeful de 
brigadă îi avertiză: 

— Ei, acuşi îl încălzesc eu pe unul în frunte! Să ne instalăm 
întâi. 

Unui bătut îi este deajuns dacă-i arăţi biciul. Gerul e 
aspru, dar şeful de brigadă e şi mai aspru. Băieţii se 
împrăştiară la treburile lor. Şeful de brigadă se apropie de 
Pavlo şi-i şopti: 

— Rămâi aici şi ţine-te tare! Mă duc să aranjez cu 
procentajul. 


Şuhov auzi. Procentajul e mai important chiar decât 
munca însăşi. Un şef de brigadă înţelept trebuie să aibă 
mereu în atenţie procentajul. Cu el ne hrănim. Spune c-ai 
făcut întocmai ceea ce de fapt n-ai făcut, dacă pentru ceva 
se plăteşte ieftin, întoarce-o ca să fie mai scump. Pentru 
asta şefului de brigadă îi trebuie multă minte. Nu mai 
vorbesc despre aranjamentele cu normatorii. Nici cu ei nu 
poţi trata cu mâna goală. Pentru cine sunt, dacă le gândeşti 
bine, procentele astea? Pentru lagăr, se înţelege. Lagărul 
câştigă de la construcţii mii şi mii în plus şi acordă 
locoteneţilor premii. Da, până şi lui Volkovoi, pentru 
biciuşca sa. Ţie? Două sute de grame de pâine seara, ca 
supliment; îţi amăgesc viaţa cu două sute de grame. 

Au fost aduse două căldări cu apă, însă pe drum apa 
îngheţase. Aşezară căldările pe sobă. 

Gopcik adusese sârmă de aluminiu, care se foloseşte de 
obicei la reţelele electrice. El se aplecă spre Şuhov şi zise: 

— Ivan Denisâci! Asta-i sârmă bună pentru linguri. Mă 
înveţi să torn o lingură? 

Ivan Denisâci îl iubeşte pe Gopcik, deşi ştie să e un 
potlogar. Gopcik a fost arestat pentru că ducea lapte în 
pădure teroriştilor lui Bendora. A fost pedepsit întocmai ca 
un om matur. În fond e un vițel blând şi se gudură pe lângă 
toţi bărbaţii. Nu s-ar spune, totuşi, că nu-i şiret. Îşi mănâncă 
pachetele înotdeauna de unul singur. Noaptea, uneori, 
molfăie. 

Nu-i mai puţin adevărat că nici nu-i poţi hrăni pe toţi. 
Rupseră din sârmă câteva bucăţi şi le ascunseră într-un 
colţ. Şuhov improviză din două scânduri un fel de scară şi-l 
urcă pe Gopcik să atârne burlanul. Puştiul se căţără ca o 

veveriţă, bătu un cui, legă sârmă de el şi o trecu apoi pe 
după burlan. La capătul burlanului Şuhov făcuse un cot. 
Astăzi nu e vânt, dar mâine va fi şi nu trebuie să iasă fum. 
Doar se ştie că soba asta nu-i pentru alţii. Senka Klevşin 
terminase de tăiat şipcile şi îl pusese tot pe Gopcik să le 
fixeze. Acesta se căţără ca un drăcuşor şi strigă de sus. 


Soarele se mai ridicase puţin iar ceața se împrăştiase. 
Stâlpii aerieni dispăruseră ca prin farmec. Pe cer rămăsese 
acum şi parcă dansa halucinant un soare blând şi sângeriu. 
Soba fusese umplută cu lemne furate. Era o adevărată 
sărbătoare. 

— Iată că în ianuarie soarele a încălzit vaca pe o parte! 

— Spuse Şuhov. 

Kilgas termină de reparat lada de mortar, o mai izbi o dată 
cu toporaşul şi strigă: 

— Ascultă Pavlo! Pentru treaba asta şeful de brigadă să-mi 
dea o sută de ruble. Mai puţin nu primesc. 

Pavlo râde. 

— Ai să primeşti o sută de grame. 

— Mai adăugă procurorul — strigă Gopcik de sus. 

— Nu vă grăbiţi, fraţilor, nu vă grăbiţi — strigă Şuhov. 

Începură să taie cartonul gudronat şi el arătă cum să 
procedeze. 

În jurul sobei de fontă se strânse din nou lume multă şi 
Pavlo fu nevoit sţ-i alunge. Lui Kilgas îi dădu ajutoare şi-i 
ordonă să facă nişte lăzi, nu prea mari, pentru a transporta 
motorul sus. 

Trimise apoi încă doi oameni la căratul nisipului, unul 
înăuntru să arunce nisipul fierbinte de pe plită în lada cu 
mortar şi câţiva să curețe schelele şi zidăria de zăpadă. 

Undeva porni să strănute un motor. Începuseră să care 
cărămizile de zgură. Maşina îşi făcea drum anevoie. Pavlo 
ieşi în fugă şi începu să gesticuleze arătând unde să le 
descarce. O fâşie din cartonul gudronat fusese deja aşezată. 
Acum 0 aşezau pe a doua. 

Ce fel de adăpost îţi oferă cartonul gudronat? 

Hârtia-i tot hârtie. Cartonul se făcuse acum una cu 
peretele şi înăuntru era mai întuneric. 

Alioşka adusese cărbuni. Unii îi strigă: aruncă: i! Alţii: nu-i 
arunca! Să ne încălzim cu lemne! Nu mai ştia pe cine să 
asculte. 


Fetiukov se aciuase lângă sobă şi îşi băgă, prostănacul, 
pâslarii în foc. 

Căpitanul de rangul doi îl înhăţă de guler şi-l împinse spre 
targă. 

— La cărat nisip, hoitule! 

Căpitanul confundă munca din lagăr cu cea de pe vapor. 
Dacă ţi s-a spus să faci ceva, înseamnă că trebuie să faci. A 
slăbit grozav căpitanul în ultima lună, dar trage totuşi la 
ham. 

Între timp, cele trei ferestre au fost astupate. Lumina vine 
acum numai dinspre uşi. Şi frigul. Pavlo ordonă să se astupe 
partea de sus a uşilor, în aşa fel încât să intri aplecându-te. 
Ordinul fu executat întocmai. În timpul acesta trei 
basculante aduseseră şi răsturnaseră în apropiere 
cărămizile de zgură. Problema care se punea acum era 
următoarea: cum să le ridici fără scripete? 

— Zidari! Haideţi să urcăm! Zise Pavlo dând cuvintelor 
tonul unei invitaţii. Asta-i o muncă de onoare. 

Şuhov şi Kilgas se ridică şi împreună cu Pavlo porniră spre 
etaj. Scara fusese îngustă dintotdeauna, însă Senka luase 
acum balustrada şi trebuia să te lipeşti de perete ca să nu 
te trezeşti jos. Şi încă o bucurie — pe stinghiile scării 
zăpada a îngheţat şi piciorul aluneca. Cum vor duce oare 
mortarul? 

Cercetară locul unde aveau să zidească. Peste vechea 
zidărie se aşternuse zăpada, trebuia înlăturată cu lopeţile, 
iar stratul de gheaţă de dedesubt, spart cu toporaşul şi apoi 
măturat. Pe unde să urce cărămizile? Priviră în jos, 
chibzuiră şi hotărâră aşa: decât să fie târâte pe scară, mai 
bine să pună patru oameni să le arunce pe schele, iar de 
acolo doi să le urce la etajul întâi, de unde alţi doi le vor de 
la mână. Va merge mai repede, fără îndoială. 

Sus vântul nu-i chiar atât de puternic, cu toate că trage cu 
destulă tărie. Când vom zidi, va bate, desigur. Dar dacă te 
adăposteşti după zidul început, îţi va fi mai cald. Şuhov 
înălţă capul spre cer şi scoase un „Ah”. Cerul era curat, iar 


soarele aproape că se ridicase spre amiază. Mare minune, 
repede trece timpul când lucrezi! De câte ori nu observase 
Şuhov cum se scurg zilele în lagăr, de nici nu-ţi dai seama. 
Însă termenul nu trece deloc, nu se micşorează câtuşi de 
puţin. Coborâră şi se aşezară cu toţii lângă sobă. Doar 
căpitanul şi Fetiukov mai cărau încă nisip. Pavlo se înfurie 
cumplit. Trimise pe loc opt oameni la cărămidă, doi să 
amestece nisipul cu ciment şi să-l toarne în ladă, unul la apă 
şi altul după cărbuni. 

Kilgas se îndreptă spre echipa sa şi zise: 

— Hei, băieţi! Trebuie să terminăm tărgile. 

— Pot să le ajut şi eu? 

— Se oferi de bună voie Şuhov. 

— Ajută-i — încuviinţează Pavlo dând din cap. 

În momentul acela fu adus un cazan în care urma să se 
topească zăpada pentru mortar. Cineva aduse vestea că ar 
fi ora douăsprezece. 

— Nu poate fi decât douăsprezece — declară Şuhov. 
Soarele e drept în mijlocul cerului. 

— Dacă-i pe verticală — îşi dădu cu părere căpitanul 
înseamnă că nu-i douăsprezece, ci unu. 

— De ce? 

— Se miră Şuhov. Toţi bătrânii ştiu că soarele stă cel mai 
sus la amiază. 

— Da, bătrânii! 

— Îl întrerupse căpitanul. Dar de atunci a fost dat un 
decret şi soarele stă cel mai sus la ora unu. 

— Al cui e decretul ăsta? 

Căpitanul de rangul doi ieşi cu targa. Nici Şuhov nu era 
dispus să poarte o discuţie pe această temă. Oare şi soarele 
se supune decretelor? 

Lucrară cu spor şi înjghebară patru lădiţe. 

— Să stăm, să ne încălzim — spuse Pavlo celor doi zidari. 
Senka, odihneşte-te şi tu. Staţi jos! 

Se aşezară lângă sobă. Oricum, până după prânz nu vor 
începe să zidească şi nu avea nici un rost să pregătească de 


pe acum mortarul. Ar îngheţa. 

Cărbunele se încinse şi iradia o căldură intensă şi 
moleşitoare. Păcat că se simte numai lângă sobă. În toată 
sala e frig cum a fost şi înainte. 

Toţi patru şi-au scos mănuşile şi îşi ţin mâinile foarte 
aproape de sobă. Picioarele nu trebuie apropiate niciodată 
de foc. Trebuie să ştii asta. Dacă ai bocanci, le pocneşte 
pielea, iar dacă ai pâslari, se jilăvesc, aburul trece prin ei şi 
nu-ţi va fi niciodată cald. Iar dacă te bagi mai aproape de 
foc îi arzi şi cu gaura umbli până în primăvară. N-ai de unde 
căpăta alţii. 

— Şi tu, Şuhov? Îl necăjeşte Kilgas. Şuhov, fraţilor e cu un 
picior acasă. 

— Da, da, cu acela desculţ — aruncă cineva vorbele. 
Râseră. (Şuhov îşi scoase pâslarul stâng, care fusese ars, îşi 
încălzi obiala). 

— Şuhov îşi sfârşeşte termenul. 

Lui Kilgas i-au dat douăzeci şi cinci. Înainte era o epocă 
fericită: tuturor, fără alegere, li se dădeau 10 ani. Însă din 
patruzeci şi nouă epoca aceea s-a dus. Tuturor — câte 
douăzeci şi cinci, fără să se ţină seama de nimic. Zece îi mai 
duci, nu pieri, dar douăzeci şi cinci, cum dracu? 

Şuhov se bucură că toţi îl arată cu degetul: iată, el îşi cam 
sfârşeşte condamnarea. În asta, însă, nici el nu crede prea 
tare. Toţi cei care şi-au sfârşit pedeapsa în timpul războiului 
au fost reţinuţi până în patruzeci şi şase, când a venit o 
dispoziţie specială. Cine a avut iniţial trei ani, a făcut cinci. 
Legea se răstălmăceşte. Termini zece şi-ţi spun să mai faci 
încă zece. Sau te deportează. Câteodată te gândeşti şi 
respiraţia ţi se opreşte: timpul trece, se depărtează ca firul 
de pe mosor şi termenul se sfârşeşte... Doamne! Pe 
picioarele tale şi în libertate! E posibil? Numai că despre 
toate astea e necuviincios să vorbeşti cu voce tare unuia 
aflat în situaţia lui Kilgas. De aceea Şuhov spuse: 

— Nu-ţi socoti cei douăzeci şi cinci ai tăi. Nu ţi-e scris în 
frunte că ai să faci exact douăzeci şi cinci. Dar că eu am stat 


aici opt ani încheiaţi, asta-i sigur. 

Să trăieşti ani în şir cu mutra în pământ şi să n-ai vreme să 
te gândeşti de ce te afli aici, ci numai şi numai cum vei ieşi, 
ah, dumnezeule! 

Potrivit celor scrise în dosar, Şuhov a fost adus în lagăr 
pentru trădare de patrie. A mărturisit chiar că s-a lăsat 
prizonier din dorinţa de a-şi trăda patria şi că s-a întors din 
prizonierat pentru că îndeplinea o misiune a spionajului 
german. Ce fel de misiune, nici Şuhov însuşi n-a putut să 
născocească şi nici anchetatorul. Aşa că nu i-au putut spune 
altfel decât o misiune. 

Calculul lui Şuhov a fost simplu: nu semnezi — s-a zis eu 
viaţa; semnezi — mai ai şansa să trăieşit, măcar puţin. Şi a 
semnat. 

Lucrurile se petrecuseră, însă, cam aşa: în februarie 
patruzeci şi doi, pe frontul de nord-vest, toată armata 
fusese încercuită. Avioanele nu le aruncau nimic de 
mâncare şi la drept vorbind nici nu erau avioane pentru 
asta. Foamea i-a adus până acolo că geluiau oasele cailor 
morţi, muiau în apă carnea aceea gelatinoasă şi o mâncau. 
Să vânezi n-aveai cu ce. Şi încet, încet, nemţii îi prindeau 
prin păduri şi-i luau. Într-o grupă din asta Şuhov a fost 
prizonier două zile, tot acolo, în păduri. Cinci dintre ei au 
evadat. 

Sau ascuns prin păduri şi mlaştini şi printr-o minune au 
nimerit la ai lor. Numai că doi au fost culcaţi la pământ de 
un automat, unul a murit din cauza rănilor şi au ajuns 
numai doi. Dacă ar fi fost mai înţelepţi ar fi spus că s-au 
rătăcit prin păduri şi nu s-ar fi întâmplat nimic. Însa ei au 
mărturisit că au fugit din prizonierat... Din prizonierat? Aşa 
şi pe dincolo, mama voastră! Dacă erau cinci poate că le-ar 
fi confruntat mărturisirile, le-ar fi verificat. Acum însă erau 
numai doi şi, cică, s-au înţeles nemernicii în ceea ce priveşte 
fuga. 

Senka Klevşin înţelese, cu toată surzenia lui, că se 
vorbeşte despre fuga din prizonierat şi spuse tare: 


— Pe mine m-au prins de trei ori şi tot de trei ori am fugit 
din prizonierat. 

Senka e răbdător şi mai mult tace: nu-i aude pe cei din jur 
şi nu se amestecă în vorba lor. Aşa că despre el nu se ştie 
decât că a stat la Buchenwald, că a făcut parte din 
organizaţia clandestină din lagăr, că a cărat acolo arme 
pentru o răscoală şi că nemţii l-au spânzurat de mâini şi l-au 
bătut cu bastoanele. 

— Tu, Vania, ai stat opt ani, e drept, dar în ce fel de lagăr 
ai stat? 

— Îl contrazice Kilgas pe Şuhov. Ai stat în lagăre de drept 
comun şi ai trăit acolo cu muierele. N-aţi purtat... 

— Ce muiere? Cu buştenii, frăţioare, nu cu muierile. 

Voia să spună că se ocupase cu tăiatul copacilor. Şuhov îşi 
aţinti ochii în focul din sobă şi îşi aminti cei şapte ani 
petrecuţi în nord şi flacăra tremurătoare a focului, noaptea, 
când se tăiau copacii şi cei trei ani la transportul buştenilor 
pentru traverse şi scânduri de ambalaje. 

Şeful avea acolo următoarea lege: brigada care nu-şi 
îndeplineşte sarcina ziua, rămâne noaptea în pădure. 

După miezul nopţii se târau până la lagăr, iar dimineaţa 
porneau odată cu ceilalţi, din nou spre pădure. 

— Nu-u, fraţilor. Lagărul acesta este mai liniştit, credeţi- 
mă — bolborosi el. Aici mâncarea e lege. Ai îndeplinit, n-ai 
îndeplinit sarcina — te întorci în lagăr. Şi raţia de bază e 
mai mare aici cu o sută de grame. Se poate trăi. E lagăr 
special? Fie şi special. Te împiedică cu ceva numerele? Nu-s 
grele numerele. 

— E mai liniştit! 

— Şuieră Fetiukov. (E pauză şi toţi s-au strâns lângă sobă). 
Li se taie oamenilor gâturile în paturi! Asta înseamnă că e 
mai liniştit? 

— Nu oamenilor, ci turnătorilor — spuse Pavlo 
ameninţându-l cu degetul pe Fetiukov. 

E drept, în lagăr se petrecuse ceva nou. Doi delatori 
cunoscuţi au fost tăiaţi chiar în paturile lor, noaptea. Apoi a 


fost tăiat un deţinut de treabă şi nevinovat. Au greşit 
probabil patul. 

Un turnător a cerut sprijin şefilor de la carceră, iar aceştia 
l-au ascuns în închisoarea de piatră. Ciudat... Astfel de 
întâmplări într-un lagăr cu regim comun nu se petreceau... 

Brusc se auzi sirena trenului electric. La început nu urla 
cu toată puterea, ci răguşit, de parcă şi-ar fi curăţat 
gâtâejul. 

S-a dus jumătate de zi! Pauza de prânz! Ah, am întârziat. 
Ar fi trebuit să plece de mult la sala mese, să ocupe rând. 
La acest obiectiv lucrează unsprezece brigăzi şi în sala de 
mese nu încap mai mult de două. Şeful de brigadă tot nu 
venise. Pavlo îi privi în grabă şi hotări: 

— Şuhov şi Gopcik, cu mini! Kilgas! Când am să-l strig pe 
Gopcik să vii imediat cu brigada. 

Într-o clipă, locurile lor lângă sobă au fost ocupate. Au 
Înconjurat soba ca pe-o muiere pe care toţi vor s-o 
îmbrăţişeze. 

— Gata cu somnul! 

— Strigă cineva. Fumaţi! 

Se priviră unul pe alult să vadă cine fumează. Nu fumează 
nimeni. Nu au tutun sau nu vor să arate că au. Pavlo ieşi cu 
Şuhov şi Gopcik alergă după ei ca mânzul. 

— S-a încălzit — constată surprins Şuhov. Sunt 
optsprezece grade sub zero, nu mai mult. Bun timp pentru 
mâini! 

Îşi aruncară privirile spre cărămizile de zgură. Băieţii 
duseseră destule sus, iar câteva se aflau pe planşeul de la 
primul etaj. 

Şuhov îşi miji ochii şi privi soarele. Voia să verifice dacă 
Buinovski, căpitanul de rangul doi, avea dreptate în ceea ce 
priveşte decretul. 

La loc deschis, unde are spaţiu suficient, vântul trage îşi 
înţeapă ca înainte. Nimeni nu trebuie să uite că e luna 
ianuarie. 


Bucătăria şantierului e o chichineaţă înjghebată din 
scânduri subţiri în jurul unei sobe. Spărturile acoperişului 
sunt astupate cu tablă roasă de rugină. Un perete interior 
împarte chicineaţa în două: într-o parte bucătăria, în 
cealaltă sală de mese. Ambele încăperi sunt nepardosite. 
De-atâta du-te-vino, pământul e numai gropi şi ridicături. 
Bucătăria propriu-zisă e de fapt o sobă pătrată cu un cazan 
cimentat în ea. Atât. La bucătărie trebăluiesc doi oameni, 
bucătarul şi instructorul sanitar. Dimineaţa, când se iese din 
lagăr, bucătarul primeşte de la bucătăria mare a lagărului 
crupe. Cincizeci de grame pentru un om, un kilogram 
pentru o brigadă şi cu puţin sub un pud (4! pentru întregul 
obiectiv. Se înţelege, bucătarul nu cară pe umerii săi, cale 
de trei kilometri, sacul cu crupe, îl dă să-l care un ţopârlan. 

Mai bine dă o porţie de supliment decât să-şi spetească 
spinarea. El nu cară nici apă, nici lemne şi nici măcar nu 
face focul. Tot muritorii de rând — şi sunt destui — le fac. Şi 
pentru asta li se dă şi lor câte o porţie. 

S-a hotărât să se mănânce fără a se scoate străchinile din 
sala de mese. Străchinile sunt tot din lagăr. (La obiectiv nu 
le poţi lăsa pentru că noaptea le şterpelesc cei aflaţi în 
libertate). Se aduc zilnic cam cinzeci, nu mai multe, iar aici 
sunt spălate şi puse repede în circulaţie. (Cel care cară 
străchinile primeşte, de asemenea, o porţie în plus. Ca să 
nu se scoată străchinile afară, a fost plantat lângă uşă un 
ţopârlan. Oricât ar păzi el, tot se scot. Înţelegere? 
Păcăleală? Dacă vrei să mănânci trebuie să trimiţi prin 
întregul obiectiv, cât este el de mare, un colector, să strângă 
străchinile murdare şi să le care la bucătărie. Şi lui i se 
cuvine o porţie, şi altuia la fel. 

Bucătarul răstoarnă crupele şi sarea în cazan şi alege 
grăsimea cea bună pentru sine. (Grăsimea bună nu ajunge 
la mâna de lucru. Aşa că deţinuţilor le-ar fi mult mai pe plac 
dacă de la depozit s-ar da mereu grăsime de proastă 
calitate). Apoi mestecă terciul până fierbe; cât trebuie. Cam 
asta-i tot ce face bucătarul. Instructorul sanitar nu face nici 


atât. Stă şi se uită. Când terciul e gata vine şi rândul lui. 
Mănâncă ce-i mai bun. În momentul acela soseşte şi şeful de 
brigadă, care se întâmplă să fie de serviciu. Se schimbă în 
fiecare zi. Vine să ia probă, să verifice chipurile, dacă mâna 
de lucru poate fi hrănită cu astfel de terci. 1 se dă o porţie 
dublă. 

Când sună sirena sosesc şi ceilalţi şefi de brigadă şi 
bucătarul le dă pe ferestruică străchinile al căror fund este 
acoperit cu puţin terci. Câte crupe din raţia care ţi se 
cuvine ai acolo — nu poţi să cântăreşti şi nici să întrebi 
pentru că primeşti o sută de scurte peste gură, numai dacă 
o deschizi. 

Deasupra stepei goale şuieră vântul — vara uscat şi 
fierbinte, iarna geros. În stepa asta, de când e ea, n-a 
crescut nimic. Cu atât mai puţin între cele patru garduri de 
sârmă ghimpată. Pâinea „creşte” doar la magazia de pâine, 
iar ovăzul dă în spic la depozit. Şi chiar dacă ţi-ai rupe 
şalele muncind, chiar dacă te-ai prăbuşit cu faţa în ţărână, 
pământul nu-ţi dă mai multă mâncare decât ţi-a prescris 
comandantul. Ba n-o primeşti nici pe aceea din pricina 
bucătarilor, a ţopârlanilor şi a celor protejaţi. Se fură şi aici, 
se fură şi în zonă, iar înainte se fura şi la magazie. Şi toţi cei 
care fură nu dau cu târnăcopul. Tu, în schimb, izbeşti cu el, 
iei ce-ţi dau şi cară-te de la ferestruică. 

Cine pe cine poate, pe acela-l roade. 

Pavlo, Şuhov şi Gopcik intrară în sala de mese. Aici 
deţinuţii se împing unul în altul de nu se mai văd nici 
mesele ciunte şi nici băncile. Unii stau jos şi mănâncă, iar 
cei mai mulţi, în picioare. 

Brigada 82, care a săpat gropi, în ger, o jumătate de zi, a 
pus mâna pe primele mese. Acum, nici după ce au mâncat 
nu vor să mai plece. Unde să se mai încălzească? Ceilalţi îi 
înjură, dar spatele lor e ca peretele. Oricum, aici e mai 
plăcut decât în ger. 

Pavlo şi Şuhov îşi fac loc cu coatele. Au sosit la timp. 


O brigadă îşi primeşte mâncarea şi la rând mai este una. 
Cei care stau la ferăstruică sunt tot ajutorii şefilor de 
brigadă. 

— Străchini! Străchini! 

— Strigă bucătarul prin ferestruică. 1 se aduc străchini. 
Adună şi Şuhov, nu pentru un supliment, ci ca să meargă 
treaba mai repede. 

Acolo, după peretele despărțitor, ţopârlanii spală 
străchinile pentru un blid de terci. 

