Chris Hammer — Tinutul secetei

Rai 2 sa A e at m e — N 


„Romanul epic despre Australia rurală de câre era nevoie” 


Câştigător al premiului Dagger pentru debut 


EREI m DR 98 Pe 


SECETEI — 


Sydney Morning Herald za 


CHRIS HAMMER 
— (Martin Scarsden 41) — 


ŢINUTUL SECETEI 


Original: Scrublanas (2018) 


Traducere din limba engleză: 
LINGUA CONNEXION 


y 


virtual-project.eu 


PENTRU TOMOKO 


PROLOG 


Ziua este stătută. Căldura, care s-a mai domolit în timpul 
nopţii, începe să crească din nou; cerul e senin şi 
necruţător, soarele străluceşte nemilos. Peste drum, lângă 
ceea ce a mai rămas din râu, cicadele creează un zid de 
zgomot, dar în jurul bisericii este linişte. Enoriaşii încep să 
sosească pentru slujba de la ora unsprezece, parcând 
dincolo de drum, la umbra arborilor. Deja au ajuns trei sau 
patru maşini, iar ocupanţii lor ies în strălucirea dimineţii şi 
traversează drumul, adunându-se în faţa bisericii St James 
şi sporovăind: preţul vitelor, penuria de apă pentru irigaţii, 
vremea greu de îndurat. Tânărul preot, Byron Swift, se află 
şi el acolo, încă îmbrăcat laic, discutând amical cu bătrânii 
congregaţiei. Nimic nu pare să fie în neregulă, totul pare 
normal. 

Craig Landers, proprietarul şi directorul magazinului 
general din Riversend, se apropie şi el. Se duce la 
vânătoare cu prietenii lui, dar s-au oprit pe la biserică 
pentru ca Landers să poată schimba câteva vorbe cu 
preotul înainte. Prietenii lui i s-au alăturat. Ca şi Craig, 
niciunul dintre ei nu merge, de obicei, la biserică. Gerry 
Torlini locuieşte în Bellington şi nu cunoaşte pe niciunul 
dintre enoriaşi, aşa că se întoarce la maşina lui de teren, 
dar fermierii locali Thorn şi Alf Newkirk se amestecă în 
mulţime, la fel ca Horrie Grosvenor. Allen, fiul lui Alf, 
înconjurat de oameni care sunt de cel puţin trei ori mai în 
vârstă decât el, i se alătură lui Gerry în cabina maşinii de 
teren. Dacă cineva gândeşte că bărbaţii arată inadecvat în 
context, în echipamentul lor de vânătoare, un amestec 
ciudat de camuflaj şi haine reflectorizante, nimeni nu o 
spune. 

Preotul îl observă pe Landers şi se îndreaptă spre el. 
Bărbaţii îşi strâng mâinile, zâmbesc, schimbă câteva 


e 5» 


cuvinte. Apoi preotul se scuză şi intră în biserică pentru a 
se pregăti de slujbă şi să se schimbe. După ce a spus ceea 
ce avea de spus, Landers este nerăbdător să plece, dar 
Horrie şi fraţii Newkirk sunt adânciţi în conversaţie cu câţiva 
fermieri, aşa că se îndreaptă spre o latură a bisericii, în 
căutarea umbrei. Aproape că a ajuns, când murmurul 
conversaţiei se întrerupe brusc; Landers se întoarce şi îl 
vede pe preot ieşind din biserică şi stând în picioare la 
capătul micului şir de trepte. Byron Swift s-a schimbat în 
roba preoțească, crucifixul strălucindu-i pe piept în lumina 
soarelui, şi are în mâini o armă, o puşcă de vânătoare cu 
lunetă, de calibru mare. Landers nu înţelege nimic; încă 
este confuz când Swift pune arma la umăr şi, calm, îl 
împuşcă pe Horrie Grosvenor de la numai câţiva metri. 
Capul lui Grosvenor se împrăştie într-un nor roşu şi 
picioarele îi cedează. Cade la pământ ca un sac, de parcă 
nu ar mai avea oase. Conversaţiile încetează, capetele se 
întorc. Este un moment de linişte, în timp ce oamenii se 
luptă să înţeleagă. Preotul trage din nou şi încă un corp se 
prăbuşeşte: Thom Newkirk. Nu ţipă nimeni, nu încă, dar se 
instalează panica, o disperare tăcută, în timp ce oamenii 
încep să fugă. Landers se repede spre colţul bisericii în timp 
ce o altă împuşcătură erupe zgomotos. Dă colţul pe după 
zid, în siguranţă pentru moment. Dar nu se opreşte din 
alergare; ştie că el este cel pe care preotul doreşte cel mai 
tare să-l omoare. 


UNU, RIVERSEND 


Martin Scarsden opreşte maşina pe podul care duce spre 
oraş, lăsând motorul pornit. Este un pod cu o singură bandă 
- nu se poate depăşi, nu se poate trece pe lângă -, 
construit cu zeci de ani în urmă, din lemnul eucalipţilor de 
pe malurile râului care trece pe sub pod. Se întinde peste 
toată zona inundabilă, lung şi deformat, cu scândurile 
scorojite, intrate la apă şi zdrăncănind, cu şuruburile 
slăbite, cu grinzile încovoiate. Martin deschide uşa maşinii 
şi păşeşte în căldura de la amiază, feroce şi uscată ca într- 
un cuptor. Pune ambele palme pe balustradă, dar căldura 
este atât de puternică, încât până şi lemnul este prea 
fierbinte pentru a fi atins. Le ridică repede, împrăştiind fulgi 
de vopsea albă. Îşi curăţă mâinile cu prosopul umed pe 
care îl are în jurul gâtului. Priveşte în jos spre locul în care 
ar trebui să se afle râul şi, în locul lui, vede un mozaic de 
argilă crăpată, coaptă şi pe cale de a se transforma în praf. 
Cineva a cărat un frigider vechi în locul prin care trecuse 
cândva apa şi l-a lăsat acolo, după ce a scris pe uşa lui: 
„BERE LA LIBER - PLĂTEŞTI CÂT VREI”. Eucalipţii roşiatici de 
pe malurile râului nu pricep gluma; crăci întregi le-au murit, 
altele susţin doar smocuri răzleţite de frunze kaki. Martin 
încearcă să-şi ridice ochelarii fumurii, dar soarele este 
ameţitor, prea strălucitor, aşa că îi coboară la loc. Intră pe 
jumătate în maşină şi opreşte motorul. Nu este nimic de 
auzit; căldura a absorbit toată viaţa din lume: nicio cicadă, 
niciun papagal cacadu, nici măcar corbi, doar podul care 
scârţâie şi plânge în timp ce se dilată şi se contractă sub 
dogoarea soarelui. Nu este niciun pic de vânt. Ziua este 
atât de fierbinte, că muşcă din el, căutându-i umiditatea; 
poate simţi căldura prin tălpile subţiri ale pantofilor săi de 
oraş. 

Se întoarce în maşina închiriată, cu aerul condiţionat dat 


e / œ 


la maximum, şi coboară de pe pod pe strada principală din 
Riversend, în cazanul arzător de sub malurile digului. Acolo 
sunt parcate câteva maşini. Acestea stau întoarse spre 
trotuar, aliniate toate la un unghi de patruzeci şi cinci de 
grade: autovehicule utilitare şi camionete de la ferme şi 
sedanuri de oraş, toate prăfuite şi niciuna dintre ele nouă. 
Martin conduce încet, pândind o mişcare, orice semn de 
viaţă, dar are impresia că trece printr-o dioramă. Doar când 
depăşeşte prima intersecţie, la un cvartal distanţă de malul 
râului, pe lângă un soldat de bronz cocoţat pe o coloană, 
vede un bărbat care se târşâie pe trotuar, în umbra 
copertinelor magazinelor. Surprinzător, acesta poartă un 
pardesiu lung şi gri, are umerii gârboviţi, iar într-o mână 
strânge o pungă maronie de hârtie. 

Martin opreşte maşina, dă cu spatele cu grijă, într-o 
parte, dar nu suficient de grijuliu. Bara de protecţie loveşte 
bordura, iar el se strâmbă. Trage frâna de mână, opreşte 
motorul şi se ridică. Bordura este înaltă aproape până la 
genunchi, construită pentru ploile torențiale, iar acum este 
ornamentată de partea din spate a maşinii lui de închiriat. 
Se gândeşte să mute maşina mai în faţă, depărtată de 
bancul de beton, dar decide să o lase acolo, paguba fiind 
deja făcută. Traversează strada şi intră la umbra 
copertinelor, dar nu mai vede nici urmă de omul care se 
târşâia. Strada este pustie. Martin priveşte la fațadele 
magazinelor. Primul are o firmă scrisă de mână, lipită pe 
interiorul uşii de sticlă: „MAGAZINUL SECOND HAND AL 
MATILDEI. HAINE CU FOŞTII PROPRIETARI IUBITORI. 
BIBELOURI ŞI  CURIOZITAŢI. DESCHIS MARŢI ŞI JOI 
DIMINEAŢA”. În această zi de luni, la ora prânzului, uşa este 
încuiată. Martin inspectează vitrina. Acolo se află o rochie 
neagră de seară, decorată cu mărgele, şi un vechi 
manechin de croitorie; o jachetă de tweed cu petice de 
piele la coate, cu tivurile uşor zdrenţuite, atârnată de un 
vechi umeraş din lemn; şi o salopetă ţipătoare portocalie 
întinsă pe spătarul unui scaun. O cutie de oţel inoxidabil 
conţine o colecţie de umbrele abandonate, prăfuite de 
atâta stat. Pe un perete se află un afiş care prezintă o 


e 83 


femeie într-un costum de baie întreg huzurind pe un prosop 
de plajă, în timp ce în spatele ei valurile mângâie nisipul. 
„PLAJA MANLY. OCEAN ŞI SURF” spune afişul, dar a stat 
prea multă vreme în geam şi soarele din Riverina a diluat 
roşul de pe costumul de baie şi auriul nisipului, lăsând doar 
o spălăceală albastră, omniprezentă. De-a lungul bazei 
vitrinei se află o gamă întreagă de pantofi: pantofi de 
bowling, pantofi de golf, nişte cizme de călărie foarte uzate 
şi o pereche de pantofi maro, lustruiţi. Împrăştiate în jurul 
lor, ca un pumn de confeti, se află trupurile moarte ale 
muştelor. Pantofi de oameni morți, decide Martin. 

Magazinul de alături este gol şi are un semn galben cu 
negru în fereastră, pe care se poate citi: „DE INCHIRIAT”, 
dar pe geam se poate distinge conturul unor litere, deşi 
vopseaua a fost îndepărtată: „FRIZERIE”. Martin scoate 
telefonul şi face câteva fotografii, notițe vizuale pentru 
momentul în care se va apuca de scris. Uşa următoare este 
complet acoperită cu obloane: o faţadă din panouri de 
lemn, cu două ferestre mici, ambele astupate. Uşa este 
bine asigurată cu un lanţ ruginit şi o încuietoare de alamă. 
Arată de parcă ar fi rămas aşa de o viaţă. Martin face o 
fotografie cu uşa înlănţuită. 

Revenind pe cealaltă parte a drumului, simte din nou 
fierbinţeala prin pantofi şi evită peticele de bitum topit. 
Ajuns la trotuar şi la uşurarea oferită de umbră, rămâne 
surprins privind spre o librărie, chiar acolo unde îşi parcase 
maşina: „OAZA. LIBRĂRIE ŞI CAFENEA”, spune semnul 
atârnat de prelată, cu literele gravate într-o bucată lungă 
de lemn răsucit. O librărie. Şic. Nu adusese cu el vreo carte, 
nici nu se gândise la aşa ceva până acum. Redactorul său, 
Max Fuller, îl sunase în zori, propunându-i ideea, 
repartizându-i subiectul. Martin împachetase în grabă, 
ajunsese la aeroport cu doar câteva momente înainte de 
plecare, descărcase decupajele care-i fuseseră trimise prin 
e-mail, fusese ultimul pasager care traversase pista pentru 
a se îmbarca în avion. Dar o carte ar prinde bine; dacă 
trebuie să suporte următoarele câteva zile în acest oraş 
pustiu, un roman i-ar putea oferi o distracţie binevenită. 


e 9» 


Încearcă uşa, anticipând că şi aceasta ar putea fi încuiată. 
Şi totuşi, librăria Oaza este deschisă pentru afaceri. Sau, cel 
puţin, uşa este deschisă. 

In interior, magazinul este întunecos şi pustiu, cu o 
temperatură mai joasă cu cel puţin zece grade: Martin îşi 
scoate ochelarii de soare şi ochii i se adaptează la 
semiintuneric, după peisajul stradal ca un reflector. 
Ferestrele de sticlă de pe faţada magazinului sunt acoperite 
cu draperii şi jaluzele japoneze, care adaugă o baricadă 
suplimentară împotriva luminii zilei. Pe tavan, un ventilator 
abia dacă se învârte; în afară de asta, singura mişcare este 
aceea a apei care se scurge pe terasele de ardezie ale unui 
dispozitiv cu apă aflat pe tejghea. Tejgheaua se află lângă 
uşă, în faţa ferestrei, cu faţa spre un spaţiu deschis. Acolo 
se află două canapele, nişte fotolii cocârjate, aşezate pe un 
covor uzat, împreună cu nişte măsuţe pe care sunt stivuite 
cărţi. Mergând către partea din spate a magazinului se 
găsesc trei sau patru rânduri de rafturi cu cărţi, la înălţimea 
umărului, cu un culoar pe mijloc şi alte culoare pe fiecare 
parte. Pe pereţii laterali sunt fixate rafturi mai înalte. În 
spatele magazinului, la capătul culoarului, se află o uşă 
batantă, din lemn, de genul celor care separă bucătăria de 
sala de mese în restaurante. Dacă rafturile ar fi fost strane 
şi tejgheaua un altar, aceasta ar fi putut să fie o capelă. 

Martin păşeşte pe lângă mese, către peretele cu rafturi 
îndepărtat. Un mic semn îl etichetează: „LITERATURĂ”. Pe 
faţă începe să i se întindă un zâmbet strâmb, dar acesta 
îngheaţă când priveşte spre raftul cu cărţi de sus. Acolo, 
aliniate corect, doar cu cotoarele la vedere, se află cărţile 
pe care le citise şi le studiase, în urmă cu douăzeci de ani, 
la universitate. Poate nu chiar aceleaşi titluri, dar aceleaşi 
ediţii cu coperte necartonate, obosite, aliniate parcă în 
ordinea cursurilor sale. lată Moby Dick, Ultimul mohican şi 
Litera stacojie aşezate la stânga de Marele Gatsby, Catch- 
22 şi Herzog!. Tot acolo se află şi Soarta lui Richard 


1 Romane celebre de scriitorii americani din secolul al XIX-lea - Herman 
Melville, James Fenimore Cooper şi Nathaniel Hawthorne respectiv din 
secolul XX - F. Scott Fitzgerald, Joseph Heller şi Saul Bellow (n. red.). 


e 10 - 


Mahony, Doar pentru dragoste şi Coornadoo?, conducând 
către Cădere liberă, Procesul şi Americanul liniştit”. Tot 
acolo se află şi câteva piese de teatru: Îngrijitorul, Rinocerii 
şi Capela periculoasă“. Scoate din raft o ediţie Penguin a 
cărţii Cameră cu vedere”, care are cotorul lipit cu bandă 
adezivă  îngălbenită de vreme. O deschide, aproape 
aşteptându-se să descopere numele unui fost coleg pe 
jumătate uitat, în schimb, numele care îl întâmpină este 
Katherine Blonde. Aşază cartea la loc, cu atenţie, să nu o 
deterioreze. Cărțile unei femei moarte, se gândeşte el. Işi 
scoate telefonul şi face o fotografie. 

Pe raftul alăturat se găsesc aşezate cărţi mai noi, unele 
dintre ele aparent neatinse. James Joyce, Salman Rushdie, 
Tim Winton. Nu poate depista nicio logică în modul de 
aranjare a cărţilor. Scoate una, apoi alta, dar acestea nu au 
niciun nume scris în interior. Apucă vreo două cărţi şi se 
întoarce să se aşeze într-unul dintre fotoliile confortabile, 
când rămâne uluit, tresărind involuntar. La capătul 
culoarului central a apărut cumva o femeie tânără. 

— Ai găsit ceva interesant? întreabă ea cu voce uşor 
răguşită, zâmbind. Se sprijină cu nonşalanţă de raftul de 
cărţi. 

— Sper, spune Martin. 

Dar nu este nici pe departe atât de relaxat pe cât pare. 
Este deconcertat: la început de prezenţa ei, şi acum de 
frumuseţea ei. Are părul blond, tuns într-un bob ciufulit, cu 
bretonul până la limita sprâncenelor negre. Pomeţii par de 
marmură, ochii de un verde strălucitor. Poartă o rochie 
uşoară de vară şi este în picioarele goale. Nu se încadrează 
în povestea pe care el o construieşte pentru Riversend. 

— Deci, cine este Katherine Blonde? întreabă el. 

— Mama mea. 


? Romane consacrate, de autori australieni din secolul XX - Henry 
Handel Richardson, Christina Stead şi Katharine Susannah Prichard (n. 
red.). 

3 Romane de William Golding, Franz Kafka şi Graham Greene (n. red.). 

4 Piese de teatru aparţinând dramaturgilor Harold Pinter şi Eugen 
lonesco şi autoarei australiene Dorothy Hewett (n. red.). 

5 Roman de autorul britanic E.M. Forster (n. red.). 


e ll - 


— Spune-i că îmi plac cărţile ei. 

— Nu pot. A murit. 

— O! Îmi pare rău. 

— Nu ai de ce. Dacă îţi plac cărţile, şi ea te-ar fi plăcut pe 
tine. Acesta a fost magazinul ei. 

Rămân în picioare, privindu-se unul pe celălalt pentru o 
clipă. Felul în care ea îl priveşte este cumva neutru şi 
Martin este primul care întrerupe contactul vizual. 

— la loc, spune ea. Relaxează-te o clipă. Vii de departe. 

— De unde ştii? 

— Suntem în Riversend, spune ea, cu un zâmbet trist. 

Face gropiţe, observă Martin. Ar putea fi model. Sau 
vedetă de cinema. 

— Haide, ia loc, îl îndeamnă ea. Vrei o cafea? Magazinul 
ăsta este cafenea în aceeaşi măsură în care este librărie. 
Aşa ne facem banii. 

— Sigur. Lungă şi neagră, mulţumesc. Şi nişte apă, te 
rog. 

Martin îşi dă seama că tânjeşte şi după o ţigară, deşi n-a 
mai fumat din timpul universităţii. O ţigară. De ce tocmai 
acum? 

— Foarte bine. Revin imediat. 

Fata se întoarce şi o ia înapoi pe culoar fără zgomot. 
Martin o priveşte fără să o scape din ochi, cu picioarele 
înfipte în acelaşi loc în care se afla când a văzut-o pentru 
prima dată, admirându-i curba gâtului plutind pe deasupra 
rafturilor de cărţi. Ea trece prin uşa batantă, spre partea din 
spate a magazinului, şi dispare din vedere, dar prezenţa ei 
zăboveşte: timbrul vocii ei, ca de violoncel, încrederea în 
sine fluidă din poziţia ei, ochii ei verzi. 

Uşa încetează să se mai balanseze. Martin priveşte în jos 
către cărţile din mâinile lui. Oftează, râde de el însuşi 
simțindu-se patetic şi se aşază, privind nu către cărţi, ci 
către dosul palmelor sale de patruzeci şi cinci de ani. Tatăl 
lui avusese mâini de muncitor. Pe când era mic, lui Martini 
se păruseră întotdeauna atât de puternice, atât de sigure, 
atât de folositoare. Intotdeauna sperase, presupusese, că 
mâinile sale aveau să ajungă să arate la fel. Dar lui Martin 


e 12 + 


mâinile lui încă îi păreau de adolescent. Mâini de 
intelectual, nu de om din clasa muncitoare. la un loc pe un 
fotoliu scârţâitor, cu tapiţeria uzată, care atârnă într-o 
parte, şi începe să răsfoiască o carte, cu mintea în altă 
parte. De data asta ea nu-l mai şochează când îi apare în 
câmpul vizual. Martin ridică privirea. Momentul a trecut. 

— Uite, spune ea, foindu-se uşor. 

Aşază o cană mare, albă, pe masa de lângă el. Când se 
apleacă, el simte un miros cu iz de cafea. Prostule, 
gândeşte el. 

— Sper că nu te deranjează, spune ea, dar mi-am făcut şi 
mie una. Nu avem prea mulţi vizitatori. 

— Desigur, se aude singur spunând. la loc. 

O parte din Martin vrea să flecărească, să o facă să râdă, 
să o farmece. Crede că îşi mai aminteşte cum se face asta - 
speră că încă e cât de cât atrăgător -, dar aruncă din nou o 
privire către mâinile lui şi se decide să nu o facă. 

— Ce cauţi aici? întreabă el, surprinzându-se cu 
francheţea întrebării sale. 

— Ce vrei să spui? 

— Ce faci în Riversend? 

— Aici locuiesc. 

— Da. Ştiu. Dar de ce? 

Zâmbetul ei se disipează, în timp ce îl priveşte mult mai 
serios. 

— Există vreun motiv pentru care n-ar trebui să mă aflu 
aici? | 

— Asta. Martin ridică braţele şi arată spre magazin, în 
jurul lui. Cărţi, cultură, literatură. Cărţile tale din timpul 
facultăţii, acolo şi pe raftul de sub cel cu cărţile mamei tale. 
Oraşul ăsta este pe moarte. Tu n-ai ce căuta aici. 

Ea nu zâmbeşte, nu se agită. In schimb, priveşte doar 
spre el, evaluându-l, lăsând liniştea să îi cuprindă, înainte 
de a răspunde. 

— Eşti Martin Scarsden, nu-i aşa? 

Ochii ei sunt fixaţi pe el. El îi întoarce privirea. 

— Da. Eu sunt. 

— Imi amintesc reportajele, spune ea. Mă bucur că ai 


e 13» 


scăpat cu viaţă. Trebuie să fi fost îngrozitor. 

— Da, a fost, spune el. 

Minutele trec. Martin soarbe din cafea. Nu e rea, a băut 
cafele mai rele în Sydney. Din nou curioasa dorinţă pentru o 
ţigară. Liniştea este stranie şi totuşi nu este. Trec şi mai 
multe minute. Este bucuros să se afle aici, la librăria Oaza, 
împărtăşind liniştea cu această tânără frumoasă. 

Ea vorbeşte prima. 

— M-am întors aici în urmă cu optsprezece luni, când 
mama mea era pe moarte. Să am grijă de ea. Acum... ei 
bine, dacă plec, librăria, librăria ei trebuie închisă. Se va 
întâmpla destul de curând, dar nu am ajuns încă până 
acolo. 

— Imi pare rău. Nu mi-am propus să fiu atât de direct. 

la cana de cafea de pe masă şi o strânge cu palmele: un 
gest de confort, de încredere şi de împărtăşire, ciudat de 
potrivit, în ciuda arşiţei zilei. 

— Deci, Martin Scarsden, ce cauţi tu în Riversend? 

— Un subiect. Redactorul meu m-a trimis. S-a gândit că 
mi-ar prinde bine să ies un pic şi să respir puţin aer 
sănătos, de ţară. „Mai rupe pânzele de păianjen”, mi-a 
spus. 

— Care e subiectul? Seceta? 

— Nu. Nu chiar. 

— Dumnezeule, împuşcăturile? Din nou? S-au întâmplat 
acum aproape un an. 

— Da. Asta e abordarea. „A trecut un an. Cum se 
descurcă Riversend?” Un fel de profil, dar al unui oraş, nu al 
unei persoane. Il vom publica la comemorare. 

— Asta a fost ideea ta? 

— A redactorului meu. 

— Ce mai geniu! Şi te-a trimis pe tine? Să scrii despre un 
oraş traumatizat? 

— Aşa se pare. 

— Dumnezeule! 

Şi rămaseră în tăcere, din nou. Tânăra femeie îşi sprijină 
bărbia în palmă, privind în gol la o carte de pe una dintre 
mese, în timp ce Martin o examinează, fără să îi mai 


e 14» 


studieze frumuseţea, ci analizând decizia ei de a rămâne în 
Riversend. Observă liniile fine din jurul ochilor şi presupune 
că este mai în vârstă decât a crezut la început. Vreo 
douăzeci şi cinci de ani, poate. Tânără. Cel puţin în 
comparaţie cu el. Stau aşa timp de câteva minute, tablou 
într-o librărie, până când ea ridică ochii şi întâlneşte 
privirea lui. Se scurge un moment, se stabileşte o legătură. 
Atunci când vorbeşte, vocea ei este aproape o şoaptă. 

— Martin, există un subiect mai bun, ştii asta. Mai bun 
decât să scormoneşti în durerea unui oraş îndoliat. 

— Şi care ar fi ăsta? 

— De ce a făcut ceea ce a făcut. 

— Cred că ştim asta, nu-i aşa? 

— Abuzul de copii? O acuzaţie uşor de adus unui preot 
mort. Nu cred asta. Nu toţi preoţii sunt pedofili. 

Martin nu poate susţine intensitatea privirii ei; priveşte în 
cafea, fără să ştie ce să răspundă. 

Tânăra femeie insistă. 

— D'Arcy Defoe. E un prieten de-al tău? 

— N-aş merge chiar atât de departe. Dar este un ziarist 
excelent. Povestea lui a câştigat premiul Walkleyf. Meritat, 
aş spune. 

— S-a înşelat. 

Martin ezită. Nu ştie în ce direcţie se îndreaptă discuţia. 

— Cum te numeşti? 

— Mandalay Blonde. Toată lumea îmi spune Mandy. 

— Mandalay? Ce nume! ` 

— Mama mea. l-a plăcut sonoritatea. li plăcea ideea de a 
călători prin lume, nestingherit. 

— Şi a făcut-o? 

— Nu. Nu a părăsit niciodată Australia. 

— Bine, Mandy. Byron Swift a împuşcat cinci oameni. 
Spune-mi tu: pentru ce a făcut asta? 

— Nu ştiu. Dar dacă ai putea să afli, ar fi un subiect 
nemaipomenit, nu-i aşa? 

— Presupun. Dar dacă tu nu ştii pentru ce a făcut-o, cine 


$ Premiile fundaţiei Walkley - premii australiene pentru jurnalism, 
privite ca un echivalent australian al premiilor Pulitzer (n. tr.). 


e 15» 


o să-mi spună asta? 

Mandy nu răspunde, nu imediat. Martin se simte 
deconcertat. Crezuse că a găsit un refugiu în librărie. Acum 
are impresia că a stricat totul. Nu e sigur ce ar trebui să 
spună, dacă să se scuze sau să ia totul în glumă, sau să 
mulţumească pentru cafea şi să plece. 

Dar Mandalay Blonde nu s-a supărat; se înclină spre el şi 
spune cu vocea ei joasă: 

— Martin, vreau să îţi spun ceva. Dar nu ca să scrii 
despre asta în ziar. Nu pentru a-l repeta altora. Rămâne 
între noi doi. Eşti de acord cu asta? 

— Ce poate fi atât de delicat? 

— Trebuie să trăiesc în acest oraş, asta este delicat. Deci 
scrie ce vrei despre Byron - lui nu-i mai pasă -, dar te rog 
lasă-mă pe mine în afara chestiei ăsteia. În regulă? 

— Sigur. Despre ce e vorba? 

Ea se lasă pe spate, cumpănindu-şi următoarele cuvinte. 
Martin realizează cât de liniştită este librăria, izolată de 
zgomote, la fel ca de lumină şi căldură. Poate auzi 
ventilatorul rotindu-se lent, torsul motorului său electric, 
clipocitul apei pe tejghea, respiraţia lentă a lui Mandalay 
Blonde. Mandy îl priveşte în ochi, apoi înghite în gol de 
parcă şi-ar face curaj. 

— Era ceva divin în el. Ca şi cum ar fi fost un sfânt sau 
ceva de genul ăsta. 

— A ucis cinci oameni. 

— Ştiu. Eram aici. A fost oribil. Cunoşteam câteva dintre 
victime; le cunosc pe văduvele lor. Fran Landers îmi este 
prietenă. Aşa că spune-mi: de ce nu îl urăsc? De ce am 
senzaţia că ceea ce s-a întâmplat era, oarecum, inevitabil? 
De ce? Ochii ei sunt rugători, vocea intensă. De ce? 

— Bine, Mandy, spune-mi. Te ascult. _ 

— Nu poţi scrie nimic din toate astea. Nu despre mine. In 
regulă? 

— Sigur. Despre ce e vorba. 

— Mi-a salvat viaţa. Îi sunt datoare cu viaţa mea. A fost 
un om bun. 


A 


Suferinţa îi înfioară faţa precum vântul suprafaţa unui 


e 16 - 


iaz. 

— Continuă. 

— Mama era pe moarte, iar eu am rămas însărcinată. Nu 
era pentru prima dată. O aventură de o noapte cu un 
nemernic din Melbourne. Mă gândeam să mă sinucid; nu 
vedeam niciun viitor, nu unul pentru care să merite să 
trăiesc. Oraşul ăsta de rahat, viaţa aia de rahat. Şi el a 
observat asta. A intrat în librărie, a început să mă tachineze 
şi să flirteze ca de obicei, apoi s-a oprit. Pur şi simplu. A 
privit în ochii mei şi a înţeles. Şi i-a păsat. A vorbit cu mine, 
mai mult de o săptămână, mai mult de o lună şi m-a făcut 
să mă răzgândesc. M-a învăţat cum să mă opresc din fugă, 
cum să dau valoare lucrurilor. li păsa, înţelegea durerea 
celorlalţi. Oameni ca el nu abuzează copiii; cum ar putea să 
o facă? 

În vocea ei este pasiune, în cuvintele ei, convingere. 

— Crezi în Dumnezeu? întreabă ea. 

— Nu, răspunde Martin. 

— Nu, nici eu. Dar în destin? 

— Nu. 

— Despre asta nu sunt chiar sigură. Karma? 

— Mandy, unde vrei să ajungi cu asta? 

— Obişnuia să intre în magazin, să cumpere cărţi şi să 
bea cafea. La început nu ştiam că este preot. Era 
curtenitor, era şarmant şi era diferit. Imi plăcea de el. 
Mama îl plăcea cu adevărat. Putea să vorbească despre 
cărţi şi despre istorie sau filosofie. lubeam amândouă 
momentele în care se oprea pe aici. Am fost dezamăgită 
când am aflat că era preot; începusem să-l îndrăgesc. 

— Şi lui îi plăcea de tine? 

Privind către ea, Martin se gândeşte că este dificil să-ţi 
închipui un bărbat căruia nu i-ar plăcea de ea. 

Ea zâmbeşte. 

— Sigur că nu. Eram însărcinată. 

— Dar ţie îţi plăcea de el? 

— Tuturor le plăcea. Era atât de spiritual, de carismatic. 
Mama era pe moarte, oraşul era pe moarte, iar el - tânăr, 
plin de viaţă şi neclintit, plin de încredere în sine şi de 


e 17 œ» 


promisiuni. Şi apoi a devenit mai mult de atât: prietenul, 
confesorul şi salvatorul meu. Mă asculta, mă înţelegea, 
pricepea prin ce trec. Fără să mă judece, fără să mă 
mustre. Întotdeauna, când era în oraş, se oprea pe la noi, 
se interesa cum ne mai merge. În ultimele zile ale mamei 
mele, la un spital din Bellington, a consolat-o şi m-a 
consolat şi pe mine. Era un om bun. Şi apoi s-a dus şi el. 

Şi mai multă linişte. De data asta Martin este cel care 
vorbeşte primul. 

— Ai născut copilul? 

— Da. Desigur. Liam. Doarme în camera din spate. O să 
ţi-l prezint dacă mai eşti pe aici când se trezeşte. 

— Mi-ar plăcea. 

— Mulţumesc. 

Martin îşi alege cuvintele cu grijă sau cel puţin încearcă, 
conştient că nu ar putea niciodată să găsească cuvintele 
potrivite. 

— Mandy, am înţeles că Byron Swift a fost drăguţ cu tine. 
Pot accepta cu uşurinţă că nu era complet rău, că era 
sincer. Dar asta nu echivalează cu răscumpărarea tuturor 
păcatelor, nu pentru ce a făcut. Şi nici nu înseamnă că 
acuzaţiile nu sunt adevărate. Imi pare rău. 

Cuvintele lui nu reuşesc să o convingă; ea pare să fie şi 
mai hotărâtă. 

— Martin, îţi spun, a privit în sufletul meu. Eu am aruncat 
o privire în al lui. Era un om bun. Ştia că sunt în suferinţă şi 
m-a ajutat. 

— Dar cum poţi să împaci asta cu ce a făcut? A comis 
crime în masă. 

— Ştiu. Ştiu. Nu pot să împac lucrurile astea. Ştiu că ela 
făcut ce spui; nu neg asta. Şi lucrul ăsta mă tulbură de 
atunci încoace. Singura fiinţă umană cu adevărat decentă 
pe care am întâlnit-o vreodată, în afară de mama mea, 
devine acest spectacol de groază. Dar lucrurile stau aşa: 
pot să cred că a ucis cinci oameni. Ştiu că el i-a ucis. Chiar 
sună adevărat, sună corect, într-un mod pervers, chiar dacă 
nu ştiu de ce a făcut-o. Dar nu pot să cred că a abuzat 
copii. Când eram copil, am fost hărţuită şi bătută, ca 


e 18 - 


adolescentă am fost bârfită şi pipăită, şi ca adult am fost 
ostracizată şi criticată şi marginalizată. Am avut o mulţime 
de iubiţi abuzivi - aproape singurul fel de iubiţi pe care l-am 
avut vreodată; nemernici  narcisişti, capabili să se 
gândească numai la ei înşişi. Tatăl lui Liam este unul dintre 
ei. Cunosc această mentalitate. Am văzut-o de aproape şi 
pe pielea mea. Nu asta era mentalitatea lui; era tocmai pe 
dos. li păsa. Lucrul ăsta mă înnebuneşte. Şi din cauza asta 
nu cred că abuza copii. Îi păsa. 

Martin nu ştie ce să spună. Vede pasiunea de faţa ei, 
aude fervoarea din vocea ei. Dar un criminal în serie căruia 
să-i pese? Aşa că nu spune nimic. Doar priveşte în ochii 
verzi, tulburaţi, ai lui Mandalay Blonde. 


e 19 œ 


DOI, CÂINELE NEGRU 


Martin se pomeneşte înapoi în stradă, de parcă s-ar fi 
trezit dintr-un vis; nu a cumpărat nicio carte; nu a cerut 
îndrumări spre hotel. Işi verifică telefonul gândindu-se să 
acceseze Google Maps, dar aici nu există semnal. Doamne, 
fără telefon mobil. La asta nu se gândise. Priveşte oraşul de 
parcă ar fi o ţară străină. 

Trezitul devreme, drumul lung străbătut şi căldura l-au 
secătuit, făcându-l să se simtă ameţit. Şi ziua a devenit tot 
mai fierbinte, lumina orbitoare de dincolo de copertinele 
magazinelor, tot mai ameţitoare. Nu mişcă nimic, în afară 
de pâcla tremurătoare a căldurii care se ridică din stradă. 
Temperatura trebuie să fi ajuns pe la 40 de grade, fără 
nicio adiere de vânt. Martin păşeşte în zona strălucitoare. 
Atingerea acoperişului maşinii îi lasă senzaţia că atinge o 
tigaie. In încremenire, ceva se mişcă, ceva îşi schimbă 
poziţia la periferia vederii sale, dar când se întoarce, nu 
vede nimic. Ba nu - ceva mai departe, în mijlocul străzii: o 
şopârlă. Martin traversează drumul. Este o scincidă cu 
coada ciuntită, nemişcată de parcă ar fi moartă. Bitumul se 
scurge prin crăpăturile drumului şi Martin se întreabă dacă 
nu cumva a rămas blocată. Dar se îndepărtează, agitată, cu 
sângele înfierbântat de arşiţa zilei, repezindu-se sub o 
maşină parcată. Încă un sunet. O tuse seacă. Martin se 
întoarce, vede bărbatul care se târşâie pe sub copertinele 
de pe partea cealaltă a drumului. Acelaşi bărbat, cu 
pardesiul lui gri, care încă strânge sticla din punga de hârtie 
maronie. Martin se îndreaptă spre el ca să-l salute. 

— Bună dimineaţa. 

Bărbatul este gârbovit. Şi aparent surd. Continuă să se 
târască, fără să îşi dea seama de existenţa lui Martin. 

— Bună dimineaţa, repetă Martin, mai tare. 

Bărbatul se opreşte, priveşte în sus şi în jur, de parcă ar 


e 20 - 


auzi un tunet îndepărtat, observă faţa lui Martin. 

— Ce? 

Bărbatul are o barbă căruntă, cu fire gri şi ochii umeziţi. 

— Bună dimineaţa, spune Martin, pentru a treia oară. 

— Nu este bună şi nu este dimineaţă. Ce vrei? 

— Îmi poţi spune încotro este hotelul? 

— Nu e niciun hotel. 

— Ba da, este. 

Martin ştie sigur că aşa e; în timpul zborului a citit câteva 
paragrafe pe laptopul său, inclusiv articolul premiat al lui 
Defoe, care descria barul hotelului ca fiind inima oraşului. 
Pe nume The Commercial. 

— Închis. Acum şase luni. Ducă-se dracului. Uite acolo 
este. 

Omul flutură un braţ. Martin priveşte înapoi pe drumul pe 
care a intrat în oraş. Cum de l-a ratat? Fostul hotel, singura 
clădire cu două etaje de pe strada principală, se înalţă la 
intersecţie, cu firma intactă şi cu veranda circulară 
îmbietoare, nu prea arată închis definitiv, ci, mai degrabă, 
în afara programului pe ziua aceea. Bărbatul deschide gura 
pungii, deşurubează capacul sticlei şi ia o înghiţitură. 

— Poftim. Vrei? 

— Nu, mulţumesc. Nu chiar acum. Spune-mi, există 
vreun alt loc în oraş unde aş putea să stau? 

— Încearcă la motel. Dar grăbeşte-te. La cum se duc 
toate naibii pe aici, i-ar putea veni rândul. 

— Unde îl găsesc? 

Bărbatul îl priveşte pe Martin. 

— Din ce parte ai venit. Dinspre Bellington? Deni? 

— Nu, dinspre Hay. 

— O călătorie grea ca naiba. Ei bine, ia-o pe aici, în 
direcţia în care mergeai. la-o la dreapta la semnul de stop. 
Spre Bellington, nu spre Deniliquin. Motelul e pe partea 
dreaptă, la marginea oraşului. La vreo două sute de metri. 

— Mulţumesc. Apreciez. 

— Apreciezi? Eşti vreun nenorocit de yankeu? Ei vorbesc 
aşa. 

— Nu. Voiam doar să spun „mulţumesc”. 


e 21 œ» 


— Bun. Cară-te, atunci. 

Şi boschetarul îşi continuă drumul bălăbănindu-se. Martin 
scoate telefonul şi îi face o poză din spate în timp ce se 
îndepărtează. 

să te urci înapoi în maşină nu e o treabă uşoară. Martin 
îşi umezeşte degetele cu limba, astfel încât să poată apuca 
mânerul pentru destul de mult timp ca să-l deschidă şi 
bagă piciorul pentru a împiedica uşa să se închidă din 
cauza pantei. În interior maşina este ca un cuptor de gătit. 
Porneşte motorul, dă la maxim aerul condiţionat, care nu 
face altceva decât să pompeze aer fierbinte în cabină. Se 
simte un miros urât, resturile vomei vreunui chiriaş 
anterior, pe care arşiţa de cuptor îl ridică din scaunele 
textile. Catarama centurii de siguranţă a stat în soare şi 
este prea fierbinte pentru a pune mâna pe ea; Martin 
porneşte fără centură. Pune un prosop, care a fost odată 
umed, peste volan, pentru a putea manevra. 

— Drăcia dracului, murmură el. 

Parcurge cele câteva sute de metri până la motel, 
îndreaptă maşina spre umbra unei parcări acoperite de 
lângă intrare şi iese din maşină, chicotind pentru sine, cu 
moralul revigorat îşi scoate telefonul şi face câteva 
fotografii. „MOTELUL CÂINELE NEGRU”, scrie pe firma 
scorojită. „LOCURI LIBERE” şi, cel mai tare: „NU PERMITEM 
ACCESUL CU ANIMALE DE COMPANIE”. Martin râde. Aur 
curat. Cum de a ratat asta, Defoe? Poate că şmecherul 
naibii nici nu s-a mişcat din cârciumă. 

La recepţie tot nu poţi respira de căldură. Martin aude 
sunetul unui televizor venind de undeva, adânc în interiorul 
clădirii. Pe tejghea se află o sonerie de recepţie, care e de 
fapt una de intrare adaptată acestui nou scop. Martin apasă 
pe ea şi aude un ciripit îndepărtat, venind din direcţia 
televizorului. În timp ce aşteaptă, răsfoieşte câteva broşuri 
aflate pe un raft metalic atârnat de zidul de cărămidă. 
Pizza, croaziere pe râul Murray, o cramă, o fermă de lămăi, 
planoare, carturi, un alt motel, o pensiune. O piscină cu 
tobogane de apă. Toate la numai patruzeci de minute 
distanţă, în Bellington, în aval pe râul Murray. Chiar pe 


e 22 + 


tejghea se află câteva meniuri pentru mâncare la pachet, 
tipărite cu cerneală roşie. „Saigon Asia - meniuri 
vietnameze, thailandeze, chinezeşti, indiene, australiene. 
Services Club, Riversend”. Martin împătureşte unul şi îl 
bagă în buzunar. Cel puţin nu va face foamea. 

O femeie grăsună, peste cincizeci de ani, îşi face apariţia 
din spatele unei uşi batante de sticlă opacă aducând cu ea 
un gust efemer de aer rece şi mirosul produselor de 
curăţenie. Părul ei, lung până la umeri, este în două culori: 
cea mai mare parte este blond, dar la câţiva centimetri de 
pielea capului arată ca o împletitură de castaniu cu gri. 

— Bună, drăguță. Cauţi o cameră? 

— Da, te rog. 

— Cu ora sau peste noapte? 

— Nu, probabil trei sau patru nopţi. 

Ea îi aruncă lui Martin o privire lungă. 

— Nicio problemă. Lasă-mă să verific rezervările. 

Femeia se aşază şi îi trage una computerului vechi 
pentru a-l aduce la viaţă. Martin priveşte afară, pe uşă. Sub 
acoperişul parcării nu mai sunt alte maşini, doar a lui. 

— Ai noroc. Patru nopţi ai spus? 

— Sigur. 

— Nicio problemă. Plata în avans, dacă e în regulă pentru 
tine. Şi apoi în fiecare zi, dacă stai mai mult. 

Martin îi întinde cartea sa de credit Fairfax’, de la ziar. 
Femeia priveşte la ea, apoi la Martin, încercând să-şi dea 
seama de unde să-l ia. 

— Eşti de la The Age? 

— Sydney Morning Herald. 

— Nicio problemă, murmură ea şi trece cartea de credit 
prin terminalul POS. Bine, drăguță, eşti în şase. Uite-ţi 
cheia. Stai o clipă, îţi aduc nişte lapte. Când intri în cameră 
porneşte frigiderul şi înainte să pleci asigură-te că ai oprit 
lumina şi aerul condiţionat. Facturile de energie ne omoară. 

— Mulţam', spune Martin. Aveţi wi-fi? 


7 Fairfax Media, trust de presă care a deţinut cotidianele Sydney 
Morning Herald, The Age şi alte publicaţii australiene naţionale şi locale 
(n. red.). 


e 23» 


— Neah. 

— Şi nici semnal la telefonul mobil? 

— Aveam, înainte de alegeri. Acum antena a căzut. Mă 
aştept să o repare la timp, înainte de următoarele alegeri. 
Zâmbetul ei e sardonic. Este un telefon fix la tine în 
cameră. Ultima dată când am verificat, funcţiona. Mai pot 
face ceva pentru tine? 

— Mada. Numele motelului. Este puţin ciudat, nu-i aşa? 

— Neah. Acum patruzeci de ani nu era. De ce să-l 
schimbăm dacă multor pierde-vară le place cum sună? 


Camera lui Martin arată impersonal. După ce citise 
articolul lui Defoe, abia aşteptase să stea la cârciumă: să 
bea bere cu localnicii, să primească un flux de informaţii de 
la personalul candid al barului, să mănânce pe tejghea 
friptură locală şi legume gătite prea mult, apoi să nu aibă 
decât de urcat scările către locul lui de dormit. Poate că s- 
ar fi împleticit noaptea pe coridor până la toaleta foarte 
probabil comună, pentru pipi, dar era o clădire veche, cu 
personalitate, care spune poveşti, nu o banalitate utilitară 
ca această cuşcă pentru câini: un tub fluorescent 
neacoperit, pentru lumină, un pat lăsat şi cuvertura maro, 
izul chimic al aparatului pentru împrospătarea aerului, un 
minibar refrigerat care huruie şi un aparat de aer 
condiţionat zgomotos. Există un telefon şi un ceas de 
noptieră, ambele bătrâne de zeci de ani. Mai bine decât să 
dormi în maşină, dar nu cu mult. Martin sună la redacţia de 
ştiri, le dă numărul motelului şi îi avertizează că telefonul 
lui mobil nu funcţionează. 

Apoi se dezbracă, intră în baie, trage apa cu muştele 
moarte adunate în vasul de toaletă, se uşurează şi trage 
apa din nou. Porneşte robinetul chiuvetei şi umple unul 
dintre pahare. Apa miroase a clor şi are gust de râu. Lasă 
duşul să meargă, fără să se preocupe de robinetul de apă 
caldă, se încruntă la presiunea scăzută a apei, apoi păşeşte 
sub jet şi lasă apa să-i curgă pe trup. Stă acolo până când 
nu mai simte răceala apei. Işi ridică palmele şi le 
examinează. Au devenit albe şi pufoase, încreţite din cauza 


e 24» 


apei, asemenea unui corp înecat. De când au început 
mâinile lui să-i pară atât de străine? 

Cu trupul răcorit, în camera care se răceşte greoi, se 
usucă şi se urcă în pat, aruncând jos totul în afară de 
cearceaf. Are nevoie de odihnă. A fost o zi lungă: trezirea 
de dimineaţă, zborul, călătoria cu maşina, arşiţa. Arşiţa. 
Adoarme. Se trezeşte într-o cameră care se întunecă. 

Se îmbracă, mai bea din apa îngrozitoare, îşi priveşte 
ceasul: şapte şi treizeci. 

Afară, în spatele hotelului, soarele mai persistă pe cerul 
de ianuarie, agăţat deasupra orizontului, mare şi portocaliu. 
Martin îşi lasă maşina şi merge pe jos. Işi dă seama că 
motelul Câinele Negru chiar este la marginea oraşului. Intre 
el şi grajdurile goale nu se mai află decât o benzinărie 
părăginită. Peste drum se află calea ferată şi un grup de 
silozuri înalte, care strălucesc aurii în lumina apusului. 
Martin face o poză. Apoi trece pe lângă benzinăria 
abandonată către locul în care este marcată intrarea în oraş 
cu semnele regulamentare: „RIVERSEND”, spune unul; 
„POPULAŢIE 800”, spune altul: „ACUM ÎN VIGOARE NIVEL 5 
DE RESTRICŢIE LA CONSUMUL DE APĂ”, spune al treilea. 
Martin urcă pe o mică ridicătură de teren care vine 
perpendicular pe şosea, nu mai înaltă de un metru; 
încadrează semnele cu benzinăria abandonată în stânga şi 
silozurile de grâu în dreapta şi face o fotografie, în timp ce 
soarele care apune îşi trimite umbrele dincolo de semne. Se 
întreabă cu cât timp în urmă a fost populaţia oraşului de 
800 de locuitori şi cât ar putea fi acum. 

Porneşte înapoi spre oraş, simțind puterea soarelui pe 
spinare, chiar şi la această oră târzie. Există case 
abandonate şi case locuite, case cu grădini uscate şi 
moarte şi case care prezintă verdeață proaspăt udată. 
Trece de şopronul verde, din tablă ondulată, al brigăzii de 
pompieri voluntari înainte de a face o pauză la intersecţia 
cu Hay Road, cu magazinele lui adăpostite sub copertinele 
lipite unele de altele. Incă o fotografie. 

Işi continuă drumul spre est, de-a lungul şoselei, pe lângă 
un supermarket părăsit, cu afişele albite de soare pe care 


e 25» 


scrie „REDUCERI DE LICHIDARE” încă lipite pe uşi, pe lângă 
o benzinărie Shell, al cărei proprietar îl salută prietenos în 
timp ce închide pentru noapte; în lungul unui parc, iarbă 
verde şi alte semne - „DOAR APA STATUTA”, pe lângă un 
chioşc pentru orchestră şi un grup de toalete pentru şoferi, 
toate aşezate sub nivelul digului. Şi încă un pod, de beton şi 
cu două benzi, care se întinde peste râu. Martin îşi 
desenează în minte harta oraşului Riversend: o intersecţie 
în T care se încadrează perfect într-o cotitură a râului, cu 
digul care mărgineşte oraşul dinspre nord şi est. Lui Martin 
îi place dispunerea; îl face să pară bine gândit şi autonom. 
Plutind în derivă pe vasta întindere a câmpiei continentale, 
asta oferă cumva oraşului Riversend o ancoră de sens. 

Se caţără pe marginea digului, în apropierea podului şi 
găseşte o potecă ce merge pe creasta acestuia. Se opreşte 
şi priveşte înapoi, în lungul şoselei, ştergându-şi sudoarea 
de pe sprâncene. Orizontul se pierde într-o pâclă de praf şi 
căldură, dar el simte că ar putea vedea curbura 
pământului, ca şi cum ar sta la marginea pământului, 
privind către mare. Un camion bubuie peste pod şi pe lângă 
el, îndreptându-se spre vest. Soarele apune, mânios şi 
portocaliu din cauza prafului, şi el urmăreşte camionul până 
când acesta este distorsionat şi apoi cu totul înghiţit de 
pâclă. 

Martin părăseşte drumul, mergând pe culmea digului. 
Alături de el, albia râului, întrezărită printre eucalipţi, este 
doar noroi gol şi crăpat. Se gândeşte că arborii arată destul 
de sănătoşi, până când ajunge la un trunchi mort, care 
arată la fel de solid ca vecinii lui, doar golit de frunze. Un 
cârd de papagali zboară pe deasupra capului, strigătele lor 
zgomotoase trezind glasurile altor păsări şi fiinţe în amurg. 
Martin urmează cărarea până când ajunge la o curbură a 
albiei râului. Deasupra acesteia, pe o ridicătură naturală, se 
află o clădire din cărămidă galbenă, Riversend Services and 
Bowling Club, cu luminile strălucind prin ferestrele de sticlă 
aflate deasupra unei terase de oţel, ca o navă de croazieră 
eşuată la reflux. 

In interiorul clubului aerul este răcoros. Există o tejghea 


e 26 - 


pe care se află formulare de înscriere pentru membri 
ocazionali şi un semn care îi invită pe vizitatori să se 
înregistreze ei înşişi. Martin se conformează, rupând o 
etichetă pentru oaspeţi. Camera principală este mare, cu 
ferestre înalte prin care poţi vedea dincolo de cotul râului, 
unde arborii aproape că nu se mai văd în amurgul din afara 
camerei luminate strălucitor. Există scaune şi mese, dar nu 
şi clienţi. Niciun suflet. Singura mişcare vine de la luminile 
care sclipesc ale aparatelor de poker ce se află în spatele 
unui paravan jos, în cealaltă parte a camerei. In spatele 
barului stă aşezat un barman care citeşte o carte. Acesta 
ridică privirea când Martin se apropie. 

— Sal'tare. lţi dau o bere? 

— Mulţam. Ce ai la dozator? 

— Astea două de aici. 

Martin comandă o halbă de Carlton Draught, întrebându-l 
pe barman dacă nu vrea şi el una. 

— Nu, mulţumesc, spune el şi începe să îi toarne berea 
lui Martin. Eşti ziarist? 

— Corect, spune Martin. Vorba circulă repede. 

— Oraşe de provincie. Ce poţi să faci? spune barmanul. 

Pare să fie abia trecut de şaizeci de ani, cu faţa roşie 
după o viaţă de stat în soare şi de băut bere, cu părul alb 
pieptănat şi uleios. Are mâinile mari şi presărate cu pete 
hepatice. Martin le admiră. 

— Ai venit să scrii despre împuşcături? 

— Aşa e. 

— Mult noroc să găseşti ceva nou de spus. Mie mi se pare 
că totul a fost scris deja de trei ori. 

— S-ar putea să ai dreptate. 

Barmanul ia banii lui Martin şi îi pune în casa de marcat. 

— Nu aveţi wi-fi aici, din întâmplare? întreabă Martin. 

— Sigur că avem. Cel puţin teoretic. 

— Ce înseamnă asta? 

— Jumătate din timp nu funcţionează. Şi atunci când 
merge, este ca ajutorul pe timp de secetă: vine cu ţârâita. 
Dar fă o încercare. Nu mai e nimeni aici, aşa că s-ar putea 
să ai noroc. 


e 27 œ» 


— Care-i parola? 

— Heleşteu. Asta din vremurile când aveam aşa ceva. 

Martin reuşeşte să se conecteze pe telefon, dar mesajele 
nu se descarcă; apare doar o rotiţă care se învârteşte, 
semnul indeciziei computerului. Renunţă şi lasă telefonul 
deoparte. 

— Acum înţeleg ce vrei să spui. 

Ştie că ar trebui să întrebe despre crime, despre felul în 
care reacţionează oraşul, dar este oarecum reticent. Aşa 
că, în loc de asta, întreabă unde se află toată lumea. 

— Prietene, e luni-seară. Cine are bani să bea lunea? 

— Atunci cum de aveţi deschis? 

— Pen’ că dacă nu ar fi deschis, atunci ar fi închis, şi sunt 
prea multe locuri închise prin jur. 

— Totuşi, încă îşi permit să vă plătească? 

— Nu. În cele mai multe zile suntem voluntari. Membri ai 
conducerii clubului. Avem un registru. 

— Impresionant. Aşa ceva nu s-ar întâmpla la oraş. 

— Din cauza asta noi suntem deschişi şi barul e închis. 
Nimeni nu se duce să lucreze pe degeaba la un bar. 

— Oricum, păcat că s-a dus. 

— Aici ai dreptate. Tipul care îl ţinea era destul de decent 
- pentru un străin. Sponsoriza echipa locală de fotbal, 
cumpăra produse locale pentru bistro. Asta nu l-a salvat de 
la faliment, totuşi. Că tot vorbim de bistrouri, vrei ceva de 
mâncare? 

— Vreau. Ce aveţi? 

— Aici, nimic. În spate e restaurantul care vinde mâncare 
la pachet al lui Tommy, Saigon Asian, la fel de bun ca orice 
poţi găsi în Sydney sau Melbourne. Dar grăbeşte-te, ultima 
comandă e la opt. 

Martin îşi verifică ceasul: opt fără cinci. 

— Mulţumesc, spune Martin şi ia o înghiţitură lungă din 
bere. 

— Te-aş lăsa să stai să mănânci aici, dar trebuie să închid 
şi eu. În astfel de nopţi avem numai clienţi din ăştia - 
oameni care iau una mică în timp ce aşteaptă mâncarea. 
Dar avem deschis în fiecare seară în afară de duminică. ŞI 


e 28 œ 


la prânz în fiecare zi în afară de luni. Vrei să iei ceva de 
băut cu tine? 

Martin se imaginează pe sine bând de unul singur în 
camera lui de la motelul Câinele Negru. _ 

— Nu mulţumesc, spune şi termină berea. li mulţumeşte 
barmanului voluntar şi îi întinde mâna. 

— Martin, spune el. 

— Errol. Errol Ryding, spune barmanul şi ia mâna lui 
Martin în palma lui uriaşă. 

Errol, deci aici era ultimul om pe nume Errol, gândeşte 
Martin. 

X 


În întuneric Martin încearcă să se întindă şi descoperă că 
nu poate. Nu-şi poate îndrepta picioarele. Groaza se lasă ca 
o cortină şi îl sufocă în claustrofobie. Se întinde prudent, cu 
teamă faţă de ceea ce ar putea întâlni degetele lui şi ştie 
deja ce fel de rezistenţă vor întâmpina. Oțel. Neclintit, 
neiertător, necruţător. Frica i se înfăşoară în jurul gâtului 
agitându-i respiraţia. Îşi ţine suflarea ca nu cumva cineva 
să-i audă expiraţia uşoară. Zgomotul acela - ce se aude? 
Paşi? Vin să-l elibereze? Vin să-l ucidă? Şi mai mult zgomot. 
Bufnitura îndepărtată a artileriei, zgomotul moale al unei 
lovituri. Martin nu mai vrea să se întindă. Se ghemuieşte 
mai strâns, ca un fetus şi îşi bagă degetele în urechi, 
înfricoşat de răgetul ca de măgar al unui AK-47. Şi totuşi 
aude zgomote, un huruit, un zornăit. Îşi îndepărtează 
degetele şi ascultă, cu speranţă şi teamă. Un tanc? Ar 
putea să fie un tanc? Se străduieşte să audă sforăitul 
motorului, zornăitul şenilelor. Trebuie să fie aproape. 
Israelienii invadează? Vin să-l salveze? Dar ei ştiu că se află 
aici? Vor trece, pur şi simplu, cu tancul peste el, îl vor strivi 
în închisoarea lui, fără să ştie că se află acolo? Ar trebui să 
strige? Sau să nu strige? Nu. Soldaţii nu-l vor auzi niciodată. 
Dar alţii l-ar putea auzi. Şi acum. Mugetul acela. Care se 
apropie. Un adevărat urlet. Un F16? O rachetă, o bombă. 
Nimeni nu va şti vreodată că el a fost aici, ce s-a ales de el. 
Urletul, tot mai apropiat. Ce fac, de ce vin aşa de jos? 

Un zgomot puternic şi este treaz, înghițind cu lăcomie 


e 29 œ 


aer, smulgând pătura de pe el. Luminile camionului care 
trece pătrund prin perdelele subţiri de la Câinele Negru, în 
timp ce îşi continuă drumul spre est. 

— La dracu', exclamă Martin. 

Uruitul camionului se stinge şi lasă doar vâjâitul de motor 
de tanc al aerului condiţionat. 

— La dracu', spune din nou Martin, în timp ce se extrage 
din pătură şi aprinde lumina fluorescentă. 

Ceasul de pe noptieră spune 3:45 a.m. Se ridică şi dă pe 
gât o cană de apă mirositoare, dar gura îi rămâne uscată şi 
sărată de la mâncarea de mai devreme. Poate că ar fi fost 
mai bine să-şi fi luat cu el nişte tărie. Se gândeşte la pilulele 
din geanta lui de voiaj, dar nu vrea să se întoarcă acolo. In 
schimb începe lunga aşteptare a zorilor. 


e 30 - 


TREI, DUMINICA SÂNGEROASĂ 


Martin iese înainte de ivirea zorilor, aerul este rece şi 
cerul tăcut în timp ce îşi găseşte drumul pe străzile pustii 
către epicentrul poveştii sale: St James. Stă în faţa bisericii, 
în timp ce soarele se ridică de sub orizont şi aruncă sulițe 
de lumină aurie printre ramurile eucalipţilor roşi de pe 
malul râului. O vede pentru prima dată, dar cu toate astea, 
clădirea îi pare familiară: cărămidă roşie şi acoperiş din 
tablă ondulată, puţin ridicată faţă de terenul din jur, câteva 
trepte conducând spre elipsele utilitare ale unei clădirii al 
cărei scop este evidenţiat de arcada portalului, de 
înclinarea acoperişului şi de lungimea ferestrelor şi este 
confirmată de crucea de pe acoperiş. Intr-o parte se ridică o 
clopotniţă rudimentară: doi stâlpi de beton, un clopot şi o 
sfoară. „ST JAMES: SLUJBE ÎN PRIMA ŞI A TREIA DUMINICĂ A 
LUNII - ORA 11 A.M.”, spune semnul, cu vopsea neagră pe 
fond alb. Biserica se ridică singuratică, austeră. Nu există 
niciun zid de împrejmuire, niciun cimitir, nici arbuşti sau 
copaci protectori. 

Martin păşeşte spre trepte, pe aleea din beton crăpat. Nu 
există nimic care să indice ce s-a întâmplat aici în urmă cu 
aproape un an: nicio placă, nicio cruce improvizată, nici flori 
ofilite. Martin se întreabă de ce: cel mai traumatizant 
eveniment din istoria oraşului şi nimic care să-l 
comemoreze. Nimic pentru victime, nimic pentru cei 
îndoliaţi. Poate că este prea devreme, evenimentele sunt 
prea vii în amintire; poate că oraşul se teme de turişti şi de 
vânătorii de suvenire; poate că vrea să şteargă 
evenimentul din memoria colectivă şi să pretindă că nu s-a 
întâmplat niciodată. 

Martin examinează treptele. Fără pete, fără urme, 
soarele a albit cimentul, a sterilizat scena crimei. De 
cealaltă parte a aleii iarba pare moartă, ucisă de soare şi de 


e 3l- 


lipsa de apă. Încearcă uşa, în speranţa că interiorul va fi 
ceva mai promiţător, îi va oferi vreun indiciu despre reacţia 
orăşelului, dar descoperă că este încuiată. Aşa că se plimbă 
în jurul clădirii în căutarea unui detaliu util, dar nu este 
nimic de văzut. St James rămâne impenetrabilă la inspecţie, 
nu oferă nimic anchetei jurnalistice. Face câteva fotografii 
la care ştie că nu se va uita niciodată. 

Simte cum îi creşte dorinţa pentru o cafea; se întreabă la 
ce oră se deschide librăria. Ceasul lui arată şase şi treizeci 
de minute. Probabil că nu este deschis încă, se gândeşte. 
Se îndreaptă spre sud, pe Somerset Street, lăsând St James 
în dreapta sa şi şcoala primară în stânga. Drumul coteşte. 
Poate să vadă spatele motelului, după un gard de lemn. 
Trece de secţia de poliţie şi ajunge înapoi pe Hay Road, 
strada principală. În centrul intersecţiei, aşezată pe un 
piedestal, cu capul plecat, se află statuia în mărime 
naturală a unui soldat îmbrăcat într-o uniformă din Primul 
Război Mondial: ghete, moletiere, pălărie cu boruri largi. 
Soldatul stă în repaus, cu arma alături de el. Martin se uită 
în sus, privind la ochii morţi, de bronz. Pe soclu sunt 
montate plăci de marmură care amintesc numele soldaţilor 
care şi-au dat viaţa pentru ţara lor: Războiul burilor, 
războaiele mondiale, Coreea şi Vietnam. Martin priveşte din 
nou spre faţa soldatului de bronz. Acest oraş nu are pentru 
prima oară parte de traume şi de traumatizaţi. Dar poate că 
războiul este mai uşor de amintit decât crimele în masă; 
războiul are un sens sau aşa li se spune văduvelor. 

O camionetă îşi croieşte drum dinspre şosea, în timp ce 
şoferul îi face un semn cu un deget lui Martin, care îi 
răspunde  stânjenit. Vehiculul îşi continuă drumul, 
îndreptându-se spre pod şi afară din oraş. Este marți- 
dimineață. Martin îşi aminteşte de magazinul second hand 
al Matildei, care este deschis numai marți şi joi-dimineaţă. 
Oare şi celelalte afaceri funcționau în acelaşi fel, cele care 
încă supravieţuiau, cu patronii conspirând să-şi concentreze 
slabele câştiguri în doar câteva ore ale fiecărei săptămâni, 
cu oamenii din oraş şi fermierii făcând tot posibilul să-i 
susţină? Un oraş care continua să funcţioneze în ciuda 


e 32 œ 


secetei şi a declinului economic. În acest caz Martin ştie că 
trebuie să scoată tot ce poate din asta, să se prezinte 
oamenilor în timp ce aceştia sunt pe afară şi activi, 
investigându-le opiniile şi  testându-le sentimentele, 
încercând să judece cât de multă viată a rămas în 
Riversend. Traversează pe partea cealaltă, până la bancă. 
După cum se aştepta: deschis marți şi joi dimineaţa. Acelaşi 
lucru şi la băcănia lui Jennings, aflată în diagonală, dar 
hotelul Commercial, proaspăt zugrăvit, va rămâne închis 
indiferent ce zi a săptămânii este. Lângă barul hotelului, 
mai aproape de pod, se află magazinul universal Landers. 
Deschis şapte zile din şapte. Martin îşi face o notiţă 
mentală: Craig Landers fusese unul dintre cei ucişi. Cine 
conduce magazinul acum? Soţia lui? Mandalay îi 
menţionase numele, Fran, spusese că sunt prietene. 

Pentru o clipă este distras de ceea ce pare să fie un tunet 
îndepărtat. Cercetează cerul pentru confirmare, dar nu este 
nici măcar o urmă de nor, ca să nu mai vorbim de fulgere. 
Tunetul se aude din nou, persistă, se apropie. Işi fac 
apariţia patru motociclişti, venind pe Hay Road dinspre 
şosea, mergând în perechi, cu feţele serioase. Motoarele lor 
zvâcnesc şi pulsează, zgomotul se reflectă în clădiri şi face 
să tresalte pieptul lui Martin. Poartă căşti negre mate, 
ochelari de soare, bărbi şi mustăţi. Nu poartă jachete de 
piele, doar însemnele distinctive pe tricouri subţiri, cu 
mâneci scurte: Reapers, cu silueta unui schelet cu coasa 
lui. Braţele le sunt umflate de muşchi şi tatuate, figurile, 
pline de atitudine. Bărbaţii trec, aparent fără să-l remarce 
pe Martin. Le face o fotografie cu telefonul, apoi alta, în 
timp ce ei îşi continuă drumul, îndreptându-se spre pod. Un 
minut sau două mai târziu bubuitul dispare şi Riversend 
revine la amorţeală. 

Timp de jumătate de oră nu mai apare nici un alt vehicul. 
Un break roşu virează de pe şosea, trece pe lângă soldat şi 
parchează în faţa magazinului general. În timp ce Martin se 
apropie, din maşină iese o femeie, deschide portbagajul şi 
scoate un mic balot de ziare. Pare să fie cam de vârsta lui, 
cu părul şaten tuns scurt şi o faţă drăguță. 


e 33% 


— Pot să vă ajut? întreabă Martin. 

— Sigur, spune femeia. 

Martin se întinde în spatele maşinii şi trage afară o tavă 
cu douăsprezece pâini băgate în pungi maro de hârtie. 
Pâinea este caldă şi miroase îmbietor. El o urmează în 
magazin şi aşază tava pe tejghea. 

— Mulţumesc, spune femeia. Este pe cale să mai spună 
ceva, dar se opreşte şi gura i se contractă dintr-un zâmbet 
ştrengăresc într-o încreţitură încruntată. 

— Eşti ziaristul, nu-i aşa? 

— Da. E adevărat. 

— Nu eşti tipul acela, Defoe? 

— Nu. Numele meu este Martin Scarsden. Sunteţi 
doamna Landers? Fran, nu-i aşa? 

— Eu sunt. Dar nu am absolut nimic să-ţi spun. Sau altora 
de teapa ta. 

— Înţeleg. Aveţi vreun motiv anume? 

— Nu fi greu de cap. Şi acum, dacă nu vrei să cumperi 
nimic, te rog să pleci. 

— În regulă. Am priceput mesajul. Martin se întoarce să 
plece, apoi se  răzgândeşte. De fapt, vindeţi apă 
îmbuteliată? 

— Acolo la capătul rândului. Este mai ieftină dacă iei 
douăsprezece. 

La capătul tejghelei se află o stivă cu sticle de un litru, de 
o marcă oarecare, de apă minerală, înfoliate în pachete de 
câte şase. Martin apucă două, câte unul în fiecare mână. La 
casă alege una dintre pâini. 

— Uite ce e, îi spune el văduvei, care taie legătura 
balotului de ziare, chiar nu vreau să mă bag unde nu-mi 
fierbe oala... 

— Foarte bine, atunci nu o face. Aţi produs deja destule 
pagube. ` 

Îi vine o replică în minte, dar se răzgândeşte. În schimb ia 
cele două ziare din Melbourne, Hera/d Sun şi The Age, plus 
Bellington Weekly Crier, plăteşte şi pleacă. „Fraude pe 
piaţa muncii”, strigă The Herald Sun; „Un nou val de 
consum de metamfetamină”, avertizează The Age; „Seceta 


e 34» 


se accentuează”, plânge Crier. Ajuns afară îşi doreşte cu 
disperare să desfacă folia unuia din cele două pachete de 
câte şase sticle, dar îşi dă seama că, odată folia ruptă, 
sticlele vor fi imposibil de cărat, aşa că se îndreaptă spre 
Câinele Negru. Pe drum verifică Oaza, dar librăria şi maşina 
sa de cafea nu funcţionează încă. 

La nouă fără un sfert, după ce s-a delectat cu pâine 
proaspătă, apă îmbuteliată şi cafea instant în parcarea de 
la Câinele Negru, presărată cu chiştoace de ţigări, Martin 
ajunge la secţia de poliţie. Este o casă convertită în clădire 
publică, nu o clădire construită pentru acest scop; o chestie 
din cărămizi roşii, cu aspect solid, care susţin un acoperiş 
nou din oţel gri, eclipsată cumva de uriaşul semn cu alb şi 
albastru, amplasat la intersecţia Gloucester Road şi 
Somerset Street, lângă bancă şi peste drum de şcoala 
elementară. Acesta era singurul interviu pe care a reuşit să- 
| programeze din timp, sunând de pe telefonul său mobil, 
din Wagga, în dimineaţa precedentă. În interior, lucrând la 
tejghea, se află polițistul Robbie Haus-jones. După crime, 
fusese aclamat ca un erou, dar lui Martin i se părea mai 
degrabă un adolescent, cu acnee şi o mustață 
neconvingătoare. 

— Domnul poliţist Haus-Jones? întreabă Martin şi întinde 
mâna. Sunt Martin Scarsden. 

— Martin, bună dimineaţa, spune tânărul agent cu o 
neaşteptată voce baritonală. Intraţi. 

— Mulţumesc. 

Martin îl urmează pe tânărul subţire într-un birou simplu: 
o masă; trei dulapuri pentru dosare, gri, unul dintre ele cu 
încuietoare cu cifru; pe perete se află o hartă detaliată a 
ținutului; pe pervaz, un ghiveci cu o plantă moartă. Haus- 
Jones se aşază în spatele biroului; Martin se aşază pe unul 
dintre cele trei scaune aranjate în faţa lui. 

— vă mulţumesc foarte mult pentru că aţi acceptat să 
discutaţi cu mine, spune Martin, hotărât să sară peste 
obişnuitele amabilităţi. Pentru precizie aş dori să înregistrez 
interviul, dacă sunteţi de acord, dar vă rog să-mi spuneţi 
dacă la un moment dat doriţi să nu mai înregistrez. 


e 35» 


— În regulă, spune polițistul. Dar înainte să începem mi- 
aţi putea face o idee despre ce anume căutaţi să aflaţi? Ştiu 
că mi-aţi explicat ieri, dar eram puţin neatent. Ca să fiu 
sincer, încercam doar să fiu politicos, nu credeam că 
interviul va fi aprobat. 

— Înţeleg. Ce s-a schimbat? 

— Sergentul, şeful meu din Bellington. El a insistat să fac 
asta. 

— Păi, va trebui să-i mulţumesc dacă îl voi vedea. Ideea 
articolului nu este să insist pe crime, în sine, deşi acesta ar 
fi punctul de plecare. Ideea este să relatez despre felul în 
care se descurcă oraşul, un an mai târziu. 

Tânărul ofiţer îşi lasă ochii să alunece spre fereastră în 
timp ce vorbeşte Martin şi rămâne cu privirea acolo când îi 
răspunde. 

— Înţeleg. Bine. Dă-i drumul. 

Întoarce privirea spre Martin, fără urmă de ironie în ea. 

— Bine. După cum spuneam, crimele nu vor constitui 
esenţa articolului, dar este logic să începem de acolo. 
Greşesc dacă mă gândesc că aceasta este prima dată când 
vorbiţi cu presa despre acest subiect? 

— Prima dată cu presa naţională. Am dat câteva citate 
pentru Crier, mai demult. 

— Bine. Atunci să începem. 

Martin îşi activează înregistrarea vocală pe telefon şi îi 
aşază pe masă, între ei. Puteţi să-mi povestiţi ce s-a 
întâmplat în acea dimineaţă? Unde vă aflaţi, ce s-a 
întâmplat după aceea - genul acesta de lucruri. 

— Sigur, Martin. Era o dimineaţă de duminică, după cum 
probabil ştii. Nu eram de serviciu, dar venisem la muncă să 
clarific câteva lucruri înainte să mă duc la biserică. 

— La St James? 

— Corect. Eram chiar aici, aşezat la biroul meu. Era o 
dimineaţă caldă, nu atât de fierbinte ca astăzi, fereastra 
era deschisă. O zi absolut normală. Era cam unsprezece 
fără zece. Tocmai terminam. Nu voiam să întârzii la 
biserică. Apoi am auzit ceea ce s-a dovedit a fi o 
împuşcătură, apoi alta, dar atunci nu mi-am dat seama de 


e 36 - 


asta. M-am gândit că e pocnetul de la o maşină, copii cu 
pocnitori sau ceva asemănător. Apoi am auzit un țipăt şi un 
bărbat strigând şi apoi încă două împuşcături şi am înţeles. 
Nu eram în uniformă, dar mi-am scos arma din rastel şi am 
ieşit afară. Au urmat încă două împuşcături, în succesiune 
rapidă. S-au mai auzit un claxon de maşină şi mai multe 
ţipete, toate venind din direcţia bisericii. Am văzut pe 
cineva alergând spre colţul terenului şcolii elementare, în 
direcţia asta. S-a mai auzit o împuşcătură şi bărbatul a 
căzut. Să fiu sincer, nu ştiam ce să fac. Era real, dar ireal, 
de parcă fusesem aruncat într-o găleată cu nebunie. Am 
intrat înapoi, l-am sunat acasă, în Bellington, pe sergentul 
Walker şi l-am avertizat, apoi mi-am pus vesta antiglonţ şi 
am ieşit din nou afară. Am alergat pe Somerset Street spre 
locul în care zăcea un corp întins pe drum. Era Craig 
Landers. Mort. O singură împuşcătură, prin gât. Şi o 
grămadă de sânge. O grămadă de sânge. Nu mai vedeam 
pe nimeni altcineva; nu auzeam pe nimeni. Ţipetele se 
opriseră. Totul era absolut tăcut. O maşină era parcată pe 
Somerset, în faţa bisericii, mai în faţă, sub copacii din 
Thames Street. Habar n-aveam câţi oameni se aflau acolo. 
Nu aveam niciun fel de acoperire de unde mă aflam şi până 
la biserică. Eram complet expus. Mă gândeam să alerg 
înapoi la secţie, să iau maşina, când am auzit o altă 
împuşcătură. Aşa că am început să merg pe stradă, spre 
biserică. Când am ajuns mai aproape, am alergat în spatele 
bisericii, la adăpost şi apoi m-am deplasat de-a lungul 
zidului lateral, avansând treptat. Când am ajuns la colţul 
bisericii şi am privit în jur, am văzut corpurile. Trei pe 
peluză şi altul împuşcat prin parbrizul maşinii. Toţi erau 
morţi, nu era niciun dubiu în legătură cu asta. Şi, aşezat pe 
treptele bisericii, cu puşca în mână, cu obiectele pe jos, se 
afla preotul, reverendul Swift. Stătea perfect nemişcat, 
privind drept înainte. Am trecut de colţul bisericii, cu 
pistolul aţintit spre el. Nu s-a mişcat. Am mai făcut câţiva 
paşi înainte. Mă hotărâsem că dacă ridică puşca am să-l 
împuşc. Mă gândeam că am cu atât mai multe şanse să-l 
nimeresc cu cât mă apropiam mai mult. 


e 37 œ 


Polițistul priveşte spre Martin în timp ce vorbeşte, cu 
vocea lipsită de orice emoție. 

— A vorbit? 

— Da. A spus: „Bună dimineaţa, Robbie. Mă întrebam 
când ai să ajungi aici”. 

— Te cunoştea? 

— Da. Eram prieteni. 

— Serios? 

— Da. 

— Bine, ce s-a întâmplat în continuare? 

— Am mai făcut vreo doi paşi înainte. Apoi... a fost foarte 
rapid. A trecut o maşină, în lungul Thames Street, prin faţa 
bisericii. Am încercat să nu mă uit la ea, dar mi-a distras 
atenţia şi el avea puşca îndreptată spre mine înainte să-mi 
dau seama. A zâmbit. Îmi amintesc zâmbetul. Părea calm. 
Şi apoi a tras, aşa că am tras şi eu. Am închis ochii şi am 
tras de două ori, apoi i-am deschis şi am mai tras de două 
ori. Era pe jos, sângerând. Lăsase puşca să-i scape. M-am 
dus spre el şi am aruncat-o mai departe. Era oarecum 
chircit, acolo pe trepte. L-am lovit de două ori în piept. Nu 
ştiam ce să fac. Nu prea erau multe lucruri pe care puteam 
să le fac. L-am ţinut de mână în timp ce murea. El zâmbea 
spre mine. 

În micul birou se lasă liniştea. Polițistul priveşte afară, pe 
fereastră, cu faţa încordată, cu un rid subţire apărut pe 
fruntea lui tânără. Martin lasă tăcerea să se prelungească. 
Nu se aşteptase la acest nivel de candoare. 

— Agent Haus-Jones, ai mai povestit aceste evenimente 
şi altcuiva? 

— Bineînţeles. În trei anchete ale poliţiei şi la biroul 
legistului. 

— Vreau să spun, altor jurnalişti sau în spaţiul public? 

— Nu. Dar oricum totul va ieşi la iveală la proces. Va 
începe peste o lună sau două. Sergentul Walker mi-a 
sugerat să vă spun tot ce ştiu, având în vedere că nu este 
controversabil şi că se bazează pe fapte. 

— Deci, nu ai vorbit cu colegul meu, D'Arcy Defoe? 

— Nu. 


e 38 - 


— Bine. În ziua crimelor, ce s-a întâmplat în continuare? 

— In continuare? Ei bine, pentru o vreme am fost singur. 
Presupun că oamenii încă se ascundeau. Am intrat în 
sacristie şi am sunat la Bellington de pe telefonul bisericii. 
L-am sunat pe sergent, am sunat la spital. Apoi am ieşit 
afară şi am verificat trupurile. Treptat, oamenii au început 
să apară de după maşini şi copaci. Dar nu puteam să mai 
facem nimic. Bărbaţii erau morţi, toţi împuşcaţi în cap, cu 
excepţia lui Gerry Torlini, care se afla în maşină; el era 
împuşcat în piept şi în cap. 

— Care dintre împuşcături l-a ucis? 

— Oricare l-a atins prima. Oricare dintre ele l-ar fi ucis 
imediat. 

— Pentru claritate, toate victimele erau localnici? 

— Destul de localnici. Craig Landers avea magazinul 
universal aici, în Riversend. Alf şi Thom Newkirk aveau nişte 
ferme chiar la marginea oraşului. Gerry Torlini avea un 
magazin de fructe în Bellington şi nişte livezi irigate în 
lungul râului Murray. Horace Grosvenor era un reprezentant 
de vânzări care locuia în Bellington. Aşa că toţi erau de aici 
sau din Bellington. 

— Toţi frecventau biserica? 

— Mă iertaţi, domnule Scarsden, cred că vă îndepărtați 
de la ceea ce mi-aţi spus. Investigaţi crimele sau scrieţi 
despre Riversend? 

— Imi pare rău. Doar că ceea ce îmi spuneţi este uimitor. 
Dar aveţi dreptate. Spuneţi-mi, totuşi: aţi spus că îl 
consideraţi pe preot, Swift, un prieten. Cum aşa? 

— Este relevant? 

— Cred că da. Scriu despre impactul crimelor asupra 
oraşului şi, printre altele, mă interesează atitudinea 
oamenilor faţă de făptaş. 

— Dacă spuneţi. Mie nu mi se pare, dar dumneavoastră 
sunteţi ziaristul. Da. Consideram că suntem prieteni. 
Credeam că Byron este un om bun. Credeam că are ceva 
special. Cât de stupid pare? Venea o dată la două 
săptămâni ca să ţină slujba, dar când i-am spus că aveam 
necazuri cu câţiva dintre tipii mai tineri din localitate, a 


e 39 œ 


ajutat la înfiinţarea unui centru pentru tineret. Ne ocupam 
împreună de el. El venea în fiecare joi după-amiază şi, 
ulterior, şi marţea. Ţineam adunările într-unul dintre 
adăposturile  demontabile de la şcoală, care fusese 
vandalizat în trecut. Una dintre chestiile pe care le făceam 
era să îl reparăm. Făceam sport: fotbal şi cricket pe terenul 
de sport. El îi ducea să înoate în râu, mai jos de stăvilar, 
când încă mai aveam râu. Băieţii şi fetele nu mă prea luau 
în seamă pe mine. Eu am fost întotdeauna polițistul 
oraşului. Dar îl preţuiau foarte mult pe el. Era foarte 
carismatic, îi făcea să-i mănânce din palmă. Obişnuia să 
înjure, să fumeze şi să spună bancuri porcoase. Îl iubeau. 
Din când în când le mai strecura şi cuvântul Domnului, dar 
nu era niciodată insistent. Ei îl considerau de treabă. 

— Şi tu la fel? 

Polițistul afişează un zâmbet sardonic. 

— Mda. Cred că şi eu. Într-un oraş ca ăsta, izolat aici în 
câmpie, nu sunt prea multe lucruri interesante pentru copii. 
Părinţii sub presiune, fără bani, fierbinte ca în Hades. Se 
plictisesc şi când se plictisesc, devin periculoşi. Se apucă de 
bătăi, se iau unii de alţii. Copiii mai mari îi terorizează pe 
cei mai mici. Şi apoi a apărut Byron şi a schimbat dinamica 
locului. A fost, nu ştiu, un fel de personaj de genul Flautistul 
din Hamelin. Oamenii îl urmau pur şi simplu. 

— Impresionant, spune Martin. Dar ştii ce s-a scris despre 
el după ce a murit - că îi abuzase pe unii dintre aceşti copii. 
Tu ce crezi? 

— Îmi pare rău. Asta face obiectul unei anchete în 
desfăşurare a poliţiei. Nu pot să comentez subiectul. 

— Am înţeles. Dar te pot întreba dacă ai văzut vreodată 
ceva care să te fi determinat să-ţi faci griji? 

Robbie se gândeşte la situaţie înainte de a răspunde. 

— Nu, nu am auzit şi nu am văzut niciodată ceva de 
genul acesta. Dar, repet. Sunt un ofiţer de poliţie. Nu prea 
mi-ar fi spus mie aşa ceva, nu-i aşa? Mai degrabă m-ar fi 
văzut ca pe o acoperire perfectă. 


è Pied Piper, Flautistul din Hamelin, este un personaj dintr-o legendă 
medievală germană, popularizată de fraţii Grimm (n. red.). 


e 40 - 


— Te deranjează asta? 

— Dacă este adevărat, sigur că mă deranjează. 

— Spui că era prietenul tău. Spui că îl admirai. Ce crezi 
despre el, acum? 

— Îl detest. Dincolo de abuzul copiilor, asta nu contează 
aici. A omorât cinci oameni nevinovaţi şi m-a obligat să-l 
ucid. A distrus familii şi a sfâşiat un orăşel respectabil. A 
oferit speranţă, şi apoi a smuls-o cu forţa; s-a transformat 
într-un model pentru tineri, şi după aceea le-a dat un 
exemplu înfricoşător. Orăşelul nostru este acum sinonim cu 
crimele în masă, domnule Scarsden. Suntem Snowtownul? 
din Riverina. Vom fi aşa pe vecie. Nu ştiu de unde să încep 
să-ţi spun cât de mult îl detest. 

Jumătate de oră mai târziu, când Martin iese din secţia de 
poliţie, ştie că are o poveste fierbinte: o poveste teribilă, o 
poveste captivantă, o poveste de prima pagină. Vede deja 
scris cu roşu „EXCLUSIV”: eroul poliţist vorbeşte pentru 
prima dată, tulburătoarea sa relatare despre cum a privit 
moartea în faţă, despre cum şi-a împuşcat prietenul, despre 
cum îi ţinea mâna în timp ce murea. „De parcă aş fi fost 
aruncat într-o găleată de nebunie.” Va reaprinde întreaga 
poveste, va înfierbânta imaginaţia publicului. 

Martin priveşte înapoi spre secţia de poliţie şi se bucură 
de injecţia de adrenalină pe care i-a administrat-o interviul. 
Nu are habar de ce a acceptat Robbie Haus-jones să 
vorbească acum şi să vorbească cu el şi de ce şeful lui din 
Bellington l-a încurajat în acest sens. Dar este foarte 
mulţumit că a făcut-o. Asta îi va convinge pe sceptici; Max 
va fi mândru. 


” Oraş din Australia, în apropiere de Adelaide, unde au fost descoperite, 
în 1999, opt cadavre depozitate în butoaie cu acid (n. tr.). 


e 4l œ» 


PATRU, FANTOMELE 


Martin ar vrea să mai arunce o privire la biserică, să 
refacă paşii agentului, dar are griji mai urgente: cafea. Este 
zece şi jumătate şi încă nu a băut o cafea decentă. Dar 
când ajunge la librăria Oaza, pe uşă este un semn: „SUNT 
PLECATA, REVIN REPEDE”, cu o imagine cu ursuleţul Pooh şi 
Piglet. Fantezist, decide Martin, ar fi mai atrăgător după 
cafea decât înainte de cafea. Poate că benzinăria oferă 
ceva aproape la fel de bun sau poate că s-a deschis clubul? 
Sau ar putea să se întoarcă la Câinele Negru şi să bea o 
altă sticlă de apă îmbuteliată, Nesscafe şi lapte care nu 
expiră uşor. Optează pentru abstinenţă. 

Se întoarce de la librărie şi îl spionează pe bărbatul care 
se târşâie pe cealaltă parte a drumului. Martin presupune 
că temperatura zilei a trecut deja de treizeci de grade, 
prefigurând o repetare a caniculei de ieri, şi totuşi, iată-l pe 
bătrânul ruinat, cu pardesiul gri care pare ataşat chirurgical 
de trupul său. Martin priveşte în sus şi în jos pe Hay Road. 
O femeie foloseşte bancomatul de vizavi de barul hotelului 
şi un cuplu iese din maşină şi intră în magazinul universal, 
pentru a-şi face aprovizionarea înainte ca arşiţa zilei să 
lovească cu adevărat. Martin priveşte în spate, dar bărbatul 
care abia se târa a dispărut. Ar fi trebuit să avanseze doar 
vreo douăzeci de metri sau aşa ceva, nu să dispară din raza 
vizuală. O maşină? Martin traversează strada. Sunt vreo 
două maşini goale, dar nici urmă de bătrân. 

Magazinul caritabil este deschis, un cuier cu haine este 
amplasat afară, pe pavaj. Martin intră. O femeie în vârstă 
stă în spatele unui birou şi rezolvă cuvinte încrucişate. Dă 
din cap spre Martin şi revine la rebusul ei. Este un magazin 
mic, care miroase a naftalină şi transpiraţie stătută, cu 
umeraşe cu haine la mâna a doua, jucării folosite şi vase de 
bucătărie ciobite. Totuşi, fără cărţi şi bărbaţi care se târăsc. 


e 42 » 


— Mulţumesc, spune el, în timp ce se îndreaptă spre uşă. 

— Zece litere, între rai şi iad, spune bătrâna, fără să 
ridice privirea. 

— Purgatoriu, spune Martin. 

Femeia bombăne, dar completează căsuţele, oricum. 

In stradă, Martin este încă perplex. Unde a dispărut 
nemernicul bătrân? Trece de salonul de coafură şi priveşte 
la clădirea abandonată de alături, cu lanţul şi lacătul 
neatinse. Ceva mai încolo agentul imobiliar a aşezat un 
panou de reclamă pe pavaj, care anunţă că este deschis. 
Martin se gândeşte să verifice, oricât de improbabil ar 
părea ca bătrânul să fie interesat de achiziţionarea unei 
proprietăţi, când descoperă o alee îngustă, mai îngustă de 
un metru, între magazinul abandonat şi agenţia imobiliară. 

— Bingo! murmură el. 

Apoi se opreşte. Ce naiba face? De ce nu o abordează pe 
femeia cu rebusul: Cum merg afacerile? Mai mulţi oameni 
donează decât cumpără? Părăsesc oraşul şi renunţă la 
posesii? Sau pe agentul imobiliar: Vreo executare silită? De 
ce? Din cauza secetei sau a crimelor în serie? Dar are 
suficient timp pentru asta. Până la urmă îl are pe agentul 
Robbie Haus-Jones înregistrat pentru posteritate în telefonul 
său; restul va fi culoare locală. 

Aleea trece printre cele două clădiri, cu ziduri de 
cărămidă de fiecare parte. Este presărată cu ziare şi saci de 
plastic şi duhneşte a urină de pisică. În capătul îndepărtat 
pare să fie închisă cu foi de tablă ondulată. Martin 
avansează încet, atent pe unde calcă. În stânga sa este o 
fereastră mică, cu gratii, cu geam mat. Toaleta agentului 
imobiliar, presupune el. Ceva mai încolo, retrasă în zidul din 
dreapta, se află o uşă de lemn, cu vopsea roşie, scorojită. 
Martin încearcă clanţa. Uşa se deschide, balamalele 
protestează şi el intră într-o cameră dintr-o altă epocă. 
După strălucirea de pe Hay Road, nu poate vedea nimic 
înăuntru, lumina intrând prin locul în care una dintre plăcile 
de la ferestrele din faţă s-a desprins puţin. În tavan există 
câteva găuri şi o suliță de lumină solară străpunge camera, 
luminând un nor de praf care se învârte încet. Este o 


e 43 œ 


cameră mare: duşumeaua din scânduri late şi deformate, 
două mese, câteva scaune, nişte bănci lipite de zidul 
îndepărtat. Mesele şi scaunele sunt din pal, mobilă ieftină 
dintr-un deceniu îndepărtat de pe la mijlocul secolului 
trecut. Şi, aşezat pe un scaun, la ceea ce poate fi o tejghea 
sau poate fi un bar, bărbatul târşâitor, cu spatele spre 
Martin. Punga maro din hârtie se află pe tejghea, cu gâtul 
iţit, cu capacul scos. 

— Bună dimineaţa, spune Martin. 

Bărbatul se întoarce, aparent fără să fie surprins. 

— Ah, tu eşti. Hemingway. 

Şi se întoarce la loc. Martin trece de partea cealaltă a 
tejghelei. Alături de bătrân se află un al doilea scaun. Pe 
tejghea se află două pahare, pe jumătate pline cu ceva 
întunecat şi vâscos. Bărbatul târşâitor îşi ţine mâna pe unul 
din ele. Martin priveşte în jur. În cameră nu se mai află 
nimeni altcineva. Se aşază pe cel de al doilea scaun. 

Beţivanul îşi ridică privirea de la băutură. 

— Ei bine, de data asta ai pe jumătate dreptate. 

— Cum adică? 

— De data asta e dimineaţă. 

— Cu cine bei? 

— Cu nimeni. Cu tine. Cu fantome. Are vreo importanţă? 

— Probabil că nu. Ce este locul ăsta? 

Bărbatul priveşte în jur, de parcă atunci ar fi realizat 
unde se află. 

— Ăsta, prietene, este salonul de vinuri din Riversend. 

— A avut şi zile mai bune. 

— Cu toţii am avut. 

Dacă bărbatul este cumva beat, nu arată acest lucru. 
Beţivii uneori nu arată. Sau poate că este prea devreme în 
cursul zilei. Are părul lung până la umeri, nespălat şi 
ciufulit, brăzdat cu gri. Faţa îi pare bătută de vreme, acolo 
unde nu este acoperită de barba încâlcită. Buzele îi sunt 
crăpate, dar ochii săi albaştri sunt ageri şi nu prea injectaţi. 

— N-am auzit niciodată de un salon de vinuri, spune 
Martin. 

— Sigur că n-ai auzit. Ţara este plină de ignoranţi. De ce 


e 44» 


ai fi tu diferit? 

Vocea bărbatului este pe jumătate arţăgoasă şi pe 
jumătate amuzată. Martin nu este sigur cum să răspundă, 
priveşte la paharul din faţa lui. 

— Haide, ia o gură. N-o să te omoare. 

Martin se conformează. Este vin ieftin, prea dulce şi 
greţos. Dă din cap a mulţumire, iar gaza lui zâmbeşte sec. 

— Ai întrebat de hotelul Commercial, de peste drum? îl 
chestionează bărbatul. Ai văzut multe altele la fel, nu-i aşa? 
Chintesenţa cârciumii australiene. Ai putea să-l pui pe o 
nenorocită de carte poştală şi să-l trimiţi amicilor tăi yankei. 
Îl înscrii în Patrimoniul Naţional. Ei bine, locul ăsta nu e aşa. 
Asta este povestea care nu este spusă. 

— Nu înţeleg. 

— lisuse! Un tip tânăr şi isteţ ca tine. La universităţile 
alea nu vă învaţă şi ceva istorie? 

Martin râde. 

— Ce-i atât de amuzant, Hemingway? 

— Am studiat istorie la universitate. 

— lisuse, cere-le banii înapoi. Dar după ce bătrânul vulpoi 
chicoteşte, redevine serios. Aşa stau lucrurile, tinere. În 
vremurile de demult, când încă era un concern funcţional, 
Commercial avea trei localuri. Exista restaurantul: îţi puteai 
aduce familia, luai masa. Mai exista salonul: era permis 
accesul doamnelor, dar tipii trebuiau să fie îmbrăcaţi 
corect. Cămaşă cu guler, pantaloni lungi sau pantaloni 
scurţi cu ciorapi lungi. Extrem de stilat, pot să-ţi spun. ŞI 
mai exista barul din faţă, barul pentru muncitori. Acolo 
puteau merge să bea o bere oierii, muncitorii de la silozuri 
şi drumarii, fără să fie nevoie să se spele, acolo puteau 
înjura, se puteau pişa şi se puteau holba la chelneriţă. 
Locuri destul de dure, barurile astea din faţă. 

— Şi locul ăsta ce este? 

— Locul ăsta era pentru cei care nu erau destul de buni 
nici măcar pentru barul din faţă. 

— Vorbeşti serios? 

— Sigur, sunt al naibii de serios. Arăt ca un clovn? 

— Deci, cine venea aici? 


e 45» 


— Eşti un tip isteţ. Ştii ceva despre sindromul 
posttraumatic? 

Martin aprobă din cap. Nu este pe cale să mărturisească 
faptul că, şi după un an de terapie, fenomenul rămâne, în 
mare, un mister pentru el. 

— Mda, ei bine, a fost o vreme când ţara asta era plină 
de el. lnundată. Doar că atunci nu se numea sindromul de 
stres posttraumatic. | se spunea şoc de bombardament, 
dacă avea vreo denumire. Mii de bărbaţi, zeci de mii. De pe 
frontul de vest; mai târziu de la luptele cu Hitler şi Tojo. Unii 
cu picioare sau braţe lipsă, surzi sau orbi. Unii plini de sifilis, 
şi gonoree, şi tuberculoză. Alţii şi mai distruşi de atât. 
Bărbaţi urâţi, violenţi, alcoolici. Rătăcind prin zona rurală, 
turme de astfel de oameni în timpul marii depresiuni, 
mânaţi dintr-un loc în altul, asemenea oilor duse pe drumul 
vitelor. Doar că în loc să se îndrepte spre un abator, ei se 
întorceau dintr-unul. Ai văzut monumentul de la intersecţie, 
din faţa cârciumii? A dracului glumă, nu-i aşa? l-au turnat în 
bronz, i-au pus la înălţime, i-au numit eroi. Dar unele dintre 
acele nume, chiar unele dintre numele gravate pe 
monument, unii dintre ei ar fi putut ajunge în locuri ca 
acesta. Existau peste tot aceste saloane de vin, în 
pustietate şi în oraşe. Fiecare orăşel de provincie avea 
unul. Pe atunci lucrurile erau altfel. Fără Medibank, fără 
Medicare!%, fără medicamente ieftine. Se îngrijeau singuri. 
Ceea ce se servea în saloanele de vin nu era vin de masă, 
era poşircă: vin la flacon şi alcool de gătit şi spirtoase 
distilate în casă. Rele, ieftine, eficiente. Asta este locul în 
care veneau fantomele ambulante care nu erau binevenite 
la nenorocitul de hotel Commercial. 

— Nu ştiam asta? spune Martin. Atunci, eşti veteran? Ai 
luptat în Vietnam? 

— Eu? Nooo. Nu din vreun război, în orice caz. 

— Atunci de ce vii aici? De ce nu la cârciumă? Sau la 
club? 

— Pentru că sunt puţin ca băieţii ăia de demult. Nu sunt 


10 Medibank, Medicare - componente ale sistemului australian al 
asigurărilor de sănătate (n. tr.). 


e 46 - 


binevenit la barul din faţă. În afară de asta, îmi place aici. 
Aici nu mă deranjează nimeni. 

— De ce nu eşti binevenit la barul din faţă? insistă Martin. 

Bătrânul ia o înghiţitură din băutura lui. 

— Cârciuma s-a închis. Mai vrei? 

— E cam devreme pentru mine. 

Martin aude ceva mişcându-se. Lângă perete, sub o 
bancă, un şoarece se furişează pe lângă plintă. 

— Nu sunt prea popular pe aici, mărturiseşte bărbatul. 
Nu mă ridic la standardele civice. Eşti prima persoană vie 
cu care am schimbat mai mult de trei vorbe într-un an. 

— Atunci de ce mai stai? 

— Aici am crescut. De aici sunt. Aşa că să-i ia dracu’, 
rămân. 

— Ce-ai făcut? Ca să superi pe toată lumea. 

— Nimic, ca să fiu sincer. Sau nu prea multe. Dar 
întreabă prin jur, vezi ce au de spus. lți vor spune că sunt 
un escroc, că mi-am petrecut jumătate din viaţă la Long 
Bay sau Goldburn sau Boggo Roadi!. Mănâncă rahat, dar 
oamenii cred ceea ce vor să creadă. Nu pot spune că îmi 
pasă. E problema lor. 

Martin îi priveşte faţa. Nasul uşor borcănat, venele 
proeminente şi barba grizonantă. Arată că a trăit ceva, dar 
Martin nu-i poate ghici vârsta în lumina difuză. Poate fi 
oriunde între patruzeci şi şaptezeci. Pe dosul palmelor şi pe 
încheieturile bărbatului se observă liniile neclare ale unor 
tatuaje de închisoare. Totuşi ochii sunt agili; Martin simte 
că bătrânul vagabond îl evaluează. 

— Ei bine, mă bucur că te-am cunoscut. Ar fi mai bine să 
plec. Cum te numeşti? 

— Snouch. Harley Snouch. 

— Martin Scarsden, Harley. 

Bărbaţii nu îşi strâng mâinile. Martin se întoarce să plece, 
dar bătrânul nu a terminat. 

— Preotul. Nu crede tot ce ţi se spune. Oamenii cred 
ceea ce vor să creadă; asta nu înseamnă că e şi adevărat. 

— Ce vrei să spui? 


1 Închisori celebre din Australia (n. tr.). 
e 47 ~» 


— Era un seducător, tipule. Putea să vrăjească un 
oposum să-şi dea jos pantalonii. Oamenii îl plăceau, nu vor 
să admită că l-au judecat greşit. 

— In ce sens? 

— Copiii. Ce-a scris colegul tău în ziar. Era al naibii de 
corect. Dar mulţi oameni nu vor să creadă asta, nu vor să 
admită ce se petrecea chiar sub nasul lor. 

— Deci tu crezi asta? 

— Sigur. L-am văzut cu copiii ăia. Cum îi îmbrăţişa şi alte 
lucruri de genul ăsta. Cum înotau împreună mai jos de 
stăvilar. Tot timpul peste ei ca râia. 

— Ai spus cuiva? Poliţiei? 

— Prietene, eu nu vorbesc cu poliţia. Nu dacă pot să evit 
asta. 

— Dar cu Swift însuşi? Ai vorbit vreodată cu el? 

— Sigur. O grămadă. Ca preot presupun că era datoria lui 
să se ocupe de oameni ca mine. Uneori mai venea aici 
pentru un pahar. Putea şi să-şi uite meseria pentru un 
moment. Nu era un pişăcios ca tine. Îşi spunea glumele lui 
porcoase şi poveştile murdare. 

— Ce? Făcea aluzii la abuzuri? 

— Mda, aluzii. Bine zis. Mă verifica, fără îndoială. Îşi căuta 
un complice. Îndată ce a realizat că a dat peste persoana 
nepotrivită, s-a retras. Dar, prietene, sunt o persoană 
invizibilă. Merg prin oraş şi oamenii nu mă văd. Asta nu 
înseamnă că nici eu nu-i văd. 

— Şi ce-ai văzut? L-ai văzut pe Swift angajându-se în 
ceva ilegal? 

— llegal? Nu, n-aş spune asta. Dar l-am văzut cu copiii 
ăia şi i-am auzit glumele nesărate. Tot ce vreau să spun 
este să nu crezi tot ce auzi. 

— În regulă. Mulţumesc. 

— N-ai de ce. De fapt n-ai de ce să mă menţionezi deloc. 
Nu-mi pune numele în foaia aia a ta de rahat. 

— Să văd ce pot face. 

— Al dracului jurnalist. 

Înapoi pe strada principală, ziua devine tot mai 
apăsătoare din cauza căldurii, dar aerul nu are un iz mai 


e 48 - 


neplăcut decât de praf şi soarele arde într-un mod 
antiseptic. Martin traversează drumul spre librăria Oaza. Se 
întreabă dacă omul invizibil îl priveşte prin ferestrele 
acoperite cu placaj, dar îşi imaginează că Harley Snouch 
este tot la bar, conversând cu fantomele lui. Martin se 
opreşte în mijlocul drumului, face o poză, dar bănuieşte că 
are contrast prea mare - faţada salonului de vinuri este 
prea întunecoasă faţă de strălucirea orbitoare din jur. 
Mijeşte ochii, dar nu poate nici măcar să distingă ecranul 
telefonului său. Se întoarce la umbra copertinei şi mai face 
o fotografie de aproape lanţului ruginit şi lacătului. 

La Oază, semnul cu ursuleţul Pooh a dispărut din uşă. 
Martin intră şi este surprins să vadă câţiva clienţi, două 
doamne în vârstă care beau ceai la una dintre mese. Într-un 
spaţiu gol, la mijlocul covorului, lângă ţarcul de joacă, se 
leagănă uşor un bebeluş într-un coşuleţ uşor, în timp ce 
suge dintr-o sticlă. 

— Bună dimineaţa, spune Martin. 

Una dintre doamne clatină din cap afirmativ. 

— Nu-i aşa? 

Apare şi Mandy, împingând uşa batantă din fundul 
magazinului, în timp ce cară o tavă cu biscuiţi, gem şi 
frişcă. Îi oferă lui Martin un zâmbet cu gropiţe. 

— Nu ştiai? Oră de vârf. Stai să termin cu surorile. 

Revine câteva minute mai târziu, după ce a servit ceaiul 
de dimineaţă bătrânelor doamne. 

— Salut, spune ea. Sper că nu ai venit să stăm la bârfă. 
Liam este cam căcăcios în dimineaţa asta. Pot să te servesc 
cu ceva? 

— Pare destul de binedispus. 

— Mada. Aşteaptă până termină sticla. 

— Un expresso mare cu lapte, te rog, cel mai mare pe 
care îl ai. Dublu dacă e mai mare, triplu dacă e şi mai mare. 

— S-a făcut. Vrei să o iei cu tine? 

— Aş prefera să o beau aici, dacă nu te deranjează. 

— Nicio problemă. la-ţi o carte în timp ce o bei. leri ai 
uitat. 

Martin face ceea ce i s-a spus, dar nu înainte de a scoate 


e 49 - 


nişte sunete neconvingătoare către bebeluş, care îl ignoră 
ocupat şi se concentrează pe sticlă. Este un micuţ grăsunel, 
cu ochii căprui-închis şi cu un moţ de păr şaten, cârlionţat. 
Bătrânele îl privesc cu indulgență. 

Până revine ea, Martin ia două cărţulii uzate, o poveste 
polițistă şi cealaltă o poveste de călătorie, ambele de autori 
necunoscuţi. Mandy aduce o halbă bavareză de bere, cu tot 
cu capacul metalic conic. Martin râde. 

— Pe bune? 

— Cea mai mare pe care o am. 

— Mulţumesc. 

Martin se bucură de cafea frunzărind la întâmplare prin 
cărţi. Bătrânele doamne îşi termină ceaiul de dimineaţă, îi 
mulţumesc lui Mandy şi plătesc, cu o atitudine veşnic 
voioasă. Mandy strânge farfuriile şi le duce în spatele 
magazinului. Este un aranjament ciudat. Dacă banii vin din 
cafea şi prăjituri, asta nu se vede nicicum. Nu sunt mese şi 
scaune, doar fotolii vechi şi câte o masă ici şi colo. Fără 
maşină de cafea, fără urnă, nici măcar o vitrină pentru 
prezentarea prăjiturilor sau un borcan cu biscuiţi. Totul este 
în spate, de parcă ideea cafenelei le-a venit din întâmplare 
într-o zi, şi Mandy şi mama ei nu au reuşit niciodată să o 
facă aşa cum trebuie. Poate că are legătură cu licenţa de 
funcţionare sau cu reglementările sanitare. 

Mandy revine şi scoate copilul din coşuleţ, făcând tot 
felul de zgomote şi tot felul de feţe, culminând cu un sunet 
ca de pârţ pe burta bebeluşului. Băiatul chicoteşte încântat. 
Este evidentă dragostea ei pentru el, bucuria ei cu el. Îl ţine 
strâns în braţe în timp ce se scufundă într-unul dintre 
fotolii. 

— Deci, Martin, cum merge articolul? 

— Nu prea rău, având în vedere că sunt aici de mai puţin 
de o zi. 

— Mda, am auzit că ai vorbit cu Robbie. Ţi-a spus ceva 
interesant? 

— Da. A fost cât se poate de deschis. 

— Dar nici el nu ştie de ce a făcut-o Byron, nu-i aşa? 

— Nu, nu tocmai. 


e 50 œ» 


Mandy devine mai serioasă. 

— Ce a spus despre acuzaţiile de abuz de copii? 

— Nu prea multe. A spus că nu a văzut niciodată o 
dovadă în sensul ăsta. 

Ea zâmbeşte. 

— Ţi-am spus eu. Nimeni nu crede. 

— Unii cred. 

— Cine? 

— Harley Snouch. 

Expresia feţei ei se schimbă. Zâmbetul dispare, se 
încruntă, este aproape batjocoritoare. 

— Deci l-ai găsit, nu-i aşa? Pândind de acolo, din bârlogul 
lui. 

— Salonul de vinuri. Mda. Deci ştii despre asta? 

— Desigur. Stă acolo şi mă priveşte pervers de după 
ferestrele acoperite. El crede că nu ştiu, dar ştiu. Nemernic 
bătrân şi oribil. 

Martin priveşte la jaluzele japoneze aranjate în ferestrele 
din faţă ale magazinului, înțelegând că se înşelase: crezuse 
că rolul lor era pur şi simplu să blocheze lumina şi căldura. 

— De ce te spionează? 

— Este tatăl meu. 

Amuzamentul lui Martin se evaporă. 

— Ce? 

— A violat-o pe mama. 

Martin deschide gura să spună ceva, dar nu există 
cuvinte. Mandy îl priveşte. El simte greutatea ochilor ei, de 
parcă l-ar judeca. 

— lisuse, spune el, într-un final, jalnic. Cum poţi suporta 
asta? De ce nu pleci? 

— La dracu’. A distrus-o pe mama. Nu va distruge şi 
magazinul ei. Şi nu mă va distruge pe mine. 

Afară, Martin stă în picioare la umbră, ridică micul capac 
de tinichea şi soarbe din ce a mai rămas din cafea. E călâie 
acum, ceea ce nu e prea rău având în vedere arşiţa de 
afară. Priveşte peste drum la salonul de vinuri, mijind ochii 
din cauza strălucirii, la clădirea odată anonimă, care a 
devenit sinistră. Se uită oare Snouch la el, chiorându-se 


e 51 œ» 


prin spaţiile din ferestrele acoperite sau soldaţii-fantomă l- 
au învăluit? Nu are cum să ştie. Se gândeşte dacă să se 
întoarcă în salonul de vinuri să-l ia la întrebări pe Snouch, 
dar la ce ar folosi? Să-şi exprime dezgustul? Cum ar ajuta-o 
asta pe Mandy? Şi cum ar folosi articolului lui? 

Abandonează ideea şi, în schimb, merge înapoi spre 
scena crimelor, aruncând o privire către statuia ANZACI?, în 
timp ce coteşte la stânga pe Somerset Street, trece pe 
lângă bancă, pe lângă secţia de poliţie şi pe lângă şcoala 
elementară. Se opreşte la cotitură pe Somerset, acolo unde 
strada coteşte nouăzeci de grade ca să treacă în lungul 
bisericii. Martin poate să vadă destul de clar St James, la 
mai bine de o sută de metri depărtare. A dracului 
împuşcătură pentru un preot. Martin caută vreun semn al 
locului în care a căzut Landers, dar nu există niciunul. Işi 
continuă drumul şi îşi imaginează cum s-ar fi simţit Robbie 
Haus-Jones în ziua aceea. Niciun fel de adăpost; o vestă 
standard de poliţie şi un pistol, împotriva cuiva care are o 
puşcă, cu şaptezeci şi cinci de metri de teren descoperit. 
Haus-jones poate că arată ca un adolescent, dar nu există 
niciun dubiu în privinţa curajului lui. Martin îşi scoate 
telefonul şi face o fotografie. Aproape că poate auzi pasajul 
descriptiv cum se scrie în mintea lui, imaginându-şi 
frământarea tânărului poliţist. 

Aşază cu grijă cana de cafea pe pământ, scoate telefonul 
şi deschide aplicaţia pentru înregistrare vocală, căutând 
interviul din dimineaţa aceasta. Răsfoieşte înainte şi înapoi, 
aleatoriu, prin înregistrare, lipsindu-i simplitatea vechiului 
său reportofon, până când, în sfârşit, găseşte pasajul 
relevant. Ascultă din nou amintirea poliţistului despre 
faptele petrecute, socotind împuşcăturile în timp ce ascultă. 

Era o dimineaţă caldă, nu atât de fierbinte ca astăzi, 
fereastra era deschisă. O zi absolut normală. Era cam 
unsprezece fără zece. Tocmai terminam. Nu voiam să 
întârzii la biserică. Apoi am auzit ceea ce s-a dovedit a fi o 


12 ANZAC - Australia New Zealand Army Corps, denumirea generică sub 
care erau cunoscute trupele din cele două dominioane britanice în 
timpul celor două războaie mondiale (n. tr.). 


e 52 œ» 


împuşcătură - unu -, apoi alta - doi - dar atunci nu mi-am 
dat seama de asta. M-am gândit că e pocnetul de la o 
maşină, copii cu pocnitori sau ceva asemănător. Apoi am 
auzit un țipăt şi un bărbat strigând şi apoi încă două 
împuşcături - trei, patru - și am înțeles. Nu eram în 
uniformă, dar mi-am scos arma din rastel şi am ieşit afară. 
Au urmat încă două împuşcături, în succesiune rapidă - 
cinci, şase. S-au mai auzit un claxon de maşină şi mai multe 
țipete, toate venind din direcţia bisericii. Am văzut pe 
cineva alergând spre colțul terenului şcolii elementare, în 
direcția asta. S-a mai auzit o împuşcătură - şapte - şi 
bărbatul a căzut. Să fiu sincer, nu ştiam ce să fac. Era real, 
dar ireal, de parcă fusesem aruncat într-o găleată cu 
nebunie. Am intrat înapoi, l-am sunat acasă, în Bellington, 
pe sergentul Walker şi l-am avertizat, apoi mi-am pus vesta 
antiglonț şi am ieşit din nou afară. Am alergat pe Somerset 
Street spre locul în care zăcea un corp întins pe drum. Era 
Craig Landers. Mort. O singură împuşcătură, prin gât. Şi o 
grămadă de sânge. O grămadă de sânge. Nu mai vedeam 
pe nimeni altcineva; nu auzeam pe nimeni. Ţipetele se 
opriseră. Totul era absolut tăcut. O maşină era parcată pe 
Somerset, în fata bisericii, mai în faţă, sub copacii din 
Thames Street. Habar n-aveam câți oameni se aflau acolo. 
Nu aveam niciun fel de acoperire de unde mă aflam şi până 
la biserică. Eram complet expus. Mă gândeam să alerg 
înapoi la sectie, să iau maşina, când am auzit o altă 
împuşcătură - opt. Aşa că am început să merg pe stradă, 
spre biserică. 

Martin închide aplicaţia audio şi pune telefonul deoparte. 
Este prea cald aici. Şcoala ar trebui să planteze câţiva 
copaci. Îşi ia cana şi se îndreaptă spre biserică; poate 
găseşte nişte umbră pe acolo. Opt împuşcături. Craig 
Landers în gât la o sută de metri. Alte trei victime 
împuşcate în cap. Garry Torlini împuşcat în cap şi în piept. 
Opt împuşcături, şase lovituri directe. Totuşi, când agentul 
Haus-jones l-a înfruntat pe preot doar de la câţiva paşi 
distanţă, suficient de aproape ca să-l ucidă cu două 
împuşcături în piept cu un pistol de poliţie, preotul a tras 


e 53» 


primul şi a ratat. Nu are niciun sens. Era oare posibil ca 
preotul să fi ţintit şi apoi să fi ratat intenţionat, pentru a-l 
determina pe poliţist să-l omoare? Un moment de 
seninătate după dezlănţuirea de mai devreme? 

Martin ajunge la biserică şi îşi mută gândurile la tânărul 
agent, încercând să-şi imagineze ce ar fi putut să-i treacă 
prin minte. Ţinând halba în felul în care Haus-jones ar fi 
trebuit să-şi ţină pistolul, Martin păşeşte în lungul bisericii, 
se opreşte un moment, respiră adânc şi apoi trece de colţ. 

— Rahat. 

— Ce? spune băiatul aşezat pe treptele bisericii. 

— Scuze, spune Martin. Nu mă aşteptam să găsesc pe 
cineva aici. 

— Asta-i evident, spune băiatul. Este îmbrăcat cu 
pantaloni scurţi, tricou, o pălărie ca o găleată şi şlapi. Ce-i 
asta? 

— Asta? Este o halbă germană pentru bere. Conţine 
cafea. 

— E mai gustoasă aşa? 

— Nu, dar e mare. 

— Cred că îţi cam place cafeaua. 

— Da. Îmi place. 

Băiatul are în jur de treisprezece ani, abia ajuns la 
pubertate. Martin se îndreaptă spre el, se uită în jur şi se 
aşază lângă un ghiveci mare. In el nu creşte nimic, este 
doar pământ bătătorit. 

— Numele meu este Martin. Cum te numeşti? 

— Luke Mcintyre. 

— Ce faci pe-aici, Luke? Nu e zi de şcoală? 

Băiatul se încruntă. 

— N-ai copii, nu-i aşa? 

— De ce spui asta? 

— Este ianuarie. Mijlocul vacanței şcolare. 

Martin îşi aminteşte de terenul pustiu al şcolii. 

— Sigur că este. 

— Nu este o zi de lucru? 

— Da, aşa e. Chiar şi aşa, e ciudat să fii aici în timpul 
vacanței, într-o zi călduroasă, aşezat în soare. 


e 54» 


— Doar nu vrei să-mi ţii lecţia despre cancerul de piele, 
nu-i aşa? Port pălărie. 

— Nu, promit; fără lecţii. Dar mă interesează ce faci aici? 

— Nimic. Nu fac nimic rău. Am venit aici să stau. Nimeni 
nu vine aici, niciodată. Este liniştit. 

— Da, acum este. Dar ştii ce s-a întâmplat aici, bănuiesc? 

— Mda. Crimele. Stătea chiar aici, ştii, când l-a împuşcat 
politaiul. Acum era viu, respirând, în clipa următoare era 
mort. Împuşcat. Două gloanţe în piept. Unul l-a lovit în 
inimă. 

Martin se încruntă. În vocea băiatului este ceva distant. 

— Din cauza asta ai venit aici? 

— Nu ştiu. 

— Îl cunoşteai? Pe preot? 

— Reverendul Swift? Sigur. 

— Poţi să-mi povesteşti despre el? Cum era? 

— Pentru ce vrei să ştii? 

— Sunt ziarist, scriu un articol. Încerc să înţeleg ce s-a 
întâmplat. 

— Nu-mi plac ziariştii. Nu eşti D'Arcy Defoe, nu-i aşa? 

— Nu, nu sunt. Ti-am spus, numele meu este Martin. 
Martin Scarsden. Nu vreau să te citez. Nu-ţi public numele, 
nimic de genul ăsta. Vreau doar să ştiu ce s-a întâmplat. 

— Nu ştiu. 

— Ascultă, Luke, dacă crezi că celălalt ziarist a greşit, 
asta este şansa ta să mă ajuţi să îndrept lucrurile. 

Luke se gândeşte un moment, apoi îşi aşază palma 
deschisă chiar pe treapta din spatele său, cu ochii închişi, 
de parcă ar căuta îndrumare. Sau permisiune. 

— Bine, spune el. Ce vrei să ştii? 

— Ei bine, doar ce fel de om era reverendul Swift. 

— Byron. Ne zisese să-i spunem pe numele de botez. Era 
ciudat. Avea grijă de noi, copiii, îi împiedica pe cei mai mari 
să ne terorizeze. Ne-a adunat să facem lucruri împreună. 
Ne-a învăţat să fim prieteni. Mergeam acolo jos, dincolo de 
drum, la baraj, mergeam să înotăm, să campăm, să 
aprindem focuri de tabără. De vreo două ori a închiriat un 
autobuz, ne-a dus la Bellington la parcul acvatic, la carturi. 


e 55» 


Plătea el. Şi ne învăţa lucruri mişto. Cum să aprindem focul 
fără chibrituri, cum să urmărim animalele, ce să faci dacă 
te muşcă un şarpe. Toate lucrurile pe care bătrânul meu nu 
s-a deranjat niciodată să le facă. Şi făceam sport: fotbal, 
cricket, baschet. Nu era precum ceilalţi adulţi. 

— Şi polițistul, agentul Haus-Jones? Ajuta şi el, nu-i aşa? 

— Mda. Dar nu cred că îi păsa cu adevărat de noi, copiii. 

— Ce vrei să spui? 

— Copiii mai mari spuneau că i se aprinseseră călcâiele 
după Byron. 

Martin zâmbeşte, fără să vrea. 

— Tu ce crezi? 

— Nea. Mănâncă rahat. 

— Evident că tu aveai o părere bună despre reverendul 
Swift. Şi cred că şi el te aprecia. Spune-mi, a încercat 
vreodată... 

