Frank Herbert — Steaua Si Biciul

Frank Herbert 


Frank Herbert 


Steaua și biciul 
The Whipping Star 


Se numea Furuneo, Alichino Furuneo. Aşa îşi tot repeta în 
gând în timp ce vehiculul intra în oraşul unde urma să 
transmită mesajul la mare distanţă. Înainte de un astfel de 
apel era bine-venită o întărire a eului propriu. La cei şaizeci 
şi şase de ani ai săi, Furuneo cunoscuse numeroase cazuri 
de pierdere de identitate datorate plytotransei care 
însoţeşte comunicările între sistemele stelare. Erau puţine 
convorbiri la acest nivel şi asta nu atât datorită costului 
operaţiunii şi senzaţiei de greață provocată de contactul cu 
un emiţător taprisiot, cât din cauza unui anumit procent de 
nesiguranţă. Din nefericire, Furuneo nu putea delega pe 
nimeni pentru a stabili contactul cu Jorj X. McKie, Marele 
Sabotor. 

Ora locală: opt şi opt minute. Se afla pe o planetă a 
sistemului Sfich numită Cordialitate. 

«Am impresia că nu va fi deloc uşor», murmură încet, mai 
mult pentru sine decât pentru cei doi rechizitori pe care îi 
adusese cu el pentru a-i asigura un plus de linişte. 

De altfel, niciunul dintre ei nici măcar nu clipea, ştiind că 
nimeni nu aştepta vreo reacţie din partea lor. Aerul 
dimineţii era încă încărcat de răcoarea nocturnă a brizei ce 
sufla dinspre piscurile înzăpezite ale munţilor Billy spre 
ocean. Pentru a ajunge din fortăreaţa lui alpină în Divizion 
City, Furuneo preferase un vehicul obişnuit de suprafaţă, 
fără semne distinctive. Şi nu pentru că ar fi fost obligatoriu 
să se ascundă sau să-şi disimuleze apartenenţa la Biroul de 
Sabotaj, ci pentru că, pur şi simplu, nu avea nici un rost să 


atragă în mod inutil atenţia. Cu atât mai mult cu cât destul 
de multe persoane aveau motive întemeiate să urască acest 
Birou. 

Furuneo parcă maşina la intrarea în Zona Pedestră şi îşi 
continuă drumul pe jos, ca toţi cetăţenii obişnuiţi. 

Zece minute mai târziu, se prezentă în holul de primire al 
imobilului. Era în centrul taprisiot de reproducere, unul 
dintre cele aproximativ douăzeci de centre din întreg 
universul, ceea ce reprezenta, pe drept cuvânt, un motiv de 
mândrie pentru o planetă secundară cum era Cordialitatea. 

Holul de primire avea cam cincisprezece metri în lărgime 
şi o lungime de aproape treizeci şi cinci. Pereţii erau plini 
de urme incrustate ca şi cum, uzi fiind, cineva s-ar fi amuzat 
să se joace lovind mingea la întâmplare. La dreapta lui 
Furuneo şi a rechizitorilor săi, se afla o tejghea înaltă care 
acoperea cam trei sferturi din lungimea peretelui. Luminile 
rotative cu mii de fațete aruncau umbre succesive pe 
tejghea şi pe chipul taprisiotului aflat acolo. 

Taprisioţii au forme bizare, amintind de pădurile de brazi 
pe jumătate carbonizate, acoperite de cioturi contorsionate. 
Apendicele verbale vermiculare se află în permanentă 
mişcare, chiar şi atunci când tac. Exemplarul de la tejghea 
bătea cu nervozitate în tăblie. 

Pentru a treia oară, Furuneo îl întrebă: 

— Dumneavoastră sunteţi emițătorul? 

Nici un răspuns. 

Aşa erau taprisioţii. Nu servea la nimic să te enervezi. 

Furuneo însă îşi permise luxul de a se arăta agasat. 
Blestemaţii de taprisioţi! 

Unul dintre rechizitorii din spatele lui îşi drese glasul. 
«Blestemată treabă!» gândi Furuneo. 

Biroul era în alertă de când primise ştirea despre afacerea 
Abnethe. Comunicarea pe care urma să o stabilească era 
vitală. În chip inutil, Furuneo resimțea acut urgenţa 
misiunii sale. Poate că acesta era cel mai important apel din 
viaţa lui. Şi nu cu oricine, ci cu marele MckKie! 


Soarele, deşi abia se întrezărea de după munţi, arunca pe 
chipul lui, prin uşa de sticlă, un mănunchi de raze 
portocalii. 

— Nu are aerul unui om grăbit, şopti unul dintre 
rechizitori. 

Furuneo clătină din cap, dar nu spuse nimic. Avusese 
vreme, în şaizeci şi şase de ani, să înveţe diferitele grade 
ale răbdării, cu atât mai mult cu cât fusese chiar nevoit să le 
străbată pe toate, pe rând, până a ajunge la actuala poziţie, 
aceea de reprezentant planetar al Biroului. În situaţia 
prezentă, nu putea să facă decât un singur lucru: să aştepte 
liniştit. Oricare vor fi fiind motivele lor misterioase, 
taprisioţii aveau obiceiul de a nu se grăbi deloc, ci 
dimpotrivă. Şi apoi, erau singurii care vindeau ceea ce 
vindeau. Fără un emiţător taprisiot, nu exista nici o şansă 
de a se realiza un apel interstelar direct. 

Bizară această putere taprisiotă, folosită fără a fi înţeleasă 
chiar şi de majoritatea co-senzitivilor. Presa făcea speculaţii 
cu duiumul privind funcţionarea ei. Era posibil ca una 
dintre aceste teorii să fi fost reală, dar, în egală măsură, era 
posibil ca principiul taprisiot să fi fost înrudit cu sistemul de 
repartizare a informaţiilor - necunoscut şi el printre 
ocupanţii leagănelor spechi. 

Furuneo era convins că, asemenea culoarelor de 
indeterminare, taprisioţii deformau spaţiul, inserându-se 
între dimensiunile lui. Oricum, aşa se întâmpla în cazul 
culoarelor. Majoritatea respingeau această teorie, 
argumentând că energiile puse în joc erau egale cu cele 
produse de o stea de mărime medie. 

Oricare ar fi fost metoda taprisioţilor, un lucru era cert: ei 
apelau la glanda pineală a omului sau, în sfârşit, la 
echivalentul ei la alte făpturi sensibile. 'Taprisiotul începuse 
să se deplaseze de-a lungul tejghelei. 

«S-ar spune că se apropie», îşi zise Furuneo. 

Îşi alcătui un chip imobil, reprimându-şi cum putea mai 
bine senzaţia de greață. În fond, nu era decât un centru de 


reproducere taprisiotă. Dacă ar fi să dăm crezare 
xenobiologilor, creşterea taprisioţilor nu era deloc 
periculoasă, dar xenobiologii nu erau infailibili. Dovada 
erau repetatele lor eşecuri cu cei din specia Pan Spechi. 

— Puf, puf, puf..., făcu taprisiotul, agitându-şi terminația 
verbală. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă unul dintre rechizitori. 

— De unde să ştiu?! îl repezi Furuneo. 

Se întoarse spre taprisiot şi-l întrebă iar: 

— Sunteţi emițătorul? 

— Puf, puf, puf... Pentru cei din descendența Soare- 
Pământ, remarca mea s-ar putea traduce prin: sinceritatea 
dumitale lasă de dorit. 

— Da' ce, trebuie să-ţi dovedegşti sinceritatea în faţa unui 
prăpădit de taprisiot?! ţipă un rechizitor. Mi se pare că... 

— Nu te-a întrebat nimeni nimic, i-o reteză Furuneo. 

S-ar fi putut ca formula agresivă a taprisiotului să fie o 
simplă formă de curtoazie. Oare imbecilul chiar nu 
înţelegea nimic? 

Furuneo se depărtă de rechizitori şi porni spre taprisiot. 

— Doresc să-l contactez pe Marele Sabotor, Jorj X. Mckie. 
Secrobul dumitale m-a identificat, m-a recunoscut şi a 
acceptat cartea mea de credit. Sunteţi emițătorul? 

— Unde este Jorj X. McKie? întrebă taprisiotul. 

— Dacă aş fi ştiut, aş fi folosit un culoar pentru a-l întâlni. 
E o comunicare de cea mai mare importanţă. Sunteţi 
emițătorul? 

— Data, ora şi locul, mormăi taprisiotul. 

Furuneo răsuflă uşurat. Se întoarse spre rechizitori şi le 
făcu un semn. Ei se postară la cele două intrări. Era mai 
bine să fie sigur că nimeni nu-l va auzi. Apoi dădu 
taprisiotului coordonatele cerute. 

— Întinde-te jos, porunci taprisiotul. 

— Slavă zeilor nemuritori, murmură Furuneo. 

Odată, pentru o astfel de legătură, emițătorul îl condusese 
în munţi, pe un vânt rece şi o ploaie tăioasă şi-l pusese să se 


întindă pe pământ, cu capul mai înclinat decât picioarele, 
pentru a-i putea deschide hiper-spaţiul. Era astfel legat la 
«graniţa de contact a subiacentului», oricare va fi fiind 
sensul unei astfel de expresii. Raportase incidentul la birou, 
la centrul de adunare a datelor. Cei de acolo sperau încă să 
rezolve într-o bună zi enigma taprisiotă. Însă pe el 
comunicarea l-a costat mai multe săptămâni de infecţie a 
căilor respiratorii superioare. 

Furuneo se aşeză. 

La naiba, era cam frig! 

Furuneo avea doi metri, desculţ, şi cântărea cam nouăzeci 
şi patru kilograme standard! Părul îi era încă negru, uşor 
grizonat la tâmple. Nasul era proeminent ca şi gura. Din 
profil, buza inferioară avea un aspect bizar, de linie 
dreaptă. Se aşeză, menajându-şi şoldul stâng. Un cetăţean 
furios i-l frânsese odinioară, în primele lui misiuni pentru 
Birou. Şi, de atunci, sfidase toate opiniile medicilor care 
afirmaseră: «Nu vă va mai supăra deloc după vindecare.» 

— Ochii închişi, şopti taprisiotul. 

Furuneo se supuse. Încercă să se instaleze cât mai comod 
pe pământul rece şi tare, dar, după câteva tentative eşuate, 
renunţă. 

— Gândeşte contactul, ordonă taprisiotul. 

Furuneo se concentră asupra lui McKie. Evocă mental 
chipul omuleţului cu coamă de un roşu ţipător, cu mutră de 
broască nesuferită. 

Contactul debută prin uşoare vrile de conştiinţă. Încet, 
spiritul lui Furuneo deveni un văl roşu mişcat de acordurile 
unei lire de argint. Trupul şi-l simţea din ce în ce mai 
îndepărtat. Conştiinţa plana deasupra unor ţinuturi străine. 
Cerul era un cerc infinit, iar orizontul se mişca cu o 
nesfârşită încetineală. Simţea cum stelele se lasă covârşite 
de singurătatea sfâşietoare. 

— Mii de draci! 

Înlăuntrul lui Furuneo gândul acesta bubui, explodând. Nu 
i se putu sustrage. Îl identifică imediat. Uneori, cei 


contactaţi reacţionau în chip absolut nepotrivit. Nu puteau 
refuza contactul, orice ar fi făcut în momentul acela; puteau 
însă să transmită nemulţumirile lor celor care-i chemaseră. 

— Dar asta nu dă greş niciodată. Nu poate da greş! 

Acum, pesemne că McKie era şi el pe punctul de a se 
concentra, somat fiind să se supună, prin glanda lui pineală, 
chemării îndepărtate. 

Furuneo era pregătit să suporte o avalanşă de insulte; iar 
când McKie se mai potoli niţel, se prezentă şi adăugă: 

— Sunt dezolat pentru că v-am deranjat, dar alerta de 
gradul | nu indică locul unde aţi putea fi găsit. Ştiţi că n-aş 
fi apelat la acest procedeu fără o motivaţie serioasă. 

Introducere aproape clasică, ce mai! 

— Şi eu cum aş putea afla dacă e ceva important sau nu? 
Terminaţi-o cu politeţurile, treceţi la subiect! răcni Jorj X. 
Mckie. 

Această indispoziţie prelungită era neobişnuită chiar şi la 
dificilul MckKie. 

— Vă întrerup cumva dintr-un act important? întrebă 
Furuneo, luându-şi inima-n dinţi. 

— Eram pe punctul de a divorța în faţa unei tele-curţi. 
Imaginaţi-vă mutra celor care mă văd mormăind în stare de 
plytotransă! Repede, grăbiţi-vă să vă goliţi iute sacul! 

— O sferă calebană a eşuat aseară pe Cordialitatea, la 
mică distanţă de Division City. Văzând valul de decese şi de 
nebunie, precum şi starea de alertă declanşată de Birou, m- 
am gândit să vă anunţ. Vă mai interesează problema, nu? 

— Vă credeţi cumva spiritual? ricană MckKie. 

«În loc de birocraţie», îşi spuse Furuneo. Deviza Biroului. 
Era un gând intim, dar McKie îi percepea, desigur, 
greutatea. 

— Ei, şi atunci? îl presă McKie. 

«Să încerce oare deliberat să mă aducă la capătul 
puterilor?» se întrebă Furuneo. Cum s-ar putea aplica în 
cazul unor astfel de comunicaţii, ce ţin de afacerile interne, 
funcţia primă a Biroului? Reprezentanţii Biroului aveau 


datoria de a enerva administraţia, căci astfel reuşeau să 
scoată la iveală instabilii şi emotivii, cei care nu aveau 
suficientă stăpânire de sine şi un caracter suficient de 
puternic pentru a suporta agresiunile psihice; dar ce rost 
avea să extindă această îndatorire şi asupra comunicaţiilor 
între reprezentanţi? 

Pesemne că unele dintre gândurile sale se transmiseseră 
prin intermediul taprisiotului, căci McKie le repercută, 
învăluindu-l pe Furuneo într-un soi de sarcasm mental. 

— Gândurile te-au trădat, spuse MckKie. 

Furuneo tresări. Îşi cercetă simţul identităţii. Atât de puţin 
îi lipsise să-şi piardă eul! Îl adusese la realitate doar 
avertismentul ciudat ce transpăruse prin cuvintele lui 
McKie. Furuneo îşi propuse să caute o altă explicaţie a 
conduitei Marelui Sabotor. Întreruperea divorţului nu era 
un motiv suficient. Dacă zvonurile care circulau erau 
întemeiate, omuleţul înspăimântător se căsătorise deja de 
vreo cincizeci de ori. 

— Vă mai interesează Sfera? întrebă Furuneo. 

— E vreun caleban în ea? 

— Posibil. 

— N-aţi verificat? 

Intonaţia mentală a lui McKie lăsa să se înţeleagă că o 
misiune de o importanţă crucială eşuase din cauza 
debilităţii congenitale de care dăduse dovadă Furuneo. 

Temându-se de un pericol ascuns, Furuneo răspunse: 

— Am acţionat conform ordinelor. 

— Ordinele!... persiflă Mckie. 

— Mi se interzice să mă enervez, nu-i aşa? întrebă 
Furuneo. 

— Sosesc cât de repede pot - cel târziu în opt ore 
standard, spuse McKie. Până atunci, îţi ordon să ţii Sfera 
sub supraveghere permanentă. Dopează-ţi oamenii cu 
agresal. E unica lor protecţie. 

— Supraveghere permanentă..., repetă Furuneo. 


— Dacă vreun caleban încearcă să iasă, reţineţi-l prin 
orice mijloace. 

— Un caleban... să reținem un caleban?! 

— Staţi de vorbă cu el, rugaţi-l să vă ajute... În sfârşit, 
faceţi orice, rosti McKie. 

Reacţionă ca şi cum i s-ar fi părut ciudat ca un angajat al 
Biroului să-i pună întrebări când era vorba despre o muncă 
obişnuită ca aceasta. Ce mare lucru-i să pui cuiva beţe-n 
roate! 

— Opt ore, repetă Furuneo. 

— Nu uitaţi de agresal. 

MckKie, aflat pe Tutalsee, planeta logodnelor, mai zăbovi 
vreo oră până-şi încheie divorţul, apoi se îndreptă spre casa 
plutitoare, ancorată lângă o insulă năpădită de florile 
iubirii. «Până şi această nepenthes din Tutalsee m-a 
trădat», îşi spuse. Căsătoria nu fusese decât o pierdere de 
vreme. Fosta lui soţie nu ştia nici pe departe atâtea lucruri 
despre Mliss Abnethe, după cum se zvonea. Ce mai, era pe 
o altă lume... 

Femeia fusese a cincizeci şi patra lui soţie. Puțin mai 
drăguță decât altele, era totodată şi ceva mai nesuferită. 
Nici ea nu era la prima căsătorie şi manifestase oarecare 
îndoieli în ceea ce priveau motivațiile secundare ale lui 
Mckie. 

Reflecţiile acestea îi lăsară lui McKie gustul amar al 
vinovăţiei. Furios, le îndepărtă din minte. Nu era momentul 
potrivit să o facă pe sentimentalul. Miza era prea mare. 
Stupidă femeie! 

Ea evacuase deja casa plutitoare, iar MckKie percepu 
dispoziţia ostilă a entității vii. El era cel care sfărâmase 
atmosfera idilică pe care casa plutitoare fusese programată 
să o întreţină. După plecarea lui, casa îşi va regăsi 
afabilitatea iniţială. Erau, în fond, creaturi nostime, poate 
puţin prea sensibile la schimbările afective ale senzitivilor. 

McKie începu să-şi adune lucrurile, punând deoparte trusa 
profesională. O verifică: diverşi stimuli, butoane de plastic, 


explozibili de multiple naturi, generatoare X, ochelari 
universali, penetratoare, un pachet de carne condensată, 
dizolvante, un detector de viaţă taprisiot, plăci holografice, 
aparate de rupere, comparatori... Totul era în ordine. Îşi 
puse trusa în buzunarul interior al combinezonului, la locul 
ei. 

Azvârli câteva haine de schimb în valiză, iar restul le puse 
pe adresa Biroului, lăsându-le într-un tub etanş de plastic 
fixat pe scaunul colector; le va primi mai târziu. Creaturile 
păreau a împărtăşi sentimentele casei plutitoare şi 
rămaseră nemişcate chiar şi când le făcu semne afectuoase 
cu mâna. 

Ah! Bine... 

Se simţea încă vinovat. 

MckKie suspină şi-şi scoase cheia Ochiului S. Biroul va plăti 
câteva mega-credite bune pe această călătorie. 
Cordialitatea se afla tocmai la jumătatea drumului de 
celălalt capăt al acestui univers. 

Culoarele păreau a funcţiona normal, dar McKie se cam 
săturase să folosească pentru deplasări un mijloc furnizat 
de Calebani. Ciudată situaţie: culoarele Ochiului S 
deveniseră atât de obişnuite, încât mulţi co-senzitivi le 
foloseau fără a-şi pune vreo întrebare. Chiar şi McKie, 
înainte de alerta maximă, împărtăşise aceeaşi indiferenţă 
generală. Acum însă nu mai era deloc sigur. Acceptarea 
noutăţii era dovada adaptabilităţii gândirii raţionale, 
caracteristica comună a co-senzitivilor. Artefactul caleban 
era cunoscut de Federaţia Co-Senzitivilor doar de 
nouăsprezece ani standard. Dar, în acest timp, numai 
optzeci şi trei de calebani intraseră oficial în legătură 
directă cu Co-senzitivitatea. Primul dintre ei oferise, drept 
cadou, culoarele Ochiului S. 

McKie se jucă aruncând şi prinzând cheia S. De ce oare 
refuzaseră calebanii să se rupă de prezentul lor dacă lumea 
nu-i va numi «Ochii S»? De ce era atât de important un 
simplu nume? 


«Trebuia să fiu deja plecat», îşi spuse McKie. Cu toate 
astea, continua să piardă vremea. 

Optzeci şi trei de calebani. 

Alerta maximă fusese cât se poate de explicită, atât în ceea 
ce privea expunerea problemei, cât şi în ceea ce privea 
păstrarea secretului. Calebanii erau pe cale de dispariţie. 
Dispariţie - sigur că doar în măsura-n care acest cuvânt se 
putea aplica vieţii calebane. Fiecare „dispariţie” fusese 
însoţită de un val masiv de decese şi de nebunie la co- 
senzitivi. 

N-avea rost să se întrebe de ce afacerea fusese predată 
Biroului de Sabotaj şi nu unei agenţii oarecare de 
informare. Guvernul lovea unde putea; oamenii politici 
importanţi sperau să discrediteze astfel Biroul. lar McKie se 
gândea în ce măsură numirea lui în aceasta problemă avea 
la bază un astfel de gând ascuns... «Cine să-mi vrea răul?» 
se întrebă în timp ce activa culoarul cu cheia personală de 
rezonanţă. De fapt, mulţi îi voiau răul. Milioane de 
persoane. 

Culoarul începu să vibreze sub aura terifiantelor sale 
energii. Cu un zgomot sec, tubul vortal se eliberă. McKie se 
pregăti să înfrunte rezistenţa vâscoasă a tunelului şi 
alunecă în tub. Era ca şi cum ar fi înotat în aerul 
transformat într-un sirop de coacăze - aer perfect normal, 
dar de o consistenţă siropoasă. 

McKie se trezi într-un birou destul de comun: consolă 
electronică clasică, lumini de avertizare revărsându-se din 
tavan, un perete transparent cu vederea spre munte. În 
depărtare, se zăreau acoperişurile din Division City 
învăluite de nori groşi, întunecaţi; toată imaginea se 
desprindea de pe fundalul unei mări luminoase, argintii. 
Orologiul mental implantat de McKie îi comunică faptul că 
erau orele 18 ale unei zile de 26 de ore standard. Se afla pe 
Cordialitatea, planetă situată la două mii de ani-lumină de 
oceanul planetar al planetei Tutalsee. 


În spate, tubul vortal al tunelului se închise cu un pocnet 
sec ce-i amintea o descărcare electrică. În atmosferă se 
răspândi un uşor parfum de ozon. 

McKie remarcă faptul că fotoliile din birou erau proiectate 
pentru a-i face pe vizitatori să se simtă bine. Unul dintre ele 
se apropie de el, din spate, şi-l sili să lase jos valiza şi să se 
aşeze în ciuda dorinţei lui. Apoi scaunul începu să vibreze, 
masându-i spatele. Era clar că fusese programat să-l 
destindă până la sosirea celor aşteptaţi. 

McKie se relaxă şi simţurile sale începură să se 
obişnuiască cu zgomotul normalităţii ce-l învăluia. Auzi pe 
coridor paşii unui co-senzitiv. Un wreav, judecând după 
zgomotul pe care-l făcea mersul său neregulat, cu un picior 
târâit. Ajungea până la el şi zgomotul unei conversații; auzi 
chiar şi câteva cuvinte în limba galactică, dar înclina să 
creadă că afară se poartă o discuţie plurilingvă. Începu să 
se agite nervos, ceea ce determină scaunul să efectueze o 
nouă serie de mişcări ondulatorii destinate să-l calmeze. 
Dar era insuportabilă această lene impusă! Unde naiba era 
Furuneo? Scăpă o înjurătură la adresa celui care avea 
probabil şi alte ocupaţii, fiind agent al Biroului de Sabotaj 
pe această planetă. Oricum, el n-avea cum să cunoască 
caracterul urgent al afacerii. Desigur, Cordialitatea era o 
planetă pe care Biroul de Sabotaj era slab reprezentat. Şi 
doar zeii nemuririi puteau şti câte munci avea de împlinit 
Biroul!... 

McKie începu să mediteze la rolul său în problemele co- 
senzitivităţii. Odinioară, cu secole-n urmă, puterea fusese 
luată de co-senzitivi animați de dorinţa de «a face bine». 
Ignorând motive extrem de complexe, ascunşi înapoia 
culpabilităţii şi auto-flagelării, suprimaseră, cel puţin 
virtual, lentoarea, birocraţia şi maşina administrativă, cu tot 
cu inerția puterii ei oarbe asupra maselor. Începu să se 
învârtă din ce în ce mai repede. Legile erau concepute şi 
puse în aplicare în aceeaşi oră. În cincisprezece zile, au fost 
votate şi cheltuite sute de credite. S-au ivit noi ministere cu 


atribuţii fanteziste, proliferând asemenea ciupercilor după 
ploaie. 

Administraţia devenise o maşinărie distrugătoare, lipsită 
de pilot, care se învârtea cu o asemenea viteză, încât 
transforma în haos tot ce atingea. 

În disperare de cauză şi pentru a încetini marşul roții, o 
mână de co-senzitivi rezonabili au pus bazele Brigăzii de 
Sabotaje. A curs sânge, s-au săvârşit crime, dar maşinăria a 
fost frânată. Cu timpul, Brigada a devenit Birou, iar astăzi, 
acesta a ajuns o organizaţie supusă propriei entropii, un 
grup de co-senzitivi ce preferau subtilitatea în locul 
violenţei, dar erau gata de orice cruzime dacă situaţia o 
cerea. 

În dreapta lui McKie, o uşă glisantă lunecă încet. Scaunul 
îl imobiliză. Intră Furuneo, pieptănându-şi din mers, cu 
mâna, tâmplele grizonate. În jurul gurii lui mari, plutea un 
rictus amar. 

— Aţi ajuns mai repede, rosti el, trăgându-şi un fotoliu în 
faţa lui MckKie. 

— Locul ăsta e sigur? întrebă McKie, aruncând o privire 
spre peretele lângă care-l depusese tubul vortal. 

Tunelul S dispăruse. 

— L-am trimis jos cu propriul lui tub, explică Furuneo. Fiţi 
liniştit, n-am putea găsi loc mai izolat. 

Se trânti apoi pe scaunul moale. 

— Sfera e tot acolo? făcu McKie, arătând cu bărbia 
oceanul ce se zărea prin peretele transparent. 

— Oamenii mei au ordin să mă anunţe dacă se produce 
cea mai mică schimbare. După cum v-am spus, Sfera a 
eşuat în apropierea râului şi e încastrată în stânci. 

— Încastrată? 

— Aşa mi se pare. 

— Aţi observat semne de viaţă în interior? 

— Încă nu. Sfera pare puţin... deformată. Sunt câteva 
găuri şi mai multe zgârieturi. Dar de ce tot acest mister? 

— Ai auzit, desigur, de Mliss Abnethe... 


— Da, ca toată lumea. 

— E dispusă să pună la bătaie câteva din milioanele ei 
pentru a angaja un caleban. 

— A angaja un... Furuneo plecă meditativ capul. Nu ştiam 
că e cu putinţă. 

— Eu nici atât. 

— Dar tocmai am aflat de alerta maximă. Abnethe nu e 
ameninţată deloc! 

— Ştii bine mania ei de a se autoflagela, urmă MckKie. 

— Dar credeam că a urmat deja un tratament. 

— Da, dar asta n-a anulat deloc cauzele problemei ei. O 
face doar incapabilă să suporte suferinţa altor co-senzitivi. 

— Şi atunci? 

— Atunci, singura ei soluţie era de a folosi un caleban. 

— Ca victimă! exclamă Furuneo. 

«Începe să înţeleagă», îşi spuse McKie. Cineva spunea că 
nenorocirea cu calebanii era că nu aveau o configuraţie 
identificabilă. Din păcate, aşa era. Imaginaţi-vă ceva real, o 
fiinţă a cărei prezenţă nu poate fi negată, dar care, totuşi, 
vă derutează toate simţurile îndată ce încercaţi să o definiţi; 
aceasta este definiţia unui caleban. 

«Sunt asemenea ferestrelor cu storurile trase, ce se 
deschid, totuşi, spre eternitate», spusese Masarard - 
poetul. 

Încă de pe vremea primilor calebani, McKie nu ratase 
niciuna dintre şedinţele de informare ale Biroului asupra 
acestei probleme. Iar acum încerca să-şi amintească tot ce 
aflase atunci, ca şi cum de asta depindea rezolvarea 
prezentei dificultăţi. 

Fusese vorba mai ales despre «dificultăţile de comunicare 
în interiorul unei zone de afecţiune». Conţinutul exact îi 
scăpa. «Bizar!», îşi spuse. Ca şi cum imposibilitatea vizuală 
a co-senzitivilor de a-i defini pe calebani le afectase şi 
memoria. 

Tocmai asta îi deranja pe co-senzitivi: lucrările calebanilor 
erau cât se poate de real-vizibile - tunelurile Ochiului S, 


Sferele în care erau condamnaţi să trăiască... Dar nimeni, 
niciodată, n-a văzut vreun caleban ca atare. 

Uitându-se la micul agent cu statură grotescă, Furuneo îşi 
aminti de ironiile colegilor, care spuneau că acesta începuse 
să lucreze pentru Birou cu o zi înainte de a se naşte. 

— Abnethe a angajat o agenţie, nu? întrebă Furuneo. 

— Da, cam aşa ceva. 

— Alerta vorbea despre morţi, despre cazurile de 
nebunie... 

— Oamenii tăi au luat agresal? i-o reteză MckKie. 

— V-am executat ordinele. 

— Perfect. Se pare că este unica protecţie. 

— De fapt, ce se întâmplă? îndrăzni Furuneo. 

— Calebanii... dispar... De fiecare dată când piere unul, 
apare un val de morţi stranii şi... alte consecinţe 
dezastruoase: leziuni psihice şi mentale, cazuri de 
nebunie... 

Furuneo privi spre ocean, înghiţindu-şi întrebarea care-i 
stătea pe buze. 

McKie ridică din umeri: 

— Mai bine am merge să aruncăm o privire. Fapt este că, 
înainte de a mă contacta voi, credeam că-n univers n-a mai 
rămas decât un singur caleban, cel angajat de Abnethe. 

— Cum veţi proceda? 

— Iată o întrebare grozavă?! îl ironiză McKie. 

— Şi calebanul lui Abnethe... Cum îşi explică comportarea? 

— N-am avut plăcerea să-i iau un interviu. Nu ştim unde se 
mai ascunde. 

— Cine ştie?!... Furuneo se încruntă. Cordialitatea e un loc 
retras... 

— M-am gândit la asta. Şi spui că Sfera e într-o stare 
proastă. 

— Bizar, nu-i aşa? 

— Doar o ciudăţenie printre altele. 

— Se spune că un caleban nu-şi părăseşte niciodată Sfera. 
Şi că se aşează în vecinătatea apei, reluă Furuneo. 


— Ce-ai făcut pentru a încerca să intri în legătură cu el? 

— Ca de obicei... Dar de unde ştiţi că Abnethe a angajat un 
caleban? 

— A spus cuiva, care a spus altcuiva... şi aşa mai departe. 
Ba chiar unul dintre calebani ne-a dat de înţeles acest lucru 
înainte de a dispărea. 

— Şi sunteţi siguri că dispariţiile şi toate celelalte necazuri 
sunt legate de acest fapt? 

— Hai să batem la poarta acestei creaturi, poate aflăm 
răspunsul, spuse McKie. 

Ultima lui soţie avea o atitudine ostilă faţă de Birou. «Se 
folosesc de tine», spunea ea. Acest gând îl frământa 
obsedant în timp ce se îndrepta, alături de Furuneo, spre 
ocean. Se punea acum următoarea întrebare: cum şi de ce 
îl foloseau de această dată? Dacă îndepărta ideea că era 
propus drept victimă, mai rămâneau sute de alte 
posibilităţi. Îi interesau cunoştinţele lui juridice? Sau 
maniera lui mai puţin ortodoxă de a aborda relaţiile între 
specii? Cert era că nu aşteptau de la el o acţiune oarecare 
de sabotaj oficial. Dar atunci? De ce i s-au dat instrucţiuni 
atât de succinte? 

«Căutaţi şi contactaţi calebanul angajat de Mliss Abnethe 
sau orice alt caleban susceptibil de a vă furniza informaţii şi 
luaţi măsurile potrivite.» 

Măsurile potrivite? 

McKie plecă încet capul. 

— De ce v-au ales pe dumneavoastră? întrebă Furuneo. 

— Ştiu să se folosească de mine. 

Vehiculul de suprafaţă condus de un rechizitor făcu un 
viraj strâns: dintr-odată, în faţa lor, se ivi malul stâncos al 
oceanului. Printre craterele de lavă neagră, se întrezărea 
ceva sclipitor; deasupra stâncilor se roteau aparatele 
guvernamentale. 

— Aici e? întrebă McKie. 

— Da. 

— Care e ora locală? 


— Cam două ore şi treizeci înainte de apusul soarelui, 
răspunse Furuneo, interpretând corect preocuparea lui 
Mckie. 

— Credeţi că agresalul ne va apăra chiar dacă acest 
caleban se va hotări să... dispară? 

— Sper din suflet, zise MckKie. Dar de ce n-am venit pe 
calea aerului? 

— Pentru că locuitorii de aici nu mă văd de obicei decât în 
maşină, cel puţin când nu mă aflu în misiune oficială. 

— Vrei să spui că ei nu ştiu de Sfera asta? 

— Nimeni nu ştie. În afară, desigur, de gărzile locale care 
au consemnele lor. 

— S-ar spune că ţii totul în mână, pe aici, spuse McKie. Nu 
ţi se pare că eşti puţin cam prea eficient? 

— Fac şi eu ce pot, făcu Furuneo, bătându-l pe umăr pe 
şofer. 

Vehiculul se opri lângă o terasă ce domina un lanţ de 
piscuri stâncoase şi craterul negru lângă care eşuase Sfera. 

— Ştiţi, uneori mă întreb dacă ştim cu adevărat ce sunt 
aceste Sfere. 

— Casele lor, mormăi MckKie. 

— Aşa se spune, e drept. 

Furuneo cobori din maşină. O pală de vânt tăios îi răscoli 
durerea de la şold. 

— Ei, de aici mergem pe jos. 

Coborând spre mare, McKie se felicită în gând în repetate 
ori pentru centura gravitaţională instalată pe piele. Dacă ar 
fi căzut, viteza de cădere ar fi fost aproape nulă. Dar nu era 
la fel de bine asigurat împotriva pietrelor care-i înţepau 
tălpile şi a stropilor îngheţaţi pe care vântul îi sufla în 
obraz. 

Regreta că nu se echipase cu un termocombinezon. 

— E mai frig decât credeam, spuse Furuneo, încercând să 
urce pe platoul stâncos. 

Agită braţele în direcţia aerobuzelor. Unul înclină de două 
ori aripile, continuând să se învârtă încet deasupra Sferei 


încercuite. 

Furuneo se căţără pe stâncă, urmat de McKie, ce-şi ţinea 
capul plecat, ferindu-se de stropii îngheţaţi. Zgomotul 
resacului era atât de puternic, încât erau obligaţi să urle 
pentru a se auzi cât de cât. 

— Vedeţi? spuse Furuneo. E cam dărâmată, ce ziceţi? 

— Şi totuşi, aceste lucruri au reputaţia de a fi 
indestructibile! 

Sfera avea un diametru de şase metri. Stătea înfundată în 
sol mai mult de cincizeci de centimetri, ca şi cum, în contact 
cu ea, piatra s-ar fi topit. 

McKie o luă înaintea lui Furuneo şi se adăposti de vânt 
lângă Sferă. Rămase acolo chircit, cu mâinile în buzunare. 
Suprafaţa sferică nu oprea prea mult stropii tăioşi şi reci. 

— E mai mare decât m-aş fi aşteptat, îi spuse lui Furuneo, 
care se apropia. 

— Pentru prima oară vedeţi aşa ceva de aproape? 

— Da. 

McKie cântărea sfera din priviri. Pe alocuri, suprafaţa 
metalică opacă era cizelată de semne, în relief sau scobite, 
ce păreau a alcătui un fel de motiv. Să fie organe de 
comandă? De palpare? Chiar în faţa lui era o scobitură 
adâncă, datorată, poate, şocului. O pipăi, dar era perfect 
închisă. 

— Şi dacă s-au înşelat asupra naturii acestor obiecte? 
întrebă Furuneo. 

— Cum?! 

— Dacă nu-s locuinţe pentru calebani? 

— Nu ştiu. Ţi-aminteşti ce scria în manual? 

— Căutaţi o protuberanţă în formă de tetină şi bateţi 
încet.» lată una în stânga-, dar am încercat deja. 

McKie privi în direcţia indicată. Cu această ocazie, primi o 
rafală de stropi în obraz. Descoperi protuberanţa indicată şi 
bătu. Nici un răspuns. 

— 'Toate rapoartele afirmă că există, totuşi, undeva, o uşă! 
mormăi el. 


— Dar nu scrie nicăieri că s-ar şi deschide, replică 
Furuneo. 

McKie continuă să înconjoare Sfera până găsi o a doua 
protuberanţă. Bătu. Din nou nici un răspuns. 

— Am încercat-o şi pe asta, rosti Furuneo. 

— Mă simt ca un idiot. 

— Poate că nu-i nimeni înăuntru! 

— Maşină teleghidată? 

— Sau abandonată - o epavă. 

McKie indică o linie verde subţire, lungă cam de un metru, 
pe partea expusă vântului. 

— Asta ce-i? 

Furuneo îşi acoperi capul, ferindu-se de furtună. 

— Nu-mi aduc aminte să o fi văzut. 

— Mi-ar place să ştim ceva mai multe despre toate 
blestemăţiile astea, mârâi McKie. 

— Poate că n-am bătut destul de tare... 

McKie, cu sprâncenele încruntate, căzuse pe gânduri. Îşi 
deschise apoi trusa şi scoase un explozibil slab. 

— Du-te în partea cealaltă! îi ordonă lui Furuneo. 

— Sunteţi sigur că e o metodă bună? 

— Nu. 

— Dar... 

Furuneo înălţă din umeri şi dispăru în spatele Sferei. 

McKie aplică explozibilul de-a lungul liniei verzi, îi ataşă un 
fir pentru reacţie ulterioară şi se duse lângă Furuneo. 

După câteva clipe, se auzi o bubuitură surdă, pe jumătate 
înăbuşită de zgomotul valurilor. 

Pentru un moment, McKie se îngrozi: dacă acel caleban se 
va înfuria şi-i va ataca cu o armă absolut necunoscută lor? 
Dar îşi făcu curaj şi se apropie de Sferă. 

Deasupra liniei verzi, apăru o deschizătură ovală, ca şi 
cum un panou alunecase spre interior. 

— S-ar spune că aţi găsit butonul, spuse Furuneo. 

McKie îşi reprimă o uşoară enervare pe care o datora, ştia 
asta, efectelor agresalului, şi răspunse: 


— Da. Ajută-mă. 

De altfel, Furuneo părea a se controla destul de bine, în 
ciuda drogului. Cu ajutorul lui, McKie îşi băgă capul în 
interiorul deschizăturii. Privi curios. Îl asaltă o lumină mov 
şi o uşoară senzaţie de mişcare. 

— Vedeţi ceva? ţipă Furuneo. 

— Nu ştiu. 

McKie intră cu totul în Sferă şi păşi pe solul elastic. Începu 
să cerceteze, uimit, locul inundat de lumina mov. Îi era atât 
de frig, încât îi clănţăneau dinţii. Aparent, camera în care se 
afla ocupa tot centrul Sferei; avea plafonul jos, curcubeie 
irizate se întindeau în partea stângă printr-o excrescenţă 
de forma unei linguri uriaşe, ce se ivea direct din perete, în 
imediata lui apropiere. Peste tot - cilindri minusculi, peri 
ascuţiţi şi butonaşe. 

Impresia de mişcare îi venea din scobitura lingurii. Brusc, 
McKie îşi dădu seama că se afla în prezenţa unui caleban. 

— Ce vedeţi? ţipă de afară Furuneo. 

Fără a părăsi din priviri lingura, McKie întoarse uşor 
capul. 

— E un caleban aici. 

— Să vin? 

— Nu. Avertizează oamenii şi nu te mişca. 

MckKie se concentră spre centrul lingurii ciudate. Se afla 
pentru prima dată singur în faţa unui caleban. Era un 
privilegiu rezervat, în general, cercetătorilor echipați cu tot 
felul de instrumente esoterice. 

— Sunt... mă numesc Jorj X. MckKie, de la Biroul de 
Sabotaj, rosti el cu greu. 

În scobitura lingurii, avu loc un soi de mişcare urmată 
imediat de efectul unei comunicări iradiate: 

— Te cunosc. 

Lui McKie îi veni în minte descrierea poetului Masarard, în 
a sa Conversaţie cu un Caleban: «Cine poate şti cu ce se 
aseamănă cuvintele unui caleban? 'Te învăluie asemenea 
strălucitoarelor firme cu nouă lumini diferite. Cei insensibili 


află aici iradieri. Eu însă pretind că aceşti calebani vorbesc. 
A dărui cuvinte nu înseamnă oare a vorbi? O, Calebane, 
dăruieşte-mi cuvintele tale, iar eu voi împărţi înţelepciunea 
ta întregului univers.» 

Acum, după ce trecuse prin experienţa cuvintelor 
calebane, McKie hotări că Masarard nu era decât un 
ignorant pretenţios. Calebanul iradia. Mesajul lui se grefa 
pe spiritul co-senzitivului, asemenea unui sunet, fără ca 
urechile să fi perceput ceva. Tot un astfel de efect aveau 
calebanii şi asupra vederii. Simţeai că se vede ceva, dar 
centrii vederii nu percepeau, de fapt, nimic. 

— Sper... sper că nu vă deranjez, începu McKie. 

— Nu posed referinţe pentru a deranja, răspunse 
Calebanul. Sunteţi cu un însoțitor? 

— 'Tovarăşul meu e afară. Nu aveţi referinţe pentru a 
deranja? 

— Chemaţi însoţitorul, spuse Calebanul. 

McKie ezită o clipă. Apoi strigă: 

— Furuneo! Vino aici! 

Reprezentantul planetar îşi făcu apariţia şi se instală în 
stânga lui McKie, în unda de lumină mov. 

— Doamne, ce frig e afară! făcu el. 

— Temperatură joasă şi umiditate înaltă, aprobă 
Calebanul. 

McKie, care se întoarse pentru a-l vedea pe Furuneo 
intrând, zări o uşă desprinzându-se uşor din masa peretelui 
şi acoperind deschizătura ovală. Dintr-odată, încetară şi 
zgomotul, şi vântul şi ploaia de stropi reci. 

În interiorul Sferei, temperatura începu să crească. 

— Se va face cald, spuse Mckie. 

— Ce? 

— Cald. Aminteşte-ţi ce-ai învăţat: calebanilor le place o 
atmosferă caldă şi uscată. 

Simţea deja că veşmintele ude leoarcă încep să i se usuce. 

— Aşa e. Dar ce se-ntâmplă aici? întrebă Furuneo. 


— Am fost invitaţi să intram. Nu-l deranjăm pentru că nu 
are referinţe pentru a deranja. 

McKie se întoarse din nou spre lingură. 

— Şi unde-i? făcu Furuneo. 

— În lingură. 

— Eu... ştiţi... da, în sfârşit... 

— Puteţi să-mi spuneţi Fanny Mae, rosti creatura 
calebană. Sunt capabilă să-mi reproduc specia şi să 
răspund echivalenţelor de genul feminin. 

— Fanny Mae, repetă Mckie, simțindu-se cumplit de 
tâmpit. 

«Cum naiba să poţi privi creatura asta? Oare unde-i 
obrazul?» gândi el. 

— 'Tovarăşul meu se numeşte Furuneo Alichino şi este 
reprezentantul planetar al Biroului de Sabotaj. 

«Fanny Mae! Aşa deci!» 

— Acum vă cunosc, spuse Calebana. Vreau informaţii 
despre scopul vizitei. 

Furuneo se scărpină în urechea stângă. 

— Cum o auzim? Nu înţeleg nimic... 

— Nu-ţi mai bate capul, rosti McKie. 

«Prudenţă maximă. Dar cum să iei un interogatoriu 
chestiunii ăsteia?», gândi el. 

Prezenţa nonsubstanţială a Calebanei, maniera 
neobişnuită în care creierul său îi percepea vorbele - toate 
acestea, combinate cu agresalul, îi dădeau o stare de iritare 
crescândă. 

— Eu... Eu am ordine, zise McKie. Caut Calebanul angajat 
de Mliss Abnethe. 

— Accept întrebările, răspunse ciudata creatură. 

«Accept întrebările?» 

McKie se strădui să o privească din diverse unghiuri, 
încercând să vadă dacă poate găsi o posibilitate de imagine 
substanţială recognoscibilă a creaturii din faţa lui. 

— Ce faceţi? întrebă Furuneo. 

— Încerc să o văd. 


— Căutaţi substanţa vizibilă? întrebă Calebana. 

— ăă... da, recunoscu Mckie. 

«Fanny Mae?» se gândea el acum. Totul se întâmpla ca în 
vremea primelor contacte cu planetele Gowachin; era ca 
primul pământean care întâlnise primul batracian gowachin 
ce i se prezentase sub numele de William. «Unde şi-o fi 
găsit Calebana numele ăsta, în toate cele optzeci de mii de 
planete ale sistemului? Şi de ce tocmai „Fanny Mae „?» 

— Arăt o oglindă, spuse ea, care reflectă exterior proiecția 
pe planul fiinţei. 

— Şi vom vedea? şopti Furuneo. Nimeni n-a văzut 
vreodată un caleban. 

— Ssst! 

Ceva oval, cam de jumătate de metru, presărat de umbre 
roz, bleu, verzi, fără nici un punct de legătură aparentă cu 
prezenţa calebană, se materializă deasupra uriaşei linguri. 

— Consideraţi aceasta drept fază în care îmi dezvălui 
fiinţa, spuse Calebana. 

— Vezi ceva? întrebă Furuneo. 

Centrii vizuali ai lui McKie înregistrau acum o senzaţie 
limită, o impresie de viaţă diferită de ritmurile 
dezincarnate, acordate cu ovalul multicolor, asemenea 
zgomotului mării păstrat într-o scoică goală. Îşi aminti de 
un prieten orb şi de greutatea lui de a se concentra asupra 
ochiului sănătos fără a-i privi banda neagră de la ochiul 
lipsă. «De ce nu şi-o fi cumpărând idiotul asta un ochi de 
sticlă? De ce...» 

Înghiţi în sec. 

— În viaţa mea n-am văzut ceva mai ciudat, şopti Furuneo. 
Vedeţi ce văd şi eu? 

McKie îşi descrise senzațiile vizuale. 

— Asta percepi şi tu? 

— Da, ceva pe-aproape. 

— Tentativă vizuală - eşuată, spuse Calebana. Poate din 
cauza contrastelor inadecvate. 


Curios să afle dacă se înşelase, lui McKie i se păru că din 
vocea ei răzbate o undă de tristeţe. Oare calebanii erau 
supăraţi pentru că nu puteau fi văzuţi? 

— Nu-i nimic, făcu McKie. Mi-ar place să discutam puţin 
despre calebanul care... 

— Poate e imposibilă racordarea percepţiilor, îl întrerupse 
Calebana. Pătrundem într-o fază ireversibilă, fără remediu. 
Nu ne rămâne decât să vorbim cu noaptea, cum spune unul 
dintre poeţii voştri. 

