Alain Robbe-Grillet — Reluarea

Alain Robbe-Grillet 
Reluarea 


Alain Robbe-Grillet (h. 1922) s-a impus, din anii '50, drept 
principalul reprezentant şi teoretician al Noului Roman. A 
debutat în 1949 cu romanul Un regicid, urmat de Gumele 
(1953), Gelozia (1957) şi în Labirint (1959), considerate texte 
de referinţă pentru evoluţia romanului modern, Voaiorul (1955, 
pentru care primeşte Prix de la Critique), Gelozia (1957), Djinn 
(1981) ete. în 1962, publică volumul de nuvele Instantanee, iar 
în 1963, volumul de esenri Pentru un nou roman. A realizat mai 
multe filme (Anul trecut, laMarienbad, 1961,Nemuritoarea, 
1963, Frumoasa captivd, 1982). Cele trei volume de memorii 
(Oglinda care revine, Angelique sau vrăjirea, Ultimele zile ale 
Corintului), publicate între 1985 şi 1994, au fost grupate sub 
titlul, paradoxal, Romanesques. 

Intr-un Berlin postbeliu în ruine, împărţit în zone de 
ocupaţie, un personaj cu identitate incertă trăieşte întîmplări 
dramatice, al căror sens se lasă foarte greu descoperit. Rornan 
de spionaj, roman poliţist, roman erotic, roman al memoriei 
ezitante, Reluarea este şi o carte în care autorul acordă un loc 
important umorului şi ludicului. Regăsim, de asemenea, teme şi 
fan-tasme proprii universului lui Robbe-Grillet: 
tema dublului, tema labirintului, erotismul, rela-ţiile sado- 
masochiste. Un roman pasionant, care poate fi citit în mai 
multe „chei", dimensiunea (auto)parodică avînd, nu o dată, un 
rol deter-minant. 

Reluarea şi amintirea repetată reprezintă o aceeaşi mişcare, 
dar în direcţii opuse; căci lucrurile de care îţi aminteşti s-au 
petre-cut: e vorba aşadar de o repetiţie întoarsă către trecut, 
pe cînd relua-rea propriu-zisă ar fi o reamintire întoarsă către 
viitor. 

SOren Kierkegaard, Gjentagelsen 

Şi apoi, să nu mă mai plictisească nimeni cu veşmcele 
denunţuri pri-vind detaliile inexacte sau contra-dictorii. E 


vorba, în acest raport, de realul obiectiv, şi nu de un oare-care 
aşa-zis adevăr istoric. 
A. R.-G. 


Prolog 
Aici, aşadar, reiau şi rezum. în timpul intenninabilei călătorii cu 
trenul care mă ducea de la Eisenach, prin Turingia şi Saxonia 
în ruine, la Berlin, l-am zărit, pentru prima oară după multă 
vreme, pe acel băr-bat pe care îl voi numi, ca să simplific lucru- 
rile, dublnl meu, sau sosia mea, sau, într-un mod mai puţin 
teatral, călătorul. 
Trenul înainta într-un ritm neaigur şi discontinuu, cu opriri 
frecvente, uneori în plin cîmp, din cauza starii şinelor, fireşte, 
încă parţial inutilizabile ori reparate prea în pripă, dar şi din 
pricina controalelor mis-terioase şi repetate pe care le efectua 
admi-nistraţia militară sovietică. întrucît o oprire s-a prelungit 
peste măsură într-o staţie importantă, probabil Halle- 
Hauptbahnhof (dar n-am văzut nici o placă indicatoare), am 
coborit pe peron să-mi dezmorţesc picioarele. Clădirea gării 
părea aproape distrusă, la fel şi cartierul care se întindea în 
stînga. 
Sub albăstruia lumină hibernală, bucăţi de ziduri înalte de 
cîteva etaje îşi înălţau către cerul cenuşiu dantelele fragile şi 
liniş-tea de coşmar. în mod inexplicabil, poate doar ca urmare a 
persistentei ceţi matinale, care dura aici mai mult ca în alte 
locuri, contururile acestor fine decupaje ordonate în planuri 
succesive străluceau asemenea bijuteriilor false. Precum o 
reprezentaţie suprareală (un fel de gaură în spaţiul comun), 
întregul tablou exercită asupra spi-ritului o inexplicabilă putere 
de fascinaţie. 
Acolo imde privirea poate îmbrăţişa o arteră pe toată lungimea 
ei, ca şi în anu-mite sectoare limitate unde imobilele au fost 
rase pînă aproape de temelie, constaţi că şoseaua a fost 
complet degajată, molozul fiind cu siguranţă luat de camioane 
în loc să fie aruncat pe margine, aşa cum văzu-sem că se face în 
Brest, oraşul meu natal. Ici şi colo, spărgînd alinierea ruinelor, 
a tămas cîte un bloc de zidărie gigantic, ase-menea unei 
coloane greceşti ce zace într-un şantier arheologic. Toate 
străzile sînt pustii, nici un pieton, nici un vehicul. 
Nu ştiam că oraşul Halle suferise atit de mult de pe urma 
bombardamentelor anglo-americane încît, la patru ani de la 
annistiţiu, să mai întilneşti zone atit de vaste fără cel mai mic 
semn că s-a început reconstrucţia. Dar poate nu e Halle, ci un 
alt mare oraş? Nu cunosc regiunile astea, nu mersesem pînă 


acum la Berlin (cînd, de fapt, şi de cîte ori?) decit pe axa 
normală Paris-Varşovia, adică mult mai la nord. N-am o hartă la 
mine, dar nu văd cum, după Erfurt şi Weimar, ne-ar fi condus 
hazardul prin Leipzig, situat mai la est şi pe o altă linie ferată. 
în acest punct al visătoarelor mele spe-culaţii, trenul s-a 
mişcat în sfirşit, fără să semnalizeze, dar - din fericire - cu o 
ase-menea lentoare încît m-am căţărat fără nici o dificultate în 
vagonul meu. Am fost sur-prins, cînd urcam, să văd lungimea 
neobiş-nuită a trenului. Se adăugaseră oare vagoane ? Şi în ce 
staţie ? La fel ca oraşul mort, peronul era acum pustiu, ca şi 
cum ultimii locuitori s-ar fi urcat în tren ca să se refugieze. 
Printr-un brutal efect de contrast, o mulţime mult mai densă 
decît la sosire inva-dase culoarul vagonului, şi doar cu mare 
greutate am reuşit să mă strecor printre oamenii ce mi s-au 
părut anormal de graşi, aidoma valizelor burduşite şi 
pachetelor îngrămădite pe jos, informe, ca într-o înjghe-bare 
grăbită şi provizorie. Cîţiva bărbaţi şi cîteva femei, ale căror 
figuri mohorite erau marcate de oboseală, mă însoțeau cu 
priviri vag dezaprobatoare, poate chiar ostile, în orice caz fără 
nici o urmă de bunăvoință, în 
ciuda surisului meu... Sau poate că bieţii oameni, aflaţi, după 
toate semnele, la mare nevoie, fuseseră doar şocaţi de prezenţa 
mea distonantă, de hainele mele confortabile, de scuzele pe 
care le bălmăjeam într-o ger-mană şcolărească, trădînd faptul 
că eram un străin. 
Tulburat la rîndul meu de disconfortul pe care li-l provocam 
involuntar, am trecut de compartimentul meu fără să-l recunosc 
şi, ajungînd la capătul culoarului, a trebuit să fac cale întoarsă, 
adică să merg în sensul în care înainta trenul. De data aceasta 
nemulţumirea, pînă atunci tăcută, s-a mani-festat prin cîteva 
exclamaţii exasperate şi prin fel de fel de bombăneli, într-un 
dialect saxon ale cărui cuvinte nu le înţelegeam, neputînd decît 
să le ghicesc sensul. Zărind în cele din nrmă, prin uşa 
compartimentului larg deschisă, geanta mea neagră şi umflată 
în plasa de bagaje, mi-am putut identifica locul - fostul meu loc 
- cu certitudine. Era ocupat acum, la fel ca toate celelalte, iar 
copiii stăteau înghesuiți între părinţi sau pe genunchii lor. în 
plus, la fereastră mai era şi un adult în picioare; cînd am intrat, 
s-a întors cu spatele la geam ca să mă exa-mineze cu atenţie. 
Neştiind prea bine ce atitudine să iau, am rămas în faţa 


uzurpatorului care citea un cotidian berlinez, ascunzîndu-şi 
figura 
10 
în spatele ziarului desfăcut- Toată lumea tăcea, toţi ochii - 
inclusiv cei ai copiilor -se îndreptau spre mine cu o fixitate insu- 
portabilă. Nimeni, însă, nu voia să confirme dreptul meu asupra 
locului pe care mi-l ale-sesem încă de la capătul liniei (Eisenach 
e un fel de gară de frontieră de cînd teritoriul german a fost 
împărţit), aşa cum îmi place, lîngă uşă, cu spatele la sensul de 
mers. Eu însumi, de altfel, nu mă simţeam în stare să-i disting 
printre ei pe prea puţin ama-bilii mei tovarăşi de drum, care 
deveniseră mai numeroşi în lipsa mea. Am schiţat un gest către 
plasa cu bagaje, ca şi cum voiam să scot ceva din geantă... 

în clipa aceea, călătorul a lăsat încet ziarul înjos, cu inocenţa 
liniştită a proprie-tarului sigur de prerogativele sale, şi mi-am 
recunoscut, fară nici o urmă de îndoială, propriile trăsături: 
fignra asimetrică, nasul mare, convex (faimosul „nas vex" 
moştenit de la mama), ochii întunecaţi în fundul orbitelor, 
sprîncenele negre şi groase, cea dreaptă ridicată ca un pămătuf 
rebel pe tîmplă. Tunsoarea - părul destul de scurt într-o 
dezordine buclată, presărat cu meşe grizonante - era la fel ca a 
mea. Văzîndu-mă, bărbatul avu un vag suris mirat. Mîna 
dreaptă a lăsat foile tipărite pentru a-şi scărpina şanţul vertical 
de la baza nărilor. 

11 

Mi-am amintit atiinci de mustaţa falsă pe care mi-o lipisem 
pentru această misiune, imitată cu artă şi perfect credibilă, 
leită aceleia pe care o aveam odinioară. Faţa ridi-cată spre 
mine, de cealaltă parte a oglinzh, era perfect netedă. Cu un 
gest reflex, mi-am trecut un deget peste buza superioară. Mus- 
taţa falsă era, bineînţeles, la locul ei. Suri-sul călătorului s-a 
accentuat, răutăcios poate, sau cel puţin ironic, şi bărbatul a 
facut ace-laşi gest uşor, atingîndu-şi buza. 
Cuprins dintr-o dată de o panică iraţio-nală, am înşfăcat geanta 
grea din plasa de bagaje, chiar deasupra acelui cap care nu-mi 
aparţinea, deşi era fără dubiu al meu (ba chiar mai autentic, 
într-un anume sens), şi am ieşit din compartiment. în spatele 
meu, mai multe persoane s-au ridicat brusc şi am auzit strigăte 
de protest, ca şi cum toc-mai aş fi comis un furt, Apoi, un riset 
s-a desprins din vacarm, un riset amplu şi sonor, plin de bună 


dispoziţie, care - cred -trebuie să fi fost al călătorului. 

Nimeni nu m-a urmărit. Ninneni n-a încer-cat să-mi taie calea, 
în timp ce faceam cale întoarsă către platforma din spate a 
vago-nnliii, cea mai apropiată, busculîndu-i pentru a fcreia 
oară, de data asta fară menajamente, pe aceiaşi obezi derutaţi. 
In ciuda bagajului care mă incomoda acum şi deşi aveam 
impresia că mi se taie picioarele, am ajuns 

12 

foarte repede, ca într-un vis, la uşa ce dădea spre linia ferată, 
uşă pe care tocmai o des-chisese cineva care voia să coboare. 
Trenul încetinise, după ce mersese destul de repede vreo 
cincizeci de kilometri, sau - mă rog -o bună bucată de vreme, la 
drept vorbind eram incapabil să măsor durata aproxima-tivă a 
recentelor mele păţanii. Panouri cu litere gotice mari, negre pe 
fond alb, indi-cau limpede că ajunsesem la Bitterfeld. Gara 
precedentă, unde începuseră necazu-rile mele, putea să fie 
aşadar la fel de bine Halle sau Leipzig, la fel de bine, atit şi 
nimic mai mult. 

De îndată ce trenul s-a oprit, am sărit pe peron cu geantă cu 
tot, după călătorul care ajunsese la destinaţie, ceea ce nu era 
cazul meu. Am alergat de-a lungul vagoanelor, de unde coborau 
puţini oameni, pînă la vago-nul din faţă, de lîngă locomotiva cu 
aburi şi tenderul umplut cu cărbune de proastă cali-tate. La 
postul de alarmă telefonică, un poliţist militar din 
Feldgendarmerie, în uni-fbrmă verde-cenuşie, îmi urmărea 
gesturile precipitate, pe care le-ar fi putut considera suspecte, 
mai ales că trenul stătea mult la fiecare oprire. M-am urcat, 
atunci, fără grabă exagerată în vagon, mult mai puţin 
aglomerat, foarte probabil din cauza miro-sului putemic de 
lignit ars, decît cel din care fugisem. 

13 

Am găsit imediat un loc liber într-un compartiment; uşa 
culisantă era întredes-chisă, iar intrarea mea neaşteptată a 
tulbu-rat vizibil atmosfera. N-aş spune „calmul", pentru că era 
mai curind o discuţie înfier-bîntată, poate chiar violentă, la 
limita ame-ninţătoare a încăierării. Erau şase bărbaţi, cu 
pardesiuri lungi şi ţepene, cu pălării negre asortate, şi care au 
rămas imobilizaţi, la intrarea mea, în postura în care îi surprin- 
sesem; unul era în picioare, cu braţele ridi-cate către cer într- 
un gest de imprecaţie; 


altul, aşezat, întindea pumnul stîng, iar cotul era pe jumătate 
îndoit; vecinul lui aţintea către el degetele arătătoare, de o 
parte şi de cealaltă a capului, imitînd coarnele dia-volului sau 
ale unui taur gata să se năpus-tească; un al patrulea le întorcea 
spatele, cu un aer de infinită tristeţe, în timp ce bărbatul din 
faţa lui îşi aplecase bustul în faţă, luîndu-şi capul în miîini. 

Apoi, foarte încet, aproape impercepti-bil, atitudinea lor s-a 
relaxat. Dar perso-najul vehement, care nu-şi coborise braţele 
decît pe jumătate, era tot în picioare, cu spatele la fereastră, 
cînd jandarmul care privise bănuitor apăru în cadrul uşii. 
Impre-sionantul om de ordine se îndreptă imediat spre mine, 
care tocmai mă aşezasem, şi îmi ceru actele cu un laconic şi 
impera-tiv “Ausweis vorzeigen!". Ca prin minune, pugiliştii de 
ocazie stăteau acum aliniaţi pe 
14 
locurile lor, cu pălăriile rigide şi nasturii de la pardesiuri închişi 
impecabil. Toate pri-virile, totuşi, continuau să mă fixeze. 
Atenţia lor indiscretă părea cu atît mai demonstra-tivă cu cît nu 
eram aşezat într-un colţ, ci chiar în mijlocul banchetei. 

Cu calmul aproximativ de care mai eram în stare, am extras din 
buzunarul interior paşaportul meu franțuzesc, pe numele de 
Robin; prenume: Henri, Paul, Jean; profe-siimea: inginer; 
născut la Brest ete. în foto-grafie se vedea o mustață groasă. 
Polițistul s-a uitat îndelung, ridicînd din cînd în cînd ochii către 
figura mea cea vie, pentru a compara. Apoi, la fel de atent, a 
examinat viza oficială a forţelor aliate, care mă auto-riza fără 
urmă de ambiguitate să călătoresc m Republica Democrată 
Germană, preci-zarea fiind reprodusă în patru limbi: fran-ceză, 
engleză, germană şi rusă, cu ştampilele respective. 
Bănuitorul subofițer cu manta lungă şi caschetă plată s-a uitat 
din nou la fotogra-fie şi mi-a spus ceva pe un ton mai degrabă 
neplăcut - o remarcă restrictivă, o între-bare de rutină, un 
simplu comentariu. N-am înţeles. Cu pronunția mea pariziană 
stu-pidă, i-am răspuns doar ^Nix ferchtenn", preferind să nu 
mă aventurez în explicaţii periculoase folosind limba lui 
Goethe. Omul n-a insistat. După ce şi-a notat în camet tot felul 
de cuvinte şi de cifre, mi-a restituit 

15 
paşaportul şi a plecat. Am văzut apoi, cu uşurare, prin geamul 
murdar de pe culoar, că se dăduse jos şi era pe peron, Din nefe- 


ricire, scena sporise şi mai mult bănuielile vecinilor mei, a 
căror atitudine reproba-toare, deşi tăcută, devenise evidentă. 
Ca să par degajat şi să arăt că am conştiinţa curată, am scos 
din buzunarul pardesiului subţi-rele cotidian naţional cumpărat 
dimineaţă de la un vînzător ambulant în gara din Gotha şi am 
început să-l desfăşor cu grijă. Am simţit, vai, prea tirziu, că 
făceam încă o greşeală: nu susţinusem mai înainte că nu 
înţelegeam germana? 

Totuşi, neliniştea mea latentă a căpătat curind o direcţie 
diferită: ziarul era chiar acela pe care îl citea dublul meu în 
celălalt compartiment. Amintirea din copilărie mi-a revenit 
atunci în toată intensitatea ei. Am vreo şapte sau opt ani, 
sandale, pantaloni scurţi, o cămăşuţă cafenie decolorată, un 
pulover lăbărţat de atîta purtat. Merg fără ţintă, mareea urcă, e 
aproape de nivelul de sus, păşesc de-a lungul golfurilor 
nisipoase care se înşiră, pustii, unele după altele, despărţind 
vîrfurile stîncoase ce pot fi trecute încă destul de uşor fară a fi 
nevoie să ocoleşti pe dună. Sînt lîngă Kerlouan, în Nord- 
Finistere. Vine iama. Noaptea se lasă repede, iar ceața de pe 
mare răspindeşte, în apus, o lumină albăstruie care estompează 
contururile. 

16 

Creasta spumoasă, în stinga mea, sclipeşte la intervale 
regulate, repede şi efemer, după care se stinge la picioarele 
mele. Cineva a trecut pe acolo, în aceeaşi direcţie, nu cu mult 
timp înainte. Urmele paşilor săi, atunci cînd s-a depărtat puţin 
spre dreapta, nu au fost şterse de micile valuri ce vin să moară 
aici. îmi dau astfel seama că poartă espadrile de plajă la fel ca 
ale mele, cu talpă de cauciuc, al cărei desen în relief este 
perfect identic. Şi mărimea e aceeaşi. într-adevăr, în faţa mea, 
la vreo treizeci-patruzeci de metri, un alt băiat de aceeaşi vîrstă 
- în orice caz, de aceeaşi înăl-ţime - urmează acelaşi traseu la 
limita nisipului ud. Silueta ar putea fi a mea, cu siguranţă, dacă 
mişcarea braţelor şi a picioa-relor n-ar avea o amplitudine 
anormală, inutil impetuoasă, sacadată, oarecum inco-erentă. 
Cine ar putea fi ? îi cunosc pe toţi băieţii din partea locului, iar 
acesta nu-mi spune nimic, în afară de faptul că îmi seamănă. Să 
fie, aşadar, un străin, un yduchentil", cum se spune în Bretagne 
(origine proba-bilă: tud-gentil, oameni din afară)? Dar, la 
vremea asta, copiii eventualilor turişti sau călători s-au întors 


de mult la şcolile lor citadine... De fiecare dată cînd dispare în 
spatele blocurilor de granit ce marchează un punct avansat al 
landei, şi cînd eu însumi o apuc, după el, prin trecerea strimtă 

17 
şi alunecoasă din cauza pietrelor plate acoperite de alge 
castanii, îl regăsesc în golful următor, dansînd pe plajă şi men- 
tinînd între noi o distanţă constantă, indi-ferent dacă accelerez 
sau încetinesc; silueta lui e însă tot mai vagă pe măsuf-ă ce 
coboară întunericul. Nu se mai vede aproape nimic atunci cînd 
trec de căsuţa numită a vame-şului, care nu mai e îngrijită şi de 
unde nimeni nu-i mai pîndeşte pe cei care jefuiesc epavele. De 
data aceasta îmi caut în zadar călăuza, la distanţa la care ar fi 
trebuit să apară. Djinul gesticulînd s-a topit pur şi simplu în 
ccaţă. 

Şi iată că, brusc, mă găsesc la trei paşi de el. S-a aşezat pe 
un pietroi pe care-l recunosc imediat, după conturul primitor, 
întmcît mă odihmsem şi eu adesea acolo. Din instinct m-am 
oprit, nehotărit, temîndu-mă să trec atît de aproape de intrus. 
Dar el s-a întors spre mine şi n-am îndrăznit să nu-mi continuu 
drumul, cu un pas foarte ezitant, aplecînd capul ca să-i evit 
privirea. Avea pe genunchiul drept o coajă negricioasă, urmare, 
fără îndoială, a unei căzături recente pe stînci. Mă julisem, cu 
două zile în urmă, în acelaşi loc. Şi, tulburat, nu m-am putut 
împiedica să nu ridic ochii spre el. Mă privea cu o simpatie 
puţin neliniştită, atentă în orice caz, uşor neîncrezătoare. Şi nu 
mai încăpea nici o îndoială: eram, 

18 

într-adevăr, eu. Se facuse întuneric. N-am mai stat pe gînduri şi 
am luat-o la fugă cît mă ţineau picioarele. 

Şi astăzi ajunsesem să recurg la aceeaşi soluţie laşă, fuga. Dar 
urcasem imediat îna-poi în trenul blestemat, bîntuit de amintiri 
îndepărtate şi de fantome, unde călătorii păreau să fie acolo 
doar ca să mă distrugă. Misiunea cu care eram învestit nu-mi 
per-mitea să cobor în vreo haltă. Trebnia să rămîn între aceşti 
şase bărbaţi ostili ce semă-nau cu nişte ciocli, în vagonul 
mirosind a pucioasă, pînă la gara Berlin-Lichtenberg, unde mă 
aştepta cel care-şi luase numele de Pierre Garin. Mi-am dat 
seama de încă un aspect al situaţiei absurde în care mă 
găseam. în cazul în care călătorul va ajunge înaintea mea în 
holul gării, Pierre Garin se va duce, fireşte, în întîmpinarea lui, 


cu atit mai mult cu cît nu ştie că noul Henri Robin poartă 
mustață... 
Se pot formula două ipoteze: fie uzurpa-torul este cineva care 
doar Îmi seamănă, precum un frate geamăn, şi atunci Pierre 
Garin riscă să se trădeze, să ne trădeze, înainte să-şi dea seama 
de confuzie; fie sînt chiar eu călătorul, adică dublul meu, şi 
atunci... Nu! o astfel de supoziţie nu e realistă. Am suferit, e 
adevărat, în copilăria mea bretonă, în ţara vrăjitoarelor, a stri- 
goilor şi a fantomelor, de tulburări identi-tare pe care unii 
medici le-au considerat 

19 
grave. însă e altceva să îmi închipui că sînt, treizeci de ani mai 
tîrziu, victima unei vrăji malefice. Oricum, e absolut obligatoriu 
ca Pierre Garin să mă zărească pe mine mai întii. 
Gara Lichtenberg este în ruine şi sînt cu atît mai dezorientat cu 
cît mă obişnuisem cu Zoo-Bahnhof, în partea de vest a fostei 
capitale. Coborînd printre primii din trenul meu nefast şi 
otrăvit cu vapori de sulf, tren care - constat acum - îşi va 
continua drumul spre nord (pînă la Stralsund şi Saasnitz, la 
țărmul Balticei), o apuc prin pasajul sub-teran care permite 
accesul la diferitele peroane şi, grăbindu-mă, o iau în alt sens. 
Din fericire, nu e decît o singură ieşire, astfel încît revin la 
direcţia corectă şi, bine-cuvîntînd cerul, îl recunosc imediat pe 
Pierre Garin, în capul scărilor, cu aerul său la fel de flegmatic, 
în ciuda întîrzierii considera-bile a trenului faţă de orarul afişat. 
Pierre nu e la drept vorbind un prieten, ci un coleg cordial din 
Serviciu, puţin mai în vîrstă ca mine, ale cărui misiuni s-au 
intersectat în mai multe rînduri cu ale mele. Nu mi-a inspirat 
niciodată o încredere oarbă, dar nici o mefienţă apriorică. 
Vorbeşte puţin şi i-am putut aprecia, în toate împrejură-rile, 
eficienţa. Şi el, cred, a apreciat-o pe a mea, întmcît datorită 
solicitării lui exprese am plecat la Berlin să-l ajut în această 
anchetă nu prea ortodoxă. Fără să-mi 
20 
stringă mîna, lucru care nu se face în lumea noastră, m-a 
întrebat doar: „Ai călătorit bine? Fără probleme?" 
Mi-am amintit în clipa aceea, în timp ce trenul părăsea 
Bitterfeld cu  încetineala lui obişnuită, de  bănuitorul 
Feldgendarme, rămas pe peron, în picioare, lîngă postul de 
gardă. Ridicase cu o mînă receptorul tele-fonului şi în cealaltă 


ţinea cameţelul, pe care îl consulta în timp ce vorbea. 
—Da, am răspuns, totul a fost bine. Exceptînd întîrzierea. 
— Mulţumesc pentru informaţie. îmi dădusem şi eu seama. 
Ironia replicii sale n-a fost întărită de nici un suris, de nici o 
mişcare, cît de mică, a feţei. Am abandonat subiectul. 
—Şi aici? 
— Aici totul e bine. Doar că era cît pe ce să te pierd. Primul 
călător care a urcat acă-rile, după oprirea trenuhii, îţi semăna 
de parcă ar fi fost sosia ta. Eram gata să-l abordez. El nu dădea 
semne că m-ar recu-noaşte. Mă pregăteam să o iau în urma lui, 
gîndindu-mă că preferi să mă întilneşti, ca din înfcîmplare, în 
afara clădirii, dar mi-am amintit la timp de mustaţa ta nou- 
nouţă. Da, Fabien m-a prevenit. 
Lîngă telefonul aşa-zis public, păzit totuşi de un poliţist ms, se 
aflau trei bărbaţi în tradiţionalele paltoane largi şi verzi, cu 
pălării moi de fetru. N-aveau 

21 
bagaje. Nu-şi vorbeau şi păreau să aştepte ceva. Din cînd în 
cînd, unul dintre ei îşi întorcea privirile către noi. Sînt sigur că 
ne supravegheau. Am întrebat: 
—o sosie, spui... fară mustață falsă... Crezi că ar putea avea 
vreo legătură cu afacerea noastră? 
—Nu ae ştie niciodată. Trebuie să ne gîndim la toate, a răspuns 
Pierre Garin cu o voce neutră, dezinvoltă, dar în acelaşi timp cît 
se poate de scrupuloasă. Poate că se mira, fără să o arate, deo 
presupunere pe care o considera bizară. Trebnia, pe viitor, să- 
mi controlez mai bine vorbele. 
In maşina lui inconfortabilă pe care o găsise cine ştie unde, cu 
un camuflaj mili-tarjegos, am mers în tăcere. Tovarăşul meu îmi 
semnala totuşi în cîteva cuvinte, din cînd în cînd, ce fuseseră 
odinioară, în epoca celui de-al Treilea Reich, ruinele din jurul 
nostru. Era parcă o vizită organizată la o cetate antică 
dispărută, Heropolis, Teba sau Corint. După numeroase 
ocolişuri, provo-cate de arterele încă nedegajate sau inter-zise 
şi de şantierele de reconstrucţie, am ajuns în centrul vechi, 
unde aproape toate clădirile erau pe jumătate distruse, dar 
păreau să reînvie la trecerea noastră, pentru cîteva secunde, în 
toată strălucirea lor, gra-ţie descrierilor fantomatice ale lui 
Pierre Garin pe post de cicerone, fără ca eu să fiu nevoit să mai 
intervin. 


22 

Trecînd de mitica Alexanderplatz, a cărei existenţă nu mai era 
în nici un fel palpabilă, am traversat cele două braţe ale rîului 
Spree şi am ajuns la ceea ce fusese Unter den Linden, între 
Universitatea Humboldt şi Operă. Restaurarea acestui cartier 
monu-mental, atît de încărcat de istorie recentă, nu constituia, 
în chip evident, o prioritate a noului regim. Am cotit la stînga, 
puţin înainte de vestigiile gata să se prăbuşească, greu de 
recunoscut, de pe Friedrichstrasse, am efectuat cîteva 
circumvoluţii în acest labirint de ruine unde şoferul părea să se 
simtă în largul său, am intrat în sfirşit în Piaţa Oamenilor de 
Arme (acolo îşi aveau grajdurile companiile de cavalerie ale lui 
Frederic Il), piaţă pe care Kierkegaard o socotea cea mai 
frumoasă din Berlin; în crepusculul hibemal, cerul devenise 
acum limpede şi primele stele începeau să se aprindă. 

Chiar la colţ cu Jăgerstrasse, adică la numărul 57 al acestei 
străzi odinioară bur-gheze, o casă e încă în picioare, mai mult 
sau mai puţin locuibilă şi, fară îndoială, parţial locuită. Aceasta 
era destinaţia noastră. Pierre Garin îmi face onorurile casei. 
Urcăm la primul etaj. Curentul nu merge, dar la fiecare palier 
arde o arhaică lampă cu petrol care proiectează în jur o vagă 
lumină roşiatică. Afară va fi curînd 

23 

întuneric. Deschidem o uşă mică, pe al cărei panou central sînt 
înscrise, la înălţimea privirii, două iniţiale de alamă (J.K.); 
sîntem în vestibulul de la intrare. în stînga, o uşă cu geam duce 
către toaletă. Mergem înainte; sîntem într-o anticameră în care 
dau două camere absolut identice, mobilate sumar, însă absolut 
identic, ca o cameră reflectată într-o oglindă imensă. 

Camera din fund e luminată de un sfeş-nic din imitație de 
bronz, cu trei lumînări aprinse, aşezat pe o masă 
dreptunghiulară din lemn cafeniu, în faţa căreia pare să 
aştepte, uşor pieziş, un fotoliu stil Ludovic XV în stare proastă, 
acoperit cu o catifea roşie uzată, pe alocuri lucind dejeg şi 
cenu-şie din cauza prafului. în dreptul perdelelor vechi şi rupte 
care ascund cît de cît fereas-tra se mai află un dulap mare cu 
linii rigide, fără nici un stil, un fel de lădoi din acelaşi lemn de 
brad vopsit ca şi masa. Pe aceasta, între candelabru şi fotoliu, o 
foaie albă de hirtie pare să se mişte imperceptibil sub flacăra 
tremurătoare a lumînărilor. Pentru a doua oară în aceeaşi zi, 


resimt impresia violentă a unei amintiri rătăcite din copi-lărie. 
Dar, alunecoasă şi schimbătoare, dis-pare imediat. 
Camera din faţă nu e luminată. Nici măcar nu există lumînări în 
sfeşnicul din aliaj de plumb. Fereastra stă căscată, ambra-zură 
fără geam şi fără lemnărie, prin ea 
24 
pătrund frigul de afară şi palida lumină lunară care se 
contopeşte cu lumina mai caldă, deşi foarte atenuată din cauza 
distan-ţei, venind din camera cealaltă. Aici, cele două uşi ale 
dulapului sînt larg deschise, lăsînd să se ghicească rafturile 
goale. Foto-liul e crăpat, un smoc de fire negre iese dintr-o 
ruptură triunghiulară. Ne îndrep-tăm fară şovăire către 
dreptunghiul albăstrui al ferestrei absente. 
Pierre Garin, cu aceeaşi dezinvoltură, arată cu mîna întinsă 
remarcabilele edificii care înconjoară piaţa. De fapt, care o 
încon-juraseră din vremea lui Frederic, zis cel Mare, şi pînă la 
apocalipsa celui de-al doilea război mondial: Teatrul Regal în 
centru, Biserica Francezilor la dreapta şi Biserica Nouă la 
stînga, ciudat de asemănătoare în ciuda antagonismului 
confesiunilor, cu aceeaşi fleşă statuară în virful clopotniţei 
rotunde care domină aceleaşi cvadruple por-ticuri cu coloane 
neogrecegşti. Totul s-a dărimat, nu au mai rămas decit enorme 
îngrămădiri de blocuri sculptate unde se mai disting, sub 
lumina ireală a unei lune pline glaciale, acantele unui capitel, 
faldu-rile unei statui colosale, fbrma ovală a unei lucarne. în 
mijlocul pieţei se înalţă soclul masiv, abia ştirbit de bombe, al 
unei alegorii de bronz astăzi dispărute, simbolizind pute-rea şi 
gloria principilor prin evocarea vreunui 

25 
teribil episod legendar, sau reprezentînd cu totul altceva, căci 
nimic nu este mai enig-matic decit o alegorie. Franz Kafka a 
con-templat-o cu siguranţă, acum exact un sfert de secol!, pe 
cînd îşi trăia în imediata ei vecinătate, alături de Dora Dymant, 
ultima iamă a scurtei sale existenţe. Wilhelm von Humboldt, 
Heinrich Heine, Voltaire au locuit şi ei în această piaţă a 
Oamenilor de Anne. 
Nota 1 - Naratorul, el însuşi o prezenţă îndoielnică şi care se 
prezintă sub numele fictiv de Henri Robin, comite aici o mică 
eroare. După ce şi-a petrecut vara pe o plajă de la Marea 
Baltică, Franz Kafka s-a instalat la Berlin pentru un ultim sejur, 


cu Dora de această dată, în septembrie 1923, şi s-a întors la 
Praga în aprilie 1924, deja aproape muri-bund. Povestirea lui 
H.R. se situează la începutul iemii, „la patru ani după Armis- 
tiţiu", aşadar către finele lui 1949. S-au scurs prin urmare 26 
de ani, şi nu 25, între prezenţa lui în aceste locuri şi aceea a lui 
Kafka. Eroarea nu se poate referi la cifra de „patru ani": trei 
ani după Armistiţiu (ceea ce ar da într-adevăr un sfert de 
secol), adică spre sfirşitul lui 1948, ar fi imposibil, căci ar situa 
călătoria lui H.R. în plină blo-cadă a Berlinului de către 
Uniunea Sovie-tică (din iunie '48 pînă în mai '49). 
26 
— lată cum stau lucrurile, spuse Pierre Garin. Clientul nostru, 
să-l numim X, ar trebui să vină aici, în faţa noastră, exact la 
miezul nopţii. Are întîlnire, la picioarele statuii dispărute care 
celebra victoria rege-lui Prusiei asupra saxonilor, cu cel care 
bănuim că este asasinul lui. Rolul tău se va limita, pentru 
moment, la a observa totul şi a nota cu precizia ta obişnuită. E 
nn binoclu în sertarul mesei, în camera cealaltă. Dar nu e 
foarte bine reglat. Cum însă luna lumi-nează nesperat de 
putemic, vei vedea ca în plină zi. 
— 1 se cunoaşte, desigur, identitatea aces-tei victime eventuale, 
pe care o numeşti X? 
— Nu. Doar cîteva presupuneri, de altfel contradictorii. 
—Ce presupuneri? 
— Ar fi prea lung de explicat şi nu ţi-ar folosi la nimic. într-un 
sens, asta ar putea să-ţi modifice analiza obiectivă a persona- 
jelor şi a faptelor, care trebuie să rămînă cît mai imparţială 
posibil. Acum o iau din loc. Am întirziat deja, din pricina 
trenului tău afurisit. îţi las cheia uşii cu „].K..", sin-gura care 
permite accesul în apartament. 
— Cine e această sau acest J.K. ? 
— Habar n-am. Cu siguranţă fostul proprietar sau fostul chiriaş, 
dispărut într-un fel sau altul în cataclismul final. îţi poţi imagina 
tot ce vrei: Johann Kepler, Joseph 
27 

Kessel, John Keats, Joris Karl, Jacob Kaplan... Casa e părăsită, 
mai sînt doar cîţiva vagabonzi şi cîteva fantome. 

N-am mai insistat. Pierre Garin părea, dintr-o dată, foarte 
grăbit. L-am însoţit pînă la uşă, pe care am încuiat-o în urma 
lui. M-am întors în camera din fund şi m-am aşezat în fotoliu. în 


sertarul mesei se afla într-adevăr un binoclu sovietic pentru 
vedere de noapte, dar şi un pistol automat calibru 7,652, un pix 
şi o cutie de chibrituri. Am luat pixul, am închis sertarul, mi-am 
apro-piat fotoliul de masă. Am luat foaia albă de hîrtie şi, cu un 
scris fin şi fără ştersături, mi-am început fără ezitare relatarea: 

„în cursul interminabilei călătorii cu tre-nul care mă ducea de 
la Einsenach, prin Turingia şi Saxonia în ruine, la Berlin, l-am 
zărit, pentru prima oară după multă vreme, pe acel bărbat pe 
care îl voi numi, ca să simplific lucrurile, dublul meu, sau sosia 
mea, sau, într-un mod mai puţin teatral, călătorul. Trenul 
înainta într-un ritm nesi-gur şi discontinuu ete. ete. 
Nota 2 - Această indicație greşită ne pare mult mai gravă decît 
precedenta. Vom reveni. 

La orele unsprezece şi cincizeci de minute, după ce am stins 
cele trei lumînări, m-am 
28 
instalat în fotoliul cu tapiţeria sfişiată, în faţa ambrazurii 
căscate din cealaltă cameră. Binoclul de război, aşa cum mă 
prevenise Pierre Garin, nu-mi era de nici un folos. Luna, 
înălţată pe cer, strălucea acum cu o lumină crudă, riguroasă, 
fară milă. Priveam soclul gol din mijlocul pieţei, şi un ipotetic 
grup statuar de bronz mi-a apărut treptat, tot mai vizibil, 
proiectînd o umbră neagră uimitor de netă, în ciuda tăieturii 
sale fine, peste o zonă netedă a solului alburiu. E vorba, după 
toate aparențele, de un car antic tras în galop de doi cai 
nervoşi, cu coamele zbătîndu-se în vînt; în car se află mai multe 
personaje, probabil emblematice, ale căror atitudini nefireşti nu 
se armonizează deloc cu presupusa viteză a cursei. în faţă, 
rotind un bici lung ce şerpuieşte deasupra crupelor, cel care 
conduce atelajul este un bătrîn cu alură nobilă, stînd în picioare 
şi purtînd pe cap o diademă. Ar putea fi o reprezentare a 
regelui Frederic, dar monarhul este îmbră-cat aici într-o togă 
elenă (lăsînd umărul drept descoperit) ale cărei falduri se ondu- 
lează armonios în jurul lui. 

în spate se află doi bărbaţi tineri ţinîndu-se pe picioarele 
solide, puţin depăr-tate, întinzînd fiecare coarda unui arc de 
dimensiuni impunătoare, cu săgețile îndrep-tate una puţin spre 
dreapta, cealaltă puţin spre stînga, formînd între ele un unghi 
de 

29 


aproximativ treizeci de grade. Cei doi arcaşi nu sînt chiar unul 
lîngă celălalt, ci depărtaţi cu o jumătate de pas, pentru a putea 
ochi cu mai multă uşurinţă. Au bărbia ridicată, pîndind vreun 
pericol dinspre orizont. Costu-mul lor modest - o bucată de 
piînză aspră şi scurtă, fară nimic care să le protejeze piep-tul - 
lasă să se presupună că ar fi de condi-ţie inferioară, nu 
patricieni. 

între ei şi conducătorul carului, o tînără cu sînii goi e aşezată 
pe peme, într-o postură ce aminteşte de Lorelei sau de mica 
sirenă din Copenhaga. Graţia încă adolescentină a figurii şi a 
corpului ei contrastează cu ţinuta trufaşă, aproape 
dispreţuitoare. Să fie idolul viu al templului, oferit pentru o 
seară admiraţiei mulțimilor prostemate ? o prinţesă captivă, pe 
care răpitorul ei o duce cu forţa către o nuntă împotriva firii? o 
copilă alintată şi plictisită, pe care indul-gentul ei tată vrea s-o 
distreze cu această plimbare în carul gonind prin căldura cople- 
şitoare a nopţii de vară? 

Dar iată că în piaţa pustie apare un băr-bat, ieşind parcă din 
ruinele impresionante ale Teatrului Regal. Şi, dintr-o dată, se 
volatilizează dogoarea noctumă a Orientului din vis, palatul de 
aur al sacrificiului, mulţi-mile în extaz, carul flamboaiant al 
erosului mitologic... Silueta înaltă a celui care e pro-babil X e 
mărită de un palton lung strîns 
30 
pe corp, de culoare închisă, a cărui parte inferioară (sub gaica 
ce marchează talia) se desface în timpul mersului, datorită pliu- 
rilor pe care le face stofa groasă, cizmele de călărie lăcuite 
devenind vizibile pînă sus, una după alta, la fiecare pas. Se 
îndreaptă mai întîi către postul meu de observaţie, unde, 
retras, rămîn în umbră; apoi, lajumă-tatea drumului, execută o 
voltă lentă, par-curgînd cu o privire atentă împrejurimile, dar 
fară să zăbovească; şi imediat, luînd-o la dreapta, păşeşte 
hotărît către soclul din nou gol, în aşteptare, ai zice. 

Chiar în clipa în care ajunge acolo, răsună o împuşcătură. Nu 
se vede nici un agresor. Trăgătorul se afla probabil la pîndă în 
spa-tele unei bucăţi de zid sau în deschizătura unei ferestre. X 
îşi duce la piept mîna stingă, în mănuşă de piele, apoi, cu 
oarecare întir-ziere şi parcă în ralenti, cade în genunchi... 
Liniştea e sfişiată de o a doua împuşcătură, limpede, plină, 
urmată de un lung ecou. Amplificarea zgomotului prin efectul 


de rezo-nanţă împiedică situarea locului şi apre-cierea naturii 
exacte a armei. Dar rănitul reuşeşte să-şi întoarcă încet bustul 
şi să ridice capul în direcţia mea, înainte de a se prăbuşi la 
pămînt, în timp ce răsună a treia împuşcătură. 

X nu mai mişcă, întins pe spate în praf, cu mîinile şi 
picioarele în formă de cruce. 