— Rahat. Am ajuns şi aici. Nu eşti ca toţi ceilalţi 
reporteri? Pe naiba. Aici vine partea în care mă întrebi dacă 
m-a atins vreodată. Sau dacă mi-a cerut să-l ating eu. Dacă 
mi-a arătat scula sau dacă mi-a cerut să i-o sărut. Sau dacă 
mi-a tras-o în fund. Duceţi-vă dracului. Voi ziariştii, şi 
poliţiştii, şi profesorii, şi chiar mama. Nu, nu mi-a făcut 
niciunul dintre lucrurile astea. Nici mie şi nici altcuiva. Eram 
un copil. Aveam doisprezece ani. Nici măcar nu ştiam ce 
înseamnă lucrurile astea, că lucrurile astea există. Şi apoi 
apăreţi voi, adulţi atotcunoscători, şi vreţi să ştiţi dacă a 
făcut asta sau cealaltă. Şi el e mort, împuşcat, şi niciunuia 
dintre voi nu-i pasă de asta. Căcat. Căcat, căcat, căcat. 
Băiatul are lacrimi în ochi şi lacrimi pe obraji. Şi tu vii aici, 
chiar aici unde a fost împuşcat şi mă întrebi din nou? Ştii 
ceva? Eşti o pizdă proastă, Martin Scarsden. 

Băiatul se ridică şi fuge, dincolo de drum, printre copaci, 
în sus pe dig, înainte să dispară după terasamentul de pe 
malul râului. 

— Rahat, spune Martin. Soarbe din cafeaua care nu mai 
are gust bun. 


e 56 - 


CINCI, CÂMPIA 


Martin stă în camera lui de la Câinele Negru şi se 
întreabă ce naiba face. Este perfect conştient că redactorul 
lui, Max Fuller, mentorul şi prietenul său, a riscat ca să-i 
dea această misiune, că erau destul de mulţi în redacţia de 
ştiri care ar fi zis că nu e în stare de ea. Şi acum el face tot 
ce poate pentru a dovedi că au dreptate. Este un subiect 
foarte clar: cum se descurcă oraşul cu situaţia? Stă mai 
mult în felul cum e scris decât în ce reuşeşti să descoperi, 
exact lucruri la care se pricepe el. Dar în loc să-l întrebe pe 
barmanul de la club sau pe femeia de la magazinul de 
caritate sau să-l fugărească pe agentul imobiliar, tot ceea 
ce a făcut a fost să vorbească cu un infractor într-un salon 
de vinuri, să saliveze după proprietara librăriei, care încă 
este în doliu după mama ei, şi să traumatizeze un copil deja 
traumatizat. Şi să numere focuri de armă ca un adept al 
teoriei conspirației spart pe iarbă, care n-a gândit lucrurile 
până la capăt. Ce glumă proastă! 

Intră în baie şi se uşurează. jetul de urină care curge în 
vasul de toaletă este galben intens. Deshidratat, gândeşte 
Martin. Nu-i de mirare; hoinărind prin oraş ca Sherlock 
Holmes în loc să-şi facă treaba lui şi să profite de ocazia pe 
care i-a creat-o Max. Se spală pe mâini, se stropeşte cu apă 
pe faţă, îşi priveşte imaginea din oglindă. Ochii lui par 
umflaţi şi roşii din cauza lipsei de somn, iar bronzul care 
începe să apară este incapabil să mascheze paloarea pielii 
de dedesubt; carnea lui suferă de o fleşcăială generală, şi 
pentru prima oară pare că are guşă. Are patruzeci de ani şi 
arată mai bătrân, tipul chipeş care era a rămas pe undeva 
prin Orientul Mijlociu. Mandy Blonde probabil că râde de el 
până i se face rău. Ce mizerabil, ce patetic. Copilul avea 
dreptate: e o pizdă proastă. 

Se hotărăşte că-i ajunge. Nu se ridică la înălţimea 


e 57» 


misiunii. Nu se mai ridică. Nu e capabil să mai ducă trei 
nopţi de luptă cu insomnia la Câinele Negru, alte trei zile 
hoinărind prin tristeţea şi trauma unui întreg orăşel, 
agitându-le. În ce scop? Un articol frumos scris pentru 
amuzamentul efemer al suburbiilor; un articol bine scris 
care are toate şansele să explodeze ca o grenadă printre 
locuitorii din Riversend chiar când reuşeau să-şi aşeze din 
nou vieţile pe făgaşul lor. Şi atunci el va fi de mult plecat, 
înapoi la Sydney, departe de probleme locale, felicitat de 
colegi, primind una dintre acele scrisori standard de 
felicitare din partea conducerii. Se gândeşte din nou la 
băiat, căutându-şi alinarea pe treptele bisericii, fugind cu 
lacrimi în ochi, în jos pe albia secată a râului. Din cauza lui. 
Ajunge. E timpul să plece. E timpul să-şi găsească altceva 
de făcut şi să uite totul. 

La recepţie, proprietara nu este deloc înţelegătoare. 

— Îmi pare rău, drăguță. Fără rambursări. Suntem ca la 
Hotel California. Poţi elibera camera, dar nu poţi să pleci 
niciodată. 

Râde la propria glumă. Martin nu râde. 

— Bine. Nu eliberez camera, dar plec. Îşi ia înapoi cheia 
de pe recepţie. Vi-o trimit prin poştă. Nu lăsaţi pe altcineva 
în camera mea. 

— Alegerea ta. Să ne trimiţi cheia până la sfârşitul 
săptămânii viitoare, altfel îţi mai dispar cincizeci de pe 
cartea de credit. Drum bun. 

Zâmbetul ei este la fel de convingător ca şi culoarea 
părului. 

Afară soarele este deasupra capului, lovind ca un ciocan 
în nicovala care este parcarea. La fel ca atunci când sosise, 
cu o zi în urmă, doar că astăzi s-a stârnit un vânt puternic, 
care suflă aer cald, ca din foale, dinspre deşert. Din fericire 
maşina de închiriat este în umbra copertinei de lângă 
intrare. Martin pune geamantanul în portbagaj, îşi aruncă 
geanta pe scaunul din spate, împreună cu sticlele de apă 
rămase, ia o înghiţitură lungă din sticla pe care a deschis-o 
deja şi o pune pe scaunul pasagerului. 

Porneşte maşina şi conduce câtre autostradă. Nu ştie 


e 58 + 


încotro se duce. Nu a făcut nicio rezervare pentru vreun 
zbor, nu l-a sunat pe Max Fuller sau pe oricine altcineva. 
Dar nu mai rămâne aici, asta e chestia cea mai importantă. 
Dintr-un capriciu, virează spre dreapta, îndreptându-se spre 
Bellington şi Murray. Acolo există cafea şi semnal la telefon 
şi internet. Şi un râu care are apă în el. 

Drumul este perfect drept şi pustiu, cu excepţia 
animalelor moarte lovite de camioanele din timpul nopţii 
trecute. Priveşte fascinat în oglinda retrovizoare cum baza 
silozurilor de grâu care se îndepărtează începe să se 
dizolve în pâcla încinsă, lăsând numai jumătatea superioară 
să plutească straniu pe cer. Martin opreşte maşina. lese 
afară. Mirajul este tot acolo. Face o ultimă fotografie cu 
telefonul. Riversend dispărând în sine însuşi. 

Tocmai ia viteză cu maşina când o camionetă apare de 
nicăieri. O clipă este singur - pământ, cer, drum şi nimic 
altceva -, în clipa următoare aude trâmbiţa unui claxon. 
Tresare involuntar, aproape că părăseşte drumul. Apoi 
camioneta este lângă el, cu fesele goale ale unui 
scandalagiu lipite de geamul pasagerului, la nici doi metri 
distanţă, însoţite de râsete zgomotoase şi obscenităţi 
strigate. Martin pune frână şi camioneta se îndepărtează, 
cu degetele obscene scoase pe fereastră, atât pe partea 
şoferului, cât şi a pasagerului. Pe spatele vehiculului este 
un semn cu un P roşu. 

— Rahat, murmură Martin, încă zdruncinat de incidentul 
neaşteptat. 

Se gândeşte să tragă pe margine, dar îşi continuă 
drumul. Acolo nu este prea mare diferenţă între a fi într-o 
maşină care stă pe loc şi a fi într-una care se deplasează cu 
110 kilometri pe oră. În mintea lui construieşte evenimentul 
ca pe o naraţiune, făcând notițe mentale, de parcă ar vrea 
încă să scrie articolul. 

Camioneta s-a dizolvat în distanţa lichidă şi el este din 
nou izolat pe câmpia plată, fără trăsături. Caută o linie 
întunecată de copaci, dar râul din Riversend este prea 
departe în urma lui şi Murray este la mai mult de o 
jumătate de oră în faţă. Nu există nimic altceva decât 


q 59 œ 


tufişuri pipernicite, praf şi teren drept ca în palmă. Maşina 
este singuratică pe autostradă, grăbindu-se dinspre trecutul 
iluzoriu către viitorul incert. Se simte de parcă ar fi 
suspendat, orbitând un pământ care se roteşte. Intenţionat 
adoptă această iluzie, convingându-şi mintea că nu maşina 
este cea care se mişcă, ci pământul este cel care se roteşte 
pe sub roţi. Pentru o clipă iluzia funcţionează, dar este 
spulberată abrupt de apropierea rapidă a unei curbe pe 
autostradă. Înapoi la comandă, Martin încetineşte tot mai 
uşor şi urmăreşte curba, trecând în viteză pe lângă o 
femeie care-şi flutură frenetic braţele alături de o maşină 
roşie, aflată pe margine. 

Calcă frâna. Maşina are nevoie de un secol ca să 
oprească. Se întoarce şi se grăbeşte înapoi spre femeie. Ea 
aleargă peste drum spre el, iar el opreşte şi coboară 
geamul. Este Fran Landers, femeia de la magazinul 
universal. 

— Ajută-mă, suspină ea. Ajută-i. S-au accidentat. Chiar 
acolo. 

Martin iese din maşină, punându-se rapid la curent cu 
situaţia. Este camioneta. A ratat curba, ieşind în exterior. 
Este la o sută de metri mai departe, în câmp. Martin 
aleargă spre gaura pe care a făcut-o camioneta în gardul 
autostrăzii. 

In faţă este ceva ghemuit pe pământ. O persoană. Nu 
mişcă. Un tânăr, cu pantalonii încă în vine, aruncat afară 
acolo unde s-a răsturnat camioneta. Unghiul gâtului spune 
tot ce e de ştiut. Mort. Martin aude geamătul lui Fran 
Landers în urma lui. 

— Haide, spune el. 

Aleargă amândoi pe distanţa care a rămas până la 
camionetă. Stă normal, pe roţi, cu faţa spre şosea, dar 
parbrizul lipseşte şi acoperişul este parţial înfundat. Pe 
scaunul şoferului, inconştient, cu sângele care-i curge dintr- 
o rană pe cap, un tânăr este aplecat înainte, peste airbagul 
dezumflat. Are faţa albă şi buzele vinete. 

— Jamie! suspină Fran. Dumnezeule! Este Jamie. Este fiul 
meu. 


e 60 - 


Martin se întinde peste parbrizul lipsă, căutând pulsul şi îl 
găseşte. 

— Nu-l atinge, strigă Fran. Şira spinării. Nu-l mişca. 
Pentru numele lui Dumnezeu, nu-l mişca! O să-l laşi invalid. 

Martin o ignoră. Ea ţipă când el se întinde şi pune o mână 
sub bărbia băiatului, cu cealaltă îl susţine de ceafă şi, cu 
blândeţe, îi sprijină capul de tetieră, ceea ce permite gurii 
lui să se deschidă larg. Martin îi bagă un deget în gură, 
dorindu-şi ca femeia să se oprească din tipat şi îi trage 
limba în faţă, din locul în care se dusese. Se desprinde cu 
un zgomot umed, ca dopul unei sticle, urmat de un horcăit 
oribil, când tânărul începe din nou să respire. Martin iese de 
pe geamul maşinii şi se ridică. Un muşchi de pe spatele lui 
este în spasme şi el se întinde. Femeia este tăcută, nu mai 
este agitată, nu se mai mişcă. O singură lacrimă îi curge din 
ochiul drept, se scurge pe obraz şi pică pe pământul uscat. 
Se uită fix la Martin. 

— Fiul tău, spune el. 

Ea îşi ia ochii de la Martin şi priveşte către fiul ei. 
Culoarea îi revine în obraji, buzele vinete încep să devină 
din nou roz. Ea îşi priveşte fiul, se întinde spre el şi îi 
tamponează sprânceana care sângerează. 

— Va fi bine? întreabă ea. 

— AŞ spune că da. Va trăi. Dar trebuie să chemăm ajutor. 
Mă duc înapoi la Riversend. De acolo pot să sune la 
Bellington. Tu rămâi aici. Ai grijă de băiatul tău. Dacă îşi 
revine şi dacă se poate mişca, atunci poate să iasă din 
maşină şi să se întindă. Dă-i apă, dar nimic de mâncare. 
Dacă rămâne tot inconştient, pune-i un prosop ud pe cap. 
Ţine-l la umbră, dacă poţi. 

Martin porneşte înapoi, îl controlează pe celălalt băiat, 
pentru a se asigura, dar tânărul este cu siguranţă mort. Se 
simte un miros urât şi muştele încep să se adune. Inapoi pe 
autostradă, Martin verifică interiorul maşinii roşii. Pe 
bancheta din spate se află un paravan de protecţie pentru 
parbriz, o folie strălucitoare decorată cu personaje Disney. 
O scoate afară, se întoarce înapoi şi îi pune pe Mickey şi 
Goofy peste trupul neînsufleţit. Chiar şi morţii merită 


e 6l œ» 


umbră. Îşi foloseşte telefonul pentru a face o fotografie a 
scenei. 
x 


Clubul este aproape pustiu, dar nu complet. Înăuntru 
sunt un barman, nu Errol, un alt tip, Martin, care bea un 
pahar mare de bere blondă aşezat la bar, şi un cuplu la o 
masă, cei doi împărțind o carafă din vinul alb al casei, în 
timp ce fac să dispară resturile unei mâncări asiatice. 
Martin notează cu mintea absentă că mănâncă cu furculițe 
şi cuțite. Există vreo frontieră invizibilă, un fel de Goyder 
Line”, dincolo de care beţigaşele sunt interzise şi furculiţele 
şi cuţitele sunt obligatorii? 

Robbie Haus-jones intră în club, încă îmbrăcat în 
uniformă. Cei doi bărbaţi îşi strâng mâinile. 

— Ce mai faci? îl întreabă agentul. 

— Am avut şi zile mai bune. Ceva veşti despre băiat? 

— Mda. Va fi bine. Este în spital la Bellington, sub 
observaţie. Vânătăi de la centura de siguranţă, o contuzie 
uşoară şi vreo două coaste rupte, dar nimic permanent. 

— Asta-i bine. 

— Ai gândit foarte rapid. Fran Landers mi-a povestit totul. 
De unde ai ştiut ce să faci? 

— Antrenament special pentru zone de război. Am avut 
parte de aşa ceva înainte să merg în Orientul Mijlociu. Este 
unul dintre cele câteva lucruri pe care mi le amintesc de la 
pregătire, oameni care se asfixiază în accidente. Pot să-ţi 
ofer ceva de băut? 

— Da, mulţumesc. Aş bea ceva. O să iau un Carlton. 

Martin comandă berea. 

— În următoarele două zile o să am nevoie de o 
declaraţie oficială din partea ta. Nicio grabă. Declaraţia lui 
Fran acoperă cam toate problemele. 

— Nicio problemă. Cine era băiatul mort? 

— Allen Newkirk. Un băiat de-al locului. 

— Newkirk? Vreo legătură cu Alf şi Thom? 

— Fiul lui Alf. Era la St James împreună cu tatăl lui şi cu 


13 Linie teoretică ce separă, în Australia, zona aridă de cea cu terenuri 
cultivabile (n. tr.). 


e 02 œ» 


ceilalţi în ziua aceea. Stătea în maşină lângă Gerry Torlini. A 
văzut totul. A fost împroşcat cu sânge. L-a dat peste cap 
complet. Nu şi-a revenit niciodată. Am trecut pe la fermă, i- 
am dus vestea mamei lui. 

— lisuse. Cum a primit-o? 

— Tu ce crezi? Se prăbuşeşte. Bărbatul ei moare la St 
James şi Allen supravieţuieşte, apoi sfârşeşte mort într-un 
accident rutier stupid. Se poate ceva mai nasol? Dar ar fi 
putut fi mai rău dacă nu erai acolo. 

— Atunci de ce mă simt atât de aiurea? 

Polițistul nu are ce să răspundă la această întrebare şi cei 
doi bărbaţi rămân tăcuţi timp de câteva momente, în timp 
ce beau din bere. Tânărul ofiţer este cel care întrerupe 
tăcerea. 

— Am citit nişte relatări despre ce ţi s-a întâmplat în 
Orientul Mijlociu. Sună oribil. 

— A fost. 

— Ce s-a întâmplat? 

Poate din cauza alcoolului sau poate din cauza 
evenimentelor de peste zi, Martin se surprinde pe sine 
răspunzând. 

— Aveam baza în lerusalim, dar din când în când 
mergeam în Fâşia Gaza. Era parte din ce trebuia să facem. 
Israelienii au izolat-o. Au construit un zid în jurul ei. 
Israelienilor nu li se permite să intre; celor mai mulţi dintre 
palestinieni nu li se permite să iasă. Dar jurnaliştii străini, 
agenţiile umanitare, diplomaţii şi alte astfel de persoane 
pot obţine acces. Din când în când israelienii bombardează 
zona sau lansează câte o lovitură din elicoptere sau din 
F16, dar nu e chiar atât de periculos pe cât ţi-ai putea 
închipui. Cel puţin nu în cea mai parte a timpului. Eram 
acolo timp de trei zile când lucrurile au luat o întorsătură 
urâtă. Avusese loc un fel de răscoală la o închisoare din 
Cisiordania, undeva pe lângă lerihon, unde israelienii 
închiseseră câţiva radicalişti duri. Pentru israelieni aceştia 
erau terorişti; pentru palestinieni erau deţinuţi politici. Ştii 
povestea. Oricum, când israelienii au trimis armata, vreo 
doişpe palestinieni au fost ucişi înainte să se restabilească 


e 03 - 


ordinea. Gaza a luat foc. Tocmai luam un interviu unui 
oficial din Gaza City, când şoferul m-a întrerupt şi mi-a spus 
că trebuie să plecăm. Ne îndreptam spre Erez, punctul de 
trecere în Israel, într-un Mercedes vechi. Vedeam miliția pe 
străzi, ştiam că situaţia e volatilă. Şoferul a primit un apel; 
în faţă era un blocaj pe drum. A tras în lateral şi a condus 
printre nişte clădiri. Credea că poate să evite blocajul, dar 
ne-am hotărât că ar fi mai bine ca eu să intru în portbagajul 
maşinii, doar ca să fiu în siguranţă. Aşa că am intrat acolo. 
El conducea pe nişte drumuri şi alei lăturalnice, iar eu eram 
zdruncinat ca naiba, începuse să mi se facă rău. Şi atunci 
ne-am oprit. Sunetul era înfundat, dar îl puteam auzi pe 
şoferul meu vorbind în arabă. Apoi cineva tipa, au fost 
câteva împuşcături, o rafală scurtă de AK. Abia dacă mi-am 
putut ţine gura. L-am auzit pe şofer strigând: „OK, OK”. 
Cred că încerca să mă anunţe că este încă în viaţă, dar am 
auzit vocile îndepărtându-se. Era condus undeva - la cineva 
cu autoritate mai mare, speram, unde ar putea să rezolve 
problema. Avea conexiuni foarte bune, era un membru al 
unui clan influent. Poate că reuşea să dea o mită sau să 
ceară cuiva să-i facă un favor sau pur şi simplu să-i 
convingă să-l lase să-şi vadă de drum. Totul depindea de 
cine erau bărbaţii cu armele, din ce clan făceau parte şi cui 
îi erau loiali. 

Martin face o pauză şi ia o înghiţitură din bere. 

— Ce s-a întâmplat mai departe? întreabă Robbie Haus- 
Jones. 

— Nu s-a întâmplat nimic. Asta a fost problema. Am 
rămas în portbagajul maşinii timp de trei zile şi trei nopţi, 
fără să ştiu ce se va întâmpla cu mine. M-am gândit că nu 
erau pe cale să mă împuşte, dar nu poţi să ştii niciodată. 
Poate voiau să mă ia ostatic. S-a mai întâmplat. Pe măsură 
ce trecea timpul, am început să mă gândesc că putea să se 
fi întâmplat ceva cu şoferul meu şi nimeni nu ştia că sunt în 
portbagaj. Asta a fost cel mai crunt moment: când am 
realizat că puteam să mor de foame, în portbagajul unei 
maşini. Aveam apă - întotdeauna luam apă îmbuteliată în 
portbagaj - şi era iarnă, deci era frig noaptea şi nu atât de 


e 64» 


cald în timpul zilei. Putea dura săptămâni întregi. 

— Incă o băutură? întreabă Robbie. 

— Sigur. 

Polițistul mai comandă două beri. 

— Şi cum ai ieşit de acolo? 

— În cele din urmă şoferul s-a întors. A sărit în maşină şi 
a plecat de acolo. A mers până într-un loc sigur şi a deschis 
portbagajul. Avea un bandaj în jurul capului. M-a întrebat 
dacă eram în regulă şi mi-a spus că se gândea că încă ar 
trebui să încercăm să ajungem la Erez, dar trebuia să 
rămân în portbagaj. Parcă a durat o eternitate. Când am 
ajuns acolo, a deschis puţin portbagajul şi mi-a cerut toţi 
banii şi paşaportul. Apoi a închis din nou portbagajul. 
Trebuie să fi trecut cel puţin o oră, apoi am pornit din nou, 
pentru o distanţă foarte scurtă. Trăsese maşina cât de 
aproape putuse de capătul palestinian al trecerii şi a 
deschis portbagajul. M-a scos de acolo şi m-a dus spre 
poartă cât de repede a putut. Picioarele mi se împleticeau, 
aşa că practic m-a cărat în spate. |ţi poţi imagina cam cum 
miroseam. Soldaţii mi-au dat paşaportul şi mi-au făcut 
semn din cap să trec. Şoferul m-a ajutat să traversez 
tunelul - este un pasaj pietonal de câteva sute de metri, 
acoperit cu placaje şi tablă ondulată. De obicei e plin de 
oameni care vin şi pleacă, dar în ziua aceea era pustiu. 
Ajunsesem aproape de punctul de verificare israelian, 
dincolo de jumătatea drumului, când o voce prin difuzor a 
spus că şoferul trebuie să se oprească şi că trebuie să vin 
singur pe restul drumului. M-au trecut prin obişnuitele 
verificări corporale, în ciuda slăbiciunii mele. Oricum, în 
cele din urmă am trecut, şi israelienii m-au suit într-un cart 
de golf şi m-au condus către capătul lor de tunel. M-au lăsat 
să fac un duş, mi-au dat de mâncare, haine curate. M-au 
întrebat ce se întâmplase, aşa că le-am spus. Apoi m-au 
eliberat în custodia unui diplomat australian şi am fost liber. 

— Imi amintesc povestea. Am văzut-o la ştiri. 

— Mda. Am fost făcut de rahat din cauza aia. Poţi să crezi 
aşa ceva? Am dat un interviu unui corespondent ABC, un 
amic de-al meu. Redactorul meu pentru ştiri externe era 


e 65» 


furios, voia să ştie de ce n-am păstrat totul pentru ziar. 
Minunat, nu? 

Bărbaţii rămân tăcuţi. Martin se simte eliberat pentru că 
a fost în stare să povestească esenţa întâmplării într-un 
mod atât de detaşat. Se simte puţin amorţit, dar nu e atât 
de rău. 

— Martin, în legătură cu crimele - ştii că nu pot să-ţi spun 
prea multe. Nu iau parte la investigaţie. Un preot împuşcă 
cinci oameni, nu lasă o treabă ca asta pe mâna unui agent, 
mai ales a unuia care a fost implicat. Ancheta e condusă de 
la Sydney. Sergentul Herb Walker din Bellington este 
contactul local. Ar trebui să vorbeşti cu el. 

— Herb Walker. Mulţumesc. O să vorbesc. 

— Şi eu am fost investigat, desigur. Doamne, dacă 
deschizi tocul pistolului, trebuie să scrii un raport; dacă 
scoţi pistolul din toc, deja are loc o anchetă întreagă. Dar 
am fost absolvit destul de repede. Omorâse deja cinci 
oameni. Şi au fost martori. 

— Încă te mai deranjează... faptul că l-ai împuşcat? 

— Sigur. În fiecare zi. În fiecare noapte. 

— Consiliere psihologică? 

— Mai multă decât îţi poţi închipui. 

— Foloseşte la ceva? 

— Nu prea mult. Poate. Nu ştiu. În timpul nopţilor este cel 
mai rău. 

— Înţeleg ce vrei să spui. Nu ţi s-a oferit un transfer? 

— Ba da. Desigur. Dar vreau să-mi scot povestea asta din 
sistem aici. Să las totul aici şi apoi să merg mai departe. Nu 
vreau să duc asta cu mine. 

Din nou linişte. 

— Robbie, de ce crezi că făcut asta? 

— Sincer? Nu am habar. Dar sunt lucruri care mă sâcâie 
în povestea asta. Toate „dar dacă” şi „de ce nu am făcut 
aşa şi pe dincolo” şi genul ăsta de lucruri mă bântuie, dar 
mai sunt şi altele. 

— Cum ar fi? 

— Erau mulţi oameni adunaţi în faţa bisericii. Vreo 
douăşcinci. l-a împuşcat pe unii şi i-a cruțat pe alţii. Toţi 


e 06 - 


martorii spun acelaşi lucru: nu şi-a ieşit din minţi. A fost 
calm, metodic. Ar fi putut să ucidă mult mai mulţi. 

— Crezi că i-a ţintit anume pe cei pe care i-a ucis? Că nu 
a tras la întâmplare? 

— Nu ştiu. Nu am nici cea mai vagă idee. Dar nu a 
împuşcat nicio femeie. 

— Şi a avut o ţintă incredibilă, nu-i aşa? Să-l doboare pe 
Craig Landers de la distanţa aceea. 

Agentul nu răspunde imediat şi bărbaţii rămân cu privirile 
în berile lor. Niciunul dintre ei nu a băut; gulerele de spumă 
s-au aşezat. 

— Martin, este un tip în vârstă care trăieşte în ţinutul 
arbuştilor, se numeşte Codger Harris. Du-te să-l vezi. El îţi 
poate povesti despre Byron şi armele lui. 

— Ţinutul arbuştilor? Ce-i asta? 

— Un câmp de rahat. Tufişuri sălbatice de mulga"*. Sute 
de kilometri pătraţi de boscheţi. Incepe la vreo zece 
kilometri nord de oraş. Uite, îţi desenez aici o hartă, cum să 
ajungi la locul lui Codger. 

Robbie ia un şerveţel şi schiţează un drum, avertizându-l 
pe Martin de posibile capcane şi drumuri greşite. 

Odată indicaţiile terminate, agentul îşi termină berea şi 
dă din cap spre Martin. 

— Ar trebui să plec. Ne mai vedem. Şi nu fi prea dur cu 
tine însuţi; astăzi ai salvat viaţa unui copil. 


14 Accacia aneura, precum şi alte specii de acacia - arbust australian 
care creşte în zonele aride şi este folosit ca furaj pentru animale, în 
special în perioadele secetoase (n. tr.). 

e 607 œ» 


ŞASE, ŢINUTUL ARBUŞTILOR 


E şi mai cald. Vântul de ieri a devenit fierbinte şi urât şi 
bate în rafale dinspre nord-vest, ducând cu el particule fine 
de praf şi purtând pericolul de incendiu. Ţinutul prin care 
conduce Martin arată bolnav: copaci anemici, tufişuri 
golaşe şi, între ele, mai mult praf decât iarbă. A condus de 
la pământul negru al luncii inundabile spre ţinutul 
arbuştilor, o peninsulă uriaşă cu tufişuri de mulga în care 
nu există sol fertil, doar pământ granulat roşu, ca nişte 
muşuroaie uriaşe de furnici. Terenul este puţin deasupra 
nivelului câmpiei, cu doar câţiva metri, cu propriile sale 
ridicături şi depresiuni. Drumul este dur, contorsionat şi 
neiertător, brăzdat de furtuni de demult şi cu pietre 
împrăştiate peste tot; din timp în timp roţile ridică una care 
loveşte în podeaua maşinii. Un drum pentru maşini de 
teren, pentru camioane de fermă şi maşini de închiriat. 
Martin o ia uşor; Robbie Haus-jones l-a avertizat că puţini 
oameni trec pe aici, că este uşor să te rătăceşti printre 
potecile întâmplătoare şi în peisajul fără personalitate; 
dacă-ţi rupi arborele, va trece ceva timp până să te 
găsească cineva. Aşa că Martin are grijă de maşină şi are 
răbdare. 

Nu este foarte sigur ce caută aici. Impulsul de a părăsi 
oraşul s-a estompat, schimbul neplăcut de replici cu puştiul 
ăla, Luke, şi-a pierdut deja forţa, s-a disipat, va deveni 
curând doar un alt loc din memorie care va fi vizitat rar, se 
va aşeza alături de alte regrete şi îndoieli. Robbie Haus- 
jones încă doreşte o declaraţie oficială în legătură cu 
accidentul camionetei şi moartea lui Allen Newkirk, dar asta 
explică doar de ce rămâne Martin în Riversend, nu ce caută 
aici, în acest peisaj de iad, în această zi uitată de 
Dumnezeu, urmărind tentaculele unei poveşti. Nu subiectul 
care i-a fost desemnat; ceva mult mai vag, mai fascinant. 


e 08 - 


Poate că asta este: instinctul de ziarist este prea adânc 
înrădăcinat în el, face prea mult parte din el, împingându-l 
înainte, chiar dacă nu e convins că mai are stomacul pentru 
aşa ceva. Poate că e tot ce i-a rămas. 

Trece de linia unui gard, păşind cu zgomot peste un grilaj 
care împiedică trecerea vitelor. De fiecare parte a 
deschizăturii este câte un stâlp decorat cu câte un craniu 
de vacă albit; unul dintre ele se leagănă înainte şi înapoi, 
animat de vântul puternic. Martin este mulţumit să vadă 
craniile, înseamnă că este pe drumul cel bun. Se opreşte, 
face o fotografie. Apoi ajunge la o bifurcaţie şi o ia pe 
drumul din stânga. Încă un kilometru sau cam aşa şi ajunge 
la o poartă cu cinci bare. HARRIS, anunţă semnul de pe ea. 
„NU TRAGEŢI CU ARMA; NU ÎNCĂLCAŢI PROPRIETATEA; NU 
VĂ FACEŢI DE CAP PE AICI”, spune semnul plasat mai jos. 
Martin se caţără în vântul care parcă bate dintr-un furnal, 
deschide poarta, trece cu maşina şi închide poarta la loc. 
Nu mai are mult de mers. 

Nu este chiar o fermă, mai degrabă a adunătură 
semicoerentă de structuri împrăştiate, aşezate de parcă un 
uriaş ar fi aruncat nişte blocuri de marmură într-un cerc 
imens. Materialul de construcţie cel mai des întâlnit este 
tabla ondulată, legată grosolan cu sârmă de nişte stâlpi de 
lemn. Cea mai raţională structură este ţarcul pentru vite, 
aproximativ pătrat, făcut din lemn prelucrat local, alternând 
cu garduri din fier ruginit. Ţarcul vitelor este gol - de vite, 
de iarbă sau de orice alt lucru viu; chiar şi muştele l-au 
abandonat. Martin iese afară din maşina cu aer condiţionat 
şi se aşteaptă la arşiţă, nu la cacofonie: foile de tablă 
ondulată bubuie şi scârţâie şi ţipă în bătaia vântului. 

— Hristoase, murmură Martin, în timp ce se întreabă de 
unde să înceapă. 

Se îndreaptă către structura cea mai mare, cu ochii 
îngustaţi din cauza nisipului suflat de vânt. Este un joagăr 
primitiv care arată de parcă ar fi nefolosit de mulţi ani. In 
stânga joagărului este o structură mai completă, care abia 
se mai ţine, înclinată periculos şi clătinându-se în bătaia 
vântului. Este un garaj. Cele două uşi batante din lemn sunt 


e 09 œ» 


deschise, atârnate în balamale, înfipte în pământ şi par să 
ţină structura în picioare, cam aşa cum stă în picioare un 
castel de cărţi de joc. În garaj, cu capota lipsă şi cu 
cauciucurile cu margini albe dezumflate, se odihneşte 
caroseria unui Dodge, a cărui vopsea, care a fost odată 
neagră, a devenit gri şi prăfoasă, stropită cu pete de 
rugină, ca mâinile unui pensionar. Pe bancheta din spate a 
vechii maşini se întinde o căţea cu o mână de pui. Puii sug, 
dar mama este inconştientă, imitând moartea. 

Martin găseşte casa, greu de distins printre celelalte 
structuri împrăştiate în masa de tufişuri, cu excepţia 
faptului că zidurile îi sunt puţin mai drepte, ferestrele sunt 
închise cu obloane, iar acoperişul se mândreşte cu 
streşinile care atârnă peste ziduri. Şi uşa este închisă. Este 
o uşă verde, cu vopseaua plesnită, cu lemnul expus, cu 
patina ieşind la suprafaţă. 

Bate la uşă, observând inutilitatea efortului în zgomotul 
de afară; formalităţile sociale politicoase nu-şi găsesc locul 
în ţinutul arbuştilor. Uşa are un mâner de aramă. Martin îl 
roteşte, deschide uşa şi strigă spre interiorul întunecos: 

— Alo? E cineva acasă? Alo? 

Păşeşte înăuntru. Lumina se reduce, zgomotele se reduc, 
mirosul creşte. Îl loveşte în timp ce ochii i se adaptează la 
semiintuneric: transpiraţie, câini, grăsime râncedă, băşini, 
urină. Un asalt olfactiv, în ciuda vântului care fluieră prin 
găurile din pereţi. 

— Cine dracu' eşti? 

înăuntru se află un bătrân, dezbrăcat, ghemuit într-un 
scaun, cu palma în jurul membrului erect. Martin l-a 
întrerupt la mijlocul operaţiunii. 

— La naiba... scuze, se bâlbâie Martin. 

Dar tipul în vârstă nu pare deloc deranjat. 

— Nu pleca. Termin într-o clipă. Şi îşi reia frecatul. 

Martin nu poate suporta asta. Se retrage afară, bucuros 
măcar pentru zgomotele metalice, dacă nu şi pentru 
căldură. Ce cocină. 

Un minut sau două mai târziu apare şi bărbatul, încă gol, 
cu penisul micşorat, înroşit şi picurând. 


e 70 - 


— Îmi pare rău, amice. M-ai prins nepregătit. Intră. Intră. 
Codger Harris, ce mai faci? Şi îi întinde mâna. 

Martin priveşte la mâna bărbatului, priveşte la faţa 
bărbatului. Nu îi strânge mâna. 

— 'Nă ziua, spune el, în schimb. Martin Scarsden. 

— Mda, bine, spune tipul. Intră oricum, Martin. 

Martin îl urmează în baracă, uitându-se oriunde numai la 
fesele tremurătoare ale bărbatului nu. 

— Îmi pare rău pentru nudism. Prea al naibii de cald 
pentru haine. Trage ceva pe care să şezi. Bătrânul se 
scufundă din nou în scaunul ca un hamac, o pânză întinsă 
pe o ramă rudimentară din lemn în care se satisfăcea 
singur când a intrat Martin prima dată. 

Martin priveşte în jur, nu poate găsi imediat ceva pe care 
să stea, apucă o lădiţă, o întoarce cu fundul în sus şi se 
aşază în faţa bătrânului. 

— Rahat, Martin. Îmi cer scuze. Nu sunt obişnuit cu 
vizitatori, am uitat bunele maniere. Şi Codger Harris este 
înapoi în picioare, remarcabil de agil pentru felul în care 
arată. Ce vrei să bei? Traversează camera către un banc, 
apucă o carafă şi o pereche de borcane vechi de Vegemite. 
Martin nu îşi imagina că mai există astfel de carafe. 

— Nu că ai avea prea multe opţiuni. Chateau Scrublanas. 
Cam asta e. Vrei un pahar? 

— E cam devreme pentru mine. Şi prea cald. 

— Rahat. Nu poţi să baţi atâta drum şi să nu guşti din 
produsele locale. Îţi place vinul, Martin? 

— Ce fel de vin e ăsta? 

— Ăsta? Rahat, ăsta nu e vin, e dinamită. Dar ştii câte 
ceva despre vin? 

— Puțin. 

— Deci ştii despre terroir? 

Bărbatul a folosit pronunția franceză corectă. 

— Mda. Vinul bun conține câte ceva din pământul în care 
sunt crescuți strugurii. Asta-i, nu-i aşa? 

— La fix. Drept la ţintă. Atunci ia o înghiţitură din asta, 
terroir din ţinutul arbuștilor, lichefiat. 

Umple pe jumătate un borcan de Vegemite, i-l întinde lui 


e /l œ» 


Martin şi apoi toarnă un borcan plin pentru el. 

Martin soarbe puţin, aproape vomită, înghite oricum. Are 
gust de alcool brut, doar că mai rău, de parcă i-ar 
desprinde smalţul de pe dinţi. 

— Ce zici? 

Martin tuşeşte. 

— Da. Ai prins la fix ţinutul arbuştilor. Nota perfectă. 

Codger Harris râde, un râs amabil, ia o înghiţitură, fără să 
clipească şi rânjeşte spre Martin. 

— Cu adevărat de rahat, nu-i aşa? 

— Poţi să mai spui asta o dată. Ce este? 

— Rachiu de casă. Îl fac aici în spate. Am un alambic. 

— Dumnezeule. Ai putea să-l vinzi la NASA drept 
combustibil pentru rachete. 

Bătrânul rânjeşte mândru şi mai ia o înghiţitură. Dinţii lui 
sunt nişte cioturi galbene. 

— Preferi nişte iarbă? Am grămezi acolo în spate. Sau 
tutun? Am şi un pic din ăla. Nu poţi cultiva nimic - ai nevoie 
de multă apă, de mult compost. larba e mai bună. Creşte 
oriunde. Chiar şi aici. Şi e mai folositoare. 

— Nu, o să rămân la terroir. Oricum, mulţumesc. 

— Buuun. Şi bătrânul goleşte borcanul de Vegemite, 
scoate un râgâit de satisfacţie, urmat de o băşină 
satisfăcută. Deci, ce pot să fac pentru tine, Martin? Îmi dau 
seama că n-ai venit până aici pentru rachiu. 

Martin zâmbeşte. Codger Harris este chiar îngrozitor, dar 
bătrânul are un element de şarm inexplicabil. Parcă pentru 
a sublinia acest lucru, Codger se apleacă şi se scarpină la 
ouă. lnexplicabil e cuvântul corect. 

— Codger, mi s-a spus că preotul, Byron Swift, te vizita 
uneori. 

— O, da, preotul. Drăguţ băiat. Drăguţ băiat. Un tip 
arătos, un pic ca tine, doar că mai tânăr. Obişnuia să mai 
vină pe aici câte puţin. Am fost foarte supărat când am 
auzit ce s-a întâmplat, ce a făcut. Nu mi-aş fi închipuit 
niciodată, nici măcar pentru o clipă. Părea un domn perfect. 
Cine ţi-a spus că obişnuia să vină pe aici? Credeam că e 
secretul nostru. 


e 72 œ» 


— Are vreo importanţă cine mi-a spus? 

— Nu, cred că nu. Nu eşti copoi, nu-i aşa? 

— Nu. Ziarist. Scriu un articol despre Riversend. 

— Rahat. Adevărat? Doamne, ţi-aş putea spune câteva 
poveşti. Să-ţi facă părul măciucă. 

— Te rog. 

— Rahat, nu. Cunosc eu genul tău. Vii aici, mă îmbuibi cu 
rachiu, mă faci să scuip şi laptele pe care l-am supt. 
Următorul lucru pe care-l văd, papparazzi peste tot. 

Pe faţa lui Codger se întinde un rânjet uriaş, cioturile de 
dinţi sunt împrăştiate ca urmele de tractor. Se trage de ouă 
ca pentru a sublinia absurditatea cererii lui. Martin rânjeşte 
şi el şi soarbe, fără să-şi dea seama, din rachiu. Se îneacă 
din nou; nu-i cu nimic mai bun nici a doua oară. Codger 
chiuie radios. 

— Deci, te vizita din când în când? 

— Sigur. 

— Cum aşa? 

— Nu ştiu. Pentru spiritul şi perspicacitatea mea, 
probabil. Poate că voia să-mi salveze sufletul. 

— Serios, Codger. Ce făcea aici? 

— Uneori stăteam la taclale. Beam rachiu, fumam iarbă. 
Cel mai des se ducea să tragă cu arma. 

— Să tragă cu arma? Chiar aşa? 

— Da. li plăcea să tragă. 

— Şi să bea şi să fumeze droguri. Nu sună foarte cuvios. 

— Ai dreptate. Puțin rachiu la bord şi înjura ca un căprar. 
Dar un tip de treabă. Niciodată nu bea sau fuma atunci 
când trăgea. Numai după aia. 

— Interesant. Mergeai şi tu cu el? Trăgea la ţintă sau 
cum? 

— Nu. Am fost cu el o singură dată, dar prefera să 
meargă singur. Trăgea după iepuri, de obicei. Şi vrăbii. L- 
am văzut doborând câteva vrăbii. 

— Vrăbii? La dracu, trebuie să fi fost un trăgător al naibii 
de bun! 

— Chiar aşa, Martin. Ai dreptate. Un talent natural. N-am 
mai văzut aşa ceva. Armele alea parcă deveneau o parte 


e 73 œ 


din el. Ar fi trebuit să vezi. Intra în transă şi poc, poc, poc. 
Nimerea aripile muştei. Avea un douăş'doi. Ştii ce-i aia? 
Calibru mic. Se spune că face treaba şi mai dificilă. Nu 
trăgea niciodată după canguri sau wallabies; considera că e 
prea uşor. 

— Câte arme avea? 

— Nu ştiu. Trei sau patru. Avea douăş'doiul. O armă de 
vânătoare. O puşcă puternică de trăgător de elită, cu 
lunetă. O carabină. Îţi spun, nu conta: era la fel de bun cu 
oricare dintre ele. 

— Unde învățase să tragă aşa? 

— Cred că a crescut la o fermă, dar nu-i plăcea să 
vorbească despre trecutul lui. 

— De ce? 

— Nu ştiu. Codger Harris se gândeşte, îşi aminteşte. 
Obişnuia să iasă uneori, se ducea în tufişuri, campa peste 
noapte. Spunea că-i place singurătatea. Zona asta de 
tufişuri se întinde până departe, treizeci sau patruzeci de 
kilometri, până la dealuri. Locul meu se întinde pe vreo 
zece, mai departe e terenul Coroanei. Prea de rahat pentru 
ferme, prea de rahat pentru parc naţional, prea de rahat 
pentru exploatări forestiere. Doar de rahat, în toate 
direcţiile. Dar excelent pentru singurătate. 

— Când beaţi împreună, despre ce vorbea? 

— O, ştii tu, lucruri obişnuite. Filosofie, religie, politică. 
Fete cu ţâţe mari. Curse de cai. 

— Codger, poate că tu mă poţi ajuta. Am probleme să 
împac imaginea lui Byron Swift ca preot şi stâlp al societăţii 
cu cea a cuiva care bea rachiu, fumează droguri şi umblă 
prin jur împuşcând păsărele. Nu-mi pot imagina un astfel de 
preot. 

— Ei bine, chiar ăsta era el. 

— Pare că erai impresionat. 

— Foarte adevărat. Eram. Cel mai chipeş bărbat pe care 
l-am văzut. Înalt, cu bărbia pătrată, ar fi putut să joace în 
filme. Dar asta era doar jumătate. Felul în care se mişca, se 
purta pe sine, felul în care vorbea. Te făcea să te simţi 
special doar pentru că eşti cu el. Nu mă miră că fetişcanele 


e 74- 


îl plăceau. 

— Il plăceau? 

— Aşa se spune. 

— Deci, de ce şi-a dorit să fie preot? 

— Păi de unde să ştiu eu? Dar avea religia în el. O avea 
rău de tot. Credea că lisus a murit pentru noi toţi, păcătoşii. 
Nu juca teatru. 

— Serios? 

— La dracu’, da. Nu vorbea prea des despre asta, dar 
când o făcea venea din inimă. N-a încercat niciodată să mă 
convertească sau ceva de genul ăsta, dar pentru el era 
adevărat, de parcă doar o parte din el trăia în lumea asta, 
iar altă parte din el era altundeva. Obişnuia să spună o 
mică rugăciune înainte să înceapă să tragă şi o mică 
rugăciune după aia, pentru animalele pe care le omorâse. 
Sună ciudat, dar era ceva sfânt în el, ceva care nu e din 
lumea asta. 

— În ce fel? Poţi să explici? 

— Neah. Nu prea. E doar o impresie. Dar ar fi putut fi un 
mare catolic, un mare confesor. l-am spus lucruri pe care 
nu le-am mai spus niciunei fiinţe vii. Într-un fel m-a salvat, 
m-a făcut să mă conectez din nou cu oamenii. Până atunci 
fusesem un pustnic. 

— De ce crezi că a împuşcat toţi acei oameni la biserică? 

Amabilitatea pe jumătate amuzată a lui Codger dispare. 
Devine serios, pare pierdut. 

— N-am nici cea mai vagă idee. Şi nu că nu m-aş fi gândit 
la asta până acum. Ai o grămadă de timp aici, în boscheţi, 
să meditezi la diverse lucruri. Aş vrea să fi fost ceva ce 
puteam să fac să-l ajut, să ajut să preîntâmpinăm ce s-a 
întâmplat. Codger mai ia o gură de rachiu. Incearcă un 
zâmbet. Asta fac aici: trăiesc în trecut, beau rachiu şi fac o 
labă. Nu-i cine ştie ce viaţă, nu-i aşa? 

— Ce crezi despre acuzaţia asta că ar fi molestat băieţii 
din zonă? 

— Rahat. Rahat absolut. 

— Cum poţi să fii sigur? 

— Uneori, când aveam noi chef, vorbeam despre asta, 


e 7/5» 


despre cum se face treaba. Pot să-ţi spun că avea nişte 
poveşti pe cinste. Dar toate erau despre fete. Era chitit pe 
fete, nu pe puşti. 

— Cum poţi să fii sigur? repetă Martin. 

— Ei bine, nu prea pot, nu-i aşa? Dar, când spui o 
poveste ca acelea pe care le spunea el, ai o anumită 
sclipire în ochi. Nu te poţi preface că o ai. 

Martin se gândeşte pentru o clipă la asta în timp ce o 
pală neaşteptată de vânt scutură baraca. El priveşte în jur 
la casa cu o singură cameră: bucătăria improvizată, cu 
grămezile de oale nespălate, patul nefăcut cu cearceafurile 
îngălbenite, cărţile vechi şi obiectele întâmplătoare adunate 
în grămezi haotice. 

— De ce locuieşti aici, Codger? 

— Asta e afacerea mea. Îmi place. 

— Poţi să trăieşti din asta? 

— Poţi. Nu prea bine, dar poţi. Te ocupi de vitele de 
deşert. Sunt o grămadă acolo în tufişuri. Aduni o cireadă 
mare, faci un ban grămadă. Dar nu acum, nu în timpul 
secetei. Ar fi numai piele şi os şi pline de paraziți. Dar când 
vine ploaia adun o echipă şi fac nişte bani. 

— Eşti doar tu aici? Tu şi terenul Coroanei? 

— Suntem mai mulţi împrăştiaţi prin jur. Ceva mai jos pe 
drum este un veteran din armată şi fătuca lui. Un tip destul 
de drăguţ, Jason, dar nu tocmai în toate minţile. Foarte 
egoist. Nu înţeleg de ce mai stă femeia lui cu el. Harley 
Snouch este în cealaltă parte, la Springfields, şi mai există 
câteva barăci şi rulote pe ici, pe colo. 

— Harley Snouch? Are o fermă aici? Îl vezi des? 

— Nu, dacă pot să evit să-l văd. Nu după ce a făcut. 
Nenorocitul. 

— Ce a făcut? 

— A violat-o pe fata aia frumoasă. Animalul naibii. 


Conducând înapoi spre oraş pe drumul dinspre Hay, 
traversând podul lung şi trepidant de peste lunca 
inundabilă, cu pale de vânt care zguduie maşina, Martin 
coboară spre Riversend şi, din impuls, virează la dreapta, 


e 76 - 


spre biserică, gândindu-se că ar putea avea norocul să dea 
peste Luke, băiatul pe care îl supărase cu o zi în urmă. Dar 
nici urmă de el. 

Dă înapoi, pe sub copaci şi ajunge cu faţa spre biserică, 
dincolo de drum. Acesta trebuie să fi fost locul în care Gerry 
Torlini, vânzătorul de fructe din Bellington, îşi încasase cele 
două gloanţe - unul în cap şi celălalt în piept -, în timp ce 
Allen Newkirk tremura alături de el. Martin priveşte la 
treptele bisericii, aflate poate la treizeci de metri distanţă. 
O lovitură uşoară pentru un ţintaş ca Byron Swift. 

Urcă. Biserica se înalţă rece şi lipsită de podoabe, 
conectată firav la lumea înconjurătoare prin cablul electric 
şi cel de telefon, deasupra capului. Intrarea are uşi duble, 
umbrite de un portal. Astăzi, una din uşi este întredeschisă. 
Martin urcă pe treptele fatale şi împinge uşa, întrebându-se 
dacă Luke s-ar putea adăposti în interior. 

E întunecat şi răcoros, mult mai liniştit, fără vânt. Băiatul 
nu se află acolo. În schimb, departe în faţă, pe al doilea 
rând de bănci, o femeie îngenuncheată, perfect nemişcată, 
se roagă. Martin priveşte în jur, dar nu observă niciun 
memorial pentru crime în interiorul bisericii, după cum nu 
există unul nici afară. Se aşază pe rândul din spate, 
aşteptând. Recunoaşte pietatea femeii, rugăciunea ei, dar 
nu îşi aminteşte de unde. Cât timp a trecut de când a simţit 
el ceva măcar pe departe similar, o experienţă apropiată de 
harul divin? Codger era de părere că exista ceva sfânt la 
preot, la fel ca Mandy. Cum se putea asta, un bărbat care 
împuşca lucruri, care ucidea animale mici şi care şi-a 
împuşcat enoriaşii? Cum se putea asta când Martin, care 
salvase viaţa unui băiat cu doar o zi în urmă, se simţea gol 
pe dinăuntru? Îşi priveşte mâinile, îşi împreunează palmele 
de parcă s-ar ruga şi se holbează la ele. Nu par să-i 
aparţină lui şi nici gestul nu pare să-i aparţină şi el nu 
aparţine acestui loc. 

— Domnule Scarsden? 

Este femeia care se roagă. Nu observase că s-a ridicat şi 
venea spre el. Este Fran Landers. 

— Mă scuzaţi, spune ea. Vă rugaţi? 


e // œ» 


— Nu tocmai. 

— Ei bine, îmi pare rău de întrerupere. Voiam doar să vă 
mulţumesc pentru ce aţi făcut ieri. Dacă n-aţi fi fost acolo, l- 
aş fi lăsat să... şi se cutremură. 

Martin se ridică în picioare, se apropie, îi atinge umărul. 
„_— Nu trebuie să vă mai gândiţi la asta. A supravieţuit. 
Asta este lucrul important. Singurul lucru. E tot ce trebuie 
să ştiţi. 

Ea clatină din cap, acceptându-i vorbele. 

— Oricum, cum se simte? 

Ea ridică privirea spre el, cu recunoştinţa strălucindu-i în 
ochi. 

— O, este bine. Mi-am petrecut noaptea cu el la spitalul 
din Bellington. Este zguduit. Contuzii şi coaste rupte şi 
spatele sucit. Dar nimic grav. Trebuie doar să aibă răbdare. 
II mai ţin acolo pentru vreo două zile doar ca să fie siguri. 
M-am întors în oraş în dimineaţa asta ca să deschid 
magazinul. Un prieten are grijă de el în locul meu. Dorisem 
doar să vin aici şi să-i mulţumesc Domnului. Mă bucur că 
sunteţi şi dumneavoastră aici. Aşa că pot să vă mulţumesc 
şi vă cer să mă iertaţi pentru că am fost grosolană când aţi 
venit la magazin. 

— Aţi fost? 

— Aşa mă simt. 

— Fran, scuză-mă că spun asta, dar mi se pare puţin 
ciudat ca tu să vii aici, la această biserică, să te rogi, să 
mulţumeşti Domnului, având în vedere ce s-a întâmplat. 

— Ce vrei să spui? Fran pare neliniştită. 

— Aici a fost împuşcat soţul tău. 

— Nu, spune ea. Nu aici. Nu înăuntru. Dar înţeleg ce vrei 
să spui. Este puţin ciudat, poate. Am încercat la cealaltă 
biserică, la cea catolică, dar nu mi s-a părut corect. Am 
venit la St James încă de când m-am mutat aici. Este în 
regulă, odată ce mă aflu înăuntru. 

— Scuză-mă că întreb asta, dar ştii despre acuzaţiile care 
i s-au adus reverendului Swift - cele din ziarul pentru care 
lucrez... 

— Nu cred nimic din ele, intervine ea înainte ca el să 


e 78 œ 


poată încheia fraza. 

— De ce nu? Cum poţi să fii atât de sigură? 

— Pentru că îl cunoşteam pe Byron Swift. De asta. 

— Îl cunoşteai bine? 

— Destul de bine. 

— Credeam că nu venea în Riversend atât de des. 

— Destul de des. 

— Deci, cum era? 

— Era bun. Şi generos. Şi decent. Nu monstrul în care l-a 
transformat ziarul tău. 

Pentru o clipă, Martin nu îşi găseşte cuvintele. Poate auzi 
simpatia pentru Swift în vocea ei, vede indignarea din ochii 
ei. În timp ce îl apără pe omul care i-a ucis soţul. 

Fran întrerupe tăcerea, pasiunea s-a împrăştiat. 

— Dar nu contează, fie că e adevărat sau nu, nu-i aşa? E 
mort. Robbie Haus-jones l-a împuşcat în inimă, acolo în 
faţă, pe trepte. 

— Deci fiul tău nu ţi-a spus niciodată nimic? Despre 
faptul că abuza copiii? 

— Nu. Nu mie. Acum, îmi pare rău, dar trebuie să mă 
întorc la magazin. 

— Sigur. Dar, Fran, aş vrea să vorbesc cu tine. Să-ţi iau 
un interviu despre un articol pe care îl scriu. Este despre 
Riversend, despre felul în care oraşul se descurcă, un an 
mai târziu. Crezi că poţi să mă ajuţi cu asta? 

Ochii ei îi trădează reținerea, dar indignarea ei cedează şi 
ea aprobă din cap. 

— Sigur. Îţi datorez totul. Mi-ai salvat fiul. 

— Mulţumesc. Şi iartă-mă pentru că sunt atât de 
insistent. 

— E în regulă. Înţeleg. Este treaba ta. Toate crimele, toţi 
morţii. Este ceea ce faci. Dar dacă n-ai fi fost tu, n-aş mai fi 
avut nimic. Mai bine tu decât D'Arcy Defoe. 


e 79 œ 


ŞAPTE, DRAGONUL 


Martin conduce pe distanţa scurtă dintre St James şi 
librăria Oaza. Dă cu spatele foarte atent, până când bara 
din spate a maşinii ajunge cât se poate de aproape de 
bordura abruptă, dar nu o atinge. De data asta îi iese şi se 
simte mai bine datorită acestui lucru. Are cu el halba de 
bere şi cartea de călătorie pe care o cumpărase cu o zi 
înainte. A spălat halba. A ajuns doar la jumătatea cărţii. li 
oferise o distracţie în lungile ore în care nu reuşise să 
doarmă, dar căutarea uneia noi îi va oferi prilejul să 
petreacă un timp în librărie şi să fugă de arşiţa zilei. 

Uşa magazinului nu este încuiată, dar înăuntru e gol, nu 
e niciun client. Miroase bine, totuşi: cafea şi mâncare 
gătită. De parcă ar fi fost chemată, Mandalay Blonde îşi 
face apariţia pe uşa din spatele magazinului şi alunecă de-a 
lungul aleii centrale, către el, cu bebeluşul călare pe şoldul 
ei mişcător, susţinut de un braţ lejer. Lui Martin i se pare că 
arată în acelaşi timp maternă şi sexy. 

— Bună ziua, Martin. Aud că eşti un adevărat erou. 

— Mda. Ceva de genul ăsta. 

— Mă bucur pentru tine. Sunt destui oameni care 
părăsesc oraşul şi aşa, nu mai avem nevoie să mai şi 
moară. Pot să te servesc cu ceva? 

— Da. Martin ridică halba. Incă o cafea, dacă se poate. ŞI 
ce miroase aşa? 

— Brioşe. Mere şi scorţişoară sau afine. Făcute în casă. 

— Una cu mere şi scorţişoară, te rog. 

— Şi ai adus înapoi una dintre cărţi? Foarte bine. Arunc-o 
pe tejghea şi primeşti cincizeci la sută reducere la 
următoarea. Dă-mi o mână de ajutor mai întâi, se poate? 

Martin o urmează în lungul culoarului şi apoi dincolo de 
uşă, trecând din biroul-magazin-depozit în locuinţa ei. De 
fiecare parte a coridorului se află uşi deschise, pe o parte e 


e 80 - 


camera copilului, pe partea cealaltă, dormitorul ei, care îi 
oferă o privire de o clipă asupra unui pat metalic vechi, pe 
care sunt împrăştiate cărţi şi haine peste tot. În capătul 
coridorului se află bucătăria, care este spațioasă şi 
luminoasă, cu o masă mare din lemn şi două cuptoare, unul 
electric amplasat chiar lângă cel original, pe lemne. 

— la astea, se poate? îi cere ea, arătând spre ţarcul de 
joacă al copilului, aflat pe un covor, chiar în mijlocul 
podelei. Du-le în magazin. 

Intors în magazin, el aşază pătura pe covorul persan, 
chiar în locul în care se aflase cu o zi în urmă, şi desface 
ţarcul. Mandy îl urmează curând, cu bebeluşul ţinut strâns. 
Işi aşază fiul în ţarcul de joacă. 

— Fii cu ochii pe el, Martin. Cafeaua şi brioşa sunt pe 
drum. 

Martin se aşază într-unul din vechile fotolii şi observă 
copilul. Acesta este întins pe burtă, străduindu-se să ridice 
capul, făcând un fel de flotări de bebeluş. Sprânceana lui 
este uşor încruntată în timp ce se concentrează din greu. 
Martin zâmbeşte. 

Mandy revine cu o tavă. Pe ea se află halba cu cafea, o 
brioşă pe o farfurie, împreună cu o bucată de unt şi o cană 
de cafea pentru ea însăşi - exact cum sperase el. Ea aşază 
tava pe o masă alături de el, iar când îşi ia cafeaua şi se 
aşază în faţa lui, apropierea ei îl înviorează. Martin se 
minunează din nou de frumuseţea ei. 

— Deci, cum merge treaba, obţii ceea ce ai nevoie? 
întreabă ea. 

— Da. Merge destul de bine, de fapt. În afară de Robbie 
Haus-jones, acum voi putea să-i iau un interviu şi lui Fran 
Landers. . 

— Da. Imi imaginez. Bărbatul care l-a împuşcat pe 
preotul dezlănţuit plus văduva îndurerată. Foarte bine. Cu 
cine altcineva ai mai vorbit? 

— Azi-dimineaţă am fost în ţinutul arbuştilor. Acolo am 
vorbit cu un bătrân, Codger Harris. 

— Codger Harris? Ce avea el să-ţi spună? 

— Îl cunoşti? 


e Gl œ» 


— Nu. Dar ştiu ce i s-a întâmplat. Toată lumea ştie. 

— Ce anume? 

— E o poveste îngrozitoare. S-a întâmplat cu mulţi ani în 
urmă - înainte să mă nasc eu, cred. Codger era director de 
bancă în Bellington. l-am uitat numele adevărat; e ceva în 
genul William. Oricum, într-o după-amiază, soţia şi băieţelul 
lui se jucau în parc, lângă râu, chiar în mijlocul oraşului, 
când un camion a ieşit de pe drum; şoferul avusese un stop 
cardiac sau ceva asemănător. Soţia lui Codger a fost 
omorâtă pe loc. Băiatul, de trei sau patru ani, a mai rezistat 
vreo două zile în spital. Şi asta i-a pus capac lui Codger. A 
reuşit să se adune timp de câteva luni, apoi a căzut 
spectaculos. A înnebunit. L-au internat, i-au administrat 
terapie cu şocuri electrice, l-au îndopat cu medicamente. N- 
a mai fost niciodată acelaşi. Când a revenit de acolo s-a 
mutat în ţinutul arbuştilor. Bătrânul Snouch i-a dat nişte 
pământ, şi de atunci a rămas acolo. Mai mult sau mai puţin 
pustnic, excentric, dar n-ar face rău nici unei muşte. Nimeni 
nu spune nimic, dar oamenii au grijă de el. li duc lucruri. 
Genul ăsta de treburi. 

— Bătrânul Snouch? Cine-i ăsta? 

— Eric, tatăl lui Harley Snouch. A murit acum câţiva ani. 
Bunicul meu, dacă ceea ce spunea mama este adevărat. 

— Nu pari să fii foarte sigură. 

— O, sunt sigură. Mama mea nu a minţit în legătură cu 
nimic, cu atât mai mult despre un lucru aşa de important ca 
ăsta. Dar, pe când eram copil, înainte să fiu suficient de 
mare ca să aflu adevărul, ştiam că există un bărbat numit 
Harley, undeva prin lume, care era tatăl meu. Obişnuiam să 
visez cum el se întoarce la Riversend şi eu cu el şi cu mama 
am fi din nou împreună şi am deveni o familie adevărată. Şi 
am duce o viaţă idilică. Şi toţi copiii ăia de rahat ar închide 
gura şi s-ar lua de altcineva. 

— Golanii? Din cauza asta se luau de tine? 

— Cam asta era esenţa. Snouch era la închisoare, dar 
erau destui oameni care-i ţineau partea. O acuzau pe 
mama mea că inventase totul sau că îl ademenise sau că 
este o târfă. Ştii cum sunt copiii: strigă în public ceea ce 


e 82 œ» 


şoptesc părinţii lor în particular. În cele din urmă mama a 
trebuit să-mi spună ce se întâmplase, aşa că am înţeles de 
ce se purtau aşa. 

Înainte ca Martin să poată răspunde, uşa magazinului se 
deschise violent. Este Robbie Haus-jones, îmbrăcat în 
salopetă portocalie, fluorescentă. Se opreşte brusc imediat 
ce intră pe uşă, dă din cap ciudat spre Mandy şi îi vorbeşte 
lui Martin. 

— Ti-am văzut maşina. Mă bucur că eşti aici, Haide. 
Avem un incendiu în tufişuri. 

Se întoarce şi iese. Martin se uită la Mandy, ea dă din 
umeri şi Martin îl urmează pe Robbie afară, lăsând brioşa, 
dar luând cu el halba. În aer se simte mirosul de fum de 
lemn, purtat de vântul care bate în rafale, ca de la un 
nevinovat foc de tabără. Robbie se urcă în maşina de teren 
a poliţiei; Martin se urcă pe locul pasagerului. 

— Îţi dai seama că n-am nici cea mai vagă idee cu privire 
la incendiile de pădure, nu-i aşa? spune el. 

— O să fii în regulă. Rămâi aproape de noi. O să avem 
grijă de tine. Dar avem nevoie de tot ajutorul pe care îl 
putem găsi. Suntem cu cel puţin şase oameni mai puţini 
decât anul trecut. 

— Cum aşa? 

Robbie se întoarce spre Martin înainte de a-şi concentra 
din nou atenţia la drum. 

— Tu ce crezi? Byron Swift, Craig Landers, Alf şi Thom şi 
Allen Newkirk, Jamie Landers, patronul cârciumii închise, 
plus încă vreo câţiva alungaţi de secetă. 

Robbie virează direct din autostradă şi trage pe aleea din 
faţa secţiei de pompieri. Uşile sunt deschise şi în faţă se 
află o maşină de pompieri nouă, cu trei bărbaţi şi două 
femei îmbrăcaţi în jachete reflectorizante aplecaţi peste o 
hartă întinsă pe capota unei maşini. 

— Ţi-am adus o rezervă, căpitane, spune Robbie, 
zâmbind, în timp ce Martin iese din maşină. 

— Bun băiat. Salut, Martin. Bun venit în echipă. Este 
Errol, barmanul de la club, cu pielea cu bătături tari şi 
abrazive pe care i-o simte când îşi strâng mâinile. 


e 83 - 


— Robbie, trebuie să o luăm din loc. Echipează-l pe 
Martin şi ne vedem acolo, la curbă. 

Echipajul începe să se adune în maşina de pompieri în 
timp ce Robbie îl conduce pe Martin în baracă şi îi găseşte 
nişte salopete portocalii reflectorizante, mănuşi de piele, 
cască şi ochelari. Mai pierd câteva clipe căutând nişte 
bocanci de piele ca să înlocuiască pantofii lui de oraş. Apoi 
pleacă împreună, revenind pe strada principală, Hay Road. 

— Încotro mergem? întreabă Martin. 

— În ţinutul arbuştilor. Incendiul vine dinspre câmpie. A 
ajuns la copaci acum. Va trece prin ei ca un pumn de sare. 
Vom încerca să-l oprim la şosea, până când ajung 
echipajele din Bellington. 

— Ce se întâmplă cu arbugştii? 

— Cui îi pasă? Ţinut de rahat. 

— Şi oamenii care locuiesc acolo? 

— Mda, îi vom scoate de acolo dacă sunt atât de proşti 
încât să mai fie acolo. Ştii ceva despre incendiile de savană, 
Martin? 

— Ţi-am spus: nimic. 

— Nu-ţi face griji. Nu-s prea multe de ştiut. Primul lucru, 
singurul lucru: nu te lăsa omorât. Ştii ce îi omoară pe 
oameni în aceste incendii? 

— Fumul inhalat? i 

— Nu. Aia e la incendiile de clădiri. Incendiile din oraş. In 
pădure este căldura, pur şi simplu. Frontul incendiului va 
genera temperaturi de sute de grade. Dacă te prinde în 
câmp deschis te va găti de viu. Deci, orice ai face nu sta în 
faţa focului. Auzi tot felul de poveşti despre oameni care se 
adăpostesc în piscine, iazuri, rezervoare de apă. Nu ajută. 
Apa îi împiedică să ardă, dar aerul este supraîncins, aşa că 
nu pot respira - le arde plămânii din interior. Atacăm din 
flancuri, nu din faţă. 

— Cum ştii care este frontul şi care sunt flancurile? 

Robbie râde. 

— Priveşte unde este focul, de unde vine fumul, în ce 
direcţie bate vântul. Te ajută să înţelegi în ce parte se duce 
focul, nu sta în faţa lui. 


e 84» 


— Pare destul de simplu. 

— Este. Doar dacă nu se schimbă vântul. Un incendiu 
poate să aibă un front de un kilometru şi flancuri de 
cincisprezece kilometri. Se schimbă vântul la nouăzeci de 
grade şi vei avea un incendiu cu un front de cincisprezece 
kilometri şi flancuri de un kilometru. Care vine direct spre 
tine. 

— Teribil. 

— Nu-ţi face griji. N-ar trebui să se întâmple astăzi. 
Serviciul meteo spune că vântul va bate din nord-vest toată 
ziua. Dacă te prinde în câmp deschis, caută un adăpost. 
Sunt oameni care au supravieţuit întinşi pe podeaua 
maşinii, acoperiţi cu pături de lână. Dacă ferestrele sunt 
închise şi nu se sparg, poţi să ai noroc. Frontul incendiului 
va trece în cinci sau zece minute şi temperatura va scădea 
din nou. Dacă treci de asta, rămâi în viaţă. 

— Minunat. Altceva? 

— Da: priveşte în sus. Evită copacii care ard, chiar şi pe 
cei care par că s-au stins. Crengile care cad nu emit 
avertizări. Şi bea multă apă, mai multă decât crezi că ai 
nevoie. Nu aştepta să ţi se facă sete. Deshidratarea este 
periculoasă. 

Acum traversează podul şi de pe uşoara elevaţie, Martin 
poate vedea erupția de fum gri dinspre orizontul din nord- 
vest, care este împinsă spre cerul albastru, senin. Este 
departe, dar este uriaşă. 

Încă zece kilometri spre nord şi începe ţinutul arbuştilor, 
cu plantele de mulga bolnăvicioase, înşirate de ambele 
părţi ale drumului. Ajung cu toţii la curba spre ţinutul 
arbuştilor, aceeaşi curbă pe care a luat-o şi Martin mai 
devreme în cursul zilei, când îl căuta pe Codger Harris. 
Cisterna s-a oprit şi Errol şi o femeie cu aspect solid, din 
echipajul său, stau în picioare şi discută cu câţiva localnici. 
Robbie şi Martin sar afară din maşina de teren. 

— Rahat. Chiar trebuia să-l aduci şi pe el? Un bărbat cu o 
coadă groasă şi lungă, presărată cu fire gri, dă din cap spre 
Robbie. Poartă un tricou zdrenţuit, o bandană soioasă, o 
jachetă denim, jeans rupţi, bocanci. Are un tatuaj cu aspect 


e 85» 


feroce care se caţără pe o parte a gâtului şi poartă un 
cercel masiv din aur. Lângă el se află o femeie măruntă, în 
tricou şi jeans, cu braţele tatuate şi lângă ea o motocicletă, 
un chopper cu furca alungită, şi o grămadă de saci. 

— Las-o moale, Jase, spune Errol. A venit să ajute. 

— Ei bine, nu intră pe terenul meu fără mandat, incendiu 
sau nu. 

— În regulă, pentru mine, spune Robbie. 

Errol scutură din cap, arătând în faţă. 

— Oricum, aţi fost isteţi să plecaţi din timp. Codger mai e 
acolo? 

— Mda. Eu şi Shazza am trecut pe acolo să-l avertizăm, 
dar nu aveam cum să-l luăm pe motocicletă. Voi, băieţi, ar 
trebui să vă duceţi şi să-l scoateţi de acolo. 

— Prima prioritate. Ce-i cu Snouch? 

— Ce-i cu el? Are maşină. Poate să-şi poarte singur de 
grijă. 

Errol se întoarce spre Robbie. 

— Poţi să-l aduci pe Codger? la-o pe Moxie. Nu staţi la 
discuţii. Luaţi-l pe sus pe el şi ce poate să apuce în viteză şi 
lăsaţi restul acolo. 

— Şi nu intra pe terenul meu, intervine bărbatul cu 
motocicleta. 

— Gura, Jason, ripostează Robbie. Sau mă apuc să-ți 
cercetez bagajele de colo. 

Jason tace din gură. 

Robbie şi Moxie pleacă şi Martin primeşte o informare 
scurtă. Este desemnat să-l ajute pe tipul tânăr şi taciturn 
numit Luigi. Luigi va dirija unul dintre cele două furtunuri 
ale cisternei de pompieri; Martin va merge la câţiva metri în 
urma lui, pentru a-l ajuta să manevreze tubul de pânză. Se 
apropie o cisternă de fermă, încărcată cu apă, pentru a face 
plinul pompei maşinii de pompieri. Pe deasupra zboară un 
avion uşor şi Errol comunică prin staţia radio din cabina 
cisternei. Şi în tot acest timp norul de fum se întinde tot 
mai jos şi devine tot mai larg, în timp ce albastrul pal se 
retrage spre sud-est. În faţa lui, la nici douăzeci de metri, 
vreo patruzeci sau cincizeci de canguri ies ţopăind dintre 


e 86 - 


arbuşti şi traversează şoseaua. Pentru un moment vântul se 
opreşte şi încep să cadă primele fărâme de cenuşă, ca nişte 
fulgi negri. 

— In regulă, adunarea! strigă Errol. Va ajunge la noi în 
aproximativ cincisprezece minute; echipajele din Bellington 
vor ajunge în aproape douăzeci. Se mişcă repede, dar 
frontul este încă îngust. Vom încerca să-l flancăm la drum, 
să-l împiedicăm să se scurgă. Echipajele din Bellington vor 
intra direct în tufişuri, în lungul Glondillys Track, la est de 
autostradă, şi vor începe să-l atace din spate. Indată ce 
facem ceea ce se poate aici, fie că ne alăturăm lor, fie că 
înconjurăm arbuştii prin spate pentru a împiedica focul să 
se răspândească în câmpie. Intrebări? 

Se lasă liniştea: soldaţi înaintea unei bătălii. Vântul 
porneşte din nou, mai puternic decât până atunci. 

Maşina de poliţie a lui Robbie dă năvală afară din arbuşti, 
cu luminile de urgenţă strălucind puternic şi se opreşte într- 
un derapaj pe pietrişul din apropierea cisternei. Acesta iese 
din maşină într-o clipă. 

— Snouch a ieşit? 

Errol clatină din cap. 

— Nu. Sunteţi siguri că nu s-a dus în oraş să se îmbete 
criţă? 

— Nu. E chiar acolo. Nemernicul bătrân. L-am văzut 
trecând încolo azi-dimineaţă. 

Cel care a vorbit este Codger Harris, care coboară şi el 
din maşina de teren a lui Robbie şi li se alătură, îmbrăcat 
într-un amestec de haine care nu-i vin. 

— Futu-i, spune Robbie, privind spre Errol. 

— Futu-i, spune şi Errol, cu privirea în pământ şi 
scărpinându-şi sprânceana cu palma. Futu-i. 

— Snouch are maşină. Lăsaţi-l în pace. 

Este partenera lui Jason, Shazza. Robbie scutură din cap. 

— Nu. Nu pot să fac asta. Mă duc după el. 

Şi aleargă înapoi către maşina lui de teren. Martin 
aleargă după el, fără să ştie de ce. Deschide uşa 
pasagerului şi se urcă în timp ce Robbie porneşte motorul. 

— Martin, dă-te jos! Dă-te jos acum! 


e 87 œ» 


— Nu. Vin şi eu. 

— La dracu’, eşti idiot. Ţine-te bine. Robbie face motorul 
să urle, întoarce maşina în derapaj, se repede în jos, pe 
drumul de pământ, printre arbuşti. 

— Dăm de el, îl aruncăm în spate şi fugim ca dracu'. 
Bine? 

Martin mormăie o încuviinţare şi apoi cei doi bărbaţi 
rămân tăcuţi, pierduţi în propriile lor gânduri, în timp ce în 
jurul lor lumea devine tot mai apocaliptică, cerul se 
îngustează, lumina păleşte. Cenuşa cade din cer, luminată 
în portocaliu pe la margini. Robbie se repede cu maşina de 
teren prin curbele drumului de pământ, cu faţa încordată, 
conducând cât de repede se poate, fără să ţină seama de 
siguranţa lor. Cotesc după o curbă; doi canguri stau în 
mijlocul drumului. Robbie trece peste ei, fără să atingă 
frâna, înainte sau după, unul dintre animale bubuie în bara 
de protecţie, celălalt este zdrobit sub roţi. Martin se ţine 
bine, cu pumnii albiţi; Robbie se holbează în întuneric, un 
bărbat posedat. Cerul este aproape negru şi norul de fum 
este atât de jos, încât mai că atinge acoperişul vehiculului 
în viteză. Ziua a dispărut, n-a rămas niciun pic de lumină, 
conduc prin noapte, cu farurile străpungând fumul ca pe o 
negură. Încă o curbă şi ţâşnesc într-un luminiş. Martin 
înregistrează scena: un Holden” vechi, ridicat pe cric, cu o 
roată scoasă. Un şopron de fermă. Un garaj. Malul unui iaz 
creat de un stăvilar. Casa. Snouch, cu un furtun de grădină 
îndreptat spre casă, întorcându-se când ei intră brusc în 
existenţa lui. 

Robbie şi Martin ies în acelaşi timp din maşină, Martin 
ţinând pasul cu bărbatul mai tânăr. 

— În maşină acum! Plecăm! strigă polițistul. 

Dar Snouch clatină din cap. 

— Priveşte, spune el şi arată în sus. 

Martin priveşte în sus, prin furtuna de cenuşă: norii, care 
doar cu o clipă înainte erau negri, devin de un roşu- 
sângeriu, tot mai strălucitor pe măsură ce priveşte, de 
parcă ar străluci din interior, scăldând curtea într-o lumină 


15 Marcă australiană de automobile, subsidiar al General Motors (n. tr.). 
e 88 œ 


portocalie. Şi aude ceva în depărtare, dincolo de vânt: un 
huruit, ca un tren de marfă care se îndreaptă direct spre ei. 

— În maşină! strigă Robbie. Vom intra în mijlocul iazului. 

— Nu! strigă Snouch, acoperind huruitul. Casa. Cărămidă 
şi piatră. Nu va lua foc imediat! 

Robbi aprobă cu un semn din cap, apoi bărbaţii 
sprintează către casă, polițistul primul, ziaristul al doilea şi 
bătrânul delincvent nu prea departe în spatele lor. Huruitul 
este aproape deasupra lor. Martin poate auzi exploziile, ca 
nişte pocnete de bici sau focuri de armă, şi când ajunge la 
verandă poate să întrevadă printre arbuşti limbile portocalii 
ale morţii. Snouch este ultimul care trece prin uşă, trăgând 
furtunul după el, cu apa curgând prin duză. Trec pe un 
coridor central, larg, cu camere de fiecare parte, casa fiind 
întunecată, cu excepţia strălucirii din faţa lor. 

Este casa lui Snouch şi Snouch este cel care preia 
comanda. 

— Am udat spatele casei cât am putut de mult, am tras 
obloanele de la ferestre. Dar veranda este din lemn şi 
merge de jur-împrejur. Va lua foc cu siguranţă. Acoperişul 
este din tablă, dar mai devreme sau mai târziu jarul va 
pătrunde pe sub el. Pereţii sunt din cărămidă şi piatră, 
solizi, groşi ca naiba. Ne oferă o şansă să luptăm. Aici. ŞI 
Snouch întoarce furtunul către ei, îi udă, bagă duza pe sub 
salopete, le dă prosoape ude să şi le pună pe sub pălării. 

— Haide. Incepem din spate, ne luptăm cu el, ne 
retragem dacă trebuie. Acoperiţi-vă gurile şi staţi cât mai 
jos dacă apare fum. Vom ieşi pe acelaşi drum pe care am 
intrat, dar hai să tragem de timp cât putem. Bine? 

Şi incendiul ca un marfar loveşte în spatele casei, 
învăluindu-l într-o ceaţă portocalie şi roşie, asemenea unui 
dragon care-şi devorează prada. Snouch merge înainte, 
parcă împotriva valului, cu furtunul stropind permanent în 
faţa lui, ca un scut, urmat de Robbie şi Martin. Acum sunt în 
bucătărie, o cameră de coşmar, parcă ivită din iad. Este 
acolo şi vrea să intre şi să ne mănânce, gândeşte Martin. 
Este viu: un şarpe, un dragon. Chiuveta este plină de apă; 
sunt găleți cu apă peste tot pe podea. Snouch era pregătit. 


q 89 œ» 


Căldura este inimaginabilă, copleşitoare. 

Robbie intră într-o cameră de lângă bucătărie cu o 
găleată de apă. Polițistul scoate aburi. Aburi. Martin se uită 
în jos la el însuşi. Aburul se ridică şi din el. Cât este de cald? 
Este lovit din nou de apa din furtun şi o lasă să-l acopere. 
Ridică privirea; Snouch întoarce furtunul peste el, apoi spre 
Robbie, când acesta revine cu găleata goală. Martin apucă 
o găleată, se îndreaptă spre o cameră din celălalt capăt al 
bucătăriei, aruncă apa peste draperie, sperând că nu va 
sparge geamul din spatele acesteia. Fereastra este 
acoperită cu obloane, dar acestea par să fie transparente, 
de parcă focul ar fi raze X care penetrează la fel de uşor 
lemnul, sticla ferestrei şi materialul draperiei. O privire 
rapidă în jur: o cameră mică, un pătuţ de copil, un şifonier 
din lemn de cedru şi picturi în rame aurite, pe pereţi. Apoi 
se întoarce în bucătărie, cu braţele larg deschise pentru a 
primi sărutul furtunului lui Snouch. 

Acum apare şi fumul, strecurându-se pe sub uşi şi 
ferestre, fumul arbuştilor, fumul verandei. Un oblon de 
lemn izbucneşte în flăcări. Snouch stropeşte cu apă rama 
ferestrei, încă un oblon izbucneşte în flăcări, o flamă 
portocalie, crudă. Snouch este într-o parte a camerei, apoi 
în cealaltă, stropind repede cu apă, înainte de a se retrage. 
Camera începe să se umple cu fum. Bărbaţii se îndreaptă 
înapoi spre coridor: Martin, apoi Snouch, care stropeşte 
partea dinspre bucătărie a uşii şi, în sfârşit, Robbie, care o 
închide. 

Snouch stropeşte partea dinspre coridor a uşii, apoi 
întoarce furtunul spre Robbie, stropindu-l de sus până jos 
peste salopetă, apoi spre Martin, apoi spre el însuşi şi strigă 
pentru a acoperi huruitul de tunet. 

— Focul va trece din bucătărie spre acoperiş. Noi 
mergem direct spre partea din faţă a casei. Nu vreau să fiu 
sub un acoperiş care se prăbuşeşte. Este pe cale să mai 
spună ceva când furtunul tuşeşte şi se opreşte. Bărbaţii 
schimbă priviri sumbre. Martin simte căldura iradiind prin 
uşa închisă a bucătăriei. 

— Focul a ajuns la casa pompei. Frontul trece de noi, cel 


e 90 œ» 


puţin cincizeci de metri. 

Se retrag înapoi pe coridor. Robbie merge înainte, 
alergând către uşa din faţă pe care o trânteşte ca să se 
închidă peste furtunul flasc. Snouch se mişcă mai încet, 
priveşte în fiecare cameră de pe coridor, de parcă le-ar 
spune adio, înainte de a le închide bine uşile. Pentru prima 
dată Martin are un moment de pauză, în care se poate 
gândi la casă: are pereţi cu grosime de treizeci de 
centimetri, tavane înalte, podele din pin kauri, o verandă de 
jur-împrejur. Nu este o colibă de arbuşti, nici o improvizație 
din tablă ondulată, ci o gospodărie de secol nouăsprezece. 
Aruncă o privire spre o sufragerie formală, cu o masă mare 
din lemn lăcuit, douăsprezece scaune, un bufet uriaş. O 
carafă de cristal, pocale din sticlă gravată, un candelabru. 
Şi un oblon în flăcări. Uşa se închide. Încă o cameră. O 
cameră de lucru, un birou larg din mahon, acoperit cu 
hârtii, stilouri caligrafice şi călimări de cerneală, rigle şi 
creioane şi o lupă. Un computer şi o imprimantă pe o masă 
laterală. Snouch trânteşte uşa. 

Se adună la intrarea din faţă. Martin îşi scoate mănuşa, 
pune mâna pe uşă. Este fierbinte, probabil că arde pe 
partea cealaltă. Dar este din lemn masiv. Coridorul începe 
să se umple cu fum. 

— Ascultaţi, comandă Snouch. 

Martin încearcă să audă dincolo de huruitul de tunet, de 
propria lui horcăială şi de bubuitul pulsului său. 

— Ce? 

— Nu mai e la fel de zgomotos. Frontul a trecut. 

Cei trei bărbaţi schimbă din nou priviri, încă disperate, 
dar cu un licăr de speranţă. Nu mai durează mult. Dragonul 
se duce, le face cu mâna. S-ar putea să scape din asta, 
totuşi. Dar acum, ca pentru a da foc speranţelor lor, un 
trosnet uriaş se aude din spatele casei. Martin realizează că 
este bucătăria care începe să se dezintegreze, când tavanul 
se prăbuşeşte, încă un trosnet şi uşa bucătăriei explodează, 
ca porţile iadului. 

Căldura îl loveşte pe Martin în faţă, ca un pumn prin 
talazurile de fum. 


e 9] œ» 


— Intraţi aici! ordonă Snouch. Îi conduce printr-o uşă 
laterală pe care o trânteşte în urma lor. Camera este un fel 
de salon, cu mobile acoperite cu pânză. 

— Nu putem rămâne multă vreme. Acoperişul se va 
prăbuşi. Coridorul va lua foc imediat. Duşumeaua e veche 
de o sută treizeci de ani. Vom vedea ce se întâmplă pe 
coridor în funcţie de fereastra laterală. Când ia foc oblonul 
sau uşa, ieşim prin această fereastră din faţă. Bine? 
Veranda din faţă de aici este pavată, dar copertina ar putea 
să fie în flăcări. Alergaţi cât puteţi de repede pe alee şi 
trântiţi-vă cu faţa în ţărână, departe de maşini, de casă şi 
de orice altceva care arde. Aţi priceput? 

Robbie şi Martin aprobă din cap. 

Acum casa ţipă, strigă, la limită: oţel care scrâşneşte, 
lemn care explodează, foc care mugeşte, acoperind sunetul 
dragonului care se îndepărtează. Martin este transpirat în 
interiorul salopetei, dar îşi simte faţa uscată ca hârtia. 
Priveşte spre ceilalţi, au feţele roşii, ca arse de soare. 
Observă cum oblonul ferestrei laterale începe să fumege şi 
să ardă, încet, aproape cu părere de rău. Fumul ţâşneşte pe 
sub uşa de la coridor. Martin începe să tuşească 
necontrolat, cu gâtul zgâriat. 

Snouch smulge perdelele care acoperă calea de scăpare. 
Îşi scoate mânuşa, atinge sticla pentru o fracțiune de 
secundă, apoi o atinge pentru un timp mai îndelungat şi îşi 
aşază palma ferm pe geam. Se întoarce şi dă din cap 
încurajator. 

— Când deschid fereastra, curentul va trage focul. 
Trebuie să fim rapizi. Loviţi obloanele ca să se deschidă. 
Zăvorul va ceda destul de uşor. Robbie primul, Martin după 
el. Gata? 

Ei dau din cap. 

Snouch este pe cale să ridice canatul ferestrei, când se 
opreşte. Se grăbeşte în partea cealaltă a camerei şi se 
întoarce cu un taburet din piele pe care-l aşază sub 
fereastră. Pare că vrea să spună ceva, când se aude un 
scârţâit teribil de lemn şi metal contorsionat urmat de un 
zgomot de tunet şi o altă secţiune de acoperiş se 


e 92 œ» 


prăbuşeşte. Se opinteşte la fereastră. Pentru un moment 
este blocat. Martin şi Robbie se reped să-l ajute, dar Snouch 
se opinteşte din nou şi canatul ferestrei se ridică. Robbie se 
apleacă şi izbeşte obloanele cu podul palmei. Nu este nimic 
de văzut - doar un zid de vălătuci de fum vârstat cu 
portocaliu. Robbie balansează un picior în gol, apoi se 
apleacă spre Martin pentru a trage şi celălalt picior. Face o 
grimasă, se apleacă, trece de fereastră şi dispare. Martin îl 
urmează rapid, în picioare pe taburet, păşeşte pe pervaz, 
se apleacă tremurând înainte, se zgârie la spate în cădere, 
se prăbuşeşte pe jumătate pe verandă. Apoi aleargă prin 
fum, încă tuşind necontrolat. Parcurge doi metri, trei, se 
împiedică la marginea verandei, inerția îl poartă pe 
deasupra unui tufiş care mocneşte, în praful de pe alee. Îşi 
lasă faţa cât mai jos, suge aer, încearcă să-şi controleze 
tusea. Reuşeşte să tragă puţin aer, deşi simte că plămânii îi 
ard. Se adună, aleargă aplecat, lumea începe să prindă 
contur prin ochelarii de protecţie. Maşina de poliţie arde. O 
ocoleşte, ajunge la teren deschis şi se aruncă pe pietriş, 
rămâne întins cu faţa ascunsă în palmele înmănuşate. Totul 
în jur este zgomot şi lumină şi fum; rămâne nemişcat, prea 
speriat ca să gândească. 


Robbie Haus-Jones este beat, clătinându-se pe scaunul 
de la Riversend Services and Bowling Club, stâlcind 
cuvintele. Aşezat alături de el, Martin Scarsden se simte în 
schimb complet treaz, deşi a băut cot la cot cu tânărul. 
Primele beri s-au evaporat, atât de repede au dispărut, şi 
după aceea nu s-au mai putut opri. Nu că cineva ar fi 
încercat; cei care păcălesc moartea au dreptul să-şi bea 
minţile. Şi, în afară de asta, ceilalţi din echipa de pompieri 
nu se lasă nici ei mai prejos. Errol, în calitate de căpitan, le- 
a cerut să vină aici pentru informare, şi Errol, în calitate de 
preşedinte al clubului, a autorizat băutură gratis pentru 
eroii din ţinutul arbuştilor. Iniţial au băut în linişte şi 
gânditori, dar acum treaba devine mai zgomotoasă, pe 
măsură ce fricile după-amiezii sunt îndepărtate de 
exuberanta de a fi în viaţă. 


e 93 œ 


— lisuse, mă gândeam că voi, băieţi, sunteţi terminati, 
mai mult ca sigur, spune Moxie, pentru a nu ştiu câta oară, 
clătinând din cap. Când frontul incendiului a ajuns la şosea 
şi voi nu vă întorseserăţi, am crezut că asta e, jocul s-a 
sfârşit. Nu mai vorbeşte cu cineva anume şi nimeni nu o 
mai ascultă cu adevărat. Nu voi uita niciodată priveliştea 
aia, când am ajuns la casă şi acolo eraţi voi, toţi trei, stând 
pe jos şi aşteptând. N-o să uit niciodată. Cine spune că nu 
există miracole? 

Robbie se apleacă, îşi pune braţul în jurul gâtului lui 
Martin, ridică berea cu mâna liberă. 

— Pentru Martin al naibii Scarsden. Care a venit să ne 
salveze pe toţi! Râde la propriul său discurs şi înghite mai 
multă bere, vărsând puţin pe parcurs. Alţi câţiva membri ai 
echipei ridică paharele şi râd în timp ce beau. Martin îşi dă 
seama că ar fi obţinut aceeaşi reacţie dacă ar fi toastat 
pentru herpes; în seara asta toată lumea bea, nimeni nu 
judecă. 

Echipa este împrăştiată în jurul a vreo două mese, încă 
purtând salopetele de protecţie împotriva focului, cu 
căştile, mănuşile şi ochelarii aruncate pe ici, pe colo. Mai 
sunt şi alţii, oameni din oraş, adunaţi de evenimentele 
dramatice ale zilei. Codger Harris stă singur, nu face parte 
din echipa de pompieri, nu face parte dintre oamenii 
oraşului, sorbind tăcut dintr-un pahar mare de whisky. Pare 
să plângă. Un bărbat îl bate încurajator cu palma pe spate, 
când trece pe lângă el, dar nu se opreşte să vorbească. 

Creşte un vuiet şi prin uşa de la intrare trece una dintre 
echipele din Bellington. Pompierii din Riversend se ridică 
şovăitori. Se strâng mâini, se bat palme pe spate, se 
schimbă zâmbete şi râsete, în duhoarea atotputernică de 
fum de lemne. Mesele sunt adunate la un loc, scaunele sunt 
trase. Errol se află la bar, comandând halbe pentru noii 
veniţi; Moxie a început din nou: 

— lisuse, vă spun, mă gândeam că voi, băieţi, sunteţi 
terminaţi, mai mult ca sigur... 

Martin priveşte prin ferestrele care dau spre albia goală a 
râului; cumva, afară s-a înnoptat, cu toate că doar cu 


e 94 œ» 


câteva minute în urmă era după-amiază târzie. 

Noii veniţi golesc halbele, povestesc despre propriile 
bătălii. Martin află că focul a fost încetinit de autostradă, că 
echipa din Riversend a redus flancurile, că echipajele din 
Bellington au ajuns la Glondillys Track la timp pentru a-l 
ataca din spate, pentru a opri frontul acolo şi au intrat în 
zone de arbuşti pentru a se ocupa de majoritatea focarelor. 
Un al doilea echipaj face curăţenie şi alt echipaj va păzi 
focul pe timpul nopţii; i se spune că ar putea să ardă mocnit 
timp de săptămâni întregi dacă nu plouă. 

Martin se trezeşte sprijinit de bar lângă Robbie, pentru că 
chiar are nevoie să se sprijine. 

— Crezi că ar fi trebuit să-l lăsăm acolo peste noapte? 

— Sigur. El a vrut. Ar fi putut să vină în oraş dacă dorea. 
L-ai auzit. 

— Mda. Chiar şi aşa. A pierdut totul. 

— Adevărat. 

— Care-i povestea casei lui? Ai observat? A fost cândva o 
casă pe cinste. 

— Adevărat. Ştiam că locul acela e al lui. | se spune 
Sprinfields. Nu ştiam că arată aşa. Va trebui să întrebi un 
localnic. 

— Tu nu eşti localnic? 

— La dracu', nu, Robbie râde. Sunt aici doar de patru ani. 
E nevoie de zece. Dublu pentru sticleţi. 

Martin zâmbeşte. 

— Şi încă o dată pe atât pentru gazetari. 

Se întinde să apuce o carafă de pe bar şi umple din nou 
paharele. 

— Cu siguranţă că ştia ce face, totuşi, nu crezi? Felul în 
care a preluat comanda? Destul de sigur pe el pentru un 
vagabond. 

— Mda. Mă întreb şi eu asta câteodată. 

Cei doi bărbaţi se întorc cu faţa către bar, mai degrabă 
decât să-i privească pe ceilalţi. 

Trece mult timp până când Robbie vorbeşte din nou, cu 
voce scăzută. 

— De ce a făcut-o, Martin? De ce i-a împuşcat pe oamenii 


e 95 - 


aceia? Încă nu pot înţelege. 

— Nici eu nu pot, Robbie; nici eu nu pot. 

— Crezi că vom reuşi vreodată? 

Martin suspină. 

— Probabil că nu. 

Rămân tăcuţi, fără să mai bea, pierduţi în contemplare. 
Martin priveşte spre poliţist. Pare atât de tânăr, cum se uită 
la berea din faţa lui. Este tânăr. Martin îşi doreşte să existe 
ceva ce ar putea să facă, dar se decide să nu întrerupă 
gândurile celuilalt bărbat. 

În cele din urmă Robbie se întoarce spre Martin. Acum nu 
mai pare beat. 

— A spus ceva, Martin. 

— Cine? 

— Byron. Înainte să-l împuşc. 

— Mi-ai spus. Ceva despre faptul că te aştepta. 

— Nu numai asta. A mai fost încă ceva. 

— Continuă. 

— Nu poţi să mă citezi şi nici să spui că provine dintr-o 
sursă din cadrul poliţiei, dar va ieşi la iveală la anchetă, 
peste o lună sau două. Şi mai sunt şi alţi oameni în oraş 
care ştiu deja, într-un fel sau altul tot vei afla. 

Martin aşteaptă. 

— Chiar înainte să-şi ridice arma şi să tragă a spus: 
„Harley Snouch ştie totul”. 

— „Harley Snouch ştie totul”? Ce ştie? 

— Nu pot să-ţi spun; nu ştiu. A fost interogat, ştiu asta. 
Pe larg. Dar, după cum îţi spuneam, eu nu iau parte la 
anchetă. 

— Ce crezi că înseamnă? 

— Habar n-am. Dacă ştie ceva, nu-mi spune nici mie, nici 
altcuiva. Stau treaz noaptea gândindu-mă la asta, dar chiar 
nu ştiu. N-am nici cea mai vagă idee. 

Tânărul poliţist se holbează din nou la bere, dar Martin nu 
se poate gândi la nimic de spus. Peste încăpere se lasă 
tăcerea şi Martin se întoarce pentru a vedea care este 
motivul. Şi acolo, în picioare, la doar câţiva metri depărtare 
de ei, privindu-i, se află Mandy Blonde. Poartă o bluză albă 


e 96 - 


şi jeans, curăţenia ei este scoasă în evidenţă de echipele de 
pompieri murdare, pline de funingine şi urât mirositoare 
care o înconjoară. 

— Bună, spune Martin. 

— Bună, Martin, spune Mandy. 

Robbie se întoarce la sunetul vocii ei. 

— Bună, Robbie. Şi păşeşte spre ei, îl sărută pe Robbie 
direct pe gură, apoi face acelaşi lucru şi cu Martin. Face un 
pas înapoi, cu o mână îi ţine mâna lui Martin, cu cealaltă pe 
a lui Robbie. 

— Mulţumesc. Mulţumesc pentru că l-aţi salvat. 

Martin priveşte peste umăr, spre locul în care stă Codger 
şi se uită spre ei, dar nu chiar la ei. Pare să studieze fundul 
lui Mandy. 

— Nu pe Codger, Martin, spune polițistul. Pe Harley 
Snouch. 


e 97 œ» 


OPT, OBSESIA 


Martin se află din nou în portbagajul de la Mercedes, în 
Gaza. Dar de data asta este cald, şi întuneric, şi în 
siguranţă, şi cumva miroase bine. Afară ţipă un copil, jelind 
nedreptăţile lumii, dar în coconul său, Martin se simte în 
siguranţă. Se răsuceşte, plutind în somn, când, brusc, fără 
avertizare, primeşte o lovitură în coaste. Se trezeşte într-o 
clipă, înecat de spaimă, dar nu înainte de a mai primi încă o 
lovitură în stomac. Chiar şi cu ochii deschişi are nevoie de o 
secundă să înţeleagă unde se află: în pat, într-un pat mare. 
Mandy îl priveşte râzând. 

— Ce dracu'...? începe el, când primeşte încă o lovitură. 

Trage pătura de pe el. Între ei se află un bebeluş care îşi 
agită picioarele grăsuţe. Mandy râde din nou. 

— Liam. În cele mai multe dimineţi vine la mine. 

Martin se freacă pe coaste. 

— lisuse. Are o lovitură ca de catâr. 

— Aşa este. 

Mai târziu, în timp ce iau micul dejun la masa din 
bucătărie, mintea lui Martin începe cu greu să funcţioneze. 
Se simte stors: epuizat de lupta cu focul, ameţit de la toate 
berile băute, entuziasmat pentru că s-a culcat cu Mandy. Se 
îngrijeşte de cafea, savurează brioşele, înghite câteva 
analgezice pentru a împiedica o mahmureală incipientă. Işi 
doreşte doar să stea jos, să se bucure de această clipă, să- 
şi lase stomacul să se liniştească, dar nu poate împiedica 
gândurile să-l cotropească. 

— Mandy, în legătură cu noaptea trecută... 

— Ai vreo reclamaţie? 

— Nu. Sigur că nu. La naiba, nu. 

Ea zâmbeşte şi îl tachinează. El îşi dă seama că se află în 
dezavantaj; dezavantajul unui bărbat mai în vârstă care s-a 
încurcat cu o femeie tânără, frumoasă şi stăpână pe sine. 


q 98 œ 


Dar insistă. 

— Nu înţeleg. 

— Ce anume? 

— Harley Snouch. Credeam că-l urăşti. Dar ieri-seară 
păreai să fii recunoscătoare că Robbie şi cu mine l-am 
salvat. 

Mandy nu spune nimic pentru multă vreme. Ochii i se 
umezesc şi fruntea îi este brăzdată de o încruntare abia 
vizibilă. 

— Ştiu. N-are niciun sens, nu-i aşa? 

— Nu, nu prea. 

— Doar că, uneori, aş vrea ca lucrurile să fie diferite. Aşa 
cum visam când eram fetiţă. 

— Mandy, nu mai eşti o fetiţă. 

— Ştiu. Ce crezi că ar trebui să fac? 

— Serios? 

— Serios. 

— Cred că ar trebui să părăseşti oraşul. Dacă Snouch a 
făcut ceea ce pretindea mama ta, atunci nu este tocmai 
bunicul pe care ţi-l doreşti pentru băiatul tău. Trebuie să te 
gândeşti la Liam. 

Mandalay Blonde nu spune nimic. 


Imediat ce Martin părăseşte librăria, mahmureala revine, 
ca o răzbunare. Mijeşte ochii în strălucirea neiertătoare din 
Riversend şi capul îi bubuie; păşeşte în cuptorul de pe Hay 
Road şi stomacul i se agită. Oraşul are un miros de fum de 
lemn, care nu mai este binevenit. Se urcă în maşină, care 
este parcată unde a lăsat-o cu o zi în urmă. Din fericire 
aceasta este plasată în umbra dimineţii pe care o formează 
copertinele magazinului şi, peste noapte, s-a răcit. Pe 
scaunul din faţă se află o sticlă de apă. Martin ia o 
înghiţitură. Apa îi lasă o senzaţie plăcută pe gât, dar îi 
revoltă stomacul. 

Odată întors la Câinele Negru, se bagă sub duş, sub jetul 
de apă, încercând să se curețe de mirosul persistent de 
fum, spălându-se cu apa împuţită şi plină de clor din 
Riversend. Încearcă să-şi spele părul cu şamponul ieftin al 


e 99 œ» 


motelului. Are nevoie de trei încercări pentru a face o urmă 
de spumă în apa stătută. Îşi priveşte palmele, fără să fie 
surprins de cât de repede i s-au încreţit buricele degetelor. 
Dar cumva, în ciuda mahmurelii, în ciuda oboselii, se simte 
mult mai viu decât s-a simţit timp de un an. Interviul cu 
Robbie, salvarea lui Jamie Landers, lupta cu focul, culcatul 
cu Mandy Blonde. Cumva, în acest oraş secătuit, poate 
simţi cum sângele începe să-i curgă din nou prin vene. Işi 
usucă faţa şi evaluează ceea ce vede în oglindă. Ochii îi 
sunt înroşiţi din cauza fumului şi a băuturii, dar soarele i-a 
readus culoarea în obraji şi barba ţepoasă care-i acoperă 
obrajii dă un contur liniei feţei. Încearcă un zâmbet, îi place 
ce vede şi zâmbeşte de-adevăratelea. Poate că nu e chiar 
îndrăzneţul tânăr corespondent de ştiri externe de acum 
câţiva ani, dar poate că nici nu este complet terminat încă. 
Poate, doar poate, afecțiunea lui Mandy este motivată de 
ceva mai mult decât recunoştinţă. 

Se gândeşte la articolul lui, la povestea pe care a fost 
însărcinat să o scrie: profilul oraşului Riversend la un an 
după. Se gândeşte că ar putea să facă ceva mai bun, că ar 
putea să fie mai concentrat. Nu numai un oraş traumatizat 
care îşi revine, ci un oraş divizat în legătură cu amintirea 
preotului lor, un criminal în serie şi un presupus pedofil, 
totuşi un om de care unii îşi amintesc cu drag. Interviul cu 
Robbie Haus-Jones va rămâne piatra de temelie sau măcar 
prima parte, şi cine ştie ce ar mai putea să-i spună Fran 
Landers, acum că a acceptat interviul? Este fascinant: Swift 
a împuşcat cinci oameni şi totuşi există unii care spun ce 
tip admirabil era: Codger, băiatul de la biserică, Mandy. ŞI 
cei care sunt dispuşi să-l condamne, ca Harley Snouch şi 
Robbie. 

Totuşi Martin nu poate să prindă esenţa: nu are nici cea 
mai vagă idee ce anume a provocat transformarea 
preotului într-un criminal. A fost un episod psihotic sau a 
fost o încercare de a-i reduce la tăcere pe cei care erau pe 
cale să-l acuze de abuz asupra copiilor sau a fost ceva cu 
totul diferit? Un bărbat vorbăreţ, popular şi dăruit. Căruia îi 
plăcea să bea, să tragă cu arma şi să fumeze droguri. Şi, 


e 100 œ» 


conform articolului premiat al lui D'Arcy Defoe, un bărbat 
care abuza copii. Defoe îşi mai permitea ocazional unele 
libertăţi, dar nu ar fi inventat aşa ceva. Trebuie să fi avut 
nişte informaţii solide. Deci, un tânăr care trăieşte în 
minciună. Totuşi nici Mandy, nici Codger, nici Luke nu cred 
acuzaţiile. Ce s-a întâmplat, atunci? De ce a spus Byron 
Swift: „Harley Snouch ştie totul” chiar înainte ca Robbie să-l 
împuşte? Ce ştia Harley Snouch? Dacă Snouch ştia despre 
comportamentul abuziv al preotului, de ce să-i împuşte pe 
cei cinci acuzatori şi, apoi, cu ultimele cuvinte, să i-l indice 
poliţistului pe bătrân? Nimic din toate astea nu are sens. 

Martin îşi priveşte ceasul: nouă şi treizeci dimineaţa; are 
toată ziua înainte. Mintea îi este trează, dar mahmureala 
devine tot mai apăsătoare şi oboseala lui creşte în acelaşi 
ritm cu temperatura. Înghite două analgezice şi se urcă în 
pat, conştient că trebuie să se odihnească. 

Se trezeşte la unsprezece şi se simte doar un pic mai 
bine, dar are senzaţia că ziua devine tot mai proastă. Afară 
vântul bate uşor, prea uşor ca să stârnească o revigorare a 
incendiului, dar este la fel de cald, la fel de uscat şi la fel de 
plin de fum. Norul negricios creat de incendiul din sălbăticie 
este împins peste oraş, totuşi nu oferă umbră sau vreun fel 
de protecţie; căldura soarelui se simte mai intensă, nu mai 
slabă. Când se urcă în maşină, înăuntru aerul este fierbinte 
şi înăbuşitor, în ciuda faptului că a fost adăpostită la umbra 
parcării acoperite a motelului. Conduce până pe autostradă, 
virează la stânga şi merge în lungul străzii principale, unde 
cele câteva magazine au deschis pentru programul lor de 
două zile pe săptămână. Zâmbeşte spre librărie când trece 
pe lângă ea, înainte de a coti pentru traversarea podului. 

Zece minute mai târziu ajunge la curba la care se 
adunase cu o zi în urmă echipajul de pompieri. Drumul de 
pământ se pierde şerpuind spre nord-est, printre arbuşti, pe 
lângă o colecţie pestriță de cutii poştale. In dreapta 
drumului tufele sunt negre şi ard mocnit, dar partea stângă 
este în mare neatinsă. Acesta este locul în care pompierii 
au blocat flancul incendiului. Opreşte maşina, face câteva 
fotografii cu telefonul, apoi îşi reia călătoria. 


e 101 œ» 


În curând observă că tufişurile sunt arse pe ambele părţi 
ale drumului şi se întreabă dacă este înţelept să vină aici 
neînsoţit; încearcă să se încurajeze singur că n-a mai rămas 
nimic care să poată arde. Fumul îl învăluie din toate părţile, 
în vălătuci. Seara trecută, la club, cineva i-a spus că 
arbuştii de mulga pot să mocnească timp de câteva 
săptămâni, chiar luni, şi că rădăcinile ard pe sub pământ 
fără cel mai mic semn la suprafaţă. Singurul lucru care ar 
putea să stingă focul o dată pentru totdeauna ar fi o ploaie, 
chiar una sănătoasă. Martin aruncă o privire spre cerul 
palid; revenirea lui lisus pare mai probabilă decât o furtună. 
Incendiul a eliminat din pădure orice urmă de umbră; 
cioturile negre au rămas în picioare fumegând, dezgolite de 
frunze. 

Ajunge la grilajul pentru vite. Un stâlp este în picioare, 
neatins, cu craniul albit, intact. Celălalt stâlp nu mai este 
altceva decât un ciot negru, craniul nu se vede nicăieri. Işi 
dă seama că acesta este drumul spre casa lui Codger - a 
luat direcţia greşită -, dar se dă jos din maşină pentru a 
fotografia intersecţia. Mirosul îl izbeşte imediat; un grătar 
care a mers prost. Acum vede ceea ce nu putea vedea din 
maşină: carcase de vite prinse între sârmele gardului, arse 
şi umflate de soare, cu roiuri de muşte în jurul lor. Se 
îndreaptă spre ele, cu gândul să igienizeze grămada de 
moarte prin fotografie, dar stomacul său se revoltă şi 
vomită în nisip şi cenuşă. Se retrage spre maşină, vomită 
din nou şi se urcă înapoi în sanctuarul său cu aer 
condiţionat. Îşi clăteşte gura cu apă din sticlă, scuipă afară, 
pe uşă, execută o întoarcere din trei manevre, cu mare 
atenţie, să nu rămână blocat aici, dintre toate locurile. 
Durerea de cap, suprimată de somnul de la Câinele Negru, 
a revenit şi este insistentă. 

Descoperă bifurcația drumului care duce la casa lui 
Snouch, Springfields. Conduce încet, cu grijă, de-a lungul 
drumului pe care Robbie condusese atât de repede, cu doar 
douăzeci şi patru de ore în urmă. Există tot felul de dovezi 
ale avansului echipei de pompieri care îi extrăsese de 
acolo, cum ar fi un copac prăbuşit tăiat cu drujba pentru a fi 


e 102 œ» 


îndepărtat din drum. Peisajul este monocrom: cioturi negre, 
fum cenuşiu şi cenuşă albă. Chiar şi cerul, cu spălătura sa 
de fum, este mai mult gri decât albastru. 

Martin ajunge la gospodăria lui Snouch sau la ceea ce a 
mai rămas din ea. In partea dreaptă se află ridicătura care 
creează iazul şi un şopron de metal pentru utilaje, 
neafectat de vâltoare, dar în rest, peste tot este o scenă a 
devastării. Parchează în apropierea carcaselor arse ale 
maşinii de poliţie şi a Holdenului lui Snouch, al cărui şasiu 
carbonizat este încă susţinut de cric. Casa este o ruină 
fumegândă: treptele de piatră au rămas, la fel şi trei 
şemineuri de cărămidă, cu vetrele expuse. Pereţii din 
cărămidă şi piatră sunt, în mare parte, întregi, deşi unele 
secţiuni s-au măcinat şi sunt prăbuşite. O scenă ca de 
război. 

Martin se plimbă prin zonă. Spre partea din spate există 
un cuptor de fier, în bucătăria în care Martin, Robbie şi 
Snouch au dus lupta iniţială, dar orice nu este de oţel, 
piatră sau cărămidă a fost incinerat. Peste tot sunt 
împrăştiate bucăţi mototolite şi răsucite din acoperişul de 
tablă ondulată, unele printre ruinele casei, altele 
împrăştiate la întâmplare prin curte, confeti ale apocalipsei. 
Se aud vâjâitul vântului şi scârţâitul tablei ondulate; în 
afară de asta ziua este tăcută. 

— Snouch? strigă Martin, mergând înapoi către şopronul 
pentru utilaje. 

Il găseşte înăuntru, cu o cheie în mână, aplecat în 
interiorul unui vechi Mercedes, cu capota ridicată. Maşina 
are cel puţin patruzeci de ani vechime, dar vopseaua ei 
albastru-închis este în condiţie foarte bună. Roţile sunt 
dezumflate. 

— Ah, tu erai. Snouch se ridică, ţinându-se cu mâna de 
mijloc când se îndreaptă. 

— Cum îţi merge? întreabă Martin. 

— Destul de normal, ca să fiu cinstit. Ai apă la tine? 

— Da, sigur. Martin se duce la maşină şi aduce trei sticle 
mari de apă îmbuteliată pe care i le dă lui Snouch. 

— Mulţumesc, spune Snouch. Deschide o sticlă şi înghite 


e 103 œ» 


jumătate din apă. Mulţumesc. Mult mai bine. lazul e plin de 
cenuşă. 

— Drăguţă maşină. 

— Va fi dacă reuşesc să o fac să meargă. 

— De când nu ai mai condus-o? 

— Nu ştiu. Treizeci de ani. A fost a tatălui meu. A murit 
acum cinci ani. 

— Ei bine, o să ai nevoie de ajutor. Bateria e probabil 
moartă. Îmi închipui că vei avea nevoie de ulei de motor 
nou, acelaşi lucru pentru cutia de viteze şi diferenţial. 
Cauciucuri noi. 

— Mda. Ştiu, doar mai omoram timpul. Aşteptam să 
apară cineva. Nu ai tutun, nu-i aşa? 

— Nu, nu fumez. 

— Nimeni nu mai fumează. 

Cei doi bărbaţi se îndepărtează de maşină. Snouch se 
aşază pe marginea unui cauciuc de tractor; Martin îşi trage 
o veche ladă de fructe, din lemn. Snouch mai ia o 
înghiţitură de apă. Încă poartă hainele pe care le purta cu o 
zi în urmă şi pute a fum şi miros de transpiraţie. Are faţa 
înnegrită şi tristă, ochii îi sunt roşii şi obosiţi. Arată ca 
dracu’. 

— Mulţumesc că ai trecut pe aici. 

— Nicio problemă. 

Martin se întreabă din nou cât de bătrân este Snouch; e 
dificil să-ți dai seama. Arată de parcă ar avea peste şaizeci 
de ani, dar când se luptase cu focul se mişcase cu siguranţa 
unui bărbat mult mai tânăr. 

— Ce o să faci acum? întreabă Martin. 

— Nu ştiu. Dorm pe afară până când trec pe aici cei de la 
asigurări. 

— Eşti asigurat? 

— Da. Te surprinde? 

— Chiar că da. 

Un vagabond bătrân, un alcoolic, un pretins fost 
delincvent, respins de oamenii din oraş. Care trăieşte într-o 
gospodărie veche şi frumoasă, bine întreţinută şi asigurată, 
care conduce un Holden vai de capul lui, dar are un 


e 104 œ» 


Mercedes în magazia de scule. Martin priveşte în jurul lui. 
Magazia nu este o relicvă prăfuită. Există un vechi banc de 
lucru, cu scule aşezate pe un panou cenuşiu. Unele sunt 
vechi şi ruginite, dar altele arată folosite şi bine întreţinute. 

— Casa, Snouch... casa ta era ceva deosebit. 

— Mada. Acum s-a dus, totuşi. 

— A fost a familiei tale? 

Snouch îl studiază pe Martin, mai ia o gură de apă şi 
răspunde. 

— Aşa e. Springfields. Fondat în 1840. Casa a fost 
construită în anii 1880. Construită să reziste. Era goală 
când m-am întors aici; am restaurat-o. E vina mea că s-a 
dus. Ar fi trebuit să tai copacii până mai departe. Poate că 
ar mai fi încă în picioare. 

— Aici ai crescut? 

— Parţial. Aici şi în Geelong. 

— Dar de ce o păstrezi? De ce nu o vinzi, să te muţi? 

— De ce aş face aşa ceva? E tot ce mi-a rămas. Tot ce 
îmi rămăsese. Tot ce pot lăsa moştenire. 

— Să laşi moştenire? Cui? 

— Tu cui crezi? 

În loc să răspundă, Martin aduce în discuţie problema 
pentru care a venit aici. 

— leri-seară, la club, vorbeam cu Robbie Haus-jones. Era 
destul de beat. 

— Nu poţi să-l învinovăţeşti pentru asta. Nu m-ar fi 
deranjat să mă fac praf şi eu. Toată băutura a explodat în 
foc. Probabil că asta a aruncat acoperişul în aer. 

— El mi-a povestit din nou ce s-a întâmplat în ziua în care 
a murit Byron Swift. Ultimele lui cuvinte, înainte ca Robbie 
să-l împuşte: „Harley Snouch ştie totul”. 

— Mda. Asta pretind şi gaborii. 

— Ce-a vrut să spună cu asta? 

Înainte să răspundă, Snouch inspiră adânc, pe nas, cu 
buzele strânse, clar enervat. 

— N-am nici cea mai vagă idee. Am trecut de o mie de ori 
prin asta cu jegosul, cu nenorocitul de grăsan Walker, din 
Bellington, şi cu căcănarii de la Sydney. N-am nici cea mai 


105 œ» 


vagă idee. Totuşi nu mi-a făcut nicio favoare cu asta, să fii 
sigur. Gaborii m-au investigat că aş fi avut de-a face cu 
copii, dacă poţi să-ţi imaginezi aşa ceva. Le-au trebuit 
secole ca să mă creadă că sunt nevinovat şi că habar n- 
aveam ce voia să spună Swift. 

— Îl cunoşteai, totuşi - pe reverendul Swift? 

— Mda, puţin. După cum ţi-am spus zilele trecute, la 
salon. 

— Deci, de ce te-a implicat în felul ăsta, de ce a spus că 
tu ştiai tot? 

— Nu ştiu. În ultimul an m-am tot gândit la asta. Tot nu 
am niciun indiciu. 

Martin se gândeşte o clipă la asta. Nu prea face mari 
progrese. 

— Bine, deci ce le-ai spus poliţiştilor? Cum ai scăpat de 
ei? Snouch râde. 

— Nu ştii prea multe despre gabori, nu-i aşa, 
Hemingway? 

— Ce vrei să spui? 

— Ei sunt plătiţi să rezolve crime şi să prindă criminali. 
Dar în acest caz crima era rezolvată şi criminalul mort. Caz 
clasat. 

— Caz clasat? Masacrarea a cinci oameni? 

— Sigur. Legistul tot va dori să afle câte în lună şi în 
stele, dar nu şi gaborii. Ei nu dau doi bani pe asta. Caz 
clasat. Nenorocitul e mort, împuşcat în inimă de şeriful 
oraşului. Clar ca bună ziua. 

Martin priveşte spre faţa lui Snouch. Arată răvăşită, 
acoperită cu cenuşă şi jeg, cu ochii apoşi şi injectaţi. Dar 
când se uită în jos, la mâinile bărbatului, care se odihnesc 
în poală, Martin observă că acestea sunt perfect nemişcate. 
Nu tremură deloc. 

— Harley, spune-mi ceva: Mandalay Blonde este fiica ta? 

— Nu, nu cred că este. 

— Ea aşa crede. 

— Mda, ştiu. Asta este ce i-a spus maică-sa. Katherine 
pretindea că eu am violat-o şi că Mandalay a fost rezultatul. 
E vrăjeală totul, dar nu poţi să acuzi fata pentru că a crezut 


e 106 >» 


ce i-a spus maică-sa. 

— Dacă nu e fata ta, pentru ce păstrezi acest loc pentru 
ea? 

Prin ochii lui Snouch trece ceva - durere, poate? - şi îi 
închide pentru o clipă. Când îi deschide Martin poate să 
vadă durerea înscrisă acolo. 

— Nu-i treaba ta, fiule. 

— Dar ai aranjat locul. Am văzut. Era minunat. De ce ai 
face aşa ceva dacă nu ţi-ar păsa? 

— lisuse Hristoase. Te-am judecat greşit. Nu eşti 
Hemingway, eşti nenorocitu' de Sigmund Freud. 

— Şi dacă nu e fata ta, pentru ce o urmăreşti? 

— O urmăresc? Aşa ţi-a spus? 

— Spunea că o spionezi din salonul de vinuri. 

— Chiar aşa? 

— Ei bine, chiar aşa? De ce ai face asta dacă n-ar fi fata 
ta? 

— Tu eşti psihanalistul, Sigmund - tu să-mi spui. 

Snouch îl priveşte în faţă, îl provoacă să-i răspundă. 

— Bine, Harley, uite ce cred eu. Cred că eşti un nenorocit 
bătrân, profund trist şi dus cu pluta. Şi cred că de acum 
înainte te poţi opri să o mai spionezi din vechiul salon şi să-i 
dai fetei o şansă. Pricepi? 

Prima reacţie a lui Snouch este de furie, Martin poate să 
o vadă fulgerând din ochi; suficient pentru ca Martin să se 
teamă, chiar şi pentru o clipă, că bătrânul se va dezlănţui. 
Dar furia dispare aproape la fel de iute cum apăruse şi 
tensiunea scade. Snouch aprobă din cap. Pentru o clipă 
Martin se simte bine, tonul său părea justificat, până când 
vede lacrimile izvorând din ochii bătrânului şi curgând, 
lăsând urme curate pe obrajii lui acoperiţi de mizerie. 

Martin dă din cap şi se ridică să plece. 

— Rahat, Harley. Las-o moartă. Mâine o să-ţi aduc nişte 
băutură. Nu trebuie să plângi. Dacă nu e fata ta, ar trebui 
doar să o laşi în pace. 

