Alain Grillet — Reluarea

Alain Robbe-Grillet - Reluarea 


Alain Robbe-Grillet (h. 1922) s-a impus, din anii '50, drept 
principalul reprezentant şi teore-tician al Noului Roman. A 
debutat în 1949 cu romanul Un regicid, urmat de Gumele 
(1953), Gelozia (1957) şi în Labirint (1959), considerate texte de 
referinţă pentru evoluţia romanului modern, Voaiorul (1955, 
pentru care primeşte Prix de la Critique), Gelozia (1957), Djinn 
(1981) ete. în 1962, publică volumul de nuvele Instantanee, iar 
în 1963, volumul de esenri Pentru un nou roman. A realizat mai 
multe filme (Anul trecut, laMarienbad, 1961,Nemuritoarea, 
1963, Frumoasa captivd, 1982). Cele trei volume de memorii 
(Oglinda care revine, Angelique sau vrăjirea, Ultimele zile ale 
Corintului), publicate între 1985 şi 1994, au fost grupate sub 
titlul, paradoxal, Romanesques. 

Intr-un Berlin postbeliu în ruine, împărţit în zone de ocupaţie, 
un personaj cu identitate incertă trăieşte întîmplări dramatice, al 
căror sens se lasă foarte greu descoperit. Rornan de spionaj, 
roman poliţist, roman erotic, roman al memoriei ezitante, 
Reluarea este şi o carte în care autorul acordă un loc important 
umorului şi ludicului. Regăsim, de asemenea, teme şi fan-tasme 
proprii universului lui Robbe-Grillet: 
tema dublului, tema  labirintului, erotismul, rela-ţiile sado- 
masochiste. Un roman pasionant, care poate fi citit în mai multe 
„chei", dimensiunea (auto)parodică avînd, nu o dată, un rol 
deter-minant. 

Reluarea şi amintirea repetată reprezintă o aceeaşi mişcare, dar 
în direcţii opuse; căci lucrurile de care îţi aminteşti s-au petre- 
cut: e vorba aşadar de o repetiţie întoarsă către trecut, pe cînd 
relua-rea propriu-zisă ar fi o reamintire întoarsă către viitor. 
SOren Kierkegaard, Gjentagelsen 

Şi apoi, să nu mă mai plictisească nimeni cu veşmcele denunţuri 
pri-vind detaliile inexacte sau contra-dictorii. E vorba, în acest 
raport, de realul obiectiv, şi nu de un oare-care aşa-zis adevăr 
istoric. 


Prolog 


Aici, aşadar, reiau şi rezum. în timpul intenninabilei călătorii cu 
trenul care mă ducea de la Eisenach, prin Turingia şi Saxonia în 
ruine, la Berlin, l-am zărit, pentru prima oară după multă vreme, 
pe acel bărbat pe care îl voi numi, ca să simplific lucrurile, 
dublul meu, sau sosia mea, sau, într-un mod mai puţin teatral, 
călătorul. 

Trenul înainta într-un ritm neaigur şi discontinuu, cu opriri 
frecvente, uneori în plin cîmp, din cauza starii şinelor, fireşte, 
încă parţial inutilizabile ori reparate prea în pripă, dar şi din 
pricina controalelor mis-terioase şi repetate pe care le efectua 
admi-nistraţia militară sovietică. întrucît o oprire s-a prelungit 
peste măsură într-o staţie importantă, probabil Halle- 
Hauptbahnhof (dar n-am văzut nid o placă indicatoare), am 
coborit pe peron să-mi dezmorţesc picioarele. Clădirea gării 
părea aproape distrusă, la fel şi cartierul care se întindea în 
stînga. 

Sub albăstruia lumină hibernală, bucăţi de ziduri înalte de citeva 
etaje îşi înălţau către cerul cenuşiu dantelele fragile şi liniş-tea 
de coşmar. în mod inexplicabil, poate doar ca urmare a 
persistentei ceţi matinale, care dura aici mai mult ca în alte 
locuri, contururile acestor fine  decupaje ordonate în planuri 
succesive străluceau asemenea bijuteriilor false. Precum o 
reprezentaţie suprareală (un fel de gaură în spaţiul comun), 
întregul tablou exercită asupra spi-ritului o inexplicabilă putere 
de fascinaţie. 

Acolo imde privirea poate îmbrăţişa o arteră pe toată lungimea 
ei, ca şi în anu-mite sectoare limitate unde imobilele au fost 
rase pînă aproape de temelie, constaţi că şoseaua a fost 
complet degajată, molozul fiind cu siguranţă luat de camioane 
în loc să fie aruncat pe margine, aşa cum văzu-sem că se face în 
Brest, oraşul meu natal. Ici şi colo, spărgînd alinierea ruinelor, a 
tămas cite un bloc de zidărie gigantic, ase-menea unei coloane 
greceşti ce zace într-un şantier arheologic. Toate străzile sînt 
pustii, nici un pieton, nici un vehicul. 

Nu ştiam că oraşul Halle suferise atît de mult de pe urma 
bombardamentelor anglo-americane încît, la patru ani de la 
annistiţiu, să mai întîlneşti zone atit de vaste fără cel mai mic 
semn că s-a început reconstrucţia. Dar poate nu e Halle, ci un 


alt mare oraş? Nu cunosc regiunile astea, nu mersesem pînă 
acum la Berlin (cînd, de fapt, şi de cîte ori?) decit pe axa 
normală Paris-Varşovia, adică mult mai la nord. N-am o hartă la 
mine, dar nu văd cum, după Erfurt şi Weimar, ne-ar fi condus 
hazardul prin Leipzig, situat mai la est şi pe o altă linie ferată. 

în acest punct al visătoarelor mele spe-culaţii, trenul s-a 
mişcat în sfirşit, fără să semnalizeze, dar - din fericire - cu o ase- 
menea lentoare încît m-am căţărat fără nici o dificultate în 
vagonul meu. Am fost sur-prins, cînd urcam, să văd lungimea 
neobiş-nuită a trenului. Se adăugaseră oare vagoane ? Şi în ce 
staţie ? La fel ca oraşul mort, peronul era acum pustiu, ca şi cum 
ultimii locuitori s-ar fi urcat în tren ca să se refugieze. 

Printr-un brutal efect de contrast, o mulţime mult mai densă 

decit la sosire inva-dase culoarul vagonului, şi doar cu mare 
greutate am reuşit să mă strecor printre oamenii ce mi s-au 
părut anormal de graşi, aidoma valizelor burduşite şi pachetelor 
îngrămădite pe jos, informe, ca într-o înjghe-bare grăbită şi 
provizorie. Ciţiva bărbaţi şi cîteva femei, ale căror figuri 
mohorite erau marcate de oboseală, mă însoțeau cu priviri vag 
dezaprobatoare, poate chiar ostile, în orice caz fără nici o urmă 
de bunăvoință, în 
ciuda surisului meu... Sau poate că bieţii oameni, aflaţi, după 
toate semnele, la mare nevoie, fuseseră doar șocați de prezenţa 
mea distonantă, de hainele mele confortabile, de scuzele pe 
care le bălmăjeam într-o ger-mană şcolărească, trădind faptul 
că eram un străin. 
Tulburat la rîndul meu de disconfortul pe care li-l provocam 
involuntar, am trecut de compartimentul meu fără să-l recunosc 
şi, ajungînd la capătul culoarului, a trebuit să fac cale întoarsă, 
adică să merg în sensul în care înainta trenul. De data aceasta 
nemulţumirea, pînă atunci tăcută, s-a mani-festat prin citeva 
exclamaţii exasperate şi prin fel de fel de bombăneli, într-un 
dialect saxon ale cărui cuvinte nu le înţelegeam, neputind decit 
să le ghicesc sensul. Zărind în cele din nrmă, prin uşa 
compartimentului larg deschisă, geanta mea neagră şi umflată 
în plasa de bagaje, mi-am putut identifica locul - fostul meu loc - 
cu certitudine. Era ocupat acum, la fel ca toate celelalte, iar 
copiii stăteau înghesuiți între părinţi sau pe genunchii lor. în 
plus, la fereastră mai era şi un adult în picioare; cînd am intrat, 
s-a întors cu spatele la geam ca să mă exa-mineze cu atenţie. 


Neştiind prea bine ce atitudine să iau, am rămas în faţa 
uzurpatorului care citea un cotidian berlinez, ascunzîndu-şi 
figura 
10 
în spatele ziarului desfăcut- Toată lumea tăcea, toţi ochii - 
inclusiv cei ai copiilor -se îndreptau spre mine cu o fixitate insu- 
portabilă. Nimeni, însă, nu voia să confirme dreptul meu asupra 
locului pe care mi-l ale-sesem încă de la capătul liniei (Eisenach 
e un fel de gară de frontieră de cînd teritoriul german a fost 
împărţit), aşa cum îmi place, lîngă uşă, cu spatele la sensul de 
mers. Eu însumi, de altfel, nu mă simţeam în stare să-i disting 
printre ei pe prea puţin ama-bilii mei tovarăşi de drum, care 
deveniseră mai numeroşi în lipsa mea. Am schiţat un gest către 
plasa cu bagaje, ca şi cum voiam să scot ceva din geantă... 

în clipa aceea, călătorul a lăsat încet ziarul înjos, cu inocenta 
liniştită a proprie-tarului sigur de prerogativele sale, şi mi-am 
recunoscut, fară nici o urmă de îndoială, propriile trăsături: 
fignra asimetrică, nasul mare, convex (faimosul „nas vex" 
moştenit de la mama), ochii întunecaţi în fundul orbitelor, 
sprincenele negre şi groase, cea dreaptă ridicată ca un pămătuf 
rebel pe tîmplă. Tunsoarea - părul destul de scurt într-o 
dezordine buclată, presărat cu meşe grizonante - era la fel ca a 
mea. Văzîndu-mă, bărbatul avu un vag suris mirat. Mina dreaptă 
a lăsat foile tipărite pentru a-şi scărpina şanţul vertical de la 
baza nărilor. 

11 

Mi-am amintit atiinci de mustaţa falsă pe care mi-o lipisem 
pentru această misiune, imitată cu artă şi perfect credibilă, leită 
aceleia pe care o aveam odinioară. Faţa ridi-cată spre mine, de 
cealaltă parte a oglinzh, era perfect netedă. Cu un gest reflex, 
mi-am trecut un deget peste buza superioară. Mus-taţa falsă 
era, bineînţeles, la locul ei. Suri-sul călătorului s-a accentuat, 
răutăcios poate, sau cel puţin ironic, şi bărbatul a facut ace-laşi 
gest uşor, atingîndu-şi buza. 
Cuprins dintr-o dată de o panică iraţio-nală, am înşfăcat geanta 
grea din plasa de bagaje, chiar deasupra acelui cap care nu-mi 
aparţinea, deşi era fără dubiu al meu (ba chiar mai autentic, 
într-un anume sens), şi am ieşit din compartiment. în spatele 
meu, mai multe persoane s-au ridicat brusc şi am auzit strigăte 
de protest, ca şi cum toc-mai aş fi comis un furt, Apoi, un riset s- 


a desprins din vacarm, un riset amplu şi sonor, plin de bună 
dispoziţie, care - cred -trebuie să fi fost al călătorului. 

Nimeni nu m-a urmărit. Ninneni n-a încer-cat să-mi taie calea, în 
timp ce faceam cale întoarsă către platforma din spate a vago- 
nnliii, cea mai apropiată, busculîndu-i pentru a fcreia oară, de 
data asta fară menajamente, pe aceiaşi obezi derutaţi. In ciuda 
bagajului care mă incomoda acum şi deşi aveam impresia că mi 
se taie picioarele, am ajuns 

12 

foarte repede, ca într-un vis, la uşa ce dădea spre linia ferată, 
uşă pe care tocmai o des-chisese cineva care voia să coboare. 
Trenul încetinise, după ce mersese destul de repede vreo 
cincizeci de kilometri, sau - mă rog -o bună bucată de vreme, la 
drept vorbind eram incapabil să măsor durata aproxima-tivă a 
recentelor mele păţanii. Panouri cu litere gotice mari, negre pe 
fond alb, indi-cau limpede că ajunsesem la Bitterfeld. Gara 
precedentă, unde începuseră necazu-rile mele, putea să fie 
aşadar la fel de bine Halle sau Leipzig, la fel de bine, atit şi 
nimic mai mult. 

De îndată ce trenul s-a oprit, am sărit pe peron cu geantă cu 
tot, după călătorul care ajunsese la destinaţie, ceea ce nu era 
cazul meu. Am alergat de-a lungul vagoanelor, de unde coborau 
puţini oameni, pînă la vago-nul din faţă, de lîngă locomotiva cu 
aburi şi tenderul umplut cu cărbune de proastă cali-tate. La 
postul de alarmă telefonică, un poliţist militar din 
Feldgendarmerie, în uni-fbrmă verde-cenuşie, îmi urmărea 
gesturile precipitate, pe care le-ar fi putut considera suspecte, 
mai ales că trenul stătea mult la fiecare oprire. M-am urcat, 
atunci, fără grabă exagerată în vagon, mult mai puţin 
aglomerat, foarte probabil din cauza miro-sului putemic de lignit 
ars, decit cel din care fugisem. 

13 

Am găsit imediat un loc liber într-un compartiment; uşa 
culisantă era întredes-chisă, iar intrarea mea neaşteptată a 
tulbu-rat vizibil atmosfera. N-aş spune „calmul", pentru că era 
mai curînd o discuţie înfier-bintată, poate chiar violentă, la limita 
ame-ninţătoare a încăierării. Erau şase bărbaţi, cu pardesiuri 
lungi şi ţepene, cu pălării negre asortate, şi care au rămas 
imobilizaţi, la intrarea mea, în postura în care îi surprin-sesem; 
unul era în picioare, cu braţele ridi-cate către cer într-un gest de 


imprecaţie; 

altul, aşezat, întindea pumnul stîng, iar cotul era pe jumătate 
îndoit; vecinul lui aţintea către el degetele arătătoare, de o 
parte şi de cealaltă a capului, imitînd coarnele dia-volului sau 
ale unui taur gata să se năpus-tească; un al patrulea le întorcea 
spatele, cu un aer de infinită tristeţe, în timp ce bărbatul din 
faţa lui îşi aplecase bustul în faţă, luîndu-şi capul în miîini. 

Apoi, foarte încet, aproape impercepti-bil, atitudinea lor s-a 
relaxat. Dar perso-najul vehement, care nu-şi coborise braţele 
decit pe jumătate, era tot în picioare, cu spatele la fereastră, 
cînd jandarmul care privise bănuitor apăru în cadrul uşii. Impre- 
sionantul om de ordine se îndreptă imediat spre mine, care 
tocmai mă aşezasem, şi îmi ceru actele cu un laconic şi impera- 
tiv “Ausweis vorzeigen!". Ca prin minune, pugiliştii de ocazie 
stăteau acum aliniaţi pe 
14 
locurile lor, cu pălăriile rigide şi nasturii de la pardesiuri închişi 
impecabil. Toate pri-virile, totuşi, continuau să mă fixeze. 
Atenţia lor indiscretă părea cu atît mai demonstra-tivă cu cît nu 
eram aşezat într-un colţ, ci chiar în mijlocul banchetei. 

Cu calmul aproximativ de care mai eram în stare, am extras din 
buzunarul interior paşaportul meu franțuzesc, pe numele de 
Robin; prenume: Henri, Paul, Jean; profe-siimea: inginer; născut 
la Brest ete. în foto-grafie se vedea o mustață groasă. Polițistul 
s-a uitat îndelung, ridicînd din cînd în cînd ochii către figura mea 
cea vie, pentru a compara. Apoi, la fel de atent, a examinat viza 
oficială a forţelor aliate, care mă auto-riza fără urmă de 
ambiguitate să călătoresc m Republica Democrată Germană, 
preci-zarea fiind reprodusă în patru limbi: fran-ceză, engleză, 
germană şi rusă, cu ştampilele respective. 
Bănuitorul subofițer cu manta lungă şi caschetă plată s-a uitat 
din nou la fotogra-fie şi mi-a spus ceva pe un ton mai degrabă 
neplăcut - o remarcă restrictivă, o între-bare de rutină, un 
simplu comentariu. N-am înţeles. Cu pronunția mea pariziană 
stu-pidă, i-am răspuns doar ^Nix ferchtenn", preferînd să nu mă 
aventurez în explicaţii periculoase folosind limba lui Goethe. 
Omul n-a insistat. După ce şi-a notat în camet tot felul de 
cuvinte şi de cifre, mi-a restituit 

15 
paşaportul şi a plecat. Am văzut apoi, cu uşurare, prin geamul 


murdar de pe culoar, că se dăduse jos şi era pe peron, Din nefe- 
ricire, scena sporise şi mai mult bănuielile vecinilor mei, a căror 
atitudine reproba-toare, deşi tăcută, devenise evidentă. Ca să 
par degajat şi să arăt că am conştiinţa curată, am scos din 
buzunarul pardesiului subţi-rele cotidian naţional cumpărat 
dimineaţă de la un vînzător ambulant în gara din Gotha şi am 
început să-l desfăşor cu grijă. Am simţit, vai, prea tîrziu, că 
făceam încă o greşeală: nu susţinusem mai înainte că nu 
înţelegeam germana? 

Totuşi, neliniştea mea latentă a căpătat curînd o direcţie 
diferită: ziarul era chiar acela pe care îl citea dublul meu în 
celălalt compartiment. Amintirea din copilărie mi-a revenit 
atunci în toată intensitatea ei. Am vreo şapte sau opt ani, 
sandale, pantaloni scurţi, o cămăşuţă cafenie decolorată, un 
pulover lăbărţat de atita purtat. Merg fără ţintă, mareea urcă, e 
aproape de nivelul de sus, păşesc de-a lungul golfurilor 
nisipoase care se înşiră, pustii, unele după altele, despărţind 
vîrfurile stîncoase ce pot fi trecute încă destul de uşor fară a fi 
nevoie să ocoleşti pe dună. Sînt lîngă Kerlouan, în Nord- 
Finistere. Vine iama. Noaptea se lasă repede, iar ceața de pe 
mare răspîndeşte, în apus, o lumină albăstruie care estompează 
contururile. 

16 

Creasta spumoasă, în stînga mea, sclipeşte la intervale regulate, 
repede şi efemer, după care se stinge la picioarele mele. Cineva 
a trecut pe acolo, în aceeaşi direcţie, nu cu mult timp înainte. 
Urmele paşilor săi, atunci cînd s-a depărtat puţin spre dreapta, 
nu au fost şterse de micile valuri ce vin să moară aici. îmi dau 
astfel seama că poartă espadrile de plajă la fel ca ale mele, cu 
talpă de cauciuc, al cărei desen în relief este perfect identic. Şi 
mărimea e aceeaşi. într-adevăr, în faţa mea, la vreo treizeci- 
patruzeci de metri, un alt băiat de aceeaşi vîrstă - în orice caz, 
de aceeaşi înăl-ţime - urmează acelaşi traseu la limita nisipului 
ud. Silueta ar putea fi a mea, cu siguranţă, dacă mişcarea 
braţelor şi a picioa-relor n-ar avea o amplitudine anormală, inutil 
impetuoasă, sacadată, oarecum inco-erentă. 

Cine ar putea fi ? îi cunosc pe toţi băieţii din partea locului, iar 
acesta nu-mi spune nimic, în afară de faptul că îmi seamănă. Să 
fie, aşadar, un străin, un yduchentil'', cum se spune în Bretagne 
(origine proba-bilă: tud-gentil, oameni din afară)? Dar, la vremea 


asta, copiii eventualilor turişti sau călători s-au întors de mult la 
şcolile lor citadine... De fiecare dată cînd dispare în spatele 
blocurilor de granit ce marchează un punct avansat al landei, şi 
cînd eu însumi o apuc, după el, prin trecerea strimtă 

17 
şi alunecoasă din cauza pietrelor plate acoperite de alge 
castanii, îl regăsesc în golful următor, dansînd pe plajă şi men- 
ţinînd între noi o distanţă constantă, indi-ferent dacă accelerez 
sau încetinesc; silueta lui e însă tot mai vagă pe măsuf-ă ce 
coboară întunericul. Nu se mai vede aproape nimic atunci cînd 
trec de căsuţa numită a vame-şului, care nu mai e îngrijită şi de 
unde nimeni nu-i mai pîndeşte pe cei care jefuiesc epavele. De 
data aceasta îmi caut în zadar călăuza, la distanţa la care ar fi 
trebuit să apară. Djinul gesticulînd s-a topit pur şi simplu în 
ccaţă. 

Şi iată că, brusc, mă găsesc la trei paşi de el. S-a aşezat pe un 
pietroi pe care-l recunosc imediat, după conturul primitor, 
întmcit mă odihmsem şi eu adesea acolo. Din instinct m-am 
oprit, nehotărit, temîndu-mă să trec atit de aproape de intrus. 
Dar el s-a întors spre mine şi n-am îndrăznit să nu-mi continuu 
drumul, cu un pas foarte ezitant, aplecînd capul ca să-i evit 
privirea. Avea pe genunchiul drept o coajă negricioasă, urmare, 
fără îndoială, a unei căzături recente pe stînci. Mă julisem, cu 
două zile în urmă, în acelaşi loc. Şi, tulburat, nu m-am putut 
împiedica să nu ridic ochii spre el. Mă privea cu o simpatie puţin 
neliniştită, atentă în orice caz, uşor neîncrezătoare. Şi nu mai 
încăpea nici o îndoială: eram, 

18 

într-adevăr, eu. Se facuse întuneric. N-am mai stat pe ginduri şi 
am luat-o la fugă cît mă ţineau picioarele. 

Şi astăzi ajunsesem să recurg la aceeaşi soluţie laşă, fuga. Dar 
urcasem imediat îna-poi în trenul blestemat, biîntuit de amintiri 
îndepărtate şi de fantome, unde călătorii păreau să fie acolo 
doar ca să mă distrugă. Misiunea cu care eram învestit nu-mi 
per-mitea să cobor în vreo haltă. Trebnia să rămîn între aceşti 
şase bărbaţi ostili ce semă-nau cu nişte ciocli, în vagonul 
mirosind a pucioasă, pînă la gara Berlin-Lichtenberg, unde mă 
aştepta cel care-şi luase numele de Pierre Garin. Mi-am dat 
seama de încă un aspect al situaţiei absurde în care mă 
găseam. în cazul în care călătorul va ajunge înaintea mea în 


holul gării, Pierre Garin se va duce, fireşte, în întîmpinarea lui, 
cu atit mai mult cu cît nu ştie că noul Henri Robin poartă 
mustață... 
Se pot formula două ipoteze: fie uzurpa-torul este cineva care 
doar Îmi seamănă, precum un frate geamăn, şi atunci Pierre 
Garin riscă să se trădeze, să ne trădeze, înainte să-şi dea seama 
de confuzie; fie sînt chiar eu călătorul, adică dublul meu, şi 
atunci... Nu! o astfel de supoziţie nu e realistă. Am suferit, e 
adevărat, în copilăria mea bretonă, în ţara vrăjitoarelor, a stri- 
goilor şi a fantomelor, de tulburări identi-tare pe care unii medici 
le-au considerat 

19 
grave. însă e altceva să îmi închipui că sînt, treizeci de ani mai 
tîrziu, victima unei vrăji malefice. Oricum, e absolut obligatoriu 
ca Pierre Garin să mă zărească pe mine mai întîi. 
Gara Lichtenberg este în ruine şi sînt cu atît mai dezorientat cu 
cît mă obişnuisem cu Zoo-Bahnhof, în partea de vest a fostei 
capitale. Coborînd printre primii din trenul meu nefast şi otrăvit 
cu vapori de sulf, tren care - constat acum - îşi va continua 
drumul spre nord (pînă la Stralsund şi Saasnitz, la ţărmul 
Balticei), o apuc prin pasajul sub-teran care permite accesul la 
diferitele peroane şi, grăbindu-mă, o iau în alt sens. Din fericire, 
nu e decit o singură ieşire, astfel încît revin la direcţia corectă şi, 
bine-cuvîntînd cerul, îl recunosc imediat pe Pierre Garin, în capul 
scărilor, cu aerul său la fel de flegmatic, în ciuda întîrzierii 
considera-bile a trenului faţă de orarul afişat. 
Pierre nu e la drept vorbind un prieten, ci un coleg cordial din 
Serviciu, puţin mai în vîrstă ca mine, ale cărui misiuni s-au 
intersectat în mai multe rînduri cu ale mele. Nu mi-a inspirat 
niciodată o încredere oarbă, dar nici o mefienţă apriorică. 
Vorbeşte puţin şi i-am putut aprecia, în toate împrejură-rile, 
eficienţa. Şi el, cred, a apreciat-o pe a mea, întmcit datorită 
solicitării lui exprese am plecat la Berlin să-l ajut în această 
anchetă nu prea ortodoxă. Fără să-mi 
20 
stringă mîna, lucru care nu se face în lumea noastră, m-a 
întrebat doar: „Ai călătorit bine? Fără probleme?" 
Mi-am amintit în clipa aceea, în timp ce trenul părăsea Bitterfeld 
cu încetineala lui obişnuită, de bănuitorul Feldgendarme, rămas 
pe peron, în picioare, lîngă postul de gardă. Ridicase cu o mînă 


receptorul tele-fonului şi în cealaltă ţinea cameţelul, pe care îl 
consulta în timp ce vorbea. 
—Da, am răspuns, totul a fost bine. Exceptind întîrzierea. 
— Mulţumesc pentru informaţie. îmi dădusem şi eu seama. 
lronia replicii sale n-a fost întărită de nici un suris, de nici o 
mişcare, cît de mică, a feţei. Am abandonat subiectul. 
—Şi aici? 
— Aici totul e bine. Doar că era cit pe ce să te pierd. Primul 
călător care a urcat acă-rile, după oprirea trenuhii, îţi semăna de 
parcă ar fi fost sosia ta. Eram gata să-l abordez. El nu dădea 
semne că m-ar recu-noaşte. Mă pregăteam să o iau în urma lui, 
gîndindu-mă că preferi să mă întilneşti, ca din înfcîmplare, în 
afara clădirii, dar mi-am amintit la timp de mustaţa ta nou- 
nouţă. Da, Fabien m-a prevenit. 
Lîngă telefonul aşa-zis public, păzit totuşi de un poliţist ms, se 
aflau trei bărbaţi în tradiţionalele paltoane largi şi verzi, cu 
pălării moi de fetru. N-aveau 

21 
bagaje. Nu-şi vorbeau şi păreau să aştepte ceva. Din cînd în 
cînd, unul dintre ei îşi întorcea privirile către noi. Sînt sigur că ne 
supravegheau. Am întrebat: 
—o sosie, spui... fară mustață falsă... Crezi că ar putea avea 
vreo legătură cu afacerea noastră? 
—Nu ae ştie niciodată. Trebuie să ne gindim la toate, a răspuns 
Pierre Garin cu o voce neutră, dezinvoltă, dar în acelaşi timp cit 
se poate de scrupuloasă. Poate că se mira, fără să o arate, de o 
presupunere pe care o considera bizară. Trebnia, pe viitor, să-mi 
controlez mai bine vorbele. 
In maşina lui inconfortabilă pe care o găsise cine ştie unde, cu 
un camuflaj mili-tarjegos, am mers în tăcere. Tovarăşul meu îmi 
semnala totuşi în cîteva cuvinte, din cînd în cînd, ce fuseseră 
odinioară, în epoca celui de-al Treilea Reich, ruinele din jurul 
nostru. Era parcă o vizită organizată la o cetate antică 
dispărută, Heropolis, Teba sau Corint. După numeroase 
ocolişuri, provo-cate de arterele încă nedegajate sau inter-zise şi 
de şantierele de reconstrucţie, am ajuns în centrul vechi, unde 
aproape toate clădirile erau pe jumătate distruse, dar păreau să 
reînvie la trecerea noastră, pentru citeva secunde, în toată 
strălucirea lor, gra-ţie descrierilor fantomatice ale lui Pierre 
Garin pe post de cicerone, fără ca eu să fiu nevoit să mai 


intervin. 

22 

Trecînd de mitica Alexanderplatz, a cărei existenţă nu mai era în 
nici un fel palpabilă, am traversat cele două braţe ale rîului 
Spree şi am ajuns la ceea ce fusese Unter den Linden, între 
Universitatea Humboldt şi Operă. Restaurarea acestui cartier 
monu-mental, atît de încărcat de istorie recentă, nu constituia, 
în chip evident, o prioritate a noului regim. Am cotit la stînga, 
puţin înainte de vestigiile gata să se prăbuşească, greu de 
recunoscut, de pe Friedrichstrasse, am efectuat citeva 
circumvoluţii în acest labirint de ruine unde şoferul părea să se 
simtă în largul său, am intrat în sfirşit în Piaţa Oamenilor de 
Arme (acolo îşi aveau grajdurile companiile de cavalerie ale lui 
Frederic Il), piaţă pe care Kierkegaard o socotea cea mai 
frumoasă din Berlin; în crepusculul hibemal, cerul devenise 
acum limpede şi primele stele începeau să se aprindă. 

Chiar la colţ cu Jăgerstrasse, adică la numărul 57 al acestei 
străzi odinioară bur-gheze, o casă e încă în picioare, mai mult 
sau mai puţin locuibilă şi, fară îndoială, parţial locuită. Aceasta 
era destinaţia noastră. Pierre Garin îmi face onorurile casei. 
Urcăm la primul etaj. Curentul nu merge, dar la fiecare palier 
arde o arhaică lampă cu petrol care proiectează în jur o vagă 
lumină roşiatică. Afară va fi curînd 

23 

întuneric. Deschidem o uşă mică, pe al cărei panou central sînt 
înscrise, la înălțimea privirii, două inițiale de alamă (J.K.); 

sîntem în vestibulul de la intrare. în stînga, o uşă cu geam duce 
către toaletă. Mergem înainte; sîntem într-o anticameră în care 
dau două camere absolut identice, mobilate sumar, însă absolut 
identic, ca o cameră reflectată într-o oglindă imensă. 

Camera din fund e luminată de un sfeş-nic din imitație de bronz, 
cu trei lumînări aprinse, aşezat pe o masă dreptunghiulară din 
lemn cafeniu, în faţa căreia pare să aştepte, uşor pieziş, un 
fotoliu stil Ludovic XV în stare proastă, acoperit cu o catifea 
roşie uzată, pe alocuri lucind dejeg şi cenu-şie din cauza 
prafului. în dreptul perdelelor vechi şi rupte care ascund cît de 
cît fereas-tra se mai află un dulap mare cu linii rigide, fără nici 
un stil, un fel de lădoi din acelaşi lemn de brad vopsit ca şi 
masa. Pe aceasta, între candelabru şi fotoliu, o foaie albă de 
hîrtie pare să se mişte imperceptibil sub flacăra tremurătoare a 


lumînărilor. Pentru a doua oară în aceeaşi zi, resimt impresia 
violentă a unei amintiri rătăcite din copi-lărie. Dar, alunecoasă şi 
schimbătoare, dis-pare imediat. 
Camera din faţă nu e luminată. Nici măcar nu există lumînări în 
sfeşnicul din aliaj de plumb. Fereastra stă căscată, ambra-zură 
fără geam şi fără lemnărie, prin ea 
24 
pătrund frigul de afară şi palida lumină lunară care se 
contopeşte cu lumina mai caldă, deşi foarte atenuată din cauza 
distan-ţei, venind din camera cealaltă. Aici, cele două uşi ale 
dulapului sînt larg deschise, lăsînd să se ghicească rafturile 
goale. Foto-liul e crăpat, un smoc de fire negre iese dintr-o 
ruptură triunghiulară. Ne îndrep-tăm fară şovăire către 
dreptunghiul albăstrui al ferestrei absente. 
Pierre Garin, cu aceeaşi dezinvoltură, arată cu mîna întinsă 
remarcabilele edificii care înconjoară piaţa. De fapt, care o 
încon-juraseră din vremea lui Frederic, zis cel Mare, şi pînă la 
apocalipsa celui de-al doilea război mondial: Teatrul Regal în 
centru, Biserica Francezilor la dreapta şi Biserica Nouă la stînga, 
ciudat de asemănătoare în ciuda antagonismului confesiunilor, 
cu aceeaşi fleşă statuară în virful clopotniţei rotunde care 
domină aceleaşi cvadruple por-ticuri cu coloane neogreceşti. 
Totul s-a dărimat, nu au mai rămas decit enorme îngrămădiri de 
blocuri sculptate unde se mai disting, sub lumina ireală a unei 
lune pline glaciale, acantele unui capitel, faldu-rile unei statui 
colosale, fbrma ovală a unei lucarne. în mijlocul pieţei se înalţă 
soclul masiv, abia ştirbit de bombe, al unei alegorii de bronz 
astăzi dispărute, simbolizind pute-rea şi gloria principilor prin 
evocarea vreunui 

25 
teribil episod legendar, sau reprezentind cu totul altceva, căci 
nimic nu este mai enig-matic decît o alegorie. Franz Kafka a 
con-templat-o cu siguranţă, acum exact un sfert de secoll, pe 
cînd îşi trăia în imediata ei vecinătate, alături de Dora Dymant, 
ultima iamă a scurtei sale existenţe. Wilhelm von Humboldt, 
Heinrich Heine, Voltaire au locuit şi ei în această piaţă a 
Oamenilor de Anne. 
Nota 1 - Naratorul, el însuşi o prezenţă îndoielnică şi care se 
prezintă sub numele fictiv de Henri Robin, comite aici o mică 
eroare. După ce şi-a petrecut vara pe o plajă de la Marea 


Baltică, Franz Kafka s-a instalat la Berlin pentru un ultim sejur, 
cu Dora de această dată, în septembrie 1923, şi s-a întors la 
Praga în aprilie 1924, deja aproape muri-bund. Povestirea lui 
H.R. se situează la începutul iemii, „la patru ani după Armis- 
tiţiu", aşadar către finele lui 1949. S-au scurs prin urmare 26 de 
ani, şi nu 25, între prezenţa lui în aceste locuri şi aceea a lui 
Kafka. Eroarea nu se poate referi la cifra de „patru ani": trei ani 
după Armistiţiu (ceea ce ar da într-adevăr un sfert de secol), 
adică spre sfirşitul lui 1948, ar fi imposibil, căci ar situa călătoria 
lui H.R. în plină blo-cadă a Berlinului de către Uniunea Sovie-tică 
(din iunie '48 pînă în mai '49). 
26 
— lată cum stau lucrurile, spuse Pierre Garin. Clientul nostru, să- 
| numim X, ar trebui să vină aici, în faţa noastră, exact la miezul 
nopţii. Are întîlnire, la picioarele statuii dispărute care celebra 
victoria rege-lui Prusiei asupra saxonilor, cu cel care bănuim că 
este asasinul lui. Rolul tău se va limita, pentru moment, la a 
observa totul şi a nota cu precizia ta obişnuită. E nn binoclu în 
sertarul mesei, în camera cealaltă. Dar nu e foarte bine reglat. 
Cum însă luna lumi-nează nesperat de putemic, vei vedea ca în 
plină zi. 
— 1 se cunoaşte, desigur, identitatea aces-tei victime 
eventuale, pe care o numeşti X? 
— Nu. Doar citeva presupuneri, de altfel contradictorii. 
—Ce presupuneri? 
— Ar fi prea lung de explicat şi nu ti-ar folosi la nimic. într-un 
sens, asta ar putea să-ţi modifice analiza obiectivă a persona- 
jelor şi a faptelor, care trebuie să rămînă cît mai imparţială 
posibil. Acum o iau din loc. Am întîrziat deja, din pricina trenului 
tău afurisit. îţi las cheia uşii cu „J.K..", sin-gura care permite 
accesul în apartament. 
— Cine e această sau acest J.K. ? 
—Habar n-am. Cu siguranţă fostul proprietar sau fostul chiriaş, 
dispărut într-un fel sau altul în cataclismul final. îţi poţi imagina 
tot ce vrei: Johann Kepler, Joseph 
27 

Kessel, John Keats, Joris Karl, Jacob Kaplan... Casa e părăsită, 
mai sînt doar cîţiva vagabonzi şi citeva fantome. 

N-am mai insistat. Pierre Garin părea, dintr-o dată, foarte 
grăbit. L-am însoţit pînă la uşă, pe care am încuiat-o în urma lui. 


M-am întors în camera din fund şi m-am aşezat în fotoliu. în 
sertarul mesei se afla într-adevăr un binoclu sovietic pentru 
vedere de noapte, dar şi un pistol automat calibru 7,652, un pix 
şi o cutie de chibrituri. Am luat pixul, am închis sertarul, mi-am 
apro-piat fotoliul de masă. Am luat foaia albă de hirtie şi, cu un 
scris fin şi fără ştersături, mi-am început fără ezitare relatarea: 

„În cursul interminabilei călătorii cu tre-nul care mă ducea de 
la Einsenach, prin Turingia şi Saxonia în ruine, la Berlin, l-am 
zărit, pentru prima oară după multă vreme, pe acel bărbat pe 
care îl voi numi, ca să simplific lucrurile, dublul meu, sau sosia 
mea, sau, într-un mod mai puţin teatral, călătorul. Trenul înainta 
într-un ritm nesi-gur şi discontinuu ete. ete. 
Nota 2 - Această indicație greşită ne pare mult mai gravă decit 
precedenta. Vom reveni. 

La orele unsprezece şi cincizeci de minute, după ce am stins 
cele trei lumînări, m-am 
28 
instalat în fotoliul cu tapiţeria sfişiată, în faţa ambrazurii căscate 
din cealaltă cameră. Binoclul de război, aşa cum mă prevenise 
Pierre Garin, nu-mi era de nici un folos. Luna, înălţată pe cer, 
strălucea acum cu o lumină crudă, riguroasă, fară milă. Priveam 
soclul gol din mijlocul pieţei, şi un ipotetic grup statuar de bronz 
mi-a apărut treptat, tot mai vizibil, proiectind o umbră neagră 
uimitor de netă, în ciuda tăieturii sale fine, peste o zonă netedă 
a solului alburiu. E vorba, după toate aparențele, de un car antic 
tras în galop de doi cai nervoşi, cu coamele zbătindu-se în vînt; 
în car se află mai multe personaje, probabil emblematice, ale 
căror atitudini nefireşti nu se armonizează deloc cu presupusa 
viteză a cursei. în faţă, rotind un bici lung ce şerpuieşte 
deasupra crupelor, cel care conduce atelajul este un bătrîn cu 
alură nobilă, stînd în picioare şi purtînd pe cap o diademă. Ar 
putea fi o reprezentare a regelui Frederic, dar monarhul este 
îmbră-cat aici într-o togă elenă (lăsînd umărul drept descoperit) 
ale cărei falduri se ondu-lează armonios în jurul lui. 

în spate se află doi bărbaţi tineri ţinîndu-se pe picioarele 
solide, puţin depăr-tate, întinzînd fiecare coarda unui arc de 
dimensiuni impunătoare, cu săgețile îndrep-tate una puţin spre 
dreapta, cealaltă puţin spre stînga, formînd între ele un unghi de 

29 

aproximativ treizeci de grade. Cei doi arcaşi nu sînt chiar unul 


lîngă celălalt, ci depărtaţi cu o jumătate de pas, pentru a putea 
ochi cu mai multă uşurinţă. Au bărbia ridicată, pîndind vreun 
pericol dinspre orizont. Costu-mul lor modest - o bucată de pînză 
aspră şi scurtă, fară nimic care să le protejeze piep-tul - lasă să 
se presupună că ar fi de condi-ţie inferioară, nu patricieni. 

între ei şi conducătorul carului, o tînără cu sînii goi e aşezată 
pe peme, într-o postură ce aminteşte de Lorelei sau de mica 
sirenă din Copenhaga. Graţia încă adolescentină a figurii şi a 
corpului ei contrastează cu ţinuta trufaşă, aproape 
dispreţuitoare. Să fie idolul viu al templului, oferit pentru o seară 
admiraţiei mulțimilor prostemate ? o prinţesă captivă, pe care 
răpitorul ei o duce cu forţa către o nuntă împotriva firii? o copilă 
alintată şi plictisită, pe care indul-gentul ei tată vrea s-o distreze 
cu această plimbare în carul gonind prin căldura cople-şitoare a 
nopţii de vară? 

Dar iată că în piaţa pustie apare un băr-bat, ieşind parcă din 
ruinele impresionante ale Teatrului Regal. Şi, dintr-o dată, se 
volatilizează dogoarea noctumă a Orientului din vis, palatul de 
aur al sacrificiului, mulţi-mile în extaz, carul flamboaiant al 
erosului mitologic... Silueta înaltă a celui care e pro-babil X e 
mărită de un palton lung strîns 
30 
pe corp, de culoare închisă, a cărui parte inferioară (sub gaica 
ce marchează talia) se desface în timpul mersului, datorită pliu- 
rilor pe care le face stofa groasă, cizmele de călărie lăcuite 
devenind vizibile pînă sus, una după alta, la fiecare pas. Se 
îndreaptă mai întîi către postul meu de observaţie, unde, retras, 
rămîn în umbră; apoi, lajumă-tatea drumului, execută o voltă 
lentă, par-curgiînd cu o privire atentă împrejurimile, dar fară să 
zăbovească; şi imediat, luînd-o la dreapta, păşeşte hotărit către 
soclul din nou gol, în aşteptare, ai zice. 

Chiar în clipa în care ajunge acolo, răsună o împuşcătură. Nu 
se vede nici un agresor. Trăgătorul se afla probabil la pîndă în 
spa-tele unei bucăţi de zid sau în deschizătura unei ferestre. X 
îşi duce la piept mîna stingă, în mănuşă de piele, apoi, cu 
oarecare întir-ziere şi parcă în ralenti, cade în genunchi... 
Liniştea e sfişiată de o a doua împuşcătură, limpede, plină, 
urmată de un lung ecou. Amplificarea zgomotului prin efectul de 
rezo-nanţă împiedică situarea locului şi apre-cierea naturii 
exacte a armei. Dar rănitul reuşeşte să-şi întoarcă încet bustul şi 


să ridice capul în direcţia mea, înainte de a se prăbuşi la pămînt, 
în timp ce răsună a treia împuşcătură. 

X nu mai mişcă, întins pe spate în praf, cu mîinile şi picioarele 
în formă de cruce. 