31 

Doi bărbaţi îşi fac curînd apariţia în piaţă. Imbrăcaţi în nişte 
salopete de pînză groasă, din acelea pe care le poartă 
muncitorii de la drumuri, cu capul acoperit de căciuli de blană, 
amintind de nişte şapska poloneze, aleargă spre victimă fără 
să-şi ia nici o măsură de precauţie. E imposibil, dat fiind locul 
îndepărtat de unde au apărut, să fie bănuiţi de crimă. Dar dacă 
sînt nişte com-plici ? La doi paşi de corp, se opresc brusc şi 
rămîn o clipă nemişcaţi, privind faţa de mar-mură pe care luna 
o face lividă. Cel mai solid dintre ei îşi scoate căcinla, cu o 
respec-tuoasă încetineală, şi se înclină într-un fel de omagiu 
ceremonios. Celălalt, fără să se descopere, îşi face o cruce 
mare, atingîndu-şi pieptul şi umerii. Trei minute mai tirziu, 
traversează din nou piaţa în diagonală, mer-gind repede unul în 
spatele celuilalt. Nu cred că au schimbat vreo vorbă. 
Apoi nu se mai întîmplă nimic. După ce am aşteptat puţin, un 
timp pe care mi-e greu să-l estimez (am uitat să-mi privesc 
ceasul, al cărui cadran, de altfel, nu mai luminează), mă 
hotărăsc să cobor, fără să mă grăbesc peste măsură, închizînd 
cu cheia, din prudenţă, uşa cu „J.K.". Trebuie să mă ţin de 
balustradă, întrucît pe scară lămpile cu petrol au fost luate ori 
stinse (de către cine ?) iar întunericul, acum total, face şi mai 
dificil traseul cu care nu sînt familiarizat. 
32 
Afară, în schimb, este din ce în ce mai multă lumină. Mă apropii 
cu circumspecţie de corpul care nu mai dă nici nn semn de 
viaţă şi mă aplec asupra lui. Nici o urmă de respiraţie nu e 
perceptibilă. Faţa lui sea-mănă cu aceea a bătrînului de bronz, 
ceea ce nu înseamnă nimic, deoarece eu l-am inventat. Mă 
aplec şi mai mult, desfac nas-turii de sus ai paltonului cu guler 
de lutru (detaliu care, de departe, îmi scăpase) şi încerc să 
găsesc locul inimii. Simt ceva rigid într-un buzunar interior al 
hainei, de unde scot un portofel subţire din piele tare, găurit în 
chip bizar la unul din colţuri. Pipăind sub puloverul de caşmir, 


nu detectez nici cel mai mic semn de puls, şi nici la venele de la 
gît, de sub maxilar. Mă ridic şi mă întorc imediat la numărul 57 
de pe Strada Vinătorului, căci asta înseamnă Jăgerstrasse. 
Ajungînd fără prea mare dificultate, în întuneric, la uşa cea 
mică de la primul etaj, observ, scoţînd cheia din buzunar, că am 
păstrat în mînă, fără să-i dau atenţie, por-tofelul de piele. In 
timp ce caut pe dibuite gaura cheii, îmi atrage atenţia un 
scîrţiit suspect în spatele meu; şi, de altfel, întor-cînd într-acolo 
capul, văd o linie verticală de lumină care se lărgeşte treptat: 
uşa de la apartamentul din faţă tocmai se deschide cu o 
evidentă mefienţă. în deschizătură apare curind, luminată de 
jos în sus de o lumînare 

33 
pe care o ţine în faţa, o bătrînă ai cărei ochi mă fixează cu ceea 
ce pare a fi o teamă nemăsurată şi chiar groază. închide brusc 
uşa, atit de violent încît zăvorul cade în lăcaş cu un zgomot ca 
de explozie, ampli-ficat de lemnul uşii. Mă refugiez la rîndul 
meu în locuinţa precară „rechiziţionată" de Pierre Garin, vag 
luminată de o rază slabă de lună ce vine din camera din faţă. 
Merg în camera din fund şi aprind din nou cele trei lumînări, 
din care nu a mai rămas decît un centimetru sau chiar mai 
puţin. Sub lumina lor nesigură, cercetez trofeul. în interior se 
află doar o carte ger-mană de identitate, a cărei fotografie a 
fost sfişiată de proiectilul care a găurit pielea portofelului dintr- 
o parte în alta. Restul docu-mentului este într-o stare destul de 
bună încît să permită citirea numelui: Dany von Briicke, născut 
la 7 septembrie 1881 la Sassnitz (Riigen); e şi adresa: 
Feldmesser-strasse 2, Berlin-Kreutzberg. E un cartier destul de 
apropiat, în care ajunge Friedrich-strasse, dar de cealaltă parte 
a frontierei, în zona franceză de ocupaţie.*" 
Examinînd cu mai multă atenţie porto-felul, mi se pare greu de 
crezut că această gaură mare şi rotundă, cu marginile sfi-şiate, 
a fost făcută de un glonţ de revolver sau chiar de puşcă, tras de 
la o distanţă destul de mare. Cît despre petele de un 
34 
roşu destul de viu care murdăresc una din feţele portofelului, 
ele aduc mai mult a urme de vopsea proaspătă decît a sînge. 
Pun totul în sertar şi iau pistolul. Scot încărcătorul, de unde 
lipsesc patru gloanţe, unul fiind deja pe ţeavă. Cineva, aşadar, 
pare să fi tras cu arma aceasta, cunoscută pentru precizia ei, 


fabricată la Saint-Etienne. Mă întorc la fereastra fără cadru din 
cealaltă cameră. 
Constat de îndată că mortul a dispărut din faţa monumentului- 
fantomă. Să fi venit să-l ia nişte complotişti din aceeaşi bandă 
sau nişte salvatori sosiți prea tîrziu? Sau, poate, şiretul von 
Brucke s-a prefăcut că e mort, într-o simulare ciudat de 
perfectă, pentru a se ridica apoi, după un anumit timp, bine 
mersi, sau poate atins de unul din gloanţe, dar nu grav? 
Pleoapele sale, îmi amintesc, nu erau închise complet, mai ales 
cea de pe ochiul stîng. Nu cumva con-ştiinţa lui lucidă - şi nu 
numai sufletul lui veşnic - mă privea prin această fantă calcu- 
lată, înşelătoare, acuzatoare? 
Mă cuprinde brusc frigul. Sau mai curind, deşi am rămas în 
haina mea căptuşită cu blană, închisă la toţi nasturii, chiar şi 
cînd am scris, s-ar putea să-mi fie frig de cîteva ore, fară să dau 
nici o atenţie, acaparat de exigenţele misiunii mele... Dar care 
e, de 

35 
acum înainte, misiunea mea ? N-am mîncat ninaic de dimineaţă 
şi confortabilul Fruhstuck este departe acum. Deşi foamea nu 
se face simțită, ea nu e străină probabil de această senzație de 
vid. în definitiv, după lunga oprire în gara Halle, am trăit într- 
un soi de ceață cerebrală, comparabilă cu aceea pe care ar 
provoca-o o răceală putemică şi care s-ar declanşa fără nici un 
alt simptom. Cu mintea înceţoşată, încercam zadarnic să păs- 
trez un comportament adecvat, coerent, în ciuda 
imprevizibilelor împrejurări potriv-nice, dar mă gindeam la 
altceva, sfişiat per-manent între nevoia imediată a unor hotăriri 
succesive şi cohorta informă a spectrelor agresive, a amintirilor 
îndepărtate, a pre-sentimentelor iraționale. 

Monumentul fictiv şi-a reluat, între timp (dar care timp?), 
locul pe soclu. Conducă-torul „Carului statului", fără să 
încetinească, s-a întors către prada cea tînără cu sînii goi şi 
care ridică un braţ în faţa ochilor, cu degetele răsfirate, într-un 
iluzoriu gest de apărare. lar unul dintre arcaşi, cel care îl 
precede pe celălalt cu jumătate de pas, îşi îndreaptă acum 
săgeata către pieptul tiranului. Acesta, văzut din faţă, seamănă 
poate cu von Briicke, aşa cum am spus adi-neauri; totuşi, mă 
face să mă gîndesc mai degrabă la altcineva, e o amintire mai 
veche şi mai intimă, uitată, acoperită de timp, un bărbat matur 


(mai tînăr, de altfel, decît 
36 
mortul din seara asta) de care voi fi fost apropiat, fără să-l fi 
cunoscut prea bine şi fară să-l fi frecventat, dar care s-ar putea 
să fi căpătat în ochii mei nn prestigiu consi-derabil, cum ar fi 
spre exemplu regretatul conte Henri, naşul meu, căruia îi 
datorez, în orice caz, prenumele pe care îl port. 
Ar trebui acum să continuu, în ciuda oboselii, redactarea 
raportului“!', dar cele trei lumînări sînt pe sfirşite, fitilul uneia 
dintre ele s-a înecat deja în restul de ceară topită. Explorîndu- 
mi mai în amănunt adă-postul sau închisoarea, descopăr cu 
surprin-dere că grupul sanitar funcţionează aproape normal. 
Nu ştiu dacă apa de la robinet este potabilă. Totuşi, în ciuda 
gustului ei îndoiel-nic, beau cu gura direct de la robinet. într-un 
dulap mare aflat chiar alături zac diverse materiale lăsate de 
vreun zugrav, precum şi folii mari pentru protejarea 
parchetului, împăturite cu grijă şi relativ curate. Le aşez una 
peste alta în chip de saltele pe podeaua camerei din fund, 
aproape de dulapul cel voluminos care e închis cu cheia. Ce-o fi 
înăuntru? în geanta de voiaj am cearşafari şi o trusă de toaletă, 
dar mă simt deodată prea epuizat pentru a mai face ceva. lar 
frigul care mă cuprinde îmi taie orice elan. Fără să scot vreuna 
din hainele mele groase, mă întind în culcuşul improvizat şi 
adorm imediat, cufundîndu-mă într-un somn adînc, fără vise. 

37 
Notele 3a, 3b - Respectivul raport detaliat obligă la două 
observaţii. Spre deosebire de inexactitatea referitoare la 
ultimul sejur al lui Kafka la Berlin, cea privind natura armei - 
semnalată la nota 2 - nu poate cîtuşi de puţin să treacă drept o 
greşeală accidentală de redactare. Lăsînd la o parte lipsa lui de 
fiabilitate în multe domenii, Naratorul nu poate comite o 
greşeală atît de grosolană în legătură cu calibrul unui pistol pe 
care îl ţine în mînă. Avem de-a face aici cu o minciună 
deliberată: de fapt, e un model de 9 milimetri, fabricat sub 
licenţă Beretta, pe care îl pusesem în ser-tarul mesei şi pe care 
l-am luat înapoi în timpul nopţii următoare. Dacă e uşor de 
bănuit de ce falsul Henri Robin încearcă să minimalizeze forţa 
de foc şi calibrul celor trei gloanţe trase, nu este limpede de ce 
nu ţine deloc seamă de faptul că Pierre Garin ştie cu precizie 
care este conţinutul ser-tarului. 


A treia greşeală se referă la poziţia cartie-rului Kreuzberg în 
Berlinul de Vest. De ce oare H.R. se preface a crede că acest 
cartier se află în zona franceză de ocupaţie, în care a locuit de 
mai multe ori? Ce profit speră să tragă dintr-o manipulare atît 
de absurdă ? 
38 

Prima zi 

Pretinsul Henri Robin s-a trezit devreme. I-a trebuit puţin 
timp să înţeleagă unde se află, de cînd, şi ce caută acolo. A 
dormit prost, îmbrăcat, pe salteaua improvizată, în această 
încăpere de dimensiuni burgheze (dar acum foarte friguroasă şi 
fără pat) pe care Kierkegaard o numea „camera din fund" în 
timpul celor două sejururi berii-neze: primul - în iarna lui 1841, 
după des-părţirea de Regine Olsen, al doilea - în primăvara 
anului 1843, sperînd în posibilitatea „reluării". Anchilozat de 
dureri neo-bişnuite, Henri Robin se ridică anevoie în picioare. 
După acest efort, se descheie la nasturi şi îşi scutură, fară să-l 
scoată, pal-tonul căptuşit cu blană, şifonat şi mai rigid acum. Se 
duce la fereastră (ce dă în Strada Vinătorului, şi nu în Piaţa 
Oamenilor de Arme) şi reuşeşte să tragă perdelele 
zdrenţăroase fără să le diatrugă cu totul. Abia a mijit de ziuă, 
ceea ce în acest ano-timp, la Berlin, înseamnă că trebuie să fie 

39 
ora şapte şi ceva. Dar cerul e atît de cenușiu şi de încărcat în 
dimineaţa aceasta încît nu poţi spune cu certitudine; s-ar putea, 
la fel de bine, să fie şi mai tîrziu. Vrind să se uite la ceas, pe 
care îl păstrase la mină toată noaptea, H.R. constată că s-a 
oprit... Nimic surprinzător, din moment ce uitase să-l întoarcă 
în seara precedentă. 

Intorcîndu-se la masă, acum puţin mai bine luminată, 
înţelege imediat că aparta-mentul a fost vizitat în timp ce 
dormea: 
sertarul, larg deschis, e acum gol. Nu mai sînt nici binoclul de 
noapte, nici pistolul de mare precizie, nici cartea de identitate, 
nici portofelul din piele scorţoasă perforat de o gaură 
însîngerată. lar foaia de hîrtie pe care o înnegrise cu scrisul lui 
mmuscul dispă-ruse şi ea de pe masă. în locul ei vede o foaie 
albă identică, de format comercial obiş-nuit, pe care au fost 
mizgălite de-a latul paginii, cu un scris mare şi oblic, două fraze 
grăbite: „Ce-a fost a fost. Dar e mai bine, în aceste condiţii, să 


dispari şi tu, măcar pentru o vreme". Semnătura este foarte 
lizibilă, „Corbul", unul dintre numele de cod folosite de Pierre 
Garin, 

Cum a intrat ? Henri Robin îşi aminteşte că a încuiat uşa cu 
cheia după tulburătoa-rea întîlnire cu bătrîna îngrozită (dar 
care te băga şi ea în sperieţi) şi că a pus după aceea cheia în 
sertar. Degeaba trage sertarul pînă la capăt, cheia nu mai e 
acolo. Cuprins 
40 
de nelinişte, temîndu-se (fară nici o noimă) că va fi sechestrat, 
se duce pînă la uşa mică botezată „J-K.". Nu numai că nu mai e 
încu-iată, dar nu e închisă deloc: a fost doar împinsă în toc, cu 
un joc de cîţiva milimetri, fără să se închidă nici clanţa, nici 
zăvorul. Cheia nu este nici în broască. o explicaţie se impune: 
Pierre Garin avea o dublură a cheii, de care s-a folosit pentru a 
intra în aprtament, şi, plecînd, a luat ambele chei. Dar în ce 
scop? 

Henri Robin îşi dă seama că l-a apucat o durere de cap lentă, 
perfidă, care se preci-zează tot roai mult şi care nu-i uşurează 
cîtuşi de puţin raţionamentele şi supozi-țiile. Se simte, de fapt, 
mai buimac decît ieri seară, de parcă apa pe care a băut-o de la 
robinet ar fi conţinut vreun drog. Şi, dacă era cumva un 
somnifer, e posibil să fi dor-mit mai bine de douăzeci şi patru de 
ore neîntrerupt, fără să poată verifica asta în nici un fel- 
Desigur, să otrăveşti apa de la robinet nu e un lucru uşor; ar 
trebui să dispui de un sistem de apă curentă diferit de serviciul 
public, cu un rezervor indivi-dual (ceea ce, de altfel, ar explica 
presiunea mică a apei). Gîndindu-te bine, e şi mai ciudat că apa 
curentă a fost restabilită în acest imobil, parţial distrus, dintr- 
un sector abandonat vagabonzilor şi şobolanilor (pre-cum şi 
asasinilor). 

41 
Una peste alta, un somn provocat arti-ficial ar face mai 
plauzibil faptul tulbură-tor, rar întîlnit, ca un hoţ nocturn să nu- 
l trezească pe cel care doarme. Acesta din urmă, în speranţa că 
va restabili o acti-vitate normălă în creierul lui năuc, amortit, 
tot atît de cîlţos pe cît îi sînt de ţepene arti-culaţiile, se duce la 
toaletă să se spele cu apă rece pe faţă. Din nefericire, 
robinetele se învîrt în gol, fără să lase să curgă nici cel mai mic 
strop. Ţevăraia pare să fie uscată de multă vreme. 


Ascher, cum l-au poreclit colegii din ser-viciul central, 
pronunţind Achferes, locali-tate din Seine-et-Oise unde se află 
antena în principiu secretă de care depinde el, Ascher (ceea ce, 
în germană, înseamnă omul cenuşiu) îşi ridică faţa către 
oglinda ciobită de deasupra chiuvetei. Abia se recunoaşte: 
trăsăturile îi sînt răvăşite, părul vilvoi, iar mustaţa falsă nu mai 
e la locul ei; dezlipită pejumătate în partea dreaptă, atirnă 
puţin cîş. în loc să o lipească, se hotărăşte să o scoată complet. 
E, în definitiv, mai curînd ridicolă decît eficientă. Se priveşte 
din nou şi e mirat văzînd această figură anonimă, fără nimic 
deosebit, în ciuda unei asimetrii mai accentuate decît de obicei. 
Face cîţiva paşi şovăitori, denitaţi, se gîndeşte să verifice 
conţinutul voluminoasei genţi de voiaj, o goleşte complet, 
aşezînd obiectele, unul după 
42 
altul, pe masa din camera neospitalieră unde a dormit. Nu pare 
să lipsească nimic, şi recunoaşte modul ordonat şi grijuliu în 
care îşi aranjase lucrurile. 

Fundul dublu nu a fost deschis, reperele fragile sînt intacte şi, 
în interiorul ascunză-torii, îl aşteaptă celelalte două paşapoarte. 
Le fmnzăreşte fără vreun gînd precis. Unul e pe numele Franck 
Matthieu, celălalt pe numele de Boris Wallon. Au, amîndouă, 
foto-grafii de identitate fară mustață, nici adevă-rată, nici falsă. 
Poate că imaginea aşa-zisului Wallon corespunde mai bine 
figurii care apă-ruse în oglindă după înlăturarea mustăţii false. 
Ascher pune aşadar noul document, pe care se află aceleaşi 
vize, în buzunarul interior al hainei, de unde scoate paşapor-tul 
Henri Robin, pe care îl strecoară în ascun-zătoarea genţii 
alături de cel al lui Franck Matthieu. Apoi aşază toate lucrurile 
la locul lor, adăugînd pentru orice eventualitate mesajul de la 
Pierre Garin rămas pe masă. „Ce-a fost a fost... E mai bine să 
dispari..." 
Ascher profită de ocazie ca să-şi ia piep-tenele din trusa de 
toaletă şi, fără să se mai ducă la oglindă, îşi descîlceşte repede 
părul, evitînd totuşi să-l aşeze cu prea multă grijă, întrucît n-ar 
mai semăna cu fotogra-fia lui Boris Wallon. Aruncă o privire de 
jur împrejur, ca şi cum s-ar teme să nu uite ceva, iese din 
apartament şi lasă uşa exact 

43 
în poziţia în care o lăsase Pierre Garin, crăpată cu vreo cinci 


milimetri. 

în clipa aceea, aude zgomot în aparta-mentul de vizavi şi se 
gîndeşte să o întrebe pe bătrînă dacă în casă curge apa. De ce 
i-ar fi frică ? Dar, cînd se pregăteşte să bată în tăblia de lemn, o 
furtună de imprecaţii se dezlănţuie dintr-o dată înăuntru, într-o 
germană guturală foarte puţin berlineză, din care distinge 
totuşi cuvîntul „Morder'"*, ce revine în mai multe rînduri, urlat 
din ce în ce mai tare. Ascher apucă geanta de mîne-rul din piele 
şi începe, precipitat, dar cu prudenţă, să coboare una cîte una 
treptele scării neluminate, ţinîndu-se de balustradă aşa cum 
făcuse noaptea trecută. 

Poate din cauza greutăţii bagajului, a cărui curea a trecut-o 
acum peste umărul stîng, strada Friedrich îi pare mai lungă. Şi, 
bineînţeles, ivindu-se din mijlocul ruine-lor, rarele clădiri 
rămase în picioare, gău-rite şi cîrpite după multiple reparaţii 
provizorii, nu au nici cafenea, nici han unde să poată bea ceva, 
măcar un pahar cu apă. Nu se găseşte, de altfel, nici un 
magazin, doar un oblon, ici-colo, care dă impresia că nu a fost 
ridicat de ani de zile. Nici ţipenie de om, pe toată lungimea 
străzii, şi nici pe arterele laterale tăiate în unghi drept, la fel de 
distruse şi de pustii. Totuşi, cele cîteva 

* Crimă (genn.) - n. tr. 

44 

fragmente de imobile peticite care au mai rămas în picioare 
sînt, fără îndoială, locuite, deoarece se disting oameni 
nemişcaţi care-l observă de la ferestre, din spatele geamu-rilor 
murdare mai mult sau mai puţin cîr-pite, pe straniul călător 
singuratic a cărui siluetă subţire înaintează în mijlocul străzii 
fară maşini, printre bucăţi de ziduri şi mor-mane de moloz, cu o 
geantă neagră de piele lăcuită, anonnal de voluminoasă şi de 
rigidă, agăţată de umăr şi lovindu-se de coapsă, obligîndu-l să 
se aplece sub această povară neobişnuită. 

Ascher ajunge în sfirşit la postul de gardă, cu zece metri înainte 
de barajul amenin-ţător de sîrmă ghimpată ce marchează fron- 
tiera. Scoate paşaportul pe numele lui Boris Wallon, iar 
santinela germană ieşită în întăm-pinarea lui examinează atent 
fotografia, apoi viza Republicii Democrate şi în cele din urmă 
viza Republicii Federale. Omul în uniformă, care seamănă 
foarte bine cu un ocupant din timpul ultimului război, observă 
pe un ton aspru că vizele sînt în regulă, dar că lipseşte un 


detaliu esenţial: ştampila cu data intrării în RDG. Călătorul 
priveşte la rîndul său pagina incriminată, se preface că şi el 
caută ştampila, deşi ştie că nu e nici o şansă ca ea să apară ca 
prin minune, precizează că a sosit pe culoarul rutier regu- 
lamentar Bad Ersfeld - Eisenach (afinna-ţie parţial exactă) şi 
sfirşeşte prin a emite 

45 
ipoteza că vreun militar din Turingia, grăbit sau incompetent, a 
omis să pună ştampila, sau a uitat, sau nu mai avea cemeală... 
Ascher perorează într-o limbă aproximativă, nefiind sigur că 
celălalt urmăreşte mean-drele discursului său, ceea ce îi pare 
în defi-nitiv fără importanţă. Principalul nu este oare să dea 
impresia că e în largul său, destins, fără griji ? 
„Kein Eintritt, kein Austritt /"*, tranşează laconic santinela, 
unnîndu-şi logica încă-păţinată. Boris Wallon se scotoceşte 
atunci prin buzunare, ca şi cum ar căuta alt docu-ment. 
Soldatul se apropie, arătînd un interes pe care Wallon se 
hazardează să-l interpreteze într-un anumit sens. îşi scoate 
aşadar portofelul din haină şi-l deschide. Celălalt vede imediat 
că bancnotele sînt mărci vest-germane- Un suris şiret şi lacom 
îi luminează trăsăturile pînă atunci prea puţin binevoitoare. 
^Zwei hundert", anunţă el pe un ton candid. Două sute de 
mărci e cam scump, pentru cîteva cifre şi litere destul de 
ilizibile, care oricum se află pe paşa-portul lui Henri Robin, bine 
ascuns în fundul dublu al genţii. Dar nu mai are acum altă 
soluţie. Călătorul vinovat înmînează din nou paşaportul 
zelosului controlor, după ce a strecurat în el, ostentativ, cele 
două bancnote 
* Nu aveţi intrarea, nu primiţi ieşirea! (germ.) - n. tr. 
46 
cerute. Soldatul dispare imediat în biroul de poliţie rudimentar, 
o baracă din prefa-bricate aşezată strimb printre ruine. 
lese de acolo după un timp destul de lung şi îi întinde 
Reisepass-ul* călătorului  neliniştit, căruia îi adresează, 
generos, un salut vag socialist, dar şi un pic naţional, precizînd: 
“Alles in Ordnung"". Wallon aruncă o privire pe pagina unde se 
află viza în litigiu şi constată că acum figurează acolo o 
ştampilă cu intrarea şi alta cu ieşirea, datate din aceeaşi zi, 
aceeaşi oră, la dife-renţă de două minute, şi cu acelaşi punct de 
trecere. îl salută la rîndul său, ridicînd puţin mîna şi pronunţind 


apăsat “Danke!", încercînd totodată să-şi păstreze aerul serios. 
De cealaltă parte a sîrmei ghimpate, nici o problemă. Santinela 
este un soldat tînăr şi jovial, cu părul tuns perie şi cu ochelari 
de intelectual, care vorbeşte franceza aproape fără accent; 
examinează rapid paşaportul şi îl întreabă pe călător doar dacă 
e rudă cu Henri Wallon, istoricul, „Părintele Constitu-ţiei”. „A 
fost bunicul meu", răspunde Ascher calm, emoția amintirii 
ghicindu-i-se în voce. Se află prin urmare în zona americană; se 
înşelase, deoarece confundase cele două aero-porturi ale 
oraşului, Tegel şi Tempelhof. De 

* Paşaportul (germ.) - n. tr. 

** în ordine (germ.) - n. tr. 

47 
fapt, sectorul francez de ocupaţie e situat probabil mai la nord. 
Strada Friedrich continuă, drept, în aceeaşi direcţie, pînă la 
Mehringplatz şi Landwehrkanal, dar e, dintr-o dată, o altă 
lume. Desigur, sînt şi aici ruine, mai peste tot, însă densitatea 
lor e mai puţin copleşi-toare. Pe de o parte, cartierul a fost 
bom-bardat mai puţin sistematic decît centrul oraşului. Şi mai 
puţin apărat, piatră cu piatră, decît clădirile simbolice ale 
regimu-lui. Pe de altă parte, înlăturarea rămăşiţelor 
cataclismului e aici aproape tenninată, multe reparaţii au fost 
încheiate şi reconstrucţia zonelor complet distruse parc să se 
afle pe calea cea bună. Falsul Wallon se simte şi el dintr-o dată 
altfel, vioi, disponibil, ca în vacanţă. în jurul lui, pe trotuarele 
spălate, oamenii îşi văd de treburile obişnuite sau se grăbesc 
către un obiectiv precis, firesc şi cotidian. Cîteva automobile - 
multe, e drept, maşini militare - circulă calm, ţinînd dreapta, pe 
strada curățată de moloz. 

Ajungînd în vasta piaţă rirculară ce poartă, în mod neaşteptat 
pentru această zonă, numele lui Franz Mehrmg, fondator - 
alături de Karl Liebknecht şi Rosa Luxemburg - al mişcării 
spartakiste, Boris Wallon zăreşte un fel de braserie mare, 
populară, unde poate în sfirşit să bea o cafea, lungită peste 
măsură, americăneşte, şi unde poate să ceară 

48 

informaţii. Adresa pe care o caută nu ridică probleme: trebuie 
să meargă de-a lungul lui Landwehrkanal, către stînga, spre 
Kreuzberg, cartier pe care calea navigabilă îl traversează dintr- 
o parte în alta. Strada Feldmesser, ce vine în unghi drept tot pe 


partea stingă, corespunde unui braţ fără ieşire al aceluiaşi 
canal, numit al Apărării, de care îl desparte un scurt pod 
metalic, odinioară mobil, dar de multă vreme scos din uz. 
Strada este de fapt constituită din cele două cheiuri destul de 
înguste, accesi-bile totuşi maşinilor, care mărginesc de o parte 
şi de alta braţul de apă stătută căruia scheletele bătrinelor 
şlepuri de lemn, pără-site, îi dau un farmec trist, nostalgic. 
Pavajul inegal al cheiurilor, lipsite de trotuare, accen-tuează 
această senzaţie de lume dispărută. 

Casele, aliniate pe fiecare mal, sînt scunde - cîteodată un 
etaj, rar două - şi au un aer de periferie. Datează, după toate 
probabilitățile, de la sfirşitul secolului tre-cut sau de la 
începutul veacului nostru şi au fost aproape în întregime 
cruţate de răz-boi. Chiar la colţul unde strada se întilneşte cu 
Canalul Apărării şi cu braţul lui inuctilizabil se află o vilă 
arătoasă care, fără să fie construită într-un stil anume, lasă o 
impresie de bunăstare şi chiar de oarecare lux de pe vremuri. 
Un grilaj solid din fier forjat, dublat în interior de un gard viu 
des, 

49 

din salbă-moale, înalt cît un stat de om, nu te lasă să vezi 
parterul, şi nici grădina îngustă care înconjoară clădirea. 
Zăreşti doar primul etaj, cu ornamentele de stuc încadrind 
ferestrele, comişa cu pretenţii de stil corintic încununînd 
faţada şi acoperişul de ardezie cu patru ape a cărui coamă 
supe-rioară este subliniată de o dantelă din zinc, împodobită la 
capete cu doi pinteru decupaţi. 

Contrar aşteptărilor, grilajul nu are o poartă care să dea în 
Landwehrkanal, ci doar una spre liniştita Feldmesserstrasse, 
unde cochetul edificiu ocupă numărul 2, vizi-bil pe o placă din 
smalţ albastru, puţin cio-bită la unul din colţuri, deasupra unui 
portal cam pompos, asortat cu grilajul. o firmă de lemn lăcuit, 
de fabricaţie recentă, decorată cu volute elegante pictate cu 
mîna, care ar vrea să reproducă omamentele feroneriei de la 
1900, lasă să se presupună că în această locuinţă burgheză a 
fost amenajat un maga-zin discret: „Die Sirenen der Ostsee" 
(adică Sirenele Balticei), cuvinte caligrafiate cu caractere 
gotice de tipar şi, dedesubt, cu litere latine mult mai modeste, 
această pre-cizare: JPuppen und Gliedermădehen. Ankauf und 
Verkauf (păpuşi şi manechine articulate, vînzare şi cumpărare). 


Wallon se întreabă perplex ce legătură poate să fie între acest 
comerţ cu conotaţii eventual 

50 

suspecte, din cauza cuvîntului german Mădebhen', şi rigidul 
ofiţer prusac care-şi are aici domiciliul oficial şi care a fost 
poate asasinat noaptea trecută m sectorul sovie-tic... sau poate 
că nu. 

Cum călătorul nu se simte deloc prezen-tabil în acest moment, 
după epuizanta zi de ieri, după somnul vecin cu moartea şi mult 
prea îndelungatul post, îşi continuă drumul pe pavajul inegal, 
unde găurile mai adinci dintre nenumăratele ieşituri şi proe- 
minenţe au reţinut mici băltoace de apă roşiatică, rămăşiţe 
trecătoare ale unei ploi recente, colorate ca de rugina unei 
amintiri şterse, pierdute, dar tenace. Amintirea apare într- 
adevăr brutal o sută de metri mai încolo, unde braţul mort al 
canalului se tennină într-o fundătură. o rază palidă de soare 
luminează dintr-o dată, pe malul opus, casele joase care îşi 
oglindesc fațadele vetuste în apa verde, nemişcată; la chei e 
tras un velier vechi, înclinat pe-o parte, a cărui cocă putredă 
lasă să se vadă, în mai multe locuri, scheletul de coaste, 
varange şi alonje. Lumi-noasa evidenţă a acestui dejă vu se 
prelun-geşte apoi, deşi confuza lumină hibemală şi-a regăsit 
repede culorile cenuşii. 

Spre deosebire de anumite şlepuri foarte scunde pe care le-a 
întîlnit pînă acum, care ar fi putut, la rigoare, să treacă pe sub 
* Fete (germ.) - n. tr. 

51 
podul metalic fară să fie nevoie să se coboare vela, acest vas de 
pescuit cu catargul încă în picioare (deşi înclinat acum aproape 
la patruzeci şi cinci de grade) n-a putut să vină să amareze în 
acest loc decît pe vre-mea cînd sistemul de deschidere de la 
intra-rea canalului adiacent încă mai funcţiona. Wallon crede 
că-şi aminteşte că epava reve-nită inopinat din subteranele 
memoriei sale era deja în această stare pitorească atunci cînd a 
văzut-o pentru prima oară, în acelaşi loc, în mijlocul aceluiaşi 
decor fantomă; fapt ce pare straniu, evident, dacă e vorba aici 
de o amintire din copilărie, aşa cum este convins: micul Henri, 
aşa cum era strigat pe atunci în onoarea ilustrului său naş, 
avea poate cinci sau şase ani şi o ţinea de mînă pe mama sa, 
aflată în căutarea unei rude de sex feminin, apropiată, fără 


îndoială, dar pierdută din vedere în urma unei certe fami-liale. 
Să nu se fi schimbat nimic în patruzeci de ani? Treacă-meargă 
pentru pavajul des-fundat, apa stătută, tencuiala scorojită a 
zidurilor, dar pentru lemnul putred al unui vas de pescuit e de 
neimaginat. Ca şi cum timpul şi-ar fi exercitat o dată pentru tot- 
deauna acţiunea lui corozivă şi ar fi încetat apoi să mai lucreze, 
prin cine ştie ce miracol. 

Porțiunea de chei care cade perpendicnlar pe axul canalului, 
închizîndu-l şi permiţind maşinilor şi pietonilor să treacă de pe 
un mal pe altul, merge de-a lungul unui grilaj 
52 
de fier în stare proastă, în spatele căruia nu se zăresc decît 
arbori, tei mari care, la fel ca şi construcţiile învecinate, au 
supra-vieţuit bombardamentelor fără mutilări şi răni vizibile, şi 
ei neschimbaţi - îşi închipuie călătorul - faţă de cum erau cu 
multă vreme în urmă. Strada Feldmesser se tennină acolo, într- 
o fundătură. Detaliul i-a fost de altfel semnalat de o chelneriţă 
foarte amabilă de la braseria Spartakus (gloriosul trac răscu-lat 
care dă astăzi numele unei mărci de bere berlmeze). Dincolo de 
bătrinii copaci -a mai precizat ea - la umbra cărora cresc 
ierburi sălbatice şi mărăcini, începe zona rusească de ocupaţie, 
marcînd limita de nord a cartierului Kreuzberg. 

Călătorul e smuls însă din viziunile lui recurente, din trecutul 
îngropat ce revine fragmentar, de o serie de evenimente sonore 
prea puţin citadine: cîntatul unui cocoş, care se repetă de trei 
ori, limpede şi melo-dios, deşi îndepărtat, îndepărtat de data 
aceasta nu în timp, ci în spaţiu. Calitatea acustică a cîntecului, 
pe care nu o tulbură nici un zgomot de fond, îţi permite să 
măsori intensitatea liniştii în care se înalţă şi se propagă prin 
lungi ecouri. Wallon realizează acum că, de cînd merge pe 
această stradă provincială, unde nu circulă maşmi, n-a întil-nit 
ţipenie de om şi n-a auzit nici un zgomot, în afară, uneori, de 
scîrţiitul încălţărilor sale frecîndu-se de vreo asperitate a 
solului. 

53 
Locul ar fi ideal pentru odihna de care are atita nevoie. 
întorcînd capul, descoperă aproape fără surprindere că ultimul 
imobil de pe partea numerelor cu soţ, la numărul 10, este un 
hotel dintr-o categorie accepta-bilă, căruia nu-i dăduse nici o 
atenţie. Hanul datează cu siguranţă din aceeaşi perioadă ca şi 


celelalte imobile. Dar pe un panou dreptunghiular de tablă 
smălțuită, nouă şi strălucitoare, de un ocru roşiatic şi cu litere 
de un galben închis, este o firmă în mod evident actuală şi de 
circumstanţă: „Die Verbiindeten" (Aliaţii). Parterul are chiar în 
faţă un fel de bistrou, al cărui nume fran-ţuzesc, „Cafe des 
Alliăs", îl incită pe Wallon să împingă uşa acestni refugiu 
providenţial. 

Interiorul e foarte întunecos, chiar mai liniştit, dacă aşa ceva 
e posibil, decît cheiul pustiu pe care tocmai l-a părăsit. Călăto- 
rului îi trebuie ceva timp pînă să identifice, în profunzimile 
grotei, un personaj probabil viu: un bărbat înalt şi gras, cu o 
figură arţăgoasă, ce pare să aştepte, nemişcat pre-cum un 
păianjen în centrul pînzei sale, stînd în picioare în spatele 
tejghelei de lemn sculp-tate după moda de odinioară, de care se 
sprijină cu amîndouă mîinile, uşor aplecat în faţă. Omul bun la 
toate, care face proba-bil şi pe barmanul şi pe recepţionerul, nu 
pronunţă nici o vorbă de bun venit; dar o tăbliță, aşezată la 
vedere chiar în faţa lui, precizează: „Se vorbeşte franceza " 
Făcînd 
54 
un efort ce îi pare exagerat, călătorul rosteşte cu o voce 
nesigură: 
— Bună ziua, domnule, aveţi camere libere? 
Bărbatul îl priveşte pe mtms îndelung şi fară să facă vreun 
gest, apoi răspunde în franceză, dar cu un puternic accent 
bavarez şi pe un ton aproape ameninţător: 
—Cîte? 
— Vreţi să spuneţi cîte mărci ? 
—Nu. Cîte camere! 
— Păi, evident, una singură. 
— Nu e deloc evident: aţi întrebat dacă avem camere. 
Poate din cauza epuizării totale care îl copleşeşte dintr-o dată, 
călătorul are impre-sia ciudată că reproduce ca iin ecou un 
dialog scris dinainte şi deja rostit (dar unde ? dnd? şi de către 
cine?), ca şi cum ar fi pe scena unui teatru, jucînd într-o piesă 
scrisă de altcineva. Avînd, în plus, presimţirea că această 
negociere începută atît de acru se va termina rău, e deja gata 
să bată în retra-gere, cînd un al doilea bărbat, la fel de masiv şi 
de corpolent, îşi face apariţia, ieşind din umbra încă şi mai 
întunecată a unui birou alăturat. în timp ce noul venit se 


apropie de confratele lui, faţa, tot rotundă şi cu chelie, i se 
luminează treptat, cu un suris prietenos, la vederea acestui 
client poten-ţial aflat în dificultate. Şi exclamă, într-o franceză 
aproape fară accent german: 

55 
— Bună ziua, domnule Wall! Aşadar aţi revenit la noi ? 
Aflaţi acum unul lîngă altul de cealaltă parte a tejghelei, 
dominîndu-l pe Wallon (care îşi pierde tot mai mult sîngele 
rece) cu statura lor înălţată de cel puţin o treaptă, par doi 
gemeni, cu trăsăturile lor identice, în ciuda expresiei atit de 
diferite a feţelor. Tulburat în egală măsură de această 
dedublare a recepţionerului şi de inexplica-bila identificare a 
persoanei lui, după cum rezultă din cuvintele jumătăţii mai 
amabile a interlocutorului său, călătorul presupune mai întîi, cu 
un reflex complet absurd, că a intrat cîndva în această cafenea 
împreună cu mama lui şi că omul îşi aminteşte... Bii-guie o 
frază de neînțeles. Dar gazda cor-dială reia imediat: 

— Scuzaţi-l pe fratele meu, domnule Wall. Franz nu a fost 
aici de la începutul săptă-mînii, iar dumneavoastră aţi stat atît 
de puţin... Camera cu baie a rămas liberă. Nu mai trebuie să 
completaţi o altă fişă, pentru că, în definitiv, nici nu este vorba 
de o între-rupere a sejurului. 

Cum călătorul continuă să tacă, năucit, fără măcar să ia 
cheia care i se întinde, gazda, încetînd să mai zîmbească, se 
arată îngri-jorată că îl vede în starea asta; spune, cu tonul plin 
de reproş al unui medic de familie: 

—Păreţi la capătul puterilor, bietul de dumneavoastră; să vă 
întoarceţi seara atit 
56 
de tîrziu şi să plecaţi atit de devreme, fără măcar să luaţi micul 
dejun... N-are nimic, rezolvăm imediat: cina e gata. Franz o să 
vă urce bagajele. lar Maria vă va servi masa într-o clipă. 

Boris Wallon, zis Wall, s-a lăsat în voia lor fară să se mai 
gîndească la nimic. Maria, din fericire, nu vorbea şi nu 
înţelegea fran-ceza. El însuşi, deja cam pierdut în limba lui 
natală, nu mai înţelegea germana. Fata a pus o întrebare în 
legătură cu meniul şi, neprimind răspuns, a fost chemat în 
ajutor „Herr Joseph". Acesta, la fel de prevenitor, a rezolvat 
problema de îndată, fără ca Wallon să-şi dea seama despre ce 
era vorba. Nici măcar nu ştia, mîncînd cu o indiferenţă 


somnambulică, ce avea în farfurie. Gazda, a cărei amabilitate 
începea să semene cu vigilenţa poliţienească”, a rămas o clipă 
în picioare lîngă masa unicului său client, pe care îl îmbrăţişa 
cu priviri protectoare şi indiscrete. înainte de a pleca, i-a 
strecurat, ca o confidenţă şi cu un rictus de complicitate 
amicală, exagerat şi complet nenatural: 
„Aţi făcut bine, domnule Wall, că v-aţi scos mustaţa. Nu vă 
stătea bine... în plus, se vedea de la o poştă că era falsă”. 
Călătonil n-a răspuns nimic. 
Nota 4 - La fel ca trecerea de la persoana întîi la persoana a 
treia, în pasajul în care Ascher se trezeşte în apartamentul- 
capeană 

57 
J.K., înlocuirea neaşteptată a indicativului prezent cu perfectul 
compus, de altfel tem-porară, nu modifică, după părerea 
noastră, nici identitatea naratondui, nici epoca nara-ţiunii. 
Oricare ar fi distanţa pe care pare să o ia vocea narativă în 
raport cu personajul, conţinutul enunţurilor nu încetează nici o 
clipă să reproducă o cunoaştere de sine inte-rioară, 
autoperceptivă şi instantanee, chiar dacă uneori mincinoasă. 
Punctul de vedere rămîne pur şi simplu acela al subiectului 
nostru multinominal şi cu bună ştiinţă pseu-donim. o problemă 
mai delicată este, cre-dem, aceea a destinatarului acestor 
povestiri. Un pretins raport adresat lui Pierre Garin nu 
convinge în fapt pe nimeni: falsificările grosolane ale 
evenimentelor şi lucrurilor, în mai multe puncte esenţiale, n-ar 
putea în nici un caz să înşele un tehnician de asemenea calibru, 
mai ales cînd el însuşi a întins sforile, situaţie de care Ascher ar 
trebui să fie conştient. Altfel privind lucru-rile, dacă acesta din 
urmă ar lucra, fără ştirea noastră, pentru o altă organizaţie sau 
chiar pentru altul dintre beligeranţii pre-zenţi la Berlin, n-ar 
avea nici un interes să treacă drept un imbecil. Doar dacă nu 
ne scapă cumva o cu totul altă dimensiune a eventualei sale 
trădări. 
Nota 5 - Franz şi Joseph Mahler, fraţi gemeni, sînt într-adevăr 
cunoscuţi drept informatori. Nu lucrează pentru noi, ci pentru 
serviciile 
58 
secrete americane, poate şi pentru poliţia sovietică. E greu să-i 
distingi, poate doar după accentul lor atunci cînd vorbesc în 


franceză, deşi amindoi pot reproduce cu uşu-rinţă asemenea 
intonaţii bavareze carica-turale. Cît despre surisul amabil al 
unuia, contrastînd cu arţagul celuilalt, am putut constata în mai 
multe rînduri că şi le schimbă între ei cu mare uşurinţă şi într-o 
perfectă sincronizare. Din fericire, sînt văzuţi aproape 
întotdeauna împreună (cum îi place lui Zwinge să repete, el 
fiind mare amator de şarade, ghicitori aproximative şi calambu- 
ruri de orice fel: un Mahler nu vine nicio-dată singur*), încît cei 
care îi întîlnesc nu-şi pun multe întrebări. Frumoasa Maria, în 
schimb, este unul dintre corespondenţii noştri cei mai de 
încredere. Ştie perfect fran-ceza, lucru pe care îl ascunde cu 
grijă, din raţiuni de eficacitate. Fraţii Mahler, care au sfirşit 
prin a-şi da seama, acceptă jocul fară să spună nimic, sperînd 
să obţină şi ei vreun avantaj într-o bună zi. 

După ce a luat masa, călătonil a urcat în camera numărul 3 
şi, după ce şi-a scos din geantă lucrurile de care avea nevoie 
pentru noapte, a făcut repede o baie. Dar, în 
* Joc de cuvinte intraductibil: trimitere la zicala „ura malheur 

n'arrive jamais seul" (o nenorocire nu vine niciodată singură) 

- n. tr. 