Un soi de suspin adânc iradie dinspre făptura nevăzută, 
copleşindu-l pe McKie. Era o tristeţe adevărată, o 
melancolie de netrecut... Se întrebă dacă nu cumva 
agresalul îşi epuizase efectul. Emoţia intensă era încărcată 
şi de teamă. 

— Simţiţi? întrebă Furuneo. 

— Da. 

McKie îşi simţea ochii arzând. Clipi. Între două bătăi de 
pleoapă, întrezări în oglinda ovală forma unei flori de un 
roşu aprins, care se unduia lin, deschizându-se şi 
închizându-se încet. Îi venea să întindă mâna, să o atingă, 
să o mângâie cu înţelegere. 

— Ce frumos! murmură el. 

— Ce-i? şopti Furuneo. 

— Cred că suntem pe cale de a vedea un caleban. 

— Îmi vine să plâng. 

— Stăpâneşte-te! îl avertiză McKie. 

Dar glasul i se frânse. Trupul îi era zguduit de emoţii 
puternice. Erau aşchii, desprinse dintr-o masă imensă, ce 
încercau să-şi clădească propriul drum. 

Din efectul agresalului nu mai rămăsese nimic. 

Încet, imaginea din oglindă se estompă. Simţea că se 
îneacă din cauza emoţiei. 

— Ah..., suspină Furuneo. 

— Fanny Mae, încercă MckKie, ce anume?... 

— Eu sunt cea angajată de Mliss Abnethe, declară ea. Am 
folosit corect verbul? 


— Ei! făcu Furuneo. la te uită! 

McKie îi aruncă o privire, apoi se uită spre deschiderea 
ovală prin care intraseră. Nu se mai vedea nimic. Căldura 
devenea insuportabilă. «Am folosit corect verbul?» Se uită 
din nou spre creatura calebană. Deasupra lingurii, încă 
plutea ceva, dar centrii lui vizuali nu puteau defini ce 
anume. 

— Asta a fost o întrebare? spuse Furuneo. 

— Stai o clipă liniştit. Trebuie să reflectez, spuse MckKie. 
Secundele treceau repede. Furuneo îşi simţea sudoarea 
prelingându-se pe spate, pe sub cămaşă, iar în colţul gurii - 

gustul sărat. 

McKie contemplă, în tăcere, lingura uriaşă. Calebana 
angajată de Abnethe... Mai simţea încă efectul şocului 
emoţional de adineaori. O amintire pierdută încerca să se 
impună atenţiei, dar spiritul său nu reuşi s-o materializeze. 

Furuneo, care-l pândea pe MckKie, începu să se întrebe 
dacă nu cumva Sabotorul Extraordinar fusese hipnotizat. 

— Încă mai meditaţi? şopti el cu teamă. 

McKie aprobă, dând din cap fără a-l privi. 

— Fanny Mae, unde se află persoana care te-a angajat? 

— Coordonate interzise, spuse Calebana. 

— E pe această planetă? 

— Conjuncţii diferite. 

— Cred că nu vorbiţi aceeaşi limbă, remarcă Furuneo. 

— Din tot ce-am citit despre calebani, asta e marea 
problemă: comunicarea, îl aprobă MckKie. 

Furuneo îşi şterse sudoarea de pe frunte. 

— Aţi încercat s-o contactaţi pe Abnethe de la mare 
distanţă? întrebă el. 

— Nu fi tâmpit! E primul lucru pe care-am încercat să-l 
fac. 

— Şi? 

— Sau taprisioţii spun adevărul şi nu o pot contacta, sau 
ea a găsit o altă modalitate de a-i cumpăra. În orice caz, ce 
mai contează? Să admitem că o pot contacta. Crezi că-mi va 


spune unde se află? Cum să invoc clauza monitorului dacă 
ea nu poartă monitor? 

— Dar cum ar fi putut să-i cumpere pe taprisioţi? 

— Crezi că ştiu? De altfel, cum a putut angaja un Caleban? 

— Invocarea unui schimb de valori, interveni Calebana. 

McKie îşi muşcă buzele. 

Furuneo se sprijini de peretele din spate. Ştia ce-l inhiba 
pe MckKie. Trebuia să fie prudent cu o specie co-senzitivă 
străină. Niciodată nu ştii ce i-ar putea jigni. Chiar felul de a 
pune o întrebare îţi poate aduce necazuri. Ar fi trebuit să 
aducă un expert xeno pentru a-l ajuta pe MckKie în misiune. 
Cum de nu-i trecuse prin cap? 

— Abnethe ţi-a oprit ceva preţios, Fanny Mae? întrebă în 
cele din urmă MckKie. 

— Propun judecată: Abnethe nu prietenă bună-drăguţă- 
acceptibilă, spuse ea. 

— E... judecata ta? 

— Specia voastră interzice flagelare co-senzitivi între ei. 
Mliss Abnethe flagelare persoană a mea. 

— De ce nu... refuzi, pur şi simplu? avansă McKie. 

— Obligaţie contract. 

«Obligaţie contract...», repetă MckKie, privindu-l pe 
Furuneo, care ridică din umeri, nedumerit. 

— Întreab-o unde se duce pentru a se flagela, sugeră 
Furuneo. 

— Flagelare vine la mine, răspunse Calebana. 

— Prin flagelare înţelegi: a primi loviturile de bici? întrebă 
MckKie. 

— A primi implică a da. Termen impropriu. Abnethe 
biciuieşte persoană a mea. 

— Chestia asta vorbeşte ca un robot, remarcă Furuneo. 

— Lasă-mă să mă ocup eu de ea! îi ordonă McKie. 

— Robot descris maşină. Dar eu vie, spuse Calebana. 

— Nu a vrut să te jignească. 

— Nu referinţe jignească. 

— Biciuirea te face să suferi? întrebă Mckie. 


— Explică suferi. 

— Îţi provoacă durere? 

— Referinţă regăsită. Senzaţii deja explicate. Explicaţia nu 
verifică conjuncţia. 

«Nu verifică conjuncţia?» îşi spuse MckKie. 

— Tu ai ales să fii biciuită? 

— Alegere deja făcută. 

— Ei bine... ai face aceeaşi alegere dacă ar fi s-o iei de la 
capăt? 

— Referinţă confuză, spuse Calebana. Dacă a lua de la 
capăt implică repetiţie, nu aleg repetiţie. Abnethe trimite 
Palenki cu un bici şi flagelare începe. 

— Un Palenki! exclamă Furuneo, străbătut de un frison. 

— Trebuia să fie ceva de genul ăsta, îi spuse McKie. O altă 
creatură fără creier, doar plină de muşchi, ar accepta, oare, 
să facă aşa ceva? 

— Dar un Palenki! N-am putea căuta... 

— Ştiam de la început că era obligată să-l folosească, i-o 
tăie McKie. Cum să găseşti un Palenki izolat? 

Înălţă din umeri. 

— Mă-ntreb de ce nu înţeleg calebanii conceptul de 
durere. E o problemă de semantică sau le lipsesc legăturile 
nervoase aferente? 

— Înţeleg legăturile nervoase, spuse Calebana. Co- 
senzitivitate trebuie să posede legături de control. Dar 
durerea... Discontinuitate de semnificaţie probabil de 
nedepăşit. 

— Parcă spuneaţi că Abnethe nu suportă spectacolul 
durerii, îi aminti Furuneo lui McKie. 

— Da. Cum asistă la şedinţele de flagelare? 

— Abnethe observă casa a mea. 

Când fu clar că nu va mai căpăta nici o informaţie, McKie 
întrebă singur: 

— Nu înţeleg. Ce-are a face casa cu restul? 

— Aceasta casă a mea. Casă a mea conţine şiruri. Stăpân 
Ochiul S. Abnethe posedă conjuncţiile plătite. 


McKie se întrebă dacă nu cumva Calebana juca cu elun 
joc sarcastic. Dar toate datele despre calebani excludeau 
orice referinţă la sarcasm. Confuzie terminologică, da, dar 
nu rea-voinţă şi nici subterfugii. Totuşi, să nu înţeleagă 
durerea?! 

— Abnethe e complet răvăşită! murmură Mckie. 

— Fizic intactă, spuse Fanny Mae. Izolată în conjuncţiile ei, 
dar identificabilă după criteriile tale - acestea sunt 
judecăţile făcute în prezenţa mea. Dacă te referi însă la 
psihicul lui Abnethe, răvăşit e un cuvânt bun. Ceea ce văd 
eu din psihicul ei e cu adevărat deranjat. Emanaţii de culori 
neobişnuite îmi deplasează în mod extraordinar simţul 
vederii. 

McKie înghiţi în sec. 

— Îi vezi psihicul? 

— Văd orice psihic. 

— Iată ce rămâne din teoria conform căreia calebanii nu 
văd nimic..., spuse Furuneo. Totul nu-i decât o iluzie, nu? 

— Cum... cum e cu putinţă? întrebă MckKie. 

— Ocup spaţiu situat între psihic şi mental, spuse 
Calebana. E explicaţia prietenilor co-senzitivi. Terminologie 
a voastră. 

— Pleacuri! 

— Atingi discontinuitate de semnificaţie, şopti ea. 

— De ce ai acceptat propunerea lui Abnethe? 

— Nu am referinţe pentru explicaţie. 

— Atingi şi tu o discontinuitate de semnificaţie, glumi 
Furuneo. 

— Nu mă îndoiesc, zise Calebana. 

— Trebuie s-o găsesc pe Abnethe, rosti cu greu MckKie. 

— Dau avertisment, declară creatura. 

— Atenţie, şopti Furuneo. Simt o ostilitate care nu-i legată 
de agresal. 

McKie îi făcu semn să tacă. 

— Ce avertisment, Fanny Mae? 


— Potenţialităţile situaţiei voastre, spuse ea. Eu las..., 
persoană? Da, persoană. Eu las persoană a mea să ia parte 
la capcana unei asociaţii pe care alţi co-senzitivi o pot 
interpreta drept non-amicală. 

McKie se scărpină în cap. Se întrebă dacă atinseseră, 
oare, un nivel cât de cât rezonabil de comunicare. Ar fi vrut 
să afle despre calebanii dispăruţi, despre decesele şi 
cazurile de nebunie care au urmat dispariţiei lor, dar se 
temea de consecinţele discuţiei. 

— Non-amicale, repetă. 

— Înţelege! Viaţa care curge în toate conţine conjuncţii 
interne. Fiecare entitate rămâne legată până ce 
discontinuitatea finală o retrage din... reţea? Da, reţea e 
termenul adecvat. Ignorând amestecurile de alt fel, eu 
furnizez legături altor entităţi asociate cu Abnethe. Dacă în 
persoana mea survin discontinuități, toate entităţile 
conectate le împărtăşesc. 

— Discontinuitatea?! întrebă McKie, care nu era prea 
sigur că a înţeles ceva. 

— Confuzia se datorează contactului între co-senzitivi, 
care nu-şi are originea în aceeaşi liniaritate de conştiinţă, 
continuă ea, fără să-l ia în seamă pe McKie. 

— Nu prea ştiu ce vreţi să spuneţi prin discontinuitate, 
insistă, totuşi, Marele Sabotor. 

— În context, discontinuitatea finală presupune contrariul 
plăcerii - termen al vostru. 

— Nu veţi ajunge nicăieri aşa, zise Furuneo. 

Îl durea capul de cât încercase să transpună în cuvinte 
impulsurile primite de la strania creatură. 

— Iată-ne în faţa unei probleme de interpretare 
semantică, spuse MckKie. Avem declaraţiile negru pe alb, 
dar încercăm să aflăm o soluţie de mijloc. 

— "Totul se află la mijloc, articulă, în felul ei, Calebana. 

— Presupune contrariul plăcerii..., repetă Mckie. 

— Termen al vostru, îi aminti, sarcastic, Furuneo. 


— Spune-mi, Fanny Mae, reluă MckKie, alţi co-senzitivi 
numesc această discontinuitate finală moarte? 

— Termen presupus aproximativ. Renunţare la conştiinţa 
mutuală, discontinuitate finală, moarte - toţi termeni similar 
descriptivi. 

— Şi dacă tu mori, vor mai muri şi alţii, nu-i aşa? 

— Toţi utilizatorii Ochiului S. Toţi legaţi. 

— Toţi? întrebă stupefiat McKie. 

— "Toţi ceilalţi de pe... frecvenţa voastră? Concept dificil. 
Calebanii au etichete pentru acest concept... plan? 
Planguinitatea existenţei? Probabil termen propriu 
nefolosit. Problemă disimulată de excluziunea vizuală care 
îngreuiază asociaţia mutuală. 

Furuneo atinse braţul lui McKie. 

— Vrea să spună că, dacă ea moare, toţi cei care au utilizat 
tunelurile S o vor urma în mormânt? 

— Aşa s-ar zice! 

— Nu pot să cred! 

— Datele ne indică faptul că ar fi cazul să o luăm în serios! 

— Dar... 

— Mă întreb dacă nu cumva ea e acum în pericol de 
moarte..., gândi McKie cu voce tare. 

— Dacă admitem postulatul, e o întrebare excelentă, spuse 
Furuneo. 

— Fanny Mae, ce precede discontinuitatea ta finală? 
întrebă McKie. 

— "Totul precede discontinuitatea finală. 

— Da, dar acum te îndrepţi spre ea? 

— Inevitabil, toţi se îndreaptă spre discontinuitatea finală. 

McKie îşi simţi fruntea inundată de sudoare. În Sferă, 
temperatura continua să crească. 

— Mă supun necesităţilor onoarei. Informez perspective. 
Co-senzitivii planguinităţii par a fi incapabili, fără mijloace 
de a se sustrage asociaţiei mele cu Abnethe. Comunicare 
înţeleasă? 


— McKie, ai idee câţi co-senzitivi au utilizat culoarele? 
întrebă Furuneo. 

— Cred că aproape toți. 

— Comunicare înţeleasă? insistă ea. 

— Nu ştiu, mormăi McKie. 

— Transmitere de concepte dificile. 

— Nu-mi vine să cred, spuse Furuneo. 

— "Totuşi, va trebui să crezi. Aşa spuneau şi alţi calebani, 
judecând după ceea ce au lăsat în urma lor! 

— Retragerea semenilor creează disrupţie. Înţeleg. 
Disrupţie egal dezordine, nu-i aşa? întrebă Fanny Mae. 

— Da, oarecum. Dar explică-mi, te rog: eşti în pericol 
iminent de... discontinuitate finală? 

— Explică iminent. 

— Puțin, foarte puţin timp, o lămuri MckKie. 

— Conceptul timp dificil. Doreşti să cunoşti modul meu de 
a depăşi flagelare? 

— Da, cam aşa ceva, zise McKie. Cam câte şedinţe mai poţi 
supravieţui? 

— Explicaţi supravieţui. 

— Câte şedinţe de flagelare poţi suporta înainte de a 
cunoaşte discontinuitatea finală? întrebă McKie, luptându- 
se cu un simţământ de frustrare accentuat de efectul 
agresalului. 

— Cam zece flagelări. Poate mai puţin. Sau chiar mai mult. 

— Şi moartea ta ne va ucide pe toţi? întrebă McKie, 
sperând, totuşi, că se înşelase. 

— Nu pe toţi, spuse Calebana. 

— Credeţi doar că o înţelegeţi, spuse Furuneo. 

— Mă tem să o înţeleg. 

— Tovarăşi calebani, reluă ea, recunoscut capcană şi 
retras persoană la ei. Astfel, ei evită discontinuitatea. 

— Câţi calebani au rămas în... planul nostru? întrebă 
Mckie. 

— Unică entitate a mea. 

— Ultima! murmură McKie. Firul e ciudat de subţire... 


— Nu văd cum moartea unui caleban ar putea produce 
atâtea ravagii, spuse Furuneo. 

— Explic prin comparaţie, începu Calebana. Un savant din 
planguinitatea voastră explică reacţie a eului stelar. Masă 
stelară intră în condiţie de expansiune. Astfel, masă stelară 
absoarbe toate substanţele şi le reduce la alte configurații 
de energie. Toate substanţele întâlnite de expansiunea 
stelară se transformă. Discontinuitatea finală a persoanei 
atinge legăturile conjuncţiilor Ochiului S şi redistribuie 
toate entităţile întâlnite. 

— Eul stelar..., repetă Furuneo, ridicând capul. 

— Termen impropriu? întrebă Calebana. Eu energetic, 
poate. 

— Vrea să spună că folosirea culoarelor Ochiului S ne-a 
legat, într-un fel sau altul, de viaţa ei, reluă McKie. Moartea 
ei se va propaga ca o explozie stelară în întreaga reţea şi ne 
va ucide pe toţi. 

— Asta credeţi dumneavoastră că vrea să spună, făcu 
neîncrezător Furuneo. 

— Sunt obligat să cred. Legătura prin care comunicăm e 
bine întreţinută, sunt convins că e sinceră. Nu simţi ce 
emoţii iradiază? 

— Două specii diferite nu pot împărtăşi aceleaşi emoţii 
decât până la un punct, obiectă Furuneo. În plus, ea nu 
înţelege la fel ca noi durerea. 

— Savant din planguinitatea voastră explică bază 
emoţională de comunicare, interveni Calebana. În lipsă de 
comunitate emoţională, identitate nesigură de concepte. 
Concept de emoție nu clar pentru calebani. Firesc 
dificultate de comunicare. 

În gândul său, McKie o aprobă. Ba chiar vedea şi o 
dificultate suplimentară; nu ştia dacă cuvintele ei erau 
rostite sau erau iradiate într-o manieră neverosimilă, 
dificultate care nu făcea decât să sporească confuzia. 

— Cred că, dintr-un anumit punct de vedere, aveţi 
dreptate, spuse Furuneo. 


— Da? 

— Suntem obligaţi să presupunem că o înţelegem. 

McKie îşi simţea gâtul uscat; înghiţi penibil în sec. 

— Fanny Mae, i-ai explicat lui Mliss Abnethe perspectiva 
acestei discontinuități finale? 

— Problemă explicată. Calebanii încercat să repare 
eroare. Abnethe nu oferă înţelegere sau neglijează 
consecinţe. Conjuncţii dificile. 

— Conjuncţii dificile..., murmură şi MckKie. 

— 'Toate conjuncţiile unui singur Ochi S. Stăpânul Ochiului 
S creează probleme reciproce mie. 

— Să nu-mi spuneţi că înţelegeţi şi asta! exclamă Furuneo. 
— Abnethe foloseşte Stăpânul Ochiului S prin persoană a 
mea, reluă Calebana. Contract dă dreptate la Abnethe. Unic 

Stăpân Ochi S la persoană a mea. Abnethe foloseşte pe el. 

— Deci, ea deschide un culoar pentru a-şi trimite Palenki- 
ul ei, spuse Furuneo. De ce nu l-am aştepta aici şi am sări 
pe el? Apoi am folosi culoarul... 

— Ar avea de mii de ori timp să închidă culoarul. Nu, 
Fanny Mae a spus ceva mult mai important. Cred că a vrut 
să spună că nu există decât un Stăpân al Ochiului S, un 
singur sistem de control pentru toate culoarele, poate... şi 
că ea comandă toate astea sau, în fine, ea le leagă... sau... 

— Sau orice altceva, îl ironiză Furuneo. 

— Abnethe conduce Ochiul S prin contract, preciză 
Calebana. 

— Înţelegi ce-am vrut să spun? Fanny Mae, nu poţi prelua 
controlul? 

— Termenii de acord interzic interferența. 

— Nu-ţi poţi folosi, totuşi, propriile culoare? insistă McKie. 

— "Toţi folosesc. 

— E o nebunie! ţipă Furuneo. 

— Nebunie egal absenţa progresiei ordonate a gândirii în 
acceptarea reciprocă a termenilor logici, recită creatura. 
Nebunie: judecată frecventă a unei specii asupra alteia. 
Interpretare adecvată diferită. 


— Cred că ar fi cazul să-mi administrez un pumn! zise 
Furuneo. 

— Ascultă! Totul pare a confirma ipoteza noastră. Situaţia 
e explozivă şi periculoasă, se precipită McKie. 

— Trebuie s-o găsim pe Abnethe şi s-o împiedicăm să 
continue. 

— Ascultându-te, totul pare atât de simplu..., suspină 
MckKie. lată ordinele mele: şterge-o de aici şi alertează 
Biroul. Deşi discuţia cu Fanny Mae nu apare pe 
înregistrator, o ai intactă în memorie. Spune-le să te supună 
testelor. 

— Am înţeles. Rămâneţi? 

— Da. 

— Şi dacă mă-ntreabă, ce să le spun că faceţi? 

— Vreau să încerc să aflu ceva despre anturajul şi 
însoțitorii lui Mliss Abnethe. 

Furuneo tuşi. Doamne, ce cald era! 

— V-aţi gândit, ştiţi... bang! şi făcu gestul de a ochi pe 
cineva. 

— Ştii bine că nu poţi face orice într-un astfel de culoar, la 
o aşa viteză! zise McKie. Ce naiba, doar ştii asta! 

— Poate că acest culoar e diferit. 

— Mă-ndoiesc. 

— Şi după ce-mi termin raportul? 

— Te întorci şi stai afară până te chem - asta-n cazul în 
care nu ţi se încredinţează vreun mesaj pentru mine. Oh! 
Încă ceva. Cercetează cu grijă Cordialitatea... nu se ştie 
niciodată. 

— Bineînţeles, răspunse ezitant Furuneo. Şi încă ceva: pe 
cine să contactez din Birou? Pe Bildoon? 

McKie ridică, gânditor, o sprânceană: de ce-l întreba aşa 
ceva? Ce voia, de fapt, să spună? 

Dar îşi dădu seama că Furuneo atinsese doar un aspect 
logic al problemei. Directorul general al Biroului, Napoleon 
Bildoon, era un Pan Spechi, un co-senzitiv pentarhic, doar 
aparent uman. Şi pentru că Mckie, o fiinţă umană, fusese 


însărcinat cu această problemă, se putea presupune că 
ceilalţi co-senzitivi erau excluşi. În vremuri de criză, 
rivalităţile politice dintre specii puteau căpăta aspecte 
ciudate. În cazuri de felul acestuia, era de preferat să 
lărgească cât mai mult posibil autoritatea directorială. 

— Mulţumesc, spuse el. Dar nici nu-s în stare să mă 
gândesc şi la altceva... 

— De acord. Am fost informat de această problemă de 
către Directorul Discreţiei. 

— Gitchel Siker? 

— Da. 

— Asta înseamnă un Laclac, plus Bildoon, un Pan Spechi. 
Altcineva? 

— Găsiţi pe cineva la Serviciul Judiciar. 

— Acesta va fi obligatoriu fiinţă umană. 

— Nu-i nimic. La acest stadiu, ne vor înţelege. Şi, oricum, 
înainte de a lua o hotărâre oficială, vor înştiinţa pe toată 
lumea. 

Furuneo clătină din cap. 

— Mai e ceva. 

— Ce? 

— Cum ies de aici? 

McKie se întoarse către lingura uriaşă. 

— Bună întrebare! Fanny Mae, cum poate ieşi însoţitorul 
meu? 

— Unde vrea să plece? 

— Acasă. 

— Conjuncţii aparente, rosti Calebana. 

McKie simţi un curent de aer proaspăt. Urechile 
înregistrară o schimbare de presiune. Se auzi un pocnet 
sec, ca şi cum ar fi fost scos dopul unei sticle. Se întoarse. 
Furuneo nu mai era acolo. 

— L-ai... l-ai trimis la el? întrebă McKie. 

— Exact. Destinația aparent dorită. Rapiditatea împiedică 
temperatura să coboare sub nivelul adecvat. 

McKie simţea cum îi şiroiau obrajii de sudoare. Murmură: 


— Mi-ar place să ştiu cum ai realizat asta. Chiar vezi 
gândurile noastre? 

— Văd doar conjuncţii puternice. 

«Discontinuitate de semnificaţie», se gândi MckKie. 

Îşi aminti remarca ei despre temperatură. Ce însemna 
pentru ea nivel adecvat de temperatură? Căci, înăuntru, 
abia se mai putea respira! Transpiraţia îi irita pielea. Gâtul 
era uscat. Un nivel adecvat de temperatură! 

— Care e opusul lui adecvat? întrebă el. 

— Fals. 

McKie renunţă. Cum se putea ca fals să fie contrariul lui 
adecvat? Îşi trecu mâna peste frunte, ştergându-şi 
broboanele de sudoare cu mâneca bluzei. 

Ideea că odată cu ea vor muri toţi co-senzitivii care 
folosiseră vreodată un culoar S nu-i dădea pace, 
zgândărindu-i nervii, întreg trupul. Pielea îi era udă de 
transpiraţie, nu numai din cauza căldurii. În aer plutea 
moartea, o simţea. Se vedea înconjurat de milioane şi 
milioane de co-senzitivi care implorau... «Ajutor!» 

Toţi cei care folosiseră un culoar... 

Pe toţi dracii! Putea, oare, să fie sigur că interpretase 
corect vorbele Calebanei? Era cea mai logică ipoteză. 
Accidentele ce urmau „dispariţiei” Calebanilor nu aveau 
altă explicaţie. 

Pas cu pas, firul fusese ţesut. Şi acum, universul se va 
umple cu cadavre. 

Oglinda ovală de deasupra lingurii se tulbură brusc, se 
contractă spre exterior, se răsuci în sus-şi-n jos, spre 
stânga, spre dreapta. McKie primi un impuls clar de 
suferinţă. Ovalul dispăru, dar privirea lui continuă să 
perceapă non-prezenţa Calebanei. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă el. 

În loc de răspuns, văzu deschizându-se tubul vortal al unui 
culoar al Ochiului S din spatele Calebanei. Din altă parte a 
deschizăturii, se întrezărea silueta deformată a unei femei, 
ca şi cum ar fi privit-o prin telescop. MckKie o recunoscu 


după viziunile şi hologramele pe care le privise ceasuri de-a 
rândul, când fusese iniţiat în această misiune. 

Sub lumina uşor înroşită, datorată trecerii lente prin tunel, 
McKie zări chipul lui Mliss Abnethe. 

Era cât se poate de evident că Esteticienii costisitori de pe 
Steaydon făcuseră risipă de talent pentru buna 
reconstituire a chipului femeii. McKie îşi propuse să-şi 
verifice ulterior supoziţia. Trupul ei avea liniile tinereşti şi 
zvelte ale unei fiice a plăcerii. Chipul ei, încadrat de un păr 
mătăsos de un bleu ireal, atrăgea prin forma de petală a 
buzelor. Ochii mari, de un verde intens şi nasul ascuţit 
creau un contrast straniu: pe de o parte, o demnitate 
regală, iar pe de altă parte, invidie şi răutate. O regină 
tânără şi bătrână în acelaşi timp. Trebuie să fi avut cel puţin 
optzeci de ani standard, dar Esteticienii mai diminuaseră 
ceva din vârsta ei înaintată. 

Trupul somptuos era învăluit într-o rochie lungă de perle 
gri, mulată, asemeni unui înveliş luminos, difuz. Venea 
dinspre tubul vortal. Pe măsură ce se apropia, deschiderea 
culoarului îi ascundea întâi picioarele, apoi talia. 

În aceste câteva clipe, McKie simţi că îmbătrâneşte cu mii 
de ani. Rămase imobil lângă colţul prin care intrase în 
Sferă. 

— Ah, Fanny Mae, spuse Mliss Abnethe, văd că ai musafiri. 

Din cauza distorsiunii tunelului, vocea ei era puţin 
răguşită. 

— Jorj X. Mckie, Sabotor Extraordinar, se prezentă el. 

Să-şi fi contractat, oare, Mliss, pupilele? Sau i se păruse? 

Ea se aplecă spre marginea cercului; acum, i se vedeau 
clar doar umerii şi capul. 

— Mliss Abnethe, cetăţean particular. 

«Cetăţean particular!» îşi spuse McKie. «Stricata asta 
controlează capacitatea productivă a cel puţin cinci sute de 
planete!» 

McKie se ridică încet. 


— Biroul de Sabotaj se interesează oficial de actele 
dumneavoastră, zise el, voind să sublinieze cerinţele lor 
legale. 

— Eu sunt cetăţean particular, repetă ea. 

În voce i se citea vanitate şi o nerăbdare greu de stăpânit. 

MckKie se bucură descoperindu-i slăbiciunea. Era un defect 
care, nu de puţine ori, făcea casă bună cu puterea şi banii. 
Căpătase o anumită experienţă în arta de a exploata astfel 
de lipsuri. 

— Fanny Mae, rosti el, sunt oaspetele tău? 

— Exact, răspunse Calebana. Uşa mea îţi este deschisă. 

— Iar eu sunt patroana ta, Fanny Mae? întrebă şi Abnethe. 

— Exact, sunt la dispoziţia ta. 

Pe chipul femeii se aşternu o expresie dură şi răutăcioasă. 
Ochii i se îngustară. 

— Perfect. Atunci pregăteşte-te să-ţi îndeplineşti 
obligaţiile... 

— O clipă! interveni MckKie. 

Se simţea depăşit. Oare de ce se grăbea Abnethe? Ce să 
însemne uşorul tremur din vocea ei? 

— Nu-i cazul ca oaspeţii să se amestece în ceea ce nu-i 
priveşte! 

— Biroul de Sabotaj e singurul în măsură să decidă ce-l 
interesează şi ce nu. 

— Jurisdicţia voastră are limite, îi replică ea. 

Dincolo de vorbele ei, McKie întrezări declanşarea unei 
întregi suite de acţiuni: avocaţi cârâitori, imense sume 
distribuite în cărţi de credite, documente falsificate, 
mărturii false, campanii de video-presă denunţând lipsa de 
politeţe cu care o administraţie violentă şi vinovată trata 
această demnă şi neajutorată doamnă. Toate aceste 
mijloace puse la lucru pentru a justifica... ce? Folosirea 
violenţei împotriva persoanei sale? Nu prea credea. Mai 
curând, o tentativă de a-l discredita, de a-l acoperi de cele 
mai grave acuze. 


După această meditaţie, McKie ajunsese să se întrebe ce 
anume îl făcuse atât de vulnerabil. Oare de ce alesese 
Biroul de Sabotaj? «Pentru că sunt greu de mulţumit», îşi 
spuse el. «Sunt Sabotor pentru că aşa am vrut eu». Asupra 
acestei alegeri nu se putea reveni. 

Biroul prefera cărările înguste, dar mai întotdeauna 
sfârşea prin a accepta căile largi. Acum, i se părea că 
poartă pe umeri jumătate din universul co-senzitivilor. Era o 
povară delicată, delicată şi totodată terifiantă. lar McKie îi 
resimțea întreaga greutate. 

— Aşa e, avem şi noi limite, făcu el, concesiv. Dar mă 
îndoiesc că le veţi cunoaşte vreodată. Deci, ce se întâmplă 
aici? 

— Nu sunteţi ofiţer de poliţie! mormăi Abnethe. 

— Poate ar fi mai bine să chem poliţia. 

— Pe ce temei legal? 

Abnethe zâmbi sarcastic. Consilierii ei juridici îi 
explicaseră clauza asociaţiilor libere care figura în 
Articolele Federaţiei Co-senzitivilor: 

Când membrii diferitelor specii consimt a crea o asociaţie 
din care declară că au avantaje reciproce, părţile 
contractuale sunt singurele în măsură să judece condiţiile şi 
natura sus-numitelor avantaje. Acordul lor trebuie să nu 
încalce nici o lege, un tratat sau un contract stabilit 
anterior, care ar obliga într-un fel sau altul una din părţi. De 
asemenea, sus-numitul acord trebuie să fie liber acceptat 
de ambele părţi şi să nu reprezinte o ameninţare pentru 
pacea publică. 

— Acţiunile dumneavoastră vor cauza moartea unui 
caleban, spuse el. 

Nu prea avea încredere în acest argument, dar spera, 
totuşi, să mai câştige ceva timp. 

— Atunci, va trebui să stabiliţi că acest concept caleban de 
discontinuitate finală se suprapune conceptului nostru de 
moarte, răspunse Abnethe. Lucru de altfel imposibil, pentru 


că nu e adevărat. De ce vă amestecați? E vorba de un joc 
inofensiv între adulţi, corsen... 

— Mai mult decât un joc! interveni Calebana. 

— Fanny Mae! ţipă Abnethe. N-ai dreptul să intervii. 
Aminteşte-ţi de acordul nostru. 

McKie privi în direcţia non-prezenţei calebane şi încercă 
să interpreteze configuraţia luminoasă care-i ameţea 
simţurile. 

— Sesizez conflict între idealuri şi structura de 
administrare, continuă Calebana. 

— Tocmai! făcu Abnethe. Am convingerea că aceşti 
calebani sunt incapabili să cunoască durerea, pentru care 
nu au nici măcar cuvântul ca atare. Dacă eu am chefsă 
organizez un simulacru de flagelare şi să observ reacţiile 
unei... 

— Sunteţi sigură că nu cunoaşte durerea? o întrebă 
Mckie. 

Chipul lui Abnethe fu străbătut din nou de o undă de 
răutate. 

— N-am văzut-o niciodată suferind. Dar dumneavoastră? 

— Dar aţi văzut-o vreodată făcând orice altceva? 

— Am văzut-o apărând şi dispărând. 

— Simţi durerea, Fanny Mae? întrebă MckKie. 

— Nu am referinţe pentru acest concept. 

— Aceste lovituri de bici îţi vor provoca discontinuitatea 
finală? 

— Explicaţi provoca, ceru Calebana. 

— Există un raport între loviturile de bici şi 
discontinuitatea ta finală? 

— 'Toate lucrurile din univers în raport prin conjuncţii. 

— E un joc, iar eu plătesc bine, interveni Abnethe. Nu te 
mai băga, Mckie. 

— Cu ce plăteşti? 

— Nu-i treaba ta! 

— Asta eu hotărăsc, rosti el. Fanny Mae? 

— Nu-i răspunde, spuse Abnethe agitată. 


— Aş putea chema poliţia şi oficialităţile unei Curți 
discreţionare, spuse Mckie. 

— Cheamă-i, triumfă Abnethe. Presupun că eşti pregătit 
să-ţi asumi consecinţele unui proces pentru încălcarea unui 
acord liber consimţit între membrii a două specii diferite, 
nu?! 

— Pot căpăta cel puţin o somaţie. Care vă este adresa 
actuală? 

— Refuz să răspund în absenţa avocatului meu. 

McKie o fulgeră cu privirea. Îl juca cum voia. Nu putea s-o 
acuze că se sustrage urmăririi atâta vreme cât nu existau 
dovezile unei crime. lar, pentru a dovedi că exista o crimă, 
trebuia să depună o cerere la un judecător de instrucţie, să 
notifice acuzarea în faţa reprezentanţilor ei legali, să o 
aducă în faţa judecătorilor şi să o confrunte cu acuzatorii. 
Se înţelegea de la sine că, în fiecare din aceste stadii, 
avocaţii lui Abnethe nu vor pierde ocazia unor riposte 
severe. 

— Propun judecata, spuse Calebana. Nimic din contract de 
Abnethe nu interzice dezvăluirea plăţii. Patroana furnizează 
educatori. 

— Educatori? întrebă mirat Mckie. 

— Foarte bine, admise Abnethe. Îi ofer lui Fanny Mae cei 
mai buni profesori şi cele mai bune mijloace de învăţare 
puse la dispoziţie de civilizaţia noastră. E pe cale de a 
aprofunda cultura noastră. 1 se dă tot ceea ce vrea. Şi să 
ştiţi că asta nu costă puţin! 

— Şi cum naiba de nu ştie încă ce-i aia durere? se miră 
Mckie. 

— Sper că voi căpăta referinţe adecvate, spuse Calebana. 

— Vei mai avea timp? întrebă McKie. 

— Timp concept dificil. Un instructor spune, citez: 
Pertinenţa timpului în raport cu achiziţia cunoaşterii 
variază de la o specie la alta. Timpul posedă lungime, 
calitate necunoscută numită durată, dimensiune subiectivă 
şi obiectivă. Foarte derutant. 


— Să lămurim lucrurile, hotări McKie. Mliss Abnethe, ştiţi 
că sunteţi pe cale de a ucide această Calebană? 

— Discontinuitatea finală nu înseamnă moarte. Nu-i aşa, 
Fanny Mae? 

— Mare disjuncţie de echivalență între planuri diferite de 
existenţă, acceptă Calebana. 

— Mliss Abnethe, vă pun o întrebare oficială, reluă McKie. 
Calebana Fanny Mae, aici prezentă, v-a împărtăşit 
consecinţele unui eveniment de felul celui pe care ea-l 
numeşte «discontinuitate finală»? 

— N-aţi auzit-o? Tocmai a declarat că nu există nici o 
echivalență. 

— Nu mi-aţi răspuns la întrebare. 

— 'Te joci cu cuvintele, McKie. 

— Fanny Mae, i-ai descris lui Abnethe consecinţele... 

— Legată prin conjuncţiile contractului, spuse Calebana. 

— Vedeţi?! triumfă Abnethe. Este legată prin contractul 
liber consimţit şi nu aveţi dreptul să interveniţi. 

Dintr-odată, deschiderea se dublă. Abnethe se îndepărtă: i 
se mai vedea doar chipul, din profil. În spate, McKie putu 
distinge un grup de co-senzitivi atenţi. Brusc, în locul lui 
Abnethe, se ivi uriaşa siluetă de broască a unui Palenki. 
Miile lui de labe se agitau. Singurul lui braţ, ce pornea din 
vârful unui cap cu ochi inelaţi, purta, în mâna cu două 
degete, un bici imens. Braţul trecu prin tub, întâlni 
rezistenţa tunelului şi proiectă afară marginea biciului. 
Cureaua şuieră deasupra lingurii uriaşe. 

Dinspre invizibila calebană, ţâşni o jerbă de scântei de un 
verde cristalin, care scânteie o clipă ca o explozie 
fluorescentă de focuri de artificii, apoi se stinse. 

Prin tubul vortal se auzi un geamăt extatic. 

MckKie se lupta din greu cu o copleşitoare senzaţie de 
tristeţe. Făcu un salt înainte. Dintr-odată, canalul Ochiului S 
se închise cu un plescăit, tăind braţul Palenki-ului. Acesta 
căzu, greu, cu bici cu tot, în mijlocul încăperii. Se răsuci 
apoi încet, foarte încet, şi rămase nemişcat. 


— Fanny Mae? o strigă Mckie. 

— Da? 

— "Te-a atins biciul? 

— Explică atins biciul. 

— A întâlnit substanţa ta? 

— Oarecum. 

MckKie se apropie de lingură. Era profund întristat, dar ştia 
că îşi datora impresiile efectelor agresalului şi scenei la 
care asistase. 

— Descrie-mi ce simţi, îi ceru el. 

— Nu am referinţe adecvate. 

— Încearcă. 

— Inhalez substanţă a biciului, exhalez substanţă a mea. 

— L-ai respirat? 

— Oarecum. 

— Ei bine,... descrie-mi reacţiile tale fizice. 

— Nu referinţe comune pentru fizic. 

— Orice reacţie, la naiba! 

— Bici incompatibil cu al meu glssrrk! 

— Al tău ce? 

— Nu referinţe comune. 

— Ce erau scânteile verzi care au apărut când te-a atins 
biciul? 

— Explică scântei verzi. 

După o lungă explicaţie asupra naturii luminii şi după mai 
multe analogii, McKie reuşi să-i explice ce înseamnă o jerbă 
de scântei verzi. 

— Ai observat acest fenomen? întrebă Calebana. 

— Asta am văzut, da. 

— Extraordinar! 

McKie rămase perplex. Îi venise o idee ciudată: «dacă şi 
noi suntem, pentru calebani, la fel de insubstanţiali cum 
sunt ei pentru noi?» 

Puse această întrebare lui Fanny Mae. 

— Toate creaturile posedă substanţă relativă la propria 
existenţă cuantică, spuse ea. 


— Dar tu vezi substanţa noastră când ne priveşti? 

— Dificultate de bază. Specia ta să repete întrebarea. Nu 
posed răspuns sigur. 

— Încearcă să-mi explici. Poţi să începi prin a-mi vorbi de 
scânteile verzi. 

— Scântei verzi fenomen necunoscut. 

— Dar ce ar putea fi? 

— Poate fenomen interplanetar, reacţie de exhalare 
substanţă a mea. 

— Exhalarea substanţei tale are o limită? 

— Reacţie cuantică defineşte limitare de plan al vostru. 
Mişcare există între origini planetare. Mişcare schimbă 
relaţii referenţiale. 

«Nu există referinţe constante?» se gândi McKie. «Dar e 
imposibil, trebuie să existe!» Va analiza cu Calebana acest 
aspect al problemei. Avea impresia că fiecare întrebare şi 
fiecare răspuns nu făceau decât să întărească comuniunea 
lor mutuală. 

— Trebuie neapărat să existe o constantă comună! 
îndrăzni el, în cele din urmă. 

— Conjuncţiile posedă aspectul acestei constante pe care o 
cauţi. 

— Ce sunt conjuncţiile? 

— Nu am... 

— Referinţe, ştiu! ţipă McKie. Dar de ce folosiţi termenul? 

— Termen aproximativ. Ocluzie tangenţială alt termen, 
exprimând ceva echivalent. 

— Ocluzie tangenţială..., şopti McKie. 

Repetă, interogativ: 

— Ocluzie tangenţială? 

— Prieten caleban propune termen după discuţie cu co- 
senzitiv laclac care posedă intuiţie extremă. 

— Un caleban a discutat cu un laclac? Cu cine? 

— Identitate nu transmis, dar ocupaţie cunoscută. 

— Aha! Şi care era ocupaţia? 

— Dentist. 


McKie scăpă un oftat adânc. Clatină, perplex, din cap: 

— Înţelegi ce înseamnă dentist? 

— Toate speciile care ingerează surse de energie trebuie 
să reducă aceste surse la forme adecvate. 

— Vrei să spui că mestecă? 

— Explică mestecă. 

— Dar am crezut că înţelegi ce înseamnă dentist. 

— Dentist: cel care întreţine sistemul cu ajutorul căruia co- 
senzitivii transformă energia pentru ingerare, spuse 
Calebana. 

— Ocluzie tangenţială, mormăi McKie. 

Apoi o întrebă: 

— Ce înţelegi prin ocluzie? 

— Asamblare adecvată de părţi corespunzătoare în sistem 
de forme. 

— Aşa nu vom ajunge nicăieri, niciodată! zise, exasperat, 
MckKie. 

— Toate creaturile ajung undeva, spuse Calebana. 

— Dar unde? Tu, de exemplu, unde eşti? 

— Relaţii planare imposibil de explicat. 

— Să încercam altfel, spuse McKie. S-ar spune că ştii să 
citeşti scrierea noastră. 

— Reducerea la conjuncţii compatibile a ceea ce numeşti 
scriere presupune comunicarea în constanta temporală. 
Totuşi, nu există certitudine pentru constanta temporală, 
nici pentru conjuncţii dobândite. 

— Ei bine... să luăm verbul a vedea. Explică-mi ce înţelegi 
prin acţiunea de a vedea. 

— A vedea: recepţionarea impulsurilor senzoriale primite 
de la o sursă de energie exterioară, răspunse ea. 

McKie îşi cuprinse faţa în palme. Se simţea descurajat, cu 
creierul invadat de radiaţiile Calebanei. Care-i erau 
organele senzoriale? Ştia că o astfel de întrebare ar fi 
declanşat doar un alt dialog între surzi. 

La fel de bine, putea să asculte cu ochii sau cu un alt organ 
nespecializat şi nepotrivit. Prea multe lucruri depindeau 


acum de el! Imaginaţia lui McKie ţesu spectacolul terifiant 
al vidului care va urma morţii Calebanei: o pustietate 
nesfârşită... Vor supravieţui, poate, câţiva sugari, dar şi ei 
vor fi iremediabil condamnaţi. Căci toţi co-senzitivii - buni, 
frumoşi, răi - vor dispare. Toţi! Vor rămâne doar creaturile 
limitate care n-au folosit în viaţa lor un tunel. Şi vântul, 
culorile, parfumurile, florile şi cântecul pasărilor - toate 
acestea vor continua şi după năruirea edificiului de cristal 
al co-senzitivilor. 

Dar nu vor mai exista vise, căci vântul morţii le va 
spulbera. Va domni o tăcere aparte. Se va sfârşi cu versul 
magic, creator de înţelegere. 

Ce-ar putea consola universul de o astfel de pierdere? 

Înălţă brusc capul şi întrebă: 

— Nu există un loc unde te-ai putea duce pentru ca 
Abnethe să nu te găsească? 

— Retragere posibilă. 

— Ei bine, fă-o! 

— Imposibilitate. 

— De ce? 

— Contract interzice. 

— Rupe naibii prăpăditul ăsta de contract! 

— Acţiune necinstită, legată de discontinuitatea finală 
pentru toţi co-senzitivii din... plan de undă al vostru. Plan 
de undă termen preferat. Mult mai corect decât frecvenţă. 
Te rog, înlocuieşte concept de frecvenţă din discuţia noastră 
cu concept de plan de undă. 

«E imposibilă!» îşi spusese McKie. Îşi înălţă braţele spre 
cer într-un gest de frustrare şi chiar în acel moment simţi 
şocul caracteristic al unui apel de la mare distanţă, care îi 
activă glanda pineală. Începu să recepţioneze mesajul, în 
timp ce trupul îi înţepeni într-o plytotransă, întreruptă din 
când în când de mormăieli neinteligibile şi de tremurături. 
Dar, de această dată, se bucură de apel. 

— Aici Gitchel Siker, spuse vocea lăuntrică. 


În gând, McKie îl văzu pe Directorul Discreţiei, un Laclac 
Mic, cu trup firav, care nu părăsea nici mort confortul 
birourilor Centralei. Poate, chiar în acel moment, Siker era 
destins, cu vrila de apărare în repaos, cu fanta obrazului 
său larg deschisă, cu trupul abandonat masajelor vreunui 
cani-fotoliu de elită. 

— Era şi timpul să mă contactaţi, spuse Mckie. 

— Să vă contactez? 

— Da. Cred că a trecut ceva timp de când Furuneo v-a 
transmis mesajul meu. 

— Ce mesaj? 

McKie avu impresia că spiritul său atinsese o roată de 
măcinat care azvârlea ideile ca pe nişte scântei, una după 
alta. Nici un mesaj de la Furuneo?! 

— Dar a trecut ceva timp de când Furuneo a plecat de aici 
pentru... 

Siker îl întrerupse: 

— V-am chemat pentru că n-aţi dat demult nici un semn de 
viaţă, nici tu, nici Furuneo. Rechizitorii lui au început să se 
neliniştească... Unde naiba a trebuit să plece Furuneo şi de 
ce? 

McKie avu, brusc, o idee: 

— Unde s-a născut Furuneo? 

— Unde s-a născut? Pe Landy-B. De ce? 

