Rodica Ojog-Brasoveanu — Sa nu ne uitam la ceas

Rodica Ojog-Braşoveanu 


SĂ NU NE UITĂM 
LA CEAS 


-roman istoric — război şi intrigă- 


1990 


jr 


lulie 1943, În fața hotelului Athenee Palace parcă un automobil 


adetiu Hispano-Suiza de două locuri, La volan se afla o ferneie, 
Portarul înhretat se precipită şi deschise porhera, Doi bărbați în 
haine uşoare de luztrin, care rezemau zidul coatorului lanică, 
urmăreau plini de interes scena. 

— Hm! Frumugel abiect. 

— Hiei posesoarea n-arată rău,,, 

— Lam coapta... 

— Arruce, îmbătrânegti, Când începi să cauţi doar sâni tari gi dinți 
sănătagi,,, 

Femeia înaltă, suplă, de o eleganţă sobră, pătrunse în hotel 
azvărlind din mers portarului: 

— Te ocupi dumneata de bagaje. 

Avea un glas particular, deosebit de grav, bine timbrat. Hu dădu 
nici o atenție capetelor care se răzuciră în hol — înregistră în treacăt 


Rodica Ojog-Braşoveanu 


SĂ NU NE UITĂM 
LA CEAS 


-roman istoric - război şi intrigă- 


1990 


14 


Lutie 1943. În faţa hotelului Athân6e Palace parcă un 


automobil sidefiu Hispano-Suiza de două locuri. La volan se 
afla o femeie. Portarul înfiretat se precipită şi deschise 
portiera. Doi bărbaţi în haine uşoare de lustrin, care 
rezemau zidul coaforului lonică, urmăreau plini de interes 
scena. 

— Hm! Frumuşel obiect. 

— Nici posesoarea n-arată rău... 

— Cam coaptă... 

— Amice, îmbătrâneşti. Când începi să cauţi doar sâni 
tari şi dinţi sănătoşi... 

Femeia înaltă, suplă, de o eleganţă sobră, pătrunse în 
hotel azvârlind din mers portarului: 

— 'Te ocupi dumneata de bagaje. 

Avea un glas particular, deosebit de grav, bine timbrat. 
Nu dădu nici o atenţie capetelor care se răsuciră în hol - 
înregistră în treacăt multe havane, coafuri cosmeticate, 


efluvii de Narcisse bleu şi Mury, uniforme germane - şi se 
îndreptă cu pas sigur spre recepţie. 

— Mă numesc Elvira Manu. Am reţinut un apartament. 

Directorul hotelului, ivit ca la comandă, se înclină plin de 
reverență. 

— Bine aţi venit, doamnă Manu. Suntem onoraţi de 
prezenţa dumneavoastră şi sper să vă simţiţi bine la noi. 
Aveţi apartamentul 29, la etajul I, cu privire la Calea 
Victoriei, aşa cum aţi solicitat . 

Elvira Manu îi aruncă o privire scurtă, expertă. 
Directorul se fâstâci uşor. Se simţea parcă dezbrăcat şi 
desculţ. Era un bărbat în jur de patruzeci de ani, extrem de 
spilcuit în costumul gris-levănţică, bine hrănit, cu un chip 
agreabil şi gesturi onctuoase. 

„Arată exact ceea ce este!“, califică mental Elvira Manu. 

— Dacă-mi permiteţi, vă voi conduce personal... 

— A, da... Perfect, mulţumesc. Se pare că hotelul e plin... 

— Ca totdeauna, indiferent de sezon. Avem multă... 

Era să spună nemţime, dar se cenzură automat. Nu ştia 
ce hram poartă femeia. 

— „..multă clientelă străină. 

— Am băgat de seamă. 

Când coborâră din lift, boyul, un puşti de vreo 
cincisprezece ani în uniformă cărămizie cu nasturi aurii, 
ieşea din apartament. 

Elvira Manu îi strecură o bancnotă: 

— Aveţi un serviciu foarte prompt, domnule director. 

Îşi scoase mănuşile glac€, plimbându-şi ochii primprejur. 
Încăperile erau spaţioase, tapetate cu mătase Liberty 
vişinie şi argint. Mobila albă, Louis XIV, bine întreţinută, se 
detaşa graţioasă. Trandafiri albi şi roşii, în glastre de 
Bohemia, însufleţeau interiorul. 

— Da... e agreabil. 

— Acesta-i salonul, dincolo, desigur, dormitorul. 

Directorul se agita inutil, deschidea dulapuri, uşi, trase 
draperiile... 


— Aici, desluşi indicând un şir de butoane divers colorate 
fixate pe o placă de celuloid în perete, aveţi dispozitivul de 
apeluri: camerista, boyul, restaurantul, barul, recepţia. 
Personal, am plăcerea să vă stau oricând la dispoziţie... Îmi 
permiteţi să mă retrag. 

Elvira Manu şovăi câteva clipe. 

— Aşteptaţi... Cred că voi apela la dumneavoastră mai 
curând decât vă aşteptaţi... 

Directorul se înclină, emițând preţios: 

— Servul dumneavoastră. Porunciţi! 

— Mda... Domnule... 

— Stănescu. Aristide Stănescu. 

Elvira Manu se aşeză într-un fotoliu şi scoase pachetul de 
țigări din poşeta de crocodil. Directorul se apropie cu 
bricheta aprinsă. 

— Mulţumesc, luaţi loc, domnule Stănescu. Este vorba 
despre o chestiune absolut confidențială. Sper că pot să am 
încredere în dumneavoastră. 

Stănescu se arătă vag ofuscat: 

— Toţi angajaţii acestui hotel, până la cel mai modest 
funcţionar, reprezentăm o casă de prestigiu. Discreţia şi 
satisfacerea impecabilă a dorințelor onoratei noastre 
clientele reprezintă deviza înscrisă cu litere de aur pe 
blazonul nostru... 

— Da, da, nu mă îndoiesc. Deci, domnule Stănescu, fac 
apel la dumneavoastră într-o problemă relativ delicată. Mă 
aflu într-o vacanţă de două săptămâni şi vreau să mă 
distrez... 

— Vă stăm la dispoziţie... De-ajuns să vă cunoaştem 
preferinţele. De pildă, la barul Monte-Carlo dansează 
celebra Alexandra Danilova... Cunoaşteţi, desigur, baletul 
Djaghileff din Monte-Carlo... Sau poate preferaţi muzică de 
cafe-concert... V-aş recomanda atunci să mergeţi la 
Continental, unde cântă Grigoraş Dinicu. Un jazz de calitate 
- Leon - vă poate oferi barul nostru. Muzică rusească, Vania 
Levcenko... 


Elvira Manu îl opri, ridicând portţigaretul de baga. 
Surâse uşor: 

— Destul! Nu m-aţi ascultat până la capăt, domnule 
Stănescu... 

— Mi-aţi spus că vreţi să vă distraţi... Dacă sunteţi cumva 
amatoare de clişee mai... exotice... 

Elvira Manu avu un gest „nu ne înţelegem“! 

— Domnule Stănescu, am spus că doresc să mă amuz. 
Sunt singură, vreau să zic acum, în vacanţă, iar pentru o 
femeie în această situaţie posibilităţile de divertisment sunt 
limitate. Am nevoie de ceea ce americanii ar numi un extra- 
man. Un paj, să zicem, sau, şi mai clar, un tovarăş de 
vacanţă. 

Directorul rămase o clipă cu gura căscată. Lucra de la 
paisprezece ani în industria hotelieră, era obişnuit cu tot 
soiul de excentricităţi din partea clientelei, mai ales cea 
feminină, de la bătrâna doamnă din provincie cu pelerinuţă 
clopoţind de jeuri, până la demimondena arborând pe un 
singur deget mai multe carate şi nu putea fi luat uşor prin 
surprindere. Femeia aceasta însă îl uimea. Avea clasă, un 
aer inconfundabil care nu poate fi contrafăcut, de mare 
doamnă şi părea ciudat s-o auzi cerânducţi, să vorbim pe 
şleau, să-i faci rost de un ibovnic. Instinctiv, o cuprinse într- 
o privire care evalua: siluetă fină, fuselată, picioare 
impecabile, o figură delicată. Părul blond platin strălucea 
lunar, într-o coafură savant neglijentă, toaleta din şantung 
gris-perle purta semnătura uneia dintre casele ilustre ale 
Parisului: Lanvin, Mollineux, poate Chanel... Anii patruzeci- 
patruzeci şi cinci se desluşeau vag în uşoara nesiguranţă a 
pielii din jurul ochilor negri cu privire pătrunzătoare, la 
poignet-ul mâinilor, unde osul începuse să se reliefeze, 
străpungând rotunjimile tinereţii. 

Elvira Manu îi sesiză privirea şi o interpretă exact. Râse 
uşor. Gura, deşi bine desenată, comparată cu botişoarele 
inimioară lansate şi impuse de Clara Bow sau Any Ondra, 
părea cam mare. Defectul nu era deloc dezagreabil, 


conferind chipului o senzualitate deosebită. De altfel, 
dantura puternică, bine îngrijită, o mobila admirabil. 

— Nu e ceea ce vă închipuiţi dumneavoastră, domnule 
Stănescu. Nu un amant vă cer... 

Directorul îşi înghiţi replica: „Da' atunci ce naiba vrei, 
cucoană?“ 

— Desigur, înţeleg foarte bine... 

— N-aveţi deloc aerul, continuă să zâmbească femeia. 
Doresc efectiv un simplu însoțitor, o damă de companie cu 
pantaloni, un „chevalier servant“, pentru o perioadă de 
două săptămâni. Un bărbat care să mă întovărăşească la 
plimbare, la un spectacol, într-un local. Evident, cheltuielile 
mă privesc. Deci, ceea ce îi pretind eventualului partener 
este numai timpul pentru care va primi o remuneraţie 
corespunzătoare, fără nici un fel de obligaţii de... tandreţe. 
Acum aţi înţeles? 

— Perfect... Ce calităţi trebuie să întrunească persoana? 
Vârstă, fizic, studii, naţionalitate, limbi străine... 

„Al naibii să fiu“, îşi zise în gând Stănescu, „iau comanda 
ca un negustor de sclavi. Doar că n-am întrebat de numărul 
dinţilor... E plină lumea de smintiţi!“ 

— Mă mulţumesc cu orice bărbat între treizeci şi 
cincizeci de ani, care să nu arate ca un urangutan, să nu 
folosească scobitori la masă şi să nu fie prea imbecil. A! Să 
vorbească româna, franceza sau engleza. 

Directorul se înclină: 

— Prea bine, stimată doamnă. Veţi fi servită. 

Elvira Manu îl concedie cu o mişcare scurtă a capului. Se 
apropie de fereastră şi contemplă o vreme priveliştea. 
Calea Victoriei se aşternea până departe, în Piaţa Teatrului, 
caleidoscop de culori şi zgomote. Automobile, trăsuri, 
bastoane de bambus şi tocuri înalte, pălării de pai şi 
borsaline, ciorapi Kaiser sau GBL, jabouri împovărate de 
ani prinse într-o camee, rochii fluide de voile-Georgette. 
Expresia chipului Elvirei Manu se însenină. Un surâs uşor 
înflori gura mare, senzuală: 


— Bonnes vacances! 


Stăpân absolut asupra barului, oficiind cu impresionantă 
şi studiată eleganţă, sugerând magia neagră ori măreţia de 
gestică a unui preot brahman, era domnul Basile. 

Avea o figură clasică de crupier şi un trup care înnobila 
orice haină. Zâmbea rar, se îmbrăca admirabil şi constituia 
din toate punctele de vedere o prezenţă desăvârşită. Un 
cunoscut regizor de film şi asiduu client al Athenee Palace- 
ului afirma despre domnul Basile că se comportă de parcă 
s-ar afla în permanenţă în faţa unui aparat de filmat, fără să 
aibă aerul că o ştie. 

Spre deosebire de ceilalţi colegi de breaslă, de regulă 
limbuţi, joviali, duhovnici şi consilieri plini de răbdare ai 
muşteriilor, sac de anecdote şi ştiri de ultimă oră, domnul 
Basile era sobru, rezervat şi de o discreţie absolută. Nu se 
cunoştea nimic despre viaţa lui personală, nici măcar unde 
locuieşte; singurul informat, dată fiind o amiciţie ce data din 
copilărie, era directorul hotelului, Aristide Stănescu. 

Ca totdeauna, la ora douăsprezece, barul era plin. 
Domnul Basile îşi inventarie clienţii, împărţiţi pe categorii: 
permanenţii care se prezentau conştiincios ca la slujbă, 
absenţa presupunând întâmplări grave, frecvenţii - trei, 
patru apariţii pe săptămână - şi accidentalii. 

Prinţul Ştefan Duca făcea parte din prima categorie. Era 
un bătrân mărunt, cu un chip numai pliuri şi maniere de 
marchiz. Hainele, totdeauna jachetă şi pantalon reiat, 
indiferent de sezon, acuzau oboseala unor decenii, dar 
bacşişurile continuau să fie princiare. Comanda invariabilă: 
un cointreau şi o cafea. Barmanul, care întâmplător 
cunoştea gradul de pauperitate a bătrânului - locuia într-un 
demisol mizer, vecin cu o spălătoreasă şi un misit fără noroc 


-, îl considera cu compasiune, dar ştia că refuzul pourboire- 
ului l-ar fi jignit până în adâncul sufletului. 

Prințului îi plăcea să stea singur la masă şi ivirea vreunui 
neavizat îi crea o stare de panică. Achita nota fără să-şi 
termine consumaţia şi pleca precipitat. În zilele când nu 
găsea o masă liberă, se retrăgea, neacceptând cele mai 
îmbietoare invitaţii. Se scuza cu desăvârşită politeţe şi 
trecea peste drum, la Corso. 

Îl refuza constant şi pe Ticu Stratulat, un bărbat de circa 
treizeci şi cinci de ani, cu întinse moşii în Oltenia şi una din 
vedetele localului. Colportor de cancanuri, totdeauna 
informat, cheltuia cu dezinvoltură şi nu se simţea în formă 
decât înconjurat de curte. La masa lui era pelerinaj de 
ziarişti, actriţe, tineri avocaţi, rentieri de toate vârstele, 
posesori de sinecuri confortabile, dar toţi, în primul rând, 
„băieţi dulci“. 

— Ce tot insişti, mon cher? îl întrebase Dinu Ionescu, un 
stagiar frumuşel de la Naţional. Nu vezi că ne snobează? 

— Tipu' nu-i comun... Vreau să-i cunosc ideile. 

— Studiază-le pe ale mele. Te asigur că-s mai interesante. 

— All right! Am să mă ocup chiar după-masă de chestia 
asta... 

Un maior neamţ, din grupul celor rezemaţi de bar 
întoarse iute capul. Îşi înfipse ostentativ monoclul şi mâna 
în şold şi se uită cu aroganță provocatoare la masa lui 
Stratulat. 

— Mai uşor, Ticule, şopti un ziarist mărunţel cu ochelari. 
Te devizajează neamţul... 

— Dacă insistă, îi arăt şi părţile rotunde... Ce-o fi în capul 
ăstora? Nu mai poate conversa Europa decât pe „O, 
Tannenbaum“?  Încheie tare, ostentativ: Good luck, 
gentlemen... 

Barmanul se adresă oportun neamţului: 

— Domnule maior, aveţi un mesaj din partea domnişoarei 
Stela. A trecut azi-dimineaţă pe aici. 


Maiorul se răsuci pe călcâie cu un zâmbet larg şi întinse 
mâna după plic: 
— O, mulţumesc, mulţumesc. Este o veste plăcută... 


Domnul Basile răsuflă uşurat. Nu erau indicate 
incidentele cu „prietenii“ nemți. Din fericire, camarazii 
maiorului, un colonel din Luftwaffe şi doi căpitani din 
trupele de asalt SS cu capul de mort strălucind sinistru pe 
chipiele negre, discutau cu aprindere despre distinsa casă a 
doamnei Piţulea. Barmanul cunoştea stabilimentul. Se afla 
chiar în spatele Ateneului, pe Nicolae Golescu, nu avea 
pensionare, ci flotante, iar discreţia era absolută. 
Vizionările se făceau doar pe bază de fotografii, rendez- 
vous-urile celor interesaţi se aranjau prin telefon. La 
madame Piţulea nu se putea pătrunde decât în urma unor 
recomandări serioase, iar preţurile ar fi speriat salariul 
unui director de minister. 

Ochii  barmanului  alunecară peste câteva mese 
neinteresante - negustori bogaţi din provincie, agenţi 
imobiliari şi un grup de magistrați, jouisseuri păstrând însă 
în glasuri şi gesturi discrete prestigiul togăi; aşteptau să se 
facă ora unu pentru a-şi muta sediul la Dragomir Niculescu 
unde, la prânz, apăreau „friandizele“: homari, caviar, 
creveţi de Rusia, foie-gras-ul. Privirea domnului Basile se 
opri la cele două mese din stânga barului. 

Pe Viforeanu, cel puţin aşa susţinea că-l cheamă, un ins 
subţire ca un ac, lustruit şi cu privire fixă, îl suspectase din 
prima clipă că este agent de siguranţă. Avea o eleganţă 
construită şi, deşi schimba costumele cu regularitate, îl 
simţeai „înduminecat“, nelaiîndemână în straie care nu-i 
aparţineau. Intuiai că nu acesta este modul lui obişnuit de a 
se îmbrăca, se mişca încorsetat ca în haine de împrumut, nu 
avea acea nonşalanţă a individului care-şi comandă prin 
telefon la Londra o semiduzină de costume. 

„Ăsta“, gândea domnul Basile care, în monologurile 
interioare, se exprima cu mai puţină distincţie, „când vine la 


noi, îşi ia ţoalele din depozitul Siguranţei, semnând 
inventarul.“ 

Pe  Viforeanu îl trăda în primul rând privirea 
scormonitoare, dură, mereu la pândă, inconfundabilă: de 
sticlete. 

În ultimele trei zile însă, curiozitatea domnului Basile era 
aţâţată de un personaj nou în fauna barului. Se numea 
Sundlo, era neamţ şi, deşi îmbrăcat în haine civile, toate 
amănuntele înfăţişării sale trădau militarul de carieră. 
Închinase o garsonieră în hotel şi petrecea în bar cam două 
ceasuri zilnic. În chip ciudat, evita compania nemților care 
mişunau în local, mulţumindu-se să contemple în linişte cele 
ce se petreceau în jurul lui. Femeile păreau să nu-l 
intereseze. Ochii îi alunecau cu indiferenţă asupra lor şi nici 
măcar Lulu Dragu, irezistibila steluţă în plină ascensiune de 
la Alhambra, nu izbutise să-i stârnească măcar o scânteie 
de entuziasm, deşi desfăşurase în faţa lui cel mai artistic şi 
de bună factură joc de gambe fine în ciorapi Elmett, etajate 
pe tocuri de cristal. Sundlo îşi răsucise capul cu indiferenţă. 
Nu ofensatoare, ci dând senzaţia că pur şi simplu nu 
observă ceea ce nu există. 

„Şi totuşi“, îşi zise domnul Basile, apreciindu-i cu ochi de 
profesionist aspectul viril, geometria nobil-bărbătească a 
chipului, „aici se petrece ceva bizar. Boche-ul nu-i deloc 
genul care să doarmă în paturi de o singură persoană şi nici 
pervers nu pare... Hm, rămâne de văzut...“ 

La masa lui Ticu Stratulat izbucniră din nou hohote de 
râs... 

— E formidabilă! Colosală! 

— Staţi un pic... Ticule, Ticule! Fii atent! Jurnalistul cu 
ochelari îl trăgea de mânecă... Fiţi atenţi, băieţi, să v-o spun 
pe ultima! Ştiţi decretul lui Hitler din martie? Cui nu-i place 
de caporal şi ciripeşte oarece, primeşte urgent un bilet fără 
retur pentru lagăr. 

— Asta zic şi eu noutate, făcu actorul Dinu lonescu. 


— Ai răbdare, bre! Cică, după chestia asta, a apărut un 
anunţ în unul din Zeitungurile lor: „Pereche bine situată 
caută servitoare surdo-mută“!... 

Domnul Basile deschise aparatul de radio, dându-l 
aproape de maximum. Rumoarea, râsetele şi fumul de ţigări 
- mai ales trabucuri şi Lucky Strike - fură acoperite de 
glasul dulceag al lui Manuel Stroici făcând reclamă cremei 
de ghete Gladys: 

„.„.„Ţi-ai făcut iar ghetele/Să te placă fetele./Şi ai plecat 
mândru prin sat/lar după vânat...“ 

Basile prinse privirea lui Ticu Stratulat şi-i arătă din 
bărbie grupul nemților. Tânărul moşier ridică din umeri, „je 
m'en fiche!“, apoi se răzgândi brusc: 

— Băieți, hai să ne evaporăm, c-aci suntem indezirabili. 
Mai nou, dacă Herr caporal dă ordin de guturai la Berlin, 
noi, dâmboviţenii, trebuie să ne îndopăm cu Bayer la 
Bucureşti. Notează-ţi chestia asta, Dobrine, şi bag-o la 
gazetă, să ştie tot românaşul! 

— Unde mergem? 

— Hai la Viticola! prefer cap de miel decât... de mort. Ce 
mă miră e că pălăriile, vreau să zic chipiele, nu sunt... 
pătrate. 

Se ciocniră la ieşire de directorul hotelului care, salutând 
cu reverență, se interesă mecanic: 

— Aşa de repede, coane Ticule? 

— Mon cher, localul matale a devenit infrecventabil. 
Restu-ţi explică - arătă cu degetul gros spre Basile - amicul. 

Stănescu se apropie de bar: 

— Ce-i cu ăsta? 

Barmanul abia îşi mişcă buzele: 

— Face pe nebunul... 

— Vreau să-ţi vorbesc. Lasă-l pe Jean la bar zece minute 
şi vino în biroul meu. 


Basile stătea pe colţul biroului de paltin. Un buchet bogat 
de gladiole înflorea explozie roz pe tapetul cenuşiu. Fluieră 


subţire: 

— Cum zici că arată tipesa? 

— Mare cucoană. Cam trecută, dar nescuturată. Dă bine 
în orice decor simandicos: hotel Negresco, Nisa, Ritz, 
Hilton, oriunde vrei să pui degetul pe hartă. 

— Prezintă-mă pe mine, râse Basile. Corespund din toate 
punctele de vedere. În plus, dansez şi tango. 

— Mie-mi spui? Ai studii temeinice la Pomul Verde. 

Râseră amândoi. Pomul Verde... O grădină de vară pe 
strada Bărăţiei, unde se ţineau baluri în fiecare duminică. 
Doar evocând-o, simțeau încă mirosul de mititei, floricele şi 
zahăr vanilat, de briantină, parfum ieftin şi subsuori 
neglijate, de cremă de ghete şi pudră nisipoasă, Carmen... 
Balul desfunda mahalalele din jur: Moşilor, Radu Vodă, 
Lipscani, Scaune, făcând concurenţă chermezelor lui 
Cucuzel, de la Lemn şi Fier, sau Dacia de pe Uliţa Franţeză. 
Aici dansau, până înspre ziuă, în rochiţe ieftine de bemberg 
şi organdină, „midinetele“ Bucureştiului, mici vânzătoare şi 
croitorese, ucenice, lucrătoare tinere. Inimile înfiorate de 
doruri nedesluşite băteau năvalnic, fetele îşi lipeau obrajii 
încinşi adesea de oftică de pieptul „cavalerilor“ 
înduminecaţi în ghete cu glanţ şi mănuşi de aţă: chelneri, 
frizeri, impiegaţi amărâţi, copişti, meseriaşi mărunți... 

În zori, orchestra cânta marşul de plecare al lui 
Boulanger. 

Pe atunci puşti, amândoi copii de mahala, Stănescu şi 
Basile dădeau târcoale negustorilor. Pentru servicii de 
corvoadă, cupeţii îi omeneau cu câte o gogoaşă, un covrig, 
vreo acadea vopsită violent în roşu sau verde. Când 
muşteriii erau la dans, băieţii furau câte o duşcă din ţapii de 
bere sau sticlele cu limonada trezită. Demoazelele care 
cunoşteau ce va să zică manierele, îşi potoleau setea cu 
înghiţituri rare şi mici pentru a nu sili partenerul să 
comande încă o sticlă. Refuzau grațios orice tentativă în 
acest sens: „Nu se merită, pardon, mersi, să vă cheltuiţi...“ 


Destinul nu-i despărţise. La paisprezece ani, Aristide fu 
trimis de Stănescu-tatăl, cârciumar pricopsit, la „studii“, la 
Budapesta, unde un neam de-al nevestei ţinea hotel cu 
dever chiar pe insula Margareta. Basile, de fapt Vasile 
Sfetcu, debutase mai modest. Taică-său, birjar cu fief în 
Piaţa 'Teatrului, beţiv şi fără vocaţie ori convulsii paterne, îi 
dăduse drumul în lume de la zece ani. Începuse ca băiat de 
prăvălie şi trecuse prin toate mizeriile culiselor de 
restaurant. O ambiţie drăcească îi dăduse însă brânci. Se 
şcolise singur şi deprinsese curent trei limbi străine, fără 
profesor, învățând dicționarele pe dinafară. Manierele, 
modul de a se îmbrăca şi le însuşise studiind atent clientela 
elegantă a restaurantelor de elită, actorii distinşi ai 
timpului. Barrault, Raimu, Charles Boyer... De câte opt-zece 
ori văzuse filmele „Să visăm“, „Nevasta brutarului“, 
„Arsene Lupin, jocuri de noroc“... 

— Bun, făcu Basile, şi-acum spune-mi ce vrei! Mai 
repede, că mă aşteaptă ăla în bar... 

— Păi, dă-mi o idee. Pe cine naiba să-i prezint? 

— Pe Tito Schipa! 

— De Dinu Ionescu ce zici?... Actoraşul... A fost chiar azi 
la noi. E frumuşel, tinerel... 

— ÎL ştiu, dă-l naibii! Nu e stilul cucoanei. Un mic 
peştişor... 

Basile îl privi lung: 

— Crezi că merită persoana să depui într-adevăr 
eforturi? 

Directorul hotelului replică hotărât: 

— Da. 

— Atunci se schimbă chestiunea. Lasă-mă să mă 
gândesc... 


În holul hotelului, pe o canapea, colonelul Kurt von 
Sundlo trăgea rar dintr-o ţigară Viceroy pe care o ţinea, în 
mod cam afectat, între vârfurile degetelor mijlociu şi inelar. 
Avea expresia specială, absentă şi totuşi concentrată a unui 


individ indiferent la ce se întâmplă în împrejurul imediat, 
dar cu gândurile, întreaga făptură, îndreptate către ceva - 
eveniment, peisaj, persoană, pe care le vedea sau le 
cunoştea doar el. 

Privea maşinal bărbaţii şi femeile - mai rar perechi - care 
intrau în restaurant să-şi ia dejunul. Tot maşinal se uita la 
femeia care tocmai cobora din lift. Un licăr de interes i se 
aprinse în ochi. 

Elvira Manu, într-o rochie fluidă verde-mare, aruncă o 
privire indiferentă în jur, trăgându-şi mănuşile. Răspunse 
distrată salutului plin de curtoazie al lui Aristide Stănescu şi 
se îndreptă spre ieşirea din hotel. Silueta zveltă, unduioasă, 
fără lascivităţi, şi mersul atrăgeau atenţia. Nu imita paşii 
Hollywood-ului - un doi, un doi, piciorul stâng exact 
dinaintea celui drept, cel drept exact dinaintea celui stâng 
-, într-un mers strâns, realizând un balans insinuant al 
şoldurilor; călcătura era dreaptă, tinerească, sportivă. 

— Asta-i persoana, şopti Stănescu. 

Barmanul îşi frecă gânditor bărbia aspră. 

— Da... Văd... O femeie dificilă. 

— În ce sens? 

— Genul care te concediază fără o vorbă şi fără ca tu să 
ai habar cu ce naiba ai indispus-o. Fatale, mai ales gafele 
din faza iniţială. 

Stănescu îl cercetă ironic: 

— Vasilică, tată, ai devenit filosof. 

— Ceva mai mult. Mă îndoiesc că nen-tu Kant e în stare 
să deosebească un fund de muiere de un altul, aici e chestie 
de experiment şi statistică... Ne vedem mai târziu. 

Directorul hotelului dădu vag din cap, repezindu-se 
înaintea unui grup de turişti nemți. 

Desfăşură un irezistibil recital de zâmbete festive, „ah, 
abia vă aşteptam!“, şi temeneli cu iz levantin. În sinea lui, se 
simţea iritat şi plin de dispreţ: 

„Uite şi la ţopârlanii ăştia cum intră în Athenee Palace! 
Pantaloni tirolezi, bocanci cu ţinte, rucsacuri. Evident, 


aparate foto şi binocluri. Ce dracu vor să binocleze de-aici? 
Kremlinul?“ 

Colonelul Kurt von Sundlo se ridică sprijinindu-se greu pe 
braţele fotoliului. O schimă de durere îi fulgeră obrazul. 
După câteva clipe de ezitare, părăsi hotelul. 

Portarul, în echer, îşi duse mâna la chipiul cu trese de 
aur. Rămase în aceeaşi poziţie, aşteptând să treacă şi 
prinţul Ştefan Duca. Chipul bătrânului de obicei uscat, 
mască în lemn, de nepătruns şi fără reacţii, părea însufleţit 
de o lumină neobişnuită, insesizabilă pentru ochiul 
superficial sau indiferent. 

Portarul, care-l cunoştea de la curse, traduse prompt: 

„Clar! A jucat plasat pe Rândunica şi a scos câteva mii de 
franci...“ 

Prinţul Duca urmări silueta lui von Sundlo care, depăşind 
hotelul Splendid, cobora acum pe Știrbey Vodă. Zâmbind, o 
luă în partea opusă, spre Ateneu. 

„E bine, e bine...“ 


XXX 


Madam Aneta, spălătoreasă, şi domnul Guţă, vecinii 
prinţului Ştefan Duca, se simțeau bine împreună şi, o dată, 
de două ori pe săptămână, îşi petreceau serile punând ţara 
la cale, comentând evenimentele zilei, întâmplările din bloc 
- la parter şi etaj stăteau boierii, ei, la demisol - sau făcând 
politică subţire. Don' Guţă, fost aprod la Casaţie, acum misit 
de marfă  calică, telal,  comisionar, plasator la 
cinematografele mărginaşe, portar de noapte în hoteluri 
dubioase, curier sau ţuţăr, după necesităţi şi circumstanţe, 
se considera un bărbat cu experienţă, care n-a trecut prin 
viaţă cu capul între urechi şi tot astfel îl socotea şi madam 
Aneta. 

Invitaţiile erau formulate totdeauna la fel: 


— Te poftesc, don' Guţă, la o ţuică şi o măslină. Lao 
adică, viaţa, ca oul în mâna copilului, lumânărică în bătaia 
vântului. 

Misirul, om fin, umblat prin lume, dădea fuga până în colţ 
la băcănia lui Banciu. Se întorcea cât ai clipi cu câteva 
pacheţele de mezeluri mirosind îmbietor şi o cană cu bere. 

Madam Aneta îl mustra de fiece dată de complezenţă, 
„nu zău, don' Guţă, prea eşti din cale afară!“, şi scotea 
farfurii şi pahare din bufetul cu geam de sticlă. Rafturile 
erau îmbrăcate frumos în hârtie roşie cu chenarul tăiat în 
colţuri. 

Don' Guţă se simţea bine la spălătoreasă. Îi plăceau 
ordinea din odaie, patul feciorelnic de fier cu tăblii pictate, 
macat roşu şi suluri la capete, masa rotundă pe un singur 
picior şi baletistele firave din staniol şi foiţă creponată 
agăţate pe perdea. 

De fapt, misirul şi madam Aneta erau buni prieteni, în cel 
mai strict sens al cuvântului, şi poate că, dacă destinul ar fi 
fost ceva mai zornic, ar fi întocmit gospodărie fericită 
împreună. „Dar aşa, la anii mei“, spunea spălătoreasă fără 
regret, „nu te mai duce mintea la prostii şi ţi-e şi ruşine...“ 

În tinereţe fusese măritată cu un poştaş, dispărut în 
luptele de la Oituz şi, ulterior, deşi tânără, nu se mai simţise 
îmbiată să-şi lege viaţa de alt bărbat. „Am copil de înălţat, 
mi-am făcut rândul în lume...“ Copilul, un băiat crescut de o 
soră, la ţară, era un pretext. De fapt, încăpăţânarea Anetei 
de a rămâne singură ascundea un temperament placid, o 
lipsă de vocaţie, singulară în lumea ei, pentru viaţa în doi, o 
nevoie organică de independenţă de care nu era conştientă. 

Conversaţia dintre cei doi evolua totdeauna între aceiaşi 
parametri şi păstra o ordine de zi strictă. Coana Aneta 
dădea ultimele ştiri din bloc, sorbind destul de des din 
păhăruţul cu rachiu, ţuguindu-şi buzele de parcă i-ar fi fost 
teamă ca băutura să nu se reverse pe la colţurile gurii. 
Vorbea cu glas monoton despre llonka, servitoarea 
farmacistului Băjenaru de la unu, „puturoasă ca şi stăpână- 


sa, obraznică şi nesimţită, scoate un car de gunoi din casă şi 
nu dă o dată cu mătura prin curtea interioară, se întinde cu 
toţi golanii din cartier, mai deunăzi se gudura pe lângă 
Niţă... Cum, care Niţă?! Băiatul de împarte pâinea lui 
Gagel... Domnişoara Rădulescu, fată bătrână la fo cinzej dă 
ani, şi-a pus azi o pălărie roşie, aşa-i când îţi ia Dumnezeu 
minţile, Leonte, comis-voiajorul cu garsonieră la parter, a 
venit cu altă damă, patru într-o singură săptămână...“ 

Don' Guţă decretă între două sughiţuri: 

— Ficatul, la un pardon, mă scuzi... Are bani, coană 
Aneto, are bani şi n-are treabă. 

— Poate... Da” tot nu mă taie capul..., să umbli aşa, din 
muiere în muiere, să cheltui parale bune, te mai trezeşti şi 
cu vreo boală... 

— Dumneata, coană Aneto, eşti femeie onorabilă şi 
cunoşti la respect. Vezi, punctă aerul cu degetul arătător, 
totul e în viaţă să cunoşti la respect şi alt bună ziua 
primeşti. 

— Aşa e, încuviinţă compătimindu-se parcă spălătoreasa, 
dar în sinea ei extrem de încântată. Să cunoşti la respect!... 

După câteva ţuici şi o bărdacă de bere, uşor afumat, don” 
Guţă o lua pe politică. Nu avusese în viaţa lui parte de 
auditoriu şi atenţia Anetei îl măgulea peste măsură. 
Sentinţele politice le emitea în formulă concentrată: 

— Neamţu-i tare, dom'le! Are maşinării! Păi te încontrezi 
dumneata om...? Că ce-i omu'? Carne şi piele! Te pui cu 
fieru'? Cu motoru'? Ai motor, ai câştigat războiu'! Să nu-mi 
spuie mie nimeni c-aşa şi pe dincolo, chestii din ăştia! 

— Că bine zici, don' Guţă. Vorbeşti ca la gazetă. 

Misitul dădea cu dispreţ din mână şi mai trăgea un gât 
ţeapăân: 

— Nu te lua după gazete, coană Aneto, că mulţi au făcut- 
o şi rău le-a părut. Înşiră minciuni ca să scoaţă ediţie 
specială şi paraua cetăţeanului. 

— Aşa-i, don' Guţă, chiar aşa! Ne ia paralele. 


Când subiectele erau epuizate, madam Aneta şi don' 
Guţă ajungeau inevitabil la prinţul Ştefan Duca. Fostul 
aprod îşi plesnea teatral fruntea şi se apleca peste masă. 
Din gesturi şi ton se simţea că discuţia îi face plăcere 
nespusă. 

— Acuma, nu ca să mă laud, dar zic că am fost şi eu un ce 
la viaţa mea. Păi dacă eram un prostovan de la ţară, un 
mototol, un d-ăla cu nasu-n buric, pardon de vorbă proastă, 
păi mă ţineau dumnealor două'ş cinci de ani la Casaţie? 

— Ce să mai ocolim, don' Guţă, râdea cu gâdileli coana 
Aneta, încredinţată că misitul a supt la mă-sa minte, nu 
lapte, nu-s mulţi ca dumneatale... 

— Ei bine, asemenea ins nu mi s-a mai întâmplat! Şi iar 
enumera, a suta oară, ridicând câte un deget: slujbă n-are, 
leafă n-are, pensie, nu!, copii, căţel, purcel să zici la o adică 
că-l ajută un oarecine, nexam! Cu ce plăteşte ăsta chiria, 
madam Aneto, din ce-şi ia tutun, unde rostuieşte bani de 
birt? 

— De, don” Guţă, fiecare le ştie pe-ale lui. 

— C-a fost boier se cunoaşte, dar unde e moşiile, băncile, 
rentele? 

— Ceva o fi având el acolo, nu-l plânge dumneata. Uite, 
chiar azi a venit un băiat de la Dragomir Niculescu încărcat 
de pachete scumpe: lichioruri, brânzeturi, icre, un curcan 
la tavă şi ce-o mai fi fost, că nu puteam să vămuiesc coşul. 

De unde stătea aplecat peste masă, don' Guţă, turtit de 
senzaţie, se răsturnă hopa Mitică pe spate. 

— Ei, nu mă-nnebuni! 

— Dacă zic! Ba îi mai scapă şi ăluia bacşiş vreo câţiva 
poli. 

— ŢI, ţi, ţi! Eu ştii ce cred, madam Aneto? Îţi spui acum 
un gând de-al meu mai vechi... 

Urechile Anetei se lăbărţară de curiozitate. Misitul scăzu 
glasul: 

— Eu zic că Duca ăsta e fracmazon! 


Femeia îşi duse palma la gură speriată. De fapt tonul 
misterios o înspăimântase, termenul nu-i spunea nimic. 

— Ce-i aia, don' Guţă? 

— Adică nişte inşi care nu-i ştie nimeni, dar care au o 
putere straşnică. Trag iţe, taie şi împart peste capul regilor, 
al miniştrilor. 

— Adică... Şi peste capul lui Antonescu? 

Don' Guţă făcu cu ochiu' „eşti naivă, cucoană, stai să-ţi 
explice tetea...“ 

— Nu te supăra, madam Aneto, dar nu cunoşti la politică. 
Cu Antonescu nu le merge. 

— Păi de ce? 

Răspunsul misitului explodă triumfal: 

— Fincă şi Antonescu e fracmazon! 

Spălătoreasa îşi duse mâna la falcă. Misitul se interesă 
prevenitor: 

— "Tot sărăcia aia de măsea? 

— Aoleu, don' Guţă, mi-aminteşti şi dumneata, numa! ce-o 
uitasem. Mă mir şi eu de câte sunt în lumea asta... Da' 
femei... or fi şi femei d-alea, cum le ziseşi, fracmazoane? 

Fostul aprod, derutat, îşi săltă sprâncenele spre rădăcina 
părului nisipiu, de bărbat blond a cărui încărunţire se 
oprise undeva, la mijloc, cu ani în urmă. 

— Este, de ce să nu fie? La o adică, şi femeia tot făptură a 
lu' Dumnezeu... 

— Atunci să ştii că asta care-l căuta ieri spre seară îi una 
d-a lor. 

— Cine? Cum? Nu-mi ziseşi nimic... 

— Când, păcatele, că şi dumneata venişi după miezul 
nopţii, iar mie-mi trecea os prin os de oboseală. Şi, p-ormă, 
ce mare lucru? A picat o cocoşeaţă, aşa, ca la vreo treij' 
patruj' de ani, îmbrăcată la lux şi m-a întrebat de domnul 
Duca, că la ce oră îl poate găsi. „Ce oră, doamnă, îi zic, că 
dumnealui trăieşte de capul lui. Poa' să nu scoată nasul 
afară şi trei zile şi tot pe atâtea să-i rămână patul 
nedesfăcut. Mai încearcă şi dumneata, după cum ţi-o fi 


norocul”. Mi-a lăsat o scrisoare pentru el, uite-o colo, pe 
blidar, că moşul nu s-a arătat de ieri. 

Ochii misitului se aprinseră de o curiozitate lacomă. În 
fond, era un om cumsecade, incapabil de ticăloşii şi chiar în 
diversele lui întreprinderi, cele mai multe dubioase, era de 
o corectitudine absolută în limitele uzanțelor care acționau 
într-o tagmă sau alta. Suferea însă de indiscreţia, de 
curiozitatea, de slăbiciunea ancestrală pentru senzaţie a 
mahalagiului predestinat să-şi consume întreaga existenţă 
între fruntariile banalului. Încercă să-şi ispitească vecina: 

— O fi vreun răvăşel de dragoste! A? Ce zici, madam 
Aneto? 

— Da' ştiu că eşti comic, don' Guţă! Amor la prăbuşitul 
ăla! Când umblă, îi zăngăne oasele sub ţoale. 

— Ehei! Am mai văzut eu şi alte situaţii... Zău, mult aş da 
să-mi arunc doar un ochi... aşa, un ochi mititel... 

Pe coana Aneta o pufni râsul. „Nu, că-i nostim, don” Guţă! 
Auzi, idee! Ochi mititel... Se simţea însă şi ea cu chef şi pusă 
pe năzbâtii. La o urmă, de ce nu? Ce mare brânză, o 
scrisorică?“ 

Se ridică greoaie, numai piept şi şezut, dezmorţindu-şi 
picioarele umflate. Don' Guţă luă scrisoarea tremurând de 
nerăbdare. Cuţitul cu lamă ca un brici - singurul din 
gospodărie care tăia ca lumea, ca în toate casele de femei 
singure - îl strecură cu uşurinţă printre buzele încleiate ale 
plicului. Degetele butucănoase ale misitului extraseră o 
hârtie albă. Descifră fără ochelari câteva cuvinte scrise 
citeţ, cu cerneală violet: 

„K.S. camera 89. Atenţie, verişoara.“ 

Cei doi se priviră nedumeriţi. 

— Ce-s chestiile ăştia? 

Coana Aneta săltă din umeri şi apucă paharul. 

— E! Fran-fran-macaronerii de-ale lor... dă-i păcatelor! 
Hai să ne-mpăcăm, don' Guţă! 

Clopotul unui tramvai de noapte însoţi ciocnitul 
paharelor. 


13 


În orele după-amiezii, barul era aproape pustiu. Se mai 


rătăcea câte un neamţ, bând în picioare, pe nerăsuflate, 
două-trei coniacuri, după care, dinamitat, pleca grăbit ca 
unul care pierde trenul ori îşi aminteşte brusc de o afacere 
urgentă; mai picau provinciali, fără cunoştinţe în Capitală, 
şi cărora le venea greu să înfrunte singurătatea odăii de 
hotel. Aşteptând noaptea bucureşteană cu plăcerile şi 
surprizele ei, dinaintea paharului cu Jamaica - nimeni nu-şi 
putea explica „ştiinţific“ slăbiciunea exponenţilor urbelor 
mici pentru exoticul rom - şi a nenumăratelor cafele, 
oamenii aveau sentimentul că se amuză, că nu şi-au 
prăpădit vremea între zidurile odăii, oricât de elegantă şi 
confortabilă. 

În aceste ceasuri de răgaz, domnul Basile se odihnea de 
obicei într-o cămăruţă din spatele recepţiei, locul la bar 
ţinându-i-l Jean, un chelner bătrân, care dăduse faliment în 
două întreprinderi încercate pe cont propriu. 

În mod excepţional însă, Jean fiind silit de un abces să 
meargă la dentist, Basile Sfetcu se afla dinapoia barului, 
răsfoind Universul. 

„Londra 5 - Ca urmare a hotărârii luate de a-şi reduce 
lista sa civilă ca şi ceilalţi membri ai familiei regale, ducele 
de York a decis să vândă grajdul său de vânătoare... 

New York 5 (Radar). La New York şi în alte oraşe ale 
Statelor Unite s-au comemorat zece ani de la dispariţia 
celebrului inventator Edison... 

Strânse cu gesturi grăbite jurnalul. Pe unul din scaunele 
înalte, îmbrăcate în pluş de culoarea tabacului, se instalase 


colonelul von Sundlo. Părea obosit şi figura bărbătească 
prinsese o culoare de plumb. 

„Ce chestie şi cu ăsta! se miră barmanul. Îşi schimbă 
culoarea feţei mai des decât cravatele. Mai acum câteva 
ceasuri ziceai că-i pruncul Cadum, rose-bombon, vine, vine 
primăvara! Şi-acum parcă-i Lazăr ridicat din morţi...“ 

Mai reflectă că e prima oară, în peste zece zile de când, 
descinzând la Athenee Palace, von Sundlo renunţase la 
rezerva mesei izolate pe colţ, atacând un loc mai accesibil 
unei apropieri: 

— Un whisky, te rog. Completă: dublu. Nu, nu soda. Doar 
gheaţă, mulţumesc. 

Basile se conformă, cu aceleaşi gesturi precise şi 
elegante, mereu impenetrabil. 

„Hm, whisky dublu, imediat după dejun. La al câtelea o fi 
ajungând pe stele răsărite?“ 

Se interesă amabil: 

— Doriţi cumva să citiţi ziarele? Chiar acum a sosit 
Volkischer Beobachter. 

Colonelul Sundlo dădu din mână: 

— Sunt plictisit destul... 

Completă în gând: „Panglicile sforăitoare ale lui Goebbels 
n-or să-mi alunge durerea. Saltimbancul!...“ 

Scoase un tub argintiu şi luă o pastilă pe care o sfărâmă 
între dinţi. Domnul Basile îi zvârli o privire scurtă: 

„Cam slobod de gură, coane Fritz! Trebuie că te simţi 
tare! Al naibii de tare!“ 

— Plictisit? Ioţi cei care ne vizitează sunt de acord că 
Bucureştiul este un oraş foarte vesel. 

— Da, făcu celălalt fără convingere. Am auzit... Micul 
Paris. Poate că era amuzant. Înainte... 

„Înainte de ce? se întrebă barmanul. De uniformele verzi- 
cenuşii?“ 

— Cred, spuse Sundlo vorbind mai mult pentru el, că am 
să plec spre meleaguri mai vesele. Poate la Istanbul... 


« 


„la te uită!“ exclamă mental Basile. „Încă unul care vrea 
să se distreze 

În aceeaşi clipă, fu străfulgerat de o idee: 

— Pentru că aţi avut bunăvoința să-mi vorbiţi, îmi permit 
o sugestie. Presupun că o companie agreabilă v-ar ajuta să 
învingeţi plictiseala... 

În ochii neamţului se aprinse un licăr sarcastic: 

— Îmi oferi o blondă plinuţă şi tarifată care-şi începe 
toate frazele cu „Oh! Dulcea mea comoară! Sweetheart!“ 
Doamne sfinte! 

Şi îşi aminti de Dorothy, americanca pe care o cunoscuse 
înainte de război la San-Sebastian. Folosea mai multe 
exclamaţii decât cuvinte, rotunjindu-şi mereu guriţa, ca să 
pară mai mică. Avea un râs care-i ascundea dinţii. Se vedea 
doar o gaură neagră. Detesta genul acesta de râs, ca şi 
gingiile prea evidente, lăsând liberă doar o aţă de dantură. 

Domnul Basile îşi permise un râs de circumstanţă. 

— Nici nu poate fi vorba despre aşa ceva. Mă gândeam la 
o companie adecvată... 

Colonelul Sundlo îşi ridică ochii fără curiozitate. Sorbi 
placid o gură de whisky. Barmanul urmă: 

— O persoană distinsă, fină, din cea mai bună societate. 
După cum se spune, la cai şi la femei rasa contează. 

Sundlo se interesă într-o doară: 

— How much? 

Discuţia i se părea absolut imbecilă, dar îl făcea să uite, 
de-ajuns şi pentru câteva clipe, durerea tenace, surdă, 
care-i ardea spatele. 

Domnul Basile se arătă ofensat: 

— Nu asemenea companie mi-aş fi permis să vă propun. 
Prestigiul casei noastre nu ne-o îngăduie. 

„Prestigiu!“, ricană în gând colonelul von Sundlo, 
amintindu-şi de mica actriţă, cu graţii de coristă, care-şi 
exhibiţiona picioarele în bar acum câteva ore. Ca şi ieri, şi 
alaltăieri... 


« 


— Doamna la care m-am gândit se află deasupra oricăror 
probleme pecuniare. Doreşte, condiţionează chiar să 
suporte financiarmente o eventuală tovărăşie agreabilă 
pentru o perioadă de timp determinată, desigur. 

— Înseamnă că are o sută de ani. 

— Nu, domnule colonel. Doar... vacanţă... 


Domnul Basile îi făcu semn directorului să se apropie: 

— Aristică, om te-am făcut! 

— Dă-i drumul! 

— 'Ţi-am găsit pajul pentru zâna de la 29. 

Stănescu îl privi încântat: 

— Cum naiba ai izbutit? Cine-i? 

— Sundlo! Colonelul neamţ. 

— Cine?! Herr Recviem? Fantastic! 

— De ce? 

— N-aş fi zis că se pretează. Când îl vezi, zici că i-a murit 
toată familia pe muzică de Beethoven. 

— Dragă Aristică, filosofia ta muzicală mă ruşinează. A-l 
socoti pe Beethoven funebru... 

— Ba nu, glumeţ! De ce când moare vreun grangur îmi 
bagă la radio Haendel şi Bach, în loc s-o dea pe Sanie cu 
zurgălăi? Zi mai bine cum l-ai aiurit pe neamţ? 

— N-am timp acum. În orice caz, comunică-i cucoanei că 
astă seară, la opt, Herr colonel baron Kurt von Sundlo se va 
prezenta în persoană, pentru a-i depune la picioare 
omagiile şi viteaza inimă ce palpită în spatele crucii de fier 
clasa I. Trăiască Wehrmachtul, Stănescule, şi al său caporal. 

Directorul hotelului se uită speriat în jur. În acelaşi timp 
se simţea de-a dreptul uluit. 

— Ai înnebunit, Vasile? 

Sfetcu îşi cenzura cu stricteţe reacţiile, iar rarele crize de 
expansivitate le consuma doar în particular, departe de 
orice martor. 

— Da! făcu barmanul şi-i întoarse spatele. 


În barul pustiu, domnul Basile îşi îngădui un păhăruţ de 
cointreau. Nu bea niciodată în timpul serviciului şi, dacă 
vreunul din comanditarii hotelului l-ar fi surprins, ar fi fost 
concediat pe loc. Dar acum se simţea în siguranţă şi extrem 
de bine dispus. Faptele se înlănţuiau cum nu se poate mai 
bine. 


XXX 


Întâlnirile aveau totdeauna loc în acelaşi apartament 
modest dintr-un bloc de pe strada Filitti. O placă albă, 
emailată, fixată pe uşă sub vizor avertiza: Agenţie 
imobiliară - lon Bogdan. Cui i-ar fi trecut prin minte să 
apeleze la serviciile acestui birou, s-ar fi simţit dezamăgit 
imediat ce i-ar fi trecut pragul. 

„Asta a fost probabil şi scopul“, gândise de la bun început 
Marin  Viforeanu,  Viforeanu totuşi, indiferent de 
aprehensiunile barmanului de la Athenee Palace în privinţa 
autenticităţii numelui. „Pe tip îl interesează o acoperire, nu 
deverul. O întreprindere prosperă l-ar fi incomodat. Prea 
mulţi amploaiaţi de supravegheat, prea mulţi muşterii de 
trecut prin sită...“ 

Cele două încăperi erau colbuite modest, în limitele celui 
mai strict necesar mobilate. În prima odaie, o şuie secretară 
dactilografă, uscăţivă, şleampătă, cu un coş încăpățânat în 
colţul gurii şi dungile de la ciorapi veşnic strâmbe, bătea la 
maşină cu două degete. Era fată bătrână, romanţioasă, cu 
inima toată un madrigal; şomajul sentimental n-o acrise, nu- 
i mutilase imaginile despre oameni, dragoste, primăvară. 
Rămăsese bună, naivă, bine dispusă, cu o uriaşă capacitate 
de entuziasm şi de a chicoti. Viaţa i se părea plină de 
amănunte vesele. Alături se afla biroul patronului. O masă 
rudimentară, două fotolii care cunoscuseră şi vremuri mai 
bune, un fichet probabil gol, cartoteci îngălbenite într-un 
dulap cu rafturile deschise. Telefonul care, în acest şi numai 


acest interior, făcea impresia unui uriaş gândac negru, 
rânjindu-şi circular măselele, nu deranja pe nimeni. 

„Pe nimeni şi niciodată, conchise Viforeanu ştergându-şi 
faţa transpirată. Mă întreb chiar dacă funcţionează sau e 
instalat doar pentru impresie.“ 

— Ce mai faceţi, domnu' Viforeanu? se interesă zglobie 
domnişoara Marta. Afară e o zi adorabilă, nu găsiţi? 

— Cum să nu, 38 de grade la umbră. 

— Atât de mult? se minună secretara, trecându-şi 
degetele prin părul oxigenat. 

Rochia roşie, cam strâmbă, la care croitoreasa nu făcuse 
economie de material, era transpirată la subsuori. 

— În realitate, la noi e răcoare... De ce nu vă duceţi la 
ştrand? 

— N-am timp, domnişoară. 

— O, ce păcat! O baie aţi putea totuşi face. Bazinul Tirul e 
aici, la doi paşi. 

— Da, făcu Viforeanu plictisit. E o idee... 

— „care, trebuie să recunoaşteţi, nu v-a trecut prin 
minte. Nu-i extraordinar? 

Şi începu să râdă arpegiat, extrem de încântată. 

„De ce naiba o fi chiţăind, imbecila? Asta a avut noroc că 
nu s-a măritat. Te inspiră s-o strângi de gât chiar dacă nu te 
cheamă Sile Constantinescu. Deşi ăla prefera duşurile 
sulfurice.“ 

— Domnul Bogdan vă aşteaptă. Sper că n-aţi uitat. 

— Până a fi dat ochii cu dumneavoastră, făcu Viforeanu 
sarcastic, o prezenţă care alungă orice preocupare. Se 
înclină cam teatral: Sluga dumneavoastră... 

Domnişoara Marta roşi, iar genele prelungite cu rimel 
(dat în trei rânduri, la interval de cinci minute, şi înlăturat 
seara în cazne cu untdelemn de măsline încălzit) fluturară 
speriate în spatele ochelarilor. 

— O, sunteţi prea gentil! Poftiţi, vă rog... 

Îl introduse în biroul lui Bogdan şi se întoarse la maşina 
de scris. Obrajii îi ardeau înfierbântaţi. 


„În fond, e un bărbat foarte bine şi simţitor. Sluga 
dumneavoastră... Adică, sunt al tău, dar, desigur, exprimat 
mai voalat, din cauza timidităţii. Al tău... Nu spui în vânt 
asemenea cuvinte...“ 

Bogdan îl aştepta ca de obicei, cu nelipsita ţigară Camel 
într-o mână, cafeaua în cealaltă şi un vraf de ziare azvârlite 
în dezordine pe podea. Putea să aibă în jur de treizeci şi 
cinci de ani şi, de câte ori îl întâlnea, Viforeanu îl considera 
cu oarecare pizmă. „Dacă aş fi avut mutra asta de îngeraş 
bucăliu, azi eram as în Intelligence Service.“ 

Conştient de propria-i înfăţişare, dubioasă, 
îngrijorătoare, mai ales de privirea care sulița, Viforeanu 
încercase unele trucuri menite să-i îndulcească fizionomia. 
O mustață stufoasă, ă la Clemenceau, sau ochelari de 
culoare închisă: izbutise însă un aspect de contrabandist, 
conspirator de tavernă şi, în cele din urmă, renunţase. 

Bogdan, de la prima vedere, câştiga încrederea absolută 
şi simpatii, dezlega limbi, amorţea vigilenţe încercate, cu 
rutină în activitatea de informaţii. Bonom, rotunjor, blond 
cu păr moale, ondulat şi ochi albaştri uşor exoftalmici, 
„trebuie să fi fost un copil adorabil, frate bun cu Shirley 
Temple“, părea un pierde-vară drăguţ, consumând cu 
cumpătare venituri nu prea mari, dar sigure. Însă fără 
pretenţii, plaisirist decent care nu se frământă şi nu-şi face 
iluzii în legătură cu locul lui în lume, printre semeni, în 
viaţă, în univers. Mereu gata să râdă, ca şi toanta din 
încăperea alăturată, tot prostuţ, cu deosebirea că 
ipochimena era autentică, Bogdan se dovedea în realitate 
un adversar de care trebuia ţinut cont. Viforeanu nu se 
putea făli nici măcar faţă de el însuşi că l-ar fi intuit. 
Dimpotrivă, iniţial îi făcuse o impresie dintre cele mai 
jalnice, dar, prin antene pe cât de clandestine, pe atât de 
sigure în culisele Biroului 2, aflase că Bogdan are cotă, 
deloc neglijabilă, fiind printre vedete. 

„Prost, Bogdan? O, ce gafă, bătrâne! Ce gafă! Ha! Ha! 
Ha! Loin de lă! Aş zice ba dimpotrivă!“ 


— Ia loc, domnule Viforeanu. Ce mai faci? 

Şi-i întinse o mână moale, cu gropiţe. Deşi bucăliu, pe 
cale de a deveni gras, Bogdan nu părea să sufere de 
căldură. Gulerul cămăşii era imaculat, cravata corect şi 
strâns înnodată. 

Întrebarea, pur convenţională în gura lui Bogdan, căpăta 
accente de cuceritoare sinceritate. Îţi venea să crezi că, 
într-adevăr, îl interesează care mai e viaţa agentului, ce 
preocupări are şi cum stă cu digestia. 

Viforeanu rânji: 

— Fine, după cum spun fabricanţii yankei de lame de ras. 

Făcea aluzie la Goring care, informat de Abwehr asupra 
uriaşului potenţial de război al industriei Statelor Unite, 
izbucnise în râs: „Aveţi halucinaţii! Americanii nu sunt în 
stare să fabrice altceva în afară de lame de ras!“ 

Bogdan surâse visător: 

— E ciudat că acum, mai mult ca oricând, expresiile 
englezeşti sunt de mare circulaţie. Simpatia reală a opiniei 
publice cucereşte diferite şi neaşteptate forme de 
manifestare. Ce e nou, domnule Viforeanu? 

Agentul ridică din umeri: 

— Cu riscul de a vă deziluziona, nimic. 

Bogdan râse săpun Bebe Cadum, într-un costum tăiat la 
Oprescu. 

— Nu mă deziluzionez uşor. De altfel, am convingerea că 
misiunea pe care ţi-am încredinţat-o nu e peste puterile 
dumitale. Deci, toate motivele să fim veseli şi optimişti. 

— Vă mulţumesc, se înclină uşor Viforeanu. N-am pus 
problema efortului. 

— Asta-i foarte frumos. Cunogşti principiile mele, mă rog... 
ale noastre. Suntem împotriva serviciilor obligate, nu silim 
pe nimeni să lucreze pentru noi, împotriva voinţei sau a 
convingerilor sale. 

— Şi totuşi, rânji Viforeanu, şantajul, constrângerea au 
dat rezultate frumuşele în munca de informaţii. 


— Discutabile, dragă domnule Viforeanu, discutabile. Nu 
iubim surogatele, această invenţie prusacă nefastă. În 
industria alimentară sunt nedigerabile, în materie de 
sinceritate, fatale. lar ceea ce pretind unui agent este 
onestitatea absolută faţă de serviciul pentru care lucrează. 

Vorbise cu o însufleţire naivă, excluzând ideea de 
mistificare. Părea să creadă cu toată fiinţa lui în frazele 
balon emise. 

Viforeanu se mulţumi să-şi plece privirea în care sclipeau 
licăriri sarcastice: 

„Cu alţii, puişor! Onestitate absolută! Cum rămâne cu 
agenţii dubli şi tripli cu care aţi împăducheat Europa 
slobodă şi ocupată? Nu înţeleg însă ce urmăreşti! De ce 
dracu” vrei să te consider cretin?“ 

— Mda, făcu, sunt principii care vă onorează. 

Bogdan zâmbi cuceritor: 

— Asta nu înseamnă că facem abstracţie de faptul că nu 
toţi... omologii noştri joacă la fel de fair-play. Dar să 
abandonăm consideraţiunile de ordin general! Ce-i cu 
amicul Sundlo? 

— Ermetic ca în prima zi, impenetrabil şi mut. Nu se lasă 
abordat, acroşat, totuşi răspunde sec şi steril, nu se 
întâlneşte cu nimeni, nu dă şi nu primeşte telefoane. 

— Ieşit din comun, aprecie Bogdan. Îţi vine să crezi în 
„starea civilă“ declarată: ofiţer al Wehrmachtului, turist 
aflat în convalescenţă. Hm! Convalescenţă într-un Bucureşti 
torid... De ce n-a ales altceva? Elveţia sau... 

Viforeanu îl întrerupse zâmbind: 

— O fi având alergie la Schweitzer şi vaci Zimmenthal. 

Celălalt îl privi amuzat: 

— Da, e o ipoteză. Oricum, ce-mi relatezi e cu totul 
singular. Care e totuşi programul lui? Itinerarul lui de o zi? 

— Cu totul nevinovat şi monoton. la micul dejun în 
cameră. Coboară în jur de 12 în bar. Prânzul îl ia la Cina. Se 
întoarce la hotel. Urmează siesta. Din nou vizitează barul. 
Seara nu mănâncă. Face o scurtă plimbare pe Calea 


Victoriei, cu aerul că nu vede nimic. Mişcare deci, şi nu 
divertisment. La ceasurile zece închide lumina. 

— Foarte bizar! Ştii, domnule Viforeanu, există două 
modalităţi de a stârni curiozitatea semenilor: prima, ducând 
o existenţă excentrică, a doua, printr-o excesivă platitudine, 
neatrăgând cu absolut nimic atenţia. În orice caz, vom 
continua supravegherea. Ce crezi? O femeie ar izbuti să 
străpungă această armură de austeritate? Crezi că ar avea 
vreo şansă să se infiltreze în intimitatea lui? 

Viforeanu dădu hotărât din cap: 

— Niciuna. 


— Când mai treceţi pe la noi, domnule Viforeanu? 

Pieptul sărac al secretarei sălta, acuzând o respiraţie 
precipitată. 

— Curând, domnişoară. Nimeni nu rezistă tentaţiei de a 
vă întâlni cât mai des. 

„Trebuie neapărat s-o grăbesc pe Dida să-mi isprăvească 
rochiţa de organdi! Are maniere de lord! E o plăcere să ai 
de-a face cu gentlemeni adevăraţi...“ 

Viforeanu cobori sprinten treptele: 

„Se pare că am stârnit o pasiune. Hm... Nu-i o plăcere să 
ai de-a face cu cretini...“ 


XXX 


În cursul după-amiezii Elvira Manu primi un penar de 
cristal cu trei orhidee superbe împreună cu cartea de vizită 
a colonelului Kurt von Sundlo. Desfăcând panglica lilas cu 
chenar de liţă aurită, spre a păstra învoite aripile de tafta, 
trase cu plăcută surpriză câteva concluzii imediate. 

„leutonul are I'usage du monde. N-a încercat să mă 
epateze cu un buchet uriaş, mitocănesc în debut de relaţii, 
a preferat o atenţie discretă şi de bun gust.“ 


La fel de agreabilă o impresionă cartea de vizită sobră, 
cuprinzând doar două cuvinte: Kurt von Sundlo. I se păreau 
ridicole cărţile de vizită, destinate relaţiilor neoficiale, cu 
înşiruire îngâmfată de titluri, calităţi, funcţii actuale şi 
decedate. 

„Modestie de casă bună sau, dimpotrivă, exces de 
vanitate, de cochetărie orgolioasă, camuflată sub o studiată 
indiferenţă faţă de deşertăciunile omeneşti? Vom vedea în 
curând.“ Oricum, după cum îşi anunţa intrarea în arenă, 
acest von Sundlo se promitea un tip interesant, aventura se 
anunţa captivantă. 

Prima impresie: un om care a suferit mult. O suferinţă 
care-i încrustase obrazul distins, care-i voala privirea din 
când în când, îndepărtând-o. Şi-atunci, încercai strania 
senzaţie de dizolvare; intuiai că, pentru câteva clipe, nu mai 
existai pentru von Sundlo, că acesta se simţea cu 
desăvârşire singur. 

— Bănuiesc, începu Elvira Manu zâmbind cu naturaleţe, 
că propunerea mea v-a surprins. 

— Trăim evenimente excepţionale, când nu te mai 
surprinde nimic. În vremuri normale, desigur, m-aş fi simţit 
şocat. Avansurile din partea unei femei de anume clasă şi 
calitate nu intră, nu intrau în obişnuit. 

Vorbea o franceză fluentă, şlefuită după toate aparențele 
la ea acasă, accentul era parizian. Adăugă visător: 

— Nu vă ascund că această cunoştinţă îmi face o 
adevărată plăcere. V-am remarcat de cum aţi sosit la 
hotel... 

— Printre atâtea frumuseți? surâse Elvira Manu. E mai 
mult decât un omagiu. 

Von Sundlo o învălui cu privirea. Era limpede că pe 
această femeie o caracteriza în primul rând distincţia. Totul 
era elegant, subtil, special, rezultatul fin cizelat al mai 
multor generaţii de avuţie şi educaţie atentă: osatura, 
ţinuta nobilă a gâtului, uşoara aroganță din privire, fardul 
aproape insesizabil, rochia neagră de voile. 


— Da, făcu von Sundlo, semănaţi... semănaţi foarte bine 
cu cineva... Îşi alungă gândul cu un gest brusc: M-aş simţi 
fericit dacă aş corespunde pretențiilor dumneavoastră. 

— Nu ne rămâne decât să încercăm. 

— Mi-e teamă că aveţi nevoie de un partener mai tânăr, 
mai vesel şi mai... rezistent. Am fost rănit, pe frontul de est, 
la coloană. Acum mă aflu în convalescenţă. 

Figura i se crispă uşor. În mod evident, simţeai că-i 
repugnă să vorbească despre suferinţele lui ca şi cum 
acestea l-ar fi umilit, amputându-i din atributele masculine: 
forţă, vigoare, trup şi nervi de bronz, cutezanţă, atât de des 
condiţionată de o formă fizică excelentă. 

Elvira Manu zâmbi fermecător: 

— Nu vă inventaţi probleme, arătaţi foarte bine şi, în 
orice caz, nu preconizam pentru vacanţa mea ascensiuni pe 
Mont Blanc, campionate de dans sau cricket. Mi-aţi pomenit 
adineauri de avansuri venite din partea unei femei. Nu ştiu 
dacă vi s-a explicat desluşit: nu urmăresc aventuri de 
anume gen, ci o camaraderie veselă de două săptămâni. 

Sundlo roşi violent şi Elvira Manu îşi dădu seama că a 
gafat. Neamţul îşi închipuia probabil că precizarea avea 
drept scop menajarea unor presupuse insuficiențe de ordin 
viril. 

— Mi s-a explicat, articulă cu gâtul uscat. Ca şi faptul că 
sunteţi dispusă să suportaţi cheltuielile acestei escapade. 
Cel puţin sub cel de al doilea aspect, vă asigur că nu e cazul 
să vă faceţi probleme. 

Una dintre principalele seducţii ale Elvirei Manu erau 
gesturile spontane care surprindeau plăcut, ţinând seama 
de atitudinea rezervată obişnuită. Întinse mâna peste 
măsuţă şi-i prinse braţul cu căldură: 

— Să încercăm să fim buni prieteni, să ne simţim bine 
împreună. Şi între buni prieteni nu există susceptibilităţi. 
Se întâmplă ca oamenii să interpreteze eronat unele 
cuvinte neîndemânatice, acordându-le sensuri străine şi, de 
obicei, exagerate. 


— Nu cred, mormăi colonelul, că dumneavoastră aţi fost 
vreodată neindemânatică. E adevărat, sunt, am devenit 
susceptibil... M-am schimbat foarte mult. 

— Toţi ne-am schimbat. Vin cu o propunere constructivă: 
să redevenim, pentru două săptămâni, ceea ce am fost 
fiecare înainte... Când ne mai făcea plăcere să ne uităm în 
oglindă cu lupa. Pe dinafară şi pe dinăuntru. 

— Ca într-un roman, râse cu tristeţe von Sundlo. Dăm 
înapoi paginile, sărindu-le pe cele urâte, detestate. Ce 
simplu ar fi! 

— De ce n-am încerca? În fond, din motive diferite, ne-am 
oferit amândoi o vacanţă. Să profităm de ea. Să retrăim ca 
stare de spirit bătăile cu flori de la Nisa, tangourile lui Tino 
Rossi, aşa cum le-am dansat în Parisul liber, în Parisul care 
aparţinea francezilor şi nu... 

Se întrerupse brusc şi von Sundlo zâmbi: 

— Sper că nu vom face caz de convingerile politice. De 
altfel, en passant fie spus, nu cred că există un singur om 
civilizat care să se fi bucurat de îngenuncherea Parisului. 

Elvira Manu îi surâse recunoscătoare. 

— Mă bucur că gândiţi aşa. 

— Parisul anilor '37..., emise visător von Sundlo. 
Expoziţia universală..., Tino Rossi, Maurice Chevalier, 
Mistinguette, Charles Boyer... Atunci am făcut cunoştinţă 
cu mititeii, cu tradiţionalele dumneavoastră sarmale. La 
restaurantul pavilionului românesc. Cânta un mare 
violonist... 

— Grigoraş Dinicu, zâmbi Elvira Manu. Sunteţi prima 
oară în România? 

— Da. 

— Nici aici nu se plictisea lumea... Mai am două 
propuneri, domnule von Sundlo. 

Neamţul dădu din cap zâmbind în sinea lui. 

„Fireşte, când a preconizat escapada asta, şi-a făcut 
planul cu de-amănuntul. Are totul în minte.“ 

Elvira Manu urmă cu acelaşi glas cald: 


— De vreme ce am decis o întoarcere la frumoasele zile 
din Aranjuez... 

Von Sundlo constată cu un surâs trist: 

— Dictonul consacrat exclude o asemenea posibilitate. 

— Vă rog, nu mă dezarmaţi. Şi-apoi, toată lumea e 
sceptică. Hai să fim originali şi, în consecinţă, plini de 
optimism! Consemnul şi motto-ul vacanței va fi frumosul şi 
veselia. Nici un fel de amintiri triste, nu evocări, nu 
mărturisiri, nu indiscreţii. Nu vreau să ştiu cine sunteţi, 
dacă aveţi familie, obligaţii, cont în bancă sau convingeri 
politice, vicii, cazier, preocupări majore sau minore. 

— Bănuiesc că pretindeţi aceeaşi conduită discretă din 
partea mea. 

Elvira Manu îl privi grav. Ochii îi străluceau, gemeni 
solitarilor care-i sclipeau în urechi. 

— Da. Şi de-aici decurge cea de a doua propunere. De 
fapt, o dorinţă şi, iertaţi-mi termenul categoric, o condiţie: 
nu vom încerca în aceste două săptămâni să facem 
investigaţii, să descoperim ceea ce fiecare din noi ţine să 
rămână taină. 

Deschise poşeta şi consultă o agendă: 

— Suntem luni, 20 iulie. Ne vom despărţi în seara zilei de 
4 august, cu promisiunea fermă că nu vom încerca 
niciodată după aceea să ne căutăm unul pe celălalt. 

— D'accord! 


În bar, muzica din restaurant răzbătea voalat. 

„Ne-am întâlnit la Capri într-o seară...“ 

— Dă-mi un pahar cu whisky, spuse directorul Stănescu. 

Domnul Basile i-l întinse, apoi se rezemă în coate. 

— Cum merg treburile la apartamentul 29? 

— Nu obişnuiesc să mă uit pe gaura cheii. 

— Când clienţii lipsesc din odaie. Ştiu. 

Directorul hotelului râse. 

— Cred că e în regulă. Sunt împreună de două ceasuri şi 
au comandat cina şi trei sticle Thein Extra la cameră. 


— Aha! Ştiu că se grăbesc! Neamţu-i pesemne la 
motorizate. 

— De, nici de-a noastră n-aş zice că umblă cu cotiga. 

Barmanul se răsuci spre un bărbat voinic, cu mustață 
englezească, îmbrăcat în smoking. 

— Da, domnule Radulian... Un Martell... 

De pe chipul sobru al lui Basile se alungase orice urmă de 
zâmbet. Peste câteva clipe, satisfacția care-i însufleţise 
privirea se dizolvă şi ea. 


Don Octavio de Villar îşi privi ceasul brățară. Un Omega 
de aur pe care-l primise la cincisprezece ani de la bunică- 
sa; sentimentala, plângăreaţa şi mult evlavioasa dona Anna 
de Villar. 

„Peste circa douăzeci de minute aterizăm la Londra...“ 

Privirile tânărului alunecară maşinal asupra celor circa 
treizeci de pasageri cu care se îmbarcase la Cadiz. Le 
înregistrase prezenţa, încă din sala de aşteptare a 
aeroportului, cu ochi de profesionist. În cea mai mare parte, 
oameni de afaceri din ţări neutre, mai existau două femei 
tinere care puteau fi orice - aventuriere, actriţe sau 
progenituri regale de peste ocean, cu blazoane rentabile: 
oţel, telefoane, conserve, cremă de ghete. Atrăgeau atenţia 
trei bărbaţi în jur de patruzeci şi cincizeci de ani, despre 
care de Villar ar fi putut paria că erau „evadați“ din Europa 
ocupată de nemți. Aveau atitudini crispate, iar în priviri 
expresia aceea inconfundabilă, pe care Octavio, băieţel pe 
atunci de şapte-opt ani, mânat cu sila la vânătoare de 
teribilul său bunic Don Gonzales, o citea sfâşiat de milă în 
ochii pradei încolţite. 

În albumul de familie - catifea verde cu intarsii de fildeş 
şi argint - care supravieţuia şi astăzi într-unul din saloanele 
castelului nobililor de Villar, ridicat în inima munţilor Sierra, 


se afla fotografia lui în costumaş de călătorie din catifea 
neagră, cu o cămăşuţă înnecată de dantele. Mâna fragilă de 
copil se sprijină nesigură, cu silă parcă, pe flinta cu pat de 
argint, comandă specială, cadoul bunicului de Crăciun. 
Copilul nu se arătase prea entuziasmat, iar Don Gonzales, 
descumpănit cumva, se adresase dezamăgit fiului său, Don 
Alessandro: 

— Mi-e teamă, fiule, că în vinele mititelului curge mai 
mult cerneală neguţătorească decât sângele preţios al de 
Villarilor! 

Don Alessandro îşi muşcase mustaţa neagră, în timp ce o 
strâmbătură îi deplasase spre ureche o jumătate din 
obrazul extrem de mobil şi care-i trăda natura nervoasă. 

Aluziile la familia soţiei pe care o iubea şi azi, Dona 
Conception, vlăstarul şi bogata moştenitoare a armatorilor 
Azara, îi ofensau simţul de echitate prin injusteţe, 
constituiau o uzurpare brutală a dragostei lui. 

— Se pare, scumpe părinte, răspunsese iritat, că datorită 
dibăciei acelor degete murdare de cerneală, sângele 
nobililor de Villar continuă să clocotească, pârâu nesecat, 
între zidurile străbune. Şi mai cer îngăduinţa domniei tale 
să observ că şi sângele, ca şi cerneala, tot albastre sunt. 

Într-adevăr, aurul Azara, revărsat din belşug în albiile 
secate de nepricepere, fantezii şi imbecilitate seculare, 
pompase vlagă şi strălucire nouă Villarilor, pe cale de a se 
scufunda în existenţa de jalnică sărăcie a legiunilor de 
nobili scăpătaţi. 

Pe malurile Guadalquivirului, corăbiile Azara, acum 
vapoare şi ambarcaţiuni moderne, se înşirau catarg lângă 
catarg, colier, mândrie nu doar a neamului de armatori, ci a 
întregii Sevilii. Se înghesuiau acolo, ca sardinele, vase de 
pretutindeni: din ambele Indii, din Anglia, Grecia, din 
Sicilia, de la Capul Bunei Speranţe. 

Bătrânul nu se lăsase, constatând sarcastic: 

— Fiule, ai uitat pesemne deviza marelui străbun, 
cruciatul Don Juan Alvara de Villar: „prefer un pur sânge pe 


care am azvârlit o piele de vițel unui catâr încărcat cu 
desagi de aur“ 

Octavio de Villar se uită din nou la ceas. Încă zece 
minute. Slavă Domnului, scăpa de ochii aţintiţi ai doamnei 
de alături! O femeie de o corpolenţă indecentă, încărcată de 
aur - numărul brăţărilor şi al lanțurilor îl egala pe cel al 
colacilor de grăsime - şi care-i îndreptase de-a lungul 
întregului traseu priviri lacome, de o maternitate obscenă; 
privirea nudă, caracteristică femeilor ajunse la o anumită 
vârstă, în al căror piept opulent inima se zbuciuma intonând 
romanțe sincopate. 

De Villar nu mai văzuse Anglia de patru ani. „Patru ani 
azi“, îşi zise Octavio, „fac cât un secol din alt ev...“ 
Dumnezeu lepădase stiloul în mâna unui dement care se 
distra mâzgălind şi strâmbând harta lumii după criterii 
paranoice... 