59 
graba lui neîndemînatică, a luat din geantă şi un obiect mic 
învelit în hîrtie roz, care alunecase probabil de la locul lui şi 
care a căzut pe parchet cu un zgomot distinct şi plin, ceea ce 
arăta că e destul de greu. Wall l-a ridicat, întrebîndu-se ce 
putea fi, şi a des-facut pachetul; era o fetiță minusculă din 
porțelan, articulată, înaltă de nici zece centi-metri, complet 
goală, leită cu acelea cu care se juca pe cînd era mic. 
Bineînţeles că nu lua niciodată cu el aşa ceva în călătoriile sale. 
Dar în seara asta nu se mai mira de nimic. Pe partea interioară, 
albă, a hiîrtiei de amba-laj erau tipărite numele şi adresa unui 
maga-zin de păpuşi situat foarte aproape: „Die Sirenen der 
Ostsee, Feldmesserstrasse 2, Berlin - Kreuzberg". 

leşind din baia binefacătoare, călătorul s-a aşezat, în pijama, 
pe marginea patului. Avea corpul mai destins, dar capul îi era 
complet vid. Abia dacă ştia unde se află. în sertarul noptierei se 
găseau, pe lîngă tradi-ţionala Biblie, un plan mare şi ponosit al 
Berlinului, împăturit însă cu grijă. Wall şi-a amintit atunci cum 
îşi căutase zadamic pla-nul său, înainte de a părăsi casa în 
ruine ce dădea în Piaţa Oamenilor de Arme, cînd verificase 


amănunţit toate lucrurile din geantă. Fără să-şi mai bată capul 
cu fericita coincidenţă a găsirii hărţii, s-a strecurat sub 
plapuma învelită în husa de cearşaf şi a adormit instantaneu. 
60 
în somn (aşadar într-o temporalitate diferită), a repetat 
întocmai, fără să se tre-zească, unul dintre coşmarurile lui cele 
mai frecvente: micul Henri avea cel mult zece ani. A trebuit să-i 
ceară repetitorului per-misiunea să părăsească sala de studiu 
pentru a-şi satisface o nevoie urgentă. Rătăceşte acum prin 
curţile de recreaţie abandonate, merge de-a lungul unor arcade 
şi culoare interminabile şi pustii, urcă nişte scări, ajunge în alte 
culoare, deschide inutil nenu-mărate uşi. Nimeni, nicăieri, care 
să-l îndrume, şi nu găseşte nici unul dintre locu-rile propice 
răspîndite în gigantica şcoală (să fie oare liceul Buffon?). 
Pătrunde în cele din urmă, întîmplător, chiar în clasa lui şi 
constată imediat că locul său obişnuit, pe care l-a părăsit cu 
cîteva clipe înainte (cînd anume?), este ocupat acum de un alt 
băiat, de aceeaşi vîrstă, un elev nou, fară îndoială, căci nu îl 
recunoaşte. Dar, uitîndu-se la el mai atent, micul Henri îşi dă 
seama că celălalt îi seamănă foarte mult, fără ca acest lucru să- 
l uimească prea tare. Feţele colegilor lui se întorc una după 
cea-laltă către uşă, examinîndu-l cu evidentă dezaprobare pe 
intrusul care a înţepenit în prag, neştiind încotro s-o apuce: nu 
mai e nici o bancă liberă... Dar uzurpatorul rămîne aplecat 
deasupra pupitrului, continuînd să redacteze cu aplicaţie 
compunerea la 

61 
franceză, cu un scris foarte mic, fin şi regulat, fară nici o 
ştersătură.$ 
Nota 6 - Sub pretextul destul de artificial al povestirii unui vis, 
introdusă de altfel fără prea multe precautii stilistice, Ascher 
revine aici, o dată în plus, la tema dublului său halucinatoriu, 
temă din care speră în chip evident să tragă profit în partea 
urmă-toare a raportului. Ar putea foarte bine, spre exemplu, să 
vadă aici un mijloc comod de a-şi dovedi buna-credinţă. Dar 
ceea ce -dimpotrivă - trezeşte mefienţa întregului Serviciu 
Acţiune Discretă (şi a mea, per-sonal, a fortiori) e că naratorul 
nostru face în aşa fel încît ocultează, în amintirea din copilărie 
referitoare la călătoria cîtuşi de puţin turistică a mamei sale la 
Berlin, ceea ce ar fi într-adevăr un solid pnnct de reper pentru 


fantasma respectivă, şi anume iden-titatea rudei pierdute pe 
care trebuia să o găsească. Ne e greu să credem că buna-cre- 
dinţă a scrupulosului Ascher e totală, în această pretinsă 
memorie şovăitoare, care şterge ca prin minune elementul 
capital al poveştii sale. Altfel, am avea aici un caz deosebit de 
spectaculos de nitare oedipo-freu-diană! Mama care îşi luase cu 
ea băieţelul într-o expediţie atît de aventuroasă nu avea, în ce-o 
priveşte, nici un motiv să-i ascundă scopul, deoarece toată 
afacerea asta îl pri-vea şi pe el într-un mod cît se poate de 

62 

limpede. în fine, transformarea în „rudă de sex feminin" a ceea 
ce era în realitate un bărbat adult, trăind alături de copilul lui, 
ne pare semnul revelator al unei mistificări deliberate, dacă nu 
chiar premeditată cu multă vreme înainte. 

Mai tîrziu, într-o altă lume, Wall se tre-zeşte. Dă la o parte cu 
piciorul plapuma albă care îi ţine prea cald. Stînd în capul 
oaselor, îşi pune, fireşte, importanta pro-blemă a orei. în orice 
caz, soarele a răsărit, dar e destul de jos, fiindcă e iamă. Cerul 
este senin, mai curind luminos pentru ano-timpul acesta. 
Wallon n-a tras perdelele duble de la fereastra care dă spre 
extremitatea canalului mort. Crede că a dormit mult, fară 
întrerupere, satisfăcător. Nu s-a dus decît o singură dată la baie 
(din cauza berii băute din belşug la cină). Visul lui recurent cu 
closetele de negăsit nu-l mai tulbură de mult; are, de altfel, 
impresia că povestea din vis a ajuns, încetul cu încetul, să se 
supună unor reguli clare, ajungind la un fel de coerenţă 
narativă aproape raţională, prin care pierde orice putere 
ofensivă. 

Wall ia planul Berlinului, pe care-l pusese ieri pe noptieră, şi 
îl desface complet. Identic cu cel pe care probabil l-a pierdut 
(unde şi cînd ?) şi tot în bună stare, cu aceeaşi îndoi-tură 
accidentală într-un colţ, exemplarul de faţă prezintă în plus 
două cruciuliţe roşii 

63 
facute apăsat cu pixul; una marchează capătul intrării 
Feldmesser, semn deloc surprinzător, deoarece indică hanul, 
cealaltă, mai tulbu-rătoare, e la colţul dintre Piaţa Oamenilor 
de Anne şi Strada Vinătorului. Sînt locurile unde călătorul şi-a 
petrecut ultimele două nopţi. Se apropie, visător, de fereastra 
fară perdele. Chiar în faţa lui, amintirea din copilărie e tot 


acolo, aşezată exact la locul ei. Doar lumina s-a schimbat. 
Caselejoase, care primeau ieri seară lumina galbenă şi palidă a 
asfinţitului, sînt acmn în umbră. Scheletul velierului-fantomă a 
devenit mai întunecat, mai ameninţător şi parcă mai mare... 
Prima dată cînd îi înregistrase imaginea, cu prilejul acelei 
foarte îndepărtate călă-torii îngropate în memorie, la începutul 
verii probabil, deoarece episodul trebuie să se fi petrecut în 
timpul vacanței, e posibil ca impunătorul schelet din lemn 
negru să-l fi speriat pe copilul prea emotiv, bolnăvicios de 
impresionabil şi adesea urmărit de fan-tome, care se agăța de 
protectoarea mînă maternă. Cu siguranţă că mama îl trăgea 
puţin, căci era obosit de atita mers, şi totodată îl ajuta să nu-şi 
piardă echilibrul pe pavajul stricat, inegal, care, pentru picioa- 
rele fragile ale unui copil de şase ani, era asemenea unui drum 
de munte. Era însă deja prea greu penferu ca mama lui să-l mai 
poată purta în braţe. 
64 

Ceea ce îl tulbură cel mai mult pe Wallon în amintirile sale 
precise, evidente, aproape tangibile, deşi lacunare, nu e atît 
faptul că nu mai ştie pe cine căuta mama lui - lucru care îi pare 
astăzi fără importanţă —, cît localizarea berlineză a acestei 
căutări, ori-cum rămasă zadarnică: nu putuseră să întil-nească 
persoana dorită. Dacă memoria nu mă înşală, mama lui îl ducea 
în anul acela (înjurul lui 1910) la o mătuşă prin alianţă, 
nemţoaică, ce avea un pavilion pe malul mării în insula Riigen; 
întreruperea călă-toriei, rătăcirea inutilă, canalul fără ieşire cu 
cimitirul de vase de pescuit abandonate şi putrede s-ar situa 
mai curînd într-o mică localitate maritimă din împrejurimi: 
Sassnitz, Stralsund sau Greifswald. 
Dar, dacă ne gîndim bine, venind din Franţa pe calea ferată, 
oprirea la Berlin era inevitabilă pentru schimbarea trenului şi, 
cu siguranţă, şi a gării, deoarece capitala germană, ca şi 
Parisul, de altfel, nu avea nici atunci o staţie centrală. Drumul 
lung cu trenul de la Brest, cu cele două întreruperi, reprezenta, 
fară îndoială, o adevărată aven-tură pentru o femeie singură, 
încărcată cu bagaje pentru un sejur îndelungat şi cu un plod... 
în ciuda distanţei ce desparte pămiîn-tul său natal de coastele 
Pomeraniei, fale-zele Balticei, cu enormele blocuri de stincă 
prăbuşite, cu pintenii de piatră, cu golfule-ţele de nisip auriu, 
cu ochiurile de apă 


65 
mărginite de alge lunecoase, unde şi-ar fi continuat în cursul 
acelei unice luni de vară, cu patruzeci de ani în urmă, jocurile 
cu atît mai solitare cu cît limba îl despărţea de băieţeii şi 
fetiţele care construiau neobosiţi castele pe care le topeau apoi 
apele, se ames-tecă de acum înainte în mintea călătorului cu 
plajele de pietriş, stincile de granit, apele primejdioase din 
Nord-Finistere, ţinutul care i-a impregnat toată copilăria... 
în amurg, parcurgînd cu paşi mari îngusta zonă rămasă uscată 
m partea supe-rioară a unui golfnisipos pe care refluxul îl 
părăseşte încetişor, merge de-a lungul curbei în festoane 
succesive desenate de iarba-de-mare, ce marchează limita 
mareei. Pe un pat de alge în zdrenţe, încă umede, smulse de 
ocean, zac tot felul de resturi a căror origine ipotetică lasă 
multe posibili-tăţi imaginaţiei: stele de mare, deja moarte, 
aruncate de pescari, fragmente de carapace sau de schelete 
aparţinînd unor crustacee sau unor peşti, o coadă bilobată, 
cărnoasă şi proaspătă, atît de mare încît ar putea fi a unui 
delfin sau a unei sirene, o păpuşă de plastic cu braţele rupte, 
dar tot surizătoare, o sticluţă conținînd un rest de lichid vîscos, 
de un roşu aprins, deşi afară se lasă întune-ricul, un pantofde 
bal cu tocul înalt aproape dezlipit de talpă şi a cărui căpută 
acoperită cu solzi de un albastru metalic sclipeşte cu o 
neverosimilă strălucire... 

66 
A doua zi 

în timp ce-şi pune în ordine, la fel de meticulos ca de obicei, 
lucrurile din geantă, Boris Wallon, zis Wall, îşi aminteşte brusc 
de visul pe care l-a avut noaptea trecută, în care descoperea în 
bagaj minuscula păpuşă de porțelan cu membre articulate, cu 
care se juca (şi de care abuza) în copilărie. Ori-ginea reapariţiei 
ei onirice îi pare evidentă: 
e vorba de acea mică firmă a magazinului de Pilppehen, zărită 
ieri la intrarea pavilio-nului confortabil unde locuia - şi unde 
poate încă mai locuieşte - Dany von Bnicke. Dar în acest ultim 
caz, dacă a scăpat cu viaţă după atentat, bărbatul evită, fără 
îndoială, să revină la domiciliul legal, pe care asa-sinii îl cunosc 
bine. Prudenţa cea mai ele-mentară îl obligă acum să se 
ascundă. 

După ce coboară în sufrageria pustie, Wallon încearcă, 


aşteptînd micul dejun, să se adune, să pună în ordine 
elementele pe care le ştie în legătură cu această aventură în 
care nimic nu se petrece aşa cum era 

67 
prevăzut, în aşa fel încît să-şi stabilească, pe cît posibil, 
propriul plan de investigaţii şi chiar de acţiune. Nu mai poate fi 
vorba acum decît de un proiect personal, deoarece misiunea lui 
a luat sfirşit - cel puţin pro-vizoriu - o dată cu laconica 
dispoziţie pri-mită de la Pierre Garin. Maria, zimbitoare şi 
tăcută, după ce i-a călcat într-un timp record costumul şifonat, 
se grăbeşte, plină de graţie, să-i aducă multiplele componente 
ale unei consistente gustări nemţeşti, pe care el o înghite, de 
altfel, cu multă poftă. Fraţii Mahler nu-şi fac astăzi apariţia, 
nici unul, nici celălalt. 
Afară e soare, un soare de iamă, ceţos, care nu reuşeşte cîtuşi 
de puţin să încăl-zească aerul rece înviorat de o briză uşoară, 
intermitentă, capricioasă, tipic berlineză. Wall se simte şi el 
uşurat, chiar mai mult decît ieri, cînd reuşise să treacă de 
punctul de control american. Scăpat de bagajul atît de 
stînjenitor, odihnit după un somn lung şi relativ calm, se simte 
inutil şi foarte bine dispus. Privind lucrurile din jur cu deta- 
şarea cu care te uiţi la un film vechi din care lipsesc cîteva 
bobine, merge cu pas vioi, fară a da prea multă atenţie unei 
sen-zaţii vagi, dar persistente: creierul îi e parcă golit, amortit 
în orice caz, şi ar fi inutil să-i pretindă eficienţă... Dar ce 
importanţă mai are asta de acum înainte? 
68 
Pe celălalt mal al canalului mort, un pescar, ţinînd un simplu fir 
invizibil în mîna dreaptă, întinsă puţin pentru a simţi mai bine 
ipoteticele muşcături, stă pe un scaun de bucătărie din lemn 
lăcuit, luat, probabil, dintr-o locuinţă din apropiere şi aşezat 
chiar pe marginea cheiului, înainte de prima treaptă a unei 
scări de piatră ce crestează şoseaua şi pe care se poate cobori 
pînă la apă. Calitatea ei mediocră, faptul că e tul-bure şi plină 
de deşeuri ce plutesc la supra-faţă (dopuri, coji de portocală, 
urme irizate de ulei) sau la mică adincime (foi de hîrtie scrise, 
lenjerie pătată cu ruj ete.) fac foarte puţin probabilă 
supraviețuirea vreunui peşte. Bărbatul e în cămaşă, cu 
pantaloni suflecaţi şi încălţat cu espadrile, ţinută esti-vală nu 
tocmai compatibilă cu anotimpul. Ai zice că e un figurant prost 


sfatuit de costumieră. Are o mustață groasă, neagră şi pare să 
supravegheze împrejurimile cu o privire încruntată; poartă o 
şapcă lunguiaţă dintr-o țesătură moale, al cărei cozoroc 
coboară pe ochi, precum acelea atît de preţuite de muncitorii 
din Grecia sau din Turcia. 
Fără să se jeneze, aşa-zisul pescar întoarce încet capul pentru 
a-l urmări cu privirea pe acest burghez neverosimil în haină 
îmblănită care merge agale de-a lungul caselor, pe malul 
celălalt, adică de partea 

69 
numerelor cu soţ, şi care se opreşte la jumătatea drumului pînă 
la podul mobil -care nu mai poate fi ridicat, căci mecanismul 
este acum ruginit -, contemplînd solul cu o atenţie prelungită 
asupra zonei unde o rămăşiţă de vopsea de miniu a lăsat între 
dalele inegale şi despărțite culori sangvine, ieşite parcă din 
profunzimi subterane printr-o gaură triunghiulară la 
îngemănarea a trei pietre foarte netede, pentru a se răs-pîndi 
apoi în direcţii diferite, formînd lungi curbe sinuoase, cu viraje 
bruşte în unghi drept, încrucişări, bifurcări şi fundături, în care 
o privire scrupuloasă care le-ar studia parcursul nesigur, 
discontinuu, labirintic ar identifica uşor bețe şi cercuri, cruci, o 
svas-tică, scări de uzină, crenelurile unei fortă-reţe..., călătorul 
pe jumătate pierdut ridicîndu-se în sfirşit ca să contemple 
înalta structură metalică, neagră şi complicată, acum inutilă, ce 
servea odinioară la ridica-rea podului mobil, deschizind 
şlepurilor accesul pe Landwehrkanal, cu cele două puternice 
arcuri de cerc înălțate către cer pînă la acoperişul caselor şi 
terminate printr-o masivă contragreutate din fontă, disc gros cu 
feţele bombate, asemănător ace-luia, mai modest, cu poleiala 
stinsă, al cînta-rului pentru scrisori moştenit de la bunicul Canu 
la moartea mamei şi aşezat acum pe masa mea de lucru. între 
mine şi cîntar 
70 
sînt răspindite, într-o aparentă dezordine, multe pagini 
acoperite cu un scris fin, cu multe corecturi, aproape ilizibil, 
constituind ciornele succesive ale prezentului raport. 

La stînga şi la dreapta acestui vast birou de mahon ale cărui 
ornamente napoleoniene pompoase le-am descris în altă parte, 
birou invadat tot mai mult, pe ambele laturi, de teancurile 
viclene ale hîrţogăraiei existen-ţiale, las de acum înainte 


închise obloanele celor trei ferestre ce dau spre parc, la sud, la 
nord şi la apus, ca să nu mai văd dezas-trul cumplit în care 
trăiesc de la uraganul ce a devastat Normandia imediat după 
Crăciun, marcînd într-un mod cu siguranţă de neuitat sfirşitul 
secolului şi trecerea mitică spre anul 2000. Frumoasa înşiruire 
a coroanelor, bazinelor şi peluzelor a lăsat loc unui coşmar din 
care nu reuşeşti să te trezeşti, pe lîngă care par derizorii 
distruge-rile istorice - s-a spus atunci - ale fnrtunii din '87, 
despre care am mai vorbit în textul meu. De data aceasta va fi 
nevoie de luni întregi sau chiar de ani de zile pentru a înlătura 
sutele de trunchiuri gigantice sfări-mate care se înciîlcesc într-o 
harababură inextricabilă (zdrobind copacii tineri îngri-jiţi cu 
atîta dragoste) şi enonnele rădăcini smulse din pămînt, unde au 
lăsat găuri uriaşe, parcă făcute de bombele dintr-un incredibil 
război fulger ce n-a durat decît o jumătate de oră. 

71 
Am vorbit adesea despre voioasa energie creatoare pe care 
omul trebuie să o inves-tească necontenit pentru a reordona în 
con-strucţii noi lumea în ruină. Şi iată că reiau acest manuscris 
după un an întreg de lucru la un scenariu, întrerupt de prea 
multe călă-torii, la cîteva zile după ce a fost distrusă o parte 
notabilă a vieţii mele, aflîndu-mă deci la Berlin după un alt 
cataclism, purtînd o dată în plus un alt nume, alte nume, făcînd 
o meserie de împrumut şi avînd paşapoarte false, cu o misiune 
enigmatică mereu pe punctul de a fi anulată, continuînd totuşi 
să mă zbat cu obstinaţie în mijlocul dedublă-rilor, al apariţiilor 
fugare, al imaginilor recu-rente în oglinzi ce reapar. 
Chiar în acest moment, Wall grăbeşte pasul, îndreptîndu-se 
către ieşirea din strada Feldmesser, apucînd-o în mod evi-dent 
înspre casa de la numărul 2, unde se află ipoteticul magazin de 
păpuşi pentru copii şi adulţi. Portalul din fier forjat, stil 1900, e 
întredeschis. Dar călătorul nu îndrăzneşte să-l deschidă mai 
larg; preferă să-şi anunţe prezenţa trăgind de lănţişorul ce 
atimă în partea stingă şi care în prin-cipiu ar trebui să 
acţioneze un clopoțel, deşi gesturile sale viguroase şi repetate 
nu declanşează nici un sunet perceptibil şi nici o reacţie 
umană. 
72 
Wall ridică atunci ochii spre faţada cochetului pavilion, a cărui 
fereastră cen-trală, la primul etaj, este deschisă. în cadrul larg 


se află un personaj feminin pe care vizitatorul îl ia mai întîi 
drept un mane-chin de vitrină, de la oarecare distanţă, căci 
imobilitatea lui pare perfectă, ipoteza expu-nerii lui la stradă 
fiind, de altfel, absolut verosimilă, dată fiind natura comercială 
a locului, afişată pe tăbliţa de la intrare. Dar, străfulgerat brusc 
de ochii care-l fixează, în timp ce un suris imponderabil îi 
desface uşor tivul îmbufnat al buzelor, Wall îşi dă seama că s-a 
înşelat: în ciuda frigului pe care îl înfruntă într-o ţinută 
provocator de lejeră, e vorba — să mă ierte Dumnezeu! — de o 
adolescentă în came şi oase care îl ţintuieşte cu o privire de un 
aplomb osten-tativ. Tînăra cu părul blond în dezordine, probabil 
tocmai sculată din pat, este, trebuie s-o spunem, foarte 
minionă, în măsura în care acest adjectiv cu conotaţii dulcege 
s-ar potrivi cu strălucitoarea ei frumuseţe diavo-lească, cu 
postura ei arogantă, cu aerul ei trufaş care trădează, 
dimpotrivă, un carac-ter foarte puternic, călit, aventuros chiar, 
lipsit în orice caz de fragilitatea pe care ar trebui să o 
presupună virsta fragedă (vreo treisprezece sau paisprezece 
ani). 
Cum ea n-a binevoit să răspundă salu-tului său vag, Wall îşi 
întoarce privirile 

73 
de la tulburătoarea apariţie, mai curind des-cumpănit de 
această primire neaşteptată. împinge cît se poate de hotărit 
grilajul, tra-versează din cîţiva paşi grădina îngustă şi urcă 
apăsat cele trei trepte ale scării pero-nului. în dreapta uşii, 
lipită de zidul de cărămidă, se află o sonerie rotundă şi ară-mie, 
cu butonul tocit de degetele vizitato-rilor, dedesubtul căreia e 
fixată tradiționala plăcuţă gravată cu numele „Joelle Kast". Wall 
apasă decis pe buton. 

După un lung şi tăcut minut de aşteptare, uşa grea de lemn 
se întredeschide, cu oare-care reticenţă - s-ar zice -, şi o bătrină 
îmbrăcată în negru apare în cadrul ei. înainte ca Boris Wallon 
să apuce să se pre-zinte sau să rostească vreun cuvînt de scuze, 
cotoroanţa îl anunţă cu o voce joasă, pe un ton confidenţial, că 
negoţul cu păpuşi nu începe decît după-amiaza, dar că se 
prelun-geşte în schimb toată seara, ceea ce, adău-gîndu-se 
tabloului erotic precoce oferit la fereastra de la primul etaj, îi 
întăreşte agen-tului nostru special pus pe liber bănuielile 
evocate mai sus. Pronunţă atunci fraza pe care o pregătise, 


într-o germană corectă, dar fără îndoială cam căznită, întrebînd 
dacă domnul Dany von Bnickc poate să-l pri-mească, deşi nu 
are fixată o întîlnire cu domnia sa. 

Bătrîna cu figură severă deschide uşa mai larg, în aşa fel 
încît să-l vadă mai bine pe 
74 
acest comis-voiajor fără valiză, examinîndu-l din cap pînă-n 
picioare cu un fel de uimire neîncrezătoare, care se transformă 
încetul cu încetul într-o expresie limpede de groază, ca şi cum 
s-ar fi temut că are de-a face cu un nebun. Şi închide brusc uşa, 
al cărei canat se izbeşte cu un zgomot surd. Chiar deasupra, în 
afara vederii lui, risul luminos al fetiţei invizibile, cuprinsă 
dintr-o dată de o veselie al cărei motiv îmi scapă, se 
prelungeşte fară nici o reţinere. Cascada cristalină nu se 
întrerupe decît pentru a lăsa loc unei plăcute voci parfumate, 
ce exclamă în franceză pe un ton ironic: 

„N-aveţi noroc astăzi!". 

Vizitatorul izgonit îşi dă capul pe spate, curbindu-şi bustul. 
Puştoaica insolentă se detaşează pe cer, aplecată peste pervaz, 
cu cămăşuţa transparentă descheiată aproape de tot, ca şi cum, 
trezită din somn, şi-ar fi scos în grabă desuurile de păpuşă 
noctumă pentru a adopta o ţinută mai decentă. Strigă: 
„Aşteptaţi! Vă deschid eu!". Dar iată că trupul ei tot mai 
dezbrăcat (un umăr şi un sîn mic sînt acum descoperite) 
înaintează în gol într-un mod nesigur, periculos, dis-perat. Ochii 
i se lărgesc şi mai tare, în adîn-cimi de apă verzuie. Gura prea 
roşie i se deschide larg pentru a scoate un sunet ce nu poate să 
iasă, torsul ei grațios, braţele goale, capul cu bucle blonde se 
întind şi se 

75 
sucesc în toate direcţiile, se agită, se zbat în mii de gesticulaţii 
tot mai exagerate. S-ar zice că strigă după ajutor, că o 
ameninţă un pericol iminent - flăcările dogoritoare ale unui 
incendiu, colții ascuţiţi ai unui vampir, cuțitul ridicat al unui 
asasin —, un pericol ce se apropie inexorabil de ea în interiorul 
camerei. E gata să facă orice ca să scape, de fapt cade deja, o 
cădere intenninabilă, şi e pe punctul de se a zdrobi de pietrişul 
din grădiniţă... Cînd, deodată, se retrage, aspirată de cameră, 
şi dispare. 

Wall îşi revine în poziţia iniţială, în faţa uşii. Aceasta e din nou 


parţial deschisă; 

dar, în locul cotoroanţei neprimitoare, o femeie tînără (de vreo 
treizeci de ani) stă nemişcată, privindu-l pe străinul care îşi 
trădează surprinderea printr-un suris jenat. Acesta bîiguie ceva 
în germană, încercînd să sejustifice. Dar ea continuă să-l 
privească în tăcere, cu un aer serios, amabil, fară îndoială, deşi 
purtînd amprenta unei blîn-deţi triste, îndepărtate, contrastînd 
putemic cu exuberanţa impertinentă a adolescentei. Şi, dacă 
chipurile celor două par să aibă trăsături comune, în special 
forma migda-lată a ochilor mari şi verzi, gura cămoasă, 
ispititoare, nasul drept şi fin, de genul ace-lora cărora li se zice 
greceşti, mai pronun-ţat totuşi la femeia adultă, părul foarte 
brun al acesteia, pieptănat cu cărare la mijloc 

76 

după moda anilor '20, subliniază o diferenţă care nu e doar una 
de generaţie. Pupilele ei se mişcă imperceptibil, la fel şi buzele 
abia întredeschise. 

Seducătoarea doamnă cu mimică încîntă-toare şi melancolică 
vorbeşte în cele din urmă cu o voce caldă şi gravă venind din 
profunzimile pieptului sau chiar ale pîntece-lui, într-o franceză 
în care recunoşti intonaţiile de cireaşă coaptă şi de caisă 
cărnoasă - rezonanţe senzuale, am putea spune în cazul ei - 
remarcate mai înainte la adolescentă: „Nu-i daţi prea mare 
atenţie lui Gigi, nici la ceea ce spune, nici la ceea ce face... 
Mititica e cam zurlie; e şi vîrsta: 
are abia paisprezece ani... şi frecventează persoane dubioase". 
Şi, în timp ce Wall ezită şi nu ştie ce trebuie să răspundă, 
adaugă cu aceeaşi lentoare puţin cam absentă: „Doc-torul von 
Briicke nu mai locuieşte aici de vreo zece ani. îmi pare foarte 
rău... Numele meu e scris acolo. (Cu o mişcare graţioasă a 
braţului gol, arată placa de aramă de dea-supra soneriei.) Dar 
puteţi să-mi spuneţi Jo, nume pe care nemţii îl pronunţă lo, cea 
urmărită odinioară de un tăun prin toată Grecia şi prin Asia 
Mică, după ce Jupiter o siluise luînd forma unui nor cu luciri 
dogoritoare'". 

Surisul fugitiv al lui Joelle Kast la această surprinzătoare 
evocare mitologică îl aruncă 

77 
pe vizitator într-un labirint de presupuneri visătoare. Intreabă, 
mai mult ca să tato-neze terenul: 


— Şi de ce vă pare rău, dacă nu sînt indiscret ? 

— în ceea ce priveşte despărţirea de Daniel ? (Un rîs plin, ca un 
uguit de porum-bel, o însufleţeşte o clipă pe tînără, un ris ce 
pare a-i ţişni din întregul corp.) Mie nu! N-am regrete! 
Vorbeam de dumneavoastră, de anchetă... domnule Wallon. 
—A!., Aşadar ştiţi cine sînt? 

—Pierre Garin m-a prevenit de vizita dumneavoastră... (o clipă 
de tăcere.) Intraţi. Mi-e cam frig. 

Wall profită de culoarul lung şi întunecos prin care ea îl 
conduce pînă la un fel de salon, şi el destul de întunecat, 
încărcat cu mobile heteroclite, cu păpuşi mari, decorative şi cu 
obiecte care de care mai surprinzătoare (din acelea pe care le 
găseşti la dughenele de vechituri), ca să mediteze la cursul pe 
care l-a luat situaţia. Căzuse din nou într-o capeană? Instalat 
într-un fotoliu incomod de catifea roşie, cu braţe de mahon 
împo-dobite cu omamente grele de bronz, întreabă, optînd 
pentru cel mai natural ton monden de care este capabil: 

— II cunoaşteţi pe Pierre Garin ? 

— Evident! răspunde femeia ridicînd uşor din umeri, parcă 
puţin agasată de întrebare. 


Toată lumea îl cunoaşte aici pe Pierre Garin. Cît despre Daniel, 
a fost soţul meu vreme de cinci ani, înainte de război... Era 
tatăl lui Gigi. 

— De ce spuneţi că era ? întreabă călă-torul după o clipă de 
gîndire. 

Doamna îl priveşte mai întîi fără să răs-pundă, ca şi cum ar 
reflecta îndelung la întrebare, dacă nu cumva i-a trecut brusc 
altceva prin minte, şi precizează cu o voce neutră, indiferentă: 
— Gigi e orfană. Colonelul von Briicke a fost asasinat de agenţii 
israelieni, acum două nopţi, în sectorul sovietic... chiar în faţa 
apartamentului unde am locuit, împreună cu fiica mea, după ce 
am fost repudiată la începutul anului '40. 

—Ce înţelegeţi prin „repudiată"? 

— Daniel avea dreptul, avea chiar datoria să o facă. După noile 
legi ale Reich-ului eram evreică, iar el era ofiţer superior. Este 
şi motivul pentm care n-a recunoscut-o nicio-dată pe Gigi, 
născută cu puţin înainte să ne căsătorim. 

—Vorbiţi franceza fără nici un fel de accent nemţesc sau 
central-european... 


—Am fost crescută în Franţa şi sînt franţuzoaică... Dar acasă 
vorbeam şi un fel de sîrbo-croată. Părinţii mei veneau de la 
Klagenfurt... Kast este prescurtarea defor-mată de la 
Kastanjevica, un orăşel din Slovenia. 

79 
— Şi aţi rămas la Berlin pe toată durata războiului ? 
— Gliuniţi! Statutul meu devenea tot mai nesigur, incomod 
chiar şi pentru viaţa noastră cotidiană. Abia dacă mai îndrăz- 
neam să ieşim din casă... Daniel ne vizita o dată pe săptămînă... 
în 1941, la începutul primăverii, a putut să ne organizeze ple- 
carea. Aveam încă paşaport francez. Ne-am instalat la Nisa, în 
zona de ocupaţie ita-liană. Oberfiihrer-ul von Bnicke a plecat în 
Est cu unitatea lui, în serviciile de infor-maţii strategice. 
— Era nazist ? 
— Probabil, ca toată lumea... Cred că nici nu-şi punea 
problema. Fiind ofiţer german, asculta de ordinele statului 
german, iar Germania era naţional-socialistă... De fapt, nici nu 
ştiu ce a mai făcut de la ultima noastră întrevedere, în 
Provence, pînă la întoarcerea lui la Berlin, acum cîteva luni. 
Cînd frontul s-a dislocat la Mecklemburg după capitularea 
amiralului Donitz, Daniel, demobilizat de ruşi pentru obscure 
raţiuni politice, şi-ar fi putut regăsi familia la Stralsund. în ce 
mă priveşte, am revenit aici de îndată ce a fost posibil, cu 
trupele de ocupaţie franceze. Vorbesc fară probleme engleza şi 
germana şi mă descurc destul de bine în rusă, care seamănă 
mult cu slovena. Am adus-o repede, prin intermediul Crucii 
80 
Roşii, pe Gigi şi ne-am instalat în fosta noastră casă de pe 
canal, cruţată ca prin minune de război. Păstrasem acte 
admmistra-tive berlineze dovedind că acesta era domi-ciliul 
meu şi că Gigi se născuse chiar aici. Un locotenent american 
amabil a legalizat situaţia: permis de şedere, cartelă de ali- 
mente şi aşa mai departe. 
Fosta doamnă Joelle von Briicke, născută Kastanjevica, zisă 
Kast (spuneţi-mi Jo, e mai simplu), face toate aceste confidente 
cu o atît de evidentă grijă pentru claritate, coerenţă şi precizie, 
menţionînd mereu locu-rile, datele şi motivele peregrinărilor ei, 
îndt Boris Robin, care nici nu se aştepta la atitea lămuriri, nu 
se poate împiedica să nu soco-tească povestea ei suspectă, dacă 
nu chiar neverosimilă. Ai zice că recită, străduindu-se să nu 


omită nimic, o lecţie învățată cu grijă pe dinafară. Şi, fără 
îndoială, tonul ei aşe-zat, rezonabil, detaşat, fară nici o unnă de 
emoție şi de resentiment, joacă un rol deloc neglijabil în 
această impresie insidioasă de falsitate. Poate chiar Pierre 
Garin în per-soană a născocit această odisee lămuritoare. Ca să 
afle adevărul, va trebui s-o ia la între-bări pe excentrica 
adolescentă, cu siguranţă nu atît de bine pregătită ca mama ei. 
Dar de ce oare aceasta din urmă, deşi nu pare nici expansivă, 
nici vorbăreaţă din fire, ţine atît de mult să-i bage în cap unui 
necunoscut 
81 

toate aceste detalii de prisos privind epopeea ei familială ? Ce 
ascund oare zelul ei intem-pestiv, memoria atît de minuțioasă, 
deşi lacu-nară, în ciuda aparentei exhaustivităţi a mărturiei ? 
De ce a fost atît de grăbită să se întoarcă într-un oraş nesigur, 
în mare parte distrus, destul de izolat, punîndu-şi poate viaţa în 
pericol ? Ce ştie cu adevărat despre moartea lui von Briicke? A 
jucat un rol esenţial? Sau doar unul secundar? Care este 
enigma în centrul căreia se găseşte apartamentul J.K.? Cum de 
cunoaşte atît de precis locul crimei ? Şi, pe de altă parte, cum a 
ghicit Pierre Garin că, în ultimul moment, călătorul a ales 
paşaportul pe numele Wallon ca să treacă în partea occi- 
dentală a oraşului ? Să-l fi avertizat Maria, îndatoritoarea 
chelneriţă de la Hotelul Alia-ţilor? Şi, în fine, de ce mijloace 
reale de existenţă dispunea susnumita Jo la Berlin, unde şi-a 
adus valvîrtej fiica minoră, care şi-ar fi putut continua mai uşor 
studiile într-o şcoală din Nisa ori Cannes?” 

în timp ce reflectează la aceste mistere, Wall, ai cărui ochi s- 
au obişnuit acum cu penumbra tulbure care întunecă salonul 
vast cu draperii roşii trase aproape complet, inspectează cu 
mai multă atenţie decorul de talcioc oniric, talmeş-balmeş 
apăsător, magazin cu amintiri îngropate unde pre-zenţa printre 
jucăriile de copii mai mult 
82 
sau mai puţin miniaturizate a numeroase păpuşi în mărime 
naturală, îmbrăcate ţipător şi în contrast cu mutriţele lor 
juvenile, ar evoca mai curînd un lupanar de la 1900 decit o 
prăvălie pentru fetiţe. lar imagi-naţia vizitatorului face din nou 
speculaţii asupra comerţului dubios practicat în această 
locuinţă burgheză a unui ofiţer din Wehrmacht. 


Nota 7 - Diversele întrebări pe care se pre-face că şi le pune, cu 
falsă naivitate, nara-torul nostru neliniştit îl fac să comită cel 
puţin o eroare în dispozitivul complicat al pionilor săi: 
mărturiseşte în treacăt că o suspectează pe Maria - şi nu pe 
fraţii Mahler - că lucrează pentru servidile secrete franceze, 
deşi în acea dimineaţă ea nici măcar nu ne înţelegea limba. 
Intr-un mod încă şi mai straniu, el eludează singura între-bare 
ce ne-ar părea pertinentă (mie înde-osebi) şi care îl priveşte 
direct: tîinăra văduvă dezamăgită nu-l face oare să se gîndească 
la o altă prezenţă feminină, care apare tot timpul în filigran în 
relatarea lui şi care îi este foarte apropiată ? Descrierea figurii 
ei cu trăsături ferme nu ne trimite oare la fotografia mamei 
sale, pe cînd aceasta avea treizeci de ani, imagine la care a 
facut ade-sea aluzie? Or el evită acum cu grijă orice menționare 
a unei asemănări, totuşi incon-testabile (accentuată de vocea 
cu sonorități 

83 
emoţionante, despre care a vorbit în alt loc), însă profită, în 
textul său, de cea mai mică ocazie pentru a semnala similitudini 
şi duplicări care pot fi imaginare, puţin convin-gătoare, în orice 
caz, sau foarte îndepărtate în timp una faţă de alta, în loc să 
insiste asupra straniei analogii pe care o notăm şi noi aici. 
Insistă, în schimb, fără reţinere (şi în chip premeditat, fară 
îndoială) asupra atracției sexuale ce emană atit din Jo Kast, cît 
şi din scandaloasa adolescentă cu bucle de aur, deşi apropierea 
morfologică pe care o stabileşte între mamă şi copil ne pare, o 
dată în plus, absolut subiectivă, ca să nu spu-nem determinată 
de o intenţie mincinoasă. 

Fiica „naturală" a lui Dany von Brucke reproduce de fapt 
mult mai limpede frumu-seţea „ariană" a tatălui ei, care, 
refuzîndu-i nobilul titlu ancestral, a împopoţonat-o cu un 
prenume prusac, arhaic şi aproape dis-părut: Gegenecke, 
repede schimbat în Gege, adică - pronunţat nemţeşte - Gheghe, 
dar franţuzit în Gigi şi ajuns ulterior Djidji pentru americani. 
Semnalez în trecere, pentru cei care n-au înţeles asta pînă 
acum, că tînăra domnişoară capricioasă, de o pre-cocitate 
remarcabilă în toate domeniile, este una dintre piesele de bază 
ale gîndirii noastre tactice. 

leşind, în sfirşit, din visare (dar după cît timp?), călătorul îşi 
întoarce privirile către 


84 
doamnă... Constată cu surprindere că fotoliul în care stătea ea 
cu cîteva clipe înainte e acum gol. Şi, întorcîndu-se la dreapta 
şi la stînga, nu o zăreşte nicăieri în vasta încă-pere. Gazda pare 
să fi părăsit salonul cu păpuşi erotice, abandonîndu-l pe 
vizitator fără ca acesta să audă cel mai mic zgomot de paşi, 
vreun trosnet al parchetului sau vreun scîrţiit al uşii. De cea 
plecat pe furiş? A fugit să-l anunţe pe Pierre Garin că pasă-rea 
migratoare se prinsese în plasă? Oamenii din serviciile secrete 
franceze erau oare deja în vilă, unde, la etaj, se aud zgomote 
neliniş-titoare? Dar iată că alunecoasa văduvă cu ochi verzi, a 
căror privire e de o tandreţe amăgitoare, îşi face discret 
apariţia printr-o uşă nevăzută a salonului-magazin, situată în 
adîncimi atît de întunecoase încît femeia pare că a apărut din 
noapte, purtînd cu grijă o farfurioară pe care se află o ceaşcă 
prea plină, al cărei conţinut se străduieşte să nu-l verse. 
Controlind cu coada ochiului nivelul lichidului, se apropie cu un 
pas ima-terial de balerină, spunînd: „V-am facut o cafea, 
domnule Wallon, o cafea tare, ita-lienească... E puţin cam 
amară, darnu cred că aţi băut una la fel de bună în sectorul 
comunist. Aici, graţie intendenţei ameri-cane, beneficiem de 
anumite produse rare. (Depune în mîinile lui preţiosul dar.) 
Este cafea robusta columbiană..." Şi, după un 

85 
moment de tăcere, în timp ce el începe să soarbă cu înghiţituri 
mici infuzia neagră şi fierbinte, adaugă pe un ton familiar, 
matem: 
„Sînteţi atît de obosit, bietul meu Boris, încît aţi adormit în 
timp ce vorbeam!" 
Băutura este într-adevăr atît de robustă încît devine greţoasă. 
Nu e, cu siguranţă, ceea ce se numeşte o cafea 
americănească... Reuşind totuşi s-o bea, călătorul nu se simte 
mai bine; ba dimpotrivă. Ca să scape de greaţa care îl cuprinde, 
se ridică din fotoliu, pretextînd că se duce să pună ceaşca goală 
pe marmura unei comode, deja încărcată cu tot felul de 
mărunţişuri: gentuţe de plasă metalică, mărgele, ace de 
pălărie, cutii sidefate, cochilii exotice..., aşezate în faţa mai 
multor fotografii de familie de diferite mărimi, puse oblic în 
cadre de alamă cu marginile ajurate. La mijloc, cea mai mare 
dintre ele este un suvenir dintr-o vacanţă la mare, cu stîncile 


tocite ocupînd partea stîngă în planul secund, cu mici valuri 
stră-lucitoare în fundal şi, în prim-plan, cu patru personaje în 
picioare, aliniate pe nisip în faţa obiectivului. Fotografia ar fi 
putut fi facută pe o mică plajă bretonă, în regiunea Leon. 
Cele două figuri centrale din imagine sînt blonde, de tip nordic: 
un bărbat înalt şi slab, de vreo cincizeci de ani, frumos şi cu o 
expresie severă, îmbrăcat cu nişte 
86 
pantaloni albi impecabili şi o cămaşă albă strînsă pe corp, cu 
nasturi închişi la man-şete şi la guler, avînd în dreapta o fetiţă 
de vreo doi ani, doi ani şi jumătate, drăguță şi surizătoare, 
complet dezbrăcată. 
De o parte şi de alta se află două perso-naje al căror păr negru 
iese, prin contrast, în evidenţă: o tînără foarte frumoasă (de 
vreo douăzeci de ani) care ţine copilul de mînă şi, la cealaltă 
extremitate, un bărbat de treizeci sau treizeci şi cinci de ani. 
Amîn-doi poartă costume de baie negre (sau de o culoare 
suficient de închisă încît să apară aşa pe o fotografie alb- 
negru), costumul femeii acoperindu-i întreg trunchiul, iar al 
bărbatului doar partea inferioară, amindoi încă uzi, probabil 
după o baie recentă. Dacă ne luăm după virsta lor, cei doi adulţi 
foarte bruneţi ar trebui să fie părinţii fetiţei cu părul ca spicul 
de grîu copt, care a primit drept moştenire mendeliană 
pigmenţii palizi ai bunicului. 
Acesta priveşte acum în sus, spre mar-ginea dreptunghiului 
lucios, contemplind probabil zborul unor păsări marine - pes- 
căruşi gălăgioşi, rindunici de mare cu capete negre, petreli 
îndreptîndu-se spre larg -sau poate nişte avioane care trec 
undeva în depărtare. Bărbatul mai tînăr se uită la fetiţă, care, 
cu mîna rămasă liberă, întinde spre fotografunul din acei crabi 
mici foarte 

87 
obişnuiţi pe plaje, numiţi crabi verzi, sau turbaţi, pe care îl ţine 
cu două degete de imul din picioarele din spate, contemplindu- 
şi prada cu o expresie plină de încîntare. Doar tînăra mamă 
venusiană priveşte în direcţia aparatului, pozînd şi arborînd un 
grațios suris de circumstanţă. Dar, foarte vizibile în centrul 
imaginii, atrăgînd imediat aten-ţia, cei doi cleşti larg deschişi şi 
cele opt picioare subţiri ale modestului crustaceu se desfaşoară 
în evantai, ţepene, la distanţe egale şi perfect simetrice. 


Ca să-i studieze mai bine pe diferiţii actori ai acestei scene 
complexe, Wall a apucat rama cu ambele miîini şi a apropiat-o 
de ochi, ca şi cum ar fi vrut să pătrundă îna-untru. Pare gata să 
facă saltul, cînd vocea tulburătoare a gazdei intervine pentru a- 
l opri în ultimul moment, munnurindu-i chiar lîngă ureche: 

— E Gigi la doi ani, într-un mic golfnisi-pos de pe coasta de 
nord-vest de la Riigen, în vara lui '37, cînd a fost o căldură 
neobiş-nuită. 

— Şi tînăra superbă care o ţine de mină şi pe umerii şi 
braţele căreia şiroiesc încă perlele oceanului? 

— Nu e oceanul, e doar Marea Baltică. Acolo sînt eu, evident! 
(Răspunde compli-mentului printr-un rîs gutural, care se stinge 
culcîndu-se încet pe plaja umedă.) Dar eram deja măritată de 
multă vreme. 

88 

—Cu bărbatul care tocmai ieşise şi el din apă? 

— Nu! Nu! Cu Daniel, domnul elegant şi mult mai în vîrstă, 
care ar putea, de altfel, să-mi fie tată. 

—  Scuzaţi-mă!  (Politicosul vizitator îl recunoscuse uşor, 
bineînţeles, pe bătrînul colonel încremenit într-o alegorie 
antică, în Piaţa Oamenilor de Arme.) Dar de ce supra-veghează 
în felul acesta cerul? 

— Se auzea zgomotul infemal al unei patrule de avioane Stukas 
într-un zbor de antrenament. 