31 

Doi bărbaţi îşi fac curînd apariţia în piaţă. Imbrăcaţi în nişte 
salopete de pînză groasă, din acelea pe care le poartă muncitorii 
de la drumuri, cu capul acoperit de căciuli de blană, amintind de 
nişte şapska poloneze, aleargă spre victimă fără să-şi ia nici o 
măsură de precauţie. E imposibil, dat fiind locul îndepărtat de 
unde au apărut, să fie bănuiţi de crimă. Dar dacă sînt nişte com- 
plici ? La doi paşi de corp, se opresc brusc şi rămîn o clipă 
nemişcaţi, privind faţa de mar-mură pe care luna o face lividă. 
Cel mai solid dintre ei îşi scoate căcinla, cu o respec-tuoasă 
încetineală, şi se înclină într-un fel de omagiu ceremonios. 
Celălalt, fără să se descopere, îşi face o cruce mare, atingîndu-şi 
pieptul şi umerii. Trei minute mai tîrziu, traversează din nou 
piaţa în diagonală, mer-gînd repede unul în spatele celuilalt. Nu 
cred că au schimbat vreo vorbă. 
Apoi nu se mai întîmplă nimic. După ce am aşteptat puţin, un 
timp pe care mi-e greu să-l estimez (am uitat să-mi privesc 
ceasul, al cărui cadran, de altfel, nu mai luminează), mă 
hotărăsc să cobor, fără să mă grăbesc peste măsură, închizind 
cu cheia, din prudenţă, uşa cu „J.K.". Trebuie să mă ţin de 
balustradă, întrucît pe scară lămpile cu petrol au fost luate ori 
stinse (de către cine ?) iar întunericul, acum total, face şi mai 
dificil traseul cu care nu sînt familiarizat. 
32 
Afară, în schimb, este din ce în ce mai multă lumină. Mă apropii 
cu circumspecţie de corpul care nu mai dă nici nn semn de viaţă 
şi mă aplec asupra lui. Nici o urmă de respiraţie nu e 
perceptibilă. Faţa lui sea-mănă cu aceea a bătrinului de bronz, 
ceea ce nu înseamnă nimic, deoarece eu l-am inventat. Mă 
aplec şi mai mult, desfac nas-turii de sus ai paltonului cu guler 
de lutru (detaliu care, de departe, îmi scăpase) şi încerc să 
găsesc locul inimii. Simt ceva rigid într-un buzunar interior al 
hainei, de unde scot un portofel subţire din piele tare, găurit în 
chip bizar la unul din colţuri. Pipăind sub puloverul de caşmir, nu 
detectez nici cel mai mic semn de puls, şi nici la venele de la git, 
de sub maxilar. Mă ridic şi mă întorc imediat la numărul 57 de 


pe Strada Viînătorului, căci asta înseamnă Jăgerstrasse. 
Ajungînd fără prea mare dificultate, în întuneric, la uşa cea mică 
de la primul etaj, observ, scoţind cheia din buzunar, că am 
păstrat în mînă, fără să-i dau atenţie, por-tofelul de piele. In 
timp ce caut pe dibuite gaura cheii, îmi atrage atenţia un scîrţiit 
suspect în spatele meu; şi, de altfel, întor-cînd într-acolo capul, 
văd o linie verticală de lumină care se lărgeşte treptat: uşa de la 
apartamentul din faţă tocmai se deschide cu o evidentă 
mefienţă. în deschizătură apare curînd, luminată de jos în sus de 
o lumînare 

33 
pe care o ţine în faţa, o bătrină ai cărei ochi mă fixează cu ceea 
ce pare a fi o teamă nemăsurată şi chiar groază. închide brusc 
uşa, atit de violent încît zăvorul cade în lăcaş cu un zgomot ca 
de explozie, ampli-ficat de lemnul uşii. Mă refugiez la rîndul meu 
în locuinţa precară „rechiziţionată" de Pierre Garin, vag luminată 
de o rază slabă de lună ce vine din camera din faţă. 
Merg în camera din fund şi aprind din nou cele trei lumînări, din 
care nu a mai rămas decit un centimetru sau chiar mai puţin. 
Sub lumina lor nesigură, cercetez trofeul. în interior se află doar 
o carte ger-mană de identitate, a cărei fotografie a fost sfişiată 
de proiectilul care a găurit pielea portofelului dintr-o parte în 
alta. Restul docu-mentului este într-o stare destul de bună încît 
să permită citirea numelui: Dany von Briicke, născut la 7 
septembrie 1881 la Sassnitz (Riigen); e şi adresa: Feldmesser- 
strasse 2, Berlin-Kreutzberg. E un cartier destul de apropiat, în 
care ajunge Friedrich-strasse, dar de cealaltă parte a frontierei, 
în zona franceză de ocupaţie.3" 
Examinînd cu mai multă atenţie porto-felul, mi se pare greu de 
crezut că această gaură mare şi rotundă, cu marginile sfi-şiate, 
a fost făcută de un glonţ de revolver sau chiar de puşcă, tras de 
la o distanţă destul de mare. Cit despre petele de un 
34 
roşu destul de viu care murdăresc una din feţele portofelului, ele 
aduc mai mult a urme de vopsea proaspătă decit a sînge. Pun 
totul în sertar şi iau pistolul. Scot încărcătorul, de unde lipsesc 
patru gloanţe, unul fiind deja pe ţeavă. Cineva, aşadar, pare să 
fi tras cu arma aceasta, cunoscută pentru precizia ei, fabricată 
la Saint-Etienne. Mă întorc la fereastra fără cadru din cealaltă 
cameră. 


Constat de îndată că mortul a dispărut din faţa monumentului- 
fantomă. Să fi venit să-l ia nişte complotişti din aceeaşi bandă 
sau nişte salvatori sosiți prea tîrziu? Sau, poate, şiretul von 
Brucke s-a prefăcut că e mort, într-o simulare ciudat de 
perfectă, pentru a se ridica apoi, după un anumit timp, bine 
mersi, sau poate atins de unul din gloanţe, dar nu grav? 
Pleoapele sale, îmi amintesc, nu erau închise complet, mai ales 
cea de pe ochiul stîng. Nu cumva con-ştiinţa lui lucidă - şi nu 
numai sufletul lui veşnic - mă privea prin această fantă calcu- 
lată, înşelătoare, acuzatoare? 
Mă cuprinde brusc frigul. Sau mai curind, deşi am rămas în 
haina mea căptuşită cu blană, închisă la toţi nasturii, chiar şi 
cînd am scris, s-ar putea să-mi fie frig de citeva ore, fară să dau 
nici o atenţie, acaparat de exigenţele misiunii mele... Dar care e, 
de 

35 
acum înainte, misiunea mea ? N-am mîncat ninaic de dimineaţă 
şi confortabilul Fruhstuck este departe acum. Deşi foamea nu se 
face simțită, ea nu e străină probabil de această senzaţie de vid. 
în definitiv, după lunga oprire în gara Halle, am trăit într-un soi 
de ceaţă cerebrală, comparabilă cu aceea pe care ar provoca-o 
o răceală putemică şi care s-ar declanşa fără nici un alt 
simptom. Cu mintea înceţoşată, încercam zadarnic să păs-trez 
un comportament adecvat, coerent, în ciuda imprevizibilelor 
împrejurări potriv-nice, dar mă gindeam la altceva, sfişiat per- 
manent între nevoia imediată a unor hotăriri succesive şi 
cohorta informă a spectrelor agresive, a amintirilor îndepărtate, 
a pre-sentimentelor iraționale. 

Monumentul fictiv şi-a reluat, între timp (dar care timp?), locul 
pe soclu. Conducă-torul „Carului statului", fără să încetinească, 
s-a întors către prada cea tînără cu sînii goi şi care ridică un braţ 
în faţa ochilor, cu degetele răsfirate, într-un iluzoriu gest de 
apărare. lar unul dintre arcaşi, cel care îl precede pe celălalt cu 
jumătate de pas, îşi îndreaptă acum săgeata către pieptul 
tiranului. Acesta, văzut din faţă, seamănă poate cu von Briicke, 
aşa cum am spus adi-neauri; totuşi, mă face să mă gindesc mai 
degrabă la altcineva, e o amintire mai veche şi mai intimă, 
uitată, acoperită de timp, un bărbat matur (mai tînăr, de altfel, 
decit 
36 


mortul din seara asta) de care voi fi fost apropiat, fără să-l fi 
cunoscut prea bine şi fară să-l fi frecventat, dar care s-ar putea 
să fi căpătat în ochii mei nn prestigiu consi-derabil, cum ar fi 
spre exemplu regretatul conte Henri, naşul meu, căruia îi 
datorez, în orice caz, prenumele pe care îl port. 
Ar trebui acum să continuu, în ciuda oboselii, redactarea 
raportului31', dar cele trei lumînări sînt pe sfirşite, fitilul uneia 
dintre ele s-a înecat deja în restul de ceară topită. Explorîndu-mi 
mai în amănunt adă-postul sau închisoarea, descopăr cu 
surprin-dere că grupul sanitar funcţionează aproape normal. Nu 
ştiu dacă apa de la robinet este potabilă. Totuşi, în ciuda 
gustului ei îndoiel-nic, beau cu gura direct de la robinet. într-un 
dulap mare aflat chiar alături zac diverse materiale lăsate de 
vreun zugrav, precum şi folii mari pentru protejarea parchetului, 
împăturite cu grijă şi relativ curate. Le aşez una peste alta în 
chip de saltele pe podeaua camerei din fund, aproape de 
dulapul cel voluminos care e închis cu cheia. Ce-o fi înăuntru? în 
geanta de voiaj am cearşafari şi o trusă de toaletă, dar mă simt 
deodată prea epuizat pentru a mai face ceva. lar frigul care mă 
cuprinde îmi taie orice elan. Fără să scot vreuna din hainele 
mele groase, mă întind în culcuşul improvizat şi adorm imediat, 
cufundîndu-mă într-un somn adînc, fără vise. 

37 
Notele 3a, 3b - Respectivul raport detaliat obligă la două 
observaţii. Spre deosebire de inexactitatea referitoare la ultimul 
sejur al lui Kafka la Berlin, cea privind natura armei - semnalată 
la nota 2 - nu poate cituşi de puţin să treacă drept o greşeală 
accidentală de redactare. Lăsînd la o parte lipsa lui de fiabilitate 
în multe domenii, Naratorul nu poate comite o greşeală atit de 
grosolană în legătură cu calibrul unui pistol pe care îl ţine în 
mînă. Avem de-a face aici cu o minciună deliberată: de fapt, e 
un model de 9 milimetri, fabricat sub licenţă Beretta, pe care îl 
pusesem în ser-tarul mesei şi pe care l-am luat înapoi în timpul 
nopţii următoare. Dacă e uşor de bănuit de ce falsul Henri Robin 
încearcă să minimalizeze forţa de foc şi calibrul celor trei 
gloanţe trase, nu este limpede de ce nu ţine deloc seamă de 
faptul că Pierre Garin ştie cu precizie care este conţinutul ser- 
tarului. 
A treia greşeală se referă la poziţia cartie-rului Kreuzberg în 
Berlinul de Vest. De ce oare H.R. se preface a crede că acest 


cartier se află în zona franceză de ocupaţie, în care a locuit de 
mai multe ori? Ce profit speră să tragă dintr-o manipulare atit 
de absurdă ? 
38 

Prima zi 

Pretinsul Henri Robin s-a trezit devreme. l-a trebuit puţin timp 
să înţeleagă unde se află, de cînd, şi ce caută acolo. A dormit 
prost, îmbrăcat, pe salteaua improvizată, în această încăpere de 
dimensiuni burgheze (dar acum foarte friguroasă şi fără pat) pe 
care Kierkegaard o numea „camera din fund" în timpul celor 
două sejururi berii-neze: primul - în iarna lui 1841, după des- 
părţirea de Regine Olsen, al doilea - în primăvara anului 1843, 
sperind în posibi-litatea „reluării'. Anchilozat de dureri neo- 
bişnuite, Henri Robin se ridică anevoie în picioare. După acest 
efort, se descheie la nasturi şi îşi scutură, fară să-l scoată, pal- 
tonul căptuşit cu blană, şifonat şi mai rigid acum. Se duce la 
fereastră (ce dă în Strada Vinătorului, şi nu în Piaţa Oamenilor 
de Arme) şi reuşeşte să tragă perdelele zdrenţăroase fără să le 
diatrugă cu totul. Abia a mijit de ziuă, ceea ce în acest ano-timp, 
la Berlin, înseamnă că trebuie să fie 

39 
ora şapte şi ceva. Dar cerul e atît de cenuşiu şi de încărcat în 
dimineaţa aceasta încît nu poţi spune cu certitudine; s-ar putea, 
la fel de bine, să fie şi mai tîrziu. Vrînd să se uite la ceas, pe 
care îl păstrase la mină toată noaptea, H.R. constată că s-a 
oprit... Nimic surprinzător, din moment ce uitase să-l întoarcă în 
seara precedentă. 

Intorcîndu-se la masă, acum puţin mai bine luminată, înţelege 
imediat că aparta-mentul a fost vizitat în timp ce dormea: 
sertarul, larg deschis, e acum gol. Nu mai sînt nici binoclul de 
noapte, nici pistolul de mare precizie, nici cartea de identitate, 
nici portofelul din piele scorţoasă perforat de o gaură 
însîngerată. lar foaia de hirtie pe care o înnegrise cu scrisul lui 
mmuscul dispă-ruse şi ea de pe masă. în locul ei vede o foaie 
albă identică, de format comercial obiş-nuit, pe care au fost 
mizgălite de-a latul paginii, cu un scris mare şi oblic, două fraze 
grăbite: „Ce-a fost a fost. Dar e mai bine, în aceste condiţii, să 
dispari şi tu, măcar pentru o vreme". Semnătura este foarte 
lizibilă, „Corbul", unul dintre numele de cod folosite de Pierre 
Garin, 


Cum a intrat ? Henri Robin îşi aminteşte că a încuiat uşa cu 
cheia după tulburătoa-rea întîlnire cu bătrîna îngrozită (dar care 
te băga şi ea în sperieţi) şi că a pus după aceea cheia în sertar. 
Degeaba trage sertarul pînă la capăt, cheia nu mai e acolo. 
Cuprins 
40 
de nelinişte, temîndu-se (fară nici o noimă) că va fi sechestrat, 
se duce pînă la uşa mică botezată „J-K.". Nu numai că nu mai e 
încu-iată, dar nu e închisă deloc: a fost doar împinsă în toc, cu 
un joc de cîţiva milimetri, fără să se închidă nici clanţa, nici 
zăvorul. Cheia nu este nici în broască. o explicaţie se impune: 
Pierre Garin avea o dublură a cheii, de care s-a folosit pentru a 
intra în aprtament, şi, plecînd, a luat ambele chei. Dar în ce 
scop? 

Henri Robin îşi dă seama că l-a apucat o durere de cap lentă, 
perfidă, care se preci-zează tot roai mult şi care nu-i uşurează 
cîtuşi de puţin raţionamentele şi supozi-ţiile. Se simte, de fapt, 
mai buimac decit ieri seară, de parcă apa pe care a băut-o de la 
robinet ar fi conţinut vreun drog. Şi, dacă era cumva un 
somnifer, e posibil să fi dor-mit mai bine de douăzeci şi patru de 
ore neîntrerupt, fără să poată verifica asta în nici un fel- 
Desigur, să otrăveşti apa de la robinet nu e un lucru uşor; ar 
trebui să dispui de un sistem de apă curentă diferit de serviciul 
public, cu un rezervor indivi-dual (ceea ce, de altfel, ar explica 
presiunea mică a apei). Gîndindu-te bine, e şi mai ciudat că apa 
curentă a fost restabilită în acest imobil, parţial distrus, dintr-un 
sector abandonat vagabonzilor şi şobolanilor (pre-cum şi 
asasinilor). 

41 
Una peste alta, un somn provocat arti-ficial ar face mai plauzibil 
faptul tulbură-tor, rar întîlnit, ca un hoţ nocturn să nu-l trezească 
pe cel care doarme. Acesta din urmă, în speranţa că va restabili 
o acti-vitate normălă în creierul lui năuc, amorțit, tot atît de 
cîlţos pe cît îi sînt de ţepene arti-culaţiile, se duce la toaletă să 
se spele cu apă rece pe faţă. Din nefericire, robinetele se învirt 
în gol, fără să lase să curgă nici cel mai mic strop. Ţevăraia pare 
să fie uscată de multă vreme. 

Ascher, cum l-au poreclit colegii din ser-viciul central, 
pronunţind Achferes, locali-tate din Seine-et-Oise unde se află 
antena în principiu secretă de care depinde el, Ascher (ceea ce, 


în germană, înseamnă omul cenuşiu) îşi ridică faţa către oglinda 
ciobită de deasupra chiuvetei. Abia se recunoaşte: 
trăsăturile îi sînt răvăşite, părul vilvoi, iar mustaţa falsă nu mai e 
la locul ei; dezlipită pejumătate în partea dreaptă, atîrnă puţin 
cîş. în loc să o lipească, se hotărăşte să o scoată complet. E, în 
definitiv, mai curînd ridicolă decit eficientă. Se priveşte din nou 
şi e mirat văzînd această figură anonimă, fără nimic deosebit, în 
ciuda unei asimetrii mai accentuate decît de obicei. Face cîțiva 
paşi şovăitori, denitaţi, se gîndeşte să verifice conţinutul 
voluminoasei genţi de voiaj, o goleşte complet, aşezînd 
obiectele, unul după 
42 
altul, pe masa din camera neospitalieră unde a dormit. Nu pare 
să lipsească nimic, şi recunoaşte modul ordonat şi grijuliu în 
care îşi aranjase lucrurile. 
Fundul dublu nu a fost deschis, reperele fragile sînt intacte şi, în 
interiorul ascunză-torii, îl aşteaptă celelalte două paşapoarte. Le 
îmnzăreşte fără vreun gînd precis. Unul e pe numele Franck 
Matthieu, celălalt pe numele de Boris Wallon. Au, amîndouă, 
foto-grafii de identitate fară mustață, nici adevă-rată, nici falsă. 
Poate că imaginea aşa-zisului Wallon corespunde mai bine figurii 
care apă-ruse în oglindă după înlăturarea mustăţii false. Ascher 
pune aşadar noul document, pe care se află aceleaşi vize, în 
buzunarul interior al hainei, de unde scoate paşapor-tul Henri 
Robin, pe care îl strecoară în ascun-zătoarea genţii alături de cel 
al lui Franck Matthieu. Apoi aşază toate lucrurile la locul lor, 
adăugiînd pentru orice eventualitate mesajul de la Pierre Garin 
rămas pe masă. „Ce-a fost a fost... E mai bine să dispari..." 
Ascher profită de ocazie ca să-şi ia piep-tenele din trusa de 
toaletă şi, fără să se mai ducă la oglindă, îşi descilceşte repede 
părul, evitînd totuşi să-l aşeze cu prea multă grijă, întrucît n-ar 
mai semăna cu fotogra-fia lui Boris Wallon. Aruncă o privire de 
jur împrejur, ca şi cum s-ar teme să nu uite ceva, iese din 
apartament şi lasă uşa exact 

43 
în poziţia în care o lăsase Pierre Garin, crăpată cu vreo cinci 
milimetri. 
în clipa aceea, aude zgomot în aparta-mentul de vizavi şi se 
gîndeşte să o întrebe pe bătrină dacă în casă curge apa. De ce i- 
ar fi frică ? Dar, cînd se pregăteşte să bată în tăblia de lemn, o 


furtună de imprecaţii se dezlănţuie dintr-o dată înăuntru, într-o 
germană guturală foarte puţin berlineză, din care distinge totuşi 
cuvîntul „Morder'"*, ce revine în mai multe rînduri, urlat din ce în 
ce mai tare. Ascher apucă geanta de miîne-rul din piele şi 
începe, precipitat, dar cu prudenţă, să coboare una cite una 
treptele scării neluminate, ţinîndu-se de balustradă aşa cum 
făcuse noaptea trecută. 

Poate din cauza greutăţii bagajului, a cărui curea a trecut-o 
acum peste umărul stîng, strada Friedrich îi pare mai lungă. Şi, 
bineînţeles, ivindu-se din mijlocul ruine-lor, rarele clădiri rămase 
în picioare, gău-rite şi cîrpite după multiple reparaţii provizorii, 
nu au nici cafenea, nici han unde să poată bea ceva, măcar un 
pahar cu apă. Nu se găseşte, de altfel, nici un magazin, doar un 
oblon, ici-colo, care dă impresia că nu a fost ridicat de ani de 
zile. Nici ţipenie de om, pe toată lungimea străzii, şi nici pe 
arterele laterale tăiate în unghi drept, la fel de distruse şi de 
pustii. Totuşi, cele cîteva 

* Crimă (genn.) - n. tr. 

44 

fragmente de imobile peticite care au mai rămas în picioare sînt, 
fără îndoială, locuite, deoarece se disting oameni nemişcaţi 
care-l observă de la ferestre, din spatele geamur-rilor murdare 
mai mult sau mai puţin cîr-pite, pe straniul călător singuratic a 
cărui siluetă subţire înaintează în mijlocul străzii fară maşini, 
printre bucăţi de ziduri şi mor-mane de moloz, cu o geantă 
neagră de piele lăcuită, anonnal de voluminoasă şi de rigidă, 
agăţată de umăr şi lovindu-se de coapsă, obligindu-l să se 
aplece sub această povară neobişnuită. 

Ascher ajunge în sfirşit la postul de gardă, cu zece metri înainte 
de barajul amenin-ţător de sîrmă ghimpată ce marchează fron- 
tiera. Scoate paşaportul pe numele lui Boris Wallon, iar santinela 
germană ieşită în întăm-pinarea lui examinează atent fotografia, 
apoi viza Republicii Democrate şi în cele din urmă viza Republicii 
Federale. Omul în uniformă, care seamănă foarte bine cu un 
ocupant din timpul ultimului război, observă pe un ton aspru că 
vizele sînt în regulă, dar că lipseşte un detaliu esenţial: ştampila 
cu data intrării în RDG. Călătorul priveşte la rîndul său pagina 
incriminată, se preface că şi el caută ştampila, deşi ştie că nu e 
nici o şansă ca ea să apară ca prin minune, precizează că a sosit 
pe culoarul rutier regu-lamentar Bad Ersfeld - Eisenach (afinna- 


ţie parţial exactă) şi sfirşeşte prin a emite 

45 
ipoteza că vreun militar din Turingia, grăbit sau incompetent, a 
omis să pună ştampila, sau a uitat, sau nu mai avea cemeală... 
Ascher perorează într-o limbă aproximativă, nefiind sigur că 
celălalt urmăreşte mean-drele discursului său, ceea ce îi pare în 
defi-nitiv fără importanţă. Principalul nu este oare să dea 
impresia că e în largul său, destins, fără griji ? 
„Kein Eintritt, kein Austritt /'*, tranşează laconic santinela, 
unnîndu-şi logica încă-păţinată. Boris Wallon se scotoceşte 
atunci prin buzunare, ca şi cum ar căuta alt docu-ment. Soldatul 
se apropie, arătînd un interes pe care Wallon se hazardează să-l 
interpreteze într-un anumit sens. îşi scoate aşadar portofelul din 
haină şi-l deschide. Celălalt vede imediat că bancnotele sînt 
mărci vest-germane- Un suris şiret şi lacom îi luminează 
trăsăturile pînă atunci prea puţin binevoitoare. “Zwei hundert", 
anunţă el pe un ton candid. Două sute de mărci e cam scump, 
pentru cîteva cifre şi litere destul de ilizibile, care oricum se află 
pe paşa-portul lui Henri Robin, bine ascuns în fundul dublu al 
genţii. Dar nu mai are acum altă soluţie. Călătorul vinovat 
înmînează din nou paşaportul zelosului controlor, după ce a 
strecurat în el, ostentativ, cele două bancnote 
* Nu aveţi intrarea, nu primiţi ieşirea! (germ.) - n. tr. 
46 
cerute. Soldatul dispare imediat în biroul de poliţie rudimentar, o 
baracă din prefa-bricate aşezată strimb printre ruine. 
lese de acolo după un timp destul de lung şi îi întinde Reisepass- 
ul* călătorului neliniştit, căruia îi adresează, generos, un salut 
vag socialist, dar şi un pic naţional, precizînd: “Alles in 
Ordnung"". Wallon aruncă o privire pe pagina unde se află viza 
în litigiu şi constată că acum figurează acolo o ştampilă cu 
intrarea şi alta cu ieşirea, datate din aceeaşi zi, aceeaşi oră, la 
dife-renţă de două minute, şi cu acelaşi punct de trecere. îl 
salută la rîndul său, ridicînd puţin mîna şi pronunţind apăsat 
“Danke!", încercînd totodată să-şi păstreze aerul serios. 
De cealaltă parte a sîrmei ghimpate, nici o problemă. Santinela 
este un soldat tînăr şi jovial, cu părul tuns perie şi cu ochelari de 
intelectual, care vorbeşte franceza aproape fără accent; 
examinează rapid paşaportul şi îl întreabă pe călător doar dacă 
e rudă cu Henri Wallon, istoricul, „Părintele Constitu-ţiei". „A fost 


bunicul meu", răspunde Ascher calm, emoția amintirii ghicindu- 
i-se în voce. Se află prin urmare în zona americană; se înşelase, 
deoarece confundase cele două aero-porturi ale oraşului, Tegel 
şi Tempelhof. De 

* Paşaportul (germ.) - n. tr. 

** în ordine (germ.) - n. tr. 

47 
fapt, sectorul francez de ocupaţie e situat probabil mai la nord. 
Strada Friedrich continuă, drept, în aceeaşi direcţie, pînă la 
Mehringplatz şi Landwehrkanal, dar e, dintr-o dată, o altă lume. 
Desigur, sînt şi aici ruine, mai peste tot, însă densitatea lor e 
mai puţin copleşi-toare. Pe de o parte, cartierul a fost bom- 
bardat mai puţin sistematic decit centrul oraşului. Şi mai puţin 
apărat, piatră cu piatră, decit clădirile simbolice ale regimu-lui. 
Pe de altă parte, înlăturarea rămăşiţelor cataclismului e aici 
aproape  tenninată, multe reparaţii au fost încheiate şi 
reconstrucţia zonelor complet distruse parc să se afle pe calea 
cea bună. Falsul Wallon se simte şi el dintr-o dată altfel, vioi, 
disponibil, ca în vacanţă. în jurul lui, pe trotuarele spălate, 
oamenii îşi văd de treburile obişnuite sau se grăbesc către un 
obiectiv precis, firesc şi cotidian. Cîteva automobile - multe, e 
drept, maşini militare - circulă calm, ţinind dreapta, pe strada 
curățată de moloz. 

Ajungînd în vasta piaţă rirculară ce poartă, în mod neaşteptat 
pentru această zonă, numele lui Franz Mehrmg, fondator - 
alături de Karl Liebknecht şi Rosa Luxemburg - al mişcării 
spartakiste, Boris Wallon zăreşte un fel de braserie mare, 
populară, unde poate în sfirşit să bea o cafea, lungită peste 
măsură, americăneşte, şi unde poate să ceară 

48 

informaţii. Adresa pe care o caută nu ridică probleme: trebuie să 
meargă de-a lungul lui Landwehrkanal, către stînga, spre 
Kreuzberg, cartier pe care calea navigabilă îl traversează dintr-o 
parte în alta. Strada Feldmesser, ce vine în unghi drept tot pe 
partea stingă, corespunde unui braţ fără ieşire al aceluiaşi 
canal, numit al Apărării, de care îl desparte un scurt pod 
metalic, odinioară mobil, dar de multă vreme scos din uz. Strada 
este de fapt constituită din cele două cheiuri destul de înguste, 
accesi-bile totuşi maşinilor, care mărginesc de o parte şi de alta 
braţul de apă stătută căruia scheletele bătrinelor şlepuri de 


lemn, pără-site, îi dau un farmec trist, nostalgic. Pavajul inegal 
al cheiurilor, lipsite de trotuare, accen-tuează această senzaţie 
de lume dispărută. 

Casele, aliniate pe fiecare mal, sînt scunde - cîteodată un etaj, 
rar două - şi au un aer de periferie. Datează, după toate 
probabilitățile, de la sfirşitul secolului tre-cut sau de la începutul 
veacului nostru şi au fost aproape în întregime cruţate de răz- 
boi. Chiar la colţul unde strada se întilneşte cu Canalul Apărării 
şi cu braţul lui inu-tilizabil se află o vilă arătoasă care, fără să fie 
construită într-un stil anume, lasă o impresie de bunăstare şi 
chiar de oarecare lux de pe vremuri. Un grilaj solid din fier forjat, 
dublat în interior de un gard viu des, 

49 

din salbă-moale, înalt cît un stat de om, nu te lasă să vezi 
parterul, şi nici grădina îngustă care înconjoară clădirea. Zăreşti 
doar primul etaj, cu ornamentele de stuc încadrind ferestrele, 
cornişa cu pretenţii de stil corintic încununînd faţada şi 
acoperişul de ardezie cu patru ape a cărui coamă supe-rioară 
este subliniată de o dantelă din zinc, împodobită la capete cu 
doi pinteru decupaţi. 

Contrar aşteptărilor, grilajul nu are o poartă care să dea în 
Landwehrkanal, ci doar una spre liniştita Feldmesserstrasse, 
unde cochetul edificiu ocupă numărul 2, vizi-bil pe o placă din 
smalţ albastru, puţin cio-bită la unul din colţuri, deasupra unui 
portal cam pompos, asortat cu grilajul. o firmă de lemn lăcuit, 
de fabricaţie recentă, decorată cu volute elegante pictate cu 
mîna, care ar vrea să reproducă omamentele feroneriei de la 
1900, lasă să se presupună că în această locuinţă burgheză a 
fost amenajat un maga-zin discret: „Die Sirenen der Ostsee" 
(adică Sirenele Balticei), cuvinte caligrafiate cu caractere gotice 
de tipar şi, dedesubt, cu litere latine mult mai modeste, această 
pre-cizare: JPuppen und Gliedermădehen. Ankauf und Verkauf 
(păpuşi şi manechine articulate, vinzare şi cumpărare). Wallon 
se întreabă perplex ce legătură poate să fie între acest comerţ 
cu conotaţii eventual 
50 
suspecte, din cauza cuvîntului german Mădehen', şi rigidul ofiţer 
prusac care-şi are aici domiciliul oficial şi care a fost poate 
asasinat noaptea trecută m sectorul sovie-tic... sau poate că nu. 
Cum călătorul nu se simte deloc prezen-tabil în acest moment, 


după epuizanta zi de ieri, după somnul vecin cu moartea şi mult 
prea îndelungatul post, îşi continuă drumul pe pavajul inegal, 
unde găurile mai adinci dintre nenumăratele ieşituri şi proe- 
minenţe au reţinut mici băltoace de apă roşiatică, rămăşiţe 
trecătoare ale unei ploi recente, colorate ca de rugina unei 
amintiri şterse, pierdute, dar tenace. Amintirea apare într- 
adevăr brutal o sută de metri mai încolo, unde braţul mort al 
canalului se tennină într-o fundătură. o rază palidă de soare 
luminează dintr-o dată, pe malul opus, casele joase care îşi 
oglindesc fațadele vetuste în apa verde, nemişcată; la chei e 
tras un velier vechi, înclinat pe-o parte, a cărui cocă putredă 
lasă să se vadă, în mai multe locuri, scheletul de coaste, 
varange şi alonje. Lumi-noasa evidenţă a acestui dejă vu se 
prelun-geşte apoi, deşi confuza lumină hibemală şi-a regăsit 
repede culorile cenușii. 

Spre deosebire de anumite şlepuri foarte scunde pe care le-a 
întîlnit pînă acum, care ar fi putut, la rigoare, să treacă pe sub 

* Fete (germ.) - n. tr. 

51 
podul metalic fară să fie nevoie să se coboare vela, acest vas de 
pescuit cu catargul încă în picioare (deşi înclinat acum aproape 
la patruzeci şi cinci de grade) n-a putut să vină să amareze în 
acest loc decît pe vre-mea cînd sistemul de deschidere de la 
intra-rea canalului adiacent încă mai funcţiona. Wallon crede că- 
şi aminteşte că epava reve-nită inopinat din subteranele 
memoriei sale era deja în această stare pitorească atunci cînd a 
văzut-o pentru prima oară, în acelaşi loc, în mijlocul aceluiaşi 
decor fantomă; fapt ce pare straniu, evident, dacă e vorba aici 
de o amintire din copilărie, aşa cum este convins: micul Henri, 
aşa cum era strigat pe atunci în onoarea ilustrului său naş, avea 
poate cinci sau şase ani şi o ţinea de mînă pe mama sa, aflată în 
căutarea unei rude de sex feminin, apropiată, fără îndoială, dar 
pierdută din vedere în urma unei certe fami-liale. Să nu se fi 
schimbat nimic în patruzeci de ani? Treacă-meargă pentru 
pavajul des-fundat, apa stătută, tencuiala scorojită a zidurilor, 
dar pentru lemnul putred al unui vas de pescuit e de 
neimaginat. Ca şi cum timpul şi-ar fi exercitat o dată pentru tot- 
deauna acţiunea lui corozivă şi ar fi încetat apoi să mai lucreze, 
prin cine ştie ce miracol. 

Porțiunea de chei care cade perpendicnlar pe axul canalului, 


închizîndu-l şi permiţind maşinilor şi pietonilor să treacă de pe 
un mal pe altul, merge de-a lungul unui grilaj 

52 

de fier în stare proastă, în spatele căruia nu se zăresc decit 
arbori, tei mari care, la fel ca şi construcţiile învecinate, au 
supra-vieţuit bombardamentelor fără mutilări şi răni vizibile, şi 
ei neschimbaţi - îşi închipuie călătorul - faţă de cum erau cu 
multă vreme în urmă. Strada Feldmesser se tennină acolo, într-o 
fundătură. Detaliul i-a fost de altfel semnalat de o chelneriţă 
foarte amabilă de la braseria Spartakus (gloriosul trac răscu-lat 
care dă astăzi numele unei mărci de bere berlmeze). Dincolo de 
bătrînii copaci -a mai precizat ea - la umbra cărora cresc ierburi 
sălbatice şi mărăcini, începe zona rusească de ocupaţie, 
marcînd limita de nord a cartierului Kreuzberg. 

Călătorul e smuls însă din viziunile lui recurente, din trecutul 
îngropat ce revine fragmentar, de o serie de evenimente sonore 
prea puţin citadine: cîntatul unui cocoş, care se repetă de trei 
ori, limpede şi melo-dios, deşi îndepărtat, îndepărtat de data 
aceasta nu în timp, ci în spaţiu. Calitatea acustică a cîntecului, 
pe care nu o tulbură nici un zgomot de fond, îţi permite să 
măsori intensitatea liniştii în care se înalţă şi se propagă prin 
lungi ecouri. Wallon realizează acum că, de cînd merge pe 
această stradă provincială, unde nu circulă maşmi, n-a întîl-nit 
ţipenie de om şi n-a auzit nici un zgomot, în afară, uneori, de 
scîrţiitul încălţărilor sale frecîndu-se de vreo asperitate a solului. 

53 
Locul ar fi ideal pentru odihna de care are atita nevoie. întorcînd 
capul, descoperă aproape fără surprindere că ultimul imobil de 
pe partea numerelor cu soţ, la numărul 10, este un hotel dintr-o 
categorie accepta-bilă, căruia nu-i dăduse nici o atenţie. Hanul 
datează cu siguranţă din aceeaşi perioadă ca şi celelalte 
imobile. Dar pe un panou dreptunghiular de tablă smălțuită, 
nouă şi strălucitoare, de un ocru roşiatic şi cu litere de un 
galben închis, este o firmă în mod evident actuală şi de 
circumstanţă: „Die Verbiindeten" (Aliaţii). Parterul are chiar în 
faţă un fel de bistrou, al cărui nume fran-ţuzesc, „Cafe des 
Alliăs", îl incită pe Wallon să împingă uşa acestni refugiu 
providenţial. 

Interiorul e foarte întunecos, chiar mai liniştit, dacă aşa ceva e 
posibil, decît cheiul pustiu pe care tocmai l-a părăsit. Călăto- 


rului îi trebuie ceva timp pînă să identifice, în profunzimile 
grotei, un personaj probabil viu: un bărbat înalt şi gras, cu o 
figură arţăgoasă, ce pare să aştepte, nemişcat pre-cum un 
păianjen în centrul pînzei sale, stînd în picioare în spatele 
tejghelei de lemn sculp-tate după moda de odinioară, de care se 
sprijină cu amîndouă mîinile, uşor aplecat în faţă. Omul bun la 
toate, care face proba-bil şi pe barmanul şi pe recepţionerul, nu 
pronunţă nici o vorbă de bun venit; dar o tăbliță, aşezată la 
vedere chiar în faţa lui, precizează: „Se vorbeşte franceza ". 
Făcînd 
54 
un efort ce îi pare exagerat, călătorul rosteşte cu o voce 
nesigură: 
— Bună ziua, domnule, aveţi camere libere? 
Bărbatul îl priveşte pe mtms îndelung şi fară să facă vreun gest, 
apoi răspunde în franceză, dar cu un puternic accent bavarez şi 
pe un ton aproape ameninţător: 
— Cite? 
— Vreţi să spuneţi cîte mărci ? 
—Nu. Cite camere! 
— Păi, evident, una singură. 
— Nu e deloc evident: aţi întrebat dacă avem camere. 
Poate din cauza epuizării totale care îl copleşeşte dintr-o dată, 
călătorul are impre-sia ciudată că reproduce ca iin ecou un 
dialog scris dinainte şi deja rostit (dar unde ? dnd? şi de către 
cine?), ca şi cum ar fi pe scena unui teatru, jucînd într-o piesă 
scrisă de altcineva. Avind, în plus, presimţirea că această 
negociere începută atit de acru se va termina rău, e deja gata 
să bată în retra-gere, cînd un al doilea bărbat, la fel de masiv şi 
de corpolent, îşi face apariţia, ieşind din umbra încă şi mai 
întunecată a unui birou alăturat. în timp ce noul venit se apropie 
de confratele lui, faţa, tot rotundă şi cu chelie, i se luminează 
treptat, cu un suris prietenos, la vederea acestui client poten- 
tial aflat în dificultate. Şi exclamă, într-o franceză aproape fară 
accent german: 

55 
— Bună ziua, domnule Wall! Aşadar aţi revenit la noi ? 
Aflaţi acum unul lîngă altul de cealaltă parte a tejghelei, 
dominîndu-l pe Wallon (care îşi pierde tot mai mult sîngele rece) 
cu statura lor înălţată de cel puţin o treaptă, par doi gemeni, cu 


trăsăturile lor identice, în ciuda expresiei atit de diferite a 
feţelor. Tulburat în egală măsură de această dedublare a 
recepţionerului şi de inexplica-bila identificare a persoanei lui, 
după cum rezultă din cuvintele jumătăţii mai amabile a 
interlocutorului său, călătorul presupune mai întîi, cu un reflex 
complet absurd, că a intrat cîndva în această cafenea împreună 
cu mama lui şi că omul îşi aminteşte... Biîi-guie o frază de 
neînțeles. Dar gazda cor-dială reia imediat: 

— Scuzaţi-l pe fratele meu, domnule Wall. Franz nu a fost aici 
de la începutul săptă-miînii, iar dumneavoastră aţi stat atit de 
puţin... Camera cu baie a rămas liberă. Nu mai trebuie să 
completaţi o altă fişă, pentru că, în definitiv, nici nu este vorba 
de o între-rupere a sejurului. 

Cum călătorul continuă să tacă, năucit, fără măcar să ia cheia 
care i se întinde, gazda, încetînd să mai zîimbească, se arată 
îngri-jorată că îl vede în starea asta; spune, cu tonul plin de 
reproş al unui medic de familie: 

—Păreţi la capătul puterilor, bietul de dumneavoastră; să vă 
întoarceţi seara atit 
56 
de tîrziu şi să plecaţi atît de devreme, fără măcar să luaţi micul 
dejun... N-are nimic, rezolvăm imediat: cina e gata. Franz o să 
vă urce bagajele. lar Maria vă va servi masa într-o clipă. 

Boris Wallon, zis Wall, s-a lăsat în voia lor fară să se mai 
gîndească la nimic.4 Maria, din fericire, nu vorbea şi nu 
înţelegea fran-ceza. El însuşi, deja cam pierdut în limba lui 
natală, nu mai înţelegea germana. Fata a pus o întrebare în 
legătură cu meniul şi, neprimind răspuns, a fost chemat în ajutor 
„Herr Joseph". Acesta, la fel de prevenitor, a rezolvat problema 
de îndată, fără ca Wallon să-şi dea seama despre ce era vorba. 
Nici măcar nu ştia, mîncînd cu o indiferenţă somnambulică, ce 
avea în farfurie. Gazda, a cărei amabilitate începea să semene 
cu vigilenţa poliţienească5, a rămas o clipă în picioare lingă 
masa unicului său client, pe care îl îmbrăţişa cu priviri 
protectoare şi indiscrete. înainte de a pleca, i-a strecurat, ca o 
confidenţă şi cu un rictus de complicitate amicală, exagerat şi 
complet nenatural: 

„Aţi făcut bine, domnule Wall, că v-aţi scos mustaţa. Nu vă 
stătea bine... în plus, se vedea de la o poştă că era falsă". 
Călătonil n-a răspuns nimic. 


Nota 4 - La fel ca trecerea de la persoana întîi la persoana a 
treia, în pasajul în care Ascher se trezeşte în apartamentul- 
capeană 

57 
J.K., înlocuirea neaşteptată a indicativului prezent cu perfectul 
compus, de altfel tem-porară, nu modifică, după părerea 
noastră, nici identitatea naratondui, nici epoca nara-cţiunii. 
Oricare ar fi distanţa pe care pare să o ia vocea narativă în 
raport cu personajul, conţinutul enunţurilor nu încetează nici o 
clipă să reproducă o cunoaştere de sine inte-rioară, 
autoperceptivă şi instantanee, chiar dacă uneori mincinoasă. 
Punctul de vedere rămîne pur şi simplu acela al subiectului 
nostru multinominal şi cu bună ştiinţă pseu-donim. o problemă 
mai delicată este, cre-dem, aceea a destinatarului acestor 
povestiri. Un pretins raport adresat lui Pierre Garin nu convinge 
în fapt pe nimeni: falsificările grosolane ale evenimentelor şi 
lucrurilor, în mai multe puncte esenţiale, n-ar putea în nici un 
caz să înşele un tehnician de asemenea calibru, mai ales cînd el 
însuşi a întins sforile, situaţie de care Ascher ar trebui să fie 
conştient. Altfel privind lucru-rile, dacă acesta din urmă ar lucra, 
fără ştirea noastră, pentru o altă organizaţie sau chiar pentru 
altul dintre beligeranţii pre-zenţi la Berlin, n-ar avea nici un 
interes să treacă drept un imbecil. Doar dacă nu ne scapă 
cumva o cu totul altă dimensiune a eventualei sale trădări. 
Nota 5 - Franz şi Joseph Mahler, fraţi gemeni, sînt într-adevăr 
cunoscuţi drept informatori. Nu lucrează pentru noi, ci pentru 
serviciile 
58 
secrete americane, poate şi pentru poliţia sovietică. E greu să-i 
distingi, poate doar după accentul lor atunci cînd vorbesc în 
franceză, deşi amindoi pot reproduce cu uşu-rinţă asemenea 
intonaţii bavareze carica-turale. Cît despre surisul amabil al 
unuia, contrastind cu arţagul celuilalt, am putut constata în mai 
multe rînduri că şi le schimbă între ei cu mare uşurinţă şi într-o 
perfectă sincronizare. Din fericire, sînt văzuţi aproape 
întotdeauna împreună (cum îi place lui Zwinge să repete, el fiind 
mare amator de şarade, ghicitori aproximative şi calambu-ruri 
de orice fel: un Mahler nu vine nicio-dată singur*), încît cei care 
îi întîlnesc nu-şi pun multe întrebări. Frumoasa Maria, în schimb, 
este unul dintre corespondenţii noştri cei mai de încredere. Ştie 


perfect fran-ceza, lucru pe care îl ascunde cu grijă, din raţiuni de 
eficacitate. Fraţii Mahler, care au sfirşit prin a-şi da seama, 
acceptă jocul fară să spună nimic, sperind să obţină şi ei vreun 
avantaj într-o bună zi. 

După ce a luat masa, călătonil a urcat în camera numărul 3 şi, 
după ce şi-a scos din geantă lucrurile de care avea nevoie 
pentru noapte, a făcut repede o baie. Dar, în 
* Joc de cuvinte intraductibil: trimitere la zicala „ura malheur 

n'arrive jamais seul" (o nenorocire nu vine niciodată singură) - 

n. tr. 

59 
graba lui neîndemiînatică, a luat din geantă şi un obiect mic 
învelit în hîrtie roz, care alunecase probabil de la locul lui şi care 
a căzut pe parchet cu un zgomot distinct şi plin, ceea ce arăta 
că e destul de greu. Wall l-a ridicat, întrebîndu-se ce putea fi, şi 
a des-facut pachetul; era o fetiţă minusculă din porțelan, 
articulată, înaltă de nici zece centi-metri, complet goală, leită cu 
acelea cu care se juca pe cînd era mic. Bineînţeles că nu lua 
niciodată cu el aşa ceva în călătoriile sale. Dar în seara asta nu 
se mai mira de nimic. Pe partea interioară, albă, a hirtiei de 
amba-laj erau tipărite numele şi adresa unui maga-zin de păpuşi 
situat foarte aproape: „Die Sirenen der Ostsee, 
Feldmesserstrasse 2, Berlin - Kreuzberg". 

leşind din baia binefacătoare, călătorul s-a aşezat, în pijama, 
pe marginea patului. Avea corpul mai destins, dar capul îi era 
complet vid. Abia dacă ştia unde se află. în sertarul noptierei se 
găseau, pe lingă tradi-ţionala Biblie, un plan mare şi ponosit al 
Berlinului, împăturit însă cu grijă. Wall şi-a amintit atunci cum îşi 
căutase zadamic pla-nul său, înainte de a părăsi casa în ruine ce 
dădea în Piaţa Oamenilor de Arme, cînd verificase amănunţit 
toate lucrurile din geantă. Fără să-şi mai bată capul cu fericita 
coincidenţă a găsirii hărţii, s-a strecurat sub plapuma învelită în 
husa de cearşaf şi a adormit instantaneu. 