Evident, înfruntări cumplite existaseră dintotdeauna, 
istoria Europei nu cunoscuse, cât ar pătrunde ochiul 
cercetătorului de departe în trecut, nici măcar zece ani de 
linişte deplină, zece ani în care să nu se fi tras un singur 
glonţ, iar oamenii să nu se spintece cu nemilă... Desigur, 
războaiele purtate de Hannibal, sau Filip, sau Napoleon nu 
fuseseră mai blânde, mai puţin sângeroase. Diferea doar 
tehnica de decimare în care nemţii atinseseră acum culmile 
performanţei. 

„lată încă o consecinţă a progresului“, surâse amar de 
Villar, reflectând că în nici un alt domeniu, pe nici o altă 
felie de viaţă, oamenii nu se dovediseră mai inventivi decât 
în aceea de a născoci mijloace de torturare şi înlăturare 
crudă a semenilor lor. 

Oamenii suferiseră totdeauna la fel în momentele 
absolute, căci sclavul caucazian, egiptean ori gal, trăgând la 
carul roman, n-avea termenul de comparaţie al lagărelor 
naziste, ignora fantezia perversă a caznelor Gestapoului. 
„Doar că individul“, filosofă modest de Villar, „îşi trăieşte 
epoca, «il s'enfiche eperdument» de crimele ori suferinţele 


străbunilor, simple poze în manualele de istorie, examene 
inutile la sfârşit de an. Ce-mi pasă mie de consecinţele 
războaielor punice sau de ale căderii 
Constantinopolului...?“ 

Un membru al echipajului, cu fizionomie anonimă şi al 
cărui accent te împiedica să-i identifici naționalitatea, 
anunţă aterizarea, rugând călătorii să-şi prindă centurile de 
siguranţă. 

Octavio de Villar se uită instinctiv pe hublou. Camuflajul 
îneca Londra într-un ocean de întuneric. 

Ora unu şi zece. Peste câteva ceasuri era convocat la 
Cartierul general al Serviciului de informaţii. 

Avionul zvâcnea şi azvârlea pasagerii, sugerându-i lui de 
Villar spinarea nervoasă, zbuciumată a unei reptile. 

„În sfârşit, şi-au adus aminte de mine...“ Aşteptase clipa 
aceasta încă din '38, când Hitler, realizând Anschluss-ul, 
începuse să-şi concretizeze intenţiile, până atunci doar 
prefigurate, de dominație totală a Europei. Urmaseră 
Etiopia, Cehoslovacia... 

După ocuparea Poloniei, Octavio de Villar îşi pierduse 
atât răbdarea cât şi nădejdea că ar putea fi folositor. „Prea 
Mic, prea neînsemnat...“ 


Maiorul Edgar Donovan din Serviciul de coordonare a 
securităţii britanice - BSC - îl invită să ia loc cu un gest 
scurt. Se interesă convenţional, „cum aţi călătorit?“, 
ascultând distrat răspunsul. Avea darul catalogărilor 
fulgerătoare şi acorda un credit primejdios, socoteau 
superiorii, intuiţiei, înnăscutei şi rutinatei sale cunoaşterii a 
naturii umane. 

„Trag mai multe concluzii utile dintr-o singură întâlnire 
cu persoana care mă interesează, decât lecturând cinci 
pagini, bătute strâns, de fişă biografică.“ 

Pe a lui de Villar o avea la îndemână. O studiase cu 
oarecare scepticism, imediat ce primise dispoziţia de la 
„Micul Bill“ să-l contacteze pe tânăr. Avea o neîncredere 


organică, indiferent de eforturile de cenzurare, de forţare a 
propriei obiectivităţi, în seriozitatea latinilor. Pentru foarte 
saxonul Donovan, descendent al unei familii de jurişti 
puritani, minte organizată, disciplinată de riguroase studii 
ştiinţifice, italienii şi spaniolii se confundau cu câteva 
imagini de ordin plastic şi acustic: ghitare, castaniete, 
evantaie şi gondole. Capul de afiş îl ţineau fustele. Mai ales 
cu volane. 

„Ai o imaginaţie prea virtuoasă, bătrâne“, îi reproşa 
«Micul Bill» sau «Bill cel sălbatic», superiorul şi prietenul 
lui. „Acesta-i şi motivul pentru care disprețul tău pentru 
ginta latină ia culori stridente, de carnaval...“ 

— Eu nu dispreţuiesc pe nimeni. 

— Nu, râsese Micul Bill, dar mulţumeşti în fiecare zi 
Dumnezeului tău că nu te-ai născut înlauntrul cizmei şi că 
buna ta mamă nu cunoaşte Iarantella, dacă ştie vreun dans 
în general... 

Maiorul Donovan rememoră datele mai importante ale 
tânărului. 

„„„descendenţă nobilă, cu pergamente şi blazon încă de 
pe vremea Isabellei de Castilia. Mama - exponentă a unei 
vechi, puternice şi foarte bogate familii de burghezi. 
Octavio s-a născut în castelul strămoşesc de la Sevilla. Din 
1934 până în '38, urmează la Oxford cursurile profesorului 
William Scott de la catedra de orientalistică... 

Hm! Orientalistică... Tipic pentru un tânăr cu bani, care- 
şi înnobilează mintea cu cunoştinţe nefolositoare, de pe 
urma cărora nu va câştiga nici măcar o singură liră. 
Cunoştinţe cu circulaţie în lumea saloanelor, unde se 
apreciază conversaţia subţire, acrobaţiile spirituale - 
rentabilitate zero! - campionii replicilor spontane. 
Conversaţia, arta regină a secolului al XVIII-lea, când 
oamenii, păpuşi pudrate, înnecaţi în dantele, existau în pas 
de menuet. În pas de menuet trăiau, făceau copii şi datorii, 
apoi mureau. Cu demnitate! Gesturile erau graţioase, 


cuvintele, indiferent de natura lor - declaraţie de dragoste 
sau epitaf -, patetice. 

Înainte de război, Donovan făcuse o călătorie în Spania. 
Într-un cimitir din Burgos îi atrăsese atenţia un monument 
care impresiona prin grandoare. O construcţie mamut, din 
piatră, reprezentând un bărbat în mărime naturală cu 
armură şi spada ridicată ameninţător, spre cer. Expresia de 
aroganță, de penibilă trufie, atingând paroxismul, izbutea 
să depăşească ridicolul, căpătând prin scandal măreție. 
Inscripţia era pe măsura personajului: „Aici aşteaptă cel 
mai nobil cavaler, contele Gonzalo de Ulloa, ca Dumnezeu 
să-l răzbune în ucigaşul său“ 

În vreme ce de Villar îşi continua relatarea privind 
călătoria - nara agreabil, vioi, puncta cu humor şi observaţii 
fine, sugerând în puţine cuvinte un clişeu şi un personaj - 
Donovan încerca să ghicească ce oare o fi determinat 
Intelligence Service-ul să-l racoleze pe tânărul spaniol încă 
de pe băncile universităţii? În privinţa aceasta, referinţele 
fişei erau neconcludente, inventar de adjective elogioase - 
„inteligent, întreprinzător, cultură îngrijită, onestitate 
neîndoielnică, vie simpatie pentru tot ce poartă marca 
made in England: popor, istorie, mod de viaţă, mentalitate, 
garderobă. Se îmbracă la Worth...“ 

Amănuntul, subliniat într-o fişă a unui serviciu de 
informaţii, i se păru de o frivolitate inadmisibilă. 

Mda, conchise mental maiorul Donovan. Din tot dosarul, 
faptul că fusese recomandat Intelligence Service-ului de 
către Dan Ronald, prieten şi coleg de studii cu de Villar, 
agent valoros care acţiona azi în Japonia, i se părea cel mai 
interesant. Dan Ronald îşi dăduse măsura valorii dovedind 
acea intuiţie specială fără de care un lucrător al serviciilor 
de informaţii rămâne un simplu executant, având şanse 
minime de supravieţuire, odată lansat în arena inamicului. 
Încă din 1930, Ronald atrăsese atenţia Intelligence Service- 
ului asupra activităţii primejdioase duse de profesorul de 


desen Otto Abetz şi asupra asociaţiei profasciste înfiinţată 
la Bruxelles de acesta, „Jeune Europe“. 

Donovan netezi cu o mână hotărâtă mapa de piele care 
se afla dinaintea lui. Gestul era grăitor. „La urma urmei, Bill 
ştie ce face.“ Bănuia însă că hotărârea acestuia de a-i 
încredința tânărului de Villar o misiune importantă fusese 
influenţată de Dan Ronald cu care se întâlnise acum o lună 
la Nisa 

Surprinse privirea spaniolului şi se simţi la neîndemână. 
Avu sentimentul neplăcut că îi ghicise aprehensiunile. „Ştiu 
că nu aveţi încredere în mine, domnule, dar se pare că nu 
aveţi încotro...“ 

Donovan întrebă brusc: 

— Cu ce vă ocupați în momentul de faţă? 

Un zâmbet fermecător inundă chipul plăcut al tânărului. 
Donovan trebui să conceadă că se prezenta într-adevăr 
bine. Un trup cu muşchi fermi, ţinută, maniere şi limbă 
desăvârşite; dacă nu l-ar fi trădat pielea oacheşă, l-ai fi 
putut lua drept un englez din înalta societate. 

— Oficial, cu nimic. 

— Şi... neoficial? 

Octavio de Villar râse: 

— Aştept propuneri. 

— Cine ar avea prioritate? Primul ofertant sau cel care 
oferă mai mult? 

— Dumneavoastră cum aţi proceda? 

— Acesta nu-i un răspuns. 

— E pe măsura întrebării. Fac eforturi să nu mă simt 
jignit. 

Donovan râse scurt: 

— Procedezi înţelept. Reacţiile de fecioară ultragiată nu 
trebuie să facă parte din instrumentarul de lucru al unui 
agent de informaţii. În general, aş zice, nu sunt 
recomandabile reacţiile, cu excepţia celor care-i salvează 
capul. 


— Dacă vă interesează viteza cu care pot mânui un 
revolver... 

— Asta trebuie să vă intereseze pe dumneavoastră. Şi 
totuşi, domnule de Villar..., ce aţi făcut în aceşti patru ani 
de când aţi părăsit Anglia? Trebuie să vă fi ocupat cu ceva. 

— Timp de un an şi jumătate am funcţionat în 
specialitatea mea ca profesor la Universitatea din Madrid. 
Mi-am dat seama însă că munca aceasta nu e de mine. O 
pasiune neaşteptată m-a îndreptat spre arheologie. Nu 
vreau să vă plictisesc cu amănunte de specialitate, dar, 
studiind şi făcând cercetări, am ajuns la concluzia că 
monumentele antice sunt departe de a-şi fi dezvăluit în 
întregime enigmele. Am făcut două călătorii mari în Mexic 
şi Peru, iar izbucnirea războiului a împiedicat-o pe cea de-a 
treia, planificată în Orient... 

— Interesant, foarte interesant, făcu Donovan cu o 
indiferenţă atât de evidentă, încât lui Villar îi veni să râdă. 
Deocamdată, însă, presupun că nu vă puteţi relua 
activitatea. Date fiind personalitatea şi ataşamentul pe care 
l-aţi dovedit faţă de Marea Britanie, ne-am gândit să apelăm 
la serviciile dumneavoastră. Cândva, aţi fost de acord să ni 
le oferiţi... 

De Villar răspunse repede: 

— Atitudinea mea nu s-a schimbat. Aşteptam doar să vă 
amintiţi de mine. 

— Ei bine, făcu Donovan, se pare că a sosit momentul. 

„Se pare“, gândi automat de Villar. „Adică nu eşti 
convins...“ 

Nu, maiorul Donovan nu era deloc convins. Era, în 
schimb, convins Bill cel mic, canadianul liniştit. 

Uite un tip, reflecta adeseori Donovan, de altfel fără 
invidie, căci se simţea excelent cu el însuşi şi, dacă ar fi fost 
să mai trăiască o dată, tot Edgar Donovan ar fi vrut să se 
numească, un tip care s-a născut cu o lingură de argint în 
gură. Viaţa canadianului William Stephenson fusese un şir 
ameţitor de succese, succese răsunătoare, care 


propulsează individul la distanţe de ani lumină deasupra 
semenilor săi, imaginaţia acestora, necesitatea de a admira, 
de a-şi născoci idoli, setea de senzaţie zeificându-l. 

Fericiţii care ajung legende ocupă firesc copertele 
magazinelor şi almanahurilor, pătrund în căminele cele mai 
umile, mobilează în culori de Hollywood - oare raiul e vopsit 
altfel? - visele, creează pentru epocă idealul de individ şi de 
izbândă. 

Inteligent, fermecător, prosper om de afaceri, inventator 
talentat, pilot îndrăzneţ, sportiv de performanţă, fericit în 
căsnicia cu fiica unui bogat exportator de tutun, el însuşi 
miliardar, Bill cel sălbatic, urmându-şi un destin generos, 
dar dând glas şi unui neastâmpăr congenital care-i solicita 
energia în domeniile cele mai variate, ajunsese la patruzeci 
şi şase de ani un campion al războiului de culise, creierul 
care coordona şi dirija serviciul de informaţii şi „operaţii 
speciale“ al Angliei şi celor două Americi. 

Ceea ce-l tulbura oarecum pe Donovan era constanţa 
acestui destin. Juristul puritan din Sussex considera că nu 
există soartă monotonă şi că, raportat la ins, clasă socială, 
veleităţi, condiţiile în care evoluează, deci păstrând 
proporţiile, graficul de viaţă al omului este accidentat, 
evenimentele nu sunt egale. Şi orice existenţă, cât de 
meschină, are evenimente, nu lipsesc gesturile actoriceşti 
ale destinului. Dar acestea nu seamănă niciodată între ele. 

— Domnule de Villar, spuse maiorul clipind mărunt din 
pleoapele fără gene, ca totdeauna când îşi alegea 
cuvintele... Aţi auzit probabil de armele secrete ale lui 
Hitler. 

Tânărul spaniol încuviinţă: 

— Au devenit de mult secretul lui Polichinelle. Nu-i oare 
unul din bluff-urile lui Goebbels? 

— Din nefericire, nu. Mai degrabă noi am încercat să 
acredităm ideea unei bufonade, pentru a nu stârni panică în 
rândurile armatei şi ale populaţiei, tradiţional fascinate de 
tehnica germană. lar propaganda nazistă ameninţă zilnic 


lumea cu aceste arme infailibile care, odată scoase pe 
„piaţă“, vor trâmbiţa sfârşitul războiului, recte victoria 
indiscutabilă a celui de-al III-lea Reich, în câteva ceasuri. 
Pentru a realiza şocul, orice discurs pe temă, că-i aparţine 
lui Hitler sau Goebbels, orice emisiune radio a penibilului 
lord Haw-Haw continuă cu aprecieri false şi funebre asupra 
capacităţii industriei de război britanice şi americane. 

Octavio de Villar îl asculta cu atenţie încordată. „Bun, 
toate acestea le cunoaştem... De la posturile de radio aliate, 
din presă. Dar ce naiba pot face eu în istoria asta? N-am 
nici un fel de cunoştinţe tehnice, abia fac deosebirea între 
un Messerschmidt şi o barză...“ 

Întâlni privirea englezului care schiţă un zâmbet strâns, 
fără dinţi. 

— Probabil că întrebaţi în ce măsură ne-aţi putea fi util... 

— Nu vă înşelaţi deloc. 

— Este necesar - necesitate vitală - să forţăm porţile 
acestui mister. Scopul nu este uşor de atins, dar ne place să 
credem când ne gândim la inamic, nu şi la noi, că nimic nu 
este inexpugnabil. Pentru a smulge vălul secretului, luptăm 
pe mai multe planuri. Dumneavoastră, dacă sunteţi de 
acord, veţi fi încă un pion al acestei tentative care trebuie 
să se finalizeze, repet - obligatoriu - într-un succes. 

De Villar, uşor îmbujorat de emoție, se înclină: 

— Ce trebuie să fac? 

Sigur de efect, Donovan emise sec: 

— Să vă insinuaţi în anturajul amiralului Canaris. 

Tânărul de Villar, uitând câteva clipe canoanele educaţiei 
străbune, iar apoi saxone, care interzic manifestările 
emotive evidente, rămase cu gura căscată şi o scăpă: 

— Canaris! Doamne sfinte! De ce nu Isus Christos? 

Donovan râse încetişor: 

— Am pronunţat cuvântul anturaj. 

— Scuzaţi-mă, nu-i acelaşi lucru? Îl vedeţi pe bătrânul 
Wilhelm, jucând popice într-o berărie pe Unter den Linden, 
unde eventual l-aş putea acroşa? 


— Nu, făcu maiorul. Nu-l văd deloc. N-aţi avut răbdare să 
mă ascultați până la capăt. Misiunea dumneavoastră 
comportă mai multe etape. Prima constă în apropierea de 
colonelul Kurt von Sundlo. 

— Cine-i distinsul personaj? 

— Cel mai apropiat consilier al amiralului Canaris, după 
colonelul Erwin Lahousen - şeful secţiei a Il-a din Abwehr. 
În ceea ce-l priveşte pe Sundlo, acesta conduce serviciul 
special pentru securitatea armelor secrete. 

De Villar se foi în fotoliul îmbrăcat în piele cenuşie, 
căutând o poziţie comodă, se lăsă pe spate picior peste 
picior şi arboră zâmbetul prinţului de Paris: sprânceana 
stângă şi colţul gurii ridicate spre stânga. 

— Ce club frecventează acest demn urmaş al 
nibelungilor? 

Donovan răspunse pe acelaşi ton. 

— Vă interesează cel din Berlin sau... Bucureşti? 

— Bucureşti?! 

— Da. Acolo îşi petrece convalescenţa. A fost rănit pe 
Frontul de est, unde asista la nişte experienţe. 

De Villar se aplecă deasupra biroului. 

— Abandonând gluma, domnule maior, cum vă închipuiţi 
că aş putea aborda un personaj atât de important în 
ierarhia nazistă? 

Donovan râse uscat, neascunzându-şi scepticismul: 

— Nu eu îmi închipui. 

— Da, mulţumesc. 

— Presupun că, în încredințarea acestei misiuni, dincolo 
de calităţile evidente de care dispuneţi, a cântărit greu 
faptul că aparţineţi aceleiaşi lumi cu baronul von Sundlo. 
Nu trebuie eu să v-o spun că, între exponenţii familiilor 
patriciene ale Europei există o solidaritate de tip special, 
sunt legaţi de fire invizibile, iar spiritul de clan, de 
apartenenţă la o clasă privilegiată şi  intangibilă, 
funcţionează ferm şi fără greş. 

De Villar ricană uşor: 


— Nu-l cunosc pe baron, dar, scuzaţi-mă, nu cred că-mi 
va oferi cheia de la poarta secretelor pentru că, acum o mie 
de ani, viteazul teuton Hans von Sundlo s-a păruit cu 
mândrul marchiz de Villar. Oricum, eu îmi voi da silinţa. 

— Este tot ceea ce pretindem de la dumneavoastră. Am 
încercat doar să vă demonstrez că, ţinând seama de poziţia 
socială a amândurora, contactul este facilitat. Mai este un 
factor de care trebuie să ţineţi seama, dat fiind că vă 
avantajează. 

De Villar îl cercetă curios: 

— Şi anume? 

— Repulsia românilor pentru ceea ce se numeşte tristul 
fenomen al fascismului. Veţi evolua la Bucureşti pe un teren 
favorabil din toate punctele de vedere. Veţi fi sprijinit, 
ajutat. Există acolo un puternic front patriotic ce întruneşte 
cele mai importante si diferite grupări şi personalităţi 
politice. Faptul că, de la rege până la ultimul cetăţean, 
hitlerismul e detestat înseamnă foarte mult, asigură, în 
principiu, şanse oricărei acţiuni îndreptate împotriva 
naziştilor. 

— Să sperăm! Se mai pune o problemă. Bănuiesc că 
Sundlo nu se află singur în România. Este, probabil, 
înconjurat de o gardă care ridică în jurul lui zid de 
fortăreață. 

— Va trebui s-o străpungeţi. 

— Ce l-a determinat să aleagă România? 

Donovan zâmbi: 

— Vă va spune el însuşi. Deci, sunteţi de acord? 

De Villar dădu hotărât din cap. 

— Perfect. Acum vom discuta detailat în ce constă 
misiunea dumneavoastră. 


Când clopotele de la Big Ben anunţară londonezilor 
ceasurile 12, Octavio de Villar se întoarse la hotel. Urcă în 
apartament fără să dejuneze. În mai puţin de o oră trebuia 
să fie la aeroport. Îşi imagina vizual cursele pe care avea să 


le parcurgă în următoarele trei zile, zigzag pe harta 
Europei: Londra-Cadiz-Nisa-Paris-Bucureşti. Bucureşti - 
capitala României şi cea mai veselă din Balcani. Regat. 
Dinastia - Hohenzollern de Singmaringen, ţara însă 
eminamente  francofilă. Anexarea Austriei, ocuparea 
Cehoslovaciei şi a Poloniei, prăbuşirea tuturor alianțelor - 
avertismente dure. O dată cu abdicarea lui Carol al II-lea şi 
învestirea lui Antonescu cu puteri depline, România, oricum 
blocată pe pactul de neagresiune încheiat de ruşi cu nemţii 
în '39, ajunge subordonată intereselor agresive ale celui de- 
al III-lea Reich. Dictatul de la Viena îi mutilează harta. 
Luptă subterană pentru răsturnarea dictaturii şi făţişă 
pentru redobândirea teritoriilor pierdute. Şi mai ce? A... 
petrol, cărbune, minereuri, grâu, trambulină spre Rusia 
sovietică. Şi? Aici îşi petrece vacanţa baronul Kurt von 
Sundlo, amicul lui Canaris. Reşedinţă temporară: Hotel 
Athenee Palace. 
Il se părea că ştie destul. 


12 


Hotărâseră ca, în zilele ce le vor petrece împreună, să 


fie unul pentru celălalt, simplu, Kurt şi Elvira, să renunţe la 
pronumele de reverență. De asemenea, să nu existe 
program prestabilit. 

„Să facem tot ce ne trece prin minte într-un moment sau 
altul! Să putem să ne răzgândim! Să mergem la Moşi, să 
mâncăm floricele şi să sugem acadele roşii şi să ne dăm în 
bărci, deşi ne gândiserăm doar cu un ceas înainte la o seară 
Wagner...“ 

Ochii Elvirei Manu sclipeau de tinereţe, o tinereţe pusă 
pe pozne, de care peste ani râzi cu nostalgie: ce copii eram! 
Isprăvi care, la vârsta uniformei stricte, a numărului 
matricol, a părului strâns în fileu ţi se par extraordinare, 
pline de scandal şi tocmai de aceea extrem de shocking: o 
ţigară egipteană şterpelită din cutia de argint din salonul 
mamei şi fumată pe ascuns cu gesturi de cinema împreună 
cu Lisette, colega de bancă, sentimentală şi colecţionară de 
maxime franţuzeşti şi romane picante: Les demi-vierges a 
lui Prevost, sau scandaloşii Dekobra şi Pitigrilli, citiţi în 
clandestinitate şi camuflaţi vara în sertarul cu galoşi al 
cuierului, ori în soba de porțelan vieneză, iarna în coperta 
manualului de latină de anul trecut; tot cu gustul fructului 
oprit, spectacolele deocheate ale lui Pipi Georgescu, riscând 
întâlniri nedorite cu fiarele corpului didactic şi consecinţă 
directă - exmatricularea. 

— Să facem tot ce ne trece prin minte, repetă Sundlo. 

— Da. Perspectiva nu te stimulează? 


Kurt zâmbise cu îngăduinţă paternă: 

— O spui cu atâta poftă, încât îmi închipui că nu prea ai 
avut ocazie în viaţă s-o faci. E atâta dor de „altceva“ în ceea 
ce spui, încât mă simt emoţionat. 

— De ce? 

— Intuiesc un trecut plin de bariere care ţin în general 
de o disciplină impusă de alţii. O situaţie nu prea plăcută, 
mai ales când se permanentizează. 

Elvira îi strecură o privire iute. Răspunse cu indiferenţă: 

— Am avut într-adevăr o copilărie şi o adolescenţă destul 
de rigide. 

— Întrebarea imediat următoare, surâse Kurt, ar fi: şi 
mai departe? Coordonatele existenţei tale au suferit acelaşi 
regim de constrângere? Nu, întrebarea n-am formulat-o 
decât ipotetic. Sunt neamţ şi, în general, noi respectăm 
contractele. Nu te uita la Hitler care are totuşi scuza că nici 
omologii lui europeni nu-şi consideră mai onest cuvântul. 
Am reţinut deci, draga mea, că ne-am interzis orice 
investigaţii. Sunt decis să respect înţelegerea. 

Elvira îi întinse braţul: 

— E bine, Kurt. Aşa e bine. Şi chiar dacă se vor ivi 
întrebări sau nedumeriri, curiozităţi care stânjenesc - în 
circa două săptămâni de intimitate pot scăpa, sunt inerente 
- n-avem decât să nu răspundem. 

— Am fost din prima clipă de acord cu această condiţie, 
aşa cum - zâmbi - am acceptat de la bun început ca tu să ai 
dreptul absolut de iniţiativă, iar eu, eventual, de sugestie. O 
singură chestiune, şi promit că va fi ultima, vreau să mi-o 
lămureşti. 

Elvira Manu îl privi uşor neliniştită. 

— Da, Kurt. 

— Vrei să-ţi păstrezi taina şi-ţi respect dorinţa. Nu înţeleg 
însă paradoxul! Pe de o parte mister, pe de altă parte 
afişarea fără rezerve a unei camaraderii pe care puţini o 
vor considera ca atare, dar acesta este un subiect tabu. Mă 
interesează un singur lucru: cum trebuie să mă comport eu, 


în eventualitatea unor întâlniri nedorite? Faci parte dintr-o 
anume lume, unde oamenii se cunosc între ei, viaţa lor, 
chiar fără a fi oficială, rămâne publică. 

— Voi evita asemenea întâlniri. 

Sundlo surâse ca în faţa unui copil mic: 

— După cum ne comportăm, aş zice că dimpotrivă! Venim 
neîndoielnic în întâmpinarea unor asemenea situaţii. 

— Kurt, lasă totul pe seama mea. Dacă vom fi totuşi 
forţaţi la vreo justificare faţă de un terţ, voi vedea atunci ce- 
i de făcut. Pentru mine, acum, un singur lucru este 
important. Ţi-l pot spune cu toată sinceritatea pentru că ai 
destul bun simţ ca să nu consideri că-ţi fac declaraţii. 

— Ştiu ce vrei să-mi spui. le simţi bine cu mine. Şi eu 
completez: ne simţim bine. 

— Mi se pare extraordinar pentru doi oameni de o 
anumită vârstă care se cunosc numai de câteva zile. 

Era ora prânzului, arşiţă, şi beau bere Azuga pe terasa 
Continentalului. Elvira nu se fardase, şi căldura, 
îmbujorându-i paloarea, îi înfrăgezise obrajii. „O femeie“, îşi 
zise von Sundlo, „trebuie să fie foarte tânără pentru ca 
transpirată să nu-ţi repugne.“ 

Elvira, cu buza superioară uşor îmbrobonată, într-o 
rochie albă de olandă şi accesorii de pai bleumarine, părea, 
dimpotrivă, proaspătă şi atrăgătoare. 

Von Sundlo se gândi instinctiv la Manja... Şi-o imagină 
acum, aici, în faţa lui - o debandadă de bucle negre, foarte 
scurte, nasul în vânt, ochii rotunzi, copilăresc miraţi, cu o 
tuşă exciting de parşiv, toaletă bruscată ca şi gesturile, şi 
glasul cu imperative de fetiţă răzgâiată. 

Era proastă, excentrică şi adorabilă. Dar atât de 
adorabilă, încât nimeni nu băga de seamă că fata asta 
graţioasă emitea enormităţi, în cel mai bun caz platitudini. 
Eternele lor discuţii: 

— Draga mea, o doamnă adevărată se îmbracă sobru pe 
stradă sau într-un restaurant. Toaletele excentrice sunt 


pentru mari recepții, supeuri, baluri. În orice caz, pentru 
după unsprezece noaptea. 

— Am timp pentru rochie neagră şi perle la patruzeci de 
ani. Şi toată lumea mă asigură că-mi stă bine tot ce pun, că 
mi-am găsit genul. Cred că eşti gelos, Kurt. 

Gelos... Hm! Poate convenţional... Dar neîndoielnic era că 
Manjei, într-adevăr, îi stăteau bine rochiile smintite, 
împerecherea imposibilă de culori, sfidarea oricăror reguli 
obligând la o corelaţie strictă între toaletă şi ceasul zilei. 
Apăruse astfel, înregistrând un succes boeuf, pe plaja de la 
Monte-Carlo în costum de baie cu paiete şi halat de tul, 
stârnise aplauze şi admiraţia sughiţată a lui Hitler, 
arborând la simandicosul bal anual, care sărbătorea puciul 
din '33 de la Munchen, un costum tirolez... 

Ridică ochii speriat. Căzuse pe gânduri. Cât timp? Un 
minut? Două? Trei? 

— Te rog să mă ierţi, te-am neglijat. 

Elvira zâmbi blând şi cochet în acelaşi timp. 

— Te gândeai la o femeie... Nu, nu sunt geloasă. Îmi pare 
rău doar că o făceai fără plăcere. Aveai o expresie atât de 
cruntă! 

Colonelul von Sundlo îşi plecă privirea. 

„Orice femeie e geloasă, chiar dacă nu te iubeşte, când în 
prezenţa ei admiri sau te gândeşti la alta...“ 

— Încă o dată, te rog să mă ierţi. Uneori ne năpădesc 
amintirile. Din păcate, mai totdeauna, cele neplăcute. 

— Vina, zâmbi Elvira, chiar neintenţionată, îmi aparţine. 
Prezenţa mea ţi-a readus în memorie probabil anumite 
clişee. 

Von Sundlo îi sărută mâna. 

— Prin comparaţie... O comparaţie care te avantajează. 

Elvira Manu clipi mulţumită. 

— Thank you, Kurt. Ştiu că sunt o proastă, dar chiar şi 
azi, când nu mai sunt o codană, îmi plac cuvintele graţioase. 
Am o propunere... 

— Merg pe ne-ve! 


— Ce-ai zice să plecăm câteva zile, poate o săptămână 
sau cât vom avea chef, la mare? Căldura a devenit 
imposibilă la Bucureşti şi cred că nici bietului tău spate nu i- 
ar strica nişte băi de soare. 

— La dispoziţia graţiozităţii voastre... 

Ochii Elvirei Manu îl învăluiră într-o privire caldă. 

— Spune-mi, Kurt, te porţi totdeauna la fel de încântător 
cu femeile? 

Von Sundlo surâse cu buzele strânse: 

— Pot să-ţi spun că, de câte ori am făcut-o, am pierdut. 

— Cu mine nu ai ce pierde, şopti Elvira. 

— Da, pentru că totul e dinainte pierdut. Cărţile au fost 
împărţite fără să le fi tăiat. Deci, din start, nici o şansă. 

— Ba da! 

— Care? 

— Avem douăsprezece zile înainte. Să bem pentru... 
pentru frumuseţea lor! 

O femeie înaltă, suplă, de o eleganţă care în general taie 
răsuflarea, nu atât datorită inventarului de obiecte în sine, 
ci prin ceea ce sugerează şi stimulează imaginaţia, însoţită 
de un maior de aviaţie neamţ, se opri la intrarea terasei, 
cuprinzând-o cu o privire nehotărâtă. Adresă câteva cuvinte 
însoţitorului şi se îndreptară spre o masă liberă. 

Von Sundlo se ridică şi o salută cu reverență sobră. 
Femeia răspunse cu un aer de surpriză bine jucat, „nu 
ştiam că eşti la Bucureşti...“ Îi strecură o privire indiferentă 
Elvirei, în care puteai desluşi acul, minisecunda de atenţie 
concentrată ce nu se vrea descoperită, apoi păru să nu le 
mai dea atenţie. 

— Doamna stă ca şi noi la Athenee Palace, constată Elvira 
pe un ton care excludea orice dubiu. 

— Da, ştiu. 

„Ştiu că ştii“, şi-i fu recunoscătoare că n-a încercat s-o 
mintă. Era a treia oară când o întâlneau, chipurile fără ca 
ea să-l vadă, şi de fiecare dată înregistrase la Kurt o 


crispare aproape insensibilă. Fusese încredinţată că cei doi 
se cunosc. 

Desigur, Elvira nu era o femeie absurdă, ea însăşi 
preconizase o aventură estivală cu motto categoric - 
discreţie reciprocă şi absolută -, dar aprecia lealitatea 
dintre parteneri, indiferent de natura relaţiilor; minciuna, 
chiar fără gravitate, în raporturile diurne o indispunea. 

„Dar de ce ea, îşi urmă gândul Elvira, a simulat 
neaşteptatul, surpriza?“ 

— Pare o femeie interesantă. 

Gura nervoasă a lui von Sundlo se strâmbă uşor: 

— Nu pare. Este. 

— O cunoşti? 

Neamţul făcu o pauză înainte de a răspunde: 

— Da... Cred că da. 

Elvira râse: 

— Faci pe misteriosul? 

— Mi-am cântărit cuvintele. Când afirm despre cineva că- 
| cunosc, înţeleg mai mult. Am întâlnit-o la două recepții la 
Berlin şi, de fiecare dată a trebuit să-i fiu prezentat. Am 
probabil o figură anonimă. 

Elvira Manu îl cuprinse într-o privire şi zâmbi: 

— Ştii la fel de bine ca şi mine că nu-i aşa. Se uită uşor 
peste umăr la masa cealaltă: Are o prezenţă care se 
remarcă. Imposibil să treacă neobservată, chiar într-o zi de 
Derby. 

Von Sundlo râse muşcător: 

— Face totul ca să fie observată. Se îmbracă totdeauna în 
negru, ca să-şi exagereze zvelteţea, de unde şi cognomenul 
- Pantera. Şi-a construit o faţă de sfinx, de o imobilitate 
studiată, pe care ochii, aproape imposibil de strălucitori, fac 
efect. Bânuiesc că foloseşte cantităţi de beladonă. 

Elvira îşi muie buzele în pahar. 

— Nu ţi-e prea simpatică. 

— Ai ghicit. Nu-mi plac persoanele... îngrijorătoare. 

— Nu sunt sigură că te înţeleg. 


— Persoane cărora le este de-ajuns să apară undeva, 
pentru a crea un indefinit climat de nelinişte. Parcă ceva 
primejdios şi inevitabil pluteşte în aer. 

— O persoană malefică, râse Elvira. Totuşi nu mi-ai spus 
cine e. 

Von Sundlo răspunse cu vădită neplăcere: 

— Se numeşte baroana Edith von Kohler. O aventurieră 
cu oarecare stil. Cosmopolită, relaţii foarte diverse pe toate 
cele cinci continente, acces la cancelaria lui Hitler. E 
verişoara lui Himmler, iar aici, la Bucureşti, are cheia de la 
dormitorul lui Killinger şi a marelui vostru industriaş 
Malaxa. Una dintre acele figuri pe care războiul le 
născoceşte sau, mai bine zis, le scoate din anonimat, le dă 
ocazia să intre pentru un timp în farul istoriei. Cea mare ori 
cea mică. 

Elvira îşi scoase un fir de păr din ochi. 

— Istorie mare şi mică. Mă amuză diferenţierea. 

— Realitatea e totdeauna amuzantă. Totul e ce fotoliu ai. 
Au existat mulţi generali viteji. Napoleon a rămas în istoria 
cea mare. Ceilalţi au făcut epocă pentru contemporanii lor, 
oamenii şi-au amintit de ei cinci-zece ani, mult o generaţie. 
Această felie de timp aş numi-o eu petite histoire... Spune- 
mi, draga mea, vrei să continuăm pe tema baroanei? 

Elvira îşi scutură capul. Râse mut, arătându-şi doar dinţii: 

— Nu, dragul meu, cred că e tocmai de-ajuns, ca să nu-ţi 
vină poftă să mă baţi... Deci, stimate domn, în următoarele 
zile vom face băi de soare. 

— Mai încap discuţii? 

— Mă bucur... N-am fost la mare, mă refer la litoralul 
românesc, de când eram elevă în ultimul an de liceu... 
Trebuie să vorbim cu Stănescu, directorul hotelului. Să 
vedem ce ne recomandă el. 

— Am văzut tot felul de prospecte la hotel în legătură cu 
litoralul. 

Elvira ridică din umeri... 


— N-am încredere în publicaţiile româneşti de reclamă. 
Sunt la fel de mincinoase ca şi cele finanţate de bietele 
pensiuni vieneze. 

Râse încetişor, iar ochii prinseră din nou expresia aceea 
specială care-l încânta pe Kurt. Era privirea unei femei 
mature, cu multă experienţă, dar care mai ştie să râdă cu 
hohote, să se bucure de viaţă „cu aceeaşi poftă“ - asta era 
imaginea când îi vedea dinţii sănătoşi - „cu care ar fi 
muşcat dintr-un măr mare, plin de sevă“. 

„Am să comand un coş cu mere“, gândi Sundlo, „şi am s-o 
rog să le mănânce pe toate în faţa mea...“ 

— S-a întâmplat în '37... Ce te uiţi la mine? Vorbeam de 
reclama pensiunilor vieneze... Ne... mă îndreptam spre 
expoziţia de la Paris. 

Kurt înregistră bâlbâiala cu un clipit ceva mai des: „Ce 
copii suntem! Era firesc să nu meargă singură la un bâlci 
mondial...“ 

— „Am oprit o noapte la Viena, Oraşul - full de străini, 
imposibil de găsit o cameră la un hotel decent. Bref, am 
naufragiat într-o pensiune de pe Maria Hilfer Strasse. Nu 
mai intru în celelalte amănunte - lipsa de canalizare, 
încăperile separate cu paravane, în fine, tot tacâmul 
mizeriei mic-burgheze lustruite. Reţin în mod special că 
reclama ameninţa cu mese pantagruelice şi rafinate şi, 
textual, „mic-dejun copios“. 

— V-au dat probabil ceai şi chifteluţe de cartofi. 

— Să nu exagerăm! Ăsta era dejunul. Dimineaţa ne-au 
răsfăţat cu o cană de lapte, o chiflă, zece grame unt şi una 
bucăţică zahăr. O a doua se plătea separat. 

— Sunt săraci, draga mea. 

— Zgârciţi, spuse sec Elvira. 

Von Sundlo cedă cu un zâmbet. 

— Bine, zgârciţi. Luăm cafeaua aici? 

— E prea cald... Mai bine la noi. 

Când ajunseră la hotel, von Sundlo se opri câteva clipe la 
recepţie, reclamând unele defecţiuni la sistemul de apel din 


cameră. 

Recepţionerul, un bărbat foarte tânăr şi frumuşel, luă 
notă atent. 

— Vom remedia imediat. O clipă, domnule colonel. Aţi fost 
căutat de Nisa, la ora - se uită în registru - 11,30. 

Von Sundlo întoarse iute capul, cu o mişcare de cal 
nărăvaş care nu-i scăpă Elvirei. Întrebă morocănos: 

— Există vreun mesaj? 

Tânărul surâse, încercând să fie spiritual: 

— Nu. Doar o semnătură. Baroana Kurt von Sundlo. Va 
reveni. 


Directorul Aristide Stănescu îi lăsă pe cei doi să se 
îndepărteze şi se repezi la recepţioner. Îi strecură printre 
dinţi, muşcându-şi cuvintele: 

— Imbecilule! Când îl vezi cu dama, îi transmiţi bezele şi 
mimoze de la Nisa? 


Elvira mirosi gânditoare aroma cafelei. 
„Baroana Kurt von Sundlo... Mama?... Soţia?...“ 


Edith von Kohler lăsă stiloul, un Parker subţire de aur, pe 
scrisoarea întreruptă. Îşi trecu degetele subţiri peste 
pleoapele viorii şi se ridică, îşi alese o ţigară egipteană cu 
opium din cutia de argint de pe scrin, îşi turnă încă un 
whisky - very strong, al unsprezecelea, dar era miezul 
nopţii, iar cupele de şampanie, băutură de protocol, nu 
intrau la socoteală - şi se opri în faţa oglinzii, o oglindă 
toaletă, de fapt, ocupând tot peretele de la picioarele 
patului şi prevăzută cu două urechi, care îngăduia 
privitorului să se vadă panoramic. Dedesubt, pe consola de 


sticlă mată, strălucea orgie de aur, argint, onix, baga şi 
cristal, seturi de toaletă, flacoane, vaporizatoare, etui-uri, 
produsele cele mai rafinate ale uneia dintre cele mai 
importante ramuri ale industriei franceze - cosmetica. 
Firmele concurente - Coty, Lanvin, Chanel, Arpege, Mury - 
în exponate încântătoare, adevărate bibelouri, unde fineţea 
şi calitatea produsului erau egalate de fantezia şi esteticul 
ambalajului costisitor, coexistau pe toaleta baroanei, 
colaborând la desăvârşirea şi stilizarea unei înfăţişări 
oricum deosebite. Edith von Kohler era la fericita vârstă 
când  artificiile îşi merită preţul, subliniază, adaugă 
strălucire, creează gen. 

Vărul ei, Heinrich Himmler, ministru de interne în cel de- 
al III-lea Reich, surprinzându-i într-o zi budoarul din vila pe 
care şi-o ridicase în împrejurimile Berlinului, constatase 
ironic: 

— Draga mea, nu s-ar zice că în intimitate ai o atitudine 
tocmai patriotică! Consumi motorina şi muzica gangsterilor, 
încurajezi industria uşoară a putredei Franţe, iar 
penultimul tău amant a fost un fiu al perfidului Albion. 

— Dragă Heinrich, replicase Edith, dacă aş bea Schnaps, 
mi-aş roşi buzele cu hârtie de la lozincile naziste, mi-aş 
unge părul cu brilliantină Edelweiss, aş umbla în ciorapi de 
bumbac şi aş împărţi grajdul cu vreun vlăjgan care miroase 
a sudoare şi usturoi, te-ai fi dispensat de serviciile mele. 

— Ai fi dăruit, în schimb, patriei germane cinci, şase fii. 

— De ce nu o duzină, ca vaca aia de Gerda Bormann? 

— Gerda are toate motivele să se mândrească. O 
adevărată femeie germană. Un ideal spre care trebuie să 
tindă toate tinerele noastre fete. 

— Splendid ideal! Şorţ, economie la zahăr şi chibrituri şi 
lenjerie fără elastic. Se fac copii mai repede. A, am uitat 
citatele geniale ale Fuhrerului! 

— Mă îngrijorezi, Edith, mă întreb dacă nu ar trebui ca tu 
să fii internată într-un lagăr de reeducare, după un 
prealabil examen psihiatric. 


Baroana râse, suflându-i fumul în faţă: 

— Nu fă pe idiotul cu mine, Heinze! Păstrează fraza asta 
frumoasă - gargară cu zvastică, cum ar spune puţinii 
germani de bun simţ care vă supraviețuiesc - pentru 
discursuri. 

— Eşti cea mai putredă reacționară de factură iudeo- 
comunistă pe care am cunoscut-o. 

— Ai cunoscut tu mai multe, doar că fetele au ştiut să-şi 
ţină gura. 

— Voi raporta această discuţie Fuhrerului. Este obligaţia 
mea. De altfel, am tot dreptul să mă îndoiesc de loialitatea 
serviciilor tale. 

— N-ai să mă raportezi pentru că nu-ţi convine să-i spui 
patronului că ai în familie o persoană inteligentă care, dacă 
hârtia folosită de gazetele naziste ar fi mai de calitate, ar şti 
să-i acorde singura întrebuințare posibilă. Cât despre 
lealitatea mea, n-ai de ce să încerci nelinişti. Îmi place să 
fac parte din echipa câştigătoare. Câştigă în general 
cretinii. Hitler e cretin, deci Hitler va câştiga. Quod erat 
demonstrandum! 

Edith von Kohler îşi deschise chimonoul negru pe poalele 
căruia îşi înnodau cozile doi păuni paietaţi. Îi plăcea să se 
admire goală - toaleta oglindă făcea notă aparte faţă de 
mobilierul Louis XIV al hotelului, fusese comandată special 
după schiţa ei - şi se simţea încântată că trupul filiform 
părea geamăn, pe nuanţă ivorie, cu al faimoasei Josephine 
Baker. 

Luă o înghiţitură de whisky şi zâmbi unei amintiri 
„deocheate“, ar fi zis ipocritul de Heinrich. Exista la Paris, 
prin anii '32, în Place Blanche, un bordel celebru - Le 
perroquet vert. Una din pensionare, o mulatră picantă, 
copiase întru totul personalitatea excentricei Baker - 
vestimentaţie, obiceiuri trăsnite, gestică, folosind evident şi 
numele. Micii burghezi naivi din provincie, străini sau des 
blanc-becs, cu portefeuilles-uri bine asortate de papa, 
plăteau averi pentru a cumpăra dezmierdările „Josephinei 


Baker“, de fapt o Daisy născută în Passy, cu bunici în 
Tombuctu... 

Încercase chiar să reitereze la Paris fantezia adevăratei 
Josephine care, cu ocazia unui turneu în România, 
descinsese la restaurantul Capşa, din Bucureşti, într-o 
trăsurică uşoară trasă de doi struţi. Poliţia franceză însă, 
mai puţin degustătoare de clişee exotice, sau, chestiune de 
humor, oprise echipajul pe Champs-Elysees doar după două 
sau trei sute de metri de senzaţie. 

Edith îşi puse paharul la îndemână pe micul secretaire şi 
reluă scrisoarea. 

„„„Printre altele constat, dragă Heinze, că devii 
linguşitor. Adevărat, o panoplie - cusururi sau calităţi - nu-i 
niciodată completă, iar tu ţii la cantitate... Ca să ştii la ce 
mă refer, mă grăbesc să precizez: Îmi scrii că, deşi colonelul 
von Sundlo, care-şi petrece o vacanţă de convalescent 
neaşteptată şi smintită în România, este supravegheat 
continuu de ogarii voştri cei mai fini - fins limiers la 
Gestapo, iată o noutate cu care Times şi New York Herald 
Tribune ar sparge recordurile de tiraj! - ai mult mai multă 
încredere în instinctul meu infailibil, în «cunoaşterea naturii 
umane pe care am dobândit-o în urma unei vieţi bogate în 
experimente». În consecinţă, îmi ceri să-l spionez pe baron, 
să-i spionez pe proprii lui spioni şi, dacă-mi mai rămâne 
timp liber, probabil pe mine însămi. 

Detest oficiile de  slujnicuţă care iscodeşte viaţa 
stăpânilor prin gaura cheii de la dormitor, dar, de astă dată, 
ai reuşit să găseşti argumente mai inspirate decât 
baloanele de bâlci ale lui Goebbels despre datoriile sfinte 
ale fiecărui german - germană, soldat fiecare fără excepţie, 
pe palma lui de loc, fie că face pâine din făină amestecată 
cu ghips şi tărâţe pentru viteji candidaţi la veşnicie de pe 
frontul de est, o îngrijeşte de gâlci pe bătrâna mamă a lui 
Hans, răpus de gerurile Rusiei, mâncătoarea de oameni, 
sau de gloanţele partizanilor sârbi. Argumentul tău mi-a 
muiat inima, în urma sejourului pe Costa del Sol bugetul 


meu fiind deficit. (Apropo, mizez pe lealitatea ta - nu de 
fruntaş nazist - ci de rudă iubită; sper să nu-mi joci vreun 
renghi cu lire măsluite de Naujocks.) 

Şi acum, observaţiile mele despre baronul colonel Kurt 
von Sundlo: 

Concediul pe care şi-l consumă în România nu e atât de 
smintit pe cât ţi-l închipui tu. Ţara e foarte frumoasă, cu o 
natură diversificată, care face la tot pasul cu ochiul 
aparatelor noastre Kodak şi atât de bogată încât, cu toate 
servituţile impuse de câtre noi, prieteni şi protectori, 
războiul nu i-a schimbat culorile. Pur şi simplu nu-l simţi: pe 
stradă, în magazine, în restaurante, la recepții. Curg fluvii 
de şampanie şi de briliante, caviarul se mănâncă cu lingura, 
toaletele semnate de cele mai şic case pariziene inundă 
bulevardele şi până şi bordelurile de mâna a doua duhnesc 
a Coty şi Mon Reve, seratele se ţin lanţ. Atmosfera de 
sărbătoare - evident, în anume cercuri - este atât de 
stridentă, încât începi să te gândeşti cu îngrijorare că, în 
culise, în ganguri ori în subteran mocneşte, se pregăteşte 
ceva. Dar ăsta este alt aspect şi, pentru ceea ce oferă 
aparent Bucureştiul în momentul de faţă, găsesc că von 
Sundlo, rămânând în perimetrul Europei, n-ar fi putut alege 
mai inspirat o oază de agreabil refugiu. 

Mai interesantă mi se pare metamorfoza pe care a 
suferit-o într-un răstimp extrem de scurt. L-am cunoscut 
toţi ca pe un individ uscat, fără haz, auster, bărbatul 
imposibil al unei singure iubiri. Rămân la convingerea că 
marea lui dragoste a fost Dagmar, iar moartea ei a 
constituit cea mai cumplită lovitură din viaţa lui. Nu 
credeam că baronul ar mai putea fi rănit vreodată la fel de 
greu. Cea de-a doua căsătorie a lui, cu Manja Wiseman, 
păpuşica vicioasă, a fost un simplu şi eronat calcul în 
vederea continuității numelui von Sundlo. Bănuiesc că şi-a 
dat foarte curând seama de greşeală. În ultimii ani, baronul 
a căpătat facies-ul caracteristic al dezabuzatului. 


Ei, bine, Heinrich, ar merita să-l vezi acum, ca să crezi 
din nou în poveştile cu zâne! De câteva zile se afişează cu o 
femeie pe care eu o socot deosebit de primejdioasă din 
toate punctele de vedere. 

În primul rând, exercită asupra baronului o vrajă de care 
cred că nici măcar nu e conştient. E cu totul alt om: din nou 
tânăr, vesel, privirea mereu cârtitoare ori, în cel mai bun 
caz, absentă, a devenit deschisă, luminoasă, pare că şi-a 
smuls ghioceii de la tâmplă şi i-a înfipt la butonieră. 
Imaginează-ţi-l pe ţeapănul colonel von Sundlo râzând cu 
hohote, bucurându-se de divertismente ieftine la bălci, 
dansând, iubind... 

Vraja, căci von Sundlo pare fermecat, se datorează în 
mare parte personalităţii acestei femei care nu e o coristă 
oarecare, oxigenată, cu guriţa mirată în formă de O. 
Dimpotrivă! E o femeie matură, în jur de patruzeci de ani 
sau puţin peste, de mare alură, fără să fie neapărat 
frumoasă. Gen «la grande bourgeoisie francaise», cu o tuşă 
de boemă artistică de bună calitate care dă graţie, 
îndulceşte genul, iar, pentru a-l fi cucerit pe baron, aşa cum 
îl cunosc, presupun că dispune de interesante resurse 
spirituale. 

Lovitura de graţie însă, care l-a făcut KO pe von Sundlo, 
pot paria pe ultima mea marcă, robindu-l pe veci acestei 
femei, este asemănarea izbitoare dintre ea şi Dagmar. Când 
am văzut-o prima oară alături de el, am avut un adevărat 
şoc! Dagmar, în ediţie uşor retuşată - mai multă siguranţă, 
o prezenţă mai elegantă şi rafinată - dar, Dagmar! Acelaşi 
chip inteligent, mult interiorizat, acelaşi profil, aceeaşi 
poziţie a gâtului de parcă ar înota cu capul afară, acelaşi 
mers unduios, aceeaşi gesticulaţie discretă, administrată în 
pensionatele scumpe din Elveţia, aceeaşi vârstă, aceeaşi, 
aceeaşi, aceeaşi Dagmar! 

Din mrejele unei asemenea femei - devine pur şi simplu 
fatalitate în viaţa lui! — baronul nu va scăpa niciodată. lată 
de ce persoana ei ar trebui să vă îngrijoreze. Nu văd decât 


două posibilităţi: imixtiunea ei în existenţa lui von Sundlo 
este fie opera Intelligence Service-ului, fie a Serviciului de 
informaţii românesc! Dacă da, amicii noştri nu-s proşti şi, 
ajutaţi de un noroc fantastic - nu găseşti în fiecare colţ de 
stradă o sosie a lui Dagmar - au preparat singurul cocktail 
din care von Sundlo se va grăbi să-şi astâmpere setea. A 
doua ipoteză, ne aflăm în faţa unei simple coincidenţe, 
poznă a destinului. 

Deocamdată, ştiu doar că persoana se numeşte Elvira 
Manu. (Manu, m-am informat, e o familie de boieri vechi, cu 
ramificații în Muntenia şi Oltenia.) După comportament, s-a 
bucurat de o educaţie îngrijită. După dezinvoltură şi 
aspectul vestimentar, dispune de cel puţin un venit 
confortabil. 

Am dat dispoziţie aici oamenilor noştri (în români n-am 
încredere) să culeagă informaţii cât mai ample. Tu 
acţionează în acelaşi sens. Părerea mea este că, dacă există 
cel mai mic indiciu că ar fi o agentă infiltrată de aliaţi, 
Elvira Manu va trebui lichidată fără şovăială. Von Sundlo, 
oricât de incoruptibil, nu va rezista acestei femei...“ 

Un apel telefonic întrerupse din nou scrisoarea baroanei 
Edith von Kohler. 


Garsoniera fusese închiriată pe Bulevardul Brătianu în 
binecunoscutul, pentru bucureşteni, block-house Ferekide. 
Construcţia era alcătuită din trei corpuri orientate într-un 
patrulater ştirbit de o latură. La parter se aflau un coafor, o 
frizerie şi un magazin de coloniale şi delicatese, iar curtea 
interioară avea corespondenţă printr-un gang larg, 
totdeauna vântos, cu strada Vasile Conta. 

Garsoniera, în felul ei, era clasică, sute de exemplare 
asemănătoare putând fi întâlnite în blocurile stil cubist 
ridicate mai ales în centrul Capitalei în perioada interbelică. 


Compuse dintr-o singură piesă, de obicei spațioasă şi 
elegantă, un vestibul, o baie strălucitoare, bine utilată - nu 
lipsea niciodată bideul - şi eventual un balconaş cochet ă la 
Romeo şi Julieta, aceste mici locuinţe fuseseră concepute cu 
o destinaţie precisă, mai târziu uitată. Astfel, generaţiile 
ulterioare aveau să se mire neîncetat de „capsomania“ 
arhitecţilor care proiectaseră aceste locuinţe single, cu 
risipă de spaţiu şi dichis, vitregindu-le de bucătărie - măcar 
o chicinetă, acolo! - debarale şi alte atenanse indispensabil 
gospodăreşti. 

În realitate (şi aceasta puţini o cunosc, cei mai tineri fiind 
azi septuagenari), garsonierele în cauză răspundeau 
necesităţilor a două categorii de persoane. Erau solicitate 
de persoane singure, celibatari încăpăţânaţi, văduvi sau 
văduve de o anumită vârstă şi dispunând de venituri 
substanţiale (chiriile nu erau deloc comode) şi cărora 
prezenţa ori absenţa dependinţelor le era absolut egală. 
Aceşti oameni nu-şi făceau nici măcar o cafea acasă, luau 
masa la restaurant şi schwartzul la Capşa şi Corso, ori erau 
serviţi la domiciliu de către băiatul trimis de patron cu 
sufertaşele calde. Oameni care stăteau în genere puţin 
acasă, consumându-şi existenţa în vizite, localuri, la joc de 
cărţi. 

Cea de-a doua categorie de chiriaşi, având pondere certă 
pe lista locatarilor, o constituiau „plaisiriştii“, bărbaţi de 
toate vârstele, ofiţeri, oameni de afaceri, negustori din 
provincie sau Capitală, rentieri şi funcţionari superiori, 
liber-profesionişti care angajau aceste garsoniere sub 
identități fictive. Aici puteau petrece cu discreţie şi 
nestingherit, camuflându-şi viciile, aventurile, relaţiile 
sentimentale clandestine. Cei cu posibilităţi mai modeste 
suportau în doi sau trei cheltuielile, cheia plimbându-se de 
la un beneficiar la altul, în funcţie de ocazii. Evident că nici 
pe plaisirişti nu-i preocupa depozitarea murăturilor, fiertul 
rufelor sau prepararea unei tocăniţe cu ceapă tăiată 
mărunt. 


lar Aristide Stănescu, directorul de la Athenee Palace, 
dispunea de suficiente resurse financiare pentru a-şi 
îngădui folosinţa garsonierei în exclusivitate. O închinase cu 
doi ani în urmă, când începuse dragostea cu Nina - Ninon 
pentru clientelă - şi o instalase elegant, cu mobilă de la 
Lengyel. 

Părea curios, dar Aristide Stănescu, bărbat de patruzeci 
de ani, frumuşel, descurcăreţ, dotat cu suficientă cantitate 
de vino-ncoa pentru a alimenta insomnii în aşternuturi 
fierbinţi, răscolite de nelinişti, doar cu o singură pernă, uns 
cu toate alifiile hotelului supraselect, iubea pentru prima 
oară în viaţa lui. Chiar şi perioada primei adolescenţe, când 
băieţii se îndrăgostesc de eroina vreunei cărţi, de actriţe, 
de prietena mai tânără a mamei, de o verişoară sau, pur şi 
simplu, de o imagine întrezărită fugar, Aristide o traversase 
calm, fără vise zbuciumate, fără cearşafuri umede şi 
mototolite, fără ideal. Idealul cu portret concret, construit 
la paisprezece sau cincisprezece ani, căutat şi visat uneori 
chiar şi la tâmplă căruntă şi în locul căruia viaţa porunceşte 
de obicei contrariul absolut. 

„...Visam, domnule, un înger aerian, cu păr d-ăla mătăsos 
ă la Eminescu, diafană până şi la baie, adică vreau să zic că 
nici nu-ţi poţi închipui că are vreodată treabă acolo, fragilă 
şi uşor atinsă de tuberculoză - dădea romantic, mă înţelegi 
- care să plutească imponderabilă prin viaţă, prin odăi, să 
nu-i auzi paşii. Cocuţa, nevastă-mea, tropăie ca un vardist, 
cu un singur brânci mă catapultează la Chitila, în cap parcă 
n-ar avea păr, ci ghem de liţe încurcate...“ 

De aceea Aristide acceptase cu indiferenţă căsătoria 
aranjată de taică-său, Nae Sacăz, zis Sperie-Peşte. 

Cârciuma părintească, mai bine zis strămoşească, situată 
pe Calea Şerban Vodă între sălcii despletite pe malul lacului 
care mai târziu avea să devină una din atracțiile Parcului 
Carol, se bucurase cândva de mare dever. Era frecventată 
mai cu seamă de mahalagiii cavafi, tăbăcari şi cărămidari, 
dar şi de feţe mai simandicoase ispitite de saramurile 


celebre de baboi clătiţi în căldări de vin şi azvârliţi apoi pe 
grătar, de renumita pastramă şi de plăcintele cu carne ale 
lui Sacâz. Jumătate de veac se scursese însă de când primul 
Nae Sacâz şi primul Sperie-Peşte dăduse cep unei afaceri 
splendide. Cu anii însă, faima rateşului pălise, iar în '33, 
când Aristică se întorsese de la Budapesta, falimentul 
opintea să-i tragă obloanele. Bătrânul, pentru a se menţine 
la suprafaţă, o găsise la repezeală pe Aurora, fata unui 
bodegar pricopsit din Vergului şi care, deşi ştia că Sacăz - 
acum Stănescu, gustul onomastic subţiindu-se de-a lungul 
generaţiilor - e ififliu, se simţea înnobilat de un ginere care 
„poţi să mă crezi sau nu, domnule, a studiat hoteliera la 
Budapesta şi în nemţime...“ 

Aurora, subţirică, drăgălaşă, cu trăsături mici şi obrăjorul 
rotund pierdut într-un nimb de zulufi aurii, după zece ani 
devenise o coniţă bine împlinită, cu o slăbiciune accentuată 
pentru rochiile de mătase naturală, batistele de dantelă şi 
vermutul Martini. Trăia conştiinţa propriei sale importanţe 
sociale, dar cu o naivitate blândă, fără agresivităţi ofuscante 
şi aere de superioritate. Stârnea cel mult zâmbetul, 
niciodată inimiciţii şi ranchiună. Pe Aristide nu-l deranja, nu 
exercita asupra lui nici un fel de autoritate conjugală, 
hotelierul dispunea de o libertate atât de comodă, încât 
încerca permanent sentimentul, neanalizat şi neformulat 
chiar pentru el însuşi, că e necăsătorit. 

Aurora ducea o existenţă domoală, cu preocupări 
mărunte care-i umpleau ziua: schimba mereu perdelele, 
făcea o colecţie de bibelouri cu tematică - animale, flori, 
păsări, balerine, „contese“ - şi se îngrijea cu scrupulozitate 
de ceaiul de cucoane pe care-l oferea în fiecare miercuri 
după-amiază. Îşi aştepta musafirele cu emoţii de fetiţă şi se 
simţea grozav de încântată că e în vizită cu văduva unui 
maior care purta pălării pretenţioase şi, ca să-şi rotunjească 
pensia, închiria două odăi, cu soţia unui funcţionar de la 
Banca Agricolă, dar mai ales cu Madam Boldeanu, o 
rentieră sexagenară plină de bijuterii grele. Era grasă, 


jovială, vorbea picant şi fuma. Regale fără carton dintr-un 
fume-cigarette de chihlimbar, lung de cincisprezece 
centimetri. Îşi speria interlocutoarele cu relaţiile ei 
simandicoase, făcând mereu referiri familiare la nume cu 
rezonanţe ameţitoare şi cu voiajurile în străinătate. Aristide 
ştia că debutase pe trotuar, copiliţă de cincisprezece ani, la 
Brăila. Avusese noroc - doi greci, negustori bogaţi, şi un 
moşier tomnatic puseseră umărul la înfiriparea unei averi 
consolidată de Boldeanca - Didina pentru intimi - care nu 
era fată proastă. 

Hotelierul însă îşi ţinea gura, întreținea relaţii de culise 
cu fosta demimondenă, care, în diverse situaţii delicate, se 
dovedise utilă, discretă, serios partener de afaceri. 

Aristide Stănescu veni la întâlnire înaintea Ninei. Puse 
câţiva trandafiri proaspeţi în glastra de pe noptieră, lăsă 
storurile şi aerisi făcând curent între baie şi dormitor. Pe 
faţa de pernă, cămaşa de noapte a Ninei, corect împăturită, 
îi păstra parfumul cam dulceag, Soir de Paris. Era o femeie 
ordonată până la pedanterie, chibzuită, cu un cap sănătos, 
bine înşurubat pe umeri, şi un simţ al realităţii care friza 
cinismul. Întreaga ei fiinţă emana siguranţa şi apriga poftă 
de viaţă, cam fără scrupule, a individului propriu 
constructor de destin. Self-made-man... La 14 ani trudea 
din greu, muncitoare la Fabrica de tutun. Azi, la treizeci, 
era cea mai apreciată lucrătoare a lui Ionică, patronul 
faimosului salon de coafură de la Athenee Palace; personaj 
important şi mult interesant pentru diversele servicii de 
informaţii: lonică era coaforul casei regale. 

Aristide auzi cheia şi, instinctiv, îşi îndreptă poalele hainei 
de casă, dintr-o mătase uşoară, bleumarine, cu irişi galbeni 
şi albi. 

Nina îşi agăţă poşeta în cuierul din vestibul, se şterse pe 
picioare şi abia după aceea se apropie de Aristide 
întinzându-i obrazul apoi buzele. Tot ce făcea era organizat, 
ponderat, bine gândit. 

— "Te sărut... 


Bărbatul nu-i dădu drumul din braţe. 

— Nu mă iubeşti? 

Nina îşi ţuguie gura fermă, festonată. 

— Să mă gândesc... Mi-e cald de mor. 

— Fă un duş. 

Se dezbrăcă iute, cu aceleaşi mişcări precise, aranjându- 
şi lucrurile cu metodă. Rochia de soie-ecrue pe umeraş, 
espadrilele de la Raoul în antreu, lenjeria intimă într-o nişă 
a balconului. 

Aristide Stănescu învălui cu o privire slugarnic flămândă 
- o foame cenzurată, de câine bine dresat - trupul pe care-l 
cunoştea în cele mai mici detalii, dar care continua şi azi, 
după doi ani, să-l tulbure la fel ca în primele zile de 
năucitoare dragoste. Un trup pietros, de statuie, de femeie 
viguroasă, cu muşchi lungi, puternici, fără umbre şi 
moliciuni. „Are tot ce-i trebuie“, se exprimau experţii, „cât 
trebuie şi unde trebuie.“ 

Nina se întoarse înfăşurată într-un halat de baie alb. 
Emana aroma uşoară a apei de baie Roger Gallet. 

— Uf, ce bine e! Vrei să-mi dai o oranjadă? 

Scoase capişonul de cauciuc şi îşi zbârli buclele negre, 
consultându-şi obrazul în oglindă. 

— Ce mizerie! Nici măcar nu te poţi farda. 

— Nici n-ai nevoie, draga mea. Eşti frumoasă. 

— Toţi bărbaţii spun la fel. Vor nevastă naturală, dar 
aleargă după muiere vopsită. 

Râse arătându-şi dinţii de animal tânăr şi sănătos. Avea 
frumuseţea categorică a feţelor de perfectă geometrie, care 
se întâlneşte uneori la femeile brune. Ochii mari, negri, nas 
drept, scurt, bărbie fermă, fără a fi agresivă, ten palid, 
smead, cu luciri de marmură bine lustruită. 

În totul însă Nina constituia o prezenţă nedefinită. 
Văzând-o, era peste putinţă s-o categoriseşti din punct de 
vedere social, să-i găseşti un raft, un loc pe harta ierarhiilor 
constituite în cadrul oricărei comunităţi de oameni. 

Înghiţi oranjada fără să ducă de două ori sonda la gură. 


— Ţi-a fost sete, surâse Aristide, aşezându-se pe braţul 
fotoliului şi mângâindu-i părul pe creştet. 

— Teribil!... Să ştii că nu stau mult. O am la patru pe 
prinţesa Şutzu, un mis-en-plis, şi, la cinci fără un sfert, vine 
madam ministru Hageţeanu cu o cumnată din Craiova. 
Deci, încă un vopsit şi două pieptănături. 

— N-ar trebui să munceşti atât de mult, spuse moale 
Stănescu. În fond, îi părea bine că e ocupată. Îi păsa prea 
puţin de câştigul Ninei, deşi deloc neglijabil - numai cu 
bacşişurile Nina ar fi umilit salariul unui şef de birou - dar, 
ştia din experienţă, că femeia care lucrează e mult mai 
confortabilă, dă mai puţine dureri de cap decât una liberă. 
Cheltuieşte considerabil mai puţin - magazinele iau timp - 
şi, tot chestiune de timp, nu se simte neglijată. 

Un rid răsări între sprâncenele Ninei: 

— Ştii că nu-mi place să vorbeşti de pomană. Ce 
înseamnă să nu lucrez? Să-ţi cer ţie de chirie şi de o 
pereche de ciorapi? 

Stănescu îşi zise în sinea lui că Nina e nedreaptă. O 
ajutase să-şi cumpere un apartament frumos în blocul 
Bavaria, să-l mobileze, îi oferise două blănuri scumpe şi, de 
ziua ei, un solitar cumpărat la Rech. Deci, oleacă mai mult 
decât o pereche de ciorapi. 

Spuse pe un ton împăciuitor, îmbrăţişându-i umerii: 

— Ilartă-mă..., am vorbit şi eu aşa... Vrei să mă săruţi? 

Nina se lăsă dusă spre pat. În fond, îi plăcea elegantul 
director al Athenee Palace-ului, îl iubea chiar, dar fără să-şi 
piardă minţile. „Niciunul dintre noi n-ar avea nimic de 
câştigat.“ 


Stănescu îi aprinse ţigara Viceroy şi-i aduse cafeaua pe 
care o preparase la spirtieră. 

— Bună? 

— Da. 

— Când crezi că scapi diseară? 

Nina ridică din umeri: 


— Habar n-am! De când cu nemţimea, ştii şi tu, nu mai 
avem sezon mort. 

Aristide dădu din cap. Aşa era, nemţii - ofiţeri, 
funcţionarii ambasadei, oameni de afaceri - neîngăduindu-şi 
deplasări pe termen şi distanţe lungi, viaţa mondenă 
continua în principal să se desfăşoare în Capitală. Se mai 
comiteau totuşi escapade la Sinaia, Snagov, Periş sau la 
moşiile din apropierea metropolei. 

Nina se uită cu regret la ţigara care ajunsese aproape de 
capăt. 

— Încă două fumuri şi am plecat. N-am nici un chef de 
lucru, mai ales când mă gândesc că trebuie să greblez câlţii 
Şuţoaiei. Imposibilă muiere! Cârtitoare, nebună şi zgârcită! 
După ce te freacă două ceasuri, îţi lasă bacşiş cinci lei. Nici 
cât dai unei ucenice că ţi-a periat gulerul mantoului la 
plecare. 

— De ce nu încerci s-o pasezi? 

— Nu vrea şi nea lonică îi cântă la piculină. Clientelă 
selectă, înţelegi... 

Începu să se îmbrace azvârlindu-şi priviri scurte în 
oglindă. 

— E dreaptă dunga de la ciorapi? Nu mă văd. 

— Da... Puțin mai în interior, la stângul... Acum e bine! 

— A... Cât pe-aci să uit! A trecut aseară pe la mine Ciolac. 

Aristide Stănescu se crispă vizibil. Vasile Ciolac era 
proprietarul magazinului Curcubeul, stofe şi mătăsuri, de 
pe Calea Moşilor, afacere prosperă, concurându-i pe Pop şi 
Bunescu şi pe binecunoscutul „Vultur de mare cu peştele în 
gheare“. Negustorul, bărbat spre cincizeci de ani, solid, 
încăpățânat şi tăciunos, se îndrăgostise de Nina şi, la 
fiecare câteva luni, îi prezenta câte o cerere în căsătorie. 
Coafeza şovăia între directorul Athenee Palace-ului - 
corespunzător şi preferabil din toate punctele de vedere, 
dar însurat - şi Ciolac - cam vârstnic, gelos cumplit -, dar 
avut şi liber, pasăre cerească, fericit s-o ducă oricând la 
altar. 


— Ce avrut? 

— Acelaşi cântec: când ne luăm? La logodnă depune pe 
numele meu două milioane. La nuntă, încă cinci. 

Stănescu, palid, începu să danseze darabana pe braţele 
fotoliului. Ştia că femeia nu minte. Era de notorietate în 
lumea comercianților că nea Sile Ciolac şi-a pierdut minţile 
după domnişoara Nina de la Ionică. Şi tot de notorietate era 
că ghiujul avea avere ţeapănă. Iar în ultima vreme trăsese 
un tun mare, prinzând un contract pentru livrări de 
echipament destinat armatei şi, ce mai!, învârtea banii cu 
lopata. 

Aristide Stănescu simţi uscat în gură, limba ca de lemn. 

— Ce i-ai zis? 

Femeia îşi rotunji sprâncenele bine arcuite: 

— Tu ce i-ai fi zis în locul meu? 

— Dacă iubeşti, răspunsul e unul singur. 

— Care? 

— Mersi frumos, dar du-te, neică, şi te plimbă! 

Nina îl privi dintr-o parte, ostentativ ironică. Colţul gurii 
îi zvâcni înspre ureche, de parcă ar fi opintit să smulgă 
cercelul. 

— Serios? De ce? Ca să te aştept pe tine? 

— Nina! Eu te iubesc. 

— N-am băgat de seamă, răspunse încheindu-și hotărâtă 
cordonul de lac alb. 

Stănescu vru s-o apuce de umeri, dar coafeza se feri cu 
bruscheţe. 

— Spune-mi, te rog, ce i-ai răspuns? 

— Să-mi dea răgaz până în toamnă. 

— l-ai dat deci speranţe. 

— Da. Am treizeci şi unu de ani şi m-am săturat să mi se 
spună domnişoara Nina. lar când un bărbat în toată firea te 
cere de cinci ori de nevastă fără să obosească, ei bine, e de 
presupus că însemni ceva în viaţa lui. 

Stănescu se lăsă în genunchi şi-i cuprinse şoldurile. 

— N-ai să mă părăseşti, iubita mea. 


— Aristide, ridică-te şi nu fă pe caraghiosul! Eu nu vreau 
să te silesc să faci ceva împotriva inimii tale. Îmi dau seama 
că într-un fel ţii la amărâta aia şi vrei să ne păstrezi pe 
amândouă. Dar asta nu se poate. Nu sunt femeia care să 
rabde situaţii din astea încurcate. Eu nu ţi-am cerut 
niciodată să divorţezi, te-am lăsat să hotărăşti după capul 
tău, dar nici să-mi stric viaţa ca ţie şi lui madam Stănescu să 
vă fie moale şi bine! 

Lui Aristide îi dădură lacrimile. N-o iubea pe Aurora, n-o 
iubise niciodată, dar îi era milă de ea, îi venea greu s-o 
smulgă din scrânciobul în care se legăna fericită şi aeriană, 
turistă pe Calea Lactee printre luceferi şi heruvimi, s-o 
smulgă cu brutalitate şi s-o aducă pe caldarâm, pe trotuarul 
ars de vipie între pubele rău mirositoare şi ocări muscăleşti. 
Se puneau şi serioase probleme materiale. Bătrânul Dobre, 
socru-său, era şi azi un om bogat, iar Aurora, copil unic, 
însă dota - erau căsătoriţi sub regimul separaţiei de bunuri 
- trebuia obligatoriu restituită, ceea ce ar fi comis o gaură 
anevoie de ignorat în propriul patrimoniu. Dar, în primul 
rând, şi hotelierul era cinstit cu el însuşi, se simţea vinovat 
faţă de păpuşa asta fără minte, care nu-l incomodase în 
zece ani nici măcar cu răsuflarea. 

— Nina, te rog mai aşteaptă. Ie rog, nu te grăbi. 

Femeia răspunse rece, în timp ce-şi controla conţinutul 
poşetei: 

— Ţi-am spus cât am de gând să aştept. După aceea... 
primesc felicitări. Vreau casa mea, nu doar ziduri! Casă 
rânduită aşa cum îşi fac oamenii, cu gospodărie aşezată, cu 
copii, neamuri, cuscri, naşi, botezuri şi parastase! La o 
urmă, am rămas fetişoara de la ţară de acum cinşpe ani, 
doar că azi îmi iau combinezoanele de la Bon-Gout şi, în loc 
să mestec câte un fir de iarbă, fumez ţigări englezeşti. 

Aristide îşi plecă privirea, inconştient îşi încovoie gâtul: 

— Bine, Nina... Bine... O să fie cum vrei tu. 

Peste câteva minute, Nina, siluetă dreaptă, inflexibilă, cu 
o expresie dârză înfiptă pe obraz, se amesteca printre 


pietonii, destul de puţini la ora siestei, de pe Bulevardul 
Brătianu. 

Ca de obicei, se întoarse după câţiva paşi şi flutură mâna. 
Stănescu, pe balcon, îi trimise cu arătătorul o sărutare 
grăbită. Se întoarse în cameră şi îşi turnă un coniac. 


11 


« 


„Am avut atât de puţină vreme să fiu italiancă 


obişnuia să afirme bătrâna contesă de Courcelles pe un ton 
care, neputând fi tradus exact, îl punea pe interlocutor în 
încurcătură. Părea în acelaşi timp vag nostalgică, ea însăşi 
surprinsă, înveselită chiar de propria constatare. 

Prinţesă de Rieti, fusese căsătorită de copilă cu contele 
Guy de Courcelles, diplomat francez, şi îşi petrecuse o bună 
parte din viaţă în diverse capitale ale lumii. La cincizeci de 
ani rămăsese văduvă. Nu voise să se întoarcă în Italia - „n- 
am chef să fiu tutelată de familie şi nici să suport vizitele 
bimensuale ale viitorilor moştenitori, mai atenţi la culoarea 
obrazului meu - cât o mai duce oare? - decât însăşi 
Mademoiselle Celie, o cunoaşteţi, cosmeticiana din Rue 
D'Antin“ - şi se stabilise definitiv la Paris. Transformase un 
vechi palat, aproape ruină, dar cu o magnifică scară 
interioară şi fresce minunate, din Bulevardul Haussmann, 
într-o splendidă reşedinţă şi, totodată, în una din cele mai 
căutate case din Paris. Recepţiile ei erau vestite: avea mână 
largă, personal competent, iar ca invitaţi, tot ce însemna 
ceva ca elită de sânge, artistică sau personaj de ultimă oră. 

Când nemţii ocupaseră Parisul, se refugiase la Nisa, unde 
avea o vilă luxoasă, bijuterie cam demodată, în stiluri 
amestecate, dar bijuterie, pierdută între florile şi palmierii 
regali a vreo trei hectare de parc. 

Avea şaptezeci şi opt de ani, o voce stridentă de papagal 
căruia începuse să-i semene şi profilul, ochi scăpărători, 
simpatic răutăcioşi şi acelaşi neobosit apetit de viaţă. 


