Chuck Palahniuk — Fight Club

CHUCK 


ALAHNIUK 


CHUCK PALAHNIUK 


Fight Club 


Traducere de Dan Croitoru 
Titlu original: Fight Club - 1996 


Editura POLIROM 
- 2012 - 


Supranumit „portdrapelul generaţiei nihiliste” şi comparat 
deopotrivă cu Kurt Vînnegut, Bret Easton Ellis şi Irvine Welsh, 
Chuck Palahniuk s-a născut în 1962. Pretinde că are o 
ascendență franco-rusească. Primele sale două cărţi, trimise 
unor editori din New York, au fost refuzate. La fel se va 
întâmpla şi cu romanul Fight Club, respins iniţial pentru că a 
fost considerat „prea întunecat şi prea riscant”. În loc să-i mai 
estompeze tonul, Palahniuk îl va duce la extrem: „L-am făcut 
mai întunecat şi mai riscant, şi chiar mai agresiv cu toate 
chestiile care nu le-au plăcut. Şi l-am retrimis spunându-mi că, 
dacă n-o să-l accepte, cel puţin n-o să-l uite cât or trăi. Şi s-a 
dovedit că le-a plăcut la nebunie!” Publicat în 1996 şi devenit 
un clasic al literaturii underground, Fight Club, romanul de 
debut al lui Chuck Palahniuk, este unanim considerat în 
momentul de faţă drept unul dintre cele mai originale şi 
provocatoare romane scrise în ultimul deceniu al secolului XX 
În 1999, Palahniuk publică romanele Supravieţuitor şi Monştrii 
invizibili, urmate de Sufocare (2001) şi Cântec de leagăn 
(2002). Cel mai recent roman al său, Jurnal, apărut în 2003, a 
stârnit controverse aprinse, propulsându-l imediat în topul 
bestseller-urilor. A mai publicat o carte de amintiri şi însemnări 
de călătorie, Fugari & refugiaţi, şi un volum de eseuri, Mai 
ciudat decât ficţiunea (2004). 

Chuck Palahniuk locuieşte în Portland, Oregon. 

Fight Club este povestea unui tânăr care trăieşte într-o 
lume plină de eşecuri şi de minciuni. El îşi găseşte debuşeul în 
bătăi clandestine organizate în subsolurile barurilor după ora 
închiderii. Născut din mintea lui Tyler Durden, Fight Club 
reprezintă un mod de evadare din existenţele mărunte şi 
restrictive ale lui Tyler şi ale prietenilor săi. Dar în lumea lui 
Tyler nu există reguli, nu există limite, nu există obstacole. 
Romanul Fight Club a stat la baza unui film celebru (1999), 
regizat de David Fincher, cu Brad Pitt, Edward Norton şi 
Helena Bonham Carter în rolurile principale. 


Pentru Carol Meader, care îmi suportă toate toanele. 


Mulţumiri 

Vreau să mulţumesc următorilor pentru dragostea şi 
sprijinul oferit, în ciuda tuturor nenorocirilor care s-au 
petrecut. 

Ina Gebert 

Geoff Pleat 

Mike Keefe 

Michael Vern Smith 

Suzie Vitello 

Tom Spanbauer 

Gerald Howard 

Edward Hibbert 

Gordon Growden 

Dennis Stovall 

Linni Stovall 

Ken Foster 

Monica Drake 

Fred Palahniuk 


1 


Tyler îmi face rost de o slujbă de chelner, după care îmi 
bagă un pistol în gură şi zice, primul pas pe care trebuie să-l 
faci către viaţa veşnică este să crăpi. Cu toate astea, o bună 
bucată de vreme am fost cei mai buni prieteni. Oamenii mă tot 
întreabă dacă am auzit de Tyler Durden. 

Ţeava pistolului mă apasă până-n fundul gâtului şi Tyler 
spune: 

— N-o să murim cu-adevărat. 

Pipăi cu limba găurile pe care le-am făcut cu bormaşina în 
ţeava pistolului. Bubuitul unei arme se datorează în mare parte 
gazelor, iar micul boom sonic apare din cauza vitezei glonţului. 
Ca să faci un amortizor, nu trebuie decât să dai găuri în ţeava 
pistolului. O groază de găuri. Chestia asta le va permite gazelor 
să iasă şi va încetini glonţul până la o viteză subsonică. 

Dă găuri aiurea şi pistolul o să-ţi explodeze în mână. 

— Asta nu e moarte, zice Tyler. O să devenim legende. N-o 
să îmbătrânim niciodată. 

Imping cu limba ţeava pistolului şi zic, Tyler, păi aşa-s 
vampirii. 


Peste zece minute, clădirea pe care ne aflăm n-o să mai 
existe. Iei o parte acid azotic în concentraţie de 98% şi adaugi 
trei părţi de acid sulfuric. Amestecul se prepară într-o baie de 
gheaţă. Apoi adaugi glicerină, picătură cu picătură, cu o pipetă. 
Uite-aşa-ţi faci rost de nitroglicerină. 

Ştiu asta pentru că Tyler ştie asta. 

Amesteci nitroglicerina cu nişte rumeguş şi-ţi faci rost de 
un explozibil plastic de toată frumuseţea. Mulţi amestecă 
nitroglicerina cu bumbac şi pun sare amară în loc de sulfat. 
Merge şi asta. Alţii amestecă nitroglicerina cu parafină. În ceea 
ce mă priveşte, parafina n-a funcţionat niciodată, dar absolut 
niciodată. 

Aşa că iată-ne, pe mine şi pe Tyler, pe acoperişul de la 
Parker-Morris Building, eu cu un pistol vârât în gură, şi auzim 
zgomot de sticlă spartă. Uită-te peste margine. E înnorat, chiar 
şi la înălţimea asta. E cea mai înaltă clădire din lume şi la 
înălţimea asta vântul e întotdeauna rece. E atât de linişte aici 
sus, încât ai sentimentul că eşti una dintre maimuţele alea 
spaţiale. Îţi faci treaba pentru care ai fost antrenat. 

Tragi de o manetă. 

Apeşi pe un buton. 

Nu pricepi nimic şi după aceea pur şi simplu mori. 

La etajul o sută nouăzeci şi unu te uiţi peste marginea 
acoperişului şi vezi strada de dedesubt, împestriţată de un 
covor aspru de oameni care stau acolo şi se chiorăsc în sus. 
Zgomotul de sticlă spartă vine de la o fereastră aflată fix sub 
noi. O altă fereastră se face ţăndări într-o latură a clădirii, după 
care se iveşte un fişet mare cât un frigider negru, un fişet cu 
şase sertare cade fix sub noi, paralel cu faţada clădirii, cade 
rotindu-se încet, cade şi se face din ce în ce mai mic, cade şi 
dispare în mulţimea compactă. 

Undeva în cele o sută nouăzeci şi unu de etaje de sub noi, 
maimuţele spațiale din Comitetul pentru Distrugere al 
Proiectului Mutilare! o iau razna, distrugând fiecare fărâmă de 
istorie. 

Vorba aia veche, cum că întotdeauna îi omori pe cei pe 
care-i iubeşti, ei bine, e valabilă în ambele sensuri. 

Cu o armă vârâtă în gură şi cu ţeava între dinţi, nu poţi 
scoate altceva decât nişte vocale. 

Am intrat în ultimele zece minute ale vieţii noastre. 


O altă fereastră explodează şi sticla se pulverizează ca un 
stol de porumbei strălucitori, apoi un birou de lemn de culoare 
închisă, împins de Comitetul pentru Distrugere, se iveşte peste 
marginea clădirii, centimetru cu centimetru, până când începe 
să se încline şi alunecă, transformându-se într-un obiect 
zburător magic care se pierde în mulţime. 

Peste nouă minute, Parker-Morris Building nu va mai 
exista. Dacă iei îndeajuns de mult fulmicoton şi-l înfăşori în 
jurul pilonilor de susţinere, poţi face praf orice clădire din 
lume. Numai că va trebui să căptuşeşti zdravăn pilonii cu saci 
de nisip, astfel încât explozia să se producă înspre pilon şi nu 
înspre parcarea subterană din jur. 

N-ai să găseşti şmecheriile astea în cărţile de istorie. 

Iată trei moduri în care poţi fabrica napalm: unu, amesteci 
în proporţii egale benzină şi concentrat de portocale îngheţat. 
Doi, amesteci părţi egale de benzină şi cola light. Trei, dizolvi 
rahat de pisică în benzină până când amestecul se îngroaşă. 

Intreabă-mă cum să faci gaze toxice. Ah, ce marfă sunt 
bombele alea de maşină! 

Nouă minute. 

Parker-Morris Building se va prăbuşi lent, cu toate cele o 
sută nouăzeci şi unu de etaje ale sale, ca un copac căzând în 
pădure. Un buştean. Poţi să dărâmi orice. Ce straniu pare, dacă 
stai şi te gândești că locul unde suntem acum nu va mai fi decât 
un punct pierdut în spaţiu. 

Tyler şi cu mine stăm pe marginea acoperişului, eu am o 
armă în gură şi mă-ntreb cât de curată o fi arma asta. 

Aproape că ne iese complet din minte toată chestia asta cu 
crima-sinuciderea lui. Tyler în timp ce ne uităm cum un alt fişet 
alunecă din clădire, iar sertarele se deschid în aer, maldăre de 
foi albe sunt prinse de curent şi purtate de vânt. 

Opt minute. 

Apoi fumul, prin ferestrele sparte izbucneşte fumul. Echipa 
de demolări va declanşa prima încărcătură în aproximativ opt 
minute. Prima încărcătură va face să explodeze încărcătura 
principală, pilonii de susţinere se vor nărui şi seria de imagini 
cu Parker-Morris Building va intra în toate cărţile de istorie. 

Seria de cinci imagini filmate cu încetinitorul. În prima, 
clădirea e în picioare. În a doua, clădirea e-nclinată la optzeci 
de grade. Apoi la şaptezeci de grade. În a patra, când structura 


începe să cedeze şi turnul descrie un uşor arc, clădirea e- 
nclinată la patruzeci şi cinci de grade. În ultima imagine, 
turnul, cu toate cele o sută nouăzeci şi unu de etaje ale sale, se 
va prăbuşi peste muzeul de istorie, care este de fapt adevărata 
ţintă a lui Tyler. 

— Lumea asta e acum a noastră, a noastră, zice Tyler, şi 
toţi boşorogii ăia sunt morţi. 

Dacă aş şti cum va ieşi toată chestia, aş fi mai mult decât 
fericit să crăp şi să ajung în ceruri chiar acum. 

Şapte minute. 

Sus, pe acoperişul de la Parker-Morris Building, cu pistolul 
lui Tyler în gură. În timp ce birouri, fişete şi computere se 
prăvălesc ca meteoriţii peste mulţimea adunată în jurul clădirii, 
fumul se înalţă prin ferestrele sparte şi, la trei intersecţii de- 
aici, echipa de demolări se uită la ceas, eu îmi dau seama: 
pistolul, anarhia, explozia - de fapt toate au de-a face cu Marla 
Singer. 

Şase minute. 

Suntem ca într-un soi de triunghi amoros. Eu îl vreau pe 
Tyler. Tyler o vrea pe Marla. Marla mă vrea pe mine. 

Eu nu o vreau pe Marla, iar Tyler nu mă vrea prin preajmă. 
Nu mă mai vrea. Asta nare de-a face cu dragostea, ca atunci 
când spui că-ţi pasă de cineva. Asta are de-a face cu 
proprietatea, ca atunci când e vorba de posesiune. 

Fără Marla, Tyler nu ar avea nimic. 

Cinci minute. 

Poate că vom intra în legendă, poate că nu. Nu, îmi zic, dar 
ia stai puţin. 

Ce s-ar fi ales de Isus dacă nimeni nu ar fi scris 
evangheliile? 

Patru minute. 

Dau la o parte pistolul cu limba şi zic, vrei să devii o 
legendă, Tyler, băi, păi o să te transform într-o legendă. Că 
doar am fost aici de la începutul începutului. 

Îmi amintesc totul. 

Trei minute. 


2 


Braţele uriaşe ale lui Bob mă înconjurau şi mă ţineau 
strâns, iar eu eram strivit în întunericul dintre noile ţâţe 
asudate ale lui Bob, care atârnau, imense, aşa cum ne 


închipuim că sunt ţâţele lui Dumnezeu. Mă duceam la 
întâlnirile nocturne din subsolul bisericii care se umplea de 
bărbaţi: pe el îl cheamă Art, pe el Paul, pe el Bob. Umerii largi 
ai lui Bob îmi sugerau orizontul. Părul blond al lui Bob, atât de 
blond şi de gros, cu cărarea atât de dreaptă, arăta ce poate 
face spuma fixativă. 

Cu braţele încolăcite în jurul meu, Bob îmi apasă capul de 
ţâţele cele noi, înmugurite pe pieptul lui bombat. 

— O să fie bine, zice Bob. Plângi. 

Simt din cap până-n picioare reacţiile chimice dintre 
oxigen şi mâncarea care se mistuie în interiorul lui Bob. 

— Poate că l-au descoperit la timp, zice Bob. Poate e doar 
seminom. Cu seminom, ai aproape sută la sută şanse de 
supravieţuire. 

Când Bob inspiră lung, umerii i se ridică, apoi cad, cad, 
cad în hohote convulsive. Se ridică. Apoi cad, cad, cad. 

Vin aici de doi ani, în fiecare săptămână, şi Bob mă ia în 
braţe, iar eu plâng. 

— Plângi, zice Bob şi inspiră şi plânge, plânge, plânge în 
hohote. Dă-ţi drumul şi plângi. 

Faţa lui mare şi umedă mi se aşază pe creştet şi eu mă 
pierd înăuntru. Aşa e când plâng. E foarte uşor să plângi în 
bezna înăbuşitoare, închis în trupul altcuiva, când vezi că tot 
ce-ai putea realiza vreodată va ajunge la gunoi. 

Toate chestiile cu care te-ai mândrit în viaţă vor fi azvârlite 
la coş. 

Şi eu mă pierd înăuntru. 

Cu asta m-am ales în materie de somn în aproape o 
săptămână. 

Şi aşa am cunoscut-o pe Marla Singer. 

Bob plânge pentru că acum şase luni i-au fost extirpate 
testiculele. Apoi a urmat terapia cu hormoni. Bob are ţâţe din 
cauză că nivelul de testosteron din corpul său e prea ridicat. 
Dacă creşti nivelul de testosteron, corpul va creşte la rândul lui 
cantitatea de estrogen pentru a se echilibra. 

De-aia plâng acum: pentru că viaţa nu mai înseamnă nimic, 
sau nici măcar atât. Uitare. 

Prea mult estrogen şi te alegi cu țâțe de curvă. 

E uşor să plângi când îţi dai seama că toţi cei pe care-i 
iubeşti te vor respinge sau vor muri. Pe o axă a timpului 


îndeajuns de lungă, rata de supravieţuire a fiecăruia scade 
până la zero. 

Bob mă iubeşte fiindcă e convins că şi testiculele mele au 
fost extirpate. 

În jurul nostru, în subsolul bisericii episcopale Sf. Treime, 
cu canapelele sale ieftine din stofă ecosez, se află vreo douăzeci 
de bărbaţi şi o singură femeie. Toţi stau câte doi, agăţaţi unul 
de altul, cei mai mulţi plângând. Unele perechi sunt aplecate 
înainte, cu urechile presate una de cealaltă, aşa cum stau 
luptătorii, înlănţuiţi. Bărbatul care o are drept pereche pe 
singura femeie îşi pune coatele pe umerii ei - câte unul de 
fiecare parte a capului -, capul ei între mâinile lui şi faţa lui în 
lacrimi lipită de gâtul ei. Chipul femeii se răsuceşte într-o parte 
şi mâna ei scoate la iveală o ţigară. 

Trag cu ochiul pe sub subsuoara lui Bob Barosanu'. 

— Toată viaţa, plânge Bob. Nu ştiu de ce mai fac asta. 

Singura femeie de la Suntem Încă Bărbaţi, grupul de 
sprijin împotriva cancerului testicular, îşi fumează ţigara sub 
apăsarea unui străin şi ochii ei îi întâlnesc pe ai mei. 

Simulantule. 

Simulantule. 

Simulantule. 

Păr negru mat, tuns scurt, ochi mari precum cei din 
desenele animate japoneze, slabă ca laptele degresat, gălbuie 
ca laptele bătut în rochia ei cu model cu trandafiri negri, 
femeia asta era şi în grupul de sprijin împotriva tuberculozei, 
de vineri seara. Miercuri era la masa rotundă a grupului cu 
melanom. Luni seara, împreună cu Speranţa Neclintită din 
grupul celor condamnaţi la leucemie. Cărarea care îi desparte 
părul în două e un fulger zigzagat de piele albă pe scalp. 

Când te uiţi la grupurile astea de sprijin, vezi că toate au 
nume vag optimiste. Grupul de joi seara, cel pentru paraziţii 
din sânge, se cheamă Sânge Curat. 

Grupul în care mă duc eu, cel pentru paraziți cerebrali, se 
cheamă Deasupra şi Dincolo. Í 

Şi duminica după-amiază, la Suntem Incă Bărbaţi, în 
subsolul bisericii episcopale Sf. Treime, iat-o din nou pe femeia 
asta. 

Mai rău e că, dacă mă priveşte, nu pot să plâng. 


Asta-i partea care-mi place cel mai mult: să fiu ţinut în 
braţe şi să plâng fără speranţă împreună cu Bob Barosanu'. Cu 
toţii ne străduim aşa de mult. Asta-i singurul loc în care mă 
relaxez şi mă abandonez cu adevărat. 

Asta-i concediul meu. 

M-am dus prima dată la un grup de sprijin acum doi ani, 
după ce fusesem iar la doctor din cauza insomniei mele. 

Trecuseră trei săptămâni şi nu închisesem un ochi. După 
trei săptămâni de nesomn, totul devine o experienţă 
extracorporală. „Insomnia este doar un simptom a ceva mai 
complicat. Încearcă să descoperi ce nu merge cum trebuie. 
Ascultă-ţi corpul", mi-a zis doctorul. 

Nu voiam decât să dorm. Nu voiam decât pastilele mici şi 
albastre de amital de sodiu, de două sute de miligrame. Nu 
voiam decât capsulele roş'-albastre de Tuinal, Seconalele roşii 
ca rujul de buze. 

Doctorul m-a sfătuit să mestec rădăcină de valeriană şi să 
fac mai multă mişcare şi până la urmă o să reuşesc eu să 
adorm. 

După felul în care mi se surpase faţa învineţită, ca o poamă 
putredă, ai fi zis că murisem. 

Dacă vreau să văd ce înseamnă durere adevărată, mi-a zis 
doctorul, să mă duc marţi noaptea la Prima Comuniune. Să văd 
paraziţii cerebrali. Să văd maladiile osoase degenerative. Să 
văd disfuncţiile cerebrale organice. Să-i văd cum se descurcă 
pe bolnavii de cancer. 

Aşa că m-am dus. 

La primul grup la care m-am dus, am început cu 
prezentările: pe ea o cheamă Alice, pe ea Brenda, pe ea Dover. 
Toţi zâmbesc, cu arma aceea invizibilă la tâmplă. 

La grupurile de sprijin nu-mi dau niciodată numele 
adevărat. 

O femeie mică şi scheletică pe nume Chloe, cu turul 
pantalonilor atârnând gol şi trist, îmi spune că la paraziţii ei 
cerebrali cel mai nasol e că nimeni nu mai vrea să facă sex cu 
ea. Şi iat-o, atât de aproape de moarte că poliţa ei de asigurare 
pe viaţă de şaptezeci de mii de dolari fusese deja încasată, şi 
tot ce voia era să se cordească pentru ultima oară. Nu tandreţe. 
Sex. 


Ce poate să spună un tip la chestia asta? Ce poţi să spui, 
vreau să zic. 

Boala s-a manifestat la început printr-o uşoară senzaţie de 
oboseală, iar acum Chloe era prea plictisită să mai continue 
tratamentul. Filme pornografice, avea filme pornografice acasă, 
în apartamentul ei. 

În timpul Revoluţiei Franceze, îmi spunea Chloe, femeile 
din închisoare, ducesele, baroanele, marchizele, în fine, se 
cordeau cu orice bărbat care ţinea steagul sus. Chloe respira 
lipită de gâtul meu. Care ţinea steagul sus. Căruia i se scula, 
înţelegi. Dacă te cordeai, timpul trecea mai uşor. 

La petite mort, cum îi spuneau francezii. 

Dacă mă interesa, Chloe avea filme pornografice. Nitrat de 
amil. Lubrifiante. 

În mod normal, aş fi etalat o erecţie. Dar Chloe a noastră e 
un schelet cufundat în ceară galbenă. 

Chloe o arăta cum o arăta, dar eu sunt nimic. Mai puţin 
decât nimic. Totuşi, umărul lui Chloe îl caută pe al meu când 
stăm în cerc pe covorul aspru. Închidem ochii. Era rândul lui 
Chloe să ne călăuzească la meditaţia dirijată, iar ea ne-a vorbit 
din grădina serenităţii. Chloe ne-a vorbit pe când urcam dealul 
spre palatul celor şapte uşi. Inăuntrul palatului erau şapte uşi, 
uşa verde, uşa galbenă, uşa portocalie, şi Chloe ne-a vorbit 
deschizându-ne fiecare uşă, uşa albastră, uşa roşie, uşa albă, şi 
descoperind ceea ce era acolo. 

Cu ochii închişi, ne imaginam durerea noastră ca pe o 
minge de lumină tămăduitoare plutind în jurul picioarelor 
noastre şi ridicându-ni-se spre genunchi, spre mijloc, spre 
piept. Ceakrele noastre deschizându-se. Ceakra inimii. Ceakra 
capului. Chloe ne-a vorbit până am ajuns în peşterile în care ne- 
am întâlnit fiecare animalul-totem. Al meu era un pinguin. 

Gheaţa acoperea podeaua peşterii şi pinguinul mi-a zis, 
alunecă. Fără nici cel mai mic efort, am alunecat împreună prin 
tuneluri şi galerii. 

Apoi a venit momentul să ne îmbrăţişăm. 

Deschideţi ochii. 

Acesta a fost contactul fizic în scop terapeutic, a zis Chloe. 
Fiecare trebuie să ne alegem un partener. Chloe îşi azvârli 
braţele pe după gâtul meu şi începu să plângă. Avea acasă un 
sutien fără bretele şi a plâns. Chloe avea uleiuri şi cătuşe şi a 


plâns cât secundarul ceasului meu a parcurs întreg cadranul de 
unsprezece ori. 

Nu am plâns la prima mea şedinţă de grup, acum doi ani. 
N-am plâns nici la a doua şi nici la a treia. N-am plâns la 
paraziţii din sânge, la cancerul la intestine ori la demenţa 
cerebrală. 

Aşa-i când suferi de insomnie. Totul e atât de îndepărtat - o 
copie a unei copii a unei copii. Insomnia te distanțează de 
fiecare lucru. Nu poţi atinge nimic şi nimic nu te poate atinge. 

Apoi a apărut Bob. Prima oară când m-am dus la grupul 
Suntem Încă Bărbaţi, la cei cu cancer testicular, Bob matahala, 
Bob babanu', s-a povârnit asupra mea şi a început să plângă. 
Când a venit momentul îmbrăţişării, matahala s-a întins prin 
cameră cu braţele pe lângă corp şi cu umerii strânși. Cu bărbia 
în piept, cu ochii deja înecaţi în lacrimi. Târșâindu-și picioarele, 
cu genunchii împreunaţi într-un mers invizibil, Bob a alunecat 
prin încăpere şi s-a cocoţat pe mine. 

Bob a aterizat pe mine. 

Braţele mari ale lui Bob s-au înfăşurat în jurul meu. 

Bob Barosanu' era un tip tare, zicea el. Ce vremuri erau 
alea în care amesteca Dianabol cu Wistrol, steroidul pentru cai 
de curse. Şi propria lui sală de forţă, Bob Barosanu' avea o sală 
de forţă. Fusese căsătorit de trei ori. Făcuse reclamă unor 
produse, nu-l văzusem niciodată la televizor? Tot programul 
acela despre cum să-ţi dezvolţi pieptul era, practic, invenţia lui. 

Necunoscuţii cu acest gen de sinceritate mă înmoaie de 
tot, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. 

Bob n-a ştiut. Măcar unul dintre acele huevos ale sale dacă 
ar fi coborât, şi şi-ar fi dat seama că era un factor de risc. Bob 
îmi povesti despre terapia postoperatorie cu hormoni. 

O groază de culturişti care-şi injectează prea mult 
testosteron se aleg cu ceea ce ei numesc ţâţe de muiere. 

A trebuit să-l întreb ce înţelegea prin huevos. 

Huevos, a zis Bob. Gonade. Nuci. Bijuterii. Testicule. 
Coaie. În Mexic, de unde-ţi cumperi steroizi, le zic „ouă". 

Divorţ, divorţ, divorţ, a zis Bob şi mi-a arătat o fotografie 
de-a sa pe care o avea în portofel şi în care, la prima vedere, 
părea gol, uriaş, pozând la un concurs. E un mod de viaţă 
tâmpit, a spus Bob, dar când eşti acolo, pe scenă, umflat şi ras 
peste tot, când nu mai ai în corp decât 2% grăsime, iar 


diureticele te-au lăsat rece şi tare ca betonul la atingere, 
luminile te orbesc şi sistemul de sonorizare care intră în 
microfonie te asurzeşte, până când arbitrul îţi comandă 
„Intinde cvadricepsul drept, flexează şi rămâi aşa". 

„Intinde braţul stâng, flexează bicepsul şi rămâi aşa." 

E mai tare decât viaţa adevărată. 

Repede-repede, a zis Bob, s-a îmbolnăvit de cancer. Apoi a 
dat faliment. Avea doi copii mari care nu-i mai răspundeau la 
telefon. 

Ca să-l scape de ţâţele de muiere, doctorul trebuia să-i 
facă o incizie sub pectorali şi să dreneze tot lichidul. 

Asta-i tot ce-mi aduc aminte, pentru că după aia braţele lui 
Bob m-au cuprins complet, iar capul i-a coborât pentru a mă 
acoperi. Apoi m-am pierdut în uitare, într-o uitare neagră, 
tăcută, totală, iar când, într-un final, m-am îndepărtat de 
pieptul lui moale, tricoul lui Bob era o mască udă a felului în 
care arătam când am plâns. 


Asta era acum doi ani, în prima mea seară la Suntem încă 
Bărbaţi. 

De atunci, la aproape fiecare întâlnire, Bob Barosanu' m-a 
făcut să plâng. 

Nu m-am mai dus niciodată la doctor. N-am mai ronţăit 
niciodată rădăcină de valeriană. 

Asta însemna libertate. Să-ţi pierzi orice urmă de speranţă 
însemna libertate. Cum n-am spus nimic, oamenii din grup şi-au 
închipuit ce-i mai rău. Au plâns mai tare. Am plâns mai tare. 
Ridică-ţi ochii la cer şi eşti mort. 

Intorcându-mă acasă după o şedinţă de grup, mă simţeam 
mai viu decât m-am simţit vreodată. Nu eram gazda cancerului 
sau a paraziţilor din sânge; eram micul centru cald în jurul 
căruia se îngrămădea viaţa lumii. 

Şi am dormit. Nici copiii nu dorm aşa de bine. 

În fiecare seară am murit şi m-am născut în fiecare seară. 

Înviat din morţi. 

Până în seara asta, doi ani victorioşi până în seara asta, 
pentru că nu pot să plâng dacă femeia asta se uită la mine. 
Pentru că nu pot să ajung la fund, nu pot fi mântuit. Imi muşc 
pereţii obrajilor aşa de tare, că limba mea crede că e făcută din 
ghemotoace de tapet. N-am dormit de patru zile. 


Când se uită la mine, sunt un mincinos. Ea e simulanta. Ea 
e mincinoasa. În seara asta, când am făcut cunoştinţă, ne-am 
prezentat: mă numesc Bob, mă numesc Paul, mă numesc Terry, 
mă numesc David. 

Niciodată nu-mi dau numele real. 

—Cancer, nu? m-a întrebat. 

Apoi a zis: 

—Bună, mă numesc Marla Singer. 

Nimeni nu i-a spus vreodată Marlei ce fel de cancer. Apoi 
am fost cu toţii ocupați să ne legănăm copilul din noi. 

În timp ce bărbatul plânge în continuare pe gâtul ei, Marla 
trage încă un fum din ţigară. 

O privesc dintre ţâţele zguduite de plâns ale lui Bob. 

Pentru Marla sunt un simulant. Începând din a doua 
noapte în care am văzut-o, n-am mai putut să dorm. Totuşi, eu 
am fost primul simulant, dacă nu cumva toţi oamenii ăştia mint 
în legătură cu leziunile lor, cu tusea şi tumorile lor, chiar şi Bob 
Barosanu', matahala. Bob babanu'. 

Numai uită-te la părul lui dat cu fixativ. 

Marla fumează şi îşi roteşte ochii. 

În acest moment minciuna Marlei reflectă _propria-mi 
minciună şi tot ce văd sunt numai minciuni. În mijlocul 
întregului lor adevăr. Toţi se agaţă de spaima lor cea mai mare 
şi-şi împărtăşesc spaima lor cea mai mare - că moartea se 
îndreaptă direct spre ei şi că simt în ceafă ţeava unei arme. Ei 
bine, Marla fumează şi îşi dă ochii peste cap, iar eu, eu sunt 
îngropat sub un covor hohotitor şi, dintr-o dată, până şi 
moartea şi pieirea nu mai reprezintă în camera aia, cu flori de 
plastic aşezate pe video, decât un non-evenimeni. 

—Bob, zic, mă striveşti. 

Incerc să vorbesc în şoaptă, apoi renunţ. 

—Bob. 

Incerc să vorbesc încet, apoi ţip: 

—Bob, trebuie să mă duc la closet. 


La baie, deasupra chiuvetei, atârnă o oglindă. Dacă e aşa 
cum cred eu, atunci o să mă-ntâlnesc cu Marla la Deasupra şi 
Dincolo, grupul celor cu disfuncţii cerebrale provocate de 
paraziți. Marla o să fie acolo. Bineînţeles, Marla o să fie acolo, 
iar eu o să mă aşez lângă ea. Şi, după ce-o să facem cunoştinţă, 


după meditaţie, cele şapte uşi ale palatului şi mingea albă de 
lumină tămăduitoare, după ce o să ne deschidem ceakrele, 
când o să vină momentul să ne îmbrăţişăm, o s-o înşfac pe 
curva asta mică. 

Cu braţele strânse pe lângă corp şi buzele lipite de 
urechea ei, o să-i zic, Marla, simulanta dracului, cară-te de-aici. 

Asta-i singurul lucru adevărat din viaţa mea şi tu-l distrugi. 

Turista dracului. 

Data viitoare când o să ne-ntâlnim, o să-i zic, Marla, nu pot 
să dorm dacă stai aici. Cară-te. 

3 


Te trezeşti la Air Harbor International. 

La fiecare decolare şi aterizare, când avionul se înclina 
prea mult pe o parte, mă rugam să ne prăbuşim. Momentul 
acela, gândul că am putea muri neajutoraţi, tutun uman făcut 
bucăţi şi amestecat în fuselaj, îmi vindecă insomnia ca o 
narcolepsie. 

Aşa l-am cunoscut pe Tyler Durden. 

Te trezeşti la O'Hare. 

Te trezeşti la LaGuardia. 

Te trezeşti la Logan. 

Tyler lucra cu jumătate de normă ca proiecţionist. Din 
pricina bioritmului său, Tyler putea lucra doar noaptea. Dacă 
un proiecţionist suna şi anunţa că-i bolnav, sindicatul îl chema 
pe Tyler. 

Unii sunt oameni de noapte. Alţii sunt oameni de zi. N-aş 
putea lucra decât ziua. 

Te trezeşti la Dulles. 

Asigurările de viaţă plătesc triplu dacă mori în timpul unei 
călătorii de afaceri. Mă rugam pentru efectul de forfecare 
provocat de vânt. Mă rugam pentru pelicani aspiraţi în turbine 
şi nituri slăbite şi gheaţă pe aripi. La decolare, când avionul 
rula pe pistă şi flapsurile se ridicau, când scaunele erau în 
poziţie verticală, măsuţele strânse şi toate bagajele de mână 
aşezate în compartimentul de deasupra capului, când capătul 
pistei se apropia de noi, de noi, cei care stinseserăm toate 
ţigările, mă rugam să ne prăbuşim. 

Te trezeşti la Love Field. 


Într-o cabină de proiecţie, dacă era un cinematograf vechi, 
Tyler trebuia să schimbe bobinele. Când schimbi bobina, ai 
două aparate de proiecţie în cabină, din care doar unul merge. 

Ştiu asta pentru că Tyler ştie asta. 

Cel de-al doilea aparat e pregătit cu a doua bobină de film. 
Majoritatea filmelor sunt formate din şase sau şapte bobine 
care rulează într-o anumită ordine. În cinematografele mai noi 
bobinele sunt puse cap la cap într-o bobină mare de un metru 
jumate. Aşa nu mai ai nevoie de două aparate de proiecţie şi nu 
mai trebuie să schimbi bobinele, bobina unu, schimbă, bobina 
doi pe celălalt aparat, schimbă, bobina trei pe primul aparat. 

Schimbă. 

Te trezeşti la SeaTac. 

li studiez pe oamenii desenaţi pe cartoanele laminate din 
buzunarul fiecărui scaun. O femeie pluteşte în ocean, cu părul 
ei castaniu răsfirat în spate, cu perna strânsă la piept. [ine 
ochii larg deschişi, dar nici nu zâmbește, nici nu se încruntă. În 
altă imagine, oameni calmi ca nişte vaci hinduse se întind după 
măştile de oxigen care spânzură din tavan. 

Trebuie să fie o urgenţă. 

Ah. 

Cabina s-a depresurizat. 

Ah. 

Te trezeşti şi ai ajuns la Willow Run. 

Cinematograf nou, cinematograf vechi, pentru a transporta 
un film la următorul cinematograf, Tyler trebuie să spargă 
filmul în cele şase sau şapte bobine iniţiale. Micile bobine sunt 
puse în două valize de oţel hexagonale. Fiecare valiză are un 
mâner. Încearcă să ridici una şi o să-ţi disloci umărul. Atât sunt 
de grele. 

Tyler e chelner la banchete, la un hotel din centru, şi Tyler 
mai e şi proiecţionist la sindicatul proiecţioniştilor. Nu ştiu de 
când lucra Tyler în toate nopţile alea când nu reuşeam să dorm. 

În cinematografele vechi în care se folosesc două aparate 
de proiecţie, proiecţionistul trebuie să fie pe fază ca să schimbe 
aparatele la fix, astfel încât publicul să nu sesizeze vreo pauză 
în momentul în care o bobină începe şi cealaltă se termină. 
Trebuie să te uiţi după punctele albe care apar în colţul din 
dreapta sus al ecranului. Asta-i semnalul. Uită-te la film şi ai să 
vezi două puncte la sfârșitul fiecărei bobine. 


„Arsuri de ţigară", aşa li se zice în branşă. 

Primul punct alb, ăsta-i semnalul de două minute. Porneşti 
al doilea aparat, ca să apuce să prindă viteza optimă. 

Al doilea punct alb este semnalul de cinci secunde. Emoţie. 
Stai între cele două aparate şi cabina fierbe de la lămpile cu 
xenon în care, dacă te uiţi, ai orbit. Primul punct sclipeşte pe 
ecran. Sunetul unui film vine dintr-un difuzor baban, plasat în 
spatele ecranului. Cabina de proiecţie e izolată fonic, pentru că 
înăuntru huruie rolele care trec filmul prin faţa lentilelor cu 
viteza de doi metri pe secundă, treizeci de cadre pe metru, 
şaizeci de cadre pe secundă, zăngănind ca o mitralieră Gatling. 
Cele două aparate de proiecţie merg, iar tu stai între ele cu 
mâna pe întrerupătorul fiecăruia. Aparatele de proiecţie foarte 
vechi au un bec de avertizare pe axul bobinei debitoare. 

Punctele de avertizare rămân la locul lor chiar şi după ce 
filmul se dă la televiziune. Chiar şi în filmele care se 
proiectează în avioane. 

Pe măsură ce filmul se înfăşoară pe bobina colectoare, 
aceasta se învârte tot mai încet, aşa că bobina debitoare se 
învârte mai tare. Când o bobină se apropie de sfârșit, bobina 
debitoare se învârte aşa de repede, că va începe să sune 
alarma, ca să te avertizeze că se apropie momentul să faci 
schimbarea. 

Bezna e fierbinte de la lămpile aparatelor de proiecţie şi 
alarma începe să sune. Stai între cele două aparate, cu câte o 
manetă în fiecare mână, şi te uiţi în colţul ecranului. Al doilea 
punct sclipeşte. Numeri până la cinci. Închizi prima clapetă. În 
acelaşi timp, o deschizi pe cealaltă. 

Schimbare. 

Filmul continuă. 

Nimeni din public nu se prinde. 

Alarma e la locul ei, pe bobina debitoare, aşa că 
proiecţionistul poate să tragă un pui de somn. Un proiecţionist 
face o groază de chestii pe care n-ar trebui să le facă. Nu toate 
aparatele de proiecţie au alarmă. Se-ntâmplă uneori să te 
trezeşti acasă, în întuneric, cu spaima că ai adormit în cabină şi 
ai ratat o schimbare. Publicul te-njură. Publicul, cu visul lui pe 
care l-ai stricat. Iar directorul o să sune la sindicat. 

Te trezeşti la Krissy Field. 


Farmecul călătoriei mă însoţeşte oriunde mă duc. 
Existenţa redusă la scară. Mă duc la hotel, un săpun mititel, 
mostre mititele de şampon, bucățele de unt pentru o persoană, 
flacoane mititele de apă de gură şi o periuţă de dinţi de unică 
folosinţă. Îndoaie-te ca să încapi în scaunul de avion de mărime 
standard. Eşti un uriaş. Problema e că ai umerii prea largi. 
Picioarele tale de Alice în Ţara Minunilor sunt dintr-o dată atât 
de lungi, că atingi picioarele pasagerului din faţa ta şi prânzul, 
un Cordon Bleu de pui într-un pachet miniatural, cu 
ingredientele puse separat, ca un joc de asamblat menit să-ţi 
ocupe mintea cu ceva. 

Pilotul a aprins semnalul care te avertizează să-ţi legi 
centura de siguranţă, aşa că te rugăm să te abţii de la plimbări 
prin avion. 

Te trezeşti la Meigs Field. 

Uneori, Tyler se trezeşte în întuneric, terorizat că a ratat o 
schimbare de bobină, sau că filmul s-a rupt sau a alunecat în 
aparat şi tamburii găuresc fonograma. 

După ce un film a fost găurit, lumina lămpilor pătrunde 
prin fonogramă şi, în loc de vorbe, te izbeşte un zgomot 
asemănător celui scos de palele elicei unui elicopter, vup-vup- 
vup, pe măsură ce fasciculul luminos citeşte perforaţiile lăsate 
de tamburi. 

Alt lucru pe care proiecţionistul nu trebuie să-l facă: Tyler 
face diapozitive din cele mai bune cadre ale unui film. Prima 
peliculă în care o femeie complet goală e filmată din faţă o 
înfăţişa pe actriţa Angie Dickinson. 

În momentul în care o copie a acestui film a fost expediată 
din cinematografele de pe Coasta de Est către cele de pe 
Coasta de Vest, scena a dispărut. Un proiecţionist a luat un 
cadru. Alt proiecţionist a luat alt cadru. Toţi voiau un diapozitiv 
cu Angie Dickinson în pielea goală. Pornografia a pătruns în 
cinematografe şi unii dintre proiecţioniştii ăştia şi-au făcut 
colecţii întregi, care au chiar şi un story. 

Te trezeşti la Boeing Field. 

Te trezeşti la LAX. 

În seara asta avionul e aproape gol, aşa că poţi să ridici 
cotierele şi să te întinzi. Te întinzi, genunchii ţi se dezdoaie, 
mijlocul ţi se dezdoaie, coatele ţi se dezdoaie, te lungeşti pe trei 
sau patru scaune. Îmi dau ceasul cu două ore mai devreme sau 


cu trei ore mai târziu, ora Pacificului, ora Munţilor Stâncoși, 
ora Centrală, ora Coastei de Est; pierzi o oră, câștigi o oră. 

Asta-i viaţa ta, şi se scurge minut cu minut. 

Te trezeşti la Cleveland Hopkins. 

Te trezeşti la SeaTac, din nou. 

Eşti proiecţionist şi eşti obosit şi furios, dar de obicei eşti 
doar plictisit, aşa că începi să aduni cadre pornografice 
colecţionate de alţi proiecţionişti, ascunse prin cabină, şi lipeşti 
în alt film cadrul în care apare un penis roşu sau un prim-plan 
cu un vagin căscat şi ud. 

Să luăm un film cu animale, din alea în care câinele şi 
pisica sunt uitaţi de o familie care călătoreşte şi se văd nevoiţi 
să-şi găsească singuri drumul spre casă. În rola trei, imediat 
după ce pisica şi câinele, care au voci omeneşti, discută unul cu 
celălalt şi mănâncă dintr-o pubelă, apare imaginea unei erecţii. 

E opera lui Tyler. 

Un cadru dintr-un film durează a şaizecea parte dintr-o 
secundă. Împarte o secundă în şaizeci de părţi egale. Atât 
durează erecţia. Se înalţă cât un bloc cu patru etaje peste 
publicul care ronţăie floricele, roşie, alunecoasă şi îngrozitoare, 
şi nimeni nu o vede. 

Te trezeşti la Logan, din nou. 

E groaznic să călătoreşti aşa. Mă duc la întâlniri la care 
şeful meu nu vrea să participe. lau notițe. Apoi mă-ntorc. 

Oriunde mă duc, aplic formula. Păstrez secretul intact. 

E o simplă problemă de aritmetică. 

E o problemă cu tematică. 

Dacă o maşină produsă de compania mea pleacă din 
Chicago spre vest, rulând cu o viteză de o sută de kilometri pe 
oră, şi diferenţialul din spate se blochează, iar maşina se 
izbeşte de ceva şi ia foc cu toţi pasagerii înăuntru, compania 
mea îşi retrage maşinile de pe piaţă? 

lei numărul vehiculelor care se află în circulaţie (A), îl 
înmulţeşti cu coeficientul de probabilitate al unui accident (B), 
apoi înmulţeşti rezultatul cu costul unei înţelegeri în afara 
tribunalului (C). 

A ori B ori C egal X. Atâta ne costă dacă nu retragem 
maşinile de pe piaţă. 

Dacă X este mai mare decât costul retragerii, ne retragem 
maşinile şi nimeni nu se supără. 


Dacă X este mai mic decât costul retragerii, atunci nu le 
retragem. 

Oriunde mă duc, mă aşteaptă caroseria carbonizată şi 
şifonată a unei maşini. Ştiu unde sunt toate scheletele. 
Consideraţi asta drept garanţia slujbei mele. 

Somn la hotel, mâncare la restaurant. Oriunde mă duc, leg 
prietenii efemere cu oamenii care stau lângă mine de la Logan 
la Krissy şi la Willow Run. 

Sunt coordonator al campaniei de retrageri, îi spun 
prietenului de-o porţie care stă lângă mine, dar mă îndrept spre 
o carieră de spălător de vase. 

Te trezeşti la O'Hare, din nou. 

Tyler a lipit apoi penisuri în toate filmele. De regulă prim- 
planuri cu un penis sau cu câte un vagin cât Marele Canion, cu 
ecou cu tot, cât un bloc cu patru etaje şi pulsând din pricina 
presiunii sangvine, şi în timpul ăsta Cenuşăreasa dansează cu 
prinţul, iar oamenii privesc. Nimeni nu are vreo obiecţie. 
Oamenii mănâncă şi beau, dar seara nu mai e la fel. Oamenilor 
li se face rău sau izbucnesc în plâns din senin. Doar o pasăre 
colibri l-ar putea surprinde pe Tyler asupra faptului. 

Te trezeşti la JFK. 

Simt cum mă topesc şi mă umflu în momentul aterizării, 
când o roată bufneşte pe pistă, dar avionul se apleacă pe o 
parte şi încearcă să se hotărască dacă să se îndrepte sau să se 
răstoarne. În momentul ăsta nimic nu mai contează. Ridică-ţi 
ochii la cer şi ai murit. Nici bagajul tău. Nimic nu contează. 
Nici respiraţia ta urât mirositoare. Hublourile sunt opace şi 
motoarele cu reacţie se rotesc în sens invers. Dacă avionul se 
înclină într-un unghi greşit, nu va trebui să mai completezi 
niciodată un deviz de cheltuieli. Cere chitanţe pentru 
cumpărături peste douăzeci şi cinci de dolari. Niciodată n-o să 
mai fii nevoit să te duci la tuns. 

Un zgomot surd şi a doua roată loveşte pista. Staccato-ul 
celor o sută de centuri de siguranţă care se desfac şi prietenul 
de-o porţie lângă care era cât pe ce să mori zice: 

Sper să-ţi meargă bine. 

Mdaa, şi eu. 

Atât durează momentul tău. Şi viaţa merge mai departe. 

Şi, din întâmplare, l-am cunoscut pe Tyler. 

Venise vremea să-mi iau un concediu. 


Te trezeşti la LAX. 

Din nou. 

Ne-am întâlnit pe o plajă pentru nudişti. Vara era pe 
sfârșite şi eu dormeam. Tyler era în pielea goală, transpirat, 
plin de nisip, cu părul ud atârnându-i în şuviţe pe faţă. 

Tyler se aflase prin preajmă mult înainte să ne fi întâlnit. 

Tyler scotea din valuri buşteni aduşi de curenţi, apoi îi 
trăgea pe plajă. Fixase deja în nisipul ud cinci buşteni, dispuşi 
în semicerc la câţiva centimetri unul de altul şi care-i ajungeau 
la înălţimea ochilor. Înşirase patru buşteni şi, când m-am trezit, 
l-am văzut trăgându-l pe al cincilea pe plajă. A săpat o groapă 
la unul din capetele buşteanului, apoi a ridicat celălalt capăt 
până când buşteanul a alunecat în gaură şi a rămas într-un 
unghi instabil. 

Te trezeşti pe plajă. 

Nu mai era nimeni altcineva pe plajă, în afară de noi. 

Cu un băţ, Tyler a trasat pe nisip o linie dreaptă la vreun 
metru distanţă. Apoi s-a întors să îndrepte buşteanul, 
îndesându-i nişte nisip la bază. 

Eram singurul spectator al acestei scene. 

—Ai idee cât e ceasul? a întrebat Tyler. 

Port întotdeauna ceas. 

—Ai idee cât e ceasul? 

Unde? am întrebat. 

—Aici, a zis Tyler. Acum. 

Era 4.06 p.m. 

După un timp, Tyler s-a aşezat cu picioarele încrucişate în 
umbra buştenilor ridicaţi. A rămas jos câteva minute, apoi s-a 
ridicat şi s-a dus să înoate, după care şi-a tras pe el un tricou şi 
nişte pantaloni de trening şi-a dat să plece. A trebuit să-l întreb. 

Trebuia să ştiu ce făcuse Tyler cât eu dormeam. 

Dacă ar fi să mă trezesc într-un alt loc, într-un alt moment, 
m-aş trezi ca o altă persoană? 

L-am întrebat pe Tyler dacă e artist. 

Tyler a ridicat din umeri şi mi-a arătat cei cinci buşteni, 
care erau mai laţi la bază. Tyler mi-a arătat linia pe care o 
trasase pe nisip şi cum folosise linia pentru a măsura umbra 
fiecărui buştean. 