— Cred că-l vom găsi. Calebana a folosit propriul ei sistem, 
Ochiul S, pentru a-l trimite acasă. Dacă n-a sunat încă, aţi 
face bine să-l căutaţi voi. Trebuia să... 

— Landy-B nu are decât trei taprisioţi şi un culoar S.E o 
planetă retrasă, lipsită de... 

— Asta explică întârzierea. Oricum, iată cum stau 
lucrurile. 

McKie începu să-i explice amănunţit situaţia. 

— Şi credeţi în discontinuitatea asta finală? îl întrerupse 
Siker. 

— Suntem obligaţi să credem. Totul pare să indice că 
acesta e adevărul. 


— Da, poate..., dar... 

— Siker, crezi că ne putem permite un poate? 

— Ar fi mai bine să cerem ajutorul poliţiei. 

— Cred că exact asta ar dori Abnethe. 

— Ar dori asta... Dar de ce? 

— Cine va fi obligat să semneze cererea de anchetă? 

Tăcere. 

— Vezi imaginea clară a situaţiei? insistă Mckie. 

— Să ştii că îţi asumi responsabilităţi! 

— Ca de obicei. Dar, oricum, dacă am dreptate, ce 
importanţă mai are răspunderea mea?! 

— 'Ţi-aş sugera să contactăm cel mai înalt nivel al Biroului 
Central al Poliţiei - cu titlu consultativ, desigur. Ce zici? 

— Vorbeşte cu Bildoon. Până atunci, iată ce vreau să faceţi: 
convocați Consiliul Co-senzitivitaţii şi redactaţi un nou text 
de maxi-alertă. Insistaţi asupra calebanilor, dar amintiţi şi 
de Palenki. Vedeţi dacă Abnethe... 

— Ştii bine că nu putem face asta! 

— Dar nu putem face altceva! 

— Când ţi s-a încredinţat misiunea, ţi s-a explicat de ce... 

— Discreţie nelimitată nu înseamnă şi interdicţie de a te 
apăra! ripostă McKie. Dacă aşa crezi, înseamnă că n-ai 
înţeles importanţa... 

— McKie, nu pot să cred... 

— Retrage-te, Siker. Voi aranja totul cu Bildoon, deasupra 
capului tău. 

Tăcere. 

— Întrerupe contactul! ordonă McKie. 

— Nu va fi nevoie. 

— A, nu? 

— Voi face imediat tot ceea ce trebuie pentru Abnethe. Îţi 
înţeleg punctul de vedere. Dacă admitem... 

— Am admis deja, zise MckKie. 

— Fireşte, ordinele vor fi date în numele tău. 

— Descurcă-te cum crezi că e mai comod pentru poziţia ta. 
Printre altele, trimite nişte oameni la Esteticienii de pe 


Steaydon. Abnethe a trecut recent prin mâinile lor. A, şi 
încă ceva: îţi voi trimite un bici care... 

— Un bici?! 

— Tocmai am asistat la o şedinţă de flagelare. Abnethe a 
întrerupt contactul în timp ce un Palenki avea încă braţul 
întins în culoarul S. Braţul a fost tăiat. Va creşte, nu-i nici o 
nenorocire şi, oricum, Abnethe poate angaja alţi Palenki. 
Dar examenul membrului şi al biciului ne va da, poate, ceva 
informaţii. Ştiu că Palenki nu au arhive genetice, dar pentru 
moment e cam tot ce cunosc. 

— Înţeleg. Şi ce-ai observat în timpul... incidentului? 

— Ajung şi acolo, imediat. 

— N-ai prefera să te întorci şi să-ţi faci singur raportul în 
faţa unui aparat de codificare? 

— Fă tu asta pentru mine. E mai bine să nu apar acum la 
Centru, cel puţin un timp. 

— Hm... Înţeleg ce vrei să spui. Va încerca să te oprească 
printr-un proces, nu? 

— Da, cred că nu mă înşel. lată ce-am putut vedea: când a 
deschis culoarul, a încercat să ascundă totul, dar am putut 
zări în spate un fel de fereastră. Dacă era cu adevărat 
fereastră, atunci dădea spre un cer noros. Asta înseamnă... 

— Noros spui? 

— Da, de ce? 

— Pai, de dimineaţă, sunt nori şi pe-aici... 

— Doar nu crezi că... ah, nu, n-ar face asta! 

— Poate că nu, dar, pentru mai multă siguranţă, nu-i rău 
să percheziţionăm Centrul. Cu banii ei, ar fi putut cumpăra 
pe oricine. 

— Mda... Cât despre Palenki, acesta avea o carapace cu un 
desen ciudat - triunghiuri şi spirale roşii şi portocalii, cu un 
fel de bandă sau şarpe încolăcit de jur-îimprejur. 

— Semn distinctiv pentru phylum. 

— Da, dar ce grup Palenki? 

— Vom afla. Altceva? 


— În timpul flagelării propriu-zise, erau o mulţime de co- 
senzitivi în spatele ei. Am recunoscut preylongi, cu 
tentacule răsucite, câţiva chitheri, soboripşi şi trei-patru 
wreavi. 

— Curtea ei de sicofanţi... Ai recunoscut pe cineva anume? 

— Vom vedea mai târziu ce-i cu identificările. Dar parcă n- 
am văzut feţele astea, nicăieri, niciodată. Totuşi aş putea 
jura că era unul un Pan Spechi, care a fost egostazat. 

— Eşti sigur? 

— Nu spun decât ceva ce am văzut. Am putut distinge 
cicatricele de pe frunte - ego-chirurgie. Sunt tot atât de 
sigur pe cât ştiu că acum sunt în plytotransă. 

— Dar asta contravine tuturor normelor etice, morale şi 
juridice ale Pan... 

— Cicatricele erau violente. Relevant, nu? 

— Şi asta în văzul lumii, aşa, fără machiaj, fără nimic? 

— Da. Asta dovedeşte că e singurul ei Pan Spechi. Un altul 
l-ar fi ucis pe loc. 

— Unde ar putea fi cu un singur Pan Spechi? 

— Nu ştiu. Ah! Mai erau şi câteva fiinţe umane în uniforme 
verzi. 

— Garda ei personală. 

— Aşa mă gândeam şi eu. 

— E cam multă lume pentru o femeie care se ascunde. 

— Da, dar plăteşte bine. Încă ceva: degaja un miros de 
drojdie. 

— De drojdie?! 

— Sunt sigur. Există întotdeauna o diferenţă de presiune 
la nivelul unui culoar: Curentul de aer venea dinspre noi. 
Un iz de drojdie de bere... 

— Asta lasă loc la multe speculaţii. 

— Crezi că bat câmpii? 

— Nu mai mult ca de obicei! Dar eşti sigur în ceea ce-l 
priveşte pe Pan Spechi? 

— Absolut sigur. I-am văzut ochii! 

— Duşi în fundul capului, cu marginile rotunjite? 


— Cam aşa mi s-a părut. 

— Dacă am putea aranja să-l vadă un alt Pan Spechi! Am 
avea o bază de pornire. A da azil unui criminal... 

— Se vede că nu prea ai experienţă cu Pan Spechi. Cum ai 
ajuns Director al Discreţiei? 

— Ascultă, Mckie, n-o să... 

— Ştii foarte bine că un alt Pan Spechi nu se va mulţumi 
numai cu vederea. Va intra în tunel şi... 

— Şi? 

— Abnethe va închide culoarul S. Va avea o jumătate de 
martor, iar noi - cealaltă jumătate. 

— Dar ar fi o crimă! 

— Un accident nefericit, nimic mai mult. 

— Bine, o fi având multă influenţă femeia asta, dar... 

— Şi ne va pune şi pe noi la saramură dacă va reuşi sa 
dovedească că-i un biet cetăţean particular, hărțuit şi 
sabotat de noi... 

— Ar fi trist. Sper că n-ai întreprins încă nimic oficial în 
ceea ce o priveşte. 

— Ba da. 

— Cum?! 

— l-am prezentat o notă oficială. 

— Dar, Mckie, ţi s-a cerut să acţionezi cu discre... 

— Ascultă! Avem tot interesul ca ea să declanşeze o 
acţiune oficială. Întreabă-i pe experţii juridici. Poate să mă 
acţioneze pe mine personal în justiţie, dar, dacă face ceva 
împotriva Biroului, cerem o confruntare. Consilierii o vor 
sfătui să renunţe la calea asta. Nu, mai curând va încerca... 

— Poate că, oficial, nu va întreprinde nimic împotriva 
Biroului, dar e cert că va pune pe urmele noastre toate 
hienele ei. Şi asta pică în cel mai nepotrivit moment. 
Bildoon a epuizat aproape tot timpul ego-ului său. Se va 
întoarce la incubatorul lui dintr-o clipă în alta. Ştii ce 
înseamnă asta! 

— Fotoliul de director rămâne vacant şi fiecare luptă 
pentru sine. Mă aşteptam... 


— Da, dar riscăm un haos cumplit la Birou. 

— Şi tu poţi fi ales, Siker. 

— Şi tu. 

— Eu nu doresc. 

— Lasă asta! Vom vorbi altă dată. Mă nelinişteşte Bildoon. 
Va sări până-n tavan când va auzi de acest Pan Spechi 
egostazat. Va fi suficient pentru... 

— Se va stăpâni, răspunse calm McKie, deşi nici el nu prea 
credea ce spunea. 

— S-ar putea să mă înşel. Cred că ştii că eu nu mă retrag 
din competiţie. 

— Toată lumea ştie că doreşti postul! 

— Îmi pot imagina zvonurile. 

— Crezi că merită osteneala? 

— 'Te voi anunţa după ce voi câştiga. 

— Sunt sigur. 

— Mai e ceva, spuse Siker. Cum te putem apăra de 
Abnethe? 

— Voi deveni profesor, îl anunţă McKie. 

— Prefer să nu-mi mai explici şi nebunia asta, zise Siker. 

Apoi întrerupse contactul. 

McKie se trezi întins pe jos, în aerul mov al Sferei. 
Transpira abundent: încăperea era un adevărat cazan. Se 
întrebă dacă o fi adevărat că, la căldură, omul slăbeşte. 
Cert era că pierdea apa din organism; cât despre grăsime, 
cine ştie? Numai gândindu-se la pierderea apei îşi simţea 
gâtul uscat. 

— Eşti aici? făcu el răguşit. 

Nici un răspuns. 

— Fanny Mae? 

— Rămân la mine, răspunse Calebana. 

Faptul că percepuse cuvintele fără a le auzi îl făcu pe 
McKie să se crispeze. Adăugând efectele agresalului din 
sânge, îl cuprinse furia. «Blestemata asta de Calebană, cu 
aerele ei de superioritate! Ne-a prins pe toţi în plasă!» 


— Eşti dispusă să colaborezi cu noi pentru a opri aceste 
flagelări? 

— În limitele contractului. 

— Bine. Atunci insistă pe lângă Abnethe să devin 
profesorul tău. 

— Eşti profesor? 

— Ai învăţat câte ceva de la mine? 

— 'Toate conjuncţiile amestecate mă învaţă ceva. 

— Conjuncţii..., murmură MckKie. Trebuie s-o fac pe 
înțeleptul. 

— Explică înţelept. 

— Lasă asta! Ar trebui să începem cu contractul tău. Poate 
există o modalitate de a-l anula. Care-i legea de bază? 

— Explică lege. 

— Care este sistemul de perfectare a acordului de onoare? 
ţipă McKie. 

— Onoarea naturală a conjuncţiilor co-senzitivilor. 

— Abnethe nu ştie ce-i aia onoare. 

— Înţeleg onoare. 

MckKie suspină. 

— Au existat martori, semnături, ceva de genul acesta? 

— Toţi tovarăşi calebani martori ai conjuncţiilor. Semnături 
nu înţeleg. Explică. 

Pentru moment, McKie hotări să nu se lanseze în 
explicarea conceptului de semnătură. Preferă să întrebe: 

— Care sunt circumstanţele în care ai putea refuza 
onorarea contractului cu Abnethe? 

Calebana răspunse după o lungă tăcere: 

— Schimbarea circumstanțelor egal relaţii variabile. Când 
Abnethe nu mai are conjuncţii sau încearcă redefinire 
esențe, liniarităţi posibile pentru renunţarea mea. 

— Aşa-i! gândi McKie. E logic! 

Clătină, disperat, capul, privind deasupra lingurii ciudate. 
Calebanii!... Nu-i vezi, nu-i auzi, nu-i înţelegi... 

— Pot să utilizez sistemul tău, Ochiul S? 

— Ai funcţie de profesor. 


— Adică? 

— Răspuns afirmativ. 

— Răspuns afirmativ..., repetă el. Bine. Poţi transporta 
nişte obiecte pentru mine şi să le trimiţi apoi la o anume 
adresă, pe care ţi-o voi indica? 

— Când conjuncţii aparente. 

— Sper ca asta să însemne ceea ce cred eu. Cunoşti braţul 
de Palenki şi biciul de pe solul încăperii tale? 

— Cunosc. 

— Bine. Doresc să le transporţi într-un birou din Central. 

— Explică birou, spuse Calebana. 

Mckie se supuse. 

— Conjuncţii disponibile. Doreşti să trimiţi pentru 
examinare? 

— Exact! 

— Trimiţi acum? 

— Da. Imediat. 

— Imediat, da. Trimitere anterioară dificilă datorită 
liniarităţilor. 

— Cum? 

— Obiecte pleacă. 

Nici nu clipi bine din ochi că braţul şi biciul dispărură, 
însoţite de zgomotul sec al aerului supraîncălzit. 

— Şi taprisioţii funcţionează la fel? o întrebă MckKie. 

— Transport de mesaje nivel de energie minor. Esteticienii 
de pe Steaydon folosesc nivel şi mai scăzut de energie. 

— Îmi închipui. Dar nu-i nimic... Mai e şi cazul prietenului 
nostru, Furuneo... Presupun că l-ai trimis acasă. 

— Exact. 

— Dar nu l-ai trimis la locul potrivit. 

— Creaturile posedă numai o singură casă. 

— Noi, oamenii, avem mai multe. 

— Dar eu văd conjuncţii! 

McKie simţi impactul protestului iradiat de Calebană. Dar 
se linişti şi spuse: 

— Sunt sigur. Dar el mai are o casă aici, pe Cordialitate. 


— Sunt uimită. 

— Probabil. Dar aş vrea să ştiu dacă eşti în măsură să 
corectezi această situaţie. 

— Explică măsură. 

— Îl poţi transporta acasă la el, pe Cordialitate? 

Urmă un moment de tăcere. 

— Acest loc nu al lui. 

— Dar îl poţi aduce aici? 

— Doreşti asta? 

— Da, doresc. 

— Prietenul tău vorbeşte prin taprisiot. 

— Oooh! făcu McKie. Îi poţi asculta conversaţia? 

— Conţinut de mesaj nu disponibil. Conjuncţii vizibile. Am 
cunoaştere că prietenul tău schimbă comunicare cu co- 
senzitivi de altă specie. 

— Ce specie? 

— Cea pe care voi o numiţi Pan Spechi. 

— Ce-ar fi dacă l-ai aduce pe Furuneo aici, pe Cordialitate, 
acum? 

— Conjuncţii dispersate. Dar schimb de mesaje se termină 
în această liniaritate. Iată, îl transfer. 

— L-ai transferat? 

— Conjunciii noi. 

— Acum e pe Cordialitate? 

— Nu ocupă loc al lui. 

— Sper că am înţeles amândoi acelaşi lucru! 

— Prieten la tine doreşte prezenţă cu tine, reluă Calebana. 

— Vrea să vină aici? 

— Exact. 

— De ce nu? Adu-l aici! 

— Ce motiv reprezintă prezenţă prieten al tău la mine? 

— Aş vrea să rămână cu mine pentru a o supraveghea pe 
Abnethe în timp ce eu mă voi ocupa de altceva. 

— MckKie? 

— Poftim. 


— Ştii că prezenţă a ta sau a altcuiva din orice altă specie 
prelungeşte implicaţii ale mele în plan-undă al vostru? 

— Da. 

— Prezenţa ta slăbeşte flagelarea. 

— Mă cam îndoiesc. 

— Îndoiesc? 

— Înţeleg, înţeleg! 

— Comprehensiune probabilă. Conjuncţii indicative. 

— Nici nu ştii cât mă bucură asta, câtă plăcere-mi face! 
spuse Mckie. 

— Doreşti prieten prezent? 

— Ce face Furuneo? 

— Furuneo schimbă comunicare cu... asistent. 

McKie clătină disperat din cap. Simţea izul de 
incomprehensiune care pândea fiecare încercare de 
comunicare, dar nu i se putea sustrage. Ori de câte ori 
credea că a găsit un teren comun, de tot atâtea ori se 
trezea cât se poate de departe de scopul propus. 

— După ce Furuneo îşi termină conversaţia, adu-l aici. 

Epuizat, se sprijini de perete. Doamne, ce cald era! De ce 
aveau calebanii nevoie de atâta căldură? Poate că, pentru 
ei, căldura era ceva aparte, o undă vizibilă care, cine ştie, 
corespundea unei funcţii de care alţi co-senzitivi habar n- 
aveau. McKie avea impresia că participă la un dialog cu 
fantome. De mult dispăruse orice urmă de rațiune... El şi 
Calebana construiau piste false, crezând că refac haosul 
iniţial. Dacă vor da greş, moartea îi va lua pe toţi cu sine: 
păcătoşi şi nevinovaţi, buni şi vinovaţi. Navele vor porni 
smintite pe oceane, turnurile se vor nărui, edificiile se vor 
dărâma; doar sorii îşi vor continua cursele lor prin neant. 

Un curent de aer rece îl anunţă pe McKie de sosirea lui 
Furuneo. Se întoarse şi-l văzu pe agentul planetar jos, nu 
departe de el, încercând cu greu să se ridice. 

— În numele raţiunii! ţipă Furuneo. Ce mi se întâmplă 
acum? 

— Aveam nevoie de puţin aer curat, spuse McKie. 


— Cum?! 

— Mă bucur că te revăd, zâmbi larg McKie. 

— Cum?! 

Furuneo se apropie ameninţător de McKie: 

— Ai idee ce mi s-a întâmplat? 

— Ai ajuns pe Landy-B. 

— De unde ştii? Tu eşti vinovatul? 

— O mică neînțelegere. Casa ta e pe Landy-B. 

— Nu-i adevărat. 

— Te las să-i explici asta lui Fanny Mae. Ai început 
cercetările pe Cordialitate? 

— Când naiba, că nici n-am avut timp să mă aşez... 

— Ştiu asta. Dar spune-mi: ai început sau nu? 

— Am dat ordine. 

— Perfect. Fanny Mae te va pune la curent cu câteva 
lucruri şi îţi va aduce aici oamenii care vor întocmi 
rapoartele necesare. Nu-i aşa, Fanny Mae? 

— Conjuncţiile rămân disponibile. Contract autorizează. 

— Ce fată curajoasă! 

— Aproape am uitat de căldura ce domneşte aici, zise 
Furuneo, ştergându-şi fruntea. Deci, pot să-mi aduc oamenii 
aici. Altceva? 

— O supraveghezi pe Abnethe. 

— Şi apoi? 

— Când ea sau vreun scârbos de Palenki de-al ei îşi vor 
arăta mutra, fă o înregistrare holografică a tot ceea ce se- 
ntâmplă. Ai echipament? 

— Sigur că da. 

— Bine. Când înregistrezi, plasează-ţi instrumentele cât 
mai aproape de culoar. 

— Probabil că-l va închide imediat când va vedea ce fac! 

— Nu fi atât de sigur. Ah! Încă ceva. 

— Ce? 

— Eşti asistentul meu pedagogic. 

— Cum?! 

McKie îi explică termenii acordului cu Calebana. 


— Astfel, Abnethe nu se poate debarasa de noi fără a viola 
contractul cu Fanny Mae, zise Furuneo. 

Îşi strânse buzele, apoi întrebă: 

— Asta-i tot? 

— Nu. Aş vrea să discuţi cu Fanny Mae despre conjuncţii. 

— Conjuncţii? 

— Conjuncţii. Vreau să descoperi ceea ce înţeleg 
Calebanii, aceşti diavoli ai cosmosului, prin conjuncţii. 

— Conjuncţii..., repetă Furuneo. E vreun mijloc de a răci 
niţel cazanul ăsta? 

— Iată un alt subiect de studiu: încearcă să descoperi 
cauza acestei călduri. 

— Dacă nu mă topesc înainte de a-l afla. Unde plecaţi? 

— La vânătoare. Cu condiţia ca eu şi Fanny Mae să ne 
punem de acord asupra conjuncţiilor. 

— Nu vă înţeleg. 

— Te cred. Dar voi încerca să urmez pista, dacă Fanny 
Mae mă va trimite direct în vizuina vânatului. 

— Ah! făcu Furuneo. Dar puteţi cădea într-o cursă. 

— E un risc. Fanny Mae, ai auzit? 

— Explică auzit. 

— Lasă, nu-i nimic. 

— Asta înseamnă comoditate? 

McKie închise ochii, înghițind în sec. 

— Fanny Mae, te întreb dacă ai cunoştinţă despre 
schimbul de informaţii care a avut loc între mine şi 
prietenul meu. 

— Explică a avut. 

— Ai cunoştinţă? urlă MckKie. 

— Amplificarea nu contribuie prea mult la comunicare. 
Posed cunoaşterea dorită ca fiind presupusă. 

— Presupusă..., murmură McKie. Ai putea să mă 
transporţi undeva aproape de Abnethe fără ca ea să-mi 
simtă prezenţa, dar eu să o cunosc pe a ei? 

— Negativ. 

— De ce? 


— Clauză specificată de contract. 

— Ah! 

McKie îşi cuprinse, meditativ, fruntea în palme. 

— În acest caz, ai putea să mă transporţi într-un loc unde, 
prin propriile mele mijloace, să obţin cunoaşterea lui 
Abnethe? 

— Posibil. Permite examinare conjuncţii. 

McKie aşteptă. Căldura din interiorul Sferei îi năucea 
simţurile, devenind un fel de obiect greu, palpabil. Furuneo 
era şi el pe cale de a se deshidrata. 

— Mi-am întâlnit mama, spuse Furuneo, întâlnind privirea 
lui McKie. 

— Grozav. 

— Înota cu nişte prieteni în piscină. Calebana m-a aşezat 
lângă ea, în apă. Oricum, apa era formidabilă. 

— Cred că au fost uimiţi. 

— Da, dar le-a plăcut gluma. Aş vrea să ştiu cum 
funcţionează aceste culoare S. 

— Nu eşti singurul. Mă ia cu frisoane numai când mă 
gândesc la puterea pusă în joc! 

— Un frison-două, acolo, nu strică. Ştii, e o senzaţie 
caraghioasă - stai de vorbă cu prietenii şi, deodată, hopa! te 
trezeşti cu picioarele-n aer, pe Cordialitate. Oare ce-or fi 
crezut oamenii ăia? 

— S-or fi gândit la magie. 

— Mckie! zise Calebana. Te iubesc! 

— Cum?! explodă Mckie. 

— Te iubesc! repetă Fanny Mae. Afinitate a unei persoane 
faţă de altă persoană. Definiţia transcende speciile. 

— Aş vrea să te cred, dar... 

— Pentru că posed afinitate universală pentru persoana ta, 
conjuncţii deschise, permiţând îndeplinirea cererii tale. 

— Poţi să mă transporţi în apropierea lui Abnethe? 

— Afirmativ. Conjuncţii deschise. Acord cu cererea. Da. 

— Şi unde mă transporţi? întrebă el. 


Simţind un curent rece de aer, îşi dădu seama că era pe 
cale să adreseze această întrebare unei stânci acoperite cu 
muşchi. Examină stânca, încercând să-şi recapete 
echilibrul. Avea cam un metru înălţime şi era acoperită cu 
cuarţ alb, presărat cu paiete strălucitoare. 

Era singur în mijlocul unei câmpii imense; în depărtare, se 
zărea un soare auriu. După poziţia astrului, McKie deduse 
că era în cursul dimineţii sau după-amiază. 

Dincolo de stâncă, câmpia presărată cu câţiva ţepi 
stingheri se întindea până la linia orizontului. În zare, 
străluceau turnurile unui oraş alb. 

McKie întrebă piatra: 

— Mă iubeşte? 

Biciul şi braţul acelui Palenki au ajuns la laboratorul 
Biroului. Întâmplător, nu era prea mult de lucru în acel 
moment. Şeful laboratorului, veteran al Biroului, un wreav 
numit Treej Tuluk, plecase la o reuniune de urgenţă 
declanşată de comunicarea lui McKie. 

Ca toţi cei cu dosul-inversat, Tuluk avea un simţ al 
mirosului extrem de fin. Corpul de wreav de dimensiuni 
medii, măsurând aproape doi metri jumătate, era tubular, 
cu laba piciorului foarte dezvoltată. Fanta facială verticală 
avea, în partea inferioară, manipulatori speciali. Lunga 
convieţuire cu oamenii şi umanoizii îi conferise un pas vioi, 
în ciuda spatelui său, o predilecție pentru hainele cu 
buzunare şi preţiozităţi de limbaj cu accente cinice, cum 
puţini wreavi cunoşteau. Cele patru tije oculare din partea 
superioară a fantei faciale erau de un verde pal. 

Întorcându-se de la reuniune, recunoscu imediat obiectele 
de jos. Corespundeau descrierii lui Siker. Tuluk îl blestemă 
în gând pe cel care făcuse livrarea, dar se cufundă imediat 
în dificila lor examinare. Înainte de a separa braţul de bici, 
chemă doi asistenţi şi făcu câteva holograme. 

Aşa cum era de aşteptat, structura genetică a acelui 
Palenki nu-i spunea nimic nou. Braţul nu aparţinea nici 
unuia dintre puţinii Palenki ce figurau în dosarele Co- 


pe o. _qpoee 


secvenţială completă. În caz de nevoie, puteau servi la 
identificarea proprietarului braţului. 

Între timp, studiul biciului avansa. Raportul calculatorului 
preciza: Bici din piele de vițel, model vechi, de tip terian, 
copie. Materialul din care era făcut biciul îl îngreţoşă pe 
Tuluk şi pe asistenții săi, căci se gândeau la un material 
sintetic. 

— Un arhaism monstruos! declară un asistent chiter. 

Ceilalţi aprobară, chiar şi Pan Spechi, pentru care 
întoarcerea periodică la obiceiurile carnivore ale speciei 
era o problemă de supravieţuire. 

Dar, tocmai atunci, atenţia le fu atrasă de o bizară 
înşiruire de celule. Studiul biciului şi al braţului continuau 
în acelaşi ritm susţinut. 

Pe McKie, apelul de la mare distanţă îl prinse la câţiva 
kilometri de stâncă, pe o cărare îngustă. Mărşăluise forţat, 
din ce în ce mai iritat de stranietatea peisajului. Îşi dădu 
repede seama că oraşul era un miraj suspendat deasupra 
unei câmpii uscate, cu ierburi îngălbenite şi mărăciniş 
ţepos. 

Era aproape la fel de cald ca în sfera calebană. Nu 
întâlnise până acum decât câteva animale mici, maronii, şi 
nenumărate insecte: înaripate sau nu, sărind, bâzâind, 
enervante. Calea ferată avea şinele ruginite, lăsând 
impresia că a fost abandonată cu mult timp în urmă. S-ar fi 
spus că începea de undeva, de printr-un lanţ îndepărtat de 
coline albastre, din dreapta lui, traversa câmpia şi se 
pierdea spre stânga, spre orizontul sfâşiat de căldura 
apăsătoare. Cerul era limpede. Nici un nor de praf, nimic 
nu tulbura liniştea pustiului. 

MckKie aproape că se bucură când presimţi plytotransa. 

— Aici Tuluk, rosti glasul lăuntric. Mi s-a spus să te 
contactez când voi termina raportul. Sper că nu te 
deranjez. 


McKie, care respecta competenţa lui Tuluk, răspunse 
politicos: 

— Spune, te ascult. 

— În ceea ce priveşte braţul, n-am cine ştie ce informaţii. 
E Palenki, desigur. Dacă i-am găsi stăpânul, l-am putea 
identifica. Membrul a mai fost tăiat cel puţin o dată. 
Prezintă cicatrici pe antebraţ şi pare a fi fost o lovitură de 
sabie sau de cuţit. 

— Iar identificarea phylum-ului său? 

— Cercetările sunt în curs. 

— Biciul? 

— Ei, aici e altceva. E chiar din piele de vițel. 

— Adevărat? 

— Sunt sigur. Am putea chiar să-i identificăm proprietarul 
originar, dacă s-ar mai plimba pe aici. 

— Ai un umor sinistru. Altceva? 

— Biciul e un arhaism. Bici de vițel de tip clasic, model 
terian, vechi. Am stabilit prin calculator o fişă de 
identificare şi am consultat un muzeolog pentru confirmare. 
După părerea lui, e cam grosolan, dar conţine numeroase 
indicii pentru a putea afirma că e vorba de o copie, 
fabricată relativ recent. 

— De unde şi-ar fi putut procura originalul? 

— Încercăm să aflăm. Astfel de obiecte nu stau în mijlocul 
drumului. 

— Manufactură recentă, deci! Eşti sigur? 

— Animalul de la care provine pielea e mort cam de doi ani 
standard. Structura intercelulară reacţionează încă la 
şocuri. 

— Doi ani... Unde ar fi putut găsi un bou? 

— Asta restrânge considerabil câmpul cercetărilor. Există 
câteva astfel de animale folosite ca accesorii în spectacole. 
De asemenea, sunt locuri în care boii sunt îngrijiţi pentru a 
fi trimişi ca hrană pe planetele îndepărtate, care nu cunosc 
pseudo-carnea. 

— Cu cât avansăm, cu atât totul devine mai confuz. 


— Cam aşa-i! A, încă ceva: pe bici era pulbere de 
anhidridă carbonică. 

— Anhidridă? A, de aceea îmi mirosea a drojdie! 

— Da, mirosul e încă puternic. 

— Şi ce pot face cu o aşa cantitate de insta-tinctură? Până 
acum, n-am văzut nici un băț cu memorie, dar asta nu 
înseamnă nimic. 

— E doar o sugestie, zise Tuluk. Cine ştie, poate au pictat 
motivele carapacei acelui Palenki cu anhidridă. 

— Dar de ce? 

— Poate ca să-i falsifice phylum-ul. 

— Nu ştiu ce să zic. 

— Dacă ai simţit mirosul de drojdie după apariţia biciului, 
înseamnă că au o mulţime de astfel de obiecte. 

— Nu ştiu exact când. Camera era mică şi era atât de cald! 

— Adevărat, căldura este o explicaţie. Sunt dezolat, dar e 
tot ce am putut afla. 

— Asta-i tot? 

— Mai e ceva. Dar nu ştiu dacă te interesează. Biciul era 
aranjat în poziţie verticală, fiind suspendat de o tijă subţire 
de oţel. 

— De oţel?! Eşti sigur? 

— Absolut. 

— Dar cine mai foloseşte azi oţelul? 

— Pe planetele noi, nu-i un material prea rar. Unii îl 
folosesc chiar în construcţii. 

— Incredibil! 

— Nu-i aşa? 

— Ştii, căutăm o planetă subdezvoltată şi am impresia că 
mă aflu chiar pe una dintre ele. 

— Dar unde eşti? 

— Nu ştiu. 

— Nu ştii? 

McKie îi povesti ce se întâmplase. 

— Voi, agenţii ăştia speciali, vă asumaţi uneori nişte 
riscuri! 


— După cum vezi. 

— Ai un monitor. Vrei să invoc clauza monitorului şi să cer 
taprisiotului meu să identifice locul? 

— Ştii ce urmări ar avea asta! Nu vreau să distrug totul 
înainte de a încerca să descopăr unde sunt. 

— Pot face ceva pentru tine? 

— Contactează-l pe Furuneo. Spune-i să mă lase încă şase 
ore şi apoi să mă aducă înapoi prin Calebană. 

— Bine. Siker mi-a spus că utilizezi un sistem S fără culoar. 
Te poate aduce înapoi de oriunde? 

— Aşa cred. 

— Îl contactez chiar acum pe Furuneo. 

După două ore de mers, McKie zări o şuviţă de fum care se 
înălța în volute uşoare dinspre munţii albaştri. 

În timp ce mergea, se gândi că se afla, poate, într-un colţ 
sălbatic, unde va muri de foame şi de sete, fără a putea lua 
legătura cu semeni civilizaţi. Se întristă brusc, înţelese încă 
o dată că un mic accident al maşinăriei de carne, oase şi 
sânge, putea să fie fatal. 

Dar spiritul? Spiritul lui? Acum, îşi făcea procese de 
conştiinţă pentru că se lăsase prostit şi transportat în 
necunoscut de sistemul S, din moment ce ştia foarte bine 
cât de incertă era comunicarea cu Calebana. 

Dar nu-i trecuse niciodată prin minte că-şi va pierde tot 
timpul mărşăluind. 

Se gândea acum la falia existentă între co-senzitivi şi 
maşină. Pentru că se bazau prea mult pe maşini, muşchii li 
se atrofiaseră, iar acest fapt se dovedi acum a fi un mare 
dezavantaj. 

Trebuia să ajungă la fum, deşi munţii păreau a fi la fel de 
îndepărtați. Mergea. 

Cumplită meserie! Ce idee avusese şi Abnethe: să-şi 
găsească un aşa loc pentru a-şi pierde vremea! Dacă într- 
adevăr acesta era locul. Şi dacă, totuşi, Calebana comisese 
încă o eroare de interpretare? 


Iubirea e mai puternică decât orice. Dar ce naiba să caute 
aici iubirea? 

Ar fi plătit scump pentru puţină apă. Mai întâi căldura din 
Sferă, apoi asta... Şi praful... Fiecare pas stârnea nori 
întregi de pulbere. Înghiţea tone de praf cu gust de 
mucegai. 

Îşi pipăi trusa din buzunar. Detectorul putea percepe orice 
sursă de apă, la orice adâncime. Dar cum să o aducă la 
suprafaţă? 

Insectele roiau în jurul lui. N-avea de ales: scoase din 
trusă un stimul şi-l fixă în faţă ca un ventilator cu putere 
medie. Reuşi, astfel, să ameţească roiuri întregi de gângănii 
nesăţioase. 

Deodată, auzi un zgomot: un ciocănit surd, îndepărtat, 
abia perceptibil, ca şi cum cineva ar lucra. Un zgomot sonor 
şi dogit răsuna dinspre locul din care se vedea fumul. 

Putea fi un fenomen natural sau creaturi sălbatice. Fumul 
se putea datora unui foc. Totuşi, socoti mai prudent să 
scoată aparatul de iradiere din trusă şi să-l ţină la 
îndemână, într-unul din buzunare. 

Zgomotul se auzea din ce în ce mai puternic, ca şi cum ar 
fi fost amplificat de poziţiile succesive ale apropierii lui. 
Doar câţiva mărăcini şi câteva coline îl despărţeau de sursa 
zgomotului. 

MckKie traversă o colină, fără să se abată din drum. 

Era disperat. Fusese abandonat într-o lume tristă, lugubră 
şi dezolantă. I se dăduse un rol caraghios în povestea asta 
cu zâne cu aripi de piatră. Era un vagabond secătuit, ars de 
sete, ros de angoasă, urmărit de un vis obsedant, 
îndepărtat, care va lua sfârşit odată cu destinul fatal al unei 
creaturi calebane. 

Preţul plătit pentru moartea Calebanei nu-i dădea pace, îi 
chinuia gândurile, îi sfâşia fiinţa. Propria lui moarte nu era 
decât un fir de praf într-un nor uriaş. 

Scutură din cap pentru a îndepărta aceste gânduri. Teama 
îl paralizase. Nu se mai putea aşa! 


Oricum, un lucru era cert: soarele apunea. Trecuseră cel 
puţin două ore de când McKie începuse această călătorie 
stupidă. 

Dar ce putea însemna acest zgomot? Îl auzea mereu, 
insistent, monoton, ca adus de căldură. Simţea cum îi bate 
în tâmple, într-un ritm iritant: tic, bum, tic, bum,... 

Ajuns pe o colină, se opri. Se afla la marginea unei oaze în 
întregime defrişată. În mijlocul ei, se aflau cam o duzină de 
colibe cu acoperişuri conice, făcute din paie. Din mai multe 
colibe, ieşeau spirale de fum. Afară, păşteau liniştite câteva 
animale. 

Doi băieţi cu pielea neagră, înarmaţi cu beţe lungi, mânau 
vitele. Alţi copii, bărbaţi, femei, toţi negri, aveau diverse 
ocupaţii în interiorul fortăreței naturale. 

McKie, care avea printre strămoşi câţiva negri de pe 
planeta Caoleh, se simţi tulburat în faţa spectacolului la 
care asista. În memoria lui genetică vibra ceva. Putea 
exista, oare, un loc în univers în care oamenii să fie atât de 
înapoiaţi? Scena părea desprinsă din istoria antică a Terrei. 

Copiii şi bărbaţii erau goi. Doar femeile purtau câteva fâşii 
de pânză. 

Să fie o întoarcere la natură? Goliciunea nu-l deranja, aşa 
erau aproape toţi. 

Cărarea cobora până în mijlocul oazei, dincolo de tufele de 
mărăcini, şi dispărea în partea cealaltă, după o colină. 

McKie începu să coboare. Spera că va căpăta puţină apă 
din sat. Zgomotul venea dintr-o colibă mai mare ca 
celelalte, în faţa căreia se afla un car tras de patru boi. 
McKie se apropie să examineze carul, în care erau 
îngrămădite nişte obiecte ciudate, plate, valuri de stofă viu 
colorate şi sulițe cu capătul de metal. 

Zgomotul încetă brusc. McKie îşi dădu seama că fusese 
observat. Copiii ieşeau ţipând din colibă, arătându-l cu 
degetul. Adulții se mişcau cu o încetineală demnă, dar îl 
examinau cu un ochi curios. 

Se lăsă o tăcere ciudată. 


Printr-o spărtură, McKie pătrunse în coliba cea mare. 
Douăzeci de feţe negre, imobile, se întoarseră spre el, 
urmărindu-i mişcările. 

Un miros cumplit, de nedescris, de carne în putrefacție, 
friptură, excremente, miasme acre, neplăcute, îi asaltă 
nările. În jurul vitelor înhămate la car, roiau nori negri de 
insecte. 

În timp ce McKie privea în jur, se apropie de el un om alb 
cu o barbă mare, roşie. Purta o pălărie cu bor plat, o vestă 
neagră prăfuită şi pantaloni maron. Ţinea în mână un bici 
asemănător celui din Sfera calebană. McKie înţelese că era 
pe drumul cel bun. 

Bărbatul se opri. Avea chipul aspru, ostil, şi îl măsura cu 
dușmănie. Timp de câteva clipe, îl privi fix pe McKie, apoi 
făcu un semn scurt cu capul câtorva bărbaţi din stânga lui, 
făcu un gest spre car şi îşi mută iar privirea spre agentul 
Biroului. 

Lângă boii înhămaţi, se postaseră acum doi oameni negri. 
McKie studia conţinutul carului. Obiectele plate erau un fel 
de tăblii sculptate, purtând picturi stranii, care îl duceau cu 
gândul la carapacele Palenki. Oricum, nu-i plăcea deloc cum 
se uitau bărbaţii aceia la el. Se simţea încolţit. Mâna din 
buzunar i se crispă pe mânerul pistolului cu radiaţii. Simţea 
cum se strânge cercul în jurul lui. Nu-i plăcea să-şi simtă 
spatele expus. 

— Sunt Jorj X. MckKie, Sabotor Extraordinar, spuse el, 
înaintând spre albul bărbos. Dumneavoastră? 

Omul scuipă, spunând ceva ce semăna cu: 

— Getnabent. 

McKie înghiţi în sec. Aceste sunete nu-i spuneau nimic. 
Straniu... Nu credea că există în univers vreo limbă pe care 
să n-o cunoască. Poate că R&R descoperise aici o nouă 
planetă. 

— Sunt în misiune oficială, trimis de Birou, reluă el. E mai 
bine să ştie toţi asta, să respectăm legea. 

Bărbatul ridică din umeri. 


— Kawderwelsh! 

Cineva din spate ţipă. 

— Krawl'ikido! 

Bărbosul privi în direcţia vocii, apoi spre McKie. Acesta 
analiza biciul. Văzându-i privirea, bărbosul strânse cu 
putere mânerul flexibil de oţel. Continua să-l privească pe 
McKie. Mânuia biciul cu o siguranţă care-l înfioră pe McKie. 

— De unde aveţi biciul? îl întrebă. 

Omul privi spre obiectul din mâna lui. 

— Pitsch! Brawzenbuller. 

McKie făcu câţiva paşi spre el şi întinse mâna spre bici. 
Bărbosul clatină din cap cu o mutră fioroasă. Nu te puteai 
înşela asupra răspunsului! 

— MayKely! spuse el, biciuind lemnăria căruţei şi arătând 
din ochi obiectele îngrămădite. 

McKie analiză din nou conţinutul căruţei. Obiecte 
artizanale, probabil. Ştia că obiectele făcute de mână erau 
plătite cu bani grei, de oameni sătui de produsele în serie 
ale uzinelor automatice. Dacă obiectele fuseseră fabricate 
aici, atunci îi era clar că se afla în faţa unei forme grosolane 
de exploatare a mâinii de lucru ignorante. Sclavie, ce mai! 

Ascunzătoarea lui Abnethe avea, poate, şi colţuri morbide, 
dar şi o justificare comprehensibilă. 

— Unde e Mliss Abnethe? se hotări să întrebe McKie. 

Cuvintele acestea declanşară o reacţie ciudată. Bărbosul 
îşi înălţă capul şi îl fulgeră din priviri. Mulțimea care-l 
înconjura începu să murmure neinteligibil. 

— Abnethe? repetă McKie. 

— Seeawss Abnethe! ţipă bărbosul. 

Mulțimea începu să psalmodieze. 

— Epah Abnethe! Epah Abnethe! Epah Abnethe! 

— Rooik! lătră bărbosul. 

Tăcură brusc. 

— Cum se numeşte această planetă? Unde mă aflu, de 
fapt? întrebă McKie, privind în jur. 

Dar nimeni nu-i răspunse. 


McKie îşi fixă privirea în ochii bărbosului; celălalt îl 
înfruntă cu stoicism, apoi făcu semn din cap, ca şi cum ar fi 
ajuns la o anumită concluzie. Spuse: 

— Deespaweng! 

McKie îşi încreţi fruntea. Încurcată afacere! La fiecare 
pas, dai de probleme de comunicare! Dar orice-ar fi, văzuse 
destule pentru a putea cere o anchetă oficială a poliţiei. Nu 
poţi lăsa în asemenea stare de decădere nişte fiinţe umane! 
Cu siguranţă că Abnethe era în spatele afacerii. Biciul, 
reacţia la numele ei... Tot satul îi amintea de nevroza lui 
Abnethe. La oamenii din apropiere, observase cicatrici pe 
piept şi pe braţe. Dacă erau urme de bici, Abnethe, cu tot 
aurul ei, nu se va putea salva... 

Ceva explodă în ceafa lui McKie şi îl propulsă în faţă. 
Bărbosul ridică biciul, iar McKie simţi lovitura apropiindu- 
se. Încercă să-şi scoată din buzunar pistolul cu raze, dar 
muşchii nu-l mai ascultau. Trupul îi devenise o masă 
informă, de necontrolat. Nu mai vedea nimic prin perdeaua 
de sânge. 

Din nou simţi ceva, ca o explozie, în cap. 

Căzu într-o stare de uitare adâncă. Înainte de a-şi pierde 
cunoştinţa, se gândi brusc la monitorul implantat în craniu. 
Dacă-l vor fi ucis, undeva, în univers, un taprisiot va fi 
alertat şi va transmite un ultim raport despre un anume Jorj 
X. Mckie. 

«Ah, dacă ar şti ce bine mi-ar face!» Dar nu-i mai răspunse 
nimeni. Doar tenebrele. 

«Dar asta-i o lună», realiză uimit McKie. Obiectul luminos 
de deasupra lui nu putea fi decât o lună. În întunericul 
adânc, luna se ridicase deasupra siluetelor înţepenite ale 
acoperişurilor primitive. 

Deci era tot în sat. 

Astrul era tot acolo, incredibil de aproape. 

Începu să-l doară ceafa şi tâmpla stângă... Făcu bilanţul 
simţurilor sale amorţite şi conchise că stătea pe pământ, 


întins pe spate, cu faţa spre cer, imobilizat de frânghii 
legate de pari înfipţi în pământ. 

Poate că era în alt sat. 

Încercă frânghia: nimic de făcut. 

Poziţia în care se afla era lipsită de demnitate: cu 
picioarele depărtate şi mâinile în cruce. 

Rătăci cu privirea printre constelaţiile care intrau în 
câmpul lui vizual. Unde putea să se afle? 

În stânga, sclipi o lumină. Voi să întoarcă privirea spre ea, 
dar o durere surdă îl străfulgeră până în măduva oaselor. 

Gemu adânc. 

În întuneric răsună urletul unui animal. Din depărtare îi 
răspunse un răget răguşit. Linişte. Apoi, alt răget. Pentru 
MckKie, aceste zgomote confereau nopţii o altă dimensiune. 
Auzi foşnet de paşi care se apropiau. 

— L-am auzit gemând, spuse un bărbat. 

Vorbeau în limba galactică standard. Cele două umbre se 
conturară din noapte şi se opriră la picioarele lui. 

— Crezi că şi-a recăpătat cunoştinţa? 

De astă dată, vorbi o femeie. 

— Respiră ca şi cum ar fi treaz, zise bărbatul. 

— Cine sunteţi? spuse McKie răguşit. 

Vorbele îi stârniră în ţeastă mii de dureri. 

— Din fericire, voi, oamenii, ştiţi să vă supuneţi ordinelor, 
zise bărbatul. 

— Cum ai ajuns aici? întrebă femeia. 

— Am mers, răspunse McKie. Tu eşti, Abnethe? 

— A mers! făcu bărbatul. 

McKie se întrebă cine putea fi bărbatul. Distingea în glasul 
lui intonaţii non-umane. Non-umane sau umanoide? Dintre 
co-senzitivi, doar un Pan Spechi se putea apropia într-atât 
de o fiinţă umană, încât conformaţia lui fizică să fie copiată 
după cea a oamenilor. 

— Dacă nu mă eliberaţi, nu răspund de urmări, spuse 
Mckie. 

— Ba vei răspunde, zise cu răutate bărbatul. 


— Vreau să ştiu cum a ajuns aici, insistă femeia. 

— Ce contează? 

— Contează enorm. Dacă Fanny Mae e pe punctul de a 
renunţa la contract? 

— Imposibil, mugi bărbatul. 

— Nimic nu-i imposibil. N-avea cum să ajungă aici fără 
ajutorul Calebanei. 

