Richard Doetsch — Hotii Paradisului

RICHARD 
DOETSCH 


HOTII 
PAR ADISULUI 


Cea mai bine pazita comoară din lume. 
Un secret stravechi, o calatorie incitantă 
în inima Vaticanului 


RICHARD DOETSCH 


Hoţii Paradisului 


În româneşte de Oana Cristea 


The Thieves of Heaven 
2006 


Pentru Virginia, 
Cel mai bun prieten al meu 
Te iubesc din tot sufletul. 


Dragostea oferă o alinare pe care o simt doar cei care ştiu 
ce înseamnă să iubeşti. Este caldă şi sigură, eliberată de 
mânie şi gelozie. Este euforică şi te face imun la cruzimea 
vieţii. Este plină de speranţă fără sfârşit, gratitudine nestinsă 
şi altruism adevărat. Este cel mai rar dintre toate darurile. 


Mulţumiri 


Am deosebita plăcere de a mulţumi următoarelor 
persoane: 

Lui Gene şi Wandei Sgarlata, fără a căror prietenie şi 
ajutor nu aţi citi aceste cuvinte; lui lrwyn Applebaum, pentru 
că mi-a deschis o uşă şi mi-a dat această ocazie; Nitei Taublib, 
pentru că a încheiat această afacere şi mi-a transformat visul 
în realitate; lui Kate Miciak, pentru răbdarea ta nesfârşită, 
pentru îndrumări şi încredere; lui Joel Gotler, pentru că a făcut 
imposibilul; Mariei Faillace şi tuturor cei de la Fox 2000, pentru 
că mi-au dat entuziasmul iniţial. _ 

Şi mai mult decât oricui, Cynthiei Mason. lţi mulţumesc 
pentru gândirea ta inovatoare, pentru încrederea nesfârşită în 
faţa obstacolelor, şi pentru prietenia adevărată. 

Mulţumesc familiei mele: ţie, Richard, pentru curiozitatea, 
inteligenţa şi puterea ta; ţie, Marguerite, pentru umorul, inima 
şi frumuseţea ta; ţie, Isabelle, pentru zâmbetul, râsul şi 


inocenţa ta. Cel mai important, îţi mulţumesc, Virginia, pentru 
că m-ai suportat şi când munceam în toiul nopţii. Tu eşti 
inspiraţia mea, tu mă faci să râd, tu eşti bucuria mea; tu eşti 
cea care face să se întâmple toate lucrurile bune din viaţa 
mea. 

In cele din urmă, ţie, cititorule, îţi mulţumesc că ţi-ai făcut 
timp să citeşti Hoţii Paradisului. Astăzi, într-o epocă în care 
oamenii aleg să se distreze cu filme de două ore, cu seriale de 
jumătate de oră şi cu videoclip-uri de trei minute, este plăcut 
să afli că mai există încă persoane care aleg să citească şi să 
lase povestea să se joace cu imaginaţia lor. 


Richard 


Hoţii Paradisului 


Pe timp de noapte, în New York 


Michael St. Pierre îşi fixă pe ochiul stâng monocularul 
Steiner cu vedere nocturnă, micşoră puterea cu care strângea 
frânghia şi îşi continuă coborârea de la etajul al 
paisprezecelea. Aleea întunecată, pe care acum o vedea 
verde, era locul în care trebuia să aterizeze. Avea grijă să nu 
privească la distanţă, spre luminile marelui oraş; nu-şi 
permitea să orbească în acel punct al vieţii sale. aleea de 
dedesubt era liberă, cu excepţia câtorva saci de gunoi şi a doi 
şobolani în plimbarea lor nocturnă. După ce va străbate în 
fugă cei treizeci de metri, va putea sări peste zidul de granit 
înalt de trei metri şi se va putea refugia în siguranţa oferită de 
Central Park noaptea. Rămânea în umbra clădirilor din jurul 
lui. Nu-şi făcea griji că va fi prins: ce era mai greu trecuse, iar 
colţul ăsta de lume era părăsit. 

Mai avea optsprezece metri până jos, când zări cu coada 
ochiului stâng - cel a cărui vedere bătea departe, cu ajutorul 
dispozitivului - carne. Carne moale, dezgolită. Era în clădirea 
alăturată, un bloc de locuinţe, la al cincilea etaj. Blocul 
cufundat în întuneric, ca şi cum nimeni n-ar fi fost acasă, de 
alături, de la marginea Fifth Avenue. Putea să jure că vede un 
sân. Îşi întoarse privirea; nu era un voyeur. Dar era o privelişte 
plăcută, la o aruncătură de băț. Nu şi-ar fi dat seama 
niciodată, dacă n-ar fi avut monocularul cu vedere nocturnă. 
Cu toate acestea, nu-şi făcea griji: ea nu-l putea vedea, 
Michael era sigur de asta. 

Îşi continuă coborârea în noaptea fierbinte, lipicioasă. 

Dar, aidoma unei sirene, viziunea îl trase înapoi, chiar 
dacă doar pentru o secundă. Da, era un sân. Doi, de fapt. Bine 
proporţionaţi deasupra unei talii zvelte - întreaga scenă 
scăldată în verde. Dumnezeule, chiar că-i plăcea priveliştea de 


sus. Femeia stătea întinsă pe spate. Nu-i putea vedea clar 
faţa, dar avea un corp excepţional. Gândeşte-te la ce ai de 
făcut, îşi reaminti, luptându-se cu pofta de moment. 

Eliberă frânghia, continuându-şi coborârea. Investise prea 
multe ore ca să rişte totul din cauza unor priviri furişe 
aruncate unor iubiţi care nu bănuiau nimic. Dacă se ţinea de 
plan urma să fie acasă în scurt timp, în siguranţă în braţele 
miresei sale, care era mult mai ademenitoare decât femeia 
din faţa lui. Deși are un corp cum n-a mai văzut la nimeni 
până acum. 

Deodată, ca şi cum i-ar fi citit gândurile, femeia-şi întoarse 
capul spre stânga, către fereastră. Michael îngheţă, ţinându-se 
strâns de frânghie, fără să scoată un sunet, fără să respire. Il 
văzuse? Imposibil. Era îmbrăcat astfel încât să nu fie observat, 
iar zona din jurul lui n-ar fi putut fi mai întunecată. 

Apoi simţi un gol în stomac. 

Ea nu se uita la el; nici n-ar fi putut. Avea ochii acoperiţi cu 
o cârpă neagră şi un căluş în gură. Corpul nu i se răsucea de 
pasiune, ci de groază. Îşi concentră privirea. Era legată întinsă 
pe o masă, şi suferea. Simţi o izbucnirea de mânie când văzu 
o siluetă alături de ea; faţa bărbatului era ascunsă de 
întuneric, dar nu şi arma din mâna sa. Nu era o joacă: femeia 
era violată. Şi totul se întâmpla la mai puţin de şase metri de 
el. 

Privi în jos. Numai cincisprezece metri de parcurs. 
Libertatea. Simţi cum punguţa pe care o purta în spate îşi 
schimbă centrul de greutate. Şase luni de planuri pentru a o 
obţine; era viitorul său. N-o să-l lase să-i scape printre degete. 
Nu era momentul s-o facă pe eroul. 

Dar ea era tot acolo, cu pielea vopsită în nuanţa de verde 
a monocularului de noapte şi cu corpul zbătându-se în 
legături. Michael nu trebuia să audă ca să ştie că ţipa în 
spatele căluşului din gură. 


Vară în Upper East Side. Majoritatea locuitorilor 
abandonaseră oraşul pentru zone precum Hamptons, 
Greenwich, pentru bucăţica lor din ceea ce numeau „la ţară”, 
lăsându-şi apartamentele prăfuite şi în întuneric până în 
septembrie. Regii şi reginele îşi abandonaseră castelele 
pentru păşuni mai verzi şi un aer mai proaspăt, lăsând în urmă 
fiefurile din Silicon Alley şi imperiile din Wall Street. Era o 
concentraţie de bogăţie ca nicăieri în lume, totul închis în 
treizeci de cvartale de faţade văruite şi portari irlandezi 
mătăhăloşi. 

Ambasada impunătoare fusese iniţial casa şi biroul lui J.S. 
Vandervelde, un baron al petrolului al cărui imperiu rivalizase 
cu cele ale lui Getty, Rockefeller şi Carnegie. Guvernul din 
Akbiquestan cumpărase clădirea la începutul anilor şaptezeci, 
nu pentru frumuseţea sa bogat ornamentată, ci pentru 
structura exterioară impenetrabilă: ziduri groase de un metru, 
uşi masive, geamuri blindate. Familia Vandervelde își 
cunoscuse locul în lume: îşi ştiau duşmanii mai bine decât îşi 
cunoşteau rudele, aşa că puseseră ca locuinţa să le fie 
proiectată corespunzător. Johan Sebastian Vandervelde îşi 
construise fortăreaţa - un conac cu opt etaje de locuit şi şapte 
etaje de birouri - în 1915, mutându-şi familia în oraş din casa 
lor din Greenwich Village de pe Fourth Street. Pentru Johan 
Sebastian Vandervelde devenise ceva obişnuit să aibă 
conflicte cu muncitorii săi, şi pentru asta trebuia plătit un preţ. 
Dar nu voia ca acest preţ să fie plătit cu sânge, în pragul 
propriei case. 

Şi cei din Akbiquestan îşi cunoşteau locul în lume şi ştiau 
că au mai multă nevoie de un buncăr decât de o clădire de 
birouri. Când se mutaseră, modernizaseră instalaţiile de apă, 
electricitate, încălzire şi sistemul de securitate din fosta casă a 
lui Vandervelde. Singurul mod de a intra era pe uşa de la 
intrare, dacă erai dispus să suporţi paznici, scanere, arme şi 
tot tacâmul. 

Dar oamenii tind să gândească în două dimensiuni, nu în 
trei. Un atac de sus nu fusese niciodată considerat o 
ameninţare, nici chiar când ambasadorul Akbiquestanului era 


în reşedinţa sa. Acoperişul era dotat doar cu alarme standard 
la uşi, ferestre şi luminatoare. 

Fuseseră necesare şase luni de planuri. Michael cunoştea 
fiecare colţ al clădirii mai bine decât cel mai vechi locuitor al 
acesteia. Cei de la Comisia de conservare a reperelor fuseseră 
extrem de amabili şi-i furnizaseră planuri integrale şi 
specificaţii complete privind proprietatea. Când auziră că scria 
o carte despre istoria celui mai faimos bulevard din lume, 
lăsară baltă tot ce făceau ca să-l ajute pe tânărul drăguţ în 
costum Ralph Lauren. Nu-i dădură informaţii numai despre 
clădirea respectivă, ci şi despre fiecare din structurile 
adiacente. Forbes Carlton Smyth - Michael îşi alesese acest 
nume fictiv pentru rezonanţa sa aristocratică - îi asigură pe 
toţi membrii comisiei că vor primi mulţumiri pentru sprijinul 
oferit. Sistemul de securitate american fu identificat cu 
uşurinţă, şi Michael cumpără codurile de acces de la 
producător la un tarif mic, deoarece americanii nu aveau 
sentimente prea puternice pentru cei din Akbiquestan. 

Ca orice om de afaceri bun, Michael era meticulos în 
munca sa, având grijă de toate detaliile. Era un profesionist 
până în cele mai mici amănunte. Când planifica ceva, nu lăsa 
nici o piatră nerăsturnată şi nu trecea cu vederea nici un 
detaliu. Fiecare scenariu previzibil era trăit şi verificat. Dar 
spre deosebire de alte afaceri, a sa era o firmă de o singură 
persoană. Nu tu personal la Cercetare & Dezvoltare, nu tu 
secretariat, nu tu şef de resurse umane. Michael lucra 
întotdeauna singur; într-un domeniu lipsit de orice urmă de 
încredere, nu poţi fi genul încrezător. Întotdeauna dădea 
spargeri la cei care nu se duceau la poliţie: guverne, infractori, 
cei cu asigurare prea mare. Nimic nu putea să conducă la el. 
Intotdeauna intra şi ieşea în câteva minute, niciodată nu făcea 
vreo greşeală, niciodată nu lăsa vreo urmă, vreun indiciu, şi 
cel mai important, niciodată nu se lăsa prins. 

Ambasada avea personal insuficient acum că cei de la 
Naţiunile Unite erau în vacanţă. Câte două gărzi de serviciu în 
fiecare tură, câţiva secretari în timpul zilei, şi asta era tot. Toţi 


ceilalţi plecaseră acasă să se bucure de ţinutul pustiu şi 
muntos pe care-l reprezentau. 

Ambasadorul, Anwar Sri Ruskot, era un general respectat 
care excela în diplomaţie, dar acest talent nici nu se compara 
cu cele mai mari abilităţi ale sale. Generalul Ruskot era 
binecunoscut pe piaţa neagră ca şi curier, intermediar şi 
vânzător de primă mână, specializat în traficul cu antichităţi, 
bijuterii şi tablouri, în tot acest timp ascunzându-se în spatele 
acreditării sale diplomatice. În ceea ce-l privea pe general, 
valiza diplomatică era o invenţie mai importantă decât 
electricitatea, becul şi femeile, luate laolaltă. Zvonurile despre 
activităţile sale deveniseră frecvente în cercurile poliţiei, dar 
FBI şi Interpolul nu aveau nici o putere. Dacă l-ar fi scuturat un 
pic, Ministerul Afacerilor Externe ar fi avut de-a face cu o criză 
majoră care-ar fi putut duce cu uşurinţă la vărsare de sânge 
între cele două ţări nu tocmai prietene. 

Când Generalul Ruskot era în oraş, îşi conducea afacerea 
de la etajul paisprezece al ambasadei, unde era la adăpost de 
paznicii, consilierii, secretarii şi trepăduşii săi. Biroul lui se afla 
la ultimul etaj, unde nu avea acces decât el. Ruskot pretindea 
că acolo se ocupa de afacerile cele mai delicate ale ţării, şi că, 
dacă acestea ar fi fost dezvăluite prematur, impactul ar fi 
catastrofic pentru diplomaţia mondială. Nimeni nu intra 
vreodată la etajul al paisprezecelea, în nici o situaţie. 

Michael fu primul care a văzut adevăratele operaţiuni ale 
generalului. Atârna în mijlocul încăperii, de un cablu Kevlar, la 
o distanţă de un metru şi jumătate de podea, luminând în jur 
cu o mică lanternă-creion. Biroul era mare, ceva între 
biblioteca unui gentleman şi un local de fumat opiu. Un birou 
masculin masiv înconjurat de scaune de piele roşie cu spătar 
înalt era poziţionat lângă peretele din spate, în vreme ce 
lângă peretele opus era o zonă cu multe perne moi strânse în 
jurul unei hookah, mirosul său de opiu persistând încă în aer. 
Printre mulţimea de antichităţi orientale şi picturi ale 
maeştrilor, de covoare şi tapiserii turceşti, se găseau registre, 
dosare şi computere care ofereau detalii despre fiecare 
tranzacţie dubioasă, fiecare plată ilicită, fiecare afacere pe 


sub mână. În vreme ce majoritatea infractorilor erau discreţi 
cu privire la ţinerea evidenţei, Ruskot nu avusese niciodată 
grija asta: generalul nu era pe teritoriu american, acesta era 
teritoriul statului Akbiquestan protejat de Convenţia de la 
Viena. 

Michael intrase pe alee la scurt timp după miezul nopţii, ca 
să-şi înceapă urcuşul. Magazinul cu patru etaje era la capătul 
Madison Avenue, faţada sa de granit fiind visul oricărui 
căţărător. In spate ducea câteva lungimi de frânghie subţire 
ranforsată; de centură avea prinse cârlige de alpinism, cleme 
şi o trusă de ustensile - toate înfăşurate în bandă izolatoare ca 
să nu facă zgomot. lşi începu ascensiunea din aleea 
întunecoasă, agăţându-se cu degetele de şanţurile imposibil 
de înguste dintre blocurile de granit ale clădirii. De parcă ar fi 
ieşit la plimbare, escaladă magazinul în câteva secunde, apoi 
străbătu acoperişul şi se îndreptă spre blocul de locuinţe 
alăturat, cu opt etaje. Având stilul şi puterea unui maestru, 
trecu de la o clădire la alta spre Fifth Avenue, urcând din ce în 
ce mai sus. Lui Michael îi plăcea să se caţere pe clădiri mai 
mult decât pe stânci. Acestea reprezentau o provocare mai 
mare, şi-i dădeau un sentiment de împlinire mai puternic. 
Ajunsese să se dea în vânt după fațadele construite în anii de 
colegiu: căminul Towers fusese primul său Everest. Urcase 
până la etajul douăzeci şi doi al căminului, se strecurase şi 
jeşise pe fereastra unui profesor stagiar fără să scoată un 
sunet, totul pentru un test. Aventura nu avusese rezultatul 
sperat de el - fata pentru care-l furase tot picase examenul. 

Michael cobori pe acoperişul ambasadei Akbiquestanului 
de pe imobilul alăturat de optsprezece etaje. Luminatorul, 
instalat în '68, avea montată o alarmă, care însă fu uşor de 
dezactivat cu ajutorul câtorva conexiuni directe. Scoase 
geamul, se uită prin încăperea întunecată cu ajutorul 
monocularului, apoi se lăsă să coboare. O minunăţie de 
apartament, şi o colecţie grozavă de artă. Michael studiase 
planurile aşa cum ar fi studiat strategiile de joc ale unei 
echipe de fotbal, şi le putea redesena cu uşurinţă şi legat la 


ochi; cunoştea fiecare centimetru din încăpere cu mult înainte 
de a pune piciorul acolo. 

Prin sursele sale diverse aflase de o cantitate 
considerabilă de diamante neşlefuite care se aflau în acel loc, 
iar informaţiile sale se dovediră corecte când seiful Wells 
Fargo din 1908, înalt de doi metri, se deschise sub acţiunea 
degetelor sale de cunoscător. Intr-adevăr găsise diamante. 
Desfăcu punguţa de catifea neagră cu bijuterii, iar ele erau 
acolo, ca nişte stele pe cerul nopţii, scânteind sub privirile lui. 
Destule ca să umpli o cutie de biscuiţi. Treizeci de milioane de 
dolari de pe piaţa neagră, care nu puteau fi depistaţi. Ceea ce 
făcea lovitura şi mai plăcută era faptul că nimeni nu va 
semnala vreodată lipsa acestor diamante. Cu siguranţă erau 
furate, asigurate ilegal, şi de existenţa lor ştia doar o mână de 
oameni, aleşi cu grijă. Ambasadorul nu va da niciodată 
alarma. S-ar pune prea multe întrebări privind proveniența lor. 
În nici un caz nu va intra cineva în apartamentul de la etajul 
paisprezece ca să inspecteze scena furtului. Fără poliţie, fără 
investigaţii, fără probleme. 


* 


În momentul în care uşa seifului se deschidea, Caporal 
Javier Samaha devenea tot mai agitat în postul său de lângă 
uşa ambasadei. Gărzile trăseseră la sorţi ca să vadă cine îşi va 
schimba locul de veghe, şi Samaha trăsese proverbialul pai 
scurt. Monotonia plantoanelor de douăsprezece ore îi făcea 
picioarele să tropăie şi-i dădea dureri de cap. Era o noapte 
liniştită, de joi, şi ca de obicei nu se întâmpla nimic. Nu prea 
avea ce să facă în afară de mâncat, citit şi jucat cărţi. În ciuda 
tuturor temerilor de a fi străin într-o ţară ostilă, nu avusese 
niciodată loc vreun incident la ambasadă sau împotriva 
vreunuia dintre compatrioţii săi. Samaha considera paranoia 
ambasadorului nefondată şi precauţiile acestuia exagerate. 
Era secolul douăzeci şi unu, epoca toleranţei, iar ambasada se 
afla în cel mai divers şi liberal oraş din lume. În plus, era 
miezul verii, toţi radicalii şi puştii de colegiu erau în vacanţă, 


nimeni nu avea să organizeze măcar un protest până cel puţin 
în septembrie. Samaha se întoarse spre ofiţerul de la recepţie 
şi-i spuse că avea să-şi facă turele devreme, avea nevoie să-şi 
dezmorţească picioarele şi să-şi limpezească mintea. De 
obicei începea de la etajul unu şi urca, dar exercitând bruma 
de autoritate de care dispunea, în seara asta decise că va 
începe de sus. 


Michael închise seiful şi îndesă diamantele în săculeţ, pe 
care-l azvârli peste umăr. Rămase o clipă să-şi admire opera 
de artă, încrezător că nimeni nu va intra în această zonă cu 
acces restricţionat, şi văzu într-un colţ o cruce împodobită cu 
pietre preţioase. Avea douăzeci şi doi de centimetri înălţime şi 
era încrustată cu o sumedenie de safire, rubine şi smaralde. 
Venise numai pentru diamante, dar crucea parcă-l chema, fără 
să ştie de ce. Nu făcea parte din planul său, iar el nu suporta 
să se abată de la plan; era întotdeauna extrem de meticulos în 
munca sa. Ştia care era cheia succesului - care însemna să nu 
fii prins - şi anume să te ţii de plan. Dar la urma urmelor, asta 
avea să fie ultima sa lovitură. 

Aruncă crucea în sac şi ieşi din încăpere în 93 de secunde. 


* 


Uşa liftului se deschise la etajul paisprezece. Caporal 
Samaha cunoştea restricțiile, dar în seara asta curiozitatea 
triumfă asupra sa. Nu era nimeni prin jur să-l surprindă, aşa că 
ce-ar fi rău în asta? Verifică singura uşă de apartament de la 
etaj - singura uşă la care gărzile nu aveau cheie - şi, având 
confirmarea faptului că aceasta era bine încuiată, se îndreptă 
spre scara de incendiu, un pic dezamăgit. Apoi se întoarse şi 
privi înapoi la intrarea din mahon sculptat în sanctuarul lui 
Ruskot. Caporalul nu avea prea mult respect pentru 
paranoicul diplomat, dar era datoria lui consfinţită prin 
jurământ să-l apere pe general şi să facă să fie respectată 


demnitatea ţării sale. Samaha se resemnă să nu ştie niciodată 
adevărul despre acel loc şi gândurile i se îndreptară spre 
cafea. Deschisese uşa spre scara de incendiu şi făcuse un pas 
spre aceasta când auzi un declic clar în liniştea din jur. Se opri 
şi-şi încordă auzul. Sunetul venea din apartament. Il auzi din 
nou. Nu atât de tare de data asta, dar era cu siguranţă un 
declic, şi nu era firesc. Refăcu drumul în sens invers şi verifică 
uşa: încuiată. Lipi urechea de mahonul lustruit, ascultând 
concentrat. Era sigur că auzise ceva. Se gândi la implicaţii, la 
datoria faţă de ţara sa; luă în considerare iar şi iar 
personalitatea violentă a generalului. 

Lăsând orice prudenţă deoparte, lovi uşa cu piciorul. 
Apartamentul era cufundat în întuneric, cu excepţia luminii ce 
se revărsa înăuntru din hol şi a scânteierii slabe dinspre 
luminator. Caporalul observă că biroul spaţios era bine dotat, 
mult mai bine decât orice altă încăpere din ambasadă. Un 
palat în înaltul cerului. Câteva clipe, nu făcu altceva decât să 
privească în jur. Nimic nu părea nelalocul lui. Se uită cu mare 
atenţie la seiful uriaş; cântărind în minte întrebuinţarea sa, 
verifică încuietoarea. Bine închisă. Se întoarse, dând să iasă, şi 
hotărând că sunetul pe care-l auzise nu era decât un zgomot 
de depresurizare din conducta de aerisire. Dar apoi zări 
peretele. 

Arăta ca o pată provocată de umezeală, ca un contur de 
praf. Samaha se apropie să se uite mai de aproape la perete, 
călcând peste perne şi aruncând o privire dispreţuitoare către 
hookah. Deşi apartamentul era cufundat în întuneric, era 
exact atâta lumină cât să se întrezărească pata. Caporalul îşi 
trecu degetele peste ea, urmărindu-i conturul. Soarele 
decolorase în timp peretele, dar o singură zonă păstrase 
verdele viu al zugrăvelii originale, o mică zonă de forma unei 
cruci. 


Şi astfel rămăsese Michael suspendat în aer cu viitorul său 
asigurat în săculeţul din spate. Cinci etaje şi apoi libertatea. O 


femeie torturată în faţa sa gata să moară. Presentimentul din 
stomac, cel care-l îndemna de obicei să fugă în direcţia opusă, 
era aproape copleşitor. Dar nu era nimic prin comparaţie cu 
teama pe care o simţea pentru victima inocentă pe care o 
zărise. 

Se căţără repede pe frânghie, o mână după alta, urcă cei 
treizeci de metri în câteva secunde şi sări parapetul. La o 
distanţă de şase metri, nouă etaje mai jos, se afla casa de la 
oraş cu şase etaje. Escaladă apartamentul vecin, îşi vâri 
degetele în faţada de cărămidă şi se legănă până când ajunse 
la capăt, îşi fixă şi derulă frânghia, apoi se lăsă în jos. 

Îi plăcea să aibă un plan conceput cu grijă, întotdeauna 
avea unul, precum şi un plan de rezervă, şi încă un plan de 
rezervă pentru planul de rezervă. Prefera să evite acţiunile 
sugerate de inspiraţia de moment. Funcţiona cu adrenalină, şi 
acum va trebui să se bazeze pe instinct. Trecu în revistă ceea 
ce ştia: casa de oraş era trecută pe numele unei companii, o 
firmă europeană de textile; era de obicei ocupată de un soţ, o 
soţie şi un schnauzer pitic, şi avea un sistem de alarmă ieftin 
şi ineficient. Această clădire făcuse parte din planificarea sa; 
era o poziţie de repliere, o studiase bine. 

Prin cap îi treceau tot felul de gânduri. Unde era soţul? 
Cine era făptaşul? Era oare chiar soţul? Oare în felul ăsta se 
încingeau cei doi soţi? Nu era timp pentru întrebări, doar 
pentru fapte: limbajul trupului femeii implora ajutorul lui 
Dumnezeu - era pe cale să moară. 


* 


Nu avusese de luat cine ştie ce hotărâre. Samaha îi explică 
ofițerului de la recepţie că auzise ceva la etajul paisprezece şi 
în ciuda ordinelor de a nu intra la acel etaj, simţise că era de 
datoria sa, prin jurământ, să-şi apere ţara. Explică cum 
verificase restul clădirii şi simţise că era posibil ca cineva să 
dea târcoale pe acoperiş. E o prostie, fu tot ce spuse ofiţerul 
de serviciu. Samaha sugeră să sune la poliţie şi să le ceară să 
trimită un echipaj în zonă şi să se uite după orice ar fi putut fi 


suspect. Era o acoperire grozavă - să-i lase pe poliţişti să 
scormonească prin zonă; dacă hoţul era încă prin apropiere, 
poliţiştii îl vor prinde, iar Samaha va fi lăudat că s-a mişcat 
repede. Ar putea chiar să primească o medalie. Şi dacă nu 
prindeau pe nimeni? Generalul Ruskot şi temperamentul său 
trebuiau să se întoarcă în două săptămâni. Să dezerteze într- 
un oraş precum New York-ul nu era o alternativă prea rea. 


* 


Michael pătrunse fără zgomot în casa din oraş prin 
fereastra de la ultimul etaj. Nu avea pistol; ura armele de foc, 
nu le folosise niciodată şi n-ar fi ştiut ce să facă cu una dacă ar 
fi avut-o. Dar avea cu el cuțitul; îl ţinea în mână, de mânerul 
neted, a cărui atingere îi dădea curaj, iar lama lui reflectând 
frânturi de lumină pe tăişul mortal. Îl rotea în mână, rostind în 
tăcere rugăciunea să nu fie nevoie să-l folosească; metalul 
său ascuţit nu era obişnuit cu supleţea pielii. 

Işi lăsă din nou pe ochi monocularul cu vedere nocturnă, 
făcând camera de oaspeţi din spate să-i apară scăldată în 
strălucirea sa verde stranie, apoi păşi în hol. Zgomote aproape 
imperceptibile de zvârcoliri, pielea goală care se freca de o 
masă, nişte scâncete răsunând ritmic din spatele ei, toate 
laolaltă îi făceau sufletul să se înfioare şi-i întăreau hotărârea. 
La capătul holului, chiar lângă uşă, zăcea schnauzerul, 
încremenit într-o baltă de sânge. Michael înaintă centimetru 
cu centimetru şi aruncă o privire în cameră. Era un atelier de 
ceramică: vase de lut la uscat erau aliniate pe o poliţă de 
lemn; diverse vopsele, diluanţi şi vernis-uri pe un birou; un 
cuptor mare de ardere în colţ, al cărui ventilator îl putea auzi 
ventilând căldura internă puternică. Mirosul era umed şi lutos, 
amestecat cu o urmă nefirească de iasomie. Resturi de lut 
uscat erau împrăştiate pe podea; unelte de lemn erau 
răspândite în jur, ca şi cum un vârtej ar fi măturat totul. Văzu 
masa unde erau realizate lucrările, unde lutul era frământat şi 
modelat, tăiat bucăţi şi transformat în artă. Dar în noaptea 
asta nu lutul era frământat. 


Femeia era blondă, aproape de patruzeci de ani. O peliculă 
de sudoare îi acoperea corpul, iar sânii îi palpitau de frică. 
Chiar şi goală, se vedea că avea o sănătate excepţională, 
trupul tonificat ca al unui atlet, faţa sculptată până la 
perfecţiune de un chirurg plastic din Park Avenue. Picioarele ei 
cu unghii pedichiurate atârnau peste margine, legate de 
picioarele mesei, braţele erau prinse deasupra capului, iar 
ochii îi erau acoperiţi cu o eşarfă neagră. Tânguirile 
înduioşătoare care veneau dinapoia căluşului făceau inima lui 
Michael să stea în loc, dar măcar îi confirmau un lucru: femeia 
era încă în viaţă. 

Pe pervazul ferestrei se afla ceva ce putea fi descris doar 
ca o trusă medicală din secolul al nouăsprezecelea, o 
menajerie a unui taie-oase alcătuită din instrumente 
chirurgicale vechi şi rudimentare: cuțite, bisturiuri şi ferăstraie 
de oase. 

Se uită peste tot - nu se vedea nici urmă de agresor. 
Smulgându-şi  monocularul cu vedere nocturnă, Michael 
aprinse lumina şi alergă spre femeie. Pielea ei era neatinsă; 
cine făcuse asta nu începuse încă să lucreze. Începu să-i taie 
repede legăturile. Ea dădu din picioare şi scoase un țipăt 
înfundat, nedându-şi seama că Michael era salvatorul ei. 

In acel moment cilindrul compresor îl lovi lateral în cap. 
Michael se dădu înapoi, clătinându-se, năucit, pierzând orice 
simţ al realităţii şi al timpului. Întrezări o umbră, cu faţa 
ascunsă de o eşarfă, ţinând un mai în mâna dreaptă şi un 
pistol mare în stânga. Capul lui Michael pulsa în timp ce el se 
lupta să rămână conştient. La începutul serii nu-şi imaginase 
nici un moment moartea ca opţiune, dar acum... Nu fu rostit 
nici un cuvânt când ţeava rece a pistolului se sprijini de 
fruntea lui. Nebunul lăsă jos ciocanul, apoi făcu o pauză, 
părând să savureze prelungirea momentului. Michael strânse 
mânerul cuţitului, simțindu-se încurajat de faptul că era 
ascuns. Apoi, fără să ezite nici o clipă, înfipse lama până la 
plăsele în încheietura atacatorului, vârful însângerat ieşind 
prin partea din spate a antebraţului acestuia. Agresorul căzu 
pe spate, lovindu-se de cuptor. Ateriză cu umărul pe metalul 


încins la roşu, în timp ce arma îi zbură din mână. Pe loc, în aer 
pluti o duhoare de carne pârlită. 

Michael se ridică în picioare împleticindu-se şi încercând să 
se controleze, încă zăpăcit de lovitura brutală. Se apucă de 
masă ca să-şi recapete echilibrul şi reuşi în sfârşit să-şi vadă 
bine atacatorul. Ochii bărbatului erau reci şi morţi, în timp ce 
din umărul său ars fumul se înălța în firicele subţiri, iar din 
braţ îi curgea sânge, picurând de pe mânerul cuţitului lui 
Michael. lIgnorând durerea, bărbatul smulse cuțitul din 
încheietura sa sfârtecată şi atacă, înfigând cuțitul în umărul lui 
Michael, trântindu-l la pământ. Nebunul înşfăcă mânerul 
cuţitului şi-l târî pe Michael prin cameră ca pe un porc mort 
atârnat de un cârlig, abandonându-l lângă cuptor. Cu un urlet 
de furie, bărbatul lovi cuțitul cu piciorul; corpul lui Michael fu 
săgetat de agonie. 

Pe punctul de a leşina, Michael tresări din cauza cârâitului 
unei staţii radio. O staţie de monitorizare a apelurilor poliţiei. 
Era al atacatorului său. Michael abia reuşi să distingă 
cuvintele: Posibil jaf la Ambasada Akbiquestanului, un echipaj 
este pe drum. 

Michael zăcu acolo, durerea aruncându-i corpul într-o stare 
de şoc. Femeia de pe masă dădu drumul unui țipăt strangulat 
prin căluş; acum era clar că vedea moartea cu ochii. Gândurile 
lui Michael fugiră la soţia sa. Cum va putea ea oare să 
înţeleagă vreodată? Işi închipui cum îi vor explica poliţiştii 
moartea lui; cum fusese găsit; cum fusese omorât. N-ar vrea 
să-i ajute cu investigația? Să-i ajute să explice diamantele 
furate din săculeţul pe care soţul ei îl ducea în spate. O 
cunoştea pe femeia mondenă care fusese ucisă? Soţul său şi 
femeia aceea aveau o aventură? 

Impotriva oricărei raţiuni, Michael întinse braţul şi îşi 
smulse cu putere cuțitul din umăr, durerea declanşată fiind 
atât de intensă încât îl trase imediat spre abisul inconştienţei. 
Era gata să leşine când simţi un lichid care curgea, iar şocul 
acestei descoperiri îl readuse la viaţă. Solventul se împrăştia 
pe podea, întinzându-se în toate direcţiile, arzându-i nasul şi 
pârjolindu-i pielea când pătrunse în rana deschisă. Pentru 


prima oară în viaţă, avu revelaţia faptului că este muritor. 
Dacă nu se mişca - chiar acum - nu va muri doar el, ci şi 
femeia. 

Din prag, nebunul îşi trase braţul înapoi, fitilul cocteilului 
Molotov arzând deja. Michael se zbătu să se ridice în picioare, 
iar celălalt azvârli sticla în flăcări în direcţia lui. Bomba cu 
diluant de vopsea pluti prin aer o adevărată eternitate înainte 
de a descrie o curbă spre podea; în cele din urmă explodă pe 
cuptorul încins la roşu. Focul izbucni ca o ciupercă, cuprinzând 
podeaua. Nebunul dispăru în momentul în care pragul uşii 
izbucni în flăcări. 

Michael, luptându-se cu durerea agonizantă din umărul 
care-i pulsa şi cu o comoţie cerebrală, se împletici prin 
cameră, trecând prin focul şi fumul care deveneau tot mai 
groase. Apucă o pânză impermeabilă de pe un raft şi o azvârli 
peste femeia ameţită. li smulse masca şi căluşul. Ea văzu 
flăcările şi ţipă, în pragul unei crize de isterie. Legându-şi 
frânghia de piciorul mesei, Michael zvârli un scaun prin 
fereastră, şi imediat după el frânghia. Îşi prinse hamul şi o 
apucă pe femeie. Nu trebui să-i spună unde mergeau: se 
agăţă de el. 

Se azvârli pe fereastră cu povara din braţe, în timp ce 
camera izbucni în flăcări. Impreună, se prăbuşiră prin aerul 
cald al verii cât timp masa alunecă pe podea, oprindu-se în 
cele din urmă de pervazul ferestrei. Se opriră cu o smucitură - 
cu câteva etaje deasupra aleii de dedesubt. Flăcările se 
prelingeau afară pe geam la numai câţiva metri deasupra 
capetelor lor. 

Atinseră trotuarul exact în clipa în care ferestrele casei 
explodau, flăcări şi vârtejuri de fum înălțându-se în văzduhul 
de deasupra oraşului. Interiorul casei străluci în culori 
portocalii când întregul etaj cinci fu cuprins de foc. O lăsă jos 
pe femeie. Gemea incoerent în timp ce-şi strângea pânza în 
jurul corpului gol, tremurând şi plângând. 

Michael îşi smulse centura de la brâu, azvârlindu-şi 
uneltele în tufişuri, şi se asigură că încă mai avea săculeţul 
plin cu diamante în spate. Sângele îi curgea din umăr, 


înroşindu-i bluza neagră. Spera că hemoragia nu-i va fi fatală - 
nu avea timp să moară acum. Se aplecă deasupra femeii. 
Ochii acesteia se însufleţeau din nou. Îi zâmbi printre lacrimile 
care i se rostogoleau pe obraji. 

Urletul sirenelor izbucni şi în câteva secunde maşinile de 
poliţie se opriră peste drum, cu roţile scrâşnind. Michael 
aruncă o privire peste Fifth Avenue către zidul Central Park. 
Atinse săculeţul pe care-l purta în spate: acolo era viitorul lui. 
Numai douăzeci de metri îl mai despărţeau de libertate. 

Încă mai avea o şansă să reuşească. 


Capitolul 1 


Sticlă pictată - nu se mai face aşa ceva pe nicăieri: nuanţe 
strălucitoare de violet, trandafiriu aprins, auriu strălucitor, 
toate amestecate ca să zugrăvească Porţile Raiului, centrul 
unei biserici de modă veche, cu pereţii zugrăviți în alb. 
Soarele dimineţii pătrundea înăuntru filtrat, aruncând umbre 
colorate pe ceata de enoriaşi, dintre care unii se aflau acolo 
pentru că şi-o doreau, majoritatea pentru că trebuia. Şi ca în 
orice lăcaş al Domnului, indiferent de confesiune, unii stăteau 
în stranele din faţă, ca şi cum apropierea de altar i-ar fi dus 
mai aproape de mântuire. Femeile în rochii frumoase, bărbaţii 
daţi cu colonie, în sacouri şi purtând cele mai bune cravate de 
mătase, toţi crezând că haina-l sfinţeşte pe om. 

La amvon stătea Părintele Patrick Shaunessy. Părul său 
alb, tuns scurt, contrasta puternic cu sprâncenele severe, 
negre. Braţele scurte, ascunse în cutele veşmântului său 
verde amplu, se mişcau în cadenţa irlandeză a vocii sale. Ani 
întregi predicase în faţa turmei sale, petrecându-şi numeroase 
ceasuri în cumpănirea cuvintelor de înţelepciune, dar 
întotdeauna se întrebase dacă vorbele sale ajung măcar la o 
singură persoană. Şi acum ca şi în tinereţea sa, infracțiunile şi 
adulterele erau constante, iar lumea continua să se 
îndepărteze de religie. Se părea că oamenii preferă să creadă 
în tehnologie, ştiinţă şi sex, numai în lucrurile tangibile. Nu 
crede ce nu poţi atinge. Fără să ştie sigur de ce, Părintele 
Shaunessy continua să predice în speranţa că va salva măcar 
un suflet din această lume pradă confuziei. 

Preotul era într-adevăr un bărbat scund - unii îl considerau 
aproape pitic - în tinereţe visase să devină o legendă ecvestră 
şi să concureze pentru laurii de la Churchill Downs - dar 
adevăratul său dar era vocea, pe atât de puternică pe cât de 
mic îi era trupul. lar acum, această voce răsuna deasupra 
congregaţiei. 


— Nu puteţi fura mântuirea, aidoma unui hoţ în puterea 
nopţii. Căci nu ne luptăm să atingem perfecțiunea vieţii aici pe 
pământ, ci perfecțiunea credinţei. Credinţa în Dumnezeu ne 
va asigura viaţa veşnică, numai credinţa este cheia către 
mântuire. 

Îşi strânse foile şi, ca pentru a-şi sublinia spusele, 
murmură: 

— Deschideţi cărţile de rugăciuni la „Dimineaţa a sosit”, 
pagina o sută trei. 

Membrii congregaţiei îşi uniră vocile în cântec, şi chiar 
dacă nu era interpretarea lui Cat Stevens, era la unison şi 
plină de speranţă, umplând spaţiul din biserică şi găsindu-şi 
ecou printre grinzi. 

În partea din spate a bisericii, adăpostită acolo ca şi cum 
s-ar fi ascuns, stătea cea mai mare admiratoare a părintelui. 
Dacă femeia ar fi încercat să se ascundă, i-ar fi fost extrem de 
greu: buclele de un roşu-închis care i se revărsau pe spate 
aidoma unei cascade de flăcări o făceau imposibil de 
neobservat. Cu un aer încrezător şi cu cartea de rugăciuni în 
mână, cânta încet pentru sine însăşi; această acţiune era în 
contrast izbitor cu restul vieţii sale. De la vârsta de 
treisprezece ani, trăise o viaţă plină de contradicții - ziua 
învăţa la şcoala catolică despre cele şapte păcate capitale, iar 
noaptea colinda, făcând tot posibilul să le comită pe toate. 
Deşi trecerea anilor îi adusese o anumită moderație şi simţul 
răspunderii, nu-şi uitase niciodată pe deplin rădăcinile 
sălbatice. Seara de sâmbătă şi-o petrecea de obicei dansând 
în oraş, dar aproape în fiecare duminică, indiferent de vreme, 
de cum se simţea, fără să lase nimic s-o oprească, se afla în 
aceeaşi strană la ora unsprezece, cu capul plecat, multumind 
în tăcere pentru tot ce primise de la viaţă. Deşi nu era 
întotdeauna de acord cu Biserica, iar comportamentul ei n-ar 
fi făcut-o să fie sanctificată vreodată, credinţa în Dumnezeu a 
lui Mary St. Pierre fusese întotdeauna adevărată. 

Lângă ea stătea tăcut soţul ei, cu buzele strânse în semn 
de protest în timp ce contempla congregația care cânta. O 
coamă de păr castaniu încadra o faţă cu trăsături puternice, 


izbitoare şi care părea trecută pentru vârsta de treizeci şi opt 
de ani. În ochii săi întunecaţi se putea citi faptul că mintea lui 
era deja la ieşire. Până atunci Michael St. Pierre nu-i spusese 
niciodată soţiei sale că avea din ce în ce mai puţină credinţă, 
iar acum nu era în nici un caz momentul s-o facă. Deja 
trecuseră prin destule. 


Mary şi Michael ieşiră din biserică în mijlocul mulţimii de 
enoriaşi care căutau să-i strângă mâna pastorului lor, sperând 
împotriva oricărei evidențe că poate o parte din sfinţenia 
preotului se va lipi de sufletele lor. 

Părintele Shaunessy trecea printre ei salutându-i cordial 
pe fiecare în parte, mulţumindu-le când primea complimente 
pentru predică, uşorul său zâmbet ascunzând întrebarea care- 
i sălăşluia în minte: „Dacă i-aş întreba, oare ar putea vreunul 
să repete o singură propoziţie, şi nu neapărat morala zilei?” 
Dar apoi faţa i se lumină, căci o zări pe Mary St. Pierre. 

— Frumoasă predică, Părinte, spuse Mary, privind în jos 
către preotul scund. 

Era aproape ca şi cum ar fi vorbit cu un copil, atât de 
frapantă era diferenţa de înălţime dintre ei. Preocupată ca 
înălţimea ei să nu-l facă să se simtă stingherit, avea mereu 
grijă să nu poarte tocuri la biserică, dar chiar şi cu pantofii cu 
talpă plată ajungea aproape la un metru optzeci. 

— Mulţumesc, Mary. 

Îi luă mâna într-a sa. 

— Când sunt în faţa altarului, pot să contez întotdeauna pe 
zâmbetul tău. 

Părintele Shaunessy nu-l observă pe Michael. Era ca şi 
cum acesta n-ar fi existat. Simţind stinghereala soţului ei, 
Mary zâmbi şi-l trase mai aproape. 

În cele din urmă, răzgândindu-se, deoarece nu voia s-o 
supere pe Mary, preotul dădu din cap către Michael. 

— Mike. 


— Patrick, îi răspunse Michael printr-un mormăit plin de 
ranchiună. 

Şirul de oameni care se înghesuiau nerăbdători să-i 
strângă mâna preotului creştea în spatele lui Mary. Fără 
tragere de inimă, acesta îi dădu drumul la mână. 

— Pacea fie cu tine, copilă. 

— Mulţumesc, Părinte. Şi cu tine. 

Soții St. Pierre se îndreptară spre aleea mărginită de 
copaci care ducea în parcare, în timp ce Părintele Shaunessy 
continua să-şi salute turma de credincioşi. 


* 


Ford Taurus-ul din '89 ieşi din parcarea bisericii şi se 
îndreptă spre est. Caroseria sa plină de denivelări şi care 
scârțâia din încheieturi era veche, dar curată. Michael 
conducea în tăcere, privind concentrat la orizont şi pierdut în 
gânduri. Mary ştia că Michael suferea din nou. Soțul ei se 
retrăgea într-o lume numai a lui, în care se putea gândi în 
linişte la problemele pe care le avea. Era un zid pe care Mary 
se lupta mereu să-l dărâme, şi pentru asta trebuia de fiecare 
dată să găsească o nouă strategie. Ochii îi sclipiră şi zâmbi, 
întinzând mâna ca să-l atingă. 

EI îi aruncă o privire. 

— Ce e? 

— Îți luam ceva de pe umăr. 

— Mătreaţă? 

— Nu. Povara. 

— Poftim? 

Michael chiar nu înţelegea, şi se trase ca şi cum ar fi avut 
un păianjen pe el. 

— Ce povară? 

— Povara de pe umeri. 

Michael se strâmbă, încercând să-şi păstreze proasta 
dispoziţie. 

— Patrick nu e un tip rău, zise Mary. 


— Mă desconsideră, ca şi cum i-aş putea molipsi turma. 
Credeam că preoţii sunt iertători. 

Vocea îi era plină de amărăciune. 

— E destul de greu pentru cineva atât de scund să te 
privească de sus, Michael. 

— Încearcă să vezi lumea prin ochii mei, Mary. 

Michael nu-şi dezlipea privirea de pe drum. 

Mary ura momentele când îi dădea replica pe un ton 
arţăgos. Nu se întâmpla des, doar duminica şi în general în 
intervalul de o oră dinainte sau de după slujbă. Ştia că lui 
Michael îi era greu, dar era nu era decât o oră pe săptămână 
din timpul lui. Putea să vadă lumea şi prin ochii lui; 
întotdeauna reuşise să facă asta, şi din punctul ei de vedere, 
lui i-ar fi prins bine puţină linişte. 

— De ce trebuie să trecem prin asta în fiecare săptămână? 

Mary îi puse mâna pe picior în semn de împăcare. 

În maşină se lăsă o tăcere stânjenitoare. 


* 


De ambele părți ale drumului erau parcate zeci de maşini. 
De undeva răsuna muzica, probabil Bruce Springsteen. 
Mugetul oceanului se auzea de aproape; briza făcea să 
miroasă inconfundabil, a vară. Mary străbătu aleea placată cu 
ardezie ce ducea la o casă cenuşie cu fațada mâncată de 
intemperii, tipică pentru Cape Cod; Michael era în mod evident 
cu câţiva paşi în urma ei, încă tăcut şi înțepat. Mary sună la 
intrare. Nimic. Mai sună odată, şi în timpul ăsta Michael o 
ajunse din urmă. Mary puse mâna pe clanţă, deschise uşa - 

— Nu ştiu dacă am dispoziţia pentru aşa ceva, o avertiză 
Michael. 

— Şi pentru ce ai dispoziţie? voi ea să ştie, părând aproape 
la capătul răbdării. 

Michael nu spuse nimic. 

— Intrăm, îi salutăm şi peste jumătate de oră ne luăm la 
revedere; o să ajungem acasă înainte de două. 


ÎI luă de mână şi-l conduse înăuntru. Încăperile erau 
cufundate în întuneric, suspect de goale. Mary îşi găsi drumul 
până în spatele casei, trecând printr-o cameră de zi simplă, pe 
lângă sufragerie; cu fiecare pas, zgomotele înăbuşite 
deveneau mai puternice. Ajunse la o uşă glisantă, de sticlă, cu 
o draperie mare trasă peste ea. 

— Nu uita să zâmbeşti, îi şopti lui Michael. 

Trase draperia, dezvăluind petrecerea. Nu orice petrecere 
- ci una care să pună capac tuturor celorlalte. O mulţime 
uriaşă umplea terasa din spatele casei, revărsându-se pe 
plajă. Trei grătare ardeau cu vâlvătăi, flăcările înălțându-se 
spre cer. Dacă fusese pusă carne pe ele, aceasta se făcuse 
demult scrum şi se întorsese la zei. Din nişte boxe mari răsuna 
melodia „Candy's Room”, vocea plină de suspine a lui 
Springsteen făcând faţă cu greu zgomotului festiv al mulţimii. 

Mary îl trase de mână pe Michael şi se pierdură în 
aglomeraţie, croindu-şi drum cu greu printre atâţia oameni 
beţi. În timp ce-l trăgea pe Michael spre spaţiul mai liber din 
partea de spate a terasei, îl zăriră pe un bărbat masiv ca un 
urs care se îndrepta spre ei. Oamenii se dădeau deoparte, ca 
din respect pentru o figură regală, dând din cap şi bătându-l 
cu palma pe spatele uriaş în timp ce trecea printre ei. Era 
mătăhălos, fără să fie gras dar nici musculos, ci doar mare şi 
solid. Înalt de peste doi metri, domina pe toată lumea. Părul 
său nisipiu îl făcea să semene cu un surfer, dar probabil că nu 
se făceau plăci de surf suficient de mari pentru el. Mary 
dispăru imediat în îmbrăţişarea lui, când o strânse tare în 
braţe: un uriaş blând care mângâia o porumbiţă. 

— Acum petrecerea poate începe oficial, mugi bărbatul 
masiv. 

li dădu drumul lui Mary, se întoarse şi-l îmbrăţişă pe 
Michael, care fu peste măsură de stânjenit să audă cum îi 
trosnesc toate oasele. 

— Ca de obicei, aţi întârziat. 

— Am fost la biserică, se apără Mary. 

Uriaşul se uită drept în ochii lui Michael şi întrebă: 

— Bubby!Da? 


— M-am rugat pentru sufletul ăla al tău mare şi bine 
păstrat în whisky. 

Privirea uriaşului deveni serioasă. 

— Scuze şi iar scuze. 

Îl apucă pe Michael de cap cu mâinile sale enorme şi-l 
trase lângă el. 

— Sufletul e ca şi gaura curului - toată lumea are una şi 
fiecare pute. 

Depuse un sărut zgomotos pe fruntea lui Michael înainte 
de a-i da drumul. 

— Îmi pare bine că aţi venit. 

Michael simţi în sfârşit că se relaxează. 

Paul Busch nu exagera cu băutura decât atunci când avea 
un motiv serios - şi asta se întâmpla extrem de rar, nu fuma, 
şi fusese întotdeauna un duşman al drogurilor. De fapt, în 
afara slăbiciunii pentru mâncare nesănătoasă, Paul era 
probabil un bărbat cu un stil de viaţă dintre cele mai „curate”. 
Cu excepţia unei singure dăţi pe an. Odată pe an, cam pe 
vremea asta, Busch încingea o petrecere de pomină în week- 
end-ul său comemorativ. Toată lumea cu care se cunoscuse, 
cu care vorbise, se bătuse, sărutase, jucase fotbal, se 
îmbrăţişase sau se căsătorise era invitată să-l ajute să facă 
vara să vină mai repede. Acesta era festivalul pe care-l dădea 
în semn de apreciere a vieţii şi ca mulţumire pentru toţi 
ceilalţi, şi deoarece el suporta toate cheltuielile, se simţea 
îndreptăţit să se bucure de toate, inclusiv de alcool. De-asta 
era acum ametit şi rânjea cu gura până la urechi. 

Zgomotul făcut de nişte copii care chicoteau şi ţipau 
acoperi muzica ce bubuia, plutind peste mulţime şi 
apropiindu-se cu fiecare clipă. Şi deodată apărură, ca din 
senin, un băieţel şi o fetiţă care nu aveau mai mult de şase 
ani, doi gemeni irlandezi. Robbie - mai mare cu unsprezece 
luni - şi Chrissie Busch, amândoi cu păr blond deschis, 
aproape alb, şi cu nişte zâmbete care ar fi putut încălzi 
adâncurile oceanului. Veniră în fugă printre petrecăreţi şi 
săriră în braţele lui Michael, care-i aştepta. 


— Hai la trambulină, strigă Robbie, trăgându-l pe Michael 
de braţul stâng. 

— Nu! Castele de nisip! trase şi Chrissie în dreapta. 

— Hei, copii, nu daţi bună ziua? îşi mustră Busch copiii. 

— Nu-i nimic, zise Michael, care se bucura din plin de 
atenţia ce-i era dată. 

— Lăsaţi-l niţel, măcar cât să-şi ia ceva de băut. 

Busch încercă să-i tragă deoparte pe copii. 

— Dar, tăticule... el e singurul de aici care vrea să se joace 
cu noi, pledă Robbie. 

Busch îşi privi fiul drept în ochi. 

— Asta pentru că e singurul de aici la acelaşi nivel avansat 
de maturitate ca şi voi. 

— Nu-i nimic, repetă Michael, lăsându-se pe vine ca să fie 
la înălţimea celor mici. 

— Tăticule, te rugăm... 

Busch era un bărbat puternic, probabil unul dintre cei mai 
puternici, dar când era vorba de copiii lui, era slab, iar ei 
făceau tot ce voiau din el. Ridicând din umeri, îl privi pe 
Michael. 

— Fă cum vrei, dar dacă îţi vin de hac, să nu vii la mine să 
te plângi. 

Busch rânji şi-şi petrecu un braţ în jurul taliei lui Mary. 

— Doriţi să vă distraţi, frumoasă doamnă? 

Şi dispărură în mulţime. 

Michael şi cei doi copii se aşezară pe jos în mijlocul 
mulţimii, ca şi cum ar fi fost în propria lor cameră de joacă, şi 
ca un magician Michael ridică mâinile să le arate că nu are 
nimic în ele. Micuţii arătau derutaţi, aruncând priviri furişe 
unul la celălalt. Apoi Michael duse mâinile în spatele urechilor 
lor, scoțând câte un elefănţel de pluş. Copiii erau în culmea 
fericirii. 


Şezând printre femeile care beau cafea şi nu se opreau din 
vorbit, Mary le asculta trăncănind cu o viteză uimitoare. 


Femeile se strânseseră acolo, sorbind din băuturi cu 
umbreluţe şi îndopându-se cu cips-uri cu sos salsa. Discuţiile 
treceau de la bârfă la căsătoriile lor dezamăgitoare, revenind 
la bârfă, iar lui Mary nu-i făcea plăcere nici unul din aceste 
subiecte. Lângă ea se afla o femeie care nu avea răbdare cu 
pretenţiile celorlalte. Jeannie Busch stătea deoparte, 
urmărindu-i cu privirea diverşii prieteni ai soțului ei şi pe 
soțiile lor cum se amestecau, pălăvrăgeau şi beau, în tot acest 
timp abia ascunzându-şi disprețul. Jeannie ura petrecerile. 
Toate zâmbetele false şi gesturile nesincere păreau să se 
dizolve lăsând locul adevărului, pe măsură ce alcoolul surpa 
fațadele construite cu grijă. Nu că nu i-ar fi făcut plăcere 
compania prietenelor ei, dar asta era petrecerea bărbatului 
său şi prefera să-şi ţină prietenele deoparte, nedorind să le 
expună întregii nebunii - toate prietenele în afară de Mary. 
Mary era punctul de sprijin al lui Jeannie, stânca de care se 
putea agăța. Ea o ajuta să-şi ţină limba în frâu şi să nu 
izbucnească în stilul ei brutal, direct, în faţa unuia dintre 
amicii ameţiţi ai lui Busch sau în faţa şefului acestuia - sau 
mai rău, în faţa soţiei şefului. Adevărata fire a oamenilor ieşea 
la iveală din cauza băuturii, şi în general lui Jeannie nu-i 
plăcea ce vedea - dar îşi arbora zâmbetul şi-şi ţinea cumpătul 
de fiecare Zi comemorativă, pentru că Jeannie ura petrecerile, 
dar îl iubea pe Busch. 

— Cum e la noua şcoală, se poartă bine cu tine? 

Vocea ei răguşită străbătea prin pălăvrăgeală. 

Mary încuviinţă, părul scânteindu-i ca jăraticul sub soarele 
amiezii. 

— Am în clasă douăzeci şi şase dintre cei mai drăguţi copii 
pe care i-am văzut vreodată. 

— N-aş putea să mă descurc cu atâţia, remarcă Jeannie, 
strângându-şi în coadă părul de un castaniu nisipiu. 

— Îmi dau destul de lucru cei doi năzdrăvani ai mei. 

Mary zâmbi. 

— Aş fi bucuroasă să am eu grijă de ei în locul tău. 

— Aşteaptă tu să-i faci pe ai tăi, şi-ai să vezi. 


Jeannie făcu o pauză, reuşind să zărească pentru o clipă 
creştetele copiilor ei, înainte să se piardă din nou în mulţime. 

— Crezi că sunt cu toţii nişte drăgălaşi, numai lapte şi 
miere, dar după apusul soarelui... sunt nişte animale nocturne, 
ştii, ar sta trezi toată noaptea. Devin activi exact când eşti 
gata să te prăbuşeşti. Da, pot să te îmbrăţişeze şi să te sărute 
cât vor, dar e doar o faţadă, e o mare conspirație a copiilor. Se 
reped pe tine ca animalele. 

Mary râse încet, dar nu mai era la fel de atentă. Ochii ei 
verzi ca smaraldele urmăreau un meci de fotbal american ce 
se desfăşura pe malul mării. Jeannie îi urmări privirea până la 
Michael. Zâmbi, se înclină spre ea şi-şi flutură mâna pe 
dinaintea ochilor prietenei ei mai tinere. 

— Hei, aici Pământul către Mary... 

Mary reveni la realitate şi zâmbi stânjenită. 

— Scuză-mă, zise ea, în timp ce arunca încă o privire furişă 
spre soţul ei. 

— Draga mea, nu-ţi cere scuze niciodată că simţi dorinţă. 


* 


Meciul de fotbal era în plină desfăşurare, picioarele 
desculțe spulberând nisipul alb şi fierbinte. Sportivii ameţiţi de 
băutură erau trecuți de prima tinereţe şi încercau să 
retrăiască victoriile şi triumful de odinioară. Dar Michael îi 
vedea pe toţi aşa cum erau de fapt, ca şi cum aveau să 
explodeze, gâfâind şi cu feţele aprinse. Desigur, ca nişte 
bărbaţi adevăraţi ce erau, durerea nu conta, cel puţin nu în 
faţa prietenilor. 

Michael preluă controlul, se dădu înapoi şi aruncă departe, 
mingea plutind prin văzduhul albastru, senin. Paul Busch era 
el masiv, dar greutatea cu siguranţă nu-l împiedica să alerge 
peste întinderea de nisip spre linia de înscriere a golului, şi să- 
şi lase urmăritorii în urmă, într-un nor de praf. Mingea descrise 
un arc de cerc, cu perfecțiunea unui film, şi-i ateriză direct în 
mâini. Eseu. Busch dansă pe loc, trimițând mingea în nisip cu 
o lovitură scurtă şi bătându-se cu pumnii în piept. Se repezi 


înapoi la coechipieri şi bătu palma cu ei, ca şi cum scorul 
obţinut tocmai le-ar fi asigurat calificarea în Superligă. 

— Bravo, Peaches! strigă Michael, bucuros de munca lor 
de echipă. 

Unul dintre tipii din echipa adversă, auzind porecla lui 
Busch, îi aruncă acestuia o privire. 

— Nu întreba. 

Busch se uită urât în timp ce-şi dădea din ochi părul de 
culoarea paiului. 

Se aliniară şase contra şase, iar Michael lovi, trimițând 
mingea rostogolindu-se dincolo de linia de marcat: alt eseu. 
Încet-încet, se strânseră laolaltă cu toţii, stând de vorbă 
despre ultima reclamă grozavă la bere şi, după ce aplaudară 
la unison, se despărţiră din nou. Busch se lăsă pe vine, cu 
încheieturile degetelor în nisip, se uită în stânga apoi în 
dreapta, şi în cele din urmă la adversar. Jason avea jumătate 
din statura lui, creştetul chel îi ardea şi începea să se băşice, 
dar durerea era amorţită de câtă bere băuse. Îl privi pe Busch 
drept în ochi şi croncăni batjocoritor: 

— Peaches? De unde şi până unde? 

Lui Busch i se ridică sângele în obraji. Timpul păru să se 
oprească atunci când uriaşul pufni ca un taur, adânc şi ritmic; 
urmă izbucnirea. Busch, o bestie înfuriată de tachinarea 
celuilalt, îl răsturnă pe spate cu forţă, pe jumătate 
îngropându-l în nisip.  Rămase triumfător deasupra 
adversarului năucit. 

— Scuze, croncăni şi el, jubilând. 


* 


Soarele apusese cu ore în urmă, făcând să dispară căldura 
zilei de primăvară târzie. Petrecerea se spărgea în cele din 
urmă. Peste tot erau presărate sticle goale de bere; deasupra 
grătarelor se înălţau ultimele pale de fum. Majoritatea 
invitaţilor adormiseră demult sau fuseseră căraţi acasă. Numai 
copiii mai aveau energie, fugărindu-se în continuare dintr-o 
încăpere în alta. 


Michael îşi petrecu jacheta sport albastră pe după umerii 
lui Mary. Ea o strânse mai bine ca să alunge răcoarea serii. Îşi 
strânseră lucrurile şi se îndreptară către Jeannie, care ţinea 
deschisă uşa de la intrare. 

— Trebuie să iau ceva de la magazin, îi spuse Michael lui 
Mary. 

— La ora asta? 

Mary nu voia decât să ajungă acasă, în pat. 

Inainte ca Michael să poată răspunde, Jeannie se aplecă şi 
o sărută pe Mary pe obraz. 

— Vă mulţumesc că aţi venit. 

— Noi vă mulţumim că ne-aţi chemat, îi răspunse Mary cu 
căldură. 

— Uite nişte mâncare rămasă de la petrecere. 

Jeannie îi dădu lui Mary două pungi. 

— O să vă ajungă cel puţin până joi, şi mă veţi ajuta să nu 
mă îngraş chiar acum, când vine vara. 

— Mike?! 

Vocea lui Busch, în care se simţea băutura, răsună din 
încăperea vecină. Michael se îndreptă spre bucătărie, lăsându- 
le pe femei în prag. 

— Luăm prânzul împreună marţi? întrebă Jeannie. 

— O, nu pot, am programare la doctor, spuse Mary. 
Miercuri? 

— La „Mulligan”? 

— La douăsprezece, căzură ele de acord în acelaşi timp. 


* 


Busch, beat turtă, se prăbuşi peste tejgheaua de la 
bucătărie şi scoase nişte hârtii. 

— Îmi trebe semnătura ta. 

Michael luă pixul. 

— Îți multumesc pentru tot. Înseamnă mult pentru mine. 

— Şi tu ai face la fel pentru mine. 

Busch sorbi pe îndelete dintr-un pahar de scotch. 

— Copiii nu ştiu despre mine, nu? 


Michael ar fi fost răvăşit dacă micuţii lui Busch ar fi aflat 
adevărul. 

— Nici vorbă. Şi n-or să afle niciodată. 

Michael continuă să dea paginile cu aspect de document 
juridic, semnând din loc în loc, fără să citească şi conţinutul; 
deja îl cunoştea. Ajungând la ultima pagină, le strânse pe 
toate, le aranjă şi le împinse spre Busch. 

— Pot să te întreb ceva? 

— Orice, zise Busch, turnându-şi încă un pahar. 

Michael cântări întrebarea în minte preţ de câteva clipe. 

— Mai era vreunul pe aici azi? 

— Măi omule, ţi-am spus, te-am invitat pentru tine, nu 
pentru asta. 

Busch arătă spre acte. 

— Prietenia noastră nu e o stratagemă. De obicei e ca şi 
sărutul morţii, dar ce-ar fi viaţa fără riscuri? Pat Garrett a fost 
prieten cu Billy the Kid!. În plus, cine altcineva ar vrea să-ţi fie 
prieten? 

Goli tot paharul de scotch. 

— Dar trebuie să fiu sincer cu tine - eşti drăguţ, însă cred 
că Mary are un posterior mult mai frumos ca al tău. 

Busch rânji şi râgâi. Ridicându-se de pe scaun, îşi zvârli 
braţul gros ca un trunchi de copac pe după umerii lui Michael 
şi-l scoase din bucătărie. 

A doua zi, la fel cum făcuse în ultimele douăzeci şi patru 
de luni, Busch urma să îndosarieze formularele pe care 
Michael tocmai le semnase: un exemplar pentru tribunal, unul 
pentru superiorul său ierarhic şi unul pentru dosarul personal 
al lui Michael. Erau documente oficiale, cu emblema statului în 
antet, alături de următoarea inscripţie, scrisă cu litere mari, de 
tipar: 


STATUL NEW YORK, COMISIA ELIBERĂRI CONDIȚIONATE. 


1 Infractor american (1859-1881) care a omorât 21 de persoane şi a fost 
împuşcat mortal de şeriful Pat Garrett (1850-1908). 


Capitolul 2 


Michael scormonea printr-un birou din zona de reparaţii a 
magazinului său de securitate şi alarme, organizat într-un mod 
ciudat. „Safe and Sound” era aranjat cu meticulozitate. 
Peretele acoperit cu rafturi era plin de componente 
electronice; monitoare de securitate, comutatoare şi tablouri 
de comandă umpleau rafturile. Câteva birouri goale erau trase 
lângă peretele din spate - o măsură de prevedere pentru 
succesele viitoare. Deocamdată, Michael era singur. În faţă se 
afla un spaţiu expozițional cu dotări de ultimă oră, dispozitive 
pentru toate nevoile legate de securitate care ar fi putut fi 
concepute vreodată: camere miniaturale, veste antiglonţ, 
microfoane, ceasuri speciale, detectoare de minciuni, seifuri 
ascunse. Majoritatea nu se vindeau; afacerea mergea în 
principal datorită sistemelor de instalaţii de securitate, şi acolo 
se manifesta talentul său. Michael se simţea acasă în acest 
loc. Nu era mult, dar îl construise de la zero; cu toate că încă 
depindeau de salariul pe care îl lua Mary săptămânal, el era 
hotărât ca într-o zi să câştige suficient pentru ca ea să poată 
sta acasă şi avea o familie. 

Fără ca Michael să-şi dea seama, un bărbat trecu pragul. 
Noul venit era arătos şi avea cam şaizeci şi cinci de ani. Părul 
său lung, alb, era strâns într-o coadă; sprâncene negre îi 
umbreau ochii căprui închis. Peste costumul european scump 
purta un fulgarin lung, întunecat, şi întreaga sa înfăţişare 
trăda un om bogat. 

Când Michael se îndreptă de spate, îl văzu şi tresări. 

— lisuse Hristoase! 

Bărbatul râse încetişor. 

— Nu. 

Vocea sa avea un uşor accent german. 

— Nici vorbă. Dar mulţumesc de comparaţie. N-am vrut să 
vă sperii. 


Zâmbetul cald al străinului denota încredere şi farmec. Era 
în mod clar un om carismatic. 

— Am închis. 

Urmă o pauză stânjenitoare. 

— Imi pare extrem de rău că vă deranjez - 

Michael, căutând în sertarul de sus, scoase un set de 
schiţe. 

— Mă cam grăbesc. 

— N-o să vă irosesc mult timp. 

Străinul îi dădu lui Michael o carte de vizită. 

— Cred că ne-am putea ajuta reciproc. 

Se plimba prin faţa biroului, privind în jur şi evaluând 
situaţia. 

— V-aş putea ajuta să vă rezolvaţi problemele, iar 
dumneavoastră m-aţi putea ajuta cu ale mele. 

— Probleme? Mă scuzaţi, domnule - Michael aruncă o 
privire spre cartea de vizită - Finster. 

Vâri cartea de vizită în buzunar. Dintr-un dulap luă un plic 
pe care scria Propunere şi îl aruncă, împreună cu schiţele, într- 
o servietă. Prinzându-şi brelocul la curea, îl privi pe bărbat 
direct în ochi. 

— Nu am nici un fel de probleme, spuse laconic şi se 
îndreptă spre ieşire. 

Puse alarma, trase în jos grilajul de siguranţă, încuie totul 
bine, şi o porni spre parcare. Finster mergea alături, 
potrivindu-şi pasul după al lui. 

Păstrară tăcerea câţiva paşi, apoi Finster reîncepu: 

— AŞ putea să te recompensez extrem de - 

Michael se opri şi-şi ridică mâinile. Ştia exact unde avea să 
ducă toată discuţia. 

— Ce e, ai citit despre mine în ziare? Eşti vreun fan? 

Clătină din cap. 

— Acum am o altă carieră. 

— Circumstanţele se mai schimbă, sugeră Finster. 

— Nu şi în cazul meu. 

Michael se îndepărtă, fiind cât se poate de categoric. 

— Sună-mă dacă se schimbă. Nu-ţi cer nimic mai mult. 


Finster îl privi pe Michael, care se apropia de maşină. 
Văzând-o pe Mary care stătea în dreapta şi urmărindu-le 
schimbul de replici, îi zâmbi. 

— Te rog să nu-mi rătăceşti cartea de vizită, strigă pe un 
ton vesel. 

— Nu aştepta să te sun, replică Michael, fără a se obosi să 
mai întoarcă capul. 

Mary îl privi pe Michael şi apoi se uită curioasă la Finster. 
Zâmbi şi dădu din cap spre străinul cu părul alb. 

Finster îi răspunse la salut în timp ce soţii St. Pierre 
plecau. 


Uşa apartamentului lor drăguţ şi modest se deschise. Avea 
două camere, nimic pretenţios, dar Mary îl făcuse primitor şi 
cald. Acest apartament mediu de la etajul doi le era suficient. 
Când Michael şi Mary intrară, un uriaş ciobănesc elveţian veni 
în fugă, salivând, şi se repezi în braţele lui Michael. 

— Hei, Hawk! Nu i-ai lăsat pe oamenii răi să intre, nu-i 
aşa? 

Michael se rostogoli pe podea cu câinele cu blană neagră, 
maronie şi albă, doi copii la joacă, nici unul neştiind sigur cine 
e cu adevărat stăpânul, şi fără să le pese prea mult de asta. 

— Trebuie să-l scot la plimbare, îi spuse Michael soţiei. 

— Nu vii în pat? Întrebă ea plină de speranţă. 

— Cât ai clipi. Trebuie să mă ocup de ceva. 

Michael nici nu-şi privi soţia în timp ce lua lesa de pe 
măsuţa din hol. 

— Nu vii prea târziu, bine? 

Dar Mary ştia că el nu are urechi s-o audă. 


* 


Michael se întoarse peste un sfert de oră; plimbarea le 
făcuse bine la amândoi. 
— Michael? Strigă Mary din dormitor. 


— Ce e? 

Nu primi nici un răspuns. 

— Mary? 

Michael intră în camera cufundată în întuneric; nu-şi vedea 
nici mâinile. Se uită în jur. Era prea multă linişte. 

— Mary? 

încercă să aprindă lumina - fără nici un rezultat, probabil 
că se arsese becul. 

— Haide, Mary, nu te mai prosti. _ 

Căută în baie - nici acolo nimic. Incercă încă odată 
întrerupătorul din cameră, tot nimic. 

— Să ştii că nu e amuzant. 

Uşa dormitorului se trânti. 

Michael se ghemui din reflex: dacă mai înainte nu fusese 
în gardă, acum era. Instinctul preluă comanda. Trecuseră mai 
mult de cinci ani, dar memoria musculară încă era activă, iar 
simţurile sale acute erau intacte. Făcu un pas înapoi şi imediat 
cineva îi sări în spate. Inima îi bătea să-i iasă din piept, iar el 
se pregăti să lovească, dar instinctiv îşi reţinu pumnul. Silueta 
îl răsuci, îl aruncă pe pat şi se urcă pe el... li desfăcu cămaşa 
dintr-o smucitură, nasturii zburând în toate direcţiile. 

Michael începu să-şi revină din şoc, iar Mary îi şopti: 

— Ai uitat să mă săruţi. 


Mary, culcată pe mulţimea de perne presărate peste 
cearşafurile în dezordine, îşi mângâia motanul, CJ, în timp ce 
Michael trăgea pe el o pereche de pantaloni scurţi. Tocmai 
făcuseră dragoste, şi se vedea în ochii lor: în ciuda tensiunii de 
mai devreme, erau încă îndrăgostiţi unul de celălalt - la fel de 
mult cum fuseseră în urmă cu şase ani şi jumătate, când se 
întâlniseră. 

Ea avea douăzeci şi patru de ani, tocmai terminase 
masterul. Îi fusese oferit un post de profesoară la Şcoala Wilby 
din Greenwich, Connecticut, o şcoală cu pretenţii, una din cele 
mai bune şcoli elementare din ţară. Deşi Michael era mai mare 


ca ea cu opt ani, din clipa în care se văzuseră prima dată, 
între ei se aprinsese ceva. 

Fusese o întâlnire norocoasă. Mary dădea maşina înapoi şi 
intrase în cea a lui Michael, şi imediat se aprinsese scânteia. 
Fusese o izbucnire de pasiune. Dar cu siguranţă nu fusese 
ceva romantic. Se certaseră douăzeci de minute ca să 
stabilească a cui fusese vina, schimbând lovituri verbale, 
amândoi refuzând să dea înapoi, nici unul nevoind să-şi 
recunoască înfrângerea. Nici una din maşini nu fusese 
deteriorată, dar nu despre asta era vorba. Era o chestiune de 
principiu. Ciudat era faptul că nici unul nu-şi amintea să se 
mai fi certat cu cineva în felul ăsta în ultimii douăzeci de ani. 
Erau amândoi doi pacifişti recunoscuţi, cei care îşi împăcau 
prietenii când se certau. Dar nu şi astăzi. Asta era război. 
Chiar şi polițistul care se oprise să vadă despre ce era vorba 
renunţase după ce-i ameninţase pe amândoi că-i arestează. El 
fusese de fapt primul care-şi dăduse seama: cei doi erau 
făcuţi unul pentru altul. Cearta era în toi când, exasperat, 
Michael declarase că va ceda cu o singură condiţie. Desigur, 
asta declanşase altă ceartă, dar după cinci minute Mary se 
dăduse bătută. Cina. Michael nu-şi dădea seama cu nici un 
chip ce-l apucase, fusese un impuls de moment. Şi până 
astăzi, Mary nu-şi putea închipui de ce acceptase. Nimeni nu 
stârnise firea ei de irlandeză aşa cum o făcea bărbatul ăsta. 

După ce-i făcuse curte două luni, fugiseră în Insulele 
Virgine unde, desculți în nisip, cu soarele apunând în spate, 
fuseseră căsătoriţi de un preot din partea locului. Nu era 
nevoie de flori, de prieteni sau de „Marşul nuptial”. In ceea ce- 
i privea pe ei, fusese ceremonia perfectă, pentru că îşi 
găsiseră perechea perfectă. Martorii care jucaseră rolul de 
doamnă şi cavaler de onoare erau un cuplu de optzeci de ani 
pe care-l întâlniseră în avion. Nici mirele nici mireasa nu 
aveau rude pe care să dorească să le includă în ceremonie, şi 
singura persoană care-şi exprimase supărarea la aflarea veştii 
fericite fusese Jeannie Busch - Mary nici măcar nu i-l 
prezentase pe Michael până când se întorseseră cu 
verighetele pe deget. Dar după ce Jeannie apăruse, o scosese 


din răbdări pe Mary şi întorsese casa cu susul în jos, se 
întorsese cu braţele pline de cadouri de nuntă, cu un zâmbet 
şi cu o îmbrăţişare călduroasă pentru Michael, urându-i bun 
venit în lumea lor. 

Se instalaseră în casa de vară a lui Michael din Bedford, pe 
care Mary o transformase imediat într-un cămin. Obişnuit să 
mănânce în oraş marea parte a vieţii de până atunci, Michael 
se simţise întâi stingherit fără o rezervare pentru cină, dar 
acest lucru se schimbă curând. Lui Mary îi plăcea să gătească. 
Michael se simţi curând răsfăţat de talentul ei culinar, şi în 
scurt timp a trebuit să adauge o milă în plus la alergăturile 
zilnice, ca să împiedice depunerea caloriilor suplimentare. lar 
Mary descoperi cât de talentate erau mâinile lui Michael, 
incluzându-l imediat în planurile sale interminabile de 
remodelare. El avea un fel special de a privi problemele - 
fizice, mecanice, chiar şi emoţionale - şi de a le face să 
dispară. Vedeau lumea un pic diferit de toţi ceilalţi, şi din 
această cauză se apreciau şi mai mult unul pe celălalt. În timp 
ce majoritatea oamenilor îşi petreceau anii împreună 
îndrăgostindu-se şi apoi, odată căsătoriţi, îşi priveau 
dragostea cum se împuţinează treptat, Michael şi Mary 
inversaseră situaţia: în fiecare zi descopereau ceva nou unul 
la celălalt. Nu numai că se îndrăgosteau şi mai mult, dar 
deveneau şi prieteni mai buni. 


Capitolul 3 


Este o linişte deplină. Aerul e închis şi stătut. Deodată, un 
grilaj se deschide din tavan şi rămâne legănându-se. O siluetă 
în negru coboară prin deschizătură, aterizând ca o panteră pe 
podeaua unui muzeu din Lumea Veche. Un spaţiu vast, care 
pare să se întindă pe mile întregi. Tavane înalte, podele de 
marmură şi coloane cât vezi cu ochii. Incăpere după încăpere 
pline cu tablouri şi sculpturi şi artefacte antice. Sunt 
reprezentate toate epocile, de la ascensiunea omului în 
vremuri preistorice până la arta erei calculatoarelor. La lumina 
zilei, acesta ar fi un palat magnific închinat realizărilor omului, 
dar lumina zilei a apus demult. Strălucirea stinsă care se 
filtrează prin ferestrele în stil medieval creează un efect 
suprarealist, aruncând umbre pretutindeni. 

Silueta în negru se mişcă cu graţie, trecând de la un 
coridor la altul. In mână răsuceşte un cuţit, mai mult din cauza 
nervozităţii decât ca să ucidă. Mânerul din fildeş sculptat este 
înfăşurat în piele, lama sa reflectând raze intermitente prin 
întuneric. Silueta strânge cuțitul ca pe un talisman care 
alungă spiritele sau măcar paznicii nevăzuţi, curioşi. 

Se strecoară prin spaţiul care găzduieşte expoziţia de 
armuri, trecând printre echipamente de luptă din toate ţările 
şi toate epocile. Fiecare piesă este montată într-o atitudine de 
luptă sau călare, ca şi cum sufletele celor cărora le 
aparținuseră nu se hotărâseră să plece, şi încă mai aşteaptă 
să primească ordine. Dincolo de vitrina cu indieni Anasazi sunt 
expuse oase fragile dezgropate din aşezările de pe dealuri, cu 
mici plăcuţe de identificare ce oferă informaţii privind 
amplasarea corectă a unei tibii sau mandibule străvechi. 
Sarcofage egiptene stau aliniate lângă un perete; mumiile 
sunt aşezate în morminte de sticlă etanşe, aşteptând o lume 
de apoi care de trei milenii le tot ocoleşte, iar bijuteriile lor de 
aur, daruri cu care să-i îmbuneze pe zei, n-au fost încă oferite 
acestora. Fiecare artefact - armură, carne sau os - aparţine 


cuiva mort demult, radiind o aură care pare să se infiltreze în 
încăperile enorme şi în holurile lungi şi reci. Aceasta este o 
glorificare a morţilor, a vieților invadate, a odihnei eterne 
tulburate. Toate aceste obiecte erau menite să nu fie 
deranjate, şi cu toate astea au fost jefuite, furate, dezgropate 
pentru bani, faimă sau vanitate. Nu poţi să nu te întrebi cea 
mai fost dezgropat odată cu ele şi adus în acest muzeu, căci 
deşi nu se vede nici un suflet prin preajmă, pretutindeni se 
simte o prezenţă mânioasă. 

Silueta nu dă nici o atenţie bogățiilor din jur, în timp ce 
zoreşte spre o scară mare, aflată vizavi de un balcon, ca să 
ajungă în cele din urmă într-o încăpere circulară. În centrul 
acesteia se află o vitrină mare de sticlă. O singură rază de 
lumină străluceşte pe conţinutul său. Silueta se apropie cu 
precauţie de vitrină, ocolind-o parcă în semn de respect. 
Învârte cuțitul în mână, jucându-l printre degete. Flutură 
mâinile peste vitrină de parcă ar lovi aerul şi i-ar pune la 
încercare voinţa. Când se dă înapoi, vedem în sfârşit ce se află 
înăuntru. Pe catifeaua de culoarea nopţii sunt aşternute 
diamante. Vechi, uluitoare, nepreţuite. Bijuterii pentru care a 
fost promisă dragostea, s-au purtat lupte, imperii au căzut în 
ruină. Fără îndoială acestea sunt avuţiile unui regat demult 
pierit, căci un singur om n-ar fi putut să aibă diamante de 
asemenea mărime. 

Din nou silueta înaintează spre vitrină, ascunzând-o 
privirii. Nemişcat, bărbatul stă pe loc cu mâinile pe lângă corp; 
nici respiraţia nu i se mai simte. Aşteaptă. Se scurg secunde, 
apoi minute. El rămâne nemişcat. Aerul este neclintit, mort. 
Tăcerea atârnă grea peste săli. În cele din urmă se dă înapoi 


şi... 
Vitrina este goală. 


Silueta se caţără fără efort pe o frânghie subţire de nailon, 
urcând prin grilaj înapoi în conducta de aerisire. Abia încape în 
spaţiul strâmt în timp ce înaintează şovăitor prin burlanul de 


tablă, lumina difuză ce intră prin grilaj scăldându-l într-o 
strălucire nefirească. Dacă sălile de dedesubt păreau 
nesfârşite, aceste conducte sunt de-a dreptul interminabile. 
Dar el este încurajat de faptul că ce-a fost mai greu a trecut; 
acum poate respira mai uşurat, căci recompensa lui este în 
siguranţă în săculeţ. 

Deodată se aude un zgomot undeva în spatele său. Este la 
distanţă, dar se apropie. Spaţiul în care se află e strâmt, nu se 
poate întoarce să vadă ce-i înapoia lui, aşa că îşi continuă 
deplasarea prin conductă... puţin mai repede. Probabil e doar 
dilatarea şi contractarea burlanului de tablă care se răceşte 
după o zi solicitantă, se gândeşte el. Nu are nici un motiv de 
îngrijorare, mintea i se relaxează - o să ajungă acasă în 
curând. 

Din nou aude sunetul acela. De data asta mai tare, cu 
siguranţă mai aproape, şi nu e vorba de contractarea 
conductei. Nu este un sunet pe care te-ai aştepta să-l auzi 
într-un puț de aer condiţionat, nici sunetul pe care te-ai 
aştepta să-l auzi într-un muzeu gol. Continuă să se apropie. 
Nu, cu siguranţă nu este un sunet scos de om, este animalic, 
gutural, plin de răutate. Inima începe să-i bubuie în urechi, o 
sudoare rece îi curge pe şira spinării în timp ce grăbeşte 
pasul. Sunetul continuă să se apropie, bubuind mai tare, ca o 
furtună în depărtare. Acum poate simţi greutatea 
urmăritorului său răsunând în puț şi făcând tabla să se 
curbeze. Numai după asta şi-şi dă seama că indiferent ce se 
apropie, e cu siguranţă uriaş. 

Orice împrejurare fusese prevăzută: paznicii, alarmele, 
luminile; toate variabilele la care s-ar fi putut gândi, 
anticipate. Sincronizarea era planificată la secundă: chiar şi în 
cazul unor mici scăpări, urma să fie o treabă făcută ca la carte 
- o carte scrisă chiar de el. 

Zgomotul puternic devine mai clar: acum nu mai este prea 
departe. Orice ar fi, se mişcă mai repede, gâfâind, greutatea 
sa făcând metalul să bubuie - este ceva asurzitor. Intreaga 
clădire pare să se cutremure. 


E o cursă fără speranţă prin cacofonia de sunete care 
sparg urechile. Trecând printr-un alt grilaj, faţa lui Michael 
este în cele din urmă luminată. Privirea îi devine mai 
concentrată şi mai hotărâtă, transpiraţia îi curge de pe 
sprâncene. Acum zboară prin conducta de aerisire ca un 
şoarece într-o roată. Goana sa ar fi aproape comică pentru un 
observator dinafară, dar moartea iminentă nu are nimic 
amuzant. Acum nu este vorba de bijuterii, şi nici de ultimul 
dispozitiv împotriva infractorilor. Orice ar fi în această 
conductă cu Michael, n-ar trebui să se afle aici, n-ar trebui să 
existe nicăieri. 

Dorindu-şi să se poată ridica în picioare şi să o poată lua la 
fugă, Michael e din ce în ce mai speriat şi mai frustrat, muşchii 
durându-l şi palmele transpirate alunecându-i pe suprafaţa 
puţin mai lată de jumătate de metru. Durerea îi anchilozează 
încheieturile şi muşchii; timpanele sunt gata să-i explodeze de 
la mugetul ca de tren al fiarei care se apropie. E ca şi cum ar fi 
prins într-o tobă în care un muzicant bate neîncetat un marş 
funerar. 

Şi apoi nu se mai aude nimic. Rămâne doar liniştea. 
Michael se opreşte. Ascultă. Nimic. Mintea îi aleargă, 
întrebându-se dacă urmăritorul său se încolăceşte, aşteptând 
să sară şi să atace - sau poate că fiara a căzut printr-o minune 
prin deschizătura unui grilaj. Îşi încordează urechile; crezuse 
că zgomotul era groaznic, dar tăcerea este devastatoare, 
punând sub semnul întrebării următoarele câteva clipe din 
viaţa sa. Claustrofobia se declanşează. Frica îl paralizează. 
Poate că fiara i-a pierdut mirosul. O singură răsuflare ar putea- 
o ajuta să-i ia urma din nou. Ce este, unde este, şi cum s-ar 
putea apăra în cutia asta strâmtă? Gândul îi zboară înapoi la 
orele de biologie ale domnului Buffington, te lupţi sau fugi, 
supravieţuieşte cel mai adaptat. 

Porneşte din nou. Nu i-a trecut niciodată prin minte că s-ar 
putea mişca atât de repede. Disperat, toate eforturile i se 
concentrează asupra încercării de a scăpa, asupra 
supravieţuirii. Mai bine să moară de atac de cord decât între 
colții urmăritorului său. Neţinând cont de palmele însângerate 


şi de vânătăile de pe picioare, ar fi fost mulţumit să îndure un 
an de suferinţe dacă ar fi putut scăpa din acest puț şi din 
clădire. 

lar acum sunetul revine mai puternic, rostogolindu-se prin 
puț, mârâind, pulsând, greutatea corpului care se apropia 
stârnind în preajma lui Michael o adevărată vijelie rece şi 
umedă, cu miros de moarte. Cel mai rău e că acum Michael îi 
poate simţi mirosul. Respingător, ca de putreziciune, îi 
răvăşeşte simţurile. Ochii îi lăcrimează de la duhoare. 

Apoi zăreşte salvarea, drept înainte, la cinzeci de metri: 
speranţa. Proverbiala lumină de la capătul tunelului - ieşirea 
din puț. Cu fiecare strop de energie pe care-l poate aduna, îşi 
avântă trupul spre lumină. Douăzeci şi cinci de metri. Curând 
îşi va găsi scăparea şi, ca şi cum ar simţi-o, zgomotul oribil 
scos de creatură se opreşte de tot, ca şi cum n-ar fi existat 
niciodată. Sunetul, duhoarea - totul dispare fără urmă. 

La douăzeci de metri de libertate, Michael se opreşte: fiara 
nu mai este acolo. Singura explicaţie este lumina - probabil că 
bestia s-a retras înapoi în lumea sa de umbre, departe de 
lumină. Dar înainte să dea drumul oftatului de uşurare, lumina 
din faţă este ascunsă vederii. Lui Michael i se opreşte inima în 
piept când îşi dă seama: nu este doar una singură. Acum, în 
faţa lui, strălucesc doi ochi de animal de pradă. Ochi de fiară, 
ochii unei creaturi rele până-n măduva oaselor. Aceştia se 
apropie, ca şi cum ar plănui un atac. 

Şi încă odată, din spate aude mâărâitul urmăritorului său, 
răsuflarea grea a acestuia îl apasă. Este îngheţat, nu se poate 
întoarce, nu poate vedea ce-i înapoi sau înainte. Este prins în 
capcană. Clipa prezentă atârnă amenințătoare asupra lui, 
inima i s-a oprit cu siguranţă, mintea i s-a întunecat. Atacatorii 
săi aşteaptă, invizibili, dar cu toate astea încă acolo. 
Răsuflarea lor este grea. Duhoarea e copleşitoare, întorcându-i 
stomacul pe dos. Este pe cale să leşine sau poate că-şi simte 
moartea, poate că este reacţia corpului său la dezastrul 
iminent. 


Răsuflarea se opreşte; e posibil să se fi răzgândit şi să fi 
plecat? Dar mirosul hâd al morţii este tot acolo, pretutindeni în 
întuneric. Aşteptarea îi chinuieşte sufletul. 

Apoi, într-o clipită, ceea ce se află în spatele său îl apucă 
de picior şi-i trage corpul înapoi. Michael este paralizat de 
teamă, şi în gâtlej îi rămâne un țipăt care nu va răsuna 
niciodată. Şi apoi, mai rapid decât orice fiinţă umană, creatura 
îl trage înapoi în tăcere, cu o viteză copleşitoare. Inapoi în 
conductă, înapoi în întuneric. 


Mary se ridică brusc din aşternut, zbătându-se să respire. 
Îl căută din priviri pe Michael. Nu era acolo. De fapt părăsise 
patul după ce făcuseră dragoste. Inima lui Mary bătea să-i 
spargă pieptul, cele mai negre temeri părând să se 
materializeze dintre umbrele întunericului. CJ se sperie, îşi 
arcui spinarea şi o scuipă ca şi cum ar fi fost un străin. Mary se 
dădu repede jos din pat, fără să se mai gândească să se 
îmbrace. Se năpusti afară din dormitor, intrând în camera de 
zi: goală. În bucătărie, unde pe masă zăcea un sandviş pe 
jumătate mâncat, apoi în hol, nici urmă de Michael. Văzu uşa 
închisă a camerei de lucru şi lumina ce se strecura pe 
dedesubt. Apucă de clanţă, rugându-se în gând „Te rog, nu din 
nou”, şi dădu buzna înăuntru. 

Michael lucra la birou, cu Hawk adormit la picioare. Tresări 
şi se întoarse. 

Mary rămăsese în prag, holbându-se la el, cerşind un 
răspuns din priviri. Apoi i se prăbuşi în braţe, gâfâind, dar 
uşurată. Lacrimile începură să-i curgă. 

Fusese doar un vis. 

— Ce e, draga mea? 

— Îmi promiţi ceva, Michael? 

Michael o strânse în braţe. 

— Orice. 

— Promite-mi că n-ai să mai faci asta din nou, că totul a 
rămas în trecut. 


Michael o privi drept în ochi şi-i vorbi din inimă. 
__._ — Ti-am promis acum doi ani, n-am s-o mai fac niciodată... 
Iti jur, Mary, niciodată. 


Capitolul 4 


Zgomot. O mulţime de zgomot. Oameni de toate condiţiile 
sociale intrau şi ieşeau din Secţia de poliţie Byram Hills. 
Construită în anii douăzeci, această secţie văzuse oraşul 
mărindu-se de douăzeci de ori; efectivul de poliţişti numărase 
odinioară cinci oameni, dar anul trecut trecuse de o sută. 
Odinioară, arestau numai beţivi şi pe cei care tulburau ordinea 
publică, şi asta se întâmpla de obicei odată pe săptămână, 
întotdeauna în ziua de salariu. Ei bine, acum este noul mileniu 
şi orice poliţist şi-ar da chiar şi un testicul ca să evite o altă 
crimă. 

În dimineaţa asta, poliţiştii intră şi ies tot timpul, infractorii 
ocazionali fiind întâi înregistraţi, apoi duşi în celulele de arest 
de la subsol. Tinerii poliţişti din patrule, în uniforma albastră, 
se adună lângă scările tocite de marmură, bându-şi cafeaua şi 
mestecând cornuri înainte de a-şi face rondul de dimineaţă. 

Spaţiul rezervat detectivilor, de la etajul întâi, este 
aproape nelocuibil - cincisprezece birouri înghesuite într-o 
încăpere în care ar încăpea în mod normal cinci. Paul Busch, 
într-o haină sport mototolită şi în blugi, completa la 
hârţogăraie la biroul său. Era un haos organizat, dosare peste 
dosare gata să se amestece între ele. Prima sticlă de suc din 
ziua aceea era pe jumătate golită. Busch se mândrea că nu 
este dependent de cafea şi de gogoşi, ca restul poliţiştilor. 
Desigur, micul său dejun zilnic alcătuit din Cola şi fursecuri cu 
ciocolată nu-l recomanda pentru vreun premiu al Institutului 
Naţional de Sănătate. De cincisprezece ani lucra în acea 
secţie, în ultimii cinci ani ca detectiv. Odinioară îşi urâse 
slujba, dar acum se obişnuise să facă totul, petrecându-şi 
timpul în aşteptarea datei de 18 martie, peste încă cinci ani, 
când avea să iasă la pensie. Sosise la secţie ca toţi ceilalţi, 
când era tânăr şi dornic să curețe oraşul, să aducă dreptatea 
concetăţenilor săi. Dar infracțiunile te obosesc. Indiferent cât 
de mult de zbaţi, întotdeauna un alt skank va aştepta să vină 


ceasul în care să facă o victimă. Cu toate acestea, ceea ce-l 
îmbolnăvea de fapt pe Busch era numărul de condamnări. 
Când era tânăr şi idealist, crezuse întotdeauna că o arestare 
duce la o condamnare şi elimină ticăloşii din lume, dar 
jumătate dintre aceştia scăpau şi-o luau de la capăt cât de 
curând. Dar deşi atitudinea sa se schimbă odată cu viziunea 
sa asupra vieţii, asta nu se întâmplă şi cu codul său moral. 
Întotdeauna se considerase un slujitor al legii care nu şovăie, 
un instrument al sistemului de justiţie. Slujba sa era să adune 
dovezi şi să-i prindă pe infractori: ce se întâmpla după aceea 
era slujba altcuiva. Nu fusese compromis nici măcar o dată, 
valorile şi modul său de a privi legea nu puteau fi cumpărate 
sau împiedicate/oprite. 

Odată, soţia sa gonea cu maşina ca să-l ducă pe fiul lor, 
Robbie, la spital, după ce-şi fracturase mâna făcând 
skateboard, şi fusese trasă pe dreapta. Ofiţerul de poliţie era 
un ticălos obraznic hotărât să-şi facă norma lunară, şi nu vru 
să cedeze deloc, nici măcar după ce văzu cât suferea copilul. 
Le dăduse amendă pentru că mergeau cu o sută douăzeci la 
oră într-o zonă unde limita de viteză era de şaizeci de 
kilometri la oră - o amendă two-pointer, în valoare de cinci 
sute de dolari. Toate implorările nu reuşiră să-l facă să se 
răzgândească; nici măcar nu se oferi să-i însoţească până la 
spital. Jeannie îl rugă, apoi îl sfătui, iar în cele din urmă îi ceru 
insistent lui Busch să se ocupe de asta - să „îngroape” 
amenda, să apeleze la colegii săi poliţişti ca s-o facă să 
dispară. Dar Busch nici nu voi să audă; chiar dacă amenda le 
dublă rata la asigurare, pur şi simplu refuză. „Legea e lege”, o 
ţinea el una şi bună. Jeannie nu-l iertă timp de două 
săptămâni şi refuză să facă dragoste cu el o lună întreagă. li 
spuse: „Ai legile tale? Şi eu le am pe ale mele”. 

De cealaltă parte a biroului lui Busch stătea Johnny Prefi. O 
ţigară Marlboro neaprinsă îi atârna în colţul gurii. Părul negru, 
tepos, îi stătea zbârlit - nu de la gel, ci din cauză că nu fusese 
spălat de patru săptămâni. Pe tricoul fără mâneci scria: „Du-te 
dracului. Dacă te mai holbezi, te omor. O zi bună.” 

Era uşor de înţeles de ce purta cătuşe. 


— Johnny, având în vedere că eşti un piroman eliberat 
condiţionat, ceva mai mult decât un grătar reprezintă o 
încălcare a eliberării condiţionate, zise Busch. 

Johnny continuă să se holbeze la Busch ca şi cum nu 
înţelegea limba engleză. 

— lar incendierea unui depozit pentru cineva e un pic mai 
mult decât un grătar pe malul mării. 

— Hei, nimeni n-a fost rănit, mârâi Johnny. 

— Hei, nu despre asta-i vorba aici. Focul - 

— Ţi-e frică de flăcări, ai? îl înţepă Johnny; atinsese o 
coardă sensibilă. 

— Dacă mi-ar fi plăcut focul - Busch era mai mult decât 
scos din sărite - m-aş fi făcut pompier. 

Se întoarse la hârţoagele lui. 

Johnny se gândea; un mic zâmbet răutăcios îi încreţi faţa, 
în timp ce ridică cu buzele ţigara neaprinsă. 

— Ai un foc? 

Busch se holbă la el, nevenindu-i să creadă. 

Căpitanul Robert Delia, şeful ca la carte al lui Busch, îi 
întrerupse înainte ca polițistul uriaş să explodeze. 

— Paulie, fă cunoştinţă cu Dennis Thal. Thal îţi va urmări 
activitatea. 

Busch se ridică să dea mâna cu un bărbat destul de 
arătos, de treizeci de ani, cu părul şaten deschis şi un început 
de chelie, într-un costum bine croit, şi cu o strângere de mână 
fermă. Limbajul corpului lui Thal trăda de la o poştă un 
entuziasm arogant - umerii traşi înapoi, mâna stângă în 
buzunar, capul înclinat uşor într-o parte. 

— Îmi pare bine. 

— Şi mie îmi pare bine că mă aflu aici. 

Vocea lui Thal era calmă, subtilă, puţin mai ridicată decât 
o şoaptă. 

— Fără supărare, îi spuse Busch lui Thal în timp ce se 
întorcea spre căpitan. Nu am timp să mă joc de-a bona, 
căpitane. 


Robert Delia era cu douăzeci de centimetri mai scund ca 
Busch, dar în sinea sa considera că l-ar putea strivi cu 
bocancul, şi nu-i fu greu să-şi reafirme şefia. 

— Ascultă-mă, Paulie, detectivul Thal are o experienţă de 
nouă ani. Ne-a fost „împrumutat” de cei de la Externe ca să 
ne ajute să ne acoperim deficitul de personal. Voiau ca el să 
lucreze alături de cei mai buni oameni de la noi, dar ei sunt 
toţi în concediu, aşa că rămâne cu tine. Inţeles? 

Busch ştia când să se lupte şi când să se potolească. Dădu 
din cap. 

— Pe lângă responsabilităţile sale de detectiv, Paul se 
ocupă şi de programul nostru de eliberări condiţionate, în 
numele instanţelor, continuă căpitanul. 

Busch îl privi pe Thal, hotărî că dădăcirea lui trebuia să fie 
discutată altădată, şi-şi luă un aer serios, de detectiv din 
filme. 

— Sunt sigur că domnul căpitan ţi-a descris minunatul 
nostru mediu de lucru. Unii îi spun Oz? - eu îi spun Eden şi toţi 
cei care sunt eliberaţi condiţionat şi cu care avem noi de-a 
face sunt reformaţi sută la sută. 

Căpitanul mârâi, se întoarse către Thal şi-l conduse mai 
departe. 

— Hai să-ţi arăt biroul tău înainte să-ţi otrăvească mintea 
în legătură cu întreaga profesie de poliţist. 

— Ne mai vedem, strigă Busch, căruia nu-i plăcea prea 
mult de şeful lui astăzi. 

Thal se întoarse, îndreptă un deget spre el şi-i făcu cu 
ochiul. 

— Aşa o să fie. 

Busch se întoarse şi-şi şopti în barbă: 

— Netrebnicule. 


Mary era profesoara pe care şi-ar fi dorit-o oricine. Purtând 
un chipiu albastru de lucrător la căile ferate, conducea un 


2 închisoare de maximă securitate din SUA. 


trenuleţ de copilaşi de cinci ani în jurul clasei, toţi scandând 
ca-n armată, strigând din rărunchi: 

— Când mergi cu trenuleţul nostru, unu plus unu face 
mereu doi. Motorul nostru face zgomot tare, doi plus doi dă 
mereu patru. În gară ajungem mereu corect, patru şi cu patru 
face mereu opt. 

Clasa ei era aranjată ca-n visul oricărui copil, cu o 
grămadă de jucării şi bănci. De când fusese angajată cu două 
luni în urmă în locul unei educatoare care nu se mai întorsese 
din concediul de maternitate, Mary nu câştigase doar 
respectul colegilor ei, ci şi dragostea şi admiraţia copiilor, care 
o adorau. 

| se oferise grupa mică, preferata ei, alcătuită din minţi 
necoapte, aidoma lutului nemodelat, inimi tinere încă pure. 
Şcoala Greenwich Country Day plătea puţin mai mult decât 
Wilby, dar ceea ce o atrăsese acolo fusese drăgălăşenia 
micuţilor de cinci ani. Ea predase până atunci la clasa a cincia, 
unor copii în pragul gimnaziului; îi iubea, dar simţea că ar 
putea avea o contribuţie mai mare dacă i s-ar fi dat ocazia să 
pună o bază mai devreme. Nu putea să renunţe la asta: 
inocenţa lor era mai aproape de perspectiva ei optimistă 
asupra vieţii. 