— Nu despre asta e vorba. Nu de asta o urmăresc. 

— Atunci de ce? 

— N-ai putea înţelege. 


e 107 œ» 


— Încearcă-mă. 

— Pentru că seamănă leit cu mama ei. 

— Katherine? 

— Da, Katherine. 

Martin rămâne fără cuvinte. Fie Snouch este un tip 
inocent care plânge după iubirea lui pierdută, fie este un 
om vinovat, copleşit de remuşcări pentru ceea ce a făcut. 
Martin priveşte îndelung şi atent şi înţelege că nu poate să- 
şi dea seama de cauza lacrimilor lui Snouch. Totuşi ştie 
foarte bine că Snouch şi Mandy nu pot să aibă amândoi 
dreptate în legătură cu concepţia ei. 


< 108 >» 


NOUĂ, BELLINGTON 


Întors înapoi în oraş, Martin se opreşte la librărie, dar pe 
uşă a reapărut semnul PLECATĂ, REVIN CURÂND, aşa că îşi 
continuă drumul, virând la dreapta la intersecţia în T, pe 
lângă benzinărie, silozurile de grâu şi Câinele Negru, 
accelerând pe măsură ce se depărtează de oraş, în câmpiile 
plate dintre Riversend şi Bellington. Maşinii pare să-i placă 
drumul liber şi drept, fără să mai fie constrânsă de 
restricţiile de viteză din Riversend sau de drumurile 
denivelate din ţinutul arbuştilor. Martin apasă pedala până 
la o sută douăzeci şi cinci de kilometri pe oră, cu mult peste 
limita de viteză. Cine ştie? Cui îi pasă? 

Încetineşte, chiar dacă doar puţin, când ajunge la curba 
drumului, scena accidentului camionetei. Gaura din gard se 
află tot acolo, dar camioneta a fost luată. Se gândeşte să se 
oprească pentru o fotografie sau două, dar maşina îl duce 
dincolo de scenă; nu e ca şi cum ar fi pe punctul să uite 
detaliile. 

Drumul se întinde către infinit. Nu sunt nori, doar o tentă 
de gri lăptos de la incendiul care se îndepărtează în urma 
lui. Departe, la orizontul care licăre, cerul devine lichid şi 
parcă se scurge pe câmpie. Nu există copaci; singurele 
animale sunt cele moarte, ucise de camioanele nocturne 
care-şi croiesc drum între Adelaide şi coasta de est. Nu 
există nici ciori, nici măcar cadavrele de pe şosea nu le pot 
atrage să iasă în soarele de la miezul zilei. Termometrul din 
bord arată o temperatură exterioară de patruzeci şi două 
de grade. 

Se gândeşte la Riversend şi la toate tragediile sale, mari 
sau mici: Codger Harris şi soţia şi copilul său morţi; Harley 
Snouch şi iubirea lui pentru femeia care l-a acuzat de viol; 
Mandy, incapabilă să închidă librăria mamei sale şi să-şi 
vadă de viaţa ei; Robbie Haus-jones, bântuit de 


e 109 œ 


evenimentele de la St james şi de uciderea prietenului său; 
Fran Landers care-şi jeleşte bărbatul; băiatul, Luke, 
incapabil să înţeleagă oroarea care i-a bulversat viaţa sa 
tânără. Asta îl face pe Martin să-şi pună întrebări despre 
sine, de ce experienţa din Gaza l-a lăsat atât de 
neputincios, de ce durerea persistă. Până la urmă, nu a 
pierdut pe nimeni, nu a suferit nicio rană care să lase urme. 
Faţă de oamenii din Riversend, el a scăpat uşor. Este 
incapabil să formuleze un răspuns care să-l satisfacă şi 
mintea sa hoinăreşte printr-un vis, cu ochii deschişi, o 
utopie imaginară: el şi Mandy trăind într-o căsuţă pe 
coastă, privind vijeliile iernii cum suflă peste ocean, cu Liam 
jucându-se liniştit în apropiere. 

Bellington răsare din câmpie foarte brusc. Maroniul plat 
al câmpiei se transformă într-un verde aproape 
fosforescent: podgorii şi livezi de lămâi, verdeață hrănită cu 
irigaţii. Şi apoi oraşul în sine, întins în lungul râului Murray. 
Trage maşina într-un parc, se duce la o toaletă publică, apoi 
hoinăreşte prin oraş pentru a privi râul. Curge între două 
maluri înalte, o masă sticloasă, verde, al cărui curs nu este 
deranjat de uşoara înclinaţie a terenului. Martin a auzit 
undeva că debitul este artificial, controlat de un baraj uriaş, 
undeva sus, în munţi. Nu-i pasă: existenţa acestuia este 
încurajatoare, după albia pârjolită din Riversend. O pereche 
de păsări kookaburra îşi anunţă sosirea cu un croncănit 
răguşit; undeva în depărtare cârâie nişte papagali. Işi 
scoate telefonul, fericit să vadă barele de semnal. 
Civilizație. 

Se aşază la o masă de picnic, la umbră şi îşi descarcă 
mesajele. Sunt vreo două mesaje text şi un mesaj vocal de 
la redactorul său, Max. „Salve, soldat. Mă întrebam cum 
călătoreşti. Am auzit că eşti în afara ariei de acoperire. 
Sună când poţi, anunţă-mă cum merge. Noroc, prietene.” 
Se gândeşte să-l sune, dar, în schimb, scrie un mesaj: 
„Toate bune. Povestea avansează. Interviu de senzaţie cu 
polițistul local. Mai urmează şi altele. Te sun curând”. 

Îşi porneşte laptopul şi foloseşte telefonul pentru a-l 
conecta la reţea. Găseşte destul de repede numărul secţiei 


e 110 œ» 


locale de poliţie şi sună, cerând să vorbească cu sergentul 
Herb Walker. | se spune că Walker e plecat din birou, dar va 
reveni curând; Martin îşi lasă numărul. Ştie că Walker l-a 
încurajat pe Robbie să fie de acord cu interviul şi speră că şi 
sergentul ar putea să fie la fel de deschis. Găseşte numărul 
şi adresa depozitului de fructe Torlini, aflat pe un drum 
lateral faţă de strada principală şi găseşte numărul de 
acasă al reşedinţei Torlini. Verifică pe Google Maps. Este 
chiar la marginea oraşului, nu departe de râu, probabil 
ferma familiei. Se uită spre râul Murray. Ce căutau Gerry 
Torlini şi Horace Grosvenor la biserica din Riversend? Doar 
îi însoțeau pe Craig Landers şi pe cei doi Newkirk? Întrucât 
tocmai a traversat câmpia neiertătoare, Martin nu poate 
înţelege cum cineva ar face asta fără să aibă un motiv 
serios. Caută adresa lui Horace Grosvenor şi descoperă că 
acesta locuieşte chiar peste drum de poziţia lui. Pare să fie 
soarta la mijloc. Işi împachetează laptopul şi agenda şi se 
îndreaptă spre reşedinţa Grosvenor, trecând pe lângă un 
teren de joacă şi o plachetă joasă. Aproape că o depăşeşte 
când înţelege semnificaţia ei. Se dă înapoi şi face o 
fotografie cu telefonul. „În amintirea Jessicăi şi a lui Johnny. 
Ne lipsesc enorm.” 

Casa, solidă şi respectabilă, este construită din cărămidă 
roşie, cu o grădină sănătoasă plină de hortensii, printre 
care un semn: „NUMAI APA STATUTA”. Martin face o 
fotografie: apă stătută la numai o sută cincizeci de metri de 
cel mai mare râu din Australia. Apasă pe sonerie: de 
undeva din interior răspunde un clopoțel sonor. 

Se deschide uşa şi apare doamna Janice Grosvenor, o 
femeie solidă învelită într-o rochie cu imprimeuri florale, 
arătând oarecum ca o sofa cu picioare. Martin se prezintă şi 
spune câteva cuvinte despre articolul pe care doreşte să-l 
scrie. Doamna Grosvenor nu pare interesată. Martin insistă. 
Ezitant, doamna Grosvenor îl lasă să intre, aparent 
preocupată de faptul că ar fi nepoliticos să refuze. Şi, 
îndată ce el ia loc, e rândul ei să insiste să facă ceai pentru 
oaspetele nedorit. El aşteaptă în camera de zi, aşezat cu 
grijă pe marginea canapelei, la fel de înflorată şi doar cu 


e 1ll œ 


puţin mai statică decât doamna Grosvenor. Este prevăzută 
cu huse pentru a proteja materialul de capetele 
oleaginoase ale prietenilor şi familiei. Pe comodă sunt 
înşirate fotografii. Copii şi nepoti; o fotografie de nuntă în 
alb şi negru, a unei doamne Grosvenor mult mai tânără şi 
subţire, alături de mirele ei; o fotografie color mult mai 
recentă a unui bărbat cu faţa rumenă, care râde spre 
cameră: Horace Grosvenor. Prin uşile duble deschise, 
Martin poate să vadă masa pentru cină: lemn masiv, 
susţinând două vaze uriaşe cu hortensii, un buchet albastru 
şi celălalt roz. 

Doamna Grosvenor revine cu o tavă pe care este aşezat 
un ceainic învelit într-un material croşetat, confortabil, roşu 
cu albastru, ceşti, farfurioare, un bol de zahăr din sticlă 
gravată, o cană de lapte. Este şi o farfurie cu gustări de 
casă: curmale şi nuci. Martin sare în picioare, separă un 
grup de măsuţe, aşază una în faţa lui şi alta în faţa doamnei 
Grosvenor. Doamna Grosvenor joacă rolul de mamă, toarnă 
ceai, oferă gustări; Martin face pe copilul, acceptă ceaiul şi 
gustările cu recunoştinţă. Odată formalităţile încheiate, cei 
doi se aşază faţă în faţă, sorbind din ceai. 

— Doamnă Grosvenor, înţeleg cât trebuie să fie de dificil, 
mai ales că am apărut atât de neaşteptat, dar v-aş fi 
recunoscător pentru orice informaţii pe care mi le puteţi da. 
Cel mai probabil că asta va constitui doar o mică parte din 
povestea finală. 

Janice Grosvenor înclină capul în semn de aprobare. 

Martin cere permisiunea să înregistreze interviul. 

Incă un semn de aprobare. 

Şi el începe, punând întrebări inocente şi inofensive. Ce 
fel de om era Horace? 

Un tată minunat şi un cap de familie grozav. 

Cum reacţionase comunitatea? 

Minunat. Foarte încurajatoare. 

După vreo douăzeci de minute şi-a format o imagine 
incontestabilă despre Horace şi Janice Grosvenor ca fiind un 
cuplu decent, respectabil şi mai ales plictisitor. Faptul că 
Horace a avut un astfel de sfârşit exotic, împuşcat cu sânge 


e 112 œ» 


rece de un preot ucigaş, sfidează monotonia celor şaizeci şi 
patru de ani anteriori. 

— Doamnă Grosvenor, aveţi vreo idee de ce ar fi dorit 
reverendul Swift să-i facă rău soţului dumneavoastră? 

— Nu cred că asta intenţiona. Cred că a avut o criză. 
Bietul Horrie s-a aflat la locul nepotrivit, la momentul 
nepotrivit. Totul indică asta. 

— Da, aşa pare. Ştiţi pentru ce se afla soţul 
dumneavoastră acolo, cum spuneaţi, la locul nepotrivit, în 
momentul nepotrivit? Se dusese la Riversend pentru a 
participa la slujbă? 

— Mă îndoiesc. Ar fi fost prima dată. 

— Deci, de ce era acolo? 

— N-aş putea spune. Imi pare rău. 

— Se ducea des la Riversend? 

— Din când în când. Dar nu la biserică. 

— Cunoştea pe vreunul dintre ceilalţi bărbaţi care au fost 
ucişi? 

— Da. Pe toţi. 

— Pe toţi? 

— Pe toţi. 

— Cum aşa? Credeam că trei dintre ei sunt din 
Riversend. 

— Da. Dar îi cunoştea cu siguranţă. 

— Cum? 

— Mergeau împreună la pescuit. La pescuit şi la 
vânătoare. Îşi spuneau Clubul pescarilor din Bellington. 
Uitaţi, vă arăt acum. ŞI, cu mare efort, cu antebraţele ca 
nişte bucăţi de şuncă apăsând pe braţele fotoliului ca nişte 
pistoane, însoţit de o respiraţie ca de foale, doamna 
Grosvenor se ridică din scaunul care o cuprindea perfect. 
Martin simte brusc o senzaţie de vină pentru că a 
determinat-o să facă un astfel de efort. Dar, destul de 
repede, doamna Grosvenor se află în picioare şi dispare în 
măruntaiele casei, revenind peste câteva momente cu un 
impresionant cap de cod de Murray, împăiat şi aranjat pe 
suport, într-o postură cu gura deschisă. l-I dă lui Martin, 
care examinează peştele cu oarecare nelinişte. Undeva, în 


e 113 * 


adânc, o mică revoltă îi cuprinde stomacul, o ultimă 
tresărire a mahmurelii de dimineaţă. 

— Un peşte mare, spune el, fără să ştie ce altceva ar 
putea spune. 

— Mai sunt mulţi în garaj. Una dintre pasiunile lui Horrie. 
Obişnuia să ţină câţiva şi prin casă, dar i-am dus jos după 
ce a murit. Sper că nu se supără. 

— Sunt convins că ar înţelege. 

— Hmmm. Poate. 

— Doamnă Grosvenor, acest club - încă o dată, cum l-aţi 
numit? 

— Clubul pescarilor din Bellington. 

— Clubul pescarilor din Bellington. Era un club oficial sau 
doar un grup de oameni care mergeau împreună la pescuit? 

— Şi la vânătoare. Dar, da. Doar câţiva bărbaţi care erau 
prieteni. Se duceau de vreo două ori pe an. Weekenduri 
prelungite în pădurea Barmah, pescuit şi campare. Horrie 
iubea asta. 

— Şi când nu erau la pescuit sau vânătoare? Socializau? 

— Nu prea. Horrie şi Gerry Torlini se mai vedeau la clubul 
de bowling, dar cu tipii din Riversend nu prea. Horrie şi cu 
mine eram prieteni mai buni cu membrii clubului. Unii 
dintre ei făceau parte şi din clubul pescarilor. Dar ei nu se 
aflau la Riversend în ziua crimelor. Dacă vreţi să ştiţi mai 
multe, puteţi întreba de Len Harding, la clubul de bowling. 
În cele mai multe zile îl găsiţi pe acolo, sprijină barul. Dar 
nu prea înţeleg cum ar putea astea să ajute povestea. 

— Aveţi dreptate, doamnă Grosvenor, aveţi dreptate. Ar 
trebui să fiu mai concentrat pe întrebări. Redactorul meu 
îmi spune asta mereu. Dar numai încă o întrebare sau 
două, dacă mă mai suportaţi. 

— Nu vă pot opri să întrebaţi. 

— Aţi menţionat vânătoarea. Soţul dumneavoastră şi 
prietenii lui mergeau mereu la vânătoare în ţinutul 
arbuştilor? 

— Asta este pe lângă Riversend? 

— Exact. Este o zonă cu arbuşti, în cea mai mare parte 
terenul Coroanei, chiar lângă oraş. 


e 114 - 


— Da. Din cauza asta se afla acolo: să meargă la 
vânătoare. leşiseră sâmbătă şi se duceau din nou duminică. 
Dar ce căuta la biserică, nu ştiu. Staţi un pic. Trebuie să fie 
nişte opossumi împăiaţi în garaj, cred că sunt de pe acolo. 

Martin se ridică rapid în picioare. 

— Nu, doamnă Grosvenor. Nu e necesar. Vă rog. Vă 
asigur. Aţi fost foarte amabilă. Doar o singură întrebare. 
Reverendul Byron Swift era membru al Clubului pescarilor 
din Bellington? 

— Nu prea cred. Dacă era, Horrie nu a menţionat 
niciodată numele lui. 

x 


La cafeneaua Sioux Falls, Martin se aşază direct sub 
aparatul de aer condiţionat şi mănâncă un hamburger cu 
de toate şi goleşte o cutie de şase sute de mililitri de lapte 
cu cafea rece, după care se simte mult mai bine. Ultimele 
urme de ameţeală sucombă, copleşite de o forţă mult 
superioară. Işi şterge grăsimea de pe bărbie, porneşte 
laptopul şi deschide fişierele care conţin extrasele din ziare. 
Găseşte articolul premiat al lui Defoe şi îl scanează rapid. 
Fragmentul relevant nu este greu de găsit. 


Este de la sine înţeles că cele cinci victime se 
cunoşteau între ele. Este probabil ca una sau mai multe 
dintre ele să fi aflat despre perversiunile lui Byron Swift; 
poliţia crede că asta ar fi putut să ducă la moartea lor. 
Una dintre teorii este aceea că Swift i-a împuşcat pentru 
a le închide gura. 


Deci, Defoe a făcut această legătură; doar că nu a 
insistat pe felul în care bărbaţii se cunoşteau între ei şi pe 
motivul pentru care ajunseseră să se afle la biserică. Destul 
de corect: articolul era despre preot, nu despre victimele 
lui. Când frunzărise extrasele, în timpul călătoriei cu avionul 
la Waga, Martin trecuse cu vederea aceste referinţe, atunci 
când misiunea lui se referea la prezent, nu la trecut. Acum 
cercetează articolul lui Defoe pentru a găsi orice alte 
referinţe care i-ar fi putut scăpa, când îi sună telefonul 


e 115 + 


mobil. Îl deblochează şi murdăreşte ecranul în timpul 
operaţiunii. Este polițistul local, sergentul Herb Walker. Îi 
spune lui Martin să vină chiar acum. 

Harley Snouch îl numise pe Herb Walker „nenorocitul ăla 
gras”. Şi nu minţise: sergentul de poliţie este doar uşor mai 
puţin corpolent decât doamna Grosvenor. Walker pare să 
aibă cincizeci şi ceva de ani, o faţă cu trăsături flasce şi o 
freză pieptănată pe spate, în stilul Elvis, cu părul cărunt. 
Este aşezat în spatele biroului său, cu mâinile adunate 
peste burtă, cu degetele pătate de nicotină, împletite. Din 
când în când îşi desface mâinile şi se bate apreciativ pe 
burtă, ceea ce îi conferă un aer de satisfacţie de sine. Pe 
măsură ce conversaţia lor se derulează, Martin realizează 
că acestea spun o poveste; Walker se mângâie pe burtă 
alternativ, cu câte o mână, atunci când gândeşte şi cu 
amândouă odată atunci când este mulţumit de sine sau 
când vrea să sublinieze ceva. Ar fi de dorit pentru el ca 
acest lucru să fie mai puţin evident atunci când depune 
mărturie la tribunal. 

— Aşteptam apelul tău, îi spune el lui Martin. Mai 
devreme sau mai târziu trebuia să ajungi aici. Dublă 
mângâiere pe burtă. 

— Ei bine, cu siguranţă îţi sunt dator cu nişte mulţumiri. 

— Cum aşa? 

— Agentul Haus-Jones mi-a spus că tu l-ai încurajat să 
vorbească cu mine. lţi mulţumesc pentru asta. 

— Cu plăcere. A fost de vreun folos? 

— Da. A fost foarte deschis. Are amintiri foarte clare din 
ziua crimelor. 

— Îi sunt imprimate adânc în memorie, îmi închipui. Şi a 
vorbit oficial? 

— Da A fost cât se poate de util. 

— Ţi-a spus despre ultimele cuvinte ale lui Byron Swift? 

— „Harley  Snouch ştie totul”? Da, mi-a spus. Ce 
înseamnă asta? 

— Nu ştiu. Încă. Walker are afişată pe figură o expresie 
mai degrabă îndurerată, de parcă l-ar deranja ceva. Ţi-a 
spus despre femeia care se ascundea în biserică, în spatele 


<e 116 œ» 


uşii? Cea care a auzit totul. 

— Nu. Cine este? Pot să vorbesc cu ea? 

Walker scutură din cap. 

— Nu, îmi pare rău. Va depune mărturie în cadrul 
anchetei, dar nu pot să-i dezvălui identitatea împotriva 
voinţei ei. Şi nu te duce să întrebi pe acolo... era o 
vizitatoare din alt stat. 

— A vorbit cu Swift, în interiorul bisericii? 

— Nu. Doar ieşea de la toaletă când au început 
împuşcăturile. 

— Atunci de ce îmi spui despre ea? 

— Ai dreptate. Nu are relevanţă. Walker îşi ridică mâinile 
de pe burtă şi face un gest de scuză. Să trecem mai 
departe. Sper că pot să fiu şi eu de folos. Dar trebuie să 
înţelegi că această conversaţie trebuie să rămână cu totul 
confidențială. Fără citate. Fără referinţe la surse din cadrul 
poliţiei. Foloseşte informaţiile după cum crezi de cuviinţă, 
dar acestea nu pot, în niciun caz, să fie legate de mine, în 
niciun fel, ai înţeles? 

— Absolut. 

— Foarte bine. Dublă mângâiere pe burtă. 

— Te deranjează dacă înregistrez conversaţia, oricum, 
pentru exactitate? 

— Da, mă deranjează. Nu poţi să o înregistrezi. Spre 
deosebire de tânărul Robbie Haus-Jones, eu sunt implicat 
activ în investigaţie. Am încredere în tine că îţi protejezi 
sursele, altfel nu aş vorbi cu tine. Dar înregistrările pot 
ajunge cine ştie pe unde: ajung în cercetările poliţiei sau îşi 
croiesc drum spre internet. Deci, fără înregistrare. la notițe 
şi dacă ai nevoie să clarifici ceva, ulterior, sună-mă. De 
acord? 

— De acord. Martin are destulă încredere în agendă, pix 
şi stenografia lui. Incepem? 

— Credeam că am început deja. Dublă mângâiere pe 
burtă. 

— Sergent Walker, povestea pentru care am venit aici 
este despre felul în care Riversend face faţă situaţiei la un 
an după crime. Situaţia a evoluat puţin. Sunt interesat şi 


e 117 œ 


despre părerea pe care o au localnicii despre Byron Swift. 
Am fost surprins să descopăr că unii oameni îşi amintesc de 
el mai degrabă cu drag. Te surprinde? 

— Când ai fost poliţist atât de mult timp ca mine, nu te 
mai surprinde nimic. 

— Dar tu ce crezi? L-ai cunoscut pe Swift? 

— Nu, nu prea bine. Ne-am întâlnit uneori, întâmplător. 
Dar ştiu că reverendul Samuels a fost foarte mulţumit să-l 
aibă aici. 

— Cine este reverendul Samuels? 

— A fost preotul anglican local timp de cincizeci de ani 
sau cam aşa. Dar devenise prea bătrân pentru a se ocupa 
singur de parohie, aşa că i l-au trimis pe Swift să facă 
munca de teren în locul lui. Părea să meargă bine, din câte 
am auzit. Dar nu sunt cea mai potrivită persoană care să 
spună asta. Nu prea merg la biserică, cred că-ţi dai seama. 

— Reverendul Samuels mai este în oraş? 

— Nu, l-au retras destul de repede după moartea lui 
Swift. Nu putea să facă faţă singur la toată munca şi 
presupun că nu mai aveau alţi preoţi tineri pe care să-i 
trimită să ajute. Acum este un tip nou, un vietnamez, Thieu. 
Poţi să întrebi de el, dar nu este pe aici decât de vreo patru 
luni. Între timp, pentru câteva luni, a fost un alt tip care s-a 
ocupat. 

— Înţeleg. Spui că nu-l cunoşteai foarte bine pe Swift, dar 
ţi-ai făcut vreo impresie despre el? 

— La vremea respectivă credeam că este un tânăr 
prezentabil, cu bune maniere şi foarte conservator. Acum 
ştiu că nu era aşa. 

Dublă mângâiere pe burtă. 

— Ce vrei să spui? 

— Ei bine, acum ajungem la esenţa problemei. Ţine 
minte că tot ce îţi spun este neoficial, nu ştii de la mine. 

Martin aprobă din cap, priveşte spre poliţist cum îşi 
mângâie burta şi se gândeşte la cuvintele lui. 

— Byron Swift a fost un criminal. Ştii acest lucru. A fost şi 
un pedofil. Ştii şi asta. Dar ceea ce nu ştii este că a fost un 
om fără trecut. Şi era protejat de persoane puternice şi 


e 118 œ» 


influente. 

Mâinile nu i se mişcă, ochii lui sunt aţintiţi spre Martin. 
Acesta îi susţine privirea pentru un moment, înainte de a se 
apuca să transcrie comentariile în agendă. Mâinile îi 
tremură uşor, dar asta nu are nimic de-a face cu 
mahmureala. Rahat, o să-mi spună totul, gândeşte el. 

— Bine, spune Martin cu voce tare. Haide să luăm 
lucrurile pe rând. Criminal. A împuşcat cinci oameni la St 
James. Există vreo dovadă că a mai ucis şi înainte? 

— Dovadă? Este un cuvânt foarte exact. Dovadă nu, 
poate o sugestie puternică. 

— Poţi să-mi spui mai multe? 

— Sigur. După crime, investigația a început să caute în 
trecutul lui. La prima vedere totul era foarte clar. A fost 
trimis aici, cu aproape trei ani în urmă, la puţină vreme 
după ce fusese hirotonisit. Venea din Cambodgia, unde 
lucrase pentru o fundaţie caritabilă creştină. Inainte de asta 
şi-a făcut pregătirea la Perth, inclusiv studii de teologie la 
universitatea Murdoch, pe care nu le-a terminat. Inainte de 
asta alte studii universitare pe jumătate terminate; înainte 
de asta, şcoala publică în Western Australia. Un orfan, sub 
tutela statului. 

— Şi? 

— Şi totul e vrăjeală. A existat într-adevăr un Byron Swift, 
născut pe lângă Perth. A fost un orfan, aflat sub tutela 
statului; a mers la şcoală în Perth şi a locuit cu diverse 
familii adoptive. A mers la universitate, pentru o vreme, 
înainte să se lase şi să plece peste hotare. A lucrat pentru 
fundaţia de caritate din Cambodgia, unde a murit de 
supradoză de droguri, la vârsta de douăzeci şi patru de ani. 
Doar că nu există nicio înregistrare a acestui lucru. Nimic. 
Înregistrarea decesului a fost radiată din registrele oficiale. 
Radiată. Oficial, Byron Swift a murit anul trecut din cauza 
rănilor prin împuşcare, la Riversend. 

— Atunci de unde ştii? 

— Îmi pare rău, nu-ţi pot spune. Dar crede-mă pe cuvânt. 

— Bine. Mai departe. 

— Ce altceva să-ţi mai spun? 


<e 119 œ» 


— Dacă bărbatul pe care l-a împuşcat Robbie Haus-jones 
nu era Byron Swift, atunci cine era? 

— Nu-ţi pot spune cu certitudine, dar dacă ar fi să 
presupun, aş spune că este fost militar. Avea un tatuaj care 
arăta că fusese în Afganistan. Forţele speciale. SAS. In 
timpul investigaţiei, câţiva dintre noi ne gândiserăm să 
exhumăm corpul, să prelevăm ADN. 

— Unde este înmormântat? 

— Aici. Ceva mai încolo pe strada pe care suntem, în 
cimitirul oraşului. 

— Crezi că va avea loc? Exhumarea? 

— Mă îndoiesc foarte tare. 

— De ce? 

— Pentru că am fost avertizaţi. Această linie de 
investigaţie a fost declarată în afara limitelor. 

— De către cine? ` 

— Habar n-am. Cu mult mai sus pe lanţul trofic. Inţelege, 
eu sunt doar omul de legătură local; investigația este 
condusă de la Sydney. Şi acolo nu prea există dorința 
pentru a dezgropa treaba asta, dacă-mi permiţi calamburul. 

— O muşamalizare? 

Walker se gândeşte la răspuns, dar nu pentru multă 
vreme. 

— Aşa cred. Deşi ar putea foarte bine să fie şi nişte 
oameni pragmatici, care pur şi simplu nu văd sensul pentru 
a investiga mai departe. Ştim cine este făptaşul şi ce s-a 
întâmplat cu el. Caz clasat. O investigaţie medico-legală 
pentru a pune lucrurile cap la cap, dar nu o anchetă. 

— Foarte ciudat. Şi altcineva mi-a mai spus exact acelaşi 
lucru, azi-dimineaţă. 

— O persoană înţeleaptă. Nu este, din întâmplare, 
tânărul Robbie? 

— Nu, nu e el. Dar permite-mi să te mai întreb asta: dacă 
poliţiei nu-i pasă decât de rezolvarea crimelor şi de 
prinderea criminalilor, pe tine de ce te mai interesează ce 
s-a întâmplat? 

Walker oftează. 

— Pentru că s-a întâmplat în ograda mea. Poate că nu 


e 120 œ» 


sunt un mare poliţist, dar conduc un oraş curat. Şi nu îmi 
place felul în care a fost protejat. Nu-mi place ca oamenii 
să-şi bată joc de ograda mea. 

— Protejat? Pe Swift? 

— Da. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— S-a întâmplat în felul următor: cu două zile înainte de 
crimele din Riversend, am primit un apel telefonic anonim, 
de la o cabină telefonică din Riversend. Era un băiat. Mi-a 
spus că reverendul Swift îl abuzase sexual pe el şi pe un alt 
amic. 

— Rahat. Şi ce-ai făcut? 

— L-am arestat. 

— Pe Swift? 

— Da. L-am băgat în celulă. 

— Sub ce acuzaţie? 

— Fără nicio acuzaţie. Voiam doar să-i transmit un mesaj. 
Apoi am plecat spre Riversend să văd dacă mai pot afla 
ceva. Agentul Haus-Jones ţi-a povestit despre asta? 

— Nu. Nu mi-a spus. 

— Mda, ei bine, asta nu mă surprinde. El nu credea nimic 
din toate astea. Oricum, m-am întors aici, intenţionam să-l 
eliberez pe Swift, după ce i-am transmis mesajul, ca să 
spun aşa, dar el fusese deja eliberat. Agentul mi-a spus că 
ordinul venise de mai sus pe linie ierarhică, din Sydney. Am 
sunat ca să verific şi mi s-a spus, în termeni fără echivoc, 
că investigarea reverendului Byron Swiff era, fără discuţie, 
nepermisă. 

— Cine ţi-a spus asta? Îţi mai aminteşti? 

— Îmi amintesc. Dar sunt destul de sigur că nu era decât 
un mesager. Nu ştiu exact de unde a plecat ordinul, dar de 
undeva de foarte sus, asta pot să-ţi spun. 

— Rahat. Şi pe urmă ce s-a întâmplat? 

— Ei bine, am mers mai departe. Dacă nu l-ar fi eliberat 
şi nu mi-ar fi ordonat să renunţ, poate că aş fi lăsat-o baltă, 
dar chestiile astea doar m-au făcut să mă ambiţionez. 

Martin simte un fior când o piesă din puzzle se aşază la 
locul ei. 


e 121 œ» 


— Ce ai făcut? 

— Robbie îmi spusese numele unora dintre băieţii din 
grupul lor de tineri. În seara respectivă am sunat doi 
părinţi, pe care-i cunoşteam, ca să-i avertizez să nu aibă 
încredere să-l lase pe preot prin preajma copiilor lor. 

— Rahat. Dă-mi voie să ghicesc: i-ai sunat pe Craig 
Landers şi Alf Newkirk. Vineri seara. A doua zi au plecat la 
vânătoare cu Thom Newkirk, Gerry Torlini şi Horrie 
Grosvenor. Şi duminică-dimineaţă, când şi-au dat seama că 
Byron Swift va fi la Riversend, s-au decis să-l confrunte cu 
ce ştiau. 

Înainte de a răspunde, sergentul Herb Walker îşi mângâie 
burta alternativ, cu mâinile. 

— Sunt o grămadă de „dacă” şi „dar” şi „poate” în treaba 
asta, fiule. Dar nu ştiu nimic care să te contrazică. 

Martin stă şi se gândeşte pentru un timp. 

— Acuzaţia asta de abuz de copii a ieşit la iveală pentru 
prima dată în articolul despre crime al colegului meu D'Arcy 
Defoe. 

— Aşa cred. 

— Ai vorbit cu Defoe? 

— Martin, tu nu-ţi dezvălui sursele, eu nu-mi dezvălui 
contactele. Dar dă-mi voie să-ţi spun că am fost dezamăgit 
de articolul lui Defoe. A fost fum fără foc. 

— Cum aşa? 

— Ei bine, dezvăluia toate informaţiile despre Swift ca 
fiind un tip rău, dar nimic despre muşamalizare, nimic 
despre faptul că fusese scos din închisoare de către oameni 
puternici. Până la urmă mă făcea să par că am dat-o în 
bară; existaseră dovezi că ar fi fost un pedofil şi eu şi Haus- 
Jones le ignoraserăm. Am fost destul de enervat. 

— Şi încă eşti. 

— La naiba, da. ` 

— Lasă-mă să văd dacă am înțeles bine. Il închizi pe Swift 
şi el este eliberat. Şi în felul ăsta, două zile mai târziu, 
crimele de la St James? 

— Aşa este. 

— Şi, până la urmă, ai reuşit să determini dacă chiar 


e 122 œ» 


abuza copiii? Sau a fost doar acel apel anonim? 

— Nu, s-a confirmat. Doi tineri, în interviuri separate, mi- 
au spus asta, faţă în faţă. Colegul tău, D'Arcy, a avut 
dreptate în privinţa asta: Swift era un pedofil. 

— Cine erau băieţii? 

— Martin, nu-ţi pot spune asta. Este vorba de abuzul unor 
copii. Nu pot dezvălui numele victimelor fără un ordin 
judecătoresc. 

— Erau din Riversend? 

— Da. Atâta lucru pot să confirm. 

— Mulţumesc. Spune-mi, l-ai informat pe D'Arcy despre 
Cambodgia? Sau despre faptul că Swift ar fi putut să fie 
altcineva, fost membru SAS? 

— Martin, haide să lămurim lucrurile, bine? N-am spus 
niciodată că aş fi vorbit cu colegul tău. Dar, ca să-ţi răspund 
la întrebare, la momentul la care D'Arcy a scris articolul, nu 
ştiam nimic din toate astea. Astea au ieşit la iveală câteva 
luni mai târziu. 

— Dar Robbie? El ştie că Swift s-ar putea să nu fi fost cine 
pretindea că este? Mi-a spus că erau prieteni. 

Walker dă din cap, evaluând întrebarea, în timp ce se 
gândeşte ce să răspundă. 

— Nu, nu până de curând. L-am întrebat despre asta în 
urmă cu câteva săptămâni. Părea sincer şocat. 

— Consideri că el crede asta? 

— Să fiu sincer, cred că l-a cam zguduit. Ar trebui să-l 
întrebi pe el. 

— Probabil că ar trebui. 

Martin are dificultăţi în a-şi pune ordine în gânduri, 
speculaţiile ţâşnesc pe neaşteptate în toate direcţiile 
simultan. 

— Sergent Walker... Herb, pentru ce îmi spui toate astea? 
Şi pentru ce l-ai încurajat pe Robbie să discute cu mine? 

— De ce? Pentru că chestia asta pute până în rai. A venit 
momentul ca adevărul să iasă la suprafaţă. Mângâiere 
empatică pe burtă. 

După interviu, aşezat afară, în maşina lui, indiferent la 
căldură, mintea lui Martin este un vârtej. Herb Walker şi 


e 123 + 


Harley Snouch consideră că Swift era un pedofil, în timp ce 
Codger Harris şi Mandy Blonde nu cred asta. Dar 
informaţiile sergentului de poliţie nu lasă loc la îndoieli: doi 
băieţi au confirmat că era adevărat. Dar nu asta este ceea 
ce-l incită pe Martin. D'Arcy Defoe dezvăluise deja poftele 
bolnave ale preotului. Martin descoperise o poveste nouă, 
nerelatată: Swift fusese un impostor, un fost soldat din 
forţele speciale, care era protejat de persoane cu rang înalt 
din cadrul poliţiei. Era oare posibil ca Swift să fi făcut parte 
dintr-o reţea de pedofili? 


Spitalul din Bellington are un singur nivel şi e construit 
din cărămidă de la nivelul solului până la nivelul podelei, şi 
apoi din placaj de lemn până la acoperişul din tablă 
ondulată. Este amplasat deasupra unui cot al râului Murray, 
şi format din două clădiri legate printr-o pasarelă acoperită. 
Doi pacienţi în vârstă stau în faţa spitalului, fumează şi 
contemplă curgerea lină a apei. Martin intră în hol prin uşile 
glisante electrice. Este linişte, se simte mirosul antiseptic al 
spitalelor de pretutindeni şi podeaua acoperită cu linoleum 
conferă aspectul confortabil al unei clădiri mai vechi. La 
recepţie se află o femeie cu aspect plictisit, care se ocupă 
fără prea mult chef de un joc de sudoku. 

Martin se apropie de recepţie. 

— Jamie Landers, vă rog? 

— Încolo, a treia pe stânga, răspunde ea, fără să ridice 
măcar privirea din revistă. 

Martin se simte vag ridicol; a inventat zeci de poveşti ca 
să treacă de recepţie şi niciuna nu a fost necesară. 

Este o cameră destul de plăcută, cu tavan înalt şi ferestre 
mari. Are patru paturi; numai două sunt ocupate: Jamie 
Landers stă în fund pe un pat şi se uită în propriul telefon, 
un bărbat în vârstă doarme în patul de pe partea cealaltă. 

— Salut, Jamie. 

— Cine eşti? 

— Numele meu este Martin Scarsden. Am ajutat-o pe 
mama ta la locul accidentului. 

— Tu eşti tipul care mi-a salvat viaţa? 


e 124 œ» 


— Ceva de genul ăsta. 

— Ei bine, cu Allen ce-ai făcut? De ce nu l-ai salvat şi pe 
el? 

Martin nu e prea sigur la ce se aştepta - recunoştinţă, 
poate -, dar nu la asta. Jamie îl priveşte cu insolenţa unui 
câine în lanţ. 

— Nu puteam să fac nimic, Jamie. Şi-a rupt gâtul când a 
fost aruncat afară din maşină. Trebuie să fi murit 
instantaneu. 

— Mda, sigur, cât de aiurea e asta? 

Tonul este acuzator, de parcă Martin ar fi avut vreo 
putere să schimbe cursul evenimentelor. Este tentat să 
sublinieze ceea ce este evident - că Jamie Landers era cel 
care conducea maşina -, dar se stăpâneşte şi se aşază. 

— Cum te simţi? 

— Ca dracu'. Mi-am rupt două coaste în volan. Doare ca 
dracu’, dar nenorociţii ăştia sunt zgârciţi cu analgezicele. 
Probabil că le bagă-n buzunar. 

— O să vorbesc cu ei, să văd ce pot să fac, minte Martin. 

Dar Jamie Landers rânjeşte. 

— Mănânci rahat. Chiar şi aşa. Ce vrei? 

— Sunt jurnalist. Scriu despre Byron Swift. 

— Pizda aia. Ce-i cu el? 

— Era un pedofil? Abuza sexual copiii? 

— Ştiu ce e ăla un pedofil. Nu sunt imbecil. 

— Era? 

— Sigur că era. Era preot, pentru numele lui Dumnezeu! 
Trăia în Bellington, şi totuşi, a organizat un grup de joacă 
pentru copii la patruzeci de minute depărtare, la Riversend. 
Sigur că îi pipăia. Fă şi tu socoteala, Sherlock. 

— Ai fost vreodată martor la ceva de felul ăsta? 

— Nu, nimic clar. Era prea deştept pentru asta. Dar era 
tot timpul peste copiii ăia, pretindea că le este prieten, îi 
îmbrăţişa şi le dădea palme prieteneşti peste fund. Îi 
manipula. 

— A încercat vreodată ceva cu tine? Sau cu Allen? 

Pe faţa lui Landers se întipăreşte o expresie de dezgust, 
de dispreţ. 


e 125 - 


— Cu mine? Sigur că nu. Nu sunt un nenorocit de copil. 
N-ar fi îndrăznit. L-am fi rezolvat. 

— Cum adică? 

— L-am fi bătut până s-ar fi căcat pe el. 

— Corect. Inţeleg. Deci acuzaţia că ar fi pedofil, voi i-aţi 
raportat asta sergentului Walker, aici, în Bellington? 

— Nu eu, prietene. Eu nu discut cu gaborii. 

— Dar tatăl tău ştia. Ştiu că Walker l-a avertizat că Swift 
ar putea să aibă de-a face cu copiii. Există teoria că tatăl 
tău s-a dus la St James să-l avertizeze, să-i spună să se ţină 
departe de tine şi de alţi tineri. 

Râsul lui Jamie Landers este dispreţuitor. 

— Pe dracu', nu ştiu de ce s-a dus bătrânul la biserică, 
dar sunt al naibii de sigur că nu ca să mă protejeze pe 


mine. 
x 


Pe când Martin se duce să viziteze cimitirul din 
Bellington, soarele apune, o minge uriaşă, de culoare roşu- 
sângeriu din cauza fumului rezidual de la incendiul din 
tinutul arbuştilor. Ziua este obosită, uscată de soare, aerul 
este împovărat de fum şi de praf, frunzele cad din copaci, 
arbuştii se retrag din faţa cerului, nu se mai întind spre el. 
Martin termină o sticlă de apă minerală şi ia recipientul gol 
de plastic cu el. 

Mormântul lui Byron Swift este la capătul unui rând, o 
piatră comemorativă neagră, simplă: Reverenau/ Byron 
Swift, 36 ani. Cunoscut lui Dumnezeu. 

Martin priveşte la el pentru un moment lung, fără să-i 
vină să creadă inscripţia. Cunoscut lui Dumnezeu: epitaful 
rezervat soldaţilor necunoscuţi. Şi totuşi, iat-o acolo, pe 
piatra funerară a unui preot de parohie, oferind credibilitate 
afirmației lui Walker că Swift fusese, într-adevăr, un soldat. 
Şi asta nu este tot. Aşezat deasupra mormântului, veştejit 
de soare, dar aşezat cu siguranţă chiar în ziua respectivă, 
un buchet de flori de culoarea cerului. Cineva deplânge 
moartea preotului sau plânge după ce fusese el, de fapt. 
Martin îşi scoate telefonul şi imortalizează imaginea. 

Tot ce poate să facă este să revină la Riversend întreg. În 


e 126 œ» 


amurg şi în bezna care se adună, cangurii sar de nicăieri să 
ciugulească puţina iarbă care mai poate fi găsită la 
marginea şoselei, cu ochii sticlind alburii în lumina farurilor. 
Ameţiţi de strălucire ei sar, întâi într-o parte, apoi în alta, 
apropiindu-se periculos de traseul maşinilor care vin. 

Martin încetineşte, încetineşte şi mai mult, doar pentru a 
fi inundat de luminile unui camion cu remorcă dublă, care 
bubuie prin noaptea care se lasă. În trecere, camionul 
aproape că îl suflă afară de pe şosea. Când se apropie 
următorul camion el trage pe dreapta cu totul, cu lecţia 
învățată. 

Se gândise să o viziteze pe Mandy Blonde, să-i 
povestească ce descoperise sau să nu-i spună nimic şi să 
treacă direct la sex, ca în noaptea precedentă. Dar abia 
dacă îşi mai poate ţine ochii deschişi. Abia poate să ajungă 
până la Câinele Negru. Se prăbuşeşte în pat, în timp ce 
ţăcănitul aerului condiţionat face mai mult zgomot decât 
răcoare. Şi, în timp ce adoarme, o ultimă recapitulare. Cu 
aproape un an în urmă, Byron Swift împuşcase mortal cinci 
oameni în faţa bisericii St James din Riversend. Şi, în 
aceeaşi zi, în cealaltă parte a lumii, Martin Scarsden se urca 
în portbagajul unui Mercedes vechi şi îl lăsa pe şofer să-l 
închidă acolo. 


e 127 œ» 


ZECE, CRIMA 


Martin se află din nou în portbagajul maşinii Mercedes, 
dar, de data asta, nu mai este înspăimântat, este plictisit. 

— Dumnezeule, nu din nou, suspină el, înainte ca 
semnificaţia acestui din nou să se insinueze în conştiinţa 
lui, pe cale de a reveni, şi să realizeze că nu se află cu 
adevărat închis în portbagajul unei vechi limuzine germane, 
undeva în Fâşia Gaza, ci visează. 

Asta adaugă o notă de iritare la plictiseala lui. A fost o 
vreme când se considera pe sine ca fiind destul de creativ, 
capabil să gândească în afara pătrăţelului lui, şi iată-l acum 
limitându-se, chiar şi în vis, la un pătrăţel mult mai mic. 
Plictisitor şi enervant. 

Undeva, în depărtare, poate auzi bum bum-ul artileriei 
israeliene, dar probabil că şi asta este tot o farsă. Poate că 
nu este artileria; poate că este cineva care ciocăneşte în 
capacul portbagajului maşinii. La naiba. Ar trebui fie să 
cadă înapoi, într-un somn mai adânc, fie să se trezească de 
tot; aceste vise de portbagaj încep să devină o povară. 
Bum, bum! 

Ce dracu’ e asta? 

Martin se trezeşte, evadează din închisoarea 
Mercedesului pentru a se regăsi într-o nouă zi. Este 
sâmbătă; patru zile de când a ajuns la Riversend. Aparatul 
de aer condiţionat ţăcăne în continuare, nişte măruntaie 
metalice defecte strigându-şi protestul: Bum, bum, bum. 

Martin este pe deplin treaz; cineva bate la uşa lui de la 
motelul Câinele Negru. 

— Bine! Bine! ţipă el. Vin acum. 

Se ridică din pat, în chiloţi şi tricou, deschide uşa spre o 
explozie de lumină solară care o îmbrăţişează pe Mandy 
Blonde în strălucirea ei. 

— Rahat! Ce ţi s-a întâmplat? întreabă ea. 


e 128 œ» 


— Ce? Nimic. M-ai trezit din somn. 

— Serios? Aminteşte-mi să evit vârsta mijlocie. 

— Mulţumesc. Şi eu mă bucur să te văd. 

— Pot să intru? 

— Sigur. Scuză deranjul vârstei mijlocii. 

Mandy intră şi, abia după ce ajunge înăuntru, la adăpost 
de lumina orbitoare, Martin o poate vedea bine. Are ochii 
umflaţi şi roşii. El este pe punctul să lanseze o dojană 
legată de prea multă iarbă, când se răzgândeşte. 

— Eşti bine? 

— Mă gândisem că treci pe la mine, aseară. 

— Şi eu. Dar am fost la Bellington, m-am întors târziu. O 
zi lungă. Am fost terminat. Din cauza asta plângi? 

— Ai vrea tu. 

Reuşeşte un mic zâmbet superior, doar cu sugestia unei 
gropiţe. Martin aşteaptă. Urmează să-i spună mai multe, 
ştie asta. Oamenii care au plâns nu caută compania altora 
şi apoi nu le spun de ce au plâns. 

— Martin, l-au arestat pe Harley Snouch. 

— Ce? De ce? 

Ea nu răspunde imediat şi se luptă să-şi controleze 
emoţiile. In colţul ochiului îi apare o lacrimă. Martin se 
gândeşte că nu a mai văzut pe nimeni atât de frumos în 
toată viaţa lui, şi apoi se gândeşte ce nemernic este pentru 
că a gândit aşa ceva. Apoi ea îşi muşcă buza, şi Martin se 
gândeşte, din nou, că este şi mai frumoasă. 

— Ce s-a întâmplat? întreabă el. 

— Se spun lucruri îngrozitoare. Că a ucis pe cineva, 
acolo, la Springfields. 

— Cine spune asta? 

— Oamenii. Toată lumea. 

— Pe cine a omorât? 

— Se spune că a chemat un inspector de asigurări pentru 
evaluarea pagubelor. Inspectorul a găsit cadavrele. Idiot 
lacom. lţi poţi imagina aşa ceva? Să omori oameni şi apoi 
să chemi un inspector de asigurări pentru că vrei bani? 

Ea suspină încet şi Martin face un pas înainte şi o 
cuprinde în braţe, încearcă să o aline, să-i spună că este 


< 129 + 


doar o bârfă, că e posibil să nu fie adevărat, întrebându-se, 
în acelaşi timp, dacă este adevărat şi ce ar putea să 
însemne. 

— Martin? şopteşte ea. 

— Da, Mandy? răspunde el, ştergându-i cu blândeţe o 
lacrimă de pe obraz cu degetul lui mare. 

— Martin, fă un duş. Puţi. 


Proaspăt ieşit din duş şi, mulţumită unei scurte opriri la 
librărie, proaspăt cofeinizat, Martin se află din nou în 
spatele volanului maşinii închiriate. Mandy se află pe locul 
pasagerului, muşcându-şi nervoasă buza, în timp ce 
traversează podul zdrăngănitor de peste lunca inundabilă, 
care nu se inundă niciodată. Oraşul rămâne în urma lor, 
Liam se află în grija lui Fran, la magazin şi destul de curând 
câmpiile bej şi cafenii rămân în urma lor, pe măsură ce 
intră în peisajul monocromatic al ținutului arbuştilor, care 
încă fumegă, de două zile. Martin găseşte drumul din 
prima, dar când se apropie de locul lui Snouch, Springfields, 
sunt opriţi de o maşină de poliţie parcată lateral, pe partea 
cealaltă a drumului. În timp ce trag pe marginea şoselei, 
Robbie Haus-jones iese din maşină şi ei i se alătură, prin 
fum şi cenuşă răscolită. 

— Frumoasă maşină, Robbie, spune Martin în loc de bună 
ziua. 

— Împrumutată de la Bellington. Bună, Mandalay. 

— Robert. 

— Îmi pare rău, dar nu puteţi trece mai departe. Asta-i 
treaba mea, să păzesc locul. 

— Cine e acolo? întreabă Martin. 

— Herb Walker şi agentul Greevy, din Bellington. Şi 
nemernicul Snouch. Sergentul s-a gândit că ar fi mai bine 
dacă aş aştepta aici. Şi nu greşeşte. 

— Cum aşa? 

— Pentru că altfel s-ar putea să-l omor pe nenorocitul ăla 
bătrân. 

Martin aruncă o privire spre Mandalay, dar ea îşi 
stăpâneşte emoţiile şi are o faţă impasibilă. 


e 130 œ» 


— lisus plânge, Martin. Ne-am riscat vieţile pentru 
nenorocitul ăsta în nenorocitul ăla de incendiu. Şi, în tot 
acest timp, el avea cadavrele în iaz. Nu e de mirare că nu a 
vrut să bag maşina acolo. Pervers bătrân şi criminal. 

Mandy vorbeşte, cu vocea ciudat de calmă. 

— Câte trupuri? 

— Cel puţin două. Poate mai multe. 

— Eşti sigur? 

— Normal, sunt al naibii de sigur. 

— Dumnezeule, spune Martin, fără să ştie ce altceva să 
zică. Toţi trei rămân acolo în picioare, împietriţi de 
enormitatea situaţiei, ca trei coloane de sare, vrăjiţi de 
destinele lor împletite. În cele din urmă Martin spune: 

— Deci, care-i teoria? 

— O să-ţi spun ce cred eu, răspunde Robbie, tras la faţă 
şi cu ochii umezi. Îmi închipui că au fost complici, bătrânul 
pervers şi preotul, nenorocitul de Byron Swift. Prietenul 
meu, Byron Swift. Împuşcă iepuri la Codger? Pe dracu'. Mai 
degrabă ieşea să împuşte copii. „Harley Snouch ştie totul.” 
Al dracului, chiar ştie. Şi când te gândeşti... când te 
gândeşti... 

Nu mai poate vorbi. Hohotele îi izvorăsc din adânc, 
scuturându-i trupul. Mandy este cea care păşeşte înainte şi 
îl îmbrăţişează. 

Să-mi fut una, se gândeşte Martin. Victime care 
consolează alte victime. Ce oraş! 

Imbrăţişarea este întreruptă de zgomotul unui elicopter 
care se apropie. Robbie se trage brusc înapoi, de parcă s-ar 
teme că vreun observator înarmat cu binoclu l-ar putea 
spiona în acest moment de slăbiciune. Ei privesc spre 
elicopterul PolAir cum se învârte pe deasupra proprietăţii 
înainte de a se apropia de pământ. 

— Sunt criminaliştii de la Sydney, spune Robbie. Ar fi mai 
bine să plecaţi. 

Înapoi în maşina închiriată, în timp ce conduce spre 
Riversend, Martin se uită la Mandy, care se holbează fix 
înainte, cu ochi sticloşi. 

— Eşti bine? 


e 131 >» 


— Nu, nu sunt bine. Totul e varză. Eu sunt varză. Şi 
lucrurile nu se îndreaptă spre mai bine. 

Vocea ei este disperată, fatalistă, suficient pentru ca 
Martin să oprească maşina printre cioturile fumegânde. 
Cenuşa, răvăşită de roţile maşinii, se ridică de la pământ şi 
îi înconjoară, înainte de a fi împrăştiată de vânt. 

— Mandy, ascultă... nu e vorba despre tine, ci despre ei. 
Nu te poţi învinovăţi pe tine pentru ce au făcut ei. Nu aşa 
funcţionează lucrurile. 

— Nu aşa? Am senzaţia că tot ceea ce ating se 
transformă în rahat. Mandy priveşte tot înainte, uitându-se 
pierdută la peisajul devastat. Ce fel de idioată sunt? Byron 
Swift omoară cinci oameni şi, cumva, eu ajung să-l apăr, să 
spun că era un om bun. Un om bun? Şi Snouch. Mama mea 
l-a acuzat de viol, nu voia să mai aibă de-a face cu el. lar 
când tu şi Robbie i-aţi salvat viaţa, eu am fost 
recunoscătoare, de parcă aş fi, încă, un copil prost care îşi 
doreşte ca părinţii lui să se împace. Încerc atât de tare, 
încerc atât de tare să îndrept lucrurile, dar întotdeauna iese 
la fel; indiferent ce fac, eu sfârşesc prin a deveni victima. 
M-am săturat de moarte de asta. Poate că ai dreptate - 
poate că artrebui să părăsesc oraşul. 

— Poate că ar trebui. 

— Dar cum? Unde să mă duc? l-am promis mamei mele 
că o să mă adun. Era atât de îngrijorată pentru mine, 
pentru copil, pentru toate. Imi tot spunea chestia asta, că 
ar trebui să fii împăcat cu tine până la vârsta de treizeci de 
ani. Spunea tot timpul că nu contează ce faci când ai 
douăzeci de ani, poţi să treci peste orice, dar după treizeci 
de ani devine tot mai greu să te schimbi. Era felul ei de a- 
mi spune să mă maturizez, dar uneori mă simt atât de 
pierdută, de parcă aş merge înapoi, mă simt ca o 
adolescentă. 

— Ei bine, ai destul timp. Câţi ani ai? 

— Douăzeci şi nouă. 

Martin rămâne surprins: ar fi jurat că are cel mult 
douăzeci şi cinci de ani. Îi priveşte atent faţa; în jurul 
ochilor sunt riduri fine, dar chiar şi când este în suferinţă 


e 132 œ» 


arată de parcă ar avea douăzeci şi unu de ani: tânără şi 
vulnerabilă. 

— Nu fi atât de aspră cu tine, Mandy. Ai îndurat destule 
rahaturi oribile. Şi ai ieşit destul de bine din ele: duci 
magazinul, ai grijă de Liam. Nu este uşor. Cred că mama ta 
ar fi mândră de tine. 

Mandy se întoarce, în sfârşit, şi se uită spre el, iar el 
consideră asta o mică victorie, de parcă ar fi pătruns până 
la inima ei, prin toată disperarea. 

— Nu sunt prea sigură de asta, spune Mandy. M-ar fi 
văzut cum mă transform în ea. Şi asta n-ar fi făcut-o 
fericită. 

— Deci poate că e timpul să mergi mai departe. Inainte 
să împlineşti treizeci de ani. 

Ea întoarce din nou faţa de la el, cu fruntea încreţită, 
cântărind opţiunile. Martin se simte neajutorat, surprins de 
intensitatea îngrijorării lui pentru ea. Ea priveşte peisajul 
distrus, timp de câteva minute, înainte de a scutura din cap 
cu hotărâre şi a se întoarce spre el. 

— Nu, Martin. Asta nu e o soluţie. Am fost de prea multe 
ori dusă de evenimente, am mers pe calea minimei 
rezistenţe. Am făcut asta toată viaţa mea. Trebuie să iau 
atitudine. Pentru mine. Pentru Liam. Trebuie să renunţ la 
ideile romantice şi să încep să privesc lumea aşa cum este. 

Disperarea din vocea ei este înlocuită de hotărâre. Martin 
consideră că ăsta este un semn bun; porneşte motorul şi 
bagă în viteză. d. 


Înapoi la Riversend, telefonul de pe tejghea sună la 
librăria Oaza când Mandy deschide magazinul şi intră 
împreună înăuntru. Se opreşte din sunat chiar când ea dă 
să răspundă. Se întoarce, ridică din umeri şi este pe cale să 
spună ceva, când telefonul începe să sune din nou. 
Răspunde, ascultă pentru o clipă, apoi îi dă receptorul lui 
Martin. 

— Este pentru tine. 

— Alo, sunt Martin Scarsden. 

— Unde dracu' ai umblat? Am sunat la jumătate din 


133 + 


numerele din Riversend. 

— Salut, Max. Şi eu mă bucur să te aud. 

— Termină cu rahaturile. Se aude că cineva a fost ucis 
acolo. 

— Doi cineva. Pe o proprietate din afara oraşului. Am fost 
acolo, tocmai m-am întors. 

— Serios? Te ocupi de asta? Bun băiat. Bun băiat. Mă 
gândeam eu. Ce poţi să-mi spui? 

— Două cadavre într-un iaz. Poliţia îl suspectează pe un 
bătrân, un presupus violator, Harley Snouch. 

— Minunat. E o chestie uriaşă. Riversend: capitala crimei 
în Australia. Prima pagină. În clipa asta este exclusivitate. 
Nu mai ştie nimeni. Poţi să scrii ceva? 

— Da. Ce ai nevoie? 

— Totul. Trimite totul. Care-i cel mai bun număr ca să 
dau de tine? Asta? 

— Da, probabil. Dacă mă duc înapoi la motel, te anunţ. 
Se numeşte Câinele Negru. 

— Asta-i o glumă? 

— Nu. 

— Bine, atunci. Bethanie Glass se ocupă de caz, aici. Te 
înţelegi bine cu ea? Terri coordonează totul. O să le dau 
numărul ăsta. Tipul ăsta, Snouch, când a fost condamnat? 
Trebuie să găsim dosarul. 

— Cu mult timp în urmă. Cel puţin douăzeci şi cinci de 
ani. Mai degrabă treizeci. Detaliile sunt vagi în legătură cu 
asta. El neagă. 

— Normal că neagă. Nu fac toţi aşa? Vrem să difuzăm 
ceva online înainte ca poliţia să anunţe şi celelalte 
publicaţii. Dă-i bătaie. 

Şi redactorul închide telefonul. Martin se uită la Mandy. 

— Îmi pare rău, ar fi trebuit să te întreb înainte, e în 
regulă dacă lucrez de aici pentru o vreme? Vor să le trimit 
ceva. 

— Mi-am dat seama... Dacă trebuie, trebuie, spune ea, cu 
un aer încurcat. Mergi în spate; poţi folosi biroul. Există un 
computer şi un telefon. Internetul merge prost; e suficient 
pentru e-mail, dar nimic mai mult. Mă duc să-l iau pe Liam. 


e 134 œ» 


Martin îşi dă seama că este supărată, îngrozită de ştirile 
pe care el e pe cale să le împrăştie în toată Australia, dar 
povestea l-a prins în ghearele ei şi, odată ce ajunge la 
biroul ei, nu se mai poate gândi la altceva. 


Restul zilei curge ca prin ceaţă; primul articol ajunge pe 
internet la timp pentru ora de trafic maxim de la prânz. 
Martin scrie despre ce a aflat de la Robbie - faptul că 
echipa de criminalişti a fost adusă cu elicopterul de la 
Sydney, plus câteva informaţii despre trecutul lui Snouch -, 
în timp ce reporterul din Sydney, Bethanie Glass, 
coroborează ceea ce trimite el cu informaţiile adunate de la 
sediu şi din dosarul cu extrase din ziare. Abia a terminat de 
trimis informaţiile, că Bethanie îl şi sună la telefonul fix. Are 
detalii noi de la o sursă din poliţie. Până acum s-au găsit 
două corpuri, descompuse aproape de schelet, în iazul de la 
fermă. Poliţia ia în considerare teoria că ar putea fi turistele 
germane Heidi Schmeickle şi Anna Brun, care fuseseră 
văzute pentru ultima oară pe când se suiau într-o maşină 
albastră, la Swan Hill, în urmă cu un an. Martin întreabă 
exact când s-a întâmplat asta şi face nişte calcule. 
Jumătatea lui ianuarie. O zi de marţi, cu cinci zile înainte ca 
Byron Swift să o ia razna şi să-şi împuşte enoriaşii. Ce 
dracu’ înseamnă asta? Nu contează, va ajunge în ziar: să 
facă cititorii speculaţii. 

Martin trimite din nou un material, îl include şi pe Byron 
Swift în povestea principală, apoi scrie un articol secundar, 
în care face speculaţii fără nicio dovadă cu privire la 
potenţiala implicare a lui Swift, făcând legătura între datele 
când au avut loc răpirea şi omorârea turistelor şi data 
masacrului de la St James. Menţionează şi teoria lui Robbie, 
că preotul şi presupusul violator Harley Snouch fuseseră 
complici, atribuind informaţia unor surse ale poliţiei, făcând 
conexiunile pentru cititori, într-un acces de inspiraţie, 
indignare şi spirit justiţiar. Pe măsură ce scrie, simte că îi 
face bine să se descarce pe ecranul computerului, să-şi 
elibereze furia faţă de cei doi făptuitori, unul în viaţă, 
celălalt mort, unul violator, celălalt un criminal în serie, 


e 135 œ» 


care, amândoi, reuşiseră cumva să-l facă să se îndoiască în 
legătură cu vinovăția lor. Acum, în articolul lui, 
ambiguităţile din viaţa reală sunt alungate, totul este alb şi 
negru, nu există umbre de gri. Cuvintele curg ca un torent, 
aproape că se scriu singure: dovezile, pledoaria, 
condamnarea. Vinovat, potrivit demonstraţiei. Ataşează 
articolul la un e-mail şi apasă pe butonul de trimitere cu un 
oftat satisfăcut. 

Începe să lucreze la un al treilea material: un articol 
despre un oraş care a fost odată mândru, devastat de 
secetă, asediat de incendiul din savană, în care oamenii de 
treabă se luptă să-şi păstreze onoarea şi demnitatea, în 
ciuda unei sorţi potrivnice. Descrie cum eforturile lor au fost 
subminate de atrocități şi crime, cum oraşul va fi mereu 
legat intrinsec de ceva nespus de malefic: „Snowtownul din 
Riverina”, după cum îl numise un localnic. Scrie despre cât 
de profund trădaţi se simt oamenii din oraş, oameni ca 
agentul Robbie Haus-jones, care lucrase cu preotul la 
centrul pentru tineret şi care, în cele din urmă, epurase 
oraşul împuşcându-l pe Swift. Include, fără ruşine, povestea 
lui şi a lui Robbie, care şi-au pus vieţile în pericol ca să-l 
salveze pe Snouch, cu numai două zile înainte de arestarea 
acestuia. Rescrie povestea, punând incendiul în centru, 
subliniind contrastul dintre polițistul bun şi criminalul 
pervers, lăsând propriul său eroism în planul secund, dar 
asigurându-se că nu este trecut cu vederea. Rezultatul este 
mai mult decât o simplă întâmplare anecdotică, mai mult 
decât o poveste bună; este o adevărată bombă. Defoe se 
va zgâria pe ochi, Max va fi extaziat, scepticii din redacţia 
de ştiri vor fi reduşi la tăcere. ÎI trimite pe la jumătatea 
după-amiezii şi se simte răzbunat. Mâine este sâmbătă, cel 
mai consistent ziar al săptămânii. Că tot vorbim de 
sincronizare. Prima pagină, omul de la faţa locului, o 
manşetă laterală cu legătura cu Byron Swift, plus o apariţie 
în revista presei. A revenit o parte din vechiul fior, din 
vechea emoție, ceva ce nu a mai simţit de la evenimentele 
din Gaza. 

O sună pe Bethanie. Ea este fericită, încrezătoare că şi- 


e 136 œ» 


au desfiinţat concurenţa, spune că redactorii dezbat ce să 
pună online şi ce să păstreze pentru ediţia tipărită. Sunt de 
acord să urmărească ştirile de televiziune, să vadă dacă ar 
mai fi ceva de adăugat. Martin menţionează că lucrează la 
o urmare pentru ziarele de duminică, despre trecutul 
misterios al lui Byron Swift, se asigură că miza ridicată o 
determină pe Bethanie să verifice povestea prin sursele ei 
de la poliţia din Sydney. Apoi face o pauză, se ridică din 
scaun şi se întinde. A trecut ceva vreme de când nu a mai 
petrecut atâtea ore la tastatură. 

Mandy se află în bucătărie. Liam este într-un fel de 
harnaşament, legat cu arcuri de tocul uşii, sare în sus şi în 
jos, chicotind singur. Mandy taie fasole, parcă hipnotizată. 
Pe masă, alături de ea, este o grămadă uriaşă. Martin se 
aşază la masa din bucătărie, respiră, îşi rezervă un moment 
pentru ca gândurile care-i vâjâie prin cap să se aşeze, să 
revină aici şi acum. Mandy continuă să taie fasole. 

— Mandy, nu aveai de unde să ştii. 

— Serios? Crezi? Cât de idioată să fiu? Chiar când 
începusem să-l iert, se întâmplă asta. Mereu mi-o iau, 
mereu victimă, mereu nişte nenorociţi de bărbaţi mă calcă 
în picioare. 

Martin nu ştie ce să spună, aşa că păşeşte în spatele ei, îi 
pune palmele pe umeri, într-un gest de alinare, dar ea îl 
scutură. 

— Nu, Martin. Nu trece prin spatele meu când am un cuţit 
în mână. În vocea ei este furie adevărată. 

— Ai dreptate, spune Martin. Şi revine la scaunul lui de la 
masă. Mandy continuă să taie fasole. El se întreabă ce 
caută aici, în bucătăria acestei femei, o femeie pe care 
soarta o tratează cu atâta cruzime. Ce va face el când 
povestea se va încheia? După ce va obţine prima pagină şi 
articolele lui? Va pleca din oraş, lăsând-o aici? Şi nu asta îşi 
doreşte şi ea? Nu la asta se aşteaptă? El începe să regrete 
că s-a culcat cu ea. De vină fusese euforia faptului că 
scăpase din incendiu şi propria ei disponibilitate, dar chiar 
şi aşa... Se pregăteşte să spună ceva când observă florile 
albastre din vaza de pe bufetul de deasupra chiuvetei. 


e 137 + 


— Frumoase flori. Ce sunt? 

— Ce? 

— Florile. Şi arată spre ele. 

— Ce dracu', Martin? Sunt flori de măzăriche de mlaştină. 
Mi le-a dat Fran când am fost să-l iau pe Liam. Ea le vinde 
în magazin. 

Fran Landers? Martin îşi aminteşte cum se ruga în 
biserică, văduva care-l apăra pe Swift. Ce-i spusese atunci? 
Ceva despre Swift că ar fi fost blând şi decent. 

Este pe punctul să o întrebe mai multe pe Mandy, când 
este întrerupt de un bâzâit. 

— Ce-i asta? 

— E cineva în magazin. Am uitat să închid. Stai cu ochii 
pe Liam puţin. Mă întorc imediat. 

Martin priveşte spre copilul plinuţ, care se leagănă în faţă 
şi în spate în hamul lui, cu ochii întunecaţi sclipind în 
direcţia lui. Martin ridică mâna şi întinde un deget. Copilul îl 
apucă, strânge pumnul micuţ în jurul degetului. Atât de 
mic, atât de roz. O mână virgină, care nu are înscrisă pe ea 
niciuna dintre vicisitudinile vieţii. 

Mandy revine. 

— E cineva care te caută pe tine, spune ea. Un reporter 
de televiziune. 

— Rahat. Nu le-a luat prea mult. 

— Nu. Şi-au parcat elicopterele pe terenul de sport al 
şcolii. Mişună prin oraş şi filmează tot ce mişcă, bat la uşi, 
încearcă să găsească pe cineva căruia să-i ia un interviu. 

Martin se gândeşte pentru o clipă la asta, apoi se 
îndreaptă spre magazin. Nu-l cunoaşte personal pe bărbat, 
dar îi recunoaşte figura de la televiziune: Doug Thunkleton. 
Omul de la televiziune îl recunoaşte de asemenea, se duce 
spre el, cu mâna întinsă, salutându-l ca pe un vechi prieten: 

— Martin Scarsden. Minunat că te-am întâlnit. 

Bărbatul are o voce plină, de bariton, chiar mai gravă în 
realitate decât la televizor. Poartă cravată, fără haină, 
mânecile cămăşii sunt rulate. Faţa lui este netedă datorită 
machiajului, fără niciun semn de transpiraţie. 

Doug nu pierde timpul. 


e 138 >» 


— Martin, suntem aproape de termenul-limită. Trebuie să 
plecăm cu elicopterul înapoi la Swan Hill, pentru transmisie. 
Vreo şansă să dai un interviu? În calitate de reporter care a 
descoperit povestea? 

Martin afişează reţinere, dar este de acord. Lui Max o să-i 
placă asta: omul lui şi revista lui la ştirile de seară. 

Doug are o maşină, un Ford vechi, închiriat cu carnetul 
magic de cecuri al televiziunii de la vreun localnic. Pe 
bancheta din spate se află încă fixat un scaun pentru copii 
şi interiorul miroase a brânză cu mucegai. Martin se 
întreabă cât de mult a costat maşina. 

Reporterul tv îl duce la St James unde filmează echipa lui. 
Îl pun pe Martin să stea în faţa bisericii, îi reflectă soarele în 
ochi cu un disc mare alb şi Doug începe nu atât să-i pună 
întrebări, cât să-i servească pretexte de a spune ce ştie, de 
parcă ar fi doi colegi care colaborează. Şi asta şi fac: Doug 
face pe vocea autorităţii de televiziune, cu o atitudine 
corespunzător de serioasă, în timp ce Martin joacă rolul 
reporterului de investigaţii misterios, un om cu surse 
ascunse şi cu profunde cunoştinţe. El lasă să-i scape faptul 
că era în căutarea poveştii de multă vreme, declară că este 
ancheta ziarului Sydney Morning Herald, face aluzii la surse 
din poliţie. Menţionează de cel puţin o jumătate de duzină 
de ori că întreaga poveste se va regăsi în ziarul de a doua 
zi. În cinci minute treaba e încheiată, Doug încercând să 
mai stoarcă încă puţină informaţie din acest interviu, în 
timp ce echipa mai trage câteva cadre pentru editare. 
Martin nu mai adaugă nimic altceva în afară de menţiunea 
că se bucură de încrederea poliţiei, că poliţiştii îi sunt 
recunoscători pentru intuiţia lui. Martin părăseşte echipa de 
filmare care se agită să trimită noul material al lui Doug la 
studio. Ultimul lucru pe care îl aude este cameramanul care 
spune: „Fantastic. Asta o să-i radă pe cei de la ABC”. 

Când Martin revine la librăria Oaza, găseşte uşa încuiată. 
Nu este niciun semn „PLECATĂ; REVIN REPEDE”. Bate la 
uşă, dar nu primeşte niciun răspuns. Aruncă o privire la 
ceas. Este cinci fără douăzeci. Elicopterul de la Channel Ten 
se ridică de pe terenul de sport al şcolii primare şi se 


< 139 + 


îndreaptă spre sud, urmat, la scurtă vreme, de cel de la 
ABC. Martin simte o undă de satisfacţie. Ei au venit aici ca 
să acopere ştirea /ui. 

Se îndreaptă spre magazinul general. 

Când intră, Fran Landers îi oferă un zâmbet. 

— Bună, Martin. Mai ai nevoie de apă? 

El îşi dă seama că are nevoie, aşa că se îndreaptă spre 
capătul culoarului şi apucă două pachete de câte şase sticle 
de un litru, cu regretul că nu-şi adusese maşina de unde o 
lăsase, în faţă la librăria Oaza. Se întoarce pe celălalt 
culoar, pentru a se asigura că el şi Fran sunt singuri în 
magazin şi aşază apa pe tejghea. 

— Ai auzit de descinderea poliţiei la Springfields? 
întreabă el pentru a începe o conversaţie. 

— Nu am auzit nimic altceva. Tot oraşul e un viespar. 
Reporteri de televiziune peste tot, ca muştele. Oribili 
oameni. 

— Într-adevăr, spune Martin. 

— Şi tu la fel, desigur, spune Fran, zâmbind. Deşi, în 
cazul tău, eşti iertat. In atitudinea ei este ceva de flirt. 
Martin se întreabă dacă se dă la el. 

— Mă bucur să aud asta. Ce spun oamenii? 

Zâmbetul cochet dispare şi ea suspină. 

— Că sunt nişte corpuri în iazul lui Harley Snouch. Cel 
puţin jumătate de duzină. Descoperite de un tehnician de la 
compania electrică sau de un inspector de asigurări sau de 
un elicopter al pompierilor care se alimenta de acolo. Deja 
l-au dus pe Snouch la Sydney să-l interogheze. Oribil om. N- 
ar fi trebuit să i se permită niciodată să revină în oraş. 

Martin se gândeşte puţin la asta şi decide că nu prea are 
sens să urmărească bârfele oraşului, că Robbie Haus-Jones 
şi Herb Walker sunt surse de informaţie mult mai de 
încredere. În schimb arată spre buchetele de flori albastru- 
deschis, care se află într-o mică găleată albă, la capătul 
tejghelei. 

— Drăguţe flori. Măzăriche de mlaştină, nu-i aşa? 

— Ai dreptate. Felicitări. Vrei un buchet? 

— Nu chiar acum. Nu pot să le car. Nu cresc pe aici, prin 


e 140 œ 


împrejurimi? 

— În cei mai mulţi ani, da. Sunt câmpuri întregi în jurul 
lagunei  Blackfellas, pe partea cealaltă a râului. O 
frumuseţe! Totuşi nu şi pe secetă; n-au apă. Eu le culeg de 
lângă Bellington. Chiar şi pe râul Murray sunt aproape 
imposibil de găsit. Dar eu ştiu o baltă unde încă mai cresc. 
E foarte plăcut acolo, la primele ore ale dimineţii, când 
răsare soarele. 

— Cam departe ca să culegi flori. 

— Nu chiar... mă duc în fiecare zi acolo pentru ziare, 
pâine şi lapte. 

— Şi să pui flori pe mormântul lui Byron Swift. 

Fran înţepeneşte şi orice expresie îi dispare de pe faţă. 
Martin se gândeşte la ea, cum se ruga la St James. Pentru 
cine se ruga? 

— E în regulă, Fran. Nu o să-ţi public numele în ziar. Nu în 
felul ăsta. 

— Atunci cum? 

— Explică-mi. Pentru ce îl jeleşti pe Byron Swift? 

— A fost un om bun. 

— Ţi-a ucis soţul. 

— Ştiu că a făcut-o. A fost oribil. De neiertat. Dar tu nu l- 
ai cunoscut înainte de toate astea. Era un om bun. Atât de 
blând. 

Martin aprobă din cap, strânge din dinţi, se gândeşte că e 
mai bine să fie direct. 

— Aveai o aventură cu el? 

Proprietara magazinului nu-i răspunde imediat, dar el 
poate vedea confirmarea în ochii ei mari, în gura deschisă, 
în felul în care păşeşte în spate, involuntar. 

— Ai de gând să publici asta în ziar? A 

— Nu. Şi dacă o fac, nu voi menţiona numele tău. In afară 
de asta, am redactorul în cârcă. Îmi cere tot ce pot să aflu 
despre Springfields şi despre cadavrele din iaz. Aniversarea 
crimelor de la St James a cam ajuns pe planul doi. 

— Înţeleg. 

— Fran, ce poţi să-mi spui despre Harley Snouch? 

— Asta este pentru ziar? 


e 141 œ 


Martin aprobă din cap. 

— Dar nu voi folosi numele tău. 

Femeia suspină, uşurată de schimbarea subiectului. 

— Bine. Cred îţi sunt datoare, până la urmă, pentru că l- 
ai salvat pe Jamie. Dar, te rog, nu scrie despre Byron şi 
despre mine. Jamie a trecut prin prea multe. Nu mai are 
nevoie şi de asta. 

Martin aprobă. 

— Îţi promit. Nu te voi menţiona. Cel puţin nu cu numele. 

Fran pare nesigură şi are ochii trişti. 

— Ce vrei să ştii despre Harley Snouch? 

— Nu sunt sigur. Totul, cred. 

— Ei bine, de fapt, nu sunt prea multe de spus. S-a întors 
cu ceva vreme în urmă, poate acum doi ani, s-a mutat la 
locuinţa familiei, la Springfields, dar numai după ce a murit 
tatăl lui. Era un bătrânel adorabil, Eric. Un adevărat 
gentleman. Oamenii spun că-l alungase pe Harley, nu-i 
permitea să pună piciorul în casă, atâta timp cât mai avea 
suflu. Prima dată când a intrat în magazin nu ştiam cine 
este. Părea destul de drăguţ, dar era ceva straniu la el, 
ceva nu era în regulă. Apoi am aflat cine fusese. După asta 
n-am mai vorbit cu el; nu mai mult decât eram nevoită. Nu 
refuzam să-l servesc, dar nici nu îl încurajam. Era destul de 
ostracizat. Îl vedeam  hoinărind prin împrejurimi, 
întotdeauna cu acel pardesiu oribil, întotdeauna beat. 

— Ce a făcut atât de îngrozitor? 

— Nu ţi-a spus Mandy? 

— Nu chiar, se preface Martin. O supără prea mult. 

— Ei bine, e adevărat. 

— Sunteţi prietene, nu-i aşa? Tu şi Mandy? 

— Da. A fost foarte drăguță după moartea lui Craig. M-a 
ajutat mult. Şi eu am grijă de Liam, uneori. 

— Ai dreptate, e drăguță. Dar îmi spuneai despre Harley 
Snouch. Pentru ce a fost ostracizat? 

— Ei bine, s-a întâmplat înainte de vremea mea, înainte 
ca eu şi Craig să ne întoarcem aici. Se spune că Harley era 
cel mai dorit burlac din oraş, singurul copil al familiei 
Snouch din Springfields. Fusese plecat la o şcoală cu 


e 142 œ» 


internat, apoi la o universitate, pe undeva. Venise acasă 
pentru vacanţa de vară şi a întâlnit-o pe Katie Blonde, care 
era fata unui localnic, şofer de camion. Isteaţă totuşi, şi 
foarte frumoasă; se pare că Mandy îi seamănă leit. Şi Katie 
fusese la universitate, la Bathurst sau Wagga sau ceva de 
genul ăsta, ceea ce era destul de neobişnuit în vremea aia 
pentru o fată dintr-o familie din clasa muncitoare. Harley şi 
Katie erau împreună, erau  logodiţi, urmau să se 
căsătorească. Şi apoi au plecat înapoi la universitate. 
Nimeni nu a ştiut că se întâmplase ceva neprevăzut până la 
un an după asta. Ea a venit înapoi cu o diplomă şi un copil. 
Dar nu mai era nici urmă de Harley Snouch. 

— Abia mai târziu au aflat oamenii că ea îl acuzase de 
viol şi că el era la închisoare. Desigur, toată lumea a fost 
oripilată. Mama lui, sărmana femeie, a murit de ruşine. 
Bătrânul a devenit retras şi a vândut părţi din proprietate. A 
dat mult guvernului pentru un parc naţional, care nu s-a 
mai făcut niciodată, a dat pământ veteranilor de război şi 
oamenilor sărmani şi amărâtului de Codger Harris. Slavă 
Domnului că e mort - Eric, vreau să spun. Inchipuie-ţi 
ruşinea pentru aceste ultime crime. Oricum, în vremea în 
care Craig, Jamie şi cu mine am ajuns aici, totul era un fel 
de legendă a oraşului. Şi apoi Harley Snouch a apărut de 
nicăieri, eliberat din închisoare. Şi apoi a revenit şi Mandy 
să aibă grijă de Katie şi el voia să o cunoască. Oribil 
personaj. 

În mintea lui Martin încep să se învârtă tot felul de teorii. 

— Şi când a murit bătrânul? 

— Nu sunt foarte sigură. Poate acum cinci ani. 

— Deci Harley Snouch nu a apărut decât la ceva vreme 
după moartea tatălui său? 

— O, da. După cum spuneam, bătrânul îl gonise. Nu voia 
să-l mai vadă niciodată. 

— Dar, în orice caz, i-a lăsat ferma? 

— N-am de unde să ştiu asta. Presupun că da. El 
locuieşte acolo. 

— Da... cel puţin până miercuri. 

Martin se gândeşte la ceea ce i-a spus Fran. Ce poveste 


e 143 + 


stranie. Doi tineri: inteligenţi, arătoşi, logodiţi. Apoi dispar, 
aparent înapoi la universităţile lor. Un an mai târziu femeia 
se întoarce cu copilul lor, în timp ce el este condamnat la 
închisoare pentru viol. 

— Mai este ceva? întreabă Fran. Ar trebui să închid, să 
mă pregătesc pentru mâine. 

— Ce se întâmplă mâine? 

— Înmormântarea. Pentru Allen Newkirk. 

— Băiatul din camionetă? 

— Da. 

Martin plăteşte pentru apa minerală şi o ridică de pe 
tejghea, apoi se opreşte pentru a mai întreba ceva. 

— Fran, când te rugai zilele trecute la St James şi 
mulţumeai Domnului pentru că-l salvase pe Jamie, ai spus o 
rugăciune şi pentru Craig? 

Ea se supără pentru asta. 

— Da, sigur că am spus. A fost bărbatul meu. 

— Mulţumesc, Fran. Mulţumesc pentru ajutor. 

Şi pleacă ducând cu el apa. 

Când parchează la Câinele Negru, descoperă că nu mai 
este singurul oaspete. În faţa camerelor din aripa izolată a 
motelului se află parcate trei maşini. Două sunt maşini de 
poliţie; cealaltă arată a maşină închiriată. Sprijinit în faţa 
maşinii închiriate, în umbra acoperişului parcării, este un 
bărbat subţire care fumează o ţigară. Este îmbrăcat cu ce-a 
mai rămas dintr-un costum: haina a dispărut, cămaşa albă 
este înnegrită de funingine, cravata este pe jumătate 
desfăcută. Pantofii lui de oraş sunt plini de noroi. 

— O zi grea, spune Martin, în timp ce se dă jos din 
maşină. 

Bărbatul se uită fără să clipească în ochii lui Martin. 

— Cine eşti? 

— Martin Scarsden. Sydney Morning Herald. Martin îi 
întinde mâna, dar bărbatul abia dacă se uită la ea şi refuză 
să i-o strângă. 

— Nu ţi-a luat prea mult să ajungi aici, spune el, cu un 
ton dispreţuitor în voce. 

— Sunt aici de câteva zile. 


e 144 » 


— Cum aşa? 

— Scriu un articol despre aniversarea crimelor preotului. 
Crezi că este vreo legătură între ele? 

— Între ce? 

— Cele două serii de împuşcături. Preotul la biserică şi 
cadavrele din iaz. 

— Ce te face să crezi că au fost împuşcate? 

— Nu au fost împuşcate? 

— Spune-mi tu. 

Martin înţelege că norocul lui cu poliţia a ajuns la final; 
acesta este un ofiţer experimentat de la criminalistică, nu 
un absolvent proaspăt al academiei, ca Robbie, sau un 
oficial de orăşel de provincie, ca Herb Walker. Detectivul nu 
este dispus să ofere nimic din proprie iniţiativă. Cel mai bun 
lucru la care poate spera Martin este o confirmare sau o 
negare. 

— In ziarul de mâine o să apară un articol în care se 
precizează că au fost găsite două cadavre în iaz, de către 
un inspector de asigurări. Vom spune că voi credeţi că sunt 
două turiste germane, răpite în urmă cu un an de la Swan 
Hill. Şi că l-aţi arestat pe Harley Snouch. 

Polițistul îl cântăreşte, de parcă ar vrea să se decidă dacă 
să intre sau nu în discuţie. Trage un ultim fum din ţigara lui, 
aruncă chiştocul pe jos şi îl striveşte cu pantoful. 

— Abia aştept să-l citesc. Mă bucur că te-am cunoscut, 
domnule Scarsden. Trece pe lângă Martin şi intră în camera 
numărul nouă. 


e 145 - 


UNSPREZECE, PREZENTATORII DE ŞTIRI 


Librăria Oaza este deschisă, dar Mandy este închisă. Îi 
vinde lui Martin o cafea, dar arată clar că nu vrea să 
vorbească în timp ce murmură ceva despre hrănirea lui 
Liam. Martin abia dacă bagă de seamă, e binedispus. Îşi ia 
cafeaua şi se îndreaptă spre magazinul general. Fran nu 
este acolo, dar ziarele de sâmbătă au sosit. Cumpără 
câteva şi iese afară pentru a le savura - nu ziarele din 
Sydney, ci surorile lor din Melbourne. Nu contează, primele 
pagini sunt la fel de bune. „CRIMELE DIN ŢINUTUL 
ARBUŞTILOR”, strigă tabloidul rival, Herald Sun, dar 
articolul este un amestec de informaţii culese de pe site-ul 
Sydney Morning Herald şi din relatările televiziunilor. Martin 
zâmbeşte satisfăcut când vede un citat exact, luat din 
interviul pe care l-a dat pentru Channel Ten şi care 
menţionează „o sursă de încredere”. Sora din Melbourne a 
SMH, The Age, se descurcă ceva mai bine: „BLESTEMUL 
URMAREŞTE ORAŞUL MORŢII” şi subtitlul „Preotul criminal 
asociat cu moartea turiştilor”. Articolul pe o foaie întreagă 
are sus o bandă roşie pe care scrie „EXCLUSIV”, deasupra 
semnăturii: „de Martin Scarsden, aflat în Riversend, şi 
Bethanie Glass, reporter special pentru poliţie”. Este ilustrat 
cu o imagine aeriană a proprietăţii, cu maşinile de poliţie şi 
siluetele în salopete albe lângă iaz, obţinute de la Nine 
News. Şi al doilea articol al său, sub titlul „NOILE ORORI ALE 
PREOTULUI CRIMINAL”, are o poză idioată de-a lui, ştampila 
roşie cu „EXCLUSIV” şi menţiunea „O anchetă a ziarului 
Herald”. Martin zâmbeşte cu satisfacţie: sfânta treime. 

Parcurge rapid articolele, se opreşte la pasajele în care 
Bethanie sau redactorii au inserat diverse informaţii sau au 
curăţat textul de la el. Trece peste partea de la început şi 
parcurge Revista presei. Artiştii grafici şi subtitlurile au dat 
mai mult dramatism articolului său, îmbrăcându-i povestea 


e 146 œ» 


despre un oraş pe moarte în imagini potrivite, mohorâte; 
dacă ar fi lucrat o săptămână şi tot n-ar fi putut face o 
treabă mai bună. Şi încă nu s-a terminat: a scris deja 
jumătate din continuare, PREOTUL FARA TRECUT, pentru că 
se trezise devreme în camera sa de la motel, neputând să 
mai doarmă. Va fi continuarea perfectă pentru ziarele de 
duminică, Sun-Herald şi The Sunday Age. Max Fuller 
avusese dreptate: să vină la Riversend era exact ceea ce 
avusese nevoie. 

Abia ce terminase să-şi admire opera, când clopotele 
bisericii încep să bată. Ceasul îi spune ora nouă şi treizeci; 
se gândise că înmormântarea nu va începe înainte de zece. 
Aruncă ziarele în coşul de gunoi de pe trotuar şi se 
îndreaptă spre St James. Merge pe mijlocul Hay Road şi 
simte usturimea soarelui pe faţă. Îi place sunetul clopotului: 
se simte precum Clint Eastwood, înarmat cu relatările sale 
exclusive de primă pagină, şi păşeşte mândru, cu pintenii 
zornăind, prin vreun orăşel de rahat de la frontieră, 
îndreptându-se fără frică spre un duel armat, pistolarul 
singuratic care impune legea printr-o combinaţie de praf de 
puşcă, voinţă şi integritate. Chiar acum, locuitorii 
înspăimântați ar putea să tragă cu ochiul pe după obloane, 
pe sub copertinele de pe Hay Road, în timp ce el se 
îndreaptă spre destinul său. Visează cu ochii deschişi, 
pentru o clipă, înainte de a fi adus brutal la realitate de 
zgomotul unui claxon de maşină, chiar în spatele lui. Sare, 
involuntar. 

— Dă-te din mijlocul străzii, labagiule! îi strigă şoferul. 

Când se apropie de St James, clopotele încetează să mai 
bată. Este surprins de dimensiunea grupului de ziarişti care 
s-a coagulat peste drum de biserică: operatori video cu 
trepiedele înşirate, patru la rând; fotografi care trândăvesc, 
îngrijindu-se de obiectivele uriaşe ataşate de aparate de 
fotografiat; doi reporteri de radio care par pierduţi. Stau cu 
toţii în locul în care erau parcate maşinile când a deschis 
focul Byron Swift, acolo unde murise Gerry Torlini. Doug 
Thunkleton s-a întors şi prezidează un mic grup de reporteri 
de televiziune, printre care un bărbat peste cincizeci de ani 


e 147 œ 


şi trei tinere drăguţe, cu părul blond umflat, cu figuri 
familiare. Doug are o cască ataşată de spatele sacoului; 
probabil că Channel Ten a reuşit să pună la punct un fel de 
legătură în direct. 

Martin realizează că este un subiect foarte mare pentru 
un oraş atât de mic. El, primul, ar fi trebuit să-şi dea seama 
că va fi aşa: în foametea de ştiri din Australia din ianuarie, 
o poveste uriaşă care apare în aşa-zisul sezon mort al 
presei. Şi iată-l pe el, în mijlocul acţiunii. 

Unul dintre fotografi, o tânără bine legată care poartă 
pantaloni în stil militar şi o vestă kaki, cu multe buzunare, 
se desprinde din grup şi îl salută în timp ce se apropie. 

— Martin? Bună, sunt Carrie O'Brien. Am venit de la 
Melbourne azi-noapte. Ai nevoie de ceva în mod special? 

— Nu chiar. Doar să scoţi tot ce poţi din asta. Nu prea 
face parte din reportaj. Doar un tânăr care a murit într-un 
accident de circulaţie, dar s-ar putea să scriu ceva despre 
el. Am fost martor la accident. 

— Rahat. Serios? 

— Mda. S-ar putea să am o fotografie pe telefon. Ţi-o dau 
mai târziu. 

— Bine. 

— Între timp, încearcă să obţii multe figuri. S-ar putea să 
găsim fotografii ale unor oameni care să ne fie de folos mai 
încolo, pentru alte reportaje. Şi ai un telefon care 
funcționează? 

— Da. Am în maşină un telefon prin satelit ca să pot 
transmite materialele. Îl poţi folosi dacă eşti disperat. 

— Ai fost la locul faptei? 

— Nu încă. Herald a închiriat un avion şi a făcut câteva 
cadre aeriene, ieri. Nu ştiu de ce nu le-a folosit şi The Age. 
Vreo încurcătură. Le găseşti pe site. 

— Înţeleg. Unde stai? 

— Speram că în acelaşi loc ca tine. La Câinele Negru. Pe 
drum încoace m-am oprit acolo. Sunt pe lista de aşteptare. 

— Păi, mult noroc. 

Martin înţelege încotro se îndreaptă situaţia asta. Carrie 
pare destul de plăcută, dar Martin nu este dispus să 


e 148 œ» 


împartă camera cu un fotograf, mai ales o cameră cu un 
singur pat. Şi nu îşi permite să presupună că poate, pur şi 
simplu, să tragă la Mandy, ca să-i lase camera lui 
fotografei. A fost distantă şi prost dispusă în dimineaţa 
asta. Poate că ar fi trebuit să discute mai multe cu ea, să-i 
explice despre ce scria, dar, la dracu', povestea a făcut mai 
multe picioare decât un miriapod. Poate că până la urmă va 
trebui să împartă camera cu Carrie. Cel puţin ziarul nu a 
trimis un tip. 

Primii localnici ajung la biserică. Robbie Haus-Jones stă în 
picioare pe trepte, în uniforma de poliţie. Martin 
traversează strada, în timp ce se bucură de privirile geloase 
ale colegilor săi: reporterul de investigaţii cu relaţii în 
poliţie. 

— 'Neaţa, Robbie. 

— Bună, Martin. 

— E oribil, nu-i aşa? 

— Ce, asta? Sigur că e. Destui morţi în oraşul ăsta, nu 
mai e nevoie de tineri care mor în accidente de maşină. 

Martin este pe cale să spună ceva, când are o 
străfulgerare de memorie: cum pune parasolarul cu 
personaje Disney peste trupul băiatului mort. Işi priveşte 
mâinile. Nu par să tremure. 

— Eşti bine? întreabă Robbie. 

— Bine. Bine. Cum merge investigația? 

— Habar n-am. Mie nu-mi spun nimic. Dar ştiu un singur 
lucru: nu l-au arestat pe Harley Snouch. l-au dat drumul. În 
vocea lui Robbie se simte o urmă de furie. 

— Ce? Cum se poate? Se găsesc cadavre în iazul lui şi îl 
lasă să plece? 

— Nu există dovezi. Se pare că el a găsit scheletele. A 
mers pe jos până la autostradă ca să dea de veste la 
Bellington. 

— Nu ţie? 

— Nu. Nu mie. 

În stomacul lui Martin se cască un mic hău. Se gândeşte 
la articolele lui din ziar, care aproape că-l acuză pe Snouch 
de crimă. Îl acuză? Mai degrabă îl condamnă direct. 


e 149 œ» 


— Rahat. Ai văzut ziarele de azi? 

— Da... le-am citit toţi. 

— Doar că eu am scris că trupurile au fost descoperite de 
un inspector de asigurări. Nu ai menţionat ceva de genul 
ăsta când m-am întâlnit cu tine, ieri, lângă Springfields? 

— Nu eu. Tot ce ştiam era că cineva găsise nişte 
schelete. Mă gândeam că ar fi putut să fie un pilot de 
elicopter, dar a fost cu siguranţă Snouch. 

— Rahat! 

Martin se simte dintr-odată foarte expus, afară, în soarele 
arzător, în picioare, pe treptele bisericii, departe de umbră. 
Aruncă o privire înapoi spre grupul de jurnalişti; vreo doi 
operatori video îl filmează. Chiar că rahat. De unde a scos 
treaba cu inspectorul de asigurări? Mandy? Cum a putut să 
scrie aşa ceva fără să verifice veridicitatea informaţiei. Max 
Fuller va fi furios: îl poate auzi chiar în momentul ăsta cum 
îi repetă faimosul dicton al lui C.P. Snow: „Faptele sunt 
sacre”. Apoi îşi aminteşte de polițistul slab care se sprijinea 
de maşină, în timp ce fuma în faţă la Câinele Negru. 

— La dracu’! Ştii, Robbie, i-am menţionat asta 
detectivului de la motel, noaptea trecută, am spus că 
trupurile au fost descoperite de un inspector de asigurări, 
că Snouch se află în custodie. Nu m-a corectat. Un tip slab, 
cu început de chelie. Fumător. Nu mi-a spus nimic, dar nu 
avea nimic de pierdut dacă îmi spunea că sunt razna pe 
câmp. Cum îl cheamă? 

Robbie nu răspunde. În schimb se uită la Martin cu ceva 
ce poate fi considerat îngrijorare. 

— Ce? Ce am spus? 

— Nu ştii de la mine. Bine? 

— Sigur. Ce anume? Nu-mi poţi spune cum îl cheamă? 

— Nu, nu pot. Este ilegal. 

— Ce? Ce nenorocită de lege? 

— Nu e poliţist. 

— Nu e poliţist? Atunci ce dracu’ e? Martin îşi aminteşte 
felul în care se purta bărbatul, felul în care era îmbrăcat, 
felul în care vorbea. Scria poliţist pe el. Apoi înţelege ce îi 


e 150 œ» 


spune Robbie. Tehnic vorbind, identificarea unui agent 
ASIO!6 este ilegal. Să-mi fut una! Un spion? 

— Nu ai auzit de la mine. 

— Sigur că nu. 

Dumnezeule! Un spion? Nu are niciun sens. Cadavrele 
din iaz, turişti răpiți. De ce ar fi ASIO interesată de asta? ŞI 
de ce atât de repede? Tipul sosise cu poliţiştii din Sydney. 

Robbie îi întrerupe şirul gândurilor. 

— Martin? 

— Da. 

— Îmi pare rău, amice, dar va trebui să te rog să te 
alături prietenilor tăi de peste drum. Familia a cerut să nu 
fie presă în biserică. 

— Inclusiv eu? Eu am fost acolo, îţi aminteşti? 

— Da. Şi eu am fost acolo. Dar şi eu voi rămâne afară. Pe 
treptele astea nenorocite. Dacă te las pe tine înăuntru, vor 
vrea şi ceilalţi. Îmi pare rău, Martin; e decizia familiei, nu a 
mea. 

Martin se simte iritat, dar îşi dă seama că Robbie nu este 
decât un mesager. 

— Pot să înţeleg. Şi îţi mulţumesc că mi-ai spus despre 
spioni. O să ţin asta pentru mine, pentru moment. 

Se îndreaptă spre colegii lui, admirativi, cu capul plecat, 
de parcă ar cântări serios nişte informaţii noi, când, de fapt, 
nu face altceva decât să evite contactul vizual. Nu-l vor mai 
admira multă vreme, nu şi după ce vor descoperi faptul că 
s-ar putea ca el să fi acuzat fără temei un om nevinovat. 
Tipul acela pedant, închis în biroul lui, de la Media Watch, 
cu echipa lui de acoliţi vor fi călare peste el ca râia. lar 
colegii lui cu siguranţă nu-l vor mai admira dacă Snouch 
începe să împrăştie cu citaţii pentru defăimare; cei mai 
mulţi repetaseră acuzaţiile lui ca fiind fapte. Dar, în timp ce 
stă la umbra copacilor şi începe să se gândească la toate 
astea, nimic nu pare să aibă sens. A trecut multă vreme de 
când îşi făcuse stagiul prin preajma poliţiei, dar îşi 


16 Australian Security Intelligence Organization, agenţia naţională de 
securitate australiană, responsabilă pentru contrainformaţii și 
antiterorism (n. tr.). 


e 151 - 


aminteşte destule despre proceduri ca să înţeleagă că 
poliţia îi vizează întotdeauna pe cei mai evidenţi suspecți, şi 
asta cu un motiv: de obicei se dovedeşte că au dreptate. 
Dacă o femeie este omorâtă în bătaie, atunci bărbatul sau 
prietenul este imediat suspectat. De obicei poliţiştii îi închid 
pentru atâta timp cât le permite legea, aplică presiune 
maximă, storc de la ei cât mai multe informaţii posibile, 
poate chiar o mărturisire, înainte să-şi poată confecţiona 
alibiuri. Deci ce se întâmplă? lată, au un bărbat care, 
judecând după tatuaje, a petrecut ceva timp în puşcărie, şi 
este şi un presupus violator, care raportează nişte cadavre 
în lacul lui - cadavre despre care ştie că acum, că incendiul 
a devastat locul şi el aşteaptă inspectorii de asigurări, este 
probabil să fie găsite. Cu siguranţă că el trebuie să fie 
primul suspect. Aşa că de ce îl lasă să plece? Hăul din 
stomacul lui Martin se face şi mai mare. Aici se întâmplă 
ceva şi el nu are habar ce. Sau poate că Robbie a înţeles 
pur şi simplu greşit: poate că încă nu l-au arestat pe 
Snouch, dar nu va mai dura mult. „Ajută la ancheta poliţiei” 
este fraza folosită uzual. Pentru ce să-l arestezi şi să 
porneşti ceasul pentru habeas corpus, dacă oricum 
colaborează? Martin se mai calmează puţin. 

Acum în faţa bisericii se adună mai mulţi oameni, iar 
cameramanii şi fotografii se concentrează la munca lor, 
ţăcănitul aparatelor acoperă discuţiile ca o conversaţie 
cifrată. Herb Walker se află acolo, discutând încet cu 
Robbie, într-o parte. Soseşte şi Fran Landers, însoţită de 
Jamie. Băiatul priveşte fix spre pământ, pare că acesta este 
ultimul loc din lume în care şi-ar dori să fie. Soseşte şi 
Mady, cu Liam într-un cărucior, ignorând complet presa, şi 
Robbie o ajută să urce căruciorul pe trepte, să intre în 
biserică. 

Martin se uită în jur să vadă dacă o poate descoperi pe 
Carrie; în schimb, o altă mişcare îi atrage privirea. Stând în 
picioare în spatele grupului de presă, pe marginea digului, 
îmbrăcat cu o cămaşă roşie, este băiatul pe care Martin l-a 
întâlnit pe treptele bisericii în prima lui zi la Riversend. Cum 
se numea? Luke? Băiatul ţine un băț lung, ca un baston şi, 


e 152 œ» 


în timp ce Martin priveşte, ridică băţul la umăr, ca pe o 
armă, şi ţinteşte spre Martin. Îl coboară puţin, mimează 
cuvântul „poc” şi apoi dispare fugind în jos pe cealaltă 
parte a digului şi îl lasă pe Martin înţepenit pe loc, cu 
răsuflarea îngheţată, în căldura arzătoare a zilei. 


După înmormântare, Martin încearcă la librăria Oaza, dar 
acolo nu are nicio şansă să poarte o discuţie liniştită cu 
Mandy; locul colcăie de ziarişti. Ea şi-a scos maşina de 
cafea pe un cărucior şi a plasat-o lângă casa de marcat şi a 
conectat-o la o canistră de apă. Dar explozia în afaceri nu i- 
a îmbunătăţit dispoziţia; când îl serveşte cu o cană de cafea 
se încruntă. Martin presupune că ea a citit reportajele - sau 
a aflat despre ele de la reporteri care colcăie prin jur -, iar 
reportajele lui îl condamnă pe Swift şi îl condamnă pe 
Snouch. Atitudinea ei este distantă, aproape formală; 
Martin decide că nu este un moment bun să deschidă 
subiectul. 

Îşi plăteşte cafeaua şi îşi vede de drum pe Hay Road, 
traversează Sommerset, trece pe lângă soldatul din Primul 
Război Mondial aflat pe soclul lui şi pe lângă uşile încuiate 
ale hotelului Commercial. Dacă barul ar mai fi putut rezista 
încă şase luni... jurnaliştii ar fi scos din buzunar bani nu 
numai pentru cafea. 

La magazinul general, Fran s-a întors înapoi la tejghea, 
încă îmbrăcată cu hainele de înmormântare. Jamie o ajută, 
încruntându-se la amestecul de localnici şi ziarişti care se 
agită printre rafturi, la fel ca el. 

— Bună ziua, domnule Scarsden, spune Fran. Mă 
întrebam când veţi apărea. Aţi vândut o mulţime de ziare. 
Astăzi nu mai sunt zâmbete, nu mai sunt sugestii de flirt. 

— Înţeleg, spune Martin şi priveşte spre locul gol în care 
stau de obicei ziarele, în mici teancuri. Nu te bucuri de 
asta? 

— Mă bucur să vând ziare, nu mă bucur că l-ai implicat 
pe Byron în moartea celor două fete. 

— Fran. Putem vorbi undeva? Privat? 

Proprietara magazinului evaluează grămada de clienţi. 


e 153 + 


— Cred că da. Se întoarce spre fiul ei. Jamie, poţi să te 
ocupi câteva momente, în timp ce vorbesc cu domnul 
Scarsden, în spate? 

Jamie mormăie că e de acord, şi Fran îl conduce pe 
Martin pe lângă clienţi, printr-o uşă din spatele magazinului. 
Ea aprinde luminile; tuburile fluorescente care atârnă de 
tavan clipesc şi revin la viaţă, aruncând o lumină puternică. 
Încăperea nu seamănă deloc cu casa lui Mandy, din spatele 
Oazei; acesta este un spaţiu mare, fără ferestre şi plin de 
rafturi, cele mai multe dintre ele goale, cutii de carton cu 
diverse obiecte, împrăştiate din loc în loc. Pe rafturile de 
sus sunt pânze de păianjen, dar altfel camera este bine 
întreţinută. Într-un colţ în stânga uşii se află un birou cu un 
monitor de computer care arată depăşit de zece ani. Fran 
şterge cu mâna scaunul din spatele biroului, ca să-şi 
protejeze hainele de biserică şi se aşază. Martin se aşază 
pe un scaun de cealaltă parte a biroului. 

Nu se încurcă în amabilităţi şi reia conversaţia de unde 
au lăsat-o la tejghea. 

— Nu crezi că Byron a fost implicat în moartea fetelor de 
la iaz? 

— Nu. Ai vreo dovadă? Are poliţia? 

— Nu încă. Dar investighează. 

Fran se încruntă spre el. El se hotărăşte că nu are nimic 
de câştigat dacă o contrazice pe acest subiect; în momentul 
acesta niciunul dintre ei nu poate să ştie sigur dacă Swift a 
fost implicat, şi el riscă să o enerveze inutil. Deschide 
braţele, într-un gest de împăcare. 

— Fran, am nevoie de ajutorul tău. M-am tot gândit la 
ziua crimelor. Sunt unele lucruri care nu-mi dau pace, 
acum, că ştiu despre tine şi Byron. 

— Inţeleg. 

— El nu mergea de obicei la biserică, soţul tău, nu-i aşa? 

Întrebarea pare să-i risipească indignarea femeii. În 
schimb, vocea ei este slabă, ochii ei îi evită pe ai lui când 
răspunde. 

— Nu. 

— Aflase despre tine şi Byron? 


e 154 + 


Fran rămâne încremenită, cu ochii fixaţi în monitorul 
stins al computerului. In cele din urmă dă din cap, 
afirmativ. 

— L-ai avertizat pe Byron că Craig urma să vină la 
biserică? 

Incă o clătinare din cap. 

— Ce te temeai că o să facă Craig? 

Ea se întoarce spre Martin, cu ochii rugători. 

— Spune-mi, Fran. 

Ea scapă un mic suspin, abia auzit, efemer. 

— l-am auzit. În faţa garajului. Craig şi prietenii lui. 
Spuneau că se duc să-l omoare. În feluri îngrozitoare. Ştiam 
că vorbesc serios. 

— Ce au spus? 

— Craig spunea că o să-i înfigă puşca în fund şi o să 
descarce ambele ţevi. 

— De ce, Fran? De ce să-l omoare? De ce atunci? 

— Nu ştiu. Doar i-am auzit spunând că o să facă asta. 

Martin se lasă pe spate, se gândeşte la ceea ce-i spusese 
ea şi îşi dă seama că nu o crede. Dar pentru ce l-ar conduce 
pe un drum greşit? Se hotărăşte să fie direct. 

— Mi s-a spus, de către o sursă de încredere, că în 
vinerea aceea, cu o seară înainte de crime, poliţia îl 
avertizase pe Craig că Swift molesta copii. Vrei să spui că 
Craig nu ţi-a spus nimic despre asta? 

— Ţi-am spus deja: nu era adevărat. Eu nu credeam asta. 

— Dar Craig ţi-a spus? 

— Da, ştiam. 

— Aşa că l-ai avertizat? L-ai avertizat pe Byron? 

— Da. Am fugit la biserică. l-am spus că soţul meu şi 
ceilalţi veneau să-l omoare. L-am implorat să plece. Mi-a 
răspuns că oricum pleca: episcopul îi ordonase asta. Mi-a 
spus că nu se îngrijorează în legătură cu Craig şi prietenii 
lui. Putea să se ocupe de ei. Mi-a cerut să-l aştept la laguna 
Blackfellas, mergeam acolo împreună, uneori. 

— L-ai crezut? 

— Sigur. Intotdeauna îl credeam. 

— Deci nu erai acolo când au început împuşcăturile? 


e 155 - 


— Nu, nu eram. El s-a asigurat de asta. 

Martin se gândeşte o clipă la lucrul ăsta, înainte să 
schimbe tonul. 

— Spui că întotdeauna îl credeai. L-ai crezut şi când 
spunea că este cine pretindea că este? 

Ea nu răspunde imediat; Martin observă pe faţa ei numai 
confuzie. 

— Ce? Ce vrei să spui cu asta? 

— Că nu era cine pretindea. Un impostor. Poate un fost 
militar. 

— Nu. Niciodată. Asta este o mizerie. Cine ţi-a spus asta? 

Nedumerirea ei este înlocuită de indignare. 

— Cum ţi s-a părut, Fran, ultima dată când l-ai văzut? 

— Bine. Părea să fie bine. Calm, aş putea spune. Calm şi, 
mai degrabă, fericit. Fericit că urma să plece. Suspină încă 
o dată, cu ochii umezi, cu indignarea copleşită de 
amărăciune. Eu nu eram fericită, dar el era. 


Martin merge pe jos. Arşiţa de peste zi, în creştere de 
multe ore, a ajuns la punctul culminant şi el transpiră 
abundent, dar simte nevoia să se plimbe; nu poate să stea 
locului. Cerul este aproape alb, atât de lipsit de culoare, 
încât pare metalic, fără nicio urmă de nor. Se simte un uşor 
miros de incendiu şi vântul începe să bată mai tare. Incă o 
zi de iad în „oraşul morţii”. Cât timp a trecut de când n-a 
mai picat un strop de ploaie? Cât timp a trecut de la ultima 
zi înnorată? 

Cuvintele lui Fran i se învârt iar şi iar prin minte lui 
Martin. Le  răsuceşte, le examinează, le caută noi 
semnificaţii. Este oare posibil? Ca un bărbat gelos, deja 
scos din minţi pentru că fusese înşelat de un preot şi acum 
informat că preotul ar fi putut să abuzeze de unicul său fiu, 
să se hotărască să se răzbune? Şi ca preotul, avertizat de 
iubita lui, să fi acţionat în legitimă apărare? 

Nu. Poate că bărbaţii discutaseră să-l omoare, dar nu 
erau înarmaţi; îşi lăsaseră armele acasă. Poate că se 
duseseră să-l bată, dar el i-a împuşcat fără milă. Gerry 
Torlini se afla în maşina lui, Craig Landers se afla la o sută 


e 156 œ» 


de metri depărtare şi alerga ca să scape cu viaţă. Nu, 
autoapărarea iese din discuţie. Să o apere pe Fran Landers 
de o eventuală răzbunare? Asta ar putea explica de ce îl 
împuşcase pe Craig Landers, dar nu şi pe ceilalţi. Nu pe 
respectabilul Horrie Grosvenor, cu nevasta Janice rămasă 
neconsolată şi nedumerită la Bellington. 

Deci nu era vorba de autoapărare şi nici de apărarea lui 
Fran, dar nu era exclus ca telefonul lui Herb Walker către 
Craig Landers să fi fost un catalizator pentru crime. Walker 
îi avertizase pe Craig Landers şi pe Alf Newkirk, în seara 
precedentă de vineri, că era posibil ca preotul să se fi luat 
de copiii lor. Cei doi bărbaţi se întâlniseră cu colegii lor de 
la Clubul pescarilor din Bellington când plecaseră la 
vânătoare sâmbătă şi fuseseră scandalizaţi de aceste veşti. 
Apoi, duminică-dimineaţă, realizaseră că Swift se afla în 
Riversend pentru a ţine slujba bilunară la biserică. Unul sau 
mai mulţi dintre ei vorbiseră despre omorârea preotului, 
poate serios, poate nu. Fran Landers îi auzise şi fugise să se 
întâlnească cu iubitul ei, crezând că bărbatul ei avea 
intenţia să-l omoare. Îi spusese lui Swift că Walker vorbise 
cu Craig, că îl acuzase de abuz de copii. Avea sens. Doar că 
nu avea. Nu trebuie neapărat să împuşte pe nimeni. Ar fi 
putut, pur şi simplu, să părăsească oraşul. 

Până când Martin ajunge la parc, lângă podul care duce 
spre Deniliquin, transpiraţia curge şiroaie de pe el. Cămaşa 
îi este udă leoarcă şi atârnă. Incearcă fântâna din parc, dar 
fie nu funcţionează, fie a fost oprită ca măsură de 
economisire a apei. Urcă scările spre chioşc, atras de 
umbră. Ar trebui să lucreze la articol, articolul despre 
preotul fără trecut, dar claritatea din ziua precedentă l-a 
părăsit, împreună cu încrederea în sine pe care o avusese 
de dimineaţă. Legătura dintre Byron Swift şi crimele din 
ţinutul arbuştilor păruse atât de sigură, dar astăzi nu mai 
este la fel de sigur. Era teoria lui Robbie, concepută din 
mânie şi disperare, dar nu exista nicio dovadă solidă. Acest 
lucru nu ar fi trebuit să-l împiedice neapărat pe Martin să 
scrie articolul. Avea deja câteva rânduri provocatoare: 


e 157 œ 


Una dintre teoriile poliţiei este aceea că preotul 
renegat, Byron Swift, a fost implicat şi în crimele de la 
Springfields. O anchetă a ziarului Herald poate să 
dezvăluie acum că Swift nu era ceea ce părea. Era un 
om fără trecut. 

Un asemenea mister pluteşte asupra trecutului său, 
încât anumite elemente din poliţie doresc să-i exhumeze 
trupul, în timp ce ASIO a trimis un anchetator cu 
experienţă la Riversend. 


Are toate caracteristicile unei poveşti grozave. O lectură 
de ziar de duminică perfectă: crimă, religie, spioni, sex. 
Dumnezeule, ce combinaţie! Atunci de ce ezită? Byron 
Swift este mort şi morţii nu te pot da în judecată. Poate să 
scrie ce vrea despre preot, fără să se teamă de consecinţe. 
În afară, poate, de ce i-ar putea spune Max Fuller, 
redactorul şi mentorul său de mult timp. Pe vremea când 
era doar un începător şi Max era şeful personalului, toţi 
începătorii şi reporterii juniori trăiau cu frică de el şi de 
insistența lui pentru acuratețe absolută. 

Martin îşi studiază mâinile. Nu sunt mâini muncite, nu 
sunt mâini oneste. Mâini de asasin? Asasinarea 
personajelor, nu de-adevăratelea - nu ca mâinile lui Byron 
Swift. Swift putea să doboare un om de la o sută de metri 
cu un glonţ în gât, cu mâna sigură şi inima neclintită; 
Martin Scarsden putea distruge reputaţia unui om de la 
mult mai mare depărtare, de dincolo de mormânt dacă era 
cazul, cu mâinile moi şi inima absentă. Martin încearcă să-şi 
imagineze mâinile tânărului preot. Erau moi şi albe, ca ale 
lui, sau dobândiseră bătăturile şi insensibilitatea unui 
militar din forţele speciale? Martin se uită la dosul palmelor 
sale, căutând urmele atrocităților săvârşite de tastatură. 

— Salut. 

Vocea îl trezeşte pe Martin din visare. Este băiatul, în 
tricoul lui roşu, cu băţul încă în mână. 

— Salut, spune Martin. 

— Îmi pare rău, spune băiatul. 

— Pentru ce? 


e 158 œ» 


— La biserică. N-am vrut să te sperii. 

— E în regulă, spune Martin. Vrei să stăm jos? 

— Sigur. Băiatul se aşază pe următoarea bancă, sprijinit 
de marginea chioşcului. 

— Luke, nu-i aşa? întreabă Martin. 

— Aşa este, răspunde băiatul. 

— Eu sunt Martin, îţi aminteşti? Martin Scarsden. 

Martin aşteaptă. Bănuieşte că băiatul l-a căutat, probabil 
că doreşte să-i spună ceva. Dar băiatul stă pur şi simplu 
acolo, se uită din când în când la Martin, dar nimic mai 
mult. Poate că doar caută puţină companie. Aşa că Martin 
este cel care deschide conversaţia. 

— Erai acolo când s-a întâmplat, Luke? 

Băiatul pare tulburat. 

— Cine ţi-a spus? 

— Nimeni. Am presupus doar. Azi-dimineaţă, chestia cu 
băţul. 

— N-am spus nimănui, niciodată, spune Luke. 

— Nici măcar poliţiei? 

— Nu. Nu m-au întrebat. Nu aveau de ce. Erau destul de 
mulţi oameni acolo. 

— Spune-mi ce-ai văzut. 

— Pentru ce? 

— Vreau să înţeleg. 

— Păi, nici eu nu înţeleg. Băiatul priveşte spre băț, în 
timp ce îl leagănă în mână. Eram pe strada principală când 
i-am văzut maşina în faţa librăriei. Era duminică, aşa că mi- 
am închipuit că venise să ţină slujba. Am ocolit pe acolo, 
spre biserică şi am aşteptat. Eram acolo când a ajuns şi el. 
Stăteam pe scări amândoi. Mi-a spus că trebuia să plece, că 
nu voia să facă asta, dar îi ordonase episcopul. Eu i-am 
spus că nu era corect. El mi-a spus că viaţa nu era corectă. 
A mai spus şi alte chestii de genul ăsta. 

— Poţi să-ţi aminteşti ce anume? 

— Da, îmi amintesc tot. 

— Ce a mai spus? 

— A spus că sunt un băiat bun şi n-ar trebui să-mi fac 
griji pentru Dumnezeu, pentru că Dumnezeu va veni la 


< 159 + 


mine, dacă voi avea nevoie. Mi-a spus că Dumnezeu nu dă 
doi bani pe chestiile mărunte, cum ar fi înjurăturile sau 
minciunile sau masturbarea. Spunea că lui Dumnezeu nu-i 
pasă decât de ce se află în sufletele noastre, dacă suntem 
buni sau nu. Că Dumnezeu ştie. Şi când avem de înfruntat 
decizii dificile, Dumnezeu ne poate ajuta. Şi dacă am face 
vreodată lucruri rele, Dumnezeu ne-ar ierta, chiar şi pentru 
lucruri pentru care nu ne putem ierta noi înşine. 

— Ce voia să spună prin „lucruri rele”? 

— Nu ştiu. Nu mi-a spus. 

— Asta pare o conversaţie de adulţi. 

— Da. Dar el era mereu aşa. Nu vorbea de sus cu noi, 
copiii. 

— Vorbea deseori despre Dumnezeu? 

— Nu, abia dacă aducea vorba. Cred că a făcut asta 
pentru că urma să plece. M-am tot gândit la ce mi-a spus. 
Poate că acum înţeleg ceva mai bine. 

— A mai spus şi altceva? 

— Da. Spunea că în lume sunt oameni răi, chiar în oraşul 
nostru şi că ar trebui să mă joc cu copiii de vârsta mea. Nu 
sunt sigur pentru ce a spus asta. Mi-a spus că, după ce 
pleacă el, dacă am probleme, să mă duc să vorbesc cu 
Haus-jones, polițistul, pentru că el mă poate ajuta. 

— Ştii la ce se referea? 

— Nu, nu prea. 

— Inţeleg. Cum ţi s-a părut? Era agitat? 

__— Nu. Părea calm. Oarecum fericit şi oarecum trist. 
Inţelegi ce spun? Mă gândeam că era trist pentru că i se 
ordonase să plece din oraş. 

— Ştii, Luke, unii oameni se gândesc că trebuie să fi fost 
nebun să facă ce a făcut. Ţie ţi s-a părut nebun? 

— Nu. 

— Ce s-a mai întâmplat după aceea? 