Li 


Nestingherită de război din punct de vedere financiar, 
continua să primească, iar faptul că oaspeţii nu erau exact 
ceea ce ar fi trebuit să fie - „figuri suspecte, chere madame 
sau cher monsieur, ai impresia că fiecare frac ascunde un 
revolver sau cel puţin o pereche de cărţi măsluite, da, 
foarte dubioase, dar de efect, te asigur!“ - o amuza. 
„Sapresti! De ce n-am cunoaşte şi altceva decât am 
cunoscut toată viaţa?“ 

Şi-apoi, nu zău, toată adunătura asta de omuleţi atât de 
colorați, de diverşi, de  neaşteptaţi, încât păreau 
neverosimili, te făcea să te simţi la un bal mascat. lar cărţile 
lor de vizită, ah, nu, pe cuvânt!, trebuia să ai fălci zdravene, 
nu glumă, ca să rezişti la atâta râs! Nume exotice, funcţii şi 
titluri atât de pompoase, răsunătoare-fanfară, încât păreau 
de fantezie, întinzându-se pe mai multe rânduri, state şi 
stătuleţe de care manualul de geografie al micuţei Lucia de 
acum şapte decenii nu pomenea, dar nici atlasul legat în 
marochin roşu al soţiei contelui de Courcelles, diplomat de 
carieră. 

De aceea vizita lui Octavio de Villar, înarmat cu 
scrisoarea de recomandare a  baroanei Anna von 
Strindberg, nu o surprinse şi îl primi în stilul ei personal, 
gazdă excentrică, de o cuceritoare ospitalitate, dar care îşi 
permitea să spună tot ce-i trece prin minte. Una dintre 
particularităţile  sejour-urilor petrecute la contesa de 
Courcelles era libertatea absolută pe care aceasta o acorda 
invitaţilor; nu iniţia programe comune - sau, în orice caz, nu 
erau obligatorii - şi, notabil la o persoană vârstnică, nu 
cerea să fie distrată, să i se facă conversaţie, nu pretindea 
nimănui să se ocupe de ea. „Am făcut în viaţă tot ce am 
poftit, de ce aş pretinde altora să procedeze altfel? Şi apoi, 
nu încerc nici o plăcere să ţin o fiinţă lângă mine, chiar dacă 
e vorba numai de câinele meu, când ştiu că ar prefera alt 
peisaj. O, nu, dragii mei, nu cunosc nimic mai lipsit de gust 
decât persoanele crampon. lar când poartă şi fustă devin 
de-a dreptul odioase...“ 


Tânărul spaniol îi făcu o impresie plăcută şi-l cuprinse 
într-o privire mulţumită: un bărbat frumos, cu oase nobile, 
un chip cutezător de hidalgo, haine bine tăiate. 

— Arăţi foarte bine, domnule de Villar, şi mă bucur 
pentru dumneata. Poate că sufletul nu ţi-e la fel de chipeş, 
dar cel puţin îţi lipsesc cusururile pe care le inventează 
complexele, iar acestea, crede-mă, sunt cele mai oribile. Şi, 
de altfel, sufletul dumitale nu mă interesează. Nu am 
douăzeci de ani şi nu-ţi sunt nici duhovnic. 

Octavio de Villar zâmbi: 

— Mântuirea sufletului aproapelui nu înseamnă nimic 
pentru dumneavoastră? 

— Mai puţin decât digestia lui Gaston. 

— ..„„Nepoţelul dumneavoastră? 

— Nu. Motanul. 

Îşi aruncă ochii în treacăt asupra scrisorii baroanei şi o 
puse alături, lângă evantai. 

— Dacă n-am să uit, am s-o citesc mai târziu. Biata Anna 
n-a fost niciodată tare la compuneri. Spune-mi dumneata ce 
mai face vechea mea prietenă? Ne cunoaştem de şaptezeci 
de ani. Mănâncă la fel de mult? Era în stare să dea gata 
dintr-o suflare un borcan cu dulceaţă de coacăze. Râse 
scurt: borcanele aveau pe vremea aceea jumătate de galon. 

De Villar zâmbi: 

— Nu mai există asemenea borcane în Germania. Până şi 
untdelemnul se vinde în sticluţe de farmacie. 

Contesa avu un gest brusc, de parcă ar fi alungat o 
muscă. Briliantele fulgerară scurt, albastru, pe mâna 
descărnată, osoasă. 

A, da, ideile acelui şarlatan de iarmaroc. Hitler! Oh lă lă! 
Întreb mereu şi nimeni nu poate să-mi răspundă: cum pot 
încăpea atâtea neghiobii într-un singur creier? 

— Autopsia ne-o va explica într-o zi. 

Lucia de Courcelles râse înveselită: 

— Ah, da! Trebuie să fim optimişti! Până şi eu trag 
nădejdea că voi apuca ziua aceea. Îmi pare rău că Anna n-a 


vrut să vină la mine. Nu sunt prea amuzantă, dar cel puţin 
ar fi mâncat pe săturate. 

— Cred, spuse tânărul, că doamna baroană face parte 
dintre persoanele care se desprind greu de căminul lor. 

— Cămin, parbleu! Annei îi plac tiranii. O malformaţie... 
În pension, era îndrăgostită de cancelarul Bismarck, alt 
smintit, care se credea rudă cu Jupiter. Îi ţinea portretul 
deasupra patului. Acum îl păstrează probabil pe al lui Adolf. 
Evident, între cei doi există o mare deosebire de educaţie... 
Zăboveşti mult pe coastă, domnule de Villar? 

— Spre marele meu regret, doar câteva zile. 

— O, e păcat, într-adevăr. Presimt că mă voi despărţi greu 
de dumneata, dar îţi sunt recunoscătoare că te-ai gândit ca 
acest scurt răgaz să-l petreci la bătrâna contesă de 
Courcelles. 

— Spiritul dumneavoastră e mereu tânăr. 

— Asta nu mă ajută să fiu mai frumoasă. 

„Nu te înşeli deloc“, îi răspunse în gând de Villar. 

Prin ferestrele deschise răzbătu zvon de glasuri vesele. 

— Avem o grămadă de lume. Lume amestecată, aşa cum 
se întâmplă în război sau revoluţii. Un soi de cocktail, dar, 
deşi eu nu le iubesc, unele sunt picante. Vreau, domnule de 
Villar, să te simţi ca acasă, dacă asta îţi spune ceva. Soţul 
meu, de exemplu, se simţea cel mai bine în hoteluri, dar s- 
ar putea ca şi eu să am o parte de vină. Doream să-ţi spun 
că eşti liber să faci tot ce pofteşti. 

Se apropie de fereastră şi perdelele delicate, uşor 
umflate de briză, îi cuprinseră ca într-o îmbrăţişare silueta 
fragilă. 

— Au venit de la plajă. Animalul acela splendid este 
mister Collins, om de afaceri într-una dintre Americi, n-are 
importanţă care, de vreme ce tot e minciună. Micuţul acela 
oacheş, în halat de baie, se numeşte Vincenzo Rosarioi1;, 
dar te asigur că nu are nimic de-a face cu Papa, nici cu 
Italia... 


De Villar cerceta cu ochi atent grupul vesel care înainta 
pe aleea străjuită de chiparoşi. Pijamale şi halate splendide 
de plajă, culori vii, mingi, discuri de cauciuc, labe de 
broască, tot arsenalul obiectelor de divertisment estival. 

Se uită instinctiv la cerul albastru, albastru intens, uşor 
sidefat ca al Madridului, pe care palmierii îşi profilau 
degetele decupate cu foarfecă, apoi în jur, la salonul rococo, 
numai graţie în aur şi alb. 

„Unde naiba o fi războiul?... Pentru ăştia, cel puţin 
aparent, nicăieri...“ 

Îi atrase atenţia în mod deosebit un bărbat exagerat de 
înalt, prea slab, de o distincţie excesivă, nesănătoasă. 

Distincția sângelui rarefiat de rafinamentul prea multor 
generaţii, sugerând putredul, prea vechiul din oase şi 
suflet. Vlăstarul unui neam căruia nu i-a mai rămas decât 
reverenţa de adio. Executată că desăvârşită eleganţă. 

— O figură interesantă. 

— Fără îndoială, încuviinţă bătrâna, dar numai ca obiect 
de studiu. E contele rus Anatolie Rabinski. Un personaj 
greu de suportat chiar de el însuşi, dar cel puţin e autentic. 
Ah! Iat-o şi pe micuța Sundlo. Încape într-un pandantiv. De 
aceea n-o vedeam. 

Era într-adevăr micuță, delicată, cu ceva din gingăşia 
japonezelor pe care până şi europenii le găsesc frumoase, 
bibelou jucăuş în pijama albă de voal, cu părul strâns într- 
un turban verde jad. Înconjurată de bărbaţi, răsfăţată, 
simţeai chiar de aici, de la fereastră, fără să auzi ce-şi spun, 
că toate privirile, orice gest, fiecare cuvânt spiritual îi erau 
destinate. 

— Cine-i doamna? 

Contesa râse: 

— O micuță gânganie, dar cu pofta de a trăi din plin a 
şapte uriaşi. 

— Şi mintea? Pe măsura făpturii sau a apetitului de viaţă? 

— La ce i-ar servi? Orice ar face, orice ar spune, rămâne 
delicioasă. Totul îi stă bine, totul îi reuşeşte. Sunt doar 


câţiva ani, era o mică burgheză anonimă, fiica unui belfer, 
cum scot boche-ii în serie, ca americanii, încălţămintea 
ieftină. Azi poartă unul din cele mai vechi nume ale nobilimii 
prusace şi, cred, deşi îl ştiam pe von Sundlo bărbat de gust 
- l-am cunoscut bine pe taică-său -, că este un personaj 
important la curtea lui Hitler. 

Încercând să-şi camufleze interesul, tânărul spaniol 
întrebă cu indiferenţă: 

— Este singura dumneavoastră invitată? 

— A, nu... Mai sunt şi alte femei, dar acesta este genul 
micuţei: să fie singură, regină absolută, într-un grup de 
bărbaţi. Oriunde îşi face apariţia, e înconjurată de suită. 

Se desprinse de fereastră şi-i adresă un zâmbet larg: 

— Ce babă clevetitoare! Recunoaşte că aşa gândeşti 
despre mine. 

În ochi îi sclipeau lumini ştrengăreşti. 

Octavio de Villar se înclină şi-i sărută mâna cu o graţie 
inimitabilă - spontaneitate şi dezinvoltură moştenite de la 
maică-sa, fermecătoarea Dona Conception. 

— Doamna contesă îmi vorbea despre persoanele 
încântătoare cărora totul le stă bine. Orice ar face, orice ar 
spune. 

Bătrâna râse cochet: 

— Doar că doamna contesă de Courcelles nu e 
primejdioasă... 

— Spre deosebire de doamna baroană von Sundlo, 
trebuie să înţeleg... 

— Un om avertizat e pe jumătate salvat... 

Îşi cobori repede pleoapele spre a-şi ascunde licărul din 
priviri. 

„Frumosul meu spaniol s-a trădat. Baroana von Sundlo. 
De unde ştie? Eu i-am pomenit doar de un vechi nume al 
aristocrației prusace... Pariez că tinerelul a venit special 
pentru micuță... Ah! Ah! începe să devină amuzant. Cred că 
la spatele acestei poveşti stă Micul Bill...“ 


„...] attendrai, le jour et la nuit/J'attendrai toujours, ton 
retour...“ 

Glasul lui Charles Boyer, cu modulaţii de catifea, înfiora 
dulce, aluneca firesc pe cărări de întuneric albastru, 
viersuia cântec de leagăn florilor şi păsărilor, de dragoste 
fiecărei inimi. Părea însuşi glasul nopţii. Luna roşie- 
portocalie, obraz  feciorelnic  îmbujorat de emoție, 
înţepenise deasupra cazinoului puternic luminat. 

Invitaţii contesei de Courcelles dansau pe pajişte, 
desculți. Fusese fantezia baroanei von Sundlo. „E adorabil 
să simţi sub tălpi răcoarea umedă a ierbii. Nu vreţi să 
încercaţi?“ Privite de pe verandă, perechile deveneau în 
văzduhul străveziu umbre chinezeşti. 

Placa se isprăvi şi vraja se spulberă, mii de paiete, 
scântei, cioburi de „a fost! s-a dus!“ mai scurte ca clipa. 

— Admirabilă noapte, observă Octavio de Villar, cu un 
oftat inconştient. 

Doamna Abigail Winton răsuci capul uşor surprinsă şi, 
pentru o clipă, înţepeni balansoarul. Era o frumuseţe 
blondă, imobilă, impresionantă în magnificienţa ei glacială. 
O frumuseţe sculptată într-un iceberg. 

— Da, spuse reluându-şi balansul, admirabilă. Am 
constatat un amănunt curios, domnule de Villar. În ţările 
calde, stelele par mult mai multe şi mult mai apropiate 
unele de altele. Care ar putea fi explicaţia ştiinţifică? 

Tânărul râse, încercând să-şi desprindă mâneca agăţată 
în împletitura de paie a fotoliului. 

— Nu am nici o idee, iar în locul dumneavoastră nu aş 
căuta explicaţii. 

Sprâncenele subţiri ale englezoaicei desenară două 
arcuri perfecte pe fruntea limpede. 

— De ce? 

— Frumosul presupune şi o nuanţă de mister. 
Necunoscutul seduce, fascinează, în vreme ce ceea ce ştim, 
am descoperit, cunoaştem îşi pierde puterea de atracţie. 


— Hm... O filosofie bizară... Dumnezeule! lar 
j'attendrai... E obsesia micuţei baroane. Sunt dezagreabile 
întâlnirile când o singură persoană îşi impune gusturile. 

„Şi lipsite de bun gust“, completă în gând pentru ca de 
Villar să nu-şi închipuie că e geloasă. 

Îşi dădu capul pe spate surâzând trufaş. Nu era geloasă 
pe nimeni, socotind că nici o femeie nu poate intra într-o 
competiţie autentică cu ea, cu atât mai mult acest flecuşteţ 
care, dacă n-ar fi avut şansa să-şi împopoţoneze cartea de 
vizită cu o stemă, ar fi servit şnapsuri şi cârnaţi într-un 
bistrou de gară. 

Cu acelaşi zâmbet dispreţuitor inventarie invitaţii: o 
societate pestriță de recepții deschise, unde întâlneşti 
obligaţiile de mâna a treia ale gazdei: oameni cunoscuţi în 
vilegiatură, într-o călătorie de durată pe vapor, ori 
recomandaţi de persoane fără cine ştie ce rezonanţă 
socială, dar care, din diverse motive, nu pot fi refuzate. Într- 
o asemenea adunare era normal ca micuța Sundlo, cu 
strălucirea ei de felinar chinezesc de party-uri populare, să 
polarizeze întreaga atenţie. 

„Micuța Sundlo, surâse tânărul spaniol. Toată lumea se 
exprimă instinctiv la fel. Oare cum îi vor spune peste zece 
ani?...“ 

Semăna cu un fluture jucăuş şi, văzând-o atât de zglobie, 
de spontană, de plină de viaţă, adorabilă, în ciuda unei 
excentricităţi cam... barbare, era imposibil să n-o priveşti 
măcar cu simpatie. „Lipul perfect de allumeuse“, o etichetă 
de Villar. 

Îi surprinse de câteva ori privirea, parcă deconcertată. 
Spaniolul, fără a fi nepoliticos, era singurul bărbat care nu- 
şi depusese necondiţionat omagiile la picioarele flexibile, 
bronzate, încălţate în cei mai mici pantofiori de mătase - 
până şi Cenuşăreasa s-ar fi îngălbenit de invidie - care se 
pot închipui, ai baroanei. 

Aceleaşi priviri le surprinsese, regalându-se în sinea ei, şi 
bătrâna contesă de Courcelles. „Iânărul hidalgo nu e 


nătâng. Dacă vrei să intrigi o orgolioasă, simulează că o 
ignorezi. Şoricuţa intră în cursă cu ochii legaţi. Trucurile 
simple, clasice, rămân cele mai eficace...“ 

Când o văzu îndreptându-se cu pas sigur spre de Villar, îi 
veni să bată din palme. „] attendrai, le jour et la nuit...“ 

De Villar o privea ca un cunoscător. Într-adevăr, micuța 
era bine făcută. Rochia de voile bleu de nuit, cu irizări 
sidefii, înfiorată de briză, o dezbrăca savant, conturându-i 
trupul până la cele mai tulburătoare amănunte. 

„Cred că i se văd şi aluniţele“, zâmbi de Villar. 

Doamna Winton se ridică. 

— Nu-mi place să stau în calea nimănui. Bon 
amusement...! 

Baroana se aşeză lângă de Villar, continuând să 
fredoneze împreună cu Charles Boyer: 

— J'attendrai... Se răsuci cu o mişcare iute spre spaniol 
şi-i puse mâna pe braţ: Aştepţi şi dumneata? 

— Da, surâse de Villar, aştept. 

— Pe cine? 

Baroana îi aruncă o privire cochetă, de copil parşiv, 
sigură de răspuns. 

— Dacă ţi-aş spune că pe dumneata, m-ai considera 
insolent? 

— Ţţ! Adăugă cu o candoare delicioasă care scuza ceea 
ce ar fi putut fi socotit drept o infatuare neghioabă: Toţi 
bărbaţii mă aşteaptă, aşa că sunt obişnuită. De ce mă 
ocoleşti atunci? 

— Nu mă pot lupta cu un batalion de bărbaţi care fac zid 
în jurul dumitale. 

Baroana râse, jucându-şi briliantele din urechi. O 
bijuterie grea, prea pretențioasă pentru o petrecere în aer 
liber pe malul mării. 

— Mincinosule! Nici măcar n-ai încercat să te apropii. 

— Nu mi-aş fi închipuit că ţi-ai dat osteneala să mă 
observi. Dumneata eşti o mică regină. 

Baroana făcu botic: 


— Nu numai aici. Peste tot. Şi nu-mi mai vorbi cu 
dumneata. Spune-mi tu. Mă cheamă Manja. Pe tine? 

— Octavio. 

— Hai să dansăm, Octavio. 

O simţea în braţe caldă, parfumată, plină de freamăt şi 
neastâmpăr. Ai fi zis că arde de dragoste. 

Manja îşi apropie obrazul de al tânărului şi-i şopti cu 
buzele lipite de ureche: 

— 'Te iubesc, bambino... 

De Villar o strânse mai tare în braţe. Deşi electrizat, 
simţindu-şi tot sângele zvâcnindu-i în tâmple, izbuti să-şi 
păstreze un rest de luciditate. 

„Grăbită, micuța. Pradă ieftină sau prea abilă? Doar o 
nimfomană imbecilă sau o femeie care se ştie inegalabilă, 
desăvârşită la gimnastica de alcov se oferă cu atâta 
francheţe.“ 

Manja i se smulse din braţe: 

— Aşteaptă-mă mai târziu... La tine. 

„] attendrai...“ 

Peste jumătate de oră, de Villar se retrase. Îl urmă, după 
puţin timp, Manja von Sundlo, acuzând o migrenă bruscă. 

Un zâmbet de satisfacţie întinse gura fără buze a 
contesei de Courcelles. Semăna cu o papagaliţă veselă, 
straşnic de mulţumită: de ea însăşi, de lume, de întreg 
Universul. 


XXX 


Constatase încă de la început că Sundlo nu are vocaţie de 
turist, fiind totodată un citadin înverşunat. Înregistra 
absent orice fel de privelişte, ochii îi alunecau cu 
indiferenţă peste pitorescul inedit al Dobrogei, vremea îl 
interesa din punct de vedere strict vestimentar: îmbracă un 
sacou uşor sau îşi ia trenchcoatul? 


Foarte sensibil la confort şi decorul de interior, 
deformaţie - consecinţă (dar nu totdeauna obligatorie) a 
unei filiaţii superurbanizate, apreciase, emițând un mormăit 
de satisfacţie, condiţiile oferite de Hotelul Belona. 

Avertizat de către omologul său de la Athenee Palace, 
Aristide Stănescu, asupra condiţiei şi hramului celor doi 
clienţi, directorul de la Eforie le făcu o primire discret 
festivă. Nu ovaţii şi funcţionari în livrele aşteptându-i pe 
două rânduri, nimic publicitar ce ar fi stânjenit o pereche 
distinsă angajată într-o escapadă unde n-aveau ce căuta 
trâmbiţi şi surle, ci atenţii graţioase din partea direcţiei. 

Elvira şi Kurt îşi găsiră apartamentele impecabil 
amenajate, cu risipă de flori şi jardiniere de fructe zilnic 
împrospătate şi, tot zilnic, prosoapele, săpunul, spuma de 
baie, în sfârşit, toate accesoriile, până şi hârtia higienică, 
păstrau culoarea pijamalei locatarilor. Când deschise 
băruleţul, colonelul von Sundlo începu să râdă: colecţia de 
băuturi - whisky, scotch, Bourbon, coniacuri franţuzeşti - şi 
de ţigări Viceroy, Maryland, Camel, Lucky Strike era într- 
adevăr impresionantă. 

— S-ar zice că voi, românii, sunteţi aliaţi cu anglo- 
americanii, nu cu germanii. Dacă aş fi mai susceptibil, m-aş 
gândi la o propagandă antinazistă. 

— De dragul meu nu fi susceptibil. Şi, ca să-ţi alung orice 
îndoială asupra onestităţii acestui „auberge“, precizez că 
barul a fost asortat în urma sugestiilor mele. Ce-ai zice de o 
partidă de înot? Ziua e splendidă... 

Pe plajă von Sundlo nu încercă nici o surpriză. Trupul 
Elvirei, strâns într-un maiou roşu aprins, arăta exact aşa 
cum îl intuise. În cele mai multe cazuri, vestimentația 
camuflează cusururi mai mari sau mai mici. O femeie de 
gust care ştie să se îmbrace, şi în asta constă reuşita unei 
toalete, folosind cu artă mici artificii, îşi poate „ajusta“ un 
şold prea plin, ori un bust prea generos, sau, dimpotrivă, va 
izbuti să flateze un piept sărac, cu sâni cât nuca, iar, printr- 


o anumită croială a jupei şi o încălţăminte potrivită, va salva 
un şezut coborât, va da lungime picioarelor cam scurte. 

Lanvin sau Maxim n-aveau ce să corecteze la Elvira, ci 
doar să sublinieze. Avea o siluetă suplă, pe verticală, 
aproape băieţească. Lipsa rotunjimilor însă îi abstractiza 
cumva trupul. Ca manechin, Elvira era ideală. În pat însă, 
bărbaţii preferă de obicei puţin altceva şi ea o ştia prea 
bine. 

— Arăţi ca o şcolăriţă, zâmbi colonelul. 

Elvira râse scuturându-şi pletele ude: 

— Chiar aşa mă şi simt. 

— Îmi place, continuă Sundlo, că nu foloseşti cască şi că 
nu înoţi ca rațele, cu capul afară din apă. Cea mai mare 
parte dintre femei nu ştiu cât e de dizgraţios. 

— Probabil nu ştiu că în holul hotelului funcţionează un 
coafor. 

Îl învălui într-o privire caldă. Arăta bine. Desigur, n-avea 
carura lui Johnny Weissmuller, dar, oricum, muşchii erau 
bine aşezaţi, şi, deşi umerii acuzau oarecare oboseală - 
„umeri trişti, de om înfrânt“, îi trecu prin minte Elvirei -, 
înfăţişarea, în ansamblu, avea virilitate. O cicatrice adâncă, 
vânătă, îi însemna spinarea de la omoplatul stâng până sub 
centură. 

— Ar trebui să stai mai mult la soare, Kurt. Ai culoarea 
unui om care trăieşte noaptea. 

— N-am avut niciodată răbdare să stau prea mult la plajă. 

— Bine. Ne întoarcem la hotel şi, după-amiază, facem o 
plimbare. 

— Nu! Te rog! Nu vreau ca din cauza mea să... 

Elvira îi astupă gura cu degetele murdare de nisip. 

— Nici un cuvânt în plus. Condiţia esenţială ca să ne 
simţim bine amândoi este, întâi şi întâi, de a conjuga verbul, 
fiecare separat, la persoana I, indicativ prezent. Nici eu nu 
ţin să mă ard ca o pâine uitată în cuptor. 

Închiriaseră un Dodge 1939 şi începuseră să „flaneze“ pe 
litoral. Elvira îşi închipuise că este extrem de inspirată, 


arătându-i aspectele cele mai exotice ale meleagului. De 
altfel, ea însăşi dorea să revadă locurile care o încântaseră 
cu peste douăzeci de ani în urmă, când îşi petrecea 
vacanţele de şcolăriţă şi liceană la Mangalia, ori în cătune 
risipite pe malul mării cu nume anevoie de pronunţat. 

O încântau sălbăticia priveliştilor, ineditul lor, oamenii, 
făpturi ciudate, neaşteptate. Stridenţa de culoare a 
peisajului în contrast cu monotonia, cu imuabilul, cu 
„acelaşi de veacuri“ al existenţelor anonime, mărunte; o 
ameţeau amestecul de seminţii, pluralitatea de Dumnezei 
care coexistau paşnic pe aceeaşi palmă de loc, alături de tot 
atât de multele obiceiuri şi graiuri, de contraste, de datini, 
de simple, dar perfect limpezi, filosofii de viaţă. 

„Mă întreb“, spunea Anton Manu, tatăl Elvirei, profesor 
la Politehnica din Bucureşti, dar însemnat pentru toată 
viaţa de nostalgia unor studii de arheologie ratate, „dacă 
există în toată lumea un singur loc unde, pe o suprafaţă atât 
de redusă, să convieţuiască atâtea naţii diferite.“ 

Baronul von Sundlo nu gustase însă picantul plaiului 
dobrogean, sesizase doar, oarecum crispat, vegetaţia arsă 
de soare, colbul gălbui pe care-l considera în centimetri, 
aşa cum apreciază meteorologii înălţimea stratului de 
zăpadă, tonele de balegă de pe drumurile nepietruite, 
roiurile de muşte grase, albastre, câinii flocoşi cu cozile 
necăjite de scaieţi, ulucile strâmbe, bordeiele cu acoperiş 
tuflit, căzute parcă toate într-un genunchi. Nefiind însă 
lipsit de darul observaţiei, constatase ca pe o curiozitate: 

— Zdrenţăroşi, murdari, însă tătăruşii par mai bine 
hrăniţi. Îi arăta un pui de tătar care, rezemat de troiță, îi 
privea curios. 

Cu degetul înfipt într-o nară, îşi expunea fără reticenţe 
nuditatea, deşi era mărişor. Maică-sa socotise probabil că, 
în afară de cămăşuţa albastră, doar petice, care-i ajungea 
până la buric, orice alt obiect vestimentar ar fi inutil. Dar 
copilul arăta într-adevăr sănătos, obrazul era plin, rumen 


ca un măr domnesc, iar ochii, mure lunguieţe, străluceau 
mulţumiţi. 

— E o chestiune de mentalitate, replică Elvira. Într- 
adevăr, tătarii pun preţ doar pe hrană. Locuinţele lor sunt 
cele mai modeste, n-au mobilă - doar perne şi eventual 
covoare - nu cheltuiesc pe podoabe sau haine scumpe, în 
schimb carnea, laptele şi brânza nu le lipsesc de la nici o 
masă. 

— S-ar putea ca mentalitatea lor să nu fie prea rea, 
observă Kurt, gândindu-se la privaţiunile germanilor. 

— Apropo de mentalitate, râse Elvira, am să-ţi istorisesc 
ceva amuzant. Ţi-am spus că mi-am petrecut multe vacanțe 
aici. Tata avea un vizitiu, un tătar cât muntele. Fără să 
exagerez, cred că a fost omul cu cel mai fin simţ psihologic 
pe care l-am întâlnit vreodată şi cu o capacitate 
extraordinară de a fixa în câteva cuvinte personalitatea 
cuiva. Îl chema Tîrchiz Grde şi locuia în satul Murighiol. 

— Doamne sfinte! râse von Sundlo. Cum poţi pronunţa 
asemenea cuvinte? Pe lângă astea, poloneza mi se pare 
plină de vocale! 

— Vreau să-ţi spun cu câtă justeţe şi adresă a 
caracterizat el tabloul de ansamblu, forfecat pe naţii, al 
satului dobrogean. Parcă-l aud... „Ucrainean, nu bun, 
răzbunător estem. Turc, prost estem, rău, dar cu credinţă 
la Alah. Rus, bun estem, numa' beutură dat peste cap la el. 
Român curat, bun, mult cheltuială şi beut nunţi şi parastas. 
Lipovean...“ 

— Da, o întrerupse neamţul. Trebuie să fi fost un tip! Văd 
într-adevăr tabloul, parcă şi vopselele... Draga mea, nu 
există nici un drum care să se abată de la şosea? 

Elvira, la volan - von Sundlo acuza acute dureri de spate 
când şofa - întoarse capul surprinsă: 

— Dacă trebuie, vom găsi ceva. Dar ce s-a întâmplat? 

— Vreau să-mi verific o idee. Cred că nu mă înşel... 
Suntem urmăriţi, încă de la Eforie, de un Plymouth negru. 


Înăuntru sunt vreo doi sau trei tipi - nu-mi dau seama 
exact, pentru că evită să se apropie... Chestiunea mă irită. 

Elvira ridică din umeri: 

— l-am văzut şi eu, dar nu le dau importanţă. Ie aşteptai 
cumva să nu ne taloneze încă de la Bucureşti câţiva filatori? 

Sundlo scrâşni: 

— S-o facă măcar cu bun simţ şi profesionalism. Mă 
obligă pur şi simplu să le miros răsuflarea. Mă simt de 
parcă mi s-ar vâri cu sila în pat o femeie pe care n-o vreau. 

— Bine, spuse Elvira, îndreptându-i o privire îngrijorată. 
Nu trebuie pentru asta să devii livid. Intrăm în primul sat şi 
ne vom convinge dacă suntem într-adevăr urmăriţi. 

— Nu trebuie să mă conving, sunt convins. Dar am chef 
să le spun câteva cuvinte. Aşa, ca între bărbaţi, fără 
doamne de faţă. Scrâşni în germană: Copoii lui Muller, 
instructaţi de Himmler! Canalii toţi, pe măsura stăpânului. 

Elvira întoarse capul: 

— Ai spus ceva, Kurt? 

— Iartă-mă. Am înjurat. Am făcut-o în germană, ca să-ţi 
menajez urechile. 

Opriră la ceainăria din mijlocul satului. Jupânul, un grec 
chior, şterse iluzoriu masa cu o cârpă murdară. Elvira ceru 
la întâmplare două pahare de bragă şi seminţe. Stăteau 
amândoi cu ochii pe geamul perdeluit cu un tifon zdrenţuit. 
Dodge-ul strălucea în lumina soarelui ca un far, înconjurat 
de puzderie de copii desculți. Cu capete de toate culorile, 
bălane, roşcovane, negricioase, cârlionţi şi codițe împletite, 
ochi bridaţi sau rotunzi, albaştri ori vârstaţi, dovedeau toţi, 
de la brâu în jos, o impresionantă solidaritate: funduleţele 
pârlite de soare sfidau orice fel de disensiune. 

După cinci minute Plymouthul le reteză privirile într-un 
nor de praf. 

— Măgarii! râse cu ură Sundlo. Nici măcar nu se feresc. 

Elvira îl privi cu amărăciune: 

— Kurt! Era vorba că ne vom amuza. Că vom face 
abstracţie de tot ce e neplăcut. Avem atât de puţin timp... 


Colonelul tresări. Îi luă mâna şi i-o sărută. 

— Iartă-mă, draga mea. Îţi promit să nu se mai repete. 
Am să încerc..., adică, am să reuşesc să nu-i mai văd. Îţi 
promit. 

Niciunul dintre ei nu credea un singur cuvânt. 


Orchestra însăila acorduri dulci, înfiorate ca o şoaptă de 
dragoste. Ecoul pustei de Monti. Pe terasa hotelului Belona, 
micile veilleuses de la mese aprindeau ciuperci portocalii. O 
briză jucăuşă zbârlea grațios cosiţe arămii, blonde sau 
brune, eşarfe, falduri de voal de toate culorile alintau 
văzduhul cu lascivităţi de dans oriental. 

Elvira Manu asculta visătoare muzica, bătând tactul cu 
unghiile bine lustruite în piciorul paharului de cristal. Din 
rochia albă de seară, adânc decoltată, umerii abia bronzaţi 
răsăreau deosebit de gingaşi. Întoarsă uşor către orchestră, 
cu părul blond cenuşiu bătând aproape în argint, înnodat 
într-un coc simplu, îşi arăta profilul desenat perfect, în linii 
nobile. Singura bijuterie, cerceii - simplitate, bun gust 
costisitor, unde citeai imediat semnătura lui Cartier - două 
smaragde mari, tăiate pătrat, atârnând până aproape de 
umeri de două lănţişoare din platină, întregeau un tablou 
care lui Kurt von Sundlo i se părea fermecător. 

Memoria îi reîmprospătă un alt tablou. Culorile nu mai 
erau poate la fel de vii, dar patima aduce dulceaţă, trezeşte 
lacrima nostalgiei după imagini de mult călătorite... 

Dagmar... Doamne! Câţi ani sunt de-atunci? Douăzeci şi 
cinci? Era o frumuseţe pură, cuminte, care la optsprezece 
ani continua să colecţioneze păpuşi, se dădea în scrânciob - 
cascadă de dantele, bucle aurii, râs şi ochi strălucitori ca 
într-un Watteau -, iar în nopţile de vară scotocea în 
tufişurile parcului de la castelul strămoşilor von Hoyningen- 
Huene, căutând licurici. Şi-i agăţa în păr, îi presăra pe piept 
- colier, îşi umplea degetele... 

„„„Seara... Terasa castelului... O lună de argint... Dagmar, 
în rochie albă, rezemată de balconul năpădit de trandafiri. 


Talia e de viespe, chipul de fetiţă caută spre stele. Imagine 
clasică, de ilustrate burghez romantice, scoase în serie, 
pictură naivă de pension sau de domiciliu. Tablouri truism, 
al căror viciu constă în desăvârşita lor frumuseţe, prea 
visată, prea vehiculată, prea pe înţelesul lui lohann, al lui 
Hans, al Ilsei, micuța de la mansardă care-şi ţine viaţa cu 
acul. O! Imagini ridiculizate, dar atât de scumpe fericitului 
căruia îi e dat să le trăiască măcar o singură dată în viaţă!... 

„Dagmar, te rog să fii soţia mea.“ 

„De-adevăratelea?“ 

O strânsese în braţe. 

„Pentru totdeauna, Kurt?“ 

„Da, iubito...“ 

„Pe cuvântul tău, da?“ 

Elvira se întoarse şi-i zâmbi. Baronul se înfioră. Chipurile 
celor două femei se suprapuseră o clipă. Un singur clişeu. 
Asemănarea era izbitoare, poate şi pentru că Elvira arăta în 
seara asta deosebit de tânără. 

— Ecoul pustei... Îmi place mult melodia asta. Ochii 
Elvirei străluceau ca înlăcrimaţi. Am avut prilejul, şi 
cuvântul să nu ţi se pară enorm, s-o ascult la Budapesta, 
cântată chiar de Magyaros Imre. Ai auzit de el, nu? 

Colonelul clătină capul, simțind un fior de gelozie. Elvira 
părea transfigurată... Cu cine ascultase cântecul acesta 
dulceag? Ce amintiri îi trezea? Vibrezi, îndrăgeşti cu inimă 
şi ochi înlăcrimaţi doar melodia ascultată în clipe unice 
împreună cu omul iubit. Şi acela devine pentru totdeauna 
cântecul perechii, imn de dragoste... 

— Este cel mai mare lăutar al Ungariei. Cum îl avem noi 
pe Grigoraş Dinicu. De altfel, sunt buni prieteni şi fac 
schimb de repertoriu prin intermediul posturilor de radio 
Bucureşti şi Budapesta. Să-l auzi interpretând Rapsodiile 
lui Liszt... Ce-i cu tine, Kurt, nu te simţi bine? 

— De ce? Mă simt perfect... 

Elvira păru că se simte nelaîndemână, ceea ce nu preai 
se întâmpla. 


— Nu ştiu... Ai o expresie... Ceva ciudat, care mă sperie. 

Von Sundlo surâse trist: 

— Uneori trăirile prea intense nu te înfrumuseţează. 

O pală de roz coloră obrajii Elvirei. 

— Mă tem, draga mea, continuă cu un oftat uşor 
colonelul, că nu sunt un companion prea vesel pentru tine. 

Elvira, cu o mişcare spontană, îi acoperi mâna cu palma 
uscată şi răcoroasă. 

— Te rog, Kurt, încetează. Mă simt admirabil şi cred că 
sunt o femeie norocoasă. Nu puteam nimeri un companion 
mai plăcut. 

Kurt von Sundlo dădu trist din cap: 

— Companion... Da, aşa e. Ştii câte zile mai avem? 

Elvira Manu îşi astupă urechile cu un gest de fetiţă: 

— "Te rog! Nu vreau să ştiu nimic, nu vreau să le număr, 
Kurt! 

Intensitatea glasului îl zgudui pe neamţ. O privi speriat, 
simţindu-şi inima înfiorată de o vagă nădejde. 

— Da... Ce s-a întâmplat? 

— Am chef să mă plimb pe malul mării. Cu picioarele în 
apă, să mă bălăcesc, să alerg, să mă stropesc, să scot limba 
la lună, să-i fac sâc!, că e bătrână... Fată bătrână şi 
invidioasă. 

După o clipă de stupefacţie, Kurt von Sundlo începu să 
râdă: 

— Mon Dieu! Aş da mult ca măcar una dintre cunoştinţele 
prea distinsei doamne Elvira Manu, lady până în vârful 
pantofilor, sobră şi eminamente posee, să o fi auzit vorbind 
acum! 

— E vacanţa noastră, Kurt! Vreau să fiu nebună. Nebuni! 
Nebuni cum n-am fost niciodată! 

Îi privi rochia de moire albă, escarpenii de atlas: 

— Bănuiesc că vrei să te schimbi... 

— Nici prin cap nu-mi trece! Ci hai odată! S-ajungem 
până... până nu se termină marea! Luna! Stelele! Şi 
nebunia noastră! 


Se îndreptară spre scara de piatră care cobora direct pe 
plajă. Simţiră amândoi privirea aţintită a bătrânului care 
ocupa singur o masă. Pe mâna stângă strălucea un inel cu 
stemă. 

Von Sundlo strânse uşor braţul femeii. 

— Îl ştiu pe bătrân... Era în fiecare zi la bar... tot singur. 

— Da, parcă... Ce ne pasă? 

— Nu ne pasă! exclamă baronul cu aer fericit şi simţindu- 
se brusc de douăzeci de ani. 

Prinţul Ştefan Duca se uită după ei răsucindu-şi întreg 
trupul. Gâtul anchilozat de spondiloză nu-i îngăduia să 
privească peste umăr. 


10 


Pe Vasile Sfetcu, barmanul de la Athenee Palace, îl 


fascinase de mic copil tot ce putea fi etichetat ca made în 
England. Înainte cu o generaţie sau chiar două ca 
fenomenul să se generalizeze, pe când contemporanii lui, 
aidoma cu cei ce-i precedaseră, iubeau fără rezervă Franţa, 
considerând-o a doua patrie - chiar şi platonicii care 
văzuseră eventual Varna într-o excursie ieftină - domnul 
Basile îşi rezerva întreaga stimă şi omagiile pentru fiii 
Albionului. Le admira aerul special şi vestimentația, le 
invidia humorul şi minunata stăpânire de sine, le iubea 
limba, ţigările, filmele, până şi istoria sângeroasă. 

După cum se îmbrăca şi comporta - ultrabritanic - îşi 
mobilase şi garsoniera dublă de pe strada Bateriilor. Aici, 
într-un bloc drăguţ de două etaje, răsărit în mijlocul unei 
grădiniţe miniaturale, avea un dormitor şi un salonaş cu 
cămin, fotolii adânci de piele, un bar rulant cu interiorul 
căptuşit cu oglinzi şi o mulţime de gravuri ecvestre. Totul în 
culori stinse, tomnatice. Nu lipsea nici ceața ridicată de 
fumul nenumăratelor ţigări pe care le consuma. 

Spre deosebire de mai toţi colegii de breaslă, care îşi 
petreceau timpul liber tot prin baruri şi restaurante, altele 
desigur decât cele în care oficiau - cei mai dificili, cei mai 
cârcotaşi! -, domnul Basile prefera să savureze deliciile 
căminului. Citea, îşi perfecționa cunoştinţele în cele trei sau 
patru limbi străine pe care de altfel le vorbea fluent, asculta 
BBC-ul sau punea plăci cu Dorris Day, Steward Granger, 
Tino Rossi şi - concesie cocoşului galic - Charles Boyer. Din 


când în când, se întorcea acasă însoţit de câte o femeie. De 
obicei mică funcţionară sau vânzătoare mai curăţică, foarte 
tinere şi bine ameţite. 

Evita fauna feminină a barului sau a varieteelor - „sunt 
obraznice şi stricate, exemplarele trecute de douăzeci de 
ani, prea versate, ştiu să ceară!“ - femeile treze: să nu ştie 
unde să se întoarcă. În materie de dragoste, Sfetcu prefera 
prospeţimea, inexperienţa, pretenţiile modeste şi variaţia. 

În seara aceea de iulie - marţi, singura zi liberă a 
barmanului - aştepta o vizită de cu totul altă natură. Ilocmai 
reflecta, privind mica pendulă Chippendale, că persoana a 
întârziat un sfert de oră - „hm!, ciudat pentru 
punctualitatea teutonilor!“ - când se auzi soneria. 

Vizitatorul era un bărbat solid, mai mult decât insignifiant 
dacă n-ar fi atras atenţia ciudata imobilitate a feţei. 
Costumul cu o tăietură neutră, de bună calitate, trăda 
mentalitatea burghezului înstărit care pune preţ pe 
trăinicia stofei şi pe comoditatea straiului; cupa, subtilităţile 
acelui inefabil „chic“ îl lăsau cu totul indiferent. 

„Şi asta spune multe, conchise Vasile Sfetcu cuprinzându- 
l într-o privire rapidă. Pe cel pe care-l lasă rece ţoalele, de 
obicei nici muierile nu-l încălzesc. E un amănunt care 
merită notat...“ 

— Îmi pare rău că am întârziat, domnule Basile. Am fost 
reţinut la fabrică. 

Ţinea în antrepriză fosta întreprindere de tractoare 
Globus de lângă Bucureşti, era inginer şi se numea Walter. 
Barmanul ar fi fost însă curios să cunoască cealaltă carte de 
vizită a neamţului, încuiată în safe, la Berlin. 

— Nu are nici o importanţă. Astă-seară sunt liber. 

Domnul Walter schiţă un râs îngheţat: 

— Nu mă pot lăuda cu acelaşi privilegiu. Se uită 
superficial prin încăpere: Mda! Mobilier english, ţigări 
asortate, pe bar o sticlă de scotch Queen Ann. lubiţi mult 
Anglia, domnule Sfetcu. 

Barmanul surâse mieros: 


— Dumneavoastră, germanii, întreaga Europă. Povestea 
deunăzi un maior la bar că locuinţa mareşalului Goring, pe 
care a văzut-o cu ocazia unei recepții, cuprinde comori de 
artă de toate naţionalităţile. Un interes heteroclit, se 
exprima. Eu mă mulţumesc cu unul mai... monoton. 

— Aveţi ureche fină, domnule Basile. 

— Dacă ar fi fost altfel, nu v-aţi fi aflat aici. 

Neamţul sughiţă din nou a râs: 

— Ai dreptate... De altfel, nici eu nu dispreţuiesc 
produsele John Bull, mai ales cele lichide... 

— Am înţeles, făcu Sfetcu ridicându-se, scotch? 

Neamţul dădu din cap afirmativ. 

— Gheaţă? 

— Nu. Prefer sec. 

„Aha! exclamă în gând Basile. Şi asta-i bine de ştiut.” 

Din două înghiţituri, Herr Walter isprăvi sonda. 

— Nu, mulţumesc, de-ajuns. După cum vă spuneam, nu-i 
şi seara mea liberă. Mă grăbesc să intru în miezul 
chestiunii. Plecarea colonelului von Sundlo pe litoral ne 
îngrijorează. Nu ne place. Nu ne place chiar deloc. 

— În definitiv, a venit în concediu de convalescenţă. De ce 
şi l-ar petrece într-un Bucureşti torid? 

Walter îl privi cu ochi fără expresie: 

— Ştiţi perfect la ce mă refer. Ne deranjează femeia. 

— De, remarcă domnul Vasile tamponându-şi buzele cu o 
batistă fină de olandă, anormal mi s-ar fi părut să plece 
singur. 

— Dacă ar fi remorcat o cocotă de douăzeci de ani, am fi 
fost mai puţin neliniştiţi. 

— Există bărbaţi care preferă genul matur. Nu m-au 
preocupat problemele de sexologie, n-am făcut statistici, 
dar ştiu că există. 

— Eu, nu, replică sec Walter. La urma urmei, cine este 
această Elvira Manu? De unde a apărut? Cu ce se ocupă? E 
măritată? 


— Dispuneţi de mijloace de investigaţie mult mai largi 
decât mine. Pe noi ne interesează banii clientului, nu 
dosarul lui. Ce vă pot relata este că a angajat unul dintre 
cele mai scumpe apartamente din hotel, are o Hispano- 
Suiza cum nu sunt zece în Bucureşti, că este o femeie care 
a avut întotdeauna bani. 

— Intelligence Service-ul nu face economie. 

— Am spus că a avut totdeauna bani, începând din 
leagăn. O susţin ca profesionist. 

Neamţul îl privi curios: 

— Adică? 

— Există moduri şi moduri de aţi cheltui banii: plebeu, 
burghez, princiar. Elvira Manu o face princiar. Ca şi felul de 
a-şi purta hainele: când arunci un mantou de chinchila pe 
spătarul scaunului din restaurant, fără să fii atentă dacă 
poalele nu mătură parchetul, n-ai oftat niciodată după o 
pereche de ciorapi. 

— O observaţie interesantă. Dar avem agente, ca şi rivalii 
de la Intelligence Service, recrutate din toate mediile, 
inclusiv înalta societate. 

— Presupuneţi deci că ar fi spioană. Important mi se pare 
să subliniez un fapt: femeia n-a făcut nici un efort, n-a 
întreprins nici un demers ca să-l cunoască pe colonelul von 
Sundlo. Domnia sa a remarcat-o şi a cerut să-i fie prezentat. 

Pe chipul imobil al neamţului, ochii crescură cu o gămălie 
de ac. 

— Un coup de foudre! La cincizeci şi trei de ani pentru o 
fetişcană de peste patruzeci? Mein Gott, nu-l credeam atât 
de caraghios pe bietul Sundlo! 

Barmanul ridică din umeri: 

— Mi s-a părut, faţă de bănuielile dumneavoastră, că 
reprezintă un amănunt demn de semnalat. 

— Şi matura sirenă cum reacţionează? 

— Pot afirma că au aerul unor oameni care se simt foarte 
bine împreună. Buni, excelenți prieteni. Ce fac în dormitor, 
nu Cunosc. 


Neamţul schimbă brusc tonul. Rosti dur: 

— La onorariul pe care îl primeşti, ar fi fost cazul să te 
străduieşti mai mult. 

Vasile Sfetcu, feciorul lui Nea Firică, birjarul din Piaţa 
Teatrului, săltat anevoie din gunoaiele Ferentarilor, 
mahalagiu prin  filiaţie, dar gentleman prin autentică 
vocaţie şi, în orice caz, veleitar pătimaş, replică: 

— Herr Walter, când am primit să colaborez cu 
dumneavoastră, nu am înţeles să accept şi relaţia stăpân- 
slugă. Mâine dimineaţă, întreaga sumă încasată până acum 
vă va fi restituită. Cec sau cash, cum preferaţi. 

În ochii inginerului neamţ se aprinse un licăr de mânie, 
dar şi de involuntară admiraţie. 

„[iganul joacă tare...“ 

— Să nu regreţi, domnule Basile. Noi suntem echipa cea 
mai puternică! 

— Aceasta o va dovedi viitorul. 

Walter strânse pumnii. Ştia că trebuie să fie mai maleabil, 
în barmanul celui mai elegant hotel din Bucureşti pierdea 
un om preţios, dar mânia îi întuneca minţile. 

„Un ţărănoi puturos de la mahalaua Europei, o slugă de 
han mai răsărit îşi permite să mă sfideze!“ 

— Am să te distrug! 

Vasile Sfetcu surâse: 

— Sunteţi grăbit, Herr Walter... Am onoarea să vă salut. 

Neamţul îi azvârli o privire nimicitoare. Regreta că nu 
avea revolverul la el. Urcă în Horsh-ul care aştepta în faţa 
casei şi demară solicitând nebuneşte acceleratorul. 

„Ţiganul ori e nebun, ori mizează pe cineva puternic...“ 

Vasile Sfetcu rămase cu zâmbetul încremenit pe buze şi 
privirea gânditoare. Aprinse o ţigară, trase câteva fumuri şi 
formă un număr de telefon. Rosti laconic: 

— Plecaţi urgent. Chiar în noaptea asta. 


Marin Viforeanu se considera un mare ghinionist. 
„Degeaba, domnule, poţi să fii poleit cu aur, dacă-ţi lipseşte 
dramul infinitezimal de noroc, realizezi zero!“ 

Avea o excelentă părere despre sine şi socotea că, dacă 
soarta individului ar fi hotărâtă exclusiv de sumumul de 
calităţi ale acestuia, el, Viforeanu, ar fi atins în viaţă piscuri 
ameţitoare. Se privea în oglindă: o siluetă de Fred Astaire 
cu o figură, îşi zicea convins, mult mai expresivă. Şi totuşi, 
femeile îl ignorau. În orice caz, nu s-ar fi putut afirma că 
măcar una singură îşi pierduse somnul din cauza lui. Prima 
nevastă îl părăsise fără măcar să-şi bată capul cu explicaţii, 
lăsându-i amintire toate scrisorile primite de la el şi o cutie 
de anticoncepţionale. A doua se întorsese la părinţi, după 
şase luni de la căsătorie şi fusese atât de grăbită să scape 
de Viforeanu, încât nu avusese nimic împotrivă ca divorţul 
să se pronunţe din vina ei. Până şi fetele de la Casanova, 
bordelul cel mai scump din Crucea de Piatră, îl primeau în 
silă şi doar când şomau vârtos. Capotase şi în meserie. 
Fusese un student bun. Era ager, învăţa uşor şi isprăvise 
Dreptul cu o singură bilă roşie. Se înscrisese în Baroul Ilfov, 
dar clienţii îl ocoleau; pândea ceasuri întregi în imensa sală 
a paşilor pierduţi, vânând şi trăgând de poale ţăranii care i 
se păreau mai blegi. Aceştia învârteau priviri speriate, de 
rătăciţi în pădure, se ruşinau să-l refuze. Cu amărâţii ăştia 
abia de scotea de o chirie într-o mansardă pe Izvor şi un 
dejun la „Cheltuiala mică“. 

La noroace picate din senin, chilipiruri fabuloase la loto, 
moşteniri copioase, partide senzaţionale, Viforeanu, care în 
viaţa lui nu câştigase nici măcar la tombolă, ori la Moşi o 
puşculiţă de ghips, nu se obosea să viseze. Se uita la fericiţii 
beneficiari cu jind şi vaga convingere că respectivii sunt 
bastarzii întârziaţi ai capricioasei Fortuna. 

După izbucnirea războiului îşi oferise serviciile 
Siguranţei. Era încredinţat că aici va izbuti, se simţea dotat 
din toate punctele de vedere. Avea memorie, spirit de 


observaţie, sânge rece, intuiţie, energie, tupeu. Fusese 
racolat cu mult scepticism şi rezerve, iar indemnizaţia era 
pe măsura entuziasmului tipului din spatele biroului. 
Primea cât un copist dintr-un birou de mâna a doua. 

— Oi fi talentat, dar n-ai fizic... Păi, pe dumneata te 
citeşte şi un copil după fizionomie: sticlete! 

— Acordaţi-mi o şansă. Puneţi-mă la încercare. 

— Hai să vedem... Poate ca agent de derută o să meargă. 

„Las' că o să vă arăt eu... Am să vă demonstrez ce pot.“ 

Asta se străduia de trei luni: să depisteze, să descopere, 
să repereze un agent, o acţiune, o combinaţie, un tuyau 
zdrobitor, care să-i uluiască stăpânii. Acum, urcând scările 
spre Agenţia imobiliară Ion Bogdan, avea convingerea că, în 
sfârşit, râvnitul ţel a fost atins şi a izbutit să smulgă un 
surâs şansei ingrate. 

Domnişoara Marta, secretara, îşi izbi palmele chiţăind de 
bucurie: 

— Ce plăcere, domnule Viforeanu! Cam rar pe la noi. 

Era îmbrăcată într-o rochie galbenă, cu volane şi 
panglici, în care trupul deşirat şi osos se îneca, iar 
amănuntele anatomice, adresa lor exactă putea fi ghicită cu 
aproximaţie. 

Viforeanu încercă să zâmbească: „Seamănă cu o floarea- 
soarelui pleoştită de ploaie...“ 

— Sunt foarte ocupat, domnişoară. N-aş ocoli altfel 
pentru nimic în lume biroul dumneavoastră. 

Secretara îşi dădu ochii peste cap, fluturându-şi genele 
rimelate cu Michel. 

— Înţeleg foarte bine... Ştiţi, totuşi, mă gândesc de multe 
ori că oamenii ar trebui să se şi distreze puţin. O mică 
vacanţă nu poate să strice nimănui. Am citit chiar zilele 
trecute în almanahul magazinului „La vulturul de mare cu 
peştele în gheare“ că surmenajul afectează ficatul. 
Cunoaşteţi, desigur, revista. 

— Nu, făcu sec agentul. 


— O, păcat! Cuprinde lucruri extrem de interesante şi de 
ultimă oră. De exemplu, în numărul de ieri oferă printre 
altele un articol despre chiromanţie, cu desene... Este 
captivant şi instructiv... 

Marin Viforeanu o întrerupse agasat: 

— Sunt convins, domnişoară, şi presupun că toate 
lecturile dumneavoastră sunt instructive. Mă puteţi anunţa 
la patron? 

Secretara îi îndreptă o privire mirată. Îşi săltă cu degetul 
ochelarii spre rădăcina nasului, ca să-l vadă mai bine, şi 
chicoti: 

— Cât sunt de distrată! Numai mie mi se pot întâmpla 
situaţii atât de nostime. Credeam că v-am spus. 

— Ce anume? 

— Domnul Bogdan încă n-a venit în agenţie. 

Viforeanu îşi privi ceasul. 

— E unsprezece. 

— Exact. Şi niciodată, dar niciodată nu vine mai târziu de 
ora 9. Chiar m-a şi mirat... Dar puteţi să-l aşteptaţi... Pe 
mine nu mă deranjează, mai ales că aveţi o conversaţie atât 
de variată... 

Viforeanu şovăi câteva clipe şi îşi luă pălăria. 

— Nu... mulţumesc, nu. Prefer să vin mai târziu. 

În urma lui, domnişoara Marta îşi prinse o buclă rebelă şi 
reîncepu să bată la maşină cu două degete. 


Instinctul - singurul prieten nedezminţit fidel al lui 
Viforeanu - îl avertiza că se întâmplase ceva cu Bogdan. 
Cobori în goană treptele blocului şi, fără să ezite, o luă pe 
Cheiul Dâmboviţei. Păşea grăbit şi atât de concentrat, încât 
fu gata să răstoarne o nemţoaică lălâie care conducea un 
landou cu doi gemeni. Soarele ardea, desluşind necruţător 
culorile şi praful covoarelor atârnate spre vânzare pe 
balustradele de fier ale cheiului: anticarii - reeditare valahă 
a bouquiniştilor de pe malurile Senei - căutau umbră sub 
umbrele fixate lângă scaunele portative, păzindu-şi marfa 


heteroclită: cărţi, reviste, calendare vechi, fotografii şi 
ilustrate pentru colecționari, completate şi expediate din te 
miri ce colţ de ţară sau lume de neamurile, bunicii şi 
străbunicii pietonilor care treceau acum, cu indiferenţă, în 
susul şi josul cheiului. Vizavi, pe Splai, casele păreau ciudat 
de pustii pentru o dimineaţă de vară. Obloane trase, curţi 
liniştite, marchize cu uşile închise. Acestea aveau să se 
însufleţească după lăsarea nopţii, o dată cu ochiul roşu al 
felinarelor înfipte în zidurile scorojite de igrasie. Peisajul 
gârlei, culorile, acustica însăilau atunci o lume care ar fi 
inspirat cărbunele lui Ioulouse-Lautrec. Rujuri grase, 
porţigarete lungi, ostentative, ciorapi negri, parfumuri 
ieftine - Chat noir, Carmen, Violeta - capete slinoase de 
briantină şi carne crudă - picioare, sâni, spinări - în 
kilograme sau metri, glasuri răguşite, alterate de alcool 
prost, cântece deşucheate, chicoteli, fluierături, pst!-uri, 
vorbe dulci - acadele de bâlci sau grosolane, de maidan. 
Jalnicul, veselia vopsită, abjectul, suferinţa, viciul mizer, 
nedespărţite, fredonau refrenul tristului tangou, tangoul 
nopţilor de pe cheiul gârlei. 

La Scăricica, cel mai vestit bordel din mahala - o casă 
boierească între Izvor şi strada Monetăriei - cânta 
patefonul: Comparsita, Jalousie, Lilly Marleen - dar, mai 
ales, cântecele lui Vasile Cristian, slăbiciunea patroanei 
care pândea ceasuri întregi din spatele perdelelor mişcarea 
străzii. 

La Izvor, Marin Viforeanu trecu podul şi intră în strada 
Rozelor. Aflase adresa - sau cel puţin una dintre ele - a lui 
lon Bogdan cu câteva săptămâni înainte şi cu totul 
întâmplător. O verişoară de-a maică-sii, măritată bine cu un 
funcţionar de la vamă şi cu neamuri pricopsite la ţară, îl 
invita săptămânal la masă. Dejunul substanţial de duminică 
- Sănduţa gătea bine, bucătărie moldovenească tradiţională 
cu risipă de smântână, gălbenuşuri şi reţete grase din 
Madame Comşa - îi compensa lui Viforeanu, gurmand de 
altfel, în ciuda supleţei şi cu o capacitate de îngurgitare 


remarcabilă, multe mese încropite ori chiar sărite de peste 
săptămână. 

Într-o asemenea duminică, îndreptându-se spre Sănduţa 
care locuia tot în apropiere de Izvor, pe Crăiţelor, Viforeanu 
îl zărise pe Bogdan intrând într-un bloculeţ mititel, dar 
îngrijit, o cutie de chibrituri de beton răsărită între două 
case bătrâneşti, înzorzonate la ferestre şi frontoane cu 
bibilurile începutului de secol. A doua zi, la ora când îl ştia 
pe Bogdan la agenţie, se dusese să investigheze terenul. 
Imobilul mic, câteva apartamente, n-avea portăreasă, dar 
nici nu era nevoie. Numele lui Bogdan se afla pe una dintre 
casetele poştale aflate în hol, avertiza şi plăcuţa de alamă 
înfiptă pe uşa primului apartament de la parter. 

Viforeanu avu o uşoară mişcare de recul. Strada, de altfel 
îngustă, era strangulată în dreptul locuinţei agentului 
imobiliar de acea îngrămădire de oameni caracteristică 
evenimentului ieşit din diurn, acelui „Ce s-a întâmplat?“, 
„ŢI, ţi, ţâ!“ „S-a înrăit lumea, soro! L-au prins?“, evenimente 
care sărează existenţa mereu liniară a nenumăraţilor Mitici 
şi Coane Miţe, generând nesfârşite comentarii, interpretări, 
zvonuri acrobatice. Componenţa socială a mulţimii de gură- 
cască din strada Rozelor, înfometată de senzaţional, n-ar fi 
dezminţit un pronostic fix pe temă: gospodine ieşite în 
capoate şi papuci, proprietărese, servitoare întârziate prin 
piaţa Elefterie cu paporniţele burduşite lăsate jos pe 
caldarâm şi mâinile la gură strunindu-şi uluiala, o 
ordonanţă desculţă fără veston, dar cu chipiu, un oltean cu 
cobiliţa abandonată lângă zid; câţiva pensionari priveau din 
curţile lor, parcă temându-se să iasă în stradă. Cu mâinile 
agăţate şi bărbiile rezemate în dinţii gardurilor clipeau 
mărunt şi ţineau gura căscată din pricina efortului de a 
înţelege ce se petrece. La balcoane ieşiseră cucoane cu 
bigudiuri şi fileu, privind spectacolul de la fotoliul I. În 
spatele lor spânzurau cearşafurile scoase la aerisit. Doi 
vardişti se făceau că ţin ordine, trăgând mereu cu ochiul 
spre intrarea blocului. 


Viforeanu îşi îndreptă nodul cravatei şi abordă un aer de 
personaj important: 

— Ce se petrece aici, sergent? 

Omul îi azvârli o privire bovină, răpusă de arşiţă. Asuda 
din gros şi, prin dunga roşie lăsată de chipiu, puteai trece o 
pereche de şireturi. 

— Crimă, conaşule, să trăiţi! 

— Crimă?! 

— Da, i-a făcut felu' lu' unu'! L-a găsit servitoarea azi- 
dimineaţă... Cu laţ de sârmă l-a isprăvit. La un caz din ăsta 
nu zici nici pâs, de-aia n-a auzit vecinii. O fi lăsat prăpăditul 
muiere, copii, zice că era tânăr. 

Viforeanu vru să se asigure: 

— Locuiesc în cartier. Probabil îl cunosc. 

Sergentul ridică din umeri: 

— Cică unul, Bogdan. 

Viforeanu se răsuci pe călcâie şi se îndreptă grăbit spre 
Pod. Îl încolţise frica şi simţea nevoia să se afle cât mai 
departe de strada Rozelor. 

Pe chei încetini pasul şi îşi trase răsuflarea. Scrâşni cu 
pumnii încleştaţi. 

„Am ghinion.“ 


Dimineţile sunt zornice pe coastă. Spre ceasurile cinci, 
suflarea răcoroasă stinge puzderia de stele; degete diafane 
le greblează, le strâng în vălul albastru al nopţii. Undeva, 
dincolo de perdelele din dantelă, de palmierii şi portocalii 
ce străjuiesc promenade, departe în mare, acolo unde n-a 
ajuns încă nici un vapor, soarele ridică o pleoapă 
însângerată. 

Octavio de Villar îşi privi ceasul: 

— E târziu, Manja. 


Baroana von Sundlo se lipi mai strâns de trupul 
spaniolului. 

— Fii fără grijă, mon amour. Aici, nimeni nu se scoală 
înainte de unsprezece. 

— La tine mă gândesc. Să nu te vadă servitorii. 

O mângâie uşor. Părul buclat - aspru, în general - la 
Manja se cerea dezmierdat, avea moliciuni de mătase. 

— Nu-mi pasă! suflă Manja cu nasul turtit în subsuoara 
lui. 

„Asta-i principalul ei farmec“, gândi de Villar. „Firescul. 
Nu face pe copilul răsfăţat. E un copil răsfâţat.“ 

— De ce îţi pasă, în general? 

— De acum. Pentru mine nu există decât acum. Şi acum 
eşti tu şi cu mine. Eu şi cu tine. 

— Şi... baronul? 

Manja săltă capul. Ochii rotunzi priveau cu mirare 
sinceră. 

— Care baron? 

Spaniolul începu să râdă: 

— Baronul von Sundlo, soţul tău. 

— A, făcu Manja, Kurt... 

— El nu înseamnă nimic în viaţa ta? 

— Ba da... [in foarte mult la Kurt. Dar ştii, nu 
întotdeauna lucrurile se potrivesc. Eu nu i-am dat ceea ce 
ar fi vrut el şi el nu mi-a dat ceea ce aş fi vrut eu. 

— Cum s-ar spune, v-aţi dezamăgit reciproc. 

Manja îşi frecă obrazul de braţul lui. 

— Ce piele dulce ai! O piele de curtezană. Tercio pelo... 

— Piele de catifea, zâmbi surprins de Villar. Vorbeşti 
spaniola? 

— Tţ! Îmi plac melodiile lui Nat King Cole. De acolo ştiu. 

— Aha... Spune-mi, ce aştepta baronul de la tine? 

— Să umplu o grădiniţă cu micuţi von Sundlo. 

— Pentru Adolf? 

— Puțin îi pasă de el! Să nu se stingă numele. Sunt un 
neam foarte vechi şi grozav de mândri. Pretind că se trag 


din Nibelungi. 

— Ţie nu-ţi spune nimic asta? 

Manja se desprinse şi îşi încrucişă picioarele sub ea. Prin 
dantela cămăşii de noapte i se vedeau sânii mici, pântecele 
supt. 

— Puțin. Foarte puţin... Şi acum ai să mă întrebi de ce m- 
am măritat cu el. 

— Ai ghicit. 

Manja îşi încruntă sprâncenele. Părea o şcolăriţă 
concentrată asupra caietului cu teme. Un toc cu peniță 
strâmbă, cerneală pe degete şi limba uitată în colţul gurii ar 
fi desăvârşit portretul. 

— Nu ştiu dacă am dreptate. Eu niciodată n-am dreptate. 
Aşa îmi spun toţi. 

De Villar se simţi vag impresionat. Îi prinse mâna cu 
duioşie: 

— Micuța mea... 

— Pe cuvântul meu! Acasă, la şcoală, peste tot. „76te de 
linotte“ îmi spunea soră-mea, Amelie. Râse înveselită: Ea e 
deşteaptă familiei. S-a măritat cu un poştaş, are şase copii 
şi este o excelentă Hausefrau. Reprezintă cu cinste idealul 
femeii germane la modă! Cei trei K, cu literă mare! 
Compris? 

Sări din pat râzând. Smulse abajurul roşu al unei 
veilleuse, şi-l puse pe cap şi începu să sară într-un picior. 

De Villar, cu mâinile sub ceafă, o privea surâzând: 

— Semeni cu Scufiţa Roşie. 

— E povestea mea preferată. Îşi apăsă vârful nasului cu 
degetul: Şi Fetița cu chibrituri. Plângeam ori de câte ori o 
citeam. 

De Villar o prinse de mână şi o sili să se aşeze lângă el. 

— Mai vorbeşte-mi despre tine, Manja. Eşti o... Nu-mi 
vine să spun femeie, o fetiţă deosebită. 

— Nu mă minţi? 

— Niciodată n-am fost mai sincer. Nu mi-ai spus de ce te- 
ai măritat cu baronul. 


Manja îşi propti bărbia în umărul lui de Villar. Ochii 
rotunzi, cu gene frizate, zburdau prin încăpere în căutarea 
gândurilor. 

— Împlinisem şaptesprezece ani... Mama nu ne iubea. Ne 
îngrijea, muncea din greu, dar îşi făcea doar datoria. Era 
acră ca o murătură. N-am auzit-o niciodată făcând o glumă. 
Visa două lucruri: să aibă o servitoare şi o strană cu numele 
familiei noastre în biserică. Asta i-ar fi dat importanţă în 
cartier. După ce m-am măritat cu Kurt, le-a avut. Când i-am 
fixat plăcuţa de bronz, a fost cea mai fericită zi din viaţa ei. 

— Tatăl tău cu ce se ocupă? 

Manja chicoti: 

— În cartier i se spune Păsărilă Wiseman. 

— De ce? 

— E ornitolog. Altceva nu are în cap decât sturzi, cocori, 
grauri, colibri, flamingo. Mama zice că lui îi semăn doar că 
eu am în cap fluturi. 

— Hm, făcu de Villar. Ornitolog... O meserie nu prea 
bănoasă... 

— Mie-mi spui? De şase ori pe săptămână mâncam 
cartofi, iar duminica ne răsfăţam cu o supă de oase 
îngroşată cu griş şi câte o bucată de rasol. Affreux! 

Se scutură ostentativ, şi cerceii, doi butoni mici de 
briliant, fulgerară scurt. 

— Când Kurt mi-a adus o cutie uriaşă - întinse braţele - 
de bomboane, uite atâta!, m-am simţit ca o regină. Era bun 
cu mine, îmi făcea cadouri, mă apăra. Iata nu ne-a apărat 
niciodată. 

De Villar o privi printre gene. Manja îţi purta gândul la un 
fruct frumos, proaspăt, perfect rotund, fără cea mai mică 
imperfecţiune. O cireaşă, o piersică, o rodie. Era, fără 
îndoială, o făptură delicioasă, de incontestabil farmec, dar... 
„dar nu-mi pot imagina totuşi ce o fi fost în mintea lui 
Sundlo, cvicvagenar preocupat de perpetuarea neamului şi 
de securitatea secretului armelor noi ale lui Hitler, când s-a 
însurat cu o femeie-jucărie, de origine modestă. Copii putea 


să-i facă orice Frâulein cu stemă pe combinezon, şolduri 
late şi data naşterii mai decentă...“ 

— Nu e gelos? 

Manja îşi scutură din nou buclele cu mişcarea ei 
caracteristică. 

— Nu. Cred că e foarte deştept Porcul ăla de Goring a 
încercat să-l influenţeze. Să-l facă pe Kurt să mă pună sub 
un fel de interdicţie. E nebun şi în pat ţine o furculiţă. Ar 
vrea ca toţi să facă la fel. 

— O furculiţă? întrebă amuzat de Villar. 

— N-ai văzut-o pe norvegianca lui? Slabă ca un picior de 
barză şi cu dinţii rânjiţi. De aia, vreau să zic din cauza 
bârfelii, nu stau mai mult de o lună, două pe an în 
Germania. 

De Villar îi mângâie umărul rotund: 

— Ce se întâmplă dacă Sundlo află...? 

— Ce să afle? Că sunt iubita ta? 

„Nu doar a mea, micuţo“, gândi de Villar. „Nu sunt prima 
ta aventură...“ 

— Să zicem... 

— Ţi-am spus că e foarte deştept. Şi mult prea ocupat ca 
să aibă timp şi pentru mine. El are cincizeci şi trei de ani şi 
eu douăzeci şi unu. Voilăâ une difference! 

Îi plăcea să-şi presare conversaţia cu expresii franţuzeşti, 
uneori greşite. Nu o făcea din snobism, ci tot din joacă. 
Exact ca o fetiţă care se fandoseşte în pantofii cu toc înalt ai 
maică-sii. 

— Şi... 

Îşi trecu limba peste buzele pline. 

— Şi? insistă de Villar. 

— Cred că nu mă iubeşte din cale-afară. Când iubeşti, 
simţi nevoia să stai tot timpul cu el sau cu ea. Noi suntem 
despărțiți săptămâni şi chiar luni întregi. De exemplu... 

Se întrerupse şi râse ştrengăreşte: 

— Să-ţi spun? 

— Spune! 


— Simt, simt acum că n-aş putea o zi fără tine... 

De Villar îşi ascunse tresărirea de satisfacţie. O strânse la 
piept arborând o mină gravă: 

— Şi eu simt la fel, draga mea, dar din păcate va trebui să 
plec. Manja îşi ridică iute capul: 

— Să pleci? Aşa repede? De ce? Unde? 

— Trebuie, Manja. Eu nu am vacanţă, sunt funcţionar al 
guvernului spaniol, însărcinat cu o anumită misiune. 

— Unde? 

— În România. 

Manja făcu ochi mari de surpriză. 1 se aruncă de gât, 
râzând fericită. 

— O, dragul meu! Dumnezeu mă iubeşte. Ne iubeşte. 
Nimic nu se putea potrivi mai bine! 

— Nu înţeleg... 

— Octavio, iubitule, vin cu tine! 

— Imposibil. Rişti prea mult. 

— Deloc! Kurt îşi petrece convalescenţa în România. Una 
din ideile lui fistichii... Cine mi-ar putea reproşa că mă duc 
să-mi văd soţul? Nici măcar Goring et sa fourchette! 

Se smulse din braţele lui de Villar şi improviză un dans 
spaniol cu fandări şi pocnituri din degete. 

— Abia aştept să plecăm! Mă simt ca în voiaj de nuntă. 
Unul adevărat! 

De Villar încercă să pară îngrijorat: 

— Te-ai gândit bine, Manja? 

— Foarte bine. De altfel începusem să mă plictisesc aici. 
Şi bătrâna contesă mă cam agasează. Nu spune nimic, dar, 
când se uită la tine, ai impresia că-ţi vede chiar sub palton 
până şi operaţia de apendicită. Când plecăm, cheri? 

— Poate chiar deseară. Trebuie să mă interesez de bilet 
de avion pentru tine. 

Manja trase draperiile de la ferestre. Soarele dădu buzna 
în încăpere, umplând-o de sărbătoare. 

— Oh! La vie est belle! 

Pe buzele lui de Villar flutura un surâs incert: 


„Maior Donovan, cred că ai toate motivele să fii 
mulţumit...“ 


Înserarea altera contururile grădinii ca într-un tablou de 
Constable. Pe verandă, bătrâna contesă Lucia de Courcelles 
se legăna în balansoar, sorbind cu paiul din oranjadă. 
Alături, contele rus Anatoli Rabinski fuma cu un aer 
concentrat. În realitate, nu se gândea la nimic. De cealaltă 
parte a mesei de răchită, doamna Abigail Winton întindea o 
pasienţă. 

— Deci, rosti ca pe o concluzie doamna de Courcelles, 
micuța baroană şi-a luat zborul. 

După ton, se simţea că are chef de cleveteală. 

— Vă necăjeşte? întrebă doamna Abigail. 

— E de-ajuns ca o pasăre să plece pentru ca întreg stolul 
s-o urmeze, părăsind meleagul. 

— Nu când distinsa amfitrioană se numeşte contesa de 
Courcelles, declară cu amabilitate convenţională Rabinski. 

— O, merci, mon ami, surâse contesa şi-i puse mâna pe 
braţul descărnat. 

În lumina amurgului, slăbiciunea bătrânului era de-a 
dreptul înspăimântătoare. Găvanele obrazului pline de 
umbră săpau gropniţe negre, pictând un cap de mort. 

„Dacă în locul papionului“, gândi Abigail Winton, „ar avea 
două ciolane încrucişate, ar face un avertisment excelent 
pentru depozitele de dinamită.“ 

Declară cu indiferenţă: 

— Ciudată totuşi această plecare intempestivă... 

— Găseşti, draga mea? 

— Probabil pentru că eu sunt o femeie fără capricii, nu le 
înţeleg pe ale altora. Ţinea foarte mult la party-ul de 
vinerea viitoare, a fost de fapt chiar ideea ei şi, dintr-o dată, 
se răzgândeşte, renunţă şi pleacă. Mi se pare puţin comun. 

Bătrâna zâmbi: 

— E atât de tânără! Are în faţa ei zeci şi sute de party-uri. 
Voi, englezii, aveţi în sânge simţul datoriei, dar nu cunosc 


nimic mai delicios decât să faci tot ce-ţi trece prin minte şi 
când ai chef. 

Doamna Winton privi lung o rigă de cupă: 

— Hm, cred că-i o chestiune de nuanţe. On peut rotisser 
le balais!* dar cu decenţă şi fără spectatori. 

Contesa râse cu poftă: 

— Draga mea, când o faci în dormitor şi cu uşa încuiată 
înseamnă doar că te dezbraci. Poalele ţi le dai peste cap în 
piaţa mare. 

Rabinski interveni cavernos: 

— Scumpă contesă, tinereţea dumitale e un filon 
inepuizabil. Noi am avut altă educaţie. Ne-am făcut de 
cap... 

— Oh lă lă! râse bătrâna. Şi încă cum! 

— „..„dar eticheta, convenienţele erau respectate. 

— Şi cu ce ne-am ales? 

— Cu amintiri graţioase. De altfel, la micuța Sundlo nu 
poţi avea pretenţii. Eille est de basse extraction. M-a 
nedumerit mereu acest mariaj al lui von Sundlo. Pe o 
femeiuşcă de genul micuţei o faci metresă, nu baroană. 

Abigail Winton strânse cărţile şi începu să le amestece. 

— Oricum, hotărârea a fost luată - accentuă - peste 
noapte. Aseară n-a pomenit nimic. 

Ochii contesei sclipiră, buzele se-ntinseră. Un papagal 
maliţios, zâmbăreţ. Josephina, camerista, o văzuse dis-de- 
dimineaţă pe baroană ieşind din odaia frumosului spaniol. 

— La nuit porte conseil. 

— Hm! îşi săltă nasul aristocratic doamna Winton. Mă 
întreb cine a consiliat-o... 

Anatolie Rabinski fredonă ca din întâmplare: 

— Valencia! Mă aşteaptă doar pe mine, pe cărări de dor 
aprins... 

— Oh! se indignă cu ipocrizie contesa. Sunteţi oribili. Ce 
vreţi să insinuaţi? 

Rabinski îi sărută mâna: 


— Nimic din ceea ce dumneata să nu fi ştiut, ghicit ori 
înţeles înaintea noastră. 

— Linguşitorule! Totuşi nu ştiu ce vreţi să spuneţi... 

Doamna Winton interveni ferm: 

— Nu mă asociaţi la ideile contelui. Eu mi-am exprimat 
doar mirarea. Că a renunţat la petrecere şi că a plecat..., ei, 
da, nu ascund că asta m-a şocat, în compania acelui tinerel, 
tocmai în România. 

— Scumpa mea, se indignă contesa, dar nu ţi se pare 
natural să-i fie dor de soţul ei? 