Fără să fie auzită, directoarea, Liz Harvey, cu părul cărunt 
strâns în coc, întră în clasă zâmbindu-le copiilor gălăgioşi. 
Imediat, în încăpere se aşternu tăcerea. Liz îi întinse lui Mary o 
foaie. Mary îi aruncă o privire, nelăsând să i se citească ceva 
pe faţă. 

— E totul în regulă? 

Liz puse mâna pe umărul lui Mary. 

— Da. 

Mary îi zâmbi şi ea, cu ochii încă aţintiţi asupra mesajului 
de la medicul său. 

— Sper că sunt veşti bune. Clasa asta sporeşte fertilitatea. 

Liz se gândea deja unde să găsească un alt înlocuitor. Ar fi 
fost a cincia educatoare în trei ani care pleca în concediu de 
maternitate şi găsea bucuriile maternității prea mari ca să se 
mai întoarcă la locul de muncă. 


— Dacă soţul tău nu e disponibil, mi-ar face plăcere să te 
duc eu cu maşina. 

— Nu vă faceţi probleme. Sigur nu vă deranjează să-mi 
ţineţi locul? 

— Nu, deloc. 


Michael stătea în spatele tejghelei de la „Safe & Sound”, 
zâmbind în timp ce se uita la un bileţel scris de mână. Erau 
doar două cuvinte: „Hei, sexy”. Mary i-l strecurase în 
buzunarul jachetei sale albastre pe care o purtase pe umeri cu 
o seară înainte, şi pe care el o purta acum. Juca tot timpul 
jocul ăsta cu el, lăsându-i bileţele şi mici cadouri în buzunare, 
ca Michael să le găsească atunci când purta din nou hainele 
respective. Era o prostioară, dar îl făcea s-o iubească şi mai 
mult. 

— Ai auzit ce am spus? 

Un bărbat arţăgos, mai în vârstă, pe nume Rosenfield, îl 
certa în timp ce frumoasa lui soţie stătea servilă la câţiva paşi 
în urma sa. 

— Vreau să fie reparat. 

Aparatul video al sistemului său de securitate ajunsese pe 
tejghea a doua oară în două săptămâni. 

— ÎI voi repara. 

Soţia, fără ca soţul să-şi dea seama, îl privea seducător pe 
Michael. Acesta încerca din răsputeri să nu observe, dar era 
acaparat. Ea era prea frumoasă şi avea un zâmbet prea 
radios. Michael se scărpină uşor la nas cu degetul pe care 
purta verigheta, sperând că ea va înţelege mesajul. Dar ea nu 
făcu decât să-i zâmbească şi-i arătă drept răspuns diamantul 
său de două carate. 

— Siguranţa casei mele este esenţială. Lucrarea de 
instalare a fost bună, dar echipamentul acesta... furnizorii 
aleşi de tine lasă de dorit. 

Rosenfield văzu spre ce se îndrepta atenţia lui Michael. 

— Nici măcar nu mă asculţi. 

— Mă scuzaţi, domnule Rosenfield. 

Michael redeveni atent. 

— Am zis că-l repar şi aşa voi face. 

— Vreau fapte, nu vorbe. 

Rosenfield făcu o pauză şi în cele din urmă vocea i se 
îmblânzi. 


— Îmi place de tine, Michael. Dar poate ar trebui să te 
gândeşti să faci altceva. 

— Nu, îmi place să fac asta. La asta sunt bun. 

Rosenfield nu părea să-l creadă. 

— Nu ai şi alte talente? 

— Nimic legal. 

Michael rânji. 

— Nimic legal? 

Rosenfield se îndreptă spre uşă, râzând. 

— Îmi place asta. Până în week-end să am aparatul video 
înapoi. 

Îşi luă soţia la braţ şi continuă să se îndrepte spre ieşire, 
chicotind. 

— Nimic legal. 

Frumoasa lui soţie îl privi pe Michael peste umăr cu un 
zâmbet. Michael nu se putu abţine să nu-i zâmbească şi el; 
era reacţia firească la flirt a oricărui bărbat. 

Mary, care tot mai purta chipiul albastru, intră în magazin, 
strecurându-se pe lângă soţii Rosenfield, care ieşeau. 

— Clienţi fideli? îl tachină ea. 

— Poftim? Nu, nu. Nemulţumiţi, poate puţin excitaţi. 

Mary îl îmbrăţişă. 

— Dacă ţi-aş zice că sunt un client nemulţumit şi excitat? 

— Atunci ar trebui să-ţi verific tot sistemul - Michael îşi 
alegea cuvintele încet, cu grijă - să-l desfac, să examinez 
totul, să folosesc numai cele mai bune instrumente. Dar cel 
mai important, ar trebui să mă asigur că eşti complet 
satisfăcută când pleci, ca să devii un client regulat. 

— Pot să rămân cu şapca pe cap? 

— Vedem noi. 

Michael îşi sărută soţia cu pasiune, sedus pe deplin. Era 
limpede că gelozia nu intra în discuţie în relaţia lor. Când 
sărutul se termină, îşi dădu seama de ceva. Se uită la ceas. 

— N-ar trebui să fii la şcoală? 


* 


Michael gonea prin centrul oraşului, cu degetele albite de 
la cât de tare strângea de volan. Mintea sa alerga la fel de 
repede ca şi maşina. Alături, Mary stătea calmă, cu mâinile 
împreunate în poală. 

— Cum ai putut să ascunzi asta de mine? 

— N-am ascuns nimic de tine, Michael. Numai că n-am vrut 
să-ţi faci griji. 

— Ce ţi-au zis? 

— Vor să mă vadă în legătură cu testele. 

— Şi asta înseamnă „nimic”? Ce fel de teste? 

Mary se uita pe geam în gol, dar simţi teama din vocea lui 
Michael. 

— Mary, ce fel de teste? 

Trase aer în piept. 

— Ovariene. 

Michael strânse volanul şi mai tare, luptându-se să respire. 
Nu-şi putea întoarce capul spre ea, temându-se că dacă o va 
face, coşmarul acesta va deveni real. 

— Sunt sigură că nu-i nimic, dragul meu. Hei, nu sunt pe 
moarte - 

— Ţi-a zis asta doctorul? Nu-mi vine să cred că ai făcut 
testele astea şi nu mi-ai spus. 

Mary rămase calmă, optimistă ca întotdeauna; totul avea 
să fie bine, era sigură de asta, era formula ei sacră. 

— Hei, uită-te la mine. 

Îi atinse tandru faţa. 

— Nu plec nicăieri, Michael. Tocmai am început să ne 
refacem viaţa. Dacă nu-mi fac griji... 


* 


— Cred că putem s-o tratăm, spuse doctorul. 

Michael o tot masa pe spate pe Mary, în efortul de a se 
linişti şi pe el, nu doar pe ea. Dr. Rhineheart adoptă un ton 
părintesc. 

— O vom trata. Avem o rată mare de succes, iar boala ta 
nu pare să se fi răspândit dincolo de ovare. 


Stăteau într-un cabinet medical tipic, steril, cu un birou de 
stejar, două scaune pentru vizitatori, o ramă dublă cu o poză a 
soţiei sale de vârsta a doua şi una a celor doi copiii. Dr. Phillip 
Rhineheart, de patruzeci şi cinci de ani, cu chelie şi încărunţit 
la tâmple, se sprijinea de partea din faţă a biroului. | se păruse 
întotdeauna prea formal să stea în spatele acestuia şi să 
discute despre vieţile oamenilor ca şi cum ar fi fost o simplă 
afacere. Michael şi Mary St. Pierre încercau să îndure totul cu 
stoicism unul de dragul celuilalt, dar Rhineheart vedea prin ei. 
Doctorul văzuse asta de prea multe ori: boala oribilă care nu 
distruge numai corpul, ci şi sufletul omului, întorcând totul pe 
dos, contaminându-i pe toţi cei apropiaţi cu un sentiment de 
groază. 

— Ştiu că e greu - 

— Mai pot avea copii? 

Vocea lui Mary era distantă. 

Rhineheart clătină din cap. 

— Ambele ovare sunt invadate. 

Trase aer în piept cu putere. 

— Va trebui să le scoatem. 

Asta era cea mai rea parte a slujbei lui, ceea ce nu-l lăsa 
de multe ori să doarmă noaptea. 

— Îmi pare rău. 

Mary îşi puse mâna pe mâna soţului ei, care continua să o 
maseze pe spate. Amândoi făceau eforturi să nu se privească, 
altfel s-ar fi risipit şi ultimul strop de calm care le mai 
rămăsese. 

— Tratamentul ăsta - cât de mult... 

Michael nu reuşi să-şi ducă întrebarea până la capăt. 

— Puteţi sta liniştiţi în privinţa asta. E acoperit de 
asigurare. 

— Cât costă? insistă Michael, temându-se de răspuns. 

— Cancerul lui Mary e în stadiu avansat. Ar putea costa 
până la două sute cincizeci de mii de dolari, în funcţie de 
regimul pe care i-l vom prescrie. Staţi liniştiţi. Nu e ceva care 
să nu se mai fi întâmplat. Asigurarea acoperă toate fazele. 

Rhineheart făcu o pauză ca să-şi sublinieze încrederea. 


— Şi vă asigur că avem una dintre cele mai bune secţii de 
oncologie. 

Camera mică părea să-l sufoce. Niciodată în viaţa lui 
Michael nu se mai simţise atât de neputincios, atât de inferior 
ca acum. Se simţea ca un călău care nu voia să omoare, şi 
care trebuia să apese pe buton, lipsit de puterea de a salva 
viaţa dinaintea sa. 

— Nu avem asigurare, spuse, ca şi cum ar fi anunţat o 
condamnare la moarte. 

Asta se întâmpla prea des, oamenii trăiau nepregătiţi. 
Rhineheart era unul dintre puţinii medici care insistau ca 
guvernul să asigure îngrijiri gratuite tuturor cetăţenilor din 
Statelor Unite, dar era doar un vis. Nu erau venituri suficiente 
ca să „merite”. Se întoarse spre Mary. 

— Cum rămâne cu şcoala? Ar trebui să aibă un program de 
asigurări excelent. 

— Sunt acolo doar de două luni. Abia după nouăzeci de 
zile te poţi înscrie, replică Mary. 

Speranţa dispăruse din ochii ei. 

— Am înţeles. 

Rhineheart expiră încet. El şi-ar fi oferit serviciile gratuit, 
dar mai trebuiau acoperite costurile intervenţiei chirurgicale, 
ale spitalizării, radiaţiilor şi chemoterapiei, iar spitalul nu era o 
instituţie de caritate. Medicina era o afacere pentru profit, 
spitalul trebuia să respecte bugetul şi să ofere o situaţie 
multumitoare acţionarilor săi. Medicina nu mai avea în centrul 
preocupărilor pacientul; randamentul era scopul îngrijirilor 
medicale. Deodată, simţi că-şi urăşte slujba. 

In cele din urmă, se ridică şi spuse pe un ton încrezător. 

— Ei bine, Mary, trebuie să facem nişte analize ale 
sângelui, ca să putem concepe un program de tratament. 
Michael, de ce nu te duci la bancă? Aş fi bucuros să te ajut cu 
actele - sunt sigur că ai să găseşti o soluţie. 

Michael rămăsese împietrit în loc. 


Capitolul 5 


Michael ieşi dintre braţele uşii rotative şi intră în enorma 
rotondă de la First Bank of Byram Hills, şi se simţi imediat ca 
un pitic din cauza coloanelor impunătoare de marmură şi a 
uriaşului spaţiu gol. Oameni de afaceri treceau grăbiţi în timp 
ce el rămăsese acolo, îmbrăcat cu singurul său costum, 
simțindu-se în afara elementului său. Întârziase cu cinci 
minute la întâlnirea programată şi fusese pus să aştepte alte 
zece înainte ca funcţionarul de la bancă să-i facă semn să ia 
loc, cu un aer sumbru. 

Kerry Seitz, unul dintre vicepreşedinţii severi ai băncii, 
îmbrăcat impecabil într-un costum cu vestă, examină cu 
atenţie dosarul lui Michael. În timp ce parcurgea materialul, 
era imposibil să citeşti ceva pe faţa lui. Buzele sale nu lăsară 
să se audă nimic timp de un sfert de oră cât avansă prin viaţa 
lui Michael, cu ajutorul a mai multe surse: agenţii de creditare, 
DMV, sistemul judiciar federal şi cel al statului lor. Michael se 
simţea ca un copil în scaunul supradimensionat, încercând să 
se integreze, încercând să nu pară disperat. 

În cele din urmă, Seitz îşi ridică privirea. Îşi trecu mâna 
prin părul tuns la perfecţie, şi pe cel mai rece ton pe care-l 
auzise Michael vreodată, rosti: 

— Nu. Îmi pare rău. 

— Poftim? 

— Nu vă putem ajuta. 

Seitz zvâărli cererea în cutia pentru cazuri respinse. 

— Nu mi-aţi pus nici măcar o singură întrebare. 

— V-am citit solicitarea. Ar trebui să asigurăm creditul cu 
un bun. 

Deja uitase de solicitarea lui Michael, şi îşi făcea de lucru 
cu un alt document. 

— Gajul meu este afacerea mea, protestă Michael, citind 
până în adâncul sufletului stereotip şi plin de teamă al 
bărbatului. 


— Trecutul dumneavoastră - cuvintele fură rostite pe un 
ton îngheţat - căci nu ştiu cum altfel să-i spun, domnule St. 
Pierre, face ca acest lucru să fie imposibil. 

— Ştiu că am făcut nişte greşeli. 

— Da. 

— Dar asta n-a fost o problemă atunci când mi-am deschis 
contul de afaceri aici. 

— Să vă păstrăm banii şi să vă împrumutăm bani 
reprezintă două lucruri complet diferite. 

Michael sări de pe scaun, abia abţinându-se să nu se 
arunce la gâtul bărbatului din spatele biroului. 

— Am să mă duc la altă bancă. 

— Nu vă pierdeţi timpul, zise Seitz, ridicându-se. 

Paznicii de la bancă deveniseră atenţi, apropiindu-se. 

— Nimeni n-o să vă împrumute un chior. Sunteţi un om cu 
o condamnare, cu o afacere care nu valorează nimic şi cu nici 
un fel de istoric de creditare. Reprezentaţi un risc pe care 
nimeni n-o să şi-l asume. 

— Nenorocitule, soţia mea e pe moarte! 

— Îmi pare rău, dar asta e o povară pe care va trebui s-o 
duceţi de unul singur. O zi bună. 

Paznicii ajunseră lângă el, flancându-l. Fără să mai zică 
ceva, Michael se năpusti afară. 


Încăperea este obscen de albă. E remarcabil că în prezent, 
într-o epocă în care toată lumea vorbeşte despre 
comportamentul faţă de bolnavi, spitalele au rămas tot la 
culoarea asta - un alb aspru, antiseptic. Se pare că lumea 
medicală ignoră toate studiile care arată că nuanțele de 
albastru şi galben relaxează mintea. Aici, cuvântul cheie este 
„impersona!l”, o abordare rece a tratamentelor, atitudinilor şi 
conceptului arhitectural. 

Mary şi Michael tocmai luau una dintre mesele tipice de 
spital: o friptură de vită într-un sos maroniu apos, boabe de 
fasole moi ce se revărsau peste piureul de cartofi mai dens ca 


mortarul, şi o felie de pară de culoare incertă. Mâncarea aia 
era explicaţia evidentă pentru mulţimea de cips-uri şi fursecuri 
răspândite pe pat. Mary stătea rezemată în şezut, cu tuburi 
ieşindu-i şi intrându-i în corp în cele mai inconfortabile locuri. 
Michael îşi trăsese un scaun, folosind patul ei drept masă. 

— Pot să-ţi aduc ceva? 

— Sunt bine. Cum a fost la lucru? 

— Bine. 

Michael nu se mai dusese la lucru de trei zile. 

Se întinse, luă cu lingura nişte piure şi le inspiră mirosul. 

— Ăsta nu-i rău. 

O tăcere stânjenitoare umplu încăperea. Michael se uită la 
Mary care zăcea în halatul alb, de spital, care-i era mic şi avea 
la spate o despicătură jenantă, şi-şi dădu seama că şi-ar da şi 
sufletul ca să-i poată lua el locul. 

— |lmi pare rău, murmură ea. 

— Nu fi prostuţă. N-ai de ce să-ţi pară rău, asta nu s-a 
întâmplat din cauza ta. 

Michael nu-şi putea elibera mintea de gândul că 
încercarea teribilă prin care treceau era o pedeapsă pentru 
faptele lui din trecut. 

— Cum o să plătim pentru asta? întrebă ea încetişor, ştiind 
cât de mult îl apăsa pe Michael simpla întrebare. 

— Nu-ţi face griji. 

— Economiile noastre aproape s-au dus. 

Mary se lupta să-şi ascundă disperarea din voce în timp ce 
răsucea cu nervozitate cruciuliţa de aur pe care o purta la gât. 
Era un obicei pe care-l avea din adolescenţă: oricând se 
simţea stresată, degetele i se îndreptau spre cruciuliţă, 
căutând alinare şi protecţie, ca şi cum aceasta ar fi fost o 
amuletă atotputernică. În timp, gestul ei devenise o reacţie 
inconştientă, iar Michael era sigur că ea nu-şi mai dădea 
seama nici acum că-l făcea. Purtase cruciuliţa de la prima ei 
comuniune, când o primise în dar de la un unchi iubit. O 
scotea foarte rar. Îl deranja întotdeauna pe Michael când 
făceau dragoste şi ea era deasupra, iar crucea reflecta lumina 
lunii în timp ce i se legăna la gât. Lui i se părea ca o 


intruziune, ca şi cum cineva i-ar fi spionat în momentele de 
intimitate. Mary insista că o protejase întotdeauna. Michael se 
îndoia de asta, şi îndoiala lui fusese cu siguranţă confirmată 
de diagnosticul ei actual. 

— Tu ai grijă să te faci mai bine, Mary. Pot să fac rost de 
bani, nu-i nici o problemă. 

| se strânse stomacul. În toţi anii petrecuţi împreună, la 
bine şi la rău, şi în special în timpul arestului său şi a perioadei 
cât stătuse la închisoare, nu o minţise niciodată. Poate mai 
spusese câte o gogoaşă uneori - îmi place tunsoarea asta; mi- 
ar plăcea să văd filmul ăla; ea nu e mai frumoasă ca tine - dar 
nu minciuni directe, zise cu scopul de a înşela. Acum, în două 
minute, îi turnase deja trei. 

— Michael? 

Mary reuşi să zâmbească în felul acela care-i încălzea 
întotdeauna inima. 

— Da? 

— O să fim bine. 

Şi cu toate că ea credea asta din tot sufletul, Michael nu 
putea scăpa de teama că ce era mai rău de-abia acum avea 
să vină. 


Michael încerca să-şi găsească o poziţie confortabilă în cel 
mai incomod scaun pe care stătuse vreodată. Mary era 
intubată din creştet până-n tălpi, şi avea un somn agitat. 
Varrisa Schrier era sora de noapte şi asistenta-şefă, 
conducându-şi subordonații după o disciplină germană strictă. 
Varrisa era mai mult decât o femeie voinică; uniforma albă 
plesnea pe corpul masiv. Şi faţa ei era la fel de aspră ca şi 
mâinile sale mari. Dar avea o fire plină de compasiune. 
Întotdeauna îi erau încredințate cazurile cele mai grele. 

— Domnule St. Pierre? 

El îi simţi îngrijorarea din voce când i se adresă, 
strecurându-şi capul în cameră. 


— Duceţi-vă acasă, dormiţi puţin, aveţi nevoie de odihnă 
la fel de mult ca soţia dumneavoastră. 

— Nu cred c-am să pot dormi un timp. 

Varrisa dădu din cap şi intră. Fără zgomot, începu să 
strângă revistele şi ziarele, să arunce pungile goale de 
mâncare şi să pună locul ăla în ordine, ca să arate cât de cât 
normal. Michael o privi pe Mary şi-şi dori ca asistenta 
destoinică să poată să-i redea sănătatea soţiei lui tot la fel de 
Uşor. 

— Să vedem ce se întâmplă dacă încercaţi. 

Varrisa îi puse pe braţ mâna ei cât cea a unui bărbat. 

— Nu-i sunteţi de nici un ajutor dacă nu-i sunteţi alături cu 
totul. 

— Mda, ei bine, nu cred că i-am fost vreodată alături 
complet. 

— Acum ar fi timpul să începeţi, spuse sora Schrier pe un 
ton detaşat. 

Luă fişa lui Mary şi-şi notă ceva în tăcere. 

— Nu vă puteţi învinui pentru boala ei. Am văzut asta de 
prea multe ori. Cei dragi caută o explicaţie pentru situaţiile 
astea tragice, şi negăsind nimic logic, devin ilogici şi dau vina 
pe ei înşişi. 

Asistenta corpolentă ştia prea bine că rudele apropiate 
aveau nevoie de tot atâta sprijin ca şi pacientul. Vorbise 
îndelung cu Mary despre Michael. Amândouă aveau aceeaşi 
îngrijorare: el avea nevoie de un prieten, un confident, 
altcineva decât soţia lui, căruia să-i poată împărtăşi gândurile 
şi, mai important, durerea sa. Cu permisiunea lui Mary, 
asistenta dăduse telefon în urmă cu o oră. 

Uşa se deschise în tăcere. În prag, umplând tot spaţiul, 
stătea Busch. 


Busch juca biliard de unul singur la masa lui preferată, cu 
fetrul verde duhnind a whisky şi tocit de se vedea placa de 
dedesubt. Băga bile în gaură aproape de fiecare dată. unul 


dintre cele mai înfiorătoare baruri din America de Nord, „The 
Old Stand” fusese înfiinţat prin anii cincizeci. Tatăl lui Busch 
obişnuia să-şi petreacă timpul liber acolo, jucând biliard la 
aceeaşi masă. Locul era animat la ora unsprezece şi jumătate, 
într-o seară de miercuri: câţiva muncitori, obişnuiţi ai localului, 
dezbăteau argumentele pro şi contra sindicatelor şi unde 
ajunseseră vieţile lor din cauza acestora, în timp ce mulţimea 
de funcţionari scruta uşa, aşteptând să intre fata visurilor lor. 

— Încă o băutură? întrebă Busch. 

Michael, care arunca impasibil săgeți la ţintă, nu-i 
răspunse; de când se văzuseră nu prea-i dăduse multe 
răspunsuri. Busch îi făcu semn barmanului să le mai aducă un 
rând. Işi petrecuse tot drumul până aici şi ultima oră şi 
jumătate încercând să ajungă la Michael, să-l facă să se 
deschidă. Văzuse cu ochii lui ce făcea presiunea poliţiştilor, 
infractorilor, oamenilor care sufereau. Aceştia fie explodau, 
făcând rău altora, fie se închideau în ei înşişi, omorându-se 
singuri. Dar mai ştia şi că nu prea avea ce face până când 
persoana respectivă nu era dispusă să accepte ajutor. 

— Uneori, viaţa e plină de mizerii, spuse Michael în cele 
din urmă. 

Busch alinie şi băgă în gaură cele două bile rămase, 
terminând jocul. 

— O să iasă cu bine şi din asta. Mary e o fire tare. 

Făcu câţiva paşi pe podeaua lipicioasă barului, care-i 
amintea de asfaltul fierbinte din timpul verii, luă triunghiul şi 
rearanjă bilele de biliard. 

Michael aruncă o săgeată. 

— Două sute cinzeci. N-am avut în viaţa mea atâţia bani. 
La naiba, nici măcar n-am reuşit să fur vreodată aşa de mult. 

Busch ignoră comentariul. 

— Cum de n-aveţi voi asigurare? întrebă în schimb. 

— Ne-am gândit că o să fie vorba numai de trei luni. Când 
Mary a plecat de la ultimul loc de muncă, nu şi-a putut păstra 
asigurarea, aşa că trebuia să aşteptăm nouăzeci de zile 
înainte de a o recăpăta de la noua şcoală. Statul i-a oferit 


vechea ei asigurare, dar trebuia să o plătim. Costa prea mult. 
N-am stat să ne gândim prea mult la asta. 

Busch înţelegea; întotdeauna lucrurile sunt clare abia după 
ce se întâmplă. 

— Urma să fie aşa doar pentru trei luni, repetă Michael. 

Barmanul aduse Cola lui Busch şi whisky-ul lui Michael şi 
plecă. 

— Am cam treizeci şi cinci de mii de dolari, îi oferi 
polițistul. 

— Mulţumesc, dar nu ţi-aş putea lua banii. 

— Nu-s pentru tine, ci pentru Mary, şi-ai să-i iei. 

Busch îşi întrerupse jocul şi se aşeză pe masa de biliard. 

— La naiba, totuşi treizeci şi cinci de mii e tare puţin faţă 
de cât vă trebuie vouă. Trebuie să poţi obţine ceva garantând 
cu afacerea ta. 

Michael clătină din cap. 

— Comunitatea bancară nu prea mi-a fost de ajutor. 

— Vreo rudă? Trebuie să fie cineva. 

— Mama lui Mary n-a avut un ban până în ziua în care a 
murit. lar părinţii mei nu mi-au lăsat nimic. 

— Te-ai gândit vreodată să-i cauţi pe adevărații tăi părinţi? 

Numele de familie al lui Michael era de origine franceză, 
dar nu era numele cu care se născuse. Tot ce ştia despre 
adevărații lui părinţi era că fuseseră pe trei sferturi irlandezi 
şi, dintr-un motiv necunoscut, îl abandonaseră într-un orfelinat 
când avea abia o lună. Michael nu făcuse niciodată gestul de 
auto-compătimire de a-şi căuta părinţii care-i dăduseră 
naştere. După părerea lui, era norocos: soţii St. Pierre 
aleseseră să-l adopte pe el şi nu un alt copil. 

— E cam târziu pentru asta, răspunse Michael. N-aş şti de 
unde să încep. 

Doi bărbaţi care obişnuiau să joace softball după program 
deveniseră gălăgioşi celebrând o victorie, strigătele lor 
acoperind rock-and-roll-ul care se auzea din tonomat. Busch 
vâra bilele în gaură una după alta, în dreapta şi-n stânga, bila 
albă fiind întotdeauna acolo unde trebuia ca să mai înscrie un 


punct. Alinie cea de-a şaptea bilă în dreptul găurii din colţ, 
trase tacul înapoi şi brusc se întoarse spre Michael. 

— La naiba! Doar nu te gândeşti la ce cred eu? 

— l-am promis lui Mary, răspunse Michael. 

Evident că-i trecuse prin minte să-şi reia viaţa de infractor, 
dar nu şi-ar fi călcat niciodată cuvântul dat soţiei lui. 

— Dacă nu pot să fac rost de banii ăştia... 

Avea o privire sumbră. 

— Hei, nu mai vorbi prostii. Întotdeauna se găseşte o cale. 

— Nu-i corect, zise Michael. 

— Nimic nu e. Dumnezeu n-a creat o lume dreaptă. 

— Nu mai cred în chestia asta cu Dumnezeu. 

— N-aş lăsa-o pe Mary să te audă vorbind aşa. 

— Uite, am făcut unele lucruri, am plătit preţul, nu m-am 
plâns niciodată. 

Acum arunca săgețile cu mai multă putere. 

— Dar Mary - n-a greşit nimănui cu nimic. Este bună până- 
n adâncul sufletului. După tot chinul prin care a trecut din 
cauza mea - Ştii că nu lipseşte niciodată de la biserică? Nu pot 
să cred că există un dumnezeu care-ar lăsa să i se întâmple 
asta. 

— Cauţi doar pe cineva pe care să dai vina. 

Busch nu luă în seamă faptul că fiecare săgeată azvârnlită 
de Michael se înfigea drept în centrul țintei. 

— Şi ştii ceva, nu pot spune că m-aş purta altfel dac-aş fi 
în locul tău. 

— Vorbesc serios, Paulie. Nu văd nici o dovadă că 
Dumnezeu ar exista. Explică-mi boala lui Mary. Şi nu mă lua 
cu porcăria aia cum că îi este pusă la încercare credinţa. 
Credinţa mea a fost pusă destul la încercare, şi de fiecare dată 
nu se vede nici urmă de ea. Mary e plină de credinţă şi uite 
unde-a ajuns. 

Busch se aşeză pe masa de biliard. 

— Avem nevoie cu toţii de ceva în care să credem. Nu 
contează ce. Dumnezeu, Buddha, Elvis. Toţi avem nevoie de 
credinţă. Asta-i ceea ce ne dă speranţă, speranţa că ne 
aşteaptă ceva mai bun, ceva pentru care merită să luptăm. 


Speranţa ne face să mergem înainte. Speranţa ne face să ne 
dăm jos din pat, speri că o să ai vânzare bună la magazin, că 
ai să ajungi seara să faci dragoste cu nevasta. 

— Nu poţi trăi numai cu speranţă. Nu plăteşte facturile şi 
nu salvează vieţi. 

— ţi trebuie speranţă şi un cod simplu. Un crez după care 
să te conduci şi care te obligă să mergi mai departe. Al meu 
este legea. 

Busch dădu pe gât ce-i mai rămăsese din Cola. 

Michael zâmbi, se întoarse şi înălţă paharul. 

— Pentru adevăr, dreptate şi modelul american. Tot 
înainte, Superman. 

— Mulţumesc, Lois?. 

Busch se forţă să zâmbească. Nu reuşea să ajungă la 
Michael. 

— Dar pe tine ce te face să mergi înainte? 

Michael tăcu o clipă, apoi spuse simplu: 

— Mary. 


Înainte de sosirea zorilor, Spitalul memorial Byram Hills 
era o lume cu totul diferită, fără străini, fără zâmbete false sau 
milă care să-i ajute pe cei aflaţi în impas şi pe cei care-i 
plângeau. Orele de vizită începeau abia la nouă dimineaţa. 
Aparatul medical alcătuit din asistente şi medici se pregătea 
pentru afacerile din ziua aceea, agitându-se de colo până 
acolo, completând formulare, pregătindu-se de operaţie. 

Ca o fantomă, Michael se strecură pe hol îmbrăcat cu 
aceleaşi haine ca şi atunci când plecase, cu cinci ore mai 
devreme. Ştia că n-ar trebui să fie acolo, dar îi era greu să 
rămână departe. In plus, întotdeauna când se furişa astfel i se 
punea sângele în mişcare. Cu un dosar sub un braţ şi cu o 
plasă mare de cumpărături în cealaltă, se strecură pe coridor, 
retrăgându-se repede în pragul unei uşi ca să nu fie observat 
de o asistentă în trecere. 


3 Lois Lane, partenera lui Superman 


Mary era programată pentru un alt set de teste în acea 
dimineaţă, iar Michael voia s-o vadă înainte de asta. Numai 
facturile pentru teste le terminaseră repede puţinele fonduri 
de care dispuneau. Dacă nu găsea curând bani pentru 
operaţie şi tratament, spitalul avea s-o externeze ca să facă 
loc altcuiva, şi şansele cât de mici pe care le avea Mary s-ar fi 
evaporat. 

Michael se strecură fără zgomot pe uşă în camera lui Mary, 
având grijă să nu facă zgomot. Arăta tare obosită, cum stătea 
la măsuţa de lângă pat. Obişnuia să se trezească dimineaţa 
devreme, înainte de răsăritul soarelui, cum spunea ea, atunci 
când lumea era proaspătă şi nouă. Părul ei roşu închis era 
perfect, ca şi cum urmau să se ducă la un bal regal, dar de 
fapt era mereu aşa, indiferent de oră. Mary avusese mereu 
grijă de ea, nu din vanitate, ci pentru soţul ei. Indiferent că se 
menținea în formă, îşi făcea părul sau se lupta cu dorinţa de a 
purta tricouri uzate, Mary făcea eforturi să arate bine pentru 
soţul ei în orice moment. 

Michael se aplecă ca s-o sărute uşor pe obraz. 

— Bună dimineaţa. 

— Bună, răspunse ea cu căldură, sărutându-l la rândul ei. 

— Cum a fost micul dejun? 

— Cred că era carne reîncălzită în formă de gauffre. 

Michael nu se putu abţine să nu zâmbească. 

— Ai dormit bine? îl întrebă ea. 

— Patul e prea mare fără tine. 

Scoase lucrurile din pungă: cosmetice; haine curate; 
prosoape de baie moi în locul celor standard de spital, albe şi 
aspre. Scoase cartea ei favorită - „Oh, the Places You'll Go!” 
de Dr. Seuss. 

— Eşti aşa de bun cu mine. Le citeam din asta elevilor mei 
înainte de a pleca. 

— Ştiu. 

Michael scoase un reportofon şi-l puse pe masă. 

— Ar vrea să o termini. Înregistrează-te când vrei tu. Liz a 
zis că o s-o treacă s-o ia şi o să le-o pună s-o asculte. 


— A fost ideea ta, nu? întrebă ea, cu o lacrimă în colţul 
ochilor. 

Michael nu spuse nimic, dar zâmbi în timp ce continua să 
scoată lucruri din punga care părea fără fund. La urmă, scoase 
bunătăţile: fursecuri, suc şi cips-uri. 

— Încerci să mă îngraşi? N-am să mănânc niciodată toate 
prostiile alea. 

— De fapt, sunt pentru mine. 

Michael îi aruncă o privire şireată. Scoase un dosar pe care 
scria Lucrări de la şcoală şi i-l întinse. 

Mary luă dosarul şi rămase uitându-se lung la el, dorindu-şi 
să fie în clasă cu copiii. O trecură fiori când văzu zecile de 
poze trimise de elevii ei; se temea aşa de tare că n-avea să-i 
mai revadă vreodată... 

— Mă gândeam - să nu te superi, nu e decât o măsură de 
precauţie... 

Făcu o pauză. 

— Poate ar trebui să-mi fac testamentul. 

Michael îşi trase un scaun lângă pat şi se aşeză. 

— Poftim? 

— Îmi pare rău, dar - 

— Nu! Nici nu vreau să aud de aşa ceva. O să trecem cu 
bine şi de asta. 

— Ştiu, ştiu. 

Îi luă mâna într-ale ei. 

— Îmi pare rău. Dar e vorba de atâţia bani... 

— Nu mai spune asta vreodată. Cei din familia St. Pierre 
nu renunţă niciodată. 

Michael făcea tot posibilul să nu-şi piardă controlul. 

— Niciodată. 

Se auzi un ciocănit discret la uşă, şi Părintele Shaunessy 
vâri capul înăuntru. 

— Mike, Mary - am picat cumva într-un moment 
nepotrivit? 

Michael îi aruncă preotului o privire furioasă. N-ar fi putut 
găsi un moment mai prost. 


— Puteţi reveni peste jumătate de oră, Părinte? întrebă 
Mary. 

— Sigur, sigur. 

Preotul dădu din cap în timp ce închidea uşa. 

— El ce caută aici? 

Furia lui Michael ieşea la suprafaţă. 

— Am crezut - dar Mary nu reuşi să-şi termine fraza. 

Michael se ridică brusc. 

— N-ai crezut nimic. Nu-mi spune că voiai să-ţi dea ultima 
împărtăşanie. 

— Michael, te pripeşti cu concluziile. L-am rugat să vină ca 
să stăm de vorbă şi să ne rugăm. 

Vocea lui Mary era încordată. Acum era şi ea la fel de 
supărată, dar spre deosebire de Michael, îşi înăbuşea furia. 

El străbătea camera în lung şi-n lat. 

— Să vă rugaţi? Chiar crezi că dacă El ar fi milostiv ar lăsa 
să ţi se întâmple asta? 

Mary tăcu un moment. Nu crezuse vreodată că va trebui 
să se apere, cu atât mai puţin să-şi apere credinţa, în faţa 
persoanei pe care o iubea mai mult decât iubea viaţa. Mânia i 
se risipi în timp ce răspunse încet: 

— Michael, trebuie să înţelegi ceva. Sunt două lucruri pe 
care-am contat mereu ca să depăşesc momentele grele: tu şi 
credinţa mea în Dumnezeu. Şi acum, dragul meu, am nevoie 
de amândouă. 


Spitalul era plin de agitaţie când Michael ieşi din camera 
soţiei sale. Pe o bancă aglomerată de pe coridor şedea 
Părintele Shaunessy, înconjurat de un grup de bătrâne. 
Femeile sporovăiau despre iertare în timp ce el îşi răsucea 
şiragul de mătănii: boabele erau tocite aproape de tot. 
Michael trecu pe lângă el ignorându-l. 

— Mike? strigă preotul după el. 

Michael se opri şi se-ntoarse; nici un cuvânt nu-i ieşi de pe 
buze. 


— Cum te simţi? întrebă Părintele Shaunessy. 

— Soţia mea e pe moarte. 

— Ar trebui să ai mai multă credinţă, Mike, situaţia e 
departe de concluzia asta. Vino înăuntru, să stăm de vorbă. 
Roagă-te cu noi. 

Preotul făcu semn cu mâna spre rezerva de spital a lui 
Mary, ca şi cum i-ar fi arătat calea spre mântuire. 

Michael explodă. 

— Glumeşti, nu-i aşa? De când eram mic, toate rugăciunile 
mele au rămas fără răspuns. Mi-am petrecut mai multe 
duminici decât îmi aduc aminte căutând răspunsuri, şi n-am 
avut parte decât de trădări. Şi acum, biata mea soţie... A avut 
încredere în Dumnezeu, şi uite unde a ajuns. 

— Ei bine, tu cu siguranţă nu eşti răspunsul pentru ea. Cât 
ai fost la închisoare, te-a aşteptat. l-ai distrus viaţa, dar cu 
toate astea ţi-a rămas întotdeauna alături, a avut mereu 
încredere în tine. Dumnezeu ştie ce vede la tine. 

Preotul mărunt tremura de furie. 

— Poate c-ar trebui să nu mai fii atât de egoist măcar o 
dată, şi să-i fii alături. Ajut-o, în loc să stai să te 
autocompătimeşti. 

Bărbatul scund se apropie ameninţător de mult de 
Michael. Dacă n-ar fi purtat gulerul de preot, ar fi revenit la 
zilele de odinioară petrecute pe străzi şi l-ar fi pocnit pe 
Michael în falcă. 

— Să mă autocompătimesc?! îi strigă Michael la rândul lui. 

— Singura persoană de care mi-e milă eşti tu, cu 
credinţele tale greşite. O îndrumi pe soţia mea pe o cale pe 
care speranţa nici măcar nu există. 

Se întoarse şi începu să se îndepărteze. 

Furia pe care o simţea Părintele Patrick Shaunessy nu se 
compara cu nimic din ceea ce simţise până atunci. Şi cu toate 
astea nu putea să nu simtă că sufletul lui Michael se pierdea 
pe coridorul alb de spital. 


Michael ieşi din spital trântind uşa, cu mintea vuindu-i, şi 
cu speranţele prăbuşindu-i-se. Fusese întotdeauna genul de 
persoană care rezolva problemele, care repara lucrurile, şi nu 
doar obiectele fizice. Era extrem de bun la a vedea situaţia 
dintr-o perspectivă diferită şi la găsirea de soluţii. Talentul 
ăsta îl salvase în mai multe ocazii şi-l ajutase mult în fosta sa 
carieră. 

Nu aspirase la acea carieră, nici nu-l mânase disperarea 
spre ea, şi nici faptul că n-ar fi avut abilităţi în domenii mai 
legale decât furtul. O descoperise printr-un gest altruist, pe 
care-l făcuse ca să-şi ajute un prieten. 

La şaptesprezece ani, în timp ce Michael încă îşi mai căuta 
un scop în viaţă, cel mai bun prieten al său, Joe McQuarry, 
deja şi-l găsise pe al lui. Joe avea aptitudini atletice înnăscute, 
era tipul cu bursă şi care fusese primit la colegiu ca să joace 
baseball. Joe îşi descoperise din timp talentele şi ştia să le 
exploateze. Simţul umorului şi sportul. Sportul îl făcea să fie 
popular şi să-şi găsească prietene, în timp ce umorul îi dădea 
farmec şi-i făcea necazuri. Joe era un copil bun, care nu părea 
să-şi rătăcească vrodată drumul. Distracţia pentru el însemna 
să le facă farse profesorilor şi să râdă pe socoteala lor. Din 
cauza asta avea propriul lui scaun la Liceul Holy Father; era 
rezervat special pentru el în biroul directorului. 

Şi aşa se întâmplă că într-o vineri Joe se găsea pe scaunul 
lui special, în timp ce directorul, Părintele Daniels, îi ţinea o 
predică despre decăderea societăţii ca urmare a lipsei de 
respect. Părintele Daniels îi descrise în detaliu cum viaţa lui, 
lipsită de orice griji datorită bursei sportive, ar fi putut cu 
uşurinţă să se schimbe. Directorul ajunsese cu răbdarea la 
limită. Cele două suspendări ale lui Joe nu-i lăsau de ales 
decât să-l exmatriculeze la un alt incident. Daniels încercă să 
zugrăvească lucrurile în termeni pe care Joe să-i poată 
înţelege uşor: încă o lovitură şi adolescentul avea să fie 
eliminat de pe teren. Şi dacă se credea atât de inteligent, mult 
mai deştept decât toată lumea, n-avea decât să-l pună la 
încercare. Daniels decretă o perioadă de detenţie de o 


săptămână şi-i spuse lui Joe să nu se mişte din loc până nu se 
întoarce. 

Joe rămase acolo fierbând, întrebându-se cine se credea 
omul ăla. Peste trei săptămâni, Joe avea să plece din şcoală, 
îndreptându-se spre tărâmuri mai înalte, în timp ce Daniels va 
rămâne cu siguranţă înţepenit acolo şi în anii ce vor veni. Joe 
stătea acolo uitându-se lung la un premiu de pe biroul lui 
Daniels. Statueta data cu cinsprezece ani în urmă şi-i 
recunoştea preotului influenţa excepţională asupra vieților 
elevilor săi. In timp ce Joe aştepta ca acesta să se întoarcă, 
emoţiile puseră stăpânire pe el. Cu cât se gândea mai mult la 
asta - „influenţă excepţională” - cu atât se simţea mai 
indignat. 

Joe rămase uitându-se lung la statuetă timp de aproape o 
oră înainte ca secretara lui Daniels să intre şi să-i spună că 
directorul fusese chemat în altă parte şi că o să se întoarcă 
abia luni. Joe clocotea când secretara ieşi din cameră. Dar, în 
loc să izbucnească, îşi strânse lucrurile şi făcu ceva care urma 
să aibă implicaţii o viaţă întreagă, implicaţii pe care nici măcar 
nu le bănuia. 

Luă premiul din alamă şi plexiglas de pe biroul lui Daniels. 

In seara aceea, în timp ce Joe, Michael şi prietenii lor 
stăteau pe malul lacului, bând bere, Joe se lăudă cu statueta 
pe care o furase. Băieţii izbucniseră cu toţii în râs văzându-i 
bravura; feţele le străluceau de la focul pe care-l făcuseră ca 
să se încălzească. Se strânseră în jurul lui Joe, iar Michael făcu 
o fotografie Polaroid a hoţului cu prada sa. Joe desfăcu o altă 
cutie de bere, şi toastară toţi în cinstea lui atunci când aruncă 
ceremonios statueta în foc. 

Dar când trecu de miezul nopţii, bravura lui Joe începu să 
se risipească. Realitatea începu să se infiltreze atunci când îşi 
dădu seama că luni, când va descoperi că statueta lipseşte, 
Părintele Daniels va avea un singur suspect pe care să-l 
acuze. 

A treia abatere. 

Michael văzu cum panica se strecura în ochii prietenului 
său. Trecuseră zece ani de când se întâlniseră ca băieţi de 


altar într-o duminică friguroasă de februarie, şi în tot timpul 
ăsta, Michael nu-şi văzuse niciodată atât de disperat prietenul 
plin de încredere în sine. Joe continuă s-o facă pe durul, dar 
Michael ştia că n-avea cum să mai scape din asta numai cu 
ajutorul argumentelor. Nici profesorii, nici părinţii n-aveau să i- 
o ierte. Şi exmatricularea îi va anula admiterea la colegiu. 
Noaptea începuse ca o sărbătorire şi se termină ca o 
înmormântare. Cei şase băieţi se îndreptară cu toţii spre casă 
părându-le rău pentru prietenul lor. Şi nici unuia nu-i părea 
mai rău decât lui Michael, care-l văzuse zdrobit de remuşcări. 

Ajungând acasă, Michael intră în garajul pe care tatăl său 
îl transformase într-un atelier de tâmplărie şi de prelucrare a 
metalelor. Era pasiunea tatălui său; acesta construise totul în 
jurul casei, şi când Michael era mic, îl învățase multe din 
meşteşugul lui. Dar, ca majoritatea copiilor ajunşi adolescenţi, 
Michael devenise un rebel şi se îndepărtase de ceea ce-l 
interesa pe tatăl lui. 

Michael se uită la instrumentele dinaintea lui, apoi scoase 
fotografia Polaroid din buzunar. În următoarele treizeci şi şase 
de ore, cu poza sprijinită de bancul de lucru ca reper, lucră 
fără întrerupere. Îi trebuiră şaisprezece încercări ca să 
modeleze statueta de plexiglas; încă opt ca să realizeze soclul 
de lemn gravat. Duminică noaptea, la ora 23:50, o luă prin 
pădure spre şcoală. Se căţără într-un copac şi de acolo pe 
acoperiş, îşi croi drum până la uşa masivă, care nu fusese 
încuiată niciodată în treizeci de ani. În timp ce inima-i bătea în 
urechi şi adrenalina îi alerga prin vene, simţi o încredere în el 
însuşi pe care n-o mai simţise vreodată înainte. Indiferent cât 
de greşit era ceea ce făcea, într-un fel îl făcea să se simtă 
bine... să simtă că face ce trebuie. 

Luni dimineaţă Joe stătea pe scaun în biroul directorului. 
Fusese chemat la prima oră şi ştia că urma să contemple 
distrugerea întregii sale vieţi. Părintele Daniels stătu acolo în 
tăcere aparent o veşnicie. Joe aştepta începutul sfârşitului. 
Dar apoi preotul îl ului, cerându-şi scuze. Era o latură a lui pe 
care Joe n-o mai văzuse niciodată. Părintele Daniels îi ceru 
iertare că-şi ieşise din fire vineri şi-l lăsase acolo singur. Îi 


spuse lui Joe că detenţia durase suficient; îi ură noroc la 
colegiu şi-i spuse că e liber să plece. 

Când Joe plecă, se uită la premiul de pe biroul Părintelui 
Daniels şi hotărî că visa. Era sigur că-l văzuse arzând. 


Capitolul 6 


Michael era prăbuşit într-un separeu de la bufetul local, cu 
două ceşti de cafea pe masă, ambele neatinse. Se lupta să-şi 
ţină deschişi ochii roşii şi umflaţi de nesomn. Soarele apusese 
demult, iar el îşi făcea curaj pentru o altă noapte 
interminabilă. Epuizarea îi încolţea deja mintea, ca o greutate 
de plumb. Răsuci cu nervozitate o carte de vizită în timp ce 
ochii îi rătăceau de jur-împrejurul bufetului. li înşelase 
încrederea; o minţise de trei ori. Şi acum asta... 

Rămăsese fără opţiuni. Spitalul cerea să ştie cum avea să 
plătească pentru operaţie şi pentru tratamentul ulterior. In trei 
zile, se strânseseră deja facturi în valoare de peste douăzeci 
de dolari. Teste, teste şi iar teste. Fiecare mai dureros şi mai 
scump decât cel dinainte. Dr. Rhineheart încercase să tragă 
nişte sfori, dar nu mai avea ce face. Directorul administrativ al 
spitalului o spusese clar: dacă Michael nu-şi permitea 
tratamentul, soţia lui, din nefericire, trebuia să părăsească 
rezerva. Mary şi Michael erau prinşi la mijloc - nu aveau destui 
bani să plătească tratamentul, dar în schimb aveau exact cât 
să nu se poată califica pentru ajutor. Michael fusese adus în 
situaţia de a implora, pledând pe lângă toţi cei pe care-i 
cunoştea. Busch urma să-i dea cei treizeci şi cinci de mii de 
dolari imediat ce-şi lichida fondul de pensii. Asta fusese o 
lovitură pentru Michael, dar acceptase împrumutul; nu avea 
de ales, mândria lui avea să fie sacrificată. Cu toate acestea, 
banii nu aveau să fie disponibili decât peste trei săptămâni, şi 
chiar şi atunci nu ar fi fost nici pe departe suficienţi. 

leri avusese parte de ultima umilinţă. Fusese ultimul loc în 
care mai putea apela. Michael epuizase toate posibilităţile. 
Luă loc în biroul lor şi le acceptă ceaiul, nedorind să pară 
nepoliticos, aşa cum se întâmplase atât de des în trecut. Le 
explică problema: dacă nu obținea banii, soţia lui avea să 
moară. Părintele Shaunessy şi membrii consiliului parohial îl 


ascultaseră încuviinţând din cap şi cu simpatie, fără să spună 
un cuvânt înainte ca el să termine. 

Şi apoi Biserica în care Mary credea atât de mult pur şi 
simplu spusese nu. 

— Nu avem resursele necesare ca să asigurăm fonduri 
pentru enoriaşii noştri. 

Dar aveau s-o amintească cu dragă inimă pe Mary la 
slujba de duminică. 

Michael stătea în separeu amestecând cu lingurita în 
ceaşca lui rece de cafea, uitându-se lung la ceilalţi clienţi. 
Erau doar trei. Stăteau în celălalt capăt al bufetului, râzând 
încet despre cine ştie ce. Nu putea să nu se holbeze la ei, 
dorindu-şi să fi dat atenţie unor asemenea momente, clipelor 
în care viaţa era trăită fără griji, când nu era conştient că totul 
putea fi distrus de diagnosticul unui medic. De ce nu dăduse 
atenţie acestor momente, abosorbindu-le, apreciindu-le? Cel 
mai mult îşi dorea să se poată întoarce într-un fel în acele 
timpuri. Părea că trecuse aşa de mult de când se simţise fără 
griji, şi cu toate astea era mai puţin de o săptămână. Cu cinci 
zile în urmă, el şi cu Mary luaseră parte la petrecerea lui 
Busch, ignorând ceea ce avea să vină. Ştia că nu are cum să 
se întoarcă în timp, dar ceea ce-l frustra era că nu avea nici o 
posibilitate să depăşească acest moment. 

De nicăieri apăru Finster, îmbrăcat impecabil într-un 
costum sport Armani, cu părul alb prins la spate într-o coadă 
strânsă. Când se aşeză, Michael observă că Finster era mult 
mai în vârstă decât păruse când intrase prima oară în 
magazinul său. O puteai vedea în ochii lui, bătrâni şi oţeliţi ca 
şi cum ar fi trecut prin viaţă de mai multe ori. 

— Arăţi ca şi cum ţi-ar prinde bine un prieten, remarcă 
Finster. 

— Situaţia se mai schimbă. 

— Îmi pare rău pentru soţia ta, murmură germanul cu o 
simpatie sinceră. 

— Mda, bine. 

Michael era ezitant, cuvintele îi veneau cu greutate. 

— Voiai să vorbim? 


— Cum te simţi? 

— Timpul este scurt. 

— Ştiu că ai ieşit din branşă, şi respect asta. 

Apoi Finster păru să se răzgândească. Se lăsă pe spate, 
scuturând din cap. 

— Nu trebuie să vorbim despre asta acum. Poate mai 
târziu, când ai să fii într-o stare de spirit mai bună. 

— Nu, e acum sau niciodată. 

Dacă nu-l asculta acum, şi-ar fi pierdut curajul şi Mary ar fi 
fost şi ea pierdută. 

— Bine. Dar dacă nu eşti interesat, am să înţeleg şi ne 
vom despărţi prieteni. 

Michael rămase uitându-se lung la bărbatul mai în vârstă. 
Ştia că oricine care avea de-a face cu fosta sa branşă era în 
cel mai bun caz îndoielnic. 

— Sunt gata să mă ocup de toate cheltuielile medicale ale 
soţiei tale, indiferent de costuri - 

— În schimbul a ce? 

Michael intră în subiect, conştient că nu era vorba de o 
treabă simplă. Două sute cinzeci de mii de dolari - costul 
estimat al tratamentului lui Mary - era plata pentru ceva 
periculos. 

— Am nevoie disperată de două obiecte. Amândouă se află 
într-o clădire cu securitate minimă. Nu sunt paznici înarmaţi, 
accesul este uşor - 

— Sunt eliberat condiţionat. 

— Treaba trebuie făcută în Europa. N-ai să încalci 
eliberarea condiţionată aici. 

— De fapt, tot aş încălca-o. Dar ce e şi mai important, mi- 
aş călca pe inimă. l-am promis soţiei mele. 

Finster se aplecă spre el şi-şi sprijini braţele de masă. 

— Situaţia se mai schimbă, Michael. Viaţa soţiei tale 
atârnă în balanţă. l-ai fi făcut o asemenea promisiune dac-ai fi 
ştiut că înseamnă diferenţa dintre viaţa şi moartea ei? Sigur 
că nu. 


Finster avea dreptate. Michael ştia asta. N-ar fi făcut 
promisiunea asta niciodată dac-ar fi ştiut că urma să-i pună lui 
Mary supraviețuirea în pericol. 

— Îmi trebuie mai multe detalii, spuse în timp ce sorbea 
din cafeaua rece. 

— Bun. Măcar te gândeşti s-o faci. Din păcate, 
deocamdată asta-i tot ce-ţi pot spune. Dacă te hotărăşti să 
accepţi slujba, am să-ţi dau toate detaliile. Dar odată ce 
accepti... 

Finster lăsă fraza neterminată. 

Michael ştia acum că nu mai există cale de întoarcere. 

— Întotdeauna termin ceea ce încep. 

— Un lucru - poate important, poate nu. Slujba asta ar 
putea intra în conflict cu credinţele tale religioase. 

Era o avertizare făcută cu dezinvoltură, dar tot avertizare 
rămânea. 

— Continuă. 

— Treaba trebuie făcută într-o biserică. 

Michael chicoti. 

— A, e una din micile glume ale vieţii. 

Se lăsă pe spate în separeu, luând din nou în mână ceaşca 
de cafea. 

— Nu cred în Dumnezeu. Tu crezi? 

Finster păru deconcertat de comentariul lui Michael, de 
lipsa lui de credinţă. 

— Din toată inima. După tot ce-am văzut... 

Îşi cântări o clipă propria credinţă. 

— Nu am nici un fel de îndoială. _ 

O chelneriţă veni şi le umplu la loc ceştile de cafea. li 
aruncă un zâmbet lui Finster. 

El dădu din cap. 

— Mulţumesc. 

Ea-şi dădu timidă părul din ochi cu mâna, deşi era trecută 
de prima tinereţe, şi se îndepărtă. 

— Gândeşte-te la oferta mea. 

Finster se ridică şi aruncă pe masă nişte bani pentru cafea. 

— Trebuie să plec. Am şi alte treburi de care să mă ocup. 


— La ora asta? 

— N-ai auzit expresia „Cei obosiţi nu cunosc odihna”? 

— Vrei să zici „cei răi”? 

Finster îi aruncă zâmbetul lui uluitor, apoi îi strânse mâna. 
— Sper c-ai să iei decizia bună, Michael. 


* 


Hawk alergă la uşă în secunda în care clanţa începu să se 
mişte. Lui CJ nici nu-i păsă. Pisoiul pufni disprețuitor spre 
câinele masiv şi se făcu din nou colac pe canapea. Michael 
intră şi Hawk se repezi la el, lingându-l şi salivând, sărind şi 
scheunând. În majoritatea zilelor, Michael ar fi fost cu el pe 
podea, lăsându-se răsfăţat de această dragoste 
necondiționată, dar nu şi azi. Îl mângâie scurt pe Hawk, apoi îi 
spuse să fie cuminte şi-l trimise în colţul său. 

Intră în birou şi din sertarul de la mijloc scoase un plic 
mare, maroniu, îl deschise şi scoase nişte acte. Le răspândi pe 
birou şi citi pentru a mia oară: 


În urma executării unei perioade de 3 ani, 5 luni şi 22 de 
Zile din condamnarea de 10 ani pentru infracțiunile de furt 
calificat, deținere de bunuri furate şi spargere, Michael Edward 
St. Pierre este eliberat condiţionat prin prezenta. Această 
decizie a fost luată de Comisia de Eliberări Condiţionate a 
Statului New York, în temeiul faptului că dl. St. Pierre a fost 
reabilitat cu succes şi a executat prin prezenta sentința care i- 
a fost impusă de Statul New York. 


Întregul document era marcat cu ştampila ELIBERAT 
CONDIŢIONAT, cu o cerneală roşie, care sărea în ochi. 

În urmă cu cinci ani şi jumătate, telefonul sunase în toiul 
nopţii. Mary se întorsese de pe o parte pe cealaltă când 
soneria suna a treia oară, şi răspunsese la telefon cu o voce 
adormită. Michael era la închisoare, suspectat de lucruri de 
care ea nu şi l-ar fi închipuit capabil. Era o trădare izbitoare. 
Proaspătul ei soţ îi ascunsese felul de viaţă pe care-l ducea. 


Îl prinseseră la zidul ce împrejmuia Central Park. Aproape 
că-l escaladase şi probabil ar fi scăpat dacă n-ar fi fost 
sângerarea de la umăr. Cei doi poliţişti îl trataseră dur, 
trântindu-l de zidul de granit. li puseseră cătuşele şi-l 
arestaseră înainte să scoată o vorbă. Il brutalizaseră; nu-i 
învinovăţea. Femeia zăcea goală în stradă, plină de sânge, 
incoerentă, pe jumătate înnebunită de cele pătimite. Poliţiştii 
nu ştiau că sângele de pe ea era al lui Michael - 
presupuseseră că fusese un viol brutal şi nu se purtau cu 
blândeţe când era vorba de aşa ceva. Trecură două zile până 
când ea-şi recăpătă luciditatea. Dădu o scurtă declaraţie prin 
care confirmă nevinovăția şi eroismul lui Michael. Era un erou. 
Dar în vremurile noastre, eşti erou doar pentru o săptămână. 
În cazul lui, fusese erou numai o oră. Faptul că o salvase nici 
măcar nu ajunse în ziare. 

Ambasadorul Ruskot se întoarse în State şi declară că nu 
mai văzuse în viaţa lui diamantele în valoare de treizeci de 
milioane de dolari pe care le găsiseră în rucsacul lui Michael. 
Generalul nu-şi putea permite un scandal sau un 
interogatoriu. Însetat de răzbunare, insistă ca acuzarea să 
ceară pedeapsa maximă pentru hoţul care violase teritoriul 
suveran al ţării sale ca să fure crucea încrustată cu pietre 
preţioase. Pretinse că aceasta avea o enormă valoare 
culturală pentru națiunea sa şi că el personal considera 
infracţiunea un afront faţă de puternica sa credinţă religioasă. 
De fapt, Ruskot o cumpărase pe nimic cu ani în urmă dintr-o 
ţară din blocul comunist din Europa de Est, şi nu ajunsese încă 
să o vândă. 

Cei de la Ministerul de Externe cunoşteau prea bine 
afacerea ambasadorului, dar nu avea nici un fel de putere. In 
schimb, făcură presiuni asupra procurorului ca să asigure o 
condamnare. Relaţiile cu Akbigquestan-ul erau nesigure, iar 
guvernul Statelor Unite trebuia să dea un semn de bună- 
credinţă în apărarea intereselor „ţării prietene”. 

În prima zi de proces, Mary stătu cu stoicism în spatele 
sălii de judecată, dar îşi feri privirea de cea a lui Michael. El îi 
scrise un bilet şi-l rugă pe avocatul său, desemnat de tribunal, 


să i-l dea. Ea îl mototoli şi-l băgă adânc în geantă, fără ca 
măcar să se uite pe el. li spuse avocatului că-şi va îndeplini 
rolul de soţie devotată pe toată durata procesului, dar că 
relaţia lor se va termina la încheierea procesului. Timp de trei 
zile, Michael intră şi ieşi din sală, cu mâinile încătuşate, 
aruncându-i disperat priviri pline de tristeţe. Cât ţinu procesul, 
ea nu se uită în ochii lui nici măcar odată. 

Michael nu avea cu ce să se apere; avocatul lui era abia 
ieşit de pe băncile şcolii, şi acesta era al treilea proces al lui. 
încercă să arate că eroismul lui Michael o salvase pe frumoasa 
Helen Staten - juraţii aflară că era frumoasa soţie a lui James 
Staten, un industriaş de şaptezeci şi cinci de ani - ca să 
atenueze pedeapsa lui Michael, dar nu avea nici un martor. 
Doamna Staten avusese o cădere nervoasă; bolboroselile ei 
erau în cel mai bun caz incoerente, şi se credea că mintea ei 
refuza din fericire pentru ea să-şi mai amintească violul. Ca să 
agraveze lucrurile, soţul ei, James Staten, murise după două 
zile de la întâmplare. Nu mai rămăsese nimeni care să-i ia 
apărarea lui Michael. 

Vinovat. Verdictul fu dat după o oră de deliberări ale 
juraţilor. 

Statul le luă casa de vacanţă din Bedford, banii din contul 
lui Michael, cei din contul lui Mary, tot ce aveau, ca să acopere 
cheltuielile de judecată şi amenda lui de trei sute de mii de 
dolari. Cum nu exista nici o dovadă că Michael îşi câştigase 
vreodată existenţa în mod legitim, avusese o slujbă legală sau 
plătise impozite, procurorul încercă să stabilească o legătură 
între bunurile lui Michael şi alte furturi. Nu reuşi. Din fericire, 
Michael nu lăsase nici o urmă până în acea noapte fatală. 

Închisoarea Sing Sing din Ossining, New York, urma să fie 
căminul lui Michael în următorii trei ani şi jumătate. 

Mary primi cererea de divorţ la o săptămână de la 
terminarea procesului. O citi de la un capăt la altul de două 
ori, şi la naiba cu religia ei, urma să meargă până la capăt cu 
asta. Îşi sună avocatul. Acesta îi spuse să semneze actele, şi 
că i le va da el lui Michael la închisoare. Mary scotocea prin 


geantă după un pix când dădu peste biletul pe care i-l scrisese 
Michael la începutul procesului. 


Mary, 

Te rog să nu te torturezi singură stând în sală la tot 
procesul. Ruşinea pe care ţi-am provocat-o este şi aşa destul 
de mare. Căsătoria înseamnă încredere, înseamnă să crezi 
unul în celălalt. Şi după ceea ce am făcut, ştiu că n-ai să mai 
ai niciodată incredere în mine. Trebuie să mergi mai departe şi 
să-ți vezi de viața ta. Știu că vei găsi pe altcineva care să te 
iubească şi să aibă grijă de tine. 


M. 


Se duse la închisoare a doua zi de dimineaţă, cu actele de 
divorţ în geantă. El îi povesti totul. Îi explică tot: că nu 
avusese niciodată o afacere de consultanţă, că banii pe care-i 
avea proveneau de fapt din furturile anterioare. Că atunci 
când se întâlniseră se hotărâse să renunţe. Urma să mai dea o 
ultimă lovitură, care trebuia să fie una mare. După asta, avea 
să fie în stare să o întreţină pentru tot restul vieţii, ca ea să 
poată renunţa la serviciu şi să se poată ocupa de creşterea 
copiilor pe care urmau să-i aibă. Dar se prăbuşise totul din 
cauza unei cruci furate şi a unui act necugetat de curaj. 
Termină spunându-i că el nu va contesta divorţul. 

Dar replica ei simplă îl făcu să vadă totul limpede. 

— Nu m-au interesat niciodată banii, hainele scumpe sau 
maşinile, Michael. Lucrurile astea se învechesc şi sunt 
aruncate. Pentru mine, cea mai prețioasă comoară este să 
trăim şi să îmbătrânim împreună. Te iubesc, Michael, şi tu mă 
iubeşti pe mine. Asta-i tot ce-mi trebuie. 

Mary îl vizită în fiecare sâmbătă, iar Michael o suna în 
fiecare luni şi miercuri. În timp, îşi reconsolidară relaţia. La 
bine şi la rău, ea îi rămase devotată. lar el jură că n-o va mai 
trăda niciodată. 

Când fu eliberat după trei ani şi jumătate, Michael 
devenise un cu totul alt om. Işi înfiinţă propria afacere 


legitimă, îşi plătea impozitele şi-şi refăcu căsnicia. Şi poate cel 
mai surprinzător fu faptul că un poliţist deveni cel mai bun 
prieten al său. Nevasta lui Paul Busch şi Mary erau prietene 
demult, iar Busch ceruse să-i fie încredinţat lui cazul lui 
Michael; îi devenise, şi avea să-i fie mereu prieten. O legătură 
tacită se formă din ziua în care Michael fu eliberat, şi de atunci 
devenise de zece ori mai puternică. 

Trădarea îl apăsa tare pe Michael acum când stătea la 
birou şi-şi amintea. Cuvintele comisiei de  eliberări 
condiţionate îi răsunau în urechi: „Nu încerca nici măcar să 
plănuieşti o infracţiune, în special un furt, căci dacă o vei face, 
n-ai să mai ieşi niciodată dintre zidurile închisorii”. Trădarea 
sa faţă de Mary era doar începutul; deşi vina lui nu se va 
şterge niciodată, spera ca într-o zi ea să înţeleagă ceea ce 
voia el să facă acum. Dar Busch... Michael ştia că acceptând 
propunerea lui Finster nu numai că va distruge prietenia 
dintre ei, ci îi va şi întoarce unul împotriva celuilalt pe viaţă. 
Devotamentul lui Busch faţă de lege avea să-l facă insensibil 
la dilema cu care se confruntau Michael şi Mary. 

Acum era limpede - dacă credeai în soartă - că situaţia în 
care se găsea Michael era adevărata pedeapsă pentru faptele 
sale. Îşi scormonise mintea cu disperare în căutarea altei 
soluţii, a unui miracol, a unei alternative simple care-i 
scăpase. 

Michael puse la loc în plic şi apoi în sertar actele de 
eliberare, şi, lăsând sertarul deschis, se duse până la rafturi. 
Romane de toate genurile se îngrămădeau pe rafturile de sus: 
de la Dickens la Dickey, de la Conrad la Cussler. Pe rafturile de 
jos se aflau vechile lui cărţi de documentare: texte despre 
sisteme de alarmă şi colecţionarea de bijuterii, istoria artei şi 
magie, muzee europene şi fotografie. Rafturile de la mijloc 
erau rezervate suvenirurilor lor: scoici, animăluţe de pluş, 
vederi. Lucruri care trezeau amintiri, lucruri care simbolizau 
dragostea. Reflectări ale vieţii lor adunate de prin locurile pe 
unde călătoriseră. Unele datau din zilele în care îşi dădeau 
întâlnire: poze caraghioase făcute în cabine automate, pisici 
de ipsos făcute manual, o caricatură a lor dansând în valuri. Și 


cu toate că unele obiecte deveniseră stânjenitoare în timp, el 
şi cu Mary fuseseră întotdeauna de acord că nu le vor arunca 
vreodată. Căci erau reflectări ale unor clipe preţioase, a 
lucrurilor pe care le îndrăgiseră în viaţa lor împreună. Să le 
dea jos de pe raft ar fi însemnat să-şi renege trecutul, ca şi 
cum s-ar fi negat pe ei înşişi. 

Printre cele mai importante comori ale lor se număra şi un 
crucifix aşezat pe un perete, care le fusese dăruit cu ocazia 
nunţii. Era o cruce simplă, nimic deosebit; de fapt, Michael nici 
măcar nu-şi amintea cine le-o dăduse. Făcută din lemn simplu, 
cu un lisus din plastic prins de ea, era un obiect pe care-l 
găseai cu miile la orice talcioc. El şi cu Mary glumiseră, zicând 
că oricine le-o dăduse probabil o furase de pe oglinda 
retrovizoare a unui taxi din New York. Acum, cu evenimentele 
din ultimele două zile, devenise insuportabil s-o mai privească. 
Cu toate că Michael simţea că-i trăda pe Mary şi pe Busch, 
mai simţea şi că fusese la rândul lui trădat. Toţi anii de 
evlavie, toţi anii de rugăciuni îl aduseseră aici, singur, fără nici 
o alternativă. 

Şi cu acest ultim gând, Michael scoase de pe perete 
crucifixul, simbol al credinţei lui trecute. Se întoarse la birou, îl 
puse împreună cu actele de eliberare condiţionată, şi închise 
bine sertarul. 


Capitolul 7 


Michael rămase la căpătâiul lui Mary întreaga noapte, 
plecând înainte ca ea să se trezească. Analgezicele îi lăsau 
doar câteva ore de luciditate pe zi, şi cu toate că-l durea să 
nu-i audă vocea, ştia că aşa e cel mai bine, pentru că 
medicamentele puternice care-i intrau în sânge o ajutau să 
evite durerile din ce în ce mai mari. Faptul că-i studie faţa, 
palidă ca a unei fantome sub lumina albastră a monitorului, nu 
făcu decât să-i întărească hotărârea. Dacă nu făcea operaţia 
imediat, avea s-o piardă. Şi să fie prizonier într-o lume fără ea 
ar fi o închisoare şi mai rea decât oricare alta cu care avusese 
de-a face. 

Toate astea îi treceau prin minte în timp ce Finster îi 
pregătea o băutură la barul din arțar lustruit. Cei doi bărbaţi 
erau singuri într-unul din cele mai frumoase apartamente de 
hotel din oraş. Carafe de cristal şi băuturi vechi erau aliniate la 
peretele cu oglinzi. Canapele de piele delimitau o zonă a cărei 
piesă centrală era un enorm şemineu. Un pian de concert 
Bosendorfer se găsea într-un colţ, în timp ce în celălat era un 
birou impunător stil Ludovic al XIV-lea. 

Finster îi întinse lui Michael un pahar de cristal. 

— Chivas, mereu a fost preferatul meu. 

Îşi luă şi el paharul şi-l ridică. 

— Fie să bem următorul pahar în cinstea succesului. 

Michael ignoră toastul. Nu era omul formalităţilor şi nu se 
dădea în vânt după whiskey scoţian. Lucrase întotdeauna 
singur. Nu dăduse niciodată vreo lovitură pentru altcineva; şi 
ştia că, de data asta, pentru prima oară în viaţă, nu va face el 
regulile. 

— Dar destul cu politeţurile. Te rog, ia loc, îi spuse Finster 
cu vocea lui cu un uşor accent. 

— Desigur, am să-ţi pun la dispoziţie orice-ţi trebuie - bani, 
personal, echipamente. 


Michael se aşeză pe o canapea, îşi puse paharul pe 
măsuţa de cafea şi se aplecă înainte. 

— Pentru ce? 

— Două chei. 

— Chei, repetă Michael, derutat. Ce deschid? 

— Sunt antice, una de aur, una de argint, vechi de două 
mii de ani. 

În vocea lui Finster se simţea un uşor entuziasm când se 
aşeză. 

Michael rămase nemişcat, aparent lipsit de orice emoţii. 
Dar înăuntrul lui începuse, inima îi bubuia, pulsul i se 
accelerase; nu se putea stăpâni, simţea din nou entuziasmul, 
declanşarea adrenalinei. Ştia, cu toate acestea, că trebuie să- 
şi controleze emoţiile; treaba asta n-o făcea pentru el, ci 
pentru Mary. 

— Unde? întrebă. 

— Italia. Roma. N-ar trebui să fie greu pentru cineva cu 
talentele tale. 

— De unde ştii de talentele mele? Am avut mereu grijă să 
trec neobservat. 

— Din surse sigure. 

— Cine? 

Michael ştia că diavolul se ascunde printre detalii/ răul 
vine din detalii. 

Finster zâmbi. 

— Va trebui să ai încredere în mine în chestiunea asta, 
Michael. 

— Fără supărare, dar nu există încredere în afacerea asta. 

— În semn de bună-credinţă, într-o oră voi transfera o sută 
de mii de dolari în contul tău, ca soţia ta să poată începe 
imediat tratamentul. 

— Ai putea să aranjezi să fiu omorât după ce-mi fac 
treaba, şi să retragi plata. 

Finster se ridică de pe canapea ca un cavaler în faţa 
suveranului său. 


— Michael St. Pierre, îţi dau cuvântul meu, nu ţi se va face 
nici un rău şi plata finală va fi efectuată la livrare. Sunt un om 
de onoare. 

Michael nu fu impresionat. 

— Onoarea printre hoţi e un oximoron. 

— Nu mi-am încălcat niciodată o promisiune şi nu m-am 
retras niciodată dintr-o învoială. Niciodată. Dacă aş fi făcut-o, 
n-aş mai fi în afaceri. 

— N-ai pomenit nimic până acum despre afacerile tale. 

Modul în care Finster avea să răspundă la întrebare urma 
să fie la fel de grăitor ca şi răspunsul în sine. Michael deja ştia 
răspunsul din cercetările preliminare pe care le făcuse în 
legătură cu noul său asociat. Cu cazierul lui, Michael nu-şi 
putea permite o înscenare din partea unui poliţist prea plin de 
zel. Verificase identitatea şi afacerile lui Finster înainte de a 
veni aici. 

— Lucrez în diverse domenii. Vânzări cu amănuntul, genul 
ăsta de afaceri, totul pe plan mondial. 

Finster îi privi pe Michael drept în ochi. 

— Ai cuvântul meu, domnule. 

Michael nu era sigur cât de demn de încredere era 
cuvântul lui Finster. Hotări căl va testa mai târziu, dar acum îi 
stârnise curiozitatea. 

— Şi despre ce biserică din Roma e vorba? 

— O biserică în sine. 

Finster făcu o pauză. 

— Cheile sunt la Vatican. 

Michael trase aer în piept cu putere, asimilând noua 
informaţie. 

— Vatican. Vrei să fur de la Vatican? asta-i ceva ce-ar fi 
trebuit să-mi spui de la bun început. 

— Sunt sigur că acum poţi înţelege nevoia mea de a 
păstra secretul deplin asupra acestui lucru. Ai să mă laşi 
baltă? 

— Nu. Doar că e ceva destul de îndrăzneţ. Dacă - Michael 
apăsă pe cuvântul „dacă” - se poate face, va trebui un plan 
deosebit de complex. O treabă la asemenea nivel înalt va fi 


extrem de periculoasă. Nu lasă loc de greşeli. Nu e o clădire 
cu un sistem de siguranţă inferior, este unul dintre cele mai 
bine apărate state din lume. Şi paznicii? Nu te lăsa înşelat de 
uniformele alea albastre împopoţonate. Garda elveţiană este 
una din cele mai eficiente şi bine pregătite companii militare 
din Europa. Dar şi mai important, oamenii ăia au ceva ce nu 
poate fi insuflat unui soldat prin nici un antrenament: 
alcătuiesc una dintre cele mai loiale forţe de pe planetă. 

In toţi anii în care se ocupase cu aşa ceva, o anumită 
emoție nu pusese niciodată stăpânire pe mintea lui Michael, 
dar o făcea astăzi. Teama. Il înţepa în inimă, făcând-o să-şi 
încetinească ritmul firesc. Ajunsese într-o situaţie foarte 
periculoasă, fără cale de întoarcere. Toată treaba tocmai 
devenise ceva care i-ar fi putut omori în final şi pe el, şi pe 
Mary dacă el dădea greş. 

Dedesubtul acestei afaceri era ceea ce nu i se spunea, şi 
după părerea lui, era vorba de multe lucruri. Aici nu era vorba 
doar despre chei sau antichităţi, ci de ceva mai mult. Dar fie 
că era obsesia unui colecţionar excentric, fie că pentru Finster 
era o modalitate de a-şi atinge vreun scop, lui Michael nu-i 
păsa. Nu se implica niciodată în treburile altora şi ştia că dacă 
s-ar fi preocupat să judece motivele lui Finster, n-ar fi fost în 
stare să se concentreze asupra a ceea ce avea de făcut. Tot 
ce ştia - tot ce-l interesa - era că, furându-le, ar fi furat viaţă 
pentru soţia lui. Asupra acestui lucru se va concentra, asta-l 
va duce la succes, în pofida tuturor obstacolelor care-i vor sta 
împotrivă. 

Finster îi dădu lui Michael o mapă de piele neagră, 
burduşită cu hârtii. 

— Asta conţine informaţii despre chei, amplasamentul lor 
exact, planul şi detalii despre locul în care sunt ţinute. 

Se întoarse la fereastră şi privi afară, spre oraş. 

— Inţelegi că îmi pun încrederea în tine, aşa cum şi tu ţi-o 
pui în mine. 

Trecu o clipă înainte să se întoarcă din nou spre Michael. 

— De-abia ne-am întâlnit, dar cred că am ajuns la o 
înţelegere, nu-i aşa? 


Michael dădu uşor din cap. 

— Dar mai mult decât orice altceva, trebuie să înţelegi un 
lucru. 

Finster se îndreptă spre Michael, vorbind rar ca să-şi 
sublinieze spusele. 

— Nu mă trăda. Nu încerca să duci aceste artefacte cuiva 
care ar oferi mai mult. Nu încerca să le înlocuieşti. Voi şti dacă 
nu sunt cheile autentice, Michael. 

Bărbatul cu părul alb se opri la mai puţin de jumătate de 
metru în faţa lui Michael, privind în jos spre el. 

— Voi şti, repetă. 

Michael se ridică încet de pe canapea cu mapa în mână, 
neîntrerupând contactul vizual nici un moment. 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare. Ce deschid cheile astea? 
Un cufăr? Un fel de seif? 

— Nu. Nimic de felul acesta, probabil doar nişte uşi vechi 
care-au dispărut demult. 


În dimineaţa următoare, la o săptămână după ce îşi 
vizitase doctorul, Mary era în operaţie. Tumoarea era mai 
mare decât se aşteptase Dr. Rhineheart, dar după opt ore în 
sala de operaţii crezu că o scoseseră pe toată. Se înfăşurase 
în jurul ovarului şi al trompei stângi, şi începea să invadeze 
ovarul drept. Rhineheart era principalul specialist în cancer din 
New York. Absolvise primul din clasa sa şi era unul dintre 
puţinii medici care nu deveniseră un automat. Incă-i păsa. 
Pentru el era o pierdere personală ori de câte ori un pacient 
era ucis de boală. Mama sa murise de cancer la sân când el 
avea cincisprezece ani, şi se lupta pentru fiecare pacient cu 
toate resursele care-i stăteau la îndemână. Fiecare luptă era o 
nouă bătălie într-un război pe care era hotărât să-l câştige. 
Fiecare pacient era sora sau soţia, tatăl sau fratele cuiva. lar şi 
iar, fiecare pacient era mama lui. 

Combinația de chimioterapie şi radiaţii pe care o prescrise 
era menită să stârpească orice urmă de cancer din corpul lui 


Mary. Era un tratament dur, care avea să ceară toate puterile 
ei. Rhineheart le explică ceea ce întotdeauna i se părea un 
paradox: trebuia să-şi otrăvească pacientul ca să-i scape 
organismul de o otravă şi mai periculoasă, mortală. Era un act 
delicat de echilibrare, spuse el, dar se dovedise încununat de 
succes de atâtea ori înainte, încât avea încredere deplină în el. 

Michael stătea lângă Mary în salonul de recuperare şi o 
ţinea strâns de mână. Faţa ei era lipsită de culoare, şi deşi era 
ceva de aşteptat, paloarea ei tot îl şoca. Nu putea să-şi alunge 
sentimentul că e moartă. Avea nevoie de el acum mai mult ca 
oricând, îşi aminti. Se va baza pe puterea lui ca să iasă din 
încercarea asta, aşa cum puterea ei îl ajutase să treacă cu 
bine de perioada în care fusese la închisoare. Mary îl salvase, 
şi pe Dumnezeu, avea s-o salveze şi el. 


* 


Paul şi Jeannie Busch plecară de la spital; tot drumul până 
acasă nu scoaseră un cuvânt. Aşteptaseră împreună cu 
Michael tot timpul cât Mary fusese în operaţie. Cele opt ore 
păruseră douăzeci. Le trebuiseră tot curajul şi toate forţele ca 
să menţină conversaţia pe un ton optimist şi încurajator. Lui 
Busch îi venea greu să fie atât de pozitiv pe dinafară, în timp 
ce inima îi era plină de teamă. El şi cu Jeannie erau mai 
apropiaţi de soţii St. Pierre decât oricine altcineva, şi această 
întorsătură crudă a destinului îi sfâşia. Cu toate acestea, ceea 
ce-l supăra cel mai tare pe Busch era o întrebare teribilă care-i 
tot încolţea în minte. _ 

El şi cu Michael deveniseră mai mult decât prieteni. Intre 
ei se crease o încredere pe care Busch nu o mai avea în 
nimeni altcineva decât în soţia lui. Michael îi fusese alături 
când avusese greutăţi în căsnicie. Se îndepărtase de Jeannie, 
mai ales din cauza serviciului; nu se îndreptau spre un divorţ, 
era mai curând un contratimp în relaţie, valea care urma după 
o culme a dragostei. Dar Michael îl ascultase, şi Busch de asta 
avusese nevoie. Îi fusese întotdeauna greu să-şi deschidă 
inima, fusese învăţat încă din copilărie că emoţiile erau ceva 


femeiesc, şi că era vai de bărbatul care arăta vreo slăbiciune. 
Când Busch îşi descărcase sufletul, Michael nu-l făcuse nici o 
clipă să se simtă stingherit, şi vorbise numai când fusese 
nevoie. Situaţia se rezolvase de la sine, dar ceea ce-l 
susţinuse fusese prietenia lui Michael. 

Şi Michael avusese încredere în el. Era întotdeauna direct 
în discuţiile lor despre trecutul lui de infractor; cum 
descoperise că furtul era o artă, ceva practicat de oameni 
pricepuţi, cum considerase închisoarea o pedeapsă mai rea 
decât iadul. Michael îl inclusese întotdeauna pe Busch în 
planurile lui de a-şi transforma viaţa, de a-şi găsi o slujbă 
respectabilă, de a-şi începe afacerea. Busch fusese prima 
persoană la care apelase Michael când se descoperise boala 
lui Mary. Deşi era stoic, Busch putea să vadă neputinţa din 
ochii prietenului său, incapacitatea sa de a face rost de banii 
necesari pentru tratament. Două sute cincizeci de mii de 
dolari. 

Din nou întrebarea se insinuă, o întrebare pe care Busch o 
cântărise întreaga zi: De unde obținuse Michael banii? 


* 


Michael stătea la masa din camera de zi, cu conținutul 
mapei negre înşirat dinaintea sa. Hărţi şi cărţi, grafice şi 
documente. Michael îşi făcea temele. 

Vaticanul era vast, o ţară în sine. Un stat suveran într-un 
teritoriu de cincizeci de mii de metri pătraţi. Principala 
protecţie era asigurată de Garda elveţiană. Aceasta era o 
armată însărcinată să-l păzească pe Papă şi să apere Palatul 
apostolic. Garda elveţiană nu era o armată tradiţională: nu 
aveau corvezi, nu purtau nici un M16 pe umăr. Erau mai mult 
o forţă de securitate străveche. Uniformele lor în culori vii 
puteau fi socotite contemporane numai dacă trăiai în 1589. O 
tunică bufantă cu fireturi strălucitoare albastre şi aurii, 
indispensabili asortaţi, ghetre şi conduri negri: un costum mai 
potrivit unui actor care joacă piese de Shakespeare, decât 
unui militar. Tricornul lor îi amintea lui Michael de nişte solniţe 


cu pene roşii înfipte în ele. Înarmaţi cu halebarde de patru 
metri lungime, aceşti soldaţi erau echipați mai curând pentru 
omorârea de dragoni, decât pentru apărarea unei ţări. In 
principiu, rolul lor era mai mult acela de gardă de onoare, 
laicii gândindu-se: „Cine ar putea asedia vreodată Sfântul 
Scaun?” Dar Biserica ştia mai bine; Vaticanul fusese supus 
atacurilor de secole, din multe direcţii, cunoscute şi 
necunoscute. Unele atacuri erau directe, fizice; altele erau 
asalturile intelectuale ale ştiinţei, care încerca să elimine 
ordinea divină prin explicaţii, în timp ce altele veneau din 
partea unor forţe spirituale inexplicabile. Şi de aceea, dincolo 
de costumele lor extravagante, aceşti bărbaţi aveau calităţile 
unei unităţi militare cu un antrenament excepţional. Funcţia 
lor era poate una tradiţională, dar capacitatea lor era 
ultramodernă. Fiecare era priceput la arme, la lupta corp la 
corp şi la contra-terorism. Fiecare ştia că în orice clipă se 
poate declanşa un atac asupra Bisericii, din orice sursă, şi 
fiecare om era pregătit. Şi cu toate că halebarda părea de 
ceremonie, era de fapt o lamă extrem de ascuţită folosită cu 
îndemânarea unor experţi de membrii Gărzii elveţiene de 
când fuseseră aduşi la Vatican de către războinicul papă lulius 
al II-lea, pe 22 ianuarie 1506. 

II Corpo di Vigilanza era o clădire scundă de piatră în colţul 
de nord-est al Pieţei San Pietro. Nu era o construcţie 
remarcabilă. Cu toate acestea, în subsolul ei, situaţia era cu 
totul alta. Sala de urgenţe de sub Il Corpo di Vigilanza era 
asemănătoare celor pe care puteai găsi în măruntaiele 
Pentagonului. Aici se contopeau două lumi: cea a înaltei 
tehnologii şi cea a capodoperelor de artă. Calculatoare Cray 
de mare viteză lângă sculpturi de Bernini, hărţi electronice 
deasupra tablourilor de Rafael. Era ca o maşină a timpului 
defectă. Această încăpere era casa Jandarmilor papali, Poliţia 
Vaticanului. Lucrând împreună cu Garda elveţiană, erau 
însărcinaţi cu siguranţa palatului şi a grădinilor. In timp ce 
Garda elveţiană era alcătuită exclusiv din membri ai armatei 
elveţiene, Poliţia Vaticanului era compusă numai din foşti 
membri ai armatei italiene. Forţa combinată a Gărzii elveţiene 


şi a Poliţiei Vaticanului era gata douăzeci şi patru de ore din 
douăzeci şi patru să respingă orice atac şi, spre deosebire de 
forţele de securitate ale altor guverne, loialitatea lor nu era 
doar pentru naţiune, ci şi pentru Dumnezeu. Orice fanatic care 
ar fi vrut să moară pentru credinţa lui într-un atac asupra 
Vaticanului ar fi fost întâmpinat de o armată la fel de dispusă 
să-şi dea viaţa pentru o credinţă şi mai puternică. Nicăieri în 
lume nu puteai găsi o forţă mai supusă. Nici o putere de pe 
pământ nu-i putea opri. 

Desigur, Vaticanul era casa Pontifului, Papa, conducătorul 
Bisericii Catolice. Şi de la atentatul din 1981 asupra Papei loan 
Paul al II-lea, securitatea din jurul Papei şi al reşedinţei papale 
se triplase. 

Obiectivul lui Michael se afla într-unul din cele mai mari 
muzee din lume. Şi cu toate că Muzeele Vaticanului 
adăposteau numeroase comori religioase, la prima vedere 
securitatea muzeelor părea minimă, aproape în mod neglijent: 
camere, alarme şi câte un paznic pe ici, pe colo. Adevărata 
securitate însă era înzecită. Orice fel de intrare şi de ieşire era 
dotată cu detectoare de metal ascunse în mod expert; 
scanere cu izotopi radioactivi; filtre olfactive capabile să 
detecteze semnăturile chimice ale catalizatorilor, 
combustibililor şi toxinelor; instrumente capabile să identifice 
orice, de la dispozitive nucleare la explozibili de plastic şi până 
la praful de puşcă ordinar al unui artificiu. Peste tot erau 
ascunse camere, monitoarele lor din sala de urgenţe fiind 
supravegheate constant de ochi atenţi. Agenţi de pază sub 
acoperire mişunau peste tot, asigurând o observare umană 
complexă a întregii activităţi. 

Finster furnizase amplasamentul exact al celor două chei, 
permițându-i lui Michael să se concentreze asupra metodei 
sale de a le procura. Dar Michael fusese în branşă suficient de 
mult timp ca să ştie că nu trebuie să ai încredere decât în tine 
însuţi. Deşi deja acceptase slujba, asta nu însemna că avea 
vreun moment încredere în Finster. 

Înainte de a fi de acord să dea lovitura, unul dintre primele 
lucruri pe care le făcu Michael fu să se intereseze de trecutul 


germanului. Ceea ce descoperi i-ar fi impresionat pe mulţi. 
Finster era un miliardar care apăruse în urmă cu zece ani din 
Germania de Est, un Midas industriaş care flirta cu succes cu 
mai multe domenii. Michael îşi folosi sursele ca să i se 
confirme faptul că Finster nu avea legături cu oamenii legii şi 
nici nu avusese altercaţii cu aceştia în trecut. Se dovedi că 
Finster era europeanul tipic cu prea mult succes, care îşi 
dorea ceea ce nu putea obţine. Cei extrem de bogaţi păreau 
întotdeauna să râvnească la ceea ce era greu de obţinut şi-ar 
fi făcut orice ca să primească ceea ce credeau că merită, 
considerând că sunt nu doar deasupra oamenilor obişnuiţi, ci 
şi deasupra legii. 

Şi cu toate că Finster se dovedi a fi deasupra suspiciunilor, 
asta nu-l făcu pe Michael să aibă mai multă încredere în el, 
aşa că verifică şi reverifică toate informaţiile despre Vatican, 
nepunând bază pe nimic. Investigaţiile erau esenţiale pentru 
succes, iar el fu meticulos, confirmând fiecare detaliu furnizat 
de angajatorul său. Dar toate cărţile şi toate hărţile din lume 
nu i-ar fi prezentat rutina muzeului, fluxul turiştilor, al 
preoţilor, al paznicilor. Dacă avea să izbutească, nu trebuia 
doar să treacă de măsurile de securitate ale Poliţiei 
Vaticanului şi ale Gărzii elveţiene, trebuia şi să se integreze la 
perfecţie în rutina lor. 

Michael se întinse după un plic mare cu burduf. Sosise în 
acea dimineaţă, fiindu-i înmânat personal de cineva de la 
hotelul lui Finster. Scoase din el o cutiuţă şi, deschizându-o, 
găsi înăuntru un telefon prin satelit cu iridiu. Telefonul era mai 
mare decât un celular obişnuit: lung de douăzeci de 
centimetri, lat de şase şi gros de doi centimetri şi jumătate. 
Michael desfăcu partea din spate şi scoase bateria. Era mai 
grea decât se aşteptase; mărimea ei era motivul masivităţii 
telefonului. Mobilul era supradimensionat, dar avea nişte 
avantaje unice: cu el puteai suna oriunde şi puteai fi sunat de 
oriunde în lume. Pe biletul care-l însoțea scria: „Este sigur; mă 
poţi contacta după bunul tău plac, ca să mă ţii la curent cu 
progresele pe care faci. Dar şi mai important, îl poţi folosi ca 


să vorbeşti cu soţia ta, pentru că, la urma urmelor, faci toate 
astea pentru ea.” 

În plic, Finster pusese şi zece mii de dolari SUA, douăzeci 
şi cinci de mii de euro şi trei cărţi de credit de tip platină, 
fiecare corespunzând unei identități diferite. Dacă ceva n-ar fi 
mers bine, Michael ar fi avut bani şi resurse mai mult decât 
suficiente ca să-şi cumpere calea de întoarcere acasă. 

Mai erau şi trei paşapoarte pentru cele trei identități 
diferite. Paşaportul real al lui Michael fusese anulat din cauza 
eliberării sale condiţionate. Pozase pentru noile fotografii de 
paşaport înainte de a pleca din hotelul lui Finster, cu o 
săptămână în urmă, lăsându-l pe acesta să se ocupe de rest. 
Michael nu voia să fie prins pentru simpla infracţiune de 
falsificare de paşaport. Asta ar fi pus capăt călătoriei lui 
înainte să înceapă. 

Răsturnă restul conţinutului plicului în palmă: un bilet de 
avion pentru Roma, altul de la Roma până la reşedinţa lui 
Finster din Germania, şi un al treilea pentru zborul de 
întoarcere la New York. Găsi ataşat un itinerar. Urma să stea 
la Hotelul Bella Coccinni din Roma, care dădea spre Tibru. 

Avea la dispoziţie şapte zile. 


Mary, purtând o pereche de pantaloni kaki şi o bluză cu 
flori, stătea întinsă în patul ei de spital. Hainele standard de 
spital deveniseră obositoare şi enervante după o săptămână, 
şi se simţea bine să se îmbrace din nou cu ceva care o făcea 
să se simtă sănătos de normală. Deşi încă mai avea dureri 
considerabile, era uşurată că operaţia trecuse. Nu-i spuse lui 
Michael, dar era îngrozită de anestezie; se temea că nu se va 
mai trezi niciodată. Între cancer şi coşmaruri, trecuseră 
săptămâni bune de când nu se mai simţise odihnită. 

Cu mai bine de o lună în urmă, se trezise dimineaţa cu 
abdomenul ei de obicei plat puţin umflat, după ce îi întârziase 
ciclul şase săptămâni. Fusese copleşită de bucurie în timp ce 
se ducea la farmacie ca să ia un test de sarcină. Ani întregi, ea 


şi Michael îşi doriseră să aibă copii. Încercaseră iar şi iar. După 
ce Michael fusese eliberat din închisoare, făcuseră amândoi 
numeroase teste; amândoi fuseseră declaraţi fertili ca nişte 
iepuri. Dar nimic. Lumea le zicea să aibă răbdare că se va 
întâmpla. Trecură două luni, apoi doi ani. Nici un specialist, 
nici un vânzător de plante medicinale şi nici o rugăciune nu 
reuşise să dea de capăt problemei. 

Dar acum, era sigură că lucrurile vor sta altfel. Toată 
lumea avea dreptate, se întâmplase. Mary simţi cum viaţa 
creştea în pântecele ei. Tot drumul de întoarcere de la 
farmacie se gândi cum să-i anunţe lui Michael surpriza. La o 
cină acasă, numai ei doi, eventual dându-i o jucărie de 
bebeluşi împachetată ca un cadou, sau apucându-se să 
împletească tradiționalul ciorăpel pentru copil în timp ce se 
relaxa într-un balansoar. Era nevoie de un cadou special, unul 
care să aibă semnificaţie pentru amândoi. 

In cele din urmă se hotărî: cartea Dr. Seuss. Cumpără 
„Green Eggs and Ham” şi-o ambală în hârtie colorată decorată 
cu elefănţei. Voia să-i dea cartea în seara aceea, în pat. Abia 
aştepta să-i spună, murea să-i facă surpriza cât era la serviciu, 
dar îşi dorea să fie ceva memorabil. Michael iubea copiii. 
Impreună, aveau să crească o liotă sănătoasă. Fusese un 
drum lung, dar acum erau pe calea cea bună. Acest copil va fi 
primul dintre mulţi. 

Ajunse acasă, desfăcu testul de sarcină şi se duse la baie. 
Era un procedeu stânjenitor, pe care-l mai urmase de 
nenumărate ori, dar de data asta avea să fie diferit. 

Aşteptă cele cinci minute necesare. Nimic. Se gândi că 
făcuse o greşeală, şi citi din nou instrucţiunile. In cutie mai era 
un test; aşteptă o oră şi-l făcu, asigurându-se că urma toate 
indicaţiile. A 

Testul ieşi negativ. li veni să plângă. De ce îşi îngăduise să 
spere atât de mult? Michael va înţelege, dar ştia că în adâncul 
sufletului va fi dezamăgit. Aruncă la gunoi cartea. Hotări să 
nu-i spună. De ce să-l împovăreze? o inimă frântă pe zi era 
destul. 


Acum zăcea în patul de spital, uitându-se lung la lucrurile 
pe care Michael i le adusese în timpul vizitelor dinainte de 
operaţie. Printre fursecuri şi flori era un dar pe care Michael i-l 
cumpărase, gândindu-se că o va înveseli. li dădură lacrimile: 
era „Green Eggs and Ham”. 


Televizorul mergea cu sonorul oprit; Jerry Springer“, cu 
toate că-şi agita braţele ca de obicei, nu avea acelaşi impact 
dacă nu i se auzea vocea dezlănţuită. Michael se aplecă, 
sărutând-o pe buze. 

— Trebuie să plec câteva zile. 

— Unde? întrebă ea cu un zâmbet. 

Işi ascunse bine dezamăgirea. 

— In sud. Trebuie să semnez nişte hârtii şi să execut o 
lucrare pentru Rosenfield, tipul care m-a ajutat să acopăr 
cheltuielile astea. 

Lui Michael îi venea prea uşor să mintă, şi asta-l îngrijora. 
E drept că lui Rosenfield îi plăcea de el, dar oamenii nu 
investesc bani în personalitatea altora. Bătrânul îi 
compătimise, dar nu destul. li spusese lui Michael că-i pare 
rău, dar că nu-i poate împrumuta atâţia bani, că nu-şi poate 
asuma un asemenea risc. 

— Pur şi simplu ţi-a dat banii ăia? 

— Ţi-am mai spus - e un împrumut, pe care l-am girat cu 
afacerea şi cu activitatea mea viitoare. 

— Incă-mi vine greu să cred. Şi eu care mă gândeam că 
nimeni nu mai este capabil de compasiune. 

Mary se scărpină absentă în locul în care bandajul îi 
acoperea tubul care-i ieşea din braţ. 

— Nu ştiu cum i-aş putea mulţumi vreodată. 

— l-am mulţumit eu. 

Michael îi luă mâna într-ale sale. Mary habar n-avea că 
magazinul lui abia se menținea pe linia de plutire. Tot ce ştia 
era că Michael aducea acasă salariul în fiecare săptămână, şi 


+ Prezentator TV american al unei emisiuni de succes. 


era mândră de el pentru asta. Pentru ea, el construise ceva 
din nimic. 

— Trebuie să plec în seara asta. 

— Trebuie? 

În după-amiaza aceea era programată să înceapă 
chimioterapia, şi din ce auzise, o aşteptau nişte efecte 
secundare puternice, pe care-i era frică să le înfrunte singură. 

— Nicăieri nu mi-aş dori mai mult să fiu decât aici cu tine. 

— Pot să vin şi eu? 

Era mai mult o glumă decât o rugăminte. 

— Mi-aş dori eu, zise Michael. 

— Şi eu. 

— Trebuie să începi tratamentul. 

— Ştiu. 

Mary clătină din cap, cu o umbră de dezamăgire în ochi. 

— Cred că-mi caut doar o cale de scăpare. Cât ai să 
lipseşti? 

— Cam o săptămână. 

— Întoarce-te cât poţi tu de repede, îi şopti Mary când el o 
strânse în braţe. 

Amândoi se confruntau cu cea mai mare provocare din 
viaţa lor, dar nici unul nu-şi arăta teama. Fiecare îşi făcea mai 
multe griji pentru celălalt decât pentru el însuşi. 


* 


Dennis Thal intră în vestiar. Tânărul polițist era ud leoarcă 
de transpiraţie, ca şi cum ar fi sărit într-o piscină, şi de-abia 
aştepta să facă un duş rece ca gheaţa. Jocul de baschet cu 
John Ferguson, un detectiv începător, se terminase cu victoria 
lui Thal, în ciuda faptului că avea degetul mic şi mijlociu de la 
mâna stângă paralizate; Thal nu pierdea niciodată. Ura să 
piardă. 

Busch îl aştepta nerăbdător lângă dulap. 

Thal era în formă, cu corpul suplu şi musculos. Busch îl 
invidia, dar ştia că e aşa datorită tinereţii. Cu timpul, bărbatul 
mai tânăr avea să fie îngenuncheat de efectele cartofilor 


prăjiţi şi ai gravitaţiei, ca toţi ceilalţi. Thal părea un puşti curat, 
cu o morală sănătoasă/extrem de convenţional, născut cu o 
lingură de argint în gură. Prin secţie se zvonea că era înstărit, 
că administra nişte fonduri substanţiale şi că-şi vedea meseria 
de poliţist ca pe o distracţie. Busch tocmai îl verifica şi el, şi 
dacă asta era adevărat, urma să ceară ca puştiul să fie 
transferat. Nu aplicai legea pentru amuzament sau ca să-ţi 
crească nivelul de adrenalină. Dacă Thal voia să-şi pună 
sângele în mişcare, n-avea decât s-o facă pe socoteala 
altcuiva. Acţiunile poliţiei nu erau un sport, ci slujba lui Busch. 
Nu voia să moară pentru că un tip voia să se dea mare. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Thal în timp ce-şi deschidea 
dulapul. 

— Trebuia să ne întâlnim sus acum un sfert de oră. 

— A, scuză-mă, n-am vrut să-ţi trag clapa. 

Thal îşi dădu din ochi părul transpirat. 

— Stai să fac un duş scurt şi urc imediat. 

Busch ieşi din vestiar, strigându-i peste umăr: 

— Ai trei minute. _ 

Thal se uită în jur: nu mai era nimeni. Işi scoase hainele 
murdare şi le zvârli pe podea, aruncându-şi prosopul de 
umărul drept. Sări sub duş, se săpuni, şi, ţinându-se de 
cuvânt, ieşi din apa rece ca gheaţa în treizeci de secunde. 
Motto-ul său era eficienţa. Nu pierdea timpul atunci când avea 
lucruri mai importante de făcut. _ 

Se pieptănă şi îşi luă pantalonii cu pliuri/dungă. Işi lustrui 
pantofii cu prosopul ud şi scoase din dulap cămaşa albă 
proaspăt călcată, îmbrăcând-o grăbit. Thal nu era modest, 
doar că nu voia ca Busch (sau oricine altcineva) să-i vadă 
umărul drept. Dennis Thal ştia că, în ciuda cămăşii Ralph 
Lauren şi a pantofilor Cole Haan, nu era ce părea a fi. 