— Stăteam acolo şi vorbeam când a venit doamna 
Landers, în fugă. Părea foarte supărată, de parcă plânsese 
sau aşa ceva. Au intrat înăuntru să vorbească, aşa că eu 
am traversat drumul să mă aşez în umbra copacilor. Eram 
trist că urma să plece. Era un tip de treabă. Doamna 


e 160 œ» 


Landers a plecat şi ceva mai târziu au început să apară 
oamenii la biserică. El a ieşit să vorbească cu ei. Apoi au 
apărut câţiva bărbaţi. Domnul Landers, de la magazin, şi 
alţi câţiva bărbaţi. Allen Newkirk era cu ei, aşa că m-am 
urcat pe movila de deasupra râului, unde eram azi- 
dimineaţă. 

— Nu-ţi plăcea de Allen? 

— Nu. Era un bătăuş. 

— Înţeleg. Şi apoi? 

— Domnul Landers vorbea cu Byron. 

— Puteai să auzi ce spuneau? 

— Nu, eram prea departe. 

— Erau furioşi? Ţipau? 

— Nu. Byron arăta de parcă râdea. 

— Râdea? 

— Da, de parcă spuneau glume sau aşa ceva. Apoi ela 
intrat înapoi în biserică. Allen a traversat şi a intrat în 
maşină. Ceilalţi vorbeau cu alţi oameni. Totul părea normal. 
Apoi... apoi s-a întâmplat. El a ieşit cu o puşcă şi i-a 
împuşcat. 

— Numai pe bărbaţii cu care venise domnul Landers? 

— Da. Grăsanul din Bellington primul. Apoi pe cei doi 
Newkirk. Apoi s-a uitat în jur. M-a văzut pe culme, privind, a 
scuturat din cap şi mi-a făcut cu mâna să plec. Dar eu n-am 
plecat. Nu puteam. Nu puteam să cred. Byron încă se uita 
în jur. Apoi a pornit o maşină şi el a văzut. A tras încă două 
focuri spre maşină. Poc, poc, aşa rapid. Apoi oamenii au 
început să ţipe, dar el încă părea foarte calm. Puteam să-l 
văd pe domnul Landers cum aleargă pe stradă. Cred că 
Byron a văzut încotro mă uitam. A fost vina mea. El s-a dus 
la colţul bisericii, l-a văzut pe domnul Landers alergând, a 
ridicat puşca şi poc. Un foc. Apoi s-a dus şi s-a aşezat pe 
trepte şi a aşteptat. A trecut o maşină, iar el s-a ridicat în 
picioare, a ridicat puşca şi a tras un foc în aer. S-a uitat din 
nou la mine şi a scuturat din cap. Voiam ca el să fugă, dar 
s-a aşezat din nou. Puteam să-l văd pe agentul Haus-Jones 
cum vine pe stradă, prin spatele bisericii, cu arma scoasă. 
Nu ştiam ce să fac. Nu voiam să mă uit la el, în caz că 


e 161 œ» 


Byron se uita iar spre mine şi ar fi aflat că venea şi l-ar fi 
împuşcat şi pe el. Dar nu voiam nici ca agentul Haus-Jones 
să-l împuşte pe Byron, aşa că m-am ascuns. 

Luke se uită în jos, la băț, în timp ce îl învârteşte, absent, 
în mâini. Nu pare deloc supărat; poate că faptul că şi-a tot 
repetat scena în minte a făcut-o să pară mai normală. 

— Şi ceilalţi oameni care erau acolo? 

— Fugiseră. Unii se ascunseseră în spatele maşinilor, alţii 
fugiseră în sus spre bancă, alţii în jos spre albia râului. Nu 
rămăsese nimeni. Doar Byron şi polițistul care se apropia. 

— Ai văzut ce s-a întâmplat când agentul Haus-Jones s-a 
înfruntat cu Byron? 

— Da, au vorbit puţin. Agentul Haus-Jones ţinea pistolul 
îndreptat spre Byron. Mă gândeam că Byron se va preda. 
Dar n-a făcut-o. A ridicat puşca, a îndreptat-o spre agentul 
Haus-jones şi a tras. Şi apoi agentul Haus-jones l-a 
împuşcat. De patru ori. Poc, poc. Poc, poc. Byron a căzut şi 
a scăpat puşca. Agentul Haus-jones s-a dus spre el şi a 
îndepărtat arma cu piciorul. Apoi, cu grijă, şi-a pus pistolul 
jos. Apoi s-a aşezat lângă Byron. Plângea. 

— lisuse, biet copil. 

— Da. 

— Luke, spui că au vorbit puţin înainte să îl împuşte. N-ai 
auzit ce au spus? 

— Nu. 

— Cât timp au vorbit? 

— Nu ştiu. Nu mult. Poate un minut, ceva de genul ăsta. 

— Şi când preotul a ridicat puşcat, a făcut-o rapid. 

— Nu. A ridicat-o foarte încet. Agentul Haus-Jones nu a 
fost luat prin surprindere. 

— Ce crezi acum despre poliţist? 

— Îmi pare rău pentru el. Nu a avut de ales. 

Urmează o pauză, Martin îşi imaginează scena. Luke o 
retrăieşte. 

— Ai vreo idee de ce a făcut asta, de ce i-a împuşcat 
Byron Swift pe bărbaţii aceia? 

— Nu. Mă gândesc la asta în fiecare zi. Nu ştiu. 

Sunt aşezaţi unul lângă altul, reporterul şi băiatul, 


e 162 œ» 


pierduţi în gânduri. Din nou Martin este cel care rupe 
tăcerea. 

— Luke, îţi sunt dator cu nişte scuze. Pentru ziua trecută, 
când te-am întâlnit pentru prima dată în faţa bisericii. N-am 
vrut să te supăr. 

Luke dă din cap, fără să spună nimic. 

— Ştii că poliţia crede încă acuzaţiile care i s-au adus. 

— Le crede şi agentul Haus-Jones? 

— Nu. Dar doi băieţi au spus la poliţie că era adevărat. 

— Nu este adevărat, domnule Scarsden. Nu este. Nu m-a 
atins niciodată şi nu a atins niciodată pe nimeni altcineva. 


Ziariştii, cameramanii şi fotografii, după ce au migrat ca 
lăcustele de la biserică la librăria Oaza, se mută acum, în 
masă, la club. Stau în zona barului principal, beau Coca- 
Cola, mănâncă mâncare la pachet de la Saigon Asian şi 
lucrează pe laptopuri. Pe una din laturi, lângă ferestrele 
care dau spre puntea din oţel şi spre albia secată a râului, 
se află un grup de ofiţeri de poliţie. Robbie Haus-jones nu 
este acolo, dar Herb Walker este, înfulecând o friptură şi 
dând pe gât o halbă de bere, şi mai sunt încă doi bărbaţi, 
mult prea uşor de recunoscut ca fiind poliţişti, în costumele 
de proastă calitate sau în pantalonii de bumbac şi tricourile 
polo. Detectivi de la criminalistică. 

Carrie se desprinde de un grup de reporteri şi se 
îndreaptă spre el. 

— Mă bucur că ai apărut, spune fotografa. Te căutam. Ai 
auzit despre conferinţa de presă? Poliţiştii urmează să 
vorbească afară, în faţă. 

— Mulţumesc. Nu ştiam. Vrei ceva de băut? 

— Nu, n-am nevoie, am deja. Şi se întoarce la prietenii ei. 

Martin verifică ora. Douăsprezece patruzeci şi cinci. La 
naiba. Nu este destul timp pentru masă, aşa că se duce 
spre bar, umple un pahar cu apă de la carafa aflată acolo, îl 
dă pe gât şi mai umple unul, înainte să comande o băutură. 
Errol se află la bar. li dă lui Martin o bere light şi un pachet 
de chipsuri, îi ia banii lui Martin şi dă din cap. 

— Nu ştiu ce am făcut să merităm aşa ceva. 


e 163 + 


Martin presupune că se referă la crime, nu la presă. 

Poliţia îşi ţine conferinţa de presă la umbra unui copac. 
Cel mai în vârstă dintre ei, îmbrăcat în costum, se prezintă 
ca fiind detectivul inspector Morris Montifore, de la brigada 
criminalistică din Sydney, îşi spune numele pe litere pentru 
reporteri şi îl prezintă pe colegul său, sergentul detectiv 
Ivan Lucic, şi pe sergentul Herbert Walker, de la poliţia din 
Bellington. Mai este un tânăr agent, femeie, cu un 
reportofon, dar ea pare că nu merită să fie menţionată. 
Martin se uită în jur şi îl vede pe ofiţerul ASIO din parcarea 
motelului cum se plimbă prin spatele ziariştilor, fumând o 
ţigară. Bărbatul se uită spre Martin şi, rânjind, mimează: 
„Poveste de prima pagină”. 

Detectivul Montifore începe. 

— Putem confirma că rămăşiţele a două cadavre umane, 
în stare de degradare foarte avansată, au fost descoperite 
într-un iaz, pe o proprietate aflată la aproximativ 
doisprezece kilometri nord-vest de Riversend. Proprietatea 
a fost desemnată scenă a crimei şi presa este rugată să nu 
încerce să pătrundă pe proprietate în acest moment. O 
cercetare preliminară nu a descoperit nicio dovadă cu 
privire la alte cadavre, dar acest lucru urmează să fie 
confirmat de o cercetare mai extinsă şi sistematică. Repet, 
nu există nicio dovadă că ar mai exista alte cadavre acolo, 
în ciuda speculațiilor din anumite părţi ale presei. Trupurile 
sunt în stare avansată de degradare, şi noi credem că se 
află acolo de mai mult timp. Încă nu putem să facem nicio 
identificare certă şi identificarea celor decedați ar putea să 
mai dureze câteva zile, poate chiar săptămâni. Poliţia ia 
foarte în serios această investigaţie, dar suntem în faza de 
colectare a dovezilor de la locul crimei. Oricum, am stabilit 
deja un număr de piste şi le vom urmări cu toată hotărârea, 
întrebări? 

Bubuie vocea răsunătoare a lui Doug Thunkleton, care 
acoperă întrebările mai firave ale rivalilor săi. 

— Descrieţi proprietatea ca fiind scena crimei. Ce anume 
vă face să fiţi siguri că nu există o explicaţie inocentă a 
motivului pentru care trupurile au fost găsite acolo, cum ar 


e 164 œ» 


fi înecul sau rămăşiţe ale aborigenilor? 

— Da. Avem motive clare să credem că este vorba 
despre un act criminal. Nu pot să intru în aceste detalii, dar 
există suficiente dovezi care să ne determine să 
considerăm că vorbim despre o crimă. In plus, rămăşiţele 
nu sunt dintr-un trecut foarte îndepărtat. Au fost găsite 
anumite articole de îmbrăcăminte sau rămăşiţe de 
îmbrăcăminte şi efecte personale. Folosim aceste articole 
de îmbrăcăminte pentru a ajuta la identificare, dar, după 
cum spuneam, ar putea să dureze ceva timp. 

O altă voce, una dintre rivalele blonde ale lui Doug. 

— Cine a descoperit cadavrele? 

— Proprietarul locului. Casa lui şi alte clădiri au fost 
distruse de incendiul care a avut loc ceva mai devreme în 
cursul acestei săptămâni. El inventaria daunele când a 
făcut descoperirea. Reportajele din presă care spun că 
descoperirile au fost făcute de alte persoane nu sunt 
corecte. 

Din spatele lui Martin se aude un chicotit uşor, superior. 

— Proprietarul se află în stare de arest? 

— Nu. 

— Este suspect? 

— Nu. Ajută la desfăşurarea anchetei, dar nimic mai 
mult. Din nou, speculaţiile din media, că ar fi implicat în 
crime, nu au nicio bază factuală şi nu provin din surse ale 
poliţiei. 

Încă un chicotit. 

Din nou Doug Thunkleton. 

— Domnule detectiv, mai există nişte speculaţii în ziare 
care fac legătura între reverendul Byron Swift şi crimele 
recent descoperite. Există vreo dovadă care să susţină 
aceste speculaţii? 

— Nu în această fază. Mulţumesc pentru întrebare. Nu 
există nicio dovadă semnificativă care să-l lege de aceste 
crime. Am fi interesaţi să ascultăm pe oricine care are vreo 
dovadă care să facă legătura între aceste două tragedii. 

Încă un chicotit. Martin începe să simtă cum problemele 
lui cresc, pe măsură ce colegii lui continuă să pună 


e 165 œ» 


întrebări. 

— Cadavrele s-au aflat în iaz timp de mai mult de un an? 

— Nu putem fi siguri, dar este posibil. 

— Este posibil ca trupurile să aparţină celor două turiste 
germane răpite la Swan Hill, în urmă cu un an, după cum s- 
a raportat în ziare? 

— Este posibil, dar nu mai mult de atât. 

Încă un chicotit. 

Lui Martin îi ajunge. 

— Domnule detectiv inspector, de ce nu este poliţia 
capabilă să ancheteze independent această crimă? 

— Nu înţeleg întrebarea. Poliţia are încredere că se poate 
mişca rapid pentru a obţine un rezultat al investigaţiei. 

— Atunci de ce este implicată ASIO şi care este natura 
acestei implicări? 

De data asta nu se mai aude niciun chicotit. 

Detectivul este surprins cu garda jos. 

— Uf, da... Nu sunt autorizat... nu sunt sigur ce 
importanţă are... Ah, da, mă aflu aici pentru a răspunde 
întrebărilor, în numele poliţiei din New South Wales. Nimic 
altceva. 

Este rândul lui Martin să chicotească. Priveşte în spatele 
lui, dar ofiţerul de contrainformaţii nu este de găsit nicăieri. 
Pe peluză zace fumegând o ţigară pe jumătate fumată. 


— A fost minunat! se entuziasmează sergentul Herb 
Walker. Ar fi trebuit să vezi expresia de pe faţa lui când l-ai 
băgat la mijloc. A aruncat ţigara şi a întins-o. Râde când îşi 
aminteşte şi se bate cu palmele peste burtă. L-ai ars ca 
lumea. Ai fi putut să-l deconspiri atunci şi acolo. 

Sergentul din Bellington îl luase pe Martin cu maşina 
după ce îl văzuse mergând pe jos de la club. 

Martin zâmbeşte. 

— Deci e de la ASIO? 

— Să fiu al naibii, chiar este, nenorocit arogant. 

— Cum îl cheamă? 

— Goffing. Jack Goffing. 

— Ce caută aici? 


e 166 » 


— Să fiu al naibii dacă ştiu. Din câte am văzut până 
acum, nu face nimic. Doar vine la interviuri, supraveghează 
ce facem, nu adaugă nimic şi nu face nicio sugestie. Doar 
stă acolo de parcă ne urmăreşte. Montifore trebuie să ştie 
mai multe, dar nu-mi spune mie. 

Walker întoarce maşina de teren pe aleea din spatele 
hotelului Commercial şi o parchează pe la jumătatea 
drumului, departe de ochii indiscreţi. Pescuieşte un pachet 
de ţigări din buzunarul de la piept şi aprinde una. Lasă 
motorul să meargă, cu aerul condiţionat în funcţiune, chiar 
şi atunci când deschide fereastra şi suflă un nor de fum în 
arşiţa de afară. 

Martin se simte norocos. Walker se află într-o dispoziţie 
expansivă şi este evident încântat de faptul că Martin a 
atras atenţia asupra agentului ASIO. Înainte să continue, 
Martin aşteaptă ca polițistul să mai tragă un fum lung din 
ţigara sa. 

— Deci, care-i treaba cu Harley Snouch? O să-l acuzaţi? 

— Nu încă, dar este încă în vizor. Lucic voia să-l arunce în 
pârnaie şi să-l facă să transpire, dar Montifore vrea să-i lase 
destulă sfoară ca să se spânzure singur. Încet, încet, prinzi 
maimuța. 

— Tu ce părere ai? 

— Eu? Aş fi al naibii de surprins dacă nu ar fi implicat 
într-un fel sau altul. Apropo, nu mă cita în legătură cu asta. 

— Sigur că nu. 

— Care-i abordarea ta pentru mâine, Martin? Ai ceva 
nou? 

— O să avem toată treaba de rutină de la conferinţa de 
presă şi aşa mai departe, dar eu pregătesc şi un articol 
despre Byron Swift şi trecutul său întunecat. Fie că ăsta era 
numele lui adevărat sau nu. 

— Serios? spune Walker. Ziua asta devine din ce în ce 
mai bună. Ce ai despre asta? 

— Sincer să fiu, Herb, cea mai mare parte vine de la tine. 
Ce mi-ai spus zilele trecute. Faptul că nu are un istoric la 
biserică, presupunerea că ar fi putut să fie un fost militar, 
inscripţia de pe mormântul lui, sugestia că adevăratul 


e 167 œ» 


Byron Swift a murit în Cambodgia de o supradoză. E în 
regulă dacă ies cu astea? 

Walker trage un fum lung din ţigara sa în timp ce se 
gândeşte. 

— Sigur. Doar să te asiguri că nu mă implici pe mine în 
asta. Aruncă una sau două piste false dacă poţi. Citează o 
sursă de la ASIO - asta ar băga vulpea în coteţul găinilor. 

— Poate. Ce zici despre o sugestie că era protejat de 
cineva, că încercările poliţiei de a-l investiga chiar înainte 
de crime au fost împiedicate? 

— Excelent. Direct la ţintă. Asta este ceea ce nenorocitul 
ăla fără coloană vertebrală, Defoe, ar fi trebuit să scrie din 
prima. Agită spiritele. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, nu 
mă implica în asta, Martin. Nimic care să poată să ducă la 
mine, bine? 

— Absolut. Dar este un lucru care mă intrigă, ceva cu 
care s-ar putea să mă poţi ajuta. 

— Ce anume? 

— Ziua dinaintea crimelor. Am vorbit cu oameni care mi- 
au spus că Swift se purtase normal în dimineaţa aceea, la 
biserică, ieşise şi vorbise cu oamenii de parcă nimic nu s-ar 
fi întâmplat. Apoi a intrat înapoi pentru vreo zece minute şi 
a ieşit un alt om, care împuşca oameni. Nu are niciun sens. 

— Mie-mi spui. Cretin nenorocit. Nimic din ce s-a 
întâmplat în dimineaţa aia nu are sens. 

— Da, dar ce s-a întâmplat cu el în acele zece minute? 
Din câte îmi dau seama a fost singur în biserică. 

— Şi? Ce urmăreşti cu asta? 

— Presupun că a sunat pe cineva şi asta a declanşat 
împuşcăturile. A fost urmărită această pistă în cadrul 
investigaţiei? 

— M-aş mira să nu fi fost. Într-un fel a fost un caz clar ca 
lumina zilei - a împuşcat cinci oameni, în plină zi, de faţă cu 
o mulţime de martori, şi apoi Robbie l-a împuşcat pe el -, 
aşa că nu era prea mult de investigat. Pe de altă parte, cu 
toţii doream să ştim de ce a făcut asta. Şi exista un interes 
public uriaş, plus o presiune uriaşă din partea politicienilor 
care doreau să fie siguri că-şi acoperă fundurile. lţi spun ce 


e 168 œ» 


o să fac, o să văd dacă pot să aflu ceva. Montifore are toate 
dosarele cu el. 

— De ce? Crede că există vreo legătură cu cadavrele de 
la iaz? 

— Da. Toţi credem asta. Sau bănuim asta. Sau, în cel mai 
rău caz, am fi idioţi să neglijăm această posibilitate. Fetele 
alea au dispărut cu doar câteva zile înainte de crime şi au 
apărut moarte într-un iaz, la doar câţiva kilometri de 
Riversend. Poate fi o coincidenţă, dar ar trebui să fii nebun 
să nu investighezi o posibilă legătură. 

— Deci este sigur că sunt turistele germane? 

— Mda. Nu prea mai există dubii. Din trupuri n-a mai 
rămas mare lucru în afară de schelete, dar am găsit bucăţi 
de îmbrăcăminte şi câteva dintre lucrurile lor. Trebuie să 
trecem prin procedura de identificare formală, amprente 
dentare şi ADN şi toate rahaturile astea şi să facem ceea ce 
se cuvine pentru rudele lor, dar toată lumea ştie că sunt 
ele. 

— Cum au murit? 

— Împuşcate în cap. Dragăm lacul să găsim gloanţe. 
Dacă le putem lega de armele lui Swift sau ale lui Snouch, 
atunci jocul s-a încheiat. 

— Aşa e. Dar în afară de sincronizare - săptămâna aia în 
care Swift a luat-o razna - şi de localizare - în apropiere de 
Riversend -, nu există nimic semnificativ sau convingător 
care să-l lege pe Swift de asasinarea celor două turiste? 

— Ei bine, nimic concludent, asta este sigur. Dar există 
unele informaţii noi. 

— Poţi să-mi spui şi mie? 

— Lasă-mă să mă gândesc un pic. Walker trage din 
ţigară, o examinează, apoi mai trage încă un fum lung şi o 
scutură afară, pe uşă, şi aruncă chiştocul pe pavaj. Scoate 
prin fereastră un ultim fuior de fum şi apoi o închide. 

— Bine. Poţi să scrii. Dar trebuie să pretinzi că ai 
descoperit asta singur. Nu poţi cita surse din poliţie sau alte 
rahaturi de felul ăsta. Este un bătrân care locuieşte pe 
acolo şi care spune că Swift obişnuia să iasă să vâneze prin 
ţinutul arbuştilor, iepuri şi altele asemenea, în apropierea 


e 169 œ» 


locului în care au fost găsite cadavrele. Numele lui este 
William Harris. Oamenii îi spun Codger. 

— Şi asta este informaţie nouă? 

— Da. 

— Cum de nu a fost descoperită după crimele de la 
biserică? 

— Bună întrebare. După cum ţi-am spus, existau oameni 
care îl protejau pe Swift cât era în viaţă - şi care doreau să-l 
protejeze şi după moarte. Oricum, trebuie să plec. Unde pot 
să te las? 

— La librărie. Oaza. O ştii? 

— Da. Ce-i acolo? 

— Cafea bună. 

— Corect. Şi vine la pachet cu mămica aceea singură? Nu 
m-ar deranja nici pe mine. 

Martin nu răspunde şi, câteva momente mai târziu, Herb 
îl lasă chiar în faţa magazinului. 

— Să-ţi fie de bine, Martin. O să văd ce-i cu telefoanele 
alea. Şi aminteşte-ţi să nu mă implici în chestia asta. Sună- 
mă dacă ai nevoie de ceva. 

— Absolut. Şi, Herb, mulţumesc pentru ajutor. Apreciez 
cu adevărat. 

— Pentru puţin, amice. Agită spiritele puternic. 

Martin sare afară din maşina de teren şi îl priveşte pe 
Walker cum se îndreaptă spre autostradă şi spre Bellington. 
Se întoarce şi urcă pe trotuarul din faţa librăriei, în timp ce 
se întreabă cum de informaţia despre Codger Harris nu a 
ajuns decât acum la ofiţerii care investighează şi cum de 
Robbie Haus-jones a ţinut-o ascunsă. Făcea şi el parte din 
conspirația pe care o acuza Walker, ca să-l protejeze pe 
Byron Swift şi să-i acopere urmele? 

Martin se întreabă despre D'Arcy Defoe. Cei doi fuseseră 
rivali încă de pe vremea când se alăturaseră împreună 
ziarului Herald ca tineri jurnalişti. Erau ca apa şi uleiul: 
D'Arcy în costumele lui croite pe comandă, Martin în jeans; 
D'Arcy delectându-se cu mâncăruri fine şi cu cele mai bune 
vinuri, pe cheltuiala lui, şi Martin trăind cu mâncare fast- 
food; D'Arcy cultiva pătura de sus a oraşului şi făcea 


e 170 œ» 


favoruri conducerii, Martin încerca din răsputeri să-i ignore. 
Relaţia lor fusese competitivă, se respectau reciproc şi era 
prietenească la nivel superficial şi rămăseseră aşa, chiar şi 
atunci când colegii din generaţia lor intraseră pe banca de 
rezervă a editorialelor sau fuseseră ademeniţi de banii sau 
de orele de program conveniente pentru cei cu familii ale 
departamentului de relaţii cu publicul. Urcaseră în ierarhie 
împreună: maestrul cuvintelor Defoe şi vânătorul de ştiri 
Scarsden. Existase o seară, la un pahar, la Londra, când 
Defoe declarase că există două tipuri de reporteri: 
corespondenţii de prima linie şi cei de castel. Nu fusese 
nevoie să explice în care din aceste roluri se vedea el. 

Dar Defoe fusese întotdeauna un reporter bun. Martin nu 
poate să creadă că ar fi îngropat de bunăvoie acuzaţia lui 
Walker că nişte oameni puternici îl protejau pe Swift. Era 
mult mai probabil că nu publicase această informaţie şi 
căutase o confirmare prin contactele lui la nivel înalt din 
parlamentul statal. Asta era o altă diferenţă între ei: D'Arcy 
este adeptul jocului pe termen lung, adunând faptele, 
pistele şi contactele, doar pentru a le pune cap la cap, 
săptămâni sau luni mai târziu, într-o mare dezvăluire. 
Martin este mai degrabă ca un taur la porţi, nerăbdător să 
publice şi să treacă la următoarea poveste. Poate că Defoe 
nu reuşise niciodată să confirme acuzaţiile? Sau poate că o 
va face acum, că povestea devenise din nou de actualitate. 
Poate că foloseşte deja cartea de credit a ziarului în cele 
mai bune restaurante din Sydney, adunând informaţii, 
pregătind o lovitură care să umbrească profilul aniversar al 
Riversendului, realizat de Martin. Martin îl consideră perfect 
capabil de aşa ceva. 

Librăria este deschisă, dar goală. Martin merge în lungul 
culoarului şi împinge uşa batantă. Bagă capul înăuntru. 

— Salut! strigă el. 

— Aici. 

Este vocea lui Mandy. O găseşte în baia de lângă 
bucătărie, în timp ce îl îmbăiază pe copil. 

— Salut, spune ea. 

— Salut. 


e 17l œ 


— E în regulă dacă lucrez iar din biroul tău? Poliţia a ţinut 
o conferinţă de presă şi trebuie să trimit articolul. 

Ea respiră înainte să răspundă. 

— Sigur, dacă trebuie. 

Permisiunea este acordată, dar vocea ei este reticentă. 

— Mulţumesc, Mandy. Ne auzim mai târziu, bine? 

— Poate nu. Nu astă seară, Martin. 

Îngenunchează lângă cada de baie, cu spatele spre el, 
susţinând copilul. 

— Eşti în regulă? 

— Sigur. De ce n-aş fi? Dar am avut o zi lungă. Sunt 
ameţită. 

— Pot să fac ceva pentru tine? 

— Să spui adevărul. 

— Asta ce înseamnă? 

— Byron. Nu le-a omorât pe fetele alea. 

— Nu poţi să fii sigură de asta. 

— Nu poţi să fii sigur că el a făcut-o. 

Martin nu ştie ce să spună. Aude ceva tăios în vocea ei, o 
notă de furie controlată. 

— Poate că ar trebui să lucrez de la motel. 

— Da, poate că artrebui. 


e 172 œ» 


DOISPREZECE, O POVESTE ALEGORICĂ 


Martin Scarsden se simte cu certitudine neliniştit în timp 
ce coboară pe Hay Road, în liniştea dimineţii de duminică. 
Se îndreaptă spre magazinul general, trece pe lângă 
soldatul care stă de pază în faţa hotelului Commercial. Nu 
simte nimic din exuberanţa şi încrederea în sine din 
dimineaţa trecută, când tot ce se întâmplase părea atât de 
evident şi perspectiva lui atât de clară. Nu mai merge pe 
mijlocul străzii; în schimb se ascunde la umbra copertinelor, 
bântuit de îndoieli. Două turiste sunt moarte, moarte de un 
an întreg, găsite de Harley Snouch în iazul de la ferma lui. 
Preotul oraşului, Byron Swift, şi cele cinci victime ale sale 
sunt de asemenea moarte, moarte şi îngropate, cu 
douăsprezece luni în urmă. Dar restul este vag. Nimeni nu 
poate să spună cu precizie de ce Swift i-a împuşcat pe 
Craig Landers şi pe prietenii lui din Clubul pescarilor din 
Bellington, nimeni nu ştie cine a omorât turistele germane 
sau de ce şi nimeni nu ştie dacă există vreo legătură între 
cele două crime. Opt oameni împuşcaţi şi niciun răspuns. 
Sau, dacă există răspunsuri, el nu ştie care sunt acestea, în 
ciuda dezvăluirilor de pe prima pagină. Poate că în loc să 
încerce să-şi dea seama de unul singur, ar trebui să se 
concentreze asupra celor care ştiu mai multe decât el. 

Este conştient că avusese noroc cu Robbie Haus-jones şi 
cu Herb Walker; amândoi îi încredinţaseră informaţii pe 
care nu ar fi trebuit să le împărtăşească ziariştilor. Martin 
se gândeşte la asta. În cazul lui Robbie, între ei se formase 
o legătură, mai întâi pentru că Martin salvase viaţa lui Jamie 
Landers şi apoi pentru că supravieţuiseră împreună 
incendiului, la Springfields. Dar poate şi prin altceva. 
Robbie fusese prieten cu Byron Swift şi poate că încă nu se 
împăcase cu ideea că-l împuşcase pe treptele bisericii, în 
timp ce încă încerca să înţeleagă în mintea lui pentru ce 


e 173 + 


prietenul lui se transformase într-un criminal. Şi, cu numai 
câteva săptămâni în urmă, Herb Walker îi împărtăşise 
informaţia că Swift fusese un impostor. Walker spusese că 
asta îl zdruncinase pe agent. 

In cine are încredere Robbie? De la cine îşi obţine alinare 
şi susţinere? Nu de la Walker, atâta lucru este clar. Cum 
suportă el, singur în acest oraş, povara aceasta grea? După 
câte ştie Martin, nu are niciun partener, nu are familie, nu 
are prieteni apropiaţi. Un adevărat singuratic. Poate că 
Robbie recunoaşte în Martin un spirit-pereche. Sau poate că 
speră ca Martin să descopere motivațiile lui Swift şi să-i afle 
adevărata identitate. Martin se întreabă cum va reacţiona 
agentul la ziarul din această dimineaţă şi la articolul lui 
despre preotul fără trecut. 

Martin ajunge la magazinul general, dar acesta nu este 
deschis încă, în ciuda faptului că este trecut bine de ora 
nouă. Martin verifică orarul de funcţionare: de la 8 a.m. De 
luni până sâmbătă, şi de la 9.30 a.m. duminica. Nu e rău. 
Se aşază pe bancă, la umbră şi aşteaptă. 

Motivația lui Herb Walker pare mai uşor de ghicit. Cu un 
an în urmă era stăpân peste feuda lui, un peşte mare într- 
un iaz mic. Apoi peştii dintr-un lac mai mare au intervenit în 
investigaţiile lui referitoare la acuzaţiile de abuz de copii la 
adresa lui Byron Swift. Şi după masacrul de la St James 
fusese obligat să joace un rol secundar în investigaţie. Aşa 
că vorbise cu D'Arcy Defoe, ca să se asigure că acuzaţiile 
de pedofilie vor fi dezvăluite publicului. Bravo lui. Şi nici nu 
se oprise aici; începuse să sape în trecutul lui Swift şi 
descoperise, în cele din urmă, că preotul nu era adevăratul 
Byron Swift, doar pentru a se lovi cu capul de zid când 
sugerase ca preotul să fie exhumat. Şi acum se întâmplă 
ceva similar. Walker nu prea poate să se plângă în legătură 
cu detectivii criminalişti de la Sydney; până la urmă el nu 
este decât un poliţist de provincie. Dar prezenţa agentului 
ASIO, Jack Goffing, îl face să se simtă lăsat pe dinafară, mai 
ales dacă Goffing nu-i spune lui Walker pentru ce se află 
aici, adulmecând prin ograda lui. Walker este protector faţă 
de fieful lui. Asta explică de ce vrea să discute cu Martin. 


e 174 + 


Ceea ce-l aduce pe Martin la Jack Goffing. Ce caută ASIO 
aici? Walker nu ştie. Conform poliţistului din Bellington, 
Goffing nu participă activ la investigații, doar 
supraveghează poliţia. Martin se întreabă ce pun la cale 
Goffing şi Montifore, dacă stau împreună seara şi îşi pun 
cap la cap informaţiile şi strategiile de război sau dacă 
Montifore este la fel de revoltat ca Walker. Poate că 
Montifore ar fi dispus să vorbească, dacă nu despre 
investigaţie, atunci măcar despre ASIO. Sau e posibil ca 
poliţiştii chiar să fi solicitat ajutorul ASIO? Pare destul de 
improbabil; n-ar fi prea multe lucruri pe care spionii să le 
poată oferi unei investigaţii criminaliste, cel puţin nu 
aceasta. In orice caz, Goffing a ajuns la Riversend în urmă 
cu două zile, în aceeaşi zi în care au venit cu elicopterul 
poliţiştii criminalişti. Cel mai probabil că zburase împreună 
cu ei; Martin îşi aminteşte noroiul de pe pantofii bărbatului 
şi funinginea de pe cămaşa lui, atunci când îl întâlnise 
pentru prima dată în parcarea de la Câinele Negru, ceea ce 
sugera că fusese la Springfields cu Montifore, Lucic, Walker 
şi investigatorii medico-legali. 

Dar de ce? Fetele ucise fuseseră nişte studente germane 
din clasa de mijloc, de nouăsprezece şi douăzeci de ani, 
care călătoreau în Australia cu rucsacuri în spate, 
asemenea multor altor tineri străini. Veniseră pe râul 
Murray să caute o slujbă sezonieră la cules de fructe. Nu 
exista absolut nimic în trecutul lor sau în moartea lor care 
să sugereze o ameninţare posibilă la adresa securităţii 
Australiei. In afară de asta, dacă Goffing zburase cu echipa 
lui Montifore, identitatea victimelor nu fusese descoperită 
până la momentul respectiv. Concluzia era inevitabilă: 
Goffing se află la Riversend pentru cazul în care cadavrele 
de la iaz sunt legate în vreun fel de dezlănţuirea lui Byron 
Swift de la St James. Dar cum? În ce fel erau conectate 
crimele de la biserică şi cadavrele din iaz? Omorâse oare 
Swift turistele şi apoi dezlănţuise violenţa de la biserică? ŞI 
ce legătură are masacrul de la St James cu securitatea 
naţională? Un gând tulburător: se află oare Goffing aici 
pentru a descoperi informaţii în legătură cu preotul şi seria 


e 175 œ 


lui de crime sau pentru a le acoperi? Oare asta crede 
Walker? 

Şirul gândurilor lui Martin este întrerupt de sosirea lui 
Fran Landers. Ea parchează breakul roşu cu uşurinţa dată 
de experienţă, mergând rapid cu spatele către curbă şi 
oprindu-se la doar câţiva centimetri de margine. lese din 
maşină, se încruntă spre Martin şi apoi merge către spatele 
maşinii pentru a scoate laptele, ziarele şi pâinea pe care le- 
a luat de la Bellington. 

Martin se ridică în picioare. 

— Bună dimineaţa, Fran. Pot să te ajut cu ceva? 

— Nu, mulţumesc. Ai făcut destule. 

— Cum aşa? 

— Nu vând ziare doar. Le mai şi citesc. 

Articolul lui despre preotul misterios. Rahat. Martin 
coboară de pe bordură pentru a fi la aceeaşi înălţime cu ea. 

— Îmi pare rău, Fran, dar cu asta mă ocup. Treaba mea 
este să informez oamenii despre ce se întâmplă. Dar dacă 
tu crezi că este greşit ceva din articol, te rog, spune-mi. 
Asta este tot ce vreau să fac: să spun oamenilor ce s-a 
întâmplat. 

Chiar şi pentru urechile lui asta sună ingrat şi nesincer. 
Ea îl priveşte cu animozitate. 

— Chiar şi dacă asta răneşte şi loveşte în cei care au fost 
deja suficient de răniţi şi de loviți? 

— Uite, Fran, ştii că nu este chiar aşa. Am descoperit 
indicii că Byron Swift era un impostor, un fost militar care 
doar pretindea că este Swift. Te-am întrebat despre asta, îţi 
aminteşti? Sunt convins că înţelegi că nu puteam să păstrez 
tăcerea despre asta. Este o poveste uriaşă - oamenii au 
dreptul ştie. 

— Dacă este aşa o poveste uriaşă, pentru ce a trebuit să 
scrii despre faptul că avusese o aventură? 

— Pentru că informează cititorii despre cum era el cu 
adevărat. Sigur, am scris că se încurcase cu o femeie 
măritată, dar nu am pomenit nimic altceva. Şi era undeva 
în textul articolului, redactorii voiau asta în titlu. Aş fi putut 
să dau numele tău, dar nu am făcut-o. 


e 176 œ» 


Fran se uită spre el cu dezgust. 

— Ei bine, mulţumesc pentru nimic. Şi tot ai repetat toate 
rahaturile alea cum că ar fi fost un pedofil. Ce porcării! 

— Aşa să fie? Astea toate se ştiau deja. Sunt sigur că îţi 
aminteşti că ziarul meu a făcut mare caz de asta în urmă cu 
un an. Şi poliţia mi-a spus că nişte băieţi - nişte băieţi de 
aici din Riversend - au confirmat acuzaţiile. 

— Care poliţie? Curcanul ăla gras şi îndopat care era prea 
ocupat să-l persecute pe Byron şi nu s-a deranjat să le 
găsească pe bietele fete? 

— Ce? 

— Sergentul Walker, din Bellington. 

— Da, ştiu despre cine vorbeşti. Dar ce vrei să spui 
despre fete? Nu avea de unde să ştie despre ele acum un 
an. Trupurile lor abia au fost descoperite. Despre ce 
vorbeşti? 

Fran se uită la el pentru o clipă, evident confuză. 

— Nu-ţi citeşti propriile articole? 

— Ce? Este rândul lui Martin să arate confuz. 

Fran se apleacă în spatele maşinii şi scoate un ziar, The 
Sunday Age, pe care i-l dă lui Martin. Nu este nicio eroare, 
titlul acela uriaş strigă pe prima pagină: POLIŢIŞTII AU 
IGNORAT PONTURILE DESPRE CRIMA. Articolul este însoţit 
de o fotografie color cu două fete drăguţe aşezate la o 
masă de cafea, uitându-se spre aparat cu zâmbete largi. 
Cele două turiste germane. Rândul de dedesubt îl loveşte 
direct în boaşe: „de Bethanie Glass, reporter special pentru 
relaţia cu poliţia, şi Martin Scarsden, aflat în Riversend”. 
Rahat. De data asta banda roşie cu „EXCLUSIV” produce 
stupoare, nu mândrie. 

x 


Poliția din New South Wales a ignorat informațiile primite 
la câteva zile de la dispariția celor două turiste germane, 
care spuneau că două femei tinere fuseseră ucise şi 
trupurile lor aruncate într-un iaz de la o fermă din Riverina. 

Informația anonimă a fost primită de organizația Crime 
Stoppers şi transmisă poliţiei locale din oraşul Bellington de 
pe râul Murray, dar o căutare în apa iazului nu a fost 


e 177 œ 


realizată niciodată. 

O sursă apropiată de Crime Stoppers a confirmat că 
informaţia a fost primită la trei zile după ce turistele 
germane Heidi Schmeickle şi Anna Brun fuseseră văzute 
într-un sedan albastru la Swan Hill şi cu două zile înainte ca 
preotul din Riversend, Byron Swift, să se dezlănţuie şi să 
împuşte cinci localnici. 

Ofiţerul de poliţie din Bellington, Herbert Joseph Walker, 
nu a comentat în niciun fel atunci când a fost contactat 
de... 

Şi mai urmează. Mult mai mult. Dar Martin nu se poate 
aduna să citească. Herbert Joseph Walker. Ce rahat! 
Folosirea numelui întreg al poliţistului nu era o scăpare a 
redactorului; Bethanie îl folosise în mod intenţionat, ştiind 
că este forma obişnuită pentru identificarea criminalilor 
aduşi în faţa instanţei. Şi Walker probabil că ştia asta. 

Martin se întoarce spre Fran Landers, care îi urmărise 
reacţia cu interes. 

— Fran, pot să folosesc telefonul tău? Este important. 

Fran scutură din cap afirmativ, simţindu-i poate 
disperarea, scoate cheile din contact şi deschide uşa 
magazinului general. Martin se repede spre tejghea şi ridică 
telefonul. 

— Mulţumesc că ne-ai dat o mână de ajutor, spune Fran 
în timp ce aduce ziarele şi le împrăştie pe zona plată din 
faţa rafturilor cu reviste, dar Martin ignoră sarcasmul. Işi 
scoate agenda, formează numărul de la birou al lui Walker, 
dar este preluat de un robot telefonic. 

— Herb. Sunt Martin Scarsden. Îmi pare rău pentru 
articolul din ziarul de astăzi. Dar îţi jur că nu am ştiut. A fost 
colega mea, Bethanie Glass. Ea a obţinut povestea de la 
sursele ei din Sydney. O să încerc şi pe mobil. Sper să 
vorbim cât mai curând. 

— Rahat. Rahat, rahat, rahat, murmură el pentru sine, în 
timp ce formează numărul telefonului mobil. 

Apelul intră direct în mesageria vocală. Martin este 
obligat să repete mesajul său penibil de dezminţire. 

— Rahat, spune din nou pentru sine, în timp ce închide. 


e 178 œ» 


Se adresează proprietarei magazinului, care se chinuie să 
aducă încă un pachet din maşină. 

— Mulţumesc pentru asta Fran. Trebuie să plec. O să 
vorbim. O să mă revanşez pentru asta. Îţi promit. 

— Da, sigur, spune ea, în timp ce el se repede pe lângă 
ea şi iese pe uşă. 

Doug Thunkleton şi echipa lui de filmare sunt îngropaţi în 
vechile fotolii de la librăria Oaza, beau cafea şi citesc ziare, 
când Martin se repede înăuntru pe uşă. Unul dintre 
cameramani l-a scos pe Liam din ţarc şi îl leagănă pe 
genunchi, în sus şi în jos, făcând nişte feţe teribil de stupide 
şi obţinând triluri de fericire din partea băiatului. 

— lată-l, spune Doug, entuziast. Omul momentului. 

— Salut, Doug, răspunde Martin, plat. De unde ai luat 
ziarele? 

— Din Bellington. Stăm la Riverside Resort and Spa. 
Piscină, bar, wireless. Semnal de mobil. Şi sunt câteva 
restaurante bune prin zonă. Ar trebui să te muţi şi tu acolo. 
Sunt doar patruzeci de minute cu maşina. 

— O să mă gândesc la asta. Mulţumesc pentru pont. 
Mandy e pe aici, proprietara? 

— E în spate. Face prăjituri. Abia i-ai ratat pe politai. 
Tocmai au fost pe aici să-şi ia cafea. 

— La dracu’. N-au spus nimic? Ţin o altă conferinţă de 
presă? 

— Nu, n-au spus prea multe. Totuşi nu erau prea 
impresionați de articolul tău. 

— Îmi închipui. 

— Da, bine, să-i ia dracu’, spune Doug nonşalant, 
emanând prin toţi porii solidaritate cu un alt jurnalist. Nu 
suntem aici să-i ajutăm. E o poveste de prima pagină. Mi-aş 
dori să o fi aflat eu. Oamenii mei sunt foarte în priză. 

— Da. Îmi imaginez. Walker a spus ceva? 

— Polițistul din Bellington? Nu. l-am cerut un interviu, ştii, 
i-am oferit posibilitatea să spună povestea din perspectiva 
lui. Doar s-a uitat la mine, de parcă eram un gunoi. Vechea 
poveste: când copoii vor publicitate, ne servesc ponturi, dar 
când fac rahatu' praf, se fac că nu ne cunosc. 


e 179 œ» 


— Aşa e mereu, spune Martin, în timp ce se întreabă 
dacă ar trebui să o aştepte pe Mandy sau ar trebui să se 
ducă în spate, să o caute. 

— la zi, Martin, spune Doug, ai timp pentru un interviu 
rapid? Povestea ta este în topul ştirilor. Am putea să facem 
asta înainte ca ziua asta să devină prea agitată. 

Ultimul lucru pe care şi-l doreşte Martin este să fie văzut 
la televizor, lăudându-se cu articolul lui Bethanie; nimic nu 
l-ar enerva mai tare pe Walker. 

— Poate mai târziu, Doug. Trebuie să verific câteva 
lucruri mai întâi. Povestea asta s-ar putea să ajungă în alt 
punct până diseară. 

— Serios? spune Doug, cu antenele de ştiri întinse. Mai 
urmează ceva? 

— Intotdeauna mai urmează ceva, spune Martin şi 
regretă tonul de şmecher chiar în clipa în care vorbeşte. 

Ce se întâmplă cu tipii ăştia din televiziune care i se vâră 
pe sub nas? Situaţia este salvată de Mandy care apare din 
camera din spate aducând sendvişuri cu pâine prăjită, în 
pungi de hârtie. Doug Thunkleton plăteşte, se asigură că 
primeşte chitanta de la Mandy, apoi împarte pungile 
echipei sale. Cameramanul îl pune din nou pe Liam în ţarc, 
cu blândeţe. 

— Ar fi mai bine să plecăm, spune Doug. Avem o 
grămadă de treabă. Am şi eu de urmărit câteva piste 
solide. Poate ne vedem mai târziu. 

Echipa de televiziune pleacă şi îi lasă pe Martin şi pe 
Mandy în liniştea magazinului. 

— Dimineaţă agitată, spune Martin. 

— Dimineaţă agitată, spune şi Mandy. Am vândut o 
mulţime de cafea. 

Atitudinea ei este distantă, zâmbetul este absent, dar cel 
puţin furia tăcută din ultimele două zile pare să se fi disipat. 
Poate că a acceptat că el nu prea are de ales şi trebuie să 
scrie despre poveste. 

— Sunt o mulţime de mesaje pentru tine. Colega ta de la 
Sydney, Bethanie, a lăsat cel puţin vreo şase. 

— În dimineaţa asta? 


e 180 œ» 


— leri după-amiază şi seara. Nu te-a găsit? 

— Nu. Probabil că m-a sunat în legătură cu articolul de 
azi. 

— Da, l-am văzut. Reporterul ăla tv slinos mi l-a arătat. ŞI 
poliţaiul gras a lăsat un mesaj pentru tine. Au fost aici 
pentru cafea, cu câteva momente în urmă. Uite. Ea îi dă lui 
Martin o bucată de hârtie împăturită. 

Martin ia hârtia, o deschide, citeşte mesajul: „Să te fut şi 
eu pe tine, prietene”. 

— Nu e de bine? întreabă Mandy. 

— Nu e de bine. 

Îi arată biletul şi îi smulge un mic zâmbet. 

— Nici eu n-aş fi putut să o exprim mai bine, spune ea. 

— Da, mulţumesc pentru asta. 

— Povestea ta din ziar - e complet greşită. 

— Despre Walker? Nu e povestea mea, e doar opera lui 
Bethanie. 

— Nu povestea aia. 

— Articolul meu despre Swift? Ce e greşit în el? Chiar era 
un om fără trecut. Şi acuzaţiile despre abuzul de copii sunt 
publice şi poliţia le-a confirmat. 

— Nu, nu asta. Mandy îl priveşte cu calm, fără ranchiună. 

— Atunci ce? 

— Aproape că l-ai găsit deja vinovat deja pentru uciderea 
fetelor acelora, turistele. 

— Asta este ceea ce crede poliţia. Apare în articol. Ei 
spun că el se ducea uneori să tragă cu arma în ţinutul 
arbuştilor. 

— Da, asta-i adevărat. 

— Ştiai despre asta? 

In librărie se lasă liniştea. Martin poate să audă clipocitul 
aparatului de apă de pe tejghea, mişcarea lentă a 
ventilatorului din tavan. Liam este tăcut. Mandy se uită la 
Martin şi aşteaptă. 

— Mandy, spune-mi. 

— Byron nu le-a omorât pe fetele acelea, Martin. 

— Ai spus asta şi ieri. Cum poţi să fii sigură? 

— Am verificat. În noaptea în care au fost răpite, la Swan 


e 181 œ» 


Hill, el a fost aici, cu mine. Toată noaptea. 

— Dumnezeule. Tu şi Byron Swift? Mintea lui Martin se 
învârte, se  recalibrează, se obişnuieşte cu această 
informaţie  neaşteptată. Eşti sigură? In legătură cu 
momentul, vreau să spun. 

— Da. Am notat. Ţin un jurnal. Îmi pare rău. 

— Îţi pare rău? De ce îţi pare rău? 

— Pentru povestea ta. Este greşită, din nou. 

Are dreptate, desigur. Cu o zi înainte el aproape că-l 
găsise vinovat pe Harley Snouch şi astăzi aproape că l-a 
găsit vinovat pe Byron Swift. Dar îngrijorarea lui imediată 
este pentru ea, nu pentru inexactitatea reportajului său. 
Face câţiva paşi mici pentru a umple golul dintre ei şi îi 
pune mâinile pe umeri, aproape anticipând că ea îl va 
îndepărta. În schimb, ea vine mai aproape şi îl lasă să o 
îmbrăţişeze. Şi, pentru moment, asta este destul. Dar doar 
pentru moment. 

— Ştii că nu putem să păstrăm asta pentru noi, nu-i aşa? 
spune el. 

Ea dă din cap. 

— Vei scrie despre asta? 

— Va trebui să o fac. Dar mai întâi trebuie să spunem 
poliţiei. Ei pleacă de la ipoteza că Byron Swift a fost 
implicat în crimă. 

— Presupun că ai dreptate. Totuşi, nu va trebui să le arăt 
jurnalul, nu-i aşa? 

— Aşa îmi închipui. De ce nu? Sunt acolo lucruri pe care 
nu vrei ca ei să le citească? 

— Da. Sigur. 

— Lucruri ilegale? 

— Nu. Doar private. 

— Sunt opt oameni împuşcaţi. Vor dori să-l vadă. 

Discuţia este întreruptă brusc, doi ziarişti şi un fotograf 
năvălesc în magazin şi cer cafea. Martin îi cere lui Mandy 
permisiunea să folosească telefonul. Ea aprobă din cap şi 
începe să aranjeze cafelele, în timp ce el îşi croieşte drum 
în spate, spre birou. O sună pe Bethanie pe telefonul mobil. 
Ea îi răspunde la al treilea apel. 


e 182 œ» 


— Martin? Tu eşti? 

— Da, eu sunt. 

— Ai văzut articolul? Am încercat să dau de tine ieri, 
toată după-amiaza şi seara. N-ai primit niciunul dintre 
mesajele mele? 

— Nu, n-am primit. Greşeala mea. Dar aş vrea să fi ştiut 
înainte. 

Înainte ca Bethanie să vorbească, este o pauză. 

— Martin, îmi pare rău... dacă el era una dintre sursele 
tale, vreau să spun. Dar Max a luat decizia. A spus că nu 
mai putem aştepta. 

— Am înţeles. Ar fi trebuit să-mi verific mesajele. 

— Stai încă la Câinele Negru? 

— Da. Probabil că eram pe afară, la plimbare. 

— Corect. Ai primit o ofertă mai bună, nu? Şi Bethanie 
începe să râdă. Mai spune-mi o dată, cine e tipa aia drăguță 
din Melbourne? 

— Da, aş vrea eu. Ascultă, avem câteva probleme. 
Tocmai am aflat nişte informaţii noi care par să excludă 
implicarea lui Byron Swift în uciderea turistelor. Sau, cel 
puţin, îl absolvă de implicarea în răpirea lor. 

— Rahat. Asta vine de la poliţie? Incă mai vorbesc cu 
tine? 

— Nu. Nu e de la poliţie. Va trebui să le spun, totuşi. 

— Atunci care e problema? 

— Doar mica problemă că articolul meu din dimineaţa 
asta aproape că îl consideră pe Swift vinovat pentru 
uciderea celor două turiste. 

— Şi de ce e asta o problemă? Tipul e mort - nu ne va da 
în judecată. În plus a trimis cinci oameni prea devreme în 
mormânt. Du-te să le spui poliţiştilor şi avem titlul pentru 
mâine. Bethanie adoptă o voce de crainic de ştiri, în bătaie 
de joc: Ziarul Herald conduce din nou investigația în cadrul 
uciderii celor două turiste germane din Riverina, furnizând 
poliţiei noi dovezi esenţiale, spune ea înainte de a reveni la 
vocea normală. Doar nu le spune până ceva mai târziu, în 
cursul zilei, bine? Sunt supăraţi pe noi. Nu vrem să le-o 
servească pe tavă competiţiei. 


e 183 + 


Martin nu se poate abţine să nu râdă. 

— Da, bine gândit. Doar că urăsc să scriu ceva care se 
dovedeşte incorect, atâta tot. Şi Max la fel. Ştii doar cât 
este de maniac. 

— Ei bine, în privinţa asta am veşti bune şi veşti rele. 

— Sună cam înspăimântător. Despre ce-i vorba? 

— Treaba stă aşa: partea bună este că echipa de 
cercetare a săpat în beneficiul nostru. Am vorbit cu cineva 
care l-a cunoscut pe adevăratul Byron Swift în Cambodgia 
şi spune că nu este aceeaşi persoană. Articolul tău despre 
bărbatul fără trecut este cât se poate de corect. Asta este 
unul dintre motivele pentru care încercam să te contactez 
ieri-seară. Nu sunt sigură dacă ai observat, dar am inserat 
câteva pasaje în articolul tău, ca să-l facem să sune mai 
ferm. 

— Mulţumesc pentru asta. Apreciez foarte mult. Care 
sunt veştile rele? 

— Echipa de cercetare nu a găsit nicio înregistrare că 
Harley James Snouch ar fi fost vreodată acuzat sau 
condamnat sau arestat sau cercetat pentru viol, cel puţin în 
ultimii treizeci de ani. Nimic în arhivele tribunalelor, nimic 
în arhivele ziarelor. Nici în New South Wales, nici în Victoria. 
Acum căutăm în Queensland şi South Australia. 

— Dumnezeule, sunt siguri? Are tatuaje de închisoare, 
pentru Dumnezeu. Aproape că l-am acuzat de uciderea 
fetelor când poliţia nu l-a pus sub acuzare, şi l-am descris 
ca pe un presupus violator. Max ştie despre asta? 

— Da. Se urcă pe pereţi. Nu vrei să vorbeşti cu el acum. 

— Dar i-am spus lui Max la vremea respectivă că Snouch 
neagă condamnarea. 

— Serios? Eşti sigur? Max ne-a spus că Snouch a negat 
violul, nu condamnarea. 

— Ce? 

— Sunt sigură. A spus că suntem în siguranţă să mergem 
pe asta, doar să menţionăm „presupus”, până când aflăm 
cu siguranţă că a fost vorba de viol, nu de agresiune 
sexuală sau ceva asemănător. Inainte ca Bethanie să 
vorbească din nou, face o pauză. Se pare că voi doi aţi cam 


e 184 œ» 


încurcat iţele. 

Martin simte un gol în inimă. Se pare că el nu numai că a 
greşit cu privire la fapte, dar cumva l-a făcut şi pe Max 
complice la eroarea lui. 

— La dracu’. Mergi pe burtă, se poate? Snouch a trăit cu 
aceste acuzaţii ani de zile fără să întreprindă vreo acţiune 
legală. Rahat. Şi vezi dacă poţi să-l îmbunezi pe Max pentru 
următoarea tranşă; nu va fi fericit când îl vom absolvi pe 
Byron Swift de povestea cu turistele. 

— Lasă asta în seama mea, Martin. Atâta timp cât Herald 
e în fruntea plutonului, o să fie în regulă. 

— Da, poate. 

— Altceva? 

— Încă un lucru: articolul tău, pontul de la Crime 
Stoppers. Presupun că ai informaţia de la poliţia din 
Sydney? 

— Aşa este. Îşi acoperă fundurile, fără îndoială. Se 
asigură că vina cade pe Walker, nu în cârca lor. 

— Ştii cine sunt? 

— Nu. Informaţia a venit prin serviciul de relaţii publice al 
poliţiei. i 

— Deci un pont autorizat, pe cale ierarhică? Incearcă să-l 
discrediteze pe Walker? 

— Probabil. Dar asta rămâne strict între noi doi, bine? Nu- 
mi pot permite să-i enervez. 

— Sigur că nu. 

— Bine. Şi hai să ne asigurăm că ne ținem la curent unul 
pe altul, de acum încolo. 

— Ai dreptate. O să te caut din nou ceva mai târziu, 
astăzi. Lipsa asta de acoperire la telefonul mobil începe să 
mă calce pe nervi. 

— Mie-mi spui? 

Mai vorbesc o vreme, convenind pe ce numere de telefon 
şi la ce ore să se sune, apoi închid. 

Înapoi în magazin, ziariştii plătesc pentru cafele. Martin 
aşteaptă ca ei să plece, înainte să vorbească. 

— Eşti bine? o întreabă pe Mandy. 

— Da. O să fiu în regulă. Ei mi-au spus că poliţia lucrează 


e 185 - 


astăzi la secţia din Riversend, cheamă oameni pentru 
interviuri. Echipele de televiziune şi fotografii sunt acolo, 
afară. 

— Cu cine vorbesc? A spus cineva ceva? 

— Da. Cu oameni care locuiesc acolo, în ţinutul 
arbuştilor. Verifică dacă au văzut ceva. Ea face o scurtă 
pauză, îşi muşcă buza. Putem să mai aşteptăm puţin până 
să vorbim cu poliţia? Nu vreau să mă duc acolo cât timp 
sunt echipele de televiziune. 

— Sigur, spune Martin şi se simte uşurat - el şi Bethanie 
nu doreau ca ea să fie chestionată decât mai târziu -, iar 
apoi se simte ca naiba pentru că se gândeşte la el, când 
Mandy are necazuri. Dacă vor mai fi pe acolo, o să mă duc 
chiar eu, le spun poliţiştilor să vină aici. Le spun că trebuie 
să ai grijă de Liam. 

Martin se uită la băiat, întins pe spate, pe podea, 
jucându-se cu propriile mâini de parcă ar fi jucării. Are mai 
puţin de un an. Dumnezeule. Mandy şi Byron? 

— Mandy, Fran ştia despre tine şi Byron? 

— Da. 

— Şi tu ştiai despre el şi Fran? 

— Da. 

— lisuse. 

Poate că ar trebui să se gândească dincolo de un articol; 
ar trebui să scrie o carte despre asta. Ce oraş: ori se culcau 
unii cu alţii ori se împuşcau unii pe alţii. Nu e de mirare că 
populaţia este în cădere liberă. Martin îndepărtează aceste 
gânduri, le consideră nedemne. 

— Nu mi-am dat seama că tu şi Byron Swift eraţi atât de, 
ştii tu, intimi. Articolul meu de azi, despre faptul că el nu 
era cine pretindea că este, că era un fost militar, îţi spune 
ceva? 

Ea dă din cap şi nu arată prea fericită când spune: 

— Da, bănuiesc. 

— Ştiai? 

— Nu. Vreau să spun, presupuneam că fusese în armată. 
Avea nişte tatuaje. Dar nu ştiam nimic despre falsa 
identitate. Credeam că Byron Swift era numele lui adevărat. 


e 186 œ» 


Eşti sigur că nu era? 

— Destul de sigur. Am reuşit să obţinem confirmarea că 
adevăratul Byron Swift a murit în Cambodgia. 

— Dumnezeule. Crezi că asta are vreo legătură cu ceea 
ce a făcut? Să împuşte oamenii aceia în faţa bisericii? 

— Nu ştiu. Se poate. 

Rămân amândoi în tăcere, copleşiţi de propriile lor 
gânduri. Martin şi-o imaginează pe Mandy căzută sub vraja 
lui Swift, culcându-se cu el, chiar dacă ştia că el se culca şi 
cu Fran Landers. Oare ce gândeşte Mandy despre Swift 
acum, când ştie că el le înşela pe amândouă, pretinzând că 
este altcineva? Este evident că respectul ei pentru el încă 
dăinuie: ea e dispusă în continuare să-l apere, să arate 
jurnalul ei poliţiei, să-l absolve pe Swift de răpirea celor 
două turiste. Este încă îndrăgostită de el? 

— Ce simţi în legătură cu asta? întreabă Martin. Cu faptul 
că era un impostor? 

Fruntea ei se încreţeşte, buza de jos îi tremură, ochii 
dezvăluie suferinţa. Ea scutură din cap, de parcă nu ar 
crede. 

— Nu prea bine, este tot ce poate să spună. 

Martin îi ia mâna în mâna lui, un gest de simpatie şi 
sprijin. 

— Crede-mă, vreau să-i dau de cap, să aflu de ce i-a 
împuşcat pe oamenii aceia. Aveai dreptate, în prima zi când 
am ajuns la Riversend: ar fi o poveste dată dracului. Vrei să 
mă ajuţi? 

Ea aprobă din cap, cu o expresie foarte serioasă. 

— Da. Dacă pot. 

— Bine. Hai să stăm jos. O să înregistrez. 

— Desigur. Vrei să o faci înainte ca poliţia să înceapă să 
mă chestioneze, nu-i aşa? 

Martin se întreabă dacă motivaţia lui e chiar atât de 
transparentă. 

— Da. 

— O să scrii despre Byron şi mine? Byron şi Fran? Te rog, 
nu face asta. Dacă nu de dragul meu, măcar pentru Liam. 

Martin priveşte din nou spre copil. 


e 187 œ» 


— Mandy, Byron Swift este tatăl băiatului? 

Ea ridică privirea şi o întâlneşte pe a lui, fără ruşine. 

— Da. Dar te rog, Martin, orice ai face, te rog să nu scrii 
asta. Nu poţi să scrii despre asta. Liam nu merită să fie 
stigmatizat pentru păcatele tatălui său. Promite-mi asta şi 
te voi ajuta. Expresia de pe faţa ei este atât de sinceră, 
cuvintele ei vin din suflet, încât Martin este de acord. Cum 
ar putea să nu fie? 

Sunt din nou întrerupţi. Un reporter de radio venit după 
cafea. Mandy o serveşte şi apoi afişează pe uşă semnul de 
închis şi încuie. 

— Bine, hai să continuăm cu asta. 

Martin se simte sfâşiat. O parte din el vrea să o 
protejeze, să o apere pe ea şi pe copilul ei; o altă parte din 
el vrea să o interogheze, să scoată de la ea tot ce ştie şi să 
scrie povestea preotului libertin care taie brazde adânci în 
inimile romantice şi singuratice din Riverina. Asta ar ridica o 
poveste deja interesantă până la a fi senzaţională. Nu 
trebuie decât să adaugi sex şi să amesteci. Un Martin mai 
tânăr nu ar fi ezitat nicio clipă, ar fi scris totul: le-ar fi 
identificat pe Mandy şi pe Fran, ar fi dezvăluit că Liam este 
copilul nelegitim al lui Byron Swift, încă ar putea să o facă; 
până când povestea aniversară ar ajunge să fie tipărită, el 
ar putea să fie de mult plecat din Riversend. Îşi poate 
închipui intrarea lui triumfală în biroul de actualități, 
admirat de colegi şi elogiat de conducere. Cariera lui ar 
reveni pe direcţia bună; ar putea chiar să primească premii 
şi măriri de salariu. Dar cu ce preţ? Distrugerea emoţională 
a lui Fran Landers şi Mandalay Blonde. Priveşte la bebeluşul 
care se joacă fericit pe covoraşul lui, cu ochii strălucitori, şi 
ştie că nu o să facă aşa ceva. Corespondentul preferat al lui 
Max Fuller a dispărut. A dispărut definitiv. Sunt lucruri mai 
rele decât să fii prizonier într-un portbagaj de maşină. 

— Ce se întâmplă? îl întreabă Mandy, simţindu-i 
neliniştea. Martin scutură din cap. 

— Nimic. Nu contează. Dar, ascultă, dacă voi relata 
publicului povestea asta, dacă voi face o descriere corectă 
a lui Byron Swift sau oricum îl chema, cum aş putea să nu 


e 188 œ» 


menţionez faptul că el era implicat în două relaţii amoroase 
simultan, cu femei din acelaşi district? Deja am relatat că 
avea o aventură cu o femeie măritată. Va trebui să fac 
referire şi la tine, în acelaşi fel. Nu o să vă menţionez pe 
tine sau pe Fran după nume şi nu-l voi menţiona pe Liam 
deloc - o să creez un fel de diversiune, o să spun că eşti din 
Bellington sau ceva asemănător, dar nu văd nicio altă cale. 
Ce zici? 

Mandy zâmbeşte, o reacţie neaşteptată. 

— E în regulă. Dacă poţi să o faci în felul ăsta, ar trebui 
să incluzi şi asta. Absolut. 

— Serios? Eşti sigură? Mă gândeam că nu vrei să 
menţionez deloc asta. 

— Nu vreau să foloseşti numele noastre, dar sigur că 
trebuie să scrii despre asta. Nu înţelegi? Era un bărbat care 
făcea sex în mod regulat. Cu mine, cu Fran şi cu Dumnezeu 
mai ştie cine. Ţi se pare că ar fi putut fi un pedofil? Ai auzit 
vreodată de cineva care a molestat copii şi care să fie atât 
de obsedat de femei? Care ar putea să menţină relaţii cu 
femei mature? Eu am aproape treizeci de ani, Fran are 
patruzeci. 

Martin îi întoarce zâmbetul, dilema lui este rezolvată. 

— Am priceput ideea. S-ar putea să folosesc ideea asta în 
articolul meu. 

— Da. Ar trebui. 

Se aşază în fotoliile de lângă intrarea magazinului. Martin 
porneşte aplicaţia de înregistrare vocală, aşază telefonul pe 
un teanc de cărţi aflat pe una dintre mese şi îşi ia agenda, 
deşi bănuieşte că Mandy îi dezvăluise deja cele mai 
importante informaţii. Mandy îl ridică pe Liam şi îl aşază în 
poala ei, poate mai degrabă pentru propriul ei confort decât 
pentru al băiatului. 

— Spune-mi despre el, Mandy. Cum era el cu adevărat? 

— De vis. În momentele bune era amuzant, atent, 
carismatic. Pur şi simplu îţi doreai să fii cu el. 

— Carismatic? Asta e ceva. 

Ea mai folosise termenul şi înainte, la fel şi Robbie Haus- 
Jones. 


< 189 œ» 


— Da. Dar într-un mod special. Carisma te face să îţi 
placă de o persoană; Byron te făcea să-ţi placă de tine. Are 
vreun sens ce îţi spun? Ştii, seceta a fost teribilă şi faptul 
că-l aveam pe el în oraş, fie şi numai pentru o zi sau două 
pe săptămână, ne făcea să ne simţim mai bine. El şi Robbie 
se ocupau de centrul pentru tineret. Îmi amintesc că i-a dat 
mamei un motiv de a fi optimistă. Ea spunea că asta era o 
dovadă că mai există oameni buni pe lume. 

Martin se foieşte puţin în scaun. După carismaticul preot 
şi lucrurile bune pe care le făcuse, ce ar mai putea oare 
Mady să vadă la o epavă traumatizată ca el? 

— Spui că era aşa în momentele bune. Vrei să spui că 
mai exista şi o altă faţă a lui? 

— Cred că da. Ca să fiu sinceră, era foarte egocentric. Nu 
vreau să spun că într-un mod egoist. Vreau să spun că 
atunci când era cu tine, ţi se dăruia total. Era ca şi cum ai fi 
fost centrul universului lui. Te făcea să te simţi foarte 
special. Dar când nu eram cu el, cred că nu se gândea la 
mine nici măcar întâmplător. Era marele lui farmec şi 
marea lui slăbiciune. Trăia exclusiv momentul sau aşa mi se 
părea mie. 

— Era vreodată violent? 

— Nu, nu cu mine. 

— Cu cineva? 

— Posibil. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— L-a bătut pe Craig Landers. 

Martin se opreşte din scris. 

— Poftim? De ce? 

— Va trebui să o întrebi pe Fran. 

— Aflase Craig despre ei? L-a înfruntat? 

— Nu ştiu. Întreab-o pe Fran. 

— Aşa că l-a bătut? Pe bărbatul ei? Asta trebuie să-l fi 
umilit şi mai tare pe Craig. 

— Presupun. 

— Nu pare ceva foarte duhovnicesc. 

— Nu. Imi amintesc că Byron se simţea prost din cauza 
asta. După ce a făcut asta, a petrecut o mulţime de timp în 


e 190 œ» 


rugăciuni, se ruga pentru iertare. 

— Asta este interesant. S-a rugat după aceea. Asta 
înseamnă că era religios? Nu se prefăcea? 

— O, nu, era cu adevărat religios. Devotat. Mai mult 
decât devotat - pios. Se oprea, din când în când, închidea 
ochii, îşi pleca fruntea şi spunea câteva cuvinte. Aşa, din 
senin. N-a încercat niciodată să mă convertească. Nu făcea 
prozelitism. Spunea că Dumnezeu mă va găsi atunci când 
va veni momentul; că o viaţă fără credinţă este o viaţă 
trăită doar pe jumătate. Îmi spunea că Dumnezeu este 
alături de el tot timpul, în acţiuni mari sau mici, că asta îl 
făcea să fie ceea ce era, că îi dădea echilibru. Astea erau 
cuvintele lui: îi dădea echilibru. Avea un tatuaj, aici, pe 
piept, un crucifix - chiar pe inimă. 

Martin se încruntă. _ 

— Sună ca Jeckyl şi Hyde. Intr-o clipă este un preot pios, 
căruia îi pasă de turma lui şi are grijă de copiii locului. În 
clipa următoare bea, fumează droguri şi face sex. ŞI 
împuşcă diverse chestii. 

Mandy dă din cap chiar înainte ca el să termine fraza. 

— Nu. Greşeşti. Nu avea personalitate dublă. Era aceeaşi 
persoană calmă, sigură pe ea, fie că se ruga, fie că se 
îmbăta sau făcea sex. Poţi să crezi asta? 

— Să fiu sincer, nu prea. Pare prea frumos ca să fie 
adevărat. 

— Poate că era. 

— Erai îndrăgostită de el? 

— Da. Eram. Ştiam că nu se va căsători cu mine însă, şi 
nici nu mă va recunoaşte public ca parteneră sau ceva de 
genul ăsta. 

Martin se simte neliniştit, declaraţia ei de dragoste 
pentru Swift este atât de sigură, atât de indiscutabilă. 

— Şi asta nu te deranja? Că el nu era îndrăgostit de tine? 

— Nu. Vreau să spun că ştiam că nu mă iubea exclusiv, 
dar cred că avea dragoste pentru mine. 

— Şi pentru Fran Landers şi pentru cine ştie cine 
altcineva. 

— Da. Te deranjează asta, Martin? 


e 191 œ» 


El se agită puţin din cauza asta. 

— Cred că mă deranjează. Ori era un şarlatan absolut, ori 
era cel mai sfânt om care a trăit vreodată. 

Mandy nu-i răspunde, doar îl priveşte direct în ochi. El îi 
susţine privirea. Oare ce vede el acolo? Sfidare? Indoială? 
Atunci face o pauză, încearcă să-şi definească în minte ce 
fel de om trebuie să fi fost Swift, dar îl găseşte lunecos, 
greu de definit. 

— Asta nu ţi s-a părut contradictoriu? Pe de-o parte 
propovăduieşte dragostea pentru toate lucrurile vii, 
toleranța şi iertarea şi, după aia, omoară fiinţe vii, împuşcă 
animale în ţinutul arbuştilor? L-ai provocat pe tema asta? 

Mandy nu spune nimic pentru mai mult de zece secunde, 
doar priveşte intens în ochii lui Martin. El nu clipeşte, îi 
susţine privirea direct. În cele din urmă ea vorbeşte încet, 
vocea ei abia dacă este o şoaptă, de parcă s-ar afla în 
confesional. 

— El spunea că îl făcea să se simtă mai aproape de 
Dumnezeu, de natură, că se ruga cu trupul la fel cum se 
ruga cu mintea şi sufletul. Spunea că era un fel de 
meditaţie, de experienţă religioasă. Spunea că îl face să se 
simtă una cu el însuşi şi una cu universul. 

Mandy îşi lasă fruntea în palme. Martin o priveşte, simte 
un fior pe şira spinării, i se ridică părul pe ceafă. Îşi 
aminteşte povestea pe care i-o spusese Mandy în prima zi, 
când ajunsese la Riversend, când i-a spus că rămăsese 
însărcinată la Melbourne, că Swift îi salvase viaţa. Era o 
invenţie totală. 

— Mandy, el ştia că erai însărcinată? 

— Da. A trecut pe aici, în dimineaţa crimelor, înainte să 
se ducă la biserică. Mi-a spus că urma să plece, imediat 
după slujbă. Că episcopul îi ordonase să plece. Aşa că i-am 
spus, i-am spus că doream să plec cu el. Dar el mi-a spus 
că nu se poate, că nu era posibil. 

— Nu ţi-a spus de ce nu se poate? 

— Nu. Poate că avea legătură cu faptul că nu era Byron 
Swift, dar n-am ştiut acest lucru până astăzi. 

— Şi ai acceptat asta? Că nu puteai să pleci cu el? 


< 192 œ» 


— Nu prea aveam de ales. 

— Şi cum era el? A existat vreun semn cu privire la ceea 
ce era pe cale să facă? 

— Nimic. 

Martin face o pauză, încearcă să asimileze acest val de 
informaţii noi. Le coroborează cu ceea ce-i spusese băiatul, 
Luke: că văzuse maşina lui Swift la librărie. 

— Fran l-a văzut pe Byron la biserică, ceva mai târziu. Ea 
spune că el i-a cerut să îl aştepte la laguna Blackfellas. Ea 
pare să creadă că urmau să plece împreună. 

— Mai degrabă cred că nu voia ca ea să fie martoră la ce 
urma să facă. 

— Poate. Nu crezi că este posibil să o fi luat cu el? 

Trăsăturile ei, atât de nepăsătoare cu o clipă în urmă, 
devin agitate la insinuarea lui Martin, că Swift ar fi preferat- 
o pe Fran. 

— Nu. De ce să o fi luat pe ea şi nu pe mine? Eu purtam 
copilul lui. 

În timp ce Mandy se adună, se lasă liniştea. Martin 
încearcă să-şi imagineze ce trecea prin capul tânărului 
preot în dimineaţa fatală. Herb Walker îl acuzase de 
molestarea copiilor. Aşa că fie se hotărâse să părăsească 
oraşul, fie primise instrucţiuni să facă asta; fugea ori din 
cauza acuzațiilor de molestare, ori de teama faptului că o 
investigaţie ar fi scos la iveală faptul că nu era Byron Swift, 
ci un impostor. Plănuia oare să se mute în altă parte, să 
renunţe la identitatea lui Byron Swift şi să se reinventeze ca 
altcineva? Asta ar explica, cu siguranţă, de ce nu dorea să 
o ia pe Mandy cu el. Dar ce era cu Fran? 

— Mandy, povestea pe care mi-ai turnat-o când am ajuns 
prima dată aici, despre tatăl lui Liam, care era un nenorocit 
violent, ce-a fost cu ea? 

Ea suspină. 

— Nu puteam să-ţi spun adevărul. Trebuie să înţelegi 
asta. Nu te cunoşteam; abia te întâlnisem. Erai doar un alt 
ziarist avid după un reportaj. Ai fi împrăştiat-o prin toate 
fiţuicile alea oribile ale tale. Ai făcut ca totul să pară murdar 
şi urât, când nu era deloc aşa. Eu am rămas aici după 


< 193 + 


crime. Îmi amintesc toţi ziariştii care exagerau orice lucru 
mărunt, scoţându-l din context. Am văzut ce vă motivează 
pe voi. Crezi că aş vrea să testez toate astea pe fiul meu? 

— Atunci de ce mi-ai spus ceva, orice? 

— Pentru că aveam nevoie de ajutorul tău. Voiam ca tu 
să afli cine fusese cu adevărat. Să afli de ce a făcut asta. 

— Să aflu cine fusese cu adevărat? Deci bănuiai că Byron 
Swiff nu era numele lui adevărat? 

— Nu, nu asta. Dar erau tatuajele lui, care indicau că 
fusese în armată. Şi toate contradicţiile din personalitatea 
lui şi felul în care îşi conducea viaţa. Odată ce era mort şi 
eu îl născusem pe Liam, voiam să aflu mai multe despre el. 
Mă gândeam că te pot convinge să afli tu toate astea 
pentru mine. 

— Să mă convingi? Ce spui de manipulare? 

Ea începe să se agite din nou, nefericită că este atacată. 

— Foloseşte ce cuvânt vrei. 

— Şi toată povestea aia despre cum ai rămas însărcinată 
după o aventură de o noapte, la Melbourne, ai inventat 
totul pe loc, pur şi simplu? 

— Sigur că nu. Asta le spusesem oamenilor din oraş, 
după ce am rămas însărcinată. Nu doream ca ei să afle că 
Byron era tatăl lui Liam. 

— De ce nu? 

— Tu de ce crezi? Am avut parte de destule rahaturi când 
eram copil pentru că tatăl meu era un violator; cam de ce 
ar fi avut parte Liam dacă toată lumea ar fi crezut că tatăl 
lui fusese un criminal maniac? 

Violul. Martin poate să citească pasiunea pe faţa ei, îi 
vede dragostea şi convingerea. Dar este pe punctul de a fi 
interogată de poliţie; s-ar putea ca el să nu mai aibă o altă 
şansă, prea curând. Aşa că înghite în sec, insistă. 

— Mandy. Acuzaţia de viol împotriva lui Harley Snouch. 
Nu putem găsi niciun fel de înregistrare a ei. Echipa de 
cercetare a scotocit prin arhive. Se pare că nu a existat 
nicio condamnare. 

Ea pare şocată, cu ochii măriţi de neîncredere, înainte să- 
i revină siguranţa. 


e 194 œ» 


— Asta nu înseamnă că nu este adevărat. 

— Nu. Nu înseamnă. El încearcă să-şi facă vocea să sune 
cât mai compătimitoare posibil. Crezi că este posibil ca 
mama ta să fi inventat asta? 

— La dracu’, nu! De ce ar fi făcut aşa ceva? 

— Nu ştiu. Poate că a avut un motiv bun. Prima dată 
când ne-am întâlnit tu mi-ai turnat o poveste ca să-l 
protejezi pe Liam, despre cum te gândeai la sinucidere, 
cum te-a salvat Byron, ţi-a atins sufletul. 

— Dar totul este adevărat, într-un anume fel - chiar eram 
pierdută înainte să-l întâlnesc pe el. Este ca o poveste 
alegorică. 


e 195 œ» 


TREISPREZECE, HOTELUL 


Martin stă în biroul lui Mandalay Blonde, încearcă să 
scrie, dar nu avansează deloc. Actualizarea pe ziua 
respectivă este scrisă doar pe jumătate, iar articolul său de 
fond despre atitudinea oamenilor din Riversend faţă de 
preotul lor ucigaş se holbează la el de pe ecran. Simte o 
furie care creşte în el, o antipatie profundă faţă de Byron 
Swift. Un criminal, poate şi un pedofil, cu siguranţă un 
exploatator în serie al femeilor vulnerabile. Cine ar fi putut 
să fie mai susceptibil la seducţie decât Mandy Blonde, 
blocată la Riversend ca să aibă grijă de mama ei, pe 
moarte? Îi spusese lui Fran Landers să îl aştepte lângă 
laguna Blackfellas când nu avusese nicio intenţie să o ia cu 
el; îi spusese lui Mandy, de curând însărcinată, că nu poate 
să plece cu el. Şi asta doar la Riversend. De câte alte femei 
mai profitase în Bellington? Pe câte altele le lăsase 
însărcinate şi le abandonase prin alte orăşele de provincie? 
Care era secretul sordid din spatele identităţii lui fabricate: 
fugea de o serie de acuzaţii de paternitate? Totuşi, chiar şi 
acum, femeile, victimele, îl apără. lisus lăcrimează. Ce îşi 
spunea Swift lui însuşi: era suficient de onest să admită că 
profitase de ele sau raţionalizase totul sub pretextul că 
oferise confort şi alinare celor care aveau nevoie de aşa 
ceva? 

Din nou Martin este obligat să se gândească la propriul 
său comportament: se culcase cu Mandy, deşi nu avea mai 
multe intenţii să o ia cu el afară din oraş decât avusese 
Byron Swift vreodată. Şi peste o oră sau două va merge la 
secţia de poliţie şi o va lăsa acolo. Jurnalul ei, relaţiile ei, 
copilul ei. Nu e de mirare că nu se poate concentra; 
urgenţa poveştii de astăzi, cea mai mare poveste din ţară, 
este pe umerii lui, totuşi nu poate să avanseze până când 
nu informează poliţia despre jurnal. Se gândeşte la Mandy, 


e 196 œ» 


atât de frumoasă şi de vulnerabilă, condamnată să fie 
încurcată cu indivizi ca Byron Swift şi Martin Scarsden. În 
cele din urmă se satură să se holbeze la ecranul laptopului 
şi se decide să iasă din casă. 

Afară îl aşteaptă arşiţa. Nu mai vine ca un afront sau ca o 
surpriză, ci ca o constantă aproape acceptată, apăsându-l 
ca povara existenţei, pe care o merită. Merge, prin umbra 
copertinelor magazinelor, către intersecţia în care soldatul 
de bronz stă nepăsător. Doi motociclişti grizonanţi trec 
încet în zgomotul gutural al maşinăriilor lor, fără să bage în 
seamă pe nimeni. O maşină trece în lungul Somerset 
Street, se îndreaptă spre vest, pe lângă soldat, pe lângă 
bancă, se deplasează lent înainte să se oprească, şoferul 
execută o parcare cu spatele, peste drum de secţia de 
poliţie, şi se alătură celorlalţi. Martin vede o grămadă de 
oameni din mass-media, adunaţi la umbra unui copac, 
peste drum de secţia de poliţie. Se gândise să se îndrepte 
şi el într-acolo, să verifice, dar acum se gândeşte să o ia la 
dreapta, spre club, să mănânce ceva. 

Nehotărât în ce parte să o ia, nu se duce nicăieri. În 
schimb îşi scoate inutilul telefon mobil şi face o fotografie a 
soldatului pe soclul său. Se uită la el. Soldatul, în picioare 
pe coloana lui, constituie centrul oraşului Riversend. Privind 
din spate, de la locul din intersecţie în care se află, vede 
hotelul Commercial, cu faţada la fel de proaspătă ca în ziua 
în care s-a închis. Peste Hay Road faţă de cârciumă este 
banca Bendigo şi în diagonală faţă de Commercial se află 
soliditatea de cărămidă roşie a clădirii fostului Consiliu 
local. Soldatul stă cu faţa spre Consiliu. Celălalt colţ este 
ocupat de băcănia lui Jennings, închisă în această duminică- 
dimineaţă. Martin se îndreaptă într-acolo şi priveşte prin 
vitrină. Haine, utilaje, bunuri casnice, mici aparate 
electrice, câteva jucării: orice în afară de alimente şi 
mărfuri perisabile. 

In mintea lui Martin începe să se formeze o idee. Undeva 
în acest articol ar putea să mai rămână loc pentru un pasaj 
descriptiv despre Riversend, care să surprindă declinul 
oraşului. Ar putea să înceapă aici, la intersecţie, cu 


e 197 œ» 


memorialul soldaţilor morţi şi cu hotelul falimentar, apoi să 
continue în jos pe Hay Road, pe lângă vitrina tristă a 
magazinului de lucruri uzate, să ajungă la salonul de vinuri, 
cu interiorul lui în paragină şi fantomele sale prăfuite. 
Martin iese de sub copertina de la băcănie în strălucirea 
soarelui de la miezul zilei. Dumnezeule, e fierbinte. Face 
rapid o fotografie la Jennings’, observând că deasupra 
copertinei, pe faţada de sub acoperişul ascuţit, este scris cu 
litere în relief: „BĂCĂNIA LUI JENNINGS” 1923. Excelent. Îşi 
notează în memorie să revină într-o zi lucrătoare să ia un 
interviu ultimei generaţii a familiei Jennings. 

Priveşte către instituţia bancară comunitară Bendigo, 
aflată pe partea cealaltă a intersecţiei şi este răsplătit de o 
revelaţie similară. Este o clădire solidă, acoperită cu 
ciment, cu arcada de la intrare îmbrăcată în piatră. Clădirea 
poartă culorile roşu şi auriu ale francizei, dar deasupra 
copertinei literele din fier forjat îi dezvăluie originile: 
„BANCA COMERCIALĂ A AUSTRALIEI LTD”. Banca este în 
funcţiune doar pentru că localnicii au format o bancă 
comunitară, sub umbrela Bendigo; banca mare nu mai 
poate face destul profit aici. 

Martin mai prinde câteva imagini; mai multe grăunţe 
pentru moara lui. Traversează Somerset Street înspre 
clădirea Consiliului, care este puţin retrasă de la stradă, pe 
un teren mai mare. De data asta este o plachetă cea care 
spune povestea: „Această clădire a adăpostit Consiliul local 
din Riversend între 1922 şi 1982, când Consiliul local a fost 
alipit Consiliului regional Bellington. Dezvelită pe 12 iunie 
1991 de către Errol Ryding, ultimul primar din Riversend”. 
Un zâmbet sec şi mai multe fotografii. Un afiş de pe uşă 
anunţă destinaţia actuală a clădirii: „GALERIA DE ARTA ŞI 
STUDIOUL DIN RIVERSEND. DESCHIS MARŢI ŞI JOI 
DIMINEAŢA ÎNTRE 9 AM ŞI 1 PM”. Martin îşi imaginează 
pereţii acoperiţi de picturi cu eucalipţi, rafturi cu ceramică 
patinată cu bronz şi lână toarsă manual, toate adunând 
praful. Ca o rămăşiţă a trecutului său municipal, pe 
peretele de lângă uşă se află un avizier comunitar. Martin 
citeşte o notificare a Consiliului care stabileşte restricţii 


e 198 œ» 


draconice la consumul de apă, un fluturaş artizanal cu 
motelul Câinele Negru, o notă pătată de muşte care face 
reclamă serviciilor de îngrijire a copiilor oferite de cineva 
numit Gladys Creek. In partea de jos a reclamei este 
numărul de telefon al lui Gladys, scris repetat pe mici fâşii 
de hârtie tăiate astfel ca să poată fi rupte de potenţialii 
clienţi. Niciunul nu a fost luat. Martin mai face o fotografie. 
Mai sunt vreo două animale pierdute: un collie numit Lassie 
şi un motan numit Domnul Puss, amândoi cu fotografii. 
Proprietarul Domnului Puss oferă o mică recompensă 
pentru aducerea pisicii. Mai există nişte anunţuri pentru 
maşini uzate, pentru un contractor de munci agricole; o 
notă care anunţă că echipa de fotbal, deoarece a ratat 
turneul final, îşi va relua antrenamentele în luna martie, pe 
terenul de sport al şcolii primare. 

Martin revine în mijlocul intersecţiei şi priveşte din nou 
spre soldatul de bronz. li place postura acestuia. Soldatul 
nu pare eroic. Nu priveşte spre vreun orizont îndepărtat, 
către un viitor strălucit. În schimb, are capul plecat, privirea 
în jos, ca şi cum ar fi în doliu după camarazii săi căzuţi. 
Martin se dă înapoi câţiva paşi, mai face câteva fotografii 
ale monumentului cu fosta cârciumă în fundal. 

Tocmai îşi pune telefonul înapoi în buzunar când o 
mişcare îi atrage privirea, pe veranda circulară a hotelului 
Commercial. Priveşte cu atenţie, încearcă să-şi ferească 
ochii de soare. Da. Mişcare. O fulgerare de culoare, cineva 
cu o cămaşă în carouri, galben cu negru, o impresie 
trecătoare că persoana intră de pe verandă în clădire. 
Cineva se găseşte în vechea cârciumă. Martin chicoteşte; 
poate că Snouch s-a mutat acolo, acceptat, în sfârşit, la 
barul din faţă. 

Martin traversează restul intersecţiei şi ajunge la umbra 
de sub verandă. Uşa principală de pe colţ este închisă şi 
zăvorâtă. Deasupra uşii se află semnul obligatoriu: „HOTEL 
COMMERCIAL. AVERY FOSTER. LICENŢĂ HOTELIERĂ NR. 
225631”. Un semn roşu cu inscripţia „ÎNCHIS” este atârnat 
pe geamul uşii; fără îndoială că pe partea cealaltă se 
găseşte inscripţia „DESCHIS”, pe fond verde. Martin merge 


< 199 œ» 


pe lângă bar, se opreşte să-şi lipească faţa de geam, cu 
mâinile puse pe lângă ochi ca un binoclu, pentru a reduce 
strălucirea străzii. Poate să distingă tejgheaua din faţă, cu 
mesele şi scaunele şi scaunele înalte de bar. In spatele 
barului nu se află sticle, dar paharele întoarse sunt încă 
aliniate pe unele rafturi. In afară de sticlele lipsă, locul pare 
că abia s-a închis pentru weekend, gata să fie redeschis 
luni. Martin se întreabă dacă licenţa lui Avery Foster este 
încă valabilă sau dacă a fost vândută vreunui hambar 
suburban care vinde bere. 

Martin îşi dă seama că se distrage singur, că pierde 
vremea, ca să întârzie drumul la secţia de poliţie şi 
inevitabila confruntare cu Herb Walker. Oricum, merge mai 
departe. Există un culoar de serviciu care trece prin spatele 
cârciumii şi se întinde pe toată lungimea terenului, între 
Somerset Street şi Thames Street, acolo unde Herb Walker 
parcase temporar, cu o zi în urmă. Martin merge în lungul 
aleii, spre locul în care gardul se termină cu o pereche de 
porţi de oţel cu cinci bare, închise cu lanţ. Porţile împiedică 
accesul vehiculelor în mica parcare cu pietriş din spatele 
cârciumii, care poate găzdui trei sau patru maşini. Mai 
există şi o terasă joasă, lipsită de balustradă: o platformă 
de livrare, concepută pentru camioanele care trag cu 
spatele. Există o stivă de paleţi de lemn, cu vopseaua 
albastră decolorată şi scorojită. Şi o maşină, cu una din 
roţile din spate dezumflată şi cu cealaltă pe cale să se 
dezumfle. Se întreabă dacă închiderea cârciumii fusese o 
treabă neaşteptată, proprietarul îmbolnăvindu-se şi lăsând 
acolo maşina şi hotelul, în mare parte neatins. 

Martin poate vedea uşile batante care duc spre fosta 
pivniţă şi o scară de lemn care duce în sus, spre camerele 
de la etaj. Se caţără pe porţile aflate la înălţimea taliei, 
mişcându-se cât de repede posibil ca să reducă la minim 
contactul cu metalul încins. Urcă scările de beton pe 
platforma de livrare şi găseşte uşa încuiată. Nu se oboseşte 
să încerce uşile pivniţei; încuietoarea pare destul de 
impresionantă. Coboară de pe platformă, se îndreaptă spre 
scări şi începe să urce, pe lângă un semn care spune: 


e 200 œ» 


„NUMAI PENTRU OASPEŢII HOTELULUI”. Vopseaua verde de 
pe balustradă s-a încreţit şi s-a umflat sub asaltul soarelui şi 
Martin îşi ţine mâinile pe lângă el. Deasupra se află o 
platformă şi o uşă cu partea superioară cu geam. Lângă 
clanţă, în colţul din stânga jos al ferestrei este o spărtură în 
geam. Martin încearcă uşa. Nu este încuiată, se deschide în 
afară. În interior, tălpile lui scârţâie pe sticlă spartă, când se 
opreşte pentru a permite ochilor să se adapteze. Se află 
într-un pasaj scurt care duce la un alt coridor, aflat la vreo 
cinci metri în faţa lui. La prima vedere, pasajul dintre uşă şi 
coridor separă două camere de hotel. Aerul miroase a 
stătut şi mucegai. Martin se îndreaptă spre joncţiunea cu 
celălalt coridor. Holul principal este mărginit de uşile 
camerelor de hotel, lăsate deschise, prin care se strecoară 
lumina soarelui. Spre stânga, coridorul merge doar câţiva 
metri, înainte de a se termina într-o uşă pe care scrie 
„PRIVAT”, cu litere aurii, de modă veche. Uşa prezintă trei 
lacăte cu aspect impresionant: privat, într-adevăr. Martin 
presupune că este apartamentul proprietarului. Se 
îndreaptă într-acolo, încearcă uşa. Este încuiată. 

Înapoi, în cealaltă parte, uşile de pe stânga dau în 
camerele de hotel. La capătul coridorului, unde acesta 
coteşte nouăzeci de grade la dreapta, este o altă uşă 
deschisă, care conduce spre camera cea mai bună din 
hotel, camera de pe colţ. Are un pat dublu, o chiuvetă şi un 
mic birou şi camera are propriile ferestre până la podea 
care dau spre verandă. Cineva a dormit pe salteaua goală a 
patului; la capătul ei sunt îngrămădite pături şi pe măsuţa 
de alături se află o scrumieră plină de mucuri de ţigară. Pe 
podea, alături de o sticlă goală de bourbon, sunt 
împrăştiate reviste pornografice. Martin ridică una: nu 
credea că mai există încă aşa ceva, în această epocă 
digitală. Imaginea nu are nimic subtil. Este brutală, 
mecanică, lipsită de emoție, lumina dură nelăsând loc 
pentru imaginaţie. Se întreabă dacă aparţin persoanei cu 
cămaşa în carouri. 

Când iese din cameră, Martin urmează coridorul, în curba 
sa la dreapta. Acesta se deschide puţin acolo unde o scară 


e 201 œ» 


acoperită cu un covor gros şi cu opritoare de alamă 
coboară în dreapta, spre o platformă, de unde continuă, 
probabil, spre partea din faţă a hotelului. Dincolo de scară, 
un pasaj larg duce către verandă. Pe una din laturile 
pasajului se află un şifonier decorat, iar pe cealaltă latură 
se găseşte o reproducere a unui tablou cu o vânătoare 
englezească de vulpi. Martin continuă pe coridorul 
principal, unde sunt mai multe uşi deschise pe partea 
stângă. In dreapta lui se deschide o uşă care dă spre 
sufrageria oaspeţilor. O canapea veche şi nişte fotolii 
asimetrice sunt aşezate cu faţa spre un televizor cu ecran 
plat. Şi aici a fost cineva. Încă o scrumieră plină până la 
refuz, cutii goale de bere, pahare de cafea murdare. 

Spre fundul hotelului mirosul devine mai rău, nu mai este 
doar mucegaiul. La capătul coridorului sunt băile comune, 
una pentru bărbaţi şi una pentru femei. Martin le evită. 
Ajunge la ultima cameră din hotel, de data asta cu uşa 
închisă. Martin se apropie şi mirosul îl inundă în valuri: 
miros de moarte. | se întoarce stomacul pe dos, din cauza 
mirosului şi din cauza emoţiei pentru ceea ce ar putea să 
găsească în cameră. Îşi ţine respiraţia, deschide uşile şi se 
sprijină. 

Locul duhneşte. Îşi prinde nările între degetul mare şi 
arătător şi intră, aproape cu frică să se uite pe pat. Dar 
acesta este gol. Atunci ce miroase? Merge în jurul patului şi, 
acolo, întins pe podea, este trupul unei pisici, care colcăie 
de muşte şi viermi. Martin vomită. Domnul Puss, 
presupune, închis într-o cameră de hotel, fără cale de 
scăpare. Bietul animal. Martin se retrage cu spatele spre 
uşă, dar apoi se opreşte. Se uită din nou înainte. lată. 
Coada pisicii a fost bătută în podea cu un cui. 

x 

Martin se prăbuşeşte pe o bancă de la secţia de poliţie 
din Riversend şi se întreabă dacă Walker îşi va face timp 
pentru el. Tânăra agentă drăguță din spatele tejghelei a 
notat numele lui Martin şi a intrat în birouri, de unde a ieşit 
cu mesajul că „domnul” este rugat să aştepte, sergentul 
Walker va vorbi cu el când va avea ocazia. Aşa că Martin se 


e 202 œ» 


aşază şi aşteaptă, cu bănuiala că Walker îl va lăsa să fiarbă 
toată după-amiaza. În secţie se află un rastel plin cu 
broşuri: cum să vă păziţi cartierul, autorizaţii de incendiu, 
cum să obţineţi permisul de conducere. 

Patruzeci de minute mai târziu, Jason, veteranul, îşi face 
apariţia din camera din spate şi iese din secţie, adâncit în 
gânduri şi aparent fără să remarce prezenţa lui Martin. Un 
minut sau două mai târziu apare şi Walker. Martin sare în 
picioare. Walker îl priveşte cu dispreţ. 

— Ar fi bine să ai ceva bun, nenorocitule. 

— Herb. Mulţumesc că accepti să vorbeşti cu mine... 

— N-am venit să vorbesc cu tine. Am ieşit să fumez o 
ţigară. Haide. Se îndreaptă spre o uşă care dă spre 
parcarea din spatele secţiei. 

Afară, supraponderalul sergent de poliţie extrage o ţigară 
şi o brichetă de plastic de unică folosinţă, dintr-un pachet 
kaki, o aprinde, trage în plămâni un fum uriaş şi îl suflă 
înapoi afară cu un suspin de satisfacţie. Abia după asta se 
uită la Martin. 

— Aşa-i mai bine, spune el. Nici măcar nu mai poţi să le 
sufli în faţă când îi interoghezi pe nenorociti. 

— Herb, voiam să-ţi spun că nu ştiam despre articol până 
când nu l-am văzut în ziar, azi-dimineaţă. 

Walker ridică mâna, cu palma în faţă, făcându-i semn lui 
Martin să se oprească. 

— Sper din tot sufletul că nu ăsta este motivul pentru 
care ai venit aici. 

— Nu, dar trebuia să-ţi spun asta. 

— Serios? Şi dacă ai fi ştiut, ai fi retras articolul ca să mă 
ajuţi? 

— Nu. Dar te-aş fi avertizat, aş fi scris şi varianta ta a 
poveştii şi m-aş fi asigurat că este scris cât se poate de 
neutru. 

Polițistul mai trage o dată, lung, din ţigară. 

— Deci, ce voiai să-mi spui cu atâta disperare? Repede, 
timpul expiră cu ţigara. Imediat ce o termin mă întorc 
înăuntru. 

— Byron Swift n-ar fi putut să le ucidă pe fetele alea. Cel 


e 203 œ» 


puţin nu ar fi putut să le răpească. 

Walker ridică din sprâncene. 

— Interesant. De unde ştii asta? 

Martin îi spune lui Walker despre însemnarea lui Mandy, 
că fusese cu Byron în noaptea răpirii şi că este dispusă să 
discute cu poliţia, dar ar prefera să nu defileze prin faţa 
presei. 

Walker ascultă concentrat, îşi termină ţigara cu un alt 
fum masiv şi striveşte mucul sub bocancul lui negru. 

— Deci, asta va apărea în ziar mâine? 

— Da. Există vreun motiv pentru care să nu apară? 

— Îmi ceri permisiunea să publici? 

— Nu. 

— Nu. Aşa mă gândeam şi eu. Acum ţi-o tragi cu ea, nu-i 
aşa? 

— Ce legătură are asta cu orice? 

— Nu prea are. Walker afişează un zâmbet şmecheresc. 

— Herb? 

— Da, Martin. 

— Ai aflat ceva? A vorbit la telefon de la St James înainte 
de crime? 

Walker se uită la Martin de parcă ar încerca să se 
hotărască dacă să aibă încredere sau nu. 

— Da. Două convorbiri. A dat un telefon şi a primit unul. 

— Ai numerele? 

— Nu încă. 

— Îmi vei spune când le afli? 

— Poate. Dacă am nevoie de ajutorul tău. Dacă nu am, 
poţi să fluieri la lună. Dar în clipa asta ai primit mai mult 
decât meriţi. Trebuie să intru înapoi. Spune-i domnişoarei 
Mandalay Blonde că ţinem legătura. 

— Înainte să pleci, Herb. Povestea de astăzi, articolul lui 
Bethanie, pontul de la Crime Stoppers despre corpurile din 
iaz... ce s-a întâmplat? 

— Du-te dracului, Scarsden. 


Abia când pleacă de la secţie, Martin îşi aminteşte că nu-i 
spusese lui Walker despre pisica moartă. Intenţionase să-i 


e 204 œ» 


spună, pentru eventualitatea că ar putea să aibă vreo 
importanţă. Un fior îi traversează spinarea, sfidând arşiţa 
apăsătoare. Ceva e în neregulă cu acest oraş, de parcă 
arşiţa l-a stricat, ca laptele acrit la soare. 

O vede pe Carrie, fotografa, peste drum, pălăvrăgind cu 
alţi fotografi şi cameramani. Cameramanul lui Doug 
Thunkleton spune „Salut” când se apropie Martin. 

— S-a întâmplat ceva? întreabă el. Fac vreo conferinţă? 

— Nu că mi-ar spune mie, răspunde Martin. Unde este 
Doug? 

— Umbla după tine. Vrea să mai faci un interviu. 

— Serios? Unde e? 

— Unde crezi că e? La club, împreună cu ceilalţi ziarişti 
pierde-vară ca voi. 

— O să-i transmit dragostea ta. Martin se îndepărtează 
câţiva metri, urmat de Carrie, ca să poată vorbi în 
particular. 

— Am scos tot rahatul care se putea din asta, spune 
fotografa. Dacă nu se întâmplă ceva în curând sau dacă nu 
ai vreo solicitare, am cam rămas fără idei. Crezi că vom 
vedea o arestare? 

— Nu ştiu. Poliţiştii nu-mi mai spun nicio vorbă. Dar 
Bethanie şi cu mine avem încă un subiect bun pentru 
mâine, aşa că o să am nevoie de fotografii. Tu ai aflat ceva 
de la poliţie? 

— Da. Mai mulţi dintre ei s-au adunat grămadă să 
vorbească azi-dimineaţă. Arătau cumva cu degetul, de 
parcă ar fi dezbătut ceva. Maşinile de poliţie sunt în fundal, 
dar fără altceva decât copaci. Ar putea fi oriunde, la scena 
crimei sau oriunde. 

— Unde erau? 

— În faţa clubului. Uite, aruncă o privire. 

Carrie derulează fotografiile pe ecranul din spatele 
camerei, dar, chiar şi la umbră, lumina zilei este prea 
strălucitoare ca să poată distinge prea multe detalii. 

— Arată perfect. Despre ce discutau? 

— Habar n-am. Le-am făcut cu teleobiectivul, n-am putut 
auzi nimic. Probabil despre ce să mănânce la micul dejun. 


e 205 œ» 


Câtă vreme crezi că va mai fi nevoie de mine pe aici? 

— Nu ştiu. Dacă arestează pe cineva vor dori să-l facă să 
defileze prin faţa camerelor, dar cine ştie dacă se va 
întâmpla aşa ceva? De ce? Vrei să te întorci la Melbourne? 

— Nu m-ar deranja. Azi-noapte am dormit în maşină. 

Martin se simte vinovat pentru camera lui de hotel. 

— Rahat. Asta nu-i bine. Ai fi putut să dormi la mine. 

— Mulţumesc, Martin... nu eşti primul care s-a oferit, 
spune ea sardonic. 

— Ascultă, tipii de la Channel Ten stau la ceva loc fiţos 
din Bellington. De ce nu te duci acolo? 

— Eşti sigur? 

— Absolut. Telefoanele mobile funcţionează acolo. Pot să 
te sun oricând dacă apare ceva urgent. 

— S-a făcut. je 


Când ajunge la club, Martin se duce direct la Tommy, la 
Saigon Asian. Pentru că toată săptămâna trecută a explorat 
pe larg derutantul meniu, ştie ce să evite, chiar dacă nu 
ştie exact ce-i place. Astăzi comandă şniţel de pui şi cartofi 
prăjiţi, cu o garnitură de spanac englezesc călit. Tommy, un 
vietnamez australian de a doua generație, cu un accent 
strident, suficient de puternic ca să taie sticla, îi ia banii şi 
spune „Nu-ţi face griji, amice” şi îi dă lui Martin un disc de 
plastic care se va ilumina şi va începe să vibreze când va fi 
gata comanda lui. Martin plăteşte şi îşi croieşte drum către 
club. 

Un mic grup de jurnalişti s-a adunat în jurul unei mese, 
nu departe de bar. Câţiva încearcă să lucreze pe laptopuri, 
înjurând conexiunea wi-fi ipotetică, în timp ce alţii se bat pe 
spate şi discută. 

Doug Thunkleton îl salută, cu vocea lui baritonală plină 
de bunăvoință. 

— Martin Scarsden! Omul zilei! Hai să stai cu noi. 

Martin refuză, cu o fluturare din mână şi un zâmbet. 

— Poate mai târziu. Se îndreaptă spre bar, unde Errol 
este din nou de serviciu. 

— Salut, prietene! Cu ce pot să te servesc? 


e 206 » 


— Salut, Errol. O halbă de bere light. Mulţumesc. 

— Toate bune? 

— Sigur. 

Errol aduce berea tasmaniană în sticla verde, familiară. 
Martin îi dă lui Errol douăzeci de dolari, dar Errol nu se duce 
imediat la casa de marcat. 

— Se întâmplă ceva pe acolo? 

— Unde anume? întreabă Martin. 

— La dugheana poliţiei. Auzisem că fac interviuri. Oameni 
care locuiesc în ţinutul arbuştilor. 

— Da. Tocmai am fost pe acolo. Totul mi se pare de 
rutină, dar nu spun o vorbă nimănui deocamdată. 

— După ei a fost preotul, nu-i aşa? 

— Asta pare să fie principala teorie. Tu ce crezi? 

— Eu? Sunt cel mai în ceaţă. Nu ştiu de ce mă tot 
întrebaţi pe mine. De parcă aş ştii. Şi Errol se duce la casa 
de marcat şi îi aduce restul lui Martin. 

Martin îşi ia berea şi se duce la o masă aflată la distanţă 
de grupul de jurnalişti, dar observă că Doug Thunkleton şi 
ceilalţi îl urmăresc. Ultimul lucru pe care ar vrea să-l facă ar 
fi să furnizeze jurnalelor de ştiri o altă figură vorbitoare, aşa 
că Martin merge mai departe, îşi duce berea şi discul de 
plastic pe terasa care dă spre râu. 

După aerul condiţionat din interiorul clubului, arşiţa este 
sufocantă, aproape de nesuportat, în ciuda umbrei oferite 
de o copertină de plastic translucid. Işi aşază berea pe o 
masă mică şi stă în picioare, cu spatele spre ferestrele de 
sticlă ale clubului, şi îşi scoate ochelarii de soare pentru a 
se apăra de strălucire. În faţa lui poate vedea cotul leneş şi 
lung al albiei râului. Nu, nu leneş, oprit; este complet lipsit 
de apă. Copacii atârnă fără să fie deranjaţi nici de cea mai 
uşoară suflare de vânt, în aer încă persistă mirosul de fum 
rămas de la incendiul de miercuri. Undeva în depărtare 
poate să audă greierii. Incearcă să-şi dea seama de direcţia 
din care aude o tuse sacadată. Nu este singur pe terasă. 
Undeva în spatele unuia dintre stâlpii acoperişului, Codger 
Harris îşi face de lucru cu o băutură. 

— Bună ziua, Codger. Te deranjează dacă stau cu tine? 


e 207 œ» 


— E o ţară liberă, băiete. 

Martin îşi trage un scaun lângă fostul director de bancă. 
Bătrânul îi oferă pachetul lui de tutun, dar Martin refuză. 

— A mai rămas ceva din locul ăla al tău? 

— Ceva. Nu prea multe de la care să începi din nou. 

— Asigurare? 

— Puțin. Pentru garduri şi apă. Casa a scăpat. Cred că 
incendiul şi-a dat seama că nu merită efortul. 

— Şi vitele? 

— Nu ştiu. Unele au scăpat, sunt sigur. Dar ar putea să 
fie o glumă proastă. 

— Ce vrei să spui? 

— Ei bine, şi-aşa nu prea mai era de mâncare pentru ele. 
Ce n-a omorât seceta, a distrus focul. Dacă plouă, după un 
incendiu ca ăsta, totul va fi verde ca în Kent. Cele mai 
grase vaci pe care le-am văzut vreodată. Dacă nu plouă, 
vor muri de foame. Sau va trebui să le împuşc. 

Martin îşi examinează berea. Nu sunt prea multe de spus. 

— Că tot vorbim, nu tu eşti cel care m-a turnat copoilor, 
nu-i aşa? 

— Despre ce vorbeşti? 

— M-au ţinut acolo jumătate din dimineaţă, m-au întrebat 
despre cum venea reverendul Swift să vâneze în ţinutul 
arbuştilor. Voiau să ştie totul despre asta. Au aflat de la 
tine? 

— Nu direct. A apărut într-un articol pe care l-am scris, 
cum că se ducea să vâneze în ţinutul arbuştilor. Dar n-am 
pomenit despre locul tău. Mai sunt şi alţi oameni în oraş 
care ştiau despre asta. Ştiu că cel puţin o persoană i-a spus 
lui Robbie Haus-jones. 

— Polițistul ală tânăr simpatic de aici, din oraş? Mă întreb 
ce mai sifonează acum. 

— Spune tot ce ştie, cred, spune Martin. După crimele de 
la biserică, era destul de irelevant. Swift era mort. Nu prea 
conta ce făcuse înainte de asta. Dar odată ce au fost 
descoperite cadavrele la Springfields, totul a devenit, brusc, 
relevant. 

— Deci, îşi acoperă fundul, atunci? 


e 208 œ» 


— Ce vrei să spui? întreabă Martin. 

— Păi, ştii tu - cinci morţi nevinovaţi, plus preotul. „Ofiţer 
Haus-Jones, a fost vreun semn, a existat vreo cale prin care 
aceste lucruri puteau fi prevăzute şi preîntâmpinate?” „Nu, 
domnule, nimic. El locuia la Bellington.” Dar, pe urmă, când 
corpurile sărmanelor fete au fost scoase din iazul de la casa 
lui Snouch, este timpul să mărturisească. „Informaţii noi, 
domnule. Sper că sunt utile.” Eu aşa aş face în locul lui. 

Martin dă încet din cap. Poate că Codger Harris arată 
decrepit, dar celulele cenuşii lucrează încă rapid. 

— Deci poliţia a vrut să afle despre oricine venea la 
proprietatea ta să vâneze? 

— Da, cam aşa ceva. Nu mă simt prea confortabil să torn 
oamenii, dar, după cum spunea şi poliţia, asta este o crimă, 
nu o amendă pentru viteză. 

— Deci, în afară de preot, cine mai venea la vânătoare în 
ţinutul arbuştilor? 

— N-aş putea spune. Este o zonă uriaşă. Singurii despre 
care ştiu sigur sunt Craig Landers, cei doi Newkirk şi 
prietenii lor. Cred că ei veneau, poate, o dată sau de două 
ori pe an. 

— Clubul pescarilor din Bellington. 

— Aşa îşi spuneau? Da. Dar ei se purtau întotdeauna cum 
trebuie.  Întrebau întotdeauna înainte să intre pe 
proprietate. Obişnuiau să treacă să mă salute când plecau, 
îmi dădeau un iepure sau doi, odată chiar două rate. 

— Nimeni altcineva? 

— Cu siguranţă mai erau şi alţii. Puteai auzi armele când 
trăgeau. Uneori în timpul zilei, alteori noaptea. Dar oricine 
ar fi fost, nu venea să ceară permisiunea. Nişte nenorociţi 
ciudaţi, unii dintre ei, totuşi. 

— Cum aşa? 

— Uneori îmi împuşcau vitele, apoi le măcelăreau. Le 
scoteau măruntaiele, genul ăsta de lucruri. Puteam să-mi 
dau seama după felul în care alegeau să le taie. Ce mai 
risipă! O vacă întreagă pentru un kilogram sau două de 
friptură. 

— Eşti sigur că asta făcea? 


e 209 » 


— Ce altceva ar fi putut să facă? 

— Nu ştiu. Doar de plăcere. Posibil, nu crezi? 

— lisuse, tinere. Ar trebui să fii destul de bolnav să faci 
aşa ceva. 

— Ei bine, trebuie să fii destul de bolnav să omori două 
turiste tinere şi drăguţe şi să le arunci în iaz. 

— Da, bine, asta-i foarte adevărat. Cu cât îl leagă mai 
repede pe nenorocitul ăla de Snouch şi aruncă cheia, cu 
atât mai bine. 

— Eşti convins că el a fost? 

— Da. Probabil că el mi-a omorât şi vacile. Familia lui 
deținuse tot terenul. El încă îşi închipuie că e al lui. Ar fi o 
mizerie inutilă să vină să-mi omoare vacile, când sunt 
destule care cutreieră pe pământul lui. 

Martin scurge ultimele rămăşiţe de bere, care a devenit 
călduţă, în arşiţa de pe terasă. 

— Unde stai, Codger? Nu la vechiul hotel, nu-i aşa? 

— Eu? Nu. Nu m-ar deranja, dar locul este închis. Errol 
Ryding m-a cazat. Băiat bun, Errol. Mâine iau autobuzul 
spre Bellington, să văd dacă pot să-mi cumpăr o rablă şi 
apoi mă duc înapoi acasă. 

— Mi s-a părut că am văzut pe cineva pe veranda 
hotelului, azi-dimineaţă. Mă gândeam că ai fi putut să fii tu. 
Probabil că nu. Trebuie să fi fost proprietarul, să-şi adune 
ceva lucruri. 

— Cred că asta ar fi destul de improbabil, tinere. 

— De ce? 

— E mort. De mâna lui. Tip de oraş. Şi-a băgat toată 
pensia în asta. A aranjat locul, încerca să facă nişte bani cu 
bistroul. Oricum, nevastă-sa nu putea suporta locul şi a 
plecat înapoi în oraş, apoi a lovit seceta şi banii au început 
să sece. Nu prea cunoştea pe nimeni, nu prea avea cu cine 
să vorbească. Pe aici se întâmplă mai des decât crezi. Nu 
ştiu de ce n-am făcut-o şi eu. 


e 210 œ» 


PAISPREZECE, LUNA ÎNSÂNGERATĂ 


Martin ajunge să-şi scrie articolul la club. A încercat la 
librărie, dar e închisă, pe uşă atârnând semnul pe care e 
scris: „PLECAT, REVIN REPEDE”. Presupune că Mandy este 
cu poliţiştii, le povesteşte despre Byron Swift şi despre 
jurnalul ei. Păcat. Ea ar fi putut să lămurească direcţia în 
care se îndreaptă investigația lui. Chiar şi aşa, ea va fi cu 
siguranţă punctul culminant al poveștii, şi el nu prea are ce 
să facă în legătură cu asta. 


O investigaţie a ziarului Sydney Morning Herald a 
deschis noi piste în căutarea criminalilor feroce 
responsabili pentru uciderea brutală a celor două turiste 
germane, Heidi Schmeickle şi Anna Brun, oferind noi 
informaţii esenţiale care au schimbat din nou direcţia 
investigaţiei poliţiei. 

Herald a descoperit dovezi care îl exonerează pe 
suspectul numărul unu, preotul criminal Byron Swift... 


Înainte de a se apuca să-şi scrie articolul, Martin cedase 
la insistenţe şi le oferise un comentariu lui Doug Thunkleton 
şi colegilor lui, dar fără să-şi dezvăluie noua abordare. Din 
fericire au dispărut cu toţii la hotelul lor din Bellington, 
lăsându-l să lucreze liniştit la club. Intr-un final reuşeşte să 
obţină o lărgime de bandă suficientă din recalcitrantul wi-fi 
pentru a trimite fişierele, apoi o sună întâi pe Bethanie, şi 
apoi pe Max, de la telefonul din holul clubului. 

— Da. Bine, Martin. Acum am înţeles. Arată bine. Bună 
treabă. Bethanie are câteva adăugiri de făcut, dar este o 
perspectivă nouă, cu siguranţă. 

— Nu pari să fii entuziasmat. 

— Să fiu sincer, nu prea sunt, răspunde redactorul. 

— Glumeşti, nu? Herald iese cu informaţiile înaintea 


e 211 œ» 


poliţiei. Ce ar putea fi mai bine? 

— Ai dreptate. Îmi pare rău, barosane. Tocmai am înghiţit 
o grămadă de rahat pentru povestea asta. Cei din consiliul 
editorial se cacă pe ei ca totul să fie verificat legal şi faptele 
confirmate. Insistă să fie ţinuţi la curent. 

— Ce? Trei articole de prima pagină la rând şi nu sunt 
fericiţi? Conducem cu povestea asta, Max. Uită-te la ştirile 
tv în seara asta. În cele mai multe apar eu: expertul de la 
Herald. Ce altceva mai vor? 

— Precizie, se pare. 

— Rahat, Max! Ce vrea să însemne asta? 

— Ei bine, într-o perioadă foarte scurtă l-am prezentat pe 
Harley Snouch ca fiind principalul suspect de crimă şi un 
presupus violator. Fără vreo dovadă substanţială pentru 
niciuna din acuzaţii. Apoi aproape că l-am condamnat pe 
reverendul Swift pentru noile crime. Asta a fost în articolele 
din ziarul de azi, dacă-ţi aminteşti. Astăzi, Martin. Şi ştirea 
de mâine va fi că Swift este, probabil, inocent. Să fiu sincer, 
câţiva dintre cei de la etajul de sus se întreabă dacă eşti cu 
adevărat stăpân pe situaţie. 

Martin rămâne tăcut pentru o clipă, surprins de acuzaţie, 
apoi simte cum îl inundă un val de furie defensivă. 

— Tu ce crezi, Max? Crezi şi tu asta? 

— Nu, nu cred. Ai încrederea mea deplină. 

Răspunsul vine imediat şi convingător. Martin expiră şi o 
parte din furie se disipează. Bunul şi bătrânul Max: un 
adevărat ziarist, un adevărat redactor. 

— Mulţumesc, Max. Apreciez asta. Eu relatez lucrurile pe 
măsură ce se întâmplă, cât pot eu de bine. Din cauza asta 
nici poliţiştii nu prea fac declaraţii publice: nici ei nu ştiu 
încotro se îndreaptă toată povestea asta. Inainte de 
această informaţie nouă, pariau cu toţii pe Byron Swift - am 
relatat asta cu acuratețe de sută la sută. Şi ştiu că nu l-au 
scos pe Snouch din calcule chiar de tot. E posibil să reiasă 
că am avut dreptate de la bun început. 

— Păi, vezi ce mai apare. Cât crezi că mai ai nevoie să 
rămâi pe acolo? Deja a trecut o săptămână. 

— Poftim? Oricât de mult este nevoie. E cea mai mare 


e 212 œ» 


ştire din ţară. Şi încă vreau să fac articolul iniţial, articolul 
de fond. Asta pentru weekendul viitor. Aniversarea 
crimelor. Cât despre problemele legate de ştirile curente, 
cine ştie? Investigația poliţiei ar putea să se blocheze sau 
ar putea să ducă la descoperiri fulminante. 

— Asta cam aşa e. Dar, Martin, am scos deja foarte mult 
din povestea asta. Nu trebuie să fie prima pagină în fiecare 
zi. 

— Ce vrea să însemne asta? 

— Înseamnă că nu ai nimic de demonstrat. Nici mie, nici 
altcuiva. Nu trebuie să forţezi nota, nu cu fiecare subiect. 

Martin se gândeşte la asta pentru un moment. 

— Eşti îngrijorat în legătură cu judecata mea? 

— Nu, barosane. Judecata ta este foarte bună. Oricum, 
îmi fac griji pentru tine. Cum rezişti? 

— Excelent, de fapt. M-am simţit cam ca în vremurile 
mele bune. Aveai dreptate; mi-a prins bine să ies din birou 
şi să plec pe teren. 

— Mă bucur să aud asta. Sună dacă ai nevoie să mă 
consulţi în legătură cu orice. Hai să nu le oferim rahaţilor 
ălora din Mahogany Row niciun fel de muniţie. 

— Mulţumesc, Max. Pentru tot. 