Uneori se-ntâmplă să te trezeşti şi să te-ntrebi unde te afli. 


Tyler crease umbra unei mâni gigantice. Numai că acum 
patru degete erau lungi cât ale lui Nosferatu, iar degetul mare 
prea scurt, dar el a zis că la patru şi jumătate mâna a fost 
perfectă. Uriaşa mână de umbră a fost perfectă timp de un 
minut şi, timp de un minut perfect, Tyler stătuse în palma unei 
perfecţiuni pe care o crease el însuşi. 

Te trezeşti şi nu eşti nicăieri. 

Un minut era de-ajuns, a spus Tyler. Cineva a trebuit să 
muncească din greu pentru el, dar un minut de perfecţiune 
merita efortul. Nu te poţi aştepta la mai mult de un moment de 
perfecţiune. 

Te trezeşti şi e de-ajuns. 

Îl chema Tyler Durden şi era proiecţionist în cadrul 
sindicatului proiecţioniştilor şi era chelner la un hotel, în 
centru, şi mi-a dat numărul lui de telefon. 

Şi aşa ne-am întâlnit. 

4 


Astă-seară toţi bolnavii de paraziți cerebrali sunt prezenţi. 
Deasupra şi Dincolo are întotdeauna parte de o asistenţă 
numeroasă. Pe el îl cheamă Peter. Pe el Aldo. Pe ea Marcy. 

Bună. 

Se fac prezentările, atenţie, toată lumea, pe ea o cheamă 
Marla Singer şi e prima dată când vine la noi. 

Bună, Marla. 

La Deasupra şi Dincolo începem cu Cioacele despre 
Recuperare. Grupul nu se cheamă Paraziţii Cerebrali. N-o să 
auzi pe nimeni rostind vreodată cuvântul „paraziţi”. Toată 
lumea se însănătoşeşte. Ah, medicamentele astea noi. Câte 
unul tocmai a dat colţul. Cu toate astea, peste tot dai de priviri 
crucişe, semn al unei migrene de cinci zile. O femeie îşi şterge 
nişte lacrimi involuntare. Toată lumea primeşte un ecuson cu 
nume şi toţi cei pe care i-ai întâlnit vreme de un an, în fiecare 
marţi seara, vin la tine şi îţi întind mâna, cu ochii pe ecusonul 
cu numele tău. 

Nu cred că ne-am mai întâlnit. 

Nimeni nu spune vreodată parazit. Spun agent. 

Nu spun medicaţie. Spun tratament. 

În timpul Cioacelor despre Recuperare, cineva va spune 
cum s-a răspândit agentul în coloana sa vertebrală şi, dintr-o 
dată, s-a trezit că nu-şi mai poate controla mâna stângă. 


Agentul, va spune altcineva, i-a uscat membranele creierului şi 
acum creierul dă să-i iasă din căpăţână, provocându-i crize. 

Data trecută când am venit aici, femeia pe nume Chloe ne- 
a comunicat singura veste bună. Chloe s-a opintit în braţele 
scaunului ca să se ridice şi a spus că nu-i mai e nici un pic frică 
de moarte. 

În seara asta, după prezentări şi Cioacele despre 
Recuperare, o fată pe care n-o cunosc, cu un ecuson pe care 
scrie Glenda, spune că e sora lui Chloe şi că marţea trecută, la 
ora două dimineaţa, Chloe a murit, în sfârșit. 

Ah, ce drăguţ. Vreme de doi ani, Chloe a plâns în braţele 
mele când venea momentul îmbrăţişării şi acum e moartă, 
moartă şi-ngropată în pământ, moartă şi pusă într-o urnă, 
mausoleu, columbar. Ah, dovada că azi gândești şi te-nvârţi 
încolo şi-ncoace, iar mâine eşti îngrășământ rece, bufetul 
viermilor. lată extraordinarul miracol al morţii şi ar fi aşa de 
dulce dacă, vai, n-ar exista ea. 

Marla. 

Ah, şi Marla se uită din nou la mine, distingându-se printre 
toți paraziţii cerebrali. 

Mincinosule. 

Simulantule. 

Marla e simulanta. Tu eşti simulanta. Toți cei de-aici, când 
sunt scuturaţi de fiori sau de convulsii şi se prăbuşesc 
grămadă, lătrând, iar crăcana jeanşilor li se colorează în 
bleumarin, ei bine, nu fac altceva decât să joace teatru. 

În seara asta, meditaţia nu mai reuşeşte să mă poarte 
nicăieri. În spatele fiecăreia dintre cele şapte uşi ale palatului, 
uşa verde, uşa portocalie, e Marla. Uşa albastră, Marla stă 
acolo. Mincinosule. În meditaţia care mă poartă prin peştera 
animalului-totem, pentru mine  animalul-totem e Marla. 
Fumându-și ţigara, Marla, rotindu-şi ochii. Mincinosule. Părul 
negru şi buzele moi, rujate. Simulantule. Buze ca o sofa din 
piele neagră italienească. N-ai cum să scapi. 

Chloe era marfă autentică. 

Chloe era felul în care ar fi arătat scheletul lui Joni 
Mitchell? dacă l-ai face să zâmbească şi i-ai da drumul la o 
petrecere, punându-l să fie extrem de drăguţ cu toată lumea. 
Închipuiţi-vă scheletul popular al lui Chloe, de mărimea unei 
insecte, zburând prin boltele şi galeriile maţelor ei la două 


dimineaţa. Pulsul său ca o sirenă anunțând: Pregăteşte-te să 
mori în zece, în nouă, în opt secunde. Moartea se va declanşa în 
şapte, şase... 

Noaptea, Chloe va trece în zbor în jurul labirinturilor 
propriilor ei vene în pragul colapsului şi al vaselor explodate, 
care împrăştie limfă fierbinte. Nervii ies la suprafaţă în ţesut ca 
nişte fire. Abcesele se umflă în ţesut ca nişte perle albe, 
fierbinţi. 

Anunţul: pregăteşte-te să evacuezi intestinele în zece, în 
nouă, opt, şapte. 

Pregăteşte-te să evacuezi sufletul în zece, în nouă, opt. 

Chloe lipăie, cufundată până la glezne în fluidul renal 
scurs din rinichii săi blocaţi. 

Moartea se va declanşa în cinci. 

Cinci, patru. 

Patru. 

În jurul ei, sprayul cu viaţă parazitară îi vopseşte inima. 

Patru, trei. 

Trei, doi. 

Chloe escaladează repede mucoasa propriului ei gât, în 
care sângele i s-a coagulat. 

Moartea se va declanşa în trei, în două. 

Luna străluceşte prin gura deschisă. 

Pregăteşte-te pentru ultima suflare. Acum. 

Evacuează. 

Acum. 

Sufletul se desprinde de trup. 

Acum. 

Moartea se declanşează. 

Acum. 

Ah, asta ar trebui să fie aşa de dulce, amintirea trupului lui 
Chloe, cald încă, în braţele mele şi Chloe moartă pe undeva. 

Dar nu, Marla mă urmăreşte. 

În timpul meditaţiei îmi desfac braţele pentru a-l primi în 
ele pe copilul din mine, iar copilul e Marla fumându-și ţigara. 
Nici o minge albă de lumină tămăduitoare. Mincinosule. Nici o 
ceakra. Imaginează-ţi ceakra desfăcându-se precum florile şi în 
centrul fiecărei flori o explozie de lumină suavă, dată cu 
încetinitorul. 

Mincinosule. 


Ceakrele mele rămân ferecate. 

Când meditaţia ia sfârșit, toţi îşi întind şi-şi răsucesc 
capetele, ajutându-se unul pe altul să se ridice în picioare. 
Contact fizic în scop terapeutic. Pentru momentul îmbrăţişării, 
fac trei paşi în lateral ca să mă postez în faţa Marlei, care mă 
priveşte drept în faţă, în timp ce eu mă uit la ceilalţi, așteptând 
semnalul. 

Cu toții, vine semnalul, haideţi să ne îmbrăţişăm 
aproapele. 

Braţele mi se strâng în jurul Marlei. 

În seara asta alege pe cineva deosebit. 

Mâinile cu care Marla îşi ţine ţigara sunt ţintuite de talie. 

Spune cuiva cum te simţi. 

Marla n-are cancer testicular. Marla n-are tuberculoză. Nu 
moare. Bine, în opinia filosofilor ălora care se sparg în băşini, 
cu toţii murim, dar Marla nu moare în felul în care murea 
Chloe. 

Impărtăşiţi-vă unul altuia, vine semnalul. 

Deci, Marla, ţi se pare mai mişto aşa? 

Impărtăşiţi-vă unul altuia cu totul. 

Hai, Marla, pleacă. Pleacă. Pleacă. 

Plângi, dacă aşa simţi. 

Marla se uită în ochii mei. Ai ei sunt căprui. Lobul urechii 
îi face un pliu în jurul găurii pentru cercei. N-are nici unul. Are 
buzele crăpate şi glazurate cu piele moartă. 

Dă-i drumul, plângi. 

—Nici tu nu eşti pe moarte, spune Marla. 

Jur-împrejur, perechile suspină, proptiţi unii de alţii. 

—Dacă mă torni, zice Marla, te torn şi eu. 

Atunci, spun, am putea împărţi zilele săptămânii. Marla 
poate lua maladiile osoase, paraziţii cerebrali şi tuberculoza. 
Eu o să păstrez cancerul testicular, paraziţii din sânge şi 
dementa cerebrală organică. 

—Ce facem cu cancerul de colon ascendent? întreabă 
Marla. 

Fata şi-a făcut temele. 

O să-mpărţim cancerul de colon ascendent. Ea să se ducă 
prima şi a treia duminică din lună. 

—Nu, zice Marla. 


Nu, ea vrea totul. Cancerele, paraziţii. Ochii Marlei se 
îngustează. În viaţa ei n-a visat că se poate simţi atât de mişto. 
Simţea cum se trezeşte la viaţă. Pielea i se curăța. În toată 
viaţa ei nu văzuse nici un mort. Viaţa nu avea nici un sens, 
pentru că nu exista nimic cu care să o compare. Ah, dar acum 
exista agonie şi moarte, pierdere şi suferinţă. Lacrimi şi fiori, 
spaimă şi remuşcare. Acum, că ştie unde ne ducem cu toţii, 
Marla îşi trăieşte fiecare clipă. 

Nu, n-avea de gând să plece din nici un grup. 

— N-am chef să trăiesc iar ca înainte, spune Marla. Am 
lucrat la o firmă de pompe funebre ca să mă simt bine, doar ca 
să simt că respir. Dacă n-o să-mi mai găsesc o altă slujbă în 
branşă? 

Atunci întoarce-te la firma de pompe funebre, zic eu. 

—Înmormântările sunt nimic pe lângă asta. 
Înmormântările sunt nişte ceremonii abstracte. Aici trăieşti cu 
adevărat experienţa morţii. 

Perechile din jur îşi şterg lacrimile, îşi trag nasurile, se bat 
pe spate şi se desprind. 

Nu putem să venim amândoi, îi spun eu. 

—Atunci nu veni. 

Am nevoie de chestia asta. 

—Atunci du-te la înmormântări. 

Toţi ceilalţi s-au despărţit şi se prind de mâini pentru 
rugăciunea de încheiere. Îi dau drumul Marlei. 

—De când vii aici? 

Rugăciunea de încheiere. 

Doi ani. 

Un bărbat din cercul de rugăciune mă apucă de mână. Un 
alt bărbat apucă mâna Marlei. 

De regulă, când încep rugăciunile, mi se taie răsuflarea. 
Ah, binecuvântează-ne. Ah, binecuvântează mânia noastră şi 
frica noastră. 

—Doi ani? Marla îşi înclină capul ca să mă întrebe. 

Ah, binecuvântează-ne şi ţine-ne. 

Toţi cei care ar fi putut să mă remarce în aceşti doi ani fie 
au murit, fie s-au făcut bine şi nu s-au mai întors. 

Ajută-ne şi iar ajută-ne. 

—Okay, zice Marla, okay, okay, poţi să păstrezi cancerul 
testicular. 


Bob Barosanu', Bob Babanu' plângând lăţit tot peste mine. 
Mersi. 

Adu-ne împăcare cu soarta noastră. Adu-ne pace. 

—N-ai pentru ce. 

Aşa am cunoscut-o pe Marla. 


5 


Tipul de la securitatea aeroportului m-a pus în temă. 

Hamalii pot să ignore o valiză care ticăie. Tipul de la 
securitatea aeroportului le zicea hamalilor Aruncători. Bombele 
moderne nu ticăie. Dar dacă o valiză vibrează, atunci hamalii, 
Aruncătorii, trebuie să cheme poliţia. 

Aşa am ajuns să locuiesc la Tyler, din cauza politicii 
tuturor aeroporturilor în privinţa bagajelor care vibrează. 

Mă întorceam de la Dulles şi aveam totul într-o singură 
geantă. Când călătoreşti mult, înveţi să iei aceleaşi lucruri 
pentru toate călătoriile. Şase cămăşi albe. Doi pantaloni negri. 
Strictul necesar ca să poţi supravieţui. 

Ceas deşteptător de voiaj. 

Aparat de ras electric cu baterii. 

Periuţă de dinţi. 

Şase perechi de chiloti. 

Şase perechi de ciorapi negri. 

Potrivit tipului de la securitatea aeroportului, la plecarea 
de pe Dulles valiza mea a început să vibreze, aşa că poliţia a 
dat-o jos din avion. Toate lucrurile mele erau în geanta aia. 
Soluţiile de întreţinere pentru lentilele de contact. O cravată 
roşie cu dungi albastre. O cravată albastră cu dungi roşii. 
Dungi de tip militar, oblice, nu din cele tip club, orizontale. Şi o 
cravată roşie uni. 

O listă cu toate astea era prinsă pe uşa dormitorului, 
acasă. 

Acasă însemna un apartament la etajul al cincisprezecelea 
dintr-un bloc-turn, un soi de dulap pentru văduve şi tineri 
angajaţi. Pliantul promitea o podea, un tavan şi pereţi de beton 
groşi de treizeci de centimetri între mine şi orice sistem stereo 
sau televizor dat tare prin vecini. Treizeci de centimetri de 
beton şi instalaţie de aer condiţionat, iar ferestrele nu se 
deschideau, aşa că până şi cu tot parchetul de arțar şi 
întrerupătoarele reglabile cei cinci sute şaizeci de metri cubi de 


aer miroseau a ultima mâncare gătită sau a cel mai recent 
drum la baie. 

Mda, şi mai erau şi bucătăria americană şi spoturile de 
lumini discrete. 

Totuşi, treizeci de centimetri de beton contează când 
vecinei de-alături i s-au terminat bateriile de la proteza auditivă 
şi se uită la concursurile de la televizor cu sonorul dat la 
maximum. Sau când o erupție vulcanică de gaz incandescent şi 
de resturi care erau odată mobila ta din living şi de efecte 
personale țâșnesc prin ferestrele tale mari cât peretele şi 
plutesc în flăcări, transformându-ţi apartamentul, doar 
apartamentul tău, într-o gaură de beton carbonizată deschisă în 
faţada clădirii. 

Lucrurile astea se-ntâmplă. 

Totul, inclusiv setul de veselă din sticlă verde lucrat 
manual, cu băşicuţe şi imperfecţiuni şi bucățele de nisip, drept 
dovadă că au fost făurite de aborigeni cinstiţi, muncitori, de 
aiurea, ei bine, toate aceste vase fuseseră spulberate de 
explozie. Închipuiţi-vă draperiile până-n pământ sfâșiate, 
zdrenţe arzând în vântul fierbinte. 

De la etajul al cincisprezecelea, toate obiectele astea cad 
arzând, izbind şi distrugând maşinile tuturor. 

În timp ce mă-ndrept spre vest, adormit, la Mach 0,83 sau 
732 de kilometri pe oră, echipa de genişti a FBl-ului îmi verifică 
valiza pe o pistă goală a aeroportului Dulles. In nouă cazuri din 
zece, îmi spune tipul de la securitatea aeroportului, vibrația 
vine de la un aparat de ras electric. De data asta era aparatul 
meu de ras electric cu baterii. Intr-un caz din zece, e vorba de 
un vibrator electric. 

Aşa-mi spune tipul de la securitatea aeroportului. Asta se 
întâmpla la sosire, fără valiză, în clipa când mă pregăteam să 
iau un taxi şi să-mi găsesc aşternuturile de flanel sfâșiate pe 
trotuar. 

Închipuiţi-vă, îmi zice tipul de la securitatea aeroportului, 
cum e s-o anunţi pe o pasageră că, din cauza unui vibrator, 
bagajul i-a rămas pe Coasta de Est. Uneori e vorba de un 
bărbat. Politica liniilor aeriene e să nu se sugereze posesiunea 
într-un asemenea caz. Foloseşte articolul nehotărât. 

Un vibrator. 

Niciodată vibratorul dumneavoastră. 


Niciodată, dar absolut niciodată să nu spui că vibratorul a 
pornit singur, în mod accidental. 

Un vibrator s-a declanşat de la sine şi a creat o situaţie de 
urgenţă, care a necesitat evacuarea bagajelor dumneavoastră. 

Ploua când m-am trezit în Stapleton să schimb avionul. 

Ploua când m-am trezit, în momentul sosirii. 

Un anunţ ne-a rugat să verificăm dacă n-am uitat vreun 
obiect personal în avion. Apoi anunţul a rostit numele meu. 
Eram aşa de amabil să-l întâlnesc pe reprezentantul liniei 
aeriene care mă aştepta la poartă? 

Mi-am dat ceasul cu trei ore înapoi şi tot era trecut de 
miezul nopţii. 

La poartă se aflau reprezentantul liniei aeriene şi tipul de 
la securitatea aeroportului care-mi spune, ha, din cauza 
aparatului dumneavoastră de ras electric, bagajul a rămas la 
Dulles. Tipul de la securitatea aeroportului le-a zis hamalilor 
Aruncători. Apoi le-a zis Rampagii. Ca să-mi demonstreze că 
putea fi şi mai rău, tipul mi-a zis că măcar nu era un vibrator. 
Pe urmă, pentru că eram între bărbaţi şi mai era şi unu 
noaptea, poate ca să mă facă să râd, tipul mi-a zis că, în 
jargonul branşei, însoţitoarelor de zbor li se zice Chelneriţe 
Spațiale. Sau Saltele Aeriene. Tipul purta un fel de uniformă de 
pilot, o cămaşă albă cu nişte epoleţi micuţi şi cravată albastră. 
Bagajul îmi fusese verificat şi o să-mi parvină a doua zi. 

Tipul de la securitatea aeroportului mi-a cerut numele, 
adresa şi numărul de telefon, apoi m-a întrebat care e diferenţa 
dintre un prezervativ şi o carlingă. 

— Într-un prezervativ nu poţi să bagi decât o singură pulă:, 
mi-a zis. 

Cu ultimii zece dolari pe care-i mai aveam, am luat un taxi. 

Poliţia mi-a pus şi ea o groază de întrebări. 

Aparatul meu de ras electric, care se dovedise a nu fi o 
bombă, încă se afla cu trei fusuri orare în urma mea. 

Ceva ce se dovedise o bombă, una mare, îmi spulberase 
măsuţele de cafea Njurunda, care se îmbinau într-un fel de yin 
verde şi yang portocaliu pentru a forma un cerc. Acum erau 
ţăndări. 

Sofaua mea Haparanda cu huse portocalii, design Erika 
Pekkari, era bucăţi. 


Nu eram eu singurul sclav al instinctului de cuib. Oameni 
care stăteau pe closet cu reviste pornografice în mână le-au 
schimbat acum cu cataloage de mobilă de la IKEA. 

Aşa am ajuns acum să avem cu toţii acelaşi fotoliu 
Johanneshov cu dungi verzi, model Strinne. Al meu a căzut 
cincisprezece etaje, în flăcări, şi-a aterizat într-o fântână. 

Aşa am ajuns acum să avem cu toţii aceleaşi lămpi de 
hârtie Rislampa/Har, făcute din sârmă şi hârtie ecologică 
nealbită. Ale mele sunt acum confetti. 

Şi asta ni se trage de la statul pe closet. 

Tacâmuri Alle. Oţel inoxidabil. Sigure pentru maşina de 
spălat vase. 

Ceas de perete Vild, din oţel galvanizat, ah, trebuia să-l 
cumpăr. 

Poliţe Klipsk, ah, daaa. 

Cutie de pălării Hemlig. Da. 

Toate astea erau presărate ca un foc bengal pe trotuarul 
din faţa blocului meu turn. 

Setul de cuverturi Mommala. Design Tomas Harila şi 
disponibil în următoarele nuanţe: 

Orhidee. 

Fucsia. 

Cobalt. 

Abanos. 

Lignit. 

Coajă de ou sau roşu-purpuriu. 

Mi-a trebuit o viaţă-ntreagă să adun toate astea. 

Lacul uşor de întreţinut de pe măsuţele Kalix. 

Măsuţele Stig, care se băgau una într-alta. 

Cumperi mobilă. Îţi spui, asta-i ultima sofa de care o să 
mai am nevoie pentru tot restul vieţii. Cumperi sofaua şi apoi, 
timp de câţiva ani, eşti mulţumit că, orice s-ar întâmpla, măcar 
ai rezolvat problema sofalei. Apoi vesela potrivită. Apoi patul 
perfect. Draperiile. Covorul. 

Apoi eşti captiv în cuibuşorul tău drăgălaş, iar lucrurile pe 
care le posedai au ajuns acum să te posede ele pe tine. 

Până când am ajuns acasă de la aeroport. 

Portarul iese din penumbră şi zice, a avut loc un accident. 
Au venit poliţiştii şi au pus o groază de întrebări. 


Poliţia crede că gazul a fost de vină. Poate flacăra de 
veghe a centralei s-a stins sau vreun ochi a fost uitat deschis şi- 
a scăpat gaz şi gazul s-a ridicat spre tavan şi a umplut fiecare 
cameră din apartament, din tavan până-n podele. Apartamentul 
avea cinci sute şaizeci de metri pătraţi, tavane înalte, şi gazul 
trebuie să se fi scurs zile întregi, până a umplut toate camerele. 
Când camerele erau pline ochi, termostatul de la baza 
frigiderului a pornit. 

Explozie. 

Ferestrele până-n tavan au fost smulse cu tot cu cadrul lor 
de aluminiu, iar sofaua, lămpile şi vesela au luat foc, laolaltă cu 
anuarele din liceu, diplomele şi telefonul. Totul a răbufnit de la 
etajul al cincisprezecelea ca o explozie solară. 

Ah, nu şi frigiderul! Colecţionasem rafturi întregi de 
diferite soiuri de muştar, unele cu boabe măcinate, altele în stil 
englezesc. Aveam patruzeci de sosuri de salată, toate fără 
grăsimi, cu tot atâtea arome, şi şapte soiuri de capere. 

Ştiu, ştiu, o casă plină de condimente şi nici urmă de 
mâncare adevărată. 

Portarul şi-a suflat nasul şi ceva i-a lovit cu zgomot batista 
de parcă ar fi fost o minge de baseball care loveşte mănuşa 
prinzătorului. 

Puteai să urci până la etajul al cincisprezecelea, mi-a zis 
portarul, dar nimeni nu avea voie să intre în apartament. Aşa 
dăduse dispoziţie poliţia. Poliţia se interesase dacă aveam vreo 
fostă iubită căreia i-ar fi trecut prin cap să facă chestia asta sau 
dacă îmi făcusem vreun duşman din cineva care avea acces la 
dinamită. 

—Nici n-avea rost să urci, a spus portarul. N-a mai rămas 
altceva decât carcasa de beton. 

Poliţia nu eliminase posibilitatea incendierii premeditate. 
Nimeni nu simţise miros de gaz. Portarul ridică dintr-o 
sprânceană. Tipul ăsta îşi petrecea timpul flirtând cu 
menajerele şi cu asistentele care lucrau în apartamentele mari 
de la ultimul etaj şi care, după slujbă, aşteptau în hol să vină 
maşina să le ducă acasă. Locuiesc aici de trei ani şi portarul tot 
nu se deranja să se ridice din scaunul în care stătea şi citea 
revista polițistă Ellery Queen, în timp ce eu îmi tot schimbam 
pachetele şi gentile dintr-o mână într-alta ca să pot descuia uşa 
şi să intru. 


Portarul ridică dintr-o sprânceană şi-mi povesteşte cum 
oamenii pleacă în călătorie şi lasă o lumânare, o lumânare 
mare-mare într-o baltă de benzină. Oamenii cu dificultăţi 
financiare fac chestia asta. Oamenii care vor să se scoată. 

L-am întrebat dacă pot să folosesc telefonul din hol. 

—O mulţime de tineri încearcă să impresioneze pe toată 
lumea şi îşi cumpără prea multe lucruri, a zis portarul. 

L-am sunat pe Tyler. 

Şi telefonul a sunat în casa pe care Tyler o închiriase pe 
Paper Street. 

Ah, Tyler, te rog, mântuiește-mă. 

Şi telefonul a sunat. 

Portarul s-a aplecat spre mine şi mi-a zis: 

—O groază de tineri nu ştiu ce vor de fapt. 

Ah, Tyler, te rog, salvează-mă. 

Şi telefonul a sunat. 

— Tinerii ăştia... Nu le mai ajunge lumea întreagă. 

Mântuiește-mă de mobila suedeză. 

Mântuiește-mă de arta deşteaptă. 

Şi telefonul a sunat, şi Tyler a răspuns. 

— Dacă nu ştii ce vrei, a spus portarul, o să te trezeşti într- 
o zi cu multe chestii pe care nu le vrei. 

Să nu mă desăvârșesc niciodată. 

Să nu fiu mulţumit niciodată. 

Să nu fiu perfect niciodată. 

Mântuiește-mă, Tyler, de perfecţiune şi desăvârșire. 

Tyler şi cu mine am convenit să ne întâlnim într-un bar. 

Portarul mi-a cerut un număr unde mă putea găsi poliţia. 
Ploaia nu se oprise. Audi-ul meu era încă parcat la locul lui, dar 
un lampadar Dakapo cu halogen îi străpunsese parbrizul. 

Ne-am întâlnit, Tyler şi cu mine, şi am băut o groază de 
bere şi Tyler mi-a spus, da, pot să mă mut la el, dar va trebui 
să-i fac un serviciu. 

A doua zi, valiza mea avea să sosească, cu tot cu strictul 
necesar, şase cămăşi, şase perechi de chiloţi. 

Beţi, într-un bar unde nimeni nu se uita la noi şi nimeni nu 
dădea doi bani pe noi, l-am întrebat pe Tyler ce voia să fac. 

— Vreau să-mi dai una cât de tare poţi, mi-a zis Tyler. 


6 


Nici n-a început bine demonstraţia pentru Microsoft, că 
simt sânge în gură şi trebuie să încep să înghit. Şeful meu nu 
cunoaşte materialul, dar nici nu vrea să mă lase să conduc 
demonstraţia cu un ochi vânăt şi jumătate din faţă umflată din 
cauza copcilor din obraz. Copcile s-au desfăcut şi pot să le simt 
cu limba prin peretele obrazului. Închipuiţi-vă un fir de undiţă 
încâlcit pe plajă. Mi-l imaginez ca pe un câine cusut cum dă 
Dumnezeu şi continuu să înghit sânge. Şeful face prezentarea 
după scenariul meu, iar eu dirijez proiecția cu laptopul, aşa că 
sunt ascuns într-o parte a camerei, în întuneric. 

Am buzele tot mai lipicioase din cauza sângelui pe care tot 
încerc să-l îndepărtez cu limba şi, când se aprinde lumina, mă 
întorc spre Ellen şi Walter şi Norbert şi Linda, consultanţii de 
la Microsoft, şi le zic, vă mulţumesc că aţi venit, cu gura 
strălucind de sânge şi cu sânge între crăpăturile dinţilor. 

Poţi să înghiţi cam jumătate de litru de sânge până să ţi se 
facă rău. 

Mâine e Fight Club şi n-am de gând să lipsesc de la Fight 
Club. 

Înainte de începerea prezentării, Walter de la Microsoft, 
bronzat ca un cartof prăjit, îmi zâmbește, iar falca lui pare cupa 
unui excavator. Walter, cu inelul lui cu sigiliu, îmi ia mâna în 
mâna lui moale şi-mi zice: 

— N-aş vrea să ştiu ce i s-a-ntâmplat celuilalt tip. 

Prima regulă a Fight Club-ului e să nu vorbeşti despre 
Fight Club. 

Îi spun lui Walter că am căzut. 

Eu mi-am făcut asta. 

Înaintea prezentării, când am stat faţă în faţă cu şeful meu, 
explicându-i când vine rândul fiecărui slide şi când intenţionam 
să pun segmentul video, şeful meu m-a întrebat: 

— Ce Dumnezeu faci în fiecare weekend? 

Pur şi simplu nu vreau să mor fără câteva cicatrice, îi zic. 
Corpurile zdravene şi frumoase nu mai sunt la modă. Te uiţi la 
maşinile alea aşa de zdravene, pe care le vedeai în showroom- 
uri în anul 1955, şi tot timpul mă gândesc, ce irosire. 

A doua regulă a Fight Club-ului e să nu vorbeşti despre 
Fight Club. 


Poate când te duci să iei prânzul, chelnerul vine la masa ta 
cu ochii învineţiţi, care îl fac să semene cu un panda uriaş şi cu 
care s-a ales la Fight Club-ul din weekend, când lai văzut prins 
ca într-un cleşte între podeaua de beton şi genunchiul unui 
băiat voinic, de o sută de kile, care a continuat să-l pocnească 
pe chelner în şaua nasului, iar şi iar, scoțând un sunet înfundat 
pe care l-ai auzit în ciuda urletului general, până când 
chelnerul a apucat să tragă destul aer în piept şi să spună, 
împroşcând sânge, stop. 

Nu spui nimic pentru că Fight Club-ul există doar în orele 
dintre deschiderea Fight Club-ului şi închiderea Fight Club- 
ului. 

L-ai văzut pe puştiul de la centrul de copiere, acum o lună 
l-ai văzut pe puştiul ăsta care nu-i capabil să ţină minte să-ţi 
capseze o comandă sau să pună bucățele de hârtie colorată 
între foile care trebuie copiate, dar puştiul ăsta a fost un zeu 
timp de zece minute, când l-ai văzut făcându-l praştie pe un 
contabil de două ori cât el, apoi aterizând peste el şi pocnindu-l 
până la leşin, moment în care puştiul a trebuit să se oprească. 
Asta e a treia regulă în Fight Club, când cineva spune stop sau 
leşină, chiar dacă doar se preface, bătaia s-a terminat. Şi, ori 
de câte ori îl vezi pe puşti, n-ai voie să spui ce bine s-a bătut. 

Doar doi tipi la o bătaie. Câte o bătaie pe rând. Se bat fără 
cămăşi sau pantofi. Bătăile durează atât cât e nevoie... toate 
celelalte reguli ale Fight Club-ului. 

Tipii din Fight Club nu sunt cei din viaţa reală. Chiar dacă 
i-ai spune băiatului de la centrul de copiatoare că a fost o 
bătaie mişto, n-ai sta de vorbă cu una şi aceeaşi persoană. 

Eu, la Fight Club, nu sunt cel pe care îl cunoaşte şeful 
meu. 

După o noapte la Fight Club, tot ce se întâmplă în lumea 
reală are volumul dat la minimum. Nimic nu te mai scoate din 
sărite. Cuvântul tău e lege şi chiar dacă alţii încalcă legea asta 
sau îţi pun întrebări, nici măcar asta nu te mai scoate din 
sărite. 

În lumea reală, sunt coordonator al campaniei de 
retrageri, port cămaşă şi cravată, stau în întuneric cu gura 
plină de sânge şi schimb diagramele şi slide-urile, în timp ce 
şeful meu le spune celor de la Microsoft cum a ales el pentru 
un icon o nuanţă specială de albastru palid, ca a albăstrelei. 


La primul Fight Club am fost doar eu şi Tyler şi ne-am 
bumbăcit unul pe altul. 

Când veneam acasă furios, ştiind că viaţa dădea cu tifla 
planurilor mele, îmi era de-ajuns să fac curat în apartament şi 
să-mi mai pun un gadget în maşină. Într-o zi o să mor fără vreo 
cicatrice şi tot ce va rămâne în urmă va fi o maşină şi un 
apartament foarte drăguţ. Chiar foarte, foarte drăguţ, până se 
va aşeza praful sau va veni noul proprietar. Nimic nu e imuabil. 
Până şi Mona Lisa se strică. De când cu Fight Club-ul, mi se 
clatină jumătate dintre dinţi. 

Poate că autoperfecţionarea nu e răspunsul. 

Tyler nu şi-a cunoscut niciodată tatăl. 

Poate că autodistrugerea e răspunsul. 

Tyler şi cu mine încă ne ducem împreună la Fight Club. 
Fight Club-ul se ţine acum în subsolul unui bar, sâmbăta seara, 
după ce barul se închide, şi în fiecare săptămână sunt tot mai 
mulţi tipi. 

Tyler păşeşte în lumina singurului bec din subsolul de 
beton de culoare neagră şi vede cum lumina aceea se răsfrânge 
în întuneric din cele o sută de perechi de ochi. Primul lucru pe 
care Tyler îl strigă este: 

— Prima regulă a Fight Club-ului e să nu vorbeşti despre 
Fight Club. 

— A doua regulă a Fight Club-ului, strigă Tyler, e să nu 
vorbeşti despre Fight Club. 

În ceea ce mă priveşte, mi-am cunoscut tatăl vreme de 
vreo şase ani, dar nu-mi amintesc absolut nimic. Cam la şase 
ani o dată, taică-meu îşi întemeia câte o familie într-un alt oraş. 
De fapt, semăna mai degrabă cu punerea pe picioare a unei noi 
francize decât cu întemeierea unei familii. 

Ceea ce vedeţi la Fight Club este o generaţie de bărbaţi 
crescuţi de femei. 

Tyler stă sub singurul bec din întunericul miezului de 
noapte, într-un subsol plin de bărbaţi, şi enumeră celelalte 
reguli: doi oameni la o bătaie, o bătaie pe rând, fără pantofi şi 
fără cămăşi, bătăile durează atât cât e nevoie. 

— Şi cea de-a şaptea regulă, strigă Tyler, e că la prima 
noapte în Fight Club trebuie să te baţi. 

Fight Club-ul nu e ca fotbalul la televizor. Nu te uiţi la un 
grup de bărbaţi pe care nu-i cunoşti neam şi se caftesc în 


direct, prin satelit, cu o desincronizare de două minute, 
reclame la bere la fiecare zece minute şi o pauză pentru promo- 
uri. După ce ai fost la Fight Club, a te uita la televizor la fotbal 
e ca şi cum te-ai uita la filme porno când poţi avea parte de cea 
mai tare partidă de sex. 

Fight Club-ul devine raţiunea pentru care te duci la sala de 
forţă, pentru care continui să te tunzi şi să-ţi tai unghiile. Sălile 
de forţă în care te duci sunt pline de tipi care încearcă să arate 
ca nişte bărbaţi, ca şi cum a fi bărbat înseamnă să arăţi aşa 
cum vrea un sculptor sau un regizor. 

Aşa cum zice Tyler, chiar şi un sufleu arată umflat cu 
pompa. 

Taică-meu n-a fost la colegiu, aşa că era foarte important 
ca eu să mă duc la colegiu. După ce am absolvit, i-am dat un 
telefon interurban şi l-am întrebat, şi acum ce fac? 

Taică-meu nu ştia. 

Când mi-am luat o slujbă şi am împlinit douăzeci şi cinci de 
ani, alt telefon interurban, altă întrebare, şi acum ce fac? Taică- 
meu nu ştia, aşa că mi-a zis, însoară-te. 

Sunt un băiat de treizeci de ani şi mă întreb dacă încă o 
femeie ar fi cu adevărat răspunsul de care am nevoie. 

Ceea ce se-ntâmplă la Fight Club nu poate fi descris în 
cuvinte. Unii dintre tipi au nevoie să se bată în fiecare 
săptămână. Săptămâna aceasta, Tyler spune că rămân primii 
cincizeci de tipi care intră pe uşă și-atât. Nici unul în plus. 

Săptămâna trecută l-am bătut pe umăr pe un tip şi ne-am 
înscris la o bătaie. Tipu' ăsta, care avusese probabil o 
săptămână naşpa de tot, mi-a prins braţele la ceafă într-un full 
nelson şi m-a pocnit cu faţa de podeaua de beton până când 
dinţii mi-au tăiat obrajii pe interior şi un ochi mi s-a umflat şi a 
început să sângereze, iar după ce am spus stop, am văzut pe 
podea, imprimat cu sânge, o jumătate din chipul meu. 

Tyler stătea lângă mine, amândoi ne uitam la marele O 
lăsat de gura mea, cu sânge de jur-împrejur, şi la mica fantă a 
ochiului care ne privea fix din podea, iar Tyler zice: 

—Marfă. 

Îi strâng mâna tipului şi îi spun, ca lumea bătaie. 

—Ce zici să continuăm săptămâna viitoare? îmi zice tipul. 

Cu toată umflătura, încerc să schiţez un zâmbet şi zic, uită- 
te la mine. Ce zici să continuăm luna viitoare? 


Nicăieri nu te simţi aşa de viu ca la Fight Club. Când eşti 
doar tu şi celălalt, sub unicul bec, în mijlocul tuturor celor care 
te privesc. La Fight Club nu contează cine câștigă şi cine 
pierde. La Fight Club nu contează cuvintele. Astăzi vezi un tip 
care vine prima dată la Fight Club şi curul lui e ca o felie de 
pâine albă. Îl vezi pe acelaşi tip după şase luni şi pare cioplit 
din lemn. Tipul ăsta se încrede în forţele lui până-n pânzele 
albe. Ca şi la sala de gimnastică, şi la Fight Club auzi mârâieli 
şi fel de fel de zgomote, dar Fight Club-ul n-are nici o treabă cu 
felul în care arăţi. Sunt ţipete isterice, ininteligibile, ca atunci 
când intri în transă la biserică, şi când te trezeşti duminica 
după-amiaza, te simţi izbăvit. 

După ultima bătaie, tipul cu care mă bătusem curăța 
podeaua, în timp ce eu sunam la asigurări ca să-mi aprobe o 
vizită la camera de gardă. La spital, Tyler le spune că am căzut. 

Uneori Tyler vorbeşte în locul meu. 

E din cauza mea. 

Afară răsărea soarele. 

Nu vorbeşti despre Fight Club pentru că, în afara celor 
cinci ore, duminica între două şi şapte dimineaţa, Fight Club-ul 
nu există. 

Când am inventat Fight Club-ul, nici Tyler şi nici eu nu ne 
mai bătuserăm vreodată. Dacă nu te-ai mai bătut niciodată, stai 
şi te întrebi. Cum o fi când te răneşti, oare ce-oi fi capabil să-i 
faci celuilalt. Eram primul tip pe care Tyler îndrăznise să-l 
întrebe şi amândoi eram beti, într-un bar unde nimeni nu dădea 
doi bani pe noi, aşa că Tyler a zis: 

—Vreau să-mi faci un serviciu. Vreau să-mi dai una cât de 
tare poti. 

Eu n-am vrut, dar Tyler mi-a explicat totul, că nu voia să 
moară fără câteva cicatrice, că se plictisise să se uite doar la 
lupte profesioniste şi că voia să afle mai multe despre el însuşi. 

Despre autodistrugere. 

La vremea aceea viaţa mea părea prea desăvârșită şi poate 
că trebuie să distrugem totul pentru a scoate ceva mai bun din 
noi înşine. 

M-am uitat în jur şi am zis, okay. Okay, am zis, dar hai să 
mergem afară, în parcare. 

Aşa că am ieşit şi l-am întrebat pe Tyler dacă voia s-o ia în 
faţă sau în stomac. 


—Fă-mi o surpriză, mi-a răspuns Tyler. 

I-am spus că nu mai pocnisem niciodată pe nimeni. 

—Păi atunci dă-ţi drumu', băi nene. 

Închide ochii, i-am zis. 

—Nu, a spus Tyler. 

Asemenea oricărui tip în prima sa noapte la Fight Club, am 
tras aer în piept şi am ţintit falca lui Tyler cu un sving, aşa cum 
am văzut cu toţii în filmele cu cowboy, şi pumnul meu a luat 
contact cu gâtul lui Tyler, într-o parte. 

Căcat, am zis, asta nu se pune. Vreau să mai încerc o dată. 

— Ba da, se pune, mi-a zis Tyler şi m-a pocnit în plin, 
zbang, ca o mănuşă de box cu arc, din alea pe care le vedem în 
desenele animate de sâmbătă dimineaţa, fix în mijlocul 
pieptului, şi am aterizat pe o maşină. 

Am rămas amândoi aşa, Tyler frecându-şi gâtul şi eu 
apăsându-mi o mână pe piept, ştiind amândoi că ajunseserăm 
într-un punct unde nu mai fuseserăm până atunci şi, la fel ca 
pisica şi şoarecele din desenele animate, eram încă în viaţă şi 
voiam să vedem cât de mult puteam să-ntindem coarda, dar să 
rămânem totuşi în viaţă. 

—Mişto, a zis Tyler. 

Mai pocneşte-mă o dată, i-am spus. 

—Nu, pocneşte-mă tu, mi-a zis Tyler. 

Aşa că l-am pocnit, cu un sving de fetiţă care l-a atins sub 
ureche, iar Tyler m-a lovit la rândul lui şi mi-a înfipt tocul 
pantofului în stomac. Ce s-a întâmplat pe urmă nu se poate 
descrie în cuvinte. Cert e că barul s-a închis şi lumea a ieşit în 
parcare şi a făcut cerc în jurul nostru, ţipând. 

Spre deosebire de Tyler, simţeam că în sfârşit pot rezolva 
toate lucrurile care îmi dădeau bătăi de cap pe lumea asta. 
Hainele care mi se întorceau de la curăţătorie cu nasturii de la 
guler rupti. Contul din bancă, pe care îl depăşisem cu sute şi 
sute de dolari. Serviciul, unde şeful meu se aşeza la computerul 
meu şi se juca cu comenzile MS-DOS. Şi Marla Singer, care îmi 
furase grupurile de sprijin. 

Când bătaia s-a terminat, nu se rezolvase nimic, dar de- 
acum nimic nu mai conta. 

Prima dată când ne-am bătut era într-o duminică noaptea, 
iar Tyler nu se bărbierise peste weekend, aşa că îmi jupuisem 
încheieturile în barba lui. Cum stăteam întinşi pe spate în 


parcare şi ne uitam la singura stea care se vedea printre 
felinare, l-am întrebat pe Tyler cu cine se luptase de fapt. 

Cu taică-său, mi-a zis Tyler. 

Poate că nu avem nevoie de un tată ca să ne desăvârșim. 
Nu ai nimic personal de împărţit cu cel cu care te baţi în Fight 
Club. Te baţi ca să te baţi. Nu trebuie să vorbeşti despre Fight 
Club, dar noi vorbeam şi, în următoarele două-trei săptămâni, 
tipii se întâlneau în parcare după ce barul se închidea, iar când 
vremea s-a răcit prea tare, un alt bar ne-a oferit subsolul unde 
ne întâlnim acum. 

Când Fight Club-ul se reuneşte, Tyler enunţă regulile pe 
care le stabiliserăm împreună. 

— Cei mai mulţi, strigă Tyler în conul de lumină din 
centrul subsolului plin de bărbaţi, sunteţi aici pentru că cineva 
a încălcat regulile. Cineva v-a spus despre Fight Club. 

— Mă rog, zice Tyler, ar fi mai bine să nu mai vorbiţi sau 
să porniţi alt Fight Club, pentru că, de săptămâna viitoare, cum 
ajungeţi aici, vă treceţi pe o listă şi numai primele cincizeci de 
nume de pe listă au voie să intre. Dacă intraţi şi dacă vreţi să 
vă bateţi, vă alegeţi bătaia imediat. Dacă n- aveţi chef să vă 
bateţi, sunt alţii care au chef, aşa că mai bine staţi frumuşel 
acasă. 

— Dacă asta e prima voastră noapte la Fight Club, spune 
Tyler, trebuie să vă bateti. 

Majoritatea tipilor vin la Fight Club pentru că le e prea 
frică să înfrunte un anumit lucru. După câteva bătăi, nu-ţi mai e 
aşa frică. 

Sunt o groază de prieteni vechi care se întâlnesc prima 
dată la Fight Club. Acum mă duc la şedinţe sau la conferinţe şi 
mă uit la chipurile din jurul meselor, contabili şi directori 
adjuncţi sau avocaţi cu nasurile sparte, lăţindu-se ca o vânătă 
de sub marginea bandajelor, cu câteva copci sub un ochi ori cu 
o falcă prinsă în sârme. Aceştia sunt tinerii care ascultă, până 
când vine vremea să ia o hotărâre. 

Dăm din cap unul înspre celălalt. 

Mai târziu, şeful meu mă întreabă cum de îi cunosc pe toţi 
tipii ăştia. 

După şeful meu, sunt din ce în ce mai puţini gentlemeni în 
branşă şi din ce în ce mai mulţi mardeiaşi. 

Demonstrația continuă. 


Walter de la Microsoft îmi surprinde privirea. E un tip 
tânăr, are o dantură perfectă, pielea curată şi genul de slujbă 
pe care scrii în revista şcolii că ai vrea s-o ai. Iți dai seama că e 
prea tânăr să fi luptat în vreun război şi, dacă părinţii lui nu 
sunt divorţaţi, atunci cu siguranţă taică-său nu stătea niciodată 
pe-acasă. Şi iată-l uitându-se la mine, la faţa mea pe jumătate 
rasă şi pe jumătate devorată de o vânătaie rânjindă, ascunsă în 
întuneric. Sângele îmi străluceşte pe buze. Şi poate că Walter 
se gândeşte la un prânz frugal, fără carne, la care a fost în 
weekend, sau la stratul de ozon sau la nevoia disperată a 
omenirii de a opri această cruzime a testării produselor pe 
animale, dar probabil că nu se gândeşte la nimic din toate 
astea. 


7 


Într-o dimineaţă, în closet pluteşte meduza moartă a unui 
prezervativ. 

Iată cum o întâlneşte Tyler pe Marla. 

Mă scol să mă piş şi în desenele rupestre pe care mizeria 
le-a lăsat pe pereţii vasului găsesc chestia asta. Te întrebi, oare 
ce-o gândi sperma? 

Asta? 

Asta e vaginul? 

Ce se-ntâmplă aici? 

Toată noaptea am visat că i-o trăgeam Marlei Singer. 
Marla Singer fumându-și ţigara. Marla Singer dându-și ochii 
peste cap. Mă trezesc singur în pat şi uşa de la camera lui Tyler 
e închisă. Uşa de la camera lui Tyler nu-i niciodată închisă. A 
plouat toată noaptea. Şindrila de pe acoperiş se băşică, se 
umflă, se ondulează şi ploaia pătrunde înăuntru, se adună pe 
tencuiala tavanului şi picură pe lângă cârligele de care sunt 
prinse becurile. 

Când plouă, trebuie să scoatem siguranţele. N-ai curaj să 
aprinzi luminile. Casa pe care a închiriat-o Tyler are două etaje 
şi o pivniţă. Folosim lumânări. Casa are cămări şi verande cu 
plase de țânțari şi geamuri cu vitralii pe marginile scării. În 
salon sunt bovindouri, în faţa cărora se află canapele. Mulurile 
lambriurilor sunt sculptate, lăcuite şi înalte de aproape 
cincizeci de centimetri. 