— Nu mă îndoiesc de sentimentele baroanei, dar am 
impresia că ar mai fi putut suporta depărtarea câteva zile. 

Rabinski fredonă iar: 

— Valencia... Cu sărutul tinereţii orice dor mi-a alungat... 

— Isprăveşte, Anatolie! îl mustră dulce contesa. De ce să 
se aventureze singură, traversând o Europă pe care a 
smintit-o Hitler! A profitat de ocazie să fie acompaniată şi 
oricine ar fi procedat la fel. 

— Sunt curios dacă von Sundlo va fi la fel de încântat de 
companie. 

Abigail Winton constată indiferent obiectivă: 

— Într-adevăr, tânărul arată remarcabil. Un exemplar 
reuşit al rasei latine. 

— Remarcabil, bănuiesc, din toate punctele de vedere, 
apăsă contele. 

Bătrâna contesă de Courcelles îşi plesni palmele 
consternată: 

— Ce se întâmplă cu tine, Anatolie? Nu te-am auzit 
niciodată insinuând atât de... atât de ieftin. 

— Scuză-mă, contesă, nu la dantela alcovului m-am 
referit. 

Abigail Winton îşi ridică severă sprâncenele, monument 
de gheaţă şi respectabilitate. Se întreba dacă nu e cazul să 
părăsească veranda. Trebuie să te ridici înainte ca o situaţie 
ori o discuţie să devină vulgare, pentru a nu fi silit să iei o 
atitudine categorică şi, în principiu, dezagreabilă. 


— Dar? 

— M-am referit la ocupaţiunea lui sehor de Villar. 

— Tot nu înţeleg, făcu doamna de Courcelles. 

— Pot să pariez că frumosul spaniol e agent. Al nemților, 
al ruşilor, al englezilor, nu ştiu, dar miroase de la kilometri a 
spion. 

Bătrâna închise excedată evantaiul şi se bătu cu el peste 
genunchi: 

— A, nu, mon Vieux, devii teribil cu obsesiile dumitale. 
Peste tot nu vezi decât agenţi, comploturi, indivizi veroşi... 
Revoluţia v-a strâmbat tuturor minţile. 

Rabinski tăcu înghiţindu-şi veninul: „Dacă o trăiai ca 
mine şi ai fi fost silită să-ţi abandonezi latifundiile şi palatele 
fugind în lume doar cu o legăturică, gândeai la fel...“ 

— Spion, rosti Abigail Winton. Aceasta ar fi o ipoteză 
romantică. Dar mai ştii... 

— Lăsaţi copilăriile! Şi, la urma urmelor, îl priveşte! 
Adăugă cu un zâmbet şi sens care anula toată pledoaria în 
favoarea onestităţii Manjei von Sundlo: În orice caz, fac o 
pereche frumoasă împreună... 

Rabinski râse scurt, din gât. Doamna Winton ţuguie 
buzele frumoase, dar cu tăietură prea dură. Bătrâna se 
ridică: 

— Cred că e timpul să ne îmbrăcăm pentru cină. 


Înainte de a coborî la masă, contesa de Courcelles alcătui 
o scrisoare scurtă, în care anunţa mascat sosirea baroanei 
Manja von Sundlo şi a tânărului diplomat spaniol în 
România. Adresa - Bucureşti, strada Puţul cu apă rece. 

Îşi privi chipul în oglindă, fără complexe. Asemănarea cu 
pasărea vorbitoare o amuza. 

— Scumpa mea papagaliţă, istoria evoluează neaşteptat 
de bine. Să nădăjduim că şi prinţul va fi la înălţime. 

Gongul de la parter vesti cina desprinzând-o de oglindă. 


Ploaia rece, piezişă, din ce în ce mai vrăjmaşă, îi goni de 
pe balcon. Colonelul von Sundlo strânse şezlongurile şi mai 
rămase câteva clipe în prag, adăpostit sub consola etajului 
superior. 

— Când eram şcolar şi învăţam despre Marea Neagră, 
mi-o imaginam cu adevărat neagră. Smoală, tuş, negru de 
cioară. 

Elvira Manu, înfrigurată, se înfăşură într-un şal. 

— "Toţi ne-am închipuit-o probabil la fel, până am văzut-o 
cu adevărat. 

— De fapt, este un verde foarte închis. Bănuiesc însă că 
cei care ne-au precedat au îndoliat-o prin contrast cu 
albastrul Mediteranei... 

Elvira se ghemui în colţul canapelei: 

— Nici Atlanticul nu mi s-a părut din cale-afară de 
azuriu... 

Kurt von Sundlo întoarse încet capul: 

— Ai călătorit mult, Elvira... 

Tonul era incert. Între afirmaţie şi interogativ. Femeia nu 
răspunse şi baronul nu insistă. 

— Strămoşii mei au fost marinari. Bineînţeles, preciză 
Kurt, asta cu sute de ani în urmă. Cel puţin aşa sună 
legenda familiei. Erau de origine norvegieni... 

Elvira Manu dădu uşor din cap: 

— Mă întrebam chiar... Sundlo n-are rezonanţă prusacă. 

Colonelul rămăsese lângă fereastră, privind zbuciumul 
mării. Valurile, răzvrătite, ondulau înfricoşătoare cozi de 


balaur. În semiîntunericul încăperii, profilul baronului se 
detaşa cu o precizie de tablou academic. Osos, viril, 
emanând o inefabilă suferinţă. 

„Sau poate mi se pare mie, gândi Elvira. Pentru că ştiu...“ 

Von Sundlo căută din priviri pachetul de ţigări. 

— E trist când plouă la mare. 

— Depinde de starea de spirit. Eşti totdeauna trist, Kurt? 

Von Sundlo aprinse două ţigări şi îi întinse una dintre ele. 

„Ca în Serenada Soarelui, gândi Elvira. Unele gesturi, 
chiar dacă se banalizează prin frecvenţă, rămân totuşi 
încântătoare. Totul e din partea cui vin. Dar chiar şi altfel! 
Orice femeie, în principiu, a primit într-o viaţă sute de 
buchete de flori. Şi totuşi, plăcerea omagiului rămâne 
intactă...“ 

— Trist? Nu sunt trist. Singura mea grijă este să nu devin 
un tovarăş plictisitor. Ce propui să facem? Mai exact, ce-ţi 
place ţie să faci când plouă la mare? 

Elvira râse şi îşi înveli picioarele cu poalele rochiei de 
casă. Une robe de chambre somptuoasă, aducând mai 
degrabă a toaletă de seară, fără nimic provocator. O 
dantelă fină ţinea marginea decolteului şi a manşetei. Nu 
arăta grozav şi era conştientă. Frigul o dezavantaja în 
general. Trăsăturile se crispau uşor, iar pielea pierdea 
strălucirea satinată. 

Lui Kurt i se păru însă frumoasă, de o frumuseţe calmă, 
matură, amintindu-i de tablourile vechilor maeştri. Pânze 
făcute cu migală, scoțând în evidenţă expresivitatea 
mâinilor şi unde puteai număra fiece ochi de dantelă. 
Oamenii aveau timp, nu cunoşteau mirosul de benzină, 
lătratul mitralierelor, stiloul, jazz-ul. 

— Ce fac când plouă? Ce fac toţi vilegiaturiştii, indiferent 
că sunt pe Riviera, Costa del Sol, Florida sau Eforie. 

— Adică? 

— N-ai avut niciodată vacanţă? Ai trei sau patru 
posibilităţi: restaurant, cazino, şuetă în camera de hotel la o 
cafea şi un grog, un pocher dacă ai venit în grup sau, pur şi 


simplu, te vâri în pat cu o carte estivală gen Doctorul Fu- 
Man-Chu sau un Edgar Wallace. Vitejii - eu nu fac parte 
dintre ei - îşi pun trenchcoaturile şi înfruntă o plimbare 
vijelioasă pe faleză sau chiar pe malul mării. 

— 'Tu ce preferi? 

— Dragul meu, când mi-e frig, n-am idei. Întâi să bem un 
Bourbon să ne dezmorţim. Fără soda, fără gheaţă, te rog. 
Dârdâi. 

Sundlo îi întinse paharul: 

— Pentru vacanţa noastră! 

Elvira clipi din ochi complice şi luă câteva înghiţituri mici 
la rând. Se înecă şi începu să tuşească. 

— Bea puţin sifon, repede! Trece imediat. 

Îi duse paharul la buze şi cu cealaltă mână îi sprijini - 
atingere gingaşă, abia simțită - capul ca unui copil. 

Elvira simţi un fior în lungul spatelui şi roşi. Era primul 
gest de intimitate, de o spontaneitate care o emoţionă. 

— Mulţumesc, Kurt. M-am înecat, dar cel puţin m-am 
încălzit. 

Von Sundlo apropie un fotoliu bebe de canapea. 
Genunchii aproape li se atingeau. Elvira zâmbi: 

— Se pare că am ales varianta şuetă în doi la o cafea şi un 
grog. 

Von Sundlo păru încurcat: 

— E devreme... Dacă vrei, mai târziu coborâm în bar. 
Acum... 

— Acum? 

— Să mai zăbovim puţin. Simt... E o seară specială. Parcă 
făcută pentru confesiuni... Nu, nu-ţi fie teamă! Respect 
contractul. Generalităţi, atâta... Să deschid radioul? 

— Nu, prefer o placă. Pune-o pe Lucienne Boyer. 

„„„Avril en Portugal... Glasul amplu împrăştie în încăpere 
aromă de portocale. Portocalii înfloriţi ai Lisabonei. 

— Mă simt îngrozitor de bine, Elvira... Acum, aici, 
împreună. E un sentiment unic... Pentru mine, în orice caz, 
complet inedit. 


— Nu-mi face declaraţii de dragoste, Kurt. 

— Nu, nu-i vorba despre asta... Lasă-mă să-ţi spun... Ai 
întâlnit vreodată pe cineva faţă de care să încerci regretul 
că nu te-ai născut pentru el? Sau că nu te mai poţi naşte o 
dată numai şi numai pentru acea fiinţă? 

— E o trăire de oameni maturi, Kurt. 

— Ei şi? Dar asta simt eu acum şi mi se pare extraordinar. 
Deşi... 

O undă de amărăciune îi alunecă peste obraz. 

Elvira îl cerceta cu atenţie. 

— Deşi... 

— Deşi e poate o impietate... faţă de altcineva... Nu, nu 
vreau să mă gândesc. Să bem, Elvira! Pentru frumuseţea 
irepetabilă a acestei seri. 

Elvira Manu rosti încet: 

— Lumea e făcută strâmb sau poate noi, oamenii. Cele 
mai frumoase amintiri sunt adeseori o povară. Impietate... 
Chiar în ziua când ne-am cunoscut, mi-ai spus că semăn cu 
cineva. Era durere în glasul tău, pe chip... Ceva vechi, dar 
care supravieţuieşte. 

Von Sundlo îşi plecă fruntea. Mâinile îi tremurau uşor: 

— “Tu ai fi fost singura fiinţă omenească în stare să mă 
facă nu să uit..., dar să-mi redea încrederea. Încrederea 
într-un destin mizericordios, care-mi mai acordă o singură 
şansă de a fi fericit. 

Inima Elvirei Manu se strânse, îşi simţea ochii umezi. 
Stătea în faţa ei, cu capul aplecat, vârât între umeri, 
inspirându-i o dorinţă irezistibilă de a-l mângâia. Îşi reţinu 
mâna pornită singură. 

Von Sundlo ridică brusc capul. Ochii aveau o strălucire 
umedă. 

— De ce nu putem fi stăpânii propriului nostru destin? De 
ce, de pildă, nu te pot lua acum de mână şi să dispărem în 
necunoscut, în lume, lăsând în urmă, abandonând tot ce e 
balast, ne plictiseşte, nu mai înseamnă nimic pentru noi 
decât convenţie, idei preconcepute, cenzură socială? 


Elvira îşi îndreptă talia fină. Întinse mâna după pachetul 
de ţigări fără a simţi nevoia să fumeze; ca să facă ceva, să 
destrame, să atenueze intensitatea momentului. 

— Kurt, sunt întrebări pe care şi le-au pus milioane de 
oameni înaintea noastră. Răspunsul îl ştii şi tu. Planeta ar 
arăta cu totul altfel şi nu cred că ne-ar mai plăcea. Iu vrei 
să-ţi construieşti propria-ţi soartă, dar în parametrii lumii 
existente. Toţi vrem să câştigăm la ruletă. Dar cineva 
trebuie să şi piardă. Nefericirea e condiţia sine qua non a 
bucuriei. Legea contrastelor. Sunt truisme, abecedar de 
viaţă, care nici nu mai merită discutate. 

— Ştiu... Din păcate, ştiu. Regret un singur lucru... 
Apropo de convenţia noastră. 

Îi luă mâna. Elvira încercă să şi-o retragă. 

— Nu-ţi fie teamă... Nu dau niciodată buzna..., mai ales în 
dormitoare. Regret... Îşi căuta cuvintele: Când ţi-am 
făgăduit..., când am fost de acord ca relaţiile dintre noi să 
rămână... doar sportive. De ce nu ne-am bucura din plin, 
total, de această splendidă vacanţa? 

Elvira Manu clătină din cap: 

— Nu se poate, Kurt... Nu. 

— De ce? Îl... Îl iubeşti chiar atât de mult? 

— Sunt întrebări pe care am hotărât să nu ni le punem. 

— lartă-mă... 

Elvira se ridică. 

— Îţi spun doar atât. După aceea, ne-ar veni mult mai 
greu. lar acest „după aceea“ este inevitabil. Ce-ai zice să 
coborâm la restaurant? 

Von Sundlo dădu din cap: 

— Bine, draga mea. Dacă aşa vrei tu... Vin să te iau peste 
jumătate de oră. Ai timp să te îmbraci? 

Elvira rămase în mijlocul încăperii. Îşi scoase rochia de 
casă cu mişcări lente. Ochii negri ţinteau dincolo de 
ferestre, de întunericul zbuciumat de furtună. 

„Dragoste... De ce nu-ţi pasă de calendar? De ce te uiţi 
mereu la ceas?“ 


— E o înghesuială de parcă am fi în Picadilly Circus, 
observă colonelul von Sundlo ţinându-i scaunul. 

— Natural. Ce vrei să faci pe un timp ca ăsta? Au coborât 
toţi în local. 

Maitre d'hâtel-ul, un bărbat distins la vreo şaizeci de ani, 
se apropie, ţinând în mână menu-ul tipărit pe hârtie 
japoneză. 

Von Sundlo făcu un gest distrat cu mâna: 

— Lasă! Ce ne recomanzi dumneata? 

Omul se înclină la 90 de grade, de parcă încrederea 
acordată de neamţ i-ar fi adus fericirea: 

— Avem creveţi proaspeţi şi stridii de Ostende. Chiar azi 
le-am primit... Sau poate preferaţi Frivolites moscovites... 
ăăă, voiam să spun Aspic de Homard gentilhomme. 

„Frivolites  moscovites“... Nu era prea inspirat să 
pomeneşti de Moscova în vara lui 1943... Cu capsomanii 
ăştia de nemți, te puteai aştepta la orice... 

Von Sundlo începu să râdă. Se uită la Elvira: 

— Hai să ne „frivolizăm“! Prefer aici, decât la ei acasă... 
Deci, stimate domn, moscovitele dumitale şi un vin Chat 
Siran Kressmann... 

Mattre d'hâtel-ul se retrase cu faţa, mereu înclinat. 

— Le-a intrat frica în oase... 

Elvira zâmbi: 

— Nu toţi compatrioţii îţi seamănă, Kurt. 

— Nu ştiu cine-i mai norocos. Ridică din umeri: În orice 
caz, nostim război duceţi voi, românii: homar, stridii - arătă 
cu bărbia circular - briliante, smokinguri, lăutari de prima 
mână. 

— Crezi că toţi trăiesc la fel? 

— Bineînţeles că nu, e în legea firii. Dar important este că 
mai există asemenea locuri de refugiu. Şi nu puţine. N-ai să 
găseşti nimic asemănător în Germania, nici ca unicat. 

Elvira ridică puţin capul şi suflă fumul pe nări: 

— Cine seamănă vânt... Voi aţi dat foc Europei. 


— Ştiu, draga mea. Nu căutam culpe. Am făcut o simplă 
constatare. Neinsidioasă şi fără urmă de maliţie. Dacă 
vreodată... 

Se întrerupse şi rămase cu ochii aţintiţi spre fundul sălii. 
Pe chip i se ivise o expresie de iritare. Elvira îi urmări 
privirea: 

— Ce se întâmplă, Kurt? 

Von Sundlo bătea iritat darabana pe faţa de masă: 

— Crezi în coincidenţe? 

— Depinde... 

— Pe mine unul nu mă conving şi, în orice caz, le consider 
sub beneficiu de inventar. Am impresia că am tras tot 
Athenee Palace-ul după noi. Uită-te la masa din stânga 
orchestrei... Aşa! Şi acum, în partea opusă. Vis-ă-vis de 
femeia în toaletă verde. 

Elvira, puţin mirată, îşi încreţi pleoapele. Într-adevăr, 
lângă orchestră, Ticu Stratulat, prinţul barului de la 
Athenee, patrona zgomotos masa, înconjurat ca de obicei de 
o suită numeroasă: Dinu Ionescu, actorul, Dobrin, ziaristul, 
steluța de la Alhambra - Lulu Dragu, şi alţii, unii figuri 
cunoscute, alţii nu. În partea opusă, mereu singur, prinţul 
Ştefan Duca, cu nelipsita ceaşcă de cafea în faţă, pufăia din 
havană, spectator indiferent. 

— Pe bătrân l-am observat de câteva zile, rosti încet 
Elvira. Ceilalţi... 

— Nu m-ar mira să fie indivizii care ne-au urmărit 
alaltăieri cu Plymouthul. Bizar! Foarte bizar... 

— Poate exagerezi, făcu Elvira nu prea convinsă. La urma 
urmelor, Eforie e o staţiune deschisă, la modă, suntem în 
plin sezon. Oamenii se distrează. 

Von Sundlo îi aruncă o privire scurtă. Colţul stâng al gurii 
îi zvâcnea: 

— Nu fi copilă, scumpa mea. Mai există şi alte staţiuni, la 
mare, la munte, oriunde ai întoarce capul. Şi tot aşa mai 
sunt şi alte hoteluri! 

— Este cel mai select. Indivizii nu duc lipsă de bani. 


— Şi încă ceva! Exceptându-l pe bătrân, toţi ceilalţi ar 
trebui să fie pe front. 

— Poate sunt mobilizați pe loc. 

Von Sundlo o privi ca pe un copil mic. Îşi şterse doar 
buzele, fără să mai comenteze. 

— Mulţi s-au învârtit, continuă Elvira Manu. Cu bani şi 
relaţii se obţine tot. 

— Poate! Dacă! Eventual!... Prea multe într-un singur 
coşuleţ. 

— În fond, ce te deranjează? 

Von Sundlo scrâşni: 

— Detest spionii! Indiferent de culoare. Urăsc umbrele! 
Chiar şi pe a mea. Nu suport ca fiecare clipă să-mi fie 
fotografiată. Am avut o singură lună de concediu, atât! Şi 
nici în aceste treizeci de zile nu pot fi lăsat în pace! Mai 
lipseşte Edith von Kohler şi pot să spun că sunt un tip 
norocos! În definitiv, de ce nu s-ar distra şi ea? 

În aceeaşi clipă, rămase interzis cu furculiţa în aer. 

Baroana Edith von Kohler, într-o toaletă magnifică de tul 
negru, îşi făcu o apariţie de star, însoţită de trei ofiţeri 
germani şi asaltată de privirile întregului restaurant. 

Elvira încercă să râdă: 

— Cum rămâne cu coincidenţele, dragul meu? 

Von Sundlo nu răspunse. Întinse o mână nesigură după 
pahar: „Păpuşarul e Himmler. lar târfa asta de Edith - 
avertismentul.“ 

Se uită îngrijorat la Elvira. Părea fermecată de arcuşul 
violonistului. 


XXX 


Ca în fiecare dimineaţă la ora zece, domnul Ovidiu Tamaş, 
colonel la pensie, se pregătea pentru plimbarea obişnuită. 
Locuia pe Popa Savu, o stradă cu imobile elegante, paralele 
cu şoseaua Jianu, iar itinerarul era totdeauna acelaşi: 


Statuia Aviatorilor - restaurantul Bordei - o scurtă haltă pe 
o bancă în zona lacurilor, pentru ca la ora douăsprezece şi 
jumătate, coborând dintr-o birjă ori taximetru, să introducă 
cheia în uşa vilei din cărămidă aparentă cu ferestre vitralii. 

Aici „se retrăsese“ de patru ani, de când ieşise la pensie. 
Îi plăcea cartierul - linişte, verdeață, aer „neviciat“ de 
claxoane, miros de benzină şi mititei - şi de la bun început 
se simţise sedus de locuinţa în sine. Odăile - un dormitor şi 
o sufragerie salon despărțite de o mică estradă cu boltă - 
erau spaţioase, atenansele comode, iar lumina filtrată de 
vitralii, beţie de culori, îmbrăca zidurile în strai de arlechin. 
lubise de când se ştia teatrul, circul, tot ce ţine de 
spectacol, de scândura scenei, şi toată viaţa nutrise 
convingerea şi regretul unei cariere de comediant. 

Se opusese taică-său, magistrat căpos într-un orăşel de 
munte şi pentru care viaţa de artist echivala, fără excepţie, 
cu datorii la birt, hoteluri dubioase, ploşniţe, plămâni slabi 
şi pene în şezut. 

Maică-sa, o femeie uscăţivă şi lungă, vorbind în şoaptă, 
de parcă totdeauna ar fi avut de împărtăşit secrete şi s-ar fi 
simţit înconjurată de urechi vrăjmaşe, îi ţinea isonul. Era 
născută Tuliu - şi, când declara „Sunt o Iuliu”, simţea pe 
cap toate canoanele Bizanțului - şi, în cercurile apropiate, 
sugera pe de departe că s-ar trage, filiaţie cu complicate 
iţe, din Maria de Mangop. Când se indigna, sprâncenele i se 
căţărau speriate, pierzându-se în colanul de buclişoare false 
care-i înconjurau fruntea. „Un Tuliu, saltimbanc? Măscărici 
la mese boiereşti? Atunci de ce nu vidanjor, dragul meu?“ 

Ovidiu, încăpățânat, tenace şi fire independentă, nu s-ar 
fi lăsat înduplecat de fraze, afurisenie şi o virtuală 
dezmoştenire, dar soarta hotărâse în locul lui şi într-altfel. 
Avea douăzeci de ani atunci, spirit de aventură, vocaţie şi 
aptitudini pe care şi le ignora... 

Menajul i-l conducea Madame Zoe, o femeie de vârstă 
incertă, tăcută şi îndemânatică, văduva unui modest 
funcţionar. Ovidiu Tamaş îi era recunoscător pentru 


discreţia şi rezerva care o caracterizau. Colonelul se 
întreba uneori zâmbind dacă în patru ani, puse cap la cap 
frazele schimbate, au stat de vorbă împreună mai mult de 
un ceas. 

Luă pălăria şi bastonul din cuier şi îşi pipăi buzunarele 
hainei: portvizitul se afla la locul lui, cheile zornăiră. 

Madame Zoe îl opri cu mâna pe clanţă: 

— Cum doriţi conopida, domnule colonel? Poloneză sau la 
cuptor? 

Ovidiu Tamaş ridică din umeri: 

— Mi-e indiferent. La revedere. 

Se opri câteva clipe pe treptele inundate de soare. Un 
domn distins, d'un certain age, cu aspect inofensiv. 
Prototipul pensionarului elegant care ştie să-şi poarte cu 
graţie anii, să guste frumuseţea amurgului. Domnul în 
vârstă urmărit cu interes din spatele perdelelor de doamne 
singure şi coapte, cu bust opulent şi buza superioară epilată 
cu Elyse. 


Pe lac, o yolă picta un uriaş fluture alb. O adiere uşoară 
legăna pletele sălciilor, pe celălalt mal, la terasa Pescăruş, 
umbrelele de un orange viu semănau cu un câmp de 
portocale. Trei liceeni de vreo 15-16 ani trecură pe alee, 
scăzând glasurile când îl văzură. Numerele şi banderola de 
la şapcă erau albastru cer. Colonelului îi veni să râdă. 

— Au tras la fit. Lăzărişti! Hm, probabil că Cişmigiul nu li 
se mai pare îndeajuns de sigur... 

Simţi prezenţa celuilalt, venit pe poteca din spatele 
băncii, dar nu întoarse capul. Rămase cu ochii aţintiţi 
asupra yolei condusă - acum putea să vadă bine - de o fată. 
Era tânără, bronzată, într-un sweater marinar, şi Tamaş o 
bănuia frumoasă. 

— Admirabilă dimineaţă. De ce nu stai jos? 

— Bună dimineaţa, domnule colonel. Mă uitam la fată. 
Conduce îndrăzneţ. 


Basile Sfetcu, barmanul de la Athenee Palace, culese o 
frunză de pe bancă şi se aşeză menajându-şi cu discreţie 
dunga pantalonilor. 

— Ce se aude? 

— Bogdan a fost asasinat. 

— Ştiu, spuse Ovidiu Tamaş. 

Vorbeau amândoi abia mişcându-şi buzele şi fără să se 
privească. Trucul cu capul ascuns după paginile unei gazete 
era răsuflat. Nu mai păcălea nici măcar un sticlete de gară. 

— Aţi citit notiţa din Universul? Concluzia poliţiei: 
sinucidere. 

Colonelul Tamaş dădu din cap: 

— A fost sugestia noastră. Lasă-i să creadă că ne-au 
păcălit. 

O pereche în vârstă, cu un pechinez, trecu prin faţa lor. 
Femeia purta o pălărie cu pene negre de corb, bărbatul îşi 
ţinea mâna cu palma deschisă în dreptul inimii: gestul 
reflex, caracteristic al cardiacilor. Pechinezul, lăsat din lesă, 
nu zburda. Părea bătrân şi blazat. 

Domnul Basile îi aşteptă să se depărteze: 

— De ce oare l-or fi lichidat? 

— Nici eu nu pot să înţeleg. Nu văd deloc, întrucât li s-a 
părut un pion atât de important încât să-l curețe. 

— Avea o acoperire excelentă... 

— Nu tocmai, de vreme ce a fost reperat. În dimineaţa 
când s-a descoperit crima, urmă colonelul, a trecut pe la 
agenţie Viforeanu. Din declaraţiile secretarei, avea ceva 
important de comunicat... 

— Vine în fiecare zi la bar. Credeţi... 

Colonelul Tamaş îl opri cu un gest scurt: 

— Nu. În nici un caz dumneata n-ai voie să te deconspiri. 
Dacă e cazul, va fi contactat prin altcineva. De la Herr 
Walter mai ai veşti? 

Domnul Basile dădu hotărât din cap: 

— Nu. 


— Ciudat... Ciudat. Să fii foarte atent. Ăştia, în general, 
când îşi scot masca, stau cu arătătorul pe trăgaci. Şi abia 
aşteaptă să se enerveze... 

— N-aveam încotro, domnule colonel. 

— Ştiu. Bine jucat, dar riscant. Să sperăm că n-a fost un 
calcul greşit. Oricum, verifică bine patul în care te culci... 
Ce veşti ai de la Eforie? 

— Von Sundlo e urmărit pas cu pas. Începu să râdă: Îl 
tatonează trei rânduri de agenţi: ai Gestapoului, ai 
Intelligence Service-ului şi ai noştri. Chestiunea e care vine 
primul la zar. 

— 4! făcu Ovidiu Tamaş. Nu care vine primul. Ale cui 
sunt mai bine măsluite. Pocni din degete cu oarecare ciudă: 
timpul nu e în favoarea noastră. 

Rămase tăcut o vreme, inventariind distrat împrejurimile. 
Priveliştea se animase. Pe lac apăruseră mai multe yole, 
câteva bărci striate roşu şi alb cu emblema clubului nautic. 
Se însufleţise şi malul: persoane în vârstă, „aşa mi-a 
recomandat doctorul, mişcare, cât mai multă mişcare“, 
landouri căţărate pe roţi înalte ca ale bicicletelor de 
dinaintea celuilalt război, guvernante - inconfundabile 
Gretchen - admonestând în nemţeşte copii de casă bună. 
Fetiţe bucălii cu bucle englezeşti, dulci ca Shirley Temple, 
băieţei cu breton, în pantaloni scurţi tirolezi, din piele de 
drac. 

O femeie elegantă, tânără, cu pas unduios trecu pe alee. 
Colonelul Tamaş o urmări lung cu privirea, constatând în 
acelaşi timp că barmanul nu-i acordă nici o atenţie. 

„Curios! Mă întreb ce-l interesează de fapt. Care-i marea 
hibă? Evident, exceptând dorinţa fanatică de a parveni...“ 

Dar deocamdată n-avea importanţă. Era un agent 
necesar: abil, plasat într-un loc excelent, leal. 

— Domnule colonel... Credeţi într-adevăr în realitatea 
armelor secrete? 

— Ale lui Hitler? 

— Bineînţeles. 


Ovidiu Tamaş îşi trecu degetele peste mustaţa căruntă, 
tunsă englezeşte. 

— Da, băiete... Cred. Instinctul mă avertizează că e vorba 
despre ceva mai mult decât simple baloane de săpun. Şi o 
cred şi alţii... Dovadă, interesul serviciilor de informaţii 
aliate. Deşi, în căprăria asta, eşti obligat să verifici orice 
ipoteză înainte de a o înlătura. 

Sfetcu îşi aprinse o ţigară. Bricheta extraplată de aur, 
între degetele fine, de crupier, ale barmanului sugera o 
reclamă Cartier din Petite Illustration. 

— Mă gândesc mereu că ar putea fi o manevră a 
nemților, iar von Sundlo o nadă. Că urmărim o pistă falsă. 

Colonelul râse încetişor: 

— Avem altceva mai bun de făcut? 

Desigur, în materie de spionaj, manevrele de intoxicare 
constituiau un truc curent; însăşi „pensionarea“ lui Tamaş 
cu patru ani în urmă, când începuse să se prefigureze 
evoluţia evenimentelor, şi falsa aservire a serviciului de 
informaţii român nemților se înscriau la aceeaşi rubrică. 
Şefii Biroului 2 prevăzuseră încă din '38, imediat după 
ocuparea Cehoslovaciei, itinerarul războiului, de parcă l-ar 
fi citit pe o hartă. 

— Hitler pierde războiul, domnilor, afirma pe atunci, plin 
de siguranţă, G., unul dintre aşii muncii de informaţii. E în 
legea firii, a bunului simţ, bunul simţ al istoriei, al 
umanităţii. Fiarele nu sunt victorioase nici măcar în 
poveştile cu căpcăuni. E o chestiune de civilizaţie şi de bun 
gust. 

— S-au mai văzut, totuşi, cazuri, opinase cineva. 

— A, temporar, temporar! Suntem însă obligaţi ca acest 
temporar să-l reducem la minimum. Avem un avantaj: tot 
poporul e împotriva dihaniei fasciste. 

Lui G. îi plăcea să braveze, folosind adesea un limbaj 
nonşalant, de club, dar avea ochi şi minte limpede. Poporul, 
într-adevăr, pe diferite căi, reacţionase. Sabotaje în uzinele 
şi fabricile de armament, incendierea arsenalului militar de 


la Târgovişte, aruncarea în aer a depozitului militar de la 
Buzău. Oamenii cădeau, anii grei la care fuseseră 
condamnaţi luptătorii antifascişti doar în cursul anului 1943 
însumau secole: cădeau, dar nu se lăsau înfrânți. La Palat, 
contradicţiile dintre rege şi dictator luaseră proporţii 
ireductibile, Maniu şi Brătianu tatonau diplomatic în 
vederea desprinderii României din şantajul hitlerist, 
încercau tratative cu reprezentanţii SUA, Marii Britanii, 
Uniunii Sovietice. Regele, sub presiunea evenimentelor şi 
silit de circumstanţe, forţa şi influenţa comuniştilor nu 
puteau fi ignorate, acceptase contacte şi discuţii cu 
reprezentanţii acestora. Mihai Antonescu contacta aliaţii la 
Madrid, Roma, Stockholm, Cairo. 

Dar acum... deocamdată... 

Tamaş declară, parcă fără legătură: 

— Timpul ne presează. 

Domnul Basile îşi privi instinctiv ceasul Omega. Mai avea 
exact o jumătate de oră ca să ajungă la slujbă. 

— Sunteţi probabil informat că baroana von Kohler e la 
Eforie. 

Colonelul dădu gânditor din cap: 

— Îhî... Şi că n-a făcut nici un secret din această 
plimbare. 

— Cum vă explicaţi situaţia? 

— E o femeie care nu poate trece neobservată şi, la 
rândul ei, e filată. Deci, misterele nu mai aveau sens... Da, o 
agentă iscusită... al dracului de iscusită. 

Sfetcu îşi consultă din nou ceasul. 

— Domnule colonel, la douăsprezece trebuie să fiu la 
hotel. Care sunt dispoziţiile dumneavoastră? 

Ovidiu Tamaş respiră adânc: 

— Am reuşit să interceptăm o corespondenţă ultra 
secretă: Himmler către verişoara Edith... 

„Uluitor!“ reflectă Sfetcu. Genul ăsta de comunicări se 
făceau prin ambasadă şi nu pe calea poştei obişnuite. 


Însemna că Biroul 2 avea un om bine înfipt chiar în parohia 
lui von Killinger. 

— Răvăşelul cu pricina conţine un ordin categoric. 
Femeia care-l însoţeşte pe von Sundlo, această Elvira Manu, 
trebuie înlăturată cu orice preţ. Mai precis, lichidată. 

Barmanul făcu ochii mari: 

— Ce au cu ea? 

— Mde... Probabil îi îngrijorează. Avertizează agentul 
nostru să fie foarte atent. Dacă doamna Manu îi nelinişteşte 
pe ei, s-ar putea să ne intereseze pe noi. În consecinţă, o 
vrem vie şi nevătămată. „Deşi, completă în gând, boche-ii 
sunt în genere ţintaşi buni şi încăpăţânaţi. Arareori îşi 
ratează glonţul... Uite un cal pe care n-aş paria...“ 


De cum îl zări, coana Aneta îşi zise că misirul e pus pe 
chef de zile mari. Ochii roşii, de iepure, ca ai blonzilor când 
se ciupesc, străluceau, faţa boţită râdea sărbătoare, 10 Mai, 
nu alta!, şi braţele îi erau pline de delicatesuri. Tuns şi ras 
proaspăt, mirosea de la distanţă a frizeria domnului Gicu, 
„La briciul regal“. 

— Da' ştiu că eşti fercheş, don' Guţă! se minună coana 
Aneta, scoţându-şi şorţul peste cap. O fi onomastica matale! 

Misirul ridică victorios un deget: 

— Secret, coană Aneto! Da' până mai încolo, întinde 
matale acilea un ştergar şi binevoieşte la nişte păhăruţe. 
Da' mai măşcăţele! 

Cu gesturi împărăteşti, încetinite, punctând valoarea 
fiecărei cumpărături, începu să deşerte plasele. Consola 
bufetului cu rafturi îmbrăcate în hârtie creponată, roşie, se 
dovedi neîncăpătoare. 

Coana Aneta, extaziată, îşi uitase mâna la gură: icre 
proaspete, mezelicuri subţiri, o roată de brânză - soi 
simandicos în poleială tare ca tabla - un curcan în ţiplă, 


cofeturi, sticle boiereşti mai pântecoase ori subţiri ca sticla 
de lampă, o cutie de havane şi câteva pachete Regale cu 
carton. 

— Te pomeni' că-ţi plăti Goldenberg comisionul! 

Don' Guţă dădu dispreţuitor din mână: 

— Cine?! Calicul ăla? Două sutare ca să-i plasez un car de 
zdrenţe! Nu mă încurc cu faliţii, coană Aneto. Nu face de un 
obraz... Alt glagore am eu şi alt soi de afaceri sucesc. Păi 
crezi matale că degeaba am ţinut slujbă la Casaţie? 

Coana Aneta, la al doilea pahar de coniac băut cam pe 
nerăsuflate, cuprinsă de euforie, dădea din cap sincer 
încredinţată. 

— Eu te-am cunoscut de la început... Se cunoaşte pe om! 
Asta e! 

Misitul, gâdilat, ceru amănunte: 

— Ce-ai cunoscut? 

— Păi, de... Că nu eşti un fitecine... Omul deştept se 
cunoaşte. 

Uitaseră amândoi că mai ieri, ori săptămâna trecută, don” 
Guţă umbla pe zloată ori vipie, până-şi ferfeniţa picioarele, 
după o învârteală de un pol, să-şi mai rotunjească pensia de 
câteva sute de lei. Uitase coana Aneta zilele, nu puţine, 
când pe primusul misitului nu dădea în undă nici măcar 
ceainicul. Stătea încuiat în odaie, cu nasul vârât în pernă, să 
nu simtă miros de bucate. Coana Aneta avea plita tot pe 
sală şi se dădea în vânt după tocăniţe şi iahnii. Aromele 
pătrundeau şerpeşte pe sub uşă şi lui don' Guţă îi ploua în 
gură. Spălătoreasa, miloasă de fel, îl poftea la „un cevaşilea 
aşa, de un gust“, dar misitul se urnea greu, se lăsa rugat. 
Avea ambiţie şi nu-i plăcea să întindă mâna. 

— Mai ia copănelul ăsta, coană Aneto... Să nu zici că nu-i 
gustos. 

— Gustos, don' Guţă. E potrivit de fraged. Pe ăsta l-au 
ameţit pe puţin c-un dorobanţ de rom şi p-ormă l-au răpus. 
E de la cârciuma lui Banciu, aşa-i? 

— Toate alea le ghiceşti, coană Aneto... 


Muierea se făcu modestă: 

— Ei... Ca orice gospodină. Crâşmăriţa e meşteră mare. A 
fost bucătăreasă la ăla, cum îi zice? Om mare, cu putere... 
General... Găsi: Averescu. Ştiu că s-a procopsit acolo. 

Don' Guţă afirmă: 

— “Toţi ne procopsim la o adică. 

— Mai e şi norocul omului! Nu se brodeşte toate după 
cum pofteşte orişicare. 

— Ce noroc? Ce brodeală! Ce-mi umblaţi cu chestii d- 
ăştia? Să fii treaz şi vrenic, ăsta-i şpilul. Uite la Antonescu! 
La cinci dimineaţa sare sus, ca nemţii, şi dup-aia dă-i 
instrucţie! E vrenic, asta e! 

— "ŢI, ţi, ţi! Da' Antoneasca, tot aşa o fi? 

Don' Guţă dădu hotărât din cap. Îl ungea miere admiraţia 
spălătoresei şi în faţa ei se simţea important şi atotştiutor. 

— 'Tot aşa! La datorie. E vrenică, asta e! 

— O coace singură pâinea? 

— Coace, n-avea grijă, coace! Adică, de ce să mănânce 
pâinea străinului?! 

— Care străin, don' Guţă? 

— Păi Gagel?... Ce-i Gagel? Nu tot şoacăţ? 

Coana Aneta îşi frământă încurcată tivul rochiei. 

— Eu sunt femeie proastă, don' Guţă. Nu pricep... Zici de 
şoacăţi... Da' noi acum nu ne dădurăm cu ei? Eu aşa ştiam... 

Misirul râse superior: 

— Ehei, acolo alta-i politica. Ne dădurăm la motoare, dar 
pâinea, vezi cu pâinea, chestia stă altcum. la mai adă o 
sticlă... Da' parcă aş lăsa spirtul. Mai bine un vinişor. 

Sorbi cu poftă, după care ciocni: 

— Fain! Să trăim, coană Aneto, şi acum să-ţi spui 
secretul... 

Coana Aneta se aplecă peste masă, cu privirea şi urechile 
lăbărţate de curiozitate: 

— Chiar aşa! Că uitai... secretul! 

Misitul înghiţi restul paharului, emise un „ăăă“ adânc, de 
satisfacţie şi îşi şterse mustăţile ude. 


— Cum zic, mă-ntorc azi de la daraveli mai curând decât 
gândeam. Să fi fost trei... zic, hai să m-abat pe la Banciu, să 
iau o cinzeacă. Dau să intru şi mă propteşte unul, zâmbăreţ 
al naibii. Zic, pardon! Zice, să trăieşti, nea Guţă! Mă uit la 
el, pălărie şi baston, batistă la piept, chestii din ăştia. Ce 
mai, om mare, boier. 

— Extraordinar! se minună coana Aneta. Şi zi, te 
cunoştea? 

— Vezi bine. C-o fi, c-o pâăţi, zice că-i nepotul lui don' 
Duca. 

Misitul arătă cu degetul gros peste umăr, spre odaia 
prinţului. 

— Mai toarnă şi dumneata, coană Aneto, că din asta nu 
face nimeni scurtă la mână. 

Femeia, interzisă de senzaţional, vărsă pe faţa de masă. 

— Las' să fie de sufletul răposaţilor! o linişti misitul. 
Zice... 

— Cine zice, don' Guţă? 

— Ăsta a lu' moşu'. Zice, hai să luăm împreună un 
aperitiv. Eu unul n-am „dejunat“... Zic: Mă tratezi cu 
onoare, domnule, şi nu pot să refuz. Uite, acilea, la Banciu, 
are o ţuică de Vâlcea şi fleici pe cinste. Mai e patricieni şi 
alte chestii d-ăştia. Zice: Aşi! Poftesc la ceva mai fin. Uite, 
hai la Colonade, că-s acilea, la doi paşi. Coana Aneta căzu 
pe spate turtă: 

— Ca la cinema, don' Guţă. 

Misirul, umflat ca un curcan, se foi în scaun. 

— Chiar ca la cinema! Să vezi colea sticlărie, chelneri în 
strai de ginerică, mese întinse cu mormane de bucate. 

— Ce fel de bucate? 

— Fineţuri, coană Aneto! Numai fineţuri şi chestii d- 
astea. Lux nespus, ce mai! La a doua ţuică, o iau pe direct, 
cum mă ştii... Zic, dom'le Duca, mă tratezi cu mare onoare, 
eu unul care am fost în Casaţie treij' de ani, cunosc adică la 
omul subţire şi-ţi mulţumesc de cinste. Zice: nu-mi mulţumi, 
coane Guţă, eu îţi sunt dator dumitale... 


Spălătoreasa îşi scociori o nară cu degetul, reflectând: 

— L-oi fi ajutat la o nevoie, cum eşti dumneata inimos. 

Misirul încuviinţă dând din cap: 

— Fapta bună n-o ia vântul, coană Aneto... zice: mi-a 
vorbit unchiu-meu de dumneata. 

— l-auzi! 

— Da, zice, mă bucur că are vecini cumsecade şi săritori. 
Dumneata - adică eu, preciză el - şi doamna Aneta - adică 
dumneata. 

Spălătoreasa se aprinse făclie. De emoție rămase mută 
câteva secunde. 

— "Ţi-a zis si de mine?! 

— Zis! Zice: d-aia nici nu se mută, că unde mai găseşte 
oameni cumsecade, săritori şi fără interes? 

Coana Aneta suspină: 

— Vezi, avea dreptate răposatul - şi se uită instinctiv spre 
fotografia poştaşului prizonier pe perete într-un chenar de 
scoici: muieratic, fluieră-bute, da' prost nu! Cică întâi să-ţi 
cauţi vecinii şi p-ormă să cumperi casă. 

Don' Guţă, neliniştit ca discuţia să nu se abată pe alte 
făgaşe, concluzionă ferm: 

— Boieri, dom'le! Ce mai! Zice, nu ştiu cum să vă 
mulţumesc şi să vă rog, pe dumneata, don' Guţă, şi pe 
doamna Aneta să aveţi grijă de bietul unchiu-meu. La o 
adică, e bătrân şi, la o boală, înţelegi dumneata, şi tot 
chestii d-ăştia. 

Ameţită, impresionată de propria sa filotimie, coana 
Aneta lăcrima. 

— Ăsta om, don” Guţă. 

— Când să plecăm, urmă misirul emoţionat şi el, zice, 
uite, îmi pare rău că n-a fost şi coana Aneta cu noi. Da' până 
la un altă dată, să luăm, zice, nişte gustări şi pentru 
'mneaei. L-a chemat pe unu', ginerică d-ăla, nu-ş ce i-a tot 
bălmăjit, da' pricepeam că se avântă tot la soi ales. O căruţă 
de parale i-a numărat ăluia... Să trăieşti, coană Aneto, şi de 
bine s-avem parte! 


— Vezi, dumneatale, don' Guţă, filosofă femeia. Omul 
trebuie să fie bun şi cumsecade. Că binele la om bun trage 
şi ponosul la ticălos. D-aia Ilonka a farmacistului stă cu buza 
umflată şi burta la gură... O dată să dea şi ea cu mătura p-în 
curte ori să spele sălili, că de bună ziua îi e cusută gura. 

Don' Guţă, brusc interesat, căscă gura: 

— A lăsat-o Gică? Ala de la măcelărie? 

— Ăla! confirmă femeia cu satisfacţie. 

— Ei, nu mă-nnebuni! Şi cum aşa, coană Aneto? 

Umplu din nou paharele, pregătindu-se cu voluptate să 
asculte episoadele unei întâmplări senzaţionale. 


— l-auzi! Parcă bate cineva. 

Coana Aneta privi spre deşteptătorul CFR cu steagul 
tricolor pe cadran, de pe bufet. 

— Cin-să fie, păcatele mele, la ceasul ăsta! E nouă 
trecute. 

Bătăile în uşă se repetară. 

— Cine-i? 

— Om bun. 

Don' Guţă se ridică nesigur pe picioare. 

— Las' că deschid eu... Bărbat... Înţelegi... La chestii d- 
ăştia... 

Limba i se împleticea şi ajunse la uşă, ţinându-se de 
mobilă. O crăpă cu prudenţă şi rămase încremenit. 

— Dumneavoastră?! Păi... poftiţi!... Coană Aneto, 
dumnealui... nepotul, vreau să zic... da' intraţi! 

Marin Viforeanu zâmbea cu toţi dinţii, simulând jena. 
Dintr-o privire sesiză ambianța, masa plină, sticlele goale, 
starea de spirit a celor doi. „Sunt pulbere!“ 

— Îmi pare rău că deranjez... dumneaei, desigur, e 
doamna Aneta! Încântat să vă cunosc. 

Îi luă mâna să i-o sărute, dar coana Aneta, bine crescută 
în mahalaua Căţelu, şi-o trase în jos. 

— Lăsaţi... ştiţi... Adică... Nu luaţi loc? Numa” ce vorbeam 
despre dumneavoastră... Sunteţi, zău aşa... Prea de tot. 


Se foia fâstâcită, inventariindu-şi disperată bunele 
maniere. 

Don' Guţă, ca mai umblat, trase un scaun: 

— Nu cinstiţi cu noi un păhărel? 

Viforeanu surâse cuceritor: 

— Poate mâine... Acum sunt foarte ostenit. Îmi pare rău 
că v-am deranjat... 

— Vai de mine! sări coana Aneta. Nici vorbă. 

— Vin cu o mare rugăminte la dumneavoastră... Eu 
locuiesc la Craiova, am venit doar în trecere... Trebuia să 
înnoptez la un amic, dar e plecat din Bucureşti. 

Amândoi îl priveau avizi, cu gurile căscate. 

— Ca şi unchiu-meu. 

— Aşa-i, făcu spălătoreasa, nu-l zării de câteva zile. 

— Tocmai. E la băi... M-aş putea duce, desigur, la un 
hotel, dar... vă spun sincer, nu pot să dorm în hoteluri. Îmi 
miroase a ploşniţe şi bradolină şi, de fiecare dată, îmi 
lipseşte câte ceva din valiză... 

Don' Guţă aprobă competent: 

— Aşa-i, dom'le! Toţi e oţi! Te fură pe la spate şi din ochi. 
Ce mai, tot chestii d-ăştia! 

Viforeanu dădu din cap: 

— Dumnealui cunoaşte situaţia. De aceea v-aş ruga să-mi 
permiteţi să dorm o noapte, două în odaia unchiului meu. 
Ştiu că aveţi cheia... 

Coana Aneta sări la bufet: 

— Da” cum nu, domnu' Duca. Că doar eu îi fac curat... la 
poftim... S-a brodit bine că abia i-am aşternut proaspăt... 
Prosoape curate găsiţi în şifonieră... Dacă aveţi nevoie de 
un ceva, îmi bateţi în uşă la orice ceas... 

Viforeanu se pierdu în mulţumiri şi plecăciuni. Peste 
câteva clipe se afla în odaia prinţului Ştefan Duca. 

Coana Aneta comentă fermecată: 

— Vezi! Asta-mi place mie: omul să fie popular. 

— Boier, dom'le! confirmă don' Guţă. Boier adevărat. Nu 
umblă cu chestii d-ăştia! 


Drumul durase neaşteptat de mult. Un itinerar 


accidentat, folosind cele mai diverse mijloace de locomoţie: 
avionul până la Paris, trenul până la Geneva, din nou avion, 
o trăsură antediluviană până la Sotowicze - gara Belgrad 
fiind bombardată şi deci inutilizabilă - şi, în sfârşit, iar 
trenul până la Bucureşti. 

Spre marea surpriză a lui de Villar, Manja se dovedise, în 
ciuda călătoriei plină de incomodităţi, un companion 
agreabil, fără nervi, primind cu naturaleţe şi chiar bună 
dispoziţie incidentele, uneori mai mult decât neplăcute, 
intervenite pe parcurs. De pildă, drumul cu droşca 
descoperită de la Belgrad până la Sotowicze, pe o furtună 
care semăna a taifun, iar ei, surprinşi neechipaţi, dârdâiau, 
până şi cu lenjeria leoarcă, ar fi pus la încercare chiar nervii 
şi răbdarea unei persoane mai dârze. Manja, cu buclele ude 
lipite de cap, părea un ştrengar de doisprezece ani. Obrazul 
rotund era rumen, stropii de ploaie îi pulverizau cu 
diamante genele frizate, ochii, gura, întreaga făptură 
surâdea fericită. 

— Mi-e teamă să nu răceşti. 

Baroana von Sundlo îi strânse degetele. 

— Nici o grijă. Sunt obişnuită cu duşurile suedeze. 

Şi, într-adevăr, nu răcise. În cursul acestei călătorii 
spaniolul avea să-şi dea seama că, în ciuda fragilităţii 
aparente, Manja avea o rezistenţă de invidiat. În general, îi 
oferise surprize. Fetiţa mofturoasă şi fără minte, frivolă şi 
excentrică, trăda în momente cheie însuşiri care puneau pe 


gânduri. Avea intuiţii neaşteptate, tact - când voia - şi, 
particularitate aproape de neîntâlnit la genul arborat - 
fetiţa jucărie -, ştia să tacă. 

La un moment dat, de Villar se întrebă chiar dacă nu are 
de-a face cu un personaj trucat, Manja-păpuşa fiind de fapt 
masca în spatele căreia manevra o mare actriţă, înzestrată 
cu o inteligenţă redutabilă. Inteligență redutabilă, pentru 
că doar o minte iscusită poate simula convingător prostia 
copioasă. De Villar cunoscuse la Londra, în vremea 
studenţiei, un autor englez de mare succes. Cu prilejul unei 
discuţii pe teme de tehnică literară, acesta făcuse o 
afirmaţie care acum îi revenea în minte: 

„Pentru un scriitor“, susţinea omul de litere englez, „dacă 
el însuşi nu e un imbecil, cel mai greu e să redea la modul 
concret, deci replică şi nu comportament sau descriere 
portret, prostia unui personaj. Nu-i trece prin minte ce 
poate spune un tâmpit, ca să sune veridic. Cunosc o singură 
excepţie: Galsworthy în Beyond. Daphne este o capodoperă 
de cretinism.“ 

Manja îi surprinsese de câteva ori privirea concentrată: 

— Când te uiţi aşa la mine, mă simt ca la Roentgen. 

— Eşti frumoasă. 

— Nu-s frumoasă. Sunt dulce. Dar nu de aia te uiţi aşa. 

De Villar concluzionă: „actriţă sau autentică, am nevoie 
de ea. Iar cu ochii în patru, în paişpe, sau chiar în o sută, 
dacă se poate, sunt obligat să fiu, indiferent de ipostază.“ 

Hotărâseră ca la Bucureşti să tragă amândoi, evident, în 
apartamente distincte, la Athenee Palace. 

— Mi-ar plăcea să fiu numai cu tine, singură, departe de 
Kurt, dar îţi dai seama că ar părea ciudat să nu mă instalez 
în apartamentul soţului meu. 

Lui de Villar, desigur, îi convenea situaţia. Pentru a 
pătrunde în anturajul colonelului von Sundlo trebuia în 
primul rând să se afle în imediata lui apropiere. Obiectă 
totuşi de formă, simulând îngrijorările  amantului 
clandestin: 


— Nu cred că e prudent, draga mea, să ne aranjăm în 
acelaşi hotel. Sundlo trebuie să ignore cunoştinţa noastră, 
ca să nu zic mai mult. 

Manja îl privi amuzată: 

— Ce copil poţi fi, Octavio! Dar nici prin gând nu-mi trece 
să-i ascund că ne cunoaştem şi că am traversat împreună 
Europa. 

— Hm, îţi închipui că... amănuntul i-ar putea face 
plăcere? 

— "Ţi-am mai spus că îl cheamă Kurt şi nu Othello. Şi, pe 
urmă, m-ar prinde cu minciuna cât ai bate din palme. 
Reichul n-are pâine, dar spioni peste tot... 

Spaniolul continuă să pară nehotărât. Manja îi sări în 
braţe. 

— Hai, iubitule, nu fă mofturi. Am venit aici pentru tine. 
Nu suport ideea să nu fim împreună. 

— Mă gândesc la situaţia ta. 

— Gândeşti prea mult. Ai încredere în mine. Sunt eu 
minte de vrăbiuţă, dar pe Kurt îl cunosc. Şi când ai să-l 
cunoşti şi tu, ai să-ţi dai seama că nu-mi dă cine ştie ce 
importanţă. 

Cedând totuşi unui capriciu de ultim moment, justificat - 
„la urma urmei, dacă acasă nu practicăm dormitor comun, 
nu văd de ce ne-am schimba obiceiurile în străinătate“ -, 
Manja angajă un apartament separat. De Villar reţinu o 
garsonieră la acelaşi etaj. 


Directorul hotelului Aristide Stănescu, intră în barul 
aproape gol. Îi făcu discret cu ochiul domnului Basile, 
scotoci cu privirea interiorul, de parcă ar fi vrut să se 
asigure că totul e în regulă şi trecu în oficiu. 

Barmanul ridică interogativ capul: „Ce-i?“ 

— O chestie care o să-ţi placă, spuse Stănescu netezindu- 
şi instinctiv tâmpla gominată. Ne-au picat chiar acum doi 
porumbei călători. Doi porumbei ai naibii de interesanţi! 

Domnul Basile îşi subţie ironic privirea. 


— Cu o ştafetă de la Mussolini, îmi închipui. Care-i 
chestia? 

— Doi frumoşi, un diplomat spaniol şi... 

— Şi?! 

— Doamna baroană Kurt von Sundlo. 

Barmanul deveni atent: 

— Au venit împreună? 

Aristide Stănescu rânji: 

— Nu cred că se poate fi mai împreună decât sunt ăştia 
doi. Pariez că le e de-ajuns un singur pat. Şi ăla de 
campanie. Baroana a cerut un apartament separat de al 
neamţului. Spaniolul s-a instalat alături. Râse: îi desparte 
un zid, dar în nici un caz cearşaful... 

— Sunt ţicniţi? 

— Nu i-am întrebat. 

— Eşti spiritual, nu? 

— Nu, bătrâne. Spun doar ce se vede cu ochiul liber. Se 
mănâncă din ochi. Mai ales ea. 

— Cum arată? 

— Fantele tânăr, toreador cu mutră de Ramon Novarro. 
Porumbiţa picantă, păpuşa-vamp pentru porte-feuilles-uri 
din piele de crocodil. 

— Altceva? 

Aristide Stănescu desenă o figură mirată: „Nu-i de- 
ajuns?“ 

— A, ba da! Baroana face acum un duş. [ie îţi plac 
femeile transpirate? 

— Du-te dracului! 


Peste o jumătate de oră, Manja, împrospătată, într-un 
chimono japonez autentic, crăpă uşa şi aruncă o privire 
prudentă în lungul coridorului: un covor de calitate, vaze cu 
flori proaspete cocoţate pe piedestale înalte, uşi mute, 
linişte. Din doi paşi ajunse la garsoniera lui de Villar şi se 
strecură şopârlă înăuntru. 

Spaniolul, în halat de baie, tocmai aprindea o ţigară. 


— Eşti nebună, Manja. O nebună adorabilă... 

— Dar tot nebună, ştiu. 

— Era vorba că te odihneşti... 

— N-am mai avut răbdare. Trebuia să ţi-o spun imediat. 
Kurt e plecat. 

De Villar o întrerupse: 

— Dar ştiam, draga mea. [i-au comunicat-o la recepţie. 

— Lasă-mă să vorbesc. Mi-au zis-o de parcă ar fi plecat 
într-o vizită sau la cinema. Pentru că ne-au văzut împreună. 
Discreţie de casă mare, înţelegi... 

De Villar îşi încruntă sprâncenele. 

— Dar unde dracu' e? 

— Undeva, la Marea Neagră. Mi-au telefonat acum, în 
cameră... N-am reţinut staţiunea. O plajă în orice caz. Cum 
ar fi Nisa. 

De Villar, derutat, făcu câţiva paşi prin cameră. 

— Şi-acum... Ce-ai de gând să faci? 

Trase nervos din ţigară: „Al dracului să fiu dacă eu 
însumi ştiu ce trebuie să fac!“ 

— De aia am venit. Să ne sfătuim. 

— În ultima lui scrisoare ţi-a pomenit despre aşa ceva? 

— Nu, dar ce importanţă are? Nu-mi trimite jurnalul lui 
de zi. Părerea mea e că normal... 

— Normal, ce? 

— Normal ar fi să ne ducem şi noi acolo. 

De Villar îi prinse bărbia cu o mână. Cu arătătorul de la 
cealaltă îi ciocăni uşor fruntea: 

— Scumpa mea... 

Manja se smuci: 

— Nu-mi spune că acolo nu face tic-tac! Mi se întâmplă să 
şi gândesc. Şi am gândit foarte bine. Am venit ca să-mi văd 
soţul şi e cât se poate de firesc să mă duc după el. 

— O secundă! Ţi-a trecut prin minte că el s-ar putea să nu 
nutrească aceeaşi dorinţă? 

— Ştiu că nu însemn mare lucru pentru Kurt şi tocmai de 
aceea nici nu-l incomodez. Nu face caz de mine, de câte ori 


să-ţi spun? 

Din nou de Villar încercă sentimentul neliniştitor că 
netoţia păpuşii din faţa lui e discutabilă. Raționamentul 
„incomodează doar cel de care ţi-e teamă ori te leagă vreun 
interes“ nu aparţinea unei minţi mărginite. 

— Bine, concedă de Villar, să admitem că sosirea ta nu va 
devoala nici un secret. Dar ce caut eu cu tine? Acolo? 

Se simţea teribil de derutat. Chiar vis-ă-vis de Manja, 
căreia îi cântase despre importanta lui misiune la Bucureşti, 
nu putea să justifice o vacanţă într-o staţiune de pe malul 
Mării Negre. Cât despre von Sundlo... Şi aici, la Bucureşti, 
s-ar fi aflat faţă de el într-o situaţie mai mult decât ambiguă. 
Însoţind-o însă pe Manja într-un Cannes ori Monte Carlo 
românesc, poziţia lui devenea grotescă, imposibilă. 

Manja argumentă slab: 

— În definitiv, n-ai dreptul la o vacanţă? Ca şi el? 

— Să lăsăm copilăriile. În afară de asta eu am o misiune 
la Bucureşti, nu sunt de capul meu. 

Manja lăsă nasul în jos. Rosti cu glas înlăcrimat: 

— Dacă m-ai iubi... 

— Dar te iubesc, draga mea. Nu trebuie însă să fim 
absurzi. Spune tu ce să fac... 

— Nu ştiu. Dar fără tine nu plec nici eu. 

„Până la urmă, am să-l conving. Ştiu că aşa va fi. 
Totdeauna a fost aşa cum am vrut eu...“ 

De Villar se rezemă cu toată greutatea de pervazul 
ferestrei. 

„Mă voi duce, desigur, cu ea. N-am altă soluţie ca să mă 
apropii de Sundlo. Dar care-i formula? Sub ce pretext...?“ 

— Să ne mai gândim, Manja. Acum suntem obosiţi... Ne 
odihnim şi discutăm diseară. 

Baroana von Sundlo îi sări de gât: 

— Dorm cu tine, dragul meu. Am lăsat vorbă la recepţie 
să nu fiu deranjată sub nici un motiv. 

De Villar o luă în braţe şi o culcă pe patul cu cuvertură de 
mătase purpurie. Purpurie ca trandafirii din glastra de pe 


consola cu oglindă, ca şi buzele Manjei. 


XXX 


Cu coatele rezemate de balustrada balconului, Edith von 
Kohler plimba binoclul scotocind plaja. Ziua splendidă, cu o 
mare nu prea agitată, dar suficient de nervoasă pentru ca 
valurile să ispitească, golise hotelul şi vilele Eforiei. 
Chelneri în vestoane albe, purtând tăvi cu băuturi 
răcoritoare, bere şi îngheţată, se strecurau cu abilitate 
printre sutele de trupuri bronzate, chaiselongues-uri, 
umbrele şi saltele pneumatice. Le făceau concurenţă 
bragagiii, cărându-şi marfa în butoiaşe instalate pe 
cărucioare cu două roţi, ţigăncile cu porumb fiert, puii de 
tătar cu năut, floricele calde, seminţe, şiraguri de mărgele 
şi bibelouri făcute din scoici. 

„Un clişeu cum nu se poate mai tipic şi concludent, gândi 
baroana. O privelişte care spune totul despre exotismul 
acestei ţări. Occidentul şi Orientul oferite pe aceeaşi tipsie, 
un curcubeu cocktail...“ 

Mâna care plimba binoclul se opri. Edith mări imaginea. 

— În sfârşit, i-am găsit. 

Herr Walter care, toropit de soare, aproape adormise în 
fotoliul de răchită, se redresă: 

— Vă felicit... Oamenii dezbrăcaţi seamănă toţi între ei. 

— Femeia n-arată rău... 

Edith o cercetă cunoscătoare. Nu, deloc rău. Un trup 
nervos, croit pe verticală, un maiou de baie albastru 
cardinal, scoțând în evidenţă minunat bronzul de miere al 
trupului. Elvira îşi aduna părul într-o cască de gumă şi, cu 
braţele ridicate, corpul îşi desluşea şi mai limpede linia 
elegantă. 

— Da... da, repetă baroana. Deloc rău pentru o femeie de 
vârsta ei... 

Herr Walter o privi pe sub sprâncene. 


„Nu eşti cu mult mai tânără decât ea...“ Se abţinu însă de 
la orice comentariu. 

— lar asemănarea cu Dagmar, de-a dreptul şocantă. 
Bietul Kurt e ravajat rău... 

Herr Walter observă îngăduitor: 

— Mi se pare un miracol că mai trăieşte! Şi mai ales că se 
mişcă. Medicilor le era teamă să nu rămână paralizat. 

Cei doi se luaseră de mână şi se îndreptau spre apă. 
Cicatricea vânătă de pe spinarea lui von Sundlo părea un 
şarpe înţepenit. Edith von Kohler se strâmbă. 

— Urâtă rană. Abandonă brusc binoclul şi îşi trase peste 
costumul de baie un halat uşor: mă aştepţi în camera 
dumitale... Am o idee... 

Walter o privi interogativ. Baroana zâmbi subţire: 

— Înainte de a arunca un obiectiv în aer, trebuie să ştii ce 
conţine. 

Neamţul ridică din umeri: 

— Ordinul e clar! Dama trebuie lichidată. 

Baroana von Kohler culese de pe un fotoliu sacul de plajă 
din pai de orez: 

— După război, am să te angajez la ferma mea. Eşti bun 
pentru înjunghiat porcii... Da, sunt convinsă că te vei achita 
foarte bine... 

Herr Walter râse: 

— lertaţi-mă, baroană, dar nu văd deosebirea 

Îşi netezi grumajii cu muchia palmei: operaţia e aceeaşi... 

— Acţiunea de lichidare a acestei femei n-are voie să dea 
greş. Un rateu îi va avertiza asupra intenţiilor noastre. În 
plus, von Sundlo e un om primejdios şi care nu suportă săi 
te pui de-a curmezişul. 

Completă în gând: „Un om primejdios şi, în primul rând, 
necesar...“ 


Colonelul von Sundlo, culcat pe burtă, cu barbia 
rezemată în pumni, simţea soarele înfigându-i în spinare o 


perie de ace. Căldura devenise insuportabilă şi cicatricea 
începuse să-l usture. 

„După ce se întoarce de la duş, plecăm...“ 

„Ador marea, spunea Elvira, dar nu să se usuce pe 
mine... Nu suport să-mi simt pielea sărată şi încreţită de 
soare...“ 

La câţiva metri de el, doi copii de vreo patru ani, cu 
lopăţele şi găletuşe, construiau un castel de nisip. De fapt, 
opintea băieţelul; la al treilea sau al patrulea contrafort 
ridicat, fetiţa care-i contempla cu răbdare eforturile, călca 
în picioare edificiul. Băieţelul începea să plângă şi o lua de 
la capăt. Jocul dura cel puţin un sfert de ceas. 

„Curios!, filosofă colonelul. Îţi vine să crezi că unii se nasc 
cu instinctul de a distruge. Spirit distructiv congenital...“ 

— O, exclamă melodios un glas care continuă în limba 
germană: lată o plăcere cu totul neaşteptată. Bună ziua, 
baroane! 

Von Sundlo tresări. Edith von Kohler, în halat alb de plajă 
şi ochelari cu ramă de plexiglas bleu-ciel, în nuanţa 
costumului de baie, îi zâmbea cu toţi dinţii. 

Colonelul se ridică: 

— Într-adevăr. Cu totul neaşteptată. 

— Nu ştii ce plăcere îmi face să te văd... Îţi petreci 
concediul la mare?... Procedezi foarte inteligent. Soarele 
este cel mai bun medicament... Ah! Ce noroc!... 

Vorbea repede, parcă într-adevăr încântată, zâmbea 
veselă, gesticula, râdea, afişând o volubilitate, o dispoziţie 
superficială care nu-i erau caracteristice. Von Sundlo o 
cunoştea îndeajuns de bine ca să simtă artificialul. 

— Noroc? La ce vă referiţi? 

Pusă pe alt ton, întrebarea ar fi părut agresivă. 

— Că te-am întâlnit... Îţi spun drept, am avut o dimineaţă 
plictisitoare... 

Colonelul surâse: 

— O situaţie neobişnuită pentru doamna baroană von 
Kohler, atât de anturată de obicei. 


— O, găseşti?! Va să zică asta e impresia pe care o las! în 
realitate, şi cei mai amuzanţi oameni pot deveni la un 
moment dat obositori. Tot ce-i bun merge de trei ori, 
spunem noi. Eu, râse, nu sunt de acord. Suficient e de două 
ori... 

— Uneori şi o singură dată, cedă colonelul unei dispoziţii 
sarcastice. 

— Ca de pildă? 

— Un glonţ bine ţintit. 

Edith, surprinsă, îşi scoase ochelarii. Îl privi fix o clipă, 
apoi izbucni în râs. 

— Ai dreptate. Dar, cel puţin aici, nu trebuie să ne 
gândim la aşa ceva. O zi minunată, femei splendide, 
pescăruşi... Am venit să fac o baie, dar cred că m-am 
răzgândit. Apropo, ai salutări de la vărul meu. 

Von Sundlo se înclină: 

— Sunt prea onorat. Transmiteţi vă rog respectuoasele 
mele mulţumiri excelenţei sale domnului ministru Himmler. 

Peste umerii baroanei, o văzu pe Elvira apropiindu-se. Îşi 
strânse părul ud într-un coc şi scotocea din mers sacoşa de 
plajă, cu gesturile mici, nervoase, caracteristice femeilor 
când caută un obiect rătăcit în talmeş-balmeşul de fleacuri 
înghesuit într-o geantă mare. 

Dând ochi cu Edith, avu o mişcare imperceptibilă, de 
recul, care nu scăpă baroanei. 

Femeile înclinară uşor capul, cu un surâs convenţional. 

„O veche şi bună prietenă“, sunase recomandarea lui von 
Sundlo. 

Edith von Kohler arboră un zâmbet seducător: 

— 'Te invidiez, baroane, pentru asemenea prietenii. 

Von Sundlo îşi drese glasul. Rosti în franceză: 

— Doamna Manu nu vorbeşte limba germană. 

— O! scuzaţi-mă. Trebuie să vă spun, stimată doamnă, că 
sunteţi foarte admirată. Ieri seară, în bar, prietenii mei 
încercau să vă ghicească naționalitatea. 

— Şi, întrebă liniştită Elvira, au ghicit? 


Edith râse veselă: 

— Părerile călătoreau spre nordul Europei. Dar cred că 
doctorul Walter a concentrat cel mai bine opinia: o 
frumuseţe universal valabilă. 

Elvira Manu zâmbi, mereu calmă: 

— Într-o societate care se bucură de o prezenţă 
eclipsantă, ca a dumneavoastră, complimentul e măgulitor. 

Baroana îşi arătă din nou dantura impecabilă. 

— V-o poate confirma Walter însuşi. Fiind om de afaceri, a 
lansat o comparaţie cămătărească: universal valabilă, 
precum lira sterlină. 

— Hm, spuse von Sundlo, m-ar interesa părerea - tot 
cămătărească - a ministrului nostru de finanţe. 

Baroana simulă uimirea: 

— Ce s-a întâmplat cu dumneata, von Sundlo? Cândva te 
interesau opiniile unor persoane mai sclipitoare. Ah! 
Soarele acesta e îngrozitor... În vacanţă, oamenii sunt mai 
puţin convenţionali. Îndrăznesc să fac o propunere: Nu 
vreţi să luăm ceva rece pe terasă? 

Von Sundlo se consultă scurt din ochi cu Elvira. 

— La dispoziţia dumneavoastră, doamnă baroană. 

În gând, o înjură mai trivial şi suculent decât o întreagă 
echipă de hamali din portul Hamburgului. Când se aşezară 
sub umbrela albastră, care le ocrotea masa, hotărârea era 
luată. 

„O să fugim! Trebuie să găsim undeva o gaură unde să nu 
ne dibuie porcii ăştia! Să nu mai simt în permanenţă gheara 
de poliţist a lui Himmler, să n-am în faţa ochilor râtul lui 
Goring, gura băloasă a lui Muller... toată turma de monştri 
a lui Adolf! O să fugim ca doi evadați, ca doi escroci, ca doi 
criminali....“ 

Elvira culese distrată un pişcot din coupe-jacques. Ca 
totdeauna, era elegantă, perfectă, minunat de stăpânită. Îşi 
pusese ochelarii de soare pentru a nu-şi trăda privirea prea 
densă, prea concentrată a interesului special pe care ţi-l 
stârneşte un individ. 


„Ce vrea? Unde va lovi? Pe cine?“ 

Edith sporovăia despre îngheţatele admirabile de la 
Milano - „italienii sunt neîntrecuţi când este vorba despre 
gelatti“ - cercetând cu atenţie făptura Elvirei. 

„Ştie să se stăpânească, dar în fond e neliniştită. Ce 
curioasă-i viaţa! E aici, în faţa mea, vie şi sănătoasă. Şi 
totuşi ştiu, da, ştiu!, că peste un număr de ore nu va mai fi! 
Nu va mai exista. Kaput!“ 

Când se întoarse în apartamentul lui, von Sundlo, 
dezbrăcându-şi halatul de plajă, simţi ceva foşnindu-i în 
buzunar. Surprins, scoase o foaie de bloc-notes: 

„Părăsiţi imediat litoralul. Şah la regină.“ 


Convorbirea telefonică, ca de obicei, fu scurtă şi laconică: 

„Coană Didină, trebuie să te văd negreşit... Aş trece pe la 
dumneata după-amiază.“ 

„le aştept la patru.“ 

„Bineînţeles, Aurora nu ştie nimic.“ 

Femeia râse gros. 

„Ştie vreodată ceva? Drept cine mă iei, puişor?“ 

Alexandrina Boldeanu - Didina pentru intimi - una din 
prezenţele simandicoase ale ceaiurilor oferite miercurea de 
Aurora Stănescu, locuia pe Calea Călăraşi, în apropierea 
Bisericii Sfântul Ştefan. O casă veche, aşa-zis boierească, 
bine întreţinută, cu ferestre înalte şi grădiniţă îngrijită. O 
casă arătoasă, dar incomodă. Odăile erau dispuse în vagon, 
greu de încălzit din pricina dimensiunilor, atenansele 
întunecoase, iar coridorul lung, atât de friguros - „tunel 
spre Groenlanda“, cum spunea unul din prietenii Boldencii 
- încât iarna era nevoie de oleacă de curaj pentru a hotărî 
un drum spre baie, bucătărie ori cămară. 

Vara, în schimb, te simţeai ca în rai. Răcoare, aer 
primenit, iar grădina oferea din plin splendorile fiecărui 


sezon: liliac şi bujori primăvara, pădure de crizanteme 
toamna, până la Crăciun, tufe de hortensii şi trandafiri. 

La ora patru, directorul Athenee Palace-ului prezentă un 
buchet de flori şi sărută mâna grăsulie, cu inele şi pete de 
ficat a coanei Didina. 

— Craiule! Tot nu te laşi de fiţe! 

Aristide Stănescu surâse parşiv: 

— Zi că nu-ţi face plăcere. 

— Ba-mi face! 

Se simţea în largul ei cu Stănescu. Un pui de lele, dar 
prieten de nădejde şi tovarăş de afaceri corect. De fapt, se 
agreau amândoi. Făceau parte din categoria aceea de 
camarazi care se cunosc bine, nu-şi fac iluzii, nici unul nu 
pretinde mai mult decât poate oferi celălalt, şi aceasta nu 
din înţelepciune, ci din capacitatea de a nu reacţiona faţă 
de cusururile partenerului. Într-o prietenie, ca şi într-o 
căsnicie, nu contează suma de calităţi ori de cusururi la 
modul absolut, ci ceea ce coechipierul suportă sau acceptă 
fără eforturi, era una din teoriile de nezdruncinat ale 
Boldencii. „Cică soţii trebuie să se completeze! Dacă 
Popescu e cheltuitor, Popeasca trebuie să fie econoamă, zi 
zgârcită, ceea ce, în principiu, e o calitate. La dracu”! Viaţa 
ăstora doi va fi totdeauna iad. Prefer să-mi scoată boarfele 
cu toba, dar să fie înţelegere în casă, decât să mă iau de păr 
în orice clipă cu bărbatu-meu pentru cinci parale pe care le- 
am dat în plus olteanului...“ 

Intrară în salonul coanei Didina, imens, supraaglomerat 
şi plin de amintiri. Păstra fotografiile tuturor bărbaţilor care 
avuseseră importanţă în viaţa ei, dar cu oarece diferenţă de 
tratament în dispunerea portretelor. Cei doi negustori greci 
şi moşierul oltean, care-i asiguraseră bunăstarea, se poate 
spune chiar bogăţia, înrămaţi în argint, priveau de pe 
consola de sub oglindă. Celălalt, ofiţerul, ultima şi marea ei 
dragoste, în uniformă de mare ţinută, împărăţea singur pe 
piedestalul dintre ferestrele cu portiere de pluş. Aristide 
Stănescu se aşeză la locul obişnuit, un jilţ cu urechi şi 


ciucuri. Alături, se afla o măsuţă joasă, făţuită cu aramă 
bătută. 

— Fac o cafea? 

— Nu, săru' mâna. N-aş refuza însă un păhărel de Porto. 

Boldeanca râsse: 

— Gusturi subţiri de cucoană. Ştii unde e... 

Directorul Athenee Palace-ului se îndreptă spre un bufet 
supraetajat. Scoase două păhărele de cobalt roşu şi 
clondirul din acelaşi serviciu. 

Coana Didina îl urmărea cu plăcere. Legătura dintre ei 
nu depăşise niciodată cadrul strict al camaraderiei şi, într- 
un fel, încerca faţă de Stănescu sentimente vag materne. 

— Arăţi bine, cucoană, declară directorul după ce luă 
prima înghiţitură. 

Boldeanca, aşezată comod pe canapea, într-un capot de 
satin cu irişi uriaşi - de când renunţase la siluetă aprecia 
hainele largi şi încălţămintea comodă -, râse mulţumită. 

Nici acum, la aproape şaizeci şi cinci de ani, nu-i lipseau 
curtezanii. Adevărat, se îngrăşase peste măsură, dar nu 
trebuia s-o priveşti de două ori ca să-ţi dai seama că fusese 
o mare frumuseţe şi că şi azi îi mai rămăsese destul. Avea 
un profil perfect, un ten menajat de intemperii - excesul 
ponderal prezintă şi avantaje - iar ochii albaştri, mult 
adânciţi în orbite, rămăseseră minunaţi. 