60 

în somn (aşadar într-o temporalitate diferită), a repetat 
întocmai, fără să se tre-zească, unul dintre coşmarurile lui cele 
mai frecvente: micul Henri avea cel mult zece ani. A trebuit să-i 
ceară repetitorului per-misiunea să părăsească sala de studiu 
pentru a-şi satisface o nevoie urgentă. Rătăceşte acum prin 
curţile de recreaţie abandonate, merge de-a lungul unor arcade 


şi culoare interminabile şi pustii, urcă nişte scări, ajunge în alte 
culoare, deschide inutil nenu-mărate uşi. Nimeni, nicăieri, care 
să-l îndrume, şi nu găseşte nici unul dintre locu-rile propice 
răspîndite în gigantica şcoală (să fie oare liceul Buffon?). 
Pătrunde în cele din urmă, întîmplător, chiar în clasa lui şi 
constată imediat că locul său obişnuit, pe care l-a părăsit cu 
cîteva clipe înainte (cînd anume?), este ocupat acum de un alt 
băiat, de aceeaşi vîrstă, un elev nou, fară îndoială, căci nu ÎI 
recunoaşte. Dar, uitîndu-se la el mai atent, micul Henri îşi dă 
seama că celălalt îi seamănă foarte mult, fără ca acest lucru să-l 
uimească prea tare. Feţele colegilor lui se întorc una după cea- 
laltă către uşă, examinindu-l cu evidentă dezaprobare pe 
intrusul care a înţepenit în prag, neştiind încotro s-o apuce: nu 
mai e nici o bancă liberă... Dar uzurpatorul rămîne aplecat 
deasupra pupitrului, continuînd să redacteze cu aplicaţie 
compunerea la 

61 
franceză, cu un scris foarte mic, fin şi regulat, fară nici o 
ştersătură.6 
Nota 6 - Sub pretextul destul de artificial al povestirii unui vis, 
introdusă de altfel fără prea multe precauţii stilistice, Ascher 
revine aici, o dată în plus, la tema dublului său halucinatoriu, 
temă din care speră în chip evident să tragă profit în partea 
urmă-toare a raportului. Ar putea foarte bine, spre exemplu, să 
vadă aici un mijloc comod de a-şi dovedi buna-credinţă. Dar 
ceea ce -dimpotrivă - trezeşte mefienţa întregului Serviciu 
Acţiune Discretă (şi a mea, per-sonal, a fortiori) e că naratorul 
nostru face în aşa fel încît ocultează, în amintirea din copilărie 
referitoare la călătoria cîtuşi de puţin turistică a mamei sale la 
Berlin, ceea ce ar fi într-adevăr un solid pnnct de reper pentru 
fantasma respectivă, şi anume iden-titatea rudei pierdute pe 
care trebuia să o găsească. Ne e greu să credem că buna-cre- 
dinţă a scrupulosului Ascher e totală, în această pretinsă 
memorie şovăitoare, care şterge ca prin minune elementul 
capital al poveștii sale. Altfel, am avea aici un caz deosebit de 
spectaculos de nitare oedipo-freu-diană! Mama care îşi luase cu 
ea băieţelul într-o expediţie atît de aventuroasă nu avea, în ce-o 
priveşte, nici un motiv să-i ascundă scopul, deoarece toată 
afacerea asta îl pri-vea şi pe el într-un mod cit se poate de 
62 


limpede. în fine, transformarea în „rudă de sex feminin" a ceea 
ce era în realitate un bărbat adult, trăind alături de copilul lui, 
ne pare semnul revelator al unei mistificări deliberate, dacă nu 
chiar premeditată cu multă vreme înainte. 

Mai tîrziu, într-o altă lume, Wall se tre-zeşte. Dă la o parte cu 
piciorul plapuma albă care îi ţine prea cald. Stînd în capul 
oaselor, îşi pune, fireşte, importanta pro-blemă a orei. în orice 
caz, soarele a răsărit, dar e destul de jos, fiindcă e iamă. Cerul 
este senin, mai curînd luminos pentru ano-timpul acesta. Wallon 
n-a tras perdelele duble de la fereastra care dă spre 
extremitatea canalului mort. Crede că a dormit mult, fară 
întrerupere, satisfăcător. Nu s-a dus decit o singură dată la baie 
(din cauza berii băute din belşug la cină). Visul lui recurent cu 
closetele de negăsit nu-l mai tulbură de mult; are, de altfel, 
impresia că povestea din vis a ajuns, încetul cu încetul, să se 
supună unor reguli clare, ajungind la un fel de coerenţă narativă 
aproape raţională, prin care pierde orice putere ofensivă. 

Wall ia planul Berlinului, pe care-l pusese ieri pe noptieră, şi îl 
desface complet. ldentic cu cel pe care probabil l-a pierdut 
(unde şi cînd ?) şi tot în bună stare, cu aceeaşi îndoi-tură 
accidentală într-un colţ, exemplarul de faţă prezintă în plus două 
cruciuliţe roşii 

63 
facute apăsat cu pixul; una marchează capătul intrării 
Feldmesser, semn deloc surprinzător, deoarece indică hanul, 
cealaltă, mai tulbu-rătoare, e la colţul dintre Piaţa Oamenilor de 
Anne şi Strada Vinătorului. Sînt locurile unde călătorul şi-a 
petrecut ultimele două nopţi. Se apropie, visător, de fereastra 
fară perdele. Chiar în faţa lui, amintirea din copilărie e tot acolo, 
aşezată exact la locul ei. Doar lumina s-a schimbat. Caselejoase, 
care primeau ieri seară lumina galbenă şi palidă a asfinţitului, 
sînt acmn în umbră. Scheletul velierului-fantomă a devenit mai 
întunecat, mai ameninţător şi parcă mai mare... 

Prima dată cînd îi înregistrase imaginea, cu prilejul acelei foarte 
îndepărtate călă-torii îngropate în memorie, la începutul verii 
probabil, deoarece episodul trebuie să se fi petrecut în timpul 
vacanței, e posibil ca impunătorul schelet din lemn negru să-l fi 
speriat pe copilul prea emotiv, bolnăvicios de impresionabil şi 
adesea urmărit de fan-tome, care se agăța de protectoarea 
mînă maternă. Cu siguranţă că mama îl trăgea puţin, căci era 


obosit de atita mers, şi totodată îl ajuta să nu-şi piardă echilibrul 
pe pavajul stricat, inegal, care, pentru picioa-rele fragile ale unui 
copil de şase ani, era asemenea unui drum de munte. Era însă 
deja prea greu penferu ca mama lui să-l mai poată purta în 
braţe. 
64 

Ceea ce îl tulbură cel mai mult pe Wallon în amintirile sale 
precise, evidente, aproape tangibile, deşi lacunare, nu e atit 
faptul că nu mai ştie pe cine căuta mama lui - lucru care îi pare 
astăzi fără importanţă —, cît localizarea berlineză a acestei 
căutări, ori-cum rămasă zadarnică: nu putuseră să întil-nească 
persoana dorită. Dacă memoria nu mă înşală, mama lui îl ducea 
în anul acela (înjurul lui 1910) la o mătuşă prin alianţă, 
nemţoaică, ce avea un pavilion pe malul mării în insula Riigen; 
întreruperea călă-toriei, rătăcirea inutilă, canalul fără ieşire cu 
cimitirul de vase de pescuit abandonate şi putrede s-ar situa 
mai curînd într-o mică localitate maritimă din împrejurimi: 
Sassnitz, Stralsund sau Greifswald. 
Dar, dacă ne gindim bine, venind din Franţa pe calea ferată, 
oprirea la Berlin era inevitabilă pentru schimbarea trenului şi, cu 
siguranţă, şi a gării, deoarece capitala germană, ca şi Parisul, de 
altfel, nu avea nici atunci o staţie centrală. Drumul lung cu 
trenul de la Brest, cu cele două întreruperi, reprezenta, fară 
îndoială, o adevărată aven-tură pentru o femeie singură, 
încărcată cu bagaje pentru un sejur îndelungat şi cu un plod... în 
ciuda distanţei ce desparte pămiîn-tul său natal de coastele 
Pomeraniei, fale-zele Balticei, cu enormele blocuri de stîncă 
prăbuşite, cu pintenii de piatră, cu golfule-ţele de nisip auriu, cu 
ochiurile de apă 

65 

mărginite de alge lunecoase, unde şi-ar fi continuat în cursul 
acelei unice luni de vară, cu patruzeci de ani în urmă, jocurile cu 
atit mai solitare cu cît limba îl despărţea de băieţeii şi fetiţele 
care construiau neobosiţi castele pe care le topeau apoi apele, 
se ames-tecă de acum înainte în mintea călătorului cu plajele de 
pietriş, stîncile de granit, apele primejdioase din Nord-Finistere, 
ţinutul care i-a impregnat toată copilăria... 
în amurg, parcurgînd cu paşi mari îngusta zonă rămasă uscată 
m partea supe-rioară a unui golfnisipos pe care refluxul îi 
părăseşte încetişor, merge de-a lungul curbei în festoane 


succesive desenate de iarba-de-mare, ce marchează limita 
mareei. Pe un pat de alge în zdrenţe, încă umede, smulse de 
ocean, zac tot felul de resturi a căror origine ipotetică lasă multe 
posibili-tăţi imaginaţiei: stele de mare, deja moarte, aruncate de 
pescari, fragmente de carapace sau de schelete aparţinind unor 
crustacee sau unor peşti, o coadă bilobată, cărnoasă şi 
proaspătă, atît de mare încît ar putea fi a unui delfin sau a unei 
sirene, o păpuşă de plastic cu braţele rupte, dar tot surizătoare, 
o sticluţă conținînd un rest de lichid viscos, de un roşu aprins, 
deşi afară se lasă întune-ricul, un pantofde bal cu tocul înalt 
aproape dezlipit de talpă şi a cărui căpută acoperită cu solzi de 
un albastru metalic sclipeşte cu o neverosimilă strălucire... 

66 

A doua zi 

în timp ce-şi pune în ordine, la fel de meticulos ca de obicei, 

lucrurile din geantă, Boris Wallon, zis Wall, îşi aminteşte brusc 
de visul pe care l-a avut noaptea trecută, în care descoperea în 
bagaj minuscula păpuşă de porțelan cu membre articulate, cu 
care se juca (şi de care abuza) în copilărie. Ori-ginea reapariţiei 
ei onirice îi pare evidentă: 
e vorba de acea mică firmă a magazinului de Pilppehen, zărită 
ieri la intrarea pavilio-nului confortabil unde locuia - şi unde 
poate încă mai locuieşte - Dany von Bnicke. Dar în acest ultim 
caz, dacă a scăpat cu viaţă după atentat, bărbatul evită, fără 
îndoială, să revină la domiciliul legal, pe care asa-sinii îl cunosc 
bine. Prudenţa cea mai ele-mentară îl obligă acum să se 
ascundă. 

După ce coboară în sufrageria pustie, Wallon încearcă, 
aşteptind micul dejun, să se adune, să pună în ordine 
elementele pe care le ştie în legătură cu această aventură în 
care nimic nu se petrece aşa cum era 

67 
prevăzut, în aşa fel încît să-şi stabilească, pe cît posibil, propriul 
plan de investigaţii şi chiar de acţiune. Nu mai poate fi vorba 
acum decit de un proiect personal, deoarece misiunea lui a luat 
sfirşit - cel puţin pro-vizoriu - o dată cu laconica dispoziţie pri- 
mită de la Pierre Garin. Maria, zimbitoare şi tăcută, după ce i-a 
călcat într-un timp record costumul şifonat, se grăbeşte, plină 
de graţie, să-i aducă multiplele componente ale unei consistente 
gustări nemţeşti, pe care el o înghite, de altfel, cu multă poftă. 


Fraţii Mahler nu-şi fac astăzi apariţia, nici unul, nici celălalt. 
Afară e soare, un soare de iamă, ceţos, care nu reuşeşte cituşi 
de puţin să încăl-zească aerul rece înviorat de o briză uşoară, 
intermitentă, capricioasă, tipic berlineză. Wall se simte şi el 
uşurat, chiar mai mult decit ieri, cînd reuşise să treacă de 
punctul de control american. Scăpat de bagajul atît de 
stînjenitor, odihnit după un somn lung şi relativ calm, se simte 
inutil şi foarte bine dispus. Privind lucrurile din jur cu deta-şarea 
cu care te uiţi la un film vechi din care lipsesc cîteva bobine, 
merge cu pas vioi, fară a da prea multă atenţie unei sen-zaţii 
vagi, dar persistente: creierul îi e parcă golit, amorţit în orice 
caz, şi ar fi inutil să-i pretindă eficienţă... Dar ce importanţă mai 
are asta de acum înainte? 
68 
Pe celălalt mal al canalului mort, un pescar, ţinînd un simplu fir 
invizibil în mîna dreaptă, întinsă puţin pentru a simţi mai bine 
ipoteticele muşcături, stă pe un scaun de bucătărie din lemn 
lăcuit, luat, probabil, dintr-o locuinţă din apropiere şi aşezat 
chiar pe marginea cheiului, înainte de prima treaptă a unei scări 
de piatră ce crestează şoseaua şi pe care se poate cobori pînă la 
apă. Calitatea ei mediocră, faptul că e tul-bure şi plină de 
deşeuri ce plutesc la supra-faţă (dopuri, coji de portocală, urme 
irizate de ulei) sau la mică adîncime (foi de hîrtie scrise, lenjerie 
pătată cu ruj ete.) fac foarte puţin probabilă supraviețuirea 
vreunui peşte. Bărbatul e în cămaşă, cu pantaloni suflecaţi şi 
încălţat cu espadrile, ţinută esti-vală nu tocmai compatibilă cu 
anotimpul. Ai zice că e un figurant prost sfatuit de costumieră. 
Are o mustață groasă, neagră şi pare să supravegheze 
împrejurimile cu o privire încruntată; poartă o şapcă lunguiaţă 
dintr-o țesătură moale, al cărei cozoroc coboară pe ochi, precum 
acelea atit de preţuite de muncitorii din Grecia sau din Turcia. 
Fără să se jeneze, aşa-zisul pescar întoarce încet capul pentru a- 
| urmări cu privirea pe acest burghez neverosimil în haină 
îmblănită care merge agale de-a lungul caselor, pe malul 
celălalt, adică de partea 

69 
numerelor cu soţ, şi care se opreşte la jumătatea drumului pînă 
la podul mobil -care nu mai poate fi ridicat, căci mecanismul 
este acum ruginit -, contemplînd solul cu o atenţie prelungită 
asupra zonei unde o rămăşiţă de vopsea de miniu a lăsat între 


dalele inegale şi despărțite culori sangvine, ieşite parcă din 
profunzimi subterane printr-o gaură triunghiulară la 
îngemănarea a trei pietre foarte netede, pentru a se răs-pîndi 
apoi în direcţii diferite, formînd lungi curbe sinuoase, cu viraje 
bruşte în unghi drept, încrucişări, bifurcări şi fundături, în care o 
privire  scrupuloasă care le-ar studia parcursul nesigur, 
discontinuu, labirintic ar identifica uşor bețe şi cercuri, cruci, o 
svas-tică, scări de uzină, crenelurile unei fortă-reţe..., călătorul 
pe jumătate pierdut ridicîndu-se în sfirşit ca să contemple înalta 
structură metalică, neagră şi complicată, acum inutilă, ce servea 
odinioară la ridica-rea podului mobil, deschizind şlepurilor 
accesul pe Landwehrkanal, cu cele două puternice arcuri de 
cerc înălțate către cer pînă la acoperişul caselor şi terminate 
printr-o masivă contragreutate din fontă, disc gros cu feţele 
bombate, asemănător ace-luia, mai modest, cu poleiala stinsă, 
al cînta-rului pentru scrisori moştenit de la bunicul Canu la 
moartea mamei şi aşezat acum pe masa mea de lucru. între 
mine şi cîntar 

70 

sînt răspîndite, într-o aparentă dezordine, multe pagini acoperite 
cu un scris fin, cu multe corecturi, aproape lizibil, constituind 
ciornele succesive ale prezentului raport. 

La stînga şi la dreapta acestui vast birou de mahon ale cărui 
ornamente napoleoniene pompoase le-am descris în altă parte, 
birou invadat tot mai mult, pe ambele laturi, de teancurile 
viclene ale hiîrţogăraiei existen-ţiale, las de acum înainte închise 
obloanele celor trei ferestre ce dau spre parc, la sud, la nord şi 
la apus, ca să nu mai văd dezas-trul cumplit în care trăiesc de la 
uraganul ce a devastat Normandia imediat după Crăciun, 
marcînd într-un mod cu siguranţă de neuitat sfirşitul secolului şi 
trecerea mitică spre anul 2000. Frumoasa înşiruire a coroanelor, 
bazinelor şi peluzelor a lăsat loc unui coşmar din care nu 
reuşeşti să te trezeşti, pe lîngă care par derizorii distruge-rile 
istorice - s-a spus atunci - ale înrtunii din '87, despre care am 
mai vorbit în textul meu. De data aceasta va fi nevoie de luni 
întregi sau chiar de ani de zile pentru a înlătura sutele de 
trunchiuri gigantice  sfări-mate care se  încilcesc într-o 
harababură inextricabilă (zdrobind copacii tineri îngri-jiţi cu atita 
dragoste) şi enonnele rădăcini smulse din pămînt, unde au lăsat 
găuri uriaşe, parcă făcute de bombele dintr-un incredibil război 


fulger ce n-a durat decit o jumătate de oră. 

71 
Am vorbit adesea despre voioasa energie creatoare pe care 
omul trebuie să o inves-tească necontenit pentru a reordona în 
con-strucţii noi lumea în ruină. Şi iată că reiau acest manuscris 
după un an întreg de lucru la un scenariu, întrerupt de prea 
multe călă-torii, la cîteva zile după ce a fost distrusă o parte 
notabilă a vieţii mele, aflîindu-mă deci la Berlin după un alt 
cataclism, purtînd o dată în plus un alt nume, alte nume, făcînd 
o meserie de împrumut şi avînd paşapoarte false, cu o misiune 
enigmatică mereu pe punctul de a fi anulată, continuînd totuşi 
să mă zbat cu obstinaţie în mijlocul dedublă-rilor, al apariţiilor 
fugare, al imaginilor recu-rente în oglinzi ce reapar. 
Chiar în acest moment, Wall grăbeşte pasul, îndreptîndu-se 
către ieşirea din strada Feldmesser, apucînd-o în mod evi-dent 
înspre casa de la numărul 2, unde se află ipoteticul magazin de 
păpuşi pentru copii şi adulţi. Portalul din fier forjat, stil 1900, e 
întredeschis. Dar călătorul nu îndrăzneşte să-l deschidă mai 
larg; preferă să-şi anunţe prezenţa trăgind de lănţişorul ce atimă 
în partea stingă şi care în prin-cipiu ar trebui să acţioneze un 
clopoțel, deşi gesturile sale viguroase şi repetate nu 
declanşează nici un sunet perceptibil şi nici o reacţie umană. 
72 
Wall ridică atunci ochii spre faţada cochetului pavilion, a cărui 
fereastră cen-trală, la primul etaj, este deschisă. în cadrul larg 
se află un personaj feminin pe care vizitatorul îl ia mai întîi drept 
un mane-chin de vitrină, de la oarecare distanţă, căci 
imobilitatea lui pare perfectă, ipoteza expu-nerii lui la stradă 
fiind, de altfel, absolut verosimilă, dată fiind natura comercială a 
locului, afişată pe tăbliţa de la intrare. Dar, străfulgerat brusc de 
ochii care-l fixează, în timp ce un suris imponderabil îi desface 
uşor tivul îmbufnat al buzelor, Wall îşi dă seama că s-a înşelat: 
în ciuda frigului pe care îl înfruntă într-o ţinută provocator de 
lejeră, e vorba — să mă ierte Dumnezeu! — de o adolescentă în 
came şi oase care îl ţintuieşte cu o privire de un aplomb osten- 
tativ. Tînăra cu părul blond în dezordine, probabil tocmai sculată 
din pat, este, trebuie s-o spunem, foarte minionă, în măsura în 
care acest adjectiv cu conotaţii dulcege s-ar potrivi cu 
strălucitoarea ei frumuseţe diavo-lească, cu postura ei arogantă, 
cu aerul ei trufaş care trădează, dimpotrivă, un carac-ter foarte 


puternic, călit, aventuros chiar, lipsit în orice caz de fragilitatea 
pe care ar trebui să o presupună virsta fragedă (vreo 
treisprezece sau paisprezece ani). 
Cum ea n-a binevoit să răspundă salu-tului său vag, Wall îşi 
întoarce privirile 

73 
de la tulburătoarea apariţie, mai curind des-cumpănit de 
această primire neaşteptată. împinge cît se poate de hotărît 
grilajul, tra-versează din cîţiva paşi grădina îngustă şi urcă 
apăsat cele trei trepte ale scării pero-nului. în dreapta uşii, lipită 
de zidul de cărămidă, se află o sonerie rotundă şi ară-mie, cu 
butonul tocit de degetele vizitato-rilor, dedesubtul căreia e 
fixată tradiționala plăcuţă gravată cu numele „Joelle Kast". Wall 
apasă decis pe buton. 

După un lung şi tăcut minut de aşteptare, uşa grea de lemn 
se întredeschide, cu oare-care reticenţă - s-ar zice -, şi o bătrînă 
îmbrăcată în negru apare în cadrul ei. înainte ca Boris Wallon să 
apuce să se pre-zinte sau să rostească vreun cuvînt de scuze, 
cotoroanţa îl anunţă cu o voce joasă, pe un ton confidenţial, că 
negoţul cu păpuşi nu începe decit după-amiaza, dar că se 
prelun-geşte în schimb toată seara, ceea ce, adău-gindu-se 
tabloului erotic precoce oferit la fereastra de la primul etaj, îi 
întăreşte agen-tului nostru special pus pe liber bănuielile 
evocate mai sus. Pronunţă atunci fraza pe care o pregătise, într- 
o germană corectă, dar fără îndoială cam căznită, întrebînd 
dacă domnul Dany von Bnickc poate să-l pri-mească, deşi nu are 
fixată o întîlnire cu domnia sa. 

Bătrîna cu figură severă deschide uşa mai larg, în aşa fel încît 
să-l vadă mai bine pe 
74 
acest comis-voiajor fără valiză, examinîndu-l din cap pînă-n 
picioare cu un fel de uimire neîncrezătoare, care se transformă 
încetul cu încetul într-o expresie limpede de groază, ca şi cum s- 
ar fi temut că are de-a face cu un nebun. Şi închide brusc uşa, al 
cărei canat se izbeşte cu un zgomot surd. Chiar deasupra, în 
afara vederii lui, risul luminos al fetiţei invizibile, cuprinsă dintr-o 
dată de o veselie al cărei motiv îmi scapă, se prelungeşte fară 
nici o reţinere. Cascada cristalină nu se întrerupe decit pentru a 
lăsa loc unei plăcute voci parfumate, ce exclamă în franceză pe 
un ton ironic: 


„N-aveţi noroc astăzi!". 

Vizitatorul izgonit îşi dă capul pe spate, curbîndu-şi bustul. 
Puştoaica insolentă se detaşează pe cer, aplecată peste pervaz, 
cu cămăşuţa transparentă descheiată aproape de tot, ca şi cum, 
trezită din somn, şi-ar fi scos în grabă desuurile de păpuşă 
noctumă pentru a adopta o ţinută mai decentă. Strigă: 
„Aşteptaţi! Vă deschid eu!'. Dar iată că trupul ei tot mai 
dezbrăcat (un umăr şi un sîn mic sînt acum descoperite) 
înaintează în gol într-un mod nesigur, periculos, dis-perat. Ochii i 
se lărgesc şi mai tare, în adîn-cimi de apă verzuie. Gura prea 
roşie i se deschide larg pentru a scoate un sunet ce nu poate să 
iasă, torsul ei grațios, braţele goale, capul cu bucle blonde se 
întind şi se 

75 
sucesc în toate direcţiile, se agită, se zbat în mii de gesticulaţii 
tot mai exagerate. S-ar zice că strigă după ajutor, că o ameninţă 
un pericol iminent - flăcările dogoritoare ale unui incendiu, colții 
ascuţiţi ai unui vampir, cuțitul ridicat al unui asasin —, un pericol 
ce se apropie inexorabil de ea în interiorul camerei. E gata să 
facă orice ca să scape, de fapt cade deja, o cădere 
intenninabilă, şi e pe punctul de se a zdrobi de pietrişul din 
grădiniţă... Cînd, deodată, se retrage, aspirată de cameră, şi 
dispare. 

Wall îşi revine în poziţia iniţială, în faţa uşii. Aceasta e din nou 
parţial deschisă; 

dar, în locul cotoroanţei neprimitoare, o femeie tînără (de vreo 
treizeci de ani) stă nemişcată, privindu-l pe străinul care îşi 
trădează surprinderea printr-un suris jenat. Acesta biiguie ceva 
în germană, încercînd să sejustifice. Dar ea continuă să-l 
privească în tăcere, cu un aer serios, amabil, fară îndoială, deşi 
purtînd amprenta unei blin-deţi triste, îndepărtate, contrastînd 
putemic cu exuberanţa impertinentă a adolescentei. Şi, dacă 
chipurile celor două par să aibă trăsături comune, în special 
forma migda-lată a ochilor mari şi verzi, gura cămoasă, 
ispititoare, nasul drept şi fin, de genul ace-lora cărora li se zice 
greceşti, mai pronun-ţat totuşi la femeia adultă, părul foarte 
brun al acesteia, pieptănat cu cărare la mijloc 

76 

după moda anilor '20, subliniază o diferenţă care nu e doar una 
de generaţie. Pupilele ei se mişcă imperceptibil, la fel şi buzele 


abia întredeschise. 

Seducătoarea doamnă cu mimică încîntă-toare şi melancolică 
vorbeşte în cele din urmă cu o voce caldă şi gravă venind din 
profunzimile pieptului sau chiar ale pîntece-lui, într-o franceză în 
care recunoşti intonaţiile de cireaşă coaptă şi de caisă cărnoasă 
- rezonanţe senzuale, am putea spune în cazul ei - remarcate 
mai înainte la adolescentă: „Nu-i daţi prea mare atenţie lui Gigi, 
nici la ceea ce spune, nici la ceea ce face... Mititica e cam zurlie; 
e şi vîrsta: 
are abia paisprezece ani... şi frecventează persoane dubioase". 
Şi, în timp ce Wall ezită şi nu ştie ce trebuie să răspundă, 
adaugă cu aceeaşi lentoare puţin cam absentă: „Doc-torul von 
Briicke nu mai locuieşte aici de vreo zece ani. îmi pare foarte 
rău... Numele meu e scris acolo. (Cu o mişcare graţioasă a 
braţului gol, arată placa de aramă de dea-supra soneriei.) Dar 
puteţi să-mi spuneţi Jo, nume pe care nemţii îl pronunţă lo, cea 
urmărită odinioară de un tăun prin toată Grecia şi prin Asia Mică, 
după ce Jupiter o siluise luînd forma unui nor cu luciri 
dogoritoare". 

Surisul fugitiv al lui Joelle Kast la această surprinzătoare 
evocare mitologică îl aruncă 

77 
pe vizitator într-un labirint de presupuneri visătoare. Intreabă, 
mai mult ca să tato-neze terenul: 

— Şi de ce vă pare rău, dacă nu sînt indiscret ? 

— în ceea ce priveşte despărţirea de Daniel ? (Un ris plin, ca un 
uguit de porum-bel, o însufleţeşte o clipă pe tînără, un ris ce 
pare a-i ţişni din întregul corp.) Mie nu! N-am regrete! Vorbeam 
de dumneavoastră, de anchetă... domnule Wallon. 

—A!., Aşadar ştiţi cine sînt? 

—Pierre Garin m-a prevenit de vizita dumneavoastră... (o clipă 
de tăcere.) Intraţi. Mi-e cam frig. 

Wall profită de culoarul lung şi întunecos prin care ea îl conduce 
pînă la un fel de salon, şi el destul de întunecat, încărcat cu 
mobile heteroclite, cu păpuşi mari, decorative şi cu obiecte care 
de care mai surprinzătoare (din acelea pe care le găseşti la 
dughenele de vechituri), ca să mediteze la cursul pe care l-a 
luat situaţia. Căzuse din nou într-o capeană? Instalat într-un 
fotoliu incomod de catifea roşie, cu braţe de mahon împo-dobite 
cu omamente grele de bronz, întreabă, optind pentru cel mai 


natural ton monden de care este capabil: 
— II cunoaşteţi pe Pierre Garin ? 
— Evident! răspunde femeia ridicînd uşor din umeri, parcă puţin 
agasată de întrebare. 
78 
Toată lumea îl cunoaşte aici pe Pierre Garin. Cît despre Daniel, a 
fost soţul meu vreme de cinci ani, înainte de război... Era tatăl 
lui Gigi. 
— De ce spuneţi că era ? întreabă călă-torul după o clipă de 
gîndire. 
Doamna îl priveşte mai întîi fără să răs-pundă, ca şi cum ar 
reflecta îndelung la întrebare, dacă nu cumva i-a trecut brusc 
altceva prin minte, şi precizează cu o voce neutră, indiferentă: 
— Gigi e orfană. Colonelul von Briicke a fost asasinat de agenţii 
israelieni, acum două nopţi, în sectorul sovietic... chiar în faţa 
apartamentului unde am locuit, împreună cu fiica mea, după ce 
am fost repudiată la începutul anului '40. 
—Ce înţelegeţi prin „repudiată"? 
— Daniel avea dreptul, avea chiar datoria să o facă. După noile 
legi ale Reich-ului eram evreică, iar el era ofiţer superior. Este şi 
motivul pentm care n-a recunoscut-o nicio-dată pe Gigi, născută 
cu puţin înainte să ne căsătorim. 
—Vorbiţi franceza fără nici un fel de accent nemtesc sau central- 
european... 
—Am fost crescută în Franţa şi sînt franţuzoaică... Dar acasă 
vorbeam şi un fel de sîrbo-croată. Părinţii mei veneau de la 
Klagenfurt... Kast este prescurtarea defor-mată de la 
Kastanjevica, un orăşel din Slovenia. 

79 
— Şi ați rămas la Berlin pe toată durata războiului ? 
— Gliuniţi! Statutul meu devenea tot mai nesigur, incomod chiar 
şi pentru viaţa noastră cotidiană. Abia dacă mai îndrăz-neam să 
ieşim din casă... Daniel ne vizita o dată pe săptămînă... în 1941, 
la începutul primăverii, a putut să ne organizeze ple-carea. 
Aveam încă paşaport francez. Ne-am instalat la Nisa, în zona de 
ocupaţie ita-liană. Oberfiihrer-ul von Bnicke a plecat în Est cu 
unitatea lui, în serviciile de infor-maţii strategice. 
— Era nazist ? 
— Probabil, ca toată lumea... Cred că nici nu-şi punea problema. 
Fiind ofiţer german, asculta de ordinele statului german, iar 


Germania era naţional-socialistă... De fapt, nici nu ştiu ce a mai 
făcut de la ultima noastră întrevedere, în Provence, pînă la 
întoarcerea lui la Berlin, acum citeva luni. Cînd frontul s-a 
dislocat la Mecklemburg după capitularea amiralului Donitz, 
Daniel, demobilizat de ruşi pentru obscure raţiuni politice, şi-ar 
fi putut regăsi familia la Stralsund. în ce mă priveşte, am revenit 
aici de îndată ce a fost posibil, cu trupele de ocupaţie franceze. 
Vorbesc fară probleme engleza şi germana şi mă descurc destul 
de bine în rusă, care seamănă mult cu slovena. Am adus-o 
repede, prin intermediul Crucii 
80 
Roşii, pe Gigi şi ne-am instalat în fosta noastră casă de pe canal, 
cruţată ca prin minune de război. Păstrasem acte admmistra- 
tive berlineze dovedind că acesta era domi-ciliul meu şi că Gigi 
se născuse chiar aici. Un locotenent american amabil a legalizat 
situaţia: permis de şedere, cartelă de ali-mente şi aşa mai 
departe. 
Fosta doamnă Joelle von Briicke, născută Kastanjevica, zisă Kast 
(spuneţi-mi Jo, e mai simplu), face toate aceste confidenţe cu o 
atit de evidentă grijă pentru claritate, coerenţă şi precizie, 
menţionînd mereu locu-rile, datele şi motivele peregrinărilor ei, 
îndt Boris Robin, care nici nu se aştepta la atitea lămuriri, nu se 
poate împiedica să nu soco-tească povestea ei suspectă, dacă 
nu chiar neverosimilă. Ai zice că recită, străduindu-se să nu 
omită nimic, o lecţie învățată cu grijă pe dinafară. Şi, fără 
îndoială, tonul ei aşe-zat, rezonabil, detaşat, fară nici o unnă de 
emoție şi de resentiment, joacă un rol deloc neglijabil în această 
impresie insidioasă de falsitate. Poate chiar Pierre Garin în per- 
soană a născocit această odisee lămuritoare. Ca să afle 
adevărul, va trebui s-o ia la între-bări pe excentrica adolescentă, 
cu siguranţă nu atît de bine pregătită ca mama ei. Dar de ce 
oare aceasta din urmă, deşi nu pare nici expansivă, nici 
vorbăreaţă din fire, ţine atit de mult să-i bage în cap unui 
necunoscut 

81 
toate aceste detalii de prisos privind epopeea ei familială ? Ce 
ascund oare zelul ei intem-pestiv, memoria atît de minuțioasă, 
deşi lacu-nară, în ciuda aparentei exhaustivităţi a mărturiei ? De 
ce a fost atît de grăbită să se întoarcă într-un oraş nesigur, în 
mare parte distrus, destul de izolat, punîndu-şi poate viaţa în 


pericol ? Ce ştie cu adevărat despre moartea lui von Briicke? A 
jucat un rol esenţial? Sau doar unul secundar? Care este enigma 
în centrul căreia se găseşte apartamentul J.K.? Cum de cunoaşte 
atit de precis locul crimei ? Şi, pe de altă parte, cum a ghicit 
Pierre Garin că, în ultimul moment, călătorul a ales paşaportul 
pe numele Wallon ca să treacă în partea occi-dentală a 
oraşului ? Să-l fi avertizat Maria, îndatoritoarea chelneriţă de la 
Hotelul Alia-ţilor? Şi, în fine, de ce mijloace reale de existenţă 
dispunea susnumita Jo la Berlin, unde şi-a adus valvirtej fiica 
minoră, care şi-ar fi putut continua mai uşor studiile într-o 
şcoală din Nisa ori Cannes?7 

în timp ce reflectează la aceste mistere, Wall, ai cărui ochi s- 
au obişnuit acum cu penumbra tulbure care întunecă salonul 
vast cu draperii roşii trase aproape complet, inspectează cu mai 
multă atenţie decorul de talcioc oniric, talmeş-balmeş apăsător, 
magazin cu amintiri îngropate unde pre-zenţa printre jucăriile de 
copii mai mult 
82 
sau mai puţin miniaturizate a numeroase păpuşi în mărime 
naturală, îmbrăcate ţipător şi în contrast cu mutriţele lor 
juvenile, ar evoca mai curind un lupanar de la 1900 decit o 
prăvălie pentru fetiţe. lar imagi-naţia vizitatorului face din nou 
speculaţii asupra comerţului dubios practicat în această locuinţă 
burgheză a unui ofiţer din Wehrmacht. 
Nota 7 - Diversele întrebări pe care se pre-face că şi le pune, cu 
falsă naivitate, nara-torul nostru neliniştit îl fac să comită cel 
puţin o eroare în dispozitivul complicat al pionilor săi: 
mărturiseşte în treacăt că o suspectează pe Maria - şi nu pe 
fraţii Mahler - că lucrează pentru servidile secrete franceze, deşi 
în acea dimineaţă ea nici măcar nu ne înţelegea limba. Intr-un 
mod încă şi mai straniu, el eludează singura între-bare ce ne-ar 
părea pertinentă (mie înde-osebi) şi care îl priveşte direct: tînăra 
văduvă dezamăgită nu-l face oare să se gindească la o altă 
prezenţă feminină, care apare tot timpul în filigran în relatarea 
lui şi care îi este foarte apropiată ? Descrierea figurii ei cu 
trăsături ferme nu ne trimite oare la fotografia mamei sale, pe 
cînd aceasta avea treizeci de ani, imagine la care a facut ade- 
sea aluzie? Or el evită acum cu grijă orice menționare a unei 
asemănări, totuşi incon-testabile (accentuată de vocea cu 
sonorități 


83 
emoţionante, despre care a vorbit în alt loc), însă profită, în 
textul său, de cea mai mică ocazie pentru a semnala similitudini 
şi duplicări care pot fi imaginare, puţin convin-gătoare, în orice 
caz, sau foarte îndepărtate în timp una faţă de alta, în loc să 
insiste asupra straniei analogii pe care o notăm şi noi aici. 
Insistă, în schimb, fără reţinere (şi în chip premeditat, fară 
îndoială) asupra atracției sexuale ce emană atit din Jo Kast, cît şi 
din scandaloasa adolescentă cu bucle de aur, deşi apropierea 
morfologică pe care o stabileşte între mamă şi copil ne pare, o 
dată în plus, absolut subiectivă, ca să nu spu-nem determinată 
de o intenţie mincinoasă. 

Fiica „naturală" a lui Dany von Brucke reproduce de fapt mult 
mai limpede frumu-seţea „ariană" a tatălui ei, care, refuzîndu-i 
nobilul titlu ancestral, a împopoţonat-o cu un prenume prusac, 
arhaic şi aproape dis-părut: Gegenecke, repede schimbat în 
Gege, adică - pronunţat nemţeşte - Gheghe, dar franţuzit în Gigi 
şi ajuns ulterior Djidji pentru americani. Semnalez în trecere, 
pentru cei care n-au înţeles asta pînă acum, că tînăra 
domnişoară capricioasă, de o pre-cocitate remarcabilă în toate 
domeniile, este una dintre piesele de bază ale gîndirii noastre 
tactice. 

leşind, în sfirşit, din visare (dar după cît timp?), călătorul îşi 
întoarce privirile către 
84 
doamnă... Constată cu surprindere că fotoliul în care stătea ea 
cu cîteva clipe înainte e acum gol. Şi, întorcîndu-se la dreapta şi 
la stînga, nu o zăreşte nicăieri în vasta încă-pere. Gazda pare să 
fi părăsit salonul cu păpuşi erotice, abandonîndu-l pe vizitator 
fără ca acesta să audă cel mai mic zgomot de paşi, vreun 
trosnet al parchetului sau vreun scîrțiit al uşii. De ce a plecat pe 
furiş? A fugit să-l anunţe pe Pierre Garin că pasă-rea migratoare 
se prinsese în plasă? Oamenii din serviciile secrete franceze 
erau oare deja în vilă, unde, la etaj, se aud zgomote neliniş- 
titoare? Dar iată că alunecoasa văduvă cu ochi verzi, a căror 
privire e de o tandreţe amăgitoare, îşi face discret apariţia 
printr-o uşă nevăzută a salonului-magazin, situată în adîncimi 
atit de întunecoase încît femeia pare că a apărut din noapte, 
purtînd cu grijă o farfurioară pe care se află o ceaşcă prea plină, 
al cărei conţinut se străduieşte să nu-l verse. Controlînd cu 


coada ochiului nivelul lichidului, se apropie cu un pas ima-terial 
de balerină, spunînd: „V-am facut o cafea, domnule Wallon, o 
cafea tare, ita-lienească... E puţin cam amară, darnu cred că aţi 
băut una la fel de bună în sectorul comunist. Aici, graţie 
intendenţei ameri-cane, beneficiem de anumite produse rare. 
(Depune în mîinile lui preţiosul dar.) Este cafea robusta 
columbiană..." Şi, după un 

85 
moment de tăcere, în timp ce el începe să soarbă cu înghiţituri 
mici infuzia neagră şi fierbinte, adaugă pe un ton familiar, 
matem: 
„Sînteţi atît de obosit, bietul meu Boris, încît aţi adormit în timp 
ce vorbeam!" 
Băutura este într-adevăr atit de robustă încît devine greţoasă. 
Nu e, cu siguranţă, ceea ce se numeşte o cafea 
americănească... Reuşind totuşi s-o bea, călătorul nu se simte 
mai bine; ba dimpotrivă. Ca să scape de greaţa care îl cuprinde, 
se ridică din fotoliu, pretextînd că se duce să pună ceaşca goală 
pe marmura unei comode, deja încărcată cu tot felul de 
mărunţişuri: gentuţe de plasă metalică, mărgele, ace de pălărie, 
cutii sidefate, cochilii exotice..., aşezate în faţa mai multor 
fotografii de familie de diferite mărimi, puse oblic în cadre de 
alamă cu marginile ajurate. La mijloc, cea mai mare dintre ele 
este un suvenir dintr-o vacanţă la mare, cu stîncile tocite 
ocupînd partea stingă în planul secund, cu mici valuri stră- 
lucitoare în fundal şi, în prim-plan, cu patru personaje în 
picioare, aliniate pe nisip în faţa obiectivului. Fotografia ar fi 
putut fi facută pe o mică plajă bretonă, în regiunea Leon. 
Cele două figuri centrale din imagine sînt blonde, de tip nordic: 
un bărbat înalt şi slab, de vreo cincizeci de ani, frumos şi cu o 
expresie severă, îmbrăcat cu nişte 
86 
pantaloni albi impecabili şi o cămaşă albă strinsă pe corp, cu 
nasturi închişi la man-şete şi la guler, avînd în dreapta o fetiţă 
de vreo doi ani, doi ani şi jumătate, drăguță şi surizătoare, 
complet dezbrăcată. 
De o parte şi de alta se află două perso-naje al căror păr negru 
iese, prin contrast, în evidenţă: o tînără foarte frumoasă (de 
vreo douăzeci de ani) care ţine copilul de mînă şi, la cealaltă 
extremitate, un bărbat de treizeci sau treizeci şi cinci de ani. 


Amîn-doi poartă costume de baie negre (sau de o culoare 
suficient de închisă încît să apară aşa pe o fotografie alb-negru), 
costumul femeii acoperindu-i întreg trunchiul, iar al bărbatului 
doar partea inferioară, amindoi încă uzi, probabil după o baie 
recentă. Dacă ne luăm după virsta lor, cei doi adulţi foarte 
bruneţi ar trebui să fie părinţii fetiţei cu părul ca spicul de grîu 
copt, care a primit drept moştenire mendeliană pigmenţii palizi 
ai bunicului. 
Acesta priveşte acum în sus, spre mar-ginea dreptunghiului 
lucios, contemplînd probabil zborul unor păsări marine - pes- 
căruşi gălăgioşi, rindunici de mare cu capete negre, petreli 
îndreptîndu-se spre larg -sau poate nişte avioane care trec 
undeva în depărtare. Bărbatul mai tînăr se uită la fetiţă, care, cu 
mîna rămasă liberă, întinde spre fotografunul din acei crabi mici 
foarte 

87 
obişnuiţi pe plaje, numiţi crabi verzi, sau turbaţi, pe care îl ţine 
cu două degete de imul din picioarele din spate, contemplindu-şi 
prada cu o expresie plină de încîntare. Doar tinăra mamă 
venusiană priveşte în direcţia aparatului, pozind şi arborînd un 
grațios suris de circumstanţă. Dar, foarte vizibile în centrul 
imaginii, atrăgînd imediat aten-ţia, cei doi cleşti larg deschişi şi 
cele opt picioare subţiri ale modestului crustaceu se desfaşoară 
în evantai, ţepene, la distanţe egale şi perfect simetrice. 
Ca să-i studieze mai bine pe diferiţii actori ai acestei scene 
complexe, Wall a apucat rama cu ambele miini şi a apropiat-o 
de ochi, ca şi cum ar fi vrut să pătrundă îna-untru. Pare gata să 
facă saltul, cînd vocea tulburătoare a gazdei intervine pentru a-l 
opri în ultimul moment, munnurindu-i chiar lîngă ureche: 

— E Gigi la doi ani, într-un mic golfnisi-pos de pe coasta de 
nord-vest de la Riigen, în vara lui '37, cînd a fost o căldură 
neobiş-nuită. 

— Şi tînăra superbă care o ţine de mină şi pe umerii şi braţele 
căreia şiroiesc încă perlele oceanului? 

— Nu e oceanul, e doar Marea Baltică. Acolo sînt eu, evident! 
(Răspunde compli-mentului printr-un rîs gutural, care se stinge 
culcîndu-se încet pe plaja umedă.) Dar eram deja măritată de 
multă vreme. 

88 
—Cu bărbatul care tocmai ieşise şi el din apă? 