Ploaia se infiltrează în casă şi tot ceea ce înseamnă lemn 
se umflă şi se scorojeşte, şi cuiele înfipte în tot ce înseamnă 


lemn, în podele, lambriuri şi pervaze, cuiele ies la iveală şi 
ruginesc. 

Peste tot sunt cuie ruginite pe care calci sau care îţi zgârie 
umărul şi există o singură baie la cele şapte camere şi acum 
mai e şi un prezervativ folosit. 

Casa pare să aştepte ceva, vreo decizie a municipalităţii 
sau expirarea unui testament, pentru a putea fi în sfârşit 
dărîmată. L-am întrebat pe Tyler de când stă aici şi mi-a zis că 
de vreo şase săptămâni. Cândva, în vremuri imemoriale, un 
proprietar strânsese mormane de National Geographic şi 
Reader's Digest. Teancuri de reviste care se clătinau şi care se 
făceau şi mai înalte de fiecare dată când ploua. Tyler zice că 
ultimul locatar folosea paginile lucioase ale revistelor pentru a 
înfăşura dozele de cocaină. Uşa de la intrare nu mai are 
broască de când poliţia sau altcineva i-a dat un picior ca să 
intre în casă. Pe pereţii sufrageriei se umflă nouă straturi de 
tapet, flori sub dungi sub flori sub păsări sub iarbă. 

Singurii noştri vecini erau un atelier de reparaţii închis şi, 
vizavi, un depozit lung cât un cvartal. În casă e un dulap cu 
suluri lungi de doi metri pe care se înfăşoară feţele de masă de 
damasc, ca să nu fii nevoit să le împătureşti niciodată. Mai e şi 
un dulap îmbrăcat în lemn de cedru, pentru păstrarea 
blănurilor la rece. Faianţa din baie e pictată cu floricele mai 
drăguţe decât majoritatea porţelanurilor pe care le primeşti la 
nuntă, iar în closet e un prezervativ folosit. 

Locuiesc cu Tyler de aproape o lună. 

Tyler coboară la micul dejun şi tot gâtul şi pieptul îi sunt 
acoperite de urme de muşcături, iar eu răsfoiesc un Reader's 
Digest vechi. Casa e perfectă pentru traficul de droguri. Nu 
există nici un vecin. Nu există nimic altceva pe Paper Street, cu 
excepţia depozitelor şi a fabricii de celuloză. Aburii de la 
fabrica de celuloză miros a băşini şi cuşca hamsterului miroase 
ca aşchiile care se ridică în piramide portocalii în jurul fabricii 
ăleia. Casa e perfectă pentru traficul de droguri pentru că pe 
Paper Street ziua trec un miliard de camioane, dar noaptea eu 
şi cu Tyler suntem singuri pe o rază de aproape un kilometru. 

Am găsit în pivniţă mormane întregi de Reader's Digest şi 
acum în fiecare cameră există câte o stivă de Reader's Digest. 

Viaţa în Statele Unite. 

Râsul E Cel Mai Bun Medicament. 


Mormanele de reviste reprezintă cam singura mobilă din 
casă. 

În revistele cele mai vechi găseşti o serie de articole în 
care organele din corpul uman vorbesc despre ele la persoana 
întâi: Sunt Uterul lui Jane. 

Sunt Prostata lui Joe. 

Fără mişto, şi Tyler se aşază la masa din bucătărie, cu 
urme de muşcături şi fără cămaşă, şi zice, bla, bla, bla, bla, bla, 
aseară s-a întâlnit cu Marla Singer şi au făcut sex. 

Când aud toate astea, devin întru totul Fierea lui Joe. E 
numai din cauza mea. Uneori faci câte ceva şi o iei în barbă. 
Alteori o iei în barbă din cauză că nu faci ceva. 

Aseară am sunat-o pe Marla. Pusesem la punct un sistem 
în care, dacă voiam să mă duc la un grup de sprijin, puteam s-o 
sun pe Marla şi să văd dacă avea de gând să se ducă. Aseară 
era grupul Melanomului şi eu mă simţeam puţin deprimat. 

Marla locuieşte la Hotelul Regent, care nu înseamnă 
altceva decât cărămizi maronii lipite între ele cu mizerie în chip 
de mortar, unde toate saltelele sunt băgate în învelitori de 
plastic sigilate şi alunecoase, aşa că mulţi oameni se duc acolo 
ca să moară. Dacă nu stai în poziţia corectă pe pat, aterizezi pe 
podea cu pătură cu tot. 

Am sunat-o pe Marla la Hotelul Regent să văd dacă se 
duce la Melanom. 

Marla a răspuns cu încetinitorul. Nu era o sinucidere de- 
adevăratelea, mi-a spus Marla, ci probabil doar un strigăt după 
ajutor, o chestie de-asta, dar luase prea mult Xanax. 

Mă gândesc cum ar fi dacă m-aş duce la Hotelul Regent să 
mă uit la Marla cum se dă de ceasul morţii în camera ei de 
căcat şi zice: Sunt pe moarte. Pe moarte. Sunt pe moarte. 
Moarte. Moar-te. Moarte. 

Şi ar ţine-o aşa ore-ntregi. 

Deci stătea acasă în seara asta, da? 

Juca marea chestie cu moartea, mi-a zis. Trebuia s-o iau 
din loc dacă voiam s-o văd. 

Mersi, i-am zis, dar am alte planuri. 

E-n regulă, mi-a spus Marla, putea să moară la fel de bine 
uitându-se la televizor. Spera doar că va găsi ceva la care să 
merite să se uite. 


Aşa că am zbughit-o la Melanom. M-am întors devreme. M- 
am culcat. 

Şi acum, a doua zi dimineaţa, la micul dejun, Tyler, 
acoperit tot de muşcături, mă anunţă că Marla e o curvă 
nebună, ceea ce-i place însă la nebunie. 

Azi-noapte, după Melanom, m-am întors acasă, m-am băgat 
în pat şi m-am culcat. Şi am visat că i-o trăgeam, i-o trăgeam, i- 
o trăgeam Marlei Singer. 

Şi-n dimineaţa asta, stînd şi ascultîndu-l pe Tyler, mă fac 
că citesc Reader's Digest. O curvă nebună. Aş fi putut să jur. 
Reader's Digest. Umor în Uniformă. 

Sunt Tractul Biliar Furios al lui Joe. 

Lucrurile pe care i le-a spus Marla noaptea trecută, zice 
Tyler. Nici o fată nu-i mai vorbise vreodată astfel. 

Sunt Dinţii Scrâșnitori ai lui Joe. 

Sunt Nările Fremătătoare şi Turbate ale lui Joe. 

După ce au făcut sex de vreo zece ori, îmi spune Tyler, 
Marla i-a zis că vrea să rămână însărcinată. Marla a spus că 
vrea să avorteze copilul lui Tyler. 

Sunt Încheieturile Albite ale lui Joe. 

Cum să nu-l facă praf chestia asta. Ieri- noapte Tyler a stat 
treaz şi a lipit cadre cu organe sexuale în A/bă-ca-Zăpada. 

Cum aş putea să mai lupt pentru atenţia lui Tyler. 

Sunt Sentimentul Furibund, Inflamat de Respingere al lui 
Joe. 

Mai rău e că numai eu sunt de vină. Azi-noapte, când m-am 
dus să mă culc, Tyler îmi spune că s-a întors acasă după cea 
ieşit din tura lui de chelner de banchet şi Marla a sunat din nou 
de la Hotelul Regent. Pân-aici i-a fost, a zis Marla. Tunelul, 
lumina care o călăuzea de-a lungul tunelului. Experienţa morţii 
a fost atât de mişto, încât Marla voia să mi-o descrie în timp ce 
se desprindea de trup şi plutea prin aer. 

Marla nu ştia dacă spiritul putea da telefon, dar voia să 
existe cineva care să-i audă măcar ultima suflare. 

Nu, ah, nu, răspunde Tyler la telefon şi înţelege greşit 
toată chestia. 

Nu se cunoşteau, aşa că Tyler s-a gândit că nu-i bine că 
Marla e pe moarte. 

Ceea ce nu-i deloc cazul. 


Asta nu-i treaba lui Tyler, dar Tyler cheamă poliţia şi se 
repede la Hotelul Regent. 

Potrivit vechiului obicei chinezesc pe care l-am auzit cu 
toţii de la televizor, Marla e responsabilitatea lui Tyler, acum 
şi-n vecii vecilor, pentru că Tyler i-a salvat viaţa Marlei. 

Dacă aş mai fi întârziat câteva minute şi m-aş fi dus s-o 
privesc pe Marla murind, nimic din toate astea nu s-ar fi 
întâmplat. 

Tyler îmi spune că Marla locuieşte în camera 8G, la ultimul 
etaj al Hotelului Regent, opt rânduri de trepte şi apoi un culoar 
zgomotos unde se aud râsetele pe bandă de la televizor. La 
fiecare câteva secunde, o actriţă ţipă sau actorii mor ţipând 
într-un răpăit de gloanţe. Tyler ajunge la capătul culoarului şi, 
înainte să bată la uşă, un braţ subţire-subţire şi gălbui ca 
laptele bătut iese brusc prin uşa camerei 8G, îl apucă de 
încheietură şi îl trage înăuntru. 

Mă îngrop în Reader's Digest. 

Fix în clipa în care Marla îl trage în camera ei, Tyler aude 
scârţiitul frânelor şi sirenele care se adună în faţa Hotelului 
Regent. Pe măsuţa de toaletă se află un vibrator făcut din 
acelaşi plastic moale şi roz din care sunt făcute un milion de 
păpuşi Barbie şi, preţ de o secundă, Tyler îşi imaginează 
milioane de păpuşi, de păpuşi Barbie şi de vibratoare turnate 
prin injecție şi ieşind de pe aceeaşi linie de asamblare din 
Taiwan. 

Marla se uită la Tyler, care se uită la vibratorul ei, îşi dă 
ochii peste cap şi zice: 

—Nu-ţi fie frică. Nu e o ameninţare la adresa ta. 

Marla îl împinge pe Tyler înapoi pe culoar şi spune că-i 
pare rău, dar că n-ar fi trebuit să cheme poliţia şi că, probabil, 
poliţia e acum la parter. 

Pe culoar, Marla încuie uşa camerei 8G şi-l împinge pe 
Tyler în direcţia scărilor. Pe scări, Tyler şi Marla se lipesc de 
perete, în timp ce poliţia şi paramedicii se reped în sus, 
înarmaţi cu tuburi de oxigen, întrebând care-o fi aia uşa 8G. 

Marla le spune, uşa de la capătul culoarului. 

Marla le strigă poliţiştilor că fata de la 8G era odată o fată 
drăguță, fermecătoare, dar că acum fata e un monstru de curvă 
monstruoasă. Fata e o dejecţie umană infectă, e tulburată şi îi e 


frică să se ataşeze de ceea ce nu trebuie, aşa că nu se va ataşa 
de nimic. 

— Fata de la 8G nu are pic de încredere în sine, strigă 
Marla, şi-i e teamă că, pe măsură ce îmbătrânește, o să aibă din 
ce în ce mai puţine opţiuni. 

— Baftă, strigă Marla. 

Poliţiştii se îngrămădesc în faţa uşii închise cu numărul 
8G, iar Marla şi Tyler se reped în hol. În spatele lor, un poliţist 
ţipă la uşă: 

-—Lasă-ne să te ajutăm! Domnişoară Singer, ai toate 
motivele să trăieşti! Lasă-ne să intrăm, Marla, şi-o să te ajutăm! 

Marla şi Tyler se năpustesc în stradă. Tyler a băgat-o pe 
Marla într-un taxi şi, la etajul al optulea al hotelului, Tyler 
zăreşte umbre mişcându-se încolo şi-ncoace prin faţa ferestrei 
de la camera Marlei. 

Pe autostrada plină de lumini şi de maşini, cu şase benzi 
de circulaţie gonind spre punctul de fugă, Marla îi spune lui 
Tyler că va trebui s-o ţină trează toată noaptea. Dacă adoarme, 
Marla va muri. 

O mulţime de oameni vor s-o vadă moartă pe Marla, îi zice 
ea lui Tyler. Oamenii ăştia erau deja morţi şi pe lumea ailaltă şi 
noaptea îi dădeau telefon. Marla se ducea prin baruri, îl auzea 
pe barman strigându-i numele şi, când lua receptorul, nu era 
nimeni pe fir. 

În camera de-alături, Tyler şi Marla n-au dormit aproape 
toată noaptea. Când Tyler sa trezit, Marla se întorsese deja la 
Hotelul Regent. 

li spun lui Tyler, Marla Singer n-are nevoie de un iubit, are 
nevoie de un asistent social. 

— Nu-i zi iubire chestiei ăsteia, spune Tyler. 

Pe scurt, Marla e pe cale să-mi distrugă o altă parte din 
viaţă. Incă din colegiu îmi tot fac prieteni. Prietenii se însoară. 
Îmi pierd prietenii. 

Minunat. 

Mişto, aş zice. 

Tyler mă-ntreabă dacă e vreo problemă. 

Sunt Intestinele Contractate ale lui Joe. 

Nu, zic, nici o problemă. 

Pune-mi un pistol la tâmplă şi pictează peretele cu creierul 
meu. 


E minunat, zic. Pe bune. 


8 


Şeful mă trimite acasă din cauza sângelui uscat de pe 
pantalonii mei, iar eu sunt încântat la culme. 

Gaura din obraz nu mi se mai vindecă. Mă duc la muncă şi 
orbitele mele maltratate sunt doi covrigei umflaţi şi negri în 
jurul găuricii pişăcioase pe care mi-am lăsat-o ca să pot vedea. 
Până astăzi, m-a enervat al dracului faptul că devenisem un 
Maestru Zen complet concentrat şi nimeni nu băgase de seamă. 
Cu toate astea, fac micile chestii cu FAX-ul. Scriu mici HAIKU- 
uri şi le trimit tuturor prin FAX. La serviciu, când trec pe lângă 
oamenii din hol, le arunc chestiile ZEN fix în micuţele lor FEŢE 
ostile. 

Albinele pot pleca 

Până şi trântorii-și iau zborul 

Matca este sclavul lor. 

Renunţi la toate posesiunile tale lumeşti şi la maşină şi te 
duci să trăieşti într-o casă închiriată, în zona cu deşeuri toxice a 
oraşului, unde târziu în noapte îi auzi pe Marla şi pe Tyler în 
camera acestuia, spunându-și unul altuia hârtie de cur. 

Ia-o, hârtie de cur. 

Fă-o, hârtie de cur. 

Înghite-o. Mai încet, iubire. 

Prin contrast, asta mă face să mă simt micul şi liniştitul 
centru al lumii. 

Eu, cu ochii mei maltrataţi şi cu pantalonii plini de pete 
negre de sânge uscat, care au prins crustă, le spun BUNĂ 
tuturor celor de la serviciu. BUNA! Uitaţi-vă la mine. BUNA! 
Sunt atât de ZEN. Asta e SANGE. Asta nu e NIMIC. Bună. Totul 
înseamnă nimic şi e aşa de mişto să fii LUMINAT. Ca mine. 

Oftez. 

Uite. Pe fereastră. O pasăre. 

Şeful mă-ntreabă dacă sângele e sângele meu. 

Pasărea zboară în direcţia vântului. Scriu în minte un mic 
haiku. 

Fără nici măcar un cuib 

Pasărea-i zice lumii casă 

Viaţa e cariera ta. 

Număr pe degete: şapte, nouă, şapte. 

Sângele. E al meu? 


Mda, zic. O parte din el. 

Ăsta e un răspuns greşit. 

Ca şi cum ar mai conta. Am două perechi de pantaloni 
negri. Şase cămăşi albe. Şase perechi de chiloţi. Strictul 
necesar. Mă duc la Fight Club. Chestii de-astea. 

—Du-te acasă, îmi zice şeful meu. Schimbă-te. 

Mă întreb dacă Tyler şi Marla sunt una şi aceeaşi 
persoană. Cu excepţia momentului când şi-o trag, în fiecare 
noapte, în camera Marlei. 

O fac. 

O fac. 

O fac. 

Tyler şi Marla nu sunt niciodată în aceeaşi cameră. Nu-i 
văd niciodată împreună. 

Deşi nici pe mine nu mă vedeţi vreodată cu Zsa Zsa Gabor, 
ceea ce nu înseamnă că suntem una şi aceeaşi persoană. Pur şi 
simplu Tyler nu se arată niciodată când Marla-i prin preajmă. 

Ca să-mi pot spăla pantalonii, Tyler trebuie să-mi arate 
cum să fac săpun. Tyler e sus, iar bucătăria miroase a cuişoare 
şi a păr pârlit. Marla stă la masă, în bucătărie, cu o ţigară de 
cuişoare în mână, se arde pe interiorul braţului cu ţigara şi îşi 
zice hârtie de cur. 

—Îmi  îmbrăţişez propria descompunere, bolnavă şi 
purulentă, spune Marla, vorbindu-i capătului incandescent al 
tigării ei. 

Marla îşi răsuceşte ţigara în pielea albă şi moale a 
braţului. 

—Arzi, vrăjitoare, arzi. 

Tyler e sus, în dormitorul meu, studiindu-şi dinţii în 
oglindă, şi mă anunţă că mi-a găsit o slujbă de chelner la 
banchete, cu jumătate de normă. 

—La Hotelul Pressman, dacă poţi să lucrezi seara, zice 
Tyler. Slujba o să-ţi zgândăre ura de clasă. 

Da, zic, mă rog. 

—Te pun să porţi papion negru, zice Tyler. Ca să lucrezi 
acolo n-ai nevoie decât de o cămaşă albă şi de nişte pantaloni 
negri. 

Săpun, Tyler. Auzi, ne trebuie săpun. Trebuie să facem 
săpun. Trebuie să-mi spăl pantalonii. 


Îl ţin de picioare pe Tyler, care face două sute de 
abdomene. 

—Ca să facem săpun, trebuie să topim grăsime. 

Tyler e plin de informaţii folositoare. 

Cu excepţia momentului când şi-o trag, Marla şi Tyler nu 
se află niciodată în aceeaşi cameră. Dacă Tyler e prin preajmă, 
Marla îl ignoră. Asta mie ceva familiar. Exact aşa cum părinţii 
mei erau invizibili unul pentru celălalt. Apoi taică-meu se ducea 
să pună pe picioare altă franciză. 

Tata spunea mereu: 

—Însoară-te înainte ca sexul să devină o plictiseală, că 
atunci n-ai să te mai însori niciodată. 

Mama spunea: 

—Să nu-ţi cumperi niciodată ceva cu fermoar de plastic. 

Părinţii mei nu spuneau niciodată nimic memorabil. 

Tyler face o sută nouăzeci şi opt de abdomene. O sută 
nouăzeci şi nouă. Două sute. 

Tyler poartă un soi de halat lipicios, de flanel, şi pantaloni 
de trening. 

— Spune-i Marlei să se care de-acasă, zice Tyler. Trimite-o 
la magazin să cumpere un bidon de leşie. Leşie din aia sub 
formă de fulgi. Nu din aia sub formă de cristale. Scapă de ea. 

Parcă am din nou şase ani şi tot duc mesaje între părinţii 
mei certaţi. Uram chestia asta şi când aveam şase ani. O urăsc 
şi acum. 

Tyler trece la alt exerciţiu. Acum ridică picioarele, iar eu 
mă duc jos să-i spun Marlei, leşie sub formă de fulgi, şi-i dau o 
bancnotă de zece dolari şi abonamentul meu de autobuz. Marla 
stă în continuare la masă. Îi iau ţigara de cuişoare dintre 
degete. Uşurel. Cu o cârpă de vase, şterg petele ruginii de pe 
braţul Marlei, acolo unde crustele arsurii au crăpat şi au 
început să sângereze. Apoi îi fixez fiecare picior într-un pantof 
cu toc. 

Marla mă priveşte cât fac pe Prinţul, distrându-mă cu 
pantoful ei, apoi îmi zice: 

—Am intrat, pur şi simplu. N-am crezut că e cineva acasă. 
Uşa de la intrare nu e încuiată. 

Nu spun nimic. 


— Vezi tu, prezervativul e condurul de sticlă al generaţiei 
noastre. i-l pui când întâlneşti un străin. Dansezi toată 
noaptea, apoi îl arunci. Prezervativul, adică. Nu străinul. 

Nu vorbesc cu Marla. S-o gudura ea pe lângă grupurile de 
sprijin şi pe lângă Tyler, dar n-are nici o şansă să ne- 
mprietenim. 

—Te-am aşteptat toată dimineaţa. 

Florile se nasc şi mor. 

Vântul aduce fluturi şi nea. 

Unei pietre nu-i pasă. 

Marla se ridică de la masă. Poartă o rochie albastră fără 
mâneci, făcută dintr-un material lucios. Marla îşi apucă 
marginile rochiei şi le întoarce în sus, ca să-mi arate cusătura 
de pe dos. Nu poartă lenjerie intimă. Îmi face cu ochiul. 

— Voiam să-ţi arăt rochia mea cea nouă, îmi spune Marla. 
E o rochie pentru domnişoare de onoare şi e lucrată manual. Îţi 
place? La solduri, la Goodwill, se vindea cu numai un dolar. 
Cineva şi-a bătut capul cu toate cusăturile astea minuscule 
doar ca să facă rochia asta urâtă ca dracu', zice Marla. Îţi vine 
să crezi aşa ceva? 

Rochia e mai lungă într-o parte, iar talia ei orbitează în 
jurul şoldurilor Marlei. 

Înainte să plece la magazin, Marla îşi ridică rochia cu 
vârfurile degetelor şi dansează în jurul meu şi în jurul mesei, 
iar curul îi saltă pe sub rochie. Ceea ce-i place Marlei, zice ea, 
sunt toate lucrurile alea pe care oamenii le iubesc cu ardoare şi 
pe care, după o oră sau după o zi, le aruncă la gunoi. Aşa cum 
un pom de Crăciun e în centrul atenţiei, pentru ca după 
Crăciun să vezi toţi brazii ăia, cu beteala încă pe ramuri, 
aruncaţi pe marginea autostrăzii. Vezi toţi brazii ăia şi te 
gândeşti la nişte animale omorâte de maşini sau la victimele 
crimelor sexuale, legate cu izolirband. 

Nu vreau altceva decât să plece de aici. 

— Cel mai bine e să te duci la Controlul Animalelor, spune 
Marla. Acolo unde toate animalele, căţeluşii şi pisicuţele pe 
care apoi i-au azvârlit la gunoi, chiar şi animalele bătrâne, 
dansează şi sar în jurul tău ca să-ţi atragă atenţia, pentru că 
după trei zile li o supradoză de fenobarbital de sodiu şi apoi 
ajung în marele cuptor pentru animale de companie. 

— Somnul cel lung, gen „Valea Câinilor". 


—Unde chiar dacă te iubeşte cineva într-atât încât să-ţi 
salveze viaţa, tot te castrează. 

Marla mă priveşte de parcă eu aş fi cel cu care şi-o trage şi 
zice: 

—N-am nici o şansă cu tine, aşa-i? 

Marla iese pe uşa din spate cântând Valea Păpușilor, 
melodia aia care-ţi dă fiori. 

Stau şi mă uit la ea cum pleacă. 

Trec un moment, două, trei de tăcere, până când tot ce 
ţine de Marla iese din cameră. 

Mă întorc, şi Tyler a şi apărut. 

Fără vreun sunet, fără vreun miros, Tyler a şi apărut. 

—Mai întâi, zice Tyler şi face un salt din uşa bucătăriei 
până la frigider, mai întâi trebuie să topim nişte grăsime. 

În privinţa şefului meu, îmi spune Tyler, dacă m-am 
şucărit, ar trebui să mă duc la poştă şi să completez un 
formular cu schimbarea adresei, aşa încât toată corespondenţa 
să-i fie trimisă la Rugby, în North Dakota. 

Tyler începe să scoată pungi pentru sandvişuri pline cu 
ceva alb şi să le arunce în chiuvetă. Eu trebuie să pun pe foco 
cratiţă mare şi s-o umplu cu apă. Dacă nu pui destulă apă, 
grăsimea se înnegreşte când se separă de seu. 

—Grăsimea asta are multă sare, aşa că, zice Tyler, cu cât 
mai multă apă, cu atât mai bine. 

Pune grăsimea în apă şi pune apa la fiert. 

Tyler stoarce mizeria aia albă din fiecare pungă pentru 
sandvişuri, apoi îndeasă pungile goale la fundul găleţii de 
gunoi. 

—Pune-ţi mintea la contribuţie, zice Tyler. Adu-ţi aminte 
toate chestiile alea pe care le-ai învăţat la cercetaşi. Aminteşte- 
ti chimia din liceu. 

Mi-e greu să mi-l imaginez pe Tyler la cercetaşi. 

Ce-aş mai putea să fac, îmi sugerează Tyler, este să mă 
duc într-o noapte acasă la şeful meu şi să pun un furtun la 
robinetul unei conducte exterioare de apă. Leg apoi furtunul la 
o pompă de mână şi injectez vopsea industrială în instalaţia de 
apă. Roşie, albastră sau verde, şi numai stai să vezi cum o să 
arate şeful tău a doua zi. Sau aş putea să stau pur şi simplu în 
boscheţi şi să pompez aer până când instalaţia o să fie 
suprapresurizată până la şapte atmosfere. Astfel, când tragi 


apa, rezervorul closetului o să explodeze. La zece atmosfere, 
dacă dai drumul la duş, presiunea apei va smulge capul 
duşului, va tăia şuruburile, zbang, iar capul duşului se va 
transforma într-un şrapnel. 

Tyler îmi spune toate astea ca să mă facă să mă simt mai 
bine. Adevărul e că îmi place de şeful meu. În plus, acum sunt 
iluminat. Ştiţi, comportament stil Buddha. Crizantema păianjen. 
Sutra Diamantului“ şi Analele falezei verzi”. Hare Rama, ştiţi, 
Krishna, Krishna. Iluminat. 

—Dacă-ţi bagi pene-n fund, zice Tyler, asta nu înseamnă că 
eşti pui. 

Pe măsură ce grăsimea se topeşte, seul se ridică la 
suprafaţă în apa clocotită. 

Ah, zic, deci îmi bag pene în fund. 

De parcă Tyler, cu arsurile lui de ţigară defilându-i pe 
braţe, ar fi un suflet evoluat. Domnul şi doamna Hârtie de Cur. 
Îmi aştern liniştea pe chip şi mă transform într-unul dintre acei 
oameni care seamănă cu nişte vaci hinduse mergând la abator, 
alea de pe ilustrațiile cu procedurile în caz de urgenţă din 
pliantele de pe avioane. 

Fă focul mic sub cratiţă. 

Amestec în apa clocotită. 

Se ridică din ce în ce mai mult seu, până când apa prinde o 
pojghiţă cu irizări sidefii. Cu o lingură mare spumezi pojghiţa şi 
o pui deoparte. 

Şi, zic, cum e Marla? 

— Măcar Marla încearcă să ajungă la fund, zice Tyler. 

Amestec în apa clocotită. 

Spumezi până când seul nu se mai ridică. Asta spumăm: 
seul. Seu a-ntâia. 

Tyler spune că deocamdată sunt departe de fund. Şi că 
dacă nu cad complet, nu pot fi salvat. Aşa a făcut Isus cu 
crucificarea. Nu-i suficient să renunţ la bani, la proprietăţi şi la 
cunoaştere. Asta nu e o simplă evadare peste weekend. Trebuie 
să fug de autoperfecţionare şi să mă îndrept spre dezastru. Nu 
se poate să nu-mi asum nici un risc. 

Ăsta nu e un seminar. 

—Dacă-ţi pierzi cumpătul înainte să ajungi la fund, zice 
Tyler, n-o să reuşeşti niciodată cu adevărat. 

Numai după dezastru putem renaşte. 


—Numai după ce ai pierdut totul, spune Tyler, poţi să faci 
orice. 

Ceea ce simt acum e o iluminare prematură. 

—Şi amestecă mai departe, zice Tyler. 

Când grăsimea a fiert îndeajuns ca seul să nu se mai 
ridice, arunci apa. Speli cratiţa şi-o umpli cu apă curată. 

E vreo şansă să mă apropii de fund? întreb. 

—De-acolo de unde eşti tu acum, îmi spune Tyler, nici 
măcar nu-ţi poţi închipui cum arată fundul. 

Repetă procesul de spumare a seului. Fierbe seul. 
Spumează şi iar spumează. 

—Grăsimea pe care o folosim are multă sare, zice Tyler. 
Dacă e prea multă sare, săpunul nu ţi se va întări. 

Fierbe şi spumează. 

Fierbe şi spumează. 

Marla s-a-ntors. 

În secunda în care Marla a deschis uşa cu plasă, Tyler a 
plecat, s-a evaporat, a ieşit din cameră, a dispărut. 

Tyler s-a dus sus sau a coborât în beci. 

Pac! 

Marla intră pe uşa din spate cu un bidon de leşie sub 
formă de fulgi. 

— La magazin n-au decât hârtie igienică sută la sută 
reciclată, mă anunţă Marla. Reciclatul hârtiei igienice trebuie 
să fie cea mai nasoală slujbă din lume. 

Iau bidonul cu leşie şi-l pun pe masă. Nu scot o vorbă. 

—Pot să rămân peste noapte? întreabă Marla. 

Nu-i răspund. Număr în minte: şapte silabe, nouă, şapte. 

Un tigru poate zâmbi 

Un şarpe îţi spune „te iubesc" 

Minciunile ne fac răi. 

—Ce găteşti acolo? întreabă Marla. 

Sunt Punctul de Fierbere al lui Joe. 

Pleacă, îi spun, pleacă, ieşi afară. Okay? Nu mi-ai luat încă 
destul din viaţă? 

Marla mă apucă de mânecă şi mă ţine pe loc o secundă, 
atât cât îi ia să mă sărute pe obraz. 

—Te rog să mă suni, zice. Te rog. Trebuie să stăm de 
vorbă. 

Da, da, da, da, da, îi zic. 


În clipa în care Marla iese pe uşă, Tyler îşi face din nou 
apariţia. 

Rapid ca un număr de magie. Părinţii mei au executat 
numărul ăsta de magie timp de cinci ani de zile. 

Fierb şi spumez în timp ce Tyler face loc în frigider. Aburii 
se ridică şi apa picură de pe tavanul bucătăriei. Becul de 
patruzeci de waţi din frigider, o chestie strălucitoare pe care nu 
reuşesc s-o zăresc din cauza sticlelor goale de ketchup, a 
borcanelor goale de maioneză sau de murături în care n-a mai 
rămas decât saramura, o luminiţă din interiorul frigiderului 
luminează profilul lui Tyler. 

Fierbe şi spumează. Fierbe şi spumează. Pune seul în cutii 
de lapte desfăcute deasupra. 

Aşezat pe un scaun tras în faţa frigiderului, Tyler se uită la 
seul care se răceşte. În căldura din bucătărie, nori de ceaţă 
rece se revarsă de la baza frigiderului şi se adună în jurul 
picioarelor lui Tyler. 

Pe măsură ce umplu cu seu cutiile de lapte, Tyler le aşază 
în frigider. 

Îngenunchez lângă Tyler, în faţa frigiderului, iar Tyler îmi 
ia mâinile şi mi le întoarce cu palma în sus. Linia vieţii. Linia 
dragostei. Muntele lui Venus şi Muntele lui Marte. Ceaţa rece 
ne învăluie, becul slab ne luminează feţele. 

—Vreau să mai îmi faci un serviciu, îmi spune Tyler. 

E ceva legat de Marla, nu? 

—Să nu-i vorbeşti niciodată despre mine. Să nu mă 
vorbeşti pe la spate. Promiţi? zice Tyler. 

Promit. 

—Dacă-i pomeneşti vreodată de mine, zice Tyler, n-ai să 
mă mai vezi în veci. 

Promit. 

—Promiţi? 

Promit. 

— Să ţii minte că ai promis de trei ori, zice Tyler. 

O peliculă groasă şi transparentă se adună deasupra 
seului. 

Seul, zic. Se separă. 

— Nu te speria, zice Tyler. Pelicula aia transparentă e 
glicerină. Poţi s-o amesteci la loc când faci săpun. Sau poţi s-o 


dai la o parte. Tyler îşi linge buzele, apoi îmi aşază mâinile cu 
palma în jos pe coapsa lui, pe poala halatului lipicios de flanel. 

— Poţi să amesteci glicerina cu acid azotic ca să faci 
nitroglicerină, zice Tyler. 

Respir cu gura deschisă şi zic, nitroglicerină. 

Tyler îşi linge buzele ude şi strălucitoare şi îmi sărută 
dosul mâinii. 

— Poţi să amesteci nitroglicerina cu azotat de sodiu şi 
rumeguş ca să faci dinamită, zice Tyler. 

Sărutul străluceşte umed pe dosul mâinii mele albe. 

Dinamită, zic, şi mă las pe călcâie. 

Tyler desface capacul de la bidonul cu leşie. 

— Poţi să arunci poduri în aer, zice Tyler. 

— Poţi să amesteci nitroglicerina cu mai mult acid azotic şi 
parafină şi să faci explozibil sub formă de gelatină, zice Tyler. 

— Poţi să arunci uşor în aer o clădire, zice Tyler. 

Tyler înclină bidonul de leşie la doi centimetri de sărutul 
umed şi strălucitor de pe dosul mâinii mele. 

— Asta e o arsură chimică, zice Tyler, şi o să te doară mai 
rău decât te-ai ars vreodată. Mai rău decât o sută de ţigări 
laolaltă. 

Sărutul străluceşte pe dosul mâinii mele. 

— O să-ţi lase o cicatrice, zice Tyler. 

— Dacă ai destul săpun, zice Tyler, poţi să arunci în aer 
lumea întreagă. Acum, aminteşte-ţi promisiunea pe care ai 
făcut-o. 

Şi Tyler toarnă leşia. 

9 

Saliva lui Tyler a făcut două lucruri. Sărutul umed de pe 
dosul mâinii mele a ţinut fulgii de leşie cât aceştia au ars. Ăsta 
a fost primul lucru. Al doilea a fost că leşia nu arde decât în 
combinaţie cu apa. Sau cu saliva. 

—Asta e o arsură chimică, a zis Tyler, şi o să te doară mai 
rău decât te-ai ars vreodată. 

Cu leşie poţi să desfunzi scurgerile înfundate. 

Închide ochii. 

O pastă de leşie şi apă poate să găurească o tigaie de 
aluminiu. 

O soluţie de leşie şi apă dizolvă o lingură de lemn. 


În combinaţie cu apa, leşia se înfierbântă până la două 
sute de grade şi, înfierbântându-se, îmi arde dosul mâinii, iar 
Tyler îşi pune degetele de la o mână peste degetele mele, 
mâinile noastre întinse în poala pantalonilor mei pătaţi de 
sânge, şi-mi spune să fiu atent, pentru că ăsta e cel mai 
important moment din viaţa mea. 

—Pentru că tot ce s-a întâmplat până acum nu e decât o 
poveste, zice Tyler, şi tot ce se va-ntâmpla de-acum încolo e o 
poveste. 

Ăsta e cel mai important moment din viaţa mea. 

Leşia care ia exact forma sărutului lui Tyler este un rug 
sau un fier înroşit în foc sau un reactor nuclear topit pe mâna 
mea, la capătul unui drum lung, lung, pe care mi-l imaginez 
întinzându-se pe kilometri întregi. Tyler îmi spune să mă întorc 
la el. Mâna mi se îndreaptă, micuță, spre orizontul de la capătul 
drumului. 

Îmi imaginez focul încă arzând, numai că acum e dincolo 
de orizont. Un apus de soare. 

—Întoarce-te la durere, zice Tyler. 

Ăsta e genul de meditaţie dirijată folosită la grupurile de 
sprijin. 

Nici să nu te gândeşti la cuvântul durere. 

Dacă meditaţia dirijată e bună pentru cancer, trebuie să fie 
bună şi pentru aşa ceva. 

—Priveşte-ţi mâna, zice Tyler. 

Nu-ţi privi mâna. 

Nu te gândi la cuvântul cauterizare sau carne sau ţesut 
sau ars. 

Nu asculta cum plângi. 

Meditaţie dirijată. 

Eşti în Irlanda. Închide ochii. 

Eşti în Irlanda, în vara în care ai abandonat colegiul, şi bei 
într-un pub de lângă castelul unde în fiecare zi autobuze pline 
cu turişti englezi şi americani vin să sărute piatra de la 
Blarney. 

—Nu te opune, zice Tyler. Săpunul şi sacrificiul uman merg 
mână-n mână. 

Pleci din pub într-un şuvoi de oameni. Treci prin tăcerea 
maşinilor ude de pe străzile pe care tocmai a plouat. E noapte. 
Până ajungi la castelul pietrei Blarney. 


Duşumelele dinăuntru sunt putrede şi urci scara de piatră, 
iar bezna se adâncește cu fiecare treaptă, de-o parte şi de alta 
a scării. Când urcă şi urmează tradiţia acestui mic act de 
revoltă, toţi sunt tăcuţi. 

—Ascultă-mă, zice Tyler. Deschide ochii. 

— În Antichitate, spune Tyler, sacrificiile umane aveau loc 
pe o stâncă, deasupra unui râu. Mii de oameni. Ascultă-mă. 
Aveau loc sacrificii şi trupurile erau arse pe un rug. 

— Poţi să plângi, zice Tyler. Poţi să te duci la chiuvetă şi să 
laşi apa să-ţi curgă peste mână, dar mai întâi trebuie să ştii că 
eşti un tâmpit şi că o să mori. Uită-te la mine. 

— Într-o zi, spune Tyler, o să mori şi până când n-o să ştii 
lucrul ăsta, nu-mi eşti de nici un folos. 

Eşti în Irlanda. 

— Poţi să plângi, zice Tyler, dar fiecare picătură care o să 
aterizeze în fulgii de leşie de pe piele îţi va lăsa o cicatrice ca o 
arsură de ţigară. 

Meditaţie dirijată. Eşti în Irlanda, în vara în care ai 
abandonat colegiul, şi poate că aici ai tânjit prima oară după 
anarhie. Cu ani înainte să-l întâlneşti pe Tyler Durden, înainte 
să te pişi în prima ta creme anglaise, ai auzit despre mici acte 
de revoltă. 

În Irlanda. 

Stai pe un palier, în capul scărilor dintr-un castel. 

— Putem folosi oţet ca să neutralizăm arsura, zice Tyler, 
dar mai întâi trebuie să te abandonezi. 

După ce sute de oameni au fost sacrificați şi arşi, zice 
Tyler, o scurgere groasă şi albă s-a furişat dinspre altar pe râu 
în jos. 

Mai întâi trebuie să ajungi la fund. 

Eşti pe un palier, într-un castel din Irlanda, bezna fără 
fund învăluie marginile palierului şi în faţa ta, la un braţ de 
întuneric, se ridică un perete de stâncă. 

— Ploaia, spune Tyler, a căzut peste rugul stins an după an 
şi an după an oamenii erau arşi şi ploaia s-a prelins prin cenuşa 
lemnelor şi s-a transformat în leşie şi leşia s-a amestecat cu 
grăsimea topită din timpul sacrificiilor şi o scurgere groasă şi 
albă de săpun s-a furişat dinspre baza altarului pe râu în jos. 


Şi irlandezii din jurul tău, cu micul lor act de rebeliune, 
păşesc până la marginea palierului, stau la marginea beznei 
fără fund şi se pişă. 

Şi bărbaţii spun, hai, dă drumul pişatului tău american 
bogat şi galben de prea multe vitamine. Bogat şi scump şi 
irosit. 

—Ăsta e cel mai important moment din viaţa ta, spune 
Tyler, şi tu eşti undeva departe şi-l pierzi. 

Eşti în Irlanda. 

Ah, ţi-ai dat drumul. Ah, da. Da. Poţi să simţi mirosul 
amoniacului şi al raţiei zilnice de vitamina B. 

Acolo unde săpunul a căzut în râu, zice Tyler, după o mie 
de ani de omoruri şi ploi, oamenii din vechime au văzut că 
hainele ies mai curate dacă sunt spălate în locul acela. 

Mă piş pe piatra de la Blarney. 

— Mamă! face Tyler. 

Mă piş în pantalonii mei negri, plini de pete de sânge 
uscate pe care şeful meu nu le înghite. 

Eşti într-o casă închiriată pe Paper Street. 

— Asta e ceva, zice Tyler. 

— Ăsta-i un semn, zice Tyler. 

Tyler e plin de informaţii folositoare. Culturile care nu 
descoperiseră săpunul, spune Tyler, îşi foloseau urina şi urina 
câinilor lor ca să-şi spele hainele şi părul cu ajutorul acidului 
uric şi al amoniacului. 

Simţi miros de oţet şi focul de pe mâna ta, aflată la capătul 
unui drum lung, se stinge. 

Simţi mirosul de leşie care îţi opăreşte sinusurile tale 
ramificate şi mirosul acela de spital, de pişat şi oţet, care te 
face să vomiti. 

— A fost just ca toţi oamenii ăia să moară, zice Tyler. 

Dosul mâinii tale e umflat, roşu şi lucios ca o pereche de 
buze care păstrează exact forma sărutului lui Tyler. În jurul 
sărutului sunt presărate arsurile de ţigară ale cuiva care a 
plâns. 

— Deschide ochii, zice Tyler, şi faţa îi străluceşte de 
lacrimi. 

— Felicitări, zice Tyler. Eşti cu un pas mai aproape de 
fund. 


— Trebuie să vezi, zice Tyler, cum primul săpun a fost 
făcut din eroi. 
Gândeşte-te la animalele folosite în testarea produselor. 
Gândeşte-te la maimuţele lansate în spaţiu. 
—Fără moartea lor, fără durerea, fără sacrificiul lor, zice 
Tyler, n-am avea nimic. 
10 


Opresc liftul între etaje, în timp ce Tyler îşi descheie 
cureaua de la pantaloni. Când liftul se opreşte, bolurile de supă 
îngrămădite pe cărucior se opresc din zăngănit, iar aburul se 
ridică înspre tavanul liftului în momentul în care Tyler ia 
capacul de pe supieră. 

Tyler începe să şi-o scoată şi-mi zice: 

—Nu te uita la mine, că nu pot să-mi dau drumul. 

Supa e o cremă dulce de roşii cu coriandru şi moluşte. Din 
cauza ăstora, nimeni n-o să simtă nimic, indiferent ce-am pune 
înăuntru. 

Grăbeşte-te, zic şi mă uit peste umăr la Tyler, ai cărui 
ultimi centimetri atârnă în supă. Arată foarte caraghios - ca un 
elefant înalt în costum de chelner şi papion, care bea supă prin 
trompa lui micuță. 

—Am spus să nu te uiţi, zice Tyler. 

Uşa liftului are o fereastră mică prin care pot să văd în 
coridorul din spatele sălii de banchete. Din liftul oprit între 
etaje, perspectiva mea e ca aceea a unui gândac asupra 
linoleumului verde şi de aici, de la nivelul gândacului, coridorul 
verde se întinde până la punctul de fugă, dincolo de uşile 
întredeschise unde titanii şi nevestele lor gigantice beau barili 
întregi de şampanie şi mugesc unii la alţii purtând diamante 
mai mari decât mine. 

Săptămâna trecută, îi spun lui Tyler, când avocaţii din 
Empire State Building şi-au organizat aici petrecerea de 
Crăciun, mi-am sculat-o şi mi-am înfipt-o în spuma lor de 
portocale. 

Săptămâna trecută, zice Tyler, a oprit liftul şi s-a băşit 
peste un cărucior plin cu Boccone Dolce pentru ceaiul celor din 
Junior League. 

Tyler ăsta ştie că un meringue absoarbe mirosurile. 

De la nivelul gândacului, îl auzim pe harpistul captiv 
cântând, în timp ce titanii duc la gură furculiţe pline cu cotlet 


de miel, fiecare îmbucătură mare cât un porc, fiecare gură un 
Stonehenge de fildeş sfârtecător. 

Dă-ţi drumul o dată, zic. 

—Nu pot, spune Tyler. 

Dacă supa apucă să se răcească, or s-o trimită înapoi. 

Giganţii trimit ceva înapoi la bucătărie fără nici un motiv. 
Vor doar să vadă că dai în brânci pentru banii lor. La un dineu 
ca ăsta, la banchetele astea, ştiu că bacşişul e deja inclus în 
preţ, aşa că te tratează ca pe-un gunoi. De fapt, nu ducem 
nimic înapoi la bucătărie. Mută puţin cartofii parizieni şi 
sparanghelul olandez pe platou, dă-i-l altcuiva şi, brusc, totu-i 
în regulă. 

Cascada Niagara, zic. Fluviul Nil. La şcoală credeam că 
dacă pui mâna cuiva care doarme într-un castron cu apă caldă, 
o să facă-n pat. 

—Ah, spune Tyler. 

În spatele meu, Tyler zice: 

—Ah, da. Ah, fac. Ah, da. Da. 

Dincolo de uşile întredeschise, în sălile de bal de la capătul 
coridorului, foşnesc fuste aurii, negre şi roşii mari cât cortina 
de catifea aurie de la vechiul Broadway Theatre. Din când în 
când, se văd perechi de Cadillacuri cu piele neagră şi şireturi 
acolo unde ar trebui să fie parbrizul. Deasupra maşinilor se 
mişcă de colo-colo un oraş de zgârie-nori încinşi cu brâuri roşii. 

Nu prea mult, zic. 

Ne-am transformat, Tyler şi cu mine, în terorişti de gherilă 
ai industriei de servicii. Sabotori ai dineurilor. Hotelul face 
catering pentru petreceri şi, când cineva doreşte mâncare, 
capătă mâncarea, vinul, porţelanurile, paharele şi chelnerii. 
Toate pe o singură notă de plată. Şi, cum ştiu că nu te pot 
ameninţa cu bacşişul, pentru ei nu eşti decât un gândac. 

Tyler a fost o dată la o petrecere. Atunci a devenit chelner- 
renegat. La acea primă petrecere, Tyler tocmai se pregătea să 
servească peştele într-o casă ca un nor alb, de sticlă, care 
părea să plutească deasupra oraşului pe picioare de oţel prinse 
de panta unui deal. Când să treacă la servitul peştelui, în 
momentul în care Tyler spăla vasele în care fuseseră pastele, 
soţia gazdei a intrat în bucătărie ţinând în mână un petic de 
hârtie care, de tare ce-i tremura mâna, flutura ca un steag. 
Printre dinţii încleştaţi, Doamna a şuierat că vrea să ştie dacă 


ei, chelnerii, au văzut vreun invitat pe holul care duce spre 
dormitoare. Mai ales vreo invitată? Ori pe gazdă? 

În bucătărie, Tyler, Albert, Len şi Jerry spală farfuriile şi le 
aşază în stive, în timp ce un ucenic bucătar, Leslie, întinde 
pasta de usturoi pe anghinarele umplute cu creveţi şi melci. 

—N-avem voie să mergem în partea aceea a casei, spune 
Tyler. 

Intrăm prin garaj. Tot ce avem voie să vedem sunt garajul, 
bucătăria şi sufrageria. 

Gazda apare în uşa bucătăriei, în spatele soţiei sale, şi îi ia 
peticul de hârtie din mâna tremurătoare. 

—O să fie bine, zice. 

—Cum să mai dau ochii cu oamenii ăia, întreabă Doamna, 
dacă nu aflu cine a făcut asta? 

Gazda îşi pune palma pe spatele rochiei albe, de mătase, 
care se asortează atât de bine cu casa, iar Doamna îşi îndreaptă 
spatele, umerii îi devin ţepeni şi, brusc, nu mai scoate nici un 
sunet. 

— Sunt invitaţii tăi, spune soţul. Şi petrecerea asta-i foarte 
importantă. 