— Şi de ce-l interesa asta ? 

— Nu ştiu. Dar se apropia războiul. 

— Era un bărbat foarte frumos. 

—Nu-i aşa? Un specimen perfect de dolihocefal blond pentru 
grădina zoologică. 

— Cine a facut fotografia ? 

—Nu-mi amintesc... Fără îndoială un profesionist, dată fiind 
calitatea foarte bună a clişeului, în cele mai mici detalii: 
aproape că poţi să numeri firele de nisip... Cît despre bărbatul 
cu părul negru, la extrema dreaptă, e fiul lui Dan dintr-o primă 
căsătorie... ca să folosim un cuvînt comod. De fapt, cred că n-au 
fost niciodată căsătoriţi... 

— o iubire de tinereţe, dacă ar fi să ne luăm după maturitatea 
evidentă a fiului? 

— Dan abia trecuse de douăzeci de ani. lar logodnica lui avea 
optsprezece, exact 


89 
vîrsta mea cînd l-am cunoscut... A avut întotdeauna mult succes 
pe lîngă domnişoa-rele romantice. E ciudat cum ae repetă isto- 
ria: era deja cetăţeană franceză şi, după fotografiile pe care le- 
am văzut, îmi semăna ca o soră geamănă, la treizeci de ani dis- 
tanţă... poate chiar mai mult. Se poate spune că avea gusturi 
sexuale bine fixate! Dar această primă legătură a durat şi mai 
puţin decît legătura noastră. „Nu era decit o repetiţie, mă 
asigura el, înaintea premierei." Am înţeles apoi, încetul cu 
încetul, că, dim-potrivă, eu eram doar o dublură, sau - în cel 
mai bun caz - vedeta unui spectacol efemer, reluare a unei 
piese vechi... Dar ce-aţi păţit, dragă domnule ? Păreţi tot mai 
extenuat. Abia vă mai ţineţi pe picioare... aşezaţi-vă... 

Wallon, care de data aceasta se simţea într-adevăr rău, ca şi 
cum ar fi fost sub acţiunea unui drog al cărui gust amar îi 
persista în gură într-un mod neliniştitor, în timp ce gazda pune 
brusc capăt volubilităţii afectate a explicaţiilor şi comentariilor 
şi îl scrutează pe vizitatorul prizonier cu pri-virea dintr-o dată 
tăioasă a ochilor ei verzi, s-a întors clătinîndu-se în salon, 
căutînd un scaun salvator...*Dm nefericire, toate fbto-liile erau 
ocupate, nu de păpuşi în mărime naturală, aşa cum crezuse la 
început, ci de adolescente în came şi oase, purtind desuuri 
90 
frivole şi care îi făceau complice cu ochiul, adresîndu-i zîmbete 
echivoce... 'Tulburat, a lăsat să cadă rama aurită, a cărei sticlă 
protectoare s-a spart cu un zgomot dispro-porţionat de 
puternic, de parcă s-ar fi lovit două talgere... Wall, crezîndu-se 
dintr-o dată ameninţat, a facut un pas înapoi către mar-mura 
comodei, de unde a luat la întîmplare, din spate, un mic obiect 
masiv, rotund şi neted ca o piatră lustruită, îndeajuns de greu 
ca să-i servească eventual drept armă defensivă... Gigi era 
aşezată, fireşte, în primul rînd, surizindu-i cu un aer provo- 
cator şi ironic. Şi celelalte fete se străduiau să-i atragă atenţia 
francezului cu poziţiile lor lascive. Aşezate în picioare sau 
pejumă-tate întinse, unele dintre ele mimau opere de artă mai 
mult sau mai puţin celebre: 

Ulciorul spart de Greuze (dar într-o postură şi mai dezbrăcată), 
Momeala de Edouard Manneret, Prizoniera înlănţuită de 
Femand Cormon, Alice Liddell fotografiată de pasto-ml 
Dodgson m straie de micuță cerşetoare, purtînd o sugestivă 


cămăşuţă în zdrenţe, sfinta Agatha purtînd graţioasa coroană 
de martiră şi arătindu-şi sînii goi împodobiţi cu o rană deja 
foarte vizibilă... Wall a deschis gura să spună ceva, habar n- 
avea ce anume, ceva care să-l salveze de ridicolul situaţiei, sau 
poate ca să tipe, aşa cum se întîmplă cînd ai un coşmar, însă 
nici un sunet nu i-a 

91 
ieşit din piept. Şi-a dat atunci seama că ţine în mîna dreaptă un 
ochi enorm de sticlă colorată, alb, albastru şi negru, provenind 
probabil de la vreo păpuşă uriaşă; l-a ridi-cat ca să-l examineze, 
oripilat, mai atent... Fetele au izbucnit, toate, în ris, pe înălţimi 
şi timbre diferite, în crescendo, cu note ascu-cţite, hohote 
groase, într-un concert  înfio-rător..."Ultima senzație a 
călătorului a fost acBea că e luat pe sus ca o păpuşă de cîrpă, 
dezarticulată şi inertă, în timp ce casa e invadată de un vacarm 
teribil, de parcă ar fi început o încăierare, un jaf sau mutarea 
dezordonată a lucrurilor. 
Nota 8 - Profitînd de faptul că agentul nostru, perturbat, e pe 
cale să se înece printre ver-bele la imperfect şi la perfectul 
compus, putem preciza sau rectifica anumite detalii din lungul 
dialog de mai sus. Dacă amin-tirile mele sînt exacte, fbtografia 
familială de vacanţă nu a fost facută pe insula Riigen, ci lingă 
Graal-Muritz, o staţiune balneară de la Marea Baltică, aproape 
de Rostock, unde Franz Kafka a stat în vara lui 1923 (aşadar cu 
paisprezece ani mai devreme) înainte de a veni la Berlin să-şi 
petreacă ultima lui iarnă, şi nu în plin Mitte, aşa cum a 
presupus naratorul nostru ceva mai înainte, ci în cartierul 
periferic Steglitz, care marchează astăzi, împreună cu 
Tempelhof, limita de sud a sectorului american. 
92 
Imi amintesc şi avioanele de pe cer, pentru că, într-adevăr, nu 
la zborul cocorilor cenuşii, foarte spectaculos în acest anotimp, 
privea tatăl. Totuşi, nu erau avioane Stukas în picaj, ci aparate 
Messerschmidt 109 zum-zăind la mare înălţime, fară să tulbnre 
liniş-tea turiştilor. Greşeala lui Joelle Kastanjevica venea din 
confuzia pe care o făcea cu un impresionant film de 
propagandă pe care îl văzusem în aceeaşi zi la jurnalul de 
actualități, într-o sală rudimentară din Ribnitz-Damgarten. Cît 
despre vocabularul din mediul teatrului folosit în legătură cu 
căsătoria ei (repetiţie, dublură, repetiţie generală, reluare ete.), 


el îşi are bineînţeles originea în perioada (ulterioară) a şederii 
ei la Nisa. Avea acolo o modestă papetărie de cartier, unde 
copiii veneau să cumpere creioane şi gume, iar ea era 
interesată mai mult de trupa de amatori fondată împreună cu 
cîţiva prieteni. Se spune că s-ar fi remar-cat jucînd rolul 
Cordeliei într-o adaptare scenică a Jurnalului unui seducător*, a 
cămi traducere în franceză apăruse înainte de război în colecţia 
„Cabinet cosmopolite". Nota 9 - Autorul problematicei relatări 
vrea fără îndoială, prin exagerările sale, să acre-diteze în 
mintea eventualului cititor teza otrăvirii; am asista aşadar în 
această scenă, 

* Titlul unui roman de SOren Kierkegaard 

(n. tr.). 

93 
deliberat delirantă, la prunele efecte (greață, urmată de 
halucinaţii) ale aşa-zisei cafele narcotice pe care am fi pregătit- 
o noi înşine. Tactica lui probabilă, în impasul din care nu 
reuşeşte să iasă, ar consta în a dizolva responsabilităţile lui 
personale - conştiente sau inconştiente, voluntare sau 
involuntare, deliberate sau fortuite - într-o baie opacă de 
maşinaţiuni complicate urzite de adver-sarii săi, de jocuri duble 
pline de surprize, de vrăji şi farmece hipnotice care s-ar fi 
exercitat asupra lni, absolvindu-l de orice greşeală sau 
implicare a nefericitei şi fra-gilei lui persoane. Am dori, 
desigur, să aflăm chiar de la el ce interes am avea să-l dis- 
trugem. Toţi cei care au luat cunoştinţă de precedentele lui 
raporturi, fie şi în grabă sau parţial, au observat, în orice caz, 
că această tematică îngemănată a complotului şi a vrăjii 
prezintă, sub pana lui, o remar-cabilă recurenţă, la care se 
adaugă tumultu-oasa agresiune finală cu apariţia dezlănţuită a 
copilelor erotice. 

Vacarmul pare să se fi oprit brusc. E o linişte totală, suspect 
de perfectă şi, de aceea, neliniştitoare; Franck Mathieu (sau 
Mathieu Franck, fiindcă e vorba de fapt de cele două prenume 
ale sale) se trezeşte, nu putem şti după cîte ore, într-o cameră 
familiară, pe care are impresia că o recunoaşte în cele 
94 
mai mici detalii, deşi decorul este pentru moment imposibil de 
situat în spaţiu şi timp. E noapte. Draperiile duble, groase sînt 
trase. Agăţat în centrul peretelui din faţa ferestrei invizibile, se 


află tabloul. 

Pereţii sînt acoperiţi cu un tapet de pe vremuri, cu dungi 
verticale altemate: dungi albăstrui destul de întunecate cu 
margini albe, avînd între ele suprafeţe egale, dar mult mai 
luminoase, pe care se înşiruie de sus pînăjos desene identice, a 
căror culoare ternă a fost cu siguranţă, cîndva, aurită. Fără să 
fie nevoit să se ridice în picioare ca să se uite mai de aproape, 
Mathieu F. poate descrie din memorie acest semn cu semni- 
ficaţie incertă: un motiv floral, ceva care seamănă cu mugurele 
arborelui de cuişoare, cu o făclie minusculă sau un pumnal- 
baio-netă, dar şi cu o păpuşă mică al cărei corp şi ale cărei 
picioare lipite ar reprezenta lama lată a baionetei sau mînerul 
făcliei, capul fiind - la alegere - flacăra sau plăselele rotunde ale 
pumnalului, în timp ce braţele întinse în faţă (şi, deci, părînd 
mai scurte) ar reprezenta garda armei sau discul ce opreşte 
ceara fierbinte să se scurgă pe miini. 

Pe peretele din dreapta (pentru obser-vatorul aşezat cu 
spatele la fereastră) se află un dulap masiv cu oglindă, destul 
de adînc pentru a servi drept şifonier; oglinda groasă cu 
marginile din flori de cristal ocupă 

95 
uşa aproape în întregime; aici se zăreşte imaginea tăbloului, 
dar inversată, adică partea din dreapta a pînzei se regăseşte în 
jumătatea din stînga a suprafeţei reflec-tante şi invers, partea 
din mijloc a cadrului dreptunghiular (materializată în capul de 
o nobilă expresivitate al bătrinului) coincizind perfect cu 
punctul central al oglinzii pivo-tante de pe uşa acum închisă şi 
deci per-pendiculară atît pe tabloul real, cît şi pe duplicarea lui 
virtuală. 

Pe acelaşi perete, între dulapul plasat aproape în colţ şi zidul 
exterior pe care se află fereastra, ascunsă în întregime privi- 
rilor de draperiile grele, sînt două paturi duble, atît de mici 
încît nu ar putea donni în ele decît nişte copii de vîrstă fragedă: 
mai puţin de un metru cincizeci lungime pe vreo şaptezeci de 
centimetri lăţime. Sînt despărțite unul de altul printr-o noptieră 
de lenm vopsit pe care stă o veioză în formă de sfeşnic, al cărei 
bec slab a rămas aprins. Cea de-a doua noptieră, absolut 
identică, de aceeaşi culoare albastru deschis şi cu aceeaşi 
veioză aprinsă, şi-a găsit loc exact în spaţiul dintre al doilea pat 
şi peretele exterior, în imediata apropiere a amplelor falduri pe 


care le face, în stînga, stofa de un roşu închis a draperiilor. 
Acestea par să depăşească destul de mult cadrul nevăzut 

96 

al ferestrei, ce n-are cum să fie una din acele ferestre largi cît 
peretele, la modă în zilele noastre. 

Vrînd să verifice un detaliu ce-i este inac-cesibil din poziţia în 
care se găseşte acum, Mathieu se ridică într-un cot. Cele două 
perne au fiecare, aşa cum se aştepta, ini-ţiala unui prenume 
brodată de mînă în majuscule gotice reliefate; putem recu- 
noaşte relativ uşor, în ciuda omamentelor foarte complicate ale 
celor trei linii paralele din fiecare iniţială, destul de 
asemănătoare la prima vedere, litera M şi litera W. E momentul 
în care călătorul îşi dă seama de situaţia bizară în care se află: 
stă întins în pijama, cu capul pe un fel de sul dintr-o pînză 
groasă, proptit de peretele de sub fereastră, pe o saltea fără 
cearşaf aşezată direct pe podea între picioarele celor două 
paturi şi masa lungă de toaletă, unde pe marmura albă sînt 
două lighene identice din porțelan, doar că unul din ele are o 
ciobitură înnegrită de vreme şi reparată cu ajutorul unor agrafe 
metalice mîncate de rugină. Pe desenul cu volute monocrome 
înflorate ce împodobeşte o carafa pîntecoasă aflată între cele 
două lighene şi confecţio-nată din acelaşi material figurează un 
bla-zon pe care se pot citi, cu dificultate, aceleaşi iniţiale gotice 
aproape identice, de 

97 

data aceasta înlănţuite, astfel încît doar un ochi avizat reuşeşte 
să le identifice. 

Gîtul carafei de apă se reflectă într-una din cele două oglinzi 
gemene fixate pe tape-tul în dungi, dominînd fiecare lighean de 
la o înălţime potrivită doar unor copii. Acelaşi lucru se poate 
spune despre înălţimea la care se află marmura mesei. în 
cealaltă oglindă (din dreapta) apare din nou o ima-gine a 
tabloului, al cărui desen este inversat. Dar, observînd cu atenţie 
prima oglindă (cea din stînga), descoperim, într-un plan 
îndepărtat, a treia reproducere a aceluiaşi tablou, de data 
aceasta cu desenul identic, adică reflectat (şi inversat) de două 
ori: mai întîi în oglinda mesei de toaletă, apoi în uşa dulapului. 
Mathieu se ridică în sfirşit, cu mare greu-tate; se simte - nu ştie 
de ce - zdrobit de oboseală; se duce să-şi contemple chipul 
răvăşit, aplecîndu-se către centrul micii oglinzi de deasupra 


ligheanului ciobit, oglinda pe care se află, în fundal, litera M 
barată oblic de dunga fostei spărturi. Tabloul reprezintă un 
episod (poate celebru, dar s-a întrebat întotdeauna care anume) 
din istoria antică sau din mitologie, într-un peisaj cu coline 
unde se disting, în stînga, mai multe edificii cu coloane în stil 
corintic, ce for-mează fundalul decorului. Din dreapta, în prim- 
plan, se apropie, pe un armăsar negru, 

98 

un călăreț ce îndreaptă, războinic, o sabie agresivă către 
bătrinul în togă aflat în picioare în partea din faţă a unui car cu 
roţi înalte pe care îl opreşte din goană, strunind cu hăţurile 
trase cei doi cai albi, dintre care unul, mai nervos, se cabrează 
nechezînd, rănit de zăbala prea întinsă. 

în spatele semeţului bătrîn, încoronat cu o diademă regală, 
stau doi arcaşi îmbrăcaţi în pînză aspră, care îşi încordează 
arcurile, fără însă ca săgețile să fie îndreptate către 
intempestivul agresor, pe care s-ar zice că nici măcar nu l-au 
văzut. Acesta din unnă poartă pe piept o cuirasă ce ar putea fi 
romană şi probabil dintr-o altă epocă decît toga vag grecească 
a bătrînului rege, al cărui umăr gol nu-i dă în nici un caz un aer 
răz-boinic, în timp ce pînza mulată pe trupurile celor doi soldaţi 
şi casca acoperindu-le ceafa şi urechile au mai curînd ceva 
egiptean. Dar un alt detaliu e şi mai tulburător din punct de 
vedere istoric: printre pietrele de pe drum zace un pantof de 
femeie aban-donat, un pantofior de bal cu toc înalt, a cărui 
căpută triunghiulară acoperită de paiete albastre sclipeşte în 
soare. 

Scena iinernorială se desfăşoară din nou, în familiara ei 
bizarerie. Mathieu varsă puţină apă în lighean, a cărui ciobitură 
lipită se vede cu siguranţă mai bine ca odinioară. De cînd oare 
n-a mai fost înlocuit lichidul 

99 
ăsta gălbui ? Regăsindu-şi totuşi, inconştient, gesturile de copil, 
bagă în apă mănuşa de toaletă purtînd literele „M v B" înscrise 
cu aţă roşie pe agăţătoarea îngustă, formînd o buclă, şi care 
permite suspendarea ei de capătul răsucit al stativului de 
alamă cro-mată pe care sînt aşezate prosoapele. M îşi freacă 
uşor faţa cu țesătura îmbibată de apă. Nu e de ajuns, din 
nefericire, pentru a face să dispară senzaţia de greață care l-a 
cuprins şi mai tare. 1 se învîrte capul, picioarele i se înmoaie... 


Manechinul e tot acolo, lipit de perete, la stînga tabloului... Bea 
din paharul pentru periuţa de dinţi o înghiţitură de apă căliie 
cu gust de cenuşă, după care se prăbuşeşte din nou pe saltea. 
100 

A treia zi 
HR se trezeşte într-o cameră străină care ar putea fi o cameră 
de copii, dat fiind formatul miniatural al celor două paturi 
gemene, al noptierelor, al mesei de toaletă cu două lighene din 
porțelan gros, cu deco-raţiuni cenuşii. Stă întins pe o simplă 
sal-tea, dar de dimensiuni normale, aşezată pe podea. Se mai 
află acolo şi un dulap mare cu tradiționala oglindă, a cărui uşă 
este larg deschisă, părînd uriaş printre aceste mobile de 
păpuşi. Deasupra capului, lumina e aprinsă: o lustră din sticlă 
mată, în forma unei cupe şi reprezentind un chip de femeie, 
înconjurat, precum soarele, de şuviţe lungi, ondulate, 
şerpuitoare. Insă nu poate să exploreze mai mult detaliile, atît 
de puter-nică şi de directă este lumina. Pe peretele cu tapet în 
dungi din faţa saltelei e agăţată o pictură în stil pompierist, 
vagă imitație după Delacroix sau Gericault, fără nimic deosebit 
în afara mărimii şi a execuţiei mediocre. 

101 
în oglinda mare, tăiată strîmb, a dulapului se reflectă uşa prin 
care se intră în cameră. E larg deschisă, şi în cadrul ei, pe 
fundalul negru al unui coridor întunecos, Gigi stă nemişcată în 
picioare, contemplîndu-l pe călătorul culcat care, întins pe 
partea dreaptă, după cum îi e obiceiul, nu o observă pe 
adolescentă decît în uşa cu oglindă a dulapului, care pare 
aşezată într-un mod cît se poate de calculat. Totuşi, tînăra vizi- 
tatoare priveşte drept spre partea de jos a draperiilor roşii şi 
spre sulul de la căpătiiul saltelei, fără a-şi arunca ochii către 
oglindă, astfel încît nu poate să ştie că bărbatul culcat este 
acum cu ochii întredeschişi, că -la rîndul lui - o pîndeşte 
punîndu-şi alte întrebări despre ea. De ce stă această fetiţă 
zglobie tăcută şi ţeapănă, urmărind cu atita atenţie somnul 
neliniştitor al oaspetelui? Să fie oare un somn anormal, de o 
durată alarmantă, de o profunzime exagerată ? Să fi încercat 
deja vreun medic, chemat de urgenţă, să-l trezească? Nu se 
citeşte oare un fel de angoasă pe drăgălaşul chip al copilei ? 
Evocarea prezenţei eventuale a unui doc-tor la căpătiiul său 
declanşează brusc în mintea tulburată al lui HR o scurtă amin- 


tire, fragmentară şi fragilă, din trecutul apro-piat. Un bărbat 
chel, cu ţăcălia lui Lenin şi cu nişte ochelari foarte înguşti cu 
ramă de 

102 

oţel, ţinînd în mîini un cameţel şi un stilou, era aşezat pe un 
scaun la marginea saltelei, în timp ce, cu ochii în tavan, HR 
vorbea mult, însă cu o voce răguşită, de nerecu-noscut, fără să 
se controleze. Ce putea oare povesti în delirul lui? Din cînd în 
cînd, arunca o privire speriată către impasibilul său 
examinator, în spatele căruia un alt bărbat, în picioare, zîmbea 
fără motiv. lar acesta semăna în mod curios chiar cu HR, cu atît 
mai mult cu cît îşi pusese atăt costu-mul, căt şi paltonul 
îmblănit cu care sosise la Berlin agentul special. 

Lă un moment dat, falsul HR, al cărui chip rămînea uşor de 
identificat în pofida mustăţii, falsă, desigur, s-a aplecat către 
medicul grefier ca să-i spună cîteva vorbe la ureche, arătîndu-i 
totodată ceva într-un teanc de hirtii scrise de mînă... Imaginea 
înţepeneşte cîteva secunde în densitatea incontestabilă a 
realului, ca apoi să se des-trame cu o rapiditate deconcertantă. 
Doar un minut mai tîrziu, întreaga secvenţă a dispărut, topită în 
ceţuri, fantomatică, total neverosimilă. Erau, fară îndoială, doar 
res-turile plutitoare ale unui fragment de vis. 

Gigi poartă astăzi o rochie bleumarin de şcolăriţă, foarte 
drăguță, deşi aminteşte de uniforma austeră a pensioanelor 
religioase, cu fusta scurtă plisată, cu şoseţele albe şi cu 
guleraşul rotund scrobit. Şi iată că 

103 
înaintează acum cu paşi hotăriţi, dar graţioşi către dulapul cu 
oglindă, ca şi cum tocmai ar fi descoperit că fusese deschis 
intempestiv (sau poate, de acum înainte, inutil?). Cu un gest 
ferm, închide uşa, ale cărei balamale, neunse, scîrţiie prelung. 
HR se preface că a fost trezit brusc de zgomot; 
îşi încheie în grabă nastnrii pijamalei străine în care a fost 
îmbrăcat (de către cine ? cînd ? de ce ?) şi se ridică în capul 
oaselor. Cu un aer pe cît poate de dezinvolt şi în ciuda unei 
incertitudini persistente privind locul exact în care se află şi 
motivele care l-au făcut să doarmă acolo, spune: „Bună, 
puştoaico!" 

Adolescenta se mulţumeşte să dea uşor din cap. Pare 
preocupată, poate chiar nemulțumită. De fapt, comportamentul 


ei diferă atît de mult de cel din ajun (dar era oare în ajun ?) 
încît s-ar putea crede că este o altă fetiţă, identică la înfăţişare 
cu cea-laltă. Călătorul derutat riscă o întrebare banală, pe un 
ton indiferent: 
— Te duci la şcoală ? 
—Nu, de ce? se bosumflă ea, mirată. Am scăpat de mult de 
cursuri, teme şi exa-mene... Şi, în plus, nu este nevoie să mă 
tutuiţi- 
—Cum vrei... Am întrebat din cauza costumului. 
104 

— Ce are costumul meu? Este ţinuta mea de serviciu!... De 
altfel, nu se merge la şcoală în toiul nopţii. 

în timp ce Gigi se contemplă cu serio-zitate în oglinda 
dulapului, tredndu-se meto-dic în revistă, de la buclele blonde 
aranjate într-o dezordine căutată pînă la şosetele albe, pe care 
le lasă şi mai mult să cadă pe glezne, HR, ca şi cum s-ar fi 
molipsit, s-a ridicat pentru a-şi examina chipul boţit, aplecîndu- 
se mult către una din cele două oglinzi ale toaletei, aşezate 
prea jos, dea-supra lighenelor de porțelan. Pijamaua de 
împrumut cu dungi albastre ca cerul are litera W pe buzunarul 
de la piept. întreabă, prefărindu-se că nu acordă mare 
importanţă: 

— Ce fel de serviciu ? 

— Animatoare. 

—La virsta ta? Cu rochia asta? 
—Nu există vîrstă pentru aşa ceva, ar trebui s-o ştiţi, domnule 
francez... Cît despre rochie, este obligatorie în dancing-barul 
unde sînt chelneriţă (printre altele)... îi face pe ofiţerii armatei 
de ocupaţie să-şi amintească de familiile lor! 
HR s-a întors către promiţătoarea nimfă debutantă, care, 
pentru a-şi sublinia ironia comentariului, îi face parşiv cu 
ochiul, din spatele unei şuviţe săltăreţe ce îi acoperă unul din 
pomeţi şi sprînceana. Mimica ei indecentă este cu atit mai 
sugestivă cu cît 

105 

tinăra domnişoară şi-ă ridicat pînă în talie fusta amplă, cu pliuri 
adinci bine călcate, pentru a-şi aranja în faţa oglinzii chiloţii 
puţin cam largi, avînd de altfel grijă să lase să se vadă 
dedesubt prin micile cute. Picioa-rele goale sînt netede şi 
bronzate pînă la încheietura coapselor, ca şi cum ar fi fost la 


plajă, în plină vară. El spune: 

— Cine e acest W a cărui pijama mi-a fost împrumutată ? 

— Păi e Walther, evident! 

—Cine-iWalther? 

— Walther von Briicke, fratele meu vitreg, cel pe care l-aţi 
văzut ieri într-o fotografie de vacanţă, în salonul de la parter. 

— Deci locuieşte aici... 

—Nu, nu! Ferească Dumnezeu! Casa era goală şi încuiată de 
mult atunci cînd lo s-a instalat aici, la sfirşitul lui '46. Măgarul 
de Walther s-a dus probabil să moară ca un erou pe frontul 
rusesc, în timpul retragerii nemţilor.!* Sau zace într-un lagăr, în 
fundul Siberiei. 

Nota lo - Ştiind să se facă dezagreabilă colegilor, adorabila 
noastră tîrfuliţă în floare minte cu tupeul ei obişnuit, ca de 
fiecare dată cînd are ocazia. Şi, ceea ce e şi mai grav, doar 
pentru plăcerea gratuită de a minţi, cări nici o directivă a 
Serviciului nu 

106 

prevedea acest gen de precizări absurde, a căror infirmare ar 
fi, de altfel, foarte uşoară. 

Gigi, care a deschis între timp uşa neunsă a dulapului mare, 
doar pe jumătate ame-najat ca şifonier, scotoceşte acum cu un 
soi de furie prin îmbrăcăminte, prin lenjerie şi printre 
nimicurile adunate pe rafturi într-un talmeş-balmeş inextricabil, 
în cautarea unui obiect pe care nu-l găseşte. o curea? o batistă? 
o bijuterie de doi bani? în ener-varea ei, lasă să cadă un 
pantofior negru, fin, cu toc înalt, a cărui căpută triunghiu-lară 
este în întregime acoperită de solzi albaştri metalizaţi. HR o 
întreabă dacă a pierdut ceva, însă ea nu binevoieşte să-i 
răspundă. A pus totuşi mîna pe obiectul căutat, un accesoriu 
foarte discret pe care el nu-l poate distinge în timp ce ea 
închide dulapul şi se întoarce, regăsindu-şi dintr-o dată surisul. 
El spune : 

— Dacă înţeleg bine, îţi ocup camera ? 

—Nu. Nu chiar. Ai văzut ce mici sînt paturile! însă este singura 
oglindă din casă în care te poţi vedea din cap pînă-n picioare... 
A fost într-adevăr camera mea odinioară... de cînd m-am 
născut, sau cam de atunci, pînă în 1940... Aveam cinci ani. Mă 
jucam de-a dedublarea, din cauza celor două paturi şi a celor 
două lighene. în anumite zile eram W, iar în altele eram M. Deşi 


gemeni, erau 
107 

cu totul diferiţi unul de celălalt. Inventam obiceiuri distincte, 
caractere foarte preg-nante, manii personale, gînduri sau 
moduri de a acţiona total opuse... Mă străduiam să respect cu 
scrupulozitate presupusa iden-titate a fiecăruia. 

— Ce-a devenit M ? 

— Nimic. Markus von Bnicke a murit cînd era mic... Nu vrei 
să trag perdelele? 

— De ce ? Spuneai că e noapte. 

— N-are importanţă. Ai să vezi! Oricnm, nu există ferestre... 

Regăsindu-şi fără vreun motiv aparent întreaga exuberanţă 
juvenilă, adolescenta parcurge din trei salturi elastice, pe 
salteaua cu dungi albastre, distanţa ce separă dulapul cu 
oglindă de draperiile roşii bine închise, pe care le trage cu 
amîndouă mîinile, dintr-o singură mişcare, pe bara metalică 
aurie, fScînd să alunece la stînga şi la dreapta inelele din lemn 
strunjit, ca şi cum despăr-ţirea lor mediană ar fi dezvăluit 
scena unui teatru. Dar în spatele draperiilor grele nu este decît 
peretele. 

Zidul, într-adevăr, nu are nici un fel de fereastră, nici largă, 
nici îngustă, şi nici cea mai mică deschidere. însă în trompe- 
l'oeil se vede un canat artificial care dă către un exterior 
imaginar, pictate şi unul, şi celălalt pe tencuială cu un efect 
uimitor de realitate tangibilă, accentuat şi mai mult de 
spoturile 
108 
luminoase dispuse în mod judicios, pe care gestul tragerii 
perdelelor le-a aprins. înca-drat de cercevelele unui canat 
clasic cu două ferestre, pe care au fost pictate, cu o preocu- 
pare pentru realism maniacă şi hipertrofiată, profilurile, 
adînciturile şi scobiturile, zgiîrie-turile şi defectele cele mai 
mărunte ale lemnului, cremona din fier zgîriată şi ea pe alocuri, 
se întinde, dincolo de cele două-sprezece ochiuri de sticlă 
dreptunghiulare (de două ori cîte trei pentru fiecare fereastră), 
un cumplit peisaj de război. Morți şi muri-bunzi zac printre 
bolovani. Poartă umforma verzuie, uşor de identificat, a 
Wehrmacht-ului. Majoritatea nu mai au cască. o coloană de 
prizonieri dezannaţi, în aceeaşi ţinută mai mult sau mai puţin 
incompletă, cu hainele rupte sau murdare, se îndepărtează spre 


fundal, la dreapta, păziţi de soldaţi ruşi care îndreaptă către ei 
ţeava scurtă a puştii automate de asalt. 

Chiar în prim-plan, în mărime naturală şi atît de aproape 
încît ai zice că este la doi paşi de clădire, se află un subofițer 
rănit, neamţ şi el, clătinîndu-se, orbit de un pansa-ment 
provizoriu, pus în grabă, care îi încon-jură capul de la o ureche 
la cealaltă, pătat de sînge în dreptul ochilor. De altfel, a curs 
sînge şi de sub bandaj, pe nări, pînă la mus-taţă. Mîna dreaptă 
întinsă în dreptul feţei, cu degetele răsfirate, pare să pipăie 
aerul 

109 
de frica unor eventuale obstacole. Şi, totuşi, o fetiţă blondă de 
treisprezece-paisprezece ani, îmbrăcată ca o ţărăncuţă 
ucraineancă sau bulgăroaică, îl ţine de mîna stingă pentru a-l 
conduce, mai exact pentru a-l trage către această fereastră 
neverosimilă şi providen-ţială, la care ea încearcă să ajungă 
din negura timpurilor, cu mîna liberă (cea stingă) întinsă spre 
geamurile intacte ca prin minune, în care se pregăteşte să 
bată, sperînd să găsească vreun ajutor, un adă-post măcar, nu 
atît pentru ea, cît pentru orbul de care se îngrijeşte, Dumnezeu 
ştie cu ce intenţii obscure... Privind mai atent, această copilă 
miloasă seamănă foarte bine cu Gigi. Grăbindu-se să dea 
primul ajutor, şi-a pierdut baticul înflorat care îi acoperea 
capul. Buclele aurii lăsate libere îi flutură în jurul chipului 
surescitat de cursa teme-rară, de pericolele necunoscute, de 
aven-tură... După o îndelungă tăcere, munnură pe un ton 
neîncrezător, ca şi cum tot n-ar fi putut să admită existenţa 
tabloului : 

— Se pare că Walther a meşterit chestia asta dementă, ca să se 
distreze... 

—în camera ta de copil n-aveai deci fereastră ? 

— Ba da, bineînţeles!... dădea spre o gră-dină din spate, unde 
se vedeau copaci mari... şi nişte capre. Deschizătura a fost 
zidită mai tîrziu, din motive necunoscute, probabil 

110 

în primele zile ale asediului Berlinului. lo spune că fresca a fost 
pictată în timpul bătă-liei finale de către fratele meu vitreg, 
prins de evenimente aici, în cursul ultimei sale permish.!! 

în depărtare, la stînga, se zăresc mai multe monumente în 
ruină amintind de Grecia antică, un şir de coloane sfărimate la 


înălţimi diferite, un portic căscîndu-se în gol, fragmente de 
arhitrave şi de capiteluri prăbuşite. o căpriţă neagră, rătăcită, 
s-a căţărat pe una dintre aceste grămezi de ruine, ca pentru a 
contempla situaţia isto-rică. Dacă artistul a avut pretenţia de a 
reprezenta un episod precis (amintire perso-nală sau relatare a 
unui camarad) din al doilea război mondial, s-ar putea să fie 
vorba de ofensiva sovietică în Macedonia, din luna decembrie 
1944. Nori negri alunecă în lungi fişii paralele deasupra 
colinelor. Scheletul unui tanc distrus îşi îndreaptă către cer 
ţeava enormă şi inutilă. Un pîlc de pini taie privirea, undeva 
între trupele ruseşti şi cei doi fugari ai noştri, cu care, desigur, 
mă identific din cauza tribulaţiilor mele actuale, descoperind 
chiar în trăsăturile şi în fizicul bărbatului o asemănare certă cu 
mine. 
Nota 11 - Imprevizibila Gege nu inven-tează de data asta nimic 
şi prezintă, fără să le deformeze, cîteva informaţii corecte 

111 
furnizate de mama ei. Cu excepţia unui detaliu, totuşi: nu 
venisem cîtuşi de puţin pe malurile rîului Spree în permisie, 
lucru care nu era posibil în primăvara lui '45, ci, dimpotrivă, 
pentru o „misiune specială de contact", foarte riscantă, pe care 
ofensiva ruso-poloneză declanşată pe 22 aprilie a făcut-o 
inutilă. Din păcate sau din fericire, cine ar putea vreodată 
spune ? Să notăm şi faptul - care nu va mira pe nimeni - că 
adolescenta nu pare cîtuşi de puţin deran-jată de o anumită 
incoerenţă a afirmațiilor ei: dacă mă aflu la Berlin în momentul 
asaltului final, nu prea am cum să fi murit, cîteva luni înainte, 
în timpul luptelor de ariergardă din Ucraina, Bielorusia ori 
Polonia, aşa cum s-a prefacut ea a crede cu cîteva clipe mai 
devreme. 

Cît despre ruinele greceşti semnalate de narator, în planul 
secund, pe coline, ele nu erau — dacă îmi amintesc bine - decît 
o reluare în oglindă a celor din decorul mare-lui tablou alegoric 
care ocupa, încă de cînd mă ştiu, peretele opus al acestei 
camere de copii. Ar putea fi, totuşi, o referinţă sau un omagiu 
inconştient adus pictorului Lovis Corinth, a cărui operă m-a 
influenţat odi-nioară mult în propria mea creaţie, aproape la fel 
de mult ca şi opera lui Caspar David Friedrich, care a încercat 
cu obstinaţie, o viaţă întreagă, pe insula Riigen, să exprime 
112 


ceea ce David d'Angers numeşte „tragedia peisajului". însă 
stilul frescei despre care vorbim nu aminteşte, după părerea 
mea, nici de unul, nici de celălalt, în afară, poate, de cerul 
dramatic din pînzele lui Friedrich, esenţial pentru mine fiind să 
înfaţişez cu cea mai mare minuţiozitate o imagine de război 
autentică şi personală, luată direct de pe front. 
Evocarea dragului meu Friedrich mă face acum să rectific o 
eroare de neînțeles (dacă nu e vorba, din nou, de o falsificare 
cu un scop greu de precizat) comisă de pretinsul Henri Robin 
cu privire la natura geologică a solului de pe coasta germană a 
Mării Baltice. într-adevăr, Caspar David Friedrich a lăsat 
nenumărate pînze reprezentînd falezele scli-pitoare de 
marmură, sau, mai prozaic, de cretă albă luminoasă, care au 
facut celebră insula Rugen. Faptul că scrupulosul nostru 
cronicar a păstrat amintirea unor enorme blocuri de granit, 
asemănătoare stîncilor armoricane din copilăria sa, mă lasă 
destul de perplex; şi asta cu atît mai mult cu cît solida sa 
formaţie agronomică, pe care o menţionează mereu (sau cu 
care doar se împăunează, cum spun gurile rele), ar trebui să 
nu-i permită această confuzie surprinză-toare; bătrinul soclu 
hercinic nu depăşeşte la noi, spre nord, fermecătorul masiv 
Harz, unde se întîlnesc de altfel legende celtice şi 

113 
mituri germanice: pădurea magică Pertes, care e o altă 
Broceliandă*, şi tinerele  vrăji-toare care apar în 
Walpurgisnacht. 
Cea care ne preocupă în prezent şi pe care o desemnăm în 
mesajele noastre sub numele de cod GG (sau 2G) ar putea fi de 
cea mai joasă speţă, şi anume din legiunea ireală a fetelor-flori 
abia nubile manipulate de demonul arthuro-wagnerian Klingsor. 
în timp ce încerc să o menţin sub control, tre-buie să mă 
prefac, urmărindu-mi scopul, că cedez extravaganţelor ei 
aproape cotidiene şi să mă supun unor capricii a căror paiaţă 
aş putea deveni încetul cu încetul, fară să-mi fi dat seama că o 
vrajă mă împinge inexo-rabil către o moarte probabil 
iminentă... Sau, şi mai rău, către decădere şi nebunie. 
Mă întreb deja dacă faptul că a apărut în calea mea este 
întîmplător. Rătăceam în ziua aceea în jurul casei părinteşti, 
unde nu mai călcasem de la capitulare. Ştiam că Dany se 
întorsese la Berlin, dar locuia în altă parte, probabil în zona 


rusească, mai mult sau mai puţin clandestin, şi că Jo, a doua lui 
soţie, de care se despărţise prin 1940, tocmai se instalase în 
casă cu bine-cuvîntarea serviciilor secrete americane. Purtînd 
mustață falsă, ochelari mari, negri, pe care îi folosesc de obicei 
atunci cînd 
* Pădure magică din legendele arthuriene (n. tr.). 
114 
vremea este prea însorită (pentru a-mi proteja ochii slăbiţi în 
urma rănii primite în octombrie '44 în Transilvania), şi o pălă- 
rie cu bor lat lăsat pe frunte, nu riscam să fiu recunoscut de 
tinăra mea mamă vitregă (are cu cincisprezece ani mai puţin 
decît mine) dacă s-ar fi întîmplat să iasă din casă în clipa aceea. 
Oprindu-mă în faţa porţii întredeschise, mă prefăceam că mă 
uit la panoul din lemn lăcuit fabricat recent, împo-dobit cu 
elegante volute pictate de mînă care vor să imite feroneria de 
la 1900 a grilajului vechi, ca şi cum chiar aş fi căutat nişte 
păpuşi sau aş fi avut eu însumi de vînzare, supoziţie care n-ar fi 
inexactă, 
într-un anume sens... 
Ridicîndu-mi apoi ochii către pavilionul familial, la fel de cochet 
ca odinioară, am constatat cu surprindere (cum de n-am 
observat la sosire ?) că, exact deasupra uşii de la intrare, cu 
vizeta ei dreptunghiulară, a cărei sticlă este protejată de nişte 
ara-bescuri masive din fontă, fereastra centrală de la primul 
etaj era larg deschisă, fapt deloc neobişnuit în acea zi caldă de 
toamnă. în cadrul larg se afla un personaj feminin despre care 
am crezut mai întîi că este un manechin de vitrină, căd, de 
departe, nenaiş-carea lui părea perfectă, ipoteza unei astfel de 
expuneri la stradă fiind, de altfel, absolut verosimilă, din 
pricina caracterului comercial 

115 
al clădirii, aşa cum anunţa panoul servind drept firmă. Cît 
despre modelul păpuşii în mărime naturală alese drept 
momeală pentru a atrage clienţii (o graţioasă adoles-centă cu 
buclele într-o dezordine sugestivă, prezentată într-o ţinută 
scandalos de sumară, care-i dezvăluia farmecele juvenile şi 
promițătoare), el nu putea decît să sub-linieze caracterul 
echivoc - ca să nu spunem provocator - al anunţului caligrafiat, 
căci se pare că afacerile cu tîrfuliţe minore sînt astăzi, în 
capitala noastră în derivă, mult mai răspîndite decît cele cu 


jucării pentru copii sau cu manechine de ceară pentru 
magazinele de modă. 
După ce am verificat atent un detaliu lexical legat de eventuale 
subînţelesuri în textul firmei, am ridicat capul către etajul 
superior... Imaginea se schimbase. Nu mai era o efigie de 
muzeu Gr6vin erotic ai cărei nuri de abia înfloriţi erau expuşi în 
fereastră, ci o foarte tînără fată cît se poate de vie, care se 
contorsiona acum într-un mod pe cît de exagerat, pe atit de 
neînțeles, aple-cată peste balustradă într-o cămăşuţă trans- 
parentă care abia se mai ţinea pe un umăr şi ale cărei şnururi 
deja slăbite se desfăceau din ce în ce mai mult. Totuşi, 
zvîrcolirile ei cele mai nefireşti păstrau o graţie stranie, care te 
ducea cu gîndul la vreo zeiţă cambod-giană în delir, răsucindu- 
şi şi îndoindu-şi 
116 
în toate direcţiile cele şase braţe mlădioase, talia de o 
subţirime nemaivăzută, gitul de lebădă. Părul auriu-roşcat, 
luminat de soa-rele puternic, se învolbura în jurul unui chip 
angelic cu contururi senzuale, în unduiri de gorgonă ieşind din 
crisalidă. 
Imi amintesc şi acum cu emoție şi tan-dreţe de scena ce 
urmează acestei prime apariţii. S-a petrecut două zile mai 
tirziu, la căderea nopţii. Cum nu mă sinchiseam cîtuşi de puţin 
de legi în acea perioadă, de fapt nu prea îndepărtată, şi nici 
măcar de salvarea aparenţelor, organizaţia de pseudo-rezistenţi 
antinazişti căreia îi aparţineam pe atunci nefiind nimic altceva - 
trebuie s-o mărturisesc - decît o mafie criminală (proxenetism, 
droguri contrafăcute, docu-mente false, extorcare de bani de la 
demni-tarii fostului regim ete.) care prospera în umbra NKVD- 
ului, căruia îi furnizam tot felul de informaţii preţioase, fără a 
mai pnne la socoteală ajutorul nostru substanţial în acţiuni 
violente deosebit de riscante în sec-toarele occidentale, 
răpisem pur şi simplu atrăgătoarea nimfă pentru a o examina 
pe îndelete, acţiune în care mă folosisem de trei haidamaci 
iugoslavi, foşti deportaţi, lăsaţi în voia soartei după înfrîngere 
şi după închiderea uzinelor de război unde fuseseră puşi să 
muncească. 
117 
lată, aşadar, că nimfa se trezeşte dusă la sediul nostru 
central din Treptow, în apro-pierea parcului, însă într-o zonă 


incertă de depozite, hangare dezafectate, birouri în ruină, 
între riu şi şinele unei gări de măr-furi. în pofida blocadei, 
trecerea liniilor de demarcaţie nu ne punea nici o problemă, 
chiar dacă aveam în bagaje un colet împo-vărător: o 
adolescentă pe jumătate calmată de injecţia de rigoare şi care 
se zbate domol, ca într-un vis..., sau poate că se preface. Căci, 
încă de atunci, mi s-a părut ciudat ca ea să reacționeze la 
propria-i răpire cu un asemenea sînge rece sau cu o asemenea 
indiferenţă. 