— Nu! Nu! Cu Daniel, domnul elegant şi mult mai în vîrstă, care 
ar putea, de altfel, să-mi fie tată. 
—  Scuzaţi-mă!  (Politicosul vizitator îl recunoscuse uşor, 
bineînţeles, pe bătrînul colonel încremenit într-o alegorie antică, 
în Piaţa Oamenilor de Arme.) Dar de ce supra-veghează în felul 
acesta cerul? 
— Se auzea zgomotul infemal al unei patrule de avioane Stukas 
într-un zbor de antrenament. 
— Şi de ce-l interesa asta ? 
— Nu ştiu. Dar se apropia războiul. 
— Era un bărbat foarte frumos. 
—Nu-i aşa? Un specimen perfect de dolihocefal blond pentru 
grădina zoologică. 
— Cine a facut fotografia ? 
—Nu-mi amintesc... Fără îndoială un profesionist, dată fiind 
calitatea foarte bună a clişeului, în cele mai mici detalii: aproape 
că poţi să numeri firele de nisip... Cît despre bărbatul cu părul 
negru, la extrema dreaptă, e fiul lui Dan dintr-o primă 
căsătorie... ca să folosim un cuvînt comod. De fapt, cred că n-au 
fost niciodată căsătoriţi... 
— o iubire de tinereţe, dacă ar fi să ne luăm după maturitatea 
evidentă a fiului? 
— Dan abia trecuse de douăzeci de ani. lar logodnica lui avea 
optsprezece, exact 
89 

vîrsta mea cînd l-am cunoscut... A avut întotdeauna mult succes 
pe lîngă domnişoa-rele romantice. E ciudat cum ae repetă isto- 
ria: era deja cetăţeană franceză şi, după fotografiile pe care le- 
am văzut, îmi semăna ca o soră geamănă, la treizeci de ani dis- 
tanţă... poate chiar mai mult. Se poate spune că avea gusturi 
sexuale bine fixate! Dar această primă legătură a durat şi mai 
puţin decît legătura noastră. „Nu era decit o repe-tiţie, mă 
asigura el, înaintea premierei." Am înţeles apoi, încetul cu 
încetul, că, dim-potrivă, eu eram doar o dublură, sau - în cel mai 
bun caz - vedeta unui spectacol efemer, reluare a unei piese 
vechi... Dar ce-aţi păţit, dragă domnule ? Păreţi tot mai 
extenuat. Abia vă mai ţineţi pe picioare... aşezaţi-vă... 

Wallon, care de data aceasta se simţea într-adevăr rău, ca şi 
cum ar fi fost sub acţiunea unui drog al cărui gust amar îi 
persista în gură într-un mod neliniştitor, în timp ce gazda pune 


brusc capăt volubilităţii afectate a explicaţiilor şi comentariilor şi 
îl scrutează pe vizitatorul prizonier cu pri-virea dintr-o dată 
tăioasă a ochilor ei verzi, s-a întors clătinîndu-se în salon, 
căutînd un scaun salvator...8Dm nefericire, toate fbto-liile erau 
ocupate, nu de păpuşi în mărime naturală, aşa cum crezuse la 
început, ci de adolescente în came şi oase, purtînd desuuri 
90 
frivole şi care îi făceau complice cu ochiul, adresîndu-i zimbete 
echivoce... Tulburat, a lăsat să cadă rama aurită, a cărei sticlă 
protectoare s-a spart cu un zgomot dispro-porţionat de puternic, 
de parcă s-ar fi lovit două talgere... Wall, crezindu-se dintr-o 
dată ameninţat, a facut un pas înapoi către mar-mura comodei, 
de unde a luat la întîmplare, din spate, un mic obiect masiv, 
rotund şi neted ca o piatră lustruită, îndeajuns de greu ca să-i 
servească eventual drept armă defensivă... Gigi era aşezată, 
fireşte, în primul rînd, surizîndu-i cu un aer provo-cator şi ironic. 
Şi celelalte fete se străduiau să-i atragă atenţia francezului cu 
poziţiile lor lascive. Aşezate în picioare sau pejumă-tate întinse, 
unele dintre ele mimau opere de artă mai mult sau mai puţin 
celebre: 
Ulciorul spart de Greuze (dar într-o postură şi mai dezbrăcată), 
Momeala de Edouard Manneret, Prizoniera înlănţuită de Femand 
Cormon, Alice Liddell fotografiată de pasto-ml Dodgson m straie 
de micuță cerşetoare, purtînd o sugestivă cămăşuţă în zdrenţe, 
sfinta Agatha purtînd graţioasa coroană de martiră şi arătîndu-şi 
sînii goi împodobiţi cu o rană deja foarte vizibilă... Wall a deschis 
gura să spună ceva, habar n-avea ce anume, ceva care să-l 
salveze de ridicolul situaţiei, sau poate ca să ţipe, aşa cum se 
întîmplă cînd ai un coşmar, însă nici un sunet nu i-a 

91 
ieşit din piept. Şi-a dat atunci seama că ţine în mîna dreaptă un 
ochi enorm de sticlă colorată, alb, albastru şi negru, provenind 
probabil de la vreo păpuşă uriaşă; l-a ridi-cat ca să-l examineze, 
oripilat, mai atent... Fetele au izbucnit, toate, în ris, pe înălţimi şi 
timbre diferite, în crescendo, cu note ascu-ţite, hohote groase, 
într-un concert înfio-rător...9Ultima senzaţie a călătorului a fost 
acBea că e luat pe sus ca o păpuşă de cîrpă, dezarticulată şi 
inertă, în timp ce casa e invadată de un vacarm teribil, de parcă 
ar fi început o încăierare, un jaf sau mutarea dezordonată a 
lucrurilor. 


Nota 8 - Profitînd de faptul că agentul nostru, perturbat, e pe 
cale să se înece printre ver-bele la imperfect şi la perfectul 
compus, putem preciza sau rectifica anumite detalii din lungul 
dialog de mai sus. Dacă amin-tirile mele sînt exacte, fbtografia 
familială de vacanţă nu a fost facută pe insula Riigen, ci lîngă 
Graal-Muritz, o staţiune balneară de la Marea Baltică, aproape 
de Rostock, unde Franz Kafka a stat în vara lui 1923 (aşadar cu 
paisprezece ani mai devreme) înainte de a veni la Berlin să-şi 
petreacă ultima lui iarnă, şi nu în plin Mitte, aşa cum a presupus 
naratorul nostru ceva mai înainte, ci în cartierul periferic 
Steglitz, care marchează astăzi, împreună cu Tempelhof, limita 
de sud a sectorului american. 

92 

Imi amintesc şi avioanele de pe cer, pentru că, într-adevăr, nu la 
zborul cocorilor cenuşii, foarte spectaculos în acest anotimp, 
privea tatăl. Totuşi, nu erau avioane Stukas în picaj, ci aparate 
Messerschmidt 109 zum-zăind la mare înălţime, fară să tulbnre 
liniş-tea turiştilor. Greşeala lui Joelle Kastanjevica venea din 
confuzia pe care o făcea cu un impresionant film de propagandă 
pe care îl văzusem în aceeaşi zi la jurnalul de actualități, într-o 
sală rudimentară din Ribnitz-Damgarten. Cît despre vocabularul 
din mediul teatrului folosit în legătură cu căsătoria ei (repetiţie, 
dublură, repetiţie generală, reluare ete.), el îşi are bineînţeles 
originea în perioada (ulterioară) a şederii ei la Nisa. Avea acolo o 
modestă papetărie de cartier, unde copiii veneau să cumpere 
creioane şi gume, iar ea era interesată mai mult de trupa de 
amatori fondată împreună cu cîțiva prieteni. Se spune că s-ar fi 
remar-cat jucînd rolul Cordeliei într-o adaptare scenică a 
Jurnalului unui seducător*, a cămi traducere în franceză apăruse 
înainte de război în colecţia „Cabinet cosmopolite". Nota 9 - 
Autorul problematicei relatări vrea fără îndoială, prin exagerările 
sale, să acre-diteze în mintea eventualului cititor teza otrăvirii; 
am asista aşadar în această scenă, 

* Titlul unui roman de SOren Kierkegaard 

(n. tr.). 

93 
deliberat delirantă, la prunele efecte (greață, urmată de 
halucinaţii) ale aşa-zisei cafele narcotice pe care am fi pregătit-o 
noi înşine. Tactica lui probabilă, în impasul din care nu reuşeşte 
să iasă, ar consta în a dizolva responsabilităţile lui personale - 


conştiente sau  inconştiente, voluntare sau involuntare, 
deliberate sau fortuite - într-o baie opacă de maşinaţiuni 
complicate urzite de adver-sarii săi, de jocuri duble pline de 
surprize, de vrăji şi farmece hipnotice care s-ar fi exercitat 
asupra Ini, absolvindu-l de orice greşeală sau implicare a 
nefericitei şi fra-gilei lui persoane. Am dori, desigur, să aflăm 
chiar de la el ce interes am avea să-l dis-trugem. Toţi cei care 
au luat cunoştinţă de precedentele lui raporturi, fie şi în grabă 
sau parţial, au observat, în orice caz, că această tematică 
îngemănată a complotului şi a vrăjii prezintă, sub pana lui, o 
remar-cabilă recurenţă, la care se adaugă tumultu-oasa 
agresiune finală cu apariţia dezlănţuită a copilelor erotice. 

Vacarmul pare să se fi oprit brusc. E o linişte totală, suspect 
de perfectă şi, de aceea, neliniştitoare; Franck Mathieu (sau 
Mathieu Franck, fiindcă e vorba de fapt de cele două prenume 
ale sale) se trezeşte, nu putem şti după cite ore, într-o cameră 
familiară, pe care are impresia că o recunoaşte în cele 
94 
mai mici detalii, deşi decorul este pentru moment imposibil de 
situat în spaţiu şi timp. E noapte. Draperiile duble, groase sînt 
trase. Agăţat în centrul peretelui din faţa ferestrei invizibile, se 
află tabloul. 

Pereţii sînt acoperiţi cu un tapet de pe vremuri, cu dungi 
verticale altemate: dungi albăstrui destul de întunecate cu 
margini albe, avind între ele suprafeţe egale, dar mult mai 
luminoase, pe care se înşiruie de sus pinăjos desene identice, a 
căror culoare ternă a fost cu siguranţă, cîndva, aurită. Fără să 
fie nevoit să se ridice în picioare ca să se uite mai de aproape, 
Mathieu F. poate descrie din memorie acest semn cu semni- 
ficaţie incertă: un motiv floral, ceva care seamănă cu mugurele 
arborelui de cuişoare, cu o făclie minusculă sau un pumnal-baio- 
netă, dar şi cu o păpuşă mică al cărei corp şi ale cărei picioare 
lipite ar reprezenta lama lată a baionetei sau minerul făcliei, 
capul fiind - la alegere - flacăra sau plăselele rotunde ale 
pumnalului, în timp ce braţele întinse în faţă (şi, deci, părînd mai 
scurte) ar reprezenta garda armei sau discul ce opreşte ceara 
fierbinte să se scurgă pe miini. 

Pe peretele din dreapta (pentru obser-vatorul aşezat cu 
spatele la fereastră) se află un dulap masiv cu oglindă, destul 
de adînc pentru a servi drept şifonier; oglinda groasă cu 


marginile din flori de cristal ocupă 

95 
uşa aproape în întregime; aici se zăreşte imaginea tăbloului, dar 
inversată, adică partea din dreapta a pînzei se regăseşte în 
jumătatea din stînga a suprafeţei reflec-tante şi invers, partea 
din mijloc a cadrului dreptunghiular (materializată în capul de o 
nobilă expresivitate al bătrînului) coincizind perfect cu punctul 
central al oglinzii pivo-tante de pe uşa acum închisă şi deci per- 
pendiculară atît pe tabloul real, cît şi pe duplicarea lui virtuală. 
Pe acelaşi perete, între dulapul plasat aproape în colţ şi zidul 
exterior pe care se află fereastra, ascunsă în întregime privi-rilor 
de draperiile grele, sînt două paturi duble, atît de mici încît nu ar 
putea donni în ele decit nişte copii de virstă fragedă: 
mai puţin de un metru cincizeci lungime pe vreo şaptezeci de 
centimetri lăţime. Sînt despărțite unul de altul printr-o noptieră 
de lenm vopsit pe care stă o veioză în formă de sfeşnic, al cărei 
bec slab a rămas aprins. Cea de-a doua noptieră, absolut 
identică, de aceeaşi culoare albastru deschis şi cu aceeaşi 
veioză aprinsă, şi-a găsit loc exact în spaţiul dintre al doilea pat 
şi peretele exterior, în imediata apropiere a amplelor falduri pe 
care le face, în stînga, stofa de un roşu închis a draperiilor. 
Acestea par să depăşească destul de mult cadrul nevăzut 
96 
al ferestrei, ce n-are cum să fie una din acele ferestre largi cît 
peretele, la modă în zilele noastre. 
Vrînd să verifice un detaliu ce-i este inac-cesibil din poziţia în 
care se găseşte acum, Mathieu se ridică într-un cot. Cele două 
perne au fiecare, aşa cum se aştepta, ini-ţiala unui prenume 
brodată de mînă în majuscule gotice reliefate; putem recu- 
noaşte relativ uşor, în ciuda omamentelor foarte complicate ale 
celor trei linii paralele din fiecare iniţială, destul de 
asemănătoare la prima vedere, litera M şi litera W. E momentul 
în care călătorul îşi dă seama de situaţia bizară în care se află: 
stă întins în pijama, cu capul pe un fel de sul dintr-o pînză 
groasă, proptit de peretele de sub fereastră, pe o saltea fără 
cearşaf aşezată direct pe podea între picioarele celor două 
paturi şi masa lungă de toaletă, unde pe marmura albă sînt 
două lighene identice din porțelan, doar că unul din ele are o 
ciobitură înnegrită de vreme şi reparată cu ajutorul unor agrafe 
metalice mîncate de rugină. Pe desenul cu volute monocrome 


înflorate ce împodobeşte o carafa pîntecoasă aflată între cele 
două lighene şi confecţio-nată din acelaşi material figurează un 
bla-zon pe care se pot citi, cu dificultate, aceleaşi iniţiale gotice 
aproape identice, de 

97 

data aceasta înlănţuite, astfel încît doar un ochi avizat reuşeşte 
să le identifice. 

Giîtul carafei de apă se reflectă într-una din cele două oglinzi 
gemene fixate pe tape-tul în dungi, dominînd fiecare lighean de 
la o înălţime potrivită doar unor copii. Acelaşi lucru se poate 
spune despre înălţimea la care se află marmura mesei. în 
cealaltă oglindă (din dreapta) apare din nou o ima-gine a 
tabloului, al cărui desen este inversat. Dar, observînd cu atenţie 
prima oglindă (cea din stînga), descoperim, într-un plan 
îndepărtat, a treia reproducere a aceluiaşi tablou, de data 
aceasta cu desenul identic, adică reflectat (şi inversat) de două 
ori: mai întîi în oglinda mesei de toaletă, apoi în uşa dulapului. 
Mathieu se ridică în sfirşit, cu mare greu-tate; se simte - nu ştie 
de ce - zdrobit de oboseală; se duce să-şi contemple chipul 
răvăşit, aplecîndu-se către centrul micii oglinzi de deasupra 
ligheanului ciobit, oglinda pe care se află, în fundal, litera M 
barată oblic de dunga fostei spărturi. Tabloul reprezintă un 
episod (poate celebru, dar s-a întrebat întotdeauna care anume) 
din istoria antică sau din mitologie, într-un peisaj cu coline unde 
se disting, în stînga, mai multe edificii cu coloane în stil corintic, 
ce for-mează fundalul decorului. Din dreapta, în prim-plan, se 
apropie, pe un armăsar negru, 


un călăreț ce îndreaptă, războinic, o sabie agresivă către 
bătrînul în togă aflat în picioare în partea din faţă a unui car cu 
roţi înalte pe care îl opreşte din goană, strunind cu hăţurile trase 
cei doi cai albi, dintre care unul, mai nervos, se cabrează 
nechezînd, rănit de zăbala prea întinsă. 

în spatele semeţului bătrîn, încoronat cu o diademă regală, 
stau doi arcaşi îmbrăcaţi în pînză aspră, care îşi încordează 
arcurile, fără însă ca săgețile să fie îndreptate către 
intempestivul agresor, pe care s-ar zice că nici măcar nu l-au 
văzut. Acesta din unnă poartă pe piept o cuirasă ce ar putea fi 
romană şi probabil dintr-o altă epocă decit toga vag grecească a 
bătrînului rege, al cărui umăr gol nu-i dă în nici un caz un aer 


răz-boinic, în timp ce pînza mulată pe trupurile celor doi soldaţi 
şi casca acoperindu-le ceafa şi urechile au mai curînd ceva 
egiptean. Dar un alt detaliu e şi mai tulburător din punct de 
vedere istoric: printre pietrele de pe drum zace un pantof de 
femeie aban-donat, un pantofior de bal cu toc înalt, a cărui 
căpută triunghiulară acoperită de paiete albastre sclipeşte în 
soare. 

Scena iinernorială se desfăşoară din nou, în familiara ei 
bizarerie. Mathieu varsă puţină apă în lighean, a cărui ciobitură 
lipită se vede cu siguranţă mai bine ca odinioară. De cînd oare 
n-a mai fost înlocuit lichidul 

99 
ăsta gălbui ? Regăsindu-şi totuşi, inconştient, gesturile de copil, 
bagă în apă mănuşa de toaletă purtînd literele „M v B" înscrise 
cu aţă roşie pe agăţătoarea îngustă, formînd o buclă, şi care 
permite suspendarea ei de capătul răsucit al stativului de alamă 
cro-mată pe care sînt aşezate prosoapele. M îşi freacă uşor faţa 
cu țesătura îmbibată de apă. Nu e de ajuns, din nefericire, 
pentru a face să dispară senzaţia de greață care l-a cuprins şi 
mai tare. 1 se învirte capul, picioarele i se înmoaie... Manechinul 
e tot acolo, lipit de perete, la stînga tabloului... Bea din paharul 
pentru periuţa de dinţi o înghiţitură de apă căliie cu gust de 
cenuşă, după care se prăbuşeşte din nou pe saltea. 

100 

A treia zi 

HR se trezeşte într-o cameră străină care ar putea fi o cameră 
de copii, dat fiind formatul miniatural al celor două paturi 
gemene, al noptierelor, al mesei de toaletă cu două lighene din 
porțelan gros, cu deco-raţiuni cenușii. Stă întins pe o simplă sal- 
tea, dar de dimensiuni normale, aşezată pe podea. Se mai află 
acolo şi un dulap mare cu tradiționala oglindă, a cărui uşă este 
larg deschisă, părînd uriaş printre aceste mobile de păpuşi. 
Deasupra capului, lumina e aprinsă: o lustră din sticlă mată, în 
forma unei cupe şi reprezentind un chip de femeie, înconjurat, 
precum soarele, de şuviţe lungi, ondulate, şerpuitoare. Insă nu 
poate să exploreze mai mult detaliile, atît de puter-nică şi de 
directă este lumina. Pe peretele cu tapet în dungi din faţa 
saltelei e agăţată o pictură în stil pompierist, vagă imitație după 
Delacroix sau Gericault, fără nimic deosebit în afara mărimii şi a 
execuţiei mediocre. 


101 
în oglinda mare, tăiată strimb, a dulapului se reflectă uşa prin 
care se intră în cameră. E larg deschisă, şi în cadrul ei, pe 
fundalul negru al unui coridor întunecos, Gigi stă nemişcată în 
picioare, contemplindu-l pe călătorul culcat care, întins pe 
partea dreaptă, după cum îi e obiceiul, nu o observă pe 
adolescentă decit în uşa cu oglindă a dulapului, care pare 
aşezată într-un mod cît se poate de calculat. Totuşi, tînăra vizi- 
tatoare priveşte drept spre partea de jos a draperiilor roşii şi 
spre sulul de la căpătiiul saltelei, fără a-şi arunca ochii către 
oglindă, astfel încît nu poate să ştie că bărbatul culcat este 
acum cu ochii întredeschişi, că -la rîndul lui - o pîndeşte 
punîndu-şi alte întrebări despre ea. De ce stă această fetiţă 
zglobie tăcută şi ţeapănă, urmărind cu atita atenţie somnul 
neliniştitor al oaspetelui? Să fie oare un somn anormal, de o 
durată alarmantă, de o profunzime exagerată ? Să fi încercat 
deja vreun medic, chemat de urgenţă, să-l trezească? Nu se 
citeşte oare un fel de angoasă pe drăgălaşul chip al copilei ? 
Evocarea prezenţei eventuale a unui doc-tor la căpătiiul său 
declanşează brusc în mintea tulburată al lui HR o scurtă amin- 
tire, fragmentară şi fragilă, din trecutul apro-piat. Un bărbat 
chel, cu ţăcălia lui Lenin şi cu nişte ochelari foarte înguşti cu 
ramă de 
102 
oţel, ţinînd în miîini un cameţel şi un stilou, era aşezat pe un 
scaun la marginea saltelei, în timp ce, cu ochii în tavan, HR 
vorbea mult, însă cu o voce răguşită, de nerecu-noscut, fără să 
se controleze. Ce putea oare povesti în delirul lui? Din cînd în 
cînd, arunca o privire speriată către impasibilul său examinator, 
în spatele căruia un alt bărbat, în picioare, zimbea fără motiv. 
lar acesta semăna în mod curios chiar cu HR, cu atît mai mult cu 
cît îşi pusese atăt costu-mul, căt şi paltonul îmblănit cu care 
sosise la Berlin agentul special. 

Lă un moment dat, falsul HR, al cărui chip rămînea uşor de 
identificat în pofida mustăţii, falsă, desigur, s-a aplecat către 
medicul grefier ca să-i spună citeva vorbe la ureche, arătîndu-i 
totodată ceva într-un teanc de hirtii scrise de mînă... Imaginea 
înţepeneşte cîteva secunde în densitatea incontestabilă a 
realului, ca apoi să se des-trame cu o rapiditate deconcertantă. 
Doar un minut mai tîrziu, întreaga secvenţă a dispărut, topită în 


ceţuri, fantomatică, total neverosimilă. Erau, fară îndoială, doar 
res-turile plutitoare ale unui fragment de vis. 

Gigi poartă astăzi o rochie bleumarin de şcolăriţă, foarte 
drăguță, deşi aminteşte de uniforma austeră a pensioanelor 
religioase, cu fusta scurtă plisată, cu şoseţele albe şi cu 
guleraşul rotund scrobit. Şi iată că 

103 
înaintează acum cu paşi hotăriţi, dar graţioşi către dulapul cu 
oglindă, ca şi cum tocmai ar fi descoperit că fusese deschis 
intempestiv (sau poate, de acum înainte, inutil?). Cu un gest 
ferm, închide uşa, ale cărei balamale, neunse, scîrţiie prelung. 
HR se preface că a fost trezit brusc de zgomot; 
îşi încheie în grabă nastnrii pijamalei străine în care a fost 
îmbrăcat (de către cine ? cînd ? de ce ?) şi se ridică în capul 
oaselor. Cu un aer pe cît poate de dezinvolt şi în ciuda unei 
incertitudini persistente privind locul exact în care se află şi 
motivele care l-au făcut să doarmă acolo, spune: „Bună, 
puştoaico!" 

Adolescenta se mulţumeşte să dea uşor din cap. Pare 
preocupată, poate chiar nemulțumită. De fapt, comportamentul 
ei diferă atit de mult de cel din ajun (dar era oare în ajun ?) încît 
s-ar putea crede că este o altă fetiţă, identică la înfăţişare cu 
cea-laltă. Călătorul derutat riscă o întrebare banală, pe un ton 
indiferent: 

— Te duci la şcoală ? 

—Nu, de ce? se bosumflă ea, mirată. Am scăpat de mult de 
cursuri, teme şi exa-mene... Şi, în plus, nu este nevoie să mă 
tutuiţi- 

—Cum vrei... Am întrebat din cauza costumului. 

104 

— Ce are costumul meu? Este ţinuta mea de serviciu!... De 
altfel, nu se merge la şcoală în toiul nopţii. 

în timp ce Gigi se contemplă cu serio-zitate în oglinda 
dulapului, tredndu-se meto-dic în revistă, de la buclele blonde 
aranjate într-o dezordine căutată pînă la şosetele albe, pe care 
le lasă şi mai mult să cadă pe glezne, HR, ca şi cum s-ar fi 
molipsit, s-a ridicat pentru a-şi examina chipul boţit, aplecîndu- 
se mult către una din cele două oglinzi ale toaletei, aşezate prea 
jos, dea-supra lighenelor de porțelan. Pijamaua de împrumut cu 
dungi albastre ca cerul are litera W pe buzunarul de la piept. 


întreabă, prefărîndu-se că nu acordă mare importanţă: 

— Ce fel de serviciu ? 

— Animatoare. 

—La virsta ta? Cu rochia asta? 

—Nu există virstă pentru aşa ceva, ar trebui s-o ştiţi, domnule 
francez... Cît despre rochie, este obligatorie în dancing-barul 
unde sînt chelneriţă (printre altele)... îi face pe ofiţerii armatei 
de ocupaţie să-şi amintească de familiile lor! 
HR s-a întors către promiţătoarea nimfă debutantă, care, pentru 
a-şi sublinia ironia comentariului, îi face parşiv cu ochiul, din 
spatele unei şuviţe săltăreţe ce îi acoperă unul din pomeţi şi 
sprinceana. Mimica ei indecentă este cu atît mai sugestivă cu cît 
105 
tinăra domnişoară şi-ă ridicat pînă în talie fusta amplă, cu pliuri 
adinci bine călcate, pentru a-şi aranja în faţa oglinzii chiloţii 
puţin cam largi, avînd de altfel grijă să lase să se vadă dedesubt 
prin micile cute. Picioa-rele goale sînt netede şi bronzate pînă la 
încheietura coapselor, ca şi cum ar fi fost la plajă, în plină vară. 
El spune: 

— Cine e acest W a cărui pijama mi-a fost împrumutată ? 

— Păi e Walther, evident! 

—Cine-iWalther? 

— Walther von Briicke, fratele meu vitreg, cel pe care l-aţi 
văzut ieri într-o fotografie de vacanţă, în salonul de la parter. 

—Deci locuieşte aici... 

—Nu, nu! Ferească Dumnezeu! Casa era goală şi încuiată de 
mult atunci cînd lo s-a instalat aici, la sfirşitul lui '46. Măgarul de 
Walther s-a dus probabil să moară ca un erou pe frontul rusesc, 
în timpul retragerii nemţilor.lo Sau zace într-un lagăr, în fundul 
Siberiei. 

Nota lo - Ştiind să se facă dezagreabilă colegilor, adorabila 
noastră tîrfuliţă în floare minte cu tupeul ei obişnuit, ca de 
fiecare dată cînd are ocazia. Şi, ceea ce e şi mai grav, doar 
pentru plăcerea gratuită de a minţi, cări nici o directivă a 
Serviciului nu 

106 

prevedea acest gen de precizări absurde, a căror infirmare ar fi, 
de altfel, foarte uşoară. 

Gigi, care a deschis între timp uşa neunsă a dulapului mare, 
doar pe jumătate ame-najat ca şifonier, scotoceşte acum cu un 


soi de furie prin îmbrăcăminte, prin lenjerie şi printre nimicurile 
adunate pe rafturi într-un talmeş-balmeş inextricabil, în 
cautarea unui obiect pe care nu-l găseşte. o curea? o batistă? o 
bijuterie de doi bani? în ener-varea ei, lasă să cadă un pantofior 
negru, fin, cu toc înalt, a cărui căpută triunghiu-lară este în 
întregime acoperită de solzi albaştri metalizaţi. HR o întreabă 
dacă a pierdut ceva, însă ea nu binevoieşte să-i răspundă. A pus 
totuşi mîna pe obiectul căutat, un accesoriu foarte discret pe 
care el nu-l poate distinge în timp ce ea închide dulapul şi se 
întoarce, regăsindu-şi dintr-o dată surisul. El spune : 
— Dacă înţeleg bine, îţi ocup camera ? 
—Nu. Nu chiar. Ai văzut ce mici sînt paturile! însă este singura 
oglindă din casă în care te poţi vedea din cap pînă-n picioare... A 
fost într-adevăr camera mea odinioară... de cînd m-am născut, 
sau cam de atunci, pînă în 1940... Aveam cinci ani. Mă jucam 
de-a dedublarea, din cauza celor două paturi şi a celor două 
lighene. în anumite zile eram W, iar în altele eram M. Deşi 
gemeni, erau 
107 
cu totul diferiţi unul de celălalt. Inventam obiceiuri distincte, 
caractere foarte preg-nante, manii personale, gînduri sau 
moduri de a acţiona total opuse... Mă străduiam să respect cu 
scrupulozitate presupusa iden-titate a fiecăruia. 
— Ce-a devenit M ? 
—Nimic. Markus von Bnicke a murit cînd era mic... Nu vrei să 
trag perdelele? 
— De ce ? Spuneai că e noapte. 
— N-are importanţă. Ai să vezi! Oricnm, nu există ferestre... 
Regăsindu-şi fără vreun motiv aparent întreaga exuberanţă 
juvenilă, adolescenta parcurge din trei salturi elastice, pe 
salteaua cu dungi albastre, distanţa ce separă dulapul cu 
oglindă de draperiile roşii bine închise, pe care le trage cu 
amiîndouă mîinile, dintr-o singură mişcare, pe bara metalică 
aurie, fScînd să alunece la stînga şi la dreapta inelele din lemn 
strunjit, ca şi cum despăr-ţirea lor mediană ar fi dezvăluit scena 
unui teatru. Dar în spatele draperiilor grele nu este decit 
peretele. 
Zidul, într-adevăr, nu are nici un fel de fereastră, nici largă, 
nici îngustă, şi nici cea mai mică deschidere. însă în trompe- 
l'oeil se vede un canat artificial care dă către un exterior 


imaginar, pictate şi unul, şi celălalt pe tencuială cu un efect 
uimitor de realitate tangibilă, accentuat şi mai mult de spoturile 
108 

luminoase dispuse în mod judicios, pe care gestul tragerii 
perdelelor le-a aprins. înca-drat de cercevelele unui canat clasic 
cu două ferestre, pe care au fost pictate, cu o preocu-pare 
pentru realism maniacă şi hipertrofiată, profilurile, adînciturile şi 
scobiturile, zgirie-turile şi defectele cele mai mărunte ale 
lemnului, cremona din fier zgiriată şi ea pe alocuri, se întinde, 
dincolo de cele două-sprezece ochiuri de sticlă dreptunghiulare 
(de două ori cîte trei pentru fiecare fereastră), un cumplit peisaj 
de război. Morți şi muri-bunzi zac printre bolovani. Poartă 
umforma verzuie, uşor de identificat, a Wehrmacht-ului. 
Majoritatea nu mai au cască. o coloană de prizonieri dezannaţi, 
în aceeaşi ţinută mai mult sau mai puţin incompletă, cu hainele 
rupte sau murdare, se îndepărtează spre fundal, la dreapta, 
păziţi de soldaţi ruşi care îndreaptă către ei ţeava scurtă a puştii 
automate de asalt. 

Chiar în prim-plan, în mărime naturală şi atît de aproape încît 
ai zice că este la doi paşi de clădire, se află un subofițer rănit, 
neamţ şi el, clătinîndu-se, orbit de un pansa-ment provizoriu, 
pus în grabă, care îi încon-jură capul de la o ureche la cealaltă, 
pătat de sînge în dreptul ochilor. De altfel, a curs sînge şi de sub 
bandaj, pe nări, pînă la mus-taţă. Mina dreaptă întinsă în dreptul 
feţei, cu degetele răsfirate, pare să pipăie aerul 

109 
de frica unor eventuale obstacole. Şi, totuşi, o fetiţă blondă de 
treisprezece-paisprezece ani, îmbrăcată ca o ţărăncuţă 
ucraineancă sau bulgăroaică, îl ţine de mîna stingă pentru a-l 
conduce, mai exact pentru a-l trage către această fereastră 
neverosimilă şi providen-ţială, la care ea încearcă să ajungă din 
negura timpurilor, cu mîna liberă (cea stingă) întinsă spre 
geamurile intacte ca prin minune, în care se pregăteşte să 
bată, sperînd să găsească vreun ajutor, un adă-post măcar, nu 
atit pentru ea, cît pentru orbul de care se îngrijeşte, Dumnezeu 
ştie cu ce intenţii obscure... Privind mai atent, această copilă 
miloasă seamănă foarte bine cu Gigi. Grăbindu-se să dea 
primul ajutor, şi-a pierdut baticul înflorat care îi acoperea capul. 
Buclele aurii lăsate libere îi flutură în jurul chipului surescitat de 
cursa teme-rară, de pericolele necunoscute, de aven-tură... 


După o îndelungă tăcere, munnură pe un ton neîncrezător, ca şi 
cum tot n-ar fi putut să admită existenţa tabloului : 
— Se pare că Walther a meşterit chestia asta dementă, ca să se 
distreze... 
—în camera ta de copil n-aveai deci fereastră ? 
— Ba da, bineînţeles!... dădea spre o gră-dină din spate, unde se 
vedeau copaci mari... şi nişte capre. Deschizătura a fost zidită 
mai tîrziu, din motive necunoscute, probabil 
110 
în primele zile ale asediului Berlinului. lo spune că fresca a fost 
pictată în timpul bătă-liei finale de către fratele meu vitreg, 
prins de evenimente aici, în cursul ultimei sale permish.11 
în depărtare, la stînga, se zăresc mai multe monumente în ruină 
amintind de Grecia antică, un şir de coloane sfărimate la înălţimi 
diferite, un portic căscîndu-se în gol, fragmente de arhitrave şi 
de capiteluri prăbuşite. o căpriţă neagră, rătăcită, s-a căţărat pe 
una dintre aceste grămezi de ruine, ca pentru a contempla 
situaţia isto-rică. Dacă artistul a avut pretenţia de a reprezenta 
un episod precis (amintire perso-nală sau relatare a unui 
camarad) din al doilea război mondial, s-ar putea să fie vorba de 
ofensiva sovietică în Macedonia, din luna decembrie 1944. Nori 
negri alunecă în lungi fişii paralele deasupra colinelor. Scheletul 
unui tanc distrus îşi îndreaptă către cer ţeava enormă şi inutilă. 
Un pilc de pini taie privirea, undeva între trupele ruseşti şi cei 
doi fugari ai noştri, cu care, desigur, mă identific din cauza 
tribulaţiilor mele actuale, descoperind chiar în trăsăturile şi în 
fizicul bărbatului o asemănare certă cu mine. 
Nota 11 - Imprevizibila Gege nu inven-tează de data asta nimic 
şi prezintă, fără să le deformeze, citeva informaţii corecte 

111 
furnizate de mama ei. Cu excepţia unui detaliu, totuşi: nu 
venisem cituşi de puţin pe malurile rîului Spree în permisie, 
lucru care nu era posibil în primăvara lui '45, ci, dimpotrivă, 
pentru o „misiune specială de contact", foarte riscantă, pe care 
ofensiva ruso-poloneză declanşată pe 22 aprilie a făcut-o 
inutilă. Din păcate sau din fericire, cine ar putea vreodată 
spune ? Să notăm şi faptul - care nu va mira pe nimeni - că 
adolescenta nu pare cîtuşi de puţin deran-jată de o anumită 
incoerenţă a afirmațiilor ei: dacă mă aflu la Berlin în momentul 
asaltului final, nu prea am cum să fi murit, cîteva luni înainte, în 


timpul luptelor de ariergardă din Ucraina, Bielorusia ori Polonia, 
aşa cum s-a prefacut ea a crede cu cîteva clipe mai devreme. 

Cît despre ruinele greceşti semnalate de narator, în planul 
secund, pe coline, ele nu erau — dacă îmi amintesc bine - decit 
o reluare în oglindă a celor din decorul mare-lui tablou alegoric 
care ocupa, încă de cînd mă ştiu, peretele opus al acestei 
camere de copii. Ar putea fi, totuşi, o referinţă sau un omagiu 
inconştient adus pictorului Lovis Corinth, a cărui operă m-a 
influenţat odi-nioară mult în propria mea creaţie, aproape la fel 
de mult ca şi opera lui Caspar David Friedrich, care a încercat cu 
obstinaţie, o viaţă întreagă, pe insula Riigen, să exprime 
112 
ceea ce David d'Angers numeşte „tragedia peisajului". însă stilul 
frescei despre care vorbim nu aminteşte, după părerea mea, 
nici de unul, nici de celălalt, în afară, poate, de cerul dramatic 
din pînzele lui Friedrich, esenţial pentru mine fiind să înfaţişez 
cu cea mai mare minuţiozitate o imagine de război autentică şi 
personală, luată direct de pe front. 
Evocarea dragului meu Friedrich mă face acum să rectific o 
eroare de neînțeles (dacă nu e vorba, din nou, de o falsificare cu 
un scop greu de precizat) comisă de pretinsul Henri Robin cu 
privire la natura geologică a solului de pe coasta germană a 
Mării Baltice. într-adevăr, Caspar David Friedrich a lăsat 
nenumărate pînze reprezentînd falezele  scli-pitoare de 
marmură, sau, mai prozaic, de cretă albă luminoasă, care au 
facut celebră insula Rugen. Faptul că scrupulosul nostru cronicar 
a păstrat amintirea unor enorme blocuri de granit, 
asemănătoare stîncilor armoricane din copilăria sa, mă lasă 
destul de perplex; şi asta cu atît mai mult cu cît solida sa 
formaţie agronomică, pe care o menţionează mereu (sau cu 
care doar se împăunează, cum spun gurile rele), ar trebui să nu- 
i permită această confuzie surprinză-toare; bătrinul soclu 
hercinic nu depăşeşte la noi, spre nord, fermecătorul masiv 
Harz, unde se întîlnesc de altfel legende celtice şi 

113 

mituri germanice: pădurea magică Pertes, care e o altă 
Broceliandă*, şi tinerele vrăji-toare care apar în Walpurgisnacht. 
Cea care ne preocupă în prezent şi pe care o desemnăm în 
mesajele noastre sub numele de cod GG (sau 2G) ar putea fi de 
cea mai joasă speţă, şi anume din legiunea ireală a fetelor-flori 


abia nubile manipulate de demonul arthuro-wagnerian Klingsor. 
în timp ce încerc să o menţin sub control, tre-buie să mă prefac, 
urmărindu-mi scopul, că cedez extravaganţelor ei aproape 
cotidiene şi să mă supun unor capricii a căror paiaţă aş putea 
deveni încetul cu încetul, fară să-mi fi dat seama că o vrajă mă 
împinge inexo-rabil către o moarte probabil iminentă... Sau, şi 
mai rău, către decădere şi nebunie. 

Mă întreb deja dacă faptul că a apărut în calea mea este 
întîmplător. Rătăceam în ziua aceea în jurul casei părinteşti, 
unde nu mai călcasem de la capitulare. Ştiam că Dany se 
întorsese la Berlin, dar locuia în altă parte, probabil în zona 
rusească, mai mult sau mai puţin clandestin, şi că Jo, a doua lui 
soţie, de care se despărţise prin 1940, tocmai se instalase în 
casă cu bine-cuvîntarea serviciilor secrete americane. Purtînd 
mustață falsă, ochelari mari, negri, pe care îi folosesc de obicei 
atunci cînd 

* Pădure magică din legendele arthuriene (n. tr.). 

114 

vremea este prea însorită (pentru a-mi proteja ochii slăbiţi în 
urma rănii primite în octombrie '44 în Transilvania), şi o pălă-rie 
cu bor lat lăsat pe frunte, nu riscam să fiu recunoscut de tînăra 
mea mamă vitregă (are cu cincisprezece ani mai puţin decit 
mine) dacă s-ar fi întîmplat să iasă din casă în clipa aceea. 
Oprindu-mă în faţa porţii întredeschise, mă prefăceam că mă uit 
la panoul din lemn lăcuit fabricat recent, împo-dobit cu elegante 
volute pictate de mînă care vor să imite feroneria de la 1900 a 
grilajului vechi, ca şi cum chiar aş fi căutat nişte păpuşi sau aş fi 
avut eu însumi de vinzare, supoziţie care n-ar fi inexactă, 

într-un anume sens... 

Ridicîndu-mi apoi ochii către pavilionul familial, la fel de cochet 
ca odinioară, am constatat cu surprindere (cum de n-am 
observat la sosire ?) că, exact deasupra uşii de la intrare, cu 
vizeta ei dreptunghiulară, a cărei sticlă este protejată de nişte 
ara-bescuri masive din fontă, fereastra centrală de la primul etaj 
era larg deschisă, fapt deloc neobişnuit în acea zi caldă de 
toamnă. în cadrul larg se afla un personaj feminin despre care 
am crezut mai întîi că este un manechin de vitrină, căd, de 
departe, nenaiş-carea lui părea perfectă, ipoteza unei astfel de 
expuneri la stradă fiind, de altfel, absolut verosimilă, din pricina 
caracterului comercial 


115 
al clădirii, aşa cum anunţa panoul servind drept firmă. Cît 
despre modelul păpuşii în mărime naturală alese drept momeală 
pentru a atrage clienţii (o graţioasă adoles-centă cu buclele într- 
o dezordine sugestivă, prezentată într-o ţinută scandalos de 
sumară, care-i dezvăluia farmecele juvenile şi promițătoare), el 
nu putea decit să sub-linieze caracterul echivoc - ca să nu 
spunem provocator - al anunţului caligrafiat, căci se pare că 
afacerile cu tîrfuliţe minore sînt astăzi, în capitala noastră în 
derivă, mult mai răspîndite decit cele cu jucării pentru copii sau 
cu manechine de ceară pentru magazinele de modă. 

După ce am verificat atent un detaliu lexical legat de eventuale 
subînţelesuri în textul firmei, am ridicat capul către etajul 
superior... Imaginea se schimbase. Nu mai era o efigie de 
muzeu Gr6vin erotic ai cărei nuri de abia înfloriţi erau expuşi în 
fereastră, ci o foarte tînără fată cît se poate de vie, care se 
contorsiona acum într-un mod pe cît de exagerat, pe atit de 
neînțeles, aple-cată peste balustradă într-o cămăşuţă trans- 
parentă care abia se mai ţinea pe un umăr şi ale cărei şnururi 
deja slăbite se desfăceau din ce în ce mai mult. Totuşi, 
zvircolirile ei cele mai nefireşti păstrau o graţie stranie, care te 
ducea cu gîndul la vreo zeiţă cambod-giană în delir, răsucindu-şi 
şi îndoindu-şi 

116 

în toate direcţiile cele şase braţe mlădioase, talia de o subţirime 
nemaivăzută, gitul de lebădă. Părul auriu-roşcat, luminat de soa- 
rele puternic, se învolbura în jurul unui chip angelic cu contururi 
senzuale, în unduiri de gorgonă ieşind din crisalidă. 

Imi amintesc şi acum cu emoție şi tan-dreţe de scena ce 
urmează acestei prime apariţii. S-a petrecut două zile mai tirziu, 
la căderea nopţii. Cum nu mă sinchiseam ciîtuşi de puţin de legi 
în acea perioadă, de fapt nu prea îndepărtată, şi nici măcar de 
salvarea  aparenţelor, organizaţia de  pseudo-rezistenţi 
antinazişti căreia îi aparţineam pe atunci nefiind nimic altceva - 
trebuie s-o mărturisesc - decît o mafie criminală (proxenetism, 
droguri contrafăcute, docu-mente false, extorcare de bani de la 
demni-tarii fostului regim ete.) care prospera în umbra NKVD- 
ului, căruia îi furnizam tot felul de informaţii preţioase, fără a 
mai pnne la socoteală ajutorul nostru substanţial în acţiuni 
violente deosebit de riscante în sec-toarele occidentale, răpisem 


pur şi simplu atrăgătoarea nimfă pentru a o examina pe 
îndelete, acţiune în care mă folosisem de trei haidamaci 
iugoslavi, foşti deportaţi, lăsaţi în voia soartei după înfrîngere şi 
după închiderea uzinelor de război unde fuseseră puşi să 
muncească. 
117 
lată, aşadar, că nimfa se trezeşte dusă la sediul nostru 
central din Treptow, în apro-pierea parcului, însă într-o zonă 
incertă de depozite, hangare dezafectate, birouri în ruină, între 
riu şi şinele unei gări de măr-furi. în pofida blocadei, trecerea 
liniilor de demarcație nu ne punea nici o problemă, chiar dacă 
aveam în bagaje un colet împo-vărător: o adolescentă pe 
jumătate calmată de injecţia de rigoare şi care se zbate domol, 
ca într-un vis..., sau poate că se preface. Căci, încă de atunci, 
mi s-a părut ciudat ca ea să reacționeze la propria-i răpire cu 
un asemenea sînge rece sau cu o asemenea indiferenţă. 
Doctorul Juan (Juan Ramirez; îl vom numi mereu cu 
prenumele, dar pronunţat în franceză, ca în Golfe-Juan), care 
dispu-nea de o falsă ambulanţă a Crucii Roşii, încăpătoare şi 
comodă, era, ca de obicei, cu noi, pentru a veghea asupra 
aspectelor psiho-logice sau medicale ale operaţiunii. La punctul 
de trecere (podul de pe rîul Spree care ducea către 
Warschauerstrasse), a scos cu aplomb certificatul de internare 
într-un spital psihiatric din Lichtenberg ce depin-dea de Narodnii 
Kommisariat*. Santinela, impresionată de ţăcălia ă la Lenin şi de 
ochelarii înguşti cu ramă de oţel, ca şi de nenumăratele 
ştampile oficiale puse pe 
* Comisariatul Poporului (rus.) - n. tr. 
118 
document, a aruncat de formă o privire rapidă către tînăra 
noastră captivă, pe care doi sîrbi în costume de infirmieri o 
ţineau strîns, fără ca ea să se opună. Toată lumea şi-a arătat 
permisele sovietice de trecere, vizate la zi. Adolescenta găsise 
de cuviinţă că era preferabil să zimbească în gol, fapt ce 
convenea de minune scenariului nostru. însă şi de data asta ne 
putem mira că nu a profitat de controlul poliţiei pentru a cere 
ajutor, cu atît mai mult cu cît - am aflat ulterior - vorbeşte foarte 
bine germana şi se descurcă în rusă mai mult decît onorabil. 
Doctorul Juan a precizat, de altfel, că o mică injecție cu un 
calmant slab nu putea în nici un caz să o rupă în asemenea 


măsură de lumea exterioară şi de pericolele imi-nente care o 
amenințau. 