În clipa în care începu să primească mâncarea, ajutorul 
din faţa lui, Pavlo, strigă pe deasupra capetelor celorlalţi: 

— Gopcik! 

— Sunt aici! Răspunde Gopcik de la uşă. Are o voce mică şi 
subţire de ied. Aproape că ţi-e teamă să nu se spargă. 

— Cheamă brigada! 

Gopcik o luă la fugă. 

Important e că astăzi terciul e bun, chiar foarte bun. E din 
ovăz. Nu se întâmplă prea des. De obicei se face din sorg. 
De două ori pe zi. Sau din puţină făină cu multă apă. În 
terciul de ovăz, printre boabe, se găseşte un strat hrănitor 
de grăsime. Când era tânăr, Şuhov dădea cailor ovăz cu 
braţul. Niciodată nu s-a gândit, atunci, că-şi va chinui 
sufletul pentru câteva boabe de ovăz. 

— Străchini! Străchini! Se aude dinspre ferestruică. 

Se apropie rândul brigăzii lor. Ajutorul brigăzii din faţă a 
primit un polonic dublu, de „şef de brigadă” şi părăseşte 
ferestruica. 

Asta tot pe socoteala mâinii de lucru şi nimeni nu se 
împotriveşte. 

Fiecărui şef de brigadă i se dă o astfel de porţie, iar dacă 
el n-o mănâncă, o dă ajutorului. Tiurin o dă lui Pavlo. 
Sarcina lui Şuhov, acum e următoarea: se înfige deasupra 
unei mese, alungă doi pârliţi, roagă cu frumosul o mână de 
lucru să-l ajute şi curăţă un colţ de masă pentru vreo 12 
străchini (Dacă le aşezi una lângă alta şi peste ele mai pui 
un rând de şase şi apoi încă unul de două, încap). Pe urmă 


trebuie să ia străchinile de la Pavlo, să le numere din nou şi 
să vegheze ca nu cumva vreun străin să fure o strachină de 
pe masă. 

Şi mai trebuie să fie atent să nu-l lovească cineva cu cotul 
şi să-l dea jos. Alături e forfotă. Unii se ridică do pe bancă, 
alţii se aşează şi mănâncă. 

Trebuie să supraveghezi cu atenţie hotarul: îşi mănâncă 
străchinile lor, ori s-au strecurat într-ale noastre? 

— Două! Patru! Şase! Numără bucătarul de după 
ferestruică. Dă câte două străchini dintr-o dată. Aşa îi e mai 
uşor. Cu o singură mână se poate înşela. 

— Două, patru, şase, repetă cu voce slabă Pavlo şi-i 
transmite lui Şuhov câte două străchini. Şuhov le aşează pe 
masă. Nu repetă cu voce tare, dar numără mai iute decât 
ei. 

— Opt, zece. 

De ce nu aduce Gopcik brigada? 

— Doisprezece, paisprezece — continuă numărătoarea. 
Nu mai sunt străchini la bucătărie. Pe lângă capul şi umerii 
lui Pavlo, Şuhov vede cum mâinile bucătarului pun pe 
ferestruică, cu mişcări nehotărâte, parcă gânditoare, două 
străchini. S-a întors, probabil, spre spălători şi-i înjură. Pe 
ferăstruică se aduse un teanc de străchini goale. Bucătarul 
îşi descleştă mâinile de pe cele două străchini şi împinse în 
spate teancul. 

Şuhov părăsi în grabă grămada de străchini de pe masă, 
sări peste o bancă, trase ambele străchini şi spuse încet, nu 
atât pentru bucătar, cât pentru Pavlo: 

— Paisprezece. 

— Stai! Unde o-ntinzi? Urlă bucătarul. 

— E de-al nostru, confirmă Pavlo. 

— De-al vostru, de-al vostru, dar de numărătoare nu te ţii? 

— Paisprezece, strânse din umeri Pavlo. 

EI însuşi n-ar fi încercat niciodată să şterpelească străchini 
pentru că era ajutorul şefului de brigadă şi trebuia să-şi 
păstreze autoritatea. 


În cazul de faţă, însă, nu se întâmplă nimic grav dacă 
repeta după Şuhov. 

— Eu am numărat deja paisprezece, boncăluieşte 
bucătarul. 

— Şi ce-i dacă a numărat? A numărat, dar n-a dat, le-a 
ţinut în mâini! Răcneşte Şuhov. Vino şi numără dacă nu 
crezi. lată-le, toate-s pe masă! 

Şuhov striga la bucătar, însă observase că cei doi estonieni 
îşi fac loc spre el şi le întinse, din mers ambele străchini. Se 
întoarce apoi spre masă şi cercetă atent dacă nu cumva 
vecinii au luat vreuna. Ar fi putut lua cu uşurinţă. 

În ferestruică se arătă, întreagă, mutra roşie a 
bucătarului. 

— Unde-s străchinile? Întrebă el cu asprime. 

— Na, poftim! 

— Strigă Şuhov — Dă-te puţin mai încolo prietene scump, 
ai încremenit? 

— Şi împinse pe cineva într-o parte. lată-le pe cele două! 

— Ridică în mâini cele două străchini de la ultimul etaj. Şi 
iată trei rânduri de câte patru, niciuna în plus, socoteşte! E 
în ordine? 

— Dar brigada n-a venit? Privi cu neîncredere bucătarul 
prin spaţiul acela mic pe care i-l oferea ferestruica îngustă, 
croită astfel tocmai pentru ca nimeni să nu-şi arunce ochii 
înăuntru şi să vadă cât a mai rămas în cazan. 

— No, n-o vinit încă brigada — îşi clătină capul Pavlo. 

— Atunci de ce dracu ocupați străchinile dacă brigada nu- 
i? 

— Turbă de mânie bucătarul. 

— Iată, iată brigada — începu să strige Şuhov. 

Şi toţi auziră glasul căpitanului de rangul doi, care striga, 
la intrare, ca pe puntea de comandă: 

— De ce v-aţi strâns grămadă? Aţi mâncat, plecaţi! Daţi 
voie altora! 

Bucătarul mai mormăi ceva, apoi tăcu şi curând îi apărură 
din nou mâinile în ferestruică. 


— Şaisprezece, optsprezece... 

Şi după ce turnă ultima porţie, dublă: 

— Douăzeci şi trei. Gata, Următoarea brigadă! 

Cei din 104 începură să-şi croiască drum şi Pavlo le 
întindea străchinile peste capetele celor care şedeau la a 
doua masă. 

Pe fiecare bancă, vara, încap câte cinci oameni. Acum, 
însă, înfofoliţi cum sunt, abia dacă încap patru şi nu le e 
deloc la îndemână să mişte lingurile. 

Cu gândul că măcar una dintre porţiile şterpelite, va fi a 
lui, Şuhov se apucă cu repeziciune de cea care-i revenea în 
mod normal, îşi ridică genunchiul drept până la pântece, 
trase din tureatca pâslarului „Ust-ljma 1944”, îşi scoase 
căciula şi o strânge sub braţul stâng, iar cu lingura atacă 
delicat, dintr-o margine, terciul. 

Mânca atent, concentrat numai asupra stratului subţire de 
terci, îl rădea de pe fundul străchinii, îl băga în gură şi-l 
mozolea cu limba. Trebuia să se grăbească pentru ca Pavlo 
să observe că a terminat şi să-i ofere a doua porţie. 

Numai că acolo se afla şi Fetiukov care venise odată cu 
estonienii şi văzuse cum şterpelise el cele două terciuri. 
Fetiukov se aşezase drept în faţa lui Pavlo, mânca stând în 
picioare şi se uita insistent la cele patru porţii rămase 
intacte. Voia astfel să-i arate lui Pavlo că ar trebui să-i dea şi 
lui, dacă nu o porţie întreagă, atunci măcar o jumătate de 
porţie. Tânăr şi negricios, Pavlo îşi mânca liniştit porţia 
dublă şi pe faţa lui nu se putea citi în nici un fel dacă-l vede 
pe cel care stă lângă el şi dacă îşi aminteşte că două porţii 
sunt în plus. 

Şuhov termină de mâncat terciul. Din cauză că îşi 
pregătise de la început stomacul pentru două porţii, nu se 
sătură acum numai cu una, cum se întâmpla de obicei când 
mânca terci de ovăz. El îşi strecură mâna în buzunarul 
interior, scoase din cârpa albă bucăţica rotundă de coajă şi 
cu ea începu să şteargă rămăşiţele de terci de pe fundul şi 
marginile străchinii. Strângea pe coaja de pâine puţin terci, 


îl lingea şi apoi strângea din nou. În sfârşit, strachina fu 
curățată ca şi cum ar fi fost spălată, doar că era puţin mată. 
O dădu peste umăr şi continuă să stea preţ de un minut cu 
capul descoperit. Cu toate că el şterpelise străchinile, 
stăpânul lor era ajutorul şefului de brigadă. 

Pavlo termină de mâncat, linse numai lingura, o ascunse la 
locul ei şi îşi făcu cruce. Apoi atinse uşor — nu le putea 
mişca din cauza înghesuielii — două din cele patru străchini 
de pe masă, cu intenţia vădită de a le da lui Şuhov. 

— Ivan Denisovici! Una ia-o pintru tini, iar alta i-o duci lui 
Cezar. 

Şuhov ştia că trebuie să ducă o strachină lui Cezar, la 
birou. (Cezar nu se înjosea niciodată să meargă la masă, 
nici aici, nici în lagăr). Ştia asta, dar când Pavlo atinse cele 
două străchini deodată, inima i se opri: nu cumvaile dă lui 
pe amândouă? Acum lucrurile se limpeziră şi inima o porni 
iarăşi la drum. 

Într-o secundă se aplecă asupra vânatului său legal şi 
începu să mănânce cu chibzuială, fără să simtă cum îl 
ghiontesc în spate cei din alte brigăzi. 

Ar fi fost mâhnit dacă Pavlo i-ar fi dat lui Fetiukov încă o 
porţie. Fetiukov, ştie oricând s-o facă pe şacalul, dar să 
şterpelească n-are curaj. 

„„„În apropiere, la aceeaşi masă, se află Buinovski. Şi-a 
terminat de mult terciul, nu ştie că în brigadă sunt porţii în 
plus şi nici nu-şi aruncă ochii să vadă ce a mai rămas de la 
ajutorul şefului de brigadă. Căldura îl moleşise şi nu mai 
avea putere să se scoale şi să iasă afară, în ger sau să se 
ducă în sala friguroasă a maşinilor. El ocupa acum un loc 
ilegal şi împiedica brigăzile nou venite, aidoma celor pe 
care, cu cinci minute în urmă, îi izgonise cu vocea lui 
metalică. Venise de curând în lagăr, şi, implicit, partipa de 
puţină vreme la munca forţată. Minutele acestea de acum 
(el nu ştia asta) aveau o deosebită importanţă în viaţa lui, 
erau minute care-l transformau dintr-un ofiţer de marină 
puternic şi zgomotos, într-un deţinut greoi în mişcări şi 


prudent. Numai această încetineală în mişcări era în stare 
să-l facă să supravieţuiască celor douăzeci şi cinci de ani de 
închisoare cu care fusese înzestrat. 

Cei din jur strigau la el şi-l loveau în spate să elibereze 
locul. 

Pavlo spuse: 

— Căpitane! Ei, căpitane! 

Buinovski tresări ca trezit din somn şi privi în jur. Pavlo îi 
întinse terciul fără să-l întrebe dacă-l vrea sau nu. 
Sprâncenele lui Buinovski se ridicară, iar ochii priviră 
terciul ca pe o minune. 

— Ia-l, ia-l, îl îndemnă Pavlo şi luând porţia şefului de 
brigadă, plecă. 

Pe buzele crăpate ale căpitanului, care călătorise în jurul 
Europei şi pe marele drum nordic, apăru un zâmbet 
vinovat. Apoi se aplecă fericit asupra stratului subţire de 
ovăz, în care nu se zărea nici un strop de grăsime. 

Fetiukov se uită cu răutate la Şuhov şi la căpitan şi se 
îndepărtă. Din punctul de vedere al lui Şuhov, Pavlo 
procedase just oferindu-i încă o porţie căpitanului. Va veni 
vremea când căpitanul va învăţa cum să trăiască în lagăr; 
deocamdată, nu ştie. 

Şuhov nutrea speranţa slabă că Cezar îi va da lui terciul. 
Înlătură, însă, imediat gândul amintindu-şi că acesta nu 
primise pachet de două săptămâni. 

Termină al doilea terci, curăţă ca şi prima oară fundul şi 
marginile străchinii, linse de fiecare dată bucăţica de coajă 
şi sfârşi, în cele din urmă, prin a o mânca. Luă apoi porţia 
lui Cezar, care între timp se răcise şi plecă. 

— La birou — spuse şi îl împinse într-o parte pe ţopârlanul 
de la uşă, care nu-l lăsa să iasă cu strachina. 

Biroul are o casă din bârne, în apropierea corpului de 
gardă. Ca şi dimineaţa, fumul ţâşnea din hornuri. Pentru 
birou nu se face economie de surcele şi de bracuri. 

Şuhov deschise o uşă, apoi încă una căptuşită cu câlţi şi, 
dând drumul înăuntru rotocoalelor de abur rece, intră şi 


trase iute uşa după el. (Se grăbise ca nu cumva cineva să 
strige: „Ei, tu, bădăranule, închide uşa”). 

I se păru că în birou e cald ca în baie. 

Prin ferestrele de pe care gheaţa se topise pătrundea un 
soare vesel, nu morocănos, ca acolo sus, pe centrala 
termoelectrică. Soba fusese atât de tare încălzită, încât de 
la o margine la cealaltă era roşie. Roşii erau şi burlanele, 
într-o asemenea căldură, cum te-ai aşezat ai şi adormit. 

Biroul are două camere. A doua, a şefului de lucrări, are 
uşa întredeschisă şi de acolo tună vocea acestuia. 

— Avem pierderi la fondul de salarii şi la materialele de 
construcţii. Scândurile cele mai scumpe — fără să mai 
vorbesc de panourile pentru casele prefabricate — sunt 
sparte de deţinuţi şi arse ca să se încălzească, iar voi nu 
vedeţi nimic. Zilele acestea cimentul a fost descărcat pe un 
vânt puternic şi transportat cu tărgile aproape zece metri. 
Pe tot terenul, în jurul depozitului, cimentul e până la 
gleznă, iar când muncitorii au plecat nu mai erau negri, ci 
cenuşii. lată câte pierderi! 

Înseamnă că e consfătuire la şeful de lucrări, cu şefii de 
echipă, se înţelege. 

Lângă intrare, în colţ, pe un taburet, stă plantonul care 
are grijă de foc. Căldura îl moleşise. Mai încolo, 
Skuropatenko, B-219, o prăjină strâmbă, s-a înfipt ca un 
ghimpe în fereastră. Urmăreşte şi acum dacă nu cumva i se 
fură panourile pentru casele prefabricate. Cartonul 
gudronat ţi-a fost suflat, taică! Aleluia! 

Cei doi contabili, tot deţinuţi, îşi prăjesc pâinea pe sobă. 
Ca să nu se ardă şi-au făcut un fel de grătar din sârmă. 

Cezar trage din pipă. E cu spatele spre Şuhov, nu-l vede. 
În faţa lui stă H-123, care înghiţise până acum conform 
sentinţei, douăzeci de ani de muncă silnică. E un bătrân 
rezistent. Mănâncă terci. 

— Nu, tăicuţule — îi vorbeşte Cezar dulce, dând drumul la 
rotocoale de fum — obiectivitatea ne cere să recunoaştem 
că Eisenstein este genial. Oare nu-i genial „Ivan cel 


groaznic”? Dansul opricinilor cu mască! Scena din 
catedrală! 

— O schimonoseală! 

— Mârâie H-123, ţinând lingura înaintea gurii. E atât de 
multă artă, că încetează de a mai fi artă. Piper şi mac în loc 
de pâinea care ne este absolut necesară. Şi apoi cea mai 
infamă idee politică — justificarea tiraniei personale. E o 
batjocură la adresa a trei generaţii de intelectuali ruşi! 

— Dar ce altă modalitate de tratare i s-ar fi admis? 

— Ce i s-ar fi admis?! Ah! În cazul acesta nu-mi spuneţi că 
e un geniu! Mai bine aţi spune că e un linguşitor care a 
îndeplinit o comandă ca un câine. Geniile nu-şi adaptează 
modalitatea de tratare după gustul tiranilor! 

— Hm, hm, tuşi Şuhov, sfiindu-se să întrerupă o 
conversaţie atât de elevată. Dar nici să mai aştepte nu avea 
rost. 

Cezar se întoarse, luă strachina fără să se uite la Şuhov, ca 
şi cum aceasta ar fi venit singură, plutind prin aer şi îşi 
continuă conversaţia: 

— Vedeţi, arta nu înseamnă „ce”, arta înseamnă „cum”. 

H-123 sări ca ars şi începu să bată cu pumnul în masă: 

— Nu, nu! „Cumul” vostru să se ducă la mama dracului 
dacă nu trezeşte în mine sentimente nobile. 

Şuhov mai stătu exact atât cât era cuviincios să stea după 
ce dăduse terciul. Aştepta ca Cezar să-l trateze cu o ţigară. 
Cezar, însă, nu-şi mai amintea de loc că el se află acolo, în 
spatele lui. 

Şuhov se întoarse şi plecă, fără să facă zgomot. 

„Nu-i prea frig afară, observă el, se poate zidi”. 

Mergea pe cărare şi în zăpadă zări o bucată dintr-o pânză 
de fierăstrău. Nu-i găsi nici un fel de întrebuințare, dar o 
luă şi o băgă în buzunarul pantalonilor. Nevoia viitoare n-o 
poţi şti. O va ascunde la centrala termoelectrică. 
Prevederea e mai folositoare decât bogăţia. Sosi la centrală 
şi înainte de toate îşi scoase mistria din ascunzătoare şi o 


băgă sub cingătoare. Abia după aceea se strecură în sala 
care le servea ca loc de muncă. 

Umblase prin lumina soarelui şi, de aceea, acolo i se păru 
grozav de întuneric şi nu mai cald decât afară. Poate puţin 
mai umed. Se îngrămădiseră din nou cu toţii lângă soba 
rotundă, instalată de Şuhov şi lângă soba cealaltă, pe care 
se usca nisipul jilav. 

Cine nu avea loc stătea pe muchea lăzii de mortar. Şeful 
de brigadă stă chiar lângă sobă şi-şi sfârşeşte de mâncat 
terciul. Pavlo i-l încălzise pe sobă. Băieţii şuşotesc între ei. 
S-au înveselit, îi spun şi lui Ivan Denisovici cu glasul scăzut: 
şeful de brigadă a scos-o bine cu procentajul. A venit vesel. 

La orice fel de muncă, ar fi puşi, şeful de brigadă e totul, 
munca e opera minţii lui. Astăzi, de pildă, ce au făcut în 
jumătate de zi? Nimic. Instalarea sobei nu intră la 
socoteală. Nici astuparea ferestrelor. Astea s-au făcut 
pentru noi, nu pentru producţie. În fişă, însă, trebuie să se 
scrie ceva. Poate că Cezar îi dă o mână prețioasă de ajutor. 
Şeful de brigadă e respectuos faţă de el. Nu s-ar putea aşa 
fără rost. Dacă a scos-o bine cu procentajul înseamnă că de 
acum, cinci zile, vor avea raţii bune. Dacă nu cinci, atunci 
măcar patru. Din cinci zile, una o ciupeşte comandantul şi 
tot lagărul primeşte aceeaşi raţie minimă — şi cei mai buni 
şi cei mai răi. Şi nu ţi-e necaz că toată lumea primeşte 
aceeaşi raţie, ci că se fac economii pe seama burţilor 
noastre. E drept, stomacul deţinutului îndură totul: astăzi a 
fost cum a fost, însă mâine ne vom sătura. Cu gândul acesta 
se culcă deţinutul în ziua în care raţia e minimă. 

Dacă te ţii bine, lucrezi cinci zile şi mănânci patru. În 
brigadă e linişte Cine are fumează pe furiş. S-au înghesuit 
cu toţii în semiîntuneric şi se uită la foc. Ca o familie mare. 
De fapt brigada chiar este o familie. Lângă sobă, şeful de 
brigadă povesteşte ceva. El nu face niciodată risipă de 
cuvinte, iar dacă a început să povestească înseamnă că are 
sufletul uşor. Nici el, Andrei Prokofievici, n-a învăţat încă să 
mănânce cu capul acoperit. Când îşi scoate căciula pare mai 


bătrân decât este în realitate. Ca toţi ceilalţi, e tuns scurt, 
dar chiar aşa, la lumina focului, se poate observa uşor cât 
păr alb are presărat printre firele de păr cenuşiu. 

— Eu tremuram în faţa comandantului de batalion, iar 
acum eram în faţa comandantului de regiment. „Soldatul 
Armatei Roşii Tiurin la ordinele dumneavoastră...” De sub 
sprâncenele stufoase mă fulgeră ochii: „Dar după tata cum 
te cheamă? Îi spun. „Anul naşterii?” Îi spun. Atunci, în 1930, 
aveam douăzeci şi doi de ani, eram un viţeluş. 

„Ei şi cum îţi faci serviciul Tiurin?” — „Servesc poporul 
muncitor” — răspund. Dintr-o dată începu să clocotească şi 
să izbească cu pumnii în masă — poc! Poc! „Serveşti 
poporul muncitor, dar tu însuţi cine eşti, nemernicule?” 

Parcă-mi turnase cineva smoală topită pe gâtlej. Îmi fac 
curaj şi zic: „Sunt trăgătorul mitralior numărul unu. 
Fruntaş în pregătirea de luptă şi politic...” „Ce număr unu, 
ticălosule. Tatăl tău e chiabur! A sosit o scrisoare din 
Kameni. Tatăl tău e chiabur, eşti căutat de doi ani şitu te-ai 
ascuns”. Am pălit cu totul şi am tăcut. Un an întreg nu 
scrisesem acasă ca să nu-mi dea de urmă. Nu ştiam dacă ei 
mai trăiesc şi nici ce gândesc despre mine. „Ce fel de 
conştiinţă ai? 

— Începu să urle şi să se agite «Patru bastoane», înşeli 
puterea muncitorească-ţărănească”. Gândeam că mă va 
bate, dar nu făcu asta. Semnă un ordin ca în şase ore să fiu 
alungat. Afară era noiembrie, mi-au luat echipamentul de 
iarnă şi mi-au dat unul de vară, care fusese purtat trei ani. 
Şi o măntăluţă scurtă. Eram zăpăcit cu totul şi nu ştiam că 
aveam dreptul să nu predau hainele şi să le trimit pe 
urmă... Şi mi-au mai dat, pe lângă asta, o dovadă cumplită: 
„Eliberat din rândurile... Fiind fiu de chiabur”. Tocmai bună 
ca să-ţi poţi găsi o muncă şi să te strecori patru zile şi patru 
nopţi cu trenul, fără foaie de drum. Nici mâncare nu mi-au 
dat, măcar pe o singură zi. Am luat ultimul prânz şi m-au 
îmbrâncit pe poarta cazărmii. 


...În 1940, în lagărul de triaj de la Kotlas, l-am întâlnit pe 
fostul meu comandant de pluton. Căpătase tot zece ani. De 
la el am aflat că pe comandantul acela de regiment şi pe 
comisar i-au împuşcat în 1936. Erau proletari sau chiaburi? 
Aveau conştiinţă sau nu aveau?... Mi-am făcut cruce şi am 
zis: „Tatăl nostru care eşti în ceruri, trebuie să cred că 
exişti, căci deşi înduri multă vreme, crâncen pedepseşti”. 

După cele două străchini de terci, Şuhov avea o poftă 
grozavă să fumeze, chiar dacă pentru asta şi-ar fi dat viaţa. 
Îşi propuse să cumpere de la letonul din baraca a şaptea 
două pahare de tutun şi atunci îşi va putea achita datoriile. 
Drept urmare se apropie de estonianul pescar şi îi şopti: 

— Ascultă, Fino, împrumută-mi până mâine să răsucesc o 
ţigară. Ştii că eu nu înşel. 

Fino se uită drept în ochii lui Şuhov, apoi fără să se 
grăbească, se uită la fratele său adoptiv. Ei împart totul în 
jumătăţi şi nici un firicel de tutun nu se clinteşte fără ştirea 
celuilalt. Îşi mormăiră ceva unul altuia, apoi Fino scoase o 
pungă brodată cu şnur roşu. Din punga aceea scoase un pic 
de tutun tăiat în fabrică, îl aşeză în palma lui Şuhov, îl 
măsură din ochi şi mai adăugă câteva fire. Exact cât trebuie 
pentru o ţigară, nu mai mult. 

Şuhov avea hârtie de ziar. Rupse o bucată, răsuci ţigara, 
ridică un cărbune aprins care alunecase între picioarele 
şefului de brigadă şi începu să tragă cu poftă. 

Un fel de ameţeală îi cuprinse trupul, iar capul şi 
picioarele parcă se îmbătaseră. 