— Poate că mai există un caleban. 

— Fanny Mae pretinde că nu. 

— Cred că ar trebui să scăpăm imediat de el, propuse 
bărbatul. 

— Dar dacă poartă un monitor? 

— Fanny Mae spune că nici un taprisiot nu poate localiza 
acest loc. 

— Dar MckKie a ajuns aici... 

— Ba chiar am avut şi o convorbire de la mare distanţă! 
interveni el. 

«Nici un taprisiot nu poate localiza acest colţ de univers? 
Ce-ar putea justifica o atare ipoteză?» 

— Nu vor avea vreme să ne găsească, nici să acţioneze. 
Trebuie să-l eliminăm, hotărî bărbatul. 

— N-ar fi o mutare inteligentă! replică McKie. 

— Uite cine vorbeşte! îl ironiză glasul masculin. 

McKie încercă să le vadă chipul, dar ei se ţineau în umbră. 
Ce era atât de aparte în vocea bărbatului? Cât despre 
femeie, era clar că-şi modificase vocea cu ajutorul unui 
storter, dar de ce? 

— Sunt purtătorul unui monitor de viaţă, anunţă McKie. 

— În curând va fi al meu, zise bărbatul. 

— Nu mai suport! se enervă femeia. 

— Ucideţi-mă şi monitorul va începe să emită, spuse 
McKie. 'Tlaprisioţii vor cerceta sectorul şi îi vor identifica pe 
toţi cei din jurul meu. Chiar dacă nu vă vor putea găsi, vor 
şti cine sunteţi. 

— Perspectiva mă face să tremur! îi răspunse batjocoritor 
bărbatul. 


— Trebuie să ştim cum a ajuns aici! se încăpăţână femeia. 

— Ce dracu' contează asta? 

— E o întrebare stupidă! 

— Să admitem că Fanny Mae a renunţat la contract. 

— Sau că există undeva o clauză pe care n-am înţeles-o. 

— Nu există nimic! Doar moartea lui. 

— Nu ştiu dacă e posibil. Sunt momente când mă întreb 
dacă vorbim, de fapt, aceeaşi limbă. Ce mai există în afară 
de conjuncţii?... 

— Abnethe, de ce porţi storter? întrebă McKie. 

— De ce-mi spui Abnethe? 

— Îţi poţi schimba vocea, nu şi stilul! 

— Fanny Mae te-a trimis aici? 

— Adineauri cineva a spus că e imposibil, ripostă McKie. 

— Nu s-ar zice că-ţi lipseşte capul! făcu ea. 

— Nu-mi mai trebuie decât picioare frumoase, glumi 
Mckie. 

— Nu cred că Fanny Mae a putut rupe contractul. 
Aminteşte-ţi clauza de protecţie. E mai probabil că l-a trimis 
aici pentru a scăpa de el. 

— Atunci, hai s-o facem cât mai repede! 

— Nu asta am vrut să spun. 

— Ştii bine că e tot ce putem face. 

— Îl vei face să sufere şi eu nu pot accepta asta, ţipă ea. 

— Atunci, pleacă şi lasă-mă singur! 

— Nu suport gândul că-l facem să sufere. Nu înţelegi? 

— Nu va suferi. 

— Îmi trebuie o certitudine. 

«Nu poate fi decât Abnethe», îşi spuse McKie, amintindu-şi 
incapacitatea ei de a suporta suferinţa co-senzitivilor. «Dar 
cine e celălalt?» se întrebă în gând. 

— Mă doare capul. Mliss, îţi dai seama că oamenii tăi mi-au 
spart ceafa? zise Mckie. 

— Care ceafă? întrebă vocea masculină. 

— Trebuie dus la doctor, hotări femeia. 

— Nu fi stupidă! ţipă vocea. 


— Dar ai auzit, nu? Îl doare capul. 

— Mliss, încetează! 

— Mi-ai pronunţat numele! 

— Ce mai contează? Oricum te-a recunoscut. 

— Dacă scapă? 

— De aici? 

— Doar e binevenit! 

— E o şansă pentru noi! 

— Suferă..., şopti ea. 

— Nu e adevărat, minte. 

— Ba suferă, ştiu asta. 

— Şi dacă încearcă să fugă în timp ce-l ducem la doctor? 
Agenţii Biroului de Sabotaj au mari resurse! Fanny Mae ni l- 
a trimis, iar noi suntem obligaţi să-l omorâm. 

— Mă înnebuneşti! ţipă ea. 

— Nu va suferi. 

Urmă un moment de tăcere. 

— Îţi promit. 

— E adevărat? 

— După cum îţi spun. 

— Plec, spuse ea. Nu vreau să ştiu ce va fi. Cheo, vreau să 
nu-i mai pronunţi niciodată numele. M-ai înţeles? 

— Da, draga mea. Ie înţeleg. 

— Plec imediat. 

— Mă va tăia în bucăţi mici. Iar eu voi urla tot timpul de 
durere, zise Mckie. 

— Ah! Fă-l să tacă! gemu ea. 

— Vino, draga mea! Hai, vino cu mine! 

McKie îi auzi îndepărtându-se. Încordându-şi puterile, 
urlă: 

— Abnethe! Mă va face să sufăr cumplit! Ştii bine că aşa va 
fi! 

O auzi suspinând: 

— Nu... le rog... 

Apoi vocile lor se pierdură în noapte. 


«Furuneo, nu mai întârzia!», se gândi McKie. «Cheamă 
Calebana! Trebuie să plec imediat de aici!» 

Trase, disperat, de sfori. Dar ţăruşii nu se clintiră. 

«Ah, Calebana!» se gândi el. «M-ai trimis aici ca să mor! Şi 
mai spuneai că mă iubeşti!» 

După ceasuri întregi de interogatorii, întrebări exasperate 
şi răspunsuri de neînțeles, Furuneo chemă un rechizitor 
pentru a păzi Calebana. La cererea lui, Fanny Mae deschise 
poarta ovală, care îi permise să respire puţin aer curat. 
După căldura din Sferă, afară părea să domnească 
îngheţul! Vântul se înteţise, aşa cum se întâmpla de obicei 
înainte de căderea nopţii. Valurile se spărgeau de stânci şi 
de peretele de lavă din spatele Sferei. Era vremea 
refluxului, iar valurile se spărgeau în jerbe de spumă de 
pereţii stâncilor. 

«Conjuncţii!» îşi spuse cu amărăciune Furuneo. «Fanny 
Mae spune că nu sunt legături. Şi atunci, ce-ar putea fi?» 

Niciodată nu se simţise atât de frustrat. 

Calebana îi explică: 

— Ceea ce este între unu şi opt e o conjuncţie. Utilizare 
corectă a verbului? 

— Cum? 

— Verbe de identitate... Concept straniu. 

— Ba nu! ţipă Furuneo. Ce spuneai că este între unu şi 
opt? 

— Ceva care disociază. 

— Ca un solvent? 

— Înainte solvent. 

— Înainte?! Ce-are-a face înainte cu solventul? 

— Poate mai profund ca solventul, spuse ea. 

— E absolut stupid! Cum adică mai profund? 

— Zonă non-disociată a conjuncţiei. 

— Iată-ne din nou la început, gemu Furuneo. Ce-i aia o 
conjuncţie? 

— Interval non-conţinut între. 

— Între ce? 


— Între unu şi opt. 

— Oh, nu! 

— La fel, între unu şi x, adăugă ea. 

Furuneo îşi prinse capul în mâini, aşa cum făcuse şi McKie 
înaintea lui. Apoi murmură: 

— Şi, în afară de doi, trei, patru, cinci, şase, şapte, între 
unu şi opt ce mai este? 

— Infinitul, răspunse Calebana. Concept de deschidere. 
Nimic conţine totul, totul conţine nimic. 

— Ştii ce gândesc eu? o întrebă Furuneo. 

— Nu citesc gânduri. 

— Cred că-ţi baţi joc de noi! 

— Conjuncţii constrâng, spuse Calebana. Constrângerea 
ameliorează comprehensiunea? 

— Constrângere?... E vorba de o obligaţie? 

— Noţiuni de mişcare. 

— Noţiuni de ce? 

— Ceea ce este staționar când totul în mişcare, îi explică 
ea. Aşa conjuncţia. Conceptul de infinit este vidul fără 
conjuncţii. 

— Ufff! 

Ajuns în acest stadiu, Furuneo ceru să iasă pentru a lua 
puţin aer. 

Mai mult, nu înţelesese de ce Calebana trebuia să menţină 
o temperatură atât de ridicată în interiorul Sferei. 

— Consecinţă de mişcare, îi răspunse ea, evitând, astfel, o 
altă explicaţie neinteligibilă, cum ar fi fost convergenţă de 
viteză sau concept de generare de schimbare. 

— Un fel de efect de fricţiune? lansă, timid, Furuneo. 

— Relaţie necompensată între dimensiuni, probabil mai 
bună aproximaţie, răspunse Calebana. 

În timp ce rememora tentativele zadarnice de a pricepe 
ceva, Furuneo sufla în pumni pentru a se încălzi. Soarele 
apusese, iar pe platoul stâncos sufla, din direcţia mării, un 
vânt îngheţat. 


«Am de ales între a îngheţa şi a mă perpeli ca un 
condamnat la flăcările iadului», gândi Furuneo. «Dar ce s-o 
fi întâmplat cu McKie?» 

În acea clipă, Tuluk lansă un apel la mare distanţă prin 
intermediul unuia dintre taprisioţii Biroului. Furuneo, care 
tocmai îşi căuta un colţ mai ferit de vânt, îşi simţi glanda 
pineală activată. Lăsă jos piciorul pe care abia îl ridicase, îl 
fixă solid într-o băltoacă şi îşi pierdu instantaneu orice 
senzaţie corporală. Spiritul îi fusese în întregime absorbit 
de apel. 

— Aici Tuluk, de la Laborator, zise vocea. Scuză-mi 
deranjul. 

— Cred că tocmai m-aţi făcut să-mi fixez piciorul într-o 
groapă cu apă îngheţată. 

— Ei bine, iată încă puţină apă îngheţată pentru tine. 
Trebuie să-l aduci înapoi pe McKie, prin Calebană, după 
exact şase ore standard socotite începând de la orele patru 
şi cinzeci şi unu de minute timp sincronizat. 

— Măsură standard? 

— Evident, măsură standard. 

— Şi unde-i McKie? 

— Nu ştiu. Acolo unde l-a trimis Calebana. Ai idee cum 
funcţionează creatura asta? 

— Funcţionează prin conjuncţii. 

— Adevărat?! Dar ce înseamnă conjuncţii? 

— Cum voi afla, vei fi primul pe care-l voi informa. 

— Parcă ar fi o contradicţie temporală! 

— S-ar putea. Ascultă: ce-ar fi dacă mi-ai permite să-mi 
scot piciorul din apa asta îngheţată acum? Probabil că s-a 
congelat cu desăvârşire. 

— Ai notat coordonatele în timp sincronizat? 

— Da, le am. Sper că n-o să-l trimită pe MckKie acasă! 

— Cum asta? 

Furuneo îi povesti ceea ce i se întâmplase. 

— E o adevărată nebunie, spuse Tuluk. 


— Din fericire, e bine că ai descoperit singur toate astea. 
Ştii, o clipă, am crezut că nu abordezi problema cu 
suficientă seriozitate. 

La wreavi, seriozitatea şi sinceritatea erau cel puţin la fel 
de importante ca pentru taprisioţi, dar Tuluk stătuse 
suficient în preajma oamenilor pentru a fi în stare să 
recunoască sarcasmul. 

— Ei bine, fiecare rasă cu nebunia ei, spuse el. 

Era un cunoscut aforism wreav, dar semănă atât de bine 
cu ceea ce ar fi putut spune Calebana, încât pe Furuneo îl 
încercă un acces trecător de nebunie, datorat, în parte, 
efectelor agresalului. Îşi simţi ego-ul dizolvându-se. 
Tremură şi îşi întări mental spiritul. 

— Eşti pe cale de a-ţi pierde identitatea? întrebă Tuluk. 

— Vrei să te retragi şi să mă laşi să-mi scot piciorul din 
apă? 

— Percep o senzaţie de sfârşeală. Ar trebui să te odihneşti, 
spuse Tuluk. 

— Imediat ce voi avea timp. Sper că nu voi adormi în Sfera 
fierbinte a Calebanei. M-aş trezi gata prăjit, numai bun 
pentru o cină de canibali. 

— Voi, oamenii, vă exprimaţi uneori într-o manieră 
respingătoare, spuse wreav-ul. Dar ai face bine să rămâi 
treaz câtva timp. S-ar putea ca McKie să aibă nevoie de 
punctualitatea ta. 

Era întuneric, dar nu de lumină avea nevoie Abnethe 
pentru gândurile ei întunecate. Blestematul de Cheo, cu 
tendinţele lui sadice cu tot! Greşise finanţând operaţia 
chirurgicală ce făcuse dintr-un Pan Spechi un monstru 
egostazat. Oare de ce se schimbase atât faţă de vremurile 
când îl cunoscuse? Era atât de exotic, atât de... excitant... 
Totuşi, avea încă nevoie de el. Nici ea nu putea nega 
perspectivele extraordinare ale descoperirii lor. Cel puţin, 
acest fapt rămânea extrem de excitant. 

Se lăsă pe spate pe fotoliul ei moale, unul dintre rarele 
tipuri adaptate pentru a toarce încet în timp ce-şi legănau 


stăpânul. Vibraţiile uşoare îi străbăteau întreg trupul, ca şi 
cum ar fi căutat peste tot iritarea şi încordarea, pentru a o 
elimina. Era atât de relaxant! 

Suspină profund. 

Apartamentele ei ocupau etajul superior al turnului pe 
care-l înălţaseră aici, pe această lume, siguri fiind că nu pot 
fi atinşi de nici o lege, de nici un mesaj, în afara celor 
intermediate de o singură Calebană, care nici ea nu mai 
avea mult de trăit. 

Dar cum ajunsese Mckie aici? Şi de ce spusese că a fost 
contactat printr-un taprisiot? 

Fotoliul viu, sensibil la stările ei, se opri din tors în timp ce 
ea se ridica. Minţise, oare, Fanny Mae? Mai exista, oare, un 
alt Caleban capabil să descopere acest loc? 

Fără a nega dificultăţile de interpretare a întregii 
conversații, Calebana era totuşi sigură că înţelesese 
esenţialul. Lumea în care se afla nu avea decât o cheie, iar 
această cheie era spiritul lui Mliss Abnethe. 

Se aplecă în faţa fotoliului. 

Pentru a face din acest spaţiu un loc veşnic sigur, vor 
exista morţi, e drept, dar morţi fără suferinţă - un orgasm 
gigant de morţi fără suferinţă. Un singur culoar pe care 
moartea îl va închide. Toţi supraviețuitorii aleşi de ea vor 
trăi fericiţi aici, departe de toate aceste... conjuncţii. 

Sau orice-ar fi ele... 

Se ridică şi făcu câţiva paşi în noapte. Covorul, creatură 
adaptată asemenea fotoliului, fremătă pe toată suprafaţa lui 
moale sub mângâierea tălpilor ei. 

Pe buzele ei pluti un zâmbet maliţios. 

În ciuda complicaţiilor şi a ciudatei sincronizări, trebuia să 
mărească, totuşi, cadenţa flagelărilor. Fanny Mae trebuia 
adusă cât mai rapid la discontinuitatea finală. A ucide fără a 
produce suferinţa victimelor: iată o perspectivă la care ea 
medita încă. 

Dar trebuia să acţioneze repede. 


Pe jumătate adormit, Furuneo se sprijinea de peretele 
curb al Sferei. Blestema întruna căldura. Ceasul lui 
implantat îl anunţă că, nu peste mult timp, urma să-l aducă 
înapoi pe McKie. Încercase să-i explice acest lucru şi 
Calebanei, dar aceasta se încăpăţâna să nu priceapă 
noţiunea de timp. 

— Lungimile se întind şi se scurtează. Se deformează şi 
variază, lansând valuri de mişcare de la una la alta. Astfel, 
timpul rămâne inconstant. 

«Inconstant?» 

Tubul vortal al unui culoar S se deschise brusc. Exact 
deasupra lingurii gigantice a Calebanei. 

În deschidere, se zăriră chipul şi umerii lui Abnethe. 

Furuneo se depărtă de pereţi şi se scutură pentru a-şi 
risipi toropeala. Blestemată căldură! 

— Eşti Alichino Furuneo! zise Abnethe. Ştii cine sunt eu? 

— Ştiu. 

— Te-am recunoscut imediat. Cunosc chipul tuturor 
agenţilor din Biroul vostru stupid. Uneori, poate fi folositor. 

— Eşti aici pentru a o biciui pe Calebană? întrebă 
Furuneo. 

Apoi scoase din buzunar aparatul holografic şi se apropie 
cât mai mult de deschizătura culoarului, aşa cum îi 
ordonase MckKie. 

— Nu mă obliga să închid culoarul înainte de a avea o mică 
discuţie, îl avertiză Mliss. 

Furuneo ezită. Nu era Sabotor Extraordinar, dar nu 
ajunsese agent planetar fără a fi învăţat să recunoască 
circumstanţele în care trebuia să nesocotească ordinele 
unui superior. 

— Despre ce-am putea discuta? o întrebă el. 

— Despre viitorul tău. 

Furuneo o privi fix. Vidul din ochii ei îl ameţi. Femeia era 
devorată de propria-i nevroză. 

— Viitorul meu? 

— Întrebarea este dacă mai ai sau nu viitor. 


— Nu încerca să mă ameninţi! 

— După Cheo, ai fi o posibilă parte a proiectului nostru, 
zise ea. 

Fără a şti de ce, Furuneo era convins că Abnethe minte. Şi 
totuşi, era ciudat că se trăda în felul acesta... Îi tremuraseră 
buzele când pronunţase numele lui Cheo. 

— Cine este Cheo? 

— Deocamdată, n-are nici o importanţă. 

— Atunci, care e proiectul vostru? 

— Supravieţuirea. 

— Bravo! spuse el. Asta-i tot? 

Se întreba cum ar reacţiona dacă ar scoate holograful şi ar 
începe să înregistreze. 

— Fanny Mae l-a trimis pe McKie după mine? întrebă ea. 

Era evident că întrebarea era foarte importantă pentru ea. 
Pesemne că Mckie cam tulburase apele. 

— L-ai văzut pe McKie? o interogă agentul. 

— Refuz să vorbesc despre Mckie. 

«E clar că nu-i zdravănă!» se gândi Furuneo. Doar ea 
pomenise prima de Mckie! 

Abnethe îşi strânse buzele şi îl privi intens. 

— Alichino Furuneo, eşti căsătorit? 

Furuneo înălţă uimit sprâncenele. Buzele lui Abnethe 
fremătau din nou. Cu siguranţă că ea ştia răspunsul. Dacă- 
şi procurase poza lui, pesemne că-i aflase şi punctele slabe. 
Unde voia să ajungă? 

— Soţia mea a murit. 

— Vai, ce trist! murmură Mliss. 

— Până la urmă, te obişnuieşti! Nu poţi trăi în trecut! ţipă 
el, cuprins de furie. 

— Ah! Aici s-ar putea să te înşeli. 

— Ce vrei să spui, Abnethe? 

— Păi, să vedem... Ai şaizeci şi şapte de ani, dacă nu mă 
înşeală memoria... 

— Ştii bine asta. 


— Eşti tânăr, reluă ea. Şi pari chiar mai tânăr decât vârsta 
pe care o ai. Sunt sigură că eşti plin de vitalitate şi că ştii să 
apreciezi existenţa. 

— Ca toată lumea... 

Asta era, deci: încerca să-l angajeze în slujba ei. 

— Pentru a gusta existenţa, ai nevoie de ingredientele 
necesare. E ciudat să găsesc un om ca tine în acest Birou 
idiot. 

Şi Furuneo se gândea uneori la acest lucru. Dar, în acelaşi 
timp, se întreba ce legătură putea avea el cu proiectul 
misterios de care vorbea Cheo şi pe care ei i-l oferiseră. 

Se analizară în tăcere câteva clipe, ca doi luptători pe 
punctul de a se înfrunta. Oare ce-i putea oferi ea? Era o 
femeie seducătoare: buze generoase, ochi mari, verzi, 
obraz oval, armonios. Văzuse şi reproduceri holografice ale 
trupului ei - Esteticienii de pe Steaydon îşi făcuseră bine 
treaba. Femeia ştiuse să profite de toate avantajele averii ei 
imense. 

— De ce te temi? o întrebă el brusc. 

Era un atac iscusit, dar ea îi răspunse cu o undă de 
sinceritate neaşteptată: 

— De suferinţă. 

Furuneo înghiţi în sec. Căsătoria lor nu fusese nicidecum 
ca toate celelalte, chiar dacă, după moartea Madei, 
renunţase la celibat. Fusese ceva dincolo de vorbe, de 
trupuri. Dacă mai exista ceva solid şi etern în universul 
acesta, atunci aceasta fusese iubirea lor. N-avea decât să 
închidă ochii pentru a-i simţi alături prezenţa. Nimic n-o 
putea înlocui, iar Abnethe ar fi trebuit să ştie asta. Nu avea 
ce să-i ofere. El avea tot ce-i trebuia. 

Sau, cine ştie?... 

— Fanny Mae! Eşti gata să-mi onorezi cererea? întrebă 
Abnethe. 

— Conjuncţii potrivite, răspunse Calebana. 

— Conjuncţii?! explodă Furuneo. Ce naiba or fi 
însemnând? 


— Nu ştiu. Dar, aparent, n-am nevoie să ştiu pentru a mă 
folosi de ele, răspunse Abnethe. 

— Ce meştereşti acolo? o întrebă el. 

Surprinzător, se simţea îngheţat, în ciuda căldurii care 
domnea în Sferă. 

— Fanny Mae, arată-i! ordonă Mliss. 

Tubul vortal al culoarului S se deschise, apoi se închise iar, 
cu zgomot; în cele din urmă se deschise larg. Abnethe 
dispăruse. În locul ei, se profila ţărmul însorit al unui ocean 
liniştit. Pe plajă, se zărea un stabo-yacht oval, ale cărui vele 
coborâte lăsau să se vadă o tânără întinsă pe burtă în 
mijlocul unui hamac plutitor, ce-şi dăruia trupul razelor 
calde ale unui soare reglabil. 

Furuneo contempla scena, incapabil să facă vreun gest. 
Tânăra înălţă capul şi privi spre ocean. Apoi îl plecă la loc. 

Vocea lui Abnethe venea de undeva de deasupra capului 
lui. Probabil că folosise alt culoar. Dar el nu-şi putea dezlipi 
privirea de la scena atât de familiară. 

— E Mada! şopti el. 

— Cu siguranţă. 

— Oh, Doamne! Când ai holografiat asta? 

— Eşti sigur că-i iubita ta, nu-i aşa? 

— E... luna noastră de miere, se bâlbâi Furuneo. Recunosc 
chiar şi ziua. Prietenii m-au dus să vizitez lacul acoperit, dar 
pentru că ei nu-i plăcea să înoate, a preferat să rămână pe 
stabo-yacht. 

— De unde ştii că e exact acea zi? 

— Uite: la dreapta, e arborele flambok. În ziua aceea, 
înflorise, iar eu pierdusem spectacolul... Vezi floarea- 
umbrelă? 

— Da. Deci eşti sigur de autenticitatea scenei? 

— Vizionarii tăi mă înregistrau chiar în acele clipe? întrebă 
el răguşit. 

— Nu. Noi suntem vizionari. Scena se petrece acum. 

— Imposibil! Au trecut patruzeci de ani de atunci! 

— Mai încet, nu ţipa. Ea te va auzi! 


— Cum m-ar putea auzi? E moartă de... 

— Totul se petrece acum, crede-mă. Fanny Mae? 

— În persoană de Furuneo concept de acum conţine 
conjuncţii relative. Caracter prezent al scenei, autentic, 
confirmă Calebana. 

Furuneo avea chipul crispat, disperat. 

— Am putea duce acest yacht, împreună cu tine, într-un 
loc anume, pe care Biroul nu-l va găsi niciodată, propuse 
Abnethe. Ce zici, Furuneo? 

Furuneo îşi şterse lacrimile ce-i şiroiau pe obraji. Simţea 
mireasma oceanului şi efluviile de parfum puternic al 
florilor de flambok. «Dar nu-i decât o înregistrare», îşi 
spuse. «Nu poate fi reală!» 

— De ce nu ne vede Mada, dacă scena se petrece acum? 

— Pentru că Fanny Mae mi-a urmat instrucţiunile şi ne-a 
ascuns vederii ei. Totuşi, zgomotul străbate până la ea. 
Vorbeşte mai încet. 

— Minţi! şuieră el. 

Ca şi cum s-ar fi supus unui ordin, tânăra Mada se ridică şi 
începu să admire arborele flambok. Începu apoi să 
fredoneze, încet, o melodie binecunoscută lui Furuneo. 

— Sunt sigură că mă crezi, interveni Mliss. Acesta-i 
secretul meu, Furuneo... Secretul pe care l-am descoperit 
cu ajutorul Calebanei. 

— Dar... cum... 

— E suficient să aranjezi conjuncţiile potrivite şi ţi se 
deschide totul, până şi trecutul. Dintre toţi calebanii, doar 
Fanny Mae a mai rămas, pentru a ne putea dărui acest 
trecut. Nu ne vor putea găsi nici taprisioţii, nici Biroul, nici 
oricine altcineva. Vom putea fi veşnic liberi. 

— Dar e o iluzie! spuse Furuneo. 

— Vezi bine că nu. Doar simţi mireasma florilor, briza 
oceanului... 

— Dar de ce... ce vrei de la mine? 

— Ajutorul tău pentru un fleac, Furuneo. 

— Care? 


— Ne temem ca nu cumva cineva să ne descopere 
întâmplător secretul înainte de vreme. Dar dacă cineva - 
cineva în care Biroul are încredere - i-ar putea furniza 
rapoarte false... 

— Ce rapoarte false? 

— Că flagelările au încetat, că Fanny Mae e bine... 

— Şi de ce-aş face eu aşa ceva? 

— După ce Fanny Mae îşi va atinge discontinuitatea finală, 
tu vei fi departe, la adăpost, alături de iubita ta. Nu-i aşa, 
Fanny Mae? 

— Esenţă autentică, răspunse Calebana. 

Furuneo fixă deschiderea culoarului cu o privire 
meditativă. Mada! Era chiar acolo, lângă el. Nu mai cânta, 
îşi masa trupul cu o cremă protectoare. Dacă Fanny Mae ar 
apropia puţin culoarul, ar putea chiar s-o atingă. 

Simţi o înţepătură în inimă. Trecutul! 

— Şi eu... sunt pe-acolo, pe undeva? se întrebă el. 

— Da, răspunse Abnethe. 

— Şi voi reveni pe yacht? 

— Dacă asta ai făcut şi atunci, da. 

— Şi ce voi găsi acolo? 

— Nimic. Soţia ta e plecată, dispărută. 

— Dar... 

— S-a spus că a fost furată de un monstru marin, sau că a 
ieşit în larg şi... 

— Deci a trăit treizeci şi ceva de ani după..., murmură el. 

— Poţi retrăi toţi aceşti ani! 

— Dar eu... Nu va fila fel. Ea mă... 

— Te va recunoaşte! 

«Adevărat?» se întrebă el. «Da, poate că mă va 
recunoaşte. Fără îndoială, va înţelege necesitatea unei 
astfel de hotărâri.» Dar înţelegea că Mada nu-l va ierta 
niciodată! 

— Dacă vom avea grijă, ea va trăi şi după aceşti treizeci şi 
unu de ani, şopti insinuant Mliss. 


Furuneo clătină din cap, dar gestul se adresa doar lui 
însuşi. 

Nu-l va ierta niciodată, la fel cum nu-l va ierta nici tânărul 
care găsise yachtul gol. Iar tânărul acesta, el însuşi, nu era 
încă mort! 

«Nu mi-aş ierta-o niciodată», gândi el. «Tânărul care am 
fost nu mi-ar putea ierta toţi aceşti ani pierduţi.» 

— Dacă te temi că schimbi cursul istoriei sau ceva de 
genul ăsta, te înşeli. Fanny Mae mi-a spus că sistemul nu 
funcţionează aşa. Pur şi simplu, transformi o situaţie izolată. 
Situaţia nouă îşi urmează propria-i logică, restul rămânând 
aproape neschimbat. 

— Înţeleg. 

— Accepţi târgul? 

— Cum?! 

— Vrei să-i spun lui Fanny Mae să închidă culoarul? 

— De ce te mai osteneşti? Nu pot accepta, spuse Furuneo 
sfârşit. 

— Glumeşti! 

Furuneo se uită pentru prima oară în direcţia vocii, văzând 
un mic culoar exact deasupra capului său. În deschiderea 
culoarului, se întrezăreau ochii, nasul şi gura lui Abnethe. 

— Nu glumesc, spuse el. 

O parte din mâna lui Abnethe deveni vizibilă, indicând 
celălalt culoar. 

— lată ce eşti pe cale să refuzi! Priveşte, te somez să 
priveşti! Poţi să spui cu mâna pe inimă că nu-ţi doreşti toate 
astea? 

Se întoarse. 

Mada era din nou întinsă în hamac, cu capul pe pernă. Aşa 
O găsise când se întorsese de la lac. 

— N-ai ce să-mi oferi! spuse el. 

— Dar totul e real. Nu ţi-am spus decât adevărul! 

— Eşti o proastă dacă nu vezi diferenţa între ce aveam eu 
şi Mada şi ceea ce-mi oferi tu. Sincer, mi-e milă de tine... 


Dintr-odată, ceva îl strânse de gât, retezându-i vorbele. 
Bătu aerul cu mâinile... Se simţea plutind... Capul întâlni 
rezistenţa culoarului. Gâtul îi era în punctul de închidere al 
culoarului S, care se închise brusc. Trupul lui Furuneo căzu 
inert pe solul Sferei. 

— Idioato! ţipă Cheo. Ţi-ai pierdut minţile! Dacă nu 
veneam la timp... 

— L-ai omorât! suspină răguşită Abnethe, îndepărtându-se 
de locul unde capul însângerat macula solul Sferei 
calebane. 

— L-ai ucis! Tocmai când aproape că... 

— Aproape că erai să distrugi totul! ricană Cheo, 
apropiindu-şi de ea obrazul plin de cicatrici sângerânde. Ce 
aveţi voi, oamenii, în loc de creier? 

— Dar el... 

— Era gata să-i cheme pe ceilalţi şi să le povestească totul! 

— Nu accept să-mi vorbeşti pe acest ton! 

— Când e capul meu în joc, îţi vorbesc pe ce ton vreau! 

— L-ai făcut să sufere! îl acuză ea. 

— N-a suferit deloc din cauza mea! Tu i-ai făcut rău! 

— Cum poţi spune asta? 

Înspăimântată, se depărtă de chipul acestui Pan Spechi cu 
trăsături umanoide, grotesc disproporţionate. 

— Te plângi mereu că nu suporţi suferinţa altora, tună 
Cheo. De fapt, îţi place. Răspândeşti numai suferinţă în jurul 
tău. Ştiai bine că omul nu ar fi acceptat oferta ta stupidă şi, 
totuşi, ţi-a plăcut să-i fluturi pe dinainte tot ceea cea 
pierdut. Asta nu înseamnă a produce suferinţă? 

— Ascultă, Cheo, dacă tu... 

— A suferit cumplit până ce eu am pus capăt jocului. Şi ştii 
bine că aşa este! 

— Opreşte-te! Nu-i adevărat! Nu l-am făcut să sufere! ţipă 
ea, îngrozită. 

— Ba da, până-n ultima clipă. 

Abnethe se repezi spre el, lovindu-l cu pumnii ei mici: 

— Minţi! Minţi! 


Cheo o prinse de mâini şi o forţă să se aşeze în genunchi. 

— Mincinosule, mincinosule..., suspină ea. 

El reluă, cu o voce ceva mai dulce: 

— Mliss, ascultă-mă! Nu avem nici o posibilitate de a şti 
exact cât timp va mai trăi Calebana. Fii rezonabilă! Avem la 
îndemână un număr limitat de perioade fixe în care putem 
utiliza Ochiul S şi trebuie să profităm cât mai mult de ele. Ai 
fost pe punctul de a risipi aiurea una dintre ele. Mliss, nu ne 
putem permite astfel de capricii. 

Ea ţinea capul plecat, încăpăţânându-se să nu-l privească. 

— Ştii că nu-mi place să fiu aspru cu tine, Mliss, reluă el. 
Dar metoda mea e mai bună - ai recunoscut şi tu asta. 
Trebuie să ne păstrăm integritatea propriului nostru ego. 

Ea înălţă uşor capul, fără a-l privi. 

— Hai să plecăm la ai noştri. Plouty a inventat un joc tare 
nostim. 

— Un singur lucru, zise ea. 

— Care? 

— Să-l lăsăm în viaţă pe McKie. Ar fi o achiziţie bună 
pentru... 

— Nici gând! 

— Dar ce rău ne-ar putea face? Ar putea fi interesant. Nu 
doar din cauza Biroului sau... 

— Nu. De altfel, e prea târziu. Deja am trimis un Palenki 
cu... În fine... Înţelegi ce vreau să spun. 

Cheo îi eliberă mâinile. 

Abnethe se ridică, cu nările dilatate de furie. Îl privi o clipă 
printre gene, cu capul aplecat. Şi, dintr-o dată, piciorul ei 
drept zbură, lovindu-l pe Cheo drept în fluierul piciorului 
stâng. De durere, acesta începu să ţopăie prin cameră într- 
un picior. Dar cu toată suferinţa, era amuzat: 

— Vezi? Îţi place suferinţa! 

Abnethe se aruncă în braţele lui, cerându-i iertare. 
Probabil că în noaptea aceea, nu vor juca jocul cel nou al lui 
Plouty, ci un alt joc, vechi de când universul. 


În clipa în care monitorul lui Furuneo se activă pentru a-i 
anunţa moartea, taprisioţii începură să sondeze zona care 
înconjura Sfera. Nu găsiră decât Calebana şi patru 
rechizitori ce supravegheau zona. Complexul de 
împrejurări, motivațiile sau culpabilitatea co-senzitivilor nu 
ţineau de resortul taprisioţilor. Ei trebuiau doar să 
semnaleze locul şi prezenţa co-senzitivilor aflaţi în raza 
aparatelor de sondare. Prin urmare, cei patru rechizitori au 
fost supuşi zile-ntregi unui sever interogatoriu. 

Nu la fel s-a întâmplat cu Calebana. Înainte de a lua o 
hotărâre în ceea ce o privea, era necesară convocarea 
adunării generale a Biroului de Sabotaj. Moartea lui 
Furuneo se petrecuse în împrejurări misterioase: capul 
dispăruse, iar răspunsurile Calebanei erau neinteligibile. 

Când Tuluk intră în sala de conferinţe, după o convocare 
care-l sculase practic din pat, Siker bătea darabana în 
tablia mesei, folosind pentru asta vrila sa centrală de 
apărare, într-un gest foarte puţin potrivit seninătăţii unui 
laclac. 

— Nu putem acţiona fără MckKie. E o problemă prea 
delicată, spuse Siker. 

Tuluk îşi ocupă locul, se sprijini pe suportul wreav adaptat 
speciei sale şi întrebă: 

— MckKie n-a fost contactat încă? Furuneo ceruse 
Calebanei... 

Nu putu să continue, căci nimeni nu auzea nimic: toţi 
vorbeau în acelaşi timp. Imediat ce se putu face auzit, 
reluă: 

— Unde e corpul lui Furuneo? 

— În drum spre laborator. 

— Aţi anunţat poliţia? 

— Bineînţeles. 

— Nu s-a găsit capul? 

— Nici o urmă. 

— Nu poate fi decât o pistă, spuse Tuluk. Poliţia se va 
ocupa de afacere? 


— Nu le putem permite. Era omul nostru. 

Tuluk clatină din cap: 

— Sunt de acord cu Siker. Nu putem face nimic fără 
McKie. El s-a ocupat de totul, încă de pe vremea când noi 
nu bănuiam nimic. Şi tot el se va descurca în continuare. 

— Oare n-ar trebui să revenim asupra hotărârii? întrebă 
cineva din partea opusă a mesei. 

Tuluk scutură din cap: 

— Nu. S-o luăm în ordine: Furuneo a murit. Era însărcinat 
să-l aducă înapoi pe McKie încă de acum câteva ceasuri. 

Bildoon, şeful Pan Spechi al Biroului, ascultase tăcut şi 
atent tot acest schimb de cuvinte. 'Ţinea sub control ego-ul 
grupei sale de viaţă pentarhică de aproape şaptesprezece 
ani, o medie deloc de ignorat pentru un Pan Spechi. Deşi 
ideea îl revolta, ştia că urma să-şi transmită ego-ul celui mai 
tânăr membru al incubatorului. Ca urmare a tensiunii 
provocate de această criză, schimbul urma să se producă 
mai curând decât ar fi crezut. «Ce preţ cumplit trebuie să 
plătesc pentru slujirea Co-senzitivităţii!», se gândi el. 

Aspectul umanoid creat genetic pentru înfăţişarea lor îi 
făcuse pe ceilalţi umanoizi să uite caracterele esenţiale ale 
unui Pan Spechi. Dar, în curând, nimeni nu va mai putea 
ignora adevărul, cel puţin în ceea ce-l privea pe el, Bildoon. 
Colegii săi co-senzitivi vor fi martorii schimbării: opacizarea 
privirii, rictusul progresiv ce-i va deforma gura... «Dar mai 
bine să nu mă mai gândesc la asta», îşi spuse hotărât. Avea 
nevoie de toate puterile lui pentru a servi Biroul. 

Deja i se părea că nu-şi mai stăpâneşte egoul. Rafinată 
tortură pentru un Pan Spechi! Dar sumbra ameninţare ce 
plutea deasupra tuturor co-senzitivilor îndepărta 
fantasmele personale. Calebana nu trebuia să moară. Până 
ce nu va fi sigur de supraviețuirea ei, va trebui să lase la o 
parte toate coşmarurile, toate temerile, cât şi ideea 
cumplită a pseudo-morţii, care tulbura mintea oricărui Pan 
Spechi. O moarte şi mai înspăimântătoare plutea deasupra 
tuturor. 


Îşi dădu seama că Siker îl privea cu o întrebare nerostită 
pe buze. Bildoon spuse: 

— Căutaţi un taprisiot! 

Cineva de lângă uşă plecă să execute ordinul. 

— Cine a intrat ultimul în contact cu McKie? întrebă 
Bildoon. 

— Cred că eu, răspunse Tuluk. 

— Atunci va fi mai uşor pentru tine. Fii scurt. 

Tuluk îşi modifică fanta facială în semn de acceptare. Un 
taprisiot a fost adus şi instalat pe masă. Acesta se indignă 
că nu era tratat prin terminaţiile sale verbale cu suficiente 
menajamente, pentru că nu i se dădea timpul necesar să-şi 
pregătească energiile. 

Dar când Bildoon invocă clauza specială de urgenţă din 
contractul cu Biroul, taprisiotul consimţi, în fine, să 
coopereze. Se instală în faţa lui Tuluk şi-i ceru: 

— Data, ora, locul. 

Tuluk îi dădu coordonatele locale. 

— Închide ochii! ordonă taprisiotul. 

Tuluk se supuse. 

— Gândeşte-te la contact, îi ceru taprisiotul. 

Tuluk se concentră asupra lui MckKie. 

Trecură mai multe minute fără a se stabili contactul. Tuluk 
deschise fanta facială. 

— Obraz închis! lătră taprisiotul. 

Din nou, Tuluk se supuse. 

— Ceva nu-i în regulă? întrebă Bildoon. 

— Linişte! spuse taprisiotul. Deranjaţi subiacentul. 

Apendicele lui vermiculare se agitau. 

— Pff! Pff! Pff! Apelul se va stabili doar când va permite un 
caleban. 

— Trebuie să treacă printr-un caleban? se miră Bildoon. 

— Altfel nu se poate. McKie este izolat într-o conjuncţie a 
altei fiinţe. 

— Descurcă-te cum ştii, dar stabileşte contactul! îi ordonă 
Bildoon. 


Brusc, Tuluk tresări sub efectul plytotransei declanşate de 
glanda lui pineală. 

— Mckie? Aici Tuluk. 

Cuvintele acestea, pronunţate în plytotransă, abia fuseseră 
auzite de vecinii săi. 

McKie răspunse cât putu de calm: 

— Cam în treizeci de secunde, nu va mai exista nici un 
MckKie dacă nu-l chemi pe Furuneo pentru a-i cere 
Calebanei să mă scoată de aici. 

— Ce se întâmplă acolo? întrebă Tuluk. 

— Sunt imobilizat, iar un Palenki tocmai se apropie de 
mine pentru a mă ucide. Îl văd la lumina focului. Are în 
mână o secure. Mă va tăia în bucăţi. Ştii că ei... 

— Nu pot să-l chem pe Furuneo. E... 

— Atunci cheamă Calebana. 

— Ştii că nu se poate. 

— Cheam-o, cretinule! 

Tuluk întrerupse contactul şi transmise taprisiotului 
cererea agentului. Era împotriva oricărei raţiuni: oricine 
ştia că taprisioţii nu pot pune în contact co-senzitivii cu 
calebanii. 

Pentru cei prezenţi în sala de conferinţe, monologul 
incoerent, caracteristic plytotransei, se desfăşura cu 
întreruperi. Bildoon voi să-l întrebe ceva pe Tuluk, dar se 
opri. Trupul tubular al wreav-ului era atât de... imobil! 

— Mă-ntreb de ce taprisiotul spunea că trebuie să treacă 
printr-un caleban, şopti Siker. 

Nelămurit, Bildoon aplecă încet capul. 

Un chither, aşezat lângă Tuluk, mormăi: 

— Ştiţi, aş putea jura că i-a cerut taprisiotului s-o cheme 
pe Calebană. 

— Imposibil! făcu Siker. 

— Nu înţeleg, reluă chitherul. Cum se poate ca McKie să 
fie undeva fără a şti unde este de fapt? 

— Tuluk a ieşit sau nu din transă? întrebă speriat Siker. 
Uitaţi-vă, se poartă ca şi cum şi-ar fi pierdut pedalele. 


O tăcere grea căzu peste co-senzitivii reuniți în jurul 
mesei. Niciunul nu ignora ceea ce ar fi vrut să spună Siker. 
Să fi căzut wreav-ul în capcana unui astfel de apel? Să se fi 
rătăcit pe tărâmurile stranii de unde personalitatea nu mai 
revine niciodată? 

— ACUM! urlă cineva. 

Co-senzitivii se îndepărtară speriaţi de masa de conferinţe. 
Dintr-o avalanşă de nori şi pietre, McKie ateriză în mijlocul 
lor, pe spate, exact în faţa lui Bildoon, care se ridică pe 
jumătate din fotoliu. 

McKie avea încheieturile mâinilor însângerate. Privirea îi 
era îngheţată, iar pletele lui roşcate erau încleiate de o 
masă amorfă. 

— Acum, murmură McKie. 

Se întoarse, îl zări pe Bildoon şi, ca şi cum aceasta ar fi 
explicat totul, adăugă: 

— Securea era pe punctul de a cobori. 

— Ce secure? întrebă Bildoon neîncrezător. 

— Cea pe care un Palenki o ridicase deasupra capului 
meu. 

— Cum?! 

McKie se ridică, masându-şi încheieturile înţepenite în 
locul unde fusese legat. Apoi îşi trecu degetele prin păr. 
Semăna cu o divinitate batraciană a speciei gowachin. 

— MckKie, explică-mi ce se-ntâmplă aici! îi ordonă Bildoon. 

— Eu... În sfârşit, puţin a lipsit să dispar de tot. De cea 
aşteptat Furuneo atât de mult? Doar am spus şase ore, nici 
un minut în plus. 

McKie se întoarse spre Tuluk, care rămăsese tăcut, 
înţepenit, sprijinit de suportul lui wreav. 

— Furuneo e mort, zise Bildoon. 

— Ah, la dracu! făcu McKie încet. Cum aşa? 

Bildoon îi explică în câteva cuvinte, după care îl întrebă: 

— Unde-ai fost? Ce-i povestea asta cu securea şi cu 
Palenki? 


MckKie, aşezat tot pe masă, făcu un scurt rezumat a ceea 
ce i se întâmplase, în ordine cronologică. Părea că vorbeşte 
despre altă persoană. Când termină, spuse simplu: 

— Habar n-am unde se află locul acesta! 

— Şi voiau să... te taie în bucăţi? întrebă Bildoon. 

— Securea era pe punctul de a cădea. Era cam la zece 
centimetri de obrazul meu. 

Siker îşi drese glasul, apoi spuse: 

— Tuluk nu-i în starea lui normală. 

Toţi se răsuciră spre Tuluk, care se sprijinea în continuare 
de suportul lui, cu fanta facială închisă. Trupul era acolo, 
dar spiritul... 

— S-a... rătăcit? întrebă Bildoon răguşit. 

Dacă Tuluk nu mai revenea... Cât de mult seamănă asta cu 
pierderea ego-ului unui Pan Spechi! 

— Să scuture cineva taprisiotul ăsta! ordonă MckKie. 

— Inutil, răspunse un om de la Departamentul juridic. Ştiţi 
bine că ei nu răspund niciodată la întrebări directe 
despre... 

Îl privi apoi jenat pe Bildoon, care era pierdut în 
contemplaţie. 

— Tuluk a contactat Calebana, îşi aminti McKie. Eu i-am 
ordonat... Era singura cale, pentru că Furuneo era mort... 

Se ridică în picioare, pe masă, şi se apropie de taprisiotul 
de lângă Tuluk, asupra căruia se aplecă şi strigă din 
răsputeri: 

— Hei! Taprisiotule! 

Linişte. 

McKie îşi trecu arătătorul de-a lungul unui şir de 
terminaţii verbale, care ţăcăniră ca nişte bucăţi de tablă. 
Dar taprisiotul nu scoase nici un sunet inteligibil. 

— Nu trebuie să le atingem niciodată! spuse cineva. 

— Aduceţi-mi un alt taprisiot! ceru McKie. 

Cineva fugi să execute ordinul. 

McKie îşi frecă fruntea. Avea nevoie de toate resursele lui 
pentru a rezista. În clipa în care văzuse securea Palenkiului 


coborând, îşi luase adio de la univers. Un gest final, 
irevocabil. Încă nu-i venea să creadă că revenise; i se părea 
că asista la o comedie grotescă a unei creaturi care-i furase 
corpul, o creatură atât de străină şi totuşi familiară. 
Camera, cuvintele pronunţate, gesturile celor din jurul său 
îi păreau o parodie fără rost. În clipa-n care îşi acceptase 
moartea, înţelesese şi câte experienţe dorite ratase. Nici 
sala în care se afla, nici Biroul de Sabotaj nu făceau parte 
din aspiraţiile lui. Vechea realitate era înecată în amintiri 
egoiste. Totuşi, corpul lui o continua, în virtutea obişnuinţei. 