Serenade constante îi închinau doi rentieri şi un 
magistrat la pensie. Nu-i refuza categoric pentru că, zicea 
coana Didina, „e trist când o femeie nu mai primeşte flori“, 
dar nu se angaja la nici o combinaţie definitivă. „Primăria şi 
dormitorul, astea sunt drumuri de tinereţe.“ 

— Nici tu n-arăţi rău, fiule. Ia zi, ce vânt te aduce? 

Aristide Stănescu lăsă paharul şi se aplecă înainte, cu 
coatele rezemate în genunchi şi mâinile încrucişate. 

— Coană Didina, am nevoie de bani. Treaba-i presantă. 

— Adică? 

— O lună, cel mult două. 

— Cât? 


Directorul hotelului răspunse la fel de direct: 

— Cinci milioane. 

Boldeanca întredeschise uşor gura. În principiu, cam 
bănuia cu cât e pavat oficiul financiar al hotelierului, era 
limpede că nu după câteva sute de mii, acolo, venise la ea, 
dar, oricum, nu se aşteptase la asemenea sumă. După o 
clipă de năuceală, atenţia i se ascuţi. Stănescu nu era băiat 
prost: 

— Vreo mişcare la bursă? 

Directorul nu doar că nu umbla cu ochii legaţi, dar, într- 
un mare hotel de clasă, se perindă lume felurită, se pun la 
cale şi afli multe. Ea însăşi dăduse câteva lovituri frumuşele 
de pe urma unor „fixuri“ şoptite de Stănescu. 

— Nu... Nu-i vorba de bursă. Nici de vreo afacere... 

Boldeanca îl cercetă mirată şi întinse mâna după ţigări. 

— Atunci? le pomeneşti c-o fi vreo fustă. 

Aristide Stănescu şovăi o singură clipă, apoi încuviinţă, 
dând din cap. 

Coana Didina, care ştiuse să-şi exploateze la maximum 
farmecele, conducându-şi barca inteligent, cu graţii de 
gheişă şi minte de zaraf, nu-şi putu ascunde uimirea şi 
admiraţia: 

— A naibii muiere! Cu cinci milioane cumperi un star de 
cinema. Nu-mi spune că Garbo te-a lăsat să-i tragi 
fermoarul. 

Stănescu dădu trist din mână: 

— Îţi arde de glumă şi mie-mi ard creierii. 

— Ba nu glumesc defel. Da' cred că ai înnebunit tu! Cinci 
milioane! Bideu de aur nu vrea? 

Aristide Stănescu oftă şi îşi şterse faţa transpirată. 

— Ascultă-mă un minut şi ai să înţelegi. Îţi vorbesc de 
parcă mi-ai fi mamă. Ai iubit şi dumneata, ştii cum e cu 
amorul. Acuma m-a pocnit şi pe mine. 

— Fii sănătos, băiatule, şi iubeşte, că acum e vremea ta. 
Dar dameza mi se pare din cale-afară de obraznică! 


Înnebunise şi Nikos, grecul, după mine, da' tot n-a spart 
Banca Naţională! 

Aristide Stănescu simţi că se enervează: 

— Nu poţi să ai un pic de răbdare? Nu pentru dameză am 
nevoie de bani! Nu ea mi-i cere! 

Coana Didina căscă ochii: 

— Da' cine? Ta-su? Or fi ţigani şi tu tre' s-o cumperi. 
Dacă-i bulibaşă, te dezbracă! 

Aristide Stănescu îşi prinse tâmplele în mâini. 

— Doamne, Dumnezeule! Greu o mai scoţi la capăt cu 
femeile. 

— Hai că am tăcut. 

— În sfârşit! Vreau să divorţez, coană Didino. Noi ne-am 
luat sub regimul separaţiei de bunuri. În caz de despărţire, 
trebuie să restitui dota Aurorei. 

— Aşa de mult ţi-a dat ghiujul de Dobre? 

— Nu de la început, însă m-a tot creditat pe parcurs. Ba 
pentru făbricuţa de la Buşteni, ba via din Huşi, fermele şi 
ce-a mai fost. Da' n-a scos un franc din buzunar fără 
chitanţă. 

Boldeanca râse: 

— Normal. Cap de negustor, pişicher bătrân! Acum 
pricep... Dar de ce trebuie neapărat să vă despărțiți la 
tribunal? Aurora nu te incomodează şi, pe urmă, ţi-o spun 
sincer, e şi păcat de ea. Fă-ţi mendrele cu mândruţa, fără 
să-ţi spargi casa şi nu te doare capul de milioane. 

Aristide Stănescu se strâmbă: 

— Prea mersi de sfat, coană Didino, şi scuză-mă de 
deranj. 

— Păi de ce? Spune-mi cu ce te încurcă nevastă-ta? 

— Nu-i vorba de ea. Nina - aşa o cheamă pe dameză, cum 
îi spui dumneata, deşi este o femeie excepţional de corectă 
- nu acceptă situaţia de amantă. 

Pe măsură ce vorbea, se monta, ridica inconştient glasul: 

— Vrea căsătorie în regulă, cu acte, gospodărie, copii, 
nuntă, popă, murături conjugale şi fanfară militară! Ori 


legitimăm legătura, ori mă dă dracului! Acum e clar? 

— Îndulceşte-o şi tu cu un cadou mai acătării. Vreun 
briliant ceva, o blană... 

— I-am luat şi casă! Nu-i pasă! Vrea verighetă. Discutăm 
de pomană. 

— Bine, măi băiete, şi cum chibzuieşti să faci tu rost 
acuma de cinci milioane? 

— Dumneata mă poţi ajuta. 

Coana Didina, de uimire, scăpă ţigara pe covor, uitând s-o 
ridice. 

— Eu?! 

— Vezi că arde! Las' c-o iau eu. Îi stinse ţigara în 
scrumieră şi o privi ţintă: Da, dumneata. 

Boldeanca îşi muie buzele în păhărelul cu Porto, respiră 
adânc şi declară pe un ton plin de blândeţe. 

— Măi Aristică, eu - l-aş mânia pe Dumnezeu - nu sunt 
femeie săracă, ba chiar din contră şi pot să zic că, fără 
nebuneli mari, îmi pot face orice poftă. Dar Ceahlăul, după 
cum bine ştii, nu-i al meu, i-al Cantacuzinoaiei, n-am munţi 
nici de bani, nici dintr-alt fel, şi nici măcar vreun deluşor 
mai prizărit cât ar fi al Mitropoliei. Şi dacă... 

— Dumneata, o întrerupse nerăbdător Stănescu, mă poţi 
ajuta. Glasul hotelierului se auzi subţire, ca un şuierat. 

— Fă-mi legătura cu neamţul. 

Boldeanca îl privi surprinsă: 

— Care neamţ? 

— Nu te-ascunde de mine, coană Didino. Suntem prieteni 
vechi. Cu Walter. 

În general, Boldeanca, din cochetărie, nu purta ochelari. 
În situaţii speciale însă, de mare emoție, simţea c-o lasă 
vederea. Luă lornionul, aflat la îndemână, şi-l cercetă lung 
pe hotelier. 

— Nu încerc să te mint. Dar de unde ai aflat tu despre 
Walter? 

Aristică Stănescu râse încântat. 


— Nu-i un bun hotelier ăla care nu ştie tot ceea cee 
interesant şi merită ştiut despre muşteriii lui. Bineînţeles, în 
spatele unui evantai de mare discreţie. 

— Eşti deştept foc, am observat, dar tot nu văd cum ai 
dibuit chestia cu neamţul. 

— Simplu ca bon jour! A telefonat de două ori prin 
centrala hotelului, cerând 54202. [in prea mult la 
dumneata, coană Didino, ca să nu-ţi ştiu numărul de telefon 
pe dinafară. 

Boldeanca râsse: 

— Ai dreptate, simplu... Caraghios de simplu. 

— Atâta-ţi cer! Pune-mă în contact cu el şi toarnă şi niţică 
agheasmă. Nu pot să-i spun singur despre mine că-s băiat 
isteţ. 

Coana Didina începu să pianoteze cu unghiile lungi, bine 
lăcuite. Vorbi într-un târziu. 

În clipele mai deosebite, şi mai ales pe măsură ce treceau 
anii, revenea tot mai des la limbajul micii prostituate din 
Brăila. Ce periase o tinereţe victorioasă şi prosperă, 
readucea la suprafaţă vârsta. Ea însăşi se simţea uneori 
surprinsă, constatând că foloseşte spontan termeni, expresii 
pe care le socotise demult uitate. 

— Aristică, maică... Eşti băiat bun, nu zic, nu prost, iar 
zic, te-oi fi pricepând la sosurile alea fandosite şi odăi de 
otel boieresc, nu zic, dar unde dai tu târcoale acuma e, cum 
să-ţi spui eu, treabă subţire! Şi, p-ormă, nici şoacăţul nu-i 
tântălău. Pe ce-i ceri tu cinci milioane? 

— Coană Didină, marfa o s-o preţuiască el. Eu atâta te 
Tog. Aranjează-mi un rendez-vous cu persoana, zi-i cine 
sunt şi că am un pont gras. 

Se ridică şi-i sărută mâna: 

— Comisionul dumitale, 5%. 

— Ei lasă, Aristică, se opuse de formă Boldeanca. 

— Ba de ce? Uite, peste o lună, e ziua dumitale, sfântul 
Alexandru. Un mic cadou, ca între prieteni. 


Boldeanca îl conduse până la uşă. Îi dădu o palmă uşoară 
pe spate: 

— Eşti un pungaş, dar un pungaş simpatic. Ăsta-i norocul 
tău. Mâine îţi dau veşti. 


XXX 


Încuie uşa, trase şi zăvorul şi, răsuflând uşurat, îşi dădu 
drumul să cadă pe o canapeluţă cam ponosită. Începu să 
cerceteze încăperea, poposind asupra fiecărui obiect cu o 
curiozitate meticuloasă, de copoi. 

Dincolo de uşă, se auzi glasul încleiat al lui don' Guţă 
urându-i noapte bună spălătoresei. O vreme mai stăruiră 
zgomote gospodăreşti, specifice sfârşitului de chef. 
Zăngănit de pahare şi farfurii strânse teanc şi vârâte în 
chiuvetă, clinchet de tacâmuri, uşa de sticlă a bufetului, 
robinetul... 

Apoi se aşternu tăcere deplină. O linişte de noapte de 
vară bucureşteană, înţepată de ţignalul vreunui sergent ori 
dangăt de tramvai obosit. 

Marin Viforeanu deschise fereastra - aer închis de 
demisol locuit de om bătrân - şi îşi reluă tacticos 
inventarierea interiorului. Timp avea, slavă Domnului!, şi îşi 
zise că, dacă Duca ţinea ascuns un singur obiect care 
prezenta interes, ar fi fost imposibil să nu-l repereze. 

„Într-o percheziţie - şi ce altceva făcea el acum? - trebuie 
să ţii seama de psihologia personajului (vârstă, mediu 
social, grad de instruire, gen de individ, caracter) şi de 
condiţiile - spaţiu şi timp - în care obiectul în cauză a fost 
camuflat.“ 

lar avocatul îşi închipuia că pe Ştefan Duca l-a intuit 
perfect: un moşneag cu pedigree, şmecher şi ascuns. „Ceva 
ă la cămătarii lui Balzac care, în încăperi sordide, dormeau 
pe munţi de aur, ascunşi sub saltele de paie mucegăite.“ 


Sordidă era şi odaia prinţului. Evident, în fiecare ungher 
supravieţuiau jalnic vestigii de trecută strălucire, însă totul 
era deteriorat, ciobit, mâncat de carii... Doar căftăniţii de 
pe pereţi, în rame somptuoase dar pline de praf şi ştirbe pe 
alocuri, îşi păstraseră prestanţa. Bărbi impresionante, 
comănace, ca nişte bostani imenşi vârfuindu-le ţestele în 
echilibru precar - Viforeanu citise cândva că, din pricina 
dimensiunilor „pălăriilor“, nu încăpeau doi inşi în acelaşi 
rădvan - aur şi nestemate plouate cu dărnicie: pe pântece, 
pe grumaji, pe toate degetele, la brâu, pe poalele straielor 
bogate. Cu mai multă discreţie apăreau giuvaerele pe 
veştmintele descendenților bonjurişti şi apoi pe ale 
nepoților acestora, fericiţii vieţuitori ai acelei „belle 
epoque“ de la sfârşit şi început de secol. 

Indiferent însă de veac, toţi, prinți şi prințese Duca, 
prezentau aceeaşi caracteristică: privirea şi expresiile 
arogante, de  neîmblânzită  trufie, de siguranţă şi 
certitudine. Siguranţa generală de conştiinţa 
incontestabilei valori de clan, certitudinea supravieţuirii 
neamului şi a permanenţei importante a acestuia, departe, 
peste vremi, până în viitoria cea mai depărtată. 

„Moşul însă, conchise Viforeanu gândindu-se la făptura 
modestă a lui Ştefan Duca, molie inofensivă, sorbindu-şi 
solitar marghilomanul la barul Athenee, nu le seamănă. L-a 
ras reforma agrară. Când seacă vistieria, îţi pică şi nasul. 
Sau face pe nebunul...“ 

Era o ipoteză care nu trebuia ignorată. Oricât ar fi 
sărăcit, existenţa din acest demisol insalubru era 
nejustificată. „Ăştia, chiar când sunt săraci, nu-s săraci ca 
un Ionescu oarecare, tot rămâne ceva pe fundul sipetului. 
Başca îi subvenţionează, din spirit de gintă, rudele. Din 
mărunţişul scăpat de neamuri, tot răzbesc la o odaie 
cumsecade şi o masă de birt...“ 

Marin Viforeanu începu să se plimbe prin odaie, hotărând 
s-o ia metodic. Cercetă dintâi spatele tablourilor, deşi era 
convins că acestea nu camuflează nici un safe. 


„E bătrân, îşi repetă. Bătrân, şi nu imbecil. Asta 
înseamnă, în principiu, că obiectu-i ascuns undeva, la 
îndemână, o tainiţă care, pentru a fi abordată, nu necesită 
eforturi fizice. Şi mai înseamnă, având de-a face cu un om 
inteligent, că e vorba de un truc simplu, ridicol de simplu, o 
ascunzătoare care de fapt nici nu e ascunzătoare, exclude 
ideea de camuflare.“ 

Fraierii, surâse  Viforeanu începând să scotocească 
biblioteca, de fapt câteva etajere florentine, îşi ascund 
comorile în tainiţe complicate, nu inteligente, unde e dificil 
ori repulsiv de căutat. În pod, sub duşumele, în pivniţă, în 
haznale - procedeu preferat mai ales în mediul rural - ori, 
ăi cu frica lui Dumnezeu, în spatele icoanelor. 

„Io, domnule, îi povestea râzând un jandarm cărunt dintr- 
o comună răsărită de lângă Bucureşti, îi dibui la fix. Dintru 
început o caut - iartă-mă, Doamne! - pe Prea Curata, pe 
urmă umblu la Sân' Nicolae. Să observi o chestie! Țăranul 
nu-ţi doseşte niciodată corpul delict la icoana Mântuitorului. 
Ce-o fi în capul lor? Că sfinţii ăilalţi îs bandiți? Dacă nu-i la 
icoană, adică corpul delict, e la privată. Nu-i la privată, e în 
grajd şi dacă nici la grajd, mergi praştie la cimitir şi sapi la 
groapa lu' tat-so! Crede-mă, domnule, ţi-o spui ca unul de-a 
măcinat treij' de ani în jandarmerie...“ 

Viforeanu răsfoi cu atenţie cărţile, luând la mână volum 
cu volum. Noroc că nu erau multe. O bibliotecă modestă, 
dar grăitoare, dezvăluind regretul, nostalgia bătrânului 
Ştefan Duca pentru vremi demult călătorite - memoriile lui 
Talleyrand, scrisorile doamnei de Segur şi ale doamnei de 
Sevigne, celebra în epocă „La dame aux violettes“ - 
slăbiciunea particulară pentru familia Bonaparte. Existau 
cel puţin douăzeci de volume care se ocupau de Napoleon, 
de maică-sa Lucreția, de fraţii lui, de soră-sa, Paulina 
Borghese. Se lăfăia pe copertă în poziţia doamnei de 
Recamier, aşa cum o încorsetase în marmură Canova... 

Nici scrinul cu tăblia de marmură spartă nu era 
interesant. Ceva lenjerie, două perechi de mănuşi glasate, 


ofilite, un ac de cravată cu perlă, batiste, fleacuri. 

Avocatul nu se aştepta să găsească şi nici nu căuta 
obiecte cu valoare de circulaţie comună. Cine le posedă, nu 
stă la demisol şi, în orice caz, nu lasă cheia la portăreasă. 
De altfel, nimic nu era încuiat: scrinul, garderobul şubred, 
sertarele comodei, micul secretaire - toate erau vraişte, ba 
unele uşi, spre a nu rămâne căscate, erau înţepenite cu 
ghemotoace de jurnal. 

În noptieră - un cleşte de unghii, o forfecuţă, 
medicamente, o linguriţă de argint cu stemă, într-un pahar 
gol, murdar; pe un carnet cu copertele legate în muşama 
neagră rânjea lugubru o proteză devenită inutilizabilă ori 
ţinută, poate, de rezervă. 

Cu sila caracteristică a oamenilor neatinşi încă de 
mizeriile  senectuţii, Viforeanu scoase carnetul prin 
alunecare, fără să atingă „mărţişoarele“ de porțelan. 

Viforeanu, un individ eminamente practic, incapabil să 
purceadă la vreo întreprindere, cât de măruntă, fără a ţinti 
un scop precis, răsfoi carnetul consternat. Se aşteptase să 
dea peste un soi de agendă, eventual buletin monetar zilnic, 
listă de creditori, adrese, numere de telefon. Constată cu 
stupoare că bloc-notesul conţinea reflecţii şi maxime emise 
de cugetători mai mult sau mai puţin celebri, citate de 
poezie şi proză care, pesemne, îi sunaseră bine bătrânului 
ori i se păruseră pline de miez. 

Cu ce să-şi ocupe oamenii timpul! Oare toţi ne-om sminti 
la bătrâneţe?! 

„Mai păstrează întotdeauna câte o dorinţă, ca să nu fii 
niciodată nefericitul unei mari fericiri.“ B. M. Gracian. 

Auzi ce chestie! Clar, moşul e ramolit! 

„Cine ar fi ştiut de Hector, dacă Troia ar fi fost fericită?“ 
Ovidius... „Visarea e lumina de lună a gândirii.“ Renard... 

— Ei da, făcu Viforeanu! Lumina de lună a gândirii... E 
adânc!... „Nu trebuie niciodată să ţi se pară ceva cu 
neputinţă“... Dumas. Ei, ce să-ţi spun?! Şi pe ăsta-l credeam 
mai isteţ... „Ratat: un om care nu a atins în decursul vieţii 


ceea ce şi-a propus la optsprezece ani“... Ralea... Hm!... 
Asta ar fi o chestie! 

Continuă să  răsfoiască pagină cu pagină, din 
conştiinciozitate de sticlete. „Să fiu cu inima împăcată că n- 
am omis nimic...“ 

Ochii îi fură atraşi pe neaşteptate de câteva rânduri 
strecurate între un citat din La Rochefoucauld şi o strofă 
din Musset: 

„L. de Courcelles - 22 Rue del'Amiralite - 12956; Buc. - 
13567.“ 

Marin Viforeanu îşi însemnă datele în carnet, apoi rămase 
multă vreme pe gânduri. Era aproape convins că a dat 
peste o găselniţă. 

„Un trouvail interessant...“ 13 era cifra care prefixa la 
Bucureşti numerele de telefon ale ambasadelor. A repera şi 
ambasada respectivă nu mai constituia o problemă prea 
complicată. 

Viforeanu îşi continuă cercetările până în zori, dar nu mai 
găsi nimic interesant. Părăsi locuinţa lui Duca după ce 
restitui cheile coanei Aneta, care, de astă dată, luată prea 
repede, îşi lăsă mâna sărutată. Îl conduse până la ieşirea 
din bloc şi-l urmări fermecată până pieri la capătul străzii. 

„Uite! Cu oameni din ăştia să fi umplut Dumnezeu 
pământul!“ 

Luă o plasă de sfoară din cuiul de după uşă şi plecă la 
piaţă. 


Actorul Dinu Ionescu filă încet cartea. Dobrin, cel mai 
nervos dintre toţi, îşi fixă ochelarii la rădăcina nasului: 

— Hai, dom'le! Pronunţă-te odată. Parc-ai fila tururi 
goale, şi nu dame de carton! 

— Cip! spuse moale actorul. 

Ticu Stratulat se strâmbă: 

— Nu cu cip se iau banii, băi Gary Cooper! Parole! 

— Cinci sute! ceru ziaristul şi răsfiră bancnotele pe masă. 

Dinu Ionescu deschise iar cărţile, nehotărât. În general, 
era atent cu banii, „calculat“, deşi dispunea de un venit 
confortabil. 'Taică-său, podgorean bogat, îl subvenţiona 
substanţial; salariul de stagiar al Naţionalului aproape că 
nici nu conta. În zi de leafă, îl anunţa invariabil pe Deşliu, 
contabilul cocoşat al teatrului: „Am venit să-mi iau 
bacşişul!“ 

Excedat, Dobrin se uită spre ceilalţi: 

— Ăsta nu mai e pocher, neică, e şah! 

— Sec! se hotări, în sfârşit, Dinu Ionescu. 

Ticu Stratulat începu să râdă: 

— Ăsta, dacă dă cinci sute, a prins pe puţin care. 

— De tururi! mârâi ziaristul. Ce faci Ticule, mergi? 

— Bineînţeles, mon cher. Vreau să văd tururile lui Gary 
Ionescu... Deci cinci sute ai voştri, plus o mie cinci! 

Dinu Ionescu, speriat, azvârli cărţile. Dobrin le aruncă şi 
el. Ticu Stratulat greblă banii cu indiferenţă. 

Lulu Dragu îşi dezlipi nasul lipit de geam şi se aşeză pe 
braţul fotoliului, lângă Stratulat. 


— Ce naiba?! Încă nu v-aţi plictisit? De două zile n-aud 
decât ful, care, quintă, cafele, încă o sticlă de sherry, ţigări 
şi iar de la capăt acelaşi repertoriu. 

Ticu Stratulat se lăsă pe spatele fotoliului: 

— Cântă-ne tu ceva mai amuzant! Se uită la ceilalţi: 
Adevăru-i că m-am plictisit şi eu. 

Ziaristul, cel mai pătimaş dintre ei, ar fi jucat douăzeci şi 
cinci de ore pe zi din douăzeci şi patru, îşi scoase ochelarii. 
Suflă în ei, aburindu-i, şi îi şterse cu batista. 

— Ce naiba vrei să facem? Plouă şi, după cum se arată, 
nu se îndreaptă nici mâine. 

Dinu Ionescu strânse cărţile şi le aranjă în cutie. Era un 
bărbat pedant şi orice femeie, dacă nu s-ar fi născut „sub 
mătură“, în conjunctură cu leşia şi cârpa de praf, vizitându-i 
locuinţa, ar fi ezitat oleacă înainte de a-şi comanda trusoul. 

— De fapt, constată, pocherul e amuzant în patru. 

Lulu Dragu îşi aprinse o egipteană cu capătul aurit. 

— De ce nu l-aţi chemat pe prinţ? V-am spus că l-am 
văzut în hotel. 

Pronunţase cuvântul prinţ cu o voluptate specială. Copilă 
de mahala, vânzătoare la Bally, cel mai select magazin de 
galanterie bărbătească din Bucureşti, descoperită şi lansată 
de Nicuşor Constantinescu, făcuse succes rapid. Avea un 
sex-appeal ieşit din comun şi, întâmplător, şi talent. 
Receptivă, doar în doi ani se debarasase de accentul de 
mahala, învățase să nu se ridice în picioare şi să zică mersi 
când îi săruta mâna un bărbat, iar casele Weiser şi Maryse 
îi creaseră un stil foarte personal. Lui Lulu, Ştefan Duca îi 
era total indiferent, dar era „adorabil“ să poţi declara în 
culise, printre amici, oriunde, „apropo - de pildă - nu v-am 
spus ultima butadă, sau figură, sau escapadă a lui prince 
Ştefan...“ 

Ziaristul dădu din mână: 

— Ce să joace ăla? Floroanele de la coroana străbunilor? 

Lulu îşi îndreptă dunga pantalonilor de olandă: 

— Ce-s alea floroane? 


— 'Ţepi, iubire! îi explică Ticu Stratulat. Chiar! Câţi o fi 
având Duca la coroană? 

Dobrin dădu din umeri: 

— Cam la juma” de kil, în orice caz. Când se uită la tine, te 
simţi iobag. Dă-l naibii! Chestia e ce facem? 

Dinu lonescu se ridică şi îşi azvârli ochii instinctiv în 
oglindă. Lulu îl privi amuzată. Era frumuşel, suplu, bronzat 
şi îi stătea bine pantalonul alb şi sweaterul bleumarine. 
Frumuşel, indiscutabil, dar Lulu tindea mai sus decât la un 
apartament modest cu două-trei camere şi rochiţe de gata - 
Sora, ieftin şi delicios - oricât de încleştate ar fi fost 
nopţile... 

Ca un cui i se înfipse în minte un dialog de culise surprins 
pe când era încă figurantă, între Tănase şi Gigeta Popescu, 
mare vedetă a teatrului bucureştean de peste douăzeci de 
ani. Un dialog a cărui morală avea să devină pentru Lulu 
motto de viaţă... 

Se repeta o scenetă în care o actriţă de mâna a doua, dar 
tânără şi frumuşică, evolua în rolul unei aventuriere de 
mare clasă, gen Vanda Serafim din Gaiţele. Pe Tănase îl 
nemulţumea intrarea actriţei, felul în care traversa scena şi 
îşi dezbrăca mantoul de vizon. Voia stil, dezinvoltură, 
eleganţă, graţie. 

„Fă, striga maestrul, când te dezbraci, fă-o de parcă la 
mă-ta numa” animale din alea ai avut în spinare! Hermină şi 
icre negre, nu ţurcană şi tocană!“ 

O zărise pe Gigeta Popescu care, trecând întâmplător pe 
la teatru, asistase la scenă. 

„Gigeto! făcu excedat maestrul. Arată-i ăsteia ce va să 
zică o doamnă!“ 

Gigeta Popescu se executase cu dezinvoltură. Traversase 
scena parcă în pas de dans, azvârlise mantoul pe spatele 
unei canapele cu nepăsare regală, în sfârşit, executase 
mişcările cerute de text. 

În culise, pregătindu-se să plece, îi şoptise lui Tănase cu 
un surâs superior: „Ce vrei, mon cher?! Pe vremea mea 


primeam un briliant ca să pun picior peste picior. Astea le 
oferă pe amândouă pentru un... cotlet!“ 

Ticu Stratulat îşi vâri portefeuilles-ul în buzunarul de la 
spate: 

— Până mă întorc, hotărâţi-vă! 

— Da' unde te duci? se interesă ziaristul. 

— Cobor până în bar. Ăştia zic că nu mai au Lucky Strike, 
dar am eu o combinaţie. Mă întorc imediat. 


Elvira Manu deşerta sertarele comodei. Pe pat, valiza 
deja făcută trebuia doar închisă. Îi mai rămăseseră de 
adunat fleacurile, cosmetice, obiecte intime, mica trusă de 
imediată necesitate, şi să le aranjeze în sacul de voiaj. 

Stabiliseră să părăsească Eforie imediat după miezul 
nopţii. Kurt, îngrijorat şi grăbit, decisese că acesta era 
momentul cel mai potrivit pentru a se strecura neobservaţi 
şi a scăpa de copoii baroanei von Kobhler. Îl auzi bătând în 
uşă - nu era nici unsprezece - şi surâse înduioşată: „Îi e 
teamă să nu mi se întâmple ceva şi nu mai are răbdare...“ 

Strigă cu spatele spre uşă: 

— Intră. 

Aranjă o bluză şi se răsuci: 

— Încă nu sunt gata... 

Cuvintele îi încremeniră pe buze. În faţa ei se afla un 
necunoscut. Din pricina întunericului, dar, mai ales, a 
surprizei, nu-i putea desluşi trăsăturile. Bărbatul ridică 
mâna şi atunci Elvira văzu revolverul. Inima i se opri înainte 
de a auzi detunătura. 

„S-a terminat!“ 

Uşa se deschise pe neaşteptate şi bărbatul întoarse capul 
reflex. Prinţul Ştefan Duca clipea mărunt, nedumerit: 

— Vă rog să mă scuzaţi. Se pare că am greşit 
apartamentul. 

— O, nu! strigă Elvira. 

Necunoscutul se răsuci fulgerător, îl îmbrânci pe bătrân 
eliberând pragul şi dispăru. 


Izbit de perete, prinţul încercă să-şi îndrepte ţinuta: 
— Ce maniere! Tinerii aceştia... Toţi... Tout simplement 
des roturiers... Scuzele mele, doamnă... 


Nu-i plăcea să meargă cu liftul - în general Ticu evita 
spaţiile înguste şi închise - şi cobori alene scările, 
plimbându-şi degetele pe balustrada de nuc lustruit. Deşi 
abia cinci după-amiază, din pricina vremii închise era 
aproape întuneric, şi Stratulat se miră că direcţia n-a dispus 
aprinderea luminii. 

„Dracu' să te ia de han împuţit! La cinci sute pe zi, aţi 
putea să ne daţi barem opaițe!“ 

Când ajunse la mijlocul scării îl văzu pe bătrânul Duca 
venind din capătul culoarului şi oprindu-se în dreptul unui 
apartament. Prinţul apăsă pe clanţă, deschizând uşa cu 
zgomot. 

Pe Ticu îl surprinse „gălăgia“ gestului, „nu prea de casă 
bună“, mai ales într-un hotel de lux. 

„Probabil a surzit şi nu-şi mai dă seama. De fapt, în 
general, bătrânii au o gestică necontrolată, bruscă. Nu-i 
mai ţin încheieturile...“ 

Nu-şi urmă gândul. În clipa imediat următoare, sau cel 
puţin aşa i se păru, un bărbat ţâşni din acelaşi apartament, 
înghesuind ceva în buzunarul hainei. 

Fără să stea pe gânduri, Ticu Stratulat sări ultimele 
trepte şi încercă să-i blocheze trecerea. Dezechilibrat însă 
de săritură, primi în plin obraz pumnul necunoscutului. 
Căzu în genunchi, dar se redresă instantaneu. O luă la fugă 
pe urmele agresorului. La capăt, coridorul se bifurca. 
Stratulat, descumpănit, cercetă culoarul din stânga, apoi 
cel din dreapta, ştiind că-i inutil. Omul dispăruse. 

Trecu pe la bar şi făcu rost de ţigări. Între timp, în hotel 
se aprinse lumina. 

— Ce-ai întârziat, dom'le, atâta? întrebă Dobrin. Credeam 
că ai cărat-o şi ne-ai lăsat ţuţ! 

— De obicei achit înainte nota de plată. 


Lulu Dragu îl privi lung: 

— Ce-ai păţit? Pari cam turtit. 

Ticu Stratulat se eschivă: 

— L-am văzut pe Frankenstein! Aveţi dreptate... Peisajul 
a devenit ambetant. 

Dinu Ionescu îşi rotunji sprâncenele: 

— În consecinţă? 

Ticu îşi înfipse o ţigară în colţul gurii ă la Jean Gabin. 

— În consecinţă, au revoir, chere Eforie! Nici o amantă 
nu mai e nostimă după o săptămână. 

Lulu îi sări încântată de gât. Îşi îndoi genunchii, lăsându- 
se cu toată greutatea. 

— În afară de mine! Eşti adorabil, Ticule! Te iubesc! 

Despre incidentul petrecut pe coridorul hotelului, Ticu 
Stratulat nu pomeni prietenilor nimic. 


XXX 


Dodge-ul gonea nebuneşte pe şoseaua udă. Elvira îşi 
aminti - amănuntul în sine i se păru stupid - reclama care 
înainte de război figura în toate numerele din „Illustration 
franqaise“, pe toate zidurile Parisului unde afişajul nu era 
interzis. 

„Sillencieuse et rapide, elle passe... C'est une Delage...“ 

Ochii nu i se desprindeau de pe cadranul de kilometraj. 
Acul avansa ameninţător: 80... 90... 100... 

— Ascultă, Kurt... Dacă am scăpat de glonţ, nu e un motiv 
ca, de fericire, să ne frângem amândoi gâtul acum. 

Cu mâinile încleştate pe volan, cu maxilarele împietrite - 
se reliefau sub piele complet descărnate - cu privirea fixă, 
semăna cu o fiară gata să se repeadă asupra prăzii. 

Von Sundlo nu răspunse. Mai parcurseră câţiva kilometri 
în tăcere. Ploaia biciuia parbrizul, reducând la ineficient tic- 
tacul ştergătorului. 

Elvira aprinse o ţigară cu degetele înţepenite: 


— De fapt, unde mergem, Kurt? 

— Nu ştiu! izbucni von Sundlo. Oriunde! În lume, la 
dracu”, în cer sau în iad! Porcii! Feciori de căţea!... 

— În fond, ce au cu mine? În ce măsură sunt eu 
interesantă pentru ei? 

— Ăsta-i sistemul! Regimul poliţist al lui Hitler. Hăituială, 
spionaj, cătuşe, asasinate! Peste tot! Şi în pat! Şi la toaletă! 
Şi în somn! Umbra atotputernică a Gestapoului! S-o simţi, 
s-o vezi, s-o ştii peste tot! Bestii! Monştri! Suspectează până 
şi sugacii! 

— Dar de ce pe mine? 

— Pentru că oricine se apropie de mine fără să aibă în 
buzunar un carnet cu număr mic al partidului nazist e 
aprioric spion aliat, comunist sau duşmanul personal al 
Fuhrerului. 

— Eşti chiar atât de important, Kurt? 

— Da! Nu te îndoi de asta nici o clipă! Sunt un mare 
merde în imensul rahat nazist! Înţelegi? Vorbesc oribil, 
iartă-mă, dar ura, ură cum n-am simţit niciodată, îmi 
întunecă minţile! Aş sfărâma în cizme tot Reichul lor, 
rachetele lor de care m-am săturat, aş arunca totul în aer. 

Evită în ultima clipă o căruţă cu coviltir apărută pe 
neaşteptate la un colţ de şosea. 

Elvira îi îndreptă o privire rugătoare: 

— Iubitule! Te rog, calmează-te. 

Von Sundlo încremeni dintr-o dată. Frână brusc şi 
întoarse spre Elvira o privire strălucitoare. 

— Iubitule..., îngână. Ai spus iubitule? 

În clipa următoare se aflau unul în braţele celuilalt. 
Gurile se cuprinseră cu lăcomie. Era prima lor sărutare. 
Undeva, un orologiu anunţa miezul nopţii. 


— Imbecilule! 


Speriat - Walter cunoştea violenţa crizelor de nervi ale 
baroanei von Kohler - ieşi precipitat din încăpere. În 
secunda următoare, auzi zgomotul unui vas azvârlit în uşă 
şi făcut ţăndări. 

Edith von Kohler, cu figura descompusă de furie, îşi turnă 
un whisky - doză de puşcaş marin american - şi aprinse o 
ţigară cu marijuana. O fumă întinsă pe pat, încercând să se 
liniştească... 

Întinse mâna şi deschise Philips-ul portativ, care o însoțea 
pretutindeni. La ora nouăsprezece începea emisiunea BBC 
în limba germană. Aparatul se afla pe post. Ascultă distrată 
primele fraze, apoi deveni brusc atentă. Se ridică într-un 
cot şi amplifică. 

„..„Taionul Prohorovka, comandamentul suprem sovietic a 
executat azi o puternică contralovitură cu forţele Armatei 5 
gardă, Armatei 5 tancuri de gardă şi o parte din forţele 
Armatei 1 tancuri...“ 

Interveni bruiajul, şi Edith începu să răsucească butonul 
încercând să prindă Franţa liberă. 

„.„„cea mai mare bătălie de tancuri cunoscută până acum 
în istoria războaielor. Armata 5 tancuri de gardă sovietică a 
câştigat bătălia. Se estimează că trupele germane au 
pierdut azi peste 350 de tancuri şi peste 10.000 de soldaţi... 
Ziua prăbuşirii totale de la Kursk...“ 

Edith închise aparatul cu un gest obosit. 

„Am pierdut deci Kurskul...“ Avea limpede în faţa ochilor 
harta. „Ruşii au preluat deci iniţiativa. Vor ataca acum spre 
Orel, Belgorod, Harkov. Mişcarea următoare: eliberarea 
Ucrainei şi a Bielorusiei.“ 

Strivi ţigara cu un gest apăsat: 

„Sauve qui peut... Dar să nu ne grăbim. Nu... Nu încă 

Sări din pat, îşi puse un peignoir şi, scoțând dintr-un 
sertar o coală cu vignieta hotelului Belona, îşi deşurubă 
Parkerul de aur: 


« 


„Dragă Heinze, 


O zi oribilă din toate punctele de vedere! Scriu dintr-o 
staţiune de pe litoralul românesc, minunat pe vreme 
blândă, dar care, în zile dezlănţuite, este de o vrăjmăşie 
cumplită. Totul în jur vâjâie, urlă, ai impresia că zidurile 
hotelului se vor prăbuşi în orice clipă, că marea - valuri 
uriaşe, răzbunătoare - se năpusteşte sălbatic, opintind să 
înghită oraşul, lumea... pe noi. Şi încerc o spaimă nedefinită 
- totul în aparenţă e calm, opulent, acel modus vivendi 
inconştient despre care ţi-am mai scris - că oamenii de aici 
îi seamănă. 

Am ascultat BBC-ul acum jumătate de ceas. Am pierdut 
deci Kurskul, am ratat deci iniţiativa pentru vara acestui an, 
pe care Adolf miza atât de mult! Incredibil când începi 
ofensiva cu 233 de divizii, aproape 55 000 de tancuri, 3 000 
de avioane... Situaţia nu te pune pe gânduri? Vorbesc cu 
tine, Heinze, şi nu cu ministrul de interne Heinrich 
Himmler, care repetă gogoşile demagogice ale piticului 
schizofrenici+. Nu trebuie să fii un mare strateg ca să-ţi dai 
seama că acest Kursk desăvârşeşte marea cotitură în 
favoarea aliaţilor, realizată încă la Stalingrad...“ 

Edith lăsă o clipă stiloul, îşi prinse tâmplele între palme şi 
se privi lung în oglindă: 

„Dacă aş avea certitudinea eşecului, chiar azi aş 
abandona barca şi m-aş refugia undeva, în America de Sud. 
Dona Ines, sau Dolores, sau Juanita, încă tânără, blondă şi 
enigmatică, bogată... Da, bogată... În safe-ul de la Zurich, 
sumele depuse i-ar ajunge pentru două vieţi. Mai sunt 
bijuteriile, tablourile, celelalte...“ 

„Încep şi eu să cred, reluă Edith stiloul, că singura 
noastră şansă pentru a-i răzbi pe aliaţi rămân rachetele 
secrete, cu condiţia să le putem utiliza la timp. 

Şi acum ajung la von Sundlo. Nu trebuia, sub nici o 
formă, să i se îngăduie un concediu dincolo de graniţele 
noastre. Ştiu că este unul dintre puţinii oameni din Reich 
căruia nu-i e teamă de Hitler şi, totodată, singurul faţă de 
care Fuhrerul nu-şi îngăduie mojicii isterice, totuşi trebuia 


găsită o modalitate de a-l reţine. Von Sundlo este 
supravegheat pas cu pas, însă orgolios, după cum îl cunoşti, 
fire independentă şi mai cu seamă îndrăgostit, nu este 
dispus să suporte situaţia. Mi-e teamă ca, in extremis, să nu 
aibă reacţii neaşteptate. Am încercat să lichidăm femeia. A 
scăpat printr-o şansă - Dumnezeu nu e chiar totdeauna de 
partea celui mai puternic - unică. Trebuie să subliniez că 
misiunea e mai mult decât dificilă. Cei doi sunt practic 
nedespărţiţi. În consecinţă, e aproape imposibil s-o înlături 
pe ea, fără a atenta şi la viaţa baronului. Trucuri ordinare, 
ca o bombă amplasată în automobil, de pildă, sau în 
dormitor, o ambuscadă finalizată cu victime etc. nu sunt 
valabile pentru un cuplu inseparabil. 

Aştept dispoziţiile tale. Personal aş opina pentru 
rechemarea lui urgentă în ţară. În noaptea aceasta plec 
spre Bucureşti. E. 

PS. Am deschis din nou BBC-ul. Churchill jubilează! 
Amuzament gras pe seama Armatei 9 a invincibilului 
Modell, amănunte ilare despre geniala strategie a 
feldmareşalului Manstein, apropieri şi trimiteri acide la 
eşecul de astă-vară al lui von Paulus. Te doare sufletul, dar 
nu te poţi împiedica să râzi. Ţi-l aminteşti pe Goring? Cum 
se umfla în pene acum doi ani? «Or fi având englezii humor, 
dar n-au tancuri şi avioane...» 

Au, în schimb, ruşii.“ 


XXX 


Următoarea întâlnire dintre domnul Basile, barmanul de 
la Athenee Palace şi colonelul Tamaş avu loc la Baia centrală 
Griviţa, de pe strada Sfinţii Voievozi. 

La ora opt dimineaţa, stăteau întinşi amândoi pe 
prichiciul de lemn din sala de aburi. 

— Civilizaţia, constată zâmbind colonelul, ne-a creat 
unele complexe ireductibile. Personal nu-i înţeleg pe 


acrobaţii ăştia, vreau să zic, nudiştii. 

Sfetcu râse: 

— Nu sunt un adept al nudismului, dar, în definitiv, dacă 
ne gândim, care-i deosebirea între un trup complet gol sau 
altul - mă refer la costumele de baie - doar pe trei sferturi? 

— Probabil ai dreptate, e o chestiune discutabilă. Şi 
totuşi, nu întâmplător una dintre caznele rafinate ale 
poliţiei o constituie interogarea victimei despuiată la piele. 
Se mizează exact pe complexul de inferioritate pe care-l 
trăieşte nefericitul şi care-i alienează obligatoriu resursele. 
Ţi-o spun sincer, nici într-o căsnicie, cu excepţia unor 
momente de intimitate categorică, nu mi se pare de bun 
gust să te baladezi prin casă Adam şi Eva, cu sau fără 
detalii podgorene. 

— Cine vă priveşte, aprecie cu sinceritate Sfetcu, v-ar 
înţelege greu scrupulele. 

Bineînţeles, trupul lui Tamaş nu era cel al unui bărbat de 
treizeci de ani, muşchii acuzau o nesiguranţă specifică 
vârstei, dar rămăsese suplu, şi contururile, deşi nu foarte 
ferme, rămăseseră aceleaşi din tinereţe. 

Colonelul ridică din umeri: 

— Mersi. Dragul meu, să ne grăbim. Baia de aburi nue 
una din slăbiciunile mele. Ai ascultat ieri BBC-ul? 

Domnul Basile dădu din cap. 

— Nemţii-s puternici, urmă Tamaş, foarte puternici, dar 
există pentru fiecare un hap prea mare. Hitler miza enorm 
pe ofensiva de vară. Kurskul a zdruncinat zdravăn Citadela, 
a retezat ghearele Panterei!5:. Îţi dai seama, din întreg 
efectivul german de circa 300 de divizii, 230 sunt 
concentrate pe frontul rusesc... 

— Credeţi că mai durează mult, domnule colonel? 

— Dragule, nu sunt nici Mafalda, nici Petrache Lupu, nici 
nu dau în bobi. Că nemţii pierd, asta e categoric, dar mai au 
atuuri. Ce se aude la Eforie? 

— N-am nici o veste de ieri şi chiar sunt îngrijorat. La noi 
însă a intervenit ceva interesant. 


Tamaş îl privi curios: 

— La hotel? 

— Da. Ieri, cam pe la amiază, au descins la Athenee 
Palace nevasta lui von Sundlo împreună cu un tip care se 
pretinde diplomat spaniol. O fi au ba capuchehaia lui 
Franco, rămâne de văzut, dar că-i amantul doamnei e cert. 

Colonelul răsuci brusc capul. Pe chip i se citea atenţia 
încordată. 

— Ce impresie ţi-au făcut? 

— În vremuri normale, i-aş fi etichetat drept un cuplu 
splendid,  răsfăţat de  providenţă.  Llineri, frumoşi, 
îndrăgostiţi şi plini de bani. Subliniez că nu fac eforturi 
deosebite pentru a camufla relaţiile dintre ei. 

Colonelul dădu din cap gânditor: 

— Hm, mai mult decât interesant. Practic, ce fac? Se 
amuză şi atât? N-ai sesizat nimic suspect? Exceptând 
bineînţeles prezenţa lor la Bucureşti. 

— Baroana s-a interesat de bărbatu-său. Recepţia i-a 
comunicat că se află la Eforie. 

— Şi? 

— Le-am înregistrat convorbirea din cameră. Ea încearcă 
să-l convingă pe spaniol să plece împreună la Sundlo. Tipul 
pare să se lase greu. 

— Mă întreb... Da, mă întreb, dacă e interesant pentru 
noi ca doamna baroană să afle că neamţul şi Elvira Manu au 
părăsit litoralul. 

Sfetcu zâmbi mulţumit: 

— M-am gândit la acelaşi lucru. De aceea, înainte de a lua 
o decizie, am vrut să mă consult cu dumneavoastră. Dacă 
socotiți necesar să nu afle de plecarea lui von Sundlo, 
telefonez imediat la Belona. Nicolau, directorul, e omul 
nostru, după cum ştiţi. Întrebat, n-are decât să dea un 
răspuns incomplet: „Domnul colonel von Sundlo nu e 
momentan în hotel...“, fără să intre în amănunte. O putem 
deci dezinforma pentru încă nişte ore. 


Colonelul Tamaş îşi trecu prosopul peste ochi. Din pricina 
transpiraţiei, îl usturau. Gândea concentrat, încercând să 
calculeze avantajele şi minusurile ambelor variante. 

— Dacă au hotărât să plece spre Eforie, baroana va 
telefona în prealabil la Belona. Nicolau să-i spună 
realitatea: von Sundlo a ridicat ancora, îndreptându-se spre 
zări necunoscute. Nu e necesar, adăugă râzând, să-i 
pomenească în ce companie. 

— Natural. 

— Cred că am calculat bine. O întâlnire între cele două 
cupluri poate avea consecinţe interesante... Deci, grăbeşte- 
te, fiule, şi telefonează neîntârziat. Şi acum, hai la duş! 
Vreau să apuc sfârşitul războiului! 


Micuţei baroane Manja von Sundlo îi plăcea să-şi ia micul 
dejun în pat. Obiceiul în sine o exaspera pe Frau Wiseman 
care înţelegea să-şi educe fetele în spiritul modestiei, 
hărniciei şi al celei mai stricte economii. 

În primul an de căsătorie, când atât ea cât şi von Sundlo 
încercaseră sincer să se apropie unul de celălalt, iar 
baronul, în nădejdea unui moştenitor, era dispus să accepte 
cu îngăduinţă de părinte carenţele mult prea tinerei sale 
soţii, aceasta îi istorisise, făcând mereu haz, diverse 
episoade din copilărie. O copilărie aspră, plină de privaţiuni 
inerente unui buget modest, dar, mai ales, impus de 
principiile rigide ale doamnei Wiseman. „N-am avut nici o 
jucărie, dar niciuna! Nu mă crezi? Ba da... una singură! O 
minge de cauciuc albastră pe care am găsit-o în parc. Şi nici 
o rochiţă de vizită. Nu ne-ar fi cumpărat nici panglici dacă 
n-am fi fost obligate să purtăm la şcoală...“ 

Von Sundlo îi mângâiase buclele înduioşat: „Biata fetiţă.“ 
Se întreba adesea prin ce mistere ale naturii se născuse 
acest bibelou drăgălaş în sânul familiei Wiseman! Nu 


trebuia să te uiţi de două ori la maică-sa ca să-ţi dai seama 
că era o femeie răutăcioasă, lipsită de inimă şi de orice 
farmec. Iar făptura Manjei deborda de graţie şi însufleţire, 
şi tocmai şarmul constituia însuşirea ei cea mai 
seducătoare. 

Din nefericire, între cei doi soţi nu se putuse înfiripa nici 
o legătură sufletească, apropierea, abandonul lipseau chiar 
în clipele cele mai intime. Se simțeau străini şi, fapt 
incontestabil pe care îl trăiau amândoi, se plictiseau 
împreună. Manja, o natură prin excelenţă veselă şi jucăuşă, 
gata să râdă de orice nimic, amuţea, iar von Sundlo îşi 
spunea cu amărăciune că el nu ar fi trebuit să se 
recăsătorească. 

„Fac parte dintre nefericiţii care nu pot iubi decât o 
singură dată în viaţă. Dagmar m-a marcat pentru totdeauna 
şi n-aveam dreptul să intru în viaţa altei femei, ştiind că 
inima mea îi va rămâne mereu străină.“ 

În sensul acesta încerca un sentiment de vinovăţie faţă de 
Manja şi, când imposibilitatea de a avea un copil împreună 
devenise o certitudine, îi acordase mutual toată libertatea... 
„Îi ofer briliante, amabilitate, un nume - dacă-i pasă de el! - 
posibilitatea de a se bucura din plin de tinereţe. Pretind 
doar decenţă...“ 

Decenţă din respect pentru un nume nobil, figurând 
ilustru în Almanahul Gotha şi nu de teama „animalelor“. 
Rubrică scurtă şi exactă, unde baronul înmatriculase întreg 
anturajul lui Hitler, inclusiv patronul. 

Von Sundlo era unul din puţinii, poate singurul care nu se 
temea de „indispoziţiile“ Fuhrerului, de intrigile de curte, 
de represaliile Gestapoului, de înscenările camarilei pentru 
a distruge un rival smulgându-i penele de favorit, scoţându- 
| din grațiile celui mai isteric fiu al Germaniei. Pentru a 
înlătura un indezirabil, vedetele regimului nazist găseau 
procedee de o fantezie inepuizabilă, regizau şi inventau 
situaţii imposibile, din care victimele evadau cel mai adesea 
cu ajutorul unui glonţ tras în tâmplă. Falsele acuzaţii de 


homosexualism, perversiune sexuală, desfrânare, 
imoralitatea soţiei - fostă prostituată culeasă dintr-un 
bordel sau nimfomană scandaloasă - crima şi fronda 
abundau, făceau parte din arsenalul obişnuit, deja banal, al 
şefilor celui de-al treilea Reich. 

În sensul acesta, colonelul von Sundlo ignora suveran 
aluziile la escapadele Manjei. Se ştia invulnerabil şi-i venea 
să râdă ori de câte ori se gândea la marele lui atu ignorat 
de cei mai mulţi, intuit doar de Goebbels, şarpele acela 
primejdios şi, probabil, cel mai inteligent din haită. Un atu 
de un ridicol perfect, care ar fi făcut deliciul Londrei. Îşi 
putea închipui lesne figura de buldog a lui Churchill 
scăpându-şi de râs trabucul din mâna stângă. Totdeauna 
stânga. În dreapta ţinea sonda cu whisky. 

Manja îşi înghiţi la repezeală micul dejun obişnuit - o 
ceaşcă de cafea, o felie de pâine prăjită şi un pahar de 
oranjadă - îmbrăcă o rochie uşoară şi dădu buzna în 
apartamentul lui de Villar. 

Tânărul spaniol, încă în pijama, încruntă sprâncenele. 
Micuța baroană îi sări de gât: 

— Bună dimineaţa, carisimo! 

De Villar nu-şi ascunse nemulţumirea: 

— Draga mea, eşti adorabilă, dar comiţi imprudenţe prea 
mari. E abia nouă, coridorul mişună de servitori, nu mai zic 
de... 

Manja îl întrerupse astupându-i gura cu palma mică 
parfumată cu Milles fleurs. Parfum de vară uşor, lansat de 
casa Coty, sugerând livadă înflorită cu fluturi şi găze de aur. 

— Nu mă certa! Am venit să-ţi spun că te iubesc şi că... 

— Draga mea, dar... 

— Taci! Te rog frumos! Îi puse degetul între sprâncene: 
Şterge cuta asta. Nu-mi place! Mă faci să plâng... 

De Villar îşi ridică imediat o şuviţă de păr alunecată pe 
frunte. 

— Iubito, îmi vine să cred realmente că tu eşti o fată prea 
răsfăţată. 


— Nu! Nu-i adevărat! Nu m-a răsfăţat nimeni în viaţa 
mea. 

— Bine. Ai dreptate. Nu eşti răsfăţată. Ce s-a întâmplat 
totuşi? 

— Am vorbit la telefon cu Eforia... staţiunea aceea unde 
face plajă Kurt... 

— Da, şi? 

Manja ridică din umeri şi râse poznaş: 

— Nu mai face plajă. 

— Ce naiba vrei să spui? 

— A părăsit aseară hotelul. De tot. Adică şi-a luat 
bagajele... De aceea m-am grăbit. Nu mai plecăm. Asta ai şi 
dorit, nu? Credeam că-ţi face plăcere... Spuneai că ai 
treabă în Bucureşti... 

Vorbea precipitat, de fapt ciripea, pe faţa vioaie i-ai fi citit 
gândurile fără să articuleze un singur cuvânt. 

De Villar întinse automat mâna după pachetul cu ţigări. O 
făcea instinctiv, ca toţi fumătorii, când atenţia sau interesul 
le sunt solicitate la maximum. 

— Nu spui nimic? 

Spaniolul dădu distrat din cap: 

— Ba da... Acum înţeleg... Ţi-au comunicat cumva încotro 
s-au îndreptat? 

Manja izbucni în râs: 

— Nu cred că baronul Kurt von Sundlo a informat 
vreodată pe cineva asupra intenţiilor lui, ce are de gând să 
facă sau încotro s-o ia. Poate pe guvernantă, când voia pipi. 

De Villar făcu un gest evaziv: 

— Nu-i chiar aşa... Suntem în război, are un grad mare, 
din câte am înţeles şi o funcţie importantă. Grangurii nu-şi 
permit să dispară ca fantomele, fără adresă... 

Emisese conştient o prostie. Un colonel von Sundlo, 
personaj important în ierarhia nazistă, nu-şi informează 
hotelierul asupra itinerarului şi intenţiilor sale. Încerca 
însă, fără a-şi trăda interesul, să obţină cât mai multe 
amănunte de la Manja 


Femeia ridică din umeri nepăsătoare: 

— E în concediu. Şi, pe urmă, Kurt e un original. Şi, în 
general, face tot ce pofteşte... De-aia mă înţelege şi pe 
mine. 

De Villar o privi lung: 

— Ce ai de gând? 

— Adică, ce avem de gând! Îl aşteptăm la Bucureşti. 
Normal, nu? 

„Da, reflectă derutat de Villar. Normal, dar iată, a trecut 
peste o săptămână de la convorbirea cu maiorul Donovan, 
eu nici măcar n-am văzut umbra lui von Sundlo, iar ăstuia 
câte zile de concediu i-au mai rămas? Şase-şapte-opt?“ 

Timpul se precipita şi, practic, el nu izbutise decât să 
ajungă mon petit lapin, my dear, carisimo, mein lieber 
Engel sau Schatze, amantul doamnei baroane von Sundlo. 

Emise un oftat adânc. Manja îl privi îngrijorată. 

— Ce ai, mon cher? Ce te nemulţumeşte? 

De Villar o luă în braţe şi-i astupă gura, evitând 
răspunsul. 

Pentru cazuri speciale şi doar in extremis, maiorul îi 
dăduse un nume şi o adresă din Bucureşti. Şi o oră: două 
noaptea. „Ora la care încep să scârţâie mobilele şi să umble 
fantomele“, râsese de Villar. Donovan replicase: „Chiar cu o 
fantomă vei avea de-a face...“ 

„Hm, reflectă de Villar. Sunt curios cum arată. Şi ce 
calibru are revolverul de sub vâăluri...“ 


Numărul de telefon din carnetul prinţului Duca aparţinea 
legaţiei unei republici sud-americane. Marin Viforeanu 
obținuse informaţia printr-o cunoştinţă, fost client, care 
lucra la Palatul Telefoanelor. 

După o zi frământată - Ce le zic? Cum mă recomand? Pe 
cine solicit? Să nu ratez o şansă irepetabilă! - se hotări să 


uzeze totuşi de problematicul tuyau pe care-l presimţea de 
mare importanţă. Cu o mână nu prea sigură, umezită de 
emoție, ridică receptorul şi formă numărul. Îi răspunse, în 
limba franceză, un glas agreabil de femeie: 

— Legația Argentinei. Ce doriţi? 

Viforeanu înghiţi în sec. 

— Vorbesc din partea prinţului Ştefan Duca. 

La celălalt capăt al firului se înregistra o secundă de 
şovăială: 

— Cu cine anume doriţi să vorbiţi? 

Viforeanu îşi căuta cuvintele. Riscă, improvizând: 

— Am un mesaj important din partea prinţului. El mi-a 
dat acest număr... 

Glasul i-o reteză ferm: 

— E probabil o greşeală. Nu cunoaştem această 
persoană. Bună ziua. 

Viforeanu, desperat, scoase ultima carte: 

— Comunicarea vine de fapt din partea doamnei de 
Courcelles... 

— Nici acest nume nu-l cunoaştem. Regretăm, domnule. 

Marin Viforeanu trânti receptorul, scrâşnind din dinţi. Nu 
era un imbecil să nu realizeze că, în acţiuni de spionaj, nu 
se joacă atât de descoperit, nu se vehiculează nume reale. 
Dar avusese altă soluţie? Nu-i rămânea decât să-l aştepte 
pe Duca - pe unde o fi umblând, mama lui de moşneag! — 
şi, într-un fel sau altul, să-l determine să vorbească, 
eventual să colaboreze. 

După moartea lui Bogdan, încercase să ia din nou contact 
cu Siguranţa. Copoii - alţi imbecili! — îl persiflaseră fin: 
instituţia îi prezintă mulţumiri pentru fructuoasa activitate 
depusă, dar momentan se putea dispensa de serviciile 
domniei sale. S-au rezolvat toate problemele, ţara 
prosperă, se aşteaptă o toamnă frumoasă şi mănoasă. 

Cobora pe Calea Victoriei, mergând la întâmplare. Pe 
chioşcul de ziare din coasta Poştei Centrale, afişe stridente 
făceau reclamă comicilor Hans Moser şi Heinz Ruhman. 


Între ei rânjea ca o cretină Cristina Sodderbaum, într-un 
film la fel de cretin, probabil, gândi maşinal Viforeanu. 

Tot maşinal făcu stânga, pe strada Filitti, şi intră în blocul 
agenţiei imobiliare a răposatului Bogdan. 

Abia în faţa uşii realiză absurdul situaţiei. „Ce naiba mai 
caut aici? Clarisim că sticleţii au scotocit centimetru cu 
centimetru...“ 

În aceeaşi clipă, uşa se deschise brusc. Domnişoara 
Marta, secretara agenţiei, se opri în prag tresărind. Clipi 
Miop, apoi, recunoscându-l, scoase o exclamaţie de bucurie: 

— O! Dumneavoastră eraţi, domnule Viforeanu! Nici nu 
ştiţi ce spaimă am tras! Ştiţi, de când s-a prăpădit domnul 
Bogdan... Dar poftiţi înăuntru... Vă rog chiar... Îmi face o 
plăcere extraordinară... De la moartea dumnealui nu mai 
sunt în stare să-mi stăpânesc nervii... O moarte atât de 
tragică, nu credeţi?... Nici n-aş mai fi călcat pe aici... Dar, 
vă rog, staţi o clipă... 

Marin Viforeanu se aşeză pe un sfert de scaun, în poziţia 
caracteristică individului care nu e frământat decât de un 
singur gând: cum să scape mai repede din zonă. 

Domnişoara Marta se lansă din nou într-un debit 
dezlănţuit, torent de vorbe: 

— Sunt o fire emotivă... Nu, n-aş mai fi venit în acest 
birou de care mă leagă atâtea amintiri preţioase... Domnul 
Bogdan era un adevărat gentilom... Mai aveam însă de luat 
câteva lucruri personale... Ştiţi... Poliţia a ridicat abia 
aseară sigiliile... Sunt pentru ultima oară în această 
încăpere... De mâine încep lucrările. 

— Ce lucrări? 

— Apartamentul l-a închiriat un dentist. Îşi deschide 
cabinet aici... Zugrăvit, diverse instalaţii... mă rog... 

Viforeanu o privi iritat. Ca totdeauna era caraghios 
îmbrăcată, într-o rochie şuie, părul proaspăt încreţit - 
ondulaţiuni Wella - o făcea să semene cu o oaie, cu nasul 
prea lung. 


Gestica prea agitată sugera o paţachină mânuită de un 
păpuşar dement. 

„Ridicolă şi imbecilă!“, scrâşni fără măsele, în minte, 
Viforeanu, pregătindu-se să plece. 

Domnişoara Marta îşi şterse ochii şi nasul care lăcrimau 
abundent. 

— Ştiţi, domnule Viforeanu, niciodată nu mi-aş fi închipuit 
că şeful... 

— Care şef? 

— Vreau să zic domnul Bogdan, era un bărbat atât de 
simţitor..., atât de sentimental şi romantic. Credeam că 
astfel de bărbaţi întâlneşti doar în filme... O, Charles Boyer 
în „lubirea lor“! Divin, nu? Domnul Bogdan era acelaşi 
gen... 

Viforeanu o privi ironic. 

— Chiar aşa? 

— O, precis! Vedeţi, poliţia a constatat că s-a sinucis... 

Avocatul rânji: „Sinucis, mie-mi spui? Ca Horia pe roată!“ 

— Motivul - dragostea - suspină domnişoara Marta, e 
atât de romantic! Nu, nu mă pot împiedica să plâng... 

— Dragostea?! 

— Dar bineînţeles. Este convingerea mea, iar femeile nu 
se înşeală niciodată în astfel de chestiuni. 

— Le-aţi comunicat părerea dumneavoastră şi ălora de la 
poliţie? 

Femeia dădu din cap: 

— Desigur. Am impresia însă că domnii ăştia nu tratează 
problema cu simţire... Bănuiesc că munca în poliţie 
dezumanizează puţin... Nu credeţi? 

O sclipire vagă de interes se aprinse în mintea şi ochii 
avocatului: 

—  Cunoaşteţi cumva eroina acestei drame? Cine e 
femeia? 

— Nu... Ştiu doar că domnul Bogdan era amorezat ca un 
adolescent. L-am surprins de două ori telefonându-i... O, din 


simplă întâmplare. De fiecare dată a început la fel 
convorbirea... Extrem de emoţionant... 

— Cum adică? 

Domnişoara Marta fredonă cu glas piţigăiat, depunând 
sentiment şi aplicaţie: 

— Una paloma trista... 

— Cânta şi el? Sau spunea doar cuvintele? 

— Nu, nu cânta! Fluiera! Ştiţi, toţi îndrăgostiţii au o 
melodie a lor... Ca un simbol al dragostei. Cântecul lor era 
Paloma... Sunt încredinţată că aşa e... 

Marin Viforeanu simţi că începe să prindă curaj: 

„Aici e o chestie... Nu-l văd pe Bogdan evocând pe 
portativ - uite unde era Tino Rossi! - zburătoare, 
porumbiţe, guguştiuci sau pitpalaci, de la telefonul 
sediului.“ 

Simulă emoție faţă de episodul relatat şi se uită la 
secretară cu un zâmbet duios: 

— Extraordinar! Într-adevăr impresionant! 

— Nu-i aşa? 

— Şi... cânta tot? De la cap la coadă? 

Secretara râse: 

— A, nu... După aceea începea să vorbească normal... 
Bineînţeles, n-am ascultat niciodată ce-şi spun... Am închis 
imediat uşa. Dar nu-i greu de ghicit... Cuvinte frumoase, 
sentimentale, desigur... 

Un oftat sfâşie pieptul uscat al domnişoarei Marta. 
Compasiune pentru un eveniment tragic, nostalgii proprii - 
lui Viforeanu îi era indiferent. 

— Da, păcat, declară convenţional. Din nefericire tot ce-i 
frumos nu durează... Se naşte fără noroc... 

— Ce mare adevăr aţi spus, domnule Viforeanu! Acestea 
sunt cuvinte pe care mi le voi însemna pentru totdeauna în 
minte... 


— Legația argentiniană... Ce doriţi? 
— Una paloma trista... 


— La noapte. Riga. 
Receptorul fu închis cu un zgomot sec. 


La biroul de recepţie, Ticu Stratulat achită nota. În timp 
ce funcţionarul îndeplinea formalităţile, minunându-se în 
sinea lui „ce le-o fi venit tuturor să se care în creierii nopţii 
şi pe porcăria asta de timp!“, directorul Belonei care, în 
principiu, asista la plecarea clienţilor mai simandicoşi, îşi 
exprima cu un zâmbet şi o atitudine profesională regretul: 

— Ne pare rău că ne părăsiţi, domnule Stratulat. 

— Nu e vina dumitale, făcu Ticu, dar peisajul a devenit 
infect. Dacă am chef de ploaie, iau un tren spre Ecuator. 
Sunt servit ireproşabil. 

Directorul începu să râdă: 

— V-aţi lăsat impresionat de două-trei zile mohorâte. 
Mâine poate fi o zi maghnifică şi, în general, timpul frumos 
durează. Litoralul nostru nu e capricios. 

Ticu Stratulat îşi puse portvizitul în buzunarul de la 
piept: 

— Auzi, mon cher! Habar n-am cât e de capricios, dar ce 
ştiu sigur e că uneori e-al naibii de încăpățânat. Acum vreo 
trei ani, în plin iulie, am tremurat în hotel douăsprezece zile 
în şir. Ziceai că Neptun şi Sân” Ilie joacă pocher. 

Pe canapeaua de catifea, Lulu Dragu îşi controlă încă o 
dată conţinutul poşetei: 

— În definitiv, încotro o luăm? 

Ziaristul Dobrin, suferind de frig, ca toate construcţiile 
debile, îşi şterse cu degete îngheţate lentilele ochelarilor: 

— Habar n-am. Ideea, în orice caz, e tâmpită... Puteam 
rămâne până mâine la hotel, nu să dârdâim pe şosea. Unde 


naiba ne cărăm acum, pe furtună şi în plină noapte?! 

Dinu Ionescu, superb şi bine dispus, râse: 

— Îţi lipseşte complet simţul aventurii. Sunt convins că va 
fi o călătorie captivantă. Pe mine mă impresionează cel mai 
mult neaşteptatul şi... ceea ce nu înţeleg. 

Dobrin îi azvârli o privire înveninată: 

— Înseamnă că te impresionează totul! În ce piesă 
tâmpită ai debitat replica asta? 

— Defectul tău, Dobrine, este că-i crezi pe toţi oamenii 
proşti, cretini sau debili mintali. 

— Altul e, tată! Că nu mă pot împiedica să am de-a face 
cu ei. 

— Gata, gentlemeni! Demarăm. 

Se mai uită o dată în jur, de parcă ar fi vrut să-şi ia rămas 
bun de la locuri. Din restaurant străbăteau muzica şi 
zgomotele specifice de local bun. În fundul holului, o femeie 
cu aspect de bonă croşeta cu un aer concentrat. Alături, pe 
canapea, se afla o fetiţă de vreo şase ani, neobişnuit de 
cuminte. 'Ţinea amândouă mâinile pe genunchii strânşi şi se 
uita în jur cu o privire gravă. 

„Bolnavă, probabil, îi trecu prin minte lui Ticu, ori 
dresată cu biciul...“ 

Îi zâmbi prietenos. O tuse discretă, în spate, îi răsuci 
capul. 

— Mă iertaţi, domnule, că îndrăznesc să vă..., nu-i aşa, să 
vă abordez. Mă numesc Duca. 

De surpriză, toată figura lui Ticu deveni un O uriaş. Se 
înclină politicos şi rosti sincer amabil: 

— Respectele mele, prinţe... A fost o plăcere nebănuită 
pentru mine să vă întâlnesc aici. 

Ochii bătrânului îi îndreptară o privire ştearsă. 

— Mă cunoaşteţi... Mă bucur. 

— Ne-am întâlnit nu o dată la Bucureşti, la Athenee 
Palace. Suntem amândoi clienţii lui don” Basilio. 

— Da... Extraordinar... Ce chestiune interesantă... Eu, 
din pricina miopiei, nu am posibilitatea, nu-i aşa, să-mi dau 


seama de anturaj... Îl ignor, nu-i aşa, fără să vreau. 

„Mănânci castane, mon prince, îl apostrofă în gând Ticu. 
Dar să vedem câte şi de ce...“ 

Avea prilejul să-l observe, prima oară, de foarte aproape. 
Pielea întinsă pe oase era atât de pergamentoasă, încât te 
aşteptai să scârţâie. Părea exact ceea ce şi era în parte: un 
domn bătrân de o distincţie care însuma secole. 

Graseia şi, când vorbea, îţi dădeai imediat seama că în 
mod obişnuit se exprimă în altă limbă. Româneasca o păstra 
pentru poştaş, lăptar, les domestiques, nu-i aşa... 

Pauzele din vorbire, acel parazitar „nu-i aşa” nu ţineau 
de vârstă, ci de eforturile de a-şi traduce gândurile în 
valahă. 

— Cu ce vă pot fi de folos, domnule Duca? 

Bătrânul îşi ţinea privirea mereu ascunsă sub pleoapele 
obosite. 

— E penibil, nu-i aşa, să vă inoportunez... 

— La dispoziţia dumneavoastră. 

— Da..., extrem de amabil din partea dumneavoastră... 
Aş cuteza să vă întreb dacă într-adevăr plecaţi la 
Bucureşti... Informaţia am primit-o... nu-i aşa, la Recepție. 
Chestiunea m-ar interesa foarte mult. Mi s-a spus de 
asemenea că dispuneţi de une voiture - adică, o 
automobilă... Poate că... 

Ticu Stratulat înţelese despre ce este vorba şi îl scuti de 
efortul frazelor sughiţate: 

— Dacă vă face plăcere, veţi fi oaspetele nostru. Am într- 
adevăr un Buick şi suntem numai patru persoane. Ne vom 
simţi onoraţi să acceptaţi invitaţia. 

Pleoapele prinţului se ridicară pentru o fracțiune de 
secundă. Ticu Stratulat nu-şi stăpâni o tresărire. O privire 
ascuţită, inteligentă, desăvârşit şi neîntrerupt atentă. „Ăsta- 
i adevăratul Duca!...“ 

— O, tinere..., nu-i aşa, dragă domnule, îmi faceţi un 
serviciu impecabil. Trebuie să ajung neapărat la Bucureşti 


şi primul tren e abia mâine... De necrezut, nu-i aşa..,, 
pentru o staţiune importantă. 

— Războiul, domnule Duca! 

Bătrânul avea un gest de dispreţ: 

— Oamenii găsesc totdeauna, nu-i aşa, motive pentru a-şi 
justifica lipsurile şi erorile. Acum l-au găsit pe cel mai bun: 
războiul. Pour nous autres, balcaniques, en voilă une 
Chanse!... 

Dintre toţi, Lulu Dragu se simţea cea mai încântată. Va 
călători în tovărăşia unui prinţ, unul autentic. Avea să-şi 
cenzureze cu atenţie limbajul; iar ca rol... Se decise pentru 
contesa Hortense din „Arhipelagul Lenoir“ a lui Salacrou. 
Elvira Godeanu evolua impecabil în roluri de grande dame. 
Iar Lulu avea darul imitaţiei desăvârşite, putând reproduce 
până şi timbrul unei voci. 

Dobrin, ziaristul, se simţea plictisit. „Ce naiba i-o fi venit 
animalului - epitetul cu care-l dezmierda în sinea lui pe Ticu 
- să-l îmbarce şi pe ramolitul ăsta?...“ 

Se consolă cu gândul că, stând înghesuiți, va fi mai cald 
în maşină. 

Dinu lonescu acceptă perspectiva cu indiferenţă, ba chiar 
amuzat. Făcea parte dintre fericiţii care se bucură cu 
intensitate de orice situaţie nouă - excluzând doar 
înmormântările şi „bâlbele“ scăpate pe scenă - de orice 
clipă. lar ziua are multe clipe... 

Prinţul Ştefan Duca, aşezat confortabil în dreapta lui 
Ticu, aflat la volan, aţintea parbrizul şfichiuit de ploaie, cu o 
privire şi o figură de nepătruns. 

— Când..., când credeţi că ajungem la Bucureşti? 

— În mod normal, în cursul nopţii. 

— Două? Trei? 

Dobrin rânji: „Ia te uită! Te pomeneşti că Moş Spielhosen 
are întâlnire cu o damicelă. Îl aşteaptă parfumată, frâche şi 
pusă pe drăcii, în aşternutul cu stemă...“ 

Bătrânul se gândea la altă întâlnire. 

S 


Spre unu noaptea, domnul Basile primi un telefon: 

— Sunt Nicolau. 

— “Te ascult. 

— Au plecat toţi mugşteriii. Ultima - verişoara, acum cinci 
minute. 

Trei automobile goneau în aceeaşi direcţie. Furtuna 
cosea necruţător şoseaua. 


XXX 


În dreptul Cazinoului, von Sundlo opri motorul. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Draga mea, trebuie să ne hotărâm. Rămânem peste 
noapte în Constanţa sau continuăm drumul? 

Elvira, cu buzele vinete de frig, rămase cu ochii fixaţi pe 
parbriz. 

— Tu ce părere ai? 

— Mi se pare imprudent să mergem mai departe. 

Săgeţi de foc îi străfulgerau spinarea. De durere, mâinile 
îi tremurau pe volan. Durerea, începută o dată cu vremea 
vrăjmaşă, devenise acum insuportabilă. Simţea o nevoie 
intensă, imperioasă să se întindă. 

— N-am pomenit asemenea furtună decât la Marea 
Baltică. La un moment dat aveam impresia că vântul ne 
mătură de pe şosea. Ne aruncă în şanţ. De vizibilitate, ce să 
mai vorbesc. Zero! 

Elvira Manu dădu din cap. 

— Ai dreptate. S-ar putea ca din cauza timpului să avem 
probleme şi cu bacul. Să rămânem. 

— Nu cunosc oraşul. Unde tragem? 

— Există sumedenie de hoteluri. Continentalul e cel mai 
elegant. 

— Mergem acolo. Îi mângâie obrazul îngheţat. Vom lua 
un apartament împreună. Nu te despărţi de mine nici o 


secundă. Cât timp te ţin de mână, nu vor îndrăzni să te 
atingă. 

Elvira se interesă încet: 

— Crezi că vor mai încerca ceva?... Aşa repede? 

— Au fost tot timpul în spatele nostru. Două maşini. Nu 
ne slăbesc din ochi. De aia nici n-are importanţă la care 
hotel înnoptăm. Doar să fie civilizat. 

Din cauza sezonului, Continentalul era plin. Găsiră cu 
greu o cameră cu baie. 

— Cel puţin e cald, oftă colonelul punând mâna pe 
calorifer. 

Se apropie de Elvira şi o luă în braţe: 

— Draga mea, am remuşcări oribile faţă de tine. [i-am 
ratat complet vacanţa. Ar fi trebuit să ştiu cu cine am de-a 
face, că bestiile nu se dau înapoi de la nimic şi să nu accept 
propunerea ta. 

Elvira îi mângâie chipul îndurerat, cu trăsăturile trase, 
asprite. 

— Nu mi-ai ratat nimic, Kurt. Şi m-ai făcut, mă faci 
fericită. Clipele acestea compensează totul. Mi se pare că 
am primit un cadou pentru toată viaţa. 

Comandară cina în cameră şi o sticlă de Bourbon. Când 
garsonul bătu în uşă, colonelul, în ciuda durerii, ţâşni 
literalmente din fotoliu. 

— Te rog, iubito, intră în baie, nu mai sunt sigur de 
nimeni şi nimic. 

— Dar tu... 

— De mine, ţi-am spus, nu vor îndrăzni să se atingă. 
Rânji: Sunt un personaj mult prea preţios. 

Garsonul, un tânăr de vreo şaptesprezece ani, în livrea 
bleumarine cu două rânduri de nasturi argintii, îşi roti 
discret ochii prin încăpere. 

— Aştern masa, domnule? 

— Nu. Uite pourboire-ul dumitale. Poţi să pleci. 

Încuie de două ori uşa în urma lui şi puse un scaun sub 
clanţă. 


Elvira începu să râdă. 

— Aşa făcea bunica de teama hoţilor. Hoţii şi stafiile au 
fost teroarea vieţii ei. Avea impresia că s-ar putea strecura - 
mă refer la fantome - şi prin gura cheii. 

— Trucurile clasice rămân valabile. 

Aruncă o privire peste măsuţa volantă: câteva marmite 
fierbinţi cu capace nichelate, strălucitoare, o pomieră cu 
fructe, o jardinieră cu nuci pralinate, stafide, migdale, 
alune. 

— De otravă n-avem de ce ne teme. Îţi spun sincer, mie 
nu mi-e foame. 

— Nici mie, dârdâi Elvira lipită de calorifer. Deschide 
sticla dacă vrei. Mă simt îngheţată până în măduva oaselor. 

Marginea paharului îi ciocăni dinţii. 

— Clănţăni, nu glumă! 

Scoase un flacon din buzunar şi lepădă în palmă două 
pilule. Elvira îl privi speriată: 

— lei două odată? 

— Nu-ţi face griji... Ca să previn criza. Vremea proastă, în 
general, nu mă iartă. Încercă să zâmbească: Hotărât, draga 
mea, n-ai fost prea norocoasă. Ai nimerit un partener cu 
belele şi, pe deasupra, infirm. 