Totul arată foarte caraghios, ca un ventriloc care îşi aduce 
păpuşa la viaţă. Doamna se uită la soţul ei, iar acesta, cu un 
brânci uşor, o împinge în sufragerie. Biletul cade pe podea, iar 
curentul produs de uşile batante mătură hârtiuţa, care 
aterizează la picioarele lui Tyler. 

—Ce scrie? întreabă Albert. 

Len iese din bucătărie şi începe să strângă farfuriile cu 
peşte. 

Leslie bagă tava cu anghinare la loc în cuptor şi zice: 

—Zi o dată ce scrie acolo! 

Tyler se uită ţintă la Leslie şi spune, fără să ia biletul de 
jos: 

—,„Am urinat în cel puţin unul dintre parfumurile tale 
luxoase.” 

Albert zâmbește. 

— Te-ai pişat în parfumul ei? 

Nu, îi răspunde Tyler. Doar a lăsat biletul între sticlele ei. 
La baie, pe o etajeră de la oglindă, are vreo sută de sticle. 

Leslie zâmbește. 

—Deci nu te-ai pişat? 


—Nu, zice Tyler, dar ea nu ştie asta. 

Tot restul nopţii, la petrecerea în alb şi sticlă suspendată 
în cer, Tyler a tot luat din faţa Doamnei farfuriile în care se 
răciseră anghinarele, apoi viţelul cu Pommes Duchesse, apoi 
Choufleur-ul â la Polonaise, umplându-i în schimb paharul cu 
vin de vreo douăsprezece ori. Doamna a stat şi s-a uitat la 
fiecare dintre invitate cum mănâncă, până când, între 
strângerea farfuriilor cu şerbet şi aducerea tortului de caise, 
locul Doamnei din capul mesei a rămas dintr-o dată gol. 

Tocmai spălau vasele după plecarea ultimului invitat şi 
încărcau răcitoarele şi vesela în duba hotelului, când gazda a 
intrat în bucătărie şi l-a întrebat pe Albert dacă ar putea să vină 
să-l ajute la ceva greu. 

Tyler a mers cam prea departe, spune Leslie. 

Tare şi repede, Tyler spune cum sunt omorâte balenele ca 
să se facă parfumul ăla care costă mai mult decât greutatea lui 
în aur. Mulţi oameni n-au văzut în viaţa lor o balenă. Leslie are 
doi copii acasă, într-un apartament de lângă autostradă, iar 
Doamna gazdă a băgat în sticlele cu parfum de pe etajera din 
baie mai mulţi dolari decât o să facem noi într-un an de zile. 

Albert se întoarce şi sună la 911. Albert acoperă receptorul 
cu mâna şi zice, băi, Tyler n-ar fi trebuit să pună biletul ăla. 

— Spune-i şefului, zice Tyler. Să mă concedieze. Nu m-am 
însurat cu slujba asta de căcat. 

Toţi îşi privesc picioarele. 

— Cel mai bun lucru care ni se poate întâmpla, zice Tyler, 
e să fim concediati. În felul ăsta, n-am mai bate pasul pe loc şi 
am face ceva cu vieţile noastre. 

Albert spune în receptor că avem nevoie de o ambulanţă şi 
dictează adresa. În timp ce aşteaptă la telefon, Albert zice că 
Doamna e nasol de tot. Albert a trebuit s-o culeagă de lângă 
closet. Gazda n-a putut s-o ridice, pentru că Doamna îi spune că 
el e cel care s-a pişat în sticlele cu parfum şi mai spune că s-a 
încurcat cu una dintre invitate special ca s-o scoată din minţi şi 
că s-a săturat, s-a săturat de toţi oamenii ăia pe care-i numesc 
prietenii lor. 

Gazda nu poate s-o ridice, pentru că Doamna, în rochia ei 
albă, a căzut în spatele closetului şi agită în mână o sticlă de 
parfum spartă. Doamna îl ameninţă că dacă îndrăzneşte cumva 
s-o atingă, o să-i taie gâtul. 


— Mişto, zice Tyler. 

Iar Albert pute. 

— Albert, dragule, puţi, spune Leslie. 

N-ai cum să ieşi din baia aia şi să nu puţi, spune Albert. 
Toate sticlele cu parfum zac sparte pe podea şi closetul e plin 
ochi cu alte sticle. Arată ca gheaţa, spune Albert, ca petrecerile 
fiţoase de la hotel, când trebuie să umplem pisoarele cu gheaţă 
sfărâmată. Baia pute şi podeaua scrâșnește din cauza aşchiilor 
de gheaţă care nu se topesc şi, când Albert o ajută pe Doamnă, 
în rochia ei albă pătată cu galben, să se ridice în picioare, 
Doamna flutură sticla spartă în direcţia gazdei, alunecă pe 
parfum şi pe cioburi şi aterizează pe palme. 

Plânge şi sângerează, încolăcită de closet. Ah, ce mă- 
nţeapă, zice. 

— Ah, Walter, mă-nţeapă. Mă-nţeapă, se plânge Doamna. 

Parfumul, toate balenele alea moarte din tăieturile de pe 
mâinile ei, o-nţeapă. 

Gazda o ridică din nou în picioare, Doamna îşi ţine mâinile 
în sus de parcă s-ar ruga, numai că mâinile îi sunt depărtate la 
câţiva centimetri una de cealaltă şi sângele i se prelinge de pe 
palme pe încheieturi, peste o brățară cu diamante, şi pe coate, 
de unde începe să picure. 

— O să fie bine, Nina, îi spune gazda. 

— Mâinile mele, Walter, zice Doamna. 

— O să fie bine. 

— Cine mi-a făcut asta? Cine mă urăşte atât de mult? 
întreabă Doamna. 

— Eşti bun să chemi o ambulanţă? îi zice gazda lui Albert. 

Asta a fost prima misiune a lui Tyler în calitate de terorist 
al industriei de servicii. Chelner de gherilă. Distrugătorul cu 
salariu minim pe economie. Tyler face chestia asta de ani de 
zile, dar zice că e mult mai distractiv dacă eşti cu mai mulţi. 

Când Albert termină de povestit, Tyler zâmbește şi zice: 

— Mişto. 

Acum, la hotel, în liftul oprit între bucătărie şi etajul unde 
se desfăşoară banchetele, îi spun lui Tyler cum am strănutat 
peste păstrăvul în aspic de la congresul dermatologilor şi cum 
trei persoane mi-au spus că e prea sărat, iar una mi-a zis că e 
delicios. 


Tyler şi-o scutură peste supieră şi spune că i-a secat 
izvorul. E mai uşor cu supă rece, vichyssoise, sau când 
bucătarul-şef face o gazpacho proaspătă. E imposibil cu supa 
aceea de ceapă care are o crustă de brânză topită, ca o papară. 
Dacă o să mănânc vreodată aici, asta o să comand. 

Eram în pană de idei, Tyler şi cu mine. Toate chestiile 
astea cu mâncarea devin plictisitoare, ca o listă cu sarcini de 
serviciu. Până când l-am auzit pe unul dintre doctori, avocaţi 
sau ce-or mai fi fost spunând cum microbul hepatitei poate să 
reziste pe inox şi şase luni de zile. Mă-ntreb cât rezistă pe o 
Charlotte Russe cu cremă de rom. 

Sau pe o budincă de somon. 

Il întreb pe doctor de unde am putea face rost de microbii 
ăştia şi el e destul de beat ca să izbucnească în râs. 

Totul ia calea gropii cu deşeuri medicale, zice. 

Şi râde. 

Totul. 

Groapa cu deşeuri medicale sună tare de tot. 

Cu o mână pe comanda liftului, îl întreb pe Tyler dacă e 
gata. Cicatricea de pe dosul mâinii mele e umflată, roşie şi 
lucioasă ca o pereche de buze, păstrând exact forma sărutului 
lui Tyler. 

— O secundă, zice Tyler. 

Probabil că supa de roşii e încă fierbinte, de vreme ce 
chestia aia încovoiată pe care Tyler şi-o îndeasă în pantaloni e 
roz ca o crevetă. 

11 


În America de Sud, Tărâmul Fermecat, ne-am bălăcit într- 
un râu în care nişte peşti micuţi i-ar intra lui Tyler în uretră. 
Peştii au ţepi ascuţiţi pe spinare, aşa că, o dată ce-au intrat în 
Tyler, pun de-o gospodărie şi se pregătesc să-şi lase icrele. 
Sunt multe feluri în care ne-am fi putut petrece serile de 
sâmbătă mult mai nasol. 

— Ar fi putut să fie şi mai nasol, zice Tyler, după ce am 
făcut cu mama Marlei. 

Taci din gură, zic. 

Guvernul francez ne-ar fi putut duce într-un complex 
subteran din afara Parisului, spune Tyler, unde nu chirurgi, ci 
tehnicieni semicalificaţi ne-ar rade pleoapele în cadrul unui test 
de toxicitate pentru un spray de bronzat cu aerosoli. 


— Chestii de-astea se-ntâmplă tot timpul, zice Tyler. Uită- 
te în ziare. 

Ceea ce-i mai grav e că ştiam ce pusese la cale Tyler cu 
mama Marlei, dar, pentru prima oară de când îl cunoscusem, 
Tyler dăduse de ceva bani. Tyler începuse să facă bănet. Cei de 
la Nordstrom sunaseră şi îi comandaseră lui Tyler două sute de 
calupuri din săpunul lui de faţă de culoarea zahărului nerafinat, 
care să fie gata înainte de Crăciun. La douăzeci de dolari 
calupul, preţ recomandat la vânzarea cu amănuntul, aveam 
bani să ieşim sâmbătă seara. Bani să reparăm ţeava de gaz, 
care avea scurgeri. Să ne ducem la discotecă. Dacă n-aş mai 
avea grija banilor, poate mi-aş da demisia. 

Tyler îşi spune Compania de Săpun din Paper Street. 
Oamenii zic că e cel mai bun săpun din lume. 

— Ar fi fost mai nasol, spune Tyler, dacă ai fi mâncat-o din 
greşeală pe mama Marlei. 

Cu gura plină de pui Kung Pao, îi spun să tacă dracului din 
gură. 

În seara asta de sâmbătă stăm pe bancheta din faţă a unui 
Chevrolet Impala model 1968, care zace pe două cauciucuri 
dezumflate în rândul întâi al unui parc de maşini de ocazie. 
Vorbim, bem bere la cutie, iar bancheta din faţa a Chevroletului 
e mai mare decât canapeaua din sufrageria multor oameni. 
Parcurile de maşini se înşiră de-o parte şi de alta a 
bulevardului, în branşă li se zice Parcurile cu Ţucale, unde 
toate maşinile costă în jur de două sute de dolari şi, cât e ziua 
de lungă, tipii ţigănoşi care au parcurile astea pierd timpul în 
birourile lor lambrisate şi fumează trabucuri lungi şi subţiri. 

Maşinile sunt acele prime rable pe care puştii le conduc în 
timpul liceului: Gremlinuri şi Paceruri, Forduri Maverick şi 
Horneturi, Pinto-uri, camionete International Harvester, joasele 
Chevroleturi Camaro, Plymouthuri Duster şi Chevroleturi 
Impala. Maşini pe care oamenii le-au iubit şi apoi le-au aruncat 
la gunoi. Animale închise în ţarc. Rochii pentru domnişoare de 
onoare luate de la Goodwill. Cu urme de lovituri şi umflături de 
chit pe care nimeni nu s-a obosit să le şmirgheluiască. 
Habitacluri cu imitații de lemn, imitații de piele şi imitații de 
crom. Noaptea, tuciuriii nici nu se mai obosesc să încuie 
portierele. 


Farurile maşinilor care trec pe bulevard luminează preţul 
pictat pe marele parbriz panoramic al Chevroletului Impala. 
Vizitaţi S.U.A. Preţul este nouăzeci şi opt de dolari. Dinăuntru, 
arată ca optzeci şi nouă de centi. Zero, zero, virgulă, opt, nouă. 
America te invită să suni. 

Multe dintre maşinile de aici costă în jur de o sută de 
dolari şi toate au un bilet pe care scrie „AŞA CUM ESTE" şi 
care spânzură pe geamul şoferului. 

Am ales Impala, pentru că, dacă e să dormim în maşină 
sâmbătă seara, atunci maşina asta are cele mai mari scaune. 

Mâncăm mâncare chinezească pentru că nu ne putem duce 
acasă. Ori dormim aici, ori stăm treji toată noaptea la o 
discotecă cu program prelungit. Nu ne ducem la discoteci. 
Tyler zice că muzica e atât de tare, în special başii, încât îi dă 
peste cap bioritmul. Ultima dată când ne-am dus, Tyler a 
pretins că, din cauza muzicii, s-a constipat. Pe deasupra, din 
pricina zgomotului, nu poţi să discuţi, aşa că, după câteva 
pahare, toţi se simt în centrul atenţiei, dar nu-s deloc în stare 
să interacţioneze. 

Eşti cadavrul dintr-o carte polițistă britanică. 

În seara asta dormim în maşină, pentru că Marla a venit la 
noi acasă şi a ameninţat că o să cheme poliţia şi o să-i pună să 
mă aresteze pentru că i-am gătit mama, după care s-a învârtit 
în jurul casei, ţipând că sunt un vampir şi un canibal, apoi a 
început să dea cu piciorul în grămezile de Reader's Digest şi 
National Geographic, aşa că am lăsat-o acolo. Pe scurt, cam 
asta s-a întâmplat. 

După sinuciderea ei - chipurile, accidentală - cu Xanax de 
la Hotelul Regent, mi-e greu să cred că Marla va chema poliţia, 
dar Tyler a considerat că în noaptea asta e mai bine să dormim 
afară. Pentru orice eventualitate. 

Pentru eventualitatea în care Marla dă foc casei. 

Pentru eventualitatea în care Marla se duce în oraş şi dă 
peste vreo armă. 

Pentru eventualitatea în care Marla mai e încă în casă. 

Pentru orice eventualitate. 

Încerc să mă concentrez: 

Privind al lunii chip alb. 

Stelele nu se mânie-n veci. 

Bla, bla, bla, bla, bla, sfârşit. 


Aici, cu maşinile care trec pe bulevard şi cu o bere în 
mână, în Chevroletul Impala cu volanul lui rece şi tare din 
bachelită, cu diametrul de aproape un metru, şi cu scaunele de 
vinilin crăpat care mă ciupesc de cur prin blugi, Tyler spune: 

— Încă o dată. Povesteşte-mi exact ce s-a întâmplat. 

Timp de câteva săptămâni, n-am băgat de seamă ce punea 
la cale Tyler. O dată l-am însoţit pe Tyler la Western Union şi 
m-am uitat la el cum trimite o telegramă mamei Marlei. 

RIDATĂ ÎNGROZITOR (stop) TE ROG SĂ MĂ AJUŢI (punct) 

Tyler i-a arătat funcţionarului permisul de bibliotecă al 
Marlei, a semnat cu numele Marlei şi a ţipat, da, Marla poate fi 
şi nume de bărbat, iar funcţionarul şi-a văzut de treabă. 

Când am ieşit de la Western Union, Tyler mi-a spus că, 
dacă îl iubesc, trebuie să am încredere în el. Asta era o chestie 
despre care nu trebuia să ştiu nimic şi m-a dus la Garbonzo să 
mâncăm hummus. 

Ceea ce m-a speriat n-a fost telegrama, cât să ies să 
mănânc cu Tyler. Niciodată, nu, niciodată Tyler nu plătea cu 
bani gheaţă, pentru absolut nimic. Pentru haine, Tyler se ducea 
la săli de forţă şi la hoteluri şi reclama hainele de la obiecte 
pierdute. Oricum, era mai bine decât ce făcea Marla, care se 
ducea la spălătorii să fure blugi din uscătoare şi săi vândă cu 
doisprezece dolari perechea în locurile unde se cumpără blugi 
la mâna a doua. Tyler nu mânca niciodată la restaurant, iar 
Marla nu era deloc ridată. 

Aparent fără motiv, Tyler i-a trimis mamei Marlei o cutie 
cu şapte kilograme de bomboane de ciocolată. 

Seara asta de sâmbătă ar fi fost şi mai nasoală, îmi spune 
Tyler, dacă te-ai fi întâlnit cu păianjenul maro solitar. Când te 
muşcă, nu-ţi injectează doar venin, ci şi o enzimă digestivă sau 
un acid care dizolvă țesuturile din jurul muşcăturii, topindu-ţi 
literalmente braţul, piciorul sau faţa. 

În seara asta, când a început toată chestia, Tyler se 
ascundea. Marla şi-a făcut apariţia la noi acasă. Fără să 
ciocăne la uşă, Marla se apleacă pe jumătate înăuntru şi strigă: 

— Cioc, cioc. 

Eu stau în bucătărie şi citesc Reader's Digest. Sunt 
complet zăpăcit. 

— Tyler. Pot să intru? Eşti acasă? ţipă Marla. 

Tyler nu e acasă, ţip eu. 


—Nu fi jigodie, ţipă Marla. 

Am şi ajuns la uşa din faţă. Marla stă în foaier, cu un colet 
venit în seara asta prin Federal Express, şi spune: 

—Am ceva de pus în frigiderul vostru. 

Mă ţin după ea în bucătărie şi-i zic, nu. 

Nu. 

Nu. 

Nu. 

N-o s-o las să-şi ţină porcăriile în casa asta. 

—Dar, prostuţule, spune Marla, la hotel n-am frigider şi tu 
mi-ai zis că se poate. 

Ba nu, n-am zis. Ultimul lucru pe care mi-l doresc este ca 
Marla să se mute aici, bucată de căcat cu bucată de căcat. 

Marla desface coletul ei de la Federal Express pe masa din 
bucătărie, scoate ceva alb dintre bucăţelele de polistiren şi-mi 
agită prin faţa ochilor chestia aia albă. 

—Asta nu e căcat, zice. Asta-i maică-mea, aşa că du-te-n 
mă-ta de-aici. 

Ceea ce Marla scoate din colet este una dintre pungile de 
sandvişuri pline cu chestia aia albă pe care Tyler o topeşte să 
facă săpun. 


— Ar fi putut fi mai nasol, spune Tyler, dacă ai fi mâncat 
din greşeală ce era într-o pungă din aia. Dacă te-ai fi sculat în 
toiul nopţii, ai fi stors cleiul ăla alb, l-ai fi amestecat cu supă de 
ceapă californiană şi ai fi mâncat-o cu chipsuri. Sau cu broccoli. 

În acel moment, stând împreună cu Marla în bucătărie, nu- 
mi doream altceva decât ca Marla să nu deschidă frigiderul. 

Am întrebat-o ce avea de gând să facă cu chestia aia albă. 

— Buze frumoase, mi-a răspuns Marla. Pe măsură ce 
îmbătrâneşti, buzele ţi se lasă. Îl strîng pentru o injecție cu 
colagen în buze. În frigiderul vostru am aproape cincisprezece 
kilograme de colagen. 

Am întrebat-o cât de mari voia să-şi facă buzele. 

Marla a spus că pe ea o speria de fapt operaţia în sine. 


Chestia din coletul de la Federal Express, îi spun lui Tyler 
cum stam amândoi în Impala, era exact cea din care făcuserăm 
săpun. De când siliconul s-a dovedit a fi periculos, injecţiile cu 
colagen au devenit ultima modă în eliminarea ridurilor, în 


umflarea buzelor subţiri ori a bărbiilor căzute. Aşa cum îmi 
explicase Marla, colagenul de care poţi să faci rost la un preţ 
mic e cel din grăsime de vacă, sterilizat şi prelucrat, dar tipul 
ăsta de colagen nu rezistă prea mult în corpul tău. Oriunde ţi l- 
ai injecta - spre exemplu, în buze -, corpul tău îl respinge şi 
începe să-l cace. După şase luni, ai din nou buze subţiri. 

Cel mai bun colagen, mi-a spus Marla, îl reprezintă propria 
ta grăsime, luată de pe coapse, prelucrată, sterilizată şi 
injectată la loc în buze. Sau unde voiai. Tipul ăsta de colagen 
rezistă. 

Chestia aia din frigiderul nostru era fondul de economii de 
colagen al Marlei. De fiecare dată când mămica ei punea pe ea 
ceva grăsime, se ducea să-şi facă liposucţie şi o punea la 
păstrare. Marla spune că procesul se numeşte gleaning. Dacă 
mămica nu are nevoie de colagen pentru ea, îi trimite pachetele 
Marlei. Marla nu are deloc grăsime proprie, iar colagenul 
familiei, consideră mămica ei, e mai bun decât orice grăsime 
ieftină de vacă. 

Lumina felinarelor intră prin biletul prins pe geam, 
imprimând pe obrazul lui Tyler cuvintele „aşa cum este". 

— Păianjenii, spune Tyler, îşi depun ouăle, iar larvele îşi 
sapă tuneluri pe sub pielea ta. Iată cât de nasol poţi să ajungi. 

Acum, puiul meu Almond în sosul său cald de smântână 
are gust de ceva care a fost extras din coapsele mamei Marlei. 


Şi în acel moment, cum stăteam împreună cu Marla în 
bucătărie, mi-am dat seama ce făcuse Tyler. 

RIDATĂ ÎNGROZITOR. 

Şi mi-am dat seama de ce trimisese dulciuri la mama 
Marlei. 

TE ROG SĂ MĂ AJUŢI. 

Zic, Marla, n-ai vrea să te uiţi în frigider. 

— Ce să fac? spune Marla. 


— Noi nu mâncăm niciodată carne de vită, îmi spune Tyler 
în Impala, iar grăsimea de pui nu poate fi folosită, căci săpunul 
n-o să se-ntărească. Chestia o să ne aducă o grămadă de bani. 
Am plătit chiria cu colagenul ăla. 

N-ar fi trebuit să-i spui Marlei, îi zic. Acum crede că eu 
sunt de vină. 


— Saponificarea, spune Tyler, este reacţia chimică de care 
ai nevoie dacă vrei să faci un săpun bun. Grăsimea de pui sau 
orice altă grăsime care are prea multă sare nu e bună. 

—Ascultă, zice Tyler. Avem de onorat o comandă babană. 
O să-i trimitem mamei Marlei nişte bomboane de ciocolată şi, 
probabil, nişte prăjituri cu fructe. 

Nu cred că treaba asta o să mai ţină. 


Pe scurt, Marla s-a uitat în frigider. Mă rog, la început a 
avut loc o mică încăierare. Încerc s-o opresc, punga cade pe 
linoleum şi se sparge şi amândoi alunecăm în porcăria aia albă 
şi unsuroasă şi ni se taie răsuflarea. O apuc pe Marla de talie, 
pe la spate, părul ei negru îmi biciuie faţa, braţele-i sunt 
imobilizate pe lângă corp, iar eu repet la nesfârşit: nu sunt eu 
de vină. Nu sunt eu de vină. 

N-am făcut-o eu. 

— Mama! O verşi pe toată! 

Trebuia să facem săpun, zic, cu faţa lipită de urechea ei. 
Trebuia să-mi spăl pantalonii, să plătim chiria, să reparăm 
gaura din ţeava de gaz. Nu sunt eu de vină. 

Tyler e de vină. 

—Ce tot spui acolo? ţipă Marla şi se răsuceşte, ieşind din 
fustă. 

Mă zbat să mă ridic de pe podeaua unsuroasă, ţinând în 
mână fusta ei de bumbac cu imprimeuri, iar Marla, în chiloti, 
pantofi cu toc cui şi bluză cu motive folclorice, dă de perete uşa 
congelatorului şi, înăuntru, canci fond de economii de colagen. 

Nimic altceva în afară de două baterii vechi de lanternă. 

—Unde e? 

Mă târâi în marşarier, mâinile-mi alunecă, pantofii-mi 
alunecă pe linoleum, iar curul meu lasă o dâră curată pe 
podeaua jegoasă pe măsură ce mă îndepărtez de Marla şi de 
frigider. Ţin fusta în faţa ochilor, aşa că nu sunt nevoit să văd 
chipul Marlei când îi spun. 

Adevărul. 

Am făcut săpun din el. Din ea. Din mama Marlei. 

—Săpun? 

Săpun. Pui grăsime la fiert. O amesteci cu leşie. Obţii 
săpun. 


Când Marla ţipă, îi arunc fusta în faţă şi o iau la fugă. 
Alunec. Alerg. 

La parter, Marla fuge după mine, derapează la colţuri, se 
împinge în pervazul ferestrelor pentru a-şi lua avânt. Alunecă. 

Lasă urme murdare, de mizerie şi jeg de pe podele, pe 
florile tapetului. Cade şi se loveşte de lambriuri, se redresează, 
aleargă. 

—Mi-ai fiert mama! ţipă Marla. 

Tyler i-a fiert mama. 

Marla ţipă. Unghiile ei sunt mereu la o palmă distanţă de 
spatele meu. 

Tyler i-a fiert mama. 

—Mi-ai fiert mama! 

Uşa de la intrare e încă deschisă. 

Şi apoi am tăiat-o afară pe uşă, lăsând-o pe Marla să ţipe 
în urma mea. Picioarele nu mi-au alunecat pe trotuarul de 
beton şi am ţinut-o tot într-o fugă. Până când am dat peste 
Tyler sau până când Tyler a dat peste mine şi i-am povestit ce 
s-a întâmplat. 


Cu câte o bere în mână, Tyler şi cu mine ne lungim pe 
banchete. Eu stau în faţă. Chiar şi acum, probabil că Marla e 
încă în casă, dă cu reviste de pereţi şi ţipă că sunt un labagiu, 
un monstru cu două feţe şi o jigodie capitalistă. Kilometrii de 
noapte dintre mine şi Marla etalează insecte, melanoame şi 
viruşi carnivori. Acolo unde am ajuns nu-i chiar aşa de rău. 

—Când cineva e lovit de fulger, îmi spune Tyler, capul îi 
arde până se face cât o minge de baseball, iar fermoarul i se 
sudează. 

Zic, în seara asta am ajuns la fund? 

Tyler se lasă pe spate şi mă-ntreabă: 

—Dacă Marilyn Monroe ar fi acum în viaţă, oare ce-ar 
face? 

Zic, noapte bună. 

Afişul atârnă în zdrenţe de tavan, iar Tyler zice: 

—Ar râcâi capacul coşciugului. 


12 


Şeful stă prea aproape de biroul meu şi arborează 
zâmbetul lui abia mijit, cu buzele lui subţiri împreunate, cu 
scrotul la nivelul cotului meu. Imi ridic ochii de la scrisoarea 


pentru o campanie de retrageri. Scrisorile astea încep 
întotdeauna la fel: 

„Vă trimitem această înştiinţare, în conformitate cu 
cerinţele Legii Naţionale pentru Siguranţa Vehiculelor cu 
Motor. Am constatat că există un defect..." 

Săptămâna asta am aplicat formula şi de data aceasta A 
înmulţit cu B înmulţit cu C a dat mai mult decât costul unei 
retrageri. 

Săptămâna asta a fost clama de plastic care fixează lama 
de cauciuc pe ştergătoarele de parbriz. Un articol de trei 
parale. Doar două sute de vehicule au fost afectate. Adică 
aproape nimic pentru costurile de producţie. 

Săptămâna trecută a fost un caz mai tipic. Săptămâna 
trecută problema a constituit-o un gen de piele tratată cu o 
substanţă cunoscută ca fiind teratogenă, Nirret sintetic sau 
ceva la fel de ilegal, pe care ţările din Lumea a Treia o folosesc 
şi acum la tăbăcitul pielii. Ceva atât de puternic, încât poate 
provoca malformații ale fătului oricărei gravide care vine în 
contact cu el. Săptămâna trecută nu a sunat nimeni la 
Ministerul Transporturilor. Nu a declanşat nimeni vreo 
campanie de retrageri. 

Noua tapiţerie de piele, înmulţit cu costurile de producţie, 
înmulţit cu costurile administrative, dau mai mult decât 
profiturile noastre pe primul trimestru. Dacă cineva descoperă 
greşeala, putem despăgubi liniştiţi o groază de familii 
îndurerate şi tot am fi departe de cât ne-ar costa să refacem 
şase mii cinci sute de habitacluri din piele. 

Dar săptămâna asta am iniţiat o campanie de retrageri. Şi 
săptămâna asta insomnia a revenit. Insomnia, iar acum lumea 
întreagă se gândeşte să se oprească din mers şi să se cace pe 
mormântul meu. 

Şeful meu poartă cravata gri, aşa că azi trebuie să fie 
marţi. 

Şeful meu îmi pune pe birou o foaie de hârtie şi mă- 
ntreabă dacă nu cumva am pierdut ceva. Foaia asta a fost 
uitată în copiator, zice, şi începe să citească: 

„Prima regulă a Fight Club-ului e să nu vorbeşti despre 
Fight Club." 

Ochii îi parcurg hârtia de la un capăt la celălalt şi se 
hlizeşte. 


„A doua regulă a Fight Club-ului e să nu vorbeşti despre 
Fight Club." 

Aud vorbele lui Tyler revărsându-se din gura şefului meu, 
Domnul Şef între două vârste, cu fotografii de familie pe birou 
şi visele lui de a se pensiona devreme şi ierni petrecute într-un 
parc de rulote pierdut într-un deşert din Arizona. Şeful meu, cu 
cămăşile lui extra-apretate şi ore fixe la frizer în fiecare marţi 
după prînz, se uită la mine şi spune: 

— Sper că asta nu-i a ta. 

Sunt Furia Clocotitoare a lui Joe. 

Tyler mi-a cerut să dactilografiez cele zece reguli ale Fight 
Club-ului şi să-i fac zece copii. Nu nouă, nu unsprezece. Zece, 
mi-a zis Tyler. Totuşi am insomnii şi nu-mi amintesc să fi dormit 
de vreo trei nopţi încoace. Ăsta trebuie să fie originalul. Am 
făcut zece copii şi am uitat originalul. Flashul copiatorului îmi 
luminează faţa ca bliţul unor paparazzi. Distanţa pe care ţi-o dă 
insomnia, copie a unei copii a unei copii. Nu poţi să atingi nimic 
şi nimic nu te poate atinge. 

Şeful meu citeşte: 

„A treia regulă a Fight Club-ului este doi oameni la o 
bătaie." 

Nici unul din noi nu clipeşte. 

Şeful meu citeşte: 

„Câte o bătaie pe rând." 

N-am dormit de trei zile, dacă nu cumva dorm chiar acum. 
Şeful meu îmi flutură hârtia pe sub nas. Ce-i cu treaba asta, 
zice. E cumva un joc cu care-mi ocup timpul la serviciu? Sunt 
plătit să mă concentrez exclusiv asupra muncii, nu să-mi pierd 
timpul cu joculeţe de război. Şi nici nu sunt plătit să abuzez de 
copiator. 

Ce-i cu treaba asta? îmi flutură hârtia pe sub nas. Ce 
părere am, mă întreabă, ce-ar trebui să facă el cu un angajat 
care-şi petrece timpul la serviciu pierdut în mica lui lume 
imaginară. Ce-aş face dacă aş fi în locul lui? 

Ce-aş face? 

Gaura din obraz, umflăturile vineţii din jurul ochilor şi 
cicatricea roşie şi umflată a sărutului lui Tyler pe dosul mânii 
mele, copie a unei copii a unei copii. 

Ipoteze. 

De ce vrea Tyler zece copii din regulile Fight Club-ului? 


Vacă hindusă. 

Ce-aş face eu, zic, ar fi să am mare grijă cu cine vorbesc 
despre hârtia asta. 

Zic, cel care a scris chestia asta mi se pare un ucigaş 
periculos şi psihopat, iar schizofrenicul ăsta pus la patru ace 
poate s-o ia razna în orice moment şi să intre dintr-un birou în 
altul cu o carabină automată Armalite AR-180 cu mecanism cu 
gaz. 

Şeful meu stă şi se uită la mine. 

Tipul ăsta, zic, stă probabil în fiecare seară şi pileşte cu o 
pilă micuță o cruce în vârful fiecărui glonţ. Astfel, a doua zi, 
când îşi face apariţia la serviciu şi vâră un glonţ în şeful lui 
enervant, incapabil, meschin, văicăreţ, lingău şi laş, glonţul se 
despică de-a lungul şănţuleţelor pilite şi se desface aşa cum un 
glonţ dumdum înfloreşte în tine, proiectându-ţi maţele împuţite 
prin coloana vertebrală.  Imaginaţi-vă  ceakra  maţelor 
desfăcându-se într-o explozie a intestinului subţire dată cu 
încetinitorul. 

Şeful meu îmi ia hârtia de sub nas. 

Daţi-i drumul, zic, citiţi mai departe. 

Nu, zău, e fascinant. Opera unei minţi complet bolnave. 

Şi zâmbesc. Marginile ca nişte găoaze ale găurii din obraz 
îmi sunt vineţii ca gingiile de câine. Pielea întinsă din jurul 
umflăturilor de la ochi pare smălțuită. 

Şeful meu stă şi se uită la mine. 

Să vă ajut, zic. 

A patra regulă a Fight Club-ului este cile o bătaie pe rând, 
spun. 

Şeful meu se uită la reguli, apoi se uită la mine. 

A cincea regulă a Fight Club-ului este fără pantofi, fără 
cămăşi, spun. 

Şeful meu se uită la reguli, apoi se uită la mine. 

S-ar putea, zic, ca labagiu' ăsta complet sonat să 
folosească o carabină Eagle Apache, pentru că un Apache are o 
magazie cu treizeci de gloanţe şi cântărește doar patru 
kilograme. Un Armalite are o magazie cu numai cinci gloanţe. 
Cu treizeci de gloanţe, eroul nostru complet dus cu pluta ar 
putea lua la rând toate birourile de mahon, ar scoate din joc 
vicepreşedinţii şi i-ar mai rămâne şi câte un cartuş pentru 
fiecare director. 


Din gura mea ies cuvintele lui Tyler. Şi când te gândeşti că 
eram o persoană aşa de cumsecade. 

Stau şi mă uit la şeful meu. Are ochi albaştri, albaştri, acel 
albastru deschis ca al albăstrelei. 

Şi carabina semiautomată J and R 68 are tot treizeci de 
gloanţe şi cântărește doar trei kilograme. 

Şeful meu stă şi se uită la mine. 

Te ia cu fiori, zic. Probabil e cineva pe care-l ştie de ani de 
zile. Probabil că tipul ăsta ştie totul despre el, unde locuieşte, 
unde lucrează nevastă-sa şi unde-i şcoala la care se duc copiii 
lui. 

Toată treaba asta e epuizantă şi, dintr-o dată, devine 
foarte, foarte plictisitoare. 

Şi de ce-i trebuie lui Tyler zece copii din regulile Fight 
Club-ului? 

Ceea ce nu-i nevoie să mai spun este că ştiu de tapiţeria 
din piele care provoacă malformații congenitale. Ştiu că 
garniturile contrafăcute ale frânelor arată îndeajuns de bine ca 
să-l păcălească pe intermediar, dar cedează după trei mii de 
kilometri. 

Ştiu că reostatul instalaţiei de aer condiţionat se încălzeşte 
aşa de tare, că-ţi arde mănuşile din torpedou. Ştiu câţi oameni 
au ars de vii din cauza întoarcerii scânteii pompei de injecție. 
Am văzut oameni cu picioarele tăiate de la genunchi când 
turboreactorul a explodat şi palele elicei au trecut prin peretele 
parafoc, ajungând în habitaclu. Am fost la faţa locului şi am 
văzut maşinile carbonizate şi rapoartele în care la CAUZA 
DEFECŢIUNII apare trecut „necunoscută". 

Nu, spun, hârtia nu-i a mea. Apuc hârtia între două degete 
şi i-o smulg din mână. Probabil că marginea foii l-a tăiat la 
deget, de vreme ce mâna îi zboară la gură şi începe să-şi sugă 
zdravăn degetul, cu ochii larg deschişi. Mototolesc hârtia şi o 
arunc în coşul de gunoi de lângă birou. 

Poate că n-ar trebui, zic, să-mi aduceţi toate gunoaiele pe 
care le culegeţi de pe jos. 

Duminică noaptea mă duc la Suntem încă Bărbaţi, iar 
subsolul bisericii episcopale Sf. Treime este aproape gol. E 
doar Bob Barosanu' şi eu mă târăsc înăuntru şi toţi muşchii îmi 
sunt stâlciţi, dar inima îmi bate repede-repede, iar în cap am o 


tornadă de gânduri. Aşa e când ai insomnie. Toată noaptea eşti 
în emisie. 

Toată noaptea stai şi te gândeşti: Dorm? Oare am aţipit? 

Unde mai pui că pe sub mânecile tricoului, braţele lui Bob 
Barosanu' par matlasate cu muşchi şi atât de tari, că lucesc. 
Bob zâmbește. Nu mai poate de fericire că mă vede. 

Credea că am murit. 

Daa, zic, şi eu la fel. 

—Ei, zice Bob Barosanu', am veşti bune. 

Unde-s cu toţii? 

— Păi, asta-i vestea cea bună, spune Bob Barosanu'. 
Grupul s-a-mprăştiat. Eu am venit doar ca să-i anunţ pe cei care 
s-ar putea să mai treacă pe-a ici. 

Mă prăbuşesc cu ochii închişi pe una dintre canapelele 
ieftine din stofă ecosez. 

— Vestea bună, continuă Bob Barosanu', e că s-a-nfiinţat un 
nou grup, dar prima regulă a grupului ăstuia nou e să nu 
vorbeşti despre el. 

Hait! 

--Iar a doua regulă este să nu vorbeşti despre el. 

Căcat! Deschid ochii. 

Băga-mi-aş pula să-mi bag! 

— Grupul se cheamă Fight Club, spune Bob Barosanu', şi 
se întruneşte în fiecare vineri seara într-un garaj din partea 
cealaltă a oraşului. Joi seara mai e un Fight Club care se 
întruneşte într-un garaj, undeva mai aproape. 

Nu cunosc nici unul din locurile astea. 

—Prima regulă a Fight Club-ului, spune Bob Barosanu', e 
să nu vorbeşti despre Fight Club. 

Miercuri seara, joi seara şi vineri seara Tyler e 
proiecţionist. Săptămâna trecută i-am văzut fluturaşul de 
salariu. 

—A doua regulă a Fight Club-ului, spune Bob Barosanu', e 
să nu vorbeşti despre Fight Club. 

Sâmbătă seara merg împreună cu Tyler la Fight Club. 

— Doar doi oameni la o bătaie. 

Duminică dimineaţa ne întoarcem acasă bătuţi măr şi 
dormim toată ziua. 

—Câte o bătaie pe rând, spune Bob Barosanu'. 

Duminică seara şi luni seara Tyler e chelner. 


-—Luptaţi fără pantofi sau cămăşi. 

Marţi seara Tyler stă acasă şi face săpun, îl înveleşte în 
hârtie de mătase şi îl expediază. Compania de Săpun din Paper 
Street. 

—Bătăile, spune Bob Barosanu', durează atât cât e nevoie. 
Astea sunt regulile inventate de tipul care a inventat Fight 
Club-ul. 

—Il cunoşti? mă întreabă Bob Barosanu'. 

—Eu nu l-am văzut niciodată, zice Bob Barosanu', dar pe 
tip îl cheamă Tyler Durden. 

Compania de Săpun din Paper Street. 

Dacă-l cunosc. 

Nu ştiu, zic. 

S-ar putea. 


13 


Când ajung la Hotelul Regent, o găsesc pe Marla în hol, 
îmbrăcată într-un halat de baie. Marla mi-a telefonat la serviciu 
şi m-a întrebat dacă nu vreau să sar peste sala de forţă sau 
peste bibliotecă sau peste spălătorie sau peste orice alte 
planuri şi să-i fac o vizită. 

De-asta a sunat Marla, pentru că mă urăşte. 

Nu spune un cuvinţel despre fondul ei de economii de 
colagen. 

Ceea ce spune este, n-aş vrea să-i fac un serviciu? Marla 
zăcea în pat. Marla trăieşte din mesele pe care Meals on 
Wheels le livrează vecinilor ei morţi. Marla ia mâncarea şi 
spune că acum ei dorm. Pe scurt, azi după-amiază Marla stătea 
în pat, așteptându-i pe cei de la Meals on Wheels să vină între 
douăsprezece şi două. Marla nu mai are asigurare de sănătate 
de câţiva ani, aşa că a încetat să se mai palpeze, dar azi- 
dimineaţă s-a palpat şi i s-a părut că simte o umflătură, iar 
nodulii de la subraţ erau tari şi moi în acelaşi timp, şi ea nu 
putea să le-o spună celor pe care-i iubea, pentru că nu voia să-i 
sperie şi nici nu putea să se ducă la doctor dacă n-avea nimic, 
dar trebuia să-i spună cuiva şi acel cineva trebuia să se uite. 

Ochii căprui ai Măriei au culoarea unui animal încălzit într- 
un cuptor şi apoi scufundat în apă rece. Procedeul se numeşte 
vulcanizare, galvanizare sau călire. 

Marla spune că o să mă ierte pentru chestia cu colagenul 
dacă o s-o ajut să se palpeze. 


Îmi imaginez că nu-l cheamă pe Tyler pentru că nu vrea să- 
l sperie. Eu sunt neutru şi, pe deasupra, îi mai sunt şi dator. 

Urcăm până în camera ei şi Marla îmi povesteşte că în 
natură n-o să vezi niciodată animale bătrâne pentru că, imediat 
ce îmbătrânesc, animalele mor. Dacă se îmbolnăvesc sau devin 
mai lente, ceva mai puternic le omoară. Animalele nu sunt 
sortite să îmbătrânească. 

Marla se întinde pe pat, îşi deznoadă cordonul halatului şi 
spune că tocmai cultura noastră a făcut din moarte ceva rău. 
Animalele bătrâne ar trebui să fie o excepţie nefirească. 

Ciudăţenii. 

Marla e rece şi transpiră, iar eu îi povestesc cum, pe când 
eram la colegiu, mi-a ieşit un neg. Pe penis, numai că eu îi zic 
„puţă". M-am dus la Facultatea de Medicină să mi-l scoată. 
Negul. Mai târziu i-am spus tatălui meu. Asta a fost la câţiva 
ani după, iar taică-meu a râs şi mi-a zis că am fost un prost, 
pentru că astfel de negi sunt adevărate obiecte ale plăcerii 
dăruite de natură. Femeile erau moarte după ei, iar Dumnezeu 
îmi făcuse o favoare. 

Îngenunchez lângă patul Măriei, cu mâinile încă reci de la 
frigul de-afară, şi pipăi şi frec pielea Măriei între degete, 
centimetru cu centimetru. Marla spune că negii ăia care sunt 
obiectele plăcerii lăsate de Dumnezeu le provoacă femeilor 
cancer cervical. 

Aşa că stăteam pe o cuvertură de hârtie, într-un cabinet de 
la Facultatea de Medicină, în timp ce un student la Medicină 
îmi toarnă un bidon de azot lichid pe puţă, iar alţi opt studenţi 
privesc scena. lată unde ajungi dacă n-ai asigurare medicală. 
Numai că ei nu-i spuneau puţă, ci penis, certe că, oricum i-ai 
spune, dacă torni pe ea azot lichid, e ca şi cum ai arde-o cu 
leşie, aşa de tare doare. 

Marla râde până când simte că degetele mele s-au oprit. 
Ca şi cum aş fi găsit ceva. 

Respirația Măriei se opreşte, stomacul i se întinde ca o 
tobă, iar inima îi e ca un pumn care izbeşte dinăuntru pielea 
întinsă a unei tobe. Nu, m-am oprit pentru că vorbeam şi m-am 
oprit deoarece, pentru o clipă, nici unul din noi nu se mai afla 
în dormitorul Măriei. Eram la Facultatea de Medicină, aşezat 
pe hârtia lipicioasă, cu puţa arzând de azotul lichid, când unul 
dintre studenţi mi-a zărit piciorul gol şi a ieşit rapid din 


cameră. Studentul s-a întors în spatele a trei doctori adevăraţi, 
iar doctorii l-au dat la o parte pe tipul cu bidonul de azot lichid. 

Un doctor adevărat mi-a apucat piciorul desculţ şi l-a 
ridicat spre faţa altui doctor adevărat. Cei trei l-au răsucit, l-au 
pipăit şi i-au făcut fotografii cu Polaroidul, de parcă restul 
persoanei mele, pe jumătate îmbrăcată şi cu darul lui 
Dumnezeu pe jumătate îngheţat, n-ar fi existat. Numai piciorul 
exista şi ceilalţi studenţi la Medicină s-au înghesuit să se uite la 
el. 

— De când ai pata asta roşie pe picior? m-a întrebat unul 
dintre doctori. 

Se referea la semnul meu din naştere. Pe piciorul drept am 
un semn din naştere despre care taică-meu zice că seamănă cu 
o Australie brun-roşcată ce are lângă ea o mică Noua Zeelandă. 
Le-am spus chestia asta şi toţi s-au dezumflat complet. Puţa 
începuse să mi se dezgheţe. Toţi, cu excepţia studentului cu 
azotul, s-au cărat şi mi s-a părut că şi el avea de gând să se 
care. Era aşa de dezamăgit, că nici nu m-a privit când mi-a luat 
capul putei şi l-a tras spre el. Bidonul a lăsat să se scurgă un jet 
subţire pe ceea ce mai rămăsese din neg. Şi senzaţia aceea, că 
poţi să închizi ochii şi să-ţi imaginezi puţa ta lungă de o sută de 
kilometri, şi tot te doare. 

Marla se uită la mâna mea şi la cicatricea lăsată de sărutul 
lui Tyler. 

Probabil că nu prea vedeţi multe semne din naştere pe- 
aici, i-am zis studentului de la Medicină. 

Nu, nu de asta. Studentul mi-a spus că toţi au crezut că 
semnul din naştere e cancer. E o nouă formă de cancer care 
apare la bărbaţii tineri. Se trezesc cu o pată roşie pe picior sau 
pe glezne. Petele nu dispar, ci se răspândesc până când îţi 
acoperă tot corpul şi atunci mori. 

Doctorii şi toţi ceilalţi erau atât de bucuroşi pentru că au 
crezut că ai forma asta nouă de cancer. Foarte puţini o aveau în 
momentul acela, dar începuse să se răspândească. 

Asta se întâmpla cu ani şi ani în urmă. 

Aşa e cu cancerul, îi spun Marlei. Se fac greşeli şi toată 
chestia este să nu-ţi uiţi restul corpului dacă o părticică din el 
s-ar putea s-o ia razna. 

— S-ar putea, spune Marla. 


Studentul cu azotul lichid a terminat şi mi-a spus că negul 
avea să cadă singur după câteva zile. Pe hârtia lipicioasă de 
lângă curul meu gol zăcea o fotografie a piciorului meu, făcută 
cu Polaroidul, pe care n-o voia nimeni. Pot să iau eu fotografia 
asta, am întrebat? 

Mai ţin încă fotografia înfiptă într-un colţ al oglinzii din 
camera mea. În fiecare dimineaţă, înainte să mă duc la muncă, 
îmi pieptăn părul în oglindă şi mă gândesc că o dată, timp de 
zece minute, am avut cancer, ba chiar ceva mai rău decât 
cancerul. 

Îi spun Marlei că anul ăsta e prima dată când nu m-am dus 
cu bunicul meu să patinăm de Ziua Recunoştinţei, deşi gheaţa 
era groasă de aproape cincisprezece centimetri. Bunica îşi 
punea tot timpul plasturi mici pe frunte sau pe braţe, acolo 
unde aluniţele ei, pe care le avea de-o viaţă, nu arătau bine. Se 
măreau, căpătau margini neregulate sau deveneau, din maro, 
albastre sau negre. 