Un al doilea taprisiot fu târât în sală, terminaţiile sale 
verbale gesticulând în semn de protest. Continua mereu să 
repete: 

— Dar aveţi taprisiot! De ce deranjaţi? 

Bildoon îşi revenise şi studia scena serios şi sceptic. 
Nimeni nu scăpase din capcana apelurilor la mare distanţă. 

McKie se uită la noul taprisiot. 

— Poţi să-ţi contactezi colegul? îl întrebă vehement. 

— Puff, puff, puff..., începu acesta. 

— Sunt sincer! urlă MckKie. 

— Assida dat-dat! guiţă taprisiotul. 

— Îţi pun pielea pe băț dacă nu te apuci de treabă! îl 
ameninţă MckKie. Poţi stabili contactul? 

— Cine cheamă? 

— Nu eu, muscă ambulantă! Ei! răcni McKie, arătându-i-l 
pe Tuluk şi pe celălalt taprisiot. 

— Ei blocaţi cu Calebana, răspunse taprisiotul. Cine 
cheamă? 

— Cum adică sunt blocaţi? 

— Amestecaţi? riscă taprisiotul. 

— Poţi să-l chemi pe unul dintre ei? 

— Dacă se separă repede, chem. 

— Priviţi! zise Siker. 

McKie se întoarse. 

Tuluk îşi mişcase fanta facială. Apăru un extensor 
mandibular, apoi se retrase. 


McKie îşi ţinu răsuflarea. 

Fanta facială a lui Tuluk se deschisese în întreaga ei 
lărgime. Suspină: 

— Fascinant! 

— Tuluk? îl chemă McKie. 

Fanta se deschise; doi ochi wreavi apărură. 

— Ah, McKie! Ai reuşit! 

— Apel acum? întrebă taprisiotul. 

— Scăpaţi-mă de ăsta! ordonă Mckie. 

Taprisiotul protestă: 

— Dacă nu apel, de ce deranjat? 

Dar fu luat pe sus şi scos din sală. 

— Ce s-a întâmplat, Tuluk? îl întrebă MckKie. 

— Greu de explicat. 

— Încearcă. 

— Subiacentul e în raport cu anumite configurații 
planetare, în care punctele legate printr-un apel se află în 
linie dreaptă unele în raport cu altele, în spaţiu. În această 
comunicare au fost dificultăţi, în parte datorită unei mase 
stelare discontinue. lar contactul cu un caleban... nu, nu am 
cuvinte potrivite... 

— Dar înţelegi ce s-a întâmplat? 

— Cred că da. Vezi, nici nu realizam unde eram. 

McKie îl măsură perplex. 

— Cum aşa?! 

— E ceva ce nu merge. Ah, da... Furuneo. 

— Dar vorbeai de locul în care ai trăit, insistă McKie. 

— Ocupare spaţială, da. Trăiesc într-un loc unde există 
mulţi ocupanţi... âă... sinonimi? Da, sinonimi. 

— Ce tot spui acolo? 

— Am fost realmente în contact cu Calebana, explică 
Tuluk. McKie, nu poţi să înţelegi ce senzaţie stranie! Ca şi 
cum mesajul ar fi trecut printr-o gaură neagră de ac, iar în 
gaura asta de ac era Calebana. 

— Aşa ai putut-o contacta! îi dezvălui MckKie. 

— Da, sigur. 


Extensorii mandibulari ai lui Tuluk se agitară, indicând o 
emoție intensă. 

— Am văzut! Ah! Am văzut un număr imens de secvenţe 
paralele. Bineînţeles, nu le-am văzut cu adevărat. E Ochiul. 

— Ochiul?! Ochiul cui? 

— Gaura acului. Ochiul nostru, desigur. 

— Mckie, înţelegi ceva? întrebă Bildoon. 

— Mi se pare că se exprimă ca un caleban, înălţă McKie 
din umeri. E contaminat, poate. Sau amestecat?! 

— Mă tem că limba calebanilor nu poate fi înţeleasă decât 
de nebunii potentaţi, zise Bildoon. 

McKie îşi şterse o picătură de sudoare de pe buza 
superioară. Avea strania senzaţie că aproape înţelege ce 
spune Tuluk. Explicaţia cuvintelor lui se afla undeva la 
marginea conştiinţei sale. 

— Tuluk, reveni Bildoon, încearcă să vorbeşti clar. Nu te 
înţelegem. 

— Încerc. 

— Fă un efort! îl încurajă McKie. 

— Cum ai contactat Calebana? Noi am crezut întotdeauna 
că e imposibil! reluă Bildoon. 

— Faptul s-a datorat Calebanei ce părea a controla 
conversaţia mea cu McKie. Apoi... McKie mi-a ordonat s-o 
contactez. lar ea... parcă ar fi auzit. 

Tuluk închise ochii şi se pierdu într-o reverie aparentă. 

— Continuă, îl încurajă Bildoon. 

— Eu... eram... 

Tuluk clătină din cap şi-i scrută cu privirea pe cei prezenţi 
în sală, cărora le spuse: 

— Imaginaţi-vă două pânze de păianjen. Dar pânze 
naturale, ţesute la întâmplare. Imaginaţi-vă că ele trebuie 
să intre în contact, să stabilească între ele o anumită 
conformitate, o ocluzie. 

— Ca o ocluzie dentară? întrebă MckKie. 

— Poate. Oricum, această conformitate necesară, această 
formă dobândită pentru stabilirea unui contact presupune 


existenţa prealabilă a unor conjuncţii adecvate. 

McKie oftă adânc. 

— Dar ce dracu' sunt conjuncţiile? 

— Pot să plec? interveni taprisiotul. 

— La naiba! Să ia cineva chestia asta de aici! 

Taprisiotul fu scos din sală. 

— Tuluk, explică-mi ce sunt conjuncţiile! îi ceru McKie. 

— E atât de important? făcu Bildoon. 

— Vrei să mă crezi pe cuvânt şi să-l laşi să răspundă? E 
foarte important. Tuluk, te rog! 

— Hmm! Uite ce-i: ştii doar că artificialul poate fi într-atât 
de rafinat încât să nu se deosebească de realitatea 
originară, nu? întrebă Tuluk. 

— Dar ce legătură are asta cu conjuncţiile? 

— Conjuncţiile se află exact în punctul în care originalul şi 
artificialul se deosebesc printr-o unică trăsătură, explică 
Tuluk. 

— Cum? făcu Mckie. 

— Fii atent, reluă Tuluk. 

— Asta şi fac! 

— Imaginează-ţi că ai o cuvă cu carne sintetică şi faci o 
copie perfectă a persoanei mele. 

— O reproducere exactă în carne şi oase... 

— Ar fi posibilă, nu? 

— Sigur că da, dar de ce? 

— Pur şi simplu imaginează-ţi acest fapt. Ei bine, ar fi o 
reproducere perfectă, amănunţită, ce ar cuprinde până şi 
unităţile celulare de comunicare şi care ar fi dotată cu toate 
amintirile şi reacţiile mele. Dacă i-ai pune o întrebare, ar 
răspunde ca mine. Nimeni nu ne-ar putea deosebi. 

— Ei şi? întrebă McKie. 

— Ar exista, totuşi, o diferenţă. 

— Dar spuneai că... 

— Ar exista una, nu? 

— Poate elementul temporal... 


— Mai mult decât atât, zise Tuluk. Ne dăm seama care e 
copia. Să luăm scaunul viu al lui Bildoon. E un caz diferit, 
înţelegi? 

— Eh... 

— E un animal care nu gândeşte, completă Tuluk. 

McKie privi scaunul cu pricina. Era un produs al unui 
proces de reconstituire genetică pe baza chirurgiei ce 
opera cu selecţii şi cu gene. Ce legătură avea asta cu faptul 
că fotoliul putea să aibă, de departe, o descendență 
animală? 

— Cu ce se hrăneşte cani-fotoliul? întrebă Tuluk. 

— Cu hrană specifică lui, desigur, răspunse perplex MckKie. 

— "Totuşi, nici el, nici hrana lui nu sunt identice cu carnea 
lor reală, ancestrală. Cuva cu carne sintetică nu-i nimic 
altceva decât un lanţ infinit care fabrică proteine. Scaunul e 
făcut din carnea care se pierde în procesul de funcţionare a 
acestui lanţ. 

— Evident. Doar pentru asta a şi fost făcut. 

McKie deschise larg ochii. Începea să înţeleagă ceea ce 
voia Tuluk să explice. 

— Conjuncţiile sunt diferenţiale, conchise Tuluk. 

— MckKie, înţelegi ceva din toată nebunia asta? întrebă 
Bildoon. 

Dar MckKie, cu gâtul uscat, încercă zadarnic să înghită în 
sec. 

— Calebana nu percepe decât... aceste diferenţe rafinate? 
întrebă el. 

— Doar atât! răspunse Tuluk. 

— Ea nu ne vede nici ca forme, nici ca dimensiuni... 

— Nici chiar ca extensiuni temporale. Noi suntem, poate, 
noduri pe o undă staţionară. Pentru calebani, timpul nu este 
ceva care ţâşneşte dintr-un tub sub presiune. E mai curând 
o linie care se intersectează cu simţurile noastre. 

— A! făcu Mckie. 

— Nu prea văd cu ce ne ajută asta! interveni Bildoon. 
Problema noastră urgentă este să punem mâna pe Abnethe. 


MckKie, ai idee unde te-a trimis Calebana? 

— Am perceput constelaţiile de deasupra capului. Vom 
face o psihogramă a tot ceea ce am văzut şi o vom trimite 
unui calculator. 

— Cu condiţia ca aceste configurații stelare să figureze pe 
hărţile noastre, remarcă Bildoon. 

— Şi forma asta de cultură sclavagistă? întrebă cineva de 
la Juridic. Am putea lansa un... 

— Oare n-aţi înţeles? zise McKie. Problema noastră e s-o 
găsim pe Abnethe. Am crezut că vom pune mâna pe ea, dar 
se vede treaba că-i mai greu decât credeam. Unde o fi? 
Putem spune, oare, în faţa unui tribunal: «Într-un loc 
necunoscut, o galaxie necunoscută, o persoană de sex 
feminin, pe care o bănuiesc a fi Abnethe, căci de văzut n-am 
văzut-o, a făcut aia şi cealaltă...»? 

— Şi atunci, ce facem? murmură juristul. 

— Dacă Furuneo e mort, cine stă cu Fanny Mae? întrebă 
MckKie. 

— Am lăsat în interiorul Sferei patru rechizitori, iar afară, 
alţi patru care să supravegheze zona, zise Bildoon. Eşti 
sigur că nu ai nici un alt indiciu pentru locul în care ai fost? 

— Niciunul, din păcate. 

— O plângere lansată acum de McKie ar fi sortită eşecului, 
zise Bildoon. Nu... Mai bine ar fi, poate, s-o acuzăm că 
acordă azil unui Pan Spechi... renegat. 

Bildoon se cutremură. 

— Dar nu ştim cine-i ăsta, nu? întrebă MckKie. 

— Încă nu. Deocamdată n-am hotărât nimic. 

Bildoon se întoarse spre alt membru al delegaţiei juridice, 
o fiinţă umană aflată lângă Tuluk. 

— Hanaman? 

Hanaman tuşi. Era o femeie subţire, cu plete brune, ochi 
luminoşi albaştri, obraz delicat şi bărbie fragilă. 

— Credeţi că e preferabil să ridicăm această problemă în 
faţa unui consiliu? întrebă ea. 


— Dacă n-aş fi crezut, nu te-aş fi solicitat, răspunse 
Bildoon. 

O clipă, McKie crezu că Hanaman va izbucni în plâns. Dar 
văzu cum îşi încordează buzele şi priveşte în jur. «Are 
resurse şi, în plus, e conştientă că aproape toţi cei din jur 
sunt sensibili la farmecele ei», gândi el. 

— McKie! zise ea. De ce stai în picioare, pe masă? Doar nu 
eşti taprisiot! 

— Mulţumesc că mi-ai amintit. 

McKie sări de pe masă şi, găsind un cani-fotoliu liber în 
faţa ei, se aşeză şi o fixă cu o privire intensă, dar blândă. 

Ea se întoarse spre Bildoon. 

— Să rezumăm situaţia: acum două ore, printr-un Palenki, 
Abnethe a încercat să biciuiască o calebană. Conform 
ordinelor primite, un rechizitor a intervenit şi a secţionat 
braţul acelui Palenki. Imediat după asta, avocaţii lui 
Abnethe au depus o plângere, încheie Hanaman. 

— Asta înseamnă că erau dinainte pregătiţi, murmură 
Mckie. 

— Evident, îl aprobă ea. Motivele invocate sunt: sabotaj, 
abuz de putere din partea Biroului, adică, pe scurt, 
nedenunţarea crimei... 

— Abuz de putere?! se miră MckKie. 

— E o afacere de legi-robot care nu intră sub jurisdicţia 
gowachină, explică Hanaman. Nu trebuie să stabilim 
nevinovăția celui care depune plângerea înainte de a începe 
procesul. 

Se opri şi ridică din umeri: 

— Ştii bine că Biroul de Sabotaj este somat să-şi exercite 
responsabilitatea colectivă în consecinţele acţiunilor ilegale 
comise de agenţii săi, aflaţi în exerciţiul funcţiunii, în 
conformitate cu autoritatea care le-a fost conferită... 

— O clipă! o întrerupse McKie. Dar merg mai departe 
decât credeam! 

— Acuză biroul de crima de a nu fi intervenit în 
împiedicarea unui act criminal şi de a nu fi deferit justiţiei 


vinovatul, după săvârşirea acestei crime. 

— Au citat nume? întrebă McKie. 

— Nume? Nu. 

— Înseamnă că sunt disperaţi cu adevărat, dacă merg aşa 
departe! Dar de ce? 

— Îşi imaginează, probabil, că nu vom rămâne pasivi în 
timp ce oamenii noştri sunt ucişi! zise Bildoon. Ştiu că avem 
o copie a contractului cu Calebana, contract care îi dă în 
exclusivitate dreptul lui Abnethe de a folosi culoarul lui 
Fanny Mae. Nimeni altcineva în afara ei nu putea provoca 
moartea lui Furuneo... 

— Nimeni, cu excepţia Calebanei, remarcă MckKie. 

Se lăsă o tăcere adâncă. Tuluk luă cuvântul: 

— Doar nu crezi că... 

— Eu nu cred, răspunse McKie. Dar am dreptul să apar în 
faţa unui tribunal robolegic. Totuşi, şi asta ne poate ajuta 
într-un fel. 

— Capul lui Furuneo, aminti Bildoon. 

— Exact. Vom cere restituirea capului. 

— Şi dacă declară că e la Fanny Mae? întrebă Hanaman. 

— Dar nu lor am de gând să-l cer! Mă voi adresa 
Calebanei, spuse MckKie. 

Hanaman înclină capul, privindu-l admirativ pe McKie. 

— Abil! şopti ea. Iar dacă se vor interpune, îşi vor dovedi 
vinovăția. Dacă am avea capul... 

Privi apoi spre Tuluk. 

— Ce zici, Tuluk? întrebă Bildoon. Ai putea scoate ceva din 
creierul lui Furuneo? 

— Asta depinde de timpul scurs între analiză şi clipa 
morţii. Persistenţa nervoasă e limitată... 

— Ştim, oftă Bildoon. 

— Ei bine, hotări McKie, s-ar zice că n-am de ales. 

— Aşa s-ar zice, spuse Bildoon. 

— Dai tu ordin rechizitorilor să se retragă sau o fac eu? 

— O secundă! spuse Bildoon. Ştiu că trebuie să te întorci 
în Sferă, dar... 


— Singur, spuse Mckie. 

— De ce? 

— Pot cere capul lui Furuneo cu martori, dar asta nu e 
suficient. Pe mine mă vor ei. Am scăpat din mâinile lor şi nu 
ştiu cât de bine le cunosc refugiul. 

— Şi, de fapt, ce ştii? întrebă Bildoon. 

— lar?! Parcă am mai discutat o dată. 

— Vrei să te oferi ca momeală? 

— N-aş spune chiar aşa. Dar, singur fiind, poate vor 
încerca să discute cu mine. În plus... 

— În plus, poate vor mai reteza un cap, îl ironiză Bildoon. 

— Nu credeţi că merită încercat? întrebă MckKie, privindu-i 
pe rând pe cei prezenţi în cameră. 

Hanaman interveni: 

— Ar mai fi o soluţie. 

Toţi se întoarseră spre ea. 

— L-am putea pune pe McKie sub supravegherea unui 
taprisiot. 

— Ar fi pierdut încă înainte de a intra în plytotransă, 
remarcă Tuluk. 

— Nu şi dacă taprisiotul îşi limitează contactele la o durată 
minimală de trei sau patru secunde. 

— Şi atâta vreme cât nu strig după ajutor, taprisiotul se 
retrage imediat. Nu-i rău, zise Mckie. 

— Nu-mi prea place asta, rosti Bildoon. Închipuiţi-vă... 

— Crezi că-mi vor vorbi deschis dacă locul va fi plin de 
rechizitori? întrebă MckKie. 

— Nu, dar dacă putem să evităm... 

— Nu, nu se poate. Ştii foarte bine asta. 

Bildoon îi aruncă lui McKie o privire mânioasă. 

— Contactele între Abnethe şi McKie ne-ar fi utile şi în 
reperarea poziţiei ei, interveni Tuluk. 

Bildoon se întoarse întrebător spre el. 

— Sfera are o poziţie fixă pe Cordialitate. Cunoaştem 
perioada planetei noastre. În clipa contactului, Sfera se va 
orienta spre o anumită direcţie - linia de minimă rezistenţă 


la contact. Când contactele vor atinge un anume număr, vor 
descrie un con cu... 

— Cu Abnethe undeva în interior, încheie Bildoon. 
Presupun că aici aveţi dreptate. 

— Conjuncţiile trebuie să se reunească în spaţiu, spuse 
Tuluk. Între punctele de apel nu trebuie să existe mase 
stelare prea mari, nici nori de hidrogen, nici corpuri 
planetare prea... 

— Îţi înţeleg teoria, spuse Bildoon. Dar, ca să ne închipuim 
ce-i pot face lui McKie, n-avem nevoie de prea multă teorie. 
Le sunt suficiente două secunde pentru a-i băga capul într- 
un culoar şi... 

Bildoon îşi trecu arătătorul de-a lungul beregatei. 

— N-aveţi decât să mă contactaţi prin taprisiot din două în 
două secunde, spuse McKie. Sau, mai bine, aduceţi mai 
mulţi taprisioţi şi stabiliţi o reţea. Formaţi un cordon de 
agenţi în jurul... 

— Şi dacă nu te vor contacta? întrebă Bildoon. 

— Atunci va trebui să trecem la sabotaj. 

Privind-o cu atenţie, McKie îşi dădu seama că Sfera 
Calebană nu era mai ciudată decât alte locuinţe pe care le 
vizitase. Era cald, e drept, dar căldura era benefică pentru 
stăpâna casei. Alţi co-senzitivi trăiau la temperaturi şi mai 
mari! Lingura uriaşă ce adăpostea non-prezenţa Calebanei 
era un fel de... divan. Ţepii de pe pereţi, luminile, bobinele, 
toate aveau un aspect tradiţional, deşi McKie se îndoia că 
ea le-ar putea pricepe rostul. În locuinţele automatizate de 
pe Breedywie existau, totuşi, console de control mult mai 
sofisticate. 

Pereţii nu erau prea înalţi, dar McKie putea sta în picioare 
fără să se aplece. Lumina difuză mov nu era mai ciudată 
decât strălucirile variabile ale gowachinilor; vizitatorii 
acestora erau obligaţi să poarte ochelari pentru a nu orbi! 
Covoarele nu semănau deloc cu tradiţionalele animale vii, 
dar erau la fel de moi. Simţea în aer miros de dezinfectant 


clasic pe bază de pirocenă, iar vaporii acesteia, combinaţii 
cu căldura, erau de-a dreptul sufocanţi. 

McKie clătină din cap. Îl deranja bâzâitul taprisiotului, dar 
era sigur că se putea descurca. 

— 'Tovarăşul tău a atins discontinuitatea finală. I-a fost 
retrasă substanţa, îi explică Fanny Mae. 

«Substanţa... Adică, sânge şi carne», se gândi McKie. 
Spera ca aceasta să fie semnificaţia cuvintelor ei, însă nu-şi 
făcea prea multe iluzii. 

«Dacă am putea avea un curent de aer proaspăt... Doar 
atât, o uşoară pală de aer...», se rugă el în gând. 

Îşi şterse fruntea şi bău un gât de lichid dintr-o sticlă, cu 
care, prevăzător, se înarmase. 

— Eşti tot aici, Fanny Mae? 

— Observi prezenţă a mea? 

— Aproape. 

— Asta e problemă reciprocă la noi - să ne vedem, zise 
Calebana. 

— Remarc că foloseşti timpurile verbale cu mai multă 
siguranţă. 

— E mai bine, nu? 

— Sper. 

— Datez verbe în poziţie nodală. 

— Nu te voi ruga să-mi explici şi asta! 

— Cum vrei... 

— Prefer să-mi explici din nou cum sunt sincronizate 
flagelările. 

— Când formele ating proporţiile dobândite, spuse 
Calebana. 

— Asta ai mai spus deja. Dar ce forme? 

— Deja? Adică mai devreme? 

— Exact. Mai devreme. Doar ai vorbit de forme, înainte. 

— Înainte. Deja. Mai devreme, repetă Calebana. Da, e 
timpul pentru diferite configurații obţinute prin alterarea 
liniară a conjuncţiilor intersectate. 


«Pentru calebani, timpul e un punct pe o linie», îşi aminti 
McKie explicaţia lui Tuluk. «Trebuie să caut diferenţele 
subtile, rafinate. E tot ce „vede” creatura asta...» 

— Dar despre ce forme e vorba? insistă el. 

— Forme definite prin linii de durată. Văd multe linii de 
durată. Din contră, voi nu primiţi senzaţia vizuală decât de 
la o linie. Straniu... Şi alţi profesori explică la persoană a 
mea, dar lipseşte comprehensiunea... Constricţie extremă. 
Admiraţie pentru acceleraţie moleculară, dar schimb confuz 
de informaţie. 

«Confuz!...» îşi spuse McKie. 

— Ce acceleraţie moleculară? 

— Profesorii definesc molecula ca cea mai mică unitate 
fizică a elementului sau compusului. Exact? 

— Da. 

— Asta comportă dificultate de comprehensiune atribuită 
de persoană a mea diferenţei de specie. Moleculă egal cea 
mai mică unitate fizică vizibilă a speciei. Exact? 

«Dar ce rost are? Care e diferenţa? Doamne, asta chiar nu 
are nici un sens!» se gândi McKie. De ce vorbeau de 
molecule şi acceleraţie în loc să definească formele? 

— Şi acceleraţia? o întrebă. 

— Acceleraţia produsă întotdeauna pe linii de convergenţă 
atunci când vorbim. 

«Cumplit!» gândi McKie. Ridică sticla şi trase o duşcă cu 
atâta sete încât aproape că se înecă. Se aplecă, tuşind. lar 
când îşi recăpătă suflul, ţipă: 

— Căldura! Acceleraţia moleculelor! 

— Aceste două concepte nu sinonime? întrebă Calebana. 

— Nu-ţi fă probleme! răspunse el tuşind. Când vorbeşti... 
se accelerează viteza moleculelor şi rezultă căldură? 

— Veridicitate asumată. 

McKie aşeză cu grijă sticla jos şi-i înşurubă dopul. Apoi 
izbucni în râs. 

— Nu înţeleg aceşti termeni, obiectă Calebana. 


McKie îşi plecă gânditor capul. Receptă cuvintele ei în 
acelaşi mod binecunoscut. Totuşi, percepea în vocea eiun 
fel de horcăit, o nelinişte... Accentul. Ionul? Renunţă, dar 
asta nu schimba cu nimic situaţia. 

— Nu înţeleg, repetă ea. Explică termeni neobişnuiţi. 

— Termeni? Ah, da... sigur. Râsul e reacţia noastră curentă 
la un efect de surpriză non-fatală. Nu are un conţinut 
semantic aparte. 

— Râsul, repetă ea. Alte întâlniri nodale cu acest termen. 

— Întâlniri nodale..., suspină McKie. Apoi, ca într-o bruscă 
străfulgerare: 

— Vrei să spui că ai auzit deja cuvântul? 

— Deja, da. Eu... persoană a mea... Încerc să obţin 
comprehensiune de acest termen, râsul. Explorăm 
semnificaţie acum? 

— Nu prea aş vrea... 

— Răspuns negativ? 

— Da, negativ. Aş prefera să ştiu ce înţelegi prin schimb de 
comunicare. Aşa ai spus, nu? Schimb de comunicare 
confuz? 

— Încerc să definesc ca voi poziţia pentru linii unice, 
explică ea. 

— Deci aşa ne numiţi voi: «linii unice», nu? 

McKie se simţea copleşit de complexitatea ei. 

— Relaţia de conjuncţii de la unic la multiplu, de la 
multiplu la unic, reluă Fanny Mae. Schimb de comunicare. 
— Cum naiba am reuşit să ajungem la acest dialog între 

surzi! explodă el, clătinând disperat din cap. 

— Căutai referinţe poziţionale pentru situarea loviturii de 
bici. Aşa început comunicare. 

— Situare... Hmm... 

— Înţelegi efect Ochi S? întrebă Calebana. 

McKie îşi ţinu respiraţia. Din câte ştia el, nici un caleban 
nu propusese ca temă de discuţie efectele Ochiului S. ABC- 
ul funcţionării unui culoar era un subiect ce puteau (şi 
voiau) să-l explice. Dar efectul, teoria... 


— Eu... ei bine... folosesc culoarele şi ştiu câte ceva despre 
alcătuirea mecanismului de control şi... 

— Mecanism diferit de efect. 

— Da, bineînţeles. Cuvântul nu este obiectul! 

— Exact. Noi spunem: eu traduc, înţelegi? Noi spunem: 
«termenul se sustrage nodului». Cred că înţelegi sens de 
cuvânt termen. 

— Da... cred că încep să înţeleg. 

— Recomandată linia de întoarcere a gândului. Eu cred că 
ne apropiem de comunicare adevărată. El se felicită. 

— Adică tu te feliciţi. 

— Negativ. El mă felicită pentru asta. 

— Bine, fie, abia şopti McKie. Comunicarea, nu? 

— Comprehensiunea se difuzează... se risipeşte? Da, 
comprehensiunea se risipeşte când vorbim de conjuncţii. Eu 
observ conjuncţii de la... psihicul tău. Prin psihic înţeleg: 
celălalt sine. Exact? 

— De ce nu? făcu Mckie. 

— Văd configuraţia psihicului, poate chiar şi culoarea sa, 
reluă Calebana, ignorând tonul său slab. Apropieri şi 
prelungiri ating conştiinţă a mea. Datorită lor, ajung la 
desfăşurare de inteligenţă şi, poate, comprehensiune de 
termen al vostru de masă stelară. Persoană eu atinge 
comprehensiune doar fiind masă stelară. Înţelegi asta, 
Mckie? 

— Înţeleg? A, da, da... 

— Bun! Acum vine comprehensiune a rătăcirilor tale? 
Cuvânt dificil, McKie. Probabil acesta este un schimb 
nesigur. Rătăcire, pentru tine, egal mişcare pe o singură 
linie. Pentru noi, asta nu există. Un lucru se mişcă, totul se 
mişcă pentru calebani în planul lor. Efectul Ochiului S 
combină toate mişcările cu viziunea. Eu te văd în alt loc de 
rătăcire dorită. 

McKie, brusc interesat, nu lăsă să-i scape ocazia. 

— Ne vezi? Şi asta ne deplasează dintr-un loc în altul? 

— Afirmativ. Ochiul deplasează. 


«Ochiul deplasează?» se întrebă McKie. Îşi şterse fruntea, 
apoi gura. Era atât de cald! «Dar ce au toate astea de-a 
face cu noţiunea de schimb de comunicare?» 

— Masă stelară întreţine şi schimbă, reluă Calebana, ca şi 
cum i-ar fi ghicit gândul. Nu vedere prin persoană a sa. 
Conjuncţia Ochi S discontinuă. Voi numiţi asta... claustrare? 
Dificil de spus. Acest caleban există singur în persoană a sa 
în plan al vostru. Izolat. 

«Toţi suntem izolaţi», gândi Mckie. 

Şi întregul univers va fi singur dacă nu va găsi calea de a 
îndepărta pericolul care o ameninţa pe Fanny Mae. Dar de 
ce trebuia ca rezolvarea acestei probleme să treacă printr- 
un sistem de comunicare atât de precar? 

Toate încercările lui de a stabili o punte de legătură cu 
Calebana sub ameninţarea atâtor presiuni erau ca un fel de 
tortură aparte. Ar fi vrut să accelereze procesul de 
comprehensiune, dar o accelerare ar fi năruit întreaga Co- 
senzitivitate în abis. Simţea că timpul zboară. Graba îi crea 
o stare de nelinişte. Mergea cu timpul alături, îşi potrivea 
pasul cu al lui, dar totul se petrecea ca şi cum ar fi pornit-o 
cu stângul. 

Îşi imagină un copil ce nu avusese timp să folosească un 
culoar. Copilul plângea, plângea... Şi nu-i răspundea 
nimeni. 

Vastitatea pericolului îl paraliză. 

Nimeni! 

Îşi stăpâni iritarea datorată bâzâitului taprisiotului. Asta, 
cel puţin, îi ţinea tovărăşie... 

— La fel transmit şi taprisioţii mesajele în spaţiu? Văzând 
apelurile? 

— Taprisioţi slabi. 'Taprisioţi nu posedă energie calebani. 
Energie de persoană-sine. Înţelegi? 

— Nu mai ştiu nimic. Poate... 

— 'Taprisioţi văd slab la mică distanţă. Taprisioţi nu văd 
prin masă stelară de persoană-sine. Uneori, taprisioţi cer... 
amplificare. Calebani furnizează acest ajutor. Schimb de 


comunicare, înţelegi? Taprisioţi plătesc, noi plătim, voi 
plătiţi. Toţi plătesc energie. Voi numiţi nevoia de energie... 
foame, nu? 

— Oh, fir-ar să fie! urlă el. Nu pricep nici jumătate din... 

Deasupra lingurii, apăru un braţ musculos de Palenki. 
Înarmat cu un bici. Biciul lovi şi, deasupra lingurii, în lumina 
mov, ţâşni o jerbă de scântei fosforescente. Braţul şi biciul 
dispărură înainte ca McKie să facă vreun gest. 

— Fanny Mae, şopti el. Eşti aici? 

Linişte adâncă... Apoi... 

— Nu râs, McKie. Surpriză, dar nu râs. Aici linia se 
întrerupe. Lovitură tare, bruscă, de bici. 

McKie suspină, îşi notă ora incidentului în orologiul lui 
mental, iar la contactul următor, transmise taprisiotului 
coordonatele. 

«Nu are rost să revin asupra durerii. Sau să analizez 
noţiunile de bici şi substanţă emanată... sau de foame, de 
masă stelară, de transportare a co-senzitivilor prin simpla 
putere a privirii.» 

Schimburile ajunseseră într-un punct mort. 

Dar Tuluk avea dreptate. Contactele Ochiului S necesare 
flagelărilor aveau o periodicitate determinabilă. Poate şi 
linia de viziune avea un rol. Dar cert era faptul că Abnethe, 
împreună cu toată curtea ei de psihopaţi, se afla pe o 
planetă, undeva în spaţiu, iar planeta asta trebuia reperată. 
Avea cu ea palenki, wreavi renegaţi, un Pan Spechi evadat 
şi dracu' mai ştie ce. Esteticieni şi, desigur, taprisioţi. După 
Fanny Mae, esteticienii, taprisioţii şi Calebanii foloseau 
aceeaşi formă de energie pentru a-şi îndeplini sarcinile. 

— Am putea, oare, încerca să localizăm planeta lui 
Abnethe? întrebă el. 

— Interzis prin contract. 

— Şi chiar trebuie să-ţi onorezi contractul până la moarte? 

— Onorez până la discontinuitatea finală, da. 

— lar asta nu-i prea departe, nu? 


— Poziţie de discontinuitate ultimă devine vizibilă pentru 
persoană a mea, spuse Calebana. Fără îndoială, 
echivalentul lui nu prea departe, nu? 

În clipa aceea, apăru din nou braţul de Palenki cu biciul 
care, lovind, făcu să se înalțe o jerbă de scântei verzi. Apoi 
dispărură. 

McKie se grăbi şi se apropie la câţiva centimetri de 
lingură. Niciodată nu fusese atât de aproape de ea. Aici, 
căldura era mai intensă; McKie simţea furnicături prin 
braţe. Jerba de scântei se risipise fără să lase nici o urmă pe 
jos. MckKie simţea atracţia non-prezenţei Calebane cu o 
intensitate tulburătoare. Se strădui să se depărteze. De 
teamă, i se umeziră palmele. 

«Oare de ce mă tem atât de tare aici?» se întrebă el. 

— Atacurile au fost foarte apropiate, remarcă Mckie. 

— Poziţie adiacentă notată. Coerenţa următoare mai 
depărtată. Voi spuneţi mai târziu, nu? 

— Da. Data următoare va fi şi ultima? 

— Nu pot şti. Prezenţa a ta diminuează intensitate de 
lovitură de bici. Tu... dai înapoi? Adică... respingi? 

— Nu mă-ndoiesc: Dar aş vrea să ştiu de ce sfârşitul tău 
atrage după sine sfârşitul lumii. 

— Transporţi persoană a ta cu Ochi S. Atunci? 

— Dar toată lumea o face! 

— De ce? Explică-mi asta! 

— Pentru a unifica blestematul ăsta de univers. Pentru... 
pentru a crea planete specializate, planete de nuntă, de 
călătorii, pediatrice, gerontologice, ginecologice, planete de 
sport, planete de vară sau iarnă, planete-biblioteci. Chiar şi 
Biroul de Sabotaj are o planetă a lui. Nu ne putem lipsi de 
culoare. După ultimele statistici pe care le-am citit, mai 
puţin de unu la sută din populaţia co-senzitivă nu a folosit 
niciodată un culoar de Ochi S. 

— Exact. O astfel de utilizare creează conjuncţii, McKie. 
Trebuie să recuperezi asta. Conjuncţii explodează cu 
discontinuitate persoană a mea. Explozie produce 


discontinuitate ultimă la toţi cei ce folosesc culoare de Ochi 
S, 

— Dacă aşa spui tu... Dar eu tot nu pricep. 

— McKie, motivul este că alţi calebani ales persoana a mea 
pentru... coordonator? Nu, termen inadecvat. Receptacul? 
Poate manipulator. Nu, tot inadecvat. A! Eu, persoană a 
mea, sunt Ochiul S. 

McKie făcu un pas înapoi, copleşit de un val de tristeţe ce-l 
făcu să urle în semn de protest. Lacrimile îi ţâşniră din ochi 
împotriva voinţei lui. Un suspin adânc îl înecă. 
Amărăciunea! Tot trupul îi vibra, dar emoția îi era indusă de 
undeva din exterior. 

Încetul cu încetul, se linişti. 

Suspină abia perceptibil. Tremura încă din toate 
încheieturile. Dinspre Calebană, unda de emoție se propagă 
în toată încăperea ca o undă de căldură, saturând şi 
înecând receptorii senzoriali aflaţi în calea ei. 

Amărăciune şi tristeţe. 

Şi, desigur, sentimentul de responsabilitate faţă de toţi cei 
ce vor muri. 

«Sunt Ochiul S!» 

Pe toţi dracii din univers, ce putea să însemne asta? 
Mental, îşi reprezentă întreaga reţea de culoare calebane. 
Conjuncţii? Poate filamente... Fiecare fiinţă prinsă în efectul 
Ochiului S era ataşată printr-un filament reţelei S. Şi asta 
ce era de fapt? Fanny Mae utilizase cuvinte ca receptacul, 
manipulator... Oare fiecare călător trecuse printre... 
mâinile ei? Sau ce-or mai fi fost ele! Dacă ea murea, firele 
se rupeau şi mureau cu toţii. 

— De ce n-am fost preveniţi de consecinţe când ni s-au 
propus efectele Ochiului S? o întrebă. 

— Preveniţi? 

— Da. Voi ne-aţi propus... 

— Nu propus. Calebani explicat efect. Co-senzitivi 
manifestat bucurie. Propus schimb de comunicare. Voi 
numiţi asta plătit, nu? 


— Ar fi trebuit să fim preveniţi. 

— De ce? 

— Ei bine, voi nu sunteţi eterni, nu? 

— Explică etern. 

— Etern... veşnic. Infinit. 

— Co-senzitivi din plan undă al tău caută infinitul? 

— Nu pentru indivizi, dar... 

— Specia co-senzitivă caută infinitul? 

— Natural! 

— De ce? 

— Dar nu ăsta-i scopul tuturor? 

— Dar alte specii la care trebuie să faceţi loc?... Nu credeţi 
în evoluţie? 

— Evolu... 

McKie clătină din cap: 

— Nu văd legătura. 

— Toate fiinţele au ziua a lor, apoi pleacă. Ziua, termen 
exact? Ziua: unitate de timp, liniaritate alocată, întindere 
normală de existenţă. Recuperezi asta? 

McKie îşi mişcă buzele, dar nu spuse nimic. 

— Lungime de linie, timp de existenţă, reluă Calebana. 
Traducere aproximativ exactă, da? 

— Dar ce-ţi dă dreptul să ne... „termini „? întrebă McKie, 
regăsindu-şi glasul. 

— Nu avem dreptul, McKie. Cu conjuncţii adecvate, 
tovarăş Caleban preia... control de Ochi S când persoană a 
mea atinge discontinuitate ultimă. Circumstanţele... 
speciale împiedică soluţie. Abnethe şi... asociaţi scurtează 
linie unică a voastră. Semenii mei pleacă. 

— Au şters-o cât au avut vreme. Da, înţeleg. 

— Vreme, timp, da... linie unică a voastră. Comparaţia 
oferă concept acceptabil. Inadecvat, dar suficient. 

— Tu eşti chiar ultimul caleban din... frecvenţa noastră? 

— Da. Descriere confirmată. Exact. 

— Şi nu există o modalitate de a te salva. 


— Salvat? Ah, da... evitat discontinuitate finală. Asta 
sugerezi? 

— Te-am întrebat dacă nu te poţi salva, ca... semenii tăi. 

— Mijloc există, dar rezultat identic pentru plan undă al 
vostru. 

— Ai fi putut să scapi, dar asta ar fi însemnat sfârşitul 
nostru, nu? 

— Voi nu posedaţi concept de onoare? Salvat persoană a 
mea, pierdut onoare, zise Calebana. 

— Atins, admise Mckie. 

— Explică atins. Termen nou. 

— Cum? Oh, e un cuvânt antic! 

— Spui termen debut liniar? Da, mai bine pentru frecvenţa 
nodală. 

— Frecvența nodală? 

— Voi spuneţi... adesea. Frecvența nodală egal adesea. 

— Înţeleg. E acelaşi lucru. 

— Nu acelaşi lucru. Similar. 

— Scuză-mă. 

— Explică atins. Sens de termen? 

— Ce sens... E un termen de scrimă. 

— Scrimă? Semnifică conţinutul. 

McKie explică cuvântul scrimă cât şi cum se pricepu, cu 
mici incursiuni în domeniul armelor, sporturilor de 
competiţie şi sporturilor speciale. 

— Lovitură efectivă! comentă admirativ Calebana. 
Intersecţie nodală. Atins! Ah... de aceea specie a voastră e 
fascinantă la noi. Ce concept! Intersecţie: atins. Străpuns 
de semnificaţie: atins. 

— Discontinuitate ultimă: atins! o ironiză McKie. În cât 
timp se va produce următorul tău „atins” cu biciul? 

— Intersecţie cu bici, atins! Cauţi poziţia de deplasare 
liniară. Asta deplasează persoană a mea. Poate că ocupăm 
liniarităţi, dar nevoia sugerează o altă specie pentru aceste 
dimensiuni. Atunci noi plecăm, ieşim din existenţă. Nu-i 
aşa? 


Cum McKie rămase tăcut, Calebana reluă: 

— Recuperezi semnificaţie, Mckie? 

— Îmi vine să te sabotez! mormăi printre dinţi agentul 
Biroului de Sabotaj. 

Cheo, egostazatul Pan Spechi, urmărea apusul soarelui pe 
ocean. «Bine-ar fi să existe un astfel de ocean în Lumea 
Ideală!» Turnul înălţat de Mliss în mijlocul unui oraş cu 
clădiri de mici dimensiuni domina magnificul peisaj, cu 
câmpiile, munţii şi apele lui cu tot. 


O adiere uşoară îi mângâie obrazul, răvăşindu-i părul. 
Purta pantaloni verzi şi un tricou galben cu dungi gri, cu 
mâneci largi, descoperind anumite părţi ale trupului său 
umanoid, cu muşchii neobişnuit de pronunţaţi. 

Pe buze îi flutura un zâmbet. Avea ochii unui Pan Spechi... 
cu mai multe fațete, deşi chirurgia ego-ului le mai 
estompase puţin. Observă mişcările de insecte ale co- 
senzitivilor de pe străzile de jos. În acelaşi timp, îmbrăţişă 
cu privirea oceanul şi cerul îndepărtat de deasupra capului 
său - zborul păsărilor, norii înroşiţi de apusul soarelui. 

«Vom câştiga curând», se gândi el. 

Privi cronograful antic oferit de Mliss. Era cam învechit, 
dar indica cu precizie ora apusului. Abandonaseră orologiul 
mental taprisiot. Obiectul din mâna lui îi amintea că mai 
sunt două ore până la următorul contact. Comenzile 
Ochiului S ar fi fost mai precise, dar n-avea nici un chef să 
se mişte. 

«Nu au cum să ne oprească! Dar... cine ştie?!» 

Se gândi la McKie. Cum descoperise acest loc? Cum 
ajunsese şi, mai ales, cum plecase de aici? În acest moment, 
McKie se afla în Sferă cu Calebana. Evident, el era 
momeala. 

Dar în ce scop? 

Cheo nu era prea mulţumit de emoţiile ce-l tulburau. 
Călcase în picioare cea mai importantă lege Pan Spechi. 
Capturase ego-ul din abatorul său şi condamnase alţi patru 
semeni la o viaţă vegetativă, încheiată printr-o moarte fără 
semnificaţie. Instrumentele unui chirurg renegat 
extirpaseră organele care-l uneau la distanţă de membrii 
unei familii pentarhice. Operația lăsase urme adânci atât în 
sufletul lui cât şi pe chip, dar nu crezuse niciodată că 
experienţa îi va procura atâta plăcere. 

Nimic nu-i va mai încânta într-atât ego-ul. 

Dar se simţea singur. 

Moartea va pune capăt la toate acestea dar, ce să-i faci, 
aşa sfârşeau toate creaturile. 


Datorită lui Mliss, avea o ascunzătoare unde nici un alt Pan 
Spechi nu-l putea găsi. Doar dacă... dar în curând, cât de 
curând, nu va mai exista nici un Pan Spechi. Nu vor mai 
exista nici co-senzitivi, cu excepţia micului grup pe care 
Mliss îl dusese în Arca sa împreună cu negrii şi boersii 
sângeroşi ca şi ea. 

În spatele lui, auzi paşii grăbiţi ai lui Abnethe, 
îndreptându-se spre platforma de observaţie unde se afla. 
Urechea lui fină sesiză în pasul ei neliniştea, teama şi 
nesiguranța ei veşnică. 

Se întoarse. 

Remarcă faptul că Mliss fusese la Esteticieni. Chipul ei era 
acum încoronat de o coamă mătăsoasă, roşie. «Şi McKie 
avea părul roşu», gândi Cheo. Ea se prăvăli pe un cani- 
fotoliu, şi îşi lungi picioarele: 

— Ce-i cu graba asta? întrebă Cheo. 

— Esteticienii ăştia! Vor să plece acasă! 

— Lasă-i să plece! 

— Dar de unde scot alţii? 

— Asta-i o mare problemă, nu? 

— Cheo, nu-mi place să râzi de mine. 

— Atunci, spune-le să nu plece. 

— Le-am spus. 

— Le-ai explicat de ce? 

— Bineînţeles că nu. Ce idee! 

— Dar lui Furuneo i-ai spus. 

— Asta a fost o lecţie pentru mine. Unde sunt consilierii 
juridici? 

— Au plecat. 

— Dar mai aveam de discutat ceva cu ei! 

— Ceva urgent? 

— Ştiai că voiam să-i văd. De ce i-ai lăsat să plece? 

— Mliss, doar nu te interesa prea mult sfatul lor. 

— E vina Calebanei. Asta e versiunea noastră definitivă. 
Ce-ar mai fi putut adăuga imbecilii ăia? 

— Mliss, las-o baltă! 


— Cheo! 

Dintr-o dată, ochii lui o fulgerară. 

— Cum vrei... Biroul a adus o notificaţie. Cer Calebanei 
capul lui Furuneo. 

— Capul... Ea păli. Cum au aflat?... 

— Era cel mai logic lucru pentru ei. 

— Şi ce le-ai spus? murmură ea, privindu-l cu intensitate. 

— Că Fanny Mae a închis culoarul tocmai când Furuneo, 
de bună voie, a intrat în el. 

— Dar ei ştiu că noi deţinem monopolul asupra culoarului, 
spuse ea cu răutate. Blestemaţii! 

— Hm! făcu Cheo. Dar Fanny Mae i-a plimbat pe McKie şi 
pe prietenii lui peste tot. Asta nu înseamnă monopol. 

— 'Ţi-am spus asta demult. 

— Oricum, e un bun pretext pentru a tărăgăna lucrurile, 
reluă Cheo. Cine ştie unde o fi transportat Calebana capul 
nenorocitului, nu-i aşa? Am cerut să nu se dea curs 
modificării aduse de Birou. 

— Dar dacă îi pun întrebări Calebanei? 

— Au toate şansele să capete răspunsuri de neînțeles, ca 
de obicei. 

— Eşti foarte abil, Cheo. 

— Nu de aceea mă ţii lângă tine? 

— Te păstrez pentru scopurile mele secrete, zâmbi ea. 

— Sper să fie aşa. 

— Ştii că-mi vor lipsi? 

— Cine? 

— Duşmanii noştri, răspunse Abnethe. 

Bildoon era în pragul laboratorului în care Tuluk şi 
asistenții săi wreavi îşi împlineau îndatoririle. În ochii 
directorului plutea o lumină ce dezminţea paloarea chipului 
umanoid al acestui Pan Spechi. Se simţea slab şi abătut. 
Avea impresia că se afla într-o cuşcă fără scăpare. Timpul se 
închidea deasupra tuturor. Toţi cei dragi lui erau 
condamnaţi. Va pieri toată iubirea din universul Co-senzitiv. 
Aripa melancoliei plutea deasupra tuturor. 