— Te implor, Kurt, nu te alinta. Adică nu în felul acesta. 

— Ai să te superi dacă mă întind? Şi tu stai lângă mine, 
da? 

Îi trase un fotoliu mic lângă pat, apoi se lăsă uşor, cu 
mişcări lente pe spate. Dă-mi mâna, draga mea. Aşa... Mă 
simt fericit. Suspină: Aş fugi cu tine la capătul lumii. Să te 
ascund... De ei... De toată lumea... De tot ce e bestial, odios 
şi suntem obligaţi să trăim. 

Elvira surâse cu tristeţe: 

— Unde te mai poţi ascunde azi? Există măcar o singură 
palmă de loc neincendiată? Poate cel mult în Jungla 
Amazoanelor, ori în vreo peşteră de gheaţă, în Antarctica. 

Von Sundlo îi strânse degetele: 


— Am tras bine draperiile? Nu cumva să te apropii de 
fereastră. 

Elvira începu să râdă. 

— Exagerez.i... 

— N-ai auzit de puşcă cu lunetă? Nu... Nu exagerez. 
Elvira, tu eşti tot ce am mai scump în viaţă. Dacă te-aş 
pierde, aş fi în stare de actele cele mai disperate. Împotriva 
mea, dar în primul rând împotriva lor. 

Pe frunte i se iviră câteva boabe de transpiraţie. Elvira 
luă o batistă şi i le şterse cu mână uşoară. 

— Te doare rău spatele... 

Von Sundlo clătină capul: 

— Nu... Nu-i vorba de asta. Aproape mi-a trecut... Nu 
suport ideea că te afli în permanentă primejdie. Şi asta din 
pricina mea. 

Elvira aprinse un Camel. 

— Vrei un fum? 

Îi duse ţigara la buze. Colonelul inhală fumul uşor. îl 
dureau toţi muşchii. 

— Kurt... 

Glasul femeii răsună straniu şi baronul întoarse privirea 
cercetând-o îngrijorat. 

— Da, iubita mea. 

Elvira părea stânjenită. 

— Vezi, dragul meu, noi am stabilit nişte convenţii... 

— O! La naiba cu convențiile! Sunt sătul de ele până 
peste cap. 

— Ne-am făgăduit în primul rând să nu comitem 
indiscreţii, să nu facem investigaţii, să ne păstrăm un 
anume incognito. De aceea... 

— De aceea? 

Elvira Manu îşi pocni degetele, sfâşiată de îndoială sau 
parcă de o anume jenă: 

— Mi-e greu... Nu ştiu cum să-ţi spun... 

— Cu primele cuvinte care îţi vin pe buze. Sunt totdeauna 
cele mai inteligibile şi exprimă cel mai cinstit ce gândim. 


— Kurt, nu înţeleg un fapt: e limpede că tu eşti un 
personaj important în galeria figurilor Reichului. 

— Sinistră galerie... spune mai departe, draga mea. 

— De regulă, şi asta-i valabil pretutindeni, astfel de 
personalităţi sunt mai păzite decât tezaurul Băncii Angliei. 
Devin prizonierii propriei lor importanţe, au o viaţă mai 
cenzurată decât a unui ocnaş... Cum de ţi s-a îngăduit 
această vacanţă? 

— Supravegheată, după cum bagi de seamă. 

— Chiar aşa. E totuşi o vacanţă, dincolo de hotarele 
Germaniei, în principiu dispui liber de timp, escorta - dacă 
n-aş fi intervenit eu - nu te-ar fi deranjat, poate nici măcar 
n-ai fi simţit-o. 

— Într-un fel, ai dreptate. În prima parte a concediului, 
pe care am petrecut-o singur la Bucureşti, aspectul nu m-a 
preocupat. Am bănuit că sunt filat, mai bine zis, păzit, dar 
nu m-am sinchisit. 

Elvira se bătu cu pumnul mic pe genunchi: 

— Şi totuşi! Şi totuşi, cum ţi-au dat drumul? 

Von Sundlo zâmbi: 

— Hitler are o slăbiciune de ordin foarte special pentru 
mine, iar peste ceea ce decide Hitler nu poate face recurs 
nici Dumnezeu tatăl... lubita mea, nu crezi că am discutat 
destul despre animalele astea? Măcar acum, ocrotiţi totuşi 
de nişte ziduri şi o uşă, să încercăm că fim numai cu noi, cu 
dragostea noastră. 

Elvira îşi cobori pleoapele. Von Sundlo îi sesiză reacţia: 

— Îţi închipui probabil că vreau să schimb vorba. Nu, 
draga mea. Pur şi simplu mă plictiseşte să discut acum 
despre orice altceva - şi mai ales despre Caporal - care nu 
e legat de iubirea noastră. 

Elvira îi răsfiră părul de pe frunte. Zâmbi cu duioşie: 

— Iubirea noastră... Mi se pare curios... Evenimente 
mari, grave, excepţionale, care pot marca sau chiar 
determina sensul unei existenţe, se consumă într-un 
răstimp atât de scurt!... Îţi dai seama, Kurt, că acum opt zile 


nici nu ne cunoşteam, habar n-aveam că trăim pe aceeaşi 
planetă. Că existăm în general. Iar azi, după numai opt zile, 
însemnăm atât de mult unul pentru altul. 

— "Totul, Elvira. Intensitatea evenimentului este cea care 
îi conferă importanţă şi nu durata. Gândeşte-te la o 
explozie. Durează o secundă şi-ţi distruge un cartier! Nouă 
ne-a ajuns o clipă. Clipa când sufletele noastre s-au 
întâlnit... Vino, te rog, în braţele mele. Vreau să te simt 
aproape. 

— Dar te doare, Kurt. 

Von Sundlo zâmbi: 

— Sunt răstignit, dar braţele nu mă dor... 

Elvira se întinse uşor lângă baron, încercând să nu 
zdruncine patul. Von Sundlo suspină fericit. 

— Aş dori ca noaptea aceasta să nu se isprăvească 
niciodată. Primejdia e dincolo de uşă, iar fantomele care 
intră pe gaura cheii n-au zvastică. 

Tăcu o vreme şi Elvira crezu că a adormit. Pe neaşteptate 
îi simţi braţul încordându-se: 

— Dacă vor îndrăzni să se atingă de tine, vor regreta 
amarnic. Am o armă cumplită. Şi ei ştiu. 

— Şi atunci? şopti Elvira. 

— Îşi închipuie că nu voi îndrăzni să uzez de ea. Şi se 
înşeală! 

După câteva clipe, Elvira îl auzi râzând. Un râs sinistru 
care-i încreţi pielea. 

— Şi al dracului să fiu dacă n-ar merita s-o fac! Ar fi 
cacialmaua secolului. 

Ploaia suspină la fereastră, vrând să intre în odaie. 


Baroana Edith von Kohler, însoţită de Herr Walter, făcu o 
scurtă escală la sediul reprezentanţei comerciale Dieckhoff 


din Constanţa, apoi îşi urmă drumul spre Bucureşti. Herr 
Walter, la volanul Mercedesului, privea concentrat şoseaua. 

— Asta zic şi eu it rains cats and dogs... Ca să fiu 
sincer, scumpă baroană, îl invidiez pe von Sundlo. 

Edith von Kohler răspunse sec: 

— În locul dumitale, nu l-aş invidia. 

— Mă refeream la faptul că acum face o baie fierbinte, 
într-un hotel civilizat. Nu-i vesel că circuli pe furtuna asta. 
Să sperăm că n-o să ne frângem gâtul. 

— În ceea ce te priveşte, n-ar fi nici o pierdere. 

— Evident, replică alb neamţul, mă gândeam la 
dumneavoastră. Din păcate, într-un accident, colaborarea 
dintre pasageri e strânsă. 

Baroana rosti glacial: 

— Dacă nu te simţi în stare să şofezi, trec eu la volan. Te 
asigur că vom ajunge zdraveni şi teferi la Bucureşti. 

Herr Walter îşi înghiţi replica: „Din partea mea, poţi să 
ajungi şi la dracu, dar singură.“ 

Edith scoase portţigaretul de platină şi, în curând, 
interiorul maşinii se umplu de un miros specific, dulceag. 

„lar porcăriile alea cu marijuana, sau opium, sau ce 
dracu o fi! Cum naiba rezistă bestia? Stupefiante, whisky la 
micul dejun, amor intensiv cu regimente de dragoni, şi 
scorpia arată ca o floare...“ 

Baroana, parcă ghicindu-i gândurile, îi azvârli o privire 
ironică. 

— La ce te gândeai? 

Walter îşi reprimă tresărirea. Schiţă un zâmbet care nu 
angaja la nimic. 

— Să-ţi spun eu? urmă Edith. Că m-ai strânge de gât. Cu 
voluptate. 

Herr Walter, servul baroanei din toate punctele de 
vedere, era un impulsiv. Simţi că îi vâjâie urechile. 

— Şi dacă ar fi aşa? 

— Ar fi foarte rău pentru ficatul şi reflexele dumitale. Nu- 
mi plac oamenii nervoşi la volan. Schimbăm locurile! 


Walter frână şi ridică din umeri. 

— Cu plăcere. 

Pe buzele lui Edith alunecă un zâmbet. Ea însăşi simţea 
că pocneşte de furie, dar şofatul avea darul s-o calmeze. 
Era o conducătoare înnăscută şi regretase totdeauna că 
femeile nu sunt acceptate în calitate de concurente la 
raliurile celebre. 

„Să sperăm că oamenii lui Dieckhoff se vor descurca mai 
bine. Această femeie trebuie să dispară pe drumul 
Constanţa-Bucureşti. Trebuie!“ 

Fusese o imprudenţă din partea ei să-şi semnalizeze 
prezenţa la Eforie într-un moment cheie, când Elvira Manu 
urma să fie asasinată. Dar o făcuse conştient. Heinrich 
solicita imperios înlăturarea femeii, iar ea, Edith, îşi 
închipuia că, aflându-se în zonă, va putea organiza acţiunea 
fără riscul vreunui eşec. Dar mai ales - şi o recunoştea 
deschis, nu-i plăcea să se ascundă după propria-i umbră - 
se grăbea. Se grăbea să-şi încheie misiunea la Bucureşti. 

O undă trecătoare de duioşie îmblânzi expresia de obicei 
dură a ochilor întunecaţi. Micuţul Etienne avea ochi de 
peruzea, obraz cu frăgezimi Boticelliene, buze obraznice, 
cărnoase, cu aromă de margarete, de maci, de sărbătoare 
campestră. Dar mai avea - numai la optsprezece ani - dosar 
încărcat: luptase în Spania în Brigăzile Roşii, acţionase în 
Rezistență.  Maguis-ul îl considera demult pierdut, 
Gestapoul îl căuta. Edith îl descoperise într-un bistrou din 
Montmartre. De cum îl văzuse, o fascinase: un copil frumos, 
frumuseţea îngeraşilor pe care-i agăţi în pomul de Crăciun, 
cu o expresie sălbatică, de fiară hăituită. Părea hămesit, 
stors de oboseală. Afară ploua - ca şi acum - picioarele ude 
îi îngheţaseră în pantofii de pânză ieftină, îl simţeai ajuns la 
capătul puterilor. Îl luase de mână, silindu-l să se ridice: 

— Hai! Mergi cu mine. 

Etienne căscase ochii năucit în faţa acestei apariţii de 
star. Epuizat, înregistrase doar o siluetă desăvârşită, o etolă 
de vulpi argintii, aroma unui parfum scump. 


Se îndrăgostise de ea sau i se părea că este îndrăgostit. 
Edith nu-şi făcea iluzii. Ştia însă cu certitudine că ea îl 
iubeşte cum nu mai iubise niciodată, că, pentru prima oară 
în viaţă, pierduse nordul. Şi mai ştia că micuțul „roşu“ nu 
trebuia să afle niciodată cine era ea cu adevărat... 

Îl ascunsese într-o pensiune mijlocie, din cartierul Saint- 
Germain. O odaie cu mobilă obosită, dar confortabilă, trei 
mese pe zi, consistente pentru foametea din Parisul anilor 
'43, o proprietăreasă ţeapănă şi indiferentă. Un avantaj 
uriaş: nu era curioasă, nu punea întrebări, nu observa sau 
nu voia să observe nimic. Edith îi lăsase bani. De-ajuns ca 
să-şi completeze cu alimente obţinute la negru hrana 
nesubstanţială de la pensiunea doamnei Duverger, să-şi ia 
țigări, să-şi plătească spălătoreasa, eventual un absint la 
modesta boite din colţul străzii. Nu îndeajuns însă ca 
drăgălaşul colibri, micuțul Etienne, să-şi ia zborul, 
dispărând în necunoscut. lar acum... 

Edith von Kohler viră periculos, azvârlindu-l pe Herr 
Walter în portiera Mercedesului. 

Acum, Etienne o aştepta. 

„Sper că mă aşteaptă“, gândi baroana cu inima strivită 
de teamă şi dor. 

Părăsise de trei săptămâni Parisul. Regreta că nu-i lăsase 
mai mulţi bani... Că nu stabilise totuşi o posibilitate de 
comunicare. Era însă prea riscant... Goring o detesta, 
Canaris, Muller şi Kaltenbrunner - marii sticleţi ai celui de- 
al treilea Reich - o suportau circumspecţi, aproape 
suspicioşi, Goebbels, misogin în general, respingea prin 
excelenţă femeile „prea deştepte“. Şi culmea! Joseph, puiul 
de ţărani chiaburi, „marele pitic“ - puţin peste un metru şi 
jumătate - orator fascinant, considerat de contemporani 
superior unui Aristide Briand, românului Nicolae Titulescu 
şi chiar Fuhrerului, saltimbancul cu gesturi împrumutate de 
la Comedia Franceză şi mimică de Mefistofeles, Goebbels 
era divinizat de femei. Îl găseau viril, seducător, „mic şi al 
dracului!...“ 


lar Heinrich... Indiscutabil, ţinea la ea, îi acordase o 
seamă de privilegii, îi dăduse posibilitatea să rotunjească 
cochet o avere discutabilă, dar Edith ştia, era conştientă, 
chiar după o sticlă de whisky băută pe stomacul gol, că, 
intrată într-o încurcătură cu adevărat serioasă, vărul 
Himmler nu va risca nici măcar o marcă pentru a o scoate 
la liman. 

„Asta-i situaţia, conchise baroana uitându-se la ceas, de 
parcă ar fi luat o hotărâre istorică, iar ora avea să fie 
ulterior consemnată în studii, documente şi manuale. 
Dosarul Elvira Manu trebuie închis cât mai repede.“ 

Întrebă fără să-şi dea seama: 

— Etienne... Mă mai iubeşti? 

— Aţi spus ceva, doamnă baroană? 

— Da... Sforăi îngrozitor. 


XXX 


În aceeaşi zi, spre prânz - ora prânzului la francezi - deci 
ceasurile 12, Herr Walter, deşi obosit de drum, consimţi să 
ia contact cu Aristide Stănescu, directorul Athenee Palace- 
ului. De comun acord, rendez-vous-ul fu stabilit la locuinţa 
doamnei Alexandrina  Boldeanu de pe Călăraşi. 
Aranjamentul convenea ambilor parteneri. O casă privată 
aparţinând unei persoane aparent inofensive - o doamnă în 
vârstă, înlesnită, care-şi consumă existenţa între vizite şi joc 
de cărţi (ar fi fost informaţiile superficiale oferite de vecini) 
- atrăgea mai puţin atenţia decât un local public sau 
locuinţa unei persoane cu oarecare relevanţă socială. 

Cât o priveşte pe Boldeanca, vizita celor doi n-o deranja 
absolut deloc. „La mine în casă fac ce poftesc şi invit pe cine 
am chef. Nu dau cont nimănui.“ 

Aşa procedase întreaga ei viaţă al cărei itinerar 
accidentat îi oferise din plin ocazia să înfrunte situaţii cu 


adevărat dificile, pentru etichetarea cărora „penibil sau 
compromiţător“ constituiau adjectivele cele mai inofensive. 

După ce le oferi cafele şi le puse o sticlă de Courvoisier 
pe masă, coana Didina se retrase plină de tact, închizând 
ostentativ uşile în urma ei. 

Walter şi Stănescu se cântăriră dintr-o singură privire şi 
se plăcură. 

„Un tip serios“, îl catalogă hotelierul. „Cap pătrat, dar nu 
găinar...“ 

Aprecierile  neamţului fură ceva mai  nuanţate: 
„Inteligent, abil, descurcăreţ. Escroc ca toţi latinii, dar, la 
un onorariu bun, serviciul e conştiincios. În plus, îmi umple 
un gol... Pe porcul ăla de la bar, însă, tot îl învăţ eu minte...“ 

— Doamna Boldeanu mi-a adus la cunoştinţă că sunteţi 
dispus să colaboraţi cu noi. Cu noi, insistă. 

Aristide Stănescu zâmbi: 

— Înţeleg foarte bine, Herr Walter. Adică această 
colaborare va fi ignorată atât de Siguranţă cât şi de, mă 
TOg, ceea ce a rămas din Biroul 2. 

Surâsul neamţului se lăţi, lăsând să se vadă un canin şi ce 
urma după, îmbrăcaţi în aur. 

— Sunteţi direct, îmi place. Precizez că acceptăm 
serviciile dumneavoastră din două considerente: în primul 
rând, ne convine locul unde lucraţi, dar mai ales m-au 
convins recomandările călduroase ale doamnei Boldeanu, o 
prietenă veche şi de încredere. 

Stănescu mulţumi, dând uşor din cap. 

— Mi se pare firesc să fiţi atent. lar în ceea ce mă 
priveşte, nici eu nu m-aş angaja alături de un partener care 
să nu-mi prezinte toate garanţiile. 

— Păreţi foarte sigur de dumneavoastră. 

— Ştiu ce ofer. 

Neamţul îl privi cu atenţie: o privire care străpungea. 
Stănescu i-o susţinu cu îndrăzneală, fără să-şi piardă 
cumpătul. Walter rosti răspicat, aproape silabisind: 

— Plătim bine informaţiile de valoare. 


— Nu mă îndoiesc de generozitatea dumneavoastră. 

Neamţul lăsă paharul pe masă: 

— Concret! Ce ne oferiţi? 

Aristide Stănescu îşi umezi buzele uscate. Răspunse sec: 

— Pe asul Biroului 2. 

Walter se agăţă cu mâinile de braţele fotoliului. Pe chip i 
se citea o emoție ieşită din comun, pe care era incapabil s-o 
stăpânească. Stănescu se simţea încântat de reacţia 
neamţului. 

— Glumiţi? 

— Când am chef să râd, mă duc la Cărăbuş. Nu, Herr 
Walter, nu glumesc. 

— Pe colonelul Tamaş? Subtilu? E în Bucureşti? Îl 
credeam la Londra, împreună cu ceilalţi şefi ai serviciilor de 
contrainformaţii din Europa ocupată ori aşa-zis aliată... 

Hotelierul apucă sticla de Courvoisier. 

— Permiteţi să vă torn? 

Neamţul luă o înghiţitură zdravănă. 

— Oferta dumneavoastră ne interesează. 

Stănescu îşi permise un zâmbet: „mie-mi spui?“ 

— Ce pretenţii aveţi? 

Hotelierul avea răspunsul pregătit. „lrebuie să joc tare. 
E un tren pe care nu-l prinzi de două ori în viaţă.“ Cu bani, 
bani mulţi, şi cu Nina alături, ar fi fost în stare să 
cucerească lumea. 

— Mai exact, zâmbi uleios, cât? 

— Cât? repetă neamţul. 

— O sută de mii. 

— Mărci? 

Aristide Stănescu râse încetişor. 

— A, nu. Lire sterline. O sută de mii de lire sterline. 

Neamţul consideră că trebuie să se arate ofuscat. Era 
neobişnuit şi imprudent din partea unui agent să pretindă 
plata onorariului în lire sterline sau dolari. 

— N-aveţi încredere în marca germană? 

Hotelierul se eschivă. 


— În fond, dumneavoastră vă este egal în ce monedă 
plătiţi. Mă mai oblig, în contul aceleiaşi sume, să vă 
debarasez de o persoană indezirabilă. Ca un cadou din 
partea firmei. 

— Despre cine e vorba? 

— Despre doamna Elvira Manu. 

Walter rămase câteva clipe tăcut, privind concentrat 
fotografia unui bărbat în frac, pozând într-o poziţie falnică, 
plin de importanţă, cu mâna stângă înfiptă în şold. Avocatul, 
marea dragoste a Didinei Boldeanu. Îşi întoarse ochii spre 
hotelier. 

„Ce-i cu ăsta? Escroc? Provocator? Agent de mare clasă? 
Oricum, maimuţoiul ştie multe..., ciudat de multe.“ 

— Herr Stănescu, vă voi da răspunsul - acceptăm ori, 
simplu, uităm oferta - în douăzeci şi patru de ore. 

— Corect. Propun ca, în caz pozitiv, să-i daţi un telefon 
doamnei Boldeanu. Dacă nu sunaţi până mâine - se uită la 
ceas - la ora 13, voi considera propunerea nulă şi 
neavenită. 

„Dar vei suna, Fritz! Pariez pe ultimul meu sfanţ.“ 

Se despărţiră cordial, strângându-şi mâinile cu căldură. 

Coana Didina îi strecură printre genele frizate, date gros 
cu rimel, o privire subţire. 

— Aristică, maică, ţi-am mai zis-o! Eşti cu o putoare 
nostimă şi mare pişicher, dar te vâri într-o marmită unde 
fierbe ceva mai cu chichirez decât sos remoulade. 

— Am schimbat reţeta, rânji hotelierul. Sos allemand îţi 
spune ceva? 


Madame Zoe, menajera colonelului Tamaş, clătină din 


cap filosofând că, oricât ai trăi cu un om, degeaba!, tot nu 
ajungi să-l cunoşti. Un kil de sare! Aşi! Nu-ţi ajung nici 
cinci! 

Se afla de patru ani în serviciul colonelului şi îşi imagina 
că îl cunoaşte până în cele mai mici amănunte şi că, în 
principiu, surprizele de orice fel sunt excluse. 

„Cam singuratic, comenta cu soră-sa, văduva unui 
căpitan, becher înrăit, larg de mână şi cu capu-n nori. 
Noroc de mine că-s cumsecade. Alta l-ar fura pân' la 
izmene... Nu vede nimic, nu bagă de seamă nici un oarece, 
nu ştie leac ce are în şifonieră sau buzunare...“ 

De două zile însă, madame Zoe îşi vedea certitudinile 
contrazise cu brutalitate şi trăia momente dramatice. 
Alaltăieri, de pildă, colonelul, în mod cu totul neobişnuit, 
intrase în bucătărie: 

— Madame Zoe, ce o fi cu llie de nu mai vine? Parc-am 
văzut pe altul azi. 

De surpriză, menajera uită de laptele care stătea să 
fiarbă. Într-adevăr, se schimbase olteanul, dar faptul că 
Tamaş ar fi putut observa amănuntul şi, mai mult, că ştia de 
numele celuilalt pieţar, pur şi simplu o năucea. 

— Ăsta-i frate-său, se bâlbâi menajera, zice că Ilie îşi face 
casă, la ei, la Leordeni, şi-o vreme n-o să vină că n-are 
vreme. Marfa însă-i tot bună şi proaspătă. 

Curăţind plita - laptele dăduse în foc - nu înceta să se 
minuneze: 


„Doamne, ce nație de om! Ziceam că nu ştie ce vâră în 
gură, stufat de miel ori pilaf de raci şi uită-te la el! [ine 
seama la cupeţi!“ 

În aceeaşi zi, plecând de acasă, colonelul declară pe un 
ton uşurel, parcă în treacăt. 

— Auzi, madame Zoe... De azi, nu mai trebuie să găteşti. 

— Cum adică? 

— Am să mănânc în oraş. 

Menajera se simţi ofensată: 

— Dacă nu vă place... 

Tamaş o întrerupse zâmbind: 

— Dimpotrivă, îmi place foarte mult, eşti o adevărată 
artistă, dar sunt foarte ocupat şi mi-e incomod să vin acasă. 
O salutase grațios şi plecase, lăsând-o cu gura căscată. 

Azi-dimineaţă, altă surpriză! Colonelul dormise pe 
canapeaua din salon. 

— Am mai multă linişte, explicase simplu Tamaş. 

Adevărat, ferestrele dormitorului dădeau spre stradă, 
dar aceasta era liniştită, mai mult pustie, stradă de „boieri“ 
care se scoală târziu, fără copii şi cu automobile silenţioase. 

Se întorsese pe la 11 şi îşi încropise în câteva minute o 
valijoară. 

— Plec pentru o vreme în provincie. 

— Lipsiţi mult, don” colonel? 

— Nu ştiu. Mai vino, dacă vrei, să aeriseşti din când în 
când. Ai să primeşti leafa în continuare. Dacă întreabă 
cineva de mine, nu spui nimic. Nu-s acasă şi atât. 

— Dar... 

— Mă grăbesc, madame Zoe, că m-aşteaptă afară 
taximetrul. Nu uita ce te-am rugat. La revedere. 

Menajera îl urmări din ochi pe fereastră, până ce taxiul 
dispăru. „Nu-i a bună cu ăsta! Parcă n-ar fi zdravăân... 
Treaba lui...“ 

Lăsă curat în bucătărie, mai trecu o dată cu cârpa de praf 
peste mobile şi se duse să-şi schimbe rochia. 


„E abia douăsprezece. Mă duc la soră-mea şi poate 
mergem împreună la cinema...“ 

Auzi soneria de la intrare. Un bărbat tânăr, în salopetă 
albastră, zâmbea cu toată dantura. 

— Săru' mâna. Sunt de la Telefoane... 

Madame Zoe, văduvă de grefier, îşi cunoştea rândul în 
lume, ştia să trateze cu slugile. Se interesă pe nas: 

— Şi ce pofteşti? 

— Am venit să văd ce-i cu telefonul. Am primit 
reclamaţie... 

— Mie domnul colonel nu mi-a zis nimic. Vino când o fi şi 
dumnealui acasă! 

Omul păru să se enerveze: 

— Păi nu eşti dumneata? Ce, n-ajunge? 

— N-ajunge. 

— Cum n-ajunge, cucoană? Puneţi oamenii pe drumuri de 
pomană? Ce, eu am vreme să alerg după cheful abonaților? 

— "Te poftesc să nu fii obraznic. Bună ziua. 

Îi trânti uşa în nas şi se întoarse în cămăruţa de serviciu 
să-şi isprăvească toaleta. 

Bărbatul în salopetă îşi puse pe umăr tolba cu unelte şi 
plecă înjurând: 

„Hoaşca dracului! A dresat-o bine...“ 


XXX 


În cursul după-amiezii, pe la ora patru, când barul era în 
general pustiu, domnul Basile părăsi hotelul, anunțând că 
se întoarce în mai puţin de un ceas. O luă la stânga şi ieşi pe 
strada Nicolae Golescu, intră în imobilul cu nr. 14, urcă 
scara şi, oprindu-se în faţa unei uşi, sună cu anume semnal. 

Îi deschise aproape imediat o subretă tinerică, în ţinută 
clasică: rochie neagră, şorţuleţ şi bonetă de dantelă albă. 

Barmanul cunoştea bine casa, unul din cele mai distinse 
stabilimente din Capitală. Madame Piţulea, proprietăreasa, 


îşi administra desăvârşit „afacerea“, cu discreţie şi 
competenţă, asigurând o clientelă de ambe sexe, dintre cele 
mai selecte. 

Domnul Basile se lăsă condus de-a lungul unui coridor 
lung. Paşii erau vătuiţi de covorul de pluş gros. 

— Sunteţi aşteptat, surâse subreta, indicându-i o uşă, 
apoi dispăru. 

Nu se ofereau şi nu se primeau bacşişuri, considerate 
vulgare pentru „stilul“ casei. 

Colonelul Tamaş îl aştepta într-o încăpere mobilată ca un 
studio-dormitor confortabil. Mobila era de calitate, culorile 
palide, nimic strident, roşul şi aurul atât de frecvente şi 
gustate chiar în bordelurile scumpe lipseau cu desăvârşire. 

Observând mica valiză deschisă, barmanul zâmbi: 

— V-aţi mutat la distinsa doamnă Piţulea? 

— Asta-i situaţia, mon cher. 

— Cel puţin aici n-o să vă plictisiţi. 

— Sper să nu fiu plictisit. Am fost obligat să mă refugiez. 

— Asta am înţeles-o şi singur. De fapt, ce v-a alarmat? 

Colonelul îl privi ironic: 

— Amănuntul că potera nemţească m-a depistat nu ţi se 
pare suficient? 

Figura lui Sfetcu deveni gravă: 

— De fapt, ce s-a întâmplat? 

— Fleacuri în aparenţă, dar, în ansamblu, pline de 
semnificaţie. Începu să râdă: Sunt şi cretini, nenorociţii! De 
pildă, de ieri am constatat că-mi vine alt zarzavagiu. Că 
mutra-i de canalie, n-ar fi nimic, dar ai pomenit „oltean“ 
blond, cu ochi albaştri şi ceafă rasă? 

Se întrerupse şi scoase o Regală din portţigaretul de 
argint. Sfetcu îi întinse bricheta aprinsă. 

— Pe urmă, încă o chestiune: după cum ştii, telefonul meu 
e înregistrat la secret îl au doar câţiva inşi. Dacă nu există 
comunicări importante, aparatul rămâne mut şi o 
săptămână. Doar în două zile am primit şase apeluri. 
Evident: „Greşeală, scuzaţi, vă rog.“ 


— Vor să vă verifice orele. 

— Vezi bine. Şi, în sfârşit, am observat filajul. Destul de 
abil, copoii mereu alţii, ca să nu-i recunosc, dar sunt 
talonat. Ieri am vrut să-mi verific impresia şi am coborât în 
WC-ul public de la Universitate. Reperasem individul încă 
de pe Bulevardul Elisabeta. Un tip scund, vânjos, figură 
oareşcare, într-un costum cafeniu. 

— Şi? 

Tamaş scutură scrumul şi râse din nou. 

— Am intrat într-o cabină, am închis uşa, dar „am uitat“ 
să trag zăvorul. Şi am „uitat“ să mai ies. După douăzeci de 
minute exact, tipul a dat buzna peste mine: „O, pardon! Vă 
rog să mă scuzaţi. Credeam că e liber...“ 

— Mda, făcu Sfetcu. Destul de clar. Situaţia e neplăcută... 
Sunteţi sigur că nu v-au luat urma până aici? 

— Mon cher, nu mai sunt debutant. Chestiunea e alta. 
Cum m-au reperat? Trecând în revistă toate posibilităţile, 
am ajuns la concluzia că dumneata ai fost mirosit înaintea 
mea. Punându-te sub urmărire, au ajuns la mine. 

— Sunteţi sigur? 

— Absolut. Raționamentul e simplu: în ultimele două 
săptămâni, nu m-am întâlnit cu nici o altă persoană în afară 
de dumneata, iar pe mine mă ţin în reflector doar de două 
zile. Deci, depistarea mea e de dată foarte recentă, altfel 
filajul ar fi început mai demult. 

— Logic. Înseamnă însă că am fost urmărit şi acum. 

— Posibil, dar nu-i nimic extraordinar ca un bărbat de 
vârsta dumitale să meargă la bordel. Casa e cunoscută. 

— Aveţi încredere în madame Piţulea? 

— Absolută. E una din cele mai vechi agente ale noastre. 
Pentru „curioşi“ a şi fost pregătită o damicelă gata să jure 
că a petrecut cu dumneata o oră. O să faceţi cunoştinţă la 
plecare. 

Sfetcu părea îndoit: 

— Mi se pare imprudent totuşi, domnule colonel. 
Siguranţa poate dispune o percheziţie şi, în orice caz, casa 


va fi pusă sub supraveghere. 

Tamaş surâse: 

— Îţi închipui că poţi ţine o asemenea casă de elită - nu 
puţine cearşafuri ar trebui să aibă stemă - fără să ai oameni 
plătiţi pe toate coridoarele poliţiei? 

— Vreţi să spuneţi că, în caz de percheziţie, patroana ar 
fi avertizată? 

— Cu cel puţin jumătate de ceas înainte. Şi iar, trebuie 
să-ţi imaginezi că atunci când ai o clientelă foarte 
vulnerabilă la fenomenul scandaluri care pot compromite 
nume mari, te aranjezi ca stabilimentul respectiv să dispună 
şi de o ieşire secretă. 

— Mda... Să sperăm că totul va fi în regulă. 

— Bineînţeles, îmi voi asigura încă un refugiu. În orice 
caz, următoarele întâlniri le vom stabili în altă parte, în 
ultimul moment şi doar dacă sunt strict necesare. Ce se 
aude cu frumoşii îndrăgostiţi? 

— După cum am convenit, baroana a fost anunţată că von 
Sundlo a părăsit Eforia. Ce au de gând, nu ştim. 
Deocamdată, au rămas la noi. 

— Şi acolo vor rămâne, murmură colonelul. Despre 
ceilalţi ce ştii? 

— După atentatul împotriva Elvirei Manu, eşuat, au şters 
putina, urmaţi imediat de verişoara Edith... Din cauza 
vremii, au rămas la Constanţa, la Continental. Nemţoaica, 
după o scurtă escală la birourile Dieckhoff, şi-a continuat 
drumul. 

Colonelul rămase pe gânduri. Îşi ciupea uşor bărbia 
despicată, uşor vânătă, de bărbat oacheş, ras proaspăt. 

— Zici că a făcut o escală la sediul firmei Dieckhoff. 
Desigur, ca să dea anumite dispoziţii. Înseamnă că vor 
încerca o lovitură şi pe traseu, deşi e al naibii de riscant. 
Vorbesc din punctul lor de vedere. 

Barmanul îşi netezi instinctiv tâmplele bine pomădate: 

— Cât pariaţi pe şansele Elvirei Manu? 


— Ca persoană privată - domnul Tamaş pensionar - nici 
doi poli. 

— Şi... colonelul Tamaş? 

Acesta îi îndreptă o privire lungă: 

— Colonelul Tamaş nu pariază. Face tot posibilul să 
sporească şansele Elvirei Manu. Femeia trebuie să 
supravieţuiască... 


Octavio de Villar îşi privi ceasul. Cifrele fosforescente 
indicau ora unu. Se desprinse încet din braţele Manjei, 
silindu-se să n-o trezească. Dar mica baroană, după trei 
sticle de şampanie consumate împreună - în mod deliberat 
o făcuse să întreacă măsura, simulând o bună dispoziţie de 
zile mari - dormea adânc. 

Se strecură în apartamentul lui şi, dezbrăcându-şi 
pijamaua din mers, se duse la fereastră. În ciuda orei 
înaintate, existau pietoni, grupuri de petrecăreţi în 
schimbare de local, trăsuri, maşini. La Cina, felinarele 
arăbeşti de la intrare şi sunetele orchestrei care se auzeau 
în surdină lansau invitaţii îmbietoare. Lui de Villar peisajul 
nu i se păru din cale-afară de ciudat, chiar pentru o ţară 
aflată în război. Era prea spaniol pentru aşa ceva. La 
Madrid sau la Sevilla, la Grenada ori Burgos, la San- 
Sebastiano sau Valencia, în orice localitate, cât de măruntă, 
viaţa, mai ales în cursul verii, începe după miezul nopții. 
Strada, pentru turistul neavizat, pare în plină fiesta. 
Terasele cafenelelor, ale restaurantelor sau ale cofetăriilor, 
cu mesele aşezate direct pe trotuar, debordează de oameni, 
femei şi bărbaţi de toate vârstele. Nu pare deloc curios, de 
pildă, să vezi singure sau în grup, la câte o masă, doamne în 
etate, cu jabouri şi egrete prinse într-o broşă de diamante, 
bându-şi liniştite sucul rece de fructe sau savurând un 
munte de îngheţată şi admirând peisajul străzii. Copiii 


forfotesc peste tot, zgomotoşi, şi nimeni nu pare iritat. 
Zgomotul nu deranjează în Spania, iar copiii sunt regi. Câte 
o mamă tânără, cu mâna pe landou şi o revistă ilustrată pe 
genunchi, suge oranjada cu paiul. Chiar şi în locuinţele cele 
mai modeste, la douăsprezece sau unu noaptea, întreaga 
familie, de la străbunica ştirbă până la pruncul neînţărcat, 
coboară în micul patio şi se aşează la masă... 

De Villar constată că vremea se răcise şi că ploua. 
Îmbrăcă un trench uşor peste costumul de seară, pentru a 
deruta funcţionarii hotelului. „Adică să-şi închipuie că merg 
la vreo recepţie sau un local de noapte. Fleacuri!... Nu ştiu 
cine e organizatorul şi ce raţiuni are, dar ideea de a fixa o 
întâlnire conspirativă la două noaptea e cel puţin originală. 
Cât de vesel şi noctambul ar fi oraşul, nu beneficiezi de 
forfota orelor de maximă aglomeraţie. Mai există şi slujbaşi 
şi îmi închipui că cel puţin jumătate din locuitori sunt în 
paturile lor.“ 

Luă la întâmplare unul din multele taxiuri parcate în faţa 
hotelului şi ceru scurt: 

— Piaţa Rosetti. 

Se străduise să pronunţe cuvintele corect şi urmări 
reacţia şoferului. Acesta nu-i dădu nici o atenţie. Era obosit, 
şi apoi Bucureştiul mişuna de străini. Nu-l mai surprindeau 
nici apariţiile cele mai exotice. 

Plăti şi cobori. De pe strada Italiană, trebuia s-o ia la 
dreapta - studiase în prealabil harta oraşului - apoi la 
stânga. Atent la numărul imobilelor, nu văzu groapa din 
trotuar. Se împiedică şi căzu în genunchi. 

— La dracu”! 

Se şterse cu batista de noroi şi îşi privi hainele. „Sper să 
existe o chiuvetă pe aici...“ 

Numărul 15. Un blockhouse drăguţ, cu două nivele. De 
undeva, de la colţul străzii, se auzea muzică. Un local 
probabil... 

De Villar privi cu atenţie în jur, apoi, trăgându-se în 
umbra copacului de la marginea trotuarului, fluieră nu prea 


tare, dar destul ca să se facă auzit printr-o fereastră 
deschisă: Una paloma trista... 
Ca un ecou, din imobil răsună fluierată aceeaşi melodie. 


Inima lui Marin Viforeanu - aştepta cu sufletul la gură de 
cinci ore - bătea puternic. În sfârşit avusese noroc. Şi 
intuiţie, desigur, dar intuiţie mai avusese şi altă dată. 

Îl introduse pe spaniol în bloc, îl făcu atent la treptele 
care duceau la demisol, apoi, ducându-şi degetul la gură, îl 
conduse pe coridorul întunecat. Din odăile coanei Aneta şi a 
lui don' Guţă se auzea sforăit pe tonuri distincte. Astmatic, 
întrerupt de înec al spălătoresei - persoană grasă -, 
monoton şi fornăit al misitului. 

De Villar se uită superficial în jur - un interior de om 
bătrân, etichetă spontan - apoi cu atenţie la bărbatul din 
faţa lui. Un tip brun, sub patruzeci de ani. Figura 
inteligentă avea ceva  neliniştitor. Despre asemenea 
persoane, maică-sa, Dona Conception - flori, fluturi, 
dantele, melodii cântate la harfă şi evantaie pictate - 
obişnuia să spună cu o înfrigurare ostentativă a umerilor 
superbi: „Oh, draga mea! Când îl vezi pe Miquel de Jorca - 
de exemplu - simţi o poftă irezistibilă să te afli în altă parte. 
N-ai decât să încerci... Dar nu te sfătuiesc...“ 

Viforeanu îl studie la rândul lui: fizionomie deschisă, 
luminoasă, de individ căruia toate i-au mers în viaţă, n-a 
cunoscut eşecuri. Obraz întins de om bine hrănit, dar fără 
excese, desigur cu bogat palmares sportiv: îl presimţeai 
bun jucător de tenis, excelent înotător, amator de yachting 
şi curse de automobile; hainele, bine tăiate, purtate cu 
dezinvoltură. În total, prototipul clasic general de 
standardul maxim de viaţă al deceniului patru, idealul a 
milioane de tineri şi care, îndeobşte pe Marin Viforeanu, 
invidios şi avid de trai bogat, îl complexa. 

Ochii lui De Villar se opriseră asupra şifonierului. Bucata 
de carton care-i înţepenea uşa, căzuse şi se vedeau hainele 
agăţate ordonat. 


„Nu-s ale ăstuia“, îşi zise spaniolul. Aparţineau unui 
bărbat cu cel puţin zece centimetri mai scund. 

Simţi că în suflet i se strecură îndoiala şi se hotări să 
joace strâns. 

— În ce limbă preferaţi să comunicăm? 

Viforeanu îi răspunse într-o franceză de elev conştiincios. 

— În limba lui Balzac, e foarte bine, surâse agentul. 

Spaniolul îşi privi ceasul: 

— Două şi cinci. Ora mi se pare grozav de imprudentă 
pentru o întâlnire clandestină. 

— Sunt absolut de acord cu dumneavoastră, dar nu eu 
am hotărât-o. 

— Aveţi să-mi comunicaţi ceva? 

Viforeanu simţi că evoluează pe sârmă, individul nu 
trebuia să-şi dea seama că nu ştie mai nimic şi că, de fapt, 
încerca să se infiltreze într-o acţiune din a cărei distribuţie, 
unde deţinea rol de figuraţie, fusese exclus. Un lucru îl ştia 
cu certitudine: marele protagonist era von Sundlo. Declară 
prudent: 

— Neamţul e la mare împreună cu o femeie. 

Fruntea  spaniolului se  încreţi. lată un amănunt 
neaşteptat. 

— Aventură? 

Viforeanu dădu afirmativ din cap: 

— Mai mult decât o aventură. O poveste de dragoste. 
După toate aparențele, un coup de foudre irezistibil. 

„Din ce în ce mai complicat“, îşi zise de Villar. Dacă lui 
von Sundlo i-a sucit minţile o femeie, va face tot posibilul ca 
s-o evite pe Manja! În consecinţă, şansele mele de a 
pătrunde în anturajul colonelului se reduc practic la zero... 
Uite o situaţie pe care bătrânul Donovan n-a prevăzut-o!...“ 
De Villar gândi rapid: „Femeia trebuie înlăturată.“ 

Evident, nu el avea să-şi murdărească manşetele. Se uită 
la individul din faţa lui. Pentru un mic asasinat, părea să fie 
destul de bun. Şi îşi dădu brusc seama ce îl izbise încă de la 
început. Omul avea o figură clasică de ucigaş profesionist. 


Trebuia însă să se mai gândească înainte de a lua o decizie 
atât de categorică. Îşi aduse aminte că vacanţa lui von 
Sundlo expira exact peste cinci zile. Era obligat să 
acţioneze fără întârziere. În primul rând, trebuia depistat 
cotlonul unde se ascunseseră cei doi. Au părăsit litoralul, 
dar încotro s-au îndreptat? Oricum, deocamdată n-avea de 
gând să-şi trădeze intenţiile faţă de ucigaş. În sinea lui îl 
socotea deja ca atare... 

Se ridică. Viforeanu îl privi îngrijorat: 

— Ce hotărâți? 

— Să-mi rămâneţi în principiu la dispoziţie. 

— Adică? 

— Să stabilim o oră şi un loc unde vă pot găsi în orice zi. 

— Nu! răspunse repede Viforeanu. 

Un pic prea repede. De Villar îl cercetă curios: 

— De ce? 

— Există un proverb românesc: pe şoarecele cu o singură 
gaură lesne îl prinde pisica. 

— Da... E un raţionament. 

— Propun holul cinematografului Aro, coloana din stânga, 
ora 20, momentul de maximă aglomeraţie a zilei. Al 
patrulea spectacol e cel mai solicitat, înghesuiala-i 
garantată. 

— Perfect... 

Îi arătă hainele murdare: 

— Aş putea să mă curâţ puţin? Nu vreau să atrag atenţia 
la hotel. 

Viforeanu răspunse mecanic: 

— Bineînţeles, cu plăcere. Vă conduc. 

În aceeaşi clipă înţelese că a comis o neghiobie fără egal. 
Nu ştia unde e baia, sau măcar toaleta de la demisol. 

O luă la întâmplare pe coridor, calculând febril. Erau în 
total şase uşi. Excluzând odăile misitului şi ale coanei Aneta, 
trebuia să aleagă una dintre celelalte patru. Dădu greş de 
două ori. 

De Villar îşi strânse buzele, fără să comenteze. 


„Că tipul nu locuieşte aici e limpede, dar, admițând că 
pentru o întâlnire conspirativă preferi un loc neutru şi nu 
propriul apartament, cum naiba nu-l investighezi înainte? E 
un impostor.“ 

Se despărţiră în stradă, salutându-se scurt. 

Lui Viforeanu îi venea să se dea cu capul de pereţi. 

„Ce imbecil pot fi! Dumnezeule! Pariez că n-o să pună 
piciorul la Aro!“ 

În taxi, de Villar se gândea la acelaşi lucru. 


XXX 


Prinţul Ştefan Duca se foia în aşternut. În general, 
dormea puţin şi asta încă din copilărie. Curiozitate 
organică, îi erau de-ajuns patru ore de somn, ca să se simtă 
perfect odihnit. De aceea, zilele erau pentru prinţ 
atotcuprinzătoare, stârnind mirarea celor din jur. „Când le 
face, dom'le, pe toate? Nu-i scapă concert, sindrofie, 
recepţie, vernisaj, spune prezent în fiecare zi la Athenee 
Palace şi la Capşa, e la curent cu tot ce se petrece în lume, 
citeşte zilnic vreo cinşpe ziare şi reviste, pretutindeni şi 
mereu singur.“ „De fapt“, reflecta adesea prinţul, „dacă stai 
şi te gândeşti cât timp pierd oamenii cu somnul, eu am trăit 
mai multe vieţi, aş avea cel puţin o sută cincizeci de ani...“ 

Acum însă, îl deranja „promiscuitatea“, faptul că fusese 
obligat să doarmă cu mai multe persoane în aceeaşi 
încăpere. Chiar în plină tinereţe, la începutul căsătoriei, 
socotise că odăile separate ale soţilor constituie o lege de 
elementară civilizaţie. Şi, slavă Domnului, o iubise pe 
Alexandra din tot sufletul. Ce ciudat! Fusese cea mai mică 
dintre surori, cea mai plină de viaţă, de o vitalitate 
debordantă şi molipsitoare, şi totuşi se prăpădise la mai 
puţin de patruzeci de ani. Celelalte fete, ca şi întreaga 
familie Rieti de altfel, erau longevive. Lucia, de pildă, azi 
contesă de Courcelles, se apropia de optzeci de ani... 


Urechea prinţului înregistra automat zgomotele odăii: 
sforăitul uşor al ziaristului - o persoană antipatică, 
răutăcioasă - respiraţiile celorlalţi doi. A fetei, „o micuță 
persoană lipsită de însemnătate afişând aere de grande 
dame“, nu se auzea. Ai fi zis că nu există în odaie. 

Odaie, găsită cu greu - una singură! — la Continental. 
Până la urmă, renunţaseră să continue drumul spre 
Bucureşti. Până şi el trebuise să recunoască imposibilitatea 
călătoriei. O vreme oribilă, o furtună care semăna a taifun. 

Ticu Stratulat se scuzase: 

—  lertaţi-mă, prinţe! lrebuie să abandonăm. Vă 
promisesem să fiţi încă în noaptea asta la Bucureşti, dar cu 
iadul de afară voiajul începe să semene a sinucidere. Cu un 
tanc, eventual, răzbăteam... 

— Să sperăm că, cel puţin mâine, timpul va fi mai 
favorabil. 

Ridicase din umeri pentru el însuşi. Întâlnirea de la ora 
două era ratată. Şi se grăbea... Se grăbea îngrozitor. Toată 
lumea părea de altfel foarte grăbită... 

Zgomote pe palier îi atraseră atenţia. Voci ridicate, parcă 
busculadă. Se sculă din pat şi ieşi prudent pe culoar. Trei 
indivizi în haine de piele neagră, cu aspect inconfundabil de 
agenţi de poliţie, încercau să-l dea la o parte pe baronul von 
Sundlo care le împiedica intrarea în odaie. 

— Domnule colonel, vă rugăm nu vă opuneţi inutil. 

Neamţul, vânăt de mânie, urlă dezlănţuit: 

— Este un abuz inadmisibil! Am să mă plâng superiorilor 
dumitale la Bucureşti! Cum vă permiteţi?! Sunt colonelul 
von Sundlo din Wehrmacht... 

— Ştim foarte bine cine sunteţi dumneavoastră. Nu ştim 
exact cine este doamna, insinuă unul dintre indivizi. 

— Doamna este cu mine şi se află sub protecţia mea. 
Comiteţi un act scandalos pe care-l veţi regreta toată viaţa! 

— Domnule colonel, suntem în misiune. 

— La dracu' cu misiunea voastră! Nu mă siliţi să fac uz de 
armă! 


În spatele neamţului se ivi Elvira Manu. Era palidă, 
îngheţată, dar calmă: 

— Linişteşte-te, Kurt. În fond, ce doresc dumnealor?... 

— Să ne urmaţi. 

— Care e motivul? 

— O simplă verificare de identitate. 

— Actele vi le pot prezenta şi aici. 

— Nu-i chiar atât de simplu. Vă căutăm de multă vreme, 
doamnă Elvira Girard. Elvira Girard sau Flavia Bertucci, 
ori, dacă vă convine, Susan Harold... 

— Numele acestea nu-mi spun nimic. 

— E o înscenare! urlă von Sundlo. 

Cu o mişcare bruscă, agentul îl dădu la o parte. Von 
Sundlo se dezechilibră pentru o clipă şi celălalt izbuti să 
prindă braţul Elvirei Manu. 

Prinţul Ştefan Duca năvăli în odaia unde dormeau ceilalţi 
strigând: 

— Domnilor! Treziţi-vă! Domnilor! O doamnă este 
brutalizată. Chiar aici. Alături. 

Ticu Scarlat sări în capul oaselor speriat: 

— Cine?! Unde? 

Se treziră şi ceilalţi. 

— Ce se întâmplă? 

— Alături, ţipă gâfâind bătrânul. Nu putem îngădui... Ce 
barbarie! O femeie! 

Ticu Stratulat, sportiv prin excelenţă şi din toate punctele 
de vedere, dădu buzna pe culoar. Îl urmară Dinu Ionescu şi 
Lulu Dragu. Ziaristul, neştiindu-se un sfarmă piatră, rămase 
prudent în pragul uşii. 

Dintr-o privire, Ticu aprecie situaţia. Neamţul se afla în 
evidentă dificultate şi părea la capătul puterilor. Femeia, 
neputiincioasă, încerca să-şi păstreze calmul. Dintr-un salt, 
Ticu ajunse în spatele agresorilor. Aplică o lovitură 
puternică în ceafa primului agent care ţinea braţul Elvirei. 
Acesta se prăbuşi instantaneu. 

— Dinule!, suflă Lulu Dragu. Ajută-l! 


Actorul, cu zâmbetul pe buze - starea cronică de 
amuzament părea să nu-l părăsească niciodată - sări în 
spatele celui de-al doilea agent. Ticu se ocupa de ultimul. 

Prinţul Ştefan Duca privea încăierarea cu ochi 
strălucitori. Tinerii aceştia, Stratulat şi actorul, îi purtară o 
clipă gândul spre propria lui tinereţe. Fusese viforoasă, 
accidentată, plină de evenimente. De neuitat avea să 
rămână ambuscada de la Marsilia. Făcuseră ţăndări barul 
Lolitei, zburau prin aer cănile cu bere, sticlele de absinth, 
scaunele, cuțite şi pumni, făcăleţul proprietăresei, o 
grăsună redutabilă, adevărată mamă pentru golanii, tous 
ces voyous, care mişunau prin port... Alte vremuri, alte 
mize, iar el tânăr... 

Cei trei agenţi, doborâţi, zăceau fără cunoştinţă. În mod 
surprinzător, nu se iviseră curioşi pe coridor. 

„S-a operat rapid“, îşi zise prinţul, „şi fără zgomot prea 
mare...“ 

Von Sundlo, galben-vânăt ca o mască mortuară - mânie, 
suferinţă fizică (spatele îl durea atroce), dar, mai ales, un 
sentiment acut de umilinţă faţă de femeia iubită în faţa 
căreia se dovedise neputincios - se rezemă de zid. 

— Domnilor, ţin să vă mulţumesc. Dacă nu eraţi 
dumneavoastră, aceşti ticăloşi şi-ar fi putut îndeplini jalnica 
lor misiune. 

Ticu Stratulat arătă spre agenţii căzuţi în nesimţire. 

— Cel puţin o oră sunt inofensivi. Pentru că împiedică 
circulaţia, îi vom transporta în odaia dumneavoastră. 

— O, vă mulţumim, rosti rătăcită Elvira. Vă gândiţi la 
toate. 

Ticu continuă: 

— Sunt la dispoziţia dumneavoastră. Nu-mi plac copoii. 
Sfatul meu este să părăsiţi de urgenţă hotelul. Nu ştiu din 
ce căprărie fac parte, dar, când se vor trezi, vor asmuţi 
toate forţele de care dispun împotriva domniilor voastre. 
Aveţi o oră ca să dispăreţi. 

Von Sundlo îl privi obosit. 


— Da, e un sfat bun. Şi dumneavoastră? Cum vă veţi 
descurca? 

— Vom proceda la fel. 

Prinţul Duca se uită la colonel şi la Elvira. Neamţul părea 
serios bolnav, iar femeia slăbită, fragilă, neajutorată. 
Observă parcă în treacăt: 

— Există un tren peste jumătate de ceas. Adică la ora 5... 


Cei doi se priviră instinctiv: era o idee. 

Îşi strângeau de zor lucrurile. Dobrin observă cu 
sarcasm, nu lipsit de admiraţie. 

— 'Ticule, nu-ţi cunoşteam aptitudinile de căpcăun. Dacă 
dai faliment, faci cap de afiş la circ şi mat pe Joe Louis. 

Lulu Dragu remarcă, încheindu-şi nasturii jachetei: 

— Eşti invidios. 

— Cred că da, concedă ziaristul. Dar, apropo, cu ăia trei 
cum o rezolvaţi? Aţi mardit trei poliţişti aflaţi în exerciţiul 
funcţiunii. Ştiţi cum se numeşte chestia asta? 

Stratulat ridică din umeri: 

— Nu mi s-au recomandat. Am văzut trei derbedei 
atacând o pereche de oameni liniştiţi şi, normal, am 
intervenit. Pe urmă, altfel stăm de vorbă la Bucureşti. 

Dinu Ionescu râse: 

— De mult nu m-am distrat aşa de bine. 

Dobrin îl privi lung: 

— Auzi, mon cher, nu te grăbi niciodată să râzi. 

— Chestia, surâse dulce actorul, e că eu sunt din ăia care 
pricep imediat hazul unei situaţii sau al unei replici. Nu 
aştept o săptămână. 

— Spontan, care vasăzică! 

— Vezi, îmi scăpa termenul. 

Ticu Stratulat apăsă pe accelerator. Maşina ţâşni brusc, 
ca un bolid, şi amicii, catapultaţi, căzură peste spătarul 
canapelei. Izbucniră în hohote de râs. 

Prinţul Duca, lângă Ticu, îşi frecă bărbia nerasă. 


„Linereţe! Se amuză de toate prostiile! Bine că nu mi-am 
spart proteza.“ 


După întrevederea cu colonelul Tamaş, domnul Basile, 
barmanul de la Athenee Palace, rămase îngândurat. 
Bătrânul, unul dintre aşii Biroului 2, poreclit de subalterni 
Subtilul („Codoşul“ pentru serviciile de informaţii inamice), 
avea dreptate. Dacă fusese deconspirat, pricina se datora 
numai lui, lui Sfetcu. Vârsta - în fond Tamaş nu împlinise 
încă şaizeci de ani, dar lucra de cel puţin patruzeci în 
activitatea secretă - nu-i alterase nimic din calităţile care-i 
creaseră faimă în lumea ciudată, cu totul specială a 
spionajului internaţional. Intuitiv, ager, prudent, ştiind să 
rişte la momentul oportun, şi acesta calculat cu precizie 
matematică, încât aproape excludea riscul, imaginar, autor 
al unor combinaţii îndrăzneţe şi neaşteptate, diagnosticul 
sau concluziile lui prezentau în anumite situaţii cheie un 
maxim de garanţie. 

De altfel, nu trebuia să fii din cale-afară de isteţ ca să 
realizezi că, dacă vreme de patru ani trăieşti liniştit şi 
ignorat de agenţii străini, şi începi să fii filat dintr-o dată, în 
mod firesc urma ţi-a fost descoperită recent. Iar în ultimele 
două săptămâni nu se întâlnise cu nimeni în afara lui. 
Neiîndoielnic, el, Sfetcu, era cel care, involuntar, 
deconspirase domiciliul lui Tamaş. 

Bineînţeles, Vasile Sfetcu nu exclusese posibilitatea ca el 
însuşi să fie urmărit de Siguranţă. Era suspect prin însuşi 
serviciul pe care-l avea, barman la cel mai mare hotel din 
capitala unei ţări beligerante. Totuşi, în patru ani nu 
avusese accidente, prudenţa devenise pentru el o a doua 
natură, avea impresia că se controlează şi în somn. Încerca 
să treacă în revistă, să inventarieze evenimentele din ultima 


perioadă de timp, să detecteze ceea ce - oricât de mărunt - 
abdica de la cotidian sau friza neobişnuitul. 

Gândul îi veni pe neaşteptate. Aristică! Da, cu Aristide 
Stănescu se întâmpla ceva, în fiinţa lui se petrecuse o 
schimbare. În aparenţă, rămăsese acelaşi director 
impecabil, de mare hotel, amabil până în vârful pantofilor 
comandaţi la Shull, surâzător. Şi totuşi, barmanul 
înregistrase de la o vreme anumite mutații în atitudinea lui 
Stănescu - chestiune de nuanţă - o înfrigurare care nu-l 
caracteriza, o bună dispoziţie ostentativă, îi simţea o 
preocupare secretă, o obsesie, desluşită mai ales în privirea 
prea strălucitoare, prea vioaie, dând impresia că nu se 
poate fixa. 

Vasile Sfetcu ţinea sincer la Aristide. Fuseseră totdeauna 
ca fraţii, încă de pe când jucau ţurca sau băteau mingea de 
cârpă, până acum, în anii maturității. Se cunoşteau şi se 
înțelegeau unul pe altul. Aristică avea, desigur, păcate. Era 
fanfaron, interesat, cam fără scrupule când era vorba 
despre propriul lui bine. De aici însă până la trădare... 
Sfetcu încercă un sentiment de vinovăţie şi, din onestitate 
de vechi şi bun prieten, încercă să-şi alunge gândurile. „M- 
am molipsit şi eu de spionită, maladie la ordinea zilei...“ 

Totuşi, preocupat de idee, continuă să-l observe şi, în cele 
din urmă, decise că adevărul, cât de dur, e preferabil 
incertitudinii. 

Când Nina, coafeza de la Ionică, îşi termină programul, 
barmanul îi ieşi în cale, ca din întâmplare. Femeia, deşi 
obosită, îl întâmpină cu un zâmbet mulţumit: 

— Nu te vede omul cu anii! 

— Las' că şi tu stai ascunsă. Gelos, nea Aristică? 

Coafeza dădu nepăsătoare din umeri: 

— Parcă la gelozia lui mă uit eu! E mult de lucru! Îţi vine 
să crezi că au înnebunit bucureştencele! Am cliente care 
vin în fiecare zi. Îţi spun drept, Vasile, nu-mi mai simt 
picioarele! Stau câte zece-douăsprezece ore fără să mă 
aşez, n-am răgaz nici de o ţigară şi asta în fiecare zi. 


— Mda... Nu prea seamănă a cură de odihnă... la-ţi şi tu 
un concediu. 

— Aş! Nu mă lasă patronul. Abia aştept să ajung acasă şi 
acolo cad ca un animal. Nu mai sunt bună de nimic. 

— Îmi închipui. Vrei să te conduc? 

Nina îi azvârli o privire scurtă: 

„Asta are o problemă cu mine.“ 

— De ce nu? Îmi face plăcere. 

Stătea în blocul Bavaria, aşa că ajunseră destul de 
repede. În faţa casei, Nina râse, arătându-şi dinţii frumoşi. 

— Probabil nu trebuie să insist ca să urci la o cafea. 

— Nu, râse şi Sfetcu. Nu trebuie. 

Nina nu era o femeie proastă. 

Coafeza introduse cheia în yală, încercând, ca totdeauna 
când primea o vizită, aceeaşi satisfacţie de proprietar. Deşi 
Sfetcu nu intra prima oară în casă, Nina se simţea la fel de 
încântată. Nu se putea sătura de propria-i bunăstare, de 
neaşteptata prosperitate; automulţumirea, gândindu-se la 
drumul parcurs de la coşmelia căzută parcă într-o rână din 
satul de pe malul Dunării până la apartamentul de pe 
Brătianu, îşi păstra mereu prospeţimea şi culorile 
triumfului. 

În locuinţa perfect utilată, stăpâneau ordinea şi curăţenia 
de farmacie. Impresia însă era dezagreabilă, senzaţia de 
pedanterie antipatică, fatal, ca orice exces de virtute, de 
nefolosit, îi răpea orice notă de intimitate. Deşi totul de 
excelentă calitate, deranja aglomerarea de bunuri. 

„Prea multe boarfe, îşi zise Sfetcu, magazin de 
porţelănărie, cristaluri, broderii. Fiecare centimetru pătrat 
miroase a parvenitism, trădează originea modestă a fetiţei 
venite de la ţară...“ 

O gândea fără dispreţ însă, el însuşi nu se născuse cu 
bonă, în sanatoriul select al doctorului Marius Georgescu. 
Dimpotrivă, ca ins care răzbise singur, o admira pe Nina, 
dar îl amuzau „ţărăniile“ de care nu se putuse debarasa. 


Ca intim al casei, o însoţi în bucătărie până prepară 
cafeaua, îşi camuflă zâmbetul. Deasupra superbului aragaz 
Homann, Nina, irezistibil atrasă de lucrul de mână, agăţase 
un „tişlaifăr“ de bâlci cât un tablou. Pe o pânză albă, 
impecabil apretată, era brodată o femeie cu şorţ, aflată în 
faţa plitei. Dedesubt, tot în broderie, un verset casnic: „La 
gospodina bună, merge casa strună.“ 

Se aşezară la masa din sufragerie. Coafeza scoase din 
vitrină un serviciu de porțelan pe care-l mânuia cu mândrie 
şi prudenţă. Turnă cafeaua, apoi îi zâmbi, aşa cum obişnuia, 
cu toţi dinţii. 

— Dă-i drumul! Despre ce este vorba? 

Barmanul se hotări să fie la fel de direct. 

— Ce se întâmplă cu Aristide? Sincer, te rog. 

Femeia îl privi mirată: 

— Ce să se întâmple? 

— Ascultă, Nina, te ştiu fată deşteaptă şi de aia discut cu 
tine deschis. Aristide s-a schimbat. E altul, mereu neliniştit, 
parcă apăsat de o grijă mare pe care o ascunde. O ascunde 
chiar faţă de mine, ceea ce nu s-a întâmplat până acum. 

Nina îl cercetă curioasă: 

— Nici mie nu mi-a spus nimic. Are necazuri la hotel? 

— Nu! Tocmai aia e! Omul, în general, are două soiuri de 
necazuri. Ori la serviciu, ori acasă. La hotel, totul e în 
regulă şi - accentuă - acasă la el, la fel. Deci... 

— Aha! pricepu coafeza. Deci, eu aş fi pricina. Ce pot să-ţi 
spun?! 

— Spune ce ştii. Am impresia că s-a angajat într-un joc 
periculos. Face sau e pe cale să facă prostii mari. Ţii la el şi 
bănuiesc că vrei să-l ajuţi. 

Coafeza reflectă câteva clipe şi respiră adânc: 

— Nu ştiu dacă asta e cauza şi nu văd de ce nu aş fi 
sinceră. Nu are de ce să-mi fie ruşine. Trăieşte cu mine de 
doi ani de zile. 

— Ştiu. 


— Mie nu-mi convine situaţia de ţiitoare. Sunt fată 
săracă, de la ţară... 

Spre deosebire de alţii care, odată realizaţi, îşi camuflau 
originea, Nina o flutura cu îndârjire, consecinţă tot a 
fenomenului de automulţumire. 

— „ai mei, cât ai căuta, terci de mămăligă cu varză acră 
au mâncat, dar una pot să-ţi spun! Toate muierile din 
neamul meu s-au măritat cu cununie. La popă şi la primărie. 

Domnul Basile o privea îngândurat. 

— Pricep... 

— Nu ştiu ce pricepi, dar eu nu-s o şantajistă. Vreau 
gospodărie aşezată, bărbat care să înnopteze cu mine şi nu 
în altă bătătură, cu copii, să-mi chem neamurile în casă, 
fără să-mi fie ruşine, şi să le întind masă. 

— I-ai spus-o şi lui, bănuiesc. 

— Bineînţeles. De ce să mă ascund? 

— Şi i-ai cerut să divorţeze. 

Femeia izbucni pătimaşă: 

— Să aleagă! Ori eu, ori amărâta aia! Zice că mă iubeşte! 
Atunci de ce să-mi strice mie viaţa şi de ce m-aş jertfi eu 
pentru ca nevesti-sii să-i fie moale? Ce, nu s-au mai văzut 
oameni de se despart? Slavă Domnului, gem tribunalele! 

— El ce spune? 

Nina netezi macrameul de pe masă. 

— Mă duce cu vorba de doi ani. l-am zis-o răspicat: dacă 
până în toamnă nu bagă actele pentru divorţ, îl iau pe 
Ciolac, negustorul de pe Lipscani. Adăugă cu trufie: Ăla 
care ţine „Curcubeul“. 

Barmanul dădu din cap. Ştia despre cine-i vorba. 
„Curcubeul“... O partidă ispititoare. lar Aristide... Îşi 
închipuie acuma că înţelege despre ce este vorba. 

— Mda... Neplăcută situaţie. 

— De ce? Ori mă iubeşte, ori nu! 

— Te iubeşte, dar treaba nu-i simplă. Ca să divorţeze, 
nenorocitul are nevoie de bani. Bani mulţi. Trebuie să 
restituie zestrea Aurorei. 


Încrâncenată, coafeza dădu din umeri: 

— Treaba lui! Să se descurce cum o şti. 

— Măi fată, nu faci rost de câteva milioane, sau cât o fi la 
mijloc, bătând din palme. Şi ca să nu te piardă, e în stare de 
cine ştie ce neghiobie. Dacă-l iubeşti, nu-i da brânci în 
prăpastie. 

— Eu nu-i fac nimic. Să aleagă. 

— Mai îngăduie-i barem un răgaz... 

Nina râse cu răutate: 

— Adică să mai aştept vreo zece-cinşpe ani, până 
încropeşte de zestrea lui madam Stănescu! Zât! 

— Îl nenoroceşti! 

— Ştii ceva? Decât să plângă mama, mai bine să plângă 
mă-sa! 

Sfetcu o privea lung, fără s-o vadă. Avea acum 
certitudinea că pe Tamaş îl trădase Aristide. Dar dacă una 
din capcane putuse fi ocolită datorită abilității colonelului, 
mai erau altele, nenumărate. Aristide ştia multe... 

Se îndreptă spre hotel derutat, sfâşiat de îndoieli şi trist. 


Contesa Lucia de Courcelles se legăna în balansoar 
privindu-şi piciorul mic - 33 1/2, unul din puţinele atuuri de 
frumuseţe de care fusese mândră toată viaţa -, îmbrăcată în 
catifea violet. Pe genunchi avea o scrisoare iar pe chip îi 
stăruia un zâmbet visător. 

În micul salon Louis XV se strecurase înserarea. Un 
ciocănit uşor îl vesti pe contele Rabinski. Zări foaia de 
hârtie din poalele bătrânei şi zâmbi: 

— Une lettre d'amour? 

În privirea doamnei de Courcelles se aprinse un licăr 
maliţios. 

— Dragă Anatoli, mai schimbă-ţi spiritele. Nu te plictiseşti 
să repeţi la infinit aceleaşi lucruri? 


Rabinski se înclină galant: 

—  Situaţiile identice generează aceleaşi cuvinte. 
Adoratorii dumneavoastră nu ostenesc... 

— De astă dată, zâmbi bătrâna, e numai Micul Bill. 

Contele Anatoli Râbinski surâse silnic. 

— Bill cel Sălbatic... Mă întreb ce năzdrăvănii o mai fi 
născocit? 

— N-a născocit destule? 

— O, ba da, scumpă prietenă. În aviaţie, radioficare şi- 
apoi, prin anii 20 şi ceva parcă, a reuşit transmiterea 
imaginilor de la distanţă. 

— Eşti informat, râse din gât contesa de Courcelles. 

— De, mi se întâmplă să mai citesc câte ceva. Războiul a 
inventat o grămadă de figuri noi, pe care nu le înţelegem. 
Cel puţin înainte ştiai cu cine ai de-a face. 

Bătrâna îşi răsuci profilul de papagal. Întrebă ironic: 

— Despre care război vorbeşti? 

— Despre cel din 1914, desigur. Războiul cel mare. 

— Şi ăsta ţi se pare mic? 

Rabinski reteză hotărât aerul cu palma şi emise 
sentenţios: 

— Nu contează numărul morţilor într-o înfruntare, ci 
transformările care le aduce. 

— Aha! pricepu contesa. Tot la revoluţie te gândeşti. Nu 
eşti le devineur du village, dragul meu, aşa că nu poţi şti ce 
se va întâmplă după ce boche-ii vor fi puşi cu botul pe labe. 

— Eşti sigură că vor fi învinşi? 

— O, da, prietene... Cine vrea totul, pierde totul. De la 
Peştişorul de aur şi până la micul corsican s-a întâmplat 
mereu la fel. E o lege a vieţii! Ştii, Anatoli, de multe ori mă 
gândesc că cineva acolo, sus - înţepă tavanul cu degetul -, 
râde, se amuză straşnic. 

— Unde? În cer? Mă îndoiesc. Acolo unde nu-i durere şi 
nici suspin, nu există nici amuzament. 

Bătrâna nu-i dădu atenţie. 


— Ba da, ba da, se râde grozav. Tot acest păienjeniş al 
vieţii, oamenii care se zbat, milioanele de interese care se 
ciocnesc, zbuciumul acesta continuu pentru ca, până la 
urmă... Pocni din degete: Rien de rien! Grozav de amuzant! 

— Hm! Mă îndoiesc că toate spectacolele sunt amuzante. 
De pildă, noaptea sfântului Bartholomeu... Decapitarea 
familiei lui Ludovic al XVI-lea... Sau tragedia de la Ţarskoe 
Selo... 

Contesa se bătu excedată cu palma pe genunchi: 

— Mă gândeam la spectacolul privit de sus, nu din sală. 
Şi, evident, nu la actori. 

Luă scrisoarea de pe genunchi, o împături şi o puse la loc 
în plic. Rabinski se interesă de formă: 

— Canadianul îşi anunţă vizita? 

— O, nu, râse Lucia de Courcelles. E prea ocupat pentru 
aşa ceva... Vezi, la el mă gândeam când vorbeam de acest 
zbucium continuu care este viaţa... Bill este una dintre 
fiinţele care se agită ca un bondar, are impresia că poate 
îndrepta lumea, că un singur individ poate face servicii 
extraordinare întregii omeniri. 

Bătrânul mârâi sceptic: 

— Asta-i foarte frumos din partea lui. 

— Nu-i aşa? râse contesa. Micul Bill... 

Îl avea dinaintea ochilor, mărunt, sprinten, elegant. 
Asistase la căsătoria lui cu dulcea Mary French Simmons, 
frumoasa şi bogata americancă din lennessee. Asta se 
întâmpla la Londra, în vara lui 1923... Ba nu! 1924! Exact, 
în 1924, la biserica presbiteriană din South Kensington. 

Un neliniştit de profesie, dar căruia toate îi mergeau din 
plin: inventator, om de afaceri, campion sportiv... lar acum, 
se luptă cu boche-ii... Îşi aminti câteva fraze din scrisoarea 
lapidară, formulată în termeni fermi: 

„Misiunea trebuie îndeplinită până la epuizarea 
concediului din România. Agentul nostru să acţioneze pe 
toate planurile şi, obligatoriu, în limitele acestui termen. Să 


ia legătura la Bucureşti cu Subtilul... Permiteţi-mi, scumpă 
contesă, să vă sărut vârful degetelor...“ 

— O, obraznicul! rosti tare contesa de Courcelles. Un mic, 
dar delicios escroc sentimental! 

— Cine? făcu distrat Rabinski. 

Doamna de Courcelles râse: 

— Ilartă-mă..., mi-am adus aminte de cineva pe care l-am 
cunoscut demult. 

— În realitate, decise cu dispoziţie sumbră contele, mă 
gândeam chiar zilele trecute la chestiunea aceasta, 
ajungem la o vârstă când avem mai multe cunoştinţe 
dincolo, decât aici. Eu, cel puţin, cred că nu mi-aş putea 
epuiza, cel puţin vizitele obligatorii, nici măcar într-un an. 

Contesa întrebă brusc: 

— Cunoşti România, Anatoli? 

Bătrânul îşi zise că doamna de Courcelles a început s-o ia 
razna. Sărea de la una la alta, fără nici o legătură.În 
realitate, contesa îşi urmărea gândul: 

Prinţul... Agentul micului Bill... Tânărul spaniol... Micuţa 
baroană... Acum, Subtilul... Acolo, în România, se petreceau 
de bună seamă lucruri bizare. Se hotăra poate, într-un fel, o 
felie din soarta războiului... 

— România! făcu bătrânul. Au vinuri grozave şi femei 
frumoase. Străbunicul meu, contele Stanislav Sergheevici 
Rabinski, a fost unul dintre aghiotanţii generalului Kisseleff. 
A stat la Bucureşti câţiva ani... 

— Asta-i tot ce ştii? 

Nu aşteptă răspunsul şi se ridică. Micul Bill solicita 
urgenţă maximă. 

— Ne vedem la cină. România... Ştii, mi-ar fi plăcut să fiu 
şi eu acum acolo. Trebuie să fie foarte palpitant. A bientât, 
mon ami. 

Rabinski îi privi lung spatele încovoiat. 

— Decidement, elle devient gaga.!7+ 


4 


În lumina strălucitoarei dimineţi de vară, Elvira Manu îşi 


regăsi în parte dispoziţia, evenimentele petrecute în 
ultimele zile, cu contur atenuat, căpătând o nuanţă de ireal, 
de clişee fantastice văzute într-un film. Desigur, sentimentul 
de primejdie continua să existe, dar în limitele 
suportabilului, fără accentul de acut trăit în furtunoasa 
Constanţă. 

La Bucureşti - hotărâseră de comun acord că aici Elvira 
va fi mai în siguranţă decât în oricare alt punct al României, 
oraş, cătun ori pisc de munte - îi întâmpină un timp 
splendid, cu soare radios stăpânind un cer limpede, ale 
cărui albăstrimi aminteau celestul fiordurilor. 

— Ştii, spuse Elvira în taxiul care-i conducea de la Gara 
de Nord spre Athenee Palace, aici, acum, parcă nu-mi vine 
să cred că toate câte s-au întâmplat le-am trăit aievea. 

O destinsese peisajul cotidian al Griviței, acea acustică 
inconfundabilă la care puneau umărul toţi - negustori, 
olteni cu cobiliţe, birjari, ţigănci cu te miri ce neguţătorie în 
coşuri enorme de răchită, hamali, claxoane, vânzători de 
ziare - şi toţi la fel de gălăgioşi, o bucurase să regăsească în 
general aspectul însufleţit, diurn al oraşului. 

Von Sundlo, mereu sumbru, abia îşi mişcă buzele: 

— Şi totuşi, s-au întâmplat. Sunt de o realitate sinistră. 

Îi strânse uşor mâna, dându-i de înţeles să nu vorbească. 
Taximetrul, un Plymouth destul de jerpelit, nu avea geam 
despărțitor, şoferul îi auzea. I se părea că are o figură 
dubioasă, iar el avea toate raţiunile să fie suspicios. 


În sufletul neamţului bântuia furtuna. Două sentimente 
strâns împletite îi creau o stare de surescitare maximă: pe 
de o parte dragostea copleşitoare pentru femeia de alături, 
pe de alta trufia biciuită, amorul propriu adânc rănit, 
aroganţa aristocratului baron, care nu îndură înfrângeri şi 
ofense. 

N-ar fi ştiut să-şi mărturisească singur ce anume făcea 
să-i zvâcnească mai puternic inima. Teama pentru viaţa 
fiinţei - „da, nu mă tem de cuvinte“ - adorate sau insulta 
adusă de trei copoi mizerabili care îndrăzniseră să facă uz 
de forţă asupra persoanei sale. 

În holul hotelului fură salutaţi de inevitabilul şi amabilul 
director Aristide Stănescu. Desigur, apartamentele le 
stăteau la dispoziţie, după cum poruncise domnul baron... 
Dacă domnul baron binevoieşte să-i acorde doar câteva 
minute... 

— Mai târziu, îl întrerupse ferm colonelul. Acum sunt 
obosit. Micul dejun îl trimiteţi în apartamentul doamnei, 
peste jumătate de ceas. 