De altfel, de îndată ce am trecut de postul militar, viteaza 
noastră prizonieră a ieşit din năuceala momentană, agitîndu-se 
din nou, pentru a încerca să zărească ceva prin geamurile 
murdare, sperînd fără îndoială că va recunoaşte în întuneric, 
iluminatul urban fiind aproape inexistent, drumul pe care 
mergeam. Ca să-mi duc gîndul pînă la capăt, îmi sabota planul 
de campanie. Eu încercam, în primul rînd, să o sperii îngro-zitor. 
Ea, dimpotrivă, părea că se distrează, ai fi zis că devenise 
datorită nouă eroina unei benzi desenate pentru adulţi. lar 
atimci 

119 
cînd se prefăcea că vrea să scape sau că ceda brusc unui 
acces de panică, aceasta se întîmpla întotdeauna fără martori 
din afară şi consta în manifestări exagerate de puş-toiacă 
răzgiiată care joacă teatru. 

o dată ajunsă în biîrlogul nostru, un şir de ateliere avînd încă 
maşini arhaice care vor fi servit, probabil, la prelucrarea pieilor 
crude, la întinderea, epilarea şi arderea lor cu fierul încins, dar şi 
lajupuirea blăniirilor preţioase sau pur şi simplu la tăierea lor 
meticuloasă sau la orice alte operaţiuni de acelaşi gen, fata se 
arătă curioasă mai ales de instalaţii şi de posibila lor 
întrebuințare, ridicîndu-şi sau coborindu-şi ochii către capre, 
troliuri, scripeţi, lanţuri groase de oţel la capătul cărora se aflau 
cîrlige înspăi-mîntătoare, un covor de cuie cu virful în sus, o 
masă lungă de metal cu cilindru de compresie, fierăstraie 
circulare uriaşe cu dinţi mari şi ascuţiţi... Continuînd în timpul 
acestui parcurs să pună întrebări neaştep-tate care nu primeau 
niciodată răspuns, scotea din cînd în cînd ţipete scurte de 
groază, ca şi cum i-am fi facut tnrul vreunui muzeu al supliciilor, 
apoi, brusc, îşi punea mîna la gură pufnind în ris, fară motiv, ca 
o şcolăriţă ieşită cu clasa la plimbare prin oraş. 

în sala mare, mobilată mai sumar, care ne servea printre altele 
drept birou pentru 

120 

reuniunile noastre profesionale, dar, uneori, şi pentru relaxări 

mai intime, s-a apucat imediat să inspecteze cele patru 

portrete mari ce ocupau peretele din fund, executate de mine 
cu pensula în mai multe cerneluri de China (sepia, negru şi 


brun închis): 
Socrate bînd cucută, Don Juan cu sabia în mînă şi purtînd 
mustăţile enonne ale lui Nietzsche, lov pe grămada lui de 
bălegar, doctorul Faust după Delacroix. Vizitatoarea părea să fi 
uitat cu totul că venise acolo, în principiu, avind statutul unei 
mici captive speriate, la discreţia răpitorilor ei, şi nici-decum ca 
turistă. A trebuit deci să fie che-mată la ordine pentru ca să 
compară în faţa judecătorilor - doctorul şi cu mine — trîntiţi în 
fotoliile noastre favorite, foarte conforta-bile, în ciuda faptului că 
erau tot mai desfun-date, pielea odinioară neagră decolorindu- 
se sub acţiunea conjugată a iemilor umede, a uzurii şi a 
printr-o ruptură triunghiulară, sub mîna mea dreaptă care 
scormoneşte distrat, un smoc blond presă-rat cu fire roşcate. 
La zece paşi în faţa noastră se află un divan din piele roşcată 
într-o stare puţin mai bună, sub o fereastră largă fără perdele, al 
cărei geam, evocînd mai degrabă o uzină decit un apartament, a 
fost în mod grosolan vopsit cu alb de Spania. Printre direle de 

121 

vopsea prelungite în spirale nebuloase se zăresc liniile verticale 
ale unor gratii groase cu aspect carceral, care constituie grilajul 
exterior de protecţie. Căutînd un scaun pe care să se aşeze, 
şcolăriţa noastră neatentă a vrut să se îndrepte spre divan, însă 
am făcut-o să înţeleagă prin cîteva cuvinte severe că aici nu era 
vorba de o şedinţă de psi-hanaliză şi că trebuia, prin urmare, în 
timpul interogatoriului, să stea în picioare în faţa noastră, 
nemişcată, mai puţin atunci cînd i se ordona să se mişte. S-a 
supus fără prea multe fasoane, aşteptind cu un suris timid pe 
buzele ei foarte seducătoare întrebările noastre care întiziau, 
neîndrăzriind să ne privească decit pe furiş, aruncînd scurte 
priviri într-o parte şi-ntr-alta, biţiindu-se de nerăbdare şi neştiind 
prea bine ce să facă cu mîinile, impresionată totuşi de tăce-rea 
noastră, o ameninţare surdă, şi de chipu-rile noastre încruntate. 

La dreapta ei (aşadar la stînga noastră), în faţa celor patru 
personaje emblematice dragi filosofului danez, tot peretele este 
ocu-pat de un geam de atelier din sticlă mată. Unele dintre 
ochiurile înalte au fost sparte cu ocazia manipulărilor sau în 
împrejurări violente; foi de hirtie translucidă maschează 
spărturile şi lipsurile. De cealaltă parte, încăperea pe care am 
traversat-o venind aici era luminată puternic (în orice caz, 


122 
mult mai mult decît a noastră), ca de nişte reflectoare, iar 
siluetele paznicilor iugoslavi se profilau în umbre chinezeşti pe 
ecranul de sticlă, mărite în chip paradoxal atunci cînd se 
îndepărtau de noi către una din sursele de lumină, ceea ce 
dădea impresia că, dimpotrivă, se îndreptau cu paşi mari spre 
noi, transformîndu-se pentru citeva secunde în nişte titani. 
Aceste proiecţii înşe-lătoare se deplasau fără încetare, dispă- 
reau, reapăreau, se apropiau brusc, se încru-cişau ca şi cum 
corpurile treceau unul printr-altul, putînd căpăta astfel, uneori, o 
prezenţă şi nişte dimensiuni alarmante şi supranaturale. 
Adolescenta, din ce în ce mai stingherită de tăcerea noastră 
continuă şi de privirile aţintite asupra ei cu o răceală 
inexpresivă, dar cu atît mai neliniştitoare, mi s-a pămt atunci, în 
sfirşit, pregătită pentru ce era prevăzut în continuare. 

îi vorbisem mai întîi în germană, însă cum ea folosea cel mai 
adesea, în întrebări şi comentarii, franceza, m-am hotărit să 
con-tinuu în limba lui Racine. Atunci cînd i-am spus, abrupt şi 
fără echivoc, să se dezbrace complet, şi-a ridicat către noi 
pleoapele, gura i s-a întredeschia, ochii verzi i s-au mărit, în 
timp ce ne scruta cînd pe doctor, cînd pe mine, oarecum 
incredulă. Dar surisul palid îi dispăruse. Părea că descoperă că 
nu glu-meam, că eram obişnuiţi să fim ascultați 

123 

fără comentarii şi că dispuneam - lucrul cel mai de temut - de 
toate mijloacele  coer-citive necesare. A înţeles repede, 
socotind fără îndoială că această examinare urma să fie lucrul 
cel mai mărunt, avînd în vedere statutul ei de pradă excitantă. 
După ce a ezitat exact atit cît era nevoie pentru ca noi să 
măsurăm (gest subtil menit să ne aţiţe plăcerea ?) amploarea 
sacrificiului impus de o cerere atît de exorbitantă, a început să 
se dezbrace încet, cu gesturi fermecătoare, de o pudoare 
prefacută, de o inocenţă agre-sată, gesturile unei martire 
constrînse de forţa brutală a călăilor ei. 
Cnm era o căldură aproape estivală, chiar şi seara, în acest 
început de toamnă, fata nu purta mare lucru pe ea. Dar îşi 
scotea fiecare haină încet şi cu cele mai mari reti-cenţe, destul 
de mîndră totuşi de ceea ce urma să dezvăluie, într-o gradare 
delibe-rată, juriului de experţi. Cînd, răsucindu-se, aplecîndu-se 
şi ondulîndu-se, îşi scoase, m cele din urmă, chiloţii albi, s-a 


abandonat privirilor noastre de inchizitori şi, alegînd cu bună 
ştiinţă să-şi ascundă mai degrabă sentimentul de ruşine decit 
intimităţile deli-cate, şi-a ridicat braţele spre faţă pentru a o 
masca în spatele miinilor, cu palmele deschise şi degetele 
răsfirate, printre care îi vedeam sclipirea pupilelor. Apoi a fost 
pusă să execute cîteva rotiri suficient de lente 
124 
pentru ca să poată fi văzută pe îndelete, din toate părţile, Şi era 
într-adevăr foarte dră-guţă, statuetă modelată precum o 
adorabilă păpuşă femelă gata să iasă din crisalidă. 
Doctorul a felicitat-o, subliniind cu voce tare - cu intenţia 
evidentă de a spori tulbu-rarea unui obiect atît de plăcut — 
calitatea remarcabilă a farmecelor sale dezgolite, tre-cînd în 
revistă eleganța zveltă a taliei, conturul coapselor, cele două 
gropiţe de pe şoldurile cambrate, rotunjimea fermecă-toare a 
feselor mici, sînii tineri deja bine dezvoltați, cu areole discrete, 
dar cu sfir-curile într-o cochetă erecţie, delicateţea buri-cului, 
pubisul, în fine, dolofan şi desenat cu graţie sub părul auriu şi 
des, deşi încă pufos. Să precizăm că Juan Ramirez, care are vreo 
şaizeci de ani, era odinioară specialist în dereglările perioadei 
prepuberale. în 1920 a participat, alături de Karl Abraham, la 
fondarea Institutului de Psihanaliză din Berlin. La fel ca Melanie 
Klein, era analizat în scopuri didactic chiar de Abraham, cînd 
acesta a murit prematur. Poate sub influenţa prestigioasei lui 
colege, cerceta şi el agresi-vitatea infantilă precoce, 
consacrindu-se curind în special problemelor fetiţelor şi 
preadolescentelor. 
Cea din faţa noastră întreabă, cu o voce ezitantă, dacă 
intenţionăm să o violăm. o liniştesc imediat: doctorul Juan îi 
apreciase 

125 
fonnele după nişte criterii estetice obiective, însă e prea 
împlinită pentru gustul său, care nu se abate de la pedofilia cea 
mai strictă. In ceea ce mă priveşte, trebuie să recunosc că îmi 
satisface pe deplin fetişu-rile anatomice şi obsesiile sexuale 
cele mai profunde, reprezentînd în ochii mei ferme-caţi aproape 
un ideal feminin; dar sînt, în materie erotică, partizanul blîndeţii 
şi al persuasiunii inofensive. Chiar şi atunci cînd e vorba să 
obţin favoruri umilitoare şi să pun în scenă practici amoroase 
de o cru-zime evidentă, am nevoie de consimţămiîntul 


partenerei, adică, adeseori, al victimei mele. Sper să nu o 
dezamăgesc prea tare printr-o atare mărturisire a altruismului 
meu. în exerciţiul profesiei, desigur, e cu totul altceva, aşa cum 
riscă să observe în curînd dacă nu dă dovadă de suficient zel în 
răspunsurile la întrebările noastre. Să-i intre bine în cap, va fi 
doar pentru nevoile anchetei. 

— lar acum, i-am spus, vom proceda la interogatoriul 
preliminar. îţi vei ridica mii-nile deasupra capului, căci trebuie 
să-ţi vedem ochii atunci cînd vorbeşti, ca să ştim dacă este 
vorba de un adevăr sincer sau de nuncium, sau de jumătăţi de 
adevămri. Ca să nu oboseşti stind prea mult în această poziţie, 
putem să te ajutăm. 

126 
Doctorul, care şi-a scos cameţelul şi stiloul pentru a nota 
anumite puncte ale depoziţiei, apasă butonul unei sonerii aflate 
în apropierea miinii stîngi, şi trei tinere îşi fac pe loc apariţia, 
îmbrăcate în nişte uni-forme negre foarte sobre, ce aparținuseră 
probabil vreunui corp auxiliar de femei al fostei armate 
germane. Fără să scoată un cuvint şi cu o rapiditate de 
profesioniste obişnuite cu munca în echipă, o înşfacă pe micuța 
prizonieră cu o fermitate lipsită de violenţă inutilă, îi fixează 
încheieturile mii-nilor, cu nişte brățări de piele, de două lan-ţuri 
grele coborite ca prin minune din plafon, în timp ce gleznele îi 
sînt legate în acelaşi fel de două inele mari de fier prinse în 
podea la o distanţă de aproximativ un pas unul de celălalt. 
Picioarele îi sînt astfel depărtate, sub pri-virile noastre, într-o 
atitudine poate puţin indecentă, însă această poziţie - ce nu are 
nimic exagerat - îi va permite să stea în picioare timp 
îndelungat. Aceste lanţuri nu sînt prea întinse, şi nici acelea care 
îi ţin braţele în sus, de o parte şi de alta a părului auriu, astfel 
încît corpul şi picioarele au o oarecare libertate de mişcare, în 
anumite limite, desigur. Cele trei asistente au acţio-nat cu o 
asemenea dezinvoltură, cu atita precizie în gesturi, cu o 
asemenea perfectă coordonare a mişcărilor şi a ritmurilor, încît 
127 
tinăra noastră prizonieră n-a avut timp să înţeleagă bine ce i se 
întîmplă, lăsîndu-se manipulată fără să opună nici o rezistenţă. 
Pe chipul ei atît de tînăr se citeşte doar un anaestec de mirare, 
teamă vagă şi un fel de derută psihomotorie. Nevrînd să-i las 
prea mult timp de gindire, încep imediat inte-rogatoriul, 


răspunsurile venind pe loc, aproape mecanic: 

— Prenumele ? 

— Genevi6ve. 

— Dhninutivul uzual ? 

—Ginette... sau Gigi. 

—Numele mamei? 

— Kastanjevica. K, A, S... (dictează Hteră cu literă), numită 
Kast pe paşaportul actual. 

—Numele tatălui? 

— Tată necunoscut. 

— Data naşterii ? 

— Doisprezece martie o mie nouă sute treizeci şi cinci. 

— Locul naşterii ? 

— Berlin-Kreuzberg. 

— Naţionalitatea ? 

— Franceză. 

— Profesia ? 

— Elevă de liceu. 

Se vede că a completat adesea astfel de formulare de 
identitate, în schimb, pentru mine apare o problemă: avem de-a 
face aşadar cu fiica lui lo, despre care credeam 
128 
că rămăsese în Franţa. Obiectul erotic al dorințelor mele actuale 
ar fi prin urmare sora mea vitregă, căci este, ca şi mine, fiica 
detestabilului Dany von Brucke. In reali-tate, lucrurile nu sînt 
chiar atît de clare. Dacă tatăl prezumtiv n-a vrut niciodată să-şi 
recunoască odrasla, nici s-o ia în căsătorie pe tinăra mamă, de 
două luni deja amanta lui oficială în momentul conceperii, asta 
se datorează faptului că era la curent cu relaţiile amoroase pe 
care fiul nedemn şi disprețuit le întreţinuse înaintea lui cu 
frumoasa fran-ţuzoaică, relaţii care continuaseră, de altfel, pe o 
perioadă tranzitorie destul de îndelun-gată. Despot de modă 
veche, uzînd mai întîi de abjectul drept nobiliar al primei nopţi, a 
sfirşit prin a o păstra numai pentru el. Joelle, lipsită de resurse 
materiale, disponibilă şi nestatomică, pierdută în îndepărtatul 
nostru Brandeburg, n-avea decit optsprezece ani. S-a lăsat 
convinsă de prestigiosul ofiţer, băr-bat frumos de altfel, care îi 
oferea confortul material şi îi promitea căsătoria. Consimţă- 
mîntul la o soluţie aparent avantajoasă era de înţeles şi am 
iertat-o... Pe ea, nu pe el! în orice caz, avînd în vedere data 


naşterii tulburătoarei fetiţe, ar putea fi chiar pro-pria mea fiică, 
carnaţia de ariană nordică venindu-i în acest caz de la bunicul 
ei, ceea ce n-ar fi deloc ieşit din comun. 

129 
Am privit-o pe delicioasa Gigi cu alţi ochi. Mai degrabă excitat 
decit încurcat de întor-sătura pe care o luase răpirea ei 
inopinată, împins poate şi de o vagă dorinţă de răzbu-nare, am 
reluat interogatoriul: „Ai deja ciclu?" Fata şi-a mărturisit, 
încuviinţind tăcut din cap, maturitatea, ca şi cum ar fi fost vorba 
de ceva ruşinos. Am continuat în aceeaşi direcţie interesantă: 
„Mai eşti vir-gină?" Cu aceeaşi jenă, a facut semn din cap că da. 
în ciuda curajului ei, care înce-pea totuşi să o părăsească, a roşit 
datorită cinicei indiscreţii a întrebării: mai întîi fruntea şi obrajii, 
apoi întreaga ei camaţie fragedă, de la piept pînă la pîntece, s- 
au colorat într-un roz aprins. Şi-a lăsat ochii în jos... După o 
lungă tăcere, primindu-mi aprobarea, Juan s-a ridicat pentru a-i 
face acuzatei un profesional tuşeu vaginal care, cu toate 
precauţiile, i-a provocat o tresărire, dacă nu de durere, măcar 
de revoltă. S-a zbătut puţin, dar, neputind să-şi lipească 
coapsele, n-a reuşit să scape de examenul medical. Juan a 
revenit la locul lui şi a declarat calm: „Fetiţa asta e o mincinoasă 
neruşinată". 
Cele trei asistente în uniformă rămă-seseră în încăpere, puţin 
retrase, aşteptind să fie din nou solicitate. La un semn de-al 
meu, una dintre ele s-a apropiat de vino-vată ţinînd în mîna 
dreaptă un bici din piele 
130 
ale cărui fişii fine, suple, dar suficient de tari se termină printr-o 
extremitate rigidă, uşor de manevrat. Am indicat, întinzînd trei 
degete, gradul pedepsei ce trebuia apli-cată. Cu îndeminarea 
unei dresoare, călăul a aplicat pe fesele uşor depărtate datorită 
poziţiei trei şfichiuiri scurte şi precise, lăsînd un scurt răgaz între 
ele. Micuța se cambra de fiecare dată sub muşcătura biciului, 
des-chizind gura într-un spasm de durere, dar abţinîndu-se să 
tipe sau să scoată vreun 
geamăt. 

Foarte emoţionat de spectacol, am vrut 
să o recompensez pentru curajul ei. M-am îndreptat spre ea, cu 
o expresie compăti-mitoare mascînd pe cît posibil o poftă hul- 

pavă, perversă/şi i-am privit fesele gingaşe proaspăt maltratate: 


trei linii roşii foarte clare, întretăiate, fără nici o urmă de rană, 

cît de mică, pe pielea fragilă a cărei fineţe catifelată am reuşit 

s-o apreciez printr-o atingere uşoară. Cu cealaltă naînă, i-am 
intro-dus două, apoi trei degete în vulva plăcut umezită, care m- 

a incitat să o masturbez mîngiindu-i clitorisul cu delicateţe, 
încet şi cu o bunăvoință patemă, fară a insista totuşi, deşi 
mugurele de came se umflase pe loc, iar frisoanele îi 
cuprindeau tot bazinul. 
întors la locul meu, în faţa ei, am con-teroplat-o cu dragoste în 
timp ce tot corpul i se ondula în valuri mici, poate pentru a-şi 
131 

calma usturimile provocate de scurta corecție. l-am zimbit şi a 
început prin a-mi întoarce un suris nesigur, cînd, brusc, a înce- 
put să plîingă fară zgomot. Pînă şi asta o facea fermecătoare. Am 
întrebat-o dacă ştie celebrul alexandrin al marelui ei poet naţio- 
nal:  ”Jaimaisjusqu'ă  sespleurs  quejefaisais couler'*. A 
murmurat printre lacrimi: 

— lertaţi-mă că am minţit. 

— Ai mai spus şi alte lucruri inexacte ? 

— Da... Nu mai merg la şcoală. Sînt ani-matoare într-un 
cabaret din Schoneberg. 

— Care cum se numeşte ? 

—Die Sphinx. 

începeam să am o bănuială. Chipul ei angelic îmi aducea în 
memorie, intermitent, o amintire noctumă fugitivă. Frecventez 
din cînd în cînd cabaretul Sphinx (sau mai degrabă „Sfinxa", 
fiindcă acest cuvint este feminin în germană) şi, atunci cînd 
pene-tram puţin mai înainte, cu arătătorul şi mijlociul, acest sex 
fraged, despicătura umedă a micii ei madlene, învelită într-o 
blăniţă mătăsoasă, mi-a declanşat spontan amintirea: o 
mîngiiasem deja pe sub fusta de şcolăriţă în penumbra propice 
a acestui 

„Chiar lacrima-i de mine stîrnită, o iubeam1!' (Britannicus, II, 2, 

tr. Dinu Bondi şi Radu Popescu în Jean Racine, Teatru, ESPLA, 

1959, p. 188) - n. tr. 
132 
bar foarte intim unde toate chelneriţele sînt nişte puştoaice 
serviabile, mai mult sau mai puțin pubere. 
Nu trebuia totuşi să-i aplicăm acesteia şi celelalte corecții, fie şi 
ca alibi moral care să justifice faptul că se afla în ghearele 


noastre ? Am aprins un trabuc şi, după ce am reflectat trăgind 
cîteva fumuri, i-am 

spus: 

—Acum ai să ne povesteşti unde se ascunde presupusul tău 
tată, fie el şi nele-gitim, Oherfuhrer-vX von Briicke. 

Prizoniera, cuprinsă brusc de spaimă, a făcut cîteva mişcări 
desperate de negare, scuturîndu-şi buclele aurii de la dreapta la 
stînga: 

— Nu ştiu, domnule, chiar nu ştiu nimic. Nu mi-am revăzut aşa- 
zisul tată de cînd mama s-a întors în Franţa cu mine, acum 
aproape zece ani. 

— Ascultă-mă cu atenţie: ai minţit prima oară spunînd că încă 
mai mergi la şcoală, ai minţit a doua oară în legătură cu pre- 
tinsa ta virginitate, fără a mai pune la soco" teală răspunsul 
foarte incomplet pe care l-ai dat atunci cînd ai vorbit de un „tată 
necunoscut". Poţi minţi şi a treia oară. Sîn-tem astfel constrînşi 
să te torturăm puţin, sau chiar mai mult, pînă o să mărturiseşti 
tot ce ştii. Arsurile cu capătul aprins al unei ţigări de foi sînt 
îngrozitor de dureroase, 

133 
mai ales atunci cînd le provoci în locuri foarte vulnerabile, pe 
care cu siguranţă le ghiceşti... Aroma tutunului va fi după asta 
şi mai savuroasă, şi mai îmbătătoare... 

De data aceasta, micuța mea sirenă de la Marea Baltică (ale 
cărei picioare sînt acum larg desfăcute) izbucneşte în hohote de 
plins convulsive şi disperate, biiguie rugăminţi incoerente, se 
jură că nu ştie nimic, ne imploră mila şi înţelegerea pentru 
modul în care îşi cîştigă existenţa. Cum eu con-tinuu să trag 
liniştit din havană (una din cele mai bune pe care le-am fumat 
vreo-dată) privind-o cum geme şi se zvircoleşte, reuşeşte să 
găsească o informaţie ce ar tre-bui - speră ea - să ne convingă 
de bună-voinţa ei, de altfel evidentă: 

—uUltima oară cînd l-am văzut tocmai împlinisem şase ani... 
Era într-o locuinţă modestă din centru, care dădea spre 
Gendarmenmarkt, un loc care astăzi nici măcar nu mai există... 

—Păi vezi că ştii ceva şi ai minţit din nou pretinzînd 
contrariul? 

Mă ridic din fotoliu cu un aer hotărît şi mă îndrept spre ea; 
deschide larg ochii şi gura, paralizată brusc de o teroare fasci- 
nantă. Dau jos, lovind scurt cu arătătorul, cilindrul de scrum 


cenuşiu de la capătul trabucului, trag citeva fumuri ca să 
înteţesc la maximum incandescenţa virfului, mă 
134 
prefac că îl apropii de areola roză cu mamelonul erect. Iminenţa 
supliciului îi smulge acuzatei un urlet lung de groază. 
Era deznodămiîntul aşteptat. Las să cadă pe jos restul havanei. 
Apoi, cu multă blîn-deţe şi cu o infinită tandrete, îmi îmbrăţişez 
victima  înlănţuită  murmurîndu-i vorbe de dragoste, 
sentimentale şi nesăbuite, pigmen-tate totuşi, pentru a evita 
excesul de dulce-gării, cu detalii şocante ținînd mai curînd de 
vocabularul dezmăţului, dacă nu chiar al pomografiei. Gigi îşi 
freacă de mine piînte-cele şi sînii, ca un copil care tocmai a 
scăpat dintr-o primejdie şi se refugiază în nişte braţe 
protectoare. Neputînd decit să ceară, căci legăturile o opresc, îşi 
întinde buzele cu carnea umedă ca s-o sărut şi îmi întoarce 
sărutările cu o pasiune foarte credibilă, deşi cu siguranţă 
exagerată conştient. Cînd mîna mea dreaptă, cea care era cît pe 
ce să-i tortureze sfircurile, coboară pînă la deschi-zătura largă a 
coapselor, îmi dau seama că tinăra mea cucerire tocmai face 
pipi, în jeturi scurte şi sacadate pe care nu reuşeşte să le 
oprească. Vrînd s-o încurajez şi să culeg fructele strădaniei 
mele, îmi pun dege-tele chiar la izvorul piîriiaşului cald, care 
izbucneşte atunci în lungijeturi spasmodice, prada mea învinsă 
abandonîndu-se dorinţei prea mult timp contrariate, în timp ce 
se aude, amestecat cu suspine încă nestăpinite, 
135 
un ris limpede şi proaspăt de fetiţă care 
a descoperit un joc nou, puţin cam dez-gustător. 

—lată, spune doctorul, o persuasiune condusă cu mînă sigură! 
Dar, exact în clipa aceea, un zgomot violent de sticlă spartă a 
răsunat în stînga mea, provenind de la geamul mat care ne 
despărţea de cealaltă încăpere. 

HR, adîncit în contemplarea enigmaticei fresce care ţine loc de 
fereastră în camera de copii unde a dormit, atras îndeosebi de 
adolescenta în mărime naturală care bate în geam (şi acesta 
pictat în trompe-l'oeil) cerînd ajutor, atît de prezentă - nu numai 
prin mîna întinsă, ci mai ales prin chipul angelic îmbujorat de 
emoție, prin ochii mari şi verzi pe care surescitarea aventurii îi 
face şi mai mari, prin gura ale cărei buze întredeschise şi 
strălucitoare sînt pe punctul de a scăpa un țipăt lung de 


disperare - şi atît de aproape încît ai crede că a intrat deja în 
cameră, HR, aşadar, tresare auzind 

în spatele lui un zgomot cristalin de sticlă spartă. 

Se întoarce repede către peretele opus. în colţul din stînga al 
camerei, în deschizătura largă a uşii, Gigi - îmbrăcată tot în 
rochia de şcolăriţă cu guler din dantelă albă - se uită în jos, la 
cioburile strălucitoare ce 

136 

seamănă cu bucăţile dintr-o cupă spartă de şampanie. Bucata 
cea mai mare - şi cea mai uşor de recunoscut - este piciorul 
cupei, prelungit doar cu un virf de cristal, ascuţit precum un 
stilet cu lama curbată. Adoles-centa, care poartă pe braţ o haină 
de exte-rior, un pardesiu sau o capă, a adoptat un aer 
dezorientat, cu buzele întredeschise într-un gest de confuzie şi 
cu pleoapele cobo-rite către dezastrul neaşteptat. Spune: 

— Vă aduceam o cupă de vin spumant... Mi-a scăpat din mînă, 
nu-mi dau seama cum... 

Apoi, ridicînd ochii, îşi regăseşte tonul sigur de sine: 

—Dar ce faceţi aici de mai bine de o oră, tot în pijama şi 
proţăpit în faţa picturii ăsteia absurde ? Am avut vreme să merg 
să beau ceva cu nişte prieteni care au rămas jos cu mama şi să 
mă pregătesc pentru seară... Acum trebuie să plec la slujbă, 
altfel întîrzii... 

— Locul ăsta unde lucrezi e un loc rău famat ? 

— Păi mai poţi oare găsi un loc ca lumea la Berlin, în ruinele 
lăsate de cataclism? Cum spune un proverb de pe aici, curvele 
şi escrocii ajung întotdeauna înaintea preo-ţilor! Ce să ne mai 
ascundem... Şi e un loc periculos! 

—Şi clienţii sînt numai militari aliaţi? 

137 

— Depinde. Mai vin şi tot soiul de aventurieri: spioni de doi 
bani, proxene”i, psihanah'şti', arhitecţi de avangardă, crimi-nali 
de război, afacerişti veroşi împreună cu avocaţii lor. lo pretinde 
că din toţi cei care vin acolo s-ar putea reface lumea. 

—Şi cum se numeşte această curte a miracolelor? 

—Păi dintr-asfcea găseşti cite vrei în Schoneberg între 
Kreuzberg şi Tiergarten. Barul unde lucrez se cheamă die 
Sphinx, adică „Sfinxa", deoarece cuvîntul e feminin în germană. 

—Vorbeşti germana? 

—Germana, engleza, italiana... 


— Preferi o limbă anume ? 

Cu o şuviţă blondă acoperindu-i gura, Gigi se mulţumeşte, 
drept răspuns, să scoată virful roz al limbii şi să apuce între 
buzele-i cămoase bucla de păr rebelă. Ochii îi lucesc ciudat. 
Datorită unui machiaj abil sau din cauza vreunui drog? Ce fel de 
vin băuse? înainte să plece, mai spune repede cîteva fraze: 

— Doamna în virstă care o să vină să vă aducă cina o să 
strîngă cioburile. Dacă n-aţi aflat încă, toaleta e pe culoar: faceţi 
la dreapta şi apoi la stînga. Nu puteţi ieşi din casă, sînteţi încă 
prea slăbit. De altfel, uşa care duce la etajul inferior e încuiată. 
138 
Ce clinică ciudată, se gindeşte HR, care se întreba apoi' dacă 
are cu adevărat chef să plece din această clădire neliniştitoare, 
unde s-ar părea că este prizonier. Ce s-a întîmplat cu hainele 
lui? Deschide uşa dulapului masiv cu oglindă. în şifonier, un 
costum bărbătesc e agăţat pe mneraş, dar nu e costumul lui. 
Fără să se mai gîndească la asta, se întoarce către tabloul cu 
scena de război şi către propria lui imagine în chip de soldat, 
sau cel puţin imaginea unui bărbat care îi seamănă, în ciuda 
bandajului însîngerat care-i acoperă ochii, şi către această Gigi 
din Europa Centrală care îl conduce ţinindu-l de mînă. Doar 
atunci remarcă un detaliu care u scăpase: geamul pe care îl 
atinge fetiţa are o spărtură în formă de stea, chiar în locul în 
care tocmai a bătut cu pumnul ei micuţ. Liniile sinuoase care 
pornesc de acolo, în falsa grosime a geamului, strălucesc în 
lungi panglici de lumină, precum impalpabilele obiecte meta- 
lizate servind drept momeală pe care le arun-cau avioanele 
aflate în misiune de luptă, ca să nu poată fi reperate. 

139 

A patra zi 

în camera cu numărul 3 a Hotelului Aliaților, HR e trezit bmtal de 
huruitul neaş-teptat al unui cvadrimotor american, cu sigu-ranţă 
versiunea cargo a avionului B 17, care tocmai decolase de pe 
aerodromul 'ltempelhof, din apropiere. Zborurile sînt, desigur, 
mai puţine astăzi decit pe vremea podului aerian din timpul 
blocadei, dar rămîn destul de numeroase. între draperiile aflate 
în pozi-ţie diurnă, trase în ambele părţi, fereastra ce dă către 
capătul canalului mort vibrează într-un mod atît de neliniştitor 
încît se poate deduce că aparatul zboară la o altitudine mai 
joasă dedt de obicei; ai crede că întreaga fereastră e gata să 


explodeze, zgomotul bucăţilor de sticlă care cad pe podea, una 
după alta, urmînd să se amestece cu zgo-motul avionului ce se 
îndepărtează şi ia înălţime. Sîntem în plină zi. Călătorul se ridică 
şi se aşază pe marginea patului, feri-cit că a scăpat de acest 
incident suplimen-tar. Gîndurile îi sînt atît de confuze încît nici 
nu prea ştie bine unde se află, 
141 
Ridicîndu-se în picioare, cu un fel de amorţeală în tot corpul şi în 
membre, vede că uşa (situată în faţa ferestrei) e larg deschisă. 
în cadrul ei se află două personaje nemişcate: Maria cea 
serviabilă, purtînd o tavă încărcată, şi, în spatele ei - mai înalt cu 
un cap şi mult mai lat în umeri -, unul din fraţii Mahler, probabil 
Franz, dacă e să ne luăm după vocea morocănoasă care anunţă, 
pe un ton de reproş agresiv: „E micul dejun, domnule Wall, 
dumneavoastră l-aţi comandat la ora asta". Bărbatul, a cărui 
statură este şi mai impozantă decît părea în sala de la parter, se 
topeşte de îndată în profunzimile întunecoase ale unui culoar 
unde e obligat să se aplece, în timp ce gin-gaşa servitoare, 
arborînd cel mai plăcut surîs de care este în stare, lasă tava pe o 
masă de dimensiuni modeste, foarte aproape de fereastră, 
masă pe care călătorul nu a remar-cat-o de cînd s-a instalat în 
cameră (să fi fost ieri? alaltăieri?) şi care serveşte pro-babil şi 
drept birou, căci fata, înainte de a aşeza farfuriile, coşul de 
piine, ceaşca ete., dă la o parte un teanc de foi albe de format 
comercial şi fără antet, precum şi un stilou care pare să-l 
aştepte pe cel care îl va folosi. 
în orice caz, HR are acum o certitudine: 
se află din nou în camera sa de hotel, unde şi-a petrecut sfirşitul 
unei nopţi agitate. Totuşi, deşi e convins că s-a întors foarte 
142 
tîrziu, nu-şi aminteşte că ar fi cerut să fie trezit şi, cum patronul 
a fost prea vag, iar el a omis să-l tragă de limbă, nu ştie cit e 
ceasul. De altfel, s-ar zice că noţiunea de oră, exactă sau măcar 
aproximativă, nu mai are pentru el nici o importanţă, poate 
fiindcă misiunea lui specială e în suspensie sau pentru că s-a 
pierdut în contemplarea tabloului cu scena de război ce 
decorează camera lui de copil, în casa maternei şi tul-burătoarei 
lo. într-adevăr, începînd cu această derivă mentală provocată de 
des-chizătura de două ori falsă, zidită cu un trompe-l'ceil 
încărcat cu o semnificaţie absentă, evenimentele ce s-au înşiruit 


noaptea trecută îi lasă o impresie neplăcută de incoerenţă, în 
acelaşi timp cauzală şi cronologică, o succesiune de episoade ce 
par a nu avea nici un alt fel de legătură decit aceea de 
contiguitate (ceea ce ne împiedică să le atribuim un loc 
definitiv), unele dintre ele emanînd o odihnitoare blindeţe sen- 
zuală, în timp ce altele ar ţine mai degrabă de coşmar sau chiar 
de febra halucinatorie 
acută. 

Maria a aşezat pe masă gustarea lui mati-nală. HR, care 
continuă să audă fraza pro-nunţată de Mahler cel antipatic, în 
loc să încerce să elucideze misterul cuvintelor „la ora asta", o 
întreabă pe servitoarea care tocmai se pregăteşte să iasă din 
cameră, 

143 
adresîndu-i-se într-6 germană simplificată, dar clară, de unde 
vine numele de Wall care îi e atribuit. Maria îl priveşte cu ochi 
mari, miraţi, şi spune în cele din urmă: »Ein freundliches 
Diminutiv, Herr Walther !"*, formulare ce îl aruncă din nou pe 
călător într-o stare de perplexitate. Prin urmare, nu patronimul 
Wallon a fost prescurtat „în semn de amiciţie", ci prenumele 
Walther, pe care el nu l-a purtat niciodată şi care nu figurează 
pe nici un act, autentic sau fals. 

Tîinăra subretă dispare, înclinîndu-se gra-ţios înainte să 
închidă uşa; HR, derutat, ronţăie citeva bucățele din diferite 
feluri de piine, biscuiţi şi brînză fără gust. Gîndul îi e în altă 
parte. După ce a împins mai încolo alimentele inoportune care 
nu îi fac deloc poftă, aşază foile albe de hirtie în mijlocul mesei, 
în dreptul scaunului. Şi, avînd drept preocupare principală să 
facă puţină ordine — dacă mai e posibil - în seria discontinuă, 
mobilă, alunecoasă a diferitelor peripeții nocturne, înainte ca ele 
să se topească în ceața amintirilor fictive, a uită-rii amăgitoare 
sau a dispariţiei aleatorii, dacă nu chiar a dislocării totale, 
călătorul reia de îndată redactarea raportului, pe care se teme 
tot mai mult că-l va scăpa de sub control. 

* Un diminutiv prietenos, domnule Walther (germ.) - n. tr. 

144 

După plecarea lui Gigi la slujba ei echivocă, m-am dus să ridic 
de pe pragul uşii rămase deschisă pumnalul de cristal pe care 
cupa de şampanie îl crease spărgindu-se. L-am privit cu atenţie, 
îndelung, examinîndu-l pe toate părţile. în acelaşi timp fragil şi 


peri-culos, putea eventual să-mi servească drept armă 
defensivă sau mai degrabă drept mijloc de a ameninţa pe 
cineva, dacă voiam, spre exemplu, să-l oblig pe paznicul meu, 
fie el bărbat sau femeie, să-mi dea cheile închi-sorii în care mă 
aflam, Pentru orice even-tualitate, am aşezat periculosul obiect 
pe un raft al dulapului, punîndu-l vertical pe piciorul intact, 
alături de pantoful fin de bal acoperit cu paiete albastre, 
strălucitoare, reflex îndepărtat al apelor adinci de la poa-lele 
falezelor Balticei. 
Apoi, după o bucată de vreme greu de precizat, codoaşa bătrină 
îmbrăcată în negru a sosit, ducînd pe o tăviţă ceva ce aducea cu 
o raţie a armatei americane: o pulpă de pui rece, cîteva felii de 
roşie (tăiate regu-lat, strălucitoare, de o culoare chimică) şi un 
păhărel de plastic translucid conținînd o băutură maronie care 
putea fi Coca-Cola răsuflată. Bătrina n-a scos o vorbă în timp ce 
înainta pentru a-şi aşeza ofranda pe sal-teaua mea. La plecare, 
tot tăcută şi încrun-tată, a văzut pejos ciobnrile paharului spart, 
pe care, după ce mi-a aruncat o privire 

145 

acuzatoare, s-a mulţumit să le împingă cu piciorul într-un colţ. 

Neaviînd alt scaun, am mîncat roşiile şi puiul stînd pe unul din 
paturile de copil, cel pe a cărui pernă este brodat de mînă, scris 
gotic, un M mare. Deşi mă temeam să nu fiu din nou victima 
vreunui drog sau a vreunei otrăvi, am riscat să gust din virful 
buzelor lichidul suspect, de culoarea ruginii, care oricum era mai 
puţin rău la gust decît Coca-Cola. După a doua înghiţitură mi s-a 
părut chiar bun, era probabil alcoolizat, şi am sfirşit prin a bea 
tot paharul. Nu mă gîndisem s-o întreb cît e ceasul pe vizita- 
toarea mea, a cărei prezenţă lipsită de amabilifcate nu incita 
deloc la conversaţie. Insensibila mea temniceră, înaltă, slabă şi 
negricioasă, părea ieşită dintr-o tragedie antică montată în 
maniera regizorală de după război. Nu-mi mai amintesc dacă, 
întins din nou pe saltea, am adormit sau nu. 

Puțin mai tîrziu, lo se afla deasupra mea, ţinînd cu amîndouă 
mîinile o ceaşcă albă aşezată pe farfunoara pe care se străduia 
s-o menţină la orizontală, repetare, deci, a unei secvenţe 
anterioare deja descrise în raport. Dar, de această dată, părul 
negru cu bucle lucioase i se răsfira pe umeri, iar pielea lăptoasă 
i se vedea în mai multe locuri prin voalul şi dantelele unui 
neglijeu transparent potrivit mai degrabă unei nopti 


146 

de nuntă, sub care nu se observa nici o lenjerie şi care cobora 
pînă la picioarele desculţe. Braţele îi erau şi ele dezgolite, 
rotunde şi tari sub o piele catifelată, aproape imaterială. 
Subsuorile netede erau cu sigu-ranţă rase. Blăniţa pubiană 
forma un triunghi echilateral, nu prea mare, dar clar conturat şi 
foarte închis la culoare sub pliu-rile voalului care se ondula. 

„Vă aduc o ceaşcă cu ceai de tei", a mur-murat timid, ca şi 
cum i-ar fi fost frică să mă trezească, deşi eram cu ochii larg 
deschişi, îndreptaţi spre ea aproape vertical. „E foarte indicat 
seara, dormi bine şi nu ai coşmaruri." Mi-am amintit imediat, 
evident, de sărutul vesperal al mamei-vampir, sărut de care 
băieţelul are nevoie ca de aer pentru a-şi găsi liniştea. Dacă 
patul meu impro-vizat n-ar fi fost lipsit de cearşafuri, m-ar fi 
învelit înainte de a-mi da un ultim sărut. 

Totuşi, imaginea următoare o arată îmbrăcată la fel şi aplecată 
din nou asupra chipului meu, însă călare deasupra mea, cu 
coapsele larg desfăcute, cu sexul meu în erecţie în interiorul 
sexului ei, pe care îl mişcă uşor prin înclinări lente, pendulări, 
balansări şi izbituri bruşte mai puternice, aşa cum face oceanul 
mîngiîind stîncile... Nu eram, fireşte, indiferent la silinţa pe care 
şi-o dădea făcînd astfel dragoste cu mine; 
mă aflam totuşi într-o stare de rătăcire 

147 
inexplicabilă, un fel de dedublare: deşi simţeam o puternică 
plăcere fizică, parcă nu eram cu adevărat implicat în treaba 
asta. Dacă în împrejurări asemănătoare iau bucuros toate 
iniţiativele, fără să le încura-jez prea mult pe acelea ale 
partenerei mele, în această noapte mă abandonam unei situaţii 
total opuse. Aveam senzaţia că eram violat, însă nu mi se părea 
neplăcut, dim-potrivă, poate doar puţin absurd. întins pe spate, 
cu braţele inerte, puteamjuisa intens, rămînînd totuşi m afara 
fiinţei mele. Eram ca un bebeluş pe jumătate adormit pe care 
mama îl dezbracă, îl săpuneşte, îl spală înde-lung, peste tot, îl 
clăteşte, îl freacă cu pro-sopul, îl pudrează cu talcul pe care îl 
întinde apoi cu un puf roz, în timp ce-mi vorbeşte cu bindeţe şi 
autoritate, muzică liniştitoare al cărei sens îmi scapă şi pe care 
nici măcar nu încerc să-l înţeleg... Gîndindu-mă bine, totul îmi 
pare opus naturii mele, cu atît mai mult cu cît această amantă 
mămoasă este mult mai tînără decit mine: ea are trei-zeci şi doi 


de ani, iar eu patruzeci şi şase! Ce fel de drog - sau potiune 
magică - con-ţinea oare aşa-zisa Coca-Cola? 