Trupul îi fu invadat de o nesfârşită tristeţe: munţii 
înzăpeziţi, sori, flori - pe vecie singuri. 

Simţea nevoia să facă ceva, dar nu ştia ce şanse de reuşită 
ar putea avea. Tot ce atingea se năruia, se transforma în 
pulbere efemeră. 

La o masă lungă, lângă celălalt perete, Tuluk lucra. În faţa 
lui se afla o curea de bici. Deasupra curelei, paralelă cu ea, 
înălţată cam la zece centimetri şi fără nici un suport 
aparent, plutea o tijă de metal: între tijă şi curea scânteiau 
jerbe de mici luminiţe, ce umpleau întreg intervalul. Tuluk 
era aplecat deasupra aparatului. 

— Eşti ocupat? întrebă Bildoon. 

Tuluk răsuci un buton de pe masă, aşteptă puţin şi îl răsuci 
încă o dată. Apoi apucă tija, care acum nu mai era susţinută 
de forţa invizibilă, şi o aranjă pe un suport de pe perete. 

— Iată o întrebare stupidă, se întoarse el. 

— De acord. Dar avem o mică problemă. 

— Doar asta e meseria noastră, nu? Să rezolvam toate 
problemele... 

— Nu cred că vom găsi capul lui Furuneo. 

— Oricum, e deja prea târziu pentru o nervoscopie 
interesantă, răspunse Tuluk. 

Apoi, fanta lui facială se curbă în formă de S, într-o 
expresie care, de obicei, stârnea râsul celorlalţi, dar care 
însemna că Tuluk meditează adânc. 

— Ce spun astronomii despre configuraţiile percepute de 
Mckie? 

— Spun că în psihogramă s-a strecurat o eroare. 

— A, da? De ce? 

— În primul rând, nu există nici o variaţie subiectivă în 
magnitudinea stelară. 

— 'Toate stelele vizibile au aceeaşi intensitate luminoasă? 

— Aparent, da. 

— Ciudat. 

— În al doilea rând, reluă Bildoon, configuraţia cea mai 
apropiată e pur şi simplu inexistentă. 


— Ei... vedem Ursa Mare, Ursa Mică, alte constelații ale 
zodiacului, dar... 

Tuluk ridică din umeri, apoi spuse: 

— Nu cunosc aceste referinţe. 

— Ah, da! Uitasem. Noi, Pan Spechi, când am hotărât să 
copiem specia umană, am studiat tradiţiile Terrei cu mare 
grijă. Configuraţiile stelare sunt cele care erau vizibile în 
lumea antică. 

— Înţeleg. Iată un alt mister, pe lângă cel pe care l-am 
descoperit în textura biciului. 

— Ce anume? întrebă Bildoon. 

— E uimitor! Unele particule ale pielii au o structură 
subatomică în care am descoperit o compoziţie aparte. 

— Aparte? Prin ce? 

— Prin aranjarea celulelor. E absolut perfectă. În afara 
fenomenelor de energie fluidă, n-am văzut nimic 
asemănător. Parcă materialul ar fi fost supus unei forţe de 
tip special. Rezultatul este comparabil cu aranjarea 
cuantumurilor de lumină într-un neo-laser. 

— Dar acest lucru nu cere cantităţi imense de energie? 

— Probabil. 

— Şi care ar fi motivul? 

— Nu ştiu. Interesant mi se pare faptul că nu e în joc o 
schimbare permanentă. Prin caracteristicile ei, structura 
aceasta evocă o memorie plastică. Pare să regăsească de la 
sine, progresiv, forme în chip raţional naturale. 

— În chip raţional naturale? reluă Bildoon. 

— Asta e altă poveste. Structurile subatomice şi unităţile 
de mesaje genetice, pe care le constituie, urmează un 
proces de evoluţie. Comparând structuri diferite, putem 
data anumite materiale la aproximativ două sau trei mii de 
ani. Pentru că vinele de bou constituie proteina de bază 
pentru culturile artificiale de carne, avem date complete 
despre ele, din perioade mari de timp. Dar ce este ciudat în 
probele luate din această fâşie de piele este faptul că 
structura ei apare ca fiind antică. 


— Cât timp? 

— Poate sute de mii de ani. 

Bildoon tăcu câteva clipe, apoi spuse: 

— Dar ziceau că biciul nu are decât doi-trei ani de la 
fabricaţie. 

— După testele de cataliză, da. 

— Aranjarea specială a celulelor n-a putut oare falsifica 
analizele? 

— Nu e imposibil. 

— Deci, nu eşti sigur. 

— Nu. 

— Încerci să-mi spui că biciul a fost adus din trecut? 

— Nu încerc decât să îţi comunic faptele. Două examene, 
considerate infailibile până acum, nu au reuşit să se pună 
de acord în datarea acestui obiect. 

— Dar călătoria în timp e imposibilă! obiectă Bildoon. 

— Aşa am crezut întotdeauna. 

— Nu! O ştim. E atât o certitudine matematică, cât şi una 
pragmatică. E o noţiune iluzorie, un mit, un concept 
caraghios şi spectacular. Noi îl refuzăm, aşa cum refuzăm şi 
paradoxurile. Există o singură concluzie posibilă: forţa care 
a produs aranjarea a dereglat şi structura... 

— Dacă pielea ar fi trecută printr-un filtru subatomic, ar fi 
posibilă o explicaţie, spuse Tuluk. Dar cum n-am un astfel 
de aparat şi nici mijloace de a opera un filtraj teoretic, nu 
pot experimenta! 

— Dar trebuie să ai tu vreo idee! 

— Da, am. Aceea că nu pot concepe nici un filtru care să 
dea un astfel de rezultat, fără a distruge total materialul 
folosit. 

— Vrei să spui, ţipă Bildoon exasperat, că o forţă 
imposibilă a făcut ceva imposibil cu o bucăţică de!... La 
naiba! De... 

— Cam aşa ceva. 

Bildoon văzu că asistenții lui Tuluk din cealaltă sală îl 
priveau amuzaţi. Intră în laborator şi izbi uşa după el. 


— Eu vin la tine cu speranţa că îmi vei furniza nişte 
informaţii utile, iar tu... tu îmi oferi ghicitori stupide. 

— Faptul că nu-ţi convine nu schimbă situaţia. 

— Bine, bine, ştiu. 

— Şi structura celulelor Palenki avea un aranjament 
similar, reluă Tuluk. Dar numai în apropierea tăieturii. 

— Mi-ai anticipat întrebarea. 

— Era evidentă. Dar trecerea prin culoar nu explică nimic. 
Am tratat mii de celule trecute prin sistemul Ochiul S şi... 
nimic. Nici o modificare. 

— Două enigme într-o oră e prea mult pentru mine, 
suspină Bildoon. 

— Două? 

— Dispunem acum de douăzeci şi opt de grupe de 
coordonate relative la apariţiile lui Abnethe. E mai mult 
decât suficient pentru a descrie un con care să conţină 
spaţiul ei. Doar dacă nu cumva nebuna nu sare de peo 
planetă pe alta, ceea ce nu prea cred. 

— Date fiind posibilităţile Ochiului S, ar putea s-o facă! 

— Poate, dar aşa ceva nu i se potriveşte. E mai curând 
genul care are nevoie de o citadelă, de o fortăreață. E 
dintre cei care fac rocade la şah chiar şi când nu e neapărat 
necesar. 

— Poate că trimite un Palenki în locul ei. 

— S-a arătat ea însăşi de fiecare dată. 

— Avem şase braţe şi şase biciuri. Vrei să-l analizez pe 
fiecare în parte? 

Bildoon îl măsură curios pe Tuluk. 

— Tu ce propui? îl întrebă. 

— Spui că avem douăzeci şi opt de date. Douăzeci şi opt 
este un număr euclidian perfect. De patru ori câte şapte. 
Numărul pare a se datora întâmplării, dar în cazul de faţă, 
hazardul este exclus. Deci există aici un principiu 
organizator, pe care analiza numerică nu l-a descoperit 
încă. Mi-ar plăcea să supun această serie spaţio-temporală 


unui examen minuţios, prin compararea cu grupe similare. 
Şi, poate... 

— Şi laşi un asistent să examineze celelalte bice şi braţe? 

— Se înţelege de la sine. 

— Abnethe e pe cale să facă ceva... practic imposibil, 
suspină Bildoon. 

— Dacă reuşeşte, atunci nu e imposibil. 

— Trebuie să fie undeva! exclamă directorul. 

— Ştii, mi se pare curios faptul că şi voi şi oamenii, afirmaţii 
cu atâta vehemenţă un lucru evident! îl ironiză Tuluk. 

— Du-te dracului! explodă Bildoon. 

Apoi ieşi, izbind uşa. 

Tuluk fugi după el şi strigă din urmă: 

— Ştii, noi, wreavii, credem că suntem deja în infern. 

Se întoarse la masă mormăind. «Ce creaturi imposibile, 
oamenii şi aceşti Pan Spechi...» Doar McKie era altfel: un 
co-senzitiv capabil să stabilească raporturi analitice cu 
mecanisme logice superioare. În fine... În felul ei, fiecare 
specie se abătea de la normă. 

Printr-un efort de comunicare, pe care nici el însuşi nu şi-l 
putea explica, MckKie reuşise să o convingă pe Calebană să 
deschidă un hublou spre exterior. Ceea ce îi permitea şi lui 
să respire aerul marin, proaspăt, dar şi oamenilor Biroului, 
aflaţi în jurul Sferei, să-l aibă mereu sub ochi. Aproape că 
nu mai spera că Abnethe să muşte momeala. Poate că 
trebuia să născocească altceva. Din fericire, faptul că era 
posibilă o supraveghere vizuală îi permisese să rărească 
contactul cu taprisiotul. Tot era un câştig! 

Soarele dimineţii pătrundea prin hubloul Sferei. McKie 
prinse în palmă o rază jucăuşă. Probabil că ar fi trebuit să 
se mişte mereu prin Sferă, pentru a nu fi o ţintă prea 
uşoară, dar prezenţa luptătorilor de afară îl liniştea. În plus, 
era şi obosit, plin de droguri şi de agresal, care trebuiau să 
îl ţină treaz... Oricum, dacă ar fi vrut să îl omoare, nu le-ar 
fi fost greu să o facă. Avea exemplul lui Furuneo, nu? 


Gândindu-se la el, simţi o strângere de inimă. Omul acela 
avusese în el ceva bun, demn de admirat. Murise stupid, 
inutil. Moartea lui nu ajutase cu nimic anchetei, ci numai 
deplasase cercetările în planul violenţei. Se evidenţiase 
astfel, încă o dată, precaritatea unei vieţi izolate, a oricărei 
vieţi în general. Se simţi invadat de ură. Nebuna asta de 
Abnethe! 

Fu cuprins de un frison de repulsie. 

Din colţul său, putea contempla soclul de lavă, recifurile 
ascuţite şi covorul de alge şi moluşte de pe plaja mângâiată 
de valuri. 

— Să admitem ca ne-am înşelat, se adresă el, peste umăr, 
Calebanei. Să presupunem că nu suntem pe cale de a 
comunica, ci, pur şi simplu, facem un schimb de zgomote 
cărora le dăm o semnificaţie care nu există. 

— Nu înţeleg, McKie. Nu înţeleg semnificaţie. 

McKie se întoarse uşor. Calebana era pe punctul de a 
modifica aerul din jurul lingurii uriaşe. Un motiv oval, pe 
care îl văzuse deja, se materializă încă o dată, apoi dispăru. 
Un halou aurit apăru în locul lui, se înălţă ca un rotocol de 
fum şi dispăru şi el, cu un ţârâit uşor. 

— Până acum am presupus, spuse MckKie, că tu îmi spui 
ceva, iar eu îţi răspund prin cuvinte, care au o semnificaţie 
direct legată de ce spui tu şi invers. Dar poate că în 
realitate e altfel. 

— Puţin probabil. 

— Deci aşa crezi tu. Dar tu ce vrei să faci? 

— Faci? 

— Toată agitația asta din jurul tău? 

— Încerc să fac vizibilă persoană a mea în plan undă al 
tău. 

— Poţi face asta? 

— Posibil. 

Deasupra lingurii apăru o formă roşie ca un clopot, ce se 
desfăcu, apoi se strânse şi începu să se învârtă pe loc. 

— Ce observi tu? întrebă Calebana. 


McKie descrise vârtejul roşu. 

— Ciudat, zise Calebana. Eu modelez creativitate şi tu 
descrii senzaţie vizuală. Nevoie a ta de deschidere spre 
mediul exterior? 

— Hubloul? Da, aşa e mai confortabil şi înăuntru. 

— Confort... concept dificil. 

— Deschiderea te împiedică să devii vizibilă? 

— Generează distrugere magnetică, nimic mai mult. 

McKie îşi îndreptă spatele. 

— Câte alte flagelări mai poţi suporta? 

— Explică alte. 

— lar ai părăsit pista. 

— Corect. Asta face succes. 

— De ce ar fi un succes? 

— Persoană-sine lasă pistă de comunicare şi tu percepi 
pistă: succes. 

— Bun, să numim asta succes. Unde e Abnethe? 

— Contract... 

— Interzice divulgarea locului unde se ascunde, ştiu, 
completă McKie. Dar poate poţi să-mi spui dacă stă într-un 
loc fix sau sare de pe o planetă pe alta. 

— Asta ajută la localizare a ei? 

— Mii de draci, de unde să ştiu?! 

— Probabilitate inferioară la mii de elemente, zise 
Calebana. Abnethe ocupă poziţie relativ statică pe planeta 
specifică. 

— Dar nu reuşim să stabilim un factor de coeziune între 
locul ei şi diferite atacuri. 

— Nu puteţi vedea conjuncţii. 

Vârtejul roşu începu să apară şi să dispară succesiv 
deasupra lingurii. Brusc, căpătă o culoare galbenă, apoi 
dispăru definitiv. 

— Nu mai eşti aici, spuse Mckie. 

— Nu persoană a mea vizibilă. 

— Cum asta? 

— Nu vezi persoană a mea. 


— Asta am spus şi eu. 

— Negativ. Vizibilitate nu reprezintă identitate cu 
persoană a mea. Vezi efectul vizibil. 

— Deci nu pe tine te văd, nu? Doar efectul creaţiei tale? 

— Exact. 

— Nici nu credeam că eşti tu. Presupun că eşti ceva mai 
substanţială. Dar am remarcat altceva: uneori, foloseşti mai 
bine sintaxa. Am remarcat chiar şi câteva propoziţii 
normale. 

— Persoana asta recuperează persoană a mea. 

— Eh... da. Poate că, la urma urmelor, asta nu recuperează 
NIMIC! 

McKie se ridică şi se aplecă prin hublou, aruncând o 
privire afară. Chiar în momentul în care cobori capul, în 
locul în care se aflase înainte, se materializă o sferă de 
argint, strălucitoare. McKie se întoarse la timp pentru a 
zări bucla dispărând în minusculul tub vortal al unui culoar. 

— Abnethe, eşti aici? ţipă el. 

Nici un răspuns. Culoarul se închise cu un zgomot sec. 

Rechizitorii de afară se îngrămădiră la hublou. Cineva 
strigă: 

— MckKie, eşti teafăr? 

EI le făcu semn să tacă, îşi scoase pistolul iradiant din 
buzunar şi îl pregăti. 

— Fanny Mae, au încercat să mă captureze sau să mă 
omoare ca pe Furuneo? 

— Observă persoană a lor. Furuneo neavând existenţă, 
intenţii observabile necunoscute. 

— Ai văzut ce s-a petrecut aici? continuă McKie. 

— Cunoaşterea utilizării Ochiului S şi anumite activităţi 
persoane legate prin contract, explică Fanny Mae. 

McKie îşi frecă ceafa cu mâna stângă. Se întrebă la ce îi 
putea folosi pistolul împotriva lasoului acestuia zburător, 
picat din tavan. 

— Aşa l-au omorât şi pe Furuneo? Prinzându-l cu lasoul şi 
apoi închizând culoarul? 


— Discontinuitatea ridică identitatea persoanei, răspunse 
Calebana. 

McKie ridică din umeri. Renunţă. Nu obținuse niciun 
răspuns de la Calebană, ca de fiecare dată când o întreba 
despre moartea lui Furuneo. 

În chip curios, McKie îşi dădu seama că îi este foame. Îşi 
şterse obrajii şi bărbia de transpiraţie şi înjură printre dinţi. 
Nu era deloc sigur că ceea ce auzea, când i se adresa 
Calebana, constituia o comunicare reală. În plus, câtă 
încredere putea avea în Fanny Mae? Sau în propriile lui 
interpretări? Fapt e că, atunci când vorbea, Calebana iradia 
atâta sinceritate, încât nu aveai de ce să te îndoieşti de ea. 

Îşi frecă fruntea, încercând să prindă o idee care îi scăpa. 
Era ciudat... Stătea acolo, neliniştit, fără nici o poartă 
deschisă. Realitatea era clară pentru el. Chiar dacă toate 
conversațiile cu Calebana nu erau sigure, nu putea ignora 
avertismentul ei. Prea mulţi co-senzitivi dispăruseră deja, 
cuprinşi de o sumbră nebunie. 

Scutură din cap, încercând să scape de bâzâitul 
taprisiotului. Dar contactul persista. Era Siker, Directorul 
Discreţiei. Percepuse refuzul mental al lui McKie, dar, în loc 
să întrerupă contactul, îl menţinuse. 

— Nu! ţipă McKie, simțind că intră în plytotransă. Nu, 
Siker! Retrage-te! 

— Ce s-a întâmplat, McKie? 

— Retrage-te, idiotule, sau sunt pierdut! 

— Tu... de acord... m-ai... 

— Întrerupe! 

Siker întrerupse contactul. 

Când îşi recăpătă cunoştinţa, McKie se trezi suspendat de 
un laţ zburător care îl trăgea spre un culoar. La intrarea în 
Sferă se stârni agitaţie. Cineva îl strigă, dar nu reuşi să 
răspundă. Un cerc de foc îl sugruma. Pieptul lui era pe 
punctul de a exploda. Înnebunit de durere, încercă zadarnic 
să scape de funia care îl trăgea spre culoar. 


Cineva îl trăgea de picioare, dar nu reuşea decât să 
strângă mai tare laţul în jurul gâtului. Brusc, forţa care îl 
trăgea dispăru şi, împreună cu cei care îl trăgeau, căzu 
grămadă la pământ. 

Rechizitorii îl ajutară să se ridice. Un wreav mânuia un 
holograf. Culoarul se închise cu un zgomot sec. Mâini 
neîndemânatice încercau să-i scoată funia din jurul gâtului. 

MckKie respira greu, sacadat. Fără cei din jur, s-ar fi 
sufocat, fără doar şi poate. 

În încăpere, erau vreo cinci co-senzitivi: doi wreavi, un 
laclac, un Pan Spechi şi un om. Omul, ajutat de wreavi, îl 
susţinea pe MckKie. Ceilalţi examinau plafonul, cu pistoalele 
iradiante în mână. Toţi vorbeau în acelaşi timp, făcând o 
gălăgie infernală... 

— Mă simt bine! urlă McKie, pentru a-i face să tacă. 

Îl durea cumplit gâtul când vorbea. Luă funia din mâinile 
wreavului şi o examină. Era făcută din ceva argintiu, nu ştia 
exact ce. Fusese tăiată cu un pistol cu raze. 

McKie se întoarse către cel cu holograful: 

— Ai reuşit să înregistrezi ceva? 

— Aţi fost atacat de un Pan Spechi egostazat. Am o bună 
reproducere a chipului lui. Vom încerca să-l identificăm. 

McKie îi dădu funia secţionată. 

— Duceţi-o la laborator! Cereţi-i lui Tuluk să facă o analiză 
de bază! Va găsi, poate, celule... celule ale lui Furuneo. Iar 
voi, ceilalţi... 

— Domnule? îl întrerupse un rechizitor. 

— Ce vrei? 

— Avem şi noi ordine. Dacă sunteţi atacat, nu avem voie să 
vă mai părăsim. 

Îi întinse apoi lui McKie pistolul: 

— Cred că l-aţi pierdut pe aici... 

McKie îi smulse furios pistolul. Atenţia îi fu atrasă de 
contactul taprisiot. 

— Pleacă! zise el. 


Dar contactul se impuse. Era Bildoon, care nu părea prea 
bine dispus. 

— Ce s-a întâmplat, McKie? 

Agentul îi povesti. 

— Rechizitorii sunt acum lângă tine? 

— Da. 

— A văzut cineva atacul? 

— Avem o hologramă. E vorba de faimosul Pan Spechi 
egostazat. 

Simţi emoția lui Bildoon. Apoi, acesta se controlă şi ordonă 
sec: 

— Revino imediat la Central! 

— Ascultă! Prezenţa mea aici e unica noastră şansă. Vor cu 
orice preţ capul meu..., încercă McKie să îi explice. 

— Am spus imediat! ţipă Bildoon. Dacă e nevoie, te aduc 
cu forţa. 

McKie nu mai insistă. Niciodată nu discutase cu cineva aşa 
de prost dispus, cel puţin nu printr-un intermediar taprisiot. 

— Eşti în pericol oriunde te-ai afla, McKie, fie aici, fie 
acolo. Dar prefer să te am aici, sub ochi mei, să fii 
înconjurat de gardieni. 

— S-a întâmplat ceva, Bildoon? 

— Poţi să-i spui şi aşa! Biciurile pe care le analizăm s-au 
volatilizat, au dispărut. Laboratorul lui Tuluk e răvăşit, un 
asistent e decapitat şi nu îi găsim capul! 

— Ah! înţeleg, zise McKie. De acord. Vin imediat. 

Cheo stătea jos, cu picioarele încrucişate, pe podeaua 
camerei lui. Dinspre ferestrele camerei vecine, venea o 
lumină portocalie, care ţesea lângă el o umbră stranie. 
Ţinea în mână restul frânghiei secţionate în culoar. 

Blestematul de laclac, fusese rapid cu pistolul lui! Iar 
wreavul cu holograful, sigur îi înregistrase chipul. Acum vor 
începe să îl caute, să interogheze pe toată lumea, să îi arate 
imaginea peste toi! 

Dar se înşelau amarnic dacă îşi închipuiau că toate acestea 
îi ajută cu ceva. 


Ochii îi scânteiau. I se părea că aude agenţii Biroului: 
«Cunoaşteţi acest Pan Spechi?» 

O tuse cavernoasă îl scutură puternic. Puteau să-şi 
continue ancheta. Nu exista pericolul ca cineva să-l 
recunoască. Chirurgii îşi făcuseră bine meseria. Poate doar 
privirea şi nasul mai semănau cu ceea ce fusese, dar în 
res, 

Clătină din cap. De ce îşi făcea, oare, griji? Nimeni nu îl 
putea opri să distrugă Calebana! 

Şi după aceea, totul va dispare! 

Suspină adânc. Strângea încă în mână funia argintie. Se 
ridică nervos şi o izbi de perete. În zbor, funia biciui un 
cani-fotoliu care, cu organele lui vocale atrofiate, gemu 
dureros. 

Trebuia să îndepărteze paznicii de Calebană. Sau 
Calebana de paznici. Îşi frecă uşor fruntea. Auzise oare un 
zgomot? Se întoarse încet, lăsând mâna în jos. 

În penumbra culoarului, se zărea silueta lui Abnethe. 
Reflexele portocalii din camera vecină colorau plăcut rochia 
ei de perle. Chipul ei exprima teamă şi o agresivitate 
morbidă. 

— De când eşti aici? o întrebă Cheo, încercând să pară 
calm. 

— De ce? 

Ea intră în cameră, închise uşa, apoi continuă: 

— Ce făceai? 

— Pescuiam. 

Abnethe măsură cu insolenţă camera şi zări în colţ bucata 
de funie şi mănunchiul de bice. Lângă ele, era ceva rotund, 
din care se prelingea o urmă de sânge roşu. 

Păli şi abia reuşi să şoptească: 

— Ce sunt astea? 

— Pleacă de aici, Mliss. 

— Ce-ai făcut? ţipă ea cu un glas ascuţit. 

Cheo se gândi că ar merita să îi spună. 

— Am apărat viaţa noastră. 


— Ai ucis iar, nu-i aşa? întrebă ea cu o voce surdă. 

— N-a suferit... murmură exasperat Cheo. 

— Dar tu... 

— Ce mai contează o viaţă, pe lângă milioanele de vieţi pe 
care le vom distruge?! 

La naiba, femeia asta începea să-l calce pe nervi! 

— Cheo, mi-e teamă. 

Oare de ce trebuia să se lamenteze?! 

— Calmează-te. Ştiu cum să separăm Calebana de paznici. 
O distrugem, şi totul se va sfârşi. 

Mliss îşi muşcă buzele. 

— Suferă. Ştiu că Fanny Mae suferă. 

— Ridicol! Doar ai auzit-o afirmând contrariul. Nici măcar 
nu ştie ce înseamnă suferinţa. Nu are referinţe. 

— Dar dacă ne înşelăm? Dacă nu e decât o eroare de 
interpretare? 

EI se îndreptă spre ea, fixând-o intens: 

— Mliss, ai idee ce referinţe ne aşteaptă dacă dăm greş? 

Ea începu să tremure. Dar îşi reveni repede şi întrebă pe 
un ton aproape normal: 

— Care e ideea ta? 

McKie simţea pericolul prin toţi porii lui. Era cu Tuluk în 
laborator. Locul ar fi trebuit să fie sigur, dar se simţea la fel 
de expus primejdiei ca şi cum pereţii nici nu ar fi existat. 
Abnethe era capabilă de orice. Tocmai în aceasta se afla 
vulnerabilitatea ei! Dacă ar putea să găsească punctele 
slabe! Unde ar putea să se ascundă? 

— E o substanţă ciudată, foarte ciudată, zise Tuluk, 
analizând coarda argintie. 

— Ce are aşa de ciudat? 

— Nu poate exista. 

— Şi, totuşi, e în faţa ta, spuse MckKie. 

— O văd şi eu, dragul meu. 

Tuluk îşi mişcă mandibula şi îşi scărpină gânditor buza 
dreaptă. 

— Ei? întrebă McKie. 


— Unica planetă pe care creştea această plantă nu mai 
există de miliarde de ani. Şi era un loc unic, oferind condiţii 
aparte... 

— Pesemne că te înşeli, din moment ce frânghia e aici. 

— Ochiul lui Archer, reluă Tuluk, fără a-l lua în seamă. Îţi 
aminteşti povestea? 

McKie se gândi o clipă, apoi răspunse: 

— Da, cred că am citit ceva despre asta. 

— Planeta se numea Rap. Acesta e un fragment de liană de 
pe Rap. 

— Liană de Rap. 

— Ai auzit vreodată? 

— Nu, nu cred. 

— Oricum, substanţa asta are proprietăţi bizare. Are o 
existenţă scurtă şi nu se poate descompune, chiar dacă e 
tăiată. 

Şi Tuluk o rupse în bucăţi mici, pe care le aşeză una lângă 
alta. Imediat, acestea se lipiră la loc în poziţia iniţială. 

— Fenomenul se numeşte atracţie intrinsecă. La vremea 
lui, a stârnit vâlvă. Astăzi, eu sunt în măsură să... 

— Existenţa ei..., îl opri McKie. Ce numeşti tu o existenţă 
scurtă? 

— Nu mai mult de cincisprezece-douăzeci de ani standard 
şi asta în condiţii optime. 

— Dar planeta asta... 

— Nu mai există de milioane de ani. 

McKie analiză şi el liana cu o privire bănuitoare. 

— E clar că cineva a refăcut condiţiile de pe Rap pentru a 
cultiva chestia asta. 

— Poate. Dar au reuşit să păstreze totul în secret. 

— Nu-mi place deloc ceea ce, după cum intuiesc eu, crezi 
tu, spuse Mckie. 

— E cea mai alambicată frază pe care te-am auzit 
pronunţând-o vreodată, dar semnificaţia ei e clară. 
Bănuieşti că mă gândesc la o deplasare temporală sau... 

— Imposibil! hotărî McKie. 


— Am început analiza matematică a unei probleme 
deosebit de interesante, începu Tuluk. 

— Nu jocurile de numere ne vor ajuta! 

— Atitudinea asta nu ţi se potriveşte, McKie. De obicei, eşti 
mai raţional. Nu te voi plictisi cu reprezentările mele 
simbolice. Totuşi, pentru că e mai mult decât un joc... 

— O călătorie în timp! spuse McKie. Ce prostie! 

— Formele noastre obişnuite de percepţie au tendinţa de a 
crea interferenţe cu procesul de reflecţie dobândit pentru 
analiza corectă a acestor probleme. Deci, fac apel la alte 
moduri ale gândirii. 

— Ca de exemplu? 

— Ce observăm dacă analizăm relaţiile de serie? Avem un 
număr de dimensiuni-puncte în spaţiu. Abnethe şi Calebana 
ocupă un loc pe o planetă dată. Suntem în faţa unei realităţi 
legate de contactul acestor puncte, realitate formată dintr-o 
succesiune de evenimente. 

— Ei, şi? 

— Suntem obligaţi să admitem existenţa unui factor de 
coeziune între aceste puncte de contact. 

— De ce? Ar putea fi rodul... 

— A două planete specifice, cu mişcări coerente în spaţiu 
şi care formează o figură geometrică, un ritm. Altfel, 
Abnethe ar ataca mai des. Suntem în prezenţa unui ritm 
specific, ce sfidează analizele tradiţionale, un ritm 
temporal, care poate fi transpus într-o serie de puncte. Se 
află simultan în raport şi cu spaţiul, şi cu timpul. 

McKie admise, lăuntric, argumentaţia lui Tuluk. 

— Un fel de forţă de reflexie, poate. Nu e în mod necesar o 
deplasare în timp... 

— Nici o vorbă în plus! obiectă Tuluk. O ecuaţie de gradul 
doi ne dă o funcţie eliptică. Deci avem de a face cu relaţii 
liniare. 

— Liniare! Conjuncţii, deci! 

— Pardon? Ah, da. Relaţii liniare, ce descriu suprafeţe în 
mişcare. Nu ştim precis care este perspectiva dimensională 


a Calebanei, dar cert este faptul că a noastră e altfel! 

McKie îşi strânse buzele. Tuluk jongla cu termeni 
abstracţi, dar argumentele lui aveau o anumită eleganţă, 
care le făcea ceva mai accesibile unui profan ca el. 

Tuluk reluă: 

— Putem trata orice formă de spaţiu ca pe o cantitate 
determinată de alte cantităţi. Putem rezolva toate 
necunoscutele de acest fel. 

— Ah! murmură McKie. Punctele cu N dimensiuni. 

— Exact. Seria de măsuri care definesc punctele în 
mişcare le considerăm drept date preliminare, fără a uita 
că ele definesc şi spaţiul dintre aceste puncte. 

— Aha! Deci un agregat multidimensional clasic. 

— Deci încep să-l regăsesc pe acel MckKie pe care îl ştiam. 
Un agregat cu N dimensiuni, aşa e. Dar ce reprezintă aici 
timpul? Un agregat cu o dimensiune. Ori nu sunt date de la 
început mai multe numere-dimensiuni în spaţiu şi în timp. 

În gând, McKie se înclină în faţa raţionamentului lui Tuluk. 

— Deci rezultă fie o variabilă continuă, fie N variabile, 
spuse el. Bravo, Tuluk! 

— Iar operând o reducţie prin calcul infinitezimal, 
constatăm că avem două sisteme de proprietăţi cu N 
corpuri. 

— Aceasta e descoperirea ta? 

— Da. Singura concluzie posibilă este că, în raport cu 
Sfera, Abnethe ocupă o altă dimensiune temporală. 

— Deci nu e o deplasare obişnuită în timp. lar diferenţele 
subtile pe care le vede Calebana... aceste filamente... 

— Sunt pânze de păianjen legate de mai multe universuri. 
De ce nu? Nu e greu de înţeles că vieţile individuale 
alcătuiesc firele... 

— Nu doar vieţile, ci şi mişcările materiei... 

— Da... care se întretaie, se unesc, se despart şi se 
amestecă în chip misterios. Şi care vor deveni definitiv 
solidare. Când am luat contactul salvator cu tine, mi-am 
închipuit că aceste fire pot fi reţesute, rearanjate, 


recombinate, pentru a crea din nou condiţii de mult 
dispărute în dimensiunea noastră. Poate pentru calebani e 
uşor. Poate că ei concep altfel decât noi noţiunea de re- 
creaţie. 

— Aici sunt perfect de acord cu tine. 

— Ce ar mai trebui? medită Tuluk. O anumită calitate a 
experienţei. Ceva care să confere reţelelor, firelor şi liniilor 
o forţă suficientă pentru a putea fi astfel derulate încât să 
reconstituie configuraţia originară. 

— Dar acum nu facem decât să ne jucăm cu vorbele, 
obiectă McKie. Cum vrei să reconstitui o planetă întreagă, 
cu mediul ei înconjurător? 

— De ce să nu fie posibil? Ce ştim noi despre energiile 
implicate? 

În ciuda prudenţei lui înnăscute, McKie era aproape 
convins. 

— E adevărat, admise el, că aceste culoare S ne permit să 
facem paşi de mai mulţi ani-lumină. 

— Şi au devenit atât de banale, încât nici nu ne mai 
gândim la energiile risipite. Gândeşte-te ce călătorie ar fi 
pentru o ipotetică insectă! Poate că nu avem decât o vagă 
idee despre puterile calebanilor. 

— Nu ar fi trebuit să acceptăm Ochiul S. Aveam propulsia 
ultra-luminică şi suspensia metalică... Toţi calebanii nu 
aveau decât să-şi prăjească ouăle cu conjuncţiile lor 
colective cu tot! 

— Şi să renunţăm la o unificare reală a universului? Nu, 
Mckie. Trebuia doar să verificăm acest dar otrăvit. Dar pe 
noi ne-a încântat într-atât, încât am uitat! 

McKie ridică mâna să se scarpine în cap. Brusc, simţi de-a 
lungul coloanei vertebrale un frison. Simţurile lui alertate îi 
anunțau pericolul. Antebraţul îi fu străpuns în aceeaşi clipă. 
În ciuda durerii, se răsuci şi văzu un braţ Palenki înarmat 
cu o lamă sclipitoare. 

În mica deschidere a unui tub vortal, zări carapacea unui 
Palenki şi partea dreaptă a obrazului unui Pan Spechi, 


străbătută de o cicatrice. 

O clipă, McKie văzu lama coborând spre capul lui şi ştiu că 
va lovi înainte ca muşchii lui să poată reacţiona. Simţi 
metalul atingându-i fruntea, văzu raza portocalie a 
pistolului inundându-i faţa. 

Rămase înţepenit. Văzu apoi surpriza de pe chipul acelui 
Pan Spechi, braţul Palenki căzând pe podea, cu lama 
convulsiv strânsă în pumn. Inima lui McKie bătea să-i 
spargă pieptul. Din tâmpla stângă se prelingea pe obraz 
ceva cald şi umed. Braţul îl durea, degetele îi erau cleioase 
de sânge... 

Culoarul S se închise şi totul dispăru. 

Cineva, lângă el, îi ştergea rănile, îi punea comprese, acolo 
unde fusese atins de metal... 

Atins... 

Pentru a doua oară, văzuse moartea cu ochii. 

Tuluk era ocupat cu recuperarea lamei de metal. 

— Încă o dată, cred ca am scăpat ca prin urechile acului! 
zise Mckie. 

Şi, spre uimirea lui, vocea nu îi tremura deloc. 

Se lăsase deja întunericul când Tuluk îl chemă pe McKie în 
laborator. Fusese escortat de două brigăzi de rechizitori. 
Agenţii Biroului erau postați peste tot: supravegheau aerul, 
solul, pereţii. Fiecare avea în mână un pistol cu raze, în 
poziţie de tragere. 

După cinci ore de discuţii cu Hanaman şi cei de la juridic, 
McKie era pregătit să audă orice. Biroul urma să efectueze 
o percheziţie la Abnethe, să strângă toate probele pe care 
le va găsi, dar nimeni nu se aştepta la rezultate 
spectaculoase. O tele-curte emisese deja un mandat, pe 
care îl multiplicară în mii de exemplare. Actul dădea 
Biroului o putere de acţiune aproape nelimitată. Serviciile 
oficiale gowachin colaborau, la rândul lor, cu ei, punându-le 
la dispoziţie suficienţi rechizitori şi agenţi de poliţie 
calificaţi. 


Cooperantă se dovedi şi Poliţia Crimei de la Central. 
Anchetatorii erau pregătiţi, iar Biroul de Sabotaj căpătase 
acces la documente care, în alte condiţii, îi erau 
inaccesibile. 

Tot era mai bine decât nimic, gândi McKie, dar găsea 
aceste măsuri prea indirecte, prea abstracte. Aveau nevoie 
de altă linie de apropiere, ceva care să o constrângă pe 
Abnethe, să nu îi ofere nici o portiţă de salvare. 

Simţea că evenimentele se vor precipita. 

Liane zburătoare, lame, culoare-ghilotină - da, lupta era 
fără milă. 

Şi nimic din ceea ce făcuse el nu reuşise să oprească 
sumbrul uragan ce ameninţa universul. Se simţea groaznic 
de neputincios în faţa privirii îngheţate, goale, a 
universului. Cuvintele Calebanei nu îi dădeau pace: 
«energie de persoană-sine... ochii deplasează... Eu sunt 
Ochiul S!» 

În laboratorul lui Tuluk, erau postați opt rechizitori. După 
cum încercau să se facă de mici şi să treacă cât mai 
neobservaţi, se vedea că Tuluk nu îi cruţase cu sarcasmele 
lui, tipic wreave. 

Tuluk aruncă o privire spre McKie, în momentul în care 
acesta intră în laborator şi se cufundă iar în analiza 
metalului menţinut în stază printr-un câmp neutronic, sub 
un fascicul de lumini multicolore. 

— Fascinantă bucată de oţel! zise el, turtind metalul cu o 
sondă fină. 

— Deci e oţel! răspunse McKie, aplecându-se să vadă şi el 
operaţia. 

De câte ori Tuluk atingea metalul cu sonda, ţâşneau 
scântei mov. Ceea ce trezea o amintire vagă în mintea lui 
McKie. Ceva, la marginea memoriei lui, dar nu ştia ce. 
Clătină încet din cap. 

— E un raport acolo, pe masă, spuse Tuluk. Poţi să arunci 
o privire până termin eu analiza. 


McKie văzu în dreapta sa o foaie de hârtie acoperită cu un 
scris mărunt. Citi: 

— Substanţă: oţel, aliat pe bază de fier. Eşantionul conţine 
cantităţi mici de magneziu, carbon, sulf, fosfor, siliciu. Urme 
de nichel, zirconium, tungsten cu absorbat de crom, 
molibden şi vanadium. Compararea surselor: oţelul folosit 
corespunde celui din Noua Perioadă, din Japonia, utilizat de 
către sub-grupările politice umane la fabricarea săbiilor, 
pentru Noua Mişcare a Samurailor. 

Călire: eşantion întărit doar în partea tăioasă. Lungimea 
totală a artefactului original: aproximativ 1,1 metri. 

Mâner din os, acoperit cu benzi de lână (vezi analizele 
alăturate). 

MckKie parcurse rapid anexa: 

Mâner de os, ce provine de la un mamifer marin, prelucrat 
manual, în mod necunoscut, dar pe bază de bronz. 

Era interesantă şi analiza fâşiei de lână. Era de fabricaţie 
relativ recentă şi avea aceleaşi structuri submoleculare ca 
şi pielea biciului. Dar analiza lacului era şi mai interesantă. 
Avea la bază un solvent evaporabil, pe bază de coaltar, dar 
seva purificată provenea de la o insectă străveche, Coccus 
Lacca, specie stinsă de milioane de ani. 

— Ai ajuns la pasajul despre lac? îl întrebă Tuluk. 

— Da. 

— Ce zici acum de teoria mea? 

— Sunt gata să cred orice, cu condiţia de a găsi o soluţie. 

— Cum îţi merg rănile? 

— N-am să mor eu din asta! 

McKie îşi atinse placa fixată la tâmplă, apoi îl întrebă: 

— Tu ce faci acum? 

— Materialul acesta a fost finisat cu ciocanul. Sunt pe cale 
de a reconstitui o bucăţică din acel ciocan, care a dat forma 
pumnalului. 

Tuluk întrerupse câmpul de stază şi, cu dexteritate, 
recuperă cu extensorul bucata de metal. 

— De ce îţi trebuie? 


Tuluk aşeză eşantionul pe masă, apoi privi spre McKie. 

— Arta de a fabrica astfel de săbii era un secret păstrat cu 
străşnicie. Se transmitea din tată în fiu, din generaţie în 
generaţie. Regularitatea loviturilor e specifică fiecărui 
meşter. Ea ne permite să obţinem, la un examen atent, până 
şi amprentele lui digitale. E o metodă folosită în verificarea 
pieselor de muzeu. 

— Şi ai aflat ceva? 

— Fac a doua oară testul. Ei bine, verificarea celulelor 
lacului şi ale bucății de lână indică o fabricaţie cam de 
optzeci de ani standard, în timp ce metalul a fost, cu 
siguranţă, prelucrat acum milioane de ani standard. 
Meşteşugarul se numea Konemura şi îţi pot da toate 
referinţele despre el. 

Interfonul ţârâi de două ori şi pe ecran apăru Hanaman, 
de la Departamentul Juridic. 

— Ah, aici erai, McKie! zise ea. 

— Ce mai este? întrebă McKie, copleşit încă de spusele lui 
Tuluk. 

— Am obţinut injoncţiunile care blochează toate drumurile 
şi proprietăţile lui Abnethe pe toate planetele co-senzitive, 
cu excepţia lui Gowachin, spuse ea. 

— Dar mandatele? 

— Le vom avea curând. De aceea te-am sunat. Doartu ai 
cerut să fii anunţat imediat. 

— Gowachinii nu cooperează? 

— Acceptă şi ei alerta co-senzitivă în jurisdicţia lor. Ceea 
ce dă dreptul poliţiei Federaţiei şi agenţilor Biroului să 
reţină şi suspecţii de pe teritoriul lor. 

— Perfect. Nu ne mai rămâne decât să o găsim şi să o 
arestam. 

Fruntea lui Hanaman se încreţi: 

— Când? 

— Ei, asta e problema. Când! 

Raportul despre identificarea phylumului Palenki îl aştepta 
pe McKie în biroul său, la întoarcerea de la o şedinţă 


urgentă. Şedinţa fusese prevăzută mai devreme, dar fusese 
amânată de două ori. Deşi era aproape miezul nopţii, toţi 
agenţii Biroului erau prezenţi la datorie. Echipa medicală 
distribuise tablete de stalert şi de agresal. Rechizitorii nu îl 
părăseau deloc pe McKie şi aveau o formă bună, vioaie, 
datorată, în parte, drogurilor consumate. 

Când McKie intră, cani-fotoliul lui Bildoon era înclinat, iar 
directorul se lăsase în voia unui masaj vibratoriu. Aruncând 
o privire spre McKie, Bildoon spuse: 

— Uite aici raportul original asupra acelui Palenki - 
motivul de pe carapace şi toate celelalte. Îţi aminteşti, nu? 
E aici, pe biroul meu. 

Apoi închise ochii şi suspină. 

McKie se aşeză pe un cani-fotoliu, pe care îl încercă încet 
cu mâna. 

— M-am săturat de rapoarte. Şi aşa nu schimbă situaţia. 
Ce scrie acolo? 

— Phylumul este cunoscut sub numele de Shipsong. 
Identificare formală. Ah, dragul meu, şi eu sunt atât de 
obosit... 

— Altceva? întrebă McKie. 

Privindu-l pe Bildoon, se simţi şi el tentat de ideea unui 
masaj. Dar avea toate şansele să adoarmă în timpul 
operaţiei şi nu şi-ar fi iertat-o, mai ales că rechizitorii care îl 
păzeau trebuie să fi fost cel puţin la fel de obosiţi ca şi el. 

— Am obţinut mandatele şi arestarea şefului phylumului 
Shipsong, urmă Bildoon. Pretinde că phylumul lui e 
complet. 

— Aşa să fie? 

— Încercăm să verificăm, dar nu e uşor. Nu există dovezi 
scrise, iar cuvântul unui Palenki nu valorează mare lucru. 

— Presupun că a jurat pe braţul lui. 

— Sigur că da. 

Bildoon opri masajul cani-fotoliului şi se ridică: 

— Cert este că motivele de identificare ale phylumului pot 
fi contrafăcute. 


— Braţul unui Palenki se reface în trei-patru săptămâni, 
spuse MckKie. 

— Prin urmare? 

— Abnethe trebuie să aibă mai mult de o duzină de Palenki 
în rezervă. 

— Ba chiar un milion, de ce nu? Şi aşa nu ştim nimic 
exact... 

— lar şeful ţi s-a părut afectat de utilizarea criminală a 
motivului sau de câtre un alt Palenki? 

— Oricum, nu vizibil afectat... 

— Înseamnă că a minţit. 

— De unde ştii? 

— După codul juridic de pe Gowachin, falsificarea 
phylumului este una din cele opt crime capitale. lar 
gowachinii ştiu bine asta, căci ei au fost însărcinaţi de către 
co-senzitivi cu inocularea noţiunilor juridice în capul 
broaştelor ăstora stupide. 

— Hmm! Şi cum se face că Departamentul juridic nu ştie 
acest lucru? Trebuiau să-mi spună povestea pe care ai spus- 
o tu încă de la început. 

— Informaţii privilegiate. Curtoazie inter-specii, ştii cum 
este. Gowachinii au un simţ aparte al discreţiei şi demnităţii 
individuale. 

— Vei fi blestemat de tribunalele lor, când vor afla că i-ai 
trădat. 

— Nu. Se vor mulţumi să mă numească acuzator public în 
următoarele lor zece afaceri cu crime. Doar cunoşti obiceiul 
ca acuzatorul dintr-un proces pierdut să fie executat în 
locul inculpatului. 

— Depinde. Şanse: cam una la douăzeci, după caz. 

— Una la... adică ani standard, nu? 

— Doar nu minute! mormăi MckKie. 

— Şi atunci de ce mi-ai spus? 

— Vreau să-mi permiţi să-l interoghez eu pe şeful acestui 
phylum, ceru Mckie. 

— Cum intenţionezi să procedezi? 


— Să-l confrunt cu unul din braţele Palenki. Ştii ce rol 
joacă mistica braţului la ei? 

— Puțin. De ce? 

— Puțin, zise ironic McKie. În templele vechi, ei mâncau 
braţele criminalilor şi apoi împiedicau cumva creşterea altui 
braţ. Era un fel de pierdere a identităţii, o umilire a ceva 
foarte intim şi profund pentru Palenki. 

— Doar nu vrei cu adevărat să... 