Abia începu să fumeze şi din capătul celălalt al sălii se 
înfipseră în el, strălucitori, ochii verzi ai lui Fetiukov. Poate 
că s-ar fi milostivit să-i dea lui, şacalului, câteva fumuri, dar 
astăzi vânase chiştoace şi Şuhov văzuse. E mai bine să-i dea 
chiştocul lui Senka Klevşin. El nici nu aude ce povesteşte 
acolo şeful de brigadă şi stă, nenorocitul, în faţa focului, cu 
capul plecat într-o parte. Focul din sobă proiectează pe faţa 
ciupită de vărsat a şefului de brigadă o lumină palidă. El 
povesteşte fără milă, ca şi cum ar fi vorbit despre altcineva: 


— Rufele pe care le aveam le-am vândut cu un sfert din 
preţ unui speculant. Cu banii am cumpărat, pe sub mână, 
două pâini. Atunci încă erau cartele. Gândeam să mă 
strecor cu trenurile de marfă, însă ieşiseră şi împotriva 
acestui fapt legi aspre. Iar bilete, cine-şi mai aduce aminte, 
nu puteai cumpăra nici cu bani, iar fără bani nici pe-atâta. 
Se putea călători doar cu permise şi cu ordine de serviciu. 
Pe peron n-aveai cum să ieşi: la uşi — miliția, iar patrulele 
cutreierau peronul dintr-un capăt în celălalt. Soarele, 
friguros, apunea. Prin găuri, apa începea să prindă 
pojghiţă. Unde să înnoptezi? Am sărit un perete neted, de 
piatră şi am nimerit, cu pâini cu tot în closetul staţiei. Am 
stat acolo câtva timp. Nu mă alunga nimeni. Apoi am ieşit ca 
un pasager sau ca un soldat oarecare. În gară tocmai se 
oprise Vladivostok-Moscova. La apa fierbinte era încăierare, 
se loveau unul pe altul cu gamelele în cap. O fată cu o bluză 
sinilie şi cu un ceainic de doi litri se tot învârtea în jurul 
grămezii, temându-se să se apropie. Avea picioarele micuţe 
şi delicate. Se puteau opări sau se puteau strivi. „[ine 
pâinile astea — îi spun — şi-ţi dau imediat apă fierbinte”. În 
timp ce umpleam ceainicul, trenul porni. Ea ţinea pâinile în 
braţe şi începu să plângă neştiind ce să facă cu ele. Era 
bucuroasă să rămână fără ceainic, numai să nu piardă 
trenul. „Fugi — îi strig — fugi, vin după tine”. Ea alerga 
înainte, eu după ea. O ajung, o ajut să urce şi continui să 
alerg. În sfârşit mă sui şi eu pe scară. Conducătorul nu mă 
întreabă ce-i cu mine şi nici nu mă ghionteşte în coaste. În 
vagon călătoreau ostaşi şi mă confundase cu unul din ei. 

Şuhov îl ghionti pe Senka, într-o parte, ca şi cum i-ar fi zis: 
„La şi termină de fumat ţigara, nefericitule”, îi dădu 
chiştocul, cu ţigareta de lemn cu tot. S-o sugă. Nu se 
întâmplă nimic. Senka e foarte ciudat. Ca un artist. Şi-a dus 
o mână la inimă şi îşi clătină capul. E surd şi nu poţi să-i ceri 
mai mult. 

— Într-un compartiment închis erau şase fete. Studente 
din Leningrad. Se întorceau de la practică. Pe măsuţă aveau 


unt şi alte bunătăţi, pelerinele se legănau în cârlige, 
geamantanele aveau învelitori. Trec pe lângă viaţă ca 
semafoarele vrezi pe lângă ferestrele trenului. Am vorbit, 
am glumit şi am băut ceai împreună. „Dar dumneavoastră. 

— M-au întrebat — din ce vagon sunteţi?” Am oftat şi am 
spus adevărul. „Voi, fetelor, sunteţi din vagonul vieţii, iar eu 
din acela al morţii...” 

În sala e linişte. Focul arde. 

— Au început să scoată „ahuri” şi „ofuri”, s-au sfătuit şi m- 
au acoperit cu pelerinele pe al treilea pat. M-au ascuns şi 
m-au dus până la Novosibirsk. Printre altele, trebuie să vă 
spun, că pe una dintre fetele acelea am răsplătit-o mai 
târziu la Peciora. În 1935 a căzut şi ea în afacerea Kirov, a 
ajuns la muncă forţată şi am ajutat-o să intre la o croitorie. 

— Nu-i bine să pregătim mortarul? Îi întrebă Pavlo, în 
şoaptă. 

Şeful de brigadă nu aude. 

— Acasă am ajuns noaptea, prin grădini. Tot noaptea am şi 
plecat. Pe fratele mai mic l-am luat cu mine şi l-am dus în 
locuri mai calde, în oraşul Frunze. Nici eu şi nici el nu 
aveam ce mânca. Acolo, pe o stradă, se fierbea asfalt în 
cazan, iar nişte potlogari stăteau în jurul lui. M-am dat pe 
lângă ei: Ascultaţi, domnilor coate-goale! Luaţi-l pe frăţiorul 
meu să înveţe meserie şi cum să trăiască. L-au luat. Îmi 
pare rău că n-am rămas şi eu cu potlogarii aceia. 

— Şi niciodată nu v-aţi mai întâlnit fratele? 

— Întrebă căpitanul. 

Tiurin căscă. 

— Niciodată. 

Căscă din nou, apoi spuse: 

— Ei, nu vă amărâţi băieţi? N-o să murim aici la centrala 
termoelectrică. Cine trebuie să pregătească mortarul să 
înceapă. Nu aşteptaţi sirena. 

Asta-i brigada! Comandamentul nu-l sileşte pe deţinut nici 
în timpul programului, dar dacă şeful de brigadă a zis să 
munceşti chiar în pauză, înseamnă că trebuie să munceşti. 


Asta pentru că el, şeful de brigadă, te hrăneşte. Şi pentru 
că fără rost nu te sileşte să munceşti. 

Şuhov oftă şi se ridică. 

— Să mergem să spargem gheaţa. 

Luă un toporaş şi o măturică, ciocănelul de zidar, o riglă, 
un şnur şi firul cu plumb. 

Kilgas — rumen ca de obicei — îl priveşte pe Şuhov şi se 
strâmbă. Îşi exprimă astfel nemulţumirea că şeful de 
brigadă i-a pus la muncă mai înainte de a suna sirena. El nu 
se gândeşte cu ce se hrăneşte brigada lui. Chelbosului îi e 
tot una dacă i se dă cu două sute de grame de pâine mai 
puţin. Trăieşte din pachete. 

Se scoală, totuşi, înţelege. Brigada nu poate sta în loc din 
cauza lui. 

— Vania, aşteaptă puţin! Vin şi eu! 

Dacă ar fi lucrat pentru el, fălcosul s-ar fi ridicat, desigur, 
mai repede... 

(De fapt Şuhov se grăbise şi ca să apuce firul de plumb 
înaintea lui Kilgas. De la magazie s-a luat doar unul). 

Şuhov şi Kilgas porniră spre etaj. În urmă venea Senka, îl 
simțeau după scârţâitul scării. La primul etaj zidăria e de- 
abia începută. Trei rânduri de jur împrejur. Rar unde e 
ridicată mai sus. Se va zidi uşor; de la genunchi până la 
piept — fără schele. 

Schelele şi caprele de lemn, care au fost aici mai înainte, 
au fost luate de deţinuţi. Le-au dus la alte clădiri sau le-au 
ars. Numai să nu cadă în mâna altor brigăzi. Mâine vor 
trebui făcute alte capre. Altfel ne oprim. De pe centrala 
termoelectrică se vede până hăt departe. Zona înzăpezită şi 
pustie, posturile de observaţie, negre, şi stâlpii ascuţiţi, cu 
sârmă ghimpată. Până şi sârma ghimpată se vede în lumina 
soarelui. Soarele nu se vede. Străluceşte extraordinar de 
puternic. Nu poţi deschide ochii spre el. Se mai vede, încă, 
nu prea departe un tren. Scoate fum, înnegreşte cerul şi 
răsuflă greu. Înainte de semnal scoate întotdeauna un 
horcăit bolnav. lată, a şi fluierat. 


— Ei, stahanovistule! Termină mai repede cu firul cu 
plumb — îl mână Kilgas. 

— Uită-te câtă gheaţă e pe zidul tău! Când ai s-o spargi? 
Diseară? Ţi-ai adus degeaba mistria — răspunde Şuhov ca 
să-i facă în ciudă. 

Tocmai voiau să-şi ia în primire zidurile, după cum le 
împărţiseră înainte de prânz, când şeful de brigadă le strigă 
de jos: 

— Hei, băieţi! Ca să nu îngheţe mortarul vom lucra câte 
doi. Şuhov, ia-l pe Klevşin la tine, iar eu voi lucra cu Kilgas. 
Gopcik va curăța zidul în locul meu. 

Şuhov şi Kilgas se priviră unul pe altul. Nu-i rea ideea. Va 
merge mai repede. Apucară toporaşele... Şuhov nu mai 
vedea acum nimic. Nici orizontul îndepărtat, nici zăpada 
strălucitoare în razele soarelui, nici deţinuţii care se 
împrăştiau într-o parte sau în alta a zonei. Unii mergeau să 
sape gropile neterminate dimineaţa, alţii să întărească 
armătura sau să ridice căpriori la ateliere. Şuhov vedea 
numai zidul său, care, spre stânga, se ridica în trepte până 
mai sus de mijloc, iar spre dreapta se întâlnea cu cel al lui 
Kilgas. Îi arătă lui Senka unde să spargă gheaţa şi el însuşi 
începu s-o taie plin de zel, ba cu tăişul, ba cu muchia; 
schijele de gheaţă săreau în toate părţile şi din când în când 
îl loveau peste faţă. 

Muncea cu convingere, fără să se gândească la nimic. 
Intuia, sub stratul de gheaţă, zidul şi partea din afară a 
peretelui centralei, lată cât două cărămizi de zgură. În locul 
acela peretele fusese zidit, înainte, de un zidar necunoscut, 
care nu se pricepuse sau lucrase de mântuială. Şuhov se 
obişnuise acum cu gândul că peretele îi aparţine. Iată aici o 
adâncitură. Nu poate fi astupată dintr-o dată, trebuie să 
dea jos vreo trei rânduri şi să adauge apoi mortar din gros. 
lată, aici peretele iese în afară ca o burtă. Trebuie date jos 
două rânduri. Împărţi peretele cu o linie imaginară: cât va 
zidi el pornind din stânga şi cât Senka, spre dreapta, până 
la Kilgas. Acolo, în colţ, îşi făcu el socoteală, Kilgas n-o să se 


omoare cu firea, iar în Senka îşi pune puţină nădejde. În 
sfârşit, cât timp vor scormoni colţul, el va da gata mai mult 
de jumătate din zid. Perechea noastră nu trebuie să rămână 
în urmă. Stabili câte cărămizi să i se aducă şi unde anume 
să fie aşezate. Abia începuseră să se caţere pe scară cei 
care dădeau cărămizile, că Şuhov îi şi strigă lui Alioşka: 

— Adu-mi mie! Pune-le aici. Şi aici. Aşa. 

Senka spărgea gheaţa, iar Şuhov apucase cu ambele 
mâini, măturicea din sârmă de oţel şi începuse să curețe 
peretele. Curăţă rândul de sus al cărămizilor, lăsând, ici- 
colo, câte o uşoară urmă de zăpadă. 

Veni sus şi şeful de brigadă şi, în timp ce Şuhov mătura 
zidul, el bătu în colţ, o stinghie. 

— Hei! 

— Strigă de jos Pavlo, ce faciţi acolo, aţi murit? Urcăm 
mortarul! 

Şuhov fierbea înăbuşit. Nu întinse încă şnurul. Hotări să-l 
întindă imediat nu pentru un rând sau două, ci dintr-o dată 
pentru trei. Şi, ca să-i fie mai uşor lui Senka, o să-i ia o 
bucată de perete din exterior şi o să-i dea în schimb alta, 
mai mică. În interior, întinse şnurul pe creasta de sus şi-i 
explică lui Senka, prin cuvinte şi prin semne, unde să 
zidească. Surdul înţelege şi, ţuguindu-şi buzele, aruncă 
ochiade şi dă lin cap spre peretele şefului. Băgăm cărbuni? 
Nu trebuie să ne lăsăm! Râde. Pe scară se aduce mortarul, 
îl vor căra patru perechi Şeful de brigadă hotărăşte ca 
mortarul să nu fie răsturnat în nici un fel de lăzi, pentru că 
îngheaţă, ci să aşeze tărgile aproape, iar zidarii sa se 
descurce cum or putea şi să lucreze. Şi, ca să nu îngheţe de 
pomană, acolo sus, cei care au cărat tărgile vor da la mână 
cărămizile. Cum se termină mortarul din targă — jos. Şi 
imediat vor urca alţi doi. Jos se va dezgheţa mortarul rămas 
pe targă. Atât cât se poate. Au fost aduse în acelaşi timp 
două tărgi. Pentru zidul lui Kilgas şi pentru cel al lui Şuhov. 
Mortarul abureşte în ger, parcă scoate fum, dar să te 
încălzeşti la el nu poţi. Îl arunci cu mistria pe părete şi cât 


ai deschide gura s-a şi prins. Atunci trebuie să-l baţi cu 
ciocanul, deoarece cu mistria nu mai ai ce-i face. 

La fel şi cărămida, cum o pui se lipeşte, îngheaţă. Iar dacă- 
i cumva strâmbă n-o poţi desface decât cu tăişul toporului. 

Cărămizile de zgură nu sunt la fel. Una are colţul distrus, 
alta muchia spartă sau ceva în plus. Şuhov vede totul 
imediat şi înţelege ce loc, în zid, se potriveşte fiecărei 
cărămizi în parte. la mortarul aburind cu mistria, îl aruncă 
exact unde trebuie şi ţine minte unde este încheietura de 
jos. (Pe încheietura de jos se aşează mijlocul cărămizii de 
sus). la apoi din grămadă cărămida cu grijă să nu-şi rupă 
mănuşa (zgura sfâşie rapid şi dureros) şi în timp ce încă mai 
nivelează cu mistria — pleosc cărămida. lot acum trebuie 
să aibă grijă ca zidul să fie drept, în exterior şi în interior, 
iar cărămizile să fie aşezate pe lat. 

Dacă sub greutatea cărămizii iese mortar, îl ia repede cu 
muchia mistriei şi-l aruncă. Vara îl foloseşte pentru 
cărămida următoare. Acum nu poate fi vorba de aşa ceva. 
Trebuie, de asemenea, să nu pierzi din ochi găurile de jos. 
Poate că acolo nu e necesară o cărămidă întreagă, ci câteva 
bucățele. Mortarul trebuie aruncat în aşa fel încât în partea 
stângă să fie mai gros, iar cărămida trebuie împinsă de la 
dreapta spre stânga. Astfel ea va presa surplusul de mortar 
între propria-i muche şi cărămida din stânga. Pe urmă 
ochiul la verticală şi ia lăţime. S-a prins. Următoarea! Vom 
pune două rânduri şi vom îndrepta greşelile de mai înainte. 
Apoi totul va merge ca pe roate. Acum să privim cu atenţie! 
Duse rândul exterior în întâmpinarea lui Senka. Acesta s-a 
despărţit în colţ, de şeful de brigadă, şi vine încoace. 

Şuhov făcu, spre cei care cărau mortar, un semn rapid cu 
ochiul. Să-i aducă imediat mortar la îndemână. Se munceşte 
cu atâta îndârjire, încât n-ai răgaz nici să-ţi ştergi nasul. 
Când se întâlniră, Şuhov şi Senka luară mortar din aceeaşi 
ladă. Curând o goliră şi începură s-o radă. 

— Mortar — urlă Şuhov peste zid. 

— Imediat — răspunde Pavlo. 


Ca şi ceilalţi zidari, Şuhov nu mai simţea gerul, încăierarea 
rapidă cu munca i-a încălzit chiar de la început. Din căldura 
asta, sub pieptar şi sub cămaşă se iveşte sudoarea. Ei, însă, 
nu se opresc nici o clipă şi duc zidul mai departe şi mai 
departe. După o oră îi loveşte al doilea val de căldură, în 
care sudoarea se usucă. La picioare nu i-a cuprins frigul. 
Asta-i important, în rest nimic, nici chiar vântul care suflă 
nu le poate îndepărta gândurile de la zidit. Doar Klevşin îşi 
loveşte picioarele unul de altul. Poartă 46 nenorocitul. 
Pâslarii i-au fost aleşi din perechi diferite şi-i sunt cam 
strâmţi. 

Din când în când şeful de brigadă strigă: „Mortar”! De 
lângă zidul său strigă şi Şuhov: Mortar! Cine trage mai bine 
la ham, acela devine în ochii vecinilor un fel de şef de 
brigadă. Şuhov nu trebuie să rămână în urma celeilalte 
perechi. Şi-ar mâna, acum, chiar fratele pe scară, cu 
tărgile. 

Buinovski cară de la prânz mortar, împreună cu Fetiukov. 
Scara e abruptă şi alunecoasă şi la început nu prea mergea. 
Şuhov îl mâna cu uşurelul: 

— Căpitane, mai repede! Căpitane, cărămizi! 

După fiecare transport, căpitanul devenea mai dibaci, iar 
Fetiukov mai leneş. 

Se bălăngăne ca o ţâţă de căţea lehuză, apleacă targa şi 
varsă mortarul, ca să-i fie mai uşor. Şuhov îi dă una în spate. 

— Hei, sânge de ticălos! Ai fost director! De la muncitori 
pretindeai, de bună seamă! 

— Şefule — strigă căpitanul — Pune-mă cu un om. Nu mai 
car cu flaimucul ăsta. 

Şeful de brigadă făcu schimbări. Pe Fetiukov îl puse să 
arunce cărămizile de jos, pe schele; îi alese locul în aşa fel, 
încât să poată număra câte cărămizi aruncă. Căpitanului i-l 
dădu pe Alioşka. Alioşka e un om liniştit şi ascultător, îi 
comandă cine vrea. 

— Muncă de hamal, marinarule! Îi spune căpitanul. Vezi, 
zidul creşte. 


Alioşka zâmbeşte cu îngăduinţă. 

— Dacă trebuie mai repede, hai mai repede. Cum doriţi. 

Coborâră. În brigadă e o atmosferă calmă. Şeful strigă 
cuiva, aflat jos. O maşină a adus cărămizi. Vreo jumătate de 
an n-a fost nici o cărămidă, iar acum parcă-i inundație. Se 
va lucra cât timp vor fi aduse cărămizi. Astăzi e prima zi. 
Mai târziu e mai simplu, nu te mai grăbeşti. 

Şeful ocărăşte pe cineva. E vorba de scripete. Şuhov ar 
vrea să afle despre ce e vorba, dar n-are timp. lencuieşte 
peretele. Urcară cei care cărau mortar şi povestiră. Venise 
un montor să repare motorul scripetelui. Cu el venise şi 
şeful de la lucrările electrice. Ăsta nu-i deţinut. Montorul 
lucrează, şeful se uită. Asta-i după regulă: unul lucrează, 
altul priveşte. Dacă ar repara scripetele s-ar putea urca cu 
el şi cărămizile şi mortarul. 

Şuhov ducea al treilea rând, Kilgas îl începuse şi el, când 
pe scară urcă Der, şeful echipei de construcţii. E din 
Moscova. Se spune că ar fi lucrat într-un minister. Şuhov 
era aproape de Kilgas şi i-l arătă pe Der. 

— A-a! Se eschivă Kilgas. Eu cu şefii, în general, n-am 
treabă. Să mă chemi numai dacă o să cadă de pe scară, 

Der se va plasa imediat în spatele zidarilor şi-i va 
supraveghea. Mai mult decât pe oricine, Şuhov nu-i poate 
suferi pe aceşti supraveghetori. O face pe inginerul, 
afurisitul, porcul. Odată i-a arătat lui Şuhov cum se zideşte 
şi Şuhov a izbucnit în râs. După opinia noastră eşti inginer 
abia atunci când construieşti o casă cu propriile-ţi maina. În 
Temgheniova nu sunt case de piatră. Ioate-s din lemn. Şi 
şcoala tot de lemn este. Au adus dintr-o rezervaţie lemn de 
şase stânjeni. Totuşi, dacă în lagăr a fost nevoie de zidari, 
Şuhov, poftim, e zidar. Cine ştie două meserii, învaţă şi zece. 

— Tiurin! Strigă Der cu ochii holbaţi. Tiurin! În urma lui, 
pe scară, venea Pavlo, cu lopata în mâini. Aşa cum îl 
apucase vremea, Der are o vestă de lagăr, nou-nouţă şi 
curată. Mai are şi o căciulă minunată, din piele. Pe ea un 
număr ca toţi deţinuţii: B-731. 


— Ce-i! leşi spre el Tiurin tăind aerul cu mistria. Căciula îi 
căzuse pe-o sprânceană. Nemaipomenit. Nici n-apucă să se 
apropie şi mortarul îngheţă în lădiţă. Şuhov zideşte şi 
ascultă. 

— Ce-nseamnă asta — strigă Der împrăştiind o ploaie de 
salivă. Asta miroase a carceră! E treabă de proces, Tiurin! 
O să te procopseşti cu al treilea termen. 

Abia acum Şuhov pricepu despre ce era vorba. Îl privi 
Kilgas. Pricepuse şi el. Cartonul gudronat! Văzuse cartonul 
în ferestre. 

Şuhov nu se teme pentru sine. Se teme pentru şeful de 
brigadă. Pentru noi el este un părinte, iar pentru ei o 
unealtă. Pentru astfel de lucruri, în nord, li se dă 
brigadierilor încă un termen. 

Vai, cum s-a încruntat faţa şefului de brigadă! Zvârle 
mistria şi face un pas spre Der. Der îşi răsuceşte privirile. 
Pavlo ridică hotărât lopata! N-a luat el fără rost lopata... 

A înţeles totul şi Senka, cu toate că-i surd. Îşi apropie 
mâinile de coastele lui Der. E zdravăn ca un zeu al pădurii. 

Der clipeşte des, se precipită şi cercetează atent încotro ar 
putea s-o întindă. 

Tiurin se apropie de Der şi-i spune calm şi desluşit. 

— Timpul vostru a trecut, ticăloşilor! Nu mai puteţi da 
pedepse! Dacă sufli un cuvânt, te-ai dus! Ţine minte! 

Şeful de brigadă tremură din tot corpul; nu se poate potoli 
în nici un chip. 

Pavlo, cu faţa congestionată, se uită lung la Der. Te aştepţi 
să-l taie în bucăţi dintr-o clipă în alta. 

— Dar ce-i, ce-i băieţi? Der se făcuse palid şi încerca să se 
îndepărteze de scară. 

Şeful de brigadă nu mai spuse nimic, îşi îndreptă căciula, 
ridică mistria şi plecă spre peretele lui. 

Pavlo, tot cu lopata în mâini, plecă încet, jos, încet. Lui Der 
îi era teamă să rămână sus, dar mai teamă îi era să 
coboare: Se ascunse după Kilgas şi rămase acolo. Kilgas 
zideşte încet, cu gesturile celui care aşează medicamentele 


pe un raft de farmacie sau, dacă vreţi, ca omul care se ştie 
dator, dar nu se grăbeşte deloc să-şi achite datoria. Stă cu 
spatele spre Der. Parcă nici nu-l vede. 

Der se strecoară lângă şeful de brigadă. 

— Tiurin, ce să-i spun şefului de lucrări? 

Tiurin zideşte şi nu-şi întoarce capul. 

— Spune-i că aşa a fost. Aşa a fost când am venit aici. 

Der mai stă puţin, îşi dă seama că nu-i vor face acum 
bucata. Se plimbă oarecum liniştit, cu mâinile în buzunare. 

— Sce-optsute cincizeci şi patru, bolboroseşte el. De ce pui 
stratul de mortar atât de subţire? Trebuie să se răzbune pe 
cineva. Pe peretele lui Şuhov stratul e subţire, dar nu se 
observă nici o gaură, nici pa verticală, nici în părţi. 

— Permiteţi să raportez — sâsâie Şuhov, nu fără oarecare 
ironie: — dacă pun un strat mai gros, în primăvara toată 
centrala asta se va topi. 

— Tu eşti simplu zidar şi trebuie să asculţi ce-ţi vorbeşte 
un şef — se încruntă Der. Îşi umflă obrajii. Are obiceiul ăsta. 
Se poate pune şi un strat mai subţire, după cum s-ar putea 
pune şi unul mai gros dacă nu s-ar zidi iarna, dacă s-ar zidi 
omeneşte. 

Trebuie să ai milă şi de oameni. E necesar şi câştigul. Ce 
rost are să explici dacă omul nu înţelege! Der cobori liniştit 
pe scară. 