într-o altă secvenţă (anterioară? sau  petrecîndu-se, 
dimpotrivă, imediat după cele descrise mai sus?) un medic era 
cel care se înclina asupra corpului meu docil. Fusesem întins 
pe spate (cu genunchii 
148 
atiîrnînd), pentru un consult, pe unul din cele două paturi de 
copil prea scurte. Doctorul era aşezat lîngă mine pe un scaun de 
bucătărie (de unde-l luase oare?), şi aveam impresia că îl mai 
văzusem pe acest bărbat. Puținele cuvinte pe care le rostea 
lăsau să se înţeleagă că nu mă consulta pentru prima oară. 
Avea ţăcălia, mustaţa şi chelia lui Lenin şi ochii oblici în spatele 
unor ochelari cu ramă de oţel. Mă consulta cu diverse 
instrumente tradiţionale, mai ales în regiunea inimii, şi îşi nota 
observaţiile într-un carneţel. Mă gindeam că se putea foarte 
bine să nu-l fi întîlnit niciodată; 
semăna probabil cu fotografia uniii spion celebru sau a unui 
criminal de război, apărută recent în mai multe rînduri în presa 
franceză. La plecare, a spus pe un ton de o indiscutabilă 
competenţă că se impnnea o analiză, fără însă a preciza ce 
analiză. 

Şi iată că acum revine figura lui lo. Deşi acest flash final e 
separat, se leagă desigur de aceeaşi scenă lascivă: corpul 
tinerei femei este îmbrăcat în pinza rară a aceloraşi voa-luri 
vaporoase, iar ea mă călăreşte în con-tinuare. Dar şoldurile i s- 
au cambrat, bustul s-a ridicat, îndoindu-se uneori spre spate. 
Braţele ridicate în sus i se răsucesc, ca şi cum ar înota cu 
disperare ca să scape de valul de dantele şi muselină în care se 
îneacă. Gura i se deschide ca să respire 

149 
aerul rarefiat în acest element lichid. Părul îi zboară în jurul 
feţei precum razele unui 
soare negru. Un țipăt lung şi răguşit îi moare încet în git... 

lar acum sînt din nou singur, însă am ieşit din camera 
copiilor. Rătăcesc pe culoare căutînd toaleta, unde am mai fost 
totuşi de cel puţin două ori. S-ar zice că aceste cori-doare lungi, 
aproape neluminate, cu bifur-caţii bruşte, cotituri în unghi drept 
şi nişe, au devenit infinit mai numeroase, mai complexe, mai 
derutante. Imi dau seama, cuprins de teamă, că toate acestea 


nu sînt compatibile cu dimensiunile exterioare ale casei de pe 
canal. Să fi fost oare mutat în altă parte fără ştirea mea ? Nu 
mai sînt în pijama; mi-am pus în grabă nişte chiloţi bărbăteşti 
care se găseau în dulapul cel mare, apoi o cămaşă albă, un 
pulover şi, în sfirşit, costumul agăţat pe umeraş. E din lină 
groasă, confortabil, îmi vine ca turnat, de parcă ar fi fost facut 
de comandă. Nimic din toate acestea nu-mi aparţine, dar totul 
pare a fi fost aşezat acolo, la vedere, pentru mine. Am luat şi o 
batistă albă, brodată într-un colţ cu litera W, şi nişte pantofi 
sport bărbăteşti, care păreau şi ei că mă aşteaptă. 

După nenumărate ocoliri, schimbări de direcţie şi reluări ale 
aceluiaşi drum, cred că am găsit în sfirşit acel lucru despre care 
păstrez o amintire foarte precisă: o încăpere 
150 
destul de mare transformată în baie, cu o chiuvetă, un closet şi 
o cadă mare din fontă emailată, fixată pe patru picioare ca nişte 
labe de leu. Uşa, pe care o recunosc, în ciuda luminii nesigure 
de pe culoar, fbarte slabă în acel loc, se deschide fară dificul- 
tate; însă, o dată larg deschisă, pare că dă doar într-o cămăruţă 
fără pic de lumină. Caut pe dibuite întrerupătorul, situat în prin- 
cipiu pe peretele interior, la stînga. Totuşi, mîna mea nu 
întilneşte nimic din ceea ce ar semăna cu un buton de porțelan 
lipit de tocul uşii. Mă aflu acum, perplex, în pragul uşii căscate 
şi, cum ochii mi s-au obişnuit cu întunericul, îmi dau seama că 
nu poate fi vorba în nici un caz de o baie, fie ea mare sau mică, 
şi nici de vreo altă încăpere: mă aflu în capătul de sus al unei 
scări în spi-rală cu trepte de piatră, care evocă mai degrabă o 
scară secretă decit o vulgară intrare de serviciu. Lumina slabă 
care vine de jos dezvăluie vag - la o distanţă pe care nu o pot 
aprecia - ultimele trepte vizibile ale unei scări abrupte, foarte 
întunecoasă şi destul de înspăimiîntătoare. 

Fără a şti prea bine de ce, îmi asum riscul, stăpînindu-mi frica, 
şi cobor această scară incomodă, pe care curînd nici măcar nu- 
mi mai disting picioarele. Neavind de ce să mă ţin, mă orientez 
pipăind cu mîna stingă peretele exterior al scării în spirală, 

151 
rece şi aspru, cobor, deci, pe partea pe care treptele sînt totuşi 
mai puţin înguste. înaintez şi mai încet de frică să nu cad, căci 
trebuie să simt cu virful pantofului treptele succesive ca să mă 
asigur că nu lipseşte nici una. La un moment dat, întunericul 


este atit de adînc încît am impresia că am orbit complet. 
Continuu totuşi să cobor, însă periculosul exerciţiu durează mult 
mai mult decit mi-aş fi închipuit. Din fericire, lumina palidă care 
urcă de jos o înlocuieşte pe cea care venea din coridorul de sus. 
Această porţiune luminată cu zgircenie se dovedeşte scurtă, din 
păcate, şi trebuie să mai cobor un segment fără să văd unde 
pun piciorul. Mi-e greu să număr spirele pe care le parcurg, însă 
sfirşesc prin a mă lămuri: 

bizarul puț de piatră care străpunge de sus în jos pavilionul de 
cărămidă nu duce la parter, ci dă în vreun beci, într-un subsol 
sau o criptă, un etaj mai jos, deci cu două etaje mai jos faţă de 
camera din care am pornit. 

Cînd ajung în sfirşit la capătul acestei spirale care mi se părea 
interminabilă, jalo-nată doar de cîteva becuri mici, mult prea 
distanţate unul de altul, am în faţă intrarea unei galerii care nu 
e cîtuşi de puţin lumi-nată. însă pe ultima treaptă, care cores- 
punde ultimului beculeţ, e aşezată o lantemă militară utilizată 
de trupele de ocupaţie 
152 
americane; funcţionează perfect. Bătaia îngustului fascicul 
luminos îmi permite să găsesc un culoar subteran lung şi drept, 
larg de cel mult un metru şi jumătate, cu o boltă din piatră de 
riu care pare destul de veche. Solul e foarte înclinat şi dispare 
curînd sub o baltă de apă stătută care s-a format într-o porţiune 
mai lăsată, pe o distanţă de vreo cincisprezece-douăzeci de 
metri. o tre-cere improvizată din scînduri, pe partea dreaptă, e 
suficientă ca să poţi depăşi băl-toaca fără să-ţi uzi picioarele... 

lar acolo, între ultima scîndură şi zid, aproape scufundat în 
apa negricioasă, se află corpul unui bărbat, zăcînd pe burtă şi cu 
membrele întinse, fără doar şi poate mort. Il privesc o clipă, la 
unna urmei foarte puţin mirat de macabra sa prezenţă, plimbînd 
peste el fasciculul lantemei. Apoi solul urcă din nou şi, grăbindu- 
mă să mă îndepărtez de cadavrul compromiţător, ajung la o altă 
scară în spirală, complet neluminată, cu trepte de tablă 
perforată. Urc făcînd cît mai puţin zgomot. Dă într-o gheretă 
metalică ruginită care, îmi dau seama imediat, face parte din 
dispozitivul de înălţare al fostului pod mobil. Imi sting lantema, 
prudent, şi o aşez pe planşeul din fier cu model în romburi, 
înainte de a ieşi pe cheiul abia luminat de citeva felinare 
desuete, care par să funcţioneze cu gaz, suficiente totuşi pentru 


a permite un mers rapid pe pavajul inegal şi desfundat. 
153 
Nu mai este atit de rece în noaptea asta; 
suport fară să sufar lipsa paltonului îmblă-nit. Aşa cum era de 
aşteptat după drumul destul de lung parcurs în tunelul adînc şi 
parţial inundat, mă aflu acum pe celălalt mal al canalului 
secundar, în faţa casei ară-toase şi pline de capeane, magazin 
de păpuşi, bîrlog de agenţi dubli, depozit de came vie, 
închisoare, clinică ete. Tbate ferestrele faţa-dei sînt viu 
luminate, de parcă s-ar da o mare petrecere, lucru pe care nu-l 
obser-vasem cîtuşi de puţin atunci cînd plecasem de acolo. 
Fereastra centrală - unde o zări-sem prima dată pe Gigi - e larg 
deschisă. Celelalte, cu draperiile trase, lasă să se între-vadă 
umbrele fugare ale invitaţilor, ale ser-vitorilor purtînd tăvi mari, 
ale cuplurilor care dansează... 
Decit să o iau peste pod ca să ajung la Hotelul Aliaților, la 
extremitatea opusă a cheiului din faţă, prefer să-mi continuu 
drumul pe partea aceasta a canalului mort, acolo unde zace 
vasul-fantomă... Aproape imediat aud în spate nişte paşi pe 
pavajul denivelat, pe cît de apăsaţi pe atît de supli; 
recunosc bocancii purtaţi de Military Police. Nu e nevoie să mă 
întorc pentru a afla despre ce e vorba, căci ordinul scurt, în 
germană, îmi cere să mă opresc: “Halt /", pronunţat, s-ar zice, 
de un neamt veritabil. Executînd aşadar fară prea mare grabă 
e) 
154 
întoarcere pe loc, văd îndreptindu-se spre mine obişnuitul grup 
de doi americani din M.P., avind vopsite în alb pe partea din faţă 
a căştilor cele două litere, cu pistolul-mitra-lieră la coapsă, 
îndreptat neglijent în direcţia mea. Le sînt de ajuns cîțiva paşi 
mari, pe măsura staturii lor, ca să ajungă la doi metri de mine. 
Cel care vorbeşte germană îmi cere actele şi mă întreabă dacă 
am la mine permisul necesar pentru a circula şi noap-tea. Fără 
să scot o vorbă, îmi duc mîna la buzunarul interior stîng al 
hainei, cu natu-raleţea celui care e sigur că găseşte acolo ceea 
ce caută. Spre marea mea surprindere, simt sub degete un 
obiect tare şi atît de plat încît nu-l observasem atunci cînd mă 
îmbrăcasem cu hainele mele de împrumut, care se dovedeşte a 
fi un Ausweis berlinez, dreptunghi rigid cu marginile rotunjite. 
Fără să mă uit la el, fac un pas înainte ca să-l întind 


soldatului, care-l inspectează la lumina putemică a lanternei, 
identică cu aceea pe care tocmai o folosisem:; îşi îndreaptă apoi 
fasciculul luminos şi orbitor către faţa mea pentru a-mi compara 
trăsă-turile cu fotografia fixată în permisul meta-lic. Aş putea să- 
i explic că acest Ausweis care nu-mi aparţine mi-a fost înapoiat 
din greşeală în locul celui bun, fără să-mi dau seama, în timpul 
unui control recent într-un loc aglomerat; şi m-aş preface că 
descopăr 
155 
greşeala pe loc. Totuşi, polițistul îmi înapoiază preţiosul 
document cu un zîmbet amabil, aproape încurcat, cerîndu-şi 
scuze pentru neînțelegere: nVerzeihung, Herr von Brucke!" 
Apoi, după un rapid salut militar, cam aproximativ, foarte 
puţin germanic, se răsuceşte pe călcîie împreună cu 
camaradul 
său pentru a reveni spre Landwehrkanal, unde îşi vor relua 
patrularea. 
Mirarea mea este atit de putemică de această dată încît nu 
rezist tentaţiei de a privi la rîndul meu actul de identitate pro- 
videnţial. De îndată ce soldaţii din M.P. ies din cîmpul meu 
vizual, mă grăbesc spre cel mai apropiat felinar. In lumina 
albăstruie din jurul piciorului din fontă pe care se caţără iedera 
stilizată, fotografia ar putea într-adevăr să mă reprezinte destul 
de acceptabil. Numele adevăratului titular al permisului este 
Walther von Briicke, domi-ciliat în Feldmesserstrasse, numărul 
2, în Berlin-Kreuzberg... Mirosind încă o capeană întinsă de 
frumoasa lo şi de acohţii ei, am ajuns la hotel foarte tulburat. 
Nu-mi mai amintesc cine mi-a deschis uşa. Brusc, mă simţeam 
atft de rău încît m-am dezbrăcat, m-am spălat sumar, m-am 
aşezat în pat învăluit într-un fel de ceaţă onirică şi m-am 
prăbuşit într-un somn profund. 
Puțin mai tirziu, trezit de o necesitate naturală, m-am dus la 
baie, care mi-a 
156 
amintit de aceea căutată zadamic în timpul aventurilor mele 
noctume, din care am revăzut, concentrîndu-le, cîteva pasaje, 
convins mai întîi că tocmai avusesem un coşmar, presupunere 
cu atît mai verosimilă cu cît recunoşteam temele recurente 
ale viselor pe care le am încă din copilărie: 
closete de negăsit în timpul unei căutări derutante şi 


complicate, scara în spirală căreia îi lipsesc trepte, subterana 
inundată de apa mării, fluviul, canalele de scurgere..., în sfirşit, 
controlul de identitate, cînd sînt luat drept altcineva...12 Dar, 
cînd să mă urc din nou în patul cu plapuma răvăşită, ochii mi-au 
alunecat pe dovezile materiale ce transformau amintirile vagi 
într-o realitate tangibilă: costumul de lină groasă aşezat pe 
spătarul scaunului, cămaşa albă (bro-dată, ca şi batista, cu un 
W gotic), şosetele de un roşu aprins cu dungi negre, de un total 
prost gust, pantofii butucănogşi... într-un buzunar interior al 
hainei am găsit şi Ausweis-ul german... Eram atit de obosit încît 
am adormit imediat la loc, fără a mai aştepta alinarea vreunui 
sărut matern... 
Nota 12 - Psihanalistul nostru amator „uită" bineînţeles aici 
cele trei teme esenţiale ce structurează seria episoadelor pe 
care le 
relatează totuşi detaliat: incestul, geme-litatea, orbirea. 

157 

Tocmai terminasem în grabă micul dejun, redus la minimum 
din cauza lipsei de poftă de mîncare, cînd Pierre Garin a intrat în 
cameră fară să bată la uşă, cu obişnuita sa dezinvoltură, cu 
aerul că nu se lasă nicio-dată surprins de ceva şi că ştie 
întotdeauna mai mult decit interlocutorii săi. Făcînd cu mîna, ca 
de obicei, un salut asemănător unui salut fascist incomplet, şi-a 
început imediat monologul, ca şi cum ne-am fi despărţit doar cu 
cîteva ore înainte şi fără să fi avut pro-bleme deosebite: 

— Maria mi-a spus că eşti treaz. Am urcat pentru un minut, 
deşi nu este nimic urgent. Doar o mică informaţie: am fost 
păcăliţi, Oberst Dany von Brilcke n-a murit. Are doar o rană 
superficială la braţ! Căderea trep-tată a corpului sub gloanţele 
asasinului era doar teatru. Trebuia să-mi fi dat seama: 
era cel mai bun mijloc de a scăpa de o urmărire sau de o 
eventuală capturare... Insă ceilalţi sînt, cred eu, mai şmecheri... 

— Mai şmecheri decit noi, vrei să spui ? 

—Intr-un sens, da... Deşi comparaţia... Ca să par mai sigur de 
mine şi să nu las să se vadă neliniştea provocată de aştep-tarea 
mesajului pe care urma să mi-l transmită, m-am apucat să fac 
puţină ordine pe masă, cam mică pentru toate cite se îngră- 
mădiseră acolo. Ascultîndu-l cu un aer pe care-l voiam cît mai 
distrat, am pus resturile 
158 


gustării pe tava rămasă şi ea pe masă, am împins către celălalt 
capăt diversele mărunţi-şuri personale şi, mai ales, am ascuns 
foile răvăşite ale fragmentului de manuscris între-rupt, dînd în 
continuare impresia că nu le acord prea mare importanţă. Pierre 
Garin, din păcate, nu se lăsa uşor păcălit. Ştiam acum că, în 
afacerea noastră atît de dubi-oasă, interpreta o altă partitură 
decit mine. Era, într-adevăr, anormal ca această cobe (ce îşi lua 
adesea, de altfel, pseudonimul „Corbul"!) să nu facă nici cea 
mai mică aluzie la concedierea mea brutală, la mijloacele 
utilizate ulterior ca să-mi dea de urmă, şi să nu-mi pună nici o 
întrebare despre cum îmi petrecusem timpul în cele două (sau 
trei ?) zile precedente. Pe un ton indiferent, ca şi cum aş fi zis 
ceva în legătură cu ancheta, am întrebat: 

— Von Briicke avea, se pare, un fiu... Are vreun rol în povestea 
ta abracadabrantă? 

—A! Aşadar Gigi ţi-a vorbit despre Walther ? Nu, n-are nici un 
rol. A murit pe frontul de est, în timpul retragerii... Să nu te 
încrezi în Gigi şi în ceea ce spune. Inven-tează tîmpenii din 
plăcerea de a crea confu-zie... Fetiţa asta, altminteri 
încîntătoare, are minciuna în sînge! 

De fapt, de Pierre Garin trebuia eu să mă feresc de acum 
înainte. Numai că Garin nu ştia, se vede treaba, că 
descoperisem din 

159 
întîmplare, în timpul orbecăielilor mele noctume prin casa 
aceea atit de mare unde eram într-un fel prizonier, trei desene 
pomo-grafice semnate de acest Walther von Briicke, unde era 
înfăţişată Gigi în persoană, fară posibilitate de eroare, în ciuda 
poziţiilor inde-cente, la virsta pe care o are astăzi. Nu vroiam să 
vorbesc despre asta în raportul meu, fiindcă nu mi se părea un 
element esenţial; aş fi facut-o doar pentru a arunca o lumină 
edificatoare asupra pulsiunilor sadice ale acestui W. Ultimele 
cuvinte ale colegului meu m-au făcut să-mi schimb păre-rea: 
am, prin aceasta, o dovadă că Walther von Briicke n-a murit în 
război; Gigi ştie asta, deşi pretinde contrariul, şi e puţin 
probabil ca Pierre Garin să nu fie la curent; 
în ce scop repetă atunci minciuna pe care mi-o servise şi 
adolescenta? 

Rămiîne totuşi o dificultate narativă, care, cu siguranţă, n-a 
avut nici un rol în elimi-narea deliberată a întregii secvenţe: sînt 


incapabil să o situez, dacă nu în spaţiu (camera nu se poate afla 
altundeva decit în labirintul culoarelor de la primul etaj), măcar 
în timp. S-a întîmplat înainte sau după vizita doctorului ? 
Luasem deja masa frugală stropită cu licoarea suspectă ? Eram 
tot în pijama ? Sau mă îmbrăcasem cu hai-nele în care am 
evadat ? Sau - cine ştie ? -cu alte haine, provizorii, de care nu-mi 
amin-tesc deloc? 
160 
Cît despre Gigi, ea este complet goală în cele trei desene, ce au 
fiecare un număr de ordine şi un titlu. Sînt executate pe hirtie 
canson de format 40 x 60, cu un creion negru gros, cu mina 
relativ dură, lucrate în estompă pentru a marca anumite umbre, 
şi capătă reliefprin laviurile ce acoperă supra-feţe foarte reduse. 
Execuţia este de o exce-lentă calitate, atît în redarea fonnelor, 
cît şi în expresia feţei. In cazul multor detalii ale corpului şi ale 
legăturilor care îl ţin prizonier, ca şi în caznl trăsăturilor perfect 
recognoscibile ale modelului, precizia este aproape excesivă, 
maniacală, în timp ce alte părţi sînt lăsate într-un fel de 
indecizie, datorată poate luminii inegale, mai mult sau mai puţin 
contrastantă, în funcţie de poziţia ei, sau atenţiei inegale pe 
care o acordă artistul pervers diferitelor elemente ale 
subiectului său. 
în prima imagine, intitulată Penitenţă, tinăra victimă ni se oferă 
din faţă, în genunchi pe două pemiţe rotunde şi tari, prevăzute 
cu o mulţime de cuie; coapsele îi sînt larg desfacute datorită 
brăţărilor de piele ce string gleznele şi sînt fixate de sol prin 
fringhiile trase în afară. E cu spatele lipit de o coloană de piatră, 
mîna stingă e înlănţuită la încheietură, chiar deasupra capului, 
buclele aurite se înciîlcesc într-o mişcare nesigură. Cu mîna 
dreaptă (singurul 

161 
membru rămas liber), Gigi îşi miîngiie interiorul vulvei, 
desfăcîndu-i labiile cu dege-tul mare şi cu inelarul, în timp ce 
arătă-torul şi mijlociul pătrund adînc sub părul pubian; secreţii 
mucoase abimdente umezesc şi încreţesc scurtele şuviţe 
juvenile din jurul fantei. Tot bazinul i se răsuceşte într-o parte, 
scoţind clar în evidenţă şoldul drept. Sîn-gele de culoarea 
coacăzei a curs sub genun-chii străpunşi de nenumărate răni, 
pe care cele mai mici mişcări le deschid din nou. Trăsăturile 
senzuale ale adolescentei exprimă un fel de extaz, ce ar putea 


trăda suferinţa, dar evocă mai degrabă volup-tuoasa plăcere a 
martiriului. 

Al doilea desen se intitulează Rugul, dar nu e vorba de 
tradiționala grămadă de vreas-curi pe care erau arse de vii 
vrăjitoarele. Micuța adolescentă torturată, tot în genun-chi, însă 
de data aceasta direct pe pardo-seală, şi cu coapsele gata să se 
rupă din cauza lanțurilor prea întinse, e văzută din spate, pe trei 
sferturi, cu bustul aplecat înainte şi braţele întinse către coloana 
de care încheieturile mînilor sînt legate într-un inel de fier, la 
nivelul umerilor. Sub fesele astfel expuse spectatorului (pictor, 
îndră-gostit emoţionat, torţionar lasciv şi rafinat, critic de 
artă...), întredeschise şi puse în valoare de arcuirea puternică a 
şoldurilor, mocneşte un jar încins pe un fel de trepied 
162 
înalt în formă de făclie, asemănător acelora pe care sînt arse 
esențe parfumate, şi care îi arde încet mătăsosul păr pubian, 
sexul şi întreg perineul. Capul i-a căzut în lături, spre spate; îşi 
întoarce spre noi chipul grațios, răvăşit de insuportabila 
înaintare a focului care o devorează, în timp ce frumoasele ei 
buze desfăcute lasă să iasă horcăituri lungi de durere, modulate 
şi foarte excitante. 

Pe spatele desenului mai multe cuvinte grăbite, scrise în 
diagonală cu creionul, ar 
pvitea îi o AeAlcatw a Am-t^OT^m tafctfc modelul său, ciivinte 
de iu.bire mai mult sau mai puţin obscene şi pasionate, sau doar 
de tandreţe, cu accente uneori mai crude... însă scrisul nervos, 
în cursive gotice, este de neîn-ţeles pentru un străin. Descifrez 
cîte un cuvînt ici şi colo, fără măcar să fiu sigur că îl citesc 
corect, de exemplu »meine", care de fapt nu e decit o 
succesiune de zece linii verticale, identice, legate prin trăsături 
oblice foarte subţiri. Cuvîntul german, scos din context, ar putea 
însemna la fel de bine „am în minte", „a mea" sau „cea care îmi 
aparţine". Acest text scurt (nu are mai mult de trei sau patru 
fraze) e semnat doar cu prenumele prescurtat „Wal", iar data e 
foarte lizibilă, „aprilie '49". în partea dejos a dese-nului figura, 
dimpotrivă, numele complet, „Walther von Brucke". 
163 
în cea de-a treia imagine, ce poartă titlul simbolic Mîntuire, 
Gigi a fost crucificată pe o spînzurătoare de lemn în formă de T, 
ciop-Ută grosolan, a cărei bază este un V întors. Miinile sînt 


bătute în cuie la extremităţile barei superioare iar braţele se 
întind aproape la orizontală, în timp ce picioarele se deschid 
unnînd cele două linii divergente ale căprio-rului inferior, bătute 
în partea de jos a aces-tuia în cuie pe nişte suporturi 
proeminente Uişor înclinate. Capul, încoronat cu trandafiri 
sălbatici, e aplecat puţin înainte, înclinat într-o parte şi lăsînd să 
se vadă un ochi umed de lacrimi şi gura care geme. Cen- 
turionul roman care a vegheat la corecta executare a sentinţei 
a torturat apoi sexul adolescentei, înfigînd vîrful lancei adînc în 
camea fragedă. în numeroasele răni din pîntece, vulvă, vintre şi 
partea de sus a coapselor musteşte abundent un sînge roşu 
închis, din care losifdin Arimatcea a umplut o cupă întreagă de 
şampanie. 

Aceeaşi cupă este acum aşezată la vedere pe ceea ce pare a 
fi o masă de machiaj, în camera serviabilului model care a pozat 
în vederea reprezentării propriului supliciu, alături de mapa în 
care am pus în ordine, înainte de a o închide, cele trei coli de 
hîrtie canson. Conţinutul paharului a fost băut în întregime, însă 
cristalul a rămas miînjit de direle de lichid roşu aprins care s-au 
uscat 
164 
pe margini şi mai ales pe fundul concav. Forma deosebită a 
acestei cupe (mult mai puţin evazată decit cele în care se 
servesc de obicei vinurile spumoase, atunci cînd nu se folosesc 
paharele înalte) mă duce cu gîndul la acelaşi serviciu de Boemia 
din care facea parte obiectul spart de fată în pragul came-rei 
mele.13 Această cameră, adică a ei, este într-o dezordine 
cumplită, şi nu mă refer doar la diferitele ustensile care se află 
pe masa cea lungă alături de creme, farduri şi unsori, dejur 
împrejurul oglinzii pivotante. întreaga încăpere este presărată 
cu lucruri heteroclite, mergiînd de la un joben pînă la o valijoară, 
de la o bicicletă bărbătească pînă la un ghem mare de sfoară, 
de la un fonograf cu pilnie pînă la un manechin de croitoreasă, 
de la un şevalet pînă la basto-nul alb pentru orbi..., şi toate 
acestea arun-cate la întîmplare, unele peste altele, aşezate 
strimb, răstumate, ca după o bătălie sau ca după trecerea unui 
uragan. îmbrăcăminte, lenjerie intimă, cizme sau pantofi 
despere-cheaţi, azvirlite pretutindeni, pe mobile şi pe jos, 
dezvăluind felul neglijent şi violent în care Gigi se poartă cu 
lucrurile. Nişte chiloţi albi cu o pată de sînge foarte mare zac pe 


parchet, între un pieptene de baga falsă şi o pereche de 
foarfece mari de frizer. Pata, destul de recentă, de o culoare 
roşie aprinsă, pare să provină mai degrabă de la 

165 
o rană accidentală decit de la scurgerile naturale periodice. Am 
îndesat adînc în buzu-nar chiloţii de mătase pătaţi, probabil fără 
vrco intenție libidinoasă, ci dintr-un fel de instinct de 
conservare, ca şi cum aş fi vrut să fac să dispară urmele unei 
crime în care aş fi fost implicat. 
Nota 13 - Din acest moment precis - cînd HR ia de pe podeaua 
camerei pentru copii acest bizar pumnal de cristal provenit din 
bucata cea mai mare a unei cupe sparte de şampanie, pe care 
intenţionează să o folo-sească drept annă ofensivă de 
intimidare, pentru a fugi din casa unde se crede ţinut prizonier -, 
relatarea psihoticului agent spe-cial devine absolut delirantă şi 
necesită o redactare cu totul nouă, rectificată nu doar în citeva 
detalii, ci reluată în ansamblu, cu un plus de obiectivitate : 
De îndată ce şi-a terminat cina frugală, HR a primit vizita 
bunului nostru doctor Juan, care nu a putut decit să constate 
starea şi mai alarmantă a pacientului: un amestec de prostraţie 
într-o semi-inconştienţă (încă în stare de trezie, deşi din ce în ce 
mai pasivă) alternînd cu perioade de nervozi-tate mentală 
excesivă, mai scurte sau mai lungi, la care se adaugă o 
putemică tahi-cardie şi o hipertenaiune subită, prin care i se 
manifestau din nou mania persecuției, 
166 
obsesia complotului multiform care l-ar fi vizat, a sechestrării 
împotriva voinţei sale de către duşmanii lui imaginari pentru a i 
se administra multe barbiturice, stupefiante şi diverse otrăvuri. 
Juan Ramirez este un practician comptetent, întru totul demn de 
încredere. Deşi cunoscut mai ales ca psi-hanalist, practică şi 
medicina generală, însă se interesează îndeosebi de rătăcirile 
cere-brale legate de funcţia sexuală. Reputația că practică 
avorturi, pe care i-au construit-o confrații invidioşi, nu este la 
drept vorbind cu totul nejustificată, slavă Domnului! Ape-lăm 
adeseori, într-adevăr, la talentele sale în domeniu, pentru 
fetiţele noastre model, care nu se dezbracă doar ca să pozeze 
picto-rilor amatori. 
De-abia ieşise din camera improvizată în care îi era îngrijit 
pacientul, cînd Joelle Kast intră la rîndul ei, cu speranţa că va 


risipi temerile acestui călător ingrat, care îi atribuia în mod 
absurd cele mai negre planuri, deşi ea îi asigura găzduirea din 
pură nobleţe sufletească. Se folosea de pre-textul de a-i aduce 
hainele, încălţămintea, lenjeria de corp, paltonul, curățate şi căl- 
cate, o dată cu o ceaşcă de ceai de tei indian, despre care 
amabila pseudo-văduvă credea că are virtuţi mult mai eficace 
(atît cal-mante, cît şi ca tonic al sistemului nervos central) decit 
acelea ale oricăror poţiuni 
167 
farmaceutice. De îndată ce i s-a părut că francezul a adormit, 
a ieşit, evitind să facă şi cel mai mic zgomot de paşi sau de 
uşă, şi 
s-a dus să se culce şi ea, în celălalt capăt al casei. 
însă HR doar se prefacea că e cufundat într-un somn adînc, 
simulînd semne evi-dente: întreg corpul destins, buzele între- 
deschise, respiraţia lentă şi regulată... l-a dat gazdei un avans 
de zece minute, pentru a fi sigur că are timp să ajungă în 
camera ei. Apoi s-a ridicat, s-a îmbrăcat repede cu lucrurile 
personale recuperate, a luat de pe raflul dulapului cu oglindă 
pumnalul de cristal pe care îl ascunsese acolo şi s-a aven-tnrat 
tiptil prin casa imensă şi liniştită. 
Bineînţeles că nu recunoştea mai nimic din această succesiune 
de vestibule şi cori-doare, mai complexă decit ţi-ai închipui pri- 
vind din afară cochetul pavilion. Atunci cînd fusese transportat 
în fosta cameră a copiilor, acolo unde i se pusese pejos o saltea 
impro-vizată, bărbatul era inconştient în urma căderii brutale 
care a urmat crizei acute de halucinaţii erotice din salonul de 
primire cu păpuşi vii. lar atunci cînd, mai tîrziu, fusese condus 
pînă la toaleta din baia mare şi roz, acolo unde domnilor le place 
să le spele pe fetiţe, părea că nu vede nimic în jurul său, astfel 
încît Gigi trebuia să-l ţină de mînă pentru a-l conduce, atit la dus 
cît 
168 
şi la întors. HR a fost nevoit aşadar să rătăcească un timp în 
căutarea unei scări care să ducă la parter. Totul era pustiu şi 
foarte puţin luminat la acea oră tirzie: cîte un beculeţ albăstrui 
aprins ici şi colo... 
Şi iată că, ieşind dintr-un pasaj strimt în culoarul central, s-a 
trezit dintr-o dată faţă în faţă cu Violetta, mai să dea peste ea; 
fata îşi scosese pantofii cu tocuri înalte pentru a nu-i deranja pe 


cei care dormeau. Violetta este una dintre prietenele adoles- 
cente ale fiicei lui J.K; ea îi oferă adăpostul, protecţia, 
bunăstarea materială, sprijinul psihologic şi gestiunea 
patrimonială (asis-tenţă juridică, medicală, bancară ete.). E o 
domnişoară nostimă de şaisprezece primă-veri, roşcată şi 
zveltă, cu mult succes la ofiţerii superiori şi care, de obicei, nu 
se sperie de nimic. însă surpriza de a se trezi astfel, într-un 
culoar luminat foarte slab, în faţa unui străin cu chipul rătăcit şi 
de o corpolenţă impunătoare, părind şi mai masiv din cauza 
paltonului îmblănit, a făcut-o să se sperie şi să scoată un scurt 
țipăt instinctiv. 

HR, panicat la gîndnl că zgomotul putea trezi toată casa, i-a 
poruncit să tacă, ame-ninţind-o cu arma de cristal lipită de 
coapsă şi îndreptată către locul unde se oprea fusta scandalos 
de scurtă. Tinăra purta graţi-oasa uniformă de şcolăriţă 

obligatorie la Sphinx, mai puţin ambiguă, dar mult mai 

169 

provocatoare decit cea a lui Gigi: corsajul, descheiat în faţă 
aproape pînă în talie, era larg deschis pe o parte, lăsînd să se 
vadă rotunjimea unui umăr gol, în timp cc partea de sus a 
coapselor îşi expunea pielea sati-nată dintre tivul fustei şi 
jartierele încre-ţite, ornate cu floricele miniaturale din voal roz, 
care îi întindeau ciorapii negri, lungi şi 

mătăsoşi, garnisiţi cu dantelă deasupra genunchilor. 

Violetta, cuprinsă acum de nelmişte şi văzindu-se astfel 
expusă intenţiilor crimi-nale ale unui nebun, s-a dat înapoi înce- 
tişor, trezindu-se înghesuită într-o colonadă falsă de către 
agresorul care s-a apropiat atît de mult încît aproape că s-a lipit 
de ea. Apelind, pentru orice eventualitate, la pute-rea 
recunoscută a farmecelor sale şi crezînd că găseşte astfel cea 
mai bună apărare în faţa unui adversar de necontrolat, 
curajoasa adolescentă şi-a împins pieptul înainte, fre-cîndu-se 
de acesta şi străduindu-se să dez-golească şi mai mult un sîn 
drăgălaş ieşit din corsajul desfăcut, murmurînd, cît se poate de 
sinceră, de altfel, că, dacă dorea 
să o violeze în picioare, putea să-şi scoată imediat chiloţii... 

Bărbatul cerea însă altceva, un lucru pe care ea nu-l 
înţelegea: o cheie pentru a fugi din această casă în care nici o 
ieşire nu era zăvorită. Nu-şi dădea seama că periculoasa 
170 


lamă de sticlă, pe care necunoscutul o ţinea cu aceeaşi 
fermitate în mînă, îi atingea acum pubisul. A făcut o mişcare ca 
să-l înlănţuie cu braţele pe acest client neaşteptat, impre-vizibil, 
iar HR a crezut că încerca să scape. Repetînd cu o voce joasă 
„Dă-mi cheia, cur-viştino!", a apăsat treptat stiletul de cristal, al 
cărui virf ascuţit se înfigea singur în triunghiul moale dintre 
coapse. în timp ce trăsăturile schimonosite ale călătorului 
deveneau tot mai înfricoşătoare, prada lui stătea nemişcată, 
fascinată, mută de groază, uitindu-se cu ochii holbaţi la asasin, 
cu mii-nile pe gura deschisă, ţinind încă de cure-luşe pantofiorii 
de bal. Nenumăratele paiete metalizate care acopereau 
căputele triun-ghiulare sclipeau cu mii de scîntei albastre, într-o 
lentă balansare de pendul. 

însă HR pare că-şi dă seama dintr-o dată de ceea ce face. 
Nemcrezător, a ridicat temă-tor cu mîna stîngă marginea dejos a 
fustiţei indecente cu pliuri largi, dezgolind astfel partea dejos a 
pemiţei îmblănite şi iluzoria apărătoare de mătase albă, sfişiată, 
pe care se întindea văzînd cu ochii o pată strălu-citoare de sînge 
proaspăt de un roşu aprins, ce continua să ţişnească. 

Şi-a privit mîna dreaptă cu mirare, ca şi cum, desprinsă de 
corp, nu i-ar mai fi apar-ţinut. Apoi, ieşit brusc din letargie şi 
facînd îngrozit un pas înapoi, a rostit şapte cuvinte 

171 
cu jumătate de glas: „Fie-ţi milă, Doamne! Fie-ţi milă!" 

Imaterialul cuţit de sticlă s-a smuls din rana deja profundă sub 

un impuls atît de puternic şi de sfişietor încît Violetta n-a putut 

să-şi reprime un geamăt prelung de durere extatică. Apoi, 
profitînd de vizi-bila derută a călăului, l-a împins brusc, din 
răsputeri, şi a luat-o la fugă urlînd către capătul culoarului, 
abandonîndu-şi pantofii sclipitori pe care-i lăsase să cadă în 
mişca-rea ei impetuoasă. 

Căzut din nou într-o stare de năuceală, pierdut în labirintul 
repetiţiilor şi al amin-tirilor suprapuse. Zăceau la picioarele lui, 
iar HR îi contempla. o picătură de sînge căzuse din virful 
pumnalului pe căptuşeala albă, din piele întoarsă, a pantofului 
stîng, lăsîhd acolo o pată de un roşu închis, prelun-gindu-se în 
stropi dantelaţi... Se auzeau prin toată casa, trezită brutal de 
tipetele cru-dului ritual, uşi trîntite, paşi alergînd pe culoare, 
ţiuitul strident al unei sonerii de alarmă, hohotele nervoase ale 
victimei, behăitul ascuţit al celorlalte oiţe agitate... Se ridica 


astfel, treptat, un zgomot imens, din care se detaşau 
exclamaţiile alarmate ale noilor sosiți, comenzi scurte, ţipete 
iste-rice de ajutor, în timp ce se aprindeau lumini putemice mai 
peste tot. 

în ciuda impresiei că era hăituit din toate părţile de 
urmăritori, sub focul 
172 
reflectoarelor puternice îndreptate spre el, HR, revenindu-şi în 
fire, s-a îndreptat în fugă în direcţia de unde părea să fi venit 
Violetta, găsind astfel imediat scara prin-cipală. Ţinîndu-se, ca 
să coboare mai repede sărind peste trepte, de balustrada 
groasă şi lăcuită, susţinută de zăbrele pîntecoase de lemn, a 
observat în treacăt un mic tablou agăţat pe perete la înălţimea 
privirii: un peisaj romantic reprezentind, în timpul unei nopţi 
furtunoase, ruinele unui turn din care căzuseră, fulgeraţi fară 
îndoială, doi bărbaţi identici, care zac acum în iarbă. în graba sa 
a ratat o treaptă şi s-a trezit jos mai repede decit îşi închipuise. 
Din trei salturi, a trecut în sfirşit de uşa de la intrare, care, 
bineînţeles, nu era nici ea încuiată cu cheia. Aerul rece al nopţii 
l-a făcut să se mai calmeze. Pe cînd împingea poarta înţepe-nită 
a grădinii, pentru a ieşi pe cheiul cu pavaj inegal, s-a întîlnit cu 
un ofiţer ame-rican ce venea din sens invers şi care i-a adresat 
din mers un salut scurt şi rigid, la care HR nu a răspuns. Celălalt 
s-a oprit, întorcîndu-se ostentativ pentru a-l studia mai bine pe 
acest personaj nepoliticos sau distrat, pe care părea a-l 
recunoaşte. HR şi-a urmat drumul liniştit, facînd la dreapta pe 
Landwehrkanal către cartierul Schoneberg. Buzunarul stîng al 
paltonului, deşi larg şi adînc, avea o umflătură ţuguiată, absolut 

173 

anormală. Şi-a dus mîna la buzunar, constatind fară prea mare 
surprindere pre-zenţa pantofului de bal cu solzi albaştri de 
sirenă, pe care îl luase fără să se gîndească atunci cînd o 
rupsese la fugă. Cît despre stiletul de cristal, acesta se odihnea 
acum, în picioare, în mijlocul măsuţei care stă pre-cum un 
tumuleţ în capul scării pe care cobo-rise în grabă, sub un cer de 
furtună, asasinul hăituit, în timp ce fulgerele luminau deco-rul 
iar tunetele bubuiau asurzitor. 

Mărturia ofițerului american este ultima dintr-o serie practic 
neîntreruptă care ne-a permis să reconstituim în detaliu 
acţiunile şi comportamentul bolnavului nostru fugar în reşedinţa 


atit de aparte a familiei von Briicke. După ce HR a dispărut la 
dreapta cum ieşi din fundătură, militarul a trecut la rîndul lui de 
grilajul grădinii, dar în sens invers, şi fără să ezite, ca un client 
fidel al magazinului de păpuşi; este vorba de colo-nelul Ralph 
Johnson, uşor de identificat de către noi toţi şi de către toate 
serviciile secrete occidentale, cunoscut mai ales sub numele 
uzurpat de Sir Ralph, care vine pur şi simplu de la o aluzie 
prietenească la aerul lui foarte britanic. Apoi a urcat cu pas vioi 
cele trei trepte de la intrare, uitîndu-se la ceasul mare pe care îl 
purta la mîna stîngă. 

Ştini aşadar cu precizie că s-au scurs optzeci de minute între 
acest moment foarte 
174 
important şi acela în care HR a apărut la cabaretul Die Sphinx 
(unde lucrează cîteva dintre şcolăriţele noastre), de două ori mai 
mult faţă de cit le ia fetelor ca să parcurgă acest traseu, pe care 
îl cunosc foarte bine: 
mergi de-a lungul canalului dincolo de piaţa Mehring, îl 
traversezi apoi luînd-o la stînga ca să ajungi pe Yorkstrasse. 
Pretinsul nostru agent special dispunea astfel de o marjă de 
timp (între douăzeci şi cinci şi treizeci de minute) pentru a face 
un ocol şi a comite eventual o crimă, fie plănuită dinainte, fie în 
împrejurări accidentale sau din pură întîmplare. în orice caz, 
este limpede că acest cartier îi e familiar din vremea frec- 
ventelor sale şederi în sectorul francez, din apropiere: chiar 
dincolo de Tiergarten, care este de fapt o zonă intemaţională (în 
ciuda apartenenţei teoretice la sectorul britanic), cu Gara Zoo, 
principala poartă spre Vest. 