— Sigur că nu. 

Bildoon aplecă fruntea: 

— Voi, oamenii, prea aveţi gustul sângelui. Uneori mă 
întreb dacă vă înţeleg cu adevărat. 

— Unde e? întrebă McKie. 

— Ce ai de gând să-i faci? 

— Să-l interoghez. Dar ce credeai? 

— După tot ce ai zis adineaori, nici nu mai ştiu ce să cred. 

— Exagerezi, Bildoon. Hei, tu! 

McKie îl chemă pe locotenentul de afară şi-i ordonă: 

— Adu-l aici imediat pe şeful Palenki! 

Rechizitorul se întoarse spre Bildoon. 

— Fă ce ţi-a spus! aprobă directorul Biroului. 

Rechizitorul făcu o mutră uimită, dar se întoarse şi părăsi 
camera împreună cu câţiva oameni. 

După zece minute, phylumul Palenki fu escortat în biroul 
lui Bildoon. McKie recunoscu motivul de pe carapacea lui: 
phylum Shipsong. Privindu-l, îşi dădu seama că ar fi reuşit 
să-l recunoască şi singur! 

Multiplele picioare ale Palenkiului alunecară până lângă 
McKie. Broasca se înclină înaintea lui, întrebând: 

— Chiar îmi vei mânca braţul? 

MckKie privi cu reproş spre locotenent. Acesta se disculpă: 

— Ştiţi, m-a întrebat doar ce fel de om sunteţi! 

— Mulţumesc pentru descrierea exactă! 

Se întoarse apoi spre Palenki: 

— Tu ce crezi? 


— Nu cred, domnule McKie. Co-senzitivii nu permit acte 
barbare. 

Gura broaştei pronunţase cu calm aceste cuvinte, dar 
braţul care îi pornea din creştet se legăna nesigur. 

— Aş putea face ceva mai rău, zise MckKie. 

— Ce poate fi mai rău? 

— Vei afla la timpul potrivit. Deci afirmi că phylumul tău e 
complet, da? 

— Exact. 

— Minţi! 

— Nu! 

— Care e numele tău de phylum? 

— Nu îl pot spune decât preoţilor mei de phylum. 

— Sau gowachinilor, spuse Mckie. 

— Dar nu sunteţi gowachin! 

Într-o cascadă de mormăieli guturale, McKie începu să-i 
descrie, în limba unui gowachin, obiceiurile strămoşilor 
Palenki, nelegiuirile lor şi pedeapsa pe care o meritau. 
Încheie cu strigătul gowachin de intensificare, o combinaţie 
unică între emoție şi cuvânt, prin care era obligat să se 
prezinte în faţa Biroului gowachin. 

După o scurtă tăcere, Palenki declară: 

— Sunteţi unicul om acceptat în uniunea lor juridică. Am 
auzit vorbindu-se despre dumneavoastră. 

— Deci, care e numele tău de phylum? 

— Sunt numit Biredch d'Ank, răspunse resemnat Palenki. 

— Ei bine, Biredch d'Ank, minţi! 

— Nu! 

Braţul său se răsuci şi mai tare. 

Palenki părea acum înspăimântat, reacţie pe care McKie o 
cunoştea, datorită contactelor sale cu gowachinii. Acum, din 
moment ce îi ştia numele, îi putea cere braţul! 

— Ai comis o crimă capitală! spuse McKie. 

— Nu! Nu! Nu! protestă Palenki. 

— Ceilalţi co-senzitivi din încăpere nu ştiu că fraţii 
phylumului acceptă folosirea chirurgiei genetice pentru 


înscrierea motivului lor de identitate pe carapace. Semnele 
sunt imprimate în profunzime. Da sau nu? 

Palenki rămase tăcut. 

— E purul adevăr, continuă Mckie. 

Rechizitorii se apropiaseră şi ei, urmărind curioşi 
înfruntarea. 

— Voi! ţipă McKie. Fiţi cu ochii în patru! Şi staţi pe 
vârfurile degetelor! 

— Pe vârfuri? se miră wreavul. 

— Trebuie să supravegheați fiecare părticică din camera 
asta. Vreţi ca Abnethe să ne ucidă martorul? 

Confuz, locotenentul se întoarse spre oamenii săi, dar ei 
începuseră deja să se agite, să pună în aplicare ordinul. 
Wreavul îşi agită mandibula în semn de frustrare iritată, 
dar nu scoase o vorbă. 

McKie se îndreptă iar spre Palenki. 

— Biredch d'Ank, îţi voi pune câteva întrebări particulare. 
Cunosc dinainte unele răspunsuri. Dacă mă minţi o singură 
dată, ordon întoarcerea la barbarie. Căci prea multe lucruri 
depind de tine, înţelegi? 

— Doar nu credeţi că... 

— Ce tovarăşi din phylumul tău i-ai vândut ca sclavi lui 
Mliss Abnethe? 

— Sclavagismul e o crimă capitală... 

— Ţi-am spus că ai comis deja o crimă capitală. Răspunde- 
mi la întrebare! 

— Îmi cereţi să mă condamn singur? 

— Cât ţi-a plătit? 

— Cine mi-a plătit ce? 

— Cu cât te-a plătit Abnethe? 

— De ce m-ar fi plătit? 

— Pentru semenii phylum. 

— Care semeni? 

— E ceea ce te-am întrebat şi eu. Vreau să ştiu câţi ai 
vândut, preţul primit şi unde i-a dus Abnethe. 

— Doar nu vorbiţi serios! 


— Să ştii că înregistrez conversaţia. Chem imediat 
Consiliul phylumului, le dau înregistrarea şi îi las să se 
descurce cu tine! 

— Vor râde de dumneavoastră. Ce dovadă aveţi? 

— Culpabilitatea propriei tale voci. Vom face o analiză 
vocală a cuvintelor tale şi o vom prezenta Consiliului, ca şi 
înregistrarea. 

— Analiză vocală? Ce înseamnă? 

— E un procedeu care permite analiza intonaţiilor subtile 
ale vocii, pentru a determina adevărul sau minciunile din 
fiecare cuvânt. 

— Nu am auzit în viaţa mea de aşa ceva! 

— Nu toţi co-senzitivii cunosc tehnica secretă folosită de 
agenţii Biroului. Îţi mai dau o şansă: câţi tovarăşi ai vândut? 

— De ce vă purtaţi aşa cu mine? E atât de importantă 
Abnethe încât să încălcaţi până şi legile curtoaziei inter- 
specii şi... 

— Încerc să îţi salvez viaţa, spuse McKie. 

— Cine minte acum? 

— Dacă nu o găsim pe Abnethe şi nu o oprim, vor muri toţi 
co-senzitivii din univers, cu excepţia câtorva nou-născuţi. Şi 
nici aceştia nu vor avea nici vreo şansă fără protecţia 
adulţilor. Îţi jur că aşa e! 

— Juraţi solemn? 

— Pe oul braţului meu! 

— Ohh! gemu Palenki. Şi pe asta o ştiţi?! 

— Peste o clipă, îţi voi invoca numele şi te voi pune să 
depui jurământul solemn, îl avertiză MckKie. 

— Am jurat pe braţul meu! 

— Dar nu pe oul braţului tău. 

Palenki îşi plecă privirea. 

— Câţi? întrebă iar Mckie. 

— Doar patruzeci şi cinci, şopti Palenki. 

— Doar patruzeci şi cinci! 

— Nu mai mult! Jur! 


Din ochii broaştei începu să se scurgă un lichid uleios. 
Continuă: 

— A oprit atât de mulţi, iar cei aleşi au acceptat de bună- 
voie. Abnethe promitea o cantitate nelimitată de ouă! 

— Nici o limită pentru numărul de ouă clocite?! se miră 
Mckie. Cum se poate? 

Palenki aruncă o privire speriată spre Bildoon, care stătea 
într-un colţ, cu chipul imobil. 

— Nu a spus nimic, doar că a descoperit alte lumi ce ies de 
sub jurisdicţia co-senzitivităţii. 

— Ce lumi? întrebă McKie. 

— Nu ştiu absolut nimic! Jur pe oul braţului meu! 

— Cum s-a derulat tranzacţia? 

— Printr-un Pan Spechi. 

— Care ce făcea? 

— A oferit phylumului meu beneficiile a douăzeci de 
planete pe o durată de o sută de ani standard. 

— Ohohoo! se miră cineva în spatele lui McKie. 

— Când şi unde a fost încheiată afacerea? 

— În urmă cu un an, în casa ouălor mele. 

— Beneficii pe o sută de ani! şopti McKie. I-a convenit să-ţi 
propună aşa ceva. Tu şi phylumul tău nu veţi mai 
supravieţui nici o fracțiune de secundă dacă Abnethe va 
reuşi ceea ce are de gând. 

— Nu ştiam. Jur că nu ştiam. Dar ce vrea să facă? 

McKie ignoră întrebarea lui şi continuă: 

— Ai idee unde sunt situate aceste planete? 

— Nu ştiu nimic, jur. Faceţi analiza vocii şi veţi vedea că nu 
mint. 

— Nu există aşa ceva pentru specia ta! zise McKie. 

Palenki îl măsură o clipă, apoi îl blestemă: 

— Fie ca ouăle tale să putrezească! 

— Descrie-mi-l pe Pan Spechi! ordonă MckKie. 

— Refuz colaborarea! 

— Acum e prea târziu! Eşti obligat să accepţi drumul meu. 

— Drumul dumneavoastră? 


— Dacă vei colabora cu toţi cei prezenţi, ţi se vor ierta 
păcatele. 

— O altă trădare! ricană Palenki. 

McKie se întoarse spre Bildoon: 

— Ar fi mai bine să chemăm Consiliul Palenki şi să îi 
predăm dosarul. 

— Cred că e cel mai bine! aprobă Bildoon. 

— Staţi! ţipă Palenki. Cine îmi garantează că pot avea 
încredere în voi? 

— Absolut nimeni, răspunse Mckie. 

— Deci nu prea am de ales, nu-i aşa? 

— Da. 

— Fie ca mucegaiul să vă mănânce ouăle dacă mă veţi 
trăda! 

— Aşa să fie, aprobă McKie. Acum descrie-l pe Pan Spechi. 

— Era egostazat. I-am văzut cu ochii mei cicatricile, iar el 
s-a lăudat cu ele ca să-mi câştige încrederea. 

— Cu cine semănă? 

— Nu ştiu, toţi Pan Spechi sunt cam la fel. Dar cicatricile 
lui erau violete. 

— Avea şi un nume? 

— Da. Se numea Cheo. 

McKie privi întrebător spre Bildoon. 

— Ceea ce înseamnă semnificaţii noi pentru idei vechi, 
explică directorul Biroului. Desigur, e un nume de 
împrumut luat din dialectele Pan Spechi din vechime. 

McKie se îndreptă din nou spre Palenki. 

— Ce fel de aranjament aţi stabilit? 

— Aranjament? 

— Ce contract?... Ce garanţii?... Ce garanţii aveai pentru 
onorarea plăţii? 

— Oh! Cheo a numit unii tovarăşi aleşi de mine în funcţia 
de directori ai acestor planete. 

— Eficient! zise McKie. Simplu acord de folosire. Cine ar 
putea depune mărturie sau cine ar găsi o dovadă, oricare ar 
fi ea? 


McKie scoase trusa lui specială, extrase holograful, îl reglă 
pentru proiecţie şi programă imaginea dorită. După câteva 
secunde, înregistrarea luată de rechizitorul wreav prin 
culoarul S apăru în faţa ochilor interogatului. McKie făcu 
încet-încet un tur complet al proiecției, pentru ca Palenki să 
o poată examina din toate unghiurile. 

— Ei, el e Cheo? întrebă el. 

— Cicatricile sunt identice cu ale lui. E aceeaşi persoană. 

— E o identificare valabilă, îi spuse McKie lui Bildoon. 
Palenki ştiu să recunoască astfel de lucruri mai bine ca 
oricine altcineva în univers. 

— Motivele phylumului nostru sunt extrem de complexe, 
făcu Palenki cu mândrie. 

— Ştim, ştim, aprobă Mckie. 

— Şi crezi că am câştigat ceva prin interogatoriul ăsta? 
întrebă Bildoon. 

— Ce n-aş da să-ţi pot răspunde! oftă Mckie. 

McKie şi Tuluk se cufundaseră într-o discuţie despre 
regenerarea timpului, fără a-i baga în seamă pe cei opt 
rechizitori, care îi supravegheau, deşi aceştia erau şi ei 
vizibil interesaţi de argumentele celor doi bărbaţi. 

Teoria făcuse ocolul Biroului în mai puţin de şase ore de la 
interogatoriul şefului de phylum, Biredch d'Ank. Şi avea şi 
detractori, şi susţinători. 

La ordinul lui McKie, ocupau acum o sală de conferinţe 
inter-specii, în care instalaseră o consolă de ordinator. 
Acum, încercau să analizeze raportul între teoria lui Tuluk 
şi fenomenele subatomice de aranjare, descoperite în fâşia 
de piele a biciului şi în alte obiecte provenite de la Abnethe. 

După părerea lui Tuluk, aranjările puteau furniza un 
vector spaţial, care ar fi putut indica ascunzătoarea lui 
Abnethe. 

— Trebuie să existe un vector de locuinţă în dimensiunea 
noastră, insistă Tuluk. 

— Admiţând că ai dreptate, la ce ne ajută acest lucru? 
întrebă McKie. Oricum, ea nu se află în dimensiunea 


noastră. Mai curând, aş sugera să ne întoarcem la Calebană 
pentru... 

— Ai auzit ce a zis Bildoon. Nu pleci nicăieri. Să lăsam 
Sfera pe seama rechizitorilor, iar noi să ne concentrăm 
asupra... 

— Dar Fanny Mae e unica noastră sursă de date noi! 

— Fanny?! Ah, da! Calebana... 

Tuluk aparţinea genului topograf. Îşi alcătuia un parcurs 
eliptic, în apropierea estradei întunecate, şi îşi înfunda 
mandibulele în pliul inferior al fantei faciale, nelăsându-şi 
expuşi decât ochii şi orificiul vocalo-respirator. 

Cu furca flexibilă, ce îi servea drept picioare, înconjura 
cani-fotoliul lui McKie, apoi se îndrepta spre cealaltă 
extremitate a estradei, în punctul ocupat de un rechizitor 
laclac, de unde, printr-o întoarcere în zig-zag printre 
rechizitorii de pază, ajungea iar la McKie. Înconjura din nou 
cani-fotoliul şi iar îşi relua itinerariul... 

Aşa îi găsi Bildoon. Îl opri pe Tuluk cu un gest. 

— Sunt zeci de ziarişti afară. Nu ştiu cum au mirosit 
povestea asta, dar acum au dat navală. Am putea să 
rezumăm totul printr-o frază: «Calebanii sunt implicaţi în 
ameninţarea cu sfârşitul universului.» McKie, ai altă idee? 

— Abnethe! zise McKie, fără a-şi ridica privirea de pe 
desenul complicat pe care tocmai era pe punctul de a-l 
încheia. 

— Dar e o nebunie! 

— Niciodată nu am spus că femeia e întreagă la minte. Ştii 
de câte agenţii de presă şi staţii de emisie dispune? 

— Da... sigur, dar... 

— A făcut cineva vreo apropiere între persoana ei şi 
această ameninţare? 

— Nu, dar... 

— Nu ţi se pare ciudat? 

— Dar de unde să ştie ziariştii că ea... 

— Dar cum de nu sunt la curent cu relaţiile ei cu 
calebanii? Mai ales după ce au vorbit cu tine? 


McKie se ridică, îşi abandonă desenul şi se îndreptă spre 
poartă însoţit de un grup de rechizitori. 

— Stai! ţipă Bildoon. Unde te duci? 

— Să le povestesc despre Abnethe. 

— Ţi-ai pierdut minţile?! Doar atât aşteaptă pentru a ne 
ataca oficial. Un caz banal de atac la persoană... 

— Dar putem cere prezenţa ei în faţa curţii, în calitate de 
acuzatoare, zise McKie. Păcat că nu ne-am gândit mai 
devreme la aşa ceva. Apărarea perfectă: buna-credinţă a 
acuzării. 

Bildoon i se alătură şi, încadraţi de rechizitori, se 
îndreptară amândoi către sala plină de ziarişti. Tuluk îi 
urma la câţiva paşi în urmă. 

— Stai să cer părerea celor de la Juridic. Poate ai dreptate, 
dar e mai bine..., şovăi directorul. 

— Mckie, zise şi Tuluk. Nu crezi că... 

— Nu acum! i-o reteză McKie. Şi se întoarse către Bildoon: 

— Cât timp crezi că ne-a mai rămas? 

— Cine ştie? 

— Poate cinci minute! 

— Mai mult decât atât! 

— Dar nu eşti sigur. 

— Am plasat rechizitori şi în Sferă şi în exterior. Ei... reduc 
atacurile lui Abnethe la un minut... 

— Nu vrei să laşi nimic la voia întâmplării, nu? 

— Bineînţeles, deşi... 

— Ei bine, voi povesti totul presei. 

— MckKie, femeia asta are relaţii în multe regiuni 
guvernamentale, cum nici nu visezi tu! Nici nu ai idee ce am 
descoperit în... Vom avea cu ce să ne batem capul vreme 
de... 

— Are relaţii în cele mai înalte sfere, nu? 

— Fără îndoială. 

— Cu atât mai mult, e vremea să dăm totul la iveală. 

— Vei crea panică! 


— Chiar avem nevoie de niţică panică! Asta va incita tot 
felul de co-senzitivi să ia legătura cu ea - şi prieteni, şi 
nebuni, şi duşmani. Informaţiile vor curge. lar noi avem 
nevoie cu orice preţ de date noi! 

— Şi dacă aceşti copii pierduţi - Bildoon arătă cu bărbia 
spre holul forfotind de ziarişti - vor refuza să te creadă? 
Doar te-au mai auzit vânzând gogoşi, McKie! Să 
presupunem că nu te iau în serios. Ce faci atunci? 

McKie ezită. Pentru prima dată, îl vedea pe director atât 
de şovâăielnic, de ineficient... El, care era recunoscut drept 
un spirit viu, cu intuiţii sclipitoare!... Să fi fost Bildoon 
mituit de Abnethe? Imposibil! Dar prezenţa acelui Pan 
Spechi egostazat îi cauzase, probabil, un şoc, 
traumatizându-l profund, în calitatea lui de co-apartenent la 
această specie. Fără a mai pune la socoteală faptul că 
Bildoon era pe cale de a-şi pierde în curând ego-ul. Oare ce 
se petrecea în spiritul unui pan spechi, când se apropia 
clipa fatidică şi era obligat să se întoarcă în anonimatul 
incubatorului? O sporire a rezistenţei psihice? Sau, din 
contră, o inhibare a gândirii? 

Cu o voce şoptită, dar calculată, McKie îl întrebă pe 
Bildoon: 

— Eşti gata să renunţi acum la funcţia de director al 
Biroului? 

— Sigur că nu! 

— Ne cunoaştem de ceva timp, continuă McKie în şoaptă. 
Cred că ne-am înţeles şi ne-am respectat reciproc. Ştii bine 
că nu ai fi ocupat postul dacă eu m-aş fi opus. Şi acum, ca 
de la bărbat la bărbat: ţi-ai dat cu adevărat întreaga 
măsură a capacităţilor tale în afacerea asta? 

Chipul lui Bildoon era furios, răvăşit. Pe fruntea lui se 
desena o cută de îngrijorare. 

McKie aştepta. În momentul fatal, ego-ul lui Bildoon se va 
întoarce la starea larvară, inutilă. Din incubatorul lui se va 
ivi o altă personalitate, un co-senzitiv dotat cu toate 
cunoştinţele lui, dar profund modificate de fişa sa genetico- 


morală specifică. Oare şocul declanşat de afacerea cu 
Abnethe grăbise criza directorului? MckKie nu dorea aşa 
ceva. Ţinea cu adevărat la Bildoon, dar în această luptă 
disperată, nu aveau ce căuta sentimentele personale. 

— Unde vrei să ajungi? murmură Bildoon. 

— Nu încerc să îmi bat joc de tine, nici să accelerez un... 
proces natural. Dar ne aflăm în stare de urgenţă. Nu te voi 
mai susţine pentru direcţia Biroului şi voi face un scandal 
de toată frumuseţea dacă nu îmi spui adevărul. 

— Dacă am fost eficient? Dacă am făcut tot ce mi-a stat în 
putere? 

Înclină uşor capul, apoi continuă: 

— Cunoşti răspunsul la fel de bine ca şi mine. Dar nici tu, 
McKie, nu poţi spune că nu ai să îţi reproşezi nici o 
slăbiciune. 

— Cine nu are? 

— Tocmai! interveni şi Tuluk, apropiindu-se de ei şi 
măsurându-i atent, rând pe rând. 

Apoi continuă: 

— Scuzaţi-mă, dragii mei, dar wreavii au auzul foarte 
dezvoltat, aşa că, fără să vreau, am auzit totul. Permiteţi-mi 
un mic comentariu: undele de şoc, sau oricum s-ar numi ele, 
care însoțesc plecarea calebanilor, au făcut atâtea ravagii 
printre noi, încât am fost cu toţii obligaţi să ne îndopăm cu 
agresal şi alte... 

— Vrei să spui că facultăţile noastre intelectuale sunt 
slăbite, i-o reteză Bildoon. 

— Şi nu numai. 'loate evenimentele astea au lăsat... 
sechele. Ziariştii nu îl vor ridiculiza pe McKie. 'Toţi co- 
senzitivii caută un răspuns în ceea ce priveşte răul acesta 
ciudat care s-a abătut asupra tuturor. Orice explicaţie va 

— Pierdem vremea aiurea, zise MckKie. 

— Ce vrei să faci? întrebă Bildoon. 

— Mai multe. În primul rând, vreau să decretez punerea în 
carantină a planetei Steaydon. Nimeni să nu aibă acces la 


esteticieni şi nici ei să nu poată părăsi planeta. 

— Dar e o nebunie! Ce motive am putea invoca? 

— De când Biroul de Sabotaj trebuie să îşi justifice 
faptele?! întrebă McKie. Datoria noastră e de a încetini 
mersul administraţiei. 

— Dar ştii cât e de fragilă poziţia noastră acum, McKie, 
obiectă Bildoon. 

— A doua măsură, continuă MckKie imperturbabil, va 
consta în invocarea, în faţa taprisioţilor, a clauzei de 
urgenţă. Astfel, vor fi obligaţi să ne comunice conţinutul 
mesajelor tuturor persoanelor bănuite de a avea relaţii cu 
Abnethe. 

— Dar se va spune că încercăm să preluăm puterea! 
protestă Bildoon. Dacă facem aşa ceva, ne vom lovi de o 
opoziţie puternică, vor exista înfruntări violente. Ştii cât 
preţ pun majoritatea co-senzitivilor pe libertatea lor 
individuală. În plus, clauza de alertă n-a fost prevăzută 
pentru aşa ceva. E o procedură specială de identificare în 
cadrul normal... 

— Dacă nu luăm aceste măsuri, vom muri cu taprisioţi cu 
tot, zise McKie. Va trebui să-i facem să înţeleagă ce miză 
imensă e pusă în joc. Ne este indispensabilă colaborarea lor 
voluntară. 

— Nu cred că i-aş putea convinge, rosti Bildoon. 

— Dar va trebui să încerci! 

— Şi cum ne vor ajuta taprisioţii? 

— Uite cum: şi taprisioţii şi esteticienii operează într-o 
manieră similară cu cea a calebanilor, dar nu cu... aceeaşi 
putere. Şi sunt convins că se adapă cu toţii de la aceeaşi 
sursă. 

— Ce se va întâmpla când îi vom izola pe esteticieni? 

— Abnethe nu se poate ţine departe de ei multă vreme. 

— Dar probabil că are propria ei armată de esteticieni. 

— Dar Steadyonul rămâne centrul lor de iradiere. Dacă îl 
vom declara în stare de carantină, presupun că toţi 
esteticienii, oriunde s-ar afla, îşi vor înceta activitatea. 


Bildoon se întoarse spre Tuluk. 

— Taprisioţii ştiu mai multe decât spun despre conjuncţii, 
spuse acesta din urmă. Cred că vor fi cooperanţi, dacă le 
vom explica faptul că ultimul caleban care ne-a rămas e pe 
cale de a intra în discontinuitatea finală. Sunt sigur că vor 
înţelege implicaţiile morţii lui. 

— Pentru început, aş prefera să mi le explicaţi şi mie, 
spuse Bildoon. Dacă taprisioţii ştiu să folosească aceste... 
aceste... în fine, cum le ziceţi voi, înseamnă că ştiu şi cum să 
evite dezastrul. 

— Este cineva care să îi întrebe aşa ceva? mormăi MckKie. 

— Esteticieni... taprisioţi... Şi, mă rog frumos, ce îţi mai 
umblă prin minte? se minună Bildoon. 

— Mă întorc la Sferă! anunţă MckKie. 

— Nu îţi pot asigura o protecţie atât de bună ca cea de 
aici, îl avertiză Bildoon. 

— Ştiu. 

— Sfera este prea mică. lotuşi, dacă ar accepta Calebana 
să se deplaseze... 

— Nu vrea. l-am propus şi eu. 

Bildoon suspină... O reacţie emoţională cât se poate de 
omenească. Când s-au hotărât să copie modelul uman, Pan 
Spechi au preluat mai mult decât aspectul fizic. Rămâneau, 
totuşi, anumite diferenţe profunde, iar McKie nu reuşise 
niciodată să le uite. Oamenii nu cunoşteau prea bine 
psihologia acestei specii. Ce putea gândi acest co-senzitiv 
plin de demnitate, înaintea iminentei disoluţii a ego-ului 
său? Unul dintre tovarăşii săi de abator îl va înlocui, îmbibat 
de cunoaşterea milenară, împărtăşită de toţi membrii 
grupului... El va fi noultitular al ego-ului. Iar ceilalţi, 
carnivori activi şi esteţi, se vor cufunda într-un somn 
adânc... Toţi erau legaţi între ei, dar... oare în ce fel? 

McKie strânse buzele, suspină adânc şi întrebă: 

— Dar tu, Bildoon, tu percepi conjuncţiile? 

Bildoon ridică din umeri: 

— Înţeleg la ce te gândeşti, dragul meu. 


— Ei bine?! 

— Poate că Pan Spechi împărtăşesc această putere, dar, 
chiar dacă ar fi aşa, procesul este în întregime inconştient. 
Nu pot să îţi spun mai multe. 'Te afli deja la limita 
domeniului privat al incubatorului. 

McKie plecă fruntea. Domeniul privat al incubatorului era 
ultima linie de apărare a existenţei unui Pan Spechi, care 
era în stare să şi moară pentru a-l apăra. Nici o logică, nici 
o rațiune nu puteau opri acest proces automat, dacă 
apucase deja să se declanşeze. Avertizându-l, Bildoon 
făcuse dovada unei reale şi profunde prietenii. 

— Suntem într-o situaţie disperată, adaugă, totuşi, McKie. 

— Ştiu, răspunse Bildoon cu un accent de profundă 
demnitate. Poţi să iei măsurile pe care le-ai propus. 

— Mulţumesc. 

— Dar ia seama! E capul tău în joc! 

— Cu condiţia să nu îl pierd înainte de termen, glumi 
MckKie. 

Şi, spunând aceste vorbe, deschise uşa imensului hol plin 
de ziarişti. În faţa lor se afla o linie de rechizitori. McKie, 
contemplând scena, se gândi brusc că toţi cei aflaţi în 
mijlocul camerei erau la fel de vulnerabili ca şi cei din 
clădirea Biroului de Sabotaj. 

Când McKie ajunse la Sferă, pe terasa înaltă se 
îngrămădeau deja o mulţime de co-senzitivi. 

«Repede se mai răspândesc noutăţile!» îşi spuse el în 
gând. 

Echipe speciale de rechizitori, solicitate tocmai pentru 
astfel de probleme, încercau să împiedice accesul pe faleză 
şi barau căile spre platoul de lavă. Un ecran special, emis 
de aparatele Biroului, încerca să ţină la distanţă mulţimea 
de maşini zburătoare de tot felul, ce dădeau târcoale Sferei. 

McKie, aflat lângă Sferă, contemplă această activitate 
febrilă. Briza dimineţii îi mângâia obrajii cu o pulbere fină 
de stropi. Se îndreptă spre culoarul care îl conducea în 
biroul lui Furuneo, unde lăsase nişte instrucţiuni, apoi luă o 


maşină aeriană a Biroului, pentru a putea face o scurtă 
călătorie până la platoul de lavă. 

Deschiderea Sferei era aşa cum o lăsase. În jur, într-o 
aparentă dezordine, se învârteau o sumedenie de 
rechizitori, care supravegheau fiecare părticică de teren. 
Şi, în interiorul Sferei, alţi rechizitori, aleşi pe sprânceană, 
îşi continuau dificila supraveghere. 

Era destul de devreme după ora locală, dar McKie îşi 
spuse că, practic, comunicările în timp real făceau aceste 
referinţe destul de arbitrare. În cartierul general de pe 
Central era noapte, în sediul Consiliului Local al 
taprisioţilor, acolo unde Bildoon ducea încă tratative, era 
după-amiază şi... doar Spaţiul Imuabil putea şti ce oră era 
în locul în care Abnethe îşi stabilise baza de operaţii. 

«Poate e chiar mai târziu decât îşi închipuie ei», îşi spuse 
Mckie. 

Îşi făcu loc prin cordonul de rechizitori, sări prin 
deschiderea ovală şi aruncă o privire în interiorul Sferei, ce 
era scăldată în familiara lumină mov. Era cald, la adăpost de 
vânt şi de stropii reci, dar nu chiar atât de cald precum îşi 
amintea. 

— Calebana a vorbit? întrebă el un rechizitor laclac, care 
păzea interiorul Sferei. 

— Eu nu aş numi «vorbit» ceea ce face ea, dar răspunsul 
este: nu recent. 

— Fanny Mae! o chemă Mckie. 

Nici un răspuns. 

— Eşti aici, Fanny Mae? insistă el. 

— Mckie? Invoci prezenţa, Mckie? 

McKie avu senzaţia că îi captase vorbele cu globii oculari, 
care le transmiseseră apoi centrilor auditivi. Impulsurile 
erau mult mai slabe decât cele cu care se obişnuise. 

— De câte ori a fost flagelată în ziua precedentă? îl întrebă 
pe laclac. 

— Ziua locală? se interesă acesta. 

— Ce contează? 


— Credeam că doriţi coordonatele precise! răspunse el 
jignit. 

— Încerc să aflu dacă a fost atacată recent. Îmi pare mai 
slăbită decât ultima oară. 

Şi McKie privi gânditor lingura uriaşă în care plutea non- 
prezenţa Calebanei. 

— Atacurile au fost sporadice şi intermitente, dar nu prea 
eficiente. Am adunat alte bice şi braţe de Palenki, dar avem 
greutăţi cu transportarea lor la laborator. 

— MckKie invocă prezenţă de persoană calebană numita 
Fanny Mae? întrebă Calebana deodată. 

— Sunt aici, Fanny Mae, răspunse el. 

— Posezi configurații noi de conjuncţii, dar te recunosc, 
Mckie. 

— Contractul cu Abnethe ne poartă tot spre 
discontinuitatea finală? o întrebă McKie. 

— Intensitate de proximitate. Patroană a mea doreşte 
cuvânt cu tine. 

— Abnethe?! Vrea să-mi vorbească? se miră McKie. 

— Exact. 

— Dar ar fi putut oricând să mă contacteze. 

— Abnethe transmis cerere prin persoană a mea. Ea cere 
legătura prin conjuncţii anticipate. Aceleaşi conjuncţii pe 
care voi le desemnaţi prin apelativul acum. Recuperezi asta, 
Mckie? 

— Da, da, mormăi el. Ei bine, să spună ce are de spus. 

— Abnethe cere îndepărtare tovarăşi de prezenţă a ta. 

— Să rămân singur?! făcu el uimit. Şi ce o face să creadă 
că aş accepta aşa ceva? 

Acum era ceva mai cald. Cu dosul palmei, McKie îşi şterse 
transpiraţia de pe buza superioară. 

— Abnethe vorbeşte de motivaţie co-senzitivă numită 
curiozitate, declară Calebana. 

— Ei bine, voi avea şi eu condiţiile mele, ripostă MckKie. 
Explică-i că nu accept convorbirea, dacă nu îmi prezintă 
garanţii că nu mă va ataca. 


— Eu dau garanţie. 

— Tu, Fanny Mae? 

— Probabilitate în garanţie de Abnethe apare... 
incompletă. Descriere aproximativă. Garanţie a mea 
intensă... puternică. Directă? Poate. 

— Şi de ce îmi dai tu garanţia asta? 

— Patroană Abnethe arată dorinţă puternică de a vorbi. 
Contract prevede acest... serviciu? Termen foarte adecvat. 
Serviciu. 

— Deci tu îmi vei garanta securitatea, da? 

— Probabilitate intensă, nimic altceva. 

— Nici un atac în timpul convorbirii! insistă McKie. 

— Conjuncţiile aşa indică. 

În spatele lui McKie, laclacul mormăi: 

— Înţelegeţi tot ce spune? 

— la-ţi oamenii şi şterge-o de aici! ordonă MckKie. 

— Domnule, ordinele mele... 

— La naiba cu ordinele tale! Acţionez în calitate de 
Sabotor Extraordinar investit cu puteri depline de către 
însuşi directorul Biroului. Hai, dispăreţi de aici! 

— Domnule, reluă laclacul, după ultima flagelare nouă 
rechizitori şi-au pierdut minţile, în ciuda agresalului şi a 
altor droguri, care ar fi trebuit să-i protejeze. Nu îmi pot 
asuma responsabilitatea. 

— Vei răspunde în curând de o staţie de supraveghere 
într-o lume pustie, dacă nu faci mai repede ce îţi spun. Te 
voi aduce în faţa... 

— Ameninţările dumneavoastră nu mă sperie, domnule. 
Totuşi, aş vrea să îl consult şi pe domnul Bildoon, dacă-mi 
permiteţi. 

— Consultă-l, dar repede! Ai un taprisiot afară. 

Laclacul îl salută şi ieşi din Sferă prin deschiderea îngustă. 
Însoţitorii săi, rămaşi în interior, îşi continuau 
supravegherea şi, din când în când, aruncau priviri 
nervoase spre MckKie. 


«La urma urmelor, sunt şi ei nişte co-senzitivi curajoşi», îşi 
spuse McKie. Îşi făceau cum se cuvine datoria, în mijlocul 
tuturor acestor primejdii... Chiar laclacul, în perseverenţa 
lui, făcuse dovada unui curaj fantastic. Era totuşi evident că 
nu făcea decât să se supună ordinelor... 

Resemnat, McKie aşteptă. 

Îi veni în minte un gând ciudat: dacă vor pieri toţi co- 
senzitivii din univers, se vor opri şi toate centrele de 
producere de energie, toate maşinile şi toate uzinele vor 
cunoaşte un sfârşit tăcut. Nu va mai exista nici o ureche, 
care să prindă din zbor aceste ultime zvâcniri ale metalelor, 
ultimele pocnete ale sticlei ori plasticului... 

Doar arborii vor rămâne să privească răsăritul - arbori 
aureolaţi de un nor rece, auriu... 

Vor muri şi cani-fotoliile, căci nimeni nu le va mai hrăni. Se 
vor descompune şi feriboturile din proteine... 

Se gândi apoi la putrezirea lui, a cărnii trupului său... 

În întreg universul, toate câte erau plămădite din carne 
vor îndura aceeaşi soartă. 

În ritmul propriu universului, sfârşitul nu va ocupa decât o 
secundă. 

Un suspin pierdut în mijlocul unui uragan... 

Laclacul se ivi în deschizătura Sferei: 

— Domnule, am instrucţiuni să mă supun ordinelor 
dumneavoastră, dar trebuie să menţin totuşi un contact 
vizual, pentru a putea interveni la cel mai mic semn de 
pericol. 

— Bine, aşa să faci, dacă nu se poate altfel, acceptă McKie. 
Hai, plecaţi! 

O clipă mai târziu, rămase singur cu Calebana. Era 
cuprins de sentimentul că fiecare colţ din acest loc era o 
capcană. Un fior îi zgudui trupul: nu risca prea mult? 

Dar situaţia era disperată. 

— Unde e Abnethe? întrebă el. Credeam că vrea să îmi 
vorbească. 


În stânga lingurii uriaşe, se deschise brusc un culoar. În 
mijlocul unui halou de un roz pal, se ivi capul, apoi umerii 
lui Abnethe. Deşi lumina era destul de puternică, McKie 
reuşi să observe modificările subtile ale obrazului ei. Se 
bucură observând că fruntea îi era plină de riduri, coafura - 
răvăşită, iar globii oculari erau acoperiţi de o reţea fină de 
capilare roşiatice. Era evidentă lipsa esteticienilor! 

— Eşti dispusă să te predai justiţiei? întrebă MckKie. 

— Iată o întrebare stupidă! declară Abnethe. Doar eşti 
singur, la bunul meu plac. 

— Câtuşi de puţin. Sunt... 

McKie se opri, văzând surâsul ironic care plutea pe buzele 
ei. 

— Remarci, sper, spuse ea, faptul că Fanny Mae a închis 
accesul la rezidența ei. 

MckKie aruncă o privire rapidă şi văzu că avea dreptate. 
Dar de ce? Să fi trădat Calebana? 

— Fanny Mae! aproape că ţipă Mckie. M-ai asigurat că... 

— Nici un atac, răspunse Calebana. Doar izolare. 

McKie îşi închipui consternarea rechizitorilor de afară. 
Niciodată nu vor reuşi să forţeze intrarea în Sferă. În 
încăpere domnea o tăcere adâncă. 

— Fie, izolare! suspină el. 

— lată că ai redevenit rezonabil, zise Abnethe. Ne aflăm 
pe un teren neutru. McKie, ai început să devii stânjenitor. 

— Oh! Sper chiar mai mult decât atât. 

— Poate. 

— Şi mie mi s-a părut stânjenitor acel Palenki al tău, ştii 
care, cel care voia să mă taie în bucăţi. Acum, când îmi 
amintesc totul, îmi dau seama că am suferit enorm. 

Abnethe tremura. 

— Dacă tot a venit vorba, reluă McKie, ştim unde te afli, 
Mliss. 

— Minţi. 

— Deloc. Vezi tu, de fapt, nu eşti acolo unde îţi închipui că 
eşti. Crezi că te-ai deplasat în trecut, dar te înşeli! 


— Nu ştii ce spui! 

— Am reflectat îndelung. Locul în care te afli este construit 
din bucăţi, ce provin din conjuncţiile tale - amintiri, vise, 
dorinţe - sau, poate, chiar din propriile tale descrieri. 

— Ce tâmpenie! exclamă ea. 

Dar părea agitată. 

— Căutai un loc sigur, unde să te adăposteşti de 
apocalipsă, continuă MckKie. Doar Fanny Mae te prevenise 
în ceea ce priveşte discontinuitatea finală. Probabil că tot ea 
ţi-a făcut o demonstraţie a puterilor ei, arătându-ţi anumite 
locuri ale propriilor tale conjuncţii şi ale prietenilor tăi, 
locuri unde v-ar putea transporta. Asta ţi-a dat geniala idee 
să... 

— Baţi câmpii! îl opri Abnethe. 

Dar chipul ei era livid. 

McKie se mulţumi să zâmbească. 

— Nu ţi-ar strica o vizită la esteticieni. Nu prea eşti în 
formă, o ironiză el. 

Abnethe se încruntă. 

— Oare esteticienii refuză să mai lucreze pentru tine? 
insistă el. 

— Se vor răzgândi! 

— Când? 

— Când vor vedea că nu au de ales. 

— Poate. 

— Pierdem vremea, MckKie. 

— Aşa e. Ce voiai să îmi spui? 

— Trebuie să ne înţelegem, McKie. Doar noi doi. 

— Ai de gând să te căsătoreşti cu mine? 

— Acesta este preţul tău? 

Abnethe părea surprinsă. 

— Nu ştiu încă. Şi Cheo? 

— Am început să mă satur de Cheo. 

— De aşa ceva mă temeam. Mă întreb în cât timp te vei 
sătura şi de mine. 


— Îmi dau seama că nu eşti sincer. Cred, totuşi, că ne-am 
putea înţelege. 

— Ce te face să crezi asta? 

— E părerea lui Fanny Mae. 

MckKie scrută non-prezenţa luminoasă a Calebanei. 

— Fanny Mae ţi-a spus părerea ei? şopti el. 

Şi se gândi: «Fanny Mae îşi determină reacţiile în funcţie 
de conjuncţiile pe care le percepe. Diferențe rafinate: 
conjuncţii, conjuncţii amestecate, percepții speciale, 
adaptate modului ei particular de a consuma energie.» 

Fruntea îi era îmbrobonată de sudoare. Se aplecă puţin, 
convins că se afla în faţa unei descoperiri zguduitoare. 

— Tot mă mai iubeşti, Fanny Mae? întrebă el. 

Ochii lui Abnethe se căscară larg, uimiţi. 

— Certitudine de afinitate, răspunse Calebana. Iubire 
egală, coerentă pe care posed de la persoana ta, McKie. 

— Cum apreciezi tu existenţa mea uniliniară? o întrebă el. 

— Afinitate intensă. Produs de sinceritatea tentativei de 
comunicare. Eu-persoană-calebană iubesc pe tine- 
persoană-umană, McKie. 

Abnethe îl fulgeră cu privirea. 

— Am venit aici ca să discutăm o problemă care ne 
interesează pe amândoi. Nu mă aşteptam să asist la un 
dialog fără cap şi fără coadă între tine şi proasta asta de 
Calebană! 

— Nu prostie în persoană a mea! protestă Calebana. 

— Ascultă, McKie, zise Abnethe coborând vocea. Am venit 
să îţi fac o propunere, în interesul nostru reciproc. Vino cu 
mine! Nu contează în ce calitate, dar îţi jur că vei avea 
avantaje cum nici nu poţi... 

— Încă nu ai înţeles ce se întâmplă cu tine! Mă uimeşti! 
spuse Mckie. 

— Imbecilule! Te-aş putea face împărat! 

— Ai măcar habar unde te-a ascuns Fanny Mae? Locul 
acesta, unde tu te simţi în siguranţă... 

— Mliss! 


Vocea furioasă venea de undeva, din spatele lui Abnethe, 
dar posesorul ei rămânea încă invizibil pentru McKie. 

— Tu eşti, Cheo? strigă McKie. Ai înţeles unde te afli? Este 
imposibil ca un Pan Spechi să nu bănuiască adevărul. 

Apăru o mână, care o împinse cu brutalitate pe Abnethe. 
În deschiderea culoarului, se ivi chipul unui Pan Spechi 
egostazat: 

— Eşti prea abil, McKie! spuse Cheo. 

— Cum îndrăzneşti, Cheo?! strigă Abnethe. 

Cheo se răsuci. Braţul lui se zări plutind în gura tunelului. 
Se auzi un zgomot înfundat, un țipăt, o altă lovitură... Cheo 
dispăru o clipă din raza vizuală a lui McKie, dar reapăru 
rapid. 

— Ai fost deja într-un astfel de loc, nu-i aşa, Cheo? insistă 
McKie. Într-un alt stadiu al existenţei tale nu erai o femelă 
procreatoare undeva, în neantul incubatorului vostru? 

— 'Te crezi prea puternic! 

— Vei fi obligat să o ucizi, ştii bine. Altfel, toată munca va fi 
în zadar. Căci te va înghiţi, îţi va lua în stăpânire ego-ul. Ea 
va fi tu. 

— Nu ştiam că aşa se întâmplă şi la oameni! 

— Oh, da, uneori: Doar eşti în universul lui Abnethe, nu-i 
aşa, Cheo? 

— Da, poate, universul ei, admise Cheo. Dar faci o 
greşeală, McKie. Mliss e în mâinile mele. La fel şi universul 
ei. Chiar şi tu eşti în puterea mea. 

Tubul vortal al culoarului se micşoră brusc şi se lansă spre 
McKie. Acesta sări într-o parte strigând: 

— Fanny Mae! Mi-ai promis! 

— Conjuncţii noi, zise Calebana. 

McKie se aruncă la pământ. Culoarul se ivi brusc lângă el. 
Apărea şi dispărea din neant ca un rât drăcesc, de fiecare 
dată tot mai aproape de McKie. Ferindu-se, sărea dintr-un 
loc în altul, încordându-şi din greu ultimele puteri, în 
penumbra mov a Sferei. În cele din urmă, se trezi sub 


lingura uriaşă, scrutând cu priviri speriate spaţiul care îl 
înconjura. 

Tremura din toată fiinţa lui. Niciodată nu ar fi crezut că un 
culoar S ar putea fi mânuit cu atât de multă rapiditate. 

— Fanny Mae! spuse el cu o voce horcâită. Fă ceva! 
Închide Ochiul S. Opreşte-l! Aminteşte-ţi ce mi-ai promis: 
fără atacuri! 

Dar nu primi nici un răspuns. 

McKie întrezări extremitatea tubului vortal, care plutea 
chiar deasupra lingurii. 

— Mckie! 

Era vocea lui Cheo. 

— 'Te vor contacta, un apel la mare distanţă! Şi asta peste 
câteva secunde. Nu vei mai putea face nimic atunci! 

McKie îşi stăpâni un fior. Cheo spunea adevărul! Probabil 
că Bildoon era deja lângă un taprisiot. Pesemne că erau şi ei 
îngrijoraţi..., iar plytotransa îl va lăsa fără apărare. 

— Fanny Mae! şuieră el. Închide blestematul ăsta de Ochi 
S! 

Tubul vortal tremură puţin, se înălţă uşor şi făcu o mişcare 
de întoarcere laterală. McKie înjură, se chirci şi făcu un salt 
brusc peste marginea lingurii. 

Tubul vortal se trase înapoi. 

Se auziră nişte pocnituri surde, care, în urechile lui McKie, 
răsunară ca nişte bubuituri de tunet. Privi la dreapta lui, în 
stânga, în faţă, în spate: nici urmă de acel tub ucigaş. 

Brusc, deasupra lingurii, se auzi o izbitură violentă. În 
jurul lui McKie pluti o jerbă de scântei verzi. Se îndepărtă 
în grabă şi scoase pistolul cu raze. În deschiderea Ochiului 
S, se ivi un braţ de Palenki înarmat cu un bici. Era ridicat, 
gata să se abată iar asupra Calebanei. 

McKie mătură cu pistolul spaţiul ocupat de braţ chiar în 
clipa în care biciul lovi din nou. Pe marginea lingurii înflori 
iar cunoscuta jerbă de scântei verzi. Deschiderea culoarului 
deveni vagă, apoi dispăru de tot. 


McKie suspină şi închise ochii: pe retină îi persistau miile 
de steluțe verzi, luminoase. Acum îşi amintea... Îşi amintea 
ce căutase cu disperare în memorie în timpul analizei 
oţelului, în laboratorul lui Tuluk. 