Martin cumpără o sticlă de vin de la bar şi nişte mâncare 
la pachet de la Tommy şi se duce cu ele la librărie. 
Magazinul este închis, dar când ocoleşte cvartalul ca să 
iasă în aleea din spate, poate auzi muzică prin uşa din 
spate de la locuinţa lui Mandy. Martin bate la uşă, aude 
bebeluşul cum scoate un gângurit fericit, apoi Mandy 
deschide uşa. 

— Bună, Martin, spune ea, cu un lung suspin. 

Arată schimbată, epuizată şi frumoasă. Şi nu prea 
doritoare să-l vadă. 

— Am venit cu o ofertă de pace, spune el şi ridică sticla 
de vin învelită într-o hârtie maro şi punga albă, de plastic, 
care plesneşte de mâncare. 

— Atunci mai bine ai intra. 

Liam stă în scaunul lui şi mănâncă nişte terci de 
portocale, făcut cu blenderul. Scaunul este izolat în mijlocul 


e 213 + 


bucătăriei şi Martin poate să vadă de ce - pentru fiecare 
lingură pe care Liam reuşeşte să o bage în gură sau prin 
apropiere, trimite în zbor o alta peste marginea scaunului şi 
gângureşte încântat când aceasta pleoscăie pe linoleumul 
de pe podea. Mandy se grăbeşte spre el, scuturând din cap. 

— Mulţumesc că te-ai gândit la asta, Martin. N-aş fi 
suportat să gătesc, după ziua de azi. 

— Deci, n-a mers prea bine? 

— Nu. Se poate spune şi aşa. 

În vocea ei se simte o nuanţă de iritare. 

— Vrei să vorbim despre asta? 

— Vrei să scoţi dopul sticlei? 

Mandy aduce nişte pahare, Martin deschide vinul; el 
soarbe puţin, ea ia o înghiţitură uriaşă. Martin se gândeşte 
să spună ceva inteligent ca să destindă atmosfera, dar 
singurul lucru care-i vine în minte pare jalnic, aşa că ridică 
pur şi simplu paharul. Mandy nu-i întoarce gestul; în schimb 
pune nişte farfurii pe masă. Martin începe să servească 
mâncarea şi aşteaptă ca zăgazul să se rupă. Nu durează 
mult. 

— Cretinii ăia, începe ea. Am oferit informaţiile de 
bunăvoie. Nu eram obligată, îi ajut să-şi facă treaba şi ei 
mă judecă. De parcă aş fi bicicleta de călărit a oraşului sau 
aşa ceva. 

Martin nu spune nimic, încearcă să arboreze un aer 
empatic, în timp ce pune în farfurii versiunea excentrică a 
lui Tommy de bucătărie asiatică. Orezul prăjit pare să 
conţină boabe de porumb, bucăţi de carne şi mici cuburi de 
sfeclă roşie, toate provenind din conserve. 

Mandy îşi goleşte paharul de vin şi continuă. 

— Vreau să spun, tu ştii vreo câteva lucruri, nu-i aşa, 
Martin? Le-am spus ceea ce aveau nevoie să ştie, că Byron 
fusese cu mine, aici, toată noaptea. Ei m-au întrebat cum 
puteam să fiu sigură şi le-am arătat jurnalul. Apoi mi l-au 
confiscat şi au început să râdă când le-am cerut un mandat. 
Pot să facă asta, Martin? 

— Cred că da. Este probă materială într-o anchetă de 
crimă. Ai putea să-l ceri înapoi, dar sunt destul de sigur că 


e 214 œ» 


vor obţine un ordin judecătoresc să-l păstreze. 

— Ei bine, mie mi se pare că este un abuz de putere. 

— Da, probabil că ai dreptate, disimulează Martin. 

— Dar nu asta m-a enervat cu adevărat. M-au enervat 
toate întrebările despre trecutul meu. Ştii tu, cu câţi bărbaţi 
m-am culcat, cât de bine îl cunoşteam pe Craig Landers, 
cum merge afacerea. Cum merge afacerea, pentru numele 
lui Dumnezeu! Cine sunt prietenii mei, cu cine mă văd în 
mod obişnuit, cine are grijă de Liam când nu pot eu. Ce 
înseamnă toate astea? 

— Îşi acoperă fundurile, o asigură Martin. Au distrus 
investigația, au pus toate crimele în cârca lui Swift şi apoi 
apari tu şi le demonstrezi că sunt pe o pistă greşită. Aşa că 
încearcă să se asigure că de data asta nu mai scapă nimic 
din vedere. 

— Şi toate astea vor ajunge la tribunal? 

— Nu văd pentru ce ar ajunge. 

— Şi apoi toate întrebările despre tine. Ce relevanţă au 
astea? Tu nu erai aici acum un an. Ce dracu’ ai tu de-a face 
cu toate astea? 

— Te-au întrebat despre mine? 

— Da. Polițistul grăsan din Bellington şi slăbănogul cu o 
urmă de barbă, ăla sinistru. 

— Goffing. Îl cheamă Goffing. Ce te-a întrebat? 

— Chestii ciudate. De genul dacă eşti de încredere, dacă 
eu cred că mă manipulezi ca să scoţi informaţii de la mine. 

— Şi ce i-ai spus? 

— Că da. l-am spus că m-ai sedus. Că sunt ca lutul în 
mâna ta. 

Martin râde. 

— Serios? l-ai spus asta? 

— Nu. l-am sugerat că este improbabil ca tu să te învârţi 
prin jur ca să scoţi informaţii de la mine, pentru că până 
azi-dimineaţă nici nu ştiai că am vreo informaţie. l-am spus 
că nu eşti decât un alt ratat de vârstă mijlocie, care 
vânează păsărică. Au considerat că e o urmă de adevăr în 
asta. 

Mandy îi oferă un zâmbet pierdut. 


e 215 - 


— Mulţumesc. 

— Oricând. 

Zâmbetul dispare din nou. Păcat, lui îi place când ea 
zâmbeşte. 

Tocmai atunci Liam scapă un vânt zgomotos, uriaş 
pentru dimensiunile lui, cu o calitate lichidă îngrijorătoare. 
Câteva clipe mai târziu mirosul năvăleşte dincolo de masă, 
ca un atac cu arme chimice, şi rămăşiţele mâncării lui 
Tommy îşi pierd orice atracţie. 

— E timpul pentru scutec, declară Mandy cu falsă 
frivolitate şi se duce să-l scoată pe băieţel din scaunul lui. 
Ea îl leagănă astfel încât să nu-i strivească scutecul. Martin, 
îmi doresc să rămân doar cu Liam în seara asta. Eşti în 
regulă dacă te duci la motel? 

— Sigur. 

Ea se apropie, încă ţinându-l pe Liam în braţe şi îl sărută 
pe Martin, cu generozitate, pe gură. In cameră putoarea 
este incredibilă. 

— Şi îţi mulţumesc că ai venit să mă înveseleşti. Şi 
pentru cină. Şi pentru că m-ai ascultat. 

Alungat, Martin traversează magazinul şi iese în liniştea 
serii. Soarele a coborât şi încep să apară stelele. O lună de 
un roşu-sângeriu atârnă pe cerul vestic asemenea unui tăiş 
de coasă. Hay Road este pustiu, dar în faţa magazinului 
general este parcată o maşină şi luminile sunt aprinse. 
Martin se îndreaptă într-acolo, cu speranţa că poate 
cumpăra apă. In schimb, îl găseşte pe Jamie Landers 
ghemuit pe banca din faţa magazinului, ţinând la piept 
ceea ce pare să fie o jumătate de sticlă de tequila. Băiatul 
se holbează la lună. 

— Pot mă aşez şi eu? întreabă Martin. 

Jamie ridică privirea spre el, cu faţa fără expresie - 
agresivitatea de la spitalul din Bellington a dispărut 
complet. 

— Sigur. 

Martin se aşază pe bancă, iar Jamie îi oferă sticla. Martin 
ia o înghiţitură mică. Avea dreptate: tequila. 

— Crezi că înseamnă ceva? Luna asta? 


e 216 - 


Din locul în care sunt aşezaţi, luna se vede în spaţiul 
îngust de cer dintre capătul copertinelor şi silueta 
magazinelor de peste drum. Pare mult mai mare decât ar 
părea pe cerul liber. 

— E din cauza resturilor de fum din ţinutul arbuştilor. O 
fac să pară roşie. 

— Ştiu. Dar chiar şi aşa. 

Stau în linişte timp de câteva momente, înainte ca Jamie 
să vorbească din nou. _ 

— În legătură cu ziua trecută, la spital. Îmi pare rău că 
am fost aşa nesimţit. Din cauza lui Allen, care a murit aşa. 
Eram supărat. 

— E perfect de înţeles. 

— Stupid, nu-i aşa? Inutil. A supravieţuit la St James. L-a 
văzut pe Swift cum i-a împuşcat tatăl şi unchiul. Stătea 
chiar lângă Gerry Torlini când l-a împuşcat Swift. A fost 
împroşcat tot cu sânge, dar a supravieţuit. Şi acum s-a dus, 
uite aşa. Tânărul pocneşte din degete pentru a sublinia 
ideea. Fără niciun sens. Al dracului de fără sens. 

Martin nu spune nimic. 

— Ţi-am citit articolele, spune Jamie. Crezi că tu eşti mai 
aproape să înţelegi? De ce a făcut criza şi a împuşcat pe 
toată lumea? 

— Uneori aşa cred, simt că sunt pe aproape, apoi, în clipa 
următoare, mă întorc de unde am plecat. 

— Da, bine, măcar poliţiştii vorbesc cu tine. Presupun că 
nu au de ales. 

— De ce? 

— Pentru că nu-s destul de deştepţi să-şi dea seama 
singuri. Martin chicoteşte. 

— Te las pe tine să le spui asta. 

— Da. Sigur. 

Urmează o altă pauză, în timp ce ei se uită la lună. 

— Hei, Jamie. Atunci când a murit tatăl tău, în ziua în 
care l-a împuşcat Byron Swift, fuseseşi şi tu cu ei la 
vânătoare în ziua precedentă? 

— Nu. Allen a fost; lui îi plăceau armele şi toate rahaturile 
astea, nu mie. Erau prea plictisitori pentru mine, toţi 


e 217 œ» 


bătrânii ăia. k 

— Totuşi, ai vorbit cu tatăl tău? In dimineața aceea? 

— Da. Te cred şi eu. Era al dracului de turbat. Spunea că 
poliţiştii îi ziseseră că Swift era un pedofil. Spunea că dacă 
pusese mâna pe mine o să-i facă felul. 

— Să-i facă felul? 

— Să-l omoare. 

— Tu ce i-ai spus? 

— Acelaşi lucru pe care ţi l-am spus şi ţie. Nu mă 
atinsese niciodată. N-ar fi îndrăznit. 

In vocea tânărului nu este niciun pic de furie, abia dacă 
este vreo emoție; resemnare, poate. Urmează mai multă 
linişte. Martin se gândeşte că aproape poate să vadă cum 
se mişcă luna, cum se scufundă după linia magazinelor de 
peste drum. Se întoarce din nou spre Jamie, este pe cale 
să-l mai întrebe încă ceva, când observă cămaşa tânărului: 
carouri galben cu negru. 

— Jamie, tu şi Allen vă pierdeaţi vreodată timpul prin 
vechea cârciumă? Mergeaţi acolo sus? 

Pentru prima dată de când s-a aşezat Martin, Jamie 
Landers îşi întoarce faţa de la lună şi îl priveşte în ochi. 

— Ai găsit pisica? 

— Am găsit pisica. 

— La dracu’. Uitasem de asta. Ar fi trebuit să curăţ. 

— Ce-i cu ea? Ce s-a întâmplat? 

— O, a fost Allen. Bolnav la cap. Spart de drogat pe 
speed. 

— Allen? 

— Da. N-a mai fost niciodată acelaşi după crimele de la 
biserică. Chestia aia l-a dat peste cap grav. Jamie întoarce 
privirea spre lună, ia o înghiţitură lungă din sticla de 
tequila. Acum nu mai contează, totuşi, nu-i aşa? Nimic nu 
mai cotează. 

— Presupun că nu. 

Martin îl lasă pe Jamie cu gândurile sale şi porneşte mai 
departe pe Hay Road. Şi-a lăsat maşina la club, dar decide 
că aceasta poate să rămână unde e, iar el să meargă pe 
jos, înapoi, la motel. Nimic în oraşul ăsta nu este prea 


e 218 œ» 


departe. Când ajunsese pentru prima dată, peisajul 
compact al străzilor din Riversend îl atrăsese; acum i se 
pare aproape claustrofobic, atât de mic, copleşit de 
imensitatea câmpiei, ca un atol din Pacific cu mareea care-i 
fărâmiţează țărmurile. E acolo de aproape o săptămână şi 
simte deja că ştie fiecare clădire, cunoaşte fiecare faţă din 
Riversend. Se uită în sus la hotel; nu vede niciun semn de 
viaţă. Cum trebuie să fie să trăieşti în acest oraş? In fiecare 
zi aceeaşi căldură  sufocantă, aceeaşi familiaritate 
inevitabilă, aceeaşi predictibilitate care îţi distruge voinţa. 
Chiar şi Bellington, cu apa şi serviciile sale, sclipeşte 
atractiv, ca un miraj aflat acolo, departe, peste întinderea 
plată. Deci, de ce îl atinge pe el? De ce îi pasă? Este ca 
acele programe ciudate „adoptă o stradă”. Adoptă un colţ 
de iad. De ce nu? 

Pierdut în astfel de gânduri, Martin continuă se meargă 
pe Hay Road, scăldat într-o stranie lumină portocalie, 
căldura încă ridicându-se din drum chiar şi când umbrele 
create de lumina lunii se întind peste el. Pe lângă Martin 
trece o camionetă de fermă, cu luminile galbene, cu toba 
de eşapament zgomotoasă, accentuând liniştea. După ce 
ajunge la intersecţia în T, camioneta virează la stânga şi îl 
lasă pe Martin din nou complet singur pe strada principală 
din Riversend. 

Ajunge înapoi în faţa librăriei, dar este închisă şi 
întunecată. Apoi, când întoarce capul spre motel, un licăr 
de lumină îi atrage atenţia. Cercetează linia magazinelor de 
peste drum, dar acolo nu este nimic, totul este întunecat. 
Se gândeşte că e doar imaginaţia lui, efectul oboselii şi al 
tequilei, când o vede din nou: o licărire. Salonul de vinuri. 
Traversează strada, se urcă pe trotuar, priveşte prin 
ferestrele astupate. O lumânare, o umbră, un pahar care 
străluceşte în lumină. Snouch. 

Aleea este întunecată; Martin foloseşte lanterna 
telefonului său pentru a naviga printre sticlele sparte şi 
ziarele aruncate, ajunge la uşa laterală, apasă clanţa, aude 
plânsetul strident al balamalelor când deschide uşa. Harley 
Snouch nu se află la bar. Este aşezat la o masă, cu o carte 


e 219 œ» 


şi o sticlă, iar o lampă cu kerosen atârnă de un vechi 
umeraş de sârmă, agăţat de grinzile din tavan. Harley ridică 
privirea, îşi fereşte ochii de lumina lămpii ca să vadă cine îi 
invadează sanctuarul. 

— Ah, Hemingway. Bine ai venit. Trage-ţi un scaun. 

Martin păşeşte în pata de lumină, se aşază la masă. 
Snouch şi-a bărbierit barba încărunţită şi şi-a spălat părul, 
ceea ce l-a întineri cu câţiva ani. Poate că este din cauza 
luminii pâlpâitoare a lămpii, dar nu arată cu mult mai 
bătrân ca Martin. 

Există două pahare, nişte cupe mici - unul plin, celălalt 
gol - şi o sticlă de vin, învelită în punga ei maronie de 
hârtie. Snouch toarnă vin roşu în al doilea pahar. Arată 
întunecat şi vâscos. 

— Bea ceva, spune Snouch. Mă gândeam că ai să apari, 
mai devreme sau mai târziu. 

Martin ia o înghiţitură ezitantă şi rămâne surprins să 
descopere că vinul este acceptabil, cel puţin în comparaţie 
cu tequila lui Jamie Landers. 

Snouch scoate un sforăit amuzat. 

— La ce te aşteptai? Pipi de pisică? 

— Ultima dată cam asta era. De unde schimbarea? 

Martin se întinde, scoate sticla din pungă. Desigur, 
Penfolds. Snouch rânjeşte ca un şcolar obraznic, alungând 
şi mai mulţi ani de pe figură. 

— Amice, chiar şi noi, vagabonzii, avem standarde. 

— Doar că tu nu eşti cu adevărat un vagabond, nu-i aşa, 
Harley? Ti-am văzut casa, îţi aminteşti, înainte să ardă din 
temelii? 

Snouch zâmbeşte cu plăcere vizibilă. 

— Îţi spun eu, Martin, unii dintre cei mai mari golani pe 
care-i ştiu erau plini de bani. Jigodii bogate. Şcoala mea era 
plină de ei. 

— Ce şcoală era aia? 

— Geelong Grammar. 

— Aşa mai merge. Explică accentul tău stilat şi frazele 
şlefuite. 

Snouch zâmbeşte din nou şi ia o înghiţitură sănătoasă din 


e 220 œ» 


vin. 

Martin trece la subiect. 

— De ce nu mai eşti suspect în cazul uciderii celor două 
turiste? 

— Pentru că am un alibi beton armat. 

— Care este? 

— Eram la spital în Melbourne. Timp de două săptămâni. 
Pneumonie. Am ratat totul. Preotul care a aruncat 
răzbunarea divină asupra congregaţiei lui şi un nenorocit 
care a aruncat două cadavre în iazul meu. Sincronizare de 
rahat. Nu se întâmplă nimic timp de ani de zile şi când se 
întâmplă, sunt culcat pe spate, la Melbourne. Înconjurat de 
martori, acoperit de documente. 

— Aşa spui tu. 

— Aşa a stabilit poliţia, dincolo de orice îndoială. Dacă 
încerci să-ţi dai seama cine le-a omorât pe cele două fete, 
eu sunt ultima persoană la care ar trebui să te gândeşti. 

— Mă bucur să aud asta, dar tu nu eşti chiar ceea ce aş 
numi un martor de încredere. 

— Ultima oară când ai fost aici eram un martor de 
încredere. Ti-am spus că nu făcusem nimic rău. Ţi-am spus 
că nu fusesem la închisoare. Şi ţi-am mai spus, la 
Springfields, că nu am violat niciodată pe nimeni. Şi totuşi, 
tu te-ai apucat şi ai tipărit lucrurile astea oricum. Le-ai scris 
şi le-ai publicat în stil mare. Ar fi trebuit să asculţi, dar n-ai 
făcut-o. Poate vei asculta acum. 

Martin este înţepenit, îngheţat de cuvintele calme cu 
care îl înfruntă Snouch. În piept i se deschide o gaură şi 
vinul, plăcut cu câteva momente în urmă, îşi pierde 
savoarea. 

— Ce ai de gând să faci? 

Snouch îl priveşte direct în ochi, nu mai pare un 
vagabond, mai degrabă un prădător. 

— Ei bine, mă gândesc că aş putea să te dau în judecată 
pe tine, ziarul tău şi pe oricine are cât de cât o legătură cu 
calomnia ta. O să beau vin bun pentru tot restul zilelor 
mele. _ 

— Mult succes, spune Martin, încercând să braveze. In 


e 221 œ» 


cazurile civile nu e nevoie de dovezi la fel de ferme ca în 
cele penale. Reputația ta e deja distrusă. Şi avem avocaţi 
foarte buni. 

Dar Snouch îl ironizează, se lasă pe spate, cu un rânjet 
diabolic. 

— Serios? Ştii la fel de bine ca mine că nu e de-ajuns. ŞI 
chiar dacă ar fi, într-un scenariu fantastic, ar putea salva 
ziarul, dar nu te va salva pe tine. Tu ai scris articolul, tu ai 
înţeles greşit lucrurile. Tu eşti terminat. 

Martin simte că este atras într-un fel de joc de poker pe 
mize mari, prins într-un cerc de lumină în vechiul salon de 
vinuri. Şi-a împărţit o mână proastă şi acum este obligat să 
joace o carte. 

— Harley, ţi-am salvat viaţa, eu şi cu Robbie Haus-Jones. 

— Rahat. Eu v-am salvat pe voi. Idiotul ăla voia să intre 
cu maşina în iaz. Eu aş fi supravieţuit, cu sau fără voi. 

— Ce vrei? 

— Vreau să mă împac cu Mandalay. 

— Dar ai spus chiar tu, acolo la Springfields, că nu este 
fiica ta. 

— Nue. 

Martin stă să digere asta. Privirea lui Snouch nu pleacă 
de pe faţa lui. El are mâna mai bună, îşi permite să aştepte 
următoarea mişcare a lui Martin, pentru că ştie că are cu ce 
să o contreze. 

— Şi cu alea ce e? Martin dă din cap spre mâinile lui 
Snouch, cu tatuajele de închisoare estompate. 

Snouch zâmbeşte cu indulgență. 

— Ce-i cu ele? Ridică mâna stângă pentru ca Martin să o 
examineze. Ai mai văzut aşa ceva până acum? Recunoşti 
vreunul dintre simboluri? 

Martin se uită. Sunt spirale, litere, poate un simbol 
omega, dar nimic care să aibă sens. Îşi întoarce privirea 
spre faţa lui Snouch. 

— Chiar vrei să-ţi construieşti un caz în instanţă pe 
astea? întreabă Snouch. 

Martin îl examinează pentru un moment mai lung, se 
întreabă dacă joacă la cacealma, dar nu vede nimic altceva 


e 222 œ» 


decât hotărâre. 

— Bine. Ce vrei să fac? 

— Să vorbeşti cu Mandalay pentru mine. Să o convingi că 
nu sunt monstrul care crede ea că sunt. 

— Mai uşor de spus decât de făcut. Mama ei pretindea că 
ai violat-o şi Mandy crede asta. Cum să contracarez aşa 
ceva? 

— Asta-i problema ta. Trebuie să o convingi, altfel ne 
vedem în instanţă. 

Martin se lasă pe spate, se întreabă cum ar putea să o 
convingă pe Mandy. Pentru o clipă se gândeşte să facă 
lucrul cel mai onorabil: să-l sune pe Max, să demisioneze, 
să-şi recunoască greşeala. Dar, când se uită spre Snouch, 
observă determinarea bărbatului şi realizează că nu i-ar 
folosi la nimic. Dacă Martin nu-l poate ajuta şi nu poate 
pune la cale o reconciliere, atunci îl va ataca în justiţie; nu 
doar pentru bani, ci ca să-i ofere lui Mandy un fel de 
dovadă legală că nu este vinovat de viol. 

— Bine, Harley. O să încerc. Dar povesteşte-mi, ce s-a 
întâmplat? Dacă tu nu ai violat-o, de ce era Katherine 
Blonde atât de vehementă că ai făcut-o? Şi de ce nu ai fost 
investigat sau acuzat? 

Snouch umple paharul lui Martin, apoi pe al său. Martin 
consideră asta ca pe un gest de împăcare, un semn că 
această conversaţie poate să continue. 

— Aşa-i mai bine. Dar vorbesc serios, Martin, trebuie să 
obţii rezultate sau ne judecăm; o să mă asigur că s-a 
terminat cu cariera ta. Mă înţelegi? Ajută-mă şi voi fi cel 
mai bun prieten pe care l-ai avut vreodată. 

Cumva, Martin are impresia că Snouch nu este începător 
în acest joc. 

— Asta sună a şantaj. 

— Aşa sună? Spune-i cum vrei. 

Gura lui Martin este uscată. Mai bea o gură de vin. 
Snouch dă din cap, aparent satisfăcut că l-a adus pe Martin 
acolo unde dorea. 

— S-a întâmplat cu mult timp în urmă. Katherine m-a 
acuzat de viol. Polițistul local a investigat. Şi m-a exonerat. 


e 223 + 


Orice urme administrative, dacă au existat vreunele, au 
fost înlăturate. Tatăl meu era un om foarte bogat, foarte 
puternic. Oamenii de pe aici îşi amintesc de el ca de un 
bogătaş caritabil. Nu şi-l amintesc precum cei din 
Melbourne. Dur ca o rădăcină de mulga: necruţător în 
afaceri, insensibil ca persoană. Îşi trata angajaţii ca naiba, 
umilea bărbaţii şi pipăia femeile. Nu dădea două parale pe 
mine, dar nu dorea ca numele familiei să fie pătat. Aşa că a 
tras nişte sfori; nu există nicio înregistrare oficială măcar 
pentru o anchetă sumară. 

— Şi niciun fel de menţiune în ziare? Niciuna? 

— Nu, pentru că deţinea ziarul Crier. Şi, dacă-ţi aminteşti, 
nu au existat nicio arestare, nicio acuzaţie, niciun proces. 
Pentru că nu a existat niciun viol. Nu influenţa tatălui meu 
m-a scos din necaz, faptele au făcut-o. El doar a ţinut asta 
departe de presă. 

Martin zâmbeşte, se bucură de mica victorie pe care şi-o 
oferă. i 

— Ei bine, n-a prea funcționat. Incă eşti paria oraşului. 

— Katherine era foarte populară. Mulți oameni au crezut- 
O. 

— Deci, ce s-a întâmplat? 

— Îţi voi spune. Dar asta nu este pentru publicare, 
Martin. Pricepi? Deja eşti în rahat, nu te afunda mai tare. 

— Sigur. 

Pentru prima dată de la sosirea lui Martin, Snouch 
întrerupe contactul vizual, privind, în schimb, în penumbra 
salonului. 

— După cum ţi-am spus mai demult, familia mea s-a 
stabilit la Springfields în anii 1840, începe el, cu voce joasă 
şi rezonantă. Stăpâneam totul. Mii de hectare din ţinutul 
arbuştilor. Cel mai rău pământ din district, inutil pentru 
recolte, greu de curăţat, niciun fel de sol care să valoreze 
ceva. Asta gândiseră toţi ceilalţi colonişti, când şi-au plantat 
recoltele acolo, la câmpie; asta gândiseră toţi până la prima 
mare secetă. De fapt, Springfields era cel mai bun teren, 
pentru că strămoşii mei fuseseră destul de deştepţi să nu 
forţeze agricultura englezească pe el. Il obţinuseră pe mai 


e 224 œ» 


nimic, nu făcuseră aproape nimic pe el. Aduseseră ceva 
vite, îl folosiseră ca păşune, nu ca teren arabil. Nici măcar 
nu se obosiseră cu gardurile; lăsaseră asta în seama 
fermierilor cu proprietăţile din jur. Ei erau cei care aveau 
nevoie de garduri, ca să ţină vitele afară. Dar în câmpie nu 
exista deloc lemn. Aşa că noi l-am strâns, am făcut stâlpi 
pentru garduri pe care i-am vândut lor. Lemnul de mulga 
ţine o veşnicie, e mai durabil decât oţelul. Aşa că ei ne-au 
plătit pentru gardurile care să împiedice vitele noastre să 
intre pe terenurile lor. Cum ţi se pare asta? Ne-am 
îmbogăţit. Şi iazul de lângă casă, chiar şi pe seceta asta, 
este plin. Observi asta? De aici şi numele: Springfields”. 
Noi am avut întotdeauna apă. Când am apărut eu, noi eram 
ultimii din elita proprietarilor de terenuri, parte din oraş, 
fără să stăm efectiv aici. Când am împlinit zece ani am fost 
împachetat şi trimis la Geelong, de unde mai reveneam, 
uneori, în vacanţă să călăresc şi, după ce am crescut, să 
enervez lumea la cârciumă. Era acasă, un fel de bază, dar 
nu era lumea mea. Lumea mea trebuia să fie acolo, afară, 
dincolo de orizont, Londra, New York, şi să conduc afacerile 
familiei la Melbourne. Springfields însemna mult pentru 
tatăl meu, şi el ar fi dorit să însemne mult şi pentru mine, 
dar nu era aşa. Riversend era doar o gară pe traseu, o notă 
de subsol pe drum. Şi atunci am întâlnit o fată. Cea mai 
frumoasă, minunată fată pe care o întâlnisem, o puteam 
întâlni vreodată sau o voi întâlni vreodată. Katie Blonde. O 
cunoşti pe Mandalay. Ei bine, mama ei era şi mai frumoasă. 
Pe dinăuntru şi pe dinafară. Era remarcabilă. Ne-am 
îndrăgostit imediat. Eu eram la universitate la Melbourne. 
Tata voia să merg la Oxford, unde fusese şi el, dar eu nu 
înţelegeam de ce. Melbourne era destul de bun pentru 
mine. Crede-mă, Martin, e o viaţă destul de bună să fii 
tânăr, bogat şi iubit de femei. Trăisem la colegiu - era ca la 
un fel de şcoală cu internat, doar că ceva mai bine. Fără 
reguli, multă băutură, mult sex. Nu realizezi cât de bine 
este decât atunci când devine trecut. Dar imediat ce am 
cunoscut-o pe Katie, mi-am dorit să fiu cu ea şi Melbourne 


17 Aprox. Câmpurile cu izvor (n. red.). 
e 225 


devenise gara de pe traseu. Mai avusesem iubite şi înainte, 
dar acum era diferit. Foarte diferit. Asta era dragoste. Un 
cuvânt scurt, un cuvânt fără înţeles, până când ajungi să-l 
trăieşti. Atunci nu mai există alte cuvinte. Era perfect. Noi 
eram perfecţi. Totul devenea şi mai delicios din cauza 
lungilor perioade în care eram despărțiți. Eu zburam la 
Sydney, închiriam sau împrumutam o maşină şi conduceam 
până unde studia Katie, la Bathurst, pentru weekend. Eram 
îndrăgostiţi şi apoi logodiţi şi apoi - ei bine, apoi totul s-a 
transformat într-un rahat. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Ea a rămas însărcinată. La început am fost încântat. 
Până când am făcut socoteala. Sincronizarea nu era bună. 
Nu putea să fie al meu. 

— Eşti sigur? 

— Evident că sunt sigur. Mă înşela. 

În vocea lui Snouch este durere. Şi furie. Martin nu spune 
nimic. Aşteaptă ca Snouch să continue. 

— Încă o iubeam. Încă doream să mă însor cu ea, dar 
voiam să ştiu al cui era copilul. Ea nu voia să-mi spună. 
Timp de câteva zile am fost în impas. Apoi m-am îmbătat, 
atunci am devenit furios şi apoi mi-am pierdut cumpătul. 
Lucrurile au degenerat şi i-am dat un ultimatum: trebuia să- 
mi spună cine era tatăl sau anulam totul şi spuneam în tot 
oraşul că-mi fusese necredincioasă. Ea a ţipat la mine şi eu 
am ţipat şi mai tare la ea. Într-un final i-am spus că e o 
curvă. Şi asta a fost totul. Imediat ce am folosit acel cuvânt, 
s-a terminat. Următorul lucru am aflat că mă acuzase de 
viol. 

— Nu ştiu dacă să te cred, spune Martin. 

— De ce nu? 

— Ar fi fost o răzbunare incredibilă din partea ei să-l 
acuze în mod fals de viol pe logodnicul ei, mai ales că ea 
fusese cea care călcase strâmb. 

— Asta crezi, nu-i aşa? Părerea mea este că a fost atât de 
speriată să nu fie demascată, să nu fie etichetată ca 
promiscuă şi necredincioasă, încât s-a panicat. Cred că voia 
să mă întorc la ea, să mă însor cu ea, să accept copilul ca 


e 226 œ» 


fiind al nostru şi să dăm uitării ce se întâmplase. Dar odată 
ce s-a dus la poliţie, asta nu mai era o opţiune. Ei m-au 
exonerat, desigur. Nu exista nicio dovadă împotriva mea şi 
poliţia putea să facă socotelile, la fel ca oricine. Am părăsit 
oraşul şi am plecat înapoi la universitate, la Melbourne. Am 
încercat să las totul în urmă. De la început nu avusesem 
vreo afinitate pentru Riversend şi, după asta, nu-l mai 
puteam suporta. Dar Katherine a rămas, mi-a ponegrit 
numele la oricine era dispus să o asculte. În cele din urmă a 
intervenit tatăl meu. El a aranjat lucrurile cu librăria, i-a 
oferit o alocaţie, i-a promis să o susţină pe ea şi pe copilul 
ei, Mandalay, dacă înceta cu acuzaţiile. Şi asta a fost tot. Eu 
nu m-am întors niciodată. Totul a fost prea mult pentru 
mama mea. l-a sfâşiat inima. A murit un an sau doi mai 
târziu. După asta, nu mă mai întâlneam cu tata decât la 
Melbourne, niciodată aici. 

— Te-ai însurat vreodată? 

— După asta? Nu. Niciodată nu am mai avut vreo relaţie 
care să dureze mai mult de câteva luni. Niciodată nu am 
mai putut să am încredere în cineva. Habar n-ai cât de mult 
m-a rănit, cât de mult mi-a subminat încrederea în oameni. 
Nu, nu m-am însurat niciodată, n-am avut niciodată copii. 

— Atunci de ce te-ai întors aici? 

— Pentru că nu mi-am putut-o scoate niciodată din 
minte. 

Snouch mai soarbe puţin vin. Se holbează în întuneric, ca 
şi cum ar mai putea să prindă o imagine cu ea, undeva 
acolo, fermecătoarea lui tânără logodnică. Martin nu spune 
nimic şi, în cele din urmă, Snouch vorbeşte din nou. 

— Asta se întâmplă când îmbătrâneşti: trecutul te apasă 
din ce în ce mai mult, până când, uneori, ajungi să trăieşti 
mai mult acolo decât în prezent. Şi noaptea, trăieşte în 
visele mele. Nu tot timpul, dar destul de des. Din când în 
când apare acolo, eliberată de subconştientul meu: Katie 
aşa cum am cunoscut-o la început, perfectă şi aurită şi 
glorioasă, şi îmi răpeşte din nou inima, aşa că atunci când 
mă trezesc ştiu că încă sunt îndrăgostit de ea. Astea au fost 
cele mai rele zile. leşeam afară şi mă îmbătăm îngrozitor, 


e 227 œ» 


îmi alungam visele din toate gândurile. La fel ca acei 
sărmani soldaţi care obişnuiau să vină aici, la salonul de 
vinuri. Răniţii ambulanți. Dar n-a funcţionat niciodată. Aşa 
că, până la urmă, am revenit aici. Ea nu voia să mă vadă, 
desigur. Ura pietrificată era prea profundă, prea adânc 
înrădăcinată. Dar am găsit locul ăsta. Ascunzătoarea mea. 
Rolul de boschetar mi se potrivea - nu că ar fi fost doar un 
rol; deja eram la jumătatea drumului spre asta. Le ofeream 
oamenilor o scuză să mă ignore, să mă lase în pace. 
Puteam să stau aici şi, uneori, o vedeam cum vine sau 
pleacă. Era mai bătrână, desigur, dar nu prea bătrână. ŞI 
mai e ceva, în legătură cu prietenii vechi, cu iubiții vechi, 
cei cu care ai fost când erai tânăr: când îi vezi, după mulţi 
ani, ei nu îţi apar aşa cum sunt acum, ci aşa cum erau. Poţi 
să vezi dincolo de buhăială şi riduri, dincolo de ochii 
înceţoşaţi şi de linia căzută a bărbiei. Poţi să-i vezi aşa cum 
erau când erau tineri şi plini de viaţă. Eu o vedeam pe Katie 
în felul ăsta, aşa cum fusese înainte ca totul să se ducă de 
râpă. leşea pe uşa librăriei ei şi, în mintea mea, avea din 
nou douăzeci de ani. Şi apoi, într-o zi - într-o zi am văzut-o 
pe fată, am văzut-o pe Mandalay, când se întorcea de la 
universitate. Nu o fată, totuşi: o femeie. Arăta exact aşa 
cum arătase odată mama ei. Mi-a tăiat răsuflarea. M-am 
aşezat aici şi am plâns. Până la urmă am ajuns să vorbesc 
cu Katie. Era la spital, în Bellington. Mandalay era acolo, nu 
voia să mă lase în cameră, se gândea că asta ar supăra-o 
pe mama ei, dar şi preotul era acolo, el ştia. Mai târziu el 
m-a dus să o văd. Katie mi-a spus: „N-ar trebui să vorbim 
despre asta, Harley. Fără vorbe. Doar ţine-mă de mână”. Şi 
aşa am făcut. Am stat şi ne-am ţinut de mână şi ne-am 
uitat unul în ochii celuilalt. Arăta teribil, epuizată, dar ochii 
ei erau aceiaşi. Strălucitori. Şi mă privea cu dragoste, 
Martin. Cu dragoste. Fără resentimente. Şi, o săptămână 
mai târziu, a murit. Nu puteam să merg la înmormântare, 
dar nu mai conta. Făcuserăm pace. Dar ea nu şi-a retractat 
niciodată acuzaţiile, cel puţin după câte ştiu eu, şi eu sunt 
încă persona non grata, monstrul oraşului. 
Face o pauză, se gândeşte, mai bea nişte vin. 


e 228 » 


— Şi acum cred că va trebui cu adevărat să plec. Casa s- 
a dus şi chiar dacă poliţia m-a exonerat, oamenii tot vor 
crede că eu le-am pus pe sărmanele fete în iaz. Păcat. 
Springfields începuse să mi se pară acasă, cum n-am simțit- 
o niciodată când eram copil. Şi îmi place aici, la salon. Stau 
aici în întuneric şi mă întreb cum ar fi putut să fie lucrurile 
altfel. 

Lui Martin începe să-i pară rău pentru bătrân, dar nu 
suficient ca să uite cum îl ameninţase Snouch. Aşa că 
atunci când vorbeşte, încearcă să-şi îndepărteze orice urmă 
de simpatie din voce. 

— De ce vrei să te reconciliezi cu Mandy, dacă nu este 
fiica ta? 

— Pentru că sunt un om bătrân şi am anumite regrete. 
Doctorilor nu le place ce am făcut cu ficatul meu. Nu voi 
trăi veşnic. Stau aici şi mă întreb cum ar fi putut să fie totul 
altfel, dacă n-aş fi insistat, dacă m-aş fi însurat cu Katherine 
şi i-aş fi păstrat secretul. Mandy ar fi crescut ca fiica mea, 
Katie şi cu mine am fi putut avea copiii noştri, lucrurile ar fi 
putut să fie foarte diferite. Mandy este ultimul vestigiu care 
a rămas, singura parte care mai poate fi salvată. 

— Harley. Nu văd ce aş putea să fac. Ea şi-a iubit mama. 
Nu o să te creadă pe cuvânt, nici pe mine sau pe oricine 
altcineva, împotriva sentimentelor ei. 

— Vreau să o convingi să facă un test ADN. 

— Ce? 

— Să dovedesc că nu sunt tatăl ei. Spune-i că dacă este 
de acord, indiferent de rezultat, o să plec din Riversend. 

Se lasă tăcerea. Propunerea lui Snouch atârnă în aer. 

— Harley, ai mai povestit cuiva despre toate astea? 

— Nu, prietene. Nu de când m-am întors în Riversend. 
Doar ţie. Ţie şi lui Byron Swift. 

— Byron Swift? 

— Era preot, Martin. 

Rămân în tăcere. Martin îşi termină vinul, se ridică în 
picioare. 

— Bine, Harley. O să văd ce pot să fac. 

Martin aproape că ajunge la uşă când bătrânul, care 


e 229 œ» 


acum nu mai pare aşa de bătrân, vorbeşte. 

— Martin, tratează problema cu grijă. Ştiu că este foarte 
frumoasă, ştiu că este inteligentă. Dar este şi fiica mamei 
ei. Nu insista prea tare, prea curând. Nu grăbi lucrurile. Am 
aşteptat treizeci de ani; pot să mai aştept puţin, dacă 
trebuie. 


e 230 œ» 


CINCISPREZECE, SINUCIDERE 


Martin stă pe banca din faţa magazinului general şi se 
uită la The Age. Pagina cinci. Articolul lui este la pagina 
cinci. Chiar şi articolul din Herald Sun este pe prima pagină, 
şi ei nici nu au un articol, doar un talmeş-balmeş de fapte 
stătute şi o conjunctură proaspătă, speculaţii fără bază, 
îmbrăcate ca adevăr, cum că fetele germane fuseseră 
violate şi torturate înainte să fie împuşcate. Martin îşi 
reciteşte articolul, caută defecte care ar putea explica 
izgonirea sa în paginile din interior, dar nu găseşte nimic. 
Prima pagină este un mănunchi de ştiri de mâna a doua. 
Articolul principal este despre piaţa imobiliară din 
Melbourne, articolul în imagini este despre o vedetă de 
televiziune care-şi părăseşte nevasta şi familia ca să se 
alăture unui cult religios. Martin rememorează discuţia pe 
care a avut-o cu Max Fuller, în care redactorul îl asigura de 
încrederea sa. Dar Max este redactor la Sunday Morning 
Herald, omologul lui de la The Age nu este constrâns de 
loialităţi personale. 

În stomacul lui Martin se naşte un gol. Ceva este în 
neregulă. 

Întors la Câinele Negru, sună la Sydney şi reuşeşte, în 
sfârşit, să dea de redactor. 

— Martin. Bună dimineaţa. 

— Pagina cinci? Serios? _ 

— Este The Age. N-au sânge în instalaţie. In Herald eşti 
pe pagina trei. 

— Şi asta ar trebui să mă facă să mă simt mai bine? 
Seara trecută a fost ştirea principală la toate televiziunile şi 
Hun a ieşit cu ea. 

— Nu începe, Martin. A trebuit să mă lupt ca să apară 
oriunde în ziar. 

— Ce? De ce, Max? Ce se întâmplă? 


e 231 œ 


— Să fiu sincer, nu am nicio idee. Dar mă bucur că ai 
sunat. Am veşti proaste - nu te mai ocupi de povestea asta. 
Te vor înapoi la Sydney. Spun că o săptămână este destul; 
nu vor să exagerez. Îl trimit pe Defoe să te înlocuiască. The 
Age îşi trimite propriul reporter, Morty Lang. 

Cuvintele aterizează ca un baros, îl uluiesc pe Martin. Îi 
apare o imagine a carierei lui, sfărâmată în bucăţi, ca sticla 
spartă. Încă o imagine: el, aşezat la un birou, la periferia 
redacţiei de ştiri, un om terminat. Furia lui izbucneşte. 

— Ce înţelegi prin „ei”? Nu voiai să spui „noi”? Tu eşti cel 
care îmi ia povestea şi tu eşti cel care-l trimite pe Defoe. 
Măcar asumă-ţi decizia. 

— Nu, Martin, nu e aşa... 

— Bine. Deci o să protestezi. O să insişti că este povestea 
mea. Trebuie să faci asta. 

— Martin, ascultă... şi eu sunt retrogradat. M-au tras în 
piept. Asta este ultima mea zi pe poziţia asta. Mă 
înlocuiesc. 

Din nou cade barosul. 

— Cum? De ce? 

— Habar n-am. Sunt aici de şapte ani. Cei mai mulţi 
redactori nu rezistă nici măcar jumătate din timpul ăsta. 
Tirajul a scăzut, publicitatea a scăzut. Este momentul 
pentru ceva nou. 

— Max, asta e o vrăjeală. Tirajul şi publicitatea sunt 
întotdeauna scăzute. Nu poţi să-i laşi să facă asta. Eşti cel 
mai bun redactor pe care l-am avut vreodată. 

— Mulţumesc, Martin, mă bucur că spui asta. Dar e prea 
târziu. Am zburat de pe poziţia aia. Nu-ţi face griji: mi-au 
dat paraşuta. Acelaşi salariu, dar sunt un scriitor liber. Aici 
şi în străinătate. Aproape că îmi doresc asta. 

— lisuse, Max. Ce pierdere. 

— Mulţumesc. Vor avea grijă şi de tine. Vor să nu te mai 
ocupi de reportaje, deocamdată, dar au înţeles că ziarul are 
o datorie să aibă grijă de tine, după ce s-a întâmplat în 
Gaza. În plus, eşti unul dintre cei mai buni jurnalişti pe care- 
i avem. Conducerea e de părere că poţi să scrii editoriale 
sau să devii tipul la care toată lumea apelează pentru 


e 232 + 


rescrieri, plus un rol de instructor şi de mentor. Şi ceva 
reportaje dacă şi când vei fi pregătit pentru asta. O să fii în 
regulă. 

x 


După acest apel telefonic, Martin stă în camera lui de la 
Câinele Negru. Asta a fost viața lui: camere de hotel. 
Camere mari în hoteluri mari: apartamente la The Pierre, în 
New York, la The Grand, în Roma, The American Colony, în 
lerusalim. Şi camere jalnice în hoteluri jalnice: o colibă cu 
podeaua murdară în Brazilia, un bordel în Cambodgia 
rurală, un hotel de afaceri mai degrabă şters în Haga, timp 
de trei săptămâni. Şi acum, aici, ultima lui cameră de hotel: 
o cuşcă de câini, cu un aparat de aer condiţionat 
trăncănitor, o poză ieftină cu un eucalipt şi apă care ar da 
fiori Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii. După toate astea - 
toată adrenalina, toată ambiția, toate cuvintele, milioanele 
de cuvinte -, totul se reduce la asta: camera şase la 
motelul Câinele Negru. Îşi priveşte mâinile, mâini care au 
strâns mâinile unor preşedinţi şi potentaţi, pirați şi 
sărăntoci, mâini care şi-au făcut magia pe zeci de tastaturi, 
mâini care au scris articole atât banale, cât şi 
monumentale. Mâini care vor rămâne, în curând, tăcute sau 
vor fi condamnate să formeze cuvinte de mâna a doua şi 
gânduri de mâna a doua sau să nu producă nimic mai 
important decât informări între birouri. Până la urmă, nişte 
mâini foarte obişnuite, într-adevăr. 

Sună telefonul: lumea nerăbdătoare, dornică să meargă 
înainte, lipsită de respect pentru tristeţea lui. 

— Martin Scarsden! Salut, prietene. D'Arcy Defoe. Eşti 
peste tot. Nu pot să strecor un cuvânt în ziar. Voiam doar 
să spun... 

— D'Arcy, numai o clipă, te rog. Martin nu închide 
telefonul. Aşază receptorul cu blândeţe pe pat şi intră în 
baie. Este vremea pentru un duş. Răsuceşte robinetul, se 
dezbracă, intră sub apa dubioasă de la Riversend. 


Martin vrea să meargă la librăria Oaza, să-şi lepede 
povara, să-i povestească lui Mandy ce i se întâmplase, să 


e 233 + 


caute alinare. În acest oraş muribund, ea este singurul 
prieten pe care îl are: iubita lui, speră că poate şi 
confidentul lui. În schimb, se aşază în chioşcul din parc şi îşi 
cântăreşte opţiunile. Pe deasupra lui pluteşte ameninţarea 
lui Snouch: să o convingă pe Mandy să facă un test ADN 
sau îl dă în judecată. Dacă Martin refuză, atunci cariera lui 
va fi cu adevărat istorie, orice speranţă de a o revigora va fi 
pierdută. Snouch îl va băga în maşina de spălat şi Herald îl 
va agăța la uscat; ziarul şi-ar putea reduce propria vină 
demonstrând că îl îndepărtase de articol imediat ce 
avusese prima indicație că relatarea lui nu era foarte 
exactă. Va face paradă de propria bună credinţă şi îl va 
prezenta ca pe un reporter corupt, decăzut din glorie şi 
neglijent cu faptele, depunând mărturie că îl disciplinase 
înainte de ameninţarea cu procesul. Poate că din cauza 
asta se mişcaseră atât de repede să-l înlocuiască cu D'Arcy 
şi Morty: acei avocaţi din Mahogany Raw poate că nu ştiu 
prea multe despre jurnalism, dar sunt experţi în tapi 
ispăşitori, pasărea pisicii moarte şi acoperirea fundului. 

Aşa că se gândeşte să o convingă pe Mandy să facă 
testul ADN, cu argumentul că rezultatul nu contează: în 
orice caz, ea va scăpa de Snouch o dată pentru totdeauna. 
Dar el ştie că rezultatul va conta. Snouch trebuie să fie 
foarte convins de rezultat, altfel de ce ar paria atât de mult 
pe el? Probabil că spune adevărul: nu este tatăl ei. Şi, în 
acest caz, ea nu are dreptul să afle adevărul, indiferent cât 
de dureros? Nu asta este datoria lui ca jurnalist, nu despre 
asta a fost vorba în toată cariera lui - să spună adevărul? 
Să taie în carne vie prin minciunile meschine, prin piruetele 
celor de la relaţii publice şi prin lucrurile fabricate, ca să 
ofere publicului adevărul, indiferent cât de neconvenabil 
sau de dureros? Cum ar putea el să se împace cu conştiinţa 
lui dacă nu-i spune despre oferta lui Snouch? 

Totuşi, dacă ea face testul şi acesta confirmă că Snouch 
este sincer, ce se va întâmpla atunci? Mama ei va scădea 
iremediabil în ochii ei, piatra de temelie a vieţii ei va 
dispărea. Ce spusese Mandy? Că mama ei şi Byron Swift 
fuseseră singurele două persoane decente pe care le 


e 234 œ» 


cunoscuse vreodată. Swift se dovedise a fi un psihopat 
criminal şi iată că acum apărea Martin Scarsden, care 
venea să o informeze că mama ei fusese o mincinoasă 
patologică, o femeie care nu numai că-şi construise o 
fantezie pentru a-şi proteja propria reputaţie, dar prin asta 
distrusese şi viaţa unui bărbat pe care pretinsese că-l 
iubise. Cum putea el să facă aşa ceva? Să intre în 
magazinul ei, acel altar pentru Katherine Blonde, şi să facă 
să se prăbuşească totul în jurul ei? 

Martin îşi priveşte mâinile, mâinile sale insipide şi inutile. 
Nu ştie ce să facă. 

Incapabil să mai stea locului, incapabil să-şi mai tolereze 
propria prezenţă, părăseşte parcul şi începe să se plimbe. 
Dar gândurile îl însoțesc. Poate că i-ar face ei o favoare. 
Snouch ar pleca şi mitul mamei ei ar dispărea odată cu el. 
La început ar suferi, nu există nicio îndoială, dar ar putea să 
se şi elibereze: de trecut şi de orice obligaţii faţă de 
Riversend. Ar putea să îl ia pe Liam să o ia de la capăt în 
altă parte. Până la urmă, are doar douăzeci şi nouă de ani. 
Ea nu ar mai avea nevoie de el, nu l-ar mai dori - 
complicele lui Snouch, o gloabă de patruzeci de ani, un 
ratat de vârstă mijlocie, cu o carieră pe ducă. Dar dacă e să 
fie atât de brutal de sincer, s-ar putea ca nici asta să nu fie 
prea rău pentru ea. 

| se pare că a trecut un timp foarte îndelungat de când 
avea şi el vârsta ei. Cum era el la douăzeci şi nouă de ani? 
Prea sigur pe el, nemuritor, un frângător de inimi chipeş. 
Deja corespondent principal, omul de teren al lui Max 
pentru zone fierbinți, sărea cu  paraşuta, seducea 
localnicele, scria articolul, revenea la birou ca un erou 
cuceritor. Îşi trăia viaţa, îşi trăia visul, dispreţuitor faţă de 
cei care urmăreau cariere mult mai banale, care aveau vieţi 
mult mai convenţionale. Fusese arogant, nu încape nicio 
îndoială, nu dădea doi bani pe părerile colegilor, ale celor 
neînsemnaţi şi ale combinatorilor de la birou. Poate că asta 
este revanşa lor. 

Îşi aminteşte de un tip, de o vârstă cu el la şcoală, un 
băiat strălucitor numit Scotty, cu o claie de păr blond şi un 


e 235 + 


zâmbet fals. Scotty voia să se facă dentist, la fel ca tatăl lui, 
explicând că asta avea să-i aducă bani, mulţi bani şi 
siguranţă. Martin îşi aminteşte disprețul lui, vecin cu mila. 
Dar acum, când se apropie de patruzeci şi unu de ani, se 
întreabă ce s-a ales de Scotty, pe unde o fi el acum. Ştie 
răspunsul: o casă mare, într-o suburbie înverzită, o soţie 
frumoasă, doi copii care merg la şcoli private. Ar mai fi şi o 
casă pe plajă, vacanțe cu jetschiul, un portofoliu 
impresionant de acţiuni şi deja se gândeşte să se 
pensioneze. Martin se gândeşte la Mandy: atât de tânără, 
atât de frumoasă, atât de vulnerabilă. Ce fusese în capul lui 
când se culcase cu ea? El ştie că va pleca din nou, o va 
părăsi, întotdeauna face aşa. Jurnalistul paraşutat al lui 
Max, în ultima sa misiune, vine şi pleacă, asemenea unui 
comando. Ce jigodie. 

Martin ia o decizie. Trebuie să plece; să-şi adune lucrurile 
şi să elibereze camera la Câinele Negru. Nu vrea să fie pe 
aici când va sosi Defoe. Dar mai trebuie să-şi ia la revedere 
de la Mandy. Nu poate, pur şi simplu, să se furişeze afară 
din oraş, ca un hoţ în toiul nopţii. Ce poate să-i spună? Îmi 
pare rău că sunt un desfrânat de vârstă mijlocie atât de 
previzibil, dar mulțumesc pentru sex? Sau: incepi să 
însemni foarte mult pentru mine, vino la Sydney, lasă-mă 
să te duc pe tine şi pe Liam departe de toate astea. Nu sunt 
Scotty, dar am un apartament cu un dormitor în Surry Hills. 
Dumnezeule, ce poate să spună? Ce poate să-i spună 
despre Harley Snouch? 

Se plimbă în lungul drumului, încă se întreabă ce ar 
trebui să facă, cum ar trebui să o abordeze pe Mandy, când 
Robbie Haus-Jjones parchează maşina, fără să se obosească 
să dea cu spatele, pur şi simplu pune maşina de poliţie în 
paralel cu trotuarul, lasă motorul pornit şi se apleacă prin 
fereastră. Este o urgenţă şi seriozitatea răzbate în vocea lui 
baritonală. 

— Martin, mă bucur că te-am găsit. 

— Ce s-a întâmplat, Robbie? 

— E vorba de Herb Walker. S-a sinucis. 

Martin nu spune nimic. Doar se holbează cu gura 


e 236 œ» 


deschisă. 

— În râu, lângă Bellington. S-a înecat. 

— Sinucidere? Eşti sigur? 

— A lăsat un bilet. Mă duc într-acolo, acum. 

— Pot să vin şi eu? 

— Nu, Martin. În niciun caz nu vrei să fii prin preajma 
acestei poveşti. 

— Ce? De ce nu? 

— Biletul, mai mult sau mai puţin, dă vina pe tine. 
Articolul tău despre cum a primit un pont despre cadavrele 
din lac şi nu a investigat. El spune că întotdeauna şi-a făcut 
datoria. 

Martin doar se holbează la Robbie. Walker mort. 
Sinucidere. Dă vina pe el. Dumnezeule! Şi el care se 
gândea că ziua n-ar putea să devină şi mai rea. Şi nu e nici 
măcar 9.30 dimineaţa. 

— Trebuie să plec, Martin, dar dacă aş fi în locul tău, m- 
aş face nevăzut. După chestia asta, nimeni nu o să mai 
vrea să aibă de-a face cu tine. 

Martin încă se holbează când Robbie bagă în viteză 
maşina de poliţie şi se îndreaptă spre Bellington. 


Înapoi în camera lui de la Câinele Negru, Martin o sună 
pe Bethanie Glass, la Sydney. Ea răspunde la telefon cu 
voioşie: 

— Bethanie la telefon. 

Nu ştie. 

— Bethanie, sunt Martin. 

— Ah, Martin. Îmi pare rău. Nu pot să cred că ti-au luat 
povestea. Sunt nişte rahaţi fără creiere. Nu meriţi absolut 
niciun fel de critică pentru modul în care ai relatat. 

— Bethanie. O să am parte de şi mai multă critică. 
Probabil şi tu. 

— Ce s-a întâmplat? 

— E vorba despre Herb Walker, sergentul din Bellington. 
S-a sinucis. 

— Ce? Cum? 

— S-a înecat în râul Murray, nu departe de Bellington. Se 


e 237 œ» 


pare că a lăsat un bilet în care spune că articolul nostru l-a 
împins la asta - cel în care pretindem că a ignorat pontul 
despre cadavrele din iaz. 

— Articolul a fost corect. El nu a negat niciodată asta. 

— Da, dar era un tip deştept. Trebuie să-şi fi dat seama 
cum ai aflat povestea: şefii lui care îl aruncă la lei îl 
transformă în tap ispăşitor. Final de carieră. 

— Asta nu este vina noastră. 

— Nu cred că înţelegi esenţialul, Bethanie. Ne-am lăsat 
competiţia în urmă cu povestea asta. Acum e şansa lor. Vor 
sări la beregată. Şi nu prea ne putem baza pe conducere ca 
să ne susţină, nu-i aşa? 

— Rahat. Ce ar trebui să facem? 

— Ei bine, în primul rând trebuie să-i spui lui Max sau 
oricui i-a luat locul şi să-i explici tornada de rahat care este 
pe cale să ne cuprindă. 

— Terri Preswell. 

— Bine. E o tipă tare ca stânca. Spune-i imediat ce poţi, 
întreab-o cine vrea să scrie ştirea. 

— E în conferinţă. 

— Nu contează. Întrerupe. Trebuie să afle. 

— Desigur. 

— Sună-mă înapoi când ştii ce se întâmplă. Sunt la 
Câinele Negru. 

— Rahat, Martin. Mă simt îngrozitor. 

— Păi, n-ai de ce. N-ai făcut nimic greşit. Ai aflat o ştire 
adevărată şi ai difuzat-o. Ţine capul sus, nu-ţi cere scuze. 

— Mulţumesc, Martin. Şi tu, eşti în regulă? 

— Sigur. Sună-mă când afli ceva. 

— Aşa o să fac. Şi noroc. 

Patruzeci şi cinci de minute mai târziu, Martin încă nu s-a 
mişcat când sună telefonul, un sunet discordant, zguduitor, 
care-l aduce înapoi de pe oriunde ar hălădui gândurile lui. 

— Martin? Sunt Bethanie. Îmi pare rău că îţi fac asta, dar 
poliţia ţine o conferinţă de presă în Bellington, la amiază. 
D'Arcy nu va ajunge acolo până la noapte. Vor ca tu să te 
ocupi. Imi pare rău. 

— La dracu', îmi bagă rahatul ăsta pe gât acum. Să văd 


e 238 + 


ce pot să fac. 

Martin încearcă să-şi păstreze vocea indiferentă, chiar 
dacă simte cum îl cuprinde un fior de teamă. 

— Ţine-te bine, Martin. Fac cinste cu o bere când ajungi 
înapoi. Fac cinste cu mai multe. 

— Mulţumesc. S-ar putea să am nevoie de câteva. Te sun 
din Bellington. 

După ce termină convorbirea, Martin se gândeşte la 
sfatul pe care i l-a dat lui Bethanie. Jine capul sus. Nu-ţi 
cere scuze. Aşa e, la dracu’. Se decide până la urmă să nu 
elibereze camera. Işi pune telefonul şi laptopul la încărcat, 
să fie complet încărcate când pleacă la Bellington. Acolo 
telefonul va funcţiona, poate să-l mai încarce în timpul 
drumului. Nu are niciun rost să se ducă acolo mai devreme. 
Porneşte laptopul şi deschide articolul la care încă lucrează, 
„Riversend: Un an mai târziu”. Începe să citească şi, în 
scurt timp, scrie cu furie. Povestea îl trage după ea, îl 
cuprinde aşa cum se întâmplă adesea, problemele lui 
personale sunt puse deoparte pentru moment. 


În timp ce conduce spre Bellington se gândeşte la 
sinuciderea lui Walker, rememorează ultima conversaţie cu 
sergentul, în spatele secţiei de poliţie din Riversend. Walker 
fusese agresiv şi enervat, nu deprimat şi absent. 
Comportamentul lui nu avea absolut nimic care să sugereze 
că se gândea la sinucidere. Din contră, părea hotărât să-şi 
continue investigaţiile în legătură cu Byron Swift. Dar 
Martin realizează că asta nu înseamnă nimic. Între timp se 
putuse întâmpla ceva, de genul unui fel de pedeapsă venită 
de sus, de la şefii săi, o retrogradare sau o admonestare 
publică pentru că nu cercetase pontul despre cadavrele din 
iaz. Walker fusese un om mândru, care-şi conducea 
domeniul cu impunitate. Poate că nu putuse suporta gândul 
că urmează să fie umilit, chiar dacă asta lua proporţii mai 
mari în mintea lui decât în cea a locuitorilor din Bellington. 
Cine ştie ce gânduri întunecate şi obsesii te pot cuprinde în 
orele târzii ale dimineţii, când mintea se cufundă în 
meandre întunecate şi îţi pierzi perspectiva. 


e 239 + 


Asemenea fantome îl bântuiseră destul de des pe Martin, 
în lunile de după Gaza, când până şi somnul indus chimic 
venea foarte greu. Demonii veniseră şi el se luptase cu ei, 
dar adesea simţise că ei sunt pe cale să câştige, că nu 
merită să lupte. Făcuse greşeala să menţioneze acest lucru 
unuia dintre consilieri şi imediat apăruseră steaguri roşii în 
redacţia de la Herald. Dar asta durase săptămâni întregi, 
spirala descendentă şi apoi revenirea. Walker oare chiar 
trecuse de la sfidare şi furie la disperare şi deznădejde în 
doar câteva ore? Era posibil? Poate că fuseseră alte 
probleme, probleme necunoscute, care-l încolţiseră pe 
Walker şi el alesese calea cea mai uşoară de scăpare, îşi 
făcuse lucrurile mai uşoare când dăduse vina pe Herald. 
Poate. 

O maşină din sens opus trece ca o rachetă, ceea ce-l 
forţează pe Martin să se concentreze, pentru moment, la 
condus. Terenul este plat, precum un os monocromatic, 
decolorat de anii de secetă. Nu mişcă nimic. Recolta 
proaspătă de victime ale şoselei, din ultima noapte, este 
măturată în şanţuri. Martin caută orizontul, dar nu este 
decât o ceaţă nedefinită, cerul pare topit în marginile 
strălucitoare ale pământului. Pentru o clipă, iluzia pe care 
şi-a indus-o în urmă cu o săptămână apare neinvitată: 
maşina lui pare să fie staţionară şi pământul este cel care 
se mişcă, rotindu-se pe sub el cu o sută douăzeci de 
kilometri pe oră. Scutură din cap, încearcă să scape de 
senzaţie. 

Un gând neliniştitor se impune conştiinţei lui Martin. 
Dacă ar fi fost corpul lui cel cărat la mal de apele râului 
Murray şi găsit de un alergător de dis-de-dimineaţă sau de 
un pescar nefericit? N-ar fi avut nevoie de nicio scrisoare de 
adio: stres post-traumatic după Gaza, o serie de articole 
eronate, povara morţii lui Walker, umilirea de a fi retras de 
la reportaje. Medicul legist n-ar fi stat pe gânduri şi poliţia 
nici atât. Sinucidere. Bethanie şi Max ar scrie împreună 
scurtul său necrolog, D'Arcy ar vorbi elocvent la 
înmormântarea sa, sărmanul Robbie Haus-jones s-ar 
întreba cine va fi următorul. Un fior îi trece lui Martin pe şira 


e 240 œ» 


spinării, sfidând căldura din câmpia pustie. În sfârşit, în 
depărtarea fluidă apar primele fâşii de verde. Bellington. 
Martin este uşurat să părăsească această câmpie, aproape 
mulţumit să ajungă la confort, indiferent ce îl aşteaptă 
acolo. 

Vreo doisprezece ziarişti se găsesc în faţa secţiei de 
poliţie din Bellington, o clădire solidă de cărămidă roşie, 
construită special în acest scop. Echipele de filmare şi-au 
ales locurile, şi-au amplasat trepiedele la umbră, au aşezat 
un carton alb pe asfalt, la soare, ca să indice locul în care ar 
dori să se aşeze poliţiştii. Când Martin se apropie, bâzâiala 
obişnuită se transformă în linişte. Bătrânul Jim Thackeray, 
jurnalistul serviciului telegrafic, are decenţa să-l salute cu 
un zâmbet strâmb, dar nimeni altcineva nu doreşte să stea 
de vorbă cu el. Reportera de la Hera/d Sun clatină din cap 
la lipsa lui de înţelepciune. Doug Thunkleton se face că nu 
l-a văzut, dar fotografii şi echipele de filmare sunt 
neiertători când îşi umplu lentilele cu imaginile colegului lor 
ticălos. Ţine capul sus, nu-ţi cere scuze, îşi reaminteşte 
singur, în tăcere. 

În scurt timp apar şi poliţiştii: Montifore şi Lucic, 
împreună cu Robbie. Tânărul agent se agită când îl vede pe 
Martin în spatele grupului de reporteri. Montifore îşi târâie 
picioarele, se aşază în poziţie, întreabă dacă sunt pornite 
camerele, când Martin simte o mână care i se lasă pe umăr. 
Este Goffing, agentul ASIO. Bărbatul zâmbeşte sumbru şi dă 
din cap, dar nu spune nimic. Ce vrea să însemne asta? Un 
gest de susţinere? 

— Bună dimineața, doamnelor şi domnilor, spune 
Montifore, cu o postură ţeapănă şi formală în faţa 
camerelor de televiziune. Înţeleg că prim-ministrul şi 
ministrul de interne vor comenta la Sydney, în scurt timp, 
aşa că o să fac doar o scurtă declaraţie şi asta va fi tot. Nu 
voi răspunde la întrebări. Mă voi rezuma la fapte. La 
aproximativ ora şase şi douăzeci de minute, în această 
dimineaţă, un rezident din zonă a observat ceea ce credea 
că este o persoană decedată, în zona cu ape puţin adânci 
ale râului Murray, la aproximativ cinci kilometri nord-vest 


e 241 œ» 


de Bellington. Asta înseamnă în aval. Putem confirma că 
bărbatul decedat este sergentul Herbert Walker, din forţa 
de poliţie din New South Wales. Putem confirma că nu 
există circumstanţe care să ridice suspiciuni. Sergentul 
Walker a condus poliţia din districtul Bellington timp de mai 
bine de douăzeci de ani şi va fi mult regretat de locuitorii 
acestui oraş şi ai zonei înconjurătoare şi de întreaga 
comunitate de poliţie din New South Wales. Herbert Walker 
a fost un poliţist bun, un poliţist foarte bun, într-adevăr, şi a 
servit comunitatea sa. În timpul ultimelor zile am avut 
privilegiul să lucrez îndeaproape cu sergentul Walker. A fost 
un ofiţer de înalt profesionalism, dedicat respectării 
regulilor şi legii şi serviciului în slujba comunităţii. 

Montifore se uitase direct în obiectivele camerelor de 
filmat, dar acum schimbă uşor direcţia privirii pentru a se 
uita spre Martin. 

— Herb Walker a dat totul în serviciul comunităţii sale, în 
momente de mare cumpănă. Nu merita asta. Privirea 
poliţistului se întoarce spre camere. Vă mulţumesc. Asta 
este tot pentru moment. O dimineaţă bună. 

Printre ziarişti se lasă un moment de tăcere, în timp ce 
camerele de luat vederi urmăresc spatele poliţiştilor, care 
se întorc în secţie. Apoi aparatele sunt scoase de pe 
trepiede şi sunt împinse în faţa lui Martin, luându-l prin 
surprindere, cu obiectivele larg deschise, asemenea unor 
guri flămânde şi vocea tunătoare a lui Doug Thunkleton se 
abate asupra lui. 

— Martin Scarsden, care este reacţia ta la moartea 
sergentului Herb Walker? 

Una dintre camere are o lumină deasupra şi Martin 
tresare când cameramanul o aprinde. 

— Imi pare rău pentru moartea lui. A fost un ofiţer foarte 
bun. 

— Dar vei cere scuze familiei lui? 

— Scuze? Pentru ce, mai exact? 

— L-ai vânat pe acest poliţist, l-ai determinat să-şi ia 
propria viaţă şi nici măcar nu vrei să-i oferi scuze văduvei 
îndoliate? 


e 242 œ» 


— Îmi pare rău că a murit. Sigur că îmi pare rău. 

— Eşti de acord că te-ai purtat dezonorant? 

Atunci Martin pricepe. Doug Thunkleton are un punct de 
vedere prestabilit; va continua până când Martin va 
recunoaşte un fel de vinovăţie. Eí bine, la dracu’ cu asta. 

— Nu am făcut nimic greşit. Am relatat faptele. Nu sunt 
responsabil pentru moartea lui Herb Walker. 

— Prim-ministrul statului New South Wales spune că eşti 
cel mai rău soi de ziarist, un vacuum moral care şi-ar vinde 
sufletul pentru un titlu de prima pagină. 

— Ei bine, în cazul ăsta pentru ce continuaţi să-mi luaţi 
mie interviu? Ştii ce eşti tu? O scârnăvie de parazit ipocrit. 

Imediat ce cuvintele îi ies din gură, Martin le regretă. Nu 
are nevoie să vadă rânjetul de autosatisfacţie de pe faţa lui 
Thunkleton. Rahat. Nu mai sunt alte întrebări, Thunkleton a 
obţinut ceea ce-şi dorise. 

După asta, îl lasă în pace. Martin se plimbă în jos, spre 
râu, se aşază pe o bancă, în umbra unui rând de plopi. 
Arşiţa ţine oamenii în casă. Slavă Domnului pentru asta. Ar 
trebui să o sune pe Bethanie, ştie că ar trebui, dar nu se 
poate decide să formeze numărul. Este aproape uşurat 
când sună telefonul şi îl scuteşte de a lua iniţiativa. 

— Martin? Sunt Bethanie, spune ea cu vocea sugrumată, 
nesigură, îngrijorată. 

— Bună, Bethanie. 

— Eşti în regulă? 

— N-am fost niciodată mai bine. 

— Noi tocmai am văzut filmarea de la Bellington. 

— Da. Probabil că nu este cel mai bun moment al meu. 

— Apare că îl numeşti pe Herb Walker o scârnăvie de 
parazit. Te rog spune-mi că nu ai făcut asta. 

— Ce? In niciun caz. Niciodată. Am spus că îmi pare rău 
de moartea lui şi că a fost un bun ofiţer. 

— Şi atunci cine este scârnăvia de parazit? 

— Doug Thunkleton, jigodia aia de la Channel Ten. 

La celălalt capăt al liniei se aude un suspin de uşurare şi 
râs uşor, chiar dacă puţin forţat. 

— Ei bine, aici ai nimerit-o. 


e 243 + 


— Bethanie, ţine capul la cutie, bine? Eu voi fi mielul de 
sacrificiu în treaba asta. Nu e nevoie să pici şi tu la mijloc. 
Ai tot ce îţi trebuie? Ai nevoie de ceva citate? 

— Nu, avem o transcriere de la poliţie. Cea mai rapidă 
întoarcere de situaţie. Dar tu ar trebui să trimiţi o 
înregistrare video a schimbului tău de cuvinte cu 
Thunkleton, dacă ai înregistrat. O putem difuza în apărarea 
ta. 

— Mulţumesc, Bethanie. Mi-a făcut plăcere să lucrez cu 
tine. 

După convorbire Martin se uită peste râu şi se întreabă 
de ce a acceptat să relateze de la conferinţa de presă a 
poliţiei. Până la urmă, transcrierea era deja trimisă. Şi se 
mai întreabă de ce a insistat Hera/d ca el să participe, 
având în vedere că oficial nu mai era ştirea lui. Dar ce 
naiba, încă nu este pregătit să devină un ziarist de 
conferinţe de presă. 

Telefonul lui sună din nou. Este Max. 

— Rahat, Max. Încă nu au curajul să mă sune direct chiar 
ei? 

— Se pare că nu. Cum te descurci? 

— Nu sunt prea sigur. Ai văzut conferinţa de presă? 

— Toată lumea a văzut conferinţa de presă. Sky o 
difuzează în buclă permanentă, mulţumită Channel Ten. 
Presupun că nu l-ai numit într-adevăr pe polițistul mort 
scârnăvie de parazit. 

— Nu, sigur că nu. Era o descriere pentru pula aia bleagă 
de la Channel Ten, Thunkleton. 

— Ei bine, fraţii noştri din televiziune nu o relatează aşa. 
Din fericire, Thackery de la AAP o difuzează în context, aşa 
că, acum, ABC a preluat-o şi fac pe moralizatorii. S-au luat 
tare de Ten pentru relatare cu tentă de senzaţional. 

— Deci, mai sunt speranţe pentru mine, totuşi? 

— Nu, Martin, nu mai sunt. 

— Cum aşa? 

— Pentru asta te sun. Eşti concediat. N-are nicio legătură 
cu mine, eu sunt doar mesagerul. [i se vor plăti toate 
drepturile, dar contractul tău este terminat, începând din 


e 244 a 


acest moment. Îmi pare rău, Martin - îmi pare mai rău 
decât ai să ştii vreodată. 

Pentru o clipă, Martin nu poate vorbi. Când reuşeşte, este 
pentru a-l consola pe vechiul său prieten şi mentor. 

— Ce grămadă de pizde fără boaşe, Max. Să te pună pe 
tine să faci asta. Este de neiertat. Eu nu o să uit. N-am să-i 
iert niciodată. 

— Mulţumesc, Martin, dar nu-ţi face griji pentru mine, 
gândeşte-te la tine. Sună-mă când ajungi înapoi la Sydney. 
leşim să bem ceva, să discutăm ce opţiuni ai. Am câteva 
idei. 

— Mulţumesc, Max. Eşti un adevărat prieten. 

— Martin? 

— Da... 

— Să nu faci vreo prostie, bine? Nimic precipitat. 


e 245 œ» 


ȘAISPREZECE, FUGAR 


Ştirile de la Channel Ten sunt chiar mai rele decât se 
aşteptase Martin. Stă singur în camera şase de la motelul 
Câinele Negru, priveşte la aparatul de televiziune demodat, 
cu imaginea albicioasă. Crainicul afişează o expresie de 
profundă îngrijorare: 

— În investigația poliţiei referitoare la turistele ucise în 
sud-vestul statului, au apărut evenimente tulburătoare. 
Unul dintre investigatorii-cheie ai poliţiei este mort - împins 
să-şi ia propria viaţă, se presupune, de către relatări 
iresponsabile din presă. Doug Thunkleton de la Channel Ten 
are relatarea de la Riversend. 

Pachetul de ştiri se deschide cu fotografii sepia ale lui 
Herb Walker, polițistul erou, însoţit de muzică la violoncel. 
Există o bandă cu „EXCLUSIV”, care domină colţul din 
dreapta sus al ecranului. Din vocea baritonală a lui Doug 
picură simpatie şi regret. 

— Pentru un oraş care a pierdut deja atât de mult, iată 
încă o pierdere în seara aceasta: moartea poliţistului şi 
eroului local, sergentul Herb Walker. 

Apoi un cadru cu o femeie de vârstă mijlocie, care este 
identificată de subtitrarea de pe ecran ca fiind primarul din 
Bellington. 

— Herb Walker a fost unul dintre cei mai amabili, mai 
dedicați oameni pe care i-am cunoscut vreodată. A fost un 
stâlp al comunităţii noastre. 

Încă un cadru, de data asta cu Robbie Haus-jones: 

— Da, presupun că mi-a fost într-un fel ca un mentor. 

Imaginea trece la Thunkleton, care stă în picioare pe 
malul râului Murray, camera se apropie încet, în timp ce el 
expune ideea. 

— În acest loc, noaptea trecută, totul a devenit prea greu 
de suportat pentru sergentul Herb Walker. Acesta 


e 246 œ 


investigase masacrul de la Riversend şi moartea turistelor 
cu mult curaj şi integritate, dar un bilet găsit la locul faptei 
sugerează că şi-a luat propria viaţă, incapabil să facă faţă 
relatărilor murdare şi neadevărate din ziare. 

Imaginea se mută pe un montaj cu primele pagini din 
Herald şi Age. Comentariul din spate al lui Thunkleton 
continuă, tonul încărcat de tristeţe şi de empatie se 
transformă în virtute acuzatoare: 

— Timp de trei zile, publicaţiile deţinute de Fairfax au 
oferit reportaje senzaţionaliste şi, pe alocuri, incorecte 
despre uciderea turistelor, la Riversend. Acestea au acuzat 
întâi un om, apoi altul, pentru comiterea crimelor - oameni 
despre care poliţia spune că se poate demonstra că sunt 
nevinovaţi. Apoi, ieri, unul dintre ziare l-a acuzat pe Herb 
Walker că a muşamalizat informaţiile despre uciderea 
turistelor timp de aproape un an. 

Imaginea trece la prim-ministru, întruchiparea seriozităţii, 
care stă în picioare în spatele parlamentului, flancat de 
ministrul de interne, de procurorul general şi de prefectul 
poliţiei, toţi cu privirea sumbră fixată în ceafa lui, în timp ce 
dau din cap în semn de totală susţinere. 

— Eu şi guvernul meu suntem cei mai mari apărători ai 
libertăţii cuvântului. Dar acest lucru este dincolo de orice 
limită. Un om bun este mort. Şi totul pentru un titlu abject. 
Totul pentru a vinde câteva ziare în plus. 

Un cadru larg de la conferinţa de presă a poliţiei, de la 
Bellington, o imagine cu Thunkleton care ascultă, vocea lui 
fiind din nou plină de empatie. 

— Colegii poliţişti ai lui Herb Walker încearcă să facă faţă 
acestei pierderi în timp ce îşi continuă investigaţiile. 

Montifore: 

— Herb Walker a dat totul în serviciul comunităţii, într-un 
moment de mare cumpănă. Nu merita asta. 

Şi apoi o imagine cu Martin, cu o moacă perfidă în timp 
ce se îndepărtează, clipind din cauza luminii intense a 
camerelor de filmat. Thunkleton, dând lovitura fatală: 

— „Şi, din partea  reporterului responsabil pentru 
moartea  poliţistului, Martin Scarsden, nicio urmă de 


e 247 œ» 


remuşcare. 

Apoi Martin: 

— O scârnăvie de parazit ipocrit. 

— Din Riversend, Doug Thunkleton, Ten News. 

Înapoi la crainic, cu fruntea încreţită de importanţa ştirii: 

— Suntem în poziţia să relatăm o uşoară consolare 
pentru familia îndoliată a sergentului Walker şi pentru 
oamenii de treabă din Bellington; în această seară Sydney 
Morning Herald a publicat o scrisoare de scuze oficiale şi l-a 
concediat imediat pe reporterul responsabil. 

Martin opreşte sunetul şi se holbează la ecranul 
strălucitor. Acuzat, judecat, condamnat, totul într-un 
reportaj de televiziune, elegant, de două minute. 
Spânzurat, înecat şi rupt în patru. „Să mă ia dracu”, spune 
Martin, cu voce tare, aproape amuzat de absurditatea 
întregii situaţii. Şi acum? Se gândise să-şi ia ceva de 
mâncare şi să bea ceva la club. Acum, nici nu mai poate fi 
vorba de asta. La Mandy? Nu, nu i-ar face nicio favoare. 
Vinovată prin asociere, ar fi un fenomen foarte urât într-un 
oraş atât de mic. Cel mai bun lucru ar fi să predea camera 
şi să plece undeva departe, foarte departe. Maşina de 
închiriat este încă în contul companiei. La Perth, poate. Sau 
la Darwin. 

Se aude o bătaie în uşă. Cine o fi? Sună prea echilibrat 
pentru o mulţime cu torţe şi furci. Martin crapă puţin uşa, 
cu piciorul înfipt bine în spatele ei, pentru orice 
eventualitate. 

Este Goffing. Tipul de la ASIO are un pachet de şase beri 
într-o mână şi o sticlă de whisky în cealaltă. 

— Mă gândeam că s-ar putea să ai nevoie de o băutură. 

Martin deschide uşa, îl lasă să intre. 

Goffing priveşte spre televizorul fără sonor, care 
transmite ultimele ştiri ale Channel Ten. 

— Deci, să înţeleg că ai văzut? 

Martin aprobă din cap. 

Goffing ridică întâi berile, apoi sticla de whisky, oferindu-i 
lui Martin să aleagă. 

— Bere, mulţumesc. 


e 248 œ» 


Martin se aşază pe pat; agentul ia singurul scaun 
existent. Desfac capacele sticlelor cu un fâsâit uşor şi iau 
primele câteva înghiţituri în linişte. 

— Poliţia crede că a fost sinucidere, eu nu sunt chiar atât 
de sigur, spune tipul de la ASIO, privindu-l pe Martin în ochi. 

Bruscheţea declaraţiei îl ia pe Martin prin surprindere. Nu 
răspunde imediat, un timp ia în calcul implicaţiile. 

— De ce spui asta? 

— Să spunem doar că am o minte suspicioasă. 
Deformaţie profesională. 

— Ei bine, sper sincer să ai dreptate. 

— Spune-mi, Martin, te simţi vinovat pentru moartea lui 
Herb Walker? 

— Nu, răspunde Martin, fără ezitare, în ciuda ciudăţeniei 
întrebării. Nu, nu mă simt. Crezi că ar trebui? 

— Nu neapărat. Cum te simţi? 

— Furios. Lucrat din greu. Puțin descurajat. Pe viaţa mea, 
nu pot să înţeleg exact ce am făcut ca să ajung în această 
poziţie. 

Martin face o pauză. Mai bea nişte bere. Este rece şi 
reconfortantă când îi alunecă pe gât. De ce are încredere în 
acest bărbat, acest spion, acest exponent al operaţiunilor 
ascunse? Pentru că se simte bine să-şi descarce povara. ŞI 
pentru că nu are cu cine altcineva să vorbească. 

— Admit că se poate să fi greşit în legătură cu Byron 
Swift şi Harley Snouch, dar au fost nişte greşeli bine 
intenţionate. Ştii acest lucru. Am făcut ce am putut mai 
bine. În ceea ce-l priveşte pe Herb Walker, nici măcar nu 
am fost eu. Colega mea din Sydney a primit un pont de la 
unul dintre contactele ei din poliţie. Nici măcar nu am ştiut 
până când nu am citit în ziar. 

— Ai fost nemulţumit de ştire? 

— Nu. Nu pot să pretind asta. Dacă era corectă şi aşa 
pare să fie, el ar fi putut să verifice iazul în urmă cu un an. 
De ce să nu fi publicat asta? 

— Pentru că el era una dintre sursele tale? 

— Nu. Faptul că este o sursă nu-i oferă nimănui 
imunitate. 


e 249 œ» 


— Dar aveam impresia că i-ai cerut scuze atunci când l-ai 
văzut, la secţia de poliţie, ieri. 

— Asta este pe jumătate adevărat. Dacă aş fi ştiut ce are 
Bethanie, i-aş fi spus personal, aş fi încercat să obţin 
varianta lui. Dar nu aş fi contestat publicarea. Cel puţin, nu 
cred că aş fi făcut-o. Şi nu ăsta a fost motivul principal 
pentru care l-am căutat ieri. 

— Da, aşa am înţeles şi eu. Mandalay Blonde şi 
presupusul alibi pentru Byron Swift. 

— Presupus? 

— Poliţia nu este convinsă. Au trimis jurnalul pentru 
analiză criminalistică. 

— Serios? Tu ce crezi? 

— Nu ştiu. Sunt agnostic în această chestiune. 

Goffing îi dă lui Martin o a doua bere. Martin nu realizase 
că o terminase pe prima; desface capacul sticlei. 

— Pentru ce te afli aici, agent Goffing? 

— Mă numesc Jack. Şi noi nu ne numim agenţi - asta-i o 
treabă americănească. 

— Deci, pentru ce te afli în Riversend, Jack? 

Goffing pare aproape trist. 

— Îmi pare rău, Martin. Acesta nu este un schimb de 
informaţii. Nu pot să-ţi spun nimic mai mult despre scopul 
meu aici. Superiorii mei sunt deja înfuriaţi pentru că 
prezenţa mea a fost scoasă în evidenţă atât de spectaculos, 
de către tine, pe postul naţional de televiziune. Nici eu nu 
sunt prea încântat de asta. 

— Atunci, de ce vorbeşti cu mine, acum? 

— Herb Walker. Ai vorbit cu el ieri. Era furios pe tine. Tu 
şi ziarul tău i-aţi cam tras-o. Poate că era mai puţin dispus 
să-şi ascundă starea de spirit faţă de tine decât faţă de 
colegii lui, poliţişti. Nu este o cultură care încurajează 
semnele de fragilitate emoţională. 

— Părea bine. Furios, dar în niciun caz deprimat sau 
disperat, dacă asta vrei să afli. 

— Resemnat? 

— Resemnat cu ce? 

— Ştii tu, că i se termina cariera, că totul i se punea lui în 


e 250 œ» 


cârcă şi că era inutil să se împotrivească. 

— Nu. Din contră. 

— Cum aşa? 

Ah, deci asta era. Martin ia încă o gură din bere. E cazul 
să admire talentul tipului de la ASIO de a-l aduce în acest 
punct. Să coopereze? Să-i spună ce ştie despre Walker? De 
ce nu? Şi-a pierdut slujba, Walker este mort, Goffing ar 
putea să fie singura persoană interesată să ducă treaba 
mai departe. Mai bea din bere şi vorbeşte. 

— Nu cred că era descurajat. Era intrigat de veştile 
despre jurnalul lui Mandy Blonde. Şi rămăsese hotărât să 
cerceteze evenimentele care-l duseseră pe Byron Swift la 
masacrul de la St James. 

Capul lui Goffing este nemişcat, faţa este imobilă de 
concentrare, ochii fixaţi pe Martin. 

— Byron Swift şi St James? Ştii ceva despre această 
direcţie de investigaţii? 

Martin aprobă din cap. 

— Am reuşit să vorbesc cu un martor al crimelor. O 
persoană pe care poliţia nu a chestionat-o. El mi-a spus că 
Byron Swift părea fericit şi netulburat cu puţin timp înainte 
de crime. Fusese afară, vorbise cu câţiva dintre enoriaşi, 
care ajunseseră mai devreme. Râdea şi glumea. Vorbise 
chiar cu Craig Landers, una dintre victime, aparent fără 
ranchiună. Apoi a intrat în biserică, probabil să se 
pregătească pentru slujbă. A ieşit după cinci sau zece 
minute şi a început să tragă. 

— Continuă. 

— Deci, ce s-a întâmplat în interiorul bisericii? Am înţeles 
că Swift fie vorbise cu cineva în interiorul bisericii, fie 
vorbise cu cineva la telefon. Herb Walker încerca să afle 
dacă existaseră apeluri de la sau spre biserică în dimineaţa 
aceea. 

Goffing aprobă din cap. 

— Corect. Şi n-a găsit nimic. Ştim. Şi noi am căutat 
acelaşi lucru. Singurele apeluri de la biserică, în dimineaţa 
aceea, au fost Robbie Haus-jones către Walker şi pentru 
ambulanţa din Bellington, după crime. 


e 251 œ» 


— Nu. Walker spunea că a găsit ceva. leri, când am 
vorbit cu el la secţia de poliţie, mi-a spus că mai existaseră 
încă două apeluri, unul de la biserică şi unul către biserică. 
Înainte de crime. Spunea că încerca să dea de urma 
numerelor. 

Goffing nu mai spune nimic timp de treizeci de secunde 
sau chiar mai mult. Priveşte spre Martin, dar gândurile 
omului de la ASIO par să îl ducă departe, într-un alt plan. 

— Care apel a fost primul? Ţi-a spus? 

— Nu. Posibil ca Swift să fi sunat pe cineva şi apoi a fost 
sunat înapoi. 

— Poate. Altceva? Walker a mai menţionat altceva? 

— Nu. La momentul ăla nu eram chiar în cei mai buni 
termeni, dacă-ţi aminteşti. 

— Martin, mulţumesc. Ceea ce mi-ai spus s-ar putea să 
fie, într-adevăr, foarte folositor. Foarte folositor. Ai mai spus 
altcuiva despre aceste apeluri telefonice? Colegilor tăi, lui 
Mandalay Blonde? 

— Crezi că sunt importante? 

— Posibil. Când am verificat înregistrările, apelurile nu 
erau în baza de date. 

— Deci, cineva a umblat la înregistrări? 

— Poate. Oricum, e ciudat. Deci, ai mai spus cuiva despre 
apeluri? 

— Nu. Doar ţie. 

— Foarte bine. Te rog nu mai menţiona asta nimănui, nici 
măcar poliţiei. În special poliţiei. Dacă te voi exonera de 
responsabilitate pentru sinuciderea lui Walker, vreau să ţii 
toate astea pentru tine. Inţelegi? 

Martin simte un impuls de adrenalină, de speranţă. 

— Să mă exonerezi? Crezi că poţi să faci asta? 

— Nu ştiu. Nu ar trebui să-ţi dau speranţe false; s-ar 
putea să nu fie posibil. Dar ţine apelurile telefonice pentru 
tine. 

— Dacă vrei. Dar eu ce primesc în schimb? 

— Pe lângă faptul că încerc să te absolv de moartea lui 
Walker, vrei să zici? Goffing zâmbeşte, apoi devine şi mai 
serios. Ar mai fi ceva. Articolul tău din The Sunday Age, cel 


e 252 œ» 


despre Swift care era un om fără trecut - este perfect 
adevărat. 

— Poţi să confirmi asta? 

— Da. Povestea ta este corectă. Adevăratul Byron Swift a 
fost un orfan, aflat în custodia statului, în Western Australia. 
A studiat teologia la universitatea din Perth şi a renunţat. A 
plecat în Cambodgia, unde a lucrat pentru o organizaţie de 
caritate care oferea ajutor pentru dezvoltare lângă graniţa 
dintre Thailanda şi Burma. A murit în urmă cu cinci ani din 
cauza unei supradoze de heroină. Toate documentele, cele 
mai multe documente, au fost falsificate. Byron Swift al 
nostru şi-a asumat identitatea lui. 

— Ştii cine a fost el în realitate? Swift? 

— Ştiu. Goffing face o pauză, face câteva calcule mentale 
înainte de a continua. Martin, îţi voi spune. Cel mai probabil 
că va ieşi la iveală la anchetă. Goffing face încă o pauză 
înainte să vorbească, de parcă ar cântări o decizie. Ar 
trebui să încerci să publici înainte de asta, dar în niciun caz 
nu trebuie menţionat numele meu sau ASIO. Fă referire 
doar la surse de încredere sau cum vrei tu să formulezi. 

— Asta este oarecum de amorul artei. Nu am unde să 
public. 

— Vei găsi tu unde să publici. 

— In regulă. Spune-mi. Ai cuvântul meu că nu voi 
dezvălui de unde am aflat informaţia. 

— Numele lui adevărat este Julian Flynt. Era un evadat. 

— Un evadat? Mă gândeam eu că era un fost militar. 

— A fost. Lunetist în forţele speciale. Irak şi Afganistan. 
După toate sursele, un soldat excepţional: conducător 
înnăscut, fără teamă şi carismatic. Până când a fost 
capturat de talibani şi ţinut captiv timp de opt luni, timp în 
care a fost torturat, înjosit şi umilit. Mai târziu, după ce a 
fost eliberat, a trecut toate testările psihologice şi a fost 
declarat apt pentru serviciu. Mare greşeală. Uriaşă 
greşeală. Părea să fie bine, totul părea normal, niciun semn 
de sechele. Apoi, într-o zi, aproape un an mai târziu, în 
timpul unei lupte dintr-o tabără de mujahedini, şi-a pierdut 
controlul. Două femei şi copiii lor, neînarmaţi, cu braţele 


e 253 + 


ridicate, se predau. Cinci, în total. l-a pus la pământ cu 
sânge rece. Armata l-a arestat, aştepta procesul. Unii voiau 
să-l judece pentru crimă, alţii îl apărau, invocând ceața 
războiului. Cei care autorizaseră revenirea lui pe front îl 
voiau dispărut. Şi a dispărut: a scăpat din custodie. A fost 
emis un mandat pentru arestarea lui, pentru crime de 
război. Apăruseră relatări că îşi croise drum spre Irak, lucra 
ca gardă de corp privată. Când autorităţile s-au dus să-l 
caute, li s-a spus că murise într-o ambuscadă. Asta le 
convenea tuturor; dosarul a fost închis. Dar, după cum ştim, 
nu era mort. La un moment dat s-a întors în ţară, nu cu 
propriul său paşaport. Devenise Byron Swift. 

— Cum este posibil? 

— Într-adevăr, cum? 

— Asta faci aici? Îl investighezi pe Byron Swift? 

— Nu sunt autorizat să vorbesc despre asta, Martin. Te 
las pe tine să uneşti punctele. Dar povestea lui Julian Flynt, 
crezi că poţi să o faci publică? 

— Cred că da. Nu e o poveste rea. 

— Nu e rea? Tu înţelegi ceea ce tocmai ţi-am spus? A fost 
un soldat australian căutat pentru crime de război. Ai 
relatat din Orientul Mijlociu, ştii foarte bine cum e treaba 
acolo. Ai auzit vreodată de el? 

— Nu. 

— Şi de ce crezi că este aşa? 

— Nu ştiu. Spune-mi tu. 

— Pentru început, armata nu doreşte ca acest caz să fie 
mediatizat, nu în ultimul rând pentru că ei l-au trimis înapoi 
în luptă, când ar fi trebuit să aibă parte de îngrijire. Erau 
fericiţi să-l facă uitat. Apoi, vorbim despre vămi şi controlul 
frontierelor. Cum dracu' a reuşit să intre înapoi în ţară? Şi 
poliţia. Impuşcă mortal cinci oameni şi ei nu se deranjează 
să afle cine a fost? Serios? Nimeni nu doreşte ca publicul să 
afle despre asta. Acum înţelegi sensul a ceea ce ţi-am 
spus? 

— Deci unde vrei să ajungi, Jack? Vreo mare conspirație? 

— Aş vrea eu. Mai degrabă muşamalizări şi acoperiri de 
funduri, toţi încearcă să paseze pisica şi să îşi nege propria 


e 254 œ» 


culpabilitate. 

— Deci, să public? 

— Da. Publică. Hai să vedem dacă asta-i face pe câţiva 
dintre ei să scoată capul la lumină. 

Cei doi bărbaţi schiţează un zâmbet. Şi lui Martin i se 
pare că între ei se mai petrece ceva, un fel de înţelegere. 

— Vrei nişte whisky? întreabă Goffing. 

Martin şi-a terminat a doua bere. 

— La dracu'. De ce nu? 

Găseşte în baie o pereche de pahare murdare şi le 
clăteşte bine, ceea ce nu face altceva decât să împrăştie 
mirosul de clor şi putregai. Când se întoarce, Goffing a scos 
deja dopul sticlei şi Martin îi dă paharele. Goffing toarnă 
două porţii sănătoase şi cei doi bărbaţi ciocnesc paharele. 
Martin se întreabă ce semnificaţie poartă acest gest. Se 
trânteşte înapoi pe pat şi savurează aroma de turbă şi de 
fum a băuturii. A trecut multă vreme de când n-a mai băut 
whisky. 

— Martin, chiar nu pot să-ţi spun nimic mai mult despre 
misiunea mea, înţelegi asta, dar poţi să-ţi spun despre 
ancheta poliţiei. 

— De ce? 

— Pentru că eu cred că ei îţi sunt datori. 

— Bine. Sunt numai urechi. 

— Moartea lui Walker seamănă a sinucidere de manual. 
Trupul lui a fost găsit în râul Murray în dimineaţa asta. 
Probabil că a murit pe la miezul nopţii. S-a înecat. Şi-a 
umplut buzunarele cu pietre şi a sărit de pe un pod, undeva 
lângă Bellington, unde nu existau şanse să fie surprins în 
timpul acţiunii. A lăsat o scrisoare în maşina lui. Pentru 
poliţie, o scrisoare este întotdeauna un element-cheie. 

— Şi asta ce spune? 

Martin ia o înghiţitură de whisky, un pic prea mare, simte 
că îi arde gâtlejul. 

— E scurtă şi simplă: „Întotdeauna mi-am făcut datoria. 
Nu am făcut nimic greşit. Ziariştii sunt nişte mincinoşi. 
Reputația mea înseamnă totul pentru mine”. 

— Asta-i tot? 


< 255 + 


— Asta-i tot. 

— Rahat. Mai multă linişte. La televizor, nişte hipioţi 
dansează în cerc, parte a unui cult religios. Deci, de ce nu 
eşti convins că este sinucidere? 

— După cum spuneam, am o minte suspicioasă. 

Cei doi bărbaţi beau în linişte după asta, mai schimbă 
câteva amabilităţi. Mai târziu, pornesc televizorul pentru a 
privi ştirile ABC de la ora şapte seara. In capul listei sunt 
ştirile politice, apoi cei din cultul respectiv şi ştirea cu 
prezentatorul tv pe locul al doilea, iar Martin vine pe locul al 
treilea. Medalia de bronz. Relatarea este mult mai 
prietenoasă, mult mai echilibrată faţă de cea a lui 
Thunkleton. Şi mult mai corectă. Confruntarea dintre Martin 
şi Doug  Thunkleton este prezentată dintr-o altă 
perspectivă, mai largă, „... eşti cel mai rău soi de ziarist, un 
vacuum moral care şi-ar vinde sufletul pentru un titlu de 
prima pagină”, spune Thunkleton. „Ei bine, în cazul ăsta 
pentru ce continuaţi să-mi luaţi mie interviu? Ştii ce eşti tu? 
O  scârnăvie de parazit ipocrit”, răspunde Martin. 
Thunkleton arată ca un golan, Martin arată ca un şcolar 
bosumflat şi indiferent la sentimentele altora, ABC iese de 
aici imparţial şi superior moral amândurora. Dar cel puţin 
este clar că acuzaţia lui de scârnăvie este adresată 
reporterului de la Channel Ten şi nu poliţistului mort. Fii 
recunoscător pentru micile victorii - un alt dicton de-al lui 
Max. 

După asta, Martin stinge televizorul şi el cu Goffing 
vorbesc despre sport şi politică şi despre toate celelalte 
lucruri care umplu vidul conversaţional atunci când alte 
chestiuni sunt prea dubioase ca să fie menţionate. 

Mai târziu, când apune soarele şi arşiţa începe să se 
scurgă în peisaj pentru încă o noapte, se aşază afară şi 
Goffing fumează. Martin nu e sigur, dar s-ar putea să 
fumeze şi el una. La un moment dat Goffing se evaporă şi 
Martin rămâne singur, având drept companie doar sticla, 
luna însângerată şi strălucirea spălăcită a Căii Lactee. 


Whisky-ul face ceea ce face întotdeauna alcoolul tare: îl 
e 256 œ» 


ajută să devină inconştient în momentul în care capul lui 
atinge perna. Şi, mai târziu, la orele mici ale dimineţii, îl 
aduce înapoi la semiconştienţă, incapabil să doarmă, cu 
mintea  clocotind repetitiv, incapabilă să controleze 
gândurile, aşa încât acestea, anxietăţi reale şi imaginare, îl 
devorează. Nu că ar avea nevoie de multă imaginaţie. 
Fragmente ale zilei se întorc şi îl tulbură. Confruntarea cu 
Thunkleton văzută din trei perspective diferite: cea de la 
Channel Ten, cea de la ABC şi a sa proprie, niciuna dintre 
ele prea frumoasă. Scena se reia, iar şi iar, ca o transmisie 
de televiziune a unui jucător de baseball ieşit din formă, 
care ridică bâta şi lasă mingea să treacă spre prinzător, 
până în butuci. Unghiuri diferite, reluări cu încetinitorul, 
mişcări rapide, grafica televiziunii şi întotdeauna aceeaşi 
concluzie: jucătorul se târăşte încet către bancă, cu ochii 
plecaţi, în timp ce aruncătorul ridică triumfător pumnul şi 
bate palma cu colegii săi. Şi conversaţia cu Goffing se 
repetă, sfârşitul lui Herb Walker se recreează în mintea sa, 
cuvintele scrisorii de adio reverberează, o imagine a lui 
Julian Flynt soldat, care împuşcă femei şi copii în 
Afganistan. 

Dar, la capătul nopţii, când lumina zorilor începe să se 
facă simțită prin draperiile groase şi ameninţarea unei 
dureri de cap se transformă în realitate vibrantă, fraza pe 
care mintea lui neobosită a distilat-o de-a lungul unei 
întregi zile de tulburare este una simplă: Politia nu este 
convinsă. Au trimis jurnalul pentru analiză criminalistică. 
Mandy Blonde. Ce făcuse? 


Martin ajunge la librăria Oaza la şapte, cu mult înainte de 
ora deschiderii, îşi croieşte drum spre uşa din spate şi 
începe să bată şi continuă să bată intermitent, până când, 
în sfârşit, după vreo cinci minute, aude mişcare înăuntru. 
Incă un minut sau cam aşa şi Mandy crapă puţin uşa. 

— Tu? 

— Eu. 

— La dracu’, Martin, copilul doarme. 

— Pot să intru? 


e 257 œ» 


Ea pare enervată, dar deschide uşa, îl lasă să treacă. 

— lisuse, arăţi ca dracu'! 

— Şi mă simt ca dracu’. Noaptea trecută am băut whisky. 
Nu ne prea înţelegem. 

— Foarte amuzant. 

Ea poartă un halat subţire de mătase, peste un tricou şi 
boxeri. Părul este ciufulit şi ochii clipesc încă, încercând să 
alunge urmele somnului, dar bagheta magică a tinereţii a 
binecuvântat-o şi arată foarte frumoasă. Martin simte, 
brusc, toată greutatea aspectului lui decăzut: toată 
atractivitatea unui sac de cartofi. Un sac de cartofi cu 
halitoză. 

— Cafea? întreabă ea. 

— Îmi salvezi viaţa, răspunde el. 

— lar tu eşti un dezastru. 

Ea pune de cafea, apoi i se alătură la masa din bucătărie. 

— Deci, ce era atât de urgent ca să vii să baţi la uşa unei 
fete când abia se crapă de ziuă? 

— Ai auzit ce mi s-a întâmplat? 

— Că ai fost concediat? 

— Da. 

— Nu pot să pricep de ce ar fi vina ta. Polițistul s-a 
sinucis; nu l-ai ucis tu. Dacă oamenii s-ar omori de fiecare 
dată când un ziar scrie un articol greşit, jumătate din 
guvern ar trebui să-şi fi pus capăt zilelor. 

Martin nu se poate abţine să nu zâmbească. Când toată 
lumea trage în tine, e bine să ai pe cineva de partea ta. 
Apoi îşi aminteşte ultimatumul lui Snouch şi zâmbetul 
dispare. 

— De asta ai venit aici? Să-mi spui că ai fost concediat? 
Ai nevoie de un umăr pe care să plângi? 

— Nu. Am venit pentru că eram îngrijorat pentru tine. 

— Pentru mine? 

— Da. Mandy, le-ai spus poliţiştilor că Byron Swift era cu 
tine în noaptea în care au fost răpite turistele. 

— Aşa este. 

— Crezi că te-au crezut? 

— Tu m-ai crezut? 


e 258 œ» 


— Da, spune Martin şi imediat ce rosteşte cuvântul îşi dă 
seama că minte. 

În timpul nopţii, cuvintele tipului de la ASIO îşi picuraseră 
otrava în mintea lui, irigaseră seminţele îndoielii. Martin 
vrea să o creadă, dar nu este sigur că o crede. 

— E bine să văd că cineva mă crede, spune ea. Dar nu, 
nu cred că m-au crezut. 

— De ce nu? Ai idee? 

— Pentru că sunt leneşi şi le lipseşte imaginaţia. Dacă îi 
atribuie crimele lui Byron, atunci cazul este închis. Preotul 
ucigaş mai omoară două fete inocente. Nu e nevoie să 
aresteze pe nimeni, nu e nevoie de proces. Toată lumea 
pleacă acasă fericită. Inclusiv vreun psihopat care stă pe 
acolo pe undeva şi îşi freacă mâinile, pentru că ştie că va 
scăpa de uciderea celor două biete fete şi de orice le-o mai 
fi făcut înainte. Şi poate că îşi planifică următoarea 
realizare. 

— Mandy, spune-mi. Vreau să te ajut. Jurnalul este 
autentic? Nu ai înflorit nimic, nu-i aşa? 

Ea se uită la el în tăcere, cu ochii verzi la fel de reci şi 
limpezi ca nişte cuburi de gheaţă. 

— A fost într-adevăr aici în noaptea aceea, Mandy? Toată 
noaptea? Ai fost şi tu? 

Răspunsul ei, când vine, este aproape o şoaptă, la fel de 
uscat şi nimicitor ca vântul secetei: 

— leşi afară, nenorocitule. leşi afară şi nu te mai întoarce 
niciodată. 


e 259 + 


ŞAPTESPREZECE, ACUZAREA 


Riversend este dezolant. Nu este nimeni pe străzi. Nu 
mişcă nimic. Martin îşi verifică ceasul: şapte şi douăzeci. 
Deja răcoarea relativă a nopţii se risipeşte, se întrevede 
perspectiva unei arşiţe aproape la fel de devastatoare ca şi 
realitatea care urmează. Cerul şi-a pierdut culorile de 
răsărit, alungate de ridicarea tot mai vizibilă a soarelui, şi 
lasă în urmă albastrul spălăcit al verii. Dacă există vreun 
nor, Martin nu vede niciunul. 

Se aşază pe o bancă, la umbra copertinelor magazinelor, 
provocând oraşul să reacționeze la existenţa lui, spunându- 
şi că nu se va mişca până nu va avea confirmarea clară a 
prezenţei umane: o maşină care trece, un pieton, un copil 
pe bicicletă. Oraşul se holbează la el: niciun câine 
vagabond, nici măcar o pasăre. Nici măcar şopârla care-l 
întâmpinase când ajunsese pentru prima dată în oraş. 
Nimic. În cele din urmă, sus, pe cupola de un albastru 
strălucitor, Martin observă argintiul strălucitor al unui avion 
cu reacţie, cu o dâră de condensare care se disipează în 
urma lui, în timp ce se îndreaptă spre vest, de la Canberra 
sau Sydney spre Adelaide sau Perth. Dar oraşul rămâne 
nemişcat, nu-i face nicio concesie. 

Martin se gândeşte la ce i-a mai rămas aici, în acest 
vacuum lovit de soare. Nu prea multe. Fără slujbă, fără 
scop. Reuşise să o îndepărteze pe Mandy Blonde, singura 
persoană cu care stabilise o legătură. Acum ea l-a alungat 
înapoi în neant. Mai este Jack Goffing, tipul de la ASIO, care 
este dornic să-i cultive prezenţa, şi Robbie Haus-jones, un 
tânăr care duce cu el destui demoni pentru întregul oraş, şi 
Jamie Landers şi Codger Harris, unul tânăr, celălalt bătrân, 
amândoi în doliu. Mai este Fran Landers care îi este datoare 
pentru că îi salvase fiul, dar care ar prefera ca el să dispară 
fără nicio urmă, şi Harley Snouch, care insistă ca el să-l 


e 260 œ» 


ajute să îndrepte lucrurile cu Mandy. Nu prea mai sunt 
şanse pentru asta. El îi cunoaşte, ei îl cunosc, dar până la 
urmă sunt nişte străini. Îi pot fi aliaţi sau duşmani, dar 
niciunul dintre ei nu e dispus să-i uşureze povara. Nu. Nu în 
acest oraş. Nu în această viaţă. A rămas fără tovarăşi, este 
lipsit de prieteni. 

Îşi priveşte mâinile, care se odihnesc flasce şi lipsite de 
scop, una pe mânerul băncii, cealaltă chiar pe bancă. Nu 
sunt agitate, nu sunt pregătite de acţiune, doar adormite, 
ca şi cum ar fi fost deconectate cu o telecomandă, puse în 
aşteptare, în vederea unor instrucţiuni viitoare. Să fi fost 
asta marea greşeală a vieţii lui, eroarea esenţială a 
personalităţii sale - faptul că întotdeauna fusese un 
singuratic, care îşi făcuse greu prieteni, reticent în căutarea 
aliaţilor, refractar la angajamente? Mai este Max, desigur, 
un mentor şi un adevărat aliat şi, poate, chiar un prieten. 
Max, care îi înţelesese potenţialul, îl făcuse omul său de 
teren, la început pentru ştirile din afara oraşului şi, mai 
târziu, pentru misiunile din străinătate. Dar ce văzuse Max 
la el? Un ziarist bun, un scriitor bun, dar şi o unitate 
independentă, cineva care nu vrea şi nu are nevoie de 
sprijinul obişnuit al reţelelor umane, un reporter care era 
cel mai fericit atunci când se afla departe de cei pe care-i 
cunoştea, care se putea paraşuta în orice situaţie, putea să 
îşi facă cunoştinţe şi să recruteze surse şi apoi să plece fără 
remuşcări, când subiectul era epuizat. Fusese perfect 
pentru acest rol. Sau poate că aşa se gândise Max şi la fel 
se gândise şi Martin. Acum nu mai este aşa de sigur. 

În cele din urmă, sus pe autostradă, duduie un camion, 
care se îndreaptă spre est, dinspre Bellington, repezindu-se 
înainte către civilizaţie, fără să se oprească, abia acordând 
oraşului Riversend amabilitatea de a încetini. Martin îl 
priveşte în timp ce trece prin intersecţia în T din capătul 
Hay Road. Suficient; Martin se ridică. Capul i se învârteşte 
şi stomacul îi aminteşte de excesele din noaptea trecută. 
Ştie foarte puţine lucruri, dar ştie că nu vrea să se afle în 
loc deschis atunci când arşiţa devine punitivă. Se gândeşte 
la apă şi la aspirină şi la magazinul general, dar acesta nu e 


e 261 œ» 


deschis încă. Aşa că traversează drumul şi se îndreaptă 
către salonul de vinuri. Poate că Snouch este acolo, 
dormind în mahmureala lui. 

Dar salonul de vinuri este lipsit de viaţă: urme de paşi în 
praf, vin uscat pe fundul paharelor ciobite, o sticlă goală 
lângă o pungă de hârtie mototolită. Snouch poate să fi 
plecat în urmă cu cinci minute sau duminică-seară sau în 
orice alt moment între acestea; nu are cum să-şi dea 
seama. 

Martin se duce în faţa salonului, la ferestrele acoperite, 
prin care lumina filtrată a străzii pătrunde în întuneric. 
Acolo se află un scaun. Se aşază şi se uită afară printr-o 
crăpătură, priveşte peste drum, către librăria Oaza. Cât de 
des se uitase Snouch pe aici, spionând-o pe fosta sa 
logodnică şi pe fata ei? Ce amintiri îi treceau prin minte, ce 
speranţe găzduia în inima lui? Avea vreun fior de încântare 
când, la sfârşitul zilei, ea ieşea ca să scoată afară coşurile 
de gunoi? Se uitase ea vreodată încoace, aruncase privirea 
peste drum, conştientizase prezenţa urmăritorului ei, aflat 
în bârlogul lui? Şi ce se întâmpla odată ce ea intra înapoi, 
închidea uşa pentru noapte, stingea luminile? Acesta era 
momentul în care el se întorcea să se aşeze la una dintre 
mese, găsind alinare în sticlele sale şi în discuţiile cu 
prietenii imaginari,  explicându-şi motivele veteranilor 
morţi? 

Martin se îndepărtează de fereastra acoperită şi se aşază 
la masa la care a vorbit ultima oară cu Harley Snouch. 
Martin se gândeşte la Mandalay Blonde, încuiată în librăria 
închisă acum, la fel de inaccesibilă pentru el cum fusese 
mama ei pentru Snouch. Este frumoasă, dureros de 
frumoasă; nu există nicio îndoială. Este şi inteligentă, 
repezită, şi excentrică, şi independentă. Şi tânără, şi 
tulburată, mai tulburată decât merită să fie. Dar, din nou, 
cei tulburaţi sunt întotdeauna tineri; bătrânii sunt doar 
patetici. Îmbătrâneşti şi asperităţile se netezesc: mintea 
raţionează, capul face compromisuri, sufletul se predă. Toţi 
îmbătrânim şi devenim fragili, în afară şi în interior. Felul în 
care reacţionăm prinde rădăcini, trăsăturile de caracter 


e 262 œ» 


devin permanente: resentimentele, negările, raţionalizările, 
învăţăm să trăim cu asta. Este mult mai tulburător când 
eşti tânăr şi cinstit. Poate Katherine Blonde ştia ceva când 
insistase ca fiica ei să scape de demoni până la treizeci de 
ani. 

Martin simte o tresărire de conştiinţă, o remuşcare care 
se insinuează, în timp ce se gândeşte la femeia închisă 
acolo, în librărie. Concepută fie atunci când tatăl ei o 
violase pe mama ei, fie atunci când mama ei îşi înşelase 
logodnicul. Crescuse purtând stigmatul acuzaţiei de viol, 
terorizată de ignoranţa localnicilor, protejată de o mamă 
sfidătoare, care îşi ducea propriul război. Până la urmă 
scăpase din Riversend, dar nu scăpase niciodată de el, 
irosindu-şi tinereţea la Melbourne, doar pentru a fi trasă 
înapoi în oraş de boala mamei ei. Apoi profitase de ea 
Byron Swift, cu aspectul lui atrăgător şi farmecul lui şi 
nevoile lui egoiste. Byron Swift, strecurat între cearceafurile 
ei, între picioarele ei, oferind alinare şi scăpare, în timp ce 
îşi lua exact ceea ce îşi dorea. Criminalul din Afganistan, 
care pretinsese că este ceea ce nu era. Apoi se lăsase 
împuşcat, se sinucisese şi îl lăsase pe sărmanul Robbie 
Haus-jones să poarte vina. Şi pe Mandy, însărcinată şi 
abandonată. O lăsase singură să-şi crească bebeluşul, în 
timp ce îşi îngrijea mama pe moarte. Şi totuşi, ea încă îl 
iubeşte pe Swift în ciuda tuturor necazurilor pe care i le 
provocase. Îl iubeşte suficient de mult ca să îl apere în faţa 
poliţiei, la un an după moartea lui, o dovadă certă şi mult 
prea costisitoare a loialității ei. Şi apoi ce? El. Martin 
Scarsden, un alt hoţ în toiul nopţii, un candidat demn de 
statutul de membru al societăţii singuraticilor din salonul de 
vinuri. Şi ce îi oferise el? Puţină companie, puţină suferinţă. 
O mică porţie de companie în nopţile singuratice de la 
Riversend. 

Martin apucă unul dintre pahare şi, cu mintea absentă, îl 
duce la buze înainte să realizeze ce face. Pune paharul jos, 
se simte oarecum prost. Dar de ce? Aici nu sunt martori; 
aici nu sunt fantome. Îşi oferă un zâmbet, o expresie 
deformată, sardonică, lipsită de umor, care conţine ceva 


e 263 + 


compasiune. Al naibii Byron Swift. Preot ucigaş, criminal de 
război, diseminator de spermă printre femeile singure din 
Riverina. Fran Landers, Mandy Blonde, Dumnezeu ştie câte 
altele în Bellington, Dumnezeu ştie câte altele înainte de 
asta. Un Rasputin al deşertului. 

Mandy ştie că el a omorât cinci oameni la biserică. De ce 
se duce la poliţie cu jurnalul ei, de ce încearcă să-l 
elibereze de moartea celor două turiste? Vede asta ca pe o 
crimă şi mai odioasă? Că masacrul de la St James fusese un 
fel de explozie psihotică, concepută şi executată pe 
moment, în timp ce răpirea, probabilul violul şi uciderea 
turistelor fuseseră premeditate, sadice şi diabolice? Ce 
apără ea: reputaţia iubitului ei mort, propria ei încredere 
ezitantă în el sau moştenirea lăsată fiului lor, astfel încât, 
într-o zi, când acesta va afla adevărul, el să îl poată vedea 
mai bun pe tatăl lui decât îl văzuse ea pe al ei? lisuse. 
Martin caută ceva. Pentru un moment, în ciuda durerii de 
cap, nu l-ar deranja să găsească o sticlă plină în întunericul 
prăfos. 

Şi ce e cu povestea ei alegorică, aceea că rămăsese 
însărcinată în urma unei aventuri de o noapte, la 
Melbourne? Pare destul de evident: nu dorise să-i spună 
ziaristului că fusese iubita criminalului. Nu dorise ca acest 
lucru să fie împrăştiat în toate ziarele, nu pentru ea şi, cu 
siguranţă, nu pentru fiul ei. Nu dorise ca Liam să crească la 
fel ca ea... Cum formulase ea? Progenitura scandalului. Dar 
pentru ce vorbise, în orice caz? Pentru că dorea ca el să 
afle ceea ce ea nu ştia: cine fusese Byron Swift, cu 
adevărat? făcuse acest lucru deliberat, îl condusese, în 
speranţa că el ar putea să descopere trecutul preotului. Ce 
căuta ea? O răzbunare necunoscută pe Swift, pentru că o 
lăsase însărcinată, o abandonase, împuşcase mortal cinci 
oameni, cu sânge rece, lăsând moştenire fiului lor ruşinea şi 
infamia? 

Martin se gândeşte la Walker, la descoperirea lui că 
preotul era un om fără trecut, la articolul lui Martin din 
ziarul de duminică, la revelaţia lui Goffing despre crimele 
de război ale lui Flynt. Asta era? Mandy îl iubise pe Byron 


e 264 œ» 


Swift, dar nu ştia cine fusese cel pe care-l iubise? Dorea să-i 
cunoască identitatea reală, povestea, pentru ea şi pentru 
fiul ei? Ei bine, acum Martin ştie. El ştie cine fusese Swift, îi 
cunoaşte trecutul ruşinos: Swift fusese un criminal de 
război. Dar poate el să-i spună aşa ceva? Şi l-ar asculta ea? 
Şi ce se întâmplă cu Harley Snouch, atât de încrezător că 
testul ADN îl va exonera şi va dovedi că mama ei fusese o 
mincinoasă răzbunătoare? Cum poate Martin măcar să 
abordeze astfel de posibilităţi? Ea l-ar goni pentru 
totdeauna. 

Stomacul i se agită şi capul îi bubuie. El înţelege că o 
pierde, că există prea puţine şanse de împăcare, mai ales 
după acuzaţiile de mai devreme, din această dimineaţă şi 
cu informaţiile pe care le duce după el ca pe nişte bombe 
neexplodate. Undeva, cândva, el va publica povestea lui 
Goffing, va spune lumii că Swift fusese în realitate 
criminalul de război Julian Flynt, şi ea nu va mai vorbi 
niciodată cu el. Şi el va rămâne cu propriile sale îndoieli în 
legătură cu ea. Goffing plantase seminţele: este jurnalul 
adevărat sau este doar o altă manipulare? Este un fals, o 
altă poveste alegorică? Martin stă în salonul de vinuri şi 
cântăreşte dacă viaţa lui a fost redusă la un spectacol 
absurd: ce alege, banii sau cutia, ştirea sau fata? 

Camera se iluminează brusc. O rază de lumină solară îşi 
croieşte drum în salon, risipeşte bezna, face praful să 
danseze. Soarele s-a ridicat peste şirul de magazine de pe 
partea cealaltă a drumului, suficient de mult pentru a 
inunda în lumină Hay Road, dar încă destul de jos ca să 
pătrundă pe sub copertina protectoare a salonului. Martin 
se îndreaptă spre crăpăturile din placaj, caută unghiul din 
care poate evita să se uite direct în soare. Dar nu e bine: 
librăria Oaza este obliterată de arsura antiseptică a zorilor. 
Un fulger roşu, sunetul unei maşini; Fran Landers care se 
întoarce de la Bellington cu lapte şi pâine şi mazăre de 
mlaştină. Şi ziare. Există viaţă pe Marte. 


Dar Fran este necomunicativă, trânteşte diverse prin 
magazin, se rezumă la politeţea obligatorie, aşa că Martin 


e 265 œ» 


cumpără ziarele, nişte apă, o cafea cu lapte rece, o 
gogoaşă de Bellington şi nişte analgezice uşoare. 