Doctorul Juan (Juan Ramirez; îl vom numi mereu cu 
prenumele, dar pronunţat în franceză, ca în Golfe-Juan), care 
dispu-nea de o falsă ambulanţă a Crucii Roşii, încăpătoare şi 
comodă, era, ca de obicei, cu noi, pentru a veghea asupra 
aspectelor psiho-logice sau medicale ale operaţiunii. La punctul 
de trecere (podul de pe rîul Spree care ducea către 
Warschauerstrasse), a scos cu aplomb certificatul de internare 
într-un spital psihiatric din Lichtenberg ce depin-dea de 
Narodnii Kommisariat*. Santinela, impresionată de ţăcălia ă la 
Lenin şi de ochelarii înguşti cu ramă de oţel, ca şi de 
nenumăratele ştampile oficiale puse pe 
* Comisariatul Poporului (rus.) - n. tr. 

118 

document, a aruncat de formă o privire rapidă către tinăra 
noastră captivă, pe care doi sîrbi în costume de infirmieri o 
ţineau strîns, fără ca ea să se opună. Toată lumea şi-a arătat 
permisele sovietice de trecere, vizate la zi. Adolescenta găsise 
de cuviinţă că era preferabil să zîmbească în gol, fapt ce 
convenea de minune scenariului nostru. însă şi de data asta ne 
putem mira că nu a profitat de controlul poliţiei pentru a cere 
ajutor, cu atît mai mult cu cît - am aflat ulterior - vorbeşte 
foarte bine germana şi se descurcă în rusă mai mult decît 
onorabil. Doctorul Juan a precizat, de altfel, că o mică injecție 
cu un calmant slab nu putea în nici un caz să o rupă în 
asemenea măsură de lumea exterioară şi de pericolele imi- 
nente care o amenințau. 

De altfel, de îndată ce am trecut de postul militar, viteaza 
noastră prizonieră a ieşit din năuceala momentană, agitindu-se 
din nou, pentru a încerca să zărească ceva prin geamurile 
murdare, sperînd fără îndoială că va recunoaşte în întuneric, 
iluminatul urban fiind aproape inexistent, drumul pe care 


mergeam. Ca să-mi duc gîndul pînă la capăt, îmi sabota planul 
de campanie. Eu încercam, în primul rînd, să o sperii îngro- 
zitor. Ea, dimpotrivă, părea că se distrează, ai fi zis că devenise 
datorită nouă eroina unei benzi desenate pentru adulţi. lar 
atimci 
119 
cînd se prefăcea că vrea să scape sau că ceda brusc unui 
acces de panică, aceasta se întîmpla întotdeauna fără martori 
din afară şi consta în manifestări exagerate de puş-toiacă 
răzgiiată care joacă teatru. 
o dată ajunsă în birlogul nostru, un şir de ateliere avînd încă 
maşini arhaice care vor fi servit, probabil, la prelucrarea pieilor 
crude, la întinderea, epilarea şi arderea lor cu fierul încins, dar 
şi lajupuirea blăniirilor preţioase sau pur şi simplu la tăierea lor 
meticuloasă sau la orice alte operaţiuni de acelaşi gen, fata se 
arătă curioasă mai ales de instalaţii şi de posibila lor 
întrebuințare, ridicîndu-şi sau coborindu-şi ochii către capre, 
troliuri, scripeti, lanţuri groase de oţel la capătul cărora se 
aflau cîrlige înspăi-mîntătoare, un covor de cuie cu vîrful în sus, 
o masă lungă de metal cu cilindru de compresie, fierăstraie 
circulare uriaşe cu dinţi mari şi ascuţiţi... Continuînd în timpul 
acestui parcurs să pună întrebări neaştep-tate care nu primeau 
niciodată răspuns, scotea din cînd în cînd ţipete scurte de 
groază, ca şi cum i-am fi facut tnrul vreunui muzeu al 
supliciilor, apoi, brusc, îşi punea mîna la gură pufnind în ris, 
fară motiv, ca 
o şcolăriţă ieşită cu clasa la plimbare prin oraş. 
în sala mare, mobilată mai sumar, care ne servea printre 
altele drept birou pentru 
120 
reuniunile noastre profesionale, dar, uneori, şi pentru relaxări 
mai intime, s-a apucat imediat să inspecteze cele patru 
portrete mari ce ocupau peretele din fund, executate de mine 
cu pensula în mai multe cerneluri de China (sepia, negru şi 
brun închis): 
Socrate bînd cucută, Don Juan cu sabia în mînă şi purtind 
mustăţile enonne ale lui Nietzsche, lov pe grămada lui de 
bălegar, doctorul Faust după Delacroix. Vizitatoarea părea să fi 
uitat cu totul că venise acolo, în principiu, avind statutul unei 
mici captive speriate, la discreţia răpitorilor ei, şi nici-decum ca 


turistă. A trebuit deci să fie che-mată la ordine pentru ca să 
compară în faţa judecătorilor - doctorul şi cu mine — trîntiţi în 
fotoliile noastre favorite, foarte conforta-bile, în ciuda faptului 
că erau tot mai desfun-date, pielea odinioară neagră 
decolorindu-se sub acţiunea conjugată a iemilor umede, a 
să iasă, printr-o ruptură triunghiulară, sub mîna mea dreaptă 
care scormoneşte distrat, un smoc blond presă-rat cu fire 
roşcate. 
La zece paşi în faţa noastră se află un divan din piele roşcată 
într-o stare puţin mai bună, sub o fereastră largă fără perdele, 
al cărei geam, evocînd mai degrabă o uzină decit un 
apartament, a fost în mod grosolan vopsit cu alb de Spania. 
Printre dîrele de 

121 
vopsea prelungite în spirale nebuloase se zăresc liniile verticale 
ale unor gratii groase cu aspect carceral, care constituie 
grilajul exterior de protecţie. Căutind un scaun pe care să se 
aşeze, şcolăriţa noastră neatentă a vrut să se îndrepte spre 
divan, însă am făcut-o să înţeleagă prin cîteva cuvinte severe că 
aici nu era vorba de o şedinţă de psi-hanaliză şi că trebuia, prin 
urmare, în timpul interogatoriului, să stea în picioare în faţa 
noastră, nemişcată, mai puţin atunci cînd i se ordona să se 
mişte. S-a supus fără prea multe fasoane, aşteptînd cu un suris 
timid pe buzele ei foarte seducătoare întrebările noastre care 
întiziau, neîndrăzriind să ne privească decît pe furiş, aruncînd 
scurte priviri într-o parte şi-ntr-alta, bîţiindu-se de nerăbdare şi 
neştiind prea bine ce să facă cu mîinile, impresionată totuşi de 
tăce-rea noastră, o ameninţare surdă, şi de chipu-rile noastre 
încruntate. 

La dreapta ei (aşadar la stînga noastră), în faţa celor patru 
personaje emblematice dragi filosofului danez, tot peretele este 
ocu-pat de un geam de atelier din sticlă mată. Unele dintre 
ochiurile înalte au fost sparte cu ocazia manipulărilor sau în 
împrejurări violente; foi de hîrtie translucidă maschează 
spărturile şi lipsurile. De cealaltă parte, încăperea pe care am 
traversat-o venind aici era luminată puternic (în orice caz, 

122 
mult mai mult decît a noastră), ca de nişte reflectoare, iar 
siluetele paznicilor iugoslavi se profilau în umbre chinezeşti pe 


ecranul de sticlă, mărite în chip paradoxal atunci cînd se 
îndepărtau de noi către una din sursele de lumină, ceea ce 
dădea impresia că, dimpotrivă, se îndreptau cu paşi mari spre 
noi, transformîndu-se pentru cîteva secunde în nişte titani. 
Aceste proiecţii înşe-lătoare se deplasau fără încetare, dispă- 
reau, reapăreau, se apropiau brusc, se încru-cişau ca şi cum 
corpurile treceau unul printr-altul, putind căpăta astfel, uneori, 
o prezenţă şi nişte dimensiuni alarmante şi supranaturale. 
Adolescenta, din ce în ce mai stingherită de tăcerea noastră 
continuă şi de privirile aţintite asupra ei cu o răceală 
inexpresivă, dar cu atît mai neliniştitoare, mi s-a pămt atunci, 
în sfirşit, pregătită pentru ce era prevăzut în continuare. 

îi vorbisem mai întîi în germană, însă cum ea folosea cel mai 
adesea, în întrebări şi comentarii, franceza, m-am hotărît să 
con-tinuu în limba lui Racine. Atunci cînd i-am spus, abrupt şi 
fără echivoc, să se dezbrace complet, şi-a ridicat către noi 
pleoapele, gura i s-a întredeschia, ochii verzi i s-au mărit, în 
timp ce ne scruta cînd pe doctor, cînd pe mine, oarecum 
incredulă. Dar surisul palid îi dispăruse. Părea că descoperă că 
nu glu-meam, că eram obişnuiţi să fim ascultați 

123 

fără comentarii şi că dispuneam - lucrul cel mai de temut - de 
toate mijloacele coer-citive necesare. A înţeles repede, 
socotind fără îndoială că această examinare urma să fie lucrul 
cel mai mărunt, avînd în vedere statutul ei de pradă excitantă. 
După ce a ezitat exact atît cît era nevoie pentru ca noi să 
măsurăm (gest subtil menit să ne aţiţe plăcerea ?) amploarea 
sacrificiului impus de o cerere atît de exorbitantă, a început să 
se dezbrace încet, cu gesturi fermecătoare, de o pudoare 
prefacută, de o inocenţă agre-sată, gesturile unei martire 
constrînse de forţa brutală a călăilor ei. 
Cnm era o căldură aproape estivală, chiar şi seara, în acest 
început de toamnă, fata nu purta mare lucru pe ea. Dar îşi 
scotea fiecare haină încet şi cu cele mai mari reti-cenţe, destul 
de mîndră totuşi de ceea ce urma să dezvăluie, într-o gradare 
delibe-rată, juriului de experţi. Cînd, răsucindu-se, aplecîndu-se 
şi ondulindu-se, îşi scoase, m cele din urmă, chiloţii albi, s-a 
abandonat privirilor noastre de inchizitori şi, alegînd cu bună 
ştiinţă să-şi ascundă mai degrabă sentimentul de ruşine decît 
intimităţile deli-cate, şi-a ridicat braţele spre faţă pentru a o 


masca în spatele miinilor, cu palmele deschise şi degetele 
răsfirate, printre care îi vedeam sclipirea pupilelor. Apoi a fost 
pusă să execute cîteva rotiri suficient de lente 
124 
pentru ca să poată fi văzută pe îndelete, din toate părţile, Şi 
era într-adevăr foarte dră-guţă, statuetă modelată precum o 
adorabilă păpuşă femelă gata să iasă din crisalidă. 
Doctorul a felicitat-o, subliniind cu voce tare - cu intenţia 
evidentă de a spori tulbu-rarea unui obiect atît de plăcut — 
calitatea remarcabilă a farmecelor sale dezgolite, tre-cînd în 
revistă eleganța zveltă a taliei, conturul coapselor, cele două 
gropiţe de pe şoldurile cambrate, rotunjimea fermecă-toare a 
feselor mici, sînii tineri deja bine dezvoltați, cu areole discrete, 
dar cu sfir-curile într-o cochetă erecţie, delicateţea buri-cului, 
pubisul, în fine, dolofan şi desenat cu graţie sub părul auriu şi 
des, deşi încă pufos. Să precizăm că Juan Ramirez, care are 
vreo şaizeci de ani, era odinioară specialist în dereglările 
perioadei prepuberale. în 1920 a participat, alături de Karl 
Abraham, la fondarea Institutului de Psihanaliză din Berlin. La 
fel ca Melanie Klein, era analizat în scopuri didactic chiar de 
Abraham, cînd acesta a murit prematur. Poate sub influenţa 
prestigioasei lui colege, cerceta şi el agresi-vitatea infantilă 
precoce, consacrindu-se curînd în special problemelor fetiţelor 
şi preadolescentelor. 
Cea din faţa noastră întreabă, cu o voce ezitantă, dacă 
intenţionăm să o violăm. o liniştesc imediat: doctorul Juan îi 
apreciase 

125 
fonnele după nişte criterii estetice obiective, însă e prea 
împlinită pentru gustul său, care nu se abate de la pedofilia 
cea mai strictă. In ceea ce mă priveşte, trebuie să recunosc că 
îmi satisface pe deplin fetişu-rile anatomice şi obsesiile sexuale 
cele mai profunde, reprezentind în ochii mei ferme-caţi 
aproape un ideal feminin; dar sînt, în materie erotică, 
partizanul blîndeţii şi al persuasiunii inofensive. Chiar şi atunci 
cînd e vorba să obţin favoruri umilitoare şi să pun în scenă 
practici amoroase de o cru-zime evidentă, am nevoie de 
consimţămîntul partenerei, adică, adeseori, al victimei mele. 
Sper să nu o dezamăgesc prea tare printr-o atare mărturisire a 
altruismului meu. în exerciţiul profesiei, desigur, e cu totul 


altceva, aşa cum riscă să observe în curînd dacă nu dă dovadă 
de suficient zel în răspunsurile la întrebările noastre. Să-i intre 
bine în cap, va fi doar pentru nevoile anchetei. 

— lar acum, i-am spus, vom proceda la interogatoriul 
preliminar. îţi vei ridica miîi-nile deasupra capului, căci trebuie 
să-ţi vedem ochii atunci cînd vorbeşti, ca să ştim dacă este 
vorba de un adevăr sincer sau de nuncium, sau de jumătăţi de 
adevămri. Ca să nu oboseşti stînd prea mult în această poziţie, 
putem să te ajutăm. 

126 
Doctorul, care şi-a scos cameţelul şi stiloul pentru a nota 
anumite puncte ale depoziţiei, apasă butonul unei sonerii aflate 
în apropierea miinii stîngi, şi trei tinere îşi fac pe loc apariţia, 
îmbrăcate în nişte uni-forme negre foarte sobre, ce 
aparținuseră probabil vreunui corp auxiliar de femei al fostei 
armate germane. Fără să scoată un cuvînt şi cu o rapiditate de 
profesioniste obişnuite cu munca în echipă, o înşfacă pe micuța 
prizonieră cu o fermitate lipsită de violenţă inutilă, îi fixează 
încheieturile mîi-nilor, cu nişte brățări de piele, de două lan-ţuri 
grele coborite ca prin minune din plafon, în timp ce gleznele îi 
sînt legate în acelaşi fel de două inele mari de fier prinse în 
podea la o distanţă de aproximativ un pas unul de celălalt. 
Picioarele îi sînt astfel depărtate, sub pri-virile noastre, într-o 
atitudine poate puţin indecentă, însă această poziţie - ce nu are 
nimic exagerat - îi va permite să stea în picioare timp 
îndelungat. Aceste lanţuri nu sînt prea întinse, şi nici acelea 
care îi ţin braţele în sus, de o parte şi de alta a părului auriu, 
astfel încît corpul şi picioarele au o oarecare libertate de 
mişcare, în anumite limite, desigur. Cele trei asistente au acţio- 
nat cu o asemenea dezinvoltură, cu atîta precizie în gesturi, cu 
o asemenea perfectă coordonare a mişcărilor şi a ritmurilor, 
încît 

127 
tinăra noastră prizonieră n-a avut timp să înţeleagă bine ce i se 
întîmplă, lăsîndu-se manipulată fără să opună nici o rezistenţă. 
Pe chipul ei atît de tînăr se citeşte doar un anaestec de mirare, 
teamă vagă şi un fel de derută psihomotorie. Nevrînd să-i las 
prea mult timp de gindire, încep imediat inte-rogatoriul, 
răspunsurile venind pe loc, aproape mecanic: 

— Prenumele ? 


— Genevi6ve. 

— Dhninutivul uzual ? 

— Ginette... sau Gigi. 

—Numele mamei? 

— Kastanjevica. K, A, S... (dictează Hteră cu literă), numită 
Kast pe paşaportul actual. 

—Numele tatălui? 

— Tată necunoscut. 

— Data naşterii ? 

— Doisprezece martie o mie nouă sute treizeci şi cinci. 

— Locul naşterii ? 

— Berlin-Kreuzberg. 

— Naţionalitatea ? 

— Franceză. 

— Profesia ? 

— Elevă de liceu. 

Se vede că a completat adesea astfel de formulare de 
identitate, în schimb, pentru mine apare o problemă: avem de-a 
face aşadar cu fiica lui lo, despre care credeam 
128 
că rămăsese în Franţa. Obiectul erotic al dorințelor mele 
actuale ar fi prin urmare sora mea vitregă, căci este, ca şi mine, 
fiica detestabilului Dany von Brucke. In reali-tate, lucrurile nu 
sînt chiar atit de clare. Dacă tatăl prezumtiv n-a vrut niciodată 
să-şi recunoască odrasla, nici s-o ia în căsătorie pe tînăra 
mamă, de două luni deja amanta lui oficială în momentul 
conceperii, asta se datorează faptului că era la curent cu 
relaţiile amoroase pe care fiul nedemn şi disprețuit le 
întreţinuse înaintea lui cu frumoasa fran-ţuzoaică, relaţii care 
continuaseră, de altfel, pe o perioadă tranzitorie destul de 
îndelun-gată. Despot de modă veche, uzînd mai întîi de abjectul 
drept nobiliar al primei nopţi, a sfirşit prin a o păstra numai 
pentru el. Joelle, lipsită de resurse materiale, disponibilă şi 
nestatomică, pierdută în îndepărtatul nostru Brandeburg, n- 
avea decît optsprezece ani. S-a lăsat convinsă de prestigiosul 
ofiţer, băr-bat frumos de altfel, care îi oferea confortul material 
şi îi promitea căsătoria. Consimţă-miîntul la o soluţie aparent 
avantajoasă era de înţeles şi am iertat-o... Pe ea, nu pe el! în 
orice caz, avînd în vedere data naşterii tulburătoarei fetiţe, ar 
putea fi chiar pro-pria mea fiică, carnaţia de ariană nordică 


venindu-i în acest caz de la bunicul ei, ceea ce n-ar fi deloc ieşit 
din comun. 

129 
Am privit-o pe delicioasa Gigi cu alţi ochi. Mai degrabă excitat 
decît încurcat de întor-sătura pe care o luase răpirea ei 
inopinată, împins poate şi de o vagă dorinţă de răzbu-nare, am 
reluat interogatoriul: „Ai deja ciclu?" Fata şi-a mărturisit, 
încuviinţind tăcut din cap, maturitatea, ca şi cum ar fi fost 
vorba de ceva ruşinos. Am continuat în aceeaşi direcţie 
interesantă: „Mai eşti vir-gină?" Cu aceeaşi jenă, a facut semn 
din cap că da. în ciuda curajului ei, care înce-pea totuşi să o 
părăsească, a roşit datorită cinicei indiscreţii a întrebării: mai 
întîi fruntea şi obrajii, apoi întreaga ei camaţie fragedă, de la 
piept pînă la pîntece, s-au colorat într-un roz aprins. Şi-a lăsat 
ochii în jos... După o lungă tăcere, primindu-mi aprobarea, Juan 
s-a ridicat pentru a-i face acuzatei un profesional tuşeu vaginal 
care, cu toate precauţiile, i-a provocat o tresărire, dacă nu de 
durere, măcar de revoltă. S-a zbătut puţin, dar, neputînd să-şi 
lipească coapsele, n-a reuşit să scape de examenul medical. 
Juan a revenit la locul lui şi a declarat calm: „Fetiţa asta e o 
mincinoasă neruşinată". 
Cele trei asistente în uniformă rămă-seseră în încăpere, puţin 
retrase, aşteptind să fie din nou solicitate. La un semn de-al 
meu, una dintre ele s-a apropiat de vino-vată ţinînd în mîna 
dreaptă un bici din piele 
130 
ale cărui fişii fine, suple, dar suficient de tari se termină printr- 
o extremitate rigidă, uşor de manevrat. Am indicat, întinzînd 
trei degete, gradul pedepsei ce trebuia apli-cată. Cu 
îndeminarea unei dresoare, călăul a aplicat pe fesele uşor 
depărtate datorită poziţiei trei şfichiuiri scurte şi precise, lăsînd 
un scurt răgaz între ele. Micuța se cambra de fiecare dată sub 
muşcătura biciului, des-chizînd gura într-un spasm de durere, 
dar abţinîndu-se să ţipe sau să scoată vreun 
geamăt. 

Foarte emoţionat de spectacol, am vrut 
să o recompensez pentru curajul ei. M-am îndreptat spre ea, cu 
o expresie compăti-mitoare mascînd pe cît posibil o poftă hul- 
pavă, perversă/şi i-am privit fesele gingaşe proaspăt 
maltratate: trei linii roşii foarte clare, întretăiate, fără nici o 


urmă de rană, cît de mică, pe pielea fragilă a cărei fineţe 
catifelată am reuşit s-o apreciez printr-o atingere uşoară. Cu 
cealaltă naînă, i-am intro-dus două, apoi trei degete în vulva 
plăcut umezită, care m-a incitat să o masturbez mîngiindu-i 
clitorisul cu delicateţe, încet şi cu o bunăvoință patemă, fară a 
insista totuşi, deşi mugurele de came se umflase pe loc, iar 
frisoanele îi cuprindeau tot bazinul. 
întors la locul meu, în faţa ei, am con-teroplat-o cu dragoste 
în timp ce tot corpul i se ondula în valuri mici, poate pentru a- 
şi 
131 
calma usturimile provocate de scurta corecție. l-am zimbit şi a 
început prin a-mi întoarce un suris nesigur, cînd, brusc, a înce- 
put să plingă fară zgomot. Pînă şi asta o facea fermecătoare. 
Am întrebat-o dacă ştie celebrul alexandrin al marelui ei poet 
naţio-nal: “/'aimaisjusqu'ă sespleurs quejefaisais couler'*. A 
murmurat printre lacrimi: 
— lertaţi-mă că am minţit. 
— Ai mai spus şi alte lucruri inexacte ? 
— Da... Nu mai merg la şcoală. Sînt ani-matoare într-un 
cabaret din Schoneberg. 
— Care cum se numeşte ? 
—Die Sphinx. 
începeam să am o bănuială. Chipul ei angelic îmi aducea în 
memorie, intermitent, o amintire noctumă fugitivă. Frecventez 
din cînd în cînd cabaretul Sphinx (sau mai degrabă „Sfinxa'", 
fiindcă acest cuvînt este feminin în germană) şi, atunci cînd 
pene-tram puţin mai înainte, cu arătătorul şi mijlociul, acest sex 
fraged, despicătura umedă a micii ei madlene, învelită într-o 
blăniţă mătăsoasă, mi-a declanşat spontan amintirea: o 
mîngîiasem deja pe sub fusta de şcolăriţă în penumbra propice 
a acestui 
„Chiar lacrima-i de mine stirnită, o iubeam!' (Britannicus, Il, 
2, tr. Dinu Bondi şi Radu Popescu în Jean Racine, Teatru, 
ESPLA, 1959, p. 188) - n. tr. 
132 
bar foarte intim unde toate chelneriţele sînt nişte puştoaice 
serviabile, mai mult sau mai puțin pubere. 
Nu trebuia totuşi să-i aplicăm acesteia şi celelalte corecţii, fie şi 
ca alibi moral care să justifice faptul că se afla în ghearele 


noastre ? Am aprins un trabuc şi, după ce am reflectat trăgînd 
cîteva fumuri, i-am 

spus: 

—Acum ai să ne povesteşti unde se ascunde presupusul tău 
tată, fie el şi nele-gitim, Oherfuhrer-vă von Briicke. 

Prizoniera, cuprinsă brusc de spaimă, a făcut cîteva mişcări 
desperate de negare, scuturindu-şi buclele aurii de la dreapta 
la stînga: 

— Nu ştiu, domnule, chiar nu ştiu nimic. Nu mi-am revăzut aşa- 
zisul tată de cînd mama s-a întors în Franţa cu mine, acum 
aproape zece ani. 

— Ascultă-mă cu atenţie: ai minţit prima oară spunînd că încă 
mai mergi la şcoală, ai minţit a doua oară în legătură cu pre- 
tinsa ta virginitate, fără a mai pune la soco" teală răspunsul 
foarte incomplet pe care l-ai dat atunci cînd ai vorbit de un 
„tată necunoscut". Poţi minţi şi a treia oară. Sîn-tem astfel 
constrinşi să te torturăm puţin, sau chiar mai mult, pînă o să 
mărturiseşti tot ce ştii. Arsurile cu capătul aprins al unei ţigări 
de foi sînt îngrozitor de dureroase, 

133 
mai ales atunci cînd le provoci în locuri foarte vulnerabile, pe 
care cu siguranţă le ghiceşti... Aroma tutunului va fi după asta 
şi mai savuroasă, şi mai îmbătătoare... 

De data aceasta, micuța mea sirenă de la Marea Baltică (ale 
cărei picioare sînt acum larg desfăcute) izbucneşte în hohote 
de plîns convulsive şi disperate, biiguie rugăminţi incoerente, 
se jură că nu ştie nimic, ne imploră mila şi înţelegerea pentru 
modul în care îşi cîştigă existenţa. Cum eu con-tinuu să trag 
liniştit din havană (una din cele mai bune pe care le-am fumat 
vreo-dată) privind-o cum geme şi se zvircoleşte, reuşeşte să 
găsească o informaţie ce ar tre-bui - speră ea - să ne convingă 
de bună-voinţa ei, de altfel evidentă: 

—Ultima oară cînd l-am văzut tocmai împlinisem şase ani... 
Era într-o locuinţă modestă din centru, care dădea spre 
Gendarmenmarkt, un loc care astăzi nici măcar nu mai există... 

—Păi vezi că ştii ceva şi ai minţit din nou pretinzînd 
contrariul? 

Mă ridic din fotoliu cu un aer hotărît şi mă îndrept spre ea; 
deschide larg ochii şi gura, paralizată brusc de o teroare fasci- 
nantă. Dau jos, lovind scurt cu arătătorul, cilindrul de scrum 


cenuşiu de la capătul trabucului, trag cîteva fumuri ca să 
înteţesc la maximum incandescenţa vîrfului, mă 
134 
prefac că îl apropii de areola roză cu mamelonul erect. 
Iminenţa supliciului îi smulge acuzatei un urlet lung de groază. 
Era deznodămîntul aşteptat. Las să cadă pe jos restul havanei. 
Apoi, cu multă blîn-deţe şi cu o infinită tandreţe, îmi îmbrăţişez 
victima  înlănţuită  murmurindu-i vorbe de dragoste, 
sentimentale şi nesăbuite, pigmen-tate totuşi, pentru a evita 
excesul de dulce-gării, cu detalii şocante ţinînd mai curînd de 
vocabularul dezmăţului, dacă nu chiar al pomografiei. Gigi îşi 
freacă de mine pînte-cele şi sînii, ca un copil care tocmai a 
scăpat dintr-o primejdie şi se refugiază în nişte braţe 
protectoare. Neputînd decît să ceară, căci legăturile o opresc, 
îşi întinde buzele cu carnea umedă ca s-o sărut şi îmi întoarce 
sărutările cu o pasiune foarte credibilă, deşi cu siguranţă 
exagerată conştient. Cînd mîna mea dreaptă, cea care era cît 
pe ce să-i tortureze sfircurile, coboară pînă la deschi-zătura 
largă a coapselor, îmi dau seama că tînăra mea cucerire tocmai 
face pipi, în jeturi scurte şi sacadate pe care nu reuşeşte să le 
oprească. Vrind s-o încurajez şi să culeg fructele strădaniei 
mele, îmi pun dege-tele chiar la izvorul pîriiaşului cald, care 
izbucneşte atunci în lungijeturi spasmodice, prada mea învinsă 
abandonîndu-se dorinţei prea mult timp contrariate, în timp ce 
se aude, amestecat cu suspine încă nestăpînite, 
135 

un ris limpede şi proaspăt de fetiţă care 

a descoperit un joc nou, puţin cam dez-gustător. 

—lată, spune doctorul, o persuasiune condusă cu mînă sigură! 
Dar, exact în clipa aceea, un zgomot violent de sticlă spartă a 
răsunat în stînga mea, provenind de la geamul mat care ne 
despărţea de cealaltă încăpere. 

HR, adîncit în contemplarea enigmaticei fresce care ţine loc de 
fereastră în camera de copii unde a dormit, atras îndeosebi de 
adolescenta în mărime naturală care bate în geam (şi acesta 
pictat în trompe-l'oeil) cerînd ajutor, atît de prezentă - nu numai 
prin mîna întinsă, ci mai ales prin chipul angelic îmbujorat de 
emoție, prin ochii mari şi verzi pe care surescitarea aventurii îi 
face şi mai mari, prin gura ale cărei buze întredeschise şi 
strălucitoare sînt pe punctul de a scăpa un țipăt lung de 


disperare - şi atît de aproape încît ai crede că a intrat deja în 
cameră, HR, aşadar, tresare auzind 

în spatele lui un zgomot cristalin de sticlă spartă. 

Se întoarce repede către peretele opus. în colţul din stinga al 
camerei, în deschizătura largă a uşii, Gigi - îmbrăcată tot în 
rochia de şcolăriţă cu guler din dantelă albă - se uită în jos, la 
cioburile strălucitoare ce 

136 

seamănă cu bucăţile dintr-o cupă spartă de şampanie. Bucata 
cea mai mare - şi cea mai uşor de recunoscut - este piciorul 
cupei, prelungit doar cu un virf de cristal, ascuţit precum un 
stilet cu lama curbată. Adoles-centa, care poartă pe braţ o 
haină de exte-rior, un pardesiu sau o capă, a adoptat un aer 
dezorientat, cu buzele întredeschise într-un gest de confuzie şi 
cu pleoapele cobo-rite către dezastrul neaşteptat. Spune: 

— Vă aduceam o cupă de vin spumant... Mi-a scăpat din 
mînă, nu-mi dau seama cum... 

Apoi, ridicînd ochii, îşi regăseşte tonul sigur de sine: 

—Dar ce faceţi aici de mai bine de o oră, tot în pijama şi 
proţăpit în faţa picturii ăsteia absurde ? Am avut vreme să 
merg să beau ceva cu nişte prieteni care au rămas jos cu mama 
şi să mă pregătesc pentru seară... Acum trebuie să plec la 
slujbă, altfel întîrzii... 

— Locul ăsta unde lucrezi e un loc rău famat ? 

— Păi mai poţi oare găsi un loc ca lumea la Berlin, în ruinele 
lăsate de cataclism? Cum spune un proverb de pe aici, curvele 
şi escrocii ajung întotdeauna înaintea preo-ţilor! Ce să ne mai 
ascundem... Şi e un loc periculos! 

—Şi clienţii sînt numai militari aliaţi? 

137 

— Depinde. Mai vin şi tot soiul de aventurieri: spioni de doi 
bani, proxene”i, psihanah'şti', arhitecţi de avangardă, crimi- 
nali de război, afacerişti veroşi împreună cu avocaţii lor. lo 
pretinde că din toţi cei care vin acolo s-ar putea reface lumea. 

—Şi cum se numeşte această curte a miracolelor? 

—Păi dintr-asfcea găseşti cîte vrei în Schoneberg între 
Kreuzberg şi Tiergarten. Barul unde lucrez se cheamă die 
Sphinx, adică „Sfinxa", deoarece cuvîntul e feminin în germană. 

—Vorbeşti germana? 

— Germana, engleza, italiana... 


— Preferi o limbă anume ? 

Cu o şuviţă blondă acoperindu-i gura, Gigi se mulţumeşte, 
drept răspuns, să scoată virful roz al limbii şi să apuce între 
buzele-i cămoase bucla de păr rebelă. Ochii îi lucesc ciudat. 
Datorită unui machiaj abil sau din cauza vreunui drog? Ce fel 
de vin băuse? înainte să plece, mai spune repede cîteva fraze: 

— Doamna în vîrstă care o să vină să vă aducă cina o să 
stringă cioburile. Dacă n-aţi aflat încă, toaleta e pe culoar: 
faceţi la dreapta şi apoi la stînga. Nu puteţi ieşi din casă, sînteţi 
încă prea slăbit. De altfel, uşa care duce la etajul inferior e 
încuiată. 

138 
Ce clinică ciudată, se gîndeşte HR, care se întreba apoi' dacă 
are cu adevărat chef să plece din această clădire neliniştitoare, 
unde s-ar părea că este prizonier. Ce s-a întîmplat cu hainele 
lui? Deschide uşa dulapului masiv cu oglindă. în şifonier, un 
costum bărbătesc e agăţat pe mneraş, dar nu e costumul lui. 
Fără să se mai gîndească la asta, se întoarce către tabloul cu 
scena de război şi către propria lui imagine în chip de soldat, 
sau cel puţin imaginea unui bărbat care îi seamănă, în ciuda 
bandajului însîngerat care-i acoperă ochii, şi către această Gigi 
din Europa Centrală care îl conduce ţinîndu-l de mînă. Doar 
atunci remarcă un detaliu care u scăpase: geamul pe care îl 
atinge fetiţa are o spărtură în formă de stea, chiar în locul în 
care tocmai a bătut cu pumnul ei micuţ. Liniile sinuoase care 
pornesc de acolo, în falsa grosime a geamului, strălucesc în 
lungi panglici de lumină, precum impalpabilele obiecte meta- 
lizate servind drept momeală pe care le arun-cau avioanele 
aflate în misiune de luptă, ca să nu poată fi reperate. 

139 

A patra zi 

în camera cu numărul 3 a Hotelului Aliaților, HR e trezit bmtal 
de huruitul neaş-teptat al unui cvadrimotor american, cu sigu- 
ranţă versiunea cargo a avionului B 17, care tocmai decolase de 
pe aerodromul 'ltempelhof, din apropiere. Zborurile sînt, 
desigur, mai puţine astăzi decît pe vremea podului aerian din 
timpul blocadei, dar rămîn destul de numeroase. între 
draperiile aflate în pozi-ţie diurnă, trase în ambele părţi, 
fereastra ce dă către capătul canalului mort vibrează într-un 
mod atit de neliniştitor încît se poate deduce că aparatul 


zboară la o altitudine mai joasă dedt de obicei; ai crede că 
întreaga fereastră e gata să explodeze, zgomotul bucăţilor de 
sticlă care cad pe podea, una după alta, urmînd să se amestece 
cu zgo-motul avionului ce se îndepărtează şi ia înălţime. Sîntem 
în plină zi. Călătorul se ridică şi se aşază pe marginea patului, 
feri-cit că a scăpat de acest incident suplimen-tar. Gîndurile îi 
sînt atît de confuze încît nici nu prea ştie bine unde se află, 
141 
Ridicîndu-se în picioare, cu un fel de amorţeală în tot corpul şi 
în membre, vede că uşa (situată în faţa ferestrei) e larg 
deschisă. în cadrul ei se află două personaje nemişcate: Maria 
cea serviabilă, purtind o tavă încărcată, şi, în spatele ei - mai 
înalt cu un cap şi mult mai lat în umeri -, unul din fraţii Mahler, 
probabil Franz, dacă e să ne luăm după vocea morocănoasă 
care anunţă, pe un ton de reproş agresiv: „E micul dejun, 
domnule Wall, dumneavoastră l-aţi comandat la ora asta". 
Bărbatul, a cărui statură este şi mai impozantă decit părea în 
sala de la parter, se topeşte de îndată în profunzimile 
întunecoase ale unui culoar unde e obligat să se aplece, în timp 
ce gin-gaşa servitoare, arborind cel mai plăcut suris de care 
este în stare, lasă tava pe o masă de dimensiuni modeste, 
foarte aproape de fereastră, masă pe care călătorul nu a remar- 
cat-o de cînd s-a instalat în cameră (să fi fost ieri? alaltăieri?) şi 
care serveşte pro-babil şi drept birou, căci fata, înainte de a 
aşeza farfuriile, coşul de piine, ceaşca ete., dă la o parte un 
teanc de foi albe de format comercial şi fără antet, precum şi 
un stilou care pare să-l aştepte pe cel care îl va folosi. 
în orice caz, HR are acum o certitudine: 
se află din nou în camera sa de hotel, unde şi-a petrecut 
sfirşitul unei nopţi agitate. Totuşi, deşi e convins că s-a întors 
foarte 
142 
tîrziu, nu-şi aminteşte că ar fi cerut să fie trezit şi, cum patronul 
a fost prea vag, iar el a omis să-l tragă de limbă, nu ştie cît e 
ceasul. De altfel, s-ar zice că noţiunea de oră, exactă sau măcar 
aproximativă, nu mai are pentru el nici o importanţă, poate 
fiindcă misiunea lui specială e în suspensie sau pentru că s-a 
pierdut în contemplarea tabloului cu scena de război ce 
decorează camera lui de copil, în casa maternei şi tul- 
burătoarei lo. într-adevăr, începînd cu această derivă mentală 


provocată de des-chizătura de două ori falsă, zidită cu un 
trompe-l'ceil încărcat cu o semnificaţie absentă, evenimentele 
ce s-au înşiruit noaptea trecută îi lasă o impresie neplăcută de 
incoerenţă, în acelaşi timp cauzală şi cronologică, o succesiune 

de episoade ce para nu avea nici un alt fel de legătură decît 

aceea de contiguitate (ceea ce ne împiedică să le atribuim un 

loc definitiv), unele dintre ele emanînd o odihnitoare blindeţe 

sen-zuală, în timp ce altele ar ţine mai degrabă de coşmar sau 
chiar de febra halucinatorie 

acută. 

Maria a aşezat pe masă gustarea lui mati-nală. HR, care 
continuă să audă fraza pro-nunţată de Mahler cel antipatic, în 
loc să încerce să elucideze misterul cuvintelor „la ora asta", o 
întreabă pe servitoarea care tocmai se pregăteşte să iasă din 
cameră, 

143 
adresîndu-i-se într-6 germană simplificată, dar clară, de unde 
vine numele de Wall care îi e atribuit. Maria îl priveşte cu ochi 
mari, miraţi, şi spune în cele din urmă: »Ein freundliches 
Diminutiv, Herr Walther !"*, formulare ce îl aruncă din nou pe 
călător într-o stare de perplexitate. Prin urmare, nu patronimul 
Wallon a fost prescurtat „în semn de amiciţie", ci prenumele 
Walther, pe care el nu l-a purtat niciodată şi care nu figurează 
pe nici un act, autentic sau fals. 

Tinăra subretă dispare, înclinîndu-se gra-ţios înainte să 
închidă uşa; HR, derutat, ronţăie cîteva bucățele din diferite 
feluri de pîine, biscuiţi şi brînză fără gust. Gîndul îi e în altă 
parte. După ce a împins mai încolo alimentele inoportune care 
nu îi fac deloc poftă, aşază foile albe de hîrtie în mijlocul mesei, 
în dreptul scaunului. Şi, avînd drept preocupare principală să 
facă puţină ordine — dacă mai e posibil - în seria discontinuă, 
mobilă, alunecoasă a diferitelor peripeții nocturne, înainte ca 
ele să se topească în ceața amintirilor fictive, a uită-rii 
amăgitoare sau a dispariţiei aleatorii, dacă nu chiar a dislocării 
totale, călătorul reia de îndată redactarea raportului, pe care se 
teme tot mai mult că-l va scăpa de sub control. 

* Un diminutiv prietenos, domnule Walther (germ.) - n. tr. 

144 

După plecarea lui Gigi la slujba ei echivocă, m-am dus să ridic 
de pe pragul uşii rămase deschisă pumnalul de cristal pe care 


cupa de şampanie îl crease spărgîndu-se. L-am privit cu atenţie, 
îndelung, examinîndu-l pe toate părţile. în acelaşi timp fragil şi 
peri-culos, putea eventual să-mi servească drept armă 
defensivă sau mai degrabă drept mijloc de a ameninţa pe 
cineva, dacă voiam, spre exemplu, să-l oblig pe paznicul meu, 
fie el bărbat sau femeie, să-mi dea cheile închi-sorii în care mă 
aflam, Pentru orice even-tualitate, am aşezat periculosul obiect 
pe un raft al dulapului, punîndu-l vertical pe piciorul intact, 
alături de pantoful fin de bal acoperit cu paiete albastre, 
strălucitoare, reflex îndepărtat al apelor adînci de la poa-lele 
falezelor Balticei. 
Apoi, după o bucată de vreme greu de precizat, codoaşa bătrină 
îmbrăcată în negru a sosit, ducînd pe o tăviţă ceva ce aducea 
cu o raţie a armatei americane: o pulpă de pui rece, cîteva felii 
de roşie (tăiate regu-lat, strălucitoare, de o culoare chimică) şi 
un păhărel de plastic translucid conținînd o băutură maronie 
care putea fi Coca-Cola răsuflată. Bătrina n-a scos o vorbă în 
timp ce înainta pentru a-şi aşeza ofranda pe sal-teaua mea. La 
plecare, tot tăcută şi încrun-tată, a văzut pejos ciobnrile 
paharului spart, pe care, după ce mi-a aruncat o privire 
145 

acuzatoare, s-a mulţumit să le împingă cu piciorul într-un colţ. 
Neavînd alt scaun, am mîncat roşiile şi puiul stînd pe unul din 
paturile de copil, cel pe a cărui pernă este brodat de mînă, scris 
gotic, un M mare. Deşi mă temeam să nu fiu din nou victima 
vreunui drog sau a vreunei otrăvi, am riscat să gust din vîrful 
buzelor lichidul suspect, de culoarea ruginii, care oricum era 
mai puţin rău la gust decît Coca-Cola. După a doua înghiţitură 
mi s-a părut chiar bun, era probabil alcoolizat, şi am sfirşit prin 
a bea tot paharul. Nu mă gîndisem s-o întreb cît e ceasul pe 
vizita-toarea mea, a cărei prezenţă lipsită de amabilifcate nu 
incita deloc la conversaţie. Insensibila mea temniceră, înaltă, 
slabă şi negricioasă, părea ieşită dintr-o tragedie antică 
montată în maniera regizorală de după război. Nu-mi mai 
amintesc dacă, întins din nou pe saltea, am adormit sau nu. 

Puțin mai tîrziu, lo se afla deasupra mea, ţinînd cu amîndouă 
mîinile o ceaşcă albă aşezată pe farfunoara pe care se străduia 
s-o menţină la orizontală, repetare, deci, a unei secvenţe 
anterioare deja descrise în raport. Dar, de această dată, părul 
negru cu bucle lucioase i se răsfira pe umeri, iar pielea 


lăptoasă i se vedea în mai multe locuri prin voalul şi dantelele 
unui neglijeu transparent potrivit mai degrabă unei nopti 
146 
de nuntă, sub care nu se observa nici o lenjerie şi care cobora 
pînă la picioarele desculţe. Braţele îi erau şi ele dezgolite, 
rotunde şi tari sub o piele catifelată, aproape imaterială. 
Subsuorile netede erau cu sigu-ranţă rase. Blăniţa pubiană 
forma un triunghi echilateral, nu prea mare, dar clar conturat 
şi foarte închis la culoare sub pliu-rile voalului care se ondula. 

„Vă aduc o ceaşcă cu ceai de tei", a mur-murat timid, ca şi 
cum i-ar fi fost frică să mă trezească, deşi eram cu ochii larg 
deschişi, îndreptaţi spre ea aproape vertical. „E foarte indicat 
seara, dormi bine şi nu ai coşmaruri." Mi-am amintit imediat, 
evident, de sărutul vesperal al mamei-vampir, sărut de care 
băieţelul are nevoie ca de aer pentru a-şi găsi liniştea. Dacă 
patul meu impro-vizat n-ar fi fost lipsit de cearşafuri, m-ar fi 
învelit înainte de a-mi da un ultim sărut. 
Totuşi, imaginea următoare o arată îmbrăcată la fel şi aplecată 
din nou asupra chipului meu, însă călare deasupra mea, cu 
coapsele larg desfăcute, cu sexul meu în erecţie în interiorul 
sexului ei, pe care îl mişcă uşor prin înclinări lente, pendulări, 
balansări şi izbituri bruşte mai puternice, aşa cum face oceanul 
mîngîind stîncile... Nu eram, fireşte, indiferent la silinţa pe care 
şi-o dădea făcînd astfel dragoste cu mine; 
mă aflam totuşi într-o stare de rătăcire 

147 

inexplicabilă, un fel de dedublare: deşi simţeam o puternică 
plăcere fizică, parcă nu eram cu adevărat implicat în treaba 
asta. Dacă în împrejurări asemănătoare iau bucuros toate 
iniţiativele, fără să le încura-jez prea mult pe acelea ale 
partenerei mele, în această noapte mă abandonam unei situaţii 
total opuse. Aveam senzaţia că eram violat, însă nu mi se părea 
neplăcut, dim-potrivă, poate doar puţin absurd. întins pe spate, 
cu braţele inerte, puteamjuisa intens, rămînînd totuşi m afara 
fiinţei mele. Eram ca un bebeluş pe jumătate adormit pe care 
mama îl dezbracă, îl săpuneşte, îl spală înde-lung, peste tot, îl 
clăteşte, îl freacă cu pro-sopul, îl pudrează cu talcul pe care îl 
întinde apoi cu un puf roz, în timp ce-mi vorbeşte cu bîndeţe şi 
autoritate, muzică liniştitoare al cărei sens îmi scapă şi pe care 
nici măcar nu încerc să-l înţeleg... Gîndindu-mă bine, totul îmi 


pare opus naturii mele, cu atît mai mult cu cît această amantă 
mămoasă este mult mai tînără decît mine: ea are trei-zeci şi doi 
de ani, iar eu patruzeci şi şase! Ce fel de drog - sau potiune 
magică - con-ţinea oare aşa-zisa Coca-Cola? 