în plus, fugarul cunoştea cu siguranţă locul unde putea 
nădăjdui să găsească cel mai bun refugiu pe timpul interdicţiilor 
de circulaţie, în acest spaţiu foarte puţin distrus, la sud de 
străzile Kleist şi Biilow, acolo unde abundă localurile de noapte, 
frecventate de militarii aliaţi şi de înalta societate inter-lopă, 
avînd cu toţii preţiosul pennis de circulaţie la orice oră. Căci nu 
pare să fi ezitat între diferitele firme care, în pofida relativei lor 
discreţii, rămîn mereu uşor de 

175 

reperat, multe dintre ele afişînd de altfel nume franţuzeşti - Le 

Grand Monde, La Cave, Chez la comtesse de S6gur, dar şi 

Wonderland, Die Blaue Villa, The Dream, Das 


Mădehenpensionat, Die Holle ete. 
Cînd HR a intrat în „sala de spectacole" a Sphinx-ului, o încăpere 
intimă, deşi foarte aglomerată, Gigi era în picioare pe tejgheaua 
barului, executind unul din tradiţionalele nmnere berlineze, în 
corset negru şi joben. Fără să-şi întrerupă numărul, i-a adresat 
amical - cu bastonul de dandy, lung, alb şi prevăzut cu măciulie 
de argint - un semn de bun venit, ca şi cum ar fi avut întîlnire la 
cabaret în noaptea aceea, lucru pe care adolescenta îl neagă 
vehement,  ţinind chiar să precizeze că-i recomandase 
bolnavului să rămînă în cameră, dată fiind starea lui de 
slăbiciune, confirmată de doctorul Juan, şi mai ales să nu iasă 
din casă, pretinzind că i-ar fi spus, pentru a-l descuraja, că toate 
uşile erau încuiate. După cum îi e obiceiul, haimanaua a minţit 
încă o dată. 
Seara se desfăşura fără incidente, într-o muzică lascivă, în fumul 
dulceag al ţigărilor Camel, în luminile roşii difuze, în căldura 
plăcută de infem climatizat, în parfumul ameţitor al ţigărilor de 
foi care se amesteca cu acela, mai aţiţător, al fetelor, cele mai 
multe dintre ele fiind acum aproape dez-brăcate. Se formau 
cupluri, printr-un simplu 
176 
gest îndrăzneţ sau printr-un schimb de priviri. Alţii părăseau 
încăperea, mai mult sau mai puţin discret, îndreptindu-se spre 
cabinele mici, dar confortabile, amenajate la primul etaj, iar 
pentru instalaţii mai aparte, la subsol. 
După ce a băut cîteva pahare de bourbon, servite de o 
simpatică domnişoară de vreo treisprezece ani pe nume Louisa, 
HR a ador- 
mit de oboseală într-un colţ întunecat al sălii. 
Corpul neînsufleţit al Oberfuhrer-vAva Dany von Bnicke a fost 
găsit în zori de o patrulă militară, în curtea unui imobil aproape 
distrus de bombe, nelocuit, însă în curs de restaurare, dînd spre 
Viktoria Park, adică în imediata apropiere a marelui aerodrom 
de la Tempelhof. De data aceasta asasinul nu mai dăduse greş. 
Cele două gloanţe trase din faţă, de la distanţă foarte mică, în 
piept, şi găsite la locul respectiv, aveau acelaşi calibru ca acela 
care îl rănise la braţ, cu trei zile mai înainte, şi, după părerea 
experţilor, proveneau din acelaşi pistol automat Beretta de 9 
mm. Alături de cadavru zăcea un pantof de damă cu toc înalt a 
cărui căpută era omată cu solzi albaştri metalizaţi. o picătură de 


sînge roşu aprins îi păta căptuşeala. 

177 

A cincea zi 

HR visează că se trezeşte, tresărind, în camera fără ferestre a 
copiilor von Briicke. Zgomotul violent de sticlă spartă care-l 
smulge din somnul imaginar pare să pro-vină de la dulap, a 
cărui oglindă mare este totuşi intactă. La gîndul unor eventuale 
stri-căciuni în interior, se scoală şi deschide uşa masivă. Pe 
etajera centrală, la înălţimea privirii, pumnalul de cristal (care 
stătuse pînă atunci pe piciorul său de cupă de şam-panie) a 
căzut, într-adevăr, pe pantoful albastru cu solzi de sirenă, 
răstumat, cu siguranţă, de vibraţiile vreunui cvadrimotor 
american ce zbura prea jos (din pricina vîntului dinspre nord) 
după decolarea de la Tempelhof şi care a făcut să se zgilţiie 
toate obiectele din casă, precum un cutremur. în căderea lui 
brutală, transparenta lamă ascuţită a tăiat profund pielea 
întoarsă care căptuşeşte interiorul delicatului pantof, răstumat 
şi el acum pe o parte. Tăietura sîngerează abundent: un lichid 
roşu, viscos, 

179 
se scurge pulsînd spasmodic pe etajera de dedesubt şi pe 
lenjeria intimă a lui Gigi, îngrămădită acolo în dezordine. HR, 
cuprins de panică, nu ştie ce să facă pentru a opri 
hemoragia. Se sperie cu atit mai mult cu 
cît întreaga casă s-a umplut brusc de ţipete ascuţite... 

M-am trezit atunci de-a binelea, însă în camera cu numărul 3 a 
Hotelului Aliaților. Două cameriste se certau violent pe culoar 
chiar în spatele uşii mele. Eram tot în pijama, întins de-a latul 
peste plapuma boţită şi umezită de transpiraţia mea. 
TBrminîndu-mi Fruhstuck-ul după plecarea lui Pierre Garin, 
intenţionasem să mă odihnesc puţin pe pat şi, nerefăcut după 
oboseala acestei nopţi agitate, unnată de un somn prea scurt, 
adormisem pe loc. Şi iată că soarele iernatic apunea, coborind 
printre cele două draperii netrase. Cameristele se insultau într- 
un limbaj dialectal, cu un puternic accent țărănesc, pe care nu-l 
înţelegeam deloc. 

M-am ridicat cu greutate şi am deschis uşa brusc. Maria şi 
tinăra ei colegă (cu sigu-ranţă o începătoare) au pus imediat 
capăt altercaţiei. Pe podeaua culoarului era o carafă de sticlă 
albă spartă în trei bucăţi, al cărei conţinut (care părea a fi vin 


roşu) se întinsese pînă în pragul uşii. Deşi nervoasă, Maria mi- 
a adresat un suris forţat şi a vrut 

180 

să se justifice, întrebuinţind acum, ca să 

înţeleg eu, o germană mai clasică, mai simplă: 

— lIdioata asta mică s-a speriat: credea 
că avionul se va prăbuşi peste casă şi a scăpat tava. 

— Nu-i adevărat, protesta timid cealaltă fată. Ea m-a împins 
înadins, ca să mă facă să-mi pierd echilibrul. 

— Ajunge! Nu plictisi clienţii cu poveştile tale. Domnule Wall, 
vă aşteaptă jos de o oră doi domni. Mi-au spus să nu vă tre- 
zesc... că nu erau grăbiţi... voiau să ştie dacă hotelul are încă o 
ieşire! 

—Bine... De fapt, mai este o ieşire? 

—Bineînţeles că nu!... De ce?... Doar cea pe care o ştiţi şi care 
dă spre canal. E una singură, şi pentru cafenea, şi pentru livrări, 
şi pentru hotel. 

Maria părea să considere această pro-blemă a uşii drept o 
curiozitate bizară a vizitatorilor. Sau poate făcea pe naiva, 
înţele-gînd, dimpotrivă, foarte bine ce seixmificaţie avea 
întrebarea? Poate chiar, surescitată de ideea eventualei mele 
evadări, să-mi fi grăbit în mod deliberat reapariţia provo-cînd tot 
scandalul ăsta pe culoar? Am răspuns calm că voi cobori, că 
trebuia doar să mă lase să mă îrnbrac. Am închis sec uşa, 
întorcînd demonstrativ cheia în broască, cu un zgomot surd, de 
parcă aş fi 

181 

tras cu un revolver prevăzut cu dispozitivul numit 

„amortizor”. 

în acel moment am văzut pe scaun pro-prini meu costum de 
călătorie, în locul unde-l aşezasem pe cel de împrumut, cu care 
mă întorsesem noaptea trecută. Şi, pe cuierul de perete, în 
fundul camerei, paltonul dis-părut se afla acum aşezat pe 
umeraş... în ce împrejurări, Ja ce oră se va fi produs înlocuirea, 
fără ca eu să-mi dau seama? Neputind să-mi amintesc dacă 
hainele mele adevărate reapăruseră deja atunci cînd Pierre 
Garin înu făcuse acea vizită rapidă, era foarte posibil să nu le fi 
observat după apariţia intempestivă a Mariei, atunci cînd îim 
adusese micul dejun, pentru că pre-zenţa lor mi-era atît de 
familiară... însă ceea ce mă tulbura cel mai mult era faptul că de 


acum înainte nu mai exista nici cea mai mică dovadă a vreunui 
adevăr obiectiv al ultimelor mele deplasări. Totul dispă-ruse: 
costumul comod din tweed, oribilele şosete roşii cu dungi negre, 
cămaşa şi batista brodate cu un W gotic, noroiul din subterană 
pe pantofii butucănoşi, Ausweis-ul berlinez cu fotografia mea 
(sau cu aceea a unui chip foarte asemănător cu al meu), dar 
atestînd o altă identitate, fără nici o legătură cu vreuna din cele 
pe care le folosesc, deşi 
avînd de-a face îndeaproape cu călătoria mea. 
182 

Mi-am amintit apoi de chiloţii pătaţi de sînge, ridicaţi de pe 
jos, nu se ştie de ce, în camera lui Gigi. Nu-i scosesem oare din 
buzunarul pantalonilor de tweed înainte de a mă băga în pat? 
(în orice caz, îmi amin-team că i-am îndesat repede în buzunar, 
după ce am privit cele trei desene erotice ale sosiei mele, 
remarcînd cu această ocazie că nu prea am văzut un costum 
întreg din acest fel de stofă.) Unde i-oi fi vîrit atunci cînd am 
intrat aici?... Am reuşit să-i descopăr, cu un sentiment de 
uşurare, în coşul de gunoi din baie; din fericire, nu se facuse 
curăţenie, fiindcă nu ieşisem din cameră. 

Examinîndu-i cu atenţie, am observat o mică ruptură în 
centrul petei roşii, făcută parcă de virful unui obiect foarte 
ascuţit, Nu se impunea oare o legătură cu stiletul de sticlă care 
apăruse din nou în coşmarul meu recent? Conţinutul anecdotic 
al aces-tuia, aşa cum se întîmplă întotdeauna în vise, se explica 
de altfel uşor pornind de la elemente de realitate trăite în ajun: 
aşe-zind, pe raftul foarte încărcat al dulapului masiv, cupa de 
şampanie spartă chiar lîngă pantoful albastru, mă fulgerase 
ideea (o, Angelica!) să prind un peşte din adîncuri cu acest virf 
de harpon, într-o partidă de pescuit subacvatic. Aşez cu grijă 
trofeul de vînătoare în spatele oglinzii dulăpiorului 

183 

de medicamente, atestind astfel existenţa verificabilă a 

aventurilor mele nocturne, atent să nu se piardă minusculul 

ciob de sticlă rămas agăţat în mătasea zdrenţuită. 
După ce m-am îmbrăcat, fară prea mare grabă, ca să-mi 
întîlnescjos vizitatorii, am zărit o umflătură anormală care 
defbrma buzunarul stîng al paltonului îmblănit agă-ţat în cuier. 
Apropiindu-mă prudent şi introducînd o mînă nesigură, am scos 
un pistol automat, greu, pe care l-am recunos-cut imediat: dacă 


nu era chiar acelaşi, era oricuin identic cu pistolul Beretta găsit, 
la sosirea mea la Berlin, în sertarul biroului din apartamentul J.K. 
care dădea spre Piaţa Oamenilor de Anne. Cineva doreşte 
aşadar să mă împingă la sinucidere? Amînînd pentru mai tîrziu 
analiza acestei probleme şi neştiind ce să fac cu această annă 
încă-păţinată, am pus-o la loc, acolo unde cineva o strecurase 
înainte de a-mi înapoia hainele, apoi am coborit, evident, fară 
palton. 

în Cafe des Allies, un local în general puţin frecventat, cei 
doi bărbaţi care voiau să mă vadă erau foarte uşor de 
identificat: nu mai existau alţi clienţi. Instalaţi la o masă de 
lîngă uşă, în faţa unor halbe de bere aproape goale, şi-au 
ridicat ochii spre mine, iar unul dintre ei mi-a arătat (cu un 
gest mai degrabă resemnat decit imperativ) scaunul gol care, 
nu încape îndoială, mă aştepta. 

184 

Am înţeles pe loc, după îmbrăcăminte, că era vorba de nişte 

poliţişti germani în civil; 
de altfel, drept preambul, şi-au prezentat legitimaţiile oficiale 
care le atestau funcţia şijustificau misiunea pe care o aveau, 
aceea de a obţine de la mine răspunsuri precise, veridice, la 
obiect. Deşi puţin vorbăreţi şi fară să fi considerat necesar să se 
ridice de pe scaune la sosirea mea, prin gesturi şi atitudini, ca şi 
prin puţinele cuvinte rostite, manifestau curtoazie, ba chiar - cel 
puţin aparent - o anume bunăvoință. Cel mai tînăr vorbea o 
franceză limpede şi corectă, fară prea mari subtilităţi, iar eu m- 
am simţit onorat de această solicitudine a poliţiei faţă de mine, 
deşi pierdeam astfel un mijloc important de a eluda vreo 
întrebare mco-modă, prefacîndu-mă că nu-i înţeleg sensul exact 
sau implicaţiile evidente. 

Aruncînd o privire rapidă peste legiti-maţiile lor, am văzut că 
acela dintre ei care nu vorbea limba mea matemă - fie că nu o 
ştia, fie din calcul - avea un grad mai mare. Afişa o plictiseală 
uşor absentă. Celălat mi-a explicat pe scurt situaţia: eram 
bănnit că am jucat un anume rol (ca să nu spun mai mult) în 
crima pe care începuseră s-o anche-teze în această dimineaţă. 
Deoarece nici victima şi nici vreunul dintre potenţialii suspecți 
nu aparţineau serviciilor americane, civile sau militare, în mod 
normal ancheta - 

185 


cel puţin la început - trebuia condusă de Stadtpolizei* din 
Berlinul de Vest. Urma deci să-mi citească, pînă una-alta, 
partea din raport care mă privea. Dacă aveam de facut vreo 
remarcă, aveam dreptul să-l între-rup, însă era preferabil, 
pentru a nu pierde timpul în zadar, să nu uzez prea des de 
această posibilitate, în aşa fel încît obser-vaţiile mele 
personale, eventualele contes-taţii sau comentarii justificative 
să fie grupate, de pildă la sfirşitul expunerii sale preluninare. 
Am fost de acord, iar el a început de îndată lectura paginilor 
dactilografiate scoase dintr-o servietă burduşită : 
„Va numiţi Boris Wallon, născut în luna octombrie 1903 la Brest, 
nu Brestul din Bielorusia, ci un port militar din provincia 
franceză Bretagne. Sau, mă rog, asta e iden-titatea sub care aţi 
trecut de checkpoint-ul** de pe Friedrichstrasse ca să ajungeţi 
în par-tea occidentală a oraşului. Totuşi, cu treizeci de ore mai 
devreme, aţi părăsit Republica Federală prin postul de frontieră 
de la Bebra cu un paşaport pe care figurau un alt nume, Robin, 
şi un alt prenume, Henri; este, de altfel, documentul pe care l- 
aţi prezentat şi în tren, la controlul militar provocat de 
comportarea dumneavoastră bizară în gara 
* Poliţia municipală (germ.) - n. tr. 
** Punctul de control (engl.) - n. tr. 
186 
Bitterfeld. Faptul că aveţi mai multe Reisepass aparent 
autentice, dar cu nume, locuri de naştere şi profesii diferite nu 
va fi reţinut împotriva dumneavoastră; este adeseori cazul 
călătorilor francezi în misi-une, şi nu e treaba noastră. In 
principiu, nu ne interesează nici ce aţi făcut după intra-rea în 
zona sovietică, la Gerstungen-Eisenach, pînă la ieşirea din 
Berlinul de Est şi tre-cerea în sectorul american de ocupaţie. 
Problema e însă că v-aţi petrecut acea noapte (din 14 spre 15) 
la primnl etaj al unui imobil în ruine care dă spre Gendar- 
menmarkt, exact vizavi de punctul în care un anume colonel von 
Briicke a fost, către miezul nopţii, victima unui prim atentat 
criminal: două focuri de revolver trase de la una din ferestrele 
imobilului cu pricina, care doar l-au rănit la braţ. o bătrînă lipsită 
de resurse, pe nume Ilse Back, locuieşte acolo ilegal, în pofida 
stării insalubre a clă-dirii, lipsită de electricitate şi de apă 
curentă; 
ea v-a recunoscut în mod categoric din setul de fotografii care i- 


au fost arătate. Este sigură că gloanţele au pornit din micul 
apar-tament pe jumătate distrus, de nelocuit, situat pe acelaşi 
palier. V-a văzut sosind la căderea nopţii şi apoi ieşind, prima 
dată, după ce s-au auzit împuşcăturile. în timpul depoziţiei, fără 
să-i sugereze cineva, a 

187 

menţionat paltonul gros, îmblănit, mirată că un călător atît de 

bine îmbrăcat vine să 

doarmă într-un loc unde se aciuează vaga-bonzii. 

V-a văzut plecînd a doua zi cu bagajele, însă fară mustata pe 
care o aveaţi în ajun. Deşi această persoană a dat dovadă, în 
timpul declaraţiilor ei, de o trecătoare, dar evidentă slăbiciune 
mintală, detaliile pe care ni le-a fumizat sînt surprinzătoare, cu 
atit mai mult cu cît, o dată ajuns în Kreuzberg (venind pejos pe 
Friedrichstrasse), aţi cerut lămuriri de la o tînără chelneriţă de 
la bra-seria Spartakus, care v-a indicat cum să ajungeţi în 
Feldmesserstrasse, unde aţi închi-riat o cameră de hotel - chiar 
aici - la cîţiva paşi de domiciliul legal al presupusei dum- 
neavoastre victime şi al fostei sale soţii de origine franceză, 
Joelle Kastanjevica. Nu v-aţi îndreptat încoace paşii din 
întîmplare, 
iar coincidenţa poate, evident, să pară suspectă. 

Or acelaşi ofiţer din serviciile speciale ale Wehrrnacht-ului, 
Dany von Brucke, a fost asasinat noaptea trecută (de data asta 
de-adevăratelea), la ora 1 şi 45: s-au tras de la mică distanţă 
două gloanţe în pieptul victimei, cu un pistol automat de 9 mili- 
metri, annă identică - spun experţii - cu cea care, cu trei zile 
înainte, nu-i provocase decit o rană uşoară. Gloanţele trase în 
cele 
188 
două situaţii au fost găsite de fiecare dată la faţa locului, a doua 
oară pe un şantier de reconstrucţie de lîngă Viktoria Park, la 
trei-zeci şi cinci de minute de mers pe jos de aici, fără să te 
grăbeşti. Momentul exact al crimei ne-a fost indicat de un paznic 
de noapte care a auzit împuşcăturile şi s-a nitat la ceas. Cele 
două tuburi percutate după noua încercare reuşită căzuseră în 
praf în imediata apropiere a cadavrului. în cazul primei tentative 
ratate din Berlinul de Est, tuburile au fost descoperite în 
apartamen-tul indicat de doamna Back, în faţa ferestrei fără 
cercevele de unde spune că aţi tras. Chiar dacă această femeie 


e pe jumătate nebună şi vede peste tot criminali sadici şi spioni 
israelieni deghizați, trebuie să admi-tem că delirul ei confirmă 
cîteva puncte esenţiale ale anchetei noastre ştiinţifice şi fară 
cusur... 

După aceste complimente pe care şi le adresa într-un fel lui 
însuşi, polițistul şi-a ridicat privirea şi m-a fixat insistent, drept în 
ochi. Fără să mă tulbur, i-am zîmbit, ca şi cum m-aş fi asociat 
complimentelor sale, suris ce putea fi interpretat şi ca o uşoară 
ironie. De fapt, nu fusesem deloc surprins de relatarea sa, pe 
care, pe alocuri, o citise după textul dactilografiat, impro-vizind 
însă în mai multe rînduri (ultima frază, de exemplu, îmi păruse a 
fi o adăugire 

189 
menţionat paltonul gros, îmblănit, mirată că un călător atît de 
bine îmbrăcat vine să 

doarmă într-un loc unde se aciuează vaga-bonzii. 

V-a văzut plecînd a doua zi cu bagajele, însă fară mustata pe 
care o aveaţi în ajun. Deşi această persoană a dat dovadă, în 
timpul declaraţiilor ei, de o trecătoare, dar evidentă slăbiciune 
mintală, detaliile pe care ni le-a fumizat sînt surprinzătoare, cu 
atit mai mult cu cît, o dată ajuns în Kreuzberg (venind pejos pe 
Friedrichstrasse), aţi cerut lămuriri de la o tînără chelneriţă de 
la bra-seria Spartakus, care v-a indicat cum să ajungeţi în 
Feldmesserstrasse, unde aţi închi-riat o cameră de hotel - chiar 
aici - la cîţiva paşi de domiciliul legal al presupusei dum- 
neavoastre victime şi al fostei sale soţii de origine franceză, 
Joelle Kastanjevica. Nu v-aţi îndreptat încoace paşii din 
întîmplare, 
iar coincidenţa poate, evident, să pară suspectă. 

Or acelaşi ofiţer din serviciile speciale ale Wehrrnacht-ului, 
Dany von Brucke, a fost asasinat noaptea trecută (de data asta 
de-adevăratelea), la ora 1 şi 45: s-au tras de la mică distanţă 
două gloanţe în pieptul victimei, cu un pistol automat de 9 mili- 
metri, annă identică - spun experţii - cu cea care, cu trei zile 
înainte, nu-i provocase decit o rană uşoară. Gloanţele trase în 
cele 
188 
două situaţii au fost găsite de fiecare dată la faţa locului, a doua 
oară pe un şantier de reconstrucţie de lîngă Viktoria Park, la 
trei-zeci şi cinci de minute de mers pe jos de aici, fără să te 


grăbeşti. Momentul exact al crimei ne-a fost indicat de un paznic 
de noapte care a auzit împuşcăturile şi s-a nitat la ceas. Cele 
două tuburi percutate după noua încercare reuşită căzuseră în 
praf în imediata apropiere a cadavrului. în cazul primei tentative 
ratate din Berlinul de Est, tuburile au fost descoperite în 
apartamen-tul indicat de doamna Back, în faţa ferestrei fără 
cercevele de unde spune că aţi tras. Chiar dacă această femeie 
e pe jumătate nebună şi vede peste tot criminali sadici şi spioni 
israelieni deghizați, trebuie să admi-tem că delirul ei confirmă 
cîteva puncte esenţiale ale anchetei noastre ştiinţifice şi fară 
cusur... 

După aceste complimente pe care şi le adresa într-un fel lui 
însuşi, polițistul şi-a ridicat privirea şi m-a fixat insistent, drept în 
ochi. Fără să mă tulbur, i-am zîmbit, ca şi cum m-aş fi asociat 
complimentelor sale, suris ce putea fi interpretat şi ca o uşoară 
ironie. De fapt, nu fusesem deloc surprins de relatarea sa, pe 
care, pe alocuri, o citise după textul dactilografiat, impro-vizind 
însă în mai multe rînduri (ultima frază, de exemplu, îmi păruse a 
fi o adăugire 

189 

personală): îmi confirma bănuielile cu privire la crima pe care 
cineva voia să mi-o pună în cîrcă. Dar cine oare? Pierre Garin? 
Walther von Briicke ?... Mă pregăteam aşadar să răspund cu 
francheţe, ezitind totuşi în ce priveşte lucrurile pe care aveam 
voie să le dezvălui poliţiei berlineze referitor la o presupusă 
misiune, din ce în ce mai neclară, şi din cauza căreia mă 
transfonnasem tot mai mult în victimă. 
Dar, înainte de a mă hotări să vorbesc, interlocutorul meu şi-a 
întors brusc privi-rea către superiorul lui, care tocmai se ridi- 
case. La rîndul meu, mi-am îndreptat ochii spre ăcest personaj 
înalt, al cărui chip îşi schimbase dintr-o dată expresia: dezinte- 
resului plin de lehamite îi luase locu] o aten-ţie vie, aproape 
anxioasă, în timp ce fixa ceva în spatele meu, în direcţia scării 
care ducea la primul etaj. Subordonatul fran-cofon s-a ridicat şi 
el repede şi a înţepenit, privind în aceeaşi direcţie cu rivna unui 
cîine de vînătoare gata să atace, atitudine pe cît de vizibilă, pe 
atit de neaşteptată. 

Fără să mă ridic de pe scaun sau să mă arăt în vreun fel 
tensionat, am întors capul ca să văd obiectul bruştei lor agitaţii. 
Chiar în faţa lor, pe ultima treaptă de jos, Maria se afla alături de 


un Schupo* în unifonnă 
* Poliţist (germ., fam.) - n. tr. 
190 
ce ţinea cu ambele miini o valijoară plată, destul de mare, pe 
care o purta orizontal, cu o respectuoasă vigilenţă, ca şi cum ar 
fi fost un obiect foarte valoros. Pe buzele graţioa-sei cameriste 
se citeau cuvintele, în ger-mană, desigur, articulate cu grijă, ale 
unui mesaj mut pe care îl adresa acuzatorilor mei. Tinăra cu 
chip naiv aparţinea aşadar serviciilor locale de informaţii, 
asemenea majorităţii servitorilor din hotelurile şi pen-siunile 
berlineze. De îndată ce m-am uitat la ea, Maria şi-a întrempt 
mimica, arborînd pe loc un zîmbet inocent care mi-era adre-sat. 
Inspectorul-şef le-a facut semn să se apropie, iar ei s-au 
executat cu mult zel. 
După ce Maria a dat la o parte cele două halbe aproape goale, 
agentul de poliţie şi-a depus preţioasa pradă pe masă, 
deschizînd-o cu precauţiile rezervate îndeobşte obiectelor de 
artă. în interior, aranjate cu grijă şi sepa-rate cu ghemotoace de 
hîrtie subţire, se aflau şapte pungi de plastic transparente, 
închise fiecare cu un şnur de care atîrna cite o etichetă scrisă de 
mînă cu litere gotice, ili-zibile pentru un francez. Am identificat 
însă fară greutate pantoful de bal cu căputa ornată cu paiete 
albastre a cărui căptuşeală de piele întoarsă era acum pătată de 
sînge, pistolul automat Beretta de 9 mm, patru tuburi percutate 
după toate aparențele de arma respectivă, o păpuşică 
dezbrăcată 

191 
dintr-un celuloid de culoarea pielii, căreia i se smulseseră 
braţele, chiloţii de satin cu volănaşe de dantelă încreţită, pe 
care eu îi credeam la adăpost în dulăpiorul de toaletă, im flacon 
de sticlă conținînd un rest de lichid incolor şi în care era băgată 
o pipetă încor-porată în dop, periculoasa bucată din cupa de 
şampanie spartă, al cărei virf ascuţit păstra dîre de sînge. 
Polițistul care îmi citise raportul m-a întrebat, după un moment 
de tăcere, dacă recunoşteam aceste obiecte. Le-am privit cu şi 
mai mare atenţie şi am răspuns fară să mă tulbur: 
—Un pantof asemănător cu acesta se afla pe raftul dulapului, în 
camera în care am donnit cu Joelle Kast, dar nu era pătat de 
sînge şi era pentru piciorul drept; or aici avem un pantofpentru 
stîingul. Pistolul care a fost găsit, bănuiesc, printre lucrurile mele 


mi-a fost pus, în timp ce dormeam, într-un buzunar al paltonului 
îmblănit; cînd m-am trezit, am descoperit eu însumi pre-zenţa 
lui suspectă. 

— Nu l-aţi văzut niciodată înainte ?... De pildă în apartamentul în 
ruină care dă spre Piaţa Oamenilor de Anne ? 

— într-adevăr, în sertarul mesei se afla un pistol automat; însă, 
dacă memoria nu mă înşală, era un model de un calibru mai 
mic. Cît despre tuburile goale, habar n-am 

192 

de unde ar putea proveni... în schimb, păpuşa martirizată vine 
direct dintr-un vis de copil. 

—Un vis de-al dumneavostră? 

— De-al meu, dar şi al multor alţi băie-ţei! In privinţa stiletului 
de cristal, pare a fi ciobul unui pahar de vin spumos în care era 
vopsea roşie, pe care l-am văzut în camera lui Gigi, fiica lui 
Joelle, cameră unde, în mijlocul unei dezordini îngrozitoare, erau 
azvirliţi pe jos nişte chiloţi de mătase pătaţi cu sînge menstrual. 
Aceia nu pot fi totuşi confundați cu proba pe care mi-o 
prezentaţi aici: nu aveau nici un volănaş de dantelă, iar țesătura 
lor foarte simplă, de şcolăriţă, nu era ruptă în dreptul fantei 
vulvare. 

— Am putea afla atunci de unde aţi luat această lenjerie sfişiată 
cu pumnalul, pe care am găsit-o chiar aici, în baia dumnea- 
voastră? 

— N-am luat-o de nicăieri. Ca şi în cazul 
pistolului Beretta, singura explicaţie ar fi că o persoană a cărei 
identitate îmi scapă a introdus dovezi falsificate în existenţa 
mea, cu scopul probabil de a-mi pune în cîrcă o crimă din care 
nu înţeleg mare lucru. 

— Şi ce ar reprezenta, în scenariul dum-neavoastră atit de 
puţin credibil, această sticluţă a cărei pipetă este încă pe 
jumătate plină? Ce fel de lichid conţine? 

Acesta este, de fapt, singurul element din conţinutul 
heteroclit al valijoarei care 

193 
nu-mi aminteşte de nimic. Examinîndu-l din nou, observ că 
flaconul, un model vag farmaceutic, lasă să se întrevadă, privit 
din anumite unghiuri, o inscriptie tocită din care se distinge 
îndeosebi silueta unui ele-fant, sub numele grecesc al acestui 
mamifer, dar cu majuscule chirilice (adică un S rusesc în formă 


de e latinesc, în locul lui sigma final), continuată dedesubt, cu 
litere mai mici, de cuvîntul nemţesc Radierflussigkeit, al cărui 
sens rămîne pentru mine mai degrabă misterios. îmi vine brusc 
o idee, gindindu-mă la activităţile artistice ale lui Walther von 
Briicke: Radierung înseamnă gravură în acvaforte... Preferînd 
totuşi să nu pomenesc deocamdată nimic despre dese-nele 
erotice foarte compromiţătoare ale riva-lului meu, aleg un alt 
răspuns, mai evaziv : 

—Ar putea fi un narcotic sau o otravă ce atacă sistemul 
nervos, şi care mi-a fost administrată, picătură cu picătură, de 
mai multe zile, în tot ceea ce beau: cafea, bere, vin, Coca-Cola... 
pînă şi în apa de la chiuvetă. 

—Da, bineînţeles... Psihoza, sau ahbiul dumneavoastră, cu 
privire la o maşinaţiune organizată cu ajutorul diferitelor 
droguri, figurează de altfel în dosarul nostru. Dacă bănuiţi pe 
cineva anume, aţi avea tot inte-resul să spuneţi despre cine 
este vorba. 

Aplecat în continuare asupra valijoarei larg deschise pe 
masă, dar ridicînd brusc 
194 

ochii (din întîmplare, sau poate datorită unor şuşoteli mai 

animate ?) către fundalul prost luminat al sălii, am constatat că 
Maria şi cel mai vîrstnic dintre ofiţerii de poliţie, stînd în picioare 
în faţa barului aşa cum mă aflam eu însumi în faţa colegului său 
aşezat pe scaun cu spatele la ei, îşi vorbeau cu însufleţire, însă 
evitind să ridice tonul. Foarte în largul lor amindoi, păreau că se 

cunosc de multă vreme, şi m-am gîndit la început, luîndu-mă 

după aerul lor grav, că era vorba de relaţii strict profesionale. 

Dar un gest foarte tandru al bărbatului m-a făcut mai apoi să 

trag concluzia că între ei era o intimitate mult mai strînsă, cu 

puternice conotaţii sexuale implicite... Doar dacă, dîndu-şi 
seama că le observ cu atenţie con- 
vorbirea, care mă privea, nu doreau să mă păcălească. 

— în orice caz, reia anchetatorul meu, există ceva care vă 
infirmă ipoteza. Pe de o parte, nu e vorba de o otravă, ci de un 
lichid corector, aşa cum e scris, în germană, pe flacon. (Acest 
lichid pentru şters acţionează, de altfel, cu totul remarcabil, 
după opinia mea, şi nu strică deloc hirtia, oricît de fra-gilă ar fi.) 
lar, pe de altă parte, propriile dumneavoastră amprente au fost 
găsite pe sticlă, clare şi numeroase, fară nici un dubiu. 


Acestea fiind spuse, polițistul se ridică şi închide valijoara al 
cărei conţinut - crede 
195 
el - îmi dovedeşte vinovăția. Cele două încuietori ale capacului 
se trîntesc, cu un zgomot de mecanism infailibil, părînd să 
închidă şi discuţia noastră. 

— Bărbatul care încearcă să-mi pună în seamă crima sa, 
spun eu atunci, se numeşte Walther von Briicke, însuşi fiul 
victimei. 

— Din nefericire, fiul cu pricina a murit în mai '45, în timpul 
ultimelor lupte din Mecklemburg. 

— Asta pretind toţi participanţii la com-plot. însă ei mint, iar 
eu pot aduce dovezi. Această minciună colectivă premeditată 
dezvăluie, dimpotrivă, identitatea asasinului. 

— Care ar fi mobilul ? 

—o rivalitate feroce cu vădit caracter oedipian. Este o familie 
blestemată, ca în regatul Tebei! 

Polițistul pare că se gîndeşte. Se hotă-răşte în sfirşit să 
enunţe rar şi cu o voce acum visătoare, îndepărtată, vag 
surizătoare, argumentele care, din punctul său de vedere, îl 
scot din cauză pe prezumtivul vinovat: 

— Nu sînteţi cel mai îndreptăţit, dragă domnule, să acuzaţi 
pe cineva cu asemenea dovezi... în plus, dacă sînteţi atît de 
bine informat, ar trebni să ştiţi că fiul cu pri-cina, care a 
supravieţuit într-adevăr, în pofida rănilor grave la ochi, este 
astăzi unul dintre agenţii noştri de încredere, tocmai datorită 
trecutului său, ca şi datorită 
196 
legăturilor pe care le are acuin cu numeroase reţele de trafic, cu 
societăţi mai mult sau mai puţin clandestine şi cu reglările 
dubioase de conturi care proliferează acum în Berlin. Să ştiţi, de 
asemenea, că preţiosul nostru WB (cum îl numim noi), chiar în 
momentul cînd tatăl său era ucis, a fost supus unui control de 
rutină facut în acea noapte de Poliţia Militară în imediata 
apropiere a domi-ciliului său. Există o coincidenţă absolută între 
momentul în care paznicul şantienilui de lîngă Viktoria Park a 
auzit împuşcătu-rile şi acela în care Vebe îşi prezenta Ausums- 
ul, la doi kilometri distanţă de şantier, poliţiştilor americani. 
în timp ce mă gîndesc la ce am făcut eu însumi în această 
perioadă şi fac compa-raţii cu ultimele elemente ale anchetei 


des-făşurate de poliţie, care ină aruncă din nou în intense 
reflecţii personale şi amintiri tulburătoare, funcţionarul 
satisfacut înşfacă valijoara şi se îndreaptă către santinela 
rămasă în faţa uşii de la intrare. La jumă-tatea drumului se 
întoarce spre mine pentru a-mi mai da o lovitură, păstrindu-şi 
tonul afabil. 
— Deţinem, de asemenea, un vechi act de identitate franțuzesc 
pe care numele, prenumele şi locul naşterii dumneavoastră au 
fost falsificate abil, Brest-Sainpierre înlocuind Berlin-Kreuzberg, 
iar Mathias V. 
197 
Franck figurind în locul lui Markus v. Bnicke. Numai data 
naşterii a fost păstrată intactă: 6 octombrie 1903. 

— Nu se poate să nu ştiţi că acest Markus, fratele geamăn al 
lui Walther, a murit la o vîrstă foarte fragedă! 

— Ştiu asta, bineînţeles, dar se pare că învierea e un obicei 
ereditar în această fami-lie fabuloasă... Dacă doriţi să adăugaţi 
ceva la depoziţia dumneavoastră, anunţaţi-mă. Mă cheamă 
Lorentz, la fel ca pe inventatorul* providenţial al „timpului 
local" şi al ecua-ţiilor care stau la originea teoriei relati-vităţii... 
Comisarul Lorentz, la dispoziţia dumneavoastră. 

Şi, fSră a-mi aştepta răspunsul, a ieşit imediat în stradă, 
urmat de agentul de poliţie în uniformă, căruia i-a înmiînat 
inestimabila valijoară a Pandorei. La celălalt capăt al cafenelei, 
lîngă barul luminat acum de un bec gălbui, atît colegul său cît şi 
Maria dispă-ruseră. Nu puteau fi decît undeva în hotel, deoarece 
mi se spusese că nu exista altă uşă care să dea spre exterior. 
Am rămas singur o vreme în sala părăsită, în care era din ce în 
ce mai întuneric, într-o stare de perplexitate datorată acelui act 
de identitate de două ori fals, care nu putea fi altceva 
* Hendrik Antoon Lorentz (1853-1928), fizician olandez - n. tr. 
198 
decit una dintre invențiile absurde ale duşmanilor mei, a căror 
haită se apropia tot mai periculos, rînjind sarcastic. 

Afară se lăsase noaptea, iar cheiurile cu solul inegal, în dîmburi, 
păreau cu totul pustii. Pietrele dislocate ale caldarimului luceau 
slab, udate de picla vesperală, ceea ce le accentua şi mai mult 
relieful. La capă-tul canalului mort, în faţa mea, amintirea din 
copilărie era tot acolo, nemişcată şi tenace, amenințătoare 
poate sau doar disperată. Un felinar arhaic, aşezat chiar 


deasupra, arunca o lumină albăstrită de ceaţă, într-un halou 
teatral savant calculat, asupra scheletului de lemn putred al 
cora-biei-fantomă, eternizată în plin naufragiu... 
Mama stătea acolo, lîngă apa murdară, fără să mai facă nici un 
gest, tăcută ca o statuie. lar eu mă agăţam de mîna ei inertă, 
întrebîndu-mă ce-o să facem de acum înainte... o trăgeam şi mai 
tare de braţ, ca s-o trezesc. A spus cu un fel de epuizare 
resemnată: „Vino, Marco, plecăm... Din moment ce casa e 
închisă... Trebuie să fim la gara de nord cel tîrziu într-o oră. 
Numai că trebuie mai întîi să recuperez valizele..." Şi apoi, în loc 
să schiţeze vreo mişcare ca să părăsim aceste locuri 
înfricoşătoare şi pustii care nu ne acceptau, a început să plingă 
încet, fără zgomot. Nu înţelegeam 

199 
de ce, însă încercam şi eu să nu mă mişc. Era ca şi cum am fi 
murit amîndoi, fără să ne fi dat seama. 
Evident că am pierdut trenul. Extenuaţi, am sfirşit prin a ne 
adăposti în nişte locuri anonime şi nesigure, vreo cameră 
modestă de hotel, din apropierea gării, fară îndoială. Mama nu 
spunea nimic. Bagajele, aşezate grămadă pe podea, aveau un 
aer inutil şi nefericit. Deasupra patului se afla o repro-ducere 
înrămată, în culori, a unui tablou foarte sumbru ce înfaţişa o 
scenă de război. Doi bărbaţi morţi în haine civile zăceau lîngă un 
zid din piatră, unul culcat pe spate în iarbă, celălalt pe burtă, cu 
membrele răsu-cite într-o dezordine grotescă. Era evident că 
tocmai fuseseră împuşcaţi. Patru soldaţi tirîndu-şi puştilc, 
încovoiaţi sub greutatea datoriei împlinite (sau a ruşinii), se 
înde-părtau spre stinga, de-a lungul unui drum plin de pietre. 
Ultimul avea un felinar mare, răspîndind în noapte luciri 
roşiatice, care proiectau umbrele într-un balet lugubru şi ireal, în 
noaptea aceea am dormit cu mama. 
Se stimise un vînt uşor, se auzea acum clipocitul slab al apei 
lovindu-se de peretele invizibil din piatră, chiar sub mine. Am 
urcat din nou în camera mea cu numărul 3, pradă unor noi 
incertitudini şi angoase contra-dictorii. Fără vreun motiv 
explicabil, intram tiptil, apăsînd pe clanţă cu infinite precauţii 
200 
şi înaintînd în semiîntuneric ca un hoţ caruia îi e frică să nu-l 
trezească pe proprietar. Camera era, deci, cufundată în 
penumbră; 


o lumină vagă venea din baie, unde rămă-sese aprins neonul, 
care-ţi permitea să te deplasezi fară probleme. M-am dus 
imediat la cuierul din perete. Aşa cum mă aştep-tam, în 
buzunarul paltonului îmblănit pus pe umeraş nu mai era nici 
urmă de pistol. Dar, mergînd de-a lungul peretelui pe care era 
agăţată o reproducere proastă după Goya, aproape neagră din 
cauza întuneri-cului, am putut constata, într-un loc, dim-potrivă, 
foarte luminat, că chiloţii cu volănaşe însîngerate erau tot în 
ascunză-toare, deasupra chiuvetei, în spatele oglinzii mascînd o 
cavitate m zid ce servea drept dulăpior de medicamente. Pe 
raftul de jos se aliniau o mulţime de flacoane şi tuburi care nu- 
mi aparţineau. în spaţiul gol dintre două fiole de sticlă colorată 
era gravată urma unui obiect ce dispăruse. 
întors în dormitor, am răsucit întreru-pătorul becnlui mare de la 
lustră şi, orbit de această lumină subită, n-am putut să-mi rețin 
un țipăt de surpriză: un bărbat dormea în patul meu. Trezit 
brutal dintr-un somn profund, s-a ridicat imediat în capul oase- 
lor. Şi am văzut lucrul de care mă temusem dintotdeauna cel 
mai mult: era călătoml care îmi uzurpase locul în tren, în timpul 
201 
opririi din gara Halle. Un rictus (de surpriză, de spaimă sau de 
protest) îi deforma faţa, şi aşa asimetrică, însă l-am recunoscut 
fără să ezit. Am rămas astfel, nemişcaţi şi muţi, unul în faţa 
celuilat. M-am gîndit că poate făceam şi eu exact aceeaşi 
grimasă ca şi dublul meu... lar el din ce coşmar sau din ce 
paradis fusese oare scos brutal, din vina mea? 

Şi-a revenit primul, vorbind în germană cu o voce răguşită 
care - mi-am dat seama cu un sentiment de uşurare - nu era 
chiar a mea, ci o imitație proastă..., în măsura în care 
poţijudeca singur, cu pertinenţă, acest lucru. Spunea: „Ce faceţi 
în camera mea? Cine sînteţi ? De cînd sînteţi aici ? Cum aţi 
intrat?" 

Vorbea pe un ton atît de natural încît eram pe punctul de a 
mă scuza, luat pe nepregătite şi ştiindu-mă capabil de ase- 
menea erori: broasca nu era închisă cu cheia, nu era pus nici 
zăvorul, poate că am greşit uşa, camerele seamănă atit de mult 
între ele, toate mobilate la fel... Dar celălalt nu-mi dă răgaz să 
mă explic şi pe figura sa întune-cată apare un fel de zîmbet 
răutăcios, în timp ce-mi declară, de această dată în franceză : 

— Te recunosc, eşti Markus! Ce-i cu tine aici? 