Ultima dată când bunica a ieşit din spital, bunicul i-a cărat 
valiza, care era aşa de grea, încât s-a plâns că îl trage într-o 
parte. Bunica mea canadiancă (din partea franceză) era atât de 
ruşinoasă, că n-a purtat niciodată costum de baie în public şi 
dădea întotdeauna drumul la apă ca să acopere zgomotele pe 
care ar fi putut să le facă la baie. leşind din Spitalul Fecioarei 
din Lourdes după o mastectomie parţială, a zis: 

— Tu simţi că te trage într-o parte? 

Pentru bunicul, la asta se rezumă toată povestea: bunica şi 
cancerul şi căsătoria - viaţa ta. Râde de fiecare dată când spune 
povestea. 

Marla nu râde. Vreau s-o fac să râdă, s-o înviorez. Să mă 
ierte pentru chestia cu colagenul. Vreau să-i spun că nu găsesc 
nimic. Dacă a simţit ceva la pipăit, a fost o greşeală. Un semn 
din naştere. 

Marla are pe dosul mâinii cicatricea lăsată de sărutul lui 
Tyler. 

Vreau s-o fac pe Marla să râdă, aşa că nu-i spun cum am 
îmbrăţişat-o ultima oară pe Chloe, Chloe fără păr, un schelet 
scufundat în ceară galbenă, cu capul ei chel înfăşurat într-o 
eşarfă de mătase. Am îmbrăţişat-o pe Chloe pentru ultima oară 
înainte să dispară pentru totdeauna, i-am spus că arată ca un 
pirat şi ea a râs. Când mă duc la plajă, stau cu piciorul drept 


sub mine. Australia şi Noua Zeelandă. Sau îl îngrop în nisip. Mi- 
e teamă că oamenii or să-mi vadă piciorul şi, în mintea lor, o să 
încep să mor. Cancerul pe care nu-l am s-a întins acum peste 
tot. Nu-i spun Marlei toate astea. 

Sunt o groază de lucruri despre cei pe care-i iubim şi pe 
care nu vrem să le ştim. 

Ca s-o înviorez, ca s-o fac să râdă, îi povestesc Marlei 
despre femeia care a scris la „Dear Abby *"- că s-a măritat cu 
un antreprenor de pompe funebre frumos şi bogat şi în noaptea 
nunţii acesta din urmă a pus-o să se bage într-o cadă cu apă 
rece până când pielea i-a devenit rece ca gheaţa la pipăit, apoi 
a pus-o să se întindă în pat şi să stea complet nemişcată cât a 
făcut sex cu trupul ei rece şi inert. 

Ciudat e că femeia a făcut treaba asta când era proaspăt 
căsătorită şi că a continuat s-o facă şi în următorii zece ani şi 
acum scria la „Dear Abby" să întrebe dacă Abby credea că asta 
însemna ceva. 

14 


De-asta-mi plăceau la nebunie grupurile de sprijin - dacă 
oamenii credeau că eşti pe moarte, te bucurai de întreaga lor 
atenţie. 

Dacă asta urma să fie ultima dată când te vedeau, atunci 
chiar te vedeau. Tot restul, situaţia lor financiară, cântecele 
preferate de la radio şi părul care nu le stătea, nu mai conta. 

Te bucurai de întreaga lor atenţie. 

Oamenii ăia ascultau, nu doar aşteptau să le vină lor 
rândul să vorbească. 

Şi când vorbeau, nu-ţi spuneau poveşti. Când stăteaţi de 
vorbă, construiaţi ceva şi după aceea nici unul din voi nu mai 
era la fel ca înainte. 

Marla începuse să meargă la grupurile de sprijin după ce- 
şi descoperise prima umflătură. 

În dimineaţa de după ce găsisem o a doua umflătură, 
Marla a ţopăit prin bucătărie cu ambele picioare vârâte într-un 
crac al colanţilor ei şi a zis: 

— Uite, sunt o sirenă. 

— Nu e ca atunci când băieţii stau de-a-ndoaselea pe closet 
şi se joacă de-a motocicleta. Asta chiar e un accident, a zis 
Marla. 


Cu puţin timp înainte ca eu şi cu Marla să ne întâlnim la 
Suntem încă Bărbaţi, ea-şi descoperise prima umflătură, iar 
acum pe a doua. 

Trebuie să ştiţi că Marla este încă în viaţă. Filosofia de 
viaţă a Măriei, din câte mi-a zis ea, constă în faptul că poate să 
moară în orice clipă. Tragedia vieţii ei e că asta nu se-ntâmplă. 

Când Marla şi-a descoperit prima umflătură, s-a dus la o 
clinică unde mame care păreau nişte momâi prăbuşite şedeau 
pe scaunele de plastic înşirate pe trei laturi ale sălii de 
aşteptare, în timp ce copiii lor emaciaţi li se ghemuiau fără 
vlagă în poală sau le zăceau la picioare. Copiii aveau ochii 
încercănaţi şi duşi în fundul capului, semănând cu nişte 
portocale ori banane stricate, iar mamele le scărpinau cojile de 
mătreaţă de la infecțiile scalpului, fermentate şi scăpate de sub 
control. Şi dinţii fiecăruia păreau uriaşi pe lângă feţele lor 
subţiate. Aţi văzut că dinţii sunt doar nişte aşchii de os care îţi 
ies prin piele pentru a măcina lucrurile. 

lată unde ajungi dacă n-ai asigurare medicală. 

Înainte ca lumea să-şi dea seama, o grămadă de 
homosexuali şi-au dorit copii, iar acum copiii sunt bolnavi, 
mamele sunt pe moarte, iar taţii au murit deja şi, stând acolo, 
în spitalul mirosind atât de tare a pişat şi a oţet încât îţi venea 
să vomiţi, în timp ce o asistentă le întreba pe fiecare dintre 
mame de când se simțeau rău şi cât pierduseră în greutate şi 
dacă copilul lor mai avea vreun părinte în viaţă sau un tutore, 
Marla şi-a spus, ei bine, nu. 

Dacă avea să moară, Marla n-avea chef să afle chestia 
asta. 

Marla a dat colţul clinicii, s-a îndreptat spre spălătorie, a 
furat toţi blugii din uscător şi s-a dus la un comerciant care i-a 
dat cincisprezece dolari pe pereche. După care Marla şi-a 
cumpărat nişte colanţi de calitate, din ăia cărora nu li se duc 
firele. 

— Până şi colanţii ăştia de calitate, cărora nu li se duc 
firele, se sfâșie, spune Marla. 

Nimic nu e static. Totul se dezintegrează. 

Marla a început să meargă la grupurile de sprijin pentru 
că îi era mai uşor să aibă în preajmă şi alte hârtii de cur. Toţi 
sufereau de cile ceva. Şi, pentru o clipă, inima aproape că a 
încetat să-i bată. 


Marla şi-a luat o slujbă la un magazin de pompe funebre, 
unde se ocupa de aranjarea înmormântărilor cu plata înainte şi 
unde bărbaţi foarte graşi - dar mai ales femei foarte grase - îşi 
alegeau dintre exponate o urnă de mărimea unui pahar pentru 
ouă, iar Marla, stând la birou, lângă intrare, cu părul ei negru 
strâns în coadă şi colanţii ei sfâșiaţi, cu umflătura de la sân şi 
condamnarea ei la moarte, spunea: „Doamnă, nu vă amăgiţi 
singură. N-am putea să vârâm acolo nici cenuşa capului 
dumneavoastră. Duceţi-vă şi luaţi-vă o urnă de mărimea unei 
bile de bowling". 

Inima Marlei arăta exact ca faţa mea. Căcatul şi gunoiul 
lumii. Hârtii de cur umane folosite, cu care nimeni nu şi-ar mai 
bate capul să le recicleze. 

Intre grupurile de sprijin şi clinică, mi-a povestit Marla, 
întâlnise o mulţime de oameni morţi. Oamenii ăştia erau morţi 
şi pe lumea ailaltă şi noaptea îi dădeau telefon. Marla se ducea 
prin baruri, îl auzea pe barman strigându-i numele şi, când lua 
receptorul, nu era nimeni pe fir. 

Pe atunci credea că asta înseamnă să ajungi la fund. 

— Când ai douăzeci şi patru de ani, zice Marla, nici nu-ţi 
dai seama cât de jos poţi să cazi, dar am învăţat foarte repede. 

Prima oară când Marla a umplut o urnă, n-a purtat mască 
şi mai târziu, când şi-a suflat nasul, a găsit în şerveţel o 
rămăşiţă neagră a d-lui Cutare. 

În casa de pe Paper Street, dacă telefonul suna doar o dată 
şi ridicai receptorul şi nu era nimeni pe fir, ştiai că e cineva 
care avea treabă cu Marla. Asta s-a întâmplat mai des decât 
credeţi. 

In casa de pe Paper Street, un detectiv de la poliţie a 
început să sune în legătură cu explozia din apartamentul meu, 
iar Tyler s-a postat în coasta mea, şoptindu-mi în ureche în 
vreme ce eu ţineam receptorul la urechea cealaltă, şi detectivul 
mă întreba dacă ştiam pe cineva care ar fi putut să facă 
dinamită la el acasă. 

— Dezastrul, mi-a şoptit Tyler, face parte din evoluţia mea 
normală spre tragedie şi disoluţie. 

I-am spus detectivului că apartamentul meu a sărit în aer 
din cauza frigiderului. 

— Îmi rup toate legăturile cu orice formă de putere fizică 
şi de posesiune, mi-a şoptit Tyler, deoarece numai prin 


autodistrugere pot descoperi puterea infinit mai mare a 
spiritului. 

Dinamită, a zis detectivul. Au fost descoperite impurități, 
urme de oxalat de amoniu şi perclorat de potasiu, ceea ce ar 
putea însemna că bomba fusese una artizanală, iar yala de la 
uşă fusese sfărâmată. 

I-am spus că în noaptea aia mă aflam în Washington, D.C. 

Detectivul mi-a explicat cum cineva pulverizase în yală 
freon cu un spray, apoi lovise încuietoarea cu o daltă pentru a 
sfărâma cilindrul. Aşa procedează hoţii de biciclete. 

— Eliberatorul care îmi distruge proprietatea, mi-a spus 
Tyler, se luptă să-mi salveze spiritul. Învățătorul care îmi 
spulberă din cale toate posesiunile mă va elibera. 

Detectivul mi-a zis că individul care pusese dinamita s-ar 
putea să fi dat drumul la gaz şi să fi stins flacăra de veghe de la 
centrală cu câteva zile înainte de explozie. Gazul a funcţionat 
doar ca declanşator. Au trebuit să treacă mai multe zile pentru 
ca gazul să umple tot apartamentul, să ajungă la termostatul de 
la baza frigiderului, iar motorul electric al termostatului să 
provoace explozia. 

— Spune-i, a şoptit Tyler. Da, tu ai făcut-o. Tu ai aruncat 
totul în aer. Asta vrea să audă. 

Nu, îi spun detectivului, n-am dat drumul la gaze, ca apoi 
să plec din oraş. Imi plăcea viaţa mea. Imi plăcea apartamentul 
ăla. Îmi plăcea fiecare piesă de mobilier. Ele erau toată viaţa 
mea. Totul, lămpile, scaunele, covoarele erau parte din mine. 
Vesela din dulapuri era parte din mine. Plantele erau parte din 
mine. Televizorul era parte din mine. Eu am fost cel care a sărit 
în aer. Chiar nu putea să priceapă chestia asta? 

Detectivul mi-a spus să nu părăsesc oraşul. 


15 


Domnul Onorabilul, domnul preşedinte de filială al filialei 
locale a sindicatului naţional unit al proiecţioniştilor şi 
operatorilor independenţi din cinematografe, stătea şi se uita. 

Sub şi în spatele şi înăuntrul a tot ceea ce omul luase de 
bun se dezvoltase ceva îngrozitor. 

Nimic nu e static. 

Totul se dezintegrează. 

Ştiu asta pentru că Tyler ştie asta. 

Timp de trei ani de zile, Tyler tot lipise şi desfăcuse filme 
pentru un lanţ de cinematografe. Un film călătoreşte în şase 
sau şapte bobine mici împachetate într-o cutie de metal. Tyler 
trebuia să pună bobinele cap la cap, înfăşurând pelicula pe 
bobinele de un metru jumate, pentru noile aparate de proiecţie. 
După trei ani, şapte cinematografe, cel puţin trei ecrane în 
fiecare cinematograf, filme noi în fiecare săptămână, Tyler 
mânuise sute de copii. 

Păcat, pentru că acum, când apăruseră din ce în ce mai 
multe aparate de proiecţie noi, sindicatul nu mai avea nevoie 
de Tyler. Domnul preşedinte de filială s-a văzut nevoit să-l 
cheme pe Tyler la o mică discuţie. 

Slujba era plicticoasă şi salariul de căcat, aşa că 
preşedintele sindicatului unit al operatorilor şi proiecţioniştilor 
independenţi uniţi din cinematografele unite i-a spus lui Tyler 
Durden că-i făcea o favoare trăgându-i-o în mod diplomatic. 

Nu o lua ca pe o concediere, ia-o ca pe o reducere de 
personal. 

Domnul preşedinte de filială pulă-n cur a zis: 

—Iţi mulţumim pentru contribuţia adusă la succesul 
nostru. 

A, păi n-aveţi pentru ce, a zis Tyler şi a rânjit. Atât timp cât 
sindicatul o să-i trimită un cec, o să-şi ţină gura. 

—Luaţi-o ca pe o pensionare înainte de vreme. 

Tyler mânuise sute de copii. 

Filmele se întorseseră la distribuitori. Filmele fuseseră 
apoi relansate pe piaţă. Comedie. Dramă. Musicaluri. Filme de 
dragoste. Filme de acţiune. 

Toate având cadre pornografice inserate de Tyler. 

Sodomie. Felaţie. Cunnilingus. Sadomasochism. 

Tyler n-avea nimic de pierdut. 


Tyler era marioneta lumii, gunoiul tuturor. 


Asta m-a instruit Tyler să-i spun directorului de la Hotelul 
Pressman. 

La cealaltă slujbă a lui Tyler, cea de la Hotelul Pressman, 
Tyler a spus că e un nimeni. Nimănui nu-i păsa dacă trăia sau 
murea şi sentimentul era al dracului de reciproc. Asta mi-a zis 
Tyler să-i spun directorului hotelului în biroul lui, cu 
bodyguarzii așteptând în faţa uşii. 

După ce totul s-a terminat, Tyler şi cu mine am rămas treji 
până târziu şi am făcut schimb de poveşti. 

Imediat după ce se dusese la sindicatul proiecţioniştilor, 
Tyler m-a pus să mă întâlnesc cu directorul de la Hotelul 
Pressman. 

Tyler şi cu mine arătăm din ce în ce mai mult ca nişte 
gemeni identici. Pomeţii amândurora poartă urmele pumnilor, 
pielea noastră şi-a pierdut memoria şi a uitat să-şi mai revină 
după ce am tot fost loviti. 

Eu aveam vânătăi de la Fight Club, iar Tyler era desfigurat 
de preşedintele sindicatului proiecţioniştilor. După ce Tyler s-a 
târât afară din birourile sindicatului, m-am dus să mă-ntâlnesc 
cu directorul Hotelului Pressman. 

Am luat loc în biroul directorului Hotelului Pressman. 

Sunt Răzbunarea Afectată a lui Joe. 

Primul lucru pe care mi l-a spus directorul hotelului a fost 
că-mi acorda trei minute. În primele treizeci de secunde i-am 
povestit cum mă pişasem în supă, cum mă băşisem pe creme 
brulees, cum strănutasem pe andivele înăbuşite şi că doresc ca 
hotelul să-mi trimită în fiecare săptămână un cec echivalent cu 
câștigul meu mediu săptămânal, plus bacşişurile. În schimb, n- 
am să mai vin la muncă şi nici n-o să mă duc la ziare sau la tipii 
de la departamentul de sănătate publică să le torn o confesiune 
confuză şi lacrimogenă. 

Parcă văd titlurile: 

Chelner cu mustrări de conştiinţă recunoaşte că a infestat 
mâncarea. 

Sigur, zic, s-ar putea să intru la închisoare. S-ar putea să 
mă spânzure şi să-mi smulgă coaiele şi să mă târască pe străzi 
şi să mă jupoaie şi să mă ardă cu leşie, dar Hotelul Pressman va 


fi cunoscut ca hotelul unde cei mai bogaţi oameni din lume au 
mâncat pişat. 

Din gura mea ies cuvintele lui Tyler. 

Şi când te gândeşti că eram o persoană aşa de cumsecade. 


În biroul de la sindicatul proiecţioniştilor, Tyler izbucnise 
în râs după ce preşedintele sindicatului îl pocnise. Pumnul îl 
răsturnase pe Tyler din scaun şi Tyler stătea cu spatele sprijinit 
de perete, râzând. 

—Dă-i drumul, că n-ai să reuşeşti să mă omori, râdea Tyler. 
Labagiu nenorocit. Poţi să mă baţi de să mă cac pe mine, dar n- 
ai să mă omori. 

Ai prea multe de pierdut. 

Eu nu am nimic. 

Tu ai totul. 

Hai, trage-mi-o în stomac. Mai arde-mi una la mutră. 
Scoate-mi dinţii, dar trimite cecurile. Rupe-mi coastele, dar 
dacă nu primesc banii într-o săptămână, fac totul public şi tu şi 
cu prăpăditul tău de sindicat o să vă înecaţi în procese 
intentate de fiecare proprietar de cinematograf şi distribuitor 
de film şi mămică al cărei copil s-ar putea să fi văzut o erecţie 
în Bambi. 

— Sunt un gunoi, a zis Tyler. Pentru tine şi pentru lumea 
asta nenorocită sunt un gunoi şi un căcat şi un ţicnit, i-a spus 
Tyler preşedintelui. Nu-ţi pasă unde locuiesc sau cum mă simt 
sau ce mănânc sau dacă am ce să le dau de mâncare copiilor 
sau dacă-mi permit să-mi plătesc doctorul când mă-mbolnăvesc. 
Da, sunt tâmpit şi plictisit şi slab, dar sunt responsabilitatea ta. 

Stăteam acolo, în biroul de la Hotelul Pressman, iar buzele 
mele de Fight Club erau încă sparte în zece locuri. Găoaza din 
obraz, ce-şi căsca ochii la directorul Hotelului Pressman, a fost 
destul de convingătoare, în mare, am spus aceleaşi lucruri pe 
care le-a spus şi Tyler. 


După ce preşedintele sindicatului îl făcuse knock-out pe 
Tyler, după ce domnul preşedinte şi-a dat seama că Tyler nu 
avea să riposteze, Onorabilul cu trupul său mare cât un 
Cadillac, mai mare şi mai puternic decât trebuie, Onorabilul şi- 
a luat avânt cu piciorul său încălţat cu pantofi cu găurele, l-a 
trosnit pe Tyler în coaste, iar Tyler a râs. După ce Tyler s-a 


făcut ghem, pantoful Onorabilului l-a izbit în rinichi, dar Tyler o 
ţinea tot într-un râs. 

— Scoate tot din tine, a zis Tyler. Crede-mă. O să te simţi 
mult mai bine. O să te simţi ca lumea. 


În biroul de la Hotelul Pressman, l-am întrebat pe 
directorul hotelului dacă pot să dau un telefon şi am sunat la 
ziar, la departamentul de ştiri locale. În timp ce directorul mă 
privea, am zis: 

Bună ziua, am zis, am comis o crimă îngrozitoare împotriva 
umanităţii, ca parte a unui protest politic. Protestez împotriva 
exploatării lucrătorilor din industria de servicii. 

Dacă o să intru la închisoare, n-o să fiu doar un zilier 
dezechilibrat care o să frece menta. Totul o să aibă o 
dimensiune eroică. 

Robin Hood Chelnerul, Apărătorul Săracilor. 

O să fie vorba de mai mult decât un hotel şi un chelner. 

Cu multă delicateţe, directorul Hotelului Pressman mi-a 
luat receptorul din mână. Directorul mi-a spus că nu vrea să 
mai lucrez aici, nu în halul în care arătam acum. 

Stau în capul biroului directorului şi zic, cum? 

Nu-ţi place chestia asta? 

Şi, fără să tresar, cu ochii la director, pumnul meu, ajutat 
de forţa centrifugă, descrie un sving şi din crustele rupte din 
nas îmi ţâșnește sânge proaspăt. 

Fără motiv, îmi amintesc de noaptea în care Tyler şi cu 
mine ne-am bătut pentru prima dată. Vreau să-mi dai una cât 
de tare poţi. 

Nu e un pumn prea zdravăn. Mă lovesc încă o dată. Tot 
sângele ăla arată bine, dar mă arunc cu spatele de perete ca să 
fac gălăgie şi să sparg tabloul care spânzură acolo. 

Sticla spartă, rama şi tabloul cu flori şi sânge se prăbuşesc 
pe podea, iar eu mă dau în stambă. Sunt aşa un cretin. Sângele 
murdăreşte covoarele, iar eu mă ridic şi mă apuc de marginea 
biroului directorului, lăsând amprente monstruoase de sânge, 
şi zic, vă rog, ajutaţi-mă, dar mă bufneşte râsul. 

Ajutaţi-mă, vă rog. 

Vă rog să nu mă mai loviți. 

Alunec la loc pe podea şi încep să-mi împrăştii sângele pe 
covor. Primul cuvânt pe care îl voi rosti va fi vă rog. Aşa că îmi 


tin buzele strânse. Monstrul se târâie pe minunatele buchete şi 
ghirlande ale covorului oriental. Sângele mi se scurge, 
fierbinte, din nas în fundul gâtului şi apoi în gură. Monstrul 
merge în patru labe pe covor, fierbinte şi culegând scamele şi 
praful lipite de sângele de pe gheare. Şi se târăște până când îl 
apucă pe directorul Hotelului Pressman de glezna acoperită de 
pantaloni cu dunguliţe şi o spune. 

Vă rog. 

O spune. 

Vă rog iese din gură într-un balon de sânge. 

O spune. 

Vă rog. 

Şi balonul se sparge, împroşcând sânge peste tot. 

Şi astfel Tyler a putut să organizeze câte un Fight Club 
pentru fiecare noapte din săptămână. Au existat şapte Fight 
Club-uri, apoi cincisprezece Fight Club-uri, apoi douăzeci şi trei 
de Fight Club-uri, şi Tyler tot mai voia. Banii continuau să 
curgă. 

Vă rog, îi zic directorului Hotelului Pressman, daţi-mi 
banii. Şi chicotesc din nou. 

Vă rog. 

Şi vă rog să nu mă mai loviți. 

Aveţi atât de multe, iar eu nu am nimic. Şi sângele meu 
începe să se caţere pe picioarele cu dunguliţe ale directorului 
Hotelului Pressman, care se trage înapoi, cu mâinile sprijinite 
de pervazul ferestrei, şi până şi buzele sale subţiri i se retrag 
de pe dinţi. 

Monstrul se agaţă cu ghearele lui pline de sânge de betelia 
pantalonilor directorului, îşi face vânt pentru a-l apuca de 
cămaşa lui albă şi scrobită, iar mâinile mele însângerate îi 
încolăcesc încheieturile sale fine. 

Vă rog. Zâmbesc îndeajuns de tare ca să-mi crape buzele. 

Ne luptăm şi directorul ţipă şi încearcă să-şi ţină mâinile 
departe de mine, de sângele meu şi de nasul meu zdrobit, 
amândoi suntem lipicioşi din cauza sângelui şi, exact în 
momentul nostru de graţie, bodyguarzii se hotărăsc să intre în 
birou. 

16 


În ziarele de azi scrie cum cineva a pătruns în birourile 
dintre etajele al zecelea şi al cincisprezecelea din Hein Tower, 


s-a căţărat pe ferestre şi a pictat pe faţada de sud a clădirii o 
mască rânjitoare mare cât cinci etaje şi a declanşat nişte 
incendii, în aşa fel încât fereastra din centrul fiecărui ochi uriaş 
a ars, uriaşă, vie şi ineluctabilă, deasupra oraşului în zori. 

În fotografia de pe prima pagină, faţa e ca un dovleac 
uriaş, un demon japonez, dragonul zgârceniei atârnând în cer, 
cu fumul ca sprânceana unei vrăjitoare sau coarnele diavolului. 
Şi oamenii ţipau, cu capetele date pe spate. 

Ce voia să însemne asta? 

Şi cine ar face una ca asta? 

Chiar şi după ce focul a fost stins, faţa a rămas la locul ei, 
arătând şi mai rău. Ochii ei goi păreau să privească la cei de pe 
stradă, dar, în acelaşi timp, erau morţi. 

Chestia asta e în toate ziarele. 

Citeşti toate astea şi vrei să afli imediat dacă face parte 
din Proiectul Mutilare. 

Ziarele scriu că poliţia n-are nici un indiciu. Bandele de 
tineri sau extratereştri, oricine o fi fost, puteau să moară în 
momentul în care s-au căţărat pe ferestre şi s-au legănat, 
atârnând de pervazuri, cu sprayuri cu vopsea neagră în mână. 

Oare a fost Comitetul pentru Distrugere sau Comitetul 
pentru Incendieri? Chipul gigantic trebuie să fi fost tema lor 
pentru acasă de săptămâna trecută. 

Tyler ştie, cu siguranţă, numai că prima regulă în Proiectul 
Mutilare e să nu pui întrebări despre Proiectul Mutilare. 

Tyler zice că săptămâna asta, la Comitetul pentru Atacuri 
al Proiectului Mutilare, o să-i arate fiecăruia cum să tragă cu 
arma. O armă nu face altceva decât să îndrepte o explozie într- 
o anumită direcţie. 

La ultima întâlnire a Comitetului pentru Atacuri, Tyler a 
adus o armă şi paginile galbene rupte dintr-o carte de 
telefoane. S-au întâlnit în subsolul unde se întruneşte Fight 
Club-ul de sâmbătă noapte. Fiecare comitet se întruneşte în 
altă noapte: 

Comitetul pentru Incendieri se întruneşte lunea. 

Comitetul pentru Atacuri - marţea. 

Comitetul pentru Distrugere se întruneşte miercurea. 

Iar Comitetul pentru Dezinformare - joia?. 

Haos Organizat. Birocraţia Anarhiei. Închipuie-ţi. 

Grupuri de sprijin. Un fel de. 


Aşa că marţi noaptea Comitetul pentru Atacuri a propus 
evenimentele pentru săptămâna care avea să urmeze, iar Tyler 
a citit propunerile şi i-a dat comitetului tema pentru acasă. 

Săptămâna viitoare, pe vremea asta, fiecare tip din 
Comitetul pentru Atacuri trebuie să aleagă o bătaie în care să 
nu iasă învingător. Şi nu în cadrul Fight Club-ului. Asta-i mai 
greu decât pare. Oamenii obişnuiţi fac orice ca să evite o 
bătaie. 

Ideea este să-l iei pe Cutare de pe stradă, care nu s-a bătut 
niciodată, şi să-l recrutezi. Fă-l să experimenteze victoria 
pentru prima dată în viaţa lui. Fă-l să explodeze. Dă-i 
posibilitatea să te bată să te căci pe tine. 

Încearcă. Dacă învingi, te-ai ars. 

— Ceea ce avem de făcut, oameni buni, a spus Tyler 
comitetului, este să le reamintim tipilor ăstora de puterea pe 
care încă o mai au. 

Astea sunt vorbele de încurajare ale lui Tyler. După care 
despătureşte fiecare foaie din cutia de carton aşezată în faţa 
lui. Ăsta e modul în care fiecare comitet propune evenimentele 
pentru săptămâna următoare. Scrie evenimentul pe bloc- 
notesul comitetului. Rupe fila, împătureşte-o şi bag-o în cutie. 
Tyler verifică hârtiile şi dă deoparte propunerile proaste. 

Pentru fiecare idee pe care o dă deoparte, Tyler pune în 
cutie o foaie împăturită, albă. 

Apoi toţi cei din comitet extrag o foaie din cutie. Din câte 
mi-a explicat Tyler, dacă unul trage o foaie albă, pentru 
săptămâna respectivă nu are altceva de făcut decât tema. 

Dacă tragi o propunere, trebuie să te duci la festivalul 
berii de import care se ţine în weekend-ul ăsta şi să-i dai brânci 
unui tip în toaleta ecologică. Te bucuri de mare preţuire dacă o 
şi iei pe coajă din cauza asta. Sau să participi la parada de 
modă din atriumul mall-ului şi să arunci cu jeleu de căpşuni de 
la mezanin. 

Dacă te arestează, eşti exclus din Comitetul pentru 
Atacuri. Dacă râzi, eşti exclus din comitet. 

Nimeni nu ştie cine trage o propunere şi nimeni, cu 
excepţia lui Tyler, nu ştie toate propunerile sau care propuneri 
sunt acceptate şi care sunt date deoparte. Spre sfârşitul 
săptămânii s-ar putea să citeşti în ziar că, în centru, un bărbat 


neidentificat l-a tras jos din maşină pe conducătorul unui 
Jaguar decapotabil şi s-a aruncat cu maşina într-o fântână. 

Stai şi te întrebi. Era oare o propunere a comitetului pe 
care ai fi putut s-o tragi? 

Marţea următoare, la întrunirea Comitetului pentru 
Atacuri, care se ţine în subsolul negru al Fight Club-ului, sub 
lumina singurului bec, te uiţi de jur-împrejur şi te întrebi cine s- 
a aruncat cu Jaguarul în fântână. 

Cine s-a urcat pe acoperişul muzeului de artă şi a tras cu 
gloanţe de vopsea în lumea de la recepţia din curtea cu 
sculpturi? 

Cine a pictat masca demonică în flăcări pe Hein Tower? 

În noaptea sarcinii de la Hein Tower, parcă-ţi şi imaginezi 
o echipă de jurişti, contabili şi curieri furișându-se în birourile 
în care stăteau zi de zi. Poate erau puţin băuţi, chiar dacă asta 
contravine regulilor Proiectului Mutilare, şi au folosit chei acolo 
unde au putut şi sprayuri cu freon pentru a sfărâma cilindrii 
yalelor ca să se poată bălăbăni în gol, făcând rapeluri pe faţada 
de cărămidă a clădirii, sărind, bazându-se unul pe altul pentru 
a ţine corzile, balansându-se şi riscând să moară pe loc în 
birourile în care simțeau zilnic cum viaţa li se scurge oră cu 
oră. 

A doua zi de dimineaţă, aceiaşi funcţionari şi contabili se 
vor afla în mulţime, cu capetele lor pieptănate cu grijă date pe 
spate, beti de nesomn, dar sobri şi cu cravate la gât, şi vor 
trage cu urechea la mulţimea din jur care se întreabă, cine o fi 
făcut asta, şi la poliţia care strigă, toată lumea, vă rog să vă 
daţi înapoi când apa se revarsă din centrul înecat de fum al 
fiecărui ochi uriaş. 

Tyler mi-a spus în mare secret că la o întrunire nu există 
mai mult de patru propuneri viabile, aşa că ai cam patru din 
zece şanse să tragi o propunere şi nu o foaie albă. In Comitetul 
pentru Atacuri sunt douăzeci şi cinci de ţipi, cu Tyler cu tot. 
Toţi primesc tema pentru acasă - să fie bătuţi în public - şi 
fiecare membru trage o hârtie. 

Săptămâna asta Tyler le-a spus: 

— Duceţi-vă şi cumpăraţi-vă o armă. 

Tyler i-a dat unui tip paginile galbene din cartea de telefon 
şi i-a spus să rupă un anunţ. Apoi să-i paseze cartea 


următorului. Doi ţipi nu trebuie niciodată să se ducă în acelaşi 
loc ca să cumpere o armă sau să tragă cu ea. 

— Asta, spune Tyler scoțând o armă din buzunarul hainei, 
e o armă şi, în două săptămâni, fiecare dintre voi trebuie să 
aibă o armă cam de aceeaşi mărime şi s-o aducă la întrunire. 

— Ar fi bine să o achitaţi cu bani gheaţă, le-a zis Tyler. La 
următoarea întrunire veţi face schimb de arme şi veţi informa 
poliţia că arma pe care aţi cumpărat-o v-a fost furată. 

Nimeni nu a întrebat nimic. Prima regulă a Proiectului 
Mutilare e să nu pui întrebări. 

Tyler a dat arma să treacă din mână-n mână. Era aşa de 
grea pentru un obiect atât de mic, de parcă ceva gigantic, 
precum un munte sau un soare, s-ar fi prăbuşit şi s-ar fi topit 
pentru a se transforma în aşa ceva. Tipii din comitet au apucat- 
o cu două degete. Toţi ar fi vrut să întrebe dacă e încărcată, dar 
cea de-a doua regulă a Proiectului Mutilare e să nu pui 
întrebări. 

Poate că era încărcată, poate că nu. Poate că trebuie să ne 
gândim întotdeauna la ce-i mai rău. 

— O armă, a spus Tyler, e simplă şi perfectă. Nu ai altceva 
de făcut decât să apeşi pe trăgaci. 

A treia regulă a Proiectului Mutilare e că nu se admit 
scuze. 

— Trăgaciul, spune Tyler, eliberează cocoşul, iar cocoşul 
loveşte pulberea. 

A patra regulă e: fără minciuni. 

— Explozia aruncă glonţul de la capătul deschis al 
cartuşului, iar ţeava armei direcţionează pulberea şi glonţul 
lansat într-o anumită direcţie, spune Tyler. Ca la un om lansat 
dintr-un tun, ca o rachetă dintr-un hangar subteran, ca sperma 
voastră. 

Când Tyler a inventat Proiectul Mutilare, a spus că scopul 
Proiectului Mutilare n-avea de-a face cu ceilalţi oameni. Pe 
Tyler nu-l interesa dacă alţi oameni erau răniţi sau nu. Scopul 
lui era să-l înveţe pe fiecare participant la proiect că stă în 
puterea lui să schimbe istoria. Fiecare dintre noi poate prelua 
controlul asupra lumii. 

Tyler a inventat Proiectul Mutilare la Fight Club. _ 

Într-o noapte, la Fight Club, l-am ales pe un nou-venit. În 
sâmbăta aia un tip tânăr cu un chip angelic a venit pentru 


prima oară să se bată la Fight Club şi atunci l-am ales pentru o 
bătaie. Asta-i regula. Dacă e prima ta noapte la Fight Club, 
trebuie să te baţi. Ştiam asta şi l-am ales pentru că insomnia 
îmi revenise şi aveam chef să distrug ceva frumos. 

Cum cea mai mare parte a feţei n-apucă să mi se vindece, 
n-am nimic de pierdut la capitolul frumuseţe. La serviciu, şeful 
meu m-a întrebat ce se întâmplă cu gaura din obraz de nu se 
mai vindecă odată. l-am spus că atunci când îmi beau cafeaua, 
îmi pun două degete peste gaură, ca să nu curgă. 

Există un procedeu în luptele de stradă care-i oferă cuiva 
doar atât aer, cât să nu-şi piardă cunoştinţa şi în noaptea aia, la 
Fight Club, l-am pocnit pe nou-venit şi l-am caftit pe domnul 
chip angelic, mai întâi cu articulațiile osoase ale pumnului meu 
ca un molar care zdrobeşte, apoi, după ce încheieturile mi s-au 
jupuit de la dinţii care-i străpunseseră buzele, cu muchia 
pumnului. Apoi puştiul mi s-a prăbuşit grămadă în braţe. 

Mai târziu, Tyler mi-a zis că nu mă văzuse niciodată atât 
de pornit pe distrugere. În noaptea aia Tyler şi-a dat seama că 
trebuie ori să ridice ştacheta Fight Club-ului, ori să-l închidă. 

A doua zi dimineaţă, la micul dejun, Tyler mi-a zis: 

— Parcă dăduse strechea-n tine, Nebunule. Ce s-a- 
ntâmplat? 

I-am spus că mă simţeam ca dracu' şi că nu mă relaxasem 
deloc. Nu simţeam nici o fericire. Poate că devenisem 
dependent. Poţi să-ţi dezvolţi o toleranţă la bătaie şi probabil 
simţeam nevoia să trec la ceva mai tare. 

În dimineaţa aia Tyler a inventat Proiectul Mutilare. 

Tyler m-a întrebat cu ce mă băteam de fapt. 

Ce spunea Tyler despre cum e să fim căcatul şi sclavii 
istoriei. Aşa mă simţeam. Voiam să distrug tot ce era frumos şi 
nu voi avea niciodată. Să incendiez pădurile tropicale 
amazoniene. Să pompez în aer clorofluorocarburi care să 
devoreze stratul de ozon. Să deschid valvele tancurilor 
petroliere şi să fac să ţâşnească petrolul din platformele de 
extracţie marine. Voiam să omor toţi peştii pe care nu-i puteam 
mânca şi să inund plajele franceze pe care n-am să le văd 
niciodată. 

Vreau ca toată lumea să ajungă la fund. 


Când îl tocam pe puştiul ăla, voiam să înfig un glonţ între 
ochii fiecărui panda ameninţat de dispariţie şi care nu copula 
ca să-şi salveze specia şi ai fiecărei balene ori delfin care se 
dădeau bătuţi şi eşuau pe țărm. 

Nu o luaţi ca pe o extincţie a speciilor. Luaţi-o ca pe o 
reducere de personal. 

De mii de ani, fiinţele umane au făcut mizerie, au distrus şi 
s-au căcat pe planeta asta, iar acum istoria se aşteaptă ca eu să 
curăţ după toată lumea. Trebuie să-mi spăl şi să-mi turtesc 
conserva de supă. Şi să dau socoteală pentru fiecare strop de 
ulei de motor uzat. 

Şi tot eu trebuie să plătesc pentru reziduurile nucleare şi 
pentru rezervoarele de benzină îngropate şi pentru deşeurile 
toxice aruncate la groapa de gunoi de generaţiile anterioare. 

I-am ţinut faţa domnului înger în îndoitura braţului ca şi 
cum aş ţine un copil sau o minge de fotbal? şi l-am lovit pe tip 
cu articulațiile pumnului, l-am lovit până când dinţii i-au ieşit 
prin buze. Apoi l-am lovit cu cotul până când mi s-a scurs 
printre braţe şi-a căzut grămadă la picioarele mele. Până când 
pielea de pe pomeţi i s-a sfâșiat şi a început să se înnegrească. 

Voiam să inhalez fum. 

Păsările şi căprioarele sunt un lux prostesc şi toţi peştii ar 
trebui să plutească cu burta-n sus. 

Voiam să ard Muzeul Luvru. Să sfărâm cu un baros 
marmurile lordului Elginio! şi să mă şterg la cur cu Mona Lisa. 
Acum, lumea e numai a mea. 

E numai a mea, numai a mea şi toţi oamenii ăia din 
vechime sunt morţi. 

În acea dimineaţă, la micul dejun, Tyler a inventat 
Proiectul Mutilare. 

Voiam să eliberăm lumea de povara istoriei. 

Mâncam micul dejun în casa de pe Paper Street şi Tyler a 
zis, închipuie-te plantând ridichi şi sădind cartofi pe pajiştea de 
lângă gaura cu numărul cincisprezece a unui teren de golf 
uitat. 

Vei vâna elani prin pădurile jilave din jurul ruinelor de la 
Rockefeller Center şi vei săpa după moluşte lângă scheletul 
turnului Space Needle, înclinat la patruzeci şi cinci de grade. 
Vom picta feţe totemice uriaşe şi drăcuşori pe zgârie-nori şi, în 
fiecare seară, omenirea care a mai rămas se va retrage în 


grădinile zoologice goale şi se va închide în cuşti de frica 
urşilor, felinelor şi a lupilor, care trec prin faţa cuştilor şi ne 
privesc printre gratii toată noaptea. 

— Reciclarea şi limitările de viteză sunt nişte tâmpenii, mi- 
a spus Tyler. Ca unul care se lasă de fumat pe patul de moarte. 

Proiectul Mutilare va fi cel care va salva lumea. O 
glaciațiune culturală. Un Ev Mediu indus înainte de vreme. 
Proiectul Mutilare va obliga omenirea să se potolească sau să 
intre în hibernare pentru a-i permite Pământului să se 
regenereze. 

— Vei da o justificare anarhiei, spune Tyler. Ia gândeşte-te. 

Aşa cum face Fight Club-ul cu funcţionarii şi băieţii din 
birouri, Proiectul Mutilare va sfărâma civilizaţia ca să putem 
construi o lume mai bună. 

—  Imaginează-ţi, mi-a zis Tyler, că treci prin faţa 
ferestrelor magazinului universal şi vezi rasteluri pe care 
putrezesc frumoasele rochii şi smochingurile puse pe umeraşe. 
O să porţi haine de piele care or să te ţină toată viaţa şi o să te 
caţeri pe iedera groasă cât încheietura mâinii care o să se 
înfăşoare pe Sears Tower. Jack şi vrejul de fasole, o să urci prin 
bolta frunzişului din care picură apă şi aerul o să fie atât de 
curat, încât o să zăreşti pe o rază de o mie de kilometri micile 
siluete care macină porumb şi pun carnea de vânat la uscat pe 
banda de siguranţă a unei superautostrăzi abandonate, lată de 
opt benzi şi înfierbântată de arşiţa de august. 

Ăsta era scopul Proiectului Mutilare, distrugerea imediată 
şi totală a civilizaţiei. 

Nimeni, cu excepţia lui Tyler, nu ştie ce vine la rând în 
Proiectul Mutilare. Cea de-a doua regulă e să nu pui întrebări. 


— Nu luaţi gloanţe la voi, i-a spus Tyler Comitetului pentru 
Atac. Şi, ca să nu vă faceţi griji din cauza asta, da, va trebui să 
omorâţi pe cineva.  Incendiere. Atac. Distrugere şi 
Dezinformare. 

Fără întrebări. Fără întrebări. Fără scuze şi fără minciuni. 

A cincea regulă a Proiectului Mutilare e că trebuie să ai 
încredere în Tyler. 


17 


Şeful meu îmi aduce o altă foaie de hârtie şi mi-o aşază pe 
birou, lângă cot. Nici măcar nu mă mai obosesc să port cravată. 


Şeful meu o poartă pe cea albastră, aşa că trebuie să fie joi. 
Uşa de la biroul şefului meu stă acum mereu închisă şi nu cred 
c-am schimbat mai mult de două vorbe pe zi de când a dat 
peste regulile Fight Club-ului uitate în copiator şi s-a gândit că 
aş putea să-i trag un glonţ în maţe. Stau şi fac pe clovnul. 

Sau aş putea să sun la biroul de reclamaţii de la Ministerul 
Transporturilor. Un colier de prindere de la scaunul din faţă 
care nu a trecut testele de coliziune dinaintea intrării în 
producţie. 

Dacă ştii unde să te uiţi, o să vezi peste tot trupuri 
îngropate. 

'Neaţa, zic. 

—'Neaţa, zice. 

Lângă cotul meu se află un alt document important, 
confidenţial şi secret pe care Tyler m-a pus să-l dactilografiez şi 
să-l xeroxez. Acum o săptămână Tyler măsura cu pasul subsolul 
casei noastre închiriate din Paper Street. E lung de şaizeci şi 
cinci de tălpi şi lat de patruzeci. Tyler gândea cu voce tare. M-a 
întrebat: 

—Cât fac şase ori şapte? 

Patruzeci şi doi. 

—Şi patruzeci şi doi ori trei? 

O sută douăzeci şi şase. 

Tyler mi-a înmânat o listă scrisă de mână, mi-a spus s-o 
dactilografiez şi să-i fac şaptezeci şi două de copii. 

De ce aşa de multe? 

—Pentru că, mi-a zis Tyler, exact atâţia ţipi pot să doarmă 
în subsol dacă îi punem în paturi de campanie triple, 
suprapuse. 

Şi unde o să-şi pună lucrurile? am întrebat. 

—N-o să-şi aducă mai mult decât ce e pe listă şi totul 
trebuie să încapă sub saltea. 

Lista pe care şeful meu a găsit-o în copiatorul încă 
programat pentru şaptezeci şi două de copii spune: 

„Aducerea articolelor solicitate nu garantează admiterea 
în cadrul programului de pregătire, dar nici un candidat nu va 
fi luat în considerare dacă nu va fi echipat cu următoarele 
articole şi nu va avea cinci sute de dolari cash pentru propria 
înmormântare." 


Incinerarea cadavrului unei persoane lipsite de mijloace 
materiale costă cel puţin trei sute de dolari, m-a înştiinţat 
Tyler, şi preţurile creşteau. Cine nu moare cu cel puţin atâţia 
bani, ajunge material pentru orele de anatomie. 

Studentul trebuie să-şi ţină mereu banii în pantof, astfel 
încât dacă studentul moare, moartea sa nu va fi o povară 
pentru Proiectul Mutilare. 

În plus, candidatul trebuie să vină echipat cu următoarele: 

Două cămăşi negre. 

Două perechi de pantaloni negri. 

O pereche de pantofi negri solizi. 

Două perechi de şosete negre şi două perechi de chiloţi 
simpli. 

O haină neagră groasă. 

Toate astea includ hainele pe care candidatul le are pe el. 

Un prosop alb. 

O saltea pentru un pat de campanie suprapus. 

Un bol de plastic alb. 

La birou, iau lista originală de la şeful meu şi îi zic mersi. 
Şeful se duce în biroul lui şi eu mă întorc la treabă, adică la 
jucat Solitaire pe computer. 

După slujbă, îi dau copiile lui Tyler şi zilele trec. Mă duc la 
muncă. 

Mă întorc acasă. 

Mă duc la muncă. 

Mă întorc acasă şi dau peste un tip care stă pe veranda din 
faţă. Tipul stă lângă uşa de la intrare şi are cea de-a doua 
cămaşă neagră şi cea de-a doua pereche de pantaloni într-un 
sac de hârtie, iar pe balustrada verandei sunt aşezate ultimele 
trei articole, un prosop alb, o saltea pentru un pat de campanie 
suprapus şi un bol de plastic alb. De la o fereastră de la etaj, 
Tyler şi cu mine îl studiem pe furiş şi Tyler îmi zice să mă duc 
să-i fac vânt. 

—E prea tânăr, spune Tyler. 

Tipul de pe verandă e domnul a cărui faţă angelică am 
încercat s-o distrug în noaptea în care Tyler a inventat 
Proiectul Mutilare. Chiar şi cu părul lui blond tuns scurt şi cu 
ochii învineţiţi, vezi imediat cât de frumos e chipul lui 
încruntat, fără riduri ori cicatrice. Pune pe el o rochie, fă-l să 
zâmbească şi o să arate ca o femeie. Domnul înger stă acolo, cu 


picioarele lipite de uşa de la intrare, şi se uită fix la lemnul 
crăpat, cu mâinile pe lângă corp, cu pantofi negri, cămaşă 
neagră, pantaloni negri. 

—Scapă de el, îmi spune Tyler. E prea tânăr. 

Il întreb ce înseamnă prea tânăr? 

— Nu contează, zice Tyler. În cazul în care candidatul e 
prea tânăr, îi spunem că e prea tânăr. Dacă e gras, îi spunem 
că e prea gras. Dacă e bătrân, îi spunem că e prea bătrân. Dacă 
e slab, că e prea slab. Dacă e alb, că e prea alb. Dacă e negru, 
că e prea negru. 

Aşa îi testau călugării din templele budiste pe candidaţi, 
mi-a zis Tyler. li spui candidatului să plece şi, dacă hotărârea 
lui e atât de puternică încât îl face să aştepte la intrare, fără 
mâncare, fără adăpost şi fără îmbărbătări, timp de trei zile, 
atunci şi numai atunci poate fi acceptat şi poate să înceapă 
antrenamentul. 

Prin urmare, îl anunţ pe domnul înger că e prea tânăr, dar 
la prânz e tot acolo. După masă mă duc afară şi-l bat pe domnul 
înger cu o mătură şi ard un şut în sacul tipului, aruncându-l în 
stradă. De sus, Tyler mă priveşte cum îi trag puştiului o mătură 
în cap, deasupra urechii, el nu face nici o mişcare, apoi eu îi 
azvârl lucrurile în rigolă şi ţip. 