Se aşază afară, în faţa magazinului, pe bancă, soarbe din 
lapte şi se strâmbă la ziarele de marţi. El este istorie la The 
Age, alungat, orice dovadă a existenţei lui este ştearsă, 
retuşat ca un Troțki al zilelor noastre. Articolul este în 
pagina a treia, de D'Arcy Defoe, din Bellington şi, menţionat 
la finalul articolului, ca un gând venit în ultima clipă: 
„relatare suplimentară de Bethanie Glass”. Este un articol 
tipic pentru Defoe, lucrat minunat, în ciuda conciziei, sub 
titlul „RIVERSEND ÎŞI PLÂNGE POLIȚISTUL PIERDUT”. 
Povestea face referire doar tangenţial la circumstanţele 
morţii lui Herb Walker şi nu se referă deloc la legătura cu 
turistele ucise; nu există nicio menţiune despre Martin 
Scarsden, Doug Thunkleton sau orice altceva. Mai degrabă 
este un elogiu la adresa unui om bun, care îndeplineşte o 
slujbă dificilă în vremuri disperate. Defoe relatează 
povestea fără să relateze, de fapt, nimic; cei din conducere 
sunt cu siguranţă încântați. Subiectul ăsta a devenit un 
câmp minat pentru ziar şi, cu Defoe aici, publicaţiile 
deţinute de Fairfax se află pe mâini bune. Martin admirase 
întotdeauna acest lucru la rivalul său: Defoe nu pierdea 
niciodată din vedere imaginea de ansamblu. Martin 
suspină. Este timpul să plece din oraş. 

Tocmai îşi termină laptele rece şi înghite câteva tablete 
cu apă, când îi vede pe Robbie Haus-Jones şi pe unul dintre 
poliţiştii criminalişti de la Sydney, Lucic, cum merg hotărâți 
pe lângă colţul băncii, venind fără îndoială de la secţia de 
poliţie. Traversează amândoi strada şi se îndreaptă direct 
către el, fără să vorbească. Pentru o clipă teribilă, bătăile 
inimii i se accelerează: vin să-l aresteze? Vin într-adevăr 
spre el, dar nu-l arestează. 

— Bună dimineaţa, Martin, spune Robbie. 

Lucic se uită la el cu dispreţ, nu-i oferă nici măcar un 
semn din cap în chip de salut. 

— Bună dimineaţa, Robbie. Ce se întâmplă? 

— Nimic care să te privească pe tine, spune Lucic. 

Polițistul din Sydney rămâne în picioare lângă Martin, în 


e 266 » 


timp ce Robbie intră în magazin. Un minut sau două mai 
târziu iese însoţit de Fran Landers, care arată îngrijorată. 

— Martin, spune ea, când îl observă aşezat acolo, poţi să- 
mi faci o favoare? Ai grijă puţin de magazin? Mă întorc în 
câteva minute. 

— Sigur, spune Martin, ştiind că nu are nimic mai bun de 
făcut. 

El îi urmăreşte pe cei trei cum merg în lungul străzii şi 
dispar după colţul hotelului, îndreptându-se în direcţia 
opusă secţiei de poliţie, nu înspre aceasta. Martin rămâne 
afară şi aşteaptă. Un fermier parchează o camionetă 
obosită şi Martin îl urmează în magazin. Bărbatul cumpără 
un kilogram de şuncă, o bucată de pâine albă, doi litri de 
lapte şi o pungă de tutun. Sertarul este închis, aşa că 
Martin îi ia banii omului şi îi aşază lângă casa de marcat. 
Tranzacţia se realizează aproape în linişte, bărbatul se 
limitează la câteva mormăituri şi vorbeşte doar pentru a 
comunica marca lui preferată de tutun. Martin îl urmează 
afară din magazin, îl urmăreşte cum se urcă în camionetă şi 
pleacă înapoi, pe drumul pe care venise. 

La scurt timp după asta, Martin îi vede pe cei doi poliţişti 
cum ies dintr-un magazin din cvartalul următor. Un alt 
puseu de groază: librăria. Şi iată că în timp ce poliţiştii 
aşteaptă, Mandy li se alătură şi ei traversează drumul, 
ocolesc colţul vechii clădiri a Consiliului şi dispar din vedere 
în spatele băncii, îndreptându-se spre secţia de poliţie. 
Niciunul dintre cei trei nu se uită spre Martin. 

El este încă aşezat afară când se întoarce Fran, 
împingând un cărucior. Liam suge dintr-o sticlă fără să aibă 
vreo grijă pe lume. 

— Fran, ce se întâmplă? 

— Au luat-o pe Mandy pentru interogatoriu. Eu am grijă 
de Liam. Spuneau că o să dureze câteva ore. 

— Pentru ce o interoghează? 

— Nu ştiu, Martin. Nu mi-au spus. 

— Ea cum se simte? 

— Bine, cred. Resemnată, poate, de parcă se aştepta la 
asta. 


e 267 + 


— Aşa e. 

Martin nu prea ştie ce să facă. Să părăsească oraşul pare 
să fie alegerea evidentă, dar cum ar putea să facă asta? Se 
simte responsabil pentru Mandy. S-a culcat cu ea, a făcut-o 
să meargă cu alibiul pentru Byron Swift la Walker, i-a 
împărtăşit afecțiunea acuzând-o, mai mult sau mai puţin, 
de complicitate la crimă. Şi acum? Să părăsească oraşul? 
Să se spele pe mâini? Să o lase în orice necaz s-ar afla 
acum? O execuţie la ora şase de Doug Thunkleton, un 
articol minunat scris de D'Arcy Defoe, un tap ispăşitor 
spânzurat de Montifore şi ceilalţi poliţişti pentru a linişti 
publicul? 

Martin se îndreaptă spre colţul clădirii şi se uită înspre 
secţia de poliţie. După cum se aşteaptă, grupul de 
cameramani şi fotografi se află deja acolo. Şi nu e nici 
măcar ora nouă. Ori foştii săi colegi sunt animați de o 
hărnicie de lăudat, conducând cele patruzeci de minute de 
la Bellington ca să-şi ocupe poziţiile, ori au primit un pont 
din partea poliţiei cu privire la această paradă: aducem 
suspectul, scoatem suspectul, îl facem să defileze spre 
încântarea marelui public australian, demonstrăm că poliţia 
face progrese. 

Acest lucru, el ştie foarte bine, se transformă într-o 
perfectă poveste de vară, în marea tradiţie a lui Lindy 
Chamberlain!* şi Schapelle Corby!. Un amestec ameţitor de 
crimă, religie şi sex. Şi, odată ce veştile despre jurnalul lui 
Mandy se vor scurge inevitabil, o frumoasă femeie fatală 
oferită pradă camerelor, împreună cu, probabil, cel mai 
crucial element dintre toate: misterul. De ce a deschis focul 
Byron Swift? Cine le-a ucis pe cele două turiste drăguţe? 


18 Alice Lynne „Lindy” Chamberlain-Creighton este o femeie din Noua 
Zeelandă care a fost condamnată pe nedrept în 1982 într-unul dintre 
cele mai mediatizate procese de omor din Australia. A fost acuzată că 
şi-a omorât fiica de nouă ani, Azaria, în timp ce Lindy Chamberlain a 
susţinut că a văzut un câine dingo ieşind din cortul în care se afla fiica 
sa pe când erau într-o excursie, în 1980 (n. red.). 

19 O femeie australiană care a fost condamnată pentru contrabandă cu 
canabis şi care a petrecut nouă ani într-o închisoare în Indonezia, 
începând cu anul 2005 (n. red.). 


e 268 » 


Fuseseră ele _violate şi torturate aşa cum acuză ziarul 
competitor? In toată Australia, la grătare şi baruri, în 
cafenele şi restaurante, la coafor şi în taxi, toată lumea, 
chiar şi câinii lor, va concepe propriile teorii, pe jumătate 
coapte, despre ce s-a întâmplat şi cine este responsabil. 
Talk-show-urile de radio vor avea o zi plină; internetul va fi 
inundat în egală măsură de glume bolnave şi teorii ale 
conspirației, cu el apărând în multe dintre ele. Totuşi, nu se 
poate plânge: nimeni nu făcuse mai mult ca el, Martin 
Scarsden, pentru a aduce povestea pe prima pagină, 
pentru a o propulsa în conştiinţa naţiunii. La acest gând 
stomacul începe să se agite şi are nevoie să se aşeze. N-ar 
trebui să bea niciodată whisky. 


Ajuns înapoi la Câinele Negru, se simte chiar mai rău. În 
faţa motelului este parcat un camion cu antenă de satelit 
pentru transmisiile de televiziune. Ştirea este pe cale să 
ajungă în direct, 24/7. Şi dacă o reţea o face, atunci 
celelalte sunt obligate să urmeze exemplul. lisuse. Şi el nu 
are nicio putere să facă ceva în legătură cu asta. Trece pe 
lângă recepţie, spre camera lui, în timp ce se gândeşte la 
furtuna de presă care se pregăteşte, când femeia din 
spatele tejghelei scoate capul pe uşă. 

— Domnule Scarsden. O clipă, dacă sunteţi amabil. 

Până când Martin ajunge la recepţie, ea se întoarce în 
spatele tejghelei. El observă că ea şi-a tuns şi vopsit părul, 
şuviţele jerpelite blonde şi rădăcinile timide fiind înlocuite 
de un brunet consecvent. Bellington şic. 

— Imi pare rău, domnule Scarsden, dar am primit un 
telefon de la angajatorul dumneavoastră. Fostul angajator. 
Compania nu mai acordă autorizaţia pentru folosirea 
cardului, începând de astăzi. Vor să transfere camera altui 
domn. Un domn... 

— Defoe. 

— Deci aşa se pronunţă. Domnul Defoe. Este cu 
dumneavoastră? 

— Nu. 

— Înţeleg. Oricum, dacă puteţi elibera ca să pot pregăti 


e 269 » 


camera pentru el. 

— Uite ce e... hm. Am uitat cum te cheamă. 

— Felicity Kirby. Soţul meu şi cu mine suntem proprietarii 
motelului Câinele Negru. 

— Ei bine, doamnă Kirby, încă nu m-am întâlnit cu 
domnul Defoe, dar sunt înclinat să cred că s-ar putea să nu 
stea aici. Mulţi dintre cei din presă locuiesc în Bellington. Se 
pare că le place acolo, lângă râu. 

— Asta doar pentru că noi nu mai avem locuri, domnule 
Scarsden. 

— Sunt sigur că aveţi dreptate, doamnă Kirby. Oricum, în 
ce-l priveşte pe domnul Defoe, cu excepţia cazului în care îi 
oferiţi un apartament, este foarte probabil să prefere 
Bellington. 

— Asta este o glumă, domnule Scarsden? 

— Mi-e teamă că da, doamnă Kirby. 

— Serios? Sunteţi un om glumeţ. Acum, daţi-mi cheia şi 
putem să râdem împreună. 

— Uite ce este, doamnă Kirby, poate că putem ajunge la 
un aranjament avantajos pentru amândoi. 

— Spune, dragule. N-am toată ziua la dispoziţie. 

— Eu păstrez camera şi plătesc cu cardul meu personal. 

— Inţeleg. Şi eşti sigur că celălalt tip va fi de acord cu 
asta? l-am spus că o păstrez pentru el. 

— Ai încredere în mine. Gusturile lui sunt ceva mai 
elevate. 

— Pare să fie o jigodie, domnule Scarsden. 

— Cuvintele tale, doamnă Kirby, nu ale mele. 

— In regulă, atunci. O săptămână plata în avans şi în 
fiecare zi, după asta. 

— O săptămână avans? Sunt deja aici de o săptămână. 

— Card nou, cont nou. 

Martin ridică din umeri, este pe cale să semneze, când 
observă că preţul a crescut cu treizeci de dolari pe noapte. 

— Inflaţia a ajuns la Riversend, doamnă Kirby? 

— Legi economice ca la carte, domnule Scarsden. Prea 
mulţi bani pentru prea puţine bunuri. În plus, este sezonul 
de vârf pentru vacanţa şcolară. 


e 270 œ» 


Martin începe să completeze autorizaţia de plată pentru 
cartea de credit şi un nou formular de cazare. 

— Oh, da. Aproape era să uit - redactorul v-a căutat la 
telefon seara trecută. Nu. Cu o seară în urmă. 

— Mulţumesc. Probabil că nu mai contează acum. 

— A lăsat un mesaj. 

Femeia scotoceşte prin birou şi îi dă lui Martin un bilet. Pe 
el este trecut un număr de telefon, un număr de telefon fix. 

— A spus că ăsta este noul număr. 

Vai. Bietul Max. Nici măcar nu-l lăsaseră să-şi păstreze 
vechiul număr. 

Martin zâmbeşte, în timp ce îi dă hârtiile completate. 

— Frumoasă coafură, doamnă Kirby. 

— Vai, mulţumesc, domnule Scarsden. 

În cameră îl aşteaptă indecizia, îl învăluie de la intrare, 
făcându-l să se trântească în patul nefăcut. Chiar s-a 
condamnat pe sine la încă o săptămână în această gaură 
de iad? Şi ce anume ar trebui să facă acum? Se află aici 
pentru că nu vrea să o abandoneze pe Mandalay Blonde 
sorții ei, dar, pe de altă parte, nu îi face nicio favoare dacă 
se propteşte în faţa secţiei de poliţie, oferind şi mai mult 
material pentru morişca neobosită a presei. Mai mult, 
începând din această dimineaţă, ea nu mai suportă să-l 
vadă. 

Se întreabă ce vrea ea, care ar putea să-i fie dorinţele. S- 
a culcat cu el, e adevărat. Dar numai o dată; cu greu putea 
asta să însemne că făcuse o pasiune pentru el. Ce o 
motivase să îl ia acasă la ea în noaptea aceea? 
Recunoştinţa pentru că Snouch supravieţuise? Recunoştinţă 
pentru că şi Martin scăpase de la moarte? Vinovăţie pentru 
că îl manipulase? Sau poate că doar se simţise singură. Sau 
plictisită. Sau poate că dorea să împărtăşească cu cineva 
agitația acelei zile. Ea cu siguranţă nu tânjea după un 
bărbat, măcar atât era evident. Nu dorise să plece din oraş 
împreună cu Swift decât după ce descoperise că era 
însărcinată, dar până atunci păruse mulţumită să-l împartă 
pe preot cu Fran, în ciuda faptului că pretindea că este 
îndrăgostită de el. Sigur, nu făcuse astfel de declaraţii în 


e 271 œ» 


legătură cu Martin. Şi era improbabil să o facă, mai ales 
după ce ziarul lui îl concediase şi după insinuările lui din 
această dimineaţă. Ce îi spusese ea? „leşi afară şi nu te mai 
întoarce niciodată.” Martin îşi priveşte mâinile, mâinile 
jalnice, înţelege că el este cel care tânjeşte după o legătură 
emoţională, nu ea. El este cel care are nevoie să o ajute pe 
ea; nu ea este cea care are nevoie de ajutorul lui. 

Deci, ce ar trebui să facă? Poate că ar trebui să se 
întoarcă la magazinul general şi să aştepte acolo, împreună 
cu Fran şi cu Liam, ar fi primul loc în care s-ar duce Mandy 
după ce o eliberează poliţia. Poate să vorbească cu ea, să-i 
ofere ajutorul, să-şi ia la revedere, să plece cu conştiinţa 
curată. Dar el întârzie să facă o mişcare. Nu vrea să fie 
lăsat să stea în faţa magazinului ore întregi, ca un şcolar 
fără experienţă. Nu cu capul care vâjâie, nu în căldura asta. 
El ştie că ar trebui să se gândească la viitorul lui, să 
înţeleagă ce vrea să facă cu viaţa lui, cu cariera lui, acum 
că Herald s-a descotorosit de el, în loc să fie obsedat de o 
femeie pe care nu o poate avea. Ar putea să mai aibă vreun 
viitor ca ziarist, într-o industrie care se contractă, care 
întâmpină propria secetă financiară? Ar trebui să stea pe 
telefon, să găsească pe cineva care să-i preia povestea 
despre Julian Flynt. 

Priveşte spre bucata de hârtie cu noul număr al lui Max. 
Poate că fostul său redactor ar putea să-i sugereze pe 
cineva care să publice povestea? Martin ridică telefonul 
motelului, formează numărul, dar nu se face legătura. In 
schimb ascultă un mesaj înregistrat: „Numărul pe care l-aţi 
format nu mai este în folosinţă”. 

Excelent. Îşi scoate telefonul mobil, pe care lipsa 
semnalului la Riversend îl redusese la o simplă agendă 
electronică. Găseşte numărul de mobil al lui Max, îl 
formează pe telefonul motelului. 

— Salut. Max Fuller. 

— Max. Sunt Martin. 

— Martin, bun băiat. Unde te afli? 

— Încă la Riversend. Încerc să înnod câteva fire. 

— Înţeleg. Cu ce pot să-ţi fiu de folos? 


e 272 œ 


— Tu m-ai sunat aici, cu o seară în urmă? La Câinele 
Negru? Mi-ai lăsat un număr de telefon? 

— Nu eu, soldat. Care era numărul? 

Martin i-l citeşte. _ 

— lisuse, Martin. Asta nici măcar nu este un număr din 
Sydney. Este din zona în care eşti tu. Primele patru cifre 
sunt aceleaşi ca la telefonul de pe care mă suni. 

Martin priveşte spre măsuţa din lateral, pe care zace 
meniul cu mâncare la pachet al lui Tommy, tipărit cu 
cerneală roşie pe fond alb. Saigon Asian, cu numărul de 
telefon de acolo. Max are dreptate: primele patru cifre sunt 
aceleaşi. Ceva nu este în regulă. 

— Max, sunt un idiot. Îmi pare rău că te-am deranjat. Se 
încurcă iţele. 

— Martin, eşti bine? 

— N-am fost niciodată mai bine. Te sun când mă întorc la 
Sydney. 

— Aşa să faci. 

După încheierea apelului, Martin rămâne holbându-se la 
receptor. Să fi greşit doamna Kirby? Cine l-ar suna pe el, de 
undeva din Riversend sau din apropiere şi să pretindă că 
este redactorul lui? Cineva care îşi acoperă urmele? Lasă 
un număr de telefon deconectat? Doar dacă nu cumva... La 
naiba. Walker. Numărul de la St James. Încă se holbează la 
telefon, când se aude o bătaie în uşă. Simte un acces de 
panică, nesigur dacă să răspundă. 

Bătaia se aude din nou. 

— Martin, eşti acolo? 

Este Jack Goffing. Martin deschide uşa, îl lasă pe tipul de 
la ASIO să intre. 

— Arăţi ca dracu’, spune Goffing, în loc de salut. Mă 
bucur să văd că nu sunt singurul care se simte puţin 
mahmur în dimineaţa asta. 

Martin nu poate să vadă pe faţa bărbatului nicio urmă a 
efectelor băuturii; ochii lui par la fel de limpezi şi de agili ca 
întotdeauna. Martin se aşază pe pat; Goffing închide uşa şi 
rămâne în picioare. Se simte miros de ţigară. 

— Ştii ce s-a întâmplat? 


e 273 + 


— Ce? Nu. 

— Eşti în regulă? 

— Nu, sunt mahmur. Datorită ţie. 

— Au arestat-o pe Mandalay Blonde. O pun sub acuzare. 

— Pentru ce? 

— Încercare de obstrucţionare a cursului justiţiei. 

— Jurnalul? 

— Jurnalul. 

— Rahat. Martin face o pauză. Dracu’ ştie pentru ce a 
vrut să mărturisească asta. 

— Ai vreo idee? 

— Eu? Nu. Tu? 

— Nu. 

— Deci, ce e în neregulă cu jurnalul? întreabă Martin. 
Este falsificat? 

— Nu sunt sigur. Înţelegi că această discuţie este 
complet şi total neoficială? 

— După cum spuneam, asta este o problemă ipotetică. 
Încă nu am unde să public. 

— Adevărat. Dar nu vreau să o pasezi colegilor tăi. Deci, 
fără ponturi pentru D'Arcy Defoe. 

— Ai cuvântul meu. 

— Bine. Din câte am înţeles, problema cu jurnalul nu este 
atât ce a fost adăugat în el, deşi poliţiştii suspectează că 
cel puţin un rând a fost scris ulterior. Problema este că 
lipsesc pagini. Ea a rupt pagini din el. 

— Probabil că doar încearcă să-şi protejeze intimitatea. 

— Posibil. Dar dacă aşa stau lucrurile, ea nu-i cunoaşte 
pe poliţişti. Vor merge pe urma asta ca un câine după os. 
Nu-ţi poţi imagina ce presiune a început să fie pe ei ca să 
obţină rezultate şi apoi apare ea şi li se oferă pe tavă. 

— Dar nu are niciun sens. Dacă ar fi fost implicată în 
crime, pentru ce să iasă în faţă cu jurnalul, de bunăvoie? 
Înainte de asta ea nu fusese suspectă, nu-i aşa? 

— Nu, după câte ştiu eu. 

— Deci, vor avea o sarcină foarte grea să o acuze de 
ceva. 

— Nu fi atât de sigur. Nu vor fi în stare să dovedească 


e 274 œ» 


implicare în crime, nu fără probe. Dar acuzaţia de încercare 
de obstrucţionare a cursului justiţiei stă în picioare. Jurnalul 
oferă detalii despre unele mişcări ale suspectului principal, 
Byron Swift, în zilele din preajma răpirii şi uciderii turistelor 
germane şi a masacrului de la St James, şi ea a distrus 
posibile dovezi esenţiale. Este în mare rahat. 

— Dumnezeule, ce se întâmplă mai departe? 

— Pentru asta am venit să te caut. Ea depune cerere 
pentru cauţiune, ca să poată avea grijă de copil. Poliţiştii se 
împotrivesc. Ei intenţionează să o ducă la Bellington să 
apară în faţa unui magistrat. 

— Există o curte de magistrați la Bellington? 

— Nu, nu chiar. Vor să aducă acolo un tip din Deniliquin. 

— De ce nu îl aduc până aici? 

— Părerea mea? Pentru că presa s-a stabilit la Bellington. 

— Rahat. Glumeşti, nu? 

— Nu. 

— Şi pentru ce îmi spui mie astea? 

— Mă gândeam că ai vrea să mergi acolo. S-ar putea să 
aibă nevoie de ceva susţinere morală. 

— Din partea mea? 

— Din partea oricui. 

x 

Caravana lungă şi stranie se grăbeşte peste câmpia arsă 
dintre Riversend şi Bellington, un convoi de anticipare şi 
teamă, fiecare vehicul propulsat de motive diferite şi 
transportând emoții diferite. În fruntea coloanei se află 
vehiculele poliţiei: Robbie Haus-Jones conducând maşina de 
teren a lui Herb Walker; Morris Montifore şi Goffing într-o 
maşină de închiriat; o maşină de patrulă, cu o inscripție 
tipătoare, care-i transportă pe Mandalay Blonde şi Ivan 
Lucic. După ei urmează presa: 3AW într-un camion 
împopoţonat cu o schemă de culori care rivalizează cu cea 
a maşinii de patrulă; un grup de maşini de închiriat, albe; 
două maşini personale; echipele de televiziune, în break- 
urile şi SUV-urile lor echipate. Caravana se deplasează cu 
exact o sută zece kilometri la oră, poliţia respectă cu 
precizie limita de viteză, presa nu îndrăzneşte să meargă 


e 275 + 


nici mai rapid, nici mai încet, îi urmează în formaţie 
perfectă, cu centurile de siguranţă puse, cu intenţiile 
diferite mascate de viteza uniformă, toţi în drum spre 
Bellington, spre râu şi spre următorul episod din drama 
care ţine națiunea cu sufletul la gură. La jumătatea 
drumului peste câmpie, caravana depăşeşte un camion cu 
antenă-satelit care se târăşte, fără să încetinească, abia 
perturbată, fără să fie deranjată de traficul din sens opus, 
fiecare şofer semnalizând silitor când depăşeşte şi 
semnalizând silitor când intră înapoi pe bandă. 

Martin se află în ultima maşină din caravană; nu se mai 
află în avangarda poveştii, ci în vagonul de serviciu, nu mai 
este un titlu, ci o notă de subsol. Pentru un moment se 
gândeşte să apese acceleraţia, să iasă în evidenţă cu 
maşina închiriată, să-i depăşească pe foştii săi colegi şi 
poliţia, într-un gest final de sfidare, semnalizând din faruri, 
provocându-i să reacționeze. Dar gândul se estompează; îi 
lipseşte capitalul de forţă psihică. Aşa că se resemnează cu 
rangul său scăzut şi se întreabă pentru ce, atunci când 
nimeni altcineva nu mai vrea să aibă de a face cu el, Jack 
Goffing l-a căutat de două ori în douăzeci şi patru de ore. 
Ca să obţină informaţii, fără îndoială, să-şi cultive sursa, să 
provoace acţiune. Ce spusese el? Acesta nu este un schimb 
de informații. Şi totuşi, asta este exact ceea ce s-a dovedit 
a fi: Goffing a dezvăluit că Byron Swift fusese, în realitate, 
Julian Flynt, îi oferise detalii despre trecutul soldatului şi 
crimele sale. Şi omul de la ASIO îi oferise de bunăvoie şi 
altă informaţie: jurnalul are pagini lipsă, poate un rând sau 
două adăugate. Şi îi oferise o opinie cu privire la motivațiile 
poliţiei. De ce? Nu e ca şi cum Martin le-ar fi putut publica. 
Mandy Blonde? Asta avea mai mult sens. Goffing ştia că ea 
fusese implicată intim cu Swift şi Martin putea fi calea prin 
care să-i câştige încrederea. Martin zâmbeşte la acest 
gând. Goffing şi Snouch, amândoi îl văd ca pe o cale către 
Mandy. Sunt mari şanse ca ea să nu mai vrea să vorbească 
niciodată cu el. 

Martin se gândeşte dacă să-i spună lui Goffing despre 
numărul de telefon pe care îl lăsase persoana care îl 


e 276 - 


căutase. Un număr de telefon din Riversend. Poate că 
există vreun website care identifică numere de telefon şi de 
unde poate afla cui îi aparţine. Poate că Bethanie ar putea 
să fie de ajutor. Sau poate că ar trebui, pur şi simplu, să 
aibă încredere în Goffing. Omul ar avea resursele să 
identifice proprietarul numărului, să afle cui îi telefonase 
Swift, de la St James, în momentele dinaintea atacului. Dar 
dacă Goffing descoperă, se va simţi el obligat să-i 
împărtăşească informaţia şi lui Martin? Totuşi, ce alte 
opţiuni are Martin? Dacă Goffing poate să avanseze, fie în 
legătură cu St James, fie în legătură cu uciderea turistelor, 
ar putea asta să-i uşureze situaţia lui Mandy. Sau să ofere 
dovezi ca să poată fi judecată. lisuse. Aceste permutări 
încep să-i stârnească o durere de cap lui Martin şi se simte 
uşurat când liniile verzi ale livezilor irigate din Bellington 
apar de după orizont, iar luminile de frână ale convoiului 
devin roşii, într-o reacţie în lanţ, pe măsură ce şoferii, 
cetăţeni care respectă legea, încetinesc până la limita 
legală de şaizeci de kilometri la oră. Când Martin ajunge pe 
strada principală, deja s-a hotărât: trebuie să-i spună lui 
Goffing despre numărul de telefon. 


Audierea pentru cauţiune se desfăşoară în spatele uşilor 
închise. Magistratul s-a baricadat în interiorul secţiei de 
poliţie din Bellington şi a hotărât că presa trebuie să 
păstreze distanţa. Aşa că jurnaliştii aşteaptă, agitaţi de 
nerăbdare şi făcând speculaţii. Poliţia a arestat o femeie din 
zonă, Mandalay Blonde, relatează ei cu un fior de urgenţă 
în microfoane, cu vocile cuprinse de gravitate. Femeia 
fatală, spune unul, Bonnie şi Clyde spune altul, crima 
secolului, spune al treilea. Şi în curând toţi spun asta. Doug 
Thunkleton explodează autoritar în ochiul camerei de 
televiziune, încălzind fapte vechi şi invocând altele noi. 
Povestea se răspândeşte peste naţiune ca un val: poliţia 
face noi descoperiri, aşteptăm veşti, rămâneţi pe recepţie, 
orice aţi face nu rataţi asta, nu schimbaţi canalul, revenim 
după pauză, trebuie să vă uitaţi la televizor. Şi, cu toată 
agitația, un moment de tăcere se lasă peste mulţime când 


e 277 œ» 


Martin intră în secţie, înainte să reînceapă să se agite, 
nervoasă şi impacientată, în timp ce o nouă frază se 
răspândeşte prin haita de jurnalişti şi în toată ţara: fostu/ 
jurnalist compromis, Martin Scarsden. 

Dar astăzi Martin nu primeşte acces privilegiat, nu şi de 
data asta, şi i se cere să aştepte afară, împreună cu presa. 
Aşa că asta face, întorcându-se la situaţia care a provocat 
accidentul din ziua precedentă. Foştii săi colegi par fie 
nemulţumiţi, fie nedumeriţi de prezenţa lui. Sau amândouă. 
Thackery scutură din cap cu disperare, dar îi oferă 
amabilitatea de a-l saluta, spunând că-i pare rău să vadă 
unde au ajuns lucrurile. Un ziarist de la ABC îi solicită un 
interviu, de parcă ar fi îndreptăţit la asta, spunând cum 
reţeaua venise în apărarea lui, la ştirile din seara trecută. 
Martin refuză. Doug Thunkleton, cu transmisia în direct 
încheiată pentru moment, refuză să facă contact vizual cu 
el, chiar şi atunci când echipa lui de filmare îl urmăreşte 
fără ruşine pe Martin, în orice clipă. 

— Martin, spune o voce, adâncă şi plină de sine. Este 
D'Arcy Defoe. Nu mă aşteptam să apari aici. Cum te 
descurci? 

— D'Arcy. Bine ai venit la circ. Nu prea rău. Ce spune 
poliţia? 

— Foarte puţine. Au arestat-o pe proprietara librăriei. Se 
pare că îl cunoştea pe preot, pe Byron Swift. 

— Da, îl cunoştea. 

— Amicul tău, Thunkelton, a intrat în forţă. Spune că 
poliţia suspectează că ea şi preotul au făcut asta împreună, 
le-au ucis pe turiste. 

— Ascultă, D'Arcy. Nu scrie asta. Serios, aşteaptă să auzi 
ce are de spus poliţia. 

— Deci, tu ştii altceva? 

— Nu sunt prea sigur de ce ştiu. Dar am forţat lucrurile în 
povestea asta şi uite unde am ajuns. Nici chiar eu nu aş 
scrie asta. Nu încă. 

D'Arcy este preocupat de această informaţie, când din 
secţia de poliţie iese un bărbat slab, îmbrăcat în costum gri, 
ca o umbră. „ASIO”, se răspândesc şoaptele. 


e 278 œ» 


Goffing îl observă pe Martin şi îi face semn. Aproape că 
poate să simtă cum camerele i se înfig în spate când i se 
alătură lui Goffing şi intră în secţia de poliţie. 

— Sper că eşti în bani, spune Goffing. 

— De ce? 

— S-ar putea să fie nevoie să garantezi cauţiunea. 

Magistratul este aşezat la un birou impresionant, cu faţa 
roşie, oarecum răvăşit şi nu prea fericit. Nimeni altcineva 
nu pare fericit: nici Montifore, care aruncă pumnale din 
priviri către magistrat, nici Lucic, care se uită la Robbie 
Haus-jones, nici Robbie, care evită contactul vizual cu 
detectivii criminalişti. Mandy este aşezată, pare foarte 
mică, poartă un tricou alb, jeans şi cătuşe. Ea ridică privirea 
spre Martin şi zâmbeşte, cu ochii plini de speranţă. Inima lui 
începe să bată mai repede şi el se întreabă dacă este 
posibil să-l fi iertat pentru acuzaţiile din dimineaţa aceasta. 

— Martin Scarsden? întreabă magistratul. 

Are ochii injectaţi. Martin miroase alcool. 

— Corect. 

— Sunt informat că eşti pregătit să prezinţi garanţie 
pentru domnişoara Blonde. Este adevărat? 

— Da, onorată instanţă. 

Magistratul sforăie, suspină şi scutură din cap. 

— Sunt magistrat, nu judecător, domnule Scarsden. Nu 
sunt onoratul nimănui. Şi râgâie, parcă pentru a-şi 
demonstra spusele. Scuzaţi-mă. 

Martin dă din cap. Nimeni nu râde; nimeni nu zâmbeşte. 
Magistratul este beat, dar toate feţele, în jur, sunt serioase. 

Magistratul continuă, cu vocea suficient de sigură, dar 
gesticulează cu mâinile destul de emfatic. 

— Foarte bine. Mă aflu în faţa unei dileme, aici, domnule 
Scarsden. O dilemă. Este nevoie de înţelepciunea lui 
Solomon. Pe de o parte, detectivul inspector Monty, aici de 
faţă, se opune cauţiunii, spunând că acuzaţia este prea 
gravă. Pe de altă parte, tânărul agent de aici îmi spune că 
domnişoara Blonde are singură, în grijă, un copil mic, mai 
tânăr de un an. [i se pare corect până aici? 

— Da, domnule. 


e 279 œ» 


— Foarte bine. Ai avut vreodată gută? 

— Nu, domnule. 

— Foarte bine. Evită dacă poţi. Încă un râgâit, feţele 
poliţiştilor rămân foarte serioase, deşi Montifore închide 
ochii. Deci, iată ce propun: voi acorda cauţiunea, cu 
condiţia ca dumneata să oferi garanţia pentru, cât să spun, 
cincisprezece mii de dolari? Da, asta sună destul de bine. 
Cincisprezece mii. Ai acces la această sumă de bani? Şi eşti 
dispus să acţionezi în calitate de garant? 

Martin se uită la Mandy şi, orice dubii ar avea, dispar. Ea 
stă cu ochii pe el, plină de grijă pentru Liam. Cum ar putea 
el să-i refuze asta? 

— Da, domnule. Pot să merg la bancă aici, în Bellington. 

— Foarte bine. lată care sunt condiţiile. Domnişoară 
Blonde, trebuie să vă prezentaţi la poliţie, în Riversend, în 
fiecare zi, înainte de amiază. Nu vi se permite să călătoriţi 
mai departe de cinci kilometri în afara oraşului, fără să 
informaţi poliţia şi să obţineţi permisiune în prealabil. Şi, să 
vedem... nu vi se permite să discutaţi chestiuni legate de 
acuzaţia ce vi s-a adus cu domnul Scarsden sau cu oricine 
altcineva din presă. În orice caz, vă sfătuiesc să discutaţi 
aceste chestiuni cu un avocat. Aceste condiţii vor rămâne 
valabile până când veţi participa la audiere sau până când 
acuzaţiile sunt retrase sau până când iau eu o altă decizie. 
Sau se întâmplă altceva. Inţelegeţi? 

— Da, domnule, spune Mandy, încet. 

— Domnule Scarsden, eliberez acuzata în custodia unui 
reporter cu oarecare temeri. Să fiu sincer, nu am o părere 
prea bună despre cei de teapa dumitale. Dar asta este 
situaţia. Nu vei discuta acuzaţia, jurnalul domnişoarei 
Blonde sau conţinutul acestuia cu ea. Şi nu trebuie să 
divulgi în presă despre chestiuni legate de acuzaţie. 
Înţelegi? 

Martin clipeşte. Nu-i pică bine interdicţia de a publica. 
Dar priveşte din nou spre Mandy şi chestiunea e rezolvată. 

— Da, îi spune el magistratului. 

— Şi eşti în continuare dispus să garantezi cauţiunea? 

— Sunt. 


e 280 » 


— Foarte bine. Domnişoara Blonde va rămâne în custodia 
poliţiei până când va fi dusă înapoi la Riversend. Domnule 
Scarsden, te rog să pregăteşti un cec şi să te îndrepţi către 
secţia de poliţie din Riversend. Şi, domnule Scarsden? 

— Da, domnule? 

— Evită, dacă poţi, mâncărurile grase. Sunt sursa tuturor 
relelor. Acum, o zi bună tuturor. 

Şi magistratul dă drumul unui alt râgâit, mai puternic, 
mai zgomotos şi mai lung decât cele anterioare. 


e 281 œ» 


OPTSPREZECE, CAUŢIUNEA 


Caravana şi-a pierdut coerenţa. Martin se trezeşte 
conducând înapoi spre Riversend fără să mai aibă vreo altă 
maşină prin preajmă. Totuşi nu este singur; aşezat alături 
de el, după ce solicitase un mijloc de transport, este Jack 
Goffing, anchetatorul ASIO. Bărbaţii merg în linişte, 
preocupaţi cu gândurile lor. Martin a fost la bancă şi a 
obţinut cecul. Se află în buzunarul de la cămaşă, prea uşor 
ca să poată fi simţit, totuşi greu din cauza obligaţiilor. 
Martin ştie că, undeva în faţa lui, destinatarul cecului, 
Mandy Blonde, traversează câmpia în spatele unei maşini 
de patrulare, încă purtând cătuşe, încă prizonieră. 
Montifore şi Lucic se află şi ei înaintea lui, planificând 
următoarele mutări. Martin se întreabă dacă Robbie Haus- 
Jones face parte din micul convoi sau dacă a pus ceva 
distanţă între el şi superiorii lui de la Sydney. 

Martin se află în urma poliţiei la o distanţă destul de 
mare, dar are un avans faţă de presă, care este încă în 
Bellington, încă trimite reportajele. Martin şi-i poate 
închipui: Doug Thunkleton, vorbind nonstop în faţa lentilelor 
camerei, părerile lui sunt transmise prin camionul cu 
antena-satelit în toată Australia; reporterii de radio descriu, 
fără să-şi tragă răsuflarea, scena în care Mandy Blonde a 
părăsit secţia de poliţie într-o furtună de bliţuri; reporterii 
de ziare storc tot ce pot din internetul funcţional de la 
Bellington, ca să transmită online: relatări directe ale 
faptelor pure, articole colorate care transmit drama zilei, 
articole de opinie care evaluează ce înseamnă toate 
acestea. Dar indiferent de stil, indiferent de mediul de 
difuzare, în centrul fiecărei relatări se află, acaparând 
atenţia naţiunii, variaţii ale unei singure imagini: tânăra 
mamă, cu frumuseţea ei eterică şi ochii ei albaştri nefireşti, 
cu mâinile legate în cătuşe. În curând ziariştii vor termina şi 


e 282 œ» 


vor porni şi ei pe drumul peste deşertul digital, spre 
Riversend, nerăbdători să relateze ultimele evenimente din 
saga acestui oraş mic, această poveste cu crime, religie şi 
dragoste interzisă, care domină dintr-odată ştirile verii, 
această poveste care se învârte acum în jurul unui cuplu 
fotogenic: Byron Swift, decedat, şi Mandalay Blonde, 
condamnată. La jumătatea drumului spre Riversend, prima 
dintre maşinile presei îl depăşeşte pe Martin în viteză, 
gonind cu cel puţin o sută şaizeci de kilometri la oră: un 
fotograf, care îşi trimisese rapid imaginile din faţa secţiei de 
poliţie, îşi aleargă maşina de închiriat pentru a se afla cu o 
clipă înaintea competitorilor săi şi pentru a-şi ocupa poziţia 
pentru următorul episod. Martin priveşte maşina care fuge 
în depărtare, deformată şi distorsionată de căldură, înainte 
de a se dizolva cu totul. 

Încearcă să se concentreze la condus, dar nu sunt prea 
multe lucruri la care să fie atent: drumul este plat, drept şi 
lipsit de trafic, o linie de bitum care împarte în două un 
peisaj impasibil şi indiferent, ca o linie de longitudine 
trasată pe hartă. Se întreabă la ce s-a angajat: 
cincisprezece mii de dolari sunt o mulţime de bani pentru 
un jurnalist fără serviciu, mai ales unul care nu are voie să 
relateze despre cea mai mare poveste din Australia. Dar nu 
banii îl deranjează: el nu crede că Mandalay Blonde 
intenţionează să o şteargă, dar nici nu ştie ce ar putea ea 
să facă. Sau ce a făcut în trecut. El a acţionat cu decenţă şi 
cavalerism, pentru a-i asigura eliberarea. Oare asta a făcut? 
A fost galanterie sau doar dorinţa lui de reconciliere? Sau 
interes egoist? Mandy îi va rămâne datoare, îl va ierta, cu 
siguranţă, va vorbi cu el. Apoi el va fi în stare să pledeze 
cazul lui Harley Snouch, să o convingă să facă testul ADN şi 
să evite ameninţarea lui Snouch cu procesul pentru 
defăimare. Se înşela singur: asta este adevărata lui 
motivaţie? În orice caz, de acum el va fi inevitabil asociat 
cu ea, în ochii publicului; dacă nu imediat, cu siguranţă în 
momentul în care ştirile de seară ale televiziunilor îşi vor da 
verdictul. Eticheta ei este pusă: ea este acum suspectul 
principal al poliției, Mandalay Blonde, tot aşa cum el este 


e 283 + 


fostul jurnalist compromis, Martin Scarsden. Şi el este 
blocat aici, blocat în Riversend, soarta lui este legată de a 
ei, cei cincisprezece mii de dolari ai lui, cu siguranţă legaţi 
de ea. Şi lui îi este interzis de către magistrat să scrie vreun 
cuvânt despre asta. Nu are nici cea mai vagă idee încotro 
se îndreaptă toate astea, dar prima lui direcţie de acţiune 
este clară: el trebuie să o scoată pe Mandy pe cauţiune şi 
apoi să ajungă din nou cu ea în termeni de conversaţie. Prin 
minte îi trece o amintire, cu ea în picioare în bucătăria ei, 
purtând nimic altceva decât un tricou larg, în timp ce Îi 
oferă cafea. Martin scutură din cap, alungă acea amintire. 

Priveşte înainte spre orizont, tremurat şi slab definit în 
lumina aprigă a soarelui, soarele care ar trebui să alunge 
toate umbrele, dar în schimb înceţoşează marginile lumii, 
face ca orizontul să fie discutabil, astfel încât este imposibil 
să deosebeşti pământul de cer. Cine le-a omorât pe turiste? 
De ce a luat-o razna Byron Swift? Ce era scris pe paginile 
pe care Mandy le rupsese din jurnal? Peisajul este fără 
trăsături, drumul se topeşte în depărtare, soarele loveşte 
pământul. 

Jack Goffing sparge liniştea. 

— Martin, am nevoie de ajutorul tău. 

— Măcar atât am presupus şi eu. 

— Vreau să vorbesc cu Mandalay Blonde, doar cu ea, fără 
poliţie. 

— Din cauza asta te-ai tot dat pe lângă mine? Ca să 
ajungi la ea? 

— Ca să fiu sincer, în mare parte, da. 

Martin râde de asta, de sinceritatea lui Goffing. 

— In regulă. Lasă-mă să mă gândesc. Mie ce-mi iese la 
faza asta? 

— Poate nimic. Dar ar putea fi ceva destul de important 
pentru ea. Nu are niciun sens ca ea să apară cu jurnalul, 
dacă asta ar fi implicat-o şi pe ea. S-ar putea să fiu capabil 
să o ajut să scape de acuzaţie. 

— La fel ar putea şi un avocat. 

— N-ai să mă ajuţi? 

— Te ajut. Dar spune-mi de unde ştii că Swift era într- 


e 284 œ» 


adevăr Flynt. Şi ce cauţi aici, cu adevărat. 

Goffing nu răspunde imediat. Acesta este un lucru pe 
care Martin l-a observat la acest bărbat inteligent: niciodată 
nu pare să se simtă presat să răspundă imediat, îşi rezervă 
timpul de care are nevoie să se gândească la implicaţii. 
Când vorbeşte, vocea lui este foarte serioasă. 

— Bine. Am să-ţi spun ce pot să-ţi spun. Asta nu poate să 
apară în ziare. Nu încă. Poate niciodată. 

— Dacă spui tu. 

Goffing face o pauză, îşi calculează din nou opţiunile, 
înainte să suspine, de parcă s-ar da bătut. 

— A început în urmă cu mai bine de un an. O operaţiune 
a serviciilor de informaţii. N-ai nevoie să afli detaliile. Nişte 
nume au fost menţionate în legătură cu această 
operaţiune: unul era Swift, celălalt era Riversend. Ne 
gândeam că sunt două cuvinte: river's end sau river send”. 
Nu avea niciun înţeles pentru noi. Apoi Harley Snouch a 
apărut la sediul ASIO şi l-a identificat pe Byron Swift ca fiind 
Julian Flynt. 

Martin se întoarce, se uită la Goffing cu neîncredere, se 
holbează atât de mult, încât maşina aproape că trece peste 
marginea drumului drept ca o pistă de avion. 

— Mai spune o dată. 

— Snouch a fost cel care ne-a informat că Swift era în 
realitate Flynt. 

— Tot nu pricep. Poţi să-mi explici cum de s-a putut 
întâmpla aşa ceva? 

— Harley a venit la Canberra în urmă cu un an, vânzând 
povestea asta oricui era dispus să-l asculte, că preotul lor 
era un impostor care ştia să mânuiască armele. Deloc 
surprinzător, nimeni nu voia să-l asculte. Nici poliţia, nici 
presa, nici noi. Nimeni. În cele din urmă a ajuns la mine, 
doar pentru că menţionase aceste două nume, Swift şi 
Riversend. Să fiu sincer, şi eu credeam că fantaza, că cele 
două nume erau o simplă coincidenţă. Voiam doar să 
verific, să-mi fac treaba cu meticulozitate. Dar omul era 


2 River's end, aprox. „sfârşitul râului”, river send, aprox. „a trimite pe 
râu” (n. red.). 


e 285 œ» 


ciudat de convingător. Pe măsură ce mi-a spus mai mult, 
suna din ce în ce mai credibil. Spunea că lui Swift îi plăcea 
să împuşte, că era un fost militar. Spunea că avea ceva 
care arăta ca o cicatrice de la o rană de glonţ şi că avea 
tatuaje militare. L-am ascultat, apoi l-am trimis acasă. Dar 
doar ca să mă asigur, am pus un analist să verifice numele. 
Şi ce să vezi? A descoperit moartea lui Swift în Cambodgia. 
Dintr-odată aveam ceva. Aşa că l-am adus înapoi pe 
Snouch; se afla încă la Canberra. L-am pus să stea jos, 
arătându-i albume de fotografii ale unor foşti militari din 
forţele speciale. L-a identificat pe Julian Flynt imediat cum a 
văzut fotografia. Numele nu însemna nimic pentru mine, 
dar curând, imediat ce am intrat în sistem, au apărut tot 
felul de avertizări: un presupus criminal de război, evadat, 
presupus ucis în timp ce fugea în Irak. 

— Rahat. Şi de ce nu l-ai arestat? Pe Swift, vreau să spun. 

— Am ajuns prea târziu. Era vineri seara, târziu. Am 
convocat o şedinţă de criză, duminică-dimineaţă, am 
adunat tot felul de oameni la muncă. Incă deliberam când 
au apărut ştirile: Swift împuşcase bărbaţii de la biserică şi 
fusese ucis de polițistul local. Ajunsesem prea târziu. 

— Rahat. Şi Snouch se afla încă la Canberra? 

— Da. Din cauza asta este exonerat în cazul uciderii 
turistelor. S-a aflat la Canberra toată săptămâna, vorbind 
cu poliţia, vorbind cu noi. Nu putea să aibă un alibi mai bun 
de atât. 

— Mie mi-a spus că era la Melbourne. La spital, cu 
pneumonie. 

— Chiar aşa? Poate fi destul de convingător, nu-i aşa? 

— Deci, ce ţi-a spus? De ce era aşa nerăbdător să-l 
demaşte pe Swift? 

— Mi-a spus că era îngrijorat pentru fiica lui vitregă. 

— Mandy? 

— Corect. Nu voia ca ea să se încurce cu tipul ăsta, pe 
care îl suspecta că era un impostor şi putea să fie periculos. 

Martin se gândeşte la asta; sună destul de adevărat. 

— Ce poţi să-mi spui despre Snouch? Ai făcut o verificare 
a trecutului său? 


e 286 » 


— Da, e un tip oarecum misterios. Multă vreme plecat din 
ţară, dar nimic extraordinar. 

— Ai aflat de unde are tatuajele alea pe mâini? Arată ca 
nişte tatuaje de închisoare. 

— Nu. Nimic despre asta. Dar nu a fost în puşcărie, asta 
pot să-ţi spun. 

— Deci nimic despre viol sau atac sexual? 

— Nu. Nu am găsit nimic de genul ăsta. 

Rămaşi din nou tăcuţi, bărbaţii meditează, câmpia se 
derulează pe lângă ei. Snouch a ştiut tot timpul că Swift era 
Flynt, dar a ales să nu-i spună lui Martin. Se întreabă de ce 
nu, dacă Snouch era interesat să-l coboare pe Swift în ochii 
lui Mandy. Îi spusese imediat despre acuzaţiile de abuz 
asupra copiilor, deci de ce să nu-i spună lui Martin adevărul 
despre Flynt? Pentru că Goffing şi-ar fi dat seama care este 
sursa lui Martin şi i-ar reproşa lui Snouch? Sau din cauza 
reacției probabile a lui Mandy? Dacă ea afla că Snouch îl 
demascase pe Swift în zilele premergătoare morţii 
preotului, atunci ar fi putut să-l considere pe Snouch 
responsabil pentru declanşarea împuşcăturilor şi orice 
speranţe de reconciliere ar fi fost pierdute pentru 
totdeauna. Asta este? Ce pune la cale Snouch? 

— Ascultă, Jack, ultimele vorbe ale lui Byron Swift către 
Robbie Haus-Jjones, înainte să moară, au fost: „Harley 
Snouch ştie totul.” Aflase cumva că Snouch era pe urmele 
lui? 

— Asta mă îngrijorează şi pe mine. Şi îngrijorează 
conducerea ASIO chiar mai mult. Nu se ştie nimic concret, 
dar există o suspiciune că au loc scurgeri de informaţii la 
ASIO; cumva Swift a aflat că Snouch îl identificase corect. 
Noi luăm foarte în serios asemenea suspiciuni. 

— Dar ăsta ar putea fi un factor în ceea ce l-a determinat 
să-i omoare pe oamenii aceia. 

— Adevărat. Dar, Martin, nu poţi să scrii despre asta. Nu 
încă. Când va veni vremea, dacă va veni vremea, povestea 
îţi aparţine în totalitate. Exclusiv. Ai cuvântul meu. 

Martin zâmbeşte la asta; cuvântul unui mincinos de 
profesie. 


e 287 œ» 


— Mulţumesc, Jack... mai am şi eu ceva pentru tine. 

— Ce anume? 

Martin îi spune tipului de la ASIO despre numărul de 
telefon misterios care îi fusese transmis de patroana de la 
Câinele Negru, despre faptul că bănuieşte că fusese lăsat 
de Herb Walker, care pretinsese că era redactorul lui şi că 
numărul putea fi cel la care sunase Swift de la St James, cu 
doar câteva momente înainte să înceapă crimele. 

— Ai numărul cu tine? 

— Sigur. În haină. Ţine volanul. 

Goffing se întinde şi apucă volanul cu mâna dreaptă. 
Martin îşi ţine piciorul pe acceleraţie, maşina prinde viteză 
în timp ce el se întinde după haină, spre bancheta din spate 
şi scoate numărul scris pe bileţel, care-i fusese dat de 
Felicity Kirby. l-I dă lui Goffing şi reia controlul maşinii. În 
depărtare apar vârfurile silozurilor de grâu de la Riversend, 
plutind peste câmpie, distorsionate de căldură. 

— Poţi să afli cui aparţine? întreabă Martin. 

— Sigur, nimica toată. 

Martin încetineşte maşina, trece pe lângă benzinăria 
abandonată şi pe lângă Câinele Negru, virează pe Hay Road 
şi se îndreaptă direct către secţia de poliţie. In faţă nu se 
află decât acel fotograf solitar, maniacul care îi depăşise la 
plecarea din Bellington. Acesta trage câteva cadre şi îi face 
lui Martin un semn jovial cu mâna. Dacă va fi tot singur 
când Martin şi Mandy vor ieşi împreună din secţie, va fi şi 
mai prietenos atunci: fotografia aceea va merita bani şi va 
fi a lui şi numai a lui. 

În interiorul secţiei sunt puţine semne de viaţă, se aud 
doar nişte voci înăbuşite, undeva în spate. Martin face să 
sune clopoţelul de pe tejghea şi asistentul lui Montifore, 
Lucic, scoate capul prin cadrul uşii. 

— Îmi pare rău, amice. N-o putem elibera pe cauţiune. 
Avem nevoie de poliţist pentru asta, dacă are tupeu să-şi 
arate faţa pe aici. 

Lucic afişează un zâmbet răutăcios şi retrage capul 
înainte ca Martin să poată răspunde. 

Goffing ridică din umeri în semn de simpatie şi se 


e 288 + 


îndreaptă spre maşină, cu bucata de hârtie în mână. Martin 
se aşază pe bancă, acolo unde îl lăsase Herb Walker să 
aştepte, în urmă cu două zile. Totul este la fel. Aceleaşi 
broşuri se află în aceleaşi compartimente, în acelaşi raft: 
cum să vă păziţi cartierul, autorizaţii de pompieri, cum să 
obţineţi permisul de conducere. De parcă lumea nu s-ar fi 
mişcat, de parcă ar fi condamnat să repete acelaşi ciclu. 
Riversend, un fel de frate geamăn malefic al 
Brigadoonului?!, este încremenit în afara timpului. Nimic nu 
se schimbă. Nici măcar mâinile lui fără vârstă. 

Robbie Haus-jones îşi face intrarea în secţie. 

— Salut, Martin. 

— Salut, Robbie. 

— Ai venit să o scoţi pe Mandy pe cauţiune? 

— Aşa este. 

— O să dureze ceva. Să văd ce pot să fac. Tânărul poliţist 
se plimbă prin spatele secţiei, aparent netulburat. 

Dar trece o oră până când revine, urmat de Mandy şi de 
tânăra agentă drăguță, din Bellington, care fusese aici cu 
două zile în urmă. Ora de aşteptare este imediat uitată, 
evaporată de zâmbetul recunoscător al lui Mandy Blonde, 
care luminează de dincolo de tejghea, spre Martin. 

— Îmi pare rău, Martin, a trebuit să rezolv câteva lucruri 
mai întâi, spune Robbie. Am nevoie ca amândoi să semnaţi 
nişte formulare, în principiu ca să confirmaţi condiţiile 
stabilite de magistrat. Martin, ai banii? 

Martin îi dă cecul. Robbie semnează chitanţa de primire. 
Sunt semnate şi alte hârtii. În sfârşit, poliţista - numele ei 
este Greevy - desface cătuşele. 

— Eşti liberă să pleci. 

Mandy este pe cale să iasă de după tejghea, dar întâi se 
întoarce, apucă braţul lui Robbie, se întinde şi depune un 
sărut de soră pe obrazul lui. 


21 Sat magic din munţii Scoției, care apare doar pentru o zi la fiecare o 
sută de ani, pentru a rămâne neschimbat - locul unde este plasată 
acţiunea spectacolului musical cu acelaşi nume, pe un text de Alan Jay 
Lerner şi jucat pentru prima oară în 1947 pe Broadway, şi al filmelor 
bazate pe acesta (n. red.). 


e 289 œ» 


— Mulţumesc că ai vorbit în favoarea mea, Robbie. Nu o 
să uit asta. 

Robbie dă din cap şi o uşoară urmă de roşeaţă fi î 
seriozitatea expresiei. 

— Eşti gata pentru asta? întreabă Martin. 

Mandy aprobă din cap şi ies amândoi, braţ la braţ, în 
străfulgerarea bliţurilor aparatelor de fotografiat şi în 
furtuna strigătelor reporterilor. Asta este fotografia care 
face bani, dar nu mai este exclusivă. 

Fotografii şi cameramanii îi urmează cu încăpăţânarea 
unor musculiţe de oţet, în josul drumului, pe lângă bancă, 
pe lângă soldatul de bronz etern vigilent, pe lângă 
cârciuma închisă. Cei doi abia dacă schimbă un cuvânt. 
Martin este incapabil să se gândească la orice în afară de 
lucruri banale în mijlocul cursei nebuneşti, al roiului de 
camere. Abia când se apropie de magazinul general se 
împrăştie presa, cu apetitul satisfăcut pentru imaginile cu 
suspectul principal al poliţiei şi fostul ziarist compromis. În 
interiorul magazinului general nu este nimeni la tejghea. 

— Fran? strigă Mandy. Fran, eşti aici? 

Martin o urmează pe Mandy printre rafturi, către partea 
din spate a magazinului, unde s-ar putea ca patroana să 
aibă grijă de Liam. 

— Fran? 

Fran Landers îşi face apariţia. Poartă mănuşi de cauciuc, 
o caschetă de duş şi un şorţ. Au deranjat-o în miezul unei 
activităţi de curăţenie. Pare nedumerită. 

— Mandy? Slavă Domnului că ai ieşit. E totul în regulă? 

— Am venit să-l iau pe Liam. Unde e? 

— Oh, nu-i aici. Jamie l-a dus înapoi la Oază. A spus că te- 
ai întors. 

— Ah, bine. Mulţumesc. Mă duc acolo, atunci. 

— Când a fost asta? întreabă Martin. 

— Acum vreo oră, spune Fran. A văzut maşinile de poliţie 
când s-au întors. Auzisem la radio că o să ieşi. 

— Bine, spune Mandy. Cum e? 

— Liam? Minunat. Ai un micuţ tare jucăuş. 

— Mulţumesc din nou, Fran. Rămân datoare. 


nmoaie 


e 290 œ» 


Mandy şi Martin se îndreaptă spre librărie, Mandy este 
nerăbdătoare să ajungă lângă fiul său. les prin spate, feriţi 
de priviri, în jos pe alei, închipuindu-şi că Jamie trebuie să fi 
intrat deja în casă. Martin este cel care vorbeşte. 

— Ştii, Mandy, magistratul mi-a ordonat să nu scriu nimic 
despre asta sau să nu public, dar chiar aş vrea să ştiu ce s- 
a întâmplat. 

Ea îi oferă un zâmbet, neafectat şi pur. 

— Desigur, Martin. Îţi voi spune ce ştiu. Dar unele lucruri 
trebuie să rămână între noi. 

Ajung în spatele casei, dar acolo nu se află nimeni. 

— Poate că aşteaptă în faţă, spune Mandy. 

Se întorc pe mica alee laterală. Mandy descuie poarta şi 
iese pe Hay Road. Tot niciun semn. 

Mandy pare uşor enervată. 

— La naiba. Unde sunt? Poate că l-a dus în parc. 

— Vin cu tine, spune Martin. 

Este pe cale să mai spună ceva când cuvintele îi sunt 
înecate de zgomot. Elicopterul de la Channel Nine 
survolează oraşul foarte jos, urmat de cel de la ABC, înainte 
să dispară şi să se îndrepte spre punctele de alimentare de 
la Bellington sau Swan Hill. Cu toţii ştiu ce anume va face 
titlurile ştirilor de seară. 

Şi atunci vede din nou semnul acela făcut artizanal, 
hârtia A4 lipită cu bandă adezivă pe un stâlp, cu fotografia 
care se estompează rapid: „DISPARUT. DOMNUL PUSS. 
RECOMPENSĂ”. Şi asta îl opreşte, ca mort. 

— Rahat, spune Martin. 

— Ce? 

— Rahat. 

Şi atunci începe să alerge, aleargă cât poate de repede, 
aleargă înapoi către intersecţie, aleargă chiar în timp ce 
încearcă să se convingă că nu poate fi adevărat. Trece de 
orbul şi inutilul ANZAC, care îşi păzeşte mitul care păleşte, 
coteşte pe aleea din spate, prin spatele cârciumii. Se 
opreşte acolo, gâfâie, în ciuda faptului că nu alergase decât 
cincizeci de metri, transpiraţia curge din el în căldura după- 
amiezii. Mandy se află imediat în spatele lui, mai tânără şi, 


e 291 œ» 


probabil, mai în formă, constrânsă să-l urmeze de graba lui 
Martin. Dar amândoi se opresc, îngheţaţi de crudul adevăr: 
la baza scărilor de lemn, pe jumătate ascuns de maşina cu 
roţile dezumflate, se află un cărucior de copil, gol şi 
nesupravegheat. 

Mandy îl vede, este pe cale să strige numele fiului ei, 
când Martin o opreşte, gesticulând frenetic, vorbind într-o 
şoaptă horcăită. 

— Fugi şi adu-l pe Robbie. Spune-i să vină aici repede. 
Spune-i să-şi ia arma. 

Mandy rămâne cu gura căscată pentru un moment, 
încearcă să înţeleagă, apoi dispare, sprintează înapoi prin 
poartă, pe alee şi iese din raza vizuală a lui Martin. 

— Bine, acum, spune Martin încet, adunându-şi curajul. 

Ar trebui să aştepte, ştie că ar trebui să aştepte, că 
Robbie este doar la câteva minute distanţă. Dar căruciorul 
gol stă acolo şi îl provoacă, îl condamnă, îl constrânge. 

Se mişcă înainte să ia decizia de a se mişca. Trece de 
cărucior, pe scări. Urcă, pas cu pas. Simţurile îi sunt 
acordate fin, firele de păr de pe ceafă i s-au ridicat ca nişte 
antene radar, mâinile şterg vopseaua verde, crăpată, a 
balustradei, de parcă ar aspira indiciile, simte căldura de 
cuptor cum se ridică din vopseaua fărâmiţată. O treaptă 
scârţâie sub greutatea lui - sau este plânsetul unui copil? 

Se deplasează mai repede, ajunge la platforma de sus, 
vede gaura în geamul uşii. Uşa este închisă, dar nu 
încuiată. Martin o deschide, intră, îşi aminteşte să evite pe 
cât posibil cioburile de sticlă de pe podea, se îndepărtează 
de soarele strălucitor, în penumbră. Inainte să cotească pe 
coridorul principal, face o pauză să-şi obişnuiască ochii. Nu 
poate auzi nimic neobişnuit, nu vede nimic care nu este la 
locul lui, dar în adânc, măruntaiele sale se revoltă şi îl 
avertizează că ceva nu este în regulă. 

Apoi aude: un plânset. Un plânset înăbuşit. Nu este 
aproape, nu prea aproape. Mintea lui face legătura, 
informată de ultima sa vizită. Presupune că este vorba fie 
de sufrageria pentru oaspeţi, cu ale sale cutii goale de bere 
şi scrumiere revărsate, fie de camera cu pisica moartă. Se 


e 292 œ» 


mişcă din nou rapid pe coridorul principal, în lungul lui, şi 
abia dacă se opreşte înainte de a coti după colţul în unghi 
drept care îl duce spre partea din faţă a cârciumii. Se 
strecoară mai departe, când aude ceva nou. Se opreşte din 
nou. Cineva cântă. Un cântec de leagăn? lisuse. Îşi adună 
ultimele fărâme de curaj, deşi simte că măruntaiele lui sunt 
pe cale să se lichefieze, şi porneşte, hotărât şi fără să se 
oprească, în jos pe coridor. 

Cât timp îi ia să străbată cei douăzeci şi cinci de metri? 
Câteva secunde scurte sau o jumătate de viaţă? Este 
imposibil de spus. Trece pe lângă scările care coboară spre 
cârciumă, vede opritoarele de alamă de pe covor, observă 
lumina englezească albicioasă din tabloul cu vânătoarea de 
vulpi, vede lumina strălucitoare australiană prin ferestrele 
franţuzeşti care dau spre verandă. Vede şi alte lucruri - 
candelabrul ornamentat şi prăfuit care atârnă deasupra 
scărilor; furnirul care se desprinde uşor de pe dulapul antic; 
o pictură cu munţi, creste albastre cu norii de furtună de 
vară atârnând ca nişte nicovale deasupra lor. Îl ajunge 
mirosul: praf şi sânge şi molii şi ţigări. Şi frică. Mirosul pe 
care l-a suportat timp de trei zile şi trei nopţi şi o eternitate 
în portbagajul unui Mercedes galben, rablagit, abandonat 
undeva în Fâşia Gaza. Mirosul l-a urmat dincolo de ocean, l- 
a căutat într-un hotel închis din Riverina. Dar mirosul nu-l 
opreşte. Nimic nu-l opreşte. Trece prin el, se chinuie să 
treacă prin el, forţează prin el. Cântatul îi spune unde să se 
ducă: în camera cu pisica moartă. 

Martin intră, calcă uşor, dar fără să încerce să se 
ascundă. Jamie Landers este aşezat pe un scaun lângă 
fereastră, gol de la brâu în jos. Se opreşte din cântat. Are 
un cuţit în mână. Un cuţit lung, cu vârful umed şi roşu. Liam 
se află pe pat, cu un braţ şi piciorul din partea opusă legate 
de stâlpii din colţ, cu o cârpă în gură, cu ochii măriţi de 
groază, cu lacrimi şi muci pe toată faţa. Este gol şi este 
pătat de sânge pe torsul său micuţ, de la o tăietură la piept. 

— Deci tu eşti, reporterule. Mă întrebam cine este. 

— Jamie, nu poţi să faci aşa ceva. Trebuie să-i dai 
drumul. 


e 293 œ» 


— E în regulă, reporterule. O să o fac repede. Nu rezistă 
mult, ştii? Nu cei mici. Tu vei rezista mult mai mult, 
bătrâne, îţi promit. Mult mai mult. 

Martin se mişcă înainte, cu braţele deschise, de parcă ar 
putea, cumva, să contreze o lovitură de cuţit. Robbie poate 
să fie pe drum; trebuie să fie pe drum. 

Jamie stă în picioare, cu un zâmbet împrăştiat pe faţă. 

— Vrei să vezi cum o fac? Să vezi cum se sting luminile? 
Chiar ai ce vedea. 

Martin îngheaţă, este înţepenit, pe când ceva ca o ceaţă 
trece pe lângă el, în partea stângă. Alb cu albastru şi foarte 
rapid, îl loveşte pe Jamie Landers în piept cu o forţă şi o 
rapiditate atât de neînfricată, că adolescentul nu are timp 
să întoarcă lama. Este Mandy Blonde care îl trânteşte de 
perete, îi scoate aerul din el, îi ia cuțitul. 

— Mandy, nu. Este vocea lui Martin, o rugăminte 
îndepărtată, distorsionată, care parcă vine dintr-un alt 
univers. 

Dar nu are niciun efect. Ea nu-l ascultă. Aruncă o privire 
spre fiul ei, care se zbate şi este agitat, şi apoi se uită direct 
în ochii nebuni, la faţa care nu mai zâmbeşte, cu mirosul 
fricii care-i umple acum nările şi doar pe ale lui. Mandy 
ridică cuțitul, al cărui vârf atinge gâtul băiatului. II mişcă 
încet, făcând să curgă un fir de sânge. 

— O să-ţi vărs măruntaiele aici şi acum, şopteşte ea. 

Dar el ridică mâinile, în semn de predare, şi ea ezită. 
Robbie Haus-jones năvăleşte pe uşă, cu arma în mână. 


e 294 œ» 


NOUĂSPREZECE, CE-A FOST A FOST 


Trec orele şi Martin se află încă la secţia de poliţie. 
Aceeaşi tejghea, aceleaşi broşuri, aceleaşi mâini inutile. El 
le priveşte, le studiază. Mâinile unui martor, mâinile unuia 
care ia notițe, pătate de timp, dar neatinse de realizări. 

In câteva rare ocazii, în Asia şi în Orientul Mijlociu, fusese 
prezent la evenimente dramatice, fusese stenograful 
istoriei, dar asemenea culmi fuseseră rare şi, chiar şi 
atunci, nu fuseseră cu adevărat ale lui; ele s-ar fi desfăşurat 
în exact acelaşi fel şi în absenţa lui. Restul carierei sale, 
restul vieţii sale, însemnase să se ocupe de notele de 
subsol ale istoriei, nu să dicteze povestea. Fusese obiectiv, 
autorizat de profesia sa să se afle acolo fără să fie prezent 
acolo, să stea deoparte, în spatele cartierelor şi al titlurilor, 
nu în faţa lor, spectator cu un carnet de notițe, fantoma din 
încăpere. Asta fusese, până se băgase în portbagajul unui 
Mercedes, în Gaza şi devenise fără să vrea povestea, şi nu 
purtătorul ei. Şi acum se întâmplă din nou: este implicat; 
profund, chiar dacă neintenţionat. Salvase un om - leprosul 
oraşului - de la incendiu şi salvase viaţa unui adolescent - 
un ucigaş - într-un accident de circulaţie. Este acuzat că 
împinsese un poliţist la sinucidere, a fost pus la zid pe 
postul naţional de televiziune şi a garantat cauţiunea unei 
femei care era acuzată de deturnarea cursului justiţiei. Și 
acum salvase viaţa unui copil mic. A devenit opusul 
reporterului lipsit de pasiune, obiectiv, care fusese odată. 
Cumva, accidental, se inserase în miezul evenimentelor, în 
vortexul unei poveşti care absorbea atenţia întregii naţiuni, 
atrăgând discuţii, şi Twiterul, şi camioanele cu antene- 
satelit, antrenându-le ca o tornadă pe o câmpie goală. 

Max îl trimisese aici să se împace cu propriul trecut, să-şi 
revină după trauma din Gaza, să-şi regăsească buna 
dispoziţie. Dar trecutul îl urmărise: realitatea unei vieţi 


e 295 œ» 


trăite la periferie, întotdeauna privind, întotdeauna 
înregistrând, niciodată participând. Se gândeşte la o fată, o 
fată frumoasă, cunoscută cu mult timp în urmă, la 
universitate. Inţelege acum că ea îl iubise, şi se întreabă 
pentru ce îi trebuiseră douăzeci de ani ca să priceapă acest 
lucru. Până la urmă, ea îi spusese asta, spusese cuvintele, 
dar el nu îi răspunsese în acelaşi fel niciodată şi se 
despărţiseră. Unde se află ea acum? Fericită, fără îndoială. 
Măritată, cu copii; iubind şi fiind iubită. Măritată cu Scotty 
dentistul, poate. Şi unde se află Martin? Într-o secţie de 
poliţie cu un singur poliţist, în ultimul oraş de pe pământ, 
fără familie şi fără prieteni şi fără carieră. Se gândeşte la 
Mandy. Ce îi trecuse lui prin minte, chiar fără să-şi dea 
seama, când o întâlnise pentru prima oară la librăria Oaza: 
superbă, disponibilă, trecătoare.  Pliabilă, vulnerabilă, 
dispensabilă. Işi dă seama că el este un fel de jigodie, un 
bărbat incomplet. A venit la Riversend ca să scape de 
trecut, dar nu de trecut trebuie să scape, nici de prezent, 
este ceva care lipseşte în interiorul lui. Nu trebuie să scape 
de asta; trebuie să o recunoască. Îşi priveşte mâinile: 
bătrâne şi tinere, pătate şi inocente. 

Interogatoriul poliţiei a început tăios şi agresiv, pe 
măsură ce detectivii încearcă să asimileze evenimentele, 
speriaţi să nu fie surprinşi din nou pe dinafară. 

— Ce dracu' tocmai s-a întâmplat? a întrebat Montifore, 
cu o figură care trăda confuzie şi panică, speranţă şi furie. 

Deja auzise versiunea lui Robbie, cum agentul intrase în 
cameră şi o găsise pe Mandy care se pregătea să-l 
eviscereze pe Jamie Landers. Aşa că Martin îi povestise, 
suprimându-şi emoţiile, ca un martor experimentat şi de 
încredere, cum el şi Mandy se duseseră să-l ia pe fiul ei, 
Liam, de la Frances Landers, cum se întorseseră apoi la 
casa lui Mandy şi la librărie, căutându-i pe Liam şi Jamie 
Landers, cum el văzuse afişul cu Domnul Puss şi făcuse 
legătura intuitivă cu hotelul. 

Şi atunci lucrurile deveniseră urâte: poliţiştii ceruseră să 
afle de ce Martin nu le spusese despre faptul că găsise 
pisica moartă. Intenţia lor era clară: doreau ca totul să fie 


e 296 œ» 


declarat, înregistrat, că li se ascunseseră dovezi esenţiale, 
pentru ca nimeni să nu-i poată acuza că trecuseră cu 
vederea un indiciu, un pont, o pistă, oricât de obscură, care 
ar fi putut să-i avertizeze din timp despre atrocitatea care 
era să se petreacă la câteva sute de metri de sediul lor din 
Riversend. Martin a recunoscut ce se întâmplase şi, pentru 
un moment, pentru un moment extrem de scurt, simţise 
cum îl cuprinde tentaţia: putea să mintă, să declare că îi 
spusese lui Herb Walker, aşa cum, de altfel, intenţionase să 
facă. Vina ar fi căzut pe polițistul mort; Martin ar fi fost 
absolvit. Dar momentul trecuse, tentaţia se împrăştiase. 
Moştenirea lui Walker era deja împovărată cu destul 
oprobriu şi Martin nu se putu stăpâni să-i pese de alui: 
copilul era în siguranţă, nebunul era în custodie, Mandy 
fusese scutită de cea mai rea teamă a oricărei mame. Aşa 
că el cooperase, acceptase culpabilitatea, declarase că 
intenţionase să spună poliţiei despre pisica moartă, dar 
fusese depăşit de evenimente. Greşeala lui, mărturisi el, 
fusese aceea că devenise obsedat de evenimentele din 
urmă cu un an, de crimele de la St James, de misterul lui 
Byron Swift şi, mai târziu, de răpirea şi omorârea tinerelor 
germane. Nu se întâmplase acelaşi lucru şi cu poliţia? Nu îşi 
dăduse seama că evenimentele erau încă în desfăşurare, că 
trebuiau să se îngrijoreze de prezent, nu de trecut. 

După asta, după ce exonerase poliţia, interogatoriul se 
transformă în interviu. Întrebările nu mai erau acuzatoare, 
ci pur şi simplu căutau să obţină informaţii. Martin îşi 
continuă narațiunea obiectivă, povestind lanţul de 
evenimente de la hotel, din momentul în care el şi Mandy 
ajunseseră acolo şi văzuseră căruciorul şi până la 
momentul în care Robbie Haus-Jones se repezise pe uşă şi îl 
arestase pe Jamie Landers. Martin descoperi că îşi putea 
aminti fiecare moment, fiecare cuvânt cu o limpezime 
uluitoare: poziţia căruciorului în faţa cârciumii, tabloul cu 
vânătoarea de vulpi, sângele de pe pumnalul lui Jamie 
Landers. li purtă prin toată întâmplarea, secundă cu 
secundă, ca un film rulat imagine cu imagine. Detectivii se 
opriră din exclamaţii, ascultând. In cele din urmă, când 


e 297 œ» 


termină, liniştea continuă neîntreruptă până când, în cele 
din urmă, Montifore începu să-l plimbe înainte şi înapoi prin 
mărturia sa. 

— Din cuvintele şi din gesturile lui, din ceea ce ai văzut, 
ai vreo îndoială că Jamie Landers a fost singurul responsabil 
pentru răpirea şi captivitatea lui Liam Blonde? 

— Niciun dubiu, de niciun fel. 

— Şi rănise deja copilul? 

— Da. Era sânge pe copil şi sânge pe cuţit. 

— Şi intenţiona să ucidă băiatul? 

— Fără nicio îndoială. M-a invitat să privesc, cu cuvintele 
lui, cum se stinge lumina. 

— Şi, după aceea, intenţiona să te ucidă pe tine? 

— Fără nicio îndoială. S-a îndreptat spre mine, cu cuțitul 
ridicat şi mi-a spus că eu voi rezista mult mai mult decât 
copilul. 

— Prin asta credeai că vrea să spună...? 

— Că intenţiona să mă tortureze şi să mă ucidă. 

— La fel cum făcuse cu cele două turiste? 

— Îmi pare rău. Nu a făcut nicio referire la ele, doar 
sugestia că eu voi rezista mai mult decât copilul. 

— Crezi că, prin acţiunile ei, Mandalay Blonde este posibil 
să te fi salvat pe tine şi copilul ei de la rănire sau moarte? 
Că rana superficială pe care i-a provocat-o lui Jamie 
Landers a fost justificată? 

— Da, cred. Fără cea mai mică îndoială. 

Întâlnirea a devenit mai mult colegială, iar Martin 
aproape un membru al echipei, invitat să asiste la 
închiderea lanţului de evenimente. Devenise şi mai 
colegială când Robbie Haus-Jjones îi întrerupse: Landers 
dorea să facă o mărturisire completă despre uciderea celor 
două turiste. Dorea să spună totul. Martin observă faţa lui 
Montifore, care se detensiona, cu un zâmbet, la început mic 
şi reţinut, întinzându-se până la a cuprinde toată faţa, de la 
o ureche la alta, pe măsură ce Robbie transmite ceea ce 
Landers îi spusese deja lui. Adolescentul le atrăsese pe 
turiste într-o maşină, împreună cu prietenul său, Allen 
Newkirk. Le torturaseră, le violaseră şi apoi le uciseseră. ŞI 


e 298 œ» 


apoi Newkirk murise, complicele lui, aruncat afară din 
maşină, lângă autostrada spre Bellington. Era prea mult 
pentru el. Ştia că are probleme la cap. Dorea să moară: 
dorea să i se alăture prietenului său. Dar dorise să-l 
depăşească pe preot, să facă ceva cu adevărat odios. ŞI 
ocazia i se prezentase singură; de parcă ar fi fost mâna 
sorții la mijloc. Jamie pretindea că nu îl căutase în mod 
special pe Liam Blonde, copilul îi fusese oferit. Omorâse o 
pisică, împuşcase câteva vaci în ţinutul arbuștilor, ca un fel 
de sacrificiu păgân pentru prietenul său mort şi pentru 
distracţia de care avuseseră parte cu fetele germane. Să-l 
ia pe Liam i se păruse predestinat şi perfect. 

Cu sinistră obiectivitate, Martin recunoscu atunci un 
sentiment de euforie printre poliţişti. Cazul de crimă care a 
captivat națiunea, cel care părea de nerezolvat în 
dimineaţa aceasta, cel care a canalizat toată presiunea - 
începând cu prim-ministrul şi până la şeful poliţiei şi al 
brigăzii criminaliste - făcând-o să se reverse asupra echipei 
lui Montifore, acest caz a fost dintr-odată rezolvat. Aveau 
criminalul, investigația nu mai însemna altceva decât să 
lege nişte fire şi să pregătească raportul. 

— Asta tot nu explică de ce Byron Swift a luat-o razna, 
intervine Martin. 

Montifore se uită la el cu tristeţe şi scutură din cap. 

— Adevărat. Dar cui îi pasă? Nu pentru asta ne aflăm aici. 

— Şi ce se întâmplă cu Mandy Blonde? Pot să o văd? 

— O vom elibera cât de curând. Se află împreună cu fiul 
ei şi cu doctorul. Va fi liberă să plece de îndată ce copilul 
este pansat. 

— Şi ce se întâmplă cu jurnalul şi cu acuzaţia de 
obstrucţionare a cursului justiţiei? 

— Poţi să uiţi de toate astea. Ce-a fost a fost, amice. 
Landers şi Newkirk le-au ucis pe turiste, nu Byron Swift. 
Acum totul s-a terminat. 


Martin încă aşteaptă la tejgheaua de la recepţia secţiei 
de poliţie din Riversend ca Mandalay Blonde să fie 
eliberată. Mintea lui nu-i aparţine în totalitate. Neinvitată, 


e 299 » 


continuă să reia evenimentele petrecute în cursul zilei: 
confruntarea de la etajul hotelului, cu Jamie Landers în 
extaz şi nebun într-o clipă, îngrozit şi rugându-se pentru 
viaţa lui în următoarea. Mandy şi cu el căutându-i pe Liam 
şi Jamie, fără să ştie ce se desfăşura la etajul hotelului 
Commercial. Drumul cu maşina peste câmpia nesfârşită, ca 
să aştepte în faţa secţiei de poliţie din Bellington, locul 
execuţiei sale în direct. Totul este amestecat, totul este 
îngrămădit împreună, mintea lui alege scene la întâmplare, 
de parcă ar încerca, singură, să dea un sens acestei zile. 
Martin nu înţelege de ce se simte atât de dezorientat - nu 
s-a întâmplat nimic cu adevărat înspăimântător, băiatul 
este în siguranţă, criminalul în custodie. 

Tânăra şi drăguţa agentă Greevy din Bellington îi aduce 
pahare cu ceai fierbinte şi îi adresează cuvinte de 
încurajare. Reiese că prenumele ei este Sarah. Pentru a-l 
ajuta să-şi distragă atenţia, ea porneşte televizorul, montat 
pe un perete, alături de tejghea. Este o emisiune cu un joc. 
Martin nu-l poate urmări; regulile par să fie prea 
complicate, prea multe lumini care clipesc, prea mulţi dinţi 
strălucitori. Cu toate astea este absorbit de ecran, chiar în 
timp ce mintea lui derapează, căutând prin evenimentele 
zilei. 

Este readus brusc aici şi acum de faţa de idol de matineu 
a lui Doug Thunkleton, de vocea lui dulceagă şi de tonul lui 
serios. Emisiunea s-a terminat şi au început ştirile. Martin 
nu a observat tranziţia. Thunkleton stă în picioare în faţa 
secţiei de poliţie din Bellington. Martin prinde finalul 
bâlbâielii lui introductive: 

— ...în scenele dramatice de la audierea magistratului, 
aici, în Bellington. 

Pe ecran apar filmările din cadrul reportajului, începând 
cu intrarea lui Mandy în clădire, în dimineaţa respectivă, în 
timp ce camera de luat vederi se luptă pentru o poziţie mai 
bună, iar vocea din fundal comentează pe un ton plin de 
importanţă: 

— Ea a fost poreclită blonda sinucigaşă. Mandalay Blonde 
- acuzată de obstrucţionarea cursului justiţiei, acum un 


< 300 œ» 


suspect principal în uciderea celor două turiste germane, 
Heidi Schmeikle şi Anna Brun. 

Vocea din fundal se opreşte; camera continuă să se lupte 
pentru o poziţie mai bună, în timp ce Robbie Haus-jones 
încearcă să elibereze un culoar prin turma de ziarişti. 
Thunkleton se apleacă peste umărul lui Mandy, împingând 
un microfon de mărimea unei pulpe de curcan, pictat cu 
emblema ţipătoare a Channel Ten, până sub nasul ei, în 
timp ce îi strigă în ureche: 

— Ce aveţi să-i spuneţi văduvei lui Herb Walker? 

Reportajul nu aşteaptă răspunsul ei, în schimb trece 
direct la un stop-cadru cu ea, obţinut în timp ce ea priveşte 
fix spre lentilele camerei. 

Vocea din fundal a lui Thunkleton revine: 

— Mandalay Susan Blonde este acuzată oficial de 
obstrucţionarea cursului justiţiei, de distrugerea unor 
dovezi care îl leagă pe preotul criminal Byron Swiff de 
răpirea şi uciderea turistelor nevinovate. 

Fotografia este mărită lent, aproape imperceptibil, 
centrată pe ochii ei; acolo spectatorul poate să vadă orice 
doreşte să vadă: confuzie sau vinovăţie sau nebunie sau 
orice altceva poate să sugereze comentariul lui Thunkleton. 
Jurnalul revine la reporter, care stă în apropierea râului 
Murray. 

— Channel Ten poate să dezvăluie acum în exclusivitate 
că Blonde poate fi pusă în legătură cu o altă moarte - cea a 
respectatului sergent de poliţie din Bellington, Herb Walker. 

Pe ecran apare acum o femeie între două vârste, cu părul 
cărunt având accente de albastru, identificată de banda de 
pe ecran ca fiind „Belinda Walker - văduva eroului”. 

— El era de părere că aducea numai necazuri - că nu o 
să se aleagă nimic bun de ea. 

Încă o trecere, de data asta la o altă voce cu autoritate, 
D'Arcy Defoe, la fel de încrezător şi calm ca întotdeauna: 

— Ea este femeia fatală a acestei poveşti. Nu pot să 
dezvălui prea multe deocamdată, dar este suficient să spun 
că Mandalay Blonde se află chiar în epicentrul anchetei 
poliţiei. 

< 301 >» 


Se trece acum la scena cu Mandy şi Martin care părăsesc 
secţia de poliţie din Riversend, braţ la braţ, croindu-şi drum 
prin grămada de reporteri. 

— Se sugerează că Mandalay Blonde l-a manipulat şi pe 
acest bărbat, fostul ziarist căzut în dizgrație Martin 
Scarsden, în acelaşi mod în care l-a manipulat în trecut pe 
preotul criminal Byron Swift. 

Reportajul se încheie cu o imagine apropiată a lui Mandy, 
redată cu încetinitorul, în timp ce vocea încheie, evocând 
gravitate: 

— Din Riversend, Doug Thunkleton, Ten News. 

Martin aude râsete sălbatice care reverberează din 
interiorul secției de poliție, dar nu s-a încheiat. 
Fermecătoarea prezentatoare de ştiri revine pe ecran. În 
spatele ei se află o imagine cu pipe şi alte instrumente 
pentru consumul de droguri, sub care sunt titrate cuvintele 
„EPIDEMIA DE CRISTALE”. Femeia se întoarce spre cameră, 
încruntată: 

— Urmează imediat ştiri privind epidemia de consum de 
droguri care bântuie zona rurală a Australiei, dar, mai întâi, 
am aflat că a avut loc o dezvăluire importantă în cazul 
uciderii turistelor. Trecem în direct la reporterul nostru 
Doug Thunkleton, care se află în Riverina, şi ultimele ştiri. 

Apare  Thunkleton, cu părul aranjat perfect, ca 
întotdeauna, dar cravata lui este strâmbă şi faţa 
strălucitoare şi îmbujorată. Vocea lui este adâncă şi plină, 
dar dicţia este uşor neclară: 

— Mulţumesc, Megan. Da. Ten News poate confirma că 
poliţia crede... sursele noastre confirmă că s-a produs o 
descoperire majoră. Credem că o arestare este iminentă. În 
orice caz, din motive legale, nu putem să dezvăluim 
numele acuzatului, în acest moment. Dar am înţeles că nu 
este, repet, nu este Mandalay Blonde. Rolul ei în această 
afacere rămâne încă să fie lămurit. Repetăm, s-a făcut o 
descoperire majoră în cazul crimelor turistelor din 
Riversend, se aşteaptă ca poliţia să facă cel puţin o 
arestare în viitorul apropiat. 

Megan păstrează înfăţişarea serioasă şi profesională, dar 


<e 302 » 


următoarea ei întrebare conţine o uşoară urmă de otravă. 

— Mulţumesc, Doug. Şi cum se potriveşte asta cu 
acuzaţiile împotriva femeii pe care ai numit-o blonda 
sinucigaşă? 

Thunkleton îşi mută echilibrul de pe un picior pe celălalt. 
Poate că este din cauza decalajului transmisiei prin satelit, 
dar, pentru o clipă, pare că a rămas blocat de reflectorul 
cameramanului. Totuşi, reacţia lui este bună: 

— Megan, cred că nu greşesc dacă spun că pe măsură ce 
detaliile acestui caz, acestui caz extraordinar, ies la lumină, 
vom putea să vedem cum toţi aceşti factori sunt indilosu... 
cum sunt toţi interconectaţi. După cum spunea mai 
devreme reporterul trustului Fairfax, D'Arcy Defoe, 
Mandalay Blonde se află în epicentrul acestor evenimente. 

Prezentatoarea de ştiri aprobă din cap, cu buzele strânse. 

— Doug Thunkleton, din Riverina. Mulţumim pentru că 
ne-ai pus la curent cu noutăţile. 

Din interiorul secţiei de poliţie se mai aud alte râsete, 
apoi apare Robbie Haus-jones, cu un zâmbet larg. Priveşte 
în sus spre televizor. 

— L-ai văzut pe idiotul ăla? 

Martin dă din cap. 

— Foloseşte telefonul de pe tejghea, dacă vrei. Sun-o pe 
fosta ta colegă din Sydney. Bethanie şi mai cum o cheamă. 
Măcar o dată să vedem că sunt relatate cu adevărat 
faptele. 

— Şi ce ne facem cu ordinele magistratului? Eu n-ar 
trebui să relatez nimic, îţi aminteşti? 

— Nu mi-aş face prea multe griji pentru el. A fost oprit în 
Corowa pentru conducere sub influenţa alcoolului. L-am 
băgat în cuşcă. Uite. 

Robbie ridică o bucată de hârtie împăturită. 

— Ce-i asta? 

— Cecul tău. Pentru numele Domnului, nu-l pierde. 

Martin o sună pe Bethanie de la telefonul din spatele 
tejghelei. Ea răspunde cu un „Alo” lătrat, clar sub presiune. 

— Bethanie, sunt Martin. 

— Martin, unde eşti? 


< 303 + 


— La Riversend. 

— Bine. Ştii ce dracului se întâmplăm acolo? ABC tot 
anunţă o mare descoperire care va fi dezvăluită în ştirile lor 
de la ora şapte. Anunţurile nu par să ofere niciun indiciu. 
Terri Preswell ţipă de-i sar ţâţele la mine, dar contactele 
mele nu-mi răspund. Defoe pretinde că e pe felie, dar nu-mi 
spune ce se întâmplă, şi acum nu mai răspunde nici el la 
telefon. 

Încet, metodic, Martin îi prezintă faptele: că Jamie 
Landers şi prietenul lui, Allen Newkirk, sunt cei care le 
uciseseră pe turiste; că Landers a mărturisit şi se află în 
detenţie. Acesta nu neagă nimic. Martin îi spune că Mandy 
Blonde este exonerată, să ignore anunţurile televiziunilor, 
că tânăra mamă aproape că îşi pierduse copilul în 
circumstanţe înfricoşătoare, că Jamie Landers aproape că îl 
omorâse. 

— Martin, ar trebui să-ţi trec numele sub articol. Ce zici? 

— Nu. N-ai face decât să te contrezi cu conducerea. Nu 
mă menţiona deloc sau numeşte-mă o sursă de încredere, 
dacă ai nevoie de asta, dar nu-mi da numele. Şi fă-ţi o 
favoare: transmite totul înainte de şapte, pentru ca oamenii 
să ştie că este doar munca ta - dar după ce Defoe vede 
ştirile ABC şi trimite relatarea, trece şi numele lui sub 
articol. O să vrei să-l ai de partea ta pe viitor, nu-l umili. 

La celălalt capăt al liniei este o pauză. 

— Martin, asta e aiurea. 

— Mie-mi spui? Acum treci la treabă, e deja şase treizeci. 

— Absolut. Şi, Martin, mulţumesc. 

Martin stă singur în holul secţiei de poliţie de provincie şi 
îşi imaginează scenele frenetice din redacţia de ştiri de la 
Sydney: Bethanie ţipă că a pus mâna pe ştire, redactorii se 
înghesuie în jurul ei, prima pagină este refăcută. Va fi o 
lovitură, una dintre cele mai bune ale lui, cu siguranţă una 
dintre cele mai mari, chiar dacă numele lui nu va apărea 
nicăieri. 

O să-i lipsească, ştie că o să-i lipsească. În toată această 
zi confuză şi derutantă, în întreaga săptămână confuză şi 
derutantă, singurele perioade de claritate şi cu sens au fost 


e 304 œ» 


acelea în care a relatat evenimente la care fusese martor, 
întâi pe hârtie, apoi poliţiei, şi acum lui Bethanie. Obişnuitul 
fior, pentru ultima dată. Încă este aşezat atunci când apar 
ştirile ABC, la şapte seara. Este o transmisie naţională din 
Sydney, pentru toate statele, atât de mare a devenit 
această poveste. Prezentatorul de ştiri este serios, presant 
şi profesional. 

— ABC poate dezvălui o descoperire majoră... 

Reportajul spune că poliţia a arestat un suspect, un 
localnic din Riversend, un adolescent, şi este de aşteptat să 
fie acuzat, în chiar acea seară, de uciderea celor două 
turiste germane. Nu există nicio referire la Allen Newkirk, 
nicio referire la Liam Blonde, nicio referire la confruntarea 
de la hotelul Commercial. Noile fapte, disparate şi lipsite de 
context, sunt în capul pachetului de ştiri, restul fiind doar 
recapitulări ale evenimentelor zilei, Mandy şi cu el prinşi din 
nou în furtuna bliţurilor aparatelor de fotografiat chiar când 
vocea din fundal o exonerează pe Mandy de orice vinovăţie. 
Dar la final este o înţepătură otrăvită, chiar înainte ca 
reporterul să încheie: 

— Se crede că poliţiei i-au fost ascunse informaţii vitale, 
care au întârziat arestarea din seara aceasta. 

Deci asta este, atunci, poliţia se pregăteşte deja să-l lase 
de izbelişte. 

Martin e încă acolo o oră mai târziu, când apare şi 
Mandy. Pare slăbită, epuizată. Il strânge pe Liam la piept şi 
îl alină, chiar dacă el doarme. Apoi se întoarce spre Martin 
şi nu există nicio barieră, nicio prefăcătorie în ochii ei; el 
poate vedea anxietatea din ei, iar ea vede uşurarea dintr-ai 
lui. 

— Martin, şopteşte ea, întinzându-se spre el şi apucându- 
| de mână. Mulţumesc. Mulţumesc foarte mult. 

Şi apoi zâmbeşte: un zâmbet atât de pur, atât de lipsit 
prefăcătorie, încât îi taie respiraţia. 

— În seara asta trebuie să am grijă de micuțul ăsta, dar 
vino să mă vezi mâine. Spune-mi că vii. 

— Sigur că vin. Dacă vrei să mă vezi. 

Şi încă un zâmbet, mai multă lumină care-i aprinde 


e 305 œ» 


sufletul. 

— Desigur. 

Şi, repede, cu copilul încă în braţe, îl sărută. Lui i se ridică 
o greutate de pe umeri şi simte, după foarte multă vreme, 
că lucrurile încep să meargă spre bine. Este pe punctul să 
se ofere să o conducă acasă, când Jack Goffing apare pe 
uşă, cu expresia urgenţei clar vizibilă pe figură. Seara încă 
nu s-a terminat. 


e 306 œ» 


DOUĂZECI, JEFUITORII DE MORMINTE 


Goffing aşteaptă până când Mandy şi Liam ies pe uşă, 
însoţiţi de agentul Greevy, înainte să vorbească, cu vocea 
scăzută şi pe un ton alarmat. 

— Numărul de telefon, Martin. Nu mai este activ, dar am 
obţinut o adresă asociată cu el, aici, în Riversend. De pe 
Hay Road. E înregistrat pe numele cuiva numit Avery 
Foster. 

— Cârciumarul. 

— De unde ştii asta? 

— Numele lui este scris deasupra uşii. Este pe certificatul 
de licenţă. 

— Nu este mort, totuşi? 

— Ba da. Sinucidere. În urmă cu şase luni. 

— La dracu', spune Goffing şi o parte din graba lui 
dispare. In cazul ăsta nu o să ne spună prea multe. La 
naiba. 

— Ascultă, Jack. Poate că e ceva aici. Martin îi povesteşte 
despre prima lui vizită la hotelul Commercial, când a văzut 
camera încuiată, la capătul holului, cu inscripţia sa aurită: 
„PRIVAT”. N-ar trebui să aruncăm o privire? 

— Absolut. 

— Uşa este încuiată. Două sau trei lacăte. 

— Imi aduc uneltele. 

— Poţi să faci aşa ceva? Să spargi lacăte? 

Goffing se uită la el ca la un idiot. 

— Sunt de la ASIO, dacă îţi aminteşti. Facem asta la 
pregătirea de bază. 

Este aproape complet noapte când cei doi pleacă din 
sediul secţiei de poliţie. Spre vest orizontul este ca o dâră 
de sânge şi luna stacojie atârnă deasupra lui; se simte un 
miros de fum de lemn şi dezolare. Trei molii mari se învârt 
în jurul semnului „POLIŢIE”, dar par să fie letargice; după ce 


< 307 » 


au supravieţuit unei alte zile de arşiţă, abia dacă pot aduna 
destulă energie ca să înconjoare lumina cu alb şi albastru. 
In grupul de jurnalişti care se învârt şi ei în jurul secţiei de 
poliţie, atraşi înapoi peste câmpie de veştile despre 
arestare, nu există o asemenea letargie. Ei bâzâie cu 
energie, dornici să relateze despre descoperirile poliţiei, 
despre povestea care i-a ocolit cumva şi a aterizat 
independent în redacţiile de ştiri din marile oraşe. Alertaţi 
de ştirile ABC, au venit în grabă de la Bellington, încălcând 
toate limitele de viteză şi jucând ruleta rusească cu 
cangurii, dar acum, că sunt aici, sunt foarte puţine lucruri 
de făcut pentru ei: să înregistreze câteva imagini pentru 
camere şi să filmeze clădirile vinovate. Montifore şi echipa 
lui vor petrece ore întregi interogându-l pe Landers, pentru 
a stoarce fiecare detaliu mărunt de la el, atâta timp cât 
tânărul este dispus să vorbească şi înainte ca vreun avocat 
să-l sfătuiască să facă altfel. Deocamdată nimeni nu va 
considera alimentarea mass-mediei o prioritate. Carrie, 
fotograful de la Fairfax, prinde câteva imagini cu Martin şi 
Goffing în timp ce aceştia pleacă, şi camera ei luminează 
brusc şi insistent. Ea ridică din umeri în semn de scuză şi 
mai face vreo două fotografii. Martin poate să observe 
câţiva localnici care se alătură presei, dar cu excepţia 
secţiei de poliţie, oraşul este închis, şi îşi cedează lent 
căldura înăbuşitoare în cerul limpede al nopţii. 

Hotelul arată prea puţin diferit; doar banda care 
marchează o scenă a crimei şi este desfăşurată de la 
intrarea principală până la aleea din spate sugerează că 
ceva este în neregulă. Goffing o ridică fără ezitare, trece pe 
sub ea, o ţine ridicată ca să-l urmeze şi Martin. Agentul 
duce o lanternă într-o mână şi un mic rucsac în cealaltă. 
Martin foloseşte lanterna de la telefonul său ca să lumineze 
drumul în sus, pe scările exterioare şi în interiorul 
întunecos. Sticla de la geamul spart al uşii pocneşte sub 
tălpile lor. Aerul este neschimbat, încărcat, în spaţiul închis, 
de mirosurile după-amiezii: praf şi uitare şi frică reziduală. 
Muşchii lui Martin se încordează din nou, părul de pe ceafă i 
se ridică, îşi aminteşte că trebuie să respire. Luminează 


< 308 + 


calea înainte, pe coridor, spre colţul cârciumii, dar nu este 
nimic de văzut, doar întuneric. 

— Pe aici, spune aproape în şoaptă, deşi ştie că el şi Jack 
Goffing sunt singuri în clădirea abandonată. 

Il conduce pe Goffing spre apartamentul încuiat şi ţine 
ambele lumini în timp ce omul de la ASIO desface primul 
lacăt şi pe urmă încă unul şi încă unul, având nevoie de 
surprinzător de puţin timp să facă asta. 

— E ca mersul pe bicicletă, spune Goffing, cu vocea 
limpede. Dacă Martin este tensionat, Goffing aproape că 
pare că se distrează. Uite. Pune-ţi astea. 

li dă lui Martin nişte mănuşi de latex şi scoate din rucsac 
o a doua pereche pentru el. 

In interior apartamentul este ca un mormânt, aerul este 
stătut şi extrem de uscat. Absența umidității i-a mumificat 
conţinutul: un papagal zace deshidratat pe fundul coliviei 
sale, ca unul dintre trofeele lui Horrie Grosvenor, cu penele 
intacte, cu ciocul deschis; pe o masă de cafea este aşezat 
un castron cu spaghete, mâncat pe jumătate, cu pastele 
revenite la starea lor originală, înainte de a fi gătite; alături 
de acesta se află câteva felii de pâine, sfărâmicioase şi 
deshidratate, fără semne de mucegai sau descompunere. 
Există o plantă într-un ghiveci, acum nimic mai mult decât 
nişte bețe golaşe, înconjurate, pe pervaz, de un inel de 
frunze maro. La lumina telefonului lui Martin, Jack Goffing 
arată ca Howard Carter, venit să dea o raită prin camera 
mortuară a lui Tutankamon. Martin are un sentiment 
puternic de încălcare a proprietăţii: au intrat pe domeniul 
unui om mort, neinvitaţi, ca nişte jefuitori de morminte în 
Valea Regilor. 

— lisuse, spune Goffing. Este neatins. 

Bărbaţii explorează mai departe: o chicinetă cu vase 
nespălate, un dormitor cu patul nefăcut, o baie cu lenjerie 
împrăştiată pe jos. O cameră de lucru, hârtii împrăştiate pe 
birou, scaunul împins în spate, de parcă persoana care 
lucra acolo se dusese să-şi toarne o ceaşcă de ceai şi 
urmează să se întoarcă în orice moment. 

— Priveşte, spune Martin. 


< 309 + 


Pe perete, înrămat şi agăţat, se găseşte un certificat care 
recunoaşte dedicaţia şi serviciul căpitanului Avery Foster, 
IRAR, Afganistan. 

— A fost acolo. În infanterie, nu cu forţele speciale. Dar a 
fost acolo. 

Alături de el, atârnă un alt certificat înrămat, de data asta 
de la Orfelinatul central din Kabul, care îi mulţumeşte lui 
Avery Foster pentru sprijinul şi generozitatea sa. 

— Interesant, spune Goffing când îl examinează. 

— Ce înseamnă asta? 

— Nu ştiu încă. 

Suprafaţa biroului dezvăluie facturi şi comenzi, cereri de 
plată şi chitanţe, calendare cu rezervări şi declaraţii 
bancare. Goffing se aşază şi începe să caute prin hârtii, 
împărțindu-le în două grămezi: obişnuite şi demne de 
atenţie. 

Face o pauză. 

— Spuneai că s-a sinucis? 

— Aşa mi s-a spus. 

— Curios. Trebuie să fi fost un impuls de moment, după 
cum arată locul ăsta. Ştii de ce a făcut-o? 

— Mi s-a spus că din cauza problemelor cu banii - 
cârciuma se scufunda în datorii. 

— Cine ţi-a spus asta? Poliţia? 

— Nu, un localnic, un tip în vârstă numit Codger Harris. 
Probabil că repeta părerea generală. El mi-a spus că Foster 
s-a împuşcat. 

— Ţi-a spus unde? 

— Nu, din câte îmi amintesc. 

— Ei bine, nu sunt prea convins în legătură cu 
problemele financiare. Priveşte aici. 

Goffing îi dă lui Martin o declaraţie bancară pentru 
Riverina Hotel and Food Pty Ltd. Contul este de opt mii de 
dolari; nu e tocmai o avere, dar nici nu înseamnă fundul 
sacului. 

Bărbaţii continuă să caute, Goffing la birou, Martin se 
întoarce în mica sufragerie. Acolo există o bibliotecă în care 
se găsesc câteva lucrări de ficţiune, doar un thriller sau 


e 310 œ» 


două, de buzunar. Cele mai multe cărţi sunt de istorie şi 
biografice, cărţi militare şi câteva manuale. Psihologie şi 
sociologie. Şi pe raftul de jos, o serie de albume fotografice. 
Cel mai impozant este un album de nuntă, realizat 
profesional, legat în piele vişinie. Martin îl răsfoieşte, cu 
sentimentul puternic că făptuieşte o nelegiuire. Un tânăr 
chipeş, cu păr întunecat şi ochi strălucitori; o tânără 
frumoasă, un zâmbet lucios, o faţă luminoasă şi plină de 
încredere de sine. Cuplul îl priveşte pe Martin din fotografii, 
din trecut, îmbrăcat în hainele lor de ceremonie, încrezători 
în ei înşişi şi în viitorul lor. În primele fotografii sunt doar ei 
doi, aşezaţi pe malul unui lac, cu frunzişul verde şi oglinda 
apei albastră şi expansivă. Atât de multă apă. Mai sunt şi 
alte imagini, cu cavalerul şi domnişoara de onoare, părinţii, 
fraţii, copii care duc flori. Sunt pagini de la ceremonia în 
sine, inelul, sărutul, zâmbete şi voie bună. Şi pe ultima 
pagină a albumului, păstrată pentru posteritate, o cartolină 
„Vă invită să le faceţi plăcerea companiei dumneavoastră la 
nunta lui Avery Foster şi Dianne Webber”. Invitaţia este 
albă, cu marginile aurite, cu scrisul negru, cursiv. Martin 
revine la primele fotografii. Avery Foster înainte ca viaţa să 
o ia razna. 

Martin extrage un alt album, mai simplu. Amintiri din 
armată. Acelaşi bărbat, un bărbat tânăr, Avery Foster, 
absolvent în uniforma de ceremonie. În uniformă de 
camuflaj, cu faţa înnegrită, cu arma de asalt la picior, dar 
cu un zâmbet care dovedeşte că e vorba de un exerciţiu, nu 
de luptă. Fotografii din Australia, fotografii din străinătate. 
Şi culorile familiare: maro şi bej, paleta de culori din 
Afganistan, întretăiată de benzile verzi ale vegetației din 
văi. Foster în tabără, Foster împreună cu colegii. Foster în 
uniformă, cu braţul în jurul unui coleg, amândoi zâmbind 
către cameră. Martin observă uşoare diferenţe la 
uniformele lor şi se uită mai de aproape la plăcuţele de 
identificare. Bărbatul din dreapta este oare Julian Flynt? 

Martin duce albumul în camera de studiu ca să i-l arate 
lui Goffing. Tipul de la ASIO încă stă la birou, lăsat pe spate, 
în mână ţine un teanc de bancnote, hârtii de o sută de 


e 311 >» 


dolari. Ridică privirea spre Martin. 

— Aproape cinci mii de dolari. Erau lipiţi sub birou. Dacă 
Avery Foster s-a sinucis, nu a fost din cauza banilor. Şi uită- 
te la asta. Este pentru o piatră funerară. În săptămâna după 
moartea lui Swift. 

— Am văzut-o, spune Martin. Este îngropat la Bellington. 
Inscripţia este „cunoscut lui Dumnezeu”, cea care este 
folosită pentru soldaţii ce nu pot fi identificaţi. Şi uită-te la 
asta. Martin îi arată lui Goffing albumul fotografic, deschis 
la pagina cu imaginea celor doi soldaţi. Tipul din stânga 
este Avery Foster. Pare să fie în Afganistan. 

— Şi bărbatul din dreapta este Julian Flynt, spune Jack 
Goffing, fără ezitare. 

— Au fost camarazi în Afganistan. Deci, ce concluzie 
putem să tragem? Crezi că Foster a fost cel care l-a adus pe 
Flynt înapoi în Australia, care l-a aranjat cu o identitate 
falsă şi o ascunzătoare la Bellington? 

Goffing nu spune nimic, nu pentru multă vreme, înainte 
să dea din cap în semn de afirmaţie. 

— Sună cât se poate de plauzibil. 

— Şi în ziua cu împuşcăturile de la St James, Swift se 
pregăteşte să părăsească definitiv ţinutul. II sună pe Foster 
de la biserică şi, puţin mai târziu, Foster îl sună înapoi. Apoi 
Swift iese afară şi începe să tragă. 

— Şi, şase luni mai târziu, Foster se sinucide. 

Bărbaţii nu se mişcă şi prin mintea lui Martin aleargă 
nestingherit speculațiile. Nimic nu mişcă în camera 
cârciumarului mort. 

— Cât e ceasul în Afganistan? întreabă Goffing, în cele 
din urmă. 

Martin îşi verifică ceasul, face calculele în minte. 

— Este începutul după-amiezii. 

— Bun. Să mergem. Am de dat nişte telefoane. 


e 312 + 


DOUĂZECI ŞI UNU, PROSCRIŞII 


Martin se află din nou în portbagajul Mercedesului, dar de 
data asta nu mai este tulburat. Ştie că ajutorul este pe 
drum, nu va mai dura mult şi va fi salvat. Aude tancurile 
care zdrâăngăne, vuietul activităţii. Un elicopter trece 
inofensiv pe deasupra capului. Aşa că stă acolo, în 
întuneric, se bucură de ultimele sale momente de odihnă, 
înainte ca portbagajul să fie deschis şi să înceapă o nouă zi. 
Şi, exact la timp, încep bubuiturile, fără artilerie, fără obuze 
de mortier, doar cineva care bate la uşa camerei şase de la 
motelul Câinele Negru. Deschide ochii, perfect conştient, se 
ridică şi deschide uşa. 

— Martin, prietene. Că tot vorbeam despre ştiri 
senzaţionale. 

Este Doug Thunkleton. 

— Cară-te, Doug. 

— Dar tu eşti ştirea. Profită cât mai mult de asta, oferă 
un interviu. Te aşteaptă izbăvirea! 

— Doar dispari şi mori, vrei să faci asta? spune Martin, 
fără ca măcar să se deranjeze să ridice vocea şi închide uşa 
în faţa hienei de la televiziune. 

lese din duş când se aude o altă bătaie în uşă. 

— Martin? Eşti acolo? Martin? 

Este Jack Goffing. El îl lasă să intre şi scanează parcarea 
după presă în timp ce face asta. 

— E în regulă, spune Goffing. Le-am spus că Mortifore 
ţine o conferinţă de presă. S-au repezit toţi spre secţia de 
poliţie. 

— Şi aşa este? 

— Trebuie să se întâmple, mai devreme sau mai târziu. 
Goffing zâmbeşte. Şi-au găsit omul, vor vrea să-şi 
primească laudele. 

Martin zâmbeşte şi el. Amândoi bărbaţii simt acelaşi 


< 313 + 


lucru: au progresat, şi-au luat avânt. Se apropie de un 
deznodământ. 
— Termină de îmbrăcat, spune Goffing. Mă duc să fumez 
o ţigară. 
x 


Afară, cerul limpede al nopţii din Riversend a absorbit 
cea mai mare parte a căldurii din parcare, dar lumina 
dimineții este deja atât de intensă, încât Martin are nevoie 
de ochelarii de soare. Poate simți puterea soarelui pe pielea 
de pe braţe. Va fi o altă zi feroce. 

— Vreo noutate? 

— Destule. Seara trecută i-am sunat pe oamenii din 
Kabul. Ei m-au sunat înapoi azi-dimineaţă; tocmai am 
terminat de vorbit la telefon cu ei. Trage un fum din ţigară 
şi pare să-l savureze. Fii atent la asta. Avery Foster nu 
numai că l-a cunoscut pe Julian Flynt în Afganistan, l-a şi 
tratat. Foster a fost preot în armată şi psiholog certificat. El 
a fost cel care i-a dat lui Flynt certificatul bun de sănătate 
mintală ca să revină în serviciul activ, după ce fusese ţinut 
captiv de talibani. 

— Asta este, Jack... încep să se lege lucrurile. Foster se 
simţea responsabil pentru ce se întâmplase, pentru că Flynt 
omorâse femeile şi copiii aceia. 

— La asta mă gândesc şi eu. Nu ştiu dacă l-a ajutat pe 
Flynt să scape din Afganistan sau doar l-a ajutat să revină 
în Australia, dar ştiu cu siguranţă că l-a ajutat, i-a obţinut 
hirotonisirea ca preot şi l-a plasat la Bellington. 

— Eşti sigur? 

— Da. Am vorbit cu episcopul de Albury. El spune că 
Foster, fost preot capelan, era unul dintre principalii 
susţinători ai lui Flynt şi l-a ajutat să obţină hirotonisirea. 

— N-ai stat degeaba. 

— Eu n-am făcut cine ştie ce, dar echipa din Kabul a fost 
extraordinară. Au verificat şi orfelinatul. Este pe bune; chiar 
funcţionează, are în îngrijire şaizeci de copii. Se prezintă ca 
fiind laic, este o chestie de sensibilitate, dar biroul din 
Kabul ştie că tot personalul esenţial este creştin. Femeia 
care îl conduce spune că îl cunoştea pe Foster; fusese de 


e 314 œ» 


foarte mare ajutor cât timp se aflase în ţară. Şi fii atent aici: 
primea donaţii anonime din Australia. Cu aproape un an în 
urmă, fluxul de bani a început să scadă, apoi s-a oprit cu 
totul, în urmă cu şase luni. 

— Corect, spune Martin. Swift a murit acum un an, Foster 
şase luni mai târziu. Ei trimiteau banii. 

— Aşa pare. 

Goffing mai trage o dată, lung, cu satisfacţie, din ţigara 
lui. Bărbaţii privesc în perspectivă, prin mintea lui Martin 
aleargă tot felul de gânduri, se fac conexiuni, se nasc şi 
sunt respinse teorii. 

Liniştea este întreruptă de sunetul ascuţit al telefonului 
din camera lui Goffing. El îşi striveşte ţigara şi ridică din 
sprâncene spre Martin, comunicându-i aşteptările sale: 
păzeşte locul. 

Goffing închide uşa în urma lui şi Martin se gândeşte la 
ceea ce ştie. Jamie Landers şi Allen Newkirk le răpiseră şi le 
omorâseră pe cele două turiste. Swift fusese cu Mandy 
Blonde la momentul răpirii şi, probabil, nu avusese nimic 
de-a face cu crima. Se poate ca Swift să fi văzut nişte 
dovezi lăsate de Landers şi Newkirk în ţinutul arbuştilor, dar 
asta era singura legătură posibilă între crimele de la St 
James şi uciderea turistelor. Erau probabil crime separate, 
conectate doar prin apropierea în timp şi loc. Dar asta tot îl 
lasă pe Martin cu o mulţime de necunoscute. Swift şi Foster 
acționau împreună, trimiteau bani în Afganistan, dar de 
unde obțineau banii în toiul secetei, teancuri de bancnote 
de o sută de dolari? Cineva îl acuzase pe Swift că abuza 
copii şi Herb Walker aflase că acest lucru era confirmat de 
două victime din Riversend. Cine făcuse acuzaţiile şi erau 
acestea adevărate? Şi explica acest lucru de ce Swift îi 
împuşcase pe cei cinci membri ai Clubului pescarilor din 
Bellington? 

În momentul în care Goffing apare din camera lui, Martin 
ştie că ceva nu este în regulă. Arcurile au dispărut din 
mersul bărbatului, un văl i s-a lăsat peste privire. Se 
trânteşte în scaunul de plastic, caută o ţigară şi o aprinde 
fără să se uite, un om pe pilot automat. Când trage primele 


e 315 + 


fumuri nu există nicio bucurie sau măcar conştiinţa faptului 
că fumează. 

— Ce nu e în regulă? Ce s-a întâmplat? 

— Ceva rău. 

— Vrei să-mi povesteşti despre ce e vorba? 

Goffing se uită la Martin, îl examinează. Martin poate să 
vadă calculele în ochii ofițerului de contrainformaţii. Să aibă 
încredere sau să nu aibă încredere. Camaraderia a dispărut; 
viclenia a revenit. În cele din urmă, Goffing suspină. 

— Le-am cerut celor din Canberra să facă nişte verificări 
cu privire la telefonul lui Foster, pentru dimineaţa crimelor. 
Nu e bine. 

— Au ceva înregistrări? 

— Nu, sigur că nu. Fără conţinut. Sunt doar date de 
facturare. Metadate. Ce număr a sunat la ce număr, la ce 
oră şi pentru cât timp. Companiile de telefonie trebuie să 
păstreze aceste metadate timp de doi ani. Un fum de 
ţigară, alte calcule. La zece patruzeci şi cinci, în dimineaţa 
crimelor, s-a dat un telefon de la St James către 
apartamentul lui Avery Foster de la Commercial. Apelul a 
durat cam un minut. La zece cincizeci şi patru, Foster a 
sunat înapoi la biserică. Tot aşa: cam un minut. Trebuie să 
fi fost imediat după al doilea apel când Swift a ieşit afară 
din biserică şi a început să tragă. 

— Da, spune Martin. Asta este aproximativ ceea ce ştiam 
din informaţiile lui Walker: Swift sunase pe cineva şi 
persoana respectivă l-a sunat înapoi. A fost Avery Foster. 

— Da, spune Goffing. Dar asta nu e totul. Intre cele două 
convorbiri cu St. James, Foster a mai primit un apel. 

— Serios? De la cine? 

— Niciun număr anume. Apelul a venit dintr-o centrală. 
Russell Hill, în Canberra. 

— Russell Hill... Departamentul Apărării? 

— Nu. Mai degrabă ASIO. 

— ASIO? 

— Snouch l-a identificat pe Swift într-o zi de vineri. În 
duminica următoare, dimineaţa, am fost aduşi laolaltă, o 
echipă de criză de vreo opt persoane, la sediul ASIO. 


e 316 œ» 


Poliţiştii erau acolo, la fel şi reprezentatul procurorului 
general şi un ofiţer de legătură de la Apărare. Cineva l-a 
sunat pe Foster şi l-a anunţat. 

— Deci e adevărat: scurgeri la ASIO. 

— Aşa pare. Toată lumea din acea cameră avea 
autorizaţie de securitate, dar unul dintre ei l-a sunat pe 
Foster. Goffing scutură din cap, încă încercând să digere 
informaţia. Nu înţelegi, Martin. Treaba asta o să explodeze 
ca o grenadă când îi voi spune şefului. O să fie tot felul de 
anchete interne. O adevărată vânătoare de vrăjitoare. O 
vânătoare de cârtiţe. Şi dacă nu vor reuşi să afle cine a fost 
responsabil, toţi cei din acea încăpere, inclusiv eu, vor 
purta un semn de întrebare în fişă pentru tot restul vieţii, 
un semn de întrebare foarte urât şi sinistru. 

Goffing îşi termină ţigara şi o striveşte în pietrişul 
parcării, o striveşte atât de complet, încât aceasta se 
dezintegrează sub pantoful lui. 

— Ofiţerul de legătură de la Apărare? Ar putea să fie el? 

— Ea. La asta mă gândesc şi eu. 

— Stai un pic. Jack, unde se afla Harley Snouch? întreabă 
Martin. 

— Snouch? În afara camerei de întâlnire, în caz că aveam 
nevoie de el. 

— Ei bine, nu vezi? Snouch a fost cel care l-a sunat pe 
Foster. ASIO nu are scurgeri. Snouch l-a sunat pe Foster şi 
apoi Foster l-a sunat înapoi pe Swift. Aminteşte-ţi cuvintele 
lui Swift către Robbie Haus-jones, când era pe moarte: 
„Snouch ştie totul”. Trebuie să fi fost el. Tu eşti absolvit. 

Dar pe faţa lui Goffing nu este niciun fel de uşurare. 
Scutură din cap, cuprins de panică. 

— La dracu'. S-ar putea să ai dreptate. Asta e şi mai rău. 

— Mai rău? Cum aşa? 

— Nu înţelegi? Dacă ai dreptate, m-a jucat. A jucat ASIO. 
Nu a venit la Canberra să ofere informaţii - a venit să 
strângă informaţii. A venit pentru că ştia că noi îl puteam 
identifica pe Flynt pentru el. Identitatea soldaţilor SAS, din 
trecut şi din prezent, este secretă. Eşti ziarist, ar trebui să 
ştii asta. Nu a intenţionat niciodată să ne ajute. Goffing îşi 


e 317 + 


prinde capul în mâini, cu umerii căzuţi. La dracu', Martin. 
Aşa ceva îmi poate termina cariera. 

— Poate. Dar nu am murit, încă. 

— ie îţi e uşor să vorbeşti. Nu este cariera ta în joc. 

— Nu, a mea e deja terminată, mulţumesc foarte mult. 

De data asta Goffing nu mai are replică. 

— Bine. Ar trebui să ne gândim la asta. De ce l-ar suna 
Snouch pe Foster şi de ce ar avea asta vreo importanţă? 
Foster ştia deja că Swift era Flynt; Snouch nu îi spunea 
nimic nou. 

Goffing se strâmbă şi revine la treabă. 