într-o altă secvenţă (anterioară? sau  petrecîndu-se, 
dimpotrivă, imediat după cele descrise mai sus?) un medic 
era cel care se înclina asupra corpului meu docil. Fusesem 
întins pe spate (cu genunchii 
148 
atîrnînd), pentru un consult, pe unul din cele două paturi de 
copil prea scurte. Doctorul era aşezat lingă mine pe un scaun 
de bucătărie (de unde-l luase oare?), şi aveam impresia că îl 
mai văzusem pe acest bărbat. Puținele cuvinte pe care le rostea 
lăsau să se înţeleagă că nu mă consulta pentru prima oară. 
Avea ţăcălia, mustaţa şi chelia lui Lenin şi ochii oblici în spatele 
unor ochelari cu ramă de oţel. Mă consulta cu diverse 
instrumente tradiţionale, mai ales în regiunea inimii, şi îşi nota 
observaţiile într-un carneţel. Mă gindeam că se putea foarte 
bine să nu-l fi întâlnit niciodată; 
semăna probabil cu fotografia uniii spion celebru sau a unui 
criminal de război, apărută recent în mai multe rînduri în presa 
franceză. La plecare, a spus pe un ton de o indiscutabilă 
competenţă că se impnnea o analiză, fără însă a preciza ce 
analiză. 

Şi iată că acum revine figura lui lo. Deşi acest flash final e 
separat, se leagă desigur de aceeaşi scenă lascivă: corpul 
tinerei femei este îmbrăcat în pînza rară a aceloraşi voa-luri 
vaporoase, iar ea mă călăreşte în con-tinuare. Dar şoldurile i s- 
au cambrat, bustul s-a ridicat, îndoindu-se uneori spre spate. 
Braţele ridicate în sus i se răsucesc, ca şi cum ar înota cu 
disperare ca să scape de valul de dantele şi muselină în care se 
îneacă. Gura i se deschide ca să respire 

149 
aerul rarefiat în acest element lichid. Părul îi zboară în jurul 
feţei precum razele unui 
soare negru. Un țipăt lung şi răguşit îi moare încet în git... 

lar acum sînt din nou singur, însă am ieşit din camera 
copiilor. Rătăcesc pe culoare căutînd toaleta, unde am mai fost 
totuşi de cel puţin două ori. S-ar zice că aceste cori-doare 
lungi, aproape neluminate, cu bifur-caţii bruşte, cotituri în 


unghi drept şi nişe, au devenit infinit mai numeroase, mai 
complexe, mai derutante. Imi dau seama, cuprins de teamă, că 
toate acestea nu sînt compatibile cu dimensiunile exterioare 
ale casei de pe canal. Să fi fost oare mutat în altă parte fără 
ştirea mea ? Nu mai sînt în pijama; mi-am pus în grabă nişte 
chiloţi bărbăteşti care se găseau în dulapul cel mare, apoi o 
cămaşă albă, un pulover şi, în sfirşit, costumul agăţat pe 
umeraş. E din lînă groasă, confortabil, îmi vine ca turnat, de 
parcă ar fi fost facut de comandă. Nimic din toate acestea nu- 
mi aparţine, dar totul pare a fi fost aşezat acolo, la vedere, 
pentru mine. Am luat şi o batistă albă, brodată într-un colţ cu 
litera W, şi nişte pantofi sport bărbăteşti, care păreau şi ei că 
mă aşteaptă. 

După nenumărate ocoliri, schimbări de direcţie şi reluări ale 
aceluiaşi drum, cred că am găsit în sfirşit acel lucru despre 
care păstrez o amintire foarte precisă: o încăpere 
150 
destul de mare transformată în baie, cu o chiuvetă, un closet şi 
o cadă mare din fontă emailată, fixată pe patru picioare ca nişte 
labe de leu. Uşa, pe care o recunosc, în ciuda luminii nesigure 
de pe culoar, fbarte slabă în acel loc, se deschide fară dificul- 
tate; însă, o dată larg deschisă, pare că dă doar într-o cămăruţă 
fără pic de lumină. Caut pe dibuite întrerupătorul, situat în 
prin-cipiu pe peretele interior, la stînga. Totuşi, mîna mea nu 
întîlneşte nimic din ceea ce ar semăna cu un buton de porțelan 
lipit de tocul uşii. Mă aflu acum, perplex, în pragul uşii căscate 
şi, cum ochii mi s-au obişnuit cu întunericul, îmi dau seama că 
nu poate fi vorba în nici un caz de o baie, fie ea mare sau mică, 
şi nici de vreo altă încăpere: mă aflu în capătul de sus al unei 
scări în spi-rală cu trepte de piatră, care evocă mai degrabă o 
scară secretă decît o vulgară intrare de serviciu. Lumina slabă 
care vine de jos dezvăluie vag - la o distanţă pe care nu o pot 
aprecia - ultimele trepte vizibile ale unei scări abrupte, foarte 
întunecoasă şi destul de înspăimîntătoare. 

Fără a şti prea bine de ce, îmi asum riscul, stăpînindu-mi 
frica, şi cobor această scară incomodă, pe care curînd nici 
măcar nu-mi mai disting picioarele. Neavînd de ce să mă ţin, 
mă orientez pipăind cu mîna stingă peretele exterior al scării în 
spirală, 

151 


rece şi aspru, cobor, deci, pe partea pe care treptele sînt totuşi 
mai puţin înguste. înaintez şi mai încet de frică să nu cad, căci 
trebuie să simt cu virful pantofului treptele succesive ca să mă 
asigur că nu lipseşte nici una. La un moment dat, întunericul 
este atit de adînc încît am impresia că am orbit complet. 
Continuu totuşi să cobor, însă periculosul exerciţiu durează 
mult mai mult decît mi-aş fi închipuit. Din fericire, lumina 
palidă care urcă de jos o înlocuieşte pe cea care venea din 
coridorul de sus. Această porţiune luminată cu zgîrcenie se 
dovedeşte scurtă, din păcate, şi trebuie să mai cobor un 
segment fără să văd unde pun piciorul. Mi-e greu să număr 
spirele pe care le parcurg, însă sfirşesc prin a mă lămuri: 
bizarul puț de piatră care străpunge de sus în jos pavilionul de 
cărămidă nu duce la parter, ci dă în vreun beci, într-un subsol 
sau o criptă, un etaj mai jos, deci cu două etaje mai jos faţă de 
camera din care am pornit. 

Cînd ajung în sfirşit la capătul acestei spirale care mi se 
părea interminabilă, jalo-nată doar de cîteva becuri mici, mult 
prea distanţate unul de altul, am în faţă intrarea unei galerii 
care nu e cîtuşi de puţin lumi-nată. însă pe ultima treaptă, care 
cores-punde ultimului beculeţ, e aşezată o lantemă militară 
utilizată de trupele de ocupaţie 
152 
americane; funcționează perfect. Bătaia îngustului fascicul 
luminos îmi permite să găsesc un culoar subteran lung şi drept, 
larg de cel mult un metru şi jumătate, cu o boltă din piatră de 
rîu care pare destul de veche. Solul e foarte înclinat şi dispare 
curînd sub o baltă de apă stătută care s-a format într-o porțiune 
mai lăsată, pe o distanţă de vreo cincisprezece-douăzeci de 
metri. o tre-cere improvizată din scînduri, pe partea dreaptă, e 
suficientă ca să poţi depăşi băl-toaca fără să-ți uzi picioarele... 

lar acolo, între ultima scîndură şi zid, aproape scufundat în 
apa negricioasă, se află corpul unui bărbat, zăcînd pe burtă şi 
cu membrele întinse, fără doar şi poate mort. II privesc o clipă, 
la unna urmei foarte puţin mirat de macabra sa prezenţă, 
plimbînd peste el fasciculul lantemei. Apoi solul urcă din nou şi, 
grăbindu-mă să mă îndepărtez de cadavrul compromiţător, 
ajung la o altă scară în spirală, complet neluminată, cu trepte 
de tablă perforată. Urc făcînd cît mai puţin zgomot. Dă într-o 
gheretă metalică ruginită care, îmi dau seama imediat, face 


parte din dispozitivul de înălţare al fostului pod mobil. Imi sting 
lantema, prudent, şi o aşez pe planşeul din fier cu model în 
romburi, înainte de a ieşi pe cheiul abia luminat de cîteva 
felinare desuete, care par să funcţioneze cu gaz, suficiente 
totuşi pentru a permite un mers rapid pe pavajul inegal şi 
desfundat. 
153 
Nu mai este atit de rece în noaptea asta; 
suport fară să sufar lipsa paltonului îmblă-nit. Aşa cum era de 
aşteptat după drumul destul de lung parcurs în tunelul adînc şi 
parţial inundat, mă aflu acum pe celălalt mal al canalului 
secundar, în faţa casei ară-toase şi pline de capeane, magazin 
de păpuşi, bîrlog de agenţi dubli, depozit de came vie, 
închisoare, clinică ete. Tbate ferestrele faţa-dei sînt viu 
luminate, de parcă s-ar da o mare petrecere, lucru pe care nu-l 
obser-vasem cîtuşi de puţin atunci cînd plecasem de acolo. 
Fereastra centrală - unde o zări-sem prima dată pe Gigi - e larg 
deschisă. Celelalte, cu draperiile trase, lasă să se între-vadă 
umbrele fugare ale invitaţilor, ale ser-vitorilor purtînd tăvi mari, 
ale cuplurilor care dansează... 
Decit să o iau peste pod ca să ajung la Hotelul Aliaților, la 
extremitatea opusă a cheiului din faţă, prefer să-mi continuu 
drumul pe partea aceasta a canalului mort, acolo unde zace 
vasul-fantomă... Aproape imediat aud în spate nişte paşi pe 
pavajul denivelat, pe cît de apăsaţi pe atît de supli; 
recunosc bocancii purtaţi de Military Police. Nu e nevoie să 
mă întorc pentru a afla despre ce e vorba, căci ordinul scurt, 
în germană, îmi cere să mă opresc: “Halt /", pronunţat, s-ar 
zice, de un neamt veritabil. Executînd aşadar fară prea mare 
grabă o 
154 
întoarcere pe loc, văd îndreptîndu-se spre mine obişnuitul grup 
de doi americani din M.P, avînd vopsite în alb pe partea din 
faţă a căştilor cele două litere, cu pistolul-mitra-lieră la coapsă, 
îndreptat neglijent în direcţia mea. Le sînt de ajuns cîţiva paşi 
mari, pe măsura staturii lor, ca să ajungă la doi metri de mine. 
Cel care vorbeşte germană îmi cere actele şi mă întreabă dacă 
am la mine permisul necesar pentru a circula şi noap-tea. Fără 
să scot o vorbă, îmi duc mîna la buzunarul interior stîng al 
hainei, cu natu-raleţea celui care e sigur că găseşte acolo ceea 


ce caută. Spre marea mea surprindere, simt sub degete un 
obiect tare şi atît de plat încît nu-l observasem atunci cînd mă 
îmbrăcasem cu hainele mele de împrumut, care se dovedeşte a 
fi un Ausweis berlinez, dreptunghi rigid cu marginile rotunjite. 
Fără să mă uit la el, fac un pas înainte ca să-l întind 
soldatului, care-l inspectează la lumina putemică a lanternei, 
identică cu aceea pe care tocmai o folosisem; îşi îndreaptă apoi 
fasciculul luminos şi orbitor către faţa mea pentru a-mi 
compara trăsă-turile cu fotografia fixată în permisul meta-lic. 
Aş putea să-i explic că acest Ausweis care nu-mi aparţine mi-a 
fost înapoiat din greşeală în locul celui bun, fără să-mi dau 
seama, în timpul unui control recent într-un loc aglomerat; şi 
m-aş preface că descopăr 
155 
greşeala pe loc. Totuşi, polițistul îmi înapoiază preţiosul 
document cu un zîmbet amabil, aproape încurcat, cerindu-şi 
scuze pentru neînțelegere: nVerzeihung, Herr von Brucke!" 
Apoi, după un rapid salut militar, cam aproximativ, foarte 
puţin germanic, se răsuceşte pe călcîie împreună cu 
camaradul 
său pentru a reveni spre Landwehrkanal, unde îşi vor relua 
patrularea. 
Mirarea mea este atît de putemică de această dată încît nu 
rezist tentaţiei de a privi la rîndul meu actul de identitate pro- 
videnţial. De îndată ce soldaţii din M.P. ies din cîmpul meu 
vizual, mă grăbesc spre cel mai apropiat felinar. In lumina 
albăstruie din jurul piciorului din fontă pe care se caţără iedera 
stilizată, fotografia ar putea într-adevăr să mă reprezinte destul 
de acceptabil. Numele adevăratului titular al permisului este 
Walther von Briicke, domi-ciliat în Feldmesserstrasse, numărul 
2, în Berlin-Kreuzberg... Mirosind încă o capeană întinsă de 
frumoasa lo şi de acohţii ei, am ajuns la hotel foarte tulburat. 
Nu-mi mai amintesc cine mi-a deschis uşa. Brusc, mă simţeam 
atft de rău încît m-am dezbrăcat, m-am spălat sumar, m-am 
aşezat în pat învăluit într-un fel de ceaţă onirică şi m-am 
prăbuşit într-un somn profund. 
Puțin mai tîrziu, trezit de o necesitate naturală, m-am dus la 
baie, care mi-a 
156 
amintit de aceea căutată zadamic în timpul aventurilor mele 


noctume, din care am revăzut, concentrîndu-le, cîteva pasaje, 

convins mai întîi că tocmai avusesem un coşmar presupunere 

cu atît mai verosimilă cu cît recunoşteam temele recurente 

ale viselor pe care le am încă din copilărie: 
closete de negăsit în timpul unei căutări derutante şi 
complicate, scara în spirală căreia îi lipsesc trepte, subterana 
inundată de apa mării, fluviul, canalele de scurgere..., în 
sfirşit, controlul de identitate, cînd sînt luat drept altcineva...!? 
Dar, cînd să mă urc din nou în patul cu plapuma răvăşită, ochii 
mi-au alunecat pe dovezile materiale ce transformau amintirile 
vagi într-o realitate tangibilă: costumul de lînă groasă aşezat 
pe spătarul scaunului, cămaşa albă (bro-dată, ca şi batista, cu 
un W gotic), şosetele de un roşu aprins cu dungi negre, de un 
total prost gust, pantofii butucănoşi... într-un buzunar interior 
al hainei am găsit şi Ausweis-ul german... Eram atît de obosit 
încît am adormit imediat la loc, fără a mai aştepta alinarea 
vreunui sărut matern... 
Nota 12 - Psihanalistul nostru amator „uită" bineînţeles aici 
cele trei teme esenţiale ce structurează seria episoadelor pe 
care le 
relatează totuşi detaliat: incestul, geme-litatea, orbirea. 

157 

Tocmai terminasem în grabă micul dejun, redus la minimum 
din cauza lipsei de poftă de mîncare, cînd Pierre Garin a intrat 
în cameră fară să bată la uşă, cu obişnuita sa dezinvoltură, cu 
aerul că nu se lasă nicio-dată surprins de ceva şi că ştie 
întotdeauna mai mult decît interlocutorii săi. Făcînd cu mîna, 
ca de obicei, un salut asemănător unui salut fascist incomplet, 
şi-a început imediat monologul, ca şi cum ne-am fi despărţit 
doar cu cîteva ore înainte şi fără să fi avut pro-bleme deosebite: 

— Maria mi-a spus că eşti treaz. Am urcat pentru un minut, 
deşi nu este nimic urgent. Doar o mică informaţie: am fost 
păcăliţi, Oberst Dany von Brilcke n-a murit. Are doar o rană 
superficială la braţ! Căderea trep-tată a corpului sub gloanţele 
asasinului era doar teatru. Trebuia să-mi fi dat seama: 
era cel mai bun mijloc de a scăpa de o urmă-rire sau de o 
eventuală capturare... Insă ceilalţi sînt, cred eu, mai şmecheri... 

— Mai şmecheri decît noi, vrei să spui ? 

—Intr-un sens, da... Deşi comparaţia... Ca să par mai sigur de 
mine şi să nu las să se vadă neliniştea provocată de aştep-tarea 


mesajului pe care urma să mi-l transmită, m-am apucat să fac 
puţină ordine pe masă, cam mică pentru toate cîte se îngră- 
mădiseră acolo. Ascultîndu-l cu un aer pe care-l voiam cît mai 
distrat, am pus resturile 

158 

gustării pe tava rămasă şi ea pe masă, am împins către celălalt 
capăt diversele mărunţi-şuri personale şi, mai ales, am ascuns 
foile răvăşite ale fragmentului de manuscris între-rupt, dînd în 
continuare impresia că nu le acord prea mare importanţă. 
Pierre Garin, din păcate, nu se lăsa uşor păcălit. Ştiam acum 
că, în afacerea noastră atit de dubi-oasă, interpreta o altă 
partitură decît mine. Era, într-adevăr, anormal ca această cobe 
(ce îşi lua adesea, de altfel, pseudonimul „Corbul"!) să nu facă 
nici cea mai mică aluzie la concedierea mea brutală, la 
mijloacele utilizate ulterior ca să-mi dea de urmă, şi să nu-mi 
pună nici o întrebare despre cum îmi petrecusem timpul în cele 
două (sau trei ?) zile precedente. Pe un ton indiferent, ca şi cum 
aş fi zis ceva în legătură cu ancheta, am întrebat: 

— Von Briicke avea, se pare, un fiu... Are vreun rol în 
povestea ta abracadabrantă? 

—A! Aşadar Gigi ţi-a vorbit despre Walther ? Nu, n-are nici 
un rol. A murit pe frontul de est, în timpul retragerii... Să nu te 
încrezi în Gigi şi în ceea ce spune. Inven-tează timpenii din 
plăcerea de a crea confu-zie... Fetiţa asta, altminteri 
încîntătoare, are minciuna în sînge! 

De fapt, de Pierre Garin trebuia eu să mă feresc de acum 
înainte. Numai că Garin nu ştia, se vede treaba, că 
descoperisem din 

159 
întîmplare, în timpul orbecăielilor mele noctume prin casa 
aceea atît de mare unde eram într-un fel prizonier, trei desene 
pomo-grafice semnate de acest Walther von Briicke, unde era 
înfăţişată Gigi în persoană, fară posibilitate de eroare, în ciuda 
poziţiilor inde-cente, la vîrsta pe care o are astăzi. Nu vroiam 
să vorbesc despre asta în raportul meu, fiindcă nu mi se părea 
un element esenţial; aş fi facut-o doar pentru a arunca o 
lumină edificatoare asupra pulsiunilor sadice ale acestui W. 
Ultimele cuvinte ale colegului meu m-au făcut să-mi schimb 
păre-rea: am, prin aceasta, o dovadă că Walther von Briicke n- 
a murit în război; Gigi ştie asta, deşi pretinde contrariul, şi e 


puţin probabil ca Pierre Garin să nu fie la curent; 
în ce scop repetă atunci minciuna pe care mi-o servise şi 
adolescenta? 

Rămîne totuşi o dificultate narativă, care, cu siguranţă, n-a 
avut nici un rol în elimi-narea deliberată a întregii secvenţe: 
sînt incapabil să o situez, dacă nu în spaţiu (camera nu se poate 
afla altundeva decit în labirintul culoarelor de la primul etaj), 
măcar în timp. S-a întîmplat înainte sau după vizita doctorului ? 
Luasem deja masa frugală stropită cu licoarea suspectă ? Eram 
tot în pijama ? Sau mă îmbrăcasem cu hai-nele în care am 
evadat ? Sau - cine ştie ? -cu alte haine, provizorii, de care nu- 
mi amin-tesc deloc? 

160 
Cît despre Gigi, ea este complet goală în cele trei desene, ce au 
fiecare un număr de ordine şi un titlu. Sînt executate pe hîrtie 
canson de format 40 x 60, cu un creion negru gros, cu mina 
relativ dură, lucrate în estompă pentru a marca anumite 
umbre, şi capătă reliefprin laviurile ce acoperă supra-feţe 
foarte reduse. Execuţia este de o exce-lentă calitate, atît în 
redarea fonnelor, cît şi în expresia feţei. In cazul multor detalii 
ale corpului şi ale legăturilor care îl ţin prizonier, ca şi în caznl 
trăsăturilor perfect recognoscibile ale modelului, precizia este 
aproape excesivă, maniacală, în timp ce alte părţi sînt lăsate 
într-un fel de indecizie, datorată poate luminii inegale, mai mult 
sau mai puţin contrastantă, în funcţie de poziţia ei, sau atenţiei 
inegale pe care o acordă artistul pervers diferitelor elemente 
ale subiectului său. 
în prima imagine, intitulată Penitenţă, tinăra victimă ni se oferă 
din faţă, în genunchi pe două pemiţe rotunde şi tari, prevăzute 
cu o mulţime de cuie; coapsele îi sînt larg desfacute datorită 
brăţărilor de piele ce string gleznele şi sînt fixate de sol prin 
fringhiile trase în afară. E cu spatele lipit de o coloană de 
piatră, mîna stingă e înlănţuită la încheietură, chiar deasupra 
capului, buclele aurite se încîlcesc într-o mişcare nesigură. Cu 
mîna dreaptă (singurul 

161 
membru rămas liber), Gigi îşi mîngiie interiorul vulvei, 
desfăcîndu-i labiile cu dege-tul mare şi cu inelarul, în timp ce 
arătă-torul şi mijlociul pătrund adînc sub părul pubian; secreţii 
mucoase abimdente umezesc şi încreţesc scurtele şuviţe 


juvenile din jurul fantei. Tot bazinul i se răsuceşte într-o parte, 
scoţind clar în evidenţă şoldul drept. Sîn-gele de culoarea 
coacăzei a curs sub genun-chii străpunşi de nenumărate răni, 
pe care cele mai mici mişcări le deschid din nou. Trăsăturile 
senzuale ale adolescentei exprimă un fel de extaz, ce ar putea 
trăda suferinţa, dar evocă mai degrabă volup-tuoasa plăcere a 
martiriului. 

Al doilea desen se intitulează Rugul, dar nu e vorba de 
tradiționala grămadă de vreas-curi pe care erau arse de vii 
vrăjitoarele. Micuța adolescentă torturată, tot în genun-chi, 
însă de data aceasta direct pe pardo-seală, şi cu coapsele gata 
să se rupă din cauza lanțurilor prea întinse, e văzută din spate, 
pe trei sferturi, cu bustul aplecat înainte şi braţele întinse către 
coloana de care încheieturile mînilor sînt legate într-un inel de 
fier, la nivelul umerilor. Sub fesele astfel expuse spectatorului 
(pictor, îndră-gostit emoţionat, torţionar lasciv şi rafinat, critic 
de artă...), întredeschise şi puse în valoare de arcuirea 
puternică a şoldurilor, mocneşte un jar încins pe un fel de 
trepied 
162 
înalt în formă de făclie, asemănător acelora pe care sînt arse 
esențe parfumate, şi care îi arde încet mătăsosul păr pubian, 
sexul şi întreg perineul. Capul i-a căzut în lături, spre spate; îşi 
întoarce spre noi chipul grațios, răvăşit de insuportabila 
înaintare a focului care o devorează, în timp ce frumoasele ei 
buze desfăcute lasă să iasă horcăituri lungi de durere, 
modulate şi foarte excitante. 

Pe spatele desenului mai multe cuvinte grăbite, scrise în 
diagonală cu creionul, ar 

pvitea îi o AeAlcatw a Am-t^OT^m tafctfc modelul său, ciivinte 
de iu.bire mai mult sau mai puţin obscene şi pasionate, sau 
doar de tandreţe, cu accente uneori mai crude... însă scrisul 
nervos, în cursive gotice, este de neîn-ţeles pentru un străin. 
Descifrez cîte un cuvînt ici şi colo, fără măcar să fiu sigur că îl 
citesc corect, de exemplu »meine”, care de fapt nu e decît o 
succesiune de zece linii verticale, identice, legate prin trăsături 
oblice foarte subţiri. Cuvîntul german, scos din context, ar 
putea însemna la fel de bine „am în minte", „a mea" sau „cea 
care îmi aparţine". Acest text scurt (nu are mai mult de trei sau 
patru fraze) e semnat doar cu prenumele prescurtat „Wal", iar 


data e foarte lizibilă, „aprilie '49". în partea dejos a dese-nului 
figura, dimpotrivă, numele complet, „Walther von Brucke". 
163 

în cea de-a treia imagine, ce poartă titlul simbolic Mintuire, 
Gigi a fost crucificată pe o spînzurătoare de lemn în formă de T, 
ciop-Ută grosolan, a cărei bază este un V întors. Miîinile sînt 
bătute în cuie la extremităţile barei superioare iar braţele se 
întind aproape la orizontală, în timp ce picioarele se deschid 
unnînd cele două linii divergente ale căprio-rului inferior, 
bătute în partea de jos a aces-tuia în cuie pe nişte suporturi 
proeminente Uişor înclinate. Capul, încoronat cu trandafiri 
sălbatici, e aplecat puţin înainte, înclinat într-o parte şi lăsînd 
să se vadă un ochi umed de lacrimi şi gura care geme. Cen- 
turionul roman care a vegheat la corecta executare a sentinţei 
a torturat apoi sexul adolescentei, înfigînd vîrful lancei adînc în 
camea fragedă. în numeroasele răni din pîntece, vulvă, vintre şi 
partea de sus a coapselor musteşte abundent un sînge roşu 
închis, din care losifdin Arimatcea a umplut o cupă întreagă de 
şampanie. 

Aceeaşi cupă este acum aşezată la vedere pe ceea ce pare a 
fi o masă de machiaj, în camera serviabilului model care a 
pozat în vederea reprezentării propriului supliciu, alături de 
mapa în care am pus în ordine, înainte de a o închide, cele trei 
coli de hîrtie canson. Conţinutul paharului a fost băut în 
întregime, însă cristalul a rămas mînjit de direle de lichid roşu 
aprins care s-au uscat 
164 
pe margini şi mai ales pe fundul concav. Forma deosebită a 
acestei cupe (mult mai puţin evazată decît cele în care se 
servesc de obicei vinurile spumoase, atunci cînd nu se folosesc 
paharele înalte) mă duce cu gindul la acelaşi serviciu de 
Boemia din care facea parte obiectul spart de fată în pragul 
came-rei mele.!3 Această cameră, adică a ei, este într-o 
dezordine cumplită, şi nu mă refer doar la diferitele ustensile 
care se află pe masa cea lungă alături de creme, farduri şi 
unsori, dejur împrejurul oglinzii pivotante. întreaga încăpere 
este presărată cu lucruri heteroclite, mergind de la un joben 
pînă la o valijoară, de la o bicicletă bărbătească pînă la un 
ghem mare de sfoară, de la un fonograf cu pilnie pînă la un 
manechin de croitoreasă, de la un şevalet pînă la basto-nul alb 


pentru orbi..., şi toate acestea arun-cate la întîmplare, unele 
peste altele, aşezate strimb, răstumate, ca după o bătălie sau 
ca după trecerea unui uragan. îmbrăcăminte, lenjerie intimă, 
cizme sau pantofi despere-cheaţi, azviîrlite pretutindeni, pe 
mobile şi pe jos, dezvăluind felul neglijent şi violent în care Gigi 
se poartă cu lucrurile. Nişte chiloţi albi cu o pată de sînge 
foarte mare zac pe parchet, între un pieptene de baga falsă şi o 
pereche de foarfece mari de frizer. Pata, destul de recentă, de o 
culoare roşie aprinsă, pare să provină mai degrabă de la 

165 
o rană accidentală decît de la scurgerile naturale periodice. 
Am îndesat adînc în buzu-nar chiloţii de mătase pătaţi, 
probabil fără vrco intenţie libidinoasă, ci dintr-un fel de 
instinct de conservare, ca şi cum aş fi vrut să fac să dispară 
urmele unei crime în care aş fi fost implicat. 
Nota 13 - Din acest moment precis - cînd HR ia de pe podeaua 
camerei pentru copii acest bizar pumnal de cristal provenit din 
bucata cea mai mare a unei cupe sparte de şampanie, pe care 
intenţionează să o folo-sească drept annă ofensivă de 
intimidare, pentru a fugi din casa unde se crede ţinut prizonier 
-, relatarea psihoticului agent spe-cial devine absolut delirantă 
şi necesită o redactare cu totul nouă, rectificată nu doar în 
cîteva detalii, ci reluată în ansamblu, cu un plus de obiectivitate 


De îndată ce şi-a terminat cina frugală, HR a primit vizita 
bunului nostru doctor Juan, care nu a putut decît să constate 
starea şi mai alarmantă a pacientului: un amestec de prostraţie 
într-o semi-inconştienţă (încă în stare de trezie, deşi din ce în 
ce mai pasivă) alternînd cu perioade de nervozi-tate mentală 
excesivă, mai scurte sau mai lungi, la care se adaugă o 
putemică tahi-cardie şi o hipertenaiune subită, prin care i se 
manifestau din nou mania persecuției, 

166 

obsesia complotului multiform care l-ar fi vizat, a sechestrării 
împotriva voinţei sale de către duşmanii lui imaginari pentru a i 
se administra multe barbiturice, stupefiante şi diverse otrăvuri. 
Juan Ramirez este un practician comptetent, întru totul demn 
de încredere. Deşi cunoscut mai ales ca psi-hanalist, practică şi 
medicina generală, însă se interesează îndeosebi de rătăcirile 
cere-brale legate de funcţia sexuală. Reputația că practică 


avorturi, pe care i-au construit-o confrații invidioşi, nu este la 
drept vorbind cu totul nejustificată, slavă Domnului! Ape-lăm 
adeseori, într-adevăr, la talentele sale în domeniu, pentru 
fetiţele noastre model, care nu se dezbracă doar ca să pozeze 
picto-rilor amatori. 
De-abia ieşise din camera improvizată în care îi era îngrijit 
pacientul, cînd Joelle Kast intră la rîndul ei, cu speranţa că va 
risipi temerile acestui călător ingrat, care îi atribuia în mod 
absurd cele mai negre planuri, deşi ea îi asigura găzduirea din 
pură nobleţe sufletească. Se folosea de pre-textul de a-i aduce 
hainele, încălţămintea, lenjeria de corp, paltonul, curățate şi 
căl-cate, o dată cu o ceaşcă de ceai de tei indian, despre care 
amabila pseudo-văduvă credea că are virtuţi mult mai eficace 
(atît cal-mante, cît şi ca tonic al sistemului nervos central) decît 
acelea ale oricăror poţiuni 
167 
farmaceutice. De îndată ce i s-a părut că francezul a adormit, 
a ieşit, evitind să facă şi cel mai mic zgomot de paşi sau de 
uşă, şi 
s-a dus să se culce şi ea, în celălalt capăt al casei. 
însă HR doar se prefacea că e cufundat într-un somn adînc, 
simulind semne evi-dente: întreg corpul destins, buzele între- 
deschise, respiraţia lentă şi regulată... I-a dat gazdei un avans 
de zece minute, pentru a fi sigur că are timp să ajungă în 
camera ei. Apoi s-a ridicat, s-a îmbrăcat repede cu lucrurile 
personale recuperate, a luat de pe raflul dulapului cu oglindă 
pumnalul de cristal pe care îl ascunsese acolo şi s-a aven-tnrat 
tiptil prin casa imensă şi liniştită. 
Bineînţeles că nu recunoştea mai nimic din această succesiune 
de vestibule şi cori-doare, mai complexă decît ţi-ai închipui pri- 
vind din afară cochetul pavilion. Atunci cînd fusese transportat 
în fosta cameră a copiilor, acolo unde i se pusese pejos o saltea 
impro-vizată, bărbatul era inconştient în urma căderii brutale 
care a urmat crizei acute de halucinaţii erotice din salonul de 
primire cu păpuşi vii. lar atunci cînd, mai tîrziu, fusese condus 
pînă la toaleta din baia mare şi roz, acolo unde domnilor le 
place să le spele pe fetiţe, părea că nu vede nimic în jurul său, 
astfel încît Gigi trebuia să-l ţină de mînă pentru a-l conduce, 
atît la dus cît 
168 


şi la întors. HR a fost nevoit aşadar să rătăcească un timp în 
căutarea unei scări care să ducă la parter. Totul era pustiu şi 
foarte puţin luminat la acea oră tîrzie: cîte un beculeţ albăstrui 
aprins ici şi colo... 
Şi iată că, ieşind dintr-un pasaj strimt în culoarul central, s-a 
trezit dintr-o dată faţă în faţă cu Violetta, mai să dea peste ea; 
fata îşi scosese pantofii cu tocuri înalte pentru a nu-i deranja pe 
cei care dormeau. Violetta este una dintre prietenele adoles- 
cente ale fiicei lui J.K.; ea îi oferă adăpostul, protecţia, 
bunăstarea materială, sprijinul psihologic şi gestiunea 
patrimonială (asis-tenţă juridică, medicală, bancară ete.). E o 
domnişoară nostimă de şaisprezece primă-veri, roşcată şi 
zveltă, cu mult succes la ofiţerii superiori şi care, de obicei, nu 
se sperie de nimic. însă surpriza de a se trezi astfel, într-un 
culoar luminat foarte slab, în faţa unui străin cu chipul rătăcit 
şi de o corpolenţă impunătoare, părînd şi mai masiv din cauza 
paltonului îmblănit, a făcut-o să se sperie şi să scoată un scurt 
țipăt instinctiv. 
HR, panicat la gindnl că zgomotul putea trezi toată casa, i-a 
poruncit să tacă, ame-ninţind-o cu arma de cristal lipită de 
coapsă şi îndreptată către locul unde se oprea fusta scandalos 
de scurtă. Tinăra purta graţi-oasa uniformă de şcolăriţă 
obligatorie la Sphinx, mai puţin ambiguă, dar mult mai 
169 
provocatoare decît cea a lui Gigi: corsajul, descheiat în faţă 
aproape pînă în talie, era larg deschis pe o parte, lăsînd să se 
vadă rotunjimea unui umăr gol, în timp cc partea de sus a 
coapselor îşi expunea pielea sati-nată dintre tivul fustei şi 
jartierele încre-ţite, ornate cu floricele miniaturale din voal roz, 
care îi întindeau ciorapii negri, lungi şi 
mătăsoşi, garnisiţi cu dantelă deasupra genunchilor. 

Violetta, cuprinsă acum de nelmişte şi văzindu-se astfel 
expusă intenţiilor crimi-nale ale unui nebun, s-a dat înapoi înce- 
tişor, trezindu-se înghesuită într-o colonadă falsă de către 
agresorul care s-a apropiat atît de mult încît aproape că s-a lipit 
de ea. Apelînd, pentru orice eventualitate, la pute-rea 
recunoscută a farmecelor sale şi crezînd că găseşte astfel cea 
mai bună apărare în faţa unui adversar de necontrolat, 
curajoasa adolescentă şi-a împins pieptul înainte, fre-cîndu-se 
de acesta şi străduindu-se să dez-golească şi mai mult un sîn 


drăgălaş ieşit din corsajul desfăcut, murmurînd, cît se poate de 
sinceră, de altfel, că, dacă dorea 
să o violeze în picioare, putea să-şi scoată imediat chiloţii... 
Bărbatul cerea însă altceva, un lucru pe care ea nu-l 
înţelegea: o cheie pentru a fugi din această casă în care nici o 
ieşire nu era zăvorită. Nu-şi dădea seama că periculoasa 
170 
lamă de sticlă, pe care necunoscutul o ţinea cu aceeaşi 
fermitate în mînă, îi atingea acum pubisul. A făcut o mişcare ca 
să-l înlănţuie cu braţele pe acest client neaşteptat, impre- 
vizibil, iar HR a crezut că încerca să scape. Repetind cu o voce 
joasă „Dă-mi cheia, cur-viştino!", a apăsat treptat stiletul de 
cristal, al cărui vîrf ascuţit se înfigea singur în triunghiul moale 
dintre coapse. în timp ce trăsăturile schimonosite ale 
călătorului deveneau tot mai înfricoşătoare, prada lui stătea 
nemişcată, fascinată, mută de groază, uitîndu-se cu ochii 
holbaţi la asasin, cu mii-nile pe gura deschisă, ţinînd încă de 
cure-luşe pantofiorii de bal. Nenumăratele paiete metalizate 
care acopereau căputele triun-ghiulare sclipeau cu mii de 
scîntei albastre, într-o lentă balansare de pendul. 
însă HR pare că-şi dă seama dintr-o dată de ceea ce face. 
Nemcrezător, a ridicat temă-tor cu mîna stîngă marginea dejos 
a fustiţei indecente cu pliuri largi, dezgolind astfel partea dejos 
a pemiţei îmblănite şi iluzoria apărătoare de mătase albă, 
sfişiată, pe care se întindea văzînd cu ochii o pată strălu-citoare 
de sînge proaspăt de un roşu aprins, ce continua să ţişnească. 
Şi-a privit mîna dreaptă cu mirare, ca şi cum, desprinsă de 
corp, nu i-ar mai fi apar-ţinut. Apoi, ieşit brusc din letargie şi 
facînd îngrozit un pas înapoi, a rostit şapte cuvinte 
171 
cu jumătate de glas: „Fie-ţi milă, Doamne! Fie-ţi milă!" 
Imaterialul cuţit de sticlă s-a smuls din rana deja profundă sub 
un impuls atît de puternic şi de sfişietor încît Violetta n-a 
putut să-şi reprime un geamăt prelung de durere extatică. 
Apoi, profitind de vizi-bila derută a călăului, l-a împins brusc, 
din răsputeri, şi a luat-o la fugă urlînd către capătul 
culoarului, abandonîndu-şi pantofii sclipitori pe care-i lăsase 
să cadă în mişca-rea ei impetuoasă. 
Căzut din nou într-o stare de năuceală, pierdut în labirintul 
repetiţiilor şi al amin-tirilor suprapuse. Zăceau la picioarele lui, 


iar HR îi contempla. o picătură de sînge căzuse din virful 
pumnalului pe căptuşeala albă, din piele întoarsă, a pantofului 
stîng, lăsîhd acolo o pată de un roşu închis, prelun-gindu-se în 
stropi dantelaţi... Se auzeau prin toată casa, trezită brutal de 
tipetele cru-dului ritual, uşi trîntite, paşi alergînd pe culoare, 
ţiuitul strident al unei sonerii de alarmă, hohotele nervoase ale 
victimei, behăitul ascuţit al celorlalte oiţe agitate... Se ridica 
astfel, treptat, un zgomot imens, din care se detaşau 
exclamaţiile alarmate ale noilor sosiți, comenzi scurte, ţipete 
iste-rice de ajutor, în timp ce se aprindeau lumini putemice mai 
peste tot. 
în ciuda impresiei că era hăituit din toate părţile de 

urmăritori, sub focul 
172 
reflectoarelor puternice îndreptate spre el, HR, revenindu-şi în 
fire, s-a îndreptat în fugă în direcția de unde părea să fi venit 
Violetta, găsind astfel imediat scara prin-cipală. Ținîndu-se, ca 
să coboare mai repede sărind peste trepte, de balustrada 
groasă şi lăcuită, susținută de zăbrele pîntecoase de lemn, a 
observat în treacăt un mic tablou agăţat pe perete la înălţimea 
privirii: un peisaj romantic reprezentînd, în timpul unei nopţi 
furtunoase, ruinele unui turn din care căzuseră, fulgeraţi fară 
îndoială, doi bărbaţi identici, care zac acum în iarbă. în graba 
sa a ratat o treaptă şi s-a trezit jos mai repede decît îşi 
închipuise. Din trei salturi, a trecut în sfirşit de uşa de la 
intrare, care, bineînţeles, nu era nici ea încuiată cu cheia. Aerul 
rece al nopţii l-a făcut să se mai calmeze. Pe cînd împingea 
poarta înţepe-nită a grădinii, pentru a ieşi pe cheiul cu pavaj 
inegal, s-a întîlnit cu un ofiţer ame-rican ce venea din sens 
invers şi care i-a adresat din mers un salut scurt şi rigid, la care 
HR nu a răspuns. Celălalt s-a oprit, întorcîndu-se ostentativ 
pentru a-l studia mai bine pe acest personaj nepoliticos sau 
distrat, pe care părea a-l recunoaşte. HR şi-a urmat drumul 
liniştit, facînd la dreapta pe Landwehrkanal către cartierul 
Schoneberg. Buzunarul stîng al paltonului, deşi larg şi adînc, 
avea o umflătură ţuguiată, absolut 

173 
anormală. Şi-a dus mîna la buzunar, constatind fară prea mare 
surprindere pre-zenţa pantofului de bal cu solzi albaştri de 
sirenă, pe care îl luase fără să se gindească atunci cînd o 


rupsese la fugă. Cît despre stiletul de cristal, acesta se odihnea 
acum, în picioare, în mijlocul măsuţei care stă pre-cum un 
tumuleţ în capul scării pe care cobo-rise în grabă, sub un cer de 
furtună, asasinul hăituit, în timp ce fulgerele luminau deco-rul 
iar tunetele bubuiau asurzitor. 

Mărturia ofițerului american este ultima dintr-o serie practic 
neîntreruptă care ne-a permis să reconstituim în detaliu 
acţiunile şi comportamentul bolnavului nostru fugar în 
reşedinţa atit de aparte a familiei von Briicke. După ce HR a 
dispărut la dreapta cum ieşi din fundătură, militarul a trecut la 
rîndul lui de grilajul grădinii, dar în sens invers, şi fără să ezite, 
ca un client fidel al magazinului de păpuşi; este vorba de colo- 
nelul Ralph Johnson, uşor de identificat de către noi toţi şi de 
către toate serviciile secrete occidentale, cunoscut mai ales sub 
numele uzurpat de Sir Ralph, care vine pur şi simplu de lao 
aluzie prietenească la aerul lui foarte britanic. Apoi a urcat cu 
pas vioi cele trei trepte de la intrare, uitîndu-se la ceasul mare 
pe care îl purta la mîna stîngă. 

Ştini aşadar cu precizie că s-au scurs optzeci de minute între 
acest moment foarte 
174 
important şi acela în care HR a apărut la cabaretul Die Sphinx 
(unde lucrează cîteva dintre şcolăriţele noastre), de două ori 
mai mult faţă de cît le ia fetelor ca să parcurgă acest traseu, pe 
care îl cunosc foarte bine: 
mergi de-a lungul canalului dincolo de piaţa Mehring, îl 
traversezi apoi luînd-o la stinga ca să ajungi pe Yorkstrasse. 
Pretinsul nostru agent special dispunea astfel de o marjă de 
timp (între douăzeci şi cinci şi treizeci de minute) pentru a face 
un ocol şi a comite eventual o crimă, fie plănuită dinainte, fie în 
împrejurări accidentale sau din pură întîmplare. în orice caz, 
este limpede că acest cartier îi e familiar din vremea frec- 
ventelor sale şederi în sectorul francez, din apropiere: chiar 
dincolo de Tiergarten, care este de fapt o zonă intemaţională 
(în ciuda apartenenţei teoretice la sectorul britanic), cu Gara 
Zoo, principala poartă spre Vest. 