Ştia că „tatuajul” lui l-ar stârni pe Busch. Craniul negru cu 
trandafiri care ieşeau din osul fracturat n-ar fi făcut decât să 
confirme părerea poliţistului masiv. Fusese gestul prostesc al 
unui băiat de şaisprezece ani, un mod de a fi cool şi de a se 
integra. În cazul lui Thal, nu dăduse rezultate. Tatuajul costase 
trei sute cinzeci de dolari, şi era la modă în ziua în care şi-l 


făcuse, dar acum nu mai avea strălucirea şi liniile frumoase, 
artistice, pentru care plătise. Cicatricea unei arsuri îl 
transformase într-o oroare grotescă pe care n-o putea şterge. 

Dacă Busch i-ar fi văzut tatuajul, ar fi stârnit prea multe 
întrebări, la care Thal n-ar fi putut da nici un răspuns. 
Depusese multe eforturi ca să-şi creeze imaginea impecabilă, 
şi ceva atât de nepotrivit ar fi stârnit mai mult decât o simplă 
curiozitate la un poliţist cu experienţă ca Busch. lar detectivul 
Dennis Thal nu se zbătuse atâta să ajungă să lucreze cu Busch 
ca să fie descoperit - avea o treabă de rezolvat şi n-avea de 
gând să-şi dezamăgească angajatorul. 


* 


Dosarele de pe partea stângă a biroului alcătuiau un 
morman înalt de douăzeci şi şapte de centimetri, cu şapte 
centimetri mai mic decât cel din dreapta. În ultimele cinci 
minute înălţimea lor se tot schimbase, căci Busch scotea la 
întâmplare un dosar, se făcea că-l trece în revistă, apoi îl 
punea în cealaltă parte a biroului. Eliberatul condiţionat pe 
care-l aştepta întârziase cu un sfert de oră; aşa ceva nu-i 
stătea în fire, iar Busch începea să se îngrijoreze. 

— Absența de la o întâlnire solicitată nu reprezintă o 
încălcare a eliberării condiţionate? întrebă Thal, care stătea 
drept de parcă ar fi înghiţit un băț pe scaunul de lângă Busch. 

Acesta nu se deranjă să-i răspundă: el decidea, nu Thal. Se 
pregătea să-l pună la punct când de undeva de sub hârţoage 
se auzi înfundat o sonerie de telefon. 

Busch împinse dosarele la o parte şi răspunse. 

— Busch. 

— Hei, eu sunt. 

Michael vorbea cu răsuflarea tăiată. 


— Eşti bine? 
Thal se uită la Busch, ridicând întrebător dintr-o 
sprânceană. 


Busch schimbă imediat tonul. 
— Ai întârziat cincisprezece minute. 


N-avea de gând să-l lase pe Thal să afle de prietenia sa cu 
Michael St. Pierre. Simţea că într-un fel Thal ar întoarce acest 
lucru în avantajul său şi l-ar folosi împotriva lui. 

— Îmi pare rău, a trebuit să mă ocup de ceva pentru Mary. 

— Ea cum se simte? întrebă Busch, cam scurt. 

— Se ţine tare, după-masă începe chimioterapia. 

Michael îşi dădu seama în cele din urmă. 

— E cineva cu tine. 

— Mda. 

Acum erau pe aceeaşi lungime de undă. 

— Ascultă, trebuie să vii aici, aveam programată o 
întâlnire oficială ca să-ţi trecem în revistă reabilitarea; nu ai 
voie să lipseşti. 

— N-am vrut să te pun într-o lumină proastă. 

Michael făcu o pauză, apoi spuse. 

— Trebuie să plec câteva zile. 

Lui Busch îi îngheţă sângele-n vine. 

— Câte zile? 

— O săptămână. 

Busch se temea să pună întrebarea, dar trebuia să-şi facă 
meseria. 

— De ce? 

Michael era acasă, în apartament, şi ţinea telefonul cu 
umărul în timp ce se uita pe planurile Vaticanului răspândite 
dinaintea lui pe masa din sufragerie. 

— Are legătură cu finanţarea tratamentului lui Mary. 
Trebuie să execut o lucrare de securitate. 

Busch nu se lăsă dus. Prieten sau nu, ştia când era 
îndrumat spre o pistă falsă. Avea să primească nişte 
răspunsuri, dar asta va trebui să mai aştepte până când îl 
scutura puţin pe Thal. 

— Când? 

— Trebuie să plec deseară. 

— Nu înainte de a ne întâlni. 

Ştiau amândoi că Michael nu putea părăsi statul fără 
permisiunea lui Busch. 

— Nu ştiu dacă am să am timp. 


— Fă-ţi timp. 

Busch fu limpede în privinţa asta. Nu-i mai vorbise 
niciodată pe tonul ăsta lui Michael. Acesta îşi dădu seama că 
Busch voia răspunsuri, iar el îi datora o explicaţie. Se va întâlni 
cu el, dar adevărul va trebui să mai aştepte. Michael era sigur 
că ultimul lucru pe care l-ar fi făcut adevărul în cazul ăsta ar fi 
fost să-i dea libertate. 


Busch şi Michael stăteau în picioare în spatele împrejmuirii 
unui teren pe care se juca un meci de baseball din Liga mică, 
în care bâtele de baseball erau mai mari decât copiii. Busch 
era antrenorul; îi plăceau toate sporturile, şi avea de gând să-i 
transmită fiului său ceea ce ştia. Robbie Busch juca la baza a 
doua; aplecat şi gata de joc, băiatul era hotărât să nu lase nici 
o minge să treacă de corpul lui de-o şchioapă. Nici unul dintre 
bărbaţi nu se uita la celălalt. În schimb, îşi ţineau privirile 
aţintite asupra copiilor de pe teren. 

— Şi unde te duci? 

— Virginia. Fredericksburg. 

— Şapte zile? 

— Mda. 

Cel care bătea lovitura stătea în picioare în boxă, cu corpul 
mărunţel ghemuit şi gata de aruncare. Şi cu toate că cel care 
arunca nu se rugase să arunce în zona minusculă de lovire a 
celuilalt, nu conta, copiii ăştia loveau cu bâta în orice. Trei 
aruncări, trei loviri, şi primul jucător care bătea lovitura fu 
eliminat. 

— Lasă-mă să vin cu tine, şi aşa trebuie să-mi iau nişte zile 
de concediu. Patru mâini fac de două ori mai multă treabă, în 
jumătate din timp. 

— Nu, e-n regulă, sunt chestii tehnice, lucrări de instalare. 

— E un moment total nepotrivit să pleci. 

— Aşa a fost învoiala. 

— Şi ce fel de învoială e asta? 


Michael se uită la Paul: subterfugiul le făcea rău 
amândurora. 

— Un contract standard. 

Un pici lovi mingea, care zbură până în a treia bază. Al 
treilea jucător de la bază încercă să execute aruncarea, dar 
dădu mingea prea scurt. Alergătorul ocoli prima bază, 
îndreptându-se spre a doua. Aruncătorul slăbuţ culese mingea 
şi i-o zvârili lui Robbie, care o prinse şi fugi spre bază, umăr la 
umăr cu alergătorul; îşi întinse braţul la maxim şi atinse 
steguleţul. 

— Bravo, Robbie! 

Robbie îi zâmbi bucuros tatălui său. 

Când următorul jucător care bătea lovitura ajunse la placă, 
Busch se întoarse spre Michael, devenind serios. 

— De unde ai făcut rost de bani pentru tratamentul lui 
Mary? 

Michael nu-şi luă privirea de la meci. 

— De la unul din clienţii mei. 

Tăcu o clipă; nu-i plăcea să se simtă încolţit. 

— Cel din Virginia. 

— Cine? 

Michael ignoră întrebarea. 

— Mi-a dat de lucru şi m-a ajutat să obţin un împrumut. 

— Parc-ai zis că nu aveai credit. 

Devenea un interogatoriu. 

— Nu am. 

— Atunci cum de cineva fără credit obţine un împrumut? 

— Având parte de un binefăcător. 

Acum Michael îl privi pe Busch drept în ochi. 

— Cineva care are încredere în mine. Unde vrei să 
ajungem cu asta? 

— Tu să-mi spui, Michael. Unde o să ajungem cu asta? 

Michael nu făcu decât să-l privească lung. Numai asta 
putea face. Ştia că, dacă discuţia se va prelungi, o să se dea 
de gol, dacă n-o făcuse deja. Trebuia să-şi păstreze 
concentrarea. Nouăzeci şi nouă la sută din treabă era să nu fie 
prins, iar Michael se temea că asta avea să se întâmple. 


— O să ai grijă de Mary cât lipsesc? 

— Ştii că aşa voi face, ripostă Busch. 

Incepea să fiarbă. Michael se ascundea după soţia lui. 

Michael dădu să plece. 

— Michael, nu mă face să-mi fac meseria. 

Michael nu spuse nimic şi se urcă în maşină, o porni şi 
plecă. 


* 


Michael conducea pe Maple Avenue. Îşi luase puţin bagaj, 
un troler cu haine de vară şi mapa neagră înţesată cu hârtii. 
Avea să-şi ia ustensilele şi ceea ce-i mai trebuia după ce 
ateriza în Italia. Nu avea rost să-i fie puse întrebări inutile în 
vamă. 

Michael încercase s-o vadă pe Mary înainte de a pleca, dar 
ea dormea. Medicația pe care i-o administrau ajuta la 
diminuarea durerii nu numai amorţind-o, ci şi ajutând-o să 
doarmă în tot acest timp. Deşi îşi luaseră rămas-bun mai 
devreme, el tânjea să-i audă vocea înainte de a se urca în 
avion. Asta avea să fie prima noapte petrecută departe unul 
de altul de când fusese el eliberat din închisoare. Lui Michael i 
se rupea inima. O lăsase pe Mary singură trei ani şi jumătate 
cât fusese închis. Jurase că n-o să mai facă asta niciodată. ŞI 
cu toate astea acum o abandona în cel mai disperat moment 
din viaţa ei. Dar slujba asta e diferită, îşi spuse el. Nu e pentru 
un câştig personal sau vreo provocare a ego-ului meu. 

O rugase pe o vecină, doamna McGinty, să-l hrănească şi 
să-l plimbe pe Hawk. Bătrâna fusese fericită că-l putea ajuta. 
Chiar refuzase banii pe care i-i oferise Michael pentru servicii. 
Era bucuroasă să-l ţină pe CJ în apartamentul ei o săptămână, 
mulţumită să aibă compania motanului, căci îi muriseră şi 
propria ei pisică, şi soţul, Charles, în ultimele şase luni. Îi 
spusese că era bine să aibă din nou un rost. 

Michael trase maşina în parcarea pe termen lung şi plăti în 
avans pentru şapte zile. În timp ce încuia portbagajul, observă 
un Torino verde care încetinea lângă gardul parcării. O zărise 


încă de pe autostradă; îi plăcuseră întotdeauna maşinile 
puternice, aşa că asta îi atrăsese atenţia. Motoarele astea 
mari erau de domeniul trecutului, în prezent fiind rareori 
folosite la altceva decât la maşinile de poliţie. Când ieşise de 
pe autostradă în spatele lui nu-i dăduse prea multă atenţie, 
dar acum o privi cum trecea pe lângă parcare. 

Michael încuie maşina şi se îndreptă spre terminal. Nu mai 
văzu automobilul Torino şi respiră uşurat când văzu uşile 
glisante ale aeroportului. Îşi spuse că era paranoic. Nu-şi mai 
făcuse vechea meserie de aproape şase ani şi probabil era 
excesiv de prudent. Se duse la îmbarcări. Nu stătea nimeni la 
rând. O fată drăguță cu accent sudist îi luă biletul. 

— Aveţi bagaj, domnule McMahon? 

— Numai un  troler, mulţumesc, răspunse Michael, 
înregistrându-se sub un nume fals. Comiţând această primă 
infracţiune, tocmai îşi  încălcase condițiile eliberării. 
Funcţionara de la linia aeriană îi dădu lui Michael tichetul de 
îmbarcare, îi mulţumi şi-l îndrumă spre punctul de control de 
securitate. 


* 


Paul Busch începea să se simtă prost. Îl urmărise pe 
Michael, neştiind cu ce scop, nici măcar ce-i va spune când îl 
va întâlni. Michael urmase procedura şi era decizia lui Busch 
dacă să-l lase sau nu să părăsească statul. Când trecu de uşile 
terminalului, hotărî că avea doar să-l conducă pe Michael, 
acordându-i permisiunea să plece. Va avea încredere în el. 

Busch îşi trimisese fiul acasă cu Jeannie, spunându-i să nu- 
| aştepte, apoi împrumută maşina antrenorului secund de 
baseball. De când se născuseră copiii, Jeannie avea o singură 
regulă. Era rezonabilă şi, în această epocă, era prudentă. 
Existau prea multe poveşti oribile şi nu voia cu nici un chip ca 
familia ei să intre în asemenea statistici. Fără arme în 
apropierea copiilor. Aşa că Busch îşi lăsase pistolul, împreună 
cu portofelul şi insigna, în seiful de acasă, înainte de meciul de 


baseball. Nu se mai obosise să le ia în drum spre aeroport; nu 
vedea la ce i-ar trebui. 


Michael mergea prin aeroport, cu geanta atârnată de 
umăr, lovindu-l peste coapsă în ritmul mersului. Mapa neagră 
pe care-o ducea în mâna dreaptă era grea. Arătă biletul la 
punctul de securitate, îşi goli buzunarele şi-şi puse bagajele pe 
banda transportoare. Când trecu de poartă, sună alarma. 
Michael îngheţă. Îi trecură prin minte momentele arestării lui. 
Probabil că sunt pe urmele lui, se gândi; era pierdut. Înainte 
de a pleca de acasă se asigurase că în bagaje sau asupra lui 
nu avea nimic incriminator: acum nu-şi putea da seama care 
era problema. Agenţii de pază se apropiară ca să-l 
percheziţioneze. Îşi verifică din nou buzunarele şi răsuflă 
uşurat când găsi o monedă rătăcită. Se întoarse la poartă. De 
data asta nu se mai întâmplă nimic şi fu liber să plece. 


* 


Când Busch ajunse la punctul de control de securitate, îl 
zări pe Michael mergând cu paşi grăbiţi pe coridorul care 
ducea la porțile exterioare. Înainte de a se putea hotărî ce să 
facă în continuare, paznicul îi ceru biletul. Desigur, nu avea. 
Busch ceru să fie lăsat să treacă: era poliţist şi avea o misiune 
oficială. Paznicul îi ceru legitimaţia, dar desigur că n-o avea la 
el. Busch îl privi pe Michael pierzându-se în marea de pasageri 
care ieşeau din clădire. Căută o soluţie şi se hotărî să continue 
să-i acorde lui Michael prezumția de nevinovăție; o să stea de 
vorbă cu el peste şapte zile, când se va întoarce. Dar apoi 
văzu inscripţia: PLECARI INTERNAŢIONALE. 

Michael tocmai devenise fugar. 


* 


De pe pistă, din penumbră, o siluetă urmări cu privirea 
avionul 747 care-şi lua zborul spre cerul nopţii. Bărbatul era 
singur şi nu era vreun angajat al companiei aeriene. Se 
întoarse spre uşa hangarului, trecând pe lângă personalul de 
întreţinere şi cărucioarele cu bagaje; nimeni nu-i dădu atenţie, 
ca şi cum ar fi fost locul lui acolo sau ca şi cum ar fi avut un 
permis de trecere special. 

Trecu de uşă şi se îndreptă spre tunelul de securitate. La 
ieşire stătea un paznic. Acesta îl privi, nedumerit să vadă o 
persoană necunoscută venind spre el, dar când îi fu arătată 
insigna de poliţist, se dumeri. Dennis Thal zâmbi când paznicul 
îi ură noapte bună şi se îndreptă spre ieşire. 


Capitolul 8 


Chelneriţa cu părul ca pana corbului puse ceaşca de 
cappuccino pe masă, lângă hârtiile lui Michael. Era al doilea pe 
care-l bea, şi noua sa băutură preferată. Cei de la Starbucks 
nu ajungeau nici la degetul mic al originalului făcut în ţara sa 
de provenienţă. 

Cafeneaua  Bourgino se afla chiar lângă Cetatea 
Vaticanului pe Via del Campiso, o veche stradă din Roma, 
pavată cu piatră şi brăzdată de şănţuleţe de la trafic. In 
ultimele două zile, fusese destinaţia sa preferată: micuță, 
departe de zona circulată, şi lipsind cu desăvârşire din Ghidul 
turistic Fodor. Clientela era un amestec de localnici şi 
expatriaţi, aşa că prezenţa sa nu stârnise întrebări. Din 
fericire, sângele care-i curgea prin vine provenea în mare 
parte de la irlandezi bruneţi. Cu părul castaniu şi tenul 
bronzat, trecea uşor drept italian. 

Işi petrecuse prima sa zi în oraş învățând străzile şi aleile 
înguste, memoria sa extraordinară fiindu-i cel mai valoros 
instrument. Faptul că putea stoca clădiri, sisteme de 
securitate şi rute în creierul propriu îi lăsa timp să rezolve 
problemele şi detaliile complicate ale meşteşugului său. 

Michael studiase cu atenţie fiecare capodoperă de la 
Vatican şi conţinutul acestuia, dar nimic din ceea ce citise nu-l 
pregătise pentru grandoarea care-l întâmpină când începu să 
urce pe Via della Conciliazione. Masivitatea Bazilicii Sf. Petru 
eclipsa imaginile din mintea sa. Piazza San Pietro era lată cât 
trei terenuri de fotbal: în ea puteau încăpea trei sute cincizeci 
de oameni, cu ocazia slujbelor ţinute de Papă. Era încadrată 
de două vaste colonade semicirculare care se deschideau 
dinspre bazilică asemenea unor braţe primitoare. Cele 284 de 
coloane dorice proiectate de Bernini aveau douăzeci de metri 


deschis de patruzeci de hectare. Când Michael privi în sus, nu 
se putu stăpâni să nu simtă că era judecat de mulţimea de 


sfinţi de marmură cocoţaţi pe colonade, toţi uitându-se în jos 
la piaţă. 

În centrul scuarului enorm se înălța obeliscul adus la Roma 
de împăratul roman Caligula în anul 37 d.Hr. Structura de 
patruzeci şi doi de metri era încununată de o cruce şi un glob 
de aur despre care se zvonea că ar conţine rămăşiţele lui 
lulius Cezar. În timp ce în orice alt oraş un asemenea obelisc 
străvechi ar fi fost în centrul atenţiei, aici trecea pe planul doi. 
Vaticanul era o altă lume, rămăşiţă dintr-o istorie aproape 
uitată, o poveste din trecut. Această cetate sfântă întrecea 
imaginaţia oricărui om. Era mai degrabă realizarea magnifică 
a unora din cele mai mari minţi artistice care trăiseră 
vreodată. Deşi Michael îi cercetase istoria, de la un cap la 
altul, până acum nu-i sesizase amploarea uluitoare. In Statele 
Unite, se concentrase asupra salvării vieţii lui Mary, tratând 
această misiune ca pe o altă clădire ce trebuia învinsă, un alt 
sistem de securitate ce trebuia depăşit, o altă forţă de poliţie 
de întrecut în inteligenţă. Nu era pregătit pentru grandoarea 
lumii în care pătrundea acum. 

Domul Bazilicii Sf. Petru se înălța spre Cer, ca o coroană 
enormă încrustată cu bijuterii. La baza treptelor ample de la 
intrare se afla enorma statuie a Sfântului Paul. Acesta ţinea o 
sabie, apărând Biserica împotriva celor care voiau să-i facă 
rău. În stânga se afla o statuie de marmură la fel de masivă, 
care-l întruchipa pe Sf. Petru, primul Papă, ţinând în mână o 
legătură de chei. 

Uitându-se în toate părţile în jurul lui, nu văzu nimic 
altceva decât geniu arhitectural, nu numai ca formă, ci şi ca 
funcţie. Zidul imens, impunător al Cetăţii Vaticanului se înălța 
de la douăzeci până la peste cincizeci de metri, forma sa 
medievală fiind în stare să ţină piept chiar şi unui atac militar 
din prezent. Cetatea Vaticanului avea tot ce te-ai fi putut 
aştepta să găseşti în orice ţară, chiar şi într-una care avea 
puţin peste patru sute de hectare - bănci, oficiu poştal, posturi 
de radio, un ziar şi chiar un spaţiu de aterizare pentru 
elicoptere. Avea propria monedă şi propriul sistem juridic, şi 
era condusă de singurul adevărat monarh absolut al Europei, 


Papa. Deşi Vaticanul era deschis publicului în unele zone, 
marea parte a cetăţii era izolată în enclava cu ziduri. Accesul 
în această parte era îngăduit numai puţinilor aleşi. 

Michael petrecu două zile în zonele mai publice din Piazza 
San Pietro, în Capela Sixtină şi în sumedenia de muzee, 
fotografiind şi observând, învățând şi făcând planuri. Până 
când nu-şi începuse cercetările, nu realizase cât de amplu 
este domeniul cultural al Papei. Vaticanul includea un complex 
alcătuit din douăsprezece muzee, dintre care unul, pretindeau 
unii, era cel mai mare din lume, un titlu disputat atât de 
Luvru, cât şi de Muzeul Smithsonian. Muzeele Vaticanului 
cuprindeau o mie patru sute de încăperi. Aveau coridoare care 
se întindeau în total la peste patru mile. Un turist ar fi putut 
petrece un an întreg aici şi tot n-ar fi terminat de văzut vasta 
colecţie, acumulată în două mii de ani. Toate domeniile de 
interes puteau fi satisfăcute: artă etruscă, sculptură clasică, 
arheologie, artefacte din Orientul Mijlociu, picturi 
renascentiste, cărţi, hărţi, manuscrise, tapiserii, mobilier. 
Comori pe care nimeni nu şi le-ar fi putut imagina şi la care 
râvneau colecţionarii de obiecte preţioase de pretutindeni. De 
la Galeria Hărţilor, lungă de o sută optzeci de metri, la Galeria 
Candelabrelor, plină-ochi de sculpturi clasice romane, şi până 
la Muzeul Egiptean înţesat cu sarcofage, fiecare metru pătrat 
al complexului muzeal adăpostea unele din cele mai 
nepreţuite obiecte din lume. 

Deşi majoritatea oamenilor auziseră de capodopera lui 
Michelangelo, tavanul Capelei Sixtine, pereţii laterali erau şi ei 
capodopere. Aici, cei mai mari maeştri ai epocii lor - Perugino, 
Botticelli, Ghirlandaio şi Rosselli - creaseră fresce magnifice 
care se întindeau pe toată lungimea capelei. În alte săli 
puteau fi găsite încăperi întregi pictate de pictori precum 
Raphael, Pinturicchio şi Signorelli, şi cu toate că tavanul 
Capelei Sixtine lăsa în umbră celelalte lucrări, perfecțiunea lor 
nu fusese niciodată contestată. 

Impresionanta colecţie îl copleşise iniţial pe Michael, dar 
făcuse eforturi să se concentreze. Acum acorda o atenţie 
deosebită muzeului Storico-Artistico e Tesoro. Cunoscut ca 


Muzeul Sacristiei şi Trezoreriei, complexul format din zece 
încăperi se învecina cu Basilica Sf. Petru şi adăpostea 
numeroase din relicvele Imperiului creştin şi ale Statului 
papal: Crux Vaticana, conţinând fragmente din Crucea lui 
Hristos; nenumărate relicvarii; Pocalul Stuart încrustat cu 
diamante, donat de Henry al IV-lea al Angliei. Manuscrise şi 
decrete transmise de la un pontif la altul, cârje papale, 
crucifixe şi arme. Şi, de un deosebit interes pentru Michael, o 
secţiune dedicată primului Papă. Aici, de asemenea, se 
găseau artefacte din zilele în care Sf. Petru însuşi cutreiera 
străzile Romei: o copie a Scaunului Sf. Petru, lanţurile ruginite 
în care-l ţinuseră înainte de crucificarea ordonată de împăratul 
roman Nero. Dar de cel mai mare interes pentru Michael era 
un colţ venerat unde se afla o singură vitrină de prezentare. 
Piedestalul său era de abanos, lemnul negru pierzându-se în 
penumbra din jur, dar ieşind totuşi în evidenţă din cauza 
contrastului puternic cu caseta pe care o susţinea. Cutia de 
sticlă de pe piedestal avea o suprafaţă de un metru pătrat, 
geamul era gros de doi centimetri şi jumătate. Un spot de 
lumină subţire montat în tavan străpungea întunericul ca să 
lumineze perna de catifea violet pe care erau aşezate 
obiectele după care venise Michael. Modelul lor era unul 
simplu, reflectând vechimea lor de două mii de ani. li fuseseră 
date Sfântului Petru de către lisus şi stăteau la baza simbolului 
papal. Imaginea lor era reflectată frecvent în întregul Vatican, 
mai ales pe stema Vaticanului. Pentru milioane de oameni, ele 
erau adevăratul simbol al Sfântului Petru şi al urmaşilor săi 
papali, conducătorii Bisericii pe care Hristos însuşi o 
întemeiase. Cu toate acestea, pentru Michael aveau un înţeles 
diferit: erau singura şansă pe care o avea să-şi salveze soţia 
pe moarte. 

Modelul lor era simplu, fiind uşor mai mari şi mai groase 
decât în prezent. Şi cu toate că păreau să fi slujit unui scop 
odinioară, astăzi erau expuse în mod evident ca să inspire 
respect. Erau cheile de aur şi de argint: cheile supravieţuirii lui 
Mary. 


Se estima că între aceste ziduri se aflau obiecte de artă, 
antichităţi, aur şi bijuterii de peste patruzeci de miliarde de 
dolari, împreună cu titlurile vastelor posesiuni ale Bisericii 
Catolice în întreaga lume. Nici o altă ţară nu concentrează 
asemenea valori pe o suprafaţă atât de mică. Şi din această 
cauză, existau măsuri de securitate nemaiîntâlnite în lume. 

Fiecare cadru de uşă era monitorizat personal şi 
electronic.  Arhitecţii moderni ai Vaticanului rivalizau în 
creativitate cu renumiţii maeştri. Modelele lor de securitate - 
deşi de ultimă oră - erau marea majoritate ascunse vederii, ca 
să nu diminueze în nici un fel grandoarea structurilor pe care 
le protejau. Detectoarele de metal erau ascunse, la fel şi 
senzorii radioactivi şi detectoarele electronice de bombe. 
Ascunse sau nu, toate căutau în permanenţă noi ameninţări: 
cuțite, arme de foc, explozivi, chiar şi materiale nucleare. 
Precauţiile luate erau proactive. 

Membri ai Gărzii Elveţiene erau postați la fiecare intrare şi 
la fiecare punct de control, dar nu ei erau cei care-i dădeau 
bătăi de cap lui Michael. Contingentul Poliţiei Vaticanului, care 
se plimba şi se amesteca în mulţime - paznici fără uniforme. 
Tunsoarea lor, felul în care vorbeau şi postura corpului erau 
vizibile numai pentru observatorii cu experienţă. Aceşti 
bărbaţi intrau şi ieşeau din mulţime aparent la întâmplare, dar 
dacă-i urmăreai mai atent, devenea evident un anumit model. 
Fiecare muzeu era acoperit mereu de cel puţin doi poliţişti. 
Când unul pleca, celălalt sosea. Se sincronizau la secundă. Și 
toţi erau cu ochii în patru. Toţi aşteptau orice ameninţare 
posibilă la adresa siguranţei acestui regat unic. 

In Muzeul Sacristiei şi Trezoreriei se aflau nouă camere 
fixe, raza lor de acţiune acoperind toate unghiurile din jurul 
cheilor de aur şi argint şi întreaga suprafaţă unde Michael îşi 
propusese să opereze. Camerele erau extrem de bine ascunse 
în pereţi, astfel încât să nu strice ambianța, dar cum Michael 
încredinţă încăperea nu numai memoriei, ci şi filmului - 
nefăcând niciodată mai multe poze decât un turist obişnuit - 


ştia că fiecare mişcare îi era urmărita de camerele video 
ascunse. Şi îşi dădu seama că această misiune va solicita mai 
mult decât experienţă şi creativitate. Va necesita o 
ingenuitate incomparabilă cu tot ce arătase el până acum, 
dacă voia să facă imposibilul şi să-şi salveze nevasta. 


* 


— Bună. 

Vocea lui Mary se auzea la fel de limpede ca şi cum ea s-ar 
fi aflat în camera vecină, salutul ei mângâindu-i auzul lui 
Michael. Telefonul prin satelit dat de Finster era uimitor: mai 
masiv decât un telefon celular şi destul de vizibil când îl ţinea 
în buzunar, dar cu o recepţie perfectă pe străzile Romei. 

— Cum îţi merge? 

— Tu prima. Eşti bine? 

— Sunt în regulă. 

— Cum e tratamentul? 

Începuse chimioterapia în ziua în care el plecase. Dar în 
ultimele patru zile fusese atât de slăbită încât doar şoptea în 
telefon. Azi, pentru prima oară, suna din nou normal. 

— Până la urma nu e chiar aşa de rău. 

Tonul ei era optimist şi plin de energie. 

— Acum spune-mi, eşti bine? 

— Da, treaba merge bine, de fapt chiar am devansat 
programul. Ar trebui să pot pleca acasă cu o zi sau două mai 
devreme. 

Michael era uşurat că de data asta nu mai minţea. 

— Când te întorci, speram să putem pleca din oraş vreo 
două zile, să fim numai noi doi. 

— Mi-ar plăcea asta. Primeşti tot ce-ţi trebuie? 

— Jeannie vine în fiecare zi. Mi-a adus toate alimentele 
tale preferate şi o colecţie de porcărioare de cărţi. Şi azi a 
trecut şi Paul. Mi-a adus nişte desene făcute de copiii lui şi a 
fost atât de drăguţ încât mi-a dus la şcoală nişte lucrări. 

— Cum era Busch? 

— Bine. De ce? 


— Cred ca l-am enervat. 

— Michael... 

Avea tonul unei mame dezamăgite. 

— S-a oferit să vină cu mine şi l-am refuzat. 

— De ce? 

Avea o undă de tristeţe în glas. 

— Voia doar să te ajute. 

— Cred că avea îndoieli în ceea ce priveşte acţiunile mele 
şi voia să mă supravegheze. 

— Eşti paranoic, părea în regulă. Spunea că abia aşteaptă 
să te întorci, că echipa voastră a luat bătaie cu douăzeci şi 
unu la şase - din cauza absenței celui mai bun jucător, şi că 
are de gând să-şi verse supărarea pe tine. 

— Pun pariu, zise Michael. 

— Michael, Paul este cel mai bun prieten al tău, are 
încredere în tine. 


Deşi Mary, eterna optimistă, se lupta să supravieţuiască, 
începuse totuşi să se gândească la moarte ca la un mod dea 
scăpa de forţa devastatoare care-i distrugea corpul. N-ar fi 
recunoscut niciodată faţă de Michael prin ce trecea. Durerile 
provocate de chimioterapie erau mai mari decât îşi închipuise 
vreodată. Dar de fiecare dată când se gândea la moarte, 
spunea repede o rugăciune şi-i cerea iertare lui Dumnezeu. 
Nimic nu-şi dorea mai mult decât să trăiască. Să trăiască şi să 
se bucure de viaţă, să cunoască lumea, să aprecieze toate 
lucrurile pe care le luase de bune atunci când se credea, cu 
inconştienţă, nemuritoare. Michael lupta pentru viaţa ei la fel 
de mult ca şi ea, aşa că privea acele gânduri teribile ca peo 
trădare. Era hotărâtă să o scoată la capăt; nu-l va dezamăgi 
pe Michael. 


Garajul mirosea a unsoare şi a ulei. Acestea nu murdăreau 
doar aerul, ci şi podeaua de ciment. In colţ erau două Fiat-uri 
desfăcute; motoarele lor atârnau de lanţuri, de tavan. Michael 
era în partea din spate, lângă o fereastră deschisă; astfel, 
fumul ieşea afară, în timp ce el lucra la un arzător Bunsen. 
Fumul nu era toxic, dar mirosul lui dulceag era în puternic 
contrast cu mirosurile care emană în mod obişnuit dintr-un 
atelier de reparaţii auto, iar el nu-şi permitea să atragă 
atenţia. Îşi luase proviziile de la supermarket, de la un 
magazin cu articole de artă şi de la farmacia din apropiere. 
Bile de naftalină, săruri Epsom, vopsea, zahăr: articole de uz 
zilnic, cu întrebuinţări cotidiene. Michael combină şi încălzi 
amestecul la 58°C. Din pasta groasă modelă bile maleabile, şi 
le pictă pe toate cu maro. Le turnă într-o cutie goală de lapte, 
pe care o puse lângă o cutie de alimente. 

Descoperise acel garaj înainte de a pleca din State. Era 
specializat în Fiat-uri şi Alfa Romeo, iar proprietarul său de 
şaizeci şi cinci de ani avea cea mai bună reputaţie - mai ales 
când era vorba de şters istoricul unei maşini. Michael se 
dusese direct acolo după ce aterizase avionul. Il găsi pe 
proprietar, un mecanic de modă veche, lucrând pe alee lao 
transmisie. Attilio Vitelli, în salopeta sa albastră, rămase tăcut 
cât îi explică Michael că avea nevoie disperată de un strung 
de metale şi de nişte scule. Avea nişte echipamente video 
foarte scumpe care fuseseră deteriorate de descărcătorii de 
bagaje neatenţi de pe aeroportul din Roma. Componentele de 
care avea nevoie vor ajunge abia peste o lună din Japonia, iar 
dacă nu-şi respecta termenul-limită care se apropia cu 
repeziciune, îşi va pierde slujba. Michael purta un hanorac 
verde şi o şapcă cu New York Yankees. Ochelarii cu rame de 
aur îi dădeau o înfăţişare inteligentă şi inofensivă. 

Vitelli îl studie aproape un minut, ştergându-şi mâinile 
unsuroase cu o cârpă veche. Michael se temu că engleza 
italianului în vârstă nu era aşa de fluentă cum se lăudase. 

— Ştii să lucrezi la strung? întrebă Vitelli. 

— Da. Crezi c-aş putea să-ţi folosesc o parte din scule? 


Vitelli se uită din nou la Michael, apoi se băgă din nou sub 
capotă, reluându-şi lucrul fără să răspundă. 

— Îţi dau cinci sute de euro. N-ar trebui să-mi ia mai mult 
de cinci ore, adăugă Michael. 

N-avea de gând să ofere o sumă scandalos de mare, căci i- 
ar fi trezit şi mai multe suspiciuni meşterului italian. 

Fără să-şi ridice ochii de la ce făcea, Vitelli replică: 

— Tariful meu de mecanic e de o sută douăzeci pe oră. 

— Bine. 

— Lucrezi numai cât sunt şi eu aici. Şi dacă am nevoie să 
folosesc oricare dintre uneltele mele, mi le dai. 

Scoase capul de sub capotă. 

— Echipamente de filmat? 

Michael se strâmbă şi dădu din cap. 

— Promit să nu-ţi stau în cale. 


* 


Michael îşi pusese laptop-ul pe bancul de lucru din garajul 
lui Vitelli. Pe ecran se vedeau diverse imagini ale celor două 
chei, caseta în care erau expuse şi încăperea în care se aflau. 
Lângă calculator era ceea ce fabricase Michael. Lucrase 
metalul şi plasticul la strung la perfecţie. Fiecare piesă era 
netezită şi polizată. Fiecare dispozitiv construit ireproşabil. 
Talentul său evoluase considerabil din adolescenţă. Folosind 
metal şi plastic, era capabil să creeze aproape orice, de la 
bijuterii false la dispozitive mecanice complicate. Mary se 
lăuda întotdeauna  prietenelor: „Michael e atât de 
îndemânatic”. 

Vitelli intrase în garaj numai de două ori, de ambele dăţi 
ca să-şi ia nişte scule, în tăcere. Il ignorase pe Michael ca şi 
cum americanul ar fi fost un angajat de-al lui, şi-l lăsase să-şi 
vadă de treabă netulburat. Cu totul, Michael realiză cinci 
obiecte, fiecare cu o înfăţişare obişnuită. Dar rolul lor trecea 
dincolo de înfăţişare. 


— Profesor Higgins? 

Michael se ridică de pe canapea, întinzând mâna. Bărbatul 
pe care-l întâmpinase astfel încetini pasul şi se holbă la 
Michael, ignorând atât mâna întinsă, cât şi salutul. In cele din 
urmă, trecu pe lângă Michael fără să scoată vreo vorbă. 

— Mă numesc Michael McMahon. V-am lăsat un mesaj mai 
devreme. 

Michael se grăbi să-l ajungă din urmă. 

— Scuză-mă, zise Higgins scurt, nederanjându-se să se 
uite la Michael. 

Continuă să străbată holul elegant de marmură, 
îndreptându-se spre ascensor şi, ajuns acolo, apăsă pe buton. 

— Biroul academic al Vaticanului mi-a dat numele 
dumneavoastră - 

— Îmi pare rău, d-le McMah - 

— Profesor. De fapt, Doctor, spuse Michael, făcând-o pe 
modestul. Dar nu vreau să mă laud cu asta - 

— Tocmai aţi făcut-o. Vă rog să mă scuzaţi. 

Higgins încercă să-i întoarcă spatele, devenind nervos, 
bătând din piciorul drept în timp ce aştepta liftul. 

— M-am gândit, fiind un coleg american, şi văzând că vom 
merge amândoi mâine în turul Vaticanului... 

— Cine te-a trimis? 

În ochii lui Higgins se citea paranoia. 

Michael îl privi derutat. 

— Dacă încerci să mă convingi să renunţ... 

Higgins începu să bată din picior mai repede, stârnind 
ecou în sala de marmură. 

— Dacă eşti aici ca să-mi conteşti teoriile, du-te şi scrie 
propria ta carte. 

— Domnule, probabil că mă confunzi. Nu-ţi contrazic 
teoriile. De fapt, dacă ai timp să bem un pahar, mi-ar plăcea 
să-ţi arăt că sunt de acord cu câteva dintre ideile tale. 

Michael stătea acolo, zâmbind şi sperând că Higgins va 
muşca momeala. 


Acesta privi de jur-împrejurul holului hotelului, înainte de a 
se întoarce spre Michael. Trecu o clipă. Apoi încetă să mai 
bată din picior. 


Michael nu finaliza niciodată detaliile nici unei misiuni 
înainte de a sosi la faţa locului. Trebuia să-şi adapteze planul 
la mediu. Cu Higgins făcând parte din acest mediu, avea acum 
şi ultima piesă. Cu două zile mai devreme, când Michael îşi 
redirecţionase cercetările de la căile de scăpare la misterele 
Vaticanului, identificase membrii diverselor grupuri academice 
cu ajutorul Biroului academic al Vaticanului. Nu trebuise decât 
să dea un telefon, explicând dorinţa sa de a lua legătura cu 
alţi universitari care urmau să viziteze Vaticanul şi muzeele 
sale. In timp ce Michael îşi folosea diversele resurse ca să 
treacă în revistă situaţia fiecărui academician, se fixă asupra 
Profesorului Albert Higgins. Acesta avea aproape aceeaşi 
înălţime şi constituţie ca Michael, şi până şi culoarea părului 
era destul de apropiată, dar nu asta îi stârnise interesul lui 
Michael. Pentru Michael, disprețul mărturisit al lui Higgins 
pentru Biserica Catolică era pur şi simplu un cadou 
neaşteptat. 

Profesorul  călătorise din New England ca să facă 
cercetările finale pentru o carte pe care o scria despre istoria 
Vaticanului şi influenţa pe care o exercitase în modelarea 
societăţii. Michael îl reperase şi se ţinuse după el mai 
devreme, în timp ce acesta se plimbase prin muzee. li 
displăcuse imediat, în special din cauza felului condescendent 
în care vorbea cu oamenii şi în general din cauza aerului său 
superior. Higgins era un protestant alb anglo-saxon în 
adevăratul sens al cuvântului, privind de sus toate celelalte 
rase, credinţe şi religii, în timp ce-şi dădea mereu părul 
unsuros şi castaniu cu mâna peste capul bombat. Era un om 
cu ochelari de cal, care nu era de acord cu nici o teorie în 
afară de ale lui. Ani întregi se agăţase de ipoteza sa - una pe 
care era sigur că o va demonstra curând - că Biserica Catolică 


determinase declinul tuturor societăţilor şi că era 
răspunzătoare pentru holocaust, comunism, SIDA, şi, mai rău, 
pentru starea decăzută a Imperiului Britanic, casa strămoşilor 
săi. 

Cu cât Michael afla mai multe despre Higgins, cu atât îi 
părea mai puţin rău pentru ceea ce va păţi profesorul, care 
deocamdată nu bănuia nimic, după turul de mâine. 


* 


Busch stătea la birou, întrebându-se unde naiba era 
Michael. Undeva în străinătate, ceea ce putea însemna 
oriunde, şi orice loc din afara Statelor Unite reprezenta o 
încălcare directă a condițiilor eliberării sale. Busch nu spusese 
nimic nimănui în ultimele patru zile. Nu îndrăznise nici măcar 
să-i pomenească de asta soției sale. Jeannie i-ar fi spus ceva 
lui Mary şi numai de asta nu era nevoie. 

Busch o vizitase din nou pe Mary în dimineaţa aceea, şi 
era tot mai tulburat de înfăţişarea ei. Se prefăcea că totul e în 
regulă, dar el îşi dăduse seama că avea nişte dureri groaznice. 
O întrebase de Michael, când se va întoarce, şi alte fleacuri. Ea 
îi spusese că treaba lui Michael mergea ca unsă şi acesta 
spusese că se va întoarce probabil peste vreo două zile. Nu 
mai contenea să-şi exprime recunoştinţa pentru generozitatea 
unui domn Rosenfield - un om pe care nu-l întâlnise niciodată 
- care plătise pentru tratamentul ei. 

Michael o minţise pe Mary, şi-l minţise şi pe el. Busch mai 
avusese de-a face cu asta şi înainte. Minciunile pluteau la 
suprafaţă, mascând întotdeauna ceva mai supărător, ceva mai 
adânc, un fapt mai grav, necinstit. Michael căzuse. Trecuse 
din nou de cealaltă parte. Era singura explicaţie. Şi cu toate 
astea, pentru prima dată în cei treizeci şi nouă de ani ai săi, 
Busch era sfâşiat în două. 

Michael fusese reformat, vindecat de dorinţele lui ilegale, 
şi totuşi fusese lovit de o dilemă devastatoare. Indiferent ce 
făcea, o făcea pentru Mary. Busch nu putea să nu simtă că 
Michael era o victimă; nu făcuse nimic ca să merite asta. 


Fusese forţat să treacă linia din cauza dragostei pentru soţia 
sa, şi Busch presupunea c-ar fi făcut la fel dacă ar fi fost 
confruntat cu aceeaşi situaţie. Dragostea i-a făcut pe mulţi să 
facă lucruri disperate, prosteşti. 

Cu toate acestea, Busch era un om al legii. La întoarcerea 
lui Michael, nu avea de ales: trebuia să-l aresteze. 


Capitolul 9 


Domul Bazilicii Sf. Petru se înălța în văzduh la 180 de 
metri, fiind proiectat de Michelangelo. Trecuseră patruzeci şi 
patru de ani până când viziunea uluitoare a maestrului italian 
fusese finalizată. Aceasta era cu adevărat coroana de aura 
Bisericii. În timp ce grupul alcătuit din şase academicieni 
înconjura altarul catedralei, Michael privi în sus, uimit de 
creaţia veche de 415 ani. Michael era îmbrăcat cu haine 
lejere, cu o vestă bej peste o cămaşă albă de pânză, iar în 
buzunarul de la piept purta un penar plin cu pixuri. Ducea pe 
umăr un mic rucsac de piele în care avea, printre altele, două 
agende, o cameră video, o altă colecţie de pixuri, câteva cărţi 
despre Vatican şi două cutii cu bomboane, pe care le scoase şi 
le puse în buzunar. Ochelarii cu rame rotunde, aurite, îi 
dădeau de departe aerul unui profesor universitar. 

După un curs de o oră a istoriei detaliate a ceea ce urmau 
să vadă, turul lor începu fix la 9:15. Turul era conceput ca o 
privire de ansamblu, ce avea să preceadă nişte prelegeri mai 
detaliate la care urmau să ia parte după-amiază. Era 
programat să ţină trei ore şi avea să se încheie la Muzeul 
Sacristiei şi Trezoreriei la ora 12:15. Michael nu avea de gând 
să rămână la prelegerile de după-amiază. În momentul în care 
cei din grup vor lua loc în sala de conferinţe, Michael va fi într- 
un avion care va decola din Roma. Se uită la ceas şi atinse 
butonul  cronometrului. Ordonase totul. Eliminând orice 
eveniment neprevăzut, misiunea sa se va încheia înainte de 
amiază. Avea trei ore. 


Grupul cu care era Michael era mai erudit decât turiştii pe 
care se obişnuise el să-i vadă în ultimele patru zile. Surorile 
Katherine şi Teresa îşi puseseră laolaltă puţinele economii şi 
reuşiseră să iasă din Mănăstirea Cenacle din Irlanda, unde 


ajutau la instruirea viitoarelor călugăriţe în istoria catolică. 
Cele două măicuţe călătoreau sub pretextul educaţiei, dar de 
fapt aşteptau cu nerăbdare să participe a doua zi la slujba 
oficiată de Papă în Piaţa Sf. Petru. Cele două femei era ca 
nişte hippie care se ţineau după starul lor rock preferat. 
Participaseră la trei slujbe oficiate de Papă şi fuseseră atât de 
impresionate de prezenţa acestuia, încât ar fi fost în stare să 
se înghesuie într-un microbuz, să se îmbrace în saci de cartofi 
şi să vândă tricouri numai ca să-i audă o predică. Din grup mai 
făceau parte doi rabini: Abramowitz şi Lohiem din Brooklin. Cei 
doi bărbați mai vârstnici erau deosebit de agreabili, 
bucurându-se de orice gură de viaţă, spiritele lor tinere 
dezminţindu-le vârsta înaintată. Multor turişti li se părea 
ciudat să vadă nişte evrei, ba chiar unii în veşmânt preoţesc. 
Nu-şi dădeau seama că, deşi poporul evreu nu credea că lisus 
Hristos este Mesia şi Mântuitorul, El este totuşi un învăţător 
evreu, trăindu-şi viaţa ca un evreu model şi ca un rabin. lar 
Petru, în al cărui nume fusese construită măreaţa cetate, era 
considerat apostolul evreilor. 

În cele din urmă, din grup făcea parte profesorul Albert 
Higgins. El şi cu Michael băuseră o sticlă de vin împreună cu o 
seară înainte, în timp ce Michael îl ascultase expunându-şi 
nou-aprofundatele teorii despre divinitate. Michael era sigur 
că Higgins ar fi fost în stare să vorbească despre sine 
săptămâni în şir. După o oră se scuzase, spunând că trebuia 
să-şi păstreze toată energia pentru turul de a doua zi. In acea 
dimineaţă, când membrii grupului se salutaseră între ei în faţa 
birourilor Vaticanului, era ca şi cum Higgins nu-l mai întâlnise 
pe Michael până atunci. Profesorul abia dacă-l băgă în seamă. 
Era conştient numai de ce voia el. 

Turul era coordonat de Fratele Joseph, membru al 
personalului de la Vatican şi împătimit de istoria acestuia. 
Puţinul păr pe care-l mai avea albise devreme, dar faţa lui de 
heruvim încă mai avea alura unui băieţandru. Purta veşmântul 
tradiţional al ordinului său, pantaloni maro şi cămaşă cu guler 
alb, hainele stilate fiind pentru el de domeniul trecutului. 
Joseph Mariano, profesor de istorie a Vaticanului la 


Universitatea din Roma, îşi pierduse soţia cu trei ani în urmă 
într-un accident de maşină. Pierzându-şi orice simţ al direcţiei 
şi voinţa de a trăi, se cufundase în muncă şi primise harul. 
Nefiind sigur dacă să se hirotonisească preot, găsi un 
compromis devenind călugăr; va rămâne astfel trei ani, şi 
dacă tot va mai simţi chemarea, îşi va închina restul vieţii lui 
Dumnezeu. Fratele Joseph fusese numit să se ocupe cu 
tururile VIP datorită cunoştinţelor şi zâmbetului care-i venea 
repede pe buze, care împreună îl făceau să fie ambasadorul 
ideal. Îşi lua slujba foarte în serios, şi cu toate că avea 
zâmbetul acela angelic, nu-i suporta pe cei care nu respectau 
regulile Vaticanului. 

Faţa lui Michael era curioasă şi reacţiona la dizertaţia 
ţinută din mers de Fratele Joseph. Dar era doar o mască. 
Mintea lui era cu două ore înainte, urmărind planul. Când se 
trezise în zori, revăzuse din nou toate detaliile jafului. Trecuse 
în revistă toate obstacolele neprevăzute şi urmările acestora. 
Se simţea mai concentrat decât oricând în anii dinainte. În 
trecut, furturile fuseseră egoiste, întotdeauna pentru el. Dar 
nu acum. Asta era pentru Mary. Toate detaliile fuseseră 
anticipate, puse la punct şi repetate. Totul era inclus în plan. 


* 


La ora zece, Attilio Vitelli scoase capul de sub automobilul 
Alfa Romeo şi hotărî să nu fugă. Cele patru maşini de poliție 
care opriseră pe aleea lui nu erau ceva nou pentru el. 
Automobilele italiene pe care le avea erau - în cea mai mare 
parte - legale. Şi cele care nu erau fuseseră deja 
dezmembrate, refăcute, şi aveau titluri de proprietate, 
nelăsând nici o urmă care să facă legătura între ele şi foştii 
proprietari. Nouă jandarmi îl înconjurară plini de zel, aşteptând 
ca Vitelli să vorbească primul. Dar bătrânul nici nu se uită la ei 
până când bărbatul masiv, chel, care răspundea de misiune 
nu-şi vâri capul sub capota automobilului roşu. 

— De data asta nu e vorba de maşini, Attilio, spuse 
ofiţerul. 


Şi asta-i atrase atenţia lui Vitelli. 

— E o vizită de curtoazie, Gianni? întrebă el. 

Anchetatorul Gianni Francone nu avusese niciodată nimic 
solid împotriva lui Vitelli; mereu era vorba de insinuări şi 
presupuneri. Ştia de afacerea subterană a lui Vitelli, dar nu 
putea face să se închege nimic. Prin urmare, când primi 
telefonul anonim despre cineva care pregătea un atac asupra 
unui reper turistic din Roma astăzi, înainte de amiază, cineva 
care opera din garajul lui Vitelli, Francone nu putuse trece cu 
vederea ocazia de a percheziţiona locul. 

Trei poliţişti porniră să cerceteze curtea în toate direcţiile, 
în medie timp ce şase intrară în garajul auto cu trei uşi. 

Francone stătea pe un Fiat Spider, greutatea sa solicitând 
din greu suspensiile. 

— Deci, prietene, ai avut ceva vizitatori în ultima vreme? 


* 


— În anul o mie cinci sute patruzeci şi şase, Michelangelo 
Buonaroti deveni  arhitectul-şef al  Bazilicii Sf. Petru, 
redesenând multe dintre elementele sale, inclusiv marele dom 
de deasupra noastră, dar, din păcate, n-a trăit să-şi vadă 
opera încheiată. 

Michael şi grupul rămaseră strânşi în jurul Fratelui Joseph, 
ca să nu piardă nici o vorbă. 

— Operele de artă de aici au fost obţinute din multe surse. 
Unele au fost donate sau cumpărate, altele create special 
pentru Vatican, iau unele au fost găsite sub locul în care ne 
aflăm, explică Fratele Joseph cu accentul său italian 
pronunţat. 

Se opri în faţa unei statui de marmură înaltă de douăzeci 
de metri, ce înfăţişa un bărbat care ţinea în mână o suliță. 

— Observaţi că cele patru magnifice statui de sfinţi din 
interiorul domulul susţin coloane ce înconjoară altarul Papal. 
Aceasta este Loggia relicvelor. Reprezentarea lui Longinus - 
arătă spre statuia cu sulița - a fost creată de Bernini, în timp 
ce pe celelalte trei le-au realizat ucenicii lui. Fiecare dintre 


aceste statui a fost construită astfel încât să conţină relicve. 
Sf. Longinus a fost centurionul care i-a străpuns coasta lui 
lisus pe cruce, pentru a dovedi că El era mort. Statuia a fost 
concepută să adăpostească vârful a ceea ce unii numesc 
Suliţa Destinului. 

Fratele Joseph se întoarse şi-şi conduse grupul spre statuia 
unei femei care ţinea o cruce enormă. 

— Statuia Sf. Elena, mama împăratului Constantin, care a 
descoperit adevărata cruce a lui Hristos, conţinea la un 
moment dat cuie şi porţiuni din Crucea Domnului Nostru. 

Se întoarse spre o statuie ce înfăţişa o femeie care ţinea în 
mâini un văl bătut de vânt. 

— Sf. Veronica, cea care i-a oferit vălul ei lui Hristos ca să- 
şi şteargă fruntea în timp ce El urca cu crucea pe colina 
Calvarului, comemorează vălul pe care Domnul nostru i l-a 
înapoiat cu chipul Său pe el. Observaţi-i postura: la luptele cu 
tauri, una dintre mişcările clasice este numită Veronica. Este 
atunci când toreadorul îşi flutură uşor capa în faţa taurului, 
asemenea Veronicăi când i-a şters faţa lui lisus. Denumirea 
provine de la această statuie. 

Fratele Joseph îi conduse la cea de-a patra şi ultima 
statuie. 

— Sf. Andrei era fratele Sf. Petru şi, ca şi fratele său, a fost 
crucificat. A fost legat de o cruce în formă de X şi omorât în 
Grecia. Capul său a fost în posesia Vaticanului până în 1966, 
când a fost înapoiat în oraşul Patras, din Grecia - unde murise 
cu aproape două mii de ani în urmă - ca un gest de ameliorare 
a relaţiilor cu Biserica Ordotoxă Greacă. Dar cu excepţia 
capului Sf. Andrei, toate celelalte relicve la care m-am referit 
sunt aici. Toate păstrate în capela de deasupra Sfintei 
Veronica. 

Începură să coboare nişte trepte de marmură sculptate de 
lângă statuia Sf. Longinus. Michael se dăduse cu succes drept 
Profesorul Michael McMahon de la Universitatea St. Albans. 
Hârtiile pe care le falsificase îl prezentau şi solicitau asistenţă 
în chestiuni referitoare la originile vechiului Vatican. Când cei 
de la Biroul academic sunaseră să verifice, de la universitate li 


se spusese că Profesorul McMahon era în concediu, făcând 
cercetări în toată lumea pentru un manual pe care-l scria. 
Dacă voiau să ia legătura cu el puteau să-i lase un mesaj, căci 
profesorul îşi verifica mesajele vocale cel puţin de două ori pe 
lună. Administratorul universităţii le explică faptul că, din 
cauza fondurilor limitate de care dispuneau, concediul lui 
McMahon dura doar un semestru; orice ajutor ce putea fi 
acordat profesorului va fi apreciat şi primit cu recunoştinţă de 
Universitatea St. Albans. 

La Universitatea St. Albans chiar exista un Profesor 
Michael McMahon. O simplă căutare pe Google, şi Michael îi 
găsise pe cei vanitoşi care nu numai că-şi anunțau în scris 
concediul cu plată dat de şcoală, ci erau şi atât de nechibzuiţi 
să-şi expună itinerariul. McMahon scria o carte şi călătorea 
prin lume, numai că pe moment nu era la Roma, ci într-o zonă 
îndepărtată din Tibet, în comuniune cu nişte călugări budişti. 

Grupul lui Michael se afla acum în zona amplasată direct 
sub bazilică, o parte rareori văzută, în care nu aveau acces 
decât extrem de puţini, rezervată cu programare numai 
universitarilor şi arheologilor: Grotele sacre. Era un loc 
întunecat şi prevestitor de rele, care-şi merita numele. 
Strălucirea difuză a sute de lumânări dansa pe aplicele aurite 
şi pe pereţii din marmură şlefuită. Grupul trecu pe lângă 
sarcofage ornamentate, care păreau să se întindă la nesfârşit, 
ultimele locuri de odihnă, le dezvălui Fratele Joseph, nu numai 
a majorităţii Papilor de la 1549 încoace, ci şi a unor împărați şi 
regine, celebrităţi şi demnitari. 

— Aici sunt îngropaţi o sută cincizeci şi trei de Papi. 

Vocea călugărului reverberă de mormintele de marmură. 

— Şi mai este loc pentru alţi câteva sute, desigur cu 
speranţa că vor înceta să-l mai slujească pe Hristos numai 
după ce şi-au îndeplinit misiunea faţă de El îndelung şi 
productiv. 

— Apropo de misiune, aveţi vreun comentariu de făcut 
despre cei a căror misiune a fost scurtată prin crimă? 
întrerupse Profesorul Higgins. 


Fratele Joseph ura să fie întrerupt, i se citea asta pe faţă. 
Dar admise pe un ton prudent: 

— Papa loan al VIII-lea a fost ucis în somn în anul opt sute 
optzeci şi doi. Mai târziu Papa loan al XII-lea, care a fost ales la 
vârsta de optsprezece ani. El a fost omorât în decembrie nouă 
sute treizeci - 

— Mă refeream la evenimente mai recente. 

Zâmbetul condescendent al lui Higgins era echivalentul 
unei acuzaţii. 

Fratele Joseph se holbă la Higgins aparent o veşnicie, 
făcând în mod evident toate eforturile să-şi stăpânească 
mânia. Asupra grupului se aşternu o tăcere stânjenitoare. 

— Da, ei bine, am avut parte şi noi de nişte intrigi. In anul 
o mie nouă sute optzeci şi unu, când Papa loan Paul al Il-lea a 
fost împuşcat, Colonelul Alois Estermann a fost primul care a 
ajuns lângă Sfântul nostru părinte. Colonelul l-a acoperit pe 
Papă cu propriul său trup ca să nu fie atins din nou. De-a 
lungul timpului, Papa a păstrat nişte relaţii foarte strânse cu 
Estermann, şi în anul o mie nouă sute nouăzeci şi opt, 
colonelul a fost desemnat de Sfântul nostru părinte să fie 
comandantul Gărzii Elveţiene. În mod tragic, la mai puţin de 
două ore după numirea lui Estermann, el şi soţia sa au fost 
omorâţi în apartamentul lor - 

Higgins îl întrerupse. 

— Şi atunci s-a aflat că fusese spion al Poliţiei secrete est- 
germane, Stasi - 

— incorect. 

Fratele Joseph îi tăie vorba. 

— Cât timp ne sunteţi oaspete aici, la Vatican, Profesore, 
vă rog să vă abţineţi de la asemenea insinuări. Soții 
Estermann au fost împuşcaţi de un membru nemulţumit al 
Gărzii Elveţiene, care apoi s-a împuşcat. Deci da, a existat o 
crimă la Vatican în o mie nouă sute optzeci şi - 

— De fapt, îl întrerupse din nou Higgins, mă refeream la 
crima din anul o mie nouă sute şaptezeci şi opt. 

Higgins aruncă o privire semnificativă spre mormântul 
Papei loan Paul |. 


— Aţi întrecut măsura, domnule. 

— Nu spun nimic ce n-a fost deja publicat. 

Grupul îl privea cu un interes crescând, văzând cum îşi 
lansa sfidarea. 

— Din câte am înţeles, a fost otrăvit. Menajera Papei l-a 
găsit mort, stând în pat, în şezut. Cam cât timp fusese papă? 
Două săptămâni? 

— Infarct miocardic, spuse Fratele Joseph printre dinţi. 

— Sfântul Părinte a avut un atac de cord. 

— Dar nu s-a făcut nici o autopsie - 

— Profesore Higgins, dacă doriţi să fiţi escortat înapoi la 
hotel, îmi va face plăcere să aranjez asta. Altfel, această 
discuţie se încheie aici. Nu suntem obişnuiţi să fim insultaţi de 
oaspeţii noştri. 

Higgins deschise gura să mai spună ceva, dar se răzgândi. 
Cu toate acestea, ochii negri îi scânteiară mai tare după 
victoria pe care o repurtase scoţându-l din minţi pe călugăr. 


* 


Poliţiştii stăteau de vorbă foarte serioşi în atelierul de 
reparații auto al lui Vitelli. În fața lor, pe un banc de lucru, se 
afla un morman de aşchii de metal şi plastic, trei ghemotoace 
de hârtie, acum despăturite, şi un cilindru de aer gol. Un 
detectiv subţirel, care nu părea să aibă mai mult de 
doisprezece ani, apucă bucăţile albe de hârtie cu nişte mănuşi 
chirurgicale. Luă o bucată mare de grafit şi o trecu uşor peste 
foaie. 

— Aici se pot vedea urmele scrisului de pe foaia care a 
stat deasupra acesteia. 

— ŞI...? îl îndemnă inspectorul Francone să continue. 

— Sunt nişte scheme. 

— Ale tale? 

Francone se întoarse spre Vitelli, care fuma calm. 

— Nu. N-am nevoie de desene. Tot ce-mi trebuie e aici, 
zise Vitelli, ciocâănindu-şi uşor fruntea cu degetul. 

— Atunci ale cui sunt? 


Vitelli ştia c-ar fi trebuit să-i ceară mai mulţi bani 
americanului ăla pentru că i-a folosit sculele. 

— Era american. Mi-a spus că are nevoie să-mi împrumute 
sculele un pic. 

— Ai lăsat pe altcineva să-ţi folosească garajul? Un tip ca 
tine, care respectă legea? Mă surprinzi, Attilio. 

— Uneori mă surprind singur. Tipul părea inofensiv. Şi mi-a 
plătit cu bani gheaţă. 

Anchetatorul Francone avusese îndoieli la început în 
privinţa apelului anonim primit la secţie, dar acum, uitându-se 
la resturile alea, îi părea bine că nu-l ignorase. Nu era sigur 
despre ce scheme era vorba, dar instinctul său îi spunea că 
oamenii nu construiesc lucruri nevinovate într-un garaj de 
dezmembrări. 

— Ei bine, se pare că prietenul tău american pune ceva la 
cale. Şi dacă pune ceva la cale, iar noi nu-l oprim înainte să 
treacă la fapte... După toţi anii ăştia în care ai fost un om de 
afaceri cinstit, Attilio, s-ar putea să ajungi la închisoare sub 
acuzaţia de complicitate. 

— Complicitate la ce? 

— Asta ai să ne ajuţi tu să aflăm. 

Francone se uită la ceas. Era 10:32. 

— Şi-ar fi mai bine să începi să te gândeşti repede, sau 
asta va fi ultima maşină pe care ai reparat-o. 


* 


Grupul îşi continuă turul prin catacombele Vaticanului. 
Confruntarea verbală dintre Higgins şi Fratele Joseph lăsase o 
tăcere plină de nelinişti asupra celorlalţi, tăcere care încă nu 
se risipise. În cele din urmă, ajunseră la o poartă neagră de 
fier, montată în granit şi flancată de două Gărzi elveţiene. 
Fratele Joseph le prezentă acreditarea sa, împreună cu o 
scrisoare de autorizare. Gărzile studiară şi hârtiile şi chipurile 
persoanelor aflate în sarcina Fratelui Joseph înainte de a-i lăsa 
să treacă. 


După ce introduse mai multe chei, Fratele Joseph deschise 
uşa de intrare spre câteva trepte largi, de piatră. Membrii 
grupului o luară în jos, doi câte doi, vorbind în şoaptă, 
conştienţi că, prin fiecare pas pe care-l făceau, coborau înapoi 
în timp. Ajunseră într-o zonă în care spaţiul devenea strâmt, 
sub tavanul jos de pământ. După cincizeci de metri parcurşi 
prin grotele bolovănoase - unele naturale, altele săpate de 
om, ajunseră la o prelată mare de plastic albastru. Joseph o 
trase la o parte şi pătrunseră cu toţii într-o zonă în care aerul 
era stătut. Arăta ca un şantier arheologic tradiţional: podeaua 
de pământ, slab luminată de un lanţ de lămpi de construcţii, şi 
etichete la tot pasul. Săpăturile se desfăşurau de şaptezeci şi 
cinci de ani sub îndrumarea şi supravegherea atentă a 
Bisericii. Deşi credinţa lor era cea mai puternică în aceste 
ţinuturi, superiorii Bisericii erau puternic conştienţi de faptul 
că în pământ sunt îngropate lucruri controversate. Nu se ştia 
ce artefacte ar putea provoca dezbateri nedorite. 

— Bun venit în Necropolis. 

Fratele Joseph făcu o pauză, lăsându-i pe toţi să absoarbă 
priveliştea neaşteptată dinaintea lor: o stradă de oraş antic. 
Dar acolo unde-ar fi trebuit să fie cerul, nu văzură decât 
fundaţia bazilicii. 

— Ceea ce vedeţi reprezintă întâlnirea dintre două lumi, 
două credinţe. Acesta este un loc de îngropăciune, atât 
creştin, cât şi păgân. 

Spaţiul strâmt în care se aflau era de fapt o stradă nu mai 
largă de trei metri; de ambele părţi erau clădiri de cărămidă şi 
piatră, praguri acoperite cu sculpturi străvechi. Drumul slab 
luminat cotea la stânga şi la dreapta prin penumbră, înainte 
de a se scufunda complet în întuneric. 

— Această porţiune, excavată pe o perioadă de peste 
treizeci de ani, include zeci de mausolee elaborate, toate 
păgâne, în afară de unul singur. Întreaga zonă datează 
dinainte de Constantin, fiind de fapt veche de două mii de ani. 
Necropolis este un cuvânt păgân, însemnând „cetatea 
morţilor”, pe care creştinii preferau s-o numească 


coemeterium - de aici provenind cuvântul modern „cimitir” - 
care se traduce prin „locul oamenilor care dorm”. 

Fratele Joseph o luă în sus pe strada în pantă uşoară. 
Grupul îl urmă, uluit de acest secret păgân îngropat adânc sub 
tronul Creştinătăţii. 

— Această necropolă a fost explorată şi excavată de o 
echipă de arheologi de la Vatican, începând din secolul al 
nouăsprezecelea, sub îndrumarea Papei Pius al 
doisprezecelea. 

Fratele Joseph ajunse la o secţiune deschisă. Peste tot aici 
erau împrăştiate resturi; poalele zidurilor ieşeau din ţărână. 

— Asta-i tot ce-a mai rămas din prima biserică a Sf. Petru, 
întâiul nostru papă. Biserica originală, datând din anul o sută 
cincizeci, a fost îngropată ca să facă loc pentru prima bazilică, 
construită de Constantin în secolul al patrulea. În timpul 
săpăturilor recente a fost descoperită cea mai copleşitoare 
dovadă a vieţii Sfântului Petru. 

Călugărul scoase din buzunar o mică lanternă şi îndreptă 
fasciculul în stânga, chiar lângă locul în care se aflau. Razele 
luminară un panou mare de sticlă montat în peretele de 
granit. Dincolo se afla o încăpere. La început, oasele se 
distingeau greu, culoarea lor nefiind albul lăptos de la 
emisiunile TV despre crime, ci mult mai închisă. Lumina 
scoase în evidenţă o tibie, o fibulă şi un femur; deşi mandibula 
nu era ataşată de craniu, iar dinţii erau împrăştiaţi prin jur, 
puteai distinge clar forma capului: numai atunci îţi dădeai 
seama că grămada aia de oase fusese odinioară o fiinţă 
umană, sfântul războinic care fusese primul conducător al 
preaputernicei Biserici. 

Indiferent de religia celor din grup, era greu să nu se simtă 
copleşiţi de respect, uitându-se la bucăţi de istorie, la o viaţă 
care, cu două mii de ani în urmă, fusese persecutată şi 
curmată cu brutalitate pentru credinţele şi învăţăturile acelui 
om, un om ridiculizat şi batjocorit în moarte asemenea 
Învăţătorului lui înaintea sa, pentru credinţa sa de neclintit. 

Fratele Joseph continuă în şoaptă: 


— Dacă aţi merge drept în sus din acest punct, v-aţi afla în 
centrul Bazilicii. Două sute de metri deasupra, acolo se află 
centrul exact al domului. Biserica Domnului, construită la 
propriu pe cel mai devotat discipol al Său, Petru, nume derivat 
din latinescul petra, care înseamnă „piatră”. 

— Au mai fost găsite şi alte trupuri? întrebă Sora 
Katherine. 

— A fost găsit singur. Mormântul soţiei sale n-a fost 
descoperit niciodată. 

Toţi părură surprinşi, cu excepţia rabinilor. 

Fratele Joseph zâmbi. 

— Sf. Petru era pescar, şi era căsătorit înainte ca fratele 
său, Andrei, să i-l prezinte lui lisus; edictul privind celibatul a 
apărut abia cu o mie de ani mai târziu. Există şi alte rămăşiţe 
în celelalte mausolee de aici, de jos, dar în acest mormânt nu 
au mai fost şi alte trupuri. Mormântul Sfântului Petru 
putrezise, împreună cu mare parte din biserica iniţială în care 
a fost îngropat. Dar, după cum veţi vedea, au mai existat 
multe alte lucruri care au rezistat timpului aici, jos. Majoritatea 
sunt expuse sus. Scaunul Sfântului Petru, lanţurile care l-au 
legat, pergamentele scrise de el, unele haine, textile, oale, şi 
desigur cheile... 


Muzeele propriu-zise erau aglomerate. Fratele Joseph îi 
conduse cu abilitate prin mulțimile sufocante din Muzeul de 
Artă Etruscă, atitudinea sa poruncitoare făcând oamenii să se 
dea la o parte, în timp ce el îşi continua expunerea. Turul lor 
prin diferitele muzee a fost scurt, căci ceea ce-i interesa cel 
mai mult nu era arta, ci istoria întrepătrunsă a Bisericii şi a 
Vaticanului. Totuşi, Joseph le permise scurte opriri ca să 
perceapă mai bine măreţia din jurul lor. Cele două călugăriţe 
erau atrase de frescele de pe tavane, rabinii de sculpturi, în 
timp ce Michael şi Higgins se opreau să privească în vitrinele 
ce conţineau cărţi şi artefacte. 


În Muzeul Gregorian, Michael fu atras de Încăperea 
Giuvaerurilor. Aici, în vitrinele mari erau expuse bijuterii şi 
artefacte nepreţuite. Ceea ce-i stârni un interes deosebit fu un 
medalion mare de aur, pe care erau gravaţi un bărbat şi o 
femeie îmbrăţişaţi. Acesta fusese dezgropat din necropola de 
la Vulci, iar imaginea cuplului era la fel de pură şi de detaliată 
ca în ziua în care fusese creat, cu aproximativ două mii cinci 
sute de ani în urmă. Era ca şi cum dragostea celor doi 
supravieţuise neştirbită timp de două milenii. În timp ce 
Michael îi privea, simţi pentru o frântură de clipă posibilităţile 
vieţii care-i aştepta pe el şi pe Mary. Numai dac-ar reuşi să 
treacă cu bine de următoarea oră... 

Şi apoi Michael băgă mâna în buzunar. Era o mişcare 
firească, ca aceea făcută de cineva care voia să scoată un 
şerveţel sau nişte bani. Dar Michael voia cu totul altceva. Pipăi 
obiectul în timp ce se apleca deasupra vitrinei, aparent 
admirând medalionul de aur pentru ultima oară. Fixă bila 
maronie maleabilă sub cutia de sticlă. Era o mişcare simplă, 
firească, neanunţată prin nimic, şi nedetectată. Repetă 
această mişcare de încă patru ori la alte vitrine, în timp ce 
avansau prin Muzeul Gregorian. 


La ora unsprezece, principalul număr al Vaticanului fu 
sunat. O femeie care refuză să-şi dea numele şi nu-l lăsă pe 
asistentul de la linia telefonică să scoată vreo vorbă, susţinu 
că ştia din surse sigure că în curând, în Bazilica Sf. Petru, va 
avea loc un protest pentru dreptul la avort. Nişte studenţi care 
ar protesta pentru orice înainte de ora cinei, când convingerile 
vor fi înlocuite de gheorţăielile de foame. Vaticanul, ca orice 
altă ţară, primea zilnic asemenea ameninţări. Majoritatea se 
dovedeau farse, dar era suficient să fie ignorat unul singur ca 
să se trezească cu o criză. Şefului Gărzii Elveţiene, Colonelul 
Enjordin, îi fusese încredinţată atât conducerea Gărzii, cât şi a 
Jandarmilor Papali, şi prin urmare siguranţa şi protecţia micii 
naţiuni. Practic, era atât şeful armatei, cât şi al poliţiei. Era 


persoana care trebuia să decidă. Enjordin trata fiecare 
ameninţare ca şi cum ar fi fost reală, şi reacţionă adecvat şi la 
aceasta. Nu închisese niciodată porţile Bisericii sau ale 
muzeelor acesteia din cauza unei ameninţări, şi n-o va face 
nici azi. Dar hotărî să mărească numărul de paznici, atât a 
celor în uniforme, cât şi a celor sub acoperire. Avea un nou 
contingent la instrucţie. Un exerciţiu preventiv ca acesta va fi 
un bun test al zelului lor. Trimise încă treizeci şi cinci de 
jandarmi papali să cutreiere Vaticanul. 


* 


Când grupul Fratelui Joseph pătrunse în Capela Sixtină, 
Michael ajunse la punctul de unde nu mai exista întoarcere. 
Era 11:16, încă mai aveau o oră până la finalul turului, şi urma 
să mai treacă pe puţin jumătate din acest timp până când să 
ajungă la Muzeul Trezoreriei. Michael avea să folosească acest 
timp ca să se concentreze şi să alunge din minte orice alte 
gânduri: eşecul, Busch, Mary. Avea nevoie de toată puterea sa 
de concentrare ca să aibă asigurat succesul. Parcursese planul 
în minte iar şi iar, până la punctul în care mintea şi trupul său 
treceau pe pilot automat, acţionând şi reacţionând asemenea 
unui dansator pe o scenă. In fiecare secţiune a turului lor el 
observase mişcările paznicilor, atât a celor în uniforme, cât şi 
a celor sub acoperire. Rutina şi sincronizarea lor era la fel de 
precisă după cum observase el în zilele anterioare. Le 
cunoştea traseele, le ştia feţele, le ştia chiar şi numele. Acum 
observă că numărul lor crescuse; apăruseră noi feţe pe lângă 
paznicii şi jandarmii obişnuiţi. Şi aceşti bărbaţi păreau 
îngrijoraţi. 

Marea capodoperă a Capelei Sixtine zugrăvea scene din 
Biblie, începând cu povestea creaţiei şi avansând până la 
Marele Potop. În 1508, Papa lulius al Il-lea îi comandase - 
comenzile de atunci ar fi considerate astăzi pură sclavie - 
artistului Michelangelo să creeze această capodoperă spre 
slava lui Dumnezeu. Tânărul geniu, care nu avea decât 
treizeci şi trei de ani, nu era dispus să ia comanda. El 


considera pictura o ocupaţie mai puţin nobilă decât sculptura, 
dar i-a fost forţată mâna atât pe cale politică, cât şi printr-un 
decret papal inflexibil. Lucrarea urma să acopere peste trei 
mii de metri pătraţi şi să conţină în final peste trei sute de 
figuri într-o încăpere care avea la bază dimensiunile Templului 
lui Solomon. În nişte condiţii groaznice, Michelangelo lucrase 
neîncetat stând întins pe spate pe o schelă suspendată în aer 
la peste patruzeci de metri. În ciuda temperaturilor ridicate şi 
scăzute extreme, inspiraţia sa nu şovăise niciodată. 

In partea din faţă a capelei, în spatele altarului de aur şi 
marmură, se afla o frescă mai măreaţă decât tavanul de 
deasupra. Ocupând tot peretele, era mult mai întunecată, mai 
sumbră şi mai gravă ca viziune decât ilustraţia de deasupra 
capului. Numită Judecata de Apoi, îl înfăţişa pe Dumnezeu ca 
neîndurător şi inflexibil, trimițând răzbunarea Sa atroce asupra 
omenirii degenerate de dedesubt. În 1534, Papa Clement al Il- 
lea îi comandase această lucrare lui Michelangelo. Deşi 
Clement avea să moară la scurt timp după aceea, atât 
susţinerea sa pentru Michelangelo cât şi voinţa sa încă se mai 
făceau simţite până în prezent. În acelaşi timp, papa îl pusese 
pe Michelangelo să redeseneze uniformele Gărzilor Elveţiene 
astfel încât să includă auriul, albastrul şi castaniul - culorile 
blazonului familiei sale. Clement se trăgea din renumita 
familie Medicis, zeii politicii şi afacerilor din Italia 
renascentistă. 

Michelangelo îşi petrecuse patru ani lucrând la tavanul 
capelei, o operă închinată credinţei şi speranţei, Fiinţa 
Supremă fiind înfăţişată ca un Dumnezeu viu, milostiv. Dar 
Judecata de Apoi - la care lucră aproape şapte ani - nu putea 
fi considerată decât terifiantă. 

Aici, Dumnezeu era înfăţişat necruţător, răzbunător. Figura 
centrală a lui Hristos era înconjurată de omenire, cei drepţi 
chemaţi în Paradis la stânga, corpurile lor înălțându-se şi 
plutind din mormintele săpate în pământ. În dreapta jos, lisus 
îi trimitea în lad pe damnaţi, unde erau traşi în jos, fără nici o 
posibilitate de întoarcere, de bestii cu copitele despicate. Sub 


pământ, ochii întunecaţi şi răi ai lui Lucifer se holbau flămânzi 
în sus la subalternii săi lipsiţi de entuziasm. 

Aceasta nu era o operă de artă, ci mai curând o avertizare: 
cei care se gândeau să-L trădeze pe Dumnezeu vor avea de-a 
face cu mânia Sa incontestabilă. 

In colţul din dreapta jos al picturii putea fi zărită o figură al 
cărui corp era târât spre lad de o creatură spurcată. Faţa 
acestui condamnat era desfigurată de oroarea supremă, în 
timp ce se apropia de sfârşit. Era singura figură dintre cele trei 
sute care privea în exteriorul frescei. Acest suflet pierdut ştia 
că este dincolo de mântuire, ochii săi păreau să pledeze 
pentru înţelegere în faţa lui Michael. 

Intreaga imagine îi striga lui Michael că faptele sale vor 
atrage doar consecinţe grave, consecinţe care nu vor putea fi 
anulate. Mintea sa se trezi dintr-o dată bâjbâind în ceaţă după 
scopul acţiunilor lui. Dar îşi înăbuşi repede confuzia, binele Lui 
nu conta, numai binele lui Mary. Şi următoarele câteva minute 
îi vor determina viitorul. Deja mersese prea departe. Aidoma 
sufletelor pierdute dinaintea sa, nu mai putea fi mântuit. 


Capitolul 10 


Fratele Joseph conduse grupul prin mulțimile din Bazilica 
Sf. Petru spre Muzeul Sacristiei şi Trezoreriei. Acesta era 
ultimul muzeu din turul lor privat. Încă cincisprezece minute 
înainte de a se retrage într-o sală de prelegeri pentru 
eventuale întrebări. 

Trezoreria adăpostea picturi care îi aveau ca subiect mai 
ales pe Sf. Petru, pe Apostoli şi influenţa lor de-a lungul 
timpului. Vitrine conţinând Biblii, cărţi şi manuscrise ocupau 
centrul sălii, acestea fiind doar o fărâmă din enorma bibliotecă 
a Bisericii. Majoritatea volumelor erau incluse în Arhivele 
Vaticanului, în care accesul nu era permis decât când era 
acordată o permisiune papală specială. Câteva dintre vitrine 
conţineau artefacte datând din epoca lui Constantin, în timp 
ce altele proveneau chiar din perioada în care trăise însuşi 
lisus:  pocale, obiecte de olărit, monede, bucăţi de 
îmbrăcăminte şi unelte dintr-o epocă demult trecută. 
Artefactele importante necesitaseră şi primiseră propriile lor 
vitrine, şi în multe cazuri fuseseră expuse în zone separate. 
Majoritatea lor erau lipsite de importanţă pentru Michael. 

Michael scoase două agende din geantă. Ţinându-le cu 
dreapta, băgă mâna stângă în buzunar şi îşi scoase portofelul. 

— Albert, îi spuse el lui Higgins, m-ai putea ajuta un pic? 
Vrei să ţii tu asta? A 

Se auzi de la o poştă cum Higgins răsuflă exasperat. |! privi 
dispreţuitor pe Michael în timp ce-i luă agendele din mâna 
întinsă. Michael scormoni şi mai adânc în geantă şi scoase un 
pix roşu, pe care-l strecură în buzunarul de la piept. Işi luă 
lucrurile înapoi de la Higgins, care se îndepărtă urgent în 
direcţia grupului lor. 

— Merci, strigă Michael după el. 

Se uită la ceas: 11:59. Se aplecă peste ultima vitrină - 
pipăi ceva în buzunar - şi strecură obiectul sub vitrină - un 


mic obiect maro cu un fitil roz înfipt în mijloc, ataşat astfel 
încât să nu fie observat. 

Ajunse iarăşi din urmă grupul, care se îndrepta spre o 
vitrină fixată în perete, unde erau expuse nişte lanţuri vechi, 
ruginite. Pe plăcuţa de alamă scria: Multumim bisericii San 
Pietro din Vincoli pentru generozitatea cu care ne-a făcut 
onoarea de a permite să expunem Lanturile Sf. Petru. 

— Înainte de a muri, Petru a plecat într-un pelerinaj înapoi 
în Ţara Sfântă, la Muntele Kefas. Acolo s-a rugat timp de două 
săptămâni, cerându-i Tatălui cel Ceresc să-l îndrume. Unii 
cercetători speculează că s-a întors în Ţara Sfântă ca să aducă 
un omagiu Domnului, dar câţiva privilegiați consideră că Petru 
a avut o premoniţie a ceea ce avea să se întâmple, inclusiv a 
morţii sale, şi că a adus ceva înapoi pe pământul Dumnezeului 
său, de teamă să nu cadă în mâinile ticălosului împărat al 
Romei, Nero. În timpul călătoriei sale, un incendiu puternic 
distruse peste două treimi din Roma, omorând mii de oameni 
şi lăsând în ruină multe părţi ale marii cetăţi. 

La întoarcerea sa în oraş, Petru îi găsi pe tovarăşii săi 
creştini persecutați fără milă de Nero, care aruncase asupra 
lor vina pentru distrugerea ce se abătuse asupra Romei. Petru 
fu pus în lanţuri - Fratele Joseph arătă spre lanţurile de pe 
perete - şi torturat pentru credinţa sa. După nouă luni în care 
rămase închis în întuneric în temnita Mamertină, împreună cu 
Sf. Paul, Nero ordonă execuţia sa. Crezând că Apostolul nu e 
nimic mai mult decât un uzurpator al puterii lui, împăratul 
porunci ca Petru să fie crucificat, batjocorind înadins 
crucificarea lui lisus. Petru, nedorind să atragă comparații cu 
Mântuitorul său, ceru, şi i se acordă, să fie crucificat cu capul 
în jos. 

În timp ce toată lumea asculta cu atenţie, Michael se 
abătu spre vitrina de sticlă din colţ. Aceasta, luminată de o 
singură rază de lumină, era aşezată pe piedestalul de onix, la 
o înălţime de un metru. Un cordon de catifea sprijinit pe trei 
stâlpi îi ţinea la distanţă pe privitori. Michael nu se obosi să 
privească vitrina; o inspectase de trei ori în ultimele două zile. 


înăuntrul ei, cele două chei antice se odihneau pe o pernă 
purpurie de pluş. 

Fratele Joseph îşi continuă povestea despre crucificarea 
cu capul în jos a sfântului, ordonată de împărat. 

— Nero era ticălosul conducător al Romei, devenit faimos 
din cauza circului său infam, unde asmuţea leii asupra 
criminalilor şi ţăranilor pentru simpla plăcere de a-i vedea 
sfâşiaţi. Orgiile sale erau renumite în lumea întreagă, iar 
decadenţa sa nu a fost egalată în cele două mii de ani de la 
moartea sa. A fost cât se poate de depravat, rivalizând cu 
Hitler, Pol Pot şi Genghis Han. 

În anii petrecuţi ca profesor, Fratele Joseph îşi dezvoltase 
talentul de a păstra trează atenţia elevilor săi. Nimeni nu 
adormea la cursurile sale de la facultate. Grupul său actual se 
strânsese în jurul lui cât mai aproape, ca să nu piardă nici un 
cuvânt. 

Şi tocmai această concentrare îi făcuse pe fiecare să 
tresară de frică la auzul zgomotului înăbuşit al unei explozii 
undeva în josul sălii. 


Erau trei sute şaisprezece camere, urmărite pe treizeci şi 
şase de monitoare; cele şase imagini per monitor rulau la 
intervale de patru secunde şi puteau fi blocate prin apăsarea 
unui buton. Fiecare grupare de monitoare, adăpostită între 
coloane de marmură trandafirie, era manevrată separat de 
trei schimburi de paznici. Odată pe oră era necesară o pauză 
de cincisprezece minute, pentru ca ochii acestor paznici să 
rămână odihniţi. De peste trei ani, nu mai avusese loc nici un 
incident major la Vatican. Ultimul fusese provocat de un 
lunatic fluturând o armă şi cerând să-l vadă imediat pe 
Dumnezeu, altfel avea să înceapă să tragă în tavanul Capelei 
Sixtine. Incidentul abia fu menţionat la ştiri. Prinderea lui Juan 
Mendez fu meritul unui singur om. Acesta fu promovat pentru 
acţiunea sa rapidă, fiind făcut colonel, şi fu numit personal de 
Papa loan Paul al Il-lea şef al Ordinului Central de Vigilenţă. 


Stephan Enjordin devenise, la vârsta de treizeci şi unu de ani, 
cel mai tânăr director din istoria forţelor de securitate ale 
Vaticanului. Respectat, dar şi temut de subalterni, Enjordin nu 
ezita să impună cu vocea sa calmă, baritonală, pedepse 
pentru indiscreţii, incompetenţă sau insubordonare. Când 
sosise prima oară la Vatican, devenise unul dintre cei mai 
plăcuţi oameni din Garda Elvețiană pentru zâmbetul său larg 
şi pentru simţul umorului, dar pe măsură ce responsabilităţile 
sale deveneau tot mai mari, renunţa la farmec, deoarece îl 
resimțea ca pe un impediment în respectarea ierarhiei. Se 
plimba prin camera pentru situaţii urgente de sub Il Corpo di 
Vigilanza, supraveghindu-i pe cei patruzeci şi trei de oameni 
înghesuiți în spaţiul dotat cu înalte tehnologii, dar cu un decor 
renascentist. La fel ca toţi ceilalţi membri ai Gărzii Elveţiene, 
nu era căsătorit - îşi spunea că o să aibă timp de asta mai 
târziu în viaţă - şi nu-şi lăsa concentrarea să fie diminuată de 
interese exterioare. Era soldat şi avea un ţel clar, întotdeauna 
de partea binelui, neoprit de schimbările politice sau 
administrative. Misiunea lui Enjordin nu era deloc ambiguă: 
să-l apere pe Dumnezeu, pe Papă şi această ţară de patru 
sute de hectare. 

Se mândrea cu faptul că era un adept al tehnologiei, 
întotdeauna la curent cu ultimele noutăţi, şi că avea o 
înclinaţie pentru asimilarea acestora în cadrul sistemului de 
securitate al Vaticanului. Detectoarele chimice şi de bombe 
erau conectate la dispozitivele de înaltă tehnologie folosite de 
armată, terorişti, fanatici şi farseuri. Scanerele corporale 
ascunse în arcadele uşilor erau cu mult superioare oricăror 
echipamente întâlnite pe aeroporturi, la ambasade sau chiar 
la Casa Albă. Nenumărate arme fuseseră confiscate de la 
turişti care, deşi inocenți şi mai mult decât dispuşi să 
coopereze, erau stupefiaţi de detectarea discretă a echipei lui 
Enjordin. 

Colonelul Enjordin eliminase factorul surpriză din tabăra 
inamicului, căci fără elementul surpriză, observai întotdeauna 
când venea inamicul. De aceea nu-şi putea dezlipi ochii de 


monitoarele şase şi şapte, stând cu toţi muşchii încordaţi. Nu 
putea să creadă ce vedea. 


Fsss. Un fâsâit uşor venea dinspre vitrina din centrul 
Trezoreriei. Partea sa de dedesubt începu să fumege - un fum 
gros, care te dezorientează în câteva secunde. Un nor uriaş se 
înălţă şi se răspândi prin întregul Muzeu al Trezoreriei. 

Şi apoi celelalte vitrine zornăiră, una după alta, de sub 
fiecare răsunând o serie de fâsâituri asemănătoare. Ceea ce 
păruse iniţial un incident minor se transforma repede într-o 
situaţie plină de pericole. Exploziile începură din capătul cel 
mai îndepărtat al sălii lungi şi continuară înainte, asemenea 
unui şir de piese de domino care se prăbuşesc. Confuzia puse 
stăpânire pe oameni atunci când încăperea se umplu de fum. 
Toată lumea fu cuprinsă de panică. Turiştii ţipau, mamele îşi 
înşfăcau copiii, o alarmă de incendiu urla. Pe deasupra 
urletului ei asurzitor, nimeni nu putea auzi instrucţiunile de a 
rămâne calmi sau de a se îndrepta spre un loc sigur. Publicul 
îngrozit, numărând cel puţin două sute de persoane numai în 
Trezorerie, luă ieşirile cu asalt. Fumul era acum mai gros 
decât melasa. Oamenii se împingeau şi se ciocneau unii de 
alţii orbeşte, când se dezlănţui haosul complet. 

Aproape simultan, în Muzeul Gregorian, se petreceau 
aceleaşi explozii înăbuşite. Fumul dens umplu holurile şi sălile, 
în timp ce turiştii intraţi în panică se repezeau spre ieşiri. Încă 
patru vitrine începură să scoată fuioare de fum, semănând o 
confuzie puternică în rândul maselor. 

Fără nici o avertizare, plăci de oţel căzură în faţa operelor 
de artă fixate de pereţi în întregul complex muzeal, izolând 
fiecare capodoperă de distrugere. Cărţile, manuscrisele şi 
artefactele erau vidate în vitrinele lor, apărate de sticla 
armată, groasă de doi centimetri şi jumătate, faţă de orice 
intruziune a lumii exterioare. Aceste fresce şi picturi în ulei, 
aceste cărţi şi artefacte erau lucrări preţuite, create în numele 


Domnului. Toate erau de neînlocuit, aşa că lumea modernă 
acţiona prompt ca să apere trecutul preţios. 


* 


Fratele Joseph era asemenea zonei calme din mijlocul 
furtunii, spunând tuturor membrilor grupului să se prindă de 
mâini, că el îi va conduce afară. Ochii îl înțepau, pe obraji îi 
curgeau lacrimile, dar nimic nu-i putea clinti hotărârea din 
ochi. Călugăriţele şi rabinii găsiră momentul mai degrabă 
palpitant, şi-l considerară un bonus la acea zi. Şi cu toate că 
ochii le ardeau şi gâtlejul îi ustura de la tusea seacă, nici o 
clipă nu simţiră teamă în loc de entuziasm. 

Situaţia era cu totul alta pentru profesorul Higgins. Acesta 
nu venise acolo ca să moară, şi la naiba, n-avea să moară într- 
o biserică. Ce vor spune ziarele, colegii şi detractorii săi? Nu 
va fi ţinut minte pentru opera sa măreaţă, ci pentru ironia 
morţii sale: o altă moarte provocată de Biserica Catolică, în 
cele din urmă aceasta pusese mâna şi pe el. Şi apoi cineva îl 
apucă de gât. Simţi o înţepătură sub ureche şi ameţi brusc. 
Intră în panică, închipuindu-şi propria moarte, şi se smulse de 
lângă atacatorul lui. Apoi o luă la fugă, repezindu-se, după 
cum credea el, spre ieşire. Nu avu timp să-şi dea seama cât 
de tare se înşelase. Işi pierduse cunoştinţa înainte de a cădea 
la podea, după ce se izbise de o statuie de marmură a 
Sfântului Toma d'Aquino, sfântul patron al universitarilor. 

Mulţimile se revărsau prin toate ieşirile, umplând cu 
repeziciune Piazza San Pietro. Oamenii plângeau, cineva lansă 
zvonul că această instituţie măreaţă luase foc. Fratele Joseph 
îşi conduse calm grupul către un colţ îndepărtat, apoi se 
prăbuşi uşurat. Erau cu toţii prea ocupați ca să-şi dea seama 
că-i pierduseră pe Michael şi pe profesorul Higgins. 


* 


În muzeu, fumul uleios devenise mai dens, plutind în sus şi 
apoi încolăcindu-se din nou în jos. Cum să-ţi vezi mâna întinsă 


în faţă, erai norocos dacă-ţi vedeai propriul nas. Zgomotele 
panicii se stingeau, căci majoritatea celor din mulţime 
părăsiseră clădirea. În sală nu mai rămăseseră decât Michael 
St. Pierre şi silueta inconştientă a profesorului Higgins. 

Michael avea la dispoziţie mai puţin de treizeci de 
secunde. Nu avea să mai dureze mult până la sosirea Poliţiei 
Vaticanului şi a pompierilor. Michael plănuise totul, iar 
sincronizarea lui era precisă. Bombele fumigene pe care le 
făcuse în atelierul de reparaţii, din zahăr, bile de naftalină şi 
sare Epsom îşi făcuseră treaba de minune. Fitilul roz şi cel alb 
fuseseră cheia: odată lipite în preparatul maroniu, învelişul lor 
se dizolvase, şi când conţinutul celor două se amestecă, 
reacţia chimică se produse cu repeziciune. Fitilul alb era cu doi 
centimetri mai gros decât cel roz şi acţionase timp de 
patruzeci şi cinci de minute. Fitilul roz avea o acţiune rapidă, 
de cinci minute. Nu existase nici un risc de incendiu. Michael 
nu era un asasin plătit. 

Il apucă pe Higgins de picioare şi-l târî pe podea spre 
vitrina cu cele două chei. Uneori norocul îi mai şi surâdea. În 
acel loc, fumul era cel mai dens. Michael privi în jur, ascultă. 
Era mulţumit că e singur. 

Scotoci prin geantă, scoase obiectele pe care le meşterise 
în atelierul lui Vitelli, şi asamblă repede un ciocan. Ridicându-l 
mult deasupra capului, îl izbi cu toată puterea de vitrina cu 
laturile de un metru. Sticla nu se sparse, nu apăru nici măcar 
o fisură ca o pânză de păianjen. Dar capul ciocanului, care 
avea un diamant în vârful ascuţit ca un fir de păr, străpunse 
sticla groasă de doi centimetri şi jumătate. Când aceasta fu 
perforată, aerul comprimat din mâner fu eliberat prin vârful 
ciocanului, şi făcu să explodeze din interior îmbinările vitrinei 
de sticlă. O altă alarmă începu să sune. Îşi amesteca zgomotul 
cu alarma de incendiu şi crea o confuzie şi mai mare. 


* 


Colonelul Stephan Enjordin şi două Gărzi Elveţiene fugeau 
prin Bazilică, în timp ce turiştii rămaşi se grăbeau să ajungă în 


siguranţă. Enjordin contactase departamentul de pompieri, iar 
aceştia urmau să ajungă la mai puţin de un minut după ei. 
Agenţii de pază crescuseră la def-con one; treizeci şi şase de 
paznici se îndreptau spre ieşiri ca să suplimenteze efectivul de 
patruzeci care deja era la post. 

Enjordin şi cei doi paznici îşi croiră drum spre Muzeul 
Trezoreriei prin pâcla care-i orbea, strigându-se unul pe altul 
în timp ce mergeau, îngrijoraţi că s-ar putea petrece ceva fără 
nici o legătură cu incendiul. 


Michael stătea lângă vitrina sfărâmată. Întinse mâna şi 
scoase cheile. li mai rămâneau patruzeci de secunde. Dacă el 
abia putea să-şi vadă mâna, era sigur că nimeni nu l-ar putea 
vedea. Demontă repede ciocanul, al cărui mâner conţinea opt 
litri de aer comprimat - desfăcându-l în cele trei componente, 
pe care le puse în geanta lui Higgins. Vârful cu diamant intră 
din nou într-un pix, capul ciocanului de două kilograme şi 
jumătate fu deghizat sub forma corpului unei camere de 
filmat, iar mânerul arăta precum cotorul unei agende - toate 
încăpând numai bine în rucsacul lui Higgins. Michael se uită cu 
atenţie la buricele degetelor. „Pielea” de latex aplicată pe 
degete nu se deosebea de pielea lui decât prin faptul că nu 
avea amprente. Fără ezitare, trase latexul transparent de pe 
degete, rulă bucăţile într-o biluţă, o aruncă în gură şi o înghiţi. 


* 


Cu uşile deschise şi cu aerisirile date la maxim, fumul 
începea uşor să se disipeze. Enjordin îşi conduse oamenii în 
pas alergător prin Muzeul Trezoreriei, tuşind, dând din mâini în 
zadar, încercând cu disperare să vadă. Erau cu toţii antrenați 
şi ştiau diferenţa dintre sunetele celor două alarme: tocmai 
avea loc un jaf. Niciodată nu se furase ceva de la Vatican, şi n- 
avea să se întâmple una ca asta tocmai când erau ei de 
gardă. 


Ajunseră toţi odată la vitrina cu cheile; văzură sticla 
spartă, dar nu puteau vedea nimic înăuntru, din cauza fumului 
rămas. Enjordin se întoarse şi fu şocat să vadă un bărbat 
stând în picioare. În italiană, îi ceru să spună ce făcea acolo. 
Michael nu avea cunoştinţe prea bune de italiană, dar ştiu ce 
fusese întrebat. 

— Ce faci? întrebă Enjordin, de data asta în engleză. 

— Eu... eu - se bâlbâi Michael. 

— Ce faci? Cum spart sticla? interveni unul dintre paznici. 

Vernea era cel mai masiv dintre cei trei - uniforma 
albastră-aurie abia îl încăpea - şi era hotărât să obţină 
răspunsuri, indiferent ce metodă ar fi fost necesară. N-avea de 
gând să-şi dezamăgească superiorul. 

Respirația lui Michael se acceleră, iar el rămase holbându- 
se în tăcere la paznic. 

Mâna puternică a lui Vernea îl înşfăcă pe Michael de umăr, 
târându-l până la vitrină. 

— Unde-s cheile? 

Era un atac la adresa lui Dumnezeu, un act de blasfemie 
pentru care nici o pedeapsă n-ar fi fost prea brutală. Dar 
apoi... 

Fumul din jurul vitrinei începu să se risipească. La început 
doar puţin. Vernea se uită mai de aproape, în timp ce 
Colonelul Enjordin se aplecă peste vitrină. Fără tragere de 
inimă, îi dădu drumul lui Michael, căruia umărul îi pulsa de 
durere. 

Acolo, pe perna lor de catifea purpurie, stăteau cele două 
chei. 

— Mă scuzaţi, îmi pare rău, domnule. N-am crezut - începu 
paznicul mătăhălos. 

Michael dădu din mână, făcând semn că nu conta. 

— Nu, vă rog, vă rog, mie îmi pare rău. Nu puteam vedea 
de fum. Bărbatul ăsta... 

Arătă spre profesorul Higgins, întins cu faţa în jos înaintea 
lui. 

— Nu l-am văzut, ne-am împiedicat unul de altul, dar 
vitrina... Vitrina era deja spartă. 


Enjordin ignoră explicaţia americanului, evaluând situaţia. 
Studie vitrina spartă ca şi cum i-ar fi putut spune ce se 
întâmplase cu adevărat şi apoi, dându-se înapoi, se uită la 
celelalte vitrine şi artefacte din jur. Rumega totul - 
distrugerea, fumul, suspecţii ăştia doi, încredinţând totul 
memoriei. După un moment, se aplecă peste Higgins, 
răsucindu-l cu faţa în sus. ÎI percheziţionă pe profesorul fără 
cunoştinţă, găsind doar portofelul şi cheile de la hotel. Scotoci 
prin sacul de umăr maro de lângă Higgins, scoțând două cărţi; 
pe acestea le dădu subalternului său. Scotoci mai departe, 
găsind trei pixuri şi diferite broşuri cu pamflete împotriva 
Bisericii. Îşi continuă căutările cu o expresie sumbră, iar mâna 
sa dădu de ceva care necesită puţin efort ca să fie scos din 
sacul de piele. Camera era mai grea decât oricare alta pe care 
o ţinuse vreodată în mână. O răsuci în mână, uimit de 
greutatea ei - cel puţin două kilograme şi jumătate. Se uită 
prin broşurile anti-catolice, şi se înroşi la faţă. Se uită la 
Vernea şi apoi se întoarse spre Higgins, cu un zâmbet 
dispreţuitor. Îl observase mai devreme pe monitor; fusese 
uşor de reperat, cu aerul lui arogant şi disprețul evident de pe 
chip când se certa cu Fratele Joseph. Acest turist nu avea nici 
un pic de respect pentru Biserică. Avu nevoie de toată puterea 
sa uriaşă ca să-şi stăpânească dorinţa de a-l bate pe omul 
ăsta aşa de tare, încât să nu se mai trezească din starea de 
inconştienţă în care zăcea. 

— Ai păţit ceva? îl întrebă Enjordin pe Michael, dar 
întrebarea sa era doar de formă. 

Nu se întoarse deloc spre Michael, ochii săi rămaseră 
aţintiţi asupra bărbatului care încă-i mai zăcea la picioare. 