Îi întoarse spatele şi, ţinând-o strâns pe Elvira de braţ, 
intră în lift. Tratat ca ultimul servitor, Aristide Stănescu îi 
adresă în gând o înjurătură birjărească şi tot în gând rânji 
lat: 

„Răbdare, amice! Mai curând de cât te aştepţi, nasul-ăla, 
de ţi l-ai agăţat în plop, o să-ţi pice în buric!“ 

Mai târziu, în salonul Elvirei, micul dejun se răcea 
aproape neatins: 

— Termină cel puţin cafeaua. 

Von Sundlo dădu din cap. Fuma cu înfrigurare - „de 
ocnaş care a găsit un muc de ţigară“, gândi Elvira - şi 
sorbea lung, des, din paharul de whisky. 

— “Te distrugi, dragul meu. La vârsta noastră, trebuie să 
ne gândim puţin şi la sănătate. 

Baronul surâse crispat: 

— Nu-mi fac probleme... Pentru cât ne mai e dat să fim 
împreună, rezistă. După aceea, nu-mi pasă de nimic. 


— "Te simţi mai bine? 

— Da, nu mă mai doare. Simt însă că mă sufoc! Îi fac un 
scandal porcului de Killinger, să se ducă vestea până la 
Berlin! 

Elvira zâmbi cu tristeţe: 

— Ce sens are? Nu-ţi dai seama că totul vine de acolo? 
Cine ar fi îndrăznit să acţioneze asupra ta fără un ordin 
categoric, emis de foarte de sus? 

Măselele baronului pârâiră: 

— N-o să le meargă! Hotărât n-o să le meargă! 

Elvira surâse din nou: 

— S-ar zice că am fost condamnată în contumacie. Cel 
puţin pentru un număr de zile. 

— Ce vrei să spui? 

— Sunt primejdioasă pentru ei şi deci indezirabilă, atâta 
timp cât suntem împreună. După care... Nu mă ştiu cu 
nimic interesantă. O oarecare doamnă Manu şi atât. Totul e 
deci să supraviețuiesc câteva zile încă, până expiră vacanţa 
noastră. 

Von Sundlo o strânse sălbatic în braţe: 

— Câteva zile mai scumpe pentru mine decât orice! N-aş 
renunţa la ele pentru nimic în lume, însă nu cu riscul vieţii 
tale. 

Glasul Elvirei Manu răsună ca o sentinţă: 

— Eu sunt dispusă să risc, Kurt. Te iubesc. 

Baronul o privi cu ochi dilataţi de patimă: 

— Atunci? Atunci ce ne împiedică să fim totdeauna 
împreună? Să renunţăm la convenţia aceea copilărească?... 

Elvira ţinea buzele strânse. Pe obraji îi alunecară lacrimi. 
Ploaie de sărutări i le culeseră: 

— Nu plânge, iubita mea, nu suport... Adică de ce n-ar fi 
posibil?... O să scăpăm din balamucul ăsta al lui Hitler!... 
Măcar să ne făgăduim că nu ne va mai despărţi nimeni şi 
nimic. De ce taci? 

Pe chipul Elvirei, neclintit ca un tablou, doar ochii trădau 
suferinţa. Von Sundlo îi strânse umerii cu putere. 


— Ce te împiedică să spui da? Convenienţe sociale? Eşti 
măritată? Ce lanţuri, ce poveri îţi apasă viaţa, iubito? 

— Kurt, răspunse Elvira, noi am promis ceva... Am fost 
amândoi de acord să... 

Von Sundlo n-o lăsă să continue. Vorbi precipitat: 

— La naiba cu făgăduielile! Au trecut de atunci 
unsprezece zile. Unsprezece zile mai intense decât o 
viaţă!... Eram atunci doi străini, porniţi într-o aventură 
originală. Ei au promis, străinii aceia, nu noi, cei de acum. 
Dragostea noastră ne dezleagă de orice făgăduieli care i se 
împotrivesc, chiar dacă ar fi fost jurăminte. Dă-mi măcar o 
nădejde, iubito! Lasă-mă să sper!... Spune-mi că pot spera! 

Telefonul ţârâi scurt şi amândoi tresăriră. Elvira se 
desprinse din braţele colonelului. „Afurisit să fie cine ne 
deranjează acum!”, şi ridică receptorul. Pe chip i se citi 
nedumerire. Ascultă câteva clipe şi închise. 

— Cine a fost? 

— Directorul. O comunicare pentru tine. Ştia că eşti aici. 

— Ce vrea? 

— Eşti aşteptat la apartamentul nr. 38. Ceva foarte 
urgent. 

— Cine naiba mă aşteaptă? 

— Am înţeles că-i vorba despre o doamnă. 

Von Sundlo îşi trecu enervat degetele prin păr: 

— Să nu fie o cursă la mijloc! 

— Trebuie să te duci, Kurt. 

Baronul repetă pe gânduri: 

— O doamnă, o doamnă... A! E probabil Von Kohler! Ştiu 
că am câte ceva să-i spun! 

— 'Te rog, Kurt! Fii atent ce vorbeşti! 

Colonelul îşi îndreptă hainele în dreptul oglinzii. 

— Încui bine şi nu deschizi nimănui până nu mă întorc! 
Nimănui şi sub nici un motiv, chiar dacă auzi că strigă foc! 
Ne-am înţeles? 

Aşteptă pe culoar până Elvira răsuci cheia în broască şi 
se îndreptă cu furie abia stăpânită spre apartamentul nr. 


38. 

Stupefacţia îi spulberă într-o clipă mânia care îi 
cutremurase întreaga făptură. Perplex, simţi nevoia 
concretă să se sprijine de uşă. 

— Manja! 

Mica baroană, proaspătă şi sclipitoare de tinereţe, în 
rochie  înflorată ca o grădină, îi sări de gât, cu 
spontaneitatea şi firescul care o caracterizau. Ai fi zis că s- 
au despărţit ieri. Era veselă, scânteietoare, dar nicidecum 
emoţionată. 

— Kurt, meine lieber! Mi-a reuşit surpriza? Nu l-am lăsat 
nici pe director să-ţi spună cine te aşteaptă... Arăţi 
splendid!... Te-ai bronzat şi asta te avantajează. 

În realitate, din cauza palorii, chipul colonelului căpătase 
o culoare nesănătoasă, de hepatic. Pe frunte îi apăruseră 
broboane de sudoare. 

Surpriză! Da! Asta n-o contesta nimeni... În primele clipe, 
prea buimăcit, se simţise incapabil să reacționeze. Apoi îi 
veni să plângă de furie neputincioasă. Doar Manja lipsea în 
toată povestea asta. Dinaintea ochilor îi stăruia imaginea 
Elvirei. Dumnezeule! De ce nu ne lasă oamenii în pace? De 
ce nu mă laşi să fiu fericit... Câteva zile, atât!... Dar nu!... 
N-am să îngădui nimănui să mi le ia... Cum să procedez? Ce 
trebuie să fac? 

Se lăsă îmbrăţişat ca o statuie. Manja ciripea, se mişca 
neliniştită ca o lăcustă. 

— Nu te bucuri că mă vezi? Micul meu Kurt... Spune-mi 
că mă mai iubeşti... 

Ah! Dulcegăriile astea de coristă, dintr-un teatru de 
gang! Îl îngreţoşaseră totdeauna, dar izbutise să le ignore. 
Acum îi erau insuportabile. 

Manja nu observă reacţia sau se prefăcu că nu observă. 
Deveni dintr-o dată îngrijorată: 

— Ce se întâmplă cu tine, îngeraşule? 

Colonelul izbuti să rostească răguşit: 


— Mă întreb ce se întâmplă cu tine. Erai decisă să petreci 
vara la Nisa. 

— Nu cred că aşa îşi întâmpină un bărbat iubitor soţia 
după o despărţire de patru luni. O biată mică soţie care a 
înfruntat o grămadă de primejdii ca să-l vadă. 

— Nu eu te-am rugat să le înfrunţi. 

— Mon Dieu! Eşti de-a dreptul rău! Dar eu nu mă supăr. 
Sunt obişnuită cu originalităţile micului meu Kurt. 

În realitate, se simţea descumpănită. Kurt arbora o 
atitudine cu totul necunoscută până acum. Manja ştia că n-o 
iubeşte, dar o suporta cu indiferenţă amabilă şi în 
parametrii unei comportări impecabile. 

Dintr-o dată, von Sundlo simţi că-i revine calmul. Se 
hotărâse, iar hotărârea era irevocabilă. 

— Să stăm de vorbă liniştiţi, Manja. 

Mica baroană se azvârli pe canapea. Rochia se înfoie 
dezvelindu-i până peste genunchi picioarele lustruite de 
soarele Rivierei. Colonelul trebui să recunoască în sinea lui 
că tabloul era fermecător. Splendid chiar, dar se putea lipsi 
de el. O dorea din tot sufletul. 

— Eu sunt liniştită, făcu Manja naiv. Nu ştiu de ce nu eşti 
şi tu. 

— Sunt şi eu. Spune-mi de ce ai venit. 

— Ca să te văd. Începusem să mă plictisesc la Nisa şi-mi 
era dor de tine. Am profitat de o ocazie neaşteptată şi - 
ridică din umeri făcând botişor - uite-mă aici! 

— Ce fel de ocazie? 

— Un tânăr spaniol, o persoană foarte bine, pe care l-am 
cunoscut la contesa de Courcelles, are afaceri la Bucureşti. 
Mi-am zis că-i un prilej minunat, ca să nu călătoresc singură 
pe timpurile astea! 

— Unde-i individul? 

Mica baroană începu să râdă. 

— Unde să fie? Aici, la Bucureşti, aici, în hotel. M-a adus 
ţie întreagă şi nevătămată. 

Von Sundlo o privi gânditor: 


— Spune-mi, Manja! Asta e ultimul tău amant? 

Femeia îi îndreptă o privire speriată: 

— Kurt... Nu mi-ai vorbit niciodată în felul acesta. Mă faci 
să plâng. 

— Să nu plângi. Am ştiut toate legăturile tale. După opt 
luni de căsătorie erai metresa lui Claudel, balerinul de la 
Opera din Paris. Ăsta a fost primul. Au urmat ceilalți: 
campionul de tenis american, apoi grecul ăla suspect, 
Domitis... Ce sens are să-i enumăr? 

Manja îl privea înmărmurită. Nu bănuise cât de departe 
putea merge indiferența lui Kurt faţă de ea! O indiferenţă 
cutremurătoare! Nu emisese niciodată vreo aluzie, se 
comportase mereu egal, cu deferenţă, n-o ameninţase cu 
sancţiuni financiare. Şi, în acest răstimp, ştiuse totul. 
Absolut totul, cu adresă şi număr de telefon. 

— Nu-ţi fac reproşuri, Manja. Probabil te-am dezamăgit, 
îmi dau seama că n-am fost un soţ ideal pentru tine. 

— Nu, Kurt... N-ai dreptate, reuşi să îngâne mica 
baroană. Ai fost bun cu mine... 

Von Sundlo râse crispat: 

— Atâta nu-i îndeajuns pentru a izbuti un soţ. 

— De ce-mi spui lucrurile astea abia azi? Tocmai azi? Şi 
dacă ai ştiut..., presupunând că e adevărat..., dacă ai ştiut 
despre ceilalţi, de ce ai tăcut? 

Răspunsul căzu ca o plesnitură de bici. 

— Pentru că până azi nu m-ai deranjat. 

Manja îşi muşcă buzele. Spuse cu o voce mică, speriată: 

— Se pare că ţi-am încurcat socotelile. 

— Mai mult decât îţi închipui. 

Glasul Manjei deveni şi mai mic, firicel abia sesizabil: 

— 0... femeie? 

— Da. 

— Înţeleg... Ce vrei să fac eu? 

— Să pleci imediat. 

Manja îşi astupă faţa cu palmele mici. 

— Eşti foarte sever, Kurt. 


Se auzi un ciocănit în uşă. 

Von Sundlo o privi interogativ: 

— Cine-i? 

— Octavio, probabil... Vreau să spun, domnul de Villar... 
Ce să fac? 

Baronul se ridică: 

— Să-i dai drumul să intre. Nu-i normal? 

Manja, încurcată, deschise uşa. De Villar intră zâmbind 
radios. Expresia i se schimbă atât de brusc, încât 
colonelului îi veni să râdă. 

„Nenorocitul n-are nici o vină...“ 

Manja îngăimă stângace: 

— Domnul de Villar... Soţul meu. 

Cei doi se priviră cu expresii diferite. Spaniolul, aprins la 
faţă, încremenit, vizibil nelaîndemână, baronul, cu oarecare 
curiozitate: „Ce-i drept, mititica are gust. Toţi ceilalţi au fost 
de altfel exemplare remarcabile...“ 

Salută dând scurt din cap şi, îndreptând o privire plină de 
semnificaţie Manjei, „deci ştii ce ai de făcut“, ieşi. 


După ce ajunseseră la Bucureşti, în zorii zilei, după un 
drum primejdios - cel puţin traversarea cu bacul i se păruse 
de coşmar, avusese sentimentul că în orice clipă se vor 
scufunda, înghiţiţi de o Dunăre sălbatică - Herr Walter 
răsuflase uşurat. Incontestabil, scorpia avea un curaj 
drăcesc şi declarase sincer: 

— Vă felicit, doamnă baroană. Sunteţi un star al 
volanului. 

Edith von Kohler îşi scosese mănuşile cu indiferenţă. Mai 
mult decât obosită, se simţea furioasă şi sfâşiată de două 


dorinţe imperioase: să ia o doză zdravănă de cocaină şi să 
simtă braţele micului Etienne înlănţuindu-i trupul. 

Trecuse pe lângă Aristide Stănescu, îndoit în veşnic şi 
umil echer, fără să-l vadă, luase liftul şi dăduse năvală în 
apartament. Mâinile îi tremurau când deschise cutiuţa de 
aur şi aspirase cu nări dilatate praful gălbui. Aşteptase 
câteva minute. O linişte binecuvântată, o stare de 
beatitudine îi destinsese întreaga făptură. Îşi aruncase o 
privire întâmplătoare în oglindă şi începuse să-şi smulgă 
hainele de pe ea, grăbită, nervoasă, febrilă. 

— Micul meu Etienne, îţi jur că, în mai puţin de trei zile, 
vom fi împreună. Vom lua masa la Tour d'Argent. Acolo îţi 
place ţie, mic derbedeu de Paris... Când maică-ta spăla vase 
la „Chez tante Mariette“, Turnul de Argint ţi se părea 
idealul de standard... Vei comanda „Nids d'hirondelles şi 
truites aux amandes"“... Nu că-ţi plac extraordinar, dar sunt 
scumpe. Şi ele reprezintă un standard. 

Făcuse o baie fierbinte şi se culcase. Răspuns la mesajul 
expediat din Constanţa prin intermediul lui Dieckhoff nu 
putea sosi înainte de câteva ore. Până atunci, nu avea 
altceva de făcut decât să aştepte. [igara aprinsă îi căzuse 
din mâna adormită. După o vreme, aţa de fum se dizolvase 
în aroma Magie de Paris a odăii. Pe covorul alb Savonnerie 
rămase o gaură urâtă, neagră. 

Edith mototoli nervoasă scrisoarea cifrată. Era de fapt 
mai mult o comunicare succintă şi imperativă. 

Himmler îi respingea propunerea. Rechemarea lui von 
Sundlo la Berlin, înainte de expirarea concediului de 
convalescenţă, era exclusă. Fuhrerul nu putea fi deranjat 
sub nici un motiv, nimeni nu îndrăznea să-l abordeze. 
Printre rânduri, baroana înţelegea că Hitler traversează 
una din celebrele lui crize de nervi, demenţiale, când cei 
din jur, chiar Eva Braun, păşeau în vârful picioarelor, dacă 
nu le era cu putinţă să treacă nevăzuţi. Eşecul de la Kursk îl 
scosese din minţi - 5 200 000 de oameni zvârliţi în derută şi 
deveniți aproape ineficienţi - începutul contraofensivei 


sovietice, încununat de succes, îi zdruncina, fără s-o 
mărturisească, încrederea în propria-i  infailibilitate. 
Posturile de radio inamice, comentatorii de specialitate, 
apreciau evenimentele sfârşitului de iulie 1943 ca un punct 
nodal în desfăşurarea războiului, cotitură categorică în 
favoarea aliaţilor. lar faptele o confirmau. Trupele 
Germaniei fuseseră înfrânte pe direcţiile Hotineţ şi Bilhov, 
iar, ştire de ultimă oră, ruşii - Frontul Briansk - învăluiseră 
gruparea germană din împrejurimile Orelului. 

Baroana von Kohler nu asistase la crizele lui Hitler, dar 
deţinea informaţii de primă mână. În asemenea situaţii, 
Fuhrerul prezenta simptomele, în gamă completă, ale 
descreieratului de profesie, manifestările fizice erau cele 
ale unui epileptic, reacţiile, deciziile, sentinţele necugetate 
ale paranoicului. 

lar ordinul de rechemare a colonelului von Sundlo nu 
putea fi emis decât de Hitler. Faptele erau de notorietate, 
vărul Heinrich nu mai trebuia să dea explicaţii. Nimeni de la 
curtea Fuhrerului nici măcar invizibilul şi atotputernicul 
Bormann, nu avea cred sub ascendent asupra arogantului 
aristocrat. Deci, dispunea scrisoarea, Edith va trebui să 
revolve cazul „Elvira Manu“ cu mijloacele legale, dar, mai 
ales, clandestine, pe care le avea la Bucureşti 

Baroana von Kohler arse hârtia. Va proceda cu hotărâre 
şi fără şovâială. 

„Ţi-am jurat, Etienne... Nu mai ai de aşteptat decât trei 
zile. Poate chiar mai puţin.“ 

Ridică receptorul şi-l chemă la ea pe Herr Walter. 


— La ordinele dumneavoastră, doamnă baroană. 

Edith von Kohler, palidă, nefardată, într-un chimono 
vişiniu, îi îndreptă o privire glacială. 

— Mi-e silă de vorbe goale. Fapte, Walter, fapte! Trebuie 
să-ţi spun că m-ai dezamăgit din toate punctele de vedere. 


Neamţul îşi încleştă fălcile, accentuând forma pătrată a 
capului. 

— Regret. Dat fiind că serviciile mele sunt 
nesatisfăcătoare, rog pe doamna baroană să-mi permită să 
mă retrag. 

Edith râse urât. Dispreţul din priviri era ucigător. 

— Aş face-o cu plăcere, împreună cu un picior foarte bine 
aplicat pe fundul ăla umflat. Pe lângă tine, Goring e un 
baletist. Da, băiete, m-aş dispensa bucuroasă, dar timpul 
nu-mi permite să caut alt dobitoc. 

Chipul neamţului deveni vânăt: 

— Vă atrag atenţia că nu sunt obişnuit... 

— Să taci! îl întrerupse ţipând Edith. Îmi pasă de 
obiceiurile tale ca de ultima ploaie. Te afli la dispoziţia mea 
şi eşti obligat să te supui. 

Glasul urcă, prinzând accente isterice: 

— Nu mă enerva, Walter! E suficient să pun mâna pe 
telefon pentru ca Frontul de răsărit să ţi se pară o excursie 
de plăcere. 

Walter îşi încleştă mâinile pe spătarul canapelei, ca să nu 
plece singure. Simţea o dorinţă irezistibilă de a o cârpi pe 
vipera asta vicioasă, cu fumuri crăieşti. 

— Nu mi-e teamă de ruşi! Prefer să înfrunt toate ostile 
iadului decât să suport insulte şi un tratament de slugă 
ordinară. 

Baroana râse strident. Părul, necoafat, îi scăpase din 
agrafă şi Walter îşi zise că seamănă cu o desfrânată beată 
din Pigalle ori de pe podul cu prostituate expuse în vitrinele 
Amsterdamului. 

— Dar de un domiciliu de veci, la trei metri sub iarbă ce 
zici? Nici n-ai idee ce simplu e! Simulă apăsarea 
arătătorului pe trăgaci: Pac şi atâta! Asta, bineînţeles, după 
o prealabilă vizită de curtoazie în saloanele Gestapoului. 

Prea furios pentru a se simţi speriat, neamţul ridică din 
umeri: 


— Mi-e egal. Dar, pentru că întâmplător mi-am amintit, 
mi-aş mai permite să vă atrag atenţia că nici oamenii de la 
Dieckhoff-Constanţa n-au izbutit mai mult... Oamenii pe 
care mizaţi sută la sută. 

— Nu eşti singurul imbecil, Walter. lată un sector unde 
Dumnezeu nu s-a zgârcit! De-ajuns cu colocviile! Îţi acord 
patruzeci şi opt de ore pentru ca povestea asta absurdă cu 
femeia Manu să fie definitiv isprăvită. Trebuie să moară, 
înţelegi? 

Un surâs ironic se ivi în colţul gurii lui Walter. 

— Doamna baroană îmi poate sugera modalitatea de 
crimă? Von Sundlo n-o scapă din ochi pe această femeie, o 
însoţeşte pretutindeni. 

— N-o va mai însoţi. Nevastă-sa e aici. Cine dracu a adus- 
O, nu ştiu, dar pe noi ne serveşte. 

Zâmbetul stărui pe buzele neamţului. 

— Am impresia că prezenţa baroanei von Sundlo la 
Bucureşti n-a modificat prea mult, aş zice chiar deloc, 
situaţia. Colonelul şi Elvira Manu continuă să fie 
nedespărţiţi. O dragoste, probabil, care nu ţine seamă de 
nici un fel de norme... 

Edith dădu nerăbdătoare din picior. Tocul Louis XV al 
papucului de mătase pârâi: 

— lar filosofezi? 

„O dragoste care nu ţine seama de nici un fel de 
norme...“ Simţea o strângere de inimă şi, în acelaşi timp, 
încerca un sentiment de invidie. „Oare Etienne mă iubeşte 
la fel? Micul, drăgălaşul Etienne...!“ Ea, ea îl iubea cu 
patimă. Niciodată, într-o bogată viaţă sentimentală care se 
putea numi, considerată statistic, carieră, nu trăise o 
pasiune atât de răscolitoare. Pasiunea distruge sau se 
stinge. 

Se gândi la von Sundlo şi la această româncă enigmatică. 
„Cum dracu' s-o fi descurcat cu Manja?... E totuşi nevastă- 
sa!“ O dragoste mistuitoare, desigur, îi înlănţuia într-un 
cleşte necruţător. Păcat... Puţini au privilegiul unor 


asemenea trăiri. „Tant pis! Şi în dragoste trebuie să ai 
noroc. Von Sundlo, hotărât, nu are!“ 

— Da, reluă apăsat, trebuie să moară. 

Herr Walter îşi subţie privirea: 

— Îndrăznesc să insist: cum? 

— Oricum. Angajează un ucigaş de profesie. El va găsi 
modalitatea. Nu uita! Ai patruzeci şi opt de ore sau... 

— Sau? 

— Sau, în loc să te îmbeţi în fiecare noapte cu ţuică 
românească, vei gusta cocktailurile Gestapoului. Au 
barmani foarte competenţi. Poţi să pleci. 


Deşi era încredinţat că nu va găsi nici măcar umbra lui de 
Villar, Marin Viforeanu se prezentă totuşi în următoarele 
două zile la ora convenită în holul cinematografului Aro. În 
acelaşi timp continua să frecventeze barul Athenee Palace. 
O dată cu moartea lui Bogdan, pierduse legătura cu culisele 
democratice ale fostului Birou 2 („ăia numai pentru nemți 
nu lucrează“), ratase reluarea contactului cu aceeaşi 
echipă, la întâlnirea cu spaniolul. Presimţind, mai mult, 
aproape încredinţat că momentul este acut, că, într-o 
formulă sau alta, trăieşte o ocazie unică, ocazia unei vieţi, 
Viforeanu decise să schimbe patronul. 

„Mi-e indiferent cine câştigă războiul. Probabil aliaţii. 
Ruşii sunt puternici şi fanatici, americanii plini de resurse, 
englezii încăpăţânaţi. Dar, până la victorie, mai răsare luna 
nu o dată! lar chimirul plin nu pierde niciodată. Buni şi 
banii şoacăţilor!...“ 

Vizitele la bar - din nou intuia că aici se afla în miezul 
afacerii von Sundlo şi că tot aici se va consuma şi 
deznodământul - nu-l dezamăgiră. Înregistră cu satisfacţie 
că neamţul şi „dama“ s-au întors la Bucureşti şi, cu o 


tresărire, constată că de Villar, însoţit de o maimuţică 
nostimă, beneficiază de serviciile aceluiaşi hotel. 

În cursul dimineţii, asistă la un incident care i se păru 
plin de semnificaţie. Neamţul care o însoțea de obicei pe 
baroana Edith von Kohler lăsase cheia la recepţie şi se 
îndrepta spre ieşirea hotelului. Directorul Stănescu, aflat 
prin preajmă, îl salută reverenţios. Neamţul, fără să se 
oprească o clipă, îi strecură şuierat printre dinţi: „Porc 
incapabil!“ 

Cuvintele abia susurate nu scăpară urechii exersate a lui 
Viforeanu. Se hotări brusc şi, peste jumătate de ceas, când 
Aristide Stănescu i se păru mai degajat de treburi, îl abordă 
direct. Articulând primele cuvinte, avu senzaţia că se 
azvârle cu ochii legaţi într-o prăpastie. 

Dintâi, directorul îl privi cu un amestec de iritare şi 
plictis. Ultimele zile îl marcaseră vizibil. Obrajii plini, de 
obicei trandafirii, îşi pierduseră prospeţimea, ochii cercetau 
mereu neliniştiţi şi cel mai ades în lături, iar jovialitatea 
amabilă pe care încerca s-o arboreze în continuare, din 
pricina artificialului strident, sugera jalnic un steag pleoştit, 
gata să cadă de pe metereze în ruină. Nedesprins cu eşecul 
- toată viaţa parcursese doar şoselele asfaltate - 
complicațiile şi rateurile din ultima vreme îl făcuseră să-şi 
piardă cumpătul. Neamţul era furios şi Aristide simţea că 
nu-i mai acordă nici un credit. 

„Ei sunt dobitoci, îşi spunea neîncetat răsucindu-şi 
mustaţa (un tic de ultimă oră, înregistrat de ochiul atent al 
domnului Basile) şi eu trag ponoasele. În fond, li l-am pus 
pe Tamaş în palmă. Au procedat probabil ca nişte ageamii, 
iar ăla, vulpe mâncată de molii, că nu s-a născut săptămâna 
trecută, a mirosit filajul.“ 

lar necazurile nu vin singure. Motive de nemulţumire îi 
dădea şi Vasile care îl suspecta pe faţă şi îi urmărea fiecare 
mişcare. 

— Cu altul, îi spusese răspicat barmanul, aş fi procedat 
fără menajamente. Nu uit însă că am bătut aceeaşi minge 


de cârpă pe maidan şi că am fumat din acelaşi chiştoc. 
Bagă-ţi minţile în cap şi vireaz-o cât nu-i prea târziu. În 
rahatul în care te-ai vârât tu, să ştii că nu se greşeşte de 
două ori. 

— Care? 

— Nu face pe tâmpitul! Vânzarea se plăteşte, iar eu sunt 
unul din ăia care-mi place s-o fac cu vârf şi îndesat. 
Cumpăr-o pe Nina cu alţi arginţi. 

Cât despre Nina, aceasta îi declarase cu indiferenţă: 

— Nu ştiu ce tot spune Vasile că te-ai băgat într-o 
porcărie din cauza mea. Fii atent ce şi cum faci, dar pe 
mine să nu mă amesteci în încurcăturile tale. 

— Ce ingrate sunteţi voi, femeile! constatase cu 
amărăciune Stănescu. În loc să apreciaţi sacrificiul, vă 
grăbiţi să vă luaţi pălăria şi geanta. 

— Uite ce e! Eu ţi-am cerut să mă duci la primărie, nu să 
înjunghii un om, nici să furi la drumul mare. Ţi-o spun, ca să 
nu zici după aia că te-am împins eu la cine ştie ce 
potlogărie. 

— Cel puţin nu mă grăbi în halul ăsta, implorase 
directorul. 

— Ny! Ai avut vreme doi ani de zile să-ţi aranjezi 
afacerile. Acum, te priveşte. La o adică, se satură şi Ciolac, 
că nu-s singura muiere în lume, iar eu al doilea ca ăsta nu 
mai găsesc. O dată trece baba cu colacii... 

Primele cuvinte ale lui Viforeanu le înregistră distrat, cu 
mintea în altă parte, apoi deveni atent. Figura avocatului 
falit îi era familiară. În ultima vreme, frecventa zilnic barul, 
iar domnul Vasile îşi manifestase chiar de la început 
bănuiala că individul ar fi agent al Siguranţei. Pe chipul lui 
Aristide Stănescu se ivi o expresie de nedumerire. Tipul îi 
cerea să-l prezinte lui Walter. 

— Ce o fi în capul dumitale? Că noi suntem agenţie 
pentru intermedierea de cunoştinţe şi relaţii mondene? 
Adresează-te în altă parte. 


Dădu să plece, dar Viforeanu i se puse înainte 
străduindu-se să surâdă cât mai îmbietor: 

— Vă rog nu mă refuzaţi. Nu vă cer decât să-i comunicaţi 
că există o persoană care i-ar putea fi de folos - ştiu ce 
vorbesc, domnule director, în afacerea von Sundlo. Atâta. 
Vă mulţumesc. 

Piruetă şi dispăru în bar. 

Aristide Stănescu, surprins, rămase câteva clipe pe 
gânduri. Se uită instinctiv la tabloul cu chei. Walter încă nu 
se întorsese la hotel. 

„Cine ştie? Poate iese ceva de aici...“ 


XXX 


În casa de rendez-vous a doamnei Piţulea, colonelul 
Ovidiu Tamaş îşi petrecea cea mai mare parte a timpului 
adâncindu-se în lungi reflecţii. O linişte de catedrală 
domnea în întreg imobilul. Uşile se deschideau fără să 
scârţâie, zgomotul tocurilor înalte şi subţiri - nu vii la o 
întâlnire amoroasă în pantofi de tenis - era estompat de 
grosimea covoarelor, zidurile cu uşi capitonate zăticneau 
zvon de glasuri sau râsete. „Dacă te-ai lua după discreţia 
acusticii“, îşi zicea zâmbind colonelul, „te-ai putea crede 
într-o casă locuită de fantome şi pisici care nu miaună...“ 

În aşteptarea diferitelor mesaje şi informaţii, asculta 
BBC-ul şi, desigur, Radio Berlin. Urmărea emisiunile 
propagandistice şi care se voiau spirituale ale acelei triste 
figuri, englezul William Joyce, poreclit de americani „lordul 
Haw-Haw” pentru că, în spatele anecdotelor slăbuţe care 
ţinteau la denigrarea aliaţilor, putea desluşi ţelurile 
demagogiei lui Goebbels. Îl interesau însă în primul rând 
buletinele de ştiri şi discursurile halucinante ale lui Hitler. 
De un ridicol monumental, acestea nu încetau să-l amuze; 
se surprindea râzând cu hohote şi, după fiecare număr, îşi 


zicea că îl distrează mai straşnic chiar decât filmele cu Stan 
şi Bran. 

Tamaş îşi amintea de consternarea pe care o încercase 
când îl văzuse şi ascultase prima oară la un jurnal de 
actualități. Asta se întâmpla în '33, imediat după preluarea 
puterii în Germania de către fascişti. Auzindu-i urletele, 
acutele de descreierat, gestica demenţială, aberaţiile emise 
cu o siguranţă şi o impertinenţă fără egal, colonelul simţise 
că se află în faţa unui fenomen de nepătruns, cu mult peste 
capacitatea lui de înţelegere. 

| se părea de neconceput ca un popor de cultura şi 
valenţele Germaniei, trăind în Europa secolului XX, să se 
poată lăsa mistificat, îmbătat, electrizat de acea gândire 
nebuloasă, care prezenta toate simptomele unui grav şi 
incontestabil dezechilibru mental. 

În vara lui '38, după intrarea italienilor în Abisinia, când 
anvergura intenţiilor belicoase ale naziştilor se putea 
desluşi cu ochiul liber şi fără a fi profet, colonelul Tamaş 
întreprinsese o călătorie - rentier între două vârste, simplu 
turist - în Germania. Aici, avusese ocazia să asiste la mai 
multe mitinguri în care evolua Adolf ca vedetă şi, chiar după 
prima reprezentaţie, colonelul îşi închipuise că a reuşit să 
străpungă misterul, că i-a sesizat trucurile în esenţă. 

O cuvântare dura minimum două ore, timp în care 
Fuhrerul nu făcea economie de glas, efecte ieftine, truisme 
şi consum nervos; izbutea să-şi creeze o stare de 
emotivitate maximă prin care se transmitea şi convingea. 

Fritz Klein, unul dintre capetele lucide ale Germaniei, nu 
se înşelase afirmând că „un curaj nemaipomenit de a spune 
banalităţi îl caracterizează pe Hitler, ca pe toţi marii 
retori...“ 

Epata mai cu seamă mica burghezie care era încântată 
de originea lui umilă - tatăl funcţionar vamal inferior - şi de 
straşnica lovitură de picior pe care orice Hans sau Fritz îşi 
închipuia că a dat-o nobililor şi principilor, până atunci 
beneficiarii exclusivi ai puterii absolute. 


De asemenea, conţinutul discursurilor mulțumea pe 
deplin micii negustori şi amploaiaţi. Ideile expuse nu erau 
altceva decât banalităţi de ordin general, pe înţelesul 
tuturor. De aici, delirul de simpatie. Restul îl desăvârşeau 
trucurile de prost gust ale unui actor de categoria a doua. 
Hitler îşi regiza cu atenţie meticuloasă apariţiile în 
interioare special amenajate, cu atmosferă mistică, ocultă, 
amintind tribunalele inchiziţiei. Zidurile erau drapate în 
negru, torţele aprinse - cât de multe - făceau obligatoriu 
parte din recuzită. Fuhrerul însuşi se costuma ca un 
cabotin; raglan lung de ploaie, cizme, cravaşă de care nu se 
despărţea învârtind-o în permanenţă, gestică şi glas 
poruncitoare. În oameni se năştea un vag sentiment de 
frică. Iar „frica“ - după cum afirma un gânditor - „trezeşte 
admiraţia“. 

Colonelul 'Tamaş închise aparatul de radio şi strecură o 
privire prin crăpătura perdelei. Strada avea un aspect 
obişnuit şi, după toate aparențele, nu era supravegheată. 
Se întreba dacă procedase oare prudent acceptând 
întâlnirea cu agentul Micului Bill... 

„În realitate“, îşi zise, „în activitatea secretă nu eşti 
niciodată îndeajuns de prudent. Pe de altă parte, dacă-cţi 
suspectezi şi propria umbră, isprăveşti prin a nu mai ieşi de 
sub plapumă...“ 

Filiera, în principiu, era sigură, Stephenson nu lucra 
decât cu oameni verificaţi. Riscul consta în aceea că 
agentul, cetăţean al Spaniei franchiste, dubios deci prin 
definiţie, să nu fi fost el însuşi pus sub urmărire. Pe de altă 
parte, evenimentele presau. La Kursk, nemţii primiseră din 
plin upercutul sovietic, dar erau încă departe de a fi 
înfrânți. Vor încerca să reziste sângeros contraofensivei 
ruseşti, în aşteptarea acelor arme miraculoase pe care 
Hitler miza enorm. Tamaş nu se îndoia de autenticitatea 
acestor arme, nu împărtăşea opinia optimiştilor de carieră 
care susțineau că ele reprezintă simple bluff-uri scoase din 
jobenul cu şmecherii al lui Goebbels. Şi nu trebuia să fii 


mare conducător de oşti ca să poţi aprecia corect efectele 
nimicitoare ale unei arme noi. Nimicitoare pentru că nu 
poate fi combătută pentru moment cu mijloace tradiţionale, 
iar, din punct de vedere psihologic, extrem de primejdioasă, 
căci nimic nu înspăimântă mai mult decât necunoscutul. 

Nu o dată, reflectase Tamaş, există situaţii când geniul şi 
vitejia sunt neputincioase. Doar cu trei mitraliere, în epocă, 
ai fi împrăştiat oştile marelui Bonaparte, iar pe timpul lui 
Ştefan cel Mare, cu una singură, deveneai stăpânul lumii... 

Îşi privi ceasul şi se gândi că, de vreme ce a hotărât să 
accepte contactul personal cu agentul spaniol, e timpul să 
plece. Întâlnirea fusese fixată la cimitirul Bellu, seara. 

La prima vedere, locul părea neserios, aducea a Monte 
Cristo sau Misterele Bucureştilor, şi neinspirat. Sutele de 
statui, cavouri, cruci, monumente şi copaci puteau camufla 
cu uşurinţă filatorii. O pădure de piatră unde n-aveai cum 
să-ţi fereşti spatele, glonţul ucigaş putea porni de oriunde, 
iar agresorul avea posibilitatea să dispară nesupărat. 

Colonelul însă anvizajase alte avantaje. La nouă seara, 
porţile cimitirului, pustiu încă de la opt şi jumătate - 
oamenii, indiferent de gradul de instruire, încearcă o teamă 
irezistibilă de a întâmpina noaptea printre călătoriţii în 
veşnicie -, se închideau, iar portarul, aflat de ani de zile în 
serviciul Biroului 2, fusese bine instruit. Însuşi Tamaş sosise 
cu o jumătate de ceas înainte pentru a cerceta existenţa 
vreunui amănunt suspect. 

Înserarea albastră începuse să aprindă primele stele, o 
adiere plăcută înfiora vegetaţia luxuriantă a cimitirului. 
Spectacolul miilor de candele care străpungeau blând 
întunericul argintiu al nopţii de vară era de-a dreptul 
fascinant. Ca totdeauna când pătrundea într-un cimitir, 
Tamaş se simţea impresionat de ideea oraşului mort, 
zăvorând mii şi mii de destine, zâmbete de mult stinse, 
râsete cândva fericite, răsărituri de soare pe care nu le va 
mai surprinde nimeni, privelişti necunoscute, căci nimic, 
niciodată, nu se repetă aidoma şi chiar dacă Notre Dame 


ori Luvru, ori piramidele dăinuie de secole şi milenii, ele nu 
sunt totuşi aceleaşi. Alţi ochi le privesc, alte inimi bat 
însufleţite de alte doruri, alte flori aromesc văzduhul, alte 
ziduri au răsărit. 

„Eufrosina Micu 1828-1879... O siluetă cu turnură 
elegantă, surprinsă în stilul epocii din trei sferturi, în vreme 
ce capul, răsucit cu graţie peste umăr, îngăduie să-i vezi 
faţa. Ialie de viespe, rochie aux paniers, umeri goi, din 
părul prins în creştet se desfac pe lângă gât bucle lungi, 
mătăsoase. Atmosfera pe care o degajă ţine tot de epocă: 
chip cuminte, dulce-rotund, ochi mari, melancolici. Căci, îşi 
spunea lamaş, există nu doar o modă a vestimentaţiei, ci şi 
a expresiei. Câtă diferenţă, de pildă, între înfăţişarea 
trufaşă, caracteristică sfârşitului şi începutului de secol 
(pântece ostentative, mulţumite de ele însele, mustăţi 
bătăioase, duble bărbii arogante, priviri de stăpâni, braţ 
înfipt în şold trădând aceeaşi automulţumire, iacă-tă-mă 
cine mi-s! - buze pungite de virtute), da, câtă deosebire 
între această imagine imortalizată în mii şi mii de 
exemplare pe dagherotipuri, ori fotografii sepia şi expresia 
anilor interbelici: privirile de ambe sexe sunt languroase, 
gurile par născocite doar pentru sărutări, frumuseţile sunt 
fatale. Totul vorbeşte despre dragoste. Dragostea care în 
ultimele decenii s-a descătuşat, vechile canoane au devenit 
ridicole, centurile de castitate au ajuns la fiare vechi. 
Dragostea e sărbătorită peste tot, pierzând însă din 
farmecul misterului, demonetizându-se prin inflaţie. La 
cinema, sărutările durează minute în şir, există sărut ă la 
Greta Garbo sau Michele Morgan, literatura picantă a 
inundat piaţa. Maurice Dekobra, Pitigrilli, Paul Bourget... 
Răsfoind cu câţiva ani în urmă un caiet de maxime al unei 
nepoate, elevă într-a Vl-a la Moteanu, Tamaş înregistrase, 
copios amuzat, între un aforism de Shakespeare şi altul de 
Marcian, următorul panseu: „Când Eros îmi îndreaptă o 
săgeată, îi arăt fundul pantalonilor! Dezgustat, omuleţul 
face cale întoarsă...“ Urma comentariul puştoaicei: 


« 


„Excepţional! Ce spiritual!!!“ Nici Shakespeare, nici Pascal, 
nici Tolstoi nu se bucuraseră de aceeaşi notație, le lipsea 
pădurea semnelor de exclamaţie. 

O stare specială de spirit îi creau colonelului 
instantaneele luate pe stradă. În spatele, la stânga ori 
dreapta „pozatului”, aparatul înregistra şi figuri anonime. 
Un domn cu canotieră surprins cu piciorul în aer, profilul 
unei matroane cu şezut lat, în plan secund, un bătrân cu 
jurnalul sub braţ. Ştia cât e de caraghios, dar colonelul nu 
se putea împiedica să se întrebe: „Cine o fi ăsta sau asta? O 
mai trăi? Încotro se ducea? Ce probleme are? Cum ofilael 
acasă?”. 

Îşi privi ceasul. Nouă şi cinci minute. Se îndreptă spre 
intrarea cimitirului. Îl văzu pe Moş Grigore, paznicul, 
răscolind cu privirea, prin poarta abia crăpată, Calea 
Şerban Vodă şi, după câteva clipe, se dădu la o parte. O 
siluetă suplă, elegantă, pe care, în ciuda întunericului, o 
presimţeai plină de energie tinerească, pătrunse în cimitir. 

Tamaş îl lăsă să înainteze câţiva paşi şi, dezlipindu-se de 
chioşcul cu lumânări, îi ieşi în întâmpinare. 


— În caz că te afli în impas, dar numai în situaţii 
excepţionale, vei încerca să iei legătura cu Subtilul. Aceasta 
a fost indicaţia maiorului Donovan... 

— Da, da..., înţeleg. 

Octavio de Villar râse încurcat: 

— Nu cred că m-aş putea găsi într-o situaţie mai 
complicată. Sunt zece zile de când am primit misiunea, 
peste alte câteva expiră concediul lui von Sundlo, şi eu nu 
am avansat nici măcar cu un pas. lar din comportarea 
baronului... Râse din nou: Ar trebui să fiu total lipsit de 
simţul realităţii ca să-mi închipui că acest manechin de 
gheaţă mă va accepta ca amic al casei. 

— Vă aşteptaţi să vă mulţumească pentru că i-aţi păstrat 
locul cald în pat? 


— A, nu, evident, deşi de baroană se sinchiseşte prea 
puţin. Este îndrăgostit până peste cap de această femeie, 
Elvira, şi nu vrea decât să fie lăsat în pace. De aceea ti 
pretinde soţiei sale atât de imperios, încât sună a poruncă, 
să părăsească România, fără întârziere. 

— Aşa, făcu Tamaş, stingând ţigara sub talpă. Şi care este 
atitudinea doamnei von Sundlo? Ce intenţionează să facă? 

De Villar era vizibil stânjenit: 

— Este de acord să schimbe hotelul, dar... În sfârşit, nu 
va părăsi România singură. 

Colonelul se uită la bărbatul superb, o frumuseţe de 
magazine ilustrate şi râse încetişor. 

— Uneori, o misiune prea bine îndeplinită aduce ponoase. 
Pesemne că aţi depus multă râvnă... 

— Îmi pare bine că vedeţi lucrurile în felul acesta... 
Sportiv, aş zice... Vă mărturisesc că mă aflu într-o situaţie 
îngrozitoare. Nu ştiu cum trebuie să procedez. 

Păşea parcă pe ace, strecurând priviri furişe în stânga şi 
dreapta aleii, spre mormintele vegheate de candele. 
Întunericul părea plin de umbre, palele nopţii cu paşi 
diafani trezeau foşnetul frunzelor uscate, adieri abia simţite 
dezmierdau obrajii ca o răsuflare uşoară, răcoroasă, venită 
din altă lume. Brusc, colonelul înţelese şi începu să râdă. 
Spaniolului nu-i era teamă de eventuali agenţi nazişti, ci de 
stafii, duhuri, năluci. Superstiţios, ca foarte mulţi oameni de 
acţiune şi, mai ales, catolici, de Villar, om de lume, absolvent 
al unor prestigioase universităţi, credea instinctiv în 
realitatea lumii de dincolo. 

— Nu trebuie să fiţi neliniştit, surâse Tamaş. Încă nu 
trăim ziua aceea... 

Spaniolul îl cercetă nedumerit: 

— Care zi? 

— Când morţii se vor scula din morminte. 

De Villar râse ca omul conştient de propriile-i slăbiciuni: 

— Aţi sesizat... Ce-i drept, nu mă simt la îndemână în 
asemenea peisaje. Mama mea, Dona Conception, socoteşte 


că, indiferent de domiciliu, oamenii n-ar trebui deranjaţi cel 
puţin noaptea. 

— Aha! Şi ce părere are de descinderile şi abuzurile 
poliţiei franchiste efectuate cu predilecție după al doilea 
cântat al cocoşilor? 

O expresie de duioşie tremură pe chipul spaniolului, şi 
Tamaş intui că tânărul îşi iubeşte mult mama. În principiu, 
toţi îşi iubesc mama, dar la catolici sentimentul ia nuanţe şi 
accente speciale. Geneza, probabil cultul Madonei, cu rol 
secundar la ceilalţi creştini. 

— Dona Conception, rosti cu tandreţe de Villar, îl 
consideră pe Franco un tip vulgar, lipsit de maniere. Nu i-ar 
oferi cu nici un chip un ceai în salonul ei. 

— Da, da, da..., făcu mecanic colonelul privindu-şi ceasul. 

De Villar repetă instinctiv mişcarea: 

— Aştept sugestiile dumneavoastră. Maiorul Donovan vă 
acordă un credit total. 

Tamaş surâse pentru el. Credit total... Atâta vreme cât 
interesele conlucrau în vederea unui ţel comun: Victoria 
aliaţilor! Era năzuinţa comună a unei Europe supuse de 
cravaşa Fuhrerului. După aceea... 

— Cum trebuie să procedez cu Manja..., vreau să spun 
baroana von Sundlo? 

— Lăsaţi-o să procedeze aşa cum crede ea de cuviinţă. Şi, 
de vreme ce nu vrea să plece decât în compania 
dumneavoastră, nu văd de ce ar schimba hotelul. Nici 
dumneavoastră nu aveţi interesul să vă depărtaţi de 
personajul pentru care v-aţi deplasat la Bucureşti. 

— Probabil n-am fost explicit, spuse derutat de Villar. Von 
Sundlo nu vrea să fie deranjat, prezenţa baroanei îl irită, o 
expediază fără menajamente. 

Colonelul Tamaş zâmbi mefistofelic: 

— Poate că e bine să se enerveze. 

Spaniolul se opri şi-i îndreptă o privire atât de căpiată, 
încât colonelul gândi că, din pricina stupefacţiei, omul 
uitase de fantome. 


— Bine... Dar misiunea mea?... lrebuia să fiu acceptat, să 
mă insinuez în anturajul lui von Sundlo. 

Tamaş ridică din umeri: 

— N-am darul divinaţiei, dar mă întreb cum preconizau 
cei de la Londra ca amantul soţiei să câştige încrederea 
soţului încornorat. Până într-acolo, încât să-i smulgă 
informaţii de o importanţă vitală! Cum îşi închipuiau că-i 
veţi deznoda limba? Dinamitându-l cu schnaps? 

— Dacă von Sundlo n-ar fi făcut nici o pasiune, situaţia ar 
fi arătat altfel. 

— „Dacă!“ - spune un scriitor francez. Pentru mine nu 
există acest cuvânt. Dacă un lucru nu s-a întâmplat, 
înseamnă că el nu s-ar fi întâmplat niciodată... 

De Villar dădu din mână iritat: 

— Aceasta nu mă ajută să avansez. Cum îmi pot îndeplini 
misiunea? Ce fac cu von Sundlo? M-am gândit că, dacă am 
elimina-o pe femeie, pe Elvira Manu... 

— Nu! respinse hotărât colonelul. Ea ne este în momentul 
de faţă mai utilă decât vă închipuiţi. 

— Şi-atunci? 

Tamaş întârzie răspunsul câteva clipe. Luna, alintată de 
un nor, părea că face şmechereşte cu ochiul. 

— Cum trebuie să acţionez faţă de von Sundlo? 

Tamaş îşi înfipse privirea în obrazul palid, crispat, al 
spaniolului. 

— În locul dumneavoastră, l-aş aborda direct. 

Cerul - stele, boltă albastră, nouraşi, lună de aur - se 
prăbuşi pe umerii lui de Villar. 

— Cum adică? Să mă duc la el şi să-i spun, „stimate 
domnule colonel, sunt agent al Intelligence-Service-ului, ne 
interesează harta uzinelor din N... unde se lucrează la 
armele secrete ale lui Hitler? Nu de altceva, dar un mic 
sabotaj n-ar strica!“ 

Tamaş îşi stăpâni zâmbetul: „Ăsta n-ar paria nici măcar 
un cornet de floricele pe ceea ce va să zică integritatea 
facultăţilor mele mintale.“ 


— De ce nu? Aveţi altă soluţie? 
De Villar îl privi lung: 
— Nu. 


Elvira îl aştepta îngrijorată, cu ochii sclipind de 
nerăbdare. Scrută chipul lui von Sundlo, încercând să 
ghicească, să sesizeze, cu o fracțiune de secundă mai 
devreme, decât avea să articuleze primul cuvânt, ce se 
întâmplase. Figura colonelului păstra aceeaşi expresie de 
mânie cronică, anevoie stăpânită, care-i crispa obrazul de 
câteva zile. 

Întrebă cu gura uscată de teamă: 

— Spune... Ce e? 

Neamţul se azvârli în fotoliu şi începu să bată nervos cu 
pumnul în braţul de pluş galben: 

— Îmi vine să cred că ne paşte un blestem! Ochii îi 
scăpărară şi ridică fără voie glasul: Dar nu voi admite! Nu 
voi admite nimănui să-mi stea în cale!... 

— Pentru Dumnezeu! îl imploră Elvira. Spune-mi ce s-a 
întâmplat. 

Un rictus sardonic, strâmbă gura colonelului: 

— Graţiozitatea sa, baroana Manja von Sundlo, se află la 
Bucureşti. Mai precis: la hotel Athenee Palace, 
apartamentul nr. 38. 

Elvira Manu păli. Întrebă cu inima ghem: 

— Soţia ta? 

— Da. Diavolul a adus-o, capriciile ei cretine, dar mai 
sigur maşinaţiunile de la Berlin! 

Elvira, palidă ca un crin, îşi frânse degetele. Pocnetul 
surd al falangelor spori iritarea baronului. 

— Nu ai nici un motiv să te nelinişteşti. 

Elvira avu un gest de enervare: „nu-i momentul acum să 
emitem aberaţii...“ 


— Va afla sigur... 

— Ce să afle, draga mea? 

— Nu mă scoate din minţi! explodă. Crezi că există un 
singur tip din hotelul ăsta împuţit care să nu ştie că suntem 
amanți? Tot personalul, ca să nu mai vorbim de distinsa 
voastră compatrioată Frau Kohler. 

— Draga mea, surâse cu ironie dulce, baroana von 
Sundlo nu are nevoie să plece urechea la flecăreala slugilor 
pentru a afla ceea ce trebuie să afle. 

Mâna Elvirei înţepeni pe pachetul de ţigări: 

— Ce vrei să spui? 

— Mi s-a părut elegant şi util s-o pun eu la curent cu 
situaţia dintre noi. 

— Eşti nebun?! 

— Nu. Îmi apăr dreptul la fericire. Sună bombastic, dar 
mi-e egal, asta simt! 

Elvira îl privea consternată: 

— Ai folosit faţă de ea aceleaşi cuvinte? 

— De ce nu? 

— Ăsta-i sadism. 

— Dacă m-ar fi iubit, da, deşi am fost totdeauna adeptul 
procedeelor directe. 

— Cum a reacţionat? 

Baronul rânji: 

— Prezentându-mi amantul ei de ultimă oră, un spaniol 
scandalos de bine. Mă bucur pentru ea. 

Elvira îşi înfipse unghiile în buclele blonde. Părea că se 
află în pragul unei crize de nervi. 

— Simt că-mi plesneşte capul! Doamne, Dumnezeule, ce 
situaţie imposibilă! 

Von Sundlo trecu lângă ea şi-i îmbrăţişă umerii: 

— "Te conjur, iubito, linişteşte-te. Nu suport să te văd 
consumându-te. Abia acum îmi dau seama că divorţul era 
iminent. 

Elvira îşi ridică chipul înlăcrimat: 

— Nu te minţi, Kurt! Dacă nu interveneam eu... 


Von Sundlo îi astupă gura: 

— M-aş fi născut şi trăit degeaba. Te iubesc, tu nu 
înţelegi? 

— Şi acum... Ce o să fie?... Cum o să ne... întâlnim în 
continuare? Atât cât ne-a mai rămas... 

— Ne-a rămas toată viata! St! În rest, nici o schimbare. 
Şi, ca să te scutesc de situaţii penibile, i-am cerut să-şi facă 
urgent bagajele. Va pleca, probabil, azi sau mâine. 

— Eşti sigur? 

— Dacă n-a aterizat la Bucureşti sub ameninţarea unui 
revolver, nu are nici un interes să mă contrarieze. Sunt 
pentru ea un soţ mai mult decât îngăduitor şi, deşi detest să 
pun problema meschin, cheia de la safe este în buzunarul 
meu. 

— O, Kurt! exclamă Elvira, fără să se înţeleagă prea bine 
ce vrea să spună. 

— Nu a avut niciodată motive să se plângă, dar realitatea 
rămâne aceeaşi: mi-este strict dependentă din punct de 
vedere pecuniar. Nu pretind că fără mine ar fi muritoare de 
foame - loin de lăâ -, dar este o deosebire între solitarul 
conjugal şi solitarul preţ, compensație a mângâierilor 
nedorite. Altfel păşeşti, alt bună ziua te întâmpină, alt drept 
de opţiune ai în materie de idile, şi Manja o ştie. 

Elvira, parcă ceva mai liniştită, îşi culcă fruntea pe 
pieptul baronului. 

— Ce clipe extraordinare trăim, Kurt! Coşmar şi extaz! 
Extaz şi coşmar! 

Von Sundlo o strânse puternic: 

— N-am să mă dau în lături de la nimic ca să fii fericită, 
iubito! De-ar fi să sar coarda pe Unter den Linden! 

Elvira Manu zâmbi. Vorbise aristocratul din von Sundlo 
căruia a se face ridicol pe cea mai importantă arteră a 
Berlinului i se părea sacrificiul suprem. Mai înfricoşător 
decât spectrul spânzurătorii. 

Colonelul emise brusc, hotărâre de moment: 

— Mâine seară dansăm! 


Îl privi nedumerită, neştiind ce să înţeleagă: 

— Ce-ţi veni, Kurt? Unde să dansăm? 

— Aici... Se organizează cu mare tam-tam Serata 
Gladiolelor! Nostim, în timp de război, nu? De dimineaţă au 
început pregătirile. 

— Nu te înţeleg deloc. 

— Cum nu înţelegi? Vreau să ne vadă toţi! Să afle! Să le 
intre în cap că nu mă feresc de nimeni, că la tine nu voi 
renunţa, că nu putem fi priviţi de acum încolo decât ca o 
unitate! 

— Nebunule! zâmbi cu tandreţe Elvira. Crezi că e 
prudent?... Era vorba că nu mai părăsim odaia. 

— În privinţa asta nu-mi fac griji. Asasinatele nu se comit 
cu martori. La bal vor participa două sute de invitaţi. Nu 
vor îndrăzni! 

— În fond, ce urmăreşti? 

— O demonstraţie de hotărâre irevocabilă, draga mea. 
Von Kohler şi derbedeii ei vor pricepe că, dacă au nevoie de 
mine, trebuie să te accepte necondiţionat. Şi, pe urmă, 
vreau să ne distrăm! O sărută cu duioşie: Tu vei fi cea mai 
frumoasă... Şi nu numai diseară. Totdeauna! 

Elvira Manu simţi că-i vine să plângă. 


Reviste, ziare aruncate pe covor, scrumiere pline, un 
miros infernal de ţigară, stătut - vara izul dispare mai greu 
-, haine azvârlite la întâmplare, ceşti de cafea cu zaţul 
uscat. 

„Un client dificil“, etichetă profesional Aristide Stănescu. 

Cunoştea bine genul: după ce oameni de felul acesta 
părăseau odaia, trebuia să renovezi. Îşi curăţau pantofii cu 
prosoapele pluşate, schimbate în fiecare zi şi parfumate cu 
Eau de Rochas, dădeau lustru cu draperiile de catifea, 


covoarele şi aşternutul erau arse de ţigară, paharele, mai 
ales cele de la baie, sparte. 

Herr Walter tocmai ieşise de sub duş. În halatul zebrat, 
bleumarine cu gri, părea mai pătrat ca oricând. Părul şi 
mustaţa, încă ude, aromeau a săpun şi apă de colonie. Îl 
măsură glacial pe Stănescu şi întrebă cu bruscheţe: 

— Ce vrei? 

Directorul hotelului se îndoi din şale, slugarnic: 

— Acordaţi-mi, excelenţă, o ultimă şansă. 

—  Flateriile ieftine nu mă impresionează. lar cu 
impostorii şi incapabilii nu am ce discuta. 

Aristide Stănescu nu-şi ridică privirea. 

— Ascultaţi-mă, vă rog, un singur minut. 

Herr Walter azvârli chibritul aprins direct pe covor şi îşi 
privi ostentativ Ankerul brățară: 

— Spune! 

— În hol aşteaptă o persoană care vrea să vă vorbească. 
Am toate motivele să cred că nu vă va dezamâăgi. 

Herr Walter îşi miji ochii mici. Rosti cu dispreţ deliberat: 

— Fii atent, boy! Răbdarea mea are limite. 

„Lichea ghiftuită cu cârnaţi pe varză!“, înjură în gând 
Stănescu. 

Dar glasul îi răsună umil: 

— Pot spune persoanei să intre? Prezintă deplină 
încredere şi - se înclină - ar considera drept o mare favoare 
dacă i-aţi da posibilitatea să vă servească. 

Felul în care neamţul ridică din umeri fii considerat de 
Aristide Stănescu drept accept. Îngână ceva aducând a 
mulţumiri şi se grăbi să dispară. 

Cobori în holul plin de lume. Strecură o privire în bar şi 
constată mulţumit că Sfetcu era prea ocupat cu shakerul şi 
comenzile care plouau în orele de vârf, ca să-i dea atenţie. 
Se întoarse în hol unde Marin Viforeanu îi pândea mişcările, 
simulând lectura atentă a ziarului Timpul. Directorul îşi 
muşcă iritat mustaţa. „Ce dracu' nu-şi schimbă ăştia 
trucurile! Nasul vârât în gazetă nu-i mai păcăleşte nici pe 


copii. Îşi închipuie că-s şmecheri dacă, în loc de Universul, 
flutură Timpul sau Dimineaţa!...“ 

Fără să se oprească, îi indică agentului, cu o mişcare 
imperceptibilă a bărbiei în direcţia scărilor, că poate să 
urce. 

Viforeanu mai zăbovi puţin, apoi îşi împături ziarul cu un 
aer distrat şi-l băgă în buzunar. Peste câteva clipe 
dispăruse. 

— Ticălosule! 

Aristide Stănescu se răsuci speriat. Domnul Vasile îl 
aţintea cu o privire ucigătoare. O fracțiune de secundă şi se 
întoarse în bar. 


Herr Walter, tot în halat de baie, îl măsură din creştet 
până în tălpi. 

„Hm! Ce-i drept, figura promite.“ 

Era convins că are fler, credea în diagnosticele sale 
fulger şi Viforeanu îi făcu în general o impresie bună. 

„Pare inteligent, dibaci, vioi-spirt, în excelentă condiţie 
fizică. Nu se omoară cu biserica, dar nici cu cârciuma. S-ar 
putea să facă treabă...“ 

La rândul lui, Viforeanu îi strecură o privire ascuţită: îl 
găsi masiv, poate nu prea inteligent dar viguros şi brutal. 
Brutalitatea nu-i  displăcea micului avocat, aceasta 
tangentând în mintea lui cu puterea şi capacitatea de 
decizie. 

Herr Walter se aşeză neglijent pe canapea. Soarele 
amiezii îi vopsea cu un suflu de aur părul roşcat de pe 
pulpele goale şi Viforeanu îşi întoarse scârbit privirea. 
Neamţul era indecent. O indecenţă în care desluşeai 
infatuare şi dispreţ crâncen faţă de interlocutor. 

„Asta-i situaţia! filosofă în gând Viforeanu. Sunt tari, îşi 
permit orice. De fapt, totul!“ 

Neamţul se interesă pe un ton brutal: 

— De ce ai vrut să stai de vorbă cu mine? 

Marin Viforeanu zâmbi umil: 


— Cred că sunt în măsură să vă dau unele informaţii care 
v-ar putea interesa. 

— De unde ştii dumneata ce mă poate interesa pe mine? 

Avocatul îşi plecă ochii modest: 

— Am lucrat ani de zile în Siguranţă... 

— De ce nu mai lucrezi şi acum? 

Îl aţinti cu ochii mici care, pe faţa pătrată, mare şi 
cărnoasă, păreau două gămălii de ac. 

— Starea sănătăţii, improviză Viforeanu, nu mi-a permis-o 
un timp... 

„Ce-i drept, îl cântări neamţul, neavând de unde să ştie 
că înfăţişarea lui Viforeanu nu fusese niciodată prosperă, 
individul nu arăta prea sănătos. Galben, deşi tânăr, cu 
obraji scofâlciţi, pieptul scobit.“ 

— „iar ulterior, am pierdut legăturile. Ştiţi cum se 
întâmplă cu întreruperile lungi. 

Walter dădu din umeri cu nepăsare. La urma urmei îi era 
indiferent ce hram poartă personajul. Nu avea de gând să-i 
încredinţeze misiuni care să-l introducă în probleme strict 
secrete. Ceea ce îi cerea era o treabă de ocnaş şi, pentru 
aşa ceva, tipul părea îndeajuns de dotat. „După aceea, 
desigur, vom avea grijă să nu vorbească. Cum spunea von 
Kohler, târfa asta ieşită din pântece de scorpie: va admira 
natura de la trei metri sub pământ...“ 

— Aştept informaţiile. 

— Inamicii Reichului se interesează la cel mai înalt grad 
de persoana colonelului Kurt von Sundlo. 

Herr Walter răsuci iute capul: 

— Ce ştii exact despre chestiunea aceasta? 

— Pe urmele lui se află în permanenţă spioni români, 
simpatizanți ai aliaţilor, şi străini. 

— Străini? Fii mai clar! 

Viforeanu  răsuflă ceva mai uşurat. Reuşise să-i 
stârnească interesul, să-i capteze atenţia. Îi fusese teamă să 
nu-l azvârle pe uşă de la primele cuvinte. 


— Unul dintre ei se află chiar aici, în hotel. Un spaniol, 
Octavio de Villar. 

„Hm! Amantul curviştinei lui von Sundlo, traduse 
neamţul. Mda... Era de presupus!... Figură de aventurier cu 
succes la femei...“ 

— De unde ştii că-i spion? 

— A răspuns la o parolă precisă. 

Viforeanu relată faptele care debutaseră cu cele dintâi 
măsuri ale Palomei, eşuând în odaia de demisol a prinţului 
Duca. Bineînţeles înflorise şi ajustase adevărul, pentru a 
face figură bună. 

Walter îl privea concentrat, de parcă ar fi vrut să 
străpungă cutia craniană a acestui bărbat mărunt, lichea - 
în adâncul sufletului, dispreţuia trădătorii - lichea, dar nu 
de duzină. „Într-adevăr, deloc prost... S-ar putea să-l mai 
folosim... Deocamdată însă, trebuia calmată scorpia...“ 

Imaginea baroanei, desfrânată şi vicioasă, insolentă şi 
dispreţuitoare îi aduse un val de sânge în cap. Se aprinse la 
obraz, iar tâmplele îi zvâcneau. 

— Da..., zise evaziv. Interesant, dar cam puţin... 

Viforeanu îşi împreună palmele umezite de emoție şi se 
înclină din nou. 

— Aştept doar ordinele dumneavoastră pentru a urmări 
în continuare pista. 

— ÎNâ! Şi ce pretenţii ai? 

De data asta avocatul îşi duse mâinile la inimă... 

— Onoarea de a fi sluga dumneavoastră mi-este prea 
suficientă. 

Herr Walter îl privi ironic: 

— Dumneata te crezi probabil foarte îndemânatic, să nu 
zic viclean... 

— Puneţi-mă la încercare, vă veţi convinge că nu vreau 
decât să vă fiu de folos. 

Un rânjet fără dinţi despică obrazul neamţului: 

— Asta am să şi fac. 

— Aştept dispoziţiile dumneavoastră! 


— Perfect! Vei comite o crimă. 

Marin Viforeanu simţi brusc că pielea capului i se 
încreţeşte. Întrebă prosteşte, căci auzise destul de bine: 

— O crimă?! 

— Da, răspunse placid neamţul şi îşi privi ostentativ 
ceasul. Ai exact patruzeci şi opt de ore la dispoziţie pentru 
a-ţi îndeplini... mandatul. 

Gura uscată a agentului emise un sunet nedesluşit, în cap 
gândurile i se învălmăşeau, o furtună de sentimente 
contradictorii îl asalta. 

„În ce rahat m-am băgat!... Drept cine mă ia?... Ucigaş! 
Nici nu mi-ar fi trecut prin minte!... Nu! Imposibil! Şi 
totuşi...!“ 

— Ei? făcu Herr Walter, surâzând mereu sardonic. 

— Vă mărturisesc, rosti cu limba încleiată Viforeanu, că 
nu la astfel de servicii m-am gândit. 

— Dar la care? Cafeaua mi-o serveşte valetul. 

Avocatul încercă să râdă: „Vai ce glumă reuşită!“, dar nu 
izbuti decât un schelălăit jalnic. 

— Mi-ai cerut să te pun la încercare. Un asasinat, îmi plac 
termenii exacţi, constituie o probă concludentă şi un 
examen în vederea altor misiuni. 

Viforeanu, prăbuşit, se interesă cu voce tulbure: 

— Pe cine... 

Realiză că se azvârle în necunoscut. Un necunoscut 
odios, de coşmar, care-l va marca la sfârşitul zilelor sale. 
Viaţa lui, chipul însuşi, somnul nu vor mai fi niciodată 
aceleaşi. Certitudinea că se află pe buză de abis îi dădu o 
senzaţie concretă de ameţeală. 

Marin Viforeanu avea o impresie excepţională despre 
propria lui persoană, care însă nu-l împiedica să ştie că nu-i 
un sfânt. Soarta, împrejurările mereu lipsite de 
generozitate îi dăduseră brânci pe rând, îl împinseră cu 
obstinaţie spre reprobabil şi ilegal. Avea la activ ticăloşii şi 
canalisme cărora instinctul de conservare şi depărtarea le 
găseau scuze. Timpul pansează conştiinţele, chiar când sunt 


de bronz. Ideea de crimă însă îl înspăimânta prin 
necunoscut, prin enormitatea cuvântului, prin rezonanţele 
de scandal etic şi legal pe care le presupunea, prin 
dinamitarea atomului de bun şi curat prezent chiar şi în 
făpturile cele mai abjecte, acel atom de bun şi curat rămas 
de pe vremea abecedarului şi a buretelui, portocală zglobie 
ieşită prin urechea ghiozdanului. 

Herr Walter îi urmărea atent reacţiile şi Viforeanu 
încercă să-şi regăsească nordul. 

— Cine e persoana vizată? 

— De vreme ce te interesează numele viitoarei victime, 
constată cu satisfacţie Herr Walter, înseamnă că ne-am 
înţeles. 

Avocatul dădu din cap. 

— Cine e? 

— Pemeia care-l însoțea pe von Sundlo. Elvira Manu. 
Părerea mea e să operezi chiar mâine seară. 

— De ce? 

— În hotel va avea loc o mare serbare. Sunt informat că 
von Sundlo a reţinut o masă. Nu cred că ai putea inventa o 
împrejurare mai favorabilă. 

— V-aţi gândit la martori? Vor fi zeci şi zeci de persoane 
în sală. 

— După circa două ore de petrecere, oamenii nu mai sunt 
atenţi la ce se întâmplă în jur. Un scurtcircuit aranjat te va 
ajuta să dispari înainte ca cineva să se fi dezmeticit. Dacă ai 
o idee mai bună... 

Marin Viforeanu, galben ceară, îşi umezi buzele uscate: 

— Cred... da... Cred că voi rămâne la varianta aceasta. 

leşi nesigur pe picioare şi, când ajunse în prag, trebui să 
facă eforturi să nu se rezeme. Herr Walter îl urmări 
îngrijorat: 

„Idiotul! Numai să nu facă un infarct înainte...“ 


Bătrânul Ştefan Duca privea de un sfert de oră uşa 


garderobului înalt, înţepenită în partea superioară, chiar 
sub aplicaţiile de bronz, cu o bucată de carton. Se părea că 
spectacolul îl fascinează. Îl fascinase de cum intrase în 
odaie. Abandonase valiza fără să despacheteze, nu se 
spălase nici măcar pe mâini şi aprinse o ţigară. 

— E bizar..., mormăi graseind. Eu nu ajung până acolo, 
pun piedica în dreptul broaştei... Şi nici servanta, care-i o 
pitică. De altfel, după atâţia ani, nu mai e curioasă, îmi lasă 
lucrurile în pace. 

„Servanta“ - coana Aneta - îl primi cu exclamaţii 
zgomotoase de bucurie, îl bătu - spre consternarea 
bătrânului - familiar pe umeri, se îngrijoră matern, „eşti 
cam şofraniu, don' Duca, oi fi răcit“, şi-i oferi o infuzie de 
tei. 

Prinţul, care detesta organic familiarităţile - nu dispreţ, 
nu spirit de castă, ci doar norme de educaţie intrate în 
sânge, „este lipsit de tact şi bun gust să te introduci în viaţa 
cuiva, să-l obligi să-ţi suporte efuziunile“ - se simţi jenat şi 
nelaîndemână: mirosul greţos care se revărsa în efluvii 
grase din odaia spălătoresei îi sporea iritarea. 

— Hai, don' Duca, făcu expeditivă coana Aneta. Până te 
aranjezi dumneatale, e gata ceaiul. 'Ţi-aduc şi o farfurie de 
tocăniţă de oaie? Numa' ce-am scos-o din cuptor. 

„locăniţă de oaie! Ce oroare, mon Dieu!“ Doar simţindu-i 
mirosul şi îl apucase migrena. Straniu era însă modul nou în 
care-l aborda coana Aneta. Folosise totdeauna pronumele 


de reverență, iar atitudinea era, în general, stăpânită şi 
discretă. 

„Parbleu! S-a întâmplat ceva!“ 

— Mulţumesc, eşti foarte gentilă..., nu-i aşa, amabilă, dar 
abia am dejunat... Să nu uit... M-a vizitat cineva cât am 
lipsit? 

Coana Aneta îşi pocni o palmă zdravănă peste frunte şi 
începu să râdă. Făcea parte dintre persoanele, de obicei 
corpolente, care râd cu tot trupul. Pântecele, umerii graşi, 
braţele groase ca nişte panzere se zbuciumau gelatinos în 
capotul uşor de tobralco. 

— Nu, că-s comică! Nu-ţi zisei? A fost nepotul 
dumneatale, a dormit aici două nopţi. Halal să-ţi fie, don' 
Duca, ştiu că ai neamuri de nemaipomenit! Băiat de zahăr! 
Cum zicea şi vecinul, don' Guţă, e tot numa' miere şi 
fineţuri. 

Răsuflarea spălătoresei îi trimise un damf de ţuică, 
acoperindu-l pe cel de oaie. 

„E beată ca un husar!... Cine o fi fost individul?“ N-avea 
familie, fenomen singular pentru clasa lui, unde, ţinând 
seama de izolarea de veacuri dictată de păstrarea nobleţei 
arborelui genealogic şi a intereselor legate de avere, toată 
lumea era rudă cu toată lumea, chiar dacă la hotare extrem 
de departate. 

Ştefan Duca era singur, mai singur decât un şoarece de 
biserică şi, îşi zicea uneori, fără urmă de tristeţe însă, 
simplă constatare, că, de la moartea Alexandrei, nimeni nu-i 
urase la mulţi ani de ziua lui. Prieteni? Poate cumnată-sa, 
Lucia. 'Ţinuse totdeauna la el, dar depărtarea în timp şi 
spaţiu dizolvă sentimentele. Încercă s-o iscodească discret, 
fără să-i atragă atenţia: 

— Ţi-a spus cum îl cheamă? Am mai mulţi nepoți... 

Spălătoreasa îşi ridică palma deschisă: 

— Ca ăsta nu mai ai dumneatale, ferice de mă-sa, pe cine 
o fi pupat! Unul aşa, frumuşel, mai oacheş, înalt tocma'” 


zicea şi don' Guţă: „Uite, zice, n-ai zice că ăsta-i nepotu' lu' 
don' Duca! Răsare câte unu-n neam şi nu ştii cui s-a izbit...“ 

— Da, sigur, făcu distrat bătrânul. Natural. Mi-a lăsat 
vreo comunicare? 

Coana Aneta ridică din umeri: 

— Că-i pare rău că n-a dat ochi cu dumneatale, da' mai 
vine el. Zicea că stă o zi, două, c-are daraveli la dumnealui, 
la Craiova. Să zică şi don' Guţă. Mă duc să pui de ceai. 

Ştefan Duca se întoarse în odaie. Se simţea cumplit de 
obosit. Se gândise tot timpul cu deliciu la câteva ore de 
somn, dar ştia că n-are voie să zăbovească. Scoase câteva 
schimburi din şifonier, deşertă sertarul biroului unde îşi 
ţinea hârtiile importante şi banii şi îndesă totul într-o 
geantă de voiaj uşoară. Mişcările ticăite, de om bătrân, 
acum precipitate, păreau să aparţină unei păpuşi cu 
membre articulate. 

Îşi mai plimbă o dată ochii de-a lungul zidurilor, peste 
mobile şi obiecte, luându-şi rămas bun de la încăperea unde 
trăise vreme de şase ani. 


Manja von Sundlo, într-o rochie de organdi fără mâneci, 
stătea la fereastra deschisă cu coatele rezemate de pervaz. 
Soarele dimineţii îi ardea braţele goale şi se gândi că ar 
trebui să meargă la plajă. Trupul bronzat avea să se 
decoloreze. Pe cât ţinea la pielea albă în restul anului, vara 
se dorea arsă de soare şi încă din aprilie începea băile de 
ultraviolete. Bronzul dă tinereţe, prospeţime şi ce poate fi 
mai încântător decât o făptură graţioasă de ciocolată, 
zburând ca o libelulă în pantalonaşi ori fustă scurtă şi tricou 
alb pe un teren de tenis? 

Recunoscu cu o tresărire silueta lui Kurt venind dinspre 
Calea Victoriei. 'Ţinea de braţ o femeie înaltă, blondă, suplă. 

„Vasăzică asta €e!...“ 


Cântări lacom, până la cel mai mic amănunt, toaleta 
Elvirei - un deux pieces de olandă cu platcă şi buzunare 
aplicate din pai fin, florentin. Din acelaşi pai erau 
confecţionate pălăria, poşeta şi pantofii. 

„O ţinută foarte pariziană, gândi Manja. Aşa am să mă 
îmbrac la patruzeci de ani...“ 

Sosirea lui de Villar îi întrerupse gândurile. Spaniolul o 
sărută şi-i întinse un trandafir imens de un roşu închis, 
aproape negru. Manja îi încolăci gâtul cu braţele parfumate 
şi ciripi - intonaţii sărbătoreşti, ochi jucăuşi - de parcă 
faptul în sine i-ar fi adus fericirea: 

— Ştii! Am văzut-o pe iubita lui Kurt. Chiar acum au 
intrat în hotel! 

De Villar dădu din cap. 

— l-am văzut şi eu. Cum ţi s-a părut ea? 

Manja îşi strâmbă nasul cârn: 

— E bătrână, dar une grande dame, nu încape îndoială. 

Spaniolul o cercetă cu ironie tandră: 

— Doamna baroană von Sundlo e geloasă? 

Manja îl privi câteva clipe mirată, apoi, convinsă că de 
Villar glumeşte, se răsfăţă lovindu-l de câteva ori cu capul 
buclat în piept. 

— Da! Da! Da! Sunt foarte geloasă! Să nu spui cumva că 
ţie ţi-a plăcut. 

— Tu îmi placi, Manja, dar asta nu împiedică... 

— Nu împiedică, ce? 

— „„.Ca ea să fie o femeie remarcabilă. E distinsă şi are o 
expresie inteligentă. Înţeleaptă, aş zice. 

Manja se strâmbă: 

— La o sută de ani, am să fiu şi eu înţeleaptă. 