în plus, fugarul cunoştea cu siguranţă locul unde putea 
nădăjdui să găsească cel mai bun refugiu pe timpul 
interdicţiilor de circulaţie, în acest spaţiu foarte puţin distrus, 
la sud de străzile Kleist şi Biilow, acolo unde abundă localurile 


de noapte, frecventate de militarii aliaţi şi de înalta societate 
inter-lopă, avind cu toţii preţiosul pennis de circulaţie la orice 
oră. Căci nu pare să fi ezitat între diferitele firme care, în 
pofida relativei lor discreţii, rămîn mereu uşor de 
175 
reperat, multe dintre ele afişind de altfel nume franţuzeşti - 
Le Grand Monde, La Cave, Chez la comtesse de S6gur dar şi 
Wonderland, Die Blaue Villa, The Dream, Das 
Mădehenpensionat, Die Holle ete. 
Cînd HR a intrat în „sala de spectacole" a Sphinx-ului, o 
încăpere intimă, deşi foarte aglomerată, Gigi era în picioare pe 
tejgheaua barului, executînd unul din tradiţionalele nmnere 
berlineze, în corset negru şi joben. Fără să-şi întrerupă 
numărul, i-a adresat amical - cu bastonul de dandy, lung, alb şi 
prevăzut cu măciulie de argint - un semn de bun venit, ca şi 
cum ar fi avut întîlnire la cabaret în noaptea aceea, lucru pe 
care adolescenta îl neagă vehement, ţinînd chiar să precizeze 
că-i recomandase bolnavului să rămînă în cameră, dată fiind 
starea lui de slăbiciune, confirmată de doctorul Juan, şi mai 
ales să nu iasă din casă, pretinzînd că i-ar fi spus, pentru a-l 
descuraja, că toate uşile erau încuiate. După cum îi e obiceiul, 
haimanaua a minţit încă o dată. 
Seara se desfăşura fără incidente, într-o muzică lascivă, în 
fumul dulceag al ţigărilor Camel, în luminile roşii difuze, în 
căldura plăcută de infem climatizat, în parfumul ameţitor al 
ţigărilor de foi care se amesteca cu acela, mai aţiţător, al 
fetelor, cele mai multe dintre ele fiind acum aproape dez- 
brăcate. Se formau cupluri, printr-un simplu 
176 
gest îndrăzneţ sau printr-un schimb de priviri. Alţii părăseau 
încăperea, mai mult sau mai puţin discret, îndreptîndu-se spre 
cabinele mici, dar confortabile, amenajate la primul etaj, iar 
pentru instalaţii mai aparte, la subsol. 
După ce a băut cîteva pahare de bourbon, servite de o 
simpatică domnişoară de vreo treisprezece ani pe nume Louisa, 
HR a ador- 
mit de oboseală într-un colţ întunecat al sălii. 
Corpul neînsufleţit al Oberfuhrer-vAva Dany von Bnicke a fost 
găsit în zori de o patrulă militară, în curtea unui imobil aproape 
distrus de bombe, nelocuit, însă în curs de restaurare, dînd 


spre Viktoria Park, adică în imediata apropiere a marelui 
aerodrom de la Tempelhof. De data aceasta asasinul nu mai 
dăduse greş. Cele două gloanţe trase din faţă, de la distanţă 
foarte mică, în piept, şi găsite la locul respectiv, aveau acelaşi 
calibru ca acela care îl rănise la braţ, cu trei zile mai înainte, şi, 
după părerea experţilor, proveneau din acelaşi pistol automat 
Beretta de 9 mm. Alături de cadavru zăcea un pantof de damă 
cu toc înalt a cărui căpută era omată cu solzi albaştri 
metalizaţi. o picătură de sînge roşu aprins îi păta căptuşeala. 

177 

A cincea zi 

HR visează că se trezeşte, tresărind, în camera fără ferestre a 
copiilor von Briicke. Zgomotul violent de sticlă spartă care-l 
smulge din somnul imaginar pare să pro-vină de la dulap, a 
cărui oglindă mare este totuşi intactă. La gîndul unor eventuale 
stri-căciuni în interior, se scoală şi deschide uşa masivă. Pe 
etajera centrală, la înălţimea privirii, pumnalul de cristal (care 
stătuse pînă atunci pe piciorul său de cupă de şam-panie) a 
căzut, într-adevăr, pe pantoful albastru cu solzi de sirenă, 
răstumat, cu siguranţă, de vibraţiile vreunui cvadrimotor 
american ce zbura prea jos (din pricina vîntului dinspre nord) 
după decolarea de la Tempelhof şi care a făcut să se zgilţiie 
toate obiectele din casă, precum un cutremur. în căderea lui 
brutală, transparenta lamă ascuţită a tăiat profund pielea 
întoarsă care căptuşeşte interiorul delicatului pantof, răstumat 
şi el acum pe o parte. Tăietura sîngerează abundent: un lichid 
roşu, Viscos, 

179 
se scurge pulsînd spasmodic pe etajera de dedesubt şi pe 
lenjeria intimă a lui Gigi, îngrămădită acolo în dezordine. 
HR, cuprins de panică, nu ştie ce să facă pentru a opri 
hemoragia. Se sperie cu atît mai mult cu 
cît întreaga casă s-a umplut brusc de ţipete ascuţite... 

M-am trezit atunci de-a binelea, însă în camera cu numărul 3 a 
Hotelului Aliaților. Două cameriste se certau violent pe culoar 
chiar în spatele uşii mele. Eram tot în pijama, întins de-a latul 
peste plapuma boţită şi umezită de transpiraţia mea. 
TBrminîndu-mi Frubhstuck-ul după plecarea lui Pierre Garin, 
intenţionasem să mă odihnesc puţin pe pat şi, nerefăcut după 
oboseala acestei nopţi agitate, unnată de un somn prea scurt, 


adormisem pe loc. Şi iată că soarele iernatic apunea, coborind 
printre cele două draperii netrase. Cameristele se insultau într- 
un limbaj dialectal, cu un puternic accent țărănesc, pe care nu-l 
înţelegeam deloc. 

M-am ridicat cu greutate şi am deschis uşa brusc. Maria şi 
tinăra ei colegă (cu sigu-ranţă o începătoare) au pus imediat 
capăt altercaţiei. Pe podeaua culoarului era o carafă de sticlă 
albă spartă în trei bucăţi, al cărei conţinut (care părea a fi vin 
roşu) se întinsese pînă în pragul uşii. Deşi nervoasă, Maria 
mi-a adresat un suris forţat şi a vrut 
180 
să se justifice, întrebuinţind acum, ca să 

înţeleg eu, o germană mai clasică, mai simplă: 

— Idioata asta mică s-a speriat: credea 
că avionul se va prăbuşi peste casă şi a scăpat tava. 

— Nu-i adevărat, protesta timid cealaltă fată. Ea m-a împins 
înadins, ca să mă facă să-mi pierd echilibrul. 

— Ajunge! Nu plictisi clienţii cu poveştile tale. Domnule 
Wall, vă aşteaptă jos de o oră doi domni. Mi-au spus să nu vă 
tre-zesc... că nu erau grăbiţi... voiau să ştie dacă hotelul are 
încă o ieşire! 

—Bine... De fapt, mai este o ieşire? 

—Bineînţeles că nu!... De ce?... Doar cea pe care o ştiţi şi 
care dă spre canal. E una singură, şi pentru cafenea, şi pentru 
livrări, şi pentru hotel. 

Maria părea să considere această pro-blemă a uşii drept o 
curiozitate bizară a vizitatorilor. Sau poate făcea pe naiva, 
înţele-gînd, dimpotrivă, foarte bine ce seixmificaţie avea 
întrebarea? Poate chiar, surescitată de ideea eventualei mele 
evadări, să-mi fi grăbit în mod deliberat reapariţia provo-cînd 
tot scandalul ăsta pe culoar? Am răspuns calm că voi cobori, că 
trebuia doar să mă lase să mă îrnbrac. Am închis sec uşa, 
întorcînd demonstrativ cheia în broască, cu un zgomot surd, de 
parcă aş fi 

181 
tras cu un revolver prevăzut cu dispozitivul numit 
„amortizor". 
în acel moment am văzut pe scaun pro-prinl meu costum de 
călătorie, în locul unde-l aşezasem pe cel de împrumut, cu care 
mă întorsesem noaptea trecută. Şi, pe cuierul de perete, în 


fundul camerei, paltonul dis-părut se afla acum aşezat pe 
umeraş... în ce împrejurări, Ja ce oră se va fi produs înlocuirea, 
fără ca eu să-mi dau seama? Neputind să-mi amintesc dacă 
hainele mele adevărate reapăruseră deja atunci cînd Pierre 
Garin înu făcuse acea vizită rapidă, era foarte posibil să nu le fi 
observat după apariţia intempestivă a Mariei, atunci cînd îim 
adusese micul dejun, pentru că pre-zenţa lor mi-era atît de 
familiară... însă ceea ce mă tulbura cel mai mult era faptul că 
de acum înainte nu mai exista nici cea mai mică dovadă a 
vreunui adevăr obiectiv al ultimelor mele deplasări. Totul dispă- 
ruse: costumul comod din tweed, oribilele şosete roşii cu dungi 
negre, cămaşa şi batista brodate cu un W gotic, noroiul din 
subterană pe pantofii butucănoşi, Ausweis-ul berlinez cu 
fotografia mea (sau cu aceea a unui chip foarte asemănător cu 
al meu), dar atestînd o altă identitate, fără nici o legătură cu 
vreuna din cele pe care le folosesc, deşi 
avînd de-a face îndeaproape cu călătoria mea. 
182 

Mi-am amintit apoi de chiloţii pătaţi de sînge, ridicaţi de pe 
jos, nu se ştie de ce, în camera lui Gigi. Nu-i scosesem oare 
din buzunarul pantalonilor de tweed înainte de a mă băga în 
pat ? (în orice caz, îmi amin-team că i-am îndesat repede în 
buzunar, după ce am privit cele trei desene erotice ale sosiei 
mele, remarcînd cu această ocazie că nu prea am văzut un 
costum întreg din acest fel de stofă.) Unde i-oi fi vîrît atunci 
cînd am intrat aici?... Am reuşit să-i descopăr, cu un sentiment 
de uşurare, în coşul de gunoi din baie; din fericire, nu se 
facuse curăţenie, fiindcă nu ieşisem din cameră. 

Examinîndu-i cu atenţie, am observat o mică ruptură în 
centrul petei roşii, făcută parcă de virful unui obiect foarte 
ascuţit, Nu se impunea oare o legătură cu stiletul de sticlă care 
apăruse din nou în coşmarul meu recent? Conţinutul anecdotic 
al aces-tuia, aşa cum se întîmplă întotdeauna în vise, se explica 
de altfel uşor pornind de la elemente de realitate trăite în ajun: 
aşe-zind, pe raftul foarte încărcat al dulapului masiv, cupa de 
şampanie spartă chiar lingă pantoful albastru, mă fulgerase 
ideea (o, Angelica!) să prind un peşte din adîncuri cu acest virf 
de harpon, într-o partidă de pescuit subacvatic. Aşez cu grijă 
trofeul de vinătoare în spatele oglinzii dulăpiorului 

183 


de medicamente, atestînd astfel existenţa verificabilă a 
aventurilor mele nocturne, atent să nu se piardă minusculul 
ciob de sticlă rămas agăţat în mătasea zdrenţuită. 
După ce m-am îmbrăcat, fară prea mare grabă, ca să-mi 
întîlnescjos vizitatorii, am zărit o umflătură anormală care 
defbrma buzunarul stîng al paltonului îmblănit agă-ţat în cuier. 
Apropiindu-mă prudent şi introducînd o mînă nesigură, am scos 
un pistol automat, greu, pe care l-am recunos-cut imediat: dacă 
nu era chiar acelaşi, era oricuin identic cu pistolul Beretta 
găsit, la sosirea mea la Berlin, în sertarul biroului din 
apartamentul J.K. care dădea spre Piaţa Oamenilor de Anne. 
Cineva doreşte aşadar să mă împingă la sinucidere? Amînînd 
pentru mai tîrziu analiza acestei probleme şi neştiind ce să fac 
cu această annă încă-păţinată, am pus-o la loc, acolo unde 
cineva o strecurase înainte de a-mi înapoia hainele, apoi am 
coborit, evident, fară palton. 
în Cafe des Allies, un local în general puţin frecventat, cei 
doi bărbaţi care voiau să mă vadă erau foarte uşor de 
identificat: nu mai existau alţi clienţi. Instalaţi la o masă de 
lîngă uşă, în faţa unor halbe de bere aproape goale, şi-au 
ridicat ochii spre mine, iar unul dintre ei mi-a arătat (cu un 
gest mai degrabă resemnat decît imperativ) scaunul gol care, 
nu încape îndoială, mă aştepta. 
184 
Am înţeles pe loc, după îmbrăcăminte, că era vorba de nişte 
poliţişti germani în civil; 
de altfel, drept preambul, şi-au prezentat legitimaţiile oficiale 
care le atestau funcţia şijustificau misiunea pe care o aveau, 
aceea de a obţine de la mine răspunsuri precise, veridice, la 
obiect. Deşi puţin vorbăreţi şi fară să fi considerat necesar să 
se ridice de pe scaune la sosirea mea, prin gesturi şi atitudini, 
ca şi prin puţinele cuvinte rostite, manifestau curtoazie, ba 
chiar - cel puţin aparent - o anume bunăvoință. Cel mai tînăr 
vorbea o franceză limpede şi corectă, fară prea mari subtilităţi, 
iar eu m-am simţit onorat de această solicitudine a poliţiei faţă 
de mine, deşi pierdeam astfel un mijloc important de a eluda 
vreo întrebare mco-modă, prefacîndu-mă că nu-i înţeleg sensul 
exact sau implicaţiile evidente. 
Aruncînd o privire rapidă peste legiti-maţiile lor, am văzut că 
acela dintre ei care nu vorbea limba mea matemă - fie că nu o 


ştia, fie din calcul - avea un grad mai mare. Afişa o plictiseală 
uşor absentă. Celălat mi-a explicat pe scurt situaţia: eram 
bănnit că am jucat un anume rol (ca să nu spun mai mult) în 
crima pe care începuseră s-o anche-teze în această dimineaţă. 
Deoarece nici victima şi nici vreunul dintre potenţialii suspecți 
nu aparţineau serviciilor americane, civile sau militare, în mod 
normal ancheta - 
185 
cel puţin la început - trebuia condusă de Stadtpolizei* din 
Berlinul de Vest. Urma deci să-mi citească, pînă una-alta, 
partea din raport care mă privea. Dacă aveam de facut vreo 
remarcă, aveam dreptul să-l între-rup, însă era preferabil, 
pentru a nu pierde timpul în zadar, să nu uzez prea des de 
această posibilitate, în aşa fel încît obser-vaţiile mele 
personale, eventualele contes-taţii sau comentarii justificative 
să fie grupate, de pildă la sfirşitul expunerii sale preluninare. 
Am fost de acord, iar el a început de îndată lectura paginilor 
dactilografiate scoase dintr-o servietă burduşită : 
„Va numiţi Boris Wallon, născut în luna octombrie 1903 la 
Brest, nu Brestul din Bielorusia, ci un port militar din provincia 
franceză Bretagne. Sau, mă rog, asta e iden-titatea sub care aţi 
trecut de checkpoint-ul** de pe Friedrichstrasse ca să ajungeţi 
în par-tea occidentală a oraşului. Totuşi, cu treizeci de ore mai 
devreme, aţi părăsit Republica Federală prin postul de frontieră 
de la Bebra cu un paşaport pe care figurau un alt nume, Robin, 
şi un alt prenume, Henri; este, de altfel, documentul pe care I- 
aţi prezentat şi în tren, la controlul militar provocat de 
comportarea dumneavoastră bizară în gara 
* Poliţia municipală (germ.) - n. tr. 
** Punctul de control (engl.) - n. tr. 
186 
Bitterfeld. Faptul că aveţi mai multe Reisepass aparent 
autentice, dar cu nume, locuri de naştere şi profesii diferite 
nu va fi reţinut împotriva dumneavoastră; este adeseori cazul 
călătorilor francezi în misi-une, şi nu e treaba noastră. In 
principiu, nu ne interesează nici ce aţi făcut după intra-rea în 
zona sovietică, la Gerstungen-Eisenach, pînă la ieşirea din 
Berlinul de Est şi tre-cerea în sectorul american de ocupaţie. 
Problema e însă că v-aţi petrecut acea noapte (din 14 spre 15) 
la primnl etaj al unui imobil în ruine care dă spre Gendar- 


menmarkt, exact vizavi de punctul în care un anume colonel 
von Briicke a fost, către miezul nopţii, victima unui prim 
atentat criminal: două focuri de revolver trase de la una din 
ferestrele imobilului cu pricina, care doar l-au rănit la braţ. o 
bătrînă lipsită de resurse, pe nume Ilse Back, locuieşte acolo 
ilegal, în pofida stării insalubre a clă-dirii, lipsită de 
electricitate şi de apă curentă; 

ea v-a recunoscut în mod categoric din setul de fotografii care 
i-au fost arătate. Este sigură că gloanţele au pornit din micul 
apar-tament pe jumătate distrus, de nelocuit, situat pe acelaşi 
palier. V-a văzut sosind la căderea nopţii şi apoi ieşind, prima 
dată, după ce s-au auzit împuşcăturile. în timpul depoziţiei, fără 
să-i sugereze cineva, a 

187 

menţionat paltonul gros, îmblănit, mirată că un călător atît de 

bine îmbrăcat vine să 

doarmă într-un loc unde se aciuează vaga-bonzii. 

V-a văzut plecînd a doua zi cu bagajele, însă fară mustaţa pe 
care o aveaţi în ajun. Deşi această persoană a dat dovadă, în 
timpul declaraţiilor ei, de o trecătoare, dar evidentă slăbiciune 
mintală, detaliile pe care ni le-a fumizat sînt surprinzătoare, 
cu atit mai mult cu cît, o dată ajuns în Kreuzberg (venind pejos 
pe Friedrichstrasse), aţi cerut lămuriri de la o tînără 
chelneriţă de la bra-seria Spartakus, care v-a indicat cum să 
ajungeţi în Feldmesserstrasse, unde aţi închi-riat o cameră de 
hotel - chiar aici - la cîţiva paşi de domiciliul legal al 
presupusei dum-neavoastre victime şi al fostei sale soţii de 
origine franceză, Joelle Kastanjevica. Nu v-aţi îndreptat 
încoace paşii din întîmplare, 
iar coincidenţa poate, evident, să pară suspectă. 

Or acelaşi ofiţer din serviciile speciale ale Wehrrnacht-ului, 
Dany von Brucke, a fost asasinat noaptea trecută (de data asta 
de-adevăratelea), la ora 1 şi 45: s-au tras de la mică distanţă 
două gloanţe în pieptul victimei, cu un pistol automat de 9 mili- 
metri, annă identică - spun experţii - cu cea care, cu trei zile 
înainte, nu-i provocase decit o rană uşoară. Gloanţele trase în 
cele 
188 
două situaţii au fost găsite de fiecare dată la faţa locului, a 
doua oară pe un şantier de reconstrucţie de lingă Viktoria Park, 


la trei-zeci şi cinci de minute de mers pe jos de aici, fără să te 
grăbeşti. Momentul exact al crimei ne-a fost indicat de un 
paznic de noapte care a auzit împuşcăturile şi s-a nitat la ceas. 
Cele două tuburi percutate după noua încercare reuşită 
căzuseră în praf în imediata apropiere a cadavrului. în cazul 
primei tentative ratate din Berlinul de Est, tuburile au fost 
descoperite în apartamen-tul indicat de doamna Back, în faţa 
ferestrei fără cercevele de unde spune că aţi tras. Chiar dacă 
această femeie e pe jumătate nebună şi vede peste tot criminali 
sadici şi spioni israelieni deghizați, trebuie să admi-tem că 
delirul ei confirmă cîteva puncte esenţiale ale anchetei noastre 
ştiinţifice şi fară cusur... 

După aceste complimente pe care şi le adresa într-un fel lui 
însuşi, polițistul şi-a ridicat privirea şi m-a fixat insistent, drept 
în ochi. Fără să mă tulbur, i-am zîmbit, ca şi cum m-aş fi asociat 
complimentelor sale, suris ce putea fi interpretat şi ca o uşoară 
ironie. De fapt, nu fusesem deloc surprins de relatarea sa, pe 
care, pe alocuri, o citise după textul dactilografiat, impro-vizînd 
însă în mai multe rînduri (ultima frază, de exemplu, îmi păruse 
a fi o adăugire 

189 
menţionat paltonul gros, îmblănit, mirată că un călător atît de 
bine îmbrăcat vine să 

doarmă într-un loc unde se aciuează vaga-bonzii. 

V-a văzut plecînd a doua zi cu bagajele, însă fară mustaţa pe 
care o aveaţi în ajun. Deşi această persoană a dat dovadă, în 
timpul declaraţiilor ei, de o trecătoare, dar evidentă slăbiciune 
mintală, detaliile pe care ni le-a fumizat sînt surprinzătoare, 
cu atit mai mult cu cît, o dată ajuns în Kreuzberg (venind pejos 
pe Friedrichstrasse), aţi cerut lămuriri de la o tînără 
chelneriţă de la bra-seria Spartakus, care v-a indicat cum să 
ajungeţi în Feldmesserstrasse, unde aţi închi-riat o cameră de 
hotel - chiar aici - la cîţiva paşi de domiciliul legal al 
presupusei dum-neavoastre victime şi al fostei sale soţii de 
origine franceză, Joelle Kastanjevica. Nu v-aţi îndreptat 
încoace paşii din întîmplare, 
iar coincidenţa poate, evident, să pară suspectă. 

Or acelaşi ofiţer din serviciile speciale ale Wehrrnacht-ului, 
Dany von Brucke, a fost asasinat noaptea trecută (de data asta 
de-adevăratelea), la ora 1 şi 45: s-au tras de la mică distanţă 


două gloanţe în pieptul victimei, cu un pistol automat de 9 mili- 
metri, annă identică - spun experţii - cu cea care, cu trei zile 
înainte, nu-i provocase decit o rană uşoară. Gloanţele trase în 
cele 

188 

două situaţii au fost găsite de fiecare dată la faţa locului, a 
doua oară pe un şantier de reconstrucţie de lingă Viktoria Park, 
la trei-zeci şi cinci de minute de mers pe jos de aici, fără să te 
grăbeşti. Momentul exact al crimei ne-a fost indicat de un 
paznic de noapte care a auzit împuşcăturile şi s-a nitat la ceas. 
Cele două tuburi percutate după noua încercare reuşită 
căzuseră în praf în imediata apropiere a cadavrului. în cazul 
primei tentative ratate din Berlinul de Est, tuburile au fost 
descoperite în apartamen-tul indicat de doamna Back, în faţa 
ferestrei fără cercevele de unde spune că aţi tras. Chiar dacă 
această femeie e pe jumătate nebună şi vede peste tot criminali 
sadici şi spioni israelieni deghizați, trebuie să admi-tem că 
delirul ei confirmă cîteva puncte esenţiale ale anchetei noastre 
ştiinţifice şi fară cusur... 

După aceste complimente pe care şi le adresa într-un fel lui 
însuşi, polițistul şi-a ridicat privirea şi m-a fixat insistent, drept 
în ochi. Fără să mă tulbur, i-am zîmbit, ca şi cum m-aş fi asociat 
complimentelor sale, suris ce putea fi interpretat şi ca o uşoară 
ironie. De fapt, nu fusesem deloc surprins de relatarea sa, pe 
care, pe alocuri, o citise după textul dactilografiat, impro-vizînd 
însă în mai multe rînduri (ultima frază, de exemplu, îmi păruse 
a fi o adăugire 

189 
personală): îmi confirma bănuielile cu privire la crima pe care 
cineva voia să mi-o pună în cîrcă. Dar cine oare? Pierre Garin? 
Walther von Briicke ?... Mă pregăteam aşadar să răspund cu 
francheţe, ezitind totuşi în ce priveşte lucrurile pe care aveam 
voie să le dezvălui poliţiei berlineze referitor la o presupusă 
misiune, din ce în ce mai neclară, şi din cauza căreia mă 
transfonnasem tot mai mult în victimă. 

Dar, înainte de a mă hotări să vorbesc, interlocutorul meu şi-a 
întors brusc privi-rea către superiorul lui, care tocmai se ridi- 
case. La rîndul meu, mi-am îndreptat ochii spre ăcest personaj 
înalt, al cărui chip îşi schimbase dintr-o dată expresia: dezinte- 
resului plin de lehamite îi luase locu] o aten-ţie vie, aproape 


anxioasă, în timp ce fixa ceva în spatele meu, în direcţia scării 
care ducea la primul etaj. Subordonatul fran-cofon s-a ridicat şi 
el repede şi a înţepenit, privind în aceeaşi direcţie cu rivna unui 
cîine de vinătoare gata să atace, atitudine pe cît de vizibilă, pe 
atit de neaşteptată. 

Fără să mă ridic de pe scaun sau să mă arăt în vreun fel 
tensionat, am întors capul ca să văd obiectul bruştei lor agitaţii. 
Chiar în faţa lor, pe ultima treaptă de jos, Maria se afla alături 
de un Schupo* în unifonnă 
* Poliţist (germ., fam.) - n. tr. 

190 
ce ţinea cu ambele miini o valijoară plată, destul de mare, pe 
care o purta orizontal, cu o respectuoasă vigilenţă, ca şi cum ar 
fi fost un obiect foarte valoros. Pe buzele graţioa-sei cameriste 
se citeau cuvintele, în ger-mană, desigur, articulate cu grijă, ale 
unui mesaj mut pe care îl adresa acuzatorilor mei. Tînăra cu 
chip naiv aparţinea aşadar serviciilor locale de informaţii, 
asemenea majorităţii servitorilor din hotelurile şi pen-siunile 
berlineze. De îndată ce m-am uitat la ea, Maria şi-a întrempt 
mimica, arborînd pe loc un zîmbet inocent care mi-era adre-sat. 
Inspectorul-şef le-a facut semn să se apropie, iar ei s-au 
executat cu mult zel. 
După ce Maria a dat la o parte cele două halbe aproape goale, 
agentul de poliţie şi-a depus preţioasa pradă pe masă, 
deschizînd-o cu precauţiile rezervate îndeobşte obiectelor de 
artă. în interior, aranjate cu grijă şi sepa-rate cu ghemotoace de 
hîrtie subţire, se aflau şapte pungi de plastic transparente, 
închise fiecare cu un şnur de care atirna cîte o etichetă scrisă 
de mînă cu litere gotice, ili-zibile pentru un francez. Am 
identificat însă fară greutate pantoful de bal cu căputa ornată 
cu paiete albastre a cărui căptuşeală de piele întoarsă era acum 
pătată de sînge, pistolul automat Beretta de 9 mm, patru tuburi 
percutate după toate aparențele de arma respectivă, o păpuşică 
dezbrăcată 

191 
dintr-un celuloid de culoarea pielii, căreia i se smulseseră 
braţele, chiloţii de satin cu volănaşe de dantelă încreţită, pe 
care eu îi credeam la adăpost în dulăpiorul de toaletă, im flacon 
de sticlă conținînd un rest de lichid incolor şi în care era băgată 
o pipetă încor-porată în dop, periculoasa bucată din cupa de 


şampanie spartă, al cărei vîrf ascuţit păstra dîre de sînge. 
Polițistul care îmi citise raportul m-a întrebat, după un moment 
de tăcere, dacă recunoşteam aceste obiecte. Le-am privit cu şi 
mai mare atenţie şi am răspuns fară să mă tulbur: 
—Un pantof asemănător cu acesta se afla pe raftul dulapului, în 
camera în care am donnit cu Joelle Kast, dar nu era pătat de 
sînge şi era pentru piciorul drept; or aici avem un pantofpentru 
stîngul. Pistolul care a fost găsit, bănuiesc, printre lucrurile 
mele mi-a fost pus, în timp ce dormeam, într-un buzunar al 
paltonului îmblănit; cînd m-am trezit, am descoperit eu însumi 
pre-zenţa lui suspectă. 
— Nu l-aţi văzut niciodată înainte ?... De pildă în apartamentul 
în ruină care dă spre Piaţa Oamenilor de Anne ? 
— într-adevăr, în sertarul mesei se afla un pistol automat; însă, 
dacă memoria nu mă înşală, era un model de un calibru mai 
mic. Cît despre tuburile goale, habar n-am 
192 
de unde ar putea proveni... în schimb, păpuşa martirizată vine 
direct dintr-un vis de copil. 
—Un vis de-al dumneavostră? 
— De-al meu, dar şi al multor alţi băie-ţei! In privinţa stiletului 
de cristal, pare a fi ciobul unui pahar de vin spumos în care era 
vopsea roşie, pe care l-am văzut în camera lui Gigi, fiica lui 
Joelle, cameră unde, în mijlocul unei dezordini îngrozitoare, 
erau azvirliţi pe jos nişte chiloţi de mătase pătaţi cu sînge 
menstrual. Aceia nu pot fi totuşi confundați cu proba pe care 
mi-o prezentaţi aici: nu aveau nici un volănaş de dantelă, iar 
țesătura lor foarte simplă, de şcolăriţă, nu era ruptă în dreptul 
fantei vulvare. 
— Am putea afla atunci de unde aţi luat această lenjerie sfişiată 
cu pumnalul, pe care am găsit-o chiar aici, în baia dumnea- 
voastră? 
— N-am luat-o de nicăieri. Ca şi în cazul 
pistolului Beretta, singura explicaţie ar fi că o persoană a cărei 
identitate îmi scapă a introdus dovezi falsificate în existenţa 
mea, cu scopul probabil de a-mi pune în cîrcă o crimă din care 
nu înţeleg mare lucru. 
— Şi ce ar reprezenta, în scenariul dum-neavoastră atît de 
puţin credibil, această sticluţă a cărei pipetă este încă pe 
jumătate plină? Ce fel de lichid conţine? 


Acesta este, de fapt, singurul element din conţinutul 
heteroclit al valijoarei care 
193 
nu-mi aminteşte de nimic. Examinîndu-l din nou, observ că 
flaconul, un model vag farmaceutic, lasă să se întrevadă, privit 
din anumite unghiuri, o inscriptie tocită din care se distinge 
îndeosebi silueta unui ele-fant, sub numele grecesc al acestui 
mamifer, dar cu majuscule chirilice (adică un S rusesc în formă 
de e latinesc, în locul lui sigma final), continuată dedesubt, cu 
litere mai mici, de cuvîntul nemtesc Radierflussigkeit, al cărui 
sens rămîne pentru mine mai degrabă misterios. îmi vine brusc 
o idee, gîndindu-mă la activităţile artistice ale lui Walther von 
Briicke: Radierung înseamnă gravură în acvaforte... Preferind 
totuşi să nu pomenesc deocamdată nimic despre dese-nele 
erotice foarte compromiţătoare ale riva-lului meu, aleg un alt 
răspuns, mai evaziv : 

—Ar putea fi un narcotic sau o otravă ce atacă sistemul 
nervos, şi care mi-a fost administrată, picătură cu picătură, de 
mai multe zile, în tot ceea ce beau: cafea, bere, vin, Coca- 
Cola... pînă şi în apa de la chiuvetă. 

—Da, bineînţeles... Psihoza, sau ahbiul dumneavoastră, cu 
privire la o maşinaţiune organizată cu ajutorul diferitelor 
droguri, figurează de altfel în dosarul nostru. Dacă bănuiţi pe 
cineva anume, aţi avea tot inte-resul să spuneţi despre cine 
este vorba. 

Aplecat în continuare asupra valijoarei larg deschise pe 
masă, dar ridicînd brusc 
194 

ochii (din întîmplare, sau poate datorită unor şuşoteli mai 

animate ?) către fundalul prost luminat al sălii, am constatat că 
Maria şi cel mai vîrstnic dintre ofiţerii de poliţie, stînd în 
picioare în faţa barului aşa cum mă aflam eu însumi în faţa 
colegului său aşezat pe scaun cu spatele la ei, îşi vorbeau cu 
însufleţire, însă evitind să ridice tonul. Foarte în largul lor 
amindoi, păreau că se cunosc de multă vreme, şi m-am gîndit 
la început, luîndu-mă după aerul lor grav, că era vorba de 
relaţii strict profesionale. Dar un gest foarte tandru al 
bărbatului m-a făcut mai apoi să trag concluzia că între ei era 

o intimitate mult mai strinsă, cu puternice conotaţii sexuale 

implicite... Doar dacă, dîndu-şi seama că le observ cu atenţie 


con- 
vorbirea, care mă privea, nu doreau să mă păcălească. 

— în orice caz, reia anchetatorul meu, există ceva care vă 
infirmă ipoteza. Pe de o parte, nu e vorba de o otravă, ci de un 
lichid corector, aşa cum e scris, în germană, pe flacon. (Acest 
lichid pentru şters acţionează, de altfel, cu totul remarcabil, 
după opinia mea, şi nu strică deloc hîrtia, oricît de fra-gilă ar 
fi.) lar, pe de altă parte, propriile dumneavoastră amprente au 
fost găsite pe sticlă, clare şi numeroase, fară nici un dubiu. 

Acestea fiind spuse, polițistul se ridică şi închide valijoara 
al cărei conţinut - crede 

195 
el - îmi dovedeşte vinovăția. Cele două încuietori ale capacului 
se trîntesc, cu un zgomot de mecanism infailibil, părînd să 
închidă şi discuţia noastră. 

— Bărbatul care încearcă să-mi pună în seamă crima sa, 
spun eu atunci, se numeşte Walther von Briicke, însuşi fiul 
victimei. 

— Din nefericire, fiul cu pricina a murit în mai '45, în timpul 
ultimelor lupte din Mecklemburg. 

— Asta pretind toţi participanţii la com-plot. însă ei mint, iar 
eu pot aduce dovezi. Această minciună colectivă premeditată 
dezvăluie, dimpotrivă, identitatea asasinului. 

— Care ar fi mobilul ? 

—o rivalitate feroce cu vădit caracter oedipian. Este o 
familie blestemată, ca în regatul Tebei! 

Polițistul pare că se gîndeşte. Se hotă-răşte în sfirşit să 
enunţe rar şi cu o voce acum visătoare, îndepărtată, vag 
surizătoare, argumentele care, din punctul său de vedere, îl 
scot din cauză pe prezumtivul vinovat: 

— Nu sînteţi cel mai îndreptăţit, dragă domnule, să acuzaţi 
pe cineva cu asemenea dovezi... în plus, dacă sînteţi atît de 
bine informat, ar trebni să ştiţi că fiul cu pri-cina, care a 
supravieţuit într-adevăr, în pofida rănilor grave la ochi, este 
astăzi unul dintre agenţii noştri de încredere, tocmai datorită 
trecutului său, ca şi datorită 
196 
legăturilor pe care le are acuin cu numeroase reţele de trafic, 
cu societăţi mai mult sau mai puţin clandestine şi cu reglările 
dubioase de conturi care proliferează acum în Berlin. Să ştiţi, 


de asemenea, că preţiosul nostru WB (cum îl numim noi), chiar 
în momentul cînd tatăl său era ucis, a fost supus unui control 
de rutină facut în acea noapte de Poliţia Militară în imediata 
apropiere a domi-ciliului său. Există o coincidenţă absolută 
între momentul în care paznicul şantienilui de lingă Viktoria 
Park a auzit împuşcătu-rile şi acela în care Vebe îşi prezenta 
Ausums-ul, la doi kilometri distanţă de şantier, poliţiştilor 
americani. 
în timp ce mă gindesc la ce am făcut eu însumi în această 
perioadă şi fac compa-raţii cu ultimele elemente ale anchetei 
des-făşurate de poliţie, care ină aruncă din nou în intense 
reflecţii personale şi amintiri tulburătoare, funcţionarul 
satisfacut înşfacă valijoara şi se îndreaptă către santinela 
rămasă în faţa uşii de la intrare. La jumă-tatea drumului se 
întoarce spre mine pentru a-mi mai da o lovitură, păstrindu-şi 
tonul afabil. 
— Deţinem, de asemenea, un vechi act de identitate franțuzesc 
pe care numele, prenumele şi locul naşterii dumneavoastră au 
fost falsificate abil,  Brest-Sainpierre înlocuind Berlin- 
Kreuzberg, iar Mathias V. 
197 

Franck figurînd în locul lui Markus v. Bnicke. Numai data 

naşterii a fost păstrată intactă: 6 octombrie 1903. 

— Nu se poate să nu ştiţi că acest Markus, fratele geamăn 
al lui Walther, a murit la o vîrstă foarte fragedă! 

— Ştiu asta, bineînțeles, dar se pare că învierea e un obicei 
ereditar în această fami-lie fabuloasă... Dacă doriți să adăugaţi 
ceva la depoziția dumneavoastră, anunţaţi-mă. Mă cheamă 
Lorentz, la fel ca pe inventatorul* providenţial al „timpului 
local" şi al ecua-ţiilor care stau la originea teoriei relati- 
vităţii... Comisarul Lorentz, la dispoziţia dumneavoastră. 

Şi, fSră a-mi aştepta răspunsul, a ieşit imediat în stradă, 
urmat de agentul de poliţie în uniformă, căruia i-a înmînat 
inestimabila valijoară a Pandorei. La celălalt capăt al cafenelei, 
lîngă barul luminat acum de un bec gălbui, atît colegul său cît 
şi Maria dispă-ruseră. Nu puteau fi decît undeva în hotel, 
deoarece mi se spusese că nu exista altă uşă care să dea spre 
exterior. Am rămas singur o vreme în sala părăsită, în care era 
din ce în ce mai întuneric, într-o stare de perplexitate datorată 
acelui act de identitate de două ori fals, care nu putea fi altceva 


* Hendrik Antoon Lorentz (1853-1928), fizician olandez - n. tr. 
198 
decît una dintre invențiile absurde ale duşmanilor mei, a căror 
haită se apropia tot mai periculos, rînjind sarcastic. 
Afară se lăsase noaptea, iar cheiurile cu solul inegal, în 
dimburi, păreau cu totul pustii. Pietrele dislocate ale 
caldarimului luceau slab, udate de picla vesperală, ceea ce le 
accentua şi mai mult relieful. La capă-tul canalului mort, în faţa 
mea, amintirea din copilărie era tot acolo, nemişcată şi tenace, 
amenințătoare poate sau doar disperată. Un felinar arhaic, 
aşezat chiar deasupra, arunca o lumină albăstrită de ceaţă, 
într-un halou teatral savant calculat, asupra scheletului de lemn 
putred al cora-biei-fantomă, eternizată în plin naufragiu... 
Mama stătea acolo, lingă apa murdară, fără să mai facă nici un 
gest, tăcută ca o statuie. lar eu mă agăţam de mîna ei inertă, 
întrebîndu-mă ce-o să facem de acum înainte... o trăgeam şi 
mai tare de braţ, ca s-o trezesc. A spus cu un fel de epuizare 
resemnată: „Vino, Marco, plecăm... Din moment ce casa e 
închisă... Trebuie să fim la gara de nord cel tîrziu într-o oră. 
Numai că trebuie mai întîi să recuperez valizele..." Şi apoi, în 
loc să schiţeze vreo mişcare ca să părăsim aceste locuri 
înfricoşătoare şi pustii care nu ne acceptau, a început să plingă 
încet, fără zgomot. Nu înţelegeam 

199 
de ce, însă încercam şi eu să nu mă mişc. Era ca şi cum am fi 
murit amîndoi, fără să ne fi dat seama. 
Evident că am pierdut trenul. Extenuaţi, am sfirşit prin a ne 
adăposti în nişte locuri anonime şi nesigure, vreo cameră 
modestă de hotel, din apropierea gării, fară îndoială. Mama nu 
spunea nimic. Bagajele, aşezate grămadă pe podea, aveau un 
aer inutil şi nefericit. Deasupra patului se afla o repro-ducere 
înrămată, în culori, a unui tablou foarte sumbru ce înfaţişa o 
scenă de război. Doi bărbaţi morţi în haine civile zăceau lîngă 
un zid din piatră, unul culcat pe spate în iarbă, celălalt pe 
burtă, cu membrele răsu-cite într-o dezordine grotescă. Era 
evident că tocmai fuseseră împuşcaţi. Patru soldaţi tirîndu-şi 
puştilc, încovoiaţi sub greutatea datoriei împlinite (sau a 
ruşinii), se înde-părtau spre stînga, de-a lungul unui drum plin 
de pietre. Ultimul avea un felinar mare, răspîndind în noapte 
luciri roşiatice, care proiectau umbrele într-un balet lugubru şi 


ireal, în noaptea aceea am dormit cu mama. 
Se stimise un vînt uşor, se auzea acum clipocitul slab al apei 
lovindu-se de peretele invizibil din piatră, chiar sub mine. Am 
urcat din nou în camera mea cu numărul 3, pradă unor noi 
incertitudini şi angoase contra-dictorii. Fără vreun motiv 
explicabil, intram tiptil, apăsînd pe clanţă cu infinite precautii 
200 
şi înaintînd în semiîntuneric ca un hoţ caruia îi e frică să nu-l 
trezească pe proprietar. Camera era, deci, cufundată în 
penumbră; 
o lumină vagă venea din baie, unde rămă-sese aprins neonul, 
care-ţi permitea să te deplasezi fară probleme. M-am dus 
imediat la cuierul din perete. Aşa cum mă aştep-tam, în 
buzunarul paltonului îmblănit pus pe umeraş nu mai era nici 
urmă de pistol. Dar, mergind de-a lungul peretelui pe care era 
agăţată o reproducere proastă după Goya, aproape neagră din 
cauza întuneri-cului, am putut constata, într-un loc, dim- 
potrivă, foarte luminat, că chiloţii cu volănaşe însîngerate erau 
tot în ascunză-toare, deasupra chiuvetei, în spatele oglinzii 
mascînd o cavitate m zid ce servea drept dulăpior de 
medicamente. Pe raftul de jos se aliniau o mulţime de flacoane 
şi tuburi care nu-mi aparţineau. în spaţiul gol dintre două fiole 
de sticlă colorată era gravată urma unui obiect ce dispăruse. 
întors în dormitor, am răsucit întreru-pătorul becnlui mare de la 
lustră şi, orbit de această lumină subită, n-am putut să-mi rețin 
un țipăt de surpriză: un bărbat dormea în patul meu. Trezit 
brutal dintr-un somn profund, s-a ridicat imediat în capul oase- 
lor. Şi am văzut lucrul de care mă temusem dintotdeauna cel 
mai mult: era călătoml care îmi uzurpase locul în tren, în timpul 
201 
opririi din gara Halle. Un rictus (de surpriză, de spaimă sau de 
protest) îi deforma faţa, şi aşa asimetrică, însă l-am recunoscut 
fără să ezit. Am rămas astfel, nemişcaţi şi muţi, unul în faţa 
celuilat. M-am gîndit că poate făceam şi eu exact aceeaşi 
grimasă ca şi dublul meu... lar el din ce coşmar sau din ce 
paradis fusese oare scos brutal, din vina mea? 

Şi-a revenit primul, vorbind în germană cu o voce răguşită 
care - mi-am dat seama cu un sentiment de uşurare - nu era 
chiar a mea, ci o imitație proastă..., în măsura în care 
poţijudeca singur, cu pertinenţă, acest lucru. Spunea: „Ce 


faceţi în camera mea? Cine sînteţi ? De cînd sînteţi aici ? Cum 
aţi intrat?" 

Vorbea pe un ton atît de natural încît eram pe punctul de a 
mă scuza, luat pe nepregătite şi ştiindu-mă capabil de ase- 
menea erori: broasca nu era închisă cu cheia, nu era pus nici 
zăvorul, poate că am greşit uşa, camerele seamănă atît de mult 
între ele, toate mobilate la fel... Dar celălalt nu-mi dă răgaz să 
mă explic şi pe figura sa întune-cată apare un fel de zîmbet 
răutăcios, în timp ce-mi declară, de această dată în franceză : 

— Te recunosc, eşti Markus! Ce-i cu tine aici? 

—Sînteţi într-adevăr Walther von Bnicke ? Şi locuiţi în acest 
hotel ? 

202 

— o ştii prea bine, de vreme ce mă cauţi aici! 

începe să ridă, însă neplăcut şi fără vese-lie, cu un soi de 
dispreţ, de acreală sau de ură veche, imemorială, ieşită bmsc la 
supra-faţă: 

— Markus! Blestematul de Markus, fiul preferat al mamei 
noastre, cea care a ales să mă abandoneze, cu inima uşoară, ca 
să plece cu tine în Bretania ei preistorică !... Aşadar n-ai murit, 
nu te-ai înecat cînd erai mic în oceanul tău breton? Sau eşti 
doar un spectru?... Da, locuiesc aici adeseori, în camera 
numărul 3, şi de această dată de patru sau chiar cinci zile. Poţi 
verifica în registrul hotelului... 
Mă obsedează un singur gind: trebuie să-l elimin cu orice preţ 
pe intrus, o dată pentru totdeauna. Să-l dau afară de aici n-ar fi 
suficient, trebuie să-l fac să dispară definitiv. Unul dintre noi 
doi este în plus în această poveste. Mă îndrept, facînd patru 
paşi hotăriţi, către paltonul meu agăţat în măciulia de lemn 
lăcuit. Descopăr însă că cele două buzunare laterale sînt goale: 
pis-tolul nu e acolo... Unde l-oi fi pus? îmi trec mîna peste faţă, 
nemaiştiind nici măcar unde sînt, nici cine, nici cînd, nici de 
ce... 
Cînd deschid din nou ochii, W e aşezat tot pe marginea patului, 
cu plapuma trasă peste picioare, dar acum are braţele întinse 
203 
şi ţine calm în ambele miini, împreunate ca în filme, pistolul 
Beretta cu ţeava îndrep-tată spre pieptul meu. Cu siguranţă că, 
ştiind că voi veni, ascunsese arma sub pernă. Şi poate doar se 
prefacea că doarme. 