— Înţeleg unde baţi. Snouch folosea un fel de 
ameninţare. Ce spune el e asta: „Ştiu că Swift este Flynt, 
ştiu că este un evadat şi un criminal de război. Fă ce îţi 
spun sau îl demasc”. Nu, nu poate fi aşa. Deja îl 
demascase. 

Martin aprobă din cap. 

— Poate că ce ne-a spus nouă e adevărat. Poate dorea 
doar ca Swift să plece din oraş, departe de Mandy. Aşa că îl 
sună pe Foster şi îi spune: „Scoate-l din oraş”. Poate că îi 
făcea o favoare lui Foster, îl scotea din vizor. 

Goffing se agită. 

— Dar Swift se pregătea deja de plecare, nu? 

— Da. Dar Snouch nu ştia asta. El fusese în Canberra 
timp de o săptămână şi ratase acuzaţiile lui Walker de 
abuz. 

— Este ironic. Swift ar fi plecat, oricum. Încă o grimasă. 
Asta nu prea mă ajută. 

— Şi nici nu explică de ce Swift a început să tragă. 

— lisuse Hristoase! De fiecare dată când mi se pare că 
ajungem undeva, toată treaba ne scapă printre degete. Nu 
ai şi tu aceeaşi impresie? 

— Ba da. Dar ascultă. Cum sună treaba asta? Snouch îl 
sună pe Foster, îi spune că ASIO este pe urmele lui Swift, că 
trebuie să plece. Dar îi spune lui Foster că poate face ca el 
să nu fie implicat în treaba asta. 

— Şantaj? 

— Şantaj. Snouch a încercat ceva similar şi cu mine. 


e 318 + 


— Cum aşa? 

— Mă ameninţă că mă dă în judecată pentru defăimare 
dacă nu-l ajut să se împace cu Mandy. 

Goffing îşi rezervă ceva timp înainte să răspundă. 

— M-a lucrat pe mine, te şantajează pe tine, l-a forţat pe 
Avery Foster. Tipul ăsta este un şobolan. 

— Şi încă unul bun. Numele lui Foster chiar a rămas 
neimplicat. Până seara trecută eu nu am făcut niciodată 
legătura între el şi Swift. Tu ai făcut-o? 

— Nu. Deci a acceptat cererile lui Snouch? Dar ce i-a 
cerut Snouch? 

— Bani. Teancuri de hârtii de o sută de dolari, presupun. 

— Snouch nu mi s-a părut niciodată a fi un tip cu bani, 
replică Goffing. Mai degrabă un vagabond. 

— Restaura vechiul conac al familiei. Primea bani de 
undeva. Bănuiala mea este că de la Foster. 

— Dar ce bani? De unde putea Foster să facă rost de bani 
în gaura asta de rahat? Goffing se ridică, arată în jurul lui, 
subliniază absurditatea ideii că ar exista bogăţie ascunsă în 
Riversend. 

— Ascultă, Jack. Eu mi-am pierdut slujba, tu eşti pe cale 
să ţi-o pierzi pe a ta. Hai să spunem că punem toate cărţile 
pe masă. Fără secrete. Nu mai ai nimic de pierdut. 

Goffing se uită la el: evaluează, calculează, hotărăşte. 
Ridică din umeri. 

— Bine. Ce vrei să ştii? 

— Ce cauţi aici. De ce ai venit încoace cu poliţia, chiar 
înainte de identificarea cadavrelor din iaz. 

Goffing ridică din nou din umeri. 

— Sigur. Nu e ceva aşa de important. Se aşază la loc, 
scoate o altă ţigară, se gândeşte mai bine la ce urmează să 
facă. Multe din lucrurile pe care le facem în zilele astea sunt 
legate de terorism. Pe vremuri, în timpul războiului rece, 
totul se reducea la contraspionaj şi supravegherea 
comuniştilor. Încă mai facem operaţiuni de contraspionaj, o 
grămadă de operaţiuni care ţin de securitatea cibernetică şi 
aşa mai departe, dar terorismul este zona în creştere. 
Unitatea mea este implicată în monitorizarea comunicaţiilor 


e 319 œ» 


dintre  extremiştii australieni şi jihadiştii din Orientul 
Mijlociu, în special urmărim deplasările luptătorilor străini şi 
mişcarea banilor australieni. În lunile dinainte de St James 
dădusem de urma unor bani care erau trimişi din Australia 
în Dubai şi apoi dispăreau. Suspectam că erau direcţionaţi 
către Statul Islamic sau către talibani sau către vreo altă 
organizaţie extremistă. Existau două cuvinte-cheie care 
fuseseră prinse din eter: Swift era unul şi Riversend era 
celălalt. Ţi-am mai menţionat asta şi înainte: din cauza 
asta, când a apărut Snouch, i-am acordat o zi întreagă. 

— Inţeleg, spune Martin. Doar că în loc să meargă la 
grupuri extremiste musulmane, banii mergeau probabil la 
un orfelinat creştin. ` 

— Da, acum aşa pare. Incă o ridicare din umeri. Cu toții 
facem greşeli. 

— Dar de ce să vii aici un an mai târziu, când au apărut 
corpurile la Springfields? 

— Snouch m-a sunat pe mine în acelaşi timp în care i-a 
sunat şi pe gabori. După ce a găsit corpurile. Nu ştiu de ce. 
Probabil dorea ca eu să garantez pentru el. Imediat m-am 
gândit că era posibil să existe o conexiune cu împuşcăturile 
în serie ale lui Swift, care ar putea să aibă legătură cu fluxul 
de bani. Oarecum mă aşteptam ca trupurile din iaz să fie 
nişte tineri musulmani înfierbântaţi sau nişte informatori 
sau Dumnezeu ştie cine. Nu nişte culegători de fructe 
germani, asta e sigur. 

Bărbaţii rămân în tăcere, cântăresc lucrurile. 

— Cred că trebuie să mergem după Snouch, spune 
Goffing. El este cheia. 

— Sunt de acord. Dar cum putem face asta? 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Păi, pe tine te are la mână pentru că i-ai permis să 
folosească resursele ASIO ca să identifice un fost militar din 
forţele speciale. Şi ameninţă să mă dea pe mine în judecată 
şi să distrugă ce a mai rămas din cariera mea. 

Goffing scutură din cap. 

— E băgat până la gât în ceva necurat. Aş vrea să ştiu în 
ce... în felul ăsta am putea să-l ameninţăm direct. 


<e 320 œ» 


— Jur că alea de pe mâinile lui sunt tatuaje de închisoare. 
Dar amândoi am făcut verificări. Mama lui Mandy l-a acuzat 
de viol, dar nu există nimic. Nicio urmă, nicio dovadă. 

N-au rămas prea multe de spus. Cei doi bărbaţi sunt 
blocaţi, frustrarea lor creşte odată cu urcarea soarelui pe 
cer. Devine tot mai cald, în curând parcarea va fi de 
nesuportat. Goffing îşi aprinde o altă ţigară. Vreo 
doisprezece papagali zboară pe deasupra, cârâind răguşit, 
plângându-se de nedreptatea încă unei zile fără ploaie, încă 
o zi de cuptor în New South Wales. Şi acum, în liniştea 
rămasă în urma papagalilor, apare un sunet nou, o vibraţie 
care se simte înainte de a se auzi, mugetul gutural al unui 
tunet care se apropie. 

— Ce-i asta? întreabă Goffing. 

— Motociclişti, spune Martin. 

Sunetul se apropie şi cei doi bărbaţi se ridică în picioare 
şi privesc în timp ce patru motociclişti, doi mai în faţă şi doi 
mai în spate, încetinesc pe autostradă. Cei patru călăreţi ai 
apocalipsei, în vacanţă în Riverina. Zgomotul saltă într-o 
parte şi în alta, umple oraşul cu prezenţa sa. Martin şi Jack 
Goffing îi privesc cum trec, apoi îi urmăresc cum 
avansează, numai după sunet, când schimbă vitezele ca să 
intre pe Hay Road şi sunetul motoarelor reverberează în 
direcţia lor şi în cea a magazinelor. Sunetul se îndepărtează 
când vorbeşte Goffing. 

— Motociclişti. Aici. Pare să fie treabă serioasă. 

— Da. Am mai văzut şi înainte. Trec pe aici din când în 
când. 

— Serios? Aici? Cel mai plictisitor peisaj din lume ca să 
mergi pe motocicletă. De ce? 

— De unde să ştiu eu? 

— Spuneai că i-ai mai văzut şi înainte. Ştii cine sunt? 

— N-am vorbit cu ei, dacă asta vrei să spui. Sunt Rebels 
sau Reapers sau ceva de genul ăsta. Uite, am făcut o 
fotografie. Martin caută prin telefon după pozele neclare cu 
motocicliştii care trec pe Hay Road. Uite. 

— Reapers. Păi, nu pot să cred! 

— Ce importanţă au câţiva tipi pletoşi pe motociclete? 


e 321 œ» 


Goffing scutură din cap. 

— Nu, Martin. Reapers nu sunt nişte tipi pletoşi pe 
motociclete, sunt o problemă serioasă. O bandă de 
răufăcători, mai degrabă organizaţie criminală. Işi au sediul 
în Adelaide. Droguri, şantaj, jafuri armate. Ce caută aici? 
Ştii unde stau? 

— Nu. Nici măcar nu ştiu dacă stau aici. Singurul tip de 
pe aici care arată oarecum ca un motociclist este un 
veteran pe nume Jason, care stă în ţinutul arbuștilor. El are 
motocicletă şi arată ca atare, dar n-am văzut niciun 
însemn. 

— Ştii cum i se spune? 

— Habar n-am. Are o iubită pe nume Shazza. Sharon. De 
ce? Care-i problema? 

— Nu ştiu. Dă-mi o oră sau două. Trebuie să dau nişte 
telefoane. 

Jack Goffing se întoarce în camera lui şi închide uşa după 
el. Martin rămâne în picioare, ascultând duduitul îndepărtat 
al motocicletelor. E încă acolo când începe să sune 
telefonul din camera lui, un sunet ascuţit, discordant. 

Răspunde. 

— Martin Scarsden, spune el, nesigur. 

— Martin, sunt eu, Mandy. Poţi să vii până la librărie? Am 
nevoie de ajutorul tău. E oarecum urgent. 


e 322 + 


DOUĂZECI ŞI DOI, TREIZECI 


Martin evită Hay Road. O ia pe aleea din spate, dintre 
supermarketul abandonat şi benzinărie, ca să ajungă la 
librăria Oaza. Este întâmpinat la uşa din spate de Mandalay 
Blonde, cu un zâmbet radios. Ea îl ţine în braţe pe Liam 
când deschide uşa, dar îl aşază blând jos şi apoi se întinde 
spre Martin, să-l sărute şi să-l ia în braţe. 

— Martin, mulţumesc foarte mult. l-ai salvat viaţa. Ştii 
asta, nu-i aşa? 

Martin nu este prea sigur ce să răspundă: este 
gratitudine sau afecţiune? 

— L-am salvat şi pe Jamie Landers. 

— Taci. Asta n-are nicio legătură. 

— Cum se simte? Liam? 

— Remarcabil de bine. E un micuţ tare. Tăieturile au fost 
superficiale, slavă Domnului. Fără copci. Trebuie doar să-l 
împiedic să-şi tragă jos bandajul. 

Pe podea, băieţelul s-a târât spre picioarele lui Martin şi 
începe să-l tragă de şireturi, fascinat de complexitatea lor. 
Mandy se apleacă şi îl ridică. 

— Intră, vreau să-ţi fac cunoştinţă cu cineva. 

Îl conduce prin casă, spre librărie. Martin poate să vadă 
că este fericită, tălpile ei aproape că plutesc deasupra 
podelei. Asta îl face să se simtă bucuros. 

În magazin, aşezată într-unul dintre fotoliile de lângă 
paravanul japonez, sorbind dintr-o ceaşcă de ceai, se află o 
femeie care arată foarte îngrijită. Pare aproape bătrână, 
probabil peste şaptezeci de ani, dar îmbrăcămintea ei este 
profesională, are părul vopsit şi poziţia foarte dreaptă. 
Ochelarii ca nişte jumătăţi de lună îi oferă un aer de 
bibliotecar, cu excepţia faptului că ramele par foarte 
scumpe. 

— Martin, aceasta este Winifred Barbicombe. Este 


e 323 + 


avocată. 

— Incântată să vă cunosc, domnule Scarsden, spune 
femeia, strângându-i mâna, dar fără să se ridice. Vă rog, 
luaţi loc. Am vrea să fiţi martor la semnarea unor 
documente, dacă sunteţi atât de amabil. 

Martin se uită spre Mandy pentru îndrumare şi primeşte 
un zâmbet strălucitor drept răspuns. la loc, la fel face şi 
Mandy, cu copilul în poală. 

— Sunt partener la o firmă de avocatură din Melbourne, 
Wright Douglas and Penning. De când îmi aduc eu aminte, 
ceea ce este destul de mult timp, şi de când îşi aminteşte 
oricine, ceea ce înseamnă chiar şi mai mult timp, Wright 
Douglas and Penning a oferit consiliere juridică familiei 
Snouch din Springfields. Am acţionat în numele lor 
începând din secolul al nouăsprezecelea. 

— Inţeleg, spune Martin, deşi nu înţelege. 

Avocata continuă. 

— Peste câteva săptămâni, Mandalay va împlini treizeci 
de ani, moment în care va moşteni Springfields şi un 
portofoliu considerabil de investiţii, inclusiv acţiuni, bonuri 


de tezaur şi proprietăţi - inclusiv multe proprietăţi în 
Riversend, cum ar fi aceasta. O avere considerabilă, de 
fapt. 


Mandy ridică din umeri, exprimându-şi propria surpriză la 
acest curs al evenimentelor, cu ochii luminaţi de norocul 
neaşteptat. 

— Aţi fi dispus să semnaţi, ca martor, câteva documente 
pentru ea? întreabă Winifred Barbicombe. 

— Da. Desigur, spune Martin. Deci, cine i-a lăsat 
moştenire toate astea? Eric Snouch? 

— Aşa este. 

Avocata aşază o primă serie de hârtii pe masa de cafea 
dintre ei şi Martin le semnează şi le datează cu stiloul 
elegant al lui Winifred. 

— Ce se întâmplă cu Harley Snouch? Este fiul lui Eric, nu-i 
aşa? 

Expresia avocatei este impenetrabilă. 

— El va primi o rentă. Suficient de generoasă, 


e 324 œ» 


considerabil mai mult decât ajutorul de şomaj. 

Femeia aşază alte hârtii pe masă, dar Martin se lasă pe 
spate, cu stiloul în mână şi curiozitatea stârnită. 

— Katherine Blonde ştia că Mandy va primi moştenirea? 
Mandy spune că ea o îndemnase să fie bine aşezată la casa 
ei, înainte de a împlini treizeci de ani. Trebuie să fi ştiut 
ceva. 

Martin aruncă o privire spre Mandy; zâmbetul ei a fost 
înlocuit de o mască a concentrării. 

— Ei bine, nu de la noi, spune Winifred. Eric Snouch a fost 
foarte clar în această privinţă: dorea să fie ţinut totul 
secret. Dar se poate să-i fi spus ceva lui Katherine înainte 
să moară. Pur şi simplu nu ştiu. 

— El şi-a refăcut testamentul cu puţină vreme înainte să 
moară? 

— Aşa este. 

— Dar pentru ce să-l ţină secret? 

— Nu ştiu. Poate era îngrijorat că Mandalay era încă prea 
tânără şi prea sălbatică pentru a i se spune că urma să dea 
de bani. Poate că nu dorea să afle Harley. 

— Dar Harley trebuie să fi întrebat - vreau să spun, când 
a murit tatăl lui. Nu v-a întrebat pe voi, firma voastră, ce se 
întâmpla cu proprietăţile? 

— În mod constant. 

— Şi ce i-aţi spus. 

— Nimic. 

Mandy şi-a pierdut serenitatea. Îl ţine strâns în braţe pe 
Liam. 

— Doamnă Barbicombe - Winifred -, este adevărat? Este 
Harley Snouch tatăl meu? A violat-o pe mama mea? 

Pentru o clipă, faţada profesională cade de pe faţa lui 
Winifred  Barbicombe, lăsând să se vadă ceva din 
umanitatea de dedesubt, cu simpatia care i se poate citi în 
ochi. Dar numai în ochi: vocea ei îşi păstrează 
profesionalismul. 

— Îmi pare rău, draga mea. Noi am acţionat în numele lui 
Harley Snouch şi al familiei lui într-un număr de chestiuni 
care sunt protejate de confidenţialitatea client-avocat. Nu 


e 325 œ» 


pot să comentez despre aceste probleme. 

— Deci nu voi afla niciodată? şopteşte Mandy. 

Avocata pare să fie nesigură cum să răspundă; în schimb, 
Martin este cel care intervine şi se foloseşte de această 
oportunitate neaşteptată. 

— Mandy, nu ţi-am spus până acum, dar am vorbit cu 
Harley Snouch. El neagă paternitatea. Şi violul. Vrea ca voi 
amândoi să faceţi un test ADN ca să stabiliţi adevărul o 
dată pentru totdeauna. 

Mandy se uită spre el, se uită spre Winifred Barbicombe, 
în căutarea unui sfat. Martin se simte furios pe el însuşi. 
Încearcă să o ajute pe Mandy sau încearcă să-i facă pe plac 
lui Snouch şi să scape de ameninţarea lui cu procesul de 
defăimare? Chiar ar trebui să se gândească mai mult 
înainte să vorbească, să-şi cântărească cuvintele, ca Jack 
Goffing. 

Winifred Barbicombe îi răspunde. 

— Nu sunt sigură ce ar trebui să te sfătuiesc. Dar poţi să 
fii sigură, indiferent de ce va dezvălui acest test ADN, 
rezultatul acestuia nu va altera efectele testamentului lui 
Eric Snouch şi nici nu îi va oferi lui Harley Snouch 
argumente ca să-l conteste. Springfields şi tot ce vine cu el 
îţi aparţine. Dacă doreşti să faci testul, este în întregime 
decizia ta. 

Mandy clatină din cap în semn de înţelegere. g 

— Acum, mai sunt câteva hârtii de semnat. Intâi 
Mandalay, apoi Martin. 

Se lasă liniştea în timp ce rezolvă hârţogăria, atmosfera 
radioasă de mai devreme fiind întunecată de spectrul lui 
Harley Snouch. Martin ştie că trebuie să o avertizeze pe 
Mandy cu privire la Snouch, la natura lui duplicitară, dar 
asta poate să aştepte până după plecarea avocatului. 
Ultima hârtie îi autorizează pe Winifred Barbicombe şi pe 
Wright Douglas and Penning să acţioneze în numele lui 
Mandalay Susan Blonde, în curând stăpâna proprietăţii 
Springfields şi singura proprietară a averii familiei Snouch. 

Winifred Barbicombe adună hârtiile, pune capacul înapoi 
la stiloul ei şi le introduce pe toate într-o servietă îngustă, 


e 326 œ» 


din piele. Avocata se ridică, îi strânge formal mâna lui 
Martin şi, mult mai călduros, lui Mandy. 

— Este o plăcere să te cunosc şi o onoare să te reprezint, 
draga mea. Dacă te pot ajuta în orice fel, sună-mă. Şi dacă 
Harley Snouch te ameninţă, spune-mi imediat. O să-i 
plesnesc un mandat de restricţie înainte să ştie ce l-a lovit. 

Mandy pare nesigură, încearcă încă să se obişnuiască cu 
noul ei statut. 

Martin se foloseşte de această ocazie ca să pună o 
întrebare. 

— Ascultaţi, înainte să plecaţi, îmi puteţi spune cum a 
căpătat Harley Snouch semnele de pe mâini? Arată ca un 
fel de tatuaje pe care şi le fac unul altuia deţinuţii. 

Avocata are o mină gravă atunci când răspunde. 

— După cum am spus, am acţionat în numele familiei 
Snouch timp de mulţi ani. Nu există un statut care să 
limiteze confidenţialitatea client-avocat. Oricum, pot să te 
informez că Harley Snouch nu a fost niciodată condamnat 
pentru vreo infracţiune de către vreo curte australiană. 

— Înţeleg, spune Martin şi se simte  dezumfiat. 
Mulţumesc. 

— Cu toate astea, eşti jurnalist, nu-i aşa? continuă 
avocata, cu un zâmbet abia schiţat pe buze. 

— Aşa este. 

— Există o poveste fascinantă pe care ar trebui să o 
cercetezi, când ai o clipă liberă. Un caz de tribunal. Un 
escroc, pe nume Terrence Michael McGill, condamnat şi 
închis în Western Australia, în urmă cu ceva timp. Eliberat 
doar cu doi ani în urmă. Zâmbetul s-a întins şi spre ochii ei, 
care clipesc pe deasupra ochelarilor ca nişte jumătăţi de 
lună. Acum trebuie să plec. Mi-a făcut plăcere să vă cunosc 
pe amândoi. 

Îi rămâne lui Martin sarcina să o conducă pe Winifred 
Barbicombe. Mandy rămâne înfiptă pe loc, cu bucuria 
pentru pleaşca neaşteptată dispărută, înlocuită de o 
expresie încărcată de angoasă. Martin se îndreaptă spre ea. 
Pe podea, Liam îşi reîncepe activitatea de explorare a 
şireturilor lui Martin. 


e 327 œ» 


— Aveai dreptate. Mă gândeam că trebuie să fi fost o 
greşeală. În vocea ei este un ton grav. N-a fost niciodată 
condamnat. Nu a mers la închisoare. 

Martin se întinde spre ea, pune mâna, cu blândeţe, pe 
umărul ei. 

— Nu. Asta nu înseamnă că nu s-a întâmplat, doar că el 
nu a ajuns la închisoare. 

— Dar mama spunea că a fost. Martin poate să vadă 
durerea din ochii ei, ştie că se îndoieşte de mama ei iubită, 
că pune la îndoială motivele lui Katherine. Ce ar trebui să 
fac? întreabă ea. 

— Ar trebui să te gândeşti să faci testul acela ADN. 

Mandy nu spune nimic, doar se apleacă şi îl ridică pe 
Liam şi îl ţine strâns la piept. 

— Pot să folosesc telefonul tău? întreabă Martin. 

Ea aprobă din cap, cu gândurile în altă parte. 

Bethanie Glass răspunde imediat la mobil. 

— Martin, tu eşti? 

— Da. Cum merg treburile? 

— Minunat. Ai văzut prima pagină? Am dat lovitura. 
Datorită ţie. Am chiar şi o emisiune. 

— Asta-i minunat. E binemeritată. 

— Ai mai aflat ceva nou? 

— Nu, nu chiar. De fapt te-am sunat să-ţi cer o favoare. 

— Orice. Îţi sunt datoare în stil mare. 

— Poţi să cauţi ceva în arhive pentru mine? Caută orice 
poţi să găseşti despre un anume Terrence Michael MGGIII, 
condamnat în Western Australia, în ultimii zece ani sau cam 
aşa ceva. Eliberat din închisoare în urmă cu vreo doi ani. 

— Sigur. Cine este? 

— Nu sunt sigur. Dar dacă e vreo ştire aici, mă asigur că 
primeşti o felie. 

— Asta e suficient pentru mine. Care-i cel mai bun număr 
la care te pot găsi? 

— Ăsta sau cel de la Câinele Negru. Şi trimite-mi prin e- 
mail dacă obţii nişte decupaje. 

Când iese din birou, Mandy şi Liam s-au întors în 
bucătărie. Ea se îndreaptă spre el şi îl sărută. 


e 328 » 


— Mulţumesc, Martin. 

— Pentru ce? 

— Pentru că ai fost măcar pe jumătate decent. 

El nu e prea sigur cum să răspundă. Fostul Martin ar fi 
savurat momentul, dar fostul Martin nu era pe jumătate 
decent. 

— O să fac testul, spune ea. 

— Probabil că aşa e cel mai bine. Dar te rog să nu ai 
încredere în Harley Snouch. Verifică ADN-ul dacă vrei, dar 
ai grijă că este mai mult decât un vagabond inofensiv. 

— Ce înseamnă asta? Ce ai descoperit? 

Martin încearcă să se gândească la asta înainte să 
răspundă, încearcă să găsească o cale mai uşoară ca să-i 
spună despre Julian Flynt, despre trecutul lui criminal şi 
despre rolul lui Harley Snouch în demascarea lui. Dar, 
înainte să formuleze un răspuns, se aude un ciocănit la uşa 
din bucătărie, puternic şi insistent. 

— lisuse, spune Martin. Probabil că este vreun ziarist care 
încearcă să facă rost de un interviu. 

Dar când deschide uşa, în faţa ei nu este niciun jurnalist. 
Este Jack Goffing, care nu mai pare descurajat, ci din nou 
pus pe acţiune. 


<e 329 + 


DOUĂZECI ŞI TREI, CELULA 


Tipul de la ASIO îl grăbeşte să iasă în aleea din spate şi 
se asigură că nimeni nu este martor la discuţia lor. 

— E vorba de Reapers, declară el, direct. 

— Motocicliştii? 

— Da. Poliţia federală nu are nimic despre ei sau nu-mi 
spune mie dacă are ceva. La fel şi cu copoii statali. Nu ştiu 
nimic despre nimic. Dar Comisia criminală australiană de 
informaţii ştie. Am avut noroc, am vorbit cu persoana care 
trebuie. ACIC desfăşoară o operaţiune de supraveghere pe 
termen lung a Reapers, ca să dovedească faptul că sunt o 
organizaţie cu scop infracţional. Aveam dreptate: crimă 
organizată. 

— Dar care este conexiunea dintre Reapers şi Riversend? 

— Nu ştiu. Încă. Unul dintre anchetatorii lor principali, un 
tip pe nume Claus Vandenbruk, e pe drum încoace ca să ia 
legătura cu noi; a închiriat un avion uşor ca să-l aducă până 
la Bellington. 

Martin clipeşte, încearcă să ţină pasul. Informaţii atât de 
delicate obţinute atât de repede. 

— Desfăşoară o operaţiune de supraveghere sub 
acoperire? Cu privire la un sindicat infracţional condus de 
motociclişti? Şi îţi spun ţie despre ea la telefon? 

— Ei bine, eu am acces autorizat. Asta este un început. 
Dar uite cum stă treaba: în urmă cu vreo treizeci şi cinci de 
ani, Claus Vandenbruk şi Herb Walker au fost împreună la 
academia de poliţie din Goulburn. Şi, mai târziu, cavaleri de 
onoare, fiecare la nunta celuilalt. Prieteni de o viaţă. 

— Rahat. Crezi că de la el şi-a obţinut Walker informaţiile 
despre apelurile telefonice? 

— Dacă e aşa, Vandenbruk nu-mi spune mie nimic. 

— Şi acum Vandenbruk se simte responsabil pentru 
moartea lui? Din cauza asta este dispus să ne ajute? 


< 330 œ» 


— Nu spune nici asta. 

— Nici nu trebuie. Minunat. Când ajunge aici? Când 
putem să vorbim cu el? 

Goffing pune mâna pe umărul lui Martin, de parcă ar vrea 
să-l reţină. 

— Ascultă, Martin. În privinţa asta, probabil că nu este o 
idee bună ca tu să te întâlneşti cu el. 

— De ce? 

— Pentru că Vandenbruk, la fel ca toată lumea din forţele 
de ordine, crede că tu l-ai împins pe Walker spre sinucidere. 
Şi pentru că eşti ziarist. Este şi aşa destul de surprinzător 
că e dispus să aibă încredere în ASIO, cu toată autorizaţia 
mea. O face doar pentru că are impresia că aş putea să-i 
ofer vreo informaţie utilă. 

— Nu i-ai spus că lucrăm împreună? 

— Sigur că nu, şi nici tu nu artrebui să faci asta. Osă mă 
duc la Bellington şi o să-l iau de acolo. Dacă ne întâlnim 
întâmplător, nu fi prea familiar cu mine, bine? 

Martin nu prea are de ales, trebuie să fie de acord, 
mulţumit că Goffing îi încredinţează informaţiile; ar fi putut 
foarte uşor să-l ţină pe Vandenbruk şi aceste noi informaţii 
pentru sine. Martin se întreabă de ce nu a făcut-o. 

— Cred că are sens ce spui. 

— Bine. Acum, cât timp eu sunt plecat, poţi să faci ceva 
ca să mă ajuţi. 

— Ce anume? 

— Jamie Landers. Vrea să vorbească cu tine. 

— Landers? De ce? Este încă aici? 

— Da. Îl duc de aici în după-amiaza asta, după ce merg 
cu el în ţinutul arbuștilor, ca să filmeze o reconstituire a 
ceea ce s-a întâmplat. Nu ştiu despre ce vrea să vorbească 
cu tine - poate că vrea doar să-şi ia ceva de pe suflet. 

— Şi Montifore, poliţia sunt mulţumiţi cu asta? Este pus 
sub acuzare, cazul este în curs de judecată. Dacă public 
ceva, aş pune corectitudinea procesului la îndoială, aş 
putea submina cazul. 

— Da. Ai fi vinovat de sfidare. Aşa că nu publica. 
Aşteaptă până după condamnare. Asta vor ei. El va pleda 


e 331 + 


vinovat, probabil că nu va ajunge să depună mărturie. În 
felul ăsta, odată ce este închis, totul poate să ajungă la 
public, cât de depravaţi erau el şi cu amicul lui, ce treabă 
bună au făcut ei că l-au prins. Este felul lor de a-ţi mulţumi 
ţie şi de a mă ajuta pe mine. Şi de a se asigura că primesc 
recunoaşterea pe care o doresc. 


Celula e răcoroasă, atât cât se poate de răcoroasă, fiind 
una dintre cele două celule parcă lipite artificial de spatele 
secţiei de poliție din Riversend, precum un garaj 
transformat în locuinţă. Cărămizile zidurilor interioare au 
fost netezite de nenumărate straturi de vopsea verde 
lucioasă; betonul podelei nu este acoperit cu nimic. 
Înăuntru se află un pat pliant cu o saltea subţire şi o pătură 
aspră, o toaletă de oţel inoxidabil, fără şezut, şi o chiuvetă 
din acelaşi material. Tavanul este înalt, prea înalt pentru a 
ajunge la el chiar şi stând în picioare pe pat, cu o aplică de 
iluminat indestructibilă. Strălucirea ei este suplimentată de 
lumina naturală care este filtrată de un grilaj aflat la 
înălţime, pe unul dintre pereţi. 

Când Martin este escortat înăuntru de către Robbie Haus- 
Jones, Jamie Landers stă în fund în mijlocul patului, privind 
fix peretele din faţa lui. Landers se întoarce şi se uită spre 
Martin cu privirea goală, dar nu vorbeşte. Robbie îi spune 
lui Martin să strige dacă are nevoie de ceva şi încuie uşa în 
urma lui la plecare. O amintire prinde viaţă pentru un 
moment în mintea lui Martin - Jamie îndreptându-se spre el, 
cu cuțitul în mână, cu setea de sânge în priviri. Brusc, 
celula pare foarte mică. 

— Salut, Jamie. Voiai să vorbeşti cu mine. 

— Aşa cred. 

Faţa lui Landers este lipsită de orice expresie. Dacă în 
mintea lui se perindă vreo emoție, Martin nu o poate 
observa. Poate că este sub medicaţie, speră el. 

Nu există niciun loc pentru Martin să se aşeze, în afara 
cazului în care vrea să stea alături de Landers sau să se 
sprijine de marginea toaletei. Insă se aşază pe podeaua 
dură de beton. Ochii lui se află sub nivelul celor ai lui 


e 332 + 


Landers. Se simte inconfortabil, la mila unui ucigaş, dar 
speră că poziţia lui de inferioritate să îl calmeze pe Landers. 
înghite cu dificultate, se asigură pe sine că Robbie ascultă 
de afară, că agentul se află doar la un strigăt depărtare. 
Are agenda şi pixul cu el; poliţia nu i-a permis să-şi ia 
telefonul. 

— Mi s-a spus că ai mărturisit, spune Martin. 

Landers aprobă din cap. 

— E bine că ai făcut asta, Jamie. E mai uşor pentru 
familii. 

— Ai văzut-o pe mama mea? Jamie ridică privirea, cu 
ochii concentrați, brusc. 

— Nu. Nu încă. 

— Spune-i că îmi pare rău, te rog. Că n-am vrut să o 
rănesc. N-aş răni-o niciodată. 

— Pentru asta voiai să mă vezi? 

— Nu mă lasă să o văd. Poţi să mă ajuţi? Să o ajuţi pe ea 
să mă vadă? 

Amorţeala lui Landers a dispărut; Martin poate să audă 
emoția înăbuşită din vocea lui. Transcrie cuvintele. Nu se 
aştepta la asta: compasiune din partea unui psihopat. 

— Să văd ce pot să fac. O să întreb. Dar ştii că nu 
depinde de mine. 

— Ştiu. Mulţumesc pentru că încerci, totuşi. 

Martin poate să vadă angoasa pe faţa adolescentului. Nu 
e prea sigur ce să facă în legătură cu asta. 

— Ce s-a întâmplat, Jamie? De ce ai făcut-o? 

— Nu intenţionam să facem asta. Nu plănuiserăm asta. 
Doar s-a întâmplat. 

— Cum? 

Landers se uită din nou în gol, ochii îşi pierd 
concentrarea, emoția se disipează, impresia de amorţire 
revine. Când vorbeşte, vocea lui pare foarte îndepărtată. 

— Allen îşi luase camioneta, aşa că ne-am dus să ne 
plimbăm cu ea. Nu plănuiserăm să mergem prea departe, 
dar aşa s-a întâmplat. Am tot mers înainte. Până la Swan 
Hill. Fără vreun motiv anume, doar ca să conducem. 
Băuserăm nişte bourbon, nişte tequila; am ajuns să bem pe 


e 333 + 


marginea râului. Acolo râul este mare. Doar faptul că te uiţi 
la el te face să te simţi răcorit. E un loc bun în care să bei. 
Ştiam că nu trebuia să bem; pen' că Allen trebuia să 
conducă la întoarcere. Nu poţi să bei şi să conduci o 
camionetă. Acolo ne-am întâlnit cu fetele, lângă râu. Erau 
drăguţe şi amuzante. Au încercat să bea, dar nu le-a plăcut. 
Apoi au plecat. 

Jamie nu se mai uită la perete; în schimb, ochii lui sunt 
coborâţi, priveşte în podea. 

— Mai târziu, când eram deja beţi, am plecat în oraş 
după mâncare. Le-am văzut mergând pe jos, ne-am oferit 
să le luăm, ele s-au urcat. Şi asta a fost. 

— Asta a fost ce? Le-aţi omorât? 

— Nu plănuiserăm să facem asta, ţi-am spus. Ne-am oprit 
din nou lângă râu, să bem, dar ele voiau să meargă la 
hostelul lor. Atunci a ieşit urât. Ele fuseseră la universitate. 
Au început să râdă de noi când au aflat că ne lăsaserăm de 
şcoală la cincisprezece ani, de parcă eram nişte idioţi. Apoi 
l-au tachinat pe Allen pentru că nu văzuse niciodată 
oceanul. Aşa că am lovit-o pe una din ele peste faţă ca să o 
opresc din râs. Am pocnit-o bine. S-a oprit din râs. Cealaltă 
a ţipat, aşa că Allen a lovit-o şi pe ea. După asta am ţinut-o 
tot aşa. Nu ştiam cum să ne oprim. 

— Le-aţi adus înapoi aici, în ţinutul arbuştilor? 

— Nu ştiam ce altceva să facem. Ştiam că o să ne toarne, 
să spună poliţiei. Ne-au promis că n-o să facă asta, dar eu 
ştiam că asta o să facă. Landers ridică privirea, întâlneşte 
ochii lui Martin, o privire neclintită. Şi ştii ceva? M-am simţit 
bine. Mi-a plăcut să le sperii. Mi-a plăcut să fiu eu cel care 
loveşte, măcar o dată. M-am simţit bine. Nu e normal, nu-i 
aşa? 

— Aşa că le-aţi ucis. 

— Da. Le-am ucis. 

— Le-aţi violat înainte? 

— Da. Le-am violat. 

În ochii lui Jamie Landers nu sunt lacrimi; fără lacrimi 
pentru fetele moarte, fără lacrimi pentru el însuşi. Fără 
remuşcări. Martin ştie că ar trebui să meargă mai departe, 


e 334 œ» 


să scoată de la el detaliile oribile, cronologia 
destrăbălărilor, monstruozităţile care se întâmplaseră în 
ţinutul arbuştilor. Landers este pregătit să-i spună, vrea să-i 
spună, şi el ştie că şi cititorii vor dori să afle: o privire în 
interiorul minţii unui tânăr ucigaş. Asta fac ziariştii, chiar 
dacă multe dintre detalii sunt prea dezgustătoare ca să fie 
publicate. Face parte din slujbă: să fii martor la ceea ce are 
mai rău de oferit lumea şi apoi să igienizezi totul pentru 
consumul public, să faci evenimentele cumva explicabile şi 
distante. Martin simte că i se face rău de la stomac. 

Respiră adânc, se gândeşte pentru ce îi ia interviul lui 
Landers. A recăzut atât de uşor în obiceiurile de ziarist, 
atrăgând o confesiune. Martin ştie că foştii lui colegi şi-ar 
da un ochi şi un dinte ca să obţină aşa ceva, dar 
alimentarea ciclului de ştiri nu mai este una dintre 
priorităţile sale. Fetele sunt moarte, Newkirk este mort, 
Landers are creierul distrus. Chiar vrea să se bălăcească 
într-o asemenea ticăloşie? Asta nu o să-l ajute pe el sau pe 
Jack Goffing - o explorare a creierului contorsionat al lui 
Jamie Landers nu va ajuta în niciun fel investigația să 
avanseze. 

Aşa că schimbă registrul. 

— Jamie, preotul, reverendul Swift... tu şi cu Allen i-aţi 
spus sergentului Walker că v-a abuzat? 

Faţa lui Landers se luminează. Un zâmbet. 

— Da. Ha. Eu am fost. Eu am inventat asta. 

— Ai inventat-o? Nu era adevărată? 

— Rahat, nu. O privire dispreţuitoare. De parcă Allen şi 
cu mine l-am fi lăsat să ne atingă. În niciun caz. 

— Şi el nu a abuzat pe nimeni altcineva? Niciun copil? 

— Nu, din câte ştiu eu. Dar, ştii, era preot. Preoţii fac 
astfel de lucruri de rahat. 

— Atunci de ce aţi făcut acuzaţiile? Avea vreo legătură cu 
fetele? 

Landers dă din cap. 

— Da. Asta este. Eşti mai deştept decât pari. Le găsise. 
Sau găsise ceva. Era suspicios, dar nu în legătură cu noi. Ne 
avertizase să nu ieşim în ţinutul arbuştilor, spunea că se 


e 335 + 


întâmplase ceva foarte rău acolo. Să fim atenţi. 

— Te-a avertizat pe tine? 

— Da. 

— Deci, care era ideea? Urma să-i înscenaţi lui crimele? 

— Nu. Urma să-l omorâm. 

Martin se uită la tânăr, se străduieşte să înţeleagă 
această nouă oroare, dar Landers aproape că îi zâmbeşte, 
de parcă tocmai a spus ceva foarte spiritual. 

— Poţi să-mi explici asta? întreabă Martin. 

— Ţi-am spus, era ideea mea. Allen nu a fost niciodată 
atât de deştept. 

— Ce plănuiaţi? 

— Nu e evident? Aranjasem decorul, le spusesem 
poliţiştilor că ne abuzase. Urma să-l atragem undeva şi să-l 
împuşcăm. Cu una dintre armele lui. Apoi am fi spus poliţiei 
că încercase să ne molesteze din nou şi că trăsesem în 
legitimă apărare. In felul ăsta, dacă ar fi găsit cadavrele din 
iaz, s-ar fi gândit că fusese tot el. Am fi plecat acasă liberi. 
Minunat, nu-i aşa? Băiatul zâmbeşte din nou, mândru de 
planul lui. 

— Îţi imaginezi că ar fi crezut cineva asta? 

— Toată lumea ar fi crezut. Era preot. 

Martin se gândeşte pentru o clipă la această afirmaţie şi 
se surprinde pe sine când ajunge la concluzia că schema ar 
fi putut să ţină. El continuă. 

— A existat un apel către poliţie, Jamie. Un apel anonim 
la Crime Stoppers, în urmă cu un an, la puţină vreme după 
ce le-aţi omorât pe fetele germane. Era un pont că existau 
cadavre în iazul de la Springfields. Povestea a apărut în ziar 
zilele trecute. Mă gândisem că trebuie să fi fost Swift. 

— Nu, noi am fost. Făcea parte din înscenare. Deşi nu am 
spus nimic de iaz, doar că fetele erau moarte şi că trupurile 
lor erau undeva în ţinutul arbuștilor. 

— Rahat, spune Martin, fără să ştie ce altceva să spună. 

Dar Jamie e pe val, acum, fericit să vorbească, fericit să 
se laude, fericit că trecuseră peste subiectul torturării şi 
uciderii fetelor. 

— Până la urmă nu a trebuit să facem nimic. Swift a luat- 


< 336 + 


o razna, ca o pizdă nebună, şi a omorât pe toată lumea la 
biserică. Apoi amicul lui poliţist l-a împuşcat. Aşa că am 
lăsat-o baltă. Ne-am gândit că e cu atât mai bine cu cât 
cadavrele stau mai mult în iaz. Mai puţine indicii. Şi dacă le- 
ar fi găsit, atunci ar fi dat vina pe el sau pe bătrânul violator 
sau pe amândoi. Ne-am spus că scăpasem. 

— Asta este uimitor, spune Martin, pentru a flata amorul 
propriu al băiatului. 

— Destul de tare, nu? 

— Da, spune Martin. Destul de tare. Dar ascultă, tu i-ai 
spus sergentului Walker că te molestase - e adevărat că el 
i-a spus tatălui tău şi tatăl tău l-a crezut? 

— Da. Ca-n filmul ăla... Tântălăul şi gogomanul. 

— L-ai văzut, nu-i aşa, în ziua în care a murit, înainte să 
se ducă la St James? 

— Pe tata? Da, l-am văzut. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Era al dracului de pornit, îţi spun, el şi prietenii lui, dar 
mai ales el. Scotea fum pe urechi. Cel mai amuzant lucru 
pe care l-ai văzut vreodată. li tot dădeau înainte despre 
cum o să-l omoare pe preot. Eu şi cu Allen ne amuzam. 

— Dar nu intenţiona cu adevărat să-l omoare, nu-i aşa? 
N-au luat arme cu ei la biserică. 

— Nu. A apărut mama. Cred că se dusese să-l vadă, să-l 
vadă pe Swift. Spunea că urma să plece din oraş, că tata nu 
trebuia să facă nimic. După asta se calmase un pic. M-a 
tras deoparte şi mi-a cerut să-i spun adevărul, dacă Swift 
ne molestase sau nu. 

— Şi ce i-ai spus? 

— l-am spus că era vrăjeală. Că Allen şi cum mine voiam 
doar să ne răzbunăm pe el. 

— Pentru ce? 

Landers nu răspunde. Nu pare să dorească să facă asta. 

— Pentru ce, Jamie? 

— Pentru că era o pizdă arogantă, pentru că îşi închipuia 
că e mai bun decât noi. 

Afirmația pare să fie adevărată, cel puţin parţial 
adevărată. Martin nu insistă. 


e 337 a 


— Bine. Şi pe urmă ce s-a întâmplat. Cu tatăl tău? 

— Ei bine, s-a calmat. Mă gândeam că se duc să vâneze 
şi că aici se termina totul. Allen mergea cu ei, să se asigure 
că nu ajungeau prin preajma locului în care le 
terminaserăm pe nemţoaice sau în apropierea iazului de la 
Springfields. Dar pe urmă, nu ştiu, tata a devenit oarecum 
fericit, începuse să râdă. l-a spus ceva mamei, nu ştiu ce, 
dar el râdea şi ea plângea. Nenorocitul. Şi pe urmă tata s-a 
dus cu prietenii lui la biserică, oricum. 

Martin se gândeşte la asta. De ce se dusese Landers la 
biserică? Soţia lui, Fran, îi spusese că Swift urma să plece, 
fiul lui, Jamie, îi spusese că Swift nu-l molestase în niciun 
fel. Deci, de ce să se ducă? Martin se uită spre Landers; nu 
se poate gândi la niciun motiv pentru care băiatul să nu 
spună adevărul. 

— Eşti îngrijorat în legătură cu mama ta, nu-i aşa? 

Asta îl aduce pe Landers cu picioarele pe pământ. Se 
dezumflă, ochii îi coboară în podea. 

— Da. Ea nu merită asta. 

— Dar tatăl tău, Jamie? Swift l-a omorât. 

— Cel mai bun lucru pe care l-a făcut vreodată. 

— Că l-a omorât pe tatăl tău? 

— Chiar aşa. 

— De ce? 

— N-ai nevoie să ştii. Landers se ridică în picioare, începe 
să se plimbe, dintr-odată ameninţător. Aşezat pe podea, 
Martin se simte vulnerabil, cu Landers care umblă prin 
celulă deasupra lui. Încearcă să se ridice şi îşi dă seama că 
nu e aşa uşor. Unul dintre picioare i-a amorţit, prin toată 
coapsa şi gamba simte ace şi înţepături, poziţia lui este 
instabilă. Îşi aminteşte ceea ce spusese Jamie despre fetele 
germane: „Mi-a plăcut să fiu eu cel care loveşte, măcar o 
dată”. 

— Era violent, Jamie? Te lovea? Vă lovea pe tine şi pe 
mama ta? 

Ochii lui Landers iau foc. Pumnul lui vine de nicăieri, 
Martin îşi fereşte capul în ultima clipă, transformându-l într- 
o lovitură ştearsă. Dar este suficient pentru ca genunchii lui 


e 338 + 


să cedeze. 

— Robbie! strigă el, în timp ce cade. Ajutor! Robbie! 

Landers e deasupra lui, clocotind, cu pumnii încleştaţi, 
dar nu se mişcă, nu mai încearcă să-l lovească. Uşa celulei 
se deschide şi Martin este tras în sus şi afară. 

— Eşti în regulă? îl întreabă Robbie, în timp ce îl conduce 
în corpul principal al secţiei, în bucătărie. 

— Da, cred că da. M-a luat prin surprindere. 

Martin îşi atinge obrazul stâng, acolo unde l-a lovit 
Landers. Este sensibil la atingere şi începe să se umfle. 

— Dă-mi voie să mă uit, spune Robbie şi îl aşază pe 
Martin. Nu este plesnită pielea, dar o să ai o vânătaie în 
toată regula. Îţi aduc nişte gheaţă. Vrei să depui plângere? 

Martin neagă din cap. 

— Ce rost are? Viol şi crimă. Va fi închis pentru mulţi ani. 

Robbie aduce nişte cuburi de gheaţă din congelator şi le 
înveleşte într-un şervet. 

— Ai auzit? întreabă Martin. 

— Ascultam. 

— Şi-a pierdut controlul, m-a lovit atunci când am 
sugerat că tatăl lui a fost abuziv. E adevărat? 

Robbie dă din cap, în ochii lui este mai mult tristeţe decât 
furie. 

— Întreabă orice poliţist de provincie. Violenţa domestică 
reprezintă jumătate din ceea ce facem. E endemică. 

— Deci era violent? Craig? 

— Sigur. Pe o asemenea secetă, în astfel de vremuri, pe 
o asemenea căldură. Tensiunea creşte; mai adaugă un pic 
de tărie şi furia se declanşează de la un fir de păr. Nu Îi 
caut scuze, dar asta este viaţa multor femei. La ţară şi la 
oraş. Craig Landers îşi bătea nevasta din când în când, 
când era beat. Aşa fac mulţi bărbaţi. 

— Interveneai? 

— L-am închis de vreo două ori. Am vorbit cu el. Dar 
după asta, chiar ai nevoie să te laşi îndrumat de femei. Nu 
face bine nimănui să duci lucrurile mai departe dacă ele nu 
vor; s-ar putea să nu obţii nimic altceva decât să provoci o 
altă bătaie. 


< 339 + 


— lisuse. 

— Bine ai venit în lumea mea. 

— Şi Jamie? Craig îl bătea şi pe el? 

— N-aş putea să-ţi spun. Jamie nu mi-a spus niciodată 
nimic; Fran nu mi-a spus niciodată nimic. Dar asta nu 
înseamnă că nu se întâmpla. 

— Ei bine, ceva l-a dat peste cap, asta e clar. Ai auzit ce 
mi-a spus acolo, în celulă? Despre turiste? 

— Asta nu e nimic. Ar trebui să auzi întreaga confesiune. 
La ce le-au supus pe fetele alea. Este inuman, ţi se face 
pielea de găină. Montifore insistă să mergem la consiliere, 
toţi. 

Robbie face o pauză şi Martin profită de ocazie să 
schimbe subiectul. 

— Uite, mai sunt câteva lucruri cu care mi-ar plăcea să 
mă ajuţi. Neoficial. 

Robbie ridică din umeri, afabil. 

— Sigur. Montifore mi-a ocupat biroul, dar putem să 
vorbim aici. 

— Aminteşte-ţi când ne-am întâlnit prima dată, când ți- 
am luat interviul la secţia de poliţie. Mi-ai spus că tu şi 
Byron Swift eraţi prieteni. Îţi aminteşti asta? 

— Sigur. 

— Ai auzit ceea ce a spus Jamie acum, că Swift îi 
avertizase, pe el şi pe Allen, că se întâmplase ceva rău în 
ţinutul arbuştilor. Swift ţi-a spus vreodată ceva despre asta 
şi ţie? 

Robbie nu este în stare să se uite în ochii lui Martin, îşi 
priveşte mâinile şi îşi curăţă unghiile. 

— Nu. Nu mi-a spus. 

— Ai idee de ce nuţi-a spus? 

— Nu chiar. Presupun că, pentru vreun motiv sau altul, 
nu dorea să facă asta public. 

— Walker ţi-a spus despre teoria lui, nu-i aşa? Că Swift 
era un impostor. Că nici numele ăsta nu era al lui cu 
adevărat. 

Atunci Robbie se uită la el, cu intensitate în priviri. 

— E adevărat? 


e 340 œ» 


— Aşa cred, da. 

— Atunci cine era? Ştii? 

— Un fost soldat. Era căutat de autorităţi. Presupun că 
din cauza asta nu ţi-a spus. Ştia că l-ai fi arestat. 

Robbie clatină din cap, de parcă ar susţine interpretarea 
lui Martin. 

— Şi tu intenţionezi să scrii despre asta? 

— Da, imediat ce găsesc pe cineva care va dori să 
publice povestea. 

Robbie doar clatină din cap, parcă neiîncrezător. Sau 
disperat. 

— Rahat. Harley Snouch ştia. Herb Walker îşi dăduse 
seama. Doar bietul prostănac Robbie Haus-Jones nu bănuia 
nimic, sedus şi abandonat. Clatină din nou din cap. O să par 
ultimul prost când o să apară articolul tău. Să mă ia dracu’. 
A treia clătinare din cap. Dar mulţumesc, Martin. Mulţumesc 
că mi-ai spus. Că m-ai avertizat. 

— Îmi pare rău. Mai sunt încă vreo două chestiuni. Tot 
văd motociclişti care trec prin oraş. Care-i treaba cu ei? 

— Reapers? Habar n-am. Merg prin Bellington. Este acolo 
un bar care le place, deţinut de un fost membru. 

— Deci nu aici? 

— Nu. Nu sunt motociclişti pe aici. 

— Dar ce-i cu Jason, tipul care stă acolo, în ţinutul 
arbuştilor? 

— Jason? Nu e în nicio bandă de motociclişti. E un invalid 
cu o Yamaha. 

Martin aprobă din cap. 

— Cârciumarul? Avery Foster. ÎI cunoşteai? 

Robbie se agită, pare încurcat de întrebarea lui Martin. 

— Sigur. Toată lumea îl cunoştea. Servea la bar, în cele 
mai multe zile, la prânz şi nopţile. Totuşi, nu pot să spun că 
îl cunoşteam bine. Era un tip destul de plăcut, pentru un 
cârciumar. Nu prea era dispus la glume. 

— Era acceptat de comunitate? 

— O, da. Oamenii erau foarte fericiţi că cineva încerca să 
facă să meargă cârciuma. 

— Era prieten cu Byron Swift? 


e 341 >» 


Agitaţia se accentuează. 

— Nu. Nu în mod special. Nu cred că Byron se ducea prea 
des pe la cârciumă. El nu venea pe aici prea des. Dar poate 
că era. Ştiu că Foster donase nişte bani pentru grupul 
nostru pentru tineret, aşa că trebuie să se fi cunoscut 
cumva. Byron organizase asta. Fie asta, fie că Avery aflase 
vreun zvon despre ce făceam noi şi se hotărâse să ne ajute 
din proprie iniţiativă. 

— S-a sinucis; am dreptate? 

— Da. O treabă urâtă. Şi-a pus o carabină în gură şi a 
apăsat pe trăgaci. Jos, lângă râu. O mizerie groaznică. Ar 
trebui să discut cu psihologii lui Montifore şi despre asta. 

— Ştii de ce a făcut-o? A lăsat vreo scrisoare? 

— Nu. Nicio scrisoare. Dar motivele erau destul de clare. 
Nevastă-sa îl părăsise. Ei nu-i plăcuse niciodată aici, nu se 
acomodase niciodată. In săptămâna după crimele de la St 
James, şi-a făcut bagajele şi s-a întors înapoi la oraş. Poţi să 
înţelegi de ce. lar el rămăsese fără bani, aşa se spune. 
Seceta. Sunt vremuri grele, Martin. Vremuri disperate. 

— Ce s-a întâmplat cu trupul lui? Cu afacerile lui? 

— De ce eşti atât de interesat de Foster? 

— Cred că el cunoştea adevărata identitate a lui Swift. 

— Ce? Cum? 

— Au fost împreună în armată. 

— De unde ştii asta? 

— Jack Goffing şi cu mine am intrat în apartamentul lui 
de la etajul hotelului Commercial. 

— Dar cârciuma e goală. Nevasta a curăţat totul. 

— Nu chiar totul. Goffing e pe drum spre Bellington să 
aducă un anchetator criminalist. 


e 342 œ» 


DOUĂZECI ŞI PATRU, CADAVRUL 


În afara secţiei de poliţie, ziua devine tot mai fierbinte. 
Un câmp de înaltă presiune s-a format deasupra Australiei 
de Est, asemeni unui zeu ranchiunos, alungând norii şi 
interzicând umiditatea. Martin poate să simtă soarele pe 
pielea goală ca pe un asalt fizic, de parcă firele de păr de 
pe braţele sale ar putea să ia foc asemenea unui copac de 
mulga în ţinutul arbuştilor. Temperatura trebuie că se 
apropie de patruzeci de grade. Se află la Riversend de mai 
bine de o săptămână şi încă nu a avut parte de o zi 
răcoroasă, încă nu a văzut un nor. Singura variabilă este 
vântul: e ori prea mult, şi atunci există riscul de incendiu, 
ori prea puţin, şi atunci nu există niciun fel de alinare. 
Astăzi nu bate vântul. 

Peste drum, la umbra unui copac, grupul de presă, bătut 
de căldură, se activează la apariţia lui. Vreo doi fotografi 
trag câteva cadre leneşe, mai degrabă de plictiseală decât 
din interes: Martin este subiectul fierbinte de ieri. Presa va 
avea parte de o nouă conferinţă de presă cu Montifore, apoi 
de spectacolul lui Landers la scena crimei, în ţinutul 
arbuştilor, unde va povesti atrocitățile comise. Apoi cei din 
presă vor putea să-şi vadă de drum, povestea care-i 
atrăsese la Riversend, uciderea celor două turiste, fiind 
încheiată. 

Silueta subţire a unui bărbat care poartă pantaloni de 
moleschin, cizme de călărie şi o cămaşă uşoară din olandă 
se desprinde de grup şi se îndreaptă spre Martin. D'Arcy 
Defoe, îmbrăcat pe măsura rolului lui. 

— Martin. 

— D'Arcy. 

Îşi strâng mâinile. 

— Se pare că am ajuns aici tocmai la timp ca să mă 
întorc şi să plec înapoi, spune D'Arcy. 


e 343 œ 


— Îmi pare pentru neplăcerea pe care ţi-am provocat-o. 

Defoe râde. 

— Da. Mă gândesc că ai făcut-o intenţionat. 

Martin zâmbeşte. Rivalul său a avut întotdeauna o 
anumită uşurinţă în a face glume. 

— Dacă mai are vreo importanţă, Martin, cred că ai fost 
tratat cât se poate de prost. Foarte prost. Conducerea 
noastră este o ruşine... dar tu ştii asta deja. 

— Mulţumesc, D'Arcy. Apreciez. 

Defoe înclină capul în direcţia secţiei de poliţie. 

— Vreo noutate? 

— Nu, mai nimic. Jamie Landers a mărturisit tot. Nu 
păstrează nimic pentru el. Nu va fi cine ştie ce mare 
proces: nu cred să pună vreun fel de probleme. Poliţiştii o 
să-l ducă în sălbăticie să-l filmeze când le arată tot. 

— Ştiu. Vor acoperire de presă. 

— Te duci cu ei? 

— Da. Nu cred că mai e vreo ştire de stors din chestia 
asta, dar s-ar putea să ajute la a da culoare locală 
articolelor. Dacă pot suporta căldura. Intotdeauna e aşa de 
cald? 

— Da. 

— Ascultă, Martin, dacă nu te deranjează că te întreb, ce 
mai cauţi, încă, pe aici? 

— Nu sunt sigur că ştiu nici eu măcar. Doar vreau să văd 
toată treaba până la capăt, presupun. Ultimul meu reportaj 
şi alte rahaturi de genul ăsta. 

D'Arcy dă din cap, cu un aer sincer. ` 

— Ascultă, ar trebui să-l suni pe Wellington Smith. Il 
cunoşti? Redactor la This Month. Sunt sigur că pe ei i-ar 
interesa un articol mai lung despre ce ai văzut pe aici. Ar fi 
păcat să se risipească tot ce-ai adunat. 

— Mulţumesc, D'Arcy. Nu e o idee rea. 

— Stai un moment. D'Arcy îşi scoate telefonul, scrie 
numărul redactorului de la revista lunară de actualități. 
Uite. Şi sună-mă dacă pot să te mai ajut cu ceva, bine? 

— Sigur. Mulţumesc. 

Martin îl priveşte pe D'Arcy cum se întoarce la grupul de 


e 344 œ» 


presă. Ei doi s-au aflat pentru multă vreme în competiţie, 
rivalitatea lor a fost uneori intensă, dar acum, când el nu 
mai este în concurs, toate astea i se par nesemnificative. 
Tipic pentru D'Arcy să fie alert la noua realitate; Martin 
fusese întotdeauna mai lent cu adaptarea. Se uită la 
numărul pe care i l-a oferit fostul lui coleg. D'Arcy are 
dreptate: este o idee bună. Martin are deja ingredientele 
unei poveşti grozave, o lectură mai lungă, captivantă: totul 
de la interviul iniţial cu Robbie, trecând prin Julian Flynt 
care se ascunsese ca Byron Swift, până la rolul pe care îl 
jucase el însuşi în salvarea lui Liam Blonde şi în 
demascarea ucigaşilor turistelor. Plus un interviu exclusiv 
cu Landers, aşa ciudat şi rătăcit cum era. Poate că se 
subestimează: cu siguranţă are destul material pentru o 
carte. Îl străbate un mic fior de agitaţie; încă nu e mort. În 
loc să se întoarcă să-l aştepte pe Goffing la Câinele Negru, 
se hotărăşte să se ducă în ţinutul arbuştilor, împreună cu 
ceilalţi; spectacolul lui Jamie Landers la locul crimei s-ar 
putea să se dovedească util pentru o naraţiune mai lungă. 

Până când îşi culege maşina de la Câinele Negru şi se 
întoarce la secţia de poliţie, Montifore termină un interviu 
post-conferinţă şi presa se pregăteşte să plece spre ţinutul 
arbuştilor. Incepe un concert brusc de declanşatoare de 
aparate foto; Jamie Landers este condus afară, purtând 
cătuşe, şi este ajutat să se urce în spatele unei maşini, dar 
nu înainte ca poliţia să se asigure că aparatele foto şi-au 
făcut plinul. FE 


Încă o dată Martin se trezeşte conducând ultima maşină 
din convoiul de presă. Incă nu e sigur dacă excursia merită 
efortul. Sugestia lui D'Arcy să scrie un articol mai lung 
pentru This Month este foarte bună, dar pe măsură ce 
Martin se apropie de scena crimei, i se pare tot mai puţin 
probabil că va afla ceva util hoinărind aiurea prin căldura 
mistuitoare. Defoe nu e vreun fraier, va stoarce tot ce se 
poate din acest moment şi, dintre ei doi, fusese 
întotdeauna mai expresiv. lar poliţiştii nu-i vor lăsa să se 
apropie prea mult de locul cu pricina. Asta este o treabă 


e 345 œ» 


pentru fotografi, echipe de filmare şi lentilele cu 
teleobiectiv. Vor rămâne prea puţine lucruri interesante 
pentru un articol în The Month. Poate că Martin ar face mai 
bine să rămână în oraş, să-l aştepte pe Goffing. Sau să se 
ducă să o vadă pe Mandy. Incă nu-i spusese ce aflase 
despre Swift. Martin ştie că ea nu va primi foarte bine 
revelaţia că iubitul ei a fost un impostor, un criminal de 
război şi un ucigaş de nevinovaţi. Din cauza asta a venit 
până aici? Ca să o evite? Ca să tragă de timp? Să savureze 
încă puţin sărutul de azi-dimineaţă? Cel puţin, acum va 
putea să-i spună că acuzaţia lui Defoe era falsă; Swift nu 
era pedofil - Jamie Landers îl exonerase de această 
calomnie, măcar. Martin se întreabă cât de mult o va afecta 
ceea ce va afla despre Swift. Păruse să fie atât de fericită; 
fiul ei era în viaţă, acuzaţiile împotriva ei fuseseră retrase, 
ea a moştenit o avere. Pentru moment se întreabă dacă 
trebuie neapărat să-i spună despre Swift. De ce să-i 
amenințe echilibrul proaspăt regăsit? Dar ştie răspunsul la 
această întrebare: Mandy nu trebuie să afle despre asta din 
presă, cu siguranţă nu dintr-un articol din revistă, semnat 
cu numele lui. Trebuie neapărat să-i spună. 

Martin ajunge la intersecţia spre ţinutul arbuştilor, acelaşi 
cerc de pietriş în care Errol Ryding şi echipajul lui de 
pompieri îl aşteptaseră cu o săptămână în urmă. Poliţia 
merge mai departe, urmată de presă. Martin se opreşte, 
lasă motorul să meargă, deşi aerul condiţionat nu reuşeşte 
să răcorească maşina, ci o face doar să fie mai puţin 
fierbinte. Treptat, norul de praf şi cenuşă ridicat de maşinile 
care se îndepărtează se lasă în jurul său, abia mişcându-se 
în ziua lipsită de vânt. Martin opreşte motorul şi simte cum 
îl înconjoară arşiţa, precum oceanul în jurul unui clopot de 
scufundare, presiunea apăsând spre interior. Dincolo de 
luminiş poate să vadă cutiile poştale, recipiente de vopsea 
ruginite şi cutii vopsite, montate pe stâlpi, care poartă 
numere de cutii poştale rurale. Martin se gândeşte la Harley 
Snouch, şi se simte tentat să-l înfrunte, deşi ştie că nu ar 
trebui. In schimb, se hotărăşte să-l viziteze pe Jason şi să 
vadă dacă veteranul motociclist ştie ceva despre Reapers. 


e 346 œ» 


Martin iese din maşină, în liniştea care-l înconjoară. 
Undeva, în depărtare, se aude un fel de băzâit, vreun soi de 
insecte insensibile la arşiţă, care nu fac altceva decât să 
accentueze încremenirea zilei. Se îndreaptă spre cutiile 
poştale, dar cele mai multe nu au nume, doar numere. 
Martin realizează că nu are nici cea mai vagă idee unde 
locuiesc Jason şi prietena lui, care dintre drumuri ar putea 
să-l ducă acolo. Nimic n-ar fi mai inutil decât să conducă 
aiurea prin ţinutul arbuștilor, în speranţa că ar da din 
întâmplare peste ei. Cu excepţia situaţiei în care ar rămâne 
în pană în mijlocul pustietăţii. Se gândeşte la Codger Harris; 
bătrânul ar putea să-i ofere indicaţii. Şi Martin cunoaşte 
drumul către baraca lui. 

O găseşte, scăpată de la distrugere completă. Acelaşi 
vânt nestatornic care a lăsat un craniu de vacă neatins şi 
pe celălalt incinerat, la poarta proprietăţii lui Harris, a jucat 
ruleta rusească cu clădirile lui. Casa a supravieţuit, dar 
joagărul şi garajul s-au dus, vechiul Dodge este doar o 
carcasă înnegrită. Martin se întreabă ce s-a întâmplat cu 
căţeaua şi cu puii ei şi speră că au scăpat cu viaţă. O 
Toyota veche de zece ani, acoperită de praf şi cenuşă, 
arată oarecum modernă în comparaţie cu arhitectura de 
frontieră din curte. Codger, care poartă o pălărie veche, 
cizme şi nimic altceva, iese din casă, cu pielea lui ca de 
şopârlă. 

— Martin. Nu mă aşteptam să te văd aici. Intră. Gustă 
nişte terroir, spune el, în timp ce se trage de scrot. 

Martin îl urmează înăuntru, dar, fără vânt care să bată 
prin găurile din ziduri, baraca din tablă ondulată este un 
cuptor supraîncălzit de soare. Martin acceptă nişte apă, dar 
îi sugerează că ar fi bine să-şi găsească nişte umbră pe 
afară. 

— Ceva noutăţi? întreabă Codger. 

— Destule. Martin îi povesteşte despre arestarea şi 
confesiunea lui Jamie Landers, în timp ce Codger clatină din 
cap, cu ochii plecaţi, cu faţa solemnă. 

— Este o lume nemiloasă, este tot ce poate să spună 
bătrânul, în loc de răspuns. Presupun că el a fost cel care 


e 347 œ» 


mi-a împuşcat vacile. Deci, ce te aduce pe aici? Nu ca să-mi 
aduci veştile astea, presupun. 

— Îmi poţi explica exact cum să ajung la locul lui Jason? 
Veteranul cu motocicleta? 

— Aş putea, dar o să te rătăceşti. Pe acolo drumurile 
merg în toate direcţiile. 

Bătrânul se scarpină la ouă, de parcă asta l-ar putea 
ajuta să gândească. Martin se întreabă dacă are păduchi. 

— Dar pot să te duc acolo, dacă vrei. 

— Ai vrea? Eşti sigur? 

— Ce altceva am de făcut? Locul ăsta parcă e desprins 
din Aşteptându-l pe Godot. Fără conversaţie. Ai răbdare o 
clipă să găsesc nişte haine. 


Până când ajung în zona complexului lui Jason, Martin 
este deja complet pierdut. Codger l-a condus pe drumuri 
secundare şi scurtături, peste albii de pârâuri secate şi 
creste bolovănoase, pe lângă arbori distruşi de incendiu şi 
pe lângă arbori devastaţi de secetă. In două ocazii, au 
trebuit să iasă de pe drum, din cauza crengilor căzute; cu 
altă ocazie, Martin abia dacă a scăpat să nu se 
împotmolească într-o zonă cu nisip adus de vânt. Peisajul 
este lipsit de viaţă, lipsa vântului refuză orice iluzie a 
mişcării. Lumea a încetat să se învârtească; totul este 
nemişcat, mort. 

Poarta lui Jason, făcută din oţel, supravieţuieşte în 
mijlocul peisajului pârjolit, decorată cu diverse semne care 
interzic intrarea:  „INTRUŞII VOR FI  PEDEPSIŢI” şi 
„PROPRIETATE PRIVATĂ - NU INTRAŢI”, însoţite de semnul 
cu roşu şi alb, şterpelit de pe vreo şosea îndepărtată: 
„DRUM GREŞIT - ÎNTOARCEŢI”. Dar semnele şi-au pierdut 
autoritatea; poarta este deschisă şi atârnă. 

Martin pătrunde dincolo de poartă cu prudenţă. Observă 
urme de cauciucuri prin cenuşă; cineva a fost aici de 
curând, ar putea să mai fie încă. Îşi dă seama că să îl caute 
pe Jason ar putea să nu fie cea mai bună idee. Dar nu mai 
este loc de întors fără riscul de a rămâne împotmolit şi a 
înaintat prea mult ca să dea cu spatele tot drumul înapoi. 


e 348 œ» 


Priveşte spre Codger, care pare să nu fie deloc îngrijorat. 
Urmele duc înainte, printre scheletele înnegrite ale 
arborilor. 

Trec peste o mică ridicătură şi ajung la ceea ce trebuie să 
fi fost casa lui Jason. O sobă pântecoasă este încă în 
picioare, pe scheletul ei de cărămizi, înconjurată de 
distrugere. leşind din maşină, Martin poate să vadă că 
locuinţa era mică, dar nu era o baracă din sălbăticie; stâlpii 
de cărămidă sugerează o structură mult mai atent gândită 
şi completă. Nimic din lucrurile astea nu mai contează 
acum; n-a mai rămas nimic. Codger i s-a alăturat, 
scuturând din cap la tabloul din faţa lor. 

Martin dă ocol zonei, verificând terenul pe măsură ce 
avansează. Urmele de cauciucuri sunt uşor de urmărit prin 
cenuşă: linii paralele, neclare, lăsate de o maşină, urme 
mai bine definite, lăsate, mult mai recent, de motociclete. 
Le urmăreşte încercând să-şi dea seama dacă au fost lăsate 
doar de motocicleta lui Jason sau dacă acesta a fost însoţit 
de cineva. A fost însoţit, se decide: au fost între două şi 
patru motociclete. Işi imaginează scena: cei de la Reapers, 
ajungând aici, turându-şi motoarele în timp ce se învârt 
încet, ameninţători. Există şi urme de picioare, patru seturi, 
toate lăsate de cizme, care conduc înspre tufişuri. Duc 
unde? Cât de recent? 

Martin urmăreşte urmele şi Codger îl urmăreşte pe Martin 
peste un pâlc de arbori arşi, în sus şi apoi pe o pantă 
uşoară. Incă o clădire arsă, un şopron pentru utilaje, cu 
rama de oţel şi pereţii de metal incapabili să facă faţă 
puterii focului. Zace acolo ca un cadavru eviscerat, după 
autopsie, expus pentru examinare. Grinzile de oţel sunt 
răsucite şi alungite, ca nişte coaste înnegrite, iar tabla 
decojită expune măruntaiele. Dar acestea s-au dus, au ars. 
Urmele se opresc în apropierea clădirii, cei care le-au lăsat 
au văzut suficient. Dar Martin insistă, merge prin cenuşă, în 
interiorul cadavrului. 

Nu sunt prea multe de văzut; dacă a fost un şopron 
pentru utilaje, nu adăpostea niciun utilaj; nu există 
tractoare arse, nu sunt prese incinerate, nu sunt pluguri 


e 349 œ» 


înnegrite. Martin se uită la rămăşiţe, scurmând printre ele 
cu mintea, încercând să vizualizeze ce fusese aici. Incet, 
cadavrul începe să-şi dezvăluie secretele. Martin observă 
stâlpi de metal, răsuciţi, aliniaţi în rânduri: rămăşiţele 
picioarelor unei mese. Scurmă prin cenuşă cu pantoful: o 
bucată de metal galben. Se apleacă, o ridică, un robinet de 
alamă, precum cel pentru furtunul de grădină. Se uită din 
nou în sus. De-a lungul rămăşiţelor unui zid, stive de 
ghivece rectangulare de ceramică, înnegrite, dar insensibile 
la puterea focului. Merge în partea cealaltă să le 
examineze, când ceva neaşteptat îi atrage atenţia: o pată 
întunecată pe pământ. Se lasă pe vine, pune palma pe sol. 
Nu este imaginaţia lui: solul este umed şi rece la atingere. 
Apă. Apă, aici unde nu este apă. Şi pe fundalul pământului 
umed, ceva nou, culorile verzi, luminoase, ale unor plante 
micuţe. 

— Hei, Codger. la priveşte la astea. 

Bătrânul se apleacă deasupra lor. 

— Astea sunt ceea ce cred eu că sunt? 

— Aşa arată, tinere. Pui de plante pentru droguri. 

Martin se ridică în picioare, cercetează rămăşiţele 
şopronului din jurul lui. O instalaţie hidroponică, ţevi de PVC 
arse, împreună cu mese de lemn şi furtunuri de cauciuc. 
Şopronul trebuie să fie de vreo treizeci pe douăzeci de 
metri. O grămadă de plante, o grămadă de bani. Şi o 
grămadă de apă. 

— Ştiai despre asta? 

— Eu nu, tinere prieten. 

Faţa bătrânului este lipsită de viclenie, nu ascunde nimic. 

— De unde vine toată apa asta? Sunt izvoare pe aici? 

— Nu. Singurul loc cu apă, pe aici, e Springfields. 

— Locul lui Harley Snouch? 

— Chiar aşa. E ceva distanţă pe drumuri, dar numai un 
kilometru sau doi cum zboară cioara. 

— Deci Snouch îi furniza apă? O vindea sau lua o parte 
din profituri. În interiorul lui creşte un sentiment de euforie: 
Snouch este părtaş la o operaţiune hidroponică pentru 
producerea drogurilor; amenințarea cu acuzaţia de 


e 350 œ» 


defăimare, la adresa lui Martin, se evaporă, rămâne la fel 
de goală ca râul din Riversend. Te-am prins, spune el, cu 
voce tare. 

— Nu fi prea sigur, Martin. Tânărul Jason ar fi putut, pur şi 
simplu, să fure apa. 

— Să o fure? Cum? 

— Toţi facem asta. lazul lui Snouch este alimentat de 
izvoare, nu seacă niciodată. De acolo apa pleacă prin 
jgheaburi prin tufăriş, pentru vitele din ţinutul arbuştilor. 
Destul de uşor să te conectezi la ele, să-ţi tragi nişte apă în 
propriile jgheaburi. Ne-am apucat să facem asta de când a 
început seceta. Bătrânul Eric se făcea că nu vede şi, după 
ce el s-a dus, era la liber. 

— Dar Harley? 

— A smuls racordurile care erau la vedere, nenorocitul. 
Imediat ce a ajuns aici. Aşa că cei mai mulţi au pus altele, 
mai discrete. Nu-i chiar aşa de greu de făcut. 

Martin stă pe gânduri. Te-am prins începe să-şi piardă din 
certitudine. Se gândeşte la ziua incendiului, la el şi cu 
Robbie şi cu Snouch, retrăgându-se prin proprietatea în 
flăcări. Ajunseseră la un moment în care furtunul lui Snouch 
se oprise, când apa ajunsese la casa pompelor. 

— Dar o operaţiune ca asta înseamnă foarte multă apă. 
N-ar fi auzit pompele lucrând în plus? 

Codger ridică din umeri. 

— Poate. Şi factura lui de curent trebuie să fi fost 
frumuşică. 

Martin este avertizat de un zgomot, scârţâitul unui pas 
pe o placă metalică. Cei doi bărbaţi se întorc. 

Micuța iubită a lui Jason stă în picioare în faţa lor, dar 
carabina pe care o ţine în mână nu este deloc micuță. Este 
îndreptată spre Martin. 

— Voi ce vreţi, nenorociţilor? şuieră ea. 

Arată ca o epavă: are faţa înnegrită, ochii injectaţi, 
hainele rupte şi murdare. Poartă un tricou negru, fără 
mâneci, blugi rupţi, cizme, tatuaje pe braţe. Un figurant 
dintr-o producţie de cinema postapocaliptică. 

— E în regulă, Shazza, nu vrem necazuri, spune Codger, 


e 351 > 


cu braţele deschise într-un gest care nu este ameninţător. 

— El cine e? 

— Martin. Îţi aminteşti de el de la incendiu. Nu e poliţist. 

Ea se gândeşte la asta pentru o clipă. 

— Ai vreun pic de apă? 

Martin poate auzi setea în vocea ei, poate să vadă buzele 
crăpate. 

— Sigur. În maşină. În spate. 

— Condu-mă tu, spune ea. 

Martin şi Codger părăsesc şopronul, se întorc spre 
maşină, cu braţele ridicate. Codger rămâne în urma lui 
Martin şi se lasă ajuns de femeia cu puşcă. 

— Nu ai nevoie de armă, dragă. Suntem neînarmaţi, nu 
vrem să facem niciun rău. Vrem să te ajutăm. Vocea lui 
este calmă, egală, asigurătoare. 

— Nu fi tâmpit, Codger. Nimeni nu o să ne ajute pe noi. 

— Unde este Jason? 

În spatele lui, Martin aude un suspin înăbuşit. Se opreşte 
din mers, tensionat, temându-se de descărcarea armei. Dar 
din spate nu vine nicio reacţie, niciun îndemn să meargă 
mai departe. Se întoarce încet, cu braţele ridicate. Shazza 
s-a oprit, cu arma îndreptată în jos, un tremur îi trece prin 
Corp. 

— Hai să luăm nişte apă, dragă, spune Codger. Şi poţi să 
ne povesteşti despre ce s-a întâmplat. 

La maşină, femeia încă se agaţă de armă, dar nu o mai 
îndreaptă spre Martin. El deschide portbagajul şi Codger se 
întinde, ia o sticlă de un litru şi i-o oferă lui Shazza. Ea o ia 
şi o dă pe gât cu lăcomie. Codger ia încă o sticlă, o 
deschide, bea puţin şi i-o dă lui Martin. Bea şi el. Stau toţi 
trei, bând apă împreună, printre ruine. Şi, dintr-odată, 
femeia începe să vorbească. 

— Ne-am întors aici după incendiu şi am văzut că n-a mai 
rămas nimic. Am revenit, duminica trecută, cu un cort şi 
nişte provizii, să vedem ce mai putem salva. Dar nu a 
rămas nimic. Nimic. Nu ştiam ce să facem. Jase spunea că 
trebuie doar să începem din nou, să împrumutăm nişte bani 
ca să construim o baracă mică. Să începem de acolo, să 


e 352 + 


luăm fiecare zi la rând. 

— Nu aveţi niciun ban? întreabă Martin, cu gândul la 
operaţiunea hidroponică. 

Ea clatină din cap. 

— La dracu’ cu tot. Nu, de când a murit preotul. Dar Jase 
se gândea că am putea să împrumutăm ceva, să luăm un 
avans. Avea o jumătate de sticlă de bourbon. Beam pentru 
viitor, când a apărut polițistul şi totul s-a dus dracului. 

Răsuflarea lui Martin se opreşte; abia dacă poate să 
vorbească. 

— Poliţist? Ce poliţist? 

— Nu Robbie. Găinarul din Bellington, grăsanul. 

— Herb Walker? Ce voia? 

— Avea o puşcă. Găinarul. Ne-a obligat să-l ducem la 
şopron, la ce mai rămăsese din el. Eram speriată că urma 
să ne împuşte. 

— Ce s-a întâmplat? 

— L-au prins Reapers. Pe el şi pe Jase. l-au luat de aici în 
maşina poliţiei. S-au întors mai târziu după motociclete. L- 
au luat şi pe Jason. 

Mintea lui Martin sare de la o informaţie la alta. Droguri. 
Preotul. Reapers. Duminica trecută. Walker. 

— Ai rămas aici singură de duminică? întreabă Codger. 
Sărmana de tine. 

Ea dă din cap. 

— Am rămas fără apă ieri. Mă pregăteam să mă duc la 
Snouch. Dar nu voiam să plec, în caz că... Suspină, se luptă 
cu lacrimile. În caz că se întorcea el. În caz că îl lăsau să 
plece. 

Martin se uită spre Codger, observă îngrijorarea care se 
citeşte pe faţa bătrânului. Se uită la Shazza, observă 
speranţa ei încăpăţânată. 

— Shazza, ascultă. Walker este mort. Se crede că s-a 
sinucis. În aceeaşi noapte. Duminică. Dar nu sunt veşti 
despre Jason. Ar putea să fie bine. 

Dar veştile despre Walker înseamnă prea mult pentru 
femeie. Ea se prăbuşeşte complet, plânge în hohote, din 
disperare pentru soarta partenerului ei. 


e 353 + 


Cu blândeţe, mişcându-se încet, Codger se duce spre ea, 
îi ia puşca, o desface, scoate cartuşele şi o lasă pe pământ. 
Deschide larg braţele şi Shazza se lasă să cadă în 
îmbrăţişarea lui, ca o fetiţă alinată de bunicul ei. Martin 
priveşte această scenă în desfăşurare fără să vadă: mintea 
lui croieşte scenarii unul după altul, încercând să găsească 
unul care să aibă sens. Jason creşte droguri, dar nu are 
bani. Swift este implicat: îi dă bani lui Jason. Reapers îi 
răpesc pe Walker şi pe Jason. Îl împing pe Walker la 
sinucidere? Îl omoară direct? La dracu”. 

În liniştea care se lasă, accentuată de plânsul Shazzei, se 
insinuează un alt sunet: o maşină. O maşină care se 
apropie. Martin se duce pe lângă maşina sa de închiriat, 
ridică arma. Ce a făcut Codger cu cartuşele? Nu contează. 
O închide dintr-o mişcare, se gândeşte că o poate folosi la 
cacealma. 

Un ultim val de zgomote şi maşina trece peste ridicătură 
şi intră în curtea distrusă. Jack Goffing este la volan. El şi 
încă doi oameni ies din maşină, unul de peste cincizeci de 
ani, celălalt de vreo douăzeci; în hainele uşor de recunoscut 
de poliţişti în civil. Bărbatul mai tânăr are o armă, scoasă 
din toc, îndreptată spre pământ. Pare că este foarte serios. 
Martin pune carabina pe pământ, cu grijă, ridică mâinile, nu 
lasă loc pentru greşeli. 

— Tu eşti Sharon Young? întreabă bărbatul mai în vârstă, 
ignorându-i pe Martin şi pe Codger. 

Shazza aprobă din cap. 

— Bine. Numele meu este Claus Vandenbruk. Sunt ofiţer 
de poliţie. Partenerul tău, Jason Moore, ne ajută cu ancheta. 
Vrea să ştii că este în viaţă şi e bine. 

Shazza nu spune nimic, cedează complet în faţa 
lacrimilor, Codger o susţine. 

— Eşti Scarsden? latră polițistul, uitându-se direct spre 
Martin. 

— Eu sunt. 

— Ai fost pe acolo? Polițistul arată din cap în direcţia 
şopronului pentru droguri, ars, fără să-şi ia privirea de la 
Martin când face asta. 


e 354 œ» 


— Da. Am aruncat o privire. 

— Ce-ai văzut? 

— Un şopron de utilaje, ars. 

Polițistul zâmbeşte ameninţător. 

— Foarte frumos din partea ta. [i-ai dat seama ce se 
întâmplă? 

— Da. Marijuana. Trebuie să fi fost o recoltă pe cinste. 
Trăgeau apă de la Springfields. 

— Băiat deştept. Te gândeşti să scrii la ziar despre asta? 

Lângă Vandenbruk, Goffing dă din cap, semnalizându-i lui 
Martin să spună că nu. 

— Există vreun motiv pentru care n-ar trebui să o fac? 

— Sute. Inclusiv să fii acuzat de obstrucţionarea unei 
anchete a poliţiei. Alegerea ta. 

— Atunci nu scriu. Niciun cuvânt. Nu încă. Dar când va 
veni timpul, când îi arestaţi pe faţă pe Reapers, vreau toată 
povestea din interior. De acord? 

Pe faţa poliţistului trece un fulger de furie şi pe cea a lui 
Jack Goffing unul de disperare. 

— Cine a spus ceva despre Reapers? 

— Eu spun. Ce crezi că făceam aici? Avem o înţelegere 
sau nu? 

Tânărul poliţist, care stătea deoparte, îşi pune arma în 
toc, duce mâna la spate şi scoate o pereche de cătuşe de la 
centură. 

— Vrei să-l leg, şefule? 

Dar Vandenbruk scutură din cap, cu ochii încă aţintiţi la 
Martin; pare că nimic nu i-ar face mai mare plăcere decât 
să se repeadă în reporter, cu tot cu bocanci. 

— Nu, spune el, în cele din urmă. Uite care e înţelegerea, 
Scarsden. Tu îmi spui tot ce ştii. Totul. În schimb, eu nu te 
arestez aici, pe loc. Şi, dacă îmi convine, dacă face bine 
investigaţiei, îţi vom spune ce se întâmplă. Când va veni 
timpul. 

— De acord, spune Martin. 

— Atunci mă bucur. Herb Walker era sursa ta? 

— E în regulă, Martin, intervine Jack Goffing. Claus ştie că 
nu eşti responsabil pentru moartea lui Walker. 


e 355 + 


Martin scutură din cap. 

— Nu-mi deconspir sursele. Asta te include şi pe tine, 
când va veni timpul, spune el, repetând cuvintele 
poliţistului. Ce ştii despre moartea lui Herb? 

Faţa poliţistului este greu de citit, nu pentru că este 
lipsită de emoţii, ci pentru că sunt prea multe: furie şi 
amuzament, dezgust şi tristeţe, se perindă înainte şi înapoi, 
una după alta. În cele din urmă, dezgustul învinge. 

— Nu s-a sinucis. Reapers l-au omorât. L-au dus la 
marginea apei, dar au dat-o în bară. Făcuse un atac de 
cord, aşa că l-au înecat. Jigodii proaste. Şi scuipă în cenuşa 
de la picioarele lui. 

— De unde ştii asta? 

— Asta-i treaba mea, nu ata. 

— Şi Reapers? O să-i arestezi? 

— Să-i arestez? Ei nu au habar de grămada de rahat care 
e pe cale să le cadă în cap. Lăsând la o parte restul, au ucis 
un poliţist. Pregătim raidurile chiar acum, împreună cu 
federalii şi cu poliţia statală. Sunt complet terminaţi până 
duminică. 

— Despre asta pot să scriu? Când o să se întâmple? 
întreabă Martin. 

— Amice. Toată lumea va scrie despre această tornadă 
de rahat. Dar suflă un cuvânt despre ea înainte să 
terminăm şi o să-ţi pară mai rău decât lui Sisif. O să am 
personal grijă de asta. Şi suflă un cuvânt despre Jason 
Moore - vreodată - şi rişti să-ţi mânjeşti mâinile cu sângele 
lui. Pricepi? Niciodată. 

— Atunci de ce îmi spui? 

Vandenbruk face o pauză. Încă o paletă emoţională i se 
derulează pe faţă şi rămâne mai calm. 

— Pentru că eşti aici. Pentru că ştii. Şi pentru că Herb 
avea încredere în tine. Cretinule. Acum hai să plecăm de 
aici; nu vreau să mă aflu prin preajmă dacă apare vreunul 
dintre nenorociţii ăia de motociclişti. O să luăm maşina ta, 
Jack. Sharon poate să vină cu noi. Eşti în regulă dacă te 
întorci cu Scarsden? 

Goffing aprobă din cap, pare oarecum surprins de 


e 356 + 


prezumția poliţistului. 

Codger o ajută pe Shazza să intre în maşina 
rechiziţionată a lui Goffing. Înainte să se suie în maşină, ea 
aruncă o ultimă privire peste proprietatea ei devastată. Dar 
în ochii ei sunt semne de speranţă; bărbatul ei este în viaţă. 

Maşina pleacă şi cei trei o urmăresc îndepărtându-se. 

— Nu ne-am cunoscut, spune Goffing către Codger. Eu 
sunt Jack Goffing. 

— Salut, Jack. Toată lumea îmi spune Codger. Codger 
Harris. 

— Încântat să te cunosc, Codger. Te superi dacă ne laşi 
singuri pentru un moment, pe mine şi pe Martin? 

— Nicio problemă, spune Codger şi se îndepărtează, 
înspre ruinele casei. 

Martin aşteaptă când nu-i mai poate auzi. 

— Ce a avut de spus Vandenbruk? 

— Comisia criminală de contrainformaţii desfăşoară o 
acţiune de supraveghere a celor de la Reapers de aproape 
doi ani. Motocicliştii au baza la Adelaide, dar şi-au extins 
influenţa pe coasta de est. Îşi trimit membri la Canberra să 
pregătească o nouă operaţiune; legile împotriva crimei 
organizate sunt mai lejere acolo. Între timp trimit droguri în 
statele Victoria şi New South Wales, ca să acapareze 
teritorii noi. Cristale de metamfetamină, ecstasy, iarbă. 
Foloseau Riversend ca punct de adunare. Byron Swift era 
implicat. În asta şi în creşterea ierbii aici. Din cauza asta a 
instalat telefon la St James: ca să coordoneze treburile. 

— Deci, de aici îşi luau banii pentru orfelinat el şi Avery 
Foster? Din marijuana? 

— Aşa pare. Petreci ceva vreme în Afganistan şi, foarte 
repede, haşişul nu mai este o problemă. Nu e nimic în 
comparaţie cu restul de rahaturi care se întâmplă aici. 

— larba, poate. Dar metamfetamina? Asta nu e tocmai de 
glumă. 

— Mie-mi spui. Dar asta e ce spunea Vandenbruk. Swift a 
montat linia telefonică. Poate că voia doar să vândă iarbă, 
dar cu siguranţă Reapers au început să folosească biserica 
pe post de punct de colectare pentru droguri grele. ACIC a 


e 357 œ» 


monitorizat numărul, a pus sub supraveghere şopronul cu 
iarbă, tot tacâmul. 

— Deci de acolo a obţinut Herb Walker numărul lui 
Avery? De la Vandenbruk? 

— Aşa trebuie să fie. Dar calcă cu atenţie pe acolo. 
Vandenbruk este ca o grenadă cu cuiul scos. Consideră că 
din cauza lui a fost omorât prietenul lui cel mai bun; cu 
siguranţă vrea să distrugă pe cineva. Asigură-te că e vorba 
de Reapers şi nu de tine. 

— Şi Reapers? Cum de nu are Jason Moore bani dacă 
creştea iarbă pentru Reapers? 

— Pentru că sunt nemiloşi. Nemiloşi până la capăt. 
Presupunerea mea e că Flynt putea să le facă faţă, cu toate 
armele lui şi cu pregătirea lui militară, dar odată ce ela 
dispărut, motocicliştii l-au tras pe dreapta pe Avery Foster 
şi au preluat controlul operaţiunii. Orice bani pe care îi lua 
orfelinatul sau oricine altcineva de pe aici trebuie să fi 
secat destul de repede. 

— Ce gaşcă încântătoare. Se pare că o să-şi primească 
ceea ce li se pregăteşte. Altceva? 

— Da, uite, spune Goffing, scoțând din buzunar un plic pe 
care i-l dă lui Martin. 

— Ce-i asta? 

— E de la iubita ta. Mandy. Spune că a sunat colega ta de 
la Herald, Bethanie, şi i-a spus că trebuie să vezi asta. 

— Ai deschis-o? 

— Sigur că am deschis-o. Sunt de la ASIO. 

Martin deschide plicul şi scoate o singură foaie de hârtie 
A4. Este o tăietură dintr-un ziar. Titlul spune: „Escroc 
condamnat la cinci ani”. Martin scanează paragraful 
introductiv. 


Maestrul falsificator din spatele uneia dintre cele mai 
îndrăzneţe fraude corporatiste din Western Australia, 
Terrence Michael McGill, a fost condamnat la cinci ani 
închisoare, pe o perioadă de trei ani neputând fi eliberat 
condiţionat... 


e 358 + 


Alături de articol se află o mică fotografie a bustului unui 
bărbat a cărui identitate este neclară din cauza calităţii 
slabe a tipăririi. Dar în jurul ei este desenat un cerc roşu, 
însoţit de o notă scrisă de mână: „Harley Snouch, fără 
îndoială - Mandy”. 

— Hai să-i facem o vizită, spune Martin, simțind că 
emoţiile sale se agită, un amestec de satisfacţie şi 
indignare şi altceva, mult mai volatil. 


e 359 œ» 


DOUĂZECI ŞI CINCI, PURTÂND MICROFON 


Martin conduce, Codger navighează, Goffing se gândeşte. 

— Virează chiar aici, intervine Codger, de pe bancheta 
din spate. 

— De fapt, opreşte aici, mai întâi, spune Goffing. 

Martin se conformează. 

— Ascultă, toată povestea asta despre McGgill. Asta şi 
cultivarea ierbii. Snouch nu mai poate să te şantajeze. Dacă 
ameninţă să te dea în judecată, poţi să-i arunci totul în faţă. 
Ai scăpat, nu te mai are la mână. Dar eu nu am scăpat. Incă 
mă ţine de boaşe pentru că i-am permis să pătrundă în 
ASIO. O să aştept în maşină. 

— Nu vrei să auzi cu urechile tale? 

— Ba da. Vreau să porţi un microfon. Vreau să ascult şi 
vreau să înregistrez. 

— Un microfon? Vorbeşti serios? Şperacle, mănuşi de 
latex, microfoane, ce mai duci cu tine în rucsacul ăla al tău 
cu surprize? 

— Eh, ştii tu, chestiile obişnuite. Dispozitive de urmărire, 
spectrometre cu raze X, serul adevărului. 

— Al naibii de amuzant. 


Câteva minute mai târziu, Martin intră la Springfields, cu 
Codger alături de el, aşezat pe scaunul din faţă, şi cu 
Goffing întins pe bancheta din spate. Transmiţătorul 
wireless este prins sub gulerul său, un fir subţire trecând 
prin spatele gâtului. Nu se vede niciun semn de viaţă, dar 
în liniştea amiezii se aude torsul încet al unui generator. 
Snouch trebuie să fie pe undeva. Gura lui Martin este 
uscată. Bea un pic de apă şi apoi face o pauză ca să-şi 
revină, să lase evenimentele de la proprietatea lui Jason în 
urma lui. Înainte de a ieşi din maşină mai bea nişte apă, dar 
uscăciunea persistă. Scoate din portbagaj un pachet de 


e 360 >» 


şase sticle. 

Traversează curtea, intră în semiîntunericul din şopronul 
cu utilaje. De tavan sunt agăţate trei ventilatoare care se 
rotesc, făcând aerul să circule prin acest spaţiu. Şopronul e 
departe de a fi răcoros, dar pereţii de beton au reţinut ceva 
din răcirea de peste noapte şi, combinat cu efectul 
ventilatoarele, nu este chiar cuptorul din coliba lui Codger. 
Martin înaintează şi îl observă pe Harley Snouch aşezat la 
capătul îndepărtat al unui banc de lucru, concentrat asupra 
unei lucrări. Martin îl strigă. 

— Harley. 

Snouch ridică privirea, alert, sare în picioare şi se 
îndreaptă spre el. 

— Ce vrei? 

— M-am gândit să-ţi aduc nişte apă. Martin ridică sticlele 
prinse în folia lor. 

— Mulţumesc, spune Snouch, înaintând şi luând sticlele. 
Frumos din partea ta. _ 

Poartă nişte pantaloni scurţi, kaki, un maieu şi sandale. In 
plus, este treaz: faţa spălată, mâinile sunt lipsite de pete, 
ochii sunt limpezi. Şi plini de îngrijorare. 

— Mandalay spune că o să facă testul ADN, spune Martin. 
M-am gândit să vin să-ţi spun. 

— Chiar aşa? 

— Da. Am convins-o că este o idee bună. Nu mi-a trebuit 
prea mult să o conving. 

Snouch zâmbeşte, se relaxează puţin. 

— Excelent. 

— Cum funcţionează treaba asta? întreabă Martin. Testul. 

— Am comandat o trusă. O am pe aici pe undeva. Ea îşi 
ia o mostră din interiorul obrazului, eu fac acelaşi lucru, le 
trimitem şi laboratorul le compară. Nu-i mare lucru pentru 
ei să spună dacă sunt tatăl ei sau nu. Durează o săptămână 
sau cam aşa ceva. Dacă vrei, pot să-ţi dau flaconul pentru 
ea. Ea poate să colecteze mostra şi tu poţi să-l aduci înapoi. 

— Bine. Dar de ce nu îmi dai mostra ta acum, ea şi-o ia 
pe a ei în oraş şi eu pot să le trimit prin poştă pentru 
amândoi? 


e 361 >» 


Snouch zâmbeşte, de parcă ar recunoaşte ceva foarte 
familiar. 

— E o idee excelentă. Stai să aduc trusa. Poţi să fii 
martorul meu. Aşteaptă aici. Snouch intră mai adânc în 
şopron, trece pe lângă vechiul Mercedes, ale cărui roţi sunt 
acum umflate şi care e proaspăt spălat, până în capătul 
îndepărtat al bancului de lucru. Acum ochii lui Martin s-au 
obişnuit cu lumina slabă din interior, poate să vadă că 
partea îndepărtată a bancului de lucru este mai degrabă un 
birou, cu un laptop, o imprimantă şi o lampă montată pe 
colţ. Snouch revine cu două cutii farmaceutice mici, fiecare 
din ele conţine o fiolă mică de plastic, în forma unui tub 
miniatural, cu capac care se înşurubează. Snouch rupe 
capacul uneia dintre fiole. Ataşat de aceasta este un băț 
subţire, ca un mugure de bumbac. Snouch îşi bagă băţul în 
gură, dirijează capătul acestuia în interiorul obrazului, apoi, 
cu grijă, introduce băţul înapoi în fiolă şi strânge capacul. 

— Asta este. Nu-i mare lucru. Ea trebuie să frece 
interiorul obrazului, la fel ca mine, apoi îl sigilează înapoi în 
tub. Îi pui o etichetă, îl bagi în cutie şi îl trimiţi cât de 
repede poţi. Ţine-le la frigider până le poţi trimite, doar ca 
să fii sigur. În cutie trebuie să fie şi nişte formulare. Eu mi- 
am făcut partea mea; ea ar trebui să facă acelaşi lucru. 

Snouch are un formular. Este deja completat cu numele 
lui; acum îl semnează şi i-l dă lui Martin ca să fie martor. 
Martin îşi scrie numele cu litere negre, semnează şi datează 
formularul în locul specificat. In timp ce face asta, se miră 
de siguranţa lui Snouch. Avea formularele pregătite, cele 
două truse de recoltare, totul. Trebuie să fi fost sigur că 
Martin se va conforma dorințelor lui, sigur că Mandy va fi de 
acord. Gândul ăsta îl irită pe Martin: oare Snouch crede că 
el este atât de maleabil? 

Snouch îi dă încă o foaie de hârtie. 

— Aici este formularul lui Mandy. Poţi să fii martor şi 
pentru ea. Am vorbit deja la laborator şi am scris deja 
scrisoarea prin care le spun ce dorim să aflăm. Tu şi cu 
Mandy o puteţi citi, dacă vreţi. Eu am semnat-o. Mandy 
poate să o semneze şi ea, dar nu este necesar. Eu voi plăti 


e 362 œ» 


factura sau putem să o împărţim pe din două, dacă are bani 
de cheltuit. Costă cinci sute de parai, cu totul. 

Martin ia cutiile şi formularele. 

— Pari să fii foarte încrezător de rezultat. 

Snouch zâmbeşte şi trădează doar o urmă de indignare. 

— Sigur că sunt. Am fost acolo, dacă îţi aminteşti. Ştiu ce 
s-a întâmplat. 

— Bine. O să mă asigur că îl primeşte. Şi asta înseamnă 
că suntem chit, corect? Fără ameninţări cu procese pentru 
defăimare? 

— Să zicem. Dar nu mai scrii nimic despre mine în ziar. 
Nimic. Bun sau rău sau indiferent. Nu vreau să-mi mai văd 
numele din nou în fiţuica ta. 

— Şi nici fotografia ta, spune Martin. 

Ochii lui Snouch se înfig în el, vigilenţa a revenit. 

— Ce vrea să însemne asta? 

— Ei bine, cineva s-ar putea să te recunoască, Terry. 

Snouch zâmbeşte ştiutor, nu este dezechilibrat în felul în 
care se aştepta Martin; în schimb, cu un zâmbet sinistru îi 
cedează această victorie. 

— Foarte isteţ, Martin, foarte istet. 

— Deci, spune-mi, Harley, pentru ce l-ai sunat pe Avery 
Foster de la sediul ASIO şi i-ai spus că ai aflat că Byron 
Swift este în realitate Julian Flynt? 

Snouch clipeşte la asta, de parcă ar calcula cât de multe 
lucruri ar mai putea şti Martin. Dar când răspunde, face 
asta cu încredere. 

— Puţa aia bleagă de Goffing a dat din casă, nu-i aşa? Ar 
trebui să-i spui să se potolească sau îi spun şefului lui ce s- 
a întâmplat. 

— Din partea mea n-ai decât, joacă Martin la cacealma. 
Fă-i ce vrei lui Goffing, nu mă priveşte. Dar tot vreau să ştiu 
pentru ce l-ai sunat pe Foster. 

— Sau ce? 

— Sau îi spun lui Mandy Blonde totul despre Terry McGill. 
Şi devine următoarea ştire de pe coperta revistei This 
Month. 

Snouch ridică din umeri, de parcă nu ar fi deranjat de 


< 363 + 


ameninţare. 

— Amice, n-am nimic de ascuns. L-am sunat pe Foster 
să-l facă pe Swift să se retragă, să părăsească oraşul 
înainte ca spionii şi poliţaii să dea de el. Il voiam departe de 
Mandy. 

— De ce? 

Vocea lui Snouch îşi pierde tonul indiferent şi devine mai 
serioasă; Martin aude o pasiune ascunsă. 

— Ştii răspunsul la asta... tipul era un prădător. l-o trăgea 
ei, i-o trăgea lui Fran Landers, era şi cu o văduvă la 
Bellington şi vrăjea şi altele. Poate că Mandy nu este fata 
mea, dar mama ei a însemnat mult pentru mine odată. 
Voiam ca el să plece din oraş şi din capul ei. Face o pauză, 
scutură din cap. Dar am ajuns prea târziu, nu-i aşa? Băiatul 
ăla al ei, Liam: este al lui Swift, nu-i aşa? 

Este rândul lui Martin să zâmbească. 

— Dar nu era nevoie să-l suni pe Foster. Ştiai cine era 
Flynt, ce făcuse. Şi, datorită ţie, ştiau şi autorităţile. Poliţia 
l-ar fi arestat destul de repede. 

— Nu fi sigur de asta. Aici vorbim despre Canberra. 
Birocraţi şi tipi care-şi acoperă fundul. Deja convocaseră o 
întrunire ca să găsească o soluţie să limiteze pagubele. 
Voiam să fiu sigur. 

— Nu. Cred că voiai să te asiguri că Swift dispărea, dar şi 
că operaţiunea de cultivarea ierbii nu era pusă în pericol. Il 
voiai pe Swift plecat, pe Foster compromis şi banii să curgă 
în continuare. Aşa văd eu lucrurile. 

Snouch face o pauză, dar nu neagă acuzaţia. 

— Cui îi pasă cum vezi tu lucrurile? Nu prea mai contează 
acum. 

— Ascultă, Harley. Nu ştiu dacă realizezi asta, dar eşti o 
poveste pe cinste. O petardă. Escrocul care a escrocat ASIO 
chiar în timp ce ajuta la derularea unei operaţiuni 
hidroponice cu droguri. Asta este o poveste care se va 
spune multă vreme de acum înainte. Este, de asemenea, o 
poveste care îţi va face viaţa foarte dificilă, aşa că nu vrei 
să mă enervezi. Martin scrutează faţa adversarului său, 
vede rămăşiţe ale sfidării, dar vede şi înţelegere: Martin l-a 


e 364 + 


adus unde dorea. Dar lucrurile nu trebuie să fie aşa. Ne 
putem ajuta unul pe altul. 

Snouch este receptiv. 

— Continuă. 

— Mă voi asigura că Mandy face testul ADN, dar vreau 
nişte informaţii la schimb. În primul rând, era Swift pedofil? 
Tu mi-ai spus că era. L-ai urmărit, l-ai spionat, ştiai că se 
culca şi cu Mandy şi cu Fran şi cu o văduvă din Bellington. 
Este corectă acuzaţia de molestare a copiilor? 

Snouch se gândeşte ce opţiuni are înainte de a răspunde. 

— Nu. N-am văzut nicio dovadă în sensul ăsta. Dar să fii 
sigur, îl voiam pe tip plecat, îl voiam departe de Mandy, aşa 
că nu aveam niciun motiv să-i iau apărarea. Dar nu am 
văzut nicio dovadă pentru asta. 

Martin se gândeşte că asta sună destul de adevărat. Ştie 
că escrocul nu ar ezita să mintă dacă ar ajuta cauzei lui, dar 
mai ştie şi că minciuna ar fi riscantă atunci când Martin are 
un asemenea avantaj asupra lui. 

Acum şi el, şi Landers îl exoneraseră amândoi pe Swift. 

— Incă un lucru. Tu erai omul invizibil; tu vedeai lucruri 
pe care alţii nu le vedeau. Ştii de ce i-a împuşcat Swift pe 
bărbaţii de la biserică? 

Snouch scutură din cap. 

— Asta nu pot să-ţi spun. N-am anticipat-o. E o chestie 
complet dusă cu pluta. Dar a făcut acelaşi lucru în 
Afganistan, până acum probabil că ai aflat asta. Unele 
lucruri nu au nevoie de un motiv: pur şi simplu se întâmplă. 

Harley zâmbeşte şi îi oferă mâna. Fără să stea pe 
gânduri, Martin i-o strânge. 

— Mulţumesc pentru că ai trecut pe aici, Martin. Ştiu că 
nu-ţi place de mine, ştiu că nu ai încredere în mine, dar 
crede-mă, am în vedere interesul superior al lui Mandalay. 
Orice fac, fac pentru ea. Te rog să nu publici ceea ce ştii; s- 
ar putea să o rănească pe ea mai mult decât pe mine. 

— Ce înseamnă asta? 

— Ai încredere în mine, Martin. Când vor veni rezultatele 
testului ADN, când va afla că nu am violat-o pe mama ei, ea 
nu o să vrea ca eu să fiu transformat în nutreţ pentru fiţuica 


e 365 + 


ta de rahat. Las-o baltă. 

Martin aprobă din cap, dar, privind dincolo de Snouch, 
lampa de colţ îi atrage atenţia. Pare cumva nepotrivită, aici, 
în şopronul pentru utilaje. Biroul, computerul, mâinile fără 
pată ale lui Harley Snouch. Terrence Michael McGill. Cinci 
ani. Maestru falsificator. 

— Ce este pe birou, Harley? 

— Planuri pentru casă. Câteva idei sumare despre 
reconstrucţie. 

— Minunat. Te deranjează dacă mă uit şi eu? Mandy ar 
putea să fie interesată. 

— Nu, prietene. Sunt doar idei brute. O să i le arăt când o 
să am ceva mai concret. 

— O, haide, Harley, nu fi timid. Martin trece pe lângă el şi 
se îndreaptă spre birou. 

Şi, în timp ce face asta, vede pentru prima dată un fulger 
în ochii bărbatului: un fulger de panică. Asta îi aduce un mic 
rânjet pe faţă, un fel de satisfacţie: în lupa de intimidare 
verbală a ieşit cumva deasupra. 

— Hei, Martin? 

Martin se întoarce, dar zâmbetul care se formează pe 
buzele lui este născut mort. Harley Snouch ţine o carabină 
şi o îndreaptă spre pieptul lui Martin. Groaza cade ca o 
ghilotină, îngâmfarea se scurge din Martin, îi goleşte 
măruntaiele şi le umple de frică. Gura ţevii armei este la 
doar câţiva metri depărtare, neagră şi plină de ameninţări. 
Priza lui Snouch este stabilă, ochii arată hotărâre; nu se 
vede nimic din tremurul sau disperarea Shazzei Young. Se 
află la trei metri distanţă şi acum păşeşte mai aproape: nu 
poate să rateze, ţeava pare o cobra pregătită de atac. Tot 
ce are de făcut este să apese trăgaciul şi Martin va fi 
sfâşiat, redus la carne zdrenţuită, sânge şi durere 
terminală. 

— Poate că nu ai nevoie să te uiţi la birou, Martin. Vocea 
lui este măsurată, aproape senină. Asta este proprietatea 
mea, tu ai încălcat-o. 

Prin teama care-l paralizează, lui Martin îi vine o idee, îşi 
aminteşte de microfon, de Jack Goffing, care ascultă în 


e 366 + 


maşină. Oare ofiţerii ASIO poartă arme? 

— O carabină, Harley? Serios? Ce plănuieşti să faci, să 
mă împuşti? Chiar şi în urechile lui, vocea îi sună subţire, o 
încercare înfricoşată de bravadă. 

— De ce nu? Pe poartă este un semn care avertizează 
intruşii fix de asta. Am tot dreptul. 

— Nu, nu-l ai. Aici nu eşti în America. Şi, în plus, nu sunt 
singur. Jack Goffing aşteaptă în maşină. 

— De ce stă acolo? 

— N-a vrut să intre. Şi-a dat seama că nu poate suporta 
să te vadă. 

Snouch zâmbeşte. _ 

— Pun pariu că nu poate. Idiotul. II ţin de şort şi de zulufi. 
Face o pauză, se gândeşte pentru un moment, reevaluează 
situaţia. Poate că nu trebuie să te împuşc, până la urmă; 
poate că putem ajunge la o înţelegere. Martin aprobă din 
cap, îşi păstrează atenţia asupra lui Snouch, chiar în timp 
ce prinde, cu coada ochiului, o mişcare în spatele 
bărbatului. Martin vrea cu disperare să se uite, să vadă 
dacă Goffing este înarmat, dar ştie că Snouch îl priveşte, că 
va observa mişcarea ochilor lui Martin, că se va întoarce şi 
va trage. Şi dacă îl va ucide pe omul de la ASIO, va ucide, 
cu siguranţă, orice martor. 

— Deci, ce este pe birou? întreabă Martin, în încercarea 
de a-i reţine atenţia lui Snouch. Ce este atât de sensibil? 

In spatele lui Snouch se apropie silueta unui bărbat. 
Martin focalizează, dar nu este Jack Goffing. Este Codger 
Harris, înarmat cu carabina Shazzei Young. Genunchii lui 
Martin ameninţă să se înmoaie, vezica să se elibereze, chiar 
când se luptă să păstreze controlul, să-i susţină privirea lui 
Snouch şi să-i capteze atenţia, chiar când mintea lui ţipă 
„luptă sau zboară”, chiar când adrenalina este pompată în 
fluxul sanguin. Cineva este pe cale să moară şi sunt mari 
şanse ca acela să fie el: trei bărbaţi, două carabine şi el 
este singurul fără armă. Chiar dacă Codger reîncărcase 
carabina Shazzei. Unde dracu’ este Goffing? Martin încă 
menţine contactul vizual cu Snouch, caută ceva să spună 
ca să-l ţină cu privirea la el. Codger continuă să avanseze, 


e 367 + 


calm şi sigur, întoarce cu îndemânare carabina astfel încât 
ajunge să apuce ţeava cu ambele mâini. 

Snouch simte necaz, simte ceva mai mult decât frică în 
ochii lui Martin, începe să se întoarcă. Dar este prea târziu. 
Codger a început deja să balanseze arma, într-o curbă ca o 
secure. Patul armei pocneşte într-o parte a capului lui 
Harley Snouch. Impactul este îngrozitor: el se prăbuşeşte. 
Martin se fereşte, de teamă ca arma să nu se descarce, dar 
carabina loveşte podeaua fără să se descarce. 

— Am aşteptat treizeci de ani să fac asta, spune Codger 
Harris. 

Martin se repede înainte. Harley Snouch este în viaţă, 
respiră normal. In spatele craniului îi creşte o umflătură de 
dimensiunea unei mingi de golf, dar nu curge sânge. Martin 
îndepărtează carabina cu mare grijă, înainte să-l întoarcă, 
să-l aşeze în poziţia de refacere, aşezat pe o parte. 

— lisuse, Codger. Puteai să-l omori. 

— Şi el putea să te omoare pe tine. În vocea bătrânului 
nu se simte nimic măcar apropiat de regret. 

— Ce dracu' înseamnă toate astea? întreabă Jack Goffing, 
grăbindu-se spre ei, cu spirala unei căşti încă atârnată de 
gulerul lui. Avea o armă? 

— Aia de acolo, răspunde Martin. 

Goffing ridică arma lui Snouch şi o descarcă. 

— Este în regulă? 

— Cine ştie? O  contuzie cu siguranță. Daune 
permanente, e posibil. Dar deocamdată pare să fie bine. 
Respirația şi pulsul sunt bune. Snouch geme, ca pentru a 
confirma diagnosticul. 

— Cred că-şi revine, spune Goffing. Hai să-l legăm pe 
nenorocit. 

ÎI trag împreună pe Snouch în poziţie aşezat şi Martin îl 
leagă de bancul de lucru, cu mâinile asigurate, la spate. 

— Hai să ne uităm puţin la biroul lui, spune Goffing, 
lăsându-l pe Codger să-l păzească pe Snouch. 

Nu este chiar un birou, în sensul obişnuit al cuvântului. 
Este o bucată curată de carton laminat, ataşată cu ajutorul 
unor şuruburi cu cap înecat de tăblia bancului de lucru: un 


< 368 + 


spaţiu mare, larg, în care Snouch să poată lucra la lumina 
lămpii fixate pe colţ. Martin şi Goffing nu trebuie să se uite 
prea departe; dovezile se află chiar în faţa lor. Este o 
scrisoare de la o firmă, Excelsior Genealogy, care confirmă 
că este capabilă să realizeze un test ADN. Spune că poate 
să compare, cu siguranţă, două mostre pentru stabilirea 
paternităţii şi include două truse de testare şi o adresă de 
retur. Scrisoarea este scrisă pe o hârtie cu antetul firmei, o 
marcă roşiatică, cu un logo verde care reprezintă un arbore 
genealogic. 

Şi alături de ea, pe birou, o a doua scrisoare, cu acelaşi 
antet. 


Dragă domnule Snouch şi domnişoară Blonde, 

Vă mulţumim pentru că aţi apelat la serviciile 
Excelsior Genealogy. Suntem încântați să vă comunicăm 
că tehnicienii noştri au reuşit să recolteze mostre fiabile 
de ADN din cele două specimene pe care ni le-aţi 
furnizat şi au reuşit să realizeze comparaţia solicitată. 
Putem confirma, cu un grad de siguranţă de 99,8%, că 
domnul Harley Snouch NU este tatăl domnişoarei 
Mandalay Blonde. 

Prin urmare, după cercetări amănunțite, putem 
confirma şi că sunteţi înrudiţi îndeaproape. Cu un grad 
de siguranţă de 98,5% putem raporta că domnul Snouch 
şi domnişoara Blonde sunt fraţi vitregi, care au un tată 
comun şi mame diferite. 

Suntem încrezători că aceste informaţii vă vor folosi 
amândurora. Vă rugăm să nu ezitaţi să ne contactaţi, 
dacă mai doriţi alte informaţii sau testări. 

Al dumneavoastră sincer, 

Arthur Montgomery, 

analist-şef 

Excelsior Genealogy 


Scrisoarea nu este semnată. Alături, pe birou, se află un 
stilou albastru. Snouch probabil că se pregătea să dea 
lovitura de graţie când ei îl întrerupseseră. 


e 369 œ» 


Cei doi bărbaţi citiră din nou falsul, Martin încercând să-şi 
dea seama ce efect ar fi avut asupra lui Mandy. 

Goffing vorbeşte primul. 

— Destul de impresionant. Dar fraţi vitregi? 

— Da. Perfect. Nu numai că îl exonerează pe Harley de 
violul mamei ei, dar îi şi înscenează asta tatălui său, Eric. 
Tată care, Mandy şi cu mine tocmai am aflat în dimineaţa 
asta, îl dezmoştenise pe Snouch şi îi transmisese 
Springfields lui Mandy. Citind asta, Mandy s-ar gândi că 
bătrânul Eric fusese un nenorocit şi, probabil, o violase pe 
mama ei. Dulce răzbunare pentru Harley; în momentul în 
care pasează vina, creează şi un ţap ispăşitor. Şi lui Mandy 
i-ar părea rău pentru el, poate ar avea sentimente frăţeşti - 
poate i-ar oferi chiar o parte din moştenire. După cum 
spuneam: perfect. 

Snouch geme. Martin se duce înapoi spre uşă, desface o 
sticlă de apă minerală din pachetul înfoliat, se întoarce şi o 
varsă în capul falsificatorului. Aceasta are efectul dorit: 
Snouch geme din nou, tuşeşte şi deschide ochii. 

Martin se ghemuieşte, cu faţa la doar câţiva centimetri 
de cea a lui Snouch. Aşteaptă până când este sigur că 
Snouch este perfect conştient şi îşi dă seama că este legat 
şi se află la mila lor. Martin ţine scrisoarea falsificată astfel 
încât Snouch să o poată vedea. 

— Am aici lucrarea ta, Harley, pe care am să i-o arăt lui 
Mandy. Am şi mostrele tale de ADN, pe care le vom testa. 
Pe bune. Şi mai am veşti: avocaţii tatălui tău - Wright 
Douglas and Penning - au confirmat că Mandy este singurul 
moştenitor al Springfields şi tot ce vine cu acesta. El poate 
să vadă înţelegerea pe chipul escrocului, amărăciunea şi 
furia în creştere. 

— Vom spune poliţiştilor unde pot să te găsească. Vor 
dori probabil ca tu să depui mărturie împotriva Reapers şi a 
operaţiunii cu droguri. Dacă nu cumva Reapers te găsesc 
primii. Sună amuzant. Sfatul meu? Şterge-o cât poţi de 
repede şi nu te mai întoarce niciodată. 

— N-ar trebui să-l dezlegăm? întreabă Goffing. 

— Nici gând, spune Codger Harris. Lasă-i pe gabori să-l 


e 370 œ» 


prindă. 


e 37/1 + 


DOUĂZECI ŞI ŞASE, FOC DE TABĂRĂ 


Cei trei bărbaţi conduc în linişte, pierduţi în gânduri, nu 
exaltaţi că l-au demascat pe Harley Snouch, ci reflectând la 
decăderea acestuia. In spatele volanului, Martin cugetă la 
fiul risipitor, care îşi pradă propria moştenire. ŞI-I 
imaginează pe Snouch închis la Perth, unde visează la zile 
mai bune în viitor, apoi este eliberat, se leapădă de 
identitatea lui falsă, află despre moartea tatălui său, 
anticipează moştenirea - dar nu primeşte nimic; avocaţii de 
la Wright Douglas şi Penning, cu buzele pecetluite şi 
condiţionaţi de etica profesională, îi spun doar că a fost 
dezmoştenit şi nimic altceva. Fusese lăsat să plece, să 
vagabondeze, fără să mai fie considerat fiul tatălui său. 
Winifred Barbicombe ştiuse despre condamnarea de la 
Perth; testamentul fusese refăcut cu puţin timp înainte de 
moartea lui Eric Snouch. Poate că sentinţa la închisoare, 
pentru fraudă, fusese ultima picătură. 

Şi astfel, Harley Snouch ieşise din închisoare fără nimic. 
Se întorsese la Springfields doar ca să descopere 
proprietatea care odinioară fusese dreptul său din naştere, 
părăsită şi vandalizată, lăsată în voia forţelor naturii, vecinii 
lui furând apa. Aşa că a ocupat-o pur şi simplu, petrecând o 
vreme pierdut în disperare şi plângându-şi de milă, a 
început să bea prea mult şi să devină tot mai plin de 
resentimente. În fapt, un vagabond. Şi totuşi, trebuie să fi 
rămas cu ceva speranţă, ceva ambiţii. Închisese uşile, 
curăţase casa, îi oprise pe vecinii lui să mai sifoneze apă. Şi 
ei veniseră la el, cârciumarul şi preotul, să-i ofere bani 
pentru apă. Banii erau bineveniţi: bani să trăiască şi bani să 
restaureze casa. Şi încă ceva; recunoaşterea implicită a 
unui titlu, a faptului că posesia însemna proprietate. Ei îi 
oferiseră bani pentru că credeau că apa era a lui. Era 
recunoaşterea de care avea nevoie. Treptat, vagabondajul 


e 372 a 


a devenit mai degrabă un rol şi mai puţin o realitate. 