— Să-mi reparaţi scripetele — strigă Tiurin în urma lui. Ce 
suntem noi, catâri? Să ridicăm la etaj cărămizile cu spatele? 

— 'Ţi se va plăti ridicatul — răspunde Der amabil, de pe 
scară. 

— Nu pentru roabe. Pentru tărgi să se plătească. 

— Crezi că mi-ar părea rău? Contabilitatea nu ia în seamă 
targa. 

— Contabilitatea! Toată brigada mea lucrează ca să 
deservească patru zidari. Cât voi câştiga? 

Tiurin vorbeşte şi zideşte fără întrerupere. 

— Mortar! Strigă el. 


— Mortar — îl imită Şuhov. A terminat al treilea rând şi-l 
va începe pe al patrulea. Ar trebui să întindă şnurul mai 
sus, dar se poate şi fără. Va duce rândul fără şnur. 

Der merge prin zăpadă ghemuit cu totul în sine. La birou 
să se încălzească. Nu-i în apele lui, se vede. Trebuie să se 
gândească înainte de a merge la un lup ca Tiurin. Cu astfel 
de şefi de brigadă ar trebui să se afle în relaţii bune. N-ar 
avea nici un fel de griji. El nu trebuie să se ploconească, 
relaţia lui e mare, locuieşte într-o boxă separată. Ce-i mai 
trebuie? Să meargă ţanţoş şi s-o facă pe deşteptul? 

Cei veniţi de jos spun că şeful de la electrice şi montorul 
au plecat. Scripetele nu poate fi reparat. Asta înseamnă să 
cari ca un catâr. Prin câte construcţii a trecut a văzul 
acelaşi lucru. Maşinile — ori se strică singure, ori le strică 
deţinuţii. 

Transportul de butuci, de exemplu. Fixai un lemn în lanţ şi 
apoi te rezemai şi te odihneai. 

— Cărămizi! Cărămizi! Strigă şeful de brigadă. S-a 
dezlănţuit, îi înjură pe cei care cară mortarul şi pe cei de la 
cărămizi. Îi înjură de mamă. 

— Pavlo întreabă cât mortar vă trebuie? Strigă unul de jos. 

— Cât se poate! 

— E pregătită o jumătate de ladă. 

— Pregătiţi încă una întreagă! 

Se zideşte, nu glumă. Au ajuns la al cincilea rând de 
cărămizi. Pentru primul rând trebuia să te apleci, iar acum 
zidul e până la piept, priveşte! E firesc să ai spor. Nu-s nici 
uşi, nici ferestre, numai doi pereţi şi cărămizi din beâşug. 
Ar trebui să întindă şnurul, însă e târziu. 

— A optzeci şi doua a plecat să predea uneltele — 
raportează Gopcik. 

Tiurin îl fulgeră cu privirea: 

— Mai bine ţi-ai şti rostul, mucosule! Cară cărămizi! 

Şuhov privi spre soare. Da, e la asfinţit. Apune ca un 
bulgăre roşu într-o ceaţă lăptoasă. Acum, însă, îşi luaseră 


avânt şi era foarte bine. Începuseră rândul al cincilea şi 
trebuia să-l termine şi să-l tencuiască. 

Cei de la mortar sunt ca nişte cai care răsuflă din greu. 
Chiar şi Buinovski se făcuse cenuşiu. Are, totuşi, nişte ani 
căpitanul. Dacă nu patruzeci, atunci aproape. Gerul se 
înteţeşte. Mâinile muncesc, dar degetele dor în mănuşile 
rupte. În pâslarul stâng gerul face ravagii. Şuhov tropăie ca 
să se încălzească. Nu trebuie să te apleci deasupra zidului, 
dar trebuie să-ţi îndoi spinarea după fiecare cărămidă şi 
lingură de mortar. 

— Băieți! Nu-i lasă Şuhov în pace. Puneţi-mi cărămizile pe 
zid. Ridicaţi-le pe zid! 

Căpitanul le-ar ridica bucuros pe zid, însă nu mai are 
putere. 

— Bine, Ivan Denisâci. Unde să le pun? Arată-mi — spune 
Alioşka. Nimic nu refuză acest Alioşka. Orice l-ai ruga. Dacă 
toţi oamenii din lume ar fi Alioşka, ca Şuhov, ar fi altfel. 
Dacă omul te roagă, de ce să nu-l ajuţi? Asta-i o lege la ei. 

Un sunet metalic străbătu întreaga zonă şi ajunse până la 
centrala termoelectrică, încetarea lucrului! 'Tiurin îl 
grăbeşte cu mortarul: 

— Mortar! Mortar! 

— Strigă. 

Jos, tocmai se pregătise e nouă ladă. Acum trebuie să 
zideşti, altă ieşire nu-i. Dacă nu goleşti lada, mâine mortarul 
va fi ca piatrat şi nici eu târnăcopul nu-l spargi. 

— Nu vă lăsaţi fraţilor! Strigă Şuhov. 

Kilgas se înverşunase. Nu-i plac asalturile. Dar unde să se 
ascundă? 

Pavlo urcă în fugă, înhămat la o targă şi cu mistria în 
mână. Începu să zidească. Acum sunt cinci zidari. Numai 
de-ar reuşi să astupe toate încheieturile! 

Şuhov cercetase din vreme cărămizile, stabilise care 
anume sunt bune pentru încheieturi, şi, cu ciocănaşul, îi 
făcu semn lui Alioşka. 


— Taie-le pentru mine frăţioare, taie-le! Acum când toţi se 
grăbeau şi se agitau, Şuhov stătea liniştit şi privea peretele. 
Îl trimise pe Senka în partea stângă, iar el se duse în 
dreapta, spre colţ. Dacă zidul se va şubrezi sau colţul se va 
nărui, va fi nenorocire! Şi mâine încă e trudă de-o jumătate 
de zi. 

— Stai! Smulse cărămida din mâna lui Pavlo şi o aşeză la 
linie. De acolo, din colţ, văzu că la Senka zidul face un fel de 
îndoitură. O îndreaptă. 

Căpitanul se lipise de targă ca un cal bătrân obişnuit cu 
munca. 

— Încă două tărgi — se strigă. 

Căpitanul cade de oboseală, dar trage. La fel a tras şi 
Şuhov. La început s-a mai păzit, însă mai târziu au luat şi 
pielea de pe el. 

Soarele dispăru după orizont. Se putea vedea acum şi fără 
ajutorul lui Gopcik că toate brigăzile duseseră uneltele şi 
înaintau în valuri spre corpul de gardă (Nimeni nu pleacă 
imediat ce se dă semnalul. Nu-s proşti să îngheţe lângă 
porţi. Toţi stau şi se încălzesc. Dar vine o clipă când toate 
brigăzile încep să curgă, de parcă şefii s-ar fi înţeles 
dinainte. Dacă nu s-ar înţelege, fiecare ar sta mai mult şi 
miezul nopţii i-ar găsi tot acolo. Asta pentru că deţinuţii 
sunt o sămânță îndărătnică şi rea. 

Şeful de brigadă se dezmetici şi văzu că întârziase. 
Magazionerul nu-i va spune cuvinte prea frumoase. 

— Hei — strigă — nu faceţi economie de băligar! Hamali! 
Duce-ţi jos lada mare şi răzuiţi-o. Ceea ce iese aruncaţi în 
gropi şi astupaţi cu zăpadă, să nu se vadă. Tu, Pavlo, la doi 
oameni, strânge uneltele şi du-le la magazie. După ce 
termin tărgile astea, am să-ţi trimit prin Gopcik trei mistrii. 

Nu aşteptară să li se spună a doua oară. 

Luară de la Şuhov ciocănaşul şi dezlegară firul cu plumb. 
Cărăuşii şi cei care aruncaseră cărămizi fugiră în sala unde 
se pregătise mortarul. Sus nu mai aveau ce face. Acolo 
rămăseseră numai cei trei zidari — Kilgas, Klevşin şi Şuhov. 


Şeful de brigadă se dă puţin la oparte şi cercetează cât au 
zidit. E mulţumit. 

— Am zidit astăzi nu glumă, nu? Într-o jumătate de zi, fără 
scripete, fără ajutor. 

Şuhov observă că Kilgas însă mai are mortar şi se mâhni. 
Să nu-l înjure magazionerul pe Tiurin pentru mistrii. 

— Ascultaţi băieţi — suflă Şuhov — duceţi mistriile lui 
Gopcik. A mea nu întră la socoteală, nu trebuie s-o predau. 
Am să termin eu. 

Tiurin râde: 

— Cum să ţi se dea drumul? Fără tine tot lagărul ar 
plânge. 

Râde şi Şuhov. Zideşte. 

Kilgas plecă cu mistriile. Senka îi aduce lui Şuhov cărămizi 
şi mortar. 

Gopcik o luă la fugă spre magazie, să-l ajungă pe Pavlo. 
Porni prin zonă şi brigada 104, fără şef. Şeful de brigadă e o 
forţă, dar escorta reprezintă o forţă mult mai mare. Îi 
notează pe cei care întârzie şi la răcoare cu ei. 

Lângă corpul de gardă e o înghesuială cumplită. Se 
strânseseră toate brigăzile. Se pare că a ieşit şi escorta, 
pentru numărătoare. (La plecare numără de două ori. 
Prima oară cu porţile închise, iar o a doua oară când li se dă 
drumul, la poartă. Dacă li se năzăreşte ceva, mai numără o 
dată şi după ce au ieşit pe poartă). 

— Ce vrei să faci eu mortarul, nenorocitule!... Dă din mână 
şeful de brigadă. Aruncă-l peste zid. 

— Du-te şefule! Du-te, acolo eşti mai de folos. (Şuhov îi 
spune de obicei Andrei Prokopievici, însă acum, muncind 
împreună, deveniseră egali. El nu doar gândea: „lată, 
suntem egali”, dar chiar simţea că aşa este. Şeful cobori cu 
paşi mari pe scară, iar Şuhov în urma lui, începu să se 
întrebe, mai în glumă, mai în serios: „De ce naiba, ziua de 
muncă e atât de scurtă? Abia te apuci de treabă şi hopa 
încetarea!”. 


Rămăsese numai cu surdul. Cu el, însă, nu poţi vorbi mult 
şi chiar dacă-ai putea n-ai ce vorbi. El e mai inteligent decât 
ceilalţi, înţelege totul fără cuvinte. 

Mortar! Cărămidă! Presează. Verifică. Mortar, Cărămidă, 
Mortar, Cărămidă... 

Ce spusese şeful de brigadă? Să nu-i pară rău de mortar? 
Să-l azvârle peste zid şi s-o întindă? Şuhov nu ara asemenea 
apucături. Nu le-a deprins nici în cei opt ani de lagăr. 

Îmi pare rău după fiecare lucru, după fiecare muncă 
făcută fără rost. 

Mortar! Cărămidă! Mortar! Cărămidă! 

— Am terminat, mama ta de picior! Strigă Senka. Haide. 

Apucă targa şi pe scară în jos. 

Şuhov rămase acolo. N-ar fi plecat acum nici dacă l-ar fi 
alungat escorta cu câinii cenuşii... Se dă câţiva paşi înapoi 
şi cercetează. E bine. Merge. Se apropie de perete. Din 
stânga, şi din dreapta. Cumpăneşte din ochi. E neted. Nui-a 
îmbătrânit încă mâna. 

Porni vârtej pe scară. 

Senka ieşise afară în fugă şi se afla deja pe deluşor. Ei, ei! 
Strigă el. 

— Fugi, vin şi eu imediat — dă Şuhov din mână. Şuhov mai 
zăbovi puţin în sala maşinilor. Nu-şi poate părăsi oricum 
mistria. S-ar putea ca mâine să nu mai iasă la muncă, s-ar 
putea ca brigada să fie trimisă la „Orăşelul socialist”, s-ar 
putea ca jumătate de an să nu mai nimerească aici. Să 
piardă mistria? Să i-o ciordească cineva şi să rămână fără 
ea? 

Sobele sunt stinse. E întuneric. 'Tle cuprinde teama. Nu din 
cauza întunericului, ci pentru că au plecat toţi şi-ai să fii 
lipsă la corpul de gardă şi escorta te va lua la bătaie. Căută 
câtva timp şi găsi, într-un colţ, o piatră zdravănă. O dădu la 
o parte, ascunse sub ea mistria şi o acoperi. E în ordine! 

Acum repede. Să-l ajungă pe Senka. Senka nu e prea 
departe. Poate, la vreo sută de paşi. El nu te părăseşte 
niciodată la nenorocire. Vor răspunde împreună. 


O luară la furgă. Unul înalt, celălalt scund. Senka o cu un 
cap şi jumătate mai înalt decât Şuhov. Şi capul e 
nemaipomenit de mare. 

Privindu-i îţi vine să spui că sunt nişte pierde vară care 
aleargă de bună voie pe un stadion. Dar nu-i aşa. Sunt după 
o zi de muncă, cu spinările încă îndoite, cu mănuşile umede, 
cu pâlsarii scâlciţi şi afară e un frig groaznic. 

Suflă şi icnesc ca nişte câini turbaţi. 

Şeful de brigadă e deja la corpul de gardă. Va explica. 
Aleargă direct spre mulţime. Li se face groază. Sute de 
gâtlejuri începură deodată să înjure de mamă şi de tată şi 
de gură şi de nas şi de spate. Cum să nu te îngrozeşti când 
cinci sute de oameni turbează din cauza ta?! 

Important e însă, ce va face escorta. 

Nu, escorta nu face nimic. Şeful de brigadă e aici, 
aproape, în ultimul rând. Desigur explicase şi-şi luase vina 
asupra sa. 

Băieţii urlă, înjură. Urlă atât de tare, încât până şi Senka 
aude şi după ce îşi vine în fire se aruncă asupra lor. 

E] tace, tace mereu, tace, de-o viaţă, dar acum şi-a dat 
drumul. Şi-a ridicat pumnii şi se va arunca la bătaie. 

Tăcură. Unii râd. 

— Hei, o sută patru! Se strigă. Parcă spuneaţi că-i surd. 
Am verificat. 

Râd toţi. Râde şi escorta. 

— Aliniaţi-vă câte cinci! 

Porţile rămân închise. Ei înşişi nu înţeleg de ce mulţimea 
este împinsă înapoi. (Se lipiseră cu toţii de porţi ca nişte 
proşti. Parcă aşa le-ar da drumul mai repede). 

— Aliniaţi-vă câte cinci! Întâia! A doua! A treia! 

Rândul chemat înaintează câţiva metri. Şuhov aşteaptă şi 
îşi trage răsuflarea. Priveşte luna, care deja se ridicase, 
măicuţa! Era roşie şi încruntată. Se ştirbise puţin. leri pe 
timpul ăsta se afla mult mai sus. 

Şuhov e vesel că totul a trecut cu bine. Îl înghionteşte pe 
căpitan în coastă şi-l copleşeşte cu întrebări: 


— Ascultă, căpitane — după ştiinţa voastră — unde se 
aciuează luna veche? 

— Cum unde, ignorantule?! Pur şi simplu nu se vede. 

Şuhov îşi clătină capul şi râde: 

— Şi dacă nu se vede, de unde ştii că există? 

— Adică cum, după tine — se minunează căpitanul — în 
fiecare lună e o lună nouă? 

— Ce-i ciudat în asta? Oamenii nu se nasc în fiecare zi! De 
ce nu s-ar naşte şi luna odată la patru săptămâni? 

— Ptiu! 

— Scuipă căpitanul — încă n-am întâlnit nici măcar un 
matroz atât de prost. Auzi, unde se aciuiază luna veche?! 

— Tocmai că eu te-am întrebat — unde? 

— Deschide Şuhov gura. 

— Ei, unde? 

Şuhov oftă şi se destăinui sâsâind încet: 

— La noi se spune că dumnezeu fărâmiţează luna veche şi 
o preface în stele. 

— Nişte sălbateci! Râde căpitanul. Niciodată n-am auzit 
asta! Aşa-i că tu crezi în dumnezeu, Şuhov? 

— Păi cum? 

— Se miră Şuhov. Când tună — poftim, încearcă să nu 
crezi! 

— Şi de ce face dumenezeu asta? 

— Ce anume? 

— De ce preface luna în stele? 

— Ce-i de ne-nţeles aici? Şuhov strânge din umeri. Din 
când în când stelele cad şi trebuie complectate. 

— Întoarce-te, mama voastră..., zbiară escorta — Aliniaţi- 
vă! 

Numărătoarea ajunsese la ei. Trecu a douăsprezecea 
grupă de cinci a celei de-a cincea sută şi ei doi în urmă — 
Buinovski şi Şuhov. 

Escorta se agită, verifică tăbliţele de numărare, discută. 
Lipseşte cineva! larăşi lipseşte cineva după socotelile lor. 
Măcar de s-ar pricepe să socotească. 


Au numărat patru sute şaizeci şi doi şi trebuie să iasă 
patru sute şaizeci şi trei. 

Îi împinseră îndărăt. (Se lipiseră iarăşi de poartă). 

O iau de Ia capăt: 

— Ali-ni-a-ţi-vă! Câte cinci! Întâia! A doua! 

Aceste numărători şi răsnumărători îţi umplu sufletul de 
necaz pentru că timpul care trece nu e oficial, ci din cel 
care ne aparţine nouă. Tot timpul nostru este şi acela care 
se scurge când străbatem distanţa până la lagăr şi aici ne 
oprim şi aşteptăm aliniaţi, pentru percheziţie. 

Dinspre toate obiectivele, brigăzile aleargă mâncând 
pământul, îşi ocupă una alteia locul, numai să ajungă mai 
repde la percheziţie şi s-o zbughească, mai devreme, în 
lagăr. 

Brigada care pătrunde prima în lagăr domneşte: sala de 
mese o aşteaptă, e prima la pachete, la bucătăria 
individuală, la secţia cultural-educativă să-şi ridice 
scrisorile, la cenzură, să le predea, la infirmerie, la frizerie, 
la baie — pretutindeni. 

Uneori se grăbeşte şi escorta să ne dea mai repede în 
primire. Se întoarce astfel şi ea mai devreme în lagăr. Nici 
soldatului nu-i arde de plimbare: treburi sunt multe, timpul 
e puţin. 

Dar iată că nu le iese numărătoarea. 

Socotitorii se apropie, cu tăbliţele, de comandantul 
escortei. Discută. Comandantul strigă: 

— Şeful brigăzii 104! 

— Aici. 

— N-a rămas nimeni de la tine în centrala termoelectrică? 
Gândeşte-te! 

— Nu. 

— Gândeşte-te bine, altfel îţi dau capul jos de pe umeri: 

— Nu, sunt sigur, 

Îşi aruncă privirile spre Pavlo: n-a adormit oare nimeni 
acolo, în sala maşinilor? 

— A-li-ni-a-ţi-vă pe brigăzi! Strigă comandantul escortei. 


Stăteau în rânduri, câte cinci, aşa cum se nimerise. N-avea 
importanţă. 

Curând începură să ţipe şi să se izbească unii de alţii. Într- 
o parte se strigă: „A şaptezeci şi şasea — la mine!” în altă 
parte: „A treisprezecea! Încoace!” Dincolo! „A treizeci şi 
doua!”. 

104 e în spatele tuturor brigăzilor. Şuhov observă că toţi 
sunt cu mâinile goale. Au lucrat atât, prostănacii, încât au 
uitat să strângă ceva pentru foc. Doar doi au legături mici. 

Jocul acesta se întâmplă în fiecare zi: înainte de a pleca, 
mâna de lucru strânge orice bucăţică de lemn — surcele, 
beţişoare — le leagă cu un şiret de cârpă sau cu un capăt 
de funie şi le cară. Prima hăituială e la corpul de gardă. Aici 
se află şeful de lucrări sau careva dintre şefii de echipă. 
Cum ai ajuns îţi şi ordonă să arunci totul (Au pierdut 
milioane prin horn şi acum încearcă să recupereze cu 
ajutorul surcelelor). Mâna de lucru îşi are, însă, socoteala 
ei: dacă fiecare va aduce câte ceva, cât de puţin, în baracă 
va fi mai cald. E drept, plantoanele primesc câte cinci 
kilograme de cărbune-praf pentru fiecare sobă, dar de la 
acestea nu te poţi aştepta la căldură. De aceea deţinuţii 
procedează aşa: rup beţişoarele, le fac mai scurte şi le bagă 
sub vestă. Numai în felul acesta îl pot duce pe şeful de 
lucrări. 

Escorta nu ordonă niciodată să se arunce lemnele. Are şi 
ea nevoie de lemne, dar nu le poate căra. Pe de o parte nu-i 
permite uniforma, iar pe de alta mâinile sunt ocupate cu 
automatele. Ca să tragă în noi. Cum ai ajuns în lagăr, 
escorta comandă: „De la cutare până la cutare rând, să se 
arunce lemnele aici”! 

Sunt milostivi ca dumnezeu însuşi: iau ei, dau şi 
supraveghetorilor din lagăr, lasă şi deţinuţilor. Altfel nu vor 
mai aduce deloc. Aşa că toţi deţinuţii trebuie să aducă 
lemne în fiecare zi. În timp ce Şuhov cotrobăit cu ochii, 
dacă nu cumva pe sub picioare sunt surcele — să le adune 


— şeful de brigadă îi numărase pe toţi şi raportă 
comandantului escortei: 

— Brigada o sută patru este toată. 

Şi Cezar e prezent. I-a lăsat pe cei de la birouri şi-a venit 
aici. 

Pipa proiectează asupra feţei lui o lumină roşiatică, 
mustăţile îi sunt acoperite de chiciură, întrebă. 

— Ei, cum merge căpitane? 

Unul care trăieşte la căldură nu-l poate înţelege pe cel 
îngheţat, întrebarea e fără rost. 

— Cum merge? 

— Strânge din umeri căpitanul. Am muncit atât, încât, iată, 
abia îmi dezdoi spinarea. 

Astfel spus, pricepe-te şi dă-mi să fumez. Cezar îi dă să 
fumeze. Din toată brigada, el numai de căpitan se ţine mai 
aproape, faţă de nimeni altul nu-şi deschide sufletul. 

— La a treizeci şi doua lipseşte un om! La a treizeci şi 
doua! 

— Strigă cu toţii. 

Ajutorul de la brigada 32 îşi ia un flăcău şi o întinde spre 
atelierul de reparaţii auto, să caute. Mulțimea se întreabă: 
cine lipseşte? Cine? Bănuiala se încropeşte şi ajunge până 
la urechile lui Şuhov: n-o fi cumva moldoveanul acela mic şi 
oacheş? Ce fel de moldovean e acesta? Nu-i oare 
moldoveanul despre care se spune că a fost spion român, 
un spion autentic? 

Spioni! În fiecare brigadă sunt câte cinci, numai că ei sunt 
spioni închipuiţi, scorniţi. După dosare trec drept spioni, 
dar, de fapt sunt simpli prizoneri. Judecat astfel şi Şuhov e 
un spion. 

Comandantul escortei priveşte lista şi se înegreşte de 
spaimă. Dacă a evadat un spion va fi vai şi amar de pielea 
lui. Mulţumii îi vine să turbe. Hoitul, mortăciunea, 
nemernicul, tâlharul, parşivul! N-are ce face! Cerul e deja 
negru, doar luna îl mai luminează, ies stelele, gerul se 
aşează pentru noapte, iar el, nenorocitul, lipseşte. N-a 


lucrat îndeajuns mortăciunea? Nu ţi-au fost suficiente cele 
unsprezece ceasuri de la o noapte la alta? O să te sature 
procurorul, aşteaptă! 

Şuhov se miră grozav să cineva poate lucra astfel încât să 
nu audă semnalul. 

Uitase cu desăvârşire că el însuşi lucrase mai înainte aşa şi 
că-i era necaz că se adună prea devreme la corpul de 
gardă. 

Acum el îngheţase odată cu toţi ceilalţi, se înverşunase ca 
şi ei şi dacă moldoveanul i-ar fi ţinut acolo încă o jumătate 
de oră iar escorta l-ar fi dat mulţimii, ar fi fost sfârtecat fără 
milă, cum sfârtecă lupii un vițel. 

Gerul începu să ardă. Nimeni nu stă pe loc — bat din 
picioare sau merg doi paşi înainte şi doi înapoi. 

Oamenii comentează: a izbutit, oare să fugă moldoveanul? 
Dacă a fugit ziua e o treabă, dar dacă s-a scuns şi aşteptă să 
plece paza de la posturile de observaţie se înşeală. Dacă n- 
au rămas urme pe sub sârma ghimpată pe unde s-a târât, 
trei zile şi trei nopţi nu vor înceta să-l caute în zonă şi trei 
zile şi trei nopţi vor veghea la posturile de observaţie. Dacă 
nu chiar o săptămână întreagă. Aşa glăsuieşte 
regulamentul. Deţinuţii îl ştiu. Dacă cineva a fugit, liniştea 
escortei se sfârşeşte. Sunt fugăriţi fără somn şi mâncare. 
Aşa că uneori îşi ies din fire şi nu-l mai aduc viu pe fugar. 
Cezar încearcă să întreţină o discuţie cu căpitanul. 