Spune, articulînd limpede fiecare cuvînt : 

— Da, eu sînt Walther, şi m-am lipit de tine ca o umbră de cînd 
te-ai urcat în tren, la Eisenach, te-am urmărit şi ţi-am anti-cipat 
mişcările în funcţie de cum cădea lumina. Prietenul tău Pierre 
Garin are nevoie de mine aici, o nevoie absolută, pentru nişte 
treburi foarte importante. în schimb, mi-a farilitat întîlnirea cu 
tine, Markus zis Ascher, zis Boris Wallon, zis Mathias Franck... 
Bles-tematule! (Vocea îi devine şi mai amenin-ţătoare.) 
Blestemat să fii în veci! L-ai ucis pe tată! Ai făcut dragoste cu 
tinăra lui soţie, fără să ştii că ea este a mea de acum înamte, şi 
ai poftit la fiică, o copilă!... Dar astăzi scap de tine, fiindcă rolul 
tău s-a încheiat. 

îi văd degetele mişcîndu-se impercep-tibil pe trăgaci. Aud 
zgomotul asurzitor al exploziei care îmi sparge pieptul... Nu mă 
doare, însă am o senzaţie neliniştitoare de pustiire. Nu mai am 
nici braţe, nici picioare, nici trup. Simt cum apa adîncă mă 
duce cu ea, mă acoperă, îmi intră în gură cu un gust de sînge, 
în timp ce încep să mă scufimd...!4 
204 
Nota 14 - Gata, s-a terminat. 
Eram în legitimă apărare. De îndată ce a scos pistolul automat 
dintr-unul din buzu-narele paltonului agăţat de perete, am sărit 
din pat şi m-am aruncat asupra lui; nu se aştepta la o reacţie 
preventivă atît de rapidă. Nu mi-a fost prea greu să-i smulg 
arma, după care am facut un salt înapoi... El însă avusese timp 
să tragă piedica... Pistolul s-a descărcat singur... Desigur că 
toată lumea îmi va da crezare. Oţelul albăstrui îi păs-trează 
amprentele digitale. lar poliţia berli-neză are foarte mare 
nevoie de serviciile mele. Aş putea chiar, ca o dovadă în plus a 
situaţiei periculoase m care mă aflam, faţă în faţă cu un agresor 
înarmat, să fac să se creadă că el a tras primul în cursul scurtei 
noastre încăierări şi că a nimerit peretele din spatele meu sau 
uşa... 
în momentul acela, întorcîndu-mă spre ieşirea care dă în culoar, 
văd uşa întredes-chisă, rămasă cu siguranţă aşa de dnd sosise 
Markus, care uitase să o închidă... în întu-nericul coridorului, 
unde toate becurile sînt stinse, se conturează chipurile identice 
ale fraţilor Mahler, nemişcate şi lipsite de expre-sie; stau 
încremeniţi ca două manechine de ceară, lipiţi unul de celălalt 
în aşa fel încît să poată vedea amindoi spectacolul prin 


deschizătura verticală, prea strimtă pentru corpolenţa lor. Cum 
capul patului 
205 
este lipit de peretele interior al camerei, nu puteam să văd, de 
acolo de unde eram, uşa... Din nefericire, îmi este imposibil 
acum să-i suprim pe cei doi martori neprevăzuţi... 

în timp ce reflectez cît pot de repede, trecînd în revistă mai 
multe soluţii, toate inaplicabile, pentru a ieşi dintr-o situaţie ce 
mi-a scăpat de sub control, îmi dau seama că cele două chipuri 
gemene sînt pe cale să dispară, printr-o imperceptibilă mişcare 
de recul. Cel din dreapta de-abia se mai ghi-ceşte, devenind o 
vagă reflexie a celuilalt, estompat şi ceva mai în spate... în mai 
puţin de un minut, Franz şi Joseph Mahler au dispărut, 
topindu-se parcă în întuneric. Mai că aş crede că sînt pradă 
unei halucinaţii dacă nu le-aş auzi limpede paşii greoi care se 
îndepărtează fără grabă de-a lungul culoarului şi mai apoi pe 
treptele scării ce coboară în sufrageria hotelului. 

Ce au apucat oare să vadă ? Atunci cînd le-am descoperit 
siluetele aruncasem deja arma sub cearşafuri. lar patul, destul 
de înalt, putea să ascundă acea parte a podelei unde tocmai se 
prăbuşise corpul neînsufleţit al lui Marco. Sînt, totuşi, aproape 
sigur că nu împuşcăturile i-au alertat. N-ar fi putut să urce atit 
de repede pentru a vedea ce se întîmplă. Pur şi simplu au 
asistat la crimă fară să scoată vreun cuvînt. 

206 

îmi sare în ochi, dintr-o dată, un fapt evident: Pierre Garin este 
cel care m-a tră-dat. Pretindea că cei doi fraţi vor lipsi toată 
seara, reţinuţi pînă tîrziu în noapte de o şedinţă de analiză la 
NKVD, în sectorul sovietic. Nici vorbă de aşa ceva; dimpotrivă, 
el le dezvăluia locul şi momentul interven-ţiei mele decisive: la 
Hotelul Aliaților, ime-diat după plecarea poliţiei berlineze. Din 
nefericire, nu puteam face nimic împotriva acestor agenţi de 
două ori dubli care lucrează cu jumătate de normă pentru CIA 
şi care beneficiază astfel de toate protecţiile posi-bile... Cît 
despre frumoasa lo, ce rol ar putea avea oare în această 
stratagemă compli-cată ? Toate bănuielile par de acum înainte 
îndreptăţite... 

Mă aflam în acest punct al presupune-rilor mele neliniştite cînd 
doi infinnieri militari de la spitalul american au intrat în 
cameră, cu paşi hotăriţi şi repezi. Fără să-mi arunce vreo 


privire sau să-mi adreseze vreun cuvînt, ca şi cum înăuntru nu 
s-ar fi aflat nici o fiinţă vie, au aşezat pe o targă pliantă, din 
cîteva mişcări precise, victima, ale cărei membre nu avuseseră 
timp să capete acea rigiditate stinjenitoare a cadavrelor. Două 
minute mai tîrziu eram din nou singur, nemaiştiind ce aveam de 
făcut, privind lucrurile dinjurul meu ca şi cum aş fi putut găsi 
cheia problemelor agăţată de vreun cui 
207 
sau căzută din întîmplare pe podea. Totul părea normal, anost. 
Nici o urmă de sînge nu păta podeaua. M-am dus să închid uşa, 
pe care tăcuţii arhangheli cu aripi albe o lăsaseră larg deschisă 
atunci cînd plecaseră cu prada lor neînsufleţită... Deoarece 
rămăsesem în pijama, m-am gîndit că cel mai bine ar fi fost să 
mă întind puţin pe pat, aşteptînd urmarea evenimentelor, sau 
vreo bruscă inspiraţie, ba poate chiar să adonn la loc. 
Calmul, cenuşiul... Şi, fără îndoială, curînd, ceea ce nu poate fi 
numit... Nici o mişcare, desigur. Dar nu sînt, totuşi, tene-brele 
anunţate. Absența, uitarea, aşteptarea se scaldă liniştite într-o 
piclă, în cele din urmă destul de luminoasă, asemenea ceţii 
transludde care prevesteşte aurora. Singură-tatea pare şi ea 
destul de înşelătoare... De fapt e cineva, în acelaşi timp el 
însuşi şi celălalt, ucigaş şi păzitor al ordinii, pre-zenţă 
naratoare şi călător..., soluţie elegantă a problemei nicicînd 
rezolvate: cine vor-beşte aici, acum ? Vechile cuvinte întotdea- 
una pronunţate deja se repetă, povestind mereu aceeaşi veche 
istorie, secol după secol, reluată o dată în plus şi mereu nouă... 
208 
Epilog 

Markus von Brucke, zis Marco, zis „Ascher", omul cenuşiu, 
acoperit de scrum, renăscînd din propriul său rug, se trezeşte 
în albeaţa fară reliefa unei rezerve moderne de spital. Este 
întins pe spate, cu capul şi umerii ridicaţi pe o grămadă de 
peme tari. Tuburile din sticlă sau din cauciuc transpa-rent, 
legate la diverse aparate postoperatorii, u reduc o bună parte 
din mobilitatea corpului şi a membrelor. îşi simte trupul 
amorţit, maltratat, dar nu are dureri. în picioare lîngă pat, Gigi 
îl priveşte cu un zîmbet plă-cut, pe care nu i-l mai văzuse pînă 
acum. 
— Totul e în ordine, Mister Fau-Be, nu vă îngrijoraţi! 
—Unde sîntem? De ce... 


— Spitalul american din Steglitz. Trata-ment excepţional de 
favoare. 

Marco devine conştient de un alt ele-ment pozitiv al situaţiei 
sale actuale: vor-beşte destul de clar, deşi cu o voce anonnal de 
tărăgănată şi de cleioasă: 

209 

— De unde o asemenea favoare ? 

—Fraţii Mahler, mereu prezenți acolo unde trebuie... 
Promptitudine, eficienţă, sînge rece, discreţie! 

— Ce-am păţit, de fapt ? 

—Două gloanţe, de nouă milimetri, în partea superioară a 
toracelui. Dar ţintise prea sus şi prea spre dreapta. Poziţie 
greşită a trăgătorului, aşezat într-un pat cu arcuri prea moi, 
accentuindu-i defectul de vedere datorat rănii din timpul 
războiului. Idiotul ăsta de Walther nu mai e bun de nimic! Şi 
atît de sigur pe el că nici măcar nu şi-a închipuit că victima îi va 
face aceeaşi figură ca Dany, în prima seară, în Piaţa Oamenilor 
de Anne... Aţi avut totuşi noroc. Un glonte se cuibărise în 
umărul stîng, celălalt sub claviculă. o nimica toată pentru 
chirurgii number one de aici. Articulația este practic intactă. . 
— De unde aveţi toate aceste amănnnte ? 

— De la doctor, evident!... Este un obiş-nuit al Sphinx-ului 
nostru drag, un tip bine de altfel, foarte îndemînatic... Nu ca 
tică-losul ăla, doctorul Juan, care v-ar fi aranjat în doi timpi şi 
trei mişcări... 

—Dacă nu sînt indiscret: cine l-a ucis de-adevăratelea pe cel pe 
care-l numiţi Dany? 

— Păi doar n-o să-i zicem tăticu'!... Bine-înţeles, tot Walther l-a 
trimis pe ăl bătrîn 

210 

ad patres. Dar a fost floare la ureche: a tras, de data asta, de 
foarte aproape. Nici o scofală; nimeni nu i-ar da pentru asta 
diploma de trăgător de elită. 

— Sper că a fost băgat la răcoare după noua sa tentativă de 
asasinat. 

— Cine ? Walther... ? Nici gînd! De ce să-l bage? A mai trecut el 
şi prin altele... Şi apoi, problemele de familie le rezolvăm între 
noi, e mai sigur. 

Ultima frază nu a fost rostită cu aceeaşi dezinvoltură pe care 
adolescenta o afişează de la începutul dialogului. Cuvintele 


păreau şuierate printre dinţi, în timp ce o sclipire neliniştitoare 
trecea prin ochii ei verzi. De abia atunci observ în ce ţinută se 
prezintă astăzi fetiţa: un halat alb de infirmieră, foarte strîns în 
talie şi atît de scurt încît i se poate admira pielea satinată a 
picioarelor bronzate impecabil, de la coapse pînă la şosetele 
prea largi. Dîndu-şi seama de direc-ţia privirilor mele, Gigi îşi 
reia repede surisul pe jumătate afectuos, pe jumătate provo- 
cator, pentru a explica, cu argumente puţin verosimile, ţinuta ei 
ciudată de vizitatoare. 
— Halatul de infinnieră este obligatoriu aici dacă vrei să circuli 
liber de la un ser-viciu clinic la altul. Vă place? (Profită de 
ocazie ca să-şi legene cu graţie coapsele pli-nuţe şi să-şi scoată 
în evidenţă, facînd o piruetă, cabrura şoldurilor.) Află că acest 
211 

costum, fară nimic pe dedesubt, este foarte apreciat şi în 
anumite baruri de noapte desti-nate îmbărbătării soldaţilor. Ca 
şi micuța cerşetoare, sclava creştină, odalisca orien-tală. Sau 
mica balerină în rochiţă. De altfel, chiar în acest spital, în 
cadrul departamen-tului de terapie psihică, există o secţie de 
partenoterapie afectivă: sanătatea mintală prin frecventarea 
fetiţelor prepubere... 

Este evident că minte sfruntat, ca de obicei. Trec la un alt 
subiect: 
— Şi, în toată chestia asta, ce-i cu Pierre Garin? 
— A plecat fără să lase vreo adresă. I-a trădat pe prea mulţi 
deodată. Cei doi Mahler l-au pus probabil la adăpost. Poţi conta 
pe ei: loialitate, devotament, corectitudine... Ambalajul şi 
livrarea incluse în preţ. 
—$Și Walther? Se teme? 
— Walther face pe grozavul, dar de fapt îi e frică de orice. Se 
teme de Pierre Garin, se teme de cei doi Mahler, Franz Joseph, 
cum li se spune, se teme de comisarul Lorentz, se teme de Sir 
Ralph, se teme de lo, se teme şi de umbra lui... Cred că îi e 
frică pînă şi de mine. 
— Care este de fapt legătura dintre voi doi? 
— Foarte simplu: e fratele meu vitreg, aşa cum bine ştiţi... 
Pretinde însă că este 
212 
tatăl meu natural... Şi, culmea, este şi amantul meu... Şi îl 
urăsc! Tare îl urăsc! Tare îl urăsc !... 


Brusca vehemenţă a vorbelor sale e înso-ţită, paradoxal, de un 
pas de dans, un vals în ritmul celor trei cuvinte pe care le 
repetă cu o naimică zglobie şi încîntătoare, în timp ce se 
apropie de mine ca să-mi plaseze nn pupic pe frunte: 
—Bună seara, domnule Fau-Be; să nu vă uitaţi noul nume: 
Marco Fau-Be, e pro-nunţia germană pentru V.B. Fiţi cuminte şi 
odihniţi-vă. Vi se vor scoate curînd aceste tuburi bune de 
scufundări subacvatice, de care nu mai aveţi nevoie. E la 
jumătatea drumului către uşă, cînd se întoarce cu o piruetă 
care face să-i fluture părul blond şi suplu, adăugind: A! Uitam 
esenţialul: veni-sem să vă anunţ vizita domnului comisar 
Hendrik Lorentz, care doreşte să vă mai pună cîteva întrebări. 
Fiţi amabil cu el. E chiţibuşar, însă politicos şi vă poate fi util 
mai tîrziu. Eu am venit doar în recunoaştere, ca să-i spun dacă 
sînteţi în stare să răs-pundeţi la întrebări. Străduiţi-vă să vă 
amin-tiţi cu precizie lucrurile despre care vă cere lămuriri. 
Dacă veţi fi obligat să inventaţi vreun detaliu sau o întreagă 
secvenţă, evi-taţi contradicţiile prea frapante. Şi, mai ales, fară 
greşeli de sintaxă: Hendrişor îmi corectează solecismele atît în 
franceză, cît 

213 
şi în germană!... Asta e. Nu pot rămîne mai mult cu 
dmnneavoastră; am de salutat nişte prieteni în altă secţie. 
Această avalanşă de cuvinte mă cam nău-ceşte. Insă, de îndată 
ce a ieşit pe uşă, şi chiar înainte s-o închidă, o altă infirmieră 
(care aştepta poate pe culoar) o înlocuieşte, una mult mai 
veridică din toate punctele de vedere: halat tradiţional care 
coboară mult sub genunchi, încheiat pînă la git, bonetă care îi 
stringe părul, gesturi precise şi reduse la strictul necesar, 
zimbet rece şi profesional. După ce controlează nivelul lichi- 
dului incolor/cadranul manometrului, poziţia corectă a feşei 
care îmi susţine braţul stîng, îmi scoate majoritatea 
cordoanelor ombili-cale şi îmi face o injecție intravenoasă. Totul 
n-a durat nici trei minute. 
La o secundă după plecarea harnicei lucrătoare, Lorentz îşi 
face apariţia, se scuză că mai trebuie să mă deranjeze puţin, se 
aşază la căpătiiul meu, pe un scaun vopsit în alb, şi mă întreabă 
abrupt cînd l-am văzut pe Pierre Garin ultima oară. Meditez 
înde-lung (creierul, ca şi restul corpului, a rămas amorţit), 
înainte de a-i răspunde, nu fără ezitări şi scrupule: 


— Cînd m-am trezit, în camera numărul 3 de la Hotelul Aliaților. 
— în ce zi ? La ce oră ? 
214 
—Probabil ieri... Mi-e greu să afirm cu certitudine absolută... 
Mă  întorsesem îngro-zitor de istovit după lunga noapte 
petrecută cu Joelle Kast. Diferitele poţiuni şi droguri pe care mi 
le-a administrat şi care s-au adăugat repetatelor ei asalturi 
amoroase, m-au lăsat în zori într-o stare confuză; resim-ţeam o 
nevoie de somn vecină cu letargia. Nu ştiu cît timp am dormit, 
cu atît mai mult cu cît am fost trezit brusc de mai multe ori: de 
un avion mare care zbura prea jos, de un alt client care greşise 
uşa, de Pierre Garin, care n-avea totuşi nimic deosebit să-mi 
spună, de amabila Maria, care mi-a adus un mic dejun pe care 
nu-l comanda-sem, de către cel mai binevoitor dintre fraţii 
Mahler, îngrijorat de oboseala mea exce-sivă... De fapt, în ceea 
ce-l priveşte pe Pierre Garin, cred că a venit mai degrabă 
alaltă-ieri... A dispărut, după cîte se pare? 
— Cine v-a spus ? 
— Nu mai ştiu. Probabil Gigi. 
— M-aş mira! Oricum, a reapărut astăzi, plutind în derivă pe 
canal. Cadavrul a fost pescuit în dreptul unui stilp al fostului 
pod mobil, la intrarea canalului dezafectat spre care dă camera 
dumneavoastră. Deeesul avu-sese loc cu cîteva ore înainte şi nu 
poate fi vorba de un înec accidental. Are pe spate răni adinci 
provocate de o armă albă, ante-rioare căderii peste parapetul 
podului. 

215 

— Şi credeţi că domnişoara Kast este la curent? 

—Mai mult decît atît: ea însăşi ne-a semnalat prezenţa unui 
corp plutind în derivă, chiar în faţa casei ei... Imi pare rău 
pentru liniştea dumneavoastră personală, dar provocaţi noi 
bănuieli: sînteţi ultimul care l-aţi văzut viu. 

—N-am ieşit din cameră; am adormit din nou buştean imediat 
după plecarea lui. 

— Asta e versiunea dumneavoastră. 

—Da! Categoric! 

— Ciudată certitudine, pentru cineva a cărui memorie pare 
să fie atît confuză încît nu-şi aminteşte nici măcar data exactă... 

— Pe de altă parte, în privinţa preceden-telor dumneavoastră 
bănuieli asupra mea, fraţii Mahler nu au depus oare mărturie în 


favoarea tezei mele? Avem acum dovada că Walther von Briicke 
e un asasin fară scrupule. Totul îl indică, din punct de vedere 
psihic, drept ucigaşul tatălui său şi poate şi al neferidtului 
Pierre Garin, noaptea trecută. 

—Dragă domnule V.B., vă pripiţi cu concluziile. Franz Joseph 
n-a făcut nici un comentariu cu privie la execuţia Oberfuh-rer- 
ului, Aşadar, nimic n-a venit să inva-lideze dovezile care vă 
incriminează. în plus, nu putem omite faptul că sînteţi autorul 
unei tentative de crimă sexuală asupra Violettei, una dintre 
drăgălaşele curve 
216 
adolescente care lucrează la Sphinx şi care sînt găzduite în 
vasta locuinţă a doamnei Kast. 

— Ce tentativă ? Unde ? Cînd? Nici măcar n-am văzut-o 
vreodată pe această domni-şoară! 
— Ba da; de cel puţin două ori, şi chiar la Joelle Kast. Prima 
oară în salonul de la parter, unde, la cererea dumneavoastră, 
stă-pîna casei v-a prezentat cîteva drăgălaşe păpuşi vii în ţinută 
foarte sumară. lar a doua oară în noaptea următoare (adică cea 
din 17 spre 18), cînd aţi atacat-o pe copilă (pe care aţi pus 
ochii, probabil, în ajun) la colţul unei galerii de la primul etaj, 
din care se ajunge la camerele locuite sau lăsate la dispoziţia 
domnilor aflaţi în trecere. Era probabil în jurul orei unu şi 
jumătate dimi-neaţa- După spusele ei, păreaţi beat sau drogat, 
aveaţi o privire de nebun. Cereaţi o cheie, simbol sexual bine 
cunoscut, în timp ce ţineaţi în mînă, cu un aer ameninţător, un 
alt simbol de aceeaşi natură: lama dte cristal care figurează 
printre probele incri-minatorii. l-aţi sfişiat victimei sexul, după 
care aţi rupt-o la fugă luînd drept amintire unul din pantofii ei, 
pătat de sînge. Trecînd de gnlajul grădinii, v-aţi întîlnit cu colo- 
nelul Ralph Johnson, care a remarcat că eraţi foarte tulburat. 
Cincisprezece minute mai tîrziu, aţi ajuns în Viktoria Park. Atît 
Violetta, cît şi ofiţerul american v-au descris 

217 
chipul şi paltonul gros, căptuşit cu blană, cu o precizie care nu 
lasă nici o umbră de îndoială asupra identității agresorului. 

— Ştiţi foarte bine, domnule comisar, că Walther von Bnicke 
îmi seamănă leit şi că a putut foarte bine să-mi ia paltonul în 
timp ce eu eram în braţele fermecătoarei lo. 

—Nu  insistaţi prea mult asupra perfec-tei asemănări 


caracteristice gemenilor. Ea s-ar putea întoarce împotriva 
dumnea-voastră, întărind mobilurile unui paricid pe care îl 
imputaţi celui ce se pare că vă este frate geamăn, mobiluri 
agravate în ceea ce vă priveşte de relaţiile incestuoase cu o 
mamă vitregă care vă copleşeşte cu favo-rurile ei... Pe de altă 
parte, de ce un cunos-cător precum Walther ar fi hăcuit 
preţioasa bijuterie care se prostitua cu talent în pro-priile lui 
localuri? 

—Pedepsele corporale nu sînt oare monedă curentă în 
această meserie ? 

— Cunosc la fel de bine, dragă domnule, obiceiurile 
respective, iar poliţia noastră se interesează îndeaproape de 
abuzurile  săvîr-şite împotriva curtezanelor minore. însă 
pedepsele despre care vorbiţi nu aveau de ce să fie aplicate în 
mare grabă pe un culoar, din moment ce mai multe camere de 
tor-tură, otomane sau gotice, bine utilate, sînt pregătite, în 
subsolurile pavilionnlm, pentru acest gen de ceremonie. Deşi 
maltratările 
218 
sexuale pe care le îndură acolo micuţele pensionare sînt 
deseori îndelungi şi pline de cruzime, totul se face cu 
consimţămîntul lor explicit, în schimbul unei importante 
remuneraţii, conform tarifelor înscrise în registru. Să adaugăm 
imediat că pretextul unei pedepse pentru o vină oarecare, 
pedeapsă precedată sau nu de o parodie de interogatoriu şi de 
condamnare a aşa-ziselor vinovate, nu este decît un alibi 
amuzant pe care mulţi domni îl savurează ca pe un con-diment 
ce dă un gust aparte plăcerii lor favorite. în sfirşit, chinurile 
erotice la care este supusă prizoniera, obligată uneori să 
rămînă mai multe zile înlănţuită într-o celulă, după bunul plac 
al înstăritului client ce execută îndeobşte el însuşi umilirile şi 
cruzimile descrise detailat în sentinţă (arsuri cu ţigara de foi în 
cele mai intime şi deli-cate locuri, lovituri tăioase pe carnea fra- 
gedă cu diferite bice sau nuiele, ace de oţel înfipte cu încetul în 
punctele sensibile, tam-poane fierbinţi îmbibate cu eter sau 
alcool în vulvă ete.), aceste chinuri, aşadar, nu trebuie în nici 
un caz să lase urme de durată şi nici vreo infirmitate. în casa 
prevăză-toarei lo, de pildă, bunul doctor Juan are misiunea de a 
garanta că fanteziile excep-ţionale, care comportă riscuri mai 
mari, nu sînt periculoase. în fapt, brigada noastră specială nu 


intervine decit în cazuri foarte 

219 
rare, proxeneţii serioşi ştiind că orice abuz prea vizibil ar 
atrage după sine închiderea imediată a stabilimentului. o dată, 
în timpul blocadei, am fost nevoiţi să întrerupem acti-vitatea a 
trei iugoslavi care le torturau pe copilele naive şi pe tinerele 
fără protectori pînă cînd le determinau să semneze, fară să-l 
citească, un contract care le permitea călăilor necinstiţi să le 
chinuie ulterior şi mai atroce, dincolo de orice limită, dar în 
deplină legalitate, vînzind pe bani grei for-mele lor graţioase 
expuse pe maşinării înfricoşătoare care le întindeau încetul cu 
încetul, le îndoiau şi le dislocau membrele, delicioasa lor 
groază în faţa sorții care le era anunţată abrupt, implorările lor 
dispe-rate, promisiunile lor ispititoare, săruturile voluptuoase, 
lacrimile inutile, totul culmi-nînd cu penetrarea barbară cu 
falusuri prevăzute cu ţinte, cu urletele de durere pricinuite de 
fierul roşu şi de cleşti, cu sîngele şiroind în pîraie roşii, cu 
smulgerea delica-telor lor farmece feminine, cu spasmele 
îndelungate şi treniurăturile convnlsive care se răspîndesc în 
valuri prm tot trupul marti-rizat, urmate, din păcate 
întotdeauna prea devreme, de ultimele suspine. Cele mai apeti- 
sante bucăţi anatomice erau apoi mîncate, figurînd pe meniul 
restaurantelor speciali-zate din Tiergarten, sub denumirea de 
„fri-gărui de căprioară salbatică". Liniştiţi-vă, 
220 
dragă prietene, aceste fraude n-au durat mult, întrucît ne-am 
facut meseria cu serio-zitate, deşi cu o anume înţelegere, 
erosul fiind prin excelenţă domeniul privilegiat al frustrărilor, 
fantasmelor criminale şi exce-selor. Trebuie să admit că, avînd 
în faţă, la discreţia lui, tulburătoarea victimă, fie răstignită, fie 
întinsă pe o masă de supliciu într-o postură convenabilă şi 
necuviincioasă, cum spuneţi dumneavoastră, francezii, legată 
cu funii bine strînse, cu lanţuri întinse prea tare, cu curele şi 
brățări din piele ajustate cu grijă pentru a înlesni numeroasele 
tor-turi, ca şi eventualele violuri, estetului îmbătat de excitaţia 
sacrificiului îi e greu să-şi păstreze pasiunea amoroasă în limi- 
tele permise, mai ales dacă seducătoarea captivă interpretează 
convingător comedia abandonului, a martiriului şi a extazului. 
La urma urmelor, excesele condamnabile sînt totuşi destul de 
rare, deoarece adevă-raţii cunoscători apreciază îndeosebi 


micu-ţele victime complezente care se silesc să se răsucească 
grațios în lanţuri şi să geamă impresionant sub instrumentele 
călăului, cu şoldurile ce se cambrează şi tresar, cu pieptul ce 
palpită tot mai frenetic, cu capul şi gîtul care se răstoamă brusc 
pe spate într-o delectabilă chemare lajertfa supremă, cu buzele 
inflamate ce se deschid tot mai mult, lăsînd să iasă un țipăt 
armonios din 

221 
gitlej, cu ochii larg deschişi daţi peste cap într-un leşin 
adorabil... Violetta, căreia aproape că i-aţi scos măruntaiele, 
era una dintre actrițele noastre cele mai cunoscute. Amatorii 
veneau de departe să vadă cum îi este sfirtecat trupul cu 
contururi de vis, cum îi curge un pîrîiaş de sînge pe camaţia 
sidefată, cuzn pare să-şi dea duhul, cu chipul ei de înger. Punea 
în asta atita zel încît, cu puţină îndemiînare, reuşeai s-o faci să 
jui-seze îndelung, între două paroxisme ale unei suferinţe ce nu 
putea fi în nici un caz mimată... 

Acest bărbat în aparenţă atît de rezo-nabil să fie oare nebun 
de-a binelea? Sau vrea să-mi întindă o cursă ? Neştiind ce să 
mai cred şi dorind să aflu mai multe, mă aventurez prudent pe 
terenul său, vizibil minat de adjectivele unui repertoriu mult 
prea cunoscut chiar şi novicilor în materie : 

— Pe scurt, sînt acuzat că v-am schilodit cu rea intenţie una 
dintre acele drăgălaşe jucării ? 

— Dacă o luaţi aşa... Dar, la drept vorbind, avem multe altele. 
Şi nu întîimpinăm nici o dificultate în înlocuirea lor, dată fiind 
afluenţa candidatelor. De pildă, drăgălaşa dumitale Gigi, în 
pofida vîrstei foarte fra-gede şi a evidentei lipse de experienţă, 
care are, de altfel, un anumit farmec, arată deja, în acest 
domeniu mai aparte, o uimitoare 
222 
precocitate. Are din păcate un caracter dificil, capricios şi 
imprevizibil. l-ar prinde bine să urmeze un stagiu de 
perfecţionare într-ima din şcolile noastre destinate sclavelor 
aşter-nutului; dar ea refuză şi ne ia în ris. For-marea tehnică şi 
sentimentală a  hetairelor ucenice este totuşi o misiune 
esenţială pentru poliţia de moravuri, dacă vrem într-adevăr să 
reabilităm această profesie. 

Comisarul nostru amator de excese ero-tice vorbeşte aşezat 
şi chibzuit, dar adesea cu un aer visător ce pare să-l 


îndepărteze din ce m ce mai mult de anchetă şi să-l rătăcească 
în ceața propriului psihic. Să fie oare erosul locul privilegiat al 
etemei repetiţii, al reluării fugare, gata mereu să reapară? Am 
eu căderea să-l rechem la ordine pe acest funcţionar implicat în 
munca lui într-un mod prea personal? 

— Dacă într-adevăr credeţi că sînt un asasin şi un dement 
incapabil să-şi contro-leze pulsiunile sadice, de ce nu treceţi pe 
loc la arestarea mea? 

Lorentz se îndreaptă pe scaun pri-vindu-mă uimit, ca şi cuin 
mi-ar fi desco-perit brusc prezenţa, dînd impresia că revine din 
altă lume şi mă reîntilneşte pe pămînt; nu renunţă însă la tonul 
de con-versaţie amicală: 

— Dragul meu Marco, nu vă sfătuiesc. închisorile noastre sînt 
vechi şi teribil de 
223 
lipsite de confort, mai ales' iarna. Aveţi răbdare măcar pînă la 
primăvară... în plus, n-aş vrea să o supăr prea tare pe frumoasa 
lo, care ne oferă atitea servicii. 

— Sînteţi aşadar implicat în afacerile ei ? 

—Doceo puellas grammaticam", răspunde comisarul cu un 
surîs complice. Regula acu-zativului dublu din tinereţea noastră 
stu-dioasă. A începe prin a le învăţa sintaxa şi întrebuinţarea 
vocabularului pertinent mi se pare cea mai bună metodă pentru 
for-marea adolescentelor, mai ales atunci cînd vor să activeze 
într-un mediu cu oarecare preocupări culturale. 

— Pedepsind folosirea terminologiilor şi construcţiilor greşite 
prin violenţe cor-porale? 

— Evident! Nuielele aveau un rol esen-ţial în educaţia greco- 
romană. Gîndiţi-vă însă: la o dublă acuzaţie, o dublă pedeapsă, 
ha, ha! Barbarismele din vorbire merg mînă în mînă cu 
greşelile de comportament în căutarea voluptăţii. Liceenele 
pedepsite tre-buie să facă faţă constringerilor plastice ale 
meseriei pe care au ales-o; e bine, aşadar, să adăugăm dungilor 
stacojii provocate de o nuia suplă savoarea unei posturi delibe- 
rat senzuale, legindu-le pe fete de o coloană prevăzută cu inele 
şi lanţuri propice sau 

* Le învăţ pe copile gramatica (lat.) - n. tr. 

224 

aşeziîndu-le pe o muchie ascuţită... Postură  senzuală, 
bineînţeles, m ochii magistrului, dar delicată pentru şcolăriţă! 


Aşa cum se întîmplă adesea în poliţie, Lorentz pare să trăiască 
realmente în per-fectă armonie cu activităţile mai mult sau mai 
puţin blamabile ale unui sector pe care îl supraveghează 
îndeaproape. Trebuie să recunosc, de asemenea, că vorbeşte o 
fran-ceză mult mai bună decît crezusem la început, cînd l-am 
întîlnit la Cafeneaua Aliaților, deoarece îşi permite chiar jocuri 
de cuvinte, inclusiv pe marginea unui citat latinesc... îmi vine în 
minte o nouă problemă, privind de această dată serviciul căruia 
îi aparţin eu însunai, sau cel puţin îi apar-ţineam : 
— Spuneţi-mi, domnule comisar, Pierre Garin, care aparent e 
atit de apropiat de doamna şi de domnişoara Kast, este şi el 
membru al acestei organizaţii libertine? 
— Pierre Garin era peste tot; mai ales aici, în Berlinul de Vest, 
placă tumantă a tuturor viciilor, traficurilor imorale şi tran- 
zacţiilor corupte. Asta l-a pierdut, de altfel. îi trăda pe prea 
mulţi în acelaşi timp. Pot să vă spun în legătură cu el o poveste 
ciu-dată, încă nelămurită. Aveam deja, de două zile, un prim 
cadavru al lui Pierre Garin; 
or după-amiaza a venit la dumneavoastră, sănătos tun. Am 
înţeles de altfel destul de 

225 
repede că trupul desfigurat descoperit într-o băltoacă stătută la 
capătul de jos al tune-lului ce, trecînd pe sub canalul mort, îţi 
permite să ieşi din pavilionul Kast şi să ajungi pe malul opus nu 
era cel al nefe-ricitului dumneavoastră coleg, deşi îi găsi-sem în 
buzunarul hainei un paşaport pe numele de Gary P Steme, 
născut la Wichita, Kansas, cea mai frecvent utilizată dintre 
numeroasele sale identități pseudonime. Singura ipoteză 
plauzibilă, şi, desigur, cea mai raţională, ar fi aceea că încerca 
să dis-pară. Socotindu-se ameninţat, credea că mij-locul cel mai 
bun de a scăpa de ucigaşii plătiţi care îl urmăreau pentru cine 
ştie ce motiv era să treacă drept mort. Treizeci sau patruzeci 
de ore mai tîrziu, cineva îl înjun-ghia pe la spate şi îl arunca în 
canal, tot în imediata apropiere a hotelului. 
— Sînteţi deci convins că eu sînt autorul ? 
— Nu, cîtuşi de puţin! Am făcut această supoziţie mai mult la 
întîmplare, ca să vă urmăresc reacţia şi să văd dacă aveţi să ne 
spuneţi ceva nou despre un subiect abia schiţat, în plină 
mişcare narativă... Perioadă pasionantă pentru noi. 
—Aveţi vreo pistă? 


— Desigur, şi chiar mai multe. Lucrurile avansează repede, în 
mai multe direcţii. 
— Dar în privinţa asasinatului bătrinului von Briicke? 
226 
— Aici e altceva. Pierre Garin şi Walther v-au acuzat direct. 
Walther pretinde chiar că a tras asupra dumneavoastră pentru 
a răzbuna moartea tatălui său. 
— Şi tocmai pe el îl credeţi pe cuvînt ? 
— Povestea lui e foarte coerentă: crono-logia, durata traseelor, 
mărturiile anexe, fară a mai pune la socoteală raţiunile, foarte 
convingătoare, care v-au împins la paricid. în locul 
dumneavoastră aş fi fScut acelaşi lucru. 
—Numai că eu nu sînt fiul Oberfiih-rer-ului. N-am nici o 
legătură cu trecutul lui nazist, cu faptul că şi-a abandonat 
tinăra soţie pentru că era pe jumătate evreică şi nici cu zelul 
excesiv de care a dat dovadă în Ucraina. 
— Faceţi o greşeală, dragă prietene, per-severind pe un drum 
fără ieşire, mai ales că aveţi un trecut tulbure, un tată aşa-zis 
necunoscut, o copilărie împărţită între Finistere şi Prusia, o 
memorie şovăielnică... 
—în timp ce Walther e de o claritate ireproşabilă, fară nici un 
trecut şi deasupra oricăror bănuieli! îi ştiţi picturile şi dese- 
nele sadico-pomografice ? 
— Bineînţeles! Toată lumea le ştie. La o librărie specializată din 
Zoobahnhofse vind chiar nişte reproduceri litografiate foarte 
reuşite. în vremuri de dezastru îţi cîştigi viaţa cum poţi; acum a 
dobîndit statutul de artist. 

227 
în clipa aceea infirmiera scorţoasă cu halat alb şi scrobit a 
intrat din nou în cameră, fară să bată la uşă, întinzîndu-mi o 
pun-guţă din plastic transparent în care, aşa cum m-a prevenit 
într-o germană limpede şi precisă, se găseau cele două gloanţe 
extrase de chirurg şi pe care mi le oferea drept arnintire. 
Lorentz a întins mîna, apu-cînd săculeţul înaintea mea, şi l-a 
privit surprins. Verdictul său nu s-a lăsat aşteptat: 
— Nu sînt de nouă milimetri, ci de şapte şaizeci şi cinci. Asta 
schimbă totul! 
S-a sculat în mare grabă de pe scaun şi, fară să mă mai salute, 
a ieşit împreună cu infirmiera, luînd cu el gloanţele litigioase. 
N-am aflat aşadar dacă schimbarea de care vorbea mă privea 


personal. Am avut apoi parte de o masă insipidă, fară nici o 
bău-tură euforizantă. Afară era deja noapte, o noapte nesigură 
şi albicioasă din cauza ceţii foarte dese. Luminile rămăseseră 
însă stinse, atît afară cît şi înăuntru... Calmul, cenu-şiul... Am 
adormit din nou, curînd. 

Cîteva ore mai tîrziu (habar n-am cîte), Gigi s-a întors. N-am 
văzut-o intriînd. Cînd am deschis ochii, trezit de zgomotele dis- 
crete ale prezenţei ei, era acolo, în picioare, lîngă pat. Pe chipul 
ei copilăros şi în gesturi i se citea o exaltare nefirească; nu era 
însă o surescitare voioasă sau un surplus de exu-beranţă, ci mai 
degrabă un fel de enervare 

228 

halucinată, din acelea pe care le provoacă unele plante 
otrăvitoare. Mi-a aruncat pe pătură un dreptunghi mic şi 
strălucitor pe care l-am recimoscut imediat: eraAusims-ul lui 
Walther, cel de care mă servisem, printr-un noroc nesperat, la 
ieşirea din tune-lul macabru, atunci cînd părăsisem, prin 
subsol, magazinul de păpuşi. Mi-a spus repede, cu un fel de ris 
forţat, lipsit de veselie: 

— Ține! Ţi-am adus chestia asta. Un act de identitate în plus îţi 
poate fi oricînd de folos în meseria ta. lar fotografia îţi sea- 
mănă leit... Walther nu mai are nevoie de el. E mort! 

— Şi el a fost omorît? 

— Da; otrăvit. 

—Se ştie cine a făcut-o? 

— Eu, cel puţin, o ştiu din sursă sigură. 

—Cine? 

—Eu, după cîte se pare. 

Povestirea pe care a început s-o debiteze era atît de încîlcită, 
de rapidă şi confuză pe alocuri încît prefer să fac aici un 
rezumat, fără repetiţii şi digresiuni inutile, şi mai ales încercînd 
să aşez lucrurile în ordine. Revin, prin urmare, şi rezum: într- 
unul din barurile de noapte licenţioase din vecină-tatea Sphinx- 
ului, numit Vampir, Walther mergea adeseori să bea un cocktail 
speciali-tatea casei, pregătit cu sîngele proaspăt al tinerelor 
victime - chelneriţe care evoluau 

229 

în cămăşuţe scurte şi vaporoase, sfişiate artistic, şi le serveau 
clienţilor băuturi şi voluptăţi. Gigi i-a propus în acea seară să 
joace special pentru el - în cadru privat -rolul pe care Walther îl 


aprecia atît de mult şi să execute ceremonialul cu propriul ei 
sînge. El a acceptat, bineînţeles, cu entu-ziasm. Doctorul Juan 
în persoană a prac-ticat tăietura rituală, lăsînd sîngele să curgă 
într-una dintre puţinele cupe de şampanie din cristal rămase 
întregi. Retrăgîndu-se în cabina ei, Gigi a adăugat amestecului 
din alcool şi licoare roşie o doză zdravănă de acid prusic, 
amestecul căpătînd astfel un putemic parium de migdală, care 
nu a tre-zit deloc bănuielile lui Walther. A gustat, băutura i s-a 
părut delicioasă şi a dat pe git filtrul magic. A murit în cîteva 
secunde. Juan s-a dovedit de un calm ireproşabil. A mirosit 
circumspect restul lichidului roşia-tic care rămăsese pe pereţii 
cupei. A privit-o insistent pe copilă. Fără să scoată un cuvint, 
Gigi i-a susţinut privirea. După care docto-rul a dat 
diagnosticul: „Stop cardiac. o să completez un certificat de 
deces - moarte naturală". Gigi i-a răspuns: „Ce sfirşit trist!" 

Imediat după ce am ieşit din spitalul american, am plecat 
împreună în insula Riigen, pentru ceea ce ea numea călătoria 
noastră de nuntă. Cu toate acestea, şi de comun acord, urma să 
mă căsătoresc legal 
230 
cu tulburătoarea ei mamă, la puţin timp după întoarcerea 
noastră. Gigi considera că e o soluţie mai prudentă, mai 
potrivită naturii ei: îi plăcea sclavia, desigur, însă numai ca joc 
erotic, şi ţinea, mai presus de orice, la libertatea ei. Nu dăduse 
oare o dovadă elocventă în acest sens? 

De altfel, rănile îmi frinau oarecum ela-nurile de tandreţe şi 
de posesie. Umănil stîng trebuia să evite anumite mişcări iar 
braţul rămînea, ca măsură de precauţie, susţinut de o eşarfă. 
Am luat împreună, în gara Berlin-Lichtenberg, acelaşi tren din 
care coborisem în urmă cu cincisprezece zile, în aceeaşi 
direcţie, adică spre nord. Pe pero-nul gării era multă lume. în 
faţa noastră se afla un grup de bărbaţi înalţi, foarte slabi, în 
mantale negre şi lungi strînse în talie şi cu pălării de fetru cu 
boruri mari, tot negre, aşteptind nemişcaţi nu se ştie ce, 
întrucît garnitura care venea de la Halle, Weimar şi Eisenach 
sosise deja de cîtva timp. în spatele acestui grup funebru sau 
religios mi s-a părut că-l zăresc pe Pierre Garin. Avea însă 
figura puţin schimbată. o barbă nerasă de cel puţin o săptămînă 
îi acoperea obrajii şi bărbia cu o incertă mască de umbră. Nişte 
ochelari negri îi ascundeau ochii. Cu o mişcare discretă a 


capului, i-am semnalat tinerei mele logodnice prezenţa 
strigoiului; 
după o scurtă privire în direcţia lui, mi-a 

231 
confirmat fără cea mai mică emoție bănuiala, precizînd că 
bărbatul purta pardesiul con-fortabil ce-i aparținuse lui 
Walther. Chiar Joelle îi spusese lui Pierre Garin să aleagă ce-i 
place din garderoba regretatului dis-părut. 
Am avut impresia stranie că-mi furase propriile mele haine. Am 
dus mîna la buzu-narul interior: Ausweis-ul era la locul lui. La 
cererea noastră, doctorul Juan comple-tase certificatul de deces 
pe numele de Marco von Bnicke. Lorentz şi-a dat fară nici o 
problemă acordul. îmi plăcea ideea unei existenţe noi, multe 
din aspectele ei mi se potriveau ca o mănuşă. o durere fulgeră- 
toare la ochiul stîng mi-a amintit de luptele de pe frontul de est, 
la care participasem prin procură. Mi-am spus că, o dată ajunşi 
la Sassnitz, va trebui să-mi cumpăr nişte ochelari fiiinurii care 
să-mi protejeze ochii răniţi şi să pot astfel înfrunta soarele 
hiber-nal de pe falezele sclipitoare.