— Doar un pic zguduit. Incendiul - 

— Vă vom conduce afară. 

Enjordin îl întrerupse, şi se întoarse spre paznic. 

— Reiner? 


Caporalul Reiner îl luă pe Michael de braţ şi-l conduse prin 
fumul care se risipea. Paşii lor singuratici răsunau puternic în 
muzeul straniu de pustiu. Ca nişte fantome care se 
materializau din pereţi, cei din Garda Elvețiană şi Poliţia 
Vaticanului adoptaseră poziţii pe tăcute în jurul fiecărei 
vitrine, al fiecărui artefact, al ficărei ieşiri; schimbaseră 
halebardele cu puşti şi arme de protecţie. Când Michael privi 
înapoi la scena crimei, fu uimit cât de repede şi de eficient 
reacţionaseră la ameninţare. Enjordin controla încăperea şi pe 
oamenii săi ca şi cum ar fi fost prelungiri ale propriului corp. 
Higgins se trezea cu încetul, cu capul bubuindu-i, cu privirea 
rătăcită, pierdută, în timp ce Vernea îl sălta în picioare. 
Michael tânjea după ocazia de a fi o muscă pe perete la 
interogatoriul lui Higgins; ar fi fost ceva grozav să vadă cum 
va explica ticălosul ăla arogant prezenţa obiectelor în sacul 
lui. Nu avea cum să se ascundă, ura lui Higgins faţă de 
Biserica Catolică era binecunoscută şi se oglindea în ceea ce 
publicase; va fi un salt simplu să se dea pe el vina pentru 
incident. Era un capriciu al soartei. Işi petrecuse viaţa în 
încercări de a distruge Biserica, iar acum, din cauză că fusese 
acolo într-un moment nepotrivit, Biserica va fi cea care-l va 
termina pe el. 

— Un momento! Aşteaptă! 

Vocea era puternică, răsunând de pereţii muzeului. 

Michael se întoarse şi-l văzu pe Colonelul Enjordin 
alergând pe hol după ei; îi stătu inima. Se uită din nou la 
Reiner, a cărui atitudine încurajatoare dispăru imediat când 
agentul de pază luă poziţia de drepţi la apropierea 
comandantului său. Michael aruncă o privire peste umărul lui 
Reiner: lângă uşa aflată la distanţă, trei Gărzi Elveţiene 
luaseră poziţia de drepţi, blocând ieşirea. Indiferent cât de 
repede ar fi fugit, era prins în capcană. 

Enjordin se opri brusc, vorbind în italiană, în răbufniri 
scurte; Reiner dădu mecanic din cap la aceste salve. Apoi 
amândoi îşi îndreptară atenţia asupra lui Michael. 


* 


Trei automobile negre Suburban, cu sirenele urlând, opriră 
cu scrâşnet de roţi în faţa hotelului. Portarul ieşi în fugă, dar fu 
aproape dărâmat de un grup mare de poliţişti de la Vatican şi 
din poliţia din Roma. Aceştia se repeziră pe scări, lăsând în 
urmă un contingent care să blocheze toate ieşirile. Portarul 
alergă după ei, strigându-le să se oprească. Degeaba îi 
ameninţă cu cheia lui universală. 

Cei din forţa de securitate, cu armele scoase, năvăliră pe 
palierul de la etajul doi şi fără să ezite o clipă sparseră uşa de 
la camera 306. Portarul se împletici în prag, cu răsuflarea 
tăiată, strângând în continuare în mână cheia lui universală. 

Armele agenţilor de pază nu erau necesare; înăuntru nu 
era nimeni. Dar şi mai important, nu fu nevoie să devasteze 
camera. Totul se afla pe masă: hărţi şi schiţe ale Vaticanului, 
poze ale muzeului, o reţetă pentru bombe fumigene. 

Câteva clipe mai târziu, anchetatorul Francone intră 
împreună cu doi dintre oamenii săi şi cu Attilio Vitelli după ei. 
Francone auzise apelul şi se grăbise la faţa locului. Pe drum, îi 
explică  Colonelului Enjordin ceea ce el şi oamenii lui 
descoperiseră la garaj. 

— Ceva arată familiar? îl întrebă Francone pe Vitelli. 

Vitelli se uită la articolele de pe masă, la televizorul cu 
sonorul la minim ce prezenta imagini ale Vaticanului din care 
ieşea fum, la bagajele făcute. În cele din urmă, privirea îi căzu 
pe şapca cu Yankees care atârna de mânerul uşii de la baie. 
Se gândi: „Numai un american amator ar purta ceva atât de... 
american”. 

Portarul îşi regăsi suflarea în cele din urmă şi, cu ochii 
căscaţi şi cu braţele încrucişate, se întoarse spre unul dintre 
poliţişti. 

— Ce-a făcut profesorul? pledă el. 


* 


Michael îşi apăsă fiecare deget pe secțiunile de hârtie 
indicate, răsucindu-le cum i se spusese. Reiner îi dădu un 


şerveţel de hârtie să se şteargă pe mâini de tuşul în exces, în 
timp ce un agent de pază îl fotografia pe Michael din toate 
părţile. Stătea în lenjerie într-o anticameră mică de lângă 
Piazza San Pietro, în care se găseau doar o masă şi două 
lămpi. Uşa era închisă şi fusese încuiată din exterior. 
Conţinutul sacului lui Michael - agendele sale, ochelarii de 
soare, cărţile sale despre Vatican - erau răspândite pe masă. 
Lângă ele se aflau hainele lui şi conţinutul buzunarelor sale - 
portofelul, banii, paşaportul, inelul cu chei, dispozitivul 
PalmPilot şi telefonul celular de iridiu. 

— Şi staţi la Hotelul Bella Coccini? întrebă Reiner într-o 
engleză stâlcită, în timp ce se concentra asupra formularului 
aproape completat. 

— Aşa este. 

Michael mototoli şerveţelul de hârtie şi-l aruncă la coş, 
având grijă să-şi păstreze zâmbetul pe buze. 

Un anchetator în uniforma Poliţiei Vaticanului stătea lângă 
efectele lui Michael cu o baghetă electronică de securitate, pe 
care o trecea deasupra lor înainte şi înapoi. Când trecu peste 
chei, peste PalmPilot şi telefon. Ridică fiecare articol, 
studiindu-l cu atenţie. Apoi scoase tot din portofelul lui Michael 
- de la cărţile de credit la bucăţelele de hârtie - citind totul cu 
grijă. Reveni la dispozitivul PalmPilot, uitându-se la programe, 
verificând cum funcţiona şi-l puse la loc pe masă. Luă 
telefonul, surprins de mărimea şi greutatea lui, şi se uită 
întrebător la Michael. Răsucind telefonul în mână, îl desfăcu şi 
scoase bateria mare, neagră. 

— Un telefon cu iridiu, spuse el cu un accent puternic. 

Michael zâmbi. 

— Are o recepţie uimitoare. 

Anchetatorul examină telefonul ca şi cum ar fi fost o 
bijuterie extraordinară; Michael ştia că nu o face din 
admiraţie, ci din suspiciune. Tehnicianul puse bateria la loc şi 
porni telefonul. Făcu un gest spre Michael. 

— Vă deranjează? 

— Vă rog, nici vorbă. 


Anchetatorul formă un număr şi după o clipă mobilul din 
buzunarul său începu să sune. Satisfăcut, îl puse la loc pe 
masă. Se întoarse spre Michael şi trecu bagheta peste tot 
corpul lui. Nu arătă în nici un fel dacă Michael trecuse testul 
sau nu, doar puse bagheta deoparte. Se întoarse spre Reiner 
şi-i aruncă o privire, fără să scoată o vorbă. 

Reiner îi dădu hainele lui Michael şi împinse spre el restul 
lucrurilor lui. Michael rămase tăcut şi începu să se îmbrace. 

— Înţelegeţi, profesore McMahon, începu Reiner în timp ce 
studia paşaportul lui Michael, cu o asemenea violare a 
securităţii, trebuie să acordăm atenţie chiar celor mai 
nesemnificative detalii. 

Reiner puse pixul pe masă şi răsuci hârtia, arătându-i lui 
Michael unde trebuia să semneze. 

— Nu există nici un investigator mai meticulos decât 
Colonelul Enjordin. Colonelul s-ar putea să aibă nevoie să dea 
de dumneavoastră dacă vor mai apărea şi alte nereguli. 

— Desigur. 

Michael termină de îmbrăcat şi semnă repede actul de 
eliberare. 

Uşa se deschise brusc şi Enjordin intră. Uşa se trânti în 
spatele lui, iar zăvorul căzu la loc. Ignorându-l pe Michael, se 
întoarse spre Reiner şi spre poliţist. 

— Am fost la hotelul lui. 

Faţa lui Michael era ca o mască, deşi inima îi bătea de să-i 
spargă pieptul. 

— Totul era acolo - hărţi, poze. Professore ăsta nu era 
deloc deştept. 

Enjordin îl privi pe Michael de sus până jos, cântărindu-l. 
Fără să-şi întoarcă ochii, smulse paşaportul lui Michael de la 
Reiner şi se holbă la documentul de călătorie ca şi cum l-ar fi 
memorat. Trecând pe italiană, îi vorbi în rafale rapide lui 
Reiner, care rămase tăcut - deşi ochii lui continuau să-l 
străpungă pe Michael cu privirea. 

În cameră se aşternu câteva clipe o tăcere apăsătoare şi 
apoi... 


Enjordin îi dădu paşaportul înapoi lui Michael. Bătu cu 
pumnul în uşă de trei ori, iar zăvorul fu tras. 


* 


Când ieşiră la lumină, o ambulanţă opri lângă câteva 
maşini de pompieri. O mulţime de Gărzi Elveţiene verificau 
oamenii care ieşeau, percheziţionându-i şi chestionându-i. 
Gărzile se uitară la Michael, dar îşi îndreptară atenţia asupra 
grupului următor odată ce văzură că era escortat de caporalul 
Reiner. 

— A fost înfricoşător, comentă Michael. 

— Îmi pare rău că v-am făcut atâtea neplăceri, replică 
Reiner. Sunteţi sigur că nu sunteţi rănit? 

— Doar puţin zdruncinat. 

— Vreţi să vă vadă un doctor? 

— Nu, serios, sunt în regulă. Trebuie doar să beau ceva. 

— Vă rog, nu lăsaţi incidentul ăsta să vă descurajeze să ne 
mai vizitaţi din nou. 

Reiner înclină din cap spre el, apoi o porni grăbit înapoi 
spre muzeu. 

Mulțimea încă nu începuse să se risipească; confuzia avea 
să mai dureze puţin. Michael se întoarse şi se îndreptă spre 
hotel, recunoscător că nimeni nu fusese rănit şi că singurul 
lucru cu care vor rămâne oamenii ăştia de pe urma acelei zile 
va fi o poveste bună. În timp ce traversa Piazza San Pietro, 
trecând pe lângă obeliscul ce domina privelişte şi pe lângă 
enorma colonadă, privi în urmă spre Bazilică. Deşi grandoarea 
ei nu pălise, nu se mai simţea intimidat ca atunci când pusese 
prima dată piciorul în oraşul străvechi. 

Michael băgă mâna în buzunar şi porni telefonul; avea 
nevoie să audă vocea lui Mary. Trebuia să-i spună că o iubeşte 
şi că venea acasă. Michael ieşi din Cetatea Vaticanului exact 
la ora 1 fix şi zâmbi, ştiind că şansele de supravieţuire ale lui 
Mary tocmai crescuseră. 

Avea cheile. 


Capitolul 11 


Michael îşi făcea bagajele. În camera de la Hanul 
Călătorului Roman, pe care o plătise în avans, abia încăpea 
patul, dar confortul nu conta, nu contase niciodată; îşi 
rezervase camera asta pentru privelişte. Din ea putea vedea 
perfect Vaticanul. Şi mai important, vedea sumedenia de 
străzi care se intersectau jos, şi ştia pe care s-o apuce dacă ar 
fi fost nevoie să fugă. Deşi se cazase la Hotelul Bella Coccinni, 
acolo fusese doar de acoperire; acest mic hotel era adevărata 
sa bază de operaţiuni. 

Pe ecranul televizorului se vedeau imagini filmate mai 
devreme în acea zi, prezentând fumul care ieşea din Muzeul 
Vatican, turiştii împrăştiaţi prin jur, tuşind. Crainicul de la 
postul CNN italian spunea pe fundal: „evacuați doar cu câteva 
vătămări minore”. 

Michael se aşeză la biroul mic, de colţ, şi conectă un stick 
de memorie la laptop. Deodată nişte cifre începură să pâlpâie 
pe ecran. |n treizeci de secunde, tot ce era stocat pe 
calculator fusese şters. 

Calculatorul fusese partenerul perfect, făcându-şi treaba la 
timp şi fără greşeli. La ora zece dimineaţa sunase automat 
prin intermediul telefonului celular nedetectabil pe care 
Michael i-l ataşase. Recunoscând o voce umană, calculatorul 
activase mesajul pre-programat de douăzeci şi două de 
secunde, care dăduse indiciul privind garajul lui Attilio Vitelli. 
Calculatorul modificase vocea înregistrată anterior a lui 
Michael şi ritmul în care furnizase mesajul nu-i lăsase 
operatorului timp să răspundă înainte să încheie apelul. 

La ora 11 fix, calculatorul formase numărul Poliţiei 
Vaticanului. Vocea lui Michael, modificată acum cu un timbru 
feminin, avertizase în legătură cu protestul iminent. Era doar 
un paravan, o modalitate de a induce în eroare, ducându-i pe 
investigatori pe o pistă care conţinea anumite adevăruri, dar 
nu întreg adevărul, creând în acelaşi timp haos. 


Michael închise laptop-ul şi scoase hard-ul, peste care 
trecu de mai multe ori un magnet. Deşi un virus infectase 
automat calculatorul la ora 11:17, distrugând orice dovadă, şi 
tocmai ştersese toate informaţiile din calculator, Michael 
credea că niciodată nu poţi fi prea prudent. Prefera să se 
asigure în toate aspectele. Niciodată nu putea fi prea sigur. 

Michael se bucura că nimeni nu păţise nimic - poate doar 
cu excepţia orgoliului şi a capului profesorului Higgins, pe de o 
parte din cauză că „pupase” statuia Sf. Toma D'Aquino şi pe 
de altă parte din cauza amitalului de sodiu care-i prelungise 
„somnul”. Broşurile anti-catolice pe care Michael le pusese în 
geanta lui îi înfuriase pe agenţii de pază, înceţoşându-le 
raţiunea în timp ce o luau la goană spre hotelul lui Higgins. 
Hotelul lui era la doar trei cvartale de Hotelul Bella Coccinni. 
Cum nu aveau decât un singur portar de serviciu, fusese 
absurd de uşor pentru Michael să se strecoare în camera lui 
Higgins în dimineaţa aceea în drum spre Vatican, lăsând 
destule dovezi ca să sprijine şi mai mult teoriile şi 
presupunerile Gărzii Elveţiene şi ale Poliţiei Vaticanului. 

Nu doar o singură dovadă ajutase Poliţia Vaticanului să 
tragă concluzii ferme, ci tot ansamblul de dovezi: lucrurile din 
geanta profesorului, ura lui oarbă pentru Biserică, lucrurile din 
camera lui de hotel. Faptul că nimic nu părea să fi fost furat le 
întărea convingerea că fusese un vandal anarhist, şi nu un hoţ 
oportunist. Adevărul ieşi la iveală numai când dispăru efectul 
amitalului de sodiu. Dar nimeni nu voia adevărul, deja se 
hotărâseră în legătură cu profesorul Higgins. 

Michael scoase telefonul cu iridiu, îl desfăcu, scoase 
bateria şi o înlocui cu rezerva. 

— Cauza încă mai rămâne un mister, continuă reporterul 
CNN. lar muzeele rămân închise pentru prima oară în 
patruzeci şi cinci de ani. 

Michael dezlipi eticheta de pe baterie, dând la iveală 
îmbinarea bateriei. Cu cuțitul, desfăcu bateria. Înăuntru, 
aceasta avea aspect de gudron; Michael săpă în materialul 
negru ca un chit şi scoase de acolo două chei. În capătul de 
sus, unde erau contactele, pusese o altă baterie, mai mică. 


Sursa de curent funcţiona; telefonul mergea bine, numai că 
perioada de funcţionare era doar de o zecime din perioada 
normală. Fusese mobilul troian al lui Michael. 

Aceasta era prima ocazie pe care o avea Michael să-şi 
examineze trofeul de aproape. Scoase ambele chei, punându- 
le pe pat. Erau acoperite de substanţa neagră, lipicioasă din 
baterie, dar când le şterse, metalul preţios începu să 
strălucească. Luă cheia de argint şi, cu un prosop, şterse 
restul de gudron şi-i dădu strălucire. Luă cheia de aur şi 
începu s-o curețe. Şi apoi, ceva îi atrase atenţia. li stătu inima. 

Michael se repezi la baie. Ţinea cheile în mână. 

— Persistă zvonul că au fost detonate mai multe bombe în 
Muzeul Sacristiei şi Trezoreriei şi în Muzeul de Artă Etruscă, 
dar nimeni nu a fost rănit. 

Vocea reporterului TV se auzea din cealaltă cameră. 

Se uită mai de aproape la cheie, apoi deschise robinetul şi 
puse cheia sub jetul de apă caldă, care dizolvă restul de 
substanţă asemănătoare gudronului. 

— Din fericire, s-a confirmat că nimic nu a fost furat. 

Vocea de la televizor se reverbera de pereţii placați cu 
faianţă. 

Chiuveta deveni neagră, iar cheia deveni aurie. 

Michael o studie de aproape. Cu litere mici, aproape 
imperceptibile, era gravat ceva. Michael se sforţă să vadă, dar 
nu se înşelase. Pe o parte era gravat 585. 

Michael puse cheia pe marginea chiuvetei, rămase 
uitându-se lung în oglindă şi-şi trecu mâinile peste faţă. 

— Rahat, mormăi el. 

Telefonul prin satelit sună. Michael îl ignoră. Inima îi 
bubuia în urechi. 

Închise ochii. 

Telefonul sună din nou. lar Michael explodă, măturând cu 
mâna raftul de la oglindă, zburând de perete obiectele de 
toaletă şi paharele de apă, care se sparseră. 

Michael ieşi în fugă din baie, răspunzând la telefon când 
acesta suna a treia oară. 

— Bună. 


— Mă uit la ştiri, spuse vocea. Minunat lucru, televiziunea 
asta mondială. Mă întreb dacă CNN este de vânzare. 

Michael se uita la reportajul de la Vatican fără să scoată o 
vorbă. Avertizarea lui Finster de săptămâna trecută îi răsuna 
în urechi. „Voi şti dacă nu sunt cheile autentice, Michael. Voi 
şti.” 

— Ei bine? întrebă Finster. 

— Ei bine, cei de la Vatican nu sunt proşti. 

Michael încercă să-şi înfrâneze furia. Inscripţia, 585 - 14K 
în SUA - era marcajul european pentru aurul cu o puritate de 
58,5%, un marcaj ce nu apărea pe aur cu două mii de ani în 
urmă. 

— Şi...? 

— Şi... 

Michael nu ştia ce să facă, i se învârtea capul, nu-şi putea 
permite un eşec. Trebuia să reuşească. Viaţa lui Mary 
depindea de asta. 

— Ce vrei să zici, Michael? Le ai? 

Nici un răspuns. Michael era cufundat în gânduri, uitându- 
se lung la ceva de pe patul lui. 

— Şi ce, Michael? Ce se petrece? 

Vocea lui Finster se înăspri. 

Pe pat era teancul de cărţi pe care le studiase Michael. 
Una îi atrase atenţia în mod deosebit: VATICANUL - politica şi 
teritoriile sale. Pe copertă era poza simplă a unei vechi biserici 
de piatră. Deodată, simplitatea şi logica deveniră evidente 
pentru Michael, dar trecutul e mereu mai limpede decât 
viitorul. Orientarea greşită. Specialitatea lui Michael. Ca un 
magician: faci publicul să se holbeze la mâna ta dreaptă, în 
timp ce mâna stângă îi amăgeşte. Voi vă uitaţi acolo, ca eu să 
pot realiza imposibilul aici. lar oamenii tind să nu pună la 
îndoială faptele, mai ales atunci când le pot confirma cu ochii 
lor. Uitaţi-vă cu toţii la mâna asta, în care nu am nimic, în timp 
ce scot o monedă din buzunar; uitaţi-vă cu toţii la Higgins, 
duşmanul Bisericii, în timp ce eu „împrumut” cheile astea; 
uitaţi-vă cu toţii la aceste chei autentice în vitrina lor, în timp 
ce noi ascundem adevăratele chei în altă parte. 


— Michael, ce se petrece? 

— Lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi, spuse 
Michael, mai mult pentru el însuşi decât pentru Finster. Un 
simplu spectacol. E atât de simplu. De ce nu mi-am dat seama 
mai devreme? 

— Despre ce vorbeşti? 

Vocea lui Finster era tensionată. 

— Ar fi trebuit să pornesc de la început. 

Brusc, Michael era foarte concentrat. 

— Ne vedem peste câteva zile. 

Protestul lui Finster fu întrerupt, căci Michael închise 
absent telefonul. 


Pereţii erau acoperiţi de capodopere făcute cu creioane 
colorate. Desene luminoase cu nori şi câini, oameni ca nişte 
bețe şi flori. Jeannie Busch le luase de la şcoală. Copiii 
munciseră din greu când aflaseră că Mary „avea o uşoară 
răceală” şi n-avea să se întoarcă înainte de vacanţa de vară. 
Mulţi dintre ei plânseseră. Clasa părea să-şi fi pierdut 
echilibrul. Mary fusese centrul lor, le fusese o a doua mamă, şi 
acum plecase. Mary acoperise cu desene pereţii pali, sperând 
să mascheze nu doar atmosfera sterilă a camerei, ci şi 
senzaţia de sterilitate din inima ei. 

Stătea pe un scaun, îmbrăcată, făcându-se că citeşte. 
Fusese supusă la teste de atâtea ori mai înainte, dar niciodată 
în felul ăsta. Tratamentul nu-i secătuia doar puterile, ci şi 
voinţa. Tânjea ca Michael să se întoarcă, ştiind că el va fi 
catalizatorul refacerii ei. 

— Hei, Mary, se auzi o şoaptă. 

La început, Mary nu reacţionă, pierdută în gânduri în 
spatele cărţii. El se apropie. 

— Bună. 

Mary tresări, speriată de voce, dar spaima îi dispăru când 
îi văzu chipul. 

— Paul. 


Îi zâmbi din toată inima. 

— Arăţi grozav. 

E| chiar se aşteptase ca ea să arate mai rău. 

— Ce mai faci? 

— Bine. Toţi fac atâta tărăboi pentru un fleac. 

Busch se aplecă să o sărute. Venise direct de la serviciu şi 
costumul îi era boţit, cravata strâmbă, dar măcar îşi făcuse 
timp să-şi pieptene părul blond, încâlcit. 

— Trebuie să vii acasă mai repede, Jeannie mă 
înnebuneşte. Am nevoie s-o ţii sub control, s-o faci să râdă din 
când în când. 

— Te descurci şi singur cu asta. 

— Da, dar râde de mine, nu cu mine. [i-am adus nişte 
biscuiţi şi reviste. 

Paul puse un pachet pe măsuţă. Munţii de pachete 
creşteau. Avea să-i ia un an întreg să citească tot. 

— Mulţumesc. Ce face Jeannie? 

— A luat-o razna, spuse el, fără să râdă. 

Se uită prin cameră, la desene. 

— Ai mulţi admiratori. 

— Da, turma mea. 

Urmă o tăcere lungă, stânjenitoare. Busch îşi făcu de 
lucru, prefăcându-se că se uită la fiecare desen în parte. 

Mary închise cartea, îşi adună gândurile şi zâmbi. 

— Îţi mulţumesc din nou că l-ai ajutat pe Michael, că l-ai 
lăsat să plece în Sud. 

Busch se întoarse spre ea. 

— Hei, ştii, uneori regulile sunt făcute să fie încălcate. 

Îl durea faptul că Michael o minţise pe Mary. Nu avea 
inima să-i spună că soţul ei părăsise ţara. 

— Nu ştiu cum ne vom putea revanşa faţă de tine. 

— Doar fă-te bine. 

— Promite-mi că atunci când se întoarce Michael, o să 
luăm cina cu toţii. OK? 

Busch îi atinse uşor mâna; făcu toate eforturile ca să poată 
zâmbi. Spera că ea o să vadă un semn în zâmbetul şi în 


atingerea sa blândă, şi că va lăsa lucrurile aşa. Nu putea să-i 
răspundă la întrebare; nu putea s-o mintă şi el. 


* 


Mary se aşeză în pat. În timpul vizitei lui Busch abia 
reuşise să-şi ţină ochii deschişi. El avusese mereu grijă de ea, 
mai ales cât stătuse Michael la închisoare. Paul n-o făcuse 
niciodată să se simtă stingherită. Când se oferise tacit să fie 
ofiţerul care răspundea de Michael, fusese o surpriză atât 
pentru Mary, cât şi pentru Jeannie. El îl ajutase pe Michael să- 
şi revină, iar faptul că deveniseră prieteni atât de apropiaţi 
părea mai mult decât ar fi putut Mary să-şi dorească vreodată. 
Era recunoscătoare că Paul avea un rol atât de important în 
viaţa lui Michael. 


Capitolul 12 


Un câmp deschis în mijlocul pustietăţii. Cât vedeai cu 
ochii, numai tufişuri pipernicite. În depărtare se vedea un mic 
lanţ muntos. Michael ajunse pe creasta dealului şi-şi zvârli de 
pe umăr sacul de pânză, contemplând împrejurimile. Mersese 
ore întregi. Aici nu fusese făcut nici un drum, numai câteva 
cărări făcute de căruţe tăiau vegetaţia, ici şi colo. Era un ţinut 
greu de străbătut, dar îşi reaminti că era doar o fărâmă din 
calvarul prin care trecea Mary. Grăbi pasul. 

Dealurile de la poalele muntelui Kefas erau fără îndoială 
un loc sterp, fără nici o importanţă politică sau religioasă. Pe 
de altă parte, dac-ai fi călătorit trei mile mai la sud, spre Jebel 
et-Tur, cunoscut şi sub numele de Muntele Măslinilor, 
semnificaţia era dramatică. Poveştile despre Muntele 
Măslinilor fuseseră incluse în cronici şi transmise de-a lungul 
vremii, fiind considerate literă de evanghelie: acesta era locul 
în care lisus se înălţase la ceruri. Dar Muntele Măslinilor este 
de fapt un lanţ de dealuri înalte de opt sute de metri. 

Printre cărțile care-i  serviseră lui Michael drept 
documentaţie era şi una despre vastele posesiuni ale Bisericii 
Catolice. Citise că, între zidurile Vaticanului, printre comorile 
sale, se găsea un dosar cu acte de proprietate, o încăpere a 
dosarelor ce includea toate documentele privind proprietăţile 
imobiliare ale tuturor bisericilor catolice de pe întreg globul. 
Cartea enumera zeci de mii de biserici sub conducerea Papei, 
iar lui îi atrăsese atenţia una în mod deosebit. În toată lumea 
erau mii de sanctuare cu numele de Biserica Înălţării - de fapt, 
cea mai renumită se afla la doar trei mile depărtare de 
Muntele Măslinilor - aşa cum erau multe biserici Sf. Patrick, Sf. 
Augustin şi Sf. Mihail. Dar era o singură Biserică a Înălţării pe 
muntele Kefas, în Israel. Era riscant, dar prea multe lucruri 
indicau direcţia asta. Fratele Joseph spusese: „Înainte de a 
muri, Petru a plecat într-un pelerinaj... Unii cercetători 
speculează că s-a întors în Jara Sfântă ca să aducă un omagiu 


Domnului, dar câţiva privilegiați consideră că Petru a avut o 
premoniţie a ceea ce avea să se întâmple, inclusiv a morții 
sale, şi că a adus ceva înapoi pe pământul Dumnezeului 
său...” Petru nu avea nimic de valoare, căci renunţase la 
posesiunile sale. Singurul lucru de valoare pentru el era 
cuvântul Mântuitorului Lui, şi asta jurase el să apere chiar cu 
preţul vieţii. Singura legătură fizică adevărată pe care o avea 
Petru erau cheile, pe care avea să le apere cu orice preţ de 
împăratul Nero, care voia să distrugă tot ce avea de-a face cu 
creştinii pe care-i ura. Şi astfel, Michael raţionă că Petru, al 
cărui nume provine din cuvântul grecesc petros, sau piatră, 
fusese în pelerinaj la adevăratul munte unde lisus se înălţase 
la cer, un munte denumit Petros sau, în aramaică, Kefas. 
Vaticanul, expunând cheile Sfântului Petru sub pază, confirma 
lumii întregi autenticitatea lor. Prin urmare, adevăratele chei 
puteau fi păstrate acolo unde intenţionase Petru, fără teama 
unui furt. Căci cine s-ar fi dus să caute cheile lui Hristos într-o 
regiune necreştină a lumii, când cheile erau deja expuse ca să 
le vadă oricine? 

Michael nu pierduse timpul, luându-şi un bilet de avion de 
la Roma la Tel Aviv. Intră în oraş, îşi făcu provizii, luă o maşină 
până la dealurile de lângă lerusalim, şi-şi începu călătoria. In 
timp ce urca pe Muntele Kefas, gândurile i se îndreptau spre 
Mary. În curând vor fi împreună din nou, călătoria lui se va 
încheia, şi odată în viaţă se va putea spune că şi-a folosit 
talentul înnăscut ca să facă bine. 

Când ajunse în vârful ultimului deal, o zări: o biserică 
străveche de piatră. Pe un simplu indicator de lemn erau 
afişate slujbele de duminică. Peste câmp, un imens cimitir se 
întindea până la linia orizontului. Nicăieri nu se vedea nici un 
suflet. Nici un oraş sau vreo altă urmă de civilizaţie. Biserica 
Înălţării era o relicvă dintr-o epocă demult apusă. Era limpede, 
în această parte a lumii locuită mai mult de evrei, la slujbă 
venea rareori cineva. 

Strălucirea portocalie a apusului scălda biserica atunci 
când el deschise uşa. Interiorul era spartan, construit din 
cherestea şi piatră. Nici o fereastră, ci doar nişte fante în 


pereţii groşi de piatră. Razele soarelui care începeau să 
pălească luminau un crucifix deasupra altarului. In sanctuar 
timpul nu se făcea simţit în nici un fel. Lui Michael i se părea 
că totul se petrecea cu milenii în urmă. Masa centrală a 
altarului, făcută din lemn şi piatră, decolorate cu trecerea 
timpului, era acoperită cu o pânză albă împodobită cu 
simbolul papal al celor două chei încrucişate. Două carafe, una 
umplută cu vin, cealaltă cu apă, erau puse lângă un vas de 
cositor. De fiecare parte a mesei altarului erau două lumânări, 
a căror flăcăruie se reflecta pe un pocal vechi. Lui Michael nu-i 
scăpă din vedere faptul că cineva avea grijă de lumânări. 

Dădu înconjur altarului, pipăind pereţii, jilţul preotului, 
micul tabernacul care se afla într-o parte. Işi adusese 
ustensilele, dar se îndoia că va avea nevoie de ele în seara 
asta. Nu se afla într-un muzeu bine păzit, ci într-o simplă 
biserică învechită, al cărui rol nu era să ţină oamenii afară, ci 
să-i atragă înăuntru. Era un loc în care nimeni nu se gândea 
mai deloc la fapte rele, decât în predici sau atunci când 
preotul acorda iertarea. 

Michael se târî sub masa altarului şi se întinse pe spate. 
Partea de dedesubt a tăbliei era subţire şi solidă; nu era destul 
loc pentru ceea ce căuta el. Se rostogoli. Podeaua altarului era 
înălţată cam cu cincisprezece centimetri faţă de restul bisericii 
şi era făcută dintr-un lemn de fag fără vârstă. Michael ciocăni 
panourile podelei, înaintând prin zona cu o suprafaţă puţin 
mai mare de un metru pătrat. Exact sub altar, podeaua suna a 
gol. Ca un artist, îşi scoase cuțitul, îl vâri şi ridică scândura. 

Cincisprezece centimetri mai jos nu era nimic, decât 
podeaua de pământ. Scoase celelalte două scânduri 
învecinate: din nou, doar pământ. Michael puse cuțitul în 
teacă şi se ridică. Se aşeză în prima strană şi stătu să se 
gândească. În Biserica Catolică era o practică comună să se 
pună sfinte moaşte în altarul bisericilor, astfel impregnându-le 
pe toate cu sentimentul prezenţei lui Dumnezeu. De fapt, 
exista la Vatican o secţiune, denumită Biblioteca Relicvelor, o 
încăpere macabră plină doar cu oase de sfinţi şi artefacte 
străvechi. Slujba bibliotecarului era să pună asemenea moaşte 


în cutiuţe şi în plicuri şi să le trimită bisericilor din lumea 
întreagă, spre a fi păstrate în altarul acestora. Michael rămase 
uitându-se la altarul simplu dinaintea sa. Cu siguranţă, 
biserica asta nu este o excepţie de la regulă. 

Se înapoie la altar, scoase cuțitul, şi se târî din nou sub 
masă. Studie pământul compactat, îl lovi uşor, îl scurmă cu 
degetele, dar nimic nu părea ieşit din comun. Apoi, luându-şi 
cuțitul, îl ridică mult şi cu o singură mişcare rapidă îl înfipse în 


pământ. 
Simţi o durere în braţ când cuțitul se opri brusc. Lama de 
cincisprezece centimetri străpunse pământul..., dar numai 


până la doisprezece centimetri. Scoase cuțitul şi-l înfipse iar, 
treizeci de centimetri mai la stânga. Din nou, lama intră numai 
până la doisprezece centimetri. Îl înfipse a treia oară, şaizeci 
de centimetri la dreapta: din nou mânerul se opri la doi 
centimetri jumătate de pământ. 

Michael începu să sape cu frenezie. Pământul era tare, 
bătătorit ca şi cum n-ar fi fost clintit din loc de secole. Braţele 
începură să-i obosească în timp ce continua să sape cu lama, 
desţelenind pământul şi apoi scoţându-l afară cu mâinile. Din 
două în două minute se oprea şi se uita în afara altarului. 
Singurătatea îl apăsa, era mai mult decât o simplă tăcere. 
Chiar şi săpatul lui părea să nu facă zgomot. Asta până când 
dădu de metal. Fu un zgomot distinct, cuțitul scrâşnind când 
alunecă pe suprafaţa nevăzută. Scoase pământul şi mai 
repede, moviliţa de lângă el crescând cu fiecare clipă. 

incet, obstacolul începu să se zărească. ÎI degajă, 
măturând la o parte ultimii bulgări de pământ. Era metal, 
mâncat de rugină şi foarte vechi. Suprafaţa lucrată cu ciocanul 
era mată şi zgâriată. Şi suna a gol. Inima începu să-i bată mai 
tare lui Michael. Avusese dreptate: înăuntru se găsea ceva de 
valoare. 

Degetele lui găsiră marginea a ceea ce era acum în mod 
clar o cutie de metal, cu suprafaţa cam de un metru pătrat. ŞI 
nu era nici o încuietoare, nici un mâner, nici un mod de a o 
deschide. 


Michael scoase din sacul său o lampă cu oxiacetilenă 
portabilă şi o aprinse; flacăra albastră făcea umbrele să 
danseze pe pereţi. Reglă flacăra până când deveni aproape 
invizibilă şi urmări cu ea marginile cutiei, partea cea mai 
subţire, flacăra cu o temperatură de şase sute cincizeci de 
grade desfăcând repede îmbinarea. Opri flacăra chiar înainte 
să ajungă în punctul din care plecase, scoase o rangă mică din 
sac şi o băgă prin îmbinarea desfăcută. Partea de deasupra a 
cutiei scrâşni când o ridică. Aruncând o privire înăuntru, abia 
putu să desluşească o altă cutie, cam la un metru mai jos. 
Sărind înăuntru, se ghemui şi descoperi că era vorba de un 
cufăr mic de metal. Îl scoase din gaură şi ieşi şi el. Cufărul nu 
avea nici o încuietoare, doar un simplu zăvor, pe care-l trase. 

Băgă mâna înăuntru şi scoase o cutiuţă de lemn. Era de 
mărimea unui pachet de ţigări, şi deasupra avea sculptate 
nişte porţi străvechi, ornamentate. Michael puse cutia pe altar 
şi o deschise. Înăuntru era o cârpă veche, albă, zdrenţuită şi 
uzată. Michael o scoase şi o puse pe masă cu respect, aşa 
cum făcuse de atâtea ori în trecut. Când era vorba de 
diamante sau de opere de artă era întotdeauna o experienţă 
spirituală, dar de data asta era altceva. Nu o experienţă sacră, 
nu un eveniment divin sau binecuvântat, ci o realizare 
incomparabilă cu orice altă victorie din viaţa sa. Ceea ce se 
afla în această cârpă, o ştia în adâncul sufletului, avea să 
însemne întoarcerea la viaţă a soţiei lui. 

Desfăcu cârpa şi apărură două chei simple, care-şi 
pierduseră strălucirea. Nişte copii aproape identice ale celor 
care le ţineau locul la Vatican. Şi acestea erau ceva mai mari 
decât cheile din prezent, fiecare groasă şi lungă de aproape 
zece centimetri. Una părea să fie de argint, iar cealaltă de aur. 
Când Michael le rostogoli în palmă, greutatea lor îi dezvălui 
adevărul: nu erau făcute din metale preţioase, cel mai 
probabil erau din alamă şi fier. Acestea erau obiectele pe care 
le căuta. Înfăşură cheile la loc în cârpă şi le puse în cutia lor, 
pe care o înveli în puloverul lui şi o azvârili în sac. 

Michael ieşi din biserică. Soarele apusese demult. Nu mai 
rămăsese decât o strălucire stinsă, pictând orizontul cerului de 


început de vară în purpuriu. În depărtare începea să se 
răspândească un văl jos de ceaţă. Michael o luă pe cărare, 
simțindu-se în siguranţă în întunericul care devenea tot mai 
puternic. Întunericul îi era prieten. Întotdeauna îi plăcuse 
acoperirea nopţii, ştiind că, deşi nu putea vedea, nici el nu 
putea fi văzut. Se simţi cuprins de bucurie; terminase şi se 
întorcea acasă. 

— Scuză-mă! strigă o voce. 

Michael făcu un efort să vadă prin întuneric. Îngrijorat, 
încetini pasul. 

— Pot să te ajut? 

Vocea venea de undeva din faţă. Întunericul refuza să-l 
arate pe străin. Accentul lui nu era evreiesc, nici din Orientul 
Mijlociu. Era italian. 

Michael se opri de tot. 

— Arată-te. 

— Din păcate, nu am lumină. Poate ai tu. 

Michael scoase lanterna şi lumină cărarea, plimbând 
fasciculul înainte şi înapoi. Şi cu toate că era o lampă 
puternică, nu văzu pe nimeni prin păcla tot mai deasă. 

Simţi un fior rece pe şira spinării, şi instinctul se manifestă 
imediat; întinse lanterna cât de departe îi ajungea braţul. Asta 
era o capcană - lumina era centrul unei ţinte, iar el era ţinta. 
Strânse din ochi ca să vadă mai bine şi - 

PAF. Lanterna îi zbură din mâna întinsă, fiind spulberată. 

Michael o luă la fugă prin câmpul deschis. Întunericul şi 
ceața deveniseră una; habar n-avea încotro se îndrepta; ştia 
doar că se îndepărta de bubuitura împuşcăturii. Michael parcă 
zbura, dar urmăritorul său continua să se apropie. 

Toate pregătirile pentru furtul de la Vatican fuseseră o 
pierdere de timp. Planificase acea operaţiune abilă şi o 
executase perfect, ceea ce nu făcuse decât să-i flateze 
orgoliul. Se fălise cu experienţa lui, şi asta-l orbise: treaba din 
seara asta fusese un furt de amator, iar el făcuse greşeala 
unui amator. 

Inima îi bubuia în auz în timp ce fugea de ameninţarea 
nevăzută. Deşi îşi pierduse credinţa în Dumnezeu, îi trecu prin 


minte că acum ar fi un moment prielnic să şi-o regăsească, să 
îngenuncheze şi să se roage. Dar era sigur de un lucru: în 
clipa asta nu se număra printre preferaţii lui Dumnezeu. Apoi îl 
văzu. Înainte, prin ceaţă, pietre de mormânt... cimitirul. 

Michael acceleră, forţându-se, gâfâind - mai avea numai 
zece metri. Dacă reuşea să ajungă la cimitir, avea o şansă. Era 
atât de aproape de succes, atât de aproape să-şi ducă prada 
la destinaţie, atât de aproape de a o salva pe Mary. Prea 
aproape ca să dea greş. 

Ajunse în cimitir, ocolind pietrele de mormânt străvechi, 
sărind peste lespezi. Deşi văzul îi era afectat de noapte şi de 
vremea proastă, ceea ce putea vedea - tot ceea ce vedea - 
erau pietre de mormânt, cu miile, întinzându-se în toate 
direcţiile. Intră şi mai mult în cimitir. Ceaţa atârna aici 
deasupra solului ca un linţoliu, creând un strat gros ca laptele, 
până la genunchi. Se deplasa cu viteză maximă, ignorând 
obstacolele ascunse în pâclă. Apoi se împiedică de o piatră de 
mormânt răsturnată. Se rostogoli cu capul înainte, lovindu-se 
de o alta. Ameţit, încercă să-şi scuture durerea. 

Urmăritorul lui era aici. Păşea cu grijă, egal, cu paşii unui 
vânător care se apropia fără şovăire de pradă. Michael nu-şi 
putea da seama unde se afla exact; după cum sunau paşii lui, 
părea că se află pretutindeni. Ceaţa nu-l lăsa să vadă, în timp 
ce picăturile de apă din ea dispersau sunetele în toate 
direcţiile, amplificând zgomotele de la distanţă. 

Michael era urmărit. 

Se confrunta cu două opţiuni: să fugă sau să se ascundă. 
Risca posibilitatea de a se da de gol dacă ar fi fugit, dar era la 
fel de mult în pericol şi dacă se ascundea, lipsit de apărare. 
Niciodată nu purta o armă. Armele erau împotriva principiilor 
lui. Se considerase întotdeauna un hoţ gentleman. Nu furase 
niciodată de la cineva care nu şi-ar fi permis să fie furat sau 
care nu era asigurat. Majoritatea „loviturilor” sale fuseseră 
date în muzee şi galerii, instituţii cu asigurări serioase. Nu 
avea o carieră în care să ia vieţi. Acum cariera sa îl ajuta să 
dea viaţă - lui Mary - dar dacă trebuia să aleagă între 
supraviețuirea străinului şi a lui, Michael era pregătit să ucidă. 


— Te voi găsi. 

Vocea părea să fie pretutindeni. 

Michael se lipi de pământ, ascunzându-se la baza pietrei 
de mormânt a lui Ishmael Hadacas. Născut în 1896, mort în 
1967. Înscrisul spunea că murise în războiul de eliberare a 
Israelului, un creştin copt care-şi dăduse viaţa pentru 
pământul evreilor. „Trebuie să fi fost un om curajos”, îşi spuse 
Michael; îşi dorea ca Ishmael să fie aici în momentul ăsta. l-ar 
fi prins bine un aliat. 

— Nu ştii ce-ai să semeni dacă o ţii tot aşa, strigă vocea 
italianului. 

Oricine-ar fi fost acolo, era speriat, Michael simţi asta. 
Poate un paznic care adormise în timpul serviciului sau un 
ofiţer de poliţie care devenise prea încrezător în atâţia ani de 
plictiseală. 

Michael rămase tăcut, privind în jur. Nu îndrăznea să se 
mişte. 

— Te rog de dragul creştinătăţii, de dragul tuturor 
oamenilor. 

Vocea egală ajunsese aproape la o şoaptă, plină de 
disperare. 

— Dacă nu cedezi, nu voi avea de ales, va trebui să te 
omor. 

Michael ştia că spusele celuilalt erau adevărate. Încet, fără 
zgomot, începu să se târască. Işi încorda ochii să vadă în jurul 
fiecărei pietre de mormânt. Spera că târându-se se 
îndepărtează de voce. După estimarea lui, se târa spre sud, 
înapoi spre cărarea care ducea în sat. Se uită la ceas: 
trecuseră zece minute de când auzise vocea ultima oară. 
Poate că urmăritorul său renunţase, plecase, acceptându-şi 
eşecul. Dar era o speranţă falsă. Bărbatul era încă pe acolo. 
Devenise un joc al aşteptării. Răbdarea va aduce victoria. 

Apoi îi veni o idee. Îşi scoase haina neagră şi o puse în 
jurul unei pietre prăbuşite într-o parte. Se târî douăzeci de 
metri mai încolo şi se sprijini cu spatele de o altă piatră de 
mormânt. 


Adună câteva pietre, punându-le în faţa sa. Abia putea 
distinge piatra acoperită de haină din depărtare. Spera că 
arată convingător, dând impresia unul om aşezat pe pământ. 
Ascultă. Nimic. Privi în jur: celălalt era încă acolo, iar el avea 
să afle imediat unde anume. 

Azvârli uşor una din pietre în lespedea îmbrăcată cu haina 
lui. Urmă o tăcere. Luă o altă piatră şi o lansă. Imediat ce 
aceasta îşi lovi ţinta, răsună o împuşcătură. Haina lui Michael 
se prăbuşi împreună cu piatra de mormânt. 

Michael îşi simţi inima bătându-i în gât; flama ţevii armei 
fusese la doar câţiva metri. Îşi tinu răsuflarea. Acum îşi văzu 
urmăritorul. Avea mai bine de un metru optzeci înălţime. 
Capul i se clătina dintr-o parte în alta în timp ce alerga spre 
rămăşiţele țintei pe care o doborâse. Felul în care se mişca, 
postura lui, îl înspăimântară pe Michael. Era un vânător care 
n-ar renunţa niciodată la urmărire. Teama proaspătă a lui 
Michael îi întări hotărârea. Avea de-a face cu un profesionist. 
Omul era militar. 

Michael luă o altă piatră. Cu toată puterea, o azvârli ca la 

un meci de fotbal. Piatra zbură la o distanţă de cel puţin 
şaptezeci şi cinci de metri, înainte de a lovi o altă lespede. Şi 
într-o fracțiune de secundă răsună o altă împuşcătură. O a 
doua piatră de mormânt se făcu bucăţi. Bubuitura avu ecou pe 
o distanţă de câteva mile. Dar spre surprinderea lui Michael, 
flama ei se produse mai departe decât cealaltă. Neauzit, 
bărbatul se îndepărtase de Michael. 
___ Michael se ridică şi o luă la goană prin păcla tot mai deasă. 
In urma lui explodară mai multe împuşcături. Acestea 
continuară, la intervale egale, metodic, dar de fiecare dată de 
la o distanţă din ce în ce mai mare. Michael nu privi înapoi. 
Doar continuă să fugă. 


Capitolul 13 


Marele conac bavarez se înălța la capătul aleii lungi de o 
milă. Construită din piatră, avea o vechime de aproape două 
sute de ani, fiind clădită pentru cine ştie ce membru al familiei 
regale germane, mort şi îngropat demult. La o sută treizeci de 
kilometri de Berlin, pe o parcelă de patru mii de hectare, casa 
cea mare avea, după unele zvonuri, peste o sută de încăperi, 
dar personalul nu reuşise niciodată să descopere mai mult de 
optzeci şi patru. Mulțimea de maşini elegante din garaje nu 
erau prea des folosite. Mecanicul angajat era singurul care le 
conducea, le ţinea puse la punct, cu rezervorul plin şi gata de 
drum pentru cazul în care proprietarul lor s-ar fi hotărât să-şi 
ia permis de conducere. 

Zvonurile cele mai dese se refereau la faptele sălbatice ale 
actualului locatar, înfăptuite în spatele marelui zid care 
înconjura întreaga proprietate. Din punct de vedere al 
securităţii, aceasta rivaliza cu orice ambasadă SUA. Numai 
personalul de întreţinere număra douăzeci de membri; salariul 
acestora, de două mii de euro pe săptămână, nu le era plătit 
numai pentru aptitudinile lor speciale, ci şi ca să-şi ţină gura. 
Fiecare avea îndatorirea lui specifică: grădinărit, îngrijirea 
peluzei, zidărie - dar aceste talente fuseseră învăţate de 
curând. Toţi fuseseră mult timp în armată. În linii mari, le 
plăceau slujbele, munca era uşoară, plata excelentă, şi 
niciodată nu trebuiseră să facă apel la talentul lor în mânuirea 
armelor. Cu toate acestea, nu puteau înţelege de ce un om de 
afaceri legitim avea nevoie de o armată personală. 

Holul de la intrare era spectaculos, având înălţimea a trei 
etaje; ferestrele cu ochiuri mici de geam fixate în reţele de 
plumb erau aşezate astfel încât să capteze lumina pe întreaga 
durată a zilei. Interiorul era grandios, în nuanţe bogate, 
închise, cu pereţii îmbrăcaţi în mahon întunecat compensati 
prin draperii maro şi verzi. Mobilierul era un amestec de piese 
din diferite epoci şi de tapiserii mai vechi decât pietrele de 


temelie ale casei. Bogăţiile afişate erau de neconceput. Şi un 
lucru era limpede, peste tot acest ansamblu: nu exista nici o 
stăpână a casei. Era locuinţa unui gentleman. Fără imprimeuri 
florale diafane, deschise la culoare, în camera de zi, fără 
nuanţe vesele de galben în salon. Totul era masculin, până la 
personalul din casă. 

Majordomul era un bătrânel amabil cu ochii adânciţi în 
orbite pe faţa ridată, purtând amprenta timpului. Charles 
conducea casa; cuvântul său făcea legea acolo. Majordomul îşi 
cunoştea stăpânul mai bine ca oricine: nevoile şi dorinţele 
sale, călătoriile şi gusturile sale. Şi, deşi stăpânul era calm şi 
rezervat, Charles ştia şi că, dacă-l supărai, nu te mai întorceai 
niciodată. Nimeni nu avea să-l împiedice pe Charles să-i facă 
pe plac celui care era stăpânul acestei case uriaşe; aşa fusese 
instruit, aşa era instruit orice majordom bun, şi n-avea să dea 
greş. 

Charles îi ură bun-venit lui Michael. Îl conduse în tăcere în 
bibliotecă. Îşi făcu datoria de majordom, oferindu-se să ia 
haina şi rucsacul lui Michael, dar acesta refuză, ţinând strâns 
sacul de piele de pe umăr. N-avea de gând să-i dea drumul 
până când nu era încheiată afacerea. Charles îi turnă ceva de 
băut, apoi se scuză, spunându-i lui Michael să se facă comod. 

Biblioteca enormă era plină de cărţi, mii de titluri. Michael 
considerase întotdeauna cărţile unui om ca fiind o 
reprezentare a minţii şi sufletului acestuia. Omul ăsta avea de 
toate. Michael trecu de şemineul de dimensiunile unui 
automobil, de fotoliile de piele, şi se opri în dreptul unei scări 
rezemate de rafturile cu cărţi. Aceasta ajungea până la tavan, 
la o înălţime de opt metri, şi culisa pe propria sa şină. Michael 
şi-ar fi putut petrece întreaga viaţă aici, şi nici măcar n-ar fi 
ajuns la al doilea etaj de volume. Scoase din raft o carte veche 
de geologie, legată în piele, şi se duse la fereastră ca să aibă o 
lumină mai bună. Tocmai voia să o răsfoiască, dar se 
deschiseră uşile. 

In prag stătea Finster, îmbrăcat într-un costum de sport 
din tweed, cu un zâmbet pe faţă. 

— Una din preferatele mele. 


Ochii îi scânteiară în timp ce se apropia de Michael. 

— Scrisă în o mie nouă sute douăzeci de Alfred Wegener. 
Unul dintre primii care au prezentat teoria tectonică. Ţii în 
mână unul din cele doar trei volume rămase. 

— Îmi pare rău. 

Michael strânse cartea în mână, neştiind sigur ce să facă 
cu ea, ca un copil prins cu mâna în borcanul de dulceaţă. 

— N-ai de ce. Îmi eşti oaspete, sunt onorat de prezenţa ta 
în casa mea. Cât timp eşti aici, te poţi servi cu orice doreşti. 
Te rog, păstreaz-o, este o lectură excelentă. 

— Nu, e în regulă. 

— Te rog, o carte, odată citită, nu mai este decât un 
trofeu. Nu mai am ce face cu ea. 

— Mulţumesc, dar nu aş putea. 

— Dacă te răzgândeşti... 

Finster cedă. 

— Haide să-ţi arăt casa. 

— Nu pot să rămân - 

— Încă ceva de băut? 

La asta, Charles apăru cu o tavă de argint, pe care se aflau 
două pahare înalte de şampanie. Finster îi dădu lui Michael 
unul dintre pahare, şi-l ridică pe al său. 

— În sănătatea soţiei tale. 

— Mulţumesc, spuse Michael şi ciocni cu el. 

— Pot să te conving să rămâi la cină? 

— Chiar nu pot sta. 

— Cu siguranţă, ai să fumezi o ţigară cu mine, nu-i aşa? 

Scoţând două ţigări, Finster îi oferi una. 

Michael ridică mâna în semn de refuz. 

Finster zâmbi. 

— Am prea multe vicii: băutura, ţigările, femeile. Din 
păcate - cum e zicala aia? Ochii văd, inima cere... 

— ... dar trupul nu mai poate. Îmi pare rău, domnule 
Finster - 

— August, insistă Finster. 

— August. Sunt sigur că înţelegi, tot ce-mi doresc e să 
încheiem afacerea asta şi să mă întorc la soţia mea. 


— Desigur. Dar spune-mi, ce s-a întâmplat la Roma? N-am 
mai auzit veşti de la tine de când ai părăsit Italia, şi ai fost 
foarte enigmatic când am vorbit ultima oară. 

— Roma, Vaticanul... era o momeală. 

In vocea lui Michael răzbătea oboseala. 

— Cheile erau undeva în împrejurimile lerusalimului. 

— lerusalim? 

Interesul lui Finster spori. 

— Unde în lerusalim? 

— Intr-o bisericuţă dintr-un colţ pierdut de lume. 

— Interesant. Paznici? 

— Unul. 

Finster cântări câteva clipe toate aceste informaţii. 

— Şi? L-ai expediat pe lumea cealaltă? 

— El a fost cel care a încercat să mă „expedieze” pe mine. 

— Ce-ai făcut? 

— Am fugit. 

Finster zâmbi şi încuviinţă din cap. 

— Mi l-ai putea descrie pe paznicul ăsta? 

— Era întuneric, răspunse Michael, care nu se simţea în 
largul său. 

— De ce mă-ntrebi? 

Finster păru pierdut în gânduri. Se întoarse şi deschise 
uşile spre hol. 

— Haide să povestim din mers, bine? 

Michael puse cartea pe masă şi-l urmă pe Finster. 


* 


Străbătură casa împreună, trecând prin sălile de biliard şi 
de jocuri, prin sălile de bal şi prin saloane. Finster îşi aprinse 
tigara, trase cu lăcomie un fum şi dădu fumul afară încet, 
acesta înălțându-se într-un nor dens, cenuşiu, deasupra 
capetelor lor. 

— Plăcerile simple ale vieţii. 

Savura momentul. 


— Am citit odată un studiu care spunea că tolerarea unui 
viciu poate fi sănătoasă. La urma urmelor, ce este un viciu 
dacă nu ceva ce găsim a fi plăcut, irezistibil? Ai vreun viciu, 
Michael? 

— Nu mai ai. 

— Bineînţeles. 

Finster dădu din cap a înţelegere, coada sa albă izbindu-se 
de umeri când făcu asta. 

— Eşti un om reformat. Eu, pe de altă parte - hai să 
spunem doar că încă nu am întâlnit persoana care să mă 
poată abate de pe calea mea. N-aş putea trăi fără - ridică 
ţigara şi băutura - slăbiciunile mele. 

— Nu ştii niciodată până nu încerci, replică Michael. 

— A, dar din ce motiv? Mi-am câştigat dreptul, am puterea 
de a înceta sau de a continua, şi asta e important. Puterea. 

— Evident, n-ai fost căsătorit niciodată. 

Finster râse din toată inima, bătându-l pe Michael pe 
umăr. 

— Vino. Vreau să-ţi arăt ceva. 

Se opriră în faţa unei uşi masive din lemn, al cărei lemn de 
un maroniu închis era mai bătrân ca însuşi timpul. Părea 
ciudat de nelalocul ei în casa elegantă în care se afla. Finster 
deschise monstrul. Balamalele sale scârţâiră în semn de 
protest. În faţa lor se întindea un şir lung de trepte. Un miros 
de mucegai urca până la ei. Michael nu putea să-l identifice 
exact, dar îi trezea amintiri urâte din închisoare. Scările 
descriau o spirală în jos, în întuneric, ca într-un film cu Boris 
Karloff’. 

— E un pic dramatic. 

— Mă hrănesc cu drame, replică Finster pe un ton vesel, în 
timp ce-l conducea în jos. 

Întunericul de cerneală îi înghiţi imediat. Michael iubea 
întunericul, întotdeauna acesta fusese prietenul lui. Dar nu şi 


5 (1887-1969) Actor american de origine britanică, remarcat pentru 
interpretările date de el monştrilor şi altor personaje malefice din mai 
multe filme horor, printre care şi Frankenstein (1931) şi Mumia (1932). 


întunericul ăsta. Mirosul îl lovi din nou, mucegăit şi aspru, 
duhoarea acră a celulelor de închisoare, de detenţie 
singuratică, de zonă a condamnaților la moarte. Mirosea a 
lipsă de speranţă. Paşii lor trezeau ecouri. Michael îl urma 
îndeaproape pe Finster, care rămăsese ciudat de tăcut, 
nedându-i nici un fel de detalii sau îndrumări. 

Coborâseră cel puţin două minute, pe scări ce treceau prin 
caverne; Michael nu zări nici o clipă vreo geană de lumină. 
Umezeala din aer era tot mai puternică cu cât coborau mai 
adânc; era rece, nefirească. Lui Michael îi trecu prin minte că 
Finster l-ar putea omori acum, fără ca el să poată opune 
rezistenţă. Ăsta era unul dintre motivele pentru care nu lucra 
niciodată pentru altcineva: nu-l cunoşti niciodată cu adevărat 
pe cel care te-a angajat, şi nu-i ştii motivele. lar crima era 
doar la un pas de furtul calificat. 

Luminile se aprinseră cu o strălucire bruscă. Pe Michael 
începură să-l doară ochii de la asta, puncte albe jucându-i pe 
retină. Din instinct, ridică mâna şi-o puse în calea luminii. 
Odată cu trecerea secundelor, îşi recăpătă vederea şi începu 
să se uite în jur. În acea clipă, îşi dori să fi fost din nou în 
întuneric, căci deşi plimbarea pe orbecăite îl speriase, fusese 
doar din cauza imaginaţiei lui care-o luase razna. Ceea ce 
vedea acum era însă real. 

Înaintea sa se afla o colecţie de artefacte, unele antice, 
altele vechi dar mult mai recente. Vase de piatră, armuri 
medievale, sculpturi africane în lemn, pictograme orientale. 
Fiecare extrem de diferit de celelalte, cu excepţia unui lucru: 
toate erau de natură religioasă. Acolo era amenajată o galerie 
a religiilor, fricii şi ororilor. Stive întregi de tablouri erau 
rezemate unele de altele. Feţele personajelor păreau să strige 
implorând îndurare, ca şi cum ar fi fost prizoniere în pânze, 
într-un fel sau altul. 

— Cum ţi se pare? întrebă Finster cu mândrie. 

— Unică, fu tot ce putu spune Michael, care făcea tot 
posibilul să-şi ascundă frica. 

— Majordomul meu, Charles, o numeşte „temniţa”. 

— Într-adevăr, cuvântul îi redă întrucâtva specificul. 


Michael spera că umorul îi va masca panica, în timp ce 
strângea în mod inconştient cutia cu cheile prin săculeţul de 
piele. Nu putea înţelege de ce, dar cutia părea să fie singurul 
lucru care-l încuraja în timp ce contempla caverna dinaintea 
sa, care-i dădea fiori. 

— Mulţumesc. 

Finster îi arătă o alee printre operele de artă. 

— Pe aici. 

Sala - întregul spaţiu - era asemănător cu o privelişte din 
Evul Mediu Întunecat. Era enormă, de asta Michael era sigur, 
căci lumina se pierdea în beznă înainte de a se zări măcar 
peretele îndepărtat. Casa era veche de secole, dar locul ăsta... 
locul ăsta era acolo de mult mai mult timp. Era o altă lume 
îngropată adânc sub cea de la suprafaţă. Finster o 
revendicase ca fiind a lui, umplând-o cu o colecţie macabră 
care n-ar fi scoasă niciodată la licitaţie. 

Era asta doar colecţia deformată a unui excentric sau mai 
era ceva, ceva şi mai rău? În timp ce trecea pe lângă fiecare 
piesă expusă, Michael se gândi că poate se pripea să tragă 
concluzii. Poate ăsta era doar un depozit pentru obiecte de 
artă ciudate. Lucruri pe care Finster nu le considera demne să 
fie expuse în casa lui. Poate era ca şi podul bunicii: plin cu 
lucruri uimitoare şi înfricoşătoare, adunate în călătoriile de o 
viaţă, lucruri care păreau înspăimântătoare la prima vedere, 
dar de fapt aveau un înţeles mult mai inocent. Ca o păpuşă 
veche de porțelan cu un ochi lipsă sau vechiul cufăr prăfuit 
plin cu rochii vechi mâncate de molii. 

Ajunseră la o uşă uriaşă de lemn, fixată în piatră. 
Încuietoarea străveche era mai neagră ca noaptea. Finster 
scoase un set de chei din buzunar, descuie uşa şi o deschise. 

Această încăpere era mică, cam de trei pe trei metri; în ea 
nu era nici o operă de artă. Pereţii rezistenți de piatră aveau 
cioplite rafturi în ei, la o distanţă de un metru şi jumătate de 
sol. Încăperea era practic goală, cu excepţia unui piedestal de 
mahon amplasat exact în centru. 

— Ultimele mele achiziţii ajung aici, ca să mă bucur de ele 
în linişte. 


Finster îşi folosi ţigara ca să aprindă o lumânare pe un raft, 
şi zâmbi. 

— Creează ambianţă, nu-i aşa? 

Michael îl urmări pe Finster cum continua să aprindă mici 
lumânări de jur-împrejurul camerei. Incăperea asta i se părea 
mai liniştitoare, fără sculpturi sau statui stranii care să se 
holbeze la el, fără ochi suferinzi care să-l privească din 
întuneric. Pereţii erau acum scăldaţi în lumina lumânărilor; era 
un loc aproape paşnic după colecţia macabră pe lângă care 
tocmai trecuseră. Michael nu spuse nimic, doar scoase din 
rucsac cutia sculptată. 

— Minunat. 

Finster rămăsese cu ochii aţintiţi asupra trofeului. 

Michael îi întinse cutia. 

Dar Finster se dădu înapoi, ridicând mâna în semn de 
protest. 

— Tu eşti cel care ar trebui să aibă onoarea de a le pune 
pe piedestal. 

Michael încuviinţă, deşi un pic nedumerit. Deschise cutia, 
dezveli cele două chei şi făcu din nou un pas spre Finster, ca 
acesta să le inspecteze. Finster aruncă o privire cheilor, dar se 
dădu din nou înapoi. 

— E ceva în neregulă? întrebă Michael. 

— Îţi taie răsuflarea. Frumuseţea lor mă impresionează şi 
mă... sperie. 

Finster îşi regăsi echilibrul în prag. Michael scoase din 
cutie cheia de argint şi i-o întinse gazdei sale. Dar germanul 
ridică din nou mâna. 

— Nu, nu. 

Finster tremura. Lui Michael îi amintea de o casnică, 
mama a trei copii, care câştigase o maşină la un concurs TV 
cu premii. Ca şi ea, Finster părea să fie prea copleşit în timp 
ce se chinuia să accepte faptul că avusese noroc şi că acum 
ceea ce-şi dorise îi aparţinea. 

Michael zâmbi. 

— Nu te muşcă. 

— Nu se ştie niciodată, glumi Finster. 


— Prefer să-mi examinez posesiunile când sunt de unul 
singur. Să o fac în linişte. Când obţin ceva ce mi-am dorit 
atâta timp sunt uneori - făcu o pauză - copleşit. 

Michael se întoarse din nou spre piedestal, sperând în 
pofida a tot ce se întâmpla că Finster nu-i văzuse faţa. Căci 
brusc Michael se trezi mai speriat decât atunci când intrase în 
încăperea exterioară. Finster îl angajase să fure cheile astea, 
şi acum îi era mai mult decât frică de ele; era limpede că îl 
îngrozeau. Refuza să se atingă de ele ca şi cum ar fi transmis 
ciuma. Mintea lui Michael fu năpădită de suspiciuni; acum că- 
şi încheiase misiunea, era oare în pericol mai mare decât îşi 
închipuise înainte? Oare cheile astea ascundeau ceva de care 
el nu-şi dădea seama? Şi dacă unul dintre cei mai puternici 
oameni din lume era atât de înspăimântat de ele, de ce el nu 
se temea? Michael îşi dorea să iasă, să fie din nou afară, 
înapoi la lumina zilei, înapoi acasă cu Mary. Oriunde, dar nu 
aici. 

Puse amândouă cheile pe pernuţa de catifea a 
piedestalului, aşezând cutia lângă ele. In timp ce se dădea 
înapoi, privind cheile aici, în încăperea asta, simţi în adâncul 
sufletului că era o greşeală, că încălcase ceva aflat dincolo de 
lege. 

— Banii au fost deja viraţi, împreună cu un bonus de două 
sute cincizeci de mii de dolari de care să vă bucuraţi tu şi soţia 
ta când o să se simtă mai bine, spuse Finster, aducându-l pe 
Michael înapoi la realitate. 

Michael se întoarse şi rămase faţă în faţă cu angajatorul 
său. Deşi toată treaba începuse să pară greşită, Michael îşi 
reaminti că furtul îi dădea posibilitatea de a asigura 
tratamentul de care Mary avea nevoie disperată, tratamentul 
care-i va salva viaţa. Şi în acelaşi fel în care ne justificăm faţă 
de noi înşine încă un pahar de băutură, încă o prăjitură, 
convingându-ne singuri că n-o să ne facă nici un rău, îşi 
despovără mintea şi conştiinţa şi-i strânse mâna lui Finster. 

— Mulţumesc, spuse, în timp ce Finster îi întinse 
confirmarea transferului bancar. 


— Eu îţi mulţumesc. Îi urez din toată inima o însănătoşire 
grabnică soţiei tale, ca să vă puteţi vedea împreună de viaţa 
asta. 

Finster îl conduse afară din încăpere şi când era pe 
punctul de a închide uşa, aruncă o privire înăuntru, spre noul 
său premiu. Pe buzele subţiri îi apăru un zâmbet. Nu era un 
zâmbet fericit sau unul de bucurie, ci un zâmbet de triumf, 
zâmbetul unui general care tocmai cucerise dealul, stârpindu- 
şi duşmanul. Zâmbetul unui împărat obosit de atâta luptă, 
care, în pragul înfrângerii, tocmai a obţinut singura armă care 
nu numai că-l va salva, ci va şi schimba sorții războiului. 


Capitolul 14 


Lumina dimineţii umplea camera. Fusese o noapte grea; 
toate fuseseră aşa de când începuse tratamentul, dar noaptea 
trecută fusese deosebit de dificilă. Vărsăturile şi diareea o 
răvăşiseră, secătuindu-i energia. Durerea părea să iradieze 
chiar din măduva oaselor. Era epuizată, stoarsă de orice strop 
de voinţă care-i mai rămăsese. 

Când razele soarelui îi atinseră pleoapele, Mary se trezi. 
Alinarea adusă de somn va dispărea iar, cât va ţine ziua. Se 
întoarse pe cealaltă parte şi-i sări inima - sentimentul de 
bucurie o cuprinse cu totul când dădu cu ochii de el. Pentru 
prima dată de când fusese diagnosticată, cu aproape trei 
săptămâni în urmă, se simţea reîntinerită. Acum că el se 
întorsese, avea să învingă monstrul ăsta care se pusese cu ea, 
şi să-l alunge înapoi în locul oribil din care venise. 

— Bună dimineaţa, şopti ea. 

Michael aranja florile. Îi făcuse curat prin cameră şi 
împrospătase totul.  Neorânduiala şi confuzia fuseseră 
alungate din viaţa ei. Perdelele erau trase în lături pentru 
prima dată după câteva zile, iar Mary rămase privind lung la 
cerul albastru, ca şi cum l-ar fi văzut pentru prima dată. 

— 'Neaţa, îi răspunse el şi se aplecă s-o sărute cu pasiune. 

Mary se mustră singură. Coşmarurile ei despre primejdii şi 
moarte nu erau decât griji fără rost; Michael se întorsese la ea, 
aşa cum promisese. 

— Mi-a fost dor de tine, murmură în timp ce se ridica în pat 
şi se sprijinea de perne. 

— Mi-a lipsit zâmbetul tău. Cum te simţi? 

— Mult mai bine. 

— Mă bucur. 

Michael ştia că-l minţea, dar n-avea de gând să i-o 
reproşeze, ştia că încearcă să fie tare de dragul lui. 

Mary se cuibări în braţele lui. Dintre toate gândurile şi 
rugăciunile, toate medicamentele şi urările de sănătate, asta 


era ceea ce-i trebuia cu adevărat. Să fie ţinută în braţe şi să 
ţină în braţe la rândul ei. Pentru ea nu era important doar să 
primească dragoste, ci şi s-o dăruiască. Era ca un elixir pentru 
amândoi. Neliniştea pe care Michael o simţise de când 
părăsise ţara dispăruse, lăsată în urmă undeva prin Germania. 

— Mă gândeam c-am putea - se trase înapoi, privind-o în 
ochi - să plecăm o săptămână la Cape, să stăm la hotelul 
Ship's Bell. 

— Să facem dragoste printre dune... 

— Mmmm. Să mâncăm supă portugheză... 

— ...homar proaspăt. 

Michael făcu o pauză. 

— i-au zis cât mai durează? 

Abia aştepta s-o smulgă din locul ăsta. 

— Incă o săptămână. Mâine au să mai scotocească puţin 
prin corpul meu. 

— Mi-ar plăcea să te „scotocesc” şi eu puţin. 

— Asta s-ar putea aranja, spuse Mary în timp ce-şi freca 
nasul de gâtul lui. Intotdeauna îi îndrăgise mirosul, o liniştea, o 
făcea să se simtă în siguranţă. Deşi încercase să-şi alunge 
asta din minte, îşi petrecuse ultimele şapte zile gândindu-se 
că el nu se va mai întoarce niciodată. Era singurul lucru care o 
speria cu adevărat: era îngrozită c-o să moară singură. 

— Cum a fost călătoria? 

— Un pic mai lungă şi mai grea decât am crezut. 

Michael începu s-o maseze pe spate, începând cu umerii şi 
apoi coborând, aşa cum îi plăcea ei. 

— Te-a căutat Paul. 

Inchise ochii şi-şi puse capul pe umărul lui. 

— A spus ce voia? 

— Voia să-l suni când te întorci, zicea că aveţi meci 
sâmbătă. 

Asta era o minciună. Busch o să-l jupoaie de viu. Dar 
Michael avea de gând să se ocupe de asta mai târziu; după 
toate întâmplările prin care trecuse în ultimele câteva 
săptămâni - boala lui Mary, Vaticanul, Israelul, Finster - se 


simţea în stare să facă faţă la orice. Nu, deocamdată n-o să-l 
sune pe Busch. Busch putea să mai aştepte. 

— Ţi-ai terminat treaba? întrebă Mary. 

Michael nu-i spunea tot, dar ea ştia că orice făcuse, făcuse 
pentru ea. Acum nu era momentul să-l ia la întrebări în 
legătură cu asta. 

— Da. 

O strânse tare. 

— N-am să te mai părăsesc. 

— Ştiu. 

Pentru prima dată după mult timp, amândoi credeau că 
totul o să fie bine în sfârşit. 


Michael intră în apartamentul cufundat în întuneric, 
aruncând corespondenţa pe o măsuţă. Băgă capul în dormitor 
şi strigă: „Hawk”? 

Verifică robotul telefonic; afişajul roşu îi arătă că avea 
treisprezece mesaje. Apăsă pe buton. 

— Mesajul numărul unu, bâzâi vocea electronică feminină. 

— Michael? Eu sunt, sună-mă, se auzi vocea lui Busch din 
aparat. 

Michael apăsă pe buton, trecând la următorul mesaj. 

— Sună-mă, Michael. 

Din nou Busch. Din nou, Michael apăsă pe buton. 

— Michael, ştiu că te-ai întors, nu mă face să vin acolo şi 
să te - 

Lovi butonul, întrerupând mesajul. Opri aparatul. 

— Hawk? 

Se uită în bucătărie. Poate D-na McGinty scosese câinele 
afară la plimbare. Michael îşi dădu seama că nici CJ nu era pe 
nicăieri. De fapt nici nu-i plăcea motanul, niciodată nu putuse 
suferi pisicile, animalele astea imprevizibile, niciodată nu 
înţelesese atracţia pe care o exercitau ele. Dar era pisica lui 
Mary, iar dacă ea iubea bestia asta mică, atunci... el măcar se 
putea preface c-o iubeşte. D-na McGinty probabil că-l ţinea pe 


CJ în apartamentul ei de când plecase el. Trebuia să ţină minte 
să-i ia un cadou ca răsplată pentru osteneala ei. 

Luă corespondenţa şi, deschizând-o, intră în biroul lui. 
Când aprinse lumina, tresări de spaimă. 

Pe scaunul lui preferat stătea un bărbat cu o constituţie 
solidă, părul negru ca smoala, ochii albaştri, culoarea ardeziei. 
Acesta avea faţa şi mâinile arse de soare ale cuiva care cu 
siguranţă umblase destul prin lume. Străinul era îmbrăcat în 
pantaloni şi cămaşă negre; adidaşii negri aveau tălpile tocite, 
deşi în rest erau surprinzător de curaţi. Era imposibil să-ţi dai 
seama ce vârstă avea: ar fi putut fi un om de treizeci de ani 
trecut prin multe, până la un tip de cinzeci de ani în plină 
formă. În poală tocmai i se întindea motanul lui Mary. ÎI 
mângâie pe CJ ca şi cum ar fi fost al lui. Hawk era tolănit la 
picioarele lui şi dormea. 

— Domnul St. Pierre? 

Avea accent italian. 

Michael recunoscu vocea pe loc. 

— leşi afară, îi ordonă el. 

Bărbatul nu se clinti. 

Michael luă telefonul. 

— Ai treizeci de secunde, spuse şi începu să formeze. 

— Şi ce-ai să-i spui prietenului tău, polițistul? 

Michael îşi încetini mişcările. 

— Că bărbatul pe care l-ai jefuit e în apartamentul tău? 

Străinul părea că nici nu respiră. 

Michael închise telefonul. 

— Doar nu credeai c-am să te las să scapi? 

— Cine eşti? 

— Mă numesc Simon, răspunse bărbatul. 

Tensiunea atârna în aerul dintre ei ca un trăsnet. Michael 
auzea sângele cum îi bubuie în urechi, în timp ce încerca să-şi 
dea seama ce are de făcut, cum să reacționeze. 

— Aş vrea să-mi dai cheile înapoi, spuse Simon. 

Michael ştia că nici o lovitură nu se termina vreodată cu 
adevărat. Spectrul temerii de a nu fi găsit, de a nu fi arestat, 
persista mereu. 


— Nu prea ştiu despre ce vorbeşti, încercă el să scape. 

— Serios? 

— Serios. 

Michael străbătu camera, îndreptându-se spre străinul 
care stătea pe scaun, şi strigă încet: „Hawk”? Vocea sa era 
plină de frustrare şi mânie. Hawk se trezi şi-şi văzu stăpânul, 
aşa că se rostogoli pe spate, ca să fie scărpinat pe burtă. 

— Halal câine de pază, şopti Michael spre Hawk, în tot 
acest timp evaluând curajul bărbatului aşezat în faţa lui. 

— Să vedem dacă pot să-ţi împrospătez memoria, zise 
Simon. 

— Nu prea aveai bani, soţia ta era grav bolnavă, aşa că ai 
început să alergi prin Vatican punând bombe fumigene. 

Gesticulă cu mâinile. 

— Ai furat două chei care erau puse în locul celor 
adevărate, ai sărit într-un avion spre lerusalim, ai urcat pe 
muntele Kefas şi ai furat alte două chei dintr-o biserică. 

Făcu o pauză, ca să dea efect spuselor lui. 

— Gloanţele mele au trecut pe la câţiva centimetri de 
capul tău, adăugă el. 

— Spui numai tâmpenii. 

Simon nu-şi luă ochii de la el în timp ce scoase un pistol 
din haină, pe care-l sprijini pe picior. Il înclină uşor, până când 
lipi gura ţevii de capul pisicii adormite. Ochii lui nu trădau 
nimic. 

— Cred că este animalul soţiei tale. 

Michael era mai mult decât furios: tipul ăsta îl ameninţa pe 
faţă, iar el nu putea face nimic. 

— Spune-mi unde sunt cheile. 

Simon se uită la pisică, la Hawk şi apoi din nou la Michael. 

— Voi trei puteţi trăi dacă... 

Pe un ton rece, lăsă ultimatumul în aer. 

— Poate o să-i fac o vizită lui Mary; ar fi păcat - cu toate 
eforturile astea, ea să moară din cauza lipsei tale de tact. 

Indeletnicirea lui Michael nu o pusese niciodată în pericol 
pe Mary; niciodată n-ar fi lăsat ceva din ce făcea el să-i facă 
vreun rău lui Mary. 


— Nu mai am cheile, spuse el scurt. Le-am vândut. 

— Cui? 

— Unui bărbat. 

Simon expiră cu zgomot. 

— Numele? întrebă el încet. 

Finster avea douăzeci de agenţi de pază, atâţia putuse 
număra Michael. lar cheile furate erau în subsolul unei 
încăperi pe care Michael o ştia impenetrabilă. Nimeni n-avea 
să ajungă la ele. Nici Simon, nici nimeni altcineva. 

— Un industriaş german. August Finster, replică Michael. 

Cuvintele îi ieşiră cu uşurinţă de pe buze; nu simţi nici o 
remuşcare să-şi trădeze angajatorul. August Finster înţelegea 
că atunci când te joci cu băieţii duri, uneori ei ripostează - 
uneori cu un pumn în falcă, alteori cu un glonţ în inimă. 

Simon se ridică cu graţia unei feline. CJ îi sări din poală. 
Bărbatul era înalt, avea cel puţin un metru optzeci şi cinci. 

— N-ai idee ce-ai făcut, spuse. 

— Am salvat viaţa soţiei mele - 

— Şi ai damnat întreaga lume. 

Afirmația atârnă în aer, lăsându-l pe Michael fără cuvinte. 

— Poftim? Ce naiba vrei să spui? 

— Crezi în Dumnezeu, domnule St. Pierre? 

— Acum nu. 

— Deci ai crezut odinioară? Ai face bine să începi să crezi 
din nou. 

— Am să spun o rugăciune de mulţumire când ai să pleci. 

Simon nu se clinti. 

— În anul Domnului treizeci şi doi, lisus i-a spus unuia 
dintre Apostoli: „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi 
Biserica mea... Şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în 
Ceruri.” Şi i-a dat lui Petru două chei care să simbolizeze 
puterea sa de a absolvi sau de a condamna. Puterea de a 
controla Porţile Raiului. 

Bărbatul ăsta avea o răceală pe care Michael nu o mai 
întâlnise la nimeni până acum. Nu s-ar fi oprit la moartea lui 
Michael sau a lui Mary; acţiona după o credinţă mai puternică, 
una specifică teroriştilor şi fanaticilor. 


— Cred c-a venit momentul să pleci, insistă Michael. 

— Tot nu înţelegi, nu-i aşa? 

— Ce să înţeleg? 

— Ai furat cheile Raiului. 

Tipul ăsta era nebun. Orice dram de credibilitate pe care-l 
avusese înainte dispăru fără urmă din mintea lui Michael. 
Credinţa lui Michael era în declin, iar asta nu făcea decât să-i 
întărească hotărârea. Presupusese că pentru şeful tipului ăsta 
era o chestiune bănească, dar nu, era ceva de genul misiunii 
încredințate de Dumnezeu Fraţilor Blues®. 

— Să ştii c-am să sun - 

— Porţile Raiului sunt închise, Michael - 

— leşi, acum. 

La naiba cu arma lui cu tot, avea să sară pe nebunul ăla 
dacă nu tăcea. 

— Nici măcar nu-ţi dai seama cui i-ai vândut cheile, nu? 

Michael îl apucă de braţ, dar Simon era iute ca fulgerul. Il 
răsuci pe Michael aşa repede, că acesta nici nu mai ştia pe ce 
lume se află, apoi îl trânti pe scaun. CJ scoase un mieunat 
înfiorător şi fugi. Simon se aplecă peste el şi cu o voce 
limpede, calmă, îi spuse: 

— Ne vom duce să luăm cheile alea. 

Se răsuci pe călcâie şi ieşi din cameră. 

Michael se ridică în picioare şi se luă după el: nimeni nu-i 
intra în casă nepoftit şi nimeni nu-i zicea vreodată ce să facă. 

— Noi n-o să facem nimic. 

Michael făcea eforturi să-şi controleze vocea, care-i 
tremura din cauza adrenalinei. 

— Trebuie să am grijă de soţia mea. 

— Pui vreun preţ pe sufletul ei? 

Simon nu-i aşteptă răspunsul. 


5 „The Blues Brothers” - comedie muzicală din 1980, povestea felului în 
care condamnatul Jake, eliberat condiţionat, şi fratele său Elwood, care 
primesc „o misiune de la Dumnezeu” să salveze un orfelinat romano- 
catolic de la închidere, cu banii obţinuţi cu ajutorul formaţiei de blues pe 
care o înfiinţează. 


— Dacă da, atunci ai să mă ajuţi. Altfel, Mary e damnată, 
ca noi toţi. 

Deschise uşa de la intrare. 

— Peste două zile plecăm. 

Apoi se întoarse şi întrebă: 

— Cât de prost poţi fi? Chiar n-ai habar cine e Finster? 

Michael era încă în şoc, redus la tăcere; nu mai văzuse 
niciodată pe cineva care să se mişte atât de repede. 

— Caută şi-ai să vezi, zise Simon, şi trânti uşa. 


Capitolul 15 


Dean McGregor era un ratat care făcuse închisoare de 
două ori şi care făcea acum tot ce putea ca să se îndrepte. 
Paul Busch se vedea cu Dean în a treia miercuri din fiecare 
lună. Dean era genul de tip lipsit de griji, care se aflase 
întotdeauna în locul nepotrivit şi-n momentul nepotrivit, cu 
prieteni nepotriviţi şi cu intenţii greşite. Primul său jaf fusese 
la un mic magazin de băuturi alcoolice, iar un asemenea 
magazin n-are niciodată prea mulţi bani în casă - cu siguranţă 
nu destui ca să merite să renunţi cinci ani la libertate. Aşa că 
Dean şi prietenii lui fură surprinşi când scoaseră armele, iar 
vânzătorul le dădu douăzeci de mii de dolari. Bineînţeles că 
erau bani din droguri, locul ăla era ţinut sub urmărire pentru 
trafic de marijuana, şi cei douăzeci de mii de dolari erau 
supravegheați îndeaproape de trei agenţi de la DEA”, într-un 
Ford parcat peste drum. Când Dean şi tovărăşii săi fură 
arestaţi, operaţiunea lor de şase luni se duse de râpă; cei de 
la DEA se asigurară că procurorul va cere pedeapsa maximă. 

Dean nu ieşise din închisoare decât de cinci luni când 
încercă să jefuiască o benzinărie. Soţia lui era însărcinată şi 
voia să-i cumpere ceva frumos, pentru că era deprimată că se 
îngrăşa. Folosindu-şi pistolul de jucărie, îl luă pe sus pe 
vânzător şi găsi casa pe jumătate plină, adică vreo patru sute 
de dolari. Ceea ce nu ştia el era că şi soţia vânzătorului era 
însărcinată, iar tipul era un poliţist care lucra acolo la negru, 
ca să asigure o situaţie cât mai bună pentru copilul lor încă 
nenăscut. Pistolul său de serviciu era sub tejghea, căci venise 
direct de la muncă, fiind a treia tură dublă pe care o făcea în 
săptămâna aia. Ofiţerul Paul Busch îşi scosese revolverul, iar 
Dean făcuse pe el de frică. Busch îi citise drepturile. Cât timp 
stătură şi aşteptară să vină maşina unei patrule să-l ridice pe 
Dean, ajunseră să stea de vorbă despre copiii lor nenăscuţi. 


7 Drug Enforcement Administration - Administraţia de executare a legilor 
împotriva drogurilor, divizie a Departamentului de Justiţie din SUA. 


Pentru prima oară, Busch văzu că, deşi comiterea unei 
infracţiuni este întotdeauna o greşeală, motivaţia unui 
infractor poate fi uneori cât de cât nobilă. Desigur, asta nu era 
o scuză - legea era lege - iar Dean ajunse din nou la 
închisoare, cu o condamnare de cincisprezece ani. 

Aşa se face că, şase ani mai târziu, Busch şi Thal se aflau 
într-o cafenea, punându-i întrebările de rutină lui Dean 
McGregor, care fusese eliberat de curând, după ce executase 
o treime din pedeapsă, pentru bună purtare. Busch îi strânse 
mâna cu căldură, întâmpinându-l cu un zâmbet. Omul îşi 
plătise datoriile, îşi îndeplinise sentinţa atâta timp cât 
consideraseră cei de la tribunal că este cazul, şi era în regulă 
după părerea lui Busch. Slujba lui nu era să judece, ci doar să 
aplice legea. 

Dean îi întinse mâna lui Thal, care doar se uită lung la ea, 
fără să facă vreo mişcare. Căutătura urâtă a poliţistului mai 
tânăr îi provocă lui Dean un tic nervos care-l ţinu pe întreaga 
durată a discuţiei. 

Îşi petrecură următoarele douăzeci de minute trecând prin 
întrebările obişnuite: Ce mai faci? Ce-ţi face familia? Cu slujba 
pe care ţi-am găsit-o merge bine? Întrebările fireşti după 
eliberare, ca să se stabilească dacă persoana respectivă se 
adaptează la viaţa în libertate. Busch dirija totul, conducând 
discuţia în direcţia dorită de el. Nu-i plăcea ca persoanele 
care-i fuseseră încredințate să se simtă neliniştite sau agitate 
cât stăteau de vorbă cu el. Era important ca celălalt să se 
simtă în largul lui la aceste întâlniri, căci atunci când fostul 
condamnat era relaxat se deschidea, era sincer în legătură cu 
readaptarea sa în societate. Cei eliberaţi condiţionat se 
întorceau la rele când se speriau sau erau disperaţi, simțind 
că nu pot face faţă vieţii în libertate. Slujba lui Busch era să-i 
menţină pe calea cea bună. Dacă-şi reluau vechile deprinderi, 
nu era numai eşecul lor, ci şi al lui. 

Lui Busch îi sună mobilul, aşa că le ceru scuze şi se ridică 
de la masă. Îi lăsă lui Thal un pic de libertate de manevră, 
permițându-i să pună întrebări, dar îi spuse să încheie apoi şi 
să-l trimită pe Dean acasă. Prima întrebare a lui Thal, despre 


visele şi coşmarurile lui Dean, păru destul de nelalocul ei, dar 
de acolo o luă razna: urmară doar afirmaţii duşmănoase, 
intimidante, provocatoare. 

— Visezi banii, nu-i aşa, McGregor? Spune-mi adevărul. 
Când stai noaptea întins în pat, nu poţi să nu te gândeşti la cel 
mai uşor mod de a face rost de cele necesare traiului. 

Thal zâmbi. 

— Câţi ani vor mai trece până când îţi vom aresta copiii, 
care ţi-o vor lua pe urme? 

Dean rămăsese şocat, pe faţă curgându-i transpiraţia. 

— Odinioară credeam că oamenii se pot schimba, continuă 
Thal fără milă. Credeam în iertare. Dar ştii ceva, Dean? Nu 
cred că te-ai schimbat, şi e clar că n-ar trebui să fii iertat. 

În cele două minute în care rămase singur cu Thal, nervii 
lui Dean fură făcuţi praf. Acum îi era mai frică de el decât de 
orice tip de la închisoare. Şi nu era din cauza celor spuse de 
polițistul cel tânăr, ci din cauza tonului lui şi a felului în care-i 
sclipeau ochii când vorbea. 

Thal îi puse lui Dean mâna pe umăr, ca şi cum ar fi fost un 
copil. 

— Îmi provoci scârbă, McGregor. Degeaba faci umbră 
pământului. Roagă-te să nu fiu eu cel care te prinde comiţând 
o infracţiune. Căci dacă se întâmplă asta, am să-ţi împrăştii 
creierii pe jos, am să-i adun şi-am să-i trimit soţiei tale. 

Întoarcerea lui Busch puse capăt brusc anchetei. 

— Dean? Ne vedem peste trei săptămâni, zise Busch. ` 

Din tonul lui era clar că aveau să se vadă doar ei doi. Il 
conduse pe Dean McGregor până la uşă, punându-i brațul pe 
după umeri ca să-l liniştească. 

Busch se întoarse la masă. Se aşeză. Sorbi din cafeaua 
rece. Mai puse nişte zahăr în ea. Lăsă să treacă câteva minute 
bune, iar Thal începu să se foiască. Tânărul începu să se agite, 
deoarece presimţea că Busch o să se ia de el. 

În cele din urmă, Busch se aplecă spre el şi, ridicând un 
deget, îi spuse calm: 

— N-am să-ţi spun de două ori - numai odată - dacă te 
mai porţi vreodată aşa cu un fost condamnat, cu un suspect, 


cu un alt om, nu numai că am să-mi asum personal misiunea 
de a te da afară din poliţie, ci am şi fac în aşa fel încât să fii 
pus sub acuzaţie. În ceea ce mă priveşte, nu ajungi nici la 
genunchiul omului ăstuia. 

Busch făcu o pauză, încercând să-şi recapete stăpânirea 
de sine. 

— Am să lucrez cu tine şi am să te îndrum încă o lună. Dar 
după aia am să mă asigur că nu ni se vor mai încrucişa 
vreodată drumurile. 

— Hei, îl scuturam un pic, ca să se dea de gol dacă punea 
la cale ceva - 

— Nu-i scuturăm. Niciodată. 

— Cum putem şti că omul ăsta nu încearcă să violeze 
regulile eliberării? 

— Crede-mă, dac-ar încerca, aş şti. 

Busch îşi strânse hârtiile despre Dean McGregor şi le puse 
în servietă. 

— Şi dacă ai şti că cineva face asta, l-ai aresta imediat? 

— Fără îndoială. 

— Şi cât de stricţi trebuie să fim? Trebuie să aplicăm litera 
legii cu fiecare în parte? 

Busch îşi ridică privirea spre el. 

— Despre ce vorbeşti? Asta e legea. Noi aplicăm legea. 

— Nu uita, sunt nou în treaba asta cu eliberările 
condiţionate. Incerc doar să-ţi urmez modelul. 

Asta îl supără cel mai tare pe Busch; cel mai tare îi 
dispreţuia pe cei care se purtau condescendent cu el. 

— Ignoranţa nu este o scuză când vine vorba de încălcări 
ale legii, nu ai cum să eviţi legea. 

— Deci ce facem dacă cineva încalcă condiţiile eliberării? 
întrebă Thal din nou. 

— Îi arestăm. 

— Îi trimitem la închisoare? 

— Asta decide judecătorul. 

Thal stătu să chibzuiască câteva clipe. 

— Fără excepţie? 

— Nici o excepţie, zise Busch. 


— Deci ar trebui să-l arestăm pe tipul ăla, St. Pierre. A 
părăsit ţara. După cele spuse de tine, trebuie să-l arestăm. 

Thal rânjea ca un şobolan. 

Busch fu luat complet pe nepregătite. Dându-şi seama că 
fusese încolţit de rahatul ăla mic, răbufni: 

— De unde ştii? 

— Din surse sigure. 

— Surse sigure - rahat! Asta n-o să ţină la judecător. Mai 
bine ai spune tot. _ 

Busch ştia foarte bine că Michael plecase din ţară. Il 
văzuse dispărând la terminalul de zboruri internaţionale, dar 
se gândise că poate exista o explicaţie şi că va putea să facă 
faţă situaţiei în felul lui. Dar acum... 

Acum era rândul lui Thal să se apropie de el şi, ridicând un 
deget, să-i spună calm: 

— Am să-ţi aduc dovezi. 

— Nu mai avem ce vorbi despre asta până atunci. 

Busch îşi luă servieta şi se ridică. 

— Te mai pot învăţa şi altceva pe ziua de azi? întrebă pe 
un ton dispreţuitor. 

Thal mai rămase o clipă aşezat; deşi nu părea să fie aşa, 
simţi că el câştigase în urma discuţiei, şi murea să ia cireaşa 
de pe tort. 

— Aş vrea să ştiu de ce-ţi spun ceilalţi „Peaches”? 

Busch se repezi peste masă spre Dennis şi-i spuse 
răspicat: 

— Nu-mi mai spune vreodată Peaches. 


* 


Biblioteca spitalului era mică, dar avea o colecție de cărți 
care acoperea măcar esenţialul pe care-ar fi putut dori să-l 
afle un pacient. Atmosfera era ca la colegiu şi era linişte, dar 
mirosul de spital dezinfectat predomina, reamintindu-ţi mereu 
unde te aflai. Pe lângă selecţia de cărţi medicale, periodice şi 
teze, mai aveau şi o colecţie bună de volume de ficţiune şi 
non-ficțiune. Enciclopediile şi manualele de referinţă fuseseră 


donate de un binefăcător căruia îi murise mama din cauza 
unei boli de inimă. 

Michael îi fu recunoscător pentru generozitate, căci găsi 
acolo cea mai recentă ediţie din anuarul Who's Who in 
International Business. Majoritatea celor menţionaţi acolo 
aveau dedicat un text de două paragrafe; August Engel Finster 
avea propria pagină. 

Michael căutase informaţii despre Finster şi înainte să 
accepte angajamentul; atunci nu găsise nimic care să-i dea de 
gândit. Acum Simon era cel care-i dăduse de gândit. Michael 
nu era sigur de cine să-i fie frică: Finster sau Simon. Şi nu era 
sigur ce căuta acum, în timp ce se uita la aceeaşi pagină pe 
care o citise cu aproape trei săptămâni în urmă. 

August Engel Finster apăruse din Blocul comunist după 
căderea Zidului. Felul în care arunca cu banii era legendar. 
Cheltuise peste trei sute de milioane de mărci germane pe 
lună ca să-şi construiască imperiul. Sursa finanţării sale era 
totuşi un mister, aşa cum se întâmpla cu mulţi dintre titanii 
financiari care proveneau din Germania de Est. Mulţi, dacă nu 
toţi, fuseseră implicaţi într-un fel sau altul, după cum o ştia şi 
Michael, în afaceri cu guvernele comuniste. Deşi aceşti 
membri ai elitei erau suspectaţi de legături respingătoare, 
cum puteau fi consideraţi infractori într-o ţară unde legea era 
la cheremul acoliţilor lor birocraţi? 

Finster avea deja un imperiu de filaturi, companii miniere 
şi firme de armament şi muniții - majoritatea obţinute prin 
privatizarea fostelor întreprinderi de stat. Aceste corporaţii 
avuseseră un mare succes, iar meritul fusese atribuit exclusiv 
simțului afacerilor pe care-l poseda Finster. Era o persoană 
extrem de discretă, puţini îi cunoşteau strategia succesului, 
iar cei care lucrau cu ei îşi ţineau gura şi erau invizibili. 
Universitățile şi concurența  încercaseră să-i ghicească 
formula, dar nimeni nu reuşise să recreeze modelul său de 
afaceri. Finster încă nu dăduse greş. Şi asta era incantaţia 
celorlalţi: oricine se prăbuşeşte la un moment dat. Intr-o zi va 
fi Finster. Oamenii aplaudau întotdeauna, se bucurau de 
succes şi ţineau partea cuiva aflat în plină ascensiune, a celui 


oprimat care ajungea în vârf, râvnind la premiul cel mare. Dar 
când cineva îl obţine, sorții se întorc, iar oamenii încep să 
caute greşeli. Un câştigător nu mai este ca ei, luptându-se cu 
destinul, zbătându-se să depăşească masele. Câştigătorii 
aveau succes acolo unde ei nu avuseseră, iar asta nu le cădea 
bine. De fapt, era vorba de natura umană. Chiar dacă ajungeai 
să conduci lumea, nu putea dura mult. Asta li se întâmpla 
tuturor. Bill Gates, tocilarul pasionat de computere care lăsase 
în urmă IBM-ul, apăruse de te miri unde ca să pună pe 
picioare industria calculatoarelor. Lumea întreagă urmărise cu 
interes cum state şi guverne încercaseră să-i destrame 
imperiul. Michael Jackson, regele muzicii pop, puştiul care 
cucerise scena muzicală şi recrease industria divertismentului, 
era un alt exemplu. Frenezia pentru cântecele lui se 
transformase în frenezia după sânge. Chiar şi adevăratul Rege 
fusese detronat de fanii lui. Elvis fusese terminat mai întâi de 
Beatles, apoi de Woodstock, şi abia la urmă de droguri, şi 
toată lumea spusese: „aţi văzut, v-am spus eu”. Curând, 
spunea toată lumea, va fi rândul lui Finster. 

Nu exista nici o informaţie despre el dinainte de 1990, şi 
faptul că în zece ani ajunsese de la nimic la o avere de peste 
treisprezece miliarde de dolari îl uluia pe Michael. Lungul 
articol spunea tot despre cuceririle de afaceri ale lui Finster, 
dar nu pomenea nimic de trecutul lui personal: nici un tată, 
nici o mamă, nici o soră sau vreun frate. Sau poate că existau 
informaţii, iar Finster reuşea să le ascundă ca un expert, aşa 
cum îşi ţinea secrete şi strategiile de afaceri. În ultimii trei ani 
trăise sub ochii publicului, având cronici demne de un actor 
celebru. Trecea de la întâlniri de afaceri la cluburi de dans şi 
apoi la gale sociale. Pozele îl reprezentau întocmai cum îl 
văzuse Michael: cu părul alb, lung, strâns într-o coadă de cal, 
cu sprâncenele negre accentuându-i ochii căprui - arăta ca un 
leu cu coama albă. Finster era văzut rareori fără câte o femeie 
frumoasă de fiecare braţ, nici una nefiind trecută de douăzeci 
şi doi de ani. Farmecul lui era evident chiar şi în fotografii, 
Michael îl simţea revărsându-se în afara paginii. 

Cu toate astea, nu avea nici un fel de trecut. 


Michael căută alţi industriaşi germani şi se mai linişti un 
pic. Nici despre trecutul celorlalţi est-germani nu se ştiau prea 
multe. Era ca un mic club. Tu nu spui nimic, ca să nu spun nici 
eu. Cu toţii făcuseră ceva în trecut care i-ar fi condamnat, 
ceva ce preferau să fie dat uitării. Toţi voiau să lase în urmă 
vieţile trecute. La urma urmelor, Germania de Est cunoscuse 
una din cele mai rele manifestări ale comunismului. Lumea 
suferea de foame şi era din ce în ce mai oprimată, fiind 
obligată să ducă o viaţă de mizerie. Toţi erau cu ochii pe 
ceilalţi, frica era la ordinea zilei. Fraţii se turnau între ei chiar 
şi pentru acuzaţii nevinovate aduse conducerii răuvoitoare. lar 
cei care ridicau vocea dispăruseră în închisorile din Berlinul de 
Est, şi nu se mai auzise niciodată de ei. Pe alei, în baruri şi în 
pivnițe se zvonea în şoaptă că nici măcar sufletele celor morți 
nu puteau trece de Zidul Berlinului. Şi apoi Zidul fu dărâmat 
într-o avalanşă de moloz şi în uralele mulţimii... şi din ruinele 
lui apăru Finster. 

Toate informaţiile care fuseseră strânse vreodată se aflau 
în volumul dinaintea lui Michael, iar el tot nu înţelegea nimic. 
Industriaşul german era un om de afaceri de succes, iar 
Michael îşi închipuia că este necruţător - nu poţi înota cu 
rechinii dacă nu ai colţi - şi retras, dar nu părea să reprezinte 
ameninţarea sugerată de Simon. Finster era excentric, Michael 
văzuse asta cu ochii lui, dar asta i se trăgea cu siguranţă de la 
averea şi puterea sa incredibilă. Colecţia stranie de obiecte de 
artă păstrată în pivniţa lui medievală era una bolnăvicioasă, 
dar era totuşi doar artă. Şi tot asta bănuia Michael şi despre 
cele două chei: că erau obiecte vechi, care urmau să fie ţinute 
ascunse în muzeul particular al lui Finster. Poate cheile aveau 
semnificaţia istorică la care făcuse referire Simon, dar asta 
conta în vreun fel? Nu vedea nimic magic aici. Nici o putere 
specială asupra sufletelor tuturor oamenilor. Raiul era un 
concept în care Mary credea, dar pe care Michael încă nu-l 
putea accepta. 

— Ai găsit ce căutai? 

Michael ridică privirea şi-o văzu pe Sora Schrier - asistenta 
germană masivă de la etajul unde se afla Mary -, care-l privea. 


— Nu sunt sigur, răspunse el. 

— Pe cine cauţi în anuar? întrebă ea. 