— Ridică Ochiul S! 

Vocea lui Fanny Mae căzuse abrupt în tăcerea Sferei. Lui 
McKie i se păru că se infiltrase prin fruntea lui până în 
centrii limbajului. Pe toţi dracii, ce slabă ajunsese! 

Încet, McKie se ridică. Pe pământ zăceau braţul Palenki şi 
biciul, dar el nici nu le băgă în seamă. 

O jerbă de scântei! 

Era asaltat, invadat de emoţii stranii. Se simţea şi fericit şi 
furios, saturat de frustrări. În cap i se învârteau nebuneşte 
cuvinte fără rost, bucăţi întregi de fraze... 

Produs pervers al unei uniuni indecente! 

Jerba de scântei! Jerba de scântei! 

Trebuia să se agaţe de acest gând, oricare ar fi fost chinul 
nebuniei sau valul de emoţii declanşate şi precipitate de 
Fanny Mae, fără voia ei. 

Jerba de... jerba de... 

Fanny Mae era pe punctul de a muri? 

— Fanny Mae? 

Calebana nu răspunse, iar el se simţi copleşit de un val de 
emoţii stranii. 

McKie ştia că trebuia să-şi amintească ceva. Ceva ce îl 
interesa pe Tuluk. Trebuia să-i spună ceva lui Tuluk. 

Jerba de scântei! 

Apoi îi veni brusc în minte fraza: «Configuraţia este cea 
care permite identificarea creatorului. O jerbă de scântei!» 

Parcă ar fi alergat ceasuri întregi, până la epuizare. Era cu 
nervii la pământ. Spiritul lui era ca o farfurie cu lichid 
vâscos, în care ideile abia mai fremătau. Creierul îi era pe 
punctul de a se lichefia, de a se scurge într-o cascadă 
irizată. Se risipea în afara propriului trup ca o jerbă de... 
jerbă de... 

Jerbă... de scântei... 


Strigă puţin mai tare: 

— Fanny Mae? 

În Sferă, vibră o linişte ciudată. O linişte fără emoţii, 
detaşată, ruptă de restul lumii. McKie se cutremură. 

— Fanny Mae, răspunde-mi! 

— Ochi S pleacă! răspunse Calebana. 

Lui McKie i se făcu ruşine. Fiinţa lui era invadată de un 
sentiment de culpabilitate atroce. Se simţea umilit, 
ruşinat... 

Clătină din cap. De ce să se simtă vinovat? 

Adevărul i se arătă brusc. Emoţia venea din exterior. De la 
Fanny Mae. Ea era... 

— Fanny Mae, zise el blând. Înţeleg că nu ai putut 
interveni ca să împiedici ceea ce s-a întâmplat. Nu-ţi 
reproşez nimic. 'Te înţeleg. 

— Conjuncţii neprevăzute, continuă Calebana. Tu 
surprinzi. 

— Înţeleg. 

— Surprinzi? Termen pentru intensitate de cunoaştere. 
Supracomprehensiune. 

— Supracomprehensiune, dacă vrei tu. 

Simţi că redevine calm, ca şi cum i s-ar fi luat o greutate 
de pe umeri. Îşi aminti brusc că trebuia să-i transmită lui 
Tuluk un mesaj vital. Dar, mai întâi, trebuia să se asigure că 
Cheo nu va reveni pe neaşteptate. 

— Fanny Mae, spuse el, îi poţi împiedica să folosească 
Ochiul S? 

— Obstrucţie, nu prevenire. 

— Vrei să spui că îi poţi încetini cursul? 

— Explică încetini. 

— Oh, nu! gemu MckKie. 

Îşi stoarse creierii să găsească o explicaţie accesibilă ei. 
Oare ea, în locul lui, ce ar spune? 

— Va fi... începu ezitant McKie. 

Apoi rosti hotărât: 


— Următorul atac se va situa pe o conjuncţie scurtă sau 
lungă? 

— Serie atacuri opreşte aici, zise Calebana. Doreşti să ştii 
durata după timpul vostru. Am supracomprehensiune de 
gând al tău. Linie lungă tăiată de puncte nodale de atac. 
Asta egal durată mai intensă după simţ temporal al vostru. 

— Durată mai intensă..., mormăi MckKie. 

Jerbă de scântei, îşi aminti el. Jerba de scântei... 

— Semnifici folosirea Ochi S de către Cheo, reluă 
Calebana. Aici, îndepărtare mai mare. Cheo se 
îndepărtează pe linia ta. Surprind intens pentru McKie. Da? 

«Cheo se îndepărtează pe linia mea», repetă în gând 
McKie. Tresări, dându-şi brusc seama ce însemna asta. Ce 
spusese înainte Fanny Mae? Că Ochiul se deplasează! «Eu 
sunt Ochiul S!» 

Acum, nici nu îndrăznea să respire, de teamă ca nu cumva 
uşoarele mişcări să nu-i risipească brusca şi clara 
comprehensiune. 

Supracomprehensiune! 

Se gândi la energiile care erau în joc. Fantastic! «Eu sunt 
Ochiul S!» Sau: «energia persoanei-sine e masă stelară!» 
Pentru a face ceea ce făceau în dimensiunea co-senzitivilor, 
calebanii aveau nevoie de energia unei mase stelare. Ea, 
Fanny Mae, absorbea puterea biciului! Ea însăşi spusese: 
«Ei căutau aici energia!» Calebanii se hrăneau aici, în 
această dimensiune! Fără îndoială că şi în altele. 

McKie încercă să-şi reprezinte subtilele capacităţi de 
diferenţiere, pe care trebuia să le posede Fanny Mae 
pentru a reuşi să comunice cu el. Era ca şi cum el s-ar fi 
cufundat într-un ocean, pentru a încerca să stabilească un 
dialog cu un microorganism oarecare. 

«Ar fi trebuit să înţeleg încă din clipa în care Tuluk a spus 
ca întrezăreşte în ce spaţiu trăia Calebana», îşi spuse McKie 
în gând. 

— Va trebui să luăm totul de la capăt, hotări el. 


— Multe începuturi există pentru fiecare entitate, remarcă 
Fanny Mae. 

MckKie suspină. 

În acel moment, simţi un contact taprisiot: era Bildoon. 

— Ce bine că ai întârziat puţin! zise McKie, retezând scurt 
orice întrebare a lui Bildoon. Iată ce ai de făcut... 

— Dar ce se petrece acolo? insistă directorul. Au murit o 
groază de rechizitori, mulţi au înnebunit, sunt... 

— Poate că eu sunt imun, sau poate sunt protejat de Fanny 
Mae, zise McKie. Dar ascultă-mă cu atenţie! Nu ne-a mai 
rămas mult timp. Trimite-l aici pe Tuluk. Are un aparat 
pentru identificarea configuraţiilor energetice ale creaţiei. 
Spune-i să aducă aparatul aici, la Sferă. Şi să se grăbească! 

În tăcerea apăsătoare din încăpere, McKie, sprijinit de 
peretele sferic, sorbea dintr-un termo-pahar apa 
răcoritoare şi urmărea cu interes felul în care Tuluk îşi 
aranja instrumentele. 

— Ce îi împiedică să ne atace acum, de exemplu? întrebă 
Tuluk. 

Împinse un inel de metal luminiscent montat pe un soclu 
gros, cu rulmenţi, în direcţia non-prezenţei Calebanei. 

— Ar fi trebuit să-l laşi pe Bildoon să aducă aici câţiva 
rechizitori, continuă el. 

— Da, sigur, ca cei care au făcut o criză mai devreme, nu? 

— Mai e o echipă odihnită afară. 

Tuluk meşteri ceva la inel, dublându-i diametrul. 

— Ne-ar fi încurcat mai mult ca orice altceva, spuse 
McKie. În plus, după părerea lui Fanny Mae, spaţierea nu îi 
este favorabilă lui Abnethe. 

Mai luă o gură de apă rece. În cameră era cam 
temperatura dintr-o saună, mai puţin gradul înalt de 
umiditate al acesteia din urmă. 

— Spaţierea..., repetă Tuluk. De aceea nu te-a prins 
Abnethe? 

Scoase o baghetă neagră, lungă de aproape un metru. 
Reglă un buton din vârful baghetei şi inelul luminiscent se 


contractă. Soclul masiv al aparatului emise un zgomot surd. 

— Nu au reuşit să mă prindă, pentru că am un protector 
care mă iubeşte, spuse McKie mai în glumă, mai în serios. 
Nu mulţi co-senzitivi se pot mândri cu iubirea unei 
Calebane. 

— Ce bei acolo? întrebă Tuluk. Vreunul din obişnuitele tale 
excitante mentale? 

— Eşti tare spiritual, ce să mai vorbim! Hai odată, mai 
meştereşti mult la aparatul acela? 

— Nu meşteresc. Nu pricepi că nu e vorba de un 
echipament portabil. Am de efectuat o mulţime de reglaje. 

— Păi, ce mai aştepţi? 

— Temperatura de aici nu-mi uşurează deloc lucrul! se 
plânse Tuluk. De ce nu putem lăsa o deschidere? 

— Pentru acelaşi motiv pentru care nu vreau paznici aici. 
Prefer să-mi asum singur riscurile, fără să mi se încurce 
printre picioare trupe întregi de co-senzitivi! 

— Dar de ce trebuie să fie atât de cald? 

— Nu putem face nimic, zise Mckie. Eu şi Fanny Mae am 
pălăvrăgit puţin şi am pus câteva lucruri la punct. 

— Pălăvrăgit? 

— Da, povestea cu căldura din încăpere. 

— A, era o glumă! 

— Mai trebuie şi glume din când în când. Mă întreb dacă 
ceea ce vedem sub forma unei stele este un caleban întreg 
sau numai o parte a lui. Aş opta mai curând pentru a doua 
variantă. 

McKie luă o înghiţitură mare de apă cu gheaţă, dar 
constată că gheaţa se cam topise. Tuluk avea dreptate. Era 
cald ca în infern! 

— E o teorie stranie, începu Tuluk. 

Opri zgomotul emis de instrumentele lui. În liniştea care 
se instală, ceva din interiorul cutiei continua să ticăie. Era 
un zgomot neliniştitor, care seamănă cu cel al unei bombe 
cu efect întârziat. Parcă numărau secundele într-o cursă 
mortală! 


Fiecare dintre aceste secunde se umfla, se umfla până se 
făcea cât un balon şi apoi exploda. Fiecare secundă 
reprezenta moartea care îi pândea. Tuluk, cu bagheta lui 
neagră, părea un magician din vechime. Dar procesul era 
răsturnat: secundele de aur le transforma în plumb. Mai 
mult, nici nu s-ar fi zis că asta făcea: nu avea deloc figura 
potrivită pentru un alchimist. Pe McKie îl scotea din sărite 
forma tubulară a wreavilor. Şi aveau gesturi atât de lente... 

Blestematul de tic-tac! 

Poate că Sfera Calebană era ultimul adăpost al 
universului, ultimul colţ ce mai conţinea încă viaţa co- 
senzitivă. Şi aici nu era nici măcar un pat în care să poată 
muri în chip demn! 

Wreavii nu dormeau în paturi, ci se odihneau pe suporturi 
înclinate. Erau îngropaţi în poziţie verticală. 

Tuluk avea pielea gri. 

Gri de plumb. 

«Dacă, totuşi, se va sfârşi totul, care dintre noi va fi ultimul 
plecat?», se întrebă McKie. Cine îşi va da ultimul, ultima 
suflare? 

Simţea ecoul propriilor sale temeri amplificat prin non- 
prezenţa Calebanei. Prea multe vieţi depindeau de aceste 
secunde care se scurgeau una după alta. 

Nici cântece, nici râsete, nici copii alergând... 

— Aici, zise Tuluk. 

— Ai terminat? 

— Voi fi gata curând. Dar de ce Calebana nu zice nimic? 

— l-am spus să-şi economisească forţele. 

— Ea ce crede despre teoria ta? 

— Crede că am găsit adevărul. 

Tuluk luă un solenoid din cutia cu instrumente şi îl inseră 
într-un receptacul, la baza tubului luminiscent. 

— Mai repede, mai repede, îl grăbi McKie. 

— Încurajările tale nu vor reduce deloc timpul necesar 
aranjării dispozitivului. Acum, de exemplu, mi-e foame. Am 
venit în grabă, nu am avut timp să-mi iau obişnuita masă 


zilnică. Dar asta nu înseamnă că voi începe să mă lamentez 
şi să mă las pradă unei precipitări generatoare de erori! 
preciză Tuluk sentenţios. 

— Dar acum ce faci, nu te lamentezi? Vrei puţină apă de la 
mine? 

— De două zile numai apă beau! 

— Atunci, nu e cazul să te oblig, nu-i aşa? 

— Eu nu înţeleg figura pe care vrei să o identifici. Nu are 
datele comparative care ar permite identificarea unui 
meşter sau... 

— Asta e munca lui Dumnezeu, nu a unui meşter! rosti 
Mckie. 

— Nu ar trebui să glumeşti cu divinitatea asta. 

— Eşti credincios sau, pur şi simplu, prudent? 

— Am făcut doar o remarcă asupra unei atitudini care ar 
putea ucide milioane de co-senzitivi, spuse Tuluk. Ne este 
destul de greu să depăşim barierele între co-senzitivi, 
darămite să mai şi abordăm probleme religioase! 

— Cert este că de veacuri îl tot pândim pe Dumnezeu, rosti 
McKie, şi nu ne lipsesc nici datele spectroscopice. La naiba, 
cât ai de gând să te mai învârţi lângă maşinăria asta? 

— Răbdare, răbdare! 

Tuluk reactivă bagheta şi o apropie de inel: Instrumentele 
începură să zumzăie puţin mai ascuţit. McKie simţi 
vibraţiile propagându-se de-a lungul nervilor săi, pe pielea 
spatelui şi pe ceafă. Era ca un fel de mâncărime interioară 
şi nu avea deloc cum să se scarpine. 

— Ne sufocăm aici! De ce nu-i spui Calebanei să deschidă 
puţin? întrebă Tuluk. 

— Ţi-am explicat deja. 

— Dar asta nu îmi uşurează munca. 

— Îţi aminteşti atunci când m-ai adus înapoi, salvându-mă 
de securea acelui Palenki? Imediat după aceea, ai spus că ai 
fost prins în reţeaua lui Fanny Mae şi că ai pronunţat o 
frază curioasă. 


— Poftim? întrebă Tuluk, care era ocupat cu reglarea 
minuțioasă a unui buton de deasupra inelului. 

— Atunci, ai spus că, până în acele momente, nu ai realizat 
niciodată unde ai trăit de fapt. Îţi aminteşti? 

— Cum aş putea uita?! 

Tuluk se aplecă cu trupul lui tubular spre inelul 
luminiscent, îl privi, apoi trecu de mai multe ori bagheta 
prin el. 

— Cum era? 

— Cum era ce? 

— Locul acela. 

— Ah... Nu, nu am cuvinte pentru a-l descrie. 

— Totuşi, încearcă! 

Tuluk se îndreptă, apoi privi spre MckKie: 

— Era ca şi cum aş fi fost un fir minuscul pierdut în 
mijlocul imensităţii unui ocean... şi beneficiind de protecţia 
unui uriaş binevoitor. 

— Calebana? 

— Da. 

Apoi tăcu. În cele din urmă, se reculese şi şopti: 

— Nu răspund de precizia acestui aparat, dar în 
circumstanţele actuale, nu văd ce altceva aş putea face. 
Dacă aş fi avut câteva zile în plus şi o mai bună izolare - o 
mulţime de radiaţii vin de la peretele din spatele tău - şi 
poate un atenuator de reflexii, aş fi avut mai multe şanse să 
ating un grad acceptabil de precizie. Dar aici, acum, în 
acest context, îmi declin orice responsabilitate. 

— Ai putea, totuşi, lua o probă spectroscopică! 

— Ah, da! 

— Atunci nu e prea târziu. 

— Pentru ce? 

— Pentru şedinţa următoare. 

— Ah! Vrei să spui că urmează flagelarea şi ploaia de 
scântei? 

— Da. 

— Nu ai putea... s-o biciuieşti tu, uşor? 


— Fanny Mae a spus că nu se poate. Trebuie să fie lovită 
cu violenţă şi în interesul de a crea o intensitate de non- 
iubire. Dacă nu, degeaba. 

— Ia te uită! Ciudat... Ştii, McKie, cred că, în cele din 
urmă, pot accepta puţină apă de la tine. E atât de cald 
aici... 

Se auzi o detunătură, ca şi cum ar fi pocnit un 
întrerupător. În Sferă, presiunea atmosferică scădea încet 
şi, preţ de o clipă, McKie se întrebă speriat dacă nu cumva 
Abnethe nu găsise o modalitate de a capta, printr-un culoar, 
tot oxigenul din Sferă, lăsându-i astfel să se sufoce lent. 
Fizicienii spuneau că aşa ceva nu se poate realiza, pentru 
că masa de gaz, ajungând la bariera de îngustare a 
culoarului, ar bloca de la sine deschiderea, prin propriul ei 
impact. McKie era convins însă că fizicienii ştiau mult mai 
puţin decât pretindeau despre culoarele Ochiului S. 

Nu zări din prima clipă tubul vortal. Planul era orizontal şi 
era situat exact deasupra lingurii Calebanei. 

Un braţ de Palenki înarmat cu un bici trecu prin 
deschizătură şi lovi de-a lungul lingurii, în zona non- 
prezenţei Calebanei. Se înălţă o jerbă de scântei. 

Tuluk, aplecat deasupra instrumentelor, mormăia agitat 
ceva de neînțeles. 

Braţul se retrase, ezitând. 

— Încă! Încă! 

Vocea ce se auzea din culoar era, fără îndoială, vocea lui 
Cheo. 

Palenki lovi încă o dată şi încă o dată... 

McKie ridică arma. Atenţia lui era împărţită între Tuluk şi 
bici. Tuluk luase, oare, probele? Cine ştie cât timp va mai 
supravieţui Calebana? 

Biciul izbi iar. În aer pluti o jerbă de scântei verzi. 

Braţul şi biciul se înălţară din nou. În Sferă domnea o 
linişte grea. 

— Tuluk? şopti McKie. 


— Cred că e gata. Înregistrarea nu e prea rea. Cât despre 
identificare, asta e altă poveste. 

McKie îşi dădu seama că tăcerea din Sferă era punctată 
din când în când de zgomotul aparatelor. Acest zgomot 
forma un fel de fond sonor pentru vocile ce se auzeau 
dinspre culoar. 

— Abnethe! o chemă MckKie. 

Gura culoarului se clătină puţin şi McKie întrezări chipul 
lui Abnethe. O cicatrice vânătă se întindea pe obrazul stâng, 
de la bărbie până la tâmplă. O frânghie argintie îi strângea 
gâtul. Capătul lianei se afla în mâna puternică a unui Pan 
Spechi. 

McKie observă că Abnethe se străduia să-şi stăpânească 
furia care, dacă ar fi izbucnit, risca să-i spargă venele. 
Obrazul ei era când îmbujorat, când palid. 

Abnethe îl zări pe McKie şi îi strigă: 

— Vezi ce mi-ai făcut, Mckie? 

McKie se îndepărtă de perete şi, plin de uimire, se apropie 
de culoar. 

— Ce ţi-am făcut? se miră el. Cred că e, mai curând, opera 
lui Cheo. 

— Da, dar tu eşti răspunzător. 

— Ah, da! Foarte abil din partea mea, nu? 

— Am încercat să fiu rezonabilă, spuse ea cu ură. Am 
încercat să te ajut, să te salvez. În loc de mulţumiri, uite ce 
am obţinut: sunt tratată ca o criminală! 

Şi îi arată funia din jurul gâtului: 

— CE-AM FĂCUT EU CA SĂ MERIT UNA CA ASTA? 

— Cheo! strigă McKie. Ce a făcut? 

Invizibil, Cheo rosti: 

— Spune-i tu, Mliss. 

Tuluk, care până atunci nu îi băgase în seamă, fiind ocupat 
cu aparatele lui, se apropie de McKie şi spuse, dând uşor 
din cap: 

— Remarcabil! Remarcabil! 


— Spune-i! urlă Cheo din ce în ce mai enervat, pentru că 
Abnethe se încăpăţâna să tacă. 

Şi, deodată, Abnethe şi Tuluk începură să vorbească în 
acelaşi timp. În urechile lui McKie răsună un amestec de 
sunete neinteligibile: palenodumocândcalipalenstecu... 

— Gura! ţipă MckKie. 

Jignită, Abnethe tăcu, dar Tuluk continuă imperturbabil: 

— ceea ce nu lasă nici o îndoială asupra naturii spectrului 
de absorbţie. E vorba de o stea. Doar o stea ar putea 
furniza o astfel de imagine. 

— Ce stea? întrebă McKie. 

O mână o împinse pe Abnethe şi, în deschiderea 
culoarului, se ivi Cheo. Privi spre Tuluk, spre instrumentele 
lui. 

— Ce ai mai găsit, McKie? O nouă modalitate de a-i supăra 
pe palenki noştri? Sau vrei încă o partidă de lasou? 

— Am găsit ceva ce te-ar putea interesa, Cheo. 

— M-aş mira. 

— Într-un fel sau altul, Fanny Mae e într-o strânsă legătură 
cu o masă stelară, declară Tuluk. Poate chiar ea este 
această masă stelară, cel puţin în ceea ce priveşte 
dimensiunea noastră. 

— Nu dimensiune, interveni Calebana. Plan undă. 

Vocea ei era abia perceptibilă şi cuvintele îi erau însoţite 
de o undă de melancolie ce-l cutremură pe Mckie, iar pe 
Tuluk îl făcu să-şi plece, tremurând, capul. 

— Ce... ce... ce se întâmplă? abia îngăimă el. 

— Calmează-te, zise McKie. Nu se întâmplă nimic. 

Văzuse că Cheo nu fusese atins de atacul emoţional. El, cel 
puţin, rămăsese nepăsător. 

— O vom identifica în curând pe Fanny Mae, îl anunţă 
MckKie. 

— Identitate! zise Calebana ceva mai tare, dar cu un vid 
afectiv care îl îngheţă. Implică o calitate unică de 
comprehensiune de persoană-sine, în raporturile ei cu 
desemnarea, localizarea şi manifestările acestei persoane- 


sine. Nu mă înţelegi încă, McKie. Recuperezi termen? 
Persoană a mea posedă supracomprehensiune de nod 
temporal al tău. 

— Să recuperezi? întrebă Cheo, agitând maşinal liana ce 
înconjura gâtul lui Mliss. 

— E doar o expresie plastică, spuse MckKie. 

— Dar despre ce-aţi vorbit, de fapt? 

Tuluk preluă întrebarea şi răspunse în locul lui: 

— Calebanii se manifestă în universul nostru în formă de 
stele. Fiecare stea are propria ei pulsaţie, ritmul ei, care îi 
conferă o identitate unică. Am înregistrat diagrama 
corespunzătoare lui Fanny Mae. Acum vom încerca să o 
identificăm ca stea. 

— Şi crezi că teoria asta stupidă mă interesează şi pe 
mine? întrebă Cheo. 

— Ar fi bine, spuse McKie. Căci acum e mai mult decât o 
teorie. Vă credeţi la adăpost, în colţişorul vostru? O veţi 
suprima pe Calebană, ceea ce va declanşa sfârşitul 
universului nostru, iar voi veţi fi singurii co-senzitivi 
supraviețuitori. Credeţi că aşa se va întâmpla! Dar cât de 
tare vă înşelaţi! 

— Calebanii sunt incapabili să mintă! lătră Cheo. 

— Poate, dar sunt şi ei supuşi greşelii! ripostă MckKie. 

— Multiplicare de umiliri! zise Calebana. 

McKie tremura, căci simţise o undă îngheţată în vorbele ei. 

— Dacă noi vom atinge discontinuitatea ultimă, Abnethe şi 
prietenii ei vor continua să existe? o întrebă el. 

— Diferite configurații limitate despre prelungire de 
conjuncţii, anunţă Fanny Mae. 

McKie simţi un curent de gheaţă răspândindu-i-se pe şira 
spinării. Văzu că şi Tuluk tremura, iar fanta lui facială se 
închidea şi se deschidea spasmodic. 

— Nu se poate mai clar de atât, nu? întrebă MckKie. Poate 
că vor suferi câteva mici modificări, dar nu vor supravieţui 
prea mult timp după noi. 

— Fără înlănţuiri! zise Calebana. 


— Adică fără descendenţi! traduse McKie. 

— E o înscenare! ţipă Cheo. Calebana minte! 

— Calebanii sunt incapabili să mintă, îi aminti McKie. 

— Dar se pot înşela. 

— Ceea ce nu înseamnă că eşti la adăpost de o eroare 
fatală. 

— Îmi asum riscul. Iar tu poţi să... 

Culoarul Ochiului S dispăru brusc. 

— Aranjare dificilă de Ochi S, zise Calebana. Recuperezi 
dificil. Referinţă de energie dobândită mai intensă. 
Recuperezi? 

— Înţeleg. Recuperez, spuse McKie, ştergându-şi fruntea 
cu mâneca. 

Tuluk îşi întinse mandibula lungă, agitând-o nervos: 

— Frig. Foarte frig... 

— Am impresia că viaţa ei atârnă de un fir, spuse McKie. 

Brusc, Tuluk îi răspunse: 

— Şi dacă ne-am întoarce la laborator cu probele noastre? 

— O masă stelară..., şopti visător McKie. Imaginează-ţi! 
Tot ce vedem noi nu e decât o mică parte din acest... neant. 

— Nu aşeza ceva aici! Persoană a mea aşează ceva aici şi 
Mckie discontinuă, spuse Calebana. 

— Recuperezi ce vrea să spună, Tuluk? întrebă McKie. 

— Recuperez?! A, da, cred că da. Nu se poate face vizibilă 
pentru că asta ne-ar ucide. 

— Aşa cred şi eu. Acum, să ne întoarcem la analizele 
noastre. 

— Risipiţi substanţă fără rezultat, interveni ea. 

— Ce s-a întâmplat? rosti McKie. 

— Flagelare apropie şi persoană a mea atinge 
discontinuitate ultimă. 

McKie îşi reprimă un tremurat. 

— Cât timp, Fanny Mae? 

— Referinţă timp uniliniar dificilă, McKie. lermen al 
vostru: curând. 

— Imediat? insistă el, ţinându-şi respiraţia. 


— Vrei să ştii intensitate imediată? se interesă ea. 

— Probabil. 

— Probabilitate. Necesitate de energie de persoană a mea 
prelungeşte alinierea. Flagelare nu... imediat. 

— Curând, dar nu chiar acum, spuse şi Tuluk. 

— E pe punctul de a ne spune că următoarea şedinţă de 
biciuire va fi ultima pe care o va mai putea suporta, explică 
McKie. Să nu pierdem vremea. Fanny Mae, ai un culoar 
disponibil pentru noi? 

— Disponibil, McKie. Du-te cu iubire a mea! 

«Încă o biciuire şi... sfârşitul», se gândi McKie, ajutându-l 
pe Tuluk să-şi adune aparatele. «Dar de ce sunt mortale 
pentru ei loviturile de bici? Doar alte forme de energie îi 
lasă insensibili...» «Într-un moment nedeterminat, dar nu 
foarte îndepărtat, Calebana va primi o lovitură de bici care 
o va ucide. Această probabilitate smintită se va transforma 
într-o realitate apocaliptică: aşa va sfârşi universul co- 
senzitiv.» 

Acestea erau gândurile lui McKie în timp ce-l privea pe 
Tuluk lucrând în laboratorul lui particular, înconjurat de 
gărzi de rechizitori. 

«Du-te cu iubire a mea!» 

Consola calculatorului din faţa lui Tuluk începu să ţiuie. 

Chiar dacă vor identifica steaua, le va folosi la ceva? Cheo 
era sigur că va câştiga. Nu-l puteau opri. 

Tuluk zise: 

— Să fie oare posibil ca universul acesta să fie creat de 
calebani, din moment ce nu poate supravieţui fără ei? 

Era aplecat spre consolă, cu fanta facială deschisă. 

— De ce zăboveşte atât calculatorul ăsta? se enervă 
Mckie. 

— Problema impulsurilor este foarte complicată. A fost 
nevoie de o programare specială. Dar nu mi-ai răspuns la 
întrebare, Mckie. 

— Nu am nici un răspuns! Sper că idioţii pe care i-am lăsat 
în Sferă să ştie ce au de făcut! 


— Îţi vor urma instrucţiunile. Eşti o fiinţă caraghioasă. Mi 
s-a spus că ai fost căsătorit de cincizeci de ori. Sunt 
indiscret dacă deschid acest subiect? 

— Nu am găsit nici o femeie capabilă să înţeleagă un 
Sabotor Extraordinar. Suntem fiinţe greu de iubit. 

— “Totuşi, Calebana te iubeşte. 

— Nici nu ştie măcar ce înseamnă acest cuvânt! 

Apoi clătină din cap: 

— Trebuia să fi rămas în Sferă! 

— Oamenii noştri se vor lăsa mai curând ucişi decât să 
permită un alt atac. Asta numeşti tu iubire? 

— Mai curând instinct de conservare. 

— Noi, wreavii, credem că orice formă de iubire este o 
manifestare a instinctului de conservare. Poate aşa înţelege 
şi Calebana... 

— A! 

— E posibil, McKie, ca instinctul tău de conservare să nu 
fie prea puternic, deci tu să nu fi iubit niciodată cu 
adevărat. 

— Ascultă! Nu te-ai plictisit de bătut câmpii? 

— Răbdare, MckKie, răbdare! 

— Răbdare pe naiba! 

McKie începu să străbată laboratorul în lung şi în lat. 
Rechizitorii se fereau din calea lui. Ajuns în dreptul lui 
Tuluk, se opri. 

— Cu ce se hrănesc stelele? 

— Stelele? Nu se hrănesc practic. 

— Dar ea absoarbe substanţe, ea se hrăneşte aici, mormăi 
Mckie. 

Apoi, brusc, răcni: 

— Cu hidrogen! 

— Cum? 

— Cu hidrogen, repetă McKie. Dacă am reuşi să 
deschidem un culoar suficient de larg... Unde e Bildoon? 

— E într-o conferinţă referitoare la situaţia esteticienilor. 
Şi problema taprisioţilor va fi adusă în discuţie. 


Guvernanţilor nu le prea plac astfel de măsuri. Îmi închipui 
că Bildoon a transpirat din belşug ca să-şi salveze şi pielea 
lui, şi pielea ta. 

— De hidrogen nu ducem lipsă, zise Mckie. 

— Ce e cu povestea asta cu hidrogenul şi culoarul? 

— La o foame mare, hrană pe măsură! 

— MckKie, eşti în toate minţile? Ţi-ai luat agresalul şi 
normalizatorii? 

— Le-am luat. 

Calculatorul scoase un clinchet, iar pe ecran apărură 
patru rânduri fosforescente care clipiră câteva clipe, apoi 
se stabilizară. McKie se aplecă să citească mesajul. 

— Thyona, silabisi Tuluk peste umărul lui. 

— În constelația Pleiadelor, continuă McKie. 

— La noi e numită Drnlle, zise 'Tuluk. Vezi, pe rândul trei, 
caractere wreave: Drnlle. 

— Această identificare e sigură? 

— Glumeşti! 

— Bildoon! şuieră McKie. Trebuie încercat cu orice preţ! 

Se răsuci pe călcâie şi, cu pas hotărât, se îndreptă spre 
uşa laboratorului. Asistenţii lui Tuluk îi făcură loc. Dar Tuluk 
îi tăie calea: 

— Mckie, unde te duci?! răcni el. 

— Să-l văd pe Bildoon... şi apoi, spre Fanny Mae! 

«Acum, nimic nu mă mai poate opri!» îşi spuse Cheo. Peste 
câteva clipe, Mliss va muri asfixiată în laboratorul 
esteticienilor, unde o încuiase. Ceilalţi nu aveau altă şansă 
decât să i se supună. 

Va fi stăpânul incontestabil al Ochiului S. De fapt, comanda 
deja Ochiul S. Afară era încă întuneric, dar, în scurt timp, va 
răsări soarele peste Cordialitate, acolo unde era Sfera. 
Apoi... discontinuitatea ultimă. Răsăritul acesta se va 
transforma în noapte eternă pentru toate planetele co- 
senzitivilor acestui univers damnat. 

Peste câteva clipe, planeta trecutului, pe care se afla el, va 
fi în conjuncţie cu Cordialitatea. Palenki ce aştepta în colţul 


camerei ştia exact ce are de făcut. 

Cheo îşi pipăi cicatricele de pe frunte. 

Nu va mai exista nici un Pan Spechi care să-l arate cu un 
deget acuzator. Ego-ul lui nu va mai fi ameninţat. 

Nimic nu-l putea opri. 

Mliss nu putea reveni din regatul morţilor pentru a-l 
controla. Probabil că se sufocase deja în cabina etanşă, fără 
oxigen. 

Şi imbecilul de McKie! Îl neliniştise puţin, dar ce mai putea 
face acum, în pragul apocalipsei? 

Rămăseseră încă vreo câteva minute. 

Cheo privi cadranele de control ale Ochiului S. Acele se 
deplasau încet... dar se mişcau totuşi. 

Se îndreptă spre terasă, urmărit de privirea curioasă a 
bietului Palenki. leşi afară. Nu era lună, dar cerul era plin 
de stele. Ce lume stranie înălţase Mliss din amintirile ei 
terestre amestecate cu toate poveştile ei ezoterice! 

Şi stelele... Calebana afirmase că în univers nu exista nici 
o altă planetă. Totuşi, erau stelele... Dar poate nu erau 
decât bule de gaz luminos aranjate conform dispoziţiilor lui 
Mliss. 

Locul era bine izolat. Iar stelele vor fi mereu acolo, 
împiedicându-l s-o uite pe Mliss Abnethe. 

Dar aici va fi în siguranţă. Nimeni nu-l va urmări. 

Se întoarse către camera luminată. 

Palenki era tot acolo, aşteptând răbdător. Biciul îi atârna în 
mână. Ce anacronism smintit! Dar funcţionase! Fără Mliss, 
cu ideile ei ciudate, nu ar fi descoperit niciodată această 
armă, nu ar fi găsit niciodată această lume, în care să se 
poată izola pentru vecie. 

Savură o clipă conceptul de veşnicie. Eter... poate cam 
prea mult... Acest gând îl nelinişti. Veşnic, dar... singur. 

Se smulse din meditaţie şi privi din nou cadranul Ochiului 
S. Se apropia clipa fatidică. 

Noaptea era plină de miresmele cu care Mliss voise să se 
înconjoare: flori exotice, esențe rare, emanaţiile unei 


multitudini de specii, pe care ea le numise poporul Arcei 
sale. 

Arcă... Ce nume caraghios dăduse ea acestui loc... Mai 
târziu, îl va schimba. Incubator? Nu, prea îi amintea de 
lucruri neplăcute. 

Acele cadranului aproape că se suprapuneau. 

Cheo se aşeză la consola de comandă şi îl chemă pe 
Palenki. 

Cu trupul lui greoi, turtit, el luă loc lângă Cheo. Creatura 
părea cuprinsă brusc de emoție. Palenki iubeau violenţa. 

Deodată, Cheo se simţi golit pe dinăuntru. Dar nu putea da 
înapoi. Îşi aşeză mâinile pe panoul de comandă. Mâini 
umanoide, ca ale lui Mliss. Răsuci o manetă. Gestul i se păru 
ciudat, dar îşi reprimă temerile şi regretele, concentrându- 
se asupra acelor cadranului. 

Exact în clipa în care acele erau suprapuse, Cheo dădu 
comanda de deschidere a culoarului. 

— Acum! răcni el. 

McKie auzi ordinul lui Cheo în clipa în care tubul vortal se 
ivi din neant. Deschiderea lui domină camera, străpungând 
penumbra mov a Sferei. În deschiderea care se lărgea 
îngrijorător de tare, în raport cu dimensiunile încăperii, 
apăru Cheo şi un Pan Spechi înarmat cu un bici. Rechizitorii 
de la marginea tubului se prăbuşiră la pământ şi, înainte ca 
cineva să-şi dea seama, biciul şuieră în aer şi lovi. 

McKie rămase uimit în faţa jerbei de scântei verzi şi aurii 
din jurul lingurii uriaşe. Biciul lovi din nou. Ţâşniră alte 
scântei, care străluciră o clipă, apoi se stinseră. 

— Aşteptaţi! strigă MckKie la rechizitorii ce se pregăteau 
de atac. 

Nu mai voia să rişte inutil viaţa oamenilor săi. Palenki lovi 
pentru a treia oară. Iarăşi scântei... 

— Fanny Mae! ţipă Mckie. 

— Răspund! 

McKie simţi creşterea bruscă a temperaturii, iar aura 
emoţională care însoțea vorbele Calebanei era calmă, 


senină şi... puternică. 

Agitaţi, rechizitorii îşi îndreptară atenţia spre McKie şi 
spre locul unde biciul cădea cu o cruzime regulată, stârnind 
de fiecare dată o jerbă de scântei sclipitoare. 

— Fanny Mae, vorbeşte-mi despre substanţa ta! îi ceru 
Mckie. 

— Substanţa mea sporeşte, răspunse Calebana. Tu îmi 
aduci putere şi bucurie. Dau iubire pentru iubire şi iubire 
pentru ură. McKie, tu îmi dai această forţă! 

— Vorbeşte-mi şi despre discontinuitate. 

— Discontinuitatea îndepărtată, zise ea cu o evidentă 
bucurie. Eu nu mai văd punct nodal pentru discontinuitate. 
Tovarăşi ai mei vor reveni cu iubire. 

McKie respiră adânc. Reuşise! Dar vorbele ei duceau la o 
creştere a temperaturii. Ei, ce să facă? Era şi acesta un 
semn de succes! 

Biciul cădea în acelaşi ritm. 

— Nu are rost să insişti, Cheo, strigă McKie. Ai pierdut. 

MckKie scrută deschiderea culoarului, apoi continuă: 

— Noi alimentăm mai repede decât poţi tu să iei din 
substanţa Calebanei! 

Cheo lătră un ordin către Palenki. Braţul înarmat se 
retrase. 

— Fanny Mae! o chemă Cheo. 

Ea nu răspunse, dar McKie percepu clar o undă de milă. 

«Îi este milă de Cheo?» se întrebă el. 

— Calebană, îţi ordon să îmi răspunzi! urlă Cheo. 
Contractul te obligă să te supui. 

— Mă supun numai semnatarei contractului. Tu nu ai 
conjuncţii comune cu semnatara. 

— Ea a ordonat să mă asculţi pe mine. 

Încordat, McKie asculta. Era gata să acţioneze. Era 
necesară o sincronizare perfectă. Calebana fusese, în 
sfârşit, cât se poate de clară. Nu avea nici o îndoială că 
Abnethe pliase după ea liniile universului său. Ceea ce 
însemna că, atunci când Mliss se va ivi, cineva va trebui să 


se sacrifice. Abnethe trebuia să moară, iar odată cu ea, se 
va nărui şi universul ei. 

— Contractul! insistă Cheo. 

— Contract declină intensitate. Pe această linie nouă 
trebuie să mă chemi cu nume de Thyona. Nume de iubire 
pe care am primit de la MckKie: Thyona. 

— Ce-ai făcut, McKie? ţipă Cheo, cu mâinile încleştate pe 
pupitrul de comandă al Ochiului S. De ce nu răspunde la 
flagelări? 

— De fapt, nu a răspuns niciodată la flagelări! A reacţionat 
numai la ura şi la violenţa care le însoțeau. Biciul era un fel 
de instrument focalizator: toată răutatea şi violenţa 
concentrate într-un... 

— Punct nodal, completă Thyona. Punct nodal vulnerabil. 

— Şi de aceea pierdea energie, continuă McKie. Vezi tu, ea 
fabrică emoţii pornind de la energia pe care o posedă. Ceea 
ce înseamnă că trebuie să se «alimenteze» bine. Calebana e 
emoție pură, aproape, şi creaţie pură. Astfel e pus în 
mişcare universul, Cheo! 

«Dar unde e Abnethe?» se întrebă McKie în gând. 

Cheo făcu un semn spre Palenki, apoi ezită. 

McKie reluă: 

— Nu are rost, Cheo! Oricum o alimentăm mai repede 
decât aţi putea voi să o slăbiţi! 

— O alimentaţi? 

Cheo se aplecă înainte, examinându-l atent pe McKie. 

— Am deschis în spaţiu un culoar-gigant care o 
alimentează direct cu hidrogen pe Thyona. 

— Ce înseamnă... Ihyona? întrebă Cheo. 

— E o stea şi o calebană. 

— Ce tot spui acolo? 

— Nu ai înţeles încă?! se miră MckKie. 

În acelaşi timp, făcu un semn discret unui rechizitor. 
Abnethe nu se arătase încă. Poate o eliminase Cheo. N-ar fi 
fost rău! Dar era absolut necesar ca un co-senzitiv să 
încerce să pătrundă de cealaltă parte a culoarului. 


— Să pricep?! Ce să pricep? 

«Trebuie să-i distrag în continuare atenţia», se gândi 
Mckie. 

— În universul nostru, calebanii se manifestă sub diferite 
aspecte, începu el. Sori, stele - care poate că, în realitate, 
nu sunt decât orificii de ingestie. Ei au creat aceste Sfere 
care au, poate, rolul de a ne proteja pe noi, dar şi dea 
adăposti organele lor de comunicare. În ciuda forţei lor de 
atenuare, Sferele nu pot absorbi toată energia radiantă a 
rostirii calebane. De aceea e atât de cald aici. 

Cu coada ochiului, observă cercul de rechizitori care se 
apropia încet de deschiderea culoarului. «Lăudaţi fie zeii 
spaţiului», îşi spuse el. De această dată, deschiderea era 
suficient de largă... 

— Stele?! se miră Cheo. 

— Aşa am putut identifica această calebană. Se numeşte 
Thyona, din constelația Pleiadelor. 

— Dar... Ochiul S... 

— Ochi stelar. Cred că aşa trebuie înţeles. Probabil că 
suntem încă departe de realitate, dar Thyona şi semenii ei 
au început deja să întrezărească efectele tentativelor lor de 
comunicare. 

Cheo clătină uşor din cap: 

— Culoarele... 

— Sunt acţionate prin energie stelară, reluă McKie. Încă 
de la început, eram convinşi de acest lucru. 'Taprisioţii au 
încercat să ne încurce vorbindu-ne despre «afinități ale 
subiacentului», «amestecuri de conjuncţii calebane», 
încercând să... 

— Ce spui tu nu are nici un sens. 

— Poate, admise McKie. Dar nici realităţile universului nu 
au sens. 

— Crezi că îmi distragi atenţia în timp ce oamenii tăi se 
pregătesc să mă atace! zise Cheo. Dar vă arăt eu o altă 
realitate a universului vostru! O să vedeţi voi! 

Şi, brusc, acţionă comanda Ochiului S. 


— Thyona! urlă McKie. 

Deschiderea culoarului se apropia de el. 

— Răspund lui McKie, zise Calebana. 

— Opreşte-l pe Cheo! Împiedică-l! 

— Cheo se opreşte singur! Cheo discontinuitate conjuncţii! 
spuse ea. 

Culoarul se apropia şi mai mult de MckKie, dar Cheo părea 
că nu mai e în stare să-l mânuiască cu precizie. McKie reuşi 
să se ferească. 

— Fă ceva, Ihyona! ţipă el. 

— Nimic de făcut, răspunse Calebana. 

Vorbele ei erau învăluite în tristeţe. 

Culoarul se lărgi, se răsuci pe loc, apoi se apropie din nou 
de McKie, din ce în ce mai repede. 

McKie îl evită, izbind în salt un grup de rechizitori. De ce 
nu încercaseră cretinii ăştia să pătrundă în culoar? Le 
fusese teamă să nu fie decapitaţi? 

Se pregătea să încerce imposibilul la următorul atac. Cheo 
se aştepta să-l vadă dând înapoi. Va fi surprins. Şi... poate... 
Ştia ce se va întâmpla: inerția tubului vortal îl va opri exact 
atât cât să-i dea lui Cheo timp să închidă tunelul. În cel mai 
fericit caz, îi va tăia picioarele. Dar avea în mână arma: 
Cheo va muri. Cu puţin noroc, o va găsi şi pe Abnethe, care 
va avea aceeaşi soartă. 

Culoarul se azvârli din nou asupra lui McKie. Acesta sări şi 
se izbi de un rechizitor care era şi el pe punctul de a ataca. 
Se rostogoliră amândoi la sol, iar culoarul trecu pe 
deasupra lor. 

McKie zări rânjetul triumfător al lui Cheo. Culoarul 
revenea. Din depărtare, se auzi o lovitură. Brusc, culoarul 
încetă să existe. 

Cineva scoase un țipăt. 

McKie se regăsi, cu surprindere, întins pe solul Sferei, 
încremenit în această poziţie. Încercă să rememoreze 
ultima imagine a lui Cheo. O viziune spectrală, în care, prin 


trupul acelui Pan Spechi plutea ceva, ca un val uşor. lar 
acest ceva era din interiorul Sferei. 

— Contract rupt prin discontinuitate, anunţă Calebana. 

McKie se ridică încet în picioare. 

— Ce înseamnă asta, Ihyona? 

— Declaraţie de fapt încărcată de intensitate-veridicitate 
numai pentru Cheo şi însoțitori. Persoană a mea incapabilă 
să dea lui McKie semnificaţie pentru substanţă de persoană 
alta. 

McKie plecă fruntea. 

— Acest univers al lui Abnethe era propria ei creaţie... O 
fantasmă generată de imaginaţia ei... 

— Explică fantasmă, ceru Calebana. 

Cheo simţi clipa morţii lui Abnethe ca un fel de disoluţie 
progresivă a substanţei care îl înconjura şi a celei lăuntrice. 
Pereţii, soarele, comenzile Ochiului S, lumea exterioară - 
totul dispăruse în neant. Simţi întreaga lui existenţă 
precipitându-se, concentrându-se într-o inutilă secundă. Şi, 
în spaţiul unui moment trecător, se regăsi pe sine, călător 
alături de umbra unui Palenki, prin alte insule de mişcare. 
Pluteau cu toţii spre locurile mistice ale existenţei, pe care 
neam de neamul lui nu le visase vreodată. Era, totuşi, un loc 
pe care un hindus ori un budist din vechime l-ar fi 
recunoscut neîndoielnic. Domeniul lui Maya, Iluzia, un vid 
fără formă, lipsit de calităţi. 

Secunda aceasta se opri brusc. Cheo încetă să mai existe. 
Sau, altfel spus, Cheo atinsese discontinuitatea finală, 
regăsind vidul-iluzie. Şi, la urma urmelor, cum poţi trăi 
respirând doar vid şi iluzie? 


SFÂRŞIT