Cară-te, ţip. N-auzi ce-ţi spun? Eşti prea tânăr. N-o să 
reuşeşti, tip. Vino peste câţiva ani şi încearcă iar. Pleacă. Cară- 
te de pe veranda mea. 

A doua zi tipul e tot acolo, iar Tyler iese şi-i zice „îmi pare 
rău". Tyler spune că-i pare rău că i-a zis de programul de 
pregătire, dar tipul e mult, mult prea tânăr şi îl roagă să plece. 

Polițistul bun. Polițistul rău. 

Ţip iar la bietul băiat. Apoi, după şase ore, Tyler iese şi-i 
spune că-i pare rău, dar nu se poate. Tipul trebuie să plece. 
Tyler îi spune că dacă nu pleacă, o să cheme poliţia. 

Şi tipul rămâne. 

Şi hainele îi zac în continuare în rigolă. Sacul de hârtie, 
ferfeniţit, e luat de vânt. 

Şi tipul rămâne. 

A treia zi, un alt candidat se înfiinţează la uşă. Domnul 
îngere tot acolo şi Tyler coboară şi-i spune domnului înger: 

— Intră, ia-ţi lucrurile de pe stradă şi hai înăuntru. 


Nou-venitului Tyler îi spune că-i pare rău, dar s-a făcut o 
greşeală, tipul e prea bătrân ca să intre în programul de 
pregătire, aşa că-l roagă să plece. 

Mă duc la muncă în fiecare zi. Mă-ntorc acasă şi-n fiecare 
zi unul sau mai mulţi tipi aşteaptă pe verandă. Tipii ăştia noi nu 
se uită unul la altul, închid uşa şi-i las pe verandă. De la un 
timp, chestia se-ntâmplă în fiecare zi. Uneori candidaţii pleacă, 
dar de cele mai multe ori rabdă până-n a treia zi şi tot aşa, 
până când majoritatea celor şaptezeci şi două de paturi 
suprapuse pe care Tyler şi cu mine le-am cumpărat şi le-am 
aranjat în subsol sunt pline. 

Într-o zi, Tyler îmi dă cinci sute de dolari cash şi-mi spune 
să-i ţin tot timpul în pantof. Banii pentru propria-mi 
înmormântare. Asta-i o altă şmecherie veche de mănăstire 
budistă. 

Mă-ntorc de la muncă şi casa e plină de străinii pe care 
Tyler i-a acceptat. Toţi muncesc. Parterul se transformă în 
bucătărie şi fabrică de săpun. Baia nu e niciodată liberă. Echipe 
de bărbaţi dispar pentru câteva zile, apoi se întorc cu pungi 
cauciucate, roşii, pline cu grăsime subţire, apoasă. 

Într-o noapte Tyler urcă în camera mea, unde mă ascund, 
şi zice: 

— Lasă-i în treaba lor. Fiecare ştie ce are de făcut. Totul 
face parte din Proiectul Mutilare. Nici unul nu înţelege întregul 
plan, dar fiecare e antrenat să îndeplinească la perfecţiune o 
singură sarcină. 

Regula Proiectului Mutilare este că trebuie să ai încredere 
în Tyler. 

După care Tyler dispare. 

Echipe formate din tipii Proiectului Mutilare topesc 
grăsime cât e ziua de lungă. Eu nu dorm. Toată noaptea îi aud 
cum amestecă leşia, taie calupurile şi le coc pe pergament, 
după care învelesc fiecare calup în pânză şi le sigilează cu 
eticheta Companiei de Săpun din Paper Street. Toţi, cu 
excepţia mea, ştiu ce au de făcut şi Tyler nu e niciodată acasă. 

Mă lipesc de pereţi, sunt un şoarece captiv în acest 
mecanism de oameni tăcuţi, plini de energie ca nişte maimute 
dresate, care gătesc, muncesc şi dorm cu schimbul. Tragi de o 
manetă. Apeşi pe un buton. O echipă de maimuțe spaţiale 


găteşte toată ziua şi, toată ziua, echipe de maimuțe spaţiale 
mănâncă din bolurile de plastic pe care şi le-au adus cu ei. 

Într-o dimineaţă, când plec la muncă, dau peste Bob 
Barosanu', care stă pe veranda din faţa şi poartă pantofi negri, 
cămaşă neagră şi pantaloni negri. Îl întreb, l-ai văzut recent pe 
Tyler? Tyler te-a trimis aici? 

— Prima regulă a Proiectului Mutilare, spune Bob 
Barosanu', cu călcâiele lipite şi spinarea dreaptă, e să nu pui 
întrebări despre Proiectul Mutilare. 

Şi ce onoare tâmpită i-a acordat Tyler? îl întreb. Sunt tipi 
care au drept sarcină să fiarbă orezul sau să spele bolurile sau 
să curețe căcatul. Cât e ziua de lungă, i-a promis cumva Tyler 
lui Bob Barosanu' iluminarea dacă îşi va petrece şaisprezece 
ore pe zi împachetând calupuri de săpun? 

Bob Barosanu' nu zice nimic. 

Plec la muncă. Mă-ntorc acasă şi Bob Barosanu' e tot pe 
verandă. Nu dorm toată noaptea şi a doua zi de dimineaţă Bob 
Barosanu' e afară şi îngrijeşte grădina. 

Înainte să plec la muncă, îl întreb pe Bob Barosanu' cine i- 
a dat drumul înăuntru? Cine i-a trasat sarcina asta? L-a văzut 
pe Tyler? A fost Tyler pe-aici azi-noapte? 

— Prima regulă a Proiectului Mutilare, spune Bob 
Barosanu', e să nu pui întrebări... 

I-o tai. Daa, zic. Daa, daa, daa, daa, daa. 

Cât sunt la serviciu, echipe de maimuțe spaţiale sapă 
peluza noroioasă din jurul casei şi amestecă pământul cu sare 
amară pentru a-i micşora aciditatea, apoi cu bălegar de la 
grajduri şi pungi cu păr de la frizerie pentru a alunga cârtiţele 
şi şoarecii şi ca să sporească nivelul proteinelor din sol. 

La orice oră din noapte, maimuţele spaţiale se întorc de la 
vreun abator cu pungi pline cu sânge pentru a creşte nivelul 
fierului din sol şi pungi cu făină de oase pentru a creşte nivelul 
fosforului. 

Echipe de maimuțe spaţiale plantează busuioc, cimbru, 
lăptuci, hamamelis!! şi lăstari de eucalipt, siringă şi mentă 
după un model caleidoscopic. O fereastră de roz în fiecare pată 
de verde. Celelalte echipe se duc în timpul nopţii şi omoară 
limacşii şi melcii la lumina lumânării. Altă echipă de maimute 
spaţiale culege numai frunzele şi boabele de ienupăr perfecte 
pentru a le pune la fiert şi a obţine un colorant natural. 


Tătăneasă, pentru că e un dezinfectant natural. Frunze de 
viorea, pentru că vindecă migrenele, şi vinariţă, pentru că îi 
conferă săpunului un miros de iarbă proaspăt cosită. 

În bucătărie sunt sticle de votcă de 80 de grade, necesare 
la fabricarea săpunului transparent din muşcată trandafirie şi a 
săpunului din zahăr nerafinat şi a săpunului de paciuli, aşa că 
fur o sticlă de votcă şi îmi cheltuiesc banii de înmormântare pe 
ţigări. Marla îşi face apariţia. Vorbim despre plante. Marla şi cu 
mine ne plimbăm pe cărările cu pietriş greblat, printre 
modelele caleidoscopice ale grădinii, bând şi fumând. Vorbim 
despre sânii ei. Vorbim despre orice, cu excepţia lui Tyler 
Durden. 

Şi, într-o zi, în ziare se relatează despre o echipă de 
bărbaţi în negru care au dat iama printr-un cartier select şi în 
parcul unui dealer de maşini de lux, lovind barele de protecţie 
frontale cu bâte de baseball, astfel încât air bag-urile din 
interior au explodat într-un nor de praf şi în ţipetele asurzitoare 
ale alarmelor. 

La Compania de Săpun din Paper Street, celelalte echipe 
culeg petalele trandafirilor, anemonelor şi levănţicii şi le pun în 
cutii împreună cu bucăţi de seu pur, care absoarbe parfumul 
pentru a face săpun cu miros floral. 

Marla îmi povesteşte despre plante. 

Trandafirul, îmi spune Marla, e un astringent natural. 

Unele plante au nume mortuare: Iris, Basil, Rue, Rosemary 
şi Verbenaii. Unele, precum creţuşca şi ciuboţica cucului, 
stânjenelul şi nardul, par numele zânelor lui Shakespeare. 
Arărielul, cu mirosul său de vanilie. Hamamelis, alt astringent 
natural. 

Irisul sălbatic spaniol. 

În fiecare noapte, Marla şi cu mine ne plimbăm în grădină 
până când mă conving că Tyler nu mai vine acasă în noaptea 
respectivă. În spatele nostru e întotdeauna o maimuţă spaţială 
care ne bate la cap să culegem de pe jos frunzele de roiniţă, 
virnanţ sau mentă pe care Marla mi le sfărâmă sub nas. Un 
chiştoc de ţigară aruncat pe jos. Maimuţa spaţială greblează 
cărarea din spatele său pentru a şterge orice urmă a prezenţei 
noastre acolo. 

Şi într-o noapte, într-un parc de la periferie, un alt grup de 
bărbaţi a turnat benzină la rădăcina fiecărui copac şi între 


copaci şi a provocat un mic şi perfect incendiu de pădure. În 
ziare se relatează cum ferestrele caselor de vizavi s-au topit, iar 
maşinile parcate au scos un zgomot ca de băşină şi s-au lăsat 
pe cauciucurile lor topite. 

Casa închiriată de Tyler pe Paper Street e o fiinţă vie, udă 
în interior de la atâţia oameni care transpiră şi respiră. Atâţia 
oameni se mişcă înăuntru, încât casa pare că se mişcă. 

Într-o altă noapte în care Tyler nu a venit acasă, cineva a 
dat găuri cu bormaşina în telefoanele publice şi în bancomate, 
apoi a înşurubat ştuţuri în găuri şi, cu ajutorul unei pompe de 
lubrifiant, a umplut bancomatele şi telefoanele publice cu 
vaselină sau puding de vanilie. 

Şi Tyler nu e niciodată acasă, dar, după o lună, câteva 
dintre maimuţele spaţiale au arsura sărutului lui Tyler 
întipărită pe dosul mâinii. Apoi maimuţele acelea au dispărut la 
rândul lor şi pe veranda din faţă au apărut altele care să le ia 
locul. 

Şi în fiecare zi echipele de bărbaţi vin şi pleacă în diferite 
maşini. Niciodată nu vezi aceeaşi maşină de două ori. Intr-o 
seară o aud pe Marla pe veranda din faţă spunându-i unei 
maimuțe spaţiale: 

—Am venit să-l văd pe Tyler. Tyler Durden. Locuieşte aici. 
Sunt prietena lui. 

—Îmi pare rău, dar eşti prea..., spune maimuța şi face o 
pauză, prea tânără ca să poţi să te antrenezi aici. 

—Du-te-n pizda mă-tii, zice Marla. 

—Unde mai pui, spune maimuța, că nu ţi-ai adus 
echipamentul necesar: două cămăşi negre, două perechi de 
pantaloni negri... 

— Tyler! ţipă Marla. 

—O pereche de pantofi negri solizi. 

— Tyler! 

—Două perechi de ciorapi negri şi două perechi de chiloţi 
simpli. 

— Tyler! 

Aud uşa din faţă închizându-se. Marla nu aşteaptă cele trei 
zile. 

Aproape în fiecare zi, după slujbă, vin acasă şi-mi fac un 
sandviş cu unt de arahide. 


Când ajung acasă, o maimuţă spaţială citeşte în faţa 
adunării maimuţelor care stau pe jos, acoperind întreg 
parterul. „Nu sunteţi un fulg de zăpadă perfect şi unic. Sunteţi 
făcuţi din aceeaşi materie organică intrată în descompunere ca 
toţi ceilalţi şi cu toţii suntem parte a aceleiaşi grămezi de 
compost." 

„Cultura noastră”, continuă maimuța spaţială, „ne-a făcut 
pe toţi la fel. Nimeni nu mai e cu adevărat alb sau negru sau 
bogat. Cu toţii vrem acelaşi lucru. La nivel individual, nu 
reprezentăm nimic”. 

Când intru în bucătărie să-mi fac sandvişul, cel care citeşte 
se opreşte şi toate maimuţele spaţiale şed acolo în tăcere, încât 
mi se pare că sunt singur în cameră. Nu vă deranjaţi, le zic. Am 
citit deja chestiile astea. Eu le-am dactilografiat. 

Până şi şeful meu cred că le-a citit. 

Cu toţii nu suntem altceva decât un morman de căcat, zic. 
Daţi-i înainte. Jucaţi micul vostru joc. Nu mă luaţi în seamă. 

Maimuţele spaţiale aşteaptă în linişte cât îmi fac sandvişul, 
îmi iau o altă sticlă de votcă şi urc la etaj. In spatele meu aud: 
„Nu sunteţi un fulg de zăpadă perfect şi unic”. 

Sunt Inima Frântă a lui Joe, pentru că Tyler m-a părăsit. 
Pentru că tatăl meu m-a părăsit. Ah, aş putea s-o ţin aşa la 
nesfârşit. 

În unele nopţi după ce ies de la slujbă, mă duc la un alt 
Fight Club care se ţine în subsolul unui bar sau într-un garaj şi 
întreb dacă l-a văzut cineva pe Tyler Durden. 

În toate Fight Club-urile, cineva pe care nu l-am văzut în 
viaţa mea stă sub singura lumină din mijlocul întunericului, 
înconjurat de ceilalţi bărbaţi, şi citeşte cuvintele lui Tyler. 

Prima regulă a Fight Club-ului este să nu vorbeşti despre 
Fight Club. 

Când încep bătăile, îl iau pe liderul clubului deoparte şi-l 
întreb dacă l-a văzut cumva pe Tyler. Locuiesc cu el, îi zic, şi n- 
a venit pe-acasă de ceva vreme. 

Tipul face ochii mari şi mă-ntreabă, chiar îl cunosc pe 
Tyler Durden? 

Asta se-ntâmplă în majoritatea noilor Fight Club-uri. Da, 
zic, sunt cel mai bun prieten al lui Tyler. Apoi, dintr-o dată, toţi 
vor să-mi strângă mâna. 


Tipii ăştia noi se chiorăsc la găoaza din obrazul meu şi la 
pielea neagră a feţei mele şi la vânătăile cu margini galben- 
verzui de pe faţa mea şi-mi zic domnule. Nu, domnule. Nu prea, 
domnule. Nimeni dintre cei pe care-i ştiu nu l-a cunoscut pe 
Tyler. Prietenii prietenilor lor l-au cunoscut pe Tyler şi au 
fondat filiala asta a Fight Club-ului, domnule. 

Apoi îmi fac cu ochiul. 

Nimeni dintre cei pe care-i cunosc nu l-a văzut vreodată pe 
Tyler Durden. 

Domnule. 

E adevărat, întreabă cu toţii. E adevărat că Tyler Durden 
îşi strânge o armată? Aşa se aude. E adevărat că Tyler Durden 
nu doarme decât o oră pe noapte? Circulă zvonuri potrivit 
cărora Tyler a pornit la drum şi înfiinţează Fight Club-uri în 
toată ţara. Toţi vor să ştie ce urmează. 

Întrunirile pentru Proiectul Mutilare s-au mutat în 
subsoluri mai mari, pentru că fiecare comitet - Incendiere, 
Atac, Distrugere şi Dezinformare - devine din ce în ce mai 
numeros, pe măsură ce tot mai mulţi ţipi absolvă cursurile 
Fight Club-ului. Fiecare comitet are un lider, dar nici chiar 
liderul nu ştie unde-i Tyler. Tyler îi sună în fiecare săptămână. 

Toţi cei din Proiectul Mutilare vor să ştie ce urmează. 

Spre ce ne îndreptăm? 

La ce trebuie să ne aşteptăm? 

În Paper Street, Marla şi cu mine ne plimbăm noaptea prin 
grădină în picioarele goale şi fiecare pas stârnește miros de 
salvie, verbină şi muşcată trandafirie. In jurul nostru, cămăşi 
negre şi pantaloni negri stau cocoşaţi cu lumânări în mâini, 
ridicând frunzele plantelor ca să omoare un melc sau un limax. 
Ce se-ntâmplă aici? întreabă Marla. 

Dintre bulgării de pământ se iţesc smocuri de păr. Păr şi 
căcat. Sânge şi praf de oase. Plantele cresc mai repede decât 
reuşesc să le reteze maimuţele spaţiale. 

—Ce-aveţi de gând? întreabă Marla. 

Ce se mai aude? 

În pământ sclipeşte o bucată de aur şi mă las în genunchi 
să văd ce e. Nu ştiu ce-o să se mai întâmple, îi zic Marlei. 

Se pare că amândoi am fost părăsiţi. 

Cu coada ochiului, le văd pe maimuţele spaţiale care trec 
încolo şi-ncoace, îmbrăcate-n negru, fiecare cocoşată deasupra 


lumânării. Bucata de aur din pământ e un molar cu o plombă de 
aur. Lângă ea se ivesc alţi doi molari cu plombe de argint. E un 
maxilar. 

Nu, zic, nu pot să spun ce-o să urmeze. Şi împing molarul, 
cei doi molari, cei trei molari în pământ şi-n păr şi-n rahat şi-n 
oase şi-n sânge, acolo unde Marla n-o să poată să-i vadă. 


18 


Vineri noaptea adorm la birou. 

Când mă trezesc, cu braţele încrucişate şi cu faţa pe birou, 
telefonul sună şi toată lumea a plecat. Şi în visul meu suna un 
telefon, şi nu mi-e limpede dacă realitatea s-a transformat în vis 
sau visul s-a scurs în realitate. 

Răspund la telefon, Reclamaţii şi Asigurări. 

Asta e departamentul unde lucrez. Reclamaţii şi Asigurări. 

Soarele apune şi nori de furtună mari cât Wyomingul sau 
Japonia se îndreaptă către noi. Nu că aş avea vreo fereastră la 
birou. Toate zidurile din afară sunt numai din geamuri. Peste 
tot unde lucrez sunt geamuri din tavan până-n podea. Peste tot 
sunt numai jaluzele verticale. Peste tot mochete gri, cu fir 
scurt, punctate din loc în loc de pietre funerare, acolo unde 
computerele sunt branşate la reţea. Totul e un labirint de cutii 
cu pereţi despărțitori din placaj. 

Un aspirator bâzâie pe undeva. 

Şeful meu a plecat în concediu. Mi-a trimis un e-mail, după 
care a dispărut. Să mă pregătesc pentru o examinare formală 
peste două săptămâni. Să rezerv o cameră de conferinţe. Să-mi 
fac temele cu mare atenţie. Să-mi aduc la zi CV-ul. Chestii de- 
astea. Adună probe împotriva mea. 

Sunt 'Totala Lipsă de Surpriză a lui Joe. 

M-am comportat mizerabil. 

Ridic receptorul şi la celălalt capăt al firului e Tyler, care 
spune: 

— Du-te afară, te aşteaptă nişte ţipi în parcare. 

Cine, îl întreb? 

Mâinile-mi miros a benzină. 

— Porneşte la drum, continuă Tyler. Vezi că au o maşină. 
Un Cadillac. 

Sunt încă adormit. 

In acest moment nu ştiu dacă-l visez pe Tyler. 

Sau dacă eu sunt visul lui Tyler. 


Îmi adulmec benzina de pe mâini. Nu e nimeni prin 
preajmă. Mă ridic şi ies în parcare. 

Un tip de la Fight Club, care e mecanic, stă într-un 
Cadillac Corniche negru, tras la bordură, iar eu mă chiorăsc la 
maşină, toată numai negru cu auriu, o cutie imensă de ţigări 
gata să mă ducă undeva. Mecanicul ăsta care se dă jos din 
maşină îmi spune să nu-mi fac griji, a schimbat plăcuţele de 
înmatriculare în parcarea pe termen lung de la aeroport. 

Mecanicul nostru de la Fight Club spune că poate porni 
orice maşină. Nu trebuie decât să scoţi două fire din coloana de 
direcţie. Atinge firele unul de altul pentru a închide circuitul 
bobinei starterului şi du-te la plimbare. 

Sau poţi să obţii codul cheii de la un dealer. 

Trei maimuțe spaţiale stau în spate, în cămăşile şi în 
pantalonii lor negri. Nu văd nimic. Nu aud nimic. Nu vorbesc 
nimic. 

Deci, unde e Tyler? întreb. 

Mecanicul de la Fight Club îmi ține portiera deschisă. E 
înalt şi ciolănos, cu umeri care mă duc cu gândul la bara 
transversală a unui stâlp de telefon. 

Mergem să ne-ntâlnim cu Tyler? întreb. 

În mijlocul banchetei din faţă mă aşteaptă un tort cu 
lumânări gata să fie aprinse. Mă urc. Pornim. 

Chiar şi după o săptămână de la ultimul Fight Club, n-ai 
nici o problemă să mentii viteza regulamentară. Poate vreo 
două zile te-ai căcat cu sânge, ai avut leziuni interne, dar eşti 
aşa de calm. Celelalte maşini trec pe lângă tine. Se ţin aproape 
de tine. Ceilalţi şoferi îţi arată degetul mijlociu. Indivizi complet 
străini te urăsc. Nu e absolut nimic personal. După Fight Club 
eşti atât de relaxat, încât pur şi simplu nu-ţi pasă. Nici măcar 
nu dai drumul la radio. Poate coastele rupte te înjunghie de 
fiecare dată când respiri. Maşinile din spate iţi fac semn cu 
farurile. Soarele asfinţeşte, colorând cerul în portocaliu şi 
auriu. 

Mecanicul e la locul lui. Conduce. Tortul e între noi, pe 
banchetă. 

Ţi se face al dracului de frică când te uiţi la ţipi de-ăştia ca 
mecanicul nostru. Numai piele şi os, dar niciodată nu dau 
înapoi. Se bat până arată precum carnea tocată. Albii arătând 
ca nişte schelete cufundate în ceară galbenă cu tatuaje, negrii 


precum carnea uscată, tipii ăştia sunt nedespărţiţi, ca şi cum ar 
fi la Drogaţii Anonimi. Niciodată nu spun stop. Ca şi cum ar fi 
făcuţi numai din energie şi tremură atât de tare, încât 
marginile li se estompează, aşa-s tipii ăştia care par a-şi reveni 
după o boală. De parcă singura lor şansă constă în felul în care 
vor muri. Şi vor să moară bătându-se. 

Tipii ăştia se luptă doar între ei. 

Nimeni nu-i alege şi nici ei nu au voie să aleagă pe 
altcineva în afara altui individ cu pielea cuprinsă de spasme, tot 
numai oase şi energie, de vreme ce nimeni altcineva nu se 
înscrie să se bată cu ei. 

Tipii de pe margine nici măcar nu strigă când indivizi ca 
mecanicul nostru se reped unii la alţii. 

Nu auzi decât respiraţia printre dinţi a celor doi adversari, 
plesnetul mâinilor care încearcă să apuce, şuieratul şi izbitura 
pumnilor care lovesc iar şi iar în coastele subţiri, zgomotul surd 
al corpurilor care se încleştează într-un clinci. Vezi tendoanele, 
muşchii şi venele tresărind sub pielea acestor indivizi. Pielea 
lor luceşte, transpirată, încordată şi udă sub lumina stingheră. 

Trec zece, cincisprezece minute. Mirosul - tipii transpiră şi 
miros a pui prăjiţi. _ 

Se scurg douăzeci de minute de Fight Club. In fine, unul 
din tipi se prăbuşeşte pe podea. 

După o bătaie, doi dintre drogaţii ăştia sunt nedespărţiţi 
tot restul nopţii, istoviţi şi zâmbind, fericiţi că s-au bătut aşa de 
meseriaş. 

De când cu Fight Club-urile, mecanicul ăsta se-nvârte pe 
lângă casa din Paper Street. Vrea să ascult cântecul pe care l-a 
compus. Vrea să-mi arate voliera pe care a construit-o. Tipul 
mi-a arătat poza unei fete şi m-a întrebat dacă era destul de 
drăguță că să se însoare cu ea. 

Aşezat în scaunul şoferului, tipul zice: 

— Ai văzut tortul pe care ţi l-am pregătit? Eu l-am făcut. 

Nu e ziua mea. 

— Scăpa nişte ulei pe la segmenti, zice mecanicul, dar am 
schimbat uleiul şi filtrul de aer. Am controlat supapele şi am 
reglat aprinderea. Cică o să plouă în noaptea asta, aşa că am 
schimbat ştergătoarele. 

Ce pune Tyler la cale? întreb. 

Mecanicul trage scrumiera şi apasă bricheta. 


—Ce-i ăsta, un test? Ne testezi? face el. 

Unde-i Tyler? 

— Prima regulă a Fight Club-ului e să nu vorbeşti despre 
Fight Club, spune mecanicul. Şi ultima regulă a Proiectului 
Mutilare e să nu pui întrebări. 

Deci, ce poate să-mi spună? 

— Ceea ce trebuie să înţelegi, spune, este că tatăl tău a 
fost propria ta reprezentare a lui Dumnezeu, înapoia noastră, 
slujba şi biroul meu sunt tot mai mici, tot mai mici, tot mai mici, 
până dispar. 

Îmi adulmec benzina de pe mâini. 

— Dacă eşti bărbat, creştin şi locuieşti în America, zice 
mecanicul, tatăl tău e propria ta reprezentare a lui Dumnezeu. 
Şi dacă nu ţi-ai cunoscut niciodată tatăl, dacă tatăl tău se 
cărăbăneşte, moare sau nu stă niciodată pe-acasă, ce-o să crezi 
atunci despre Dumnezeu? 

Asta-i doctrina lui Tyler Durden. Mâzgălită pe bucățele de 
hârtie când eu dormeam şi apoi înmânată mie, să o 
dactilografiez şi să o fotocopiez la serviciu. Am citit-o de la un 
capăt la altul. Până şi şeful meu cred că a citit-o. 

—Aşa că până la urmă, zice mecanicul, o să-ţi petreci toată 
viaţa în căutarea unui tată şi a unui Dumnezeu. 

— Trebuie să iei în considerare, zice mecanicul, 
posibilitatea ca Dumnezeu să nu te placă. S-ar putea ca 
Dumnezeu să ne urască. Nu-i ăsta cel mai rău lucru care ni se 
poate întâmpla. 

Din perspectiva lui Tyler, e mai bine să fii rău şi să-i atragi 
atenţia lui Dumnezeu decât să nu-i atragi atenţia prin nimic. 
Poate pentru că ura lui Dumnezeu e de preferat indiferenţei 
Sale. 

Dacă ar trebui să alegi între a fi cel mai mare inamic al lui 
Dumnezeu şi a nu fi nimic, ce-ai alege? 

Potrivit lui Tyler Durden, suntem copiii mijlocii ai lui 
Dumnezeu, fără vreun loc aparte în istorie şi fără să ne 
bucurăm de vreo atenţie specială. 

Până nu-i atragem atenţia lui Dumnezeu, n-avem nici o 
speranţă de damnare sau mântuire. 

Ce e mai rău, iadul sau nefiinţa? 

Numai dacă suntem prinşi şi pedepsiţi, mai putem fi 
mântuiţi. 


—Dă foc Louvre-ului, zice mecanicul, şi şterge-te la cur cu 
Mona Lisa. Aşa, cel puţin, Dumnezeu va afla numele noastre. 

Cu cât o să te prăbuşeşti mai jos, cu atât o să zbori mai 
sus. Cu cât o să fugi mai departe, cu atât mai tare o să vrea 
Dumnezeu să te-ntorci. 

—Dacă fiul risipitor n-ar fi plecat niciodată de-acasă, zice 
mecanicul, viţelul cel gras ar mai fi încă în viaţă. 

Nu e de-ajuns să te numeri printre firele de nisip de pe 
plajă sau printre stelele de pe cer. 

Mecanicul face Cadillacul cel negru să alunece uşor spre 
vechea autostradă secundară, fără zid separator între sensurile 
de circulaţie, şi deja o coloană de camioane se înşiră în spatele 
nostru, la limita de viteză legală. Cadillacul se umple de lumina 
farurilor dinapoia noastră şi iată-ne stând de vorbă şi reflectaţi 
în parbriz. Menţinând viteza regulamentară. Cât de repede 
permite legea. 

Legea-i lege, spune Tyler. Să conduci prea repede e ca şi 
cum ai provoca un incendiu, ca şi cum ai pune o bombă sau ai 
împuşca un om. 

Un infractor e un infractor e un infractor. 

— Săptămâna trecută am fi putut completa alte patru Fight 
Club-uri, spune mecanicul. Poate că Bob Barosanu' va prelua 
următoarea filială, dacă o să găsim un bar. 

Aşadar, săptămâna viitoare îl va verifica pe Bob Barosanu' 
dacă a învăţat regulile şi o să-i dea pe mână un Fight Club. 

De-acum înainte, când un lider fondează un Fight Club, 
când toată lumea stă în jurul luminii din mijlocul subsolului, 
așteptând, liderul trebuie să dea ocol mulţimii prin exterior, în 
întuneric. 

Cine a stabilit noile reguli? întreb. Tyler? 

Mecanicul zâmbește şi spune: 

— Ştii cine stabileşte regulile. 

Noua regulă e că nimeni nu are voie să stea în centrul 
Fight Club-ului, zice. Nimeni nu trebuie să stea în centrul Fight 
Club-ului, cu excepţia celor doi care se bat. Liderul va ţipa, 
dând ocol mulţimii, în întuneric. Bărbaţii din mulţime se vor 
uita la ceilalţi bărbaţi plasați dincolo de centrul gol al camerei. 

Aşa se va întâmpla în toate Fight Club-urile. 

Nu e greu să găseşti un bar sau un garaj care să 
găzduiască Fight Club-ul. Primul bar, cel în care încă se 


întruneşte Fight Club-ul originar, îşi face chiria pe-o lună într-o 
singură noapte de Fight Club, sâmbăta. 

Potrivit mecanicului, o altă regulă nouă a Fight Club-ului e 
că Fight Club-urile vor fi gratis. Intrarea e liberă. Mecanicul 
scoate capul pe geamul şoferului şi strigă în traficul care se 
apropie şi în vântul nopţii care se scurge pe laturile maşinii: 

— Te vrem pe tine, nu banii tăi. 

Mecanicul ţipă pe fereastră: 

— Cât eşti la Fight Club, nu contează câţi bani ai în bancă. 
Nu contează ce slujbă ai. Nu contează dacă ai familie şi nu eşti 
cel care spui că eşti. Mecanicul ţipă în vânt: 

—Nu contează care ţi-e numele. 

O maimuţă de pe bancheta din spate prinde cuvintele din 
zbor: 

—Nu contează ce probleme ai. 

—Nu contează ce probleme ai, ţipă mecanicul. 

—Nu contează ce vârstă ai, strigă o maimuţă spaţială. 

—Nu contează ce vârstă ai, ţipă mecanicul. 

În acest moment mecanicul pătrunde pe sensul opus şi 
farurile inundă interiorul maşinii cu o lumină rece ca sângele 
reptilelor. O maşină vine drept spre noi, urlând din claxon, apoi 
alta, iar mecanicul smuceşte de volan, evitându-le la limită pe 
fiecare. 

Farurile se apropie, tot mai mari, claxoanele urlă, iar 
mecanicul îşi întinde gâtul în lumina orbitoare şi în vacarmul 
asurzitor şi zbiară: 

—Nu contează ce speranţe ai. 

Nimeni nu-i preia ţipătul. 

De data asta maşina care se îndreaptă spre noi se dă lao 
parte la timp pentru a ne salva. 

Altă maşină se apropie, face semne cu farurile, claxonul 
urlă şi mecanicul ţipă: 

—Nu veţi fi mântuiţi. 

Mecanicul nu smuceşte de volan, dar maşina din faţă se dă 
la o parte. 

Altă maşină, iar mecanicul zbiară: 

— Toţi o să murim într-o zi. 

De data asta maşina din faţă se smuceşte într-o parte, dar 
mecanicul trage şi el de volan, postându-se iar în drumul ei. 


Maşina se smuceşte iar, dar mecanicul trage încă o dată de 
volan, venindu-i drept în faţă. N 

În momentul acela te topeşti de tot. În momentul acela 
nimic nu mai contează. Ridică-ţi ochii la cer şi ai murit. Nici 
bagajul tău. Nimic nu contează. Nici respirația ta urât 
mirositoare. Geamurile sunt opace şi claxoanele urlă în jurul 
nostru. Farurile te orbesc şi niciodată n-o să mai fii nevoit să te 
duci la muncă. 

Niciodată n-o să mai fii nevoit să te duci la tuns. 

— Repede, zice mecanicul. 

Maşina se smuceşte într-o parte şi mecanicul intră iar în 
calea ei. 

—Ce ţi-ai dori să faci înainte să mori? zice. 

Maşina din faţă claxonează nebuneşte, dar mecanicul e 
atât de calm, încât îşi ia ochii de la drum, se uită la mine, care-i 
stau alături, şi zice: 

—Zece secunde până la impact. 

—Nouă. 

—Opt. 

— Şapte. 

— Şase. 

Serviciul, zic. Aş vrea să-mi dau demisia de la serviciu. 

Urletul claxonului se scurge pe lângă noi în clipa în care 
maşina din faţă se smuceşte, iar mecanicul nu mai trage de 
volan ca să ne ciocnim. 

Alte lumini vin drept spre noi şi mecanicul se întoarce la 
cele trei maimuțe din spate. 

— Hei, maimutelor spaţiale, zice, v-aţi prins cum se joacă 
chestia asta. Recunoaşteţi acum sau murim cu toţii. 

O maşină care ne depăşeşte prin dreapta are pe bară un 
abţibild pe care scrie „Conduc Mai Bine Când Sunt Beat". 
Ziarele scriu că, într-o dimineaţă, mii de asemenea abţibilduri 
au apărut din senin pe maşini. Pe alte abţibilduri scrie ceva de 
genul „Eu Comand Viţel”. „Şoferii Beţivi împotriva Mamelor." 
„Reciclaţi Toate Animalele.” 

Când citesc toate astea în ziare, îmi dau seama imediat că 
e opera Comitetului pentru Dezinformare. Ori a Comitetului 
pentru Distrugere. 

Lângă mine, mecanicul nostru calm şi treaz îmi spune, 
daa, abţibildurile cu Beţivi fac parte din Proiectul Mutilare. 


Cele trei maimuțe de pe bancheta din spate nu scot un 
sunet. 

Comitetul pentru Distrugere tipăreşte pliante pentru liniile 
aeriene, pliante care-i înfăţişează pe pasageri luptându-se unii 
cu alţii pentru măştile de oxigen, în vreme ce avionul, cuprins 
de flăcări, se îndreaptă cu o mie şase sute de kilometri la oră 
spre nişte stânci. 

Comitetele pentru Distrugere şi Dezinformare se întrec să 
creeze un virus care va îmbolnăvi bancomatele, făcându-le să 
vomite şuvoaie de bancnote de zece şi douăzeci de dolari. 

Bricheta de pe consolă sare şi mecanicul îmi spune să 
aprind lumânările de pe tort. 

Aprind lumânările şi tortul licăreşte sub micuța aureolă a 
flăcării. 

— Ce ţi-ai dori să faci înainte să mori? mă-ntreabă 
mecanicul şi smuceşte de volan, vârându-ne în faţa unui camion 
care vine din sens opus. Camionul sună din claxon, scoțând un 
muget după altul, pe măsură ce lumina farurilor, asemenea 
unui răsărit de soare, devine din ce în ce mai strălucitoare, 
făcând să scapere zâmbetul mecanicului. 

— Repede, puneţi-vă o dorinţă, spune el oglinzii 
retrovizoare, în care se văd cele trei maimuțe spaţiale de pe 
locurile din spate. Mai avem cinci secunde până să ne 
cufundăm în uitare. 

—Unu, zice el. 

—Doi. 

În faţa noastră nu mai există altceva decât camionul uriaş, 
strălucind orbitor şi urlând. 

— Trei. 

—Să călăresc un cal, vine răspunsul de pe bancheta din 
spate. 

—Să construiesc o casă, se aude altă voce. 

—Să-mi fac un tatuaj. 

—Credeţi în mine şi veţi avea moarte veşnică, spune 
mecanicul. 

Prea târziu. Camionul virează într-o parte, mecanicul 
smuceşte şi el de volan, dar spatele Cadillacului nostru 
derapează şi atinge capătul barei de protecţie a camionului. 

Dar în clipa aia nu-mi dau seama de toate astea. Tot ce văd 
sunt farurile stingându-se în întuneric, după care sunt aruncat 


mai întâi înspre portieră, apoi înspre tort şi înspre mecanicul 
de la volan. 

Mecanicul s-a întins morocănos peste volan, încercând să 
ţină maşina dreaptă pe şosea, iar lumânările se sting. Pentru o 
secundă, o secundă perfectă, în interiorul cald şi îmbrăcat în 
piele al maşinii nu mai există lumină, iar strigătele noastre 
ating la unison aceeaşi notă joasă, acelaşi geamăt surd al 
claxonului camionului, şi nu mai avem nici un control, nici o 
alternativă, nici o direcţie, nici o scăpare, şi am murit cu toţii, 
în clipa asta nu-mi doresc altceva decât să crăp. Sunt un nimic 
pe lângă Tyler. 

Sunt inutil. 

Sunt un tâmpit şi nu fac altceva decât să vreau şi să 
poftesc lucruri. 

Viaţa mea prăpădită. Slujba mea de căcat. Mobila mea 
suedeză. Niciodată, nu, niciodată n-am mai spus cuiva chestia 
asta, dar, înainte să-l întâlnesc pe Tyler, mă gândeam să-mi 
cumpăr un câine şi să-l numesc „Anturaj”. 

Uite cât de jalnică poate deveni viaţa. 

Omoară-mă. 

Apuc volanul şi trag maşina înapoi în trafic. 

Acum. 

Pregăteşte-te să evacuezi sufletul. 

Acum. 

Mecanicul se luptă să îndrepte maşina înspre şanţ, iar eu 
mă lupt să mor, în pizda mă-sii. 

Acum. Miracolul extraordinar al morţii, când într-o clipă 
eşti bine mersi, iar în următoarea nu eşti decât un obiect. 

Nu sunt nimic, ba chiar mai puţin decât atât. 

Rece. 

Invizibil. 

Simt miros de piele. Centura s-a înfăşurat în jurul meu ca o 
cămaşă de forţă şi, când dau să mă ridic, capul mi se loveşte de 
volan. Mă doare mai tare decât ar fi normal. Capul mi se 
odihneşte în poala mecanicului şi, când mă uit în sus, reuşesc 
să văd chipul mecanicului, mult deasupra mea, zâmbind şi 
conducând, şi zăresc stele pe geamul şoferului, îmi simt faţa şi 
mâinile lipicioase. 

Sânge? 

Glazură. 


Mecanicul îşi coboară privirea. 

— La mulţi ani! 

Simt miros de fum şi îmi aduc aminte de tort. 

— Mai-mai să-mi spargi volanul cu capul, spune mecanicul. 

Pur şi simplu nu mai există nimic altceva, doar aerul nopţii 
şi mirosul de fum, stelele şi mecanicul care zâmbește şi 
conduce şi capul meu i se odihneşte în poală şi, dintr-o dată, 
parcă nu mai simt nevoia să mă ridic. 

Unde-i tortul? 

— Pe podea, zice mecanicul. 

E doar aerul nopţii, iar mirosul de fum devine mai 
puternic. 

Mi s-o fi-mplinit dorinţa? 

Deasupra mea, conturându-se pe cerul înstelat, chipul 
zâmbește. 

— Lumânările astea, zice, sunt din alea care nu se sting 
niciodată. 

În lumina stelelor, zăresc fumul ridicându-se din focurile 
micuţe care ard în jurul nostru pe covoraş. 


19 


Mecanicul de la Fight Club îi dă talpă, râzând muteşte, şi 
tot mai avem ceva important de făcut în noaptea asta. 

Înainte să se sfârșească civilizaţia, trebuie să învăţ să mă 
ghidez după stele. Totul în jur e tăcut, ca şi cum Cadillacul 
nostru ar merge prin spaţiul cosmic. Probabil că am ieşit de pe 
autostradă. Cei trei tipi de pe bancheta din spate au leşinat sau 
au aţipit. 

—Ai trecut pe lângă moarte, spune mecanicul. 

la o mână de pe volan şi atinge locul unde fruntea mea s-a 
izbit de el. Fruntea mi-e atât de umflată, încât îmi acoperă 
amândoi ochii, iar el îşi trece un deget rece peste toată 
lungimea umflăturii. Cadillacul loveşte un dâmb şi durerea îmi 
traversează ochii ca umbra cozorocului unei şepci. Arcurile 
contorsionate de pe spate şi bara de protecţie bat şi scârțâie în 
liniştea care învăluie goana noastră pe drumul înecat în noapte. 

Mecanicul spune că bara din spate a Cadillacului nostru 
atârnă de ligamentele ei, că a fost aproape smulsă când a şters 
bara din faţă a camionului. 

Îl întreb, noaptea asta face parte din tema pentru acasă de 
la Proiectul Mutilare? 


—Parţial, zice. Trebuie să fac patru sacrificii umane şi să 
ridic o încărcătură de grăsime. 

Grăsime? 

— Pentru săpun. 

Ce pune la cale Tyler? 

Mecanicul începe să vorbească şi vorbăria e sută la sută 
Tyler Durden. 

— Văd bărbaţii cei mai puternici şi mai inteligenţi care au 
trăit vreodată, zice, iar chipul i se conturează pe cerul înstelat 
care se vede pe geamul şoferului, şi toţi bărbaţii ăştia vând 
benzină la pompă şi fac pe chelnerii. 

Forma frunţii, sprânceana, şaua nasului, genele şi linia 
ochilor, profilul clar al gurii sale care vorbeşte, toate se 
conturează pe cerul negru, spuzit de stele. 

—Dacă am putea să-i băgăm pe toţi bărbaţii ăştia în tabere 
de antrenament şi să le desăvârșim dezvoltarea. 

—O armă nu face altceva decât să îndrepte o explozie într- 
o anumită direcţie. 

— Ai o categorie de femei şi bărbaţi tineri şi puternici şi 
toţi vor să-şi dea viaţa pentru ceva. Publicitatea îi face pe aceşti 
oameni să alerge cu limba scoasă după maşini şi haine de care 
nu au nevoie. Generaţii întregi au muncit în nişte slujbe pe care 
le urau din tot sufletul doar ca să poată să-şi cumpere tot ce nu 
aveau nevoie. 

— Generaţia noastră nu a avut parte de un război mondial 
sau de o criză mondială, dar purtăm un mare război al 
spiritului. O mare revoluţie împotriva culturii. Marea depresie o 
reprezintă vieţile noastre. Suferim de o depresie a spiritului. 

-—Trebuie să le arătăm acestor bărbaţi şi femei ce 
înseamnă libertatea înrobindu-i şi trebuie să le arătăm ce 
înseamnă curajul înfricoșându-i. 

—Napoleon se lăuda că îşi poate instrui oamenii să-şi 
sacrifice viaţa pentru o bucăţică de panglică. 

—lImaginează-ţi ce-ar însemna să declanşăm o grevă şi toţi 
să refuze să mai muncească până când nu vom redistribui 
bogăţia lumii. 

—lImaginează-ţi cum ar fi să vânezi elani prin pădurile 
jilave din jurul ruinelor de la Rockefeller Center. 

—Când ai zis ce-ai zis despre slujba ta, spune mecanicul, 
chiar ai vorbit serios? 


Da, am vorbit serios. 

— De-aia am pornit pe drum în noaptea asta, zice. 

Suntem o gaşcă de vânători şi am pornit la vânat grăsime. 

Mergem la groapa cu deşeuri medicale. 

Mergem la incineratorul de deşeuri medicale şi acolo, 
printre câmpuri sterile şi pansamente, tumori vechi de zece ani, 
perfuzii şi ace, chestii înspăimântătoare, chestii cu adevărat 
înspăimântătoare, printre probe de sânge şi membre amputate, 
o să găsim mai mulţi bani decât vom putea transporta într-o 
noapte chiar şi cu o maşină de gunoi. 

O să găsim destui bani cât să încărcăm Cadillacul ăsta 
până la refuz. 

— Grăsime, zice mecanicul, grăsime liposucţionată din cele 
mai bogate coapse ale Americii. Cele mai bogate, cele mai 
grase coapse din lume. 

TŢelul nostru îl reprezintă pungile mari şi roşii cu grăsime 
liposucţionată pe care o să le transportăm în Paper Street, o să 
topim grăsimea, o s-o amestecăm cu leşie şi rozmarin şi o s-o 
vindem iar exact oamenilor care au plătit ca să le fie 
sucţionată. La douăzeci de dolari calupul, sunt singurii oameni 
care şi-o pot permite. 

— Cea mai bogată, cea mai catifelată grăsime din lume, 
grăsimea pământului, spune. Ceea ce transformă noaptea asta 
într-un soi de ispravă de-a lui Robin Hood. 

Micile focuri de ceară sfârâie în covor. 

—Dacă tot suntem aici, zice mecanicul, trebuie să căutăm 
şi microbii hepatitei. 

20 


Lacrimile începuseră să curgă şi o dungă groasă s-a 
prelins pe ţeava armei şi pe garda trăgaciului, aterizându-mi pe 
arătător. Raymond Hessel închise ochii, aşa că i-am apăsat mai 
tare arma pe tâmplă, ca să-i simtă mereu presiunea, şi eram 
lângă el şi asta era viaţa lui şi putea să moară în orice clipă. 

Nu era o armă ieftină şi m-am întrebat dacă sarea n-o s-o 
strice. 

Totul mersese aşa de uşor, mi-am zis. Făcusem tot ce-mi 
spusese mecanicul. De-aia trebuia să cumpărăm o armă. Asta 
însemna să-mi fac temele. 


Fiecare dintre noi trebuia să-i aducem lui Tyler 
douăsprezece permise de conducere. Ceea ce ar fi dovedit că 
fiecare dintre noi făcuse douăsprezece sacrificii umane. 

In seara asta am parcat maşina la colţul intersecţiei şi am 
aşteptat ca Raymond Hessel să-şi termine tura la magazinul 
Korner Mart, deschis non-stop, şi cam pe la miezul nopţii, când 
aştepta un autobuz de noapte, m-am îndreptat spre el şi am 
spus, bună. 

Raymond Hessel, Raymond, n-a zis nimic. Şi-a închipuit 
probabil că voiam banii lui, salariul său minim, cei paisprezece 
dolari din portofel. Ah, Raymond Hessel, cu toţi cei douăzeci şi 
trei de ani ai tăi, când ai început să plângi, şi lacrimi ţi se 
prelingeau pe ţeava armei mele apăsate pe tâmpla ta, am spus 
nu, nu e vorba de banii tăi. Nu e întotdeauna vorba de bani. 

Nici măcar n-ai zis „bună". 

Nu eşti bietul tău portofel. 

Ce noapte frumoasă, am spus, rece, dar senină. 

Nici măcar n-ai zis „bună". 

Să nu fugi, am spus eu, că voi fi nevoit să te-mpuşc în 
spate. Am scos arma, şi aveam o mănuşă de latex, astfel încât, 
dacă arma ar fi devenit vreodată proba A, a acuzării, n-ar fi 
existat altceva pe ea în afara lacrimilor uscate ale lui Raymond 
Hessel, alb, douăzeci şi trei de ani, fără semne particulare. 