Martin îşi dă seama că astea nu sunt decât speculaţii; n- 
ar putea să ştie niciodată mecanismele interne ale minţii lui 
Snouch. Dar asta face ca totul să fie şi mai fascinant. Se 
întreabă ce simţise Snouch când o văzuse din nou pe 
Katherine, pentru prima dată după atâţia ani. Remuşcare? 
Speranţă? Dragoste? Sau ceva mult mai calculat? Şi apoi, 
într-o zi, pe când spiona din salonul de vinuri, Harley 
Snouch o vede pe fiica ei, fiica lui. Mandalay Blonde, femeie 
de acum, care s-a întors să aibă grijă de mama ei, pe 
moarte. Aflase oare, cumva, adevărul despre testamentul 
tatălui său ori, pur şi simplu, fusese suficient de deştept să- 
şi dea seama? Banii de pe iarbă erau folositori, dar nu erau 
nimic în comparaţie cu averea acumulată de dinastia 
Snouch. 

Aşa că planul evoluase, după moartea lui Katherine 
Blonde. Toţi cei care ştiuseră adevărul, toţi cei care trăiseră 
evenimentele în urmă cu treizeci de ani, erau morţi: Eric 
Snouch, Katherine Blonde, predecesorul lui Herb Walker. El 
trăise mai mult decât ei toţi; el era singurul care ştia 
adevărul. Şi din această sămânță crescuse planul lui 
îndrăzneţ. Işi cheltuise banii de pe marijuana reparând 
Springfields, un dar pentru Mandy, un simbol al 
devotamentului său, chiar în timp ce complota să-l obţină 
înapoi. Dar ea îl respinsese, îl dispreţuise, luase cu hotărâre 
partea mamei ei. Şi cele mai rele lucruri abia urmau: 
preotul se dăduse la ea, cu aspectul lui plăcut şi cu şarmul 
lui nepăsător. Snouch privise lucrurile în desfăşurare: 
Mandy se îndrăgostise de Byron Swift, avea încredere în el, 
îl avertiza. Snouch avea nevoie ca Swift să plece, aşa că îl 
spionase, îi învățase secretele, căutase un avantaj, căutase 
o slăbiciune - şi o găsise. 

Martin se întreabă de ce nu dăduse în vileag, pur şi 
simplu, operaţiunea cu drogurile şi să scape de Swift în felul 
acesta. Dar nu, asta i-ar fi distrus singura lui sursă de 
venituri, risca să fie arestat el însuşi, în calitate de 
complice, şi atrăgea răzbunarea celor de la Reapers. În 
schimb, îşi dăduse seama că Swift era un impostor, un lup 


e 373 a 


în blană de oaie. De aici şi excursia la Canberra, să spună 
autorităţilor. Martin se gândeşte cât fusese de îndrăzneţ să 
intre la ASIO, cu povestea lui greu de crezut despre un fost 
soldat care făcea pe preotul. Fusese el oare surprins de 
succesul acestei iniţiative, de faptul că serviciul de 
informaţii îl crezuse? Poate că da sau poate că nu. Căci 
dacă el însuşi era un escroc, un trişor priceput, un om 
obişnuit să se prefacă, să joace roluri închipuite pe scena 
vieţii reale, atunci ar fi fost în stare de o asemenea mutare. 
Fusese îndrăzneţ, dar nu avea prea multe de pierdut şi totul 
de câştigat. Cel mai neplăcut lucru pe care îl puteau face 
autorităţile era să-l dea afară fără să-l asculte; nu risca o 
arestare sau o răzbunare violentă. Indrăzneţ, dar nu e asta 
caracteristica tuturor marilor escrocherii: vânzarea Harbour 
Bridge, trecerea drept persoane de sânge regal, inundarea 
minelor de aur? Şi funcţionase: ASIO fusese cooptat, preotul 
fusese demascat. Şi era acelaşi lucru şi cu planul privind 
testul ADN: dacă i-ar fi venit nişte cărţi doar cu puţin 
diferite, atunci i-ar fi reuşit şi asta. 

Martin este readus la realitate. Maşina intră pe 
proprietatea lui Codger, trece peste grilajul pentru vite, pe 
lângă craniul de vacă rămas încă pe stâlpul său, mirosul de 
vite moarte împuţind încă aerul, şi ajung la casă. Codger îl 
bate pe umăr înainte să coboare din maşină. 

— Bine lucrat, tinere prieten. L-ai rezolvat odată pentru 
totdeauna. 

Martin zâmbeşte şi îi urează numai bine. Goffing iese şi el 
din maşină, schimbă câteva cuvinte cu Codger, în surdină, 
fără îndoială ca să-i sublinieze nevoia de discreţie, cel puţin 
pentru o zi sau două. Martin îl vede pe Goffing cum îi dă 
ceva. Bani, cel mai probabil. Goffing şi Codger îşi strâng 
mâinile, şi apoi tipul de la ASIO se urcă din nou, pe scaunul 
din faţă. Martin bagă maşina în viteză şi o întoarce, drumul 
înapoi spre autostradă fiindu-i de acum familiar. Şi, în timp 
ce conduce, se gândeşte. 

Cadavrele din iaz trebuie să fi venit ca un şoc pentru 
Snouch, amenințând să-i strice planurile. Fusese oare 
tentat să le lase acolo, nederanjate, în timp ce îşi derula 


e 374 œ» 


planul care o viza pe Mandy? Ocazia se apropia: apărea o 
oportunitate. Distrugerea locuinţei trebuie să fi fost 
devastatoare, dar dăduse naştere unui rezultat neaşteptat: 
ceva se înmuiase în Mandy, după incendiu; poate că la 
Snouch ajunseseră zvonurile că ea fusese uşurată să afle că 
el supravieţuise, primul semn timid al unei posibile 
reconcilieri. Aşa că îşi crease un personaj nou: cetăţeanul 
îngrijorat. ÎI sunase pe Goffing şi poliţia, raportase 
cadavrele, poate că sperase chiar să obţină puţină 
încredere din partea autorităţilor - puţină încredere de la 
Mandy. Cu siguranţă că ea simţea şi mai multă compasiune 
pentru el: întâi îi arsese casa, apoi oroarea de a găsi 
cadavrele. 

Martin zâmbeşte. Intriga era bună, dar Martin nu citise 
scenariul. Relatările lui extrem de inexacte din presa care 
aparţine trustului Fairfax aproape că îl acuzaseră pe Snouch 
de crimă, într-un moment în care el se aştepta la apreciere. 
Părerea lui Mandy despre el devenise mai rea, nu mai bună. 
Snouch trebuie să fi fost furios: reţinut în custodie, anchetat 
de poliţie, în timp ce Doug Thunkleton şi colegii lui repetau 
cu bucurie calomniile lui Martin. Snouch ar fi putut, într- 
adevăr, să dea în judecată trustul Fairfax pentru defăimare, 
să-i dea în judecată şi să câştige. Dar procesul ar fi fost 
lent, prea lent. El trebuie să fi suspectat că moştenirea ar fi 
fost stabilită înainte de rezolvarea cazului; Mandy ar fi 
vândut şi s-ar fi mutat înainte ca acest caz să ajungă măcar 
în instanţă. lar Fairfax avea avocaţi buni - ei l-ar fi putut 
distruge, reînnoind acuzaţiile de viol, demascând trecutul 
lui ca Terrence McGill, argumentând că nu prea mai avea 
mare reputaţie de apărat. Asta nu prea l-ar fi ajutat cu 
Mandalay Blonde. Aşa că în loc să-l dea în judecată pe 
Martin, îl forţase să-l ajute. Snouch observase că Martin 
devenise apropiat de Mandy; ştia, probabil, că ei se 
culcaseră împreună. Martin aprobă din cap, pentru sine, în 
timp ce conduce: Snouch îşi dăduse seama că el era cea 
mai bună şansă să ajungă la ea. 

Aşa că acţionase cât de repede îndrăznise, îl manipulase 
pe Martin, aruncase zarurile; escrocul păşeşte încă o dată 


e 375 + 


pe scenă, oferă un spectacol curajos, audiența este în 
extaz. Testarea ADN era o idee strălucită, o intrigă 
concepută să devieze naraţiunea. Laboratorul era fără 
îndoială autentic, testele reale, dar rezultatele ar fi fost 
trimise la el. El le-ar fi distrus şi i-ar fi prezentat lui Mandy 
un fals, răzbunându-se şi pe tatăl său, în acelaşi timp. Asta 
nu ar fi avut nicio importanţă legală, nu era ceva care 
putea fi folosit în instanţă, nu putea afecta testamentul lui 
Eric Snouch. Dar nici nu era nevoie de asta. Martin se 
gândeşte la reacţia cea mai probabilă a lui Mandy şi decide 
că treaba ar fi funcţionat: ea era un spirit prea generos, 
prea dispusă să creadă în binele din oameni, prea disperată 
să descopere un pic de decentă în lumea ei. Prea doritoare 
ca visul de reconciliere din copilărie să devină realitate. 
Martin scutură din cap; melodrama s-ar fi derulat, cortina ar 
fi căzut, publicul ar fi cerut un bis. 

— Martin? spune Goffing, ca să-i atragă atenţia. 
Mulţumesc. 

— Pentru ce? 

— Snouch. 

— Ce vrei să spui? 

— Ştii ce vreau să spun. 

Şi Martin ştie. Ar fi trebuit să-l aducă pe Snouch cu ei, să-l 
predea poliţiei. Îl prinseseră în timp ce făptuia o fraudă. Mai 
mult, el fusese beneficiar al unei operaţiuni cu droguri şi un 
potenţial martor valoros în cazul pe care Claus Vandenbruk 
şi poliţia îl construiau împotriva Reapers. În schimb, Martin 
îl avertizase, îi spusese să plece. Snouch nu îl mai ameninţa 
pe el, dar ar fi putut încă să-i distrugă cariera lui Goffing. 

— N-ai pentru ce, spune Martin. 

— lţi sunt dator, spune Goffing. Tu ai făcut nodurile. Cât 
timp îi trebuie ca să se elibereze? 

— Probabil că este deja liber. 

Soarele apune în timp ce ei părăsesc drumurile 
accidentate şi prăfuite din ţinutul arbuştilor, ies în poiană, 
trec pe lângă cutiile poştale şi urcă pe asfaltul autostrăzii, o 
linie neagră şi dreaptă între Hay şi Riversend. Farurile sunt 
aprinse şi sunt deja vizibile în lumina care păleşte. Arbuştii, 


e 376 œ» 


neatinşi de incendiu atât de aproape de oraş, se reped pe 
lângă ei când Martin accelerează, bucuros de viteză după 
mersul lent din ţinutul arbuştilor. Deschid geamurile, viteza 
maşinii dăruind nişte răcoare aerului încins. Copacii se 
termină şi ei coboară încetul cu încetul în luncă, sub cerul 
liber, pe care încep să strălucească stele. Şi atunci Martin o 
vede: o aură strălucitoare, ca un al doilea apus. 

— Ce-i aia? întreabă el, smulgându-l pe Goffing din 
reveriile lui. 

— Incendiu. 

x 

Hotelul Commercial arde sănătos până când reuşesc ei 
să ajungă înapoi în oraş. Jumătate din etajul superior este în 
flăcări, limbi de foc ieşind prin ferestre, veranda este o 
vâlvătaie învolburată de portocaliu, fumul şi tăciunii urcă în 
spirală spre cer; arată ca un foc de tabără scăpat de sub 
control. Martin loveşte maşina în bordura de pe partea 
opusă a drumului, ignorând fineţurile parcării. Cârciuma 
urlă de suferinţă: metal scârţâind, sticlă explodând, flăcări 
vuind. Fumul este viciat: nu este fumul curat, cu miros de 
eucalipt, al distrugerii din ţinutul arbuştilor, ci expiraţia 
industrială a unui incinerator, care îi intră în ochi şi îi 
împăienjeneşte vederea. 

Errol Ryding se află acolo cu voluntarii lui, cu cisterna 
strălucind în lumina incendiului şi apa ţâşnind spre clădire 
din două furtunuri. Oamenii din oraş cască ochii de la o 
distanţă sigură, arătând cu degetul şi mormăind; presa se 
apropie mai mult, fotografii şi cameramanii sunt captivaţi 
de moment, sclavi ai focului şi ai imaginilor, fără să le pese 
de propria siguranţă. 

Martin se grăbeşte spre Errol, care stă în picioare, stoic, 
lângă ANZAC-ul de bronz. Statuia este nepăsătoare, 
întoarsă în conflagrație, reflexiile flăcărilor jucând pe 
spatele ei ca nişte muşchi. 

— Errol, ce s-a întâmplat? 

— Cine ştie? Pur şi simplu s-a aprins. 

O scuturare din cap. 

— Mă îndoiesc. Nu este vânt, aşa că s-ar putea să mai 


e 377 œ» 


salvăm ceva. Important este să-l împiedicăm să se 
împrăştie. Dă-i o mână de ajutor lui Luigi, vrei? Cum ai 
făcut la celălalt incendiu. 

Martin aprobă din cap, se îndreaptă spre tânărul care se 
luptă să ţină furtunul îndreptat spre foc. Martin îl bate pe 
umăr; Luigi se întoarce, îşi dă seama de prezenţa lui. Martin 
apucă furtunul la câţiva metri în spatele bărbatului care 
ţine duza, îl ajută să-l stăpânească atunci când se mişcă. 
Încet, cei doi bărbaţi se târăsc spre dreapta, Martin urmând 
mişcările lui Luigi. Localnicul toarnă apă printr-una dintre 
ferestre, apoi se mută la următoarea. Cisterna se află la 
intersecţie; Luigi se deplasează după colţ, peste drum de 
băcănie. Focul este la etaj, concentrat în colţul şi în 
camerele de deasupra Somerset Street, dar şi veranda este 
aprinsă, întregul etaj este ameninţat. 

În spatele lor, un bărbat opreşte o cisternă de fermă: 
bună pentru incendiile de iarbă, nu pentru ceva de 
dimensiunile astea. Se uită la cârciumă, îi face lui Martin un 
semn cu degetul mare în sus, apoi îşi concentrează atenţia 
spre băcănie, stropeşte faţa neatinsă a magazinului cu 
furtunul, apoi trece la acoperiş, pentru a-l proteja de 
tăciuni. 

Se aude un scârţâit lent de metal; Martin se întoarce 
înapoi spre cârciumă, vede veranda cum începe să se 
desprindă de faţada clădirii, Errol păşeşte în faţa ei, face 
semn mulţimii să se dea înapoi, pentru ca fotografii să se 
pună la adăpost în caz că veranda cade. Unde este Robbie? 
De ce nu e aici să controleze mulţimea? Martin începe să 
simtă că leşină. Căldura este intensă, ziua a fost atât de 
fierbinte, noaptea este prea la început ca să aducă uşurare, 
incendiul amplifică temperatura şi îi scurge toate puterile. 

Fran Landers se desprinde din acest balamuc; trece prin 
mulţime, clipind des din cauza fumului şi le dă sticle de apă 
pompierilor şi celor din presă. Scoate capacul unei sticle, i-o 
dă lui şi îi lasă o alta la picioare. Trece mai departe. O parte 
din apă şi-o toarnă pe gât, alta deasupra capului. Uşurare. 
Apoi, prin celălalt braţ al său, înfăşurat în jurul furtunului de 
pânză, simte cum presiunea scade. Rămân fără apă. Martin 


e 378 + 


priveşte spre camion; câţiva bărbaţi conectează o linie de 
alimentare la un hidrant. Errol se află printre ei. 

— Două minute şi îşi va reveni. la o pauză, băieţii ăştia 
pot să preia treaba. 

Martin şi Luigi pasează furtunul. Luigi se îndreaptă spre 
partea îndepărtată a drumului şi se aşază pe trotuar. Fran îi 
dă apă. Martin priveşte spre incendiu. Câştigă teren. Echipa 
îl ţine sub control de-a lungul Hay Road, dar jumătatea din 
spate a cârciumii nu mai poate fi salvată. Trebuia să fi 
început de acolo, aproape de spatele clădirii, lângă 
apartamentul lui Avery Foster. 

Martin ocoleşte pompa chiar când aceasta porneşte din 
nou, două furtunuri gemene aruncă apă pe hotel, 
concentrându-se acum pe încercarea de a împiedica 
veranda să se prăbuşească în stradă. Martin priveşte la uşa 
dinspre casa scărilor. li revin imagini: vânătoarea de vulpi, 
candelabrul, pictura cu furtuna de vară. Priveşte încă într- 
acolo când uşa se deschide brusc. Claus Vandenbruk se 
luptă prin fum, croieşte drum pentru alţi doi ofiţeri mai 
tineri, mai în formă, care aproape că îl cară în braţe pe 
Robbie Haus-jones, cu braţele încolăcite pe după gâturile 
lor. Agentul tuşeşte necontrolat, corpul lui pare torturat, 
faţa înnegrită de fum, hainele arse, mâinile carne vie, 
umflate şi urâte. Agenţii îl scot în stradă, în siguranţă. Îi 
aşază pe jos. 

Martin a îngheţat în locul în care se afla, privind. Echipa 
de filmare a lui Doug Thunkleton, toate echipele de filmare 
se reped într-acolo, Carrie, fotografa, îşi bagă lentilele până 
la câţiva centimetri de faţa poliţistului, declanşatorul trage 
ca o mitralieră, în timp ce salvatorii lui stau în picioare, îşi 
trag sufletul, se uită unul la altul şi nu le vine să creadă. ŞI 
Martin îl vede pe D'Arcy Defoe, o siluetă pe fundalul focului, 
care stă ceva mai în spate faţă de gloată, observă totul, îşi 
ia notițe, lipsit de pasiune, detaşat, profesionist. Ca o 
umbră a unei persoane, ca un ecou al lui Martin Scarsden. 
Este ceva în poziţia lui, în modul în care se concentrează, 
care-l şochează. Martin pe câmpul de luptă, în tabere de 
refugiaţi, în spitale de campanie: prezent fără să fie 


e 379 œ» 


prezent, văzând totul prin ochii reporterului, martor al 
suferinţei, dar fără să o simtă. Este silueta lui D'Arcy Defoe, 
dar de fapt se vede pe el. 

Ceva explodează adânc în interiorul hotelului şi, parcă 
pentru a-i răspunde, secţiunea din faţă a verandei se 
desprinde şi începe să cadă: încet la început, apoi tot mai 
repede, asemenea unui vas care se scufundă, se rupe şi 
cade în stradă, zboară scântei, mulţimea se retrage. Atunci, 
el o vede, peste drum, în faţa băncii, pe Mandy, cu Liam în 
braţe. Se îndreaptă spre ea, iar ea îl vede venind şi clatină 
din cap. Are faţa udă de lacrimi, sclipind portocalie şi roşie 
de la reflexia strălucitoare a incendiului. 


< 380 + 


DOUĂZECI ŞI ŞAPTE, PODUL 


ÎI trezeşte telefonul, sunetul discordant al tehnologiei 
învechite de la Câinele Negru. Somnul său a fost adânc, dar 
nu prea lung. Totuşi, telefonul nu-l lasă să dormiteze; nu-i 
dă pace. Insistă. Martin îl lasă să sune în gol o dată, doar ca 
să înceapă din nou o clipă mai târziu. Ridică receptorul, fie 
şi doar ca să-l oprească din sunat. 

— Martin Scarsden. 

— Martin. Wellington Smith. Cum eşti? Sper că nu te-am 
trezit. 

— Nu. Sigur că nu. 

Aruncă o privire spre ceas. Şase patruzeci şi cinci? Ce fel 
de ziarist este Wellington Smith? 

— Martin. M-am gândit. Povestea pe care o ai. E uriaşă. 
Al naibii de uriaşă. Vreau articolul pentru revistă, în prima 
fază, dar vreau şi o carte. Asta o să-ţi aranjeze cariera. Tu, 
amice, o să ajungi o legendă. 

— Corect, spune Martin, neştiind prea bine ce ar trebui să 
zică. 

Nu că ar trebui să spună ceva; timp de zece minute pline, 
Smith vorbeşte fără oprire, îi promite lui Martin o mulţime 
de bani şi o mulţime de orice altceva: recunoaştere, 
izbăvire, premii, statut, faimă, emisiuni de televiziune, 
admiratoare. Totul. Smith vorbeşte atât de repede, atât de 
entuziast, încât lasă impresia că nu inspiră aer, ca un 
cântăreţ la didgeridoo?” care rulează repetitiv. In final Smith 
face o pauză suficient de lungă pentru ca Martin să-i 
mulţumească şi să închidă telefonul. Ar trebui să fie 
entuziasmat, ştie că ar trebui; ar trebui să fie recunoscător, 
doar că nu se simte asta. 


22 instrument tradiţional de suflat al popoarelor aborigene din nordul 
Australiei, în care se suflă într-un mod similar celui în care se suflă în 
bucium (n. red.). 


e 381 > 


Încearcă să adoarmă la loc, dar nu mai este posibil. Acum 
este treaz şi conştient, se poate mirosi: pute a fum şi 
transpiraţie. Ezitant, îşi abandonează patul pentru un duş. 
Presiunea apei pare chiar mai slabă decât de obicei, de 
parcă lupta cu incendiul ar fi epuizat aproape complet 
rezerva de apă. Cine ştie? Poate chiar aşa e. 

Părăseşte hotelul şi intră în oraşul rănit. Hay Road este 
un dezastru. Cisterna stă de pază peste drum de carcasa 
arsă a hotelului Commercial, bucăţi smulse din verandă 
sunt împrăştiate pe toată strada. Doi localnici, îmbrăcaţi 
acum inutil în salopete reflectorizante, stau de pază lângă 
camion. Îi dau lui Martin un „Bună ziua” mormăit când se 
duce să inspecteze dezastrul. Errol şi echipa lui şi-au făcut 
bine treaba; pagubele au fost limitate la hotel. Jumătatea 
de jos a clădirii este în picioare, în mare parte neatinsă, 
deşi deteriorată de fum şi de apă. Cu etajul este o altă 
poveste. Pe colţul de deasupra intersecţiei acoperişul s-a 
prăbuşit şi veranda a dispărut, o parte din zidul exterior e 
prăbuşit în interior. Ferestrele nu mai sunt decât nişte 
socluri înnegrite. Din apartamentul lui Avery Foster n-a 
rămas mai nimic; ferestrele au explodat, veranda este doar 
o rămăşiţă, doar o mică porţiune din acoperiş mai atârnă de 
capătul zidului. Fumul încă se învolburează în sus, tentacule 
gri de la o mie de cărbuni, dar nu suficient ca să justifice să 
fie stropiţi în continuare. Hotelul nu mai poate fi salvat; va 
trebui demolat. 

Magazinul general este închis. Normal că este închis. 
După arestarea lui Jamie Landers, se va mai deschide 
vreodată? Martin merge spre intersecţia în T. La librăria şi 
cafeneaua Oaza nu este niciun semn de viaţă, nici la 
salonul de vinuri, nici oriunde altundeva. Este joi, dar e încă 
prea devreme ca magazinele din Riversend care au 
supravieţuit să fie deschise. Cel puţin benzinăria de pe 
autostradă este funcţională, oferă ziare şi o aproximaţie de 
cafea: Nesscafe, la autoservire, granule care zornăie când 
Martin le pune cu lingura într-un pahar alb de polistiren, pe 
care-l umple cu apă fiartă de la un recipient şi cu lapte 
dintr-un bidon de doi litri. 


e 382 œ» 


Se aşază pe un scaun alb de plastic, la o masă albă de 
plastic, mobilier ieftin de exterior, care este băgat la 
interior în timpul verii. Inevitabil, Riversend este din nou pe 
prima pagină. O fotografie a lui Jamie Landers la scena 
crimelor din ţinutul arbuştilor, făcută de Carrie O'Brien cu 
teleobiectivul. „PSIHOPATUL CU OCHI ALBAŞTRI” spune 
titlul. Martin citeşte detaşat articolele lui D'Arcy, ştirile care 
relatează faptele, articolul de culoare care adaugă emoţiile. 
D'Arcy le-a făcut bine pe amândouă, dar totul pare că s-a 
petrecut cu mult timp în urmă, nu ieri după-amiază. De 
atunci, Riversend a mai trăit şi alte drame; au apărut 
întrebări noi. Martin ridică privirea din ziare, de parcă ar 
încerca să găsească un răspuns plutind prin benzinărie. 

În schimb, pe uşă îşi face apariţia Doug Thunkleton. 

— Salut, Martin. Mă bucur să te văd pe aici. Ce mai faci? 

— Bine, ştii tu. Decăzut. 

— Hă? 

— Nu contează. 

— Ah, da, am înţeles. Ascultă, Martin, în legătură cu asta 
- vreau să-mi cer scuze. Ştii tu, ce s-a întâmplat la 
Bellington. N-a fost abordarea mea; redactorul-şef a 
insistat. 

— Bine. 

— Angie Hester. Mi se pare că o cunoşti. 

Angie? Lui Martin îi apare imaginea unei femei cu ochi 
întunecaţi, amintirea unei scurte întâlniri, dar nimic mai 
mult. 

— Nu ştiu ce ai făcut, dar sigur are ceva împotriva ta. 
Directorul departamentului de ştiri e apoplectic. Zice că va 
dura o veşnicie să ne recăpătăm reputaţia. A concediat-o. 

Martin simte un ghimpe de vinovăţie: vină pentru ce îi 
făcuse femeii şi vină pentru că nu îşi aminteşte ce anume. 

— Şi tu? îl întreabă el pe Thunkleton. 

— Eu am fost de acord cu ce mi-a spus ea, aşa că va 
trebui să port o parte din vină. Dar voi supravieţui. Voiam 
doar să spun că îmi pare rău. 

Pare să se simtă regret în ce spune Thunkleton, aşa că 
Martin se simte oarecum solidar. 


e 383 + 


— Am văzut articolul cu blonda sinucigaşă. Nu te-au făcut 
de rahat redactorii după aia? 

— Ba bine că nu. Ziarişti de birou, nişte nenorociţi. Nu că 
n-aş fi meritat-o. În parte. Dar nu voi primi o mărire de 
salariu anul ăsta, ca să spun aşa. 

Cei doi bărbaţi rămân tăcuţi; Martin bănuieşte că pentru 
Thunkleton este o experienţă neobişnuită. Are dreptate; 
reporterul de televiziune se ridică în picioare, dă din nou 
din cap în semn de scuze şi pleacă. 

O clipă mai târziu se întoarce. 

— Mă gândeam că ai vrea să vezi astea. Ultimele ediţii. 

Îi dă lui Martin ultimele ziare din Melbourne, The Age şi 
Herald Sun. Prima pagină din The Age este dedicată în 
întregime altor fotografii ale lui Carrie O'Brien, făcute pe 
când ofiţerii lui Vandenbruk îl ajutau pe Robbie Haus-Jones 
să iasă din infernul de la hotelul Commercial. Se văd numai 
siluetele bărbaţilor, înconjurate de foc, flăcările fiind aduse 
mai aproape de lungimea obiectivului. În ţinuta lui Robbie 
este ceva care aduce vag a Hristos, cu braţele aruncate 
peste umerii salvatorilor săi, cu picioarele care se 
împleticesc sub greutatea lui. Titlul este imprimat pe 
fotografie: „Eroul din oraşul morţii, salvat ca să rămână 
exact suficient loc pentru primele paragrafe ale articolului 
lui D'Arcy. 


Eroul din Riversend, agentul Robert Haus-Jones, a fost 
salvat de la o moarte oribilă, în timp ce încă o zi de 
mare dramatism se derula în sfâşiatul oraş din Riverina. 

Tânărul ofiţer de poliţie, care a salvat nenumărate 
vieţi când l-a împuşcat pe preotul ucigaş Byron Swift, și- 
a pus din nou viaţa în pericol, repezindu-se în hotelul 
oraşului, în flăcări, pentru a se asigura că nu era nimeni 
blocat în interior. 

Haus-jones a fost salvat de către colegii săi ofiţeri, 
după ce a devenit dezorientat, afectat de fumul şi de 
focul care au cuprins clădirea emblematică, veche de o 
sută de ani. 

Dramatica operaţiune de salvare a venit la doar 24 de 


e 384 œ» 


ore după ce Robert Haus-jones salvase viaţa unui copil 
mic, cu câteva clipe înainte ca presupusul ucigaş al 
turistelor, James Arnold Landers, să fi încercat să 
măcelărească bebeluşul. 

Incendiul, care se crede că a fost provocat fie de un 
scurtcircuit electric, fie aprins intenţionat de vandali, a 
avansat prin structură cu o viteză uluitoare, blocându-l 
pe Haus-Jones. 


Articolul continuă în interior, dar Martin nu se oboseşte 
să întoarcă pagina. D'Arcy trebuie să fi fost în mare grabă 
să trimită articolul la timp pentru tipărire, ca să prindă 
măcar ultima ediţie. Dar asta nu-l scuteşte de greşeli: în 
hotelul Commercial nu se afla nimeni, nu era nimeni de 
salvat. Doar un incendiu, la etaj, care cuprindea 
apartamentul lui Avery Foster. Nu putea fi provocat de un 
scurtcircuit, nu atunci când alimentarea electrică fusese 
deconectată cu luni în urmă; nu putea fi provocat de 
vandali; nu cu Allen Newkirk mort, cu Jamie Landers în 
custodie şi cu tot locul înfăşurat în banda poliţiei. 

Martin îşi aminteşte faţa lui Robbie; îşi aminteşte mâinile 
lui. Şi îşi aminteşte că îi spusese tânărului poliţist despre 
apartamentul neatins. Ce îşi închipuise Robbie până atunci? 
Că văduva lui Foster îndepărtase toate posibilele dovezi? 
Nu era o presupunere nerezonabilă dacă ea ar fi ştiut cu ce 
se ocupa fostul ei soţ. Nu era o presupunere nerezonabilă 
dacă Robbie Haus-Jones ar fi ştiut cu ce se ocupa fostul ei 
soţ. Dacă ar fi ştiut... 

La dracu'. Robbie. Ce idiot. 


Înapoi la Câinele Negru, Jack Goffing stă în faţa camerei 
lui şi fumează o ţigară. Dau din cap în semn de salut, dar 
nu vorbesc. Martin îi dă lui Goffing ziarele, cu un zâmbet 
crispat. 

— Deci, este un erou, nu-i aşa? 

— Aşa se pare. 

— l-ai spus despre ce-am găsit acolo? 

— Destul. leri, după ce am vorbit cu Jamie Landers. 


e 385 œ» 


— O să faci public adevărul? 

— Crezi că ar trebui? E un tip care vrea să scriu o carte. 
Îmi oferă o grămadă de bani şi răscumpărarea păcatelor. 

— Sună promiţător. 

— Da. Dau pe dinafară de entuziasm. 

Goffing zâmbeşte la expresia ironică. Martin îi oferă ceai, 
face câte o ceaşcă pentru fiecare, în camera lui, şi le aduce 
afară. 

— Deci, unde este? întreabă Martin. Robbie. 

— La Melbourne. Arsuri ca alea au nevoie de îngrijire 
specializată. 

— O să-i aducă acuzaţii? 

Goffing ridică din umeri. 

— Montifore a plecat. L-a dus pe Landers înapoi la 
Sydney. Cei de la criminalistică au omul care îi interesa; nu 
dau doi bani pe Robbie. Şi şefilor le place ideea să aibă un 
erou. Nu au prea mulţi. 

— Şi Vandenbruk? 

— Asta-i altă poveste. El probabil că nu şi-a dat seama 
încă, dar o să afle. Dacă Robbie ştia despre droguri, dacă 
lua mită, dacă nu i-a spus lui Herb Walker ce ştia, atunci 
Vandenbruk o să-l crucifice. Poţi să-l întrebi chiar tu pe 
Vandenbruk. S-a dus până la secţia de poliţie, dar se va 
întoarce cât de curând. Vrea să vorbească cu tine. 

— Cu mine? De ce? 

— Au început raidurile împotriva Reapers. Au început 
înainte de zori. Aici, acolo, peste tot. Adelaide, Melbourne, 
Canberra. Jumătate din oraşele dintre ele. Se pregătesc să 
încheie, îi arestează pe barosani. Eroismul lui Robbie se va 
duce pe gârlă până la prânz. Presa a primit pontul; e călare 
pe treabă. 

— Şi atunci de ce vrea să vorbească cu noi? 

— Nu sunt sigur. Nu e operaţiunea lui. El este important, 
dar nu e şeful. Cred că vrea să ştie de ce a murit Walker. 

— Se învinovăţeşte? 

— Eu aşa aş face dacă aş fi în locul lui. 

Martin se aşază lângă Goffing, soarbe din ceai şi priveşte 
în sus, spre cer. Ştie că undeva, în lume, trebuie să existe 


e 386 » 


nori; trebuie să fie. Undeva plouă; undeva plouă cu găleata. 
Au loc inundaţii şi alunecări de teren şi uragane şi musoni. 
Undeva. Mai multă apă decât îţi poţi imagina, mai multă 
apă decât ai putea să-ţi doreşti vreodată. Aici nu sunt nori 
şi nu este ploaie. Seceta poate să dureze la nesfârşit; el ştie 
asta, toată lumea ştie asta. Doar că e greu de crezut. 

Soseşte Claus Vandenbruk, aduce cu el felul lui de a fi 
posac, îi zoreşte în camera lui Goffing şi îl închide pe Martin 
cu ei în cameră, când închide uşa. Lui Martin îi este greu să- 
şi imagineze că Vandenbruk şi Herb Walker ar fi fost 
vreodată cei mai buni prieteni: Walker râdea întotdeauna, 
se bătea satisfăcut peste burtă; anchetatorul ACIC este un 
bărbat fără zâmbet, gata mereu să se înfurie. 

— Bine. Raidurile merg bine. Am pus mâna pe aproape 
toţi cei pe care îi voiam şi probele arată deja 
convingătoare, dar am nevoie să pun ultimele lucruri cap la 
cap. Aşa că, Martin, trebuie să ştiu tot ce ştii tu. Trage-mă 
în piept şi nu ai să crezi în ce rahat mare pot să te bag. 
Ajută-mă, totuşi, şi te voi ajuta şi eu. 

— Cum poţi să mă ajuţi? întreabă Martin, încercând să nu 
pară intimidat. 

— Am interceptările apelurilor de la biserică - din ziua 
crimelor. 

— Ai înregistrări? Martin nu mai ezită. Ce vrei să ştii? 

— Operaţiunea cu drogurile. Şopronul de acolo, din 
sălbăticie. Spune-mi tot ce ştii. 

— Credeam că vă ajută Jason Moore cu ancheta? 

Vandenbruk face o pauză; pare că numără până la zece. 

— Bine. Ascultă cu atenţie. Jason Moore este un martor 
protejat. El va băga multe persoane scârboase după gratii. 
Aşa că nu trebuie niciodată, nici în lumea asta, nici în 
următoarea, să-i menţionezi numele. Niciodată. Nimănui. 
Nu în scris, nu la cârciumă, nu faţă de dragostea vieţii tale. 
Este o zonă interzisă. Ai priceput? El face o pauză pentru 
efect, înainte de a continua. Dar am nevoie să mi se 
confirme ceea ce ne spune el, aşa că vorbeşte. 

— Bine, uite cum văd eu lucrurile, spune Martin. Jason 
cultiva câteva plante. Cei mai mulţi dintre oamenii care 


e 387 + 


trăiesc acolo, între arbuşti, fac asta. Apoi a venit seceta, 
exista mai puţină apă, mai puţini bani. Aşa că a început să 
fure apă. Acolo există o gospodărie mare, veche, numită 
Springfields - cel puţin exista până la incendiul de 
săptămâna trecută. Are un iaz, alimentat de izvoare. Nu 
seacă niciodată, nici măcar pe o secetă ca asta. Jason fura 
apă de acolo pentru plantele lui. Este acelaşi iaz în care au 
fost găsite cadavrele turistelor, dar asta este o coincidenţă. 
Mă urmăreşti? 

Vandenbruk aprobă din cap. ` 

— Bine. Să revenim la Jason. În urmă cu câţiva ani, 
proprietarul de la Springfields, un tip numit Eric Snouch, a 
murit şi locul a rămas gol. Fiul său, Harley, se afla în 
închisoare, în Western Australia, sub un nume fals, 
Terrence McGill, aşa că locul a rămas pustiu şi a apărut 
oportunitatea să fure şi mai multă apă. Fără să fie pedepsit. 
Apă la liber. 

Vandenbruk ridică mâna, făcându-i semn lui Martin să se 
oprească. i 

— E adevărat? îl întreabă el pe Goffing. In închisoare sub 
un nume fals? 

Goffing dă din cap. 

— Da. 

— Ce mai Garcea! spune Vandenbruk, clătinând din cap. 
Bine. Spune mai departe. 

— Părerea mea e că era încă o operaţiune destul de 
mică. Apoi a apărut Byron Swift şi, împreună cu 
cârciumarul, un tip numit Avery Foster, au susținut 
financiar o operațiune mai mare, cu o instalație hidroponică 
şi au început să-i aprovizioneze pe Reapers. Jason primea 
ceva bani şi, odată ce a apărut, la fel şi Harley Snouch, care 
pretindea că este proprietar la Springfields. Dar cea mai 
mare parte din profituri erau trimise în străinătate, la un 
orfelinat din Afganistan. 

Vandenbruk, care tot dădea din cap, bifând o listă de 
control mentală, se uită din nou spre Goffing. 

— Jack? E adevărat? 

— Da. Îţi aminteşti? Ti-am spus pe drumul de la 


e 388 » 


Bellington. Swift era un alias. Numele lui adevărat era Julian 
Flynt, un criminal de război căutat. Din ceea ce am 
descoperit eu şi Martin, Flynt îl cunoştea pe Foster din 
Afganistan. Ei trimiteau bani unui orfelinat. 

— De unde ştii asta? 

— Am găsit dovezi în apartamentul lui Foster. Deasupra 
cârciumii. 

— Deasupra? Unde a fost incendiul? 

— Da. Fusesem acolo cu o noapte înainte. 

— Futu-i. Serios? 

Vandenbruk are nevoie de un moment să se gândească 
la implicaţiile acestui lucru şi de încă un moment ca să-i 


pice fisa. 

— l-a spus vreunul din voi lui Robbie Haus-Jones despre 
apartament? 

Martin ezită, dar Goffing nu are astfel de reţineri. 

— Da, ştia. 


Lui Martin i se pare că se uită la un fitil care se arde. 
Priveşte cum Vandenbruk se luptă să se stăpânească, faţa 
lui se umflă şi se înroşeşte de furie, înainte să se ridice în 
picioare, umblă de colo până colo, explozia este iminentă, 
începe să vocalizeze, umplând atmosfera cu înjurături. Şi 
brusc, vine lovitura: explozia, un singur pumn, care îi face 
pumnul să treacă prin zidul subţire de rigips al motelului 
Câinele Negru, mâna intrându-i prin el până la cot. 

— Futu-i, spune el, pentru ultima dată, investind acest 
cuvânt cu toată furia şi veninul înăbuşit. 

Martin şi Jack schimbă o privire. Vandenbruk îşi retrage 
braţul, se curăţă de fulgii albi de rigips, apoi se întoarce 
spre ei, cu nervii din nou sub control. 

— Aţi găsit vreo dovadă în apartament că Haus-jones era 
implicat în operaţiunea cu droguri? 

— Nu, spune Goffing. Niciuna. 

Vandenbruk îşi îngrijeşte mâna, respiră adânc. 

— Oamenii mei şi-au riscat viaţa ca să-l scoată de acolo. 

Vandenbruk pare că reflectează la asta, furia i se 
domoleşte încet. În cele din urmă se calmează suficient ca 
să-şi reia locul, scuturând pentru ultima dată din cap, mai 


e 389 œ» 


mult de necaz decât de furie. 

— Credeţi că încerca să se sinucidă? Să ia dovezile cu el? 

Acest gând nu-i trecuse prin minte lui Martin. Schimbă o 
altă privire cu Goffing. 

— Îmi pare rău. N-am idee. 

— Bine. Spune mai departe, Martin. Vorbeai despre 
operaţiunea cu drogurile. 

— Sigur. Părea că totul merge ca uns, până anul trecut 
pe vremea asta. Atunci Swift a împuşcat cinci oameni şi a 
fost omorât de Robbie Haus-Jones. Swift, sau ar trebui să 
spun Flynt, era un fost membru al forţelor speciale şi nu era 
uşor de intimidat. Dar odată ce el a dispărut, Reapers au 
întrezărit o oportunitate şi au făcut o mişcare, scoţându-l 
din schemă pe Avery Foster. Acesta încă primea nişte bani, 
dar probabil că nu tot atât de mult. Reapers luau partea 
leului. 

— Bine, voi doi aţi văzut apartamentul lui Foster. Jack, 
exista vreo dovadă că plănuia să se sinucidă? 

— Nu pe care să o fi văzut noi. Din contră: locul arăta de 
parcă tocmai ieşise pentru un minut. Nu era nicio scrisoare, 
nimic de felul ăsta. Cina lui era încă pe masă. 

— Deci tu crezi că Reapers l-au omorât? întreabă Martin. 

— Nu ştiu, spune Vandenbruk. Dar vom adăuga cu 
siguranţă lucrul ăsta pe listă. Atunci cine a decis că a fost 
sinucidere? Agentul Haus-jones? 

Goffing se uită spre Martin. 

— Aşa cred. 

— Bine. Ce altceva poţi să-mi mai spui despre 
operaţiunea cu droguri? 

— Nu prea multe; cred că asta acoperă cam totul, spune 
Martin. 

— Bine, spune Vandenbruk, lăsându-se pe spate, părând 
că a încetat să fiarbă, pentru prima dată. Sunt vreo două 
lucruri pe care ar trebui să le ştii. În primul rând, aşa cum 
ţi-am spus mai devreme, Herb Walker nu s-a sinucis; 
Reapers l-au omorât, după ce l-au găsit la Jason. Va trebui 
să corectezi asta când va veni vremea. Al doilea lucru, 
articolul pe care l-ai publicat în Sydney Morning Herald, 


e 390 œ» 


cum că el a ignorat ponturile despre cadavrele din iaz, asta 
l-a scandalizat. S-a înfuriat teribil. Ştii de ce? 

Martin arată contrariat, spune clătinând din cap: 

— Jamie Landers mi-a spus ieri. Mi-a spus că el şi Allen 
Newkirk au fost cei care au sunat la Crime Stoppers. Dar el 
spunea că nu menţionaseră iazul, doar spuseseră că fetele 
erau moarte şi că trupurile fuseseră aruncate undeva în 
ţinutul arbuştilor. Asta înseamnă sute de kilometri pătraţi. 

— Corect. Chiar şi aşa, Herb nu a ignorat asta. Nu era 
feuda lui. Ţinutul arbuştilor se află la nord-vest de 
Riversend; Bellington se află la patruzeci de minute spre 
sud. l-a cerut agentului Haus-jones să verifice. 

— El ţi-a spus asta? E 

— El mi-a spus. În ziua în care a sfârşit mort. În ziua în 
care i-am dat numărul de telefon la care sunase Swift. 

— Numărul lui Avery Foster? 

— Aşa este. Deci, Martin, când îţi revizuieşti povestea, 
vreau să îndrepţi lucrurile; Herb Walker nu s-a sinucis şi nici 
nu şi-a neglijat datoria. 

Martin este de acord, spăşit. 

— Desigur. Măcar atât pot să fac. Dar ar trebui să ştii că 
lui Bethanie Glass, colega mea, ei i s-a spus că pontul de la 
Crime Stoppers se referise în mod specific la iaz. Nu noi |- 
am transformat în ţap ispăşitor. 

Acum nu se mai vede nicio emoție pe faţa lui 
Vandenbruk, este doar o privire de oţel. 

— Cine a fost sursa ei? 

— Nu ştie. A venit prin serviciul de relaţii publice al 
poliţiei. De undeva de foarte sus. 

— lisus plânge, spune Vandenbruk, scuturând capul cu 
un amestec de neîncredere şi dezgust. l-au făcut chestia 
asta, l-au crucificat, şi pe urmă, când a murit, două sau trei 
zile mai târziu, l-au elogiat, l-au numit erou. Acum furia 
revine, fitilul a fost înlocuit. Ei bine, să mă ia dracu', Martin, 
asigură-te că şi asta ajunge la tipar. 

— Ai cuvântul meu. 

— Bine, spune Vandenbruk. Acum, uite care-i treaba. Eu 
o să ţin mica ratare a lui Jack în afara investigaţiei - partea 


e 391 >» 


în care s-a lăsat păcălit de Snouch la Canberra. Nimeni nu 
trebuie să ştie. 

Martin aruncă o privire spre Goffing. Agentul ASIO se 
holbează la Vandenbruk cu faţa albită. 

— Ştiai? întreabă Goffing. 

— Mi-am dat seama. După ce am ascultat interceptările 
telefonice, am verificat metadatele pentru telefonul lui 
Foster. Exact cum ai făcut şi tu. Snouch a fost cel care l-a 
sunat pe Foster din Russell Hill. 

— Cine altcineva şi-a mai dat seama de asta? 

— Nimeni, cel puţin din câte ştiu eu. De ce să-şi mai fi 
dat cineva seama? Doar câţiva oameni ştiu faptul că 
Snouch a fost cel care l-a deconspirat pe Swift, cel care a 
dezvăluit că era în realitate Julian Flynt, şi toţi cred că 
fusese motivat de altruism. În afara cazului în care au auzit 
de interceptările de la St James, atunci nu au niciun motiv 
să creadă că Snouch încerca să-l elimine pe Swift şi să-şi 
tragă o parte mai mare din operaţiunea cu drogurile. 

— Nu asta l-a motivat, intervine Martin. 

Şi chiar atunci realizează, prea târziu, că fusese păcălit 
de poliţist, în esenţă confirmând că Snouch îl fraierise într- 
adevăr pe Goffing. Jack îi aruncă o privire nimicitoare. 

Vandenbruk zâmbeşte fără căldură şi se întoarce spre 
Martin. 

— O să-ţi pun să asculţi înregistrările de la biserică şi, 
poate, să-ţi dau câteva informaţii despre Reapers, dacă îţi 
trebuie. În schimb, am nevoie de câteva lucruri, de garanţii. 
Eu nu vreau să fiu menţionat. Nu vreau ca oamenii să ştie 
că eu i-am dat numărul de telefon lui Herb şi nu vreau să se 
ştie că ACIC s-a băgat în baza de date a Telstra. Bine? 

Martin nu spune nimic. Jack nu spune nimic, dar Martin 
poate să vadă, după expresia de pe faţa tipului de la ASIO, 
că amândoi gândesc acelaşi lucru: îşi acoperă curul. 

Martin întreabă. 

— De ce s-a băgat Comisia în baza de date? 

Incă o scânteie de furie şi încă o pauză pentru a o 
controla, dar fitilul se aprinde. 

— Pentru că eram în miezul unei operaţiuni majore de 


e 392 œ» 


contrainformaţii, care implica sute de anchetatori şi ani de 
muncă. Nu voiam să fie deraiată de o crimă întâmplătoare 
a unui preot dereglat. Dacă cei de la criminalistică ar fi aflat 
despre asta, toată poliţia ar fi ştiut şi, dacă ar fi ştiut toată 
poliţia, atunci ar fi aflat întreaga lume. Operaţiunea ar fi 
putut să se prăbuşească. 

Martin vede o oportunitate să sondeze mai departe. 

— Protejarea operaţiunii trebuie să fi părut deosebit de 
importantă. Vechiul tău prieten, Herb Walker... l-a închis pe 
Byron Swift într-o celulă după ce au apărut acuzaţiile de 
pedofilie, dar cineva din Sydney i-a ordonat să-l elibereze. 
Tu ai fost acela? 

Vandenbruk este din nou în picioare, fitilul arde, 
amenințând să explodeze. Efortul de a se controla îl face să 
şuiere răspunsul. 

— Nu, al dracu' să fiu dacă am fost eu. A fost cineva din 
forţa operativă, doar atât ştiu, şi dacă voi afla vreodată cine 
a fost, o să-i rup gâtul nenorocit. Acum, vrei să auzi benzile 
sau nu? 

— Sigur, spune Martin, luat din nou prin surprindere de 
temperamentul exploziv al lui Vandenbruk. 

— Deci, ne-am înţeles? 

Martin priveşte spre Goffing, dar tipul de la ASIO se uită 
în podea. Vandenbruk i-a adus acolo unde voia. 

— Da, ne-am înţeles, spune Martin. 

— Bine. 

Vandenbruk îşi scoate telefonul. 

— Nu pot să-ţi dau o copie, aşa că ascultă cu atenţie. 

Se aude un telefon sunând şi un clic când se răspunde. 


— Avery, sunt Byron. Ce căcat! Trebuie să o iau pe 
Mandy cu mine. 

— Byron, mai încet, mai încet! 

— Nu pot mai încet. Mandy vine cu mine! Bine? 

— Ascultă, am vorbit despre asta. Ai fost de acord. Ce s-a 
schimbat? 

— Craig Landers. El a fost. 

— Tipul de la magazinul general? Ce vrei să spui cu „el a 


< 393 + 


fost”? 

— EI şi gaşca lui. Crimele din ținutul arbuştilor de care ti- 
am spus, sângele şi lenjeria de damă, el trebuie să fi fost. Şi 
amicii lui. Nu Reapers. 

— Ce? De unde ştii asta? 

— Nevastă-sa m-a avertizat că vor să mă împuşte. A 
venit aici panicată, spunând că sunt animale. Apoi apare el 
- Craig -, aproape că a recunoscut. A venit la biserică. Mi-a 
spus că ştia că plecam. Mi-a spus că odată ce voi fi plecat 
va veni după Mandy şi după nevastă-să şi după oricine 
altcineva are chef. Nu pot să o las aici. Tu n-ai văzut ce am 
văzut eu în ținutul arbuştilor. Tipul e dereglat. Sunt nişte 
animale. Mandy e însărcinată. 

— Însărcinată? Cu tine? 

— Da, cu mine. Cu cine altcineva? 

— Să fiu al dracului, Julian. Ce mai preot eşti şi tu! 

— Deci, pot să o iau cu mine sau nu? 

— Da. la-o cu tine. Scoate-o în afara pericolului. Dar 
aminteşte-ți cine eşti cu adevărat şi ce este în joc. Mi-am 
pus gâtul în joc pentru tine, ştii asta. 

— Tot ce vreau este să-i duc pe ea şi pe copil într-un loc 
unde sunt în siguranță. După asta sunt pe cont propriu. Nu 
e nevoie să ştie nimic altceva. 

— Bine. Dă-i drumul atunci. 

— O să plec. După slujbă. 


Se aude un zgomot. Înregistrarea se termină. 

Martin se uită la Goffing; tipul de la ASIO îi întoarce 
privirea. Nu sunt prea multe de spus. 

— Bine, uite-o şi pe a doua, câteva minute mai târziu. 
Dar, aminteşte-ţi, între cele două, Foster primise un telefon 
de la Russell Hill. Avem metadatele, dar noi ascultam 
telefonul de la biserică, nu pe al lui Foster, aşa că nu există 
nicio înregistrare cu apelul ăla. 

Goffing dă din cap, retrăindu-şi ruşinea. 

— A fost Snouch. El l-a sunat pe Foster. 

— Corect. Şi acum Foster îl sună pe Swift. 

Zgomotul unui telefon care sună. 


e 394 œ» 


— St James. 

— Byron? Sunt Avery. Ne-au descoperit. 

— Ce? 

— Tocmai am primit un telefon de la Harley Snouch. Ştie 
cine eşti, ce ai făcut. 

— Snouch? Ratatul ăla. Ce vrea? Mai mulţi bani? 

— Nimic. Le-a spus polițailor şi le-a spus celor de la ASIO. 
Sunt pe drum încoace. 

— Ce? De ce a făcut asta? 

— Nu mai contează. Pleacă. Pleacă acum. Uită de fată. 
Uită de slujbă. Doar pleacă. la-ți armele şi dispari. 

— Nu pot. Nu pot să o las pur şi simplu. Landers e un 
animal. 

— La dracu”, Julian. Nu o mai poți ajuta. Nu de acum 
înainte. Cară-te dracului de acolo. Acum. Lasă-l pe Landers 
în seama mea. 


Un pârâit ca de electricitate statică şi conexiunea este 
moartă. 
x 


Căldura este în creştere, deşi este abia nouă treizeci 
dimineața şi soarele este departe de a ajunge la zenit. A 
început să bată un vânt uşor din sud, aducând puţină 
uşurare, dar Martin nu se lasă păcălit. Temperatura, deja 
aproape de treizeci de grade, va urca mult mai mult. Poate 
că se aclimatizase cu căldura uscată, dar nimeni nu se 
aclimatizează la patruzeci de grade. 

Câţiva localnici stau în grup peste drum de hotel, arătând 
spre acesta şi mormăind, cu feţele încreţite pentru că nu le 
vine să creadă ce văd. Martin îl vede pe Luke Mcintyre, 
împreună cu alţi doi băieţi, cam de aceeaşi vârstă. 

Un SUV de ultimă generaţie alunecă pe lângă ei, un BMW 
cu numere de Victoria. Trage lângă trotuar, cu faţa, 
ignorând semnele. Din el coboară un cuplu bine îmbrăcat, 
bărbatul cu un aparat foto voluminos. El începe să facă 
fotografii, în timp ce nevastă-sa face selfie-uri pe telefonul 
ei. „lisuse, turişti. Au venit să vadă oraşul morţii, să facă 


e 395 œ» 


poze vesele și să culeagă anecdote pentru următoarea lor 
petrecere”, se gândeşte Martin. 

Localnicii privesc chiorâş, se evaporă în cele câteva 
magazine care au deschis. 

La Oaza mai sunt şi alţi turişti la tejghea, comandă cafele 
şi cer indicaţii ca să ajungă la St James. Mandy este 
taciturnă, lucrează la maşina de cafea, cu sprâncenele 
încruntate şi buzele strânse. Martin se întreabă de ce se 
mai deranjează moştenitoarea de la Springfields. Mandy îl 
vede şi îi oferă un zâmbet reţinut, dar dincolo de semnul de 
bun venit el vede îngrijorare în ochii ei. Îi face o cafea, fără 
ca el să ceară şi i-o dă. 

— Ce e, Martin? S-a mai întâmplat ceva? 

Martin ridică din sprâncene, admirându-i spiritul de 
observaţie; îl cunoaşte deja destul de bine ca să-i citească 
starea. Nu există nicio cale uşoară ca să spună ceea ce 
urmează, aşa că nu încearcă să înfrumuseţeze lucrurile. 

— Ştiu cine a fost Byron Swift, Mandy... cine a fost cu 
adevărat. 

Gravitatea cuvintelor lui o face să se oprească pentru o 
clipă. Apoi se duce spre uşă, o încuie, întoarce semnul 
„INCHIS”. Apoi se întoarce la maşina de cafea, îşi face o 
ceaşcă pentru ea, ca să îşi ocupe mâinile cu ceva înainte să 
răspundă, în sfârşit. 

— Deci articolul tău era adevărat? A fost în Afganistan? 
Soldat? 

— Da. Numele lui era Julian Flynt. 

— Julian? spune ea întrebător. Julian, repetă cu voce mai 
tare. Julian. Julian Flynt. 

— Mandy, nu e de bine. 

— Spune-mi. 

lar el face asta. Mai întâi lucrurile bune: soldatul de elită, 
liderul, apoi cele rele: captivitatea la talibani, 
supravieţuitorul traumatizat; şi, în sfârşit, cele urâte: 
soldatul rebel, ucigaşul, criminalul de război. Evadatul. 
Mandy ascultă fără să comenteze, fără să mişte. Doar un 
tremur al buzelor îi trădează sentimentele. 

— A fost un ucigaş? întreabă ea. A fost întotdeauna un 


e 396 œ» 


ucigaş, repetă, răspunzând propriei întrebări. 

Martin vrea să se ducă spre ea, să o aline. Dar nu încă. 

— Mai sunt şi altele, Mandy. Avery Foster, cârciumarul... 
îl cunoştea pe Flynt din Afganistan. Fusese capelan acolo. 
Probabil că el l-a ajutat să scape de acolo, să se ascundă 
aici. 

Mandy lasă maşina, cu cafeaua neterminată şi se aşază, 
cu trăsăturile ei perfecte, tulburate, ca nişte valuri pe apă. 

— Era doar un rol? Preoţia era un rol? Nu pot să cred 
asta. Era prea... nu ştiu... prea bun la asta. 

— Era cu adevărat preot. Fusese hirotonisit - sub un 
nume fals, dar fusese hirotonisit. Şi nu cred că era un rol. El 
şi Foster trimiteau bani în Afganistan, la un orfelinat. Cred 
că ei încercau să-şi răscumpere păcatele, un act de căinţă. 

Mandy clipeşte, vizibil tulburată. 

— O să scrii despre toate astea, nu-i aşa? 

Martin dă din cap. 

— O să scriu. Şi chiar dacă nu o să scriu eu, altcineva va 
scrie. Autorităţile ştiu. Va ieşi la iveală la proces. Poate 
chiar înainte. 

— Am avut încredere în el, Martin. L-am iubit. Ea se uită 
direct la el, direct în ochii lui. Din cauza asta i-a omorât pe 
oamenii aceia? Pentru că aflaseră cine era? Era malefic? 

— Nu, Mandy. Nu cred că ei aveau idee că el era Julian 
Flynt. 

— Atunci de ce? 

— Sunt foarte aproape. Cred că pot să aflu. Dar am 
nevoie de ajutorul tău. 

— Ajutorul meu? Cum? 

— Jurnalul. 

— O, Martin. Atunci ea pare să se prăbuşească, de parcă 
o greutate a căzut peste ea. 

Nu îi mai poate susţine privirea, ci se uită în pământ, şi 
pe urmă la Liam, care stă întins pe spate, se joacă cu un 
cub şi scoate sunete pentru el însuşi. Martin se ridică în 
picioare, se duce lângă ea, se aşază pe vine şi îi prinde 
mâinile. În cele din urmă, ea îl priveşte şi vorbeşte. 

— Jurnalul dovedeşte că Byron era cu mine, aici, în 


< 397 a 


noaptea în care au fost răpite turistele. Poliţia trebuia să 
ştie. Poliţiştii credeau că el le omorâse. Dar eu ştiam că n-a 
fost el, că adevăratul criminal era încă liber, că ar putea să 
ucidă din nou. Trebuia să le arăt. 

Martin îi strânge mâna. 

— Ai făcut lucrul corect, Mandy. Lucrul corect. Poliţia 
greşea, tu aveai dreptate. A fost Jamie Landers. Martin face 
o pauză, apoi continuă. Dar de ce ai rupt paginile? De ce 
anume sperai să-l protejezi? 

Mandy pare puţin surprinsă. 

— Pe Byron? Nu-l protejam pe el. El era mort. Nu-i mai 
putea face rău nimic. 

— Pe cine, atunci? 

— Robbie. 

— Robbie Haus-jones? 

— Robbie. 

Martin se gândeşte la tânărul agent, cu mâinile roşii, cu 
faţa înnegrită. 

— De ce, Mandy? Ce ai scris în jurnal? 

Ea închide ochii, îşi muşcă buzele, se îmbrăţişează 
singură. 

— Robbie îl adora pe Byron. Era cumva înamorat de el, 
poate îndrăgostit de el. Byron şi cu mine obişnuiam să 
glumim pe tema asta. Dacă poliţiştii s-ar fi prins de asta, l- 
ar fi ridiculizat fără milă. 

— Adevărat. Dar asta nu e tot, nu-i aşa? Poate că e 
suficient ca să rupi paginile, dar nu este suficient ca să rişti 
să fii arestată pentru asta, să rişti închisoarea, să rişti să fii 
despărțită de Liam. Trebuie să mai fie ceva. 

Ochii lui Mandy sunt înfipţi într-ai lui. 

— Byron mi-a spus. Nu că era Julian Flynt, asta nu mi-a 
spus niciodată, nici că fusese în Afganistan, ci alte lucruri. 
Mi-a spus că oamenii cultivau droguri în ţinutul arbuştilor, 
că le vindeau unei bande de motociclişti. El îi ajuta, acţiona 
ca intermediar, îi împiedica pe motociclişti să-i jefuiască. Şi 
ultima dată când l-am văzut, înainte să plece la biserică, 
când mi-a spus că trebuia să plece şi nu putea să mă ia cu 
el, mi-a spus că dacă aveam vreun necaz după ce pleca el, 


e 398 œ» 


să mă duc la Robbie. El mi-a spus că Robbie ştia ce făcea 
el. Robbie îl acoperea pe Byron. Asta este ceea ce am rupt 
din jurnal. 

— ÎI protejai pe Robbie? 

— Nu era vina lui, Martin. El îl iubea pe Byron; credea în 
el. El îl apăra. Robbie nu lua niciun ban. Nu era corupţie; 
era dragoste. 

Martin poate să vadă amărăciunea scrisă pe faţa ei şi 
totuşi, insistă. 

— Cine altcineva mai ştia? 

— Nu cred că ştia cineva detaliile despre cum funcţiona, 
nici măcar Robbie. Dar toţi ştiam că existau nişte bani. 
Pentru echipa de fotbal, pentru grupul de tineret, pentru 
familiile care o duceau greu. Să ajute brigada de pompieri, 
clubul. Eram toţi complici în treaba asta - seceta devenise 
tot mai rea, se apropia -, n-am pus întrebări. 

Apoi Martin se ridică şi o ia în braţe cu totul, o ţine 
strâns. Trebuie să-i spună că Byron fusese mai mult decât 
un intermediar. Şi trebuie să-i spună despre Harley Snouch, 
să-i dea trusa ADN, dar asta poate să mai aştepte. 


Ziua este fierbinte şi este uscată şi este aridă. Briza de 
dimineaţă a murit şi soarele atârnă deasupra oraşului 
Riversend ca un judecător care se pregăteşte să dea 
sentinţa. Magazinele, care au fost deschise pentru scurt 
timp, sunt închise din nou, închise pentru restul săptămânii 
sau închise pentru totdeauna: banca, galeria de artă, 
magazinul second-hand, agenţia imobiliară, salonul de 
coafură. Salonul de vinuri stă acolo, în anonimitatea lui 
obturată, bântuit din nou doar de fantome. Din ruinele 
cârciumii încă se ridică fum şi jurnaliştii umblă pe străzi ca 
nişte şacali. În intersecţie, soldatul stă nemişcat pe soclul 
său, cu capul plecat, respectând aceeaşi linişte pe care o 
respectă de aproape un secol. Alături de cârciumă, neatins 
de foc, magazinul general rămâne închis, cu apa lui 
îmbuteliată inaccesibilă. După zece zile, oraşul a ajuns să-i 
fie familiar; Martin are senzaţia că ştie fiecare clădire, 
fiecare colţ, fiecare persoană, după nume şi figură. Şi acum 


e 399 œ» 


le cunoaşte şi secretul murdar. Ştie oraşul, oraşul îl ştie pe 
el şi mai ştie că a venit timpul să plece. Nu a mai rămas 
nimic pentru el aici. Wellington Smith îl aşteaptă cu banii şi 
promisiunile şi entuziasmul lui. 

Până la urmă, se certaseră. Fusese un moment acolo, 
când ea era în braţele lui, când el sperase la mai mult, 
crezuse că ar putea să ţină în braţe viitorul. Dar pe urmă 
Martin stricase totul. Nu apreciase cum trebuie tot ce 
îndurase ea: jelind-o pe mama ei, dezamăgită de Swift, 
trădată de Snouch. Martin nu anticipase cât de mult o 
răneau revelaţiile lui. Acum ea ştia că preotul nu avusese 
încredere în ea, nu-i dezvăluise cine era cu adevărat, chiar 
şi atunci când îi declarase dragostea lui pentru ea. Chiar şi 
după ce o lăsase însărcinată. Işi continuase impostura faţă 
de ea la fel cum făcuse faţă de oricine altcineva. Aşa că 
atunci când Martin sugerase că era posibil ca actul final al 
lui Swift - omorârea celor cinci bărbaţi - să fi fost o 
încercare prost înţeleasă de a o proteja, asta nu o 
consolase. Furia ei izbucnise în flăcări, îndreptată spre Swift 
şi îndreptată spre Martin. Cum îndrăznea preotul, acest 
bărbat violent, cu trecutul său violent, să ucidă în numele 
ei, de parcă ea ar fi incapabilă să se apere singură 
împotriva unor prădători precum Craig Landers şi gaşca lui? 
Nu Landers o lăsase însărcinată, ci Swift. 

Şi atunci, Martin, adăugând la furia şi la disperarea ei, îi 
dezvăluise adevărata natură a tatălui ei, Harley Snouch, 
distrugându-i pentru totdeauna speranţele pe jumătate 
conştientizate. La treizeci de ani după ce o violase pe 
mama ei, nu avea nicio remuşcare. Niciuna. Complotase să- 
i câştige afecțiunea, pretinzând că ar fi fratele ei vitreg, 
plănuind să o înşele în timp ce o manipula ca să-i fure 
moştenirea, moştenirea lui Liam, propriul său nepot. Atunci 
ea plânsese, plânsese cu adevărat: plânsese pentru tot 
ceea ce pierduse, pentru tot ceea ce nu avusese niciodată. 
Plânsese pentru ea însăşi şi plânsese pentru fiul ei şi 
plânsese pentru viitorul lui, atunci când ar putea să afle 
adevărul despre tatăl lui şi despre bunicul lui. Şi, încercând 
să o aline, Martin i se oferise, cu promisiunea implicită că el 


e 400 œ» 


era diferit, era autentic, că el nu o va dezamăgi. Şi, pentru 
moment, ea crezuse asta şi la fel crezuse şi el, crezuse că 
era un om mai bun. Crezuse pentru destul de mult timp ca 
să se oprească din plâns, destul de mult ca să-l ducă în pat 
şi să verse altfel de lacrimi. 

Dar prefăcătoria nu ţinuse mult; între el şi ea intervenea 
subiectul, povestea, nevoia lui de a spune lumii. In timp ce 
stăteau întinşi în pat şi plănuiau evadarea, îşi plănuiau 
viitorul, Martin i-a spus despre promisiunea de reabilitare 
pe care i-o făcuse Wellington Smith, despre reputaţia lui 
reparată, despre cum intenţiona să scrie o carte ca să 
îndrepte lucrurile, să dezvăluie adevărul marelui public 
australian, să expună secretele şi să dezvăluie minciunile 
din Riversend. Îi prezentase asta ca pe o oportunitate 
minunată: ar fi putut să meargă oriunde, să trăiască 
oriunde. Ea era bogată, el ar fi putut să scrie o carte în timp 
ce îşi clădeau o viaţă nouă, împreună. Atunci ea rămăsese 
tăcută, fără să spună nimic. Liniştea ei ar fi trebuit să-l 
avertizeze, dar el trăncănise în continuare, nepăsător. 

În momentul acela ea îl văzuse aşa cum era, aşa cum 
fusese întotdeauna: un jurnalist, punându-şi vocaţia mai 
presus de orice altceva, un preot laic care predică la altarul 
adevărului, fără să-i pese pe cine ar putea răni în demersul 
lui. Şi, în cele din urmă, ea vorbise, cu o voce moale şi 
precaută. Ea dorea să ştie, ceruse liniştită să afle dacă el 
intenţiona să scrie totul, fără excepţie, să aştearnă pe 
hârtie tot ceea ce ştia. Nu doar să-i condamne pe Byron 
Swift şi Harley Snouch, ci să-i expună şi pe toţi acei oameni 
care îl ajutaseră pe Martin: Robbie Haus-jones şi Fran 
Landers şi Errol Ryding. Şi pe ea însăşi. Întregul oraş. Erau 
toţi  dispensabili, puteau fi sacrificați toţi pe altarul 
jurnalismului? „Cu asta mă ocup eu”, spusese el. Şi când 
temperamentul ei izbucnise din nou, el răspunsese cu 
aceeaşi monedă, întrebase cum poate ea să îl judece pe el, 
ea care îl manipulase ca să descopere trecutul urât al lui 
Swift, care-i ascunsese tot timpul informaţii despre 
operaţiunea cu drogurile şi despre implicarea lui Robbie. O 
acuzase că îl minţise şi îl înşelase; ea îl acuzase de egoism 


e 401 œ» 


şi de nepăsare faţă de alţii. Se certaseră: el ţipase, Liam 
plânsese, ea îl dăduse afară. 

Martin ajunge în Thames Street, la capătul magazinelor, 
capătul umbrei. Păşeşte afară, în cazan, căldura taie în el în 
timp ce continuă pe Hay Road până la vechiul pod de lemn, 
indiferent la temperatură. De parcă ar mai putea să-l 
rănească acum. Până la urmă se opreşte, îşi aşază palmele 
pe balustradă, simte căldura arzătoare a lemnului, le lasă 
acolo. Albia râului este tot secată şi crăpată; frigiderul stă 
încă acolo, oferind mirajul berii. 

Când traversase podul pentru prima dată, în urmă cu 
zece zile, venise aici să se recupereze, să-şi lase demonii în 
urmă, să se împace cu a patruzecea sa aniversare, pe care 
o petrecuse încuiat în portbagajul unui Mercedes-Benz, în 
Fâşia Gaza. Max Fuller îl trimisese, cu speranţa că dacă se 
întoarce pe teren ca să acopere un subiect, departe de 
sediul central, s-ar putea să redevină jurnalistul care fusese 
cândva. Dar, în timp ce stă în picioare pe pod, Martin 
realizează că nu va mai fi niciodată acel jurnalist, nu va mai 
fi niciodată acea persoană. Îi vine în minte dictonul lui 
Heraclit: un om nu se poate scălda de două ori în acelaşi 
râu. Priveşte albia secată a râului. E valabil şi pentru râuri 
fără apă? Intotdeauna îl nedumerise, chiar şi în timpul 
orelor de consiliere psihologică, de ce avusese un impact 
atât de profund asupra lui faptul că fusese abandonat în 
acel Mercedes. Era stresul acumulat, îi spuseseră ei, faptul 
că văzuse şi auzise atât de multe, şi experienţa din Gaza 
fusese picătura care umpluse paharul. Până la urmă, el 
fusese martor la evenimente mult mai rele: prizonieri 
executaţi cu mitraliera în timp ce familiile lor erau obligate 
să privească; moartea bebeluşilor în taberele de refugiaţi, 
cu mamele lor văitându-se de durere; ochii goi ai 
supravieţuitorilor, după ce cei dragi lor fuseseră eliminaţi 
de purificarea etnică. Ce înseamnă să fii închis în 
portbagajul unei maşini pentru câteva zile, în comparaţie cu 
astea? 

Acum ştie. A văzut noaptea trecută, când îl privise pe 
Defoe, care stătea nemişcat în timp ce flăcările hotelului 


e 402 œ» 


Commercial urlau în faţa lui, luând notițe, observând 
reacţiile celorlalți, impenetrabil la realitate, fără să 
clipească atunci când Robbie Haus-Jjones era tras afară 
aproape mort din infern. Atunci Martin se văzuse pe sine 
aşa cum fusese înainte de Gaza, îndepărtat de evenimente. 
Omul de teren al lui Max Fuller, călătorind cu uşurinţă: fără 
să se implice cu nimic în poveste, fără să lase nimic în urma 
lui. Pentru că povestea era ceva ce se întâmpla altor 
oameni; el era acolo doar ca să relateze, un observator. ŞI 
totul se schimbase în Gaza. El devenise povestea; aceasta i 
se întâmplase lui. El fusese implicat; nu mai avusese învoire 
de la Dumnezeu, nu mai avusese dreptul de a rămâne în 
afara poveştii, în afara vieţii. Fusese participant, indiferent 
dacă îi plăcuse sau nu. Lucrurile nu li se mai întâmplau doar 
altor oameni; o mică parte din durerea lor, din bucuria lor 
sau din vidul lor se revărsase asupra lui, devenise parte din 
el. Cum de putuse să-şi imagineze că asta nu avea să se 
întâmple? 

Stând în picioare pe pod, el realizează că vechiul Martin 
Scarsden a dispărut de acum, a dispărut pentru totdeauna. 
Cu vreo săptămână înainte de cea de a patruzeci şi una 
aniversare a sa, el a renăscut, fie că-i place sau nu. Dar se 
întâmplă prea târziu. Mandy s-a întors înapoi la librărie şi 
nu mai vrea să-l vadă niciodată. După o viaţă întreagă de 
unul singur, el este încă singur, şi probabil aşa va fi 
întotdeauna, reporterul de încredere până la capăt. Şi acum 
doare; nu mai este imun. Pentru prima dată s-a implicat în 
poveste şi acum este condamnat să lase în urmă mari părţi 
din el însuşi. În ochi îi apare o lacrimă şi îl surprinde. Nu-şi 
aminteşte să fi plâns vreodată, nici ca adult, nici ca 
adolescent, în niciuna dintre misiunile lui, indiferent cât de 
răscolitoare, nu de când avusese opt ani. Existaseră 
momente în care totul în jurul lui plângea şi el rămăsese 
singurul cu ochii uscați. Se întreabă de ce. Şi lacrima îi 
curge în jos pe obraz, cade spre albia uscată a râului. 
Zădărnicia ei îl face să zâmbească. 

Martin revine în oraş, urmând drumul în jos de pe digul 
de lângă râu. Indecizia a pus stăpânire pe el, dar căldura 


e 403 œ» 


este insistentă; nu poate să o mai ignore aşa cum nu mai 
poate să ignore viaţa însăşi. Privind în lungul Thames 
Street, Martin recunoaşte în depărtare un break roşu parcat 
în faţa bisericii St James. Se îndreaptă spre biserică, nesigur 
pe ceea ce vrea să facă. Clădirea arată la fel de anonimă şi 
de nepăsătoare ca întotdeauna, nederanjată de asaltul 
soarelui, aşezată distant deasupra scurtului şir de trepte. 
Astăzi uşile sale duble sunt întredeschise. Poate că turiştii 
le-au deschis. Înăuntru este răcoare, întuneric, dar nu vede 
niciun gură cască, doar o singură persoană, în faţă, lângă 
altar, îngenuncheată în rugăciune. Proprietara maşinii roşii 
- Fran Landers. Martin aşteaptă în tăcere, în spate, până 
când ea termină. 

— Ah. Tu eşti, Martin? Mă întrebam dacă o să te întorci. 

— Bună, Fran. Eşti bine? 

— Nu prea bine. De fapt, mizerabil. Cu ce pot să te ajut? 

— Am vorbit ieri cu Jamie, în celula lui, înainte să-l ducă 
de aici. Era îngrijorat pentru tine. Mi-a zis să-ţi spun că îi 
pare rău, că nu a vrut niciodată să te rănească. Sunt 
convins că vorbea serios. 

Pentru Fran este prea mult. Se aşază, aproape se 
prăbuşeşte pe o bancă din apropiere şi începe să plângă 
aproape imperceptibil. 

Martin se aşază alături de ea, îi lasă timp înainte să 
vorbească. 

— Mă gândesc să scriu ceva, Fran. Să explic ce s-a 
întâmplat cu adevărat. 

— Şi vrei să vorbeşti cu mine. 

E mai mult o declaraţie decât o întrebare. 

— Vreau. 

Ea dă din cap, resemnată. 

Există o stare de calm în clădire, este un sanctuar faţă de 
arşiţa şi de strălucirea care te lovesc afară. Martin deschide 
aplicaţia de înregistrare vocală de pe telefonul său. Inainte 
să înceapă, el aşteaptă ca ea să-şi revină. 

— Fran, în ziua crimelor, mi-ai spus că ai venit aici la 
biserică. Şi că l-ai avertizat pe Byron Swift despre faptul că 
soţul tău şi prietenii lui amenințau cu violenţa. 


e 404 œ» 


— Da. l-am spus că aveau arme, că el ar trebui să plece. 
El mi-a spus că oricum pleca, imediat după slujbă. Mi-a 
spus să-l aştept lângă laguna Blackfellas. 

Martin face o pauză, lasă cuvintele ei să se aşeze, înainte 
să o contrazică. 

— Nu. N-a spus asta, Fran. Ţi-a spus şi ţie acelaşi lucru pe 
care i l-a spus şi lui Mandy Blonde: că trebuia să plece 
singur. Ştim asta de la Mandy şi din telefoanele pe care le-a 
dat de la biserică. Plănuia să plece singur. Am dreptate, nu- 
i aşa? _ 

— Ne iubea. li păsa de noi. 

— Cred lucrul ăsta. Poate că ar fi vrut să vă ia cu el. Dar 
nu asta a spus, nu-i aşa? A spus că nu era posibil. 

Fran rămâne nemişcată pentru multă vreme, apoi dă din 
cap în semn de afirmaţie, cu vocea aproape o şoaptă. 

— Da. Eu am spus asta. Am spus că o să-l aştept lângă 
lagună. Speram că va veni. El n-a spus niciodată că o să 
vină, dar eu speram că era posibil. 

— Şi te-ai mai dus la Blackfellas? Jamie spunea că te-a 
văzut acasă. 

— Ambele. M-am dus acasă. Apoi m-am dus la 
Blackfellas. În caz că venea. Doar să fiu acolo. 

— Şi când te-ai dus acasă, l-ai văzut pe Craig, nu-i aşa? 

Fran ridică privirea cu durere în ochi. Dar probabil că 
vede hotărârea în privirea lui Martin şi coboară din nou 
ochii. 

— Nu mai contează acum, nu-i aşa? Craig e mort. Byron 
e mort. Jamie e ca şi mort. Nimic nu mai contează. 

— Atunci spune-mi ce s-a întâmplat, Fran. Ce i-ai spus lui 
Craig? 

— l-am spus că Byron urma să plece. Că nu era nevoie 
să-l înfrunte, nu era nevoie de arme, nu era nevoie de 
violenţă. El urma să plece. Dar Craig s-a dus, oricum. 

— Dar fără armă. Oamenii erau neînarmaţi. 

— Jamie era acasă. El îl calmase cumva pe Craig. 

— Ştiu. Jamie mi-a povestit despre asta. l-a spus lui Craig 
că Byron nu-l abuzase niciodată, că Herb Walker greşea, că 
el şi Allen n-ar fi permis niciodată aşa ceva. 


e 405 œ» 


— Aşa s-a întâmplat? Înţeleg. 

— Jamie spunea că înainte să plece la biserică, Craig ţi-a 
spus ceva. Te-a făcut să plângi. 

Fran pare gata să izbucnească în lacrimi. 

— Craig voia răzbunare. 

— Răzbunare? 

— Îl ura pe Byron. Ştia că Byron se culcase cu mine. Mă 
făcuse fericită. Nu ai idee cât de mult îl înfuriase asta pe 
Craig, cât de mult îl rodea ca eu să fiu fericită. Voia 
răzbunare. 

— Şi Byron îl bătuse. Îl umilise. 

— Ştii şi asta? 

— Da. Şi ştiu de ce. Byron îl avertizase, îi spusese lui 
Craig să înceteze să te mai lovească. Pe tine şi pe Jamie. 

Fran lasă să-i scape un suspin; Martin este surprins de 
forţa neaşteptată a acestuia. Vine de undeva din adânc, îi 
stoarce pieptul înainte să iasă, eliberarea a ceva reprimat 
multă vreme. Ea ţine ochii plecaţi, dar trupul o trădează. 

— Fran? Ce a spus Craig că urma să facă? 

Ea ridică privirea. 

— A spus că o să se joace cu mintea lui. 

— Ce înseamnă asta? 

— Se ducea acolo să jubileze, să-i producă durere. Ştia că 
Byron era un om decent, că îi păsa. Mi-a spus ce urma să-i 
spună pentru că dorea să mă rănească pe mine la fel de 
mult cum voia să-l rănească pe el. 

Încă un suspin scapă, scuturându-i trupul. 

— Ce urma să spună? 

— Că odată ce Byron pleca, eu îi aparţineam lui din nou, 
eram proprietatea lui, jucăria lui. Că avea să facă orice va 
dori cu mine, mă va trata oricum va dori. Ca pe un câine. Şi 
nu numai pe mine. Ci şi pe Mandy. Amândouă vom fi ale lui. 
Şi orice altă femeie cu care fusese Byron. Din cauza asta m- 
am dus la Blackfellas. După ce Craig mi-a spus asta, dacă 
Byron nu venea după mine, urma să mă sinucid. 

— lisuse, Fran. 

— Dar n-am făcut-o. Nu-l puteam lăsa pe Jamie să-l 
înfrunte singur. Craig era un monstru. Incă un suspin, un 


e 406 œ» 


val adânc, se ridică spre suprafaţă şi scapă, trupul ei 
tremurând când acesta iese pe gură. Mă bucur că e mort, 
Martin. Mă bucur că Byron l-a împuşcat. Sărbătoresc asta în 
fiecare zi. Vin aici şi aduc mulţumiri. Îmi pare rău pentru 
ceilalţi, Alf şi Thom şi ceilalţi, chiar îmi pare rău, dar nu şi 
pentru el. 

Martin ezită, nesigur dacă să insiste, să-i producă mai 
multă suferinţă acestei femei fragile. Dar simte că nu are 
de ales; nevoia de a afla adevărul rămâne, insistentă şi 
neclintită, oricât de inconfortabil s-ar simţi el în legătură cu 
asta. 

— Fran, poliţia are o înregistrare cu Byron care vorbeşte 
la telefon, de la St James, cu Avery Foster. După ce l-ai 
vizitat tu pe Byron, cu puţin timp înainte să înceapă să 
tragă, înţelegi ce înseamnă asta? 

Martin poate să vadă în privirea ei că înţelege. Vede 
confirmarea şi vede chinul şi vede trepidaţia ei. 

— Byron i-a spus lui Foster că Craig era un animal. Dar 
nu numai el - şi prietenii lui de vânătoare. Asta i-ai spus lui 
Byron când îl rugai să se întâlnească cu tine la Blackfellas, 
să te salveze de Craig? Erai atât de disperată să scapi de 
soţul tău, să te salveze Byron, că i-ai acuzat şi prietenii de 
abuzuri violente, fără să ai nicio dovadă pentru asta? 

Fran Landers nu spune nimic; nici nu trebuie. Ochii ei 
mărturisesc pentru ea. Şi apoi o copleşeşte suspinul; îşi 
pierde ultimele urme de autocontrol, nu mai este în stare 
să susţină privirea lui Martin, biserica nu mai este un 
sanctuar. 

Martin nu ştie dacă să o condamne sau să o aline. Aşa că 
le face pe amândouă: o condamnă în mintea lui în timp ce o 
alină cu vorbele. Această femeie, care suferise atât de mult 
pentru atâta timp, prinsă în capcana unei căsătorii lipsite 
de dragoste, cu un bărbat brutal. Şi totuşi, minciuna aceea 
disperată, care-l acuza nu numai pe Craig, dar şi pe 
prietenii lui, fusese picătura care vărsase paharul minţii 
dezechilibrate a lui Byron Swift şi îl condusese spre crimă? 
Cum ar putea Martin să o ierte? Cum ar putea să nu o ierte? 


e 407 œ» 


Mai târziu, afară, pe treptele fatidice, Martin stă în 
soarele arzător, stă acolo unde stătuse preotul când 
deschisese focul. Priveşte spre locul în care congregația lui 
Swift săpase sub el, spre locul în care este parcat break-ul 
roşu al lui Fran Landers, la umbra copacilor, acolo unde 
stătuseră Gerri Torlini şi Allen Newkirk, în maşina 
cultivatorului de fructe, unde Torlini murise şi băiatul se 
ghemuise. Priveşte peste drum, la malul înălţat de pe care 
Luke Mcintyre fusese martor al masacrului. Şi, în sfârşit, 
Martin crede că ştie de ce a făcut Swift ceea ce a făcut. In 
picioare, pe treptele bisericii, încearcă să se pună în pielea 
preotului, să vadă lumea aşa cum o văzuse el, în acele 
ultime momente ale vieţii sale. 

Swift ajunsese la biserică plănuind să ţină o ultimă slujbă 
înainte să părăsească ţinutul, luându-şi armele cu el. 
Walker, păcălit de Jamie Landers şi Allen Newkirk, îl 
acuzase pe nedrept de molestarea copiilor şi îl închisese 
într-o celulă. Acuzaţiile erau false, dar asta nu însemna că 
ele aveau să dispară; sergentul din Bellington urma, cel mai 
probabil, să-i cerceteze trecutul, poate chiar să-i descopere 
identitatea falsă. Polițistul ar fi putut să descopere şi 
cultivarea drogurilor din ţinutul arbuştilor, implicarea lui 
Avery Foster, muşamalizarea lui Robbie. Şi existau semne 
că în ţinutul arbuştilor se petrecuse o crimă oribilă. EIl 
trebuia să dispară. 

Aşa că, înainte să vină la biserică, Swift o vizitase pe 
Mandy ca să îşi ia la revedere. Ea îi spusese că era 
însărcinată cu copilul lui, îi ceruse să plece cu el. Dar el 
refuzase. Pentru că nu era cu adevărat Byron Swift, era 
Julian Flynt, un criminal de război şi un evadat. Nu i-ar fi 
făcut nicio favoare dacă o lua cu el. El îi spusese lui Mandy 
despre droguri, despre Robbie Haus-jones, dar nu-i 
dezvăluise niciodată adevărul despre sine. Martin poate să 
înţeleagă de ce: să cultivi marijuana este un lucru, să omori 
cu sânge rece femei şi copii este cu totul altceva. 

Swift o lăsase pe Mandy şi plecase la biserică. Apăruse 
Fran Landers, panicată, să-l avertizeze că soţul ei şi cu 
prietenii lui veneau să-l omoare. El râsese la gândul că 


e 408 œ» 


Landers, un laş dovedit, ar putea să fie o ameninţare 
pentru el. Swift îl mai bătuse şi înainte, putea să-l bată din 
nou; dacă Landers aducea o armă, el îşi putea lua una 
dintre ale lui, din vestiar. l-a spus lui Fran să nu-şi facă griji, 
că urma să părăsească oraşul oricum, chiar în ziua aceea. 

Asta era prima dată când ea afla despre plecarea lui 
iminentă, aşa că se rugase de el. Swift i-ar fi abandonat pe 
ea şi pe fiul ei, Jamie, violenţei soţului ei; trebuia ca el să-i 
ia cu el. Şi, când asta nu reuşise să-l înduplece, ea îl 
acuzase nu numai pe Craig, ci îi implicase şi pe prietenii lui. 
Totuşi Swift rămăsese neclintit, incapabil să ajute, şi la fel 
de puţin dispus să se întâlnească cu ea lângă laguna 
Blackfellas. 

Şi apoi forma dimineţii se schimbase din nou. Fran se 
întorsese acasă, încercase să-l liniştească pe soţul ei, să-i 
spună că Byron urma să plece, că nu era nevoie de 
violenţă. Apoi Jamie Landers îl convinsese pe tatăl lui că 
acuzaţiile de abuz erau nefondate. Şi, în momentul acela, 
Craig Landers, tată şi soţ violent, văzuse ocazia unei 
răzbunări meschine. El plecase la biserică, îi mobilizase 
pentru treaba asta şi pe tovarăşii lui de vânătoare 
neştiutori, ca să-şi dezlănţuie răzbunarea asupra bărbatului 
care-l încornorase, îl bătuse şi îl umilise. Martin se gândeşte 
la asta, la cât de intens trebuie să-l fi urât Craig Landers pe 
Byron Swift - şi la cât de greşit îl judecase. 

Craig ajunsese la biserică neînarmat, purtându-se 
aparent civilizat, îi strânsese mâna preotului şi zâmbise 
inofensiv. Şi îi transmisese mesajul de ură. Ce anume 
spusese, ce frazare folosise ca să se joace cu mintea lui 
Swift? Dacă Fran avea dreptate, el îi spusese preotului că 
urma să le înrobească pe ea şi pe Mandy şi urma să-şi 
dezlănţuie depravarea asupra lor. Că oraşul îi aparţinea lui. 
Martin îşi aminteşte ce spusese Swift în convorbirea 
telefonică cu Foster: „El şi gaşca lui. Crimele din ţinutul 
arbuştilor, cele despre care ţi-am spus, sângele şi lenjeria 
de damă, el trebuie să fi fost. Şi amicii lui. Nu Reapers”. 
Martin se gândeşte la asta. Landers n-ar fi putut să facă 
aluzii la uciderea turistelor, el nu ştia despre asta. Dacă 


e 409 œ» 


vânătorii ar fi descoperit scena crimelor, ar fi vorbit despre 
asta. Dar în imaginaţia lui Swift vina lui Craig trebuie să fi 
părut de netăgăduit; el devenise întruchiparea răului, 
încarnarea diavolului, un prădător sexual violent, depravat 
şi lipsit de Dumnezeu, care îşi conducea gaşca de apostoli 
întunecaţi. 

Crezând afirmaţiile false ale lui Craig şi intenţiile sale 
declarate, crezând defăimarea nefondată a lui Fran 
împotriva Clubului pescarilor din Bellington, crezând 
propriile lui închipuiri înfierbântate, Swift se dusese în 
vestiar. Folosise telefonul, cel pe care-l instalase, ca să 
comunice cu Reapers şi îl sunase pe Avery Foster. Martin îşi 
aminteşte înregistrarea. Swift îi spusese confidentului său 
că trebuia să o ia pe Mandy cu el, să o ducă departe de 
ghearele lui Landers. Foster fusese de acord. In momentul 
acela Swift încă plănuia să plece, poate chiar să o ia şi pe 
Fran, în drum, până la urmă, poate să trimită după ea mai 
târziu. Dar, în timp ce se schimba, se pregătea pentru 
ultima slujbă, Harley Snouch, continuând o înşelătorie de-a 
lui şi fără să fie conştient de ce se întâmplase la biserică, îl 
sunase pe Foster, îi spusese că ştia că Byron Swift era un 
impostor, că era în realitate criminalul de război Julian 
Flynt. Foster îl sunase pe Swift imediat, îi spusese să plece, 
îi spusese să o abandoneze pe Mandy. 

Martin şi-l imaginează pe preot cum stă în vestiar, cu 
crucifixul în mână şi îşi cântăreşte opţiunile. Swift poate 
încă să fugă, dar poliţia ar fi pe urmele lui, acum când ştie 
că este în realitate Flynt. Să o ia cu el pe Mandy, proaspăt 
însărcinată şi ignorantă în legătură cu trecutul lui, nu mai 
era o opţiune: pe termen scurt asta i-ar pune viaţa ei în 
pericol; pe termen lung ar transforma-o în complicea lui. 
Dar cum ar putea să fugă şi să o lase în Riversend, pe ea şi 
pe copilul ei, pe Fran, să le lase aici să fie torturate de 
Landers şi de complicii lui? 

Swift stătea acolo în vestiar, un preot în sutană printre 
armele lui, şi înţelesese că nu putea să plece şi nu putea să 
rămână. Aşa că ieşise acolo, în locul în care stă Martin pe 
trepte, şi îi împuşcase unul câte unul, metodic. El făcuse 


e 410 œ» 


Riversend sigur, viitorul sigur, pentru Fran, pentru Mandy, 
pentru copilul lui nenăscut. Dar el greşise. Greşise foarte 
mult. Niciunul dintre acei bărbaţi nu era un violator şi 
niciunul dintre ei nu era criminal, cu excepţia lui Allen 
Newkirk, a cărui viaţă o cruţase. Niciunul dintre ei nu 
comisese vreo nelegiuire, de niciun fel, cu excepţia lui Craig 
Landers. Şi nici chiar Landers, un tip care-şi bătea soţia şi 
copilul, nu merita să fie executat sumar. Şi nici nu era 
inevitabil ca el să-şi ducă la îndeplinire amenințările. După 
cum îi amintise atât de elocvent Mandy lui Martin, faptul că 
Landers îşi abuzase soţia în trecut nu însemna că Mandy 
urma să se supună aceluiaşi tratament. 

Martin se gândeşte la toate astea în timp ce stă în 
picioare la uşa bisericii. Era oare posibil ca preotul, condus 
de motive nobile, chiar dacă prost înţelese, să fi comis o 
crimă oribilă şi de neiertat? Şi Martin decide că asta este 
exact ceea ce sugerează dovezile. 

Şi după aceea? Preotul se aşezase, cu arma lui, în locul în 
care stă Martin acum. Îi omorâse pe cei cinci oameni, în 
credinţa lui că scăpa oraşul de un mare rău. Ar fi putut să 
fugă, dar poliţia l-ar fi prins destul de repede. N-ar fi scutit 
nicio cheltuială, nicio resursă: el era deja de două ori 
criminal. Se gândise la sinucidere? Poate. Să-şi pună arma 
în gură, să apese trăgaciul. Deci, de ce nu o făcuse? Din 
convingere religioasă? Sau poate din cauză că încă îi lăsa 
pe toţi expuşi, pe oamenii la care ţinea: Avery şi Robbie şi 
Jason, toţi oamenii pe care îi convinsese să-l ajute, toţi 
oamenii din oraş care beneficiaseră de banii din droguri? El 
era cel care-i omorâse pe oamenii aceia nevinovaţi în 
Afganistan; el era cel care avea nevoie de căinţă. Ori poliţia 
i-ar descoperi şi pe ei şi i-ar pedepsi şi pe ei, i-ar pedepsi pe 
ei pentru crimele lui. 

Şi apoi apăruse Robbie, dragul şi prostul de Robbie, şi 
soluţia i se prezentase singură. Dacă tot trebuia să moară, 
atunci măcar să facă moartea lui să merite. Un sacrificiu, să 
moară pentru toate păcatele lor. Ce moarte mai bună poate 
exista pentru un om în sutană? Pentru că dacă Robbie îl 
omora, atunci agentul ar fi devenit un erou, dincolo de orice 


e 41l œ 


reproş; nimeni nu l-ar fi putut suspecta că îl ajutase şi îl 
acoperise în operaţiunea cu drogurile. Şi Robbie ar putea 
să-l protejeze pe Avery, iar Avery, în schimb, i-ar putea 
apăra pe Jason şi Shazza. Aşa că Swift trăsese spre Robbie, 
trăsese şi ratase, încet, deliberat, obligându-l pe Robbie să-l 
omoare. Dar nu înainte să-l avertizeze: „Harley Snouch ştie 
totul”. Mandy sugerase că Robbie îl iubise pe Byron Swift; 
poate că, până la urmă, Byron acceptase această dragoste 
şi făcuse tot ce-i stătea în puteri ca să o protejeze. 

Martin se aşază pe locul în care se aşezase şi murise 
preotul, cu aproape un an în urmă. Betonul este încins ca o 
tigaie, îl arde prin pantaloni. Va ieşi o carte remarcabilă. 
Wellington Smith va fi extaziat. Patru crime diferite, toate 
petrecute în sau în apropierea aceluiaşi orăşel răvăşit de 
secetă, separate, dar interconectate toate, determinate de 
lăcomie şi de ură, de vinovăţie şi de speranţă: operaţiunea 
cu drogurile, un instrument al răscumpărării păcatelor 
acaparat de motociclişti; uciderea turistelor germane, un 
abuz care generează alt abuz; crimele de la St James, 
inocenți ucişi cu cele mai bune intenţii; şi Harley Snouch, 
care încearcă să scape de viol prin fraudă. Patru crime, 
toate cu rădăcinile în violenţe din trecutul apropiat sau 
îndepărtat. Martin se gândeşte la toate lucrurile pe care le- 
a descoperit. Totuşi nu simte niciun fel de bucurie la 
perspectiva de a scrie despre asta. 


e 412 œ 


DOUĂZECI ŞI OPT, VIAŢA 


Martin simte că totul se repetă. Acelaşi zbor de la Sydney 
la Wagga. În Wagga, aceeaşi companie de închirieri auto, 
poate chiar aceeaşi maşină. Dar, după două săptămâni, se 
consideră pe sine, cu siguranţă, un alt Martin Scarsden. 
Mâinile care strâng volanul sunt mâinile lui, din nou 
familiare, în niciun fel speciale şi în niciun fel străine. Pe 
scaunul de lângă el sunt aşezate câteva exemplare ale 
revistei This Month, cu copertele lor roşii dominate de 
figura lui Julian Flynt, surprins în momentul în care devenise 
Byron Swift. Este un stop-cadru de la camerele video care 
monitorizează controlul emigrației la aeroportul din Sydney, 
obţinut datorită lui Jack Goffing, care surprinde momentul în 
care Julian Flynt oferă paşaportul falsificat al lui Byron Swift 
ca fiind al său. Flynt-Smith aruncă o privire spre cameră, 
doar pentru o clipă, conştient de supraveghere şi aceasta a 
înregistrat expresia privirii lui pierdute în depărtare. 

Wellington Smith a comandat de două ori tirajul normal şi 
trimite exemplare publicaţiilor importante, înainte de 
publicare. Aceasta va fi relatarea finală a poveştii verii, 
poate a poveştii anului. Martin aruncă încă o dată o privire 
la coperte, cu faţa lui Flynt evidenţiată în două tonuri, 
graţie artistului grafic, negru şi roşu, suprapusă peste o 
imagine a bisericii St James. Titlul este simplu: „Adevărul”. 
Şi dedesubtul lui: „Criminalul de război, cartelul drogurilor 
şi muşamalizarea - adevărul în privinţa celui mai notoriu 
criminal în serie din Australia. De Martin Scarsden”. Care nu 
mai este un fost jurnalist căzut în dizgrație. 

Articolul se învârte în jurul lui Byron Swift. La şase mii de 
cuvinte, este un articol lung pentru Australia, chiar şi 
pentru This Month, dar mai sunt încă multe de dezvăluit în 
cartea planificată. Rolul lui Avery Foster este detaliat, 
pentru că rolul lui fusese esenţial şi nu prea are sens să 


e 413 + 


protejezi morţii. Se fac multe referiri şi la Reapers, dar 
Jason Moore nu poate fi găsit nicăieri şi nici măcar nu există 
vreun indiciu cu privire la existenţa lui. Herb Walker este 
exonerat, atât pentru sinucidere, cât şi pentru neglijenţă. 
ASIO ajunge să arate bine, ca fiind agenţia care a 
descoperit, până la urmă, erorile celor de la vamă şi 
emigrare; Jack Goffing nu este menţionat cu numele. Harley 
Snouch nu merită nici el nicio menţiune, dar Martin nu l-a 
protejat, mai degrabă l-a păstrat pentru mai târziu: 
povestea de pe coperta lunii următoare şi un capitol întreg 
în carte. 

La început fusese un articol dificil de scris. Vechile 
obiceiuri mor greu. Martin voia să spună totul; impulsul 
acesta exista adânc în el şi nu era uşor de ignorat. Era, cu 
siguranţă, destul de puternic. Dar imaginea lui Mandy, 
ţipând şi în lacrimi, care-l eticheta ca sociopat, îi revenise 
iar şi iar. li ceruse un sfat lui Max, dar acesta nu făcuse 
altceva decât să-i adâncească neliniştea. Fostul său 
redactor era adeptul dogmei: „Protejează-ţi sursele, orice 
altceva se tipăreşte. Dacă merită să fie aflat, atunci publicul 
are dreptul să afle”, predicase el. „Nu suntem aici ca să ne 
jucăm de-a Dumnezeu.” Până la urmă, Martin nu-l 
ascultase, se transformase într-un renegat, refuzând sfatul 
mentorului său. O cruţase pe Mandy şi o cruţase pe Fran; îi 
cruţase pe Jack şi pe Claus; şi, mai ales, îi cruţase pe 
oamenii din oraşul Riversend: echipa de fotbal şi grupul de 
tineret şi brigada de pompieri, Errol Ryding şi toţi ceilalţi, 
beneficiarii banilor despre care nu întrebaseră niciodată 
nimic. Nu a minţit direct, doar prin omisiune. A spus 
adevărul despre Byron Swift şi Craig Landers şi Jamie 
Landers. Cu oarecare regret a spus adevărul despre Robbie 
Haus-jones: cum căzuse sub vraja lui Byron Swift şi 
închisese ochii - nu din interes personal, ci din compasiune 
- la afacerea cu droguri; cum raportase moartea lui Avery 
Foster ca sinucidere, când trebuie să fi suspectat, măcar, 
că nu era aşa; cum evitase să raporteze despre 
operaţiunea cu droguri chiar şi după ce Swift şi Foster 
muriseră. Şi, cu oarecare bucurie, Martin a spus adevărul 


e 414 - 


despre Horace Grosvenor, fraţii Newkirk şi Gerry Torlini: 
cum ei fuseseră într-adevăr victime inocente, dincolo de 
orice reproş. Şi când totul a fost gata, după ce l-a trimis, s-a 
simţit bine în legătură cu articolul şi chiar mai bine cu el 
însuşi. 

Dar nu din cauza asta se simte bine astăzi, în timp ce 
conduce peste câmpia vastă, de la Hay înspre ţinutul 
arbuştilor, peste lunca inundabilă, la Riversend. O sunase 
pe Mandy, încercase să se comporte aşa cum trebuia, îi 
lăsase un mesaj prin care o anunţa că articolul urma să 
apară şi îi trimisese o copie electronică. Era, hotărâse el, tot 
ce putea să facă în aceste circumstanţe. Nu se aşteptase la 
vreun răspuns, ca să nu mai vorbim de un apel telefonic. Îi 
trimisese rezultatele testului ADN cu o săptămână în urmă, 
test care confirma paternitatea lui Harley Snouch; nu 
primise niciun semn de la ea atunci, aşa că nu se aştepta la 
nimic nici acum. Totuşi ea îl sunase înapoi, aproape imediat 
ce terminase de citit articolul. Îi spusese că urma să plece 
din Riversend: împacheta librăria mamei ei, se ducea să-şi 
trăiască viaţa ei şi a băiatului ei în altă parte. Se gândise că 
lui Martin i-ar plăcea să-i dea o mână de ajutor. Martin nu 
putea să creadă ce noroc a dat peste el, cum i se schimba 
soarta. Vocea ei era uşoară şi râsul ei ca o binecuvântare. 
Aşa că iată-l pe drum, cu inima în dinţi. 

Câmpia se întinde la nesfârşit, soarele este atotputernic, 
aerul este uscat, dar astăzi totul este diferit. Pentru că 
trecând peste orizont, ca şi cum ar fi pictat pe fundalul 
albastru al cerului, este un front de nori, întunecat şi 
hotărât, un rar front de presiune scăzută care pătrunde, 
măcar o dată, în interiorul Australiei, în loc să fugă spre sud 
în lungul țărmului. Orizontul este clar definit, o linie 
galbenă, clară, în contrast cu norii cenuşii. Din dreapta lui 
apare ţinutul arbuştilor, la început nimic mai mult decât o 
pată kaki în conştiinţa lui, apoi vine aproape, tot mai 
aproape, pata se transformă în pâlcuri de vegetaţie, apoi în 
copaci individuali, rahitici şi subnutriţi. Griul-verzui şters 
devine monocrom şi apoi revine, în timp ce Martin 
traversează zona incinerată. Ajunge în lunca inundabilă, la 


e 415 œ 


podul primejdios şi apoi chiar în Riversend, cu silozurile 
care stau de strajă în depărtare strălucind aurii pe cerul 
care se întunecă. O ia pe strada principală, care arată 
aproape la fel cum a lăsat-o. Cârciuma a încetat să fumege 
şi resturile au fost îndepărtate din stradă, dar soldatul se 
află încă acolo, neclintit şi neafectat. Morţii sunt tot morţi; 
supraviețuitorii vor purta doliu. 

Martin parchează maşina închiriată cu uşurinţa dată de 
exerciţiu, cu bara de protecţie la doar câţiva centimetri de 
bordură. Intră în librărie; remarcă faptul că au avut loc 
schimbări, chiar dacă nu cele pe care le anticipase. Cărţile 
se află încă pe rafturile lor, fotoliile şi mesele îşi aşteaptă 
clienţii în partea din faţă a magazinului, ventilatorul din 
tavan se roteşte încet şi apa clipoceşte în fântâna 
miniaturală de pe tejghea. Dar paravanul japonez a fost 
îndepărtat şi draperiile sunt strânse; magazinul este plin de 
lumină. 

Mandy apare prin uşile batante, cu Liam într-un rucsac 
nou, cu degetele înfipte în părul ei şi cu neastâmpăr în 
privire. 

— Bună ziua, domnule. Bine ai venit înapoi. 

Fără să se deranjeze să-şi dea jos rucsacul, ea se întinde, 
îşi aruncă mâinile pe după gâtul lui Martin şi îl sărută, 
puternic, intens şi îndelungat. Sărutul durează o veşnicie, 
sărutul vieţii lui Martin Scarsden. 

Martin este momentan lipsit de replică. 

— Cafea? întreabă ea. 

— Absolut. 

Ea zâmbeşte din nou, cu ochi jucăuşi, cu gropiţe în obraji. 
Pluteşte pe lângă el, îşi face de lucru la maşină. 

— Încă mai lucrezi la maşină? spune el, când îşi recapătă 
vocea. Şi ce e cu toate cărţile? Am crezut că închizi, 
împachetezi. 

— Schimbare de planuri. Am un manager. 

— Serios? : 

— Sigur. Locul ăsta îmi aparţine acum. lţi aminteşti? 
Peste jumătate din Riversend îmi aparţine, dacă are vreo 
importanţă. Nimeni nu o să-l cumpere, nimeni nu o să-l 


e 416 œ» 


închirieze, aşa că, de ce nu? 

— Cine este managerul? 

— Eu. Din spatele unui raft răsare un cap: Codger Harris. 
Se ascunsese acolo în tot acest timp. 


Ceva mai târziu stau toţi patru împreună în fotoliile din 
faţa magazinului, Martin îl ţine pe Liam în poală, simte 
greutatea băiatului, simte  responsabilitatea implicită. 
Codger îi citeşte articolul din This Month. Mandy zâmbeşte, 
când amuzată, când cu indulgență, ca şi cum îi place ceea 
ce vede. Îi spune lui Martin despre planurile ei. Va păstra 
librăria; Codger nu trebuie să plătească chirie şi poate să 
păstreze tot profitul. Vrea să păstreze şi Springfields, să 
curețe iazul şi să instaleze o cisternă care să furnizeze apă, 
limpede şi pură, oraşului. Errol Ryding o ajută să obţină 
aprobările în Consiliul local; Consiliul va plăti pentru apă şi 
profiturile vor ajunge la un anumit orfelinat din Kabul. În 
timp ce ea vorbeşte, Codger continuă să citească, mârâind 
pe măsură ce avansează. Arată ca şi cum ar fi un alt om: 
curat şi proaspăt bărbierit, îmbrăcat şi cu ochelari, cu părul 
tuns şi cu dinţii rămaşi curăţaţi. Termină de citit, clatină 
încet din cap. 

— E în regulă? întreabă Martin. 

— Foarte bine, tinere, până acum. 

Martin zâmbeşte. 

— Ştiu. Sunt lucruri care e mai bine să rămână pe 
dinafară. 

— Şi sunt lucruri pe care nu le ştii. 

Şi chiar atunci le spune povestea pe care nu o mai 
spusese nimănui, timp de treizeci de ani, uitându-se la 
Mandy în timp ce povesteşte cu voce reverenţioasă. 

— Ziua în care a murit familia mea, ziua în care camionul 
a părăsit drumul spre Bellington, a fost ziua în care viaţa 
mea s-a oprit. Camionul a omorât-o pe soţia mea, Jessica, şi 
pe băiatul meu, Jonty. Şi m-a ucis pe mine în interior. Încă 
doare; treizeci de ani şi încă doare. 

— Codger? întreabă Mandy, cu vocea încărcată de 
îngrijorare. 


e 417 œ» 


— Ar fi trebuit să fiu cu ei, desigur. Dar n-am fost. Am 
fost cu mama ta, Mandy. Am fost cu Katherine. 

— Cu mama? întreabă Mandy, nedumerită. 

Şi atunci Codger zâmbeşte afectuos. 

— Nu. Nu a fost nimic de felul ăsta. Eram îndrăgostit de 
soţia mea, şi mama ta nu era în situaţia să fie curtată. Eu 
eram directorul băncii din Bellington. Ea venise la mine 
pentru bani. Voia să plece, să scape de aici, dar nu avea 
bani. El devenise violent, începuse să o lovească, să o 
trateze ca pe o proprietate a lui. Ea i se confesase lui Jess. 
Soţia mea îi fusese profesoară în şcoală. Pe atunci 
Katherine era deja însărcinată, însărcinată cu tine şi se 
temea pentru siguranţa ei şi a ta. Nu avea nimic, desigur. 
Fără economii, fără nimic. Tatăl ei nu voia deloc să o 
înţeleagă, voia ca fata lui să se mărite cu cineva din 
dinastia Snouch, cu orice preţ. E urât ce spun, dar asta 
este. Regulile băncii erau stricte, dar noi încercam să găsim 
o cale să o ajutăm. Şi apoi familia mea fost omorâtă şi eu 
nu mai eram de folos nimănui, nici măcar mie însumi. M-am 
simţit vinovat pentru că fusesem cu ea, încercam să ajut pe 
cineva pe care abia îl cunoşteam, când ar fi trebuit să fi fost 
împreună cu ei. 

— Dar, Codger, ce ai fi putut să faci? întreabă Mandy. 
Nimeni nu putea să prevadă ce s-a întâmplat. 

— Aş fi putut să mor împreună cu ei. 

— O, Codger. 

— La asta m-am gândit timp de treizeci de ani. M-a 
înnebunit, m-a trimis la balamuc. Medicamente. Terapie cu 
şocuri electrice. Tentative de sinucidere. Nu recomand asta, 
chiar nu recomand. Dar asta a fost cu mult timp în urmă; 
acum e de domeniul trecutului. Am învăţat să mă gândesc 
la alte lucruri, în loc să mă scufund în asta. In cele din 
urmă, am venit înapoi aici, cu mintea distrusă şi cu sufletul 
meu distrus. Şi prima persoană care m-a ajutat a fost Eric 
Snouch. Un adevărat gentleman, o inimă de aur. Mi-a dat 
teren aici, în ţinutul arbuştilor, propria mea bucăţică de 
echilibru, propria mea bucăţică de singurătate. lar eu, în 
schimb, l-am rănit. l-am spus adevărul despre fiul lui: că 


e 418 œ» 


Harley o lovise într-adevăr pe Katherine, o bătuse şi o 
violase, că eu şi soţia mea ştiam, amândoi, că Jessica 
văzuse vânătăile. Drăguţ mod de a-i răsplăti bunătatea, nu- 
i aşa? l-am spus că fiul lui era o brută. Până atunci el îl 
sprijinise pe Harley, făcuse acuzaţiile să dispară, trecuse 
totul sub tăcere. Îi acordase prezumția de nevinovăție. Dar 
după ce i-am spus, nu s-a mai păcălit singur. A încheiat-o 
cu Harley, a sfârşit prin a-l dezmoşteni, l-a trimis în exil. 
Eric a încercat să ajungă la Katherine, ştiu asta, a încercat 
să-i ceară iertare pentru că nu o crezuse mai devreme. Se 
oferise să o ajute. Dar ea era mândră, a spus că nu are 
nevoie de niciun ajutor, nu de la un Snouch. Aşa că a 
ajutat-o fără ca ea să ştie. 

— Librăria şi casa? întreabă Martin. 

— Da. Errol Ryding era primar, pe vremea când mai 
exista un primar. Eric l-a convins să-i dea cărţile lui 
Katherine când s-a închis biblioteca. Eric i-a spus ei că 
magazinul şi casa erau în proprietatea Consiliului local, şi-a 
cerut iertare că nu-i puteau plăti un salariu, dar ea putea să 
păstreze profiturile, în schimb, şi să nu plătească chirie. 
Acelaşi aranjament pe care mi l-ai oferit tu mie. Cred că ea 
a crezut asta, cel puţin la început. Spre sfârşit, nu mai sunt 
sigur. A 

— Vă mai vedeaţi din când în când, Codger? Işi amintea 
de tine? Eu nu-mi amintesc de tine deloc, nu de când eram 
copil, spune Mandy. 

— Nu, n-ai avea cum. Eram un pustnic. Locuiam în ţinutul 
arbuştilor şi nu aveam maşină pe vremea aia. Nu voiam să 
văd pe nimeni. Şi nu aveam cine ştie ce reputaţie. Dar pe 
ea voiam să o văd, era aproape singura persoană pe care 
voiam să o văd. Eram întotdeauna bucuros să o văd. Trecea 
pe la mine o dată pe săptămână sau cam aşa. Imi aducea 
mâncare, îmi aducea cărţi, în timp ce tu erai la şcoală. 
Parca şi suna din claxon, mă avertiza să pun nişte haine pe 
mine. De cele mai multe ori doar îmi lăsa lucrurile şi pleca, 
dar uneori se oprea să stăm de vorbă. Totuşi nu am vorbit 
niciodată despre ce se întâmplase în trecut. Niciodată. Dar 
ea era o femeie minunată, Mandalay, minunată. 


e 419 œ» 


— O, Codger, spune din nou Mandalay, cu mâna întinsă 
ţinând-o pe a lui. 

Pentru un moment lung se lasă liniştea. Apoi începe să se 
audă o bătaie blândă în acoperişul de tablă - dar ţipătul de 
afară este cel care le atrage atenţia, biciuindu-i simţurile lui 
Martin la maxim. Ţipătul se aude din nou, dar acum el îl 
identifică mult mai precis: nu este un urlet, ci un țipăt de 
încântare. Apoi, prin ferestrele dezvelite de curând, el vede 
ploaia care cade, uşoară la început, apoi apropiindu-se pe 
stradă ca un zid cenuşiu. Un uriaş bubuit de tunet se 
sparge peste oraş, zguduie ferestrele şi reverberează în 
stomacurile lor. Atunci ei sar în picioare, se reped la uşă, 
afară în stradă, se alătură oamenilor care sunt deja acolo, 
dansează în cerc, râd, cu mâinile larg deschise, încercând 
să prindă picăturile. Mandy face piruete, cu Liam ţinut 
strâns la piept, băiatul parcă a înviat la bucuria 
momentului. Martin simte impactul, picături mari, care 
ustură când îl lovesc. Tunetele se rostogolesc din nou 
deasupra oraşului Riversend, ca sunetul clopotelor unei 
biserici. Şi pentru câteva minute glorioase, totul se varsă în 
jos, cerul se goleşte. Şi apoi se opreşte, la fel de abrupt 
cum începuse, fără să dureze mai mult de cinci minute. 
Lasă şoseaua aburind şi oamenii entuziasmați. Raze de 
soare coboară pieziş, străpung aerul curăţat, aurii pe cerul 
întunecat. Martin respiră adânc, îi soarbe gustul. Viaţă. În 
sfârşit. 


e 420 œ» 


NOTA AUTORULUI 


Cadrul pentru Ținutul secetei a izvorât din călătoriile 
mele din vara 2008-2009, în momentul culminant al secetei 
mileniului, în timp ce mă documentam pentru cartea mea 
de non-ficțiune The River. Cu toate astea, oraşele Riversend 
şi Bellington sunt complet fictive, la fel ca locuitorii lor. 
Riversend împrumută bucăţi din diferite orăşele de 
provincie, dar în cea mai mare parte este produsul 
imaginaţiei mele. 

Crimele din carte nu se bazează pe evenimente reale şi 
toate personajele sunt în întregime imaginare. Sydney 
Morning Herald, The Age, Channel Ten şi diverse alte 
entităţi de ştiri sunt organizaţii de presă reale, dar niciunul 
dintre personajele din aceste pagini nu se bazează pe 
personaje reale. Mai mult, standardele jurnalistice 
îndoielnice prezentate uneori în inutul secetei nu 
intenţionează în niciun fel să reflecte practici reale ale 
acestor organizaţii. 


| VIRTUAL ` 


e 421 œ» 


MULŢUNMIRI 


Scrisul este un demers solitar. Până când nu mai este. La 
un moment dat manuscrisul trebuie să vadă lumina zilei. 
Primii care au citit o schiţă timpurie a Ținutului secetei au 
fost marii jurnalişti şi prieteni apropiaţi Michael Brissenden, 
Katharine Murphy, Paul Daley şi Jeremy Thompson. Ei toţi 
mi-au oferit păreri pertinente. Apoi a urmat Benjamin 
Stevenson, de la Curtis Brown, care mi-a subliniat, politicos, 
câteva defecte majore. Mulţumesc, Ben! Şi apoi Grace 
Heifetz, de la Curtis Brown, căreia i-a plăcut suficient de 
mult ca să devină agentul meu. Grace a făcut o treabă 
fenomenală în reprezentarea cărţii şi a mea personal, 
atrăgând interesul editorilor apropiaţi şi îndepărtați. 

Mulţumiri uriaşe tuturor celor de la Allen & Unwin: Jane 
Palfreyman, Tom Gilliat, Christa Munns, Ali Lavau, Kate 
Goldsworthy şi întregii impresionante echipe. Şi mulţumiri 
lui Alex Potocnik pentru harta lui strălucită. 

În Marea Britanie, mulţumiri lui Felicity Blunt şi Kate 
Cooper, de la Curtis Brown, şi lui Kate Stephenson, de la 
Wildfire/Headline. În Statele Unite recunoştinţă lui Faye 
Bender, de la The Book Group, şi Tarei Parsons, de la 
Touchstone/Simon & Schuster. Mai există o mulţime de alţi 
oameni cărora ar trebui să le mulţumesc - toţi cei care au 
muncit din greu, în spatele scenei, pentru a oferi acestei 
cărţi cele mai mari şanse de succes. Mulţumesc. 

Sunt recunoscător pentru bursa acordată de ACT 
Government's Art Fund, în vremurile de început ale acestei 
lucrări. Asemenea burse sunt vitale în a oferi sprijin 
scriitorilor aspiranţi. 

În sfârşit şi cel mai important, dragostea şi mulţumirile 
mele soţiei mele, Tomoko, copiilor noştri, Cameron şi Elena, 
şi întregii familii lărgite. 


e 422 œ 


Într-un orăşel izolat, răvăşit de secetă, un tânăr preot | 
carismatic deschide focul asupra congregaţiei sale, | 
ucigând cinci bărbaţi, şi apoi se sinucide. Un an mai târziu, 
jurnalistul Martin Scarsden ajunge la Riversend pentru 
a scrie un reportaj cu ocazia comemorării tragediei. Însă 
poveştile pe care le aude de la localnici nu se potrivesc 
cu versiunea oficială a evenimentelor. În acest timp, o 
descoperire şocantă zguduie oraşul: trupurile a două turiste, 
dispărute de pe vremea masacrului, sunt descoperite în 

ia w zonele defrişate. Luptând ai cu -proprii demoni, Martin 
e “Apenini a pentru a « 


mi 
> 
[d 


iba 


care pas. 


mai CO m pi! á 
Rar ui Kiissiii pă ibobote 


fperet 


a - ale bin: 
ARSAN 

T. f sibil pjan 

- . 1 + 
i 


„Un thriller care se citeşte pe nerăsuflate, în care peisajul 
pârjolit e la fel de important ca personajele.” 


Guardian Australia 


ia 
A] 


a è 


m LA 
ETA 


. 1: =a 


ăi ca w pl 
= ~ >> - 
a Sp — awy Ei 
m ī- = ——— ——————— 
x. 
-= = —— na has J —— —— 
x — = ” . . — 0 < p 
a — i J š 7 
—— — =~ ~ . .. d — = -—. 
a eu SA ——— 7 m m 
pe e E i 42 t = — D — 200 C 
m — — b5 ép 
Da mt A ă > e —— it s 
-aia < 
= — — — 
- a i - z 
= Sa — rii - 2 E 
Re - -- -. 


2 + 

— < : : a 

BS : D aj 
y 
= A > b” Ta d i 
=- Wr- n APP d t 
m _ = , „a > . - 
Dar o ) 260! 54343 


o sa — ma | În