— Vă mai amintiţi, pince-nezul atârna pe parâma 
vaporului? 

— Mda... Căpitanul fumează. 

— Dar căruciorul, cum alunecă pe treptele lui „Odesa?” 

— Da... Însă marinăreasca e cam artificială, acolo. 

— Vedeţi, suntem răsfăţaţi de tehnica modernă a filmării. 

— Şi viermii în carne mişună exact ca după ploaie. Oare ce 
posibil să fie aşa? 

— Cu mijloace mărunte nu faci cinema! 

— Mă gândesc că dacă această carne ne-ar aduce-o în 
lagăr în loc de plevuşcă noastră şi ar arunca-o în cazan fără 


s-o curețe — nu numai pe a mea — ştiu bine că... 

— Hu! Hu! Hu! 

— Începură să urle deţinuţii — U-u-u! 

Dinspre atelierele de reparaţii veneau trei siluete, 
înseamnă că era şi moldoveanul. 

— U-u-u! Strigă mulţimea de lângă porţi. 

Cei trei se apropiau în fugă, iar strigătele se amplificară: 

— Ciumă! Păduche! Scursură! Fecior de căţea! Ticălosule! 
Stârcule! 

— Ciumă — strigă şi Şuhov. 

Nu-i de glumit. A furat mai mult de o jumătate de oră de la 
cinci sute de oameni. 

Aleargă cu capul tras între umeri, ca un şoricel. 

— Stai! Strigă escorta şi-l notează. K-460 unde ai fost? Un 
sergent porni spre el. 

Mulțimea strigă: 

— 'Ticălosule! Parşivule! Scuipătură! 

Sergentul îl împinge cu patul puştii. Unii amuţiră. 
Moldoveanul tace, îşi ţine capul plecat şi se dă îndărăt din 
faţa escortei. 

Ajutorul şefului de la brigada 32 ieşi în faţă. 

— S-a ascuns de mine, mortăciunea, s-a strecurat între 
scânduri, iar colo s-a încălzit şi a adormit. 

Începu să-l lovească în mutră şi în gâtlej. În felul acesta îl 
îndepărtă de escortă. 

Moldoveanul se retrăgea încet, iar un maghiar din aceeaşi 
brigadă îi dădu un picior în spate şi apoi încă unul. Asta ca 
să se sature de spionaj. Să spioneze, poate şi un nătărău. 
Spionul are, în general, o viaţă curată, veselă. Încearcă 
totuşi, să dai la spate zece ani, într-un lagăr de muncă 
forţată. 

Sergentul îşi cobori carabina, iar comandantul escortei 
urlă: 

— Depărtaţi-vă de porţi! Aliniaţi-vă câte cinci! Câinii, vor 
din nou să numere. De ce să mai numeri când şi fără asta e 


clar? Deţinuţii începură să murmure. Tot necazul pricinuit 
de moldovean trecu asupra escortei. 

— Ce este? Urlă comandantul escortei. Vreţi să vă trântim 
în zăpadă? Într-o clipă vă trântesc şi vă ţin până dimineaţa! 
E în stare s-o facă. De câte ori nu i-a trântit?! El însuşi a 
dat ordin: „Culcaţi-vă! Arma în poziţie de luptă.” S-au 
întâmplat de-astea. Deţinuţii ştiu. Începură să se tragă 

uşurel de lângă porţi. 

— Depărtează-te! Depărtează-te! Forţează escorta. 

— Şi la urma urmei, de ce v-aţi îngrămădit la poartă, 
canaliilor? Se întărâtă cei din spate asupra celor din faţă. 

— Aliniaţi-vă câte cinci! Prima! A doua! A treia! 

Luna parcursese deja un sfert de cer. De pe discul el se 
cernea o lumină roşcată, puternică. Seara era pierdută. 
Modovean blestemat! Escortă blestemată! Viaţă 
blestemată! 

Cei din faţă, care au fost numărați se întorc şi se înalţă pe 
vârful picioarelor, să vadă dacă în ultimul rând sunt doi sau 
trei. De asta depinde toată viaţa lor. Lui Şuhov i se păru că 
în ultimul rând vor fi patru, înlemni de groază. Unul în plus! 
Iarăşi vor număra! Curând se dumiri că Feitukov, şacalul, 
vânase un muc de ţigară de la căpitan şi nu trecuse la timp 
în rândul lui. Acum se putea înţelege că e unul în plus. 
Ajutorul comandantului îl loveşte cu răutate pe Fetiukov 
peste gât. E drept, în ultimul rând sunt trei oameni. 

A ieşit numărătoarea, slavă ţie, doamne. 

Deţinuţii nu mai mârâie. Văd că soldaţii ies din corpul de 
gardă şi înconjoară câmpul pe partea celaltă a zonei, 
înseamnă că le vor da drumul. Şefii de echipă nu se văd. 
Nici şeful de lucrări. Băieţii duc lemnele. Porţile se dau în 
lături. În spate, lângă bârnele groase, se află comandantul 
escortei şi controlorul: 

— Prima! A doua! A treia! 

Dacă va ieşi bine şi de data asta, vor cobori sentinelele de 
la posturile de observaţie. 


Vai, cât pământ e de umblat până acolo, la posturile de 
observaţie, dispuse de-a lungul zonei! Numai când iese 
numărătoarea şi ultimul deţinut este scos din zonă, abia 
atunci se sună la telefon toate sentinelele şi li se dă ordin să 
coboare. 

Dacă comandantul escortei este inteligent, porneşte 
coloana imediat. Ştie că deţinutul n-are unde să fugă şi cei 
de la posturile de observaţie vor ajunge, oricum, coloana. 
Dar comandantul escortei e un nătărău, se teme că nu-i vor 
ajunge trupele împotriva deţinuţilor şi aşteaptă. 

Un astfel de cap sec e şi comandantul de azi al escortei. , 
Aşteaptă.” 

O zi întreagă au stat deţinuţii în ger şi au îngheţat. Curată 
moarte! Şi după terminarea lucrului au mai stat e oră. 

Dar nu atât gerul, cât mânia îi macină. Au pierdut seara. 
Nici un fel de treburi nu se mai pot face în lagăr. 

— De unde ştiţi atât de bine modul de viaţă al flotei 
englezeşti? Se întrebă în rândul vecin. 

— Păi să vedeţi, am trăit aproape o lună pe un crucişător 
englez. Aveam acolo cabina mea. Însoţeam o escortă 
marină. Eram la ei ofiţer de legătură. Şi culmea! Închipuiţi- 
vă, după război, pe amiralul englez l-a pus dracul să-mi 
trimită un cadou ca amintire. „În semn de recunoştinţă”. 
Mă mir eu şi blestem... Şi iată-mă acum, aici cu toţi într-o 
oală. Să staţi aici cu cei din banda lui Bandera, nu-i o 
plăcere prea mare. 

E straniu să vezi stepa pustie, şantierul părăsit, zăpada 
care luceşte sub lună. Escorta s-a aşezat reglementar zece 
paşi unul de altul, arma pregătită. 

Şi în turma neagră a acestor deţinuţi, un om, Sce-311, 
care se credea făcut pentru măririle vieţii, un om care 
cunoştea un amiral englez, iar acum cară tărgi cu Fetiukov. 
Pe om poţi să-l iei şi aşa şi altfel... 

Escorta s-a adunat! Şi direct, fără molitvă: 

— Înainte marş! Mai repede! 


Lua-v-ar dracu cu „mai repedele” vostru cu tot! Au rămas 
ultimii aşa că nu mai are nici un rost să se grăbească. 

Deţinuţii s-au înţeles fără să-şi vorbească între ei: ne-aţi 
ţinut voi, acum vă vom ţine şi noi. Vă credem, aţi vrea să 
mergeţi mai repede la căldură... 

— Pasul mai mare! Strigă comandantul, escortei. Pasul mai 
mare, cap de coloană! 

Lua-v-ar dracul cu pasul mai mare eu tot! Deţinuţii merg 
domol, cu capul în piept, ca la înmormântare. Nu mai avem 
nimic de pierdut, oricum suntem ultimii în lagăr. Nu s-a 
purtat cu noi omeneşte, măcar să crape acum strigând. 

„Pasul mai mare” strigă comandantul escortei şi dintr-o 
dată înţelege: deţinuţii nu vor merge mai repede. Şi n-ai 
cum să tragi în ei; merg câte cinci, în coloană, corect. 
Comandantul escortei n-are cum să-i forţeze să meargă 
repede. (Dimineaţa deţinuţii se salvează mergând la lucru 
încet. Cine se grăbeşte, nu-şi termină pedeapsa în lagăr — 
transpiră şi se prăbuşeşte). 

Aşa că mergem domol, cu pas egal, ordonat, zăpada 
scârţâie. Unii discută încetişor, alţii tac. Suhov îşi aminti tot 
ce n-a putut face dimineaţa în lagăr. Mai întâi, infirmeria. Al 
dracului lucru, muncind uitase cu totul de infirmerie. Exact 
la ora asta acolo se fac primirile. Ar mai putea reuşi numai 
dacă renunţă la cină. Acum, însă, nu-l mai doare chiar aşa 
tare. Cum o fi stând oare cu temperatura? Nu-i timp de 
pierdut! O va scoate la capăt şi fără doctori. Doctorii ăştia 
te bagă în mormânt. Nu infirmeria îl preocupă acum, ci cum 
să-şi mai adauge ceva la masă. Singura nădejde era ca 
Cezar să primească pachet. E şi timpul. 

Dintr-o dată coloana deveni parcă alta. Începu să se agite, 
ieşi din pasul egal, începu să mormăie, să bâzâie şi o luă la 
fugă. Ca să-i ajungă pe cei din faţă, rândurile din urmă, şi 
odată cu ele şi Şuhov, trebuie să alerge. Fac câţiva paşi 
normali şi apoi câţiva în fugă. Când coada urcă pe deal, 
Şuhov văzu despre ce este vorba: în dreapta lor, departe, în 
stepă, se târa o coloană, care mergea pieziş către coloana 


noastră şi, desigur, văzându-ne au grăbit pasul. Aceasta 
putea fi numai coloana de la uzina mecanică. Are vreo 300 
de oameni, înseamnă că şi lor nu le-a mers astăzi prea bine. 
De ce oare? Acolo se întâmplă să-i reţină chiar la muncă. N- 
au terminat probabil de reparat o maşină oarecare. Dar 
asta n-are nici o importanţă. Stau toată ziua în căldură. Ei, 
acum care pe care! Băieţii aleargă, pur şi simplu aleargă. 
Aleargă şi escorta. Comandantul escortei strigă: 

— Nu vă depărtaţi unul de altul! Cei din spate apropiaţi- 
vă! Apropiaţi-vă! 

— Pocni-te-ar cineva în frunte, că nu mai termini de lătrat! 
Oare nu ne ţinem destul de aproape? 

Discuţiile se curmară, iar gândurile, oricât de adânci ar fi 
fost ele, îl părăsiră subit şi în toată coloana îşi făcu loc o 
singură dorinţă: 

— Să-i întrecem! Să nu ne lăsăm! 

Totul se amestecă şi se răvăşeşte într-un asemenea hal 
încât nu mai deosebeşte albul de negru. În astfel de 
momente escorta nu mai este un duşman pentru deţinuţi, ci 
un prieten. Duşmanul este coloana cealaltă. Se înveseliră 
brusc cu toţii. Răul trecuse. 

— Hai! Hai! Strigă cei din urmă câtre cei din faţă. 

Coloana noastră a ajuns în drum, iar cea a uzinei mecanice 
e abia în spatele cartierului de locuinţe. Goana nocturnă 
continuă. Drumul coloanei noastre este acum mai bătătorit, 
în special prin mijloc. Dar şi escorta, pe margini, se 
împiedică mai puţin. Pe un astfel de teren trebuie să-i 
învingem. Mai ales pentru faptul că la corpul de gardă din 
lagăr percheziţionarea lor durează exagerat de mult. 

Când deţinuţii au început să se taie unii pe alţii, şefii au 
ajuns la concluzia că blestematele de cuțite sunt făcute la 
uzina mecanică şi apoi strecurate cu dibăcie în lagăr. De 
aceea, la intrarea în lagăr, cei care lucrează acolo sunt 
percheziţionaţi în mod special. 

Toamna, târziu, pământul îngheaţă şi se face tare ca 
piatra. Cu toate acestea lor li se striga: 


— Uzina mecanică, jos bocancii! Luaţi-i în mâini! 

Şi îi percheziţionau aşa, desculți. Dar şi acum, fie că e ger 
sau nu, unora, luaţi la întâmplare, li se ordonă: 

— Tu, de colo, scoate-ţi pâslarul drept! Iar tu, scoateţi-l pe 
stângul! 

Deţinutul îşi scoate pâslarul şi sărind într-un picior trebuie 
să-l răstoarne şi să-şi scuture obiala pentru a arăta că n-are 
cuţit. Şuhov auzise, totuşi, că în vara trecută cei de la uzină 
au adus în lagăr doi stâlpi pentru volei şi acolo, în stâlpii 
aceia, erau ascunse cuţitele. Se înţelege, el n-a verificat şi 
nu ştie precis dacă e adevărat sau nu. Se spune că în 
fiecare stâlp erau câte zece cuțite lungi. Şi acum prin lagăr 
se mai găseşte ici-colo câte un cuţit. 

Trecură în pas alergător pe lângă clubul nou, apoi pe 
lângă cartierul de locuinţe şi pe lângă combinatul de 
prelucrare a lemnului şi cotiră spre corpul de gardă al 
lagărului. 

— Hu-hu-uu! Strigă într-un singur glas coloana. Aici, la 
cotitură, observară că cei de la uzina mecanică rămăseseră 
cu vreo sută cincizeci de metri în urmă. 

Ei, da, acum putem merge calm. Sunt bucuroşi cu toţii. O 
bucurie de iepure: vezi doamne, broaştele tot se mai tem de 
noi. 

Şi iată lagărul. E la fel cum l-au lăsat dimineaţa: noapte, şi 
deasupra, peste barăci şi reţele, lumini, în faţa corpului de 
gardă proiectoarele luminează cu putere, întreaga piaţă 
pentru percheziţie parcă-i în plin soare. 

— Stai! Strigă ajutorul comandantului escortei, înainte de 
a ajunge la corpul de gardă. Îşi scoate automatul, îl dă unui 
soldat şi se apropie de coloană (Nu au voie să se apropie de 
deţinuţi cu automatul în mâini). 

— Toţi cei din dreapta, care au lemne, să le arunce jos! 

Le căraseră fără să se mai ferească şi ei văzuseră totul. 
Zbură o legăturică. Apoi a doua şi a treia. Unii vor să 
ascundă lemnele înăuntrul coloanei, dar vecinii le spun: 


— Din cauza ta le vor lua şi de la ceilalţi. Mai bine aruncă- 
le! 

Cine este duşmanul numărul unu al unui deţinut? Alt 
deţinut. Dacă deţinuţii n-ar fi câini între ei, hei, ce bine ar fi! 

— Marş! Strigă ajutorul comandantului escortei. 

Porniră spre corpul de gardă. Acolo duc cinci drumuri. Cu 
o oră înainte, pe ele se îngrămădiseră toate coloanele. Dacă 
aceste drumuri vor fi transformate cândva în străzi, atunci 
aici, unde se află corpul de gardă şi locul pentru 
percheziţie, va fi piaţa principală a unui viitor oraş. Şi aşa 
cum se strâng acum coloanele din toate părţile, atunci se 
vor strânge demonstranţii, într-o veselă zi de sărbătoare. 
Supraveghetorii sunt în corpul de gardă. Se încălzesc. Iată- 
i, ies şi se aşează de-a curmezişul drumului. 

— Descheiaţi-vă vestele şi pieptarele! Îşi duc mâinile în 
lături. Parcă ar vrea să te îmbrăţişeze. Te pipăie peste tot, 
ca şi dimineaţa. Acum nu-ţi mai este groază să te deschei. 
Mergem acasă. Aşa spun toţi — „acasă”. La o altă casă, în 
timpul zilei n-ai timp să te gândeşti. 

Percheziţia era în toi când Şuhov se apropie de Cezar şi-i 
spuse: 

— Cezar Marcovici! De la corpul de gardă eu alerg direct 
la biroul de pachete şi-ţi ţin rând. 

Cezar întoarse spre Şuhov mustăţile lui turnate, albe de 
promoroacă. 

— Ce-i Ivan Denisovici, ce să ţii? Poate că nici n-am pachet. 

— N-are nimic. Parcă ce-am să pierd dacă n-o să fie? 
Aştept zece minute şi dacă văd că nu veniţi, mă duc la 
baracă. (De fapt Şuhov gândea aşa: dacă nu vine Cezar, 
poate vine altul şi-i vând locul în rând). Cezar slăbise vizibil 
de cât nu mai primise pachet. 

— E în regulă Ivan Denisâci! Ţine-mi rând şi aşteaptă-mă 
zece minute, nu mai mult! 

Şuhov n-are ce ascunde la percheziţie, se apropie fără 
teamă, îşi deschise, cu mişcări leneşe, vesta şi îşi eliberează 
pieptarul de sub cingătoarea din foaie de cort. Ştie precis 


că astăzi nu are asupra lui nimic interzis, dar în cei opt ani 
prudenţa i-a intrat în sânge. Băgă mâna în buzunarul de la 
genunchi să verifice dacă totuşi n-are nimic compromiţător. 
Găsi bucăţica de fierăstrău, lama aceea pe care din spirit 
gospodăresc o luase din zona de lucru. Nu se pregătise s-o 
aducă în lagăr, dar iată, o adusese şi i-ar fi părut grozav de 
rău s-o arunce. 

Ar putea s-o transforme într-un cuţitaş, bun măcar la 
cismărie sau la croitorie. Dacă s-ar fi gândit s-o aducă, ar fi 
ştiut şi cum s-o ascundă. Acum, însă, mai rămăseseră 
înaintea lui doar două rânduri, din care primul om se 
îndrepta deja spre percheziţie. Trebuie să te hotărăşti mai 
iute ca vântul: ori o arunci pe neobservate în spatele 
ultimului rând de cinci (o vor găsi mai târziu, dar nu vor şti 
a cui e), ori o păstrezi. Dacă vor vedea în ea un cuţit, pentru 
lama asta ar putea căpăta zece zile şi zece nopţi de carceră. 
Un cuţitaş de cismărie era totuşi un câştig, însemna pâine. 
I-ar fi părut rău s-o arunce. Drept urmare o strecură în vata 
mănuşii cu un singur deget. 

În clipa aceea, rândul următor, de cinci primi ordin şi 
treacă la percheziţie. În lumina densă rămaseră ultimii trei: 
Senka, Şuhov şi flăcăul din brigada 32, care alergase după 
moldovean. Supraveghetorii erau cinci, iar ei numai trei şi 
din cauza asta puteau să aleagă de care supraveghetor să 
se apropie. Şuhov nu-l alese pe cel tânăr îmbujorat, ci pe 
bătrânul cu mustăţile cărunte. 

Bătrânul avea, desigur, experienţă şi l-ar fi dibuit uşor 
dacă ar fi vrut, dar tocmai pentru că era bătrân se putea 
presupune că se săturase de serviciu mai rău decât de sare 
amară. Şuhov îşi scoase ambele mănuşi şi le apucă strâns 
cu o singură mână (Mănugşa fără lamă era deasupra). Cu 
aceeaşi mână apucă sfoara care-i servea drept cingătoare. 
Apoi îşi deschise complet pieptarul, îşi ridică slugarnic 
poalele (niciodată n-a fost el atât de servil la percheziţie, 
însă acum voia să arate că e sincer — na, poftim, caută-mă. 
Şi la comandă porni direct spre cel cu mustăţile cărunte. 


Supraveghetorul îl pipăi pe părţi, pe spate şi pe deasupra 
buzunarului de la genunchi — nimic. Frământă în mâini 
poalele vestei şi ale pieptarului — tot nimic. Spre sfârşit, 
pentru mai multă siguranţă, strânse în mână mănugşa de 
deasupra. Aceea în care nu se afla nimic. El pipăia mănugşa, 
iar inima lui Şuhov se zbătea ca şi cum ar fi fost prinsă într- 
un cleşte. O mişcare asemănătoare pe măânugşa cealaltă — şi 
va fi bun pentru carceră, cu trei sute de grame pe zi şi 
mâncare caldă o dată la trei zile. Îşi închipui pe loc cum va 
flămânzi şi va slăbi acolo şi cât de greu îi va fi să se întoarcă 
şi să reziste, în starea nici de foame, nici de saţ — de acum. 
Fulgerător începu să se roage cu insistenţă şi deznădejde: 
„Doamne, salvează-mă, nu-mi da carceră!” Toate gândurile 
acestea trecură prin el doar în timpul, extrem de scurt, în 
care supraveghetorul pipăise prima mănuşă şi îşi întindea 
mâna spre cea de a doua. (Le-ar fi păpăit pe amândouă în 
acelaşi timp dacă Şuhov le-ar fi ţinut în ambele mâini şi nu 
în una). 

În momentul acela se auzi glasul salvator al şefului 
percheziţiei, care grăbindu-se să scape mai curând strigă: 

— Gata, daţi drumul uzinei mecanice! 

Bătrânul renunţă să mai cerceteze cea de a doua mănuşă 
şi-i făcu semn cu mâna să treacă. Şuhov o luă la fugă să-i 
ajungă pe-ai lui. Aceştia erau deja grupaţi câte cinci între 
două bariere lungi, de bârne, care semănau cu conoveţele 
din târgurile de cai şi formau un fel de ţarc, în jurul 
coloanei. Alerga sprinten, fără să simtă pământul şi fără să 
se mai roage încă o dată, cu recunoştinţă. Nu mai avea 
acum timp pentru asta şi la urma urmei nici nu-i folosea la 
NIMIC. 

Escorta care-i adusese se dădu la o parte, eliberând 
drumul pentru escorta uzinei mecanice, îşi strânsese 
lemnele aruncate de coloană înainte de percheziţie şi acum 
îşi aştepta comandantul. 

(Lemnele confiscate la percheziţie de supraveghetori erau 
adunate grămadă lângă corpul de gardă). 


Noaptea era albă şi luminoasă, luna se ridica tot mai sus, 
iar gerul se înteţea. 

În drum spre corpul de gardă, de unde urma să primească 
o chitanţă pentru patru sute şaizeci şi trei de capete, 
comandantul escortei vorbi ceva cu Priaha, ajutorul lui 
Volkovoi. 

Priaha strigă: 

— K-460! 

Moldoveanul, care se ascunsese în interiorul coloanei, oftă 
şi ieşi spre bariera din dreapta. '[inea, ca şi mai înainte, 
capul tras între umeri şi uşor înclinat într-o parte. 

— Vino încoace! Spuse Priaha. 

Moldoveanul se apropie. 1 se ordonă să-şi ţină mâinile la 
spate şi să stea acolo. 

Înseamnă că-i vor pune în seamă tentativa de evadare şi îl 
vor duce la carceră. 

Coloana nu ajunsese încă la poarta înaltă cât trei oameni, 
când doi gardieni, unul la dreapta şi altul la stânga ţarcului, 
începură s-o deschidă încet. Se auzi comanda: 

— Aliniaţi-vă câte cinci şi îndepărtaţi-vă de poartă. (Orice 
poartă se deschide spre zonă şi dacă deţinuţii ar împinge-o, 
n-ar izbuti s-o învingă). 

— Întâia! A doua! A treia! 

Odată ce numărătoarea de seară s-a terminat şi deţinutul 
a pătruns prin porţile lagărului, după o zi întreagă 
petrecută în rând, în ger şi în foame, el nu se mai gândeşte 
decât la lingurile de mâncare apoasă care i se cuvin. Le 
aşteaptă aşa cum pământul aşteaptă ploaia, în verile 
secetoase şi le soarbe pe nerăsuflate. Aceste linguri sunt 
pentru el mai preţioase decât libertatea şi decât viaţa lui 
trecută şi viitoare. 

Intrând pe porţile lagărului, deţinuţii par nişte soldaţi care 
se întorc din campanie, zgomotoşi, îmbrăcaţi în fier, 
răşchiraţi. Dă-te la o parte! 

Unuia dintre cei protejaţi, care ar privi de la 
comandament, valul deţinuţilor în clipa intrării în lagăr, i s- 


ar face groază. După numărătoarea aceasta, deţinutul 
devină din nou liber, aşa cum a fost şi dimineaţa, până la 
ora 7 şi 30 când s-a sunat adunarea. 

Porţile mari ale lagărului şi cele mici ale rondului au rămas 
în urmă, traversează platoul de adunare, împrejmuit pe 
două din laturi şi aleargă unde văd cu ochii. 

Ei aleargă care încotro, dar şefii de brigadă sunt pescuiţi 
de unul de la repartizare: 

— Şefii de brigadă la PP G.! 