— Dar bineînţeles, iubito. Ce ai hotărât? 

— Ce să hotărăsc? 

De Villar avu un gest de nerăbdare: 

— Ai primit dispoziţia să părăseşti terenul. 

Manja se zgribuli ca o pisică: 


— Nu primesc dispoziţii de la nimeni. Şi credeam că 
aseară am pus la punct problema. Nu plec fără tine. 

Spaniolul arboră o mină încurcată: 

— Nu-mi doresc altceva decât să fim împreună. Dar 
gândeşte-te bine! Eu sunt obligat să mai rămân câteva zile 
în România. 

— Foarte bine. Rămân şi eu. Nu-mi pasă ce-o să spună 
Kurt. 

— Chiar deloc? Va trece la represalii. 

Baroana îşi aprinse o ţigară. Părea sincer nepăsătoare. 

— Ce poate să-mi facă? Cel mult să-mi taie subvenţia, 
deşi e prea gentilom pentru aşa ceva. Nimic din viaţa lui nu 
e grosier. Dar să admitem că-mi refuză orice venit. Ei şi? 

— Draga mea, surâse de Villar, când ai bani e foarte greu 
să-ţi închipui ce culori cenuşii are primăvara când nu-i ai. 

Manja scutură ţigara: 

— Greşeşti, Octavio. N-am fost totdeauna bogată şi n-am 
uitat ce înseamnă să ai în spate un palton pe care l-a purtat 
soră-ta vreo cinci ani, iar după ce i-a rămas mic să-l îmbraci 
tu din nou, după ce l-ai dat la întors. 

— Şi totuşi... 

— Cât sunt cu tine, nu mi-e frică de nimic. Şi mai ştiu - îşi 
arătă râzând palma mică - uite, scrie aici, că eu nu voi mai 
fi niciodată săracă. 

— Deci, conchise spaniolul, rămâne stabilit. Înfruntăm 
împreună porunca baronului Kurt von Sundlo. 

Manja aruncă ţigara şi îşi lipi trupul cald de alui: 

— la-mă în braţe. Şi azi... Şi mâine. Totdeauna! Da? 


Baronul Kurt von Sundlo răsucea nervos între degetele 
slăbite - falangele se profilau perfect ca într-un desen 
anatomic - cartea de vizită a lui de Villar. 


„..„.acordaţi-mi vă rog favoarea unei întrevederi. Trebuie 
să discut neapărat cu dumneavoastră. Problema este de 
maximă importanţă, aş zice vitală...“ 

— De ce dracu' nu ne lasă oamenii în pace? Ce o mai fi 
vrând şi maimuţoiul ăsta gigolo de la mine? 

Elvira îl sfătuise să-l primească. Poate că problema era 
într-adevăr importantă. 

Von Sundlo rânjise sinistru: 

— Te pomeneşti că vine să mi-o ceară pe nevastă-mea de 
nevastă... 

Până la urmă acceptase. Îl aştepta în picioare, nervos, 
decis să nu-i acorde mai mult de zece minute. 

De Villar apăru în ţinută corectă, punctual, imposibil de 
frumos şi vizibil emoţionat. Von Sundlo îl invită cu un gest 
scurt să ia loc. Avea chipul neclintit, ca de lemn, atitudinea 
era glacială. 

„Biata Manja, gândi reflex spaniolul, n-a avut parte de un 
conviv prea vesel. Şi totuşi, icebergul ăsta despre care cu 
greu ţi-ai putea închipui că are o inimă, iar în vine îi curge 
sânge şi nu motorină, a făcut o pasiune nebună, şi-a pierdut 
minţile acum, la bătrâneţe. Nu poţi să ştii niciodată...“ 

— Vorbiţi, vă ascult. 

De Villar respiră adânc. 

— Domnule colonel, este... trăiesc o situaţie imposibilă. 
Vă rog să mă credeţi că mă simt extrem de prost. 

— Nu trebuie să vă simţiţi prost. Relaţiile dintre 
dumneavoastră şi doamna von Sundlo nu mă interesează 
câtuşi de puţin. Dacă aceasta este problema pe care vreţi s- 
o abordaţi, vă scutesc de a vă pierde un timp preţios. 

— Nu tocmai aceasta... 

— Dar? 

De Villar simţi că-l trec toate apele. Abia în clipa aceasta, 
pus faţă în faţă cu colonelul von Sundlo, una din figurile 
celui de-al treilea Reich, realiza la dimensiuni exacte cât de 
aberantă, de absurdă, de fără minim de şansă era soluţia 
sugerată de colonelul Tamaş pe aleile cimitirului Bellu. 


— Domnule baron, rosti cu sentimentul că urcă treptele 
ghilotinei, trebuie să încep prin a vă face o mărturisire. 

Von Sundlo îl privi lung, fără curiozitate 

— Sunt agent al Intelligence-Service-ului. 

— Deci, surâse neamţul, vă aflaţi aici în dublă calitate. 
Amant al soţiei mele şi spion al inamicilor. Destul de 
interesant, dar nu văd în ce măsură mă priveşte pe mine 
această chestiune. 

Odată rostite primele vorbe, de Villar se simţi brusc 
calmat şi din nou stăpân pe resursele lui. Îşi permise la 
rândul lui să zâmbească: 

— Întâmplător, misiunea care mi-a fost încredinţată, vă 
vizează pe dumneavoastră. 

Von Sundlo îl privi mirat, cu dispreţ: 

— Ce-i asta? O provocare? Dacă da, oribil de ieftină. 
Oricare v-ar fi patronii, puteţi să le comunicaţi din partea 
mea că lucrează ca nişte cârpaci. 

— Îngăduiţi-mi, vă rog, să isprăvesc. Nu-mi trebuie mai 
mult de câteva minute. După aceea plec singur, fără a vă 
obosi dumneavoastră să mă daţi afară. Aşa cum v-am spus, 
misiunea mea vă priveşte la modul cel mai direct. 

— Mai exact! 

— Am venit la Bucureşti cu sarcina, vă reproduc textual, 
„de a mă introduce cu orice preţ în anturajul colonelului 
von Sundlo“. În vederea acestui scop, am făcut o călătorie 
prealabilă la Nisa, unde fusesem informat că îşi petrece 
vara soţia dumneavoastră. Prin doamna baroană 
nădăjduiam să-mi ating mai uşor obiectivul. 

Von Sundlo se interesă sarcastic: 

— Nevastă-mea cunoaşte amănuntul? 

De Villar roşi: 

— Nu... Desigur că nu. 

— Ce porcărie abjectă! Maeştrii de la Intelligence- 
Service ar face carieră ca patroni de bordel. lar 
dumneavoastră vă dovediţi a fi vrednicul lor discipol. 


Spaniolul îşi muşcă buzele. Maică-sa, Dona Conception, 
ar fi gândit exact la fel. Indiferent de importanţa scopului 
urmărit, ar fi condamnat cu oroare o asemenea combinaţie. 
„În principiu, orice ţi-e îngăduit, micul meu Octavio, căci o 
singură dată în viaţă eşti tânăr şi pentru vreme atât de 
scurtă! Două lucruri însă să nu faci niciodată: să nu-ţi pierzi 
onoarea şi să nu-ţi baţi joc de dragostea unei femei. Sunt 
cele mai îngrozitoare fapte pe care le cunosc...“ 

— Activitatea de informaţii, spuse de Villar, cunoaşte tot 
felul de mijloace care nu sunt tocmai în spiritul Bibliei. Dar 
le folosesc ambele echipe. În ceea ce o priveşte pe doamna 
baroană, îi voi mărturisi adevărul. 

— Vă căiţi, probabil, presupuse pe acelaşi ton ironic 
colonelul. 

De Villar îl privi în ochi: 

— O iubesc. O acţiune deliberată, desigur, nu prea 
elegantă, s-a transformat în dragoste. Dumneavoastră 
trebuie să mă înţelegeţi... 

— De ce? 

Spaniolul zâmbi încurcat: 

— Pentru că, în momentul de faţă, încercaţi o stare de 
spirit asemănătoare. 

Von Sundlo se încruntă. Ce putea să ştie tinerelul ăsta 
aventurier despre dragoste? Şi cum ar fi putut inspira o 
păpuşă frivolă şi prostuţă ca Manja aceleaşi sentimente ca 
Elvira? Rosti sec: 

— Nu vă hazardaţi în comparații riscante. 

— Scuzaţi-mă. Încercam să mă dezvinovăţesc cât de cât. 

— Dezvinovăţiţi-vă faţă de doamna von Sundlo. Nu-i sunt 
părinte, nici tutore. Îşi privi ceasul: Era vorba doar de 
câteva minute... 

Un licăr maliţios aprinse o clipă licurici în ochii 
spaniolului. 

— Nu vă interesează motivul pentru care trebuia să mă 
apropii de dumneavoastră? 

Von Sundlo afişă un aer blazat: 


— Dumneavoastră păreţi mai nerăbdător să mi-l spuneţi, 
decât eu să-l aflu. 

— Probabil nu vă înşelaţi. Misiunea mea e să obţin de la 
dumneavoastră topografia subterană şi harta uzinei din N,, 
unde fabricaţi noile arme secrete. 

Stupoarea care se zugrăvi pe chipul baronului răsplăti 
eforturile lui de Villar, obligat să înfrunte situaţia de un 
penibil grotesc inventată la Londra. Îndură mai uşor, 
aproape consolat, disprețul justificat, afronturile neamţului. 

Baronul izbuti să-şi regăsească graiul: 

— Sunteţi nebuni?! 

Spaniolul surâse: 

— Sunt un simplu mesager, nu autorul întreprinderii. 

— Şi cine-i autorul?! Ce a devenit prăvălia aia infectă a lui 
„Stephenson et companie“? Ospiciu? Cum au putut miza pe 
succesul unui asemenea demers? Adică, şi-au închipuit că e 
de ajuns să vă vâre în patul nevesti-mii pentru ca eu să vă 
ofer unul din cele mai mari secrete ale Reichului? 

Von Sundlo se monta pe măsură ce începea să realizeze 
fantasticul situaţiei. De Villar, în sinea lui absolut de acord 
că acţiunea preconizată de serviciile de informaţii aliate, 
total nerealistă, sfida elementarul bun simţ, frizând 
demenţa, îşi zise că, în secundar, asistă la o interesantă 
experienţă psihologică. 

Von Sundlo părea sufocat de indignare: 

— Este inimaginabil! Ca şi cum m-aş duce eu acum să-i 
cer lui Eisenhower planurile debarcării aliate, zona, ziua, 
ora şi minutul, încredinţat că tipul îmi va oferi dosarul 
complet. 

— Mi s-a explicat că uneori drumul drept e cel mai sigur. 

Ochii baronului ardeau de mânie: 

— Atunci de ce nu v-aţi adresat direct lui Hitler? 

De Villar emise pe un ton serios: 

— Se pare că nu este o persoană cu care se poate 
discuta. Cu dumneavoastră lucrurile stau altfel. Se ştie 
încotro se îndreaptă simpatiile dumneavoastră, este bine 


cunoscut dezacordul pe care l-aţi manifestat nu o dată faţă 
de politica regimului nazist. 

— Adică, mai limpede, mă imaginaţi foarte bine în 
ipostaza de trădător! Eu, colonelul baron von Sundlo, un 
derbedeu care vinde şi se vinde pentru câteva mii de dolari! 

— Nimeni n-a îndrăznit... 

— De-ajuns! îl întrerupse von Sundlo ridicându-se. Vocea 
îi era alterată de indignare şi mânie, la colţul buzelor se 
ivise o spumă gălbuie. Consider demersul dumneavoastră o 
provocare ordinară şi de o obrăznicie care nu va rămâne 
fără consecinţe! leşiţi! 


Domnul Basile îl găsi pe Tamaş într-o dispoziţie 
sărbătorească. Figura ridată, de bărbat uscăţiv, emana o 
însufleţire contagioasă, ochii îi râdeau, cu douăzeci de ani 
mai tineri decât îi văzuse ultima oară. 

Barmanul zâmbi: 

— S-ar părea că fiara fascistă şi-a dat duhul, nu ne 
rămâne decât să scoatem steagurile! 

— Nu e departe clipa aceea! Tocmai am ascultat Berlinul! 

Domnul Basile se interesă surâzând mereu: 

— Au dat Marseillaisa? 

— De Gaulle e încă la Londra. Dar va ajunge să defileze şi 
pe Unter den Linden! Fii convins! Însă emisiunea de azi a 
Berlinului e o poemă! Merită să-i asculţi diseară, la reluare. 
O capodoperă de mistificare şi fantezie! Înfrângerile de la 
Tomorovka şi  Borisovka, citez „ciocniri lipsite de 
însemnătate, demonstrând lipsa de hotărâre şi energie a 
ruşilor“. Ce părere ai? Ştii cât au lăsat nemţii pe câmpul de 
luptă în aceste „mici ambuscade de mahala“? Cinci mii de 
morţi. O nimica toată, nu-i aşa? O izbutită partidă de 
popice! 


Vasile Sfetcu nu-l văzuse de mult atât de avântat şi bine 
dispus. Ultima oară fusese în 1940 când, în ciuda măsurilor 
luate de filiala Secţiei a III-WI a Abwehr-ului de la Giurgiu 
de prevenire şi contracarare a sabotajelor pe Dunăre, trei 
petroliere fuseseră aruncate în aer. 

Ce admira barmanul în cea mai mare măsură la Iamaş, 
era capacitatea de entuziasm nealterată de vârstă. Omul 
acesta nu era un simplu profesionist, un sportiv care s-a 
angajat într-un match cu nemţii şi, din spirit competitiv, voia 
să câştige. Colonelul respingea organic orice regim de 
dictatură, ura cu luciditatea omului de cultură fascismul, 
„această excrescenţă ruşinoasă a secolului XX“, era revoltat 
până în adâncul fiinţei sale de „filosofia“ şi procedeele 
criminale ale cămăşilor negre şi verzi. 

— Aş vrea să fiu la fel de optimist ca dumneavoastră, 
domnule colonel. 

— Dragul meu, nu trebuie să fii optimist, ci doar să ai 
simţul realităţii şi răbdare. 

— Deocamdată, oftă Vasile Sfetcu, sunt numai îngrijorat. 
Simt că evenimentele se precipită, iar eu nu le pot controla. 
Sunt total neputincios. 

Tamaş râse încetişor: 

— Te gândeşti la chermeza de mâine? 

— Balul ăsta nenorocit mă obsedează. Nu-mi place deloc 
cum se prefigurează. 

— De ce? O să fie veselie, toalete de la Lanvin şi Maxim, 
va cânta Grigoraş Dinicu, vor curge riviere de briliante şi 
şampanie... 

Vasile Sfetcu îşi aprinse nervos o ţigară: 

— Mi-e să nu curgă riviere de sânge. Nu vi se pare ciudat 
că toţi participanţii la acţiunea von Sundlo au reţinut mese? 

Tamaş părea din ce în ce mai amuzat: 

— Adică! 

Barmanul enumera ridicând câte un deget: 

— În primul rând von Sundlo şi Elvira Manu! Ăştia, de 
când s-au întors de la mare, aproape că nu deschid nici 


boyului, suflă şi în îngheţată. Şi acuma, uite-i dintr-o dată 
puşi pe chef lat. Urmează nevasta lui Sundlo şi cu amantul 
ei - un circ de familie complet! 

— Spaniolul, preciză ca pentru el colonelul. 

— Ăla! 

— Ştiu unii de alţii? 

— Dacă s-au interesat, ştiu. Mesele sunt reţinute nominal. 
N-a scăpat ocazia nici baroana von Kohler care va fi asistată 
de buldogul personal, Herr Walter, şi de încă doi ofiţeri 
germani. Nu va lipsi Stănescu, adăugă cu amărăciune în 
glas. 

Nu se putea obişnui cu ideea că Aristide, prietenul lui de 
o viaţă, ajunsese o jalnică muhaia. 

— Fireşte, e directorul hotelului. Mi-ai comunicat că l-a 
antrenat şi pe Viforeanu. 

— Ăsta-i în stare de orice! 

— Vezi-ţi de treabă, mon cher! Plevuşcă! un ticălos 
mititel! Eu l-aş fi uns copoi de gară. Nu ştiu de ce bietul 
Bogdan miza atâta pe el... 

— Bietul Bogdan! Nu mă pot obişnui cu gândul că nu mai 
există... 

— Opera lui Frau von Kohler! Suprem avertisment ca să 
ne vedem de treabă. Opera ei şi imprudenţa lui... Trebuia 
să-şi schimbe domiciliul de cel puţin un an... Acum, ce să 
mai vorbim!... Apropo de Viforeanu, să fii cu ochii pe el. 

— Şi pe mai cine? întrebă sceptic domnul Vasile. Sunt 
două sute de invitaţi şi nu mai pun la socoteală personalul, 
de la portar la oberchelner, orchestra şi, în general, toţi 
care se învârt într-un hotel. 

— Nu vei fi singur. 

— Ştiu, dar asta nu mă împiedică să fiu extrem de 
neliniştit. În mijlocul unei mulţimi, e mai uşor să ataci decât 
să te aperi... Domnule colonel, sunt convins ca de mărul 
ăsta care-l iau acum în mână - îl culese din fructiera aflată 
pe masă - că mâine seară vom asista la o dramă. 

Tamaş zâmbi: 


— Poţi fi sigur, dragul meu. Peste două zile expiră 
concediul lui von Sundlo. În consecinţă, toate părţile 
interesate vor acţiona. 

Domnul Basile îl privi câteva clipe cu o intensitate 
aproape dureroasă. Se aplecă peste masă, vrând parcă să 
dea greutate cuvintelor: 

— Domnule colonel! Dacă Elvira Manu ar fi soţia sau 
iubita mea, nu aş lăsa-o pentru nimic în lume să participe la 
acest bal blestemat. Pariez 9 contra 1 că nu scapă cu viaţă. 

— Sper că n-ai de gând să i-o comunici. 

—  Ascultă-mă pe mine! Putem să-i comandăm deja 
coroanele de flori şi faire-part-ul în Universul. 

Tamaş zâmbi din nou. 

— Putem întârzia cu recuzita de rigoare. Pentru aşa ceva 
nu-i niciodată târziu. 

Vasile Sfetcu îi îndreptă o privire plină de reproş. 

— Mă socoţi desigur cinic şi lipsit de scrupule..., rosti 
Tamaş. 

Barmanul oftă obosit: 

— Mi se pare doar că acestei femei noi nu-i acordăm nici 
o şansă. O azvârlim cu sânge rece în arena cu lei. 

Tamaş nu răspunse. Luă un bloc-notes de pe noptieră şi i- 
| puse în faţă. 

— Desenează-mi, te rog, topografia exactă a salonului 
unde va avea loc serata. 


Sala barocă a hotelului Athenee Palace arăta feeric. 


Invitaţii aveau să sosească abia peste o oră, dar pregătirile 
erau terminate. Aristide Stănescu, organizatorul seratei, 
privea în jur cu un aer satisfăcut. Totul dovedea bun gust, 
prosperitate rafinată, strălucire de calitate. 

„Cu toată modestia, putem concura cu orice restaurant 
de lux din lume! Ritz, Claridge, Hilton sau 21 Club Special 
nu văd ce ar născoci în plus...“ 

Totul strălucea ca în O mie şi una de nopți. Coloanele de 
marmură, capitelurile de bronz şi marile candelabre de 
cristal - o echipă de douăzeci de oameni lucraseră la 
curățirea şi lustruirea lor minuțioasă - tacâmurile şi 
sfeşnicele de argint, vesela fină Rosenthal. Decorul floral 
aducea sălii o desăvârşire paradisiacă. Gladiole de toate 
culorile - albe, galbene, roşii purpură, roz şi noutate!, violet 
indigo - invadaseră sala. Se aflau pretutindeni: în glastre 
uriaşe de argint, pe mese în aranjamente culcate, nu mai 
înalte decât solniţa, spre a nu stânjeni conversaţia, pe 
poalele feţelor de masă, azvârlite parcă la întâmplare de o 
mână graţioasă. Rapel, în paharele de cristal, şervetele de 
damasc erau învârtite în cupă de gladiolă. 

Şeful de sală, nea Chicoş, verifica încă o dată, cu lista în 
mână, cărţile de vizită cu numele invitaţilor înfipte în 
suporturi de porțelan. 

Aristide Stănescu simţi o prezenţă străină în spate şi 
întoarse capul. Zâmbi nesigur, parcă cerşind bunăvoință: 

— Destul de reuşit, nu? 


Domnul Basile încuviinţă: 

— E perfect. Ai făcut treabă bună. 

Părea cel dintotdeauna, stăpânit şi cu dispoziţii egale, 
nici urmă de resentiment nu i se desluşea pe chip sau în 


glas. 
Directorul hotelului rămase descumpănit. Apoi îşi alungă 
temerile. Avea destule emoţii - stomacul îl durea ca 


sfârtecat de cuţit - iar el, oricum nu mai putea face nimic. 
Practic pornise la vale, cărţile fuseseră tăiate şi împărţite. 
„Ce-o fi, o fi!“ 


Când Ticu Stratulat, însoţit de suita obişnuită, îşi ocupă 
masa, sala era aproape plină. Îşi roti ochii, trecând în 
revistă ideile concretizate ale organizatorilor, cercetă 
ostentativ tacâmurile, de parcă ar fi vrut să le verifice 
autenticitatea în argint, se uită la „gladiolele“ de damasc 
din pahare. 

— Cât ziceţi voi, băieţi, c-or fi trudit la un ştergar din 
ăsta? 

Lulu Dragu, explodând de tinereţe triumfătoare, într-o 
rochie gen Hollywood de lame roşu, îşi înfipse ţigara într-un 
portţigaret lung de vreo cincisprezece centimetri. 

— Degeaba faci pe nebunul! Trebuie să recunoşti că e 
superb! 

Ziaristul Dobrin, veşnic cârtitor, fiindu-i parcă mereu 
teamă să nu admire excesiv, constată cu indiferenţă 
calculată: 

— Un bâlci ceva mai subţire. 

— Aşa glăsui dumnealui, patricianul din Pocreaca, 
observă Titu Stratulat 

Actorul Dinu Ionescu începu să râdă, dar nu comentă. 
Dobrin, atins - era într-adevăr din Pocreaca - îşi îndreptă 
ochelarii şi întrebă iritat: 

— De ce râzi, inteligentule? 

— Da' ce? Am venit să plâng? Ştii că-mi place? 


— Lasă-l, dragă, în pace, interveni Ticu. Omul ştie ce 
vorbeşte. Lipsesc becurile colorate, ghirlandele de hârtie 
creponată, poleiala, paharele de carton cerat cu limonada şi 
chestiunea îl indispune. 

— Cretin! spuse scurt Dobrin. 

Lulu Dragu interveni energic: 

— lar vă certaţi? Aveţi tot timpul. 

— Nu ne certăm, iubito, explică blând Stratulat. 'Ţinem 
colocvii pe teme estetice. 

— Sunt neinteresante. 

Pe ea o interesau invitaţii care soseau într-o avalanşă de 
toalete splendide, sclipiri de briliante şi parfumuri scumpe. 
Ochii îi străluceau de mulţumire, înregistra ca pe o victorie 
fiecare nume simandicos ori celebritate descoperite, o 
fascina ambianța de lux rafinat şi până şi cheliile i se păreau 
distinse, burţile indiscrete, impozante. Exclamă: 

— Ia te uită! A venit şi prinţul Duca! 

Îi făcu semn cu mâna, dar bătrânul nu observă. Se aşeză 
la o masă mică, rotundă, mereu singur şi părând mai absent 
ca totdeauna. 

— Draga mea, surâse Stratulat, nu vreau să te 
contrariez... Ar fi bine să-ţi controlezi puţin gesturile. Ştiu 
că spontaneitatea ta delicioasă e singura vinovată, dar într- 
un Athenee Palace nu dai din mână de parcă ţi-ai lua rămas 
bun de la tren, în Gara de Nord. 

Lulu surâse dulce. Nu era supărată şi, fată deşteaptă, 
conştientă de multe lacune, dornică să înveţe. 

— Ai dreptate. 

Dinu Ionescu îşi aprinse în mod excepţional o ţigară. În 
general se menaja, se conserva. Îşi închipuia că, 
cenzurându-şi poftele, ar putea să arate la fel şi la patruzeci 
de ani. 

— Probabil nu-i aşa de calic cum ni s-a părut nouă, 
trebuie că are rezerve. 

Buzele ziaristului se ascuţiră de invidie: 


— Poţi să fii sigur. Nu-i dă mâna oricui să azvârle trei mii 
de lei într-o noapte, ca să vadă high-life-ul maimuţărindu-se 
într-o pădure de gladiole. Nu mai zic bacşişuri... 

Dinu Ionescu îi puse mâna pe braţ, întrerupându-l: 

— Fiţi atenţi! Ce ziceţi de tipesăa? 

Manja von Sundlo, la braţul lui de Villar, îşi făcu o apariţie 
de mare star. Era delicioasă, exuberantă, luminoasă ca o 
rază de soare. Lulu Dragu îi aprecie toaleta de o 
îndrăzneală care-ţi tăia respiraţia - un furou de argint 
extrem de strâmt, cu un spate decoltat adânc, circa zece 
centimetri sub centură -, şi îşi zise că nu cunoştea o a doua 
femeie care să se fi îmbrăcat la fel, fără să rişte să fie 
tratată de „damă“. Manja însă nu părea deloc vulgară; 
apariţia ei provoca, dar în acelaşi timp excludea curajul 
unor gesturi nedelicate. 

— Mda..., făcu Ticu Stratulat. Un peştişor nostim. 

Într-adevăr, suplă, micuță, ondulându-şi grațios trupul, 
Manja semăna cu un peştişor argintiu. Lulu Dragu, agasată 
că în prezenţa ei atenţia poate fi monopolizată de altă 
femeie, observă acid: 

— Nostimă, nu zic, dar ce părere aveţi de el? În viaţa mea 
n-am văzut un tip ca ăsta decât la cinema! 

Dinu Ionescu era extaziat: 

— Cine or fi? Ea nu pare să aibă mai mult de paisprezece 
ani! 

Dobrin îl cercetă cu dispreţ: 

— Ai dat-o pe minore? Cam devreme, mon cher! 

— Hm! făcu Ticu Stratulat. Uite, o minoră din asta mi-a 
recomandat şi mie medicul. 

Lulu Dragu stinse furioasă ţigara: 

— Ce-ar fi să vă ocupați şi de mine? 

Ticu îi sărută mâna: 

— Tu eşti preocuparea noastră de fiecare clipă. 
Deocamdată facem prezenţa. 

— Dobrine! exclamă mereu amuzat Dinu lonescu. Uite-ţi 
şeful! 


Înconjurat de un grup de suporteri, celebrul Pamfil 
Şeicaru îşi făcu intrarea ca de obicei, zgomotoasă, acelaşi 
pe care-l ştiau bucureştenii de ani de zile. Vioi, 
neastâmpărat, cu o figură de saltimbanc accentuată de 
privirea mobilă şi mustaţa neagră, hainele păreau prost 
încheiate, azvârlite pe el la întâmplare. Era genul de bărbat 
care, indiferent de strada unde îşi comanda hainele, păstra 
acelaşi aspect mototolit şi neglijent. 

— Şef pe mă-sa! scrâşni Dobrin care nu-l înghiţea pe 
Şeicaru. Un escroc, vânător de scandal şi aplauze. A venit 
cu toţi ţuţării după el. 

Lulu Dragu se învioră: 

— Staţi şi bârfiţi ca nişte babe! Uite că a venit orchestra! 
Ticule, puteai să iei o masă mai aproape de ring! Nu se 
vede nimic! 

— Frumoasa mea! Pe biletele astea a fost bătălie, aşa că 
problema cade. Al doilea, trebuie să auzi, nu să vezi! Ce, nu- 
l ştii pe Dinicu? Tot rotofei, tot genial! 

— Eşti deştept, ce să-ţi spun! în program sunt anunţaţi şi 
Bianco Biacicia! 

— Ăştia cine mai sunt? se interesă Dinu Ionescu. 

— O orchestră argentiniană, explică Ticu, cu recuzita 
adecvată: banjouri, acordeoane, viori. Toţi bărbaţi superbi, 
dotați - apăsă - din toate punctele de vedere. Cel puţin aşa 
pretinde sexul frumos de pe cinci continente. Iata” lor e 
Bianco ăsta! Au mai fost în Bucureşti prin '28, '29... Tu erai 
prin primară pe-atunci, de-aia nu-i ştii. 

Rumoarea din sală încetă brusc şi toţi răsuciră capul 
curioşi spre intrare. 

— Tipii de la Belona! spuse Dobrin. 

Edith von Kohler, dreaptă, suplă, de o zvelteţe exagerată, 
excitant de stranie, trezind acelaşi sentiment de nelinişte, 
traversă sala, părând să ignore cu desăvârşire efectul 
electrizant al apariţiei ei. Era într-un mare decolteu şi un 
boa negru, pulverizat cu o rouă de briliante mici, îi 
accentua albeaţa mată de cretă a pielii. O urma Herr 


Walter, în jachetă şi pantalon reiat, şi un general de aviaţie, 
foarte tânăr, decorat cu Crucea de fier cu spade şi 
diamante. 

Ticu Stratulat îşi muie scârbit buzele în pahar: 

— Crucea de fier cu spade şi diamante! Aveţi idee ce 
înseamnă chestia asta? 

— O să mă uit în Larousse, rânji Dobrin. 

— E ordinul lor cel mai înalt, spuse şcolăreşte Dinu 
Ionescu. 

Ticu dădu din cap. 

— Exact, puiule. Şi dacă l-au gratulat cu mărţişorul ăla, 
înseamnă că are la activ vreo paişpe mii de victime! Unde 
am ajuns! Decorăm asasinatul pe bandă rulantă! 

Luă menu-ul de pe masă, legat cu şnur de aur. 

— Ca să-mi schimb ideile, hai să vedem ce au ăştia în 
prăvălie. [in-te bine, Lulu, ai grijă de siluetă: confiseria e 
asigurată de Bomboneria Palatului, şi Căpăţână ştie 
meserie! 

— Zi-i de sărătură, îl întrerupse Dobrin. 

— Pacienţă, mon cher! Deci, Annie Rooney Caviar. 

— Ce-i asta? întrebă Lulu Dragu. 

— Icre negre, mica mea ignorantă, pusă pe o melodie 
irlandeză.  Crimped  Salmon... Barquettes George V, 
C6telettes de Volailles ă la Fleming... 

Ticu Stratulat închise menu-ul, acuzând o uimire gravă: 

— Mă! Ăştia-s nebuni! Doar că n-au arborat steagul 
majestăţii sale britanice, şi nea Grigoraş nu-i trage un „It's 
a long, long, way to Tipperary...“ 

Dinu Ionescu plesni masa cu palma: 

— Ei nu, că asta e culmea! Uite-i şi pe ăştia! Parcă ne-am 
fi dat întâlnire. Ce-ar fi să facem masă comună?... 

Elvira Manu se opri o secundă în pragul sălii, parcă 
orbită de lumină. Alături, sumbru, într-un frac fără reproş, 
baronul von Sundlo cuprinse interiorul cu o privire 
arogantă. 

Ticu Stratulat şopti: 


— Am încheiat apelul. 


Elvira nu arăta bine. O zi proastă! O ştiuse de când, cu o 
oră înainte, începuse să se gătească în faţa oglinzii. 
Cearcăne - imposibilele cearcăne ale femeii mature - în 
ciuda compreselor cu muşeţel, privirea incertă, pielea 
parcă uscată, fără eclat-ul obişnuit. 

„Îmi dai vârsta şi nici cu o singură zi mai puţin!“ 
Constatase apoi, surâzând trist: „Bietul meu Kurt! Ai să ai o 
decepţie...“ „Lu vei fi cea mai frumoasă!“ „Mulţumesc, dacă 
nu voi fi cea mai slută...“ 

„Irudi“ un ceas cu machiajul şi alegerea toaletei, dar 
rezultatul era departe de a o mulţumi. Când intrase în 
restaurant, avusese câteva clipe senzaţia de ameţeală. 
Lumină orbitoare, fum, scânteieri de briliante, muzică, prea 
multe priviri îndreptate spre ei, spre ea, într-o zi în care ar 
fi preferat să fie ignorată. 

Băuse repede două cocktailuri şi parcă îşi mai revenise. 
Sângele începuse să pulseze sub fardul uşor, înviorându-i 
obrajii, ochii şi recăpătaseră vioiciunea şi expresia de ironie 
blândă. 

Kurt o privea mereu, îngrijorat. 

— "Te simţi mai bine? 

— Mult mai bine. 

— Arătai ca o ciocârlie speriată. Ca o fetiţă rătăcită în 
pădure. 

Elvira îi mulţumi, clipind de câteva ori. Observă maşinal: 

— E multă lume elegantă. Şi multe uniforme... 

— Te aşteptai la altceva? În curând or să înceapă să cânte 
marşuri şi or să se îmbete ca nişte porci. Îmi cunosc 
compatrioţii. 

— Fă abstracţie, Kurt. E ultima noastră seară. 

— Taci. Pentru noi nu există ultima. 

— Bine. E şi baroana von Kohler. Ai văzut-o? 

Colonelul mârâi: 

— Am văzut-o. Ca şi pe cealaltă. 


Elvira îi îndreptă o privire interogativă. 

— Cealaltă baroană, preciză sec Kurt Von Sundlo. 

— Soţia ta?! 

— Ea. Sfârşitul nu putea fi decât vulgar. Îţi poţi imagina o 
situaţie de vodevil mai penibilă? În acelaşi restaurant, 
amândoi soţii von Sundlo cu parteneri distincţi. O să aibă 
von Kohler ce colporta la Berlin... 

Elvira îşi înfipse dinţii în buza inferioară: 

— Nu mi-o lua în nume de rău, Kurt, dar n-aş fi femeie 
dacă n-aş fi curioasă. Unde e? Vreau să văd cum arată. 

— Chiar în stânga ta, a doua masă, îmbrăcată în argint. 
Poţi să te uiţi acum. 

Elvira întoarse încet capul şi rămase surprinsă. Nu, 
hotărât, nu aşa şi-o imaginase pe soţia lui Kurt. Era o 
apariţie încântătoare irumpând de farmec şi de tinereţe, 
jucăuşă ca un fluture, strălucitoare ca un licurici. Simţi în 
inimă un ghimpe de gelozie. „E atât de fermecătoare! Pe 
lângă ea, chiar femei mai tinere ca mine par nişte babe...“ 

— Dar e un copil! reuşi să rostească. 

— Nu chiar copil. Are aproape douăzeci şi doi de ani. 

Elvira înghiţi cu noduri pilula galbenă a invidiei. 

— O găsesc fermecătoare. Căută ochii lui von Sundlo: 
Kurt, cum poţi să nu o iubeşti? 

Von Sundlo ridică din umeri: 

— În realitate, nu e o fată rea. Cam superficială, cam 
frivolă, dar... Am şi eu o parte de vină. Când m-am căsătorit, 
avea şaptesprezece ani. Puteam s-o instruiesc, s-o îndrum, 
s-o modelez. Nu m-am ocupat deloc de ea. 

— De ce? 

— Îmi închipuiam că pentru mine porţile dragostei s-au 
închis definitiv şi că e suficient să-i ofer un pat cu baldachin 
de aur în care ea să-mi nască moştenitori. Am tratat-o - în 
sinea mea - ca pe un animal de prăsilă. De aceea i-am 
iertat, m-am făcut că nu văd multe. 

Elvira declară convenţional: 

— Îmi pare rău, Kurt. 


Von Sundlo râse: 

— Hai să nu fim ipocriţi! Mie-mi pare bine. N-aş fi avut 
ocazia să te cunosc altfel. Să fim împreună. Îi strânse mâna: 
Vom fi împreună, draga mea, da? 

— Da, Kurt. Vom fi împreună. 

— Nu mi-ai vorbit niciodată despre tine... Acum, că am 
renunţat la convenţia aceea absurdă, povesteşte-mi, spune- 
mi de pe ce planetă minunată ai pogorât în viaţa mea? Ce e 
cu tine? Cine eşti? 

Elvira surâse trist: 

— Nu-s multe de spus. 

— Eşti măritată? 

— Am fost. 

Von Sundlo respiră vizibil uşurat 

— Slavă Domnului! Vom lupta cu un singur divorţ. 

— Nu-s divorțată. Soţul meu a murit în primul an de 
război. Era maior... În viaţa civilă, arhitect. 

— Draga mea... Îmi pare rău. Dar de ce ai făcut atâta 
mister? Ajunsesem să-mi închipui romane despre tine... 

Elvira Manu, palidă, îşi privi smaraldul de pe deget. 
Inelul de logodnă al lui Manu. Îl întoarse instinctiv, dintr-un 
inexplicabil sentiment de decenţă, cu piatra în jos: 

— Mi-e greu să vorbesc despre el... Despre moartea lui... 
Despre tot ce a fost... Înţelegi? 

— lartă-mă, draga mea. Te iubesc. 

Îi puse paharul în mână. Elvira îl luă zâmbind şi ciocniră. 

La microfon, diseusa de la barul Chat Noir cânta plină de 
antren Lilly Marleen. 

Edith von Kohler se uită la tânărul general, pierdută pe 
gânduri. Îi amintea vag de Etienne. 

„Croiala pleoapei... În rest, nimic comun. E prea 
neamţ...“ 

Generalul, un pic ameţit, se interesă pe un ton galant: 

— La ce vă gândiţi? 

— Să nu puneţi niciodată întrebarea aceasta unei femei. 


Herr Walter îi răspunse în gând: „Dacă eşti curios, îţi 
spun eu. În perspectivă imediată, la injecţia cu coco, în 
perspectivă ceva mai îndepărtată, la secătura din Paris.“ 

Generalul, pleoştit de replica uscată, păru brusc interesat 
de ce se întâmplă pe ring. 

„O nebună“, îşi zise în gând. „Şi bea ca un burete! E la al 
cincilea cocktail şi-ţi vine să crezi că a înghiţit numai sirop 
de tuse.“ 

Se gândi că totuşi trebuie să spună ceva: 

— E prima oară că mă aflu în România. N-am ce zice, 
latinii ştiu să se distreze. 

— Nu toți se distrează. 

— Ce vreţi să spuneţi, doamnă baroană? 

— Ce vedeţi dumneavoastră este tarantelă de suprafaţă. 
Acordurile grave se petrec în adâncuri şi, într-o zi, se vor 
face auzite... Adăugă parcă fără legătură: Mi-ar plăcea să 
fiu departe atunci. Foarte departe... 

Herr Walter surprinse privirea fixă a baroanei: 

— Aţi dorit ceva? 

— Mă întrebam dacă de data asta vei izbuti. E ultima ta 
şansă. 


Manja îşi muie gura ca o cireaşă în paharul cu şampanie. 

— Aş vrea să dansez... 

De Villar respiră adânc, stăpânindu-şi iritarea. 

— Draga mea, cred că exagerezi. E de-ajuns că ne aflăm 
în situaţia asta jenantă. Vrei să te vadă şi în braţele mele? E 
o chestiune de bun simţ. 

— Nu văd de ce. La urma urmei, e şi el cu metresa lui. Ce 
mai contează că dansăm? 

— Bine, draga mea, dansăm. Dar ceva mai târziu. 

Se simţea neliniştit, cu fibrele încordate, coarde de pian - 
îi trecu prin minte. 

Manja, cu ochii la masa lui von Sundlo, remarcă pe un ton 
visător: 


— Kurt nu s-a uitat niciodată la mine aşa cum se uită la 
femeia aceasta. Cred că o iubeşte ca un nebun... Surâse: Ce 
curioşi sunteţi voi, bărbaţii!... 

— De ce? întrebă neatent de Villar. 

— Practic, a făcut pasiune pentru o femeie terminată. 
Sigur, e foarte distinsă, rochia foarte şic, dar se vede că-i 
bătrână. 

— Ce înţelegi tu prin bătrână? 

Manja râse: 

— Cine mai e tânăr după treizeci, hai să zic treizeci şi 
cinci de ani... Când vrei să plecăm, Octavio? 

Spaniolul râse: 

— Spuneai că lângă mine nu te plictiseşti niciodată. 

— Nu-i vorba de plictiseală..., dar... am aşa, o nelinişte. Şi 
pe tine te simt... cum să-ţi spun? Încordat, parcă... Am 
găsit! exclamă triumfătoare. De parcă te-ai aştepta în orice 
clipă să-ţi cadă o cărămidă în cap! 

Glasul puternic al directorului hotelului, aflat în faţa 
microfonului, acoperi rumoarea sălii: 

— Doamnelor şi domnilor! în continuarea programului 
nostru, urmează o surpriză! 

Repetă textul în limba germană şi în franceză, apoi 
anunţă cu o voce triumfătoare, gen „intră elefanții! : 

— Surpriza noastră, surpriza  Seratei  Gladiolelor, 
surpriza Athenee Palace-ului: orchestra de banjouri Bianco 
Biacicia! 

Câteva perechi se îndreptară spre ring. Manja simţi 
jăratec în escarpenii de argint. Se ridică şi-l trase pe de 
Villar după ea. 


Capul bătrânului Ştefan Duca părea că pluteşte într-un 
nor de fum. Contrar obiceiului, fuma havane şi aproape nu 
se atinsese de mâncare. De câte ori se prezenta chelnerul, 
expedia cu un gest scurt farfuriile intacte. Ţinea în faţă 
jardiniera din care ciugulea câte o cireaşă glasată şi nuci 
pralinate, sorbea des din cafea, din când în când din 


paharul de şampanie. Şi, tot din când în când, se uita la 
ceas. 

Lulu Dragu, ciupită, devenise gălăgioasă şi generoasă. 

— E păcat să-l lăsăm pe papa singur. Să-l chemăm la noi. 
În definitiv, suntem cunoştinţe vechi. 

Ticu Stratulat spuse moale: 

— Am impresia că se simte excelent aşa. Dar, dacă vrei, 
încearcă! 

Ziaristul Dobrin, răsucit cu tot trupul spre orchestră, 
exclamă plin de ciudă: 

— Mă, frumoşi sunt, fir-ar ai dracului! 

— Cine, baby? 

Dobrin arătă spre argentinieni: 

— Animalele astea! Uite, domnule, de ce nu cred în 
Dumnezeu! Vâri totul la unul în desagă, de nu mai încape, 
trebuie s-o îndeşi cu genunchii, şi altuia nu-i dai decât 
junghi, chelie şi ploşniţe! E inechitabil! 

Dinu Ionescu, tânăr, frumuşel şi fără complexe, zise: 

— Lasă, nene, că e bine aşa. A ştiut el Dumnezeu ce face! 

Dobrin o ţinea pe-a lui: 

— Ce le lipseşte ăstora, dom'le? Frumoşi, tineri, celebri, 
plini de franci, cu legiuni de muieri la picioare! 

Ticu Stratulat sugeră: 

— Încearcă şi tu! 

— Ce să încerc? se holbă ziaristul. 

— Să cânţi la banjo. 

— Eşti tâmpit şi te-ai îmbătat. 

— Ai încercat sau nu? 

— Ţi-am spus că eşti tâmpit. 

— Dacă n-ai încercat, n-avem ce discuta. 

Dinu Ionescu se prăpădea de râs. 

— Uite-i şi pe ăştilalţi! spuse negru la faţă Dobrin, 
arătându-i pe de Villar dansând cu Manja. Alţi băftoşi ai lui 
Dumnezeu! 

— Corect! recunoscu licu. Superbă pereche. De mult n- 
am văzut asemenea tandem izbutit. 


Într-adevăr, Manja şi de Villar păreau făcuţi unul pentru 
celălalt. Trupurile zvelte se armonizau perfect, rochia de 
argint şi fracul negru păreau un indisolubil, alcătuiau un 
întreg desăvârşit. Polarizaseră toate privirile şi unele 
perechi se opriră din dans ca să-i poată admira. Pe figura 
Manjei se citea o fericire pe care poate n-avea s-o mai 
întâlnească niciodată - unele clipe prea intense, prea 
complete sunt irepetabile - de Villar radia bărbăţie, 
masculinitatea ajunsă la apogeu şi o nesfârşită tandreţe. 

— De ce, dom'le! repetă Dobrin. Când se îmbăta devenea 
sumbru şi pisălog. De ce? Explicaţi-mi şi mie fenomenul, 
dacă tot ziceţi că sunteţi deştepţi! 

— Nimeni n-a pretins în afară de tine că e deştept, spuse 
Stratulat. În fond, ce vrei să ştii? De ce nu te-a greşit maică- 
ta Johnny Weissmuller? 

— Da! Asta vreau! 

— Ei bine, n-a vrut ea! N-a avut chef! Nu i-a stat în 
caracter! Ţi-ajunge? 

Dinu Ionescu simţi că plesneşte de râs: 

— Hai că sunteţi nebuni! 

Lulu Dragu scoase pudriera şi îşi trecu puful peste nas şi 
bărbie: 

— Dobrin s-a îmbătat şi 'Ticu n-are ce face. Hai, Dinule, să 
dansăm... 

Ticu se interesă: 

— Vrei să faci concurenţă peştişorului de argint? 

— Puțin îmi pasă de crăpceanca ta de argint sau ce o fi! 
Vreau să mă vadă babele de la Naţional. Sunt toate la masa 
lui Vraca. 

— Succes, iubito! 

— Îl am în buzunar. 

Ticu Stratulat se uită la ceas. În acelaşi timp cu Ştefan 
Duca. 


Directorul Aristide Stănescu se strecură în oficiul din 
spatele garderobei. Marin Viforeanu, în haine de chelner, 


aştepta ghemuit pe un scăunel. Transpiraţia îi udase 
gulerul tare, dar îşi simţea mâinile şi picioarele îngheţate. 
Ridică o privire umilă, de câine speriat. 

— Gata? 

Aristide Stănescu încuviinţă, dând din cap. Îl învălui cu 
privirea: agentul arăta jalnic, o zdreanţă stoarsă, fără pic 
de vlagă. Doar în ochii negri, ficşi, ardea vâlvătaie o flacără 
ca la obsedaţi. 

— Peste zece minute, intri în sală. În mâna stângă, tava 
cu pahare goale. În dreapta, revolverul, camuflat sub 
şervet. 

— Ştiu, mi-aţi mai spus-o. 

— Nu trebuie să-ţi fie teamă. Vei trece neobservat. Cei 
mai mulţi sunt pe ring, şi aproape toţi, ameţiţi. Reţine deci: 
când orchestra începe „Lolita“... 

— Am înţeles, domnule Stănescu, gâfâi Viforeanu la 
capătul puterilor. Cunosc piesa pe dinafară. 

— Bine, să vedem! Adăugă, de parcă amănuntul l-ar fi 
ajutat cu ceva pe Viforeanu: Eu voi fi tot timpul în sală. 
Noroc! 

Aristide Stănescu părăsi garderoba şi se postă după 
coloana de la intrare, atitudine cât se poate de firească: 
directorul  hotel-restaurantului supraveghea personalul, 
buna desfăşurare a seratei, gata să prevină orice dorinţă 
specială, să îndrepte orice neajuns. 

Domnul Basile ieşi din bar, traversă holul şi intră în 
garderobă. 


Elvira Manu părea uşor ameţită. Privirea languroasă, 
umedă, ca de căprioară o făcea să pară foarte tânără. Era 
melancolică, duioasă şi împrăştia o căldură şi o lumină 
emoţionanite. 

Kurt von Sundlo n-avea să uite niciodată chipul Elvirei 
din clipele acelea. 

— Eşti obosită, draga mea. Vrei să plecăm? 

Elvira clătină încet capul. 


— Să termine întâi argentinienii. Cântă divin. Mi-ar fi 
plăcut să-i ascult în alte condiţii altundeva. De pildă, în 
Hawaii... 

Baronul îi strânse mai tare degetele: 

— Vom ajunge şi acolo într-o bună zi. Totul este să mă 
aştepţi, să nu dispari. 

— Am să te aştept. N-am să dispar. 

Kurt von Sundlo întoarse capul pentru a-şi ascunde 
lacrima care-i încolţea la colţul pleoapei. 

— Să bem pentru dragostea noastră unică... 

Dintr-o dată, rafalele tobei îi asurziră. Instinctiv, Elvira îşi 
duse mâinile la urechi şi amândoi începură să râdă. În faţa 
microfonului, Bianco Biacicia, de astă dată la chitară, 
începu să cânte un foxtrot îndrăcit. Lolita, piesa de 
rezistenţă a orchestrei, succesul verii 1943: 

„Lolita, singura mea dragoste/Lolita, de neuitat...“ 

Un chelner, cu o tavă plină de pahare se înclină politicos. 

— Îmi permiteţi? 

Von Sundlo ridică ochii plictisit: „Ce vrea ăsta? Să 
schimbe paharele... Unde naiba l-am mai văzut?“ Apoi totul 
se desfăşură cu o repeziciune uimitoare. Zări, gămălie de 
secundă, ţeava revolverului fixat în ceafa Elvirei, auzi 
împuşcătura amortizată şi, înainte de a se dezmetici, simţi o 
durere cumplită în moalele capului. Aproape concomitent, 
luminile se stinseră. Sala fu cuprinsă dintr-o dată de panică: 
învălmăşeală de ţipete, scaune răsturnate, veselă spartă, 
voci care întrebau ştiind că nimeni nu le poate răspunde. 
Cei mai ameţiţi, ori optimiştii râdeau, închipuindu-şi că-i 
vorba de o surpriză: îngheţată flambată sau cine ştie ce 
număr de varietee. 

Von Sundlo nu mai auzi nimic. Îşi pierduse cunoştinţa. 


A doua zi, înainte de prânz. Octavio de Villar primi prin 
liftier un scurt mesaj, aşternut în grabă pe o carte de vizită. 
Trebuie să vă vorbesc. Von Sundlo. 

Manja îl cercetă îngrijorată cu privirea: 

— Ce s-a mai întâmplat? 

— Soţul tău doreşte să discute cu mine... 

Mica baroană îşi încreţi fruntea. Era palidă şi chiar 
buzele totdeauna rumene îşi pierduseră culoarea. 

— Ce-o fi vrând să-ţi spună? Doar nu despre noi doi... 

De Villar îşi aprinse nervos ţigara, uitând s-o stingă pe 
cealaltă. 

— Nu cred deloc că-i arde de aşa ceva. 

— Bietul Kurt! Poate nu mă crezi, dar mă simt grozav de 
nefericită pentru el. Aş face orice ca să-l pot consola... 

— Sunt convins. 

Manja se cutremură şi îşi prinse în palme umerii mici. 

— Mă gândesc ce aş fi simţit eu în locul lui... Vezi, 
Octavio, Kurt a avut tot ce vrei în viaţă: şi bani, şi nume 
nobil, şi situaţie, dar norocul l-a ocolit. 

De Villar îşi legă cu degete nervoase cravata. Îl iritau 
adevărurile banale. 

— Dacă avea noroc, se putea lipsi perfect de celelalte. 

Îşi îmbrăcă vestonul şi o sărută în fugă. 

— Să nu întârzii, Octavio. Mi-e frică şi parcă mi-e frig. 
Cred că n-am să uit toată viaţa coşmarul de azi-noapte. 
Doar închid ochii şi revăd scena aceea îngrozitoare. Ea, 


biata femeie, căzând de pe scaun... Avea o expresie de copil 
mirat... 

— Gata, Manja, ajunge! În flaconul albastru din baie sunt 
calmante. la o pastilă. 

De Villar nu trebui să-şi compună o figură convenţională. 
Era sincer afectat de drama care se petrecuse cu o seară 
înainte. Ca majoritatea oamenilor, mai ales tineri, detesta să 
prezinte condoleanţe. Îl îngrozea uscăciunea cuvintelor, 
sentimentul de neputinţă în faţa durerii. 

Când von Sundlo îi deschise uşa apartamentului, avu un 
şoc. Se aşteptase, bineînţeles, să dea peste un om distrus. 
Distrus, dar oricum o fiinţă vie. Dând însă ochi cu baronul, 
impresia concretă că e întâmpinat de un cadavru îi muie 
genunchii. Un cadavru care, în mod miraculos, vorbeşte şi 
se mişcă. Figura era neagră, privirea goală, de statuie; 
trupul, sleit peste noapte, cu carnaţia redusă la minimum, 
aparţinea parcă altcuiva. 

— Domnule baron, permiteţi-mi să vă prezint sincera mea 
compasiune... 

Colonelul îl opri brutal: 

— Te rog! Nu vreau să aud nici un cuvânt. Stai jos... 

Îşi trecu palma peste fruntea pe care spaniolul o ghicea 
fierbinte, apoi se repezi la bar. Încercă să toarne în pahar, 
dar era incapabil să-şi stăpânească tremurul mâinilor. 

De Villar sări de pe scaun: 

— Lăsaţi-mă pe mine, vă rog. 

Un râs fioros umplu încăperea: 

— Toarnă-ţi şi dumitale, tinere. Să bem pentru victorie. 
Victoria marelui Reich! 

De Villar strecură o privire lăturalnică. Scrumierele 
ridicau movile de mucuri, lângă calorifer zăceau răsturnate 
patru sticle de whisky goale. 

„Şi nu-i beat! E mai treaz ca mine. Nenorocitul! Nici 
măcar norocul ăsta nu-l are...“ 

Von Sundlo bău dintr-o înghiţitură o jumătate de sondă. 
Sec, fără gheaţă. 


— Aşează-te, gâfâi răguşit. Şi nu te uita la mine ca un 
câine flămând. N-ai ce să vezi... Doar o mârţoagă care 
încearcă să mai izbească o dată cu copita, înainte de a 
crăpa... Mi-ai făcut acum trei zile o propunere... Să sperăm 
că nu am în faţă o lepădătură de provocator şi că eşti într- 
adevăr trimis de aliaţi. 

Scoase anevoie din buzunarul de la haină un plic destul 
de gros şi i-l întinse: 

— Ai aici, desen şi legendă, harta Uzinei din N. Măcar de 
aţi folosi-o cu cap! Am făcut-o în zece ore, timp record! 
Adolf are tehnicieni buni... 

Emoţionat, nevenindu-i să-şi creadă ochilor, de Villar se 
grăbi să ia plicul. Pierdut, rosti prosteşte: 

— Nu ştiu cum să vă mulţumesc... 

Von Sundlo rânji: 

— Imbecilitatea n-are margini... Mulţumiţi-le asasinilor 
de la Berlin... Ei v-au făcut cadoul, nu eu. 

— Vă întoarceţi la Berlin? 

— Ştiu la ce te gândeşti, dar nu trebuie să vă fie teamă. 
Mă întorc la porcii ăia, deşi aş prefera să mă duc în fundul 
iadului. Dar mai am atâta minte! Dacă aş dispărea, 
hârtiuţele astea ar face exact cât un discurs de-al lui Hitler! 
O hazna respingătoare şi inutilă! Am tren diseară... Du-te, 
tinere... 

Octavio de Villar se înclină adânc. 

— "Tot respectul meu, domnule colonel. 

— Nu fi prost! Nu mă respect nici măcar eu... 

— Sper că, într-o zi, ne vom revedea. 

Von Sundlo mormăi cu spatele întors: 

— Nu m-ar interesa deloc. 


Afară se auzeau strigătele vânzătorilor de ziare: 

— Ediţie specială! Ediţie specială! Crima de la Athenee 
Palace! 

Edith von Kohler se afla în avion. Era fericită. 


„Doar câteva ore, Etienne... Ai răbdare, mein lieber 
Engel.“ 

Baronul von Sundlo privea Calea Victoriei, scăldată în 
soare: 

„Ce beznă, Dumnezeule! Cât întuneric...“ 


Hotel des Roses era mic, confortabil şi doar zece minute 
de mers pe jos îl despărţeau de Champs Elysees. Avea o 
clientelă constantă, cu componenţă variată, care nu se 
schimbase în ultimii douăzeci de ani. Îl frecventau în special 
oameni de afaceri, provinciali serioşi, familişti cu situaţii 
solide la ei acasă, văduve înstărite, rentieri şi părinţi veniţi 
să-şi vadă copiii aranjaţi la Paris şi care, plini de tact, 
refuzau ospitalitatea ginerelui ori a nurorii. 

Recepţionerul se amuza mereu: 

„Noi plătim portarul de noapte ca să poată dormi mai 
liniştit decât la el acasă între zece seara şi şapte dimineaţa. 
După nouă şi jumătate, nu mai există o singură cheie la 
tablou...“ 

Când femeia înaltă şi suplă, îmbrăcată într-un costum 
argintiu, de excelentă cupă, pătrunse în holul hotelului, o 
aprecie ca un cunoscător: 

„Impecabilă siluetă...“ După câteva clipe însă îşi stăpâni 
într-un zâmbet convenţional surpriza: „Oh, lă lă! Dar e în 
vârstă!“ 

Deşi timpul nu-i devastase propriu-zis chipul, iar fineţea 
trăsăturilor rămăsese nealterată, obrazul aparţinea în mod 
evident unei femei de şaizeci de ani. 

— Mă numesc Elvira Manu... Am rezervat o cameră la 
hotelul dumneavoastră prin telefon, de la Bucureşti. 

Odaia era agreabilă, modern mobilată, iar pe o măsuţă 
joasă se afla o glastră cu crini regali. Elvira înregistră cu 
plăcere amănuntul: florile dădeau intimitate unei camere 


de hotel, te făceau să te simţi acasă, nu un anonim între 
ziduri străine, politicoase. 

Camerista începu să-i desfacă valizele, dar Elvira o opri 
cu o mişcare scurtă. 

— Peste o jumătate de oră, dacă eşti gentilă. Am de gând 
să ies. 

Urcase doar ca să-şi împrospăteze puţin fardul şi ţinuta. 
Dimineaţa magnifică de primăvară, aroma specială a 
Parisului, regăsită, vioiciunea oraşului o umpleau de 
nerăbdare. Se simţea uşoară şi tânără, nările dilatate 
vibrau, fiori de emoție îi străbăteau întreaga făptură. 

Trecu în baie şi, în timp ce-şi spăla mâinile, îşi scrută 
figura râzând: 

„Cât pot fi de caraghioasă! Mă simt ca o fetiţă de zece ani 
căreia i s-a promis că va fi condusă la circ...“ 

În timp ce-şi fuma ţigara, reflectă că prima zi la Paris o va 
petrece exact ca şi în excursiile anterioare. O ciocolată 
fierbinte cu multă frişcă la Cafe de la Paix, apoi scurta vizită 
la Luvru. După război, Elvira călătorise mult, „unica plăcere 
a unei femei singure, în vârstă, şi căreia nu-i mai păsa dacă 
profilul şi linia şoldurilor ei mai pot spune ceva unui 
bărbat“. 

Azi ea era un turist îndeajuns de încercat, pentru a şti să- 
şi dozeze muzeele. La Prado, Versailles, Luvru, Ermitaj sau 
Rijksmuseum, de fapt pretutindeni, spectacolul turiştilor 
răpuşi de oboseală nu contenea să o amuze. Picau frânţi si 
se aşezau unde reuşeau să găsească o palmă de loc, pe 
treptele, pervazurile sau bordura trotuarelor din faţa 
muzeelor, cu câte o sticlă de Coca-Cola, Fanta sau 
îngheţată, iar expresia era a unor oameni trecuţi prin 
încercări foarte dure. Îşi priveau picioarele umflate, cu 
aparatele de fotografiat bălăngănindu-se între genunchi şi 
degetul uitat între filele ghidului Michelet, ca „să nu uite 
unde au rămas“. Îşi îngăduiau un sfert de oră de odihnă, 
apoi reluau calvarul. Ambiţioşi, încercau să vadă într-o 
singură zi un inventar pentru care nu le-ar fi fost de ajuns 


nici măcar un an. Să vadă! Vorba vine. Dacă le-ai fi explicat, 
ar fi fost incapabili să înţeleagă că, după un ceas, un ceas şi 
jumătate, capacitatea de recepţie e nulă, ochii, sufletul, 
dragostea de frumos sau numai curiozitatea nu mai 
înregistrează practic nimic. 

„Ilrebuie să te duci, susţinea mereu Elvira, să vezi 
operele pe care le cunoşti, pentru care te-au pregătit 
lecturile de acasă, pe care ţi-ai visat să le vezi sau, 
îndrăgindu-le, vrei să le revezi.“ 

O prietenă, întoarsă dintr-o călătorie în Japonia, îi 
mărturisise cu francheţe năucă: „A fost grozav, dar n-am 
priceput nimic! Altă cultură, alţi parametri estetici, legaţi 
de o istorie multimilenară, dar despre care eu, iertată să 
fiu, n-aş fi în stare să vorbesc zece minute şnur. Ikebana, şi 
pe urmă încep să caut...“ 

Fapt şi mai grav, ţinând seama de harta lumii şi de 
importanţa civilizaţiei respective, Elvira încercase acelaşi 
sentiment în Grecia. 

La Luvru avea să stea exact jumătate de ceas. N-o 
interesa celebra Galerie Apollo, unde străinii dădeau năvală 
să vadă faimosul briliant Regentul, nu tânjea nici de dorul 
Monei Lisa. O găsea urâtă, prea grasă, cu o expresie 
inconfundabilă de văcuţă şi, nu o dată, se întrebase dacă nu 
cumva acest tablou avusese un noroc neaşteptat. 

Se ducea, de fapt, pentru un singur tablou, un Chardin 
Mic, aşezat modest chiar lângă uşa uneia dintre 
nenumăratele săli ale muzeului. Înfăţişa o femeie tânără 
cosând în faţa ferestrei deschise. Pânza o emoţiona în mod 
deosebit şi, de multe ori, Elvira îşi spunea că pe această 
femeie, moartă de peste două sute de ani, o cunoştea până 
în adâncul fiinţei sale, că i-ar putea descrie viaţa până în 
cele mai mici amănunte. Ştia cum arată bucătăria ei, cât de 
strălucitoare sunt vasele de aramă şi faianţă, care e boneta 
ei preferată... 

Găsi masă chiar pe terasa cafenelei şi, sorbind din ceaşca 
de ciocolată, se amuză o vreme observând priveliştea 


neastâmpărată, forfota de culori, traficul intens, 
vestimentația femeilor. „Se poartă enorm bleumarine cu 
galben şi albastrul indigo cu verde salată... Dacă ieşeai cu 
combinaţiile astea pe vremuri, ai fi fost definitiv 
compromisă... Interesant... Au revenit canotierele de 
paie...“ 

Scoase ţigările şi bricheta din poşetă şi, în aceeaşi clipă, 
simţi că inima i se opreşte. Kurt! Îşi reprimă strigătul şi 
reacţia instinctivă de a alerga spre el. Trebuia întâi să se 
liniştească, să-şi astâmpere emoția. Avea să se apropie de el 
mai târziu. Când va părăsi restaurantul, îl va lua de braţ 
simplu, firesc, de parcă s-ar fi văzut ieri: „Ce mai faci, 
Kurt?” 

Ocupa o masă chiar lângă jardiniera cu trandafiri. Kurt 
von Sundlo... Nu încăpea nici o îndoială. „Profilul lui 
inconfundabil, umerii aceia moi, emoţionanţi în oboseala lor 
chiar şi acum douăzeci de ani, azi de-a dreptul prăbuşiţi, 
felul lui caracteristic de a ţine ţigara.“ Elvira îl cerceta 
lacomă, cu privirea umedă în spatele ochelarilor de soare. 
După toate aparențele, nu avea griji materiale, dar 
costumul scump nu reuşea să-i ascundă slăbiciunea 
excesivă, iar pe figură i se imprimase o expresie de 
plictiseală morocănoasă. „Bănuiesc că totul îi e indiferent! 
Pare îngrozitor de bătrân... În fond, nu are decât şaptezeci 
şi trei de ani...“ Dumnezeule! Cât visase clipa aceasta! Şi-o 
imaginase în zeci şi zeci de feluri, conştientă fiind că 
asemenea minuni ţin de cinema. 

Nu-l mai văzuse din noaptea aceea îngrozitoare când 
pentru Kurt, pentru baroana von Kohler, pentru de Villar şi 
Manja, şi pentru toţi agenţii nemți, ea murise, asasinată din 
ordinul Berlinului. 

De fapt, colonelul Tamaş asasinase atunci două inimi. Nici 
ea nu-şi revenise pe de-a întregul niciodată. 

Elvira Manu oftă imperceptibil. Nu-i purta pică lui lamaş, 
marele regizor al acestui episod de război, aproape decisiv. 
Miza era prea mare pentru a-ţi face scrupule că zdrobeşti 


două suflete. Şi, bineînţeles, când îi încredinţase misiunea, 
colonelul nu putea să-şi închipuie, ori uitase că în aceeaşi 
cursă încap doi şoareci. „Este o şansă unică, îi explica în 
acel început de iulie 1943, ca dumneata să semeni, aproape 
soră geamănă, cu nevastă-sa. Pe femeia aceea a iubit-o mai 
presus de puterile omeneşti. După ce s-a prăpădit, cei din 
jur se temeau din partea lui un act necugetat.“ 

Îi prinsese mâinile peste masă, strângându-le puternic: 

„Când am avut în faţa noastră dosarul personal al lui von 
Sundlo, ne-am dat seama că acesta este punctul lui 
nevralgic. Dacă ai şti cât te-am căutat! Nu mă mai 
despărţeam de fotografia lui Dagmar. Eram atent pe stradă, 
în tramvai, la cinema să zăresc un chip asemănător. Şi când 
te gândeşti că erai atât de aproape de noi: profesoară de 
desen la Central...“ 

„Ce vă determină să credeţi că mă va iubi cu aceeaşi 
ardoare ca pe nevastă-sa?“ 

„Este imposibil ca făptura dumitale să nu-l impresioneze. 
Pe prima soţie n-a uitat-o niciodată, iar timpul, în genere 
mare tămăduitor, s-a dovedit ineficient. În orice caz, merită 
să încercăm. Sunt convins de izbândă.“ 

„V-aţi gândit că eu nu am nici o pregătire pentru 
activitatea de spioană? Cu Belle-Artele nu cred că ajungi 
prea departe.“ 

„Ba, dimpotrivă! Ai simţul nuanţelor, sensibilitate, ochiul 
format. Şi pe urmă, să fim înţeleşi, draga mea, nimeni nu-ţi 
cere să faci pe Mata-Hari, deşi părerea mea e că acolo e 
mai multă legendă decât realitate.“ 

„Ce trebuie să fac practic?“ 

„Să-l faci să te iubească. Să te adore! Să te divinizeze! 
Sundlo nu va accepta ca fericirea să-i alunece a doua oară 
printre degete...“ 

„Am prea puţin timp la dispoziţie. Nu mai e tânăr ca să-şi 
piardă minţile, într-o secundă, pentru o fată pe care a 
văzut-o la matineu.“ 


„Ba şi le va pierde! Va fi o dragoste fulgerătoare, la prima 
vedere, sau nu va fi deloc. Dar va fi!“ 

Începuse să se plimbe prin încăpere, vorbea febril, 
calcula înfierbântat mişcările, ca un jucător de şah. 

„ÎL vom ţine sub tensiune! Vom înscena atentate împotriva 
dumitale care să poarte clar semnătura Gestapoului. 
Ultimul va izbuti şi, pentru o vreme, vei fi socotită moartă. 
Cât se poate de moartă...“ 

Elvira Manu surâse amintirii. Agenţii nazişti îl scutiseră 
pe colonel să facă eforturi pentru a simula culorile 
autenticului. Dimpotrivă, se ivise problema securităţii vieţii 
Elvirei. Ticu Stratulat, agent proaspăt recrutat pe atunci, ca 
şi ea, şi mai cu seamă bătrânul Duca, se dovediseră paznici 
de nădejde. Prinţul activa în serviciul secret încă din timpul 
celuilalt război. Avea o răfuială veche de familie cu boche-ii. 
Fratele său, căpitanul de stat major Anton Duca, capturat 
de ostaşii lui Wilhelm, fusese asasinat după torturi bestiale. 
Ştefan ar fi iertat şi poate uitat glonţul primit bărbăteşte, 
din faţă, pe câmpul de luptă. Crima odioasă însă, comisă în 
beciurile poliţiei militare germane din Cluj se cerea plătită. 
Nu putea fi uitată în sipetul cu scrisori vechi de familie... 
Încredinţându-i viaţa Elvirei, Tamaş mizase pe abilitatea lui 
Duca, pe spiritul său veşnic treaz, pe capacitatea specială 
de a intui primejdia. Dar mai ales, pe ura tenace, singura sa 
rațiune de a trăi, împotriva teutonilor. 

„Sunt convins, colonele, că, dacă există o lume în ceruri, 
graseia bătrânul, voi continua vânătoarea de nibelungi cu 
cuțitul între dinţi şi o tolbă de săgeți otrăvite... Like 
Winnetou!“ 

„Moartea“ Elvirei însă, tot spectacolul, idee şi punere în 
scenă, îi aparţineau în exclusivitate lui Tamaş. 

Acum, după douăzeci de ani, Elvira retrăia momentele 
acelea îngrozitoare. „Crima“ fusese fixată la ora unu. 
Emoţiile, durerea o sfâşiau. Îi era teamă să nu-şi piardă 
sângele rece chiar în momentul cheie, era conştientă că pe 


Kurt îl va vedea pentru ultima oară. Ultimele minute, 
secunde... 

Barmanul, domnul Basile, înlocuise la garderobă 
gloanţele din arma lui Viforeanu care cedase la prima 
ameninţare. Era fericit că va comite crima, fără s-o comită. 
Pe urmă, acţionaseră 'Ticu Stratulat, bătrânul Duca, domnul 
Basile. Ticu îl lovise pe von Sundlo. Dacă nu şi-ar fi pierdut 
cunoştinţa, ar fi realizat că Elvira n-a murit. O transportase 
pe întuneric în hol, şi de-aici, în maşina lui Stratulat, „un om 
de suflet care se oferise s-o ducă de urgenţă la spital“. Duca 
sporise harababura şi avusese grijă să stropească cu sânge 
tot itinerarul. 

Când îşi revenise, von Sundlo fusese informat că Elvira a 
murit... Barmanul îl condusese până în apartamentul lui. 
Avea să-şi amintească toată viaţa: „Arăta îngrozitor. Mi-era 
teamă că şi-a pierdut minţile, iar dacă nu, se va sinucide. 
Mi-a cerut şase sticle de whisky. 1 le-am dus personal. L-am 
găsit la masă desenând harta. L-am admirat...“ 

„Este imposibil“, spunea colonelul, „omeneşte, în general, 
dar mai ales după cum îl cunoaştem pe von Sundlo din 
rapoartele agenţilor noştri, ca el să ierte distrugerea unei 
fericiri nesperate. Dacă lucrurile vor evolua aşa cum le 
preconizăm, va răzbuna memorabil, cu neîndurare genială, 
moartea femeii iubite, provocată de Gestapo. Din principiu, 
aristocrația militară detestă şi dispreţuieşte uniformele 
negre ale SS-ului, neavând o părere prea fericită nici 
despre Fiihrer. Îţi dai seama ce proporţii va atinge mânia, 
ce furtună se va declanşa în sufletul baronului, ce vulcan 
dezlănţuit va fi, ştiind că eşti victima lui Himmler şi Muller! 
Von Sundlo nu-i un feldwebel de duzină! E unul din cei mai 
importanţi bărbaţi ai Germaniei naziste şi le poate juca o 
festă unică. Pentru nimic în lume, adăugase râzând, n-aş 
vrea să fiu în locul lor!“ 

Impresionată, Elvira întrebase nesigură: 

„În fond, ce urmăriţi? Practic, ce doriţi de la el?“ 

O scânteie de veselie se aprinsese în ochii colonelului: 


„Mai nimic. Doar harta uzinei unde se fabrică armele 
secrete. Scopul fiind - o acţiune de sabotaj care cel puţin se 
întârzie perfectarea acestor lucrări.“ 

Elvira Manu îşi aminti că atunci combinaţia i se păruse de 
domeniul fantasticului, scopul, mult prea ambițios ca să fie 
şi realist. Mulţi ani după aceea, când istoria începuse să se 
descotorosească de văluri, iar literatura documentară de 
război inundase piaţa cu best-seller-uri semnate de nume 
prestigioase, prezentând maximum de garanţie, Elvira 
înţelesese că planul pus la cale în vara lui 1943 de colonelul 
Tamaş, împreună cu elementele democratice din Biroul 2, 
fusese un succes. Tamaş, unul dintre principalii pioni ai 
Biroului 2, aflat permanent în legătură cu Palatul şi cadrele 
superioare din armată, fusese un viteaz al guerilei de culise. 
Nesăvârşind nimic demagogic şi acceptând fără convulsii 
planul secund, îndeplinise cu abilitate misiunile 
încredințate. Acţiunea din iulie 1943 conta ca unul din 
marile succese ale Serviciului de informaţii român. În 
toamna aceluiaşi an, o echipă comando aliată izbutise, 
datorită hărţii lui von Sundlo, să dinamiteze subteranele 
uzinei provocând pagube - materiale şi în timp - 
importante. Citise paginile acelea cu emoție, satisfacţie şi 
nostalgie. Se întrebase adeseori ce va fi devenit von Sundlo. 
După „trădare“, în mod firesc, se întorsese în Germania 
pentru a înlătura orice fel de suspiciuni, asigurând astfel 
succesul operaţiei. Nu se ştia însă unde îl prinsese sfârşitul 
războiului, iar evenimentele ulterioare, politica 
internaţională extrem de accidentată nu îngăduiseră 
obţinerea de informaţii. 

Abia cu cinci ani în urmă căpătase primele veşti. Căutând 
un număr în cartea de telefon, ochii îi căzuseră pe numele 
Ovidiu Tamaş. Sunase la întâmplare, convinsă că e vorba 
despre o simplă coincidenţă. Inima începuse să-i bată când 
recunoscuse glasul calm, vag maliţios al colonelului. ÎL 
revăzuse cu plăcere şi constatase mulţumită că şi lamaş, 


aproape octogenar şi, de astă dată pensionar autentic, se 
simţea la fel de bucuros. 

Da, von Sundlo trăia, veştile erau relativ recente. În vara 
trecută, primise o vizită neaşteptată: Octavio de Villar 
însoţit de soţia lui, Manja, fostă baroană von Sundlo. 

„Un menaj surprinzător de izbutit, draga mea. Soții von 
Sundlo au divorţat în 1946, fără tapaj, de absolută 
conivenţă, şi am înţeles chiar că baronul a înzestrat-o. La 
scurt timp, Manja s-a căsătorit cu de Villar. Trebuie să-ţi 
spun că micuța baroană a rămas la fel de drăgălaşă, este o 
soţie delicioasă şi o mamă pe care copiii ei, parcă trei, o 
adoră. De Villar îmi relata râzând că Manja a rămas păpuşa 
casei şi tot aşa o tratează şi băieţii ei. Cred că sunt fericiţi 
împreună.“ 

Elvira întrebase cu voce sugrumată: 

„Şi el? Kurt...?“ 

„A fost luat prizonier de americani. A stat în lagăr un an 
sau doi. După eliberare, a lichidat totul în Germania şi a 
emigrat în Canada. Călătoreşte mult, îmi spunea de Villar. 
Turism înverşunat, de individ incapabil să se fixeze.“ 

Tamaş o privise cu compasiune: 

„Mi-a părut rău pentru tine, draga mea... Cine ar fi putut 
să prevadă că lucrurile vor lua o întorsătură atât de 
dramatică...“ 

„Dacă ar fi ştiut că sunt în viaţă“, oftase Elvira, „sunt 
convinsă că m-ar fi căutat...“ 

„De ce nu l-ai căutat tu?“ 

Elvira ridicase din umeri: 

„Prea târziu.“ 

Ciocolata se răcise, undeva, în spatele ei, o voce de fetiţă 
se smiorcăi: 

— De ce n-am voie îngheţată? Riri a mâncat trei... 

Elvira Manu se scutură de gânduri. Un bărbat în vârstă, 
după alură francez, se aşeză la masa lui von Sundlo. 
Prieteni, poate simple cunoştinţe. Îşi dăduseră mâna. 
Baronul zâmbi arătându-şi proteza şi Elvira se înfioră. 


Buzele care nu fuseseră niciodată prea pline, macerate de 
vârstă, se ridicau prea sus, trădând impudic acrilatul şi 
mâna dentistului. Semăna cu un cal bătrân şi Elvira se simţi 
copleşită de milă. 

Reflex, scoase pudriera din poşetă şi o deschise. Se privi 
lung, în lumina crudă a splendidei zile care inunda terasa 
cafenelei. Îşi trecu degetele peste obraz, apoi le lăsă să 
alunece spre gât. Fularul bleumarine cu picouri albe nu 
ascundea mare lucru. Îşi desprinse ochii de oglindă. 
Capacul pudrierei se închise cu un zgomot sec. 

Elvira Manu lăsă zece franci pe masă şi se îndreptă spre 
Luvru. 


(LI Mătănii (în italiană). 

12. Cei trei K simbolizau preocupările majore recomandate femeii 
germane: Kirche (biserică), Kuche (bucătărie), Kinder (copii). 

(3 Poţi să-ţi dai poalele peste cap (franceză). 

14). Aluzie la ministrul propagandei, Goebbels, care era scund. 

(5+ Citadela şi Pantera - cele două planuri de mare anvergură prevăzute de 
strategii germani pentru ofensiva din vara lui 1943. 

15 plouă cu găleata (ad litteram: plouă cu câini şi pisici), în lb. engleză. 

12) Hotărât, s-a ramolit (franceză).