— De fapt, l-am găsit deja. 

Asistenta privi peste umărul lui Michael la poza bărbatului 
cu părul alb. 

— Finster? 

— Da. Îl cunoşti? întrebă Michael, pe jumătate în glumă. 

Ea râse. 

— Nu personal. 

Michael închise volumul, se ridică de pe scaun şi-l puse la 
loc pe raft. 

— Numele i se potriveşte, nu? întrebă sora Schrier, luând 
un teanc de reviste şi îndreptându-se spre uşă. 

— Al cui nume? 

— August Engel Finster. Toţi banii şi toate femeile alea. 

— Nu cred că înţeleg. 

— Dacă era numele meu, mi l-aş fi schimbat. Cred că i-a 
fost greu când era mic să suporte toate glumele. Cu toate 
astea, cred c-a ajuns să i se potrivească. 


— Nu pricep. 

— Numele lui - asistenta deschise uşa şi-i zâmbi lui 
Michael - înseamnă marele înger al întunericului, adică 
Satana. 


Michael mergea pe coridorul care ducea la camera lui 
Mary. Mintea-i zbârnăia. Oare era o glumă? Rememorase 
totul, din momentul în care-l întâlnise pe Finster, până la ceea 
ce-i spusese Simon şi la ceea ce-i dezvâăluise asistenta 
germană. Marele înger al întunericului? Mai nou, lui Michael îi 
venea greu să accepte ideea de Dumnezeu: acum i se cerea 
să-şi examineze credinţa în posibila existenţă a diavolului. 
Purtarea lui Finster nu era deloc cum şi-ar fi închipuit el pentru 
o întruchipare a răului, de fapt omului acela chiar îi păsase, şi 
încercase să-i ajute. 

Nu. 


Era doar o coincidenţă, o coincidenţă convenabilă care-i 
fusese sădită în minte de lunaticul de Simon. Nu, Finster n-ar 
putea fi diavolul. Acelea nu erau cheile Raiului, n-ar fi avut nici 
o logică. Cheile Raiului erau cu siguranţă un mit - ca şi Sfântul 
Graal - ceva inventat de vreun preot mort demult, ca să 
inspire credinţă şi teamă. Mintea lui Michael acceptase deja 
ideea asta. 

Dar lucrurile nu stăteau aşa şi cu inima lui, care o luase 
razna şi-l făcea să simtă sudoarea curgându-i pe faţă. Nu 
există coincidenţe. Atunci când prea mulţi factori indică 
acelaşi rezultat, nu este o simplă întâmplare. Sherlock Holmes 
o spusese cel mai bine: „Când ai eliminat imposibilul, ceea ce 
rămâne, oricât de improbabil, trebuie să fie adevărul”. 

Amintirea urâtă care-şi tot iţea capul era felul în care se 
simţise când era în „temniţa” lui Finster. Spaima rece care-i 
îngheţase şira spinării. Nu putuse să-şi dea seama exact 
despre ce era vorba atunci, dar acum devenea tot mai clar. 
Fusese acolo, în penumbre, în picturi şi în bărbatul care-l 
conducea tot mai adânc în întunericul umed. Şi singura alinare 
pe care o simţise fusese atunci când strânsese în mână 
cutiuţa cu cheile. Nu înţelesese atunci, dar acum parcă avea 
sens. Văzuse răul în închisoare, în câţiva dintre deţinuţi, cei 
care nu aveau nici un fel de sentimente, cei a căror singură 
dorinţă era să-i chinuiască şi să-i distrugă pe alţii. Atunci îl 
evitase, îi evitase pe acei oameni... dar acum nu-l putea evita. 
Era pretutindeni în subsolul casei lui Finster, îl mirosea, îl 
simţea strecurându-i-se pe sub piele, era acolo în tăcere: răul. 

Michael era pierdut în gânduri, atât de distras încât dădu 
peste Dr. Rhineheart. 

— Michael? Bun. Putem sta de vorbă câteva clipe? întrebă 
Rhineheart sumbru. 


Ploaia se pornise la miezul nopţii şi nu dădea semne că se 
va opri. Combinată cu vânturile reci care biciuiau dinspre 
nord, făcuse temperatura să scadă cu câteva grade bune sub 


normal. Ca să înrăutăţească lucrurile, în acea dimineaţă se 
dezlănţuise o furtună cu trăsnete şi fulgere. Mary privea 
pierdută pe fereastră, uitându-se la fulgerele care dansau la 
orizont, numărând secundele până când tunetul îi zguduia 
camera de spital. În încăpere se făcuse frig, lumea devenise 
mai cenuşie în ultimele ore, şi nu era din cauza furtunii. Mary 
nu ştia cum să-i spună soţului ei. Acesta muncise din greu şi, 
bănuia ea, sacrificase atât de multe ca să-i asigure îngrijirile 
necesare. Fusese mereu o optimistă, cea care le dădea curaj 
oamenilor cu necazuri mari, aceştia plângeau invariabil pe 
umărul ei, iar ea le dădea speranţă. Dar făcuse asta mereu 
pentru alţii; acum, chiar dacă scormonea adânc în sine însăşi, 
nu găsea nimic. De data asta, cuvintele optimiste secaseră. 

Când el intră, nu era gata să-l vadă. Se bâlbâi fără să vrea: 

— M-m-Michael? 

Nu putu să se uite în ochii lui. 

— Îmi pare rău... îmi pare atât de rău. 

Michael o luă în braţe. 

— Hei, şşşt. 

O strânse tare. 

— Doctorii ăştia nu ştiu despre ce vorbesc. 

Vocea lui era puternică şi plină de încredere. 

— O să obţinem o altă opinie; o să găsim o cale... Cei din 
familia St. Pierre nu se dau bătuţi niciodată. 

Când Rhineheart îi dăduse veştile, simţise că inima i se 
frânsese într-o mie de bucăţi. Atunci îşi reţinuse lacrimile, la 
fel şi acum. N-ar fi lăsat-o niciodată pe Mary să le vadă. 

— Michael... 

— Ascultă, n-am trecut prin toate câte ni s-au întâmplat ca 
să pierdem. Am făcut întotdeauna lucrurile să meargă. Ai 
rămas alături de mine şi-ai făcut astfel încât să am o viaţă la 
care să mă întorc. Să ştii că şi reciproca e valabilă. Refuz să 
renunţ şi aştept şi din partea ta acelaşi lucru. O să ieşim cu 
bine şi din asta - se dădu înapoi, îi puse mâinile pe umeri şi-o 
privi direct în ochi - împreună. 

Lui Mary cuvintele lui îi dădură putere, ca întotdeauna. 


— Mai sunt şi alţi doctori, spuse ea, încercând să sune 
convingător. 

— Exact. O să-i găsim pe cei mai buni. 

— Am auzit de câteva tratamente care n-au fost încă 
aprobate... 

— O să le încercăm pe toate. 

Norocul le surâdea din nou şi o simțeau amândoi, 
hrănindu-se unul cu optimismul celuilalt. 

— Plante medicinale, metode moderne, adăugă ea pe 
jumătate în glumă. 

— Cu siguranţă, un pic nebuneşti, dar o să le-ncercăm pe 
toate. 

Michael zâmbea. 

— O să le încerc împreună cu tine. Când eram mai tineri n- 
am încercat niciodată să vedem cum e să te droghezi, poate o 
să fie amuzant. 

Acum Mary râdea şi totul era aşa cum îi plăcea lui Michael 
să fie, zâmbetul îi revenise şi nu-şi mai pleca umerii copleşită. 

— Orice-ar fi, o să ieşim cu bine din asta, împreună, îi 
spuse ea. 

— Amin, draga mea. 

Când tăcură, se pierdură amândoi în aceleaşi gânduri: 
întotdeauna gândeau la fel, şi nici acum nu se întâmpla altfel. 
In ciuda încurajărilor şi entuziasmului de adineauri, exista şi 
posibilitatea clară ca Mary să nu supravieţuiască. Corpul ei era 
atacat de cancer. Boala se răspândise peste tot şi mai exista 
doar o speranţă extrem de firavă să-l învingă. Tăcerea se 
prelungea, şi fiecare simţi la ce se gândea celălalt, ceea ce 
făcu să le vină vorbele şi mai greu. 

— Dacă... 

Mary nu putu să termine, nu ştia cum să spună aşa ceva; 
dar Michael înţelese. 

— N-ai să pleci nicăieri. 

O spuse cu asemenea tărie, ca şi cum cuvintele lui ar fi 
acţionat ca un leac care s-o vindece. 

Urmă o altă pauză dureroasă. Michael privi în jur la 
desenele copiilor, la florile de peste tot - erau atât de lipsite 


de importanţă, nu aduceau nici o alinare. Florile nu făceau 
decât să umple buzunarul florăresei şi să ofere o imagine şi un 
parfum trecătoare a ceea ce înflorea în lumea dinafara 
spitalului. Îi reaminteau cu cruzime pacientului de ceea ce 
pierdea. Michael rămase cu privirea aţintită asupra pungii de 
biscuiţi Oreos pe care i-o adusese lui Mary; nu ştia de ce, 
rămăsese holbându-se la ambalajul albastru, de parcă ar fi 
găsit acolo o soluţie. Reclama la acel produs îi tot răsuna în 
cap: „Copiii mănâncă întâi mijlocul de la Oreo şi păstrează 
biscuitul cu ciocolată din exterior pentru la urmă.” Simţi că 
urăşte cântecul ăla. 

Mary văzu cum în ochii lui se năştea panica. 

— O să fie bine, murmură ea, atingând cruciuliţa pe care o 
purta la gât. 

Acum ea era cea care aducea alinare. 

— Chiar dacă - O să fim împreună din nou. 

— Nu vorbi aşa! 

Michael se răsti la ea, şi-i păru rău pe loc. Ca mulţi bărbaţi, 
îşi transformase frica în mânie, şi o îndreptase asupra 
persoanei pe care o iubea cel mai mult. 

Mary îi luă mâna. Rămase privind pe fereastră, la ploaia 
care bătea în geam ca o cascadă, transformând priveliştea 
într-o paletă de griuri spălăcite. li şopti: 

— Cum crezi că e? 

Michael habar n-avea despre ce vorbea ea, îşi simţea 
creierul terci. Toate greutăţile prin care trecuse, toată lupta 
din săptămânile trecute, totul fusese în zadar. Pierduseră 
lupta. E/ pierduse lupta. O dezamăgise. Din nou. 

— Raiul. 

Mary se simţi cuprinsă de o mare linişte când îi răspunse 
lui la întrebarea nerostită. Continuă să privească pe fereastră 
şi şopti: 

— Cum crezi că e? Crezi că e frumos? 

Şocul trecu prin corpul lui Michael aidoma fulgerului de pe 
dealuri. Vorbele lui Simon îi răsunară în minte: „A; furat cheile 
Raiului... Porțile Raiului sunt închise”. 


Michael ştiu în acea clipă că Mary nu va supravieţui 
cancerului. Tot ce spusese Simon era adevărat. Se întoarse 
spre Mary, o trase spre el, o ţinu strâns, disperat s-o apere de 
oroarea ucigaşă care-i avansa prin corp, care o fura de lângă 
el. Nu putu să se uite la ea, ascunzându-se în îmbrăţişare şi 
şoptindu-i la rândul său: 

— Sunt sigur că e frumos. 


Cu jumătate de oră mai devreme, Dr. Rhineheart îi 
explicase lui Michael starea ei. 

Deşi îi scoseseră ovarele şi trompele falopiene, eliminând 
cancerul de acolo, acesta făcuse metastaze în alte părţi ale 
corpului ei, cele mai grave fiind la rinichi şi la creier. 
Simptomele încă nu erau evidente, dar aveau să se manifeste 
în curând. Era ca şi cum alungaseră boala din vizuina unde se 
hrănea cu prada sa, numai ca s-o facă să se stabilească într- 
un nou adăpost, pentru un nou ospăț. Cancerul era agresiv şi 
se înmulţea într-un ritm fantastic. 

Şi avea s-o omoare în şase săptămâni. 


Capitolul 16 


Localul Old Stand era plin ochi. Dintr-un perete în altul, 
oamenii erau înghesuiți umăr la umăr. Vremea ploioasă făcuse 
să se anuleze meciurile de softball ale tuturor. Aşa că în seara 
asta nu era vorba de scuze, doar de băutură, iar băuturile 
curgeau în toate paharele. Singurul mod de a comunica era să 
tipi, iar dacă veniseşi aici să te gândeşti la ale tale, mai bine o 
lăsai baltă. 

Michael se instalase într-un separeu din spate şi aştepta. 
Stătea aici de peste o oră, trăgând de acelaşi pahar cu 
băutură. Plecase din camera lui Mary, o lăsase dormind şi-şi 
scosese celularul. Busch răspunse şi nu se opri din înjurat 
două minute întregi, urlând aproape la fel de tare ca toţi cei 
din bar. Michael acceptă săpuneala cu calm; suferea şi nu 
avea la cine altcineva să se ducă, avea nevoie de un prieten 
acum mai mult decât în orice alt moment al vieţii lui. Busch îi 
urlă despre încredere, loialitate şi prietenie, despre adevăr, 
trădare şi minciuni, dar cel mai mult despre lege şi despre 
situaţia în care-l pusese Michael. Când termină, Michael îl 
întrebă dacă se puteau întâlni. O, da, se puteau întâlni. Lui 
Michael i se spuse să fie la Old Stand la ora nouă, şi să nu 
întârzie. 

Prin urmare, Michael aştepta. Ştia că va trebui să 
recunoască în faţa lui Busch faptul că încălcase condiţiile 
eliberării. Profitase de prietenia lor şi abuzase rău de ea. Dar 
deşi vina pentru faptul că-şi trădase prietenul cântărea greu, 
vina pe care-o simţea pentru că-şi trădase soţia atârna de 
zece ori mai greu. Gândurile i se îndreptară din nou şi din nou 
la ceea ce-i spusese Simon. Dacă Raiul era închis - iar 
posibilitatea asta părea să fi crescut pe parcursul întregii zile - 
atunci distrusese speranţa ei la viaţa veşnică, profanându-i 
lucrurile în care credea, mai mult decât şi-ar fi putut închipui 
cineva. Creierul lui era un talmeş-balmeş de gânduri 


incoerente care reducea la tăcere chiar şi larma din barul 
zgomotos. 

Busch, cu o expresie furioasă pe faţă, se strecură în 
separeu, vizavi de Michael. Polițistul cel mare făcea tot ce 
putea să-şi controleze furia. Michael nu spunea nimic, stătea 
cu ochii în jos. In cele din urmă... 

— Unde naiba ai fost? 

— Îmi pare rău. 

— Nici măcar să nu începi; nu sunt într-o dispoziţie 
iertătoare. Unde-ai fost? 

— Am avut nişte treburi de rezolvat. 

— Treburi? Asta-i un mare rahat, Michael. Vreau să aud 
asta din gura ta - unde naiba ai fost în ultimele zece zile? 

Michael rămase cu privirea pironită asupra lui, neştiind ce 
să spună: tot ce voia era să treacă mai repede de partea cu 
mustrările şi să ajungă odată să vorbească despre starea lui 
Mary. 

— Îţi dai seama în ce postură m-ai pus? Îţi acopăr spatele 
de aproape două săptămâni, amice, şi nu-mi stă în fire să 
acopăr spatele altcuiva, în afară de al meu, ai înţeles? 

Busch începea să-şi piardă controlul; ţintui peretele cu 
privirea, respirând greu, luptându-se să-şi recapete echilibrul. 
Secundele treceau. 

— Tocmai am venit de la spital, spuse Michael încet. 

Busch îşi ridică privirea, mânia ştergându-i-se de pe faţă. 

— Şi? 

Expresia lui Michael spunea tot. Busch nu avea nevoie să 
audă răspunsul; ochii lui Michael erau cei ai unui copil rănit. 
Busch nu-l mai văzuse niciodată aşa pe Michael. Sigur, 
Michael fusese deprimat de boala lui Mary, dar întotdeauna îi 
rămăsese o umbră de speranţă. 

— Cât de rău e? 

— E peste tot. 

Asta era ultimul lucru la care se aştepta Busch; venise 
montat să-l sfâşie pe Michael. Acum uită complet de furie. 

— Oh... Mike. Cu ce pot să te ajut? 


Michael nu făcu decât să-l privească, fără să-i răspundă, 
cu ochii plini de remuşcări şi teamă. 

— Ştiu că suferi - 

— Am făcut ceva, spuse Michael încet, cu capul aplecat ca 
pentru spovedanie. 

— Ce? 

Era o întrebare la care Busch nu mai dorea un răspuns. 

— Ce-ai făcut? 

— Am condamnat-o. 

Ochii lui Busch se îngustară, acesta fiind cuprins de 
confuzie. Acum nu-şi mai făcea griji doar pentru Mary. 

— Am distrus toate lucrurile în care crede ea. 

— Despre ce vorbeşti? Cancerul ei nu e din vina ta. 

— Se spune că oamenii pe care-i iubim plătesc preţul 
pentru păcatele noastre. 

— Asta e o prostie; boala lui Mary n-are nimic de-a face cu 
cine eşti, cu ce-ai făcut tu. 

— De ce nu sunt eu în patul ăla? 

— Hei, îngroapă gândul ăsta chiar acum, e o tragedie ce 
se întâmplă, dar n-ai provocat-o tu. In lumea asta se petrec 
lucruri pe care nu le putem controla. Pur şi simplu se întâmplă. 

— Aş vrea să pot şterge ce-am făcut. 

— Ce să poţi şterge? 

Busch era complet pierdut. 

— Mike - ce naiba ai făcut? 

— Am fost în Europa. 

Michael făcu o pauză. 

— Şi am furat două chei. 

Busch închise ochii. Ştia că Michael fusese în străinătate. 
În seara asta intenţionase să-l facă pe Michael să recunoască, 
dar nu în felul ăsta. Sperase împotriva logicii că exista o 
explicaţie rezonabilă, căci dacă scopul călătoriei lui Michael 
fusese comiterea unei infracţiuni, atunci Busch ar fi fost în cea 
mai proastă situaţie cu putinţă. 

— Nu-mi spune mie asta - 

— Am furat cheile ca să plătesc tratamentul lui Mary. 

— La naiba, ştiam eu. Mi-ai promis! 


— Mada. Am promis multe. 

Gălăgia din bar crescuse în intensitate odată cu 
conversaţia lor. Lui Busch îi venea greu să creadă că puteau fi 
înconjurați de atâta veselie, în timp ce viaţa celui mai bun 
prieten al său se ducea de râpă. 

— Michael, ăsta e un lucru grav - 

— Le-am vândut unui bărbat pe nume Finster - 

— Asta e mult mai rău decât încălcarea condiţiilor de 
eliberare. Eu - 

— Este diavolul, Paul. Am vândut acele chei diavolului. 

Michael o spuse încet, încă nevrând să-şi creadă propriile 


spuse. 

— Mike - ? 

— Le-am vândut diavolului; erau cheile Raiului. Cheile 
Porții Raiului. 


Busch rămase şocat, nesigur cum trebuia să facă faţă 
acestei căderi nervoase care se petrecea sub ochii lui. 

— Spui tâmpenii, Mike. 

Busch se aplecă spre el. 

— Uită-te la mine. Ştiu sub ce presiune eşti - 

Michael îl privi drept în ochi. 

— Îți spun adevărul. 

Busch văzu asta: Michael credea ceea ce spunea. Asta Îl 
speria. Avusese de-a face cu infractori care erau clasificați 
drept nebuni, ştia că ei cred în propria lor lume, în propria lor 
definiţie a binelui şi a răului. 

— Sincer, chiar crezi că l-ai întâlnit pe - 

— Nu contează ce cred eu, îl întrerupse Michael. Contează 
ce crede Mary. l-am luat singurul lucru pe care pune preţ mai 
mult ca pe orice: credinţa, viaţa ei veşnică. 

Oricât se ura pentru asta, Busch era profund îngrozit; 
prietenul lui cel mai bun o luase razna. Nu avea nici cea mai 
vagă idee cum să se poarte, Jeannie era cea care rezolva 
întotdeauna situaţiile delicate. Busch nu era delicat. Aşa că se 
refugie acolo o făcea întotdeauna, înainte să fie cuprins de 
panică, sperând să-l zdruncine pe Michael şi să-l aducă înapoi 
la realitate. 


— Uite, prietene, avem o altă problemă. 

Michael se aplecă spre el. 

— Ai încălcat condiţiile de eliberare. Trebuie să vedem 
cum rezolvăm asta. 

— Asta e cea mai mică dintre grijile mele. 

— Nu-i deloc aşa. S-ar putea să te întorci la închisoare. 

— Ţi-am spus asta confidenţial, ca unui prieten. 

— Eşti prietenul meu, Michael. Dar legea e lege. Dacă află 
cineva că ai părăsit ţara, şi se va afla, adăugă el, amintindu-şi 
de informaţiile lui Thal, suntem terminati amândoi. E legea, 
Michael, iar tu ai încălcat-o... intenţionat. 

— Trebuie să îndrept ce-am făcut. 

Michael nici măcar nu-i dădea atenţie. 

— Delirezi, Michael. Dai vina pe tine pentru boala lui Mary. 

— Trebuie să plec. 

Michael se ridică şi-l privi acuzator pe Busch. 

— Mulţumesc pentru tot ajutorul tău - 

Sarcasmul lui îl înţepă pe Busch. 

— Nu pot să te las să pleci, Michael. 

Polițistul masiv se ridică şi el, iar tonul lui devenise 
autoritar. 

— Ce-ai să faci, ai să mă arunci în închisoare în timp ce 
soţia mea e pe moarte? 

Acum Busch era din nou supărat, îi revenise dispoziţia în 
care era când intrase în bar. Michael aruncase treptat vina pe 
umerii lui. Busch fierbea. 

— Să te duci în iad - 

Dar Michael se îndepărtă, spunând pe un ton scăzut: 

— Deja am făcut asta. 


Copiii lui Busch ţipau ca nişte sălbatici. Cei doi erau 
uimitor de apropiaţi pentru un frate şi o soră, şi rareori nu 
erau împreună. Alergau prin bucătărie cu securi şi săbii laser 
de jucărie, dând dovadă de o energie rareori întâlnită la 
altcineva în afara gheparzilor aflaţi în urmărirea prăzii. 


Busch însă nu-i auzea, cum stătea şi-şi făcea de lucru 
absent cu cina, fără să aibă ochi pentru copiii lui zgomotoşi. 
Nu-i venea să vorbească; nu prea-i venea să facă mai nimic în 
momentul ăsta. Era pe cale să-şi piardă doi dintre cei mai buni 
prieteni pe care-i avea: pe unul din cauza cancerului, iar pe 
celălalt din cauza nebuniei, şi nu putea face absolut nimic 
pentru nici unul dintre ei. Niciodată nu se mai simţise atât de 
neajutorat. Şi ca să înrăutăţească lucrurile, Michael îi întorsese 
spatele. Cum putuse omul ăla să-şi încalce condiţiile eliberării, 
după câte făcuse Busch pentru el? Asta-l făcea să simtă un 
gol, ca şi cum toate lucrurile pentru care luptase el fuseseră 
smulse şi duse departe de un vânt iute de vară. 

Jeannie stătea în faţa lui Busch. Şi ea era tăcută. Paul mai 
venise acasă în starea asta de prea multe ori ca să mai ţină 
socoteala, atunci când încercările de peste zi îl storceau de 
puteri. Ştia că nu trebuie să facă presiuni; dacă şi când Paul 
avea să simtă nevoia să vorbească, ea va fi aici ca să-l 
asculte. De obicei îl ajuta să-şi descarce sufletul, dar uneori 
durerea de a repovesti, de a retrăi totul era prea mare, până 
când trecerea săptămânilor - şi uneori a anilor - alina totul. 
Paul o iubea, şi ea-l iubea pe el, ăsta era principalul. Uneori 
trebuiau să-şi trăiască separat viaţa, în anumite privinţe. 

Copiii continuau să se fugărească în jurul lor, iar izolarea 
sonoră în care se afla Busch începea să-şi piardă efectul. 
Jeannie îi ghici enervarea. 

— Hei, voi, ăştia doi, nu mai faceţi atâta gălăgie, da? 
spuse ea, sperând să evite inevitabilul. 

Dar evident copiii sunt copii, aşa că nu făcură decât să 
tipe mai tare, să alerge mai repede şi să-şi spargă plămânii de 
atâtea urlete. Şi apoi, pe neaşteptate, totul se întâmplă cu 
încetinitorul. Robert lovi din greşeală cu braţul carafa de sticlă 
de pe masă. Aceasta se rostogoli prin spaţiu şi se făcu praf de 
podea; limonada împroşcă în toate părţile. 

Busch sări de pe scaun. 

— De ce n-o ascultați pe mama? N-aveţi pic de respect 
pentru reguli! M-am săturat de lipsa de respect de aici. 
Lucrurile o să se schimbe, auziţi voi? 


Cei mici îngheţară în plină mişcare. Prea speriaţi să 
plângă, începură să tremure de frică. Tatăl lor rareori îşi 
pierdea răbdarea cu ei, dar când se întâmpla asta, pedeapsa 
era de obicei atât de aspră încât îi făcea pe amândoi să 
plângă ore în şir. 

Jeannie îi mână afară din bucătărie. 

— E-n regulă, copii, fuga sus. Imbrăcaţi-vă în pijamale, 
spălaţi-vă pe dinţi şi vă puteţi uita la un film. 

Când intră din nou în cameră, Paul mergea de colo până 
colo, îşi freca sprâncenele, încleşta şi descleşta pumnii iar şi 
iar ca şi cum ar fi pompat ceva. Nu mai putea să-i ascundă 
cauza supărării lui. 

— Este Michael. A încălcat condiţiile eliberării. Mi-a spus-o. 
Mi-a spus-o mie! strigă Busch, nevenindu-i să creadă. 

Se aşeză epuizat, ca şi cum cele câteva vorbe ar fi fost un 
adevărat maraton. Continuă, de data asta mai încet: 

— A furat ceva în Europa. 

— În Europa? Credeam că s-a dus în sud... 

Jeannie făcu o pauză. 

— Ce ai de gând să faci? 

Ce-avea să facă? asta era întrebarea la care-i era groază 
să răspundă. 

— Trebuie să-l arestez. 

Ştiuse tot timpul ce-avea să facă, dar spunându-i lui 
Jeannie, făcuse să devină o realitate. Când cuvintele îi ieşiră 
de pe buze, fu ca şi cum cineva i-ar fi turnat acid pe limbă. 

— Sunt sigură că există o explicaţie logică. 

— A făcut-o ca să poată plăti tratamentul lui Mary. 

— O, Doamne. 

Nu-şi putea imagina prin ce trecea Paul. Era pe cale să-i 
distrugă viaţa celui mai bun prieten al lui - al /or. Soţul celei 
mai bune prietene a ei. Şi ce-o să-i facă asta lui Mary? 

— Nu eu fac regulile, Jeannie. Nu eu sunt cel care trebuie 
să asculte explicaţiile, asta-i treaba judecătorului... 

— O să-l închidă, iar asta o s-o ucidă pe Mary. 

— Jeannie. 

Busch făcu o pauză. 


— Tratamentul lui Mary a dat greş. Cancerul s-a răspândit 
deja. 

Jeannie era o femeie puternică, dar nu atât de puternică. 
Rămase nemişcată, în şoc. Ochii i se umplură de lacrimi. Mary 
fusese cea mai bună prietenă a ei încă din liceu. 

— Sunt siguri? 

Vocea sa deveni stridentă. 

— Trebuie să fie ceva... 

El clătină din cap. Nu avea ce răspuns să-i dea. 

Rămaseră acolo în tăcere Dumnezeu ştie cât, fără să 
spună un cuvânt. Jeannie era cu Paul de mai bine de 
cincisprezece ani. În tot timpul ăsta, el fusese o stâncă, cel 
mai puternic dintre ei doi. Luase parte la nenumărate 
înmormântări: a mamei şi a fratelui lui cu trei ani în urmă, la 
distanţă de două luni. Acesta murise din cauza unui şofer 
beat, iar mama lui de singurătate. Colegi, prieteni, chiar şi un 
partener împuşcat la datorie. In toate acele zile care acum 
aparţineau trecutului, ea nu-l văzuse vărsând nici măcar o 
lacrimă. Până în seara asta. Şi când lacrimile veniră, era ca şi 
cum toţi anii lui de doliu s-ar fi revărsat într-un adevărat şuvoi. 
În noaptea asta, nu mai scoase un cuvânt. Doar stătu acolo, 
cu lacrimile şiroindu-i pe faţă. 


Busch stătea în pragul dormitorului copiilor, privindu-i cum 
dormeau, înveliţi în cearceafurile lor albe, de vară. Atât de 
inocenți, atât de optimişti. Viaţa nu le furase încă visurile. Un 
părinte încearcă întotdeauna să apere lumea copilului lui de 
realitatea dură a vieţii de adult. 

Numai un părinte poate înţelege durerea resimţită după 
ce-ţi cerţi copilul. Lui Busch îi era ruşine că se răstise aşa la 
copiii lui. Nu făcuseră decât să se poarte ca nişte copii, iar 
asta nu e un păcat. Încercase din greu să fie diferit de tatăl lui. 
Se devotase creşterii lor, voia să ia parte la asta, să fie 
antrenorul şi prietenul lor. Fusese hotărât să fie pentru ei tot 
ceea ce tatăl lui nu fusese pentru el. Şi marea parte a timpului 


chiar era. Dar incidente precum cel din seara asta îl făceau să- 
| înţeleagă mai bine pe tatăl său. Intotdeauna erau 
circumstanţe şi secrete pe care era mai bine să le ascundă de 
copii. Lucruri precum cancerul şi închisoarea. Busch văzu 
acum că ceea ce considera el o lipsă de atenţie din partea 
tatălui său era de fapt preocuparea faţă de problemele vieţii. 

Fiecare situaţie putea fi privită mereu din două 
perspective. Şi-şi dădu seama că de aici venea darul 
înţelepciunii... puţin câte puţin. Se aplecă deasupra celor mici, 
sărutându-l pe fiecare pe obrăjorii îmbujoraţi, în timp ce le 
mulțumea în gând că-l ajutau să se maturizeze. 


* 


Michael luă două pahare şi o sticlă de Jack Daniel's şi se 
duse în birou. Încăperea era complet cufundată în întuneric, 
cu excepţia luminii care venea de la felinarul de afară. Hawk 
dormea făcut colat în colţul de lângă biroul lui Michael. 

— Deci acum ştii, veni vocea din umbre. 

Michael îngheţă. După o clipă, puse paharele pe masă, 
turnă whisky şi-i dădu un pahar lui Simon, care stătea la birou. 
Aprinse lampa de birou şi se aşeză în scaunul din faţa 
acestuia. 

— Nu ştiu ce să cred. 

În ultimele două ore, Michael rătăcise pe străzile din 
Byram Hills, în pragul nebuniei. Nu putea fi nici o altă 
explicaţie logică. Presiunea pe care o resimţise de la o vreme 
îl terminase în cele din urmă. Viaţa lui se transforma într-un 
vis, visul în coşmar, iar coşmarul devenea realitate. 

Îl lăsase pe Busch la bar, după ce distrusese singura sa 
prietenie adevărată cu un alt bărbat. O lăsase pe Mary pe 
patul de spital, ştiind că el distrusese toate lucrurile în care 
credea ea. Se poate ajunge atât de uşor la nebunie, se gândea 
el în timp ce mergea pe străzi. Îl năpădise fără ca el să-şi dea 
seama, cam la fel ca şi cancerul care se declanşase pe ascuns 
în Mary, devorându-i lui creierul la fel cum era devorat trupul 


ei. Dar nebunii nu erau niciodată conştienţi de nebunia lor - 
sau cel puţin aşa auzise. 

Voia răspunsuri şi numai o singură persoană i le putea da. 
Doar Simon îi putea dezvălui adevărul. În plus, era singurul la 
care mai putea apela Michael. Şi Michael îl ura pentru asta. 

— Aminteşte-mi - vocea lui Michael era plină de cinism - 
de ce-ar trebui să am vreun pic de încredere în ce spui? 

— Nu ai încredere în tine însuţi, deci cum ar fi posibil să ai 
încredere în altcineva? Cu atât mai puţin în mine? 

— Pune-mă la încercare, îl provocă Michael. 

— lisus Hristos le predica celor doisprezece discipoli ai Săi 
- ştii despre cei doisprezece Apostoli ai Săi? 

— Mda, am învăţat la şcoala catolică, zise Michael cu un 
rânjet dispreţuitor. 

— Când lisus a ajuns în Cezareea lui Filip, l-a întrebat pe 
Apostoli: „Cine zic mulțimile că sunt Eu?” lar ei au răspuns: 
„Unii spun că eşti loan Botezătorul; alţii că eşti Ilie, iar alţii că 
eşti leremia sau unul dintre prooroci.” lar lisus spuse: „Dar voi; 
cine credeţi că sunt Eu?” Toţi cei doisprezece rămaseră 
cântărind întrebarea, dar numai unul ştiu răspunsul. lar acesta 
spuse: „Tu eşti Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu.” Şi lisus îi 
spuse discipolului său: „Tu eşti Petros, şi pe această piatră îmi 
voi clădi Biserica.” Şi El i-a dat acestui apostol renumit - Petru 
- puterea de a condamna sau de a-i absolvi pe toţi cei care 
voiau să fie mântuiţi, spunându-i: „Orice vei lega pe pământ 
va fi legat şi în Ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi 
dezlegat şi în Ceruri.” l-a dat controlul asupra porţilor vieţii 
veşnice. Şi i-a dat lui Petru două chei cu această putere - una 
de aur, una de argint. 

Simon făcu o pauză. 

— Cheile Porţilor Raiului. 

— După moartea, învierea şi înălţarea lui lisus, acest 
apostol, Petros - al cărui nume se traduce Petru - a condus 
Biserica lui lisus Hristos, Creştinătatea. Istoria a consemnat că 
Petru a fost primul Papă. Această putere pe care Dumnezeu i- 
a dat-o lui Petru se transmite succesorilor lui, împreună cu 
cheile. 


Simon se rezemă de spătar, lăsându-l pe Michael să 
absoarbă povestea, aşteptându-i comentariile. 

— Aşadar, cheile astea două, întrebă Michael, înseamnă 
mult pentru Biserică? 

— Mai mult decât poţi înţelege. 

— Şi e normal să pui ceva cu o valoare atât de mare într-o 
biserică părăginită din mijlocul pustietăţii. Cât de deştept 
trebuie să fii ca să faci asta? Ştii cât de uşor a fost? Dacă e 
adevărat, dacă astea-s cheile pe care le-a lăsat lisus - Michael 
făcu o pauză. 

— Cheile astea nu sunt nimic mai mult decât o scamatorie 
pentru superstiţioşi. 

— Poate că acum nu-mi împărtăşeşti credinţele - Simon 
sări de pe scaun şi începu să se plimbe prin cameră - dar nu 
îndrăzni să-ţi baţi joc de mine. 

Se opri şi rămase neclintit ca un mort. 

— Cheile alea au fost puse de Petru înainte să moară în 
adevăratul loc în care lisus s-a înălţat la Ceruri. Ca o legătură 
între Cer şi pământ. Locul pe care a fost construită Biserica 
Înălţării - 

— E un mit! O poveste înfrumuseţată de-a lungul timpului 


— Peter aşa a hotărât, şi fiecare Papă după el a fost de 
acord, că acolo trebuie să rămână cheile. Atâta timp cât ele 
aparţineau Papei şi Bisericii, legătura era păstrată. Porţile erau 
deschise. 

— Aşteaptă o clipă. 

Michael ridică mâna. 

— Cheile alea erau apărate. Apărate de tine. 

Nu putu rezista tentaţiei de a-i da o lovitură verbală 
celuilalt. 

— lar tu ai dat greş. 

Simon nu răspunse. Ochii săi îi săgetară pe-ai lui Michael 
înainte să-şi întoarcă privirea. 

— Şi acum trebuie să-ţi repari greşeala. Vaticanul ştie? 
întrebă Michael. 

— Mă cam îndoiesc, altfel ar fi aici mai mulţi d-al de tine. 


Simon îl înşfăcă pe Michael de guler, smulgându-l din 
scaun şi trăgându-l în faţa lui. 

— Ar trebui să te omor şi cu asta basta. Sau şi mai bine, să 
te mutilez, să te las să culegi ce-ai semănat. Finster se va 
întoarce, ştii asta. Se va întoarce după soţia ta şi după tine. lar 
tu nu te poţi gândi decât să mă înţepi pe mine cu prostiile tale 
arogante. Mai degrabă te baţi cu pumnii în piept ca să mă 
umileşti pe mine, mintea ta speriată încercând să îngroape 
frica pe care o simţi. Mai degrabă mă insulţi pe mine decât să- 
ţi salvezi nevasta de la damnare. Aroganţa ta mă dezgustă. 

— Cum e posibil ca Finster să fie cine zici tu că e? Nu văd 
nici o dovadă - 

— Dovezi? Ai dovezi. August Finster te-a pus să furi; ai fost 
pionul lui. 

— Finster? E un colecţionar, un om de afaceri respectat, cu 
mult succes - 

— E toate lucrurile astea, cu excepţia unuia singur: nu e 
om. 

— Cum de ştii asta despre el? Nu. E o nebunie. 

— Numele lui a apărut de multe ori asociat cu interesul 
pentru opere de artă profane produse împotriva Bisericii. L-am 
catalogat drept un om bolnav, la fel ca toată lumea. Dar când 
anumite opere au început să dispară pe piaţa neagră, m-am 
hotărât să-i verific mai amănunţit trecutul. Se pare că nu are 
aşa ceva - 

— La fel ca marea parte a celor care provin din blocul est- 
european - 

— Dar el, spre deosebire de ceilalţi, nu a fost născut 
niciodată. 

Simon rămase privindu-l ţintă pe Michael. 

Michael râse. 

— Ţi se pare amuzant? zise Simon. 

— Nu ştii nimic despre cei din Germania de Est. Ţineau 
evidențe despre toată lumea, începând cam din momentul 
concepţiei. Oamenii cred că dosarele au dispărut; nu e aşa, 
trebuie doar să ştii unde să cauţi. Nu există nici o înregistrare 
despre Finster - nicăieri. 


— Îţi bazezi teoria pe asta? 

Simon nu-l băgă în seamă. 

— Acum vreo doi ani, i-am făcut prietenului nostru, 
Finster, o vizită-surpriză la Berlin. Nimeni n-avea idee care era 
itinerariul meu, cu toate acestea el era acolo, aşteptându-mă 
când am coborât din tren. Stătea singur pe platformă. L-am 
întrebat verde-n faţă cine este. Replica lui a fost: „De ce pui o 
întrebare al cărei răspuns îl cunoşti deja?” Intenţionam să-l 
acuz de conspirație împotriva Bisericii şi a lui Dumnezeu. A 
negat totul. Singura problemă a fost că dezminţirile lui veneau 
înainte ca eu să apuc să dau glas acuzațiilor mele. Ştia absolut 
tot ce aveam de gând să spun. Apoi nu mai ştiu decât că m- 
am trezit în trenul care se întorcea la Roma, fără să-mi pot 
aminti cum am ajuns în el. Şi din acea zi, nu e noapte în care 
Finster să nu-mi bântuie visele. 

— Visele? 

Michael clătină din cap. 

— Te bazezi pe - 

— El e îngerul întunecat alungat din Rai la începutul 
vremurilor. 

— O poveste foarte convenabilă, menită să sperie lumea. 
Să-i facă pe copilaşi să se ascundă sub pat. Mamele 
tremurând de frică, implorând iertare. Alergând cu toţii la 
Dumnezeul lor binevoitor, ca să-i salveze. Să-i apere de răul 
unui Satan inventat. 

Michael se ridică în picioare, devenind tot mai sigur pe el 
cu fiecare cuvânt care-i ieşea de pe buze. 

— August Finster e un om de afaceri vanitos cu prea 
multă putere, care vrăjeşte întreaga Europă, şi, pare-se, te-a 
vrăjit şi pe tine. 

Simon se aşeză chiar în faţa lui Michael. 

— August Finster e o fiinţă extrem de carismatică, de o 
mare frumuseţe, amuzantă, fermecătoare, caldă. Şi este cel 
mai negru rău. Totul la el este o faţadă. Face apel la nevoile şi 
dorinţele tale ascunse. Ştie ce vrei; ştie exact ce te îngrozeşte. 
Îşi face jocul pornind de la aceste cunoştinţe. 


Simon se aplecă spre el. Acum era rândul lui să 
răsucească cuțitul în rană... 

— Aşa cum s-a jucat cu tine. 

Privirea lui era neabătută şi rece. 

— Ce coincidenţă - răspunsul la rugăciunile tale soseşte în 
momentul cel mai disperat din viaţa ta, cu capacitatea de a-ţi 
oferi ceea ce nu poţi obţine de la nimeni altcineva. Totul în 
schimbul unei simple sarcini profanatoare. Cine este cel care-a 
dat greş aici? 

Camera părea dintr-o dată mai întunecoasă, lumea părea 
să se fi închis în jurul lor. Michael deveni brusc extrem de 
conştient de sunetele din jurul lui: răsuflarea câinelui, maşinile 
de afară, ticăitul ceasului său... toate păreau să accentueze 
teama din el. 

— Ce vrea? îl întrebă pe Simon. 

— Ceea ce-a vrut mereu. Sufletele noastre. la unul la 
schimb, fură altul. Acum nu mai trebuie să facă asta. Acum le 
va avea pe toate. Având control asupra cheilor, are control şi 
asupra Porţilor Raiului. 

— De ce nu le redeschide Dumnezeu, pur şi simplu? Au 
mai fost deschise odată şi înainte, când lisus a fost răstignit. 
Nu asta credeţi? 

Simon nu se temuse de nimic de la vârsta de şaisprezece 
ani, de când trecuse printr-un moment care-l lovise în ce avea 
mai scump. Inima lui murise în acea zi, şi odată cu ea şi 
emoţiile sale. De atunci nu mai încercase teama - sau orice 
altă emoție. Până acum. 

— Dumnezeu va trebui să se întoarcă, îndeplinind ceea ce 
scrie în Scripturi - sfârşitul lumii sau cum vrei să-i zici. 
Trâmbiţa lui Gabriel va răsuna peste mări şi ţări. Semnul că 
Dumnezeu se întoarce: Ziua Judecăţii de Apoi. Michael, trebuie 
să înapoiem acele chei. 

Michael nu ştia dacă să râdă sau să urle. Tot ce se 
întâmplase în ultimele două săptămâni părea să capete sens 
acum. Fiecare pas pe care-l făcuse îl adusese mai aproape de 
acest moment. Nu numai că afectase şi distrusese viaţa celor 


pe care-i iubea, dar şi călcase în picioare credinţa care-i 
susţinea. 

— Trebuie să plecăm, îi spuse Simon. Nu avem prea mult 
timp. 

— Soţia mea e pe moarte. N-o pot părăsi din nou... 

— Îmi pare rău. 

Nu era nici urmă de compasiune în vocea lui Simon. 

— Nu pot pleca, viaţa ei... 

— Viaţa ei se apropie de sfârşit. Nu poţi face nimic să 
opreşti asta. Dar dacă pui preţ pe viaţa ei veşnică, încă mai e 
timp. Salvează asta, Michael. Salvează-i sufletul. 


* 


Michael se foi şi se perpeli toată noaptea. Nemaiputând să 
doarmă în pat, trecuse pe canapea, deşi un arc rupt îl 
împungea în omoplat. Prefera acest disconfort gândurilor care- 
i trecuseră prin minte în timp ce se zvârcolea singur pe 
salteaua lor de dimensiuni mari. Patul lor gol îi stârnea prea 
multe amintiri. Aşa avea să fie dacă murea Mary. Nu era 
pregătit să se confrunte cu asta acum. Ea era încă în viaţă. De 
asta era sigur. 

Era singurul lucru de care era sigur. 

După ce Simon plecase, cutreierase fără ţintă pe străzi, 
noaptea. Umblase aşa până când se trezise în faţa spitalului. 
Rămăsese acolo, neputându-şi dezlipi privirile de fereastra lui 
Mary, unde era stinsă lumina. Nu intrase înăuntru. Dac-ar fi 
făcut-o, dacă ar fi văzut-o, suferinţa l-ar fi copleşit iarăşi, şi 
avea nevoie să gândească limpede şi bine. Dacă era să plece 
cu Simon, nu avea de unde şti cât timp va lipsi. Mary putea să 
moară în lipsa lui, şi cum ar fi putut el trăi cu asta? Michael îl 
putea lăsa pe Simon să se ducă singur, dar nu va şti niciodată 
dacă acesta a reuşit să recupereze cheile. Tortura pe care 
Michael ar îndura-o tot restul vieţii - nesiguranța dacă Mary s- 
a dus într-un loc mai bun - îl va însoţi până în mormânt. 

Credinţa lui Michael în Dumnezeu fusese distrusă, 
dispăruse cu totul. Cu toate acestea, credinţa lui Mary era mai 


puternică decât oricând. Credea în viaţa de apoi, în eternitate, 
în Rai. 

Se ajunsese la lupta dintre credinţa sa zguduită şi cea de 
neclintit a lui Mary. 

Hotărârea era deja luată pentru el. 

Avea să plece cu Simon. 


Capitolul 17 


— Bună dimineaţa, Mike. 

Umbra lui Busch atârna ameninţător deasupra lui. Michael 
clipi de mai multe ori în timp ce se freca la ochi. 

— Cum ai intrat? 

— Mi-ai dat cheile anul trecut, nu-ţi aminteşti? 

— Se pare că în ultima vreme am dat tot felul de chei cui 
nu trebuia, mormăi Michael, epuizat. 

Când Busch se dădu la o parte, lumina dimineţii îi intră lui 
Michael în ochi fără milă, făcându-l să regrete ultimele două 
pahare de whisky, căci se simţea de parcă îi bubuia un ciocan 
în creier. 

— Ce pot să-ţi ofer la micul dejun? întrebă el cu o voce de 
mahmur, trăgându-şi o pernă pe cap ca să nu mai vadă 
lumina. 

CLIC. Simţi cum ceva îi cuprinde glezna. Ridică perna şi se 
uită la picioare. Fu întâmpinat de faţa lui Dennis Thal. Noul 
partener al lui Busch tocmai regla echipamentul de detecție 
de la brăţara metalică care acum era prinsă de piciorul lui 
Michael. Nu erau cătuşe, nimic care să-l împiedice să se 
deplaseze. Avea în jurul gleznei o brățară de monitorizare a 
securităţii, cu un GPS încorporat care era urmărit de o staţie 
centrală, care raporta unde se afla el în permanenţă şi emitea 
tot felul de fluierături şi de sunete de alarmă de fiecare dată 
când se abătea de la traseul permis. 

Michael îşi trase brusc picioarele de lângă Thal. Polițistul 
cel tânăr zâmbi ca un vânător care ştia că vânătoarea s-a 
încheiat, că prada nu avea pe unde să scape. 

— Ce mama naibii? 

— Îmi pare rău. 

Busch nu putu să-l privească în ochi. 

— Îți pare rău? Ce faci? 

— Există riscul să fugi. Nu pot să-mi asum riscul ăsta. 

— Să fug? 


Neîncrederea din vocea lui Michael era copleșitoare. 

— De ce anume să fug? 

— A trebuit să te raportez judecătorului. 

— Ţi-am spus ca unui prieten - 

— Asta face să fie şi mai greu. 

— Soţia mea e pe moarte, Paul. Chiar crezi c-aş fugi? Crezi 
c-aş părăsi-o? 

— O poţi vedea cât de mult doreşti. Noi vrem doar să ştim 
unde eşti. Nu vrem să pleci din oraş - pauza lui Busch atârnă 
grea în aer - din nou. 

— Ticălosule! Mă trimiţi înapoi la închisoare! 

Michael sări în picioare, repezindu-se la Busch, dar înainte 
să-şi poată lua avânt, Thal era deja pe el. Polițistul îl lovi tare, 
cărându-i pumni în tot corpul înainte ca Michael să aibă vreo 
şansă să reacționeze. Când căzu la podea, Thal îşi dădu înapoi 
piciorul drept ca să-l lovească în cap, dar nu mai apucă să 
tragă şutul. Busch îl apucă pe Thal de umeri şi-l azvârli în 
cealaltă parte a camerei. 

Busch abia mai putea să gândească limpede, trecând prin 
tot felul de emoţii în timp ce-l privea pe Michael rostogolindu- 
se pe podea de durere. 

Thal se ridică, se scutură de praf, apoi se întoarse din nou 
spre Michael. 

— Locul nenorociţilor ca tine e în groapă. Ai să putrezeşti 
la închisoare, să ştii. Soţia ta o să moară singură - 

Busch se interpuse din nou între ei; îi vorbi în şoaptă, dar 
vocea îi tremura de furie. 

— Aşteaptă-mă pe hol, mărăi el. Acum. 

In timp ce Thal ieşea, Busch încercă să-l ajute pe Michael 
să se ridice în picioare. Dar acesta-l refuză sfidător, trăgându- 
se într-o parte. 

— Michael, eu nu pot face nimic. Legea e lege. Nu pot 
risca să te acopăr. Am şi eu responsabilităţi. 

Oricât de mult îi păsa de prietenul lui, Busch avea nevastă 
şi copii. Nu putea să-i lase să fie afectaţi de asta. Chiar dacă 
voia ca odată să lase deoparte etica, de dragul prietenului 
său, altcineva ştia că Michael încălcase condiţiile eliberării. Şi 


mai mult ca sigur That i-ar fi turnat pe amândoi pentru pura 
plăcere de a-şi bate joc de ei. 

— Boala lui Mary te împinge peste limită, amice. Am să-i 
explic asta judecătorului. O să-ţi dea pedeapsa minimă. Îmi 
pare rău. 

— N-ai idee ce-ai făcut. 

Cuvintele lui Michael trecură prin Busch ca o lamă de cuţit 
prin unt. Michael îşi şterse sângele de la nas şi-i întoarse 
spatele. 

Busch rămase acolo, aproape ţinându-şi răsuflarea, 
holbându-se la Michael. În cele din urmă, fără nici o altă 
vorbă, Busch ieşi afară. 


"LY LS A 


se strecurase în patul ei de spital, aparent ca s-o aline, dar de 
fapt mai degrabă ca să fie el încurajat de prezența ei, ca să se 
bucure din nou, în mod egoist, de atingerea ei. Încă nu ştia 
cum să-i spună că avea să plece din nou. Cum poţi să-i spui 
femeii pe care o iubeşti că ai s-o abandonezi? 

Acoperise cu şoseta „bijuteria” pe care o purta involuntar 
la gleznă şi purta o pereche de pantaloni sport largi ca să 
ascundă umflătura. Cutia gri era un pic mai mare decât un 
pachet de ţigări. Era fixată cu un fel de fermoar din plastic şi 
cu o brățară de siguranţă. La fiecare pas îşi reamintea de 
prezenţa ei, căci îi rodea pielea. Era liber s-o vadă pe Mary 
după bunul său plac, atâta timp cât dădea telefon şi-şi anunţa 
de fiecare dată itinerariul. Şi exact asta făcu înainte de a pleca 
de-acasă. 

— Monitorizarea şi urmărirea  eliberaţilor condiţionat, 
răspunsese poliţista. 

— St. Pierre. 

Michael sunase din apartament. 

— Mă duc să-mi văd soţia la spital. 

— Confirmat, d-le St. Pierre. Vă rugăm nu uitaţi să ne 
sunaţi când ajungeţi la spital, conform instrucţiunilor noastre. 


Atât de oficial, se gândi Michael. Departamentul de 
Eliberări Condiţionate urma să-i monitorizeze mişcările prin 
oraş. Trebuia să sune zilnic când nu rămânea acasă. Dacă 
brăţara îi era scoasă, sau deteriorată, sau dacă depăşea 
limitele oraşului, avea să fie arestat imediat pentru încălcarea 
eliberării condiţionate. Ce-aveau să facă dacă-l urmăreau 
până la avion şi afară din ţară? 

Sosise la spital ca s-o găsească pe Mary când ieşea de la 
radiaţii. Ea şi cu Michael hotărâseră să continue tratamentele. 
In cel mai rău caz, măcar reuşeau să mai „cumpere” puţin 
timp. Şi nu puteai şti niciodată, la urma urmelor, dar se mai 
întâmplă şi minuni. 

Mâncară repede micul dejun, alcătuit din ouă şi cârnaţi, 
cumpărat de Michael pe drum. Vorbeau puţin şi rar. Michael 
nu se pricepuse niciodată să se prefacă. Mary îi putea citi 
supărarea pe faţă de la o poştă, şi asta nu făcea decât să 
tensioneze situaţia. 

— Te supără ceva, văd asta în ochii tăi. Orice-ar fi, una 
peste alta - se forţă să zâmbească - nu poate fi aşa de rău. 

— Trebuie să plec iar. 

Michael avea capul plecat de ruşine, niciodată nu-i fusese 
mai greu să zică ceva. 

— Numai câteva zile... 

— Asta te frământă? 

Mary aproape izbucni în râs. 

— O să fiu în regulă, nu-ţi face griji. Au multă grijă de mine 


aici. 
Îi luă mâna. 
— Numai să te întorci la mine. 
— Aşa o să fac. 
Se simţi dintr-o dată uşurat. Se va întoarce. 
— Ştiu. 


Îl sărută. Michael o simţi cum tremura uşor. Îşi dădu jos 
jacheta sport şi i-o puse pe umeri. Ea strânse haina pe lângă 
ea, bucurându-se de căldura lui şi inspirându-i mirosul. Acesta 
păru să o învioreze; se obişnuise să-i poarte tricourile şi 


cămăşile, fiind pentru ea un fel de mijloc de apărare în faţa 
lucrurilor rele. 

Starea lui Mary părea că se înrăutăţise un pic în ultimele 
douăzeci şi patru de ore. Era ca şi cum, aflând ultima 
prognoză medicală, simptomele bolii se acceleraseră. 

Aşa că Michael îşi petrecu ultima oră în pat, lângă ea. 

— Numai câteva zile, îi şopti el soţiei sale adormite. 

Ea nu se mişcă, nu-i răspunse. Poate că era mai bine aşa. 
Încetişor, el continuă: 

— Am atâta nevoie de tine... am crezut că te salvez... Şi 
am făcut să fie mult mai rău. Trebuie să îndrept lucrurile... 

O mângâie pe frunte. 

— Tot ce-ţi cer e să ai încredere în mine. 

Ea se mişcă, cu ochii tot închişi, şi-i strânse mâna uşor de 
tot. Frecându-şi nasul de gâtul lui, îl luă în braţe şi-i şopti 
încet: 

— Întotdeauna am. 


— Nimeni nu mi-a zis c-am să îngheţ aici, mormăi Jane 
Arlidge, frecându-şi mâinile repede ca să se încălzească. 

Nimeni nu-i spusese că va avea nevoie de pulover la 
sfârşit de iunie. Când îi dăduseră uniforma albastră 
săptămâna trecută, ar fi putut măcar să-i dea un pulover. 

— Unsprezece grade, unsprezece, să te faci cub de 
gheaţă, să prinzi ţurţuri. 

Poliţista tânără, vioaie, stătea în faţa pâlcului de monitoare 
- vreo treizeci cu totul. Fiecare etichetat meticulos, cu un plan 
pe hârtie velină pus pe ecran şi un punct verde deplasându-se 
din loc în loc. În partea de jos a fiecăruia apărea un nume, un 
cod numeric de identificare şi o bară de stare. Jane Arlidge 
intrase în rândul forţelor de ordine direct de pe băncile 
academiei, alegând să-şi înceapă cariera imediat, spre 
deosebire de alţi absolvenţi care preferau să aibă o 
săptămână de petreceri înainte de a începe să combată 
infracțiunile. 


Stătea într-o încăpere mare, fără ferestre. De-a lungul 
peretelui din spate erau aliniate o mulţime de unităţi centrale 
de calculatoare. Pe podea erau tot felul de cabluri, iar led-urile 
terminalelor clipeau în verde, albastru şi roşu. Nu era acolo 
decât un singur birou cât de cât confortabil, iar scaunul lui de 
piele, cu spătar înalt, era ocupat de Jane, care acum era 
îngheţată bocnă, era cu mult superior scăunelelor reci, de 
metal, din faţa staţiilor de lucru. Camera calculatoarelor de la 
Staţia de poliţie Byram Hills nu arăta doar rece, ci şi era astfel. 
Erau unsprezece grade, aşa cum recomandaseră producătorul 
calculatoarelor şi departamentul informatic din cadrul secţiei. 
Norocosul începător căruia îi revenea să facă de serviciu în 
faţa monitoarelor se alegea inevitabil cu o răceală zdravănă, 
care-l ţinea pe toată perioada de caniculă a verii. 

Monitoarele la care se uita Jane erau repartizate fiecare în 
parte câte unui infractor care aştepta un termen de judecată, 
eliberarea unei celule de închisoare sau sfârşitul unei sentinţe. 
Cei în arest la domiciliu, cărora li se pusese brăţara aia sexy la 
gleznă, prezentau cel mai mic risc. Aceştia erau cei care 
aveau remuşcări; şansele ca ei să fugă erau aproape 
inexistente. La naiba, brăţara nici nu era cu adevărat 
necesară; rostul ei era doar să le reamintească permanent că 
erau supravegheați. Jane ştia asta, şi prin urmare nu era cu 
ochii în patru. Îşi adusese două cărţi, aşa cum îi recomandase 
predecesorul ei - care uitase să-i spună să-şi ia şi o mulţime 
de pulovere - dar le ignora în favoarea cuvintelor încrucişate 
de azi. 

Când se declanşă alarma, aproape căzu de pe scaun. 
Zgomotul ascuţit venea de la monitorul numărul douăzeci şi 
şapte. Luminiţa sa verde dispăruse. 

— Nu, nu, nu, nu, nu, nu. La naiba! 

Întinzându-se după telefon, dădu pe jos cărţile şi ziarul de 
pe birou, dar înainte să apuce să formeze numărul, luminiţa 
reapăru ca şi cum ar fi fost acolo tot timpul. 

Totuşi formă numărul. Telefonul sună. 

— Alo? 


— Domnul St. Pierre? întrebă ea frenetic, vocea 
tremurându-i. 

— Da? 

Creierul lui Jane trepida încă de la fluxul de adrenalină. 
Fusese vreo problemă cu calculatorul? Făcuse oare o greşeală 
din prima zi? 

— Secţia de monitorizare a poliţiei din Byram Hills. Se pare 
că am avut o întrerupere de moment a transmisiunii. 

— Îmi pare rău. Am fost până jos să-mi iau corespondenţa. 

Respiră uşurată. 

— Probabil s-a întrerupt transmisia în lift, deduse ea cu 
voce tare. 

— Trebuie să ne raportați de fiecare dată când părăsiţi 
apartamentul. 

— Aşa e. Imi pare rău, sunt nou la asta. Nu se va mai 
întâmpla. 

— Bine. 

Criza fiind evitată, începătoarea închise telefonul şi încercă 
să-şi tragă răsuflarea. 


Un rucsac mic de pânză, negru, era deja plin cu lucruri şi 
pus pe masa din holul de la intrare. Michael era pe podeaua 
din camera de zi, scărpinându-l pe burtă pe Hawk, ţinând încă 
telefonul portabil lipit de ureche, cu umărul. Se gândea. Se 
străduia din răsputeri să găsească o soluţie. 

Zvărli telefonul pe canapea şi începu să alinte câinele 
mare cu amândouă mâinile. Işi întinse piciorul drept şi studie 
dispozitivul de monitorizare prins de el. Sculele lui erau 
împrăştiate pe podea, în jur. Scosese capacul cutiuţei prinse 
de gleznă şi - ca să testeze modul de funcţionare a 
dispozitivului - scosese câteva clipe un cablu intern. Trebuia 
să ştie cât de mult putea forţa nota înainte să se trezească cu 
toată poliţia pe cap. 

— In regulă, prietene canin, spuse tare. Cum am să ies din 
asta? 


Simon, cu rucsacul în mână, se uită la ceas. Un avion rula 
încet pe pistă, în depărtare. Michael spusese că o să-l aştepte 
acolo. Ei bine, asta fusese prima minciună - se putea aştepta 
la altceva din partea lui? Poate c-ar trebui să meargă singur, 
se gândi Simon. În trecut recuperase multe lucruri pentru 
Biserică, şi făcuse lucruri de natură letală în numele Domnului. 
De ce-l urmărise pe Michael de la bun început? O făcuse 
pentru chei? Sau din cauza orgoliului său rănit? Niciodată nu 
mai dăduse greş până acum. Gândul ăsta îl zdrobea. De ce 
venise aici? Nu mai avusese niciodată nevoie de ajutor şi nici 
nu-l mai căutase vreodată. Şi de ce-i ceruse ajutorul tocmai 
omului care-l înşelase, care furase de la el? un om despre care 
ştia în sinea lui că nu era de încredere. Simon se rugă ca asta 
să nu fi fost prima greşeală dintr-un şir întreg. 

Acesta este al doilea apel pentru Zborul 1225 spre Berlin. 


x 


Jane stătea rezemată de spătar, mâncându-şi sandvişul. 
Inima îi stătuse de frică cu o oră în urmă. Acum îi bătea cu 
putere din alte motive. El avea peste un metru optzeci, părul 
blond ca mătasea de porumb, şi un maxilar puternic, aşa cum 
îi plăcea ei. Îl mai văzuse pe Doogy o singură dată la 
academie - nimeni nu se lua de el din cauza numelui, căci era 
unul dintre acei oameni plini de încredere în sine care pot 
purta asemenea nume fără să fie ridicoli - dar îi lăsase o 
amintire de neşters. Habar n-avea că el fusese repartizat la 
aceeaşi secţie până acum, când intrase în încăpere. 

— Hei, cum merge treaba? îl întrebă ea, pe un ton amical, 
încercând să se poarte ca un simplu coleg. 

— Greu de zis. Prima mea zi pe stradă a fost grozav de 
liniştită. Cum de-ai tras la sorţi paiul cel scurt, şi-ai ajuns în 
Siberia? 

— E mai palpitant aici decât pe stradă. 


— Mda, bine, zise Doogy. Toată pregătirea să se ducă pe 
apa sâmbetei... 

— Eu m-am oferit: au spus că după asta îmi pot alege 
următorul sector. Pregătirea o să fie folosită din plin cât de 
curând. 

— Serios? 

Se uită în jur la toate calculatoarele alea. 

— Mda, poate nu e un aranjament aşa rău. Superiorii nu-ţi 
dau să faci treburi cu care să-ţi murdăreşti mâinile, un loc 
confortabil în care să scapi de căldura înăbuşitoare. Cum de 
nu m-am gândit la asta? 

Îi plăcea cum i se încreţea faţa când era dezamăgit. 

— Merită să ştii cum merg lucrurile. 

El dădu din cap, apoi arătă spre monitoare. 

— Spune-mi cum stă treaba cu astea. 

— Urmăresc mişcările celor eliberaţi condiţionat, ale 
deţinuţilor şi ale celor în arest la domiciliu. Chestii palpitante. 

— Arată ca un joc video prost. Punctele alea nu se mişcă 
prea mult. 

Îşi trase un scaun. 

Trebuie să-mi păstrez concentrarea, îşi spuse ea. 

— Fie dorm, fie se uită la televizor. Nu se mişcă mult 
niciodată. Ţi-e foame? 

Îi oferi nişte cartofi prăjiţi. 

— Sigur, zise el şi se întinse spre ea. 

Avea mâinile mari; încercă să nu se mai gândească la 
semnificaţia acestui lucru, în înţelepciunea populară, ca el să 
nu-şi dea seama. Nu mai ştia despre ce să aducă vorba. 

— ŞI... se bâlbâi ea. 

— Îmi închipui că apuci să citeşti mult. 

Făcu un gest spre cărţile ei. 

Da, era interesat, limbajul corpului lui arăta asta clar. 

— Ce face omul ăsta? 

El îi arătă spre un punctuleţ verde care alerga de colo 
până colo ca într-un joc video care se blocase. 

Lui Jane îi luară câteva clipe ca să se dezmeticească, să 
lase deoparte dorinţa pe care o simţea; la început nu era 


sigură despre vorbea el. Dar apoi văzu şi ea. Monitorul 
douăzeci şi şapte, din nou. De data asta, când se repezi după 
telefon, zvârli cât colo sanavişul. 


Busch şi Thal ciocăniră la uşa de la intrare. Nici un 
răspuns. Dinăuntru se auzi un bocănit puternic, ca şi cum s-ar 
fi răsturnat ceva. That ridică piciorul ca să lovească uşa, dar 
Busch îl opri la jumătatea mişcării, mustrându-l din ochi. 
Scoase o cheie şi deschise uşa. 

— Mike? strigă el. 

Totul părea în regulă. Apartamentul era curat, pe masa din 
hol erau puse flori proaspete. Thal se îndreptă spre birou, în 
timp ce Busch se uita în camera de zi. 

Se auzi o nouă bufnitură, de data asta din dormitor. Busch 
se strecură până la uşa dormitorului, cu pistolul scos. 

— Mike? 

O altă bufnitură şi zgomot de sticlă spartă. 

— Nu te mai prosti! strigă polițistul masiv. 

Dar nu se auzi nici un răspuns. Se răsuci şi ajunse în prag, 
cu pistolul ridicat. Aproape ţipă când îi zbură ceva în faţă şi se 
clătină, făcând câţiva paşi înapoi. În timp ce punea pistolul la 
loc în toc, inima îi bubuia. 

— Pisică nenorocită. 

CJ fugi în camera de zi, căţărându-se pe canapea. Câteva 
secunde mai târziu, Hawk ieşi alergând pe urmele motanului, 
oprindu-se brusc când îl văzu pe Busch. Câinele îi adulmecă 
mâna când acesta o întinse ca să-l mângâie. Dar simţi din nou 
mirosul motanului şi mârâi în direcţia canapelei. CJ scuipă spre 
el şi o luă la goană. Cele două animale se fugăriră prin cameră 
în cercuri, până când motanul sări în cele din urmă pe un raft 
de sus al bibliotecii, iar câinele rămase lătrând şi sărind spre 
coada ei, care flutura deasupra lui, fără ca el să poată ajunge 
la ea. 

Thal intră din nou în cameră. 

— Cum se poate să nu fie aici? 


Şi atunci văzură că brăţara de securitate era atârnată de 
zgarda câinelui. 
— Ticălos deştept, mârâi Busch. 


* 


Thal se uita prin hârtiile de pe biroul lui Michael. Găsi o 
carte deschisă şi câteva articole din ziare. Luă unul şi începu 
să citească. 

Busch vorbea la telefon. Stătea cu spatele la Thal; nu mai 
suporta să-l privească. Verificase peste tot: la spital, la secţie, 
la magazinul cu dispozitive de siguranţă. Nimeni nu-l văzuse 
pe Michael. Ultima dată când vorbise cineva cu el fusese 
atunci când începătoarea de la biroul de monitorizare îl 
sunase la ora 17:07 în acea zi, certându-l pe Michael că ieşise 
din apartament ca să-şi ridice corespondenţa. 

Ceea ce-l speriase pe Busch cel mai tare fusese 
convorbirea pe care-o avusese cu Mary. Aceasta îi spuse că 
Michael trebuise să plece câteva zile. Informaţia asta n-avea 
de gând s-o împărtăşească nici cu Thal, nici cu nimeni 
altcineva. Busch dăduse de necaz. Arestul la domiciliu fusese 
ideea lui; lui îi aparținuse decizia de a nu-l aresta pe Michael 
pe loc ieri. Dacă nu-l găsea repede, avea să intre în bucluc. 
Cum putea Michael să-i facă aşa ceva? 

Busch închise telefonul şi se întoarse. Thal tot mai citea. 
Busch se uită la lucrurile de pe biroul aglomerat. Michael lucra 
la ceva, de asta era sigur. 

— Se pare că a avut companie. 

Thal arătă spre două pahare şi spre sticla goală de whisky. 

— Cred că prietenul tău are o obsesie. 

Îi aruncă lui Busch un exemplar din ziarul /nternational 
Business; pe copertă era Finster, zâmbetul său carismatic 
strălucind sub ochii negri, prietenoşi. 

Lui Busch îi veni greu să nu fie de acord cu ceea ce 
spusese Thal. Pe birou erau numai materiale despre tipul ăsta, 
Finster: articole de ziar, reviste, poze. 


— Tu - Thal îi băgă sub ochi un deget acuzator - l-ai lăsat 
să scape. 

Busch îl apucă de deget şi aproape i-l frânse. Se săturase 
de porcăria asta. 

— Mai bagă-mi degetul ăsta odată în faţă şi n-am să mă 
mulţumesc doar să ţi-l rup. 

Corpul lui Thal se contorsiona, aplecându-se spre podea de 
durere, iar acesta scâncea. Ironia îl izbi pe Busch: Thal nu 
putea face faţă durerii. Îi plăcea la nebunie să-i chinuiască pe 
alţii, s-o provoace el. Dar el nu rezista deloc la durere. Dar 
apoi pe faţa lui Thal se citi un val de emoţii, şi când se uită în 
sus la Busch, zâmbi. lar acesta îşi dădu seama că trăsese o 
concluzie greşită. Lui Thal îi plăcea durerea, se bucura de ea 
fie că o provoca altora... fie că o resimțea chiar el. 


* 


Simon se uita la stewardesa roşcată care închidea uşa 
avionului 747. Se resemnase cu ideea că avea să plece singur. 
Îşi puse geanta în compartimentul de sus şi se aşeză pe locul 
de la geam. Zborul de noapte peste Atlantic era una dintre 
puţinele plăceri pe care şi le permitea acum. Nu avea să se 
bucure doar de asfinţit, ci şi de răsărit, de sus, deasupra 
norilor. Îi plăcea zborul ăsta, făcea noaptea să fie mai scurtă. 
Întunericul încă îl mai speria, deşi ascundea bine acest lucru. 
Noaptea, ceea ce-i distrăgea atenţia în rest dispărea, lăsându-l 
singur cu gândurile şi temerile lui, când ştia bine ce era acolo, 
afară. Şi-i era imposibil să lupte cu această cunoaştere 
teribilă, care era ca o tuse stârnită de fiecare dată când te 
întinzi în pat să dormi. Oricât încerci s-o eviţi, tot te apucă. 

Prin urmare, se bucura de aceste momente când noaptea 
era scurtată. Fiecare răsărit de soare era mereu ca un botez 
pentru el, spălând răul întunericului. Faptul că cei răi ieşeau în 
lume doar noaptea nu era doar o legendă, ci era real. 
Legătura dintre lumină şi zi, pe de o parte, şi întuneric şi 
noapte pe de alta era mai profundă decât credeau majoritatea 
oamenilor. 


Acum că se uita pe geam la soarele care în curând avea să 
apună, îşi dădu seama că nu cunoscuse niciodată lumea, 
trecuse pe lângă ea asemenea unui vapor în noapte. Niciodată 
nu se oprise să-i guste splendoarea. Viaţa sa se bazase 
întotdeauna pe devotamentul faţă de munca sa. Aceasta nu-i 
permisese niciodată să aibă o soţie, copii, o familie. De la 
după-amiaza aceea oribilă din copilărie, fusese îndrumat pe 
această cale, o cale pe care o alesese întotdeauna de 
bunăvoie, liber. O cale care-l adusese în acest moment, când 
o punea cu totul la îndoială. Işi dusese viaţa doar de dragul 
răzbunării? Nu cunoscuse dragostea sau prietenia, nu se 
bucurase niciodată de o iubită sau de un prieten apropiat, 
cineva cu care să poată vorbi despre toate. Dusese o viaţă de 
monah şi de militar. O viaţă care trebuia trăită de unul singur. 
Una care-o să-l facă să moară singur. 

Nu căutase niciodată până acum ajutor, de ce ar face-o 
acum? Împărtăşise informaţii preţioase unui om în care nu 
putea avea încredere, informaţii nepreţuite despre adevărata 
semnificaţie a cheilor. Michael St. Pierre le furase de la el; 
Michael fusese cel care făcuse posibilă toată încurcătura asta, 
care putea avea consecinţa supremă pentru toţi. Şi cu toate 
astea dorise să primească ajutor de la hoţul ăla. Fusese o 
greşeală gravă, şi se bucura că nu se concretizase. Faptul că 
omul ăsta hotărâse să nu vină fusese un adevărat noroc. 
Simon se considera norocos, de data asta. 

— Bună. 

Îşi ridică privirea. 

Michael stătea pe intervalul dintre cele două şiruri de 
scaune, cu rucsacul în mână. 


În acea după-amiază, după ce Michael plecase de lângă 
Mary, de la spital, făcuse un ocol rapid pe la magazinul lui. Era 
un risc, ştia asta, dar unul pe care trebuia să şi-l asume. Nu 
ştia cum avea să scoată brăţara, dar indiferent ce soluţie ar fi 
găsit, avea nevoie de ustensile. Luă setul de cleşti, un burghiu 


şi un ferăstrău mic, câteva role de sârmă şi setul electronic pe 
care-l folosea ca să regleze sistemele de securitate. 

Brăţara de siguranţă era un model simplu. GPS-ul 
funcţiona cât timp te aflai în casă, dar nu emitea un semnal 
precis când erai într-un spaţiu închis, deoarece semnalul 
trecea cu dificultate prin pereţii de zidărie. Prin urmare, un 
semnal secundar trimitea un semnal unui dispozitiv de 
recepţie-transmisie, care în cazul lui îi fusese pus în şifonier. 
Intensitatea semnalului emis de brățară determina locul în 
care se afla el în apartament, iar această informaţie era 
transmisă mai departe la monitorul secţiei de poliţie. Sursa de 
curent a brăţării era o mică baterie internă ale cărei fire 
străbăteau întreaga circumferință a dispozitivului de 
siguranță. Circuitul era activat la închiderea brăţării în jurul 
gleznei. Ca s-o poată scoate, brăţara trebuia tăiată, ceea ce ar 
fi dus la secţionarea ireparabilă a acestor fire. 

Michael nu era doar specialist în sisteme de securitate, ci 
şi hoţ - deşi se considera retras, în ciuda ultimelor 
evenimente. Invinsese numeroase sisteme de alarmă atunci 
când încă mai practica această activitate. Intotdeauna găsise 
o cale s-o facă. Acum se hotărî să facă două găuri ca de ac în 
brățară, în locuri opuse, având grijă să nu-i alunece burghiul şi 
să nu-i găurească glezna. Cu Hawk privindu-l, introduse două 
ace electrice izolate, fiecare ataşat la un cablu de zece 
milimetri, creând un circuit secundar, o linie de bypass. 
Curentul putea acum să urmeze două căi; când una nu mai 
funcţiona, rămânea o a doua, de siguranţă. Odată ce trecu de 
sistemul de siguranţă, îi fu uşor să taie brăţara şi să şi-o 
scoată de la gleznă. Apoi îl chemă pe Hawk şi i-o prinse de 
zgardă. 

Când se află în siguranţă în avion, nu se mai obosi să-i 
povestească ce făcuse lui Simon, care stătea ţeapăn şi tăcut 
lângă el. Decolaseră în urmă cu o oră, şi Simon părea mai 
preocupat de soarele care apunea decât de faptul că Michael 
reuşise să scape din arestul la domiciliu. 


* 


Căpitanul Delia se plimba de colo-colo; era un clişeu, dar 
nu găsea nici o altă cale de a-şi cheltui energia nervoasă, şi nu 
ştia să ţipe stând pe scaun. 

— L-ai lăsat să plece! urlă el. 

Busch era obişnuit cu asta. Căpitanului îi plăcea să ţipe, şi 
asta nu-l deranja pe Busch prea mult, decât acum, când omul 
avea dreptate. De data asta, Michael triumfase asupra lui. 

— Thal spunea că tipul a părăsit ţara. Este adevărat? Vrei 
te rog să-mi spui şi mie cum de unul dintre eliberaţii 
condiţionat de care ai tu grijă a părăsit țara? 

— N-a părăsit ţara. Nevasta lui e pe moarte. 

Busch nu era un bun mincinos, dar încerca. 

— Thal jură c-a şters-o din oraş. Ori a făcut-o, ori nu. 

— Nu Thal e ofiţerul care se ocupă de cazul lui, ci eu. 

— Te apropii prea tare de eliberaţii de care te ocupi tu, 
Paul - nu poţi fi prietenul lor. În chestiunea asta nu mai judeci 
limpede. Mă gândesc să-i încredinţez cazul lui Thal - 

— Thal?! E un psihopat nenorocit. Te avertizez, am să-i rup 
gâtul dacă-şi mai bagă nasul în treaba asta - 

Căpitanul Delia trânti uşa biroului său şi se întoarse spre 
Busch, furios şi roşu la faţă. 

— Asta nu ar face prea bine carierei tale acum. 

Căpitanul se aşeză, adunându-se, cumpănind dacă să-i 
comunice şi lui Busch informaţia. După un moment se hotări. 

— Thal este de la Afacerile Interne. Şi a venit pentru tine, 
prietene. 

Busch se simţi de parcă l-ar fi lovit deodată un baros în 
stomac. Nici vorbă. Nu putea fi adevărat. Busch fusese trădat 
din nou, de data asta de cineva din interior, de un alt poliţist. 
Chiar de şeful lui. 

— De ce nu mi-ai spus? 

Abia putu rosti întrebarea. 

— Cum spui tu mereu, „legea-i lege”, nu? Ei bine, asta e 
poliţia pentru poliţişti. Legea poliţiştilor. Dacă ei îmi spun să 
tac, tac. 

Mânia se citea în ochii căpitanului. 


— De ce-mi spui acum? 

— Am crezut că investigația celor de la Afaceri Interne era 
un rahat. Întotdeauna ai fost nepătat, n-am stat să mă 
gândesc de două ori la asta. Am crezut c-or să descopere că 
eşti complet nevinovat. Acum uite ce mi-ai făcut, uite în ce 
situaţie m-ai pus - 

— Mai scuteşte-mă, ştii că n-am făcut nimic greşit. Sunt 
nevinovat. 

Busch nu crezuse vreodată că va ajunge să declare aşa 
ceva. 

— Şi-ţi spun eu, Michael St. Pierre poate că a plecat, dar 
situaţia e mai complexă decât pare. 

— Nu e treaba noastră să hotărâm asta. Nici treaba ta. E 
treaba celor de la tribunal. 

Busch nu putea suporta să-i fie azvârlite în faţă propriile 
vorbe. 

— Soţia lui trage să moară. N-o să strice acum totul, ca să 
aterizeze din nou la închisoare în ultimele ei zile de viaţă. 

— Nu gândeşti limpede. Cu cine crezi că stai de vorbă? Ar 
trebui să-i supraveghezi pe tipii ăştia, să le uşurezi 
reintegrarea în societate. Şi să-i struneşti dacă nu merg pe 
calea cea dreaptă. Dacă o scrântesc, raportezi şi-i arestezi. 
Dar nu: tu devii prietenul lor, îi răsfeţi, îi inviţi la tine la ceai. 
lisuse, Maria şi losif, nu puteai să-ţi găseşti prieteni care să nu 
fie infractori? 

— Ştii că asta-i o porcărie - 

— Lasă scuzele. 

Căpitanul îl întrerupse, frustrat. 

— Thal spunea că l-ai lăsat să plece. 

— Domnule, asta-i o porcărie. St. Pierre a plecat de 
bunăvoie, fără ajutorul meu. 

— L-ai pus să fie monitorizat acasă la el, şi s-a descotorosit 
de supraveghere ca - 

— Domnule, îl cunosc. Este reformat - 

— Oamenii reformaţi nu încalcă condiţiile eliberării, nu-şi 
taie brăţările de supraveghere, nu fug. Ceea ce mă sperie pe 
mine este întrebarea de ce? De ce anume fuge, Paul? Sau... 


spre ce fuge? Ştii? Tipul ăsta încalcă legea, şi pun pariu că o 
va face în stil mare. Şi când se va întâmpla asta, o să fim cu 
toţii în rahat. 

— Nu, domnule! N-o să încalce legea. O să-l găsesc. E 
responsabilitatea mea. 

— Deja ţi-ai nesocotit responsabilitatea. Spune-mi de ce să 
nu-ţi iau insigna chiar acum? 

— Pentru că sunt singurul care-l poate găsi. 

Căpitanul Delia nici nu mai ţinea minte de câţi ani îl 
cunoştea pe Paul Busch. Cât de gravă arăta situaţia, ştia de 
fapt că Paul nu era omul care să mintă, să-şi rişte cariera în 
felul ăsta. Delia îl întrebase pe Thal cine formulase plângerea 
împotriva lui Busch, dar autorităţile rămăseseră tăcute. 
Treaba căpitanului era să coopereze şi asta şi făcu, dar numai 
până la un punct. Nu-i plăcuseră niciodată poliţiştii care 
investigau alţi poliţişti. Şi în primul rând nu-i plăcea Thal. 

— Dacă el cade, cazi şi tu cu el, îi spuse lui Busch, verde-n 
faţă. 

Busch nu zise nimic, doar dădu din cap. Asta era cea mai 
mare dovadă de încredere la care s-ar fi putut aştepta de la 
căpitan, având în vedere întreaga situaţie. leşi ca o vijelie din 
biroul căpitanului. 

— Unde-i Thal? răcni el la toată lumea. 

Toţi ridicară privirea, scuturând din cap. Busch se duse 
direct la biroul lui Thal. Biroul lui gol: nici urmă de efecte 
personale, nici măcar o bucăţică de hârtie. Se întoarse spre 
Judy Langer, de la biroul de alături. Nu se plăcuseră niciodată 
prea mult, iar ea era îngropată în hârţoage. 

— L-ai văzut pe Thal? întrebă el. 

— A plecat. 

Judy nu se deranjă să-şi ridice privirea. 

— Unde? 

— Nu sunt dădaca lui Thal, Paulie, mormăi ea. 

Busch studie biroul. Nu era biroul cuiva care tocmai făcuse 
curat, ci al cuiva care plecase şi nu mai avea de gând să se 
întoarcă. | se învârtea capul. Afaceri Interne. Ce naiba? Trăise 
toată viaţa după legi - acum era supus unei investigaţii, la fel 


ca infractorii pe care-i arestase toată viaţa. Şi ca lucrurile să 
fie şi mai rele, era sub microscopul lui Thal. Aici se petrecea 
ceva, ceva care nu se potrivea cu restul, era un dedesubt aici 
- cine-l arătase cu degetul celor de la Afaceri Interne? Dacă 
Busch avea vreo şansă de a descoperi, de a-şi salva cariera, 
trebuia să-l găsească pe Thal. Dar mai întâi, îi dăduse 
cuvântul căpitanului: îl va găsi pe Michael. 

— Am auzit ceva despre o urgenţă în familie, adăugă Judy, 
sperând din tot sufletul că Busch va pleca dacă va afla ceea 
ce trebuia să ştie. 

— Ştii unde? 

— Cred că l-am auzit zicând ceva de Germania. Berlin 
cred. 


Medicația o făcea pe Mary să se simtă fragilă şi bolnavă. 
După ce plecă Michael, spera să facă faţă efectelor secundare 
încovrigându-se în pat şi dormind, dar când se întoarse în 
cameră, îl găsi pe e/acolo. 

Nu spusese ce voia de fapt; asta i se păru ei mai mult 
decât un pic ciudat. Pretindea că era noul partener al lui Paul, 
Dennis... Nu-şi mai amintea numele lui de familie. Trecuse 
doar ca să vadă cum se simţea ea, şi să pună câteva întrebări 
despre relaţia dintre soţul ei şi Busch. Spunea că este pentru o 
citare referitoare la activitatea lui Busch cu cei eliberaţi 
condiţionat, şi spuse că va mai trece după ce Busch îşi va 
primi premiul bine-meritat. Mary nu pomeni nimănui de vizita 
lui. 

Dar era ceva în legătură cu el. O simţise ca pe o invazie a 
sufletului ei. Dennis o speriase mai mult decât cancerul. 


* 


Faptul că Busch era subiectul unei investigații interne îl 
pusese la pământ. Aşa ceva nu avea sens. Nu-şi amintea ca 
vreodată în viaţă să se fi compromis din cauza vreunei 


persoane de care trebuia să se ocupe, cu atât mai puţin 
Michael. Busch era mai mult decât conştient la fiecare pas 
făcut de modul în care decurgea relaţia lor. Thal apăruse 
înainte ca Mary să-şi fi descoperit boala, înainte ca Michael să 
fi redeschis acel capitol al vieţii lui. De ce? Şi de ce se dusese 
Thal la Berlin? Fusese ca să-l prindă pe Michael şi să-l acuze şi 
mai mult pe Busch? Sau era vorba de altceva aici? 

Busch stătea într-o sală a calculatoarelor privată, cu o 
singură lampă, un scaun, un birou şi un calculator. Fără 
ferestre, covoare, tablouri sau decoraţiuni. Baza de date a 
Departamentului de poliţie din Byram Hills era enormă. In ea 
nu găseai numai dosare penale, căci departamentul avea 
acces la o reţea vastă de biblioteci virtuale: FBI, Interpol, 
periodice, organizaţii de presă. 

Finster nu fu greu de găsit. Deşi miliardarul nu avea dosar 
penal, lăsa o urmă vizibilă atât în lumea afacerilor, cât şi în 
cea a celebrităților. De fapt, August Finster era un veritabil 
Gates-Turner-Perlman-Trump al fostului bloc răsăritean. Busch 
găsi un montaj video despre Finster în arhivele agenţiei 
Bloomberg News. Clip-ul prezenta un Finster îmbrăcat 
impecabil care conducea o şedinţă de administraţie, 
supraveghindu-şi imensele holding-uri imobiliare, sosind la 
gale sociale. Ceea ce-i atrase cu adevărat atenţia lui Busch fu 
montajul în care industriaşul dansa toată noaptea cu unele 
dintre cele mai frumoase femei pe care le văzuse Busch 
vreodată. Doamne uluitoare, după care-ţi lăsa gura apă, 
coborâte direct de pe podiumul prezentărilor de modă. 

O voce anunţă: „Un necunoscut înainte de reunificarea 
Germaniei, August Finster a devenit de atunci cel mai bogat 
dintre foştii est-germani. Plin de succes în fiecare domeniu de 
afaceri, încă nu a cunoscut eşecul. Trecutul său este un 
mister. Celibatar, extrem de necruţător în afaceri, singura 
slăbiciune a lui Finster par să fie femeile.” Imaginile care se 
succedau cu repeziciune îl arătau pe miliardar înconjurat de 
un grup de frumuseți. Dacă n-ar fi fost femeile, Busch ar fi fost 
mai mult decât plictisit. 


„Celebru pentru isprăvile sale nocturne, distrându-se cu 
câte două, trei femei într-o seară, Finster încă nu a fost 
fotografiat de două ori cu aceeaşi femeie. Întotdeauna 
frecventează cele mai noi scene sociale, ceea ce, combinat cu 
dominația sa asupra lumii afacerilor şi cu numele său de 
familie...” 

Busch era pe punctul de a opri filmul ăsta de prost-gust, 
când... g 

„---İ-a atras pe la spate numele de Prințul Intunericului. ” 


Capitolul 18 


August Finster îşi primise „supusele” în bibliotecă. Vizuina 
sa de gentleman, unde venea să-şi guste solitudinea 
înconjurat de mobilierul îmbrăcat în piele, era numai bună să 
impresioneze persoanele uşor de impresionat. Cele trei 
domnişoare stăteau pe canapele opuse în jurul şemineului, cu 
câte un pahar în mână, în care tocmai li se turnase din nou 
băutură. Toate erau îmbrăcate cu cele mai frumoase rochii de 
seară din cele mai scumpe magazine ale Berlinului. 

Finster îşi găsea femeile în diferite moduri. Uriaşa sa avere 
şi farmecul său inepuizabil erau întotdeauna un afrodiziac 
irezistibil, atrăgându-le lângă el pe femeile atrăgătoare, aşa 
cum albinele trag la miere. Elle, cu părul roşu ca o flacără, îl 
întâlnise în acea dimineaţă, când se întorcea de la o şedinţă 
foto. Cu portofoliul în mână, fotomodelul internaţional îl zărise 
în timp ce el se uita în direcţia ei, şi se înamorase de el pe loc. 
Drăgălaşa June venise la Finster Industries pentru un interviu 
şi plecase cu o invitaţie. lar Heidi - ei bine, Heidi pur şi simplu 
venise în seara asta neinvitată, dar încurajată de prietenele ei 
care gustaseră din farmecele lui. Dar dincolo de banii şi de 
farmecul lui mai era ceva. Toate o simțeau, dar nici una nu 
putea să identifice acel ceva. Era ca şi cum toate voiau să 
ajungă la acel ceva special din el care te atrăgea întotdeauna, 
dar rămânea mereu de neatins, asemenea ultimului vis pe 
care-l ai înainte de trezire, cel pe care eşti cât pe ce să ţi-l 
aminteşti. Era ceva aproape magic. Şi în pofida faptului că era 
cunoscut drept regele aventurilor de-o noapte, femeile tot se 
înghesuiau în jurul lui; te puteai lăuda cu o aventură cu el aşa 
cum te lăudai cu una avută cu un star rock. Finster era un 
adevărat Elvis, cu pelvisul aşa cum ţi-l doreai. 

Când sună telefonul, Finster nu-i dădu nici o atenţie, 
lăsându-l să sune de trei ori înainte să amuţească. Nu-i plăcea 
să fie întrerupt, decât dacă era ceva extrem de urgent. 

— Vom lua cina la El Grocia, anunţă el. 


Întotdeauna frecventa cele mai noi restaurante, şi rareori 
mergea de două ori în acelaşi loc. 

— Avem rezervare la ora opt şi un sfert. 

Cele trei frumuseți zâmbiră. In general, era un zâmbet de 
recunoaştere, un zâmbet care spunea „sunt doar încântată că 
sunt cu tine”. Cu excepţia zâmbetului Ellei; ea ştia că El Grocia 
avea o listă de aşteptare de opt săptămâni, şi aprecie imediat 
puterea pe care o avea Finster. In ochii ei, celelalte două fete 
erau nişte simple bombonele prostuţe şi excitate, care se 
aflau aici pentru un flirt scurt. Ea era diferită. 

— M-aş simţi onorat dacă voi, doamnelor, aţi alege locul în 
care vom merge să dansăm. 

Vocea lui Finster o îmbăta pe Elle. 

Charles apăru tăcut în prag, cu un plic în mâna dreaptă. l-l 
dădu discret stăpânului său, în timp ce se apleca spre urechea 
miliardarului. Elle nu era o persoană care să-şi bage nasul 
peste tot, dar vieţile altora îi stârneau interesul. Deşi Charles 
vorbi încet, ea reuşi să-i desluşească majoritatea cuvintelor. 
Finster aruncă o privire în direcţia ei, ca şi cum i-ar fi auzit 
gândurile. Zâmbetul său pasager putea părea cald, dar ochii 
săi rămăseseră reci, îngheţându-i inima. Elle se simţi brusc 
ruşinată. Şi i se făcu frică. 

Nu auzise nimic important. Era ceva de genul „ei vin 
încoace şi cum îndrăznesc şi nu vă faceţi griji, sunt în 
siguranţă şi le va pregăti o primire cum se cade...” 

Afară, şoferul lui Finster claxonă sacadat din Bentley. 
Charles se strecură afară din cameră. Finster le conduse pe 
fete afară, spre maşină. Heidi şi June chicoteau în timp ce 
şoferul le ţinea deschise uşile limuzinei. In prag, Finster se opri 
şi se întoarse spre Elle. Işi puse braţul în jurul ei. 

Poate că totul va fi bine. Ar trebui să renunţe la obiceiul de 
a trage cu urechea; aproape că o vârâse în bucluc din nou. 
Măcar privirea lui redevenise caldă. S/avă Domnului, gândi ea. 
Nu mai fusese aşa speriată de când fusese prinsă la Paris 
furând gloss de buze. 


— Mă gândeam că am putea să le trimitem pe... copilele 
astea două înainte, îi spuse Finster, apropiindu-se şi mai mult 
de ea. 

— Mi-ar plăcea asta, fu tot ce reuşi Elle să spună printre 
buzele tremurânde. 

— De ce nu mă aştepţi în bibliotecă? O să le expediez pe 
ele şi mă voi întoarce în câteva clipe. Apoi putem lua cina în 
linişte aici, numai noi doi. 

Elle zâmbi în timp ce el se îndrepta spre maşină. Privi la 
stele aşa cum făcea când era mică, punându-şi o dorinţă, aşa 
cum o învățase tatăl ei, când văzu prima stea. „Fie ca această 
fericire să ţină tot restul vieţii mele," se rugă ea. 


x 


Ora trei dimineaţa, la o înălţime de nouă mii de metri. 
Majoritatea călătorilor dormeau. Unii, cu căşti în urechi, se 
uitau la un film din 1948, Abbott şi Costello se întâlnesc cu 
Frankenstein. Simon, care avea o insomnie, citea din Biblie. 
Deşi ştia sfârşitul, şi de fapt fiecare cuvânt din carte, 
întotdeauna descoperea câte o nouă perspectivă, câte o lecție 
pe care spera s-o poată pune în aplicare în viaţa lui dacă era 
destul de norocos să rămână viu. 

Michael se întinsese în cele două scaune alăturate, cu 
picioarele întinse, şi cu un bloc-notes în poală. Făcea o 
schemă detaliată cu ceea ce-şi amintea din conacul lui Finster. 
Amintirile sale erau amănunțite şi vii, căci practicase o tehnică 
de recunoaştere la prima vedere în vremurile în care fusese 
hoţ. 

— Nu credeai c-am să vin, nu-i aşa? spuse Michael încet, 
mai mult spre el însuşi decât spre Simon. 

Simon se uită spre el. 

— Ştiam c-ai să vii. 

Şi se întoarse la cartea din poală. 

Michael nu reacţiona prea amabil la replici răstite. 

— Recunoaşte. Habar n-aveai. 


— De fapt, aveam habar, replică Simon, cu nasul tot în 
Biblie. 

— Nici eu nu eram pe deplin sigur c-am să vin, până nu m- 
am suit la bord. 

— Veneai din momentul în care-ai aflat în ce situaţie ţi-ai 
pus soţia. Îţi stă în fire. Eşti uşor de citit. 

— Nu ştii absolut nimic despre mine. 

Simon nu-şi luă ochii din Biblie. 

— Michael Edward St. Pierre, treizeci şi opt de ani. Orfan. 
Adoptat la vârsta de doi ani de Jane şi Michael St. Pierre, 
frecventat şcoala parohială, băiat de altar. Aversiunea faţă de 
lucrurile lumeşti i-a cauzat unele probleme în adolescenţă. Hoţ 
de bijuterii şi obiecte de artă. Lovituri cu grad ridicat de risc. A 
furat mai mult de plăcere decât pentru bani. A făcut 
închisoare la Sing Sing. Soţia: Mary, treizeci de ani. Te iubeşte 
foarte mult, bolnavă de - 

— Destul! 

Michael nu suporta să-şi audă viaţa redusă la un paragraf 
demn de un necrolog. Crescuse în suburbii - în Armonk, un 
orăşel la distanţă de o oră de Manhattan. Părinţii lui adoptivi îl 
trimiseseră la Liceul Catolic Holy Father, unde Părintele Dan 
ţinea lecţiile zilnice ca pe nişte predici. Michael era un copil 
destul de bun. Făcuse şi el unele năzbâtii, dar nimic care să 
indice viitorul agitat care-l aştepta. Fusese prins de vreo două 
ori că băuse şi fumase şi îşi petrecuse o lună în camera sa - 
poate ca o anticipare a închisorii - pentru că băgase un 
mănunchi de artificii prin deschizătura pentru corespondenţă 
din uşa doamnei Collete. Când aprinse fitilul şi le aruncă prin 
fanta cu balama a uşii ei de la intrare, abia-şi putuse stăpâni 
chicotelile. El şi prietenii lui fugiseră mâncând pământul, dar 
nu era nevoie. Bătrâna cea surdă nu auzise pocniturile şi 
exploziile ca de mitralieră. Nu auzise nimic; crezu că resturile 
de cenuşă erau de la pisica ei care sfâşiase din nou ziarul, aşa 
că nu făcu decât să deschidă uşa, şi aruncă afară resturile. 
Michael n-ar fi fost prins dacă n-ar fi fost complicele lui, 
lăudărosul Stevie Tausigenti, care-i spuse lui Kenny Case, 
care-i spuse la rândul său prietenei lui, Jen Gillicio; aceasta, 


fiind o pârâcioasă, îi spuse mamei sale, care o sună pe 
doamna St. Pierre. Michael îşi acceptă detenţia ca un bărbat... 
timp de câteva zile. După aceea, venea acasă de la şcoală, lua 
o gustare, intra în camera sa şi se strecura afară pe fereastră. 
Mama lui nu-şi dădu deloc seama, şi chiar se mândrea cu 
stoicismul cu care fiul ei îndurase pedeapsa. 

Din nefericire, nu mama lui îl trimisese la Sing Sing, şi nu 
fusese pentru nişte artificii. Nu mai trebuie s-o spunem, celula 
lui nu avea o fereastră pe care să se poată strecura afară. 
Sing Sing era o închisoare adăpostită între dealurile de pe 
cursul râului Hudson. Un penitenciar liniştit, retras, care nu 
atrăsese niciodată prea mult atenţia opiniei publice, decât la 
execuţia lui Ethel şi Julius Rosenberg. Cei trei ani şi jumătate 
petrecuţi de Michael acolo fuseseră pur şi simplu un chin. 
Fusese iadul pe pământ pentru el să fie departe atâta timp de 
tânăra sa mireasă. Cea mai mare temere a sa înainte de 
ultima lună fusese că se va întoarce din nou la închisoare şi va 
fi smuls din viaţa sa alături de Mary. Promisiunea pe care i-o 
făcuse ei că nu va mai încălca legea era de fapt o promisiune 
faţă de sine însuşi. Jurase că nu va mai fi niciodată ţinut 
departe de ea, închis într-o lume în care ea să nu fie cu el. 
Nimic nu-i va putea compromite jurământul. Nimic. 

Acum, hotărând că cea mai bună modalitate de a evita să- 
şi recunoască înfrângerea era să-l ignore pe Simon, Michael 
reveni la schiţa sa. Reuşi să redea repede pe trei coli de hârtie 
majoritatea detaliilor enormei case a lui Finster. Prima coală 
prezenta exteriorul casei, inclusiv paza, ferestrele, aleile şi 
corpurile de iluminat. Interiorul parterului era destul de 
simplu. Pe lângă holul de la intrare şi bibliotecă, putea să-şi 
amintească fiecare dintre încăperile care flancau holul, în 
drum spre subsol. Cu Temniţa, cum se hotărâse Michael s-o 
numească, era totuşi puţin mai dificil. Marea parte a călătoriei 
sale pe sub pământ se desfăşurase pe întuneric sau cu o 
lumină slabă, în cel mai bun caz. Tensiunea pe care o simţise 
în stomac atunci când fusese acolo jos îi înceţoşase 
percepțiile. Aşa că nu era sigur dacă reţinuse toate detaliile de 
care urma să aibă nevoie. Nu putea indica distanţa până la 


încăperea în care se aflau cele două chei. Puteau să fie o sută 
de paşi sau la fel de bine o mie. 

Michael îşi puse picioarele pe podea şi îşi rezemă capul de 
tetieră, îşi înclină scaunul la loc şi-i dădu cele trei desene lui 
Simon. 

— Cum ştim că încă mai sunt aici cheile? Dacă le ia cu el? 

— l-ai dat lui cheile? | le-ai pus chiar în palmă? 

— Nu, le-am pus pe piedestal. 

— Cum a reacţionat? 

Tonul lui Simon arăta că deja ştie răspunsul. 

— A arătat respect... spuse Michael gânditor, în timp ce-şi 
amintea cum se petrecuseră lucrurile. 

— Dar a fost şi... înspăimântat. Nici măcar n-a vrut să le 
atingă - 

— Nu poate să le atingă, îl întrerupse Simon. 

— De ce nu? 

— A fost alungat din Rai, i s-a interzis să intre în contact cu 
cele sfinte: biserici, obiecte sacre - puterile lui sunt complet 
nefolositoare împotriva lucrării Domnului. Aşa cum a spus 
lisus, nu poate călca în cunoştinţă de cauză pe pământ sfânt - 
„pe această piatră voi zidi biserica Mea şi porţile iadului nu o 
vor birui.” 

Simon făcu o pauză. Apoi spuse: 

— Acelea sunt cheile lui Dumnezeu. 

Michael nu-i răspunse. Îşi amintea expresia lui Finster când 
văzuse cheile pentru prima dată. 

— Aici sunt? 

Simon analiza una din hărţile improvizate, dând o atenţie 
deosebită nivelului subteran. 

— Ăsta e ultimul loc în care le-am văzut. 

Michael cântări lucrul ăsta, apoi întrebă: 

— Cine eşti, Simon? Ştii atât de multe despre mine... 

— Povestea mea e plictisitoare. _ 

— Nimic nu-i mai plictisitor decât un zbor de şapte ore. Imi 
risc gâtul pentru cheile tale. Aşa că dă-i înainte, plictiseşte- 
mă. 


Stewardesa trecu pe lângă ei, o blondă cu picioarele până 
în cer. Tinereţea nu i se citea doar pe corpul ferm, ci şi pe 
faţă; nu putea avea mai mult de douăzeci de ani. Michael 
zâmbi satisfăcut când îl prinse pe Simon uitându-se după 
fundul ei care se legăna în mers în timp ce ea înainta pe 
intervalul dintre scaune. 

— Îţi aminteşti când aveai şaisprezece ani şi tot cei 
doreai în viaţă era să te alegi cu asta, fără să te gândeşti dacă 
aveau şi creier sau dacă te iubeau la rândul lor? 

Michael spera să obţină o reacţie de la Simon. Dar celălalt 
nu spuse nimic. 