Şuhov porni în goană, pe lângă clădirea carcerei şi printre 
barăci, spre biroul de pachete. În acelaşi timp, Cezar plecă, 
cu pas măsurat şi demn, în partea cealaltă, unde în jurul 
unui stâlp mişunau o mulţime de deţinuţi. Pe stâlp era fixată 
o tăbliță din placaj şi pe ea, cu creion chimie, erau notaţi 
toţi cei care astăzi au primit pachet. 

În lagăr se scrie foarte puţin pe hârtie. De regulă se scrie 
pe placaj. 

E într-un fel, mai grosolan, dar mai sigur. 

Pe placaj îşi fac numărătoarea capetelor pe care le 
stăpânesc şi paznicii şi cel de Ia repartizare. În ziua 
următoare se şterge ceea ce a fost scris ieri şi se scrie din 
nou. Se fac economii. 

Cei care rămân în lagăr au încă un mijloc de a câştiga 
ceva: citesc pe tăbliță cine are pachet, îi întâmpină pe 
platoul de adunare şi le comunică pe loc numerele. Mult sau 
puţin, măcar o ţigară, tot se câştigă. 

Şuhov ajunse în fugă la biroul de pachete — o anexă la o 
baracă mai veche. Acestei anexe i se fixase un tambur fără 
uşă. Gerul se plimbă în voie. E, totuşi, mai acceptabil decât 
afară — există un acoperiş. Coada se întinde în jurul 
peretelui. Şuhov ocupă un loc. Înaintea lui sunt vreo 
cinsprezece oameni. Asta înseamnă mai mult de o oră, 
taman până la semnalul de stingere. Toţi cei din coloana 
centralei termoelectrice, care au mers să vadă lista, sunt în 
spatele lui Şuhov. Şi cei de la uzina mecanică. N-ar fi exclus 


ca ei să fie chemaţi aici mâine dimineaţă. Stau la rând cu 
trăistuţele şi săculeţele pregătite. 

Dincolo de ferestruică (Şuhov n-a primit niciodată pachet 
în acest lagăr, dar ştie din auzite), lădiţa este desfăcută cu 
un toporaş. Supraveghetorul scoate totul afară şi 
cercetează. Taie, rupe, pipăie, răstoarnă. Dacă se găseşte 
ceva într-un borcan de sticlă sau tablă îl desfac şi-ţi toarnă 
totul în palme sau într-un ştergar pe care-l faci ca o pungă. 
Borcanul nu ţi-l dau. Când primeşti plăcinte, dulciuri mai 
rare, salam sau peşte afumat, supraveghetorul gustă. (Dacă 
te împotriveşti, găseşte fel de fel de motive: asta-i interzis, 
asta nu-i prevăzut şi nu-ţi mai dă nimic. Cine primeşte 
pachet trebuie să dea, să dea şi iar să dea. Fireşte, primul e 
supraveghetorul). În sfârşit percheziţia se termină, dar 
lădiţa nu ţi se dă. Trebuie să torni totul grămadă în trăistuţă 
sau chiar în poalele vestei şi să te cari repede. Următorul! Îl 
grăbesc atât de tare pe câte unul, încât uită sărmanul şi ce 
mai are pe tejghea. lar dacă ai uitat ceva, n-are nici un rost 
să te mai întorci. Cândva, când se afla la Ust-ljma, Şuhov a 
primit de două ori pachet. 

Dar el i-a scris nevestei să nu rupă de la gura copiilor şi să 
nu-i mai trimită. 

Asta cu toate că afară, în libertate, îi era mult mai uşor să 
hrănească o familie întreagă, decât aici, numai pe sine. El 
ştie, însă, cât costă pachetele şi mai ştie că nu le poţi cere 
zece ani în şir de la familie. Aşa că mai bina fără ele. El 
hotărâse astfel, dar, de fiecare dată când cineva din brigadă 
sau din baraca vecină primea pachet (adică aproape zilnic), 
îl durea inima că pachetul nu-i al lui. Şi, cu toate că îi 
interzisese nevestei să-i trimită pachet chiar de paşti, spera 
fără să ştie de ce, că într-o zi va veni cineva în fugă şi-i va 
spune: 

— Şuhov! Pe ce nu te duci, ai pachet! 

Nu venea însă nimeni. 

Clipele în care putea să-şi amintească satul Temgheniova 
şi casa părintească erau extrem de rare. Viaţa de aici îl 


hărţuia, de la deşteptare până la stingere, şi unul aici îl 
hărţuia, de la deşteptare până la stingere, şi nu-i lăsa timp 
pentru amintiri deşarte. 

Stând acum printre cei care-şi hrăniseră burta cu 
nădejdea de a-şi înfige dinţii în slănină, de a-şi unge pâinea 
cu unt sau de a-şi îndulci cu zahăr strachina cu apă 
fierbinte, Şuhov avea o singură dorinţă: să mănânce o dată 
cu brigada şi supa să fie fierbinte. Când e rece nu valorează 
nici jumătate din preţ. Îşi dădu cu părerea că dacă numele 
lui Cezar nu era trecut pe listă, acesta e de mult în baracă 
şi se spală. Iar dacă şi-a găsit numele pe tăbliţa de placaj, îşi 
adună acum săculeţele, paharele din plastic, material 
pentru împachetat. De aceea îi şi făgăduise că-l va aştepta 
zece minute. Aşteptând în rând, Şuhov află o noutate: în 
săptămână aceasta nu vor avea duminică, le va fi din nou 
furată. Ca toţi ceilalţi se aştepta la asta: dacă într-o lună 
sunt cinci duminici, atunci li se dau trei iar în două sunt 
mânaţi la muncă. Faptul nu constituia pentru el o surpriză, 
însă când îl auzi i se frânse inima. Cui nu-i pare rău după o 
duminică? Ceea ce se vorbeşte în rând e adevărat. Şi într-o 
zi liberă se pricep să-i pună la muncă în lagăr. Au ei grijă să 
inventeze ceva: să amenajezi o baie, să împrejmuieşti un 
perete ca să nu poată fi trecut, să cureţi curtea, să schimbi 
rumeguşul din mindire sau să omori ploşniţele din paturile 
vagon. Sau se face verificarea identităţii după fişe. Sau se 
aranjează o inventariere: ieşi cu toate lucrurile în curte şi 
stai acolo o jumătate de zi. 

Mai mult decât orice, pe şefi îi deranjează dacă deţinutul 
se odihneşte după dejun. 

Rândul se mişcă încet, dar se mişcă. Un frizer, un contabil 
şi unul de la secţia culturală, trecură peste rând fără să 
întrebe pe nimeni. Ei nu sunt deţinuţi de duzină, ci deţinuţi 
cu protecţii serioase, ticăloşi de prima mână. Pe oamenii 
aceştia, deţinuţii îi socotesc mai răi decât excrementele. (La 
rândul lor şi ei îi socotesc la fel pe deţinuţi). Să te cerţicu ei 


n-are rost. Protejaţii sunt uniţi între ei. Sunt uniţi şi cu 
supraveghetorii. 

Înaintea lui Şuhov mal erau vreo zece oameni, iar în spate 
veniseră în fugă şapte. În clipa aceea, prin spărtura uşii 
intră Cezar, cu noua lui căciulă de blană, trimisă din 
libertate. (Şi cu căciula asta-i o poveste. Cezar l-a uns pe 
careva şi i s-a permis să poarte căciula nouă şi curată de 
eras, în timp ce de la alţii le-au luat şi pe cele din piele de 
porc, ponosite pe front). 

Cezar îi aruncă lui Şuhov un zâmbet şi imediat începu să 
vorbească cu un tip excentric care purta ochelari şi tot 
citea, în rând, un ziar: 

— A-a! Piotr Malâci! 

Când s-au văzut unul pe altul parcă s-au înseninat şi s-au 
roşit ca nişte maci. 

Excentricul zise: 

— Am 0 „Veciorka” proaspătă, uită-te! Au trimis-o cu 
banderolă. 

— Nu mai spune! Făcu Cezar şi îşi băgă ochii în ziar. 
Becuşorul de sub plafon abia luminează. Cum poţi oare 
descifra literele mărunte de acolo? 

— Este aici o cronică foarte interesantă despre premiera 
lui Zavadski. 

Ei sunt moscoviți, se adulmecă de departe unul pe celălalt, 
iar când se întâlnesc se miros în felul lor. Şi gura le merge 
ca două meliţe. Parcă se întrec cine va spune mai multe 
cuvinte. Dau atât de repede din gură şi folosesc atât de rar 
cuvinte ruseşti, încât atunci când îi asculţi ai impresia că 
vorbesc nişte letoni sau români. 

Imediat după sosire, Cezar şi-a instalat toate săculeţele la 
locul lor. 

— Eu, Cezar Marcovici, mormăi Şuhov. Pot să plec? 

— O, da, desigur, desigur — încuviinţă Cezar ridicându-şi 
mustăţile negre de pe ziar. Spune-mi numai după cine sunt 
eu şi cine-i în urma mea. 


Şuhov îi arătă cine-i înainte şi cine-i după şi fără să mai 
aştepte ca Cezar însuşi să-i vorbească despre cină, întrebă: 

— Cina... Să v-o aduc? 

(Dacă răspunsul va fi pozitiv înseamnă că trebuie să i-o 
aducă de la sala de mese până la baracă într-o gamelă, ceea 
ce de fapt este aproape imposibil. Au fost date ordine. Te 
prind şi-ţi varsă gamela şi te bagă la carceră. Totuşi s-a 
cărat mâncare şi se va mai căra, pentru că cel care învârte 
afaceri nu reuşeşte niciodată să vină o dată cu brigada la 
sala de mese). 

Şuhov întrebase dacă să-i aducă sau nu cina, dar în sinea 
lui gândea astfel: „Oare poţi fi aşa de hapsân? Nu-mi 
dăruieşti cina? Ştii doar prea bine că la cină nu se dă icre, 
ci apă chioară...” 

— Nu, nu — zâmbi Cezar — cina mănânc-o tu, Ivan 
Denisâci! 

Şuhov atât aştepta. Ţâşni afară ca o pasăre liberă de sub 
un acoperiş şi o luă la fugă prin lagăr. 

Deţinuţii aleargă prin toate colţurile ca furnicile. Într-o 
vreme comandantul lagărului dăduse următorul ordin: nici 
un deţinut nu are voie să meargă singur prin lagăr. Acolo 
unde se poate, trebuie să meargă toată brigada în coloană, 
iar acolo unde lucrul acesta este imposibil, la infirmerie, să 
zicem sau la closet, să se formeze grupuri de câte patru- 
cinci oameni şi să se desemneze dintre ei un şef, care să-i 
încoloneze, să-i aştepte până-şi fac treburile şi să-i aducă 
înapoi tot încolonațţi. 

Comandantul a ţinut cu o încăpățânare nemaipomenită ca 
ordinul acesta să fie respectat. Şi multă vreme nimeni n-a 
îndrăznit să-l contrazică. Supraveghetorii puneau mâna pe 
cei care erau găsiţi de unul singur, le notau numerele şi-i 
târau la carceră. Dar ordinul a fost boicotat. Pe tăcute, cum 
se întâmplă cu toate ordinele scandaloase. Să presupunem 
că ei îşi cheamă un om la ofiţerul de la informaţii. Cum să 
trimiţi cu el o grupă? Sau tu trebuie să mergi după alimente 
la magazie. De ce să merg şi eu cu tine? Sau altul s-a gândit 


să meargă la secţia cultural-educativă să citească ziare. 
Cine să meargă cu el? Sau, în sfârşit, poate că unul vrea să- 
şi ducă pâslarii la reparat sau la uscat sau pur şi simplu 
vrea să se ducă în altă baracă (ăsta este un lucru cu 
desăvârşire interzis) cum să-l reţii? 

Cu ordinul acesta, comandantul a vrut să ne taie şi ultima 
libertate, dar nu i-a reuşit, burtosul! 

Pe drum spre baracă. Şubov întâlni un supraveghetor şi 
după ce-şi scoase, pentru orice eventualitate, căciula în faţa 
lui intră grăbit înăuntru. Aici e un adevărat vacarm: cei 
cărora li s-au şterpelit în timpul zilei rațiile răcnesc la 
plantoane, iar plantoanele fac acelaşi lucru. Colţul brigăzii 
104 e pustiu. 

Şuhov socoteşte fericită seara în care întorcându-se în 
lagăr nu găseşte mindirele întoarse, şi cotrobăite. Înseamnă 
că în timpul zilei n-a fost percheziţie în barăci. Se avântă 
spre patul său, îşi dezbrăcă din mers vesta şi o aruncă 
împreună cu mănuşile deasupra. Apoi pipăi mindirul. 
Bucata de pâine era la locul ei. Se felicită că a cusut 
spărtura. 

leşi în fugă afară şi porni spre sala de mese. Avu norocul 
să nu cadă în mâna vreunui supraveghetor, întâlni numai 
deţinuţi care-şi târau anevoie picioarele şi discutau despre 
raţii. 

Luna toarnă peste curte o lumină din ce în ce mai 
puternică. Proiectoarele sunt mai palide ca în alte seri, iar 
barăcile aruncă pe pământ umbre negre. În sala de mese se 
intră printr-un cerdac cu patru trepte. 

Cerdacul e acum în umbră. Deasupra lui se balansează şi 
cârâie de frig un felinar mic. Becurile au culoarea 
curcubeului. De frig s-au de murdărie. Mai există încă un 
ordin sever al comandantului: brigăzile să meargă spre sala 
de mese în rânduri de câte doi. Mai departe ordinul spunea: 
când ajung la sala de mes, brigăzile să nu urce pe cerdac, ci 
să se regrupeze în rânduri de câte cinci şi să aştepte până 
ce plantonul le va da drumul să intre. Ca planton, aici se 


aţinea cu tenacitate Hromoi. El şchiopăta şi din cauza asta 
trecea drept invalid, însă era robust, spurcăciunea! Îşi 
făcuse un băț de mesteacăn şi de pe cerdac lovea cu el pe 
cei care se căţărau fără comanda lui. Nu lovea pe oricare. 
Are ochi ageri şi te recunoaşte prin întuneric, chiar şi după 
spinare. El nu-i loveşte pe cei care ştiu să-i dea peste bot, ci 
numai pe cei umiliţi şi bătuţi. Şi pe SŞuhov l-a plesnit odată. 
Oficial i se spune „planton”, dar dacă cercetezi mai bine, 
vezi că e un fel de prinţ. E prieten cu bucătarii! 

Astăzi, ori au năvălit dintr-o dată toate brigăzile, ori ei au 
făcut prea mult timp ordine, fapt e că cerdacul e înconjurat 
din toate părţile, iar în cerdac se află Hromoi, ajutorul lui şi 
responsabilul sălii de mese în persoană. Se descurcă şi fără 
supraveghetori, haita asta. 

Responsabilul sălii de mese e o reptilă îngrăşată până la 
refuz, cu capul cât un bostan şi lat în umeri de aproape trei 
sferturi de metru. Are în el atâta forţă de prisos, încât 
atunci când merge ai impresia că atât picioarele, cât şi 
mâinile îi sunt acţionate de nişte arcuri. Poartă o căciulă 
albă, fără număr. Niciunul dintre cei liberi nu are o astfel de 
căciulă. Are şi o vestă din blană de miel, iar pe piept un 
număr mic, cât un timbru poştal. E o concesie a lui Volkovoi. 
Pe spate n-are nici măcar un astfel de număr. Responsabilul 
sălii de mese nu salută pe nimeni şi toţi deţinuţii se tem de 
el. Într-o singură mână el ţine mii de vieţi. Odată au vrut să- 
] bată, însă toţi bucătarii i-au sărit în ajutor. Ăştia-s bătăuşi 
aleşi pe sprânceană. Ar fi o adevărată nenorocire ca 
brigada 104 să fi intrat în sala de mese. Hromoi cunoaşte 
tot lagărul după figură şi în prezenţa responsabilului nu dă 
drumul nimănui cu o brigadă străină. Se înrăieşte înadins. 
Câte odată, unii se strecoară prin spatele lui Hromoi, 
printre balustradele cerdacului. S-a strecurat şi Şuhov în 
felul acesta. Astăzi, însă, în prezenţa responsabilului nu te 
poţi strecura. Te pocneşte de te duc apoi la infirmerie cu 
săâniuţa. 


Repede, cât mai repede spre cerdac, printre bluzele la fel 
de negre ca şi a ta, şi află dacă brigada 104 este încă aici! 

Brigăzile exercită asupra cerdacului o presiune 
formidabilă şi, ca şi cum ar lua cu asalt o cetate. Urcă prima 
treaptă, apoi a doua, a treia, a patra! Au năvălit în cerdac. 

— Stai! Înapoi! 

— Urlă Hromoi şi ridică ciomagul asupra celor din faţă. 
Acum vă umplu de sânge! 

— N-avem nici o vină — urlă cei din faţă. Ne împing din 
spate! 

E drept, cei din spate împing, dar nici cei din faţă nu se 
împotrivesc prea grozav. Vor să intre pe sus în sala de mese. 
Hromoi îşi puse băţul de-a latul pieptului ca pe o barieră 
de cale ferată lăsată în jos şi începu să-i împingă vârtos pe 

cei din faţă. Aghiotantul său îl ajută. Nici responsabilului 
nu-i fu silă să-şi murdărească mâinile şi începu să împingă, 
împingeau din răsputeri. Au forţe nemăsurate. Mănâncă 
numai carne. 

I-au dat înapoi. Cei din faţă au fost aruncaţi, de sus, ca 
nişte snopi, peste cei din spate. 

— Căţea şchioapă ce eşti! Am să te pocnesc drept în 
creştet! Strigă unii din mulţime. Strigă şi se ascund. Alţii au 
căzut fără să scoată o vorbă. Singura lor grijă e să se ridice 
cât mai repede ca să nu fie striviţi sub picioare. 

Treptele au fost eliberate. Responsabilul se retrage în 
interiorul cerdacului, iar Hromoi stă pe treapta de sus şi-i 
dădăceşte. 

— Aliniaţi-vă câte cinci, capete de berbeci ce sunteţi. De 
câte ori să vă spun? Am să vă dau drumul numai când 
trebuie! 

Şuhov zări lângă cerdac ceva ce semăna cu capul lui 
Senka Klevşin şi se bucură. Hai, mai repede, să ajungem 
acolo cu coatele! Spinările din faţă nu-i dau voie. Ei, 
frăţioare, n-ai forţă, n-ai să ajungi! 

— A douăzeci şi şaptea! 

— Strigă Hromoi — Treci! 


Brigada a douăzeci şi şaptea se ridică pe trepte şi ajunge 
curând la uşă. După ea înaintează din nou cu toţii pe trepte. 
Cei din spate împing, împinge şi Şuhov cât poate. Cerdacul 
se clatină, felinarul de deasupra tremură. 

— Iarăşi, hoiturilor? 

— Îşi iese Hromoi din fire şi-i loveşte cu ciomagul peste 
umeri şi peste spate şi-i îmbrânceşte unul în altul. 

Făcu din nou curăţenie. Şuhov vede de jos că lângă 
Hromoi urcă Pavlo. Îşi conduce brigada. Tiurin nu se 
murdăreşte în înghesuiala asta. 

— Aliniază-te câte cinci 104! Strigă Pavlo de sus. Iar voi, 
prieteni, faceţi puţin loc! 

Cum dracu' să se facă loc! 

— Hei, tu din faţă, dă-mi voie, sunt din brigada 104. Şuhov 
îl scutură. Cel în cauză ar fi bucuros să-l lase, dar îl 
presează şi pe el din toate părţile. 

Mulțimea se zbuciumă, îşi, pierde răsuflarea ca să-şi 
primească apa chioară. 

Apa chioară legală. 

Şuhov procedă altfel: se întinse spre stânga, apucă 
balustrada, îşi petrecu apoi mâinile pe după stâlpul 
ceardacului şi se ridică proptindu-şi picioarele în genunchii 
cuiva. 

Cei din jur începură să-l încălzească pe sub coaste, încasă 
două lovituri zdravene, dar se strecurase. Era cu un picior 
pe cornişa cerdacului, lângă treapta de sus şi aştepta. Ai lui 
îl văzură şi-i întinseră mâna. 

Responsabilul sălii de mese plecă şi din uşă îşi întoarse 
privirea şi zise: 

— Hromoi, dă drumul la încă două brigăzi! 

— 104! Răcni Hromoi. Dar tu, hoitule, încotro te strecori! 
Şi cu ciomagul îl lovi pe unul din altă brigadă. 

— 104! 

— Strigă Pavlo şi le dă drumul la ai săi. 

— Uf! Uf! Mormăi Şuhov alergând în sala de mese şi, fără 
să mai aştepte îndemnul lui Pavlo, porni după tăvi. 


Ca întotdeauna, în sala de mese se învălmăşesc valuri de 
aburi. Cei de la mese stau înghesuiți unul în altul ca 
seminţele de floarea soarelui. Unii hoinăresc printre mese 
împingându-se. Alţii se strecoară cu tava plină. Şuhov s-a 
obişnuit de mult cu priveliştea asta. Ochiul lui ager vede că 
Sce-208 duce pe tavă doar cinci străchini. 

Înseamnă că e ultima tavă. Altfel ar fi plină. 

Îl ajunse şi pe la spate îi şopti la ureche: 

— Frăţioare, dă-mi mie tava! 

— O aşteaptă unul la ferestruică, i-am făgăduit. 

— Dă-l naibii! Aşteaptă? Altădată să nu mai caşte gura! 

S-au înţeles. 

Sce-208 duse tava la masă şi o goli. Cel căruia i-o 
promisese veni în fugă. Apucă tava de un capăt. Şuhov îl 
împinse cu tava în direcţia spre care trăgea, îl dădu după 
un stâlp şi celălalt o scăpă din mâini. Cu tava sub braţ, 
Şuhov porni în grabă spre ferestruică. Pavlo stă la rând fără 
tăvi. Pare plictisit. Se bucură totuşi: 

— Bravo, Ivan Denisovici! Zise şi-l dădu la o parte pe 
ajutorul de la brigada 27, care se afla în faţa lui: Dă-mi voie! 
De ce stai fără rost? Eu am tăvi! 

lată şi potlogarul de Gopcik aduce o tavă. 

— Căscau gura — râde el — iar eu le-am şterpelit-o. 

Din Gopcik va ieşi un puşcăriaş de bază. Să mai înveţe 
vreo trei ani, să mai crească. Mai jos decât tăietor de lemne, 
nu poţi crede că-l va împinge soarta. 

Pavlo ordonă lui Ermolaev, un siberian zdravăn, să aducă 
încă o tavă. Ermolaev a primit zece ani tot pentru 
prizonierat. 

Pe Gopcik îl trimise să vadă care masă termină de mâncat. 
Şuhov şi-a aşezat tava pe colţul ferestruicii şi aşteaptă. 

— 104! 

— Strigă Pavlo — la ferestruică! 

În total sunt cinci ferestruici, trei comune, una pentru cei 
care mănâncă la regim (bolnavi de ulcer sunt vreo zece 
oameni, dar pe lângă ei, mănâncă aici pe blat, toată 


contabilitatea) şi încă una pentru înapoierea veselei. (La 
această ferestruică se bat cei care ling străchinile). 

Ferestruicile nu se află la o înălţime prea mare. Poate 
puţin mai sus de mijloc. Prin ele nu-i poţi vedea pe bucătari. 
Le vezi doar mâinile şi polonicele. 

Mâinile bucătarului sunt albe, păroase şi puternice. Parcă 
ar fi mâini de boxer, nu de bucătar. 

Şi-a luat un creion şi face un semn pe lista lui din perete: 

— Brigada 104 — douăzeci şi patru! 

Deci Panteleev şi-a mâncat porţia. Nu-i bolnav, căţeaua! 

Bucătarul înşfacă un polonic uriaş de vreo trei litri şi cu el 
porni să mestece în cazan. (Cazanul e aproape plin şi din el 
se ridică nori groşi de aburi). 

Apoi puse mâna pe alt polonic, unul de şapte sute cincizeci 
de grame şi scufundându-l câte puţin începu să împartă. 

— Unu, doi, trei, patru... 

Şuhov ochi dintr-o privire străchinile care fuseseră 
umplute cât timp grosul nu se lăsase încă la fund. În 
celelalte era doar apă chioară. Îşi puse zece străchini pe 
tavă şi plecă. De la al doilea rând de stâlpi, Gopcik îi făcu 
semn. 

— Aici Ivan Denisâci, aici! 

Pentru a căra străchini trebuia, înainte de toate, să nu-ţi 
tremure mâna. Şuhov trece peste obstacole lin, fără ca tava 
să primească vreo lovitură. Lucrează mai mult cu gura. 

— Ei, tu H-120! Păzeşte-te unchiule! La o parte flăcăule! 