Atunci ai devenit atent. Aveai ochii destul de mari, încât 
până şi în lumina chioară a felinarelor am văzut că erau verzi 
ca antigelul. 

Te trăgeai înapoi puţin câte puţin de fiecare dată când 
arma îţi atingea faţa, ca şi cum ţeava ar fi fost prea fierbinte ori 
prea rece. Până când ţi-am zis, nu te mai da înapoi, şi atunci ai 
lăsat arma să te atingă, dar chiar şi atunci ţi-ai ferit capul din 
calea ţevii. 

Mi-ai dat portofelul, aşa cum ţi-am cerut. 

Numele tău era Raymond K. Hessel, aşa scria pe carnetul 
de şofer. Locuieşti pe Benning, 1320 SE, apartamentul A. 
Probabil că e un apartament la demisol. De obicei 
apartamentele de la demisol au litere în loc de numere. 

Raymond K. K. K. K. K. K. Hessel, cu tine vorbesc. 

Ţi-ai ferit iar capul din calea armei şi ai spus, da. Da, ai zis, 
locuieşti la demisol. 

Aveai şi nişte fotografii în portofel, iat-o şi pe mama ta. 


Asta chiar c-a fost o chestie dură, să deschizi ochii şi să-i 
vezi pe Mămica şi Tăticu' zâmbindu-ţi din fotografie şi, în 
acelaşi timp, să vezi şi arma, dar ai făcut-o, după care ai închis 
ochii şi ai început să plângi. N 

O să te răceşti, miracol extraordinar al morţii. Intr-o clipă 
eşti o ființă, în următoarea eşti un obiect, iar Mămica şi Tăticu' 
or să trebuiască să-l cheme pe bătrânul doctor cutare şi să-ţi 
scoată fişa dentară, pentru că faţa ta o să fie de nerecunoscut, 
iar Mămica şi Tăticu' au aşteptat întotdeauna atâtea de la tine, 
nu, viaţa nu e dreaptă, şi acum s-a ajuns la asta. 

Paisprezece dolari. 

Asta e mămica ta? am întrebat. 

Da. Plângeai, te smiorcăiai, plângeai. Ai înghiţit un nod. 
Da. 

Aveai un permis de bibliotecă. Aveai o legitimaţie de la un 
centru de închirieri de casete video. Un card de la asigurările 
sociale. Paisprezece dolari cash. Am vrut să-ţi iau abonamentul 
de autobuz, dar mecanicul a zis să nu iau decât permisul de 
conducere. Un carnet de student la un colegiu public, expirat. 

Erai student. 

Plângeai destul de zdravăn, aşa că ţi-am apăsat arma pe 
obraz un pic mai tare şi ai început să te dai în spate, până când 
ţi-am zis, nu mişca sau eşti mort. Deci, ce studiai? 

Unde? 

La colegiu, i-am zis. Ai un carnet de student. 

Ah, nu, nu ştiai, hohoteşti, înghiţi, smiorcăi, asta, biologie. 

Acum ascultă aici, Raymond K. K. K. Hessel, o să mori în 
noaptea asta. S-ar putea să mori într-o secundă sau într-o oră, 
tu hotărăşti. Aşa că minte-mă. Zi-mi primul lucru care-ţi trece 
prin cap. Inventează ceva. Nu-mi pasă. Arma e la mine. 

În cele din urmă ai început să mă asculţi şi să ieşi din mica 
tragedie care se petrecea în capul tău. 

Completează spaţiile libere. Ce vrea Raymond Hessel să 
facă când o să se facă mare? 

Să te duci acasă, ai zis că nu vrei altceva decât să te duci 
acasă, te rog. 

Să mori tu, zic. Dar după asta cum vrei să-ţi petreci viaţa? 
Dacă ai putea să faci orice ţi-ar trece prin minte. 

Inventează ceva. 

Nu ştiai. 


Atunci eşti mort, zic. Întoarce capul, zic. 

Moartea se va declanşa în zece, în nouă, în opt. 

Veterinar, ai spus. Vrei să te faci veterinar. 

Asta implică animale. Trebuie să te duci la şcoală pentru 
chestia asta. 

Prea multă şcoală, ai zis. 

Poţi să te duci la şcoală şi să-ţi pui curul la treabă, 
Raymond Hessel, sau poţi să fii mort. E alegerea ta. Ţi-am 
băgat portofelul în buzunarul din spate al jeanşilor. Deci chiar 
vrei să te faci doctor de animale, i-am luat ţeava armei, udă de 
apă sărată, de pe un obraz şi i-am apăsat-o pe celălalt. Asta ţi-ai 
dorit dintotdeauna, Dr. Raymond K. K. K. K. Hessel, să te faci 
veterinar? 

Da. 

Să mori tu? 

Da. Da, vorbeşti serios, da, să mori tu. Da. 

Okay, am zis şi ţi-am apăsat orificiul ţevii pe vârful bărbiei, 
apoi pe vârful nasului, şi peste tot unde am apăsat, ţeava a 
lăsat un inel ud şi strălucitor de lacrimi, lacrimile tale. 

Atunci, am zis, întoarce-te la şcoală. Dacă ai să te mai 
trezeşti mâine dimineaţă, găseşte o soluţie să te întorci la 
şcoală. 

I-am apăsat orificiul ţevii pe fiecare obraz, apoi pe bărbie, 
apoi pe frunte, şi l-am lăsat acolo. Ai putea să fii mort în clipa 
asta, i-am spus. 

Permisul tău de conducere e la mine. 

Ştiu cine eşti. Ştiu unde locuieşti. ţi păstrez permisul şi o 
să te controlez, domnule Raymond K. Hessel. Peste trei luni, 
apoi peste şase luni, apoi peste un an, şi dacă nu te-ai întors la 
şcoală şi nu te pregăteşti să devii veterinar, eşti un om mort. 

N-ai zis nimic. 

Cară-te de-aici şi du-ţi mai departe viaţa ta prăpădită, dar 
ţine minte că sunt cu ochii pe tine, Raymond Hessel, şi mai 
degrabă te omor decât să văd cum ai o slujbă de căcat, care-ţi 
aduce doar atâţia bani cât să-ţi cumperi brânză şi să te uiţi la 
televizor. 

Acum o să plec, aşa că nu te întoarce. 

Asta e ceea ce vrea Tyler să fac. 

Cuvintele care-mi ies din gură sunt cuvintele lui Tyler. 

Sunt gura lui Tyler. 


Sunt mâinile lui Tyler. 

Fiecare dintre cei implicaţi în Proiectul Mutilare e parte 
din Tyler Durden şi viceversa. 

Raymond K.K. Hessel, cina ta o să ţi se pară mai gustoasă 
decât orice masă pe care ai mâncat-o vreodată şi mâine o să fie 
cea mai frumoasă zi din viaţa ta. 


21 


Te trezeşti la Sky Harbor International. 

Îţi dai ceasul cu două ore în urmă. 

Autobuzul mă duce în centrul Phoenixului şi în fiecare bar 
în care intru dau peste tipi cu copci în jurul ochilor, marcând 
locul unde muchea ascuţită a unui pumn zdravăn a izbit în 
carnea feţei. Dau peste tipi cu nasuri dislocate şi tipii ăştia se 
uită la gaura care mi se cască în obraz şi imediat suntem o 
familie. _ 

Tyler n-a mai trecut pe-acasă de ceva timp. Imi văd de 
treabă. Mă duc de la un aeroport la altul ca să mă uit la 
maşinile în care au murit nişte oameni. Magia călătoriei. Vieţi 
mititele. Săpunuri mititele. Scaune de avion mititele. 

Oriunde mă duc, întreb de Tyler. 

În caz că-l găsesc, am în buzunar permisele celor 
douăsprezece sacrificii umane pe care le-am făcut. 

În fiecare bar în care intru, în fiecare căcat de bar, văd tipi 
bătuţi măr. În fiecare bar, tipii mă iau de după umeri şi vor să- 
mi facă cinste cu o bere. Îmi dau seama imediat care sunt 
barurile Fight Club-urilor. Îi întreb dacă au văzut un tip pe 
nume Tyler Durden. 

E o tâmpenie să întreb dacă ştiu despre Fight Club. 

Prima regulă e să nu vorbeşti despre Fight Club. 

Dar l-au văzut pe Tyler Durden? 

N-am auzit niciodată de el, domnule, zic ei. 

Dar s-ar putea să-l găsiţi în Chicago, domnule. 

Probabil din cauza găurii din obraz îmi zic toţi domnule. 

Şi-mi fac cu ochiul. Te trezeşti la O'Hare şi iei autobuzul 
spre Chicago, îţi dai ceasul cu o oră înainte. 

Dacă ai putea să te trezeşti într-un alt loc. 

Dacă ai putea să te trezeşti într-un alt timp. 

De ce n-ai putea să te trezeşti în pielea altcuiva? 

În fiecare bar în care intru, tipi cu feţe sparte vor să-mi 
facă cinste cu o bere. 


Şi nu, domnule, n-au cunoscut în viaţa lor nici un Tyler 
Durden. 

Şi-mi fac cu ochiul. 

N-au auzit niciodată de numele ăsta. Domnule. 

Îi întreb de Fight Club. E vreun Fight Club în noaptea 
asta? 

Nu, domnule. 

A doua regulă a Fight Club-ului e să nu vorbeşti despre 
Fight Club. 

Tipii cu feţe sparte de la bar dau din cap. 

N-am auzit de-aşa ceva. Domnule. Dar s-ar putea să găsiţi 
Fight Club-ul ăsta al dumneavoastră în Seattle, domnule. 

Te trezeşti la Meigs Field şi o suni pe Marla să vezi ce se 
mai întâmplă în Paper Street. Marla spune că maimuţele 
spaţiale s-au apucat să se radă-n cap. Aparatele lor electrice de 
ras se-ncing şi toată casa miroase a păr pârlit. Maimuţele 
spaţiale îşi ard amprentele cu leşie. 

Te trezeşti la SeaTac. 

Îţi dai ceasul cu două ore în urmă. 

Autobuzul te duce în centrul Seattle-ului şi, în primul bar 
în care intri, barmanul poartă un guler cervical care îi ţine 
capul atât de dat pe spate, că e nevoit să privească pe lângă 
nasul său ca o vânătă strivită ca să poată rânji la tine. 

Barul e gol şi barmanul zice: 

—Bine aţi revenit, domnule. 

N-am mai fost niciodată, dar absolut niciodată în barul 
ăsta. Îl întreb dacă a auzit de numele lui Tyler Durden. 

Barmanul rânjește, cu bărbia scoasă peste capătul 
gulerului cervical, şi întreabă: 

—Mă puneţi la-ncercare? 

Da, zic, te pun la-ncercare. Îl cunoşti pe Tyler Durden? 

—V-aţi oprit aici săptămâna trecută, domnule Durden, 
spune. Nu v-aduceţi aminte? 

Tyler a fost aici. 

—Aţi fost aici, domnule. 

N-am fost niciodată aici până în seara asta. 

— Cum spuneţi dumneavoastră, domnule, dar joi noaptea 
aţi intrat aici ca să-ntrebaţi cât va mai dura până când poliţia o 
să oprească Fight Cluburile. 


Joia trecută n-am închis un ochi toată noaptea din cauza 
insomniei, tot întrebându-mă dacă sunt treaz sau dacă dorm. 
Vineri dimineaţa m-am trezit târziu, mort de oboseală, şi m-am 
simţit ca şi cum n-aş fi dormit niciodată. 

— Da, domnule, spune barmanul, joi noaptea stăteaţi exact 
acolo unde staţi acum şi mă întrebaţi de interdicţia poliţiei şi 
mă întrebaţi câtor tipi a trebuit să le facem vânt de la Fight 
Club-ul de miercuri noaptea. 

Barmanul îşi răsuceşte umerii şi gâtul fixat în gulerul 
cervical ca să-şi arunce ochii prin barul gol şi-mi zice: 

— Nu ne aude nimeni, domnule Durden. Noaptea trecută a 
trebuit să facem vânt la douăzeci şi şapte de tipi. Intotdeauna 
localul e gol în noaptea de după Fight Club. 

În fiecare bar în care am intrat săptămâna asta, toţi mi-au 
zis domnule. 

În fiecare bar în care intru, toţi tipii bătuţi măr de la Fight 
Club încep să arate la fel. De unde poate să ştie un străin cine 
sunt? 

— Aveţi un semn din naştere, domnule Durden, zice 
barmanul. Pe picior. E roşu-închis şi arată ca o Australie cu tot 
cu Noua Zeelandă lângă ea. Marla e singura care ştie chestia 
asta. Marla şi cu taică-meu. Nici măcar Tyler nu ştie. Când mă 
duc la plajă, stau cu piciorul sub mine. 

Cancerul pe care nu-l am s-a răspândit acum peste tot. 

— "Toţi cei din Proiectul Mutilare ştiu asta, domnule 
Durden. 

Barmanul ridică mâna, cu dosul palmei înspre mine, şi pe 
dosul palmei are arsura unui sărut. 

Sărutul meu? 

Sărutul lui Tyler. 

— Toţi ştiu de semnul din naştere, zice barmanul. Face 
parte din legendă. Ai devenit o legendă, băi nene, futu-i pizda 
mă-sii. 


O sun pe Marla din camera mea de la motelul din Seattle s- 
o întreb dacă am făcut-o vreodată. 

Ştii tu. 

De la celălalt capăt al firului, Marla zice: 

— Ce? 

Dacă ne-am culcat unul cu altul. 


— Ce? 

Am făcut vreodată, ştii tu, sex? 

— Cristoase! 

Deci? 

— Deci? 

Am făcut vreodată sex? 

— Eşti un căcănar. 

Am făcut sex? 

— Îmi vine să te omor! 

Asta înseamnă da sau nu? 

— Ştiam c-aşa o să se-ntâmple, zice Marla. Eşti scrântit. 
Mă iubeşti. Mă ignori. Îmi salvezi viaţa, după care îmi 
transformi mama în săpun. 

Mă ciupesc. 

O-ntreb pe Marla cum ne-am cunoscut. 

— La chestia aia cu cancerul la testicule, spune Marla. 
Apoi mi-ai salvat viaţa. 

I-am salvat viaţa? 

— Mi-ai salvat viaţa. 

Tyler i-a salvat viaţa. 

— Mi-ai salvat viaţa. 

Îmi înfig degetul în gaura din obraz şi îl învârt înăuntru. 
Asta e de-ajuns ca să provoace o durere meseriaşă, care să mă 
scoale şi din morţi. 

— Mi-ai salvat viaţa, zice Marla. La Hotelul Regent. Când 
am încercat să mă sinucid, din greşeală. Ţi-aminteşti? 

Ah. 

—În noaptea aia, zice Marla, ţi-am spus că vreau să-ţi 
avortez copilul. 

Tocmai am pierdut presiunea din cabină. 

O-ntreb pe Marla cum mă cheamă. 

O să murim cu toţii. 

— Tyler Durden, spune Marla. Te cheamă Tyler-Hârtie-de- 
Cur-Durden. Locuieşti pe Paper Street, la numărul 5123 NE, 
unde momentan mişună micii tăi discipoli, care se rad în cap şi 
îşi ard pielea cu leşie. 

Trebuie să dorm puţin. 

—Mişcă-ţi curul încoace, ţipă Marla în telefon, înainte ca 
trolii ăştia mici să facă săpun din mine. 

Trebuie să-l găsesc pe Tyler. 


Cicatricea de pe mână, o-ntreb pe Marla, de unde o are? 

— De la tine, spune Marla. Tu m-ai sărutat pe mână. 

Trebuie să-l găsesc pe Tyler. 

Trebuie să dorm puţin. 

Trebuie să mă culc. 

Trebuie să mă duc să mă culc. 

Îi zic Marlei noapte bună şi ţipătul Marlei se-aude slab, 
mai slab, din ce în ce mai slab, până când, în clipa în care mă- 
ntind şi pun receptorul în furcă, se stinge cu totul. 


22 

Stai şi te gândeşti toată noaptea. 

Dorm? Oare am aţipit? Asta e insomnia. 

Încerci să te relaxezi puţin câte puţin la fiecare expiraţie, 
dar inima continuă să-ţi bată nebuneşte şi gândurile ţi se- 
nvârtesc în cap ca o tornadă. Nimic nu merge. Nici măcar 
meditaţia. 

Eşti în Irlanda. 

Nu numeri oi. 

Numeri zilele, orele, minutele care s-au scurs de când îţi 
aminteşti că ai adormit. Medicul tău a râs. Nimeni n-a murit din 
lipsă de somn. Când îţi vezi chipul ca un fruct vechi bătut de 
grindină, îţi zici că ai murit deja. 

La trei dimineaţa, într-un pat dintr-un motel din Seattle, e 
prea târziu să găseşti un grup de sprijin împotriva cancerului. E 
prea târziu să găseşti nişte capsule albastre de amital de sodiu 
sau nişte seconale roşii ca rujul de buze, tot decorul Văii 
Păpuşilor. La trei dimineaţa nu poţi să te duci la un Fight Club. 

Trebuie să-l găseşti pe Tyler. 

Trebuie să dormi puţin. 

Apoi te trezeşti şi Tyler stă lângă pat, în întuneric. 

Te trezeşti. 

Chiar când erai pe punctul de a adormi, Tyler, tot în 
picioare, a zis: 

-—Trezeşte-te. Hai, trezeşte-te, am rezolvat problema cu 
poliţia din Seattle. Trezeşte-te. 

Comisarul voia să interzică ceea ce el numea o activitate 
de tip bandă şi cluburi de box care se ţin după ora închiderii. 

— Dar nu trebuie să ne speriem, spune Tyler. Domnul 
comisar n-ar trebui să fie o problemă, spune Tyler. L-am strâns 
de coaie, îl întreb pe Tyler dacă m-a urmărit. 


—Ce chestie, zice Tyler, şi eu voiam să te-ntreb acelaşi 
lucru. Le-ai spus altora despre mine, băi căcatule. Ţi-ai încălcat 
promisiunea. 

Tyler se întreba când o să-mi dau seama cum stă treaba cu 
el. 

—De fiecare dată când adormi, spune Tyler, o rup la fugă 
şi fac ceva violent, ceva dement, ceva complet nebunesc. 

Tyler îngenunchează lângă pat şi-mi şopteşte: 

— Joia trecută, când ai adormit, am luat avionul spre 
Seattle să văd ce-i cu Fight Club-ul. Să-i verific pe cei respinşi, 
chestii de-astea. Să caut noi talente. Avem şi în Seattle 
Proiectul Mutilare. 

Tyler îşi plimbă vârfurile degetelor de-a lungul umflăturii 
de deasupra sprâncenelor mele. 

— Proiectul Mutilare există în Los Angeles şi Detroit, un 
ditamai Proiect Mutilare se desfăşoară în Washington, D.C., 
altul în New York. Şi nici nu-ţi poţi închipui ce Proiect Mutilare 
avem în Chicago. 

—Nu-mi vine să cred că ţi-ai încălcat promisiunea. Prima 
regulă e să nu vorbeşti despre Fight Club, spune Tyler. 

Săptămâna trecută se afla la Seattle, când un barman cu 
un guler cervical i-a spus că poliţia plănuia să-nchidă Fight 
Club-urile. Comisarul însuşi dorea în mod special treaba asta. 

— Numai că, spune Tyler, avem poliţişti care vin la Fight 
Club şi cărora chiar le place. Avem reporteri, jurişti şi avocaţi, 
aşa că ştim totul înainte să se-ntâmple. 

Urma să ni se închidă şandramaua. 

—Cel puţin în Seattle, zice Tyler. 

Il întreb pe Tyler ce făcuse în privinţa asta. 

—Ce am făcut noi în privinţa asta, zice Tyler. 

Am convocat Comitetul pentru Atacuri. 

—Nu mai e vorba de tine şi de mine, zice Tyler şi mă 
ciupeşte de vârful nasului. Cred că te-ai prins de treaba asta. 

Amândoi folosim acelaşi trup, dar nu în acelaşi timp. 

— Le-am dat o temă pentru acasă mai specială, zice Tyler. 
Le-am spus: „„Aduceţi-mi testiculele aburite ale onorabilului 
Cutare, comisar al Poliţiei din Seattle". 

Nu visez. 

—Ba da, spune Tyler, visezi. 


Am strâns o echipă de paisprezece maimuțe spaţiale, 
dintre care cinci erau poliţişti, şi am împânzit parcul în care 
onorabilul ieşea noaptea să-şi plimbe câinele. 

—Nu-ţi fie frică, zice Tyler, câinele e okay. 

Atacul a durat cu trei minute mai puţin decât cea mai 
rapidă acţiune a noastră. Ne gândiserăm la douăsprezece 
minute. Cea mai rapidă acţiune a noastră a durat nouă minute. 

Cinci maimuțe spaţiale îl ţineau la pământ. 

Tyler îmi spune chestiile astea, dar, într-un fel sau altul, eu 
ştiu deja totul. 

Trei maimuțe spaţiale ţineau de şase. 

O maimuţă spaţială avea cârpa cu eter. 

O maimuţă spaţială i-a dat jos stimabilului pantalonii de 
trening. 

Câinele e un spaniel şi nu face altceva decât să latre şi iar 
să latre. 

Să latre şi iar să latre. 

Să latre şi iar să latre. 

O maimuţă spaţială a înfăşurat garoul strâns, de trei ori, 
deasupra scrotului stimabilului. 

— O maimuţă spaţială s-a postat între picioarele lui cu un 
cuţit, şopteşte Tyler, cu mutra lui spartă, lângă urechea mea. 
lar eu şoptesc în multstimata ureche a comisarului că ar face 
bine să oprească interzicerea Fight Club-ului sau vom spune 
lumii întregi că stimabilul şi onorabilul nu mai are coaie. 

—Cit de departe crezi că o să mai ajungi, onorabile? 
şopteşte Tyler. 

Garoul îl face să nu mai simtă nimic acolo jos. 

—Cât de departe crezi că o să mai ajungi în politică dacă 
alegătorii or să afle că nu mai ai boaşe? 

Onorabilul nu mai simte absolut nimic. 

Băi, nene, are coaiele reci ca gheaţa. 

Dacă un singur Fight Club se va închide, o să trimitem 
boaşele în est şi în vest. Unul la New York Times, iar celălalt la 
LosAngeles Times. Câte unul la fiecare. În genul unui 
comunicat de presă. 

Maimuţa spaţială i-a luat cârpa cu eter de pe gură şi 
comisarul a zis, nu. lar Tyler a zis: 

—N-avem nimic de pierdut, cu excepţia Fight Club-ului. 

Comisarul avea totul de pierdut. 


Nu ne mai rămăsese decât căcatul şi gunoiul lumii. 

Tyler a dat din cap către maimuța spaţială care ţinea 
cuțitul între picioarele comisarului. 

-—la închipuie-ţi cum ar fi să-ţi bată vântul în prohab 
pentru tot restul vieţii, zice Tyler. 

Comisarul a spus, nu. 

Şi nu. 

Opreşte-te. 

Te rog. 

Ah. 

Doamne. 

Ajută-mă. 

Ajutor. 

Nu. 

Doamne. 

Opreşte-i. 

Şi maimuța spaţială strecoară cuțitul între picioarele 
comisarului şi taie garoul. 

Şase minute cu totul şi eram gata. 

— Ține minte, zice Tyler. Oamenii pe care încerci să-i 
striveşti sunt cei de care depinzi. Noi suntem cei care-ţi spălăm 
rufele, îţi gătim mâncarea şi-ţi servim cina. Noi îţi facem patul. 
Noi te păzim când dormi. Noi conducem ambulanţele. Noi îţi 
direcţionăm apelurile telefonice. Suntem bucătari, şoferi de 
taxi şi ştim totul despre tine. Noi îţi procesăm poliţele de 
asigurări şi plăţile cu cârdul de credit. Îţi controlăm viaţa. 

— Suntem copiii mijlocii ai istoriei, educați de televizor să 
credem că într-o zi o să ajungem milionari, staruri de cinema şi 
vedete rock, dar asta n-o să se-ntâmple. Şi tocmai învăţăm 
chestia asta, spune Tyler. Aşa că nu te pune cu noi. 

Maimuţa spaţială a apăsat cârpa cu eter pe hohotele 
comisarului şi i-a luat maul. 

O altă echipă l-a îmbrăcat şi l-a dus acasă, cu câine cu tot. 
După asta, depindea numai de el să păstreze secretul. Iar noi 
nu ne mai aşteptam să se interzică Fight Club-ul. 

Stimabilul şi onorabilul a ajuns acasă speriat, dar intact. 

— De fiecare dată când ne facem câte o temă de-asta, 
spune Tyler, tipii ăştia din Fight Club care nu au nimic de 
pierdut sunt un pic mai implicaţi în Proiectul Mutilare. 

Ingenuncheat lângă patul meu, Tyler zice: 


— Închide ochii şi dă-mi mâna. 

Închid ochii şi Tyler îmi apucă mâna. Simt buzele lui Tyler 
pe cicatricea sărutului său. 

— "Ţi-am spus că dacă mă vorbeşti pe la spate, n-o să mă 
mai vezi în veci, zice Tyler. Nu suntem doi indivizi separați. Pe 
scurt, când tu eşti treaz, eşti stăpân pe tine şi poţi să-ţi spui 
cum vrei, dar în secunda în care ai adormit, eu preiau controlul 
şi tu devii Tyler Durden. 

Dar ne-am bătut, zic. În noaptea în care am inventat Fight 
Club-ul. 

—Nu te-ai bătut propriu-zis cu mine, spune Tyler. Aşa ţi-ai 
zis tu. Te băteai cu tot ceea ce urăşti în viaţă. 

Dar te văd. 

—Eşti adormit. 

Dar ai o casă închiriată. Ai o slujbă. Două slujbe. 

—Cere-ţi cecurile anulate de la bancă, spune Tyler. Am 
închiriat casa pe numele tău. O să vezi că scrisul de pe cecurile 
cu care ai închiriat casa e acelaşi cu cel de pe biletele pe care 
mi le-ai dactilografiat. 

Tyler îmi cheltuie banii. Nu-i de mirare că tot timpul îmi 
depăşesc creditul. 

— Iar slujbele... păi ia gândeşte-te de ce eşti aşa de obosit. 
Frate, nu-i din cauza insomniei. Imediat ce adormi, preiau 
controlul şi mă duc la muncă, la Fight Club sau în altă parte. Ai 
noroc că nu mi-am luat o slujbă de dresor de şerpi. 

Dar Marla, îl întreb? 

—Marla te iubeşte. 

Marla te iubeşte. _ 

— Marla nu ştie care-i diferenţa dintre mine şi tine. In 
noaptea în care v-aţi întâlnit, i-ai dat un nume fals. Niciodată 
nu ţi-ai dat numele adevărat la un grup de sprijin, mincinos de 
căcat ce eşti. De când i-am salvat viaţa, Marla crede că numele 
tău e Tyler Durden. 

Şi acum, că am aflat cum stă treaba cu Tyler, o să dispară 
pur şi simplu? 

— Nu, răspunde Tyler, continuând să mă ţină de mână. Eu 
nici n-aş fi existat dacă nai fi vrut. O să-mi duc mai departe 
viaţa cât tu o să dormi, dar dacă te pui cu mine, dacă noaptea o 
să te legi de pat cu lanţuri sau o să iei doze mari de somnifere, 
o să fim duşmani. Şi o să ai de-a face cu mine. 


Ah, totul e un căcat. Un vis. Tyler e o proiecţie. O 
tulburare disociativă de personalitate. O pierdere patologică a 
identităţii. Tyler Durden e o halucinație de-a mea. 

—O pulă, spune Tyler. Poate că tu eşti halucinaţia mea 
schizofrenică. 

Eu am fost aici primul. 

—Daa, daa, daa, zice Tyler, stai să vedem cine o să fie aici 
ultimul. 

Asta nu se-ntâmplă cu-adevărat. Ăsta e un vis şi o să mă 
trezesc. 

—Păi atunci trezeşte-te. 

Şi atunci sună telefonul, iar Tyler a dispărut. 

Soarele pătrunde printre draperii. 

E apelul meu de deşteptare de la ora 7 dimineaţa şi, când 
ridic receptorul, nu e nimeni pe fir. 


23 


Pe repede-nainte, iau avionul spre casă, spre Marla şi 
Compania de Săpun din Paper Street. 

Totul continuă să se dezintegreze. 

Ajuns acasă, mi-e prea frică să mă uit în frigider. 
Imaginaţi-vă zeci de punguliţe de plastic pentru sandvişuri cu 
etichete pe care scrie Las Vegas, Chicago şi Milwaukee, adică 
oraşele unde Tyler a trebuit să-şi pună în practică amenințările 
pentru a proteja filialele Fight Club-ului. În fiecare pungă se 
găseşte o pereche de resturi năclăite, îngheţate bocnă, în colţul 
bucătăriei, o maimuţă spaţială stă pe vine pe linoleumul crăpat, 
studiindu-se într-o oglinjoară. 

— Sunt căcatul cântător, căcatul dansator al acestei lumi, 
spune maimuța spaţială oglinzii. Sunt deşeul toxic al unui 
product derivat al creaţiei divine. 

Alte maimute spaţiale dau târcoale prin grădină, culegând 
lucruri, omorând lucruri. 

Cu o mână pe uşa congelatorului, inspir adânc şi încerc să 
găsesc centrul entității mele spirituale iluminate. 

Stropi de rouă pe roze Vesele animale Disney Mă fac să mă 
doară organul. 

Tocmai crăpasem uşa congelatorului vreo doi centimetri, 
când Marla se iţeşte peste umărul meu şi zice: 

—Ce-avem la cină? 

Maimuţa spaţială se priveşte în oglinjoară cum stă pe vine. 


—Sunt căcatul şi gunoiul uman contagios al creaţiei. 

Cercul se-nchide. 

Cu aproape o lună în urmă, mi-era frică s-o las pe Marla să 
se uite în frigider. Acum mi-e frică mie să mă uit în frigider. 

Ah, Doamne. Tyler. 

Marla mă iubeşte. Marla nu ştie care-i diferenţa. 

—Mă bucur că te-ai întors, îmi spune Marla. Trebuie să 
stăm de vorbă. 

Ah, da, zic. Trebuie să stăm de vorbă. 

Nu mă pot hotărî să deschid frigiderul. 

Sunt Vintrele Contractate ale lui Joe. 

Să nu te-atingi de absolut nimic din congelator, îi spun 
Marlei. Nici măcar să nu-l deschizi. Dacă găseşti vreo chestie în 
el, nu o mânca şi nici nu o da vreunei pisici sau altcuiva. 

Maimuţa spaţială cu oglinjoara în mână se zgâiește la noi, 
aşa că îi spun Marlei că trebuie să ne cărăm. Trebuie să 
mergem în altă parte ca să putem vorbi. 

Pe treptele care coboară în beci, o maimuţă spaţială îi 
citeşte altei maimuțe spaţiale. 

— Trei moduri în care poţi fabrica napalm. Unu, amesteci 
în mod egal benzină şi concentrat de portocale îngheţat, citeşte 
maimuța spaţială din pivniţă. Doi, amesteci în mod egal benzină 
şi cola light. Trei, dizolvi rahat de pisică în benzină până când 
amestecul se îngroaşă. 

Transportul în comun ne duce, pe Marla şi pe mine, de la 
Compania de Săpun din Paper Street într-un separeu la 
fereastră de la Planet Denny's, restaurantul în formă de planetă 
portocalie. 

Discutasem cu Tyler despre chestia asta: de vreme ce 
Anglia făcuse atâtea explorări, înființase colonii şi cartografiase 
la greu, majoritatea locurilor geografice poartă un soi de nume 
englezeşti la mâna a doua. Englezii trebuiau să dea nume la 
orice. Sau la aproape orice. 

Cum ar fi Irlanda. 

New London, Australia. 

New London, India. 

New London, Idaho. 

New York, New York. 

Pe repede-nainte, spre viitor. 


Astfel, când explorarea spaţiului cosmic va lua avânt, cele 
care vor descoperi toate noile planete şi le vor cartografia vor fi 
megacorporaţiile. 

Sfera Stelară IBM. 

Galaxia Philip Morris. 

Planeta Denny's. 

Fiecare planetă va prelua identitatea corporatistă a celui 
care o va viola primul. 

Lumea Budweiser. 

Chelnerul nostru are pe frunte o umflătură mare cât un ou 
de gâscă şi stă drepţi, cu călcâiele lipite. 

—Domnule! face chelnerul nostru. Doriţi să comandaţi? 
Domnule! spune. Orice comandati, e pe gratis. Domnule! 

Parcă simt deja mirosul de urină în supa tuturor. 

Două cafele, te rog. 

—De ce ne dă mâncare pe gratis? întreabă Marla. 

Chelnerul crede că sunt Tyler Durden, îi zic. 

În cazul ăsta, Marla comandă moluşte prăjite şi supă- 
cremă de moluşte, platou de peşte, pui fript, un cartof copt cu 
tot ce-i trebuie şi o plăcintă cu glazură de ciocolată. 

Prin deschizătura ghişeului care dă în bucătărie, trei 
bucătari, dintre care unul cu copci pe buza superioară, se uită 
la Marla şi la mine şi şopâcăiesc, cu capetele lor pline de 
cucuie unul lângă altul. Dă-ne, te rog, mâncare curată, îi spun 
chelnerului. Te rog să nu ne pui cine ştie ce porcării în 
mâncare. 

—În cazul acesta, domnule, spune chelnerul nostru, îmi 
permiteţi s-o sfătuiesc pe doamna să nu mănânce supa de 
moluşte. 

Mulţumesc. Fără supă de moluşte. Marla mă priveşte lung, 
iar eu îi zic, ai încredere în mine. 

Chelnerul se răsuceşte pe călcâie şi duce comanda noastră 
în bucătărie. 

Prin deschizătura ghişeului care dă în bucătărie, cei trei 
chelneri îmi arată degetul mare, felicitându-mă pentru alegerea 
făcută. 

— Da' ştiu că ai ceva avantaje când te cheamă Tyler 
Durden, spune Marla. 

Începând din clipa asta, îi zic Marlei, trebuie să mă 
urmărească peste tot în fiecare noapte şi să noteze locurile în 


care mă duc. Cu cine mă întâlnesc. Dacă nu cumva castrez 
vreun mahăr. Amănunte de-astea. Îmi scot portofelul şi-i arăt 
Măriei permisul de conducere cu numele meu adevărat. 

Care nu e Tyler Durden. 

— Dar toată lumea ştie că eşti Tyler Durden, spune Marla. 

Toată lumea, în afară de mine. 

Nimeni dintre cei de la serviciu nu-mi spune Tyler Durden. 
Şeful meu îmi spune pe numele meu real. 

Părinţii mei ştiu cine sunt cu-adevărat. 

— Păi şi-atunci de ce pentru unii eşti Tyler Durden şi 
pentru alţii nu? întreabă Marla. Când l-am cunoscut pe Tyler 
Durden, dormeam. 

Eram obosit, înnebunit şi hărțuit şi, de fiecare dată când 
mă suiam într-un avion, îmi doream ca avionul să se 
prăbuşească. Îi invidiam pe cei care mureau de cancer. Îmi 
uram viaţa. Eram obosit şi plictisit de slujba şi de mobila mea şi 
nu întrezăream nici o modalitate de a schimba toate astea. Ci 
doar să le pun capăt. 

Mă simţeam prins în cursă. 

Eram prea desăvârșit. 

Prea perfect. 

Voiam să găsesc o cale de ieşire din viaţa mea prăpădită. 
Rolul untului de o porţie şi al scaunelor de avion înghesuite. 

Mobila suedeză. 

Arta inteligentă. 

Mi-am luat un concediu. Am adormit pe plajă şi când m-am 
trezit, l-am văzut pe Tyler Durden în pielea goală, transpirat, 
plin de nisip, cu părul ud atârnându-i în şuviţe pe faţă. 

Tyler scotea din valuri buşteni aduşi de curenţi, apoi îi 
trăgea pe plajă. 

Tyler crease umbra unei mâini gigantice şi acum stătea în 
palma unei perfecţiuni pe care o crease el însuşi. 

Nu te poţi aştepta la mai mult de un moment de 
perfecţiune. 

Poate că de fapt nici nu mă trezisem pe plaja aia. 

Poate că toate astea începuseră când m-am pişat pe piatra 
de la Blarney. 

Când adorm, nu dorm cu-adevărat. 


La celelalte mese din Planet Dennys, număr unu, doi, trei, 
patru, cinci tipi cu pomeţii învineţiţi sau nasuri rupte şi care-mi 
zâmbesc. 

—Nu, zice Marla, nu dormi. 

Tyler Durden e o personalitate separată, pe care eu am 
creat-o şi care acum ameninţă să preia controlul asupra vieţii 
mele reale. 

— Ca mama lui Tony Perkins din Psycho, spune Marla. E 
aşa de mişto! Fiecare are micile lui ciudăţenii. O dată mi-am 
dat întâlnire cu un tip căruia tot nu-i ajungea cât body piercing 
îşi făcuse. 

Vreau să zic că adorm şi Tyler o rupe la fugă cu trupul meu 
şi cu faţa mea făcută zob ca să comită nu ştiu ce delict. A doua 
zi de dimineaţă mă trezesc rupt de oboseală şi bătut măr şi bag 
mâna-n foc că n-am închis un ochi. În următoarea noapte mă 
culc mai devreme, în noaptea aia Tyler e la comandă un pic mai 
mult. 

În fiecare noapte când mă culc, din ce în ce mai devreme, 
Tyler e la comandă din ce în ce mai mult. 

— Dar tu eşti Tyler, zice Marla. 

Nu. 

Nu, nu sunt. 

Iubesc tot ce ţine de Tyler Durden. Curajul şi inteligenţa 
sa. Sângele său rece. Tyler e simpatic, fermecător, puternic şi 
independent, iar bărbaţii îl respectă şi aşteaptă de la el să 
schimbe lumea în care ei trăiesc. Tyler e capabil şi liber, iar eu 
nu sunt. 

Nu sunt Tyler Durden. 

—Ba da, eşti Tyler, zice Marla. 

Tyler şi cu mine împărţim acelaşi trup şi până acum n-am 
ştiut chestia asta. Ori de câte ori Tyler făcea sex cu Marla, eu 
dormeam. Tyler bântuia încolo şi-ncoace şi vorbea, în timp ce 
eu credeam că dorm. 

Toţi cei din Fight Club şi din Proiectul Mutilare mă cunosc 
drept Tyler Durden. 

Şi dacă în fiecare noapte o să mă culc din ce în ce mai 
devreme şi în fiecare dimineaţă o să dorm din ce în ce mai 
mult, până la urmă o să mor. 

O să mă culc şi n-o să mă mai trezesc niciodată. 


— Ca animalele din locul ăla numit Controlul Animalelor, 
zice Marla. 

Valea Câinilor. Unde chiar dacă nu te omoară, în cazul în 
care cineva te iubeşte îndeajuns cât să te ia acasă, tot te 
castrează. 

N-o să mă mai trezesc niciodată, iar Tyler o să preia 
controlul. 

r Chelnerul aduce cafeaua, îşi pocneşte călcâiele şi se cară. 
Imi miros cafeaua. Miroase a cafea. 

—lIn fine, zice Marla, chiar dacă aş crede toate astea, ce 
vrei de la mine? 

Pentru ca Tyler să nu preia complet controlul, am nevoie 
de Marla ca să mă ţină treaz. 

Tot timpul. 

Cercul se-nchide. 

In noaptea în care Tyler i-a salvat viaţa, Marla l-a rugat s-o 
ţină trează toată noaptea, în secunda în care o să adorm, Tyler 
o să preia controlul şi o să se-ntâmple ceva îngrozitor. 

Iar dacă o să adorm, Marla trebuie să nu-l piardă din ochi 
pe Tyler. Unde se duce. Ce face. Poate că astfel, în timpul zilei, 
o să pot face pe dracu-n patru să remediez stricăciunile. 


24 


Îl cheamă Robert Paulson şi are patruzeci şi opt de ani. Îl 
cheamă Robert Paulson şi Robert Paulson o să aibă patruzeci şi 
opt de ani în veci. 

Pe o axă a timpului îndeajuns de lungă, rata de 
supravieţuire a fiecăruia scade până la zero. 

Bob Barosanu'. 

Babanu'. Matahala avea o temă de tip îngheaţă-şi-dă- 
gaură. Aşa intrase Tyler în apartamentul meu ca să-l arunce-n 
aer cu dinamită artizanală. lei un spray cu lichid refrigerent, R- 
12, dacă mai poţi să găseşti aşa ceva acum, cu gaura din stratul 
de ozon şi toate alea, sau R-134a, şi pulverizezi în butucul yalei 
până când mecanismul îngheaţă. 

Când ai o temă de tipul îngheaţă-şi-dă-gaură, pulverizezi 
lichidul refrigerent în încuietoarea unui telefon public, a unui 
contor dintr-o parcare sau a unei cutii cu ziare. Apoi iei un 
ciocan şi o daltă şi sfărâmi cilindrul îngheţat. 

Când ai o temă de tip dă-gaură-şi-umple, dai găuri cu 
bormaşina în telefoanele publice sau în bancomate, apoi 


înşurubezi un ştuţ în gaură şi, cu ajutorul unei pompe de 
lubrifiant, umpli bancomatele şi telefoanele publice cu vaselină, 
puding de vanilie sau ciment plastic. 

Nu-i vorba că Proiectul Mutilare ne impunea să furăm 
găleți de fise. Compania de Săpun din Paper Street avea un 
munte de comenzi de onorat. Să ferească Dumnezeu când 
veneau sărbătorile! Temele pentru acasă erau menite doar să-ţi 
sporească stăpânirea de sine. Ai nevoie de inventivitate. 
Investeşte în Proiectul Mutilare. 

În loc de daltă, poţi să foloseşti o bormaşină ca să spargi 
cilindrul. E la fel de bună şi mult mai silenţioasă. 

Bob Barosanu' avea în buzunar o bormaşină cu baterii, iar 
poliţiştii au confundat-o cu o armă şi l-au împuşcat. 

Nimic nu-l lega pe Bob Barosanu' de Proiectul Mutilare, de 
Fight Club sau de afacerea cu săpun. 

În portofel are o fotografie în care, la prima vedere, pare 
gol, uriaş, pozând la un concurs. E un mod de viaţă tâmpit, 
zicea Bob. Luminile te orbesc şi sistemul de sonorizare care 
intră în microfonie te asurzeşte, până când arbitrul îţi 
comandă, întinde cvadricepsul drept, flexează şi rămâi aşa. 

Ţine mâinile la vedere. 

Întinde braţul stâng, flexează bicepsul şi rămâi aşa. 

Nici o mişcare. 

Aruncă arma. 

E mai tare decât viaţa adevărată. 

Pe mână avea cicatricea sărutului meu. A sărutului lui 
Tyler. Bob Barosanu' îşi răsese părul lui plin de spumă fixativă 
şi-şi arsese amprentele cu leşie. Era mai bine să fii rănit decât 
să te laşi arestat pentru că, dacă te laşi arestat, ieşi din 
Proiectul Mutilare şi adio teme pentru acasă. 

Pentru o clipă, Robert Paulson a fost centrul cald în jurul 
căruia s-a adunat viaţa lumii, iar în clipa următoare Robert 
Paulson n-a mai fost decât un obiect. După ce poliţiştii au tras - 
miracolul extraordinar al morţii. 

În seara asta, în fiecare Fight Club, liderul filialei dă ocol 
prin întunericul din jurul mulţimii de bărbaţi care se uită unii în 
ochii celorlalţi peste centrul gol al subsolului unde se ţine Fight 
Club-ul şi ţipă: 

—Îl cheamă Robert Paulson. 

Iar mulţimea ţipă: 


— Îl cheamă Robert Paulson. 

Liderul ţipă: 

—Are patruzeci şi opt de ani. 

Iar mulţimea ţipă: 

—Are patruzeci şi opt de ani. 

Are patruzeci şi opt de ani şi făcea parte din Fight Club. 

Are patruzeci şi opt de ani şi făcea parte din Proiectul 
Mutilare. 

Numai prin moarte căpătăm propriile noastre nume, de 
vreme ce numai prin moarte încetăm să mai facem vreun efort. 
Prin moarte devenim eroi. 

Iar mulţimea ţipă: 

— Robert Paulson. 

Iar mulţimea ţipă: 

— Robert Paulson. 

Iar mulţimea ţipă: 

— Robert Paulson. 

În noaptea asta mă duc să închid Fight Club-ul. Stau în 
lumina singurului bec din centrul încăperii şi clubul mă- 
ntâmpină cu urale. Pentru toţi cei de-aici, sunt Tyler Durden. 
Inteligent. Puternic. Curajos. Ridic mâinile, cerând să se facă 
linişte, şi propun, ce-ar fi să ne vedem de treabă în noaptea 
asta. În noaptea asta duceţi-vă acasă şi uitaţi de Fight Club. 

Cred că Fight Club-ul şi-a atins scopul, nu? 

Proiectul Mutilare e anulat. 

Am auzit că e un meci de fotbal mişto la televizor... 

O sută de oameni stau şi se holbează la mine. 

Un om a murit, zic. Jocul s-a terminat. Gata cu gluma. 

Atunci, din bezna care înconjoară mulţimea, se aude vocea 
anonimă a liderului filialei: 

—Prima regulă a Fight Club-ului e să nu vorbeşti despre 
Fight Club. 

Duceţi-vă acasă! ţip. 

—A doua regulă a Fight Club-ului e să nu vorbeşti despre 
Fight Club. 

Fight Club-ul e anulat! Proiectul Mutilare e anulat! 

—A treia regulă a Fight Club-ului e doar doi tipi la o 
bătaie. 

Sunt Tyler Durden, tip. Şi vă ordon să plecaţi! 


Şi nimeni nu se uită la mine. Toţi se privesc ţintă peste 
centrul încăperii. 

Vocea liderului filialei dă ocol camerei. Doi oameni la o 
bătaie. Fără cămăşi. Fără pantofi. 

Bătaia durează atât cât e nevoie. 

Închipuiţi-vă că toate astea se petrec în o sută de oraşe, în 
cinci-şase limbi. 

Regulile se termină şi eu stau tot în centrul luminii. 

—Cei care v-aţi înscris pentru prima bătaie, ocupaţi-vă 
locurile, ţipă vocea din întuneric. Eliberaţi centrul clubului. 

Nu mă mişc. 

—Eliberaţi centrul clubului! 

Nu mă mişc. 

Singura lumină se reflectă în o sută de perechi de ochi, toţi 
aţintiţi asupra mea, așteptând. Încerc să-l văd pe fiecare tip aşa 
cum l-ar vedea Tyler. Alege-i pe cei mai buni luptători pentru 
Proiectul Mutilare. Pe care dintre ei i-ar invita Tyler să 
muncească la Compania de Săpun din Paper Street? 

—Eliberaţi centrul clubului. 

Asta e procedura stabilită la Fight Club. După trei 
avertizări ale liderului filialei, voi fi aruncat afară din club. 

Dar eu sunt Tyler Durden. Eu am inventat Fight Club-ul. 
Fight Club-ul e-al meu. Eu am scris regulile astea. Nici unul 
dintre voi n-ar fi aici dacă n-aş fi fost eu. Şi eu vă spun că totul 
încetează acum! 

—Pregătiţi-vă să evacuaţi un membru al clubului în trei, 
doi, unu. 

Cercul de bărbaţi se prăbuşeşte peste mine şi două sute de 
braţe înşfacă fiecare centimetru din braţele şi picioarele mele 
şi mă ridică înspre lumină. 

Pregăteşte-te să evacuezi sufletul în cinci, patru, trei, doi, 
unu. 