— Nu-mi spune - când aveai şaisprezece ani te-au închis în 
vreo mănăstire. 

— De fapt, când aveam şaisprezece ani, m-au băgat la 
închisoare. Pentru crimă. 


Bila roşie se rostogoli pe fetrul verde, încetinind şi apoi 
oprindu-se la câţiva centimetri de gaura din colţ. Rămase 
acolo o eternitate, înainte de a cădea în plasa de piele. Elle îşi 
reţinu entuziasmul în faţa isprăvii ei. Era prima dată când juca 
biliard, şi se gândi că avea probabil un talent înnăscut. 

— Am sentimentul clar că sunt tras pe sfoară, spuse 
Finster, ridicând dintr-o sprânceană. 

— Eşti sigură că n-ai mai jucat niciodată până acum? 

Îşi strecură braţul în jurul taliei ei, trăgând-o mai aproape. 

— Norocul începătorului, jur. 

Elle roşi la auzul complimentului. Zâmbi şi-i fură un sărut 
grăbit în timp ce-şi pregătea următoarea lovitură. Îşi întinse 
corpul lung şi zvelt peste masă, trase tacul înapoi şi împrăştie 
bilele în toate părţile din lovitură. 

— Te distrezi? întrebă Finster, în timp ce-şi punea 
smochingul pe spătarul unui scaun. 

— E o seară absolut perfectă, îl asigură ea. 

Şi aşa era. 


Cina fusese alcătuită din rață cu portocale, pe un pat de 
orez sălbatic şi legume fierte înăbuşit. Vinul era un Triano 
Rosé din '45, şi provenea din pivniţa sa. Mâncaseră desertul în 
bibliotecă - sufleu de ciocolată şi coniac - râzând de industria 
modeling-ului şi de faptul că trebuia să te vinzi şi pentru o 
fărâmă de succes. Charles le stătuse la dispoziţie întreaga 
seară. Majordomul părea să sesizeze întotdeauna momentul în 
care trebuia să le umple din nou paharele. Deci așa trăiesc cei 
din elită, se gândi Elle. 

Nu-şi putea da seama dacă ameţeala i se trăgea de la vin 
sau de la bucuria în stare pură. Işi pierdea capul cu iuţeală din 
cauza bărbatului din faţa ei. Ochii lui îi furaseră inima, îi 
puseseră stăpânire pe minte şi pe suflet. 

— Spune-mi, Elle, îţi place arta? 

Îşi îndreptă spatele de surprindere, desfăşurându-se acum 
în toată înălţimea ei de un metru optzeci. 

— Este una din cele mai mari pasiuni ale mele. 

— Adevărat? 

— Mi-am petrecut doi ani la Paris, studiind cu François 
Delacroix. Pastelurile şi uleiurile erau viaţa mea. 

Ochii îi străluciră de mândrie. 

— De fapt aşa am ajuns să fac modeling. 

— Povesteşte-mi. 

— Unul din modelele noastre a renunţat pe nepusă masă, 
iar François a insistat ca eu să pozez pentru clasa lui. Eram 
incredibil de emotivă şi timidă, dar am făcut-o. Una dintre 
schiţe i-a atras atenţia unui fotograf şi restul... 

Se gândi la asta. 

— Ei bine, n-a ieşit cum sperasem eu. 

In voce i se strecură o undă de regret. 

— Mai pictezi? o întrebă Finster. 

— Nu mai am timp. 

Făcu o pauză, apoi adăugă. 

— Nici bani. 

— Mi-ar plăcea să-ţi văd lucrările; am putea aranja o 
prezentare. 

Ea râse la auzul acestor cuvinte. 


— S-a dus totul; crede-mă, n-a mai rămas nici urmă din 
talentul meu de odinioară. 

— Va trebui să schimbăm asta. Am un atelier în partea de 
răsărit a domeniului. Poate ţi-ar plăcea să te instalezi acolo. 

Ei nu-i veni să creadă. Să se instaleze pe domeniu - pentru 
ea asta nu putea însemna decât un singur lucru. Noaptea asta 
minunată va continua zile, săptămâni întregi... poate chiar ani. 
Inima bătea să-i spargă pieptul de încântare. 

El sprijini tacurile de masă şi-i luă mâinile într-ale sale. 

— Ai vrea să-mi vezi colecţia? O arăt doar celor care pot 
aprecia cu adevărat frumuseţea, celor cu ochi format. 

— M-aş simţi onorată. 

Finster apucă sfeşnicul cu cinci braţe şi-o conduse prin 
holul imens. Deschizând uşa masivă care ducea la nivelul 
inferior, o luă în jos fără ezitare, ţinând lumânările ridicate. 

— E atât de întuneric, spuse Elle, sperând că tremuratul 
din vocea sa nu se simţea. 

— Stai pe-aproape. 

Umbrele dansau îndelung şi repede pe pereţii de piatră ai 
scării, înainte de a se pierde în întuneric. Pata de lumină de la 
cele cinci flăcări lumina doar zona din jurul lor. Ajungând la 
capătul a ceea ce ea credea că e un pasaj, el o conduse lao 
bancă simplă, de lemn. Dădu deoparte nişte lucruri care 
arătau ca nişte unelte vechi şi înlătură o funie lungă, pe care o 
puse pe spătarul băncii. 

— Te rog, spuse el, făcându-i semn să se aşeze. 

Îi dădu să ţină sfeşnicul, apoi dispăru în întuneric. Elle ţinu 
strâns obiectul greu din argint, rugându-se să nu-i alunece din 
mână. Palmele îi erau umede de transpiraţie, iar inima începu 
să-i bubuie. 

În câteva clipe, el se întoarse. Rezemă opt pânze de 
bancă, apoi se aplecă spre ea şi-o sărută, îndelung şi apăsat. 
Elle se abandonă în acel moment, trăgându-l mai aproape cu 
mâna liberă. Apoi deschise ochii şi i se tăie răsuflarea. 

El o privea fix cu ochii aceia atât de captivanţi, atât de 
puternici, atât de... Mai era ceva în ei, dar înainte ca ea să 
poată înţelege, înainte ca mintea ei să se poată dezmetici, o 


sărută din nou. De data asta plin de dorinţă şi fără cruţare. Ea 
îi răspunse cu aceeaşi pasiune, sângele alergându-i prin vene. 
Apoi, brusc, el se desprinse, lăsând-o suspendată acolo, 
trăgând cu nesat aer în piept. 

În timp ce ea tremura de plăcere anticipată, el aranjă 
fiecare tablou în parte, înconjurând-o cu ele. 

— Vreau acum părerea ta sinceră. 

Ea ridică lumânările şi se uită. La început crezu că glumea. 
Cu siguranţă era o greşeală. 

— Te joci cu mine? 

Ridică mai sus sfeşnicul, căutându-l din priviri, apoi se 
trase înapoi de frică. De jur împrejurul ei era o menajerie de 
artă sinistră, aşa cum nu şi-ar fi putut imagina vreodată: cei 
slabi striviţi sub povara morţii, feţe deformate urlând din 
fiecare pânză vibrantă. Picturile erau pretutindeni, iar Finster 
nu se vedea pe nicăieri. 

— August? 

Şi deodată îşi dădu seama că lumânările arseseră până 
când nu mai rămăseseră din ele decât nişte cioturi, prima din 
cele cinci clipind înaintea ochilor ei. Sufletele chinuite păreau 
să se desprindă de pânze şi să sară asupra ei; întunericul 
locului îi învăluia mintea uluită. 

Temerile din copilărie îi reveniră cu putere - întunericul, 
spaţiile închise, monștrii care ieşeau târându-se de sub pat. 

— August? Te rog! scânci ea, ridicându-se de pe bancă. 

Făcu un pas şovăitor înainte, ridicând flăcările aproape 
stinse mult deasupra capului şi înaintând încet spre ceea ce 
spera să fie calea de ieşire. Când grăbi pasul, se împiedică şi 
căzu la pământ. Lumânările se izbiră de podea. Toate se 
stinseră pe loc, în afară de una. Ea se agăţă de ultima 
lumânare ca şi cum şi-ar fi ţinut inima în palmă, şi bâjbăi 
disperată după celelalte. Găsind două capete de lumânare, le 
reaprinse de la flacăra care rezistase şi le puse la loc în 
braţele de argint cu ornamente ale sfeşnicului. 

De ce-i făcea Finster aşa ceva? Ridică din nou lumânările 
cu mâna tremurătoare, încercând frenetic să se stăpânească. 
Nu-şi putea crede ochilor. Operele de artă se întindeau cât de 


departe bătea lumina pâlpâitoare. Toate redau 
monstruozităţile omenirii, toate întruchipau o teroare, un şoc 
şi o cruzime inimaginabilă. Cine ar colecţiona asemenea 
orori... şi de ce? 

Era singură cu spaimele ei. Şi atunci îşi dădu seama ce 
văzuse în ochii hipnotici ai lui Finster. Toate se năpustiră 
asupra ei - unde era ea, cine era el. 

Cunoaşterea fu prea mult pentru ea. 

Şi mintea ei cedă. 


Capitolul 19 


Simon privea prin hublou. Prin minte i se învârteau gânduri 
dureroase. Dacă el şi cu Michael urmau să lucreze împreună, 
va trebui să aibă încredere, să-şi deschidă sufletul unul către 
celălalt. incepu uşor şi încet, de parcă ar fi fost la spovedanie. 

— Mama mea a fost călugăriţă. Asta era tot ce-şi dorise 
vreodată, o viaţă închinată pe de-a-ntregul lui Dumnezeu. Nu 
visase niciodată să aibă un soţ sau o familie. Fiind orfană, nu 
cunoscuse niciodată afecțiunea unei mame sau a unui tată; 
singura dragoste pe care o simţise vreodată fusese dragostea 
lui Dumnezeu. Trecu de la un orfelinat roman la altul, lipsită 
de afecţiune sau de vreun rost, fără să se apropie de nimeni, 
fiind un alt copil crescut de stat, până când se stabili în 
orfelinatul Sf. Cristofer. Acesta era condus de o femeie care 
ţinea la copii de parc-ar fi fost ai ei, îndrumându-i să-şi 
găsească rostul în viaţă. Cu vârsta, mama mea ajunse să-şi 
petreacă marea parte a timpului îngrijind de cei bolnavi, cu un 
zâmbet şi cu o mână blândă. Noaptea, citea orice carte pe 
care reuşea să pună mâna, în special din cele care se refereau 
la Dumnezeu. Avea o înţelegere profundă a învățăturilor Sale, 
ca şi cum Scriptura fusese scrisă direct pentru ea. Cu cât citea 
mai mult, cu atât îşi dădea seama spre ce trebuia să se 
îndrepte viaţa ei; inima sa îşi găsise în sfârşit alesul. Intră în 
Ordinul său monahal în ziua în care împlinea şaisprezece ani. 
lubea, iar mirele ei era Biserica... 

Până când, peste patru ani, îl întâlni pe tatăl meu: 
contabilul ateu. El nu credea decât în cifre. Fu o poveste de 
dragoste fulgerătoare, sau cel puţin aşa se spune; în şase luni, 
cei doi s-au căsătorit. Chiar şi după ce a părăsit Ordinul, 
mama a continuat să lucreze pentru Vatican. Era legătura 
dintre însuşi Papa şi arhive. Răspundea de istoria Vaticanului - 
îi păstra secretele. Trăiam în Cetatea Vaticanului, ducând o 
viaţă plăcută, plictisitoare. Aveam o întreagă ţară numai 


pentru mine - eu şi cu ceilalţi opt sute. Am avut o copilărie 
normală - mulţi prieteni, jucam mult fotbal. 

Simon privi afară pe geam, ca şi cum fiecare amintire îi 
venea de dincolo de orizont. Îşi alungă orice urmă de emotie 
din minte şi continuă. 

— Într-o zi, când aveam cincisprezece ani, mama n-a venit 
acasă de la serviciu. 

Făcu o pauză. 

— Mi-am închipuit că lucra până târziu. A doua zi veni şi se 
duse. Tata nu spunea o vorbă despre absenţa ei; era ca şi cum 
teama de-a nu o pierde îl făcuse să amuţească. Garda 
Elvețiană, la ordinul direct al Papei, o căută nu numai în 
Cetatea Vaticanului, ci şi în întreaga Romă, cu ajutorul poliţiei 
romane. În cele din urmă o găsiră... 

Simon închise ochii. Nu mai vorbise despre asta de ani de 
zile. Trebuia să-şi suprime suferinţa, să se dea deoparte şi să 
contemple lucrurile asemenea unui observator terţ, ca şi cum i 
s-ar fi întâmplat altcuiva. _ 

— Cei de la spital nu mă lăsară s-o văd. In cele din urmă, 
se întoarse acasă după o lună întreagă. Când am venit acasă 
de la fotbal, stătea în salonul casei noastre. Papa era acolo. 
Vorbeau amândoi încetişor în latină; prezenţa lui părea să-i 
aducă alinare, măcar pentru scurt timp. Faţa, părţile din ea 
care nu fuseseră bandajate, era plină de vânătăi groaznice, şi 
cu toate că rănile erau aproape vindecate, încă mai aveau 
nuanţa aia gălbuie, bolnăvicioasă, deformându-i trăsăturile. 
Acum nu mă mai pot gândi la mama mea fără s-o văd aşa. Nu 
vorbea decât de iertare. Că trebuie să-l iertăm pe bărbatul 
care-i făcuse asta dacă voiam să supravieţuim, dacă era să 
rămânem mai presus de animale. Nimeni nu mi-a spus 
vreodată ce se întâmplase. Tata se închise într-o carapace. 
Rareori mai scotea vreun cuvânt. Stătea acasă extrem de 
puţin şi când o făcea, nici măcar nu stătea în aceeaşi cameră 
cu mama. 

— Ea alunecă într-o lume a fanteziei, începu să poarte 
veşmântul lung şi negru de pe vremea călugăriei ei, chiar şi 
vălul şi potcapul. Ori de câte ori eram prin preajmă, avea un 


zâmbet îngheţat, de faţadă. Părinţii mei deveniseră reci şi 
detaşaţi unul cu altul, şi faţă de mine. Am încercat să-i 
încurajez, dar se retrăseseră în siguranţa pe care le-o dădeau 
iluziile. 

Făcu altă pauză. 

— N-am mai simţit niciodată îmbrăţişarea caldă a 
părinţilor mei. 

Simon desfăcu o altă mini-sticlă de scotch dată de liniile 
aeriene, îi turnă conţinutul în ceaşcă şi-l bău. 

— Intr-o zi, la vreo şase luni după ce se întorsese, am venit 
acasă devreme de la şcoală. Cred că mama nu m-a auzit. A 
ieşit din cameră numai în prosop, şi când m-a văzut... N-am să 
uit niciodată expresia din ochii ei. Atunci am înţeles în sfârşit 
de ce-şi acoperise trupul, de ce purta veşmântul lung de 
călugăriţă. Era ca să mă cruţe pe mine. Bustul ei, picioarele - 
erau pline de cicatrice groteşti; pielea ei devenise o tapiserie a 
unei fiinţe a răului. Mama a fugit ruşinată înapoi în cameră, 
refuzând să mai iasă, indiferent cât de mult am implorat-o. Am 
fugit şi l-am găsit pe tata în barul local. Am strigat la el până 
când mi-a spus adevărul. Lacrimile îi curgeau pe faţă în timp 
ce descria cum ceva diform şi rău se ridicase din străfunduri. 
Că un bărbat ameţit de băutură - un bărbat pe care mama-l 
iubise odinioară - o violase în moduri pe care nu mi le-aş 
putea închipui vreodată. Imi amintesc că m-am simţit ciudat 
de detaşat atunci: era ca şi cum aş fi contemplat viaţa 
altcuiva. Absorbeam cuvintele, dar nu le-am înţeles decât mult 
mai târziu. Cum putea fi cineva atât de necruţător, atât de 
atroce. Chestia asta - animalul ăsta - purtase o mască... 
Mama nu i-a văzut nici o clipă faţa, dar cu toate astea îl 
recunoscuse. După aceea refuzase să-i rostească numele, 
spunând că trebuie să fie şi asta o parte din planul lui 
Dumnezeu şi insistând că noi nu-l putem vedea intenţiile. 
Poliţia a spus că monstrul ăsta dispăruse fără urmă. După ce- 
mi dezvălui asta, tatăl meu nu se mai întoarse niciodată 
acasă. 


Michael voia să oprească tortura asta. Era limpede că pe 
Simon îl ucidea să-şi spună povestea. Dar Michael nu reuşi să 
găsească cuvintele; gâtlejul îi era încleştat de compasiune. 

— Mi-am petrecut următoarele patru luni căutându-l pe 
ticălosul care-mi distrusese mama. L-am găsit în bârlogul lui 
din Roma. L-am legat, l-am torturat până când mi-a spus de 
ce. Voia să ştie secretele, mi-a zis. Işi descoperise de curând 
zeul şi voia să-i dedice viaţa sa, la fel cum mama se devotase 
Dumnezeului ei. Mi-a spus că trebuia să ştie secretele care i-ar 
da putere „zeului” lui. 

Când mama nu i-a răspuns la întrebări, a violat-o. Când a 
refuzat să vorbească, şi-a folosit cuțitul pe ea iar şi iar, 
crestându-i pe piele cruci răsturnate - iar ea tot n-a scos vreun 
sunet - aşa că a înfierat-o. Din nou şi din nou, până când a 
acoperit-o cu el - numărul zeului lui: şase-şase-şase. 

Michael era complet şocat; văzuse orori destule în viaţa 
sa, dar întotdeauna din exterior. Insă asta... Asta era prima 
dată când văzuse cum ororile îi afectează pe cei mai apropiaţi 
de victime, pe cei care rămân în urma lor. 

— Faptul că monstrul dinaintea mea mă ţinuse în braţe 
când eram copil nu mă făcu să dau înapoi. Nu mai era tatăl 
meu, bărbatul care mă crescuse, singurul bărbat pe care-l 
iubise vreodată mama. Devenise posedat de lucruri pe care 
nu le înţelegeam şi pe care nu voiam să le înţeleg. Tot ce 
ştiam era ce-i făcuse mamei, femeii pe care o numea soţia lui. 

M-au arestat pentru uciderea lui. Aveam doar şaisprezece 
ani, judecătorului i se făcu milă, a spus că avusesem un acces 
de nebunie. Dar nu eram nebun. 

Pentru prima dată în acea seară, Simon îl privi pe Michael 
drept în ochi: 

— Ştiam exact ce făceam. 

Aveam nouăsprezece ani când am ieşit de la închisoare. 
Tata era mort, mama... Mama mea alesese o familie în locul 
lui Dumnezeu şi fusese pedepsită pentru asta. Când am intrat 
la închisoare, minţile i se risipiră aşa cum i se risipise şi 
familia. Nu mai voia decât să scape din lumea asta, ca să 


poată găsi pacea în Rai. Se spânzură chiar înainte de 
eliberarea mea. 

— Ştii că sinuciderea e un păcat de moarte? Biserica 
refuză să te îngroape. Mama a fost îngropată în groapa 
comună, fără binecuvântarea Bisericii. După ce-şi închinase 
viaţa Bisericii, Biserica îi negase răsplata veşnică. 

— N-aveam nimic, n-aveam unde să mă duc, n-aveam 
familie. M-am dus să-mi iau lucrurile din locul pe care 
odinioară îl considerasem casa mea - 

— In Cetatea Vaticanului - spuse Michael. 

— Preoţilor li se făcu milă de mine, continuă Simon ca şi 
cum Michael n-ar fi spus nimic. 

Mi-au spus să stau cu ei, să caut alinare la Dumnezeu. Dar 
mi-am căutat mângâierea în altă parte. Am intrat în armata 
italiană, am primit o instrucţie specială. Ofițerii spuneau că 
aveam calităţi, calităţi care puteau fi ascuţite astfel încât să 
devină tăioase ca o lamă. Am călătorit destul în numele păcii, 
dar ceea ce-am făcut nu era deloc paşnic. Cu fiecare om pe 
care-l ucideam era ca şi cum mi-aş fi curăţat mintea şi 
sufletul. De fiecare dată când apăsam pe trăgaci sau înfigeam 
cuțitul, nu vedeam adevărata victimă, ci doar faţa tatălui meu. 
Superiorul meu spunea că ucid ca să-mi apăr ţara, dar se 
înşela: o făceam ca să rămân întreg la minte. După doi ani nu 
mă simțeam deloc altfel: omorurile nu mă eliberau de 
coşmarul fără sfârşit al corpului şi minţii desfigurate ale 
mamei. Am solicitat şi mi s-a aprobat lăsarea la vatră. 

Nu se auzea decât zgomotul motorului avionului. Michael 
era țintuit locului. 

— M-am întors în apartamentul mamei din Vatican. Câţiva 
preoţi de care mama fusese apropiată m-au căutat. Voiau să 
ştie dac-ar putea să mă ajute în vreun fel. Ştiau prea bine ce 
făcusem, nu numai tatălui meu, dar şi cât fusesem în armată. 
Se simțeau responsabili pentru mine, deoarece Biserica o 
abandonase pe mama într-un mormânt nesfinţit. Îmi iertară 
păcatele şi treceau adesea să mă vadă. Aceşti preoţi deveniră 
singurii prieteni pe care-i aveam. Ei mi-au găsit de lucru şi o 
casă şi mi-au fost singura familie de atunci. 


Aceşti preoţi lucraseră cu mama mulţi ani şi făceau parte 
dintr-un mic grup de clerici care dădeau socoteală numai în 
faţa Papei. Deşi acest lucru nu fusese dat publicităţii, numărul 
de crime şi încălcări îndreptate împotriva Bisericii crescuse. 
Nu numai crime cauzate de lăcomie şi ură, ci şi crime menite 
să distrugă catolicismul. Aceşti preoţi veniră la mine cu o 
ofertă despre care m-au avertizat că va cere o viaţă întreagă 
de abnegaţie. M-au avertizat - era o cale pe care n-o voi putea 
părăsi nicicând, dar pentru care eram potrivit ca nimeni altul. 
Am acceptat să fac asta cu o singură condiţie: o dispensă 
specială pentru mama... 

A avut parte de înmormântarea cuvenită, în sânul Bisericii. 
O ceremonie privată, la care a slujit Papa însuşi. 

Simon se întoarse spre Michael; nu mai privea înăuntru, 
retrăindu-şi viaţa chinuită. Acum înfrunta lumea, îl înfrunta pe 
Michael. Deşi se  dezvăluise vulnerabil şi vrednic de 
compătimire, acum redevenise bărbatul pe care-l întâlnise 
Michael în apartamentul lui: hotărât, de neclintit şi oţelit. 

— In noua mea slujbă, mi s-a permis să aduc orice serviciu 
necesar ca să apăr Biserica. 

Am devenit păstrătorul secretelor, Michael. Păzitorul 
tuturor lucrurilor pe care nu ţi-ai dori să le cunoşti. 


* 


Avionul străbătea cerul nopţii, umbra sa neagră alergând 
peste valurile oceanului ca de cerneală, Iluminat de lună, de 
dedesubt. In curând aveau să vină zorile. Vaietul motoarelor 
se auzea în cabina întunecată precum cântecul sirenelor. 
Simon dormea dus, epuizat, poate, de faptul că-şi retrăise 
trecutul zbuciumat. Michael, pe de altă parte, era pe deplin 
treaz, temându-se de coşmarurile pe care-ar fi putut avea din 
cauza ororilor pe care tocmai le văzuse prin ochii lui Simon. 
Cum putea cineva să rămână în toate minţile după o 
asemenea copilărie devastatoare? Dar măcar îl înţelegea 
acum mai bine pe omul care dormea lângă el. Suspiciunile 
sale legate de abilitatea lui Simon de a ucide fuseseră 


confirmate. Echilibrul minţii lui Simon era o altă chestiune. 
Michael cântărise cât de bine era acesta ancorat în realitate şi 
acum, judecând nu numai după acţiunile şi trecutul său, ci şi 
după instabilitatea mintală a părinţilor lui, era extrem de 
probabil să fie nebun. 

Michael privi afară la marea neagră, la adâncimea şi 
misterele ei, gândindu-se la pericolele ascunse chiar sub 
suprafaţa sa strălucitoare, minunată. Îi amintea de Finster. 
Deschise compartimentul de deasupra, căutând o pătură. 
Negăsind nici una, se mulţumi cu jacheta sa. Se cuibări în 
scaun, strângând bine haina sport pe lângă corp. În timp ce 
mintea sa zbura la zâmbetul ei, simţi ceva în buzunar. Scoase 
un plic şi-l deschise. 


Dragul meu Michael, 

Ani întregi asta m-a apărat şi m-a făcut să fiu în siguranță. 
Știu că uneori ţi s-a părut prostească şi de-a dreptul 
exasperantă când făceam dragoste. Dar acum iţi cer s-o ţii la 
tine tot timpul. M-a ajutat să trec cu bine de multe zile 
zbuciumate. Îți cer numai s-o porti acum ca să mi te aducă 
înapoi acasă, teafăr şi nevătămat. N-o purta ca pe un semn al 
credinței tale, ci ca pe ceva care să-ți reamintească de 
încrederea mea neclintită în tine. 

Te iubesc din toată inima - 
M. 


Mary probabil că îi strecurase biletul în buzunarul hainei 
când el ieşise să dea un telefon şi să-i aducă nişte apă cu 
gheaţă. Chiar în toiul bolii, găsise puterea de a continua să 
facă gesturile pe care el le iubea atât de mult. 

Michael răsturnă în palmă conţinutul plicului. Şi toate 
emoţiile, toată suferinţa din ultima lună se revărsară în timp 
ce privea lung la ceea ce ţinea în mână. Lacrimile îl înţepau în 
obraji. Găsi o alinare tăcută în durerea sa, ceva ce nu-şi 
îngăduise până în clipa asta, sperând că aşa îşi va păstra 
mintea limpede pentru ceea ce-l aştepta. 


În cele din urmă - nu din cauza fricii pe care Simon i-o 
turnase în vine în seara asta; nu dintr-o devoțiune proaspăt 
descoperită faţă de Dumnezeu şi religie, ci datorită faptului că 
el credea în Mary - îşi puse cruciuliţa ei de aur la gât, ca să-i 
amintească de promisiunea sa de a se întoarce la ea. Apucă 
obiectul religios cu mâna, aşa cum o văzuse pe Mary făcând 
de-atâtea ori înainte, apoi îi dădu drumul, lăsând metalul rece 
să i se lovească de piept; nu se putea gândi decât la ironia 
momentului. Fără să spună o vorbă, Mary ştia într-un fel sau 
altul prin ce trecea el. li trimisese încrederea ei împreună cu 
crucea care acum îi atârna la gât. Nu rostise cuvinte de 
protest sau de supărare că o abandona. li dăduse doar o 
simplă propoziţie care avea să-l sprijine în orice trebuia să 
facă: că avusese mereu încredere în el. Ea era singurul motiv 
pentru care el zbura acum în alt colţ al lumii, ca să intre în 
ceea ce nu-şi putea închipui altfel decât ca pe întruchiparea 
ladului. 


Capitolul 20 


Avionul aluneca pe pistă, trecând prin ceața deasă a 
dimineţii pe aeroportul Tegel din Berlin. Dimineaţa de vară se 
reflecta aidoma unor cristale în iarba acoperită de rouă din 
jurul pistei de aterizare. Soarele răsărise din ocean, reaprins 
pentru o nouă zi, izgonind umbrele valurilor aşa cum un copil 
care se trezeşte alungă un coşmar. Fusese o noapte în care 
multe simţăminte îngropate adânc în trecut ieşiseră la 
suprafaţă, reamintindu-i lui Simon cine era şi ce devenise. Şi 
cu toate că tânjise după răsărit, acesta nu avusese efectul 
purificator pe care-l simţea de obicei şi pe care-l aşteptase, 
astăzi mai mult ca-n orice altă zi. Ştia că în curând vor 
reîncepe coşmarurile. Şi atunci când o vor face, se vor 
produce la lumină. 

El şi Michael îndepliniră formalităţile vamale fără nici un 
incident. Spre surprinderea lui Michael, Simon vorbea 
germana fluent, şi le explică agenţilor vamali că el şi Michael 
erau acolo într-o călătorie atât de afaceri, cât şi de plăcere, şi 
că nu aveau nimic de declarat. li rugă să-i lase să treacă mai 
repede, căci trebuiau să ajungă la o întrevedere. 

Michael adormise în cele din urmă în ultimele ore de zbor. 
Nu fusese un somn odihnitor, dar măcar îl făcuse să nu mai fie 
alături de Simon. Michael îl compătimea şi cu toate astea se 
temea de el. Deşi pierderea groaznică a mamei era cu 
siguranţă devastatoare pentru orice copil, cu atât mai mult cu 
cât pierderea fusese provocată de tată, această pierdere îl 
crease pe Simon. Şi deşi Simon se ascundea sub vălul 
Bisericii, era cu siguranţă chiar mai departe de mântuire decât 
Michael. Enigma pe care o reprezenta Simon îl încurca pe 
Michael. El ştia că Biserica era asemenea oricărui alt guvern. 
Orice religie cu peste un miliard de adepţi avea o putere 
enormă şi încerca să protejeze această putere indiferent cu ce 
costuri sau prin ce mijloace. Simon devenise un asemenea 


mijloc pentru Biserică. Ca s-o apere, el ar încălca oricare din 
cele zece porunci; omul ăsta apăra legea încălcând-o. 

— Ne întâlnim la hotel, îi spuse Simon scurt, strecurându-i 
lui Michael un plic în timp ce făcea semn unui taxi din 
parcarea goală de lângă terminalul aeroportului. 

— Trebuie să iau nişte provizii. 

— Nu întârzia, îl avertiză Michael. 

Simon sări în taxi şi plecă fără să-i mai răspundă. Provizii, 
îşi spuse Michael. Dumnezeu ştia ce voia să zică cu asta. Cu 
siguranţă nu era vorba de nişte cărţi de rugăciuni. Işi zvârli 
geanta pe umăr şi o luă la fugă pe Lehrter Strasse. Corpul său 
se resimțea după oboseala zborului, de la faptul că stătuse 
îngrămădit şase ore. Era plăcut să-şi mai dezmorţească 
oasele. 

Traficul era redus, aşa că nu-i fu greu să observe limuzina: 
cam la o sută de metri distanţă, mergea pe stradă în direcţia 
lui Michael. El nu-i dădu prea mare atenţie. In schimb, 
continuă să meargă prin Wastin Hagen Platz. Limuzina - un 
Mercedes negru - continua să se apropie. Michael o luă pe o 
străduţă plină de magazine, de la stânga - Silberstrasse. 
Probabil exagera. Era vorba de lipsa de somn şi de prea mult 
stres. Era doar paranoic. 

Limuzina o luă pe aceeaşi stradă cu el, în urma lui. 
Coincidenţă, asta era tot. Michael încercă să ignore maşina. 
Încetinind până când ajunse să meargă agale, se uită în 
vitrinele magazinelor. Toate erau închise, dar vânzătorii 
puteau fi văzuţi agitându-se înăuntru, pregătindu-se pentru o 
zi plină. Când limuzina se opri alături, îi văzu reflecţia 
întunecată în vitrina de sticlă a unei măcelării: geamul din 
spate cobora. Se sforţă să vadă conturul feţei dinăuntru. Grăbi 
pasul. 

Şi limuzina mări viteza. Nu era o coincidenţă. 

Michael o luă la fugă. 

Maşina acceleră scârţâind, partea din spate smucindu-se 
în timp ce azvârlea pietriş şi scotea fum negru din cauciucuri. 
Se apropia repede, tăind curbele. Picioarele lui Michael se 
mişcau cu toată viteza; adrenalina îi pompa prin muşchi. 


Habar n-avea încotro se îndrepta, plăcuţele de pe străzi erau 
toate în germană. Vedea maşina neagră, ca de cărbune, ca 
prin ceaţă în timp ce se apropia tot mai mult de el. Michael 
era sigur că cei din vehicul voiau să-l calce. Auzea tot mai tare 
vibraţiile motorului. Undeva la distanţă i se păru că aude un 
țipăt. Îi trebuia un plan, chiar acum. În câteva secunde avea 
să fie mort. Maşina germană neagră era pe urmele lui. Şi 
atunci îl lovi întrebarea: dacă el murea, ce se va alege de 
Mary? 

Michael o coti la dreapta. Intră pe o alee cu aspect 
medieval, plină de gunoaie şi întunecoasă. Prea strâmtă 
pentru limuzină. Auzi cauciucurile scârţâind, muşcând din 
pavaj. Nu privi înapoi. Peste câteva clipe, străduţa îngustă se 
umplu de zgomotul de metal care se îndoia şi trosnea. Michael 
se repezi să sară pe un tomberon, făcând două pisici s-o ia la 
sănătoasa. Făcu un salt spre gardul învecinat. Şi când se 
azvârli peste el, aruncă o privire în urmă, pe alee. Acolo nu 
mai era nici urmă de limuzină. Numai lumina zilei se vedea la 
celălalt capăt. Limuzina se făcuse nevăzută. 

Ateriză într-o tufă de flori sălbatice, de la marginea a ceea 
ce părea să fie un mare parc. În centru era un lac, la stânga o 
pajişte cu vegetaţie luxuriantă, iar în depărtare un teren de 
joacă. Şi era plin de oameni. O mulţime de oameni. Din cei 
care se scoală cu noaptea-n cap, ieşiţi afară pentru jogging-ul 
de dimineaţă, plimbându-se împreună cu vecinii lor, 
bucurându-se de o plimbare cu cei dragi. Oameni care-şi 
făceau tabieturile zilnice. Era un loc cu persoane printre care 
Michael se putea amesteca. Un loc în care să-şi piardă urma. 

Pe malul iazului se opri în cele din urmă din alergat, şi se 
prăbuşi cu spatele pe trunchiul unei sălcii plângătoare uriaşe. 
Era un punct de supraveghere ideal. Două ieşiri amplasate în 
direcţii opuse duceau înapoi în oraş, porţi înalte de fontă fixate 
în marmură albă lustruită, întredeschise, prinse în zidul de 
şase metri care părea să înconjoare tot parcul. Michael se 
întrebă dacă menirea arhitectonică a împrejmuirii apăsătoare 
de beton cu porţi enorme fusese iniţial de a ţine oamenii 
înăuntru sau de a nu-i lăsa să intre. Nu putea scăpa de 


senzaţia că, dacă porţile s-ar închide, parcul ar deveni o 
rezervaţie naturală grotescă, cu oameni prinşi în îngrăditură 
ca spectacol pentru restul lumii. 

Trăgându-şi răsuflarea, rememoră ultimele două minute. O 
limuzină Mercedes, cu numere germane. Se luase după el de 
la aeroport. Ştia la ce oră avea să sosească. Aşteptase ca 
Simon să plece, îl urmărise pe Michael doar când acesta 
rămăsese singur. Când geamul se deschisese, îl întrezărise pe 
pasagerul dinăuntru. Un bărbat mai în vârstă, nu-i putuse 
distinge trăsăturile, păreau să se topească în întunericul 
profund din maşină. Dar Michael nu avea nici o îndoială. 
Bărbatul din limuzină era Finster. 


* 


Era ora zece şi un minut, iar Anna Rechtschaffen se 
pregătea să închidă pe ziua aceea, poate chiar pe tot restul 
săptămânii. În urmă cu zece minute, eroul înalt, brunet şi 
chipeş din ultimul ei roman siropos intrase în magazin, iar 
Anna putea să jure că, dacă n-ar fi avut şaptezeci şi şapte de 
ani, ar fi sărit pe el pentru o tăvăleală cu toate cele nouăzeci 
de kilograme ale ei. Nu mai avusese o vânzare de şase sute 
de mărci de la vizita Papei, în '86. 

Bărbatul nu spusese de ce, ci doar că voia să le cumpere 
pe toate, întregul lot. Cele de aur, cele de argint, cele care 
imitau antichităţile şi cele de lemn, chiar şi cele ieftine, de 
plastic, pe care le cumpărase de la spaniolul ăla mărunţel 
acum doi ani, şi pe care nimeni nu le voia. Nu conta dacă erau 
din cele de atârnat pe pereţi sau la gâtul cuiva. Le cumpărase 
pe toate din magazin, până la ultima. Nu-l întrebase de ce, iar 
el nu dăduse vreo explicaţie. De fapt nici nu spusese prea 
multe, nimic vrednic de ţinut minte, în afara ultimei întrebări. 
Cea pe care i-o pusese imediat după ce-i dăduse banii şi-i 
mulţumise. Bărbatul fără nume o întrebase dacă Freudenshaft 
era la un cvartal sau două. Când Anna îl întrebase ce anume 
căuta, el îi zâmbise şi-i răspunsese: „Stingline's”. Îl îndrumase 
în direcţia cea bună şi-l ajutase să încarce cutiile în maşină. In 


timp ce el pleca, nu putu să nu se minuneze ce căuta un 
bărbat care tocmai cumpărase toate crucile sfinţite din 
prăvălia ei într-un magazin de arme. 


* 


Pentru restul lumii, păreau doi prieteni care veniseră în 
parc să alerge, amestecați în mulţime, apropiindu-se dinspre 
poarta de sud. Dar cei doi bărbaţi îi treziră o senzaţie ciudată 
lui Michael, care învățase demult să-şi asculte instinctele. 
Amândoi treceau de un metru optzeci. Amândoi erau 
îmbrăcaţi în trening şi alergau într-un fel plin de forţă, ca nişte 
profesionişti, cu o precizie militară. Alergau fără efort pe aleea 
de jogging spre Michael, neluându-şi ochii de la el, menţinând 
un ritm constant - era sigur c-ar fi putut alerga în jurul lumii 
fără să-şi piardă suflarea. Erau la o distanţă de patru sute de 
metri, iar asta era jumătate din distanţa până la poarta din 
faţa lui. 

Michael o luă la goană, alergând cu toată viteza spre porţi. 
Deşi ştia că nu trebuie să facă asta, privi în urmă. Cei doi 
măriseră ritmul, sprintând, picioarele lor mişcându-se într-un 
ritm perfect. Şi nenorociţii nici măcar nu gâfâiau. 

Pe Michael îl mai despărţeau doar douăzeci de metri de 
libertate, când limuzina neagră reapăru pe stradă. Grila 
radiatorului era făcută praf, dar asta nu părea să-i afecteze 
performanţele. Motorul mări turaţia, torcând ca un leu gata să 
sară. 

Michael îşi iuți goana, năpustindu-se afară pe poartă. 
Geamul limuzinei cobora, dar de data asta nu se mai obosi să 
se uite înăuntru. Fugi pe lângă o promenadă mare, necirculată 
şi mărginită de ambele părţi de clădiri de birouri, nişte turnuri 
de sticlă strălucitoare. Simţi un gust de fiere în gură. Plămânii 
păreau pe punctul de a exploda. 

Gemenii în trening ieşiră pe poartă la câteva secunde 
după el, fugărindu-l, cu braţele mişcându-se ritmic pe lângă 
corp - asta era bine, nu scoseseră nici o armă - deocamdată. 
Michael îşi imagină că trebuia să fie o lovitură pe tăcute; o să-l 


tragă în limuzină, în care era pusă prelata pe jos, şi-o să-l 
omoare fără martori. 

Limuzina acceleră pe drumul de acces interior, cu 
complicii săi alergători alături. Michael ieşi în viteză de pe 
promenadă şi se năpusti pe una din cele două benzi pe care 
se desfăşura traficul dimineţii. Maşinile claxonară şi scrâşniră. 
Ţâşni pe trotuar, propria voce bubuindu-i în cap: te rog, te rog, 
te rog, iar şi iar, ca o invocaţie sincronizată cu inima sa care 
bătea să-i sară din piept. 

Gemenii în trening nu fură perturbaţi de traficul în viteză. 
Alergau tropăind pe carosabil, la doar zece metri în urma lui 
Michael. Sărea şi se aruncau în faţa maşinilor şi barierelor pe 
care le întâlneau, ca şi cum aceste obstacole erau nişte biete 
moviliţe pe câmp. 

Gâfâind fără suflu, Michael căuta disperat o cale de 
scăpare, un refugiu. Şi-l găsi. Folosindu-se de ultima rezervă 
de energie, viră la stânga... acum le putea auzi până şi 
răsuflarea; nu, nu respirau, ci gâfâiau ca şi el. 

Urmăritorii lui îl ajungeau din urmă. Îşi adună forţele, 
pregătindu-şi pentru lovitură corpul care continua să alerge, 
dar lovitura nu veni. Cu ultimul strop de putere, Michael sări 
zidul de piatră înalt de doi metri - gemenii izbindu-se de el şi 
încercând să-l apuce de picioare - şi ratându-l la câţiva 
centimetri. 

Pe stradă, limuzina se opri instantaneu, scrâşnind. Rămase 
acolo nemişcată. Gemenii nu-şi bătură capul cu zidul, deşi l-ar 
fi putut trece cu uşurinţă dintr-un salt. Feţele lor rămaseră 
reci, lipsite de orice emoție, braţele le atârnau pe lângă corp. 
Nu rostiră nici o vorbă şi priviră impasibili cum Michael intra în 
fugă pe uşa deschisă a bisericii de piatră. 


Capitolul 21 


Soarele dimineţii se revărsa prin fereastra deschisă, 
scăldând cearceafurile orbitor de albe, şi poposind pe 
pleoapele închise ale lui Busch. Acesta era treaz, dar prefera 
întotdeauna să-şi lase simţurile să se trezească dimineaţa 
înaintea lui. Mirosul aerului proaspăt dinspre mare, ca o duşcă 
de tequila, îi punea mereu sângele în mişcare. Îşi concepuse şi 
refăcuse casa astfel încât să poată profita din plin de 
amplasarea lângă apă. Patul lui dădea spre fereastra dinspre 
răsărit, ca atunci când deschidea în cele din urmă ochii, să 
vadă imediat oceanul care-l captivase de când era copil. Tatăl 
său era un pescar din Lumea Veche, care navigase prin 
marele golf de sud din Long Island Sound$, aventurându-se în 
oceanul uriaş, pescuind cu traulul? de-a lungul platformei 
continentale a Atlanticului, în căutare de peşte sezonier. Când 
Paul fu suficient de mare, devenise ajutor, aruncător de 
năvoade, mus - orice dorea tatăl său. În copilărie, cel mai mult 
nu-l atrăgea oceanul, ci tatăl său. Hank Busch fusese un 
bărbat uriaş. Avea mâinile puternice şi pielea tăbăcită. Avea o 
coamă lungă, încâlcită de păr nisipiu, şi o barbă stufoasă - 
Paul nu-şi dădea niciodată seama unde se termina părul şi 
începea barba - care era întotdeauna bătută de vânturi şi 
încurcată. Paul pur şi simplu îşi iubea tatăl, dar ura 
săptămânile care treceau greu când acesta era pe mare. 
Copiii de doisprezece ani n-ar trebui să-şi facă griji, dar Paul îşi 
făcea. Cunoştea primejdiile mării, ştia că nu poate fi nicicând 
îmblânzită sau liniştită, şi că uneori trăgea la fund câte un vas 
tocmai spre a reaminti navigatorilor că erau întotdeauna la 
mila ei. De fiecare dată când tatăl său se întorcea, Paul se 
agăța de el şi refuza să-i mai dea drumul, abandonându-se 
căldurii şi siguranţei pe care i le dădea îmbrăţişarea lui. 


8 Estuar format între Oceanul Atlantic şi câteva râuri din Statele Unite; se 
află între coasta statului Connecticut şi Long Island, New York. 

” Năvod mare, de formă conică, folosit la pescuitul industrial în larg, unde 
sunt aglomerări de peşte 


Tatăl său îl învățase toate trucurile şi cunoştinţele 
pescuitului comercial, sperând ca într-o zi să-i lase fiului său 
vasul, Blonda din Byram, care ar fi putut apoi călca pe urmele 
familiei. Paul nu avusese niciodată inima să-i spună că nu-l 
interesa pescuitul; ştia că asta i-ar fi rupt inima bătrânului său. 
Şi oricum, dacă trebuia să aibă de-a face cu peşti mirositori şi 
cu marinari beţi ca să-şi petreacă timp cu tatăl său, atunci aşa 
să fie. Nu era nici o problemă dacă mai vomita când nu-l 
vedea tatăl său. Măcar erau împreună. 

Era sfârşitul lui aprilie. Tot mai bătea un vânticel rece, care 
părea să zăbovească pe mare. Era o călătorie de patru zile, iar 
ei erau cinci la bord: Paul şi tatăl său; Sean Reardon, 
aruncătorul de năvoade de douăzeci de ani, plin de pişat şi 
oţet; Johnny G., un jamaican uriaş, chiar mai mare decât tatăl 
lui Paul, cu vocea profundă ca un cântec. In toţi anii de când îl 
cunoştea Paul, niciodată nu aflase numele de familie al lui 
Johnny G. Şi Rico Libertore, care se credea un mic mafiot, înalt 
de un metru cincizeci cu tot cu părul negru, dat peste cap, 
înalt de doi centimetri. Rico era bun de gură, dar şi mai bun la 
bătaie. Nimeni nu se pusese vreodată cu el fără să curgă 
sânge. leşiseră din Long Island Sound, ocolind Block Island, 
îndreptându-se spre platforma continentală a Atlanticului 
central. Se duceau după cod. Era prima călătorie de durată a 
lui Paul, în vârstă de doisprezece ani, şi era şi ritualul său de 
trecere. La sfârşitul acestei călătorii, avea să fie bărbat. 

Aruncară năvoadele şi se aşezară la cină: fasole şi cârnaţi, 
uşor de gătit şi uşor de mâncat. Rămaseră în jurul mesei, dând 
pe gât Pabst Blue Ribbon”, în afară de Paul, care bea Coca- 
Cola. Cei patru bărbaţi îl tratau pe băiat ca pe unul de-al lor, 
azvârlind cu glume deocheate şi înjurături suficient de 
colorate ca să-l facă pe un gardian de închisoare să se 
ruşineze. La nouă se dădu stingerea; la patru trebuiau să se 
trezească. Temperatura scăzuse serios, de-ţi îngheţa măduva 
oaselor, erau abia ???? de grade. Pe mare, frigul tăia până la 
piele, îngheţându-ţi oasele, un frig de care nu puteai scăpa, 
indiferent câte pături puneai pe tine. Paul nu reuşea să se 


10 Marcă americană de bere clasică 


încălzească în cuşeta sa. Toţi sforăiau incredibil de tare, 
incontrolabil. Când sări jos din patul suprapus, nimeni nu 
mişcă. Toţi dormeau buştean de la cele minim şase beri pe 
care le băuseră. Paul ştia cum să aprindă încălzitorul, întocmai 
ca acasă: dădeai drumul la gaz, aprindeai focul, închideai uşa 
şi te bucurai de căldură. Cam cu un an în urmă, tata îi spusese 
să nu pună mâna pe el, dar atunci era copil. Acum era bărbat 
în toată firea. Se gândi că e treaba lui s-o facă, toţi ceilalţi 
dormind duşi. Pompă la amorsa cu gaz de zece ori, apoi băgă 
înăuntru un chibrit. Nimic. Pompă din nou gaz. Aprinse un alt 
chibrit, dar chiar atunci o briză suflă repede prin cabină; 
flacăra se stinse înainte de a se apropia de uşa încălzitorului. 
Pompă la amorsă de douăzeci de ori. Asta era, a treia oară 
merge de fiecare dată. Aprinse chibritul şi adăposti flacăra cu 
palma. Ăsta n-o să se mai stingă. ÎI vârt înăuntru. 

Şi se dezlănţui iadul. O minge de foc explodă în afară, 
înghițind radiatorul. Flăcările se căţărară pe el şi apoi alergară 
pe podea. Paul ţipă de spaimă, cu o voce ca de fată, aşa cum 
fac băieţii înainte să devină bărbaţi. Un țipăt teribil. Cabina se 
umplu de strălucirea portocalie. Căldura era intensă. Rico 
ţâşni din pat şi dădu fuga în cambuză"!, unde înşfăcă 
stingătorul. Micuţul italian încercă cu disperare să ţintească 
duza spre radiator, dar stingătorul nu mergea. Focul ajunse la 
el şi i se urcă pe picior. 

Paul căzu pe spate, trântit de perete. Peste tot se auzeau 
ţipete; întorcea capul în jur agitat, nedându-şi seama că 
ieşeau din propriul său gâtlej. Flăcările îl înconjurară ca o haită 
de animale, într-un cerc care se tot strângea, vorace, 
aşteptând să sară pe el. Il zări pe Rico, care se tăvălea pe jos, 
încercând să stingă flăcările de pe picior. Focul dansa pe 
pereţi. Paul îngheţase de teroare, n-avea unde să se întoarcă, 
unde să fugă, şi tot ce putea face era să urle de groază. 

Până când fu ridicat în cele din urmă şi scos pe uşă în 
aerul nopţii. Tatăl său luase radiatorul în flăcări şi-l azvârlise în 
mare. Paul îl văzu lovind apa, încă arzând. Îi urmări cu privirea 
strălucirea mortală în timp ce se scufunda, o licărire roşietică 


11 Magazie de alimente la bordul unei nave 


şi ucigaşă care se prăvălea în adâncurile negre. Prin geamul 
cabinei îl văzu pe Johnny G. cum stingea focul, lovind flăcările 
cu o pătură. Tatăl său se întoarse alergând în cabină, ca să-l 
ajute pe Rico. Paul nu mai văzuse niciodată până în noaptea 
aceea un bărbat în toată firea plângând. Durerea din ochii lui 
Rico era insuportabilă, iar faţa îi era brăzdată de lacrimi. 
Copleşit, Paul izbucni şi el în plâns, suspinând din cauza a 
ceea ce făcuse, din cauza neglijenţei lui cu care-l rănise pe 
Rico. Plângea pentru că focul îl paralizase, şi aproape îi 
omorâse pe toţi. 

Johnny G. ieşi pe punte şi-l înveli cu o pătură, ducându-l 
înapoi în cambuză, chemându-l pe nume iar şi iar, cu vocea sa 
familiară, profundă. Flăcările erau stinse, dar podeaua şi 
pereţii carbonizate, înnegrite, încă mai fumegau. Sean aruncă 
găleți de apă de mare pe punte şi apoi luă o mătură cu care 
strânse resturile. Mirosul bolnăvicios, înţepător de lemn ars, 
ud, plutea în aer. Paul se uita nefericit şi neajutorat cum tatăl 
său îl îngrijea pe Rico. După ce bandajele fură în cele din urmă 
puse, tatăl lui veni la el şi, fără să scoată o vorbă, îl luă în 
braţe. Până în ziua de astăzi, cea mai vie amintire a sa 
rămăseseră mâinile tatălui său, care-l ţineau strâns în acea 
noapte. Erau arse, roşii şi negre, straturile superioare de piele 
ridicate în sus şi răsucite spre degete, cu palmele pline de 
băşici sparte. Dar Busch nu părea să bage de seamă; doar 
stătea acolo, ţinându-şi fiul în braţe, legănându-l până în zori. 

Blonda din Byram trase la ancoră la răsăritul soarelui. 
Johnny G., Rico şi Sean aşteptară la bord în timp ce tatăl său ÎI 
ducea acasă. Cei doi nu scoaseră un cuvânt tot drumul. Paul 
era în şoc, privind pierdut la dimineaţa ceţoasă, iar tatăl său 
îşi tinu braţul petrecut protector în jurul lui până când 
ajunseră acasă. 

Tatăl său îl duse în braţe pe scări şi-l băgă în pat. Când 
dădu să iasă din cameră, Paul şopti: 

— Îmi pare tare rău, tată. 

Lacrimile îi cădeau pe pernă. 

Tatăl său se întoarse spre el. 

— A fost un accident. 


Şi din felul în care-o spusese, Paul fu sigur că şi credea cu 
adevărat ce-i spunea. 

— Noaptea trecută am crezut că te pierd. N-aş fi putut trăi 
cu mine însumi dacă s-ar fi întâmplat. Marea e necruțătoare. 
Tatăl meu m-a învăţat, la fel cum făcuse şi tatăl lui înainte, că 
de fiecare dată când ieşi în larg nu ştii niciodată dac-ai să te 
mai întorci în port, dar de fiecare dată când o faci, trebuie să-i 
mulţumeşti lui Dumnezeu nu numai pentru că te-ai întors 
teafăr, ci şi pentru tot ce Ţi-a dat. Şi când calci din nou pe 
uscat, trebuie să-ţi aminteşti că poate mâine n-ai să mai fii 
atât de norocos. Dar astăzi tu ai înşelat moartea încă odată. 
Aşa că apreciezi viaţa cu atât mai mult. 

Tatăl său se aplecă şi-l sărută pe frunte. 

— Astă-noapte am scăpat cu viaţă, asta-i tot ce contează. 
Te iubesc, fiule. Nimic n-ar putea schimba asta vreodată. 

În aceeaşi dimineaţă ieşi din nou în larg. 

Nu se aştepta nimeni să fie o furtună puternică, dar cu 
toate astea aşa fu. Ploaie torențială, valuri uriaşe, înalte de 
douăzeci de metri. Tatăl lui Paul nu se mai întoarse; Blonda 
din Byram fu declarată pierdută pe mare. Avu loc o slujbă 
pentru Johnny G., Sean, Rico şi tatăl lui Paul, dar corpurile lor 
nu fură găsite niciodată. 

Acum, aşa cum făcea în fiecare dimineaţă, Busch stătea 
lângă fereastra dormitorului, privind cum se spărgeau valurile 
de țărm. Chiar şi acum mai căuta pe plajă rămăşiţe din vas. 

Robbie şi Chrissie dădură năvală în cameră, ţipând; săriră 
în pat şi de acolo se aruncară în braţele deschise ale tatălui 
lor. 

— Tati, de ce nu poţi rămâne? întrebă fiul său. 

— Imediat ce mă întorc o să petrecem o săptămână 
întreagă împreună, fără serviciu, fără telefoane, fără vizitatori. 

Busch putea număra pe degetele de la o mână zilele în 
care fusese departe de copiii săi. Cu mult timp în urmă jurase 
în sinea lui că n-o să-şi părăsească vreodată copiii aşa cum îl 
părăsise tatăl său; o să petreacă timp cu ei, ca să aibă 
amintiri. Şi acum încălca acel jurământ. Durerea pe care o 


văzu în ochii fiicei lui în timp ce le spunea la revedere nu era 
decât o frântură din ceea ce simţea el. 

In timp ce-şi punea bagajele în maşină, Jeannie îi dădu 
paşaportul. 

— Credeam c-o să umplem paginile astea împreună, spuse 
ea, fluturând carneţelul albastru. 

— O să avem destul timp pentru asta. 

Paul se ferea s-o privească în ochi. 

Jeannie îl apucă de reverul hainei. 

— Ascultă ce-ţi spun, Paul Busch: găseşte-l pe Michael şi 
veniţi amândoi acasă imediat, m-ai auzit? 

Se strânseră în braţe. 

— Şi grăbeşte-te, adăugă Jeannie. 

Intotdeauna îi era frică atunci când Busch pleca de acasă. 
Era nevastă de poliţist: de fiecare dată când suna telefonul, i 
se strângea inima. li era groază de ziua în care va auzi soneria 
de la intrare, va deschide şi se va trezi în prag cu doi poliţişti 
colegi, cu chipiurile scoase şi cu capetele în pământ. 

— Şi eu te iubesc , îi spuse Busch. 


* 


— Chiar cred c-ar fi cazul să ne oprim şi să luăm prânzul. 

Jeannie avea brațul plin de pungi de cumpărături. 

— Sunt în regulă, acea café frappé o să mă ţină o vreme, 
replică Mary. Te rog, lasă-mă să duc şi eu ceva. 

— Tu doar bucură-te de plimbare. 

In ultima oră, cele două femei cutreieraseră prin 
Westchester, o altă concentraţie serioasă de magazine de lux 
ce purta numele insipid de mall, unul din acei călăi care au 
eliminat micile prăvălii familiale. Dr. Rhineheart recomandase 
expediţia de cumpărături ca pe un mod grozav de a întrerupe 
rutina monotonă a tratamentului lui Mary. Trecuse deja 
jumătate de dimineaţă; sălile erau populate de câteva mame 
care împingeau cărucioare şi de mulţimea de pensionari. Cele 
două prietene treceau de la un etaj la altul, plimbându-se cu 
scările rulante, vorbind şi râzând ca două şcolăriţe. Şi cu toate 


că trecuse abia o oră, Mary arăta de parcă ar fi alergat la 
maraton. Organismul ei era slăbit, fragil. Combinația de 
chimioterapie şi radiaţii nu-i atacase doar cancerul, ci şi restul 
corpului. „Atacase” nu era cuvântul potrivit. Termenul exact 
era „omorâse”. Tratamentul îi omora cancerul „viaţa şi spiritul. 
Părul nu-i căzuse încă, dar în locul coamei roşcate de acum o 
lună, vrednică de un leu, acum era pleoştit şi lipsit de 
strălucire, şi se subţia de parcă s-ar fi topit. Planul iniţial al lui 
Jeannie fusese s-o ia cu ea pe Mary pentru o zi de 
înfrumusețare, dar apoi îşi dăduse seama că nu era o idee 
bună. Nu putea scăpa de imaginea coafezei care-i spăla părul 
prietenei sale cele mai bune, acesta căzând în smocuri. 
Situaţia lui Mary era destul de umilitoare şi aşa, nu mai avea 
nevoie de ceva care s-o agraveze. 

— Lasă-mă să duc eu asta, zise Jeannie, încercând să ia 
pachetul pe care-l căra Mary. 

— Hei! 

Mary trase de pachet. 

— Nu sunt invalidă. 

— N-am vrut - 

Mary zâmbi. 

— Ştiu. Îmi pare rău, dar multă lume te tratează diferit 
când eşti bolnav. Te fac să te simţi ca un monstru. Îţi vine să 
crezi că ţi-au crescut urechi lungi şi coadă. Poate că exteriorul 
s-a schimbat un pic, dar ce era în interior a rămas acolo. 

Se bătu pe piept. 

— Ştiu asta. 

Jeannie îşi petrecu un braţ pe după umerii lui Mary. 

— E un mod groaznic de a-ţi da seama care sunt prietenii 
tăi adevăraţi. Ştiai că Paul trece pe la spital în fiecare 
dimineaţă cu flori proaspete şi mâncare? 

Mary făcu o pauză, reflectând. 

— N-a lipsit în nici o zi. Fii alături de bărbatul ăsta, Jeannie, 
chiar merită păstrat. 

— Asta e discutabil. 

Jeannie râse. 


— Omul ăsta nu ştie ce greu e. Să ai de-a face cu infractori 
toată ziua nu se compară cu creşterea a doi copii. 

Mary spuse încet: 

— Să ştii c-am să fiu bine. 

— Ştiu. 

Şi cu toate că Jeannie se simţi întărită de convingerea lui 
Mary, îi venea greu să mintă, încercând cu disperare să-şi 
ascundă lacrimile care-i înţepau ochii. 

— Totuşi îmi fac griji pentru Michael, continuă Mary. 

Cu cât se gândea mai mult la plecarea bruscă a lui 
Michael, cu atât îi era mai frică. Ştia cât de mult o iubea şi că 
n-ar abandona-o niciodată... decât dacă era vorba de ceva mai 
rău decât boala cu care se confrunta ea. lar ea se confrunta 
cu spectrul morţii. 

— Nu ştiu unde este sau când se întoarce. Are necazuri, 
Jeannie. 

Jeannie o apucă de mână şi-i vorbi din inimă. 

— Paul s-a dus să-l aducă. Nu te supăra, Mary. 

In toţi anii de când se cunoşteau, între ele fusese o 
legătură fără cuvinte. Ca două surori, erau apropiate şi 
inseparabile, iar după nunta lui Jeannie, Paul devenise ca un 
frate pentru Mary. Ca şi Jeannie, îi fusese întotdeauna alături. 
Faptul că soţii lor - unul poliţist şi celălalt hoţ - deveniseră cei 
mai buni prieteni le bucurase extrem de mult. 

— Cum m-aş putea supăra? o întrebă ea pe Jeannie. 

— O să fie bine. Te rog, nu-ţi face griji. Paul se va ocupa de 
tot. 

Gândurile lui Mary tot fugeau la jurămintele de la 
căsătorie. Şi le repetase iar şi iar cât timp Michael fusese 
judecat: /a bine şi la rău, la bine şi la rău. Ajunseseră un refren 
preferat pentru ea. Işi spusese că ea şi cu Michael nu făceau 
decât să treacă întâi prin ce era rău, ca să scape de asta, şi că 
supravieţuiseră. Desigur, acum era sănătoşi sau bolnavi, ceva 
care de obicei vine mult mai târziu în viaţă. Dar nu şi în cazul 
lor. Toate jurămintele lor fuseseră puse la încercare mult prea 
devreme. 

— Am avut nişte vise oribile, îi spuse Mary lui Jeannie. 


— Mi-e frică, Jeannie. Îmi tot trece prin cap că el n-o să se 
mai întoarcă. 

— Dacă Paul a zis că-l aduce pe Michael înapoi, atunci aşa 
o să facă. Desigur, e posibil să se oprească şi să facă o mică 
partidă de golf pe drum, dar se vor întoarce. 

Mary zâmbi, dar în adâncul sufletului rămase speriată. 
Michael avea necazuri, era sigură, şi nu se putea gândi decât 
la... 

Până când moartea ne va despărți. 


Capitolul 22 


Strada din faţa bisericuţei de piatră era aproape pustie şi 
relativ liniştită. Această întorsătură a destinului nu-i scăpă lui 
Michael, care stătea şi se uita afară printr-un vitraliu. Singur în 
locul ăsta care mirosea a tămâie şi a lumânări, nu putea să 
nu-şi amintească de o vreme când toate astea însemnau ceva 
pentru el. Când putea să recite liturghia ca şi cum ar fi fost 
cartea de tactici de fotbal din liceu, declamând rugăciunile 
rostite de Părintele Damico, preotul bătrân şi adus de spate, 
căruia îi plăceau gnochi!? şi sambuca}. De câte ori intra în 
biserica lui parohială, Michael simţise odinioară alinare, 
uşurare, simţise că se afla într-un loc unde putea veni mereu 
să se roage, să ceară ajutor sau o favoare, sau pur şi simplu 
să stea de vorbă. Acolo vorbise el cu Dumnezeu. lar El asculta. 
In copilărie, Michael putea jura că El chiar îi răspundea. Fusese 
propriul său miracol. 

Dar când mai crescuse, aflase că Dumnezeu nu prea mai 
asculta. De fapt, din ce văzuse, nu mai asculta deloc. Când 
lumea sa se deschisese spre exterior şi văzuse lucrurile din jur 
aşa cum erau de fapt, se simţise trădat: nu trăise niciodată un 
miracol. Ceea ce crezuse că era vocea lui Dumnezeu fusese 
doar propriul său subconştient, venind cu răspunsuri pe care 
deja le cunoştea în sinea lui. 

Tot ce fusese învăţat când era mic, toate lucrurile în care 
crezuse în adolescenţă erau minciuni, ca şi titanii din 
mitologia greacă sau poveştile nordice despre Thor şi Odin. 
Dumnezeu era pur şi simplu un alt basm de care cei temători 
se agăţau când le era mai greu, oferindu-le un fals sprijin şi 
răspunsuri abile pentru fenomenele inexplicabile. Toată 
pompa, toate atitudinile preoţilor, de gen „eu sunt mai sfânt 
ca tine”, deveniseră pentru el culmea ipocriziei, simple 
manifestări ale minciunii, perpetuarea unui mit crud aidoma 


12 Varietate de colţunaşi italieneşti cu parmezan. 
13 Lichior italienesc făcut din soc şi aromatizat cu lemn dulce. 


tuturor miturilor din această lume nepăsătoare. Toţi erau atât 
de siguri că Dumnezeul lor era cel adevărat, că ei erau drepţii, 
că ei şi adepţii lor erau singurii de pe planetă care-şi vor găsi 
pacea şi liniştea în viaţa de apoi. 

Dar apoi o întâlnise pe Mary şi îi tolerase credinţa, 
neîndrăznind vreodată să-i spună ce simţea el cu adevărat 
despre asta. lubea, şi omul face orice pentru dragoste. Era 
prezent la liturghia săptămânală, nu rugându-se, ci gândindu- 
se, era propriul său mic ritual, avea astfel timp să se 
gândească la Mary şi la viaţă, la copii şi la afacerea sa. Trecea 
prin tot ritualul pe care-l învățase atât de bine când era mic, 
păstrându-şi părerile pentru el. Dar când aflase care e 
diagnosticul ei, nu se mai putuse preface. Avusese dreptate. 
Dumnezeu nu exista. 

Cu toate astea, se afla într-o biserică. Fugind de ceva, de 
cineva inexplicabil. Atinse cu degetele cruciuliţa de aur de la 
Mary. Nu simţi nimic spiritual în obiect, dar o simţi pe ea. Acea 
bagatelă de aur era a lui Mary, iar ea îi ceruse s-o poarte, îl 
implorase să n-o scoată niciodată. Şi n-o va face: nu pentru că 
ar fi crezut în ceea ce reprezenta crucea, ci pentru 
semnificaţia ei personală. Era a lui Mary. Şi poate că-l va 
apăra, nu pentru că avea vreo semnificaţie divină, ci deoarece 
îi va reaminti de ce se afla aici, în Germania, ascunzându-se în 
această biserică: pentru dragoste. Se afla aici nu din cauza a 
ceea ce credea el, ci pentru lucrurile în care credea Mary. 

Amiază. Câţiva dintre credincioşii de zi cu zi veniseră pe 
tot parcursul dimineţii, aprinzând lumânări, îngenunchind să 
mediteze şi să se roage în linişte. Michael se ascunsese în 
spatele altarului şi găsise plăcuţa cu neon roşu care indica 
ieşirea ciudat de nelalocul ei în sanctuarul vechi de două sute 
de ani. Întredeschise încet uşa. Nici ţipenie în jur. Începu să 
coboare scările. 

La colţ era un vânzător de covrigei şi suc; trecuseră zece 
ore de când mâncase ultima pungă de arahide în avion. li era 
foame, sete, şi se simţea obosit. Odihna mai putea aştepta, 
dar nu şi stomacul. Un mic ocol nu putea fi prea grav. 


Nu apucă să treacă strada. Douăsprezece maşini de poliţie 
opriră brusc în faţa lui, scrâşnind din cauciucuri; din ele se 
revărsară poliţişti de genul ăla care de-abia aşteaptă să apese 
pe trăgaci - Polizei - de toate felurile. Îl încercuiră strigând în 
germană, fluturându-şi pistoalele lor SIG-Sauer de nouă 
milimetri. Michael nu avu nevoie de traducere. Îi era destul de 
clar ce voiau. Ridică mâinile, în semn că se predă. 


* 


Hotel Friedenberg avea vedere la Tiergarten Platz. Vechi 
de şaizeci de ani, nu mai fusese reparat din 1961. Când fusese 
ridicat Zidul Berlinului, hotelul începuse să cadă. Grupul 
Omega îl cumpărase în anii '90 şi cheltuise aproape zece 
milioane cu renovările. Nu era ceva de lux, dar arăta bine: 
camere spaţioase, piscină mare, club de fitness şi room 
service. Minibarurile era bine aprovizionate cu băutură, alune 
şi cu sticlele alea mici de Cola, care costă cinci dolari şi pe 
care te trezeşti în cele din urmă că le desfaci la ora trei 
dimineaţa, şi pe care le regreţi din toată inima când primeşti 
nota de plată. 

Apartamentul din clasa business era împărţit în zone 
separate de dormit şi de lucru. In partea din spate a camerei 
erau amplasate două paturi de mari dimensiuni, în timp ce 
aproape de uşă erau o mică masă de conferinţe, un birou şi o 
zonă cu scaune. Camera era decorată cu gust pentru un hotel, 
dar n-ai fi ţinut minte modelul cu frunze în nuanţe pastelate 
de cafeniu, maro şi galben nici timp de patru minute de la 
plecare. 

— Michael? strigă Simon în timp ce arunca pe pat cinci 
saci mari de pânză; bacşişul dublu pe care i-l lăsase hamalului 
n-avea cum să compenseze pentru că-i rupseseră spatele. 

Simon trase jaluzelele, profitând de câteva momente ca să 
se bucure de soarele care i se revărsa pe faţă. Verifică 
telefonul: nici un beculeţ care să clipească, nici un mesaj. Işi 
luă servieta de pe pat, se aşeză la masă şi scoase planurile 
desenate de Michael în timpul zborului. Abia putea să se 


concentreze. Era mai mult decât epuizat, trecuseră cel puţin 
douăzeci şi patru de ore de când dormise ultima oară. Avea 
atâtea de făcut; dacă nu va rămâne alert avea să dea greş. Ar 
fi primul său eşec, dar în munca lui dădeai greş doar odată. lar 
un eşec acum ar determina consecinţe grave nu doar pentru 
el. 

Se întreba ce să facă. Să studieze planurile? Să 
despacheteze? Să doarmă? O să le facă pe toate, dar nu 
neapărat în ordinea asta. 

După ce cumpărase toate crucile din mica prăvălie cu 
articole religioase, Simon găsise magazinul Stingline's exact 
acolo unde-l îndrumase proprietara amabilă a prăvăliei. 
Frecventase locul ăla cu câţiva ani în urmă când avusese 
nevoie de anumite „echipamente”. Azi avea nevoie din nou de 
aşa ceva. Stingline's era un magazin de arme, unul din cele 
mai bune. Genul în care te duceai când celelalte magazine de 
arme nu voiau sau nu puteau să-ţi vândă ceva. Vitrinele erau 
pline cu puşti de vânătoare, arcuri şi săgeți, şi, pentru adepţii 
stilului militar, cu uniforme de camuflaj. Totuşi, lucrurile 
importante cu adevărat nu erau ţinute la vedere. Herr 
Stingline fusese membru al Armatei Roşii, al Baader-Meinhof:* 
sau al IRA, depinde cu cine stăteai de vorbă. Se zvonea că are 
cincizeci şi doi de ani. Simon ştia cu certitudine că avea 
şaizeci şi opt; întotdeauna întocmea un dosar bine 
documentat înainte de-a avea de-a face cu necunoscuţi. Și 
indiferent dacă Stingline avea cincizeci şi doi de ani, şaizeci şi 
opt sau optzeci şi cinci, era încă în stare să te bată măr înainte 
de-a avea ocazia să tragi aer în piept. Germanul avea vorba 
moale şi era ciudat de spân. Când avea opt ani îi căzuse tot 
părul de la febră, şi sâcâielile la care fusese supus din cauza 
asta fuseseră suficiente ca să-l facă dur ca un câine maidanez 
până la vârsta de nouă ani. Deschisese magazinul în '86, ceea 
ce însemna că avusese vreo înţelegere cu fosta conducere 
est-germană şi cu braţul ei armat, Stasi. Stasi era poliţia 
secretă, forma est-germană a KGB-ului, şi îşi băga nasul în 


14 Grup terorist german de stânga înfiinţat în Germania de Vest după al 
doilea război mondial, făcând parte din Armata Roşie 


vieţile tuturor. Intimitatea nu conta în fosta Republică; pur şi 
simplu nu exista... nicăieri. Ceea ce însemna că operaţiunea 
lui Stingline era cunoscută şi probabil chiar aprovizionată de 
guvern. Dar de când îl cunoscuse Simon, imediat după 
căderea Zidului, bătrânul nu fusese niciodată o iscoadă. 

Nu întrebă cum, dar Stingline adunase toate lucrurile de 
pe lista de cumpărături a lui Simon în mai puţin de cinci 
minute: patru staţii de emisie-recepţie; patru revolvere Glock 
de nouă milimetri cu amortizor special; cinci cutii de muniţie; 
două PDW-uri Heckler & Koch care trăgeau optsprezece salve 
pe secundă; două puşti cu lunetă israeliene Galil; patru 
vizoare nocturne de pus pe cap, patru cuțite de vânătoare, 
şase grenade şi o cutie de batoane energizante Power Bars. 
Simon cumpăra întotdeauna câte patru şi câte două articole, 
şi plătea mereu în euro - cea mai greu de urmărit monedă din 
acel moment. Plecase de acolo cu tot ce dorise şi fără să i se 
pună sau să răspundă la o singură întrebare. 

Bătaia din uşă îl readuse la realitate. 

— Da? 

Se îndreptă grăbit spre bagajele de pe pat. 

— Room service. 

Simon scoase un Glock şi o cutie de muniţie; nu avea timp 
să verifice arma, doar încărcă mai multe gloanţe şi se rugă. Se 
lipi de perete, avansând cu precauţie până la uşă. Nu se obosi 
să privească pe vizor: n-avea sens să-şi transforme ochiul într- 
o adevărată ţintă. Deschise uşa încet ca să-i fie dat să vadă... 

Un picolo cu un cărucior cu mâncare. Puştiul nu avea mai 
mult de nouăsprezece ani, acneea se vedea în ciuda 
tratamentului împotriva coşurilor. 

— Este obiceiul nostru să întâmpinăm fiecare nou client cu 
un cărucior cu mâncare şi băutură din partea casei, spuse 
puştiul cu un accent puternic. 

Se foia de pe un picior pe altul în faţa căruciorului argintiu, 
mâinile care-i transpirau lăsând amprente. 

Simon continuă să se holbeze la el în timp ce-şi băga arma 
în pantaloni, la spate. li făcu semn să intre, lăsând uşa 
deschisă. 


— Scuze. Sunt cam obosit. Chiar nu era nevoie. 

— Eşantioane de vinuri şi brânzeturi pentru plăcerea 
dumneavoastră, domnule. 

Picoloul împinse căruciorul în cameră şi descoperi platouri 
cu o selecţie de brânzeturi moi şi tari, nişte cârnaţi afumati, 
fructe şi două sticle de vin roşu; Simon se uită la ele mai 
îndeaproape şi văzu că erau dintr-o recoltă bunicică. Poate că 
nu era o idee prea rea să bea un pahar după ce despacheta; s- 
ar putea să-l ajute măcar să adoarmă. 

— Pot să desfac vinul pentru dumneavoastră? 

Băiatul zâmbi, mulţumit că engleza lui era înţeleasă. 

— E ok, întâi am ceva treabă, mă descurc. 

Simon îi strecură puştiului câţiva euro şi-l conduse spre 
uşa deschisă. 

Şi exact atunci se întâmplă. Uşa se trânti şi se închise. 
jaluzelele se trântiră şi se închiseră şi ele. Camera fu imediat 
scufundată în întuneric. În timp ce se uita în jur, Simon îşi 
blestema ochii, încercând să-i forţeze să se adapteze la lipsa 
luminii. Se ghemui jos de tot şi se rostogoli departe de ultimul 
loc în care-l văzuse pe picolo. Nesigur dacă intrase altcineva, 
îşi tinu răsuflarea, încercând să simtă, să perceapă ceva cu 
ajutorul minţii. Câţi erau? Îşi încordă auzul; nimic nu se mişca. 
Încet-încet pupilele începură să i se dilate, şi imagini neclare 
începură să apară din penumbră - masa de conferinţe, 
canapeaua... În cealaltă parte a camerei, aproape de birou, o 
dâră de lumină se strecura prin jaluzele. Ascuns în semi- 
întuneric, picoloul stătea şi se holba la el de parcă încăperea 
ar fi fost luminată de becuri de două sute de waţi. Puştiul ştia 
exact unde se află Simon, dar nu făcu nici o mişcare. 

Se scurseră câteva secunde, lungi ca nişte ore. Nici unul 
nu scotea o vorbă. Simon desluşea acum ceva mai mult decât 
nişte simple forme, vedea suficient de bine ca să se poată 
mişca liber şi ca să distingă faţa tânărului. Şi deodată, ca şi 
cum umbrele şi lumina îi jucau feste, faţa acestuia deveni faţa 
lui Finster. 


Simon  acţionă din reflex. Trase ambele rafale, 
descărcându-şi arma, lovindu-l pe Finster drept în ochiul 
stâng. 

Simon se ridică de pe vine şi se dădu înapoi. Finster 
sângera, de asta era sigur. pe faţă îi curgeau sânge şi 
cheaguri ca nişte râuri de lacrimi stacojii. Cu toate astea, 
germanul nu se prăbuşi. Nici nu se clinti. 

Cu o mişcare firească, Finster duse mâna la ochi. Cu 
degetul mare şi arătătorul scoase întâi primul, apoi al doilea 
glonţ din orbita sa mutilată. În locul din care înainte un ochi se 
holbase la Simon, acum nu mai era decât carne sfârtecată şi 
os spart, o fisură scăldată în sânge. Un fluid opac se separa de 
roşeaţă, pupila încă mai reacţionând la lumină. Glonţul ar fi 
trebuit să treacă direct prin creier, dar Finster încă mai stătea 
în picioare. 

Simon se uită cum bărbatul rănit puse cele două gloanţe 
pe masa de conferinţe şi le împinse spre el. 

— Te rog, spuse Finster, politicos. Păstrează-le. 

Se auzi un fel de chiorăit încetişor. Era un sunet scârbos, 
de carne care se freca umedă de altă carne, un sunet sfâşietor 
care venea de undeva dinăuntrul lui Finster. Era ochiul lui - se 
refăcea, iar Finster se purta de parcă nu se întâmpla nimic 
deosebit, parc-ar fi fost vorba de părul care creştea la loc pe 
un creştet ras, sau de un membru retezat care creştea la loc 
la o şopânlă. 

Şi dintr-o dată fu întreg. ÎI fixa iarăşi pe Simon cu ambii 
ochi, fără să clipească, fără să se mişte, întotdeauna 
înspăimântător. 

— Ce mai fac secretele alea, Simon? 

Pistolul descărcat îi zbură lui Simon din mână, smuls de o 
forță nevăzută. Puterea aceea era pretutindeni, umplea 
camera, Simon o simţea cum creşte şi-l copleşeşte ca o 
sarcină electrică de voltaj maxim. Se uită disperat în jur după 
rucsacul său mare, albastru, cel plin cu cruci. Ar fi trebuit să 
despacheteze mai întâi... 


— Aşa e. Ar fi trebuit să despachetezi mai întâi, spuse 
Finster, ca şi cum i-ar fi citit gândurile, în loc să aţipeşti şi să-ţi 
pierzi concentrarea. 

— N-ai să pui mâna pe - 

— Sufletul tău? îl întrerupse Finster, râzând. 

— Dar e deja al meu, Simon. Ţi-ai pierdut sufletul cu mult 
timp în urmă. Tipii ăia cocoşaţi peste Biblii, cu gulerele lor 
albe, n-au reuşit câtuşi de puţin să-i ofere cuiva ca tine 
mântuirea. 

Ridică un deget, ca şi cum i-ar fi comunicat o informaţie 
prețioasă. 

— Un mic indiciu, Simon, prietene, un fel de secret al 
meseriei: trebuie să te cãieşti pentru păcatele tale ca să 
primeşti /ertarea... 

Dar mă îndepărtez de subiect, nu de-asta mă aflu aici. Nu 
sufletul tău e trofeul pe care-l râvnesc. Regatul meu este 
aproape plin cu sufletele jalnice ale acestei lumi. Mă întorc de 
unde am venit. Mă întorc acasă. 

La aceste vorbe, Simon se aruncă asupra lui Finster, 
izbindu-se în el, dezlănțuind lovitură după lovitură în corpul şi 
în faţa lui. Finster îşi întoarse capul într-o parte şi când îl 
întoarse la loc, era un bătrân îmbrăcat în zdrenţe, cu 
încheieturile sângerând de la nişte legături. Cicatrice albe, 
groteşti îi acopereau faţa, unele din ele fiind abia vindecate. 
Brusc, Simon îşi opri ploaia de pumni. Se trase înapoi 
înspăimântat din faţa bătrânului. Gâfâia ca şi cum ar fi fost 
lovit de un pumn zdrobitor. 

— Te-am implorat să mă ierţi, Simon. Nu ştiam ce e cu 
mine, nu eram în toate minţile când am atacat-o pe mama ta. 
Ea m-a iertat, tu de ce nu poţi? De ce fiul nu-şi poate ierta 
tatăl? 

Simon îşi trase pumnii înapoi şi reîncepu să-i tragă 
bătrânului lovituri una după alta. 

— Mi-ai violat mama; i-ai furat viaţa. M-ai lăsat singur. 

Îşi continuă atacul în timp ce bătrânul începea să se 
prăbuşească. 


— Nu eşti nimic mai mult decât un vis urât, un coşmar 
groaznic. 

Şi deodată, fără nici un avertisment, bătrânul 
îngenuncheat de loviturile lui dispăru. Acolo unde stătuse el se 
afla o doamnă cu părul întunecat, într-o rochie simplă, neagră, 
pielea de alabastru strălucindu-i prin ea, cu cicatricele vizibile 
ca lumina zilei. Se trase înapoi, ferindu-se de Simon şi 
poticnindu-se, prăbuşindu-se neajutorată sub loviturile lui. 

— Fiule, te rog... se apără ea. 

Fiori de gheaţă îl trecură pe Simon când îşi dădu seama 
că-şi lovise mama, trântindu-i trupul schilodit la podea. 

— Inima ta e rece, Simon. Alătură-te nouă, reuneşte-ne 
familia. 

Luă de jos pistolul lui Simon, întinzându-i-l. 

— Sunt la doar o clipă distanţă de tine, fiule. Vino la mine. 

În palma stângă ţinea un singur glonţ, care sclipea. 

Simon se prăbuşi în genunchi, cu ochii aţintiţi asupra 
mamei lui şi a pistolului din mână. Simţea cum o ia razna. 
Mama lui, care-l învățase să fie puternic, îi spunea că venise 
vremea să se oprească, să renunţe, să-i calce pe urme şi să-şi 
ia viaţa. În momentul ăla se simţea terminat. Dar apoi îşi 
ridică privirea, o privi drept în ochi, şi făcând asta, îi mătură 
pistolul din mâna palidă. Din ochii săi plini de lacrimi se 
revărsau valuri de ură. 

— Tot ce spui e o minciună. Vei fi oprit. 

lar figura din faţa lui începu să tremure, imaginea 
alternând între mama sa torturată şi tatăl său monstruos, ca o 
poză care încă nu fusese bine focalizată. Dar ochii nu se 
schimbau deloc - rămâneau lipsiţi de viaţă, reci, răi. 

— Nu m-ai putut opri nici înainte. Ce te face să crezi că m- 
ai putea opri acum? veniră cuvintele rostite şuierat de buzele 
tatălui lui Simon. 

Cu asta, Simon fu trântit de perete. Bătrânul dispăruse şi 
Finster îi luase din nou locul. Simon se legăna în aer la 
aproape cincizeci de centimetri de podea, cu faţa 
contorsionată de durere. Adânc sub piele începeau să-i apară 
erupții ca nişte mici bule într-un vas cu apă care tocmai dădea 


în clocot. Carnea începu să i se umfle, să se deformeze. lar 
bulele mici  creşteau, ridicându-se chiar sub piele, 
schimonosindu-i faţa. Simon urlă în minte, dar refuză să-i dea 
lui Finster satisfacția de a ţipa cu glas tare. 

Finster luă pistolul, examinându-l, apoi se apropie de 
Simon. 

— Crezi că-mi va fi greu să găsesc sufletul mamei tale? 

Atinse cu degetele bulele care se umflau sub pielea lui 
Simon, clar fascinat de opera sa. Se uită de aproape la armă, 
o întoarse pe toate părţile, o cântări în palmă, simţindu-i 
puterea mortală. 

— lubesc jucăriile. 

Ridică Glock-ul, îndreptându-l spre Simon... dar apoi se 
răzgândi. Apropiindu-se şi mai tare, se aplecă la urechea lui 
Simon şi-i şopti pe un ton blând, părintesc: 

— Mă voi întoarce în Raiul din care am fost izgonit. De ce 
să cuceresc doar lumea, când pot domni asupra veşniciei? 


* 


Simon tresări la birou, cu inima bubuindu-i şi cu broboane 
de transpiraţie pe sprâncene. Jaluzelele erau deschise, se 
făcuse noapte. Privi în jur. Genţile lui erau tot pe pat, 
nedesfăcute. Fața sau era nepătată. 

— Michael? strigă. 

Se uită la ceas: opt şi jumătate. Nu-şi putea aminti când 
adormise. Gâtul îl durea de la dormitul cu faţa în jos, peste 
planurile desenate. Se ridică în picioare; corpul său protesta 
din cauza somnului chinuit şi a zborului lung cu avionul. 
Deschise minibarul. Numai vreo şase din sticlele alea de 
whisky de un sfert de litru, nu erau de ajuns nici ca să îmbeţi 
un şobolan. Luă telefonul. 

— Room service, i se răspunse. Cu ce vă putem ajuta? 

— Am nevoie de o sticlă de whisky Jack Daniel's. Şi de 
nişte gheaţă. 

— Imediat, domnule, răspunse acel model de eficienţă. V-a 
plăcut platoul cu brânzeturi? 


Simon aruncă o privire spre căruciorul de la room service. 
Nici o îmbucătură de mâncare nu fusese atinsă, sticlele de vin 
erau nedesfăcute. 

— Da, a fost bun. 

inchise telefonul, continuând să se uite fix la cărucior. Îşi 
trecu mâinile peste faţă, nici urmă de umflături sau iritaţii. Da, 
coşmarurile deveneau din ce în ce mai grele. Dar apoi întoarse 
capul şi-i sări inima. Işi desfăcu rucsacul şi scoase cutiile cu 
muniţie; era sigilate. Nu fusese decât un vis urât, un coşmar 
înspăimântător. Dar atunci cum explica ceea ce se afla pe 
masă? Acolo, pe marginea mesei, erau puse două gloanţe 
stâlcite, de nouă milimetri. 


Capitolul 23 


Înainte de căderea Zidului Berlinului, exista o clădire în 
care mulţi intrau, dar puţini mai ieşeau. Dunkel Gefangnis* 
era o construcţie cu cinci etaje, parcă provenind din Evul 
Mediul Întunecat. Uşile ei enorme din plăci de fier - toate de 
trei tone - se balansau pe balamale de patru metri. Îşi meritau 
pe deplin numele căpătat: porţile chinurilor permanente. 
Clădirea era înconjurată de un gard de fier înalt până la primul 
etaj, care avea în vârf sârmă ghimpată, ruginită. Şi în timp ce 
înfăţişarea construcţiei inspira teamă, nivelurile ei subterane - 
toate cele şapte etaje de sub ea - erau cele care ascundeau 
adevăratele orori. 

În timpul ascensiunii ei, Stasi - securitatea est-germană 
vampirică - era cunoscută de toată lumea, dar despre ceea ce 
făceau membrii săi în spatele acestei faţade impunătoare de 
piatră, unde conduceau cu un pumn de fier, nu existau decât 
zvonuri. Prin urmare, atunci când se răspândeau poveştile 
despre tortură, mutilări şi moarte în chinuri, oamenii se 
cutremurau de frică, aşa cum se şi intenţiona. Dunkel 
Gefangnis deveni un mijloc folositor de a controla publicul, un 
simbol de care să se teamă şi care să-l facă obedient. Şi era 
mai bine pentru ei să nu afle niciodată adevărul, căci adevărul 
despre cele ce se întâmplau între zidurile închisorii era mult 
mai crunt decât ororile despre care se zvonea. 

Dunkel Gefangnis fusese transformată în 1996 în Sediul 
Central al Poliţiei Unificate a Berlinului şi în Sistemul de 
penitenciare. Şi cu toate că fură plantați copaci, puse mai 
multe lumini, iar gardul impunător fusese scos, locul ăla încă 
mai era Dunkel Gefangnis, sinistra închisoare cu coridoarele 
permanent bântuite de moarte. 

Nivelurile închisorii se aflau sub pământ, şi era limpede că 
fondurile pentru renovare fuseseră destinate doar acelor etaje 
care vedeau lumina zilei. Duhoarea de urină plutea în aerul 


15 Temniţa întunecată (lb. germ.). 


rece şi umed al nivelului subteran patru, sectorul şase. 
Michael încerca să-şi apere simţurile de asaltul mirositor, dar 
fără succes. Zăcea pe lespedea de granit în combinezonul 
cenuşiu care-i fusese dat când îi luaseră hainele. Celula era de 
doi metri şi jumătate pe doi metri şi jumătate; alcătuită din 
trei pereţi zdraveni de granit şi o parte frontală din gratii de 
oţel, aducea mai mult cu o cuşcă de animale decât cu o celulă 
de închisoare. Era frig şi singura sursă de căldură pe care o 
putu găsi era în exerciţii fizice intense, care-l lăsară epuizat. 
Pierduse orice simţ al timpului de la sosire, şi încă nu i se 
pusese nici măcar o întrebare. Celulele învecinate erau goale, 
dar undeva pe lângă coridorul principal auzea un murmur în 
limbi străine. Sing Sing, închisoarea în care stătuse în 
America, era un palat prin comparaţie cu ce găsise aici. 

Michael se tot frământa dacă să ceară sau nu să sune la 
Ambasada Statelor Unite, dar în cele din urmă îşi dădu seama 
că cei de la ambasadă ar verifica în State şi-ar descoperi 
repede că este un fugar. În plus, de unde să ştie dacă poliţia 
locală nu-i contactase deja, sau chiar dacă nu cumva fusese 
„săltat” la cererea autorităţilor din State? Nu, nu va da 
telefon. Şi oricum, nici măcar nu-i oferiseră ocazia să dea 
telefon. 

Uşa exterioară a blocului de celule se deschise cu un 
scrâşnet. Pe hol venea spre el acelaşi gardian cu înfăţişare 
aspră care-i făcuse percheziţia corporală fără să spună o 
vorbă şi care-i zvârlise combinezonul. Dar de data asta nu era 
singur. Michael auzi paşii a două persoane. lar când gardianul 
ursuz ajunse în raza lui vizuală, lui Michael i se confirmă: în 
spatele lui stătea un bărbat care rămase în penumbră. 

— Ai un vizitator. 

Michael se ridică, sforţându-se să distingă chipul celuilalt. 
Gardianul plecă, iar străinul păşi în dreptul luminii slabe. 

— Bună, Michael. 

Michael se holbă la el. 

— Cum de-ai ajuns aici? 

Finster tremura vizibil în timp ce se uita în jur. 

— E atât de frig. Aş fi putut jura că era vară afară. 


Michael îl privea cu alţi ochi, plini de suspiciune. 

— Am încercat să te scot de-aici pe cauţiune, dar mi-au zis 
că vei fi extrădat. 

— De ce eşti aici? întrebă Michael. 

— Eşti prietenul meu - 

— Să mă omori? îl întrerupse Michael. 

Finster îl privi printre gratii, derutat, în cele din urmă 
izbucnind în râs. 

— De unde-ai scos-o - E nenorocitul ăla pios, Simon! Ţi-a 
împuiat capul cu prostii? E un nebun, de ani întregi inventează 
poveştidespre mine cum c-aş fi nu ştiu ce demon. Arăt eu a 
demon? 

Vocea îi tremura de atâta râs. 

— E din cauza banilor, Michael. 

Finster se apropie mai mult. 

— Şi a femeilor, mărturisi el. 

Oamenii se dau în vânt să asocieze bogăţiile şi sexul cu 
răul. Păi ăsta e un lucru cu adevărat ridicol, nu crezi? Ai zice 
că trăim în Evul mediu, după cum se tem unii de astea două 
lucruri. Dac-aş avea câte o monedă pentru fiecare persoană 
care a zis despre mine că sunt rău... În ce-l priveşte pe 
prietenul tău, Simon, e un fanatic. Debitează prostiile astea de 
ani buni. De ce nu zici nimic, Michael? Nu te bucuri că mă 
vezi? 

— De ce eşti aici? repetă Michael. 

— Am auzit că te-ai întors după chei. Nu aveai de gând să- 
mi iei cheile... nu, Michael? 

Finster îi vorbea ca un părinte care-şi dojeneşte copilul. 

Michael ezită. Poate greşea, poate că Simon era un 
fanatic. Poate că se grăbise prea tare să-l creadă... 

— Ştiam că n-ai să mă tragi pe sfoară, Michael. 

Finster îşi frecă mâinile să se încălzească, apoi îşi lăsă 
ochii în jos, mâhnit. 

— Am auzit de soţia ta... 

Michael se zbârli. 

— „că i s-a înrăutățit starea. 


Michael simţea cum anxietatea îi strângea măruntaiele ca 
şi cum ar fi fost bolnav. 

— Îmi pare rău, Michael, continuă Finster. Ştiu cât de mult 
vrei să fii cu ea în ultimele ei clipe. Am să văd ce-am să pot 
face ca să grăbesc lucrurile, astfel încât să poţi ajunge acasă. 
Ştii tu - am să trag nişte sfori. 

— Nu vreau nimic de la tine. 

— Poftim? Îmi pare sincer rău de soţia ta. 

Finster nu păruse niciodată mai sincer. 

— Şi, Michael... Îmi pare rău şi pentru tine. Nimic nu-i mai 
rău decât să pierzi pe cineva drag. 

— Mi-ai damnat soţia. De ce nu mi-ai spus? 

— Ce să-ţi spun? 

— Cine eşti. 

Michael îl provoca. 

Finster îi aruncă o privire, studiindu-l, făcând o pauză 
înainte de a-i da replica. 

— L-ai găsit pe Dumnezeu? întrebă el încetişor. 

— Nu mi-e frică de tine. 

Michael păşi în faţă, până ajunse la uşa celulei. 

Faţa lui Finster se apropie de gratii până la câţiva 
centimetri, la câţiva centimetri de faţa lui Michael. Michael 
rezistă pe poziţie. Cei doi se priviră ca şi cum s-ar fi văzut 
pentru prima dată. 

— Cine crezi tu că sunt, Michael? 

Michael nu răspunse. 

— Teme-te pentru soţia ta, Michael. Dacă forţezi lucrurile, 
ea o să moară singură, chemându-te pe tine, iar tu ai să 
putrezeşti aici pentru tot restul zilelor tale. 

Finster arătă spre locul rece şi umed. 

— Totul din cauza unei decizii prosteşti. Te pot ajuta, dar 
dacă măcar încerci să te apropii de cheile mele - 

— Cheile ta/e? 

— Ţi-am plătit şi mi-am respectat partea mea de 
promisiune, aveam o înțelegere. 

— Înţelegere, pe naiba! Nu mi-ai dezvăluit niciodată toate 
condiţiile. 


— Îmi spui tu mie, tu - omul fără credinţă - că mai 
degrabă îl crezi un nenorocit de fanatic religios decât să mă 
crezi pe mine? Simon îţi spune că eu sunt Diavolul, şi deodată 
devii un credincios adevărat. Aleluia. Ţi-a dat vreo dovadă 
care să-i susţină spusele? Oare e/a plătit pentru tratamentul 
soţiei tale? Oare e/a venit cu un sfert de milion de dolari? Eu 
ţi-am dat un bonus; el nici măcar n-a spus o rugăciune pentru 
ea! 

Ţi-a spus povestea aia lacrimogenă despre mama şi tatăl 
lui? Cum tatăl lui i-a pângărit mama în numele Diavolului? 
Prostii, numai prostii. Te-a transformat în marioneta lui. Vrea 
să furi cheile pentru el, apoi le va vinde pe piaţa neagră. 
Salvarea Raiului, pe naiba. În cine ai încredere, Michael? În 
cineva care-a încercat să te ajute, sau în cineva care-a 
încercat să te omoare? 

Michael rămase pironindu-l cu privirea pe Finster, cu 
mintea sfâşiată de îndoială. Oare era posibil să se înşele atât 
de mult? În ciuda a tot ce-i zisese Simon, adevărul cu 
siguranţă se găsea în vorbele bărbatului din faţa lui. Era 
posibil să fi devenit pionul lui Simon, alergând după nişte 
fleacuri religioase în timp ce soţia sa murea singură? Finster 
nu făcuse decât să-l ajute, cu bani, cu vorbe bune, oferindu-i 
sprijinul său. Simon nu-i oferise nimic. 

Pe cine să creadă? Pe Simon? Pe Finster? Propriile sale 
suspiciuni? Nu era aici pentru Simon, nici pentru el însuşi - ci 
pentru Mary. Şi pentru lucrurile în care credea ea. Credinţa 
este capacitatea de a crede în ceea ce nu poţi atinge. Să laşi 
totul deoparte ca să admiţi posibilitatea existenţei a ceva mai 
înalt. Putea crede în Mary, ea crezuse mereu în el. Avea 
încredere în ea. Mary era credinţa lui. 

— Naiba să te ia, spuse Michael, cu faţa la câţiva 
centimetri de a germanului. 

Ochii lui Finster deveniră oţeliţi. Michael nu se puţu abţine 
să nu tresară când bărbatul mai în vârstă se întinse spre el 
printre gratiile groase; unghiile lui lungi, cu manichiură, 
atinseră uşor obrazul lui Michael. 


— Dacă aş fi cine crezi tu că sunt, îţi închipui c-aş înghiţi 
atâta insolenţă de la un nimeni ca tine? Nu. Gândeşte-te. Dacă 
aş fi cine crezi tu că sunt, ţi-aş face rău acolo unde eşti cel 
mai vulnerabil. Sufletul ei mi-ar aparţine. Aş face-o mireasa 
mea pentru toată veşnicia. Ce m-aş distra să i-o trag lui Mary 
a ta până când n-ar mai şti ce-i cu ea! E o tipă flexibilă, 
Michael? 

Finster se aplecă spre el cât de mult îi îngăduiau gratiile şi 
şuieră: 

— Dacă aş fi cel de care te temi cel mai mult. 

Michael rămase acolo, palid, tăcut, înfrânt. 


* 


Duhoarea îi asalta din nou simţurile, trezindu-l pe Michael 
din somn. Nu avea simţul timpului; nu erau ceasuri aici, nici 
ferestre. Blocul de celule era cufundat într-o tăcere ca de 
moarte, nu se auzea nici măcar un şoarece foindu-se. Cele 
două becuri abia dădeau destulă lumină ca să vezi. Gândurile 
şi visele îi zburaseră spre Mary. Cât trecuse de când o văzuse 
ultima oară? Nu-şi putea aminti. Trebuia să iasă de aici; 
trebuia să vorbească cu Mary, s-o ţină în braţe. Trebuia să 
termine ceea ce avea de făcut aici. 

Scrâşnetul porţii îl făcu să tresară, clănţănitul ei metalic 
răsunând de mai multe ori de pereţii reci de piatră. O altă uşă 
de celulă scârţâi, apoi se închise. Se auziră zece paşi repezi şi 
de cealaltă parte a gratiilor apăru Ivan Crusick, ofiţerul de la 
Interpol care se ocupase de Michael. Acesta scoase un 
mănunchi de chei, în cele din urmă găsind-o pe cea potrivită şi 
descuind celula. 

— Actele tale de extrădare au fost finalizate, spuse el, cu 
un accent puternic. 

— Eşti prea amabil, rânji Michael. 

Crusick nu-i dădu nici o replică. 

Michael îl urmă printr-un hol lung, umed şi rece, până la 
prima dintre cele câteva porţi mari. Habar n-avea la ce acte se 
referea ofiţerul, dar atâta timp cât îl scoteau de aici era în 


regulă; n-avea să ducă dorul locului ăstuia. În timp ce 
mergeau, observă că nici o celulă nu era ocupată. Cu o noapte 
înainte, ar fi putut jura că auzise alţi câţiva prizonieri. 
Niciodată nu auzise pocnetul puternic al porţilor care se 
deschideau pentru a-i elibera; era un zgomot pe care n-aveai 
cum să nu-l auzi. Nu voia să ştie care fusese soarta celorlalţi. 
Le dorea să aibă parte de linişte, indiferent ce faptă 
comiseseră. Nici un om nu merita să zacă aici. Urcară scările, 
lanterna lui Crusick luminând calea. Coridorul era îngust, 
oglindind fosta moştenire a clădirii. Aici nu era nici un fel de 
lumină, evident piatra era prea groasă ca să permită 
introducerea de cabluri. Fu un urcuş îndelung, erau mult mai 
multe trepte decât se aşteptase Michael. Trecură două minute 
înainte de a începe să vadă lumina revărsându-se de sus. El şi 
însoţitorul său tăcut ieşiră în cele din urmă într-un sediu 
modern, zumzăind de activitate. Pe cât de ciudat era nivelul 
inferior, pe atât de modern era cel de deasupra: calculatoare, 
camere de luat vederi, porţi electronice, şi la toate lucrau 
poliţişti din secolul douăzeci şi unu. 

Michael fu escortat la un birou de depozitare. Aici îi fură 
date hainele şi puţinele efecte personale pe care le avusese 
asupra sa la sosire. Semnă pentru tot şi-i permiseră să intre 
într-un vestiar privat. Apoi, cu Crusick alături, mai trecu prin 
câteva porţi, ajungând la ultima care mai stătea între el şi 
libertate. 

— Te rog să te întorci cu faţa la perete. 

Michael era obişnuit cu rutina percheziţiei. N-ar fi putut să 
pună mâna pe vreo armă în ultimele treizeci de secunde, era 
doar o precauţie de rutină. 

— Întoarce-te cu faţa la mine, îi ordonă gardianul. 

Michael se întoarse. 

— Mâinile în faţă. 

Cătuşele se închiseră în jurul încheieturilor sale cu un 
zgomot sec, metalul rece muşcând din carne. Crusick deschise 
ultima poartă care mai rămăsese şi-i făcu semn pe tăcute lui 
Michael să iasă într-un vestibul lung şi îngust, apoi trânti 


poarta în spatele lui. Nu spuse nimic când îl părăsi pe Michael, 
întorcându-se din nou în măruntaiele secţiei. 