Într-o îmbulzeală ca asta e lucru mare să duci o singură 
strachină fără să te stropeşti, darmite zece! Şi totuşi, iată 
că Şuhov le aşează pe toate întregi, la capătul mesei 
eliberate de Gopcik. Pe hainelelui nu se zăresc stropi 
proaspeţi. Aşeză tava în aşa fel, încât colţul în care se aflau 
cele două străchini cu zeama mai groasă să se afle spre 
locul pe care-l va ocupa el. 

A adus şi Ermolaev zece străchini, iar Gopcik şi Pavlo în 
mâini, încă patru. Ultimele. Kilgas aduce pâinea. Tot pe o 


tavă. Astăzi li se dă după cât au lucrat. Unul două sute de 
grame, altul trei sute. Şuhov — patru sute. 

Îşi luă porţia — pâinea lui şi cele două sute de grame ale 
lui Cezar. 

Din toate părţile, cei din brigadă începură să se apropie ca 
să-şi primească cina. 

De mâncat, mănâncă unde poţi. Şuhov le dă străchinile. 
Ţine minte cui a dat şi păzeşte ca pe ochii din cap colţul 
tăvii. În una din cele două străchini şi-a băgat deja lingura, 
înseamnă că e repartizată. Fetiukov şi-a luat strachina 
printre primii şi a plecat. Probabil şi-a făcut socoteala că nu 
se poate căpătui în brigadă şi-i mai bine să meargă prin sala 
de mese şi s-o facă pe şacalul. Poate că cineva mai lasă nişte 
resturi (Dacă cineva nu mănâncă totul şi dă strachina într-o 
parte, asupra ei se aruncă, întocmai ca nişte ulii, câţiva în 
acelaşi timp). 

Numără porţiile împreună cu Pavlo şi se înţeleseră. Pentru 
Andrei Prokofievici puse deoparte o strachină cu fiertură 
mai groasă, iar Pavlo o vărsă într-o gamelă nemţeasca, 
îngustă, cu capac. Se poate duce sub vestă, strângând-o la 
piept. Dădură tăvile. Pavlo avea în faţă porţia sa dublă iar 
Şuhov cele două porţii. Nu mai schimbară nici o vorbă. 
Urmau minute sfinte. Şuhov îşi scoase căciula şi o puse pe 
genunchi. Verifică cu lingura o strachină, apoi pe cealaltă. 
Se nimerise şi plevuşcă. În general, seara, ciorba este mult 
mai subţire decât dimineaţa. Dimineaţa deţinutul trebuie 
hrănit ca să poată munci. Seara adoarme şi aşa. 

Începu să mănânce. La început bău pur şi simplu lichidul. 
Era fierbinte şi i se răspândi în tot corpul. Toate 
măruntaiele i se zbăteau în aşteptarea ciorbei. Bine! Iată, 
aceasta este clipa scurtă, pentru care trăieşte deţinutul. 

Acum Şuhov îşi uită absolut toate necazurile. Nu-i necăjit 
nici că pedapsa e lungă, nici că ziua-i lungă, nici că 
duminică vor lucra iarăşi. Acum el îşi spunea: vom rezista! 
Vom trece peste toate, dea domnul şi totul se va sfârşi! 


După ce bău lichidul fiebinte, din ambele străchini, deşertă 
a doua strachină în prima, o curăţă cu lingura şi o dădu la o 
parte. Aşa e parcă mai liniştit. Nu trebuie să se mai 
gândească la ea şi nici s-o mai păzească cu ochii şi cu mâna. 
Vecinul din stânga are doar apă chioară. lată ce fac 
nemernicii! lată ce sunt în stare să-ţi facă fraţii tăi, 
deţinuţii! 

Începu să mănânce varza şi lichidul care mai rămăsese. În 
strachina lui Cezar găsise un cartof nu prea mare, îngheţat 
şi fără nici un gust. Plevuşcă aproape că nu se zăreşte. 
Foarte rar licăreşte ici-colo câte o coloană vertebrală goală. 
Fiecare oscior trebuie supt îndelung. E folositor. Pentru 
asta, se înţelege, trebuie timp, dar Şuhov n-are de ce să se 
grăbească acum. Astăzi e sărbătoare. A smuls şi la prânz şi 
la cină câte două porţii. Pentru o astfel de treabă merită să 
laşi celelalte treburi. 

Să se mai ducă oare la leton, după tutun? S-ar putea ca 
până dimineaţă să nu mai aibă un fir. Şuhov mâncă fără 
pâine. Două porţii şi încă cu pâine, ar fi prea de tot. Maie şi 
mâine o zi. Burta e un tiran. Niciodată nu ţine minte darul 
pe care i-l faci. Mâine îţi va cere din nou. 

Şuhov termină de mâncat şi nu se prea osteni să vadă cine 
se află în jur. Nici nu trebuia. O nouă porţie n-avea de ce să 
mai vâneze. Le mâncase pe cele două ale sale, legale. 
Observă, totuşi, că exact în faţa lui se eliberase un loc pe 
care se aşezase un bătrân înalt, cu numărul lu-81. Şuhov 
ştia că bătrânul era din brigada 64 şi adineaori, în rând, la 
pachete, auzise că la „Orăşelul socialist”, în locul brigăzii 
104 mersese brigada aceasta şi toată ziua, în ger, întinsese 
sârmă ghimpată, îşi îngrădise singură zona. 


Despre bătrân se vorbeşte că stă prin lagăre şi închisori 
fără să mai ştie numărul anilor şi că nici o amnistie nu s-a 
atins de el. Cum termina zece ani, îi dădeau imediat alţi 
zece. Şuhov îl cercetă de aproape. Dintre toate spinările 
gârbovite din lagăr, spinarea lui era cea mai gârbovă şi 
chiar acum, stând la masă, era atât de curbă încât aveai 
impresia că şi-a pus ceva, sub el, pe bancă. Pe capul lui gol 
nu mai era nimic de ras. Tot părul îi căzuse de viaţă bună. 
Privirea nu-i fugea după tot ce se întâmpla în sala de mese, 
ci aluneca pe deasupra lui Şuhov şi se împlânta mereu în 
unul şi acelaşi punct, fără să vadă nimic. Mânca ciorba 
goală tacticos, cu o lingură strâmbă de lemn, şi nu-şi băga 
capul în strachină, cum făceau toţi ceilalţi, ci ducea lingura 
sus, la gură. Nu mai avea nici un dinte, nici sus, nici jos. 
Gingiile osificate molfăiau în locul dinţilor. Obrazul îi era 
palid, secătuit de orice vlagă şi asta nu era doar slăbiciunea 
unui invalid nenorocit, ci mult mai mult. Părea cioplit în 
piatră, în piatră neagră. După mâinile mari, cu crăpături 
negre, se vedea lesne că puţin noroc a avut în toţi aceşti 
ani. 

Cu toate acestea rămăsese el însuşi, nu îngenunchease. Îşi 
pusese pâinea pe o cârpuşoară curată, nu ca ceilalţi pe 
masa murdară şi umedă. 

Şuhov nu avea, totuşi, timp să-l privească prea mult. Îşi 
linse lingura, o ascunse în pâslar îşi îndesă căciula pe cap, 
se ridică, luă raţia lui şi a lui Cezar şi ieşi. leşirea era prin 
alt cerdac în care se aflau alte două plantoane care nu se 
pricepeau decât să dea jos cârligul ca să iasă oamenii şi să-l 
pună la loc. Şuhov ieşi cu burta plină, mulţumit de sine şi 
hotărât să dea o fugă la leton, deşi în curând se va suna 
stingerea. Şi, fără să mai ducă pâinea în baraca a noua, 
porni cu paşi mari spre baraca a şaptea. 

Luna stătea neclintită undeva sus şi părea sculptată. Era 
curată şi albă. Curat era tot cerul. Departe ardeau stelele. 
Şuhov nu avea timp să privească cerul. Un lucru înţelese, 
totuşi, cu precizie: gerul nu se va muia. Unii auziseră deja 


de la cei din libertate că spre seară vor fi treizeci de grade, 
iar spre dimineaţă aproape patruzeci. 

Urechea recepționa zgomotele venite de foarte departe. 
Undeva bâzâia un tractor. Probabil într-o aşezare, în 
direcţia şoselei urla strident un escavator. Se auzea distinct 
şi scârţâitul fiecărei perechi de pâslari care mergea încet 
sau alerga prin lagăr. Vântul nu bătea. 

Şuhov trebuia să cumpere tutun la preţul pe care-l plătise 
şi mai înainte. O rublă paharul, deşi în libertate un astfel de 
pahar costa trei ruble, iar dacă tutunul era sortat — şi mai 
mult. Însă într-un lagăr de muncă forţată toate lucrurile îşi 
au preţurile lor care nu se aseamănă cu cele din libertate. 

Asta pentru că aici nu puteai păstra banii, puţini erau cei 
care-i aveau şi ei deveneau astfel mult mai scumpi. În 
lagărul acesta nu li se plătea pentru muncă nici o copeică. 
(La Ust-ljma Şuhov primea cel puţin treizeci de ruble pe 
lună) Ba, mai mult, dacă unuia îi trimit rudele bani prin 
poştă, el nu-i primeşte, ci i se trec la contul personal. Din 
contul personal poţi cumpăra, odată pe lună, de la chioşc, 
săpun, turte dulci mucegăite şi ţigări „Prima”. 

Îţi place sau nu-ţi place marfa, cumperi atât cât ai declarat 
comandantului. Dacă nu cumperi tot pierzi banii. Ţi se 
confiscă. 

Şuhov făcea rost de bani numai din munca particulară. 
Două ruble dacă — să zicem — coşi o pereche de papuci cu 
cârpele clientului şi cam tot atât dacă peticeşti un pieptar. 
Depinde cum te înţelegi. 

Baraca a şaptea nu seamănă cu baraca a noua. Eanue 
formată din două jumătăţi mari. Aici e un coridor lung în 
care dau zece uşi. În fiecare cameră e o brigadă şi fiecare 
brigadă e înghesuită în şapte paturi lungi. Şi, era să uit, 
deasupra closetului se află o boxă în care locuieşte şeful 
barăcii. Tot aici locuiesc şi pictorii. 

Şuhov intră. Letonul stă pe-o coastă la parterul unui pat 
de scânduri, şi-a ridicat picioarele mai sus de cap şi 
bolboroseşte cu vecinul în limba lui. 


Şuhov se apropie, îl salută. Letonul răspunde fără să-şi 
coboare picioarele. Camera e mică. Toţi îşi ciulesc urechile. 
Cine a venit? De ce? Amândoi ştiu despre ce e vorba dar 
trag de timp: „Ce mai faci?” — „Aşa şi-aşa”. „E ger astăzi”. 
„Da”. 

Şuhov aşteaptă ca letonul să sfârşească discuţia cu vecinul 
(discutau despre războiul din Coreea. Au intrat chinezii, va 
fi sau nu război mondial?) şi abia atunci sa apleacă şi-i 
spune: 

— Ai tutun? 

— Da. 

— Să-l văd. 

Letonul îşi cobori picioarele pe interval şi se ridică E un 
zgârie brânză letonul ăsta! Când îţi umple paharul se sperie 
întotdeauna că-ţi va da de-o ţigară mai mult. 

Îi arătă lui Şuhov punga cu tutun. O desfăcu. Şuhov luă 
câteva fire în palmă şi văzu că tutunul e negricios ca şi data 
trecută. Îl duse la nas şi îl mirosi. Acelaşi. Totuşi zise: 

— Parcă nu-i acelaşi. 

— Acelaşi, acelaşi! 

— Se supără letonul. Eu nu am niciodată altfel de tutun, 
întotdeauna e acelaşi. 

— Bine — consimţi Şuhov — umple-mi un pahar. Să văd 
cum e. Poate îl iau şi pe-al doilea. 

Şuhov insistase să-l umple pentru că de obicei letonul 
trişează. Letonul scoase de sub pernă o altă pungă mai 
rotundă decât prima şi trase păhărelul din măsuţa de lângă 
pat. Păhărelul e din plastic, dar e egal cu unul de sticlă. 
Şuhov îl măsurase. Toarnă. 

— Apasă! Apasă! 

— Spuse şi presează el însuşi cu degetul. 

— Lasă că ştiu eu ce fac! 

— Smulge letonul paharul şi apasă singur, dar mai încet. 
Apoi toarnă iarăşi. 

În timpul acesta Şuhov îşi desfăcu pieptarul şi pipăi în vata 
captuşelei o hârtie ştiută numai de el. O conduse cu 


amândouă mâinile spre o spărtură mică. Mai încolo era una 
mai mare. Cea mică era abia însăilată. Aduse hârtia până la 
spărtura aceasta, desfăcu aţa cu unghiile, o îndoi încă o 
dată în lungime (era deja îndoită) şi o trase afară. Două 
ruble. E cam veche, nu foşneşte. Cineva răcneşte: 

— Îi pare rău de voi unchiaşule mustăcios, auzi! El nu-l 
cred nici pe propriul lui frate, cum ar putea să vă creadă pe 
voi, nişte secături! 

Lagărul acesta e bun într-un fel, pentru că poţi trăncăni în 
voie. La Ust-ljma, dacă spuneai că în libertate nu-s chibrite, 
te înhăţau şi înghiţeai cât ai zice peste alţi zece ani. Aici, 
însă, poţi striga de pe paturile de sus ce vrei şi turnătorii nu 
te vor denunța. Ofițerii de la informaţii dau a lehamite din 
mâini. Numai că aici nu ai timp să discuţi prea mult. 

— L-ai umplut cam de mântuială — se plânse Şuhov. 

— Na-ţi, na! 

— Mai adăugă câteva fire letonul. 

Şuhov îşi scoase din buzunarul interior punga şi vărsă în 
ea tutunul. 

— În regulă — se decise el renunțând să fumeze în fugă 
prima ţigară cu adevărat delicioasă. Mai umple unul! 

Se mai certă puţin, îşi turnă şi al doilea pahar, dădu două 
ruble, salută dând din cap şi plecă. 

Cum ajunse în curte, o luă din nou la fugă şi o ţinu aşa 
până la baracă. 

Să nu-l scape pe Cezar, când acesta se va întoarce cu 
pachetul. Cezar însă era pe patul său şi cerceta atent 
pachetul. Ceea ce adusese era împrăştiat pe pat şi pe 
măsuţă, dar nu se vedea prea bine, pentru că lumina 
becului cădea pieziş. Patul de deasupra lui Şuhov constituia 
un obstacol şi la Cezar era cam întuneric. Şuhov se aplecă, 
înaintă printre patul căpitanului şi cel al lui Cezar şi întinse 
mâna cu raţia de seară: 

— Pâinea dumneavoastră, Cezar Markovici. Nu spusese: 
„Ei, aţi primit?” pentru că asta ar fi fost o aluzie directă la 
faptul că i-a ţinut loc în rând şi acum are şi el drept la ceva. 


Ştia că are. Nu devenise, însă, şacal nici după cei opt ani de 
muncă forţată şi cu cât trecea timpul, dorinţa de a nu 
deveni era mai mare. 

Totuşi, nu putea să-şi ordone ochilor să nu vadă. Şi ochii lui 
de uliu de lagăr cercetară în furgă, se târâră o clipă peste 
pachetul lui Cezar, împrăştiat pe pat şi pe măsuţă şi cu 
toate că unele săculeţe erau închise, ei văzură totul şi 
mirosul confirmă că Cezar primise salam, lapte condensat, 
peşte gras afumat, slănină, biscuiţi cu miros atrăgător, 
pişcoturi cu altă aromă, vreo două kilograme de zahăr 
cubic, unt, ţigări, tutun de pipă şi altele. 

Şi toate acestea le înţelese numai în timpul acela infim — 
cât spusese: 

— Pâinea dumneavoastră, Cezar Markovici! 

Agitat, zburlit, parcă beat (cine primeşte pachet cu 
alimente se transformă în felul acesta), Cezar făcu cu mâna 
un semn spre pâine: 

— Ia-o pentru tine, Ivan Denisâci! 

Ciorba şi cele două sute de grame de pâine alcătuiau o 
cină întreagă şi fără îndoială, la asta se va adăuga partea 
care i se cuvine din pachetul lui Cezar. 

Şuhov plecă imediat, fără să mai aştepte ceva din 
bunătăţile împrăştiate pe pat şi pe măsuţă. Nimic nu-i mai 
rău decât să-ţi zgândărăşti burta şi încă pe degeaba. 

lată, are acum patru sute de grame ale sale, plus cele 
două sute de la Cezar. Şi în mindir încă două sute. Ajunge. 

Va mânca acum două sute, iar mâine dimineaţă va pune 
mâna pe alte cinci sute cincizeci. Patru sute le va lua la 
muncă. Un trai pe cinste! Cea din mindir să mai aştepte. 

E bine că o cususe acolo şi n-o lăsase în sertarul de la 
măsuţă. La a 75-a s-a şterpelit pâinea. Poţi să te plângi cui 
vrei, tot una-i. 

Unii gândesc că cel care primeşte pachet e ca un sac fără 
fund şi trebuie să-l storci cât poţi. Judecând însă corect, vezi 
că aşa cum îl primeşte, tot aşa se şi duce. Se întâmplă 


deseori că înainte de primirea pachetului este bucuros să 
capete un terci în plus sau să vâneze un chiştoc. 

Supraveghetorului, şefului de brigadă şi celui de la biroul 
de pachete trebuie să le dai? Fireşte. Acesta din urmă îţi 
poate ascunde pachetul şi o săptămână n-ai să-ţi vezi 
numele pe listă. Şi magazionerului de la camera de 
păstrare, căruia i se aduc toate alimentele, trebuie să-i dai, 
pentru că altfel îţi ciupeşte mai mult. Acolo, cică, sunt ferite 
de hoţi şi de percheziţie. Aşa a ordonat comandantul. Dacă 
nu-i dai magazionerului nu-i bine. Stă acolo şobolanul toată 
ziua cu alimentele altora. Cum să-l verifici? Dar unuia ca 
Şuhov pentru serviciile făcute? Dau responsabilului de la 
baie, ca să-ţi dea rufărie mai ca lumea? Dar frizerului ca să- 
şi şteargă briciul, când te rade, nu de genunchiul tău, ci de 
o bucată de hârtie? Dar celui de la secţia cultural-educativă, 
ca să-ţi pună scrisorile de-o parte, să nu se piardă? Dar 
doctorului, dacă vrei să chiuleşti o zi de la lucru şi să stai în 
lagăr pe-o coastă? Dar vecinului care mănâncă la aceeaşi 
măsuţă cu tine, cum e spre exemplu căpitanul cu Cezar şi-ţi 
numără fiecare îmbucătură? (Chiar şi cel fără un pic de 
suflet îi va da). Tuturor trebuie să le dai câte ceva, cât de 
puţin, trei-patru ţigări, acolo, dar trebuie să le dai. Aşa că 
degeaba îl pizmuieşti pe cel în mâna căruia ridichea ţi se 
pare mai mare. 

Şuhov înţelege viaţa şi nu-şi lăbărţează burta pentru a 
înghiţi bunul altuia. 

Între timp el se desculţase, se căţărase pe pat, îşi scoase 
din mănuşă bucata de lamă şi după ce o cercetase îndelung 
hotărâse să caute a doua zi o piatră bună, s-o ascută şi să 
facă din ea un cuţitaş de cizmărie. Dacă va lucra şi 
dimineaţa şi seara, peste patru zile va scoate un cuţitaş 
grovaz, cu tăişul ascuţit şi curbat. Deocamdată, însă, lama 
trebuie ascunsă. Desigur, în pat, între o scândură şi 
stinghie. 

Profitând de lipsa căpitanului (nu voia să-i curgă rumeguş 
în ochi), Şuhov întoarse la căpătâi mindirul greu, umplut nu 


cu talaj, ci cu rumeguş şi o ascunse. Îl văzură vecinii de sus: 
Alioşka-baptistul şi cei doi estonieni din patul de peste 
interval. Şuhov nu se temea de ei. În baracă intră Fetiukov. 
Mergea încovoiat şi plângea cu sughiţuri. Buzele îi erau 
pline de sânge. L-au bătut iarăşi, acolo, la străchini. Trecu 
pe lângă toată brigada fără să se uite la nimeni şi fără să-şi 
ascundă lacrimile, se căţără sus şi se înfundă în mindir. 
Dacă cercetezi bine lucrurile, ţi se face milă de el. N-o să 
apuce sfârşitul pedepsei. Nu ştie să reziste. 

Îşi făcu apariţia şi căpitanul. Are în gamelă ceai adevărat. 
În baracă sunt butoaie cu ceai, însă acela-i ceai doar cu 
numele. Puțin cald şi puţin înroşit. Poşircă. Miroase a butoi. 
Miros de lemn mucegăit şi opărit. E ceai pentru mâna de 
lucru. 

Buinovski — se vede — luase de la Cezar o mână de ceai 
adevărat, o aruncase în gamelă şi dăduse fuga la apa 
clocotită. Acum s-a întors şi se aşează mulţumit pe pat, 
lângă măsuţă. 

— Era cât pe ce să-mi opăresc degetele la robinet — se 
laudă el. 

Cezar despachetează bunătăţile primite şi le aşează. 
Şuhov se străduieşte să nu vadă, ca să nu se întristeze. 

Dar, se vede treaba că lui Cezar nu-i ies treburile fără 
ajutorul lui Şuhov. De aceea se ridică în interval cât e de 
lung şi-i face cu ochiul: 

— Denisâci! Dă-mi zece zile de carceră! Asta înseamnă că-i 
trebuie cuţitaşul. 

Şuhov are un cuţitaş pe care-l ţine în stinghia patului. E un 
cuţitaş nu mai lung decât degetul cel mic, dar taie, banditul 
şi slănină groasă de cinci degete. Îl făcuse singur şi tot 
singur îl ascute din când în când. Îşi strecură mâna sub 
mindir, scoase cuțitul şi i-l întinse. Cezar dădu din cap şi 
dispăru jos. Şi cuțitul îţi aduce un câştig. Pentru că toţi ştiu 
bine că din cauza lui poţi căpăta zece zile de carceră. 
Numai cine nu-i om poate proceda astfel: dă-mi cuțitul să 
tai salam, iar tu umple-ţi gura cu hrean. După ce termină cu 


pâinea şi cu cuțitul, Şuhov îşi trase punga cu tutun. Luă din 
ea o cantitate egală cu cea împrumutată în cursul zilei şi, 
peste interval, o întinse estonianului mulţumindu-i. 

Estoinianul îşi întinse buzele într-un început de zâmbet şi 
mormăi ceva fratelui său de cruce. Din cele câteva fire de 
tutun făcură o ţigară. Să încerc, adică, ce fel de tutun are şi 
Şuhov ăsta. Nu-i mai rău decât al vostru! Încercaţi şi să vă 
fie de bine! Ar încerca şi Şuhov, însă ceasul tainic pe care-l 
avea în corp simţea că până la apela mai rămas foarte 
puţin timp. Acum e chiar timpul când supraveghetorii 
hoinăresc prin barăci. Ca să fumezi trebuie să ieşi pe culoar 
şi lui Şuhov i se păru că sus, în pat, îi este mai cald. În 
baracă nu-i câtuşi de puţin, cald iar pe tavan e, ca şi 
dimineaţă, un strat de promoroacă. 

Şuhov termină toate acestea şi începu să rupă câte puţin 
din raţia de două sute. Mânca, şi fără să vrea auzea cum 
jos, sub el, căpitanul şi Cezar discutau bând ceai. 

— Serviţi, căpitane, serviţi! Nu vă jenaţi! Luaţi peşte 
afumat, luaţi salam! 

— Mulţumesc, iau. 

— Întindeţi unt pe franzelă! Asta-i o adevărată franzelă de 
Moscova! 

— Ai-ai-ai! Nici nu-ţi vine a crede că pe undeva se mai fac 
franzele. Ştiţi, astfel de belşug neaşteptat îmi aminteşte o 
întâmplare. Nimerisem o dată la Arhangelsk... 

În cealaltă jumătate de baracă era gălăgie, vorbeau dintr- 
o dată două sute de guri, dar cu toate acestea lui Şuhov i se 
păru că se sună apelul. Nu mai auzise însă nimeni. Şuhov 
observă că în baracă intrase supraveghetorul Kumosenski, 
un flăcăiandru mic de statură şi cu obrajii îmbujoraţi. Ţinea 
în mână o hârtie şi se vedea bine că nu venise să pescuiască 
fumători, nici să-i scoată la apel, ci să caute pe cineva. 
Kumosenski îşi consultă hârtia şi întrebă: 

— Unde-i brigada 104? 

— Aici! Se răspunse. 

Estonienii ascunseseră ţigara şi împrăştiară fumul. 


— Dar şeful de brigadă unde-i? 

— Ce-i? Întrebă Tiurin de pe pat, lăsându-şi încet 
picioarele pe duşumea. 

— Cei cărora li s-a spus au scris notițele explicative? 

— Le scriu! 

— Răspunse cu siguranţă Tiurin. 

— Trebuiau date deja. 