Şi sunt trecut din mână-n mână, peste capetele tuturor, fac 
surfing peste mulţime, îndreptându-mă spre uşă. Plutesc. Zbor. 

Fight Club-ul e-al meu, ţip. Proiectul Mutilare a fost ideea 
mea. Nu puteţi să mă aruncaţi afară. Eu comand aici. Duceţi-vă 
acasă. 

Vocea liderului filialei ţipă: 

—Cei care v-aţi înscris pentru prima bătaie, vă rog, 
ocupaţi-vă locurile în centru. Acum! 


Nu plec. Nu renunţ. Pot să trec peste chestia asta. Eu 
comand aici. 

—Evacuaţi un membru al clubului, acum! 

Evacuează sufletul, acum! 

Şi zbor încet prin uşă, în noaptea înstelată şi rece, şi 
aterizez pe cimentul parcării. Mâinile se retrag, o uşă se-nchide 
în spatele meu şi se trage zăvorul. În o sută de oraşe, Fight 
Club-ul continuă fără mine. 

25 


Ani de zile n-am vrut altceva decât să dorm. Felul acela în 
care aluneci în somn, te laşi pradă somnului, te cufunzi în 
somn. Acum ultimul lucru pe care-l doresc e să adorm. Sunt 
împreună cu Marla în camera 8G de la Hotelul Regent. Cu toţi 
bătrânii şi drogaţii ăia închişi în cămăruţele lor, disperarea mea 
constantă pare întrucâtva normală şi previzibilă. 

— Uite, spune Marla, stând turceşte pe pat şi scoțând şase 
pastile energizante din folia lor de plastic. Am ieşit cu un tip 
care avea nişte coşmaruri îngrozitoare. Nici lui nu-i plăcea să 
doarmă. 

Ce s-a-ntâmplat cu tipul cu care se-ntâlnea? 

—Ah, a murit. Atac de cord. Supradoză. Mult prea multe 
amfetamine, spune Marla. N-avea decât nouăsprezece ani. 

Mersi că mi-ai zis. 

Când am intrat în hotel, am văzut că tipul de la recepţie 
avea jumătate din păr smuls de la rădăcină. Scalpul lui jupuit şi 
plin de cruste ne-a salutat. Când tipul de la recepţie mi-a zis 
domnule, pensionarii care se uitau la televizorul din hol s-au 
răsucit cu toţii în scaune ca să se uite la mine. 

—Bună seara, domnule. 

Parcă-l văd sunând la vreunul dintre sediile centrale ale 
Proiectului Mutilare şi dând raportul pe unde mă-nvârtesc. Toţi 
au pe perete o hartă a oraşului şi-mi marchează mişcările cu 
piuneze. Mă simt supravegheat ca o gâscă migratoare din Wild 
Kingdom”. 

Toți mă spionează, toți mă urmăresc. 

— Poţi să le iei pe toate şase fără să-ţi facă rău la stomac, 
zice Marla, dar numai dacă ţi le bagi în cur. 

Ah, ce drăguţ. 

— Zău, nu-i vrăjeală, spune Marla. Mai târziu putem să 
luăm ceva mai puternic. Nişte droguri adevărate: cruciuliţe, 


lebede negre sau crocodili. N-am de gând să-mi bag pastilele 
astea în cur. 

—Atunci nu lua mai mult de două. 

Unde mergem? 

—La bowling. E deschis toată noaptea şi o să te ţină treaz. 

Oriunde mă duc, zic, tipii de pe stradă cred că sunt Tyler 
Durden. 

—De-aia ne-a lăsat şoferul de autobuz să mergem pe 
gratis? 

Da. Şi de-aia cei doi tipi din autobuz ne-au oferit locurile. 

—Deci, ce-ai de gând? 

Nu cred că-i destul să mă ascund. Trebuie să facem ceva 
să scăpăm de Tyler. 

— Am ieşit o dată cu un tip căruia îi plăcea să se-mbrace 
cu hainele mele, zice Marla. Să-mi poarte rochiile. Pălăriile cu 
voaletă. Te deghizăm şi aşa te-ai putea face pierdut. 

N-am de gând să mă travestesc şi nici să-mi bag pastile-n 
cur. 

—E din ce în ce mai nasol, zice Marla. Am ieşit o dată cu 
un tip care voia să mimez o scenă de lesbianism cu păpuşa lui 
gonflabilă. 

Parcă văd cum devin una dintre poveştile Marlei. 

Am ieşit o dată cu un tip care avea personalitate dublă. 

—Alt tip cu care am ieşit folosea un sistem din ăla de 
mărire a penisului. 

Cât e ceasul? o întreb. 

Patru dimineaţa. 

În trei ore va trebui să fiu la serviciu. 

— Ia-ţi pilulele, zice Marla. Cum toţi te cred Tyler Durden, 
probabil că or să ne lase să jucăm bowling pe gratis. Hei, 
înainte să scăpăm de Tyler, n-am putea să mergem la 
cumpărături? Să ne luăm o maşină mişto. Nişte haine. Nişte 
CD-uri. Asta-i partea bună a lucrurilor, să poţi lua marfă pe 
gratis. 

Marla. 

—Bine, las-o baltă. 


26 


Vorba aia veche, cum că întotdeauna îi omori pe cei pe 
care-i iubeşti, ei bine, e valabilă în ambele sensuri. 
Şi chiar e valabilă în ambele sensuri. 


În dimineaţa asta m-am dus la serviciu şi am văzut că 
poliţia pusese bariere între clădire şi parcare. În faţa uşilor de 
la intrare, poliţiştii luau declaraţii colegilor de la birou. Cu toţii 
se-nvârteau încolo şi-ncoace. 

Nici măcar nu m-am mai dat jos din autobuz. 

Sunt Transpiraţia Rece a lui Joe. 

Din autobuz, văd că ferestrele până-n tavan de la etajul al 
treilea al clădirii, în care se află biroul meu, sunt sparte şi 
înăuntru un pompier îmbrăcat într-un costum cauciucat galben, 
murdar, dă cu toporul într-un panou ars din tavan. Un birou 
fumegând se iţeşte prin fereastra spartă, împins de doi 
pompieri, apoi biroul se înclină, alunecă şi cade trei etaje, 
aterizând pe trotuar. Nu aud izbitura, ci mai degrabă o simt. 

Se sparge în bucăţi şi tot mai scoate fum. 

Sunt Golul din Stomacul lui Joe. 

E biroul meu. 

Ştiu că şeful meu e mort. 

Cele trei moduri în care poţi fabrica napalm. Ştiam că 
Tyler avea de gând să-l omoare pe şeful meu. Din clipa în care 
mâinile mele au mirosit a benzină, când am spus că vreau să 
demisionez, i-am dat undă verde. Eşti invitatul meu. 

Omoară-mi şeful. 

Ah, Tyler. 

Ştiu că a explodat un computer. 

Ştiu asta pentru că Tyler ştie asta. 

Nu vreau să ştiu aşa ceva, dar poţi să dai gaură cu un 
burghiu de bijutier în carcasa unui monitor. Toate maimuţele 
spaţiale o ştiu. Doar am dactilografiat biletele lui Tyler. Asta e 
noua versiune a becului-bombă - dai o gaură într-un bec şi-l 
umpli cu benzină. Astupi gaura cu ceară sau silicon, apoi 
înşurubezi becul într-o dulie şi aştepţi până când cineva intră în 
cameră şi apasă pe comutator. 

În tubul unui computer intră mult mai multă benzină decât 
într-un bec. 

În cazul unui tub cu raze catodice, CRT, ori îndepărtezi 
carcasa de plastic din jurul tubului, ceea ce-i destul de uşor, ori 
te foloseşti de găurile de aerisire de deasupra carcasei. 

Mai întâi trebuie să debranşezi monitorul de la sursa de 
curent şi de la computer. 

Asta e valabil şi-n cazul unui televizor. 


Trebuie să-nţelegi că dacă există o scânteie, fie ea şi de la 
electricitatea statică a unui covor, eşti mort. Ţipi şi arzi de viu 
şi mori. 

Un tub cu raze catodice poate avea o încărcătură de 
electricitate pasivă de trei sute de volţi, aşa că foloseşte o 
şurubelniţă zdravănă şi umblă mai întâi la condensatorul sursei 
de alimentare. Dacă în acest moment eşti deja mort, înseamnă 
că n-ai folosit o şurubelniţă izolată. 

În interiorul tubului cu raze catodice e vid, aşa că în clipa 
în care dai gaură, tubul va trage aer, va inhala puţin aer şi va 
scoate un şuierat. 

Lărgeşte gaura cu un burghiu mai mare, apoi cu unul şi 
mai mare, până când devine destul de largă cât să încapă gâtul 
unei pâlnii. După asta poţi să umpli tubul cu ce explozibil vrei. 
Napalmul făcut în casă e foarte bun. Benzină sau benzină 
amestecată cu concentrat de portocale îngheţat sau cu rahat de 
pisică. 

Un explozibil destul de simpatic se poate face din 
permanganat de potasiu amestecat cu zahăr pudră. Ideea e să 
amesteci un ingredient care arde foarte repede cu un al doilea, 
care asigură destul oxigen pentru ardere. Ăsta va arde rapid, 
apoi va exploda. 

Peroxid de bariu şi pudră de zinc. 

Azotat de amoniu şi pudră de aluminiu. 

La nouvelle cuisine a anarhiei. 

Azotat de bariu în sos de sulf şi cu garnitură de cărbune. 
Ăsta e praful de puşcă. 

Bon appetit. 

Umple monitorul unui computer cu chestia asta şi când 
cineva îi dă drumul, două-trei kile de praf de puşcă or să-i 
explodeze în faţă. 

Problema e că, într-un fel, îmi plăcea de şeful meu. 

Dacă eşti bărbat, creştin şi trăieşti în America, tatăl tău e 
propria ta reprezentare a lui Dumnezeu. Şi uneori ajungi să-ţi 
întâlneşti tatăl în cursul carierei. 

Numai că lui Tyler nu-i plăcea de şeful meu. 

Poliţia o să mă caute. Am fost ultima persoană care a ieşit 
din clădire vinerea trecută, noaptea. M-am trezit la birou, 
respiraţia mi se condensase pe suprafaţa biroului şi Tyler mi-a 
zis la telefon „Du-te afară. Avem o maşină". 


Avem un Cadillac. 

Mâinile mele încă miroseau a benzină. 

Ce ţi-ai dori să faci înainte să mori? m-a întrebat mecanicul 
de la Fight Club. 

Voiam să demisionez, i-am dat undă verde lui Tyler. Eşti 
invitatul meu. Omoară-mi şeful. 

De la biroul meu aruncat în aer, merg cu autobuzul până la 
rondul cu pietriş de la capătul liniei. Aici se termină terenurile 
parcelate pentru construcții, lăsând loc maidanelor şi 
câmpurilor arate. Şoferul îşi scoate pacheţelul cu mâncare şi 
termosul şi mă priveşte în oglinda retrovizoare. 

Incerc să mă gândesc unde m-aş putea duce ca să nu mă 
găsească gaborii. Din spatele autobuzului, văd cam vreo 
douăzeci de bărbaţi care stau între mine şi şofer. Număr 
douăzeci de cefe. 

Douăzeci de capete rase. 

Şoferul se roteşte în scaun şi mi se adresează: 

—Domnule Durden, admir foarte tare ceea ce faceţi. 

Nu l-am văzut în viaţa mea. 

—Vă rog să mă iertaţi pentru chestia asta, spune şoferul. 
Comitetul zice că a fost chiar ideea dumneavoastră, domnule. 

Capetele rase se întorc spre mine unul câte unul. Apoi se 
ridică unul după altul. Unul are o cârpă în mână şi simt miros 
de eter. Cel care stă cel mai aproape are un cuţit de vânătoare. 
Cel cu cuțitul e mecanicul de la Fight Club. 

—Sunteţi un bărbat adevărat, zice şoferul, dacă v-aţi 
desemnat chiar dumneavoastră drept temă pentru acasă. 

—Ciocu' mic, îi spune mecanicul şoferului. Ăla care ţine de 
şase nu-i dă cu gura! 

Ştii că una dintre maimuţele spaţiale are un garou cu care 
o să-ţi înfăşoare boaşele. Se adună cu toţii în faţa autobuzului. 

— Ştiţi care-i şmenu', domnule Durden. Dumneavoastră 
înşivă aţi spus-o. Aţi zis că dacă vreodată cineva încearcă să- 
nchidă Fight Club-ul, chiar şi dacă-i vorba de dumneavoastră, 
atunci trebuie să-l strângem de coaie. 

Gonade. 

Bijuterii. 

Testicule. 

Huevos. 


Imaginează-ţi cea mai bună parte din tine congelată într-o 
pungă pentru sandvişuri la Compania de Săpun din Paper 
Street. 

—Ştiţi că n-are nici un rost să vă luptaţi cu noi, spune 
mecanicul. 

Şoferul îşi mestecă sandvişul şi ne priveşte în oglinda 
retrovizoare. 

O sirenă de poliţie se apropie urlând. Un tractor pârâie pe 
un câmp din depărtare. Păsări. Un geam din spatele 
autobuzului e întredeschis. Nori. Pe marginile rondului cu 
pietriş cresc bălării. Albine sau muşte bâzâie în jurul bălăriilor. 

— Am venit să luăm o mică garanţie, spune mecanicul de 
la Fight Club. De data asta nu mai e o ameninţare, domnule 
Durden. De data asta trebuie să le tăiem. 

—Gaborii, face şoferul. 

Sirenele ajung undeva în faţa autobuzului. 

Acum cu cine trebuie să mă lupt? 

O maşină de poliţie opreşte lângă autobuz, luminile 
albastre şi roşii ale girofarului fulgeră prin parbriz şi cineva de- 
afară strigă: 

—Staţi pe loc! 

Sunt salvat. 

Oarecum. 

Pot să le spun poliţiştilor totul despre Tyler. O să le spun 
totul despre Fight Club şi poate o să intru la bulău şi-atunci 
Proiectul Mutilare o să fie problema lor şi n-o să mă mai 
chiorăsc la un cuţit. 

Gaborii urcă scările autobuzului şi primul gabor zice: 

—L-aţi tăiat? 

Al doilea gabor zice: 

—Grăbiţi-vă, avem un mandat de arestare pe numele lui. 

Apoi îşi scoate cascheta şi-mi spune: 

—N-am nimic personal cu dumneavoastră, domnule 
Durden. Mă bucur că, în sfârşit, vă cunosc. 

Faceţi o mare greşeală, zic. 

—Ne-aţi spus că s-ar putea să ziceţi chestia asta, mă 
anunţă mecanicul. 

Nu sunt Tyler Durden. 

— Ne-aţi spus că o să ziceţi şi chestia asta. 


Schimb regulile. Puteţi să continuaţi Fight Club-ul, dar n-o 
să mai castrăm pe nimeni, niciodată. 

—Da, da, da, zice mecanicul. 

Aproape că a ajuns în spatele autobuzului şi-şi ţine cuțitul 
în faţă. 

—Aţi spus că sigur o să ziceţi chestia asta. 

Okay, atunci sunt Tyler Durden. Eu sunt. Sunt Tyler 
Durden şi eu stabilesc regulile şi-ţi spun să laşi jos cuțitul. 

—Care-i cel mai bun timp al nostru pentru o chestie de- 
asta, taie-şi-fugi? aruncă mecanicul peste umăr. 

—Patru minute, strigă unul. 

—Cronometrează cineva? ţipă mecanicul. 

Ambii gabori s-au urcat în autobuz şi unul din ei se uită la 
ceas şi zice: 

—Stai o ţâră. Aşteaptă ca secundarul să ajungă la doişpe. 

—Nouă, spune gaborul. 

—Opt. 

— Şapte. 

Mă arunc spre geamul deschis. 

Ating cu stomacul rama subţire de metal a geamului şi în 
spatele meu mecanicul de la Fight Club ţipă: 

—Domnule Durden! O să stricaţi timpul! 

Atârnat pe jumătate în afară, mă apuc cu mâinile de 
marginea roții din spate şi mă trag în afară. Cineva mă înşfacă 
de picioare şi mă trage înapoi. Ţip către micul tractor din 
depărtare „Hei!" Şi iar „Hei!" Faţa mi s-a înfierbântat şi e roşie, 
pentru că atârn cu capul în jos. Reuşesc să ies puţin. Mâinile 
din jurul gleznelor mele mă trag înapoi. Cravata îmi fâlfâie în 
faţă. Catarama curelei mi se prinde de rama geamului. 
Albinele, muştele şi bălăriile sunt la câţiva centimetri de faţa 
mea, iar eu tip „Hei!" 

Mâinile mă prind de pantaloni, mă trag înăuntru, îmi 
desfac cureaua şi-mi dau jos pantalonii. 

Cineva din autobuz ţipă: 

—Un minut! 

Pantofii îmi scapă din picioare. 

Catarama curelei îmi alunecă din rama geamului. 

Mâinile îmi ţin picioarele strânse. Rama geamului, 
fierbinte de la soare, îmi intră în stomac. Cămaşa mea albă se 


ridică şi îmi cade peste cap şi peste umeri, iar eu mă ţin în 
continuare de jantă şi ţip fără oprire „Hei!" 

Picioarele îmi sunt întinse şi lipite unul de altul. Pantalonii 
îmi alunecă de-a lungul picioarelor şi se duc cu totul. Soarele 
strălucitor îmi încălzeşte curul. 

Sângele-mi bubuie în cap, ochii mi se holbează din cauza 
tensiunii, nu văd decât cămaşa albă care-mi atârnă peste faţă. 
Tractorul pârâie pe undeva. Albinele bâzâie. Pe undeva. Totul e 
la un milion de kilometri depărtare. Undeva, la un milion de 
kilometri în spatele meu, cineva strigă: 

—Două minute! 

O mână îmi alunecă între picioare şi mă caută. 

—Ai grijă să nu-l răneşti, spune cineva. 

Mâinile din jurul gleznelor sunt la un milion de kilometri 
depărtare. Imaginează-ţi-le la capătul unui drum lung, lung de 
tot. Meditaţie dirijată. 

Nu te gândi la rama geamului ca la un cuţit fierbinte şi 
bont care-ţi spintecă burta. 

Nu te gândi la echipa de bărbaţi care-ţi desfac picioarele 
ca într-un joc cu frânghia. 

La un milion de kilometri depărtare, la un catralion de 
kilometri depărtare, o mână caldă şi aspră te cuprinde acolo jos 
şi te trage îndărăt şi ceva te strânge tare, mai tare, tot mai 
tare. 

Un garou. 

Eşti în Irlanda. 

Eşti la Fight Club. 

Eşti la muncă. 

Eşti oriunde, dar nu aici. 

— Trei minute! 

Cineva departe, departe ţipă: 

— Ştiţi gargara, domnule Durden. Nu vă puneţi cu Fight 
Club-ul. 

Mâna cea caldă e făcută căuş sub tine. Vârful rece al 
cuţitului. 

Un braţ îţi înconjoară pieptul. 

Contact fizic în scop terapeutic. 

Momentul îmbrăţişării. 

Şi cârpa cu eter îţi e apăsată peste nas şi peste gură, tare. 

Apoi nimic. Mai puţin decât nimic. Uitare. 


27 


În noaptea care s-a lăsat peste luminiţele oraşului, cochilia 
explodată a apartamentului meu incendiate neagră şi devastată 
ca spaţiul cosmic. În locul ferestrei care nu mai există, o 
panglică galbenă care marchează locul faptei se răsuceşte şi se 
leagănă la marginea abisului adânc de cincisprezece etaje. 

Mă trezesc pe şapa de beton. Aici era odată parchet de 
arțar. Erau tablouri pe pereţi. Era mobilă suedeză. Inainte să 
apară Tyler. 

Sunt îmbrăcat. Îmi bag mâna în buzunar şi pipăi. 

Sunt întreg. 

Speriat, dar intact. 

Du-te la marginea podelei, la cincisprezece etaje deasupra 
parcării, priveşte luminile oraşului şi stelele şi eşti mort. 

Totul e dincolo de noi. 

Aici sus, în kilometrii de întuneric dintre stele şi Pământ, 
mă simt exact ca unul dintre acele animale spaţiale. 

Câini. 

Maimuţe. 

Oameni. 

Pur şi simplu fă-ţi treaba. Tragi de o manetă. Apeşi pe un 
buton. De fapt, nu înţelegi nimic din toate astea. 

Lumea a luat-o razna. Şeful meu a murit. Casa mea nu mai 
există. Slujba mea nu mai există. Şi eu sunt vinovat de absolut 
tot. 

Nu mi-a mai rămas nimic. 

Mi-am depăşit creditul la bancă. 

Păşeşte peste margine. 

Banda întinsă de poliţie flutură între mine şi uitare. 

Păşeşte peste margine. 

Ce a mai rămas? 

Păşeşte peste margine. 

A mai rămas Marla. 

Sari peste margine. 

A mai rămas Marla şi ea e băgată până-n gât în toate astea 
şi nu ştie nimic. 

Şi te iubeşte, îl iubeşte pe Tyler. 

Nu ştie care-i diferenţa. 

Cineva trebuie să-i spună. Pleacă. Pleacă. Pleacă. 

Salvează-te. 


Mântuiește-te. 

Cobori cu liftul în hol şi portarul căruia nu i-a plăcut 
niciodată de tine îţi zâmbește cu o gură din care au fost smulşi 
trei dinţi şi-ţi zice: 

—Bună seara, domnule Durden. Să vă chem un taxi? Vă 
simţiţi bine? Vreti să daţi un telefon? 

O suni pe Marla la Hotelul Regent. 

Recepţionerul de la Regent spune: 

—Imediat, domnule Durden. 

Apoi Marla vine la telefon. 

Portarul ascultă peste umărul tău. Recepţionerul de la 
Regent probabil că ascultă şi el. Marla, zici, trebuie să stăm de 
vorbă. 

—Du-te-n pizda mă-tii, spune Marla. 

S-ar putea să fie-n pericol, zici. Merită să ştie ce se- 
ntâmplă. Trebuie să vă-ntâlniţi. Trebuie să staţi de vorbă. 

—Unde? 

Să se ducă acolo unde s-au întâlnit prima oară. Să-şi 
amintească. Să-şi aducă aminte. 

Mingea albă de lumină tămăduitoare. Palatul cu şapte uşi. 

—M-am prins, zice. Pot să fiu acolo în douăzeci de minute. 

Să fii acolo. 

Pui telefonul jos şi portarul zice: 

—Pot să vă fac rost de un taxi, domnule Durden. Să vă 
ducă gratis unde vreţi dumneavoastră. 

Băieţii de la Fight Club sunt pe urmele tale. Nu, zici, eo 
noapte aşa frumoasă. Cred că o să merg pe jos. 


E sâmbătă noaptea, noaptea cancerului de intestin în 
subsolul de la Primul Metodist, şi când ajungi, Marla e deja 
acolo. 

Marla Singer fumându-și ţigara. Marla Singer rotindu-şi 
ochii. Marla Singer cu un ochi vânăt. 

Staţi pe covorul aspru, de-o parte şi de alta a cercului de 
meditaţie, şi încerci să-ţi invoci animalul-totem, în timp ce 
Marla te priveşte crunt cu ochiul ei vânăt. Inchizi ochii şi 
meditezi la palatul cu şapte uşi şi tot simţi privirea cruntă a 
Măriei. Îţi legeni copilul din tine. 

Marla mă priveşte crunt. 

Apoi vine momentul îmbrăţişării. 


Deschide ochii. 

Trebuie să ne alegem cu toţii câte un partener. 

Marla traversează camera din trei paşi şi-mi trage o palmă 
zdravănă, împărtăşiţi-vă unul altuia cu totul. 

— Căcănar nenorocit ce eşti, zice Marla. 

Toţi cei din jur stau şi se holbează la noi. 

Apoi pumnii Măriei mă izbesc din toate direcţiile. 

—Ai omorât pe cineva, ţipă. Am chemat poliţia, trebuie să 
vină din clipă-n clipă. 

O apuc de încheieturi şi-i spun, poate c-o să vină poliţia, 
poate că n-o să vină. 

Marla se zbate şi spune că poliţia vine-ncoace să mă lege 
de scaunul electric şi să mă prăjească sau, în cel mai bun caz, 
să-mi facă injecţia letală. 

O să fie ca o înţepătură de albină. 

O injecție cu o supradoză de fenobarbital de sodiu şi apoi 
somnul cel lung. Gen Valea Câinilor. 

Marla spune că m-a văzut cum am omorât pe cineva azi. 

Dacă se referă la şeful meu, zic, da, da, da, da, ştiu, poliţia 
ştie, cu toţii mă caută deja să-mi facă injecţia letală, dar Tyler a 
fost cel care l-a omorât pe şeful meu. 

Din întâmplare, Tyler şi cu mine avem amprente identice, 
dar nimeni nu vrea să înţeleagă asta. 

— Du-te-n morţii mă-tii, zice Marla şi-şi ridică ochiul său 
învineţit spre mine. Nu mă interesează că tu şi cu discipolii tăi 
vă bucuraţi când o luaţi pe coajă, dar dacă mă mai atingi o 
dată, eşti mort. 

—Am văzut cum ai împuşcat un om în seara asta, zice 
Marla. 

Nu, a fost vorba de o bombă, zic, şi s-a întâmplat azi- 
dimineaţă. Tyler a dat o gaură într-un monitor şi l-a umplut cu 
benzină sau cu praf de puşcă. Toţi oamenii din jur, adevărații 
bolnavi de cancer la intestine, stau şi se uită la noi. 

—Nu, zice Marla. Te-am urmărit la Hotelul Pressman, iar 
tu făceai pe chelnerul la o petrecere de-aia ca-n romanele 
polițiste. 

La petrecerile astea, bogătaşii vin la hotel la un dineu 
barosan şi se joacă de-a personajele dintr-un roman de Agatha 
Christie. Undeva între Somonul cu Sos şi Muşchiul de 
Căprioară, luminile se sting pentru o clipă şi unul dintre invitaţi 


se preface că a fost omorât. Un soi de să-facem-pe-mortu'-ca-să- 
ne-distrăm. 

Cât durează petrecerea, invitaţii se pilesc şi-şi înghit 
Consomme-ul de Madeira şi încearcă să găsească indicii care 
să-l trădeze pe ucigaşul psihopat ce se ascunde printre ei. 

—L-ai împuşcat pe trimisul special al Primăriei pe 
probleme de reciclare! ţipă Marla. 

Tyler l-a împuşcat pe trimisul special din partea Primăriei 
pentru nu ştiu ce probleme. 

—Şi nici măcar nu ai cancer! zice Marla. 

Totul s-a petrecut într-o clipă. 

Cât ai pocni din degete. 

Toţi ne privesc. 

Nici tu nu ai cancer! ţip eu. 

—Vine aici de doi ani de zile, strigă Marla, şi n-are nici pe 
dracu'! Incerc să-ţi salvez viaţa! 

—Cum? De ce trebuie să-mi salvezi viaţa? 

Pentru că m-ai urmărit. Pentru că m-ai urmărit în seara 
asta, pentru că l-ai văzut pe Tyler Durden omorând pe cineva, 
şi Tyler o să omoare pe oricine reprezintă o ameninţare pentru 
Proiectul Mutilare. 

Toţi cei din cameră ne privesc, decuplaţi de la micile lor 
tragedii. Micile lor probleme cu cancerul. Până şi cei ajunşi în 
faza tranchilizantelor s-au înviorat şi au făcut ochii mari. 

Imi pare rău, le spun tuturor. N-am avut intenţii rele. 
Acum trebuie să plecăm. Trebuie să vorbim despre chestia asta 
afară. 

—Nu! Stai! Ce mai e? strigă toţi. 

N-am omorât pe nimeni, zic. Nu sunt Tyler Durden. Ele 
cealaltă latură a personalităţii mele duble. Aţi văzut cumva 
filmul Sybill? întreb. 

—Şi cine o să mă omoare? face Marla. 

Tyler. 

—Tu? 

Tyler, spun, dar de Tyler o să mă ocup eu. Tu doar trebuie 
să te fereşti de membrii Proiectului Mutilare. S-ar putea ca 
Tyler să-i pună să te urmărească, să te răpească sau mai ştiu eu 
ce. 

—Şi de ce să cred toate astea? 

Totul s-a petrecut într-o clipă. 


Pentru că am senzaţia că-mi place de tine, zic. 

—Nu pentru că mă iubeşti? face Marla. 

E-un moment destul de ieftin, zic. Să nu mai continuăm. 

Toţi ne privesc zâmbind. 

Trebuie să plec. Trebuie să ies de-aici. Fereşte-te de tipii 
raşi în cap, zic, sau de cei care arată ca şi cum ar fi încasat o 
bătaie zdravănă. Ochi învineţiţi. Dinţi lipsă. Chestii de-astea. 

—Şi tu unde te duci? întreabă Marla. 

Trebuie să am grijă de Tyler Durden. 


28 


Îl chema Patrick Madden şi era trimisul special al 
Primăriei pe probleme de reciclare. Îl chema Patrick Madden şi 
era un duşman al Proiectului Mutilare. 

Ies în noaptea care împresoară biserica Primul Metodist şi 
îmi amintesc totul. 

Tot ce ştie Tyler îmi vine acum în minte. 

Patrick Madden alcătuia o listă cu toate barurile în care se 
întrunesc Fight Club-urile. 

Brusc, ştiu să lucrez cu un aparat de proiecţie. Ştiu cum să 
sparg încuietori şi ştiu cum a închiriat Tyler casa din Paper 
Street chiar înainte să mi se arate pe plajă. 

Ştiu de ce a apărut Tyler. Tyler o iubea pe Marla. Din 
prima noapte în care am întâlnit-o, Tyler sau o parte din mine 
căuta o modalitate de a fi cu Marla. 

Nu că ar conta ceva din toate astea. Nu acum. Dar toate 
detaliile îmi vin în minte când mă îndrept prin noapte spre cel 
mai apropiat Fight Club. 

În fiecare sâmbătă noaptea, în subsolul de la Armory Bar 
se desfăşoară un Fight Club. Probabil că-l poţi găsi pe lista pe 
care o alcătuia Patrick Madden, bietul răposat Patrick Madden. 

În noaptea asta mă duc la Armory Bar şi, când intru, 
mulţimea se desface ca un fermoar. Pentru toţi cei de-acolo 
sunt Tyler Durden cel Mare şi Puternic. Dumnezeu şi tatăl. 

—Bună seara, domnule, aud de peste tot. 

—Bine aţi venit la Fight Club, domnule. 

—Vă mulţumim că sunteţi alături de noi, domnule. 

Faţa mea de monstru începe să se vindece. Gaura de pe 
faţă îmi zâmbește prin obraz. Gura mea reală mi se strânge 
ameninţător. 


Pentru că sunt Tyler Durden şi voi puteţi să mă pupaţi în 
cur, în seara asta mă-nscriu pentru o bătaie cu fiecare tip din 
club. Cincizeci de bătăi. Câte o bătaie pe rând. Fără pantofi. 
Fără cămăşi. 

Bătăile durează atât cât e nevoie. 

Şi dacă Tyler o iubeşte pe Marla. 

Eu o iubesc pe Marla. 

Şi ceea ce se-ntâmplă nu poate fi descris în cuvinte. Vreau 
să inund toate plajele franceze pe care n-am să le văd 
niciodată. Imaginează-ţi cum ar fi să vânezi elani prin pădurile 
jilave de la Rockefeller Center. 

La prima bătaie, tipul mă prinde într-un full nelson şi-mi 
împinge faţa, îmi împinge obrazul, îmi împinge gaura din obraz 
în podeaua de beton până când dinţii mi se sparg şi-şi înfig 
rădăcinile lor zimţate în limbă. 

Acum mi-l amintesc pe Patrick Madden zăcând mort pe 
podea şi pe soţia lui, micuță ca o figurină de porțelan, o biată 
fetiţă cu coc. Soţia lui chicotea şi încerca să toarne şampanie 
printre buzele soţului ei mort. 

Soţia lui a zis că sângele fals era prea roşu, mult prea roşu. 
Doamna Patrick Madden şi-a înmuiat două degete în balta de 
sânge care se adunase lângă soţul ei, apoi şi le-a băgat în gură. 

Cu dinţii înfipţi în limbă, simt gust de sânge. 

Doamna Patrick Madden a simţit gust de sânge. 

Imi amintesc că stăteam la periferia unei petreceri gen 
roman poliţist şi maimuţele spaţiale care făceau pe chelnerii se 
adunaseră în jurul meu ca nişte bodyguarzi. În rochia ei cu 
imprimeu de trandafiri negri, Marla mă privea din capătul 
celălalt al sălii de bal. 

La a doua bătaie, tipul îmi pune un genunchi între 
omoplaţi. Apoi îmi răsuceşte braţele la spate şi mă izbeşte cu 
pieptul de podeaua de beton. Aud cum îmi plesneşte o 
claviculă. 

Vreau să sfărâm cu un baros marmurile lordului Elgin şi să 
mă şterg la cur cu Mona Lisa. 

Doamna Patrick Madden şi-a ridicat cele două degete pline 
de sânge, cu urme de sânge rămase printre dinţi, şi sângele i se 
prelinge de pe degete pe încheieturi, peste o brățară cu 
diamante, şi pe coate, de unde începe să picure. 


Bătaia numărul trei, mă trezesc şi e rândul bătăii numărul 
trei. Nu mai există nume în Fight Club. 

Nu contează dacă ai familie. 

Nu contează care ţi-e numele. 

Numărul trei pare să ştie ce-mi trebuie şi-mi prinde capul, 
încercând să mă sufoce. Există un procedeu în luptele de stradă 
care-ţi oferă doar atâta aer cât să nu-ţi pierzi cunoştinţa. 
Numărul trei îmi ţine faţa în îndoitura braţului ca şi cum ar ţine 
un copil sau o minge de fotbal şi pumnul său e ca un molar care 
zdrobeşte. 

Până când dinţii îmi muşcă interiorul obrajilor. 

Până când gaura din obraz se lăţeşte până la colţul gurii, 
cele două rupturi se unesc şi formează un fel de rânjet 
zdrenţuit, care se cască exact sub nas şi se întinde până la 
ureche. 

Numărul trei izbeşte până când pumnul i se jupoaie. 

Până când încep să plâng. 

Tot ce ai iubit vreodată te va respinge sau va muri. 

Tot ce-ai realizat vreodată va ajunge la gunoi. 

Toate lucrurile cu care te mândrești în viaţă vor fi azvârlite 
la coş. 

Sunt Ozymandias, regele regilor. 

Încă un pumn şi dinţii mi se închid peste limbă. O jumătate 
de limbă cade pe podea şi un şut o aruncă cât colo. 

Figurina micuță a doamnei Patrick Madden îngenuncheată 
pe podea, lângă trupul soţului ei, şi bogătanii, oamenii pe care-i 
numesc prietenii lor, beţi mangă, stând în jurul ei şi râzând. 

— Patrick? zice soţia lui. 

Balta de sânge se lăţeşte din ce în ce mai mult, până când 
îi atinge fusta. 

— Patrick, încetează. Nu mai fă pe mortul, zice ea. 

Sângele i se urcă pe tiv, capilaritate, i se caţără pe fustă, 
fir după fir. 

În jurul meu, bărbaţii Proiectului Mutilare ţipă. 

Apoi doamna Patrick Madden ţipă. 

Şi, în subsolul de la Armory Bar, Tyler Durden alunecă 
grămadă pe podea. Tyler Durden cel mare, care pentru o clipă 
a întruchipat perfecțiunea şi care a zis că nu te poţi aştepta la 
mai mult de un moment de perfecţiune. 


Şi bătaia continuă, pentru că vreau să mor. Pentru că 
numai prin moarte ne căpătăm propriile noastre nume. Numai 
prin moarte încetăm să mai facem parte din Proiectul Mutilare. 


29 


Tyler stă acolo, de o frumuseţe perfectă, blond ca un înger. 
Voința mea de a trăi mă uimeşte. 

Sunt o mostră de ţesut însângerat pusă la uscat pe o saltea 
goală, în camera mea de la Compania de Săpun din Paper 
Street. 

Toate obiectele din camera mea au dispărut. 

Oglinda mea, cu fotografia piciorului meu când am avut 
cancer pentru zece minute. Mai rău decât cancer. Oglinda a 
dispărut. Uşa de la dulap e deschisă şi cele şase cămăşi albe, 
pantalonii negri, chiloţii, şosetele şi pantofii, tot negri, au 
dispărut. 

—Ridică-te, zice Tyler. 

Dedesubtul, în spatele şi înăuntrul fiecărui lucru pe care-l 
luam de bun creştea ceva oribil. 

Totul se dezintegrează. 

Maimuţele spaţiale au şters-o. Totul este mutat: grăsimea 
liposucţionată, paturile suprapuse, banii, mai ales banii. Doar 
grădina a mai rămas. Şi casa închiriată. 

—Ultimul lucru pe care-l avem de făcut e martiriul tău, 
zice Tyler. Marea chestie cu moartea. 

Nu va fi o moarte tristă, deprimantă, ci o moarte veselă, 
dătătoare de forţe noi. 

Ah, Tyler, mă doare. Omoară-mă aici. 

—Ridică-te. 

Omoară-mă de-acuma. Omoară-mă. Omoară-mă. Omoară- 
mă. Omoară-mă. 

— Trebuie să fie ceva măreț, zice Tyler. Imaginează-ţi: tu 
pe acoperişul celei mai înalte clădiri din lume, ajunsă sub 
controlul Proiectului Mutilare. Trâmbe de fum ieşind prin 
ferestre. Birouri prăbuşindu-se peste mulţimea adunată jos, în 
stradă. O adevărată operă a morţii, iată de ce-o să ai parte. 

Nu, zic. M-ai folosit destul. 

—Dacă nu cooperezi, ne ducem după Marla. 

Arată-mi drumul, zic. 

—Dă-te-n pizda mă-tii jos din pat, zice Tyler, şi mişcă-ţi 
curul în maşină. 


Aşa că Tyler şi cu mine ne aflăm pe acoperişul de la 
Parker-Morris Building şi eu am un pistol înfipt în gură. 

Ultimele zece minute din viaţa noastră. 

În zece minute, Parker-Morris Building nu va mai exista. 
Ştiu asta pentru că Tyler ştie asta. 

Ţeava pistolului mă apasă până-n fundul gâtului şi Tyler 
zice: 

—N-o să murim cu-adevărat. 

Împing cu limba ţeava pistolului în obrazul rămas nesfâșiat 
şi zic, Tyler, păi aşa-s vampirii. 

Ultimele noastre opt minute. 

Pistolul e doar pentru eventualitatea în care elicopterele 
poliţiei ar ajunge mai repede. 

Lui Dumnezeu i se pare că vede un singur om, ţinând o 
armă în propria-i gură, dar Tyler e cel care are arma şi e vorba 
de viaţa mea. lei o parte acid azotic în concentraţie de 98% şi 
adaugi trei părţi de acid sulfuric. 

Uite-aşa-ţi faci rost de nitroglicerină. 

Şapte minute. 

Amesteci nitroglicerina cu nişte rumeguş şi ţi-ai făcut rost 
de un explozibil plastic de toată frumuseţea. O groază de 
maimuțe spaţiale amestecă nitroglicerina cu bumbac şi pun 
sare amară în loc de sulfat. Şi asta merge. Alte maimuțe 
amestecă nitroglicerina cu parafină. În ceea ce mă priveşte, 
parafina n-a funcţionat niciodată, dar absolut niciodată. 

Patru minute. 

Tyler şi cu mine stăm pe marginea acoperişului, eu am o 
armă în gură şi mă-ntreb cât de curată o fi arma asta. 

Trei minute. 

Apoi cineva ţipă. 

—Stai, şi o văd pe Marla pe acoperiş îndreptându-se spre 
noi. 

Marla se-ndreaptă spre mine, doar spre mine, pentru că 
Tyler a dispărut. Pac! Tyler e halucinaţia mea, nu a ei. Rapid ca 
trucul unui magician, Tyler a dispărut. Şi acum sunt o singură 
persoană, care-şi ţine un pistol în gură. 

-— Te-am urmărit, ţipă Marla. Toţi cei din grupul de sprijin. 
Nu trebuie să faci asta. Pune pistolul jos. 


În spatele  Măriei, cancerele la intestine, paraziţii 
cerebrali, oamenii cu melanom, oamenii cu tuberculoză merg, 
şchioapătă, rulează spre mine în scaunele lor cu rotile. 

—Aşteaptă, îmi zic cu toţii. 

Vântul rece le poartă vocile spre mine: 

— Stai. 

SI; 

—Te putem ajuta. 

—Lasă-ne să te ajutăm. 

Din cer se aude vup-vup-vup-ul elicopterelor poliţiei. 

Plecaţi, zic. Căraţi-vă de-aici. Clădirea o să sară-n aer. 

—Ştim, ţipă Marla. 

Pentru mine clipa asta e ca o epifanie. 

Nu mă omor pe mine, tip. Îl omor pe Tyler. 

Sunt Hard Disk-ul lui Joe. Îmi amintesc totul. 

—Nu e vorba de dragoste sau mai ştiu eu ce, strigă Marla, 
dar cred că şi mie îmi place de tine. 

Un minut. 

Marlei îi place de Tyler. 

— Nu, îmi place de tine, strigă Marla. Ştiu care-i diferenţa. 

Şi apoi nimic. 

Nu explodează nimic. 

Cu ţeava pistolului înfiptă în obrazul rămas întreg, zic, 
Tyler, ai amestecat nitroglicerina cu parafină, nu-i aşa? 
Parafina nu funcţionează niciodată. 

Trebuie să fac asta. 

Elicopterele poliţiei. 

Şi apăs pe trăgaci. 


30 


În casa tatălui meu sunt multe încăperi. 

Evident, când am apăsat pe trăgaci, am murit. 

Mincinosule. 

Şi a murit şi Tyler. 

Cu toate elicopterele poliţiei huruind asurzitor deasupra 
noastră, cu Marla şi toţi oamenii ăia de la grupurile de sprijin 
care n-au putut să se salveze pe ei, încercând acum cu toţii să 
mă salveze pe mine, am fost nevoit să apăs pe trăgaci. 

A fost mai tare ca-n realitate. 

Şi unicul tău moment de perfecţiune n-o să dureze la 
nesfârşit. 


Totul în rai e alb pe alb. 

Simulantule. 

Totul în rai e silențios, ca nişte pantofi cu talpă de cauciuc, 
în rai pot să dorm. 

În rai oamenii îmi trimit scrisori şi-mi spun că-şi aduc 
aminte de mine. Că sunt eroul lor. Că o să mă fac bine. 

Îngerii de-aici sunt ca ăia din Vechiul Testament, legiuni şi 
comandanţi, oşti îngereşti care lucrează în schimburi, în fiecare 
zi, pe brânci. Gărzi de noapte. lţi aduc mâncarea pe o tavă, 
împreună cu o ceaşcă de hârtie în care se află medicamentele 
tale. Decorul din Valea Păpuşilor. 

L-am cunoscut pe Dumnezeu. Stătea la biroul lui din lemn 
de nuc, iar pe peretele din spate îi atârnau diplomele. 
Dumnezeu mă întreabă: 

— De ce? 

De ce am provocat atâta durere? 

Nu mi-am dat seama că fiecare dintre noi e un fulg de 
zăpadă sfânt, unic, de o unicitate specială? 

Nu văd că toţi suntem nişte manifestări ale dragostei? 

Mă uit la Dumnezeu, care stă la biroul lui şi scrie ceva pe 
un blocnotes, dar Dumnezeu n-a-nţeles nimic din toată chestia. 

Nu suntem speciali. 

Dar nici nu suntem rahat sau gunoi. 

Pur şi simplu existăm. 

Pur şi simplu existăm şi ceea ce se-ntâmplă, se-ntâmplă şi 
cu asta, basta. 

— Nu, nu-i aşa, zice Dumnezeu. 

Da. Mă rog. Ce-mi pasă? Tot nu poţi să-l înveţi nimic pe 
Dumnezeu. 

Dumnezeu mă-ntreabă ce-mi amintesc, îmi amintesc totul. 

Glonţul care a ieşit din pistolul lui Tyler mi-a distrus 
celălalt obraz, înzestrându-mă cu un zâmbet zimţat, de la o 
ureche la cealaltă. Da, exact ca un dovleac furios de Halloween. 
Un demon japonez. Dragonul Zgârceniei. 

Marla e tot pe pământ şi-mi scrie. Într-o zi, spune ea, o să 
mă aducă înapoi. 

Şi dacă ar exista un telefon în Rai, i-aş telefona Marlei şi, 
în clipa în care ar spune ,Alo", n-aş închide. Aş spune „Bună. Ce 
faci? Povesteşte-mi absolut totul". 

Dar nu vreau să mă-ntorc. Nu încă. 


Uite-aşa. 

Pentru că, din când în când, cel care îmi aduce tava cu 
mâncare şi medicamentele are un ochi învineţit sau are fruntea 
umflată de la copci şi-mi zice: 

— Ne e dor de dumneavoastră, domnule Durden. 

Sau cineva cu un nas rupt dă cu mopul pe lângă mine şi-mi 
şopteşte: 

— Totul se desfăşoară conform planului. 

Şopteşte: 

— O să sfărâmăm civilizaţia ca să putem construi o lume 
mai bună. 

Şopteşte: 

— Abia aşteptăm să vă întoarceţi. 


Notes 


[-1] 

In original, Mschief Committee of Project Mayhem. 
[2] 

Celebră compozitoare, cântăreaţă, poetă şi pictoriţă americană (n. 1948). 
[3] 


Joc de cuvinte intraductibil: prick, termenul argotic pentru organul sexual 
masculin, înseamnă și „cretin“, „tâmpit”. 
[<4] 

Prima din cele două versiuni rezumate ale sutrei Astasahasrika (Perfecţiunea 
înțelepciunii în 8.000 de rânduri), traduse de Lokaksema (Zhi Loujiachan sau, 
prescurtat, Zhichan) în secolul al IV-lea d.Hr. 

[<5] 

Anale conţinând aproximativ o sută de gong'an (fraze prin care se transmitea 
învăţătura de la maestru la discipol), compilate de Xuedou (980-1052). 

[<6] 

O piatră de dimensiuni mari aflată în Castelul Blarney din Irlanda. Potrivit 
legendei, dacă săruţi piatra de la Blarney, poţi căpăta darul persuasiunii. 
[=7] 

Rubrică foarte populară în Statele Unite, găzduită concomitent de mai multe 
ziare, scrisă de Abigail Van Buren, alias Jeanne Philips, şi în care aceasta răspunde 
la scrisorile cititorilor. 

[<8] 

în original - Arson Committee (Comitetul pentru Incendieri), Assault 
Committee (Comitetul pentru Atacuri), Mschief Committee (Comitetul pentru 
Distrugere) şi Msinformation Committee (Comitetul pentru Dezinformare). 

[<9] 

E vorba, bineînțeles, de mingea ovoidală din fotbalul american. 
[=10] 

O colecție de sculpturi din marmură originare din Partenon şi care se află la 
British Museum, numite astfel după lordul Elgin (1766-1841), care le-a adus în 
Anglia. Gestul său, considerat un furt de patrimoniu, a stârnit controverse aprinse. 
[=11] 

Iris, busuioc, virnanţ, rozmarin şi verbină. 

[12] 

Emisiune de televiziune despre viaţa animalelor sălbatice, care a avut 
premiera în 1963. A fost distinsă cu nu mai puţin de patruzeci şi unu de premii, 
printre care şi patru premii Emmy. 

[13] 

În jargonul drogurilor, pastile de Ecstasy cu diferite concentraţii de MDMA(3,4 

-metilenedioximetamfetamină).