Dacă Michael fusese derutat mai devreme, acum era 
perplex. Stătea acolo, cu cătuşe la mâini, în faţa unei secţii de 
poliţie din centrul Berlinului. Protocolul dicta să fie escortat la 
aeroport şi înapoi în Statele Unite. Dar pe de altă parte acelaşi 
protocol dicta şi să i se spună ce se petrecea. Vestibulul în 
care se afla aveau numai două uşi: porţile de fier din spate şi 
uşa principală din faţă. Dacă în spatele lui era ladul... Michael 
se gândi să facă o plimbare, măcar până la uşă - şi atunci 
aceasta se deschise. In prag stătea Busch. 


* 


Ploua torențial. Fără umbrelă, Busch îl escortă pe Michael, 
care era cu cătuşele puse, prin parcarea enormă, bătută de 
ploaie a poliţiei. Amândoi fură imediat udaţi până la piele. 
Abia vedeau la un metru distanță - nu că vreunul dintre ei ar fi 
aruncat vreo privire peisajului din jur; cei doi nu se uitau nici 
măcar unul la celălalt. Nu fusese rostit nici un cuvânt. 

— De ce-ai fugit? întrebă Busch în cele din urmă. 

Michael nu spuse nimic. În schimb, se uită la cătuşe. Era 
tot un prizonier, aşa cum fusese şi la închisoare. 

— Voiam să te ajut. 

În vocea lui Busch se strecură epuizarea. Singurul zbor la 
Berlin disponibil când plecase el era unul indirect, care-l 
dusese întâi la Londra; călătoria lui durase mai bine de 
douăsprezece ore. 

— Scuteşte-mă, Kojak. Domnul „Legea e lege”. 

Tăcerea se prelungi. Busch era deja pradă unui conflict de 
interese, îşi punea în joc totul - slujba, integritatea, viaţa sa - 
pentru Michael, iar omul ăsta avea tupeul să se răstească la 
el? 

— Cum ai putut s-o faci pe Mary să treacă prin aşa ceva? 

— Nu mă lua cu asta. 


— Ba da, cu asta te iau, fie că-ţi place sau nu. Este acasă 
şi se luptă să rămână în viaţă, iar tu te prosteşti aici. Trezeşte- 
te, prietene - viaţa ei îţi scapă printre degete. 

— Naiba să te ia. 

Michael se întoarse fără nici un avertisment şi mârâi la el: 

— Naiba să te ia. Habar n-ai cu ce am de-a face. 

ÎI trânti pe Busch de o maşină şi-l lovi tare cu pumnii 
încătuşaţi. Busch suportă loviturile, silueta sa masivă 
absorbind impactul. Loviturile continuară, până când, prieten 
sau nu, ofiţerul de poliţie se sătură. II lovi pe Michael o singură 
dată, drept în falcă, dându-l pe spate peste un Beetle din 
1999. 

Michael căzu peste maşină, ploaia curgându-i pe faţă. 

— N-am avut de ales. Nu pricepi? N-am avut de ales. O 
iubesc. 

Şi apoi, ud şi cu mâinile încătuşate, o luă la fugă. 

Busch rămase acolo, privindu-l cum dispărea în întuneric şi 
în ploaie. 

Şi atunci începură împuşcăturile. 

Un întreg încărcător, tras repede şi cu furie. Gloanţele 
ricoşau de asfaltul ud şi de maşini. 

Busch o luă la goană după Michael, îl întrezări o clipă, la 
doi rânduri de maşini mai încolo, cu capul plecat, mişcându-se 
repede. Împuşcăturile continuară. Trăgătorul era undeva la 
stânga. Sprintând înainte, Busch îl trase pe Michael în jos, 
acoperindu-l cu trupul său. 

lar împuşcăturile încetară. 

Nu se auzea decât furtuna. Busch îl târî pe Michael între 
două maşini, apoi se uită afară în direcţia trăgătorului, spre 
parcarea inundată, nevăzând nimic prin valurile de ploaie. 
Nimeni. Nimic. La prima împuşcătură, Busch dusese mâna 
automat după armă - dar nu o avea la el, n-ar fi putut s-o ia cu 
el în avion cu nici un chip. 

— Michael, ce naiba se întâmplă? 

— Desfă-mi cătuşele, insistă Michael, arătând spre mâini. 
Desfă-mi-le! Sunt o ţintă uşoară cu ele. 


Busch încerca cu disperare să evalueze situaţia. Dacă 
trăgătorul era profesionist, o să-şi schimbe poziţia, îşi va 
cântări prada şi nu se va lăsa până nu-i va omori. 

— Ai să fugi din nou, spuse el. 

— Am să mor dacă n-o faci. 

Michael îi aruncă o privire înflăcărată de disperare. 

— Te rog... pentru Mary. 

Busch îl apucă pe Michael şi, ghemuiţi, alergară de la o 
alee la alta, folosind maşinile drept acoperire. 

— Văd c-ai reuşit să superi pe cineva, ca de obicei, spuse 
Busch, din goană. 

Michael zări cu coada ochiului o umbră mişcându-se la 
zece metri mai încolo. Se lipi de pavaj lângă un BMW, cu 
Busch chiar în spatele lui. Toată treaba mirosea a capcană. 
Nu-l puteau omori în închisoare, ar fi iscat prea multe 
întrebări. De ce să nu-l elibereze, să-i dea drumul pe câmpul 
morţii, în apropierea vânătorului? Avea cătuşe şi era lipsit de 
apărare. Busch era probabil doar un fraier, inconştient de rolul 
jucat în toată treaba. 

— Trebuie să ne întoarcem la secţie, îi zise Busch. 

Cuvintele sale fură aproape înghiţite de ploaie. 

Împuşcăturile reîncepură, de data asta din dreapta. Busch 
şi Michael se năpustiră în stânga, aplecaţi cât mai mult, 
alergând prin băltoace, câte un fulger luminându-le din când 
în când calea. Brusc, împuşcăturile îşi schimbară direcţia. 
Acum veneau din stânga. 

Erau doi trăgători. 

Erau prinşi în cursă, fiind mânaţi la măcel ca nişte oi. 
Busch încercă să deschidă portiera Citroenului cenuşiu lângă 
care se ghemuiseră. Fără nici un folos - era încuiată - şi nici 
măcar nu puteau sparge geamul; alarma le-ar fi dezvăluit 
urmăritorilor lor locul în care se aflau, grăbindu-le sfârşitul. 

Împuşcăturile încetară din nou. Michael nu ştia ce era mai 
rău: liniştea tulburată doar de zgomotul ploii sau răpăitul 
gloanţelor. În timp ce gloanţele îi şuierau pe lângă cap, corpul 
său alerga mânat de instinct, Michael neputându-se gândi 
decât la supravieţuire. Dar liniştea... Liniştea crea o anticipare 


care-i sfâşia sufletul. Era mai rea decât orice moarte lentă. 
Frica de ceea ce s-ar fi putut întâmpla îl paraliza. Asasinii ştiau 
asta şi se foloseau de acest avantaj pentru presiunea lui 
psihologică copleşitoare. lar această presiune dădea rezultate. 

Busch şi Michael se priviră; era clar că se găseau într-o 
situaţie disperată. Busch nu venise aici ca să moară, şi n-avea 
să-l lase nici pe Michael să moară. In pragul morţii, 
perspectiva lui Busch se schimbă. Nevoia de a supravieţui îi 
limpezise mintea, redându-i puterea de concentrare. Acum 
ştia că Michael avea dreptate. Cu cătuşele puse, n-avea nici o 
şansă. 

Scoase cheia cătuşelor... 

Când acestea căzură pe asfalt, împuşcăturile reîncepură, 
mai aproape acum, laţul strângându-se în jurul lor. Michael 
arătă cu degetul spre un interval îngust dintre nişte maşini şi o 
luară la fugă la unison. Gloanţele care ricoşau le treceau pe 
lângă călcâie, făcând praf geamuri de maşini şi explodând 
cauciucuri. Aşa trebuie să fie la război, se gândi Busch. Se 
repeziră să se ascundă în spatele unui chioşc de bilete. 
Rafalele rapide de împuşcături se opriră brusc. Cinci secunde 
de linişte... 

„„.Şi apoi bubui o singură împuşcătură. 

Deodată, Busch îşi dădu seama că ploaia era o 
binecuvântare. Aceşti trăgători erau profesionişti. El şi cu 
Michael ar fi trebuit să fie morţi până acum. Aversele nu 
numai că-i adăposteau, împiedicându-i pe ucigaşi să vadă, dar 
afectau şi traiectoria gloanţelor în mod imprevizibil. 

— Trebuie să rămânem la distanţă de amândoi. Dacă 
reuşim să facem asta, am putea să scăpăm de-aici, spuse 
Michael, sumbru. 

— Nein. 

Busch se întoarse. La un metru şi jumătate, cineva aţintise 
un Magnum de calibru 44 drept asupra lor. Treningul albastru 
închis al bărbatului era ud fleaşcă. Părul lui lung, blond era 
lipit de ţeastă; buzele erau strânse într-o grimasă frustrată. 
Busch avu impresia că ucigaşului îi lipseau muşchii necesari 
ca să zâmbească. Acesta îl luă în cătarea armei pe Michael, 


dar înainte de-a putea trage, Busch se strecură în faţa lui 
Michael, ca un scut uman. 

— Glonţul meu vă va străpunge inima la amândoi, promise 
asasinul, şi strigă tare: Anders?! 

În spatele lui se auzi un zgomot de paşi târşâiţi - celălalt 
ucigaş se apropia. Erau prinşi la mijloc. 

— Fratele meu va fi dezamăgit. A pus pariu cu mine pe 
cinci euro că el va reuşi să vă omoare. 

Îşi fixă ţinta şi... 

Ţeava unui pistol îi fu lipită de tâmplă, şi un braţ 
neîndurător îl trase de gât. Se zbătu după aer. 

— Nein, şopti o voce. 

— Fratele meu te va dobori înainte să apeşi pe trăgaci, 
ameninţă primul blond. 

— Nein. Fratele tău n-o să mai doboare pe nimeni de acum 
încolo. 

Simon îl răsuci pe german, forțându-l să privească. Pe jos 
zăcea Anders, cu un glonţ în frunte. 

— Acum aruncă arma. 

Celălalt nu făcu asta, aşa că, fără ezitare şi fără emoţii, 
Simon îl împuşcă în tâmplă, apoi lăsă corpul uşor pe solul ud. 
Sângele curgea, dispărând în şănţuleţele din pavaj. Simon 
privi în sus şi, cu toate că inima şi sufletul său îi aparţineau lui 
Dumnezeu, ochii săi erau cei ai unui mercenar: reci, letali... 
ascunzând primejdia morţii. 

— Să mergem, le spuse lui Michael şi Busch. 

— Cum rămâne cu cadavrele? întrebă polițistul cel masiv. 

Simon se îndepărta în noaptea cenuşie, prin ploaie. 

— Cum rămâne cu cadavrele? insistă Busch. 

Dar Simon deja nu se mai vedea, înghiţit de fuioarele de 
ploaie şi ceaţă. 


Ceva rămăsese neschimbat în Berlin, chiar şi după 
reunificare - aleile sale, adânci şi întunecate. Din când în 
când, câte un şobolan trecea, în căutare de hrană, dar în rest 


nici o fiinţă vie nu intra aici de bunăvoie. De-asta o alee era un 
ascunziş bun pentru maşina închiriată. Simon nu-şi putea 
permite să atragă atenţia unui poliţist curios. După ce se 
termină totul, îşi dădu seama că n-ar fi trebuit să-şi facă prea 
multe griji: nici măcar în parcarea poliţiei nu vedeai picior de 
poliţist. Deci uciderea a doi asasini nu stârnise agitația la care 
se aşteptase. Stătuse şi aşteptase lângă închisoare timp de 
treisprezece ore după ce aflase de arestarea lui Michael. Era 
imposibil să-l ajute să evadeze: intenţia sa era pur şi simplu 
să-l omoare pe cel care l-ar fi luat în cele din urmă pe Michael 
ca să-l extrădeze, şi apoi să meargă după Finster. 

Ploaia se oprise, lăsând peste tot bălți uriaşe. Simon stătea 
la volanul maşinii oprite, în timp ce Michael şi Busch stăteau în 
mijlocul aleii, certându-se. Deşi ploaia spălase murdăria, nu 
avusese nici un efect asupra duhorii de putreziciune, care 
părea să treacă şi prin zidurile de cărămidă din jur. 

După ce Simon îi omorâse pe cei doi asasini, se 
îndepărtaseră repede de secţia de poliţie, în maşina închiriată 
de Simon, fără nici un alt incident. Nimeni nu rupsese tăcerea 
cât timp maşina mersese, fiecare fierbând, muşcându-şi limba 
ca să nu se răstească la ceilalţi. Totul izbucnise când Michael 
şi Busch se dăduseră jos din maşină direct într-o băltoacă. 

— Ce-ai să faci? îl întrebă Michael pe Busch. 

— Ce-ar trebui să fac? 

Simon, cu braţele pe volan, spuse încetişor. 

— Ar trebui să pleci. 

Busch se-ntoarse în loc. 

— Nu pe tine te-am întrebat, mârâi el, apoi se uită din nou 
la Michael. 

Aştepta un răspuns. 

— Te-am făcut deja să treci prin destule, zise Michael. 

— N-am bătut atâta drum până aici ca să mă distrez. 

— Ce ţi-am spus mai devreme despre tipul ăsta, Finster - 

— E adevărat, termină Simon, bătând  nerăbdător 
darabana cu degetele pe volan. 

— Tu i-ai împuiat capul cu tâmpeniile astea nenorocite? 

De mânie, vocea lui Busch tremura. 


— Nu sunt prostii. 

Simon se dădu jos din maşină. 

— Ce eşti tu, vreun fanatic religios pistolar? 

— Dacă vrei să-mi zici aşa - 

Busch nu-l lăsă să termine. 

— Păi da, vreau să-ţi zic aşa - nu, de fapt vreau să-ţi zic: 
Taci. Naibii. Odată. 

— Sunt preot. 

Busch se trezi redus la tăcere. Era un om credincios, şi 
asta însemna atât de mult pentru el, încât devotamentul 
altcuiva pentru credinţă n-ar fi trebuit să-l surprindă, dar cu 
toate astea vorbele lui Simon îl uluiră. Nu numai că-i vorbise 
urât, dar tocmai văzuse cu ochii lui cum preotul ăsta omorâse 
un om, trăgându-i un glonţ în cap cu o eficienţă demnă de o 
maşină. Asasinul în trening nu avusese nici o şansă, nu că el 
le-ar fi dat vreuna. Preotul ăsta nu glumea. 

Busch se întoarse spre Michael. 

— N-am venit aici ca să te târăsc înapoi împotriva voinţei 
tale. 

— Nu? Tu eşti cel care-a pus să fiu arestat. 

— Nici vorbă. N-am spus nimănui vreodată c-ai părăsit ţara 
- în nici una din dăţi. M-ai lăsat cu gura căscată la intrarea de 
securitate a aeroportului, apropo. Ce naiba făceai? M-ai minţit 
drept în faţă. 

Ochii bărbatului masiv se aprinseseră din nou. Trase 
adânc aer în piept, încercând să-şi recapete stăpânirea de 
sine. 

— N-am pus eu să fii arestat; noul meu fost partener mi-a 
făcut figura. Îţi aminteşti de pricăjitul ăla începător care te-a 
zvântat în bătaie la tine acasă? 

Michael dădu din cap. 

— Îl cheamă Thal şi îmi stătea ca un ghimpe în coastă - 
era pus de Afacerile Interne să mă ancheteze, cine ştie din ce 
motiv, şi acum crede că te-am lăsat să pleci. Vrea să te aducă 
înapoi, ca să mă poată acuza pe mine. Băiatul ăla ştie el ce 
ştie, trebuie să recunosc. Ştia unde te duci chiar înainte ca tu 


să fi plecat. A contactat Interpolul şi le-a comunicat locul exact 
în care te aflai, cu o oră înainte de a te aresta. 

— Atunci ce rost aveau cătuşele, prietene? mârâi Michael, 
în continuare supărat. 

— Ei bine, prietene, dacă iei pe cineva cu un mandat 
internaţional, cătuşele sunt o regulă. Trebuia să fii cules de 
Thal şi expediat înapoi în State mai târziu în seara asta. Dacă 
vrei, te pot duce înapoi. Şi ascultă - Busch se aplecă spre el - 
cătuşele erau spre binele tău. Aveam nevoie să mă asculţi, să 
auzi ce-aveam de spus. 

— Nu poţi să ne ajuţi cu nimic, interveni Simon 
nerăbdător. Michael, nu prea mai avem timp. 

Busch se întoarse spre preot. 

— Văd că noi doi ne vom înţelege de minune, Părinte. 

Simon se uită strâmb la Busch, dar Busch nu fu intimidat; 
îl ignoră şi se întoarse din nou spre Michael. 

— Nu cred toate prostiile astea, Michael, dar... 

Scoase un dosar şi-l aruncă pe capota maşinii. 

— Astea-s toate informaţiile care există despre tipul ăsta, 
Finster. 

Se întoarse spre Simon. 

— Şi e un simplu om. 

Se întoarse din nou spre Michael. 

— Afacerile, obiceiurile, plăcerile, gusturile lui la femei. 
Profilul lui este puţin cam incomplet, dar pun pariu că e mult 
mai mult decât aveai tu despre el. 

Ca şi cum supărarea i s-ar fi risipit deodată, poliţistului îi 
înflori pe faţă un zâmbet uriaş. Dacă tot era acolo, măcar să 
facă tot ce putea. Işi plesni mâinile una de alta, frecându-le cu 
putere. 

— Băieți, aveţi un plan? 

— Lucrăm la asta, zise Michael. 

— Lucraţi la asta? 

Lui Busch îi pieri rânjetul de pe faţă. 

— Halal echipă. Ce-aveaţi de gând să faceţi, să-i fluturaţi o 
cruce pe dinaintea ochilor şi să-i ziceţi: „Dă cheile încoace”? 


Furtuna izbucni din nou, ploaia torențială risipind ultimele 
rămăşiţe de ceaţă. Simon punea mai multe cruci de jur- 
împrejurul camerei de hotel, spunând rugăciuni în timp ce 
făcea asta. Într-un colţ ardeau lumânări cu o inscripţie în 
latină scrijelită pe ele; strălucirea lor dădea impresia că sunt 
înconjurate de un câmp de forţe divine. Decorul spartan al 
camerei de hotel căpătase un aspect gotic dus la extrem, unul 
pe care Busch l-ar fi considerat ridicol dacă ceilalţi doi n-ar fi 
fost atât de serioşi. 

— Pot să te întreb ce faci? zise Busch, întinzându-se pe 
unul din paturi, cu berea în mână. 

Hotărâse că n-avea de ce să se reţină de la băutură, cum 
făcea de obicei, din cauza nebuniei care-l înconjura. 

— Ne apăr, răspunse Simon, pe şoptite. 

— De ce anume? 

— Acolo unde e lumină nu vezi niciodată întunericul. Răul 
evită ceea ce e sfânt. 

— Nu şi de unde vin eu. Pe cine încerci să ţii departe - pe 
Dracula? 

Busch îşi dădu ochii peste cap. 

Simon nu se obosi să-şi ridice privirea de la ce făcea. 

— Hai să spunem doar că e ceva mult mai rău. 

— Chiar crezi că lumânările alea o să-i ţină afară? O să ne 
apere de Omul Negru? 

Simon dădu din cap. 

Busch oftă. 

— Mda, şi ne ţin pe noi înăuntru. Prinşi în cursă. 

Se ridică din pat, dând târcoale prin cameră, examinând 
crucile; nu văzuse niciodată o asemenea varietate. 

— Şi dacă te înşeli? Dacă bogătaşul ăsta Finster nu-i cine 
zici tu? Dacă nu-i decât un miliardar dur cu o obsesie perversă 
pentru chei şi cu nişte bodiguarzi masivi? 

— Atunci nu va fi aşa de greu, replică Simon. Dar, ca 
precauţie... 


Se duse la geanta sa şi scoase o mitralieră mică Heckler & 
Koch. 

— Ok. 

Busch se întoarse spre Michael după ajutor, dar el nu 
făcea decât să stea tăcut în fotoliu. 

— Ce fel de preot eşti? îl întrebă pe Simon. 

Simon se întoarse la amplasarea crucilor. 

— Unii preoţi sunt pentru cei bolnavi, alţii ascultă 
confesiuni, slujesc Liturghia,  propovăduiesc cuvântul 
Domnului. Au îndatoriri care le folosesc cel mai bine talentele, 
fac ceea ce le cere Biserica. Eu? Talentele mele țin de o altă 
cale. Eu Îl apăr pe Dumnezeu. Dacă l-aş fi omorât - Simon 
arătă spre Michael - în Israel, când am avut ocazia - 

— Să-l omori? exclamă Busch indignat. Ai încercat să-l 
omori pe Michael? 

— Eşti un om al legii. Tu aperi legea oraşului tău, a 
societăţii tale. Ei bine, şi eu sunt un om al legii; legea după 
care trăiesc este legea lui Dumnezeu. Am să-i fac respectată 
legea, şi dacă o execuţie este necesară, atunci... 

Strânse din umeri. 

— Sunt atât de diferit de tine? 

— Nu te compara cu mine, scuipă Busch printre dinţi. 

— Aveai de gând să-l arestezi pe Michael numai pentru că 
părăsise ţara, să-l trimiţi la închisoare pentru că încercase să- 
şi salveze soţia. El e prietenul tău, şi cu toate astea i-ai fi făcut 
aşa ceva? 

Simon îi întoarse spatele lui Busch şi continuă să pună 
cruci. 

— E clar că pui mai mult preţ pe legea ta decât pe 
prietenie. 

Atârnând ultima cruce, îşi luă paharul de whisky. 

— Eu pun preţ pe legea mea mai mult decât pe viaţa 
cuiva. Dacă-i luam viaţa de muritor, tot îi mai rămânea viaţa 
veşnică, toţi am fi avut viaţă veşnică. Dar acum... Ei bine, 
viaţa veşnică nu i-am luat-o eu, ci Finster. 

Intr-un mod ciudat, Busch îl înţelegea pe Simon, ştia exact 
ce spunea nebunul. Busch nu era de acord cu metodele 


preotului, dar într-un fel le înţelegea. Însă asta nu schimba 
situaţia. 

— Nu vrei să spui că Satana a făcut-o? întrebă Busch 
râzând strâmb, ignorându-l pe Simon. 

Acesta nu suporta ca cineva să-şi bată joc de el. 

— Eşti aici ca să ajuţi? Atunci mai bine ai crede ce-ţi spun. 
August Finster e cel întunecat. 

— Chiar aşa? 

Condescendenţa din vocea lui Busch nu putea fi mai 
puternică. 

— Mergi ici şi colo predicându-ţi povestea plină de 
minciuni, tratându-l pe prietenul meu ca şi cum ar fi un simplu 
pion. De cine ascultă acum Michael, Padre? Zi-mi. Te joci cu 
emoţiile lui, profiţi de situaţia soţiei lui. Exact cum a făcut 
Finster. 

Degetul acuzator al lui Busch se apropie periculos de mult 
de nasul lui Simon. 

— Măcar Finster l-a plătit. 

— Paul? N 

Michael se ridică din fotoliu. Il văzuse pe Busch pierzându- 
şi cumpătul de prea multe ori, şi cu toate că aprecia că-i lua 
apărarea, nu-şi permitea ca lucrurile să se strice din nou. 
Trebuiau să lucreze în echipă, să se concentreze în continuare 
asupra a ceea ce aveau de făcut. 

— Te ia de prost, nu vezi? insistă Busch. 

— Ştiu ce fac, răspunse Michael. 

— Oare ştii? Mary are nevoie de tine, are mare nevoie de 
tine. Ştiu că nu gândeşti limpede acum, dar eu asta fac. 
Trebuie să te duc acasă înainte să te laşi omorât. 

— Paul, cred că ceea ce fac este bine. lţi cer asta ca unui 
prieten: ai încredere în mine. 

Il ucidea pe Busch să ştie că este aici din motive greşite. El 
şi cu Michael aproape fuseseră omorâţi, erau îngropaţi în 
camera asta fără nici un plan, şi undeva afară era cineva sau 
ceva care-i voia morţi. Dar văzu convingerea copleşitoare din 
ochii lui Michael. 


— Bine... Dar tot nu cred toată porcăria asta cu diavolul, 
iadul, damnarea veşnică - 

— În Rai crezi? îl întrerupse Simon încet. 

— Nu despre asta este vorba. 

— Crezi în Rai? urlă Simon. 

— Da! strigă Busch, furios. 

— Atunci de ce-ţi e atât de greu să crezi în lad? Nu sunt 
decât feţele opuse ale aceleiaşi monede. 

Simon făcu o pauză, calmându-se. 

— Glumeşti despre lucrurile pe care nu le înţelegi. ladul 
este real şi veşnic. 

Simon îl împungea acum el pe Busch cu degetul. 

— ladul nu e un tablou pe un perete, un actor într-un film. 
Aş vrea să fi fost doar o bestie cu coarne şi copite despicate. 

Convingerea preotului răsuna tot mai puternic cu fiecare 
cuvânt. 

— Omul l-a reprezentat pe Satana şi a creat ladul prin 
propriile sale gânduri: Infernul lui Dante, cele nouă cercuri ale 
ladului, focul şi pucioasa - sunt toate nişte prostii. Sunt lucruri 
închipuite de om. Aşa cum nu putem înţelege frumuseţea şi 
mântuirea din Rai, la fel nu putem spera nici să înţelegem 
tortura şi agonia din lad. Este răul întunecat, implacabil şi 
brutal. ladul, râse Simon, nu este demn de nici un nume. Nu ai 
idee ce înseamnă răul pur, dar vei avea... Înainte de a termina 
noi aici, ai să ştii mai bine decât orice om de pe pământul ăsta 
ce e răul adevărat. 


Capitolul 24 


Cam în timp ce Busch şi Simon se certau, Dennis Thal se 
prezenta la Sediul Poliţiei Unificate din Berlin. Când prezentă 
actele pentru eliberarea lui Michael, fiecare ofiţer cu care 
vorbi păru cuprins de confuzie. Faptul că fiecare pretindea că 
are nevoie de un translator îl enervă la culme, în special de 
vreme ce răspunsul era mereu acelaşi. St. Pierre plecase, 
fusese luat de cineva care semnase pentru el, nu mai era 
problema lor. De fiecare dată, Thal dădea din cap politicos şi 
apoi cerea să vorbească cu superiorul respectivului poliţist. 
Când şeful din vârful ierarhiei îşi spuse ultimul cuvânt, Thal îşi 
ascunse furia şi plecă. Descrierea celui care-l luase pe Michael 
era vagă, dar un detaliu făcuse evidentă identitatea lui: 
însoţitorul lui Michael era ein riesig grosse bär. un urs de om. 

Ploaia se opri în timp ce el străbătea parcarea. Miza 
tocmai fusese ridicată. Evident, Paul Busch era cu un pas 
înaintea lui. Acum, Thal nu mai vâna doar un om, ci doi, şi cu 
cât se gândea mai mult la asta, cu atât devenea mai 
entuziasmat. Misiunea lui era Michael, iar plăcerea lui va fi 
Busch. Separat, prăbuşirea fiecăruia ar fi fost ceva de o 
supremă importanţă. Dar să-i prindă pe amândoi laolaltă... 
avea să fie o adevărată beţie a simţurilor. 

Şirul gândurilor îi fu întrerupt când văzu cele două 
cadavre; dungile albe de pe treningurile lor se înroşiseră de la 
sânge. Unul tot mai ţinea în mâna încleştată un pistol automat 
de nouă milimetri. Thal se uită în jur; nimeni nu părea să fie 
prin preajmă. Se aplecă, verificând cadavrele. Rigor mortis 
încă nu se instalase. Se blestemă singur: Busch i-o luase 
înainte. Tipii ăştia doi erau în mod clar întăririle europene. 
Faptul că se presupunea că el, Thal, avea nevoie de întăriri, că 
exista şansa ca el să dea greş, îl scotea din sărite. Îşi spuse că 
va trebui să ţină minte să rezolve problema asta după ce îşi va 
duce misiunea la bun sfârşit. Examină rănile cadavrelor, 
verificând punctul de intrare şi de ieşire al gloanţelor. Rănile 


erau făcute de un profesionist: ambii tipi fuseseră împuşcaţi 
cu precizie în cap. Cineva îl proteja pe Michael. Cu atât mai 
bine, asta nu făcea decât să mai crească miza un pic. 

Misiunea iniţială a lui Thal nu fusese să-l omoare pe 
Michael St. Pierre. Trebuia doar să-l supravegheze, să-l 
urmărească, să-i ştie toate mişcările. Odată ce se aflase că 
Michael era eliberat condiţionat, Thal pur şi simplu iniţiase o 
investigaţie internă asupra ofițerului care se ocupa de fostul 
infractor. Fusese absurd de uşor să ajungă lângă omul care 
era cel mai apropiat de Michael. 

Timp de cinci ani, Thal se ascunsese sub masca Afacerilor 
Interne. Divizia sub acoperire îi dăduse mobilitatea şi 
libertatea de a se fofila într-o clipă sub pretextul unei 
investigaţii confidenţiale. Era bun spre mediocru în slujba sa, 
şi asta şi voia. Mediocritatea era mereu ignorată în lumea 
asta. Oamenii nu găseau nimic interesant la cei obişnuiţi. 
Numai ceea ce era ieşit din comun, de succes, popular sau 
eşecurile lamentabile le atrăgeau atenţia. Şi astfel îşi pierdu 
urma intenţionat printre cei medii. Nu-şi permitea să atragă 
atenţia, căci şi-ar fi riscat pasiunea: 

Omorurile. 

Dennis Thal era extrem de bun la asta, şi era plătit 
extraordinar de bine pentru aşa ceva. Nu găsea că lumea asta 
ar avea prea mult umor, dar faptul că era plătit generos ca să 
facă singurul lucru pe care-l iubea i se părea teribil de 
amuzant. Angajatorul său îi ceruse să-şi găsească o slujbă 
corespunzătoare, care să-l facă să nu se remarce. Afacerile 
Interne exact asta însemnau. Era un poliţist sub acoperire 
printre alţi poliţişti sub acoperire. Slujba îi permitea să 
monitorizeze evoluţia oricărei investigaţii care putea duce la 
el, şi-i dădea capacitatea unică de a manipula investigaţiile, 
atunci când era cazul. De fapt îi plăcea să lucreze la Afacerile 
Interne. Adulmecând prin rufele murdare ale altora, avea 
puterea de a le distruge vieţile. Ce putea fi mai bun? Dar 
slujba de care se bucura cel mai mult era să dea lovituri 
pentru indivizii fără chip care-l angajau. Plata pe care o primea 


era scandalos de mare, plăcerea era uimitoare. Îşi găsise 
vocaţia în viaţă şi excela în asta. 

Se strecurase în mijlocul poliţiştilor de la secţia din Byram 
Hills sub pretextul unei investigaţii de-a Afacerilor Interne 
referitoare la sistemul lor de eliberări condiţionate - de fapt, 
referitor la Paul Busch. Căpitanul Delia era atât de enervat de 
situaţie şi se temea atât de tare pentru propria-i piele, încât îi 
dăduse într-o clipă tot ce-i trebuia despre polițistul său cel mai 
bun: istoricul lui Busch, dosarele lui, totul. Şi cel mai 
important, un anumit dosar, dosarul despre ţinta reală a lui 
Thal: Michael St. Pierre. 

Thal trebuia să fie cu ochii pe Michael; misiunea nu implica 
uciderea acestuia, ci doar supravegherea, dar Thal era Thal, 
aşa că dorinţele sale se îndreptau în altă direcţie. Îl dispreţuia 
pe Busch, cu viaţa lui măruntă şi confortabilă, morala şi codul 
său perfect. Din clipa în care Busch îl repezise şi-i arătase că 
nu vrea să lucreze cu el, Thal căutase o ocazie, o cale de a-l 
distruge pe Busch cu viaţa lui perfectă cu tot. La urma 
urmelor, Thal era cel care făcea ordine în forţele de ordine. 
Avea puterea absolută de a îndepărta din sistem orice poliţist 
considerat corupt. Cât de potrivit era că prăbuşirea lui Busch 
avea să vină din gestul său prostesc, onest, de a-şi ajuta cel 
mai bun prieten să se sustragă condiţiilor eliberării! lar Thal va 
fi acolo să-i ceară socoteală pentru asta. Mai întâi, îi va 
distruge cariera. Apoi îi va distruge şi viaţa. 

Acum, în timp ce stătea în faţa secţiei de poliţie din Berlin, 
ştia c-ar fi trebuit să-şi urmeze instinctul; ar fi trebuit să-l 
omoare pe Busch când avusese ocazia. Acum, situaţia 
scăpase de sub control. Busch îl avea pe Michael şi-i 
scăpaseră amândoi printre degete. Thal ştia că nu putea da 
greş. Dacă o făcea, şi-ar fi pierdut slujba, ar fi fost înlocuit, şi, 
cel mai neplăcut, omorât. 

Michael o ştersese din Statele Unite înainte ca Thal să-l 
poată opri. Şi astfel, Thal primise o nouă directivă. Inima 
aproape că-i stătuse în loc de emoție. Putea da uitării 
moderaţia. Ura să stea după cineva, să-l supravegheze, să fie 
cu ochii pe el. Era ca un rechin, avea nevoie să fie permanent 


în mişcare, mereu la vânătoare, cu o nepotolită sete de sânge; 
când era ţinut în frâu, nemişcat în mediul său, se sufoca şi se 
îneca. 

Thal nu mai trebuia să-l urmărească pe Michael: trebuia 
să-l omoare. Şi nu numai pe Michael. Hotăriî că va muri şi 
Busch. Şi dacă vreunul dintre ei avea să-i dea bătăi de cap, 
poate că se va întoarce după ce termina aici, şi le va face o 
vizită familiilor lor. Drăguţa de Mary nu va mai trebui să-şi 
facă griji din cauza cancerului... 


Paşii stârneau ecouri de pereţii umezi din piatră. Flacăra 
chibritului sfâşie întunericul, trabucul strălucind în timp ce 
fumul său se înălța în rotocoale în cavernă, unde dansa în 
jurul stalactitelor aflate la şaisprezece metri mai sus. Singura 
flacără se transformă în mai multe când aprinse succesiunea 
de lumânări, o sută de lumânări aliniate la perete. Finster îşi 
înmuie havana proaspătă în brandy în timp ce-şi contempla 
bizara colecţie de artă religioasă. Trecea încet pe lângă 
fiecare capodoperă, cu câte o reverență vrednică de prezenţa 
unui rege. Fiecare piesă fusese căutată, depistată, obţinută, 
catalogată şi restaurată cu meticulozitate. Mândria era păcatul 
său de moarte preferat. Mândria era doar respect de sine 
întărit de realizările personale, aşa că-i plăceau realizările lui. 

Erau trei mii două sute optzeci şi una de opere de artă 
stivuite aici una peste alta, cu preferatele lui în faţă. Multe 
cumpărate direct din galerii şi case de licitaţii. Pentru cele 
găsite în mâinile altor proprietari, în alte colecţii sau case, 
lucrări de care simţea că nu s-ar putea lipsi, Finster folosea 
alte mijloace de a şi le procura. Erau treisprezece asemenea 
lucrări, iar din aceste treisprezece, nouă fuseseră luate din 
case de rugăciuni. 

Finster era deosebit de fascinat de zeii şi demonii 
secundari ale acelor religii timpurii care fuseseră privite ca 
mitologii de către credinţele „moderne” ale prezentului. Hades 
şi Persefona, zeii Infernului grec; Anubis, zeul egiptean al 


morţilor; Proserpina, zeiţa romană a Infernului; Loki şi Sigyn, 
înşelătorii zei nordici. Şi ceea ce-l intriga cel mai mult era 
faptul că aceşti „zei întunecaţi” erau consideraţi de oamenii 
locului ca făcând parte dintr-o forţă cu rol de echilibrare. Nu 
erau nişte zei care trebuiau învinşi şi alungaţi. Deşi temuti, 
erau şi respectaţi - şi chiar admiraţi - priviţi ca fiind necesari 
în viaţa de zi cu zi. Faptul că „credinţele moderne” făcuseră 
tot ce le stătuse în puteri ca să-l denigreze pe unicul lor 
stăpân al întunericului îl lăsa perplex şi-l înfuria. 

Zeiţei hindu Shiva, una dintre cele mai întunecate zeițe din 
toate timpurile, îi fuseseră ridicate altare şi temple, şi încă mai 
era venerată şi în prezent. | se aduceau ofrande, era 
îmbunată. Oamenii vorbeau cu reverență despre ea, şi mulţi îi 
cereau ajutorul. Adepții ei nu erau desconsideraţi. Când un om 
făcea ceva tragic, nu o acuza nimeni că i-ar fi posedat sufletul, 
fapta îi era imputată individului care o comisese din proprie 
voinţă. Finster iubea capodopera din faţa lui, scoasă sub 
acoperirea întunericului dintr-un templu de lângă Jaipur. Cele 
şase braţe ale lui Shiva era întinse spre supuşii ei care urlau, 
şi care erau înghiţiţi în flăcările de dedesubt. 

Vlad Ţepeş, o magnifică pictură în ulei de Rukaj, furată de 
la Ceauşescu. Prinţul român al Valahiei atingea o coardă 
sensibilă a lui Finster. Vlad Dracul nu fusese un zeu. Era doar 
un om în care era prezentă cea mai necruțătoare formă a 
răului. Un geniu militar care băga spaima nu numai în inimile 
duşmanilor, ci şi în cele ale compatrioţilor săi. Un conte venit 
din regiunile muntoase din nord, Dracula avea o sete 
nepotolită de putere şi de sânge. Fusese un general cu multe 
victorii, care savura ritualul de a-şi trage în ţeapă victimele cu 
miile, sângele lor curgând râuri ca o avertizare pentru ceilalţi 
duşmani. Şi cu oameni ca el pe lume - oameni obişnuiţi cu o 
înclinaţie spre violenţă şi rău, pe care şi-o satisfăceau pentru 
propria lor satisfacţie - nu era nevoie să aducă ticăloşia în 
lume. Omul avea propriile căi de a ajunge la rău. 

Oamenii găsiseră întotdeauna răul mai fascinant decât 
binele. Tinerele erau atrase întotdeauna de rebel, de tipul cu 
giacă de piele şi cu motocicletă, care sfida legea. Ce atracţie 


avea tocilarul, tipul model, mort după calculatoare? Şi aşa era 
mereu: actorii întotdeauna doreau să portretizeze tipii răi, în 
literatură personajele negative erau cele mai interesante. 
Cereţi oricui să vă dea zece exemple de tipi buni interesanţi şi 
zece de tipi răi interesanti. O să găsească zece ticăloşi în fix 
douăzeci de secunde, dar după cinci eroi ar fi deja în 
dificultate. 

Finster obosise de atâta confuzie. Oamenii deveniseră atât 
de predictibili. Le fluturai nişte bani şi un pic de sex pe sub 
nas, şi deveneau maleabili ca un copăcel sub suflarea 
vântului. Finster era doar cel care-i ducea în ispită, niciodată 
mâna care apăsa pe trăgaci. 

Îşi continuă plimbarea prin Louvre-ul său indecent, 
ajungând în cele din urmă la uşa care dădea în camera 
cheilor, cu pictura înfăţişând Porţile Raiului proptită de ea. 
Charles cobora scările, ducând un sac lung, negru şi un cuţit 
mare. 

Ochii lui Finster nu părăsiră tabloul în timp ce vorbea cu 
majordomul. 

— Şi se uită şi văzu că era bine, murmură el. 

Charles se opri în colţ, lângă corpul spânzurat. Puse sacul 
negru pe podea, trăgând fermoarul ca să-l pregătească pentru 
cel mai recent ocupant. Cadavrul degaja mirosul morţii; 
descompunerea începuse deja. Cu mult efort, Charles cobori 
trupul pe pământ. Dădu la o parte părul roşu al Ellei de pe faţa 
ei odinioară frumoasă, şi-i scoase laţul din jurul gâtului umflat 
şi plin de vânătăi. 

Finster continua să se uite lung la tabloul cu Porţile 
Raiului, adâncit în gânduri. Şi pe buze începu să-i apară un 
uşor zâmbet. 

— Mă duc acasă, spuse el. 


Capitolul 25 


La ferestre, la uşi, pe pereţi erau atârnate cruci, mii de 
cruci pretutindeni. Abia dacă scăpaseră vreo doi centimetri de 
opera preotului. Îi amintea lui Busch de violatorul în serie pe 
care-l prinsese cu opt ani în urmă; poze de prin reviste, poze 
rupte din ziare acopereau fiecare centimetru din dormitorul 
psihopatului. Toate poze ale unor fete care încă nu ajunseseră 
la pubertate. Şi tipul ăsta bolnav, care avea abia 
nouăsprezece ani, doar stătuse acolo când îl arestase Busch, 
mirat că greşise cu ceva, protestând: „Dar Zeus mi-a spus s-o 
fac”. 

Busch şi Simon stăteau pe podea, în mijloc, cu o sticlă de 
Cutty Sark! între ei. În sticla abia desfăcută nu mai erau mai 
mult de două degete de băutură. Cei doi găsiseră în sfârşit 
ceva în comun: amândoi erau aproape morţi de beţi. 

— Deci, Părinte, ce faci când nu te lupţi cu Diavolul şi nu 
omori oameni - când nu-ţi faci treburile astea sfinte? 

Întrebarea împleticită a lui Busch abia dacă putea fi 
înţeleasă. 

— Joc... şah. 

Vocea lui Simon era limpede, dar era evident că nici el nu 
era într-o formă mai bună. 

— Şahul e bun. Cam prea cerebral pentru mine. 

După ce stătu mult şi se gândi, încruntând din sprâncene, 
Simon îngăimă: 

— Fotbal. 

— A... Aşa mai vii de-acasă. 

Busch se înveseli. 

— Nu fotbal american. Fotbal. 

Entuziasmul poliţistului scăzu. 

— Noi - arătă el spre Michael, care părea cufundat într-un 
joc de solitaire pe pat - jucăm fotbal. Fotbal din ăla american 
adevărat. 


16 Marcă de whisky de bună calitate, vechi de 12, 15 sau 18 ani 


— Sunteţi buni de ceva? 

— Da, suntem buni de ceva, replică Busch. 

— Tre’ să fii puternic pentru asta. 

— Da, puternic. 

Busch se umfla în pene de mândrie. 

— Rapizi? 

— Cu cât mai rapizi, cu atât mai bine. 

— Deştepţi? 

— Avem mintea ascuţită. 

Se răzgândi. 

— De fapt, atacantul trebuie să fie deştept. 

— Tu eşti atacantul? 

Busch râse. 

— Nu. lo-s doar rapid şi puternic. 

Simon se întinse pe burtă, întinse braţul, oferindu-i mâna 
şi provocându-l. 

— Cât de puternic? întrebă el. 

Busch rânji, îşi întinse braţele de câteva ori, destinzându- 
le, apoi se întinse pe podea în faţa lui Simon. 

— Bine, padre. Ai încredere în tine? 

— Am. 

Simon flexă braţul ca să apuce mai bine. 

— Atunci hai să facem să fie interesant. Pe o sută de dolari 
americani. 

— O sută de dolari, fu de acord preotul, cuprins de beţie. 

Scoaseră banii, aruncându-i pe covor. 

Michael se tot uita la cei doi beţivani, care nu mai ştiau ce- 
i cu ei şi se dădeau mari. Se sculă din pat şi se duse la 
căruciorul cu mâncare. Luă de acolo două pahare de vin cu 
picior şi, dregându-şi vocea pentru efect, se întoarse spre cei 
doi. 

— Prostii, băieţi. Vreţi să vedeţi cine-i mai tare? Hai să 
facem să insemne cu adevărat ceva. 

Şi spunând asta, ridică paharele şi le izbi de marginea 
căruciorului de metal, spărgându-le în aşa fel încât nu 
rămaseră din ele decât picioarele de sticlă, ascuţite ca nişte 
pumnale. 


Michael se duse la ei şi le puse paharele sparte sub braţe. 
Cel care pierdea avea să fie străpuns de cristalul ca un 
pumnal, sticla intrându-le prin partea de dedesubt a 
antebraţului. Zâmbi. 

— Asta e o motivaţie mai serioasă decât o sută de dolari. 

Simon şi Busch se uitară unul la altul. 

— Haideţi, îi provocă Michael. Sunteţi amândoi atât de 
încrezători. Dacă nu aveţi încredere în voi înşivă... 

Nici unul nu se clinti. 

— E prea frumos să fie adevărat. 

Michael amestecă pachetul de cărţi de joc de câteva ori, 
cu mişcările unui adevărat magician. 

— Trebuie să particip şi eu la asta. 

Învăţase doar două trucuri cu cărţi de joc în tinereţe, şi 
mai ţinea minte doar unul; din fericire, era cel care-i trebuia. 
Ca un magician renumit, răsfiră cărţile şi le întinse spre cei 
doi. 

— Trageţi una. 

Simon şi Busch se uitară unul la celălalt şi în cele din urmă 
întinseră mâna. Fiecare trase câte o carte, nefiind siguri unde 
avea să se ajungă. Băutura le luase minţile, căci rămăseseră 
acolo stupefiaţi, cu cărţile în mână. 

— Trebuie să vă uitaţi la ele... îi admonestă Michael. 

Busch abia se putea concentra, dar era sigur că ţinea popa 
de treflă. Simon aruncă o privire la valetul său de pică, 
strângându-l apoi repede la piept, ascunzându-l de restul 
lumii. 

— Acum puneţi-le la loc. 

Michael întinse pachetul de cărţi şi cei doi puseră cărţile 
trase înapoi. Le amestecă de câteva ori, făcând tot felul de 
trucuri cu ele, apoi le puse pe podea. 

— Fii drăguţ, îi spuse lui Busch, şi taie cărţile. 

Busch făcu aşa cum i se spusese. 

Michael se întoarse spre Simon. 

— Dă-mi primele două cărţi de deasupra. 

Simon îl ascultă, iar Michael luă cărţile din mâna lui şi le 
puse sub cele două pahare sparte. 


— Am pus cartea câştigătorului sub paharul celui care va 
pierde. 

Michael aruncă pe jos o bancnotă de o sută de dolari. 

— Intru şi eu. 

Simon şi Busch se uitară la paharele sparte puse pe cărţile 
de joc, îndoindu-se de ei înşişi şi de alegerea nebunească 
dinaintea lor. 

— Ce-i, ţi-e frică, om sfânt? îşi bătu joc Busch de Simon, cu 
o voce împleticită. 

— Nu de tine, Peaches. i 

Busch îşi ieşi din pepeni. Işi apucară unul altuia 
încheietura mâinii drepte, fiecare încercând să-l prindă cel mai 
bine pe celălalt. Îşi sprijiniră braţul stâng de podea, ca să aibă 
echilibru şi... 

— Dă startul! strigară amândoi la unison. 

Michael le apucă mâinile încleştate cu a lui, asigurându-se 
că erau la acelaşi nivel şi, mai important, că erau aliniate cu 
ţepuşele mortale de sticlă. Apoi, cu o voce uşor mai puternică 
decât o şoaptă, dădu comanda: 

— Start! 

Amândoi erau puternici, musculoşi, iar hotărârea le 
strălucea în ochi. Braţele lor împletite părură să rămână 
suspendate acolo o veşnicie, tremurând ca motorul turat al 
unei maşini. Aproape imperceptibil, Busch începu să câştige, 
numai cu o fracțiune, dar braţele încordate se înclinau clar în 
favoarea lui. Sprâncenele i se încruntară de concentrare, în 
timp ce întreg corpul îi tremura, dar apoi... uşor-uşor, Simon 
luă avantajul. Busch nu pierduse niciodată, absolut niciodată, 
în faţa nimănui, la scandenberg. Şi totuşi preotul ăsta beat 
începea să-l domine. 

Trecu un minut. 

Se ţintuiau cu privirile, între ei acumulându-se o tensiune 
de o intensitate pe care Michael n-o mai văzuse nicăieri. 
Sudoarea le încununa frunţile. Incepură să respire sacadat, 
gâfâit. Doi bărbaţi care nu erau obişnuiţi să piardă, fiecare 
teribil de hotărât să nu dea greş. Şi cu toate că începuse ca o 
întrecere între doi beţivi, aburii de la băutură se evaporară în 


căldura generată de cei doi combatanți care păreau acum a fi 
pe deplin trezi. 

Şi apoi, încet, balanţa reîncepu să se încline în favoarea lui 
Busch. mai întâi imperceptibil, dar pe măsură ce se scurgeau 
secundele, mâna lui Simon continua să se îndrepte în jos, spre 
paharul spart. Busch mai degrabă ar fi murit decât să piardă. 
Mâna preotului mai avea de parcurs jumătate din distanţa 
până la cioburi, şi chiar văzând sângeroasa soartă căreia avea 
să-i fie victimă Simon, Busch tot strânse din dinţi şi continuă 
să împingă. Amândoi aveau privirile aţintite unul asupra 
celuilalt, nimeni nu se uita la cioburi. 

Deodată, mâna lui Simon se opri din coborâre. Tendoanele 
de la gât i se umflară. Mâna îi atârnă nemişcată în aerul rece 
de deasupra sticlei. Fiecare îi spunea din priviri celuilalt că 
urma să piardă. ` 

Se scurseră două minute. Incepeau să rămână fără putere. 

Busch scormoni undeva în adâncuri, găsind stropul acela 
în plus, înclinând din nou mâna lui Simon spre înfrângere. 
Continuă să-l împingă pe Simon, puţin câte puţin, milimetru cu 
milimetru. 

Mâna lui Simon era aproape sprijinită de piciorul paharului; 
îi simţea marginea zimţuită atingându-i firele de păr de pe 
dosul mâinii. Şi cu toate astea nu era în el nici un strop de 
teamă - doar o hotărâre de neclintit. Durerea provocată de 
rană urma să pălească prin comparaţie cu agonia înfrângerii, 
cu care nu era deloc obişnuit. 

Michael fusese sigur că nici unul din ei nu va trece prin 
chinul ăsta, şi totuşi stătea şi se uita la ei, stupefiat, aşteptând 
încheierea oribilă. 

Busch fu cel care întrerupse contactul vizual, chiar dacă 
doar pentru o clipă. Privirea îi fu atrasă în chip irezistibil 
pentru o fracțiune de secundă de marginea letală de cristal, 
înainte de a se întoarce grăbită asupra adversarului lui. 

Simon nu tresări, privirea nu i se abătu. Acum sticla îi 
apăsa pe piele, cea mai mică mişcare va face ca cioburile să 
înceapă să-i intre în carne. Mâna sa aproape intrase în vârful 
ascuţit când... 


Busch se retrase din întrecere. Mâna lui Simon sări în sus 
ca un arc, eliberată din strânsoarea nemiloasă. Nimeni nu rosti 
nici un cuvânt. Busch rămase cu privirea pironită pe covor, 
frecându-şi braţul. Ochii lui Simon treceau de la pahar la 
braţul său şi înapoi. 

— Ei bine - Michael se aplecă, adunând banii - a fost uşor. 

Îşi îndesă bancnotele în buzunar. 

Busch şi Simon se uitară la Michael, fără să înţeleagă. 
Busch fu primul care-şi dădu seama ce se întâmplase; smulse 
cartea sa de sub piciorul paharului spart şi-o întoarse. Cinci de 
pică. Simon făcu la fel cu a lui. Opt de inimă roşie. Nici una 
dintre cărţi nu era cea trasă mai înainte. Se uitară la Michael 
un pic derutaţi şi foarte enervaţi. 

— Ce-i cu tine, ai luat-o razna? vru să ştie Busch. 

— Ştiam eu că omenia din voi va fi mai puternică decât 
orgoliul, spuse Michael scurt. 

— Stai o clipă. Aşteaptă puţin. N-ai câştigat nimic, 
prietene. Te crezi deştept, dar ai stricat pariul, n-ai ghicit nici 
una dintre cărţile noastre. 

Întinse mâna. 

— Toarnă aici. 

Michael ignoră mâna întinsă a poliţistului. 

— Dă-mi cuțitul tău, îi spuse Michael preotului. 

Simon stătu doar o clipă, apoi ridică de cracul drept al 
pantalonului. Scoase din teacă cuțitul de vânătoare care era 
fixat de gambă şi i-l dădu lui Michael. 

Michael întinse pachetul de cărţi lui Busch. 

— Aruncă-le în aer. 

Busch se uită urât la Michael. Dacă băutura nu i-ar fi 
întunecat mintea, l-ar fi pocnit până acum. 

— Haide. Aruncă-le sus, insistă Michael. 

Expirând exasperat, Busch aruncă cărţile în aer, creând un 
vârtej de roşu şi negru. Acestea plutiră acolo o veşnicie până 
când... Cu o viteză uimitoare, Michael aruncă cuțitul prin 
centrul cărţilor care cădeau... 

Poaf. Ţintui două cărţi de perete. Valetul de pică şi popa 
de treflă. Cărţile pe care le trăseseră Busch şi Simon stăteau 


acolo, pironite de perete, cuțitul încă tremurând de la forţa 
impactului. În încăpere se aşternu tăcerea până când lui 
Busch îi apăru un zâmbet uriaş pe faţă şi începu să râdă. 

— D-aia este el atacantul, îi spuse lui Simon. 

— Ticălosul, murmură Simon. 

Şi pentru prima oară după mult timp, un rânjet îi lumină 
faţa îngustă şi întunecată. 

Michael se aşeză la loc şi-şi ridică picioarele, cu un zâmbet 
larg, de pisică de Cheshire” pe faţă. Se vedea în ochii lui că se 
simţea ca şi cum ar fi spart codul de la Fort Knox. In timp ce 
Simon şi Busch erau prinşi în întrecerea lor la beţie, încercând 
să-şi rupă unul altuia braţul, Michael găsise în cele din urmă 
răspunsul pe care-l căuta, pe care-l căutau cu toţii. 

Ştia cum să pună mâna pe chei. 


* 


Două dimineaţa. Încă mai ploua. Holul hotelului era pustiu. 
Torre Ericson venise la Berlin din Suedia ca să muncească pe 
timpul vacanței de vară. Torre nu călătorise niciodată în 
Europa, dar jurase s-o facă înainte să împlinească douăzeci şi 
unu de ani, anul viitor. Berlin păruse un loc la fel de bun ca 
oricare altul, şi în plus, Hotelul Friedenberg era singurul loc 
care-i oferea o slujbă cu două zile libere una după alta. 
Desigur, îi luase un pic de timp să se adapteze la tura moartă, 
dar de fapt nu prea-l deranja. „Mort” era oricum cuvântul de 
ordine pe aici, poate cu excepţia clienţilor ocazionali care 
căutau câte o prostituată în toiul nopţii, câte o gustare sau 
ambele. Nimic nu se întâmplase vreodată la Hotelul 
Friedenberg între miezul nopţii şi şase dimineaţa. 

Aşa că fu un pic surprins când bărbatul intră împleticindu- 
se, ud fleaşcă. Străinul tuşea incontrolabil în timp ce se tot 
învârtea în loc, încercând să se orienteze. Tipul ăsta avea 
nevoie de cafea şi de o celulă în care să doarmă până să-i 
treacă beţia, hotărî Torre. Nu-şi făcea griji, avea un metru 


17 Personaj din cartea „Alice în Ţara Minunilor”, de Lewis Carroll - o 
pisică fermecată, vorbitoare, mereu cu un rânjet pe faţă. 


optzeci şi era solid ca granitul de la căţăratul pe stânci şi de la 
rugby. Azvârlise afară mulţi beţivi, iară ăsta nu va fi ultimul. 
Cu toate astea, politeţea era la ordinea zilei. 

— Pot să vă ajut? se oferi el într-o germană perfectă. 

Beţivul se împletici spre birou, ignorându-i clar întrebarea. 

Torre o dădu pe engleză. 

— Plouă tare afară, nu? 

Din nou, beţivul nu-i răspunse. Se clătină până în dreptul 
biroului, lipindu-şi partea de sus a corpului plin de apă de 
tejghea, udând ziarele oferite de hotel clienţilor şi registrul de 
oaspeţi. 

— John S-Smith? bolborosi el. 

— Îmi pare rău, toţi oaspeţii dorm acum, spuse Torre 
destul de agasat. 

— Smith mă aşteaptă. ` 

Da, sigur, se gândi Torre. Işi dădea seama când cineva 
încerca să-l ducă de nas. 

— Poate doriţi să lăsaţi un mesaj; putem să-l anunţăm pe 
dl. Smith să vă sune de dimineaţă. 

Torre nici nu-şi dădu seama când se întâmplă; era mai 
îngrijorat de faptul că bărbatul părea să vomite pe tejgheaua 
recepţiei. Înainte să aibă timp măcar să clipească, beţivul 
scoase brusc un pistol, ţinând ţeava la doi centimetri de ochii 
uluiţi ai lui Torre. 

— AŞ dori să văd registrul, te rog, ceru beţivul, cu o voce 
limpede şi răsunătoare. 

În mintea tânărului suedez nu era nici o îndoială că 
bărbatul dinaintea lui îi va lua viaţa într-o clipă dacă nu va 
face imediat ce-i spusese. Dar când ai douăzeci de ani şi eşti 
ţanţoş, ca unul care încă n-a aflat că e muritor, există 
alternative. lar Torre era rapid. 

Beţivul care de fapt nu era un beţiv nici nu tresări când 
mâna lui Torre răsări de nicăieri, smulgându-i pistolul. 

— Scoţi pistolul la mine, nenorocitule? 

Tânărului recepţioner îi pompa adrenalina în vine datorită 
succesului avut. 

— Ai noroc că nu te împuşc acolo unde stai. 


Îndreptă pistolul subtilizat direct spre inima tipului. 

— Destul de repede, spuse străinul, smulgându-i lui Torre 
un zâmbet pe jumătate mândru, pe jumătate stingherit. 

— Când te pui cu cei mai buni - 

Dar Torre nu apucă să-şi sfârşească fraza. Corpul i se 
rostogoli în spate pe podea, în timp ce o bună parte a capului 
îi explodă, mânjind peretele dinapoia lui. Nici nu văzu când 
tipul scosese o a doua armă sau când apăsă pe trăgaci. 

Dennis Thal sări peste tejgheaua recepţiei, urmări cu 
degetul rubrica de semnături la sosire din registru şi se opri la 
luda Iscarioteanul. 

Cât de evident, îşi spuse. 


Două şi un sfert dimineaţa. Michael şi Busch dormeau, 
primul pe canapea, al doilea pe podea. Alcoolul pe care-l 
dăduseră pe gât îi făcuse să nu mai fie în stare să ajungă în 
pat. Cu Simon lucrurile stăteau altfel: îşi petrecuse prea multe 
nopţi stând de veghe şi aşteptând să se întâmple ceva 
inevitabil, iar noaptea asta nu era diferită prin nimic. Preotul 
se plimba de colo-colo prin cameră, fără să-şi găsească locul, 
după ce-şi petrecuse ultima oră verificând de două ori armele, 
toate încărcate şi pregătite. Michael le explicase planul lui, 
unul solid care putea fi adoptat şi executat dacă toţi trei 
lucrau în echipă. Simon rezolvase toate detaliile operaţiunii, 
analizându-le şi modificându-le de câteva ori ca să prevadă 
orice situaţie, orice posibilitate. Nu era loc pentru greşeli şi... 
nici pentru o a doua şansă. 


Thal ieşi din lift. Coridorul era pustiu. De uşa fiecărei 
camere atârna câte un semn cu „Nu deranjaţi”, împreună cu 
comanda pentru micul dejun. Holul era aglomerat cu câteva 
cărucioare goale pentru room-service, aşteptând să fie luate 
de picolo. 


Camera 1283. Înainte şi la stânga. Thal îşi verifică de două 
ori ambele pistoale. Băiatul ăla nici măcar nu-şi dăduse seama 
că era trasă piedica. Ce nesăbuit! Dacă n-ar fi încercat s-o 
facă pe Superman, încă ar fi fost în viaţă, chiar dacă la trezire 
l-ar fi durut capul de la lovitură. Toţi vor s-o facă pe eroii. 

Punând la loc în toc Glock-ul, Thal înaintă cu Magnum-ul 
atârnându-i în mâna stângă. În cameră trebuiau să fie trei: St. 
Pierre, Busch şi un preot. Nu confirmase, dar informaţia venise 
direct de la angajatorul lui. | se spusese să aibă grijă cu 
preotul. Lui Thal asta i se păruse amuzant. 

Camera 1283. Stătea în faţa intrării, întorcându-se în sine 
însuşi, concentrându-se. Respirația sa deveni superficială, 
umerii i se relaxară. Ridică piciorul să lovească în uşă. 


* 


Simon zăcea în linişte pe pat, încă resimţind uşor efectele 
alcoolului. Avea nevoie de odihnă, dar trebuia s-o facă cu ochii 
deschişi. Doar două lumânări rămăseseră aprinse, strălucirea 
lor aruncând dungi pâlpâitoare prin umbre. După asta, trebuia 
să-i pună capăt. Nu putea continua să se mintă singur, era 
mai mult decât epuizat. În toţi anii ăştia îşi construise un zid în 
jurul lui, aşa că nu căutase niciodată prietenia cuiva; nu-şi 
permitea să aibă prieteni. Mai devreme în seara aceea, pentru 
câteva clipe, văzuse că într-o zi lucrurile ar fi putut sta şi 
altfel. Şi-ar putea găsi o viaţă în care să nu fie singur mereu; 
şi-ar putea găsi tovarăşi şi chiar o femeie cu care să-şi împartă 
viaţa, în locul existenţei izolate, celibatare, de preot. Toţi anii 
ăştia de suferinţă, în care-şi răzbunase mama - poate că 
durerea se risipea în cele din urmă. Poate chiar va reuşi să se 
răscumpere. 

Sări din pat. Ceva îl făcuse să tresară. Se uită la bărbaţii 
adormiţi - nici o mişcare. Se răsuci şi se dădu jos din pat, îşi 
apucă pistolul de pe noptieră şi acoperi uşa. Sângele îi alerga 
prin vine, bubuindu-i în urechi. Liniştea era asurzitoare. Oare 
fusese doar imaginaţia lui? Paranoia îi dădea târcoale, iar asta 
avea să-l ducă la eşec, ştia că nu trebuie niciodată să se 


îndoiască de el însuşi şi de propria sa judecată. Era obişnuit să 
opereze singur, şi cu toate astea se afla acolo împreună cu doi 
complici, doi complici care dormeau de beţi ce erau. 

Auzi din nou zgomotul - încet de tot, cineva dădea 
târcoale. Corpul i se încordă. Ridică pistolul, ţintind la 
înălţimea capului spre uşa deasupra căreia atârnase cruci cu 
câteva ore - cu o viaţă întreagă, i se părea - în urmă. 
Obiectele sfinţite nu ajutau câtuşi de puţin. 


* 


Thal scosese acum ambele pistoale. Nu avea nevoie decât 
de trei Împuşcături, era sigur de asta. Nu se aştepta să 
stârnească prea multă agitație; avea amortizoare la arme, iar 
coridoarele erau pustii. În mai puțin de un minut avea să o 
şteargă de-acolo. Urma să prindă avionul de la ora şase 
dimineaţa şi să se întoarcă în State la căderea nopţii. 
Angajatorul său fusese de acord că, dacă scăpa lumea de cei 
trei oameni aflaţi de cealaltă parte a uşii, se putea retrage cu 
un onorariu pe care nu l-ar fi putut cheltui în zece vieţi. 

Şi cu o mişcare atât de rapidă încât fu imperceptibilă, lovi 
cu piciorul clanţa. Uşa bufni înăuntru. Thal se rostogoli înainte, 
cu pistoalele pregătite. 


Capitolul 26 


__ Trecuseră de-acum două zile. Nici un cuvânt de la Michael. 
În ciuda asigurărilor date de Jeannie, Mary era speriată. În 
adâncul sufletului ştia că el avea probleme serioase. Dac-ar fi 
putut să sune, ar fi făcut-o. 

lar ea murea. Mai repede acum. Tumorile se răspândeau 
ca un incendiu în pădure. Durerile o apucau tot timpul - şi cu 
toate că nu voia să accepte asta, devenea din ce în ce mai 
dependentă de morfină. 

Se externase din spital în dimineaţa asta, în pofida dorinţei 
tuturor şi a insistențelor oricărui medic. Voia să fie acasă, 
printre lucrurile ei. Voia să fie acasă, aşteptându-l pe Michael 
când se va întoarce. li luase pe Hawk şi pe CJ de la d-ra 
McGinty. Bătrâna îi adusese supă şi o salată verde şi nu 
făcuse nici cea mai mică aluzie la boala lui Mary. Femeia ştia 
ce înseamnă durerile morţii: mai fusese pe drumul ăsta. 

Când intră în biroul lui Michael, Mary văzu hârtiile care 
acopereau masa: articole de ziar despre un afacerist german, 
fotografii, reviste... Biroul lui Michael era în dezordine, iar asta 
nu se potrivea deloc cu firea lui analitică. Era limpede că 
plecase în grabă. Bănuise ea că-şi călcase cuvântul. Cu ani în 
urmă, când se confruntase cu realitatea vieţii clandestine a lui 
Michael, se simţise trădată şi furioasă. Şi cu toate că în cele 
din urmă găsise puterea de a-l ierta, mai era cale lungă până 
la încredere. Acum, văzând hârtiile astea din faţa ei, i se 
intensificară suspiciunile că Michael şi-a încălcat promisiunea. 
Cu toate acestea, ştia că o iubea şi că n-ar trăda-o niciodată. 
Era sigură că, orice făcea, intenţiile lui era onorabile. 

— Bună! strigă Jeannie de pe hol. 

— Vin imediat. 

Mary adună laolaltă hârtiile lui Michael, îndesându-le în 
sertarul de jos al biroului. Când se întoarse să iasă din cameră, 
văzu ceva aşezat pe scaun. Neştiind ce era, ridică obiectul. Îi 
stătu inima când văzu inscripţia de pe brăţara de siguranţă: 


Proprietate a Dept. de Poliție din Byram Hills. Michael avea 
necazuri mult mai mari decât îşi imaginase ea. 

— i-am adus nişte mâncare, zise Jeannie, în timp ce se 
apropia. 

Mary nu ştia ce să facă; n-o putea lăsa pe Jeannie să afle 
despre Michael, cel puţin nu încă. Îi trecu prin minte că poate 
ştia, şi poate că de-asta plecase Paul după Michael. Îndepărtă 
acest gând şi vâri brăţara de siguranţă în buzunar. 


* 


Bucătăria era unul din locurile preferate ale lui Mary. Nu 
era mare, dar era suficientă pentru ea. Îi plăceau dulapurile 
sale de stejar şi ustensilele de aluminiu lustruit. Îi plăcea să 
gătească, considera asta o formă de artă: ca şi pictura şi 
sculptura, era ceva perfectat în timp şi cu talent şi răbdare. 
Avea ceva în comun cu ştiinţele, mai ales cu chimia - un pic 
prea mult din asta sau insuficient din aia putea provoca un 
dezastru. Nimic n-o bucura mai mult decât să fie gata cu cina 
când venea Michael acasă de la serviciu. Poate că era de 
modă-veche şi în dezacord cu mişcarea feministă, dar nu-i 
păsa; era ceva care-i făcea plăcere. 

— O, Doamne, se minună Jeannie. De unde-a apărut toată 
mâncarea asta? 

Mary gătise întreaga după-amiază, şi asta i se păruse unul 
din cele mai relaxante lucruri pe care le făcuse în ultima lună. 
Aşa că frigiderul era plin-ochi. 

— Ţi-am spus că am gătit la greu. 

— Cine o să mănânce toate astea? întrebă Jeannie. 

Mary începuse să răspundă - Michael, dar numele îi muri 
pe buze. 

Jeannie deja regreta întrebarea. O luă pe Mary de braţ. 

— M-a sunat Paul. 

— L-a găsit pe Michael? 

— Da, am vorbit cu el azi-după-amiază, mai devreme; sunt 
la un hotel din Berlin. 

— Berlin? Ce-a zis? 


— Nu prea multe. Paul se grăbea, a zis că sunt bine şi c-or 
să se întoarcă în vreo două zile, cam asta-i tot ce-a spus. 

— Ai numărul? 

— Nu mi l-a dat, spuse Jeannie cu un zâmbet viclean. 

— Şi? 

Mary o cunoştea pe Jeannie suficient de bine ca să ştie că 
avea ea un as în mânecă. 

— Păi să zicem că nu e el singurul detectiv din casă. 

— Eşti aşa o şmecheră! rânji Mary. li putem suna? 

— Acolo e noapte acum. 

Mary o privi un pic dezamăgită, dar şi uşurată. 

— O să sunăm imediat ce se face dimineaţă la ei, decise 
ea. Măcar ştim că sunt în siguranţă. 

Jeannie nu era aşa sigură. Paul spusese că totul era bine, 
dar că el şi cu Michael trebuiau să se ocupe de ceva repede, 
iar asta nu-i căzuse bine. Soţul ei nu avea nici o altă treabă 
acolo, decât să-l aducă pe Michael înapoi. Nu avea de ce să se 
ocupe, decât dacă... 

Mary puse masa din sufragerie pentru cină şi servi antricot 
de vită cu usturoi, cartofi noi şi salata verde uriaşă pe care o 
adusese D-na McGinty. Conversaţia se tot întrerupea cât 
mâncară cele două femei, ajungând mai ales la năzbâtiile 
copiilor Busch şi la valul recent de căldură care lovise oraşul. 

Era ora opt, dar ar fi putut fi şi miezul nopţii, după cum se 
simţea Mary. Nu-i luă mult ca să se simtă epuizată; nu mai 
avea putere nici cât cu o săptămână în urmă. Medicamentele 
îi luaseră şi bruma de energie pe care o mai avea. 

Jeannie sugeră să-şi continue conversaţia pe canapeaua 
din camera de zi, unde-şi mâncară şi desertul. Acum lui Mary îi 
veneau greu cuvintele; voia atât de mult să vorbească cu 
Michael, şi cu toate că găsise alinare în faptul că Jeannie 
spunea că e în siguranţă cu nu, îndoielile ei nu urmau să se 
risipească decât la auzul vocii lui. 

Neliniştea ei era evidentă, aşa că, impulsivă, Jeannie 
deschise poşeta şi scoase o bucată de hârtie. Se întinse după 
telefon. 

— E prea târziu să sunăm, protestă Mary. 


— Nu zău? făcu Jeannie, înclinând din cap. 

— Nu ştiu despre tine, dar pe mine soţul meu m-a trezit în 
miezul nopţii pentru lucruri mult mai puţin importante. O să-i 
treacă. 

Termină de format numărul şi-i dădu receptorul lui Mary. 

— E o linie directă în camera lor. 

Mary începu să simtă o agitaţie în stomac din cauza 
emoţiei; odată ce ştia că soţul ei e în siguranţă, ştia că va 
reuşi în cele din urmă să adoarmă. Telefonul sună cu acel 
ţârâit dublu, specific convorbirilor cu Europa. Sună a doua 
oară. Mary se simţea iarăşi ca atunci când era mică şi aştepta 
să se deschidă uşa de la camera de zi, în ziua de Crăciun. 
Sună iar. Mary se uită la Jeannie. Zâmbetul ei deveni forţat. 
Deja începea să o cuprindă îngrijorarea. Cât de mare era 
camera aia? Acolo era două şi un sfert dimineaţa. De ce nu 
răspundea Michael? 

Jeannie se uită la numărul pe care-l ţinea în mână, sută la 
sută sigură că formase bine. 

— Probabil au ieşit să bea ceva. 

Teama din inima lui Mary crescu. Nu-şi putea ascunde 
lacrimile din ochi. Cei doi nu ieşiseră la un pahar de băutură. 
Ceva se întâmplase, ceva foarte rău. 

Telefonul continuă să sune fără să răspundă nimeni. 


* 


Clubul Die Hühle der Härte - Bârlogul Păcatelor - începea 
să bubuie de muzică la miezul nopţii. Era unul dintre cele mai 
vechi cluburi din Berlin, dar renumit şi frecventat de elita 
Europei. Un teren de joacă exclusivist pentru cei bogaţi, 
oferea totul, de la lucrurile frumoase la cele urâte. Clubul - 
una din puţinele clădiri care supravieţuiseră ambelor războaie 
mondiale - era o sală de operă transformată, datând din 
vremea împăratului Wilhelm 1:85. Multiplele sale etaje alternau 


18 1797-1888. Rege al Prusiei (1861-1888) şi împărat al Germaniei (1871- 
1888) a cărui domnie a fost marcată de războiul cu Austria (1866), 
Războiul franco-prusac (1870-1871) şi de reformele ample introduse de 


între ringuri de dans şi baruri. Inima sa era scena uriaşă, al 
cărei motiv decorativ era schimbat în fiecare seară, ca un 
decor de teatru. Într-o seară putea fi un peisaj câmpenesc, 
deluros, iar în următoarea un sat medieval întunecat. In seara 
asta era Roma antică: fundale cu imagini dintr-un colosseum 
ameninţător, gladiatori care se încăieraseră cu o ceată de lei 
feroce, femei în togi drapate, leşinând de emoție în braţele 
războinicilor învingători. Stroboscoape, spoturi şi flash-uri de 
lumină dansau pe tapiserii şi peste mulţime, iluminând o orgie 
aproape suprarealistă a două milenii care se ciocneau acolo. 
Era o decadenţă la care cezarii nu visaseră niciodată. 

Pe la balcoane bântuiau fotografii, sperând să surprindă un 
moment intim care putea fi vândut şi dezvăluit lumii întregi. 
Cuplurile tinere şi frumoase, de toate convingerile şi 
orientările, erau înghiţite de canapelele uriaşe de pluş, se 
înlănţuiau cu o pasiune frenetică. Valorile erau vagi aici, iar 
moravurile erau şi mai vagi. 

Muzica, pompată prin boxe de dimensiunile unei remorci 
de tractor, atârnate de tavan, era un amestec eclectic de 
disco, new-wave şi tehno-punk - toate astea scăpându-i lui 
Finster, care dansa cu două doamne uluitoare, Audrey şi 
Vaughn. Se întâlnise cu ele la uşă, iar de atunci erau toţi trei 
inseparabili ca nişte gemeni siamezi. În timp ce Vaughn habar 
n-avea cine era tipul mai în vârstă în sacou Armani, Audrey îl 
detectase de la o poştă la sosirea lui în club. August Finster: 
suav, extrem de plin de succes, şi avea şi calitatea ei 
preferată - fabulos de bogat. Cele două fete - cele mai bune 
prietene încă din copilăria pe care şi-o petrecuseră la Londra - 
erau practic identice: rochii Prada albastru cu negru, pantofi 
cu toc Gino, coliere Cartier la baza gâtului, cu câte un diamant 
în formă de lacrimă; erau identice în toate privinţele, mai 
puţin în ceea ce priveşte cascada de bucle, la Audrey neagră 
ca noaptea, iar la Vaughn blondă ca lanurile Angliei. 

Fetele nu se gândeau decât la cât ar putea câştiga cu 
rutina lor sexuală în trei. Nu se consideraseră niciodată 


Bismarck. 


prostituate, erau doamne de companie care făceau un târg cu 
prada săptămânii, alcătuită din gentlemeni - sau uneori doar 
cu prada uşoară alcătuită din domni. Le plăceau bărbaţii care 
aveau putere şi bani, aşa-zişii stăpâni ai universului, dar şi ele 
aveau putere: o putere mai primară, aproape supranaturală, 
pe care nici un bărbat din câţi întâlniseră nu o putea egala. Ele 
două ştiau cum să-l facă chiar şi pe cel mai puternic bărbat să 
îngenuncheze şi să implore ca un copil. 

Dar bărbatul ăsta era diferit. Majoritatea credeau că au 
putere, şi o etalau ca să-şi ascundă nesiguranța. El avea un 
aer liniştit, o încredere în sine ca nimeni altul; ştia că avea 
puterea, dar ar fi demonstrat-o numai în situaţii critice. Şi 
pentru o clipă, lui Vaughn îi trecuse prin minte că în seara asta 
ar fi mai bine pentru ea să se retragă. Simţea o apăsare în 
stomac, şi nu era de la drogurile cumpărate de la Phillipe în 
baie. Tipul ăsta era diferit, într-un fel vedea prin manipularea 
ei sexuală direct în inima ei, ochii lui părând să-i smulgă 
carnea de pe ea ca să-i privească în suflet. 

Dar fu un gând trecător, la preţul de acum al hainelor şi 
drogurilor. In plus, instinctul ei nu era niciodată bun. 

Finster se mişca cu o graţie care-i dezminţea vârsta, în 
acelaşi ritm şi în armonie cu însoţitoarele sale; adrenalina 
succesului îi curgea prin vene. Dansa fără griji, căci îşi vedea 
scopul atins; curând va scăpa de orice piedici. Dăduse ordin să 
se ucidă - o făcuse fără tragere de inimă, dar nu-şi mai putea 
asuma riscurile. II dispreţuia pe Simon şi dac-ar fi putut - dacă 
i s-ar fi permis, dacă ar fi fost în stare - i-ar fi făcut plăcere să 
apese chiar el pe trăgaci. Lui Finster şi preotului ăsta li se 
încrucişaseră cărările în mai multe rânduri, iar acest om al 
bisericii păruse să-şi facă propria cruciadă din a-l stârpi pe 
Finster din lume. Ei bine, gata cu asta. 

Cu Michael era altceva; chiar ajunsese să se ataşeze de el. 
Majoritatea oamenilor tremurau de frică atunci când se 
confruntau cu obstacole supreme. Michael era diferit, avea o 
motivaţie la fel de puternică cu a lui Finster. Din nefericire, 
Michael devenise un adversar, şi dintre cei mai răi - unul 
motivat de ceva dincolo de lăcomie sau de desfrâu. Michael 


St. Pierre era motivat de iubire. Şi pentru asta, Finster ordonă 
să fie omorât. 

Finster nu avea nimic împotriva poliţistului masiv, dar Thal 
era atât de vehement în dorinţa lui de a-l include în măcel, 
încât fusese de acord. Thal era una dintre cele mai perfecte 
maşinării ale răului pe care le găsise vreodată printre oameni. 
Nu avea absolut nici un fel de consideraţie pentru ceilalţi sau 
pentru viaţă. Simţea plăcere numai din suferinţa umană. Până 
acum, fusese angajatul ideal în toate privinţele: prompt, 
eficient, meticulos şi fără milă. Se întreba care ar fi reacţia lui 
Thal dacă ar afla adevărata identitate a angajatorului său. 

Nu era deranjat câtuşi de puţin de ordinul pe care-l 
dăduse. La urma urmelor, moartea era doar un pas în viaţă pe 
care toată lumea îl făcea în final. Aceşti trei bărbaţi erau 
pentru el mai degrabă nişte muşte care trebuiau strivite, 
decât nişte fiinţe umane; până la urmă, singura consecinţă a 
morţii lor va fi dispariţia ultimului obstacol care stătea în calea 
întoarcerii acasă a lui Finster. 

Muzica bubuia în continuare, iar Audrey aduse un rând de 
băuturi. Nu se opriră nici un moment din mişcare în timp ce 
dădeau pe gât cea de-a patra Zima din seara aia. 

— Voi, fetelor, sunteţi periculoase, zâmbi Finster în timp ce 
le privea cum dansau şi se frecau una de alta. 

— Practica aduce perfecțiunea, strigă Vaughn pe deasupra 
muzicii. 

— Şi câtă practică aveţi? 

Fetele zâmbiră la unison. 

— Cred că va trebui să vedem dacă sunteţi chiar perfecte, 
strigă Finster. 

Şi continuară să danseze. 


Capitolul 27 


Uşa se deschise ca la o explozie, făcându-se ţăndări când 
se trânti cu toată forţa de perete. Thal se răsuci în camera 
întunecoasă, degetul de pe trăgaci ascultând de comanda 
creierului. Ochii lui străpunseră întunericul, de la stânga la 
dreapta, scanând camera în căutarea țintelor, în timp ce 
înainta. 

Dar nu era nimeni aici. Nici un suflet. Apartamentul era de- 
a dreptul pustiu. Thal cercetă metodic camera, dulapurile, 
baia, sub pat, fiecare ungher şi colţişor, rămânând cu garda 
sus. Dar nu era nimeni acolo. Era ca şi cum nimeni nu fusese 
acolo vreodată. Cum de se evaporaseră? Cum de ştiuseră? 
Rememoră ultimele zece minute. Portarul murise înainte de-a 
putea alerta pe cineva. Holul era pustiu. Nu văzuse pe nimeni 
în afara portarului. Era inacceptabil. Pentru angajatorul său, 
va fi o problemă. Pentru el, era cel mai urât coşmar. Ştia prea 
bine care era preţul eşecului, şi nu era pregătit să-l plătească. 
Dăduse de urma celor trei aici. Îi putea descoperi din nou. 

Liniştea din camera cufundată în întuneric fu spulberată 
de soneria unui telefon. Un telefon care suna la ora două şi un 
sfert dimineaţa undeva în altă parte a hotelului, dar... nu 
departe. 


Când uşa fu spartă, Simon se rostogoli pe dreapta şi trase 
un glonţ, mâna în care ţinea pistolul neşovăind vreodată. 
Urma să golească întregul încărcător în intrusul care-ar fi 
încercat să pătrundă în camera lor, oricine-ar fi fost el. Simon 
nu putea aştepta să-şi dea seama dacă era un prieten sau un 
duşman; un prieten n-ar fi spart uşa la două şi un sfert 
dimineaţa. 


Dar nu mai avu ocazia să tragă. Nu era nimeni acolo; de 
fapt, uşa nici măcar nu se deschisese. Zgomotul se auzise de 
la etajul de deasupra. 

Simon rezervase trei camere în hotel, sub trei nume 
diferite. Se dovedise o idee prudentă. O şansă din trei. Oricine 
era cel care-i urmărea, se orientase evident după numele de 
acoperire religios. /uda I/scarioteanul. Era un truc vechi. 
Rezervi cel puţin două camere, una sub un nume care ieşea 
uşor în evidenţă, iar celelalte pe nume la fel de comune ca o 
frunză în pădure. 

Simon lăsă pistolul în jos. Nu aveau prea mult timp. 
Şiretenia nu le va asigura decât cel mult câteva minute. 

Inima lui Simon aproape că-i sări din piept când sună 
telefonul. Michael şi Busch - amândoi dormind buştean - 
săriră din somn în poziţie de drepţi. Michael se repezi la 
telefon. Dar Simon îl interceptă înainte de a putea să 
răspundă. Mâna sa ţinu receptorul apăsat, în timp ce clătina 
din cap în semn că nu. Telefonul sună din nou. 

Busch şi Michael observară în cele din urmă pistolul din 
mâna lui Simon. 

— Ce-i cu astea? şopti Busch, arătând spre arme. 

Simon îşi duse arătătorul la buze, scuturând din cap. 
Telefonul sună a treia oară. Busch ridică mâinile în aer, cu 
palmele în sus, încă aşteptând un răspuns. Simon arătă spre 
tavan şi şopti: 

— Trebuie să plecăm. 

Cât de derutaţi şi mahmuri erau, Busch şi Michael nu 
avură nevoie să li se mai zică ceva. Işi înşfăcară lucrurile şi-l 
ajutară pe Simon să adune sacii de pânză cu armele. 


* 


Simon gonea pe Autobahn, apăsând la maxim pe 
accelerație, pe una dintre puținele piste de curse publice 
legale din lume. În ultima oră nu-i depăşise decât un BMW 
seria 8, în rest el şi cu maşina Audi Turbo lăsau în urmă lumea 
întreagă. 


— Încotro? întrebă Busch de pe bancheta din spate, cu 
nervii un pic zguduiţi în timp ce privea Germania trecând în 
viteză pe lângă ei. 

— O să oprim la un motel din afara oraşului. 

Simon nu-şi lua ochii de la drum. 

— Şi de unde ştim că n-o să ne dea de urmă şi acolo? 

— Nu ştim. 

Busch nu mai văzuse niciodată legea din perspectiva asta. 
Şi nu-i plăcea. Nu că n-ar fi simţit adrenalina curgându-i prin 
vene ca reacţie la fuga lor. Prefera să fie vânătorul, şi nu 
prada; consecinţele negative ale acţiunilor unui vânător erau 
întotdeauna minimizate. 

— Deci aşa ţi-ai trăit tu viaţa? îl întrebă Busch pe Michael, 
care era ghemuit pe bancheta din spate, lângă el, cu ochii 
închişi. 

— Pot să garantez că persoana care a sunat era Mary, 
spuse Michael, mai mult pentru el însuşi decât pentru ceilalţi. 

— O s-o vezi curând. Peste două zile, o să fim din nou 
acasă. Astea au fost vorbele tale. 

Michael deschise ochii şi se-ntoarse spre Busch. Pe buze îi 
miji un zâmbet. 

— N-ai crezut niciodată că o să fugim împreună ca acum, 
nu? 

Amândoi simțeau ironia situaţiei. 

— Eşti sigur ce mişcare va face Finster? Eşti sigur că ştii 
unde va fi mâine seară? întrebă Simon. 

— Garantez, răspunse Busch încrezător, apoi se întoarse 
din nou spre Michael. 

— Imi dai şi mie o slujbă la magazinul tău când am să fiu 
dat afară din poliţie? 

— Taci din gură, nimeni n-o să te dea afară de nicăieri. 
Trebuie doar să ai încredere în mine. 

— Mda, am mai făcut asta şi înainte şi uite unde am ajuns. 

Busch ridică braţele, făcând aluzie la momentul actual, 
când goneau cu o sută nouăzeci de kilometri la oră. 

— Deci îţi sunt dator. 

— Am să-ţi trimit factura. 


Busch se înclină în faţă spre Simon. 

— Ai vreo idee cine l-a curăţat pe tipul din hol? 

— Nu. 

— iți dai seama că o să se amuze teribil când o să 
găsească camera de hotel aşa cum am lăsat-o noi, cu mai 
multe cruci în ea decât la o convenţie pe teme biblice. 

— Îmhm. 

— Şi acum probabil că ne caută poliţia... 

— Da, dar ei habar n-au unde suntem. 

— Habar n-au... repetă Busch, neconvins. 

— Am ceva experienţă cu genul ăsta de lucruri şi sunt 
sigur că şi prietenul tău are. 

Busch se uită spre Michael, care-şi ridică sprâncenele în 
semn că era întrucâtva de acord. 

— Finster chiar vă vrea morţi, sublinie Busch ceea ce era 
deja evident. 

— Cu atâta atenţie, mă simt mult mai bine, remarcă 
Michael. 

— Nu fi arogant. Îmi închipui că vrea să ne elimine pe toţi, 
zise Simon, strângând volanul şi apăsând pe acceleraţie la 
maxim. 

— Asta da încurajare, zise Busch, uitându-se cum trece în 
fugă pe lângă ei peisajul de ţară. 

— Bucură-te de lucrurile mărunte. Am ieşit vii de-acolo, 
glumi Simon. 

Pentru un tip cu simţul umorului, Busch îşi pierdea repede 
buna-dispoziţie. Era de-acum o ţintă vie, ceva ce n-ar fi înţeles 
nici în ruptul capului cu trei zile în urmă. era în stare să facă 
multe pentru prietenul lui - nu spusese el întotdeauna că şi-ar 
da şi viaţa? Dar acum era prea real. Până în noaptea asta, nu 
fusese niciodată fugar. 


La ora 2:17 Thal stătea în mijlocul unei camere de hotel, 
holbându-se la colecţia zdravănă de cruci împrăştiate peste 
tot. Strângea puternic pistoalele din ambele mâini, în timp ce 


creierul lui încerca să proceseze priveliştea dinaintea lui. 
Telefonul care suna şi la care nu răspundea nimeni fusese ca 
un semnal de ghidare, conducându-l din camera de deasupra 
în adăpostul ăsta religios care părea să-şi fi pierdut rostul. 
Telefonul amuţi în cele din urmă. 

— Ce mama naibii? fu tot ce putu el mormăi. 

Măcar ştia că de data asta nimerise în camera potrivită. 
Crucile astea erau atât de ridicole! Ca şi cum o cruce l-ar fi 
putut împiedica să intre. Şi, pentru un moment, se întrebă 
dacă nu cumva ţineau la distanţă pe altcineva sau altceva. 
Dracula şi vârcolacii erau pură ficţiune, dar crucile alea tot 
atârnau acolo. Şi nu erau pentru rugăciune - pentru asta nu 
aveai nevoie decât de una, educaţia lui în sânul Bisericii 
Episcopale? îl învățase limpede despre asta. Erau pentru 
protecţie. Renunţase la credinţă cu mult timp în urmă; 
Dumnezeu era doar pentru cei slabi, eroul ca un frate mai 
mare la care să dai fuga când întunericul te pândea de după 
colţ. Dar cu toate astea sutele de cruci trebuiau să ţină 
departe ceva, ceva în faţa căruia armele convenţionale nu 
constituiau un mijloc de apărare. Dar ce anume? 

Inainte de a avea o şansă să ia cu adevărat în calcul 
posibilităţile, o voce strigă din spatele lui: 

— Halt?! 

Thal nu făcu nimic de felul ăsta. Polițistul german muri 
înainte să atingă covorul cu capul său străpuns de gloanțe. În 
timp ce fumul de la cele două pistoale se risipea, Thal se 
mustră singur că se lăsase furat de gânduri. 

Acum nu era timp să facă cercetări, înşfăcă doar câteva 
cruci cu speranţa de a le identifica mai târziu, şi o şterse. 

Se repezi pe hol, îndesându-şi pistoalele la spate, în 
betelia pantalonilor, şi apăsă pe butonul liftului. Dacă poliţiştii 
erau jos, mai bine să se poarte normal şi să încerce să iasă pe 
uşa din faţă, în speranţa că agitația din hol, din jurul 


19 Biserică din Statele Unite care este în comuniune cu episcopia de 
Canterbury, din Anglia. 


20 Opreşte-te (în lb. germană în original). 


cadavrului, le va distrage atenţia suficient. Cu toate acestea, 
când uşa liftului se deschise, planul său luă o întorsătură 
dramatică, una care avea să fie zile întregi pe prima pagină a 
ziarelor, şi avea să fie ţinută minte ani în şir. 

Cei trei poliţişti scoaseră armele la Thal, care ridică 
mâinile tremurătoare în aer, prefăcându-se că i-e frică. 

— Este mort... Mort, zise Thal în engleză. 

Vocea îi tremura în timp ce arăta spre hol. 

Doi dintre poliţişti alergară spre cameră, cu pistoalele 
pregătite, şi se poziţionară câte unul de fiecare parte a uşii, ca 
să fie acoperiţi. 

— Sunt american. Au fugit pe scări în jos - pe faţa lui Thal 
curgeau lacrimi - pe scări în jos. 

Thal se mândrea cu capacitatea lui de a se mula perfect 
pe fiecare situaţie sau dispoziţie. Dar ce-l încânta în clipa asta 
era căldura pe care o simţea la şale, acolo unde ţevile celor 
două pistoale, încălzite la roşu, îi ardeau carnea. Ar fi putut 
jura că începea să simtă un miros. 

Polițistul din faţa lui, un începător pe nume Schmidt, vorbi 
în staţia radio, cerând ajutor. 

— Acoperiţi scările, un ofiţer a fost doborât, spuse el în 
germană. 

Se apropie mai mult de Thal. 

— Cum arătau? 

Thal se gândi dacă să dea descrierea lui Simon, Michael şi 
Busch, dar asta ar fi însemnat să-i pună pe jar. Nu, Thal avea 
nevoie ca ei să fie relaxaţi; nu-şi permitea să-i mai vâneze şi 
altcineva prada. Incepu să se bâlbâie, braţele tremurându-i, ca 
şi restul corpului. 

— Puteţi lăsa mâinile jos - spuse tânărul poliţist, enervat. 

Vorbele-i fură întrerupte de exclamaţiile de uimire ale 
partenerilor săi, care intraseră în camera unde zăcea ofiţerul 
ucis. Curiozitatea tânărului poliţist îl atrase încet-încet pe 
coridor, în timp ce pistolul său rămânea aţintit asupra lui Thal. 
Aruncă o privire înăuntru, şi-l văzu pe fostul său coleg de 
training, Jon Reiberg, într-o baltă de sânge, cu piciorul stâng 
zvâcnindu-i spasmodic. Oricâte eforturi făcu Schmidt, îi 


trebuiră cincisprezece secunde bune ca să-şi ia ochii de la 
priveliştea oribilă. Şi când reuşi, îl văzu pe americanul cel zvelt 
strângând în mâna dreaptă o cruce, atingându-i marginea de 
sus cu degetul mare fără să-şi dea seama, plângând ca un 
copil. Schmidt se uită din nou în cameră, şi-l văzu pe unul 
dintre ceilalţi doi poliţişti vomitând într-un colţ. Întreaga scenă 
părea o experienţă out-of-body, începătorul privindu-l pe al 
treilea poliţist cum face o piruetă şi se prăbuşeşte. 

Schmidt nici nu simţi glonţul care-i străpunse inima, iar 
împuşcătura răsună atât de îndepărtat. Timpul se târa în timp 
ce se uită cum cei doi parteneri ai săi răsucindu-se şi căzând 
sub ploaia de gloanţe care veneau din cele două pistoale 
ţinute sus de bărbatul din prag. Lui Schmidt i se păru extrem 
de ciudat să-l vadă pe tip trăgând repede cu cele două 
pistoale monstruos de mari, în timp ce lacrimile încă nu i se 
uscaseră pe obraji. Oare ce se întâmplase cu crucea pe care o 
ţinea în mână? Schmidt căzu în genunchi, simțind o oboseală 
grozavă, dar nici un pic de durere. Şi le observă în cele din 
urmă. Erau peste tot, în întreaga cameră. De ce nu le 
observase când privise înăuntru prima dată? Nu mai conta. 
Căzu la podea, ultimele rămăşiţe de viaţă ieşind prin găurile 
de gloanţe din piept. Muri acolo, printre cele trei mii de cruci. 

Thal îi smulse lui Reiberg insigna şi o luă la goană pe scări, 
urcând trei etaje. Alergă până la capătul holului spre una 
dintre puţinele uşi cu semnul „Nu deranjaţi” pus şi bocăni în 
uşa camerei 1474. 

Cineva strigă dinăuntru enervat, cu un accent englezesc: 

— lisuse Hristoase, ce naiba? 

Thal nu spuse nimic, aşteptând cât timp bărbatul 
dinăuntru se împiedica prin cameră, venind spre uşă. După 
treizeci de secunde, uşa se crăpă doi centimetri, iar Thal îi vâri 
omului în faţă insigna lui Reiberg. 

— Scuzaţi-mă, domnule, zise Thal cu accent german. 

— Ce naiba se întâmplă? Vreun incendiu? 

— Vă rog să-mi acordaţi câteva momente din timpul 
dumneavoastră. 


Capitolul 28 


Era în zori. În ţinutul bavaric, dincolo de un lan de orz, 
pătura de ceaţă înaltă până la genunchi începea să se 
risipească din cauza soarelui de dimineaţă. Michael şi Busch 
stăteau pe un gard de buşteni, uitându-se cum păştea o turmă 
de vaci negre din rasa Angus. Erau vreo trei sute de animale 
pe păşunea luxuriantă, toate îndopându-se fără să aibă habar 
că sfârşitul era aproape. Michael nu putea să nu se gândească 
că vacile trecuseră prin viaţă fără să-şi cunoască viitorul, fără 
să aibă habar că acesta era controlat de fiinţe superioare lor. 

Simon îi cazase în noaptea aia, într-un mic motel de lângă 
păşune, la ora trei şi jumătate. Recepţionerul bătrân şi zbârcit 
şi cu preotul stătuseră ceva vreme la discuţii despre lumea 
care era din ce în ce mai puţin credincioasă şi despre cum o 
întreagă generaţie era acaparată de televiziune. Simon vorbea 
germana fără şovăire, iar faptul că avea şi guler de preot - se 
părea că nu-l purta decât când era absolut necesar - 
îndepărtă orice eventuală suspiciune stârnită de faptul că se 
întâmpla să călătorească la o asemenea oră. Micul hol nu mai 
fusese zugrăvit de douăzeci de ani, iar asta era taman bine - 
cu cât locul trecea mai neobservat, cu atât treceau şi ei mai 
neobservaţi. Simon luă cheia şi închise uşurel uşa de la 
intrare. 

Camerele de motel erau amplasare de-a lungul unei fâşii 
de trotuar mărginite de begonii proaspete, plantate de soţia 
recepţionerului, la fel de bătrână ca şi el. Simon ceruse 
camera cea mai îndepărtată de drum, sub pretextul nevoii de 
linişte pentru rugăciuni şi meditații. Având încredere în 
izolarea lor, preotul îi aduse în cameră pe Busch şi Michael, 
care stătuseră ascunşi în maşină, încuind uşa în spatele lor. 
Camera avea puţină mobilă: două paturi de o singură 
persoană, un şifonier şi o baie. 

Cât timp ceilalţi dormiră, Michael stătu primul de veghe. 
Fără cruci de data asta, doar arme. 


Planul nu li se schimbase din cauza faptului că aproape 
fuseseră omorâţi şi trebuiseră să schimbe locul în care 
stăteau. In următoarele douăzeci şi patru de ore, aveau să 
fure cheile înapoi. Avea fiecare rolul lui, dar odată ce începea 
misiunea, Michael urma să fie şeful. Era planul lui, iar ceilalţi 
doi aveau să profite de experienţa lui. 

Dimineaţa era limpede şi senină; Michael inhala încet, 
forţându-se să ţină minte acest moment. In afară de mirosul 
slab de vite, aerul era cel mai curat pe care-l respirase 
vreodată. Toată noaptea îşi rememorase planul iar şi iar, 
parcurgând orice eventual scenariu; nu lăsa niciodată ceva la 
voia întâmplării, şi spera mereu să aibă noroc. 

— Ai vorbit cu Mary? întrebă Busch, cu picioarele ridicate 
pe bârna din mijloc. 

Dac-ar fi avut o pălărie de cowboy, ar fi fost luat drept 
John Wayne păzindu-şi turma. 

— A plecat din spital. 

— E grozav. S-a dus acasă? 

— Presupun că da. Acolo e ora unu dimineaţa, Dumnezeu 
ştie că are nevoie de somn. O să încerc s-o sun după prânz. 

— Eşti sigur că nu vrei să mergem acasă acum? Am putea 
scăpa de preot. Am ajunge acasă la noapte. 

Michael se gândise la posibilitate asta de mai multe ori 
decât voia să recunoască. Asta îl rosese de când ajunsese, cu 
trei zile în urmă. Alerga după umbre şi mituri. Ce putea să iasă 
bun din asta? El şi cu Busch puteau să plece şi să-l lase pe 
Simon să-ncerce să fure înapoi cheile de unul singur. Tot ce 
voia Michael era Mary. Nu le mai rămăsese prea mult timp 
împreună pe lumea asta, iar el irosea puţinul pe care-l mai 
aveau la mii de mile depărtare de ea. Vina îl strivea. Nu era 
corect faţă de nici unul dintre ei. Mary avea nevoie de el, iar el 
avea nevoie de ea. Dar ceea ce-i slăbise hotărârea noaptea 
trecută, cât stătea de veghe, i-o slăbea şi acum. Michael nu 
putea accepta posibilitatea ca Mary să moară în pragul 
iadului, prinsă pentru totdeauna în Purgatoriu ca-ntr-o 
capcană, cu credinţa distrusă, cu viaţa veşnică devastată, 


totul din cauza faptelor lui. Îndoielile privind liniştea veşnică a 
lui Mary l-ar tortura tot restul zilelor lui. 

Şi ar fi vina lui. 

Michael se uită în sfârşit la Busch. 

— Dacă vrei să te retragi, te înţeleg. 

— Dacă tot am intrat în joc... rânji Busch. 

În ciuda a tot ce se petrecea, simţea că trăieşte din plin 
ştiind ce riscuri îl pândeau. Înţelegea în cele din urmă ceea ce 
simţea tatăl său de fiecare dată când ieşea în larg. Era fiorul 
dat de faptul că nu ştiai niciodată ce te aşteaptă dincolo de 
linia orizontului. Era riscul care-l făcea pe un bărbat să simtă 
cu adevărat că trăieşte. 


Mary se trezi în zori. Nereuşind să mai adoarmă, se forţă 
să se dea jos din pat şi să intre la duş. Apa caldă care-i curgea 
pe spate şi aburul care-i umplea capul o ajutau să-şi scoată 
din minte coşmarurile. Visele negre se întorseseră cu şi mai 
multă forţă. Şi cu toate că nu o recunoscuse, ăsta era unul 
dintre motivele pentru care se externase din spital. Trebuia să 
se întoarcă într-o lume pe care s-o poată controla, un loc unde 
mintea ei să fie relaxată, undeva unde să poată suprima 
imaginile de groază şi teroare din subconştient care-o 
chinuiau. 

Întotdeauna începea la fel, ea şi Michael în vremurile 
fericite, când era sănătoasă. Râdeau şi dansau la Country 
House, restaurantul şi clubul lor de dans preferat. Imaginile 
erau atât de vii, inima ei bătea fericită lângă a lui Michael. 
Apoi erau acasă, în pat, cu hainele aruncate prin jur, ea era în 
braţele lui Michael, făcând dragoste cu el, în timp ce de la 
combină se auzea încet muzică. Era o bucurie care-o ducea pe 
noi culmi... numai ca s-o facă să se prăbuşească în cel mai 
întunecat loc pe care-l văzuse vreodată. 

Şi cu toate că lumina lipsea cu desăvârşire în acel loc, ştia 
că El e acolo. Acelaşi bărbat. Dându-i târcoale, adulmecându-i 
părul, răsuflarea lui înţepătoare făcându-se simțită în ceafa ei. 


Îi şoptea, provocând-o pe un ton plin de răutate: „Mary, Mary, 
unde s-a dus soţul tău?” 