—Siînteţi într-adevăr Walther von Bnicke ? Şi locuiţi în acest 
hotel ? 
202 
— o ştii prea bine, de vreme ce mă cauţi aici! 
începe să ridă, însă neplăcut şi fără vese-lie, cu un soi de 
dispreţ, de acreală sau de ură veche, imemorială, ieşită bmsc la 
supra-faţă: 
— Markus! Blestematul de Markus, fiul preferat al mamei 
noastre, cea care a ales să mă abandoneze, cu inima uşoară, ca 
să plece cu tine în Bretania ei preistorică !... Aşadar n-ai murit, 
nu te-ai înecat cînd erai mic în oceanul tău breton? Sau eşti doar 
un spectru?... Da, locuiesc aici adeseori, în camera numărul 3, şi 
de această dată de patru sau chiar cinci zile. Poţi verifica în 
registrul hotelului... 
Mă obsedează un singur gind: trebuie să-l elimin cu orice preţ 
pe intrus, o dată pentru totdeauna. Să-l dau afară de aici n-ar fi 
suficient, trebuie să-l fac să dispară definitiv. Unul dintre noi doi 
este în plus în această poveste. Mă îndrept, facînd patru paşi 
hotăriţi, către paltonul meu agăţat în măciulia de lemn lăcuit. 
Descopăr însă că cele două buzunare laterale sînt goale: pis- 
tolul nu e acolo... Unde l-oi fi pus? îmi trec mîna peste faţă, 
nemaiştiind nici măcar unde sînt, nici cine, nici cînd, nici de ce... 
Cînd deschid din nou ochii, W e aşezat tot pe marginea patului, 
cu plapuma trasă peste picioare, dar acum are braţele întinse 
203 
şi ţine calm în ambele miini, împreunate ca în filme, pistolul 
Beretta cu ţeava îndrep-tată spre pieptul meu. Cu siguranţă că, 
ştiind că voi veni, ascunsese arma sub pernă. Şi poate doar se 
prefacea că doarme. 
Spune, articulînd limpede fiecare cuvînt : 
— Da, eu sînt Walther, şi m-am lipit de tine ca o umbră de cînd 
te-ai urcat în tren, la Eisenach, te-am urmărit şi ţi-am anti-cipat 
mişcările în funcţie de cum cădea lumina. Prietenul tău Pierre 
Garin are nevoie de mine aici, o nevoie absolută, pentru nişte 
treburi foarte importante. în schimb, mi-a farilitat întîlnirea cu 
tine, Markus zis Ascher, zis Boris Wallon, zis Mathias Franck... 
Bles-tematule! (Vocea îi devine şi mai amenin-ţătoare.) 
Blestemat să fii în veci! L-ai ucis pe tată! Ai făcut dragoste cu 
tinăra lui soţie, fără să ştii că ea este a mea de acum înamte, şi 
ai poftit la fiică, o copilă!... Dar astăzi scap de tine, fiindcă rolul 


tău s-a încheiat. 
îi văd degetele mişcîndu-se impercep-tibil pe trăgaci. Aud 
zgomotul asurzitor al exploziei care îmi sparge pieptul... Nu mă 
doare, însă am o senzaţie neliniştitoare de pustiire. Nu mai am 
nici braţe, nici picioare, nici trup. Simt cum apa adîncă mă duce 
cu ea, mă acoperă, îmi intră în gură cu un gust de sînge, în timp 
ce încep să mă scufimd...14 
204 
Nota 14 - Gata, s-a terminat. 
Eram în legitimă apărare. De îndată ce a scos pistolul automat 
dintr-unul din buzu-narele paltonului agăţat de perete, am sărit 
din pat şi m-am aruncat asupra lui; nu se aştepta la o reacţie 
preventivă atit de rapidă. Nu mi-a fost prea greu să-i smulg 
arma, după care am facut un salt înapoi... El însă avusese timp 
să tragă piedica... Pistolul s-a descărcat singur... Desigur că 
toată lumea îmi va da crezare. Oţelul albăstrui îi păs-trează 
amprentele digitale. lar poliţia berli-neză are foarte mare nevoie 
de serviciile mele. Aş putea chiar, ca o dovadă în plus a situaţiei 
periculoase m care mă aflam, faţă în faţă cu un agresor înarmat, 
să fac să se creadă că el a tras primul în cursul scurtei noastre 
încăierări şi că a nimerit peretele din spatele meu sau uşa... 
în momentul acela, întorcîndu-mă spre ieşirea care dă în culoar, 
văd uşa întredes-chisă, rămasă cu siguranţă aşa de dnd sosise 
Markus, care uitase să o închidă... în întu-nericul coridorului, 
unde toate becurile sînt stinse, se conturează chipurile identice 
ale fraţilor Mahler, nemişcate şi lipsite de expre-sie; stau 
încremeniţi ca două manechine de ceară, lipiţi unul de celălalt în 
aşa fel încît să poată vedea amindoi spectacolul prin 
deschizătura verticală, prea strimtă pentru corpolenţa lor. Cum 
capul patului 
205 
este lipit de peretele interior al camerei, nu puteam să văd, de 
acolo de unde eram, uşa... Din nefericire, îmi este imposibil 
acum să-i suprim pe cei doi martori neprevăzuţi... 
în timp ce reflectez cît pot de repede, trecînd în revistă mai 
multe soluţii, toate inaplicabile, pentru a ieşi dintr-o situaţie ce 
mi-a scăpat de sub control, îmi dau seama că cele două chipuri 
gemene sînt pe cale să dispară, printr-o imperceptibilă mişcare 
de recul. Cel din dreapta de-abia se mai ghi-ceşte, devenind o 
vagă reflexie a celuilalt, estompat şi ceva mai în spate... în mai 


puţin de un minut, Franz şi Joseph Mahler au dispărut, topindu- 
se parcă în întuneric. Mai că aş crede că sînt pradă unei 
halucinaţii dacă nu le-aş auzi limpede paşii greoi care se 
îndepărtează fără grabă de-a lungul culoarului şi mai apoi pe 
treptele scării ce coboară în sufrageria hotelului. 

Ce au apucat oare să vadă ? Atunci cînd le-am descoperit 
siluetele aruncasem deja arma sub cearşafuri. lar patul, destul 
de înalt, putea să ascundă acea parte a podelei unde tocmai se 
prăbuşise corpul neînsufleţit al lui Marco. Sînt, totuşi, aproape 
sigur că nu împuşcăturile i-au alertat. N-ar fi putut să urce atit 
de repede pentru a vedea ce se întîmplă. Pur şi simplu au 
asistat la crimă fară să scoată vreun cuvint. 

206 
îmi sare în ochi, dintr-o dată, un fapt evident: Pierre Garin este 
cel care m-a tră-dat. Pretindea că cei doi fraţi vor lipsi toată 
seara, reţinuţi pînă tirziu în noapte de o şedinţă de analiză la 
NKVD, în sectorul sovietic. Nici vorbă de aşa ceva; dimpotrivă, el 
le dezvăluia locul şi momentul interven-ţiei mele decisive: la 
Hotelul Aliaților, ime-diat după plecarea poliţiei berlineze. Din 
nefericire, nu puteam face nimic împotriva acestor agenţi de 
două ori dubli care lucrează cu jumătate de normă pentru CIA şi 
care beneficiază astfel de toate protecţiile posi-bile... Cît despre 
frumoasa lo, ce rol ar putea avea oare în această stratagemă 
compli-cată ? Toate bănuielile par de acum înainte îndreptăţite... 
Mă aflam în acest punct al presupune-rilor mele neliniştite cînd 
doi infinnieri militari de la spitalul american au intrat în cameră, 
cu paşi hotăriţi şi repezi. Fără să-mi arunce vreo privire sau să- 
mi adreseze vreun cuvînt, ca şi cum înăuntru nu s-ar fi aflat nici 
o fiinţă vie, au aşezat pe o targă pliantă, din cîteva mişcări 
precise, victima, ale cărei membre nu avuseseră timp să capete 
acea rigiditate stinjenitoare a cadavrelor. Două minute mai tîrziu 
eram din nou singur, nemaiştiind ce aveam de făcut, privind 
lucrurile dinjurul meu ca şi cum aş fi putut găsi cheia 
problemelor agăţată de vreun cui 

207 
sau căzută din întîmplare pe podea. Totul părea normal, anost. 
Nici o urmă de sînge nu păta podeaua. M-am dus să închid uşa, 
pe care tăcuţii arhangheli cu aripi albe o lăsaseră larg deschisă 
atunci cînd plecaseră cu prada lor neînsufleţită... Deoarece 
rămăsesem în pijama, m-am gîndit că cel mai bine ar fi fost să 


mă întind puţin pe pat, aşteptîind urmarea evenimentelor, sau 
vreo bruscă inspiraţie, ba poate chiar să adonn la loc. 
Calmul, cenuşiul... Şi, fără îndoială, curînd, ceea ce nu poate fi 
numit... Nici o mişcare, desigur. Dar nu sînt, totuşi, tene-brele 
anunţate. Absența, uitarea, aşteptarea se scaldă liniştite într-o 
piclă, în cele din urmă destul de luminoasă, asemenea ceţii 
transludde care prevesteşte aurora. Singură-tatea pare şi ea 
destul de înşelătoare... De fapt e cineva, în acelaşi timp el însuşi 
şi celălalt, ucigaş şi păzitor al ordinii, pre-zenţă naratoare şi 
călător..., soluţie elegantă a problemei nicicînd rezolvate: cine 
vor-beşte aici, acum ? Vechile cuvinte întotdea-una pronunţate 
deja se repetă, povestind mereu aceeaşi veche istorie, secol 
după secol, reluată o dată în plus şi mereu nouă... 
208 
Epilog 

Markus von Brucke, zis Marco, zis „Ascher'", omul cenușiu, 
acoperit de scrum, renăscînd din propriul său rug, se trezeşte în 
albeaţa fară reliefa unei rezerve moderne de spital. Este întins 
pe spate, cu capul şi umerii ridicaţi pe o grămadă de peme tari. 
Tuburile din sticlă sau din cauciuc transpa-rent, legate la diverse 
aparate postoperatorii, u reduc o bună parte din mobilitatea 
corpului şi a membrelor. îşi simte trupul amorţit, maltratat, dar 
nu are dureri. în picioare lîngă pat, Gigi îl priveşte cu un zîmbet 
plă-cut, pe care nu i-l mai văzuse pînă acum. 
— Totul e în ordine, Mister Fau-Be, nu vă îngrijoraţi! 
—Unde sîntem? De ce... 
— Spitalul american din Steglitz. Trata-ment excepţional de 
favoare. 
Marco devine conştient de un alt ele-ment pozitiv al situaţiei 
sale actuale: vor-beşte destul de clar, deşi cu o voce anonnal de 
tărăgănată şi de cleioasă: 
209 
— De unde o asemenea favoare ? 
—Fraţii Mahler, mereu prezenți acolo unde trebuie... 
Promptitudine, eficiență, sînge rece, discreție! 
— Ce-am păţit, de fapt ? 
—Două gloanțe, de nouă milimetri, în partea superioară a 
toracelui. Dar ţintise prea sus şi prea spre dreapta. Poziţie 
greşită a trăgătorului, aşezat într-un pat cu arcuri prea moi, 
accentuîndu-i defectul de vedere datorat rănii din timpul 


războiului. Idiotul ăsta de Walther nu mai e bun de nimic! Şi atit 
de sigur pe el că nici măcar nu şi-a închipuit că victima îi va face 
aceeaşi figură ca Dany, în prima seară, în Piaţa Oamenilor de 
Anne... Aţi avut totuşi noroc. Un glonte se cuibărise în umărul 
stîng, celălalt sub claviculă. o nimica toată pentru chirurgii 
number one de aici. Articulația este practic intactă. . 
— De unde aveţi toate aceste amâănnnte ? 
— De la doctor, evident!... Este un obiş-nuit al Sphinx-ului nostru 
drag, un tip bine de altfel, foarte îndemînatic... Nu ca tică-losul 
ăla, doctorul Juan, care v-ar fi aranjat în doi timpi şi trei 
mişcări... 
—Dacă nu sînt indiscret: cine l-a ucis de-adevăratelea pe cel pe 
care-l numiţi Dany? 
— Păi doar n-o să-i zicem tăticu'!... Bine-înţeles, tot Walther l-a 
trimis pe ăl bătrîn 
210 
ad patres. Dar a fost floare la ureche: a tras, de data asta, de 
foarte aproape. Nici o scofală; nimeni nu i-ar da pentru asta 
diploma de trăgător de elită. 
— Sper că a fost băgat la răcoare după noua sa tentativă de 
asasinat. 
— Cine ? Walther... ? Nici gînd! De ce să-l bage? A mai trecut el 
şi prin altele... Şi apoi, problemele de familie le rezolvăm între 
noi, e mai sigur. 
Ultima frază nu a fost rostită cu aceeaşi dezinvoltură pe care 
adolescenta o afişează de la începutul dialogului. Cuvintele 
păreau şuierate printre dinţi, în timp ce o sclipire neliniştitoare 
trecea prin ochii ei verzi. De abia atunci observ în ce ţinută se 
prezintă astăzi fetiţa: un halat alb de infirmieră, foarte strîns în 
talie şi atit de scurt încît i se poate admira pielea satinată a 
picioarelor bronzate impecabil, de la coapse pînă la şosetele 
prea largi. Dîndu-şi seama de direc-ţia privirilor mele, Gigi îşi 
reia repede surisul pe jumătate afectuos, pe jumătate provo- 
cator, pentru a explica, cu argumente puţin verosimile, ţinuta ei 
ciudată de vizitatoare. 
— Halatul de infinnieră este obligatoriu aici dacă vrei să circuli 
liber de la un ser-viciu clinic la altul. Vă place? (Profită de ocazie 
ca să-şi legene cu graţie coapsele pli-nuţe şi să-şi scoată în 
evidenţă, facînd o piruetă, cabrura şoldurilor.) Află că acest 

211 


costum, fară nimic pe dedesubt, este foarte apreciat şi în 
anumite baruri de noapte desti-nate îmbărbătării soldaţilor. Ca 
şi micuța cerşetoare, sclava creştină, odalisca orien-tală. Sau 
mica balerină în rochiţă. De altfel, chiar în acest spital, în cadrul 
departamen-tului de terapie psihică, există o secţie de 
partenoterapie afectivă: sanătatea mintală prin frecventarea 
fetiţelor prepubere... 

Este evident că minte sfruntat, ca de obicei. Trec la un alt 
subiect: 
— Şi, în toată chestia asta, ce-i cu Pierre Garin? 
— A plecat fără să lase vreo adresă. l-a trădat pe prea mulţi 
deodată. Cei doi Mahler l-au pus probabil la adăpost. Poţi conta 
pe ei: loialitate, devotament, corectitudine... Ambalajul şi 
livrarea incluse în preţ. 
—Şi Walther? Se teme? 
— Walther face pe grozavul, dar de fapt îi e frică de orice. Se 
teme de Pierre Garin, se teme de cei doi Mahler, Franz Joseph, 
cum li se spune, se teme de comisarul Lorentz, se teme de Sir 
Ralph, se teme de lo, se teme şi de umbra lui... Cred că îi e frică 
pînă şi de mine. 
— Care este de fapt legătura dintre voi doi? 
—Foarte simplu: e fratele meu vitreg, aşa cum bine ştiţi... 
Pretinde însă că este 
212 
tatăl meu natural... Şi, culmea, este şi amantul meu... Şi îl 
urăsc! Tare îl urăsc! Tare îl urăsc !... 
Brusca vehemenţă a vorbelor sale e înso-ţită, paradoxal, de un 
pas de dans, un vals în ritmul celor trei cuvinte pe care le repetă 
cu o naimică zglobie şi încîntătoare, în timp ce se apropie de 
mine ca să-mi plaseze nn pupic pe frunte: 
—Bună seara, domnule Fau-Be; să nu vă uitaţi noul nume: 
Marco Fau-Be, e pro-nunţia germană pentru V.B. Fiţi cuminte şi 
odihniţi-vă. Vi se vor scoate curind aceste tuburi bune de 
scufundări subacvatice, de care nu mai aveţi nevoie. E la 
jumătatea drumului către uşă, cînd se întoarce cu o piruetă care 
face să-i fluture părul blond şi suplu, adăugind: A! Uitam 
esenţialul: veni-sem să vă anunţ vizita domnului comisar 
Hendrik Lorentz, care doreşte să vă mai pună citeva întrebări. 
Fiţi amabil cu el. E chiţibuşar, însă politicos şi vă poate fi util mai 
tirziu. Eu am venit doar în recunoaştere, ca să-i spun dacă 


sînteţi în stare să răs-pundeţi la întrebări. Străduiţi-vă să vă 
amin-tiţi cu precizie lucrurile despre care vă cere lămuriri. Dacă 
veţi fi obligat să inventaţi vreun detaliu sau o întreagă secvenţă, 
evi-taţi contradicţiile prea frapante. Şi, mai ales, fară greşeli de 
sintaxă: Hendrişor îmi corectează solecismele atît în franceză, 
cît 

213 
şi în germană!... Asta e. Nu pot rămîne mai mult cu 
dmnneavoastră; am de salutat nişte prieteni în altă secţie. 
Această avalanşă de cuvinte mă cam nău-ceşte. Insă, de îndată 
ce a ieşit pe uşă, şi chiar înainte s-o închidă, o altă infirmieră 
(care aştepta poate pe culoar) o înlocuieşte, una mult mai 
veridică din toate punctele de vedere: halat tradiţional care 
coboară mult sub genunchi, încheiat pînă la git, bonetă care îi 
stringe părul, gesturi precise şi reduse la strictul necesar, 
zimbet rece şi profesional. După ce controlează nivelul lichi- 
dului incolor/cadranul manometrului, poziţia corectă a feşei care 
îmi susţine braţul stîng, îmi scoate majoritatea cordoanelor 
ombili-cale şi îmi face o injecție intravenoasă. Totul n-a durat 
nici trei minute. 
La o secundă după plecarea harnicei lucrătoare, Lorentz îşi face 
apariţia, se scuză că mai trebuie să mă deranjeze puţin, se 
aşază la căpătiiul meu, pe un scaun vopsit în alb, şi mă întreabă 
abrupt cînd l-am văzut pe Pierre Garin ultima oară. Meditez 
înde-lung (creierul, ca şi restul corpului, a rămas amorțit), 
înainte de a-i răspunde, nu fără ezitări şi scrupule: 
— Cînd m-am trezit, în camera numărul 3 de la Hotelul Aliaților. 
— în ce zi ? La ce oră ? 
214 
— Probabil ieri... Mi-e greu să afirm cu certitudine absolută... Mă 
întorsesem îngro-zitor de istovit după lunga noapte petrecută cu 
Joelle Kast. Diferitele poţiuni şi droguri pe care mi le-a 
administrat şi care s-au adăugat repetatelor ei asalturi 
amoroase, m-au lăsat în zori într-o stare confuză; resim-ţeam o 
nevoie de somn vecină cu letargia. Nu ştiu cît timp am dormit, 
cu atit mai mult cu cît am fost trezit brusc de mai multe ori: de 
un avion mare care zbura prea jos, de un alt client care greşise 
uşa, de Pierre Garin, care n-avea totuşi nimic deosebit să-mi 
spună, de amabila Maria, care mi-a adus un mic dejun pe care 
nu-l comanda-sem, de câtre cel mai binevoitor dintre fraţii 


Mahler, îngrijorat de oboseala mea exce-sivă... De fapt, în ceea 
ce-l priveşte pe Pierre Garin, cred că a venit mai degrabă alaltă- 
ieri... A dispărut, după cîte se pare? 
— Cine v-a spus ? 
— Nu mai ştiu. Probabil Gigi. 
— M-aş mira! Oricum, a reapărut astăzi, plutind în derivă pe 
canal. Cadavrul a fost pescuit în dreptul unui stîlp al fostului pod 
mobil, la intrarea canalului dezafectat spre care dă camera 
dumneavoastră. Deeesul avu-sese loc cu cîteva ore înainte şi nu 
poate fi vorba de un înec accidental. Are pe spate răni adinci 
provocate de o armă albă, ante-rioare căderii peste parapetul 
podului. 

215 

— Şi credeţi că domnişoara Kast este la curent? 

—Mai mult decît atit: ea însăşi ne-a semnalat prezenţa unui 
corp plutind în derivă, chiar în faţa casei ei... Imi pare rău pentru 
liniştea dumneavoastră personală, dar provocaţi noi bănuieli: 
sînteţi ultimul care l-aţi văzut viu. 

—N-am ieşit din cameră; am adormit din nou buştean imediat 
după plecarea lui. 

— Asta e versiunea dumneavoastră. 

—Da! Categoric! 

— Ciudată certitudine, pentru cineva a cărui memorie pare să 
fie atît confuză încît nu-şi aminteşte nici măcar data exactă... 

— Pe de altă parte, în privinţa preceden-telor dumneavoastră 
bănuieli asupra mea, fraţii Mahler nu au depus oare mărturie în 
favoarea tezei mele? Avem acum dovada că Walther von Briicke 
e un asasin fară scrupule. Totul îl indică, din punct de vedere 
psihic, drept ucigaşul tatălui său şi poate şi al neferidtului Pierre 
Garin, noaptea trecută. 

—Dragă domnule V.B., vă pripiţi cu concluziile. Franz Joseph 
n-a făcut nici un comentariu cu privie la execuţia Oberfuh-rer- 
ului, Aşadar, nimic n-a venit să inva-lideze dovezile care vă 
incriminează. în plus, nu putem omite faptul că sînteţi autorul 
unei tentative de crimă sexuală asupra Violettei, una dintre 
drăgălaşele curve 
216 
adolescente care lucrează la Sphinx şi care sînt găzduite în 
vasta locuinţă a doamnei Kast. 

— Ce tentativă ? Unde ? Cînd? Nici măcar n-am văzut-o vreodată 


pe această domni-şoară! 
— Ba da; de cel puţin două ori, şi chiar la Joelle Kast. Prima oară 
în salonul de la parter, unde, la cererea dumneavoastră, stă- 
pîna casei v-a prezentat citeva drăgălaşe păpuşi vii în ţinută 
foarte sumară. lar a doua oară în noaptea următoare (adică cea 
din 17 spre 18), cînd aţi atacat-o pe copilă (pe care aţi pus ochii, 
probabil, în ajun) la colţul unei galerii de la primul etaj, din care 
se ajunge la camerele locuite sau lăsate la dispoziţia domnilor 
aflaţi în trecere. Era probabil în jurul orei unu şi jumătate dimi- 
neaţa- După spusele ei, păreaţi beat sau drogat, aveaţi o privire 
de nebun. Cereaţi o cheie, simbol sexual bine cunoscut, în timp 
ce ţineaţi în mînă, cu un aer ameninţător, un alt simbol de 
aceeaşi natură: lama dte cristal care figurează printre probele 
incri-minatorii. l-aţi sfişiat victimei sexul, după care aţi rupt-o la 
fugă luînd drept amintire unul din pantofii ei, pătat de sînge. 
Trecînd de gnlajul grădinii, v-aţi întîlnit cu colo-nelul Ralph 
Johnson, care a remarcat că eraţi foarte tulburat. Cincisprezece 
minute mai tîrziu, aţi ajuns în Viktoria Park. Atît Violetta, cît şi 
ofiţerul american v-au descris 

217 
chipul şi paltonul gros, căptuşit cu blană, cu o precizie care nu 
lasă nici o umbră de îndoială asupra identităţii agresorului. 

— Ştiţi foarte bine, domnule comisar, că Walther von Bnicke 
îmi seamănă leit şi că a putut foarte bine să-mi ia paltonul în 
timp ce eu eram în braţele fermecătoarei lo. 

—Nu  insistaţi prea mult asupra perfec-tei asemănări 
caracteristice gemenilor. Ea s-ar putea întoarce împotriva 
dumnea-voastră, întărind mobilurile unui paricid pe care îl 
imputaţi celui ce se pare că vă este frate geamăn, mobiluri 
agravate în ceea ce vă priveşte de relaţiile incestuoase cu o 
mamă vitregă care vă copleşeşte cu favo-rurile ei... Pe de altă 
parte, de ce un cunos-cător precum Walther ar fi hăcuit 
preţioasa bijuterie care se prostitua cu talent în pro-priile lui 
localuri? 

—Pedepsele corporale nu sînt oare monedă curentă în 
această meserie ? 

— Cunosc la fel de bine, dragă domnule, obiceiurile 
respective, iar poliţia noastră se interesează îndeaproape de 
abuzurile  săvir-şite împotriva  curtezanelor minore. însă 
pedepsele despre care vorbiţi nu aveau de ce să fie aplicate în 


mare grabă pe un culoar, din moment ce mai multe camere de 
tor-tură, otomane sau gotice, bine utilate, sînt pregătite, în 
subsolurile pavilionnlm, pentru acest gen de ceremonie. Deşi 
maltratările 
218 
sexuale pe care le îndură acolo micuţele pensionare sînt deseori 
îndelungi şi pline de cruzime, totul se face cu consimţămiîntul lor 
explicit, în schimbul unei importante remuneraţii, conform 
tarifelor înscrise în registru. Să adaugăm imediat că pretextul 
unei pedepse pentru o vină oarecare, pedeapsă precedată sau 
nu de o parodie de interogatoriu şi de condamnare a aşa-ziselor 
vinovate, nu este decit un alibi amuzant pe care mulţi domni îl 
savurează ca pe un con-diment ce dă un gust aparte plăcerii lor 
favorite. în sfirşit, chinurile erotice la care este supusă 
prizoniera, obligată uneori să rămînă mai multe zile înlănţuită 
într-o celulă, după bunul plac al înstăritului client ce execută 
îndeobşte el însuşi umilirile şi cruzimile descrise detailat în 
sentinţă (arsuri cu ţigara de foi în cele mai intime şi deli-cate 
locuri, lovituri tăioase pe carnea fra-gedă cu diferite bice sau 
nuiele, ace de oţel înfipte cu încetul în punctele sensibile, tam- 
poane fierbinţi îmbibate cu eter sau alcool în vulvă ete.), aceste 
chinuri, aşadar, nu trebuie în nici un caz să lase urme de durată 
şi nici vreo infirmitate. în casa prevăză-toarei lo, de pildă, bunul 
doctor Juan are misiunea de a garanta că fanteziile excep- 
tionale, care comportă riscuri mai mari, nu sînt periculoase. în 
fapt, brigada noastră specială nu intervine decit în cazuri foarte 
219 
rare, proxeneţii serioşi ştiind că orice abuz prea vizibil ar atrage 
după sine închiderea imediată a stabilimentului. o dată, în 
timpul blocadei, am fost nevoiţi să întrerupem acti-vitatea a trei 
iugoslavi care le torturau pe copilele naive şi pe tinerele fără 
protectori pînă cînd le determinau să semneze, fară să-l 
citească, un contract care le permitea călăilor necinstiţi să le 
chinuie ulterior şi mai atroce, dincolo de orice limită, dar în 
deplină legalitate, vînzînd pe bani grei for-mele lor graţioase 
expuse pe maşinării înfricoşătoare care le întindeau încetul cu 
încetul, le îndoiau şi le dislocau membrele, delicioasa lor groază 
în faţa sorții care le era anunţată abrupt, implorările lor dispe- 
rate, promisiunile lor ispititoare, săruturile voluptuoase, lacrimile 
inutile, totul culmi-nînd cu penetrarea barbară cu falusuri 


prevăzute cu ţinte, cu urletele de durere pricinuite de fierul roşu 
şi de cleşti, cu sîngele şiroind în piîraie roşii, cu smulgerea delica- 
telor lor farmece feminine, cu spasmele îndelungate şi 
treniurăturile convnlsive care se răspindesc în valuri prm tot 
trupul  marti-rizat, urmate, din păcate întotdeauna prea 
devreme, de ultimele suspine. Cele mai apeti-sante bucăţi 
anatomice erau apoi mîncate, figurind pe meniul restaurantelor 
speciali-zate din Tiergarten, sub denumirea de „fri-gărui de 
căprioară salbatică". Liniştiţi-vă, 
220 
dragă prietene, aceste fraude n-au durat mult, întrucît ne-am 
facut meseria cu serio-zitate, deşi cu o anume înţelegere, erosul 
fiind prin excelență domeniul privilegiat al frustrărilor, 
fantasmelor criminale şi exce-selor. Trebuie să admit că, avind 
în faţă, la discreţia lui, tulburătoarea victimă, fie răstignită, fie 
întinsă pe o masă de supliciu într-o postură convenabilă şi 
necuviincioasă, cum spuneţi dumneavoastră, francezii, legată cu 
funii bine strînse, cu lanţuri întinse prea tare, cu curele şi brățări 
din piele ajustate cu grijă pentru a înlesni numeroasele tor-turi, 
ca şi eventualele violuri, estetului îmbătat de excitaţia 
sacrificiului îi e greu să-şi păstreze pasiunea amoroasă în limi- 
tele permise, mai ales dacă seducătoarea captivă interpretează 
convingător comedia abandonului, a martiriului şi a extazului. La 
urma urmelor, excesele condamnabile sînt totuşi destul de rare, 
deoarece adevă-raţii cunoscători apreciază îndeosebi micu-ţele 
victime complezente care se silesc să se răsucească grațios în 
lanţuri şi să geamă impresionant sub instrumentele călăului, cu 
şoldurile ce se cambrează şi tresar, cu pieptul ce palpită tot mai 
frenetic, cu capul şi gitul care se răstoamă brusc pe spate într-o 
delectabilă chemare lajertfa supremă, cu buzele inflamate ce se 
deschid tot mai mult, lăsînd să iasă un țipăt armonios din 

221 
gitlej, cu ochii larg deschişi daţi peste cap într-un leşin 
adorabil... Violetta, căreia aproape că i-aţi scos măruntaiele, era 
una dintre actrițele noastre cele mai cunoscute. Amatorii 
veneau de departe să vadă cum îi este sfirtecat trupul cu 
contururi de vis, cum îi curge un piriiaş de sînge pe camaţia 
sidefată, cuzn pare să-şi dea duhul, cu chipul ei de înger. Punea 
în asta atita zel încît, cu puţină îndeminare, reuşeai s-o faci să 
jui-seze îndelung, între două paroxisme ale unei suferinţe ce nu 


putea fi în nici un caz mimată... 

Acest bărbat în aparenţă atit de rezo-nabil să fie oare nebun 
de-a binelea? Sau vrea să-mi întindă o cursă ? Neştiind ce să 
mai cred şi dorind să aflu mai multe, mă aventurez prudent pe 
terenul său, vizibil minat de adjectivele unui repertoriu mult 
prea cunoscut chiar şi novicilor în materie : 

— Pe scurt, sînt acuzat că v-am schilodit cu rea intenţie una 
dintre acele drăgălaşe jucării ? 

— Dacă o luaţi aşa... Dar, la drept vorbind, avem multe altele. 
Şi nu întîmpinăm nici o dificultate în înlocuirea lor, dată fiind 
afluenţa candidatelor. De pildă, drăgălaşa dumitale Gigi, în 
pofida virstei foarte fra-gede şi a evidentei lipse de experienţă, 
care are, de altfel, un anumit farmec, arată deja, în acest 
domeniu mai aparte, o uimitoare 


222 
precocitate. Are din păcate un caracter dificil, capricios şi 
imprevizibil. l-ar prinde bine să urmeze un stagiu de 


perfecţionare într-ima din şcolile noastre destinate sclavelor 
aşter-nutului; dar ea refuză şi ne ia în ris. For-marea tehnică şi 
sentimentală a hetairelor ucenice este totuşi o misiune esenţială 
pentru poliţia de moravuri, dacă vrem într-adevăr să reabilităm 
această profesie. 

Comisarul nostru amator de excese ero-tice vorbeşte aşezat 
şi chibzuit, dar adesea cu un aer visător ce pare să-l îndepărteze 
din ce m ce mai mult de anchetă şi să-l rătăcească în ceata 
propriului psihic. Să fie oare erosul locul privilegiat al etemei 
repetiţii, al reluării fugare, gata mereu să reapară? Am eu 
căderea să-l rechem la ordine pe acest funcţionar implicat în 
munca lui într-un mod prea personal? 

— Dacă într-adevăr credeţi că sînt un asasin şi un dement 
incapabil să-şi contro-leze pulsiunile sadice, de ce nu treceţi pe 
loc la arestarea mea? 

Lorentz se îndreaptă pe scaun pri-vindu-mă uimit, ca şi cuin 
mi-ar fi desco-perit brusc prezenţa, dînd impresia că revine din 
altă lume şi mă reîntilneşte pe pămînt; nu renunţă însă la tonul 
de con-versaţie amicală: 

— Dragul meu Marco, nu vă sfătuiesc. închisorile noastre sînt 
vechi şi teribil de 
223 
lipsite de confort, mai ales' iarna. Aveţi răbdare măcar pînă la 


primăvară... în plus, n-aş vrea să o supăr prea tare pe frumoasa 
lo, care ne oferă atitea servicii. 

— Sînteţi aşadar implicat în afacerile ei ? 

—Doceo puellas grammaticam", răspunde comisarul cu un suris 
complice. Regula acu-zativului dublu din tinereţea noastră stu- 
dioasă. A începe prin a le învăţa sintaxa şi întrebuinţarea 
vocabularului pertinent mi se pare cea mai bună metodă pentru 
for-marea adolescentelor, mai ales atunci cînd vor să activeze 
într-un mediu cu oarecare preocupări culturale. 

— Pedepsind folosirea terminologiilor şi construcţiilor greşite 
prin violenţe cor-porale? 

— Evident! Nuielele aveau un rol esen-ţial în educaţia greco- 
romană. Gîndiţi-vă însă: la o dublă acuzaţie, o dublă pedeapsă, 
ha, ha! Barbarismele din vorbire merg mînă în mînă cu greşelile 
de comportament în căutarea voluptăţii. Liceenele pedepsite 
tre-buie să facă faţă constringerilor plastice ale meseriei pe care 
au ales-o; e bine, aşadar, să adăugăm dungilor stacoijii 
provocate de o nuia suplă savoarea unei posturi delibe-rat 
senzuale, legindu-le pe fete de o coloană prevăzută cu inele şi 
lanţuri propice sau 

* Le învăţ pe copile gramatica (lat.) - n. tr. 

224 

aşezindu-le pe o muchie ascuţită... Postură  senzuală, 
bineînţeles, m ochii magistrului, dar delicată pentru şcolăriţă! 
Aşa cum se întîmplă adesea în poliţie, Lorentz pare să trăiască 
realmente în per-fectă armonie cu activităţile mai mult sau mai 
puţin blamabile ale unui sector pe care îl supraveghează 
îndeaproape. Trebuie să recunosc, de asemenea, că vorbeşte o 
fran-ceză mult mai bună decit crezusem la început, cînd l-am 
întîlnit la Cafeneaua Aliaților, deoarece îşi permite chiar jocuri 
de cuvinte, inclusiv pe marginea unui citat latinesc... îmi vine în 
minte o nouă problemă, privind de această dată serviciul căruia 
îi aparţin eu însunai, sau cel puţin îi apar-ţineam : 

— Spuneţi-mi, domnule comisar, Pierre Garin, care aparent e 
atit de apropiat de doamna şi de domnişoara Kast, este şi el 
membru al acestei organizaţii libertine? 

— Pierre Garin era peste tot; mai ales aici, în Berlinul de Vest, 
placă tumantă a tuturor viciilor, traficurilor imorale şi tran- 
zacţiilor corupte. Asta l-a pierdut, de altfel. îi trăda pe prea mulţi 
în acelaşi timp. Pot să vă spun în legătură cu el o poveste ciu- 


dată, încă nelămurită. Aveam deja, de două zile, un prim 
cadavru al lui Pierre Garin; 
or după-amiaza a venit la dumneavoastră, sănătos tun. Am 
înţeles de altfel destul de 

225 
repede că trupul desfigurat descoperit într-o băltoacă stătută la 
capătul de jos al tune-lului ce, trecînd pe sub canalul mort, îţi 
permite să ieşi din pavilionul Kast şi să ajungi pe malul opus nu 
era cel al nefe-ricitului dumneavoastră coleg, deşi îi găsi-sem în 
buzunarul hainei un paşaport pe numele de Gary P, Steme, 
născut la Wichita, Kansas, cea mai frecvent utilizată dintre 
numeroasele sale identități pseudonime. Singura ipoteză 
plauzibilă, şi, desigur, cea mai raţională, ar fi aceea că încerca 
să dis-pară. Socotindu-se ameninţat, credea că mij-locul cel mai 
bun de a scăpa de ucigaşii plătiţi care îl urmăreau pentru cine 
ştie ce motiv era să treacă drept mort. Treizeci sau patruzeci de 
ore mai tirziu, cineva îl înjun-ghia pe la spate şi îl arunca în 
canal, tot în imediata apropiere a hotelului. 
— Sînteţi deci convins că eu sînt autorul ? 
— Nu, cîtuşi de puţin! Am făcut această supoziţie mai mult la 
întîmplare, ca să vă urmăresc reacţia şi să văd dacă aveţi să ne 
spuneţi ceva nou despre un subiect abia schiţat, în plină 
mişcare narativă... Perioadă pasionantă pentru noi. 
—Aveţi vreo pistă? 
— Desigur, şi chiar mai multe. Lucrurile avansează repede, în 
mai multe direcţii. 
— Dar în privinţa asasinatului bătrînului von Briicke? 
226 
— Aici e altceva. Pierre Garin şi Walther v-au acuzat direct. 
Walther pretinde chiar că a tras asupra dumneavoastră pentru a 
răzbuna moartea tatălui său. 
— Şi tocmai pe el îl credeţi pe cuvînt ? 
— Povestea lui e foarte coerentă: crono-logia, durata traseelor, 
mărturiile anexe, fară a mai pune la socoteală raţiunile, foarte 
convingătoare, care v-au împins la  paricid. în locul 
dumneavoastră aş fi fScut acelaşi lucru. 
—Numai că eu nu sînt fiul Oberfiih-rer-ului. N-am nici o legătură 
cu trecutul lui nazist, cu faptul că şi-a abandonat tînăra soţie 
pentru că era pe jumătate evreică şi nici cu zelul excesiv de 
care a dat dovadă în Ucraina. 


— Faceţi o greşeală, dragă prietene, per-severind pe un drum 
fără ieşire, mai ales că aveţi un trecut tulbure, un tată aşa-zis 
necunoscut, o copilărie împărţită între Finistere şi Prusia, o 
memorie şovăielnică... 

—în timp ce Walther e de o claritate ireproşabilă, fară nici un 
trecut şi deasupra oricăror bănuieli! îi ştiţi picturile şi dese-nele 
sadico-pomografice ? 

— Bineînţeles! Toată lumea le ştie. La o librărie specializată din 
Zoobahnhofse vind chiar nişte reproduceri litografiate foarte 
reuşite. în vremuri de dezastru îţi cîştigi viaţa cum poţi; acum a 
dobiîndit statutul de artist. 

227 
în clipa aceea infirmiera scorţoasă cu halat alb şi scrobit a intrat 
din nou în cameră, fară să bată la uşă, întinzîndu-mi o pun-guţă 
din plastic transparent în care, aşa cum m-a prevenit într-o 
germană limpede şi precisă, se găseau cele două gloanţe 
extrase de chirurg şi pe care mi le oferea drept amintire. 
Lorentz a întins mîna, apu-cînd săculeţul înaintea mea, şi l-a 
privit surprins. Verdictul său nu s-a lăsat aşteptat: 

— Nu sînt de nouă milimetri, ci de şapte şaizeci şi cinci. Asta 
schimbă totul! 

S-a sculat în mare grabă de pe scaun şi, fară să mă mai salute, 
a ieşit împreună cu infirmiera, luînd cu el gloanţele litigioase. N- 
am aflat aşadar dacă schimbarea de care vorbea mă privea 
personal. Am avut apoi parte de o masă insipidă, fară nici o bău- 
tură euforizantă. Afară era deja noapte, o noapte nesigură şi 
albicioasă din cauza ceţii foarte dese. Luminile rămăseseră însă 
stinse, atit afară cît şi înăuntru... Calmul, cenu-şiul... Am adormit 
din nou, curînd. 

Cîteva ore mai tirziu (habar n-am cite), Gigi s-a întors. N-am 
văzut-o intrînd. Cînd am deschis ochii, trezit de zgomotele dis- 
crete ale prezenţei ei, era acolo, în picioare, lîngă pat. Pe chipul 
ei copilăros şi în gesturi i se citea o exaltare nefirească; nu era 
însă o surescitare voioasă sau un surplus de exu-beranţă, ci mai 
degrabă un fel de enervare 

228 

halucinată, din acelea pe care le provoacă unele plante 
otrăvitoare. Mi-a aruncat pe pătură un dreptunghi mic şi 
strălucitor pe care l-am recimoscut imediat: eraAusims-ul lui 
Walther, cel de care mă servisem, printr-un noroc nesperat, la 


ieşirea din tune-lul macabru, atunci cînd părăsisem, prin subsol, 
magazinul de păpuşi. Mi-a spus repede, cu un fel de ris forţat, 
lipsit de veselie: 
— Ţine! Ţi-am adus chestia asta. Un act de identitate în plus îţi 
poate fi oricînd de folos în meseria ta. lar fotografia îţi sea-mănă 
leit... Walther nu mai are nevoie de el. E mort! 
— Şi el a fost omorît? 
— Da; otrăvit. 
—Se ştie cine a făcut-o? 
— Eu, cel puţin, o ştiu din sursă sigură. 
—Cine? 
—Eu, după cite se pare. 
Povestirea pe care a început s-o debiteze era atît de încilcită, de 
rapidă şi confuză pe alocuri încît prefer să fac aici un rezumat, 
fără repetiţii şi digresiuni inutile, şi mai ales încercînd să aşez 
lucrurile în ordine. Revin, prin urmare, şi rezum: într-unul din 
barurile de noapte licenţioase din vecină-tatea Sphinx-ului, 
numit Vampir, Walther mergea adeseori să bea un cocktail 
speciali-tatea casei, pregătit cu sîngele proaspăt al tinerelor 
victime - chelneriţe care evoluau 
229 
în cămăşuţe scurte şi vaporoase, sfişiate artistic, şi le serveau 
clienţilor băuturi şi voluptăţi. Gigi i-a propus în acea seară să 
joace special pentru el - în cadru privat -rolul pe care Walther îl 
aprecia atît de mult şi să execute ceremonialul cu propriul ei 
sînge. El a acceptat, bineînţeles, cu entu-ziasm. Doctorul Juan în 
persoană a prac-ticat tăietura rituală, lăsînd sîngele să curgă 
într-una dintre puţinele cupe de şampanie din cristal rămase 
întregi. Retrăgîndu-se în cabina ei, Gigi a adăugat amestecului 
din alcool şi licoare roşie o doză zdravănă de acid prusic, 
amestecul căpătind astfel un putemic parium de migdală, care 
nu a tre-zit deloc bănuielile lui Walther. A gustat, băutura i s-a 
părut delicioasă şi a dat pe git filtrul magic. A murit în cîteva 
secunde. Juan s-a dovedit de un calm ireproşabil. A mirosit 
circumspect restul lichidului roşia-tic care rămăsese pe pereţii 
cupei. A privit-o insistent pe copilă. Fără să scoată un cuvint, 
Gigi i-a susţinut privirea. După care docto-rul a dat diagnosticul: 
„Stop cardiac. o să completez un certificat de deces - moarte 
naturală". Gigi i-a răspuns: „Ce sfirşit trist!" 

Imediat după ce am ieşit din spitalul american, am plecat 


împreună în insula Riigen, pentru ceea ce ea numea călătoria 
noastră de nuntă. Cu toate acestea, şi de comun acord, urma să 
mă căsătoresc legal 

230 

cu tulburătoarea ei mamă, la puţin timp după întoarcerea 
noastră. Gigi considera că e o soluţie mai prudentă, mai 
potrivită naturii ei: îi plăcea sclavia, desigur, însă numai ca joc 
erotic, şi ţinea, mai presus de orice, la libertatea ei. Nu dăduse 
oare o dovadă elocventă în acest sens? 

De altfel, rănile îmi frinau oarecum ela-nurile de tandreţe şi de 
posesie. Umănil stîng trebuia să evite anumite mişcări iar braţul 
rămînea, ca măsură de precauţie, susţinut de o eşarfă. Am luat 
împreună, în gara Berlin-Lichtenberg, acelaşi tren din care 
coborisem în urmă cu cincisprezece zile, în aceeaşi direcţie, 
adică spre nord. Pe pero-nul gării era multă lume. în faţa 
noastră se afla un grup de bărbaţi înalţi, foarte slabi, în mantale 
negre şi lungi strînse în talie şi cu pălării de fetru cu boruri mari, 
tot negre, aşteptind nemişcaţi nu se ştie ce, întrucît garnitura 
care venea de la Halle, Weimar şi Eisenach sosise deja de cîtva 
timp. în spatele acestui grup funebru sau religios mi s-a părut 
că-l zăresc pe Pierre Garin. Avea însă figura puţin schimbată. o 
barbă nerasă de cel puţin o săptămînă îi acoperea obrajii şi 
bărbia cu o incertă mască de umbră. Nişte ochelari negri îi 
ascundeau ochii. Cu o mişcare discretă a capului, i-am semnalat 
tinerei mele logodnice prezenţa strigoiului; 
după o scurtă privire în direcţia lui, mi-a 

231 
confirmat fără cea mai mică emoție bănuiala, precizînd că 
bărbatul purta pardesiul con-fortabil ce-i aparținuse lui Walther. 
Chiar Joelle îi spusese lui Pierre Garin să aleagă ce-i place din 
garderoba regretatului dis-părut. 

Am avut impresia stranie că-mi furase propriile mele haine. Am 
dus mîna la buzu-narul interior: Ausweis-ul era la locul lui. La 
cererea noastră, doctorul Juan comple-tase certificatul de deces 
pe numele de Marco von Bnicke. Lorentz şi-a dat fară nici o 
problemă acordul. îmi plăcea ideea unei existenţe noi, multe din 
aspectele ei mi se potriveau ca o mănuşă. o durere fulgeră- 
toare la ochiul stîng mi-a amintit de luptele de pe frontul de est, 
la care participasem prin procură. Mi-am spus că, o dată ajunşi 
la Sassnitz, va trebui să-mi cumpăr nişte ochelari fiiinurii care 


să-mi protejeze ochii răniţi şi să pot astfel înfrunta soarele hiber- 
nal de pe falezele sclipitoare.