— Oamenii mei sunt aproape analfabeți, nu-i treabă 
uşoară. (Spusese asta despre Cezar şi despre căpitanul de 
rangul doi! Da, e formidabil şeful de brigadă. Niciodată nu 
se poticneşte când vorbeşte). N-avem tocuri, n-avem 
cerneală. 

— Trebuie să aveţi. 

— Se confiscă. 

— Ei, brigadierule, ascultă! Dacă vorbeşti mult te bag şi pe 
tine la carceră! Îi făgădui, nu fără bunătate, Kuniosenski. 
Notele explicative trebuie duse la comandament până 
mâine dimineaţă. Să se arate că toate obiectele interzise au 
fost predate la magazia de obiecte personale. Clar? 

— Clar! 

(„A scăpat căpitanul” — gândi Şuhov. Dar căpitanul nu 
aude nimic. E ocupat cu salamul). 

— Asta-i una — spuse supraveghetorul. Spune-mi Sce-311 
e la tine? 

— Să cercetez lista — se înnegură şeful de brigadă. Parcă-i 
poţi ţine minte pe toţi după numerele astea de câine: (Şeful 
de brigadă trage de timp, Vrea să-l salveze pe Buinovski 
măcar pentru o noapte, vrea să întindă timpul până la apel). 

— A? Eu? 

— Răspunse căpitanul de sub patul lui Şuhov. 

La fel se întâmplă şi cu păduchele grăbit, întotdeauna cade 
primul la pieptănat. 

— Tu eşti? Ei bine, Sce-311, pregăteşte-te! 

— De ce? 

— Ştii şi singur. 


Căpitanul oftă. I-ar fi fost mai uşor să iasă pe o mare 
agitată, într-o noapte de smoală şi să conducă o escadrilă 
de torpilatoare decât să plece acum la o discuţie amicală, în 
carcera de gheaţă. 

— Câte zile? 

— Întreabă el cu vocea pierdută. 

— Zece. Hai mai repede! 

În aceeaşi clipă, începură să strige plantoanele. 

— Apelul! Apelul! Toată lumea la apel! 

Asta înseamnă că supraveghetorul pe care l-au trimis să 
facă apelul e deja în baracă. Buinovski privi în jur. Să-şi 
îmbrace oare vesta? Acolo i-o vor lua. Îi vor lăsa doar 
pieptarul. Va pleca aşa cum e îmbrăcat. Sperase că Volkovoi 
va uita (însă Volkovoi nu uită nimic) şi nu se pregătise. Nici 
tutun nu-şi ascunsese în pieptar. Să ia în mână n-are nici un 
rost pentru că la percheziţie i-l vor confisca. 

Totuşi, în timp ce-şi punea căciula, Cezar îi strecură două 
ţigări. 

— Eh, adio fraţilor — zise căpitanul către brigada 104 şi 
plecă după supraveghetor. Îl strigară câteva glasuri. Unul 
să fie bărbat, altul să nu se piardă. Dar de fapt ce-i poţi 
spune? Ei înşişi clădiseră carcera şi brigada 104 ştia că 
pereţii sunt din piatră, că podeaua e din ciment, că n-are 
nici o fereastră, că încălzesc soba doar ca să se topească 
gheaţa de pe pereţi şi apoi să băltească pe jos. De dormit se 
doarme pe scândura goală, dacă nu te trezeşte cumva 
clănţănitul dinţilor. Şi, pe deasupra, primeşti doar trei sute 
de grame de pâine pe zi, iar ciorbă doar în a treia, a şasea 
şi a noua zi. 

Zece zile! Zece zile şi zece nopţi în carcera de aici, dacă le 
faci cum scrie la carte şi până la capăt, ţi s-a dus sănătatea 
pentru toată viaţa. Tuberculoză — şi de prin spitale nu mai 
ieşi. lar dacă stai acolo cinsprezece zile la regim sever, 
ajungi curând în pământul jilav. Cât timp trăieşti în baracă 
bucură-te, roagă-te celui de sus şi nu te lăsa prins. 


— Hei, ieşiţi, număr până la trei!... Strigă şeful barăcii. 
Celui care nu iese la timp îi însemn numărul şi-l predau 
cetăţeanului supraveghetor! 

Şeful barăcii e un mare ticălos. 

Dacă l-ar închide — să presupunem — toată noaptea cu 
noi în baracă el nu s-ar teme de nimeni şi s-ar ţine tot şef. 
Noi, dimpotrivă, ne temem toţi de el. Pe unii îi dă pe mâna 
supraveghetorilor iar pe alţii îi pocneşte el însuşi în mutră. 
E considerat invalid pentru că are un deget rupt într-o 
încăierare. Are o mutră de bandit. De fapt e chiar un 
bandit, un criminal, însă printre alte articole i-au agăţat şi 
articolul 58, paragraful 14 şi aşa a nimerit în lagărul acesta. 
Are libertatea să te noteze pe hârtie şi să comunice 
supraveghetorului şi astfel te-ai ales cu două zile de carceră 
cu scoatere de la muncă. Iar mai înainte nu se înghesuiau la 
uşă, acum se înghesuiesc, sau de pe paturile de sus ca nişte 
urşi şi aleargă toţi spre uşa strâmtă. 

Şuhov sări sprinten ţinând în mână ţigara gata răsucită, 
jinduită de mult, îşi băgă picioarele în pâslari şi tocmai voia 
să plece, când îşi aminti de Cezar. Nu voia acum să-i mai 
ceară nimic şi regreta din suflet pentru el. Cezar, desigur, 
se gândeşte extrem de mult la sine, dar nu înţelege nimic 
din viaţă. Primise astăzi pachetul şi ar fi trebuit să nu se 
arunce imediat asupra lui, ci să-l ducă, până la apel, la 
camera de păstrare. De mâncat putea şi mâine. Ce va face 
acum cu pachetul? Să scoată la apel ditamai sacul, ar fi 
caraghios. Cinci sute de guri ar râde de el. Să-l lase aici, ar 
fi o soluţie, dar i-l poate sparge primul care vine în fugă de 
la apel. (La Ust-ljma legile erau mult mai aspre. Acolo, la 
întoarcerea de la muncă, primii intrau în barăci pungaşii şi 
până intrau ceilalţi măsuţele lor erau goale). 

Şuhov vede că Cezar se agită încolo şi-ncoace, dar e 
târziu, prea târziu. Şi mai vede cum îşi bagă slănina ş! 
Salamul în sân, măcar atât să salveze. 

Îl compătimi din adâncul inimii şi-l sfătui: 


— Cezar Markovici, pitulează-te acolo în întuneric şi rămâi 
ultimul. Să ieşi doar atunci când supraveghetorul şi 
plantoanele vor cerceta paturile şi-şi vor arunca ochii peste 
tot. Prefă-te bolnav. Eu ies primul şi mă întorc primul. Aşa... 

Şi plecă în fugă. Înaintă la început anevoie prin 
înghesuială, păzindu-şi ţigara răsucită pe care o ţinea în 
palmă. Nimeni nu ieşise încă afară, toţi se lipiseră de pereţii 
coridorului comun şi ai tinzii, alcătuind două rânduri în 
dreapta şi două în stânga. Prin mijloc lăsaseră un interval 
gol cât să treacă un om. Şmecheri! leşi tu în ger dacă eşti 
mai netot, noi rămânem aici. Şi aşa stăm toată ziua în ger, 
de ce să mai îngheţăm încă zece minute? Adică — nu 
suntem proşti. Crapă tu astăzi, iar eu mâine. 

Şuhov procedează la fel întotdeauna. Se lipeşte de perete. 
Acum, însă, iese cu pas mare şi încă rânjeşte: 

— De ce v-aţi speriat, cârtiţelor? Aţi simţit vreodată gerul 
siberian? leşiţi să vă încălziţi la soarele lupului! Dă-mi să 
aprind ţigara unchiule! 

Aprinse ţigara şi ieşi afară. 

„Soarele lupului” — aşa e numită luna prin părţile lui 
Şuhov. 

Luna, se ridicase sus. Încă pe atâta şi va fi drept în 
creştetul bolţii. Cerul e alb-verzui, stelele luminoase şi rare. 
Zăpada albă sclipeşte, pereţii barăcilor sunt tot albi. 
Proiectoarele se obosesc zadarnic. La o baracă se 
înghesusuie mulţimea neagră. les să se alinieze. Şi la alta, 
la fel. Şi pretutindeni, nu se aud atât vorbele, cât scârţiitul 
zăpezii. 

Şuhov cobori scările. Jos, cu faţa spre uşă, erau cinci 
oameni, iar în spatele lor încă trei. Şuhov se instală în al 
doilea rând. Cu ţigara între dinţi şi mâncând pâine se poate 
sta aici. Tutunul e bun, letonul nu l-a înşelat. E aspru şi şi 
parfumat. Încet-încet veniră şi alţii şi în spatele lui Şuhov se 
formară încă două-trei rânduri. Cei care au ieşit mai înainte 
sunt cuprinşi de furie. De ce se înghesuie ticăloşii pe 
coridor şi nu ies? Să îngheţăm pentru ei? Nici un deţinut nu 


vede, niciodată, un ceas cu ochii lui. Şi, la urma-urmei, 
pentru ce l-ar vedea. Deţinutul trebuie să ştie doar dacă se 
apropie deşteptarea, cât mai este până îa culcare. 

Se tot vorbeşte că apelul de seară are loc la nouă. Numai 
că nu se termină niciodată la nouă. Au ei grijă să pună la 
cale al doilea şi chiar al treilea apel. Mai devreme de zece 
nu adorm. Şi la cinci — scoală-te! Nu-i de mirare că 
moldoveanul a adormit astăzi înainte de terminarea 
lucrului. 

Cum dă de căldură, deţinutul adoarme pe loc. Atâta 
nedormit se adună într-o săptămână, încât, dacă duminica 
nu-i scot la lucru, dorm claie peste grămadă, barăci întregi. 
Dar iată-i că năvălesc cu toţii afară. Au început să acţioneze 
şeful barăcii şi supraveghetorul, îi lovesc cu picioarele în 
spate. Să-i înveţe minte. 

— De ce nu ieşiţi! 

— Strigă cei din primele rânduri. Ce aţi plănuit ticăloşilor? 
Vreţi să faceţi din rahat unt? Dacă ieşeaţi mai repede s-ar fi 
terminat de mult apelul. 

Au împins afară toată baraca şi o baracă are patru sute de 
oameni. Asta înseamnă optzeci de rânduri. S-au aşezat cu 
toţii la coadă; în primele rânduri sunt câte cinci, în restul, 
însă, e o harababură nemaipomenită. 

— Aliniaţi-vă acolo, în spate! Urlă şeful barăcii de pe 
trepte. 

Nu se alinează, lua-i-ar naiba! 

Cezar apăru în uşă încovoindu-se. Se preface bolnav. După 
el ieşiră două plantoane dintr-o jumătate a barăcii, două din 
cealaltă jumătate şi un şchiop. 

Se aşează în faţa primului rând, aşa că Şuhov se pomeni în 
rândul al treilea. Pe Cezar îl alungară la coadă. 

Sus pe cerdac, îşi făcu apariţia supraveghetorul. 

— Aliniaţi-vă câte cinci! Strigă spre cei din coadă. Are 
beregata sănătoasă. 

— Aliniaţi-vă câte cinci! 

— Repetă şeful barăcii. Beregata lui este şi mai sănătoasă. 


Tot nu se aliniază, dracu să-i ia! 

Şeful barăcii coboară spre coadă, zbiară şi loveşte. Pe cine 
credeţi că loveşte? Pe cei care stau drepţi. Se aliniază. Şeful 
barăcii se întoarse şi începu să numere împreună cu 
preveghetorul: 

— Întâia! A doua! A treia! 

Rândul numit aleargă cât îl ţin picioarele spre baracă. 
Astăzi au scăpat de şefi. Dacă nu va fi al doilea apel. 

Trântorii ăştia cu capete de măgari. Numără mai prost 
decât oricare văcar. Văcarul chiar dacă nu ştie carte îşi 
mână cireada şi din mers vede dacă are toţi viţeii. Ăştia de 
aici au fost pregătiţi, dar nu pricep nimic. 

Iarna trecută lagărul n-a avut uscătorii. Noaptea îşi lăsau 
încălţămintea în baracă şi aşa ieşeau afară de două ori, de 
trei ori sau de patru ori — de câte ori se făcea apelul. Nu se 
mai îmbrăcau ci ieşeau înfăşuraţi în aşternut. Din acel an au 
construit uscătorii. Se înţelege, nu pentru toţi. Fiecărei 
brigăzi îi vine rândul la uscătorie o dată la trei zile. Şi aşa 
au început să facă al doilea apel în barăci. Dintr-o jumătate 
a barăcii îi mână în cealaltă jumătate. Şuhov intră în fugă. 
Nu era primul şi nu-l slăbi din ochi pe cel din faţa lui. Ajunse 
la patul lui Cezar şi se aşeză, îşi smulse pâslarii, se căţără 
pe un pat şi îi puse pe sobă. Dreptul primului venit. Apoi 
sări îndărăt, spre patul lui Cezar. Se aşeză din nou şi îşi 
strânse picioarele sub el. Cu un ochi veghează ca vreo unul 
să nu smulgă, de la căpătâi, sacul lui Cezar, iar cu celălalt 
ca pâslarii să nu-i fie aruncaţi de cei care asaltează soba. 

— Hei, tu, roşcatule! Fu nevoit el să strige. Îţi dau cu 
pâslarul în bot. Puneţi-i pe sobă, dar nu te atinge de ai 
altora...! 

Deţinuţii se varsă în baracă valuri, valuri. 

— Daţi pâslarii! Se strigă la brigada 20. Acum vor ieşi cu 
pâslarii, apoi baraca se va încuia şi ei vor veni în fugă! 

— Cetăţene şef, daţi-ne drumul în baracă! 

Iar supraveghetorii se vor căra la comandament să-şi facă 
socotelile după tabelele lor. A evadat cineva sau sunt toţi 


prezenţi? Pe Şuhov nu-l interesează, astăzi, lucrul acesta. 
Ilată-l pe Cezar înaintând printre paturi. 

— Mulţumesc, Ivan Denisâci! 

Şuhov dădu din cap şi ca o veveriţă se strecură sus. Poate 
termina de mâncat raţia de două sute de grame, poate 
fuma a doua ţigară şi poate dormi. 

Numai că din cauza zilei bune, Şuhov n-are chef de 
dormit. Făcutul patului nu-i o problemă. Ridică aşternutul 
jegos, se întinde direct pe mindir (Pe cearşaf, Şuhov n-a mai 
dormit din patruzeci şi unu, când a plecat de acasă. Se miră 
chiar că muierile îşi pierd timpul cu cearcefurile), capul pe 
perna cu talaş, picioarele în pieptar, deasupra aşternutului 
vesta şi slavă ţie doamne că a mai trecut o zi. Mulţumesc că 
nu dorm la carceră. Aici încă se mai poate. Şuhov stă cu 
capul spre fereastră iar dincolo de muchia patului, Alioşka, 
baptistul şi-a întors faţa în aşa fel, încât lumina slabă a 
becului să-i cadă pe carneţel. Citeşte din nou evanghelia. 
Becul e destul de aproape. Se poate citi şi chiar coase. 
Alioşka auzise când Şuhov îl lăudase cu voce tare pe 
dumnezeu şi se întoarse: 

— lată Ivan Denisovici, sufletul tău cere să se roage 
domnului. De ce nu-i dai voie, ai? 

Şuhov îl privi cu coada ochiului. 

Ochii lui Alioska strălucesc ca două lumânări. Oftă. Suhov 
zise: 

— Pentru că rugăciunile, ca şi reclamaţiile, ori nu ajung ori 
se resping. 

În faţa barăcii comandantului sunt trei cutii sigilate. Odată 
pe lună împuternicitul le goleşte. Multe reclamaţii cad în 
cutiile acelea. Cei care le pun aşteaptă, socotesc timpul şi 
iată că peste o lună sau două soseşte răspunsul: „Se 
respinge”. Sau nu soseşte deloc. 

— Pentru că te-ai rugat puţin şi fără sârguinţă, Ivan 
Denisovici. lată de ce nu s-au împlinit rugăciunile tale. 
Rugăciunea trebuie să fie stăruitoare. Dacă vei avea 
credinţă şi vei spune unui munte — mută-te, se va muta. 


Şuhov zâmbi şi-şi răsuci încă o ţigară. O aprinse de la 
estonian. 

— Lasă-te Alioşka de flecăreală. Eu n-am auzit ca munţii să 
meargă. Şi, ca să fiu cinstit, nici munţi n-am văzut. Voi, 
acolo, în Caucaz, v-aţi rugat cu tot grupul vostru baptist. Şi? 
S-a mutat măcar un munte? 

Sunt şi ei tot nişte năpăstuiţi. S-au rugat lui dumnezeu. Pe 
cine au subminat? Şi tuturor, fără excepţie, li s-au dat câte 
douăzeci şi cinci de ani. Pentru că acum aşa e timpul: 
douăzeci şi cinci. O singură măsură. 

— Dar noi nu ne-am rugat pentru asta — spune Alioşka, 
apropiinduse cu carneţelul de obrazul lui Şuhov. Din tot 
ceea ce-i pământesc şi trecător, domnul ne-a impus să ne 
rugăm numai pentru pâinea cea de toate zilele: „Pâinea 
noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi!” 

— Ivan Denisovici! Nu trebuie să te rogi ca să primeşti 
pachet sau să obţii o porţie de ciorbă în plus. Ceea ce-i 
măreț pentru om e mizerabil în ochii domnului. Trebuie să 
te rogi pentru suflet: ca domnul să ia din inima noastră ceea 
ce-i râu... 

— Ascultă Alioşka! Preotul de la noi, din Poloninia... 

— Nu trebuie să-mi vorbeşti despre preoţi! Îl roagă 
Alioşka şi fruntea i se încreţeşte de durere. 

— “Totuşi ascultă! 

— Şuhov s-a ridicat într-un cot. Nici un om din parohia 
noastră nu e mai bogat decât preotul. Să zicem că se 
repară acoperişul. De la oameni luăm câte treizeci şi cinci 
de ruble, iar de la preot — o sută. Şi nici măcar nu se 
împotriveşte. Preotul din Poloninia întreţine trei muieri în 
trei oraşe şi cu alta trăieşte acasă. Pe arhierul din regiune îl 
are în bazar şi-l unge din când în când destul de bine. Toţi 
preoţii care sunt trimişi la noi se îmbogăţesc şi nu împart cu 
nimeni... 

— De ce-mi vorbeşti despre preoţi? Biserica ortodoxă s-a 
îndepărtat de evanghelie. Pe ei nu-i bagă în închisoare 
pentru că credinţa lor nu e fermă. 


Şuhov trăgea din ţigară şi contempla calm frământarea lui 
Alioşka. 

— Alioşka— zise el îndepărtându-i mâna şi suflându-i fumul 
în ochi — eu nu sunt împotriva domnului, înţelegi? Eu cred 
în dumnezeu cu toată inima, dar nu cred în rai şi în iad. De 
ce suntem socotiți nişte proşti şi ni se promite raiul şi iadul? 
lată ce nu-mi place mie! 

Se întinse iarăşi pe spate şi aruncară scrumul, între pat şi 
fereastră, cu grijă să nu ardă lucrurile căpitanului. Alioşka 
nu minte. Se vede şi după voce şi după ochi că e bucuros să 
stea în închisoare. 

— Vezi Alioşkă — îi explică Şuhov — pentru tine lucrurile s- 
au aranjat oarecum bine. Hristos ţi-a poruncit să stai în 
închisoare şi stai aici pentru el. Dar eu, pentru ce sunt aici? 
Pentru că în patruzeci şi unu nu eram pregătiţi de război? 
Pentru asta? Ce vină am eu în asta? 

— Al doilea apel nu va mai fi..., mârâi Kilgas de pe patul 
său. 

— Da-a! 

— Răspunse Şuhov. Ar trebui să se însemneze evenimentul 
pe burlan, cu cărbune. Gata. E timpul să dormim. 

Însă chiar în chipa aceea liniştea barăcii fu spartă de 
zgomotul zăvorului de la uşa de afară. Doi dintre cei care 
duseseră pâslarii intrară în fugă şi strigară: 

— Apelul al doilea! 

Imediat îşi făcu apariţia şi supraveghetorul. 

— Ieşiţi în jumătatea cealaltă! 

Vai de acei care adormiseră! Începură să boscorodească, 
să se foioască, să-şi tragă pâslarii în picioare. (Nimeni nu-şi 
scoate pantalonii vătuiţi. Fără ei înlemneşti sub aşternut). 

— Ptiu, blestemaţii! Îngână Şuhov. Nu era, totuşi, supărat 
prea tare pentru că nu adormise încă. 

Cezar îi întinse două pişcoturi, două bucățele de zahăr şi o 
felioară rotundă de salam. 

— Mulţumesc, Cezar Marcovici! Zise Şuhov aplecându-se 
în interval. Iar săculeţul daţi-mi-l mie să-l pun sub cap. Sus 


e mai în siguranţă (De sus nu poţi şterpeli repede şi din 
mers şi apoi cine va căuta la Şuhov?). 

Cezar îi dădu săculeţul. Şuhov îl puse sub mindir şi aşteptă 
ca supraveghetorul să-i mâne pe ceilalţi, iar el să stea astfel 
cât mai puţin, desculţ, pe culoar. Dar supraveghetorul îl zări 
şi îşi arătă dinţii. 

— Ei, acolo în colţ! Şuhov sări uşurel pe duşumea. Plecă 
desculţ. (Pâslarii stăteau atât de bine, pe sobă, încât îi era 
milă să-i ia!). 

Toţi papucii pe care i-a cusut i-a dat altora. Lui nu şi-a 
oprit. El e obişnuit desculţ, iar asta nu-i o treabă 
îndelungată. 

Şi-apoi papucii se confiscă la fel ca toate celalalte. 

— Hei! Hei! Zbiară supraveghetorul. 

— Ce-i, vreţi ciomege, hoiturilor? Îşi face simțită prezenţa 
şeful barăcii. 

I-au scos pe toţi în jumătatea cealaltă. Ultimii sunt pe 
culoar. Şuhov e acolo, lângă perete, aproape de closet. Sub 
picioare podeaua e umedă şi spre tindă trage un ger 
îngheţat. Au ieşit toţi, iar supraveghetorul şi şeful barăcii 
mai cercetează o dată, să vadă dacă nu s-a ascuns cineva în 
întuneric şi doarme. Dacă numărătoarea nu iese e 
nenorocire. larăşi apel şi iarăşi numărătoare. După ce 
cercetează îndelung, cei doi se întoarseră spre uşă: 

— Primul, al doilea, al treilea, al patrulea... Li se dă dumul 
la câte unul, repede. 

Şuhov trecu al optusprezecelea şi o luă la fugă spre patul 
său. Îşi sprijini piciorul şi ţâşni sus. 

E în regulă. Picioarele din nou în mâneca pieptarului, 
vesta deasupra aşternutului şi noapte bună! Acum vor 
aduce cealaltă jumătate a barăcii în jumătatea noastră. N- 
au decât, pentru noi nu-i nici o nenorocire. Se întoarse şi 
Cezar. Şuhov îi înapoie săculeţul. Curând veni şi Alioşka. E 
un nepriceput, le face tuturor pe plac, dar nu câştigă nimic. 

— "Ţine Alioşka — zise şi-i întinse un pişcot. 

Alioşka zâmbi. 


— Mulţumesc! Dar nu ai pentru tine. 

— Mănâncă! Eu nu am, însă câştig întotdeauna. Îşi băgă 
bucăţica de salam în gură şi începu s-o molfăie. Miroase a 
carne, a carne adevărată! O înghiţitură şi gata salamul. 

Restul, mâine dimineaţă — gândi Şuhov şi îşi trase peste 
cap aşternutul subţire şi murdar, fără să mai ia în seamă 
cum se înghesuiau printre paturi, în aşteptarea 
numărătorii, deţinuţii din cealaltă jumătate. 

Adormi pe deplin mulţumit. Astăzi a avut o zi bună. Nu l-au 
băgat la carceră, brigada n-a fost mânată la „Orăşelul 
socialist”, la prânz şterpelise un terci, şeful de brigadă o 
scosese bine cu procentajul, zidise peretele cu voie bună, 
nu-i găsise lama la percheziţie, câştigase câte ceva de la 
Cezar, îşi cumpărase tutun şi nu se îmbolnăvise mai rău. 
Trecuse o zi senină, aproape fericită. 

Astfel de zile a trăit Ivan Denisovici, în lagăr, trei mii şase 
sute cincizeci şi trei. lar dacă socotim şi anii bisecți, trebuie 
să adăugăm încă trei zile... 


SFÂRŞIT 


11) PP G. Secţia plan producţie 

12) G. TI. Z. Uzina de tractoare Celiabinbk 
13) Volkovoi — de la volk — lup 

14) un pud — 16,381 kg