Mintea ei ţipa, dar buzele îi rămâneau neputincioase, 
prinse una de alta prin cusături negre, pline de sânge, vocea 
ei rămânând prizonieră în propria-i minte. Era paralizată, 
incapabilă să riposteze, să lovească în lucrul ăsta care se tot 
învârtea în jurul ei. Şi apoi simţea o altă prezenţă. Polițistul, 
cel ale cărui cuvinte de încurajare erau atât de goale, de false. 
Cel care-o vizitase la spital cu trei zile în urmă: Dennis. Nu 
spusese deloc ce voia cu adevărat; nu era oare ciudat? Zisese 
că e noul partener al lui Paul, că voia să vadă cum se mai 
simţea ea şi pe ce se baza relația dintre soțul ei şi Busch. Deci 
de ce o îngrozea atât de tare? 

Dennis era în fundal, aşteptând, stând acolo lângă El. 
Râdeau. Un hohotit batjocoritor, ca de hienă, care-o 
împresura, înecându-i propriile gânduri. Râsetele lor o 
atingeau ca nişte pumnale, ascuţite şi letale, făcând ceva ce 
nu şi-ar fi închipuit niciodată. Îi separau sufletul de trup. 

ÎI simţea cum se desprinde, în timp ce râsul lor se auzea 
tot mai tare şi mai plin de cruzime. O lăsa cumplit de goală, ca 
şi cum corpul ei se spulbera într-un roi de insecte. Se uita cum 
sufletul ei se îndepărta plutind, strălucind stins ca o lumină 
difuză într-o ceaţă deasă. lar el îl înghiţea, ca o fiară care 
sfâşie carnea unui copil. Omul nevăzut care nu era om. 

Şi în fiecare noapte, ceea ce-o trezea brusc, ceea ce-i 
făcea ochii să se deschidă deodată, era o rază de lumină care 
mătura scurt totul, o rază venită de undeva de sus, de 
departe, trecând prin încăperea întunecată, de pământ. 
Trecea de creatura care-i mânca sufletul, bărbatul care-i 
păruse întotdeauna cunoscut, dar al cărui chip nu reuşea 
niciodată să şi-l amintească la trezire. Lumina continua să se 
mişte, strălucind peste corpul ei zbârcit, plin de cancer, în cele 
din urmă oprindu-se, aterizând pe lucrul care-o zguduia din 
temelii: Michael. El zăcea cu faţa în sus pe podeaua de 
pământ, holbându-se la ea, numai că nu cu ochii - ci cu 
găvanele goale, pline de sânge. Gura lui îngheţase într-un 
țipăt înfricoşător, neauzit. 


Se trezea, sărind în sus noapte după noapte, cu 
transpiraţia curgându-i din toţi porii. Numai sub jetul de apă 
caldă reuşea să se spele de groază. 

În dimineaţa asta când ieşi din duş se înfăşură într-un 
prosop mare şi în halatul prea mare; refuză să-şi privească 
mâinile, picioarele, corpul. Scosese sau acoperise toate 
oglinzile din casă, preferând să-şi evite cu orice preţ imaginea 
devastată de boală. 

Mâncă micul dejun cu o foame pe care n-o mai simţise de 
zile întregi - cu o seară înainte abia ciugulise. Se îmbrăcă şi 
ieşi afară. 

Vrând să aibă casa plină de flori proaspete pentru 
întoarcerea lui Michael, se opri la o seră şi luă câteva buchete. 
Deşi nu reuşise să dea de Michael cu o seară înainte, nu intră 
în panică. Este bine să nu ai nici un fel de veşti, îşi spuse ea. 
Jeannie o convinsese că Michael şi Paul erau bine. Fie 
plecaseră, fie se mutaseră în alt hotel. Aveau să ajungă acasă 
peste două zile, îi spusese asta pe un ton atât de plin de 
încredere, iar Jeannie nu minţea niciodată. 

În timp ce o lua pe Maple Avenue, din motive pe care nu le 
înţelegea, Mary se simţi plină de energie, gata să înfrunte 
lumea întreagă şi orice o aştepta. Observă privelişti cărora nu 
le dăduse niciodată atenţie, în toţi anii petrecuţi în acest oraş. 
Simetria brazilor de la iazul cu rațe. Chioşcul alb fără vârstă. 
Frumuseţea vechii biserici, a cărei turlă se înălța spre cer. Şi 
toţi oamenii din jur, care zâmbeau şi se salutau. In ochi li se 
citea speranţa, iar asta o molipsi şi pe ea. În ciuda tuturor 
greutăților prin care trecuse, exista întotdeauna speranţă. 

Se spune că spiritul uman este cea mai puternică forţă a 
naturii. A învins toate tipurile de obstacole cunoscute omului: 
cele fizice, mintale şi spirituale. A determinat progresul şi 
inovațiile. L-a scos pe om din peşteră şi l-a dus până pe lună. 
Mama Natură i-a pus în cale toate piedicile, toate capcanele 
înşelătoare - cu toate astea, de fiecare dată a fost învinsă. |ţi 
dă optimism, îţi dă putere, îţi dă voinţa să trăieşti şi să ai 
succes. Dar cel mai important, este ceea ce ne dă speranţă. 


Spiritul îi face pe oameni să meargă înainte şi niciodată n-a 
fost învins. 

Se spune de asemenea că este calm înainte de furtună, şi 
că un bec străluceşte întotdeauna cel mai puternic înainte de 
a se stinge. 

La ora patru după-amiază, Mary se internă pentru ultima 
oară înapoi la Byram Hills Memorial Hospital. 


* 


Finster privea pe fereastra de sticlă cu rețea de plumb a 
conacului său. Mulţi îl numeau castel, dar design-ul său nu 
avea de fapt nici o asemănare cu acele clădiri capricioase. 
Casa era mai potrivită pentru rechinii industriei din anii 1890. 
Se uita la milele de proprietate împădurită, care se întindeau 
prin vale, spre munţii care se înălţau atât de sus încât se 
pierdeau în nori. Se uita cum grădinarii şi cei care întreţineau 
terenurile aveau grijă de vasta proprietate, tunzând tufişurile 
şi iarba. Nici unul dintre ei nu considera incomode arma de 
protecţie din talie sau căştile de comunicaţii. La urma urmelor, 
în carierele lor anterioare, erau obişnuiţi să care în spate 
rucsacuri de treizeci de kilograme, prin junglă şi deşert, în 
timp ce pe deasupra capetelor le şuierau gloanţe, iar obuzele 
explodau în toate părţile. Una peste alta, aici aveau parte de 
mai multă linişte decât oriunde altundeva. Era o măsură de 
precauţie pe care Finster şi-o luase întotdeauna. Işi făcea 
mereu griji în privinţa unui atac, aşa că nu lăsa nimic la voia 
întâmplării. În seara asta, nu avea să fie altfel; de fapt, îi 
ceruse deja lui Charles să se asigure că toţi cei douăzeci de 
membri ai personalului său de siguranţă sunt la datorie. Voia 
să fie gărzi la poarta principală, mai multe patrule pe lângă 
zidul care împrejmuia proprietatea, lunetişti pe acoperiş, 
echipați cu vizoare nocturne. Casa avea să fie mai bine păzită 
decât orice închisoare. Trebuia să nu se strecoare nici o 
greşeală, nici o posibilitate de înfrângere. Nimeni n-avea să-i 
ia ceea ce-i aparţinea de drept. Nu va lăsa nimic la voia 
întâmplării acum, în ultima lui noapte. 


Luase aceleaşi măsuri de precauţie când îl pusese pe Thal 
să facă curăţenie. De două zile nu mai auzise nimic de 
ucigaşul său plătit, nici nu citise despre moartea prematură a 
celor trei. La ştiri se auzise despre seria de împuşcături de la 
Hotelul Friedenberg, iar asta-i confirmă că Thal îşi făcea 
datoria, dar Finster voia dovezi. Voia cadavre. Thal era o 
descoperire bună, mult mai bun decât angajaţii săi din trecut. 
Thal îşi petrecuse ultimii cinci ani în slujba vocii fără trup a lui 
Finster. Majoritatea misiunilor erau îndeplinite în interes de 
afaceri, în scopul de a pedepsi o trădare. Şi deşi lui August 
Finster i-ar fi plăcut să facă treburile astea el însuşi, era ceva 
ce nu putea face. 

Îi era interzis. 

Era una dintre puţinele puteri pe care nu le avea: nu putea 
lua o viaţă în mod direct. Să se târguiască pentru un suflet, 
da; să facă o minune, absolut; dar nu să pună capăt el însuşi 
unei vieţi. Nu conta, avea să fie tot acolo ca să primească 
roadele morţii. lar moartea venea întotdeauna, mai devreme 
sau mai târziu. Şi în plus, dac-ar fi avut puterea de-a anihila 
nenumărate fiinţe, ce-ar mai fi fost amuzant? Dacă n-ar mai fi 
existat oameni pe care să-i corupă, n-ar mai fi fost nici suflete 
de luat. 

Ţelul lui era unui mai mare, cu un impact mult mai de 
durată. 

Şi aici intervenea Thal. Era un mod simplu de a rezolva 
problema lui Finster: un om putea omori alţi oameni. Dacă 
cineva renunţa la o afacere sau îşi încălca o promisiune, Thal 
era acolo să facă ceea ce trebuia ca să le scurteze şederea pe 
pământ. 

Nu se întâlniseră niciodată, Finster nu şi-ar fi asumat 
vreodată riscul ăsta. Dar îl urmărea. That era cel mai aproape, 
din tot ce văzuse el, de o fiinţă fără suflet. Nici o remuşcare, 
nici o ezitare legată de vreo sarcină primită. Spiritul lui Thal 
era îngropat adânc în zona cea mai primitivă şi rea a inimii 
umane. Dar în ultima vreme, Finster văzuse o slăbiciune - 
polițistul pe nume Busch. Thal părea să fi făcut o fixaţie pe el, 
fiind condus de o dorinţă personală pe care Finster nu o mai 


văzuse înainte la asasinul său particular. Şi această dorinţă îi 
asalta mintea, subminându-i lui Thal capacităţile. Finster 
simţise o problemă de moment în ceea ce-l privea pe Thal. 
Eficienţa acestuia nu fusese pusă la îndoială niciodată până 
acum, dar astăzi era. Lovitura simplă ar fi trebuit dusă la bun 
sfârşit, iar Finster ar fi trebuit să primească veşti până acum. 
Oricum, chiar dacă încrederea lui Finster în Thal fusese 
zdruncinată, încă mai exista. Thal avea să reuşească şi, în cel 
mai rău caz, dacă-i ţinea pe cei trei în viaţă şi ocupați până 
mâine, ar fi fost la fel de bine. Căci mâine Finster avea să 
dispară. 

Nu avea să-şi ia la revedere sau adio. Mâine va dispărea 
pur şi simplu. Nu va lăsa nici o urmă a locului în care se va 
duce. Dispariţia sa va ajunge cu siguranţă unul dintre cele mai 
mari mistere ale lumii. Ca şi Amelia Earhart, nu va lăsa nici un 
indiciu. Nu vor fi moştenitori, nici testament pentru uriaşa 
avere strânsă în mai puţin de zece ani. Nu se va descoperi nici 
o rudă, nu i se vor găsi părinţii sau actul de naştere. Nici un 
prieten din copilărie, nici un asociat apropiat, nici o soţie sau 
copii. Desigur, vor apărea mulţi pretendenți, dar nu va exista 
nici o revendicare din partea unei rude legitime. 

Nici un răspuns, doar întrebări. 


Capitolul 29 


Pădurile din jurul oraşului Waldberg erau mai întunecate 
ca noaptea. Acestea erau pădurile Fraţilor Grimm, unde 
Hansel şi Gretel mergeau pe acelaşi drum cu Scufiţa Roşie, 
lupul strecurându-se mereu prin tufişuri. Nu era de mirare că 
legendele şi poveştile întunecate se născuseră aici. Bolta 
pădurii nu te lăsa să vezi cerul. Crengile uriaşe ale copacilor 
străvechi se întindeau să-ţi fure răsuflarea din plămâni. 
Nemişcarea spectrală îţi provoca o frică primară, care făcea să 
apară vrăjitoare, troli şi spiriduşii pădurii. Era firesc ca 
proprietatea lui Finster să răsară din acest loc. Porţile de la 
intrare se aflau la cinci kilometri mai sus de şosea, fiind 
singurul semn de civilizaţie pentru următorii zece kilometri. 

Paul Busch ieşi din  Mercedes-ul C-Class, maşina 
nemarcată preferată de poliţia germană. Un girofar portabil 
era prins de cupola maşinii, chiar deasupra uşii şoferului, 
strălucirea roşie care se  învârtea aruncând umbre 
înfricoşătoare pe coniferele din jur. Busch se îndreptă 
nonşalant spre maşina roşie decapotabilă. Şoferul era o 
femeie frumoasă, cu o pereche de ochelari de soare Vuarnet 
negri. Părul ei negru era, surprinzător, doar uşor zburlit de 
vânt. De aproape, era mai mult decât frumoasă, era uluitoare. 

— Guten Abend, Faulein”!, spuse Busch, cu o încercare 
ridicolă de a imita accentul german. 

Audrey nu-şi ridică privirea în timp ce scotocea prin 
geantă după permis şi talon. 

— Guten Abend, Herr Kommissar. Gist es cin Problem??? 

— Sprachen Sie Englisch?” 

— Da, de fapt - dar cuvintele îi muriră pe buze când îl 
recunoscu pe domnul comisar. 

— Permisul, vă rog. 


21 Bună ziua, domnişoară (în lb. germană în original). 

22? Bună ziua, domnule comisar. Este vreo problemă? (în lb. germană în 
original). 

23 Vorbiţi engleza? (în lb. germană în original). 


Ea i-l dădu cu o uşoară urmă de dezgust. 

— Cum a mers? întrebă Busch. 

— S-a dus acasă cu Vaughn, încă n-am aflat nici o veste de 
la ea. 

— A bănuit ceva? 

— Uite ce, eu ştiu ce fac. Tot ce mi-ai cerut să fac a fost 
să-l întâlnesc, să-l stârnesc şi să-l las aşa. 

— Şi cum a ieşit? 

— M-am întors pentru încă o rundă, nu-i aşa? L-am făcut 
să dorească ceea ce n-a obţinut noaptea trecută. Aşa cum mi- 
ai cerut. 

— Te-am plătit pentru asta, o mustră Busch. 

Se uită la numele de pe permis şi chicoti. 

— Domnişoara Charm”? 

— Lasă-mă-n pace. 

— Nu e o infracţiune să foloseşti un nume fals? 

— Aveam de gând să te întreb acelaşi lucru, ripostă ea. 

Privirea lui Busch o reduse la tăcere. Audrey era numele ei 
adevărat, dar numele de familie... Ei bine, se potcovise cu 
nefericitul nume de Lipschitz, iar asta nu era ceva ce-ar fi vrut 
să ştie şi alţii. 

Busch dăduse de Audrey chiar înainte de a-l scoate pe 
Michael ieri de la închisoare. Avea recomandări bune nu 
numai de la poliţia din Berlin, dar şi de la „decanul” cluburilor, 
cineva pe nume Christian Croix. Busch chiar nu era sigur dacă 
Christian era băiat sau fată - el/ea era un fel de gendernaut 
care oscila între macho şi drăgălaş, cu un tors musculos pe 
care purta un tricou de angora mulat. Christian era „capul” de 
facto al clubb-erilor, germanii de douăzeci şi ceva de ani care 
erau stăpânii nopţilor. Ce spuneau ei că e la modă era la 
modă, iar ce spuneau că nu mai e la modă era terminat, scos 
din circuit, închis. Audrey şi Vaughn erau cunoscute în grup şi 
venerate pentru felul în care dansau, pentru hainele lor 
identice, pentru talentele sexuale şi pentru abilitatea lor de a 
trăi de pe urma slăbiciunilor altora. Christian îi dădu numărul 


* Farmec (în lb. engleză în original). 


lui Audrey - după ce făcuse urât - când îl ameninţă că va fi 
arestat pentru posesiunea de droguri. 

Busch o întâlni într-un bar, îi explică situaţia, cum putea 
câştiga uşor nişte bani făcând ceea ce ştia mai bine, şi evitând 
în acelaşi timp să intre la închisoare. Nu că ar fi putut da curs 
amenințării: jurisdicţia sa nu era valabilă decât de cealaltă 
parte a Atlanticului. Busch se documentase în privinţa 
obiceiurilor şi gusturilor lui Finster. Îi memorase dosarul în 
avion, aşa că ştia tot ce trebuia. Audrey avea să fie momeala 
perfectă. Busch îi plăti o mie de euro pe muchie ca să-l seducă 
pe Finster, dar să nu-l satisfacă. N-avea să-i fie greu să-l 
găsească. Lui Finster îi plăceau cluburile, şi întotdeauna exista 
printre clubb-eri un zvon privind locul în care merita să se 
ducă în seara aia. 

Audrey nu-i suflă o vorbă despre asta prietenei ei, Vaughn, 
care fu mai mult decât surprinsă când Audrey renunţă la 
activităţile de după dans cu Finster de noaptea trecută. 
Pretinse că-i e rău, dar rămase la fel de seducătoare, făcând în 
aşa fel încât să-şi aranjeze o a doua întâlnire cu celebrul 
industriaş, lucru extrem de rar. 

— Nu te văd scriind o amendă, îi spuse Audrey lui Busch. 

— E vremea pentru partea a doua, replică el. Am nevoie 
de ultimul favor din partea ta. 

— Să-mi folosesc mâna sau gura? 

— Mită? Asta-i o infracţiune foarte gravă. Mai gravă decât 
depăşirea vitezei legale sau decât prostituţia. 

— Nu mai fac favoruri. 

Îşi frecă degetele unul de altul, aşteptând bani. 

— Ar fi păcat să-ţi petreci noaptea la arest. 

— Ce vrei? 

— Vreau să-l duci undeva. 

— Pe cine? întrebă ea, ştiind prea bine despre cine 
vorbeau. 

— Gata cu joaca. 

Busch scoase un sul de bani. 

— Unde? întrebă ea cu o voce obosită, neluându-şi ochii de 
la bani. 


Îi dădu o foaie de hârtie. 

Ea aruncă o privire la fluturaşul care făcea reclamă unui 
club. 

— Ce, o să fie vreun raid pe-acolo? 

— Nimic de genul ăsta. Nici o acţiune a poliţiei, nimeni nu 
va păţi nimic. E un loc nou, iar proprietarul e prieten cu mine, 
minţi el. E un loc tare, în care e imposibil de intrat, iar el e mai 
bun decât un bilet. 

— Dacă refuz? 

— Vor fi consecinţe. 

— Ce-ai să faci, ai să mă arestezi? 

— Am să-i spun lui că-l spionai. Am motivele mele să cred 
că nu va reacţiona prea bine la asta. 

Îşi lăsă răspunsul să atârne câteva clipe în noapte. 

Audrey stătea acolo, fierbând. Cu banii de la Busch şi ce-ar 
fi putut scoate de la Finster, se putea duce la Nisa pentru tot 
restul verii, iar asta era ceva. Ştia că banii poliţistului erau 
prea buni ca să fie adevăraţi - dacă chiar era poliţist, iar ea se 
îndoia serios de asta. Mama ei îi spusese întotdeauna că, dacă 
dansezi cu diavolul, ai un preţ de plătit. 

— Cum am să-l duc acolo? 

— Nu cred c-ai să ai probleme cu asta. Foloseşte-ţi armele 
feminine. 

Îi dădu teancul de bani. 

— Pentru deranj. 

Fără să-i mai arunce o altă privire, ea porni decapotabila şi 
plecă spre locuinţa lui Finster. 


Patru kilometri şi jumătate mai sus pe drum, un Audi 
negru era ascuns în pădure, cu motorul răcit şi caroseria 
acoperită cu crengi de pin. Simon luase poziţie în spatele unei 
ridicături, cu binoclul fixat pe o poartă dublă, neagră, 
intimidantă. Porţile aveau un model clasic, în fier negru 
decorativ, prinse cu balamale în coloane masive de piatră. 
Ornamentele se apropiau de stilul gotic, cu heruvimi dansând 


prin grădini de fier forjat şi gargui care se căţărau pe drugii de 
sus. Perechi de lămpi cu gaz gemene erau montate pe 
coloane. Flăcările lor aruncau doar o strălucire slabă, umbre 
prelungi dansând în sus şi-n jos pe aleea şerpuită. Erau nişte 
porţi de siguranţă în toată puterea cuvântului. 

Trecuseră două ore de când porţile se deschiseseră ca să 
primească înăuntru Fiat-ul roşu ca o maşină de pompieri, 
condus de o frumoasă cu părul ca pana corbului. Simon se 
lupta să rămână concentrat. Deşi nu-şi încălcase niciodată 
jurământul de castitate, îşi petrecuse multe ore spunând 
rugăciuni de căinţă pentru gândurile avute. Porţile se 
trântiseră repede în spatele bolidului italian. Fusese o 
oportunitate de intrare care durase două secunde, dar încă nu 
era necesară. Busch îi asigurase că femeia va coopera, 
ademenindu-l pe Finster departe de casă. Nu era decât o 
chestiune de timp. Oricum, n-aveau să intre pe poartă. 

Proprietatea era mărginită de un zid de piatră înalt de 
patru metri şi jumătate, care o înconjura pe toate laturile. 
Când Michael îl vizitase pe Finster cu numai o săptămână în 
urmă, observase că de-a lungul peretelui interior al zidului 
erau montate monitoare Hiencen cu laser. Greu de învins, dar 
nu imposibil. Ştia că sistemul de securitate al casei era produs 
de Hughes Aircraft, fiind acelaşi sistem folosit de armata 
Statelor Unite pentru amplasamentele sale cu grad înalt de 
securitate. Codurile se schimbau zilnic. Era un sistem dificil, 
dar din nou, nu imposibil. Cu toate acestea, exista un element 
de securitate pentru care nu era pregătit; nu ţinea de 
pregătirea lui, de fapt era ceva pe avusese întotdeauna grijă 
să-l evite. La vizita precedentă a lui Michael pe proprietatea 
lui Finster, observase personalul care lucra acolo. Toţi erau laţi 
în umeri, zvelţi, cu trupuri antrenate şi şlefuite de armată. ŞI 
erau înarmaţi până în dinţi. 

Acum Michael stătea răbdător alături de Simon în spatele 
Audi-ului, şi, cu toate că o briză caldă de vară mătura drumul, 
simţi cum îl trece un frison. Era din cauza pădurii, sălbăticie 
pretutindeni, cu toate astea ceva lipsea: viaţa. Nu se auzea 
nici unul din sunetele scoase de animale, nici o pasăre nu era 


în văzduh. Nopțile de vară, de obicei vibrând de ţârâitul 
greierilor, erau pline de o tăcere de moarte. În copacii ăştia nu 
se ascundeau animale, pe pământul ăsta nu se târa nici o 
vieţuitoare. Dar ceea ce provoca cea mai mare spaimă era 
absenţa insectelor. In pământul ăsta nu erau viermi, în aer nu 
zburau muşte sau țânțari în căutare de sânge. De obicei 
găseai peste tot câte o plasă de păianjen, cel care o ţesuse 
stând la pândă, adăpostit la baza majorităţii copacilor, dar aici 
nu se vedea nici unul. Lumea insectelor era mereu prezentă. 
In vremuri îmbelşugate sau de foamete, de război sau de 
pace, erau singurele fiinţe vii de pe planetă încă de la 
începutul timpului. Nimic nu le putea elimina sau alunga 
complet. Şi totuşi erau izgonite din pădurile lui August Finster. 

Auzind un fluierat uşor, Michael se răsuci la timp ca să 
vadă o limuzină neagră - aceeaşi limuzină cu acelaşi număr 
de înmatriculare care-l urmărise pe el de la aeroport, cu 
partea din faţă reparată şi vopsită - apropiindu-se pe drumul 
lung. Farurile cu halogen străpungeau întunericul nopţii, 
luminând şi cele mai adânci cotloane ale pădurii. Porţile uriaşe 
se deschiseră încet, iar Mercedes-ul se năpusti afară, prinzând 
viteză, intrând pe şosea şi zburând tot mai departe prin 
întuneric. 


Drumul cu maşina, deşi dură patruzeci şi cinci de minute, 
păru să ţină mult mai puţin, cu ajutorul băuturilor alcoolice. 
Barul limuzinei, proaspăt aprovizionat, nu conţinea decât 
produse din gama de vârf: Dom Perignon, Chivas, Moet şi Gray 
Goose”. Fără bere. Gheaţa scotea clinchete în paharele 
drepte de cristal de la Tiffany, în timp ce peisajul exterior, 
tăcut, de ţară, zbura pe lângă ei cu o sută optzeci de kilometri 
la oră. Luminile centrului Berlinului începeau să se vadă prin 
geamul fumuriu ca nişte stele care scânteiau pe cerul înnorat 
al nopţii. Pe bancheta spațioasă din spate a limuzinei stăteau 
patru pasageri, toţi râzând, în afară de unul. Finster era 


%5 Sampanie, whisky, 


distant, mintea îi era în altă parte în timp ce urmărea cu 
privirea goana prin noapte. Finster era plin de un amestec de 
bucurie şi tristeţe. Împlinirea iminentă a viselor te poate pune 
pe gânduri. 

Dar această dispoziţie nu-l ţinu mult; reveni repede la 
momentul prezent, petrecându-şi braţul în jurul lui Joy, cea cu 
bucle de aramă. Sânul ei era cald şi plin sub mâna lui dreaptă, 
decolteul fiind un pic prea ferm sub rochia ei din țesătură de 
bumbac fină. Silicon. Dar asta nu-l deranja pe Finster; era pe 
deplin conştient de iluziile vieţii şi de măştile pe care le 
purtăm cu toţii. Zoe, o viziune cu părul bălai, stătea vizavi de 
Finster, cu picioarele lungi întinse peste podea şi cu tălpile 
goale direct în poala lui, sorbind din al treilea cocteil al serii. 
Era una dintre înotătoarele din echipa olimpică germană. Lui îi 
plăcea cum umpleau umerii ei bluza de lame argintiu. 

Abia aştepta să guste din fructul oprit în seara asta. Joy, 
roşcata, Zoe, blonda şi Audrey, frumuseţea cu părul negru din 
stânga lui. Trei arome diferite pentru întâlnirea sa de rămas- 
bun. 

— Unde mergem? întrebă Joy. 

— Doamnelor, vă las pe voi să alegeţi. 

— Lasă-mă pe mine! imploră Zoe ca un copil. 

Era un pic beată. 

— Nu! pe mine! pledă Joy. 

Audrey îl mângâie pe Finster pe obraz, în timp ce-i atingea 
trupul cu alei. 

— Ştiu locul perfect. Nou-nouţ, senzual, teribil de 
decadent. Raiul pe pământ. 

— Genul meu de loc, zise Finster. 

— „Rapture”?%? lui Joy i se aprinseră ochii. 

— „Rapture”? făcu şi Zoe, plină de speranţă. 

— Crezi că poţi aranja să intrăm? toarse Audrey în urechea 
lui Finster, ştiind că el putea face asta, şi, mai important, 
ştiind că nu va putea rezista provocării. 

Stătea acolo uitându-se în tăcere la haremul său în 
miniatură, toate cu minţile eliberate de prejudecăţi, cu 


5 Extaz (în limba engleză în original). 


trupurile pline de dorinţă. Nu era hotărât unde să se ducă. 
Rapture era clar ultimul răcnet, un loc în care voiai să fii văzut, 
dar Finster nu era sigur că ar fi trebuit să fie ultima sa 
amintire din Germania, ţinutul pe care ajunsese să-l 
îndrăgească. Era atât de nou încât nu-i degustase marfa. Era 
oare o noapte pentru ceva nou sau o noapte de nostalgie? 


* 


Dr. Rhineheart o luă la fugă pe coridor, cu două asistente 
alături. Un infirmier împingea căruciorul care zdrăngănea, 
făcând eforturi să ţină pasul cu ei. Dădură buzna în rezerva 
privată de spital unde răsunau alarmele cu tonalitate înaltă şi 
impulsurile de urgenţă. Monitorul cardiac de lângă pat arăta o 
linie verde, staţionară. Lui Mary St. Pierre i se oprise inima, 
corpul zăcându-i nemişcat pe pat. 

Cu patru ore mai devreme era în maşină, pe drumul de 
întoarcere de la seră, plănuind să se ducă înapoi acasă şi să ia 
prânzul. În schimb, se opri la Biserica Sf. Pius din Byram Hills, 
unde rămase pierdută în rugăciune. li mulţumi lui Dumnezeu 
pentru prietenii şi pentru viaţa ei, pentru dragostea pe care o 
simţea. Îi mulţumi pentru soţul ei, un bărbat care renunţase la 
viaţa lui ca să-i câştige ei inima. Se rugă pentru putere. Nu 
putere pentru ea, ci pentru Michael, puterea ca el să vadă 
lucrurile clar, să găsească voinţa de a merge mai departe 
după ce va muri ea. Se rugă ca el să găsească dragostea din 
nou. Era un bărbat prea bun ca să treacă prin viaţă singur, 
avea prea multă dragoste de dăruit. li dorea copii şi fericire şi 
răbdare. Râvnea să aibă şansa de a trăi lângă de el, de a-i fi 
alături, dar ştia acum că nu era dat să fie aşa. Şi se rugă 
pentru ziua în care, peste mulţi ani de acum încolo, ei vor fi 
reuniți. 

Fusese un simplu strănut, unul mic, tăcut. Îşi acoperi gura 
cu mâna, aşa cum fusese învățată cu mult timp în urmă. Se 
certă un pic singură în timp ce scotocea prin poşetă; avusese 
de gând să cumpere un pacheţel de şerveţele. In seara 
dinainte simţise că o pândea o uşoară răceală, şi ştia că 


aceasta ar putea declanşa un dezastru în sistemul ei imunitar 
slăbit. Şi acum avea să-i treacă. 

Se grăbi să ajungă la maşină; torpedoul era mereu bine 
aprovizionat. Nu-şi văzu mâna decât când deschise portiera şi 
se întinse spre clapa micului compartiment. Nu era mult, doar 
atât cât să se observe. Mici pete, ca nişte pistrui, deja 
închizându-se la culoare. Era mâna sa dreaptă, cea cu care-şi 
acoperise gura. 

În timp ce conducea direct spre spital, abia se putea 
stăpâni, mâinile îi tremurau, o sudoare rece îi ieşea prin porii 
gâtului. O cuprinsese din nou frica, de data asta şi mai 
puternic. Avea nevoie de Michael aici, acum. 

Dr. Rhineheart o internă, o instală într-o rezervă 
particulară. Spuse că vor mai trece câteva ore înainte să 
primească rezultatele testelor. Îi spuse să nu se îngrijoreze. 
Eliminarea de sânge pe cale orală nu era ceva neobişnuit. 
Presiunea contracţiei provocate de un strănut dusese la o 
ruptură a capilarelor din plămâni. Nu se manifestaseră alte 
simptome, dar avea s-o ţină în spital peste noapte ca măsură 
de precauţie. Din nou îi spuse să nu-şi facă griji, toate 
semnele indicau o stare stabilă, dimineaţă va putea să plece 
acasă. 

Acum, după trei ore, Rhineheart îi lipea defibrilatorul 
automat de piept. Răsuci butonul. Din aparat se auzi o voce 
electronică, asexuată: „Trei... doi... unu... ELIBERAŢI.” Răsună 
o alarmă şi un val de supratensiune electrică trecu prin corpul 
lui Mary. Trupul ei inconştient se arcui în aer; braţele îi 
atârnau pe saltea. 

Într-o fracțiune de secundă, căzu la loc pe pat, cu ochii în 
continuare închişi, cu faţa palidă. Rhineheart se aplecă spre 
ea cu un stetoscop. Nimic. Monitorul cardiac prezenta tot o 
linie dreaptă, verde, tânguirea sa fiind neîntreruptă. 

Răsuci din nou butonul. 

„Trei... doi... unu... ELIBERAŢI.” 

Din nou, corpul ei se desprinse de pat, de data asta 
înălțându-se puţin mai sus. 


În timp ce Mary zăcea acolo cu inima moartă de-a binelea, 
mintea ei continua să funcţioneze. Nu era pierdută în 
încăperea albă clasică cu o lumină strălucitoare în faţă, ci mai 
degrabă se afla într-un hol întunecos, cavernos, oarecare şi 
tăcut. Nu simţea nimic - nici durere, nici bucurie. Nimic. Abia 
putea auzi chemările doctorului Rhineheart, undeva departe. 
Acesta lucra febril cu cineva - iar ea speră că eforturile lui 
erau încununate de succes. Mergea prin sală, încercând la 
diversele uşi, găsindu-le pe toate încuiate. Undeva prin 
apropiere auzi murmur înăbuşit, indistinct de voci. Rătăci spre 
acel zgomot, tonul şi ritmul acestuia devenind mai limpede pe 
măsură ce înainta. Ajunse la capătul holului, care se sfârşea 
într-un T clasic. Mulțimea - căci cu siguranţă asta era - se 
auzea ca şi cum s-ar fi aflat în spatele fiecărei uşi, trebuie să fi 
fost mii de oameni. La stânga sau la dreapta, nu era sigură 
încotro să se îndrepte, când o izbi o durere groaznică, 
ascuţită, care-i trecea prin vene. Ca o sârmă de foc, durerea 
îşi croia drum pe sub pielea ei. 

Şi aproape pe loc agonia luă sfârşit. Tot mai stătea la 
răscruce: la stânga sau la dreapta? Vocile creşteau, precum 
mugetul unui stadion; sunet de bărbaţi şi femei, plânsete de 
copii speriaţi. Toţi păreau confuzi, strigând spre ea după ajutor 
ca un cor al sufletelor pierdute. O luă la dreapta, rătăcind 
aparent ore în şir, vocile înspăimântate ascunzându-i propriile 
gânduri, confuzia distrugându-i mintea. Ajunse în cele din 
urmă la o uşă care se distingea clar de restul: neagră ca 
abanosul, veche ca ţărâna. Întinse mâna spre clanţa ruginită. 
Intră. 

Faţa o şocă, o îngrozi. Nu trebuia să-l mai fi întâlnit ca să 
ştii pe loc cine era. 

Corpul ei fu lovit din nou de acea forţă ascuţită, durerea 
fiind atât de mare încât părea s-o ridice în aer, luminile albe 
atât de strălucitoare încât o orbeau. 

Rhineheart se aplecă peste Mary, cu o urmă de zâmbet pe 
buze. 

— N-o să te pierdem aşa uşor. 


Mary zăcea acolo fără cunoştinţă dar în viaţă, iar inima îi 
revenise la un ritm normal. Doctorul îşi ridică privirea. 

— Anunţă-mă când se trezeşte, îi spuse el asistentei. 

Se întoarse spre Sora Schrier, care stătea acolo cu o 
uşoară ceaţă în ochi; o luă pe femeia masivă de braţ, şi-o 
conduse într-un colţ. 

— Nu-mi pasă ce faci, găseşte-i soţul. 

Se îndreptă spre uşă. 

— Corpul ei va ceda rapid. Nu ştiu cât mai rezistă. 


Capitolul 30 


Simon şi Michael erau ascunşi în pădure, la douăzeci şi 
cinci de metri de monstruoasele porţi negre ale proprietăţii lui 
Finster. Trecuseră două ore. Erau în dezavantaj; nici lui Simon, 
nici lui Michael nu le plăcea asta. Nu ştiau exact care era 
numărul tipilor cu care va trebui să aibă de-a face înainte să 
ajungă la casă. Numărul va fi apropiat de estimările lui 
Michael pe baza primei vizite, dacă erau păzite punctele 
principale de securitate. Dar acelea erau doar punctele 
minime, acoperite de cineva cu resurse limitate. Finster nu se 
potrivea acelui profil. 

Şi dacă cheile nu erau acolo? Dacă oamenii erau în număr 
minim, ar fi avut pe loc răspunsul. Dar dacă cheile erau 
înăuntru, ei bine, aveau să se confrunte cu o adevărată 
armată. Trucul era să intre în casă înainte de a fi depistaţi. Era 
ca un joc de strategie: şmecheria jocului era să te apropii de 
trofeu fără a fi prins. 

— Ne trece timpul, şopti Simon. 

Casca lui avea un microfon subvocal conectat la telefonul 
său mobil. 

— Răbdare, replică Busch prin celular, cu o voce slabă, 
îndepărtată, semnalul întrerupându-se ocazional din cauza 
răspândirii insuficiente a turnurilor de telefonie mobilă în 
Germania. 

— O să apară. 

Simon nu mai era atât de sigur acum-—trecuse prea mult 
timp - dar nu s-ar fi recunoscut niciodată învins. 


x 


Era douăsprezece treizeci, iar coada de lângă club încă 
mai creştea. Frânghia de catifea maro îi ţinea deoparte pe 
sutele de nimeni, în timp ce aceia care erau Cineva erau 
întâmpinați şi conduşi înăuntru. Toată scena era frenetică, 


reamintindu-i lui Busch de epoca de aur a New York-ului - de 
Studio 54, The Tunnel, The Palladium. Atunci era diferit, 
muzica era mai bună - fiecare generaţie îşi consideră muzica 
superioară - erau mai puţini snobi şi nu te costa salariul pe 
două săptămâni ca să te simţi bine. 

Stătea lângă uşă, după ce mai devreme se prezentase 
paznicilor de la intrare ca fiind un poliţist din New York care 
colabora cu Interpolul ca să aducă un fugar înapoi în State. Nu 
avea să fie nici un raid, nici o arestare pentru droguri, clienţi 
minori sau comportament obscen. Busch avea să-şi 
supravegheze omul în linişte, şi când venea vremea, avea să- 
şi facă mişcarea discret. Paznicul fu dornic să coopereze după 
ce primi aceste asigurări din partea lui Busch. Evident, nici 
cele cinci sute de euro nu stricau. 

Busch nu era nerăbdător să intre; nu putea să suporte 
scena tehno, muzica bubuitoare, versurile incoerente mixate 
cu un rap smintit. Lui îi plăcea Bruce Springsteen, şi atât. 
Trebuia să-l facă pe Finster să intre în club fără să bănuiască 
nimic, fără să fie conştient unde se afla cu adevărat. Era 
singurul mod de a le da lui Michael şi Simon măcar o şansă de 
reuşită. 

— Busch? zise Simon în casca lui Busch. 

— Da. 

— De ce-ţi spun Peaches? 

— Te roade, nu-i aşa? 

Busch se rezemă de pragul intrării clubului. 

— Nu ştiu ce să mai fac ca să treacă timpul. 

— Am avut o prietenă din Georgia, se dădea în vânt după 
albumul fraţilor Allman „Eat a Peach””, îmi zicea mereu 
Piersica ei din New York. 

— Serios? 

Vocea lui Simon era plină de suspiciune. 


* 


27 Mănâncă o piersică (în limba engleză în original). 


— Ţi-a spus povestea cu fraţii Allman? şopti Michael către 
Simon. 

Era întins în iarbă, supraveghind porţile prin binoclu. 
Simon dădu din cap. Michael şi-l clătină. 

— E numele pe care-l foloseşte soţia lui pentru o anumită 
parte a corpului lui. 

Simon îşi înăbuşi râsul. 

Busch era mai mult decât supărat. Deşi Michael nu avea 
căşti, auzea izbucnirea de furie care se răspândea din urechea 
lui Simon. 

— Ce-a spus? A spus - 

— Hei, linişteşte-te, i-o tăie Simon lui Busch. 

— Pe naiba să mă liniştesc - 

Dar apoi se lăsă tăcerea. O tăcere evidentă. 

— Busch? Nu vrea decât să te întărâte. 

Nimic. 

— Paul, eşti acolo? 

Simon bătu cu degetul în cască. 

— Mă auzi? 

Michael se uită spre el, cu o privire întrebătoare. 

— Nu te mai prosti. 

Simon devenise brusc extrem de serios. 

În cele din urmă, parcă după o eternitate, se auzi şi vocea 
lui Busch, clară şi sumbră. 

— E aici. 


Limuzina se opri şi din ea ieşiră cele trei frumuseți bune de 
atârnat la braţul bărbaţilor bogaţi - Audrey, Zoe şi Joy, toate 
voluptuoase de-ţi tăiau răsuflarea, curcubeul părului lor 
unduindu-se de la briza de vară. Cele trei femei flancau 
portiera, cu toţi ochii aţintiţi asupra lor. Finster ieşi întâmpinat 
cu exclamaţii rezervate de obicei celebrităților care vin la 
decernarea  Oscarurilor. Mulțimea se despărţi asemenea 
apelor Mării Roşii înaintea anturajului, în timp ce cvartetul 
înainta pe covorul roşu. Şoapte, aplauze şi fluierături se 


amestecau în timp ce toţi cei care aşteptau îndărătul frânghiei 
de catifea îşi lungeau gâtul ca să-l vadă pe gigantul industriaş 
şi pe frumuseţile sale. 

Busch se strecură pe tăcute în club din cotlonul său de 
lângă uşă, se poziţionă într-un colţ şi se puse pe observat prin 
cadrul uşii, în timp ce paznicul trăgea funia de catifea şi ura 
bun venit grupului de celebrităţi. Busch îi privi cum trecură 
pragul şi se duseră direct pe ringul de dans. O barieră 
invizibilă părea să-i precede în timp ce făceau asta, cei care 
dansau deja dându-se la o parte parcă din respect. Oamenii 
fie se holbau la Finster, fie îl ignorau, amorezaţi de prezenţa 
lui sau complet inconştienţi de ea. O inconştienţă dată fie de 
bătură, fie de droguri, fie de ego. Carisma lui Finster era 
copleşitoare; era ca şi cum ale lui erau clubul, oamenii, lumea 
întreagă. 

Busch se rezemă de capătul îndepărtat al barului şi 
comandă un Jack Daniel's simplu, cu gheaţă. Acum nu era 
deloc în elementul lui; pantalonii simpli kaki şi cămaşa de 
denim îl făceau o adevărată ţintă scoasă dintr-o reclamă la 
Gap. Nu văzuse în toată viaţa lui atâtea părţi corporale cu 
piercing-uri. Urechi, nasuri, buze şi sprâncene; burice, sfârcuri, 
obraji, chiar şi bărbii. Mintea sa o luă razna, şi-şi imagină cu 
uşurinţă alte câteva locuri numai bune de piercing. Şi 
tatuajele... văzuse la viaţa lui o mulţime de infractori care-şi 
pictaseră corpurile cu nenumărate „opere”, nu foarte creative, 
ale căror teme treceau în principal de la mame la iubite, 
ajungând uneori la lucruri fantastice. Dar cei de aici aveau 
bani: oamenii ăştia puteau cumpăra o Mona Lisa pentru 
mozaicul de pe trupul lor. 

Busch deschise clapeta telefonului, îşi puse casca în 
ureche şi apăsă pe tasta de reformare automată a ultimului 
număr. Văzu că i se făcuse legătura, dar abia-l putea auzi pe 
Simon la celălalt capăt, din cauza muzicii asurzitoare. Îşi sorbi 
băutura şi spuse tare, răspicat, doar câteva cuvinte: „Putem 
începe”. 

Busch nu aşteptă un răspuns; închise telefonul şi-l îndesă 
în buzunar. Se rezemă cu spatele de bar şi-şi ridică bărbia. 


Tavanul se înălța la treizeci de metri deasupra, putea distinge 
grinzile groase de lemn care fuseseră puse acolo în urmă cu 
două sute de ani. Pâcla şi fumul erau mai groase acolo sus. Îşi 
imagină şocul arhitectului dac-ar fi trăit să vadă ziua în care 
capodopera sa era pângărită de acest viitor neprevăzut. 
Muzica bubuia în timp ce trupurile se răsuceau într-o orgie 
sexuală în care toţi aveau hainele pe ei. Băutura curgea. 
Drogurile se găseau din abundență. O Sodoma şi Gomora a 
vremurilor moderne. Era hedonism în toată puterea 
cuvântului. 

Busch rămase la bar; nu pentru băutură, ci mai degrabă 
pentru că-l plasa direct între Finster şi ieşire. Singura ieşire. 
Lui Busch nu-i venea să creadă câte corpuri se puteau 
îngrămădi în locul ăsta; erau probabil cinci sute de oameni 
înăuntru, şi de două ori pe-atâta afară, aşteptând să intre. Era 
o adevărată capcană în caz de incendiu - iar asta-l punea în 
încurcătură, ţinând cont de frica lui de flăcări, dar deocamdată 
o putea ţine sub control - şi cu toate astea era singura cale de 
ieşire. Finster n-avea cum să plece fără ca Busch să ştie. 
Acum că planul se desfăşura deja, începu chiar să spere. 
Simon şi Michael cu siguranţă se apropiau de finalul jocului. 
Fusese un risc asumat. Finster s-ar fi putut duce în alte câteva 
locuri în seara asta, dar locul ăsta numit Extaz era mult mai 
potrivit decât s-ar fi aşteptat oricine. 

Finster era înăuntru. Şi în ceea ce-l privea pe Busch, n- 
avea să plece. 


Al Graham fusese angajat o vreme în Garda Naţională? şi 
participase la operaţiunea Furtună în Deşert?*, deşi aterizase 
pe 28 februarie 1991, în ultima zi de lupte, şi nu avusese 
parte de acţiune. De fapt, Al nu trăsese nici măcar o dată cu 


28 Unităţile militare de rezervă controlate de fiecare stat din Statele Unite, 
echipate de guvernul federal şi care stau la dispoziţia atât a guvernului 
federal, cât şi a guvernului statului respectiv. 
29 Operaţiune militară a Statelor Unite în Irak. 


arma într-o situaţie de luptă. Fusese repartizat sub comanda 
Colonelului T.C. Roberts, un ticălos de puşcaş marin în stare 
să intimideze un scorpion. Colonelul îl sunase cu doar patru 
săptămâni în urmă, ademenindu-l cu misiunea asta comodă, 
cu o plată uimitoare. Şi dacă era norocos, poate că de data 
asta va apuca să tragă cu arma într-o ţintă vie. 

Al stătea de pază în post cu Javeed Waguim, la douăzeci şi 
cinci de metri distanţă de alee. Ei erau paznicii porţii, dar după 
părerea lor era o poartă destul de solidă, aşa că cei doi nu-i 
dădeau mare atenţie. Nimeni nu atentase vreodată la 
angajatorul lor, Dl. Finster, şi oricum cine-ar fi fost atât de 
nesăbuit încât să sfideze măsurile de securitate şi paznicii 
proprietăţii? Colonelul îi informase mai devreme în acea seară 
că asta va fi ultima lor noapte şi că, pentru serviciul lor 
excepţional, vor primi fiecare un bonus de cinci mii de dolari 
americani a doua zi dimineaţă. Ca să pună vârf, colonelul 
oferise fiecăruia dintre ei un post de „agent de menţinere a 
păcii” în slujba unui dictator militar african care voia să 
stârnească o revoltă. Aveau să primească plata în avans pe 
şase luni, şi o garanţie că în misiunea asta vor avea ocazia să 
tragă cu arma. Dar Al şi Javeed nu mai apucară. Erau amândoi 
morţi înainte de a atinge pământul. 

Michael scăpase repede de monitoarele Hiecen cu laser, 
aranjând urgent un circuit ocolitor. El şi cu Simon escaladară 
zidul de şase metri şi traseră cadavrele în pădure, de-o parte 
a aleii. Simon îi smulse casca lui Al, scuturând sângele de pe 
ea. Apoi îi scoase staţia radio de la şold şi-o puse pe pământ 
lângă rucsacul lui, din care scoase o cutie mică, neagră, de 
mărimea unei cărţi de buzunar, cu un difuzor şi câteva LED- 
uri. Nu mai folosise un analizor de frecvenţă cu dispozitiv de 
transformare a semnalelor numerice de ani de zile, dar era la 
fel de simplu. Işi puse casca cu o crustă de sânge a lui Al şi 
apăsă pe un buton. Uşoara electricitate statică se întrerupse 
atunci când staţia radio trecu pe modul de vorbit; încă mai 
funcţiona. Simon porni cutiuţa neagră şi-i scoase antena. 
Apăsă din nou pe buton. Cutia neagră comută pe modul de 
scanare. După aproximativ trei secunde se aprinse un LED 


verde, iar pe ecran apăru frecvenţa staţiei radio; Simon îşi 
prinse cutia de curea. 

Pădurea de pe proprietatea lui Finster era deasă şi 
întunecată ca smoala. Simon purta un vizor nocturn la ochiul 
stâng, mişcându-se încet în timp ce scana totul înainte şi 
înapoi. Michael era chiar în spatele lui, făcând tot posibilul să 
nu-l piardă din ochi. Cu cât se apropiau mai mult de casă, cu 
atât îi era mai rău de la stomac. Presentimentul care se 
declanşase cu primul om pe care-l omorâse se accentua cu 
fiecare pas. Amândoi aveau în mână câte un HK MP5; Simon 
modificase camera încărcătorului şi montase câte un 
amortizor pe fiecare. Erau arme cu utilizare dublă, capabile să 
tragă fie câte un singur glonţ, fie, când trăgaciul era apăsat 
complet, paisprezece runde de focuri pe secundă. Preotul îşi 
petrecuse o bună parte a după-amiezii şi începutul serii 
învăţându-l pe Michael cum să folosească diversele arme de 
care dispuneau. Cum să împiedice mitraliera să se ridice în 
timp ce trăgea cu ea, cum să stabilizeze arma, cum să-şi 
marcheze ţinta şi să nu ezite. Pistoalele Glock de nouă 
milimetri pe care le purtau amândoi aveau şaptesprezece 
runde fiecare, plus cea din camera încărcătorului. Simon nu 
pierduse vremea să-l înveţe pe Michael cum să folosească 
puşca cu lunetă israeliană Galil; trebuiau ani de practică ca să 
devii lunetist. Şi ca să ajungi expert lunetist, trebuia să ai 
talent. 

Staţia radio ţiui în urechea lui Simon. 

— Control. 

— Alfa, spuse o voce profundă. 

— Bravo, se auzi următoarea. 

— Charlie... Delta... Edward... Francis... Gary... 

Fiecare voce era diferită, fiecare răspundea aşa cum 
fusese învăţat. 

— Hooper... Isaac... Jack... - urmă o scurtă pauză, apoi - 
Luke... Mark... Nathan... Oscar... - altă pauză - Quint... 
Richard... Steven... Thomas. 

O voce diferită, una cu autoritate, spuse: 

— Kevin? Paul? Răspundeţi. 


Simon lovi imediat staţia de bruiaj al frecvenţelor de la 
brâu, două lovituri rapide trimițând un semnal static în bandă. 

— Poftim? 

Simon lovi din nou staţia de bruiaj, de data asta 
intermitent, în acelaşi timp spunând: 

— Problemă cu semnalul. 

Bineînţeles, în căşti se auzi: „Prob...emnalul”. 

— Rămâneţi pe poziţie, trimit pe cineva. 

Simon reacţionă doar lovind staţia de bruiaj. Îl apucă pe 
Michael de braţ şi înaintară amândoi spre drum. La distanţă, 
auziră o motocicletă pornind, motorul scoțând un zgomot 
puternic. 

— Avem optsprezece, plus cel care e la comandă, raportă 
Simon pe când ocupa o poziţie pe marginea drumului. 

Scoase puşca Galil cu vizorul ei nocturn voluminos, de 
mare putere. 

— Nouăsprezece paznici, repetă Michael. Şi cum o să 
trecem de toţi nouăsprezece? 

Simon înşurubă amortizorul la capătul ţevii şi nu-i 
răspunse. 

Motocicleta se apropia. Simon se culcă pe burtă în iarbă. 
Deplie buttstock, dădu în jos bipodul şi-l fixă la o treime din 
distanţa până la gura armei, sprijinind puşca în sus. Lumina de 
la farul motocicletei care se apropia săgeta prin copaci. 
Introduse încărcătorul cu douăzeci de gloanţe şi luă în cătare 
mijlocul drumului. 

— Nouăsprezece, spuse Michael din nou. 

Vaietul motocicletei se amplifica cu fiecare secundă, 
înălţimea sunetului crescând din cauza efectului Doppler. 
Simon se concentra în continuare asupra drumului. Strălucirea 
farului motocicletei ajunse pe porţiunea de alee din faţa lor. 
Motociclistul aproape ajunsese acolo. Simon ridică umerii, îşi 
flexă degetele, îşi răsuci gâtul. Puse din nou ochiul la lentilă. 
Motociclistul era la douăzeci de metri de ei. Mergea cu cel 
puţin şaizeci. Simon trase aer în piept cu putere şi-şi ţinu 
răsuflarea. Şi fără să facă vâlvă, apăsă pe trăgaci. 


Puşca cu amortizor făcu acelaşi zgomot ca şi pocnetul unei 
arme de jucărie. Paznicul căzu pe spate de pe motocicletă, 
glonţul nimerindu-l drept în frunte. Lovi solul, rostogolindu-se 
şi învârtindu-se ca un sac cu oase. Motocicleta continuă să 
meargă, virând sălbatic înainte să se zdrobească în pădure. 
Paznicul se opri cu o izbitură, la doar câţiva metri în faţa lor, 
cu corpul sfâşiat mai rău decât hainele. Simon nu pierdu 
timpul, ci dintr-o mişcare azvârli pe umăr puşca şi apucă 


AAA 


corpul. Cu ajutorul lui Michael, îl târî în pădure. 


* 


Fumul acru atârna în aer, duhoarea de ţigări şi alte 
substanţe care puteau fi fumate avea să-i rămână în haine zile 
în şir. Busch ura scena asta: muzica tare, fără versuri 
coerente, i se părea că seamănă cu zgomotul unei fabrici de 
cuie; luminile care ţâşneau din loc în loc îi lăsau pete negre, 
puternice, pe retină. Oare erau lucrurile atât de diferite când 
era el mai tânăr? Nu simţise niciodată distanţa dintre generaţii 
aşa cum o simţea acum în descendentul ăsta bastard al unei 
berării germane şi al clubului Studio 54. 

Trecuse o oră, iar mogulului cu părul argintiu încă dansa 
de zor pe ring, cu energia unui adolescent, cu cele trei 
doamne ale serii. Nici o băutură, nici o pauză. Tipul probabil că 
luase vreun drog, nimeni nu putea rezista atât de mult, 
mişcându-se cu atâta intensitate. Totuşi, nici unul dintre ei nu 
arăta mai rău din cauza efortului, arătând la fel de proaspeţi 
ca atunci când sosiseră. 

Busch se simţi tentat să-l sune pe Michael ca să-i spună 
care mai era situaţia, dar se temea că soneria telefonului le va 
distrage atenţia. Singura sa slujbă din seara asta era să se 
asigure că Finster nu pleca. Atâta timp cât se afla între pereţii 
clubului, Finster era lipsit de puteri. Dacă te luai după dansul 
frenetic, nu pleca nicăieri. Michael şi Simon vor avea tot 
timpul de care aveau nevoie. Şi în timp ce-şi sorbea pe 
îndelete băutura, uitându-se la femeile frumoase, Busch se 


gândi că primise probabil cea mai uşoară sarcină din noaptea 
aceea. 

Finster şi fetele continuau să danseze, stârnind mulţimea, 
mişcându-se pe întregul ring, pumping everyone up. El se 
întorcea uneori spre ceilalţi dansatori, legănându-şi şoldurile 
într-un fel seducător spre femeile superbe din club. Şi asta era 
ceea ce i se părea uimitor lui Busch: femeile erau captivate pe 
de-a-ntregul, nici una nu-l ignora pe tipul ăsta cu părul alb în 
timp ce el se apropia, toate uitând de tot pe moment de 
prietenii lor. Totuşi nici unul dintre aceştia nu se lega de el, 
era ca şi cum păsările de noapte ale Germaniei îi purtau lui 
Finster un profund respect. Poate sperau cu toţii ca un pic din 
magia sa să se lipească şi de ei. Busch descoperi dintr-o dată 
sursa de energie nesecată a miliardarului: se hrănea cu asta - 
cu invidia, cu pofta, cu felul în care erau îmbătaţi toţi de 
prezenţa lui. 

În timp ce muzica devenea tot mai frenetică, toată lumea, 
dansatorii, băutorii, drogaţii, toţi fură atraşi spre Finster, ca şi 
cum el ar fi fost un magnet care le atrăgea atenţia fără 
încetare. Busch studie ciudăţenia asta a comportamentului 
uman şi n-o putu înţelege nici în ruptul capului. Dar ştia un 
lucru: ăsta era lucrul pe care-l râvnea Finster - un fel de 
putere, pe care-o modela după bunul său plac, nespus de 
încrezător în controlul pe care-l exercita. Ar fi putut fi cel mai 
rău gen de lider de cult, carisma lui atrăgând adepţi cu miile, 
făcând a Jim Jones retreat sau oricare dintre cultele acelea de 
sinucigaşi fanatici să pară o întrunire a copiilor cercetaşi. 
Poate că aşa reuşea să domine în afaceri, fermecându-şi 
partenerii, atracţia exercitată de el fiind ca un pumnal 
înşelător, un aliat letal în eliminarea oponenților. 

Cântecul ajunse febril şi toată lumea fu atrasă, privind fix 
de pe laturi şi de la balcoane, dansând în jurul lui Finster ca şi 
cum el ar fi fost şeful tribului. Toţi ochii erau aţintiţi asupra lui, 
Finster îi simţea. Barmanii, DJ-ul, întreaga mulţime. Toţi ochii 
cu excepţia unei singure perechi. 

Cei ai lui Audrey. Ea se uita spre bar. Finster îi urmări 
privirea, în timp ce încetinea ritmul în care dansa. Şi atunci îl 


văzu pe Busch. leşind mult prea tare în evidenţă în mulţimea 
asta ariană retro. 

Vraja se rupse în club, legătura fu distrusă, toţi se 
întoarseră în propriile lor mici lumi. Finster se întoarse spre 
Audrey, care tremura ca şi cum ar fi fost pe punctul de a 
înfrunta moartea, faţa ei frumoasă fiind îmbrobonată de o 
sudoare rece, de groază. Fusese înşelat, ademenit să aibă o 
falsă senzaţie de siguranţă. Finster nu avea nevoie de nici un 
fel de prezentare ca să ştie că străinul era Paul Busch. Ceea 
ce nu ştia era ce făcea acolo polițistul din America, dar cu 
siguranţă nu era mort şi dacă nu era mort, atunci nici Michael 
şi nici nenorocitul ăla de preot nu erau. 

Avea să rezolve eşecul lui Thal mai târziu. 

Trebuia să ajungă la cheile lui. 

Audrey tresări ca şi cum s-ar fi pregătit pentru o lovitură, 
aşteptându-şi moartea. Zoe şi Joy continuau să danseze, 
neobservând groaza ei; mâinile lor încă mai erau pe Finster, 
încercând să-l facă să-i revină dispoziţia de dans. Blestemând, 
el le împinse şi o luă la fugă spre ieşire, împingând pe oricine 
din calea sa. De data asta nu mai avu loc nici o despărţire a 
apelor ca la sosire, în timp ce împingea într-o parte şi-n alta 
mulţimea care dansa. Zidul de oameni părea să se îngroaşe la 
apropierea lui. Ochii lui erau aprinşi de mânie; furia sa era 
aidoma chibritului care aprindea un foc turbat. Ar fi snopit în 
bătaie pe oricine ar fi încercat să-l reţină sau i-ar fi stat în cale. 
Trebuia să iasă şi să ajungă acasă cu orice preţ. 

Busch fusese prins, panica urca în el. Rămase încremenit 
la bar, privindu-şi prada cum îşi croia drum cu succes prin 
mulţime. Muzica ce-i asaltase urechile păru să se transforme 
într-o tăcere de moarte în timp ce-şi privea planul ducându-se 
de râpă sub ochii lui. Dacă Finster ieşea pe uşă, Michael şi 
Simon n-ar fi avut cu nici un chip cum să termine. 


* 


leşiră în grădinile englezeşti aflate la sud de casă, 
împrejurimile acesteia fiind luminate de proiectoare. Michael 


nu-şi dăduse seama de imensitatea conacului la prima lui 
vizită. Era într-adevăr vastă, întinzându-se ca o fiară 
primordială a locului. Fațada de piatră era gravată cu umbrele 
distorsionate ale arbuştilor tunşi impecabil. Brusc, înţelese 
atracţia pe care o avea clădirea asupra unei creaturi precum 
Finster: nu numai că era o declaraţie de putere, dar era şi o 
sfidare adresată celor care ar fi putut fi destul de nesăbuiţi ca 
să încerce să pătrundă în ea. 

Simon trase în jos perechea de suporturi în formă de V de 
la puşca Galil, aşezându-le pe un zid de piatră umbrit. Zona 
părea pustie. Preotul porni staţia de bruiaj, întrerupând toate 
semnalele radio dintre ceilalţi optsprezece mercenari. Era 
doar o chestiune de timp înainte să cadă pradă panicii 
provocate de izolare, una dintre problemele cu care se 
confruntă soldaţii. Aceştia trebuie să fie în permanent contact 
cu comanda şi, pentru a obţine precizia militară, acţionează 
numai la ordine directe. Dar când comandantul lor amuţeşte şi 
este considerat dispărut, devin un fel de corăbii fără cârmă, 
învârtindu-se neajutoraţi în cerc, mereu pe punctul de a se 
scufunda. 

Simon plimbă vizorul înainte şi înapoi, examinând faţa 
conacului,  analizându-i detaliile, ferestrele şi uşile. Se 
concentră apoi asupra primului şi a celui de-al doilea etaj. 
Ceva îi atrase atenţia. Sus, pe acoperişul albăstrui de ardezie. 
Mai multe mişcări. Erau trei. Ascunşi în spatele frizei 
decorative şi a parapetelor scunzi. Lunetişti. Fiecare ducându- 
şi mâna la ureche, murmurând unul către altul, îngrijoraţi 
probabil de pierderea bruscă a comunicaţiei. 

Îi zbură de pe cap, ca şi cum i-ar fi suflat-o o adiere de 
vânt, dacă şapca nu şi-ar fi schimbat brusc culoarea. Glonţul 
trecuse prin ţeasta omului. 

Simon îndreptă puşca spre lunetistul din mijloc, care se 
întorsese ca să vadă ce era cu zgomotul ăla. Ochii lunetistului 
înregistrară moartea camaradului său chiar înainte de a avea 
şi el aceeaşi soartă. Norocul se schimbă însă cu cel de-al 
treilea. Acesta trecu la atac, târându-se în spatele fațadei de 
piatră, mişcându-şi puşca dintr-o parte în alta, căutând o ţintă. 


În acel moment, celelalte gărzi începură să se adune în 
faţa casei. Invârtindu-se ca nişte vite în turmă, era evidentă 
confuzia din mişcările lor în timp ce-şi loveau uşor căştile şi 
vorbeau pe şoptite. Lunetistul îi văzu pe cei de dedesubt şi se 
aplecă peste streaşină ca să-i alerteze, dar nu mai apucă să 
scoată vreo vorbă. Preotul apăsă pe trăgaci. Bărbatul oscilă pe 
parapet şi apoi căzu, cu mâinile încleştate pe puşcă, în timp 
ce se răsucea în tăcere, în timpul căderii. Paznicii de jos 
tresăriră din cauza şocului, răspândindu-se şi înjurând în timp 
ce corpul se strivea grămadă la picioarele lor. 

Simon nu pierdu vremea. Confuzia domnea pe deplin în 
timp ce gărzile derutate alergau să se ascundă, gloanţele lui 
Simon  împroşcând pământul şi pereții. Corpurile se 
prăbuşeau, iar sângele curgea. 

Vestea se răspândi repede, iar unii aveau în mod evident 
experienţă în a-şi păstra cumpătul. Ei arătară spre poziţia lui 
Simon, pe care o descoperiseră datorită flamei care ieşea pe 
ţeava armei sale. Luând şi ei poziţie după maşini şi pereţi, 
ripostară. 

Michael se adăposti în spatele peretelui, în timp ce 
gloanţele îi şuierau pe deasupra capului, spulberând pietrele, 
îngropându-se în trunchiurile copacilor. Inţelegea acum frica 
soldatului, a celui care paraliza, incapabil să se mişte, 
incapabil să riposteze. Indiferent cât antrenament de bază 
primea un soldat, nu puteai niciodată să ghiceşti care va fi 
curajul unui om în luptă, înainte de a se trage asupra lui. 
Michael aruncă o privire spre tovarăşul său: Simon nu se 
clintise, atacul său mortal continua. Preotul avea o eficienţă 
brutală, ca un aruncător de baseball cu un joc perfect. 
Trăgând rundă după rundă cu o precizie letală, mâna sa 
vârând înăuntru un nou cartuş în perfectă sincronizare cu 
cartuşul consumat care sărea din armă. 

Gândurile lui Michael se tot îndreptau la cavalerii templieri, 
războinici ai lui Dumnezeu, primii care atacau şi ultimii care se 
retrăgeau în timpul Cruciadelor. Dar nu fusese oare astfel în 
întreaga istorie - Moise ucigându-i pe oamenii lui Ramses cu 
ajutorul apelor Mării Roşii, cavalerii purtând cruciade pentru 


creştinătate, Inchiziția spaniolă... În întreaga istorie, Biserica 
din practică nu păruse diametral opusă Bisericii din predici? Şi 
totuşi se petreceau toate în numele Domnului. Întotdeauna în 
numele unui bine mai înalt. Şi cei care luptau pentru Biserică 
credeau toţi din întreg sufletul că duceau lupta cea bună. 
Michael văzu acea fervoare în Simon, în timp ce-i ucidea pe 
oamenii din faţa lui. Nici o remuşcare, nici o ezitare. Simon 
avea un singur ţel: să recapete cheile Bisericii sale. 

Ceea ce-i atrase atenţia lui Michael fu punctul roşu care se 
plimba nefiresc înainte şi înapoi, căutând o ţintă în întuneric, 
ca o muscă strălucitoare, rătăcitoare, care căuta un loc în care 
să se aşeze. Punctul poposi pe spatele lui Simon, târându-se în 
sus pe ceafa acestuia. Simon ignora complet acel semn al 
morţii, continuându-şi atacul fără să-şi dea seama. Frica lui 
Michael se evaporă. Ridicându-şi mitraliera, trase, cascada de 
gloanţe spintecând copacii în timp ce-şi plimba arma înainte şi 
înapoi prin întuneric, în direcţia celui care sta la pândă 
nevăzut. Îşi goli încărcătorul înspre atacatorul invizibil, apoi 
băgă un nou cartuş, cu nările arzându-i de la mirosul înţepător 
de cordită. Punctul roşu dispăru. Fumul se risipi; Simon nu 
tresărise măcar, cu ochii aţintiţi în continuare la cătarea 
armei, trăgând împuşcătură după împuşcătură. Pe peluză erau 
presărate opt cadavre. 

— Probabil mai sunt şi alţii, şopti preotul fără să-şi ridice 
privirea. 

Michael se uită spre pădure; iubise întotdeauna 
întunericul, felul în care-l învăluia, îl îmbrăţişa, îl apăra. Dar 
acum îi apăra pe alţii, ascunzându-i în timp ce aşteptau să-l 
omoare. Fără tragere de inimă, îşi verifică arma, apoi începu 
să se târască pe burtă spre copaci. 

— Ţine socoteala celor ucişi, îl auzi el zicând pe Simon, în 
timp ce se târa mai adânc în umbre. 

„Ține socoteala celor ucişi. Sigur. Aici sunt inclus şi eu?” se 
gândi Michael, în timp ce se ridica în picioare. Luminile 
conacului dispăruseră în spatele copacilor. Privind prudent în 
jur, îşi ţinea arma aşa cum îl învățase Simon, iar încheieturile 


degetelor i se albiseră de la strânsoare. În minte, trăsese o 
linie imaginară de la preot la punctul de origine al razei roşii. 

— Unu, murmură el, când atinse cu vârful bocancului 
prima sa victimă. 

Se aplecă deasupra cadavrului, neştiind ce căuta, când 
copacul din dreapta lui explodă sub tir, aşchiile de lemn care 
zburau în toate părţile zgâriindu-i obrazul. Se rostogoli la 
stânga, luând poziţie în spatele unui stejar uriaş, trăgând de 
zor cu arma cam în direcţia atacatorului său. Salvei lui i se 
răspunse cu un contraatac furios. Deodată, simţi un fel de 
arsură în braţ, când un glonţ îl atinse în treacăt. Era intuit 
locului şi lipsit de experienţă. Asta nu era jocul lui: se pricepea 
la alarme şi la electronice, era un hoţ, şi fusese scos serios din 
elementul lui. 

Se lipi cu spatele de copac, sperând că dimensiunile 
acestuia îi vor oferi măcar un pic de protecţie. Simon îl 
învățase cum să împuşte conserve. Conserve mici, care nu se 
mişcau: de Pepsi şi de Coca-Cola. Ţintele astea erau mobile şi 
nevăzute. Şi mai şi ripostau. Nu ştia că dacă alţii se adunau 
laolaltă şi dacă n-avea cum să-i secere el aici, Simon ar fi fost 
cu siguranţă mort. Şi atunci se uită în sus. Îşi atârnă puşca în 
spate. Făcu o pauză, ascultând dacă se mişca ceva. Neauzind 
nimic, îşi îndreptă spatele şi începu să se caţere. 


* 


Doisprezece. Simon simțea o linişte ciudată, ceva ce nu 
mai simţise de ani întregi. Pe cât de ciudat părea, era în 
elementul lui. Şi deşi ar fi trebuit să se simtă tulburat, nu era 
aşa; era vorba de nişte oameni care apărau ceva rău. Erau cel 
mai rău fel de soldaţi, cei care-şi vindeau loialitatea celui care 
oferea mai mult. Atunci când ei se prăbuşeau, nu simţea nici o 
remuşcare. Avea să-i lase să fie judecaţi în viaţa veşnică - 
dacă va mai exista viaţă veşnică după noaptea asta. 

Toate împuşcăturile astea îi limpeziseră mintea, forţându-i 
simţurile să reacționeze din instinct. Trecuseră cincisprezece 
ani de când servise în armata italiană, dar lui i se părea că 


fusese ieri. Numai de trei ori fusese prins într-un asemenea 
schimb de focuri, şi-i dădea energie; înflorea sub presiune. Și 
dacă nici asta nu era presiune, atunci cuvântul ăsta chiar nu 
avea sens. Orice s-ar fi întâmplat, nu-şi uita niciodată vocaţia 
de preot. Un preot cu permisiunea de a apăra Biserica şi 
credinţa ei, cu orice preţ. De fiecare dată când apăsa pe 
trăgaci însoțea acest gest de o scurtă rugăciune de slavă, 
pentru reînnoire şi iertare. Era aceeaşi rugăciune pe care o 
spunea de fiecare dată când omora un om. O rugăciune pe 
care o spusese de mai multe ori decât putea număra. 

Se lupta să ignore durerea din umărul drept. Glonţul 
străpunsese locul şi ieşise; capul său cauterizase parţial rana 
de la intrare, dar lucrurile nu stăteau la fel cu rana de la ieşire. 
Simţea cum cămaşa i se îmbiba de sânge. Impuşcăturile 
încetaseră, peste tot era linişte. Tactica sa de a-i face pe 
paznici să iasă afară din ascunzători dăduse rezultate. 
Eliminase destui, dar restul erau acum pregătiţi, şi aveau să-i 
vâneze. Cei din urmă se dovedeau cel mai greu de ucis, şi 
întotdeauna ultimul adversar prezenta cea mai mare 
provocare. 


Colonelul T.C. Roberts ieşi din casă, un bărbat solid, înalt 
de un metru optzeci, cu partea de sus a corpului aproape la fel 
de lată. Se uită în jur, văzând cadavrele; nu avea idee câţi 
fuseseră omorâţi şi câţi mai rămăseseră. Nenorocita de staţie 
radio nu mai funcţiona, ceva bruia semnalul. 

Roberts, care nu mai era în Armata SUA, la puşcaşii 
marini, îşi păstra totuşi titlul, deoarece asta impunea imediat 
respect printre oamenii lui, şi-l făcea ascultat. Desigur, când 
plecase nu mai avea titlul, fiind degradat la curtea marţială. 
Tratamentul pe care i-l acordase ţărănoiului ăla de soldat nu-i 
picase bine comandantului său, în special pentru că pedeapsa 
dată de el mersese până la a-l omori. Faptul că el 
administrase lovitura mortală în tâmpla tânărului sudist cu 
patul puştii, dând apoi vina pe caporalul-şef, îi adusese puţini 


aliaţi la proces. Dar fusese uşor să evadeze din închisoarea 
militară, iar să găsească mercenari - şi mai uşor. Roberts îi 
ştia pe mulţi dintre oamenii de sub comanda sa în timpul 
Furtunii în deşert care nu fuseseră mulţumiţi că lupta se 
terminase atât de repede. Nu erau întotdeauna cei mai 
talentaţi soldaţi, dar erau mânaţi de ceva puternic. Mânaţi de 
o dorinţă mai puternică decât setea de bani; mânaţi de setea 
de sânge. 

Roberts îşi scărpină cicatricea ce-i trecea peste nas. 
Mergea de la ochiul stâng peste rădăcina nasului, până pe 
obrazul drept, şi-i tot făcuse probleme de la ciocnirea cu 
vagabondul ăla beat, cu doi ani în urmă. Bineînţeles, 
vagabondul nu mai crestase pe nimeni după aia, dar nu era zi 
în care Roberts să nu-i blesteme sufletul ticălosului ăluia 
pentru că-l desfigurase. Nimeni nu avea să pătrundă nepoftit 
în casa asta, i-o promisese lui Finster şi avea de gând să-şi 
ţină promisiunea. Se gândit dacă n-ar trebui să-l contacteze 
pe mobil, dar apoi se răzgândi. Mai bine să ia situaţia în mână, 
să reducă pagubele şi să pună capăt atacului. Va avea destul 
timp mai târziu să dea raportul. 

Setă alarma casei şi rămase în arcada intrării pentru 
trăsuri, uitându-se afară, la terenul bine luminat. Totuşi nu 
putea să vadă dincolo de conul de lumină, şi-şi blestemă 
oamenii pentru prostia lor. Ar fi putut la fel de bine să poarte 
ţinte luminoase şi să fie legaţi la ochi. Robert îşi scoase Colt-ul 
şi împuşcă repede luminile; nu avu nevoie decât de un singur 
glonţ pentru fiecare. Explodară într-o izbucnire de scântei şi se 
stinseră. Pe proprietate se făcu întuneric. Tocmai echilibrase 
un pic situaţia. Era timpul să inverseze rolurile. 


Capitolul 31 


Busch alergă prin mulţimea care dansa, cu muzica 
bubuindu-i în urechi; era ca şi cum s-ar fi zbătut în noroi, aşa 
de încet înainta. Cei tineri şi frumoşi nu se dădeau înapoi nici 
un pas. Nici nu băgau de seamă panica lui tot mai puternică. 
Câţiva chiar îl loviră cu cotul sau cu pumnul pe americanul 
nelalocul lui acolo. 

Finster se descurcase cu ei şi avea acum avans, 
măturându-i cu uşurinţă pe toţi din cale, în timp ce se zbătea 
să iasă din clubul întunecos şi să ajungă acasă. Miliardarul îşi 
permisese să se abandoneze plăcerii clipei, bucurându-se de 
ultima sa noapte de distracţie. Toată pofta, toată lăcomia - 
devenise exact ca oamenii pe care-i manipula. Şi cu toate că 
avea casa păzită de douăzeci şi unu de soldaţi înarmaţi, era 
sigur că ei puteau fi învinşi. Nu avea să piardă toate lucrurile 
pentru care luptase pentru o seară ca asta. Cheile alea erau 
destinul lui. 

Finster avea avans în faţa poliţistului american; coborâse 
de pe ringul de dans, fiind la numai douăzeci de metri de uşă. 
Îl pierduse din ochi pe poliţist, nu că acesta ar fi contat. Nici 
un om nu-l îngrijorase vreodată cu adevărat pe Finster, acesta 
avea o încredere sublimă în el şi în abilităţile lui. Acum nu se 
gândea decât la cheile lui şi cum să facă să nu le lase să cadă 
pe mâna hoţului şi a preotului. Încă zece metri până la uşă- 
dar se lovi de un zid. Un zid uman. Busch era acolo, cu toate 
cele o sută treizeci de kilograme ale sale. 

— Mişcă! strigă Finster peste muzică, vocea lui răsunând 
ca un geam care se sparge. 

Busch nu scoase o vorbă. Se holbă la omul ăsta, pe care 
atâţia îl priveau cu teamă şi respect. Un om care-l făcuse pe 
Michael să se teamă atât de tare. 

— Îţi dai seama cine sunt eu? Am să te orbesc înainte să 
clipeşti. 


Finster abia-şi mai putea stăpâni furia din vorbe, cu toate 
astea corpul lui rămase calm, fără să clintească. 

Busch îl vedea în cele din urmă pe omul ăsta - nu poza lui, 
nu o transmisie televizată, ci Finster în carne şi oase. Avea 
ceva înfricoşător de nefiresc, o nemişcare intimidantă care 
contrasta straniu cu faptul că fierbea de furie. Avea o aură 
care se simţea în jurul lui ca un câmp ce exercita o forţă de 
respingere. Şi când Busch se uită în ochii lui Finster, îi trecu 
prin minte că nu erau deloc aşa cum trebuie. Nu semănau cu 
nimic din ce mai văzuse până atunci. Nu putea explica, dar 
ochii ăia nu minţeau. Nu erau ochii unui om, ci erau ochii 
răului. Împotriva oricărei logici, Busch crezu în cele din urmă 
ceea ce Michael şi Simon se zbătuseră atât de mult să-l 
convingă. Indiferent de religie, era întruchiparea întunericului. 
Dar în momentul ăsta nu-i păsa absolut deloc. 

— Nu mă poţi orbi. Nu aici, replică Busch. 

Finster nu înţelese: încercă să treacă prin Busch. Dar 
uriaşul nici nu voi să se urnească. 

— Habar n-ai unde eşti, spuse Busch cu încredere. 

Finster făcu un pas înainte, ajungând la câţiva centimetri 
de faţa lui Busch. 

— Dă-te din calea mea înainte să - 

— Eşti pe pământ sfânt, îl întrerupse Busch. 

— Locul ăsta - îşi întinse mâinile - a fost o biserică. 
Închinată lui Dumnezeu. Sanctuar. 

Finster privi în jur, perplex, şi începu să fiarbă. lată, chiar 
era o biserică. Ferestrele înalte de cinci metri zugrăveau 
Drumul Crucii, prin vitralii uimitor de detaliate. In capătul 
îndepărtat, pe o platformă înălţată, era un altar de marmură 
pe care DJ-ul învârtea discurile cu muzică. Scaunele: vechi 
strane de lemn. Balconul: strana în care cânta odinioară corul. 
Forma clubului era acum evidentă: cea a unei cruci. 

— Mie, unul, mi se pare o idee bolnavă, dar în seara asta 
serveşte de minune scopului meu, zise Busch, începând să 
rânjească viclean. 

— Care este...? 


Furia lui Finster se manifesta în sfârşit şi fizic - se înroşise 
la faţă şi tremura. 

Braţul lui Busch ţâşni înainte, apucând braţul bărbatului 
mai în vârstă, strângându-l tare ca să-şi sublinieze spusele. 

— Să te ţin aici, orb şi fără puteri. 

Finster se zbătu, dar nu se putu desprinde din strânsoarea 
lui Busch. 

— Eşti prins în singurul loc în care ţi s-a interzis să intri... 
Şi... n-ai cum să ieşi. 

Busch rânji cu gura până la urechi. ÎI învinsese pe cel 
despre care se spunea că nu poate fi învins. 


* 


Michael era la o înălțime de vreo cincisprezece metri, 
deplasându-se dintr-un copac în altul. Se mişca fără efort, dar 
se dovedi că era greu să se furişeze. Controlul de care făcea 
uz ca să nu facă zgomot pe crengile care se îndoiau îl secătuia 
de energie. Profita de întuneric şi de focurile de armă 
îndepărtate, ca să-şi facă drum prin corolele copacilor. Rana 
de la braţ era minoră; din ea se prelingea doar puţin sânge. 
Cu toate astea, îl dureau degetele, iar picioarele erau pe 
punctul de a aluneca, aşa că se întreba dacă va reuşi să se 
întoarcă la obţinerea cheilor înainte ca Finster să se întoarcă 
acasă. 

Zgomotul de frunze care foşneau se auzi de jos, de pe 
solul pădurii. Michael îngheţă. Desluşi silueta unui bărbat care 
înainta prin umbrele de dedesubt, stând pe vine şi 
ascunzându-se după fiecare copac. Unul dintre soldaţii lui 
Finster. Michael se propti între două crengi, fixându-şi corpul 
în locul ăla fără să facă vreun zgomot. Işi dădu puşca jos de pe 
umăr şi-o înclină în jos. Va trebui să reuşească din prima. 
Trebuia să-şi păstreze poziţia ascunsă de orice alt urmăritor. 
Dacă se dădea de gol, avea să moară cu siguranţă; acum că 
era aici, sus, nu mai avea unde să se ducă. Preţ de câteva 
clipe se gândi dacă să-l lase pe tip să treacă şi apoi să 
coboare. Nu-şi dăduse seama până în momentul ăsta cât de 


compromis era. Stând sus, la cincisprezece metri înălţime, 
devenise o ţintă staţionară, bine delimitată. 

Bărbatul se opri chiar sub el. Michael îşi făcu curaj şi ţinti 
creştetul capului paznicului. 

Paznicul căzu acolo unde stătuse, glonţul străpungându-i 
oblic ţeasta, gâtul, corpul. Michael se uită în jur. 

— Doi, şopti el. 

Era numărul de oameni pe care-i omorâse chiar el. 

Aşteptă o clipă, apoi coborî. Îi plăcea să se caţere, dar se 
obişnuise într-atât cu clădirile de cărămidă şi de piatră, că 
uitase de bucuria de a se urca în copaci, pe care o simţise în 
copilărie. Abia avea de ce să se ţină cu mâinile, iar picioarele 
le sprijinea pe crengi. Se gândi c-ar fi fost frumos să mai fie 
copil - atunci măcar nu s-ar afla aici. Sări jos când ajunsese la 
patru metri deasupra solului, şi ateriză lângă cadavru. Se 
aplecă să-l verifice pe soldat. 

— Nu mişca. 

Michael nu-şi putea da seama de unde venea vocea. 

— Mâinile sus. 

Cineva din spatele lui îi scoase puşca de pe umăr. Patul 
unei arme îl lovi în cap, făcându-l să se rostogolească înainte. 

— Câţi sunteţi? mârâi soldatul. 

Michael nu spuse nimic şi fu răsplătit cu o altă lovitură în 
cap. 

— Răspunde-mi, nenorocitule. 

Numele soldatului era Jax, dar nu se prezentă. 

Puşca îl izbi peste şale, făcându-l să se prăbuşească în 
genunchi. Dinspre rinichi simţi o durere ascuţită. | se tăie 
răsuflarea. Auzi zgomotul metalic puternic scos la armarea 
puştii. Soldatul îi puse ţeava armei în ureche, trântindu-l pe 
jos, făcându-l să simtă mirosul acelor de pin. 

— Ai zece secunde, scuipă mercenarul. 

— OK. 

Mintea lui Michael căuta cu disperare o soluţie. 

— Am să-ţi arăt unde sunt. 

— Ridică-te. 


Era un efort, dar Michael reuşi să se ridice şi o luă în 
direcţia care spera din suflet să fie corectă. 

— Aveţi ditamai operațiunea aici, prietene, spuse, 
încercând să destindă atmosfera. 

Soldatul nu spuse nimic. 

— Cred că aveţi o armată întreagă acolo, nu? continuă 
Michael, cu mâinile ridicate. 

Paşii mercenarului îi răsunau grei în ureche. Michael nu se 
îndoia că tipul l-ar împuşca în spate dacă i-ar da cea mai mică 
scuză. leşiră în poiana în care fusese Simon, dar bineînţeles că 
acum nu mai era acolo. Mirosul de praf de puşcă se simţea 
apăsător în aer, pe jos erau împrăştiate tuburi de cartuşe. Se 
vedea piatra arsă pe care se sprijinise puşca lui Simon. 

— Ei bine? întrebă Jax, bănuind că fusese păcălit. 

Michael se uită în jur, neavând nici o idee unde se dusese 
partenerul său de măcel. Privi spre conacul întunecat, nimic 
mai mult decât o umbră monstruoasă pe cerul nopţii. 

— Nu te opri. 

Mercenarul îl îmboldi cu ţeava puştii în direcţia casei. Când 
păşiră pe alee, ieşiră şi alţii din umbre. Erau cinci, înarmaţi 
până-n dinţi: arme de protecţie şi puşti, câte un cuţit de 
supravieţuire prins de ambele picioare. 

— Mai e altcineva? strigă Jax spre tovarăşii săi. 

— Nimeni, strigă spre el un soldat tuns cu maşina. Crezi că 
era unul singur? 

— Cel puţin doi, replică Jax sumbru. 

Michael nu-şi dădea seama cine vorbea, dar nici unul nu 
avea aerul unui lider. Speranţa miji un pic în inima lui: măcar 
nu-l prinseseră pe Simon. Dar se putea totuşi ca preotul să 
zacă pe undeva în propriul sânge. 

— Unde e colonelul? întrebă Jax. 

— Nu l-am văzut de dinainte de Împuşcături. 

— Ce-o să facem cu el? 

Unul dintre mercenari arătă spre Michael. 

— II stoarcem de informaţii, aflăm ce avea de gând, apoi îl 
folosim ca ţintă pentru antrenamente. 

Jax se întoarse spre Michael. 


— Şi ce-are casa asta aşa de important că te-ai pus cu noi, 
douăzeci şi unu de oameni? 

— Acum nu mai sunteţi douăzeci şi unu, nu-i aşa? ripostă 
Michael. 

Când se izbi cu faţa de alee, îşi regretă afirmaţia macho. 
Nu ştia cine l-a lovit, dar de data asta nu era doar unul. Se 
făcu ghem în timp ce loviturile plouau asupra lui. Cele mai rele 
erau şuturile care-l atingeau în lateral; simţea cum coastele 
rupte se mişcă prin el, retrăind aceeaşi durere cu fiecare 
respiraţie agonizantă. Gustul metalic de sânge îi umplu gura, 
în timp ce se lupta să rămână conştient. Mercenarii se 
adunaseră în jurul lui ca o haită de hiene feroce, râzând în 
timp ce-i dădeau lovituri meschine. Michael abia mai reuşea 
să se agaţe de starea de trezie, dar îşi dădu seama că 
întrebările lor prosteşti îi spuneau mai multe despre ei decât 
aveau să afle ei de la el. 

— Câţi sunteţi? 

— Pentru cine lucrezi? 

— După ce ai venit? 

— De ce să loveşti într-un om de afaceri paşnic? 

Habar n-au, se gândi Michael. Tipii ăştia nu ştiau nimic 
despre Finster, considerându-l un mogul al afacerilor, cu 
maniere frumoase. Nici n-aveau idee ce se afla sub casă. 
Michael îşi întinse gâtul în sus, uitându-se sfidător la Jax, cel 
care-l interoga. Avea o faţă rece, lipsită de viaţă, iar puţinul 
păr pe care-l mai avea îi cădea în smocuri cenuşii peste 
urechi. lar ochii... ochii lui nu erau tocmai ochii unui om întreg 
la minte. Michael îl auzi pe Jax bolborosind ceva despre o 
frânghie şi despre gâtul lui, dar totul se transformă în ceva 
nedesluşit şi leşină. 


Capitolul 32 


Busch şi Finster erau umăr la umăr, ochi în ochi. Zâmbetul 
lui Busch l-ar fi făcut pe dentistul lui să se simtă mândru. 
întregul club le ignora confruntarea. Muzica bubuia în 
continuare, dansatorii tot se mai învârteau. Mai devreme, 
Busch nu se lăsase convins de opiniile lui Simon, şi 
considerase planul lui Michael nesăbuit. Cu toate astea era 
aici, zdrobindu-i braţul bărbatului ăstuia, şi tot ce putea face 
Simon era să se zbată inutil. 

Finster era cuprins de panică, o panică pe care n-o 
cunoscuse niciodată. Mintea lui căuta frenetic o soluţie, însă 
fără succes. Nu se mai simţise niciodată atât de slab, de lipsit 
de puteri. Era prins în capcana locului ăstuia oprimant. 
Imaginile de pe vitralii urlau spre inima lui neagră, pereţii de 
marmură îl strângeau. Zâmbetul dispreţuitor al tipului ăsta 
uriaş îl sugruma. 

Şi apoi îl lovi inspiraţia. Îşi înălţă în triumf capul plecat, îi 
privi lui Busch în suflet... şi zâmbi. Apoi începu să fiarbă. La 
propriu. Ochii îi tremurară, dându-se peste cap, lăsând la 
iveală numai partea albă. Mâinile îi tremurau şi se scuturau, 
gura i se deschise, cu falca atârnându-i, iar pe buze începu să- 
i apară spumă. Corpul începu să-i tremure violent, ca într-un 
dans la un pas de o criză de epilepsie. Capul îi căzu pe spate 
şi apoi în faţă, apoi Finster se prăbuşi pe podea. Frisonând 
sălbatic ca o bucată de unt într-o tigaie fierbinte, cu pumnii 
încleştaţi, cu capul izbindu-se dintr-o parte în alta, lovindu-se 
de ringul de dans. Oamenii începură să observe, dându-se la o 
parte, lăsând loc pentru ceea ce credeau că e o altă 
supradoză. 

Ochii lui Busch trecură de la triumf arogant la o frică 
cumplită. Nu ştia ce să creadă despre Finster, care avea 
spasme incontrolabile la picioarele lui. Incepu să se strângă 
lume în jur, formând un cerc, unii fascinaţi, alţii speriaţi. 
Ţipătul unei femei se auzi pe deasupra muzicii. Busch fu 


măturat din cale de trei paznici solizi care-l luară pe Finster, 
ducându-l pe o canapea într-una din grote. Era limpede că tipii 
ăştia erau obişnuiţi cu aşa ceva, probabil că în fiecare noapte 
erau câţiva clienţi care păţeau asta, o supradoză aducându-i 
în pragul morţii. Treaba lor era să se asigure că moartea nu se 
va produce în club. Nu prea şi-ar fi putut permite întrebările 
aduse de o investigaţie, cu toate formele de recreare de care 
se bucura lumea aici. 

Mulțimea din ce în ce mai mare îi urmă cu o curiozitate 
morbidă până la canapea, fascinată de bietul nenorocit care-i 
încântase şi-i captivase atât de puternic mai devreme. În 
mijlocul lor se afla o celebritate şi, dacă aveau noroc, poate 
vor putea spune că l-au văzut cum a murit. Busch fu dat tot 
mai în spate, fiind îndepărtat de acţiune. 

Mai repede decât şi-ar fi închipuit el, îşi făcu apariţia o 
targă. Paznicii îl ridicară fără efort pe Finster şi-l legară cu 
chingi de cărucior. Acum mulţimea era deja uriaşă, aproape 
jumătate de club se înghesuia în jur; cu gura căscată, făcuseră 
în jurul lui Finster un zid gros de douăzeci de oameni, Busch 
fiind al douăzeci şi unulea, primul exclus. Strigă să fie lăsat să 
treacă, dar ce se putea auzi peste muzica ce bubuia în 
continuare fu ignorat. Era un poliţist american fără putere într- 
o ţară străină; lucra fără aprobare, autoritate sau jurisdicție, şi 
n-ar fi putut fi mai departe de Finster, în timp ce acesta era 
scos afară pe uşă. De nicăieri apărură şi mai mulţi paznici, 
reţinându-i pe curioşi în timp ce medicii făceau loc pentru 
industriaşul faimos lovit de criză. 

Busch se zbătu să-şi facă loc prin marea de oameni, ieşind 
în stradă, trecând de paparazzi, de mulțimile care stăteau la 
coadă în spatele frânghiei de catifea şi se holbau prosteşte, 
ajungând în cele din urmă pe trotuar numai ca să vadă farurile 
din spate ale ambulanţei, şi limuzina lui Finster imediat în 
spatele ei, evaporându-se în noapte. 


* 


Michael se trezi în mijlocul unui masacru. Sângele curgea 
pe alee în mici râuleţe roşii. Trupul şi mintea îi erau amorţite. 
Nesigur dacă sângele era al lui, nu îndrăzni să se mişte, în 
timp ce recunoscu sunetul gloanţelor care-i şuierau pe 
deasupra capului. Când reuşi să vadă clar, zări noi cadavre de 
soldaţi împrăştiate în jur: doi erau doborâţi, mai rămăseseră 
trei. Şi cei trei trăgeau în toate direcţiile. 

Jax era în dreapta lui Michael, sub acoperirea unui Peugeot 
verde. Cu o privire sălbatică, mercenarul mitralia grădinile la 
firul ierbii, corpul fiindu-i scuturat de reculul rapid al mitralierei 
lui. Unul dintre soldaţi zbură înapoi, aterizând pe o grămadă. 
Michael îi auzi ultimele răsuflări horcăite prin gaura cât o 
monedă care-i fusese făcută în gât. 

— Unde-i colonelul? strigă celălalt paznic peste zgomotul 
rafalelor. 

— Nu ştiu, spuse cel care-l prinsese pe Michael. 

— Un mic schimb de focuri şi el se ascunde? Credeam că 
el e comandantul nostru curajos şi glorios. 

Jax se răsuci, cu arma aţintită asupra tovarăşului său. 

— Concentrează-te pe inamicul de acolo. 

Arătă spre întunericul din faţă. 

Michael aşteptă în linişte în timp ce conflictul se agrava. 
Oamenii ăştia nu erau soldaţi. Erau respinşi de armată, 
războinici de week-end, cu mintea aproape zdruncinată, şi 
aveau arme. Simon era undeva acolo, eliminându-i unul câte 
unul. După părerea lui Michael, nu o făcea suficient de repede. 

Jax se întoarse şi-l văzu pe Michael zăcând acolo, treaz, 
printre cadavre, şi puţinii neuroni pe care-i avea începură să 
se pună pe treabă. 

— Uite cine s-a trezit. 

ÎI înşfăcă pe Michael de păr, târându-l în picioare. 

— Ei drăcie... făcu celălalt paznic, în timp Michael se 
clătina pe picioare. 

— Şşşt, îl întrerupse Jax. La pământ. 

— Hei, cine te-a făcut pe tine Dumnezeu? ripostă celălalt, 
stând în picioare şi strângând din ochi ca să vadă ceva în 
întuneric. 


O împuşcătură bubui de undeva, detunătura având ecou în 
întreaga vale. 

— La naiba, fu tot ce mai spuse soldatul, pe care Michael 
şi Jax îl văzură cum se prăbuşeşte mort. 


* 


Simon stătea în spatele unui puț vechi de piatră, cu nervii 
încordaţi la maxim. Mercenarii n-aveau nici o şansă, fiecare 
căzând la pământ, fiindu-le luată viaţa cu un singur glonţ în 
cap. Simon nu-şi pierdea nici un moment concentrarea. 

După numărătoarea lui, mai rămăseseră doar doi, liderul şi 
un soldat. Soldatul cu smocuri cenuşii de păr încă se mai 
ascundea după Peugeot, dar nimeni nu ghicise încă unde era 
celălalt. Simon scană aleea prin luneta puştii şi-l găsi pe 
Michael. Acesta stătea în picioare, clătinându-se, în spatele 
Peugeot-ului, bătut rău, cu ochiul drept înnegrit şi închis din 
cauza umflăturii. Paznicul stătea în spatele lui, cu ţeava puștii 
înfiptă în bărbia lui Michael. Simon încercă cu disperare să-şi 
alinieze traiectoria împuşcăturii, dar soldatul nu era prost; îl 
făcea pe Michael să se mişte încoace şi încolo, nelăsând loc 
pentru o împuşcătură sigură. O sută de metri prin vântul care 
sufla dintr-o parte, într-o ţintă mică, în mişcare. Simon nu 
putea risca. Se apropie la cincizeci de metri. 

Se culcă pe pământ, expus, desfăcu picioarele de sprijin 
ale puştii şi-şi scoase pistoalele. Işi flexă degetele ca să scape 
de cârcei. Apoi cuprinse puşca cu mâna dreaptă, strângând 
patul puştii în scobitura umărului, îşi strecură arătătorul pe 
trăgaci şi-şi puse ochiul în dreptul cătării. Balansa puşca dintr- 
o parte în alta cu câţiva milimetri, în cele din urmă fixând 
reticulul pe cupola maşinii franţuzeşti. Ridică treptat ţinta, 
aliniind ţeava puştii cu un punct aflat la câţiva centimetri de 
umărul drept al lui Michael. Capul paznicului se mişcă în 
poziţie şi în afara ei timp de o întreagă secundă şi jumătate 
înainte de a se retrage, apoi, o clipă mai târziu, trecu din nou 
prin raza de tragere. Simon luă în calcul uşoara briză, ochi 
ţinta... Numără invers... Expiră... Şi îşi începu rugăciunea. 


Când capul paznicului începu să se apropie de poziţie, Simon 
îşi pregăti degetul. 

Şutul îl lovi pe Simon fix în tâmplă; puşca îi zbură din 
mână, descărcându-se în pădure. Se rostogoli din cauza 
impactului, încercând instinctiv să amortizeze lovitura. Capul îi 
pulsa când sări în picioare. În faţa lui stătea un bărbat cu una 
din cele mai urâte cicatrice pe care le văzuse vreodată, 
îmbrăcat ca un ofiţer într-o uniformă de camuflaj cafenie - din 
ce armată, numai Dumnezeu ştia. Dar încrederea în sine pe 
care o radia fu ceea ce-l puse în încurcătură pe Simon. 
„Colonelul” ăsta era înarmat cu pistoale - la ambele şolduri - 
şi cu toate astea nu avea nici o armă în mâini. Mercenarul era 
sigur că putea omori, chiar şi fără arme. 

Luaseră amândoi poziţia de atac, privindu-se printr-o 
barieră invizibilă. Colonelul începu, dând o lovitură puternică 
cu piciorul, din răsucire, în coaste. Simon se clătină înapoi, dar 
îşi recăpătă echilibrul la timp ca să evite următoarea lovitură. 
Dădu o ploaie de pumni - toţi blocaţi. Era ca şi cum adversarul 
său îi citea gândurile. Simon era surclasat şi o ştia. Atacul veni 
cu o salvă de lovituri cu mâinile şi cu picioarele, date fără ca 
celălalt să respire. Simon era forţat constant să dea înapoi, cu 
fiecare lovitură, fiind îndepărtat din ce în ce mai mult de 
propriile-i arme. Incepu să lovească jos, asaltând picioarele şi 
stomacul colonelului, începând să facă o breşă, tensiunea 
apărând în ochii mercenarului. Simon îşi continuă atacul, 
punându-şi toată energia în fiecare lovitură pe care o dădea, 
de parcă ar fi fost ultima. Dar ca într-un joc de şah care nu 
mergea bine, îşi dădu seama de mutarea sa proastă când era 
deja prea târziu. Colonelul îl lăsa să-şi consume energia, 
simulând durerea şi înfrângerea, când în realitate el era 
agresorul constant. lar când Simon îşi dădu seama, colonelul 
reveni cu o ploaie de lovituri puternice. 

Corpul lui Simon începu să dea semne de slăbiciune. Para 
ce putea, dar loviturile începeau să-l atingă, atacându-i cu 
brutalitate faţa şi stomacul. Continuă să se retragă, 
îndepărtându-se de adversar şi de arme, până când fu oprit, 


dând cu spatele de un zid. Simţea răceala pietrei la şale; era 
un puț; simţi mirosul de umezeală ridicându-se de dedesubt. 

Fără nici un avertisment, colonelul sări la el, mâinile lui 
încleştându-se în gâtul preotului. Simon încercă cu disperare 
să le îndepărteze, dar îşi epuizase forţele. Dăduse peste un 
adversar care-l întrecea nu doar ca putere, ci şi ca inteligenţă 
şi strategie. Colonelul îşi apăsă greutatea pe Simon, îndoindu-i 
spatele peste buza puţului. Simon putea vedea cât de adâncă 
era cicatricea, pielea albă, întărită, intrând mult în osul 
crestat. În timp ce degetele puternice ale celuilalt îl sugrumau 
fără milă, îşi auzea bubuitul inimii, amestecat cu ecoul stârnit 
de pietricelele care cădeau în puţul adânc, peste umărul lui, la 
cel puţin douăzeci şi cinci de metri. Noaptea devenea din ce în 
ce mai neagră, în timp ce simţea cum alunecă în afara lumii. 

Şi apoi degetele din jurul gâtului său dispărură. In timp ce 
Simon  înghiţea aerul cu nesaţ, simţi cum colonelul se 
prăbuşeşte peste el cu toată greutatea. Fu lovit de o migrenă 
cum nu mai avusese vreodată, în timp ce oxigenul îi revenea 
în sânge. Se strecură de sub colonel, uluit şi cu respiraţia 
şuierătoare. Colonelul alunecă peste buza puţului, cu un cuţit 
înfipt în spate. 

Michael stătea acolo, plin de vânătăi şi de sânge, abia 
reuşind să-i zâmbească, în timp ce Simon se prăbuşea la 
pământ, rezemat de piatra rece şi umedă. Michael se duse la 
colonel şi-ţi scoase mercenarului cuțitul lung din spate, 
uniforma acestuia cafenie, de camuflaj, fiind deja pătată de 
sânge. Fără să ezite, Michael îl apucă de picioare, le ridică în 
aer, iar greutatea cadavrului făcu restul, trăgându-l în 
întunecimea puţului. Numără încet până la cinci înainte să 
audă cum şeful forţei de securitate a lui Finster loveşte apa, la 
mare adâncime. 

Simon nu-l întrebă pe Michael cum scăpase de celălalt 
paznic, dar tocmai căpătase un respect şi mai mare pentru 
omul pe care se gândise să-l omoare cu doar o săptămână în 
urmă. 

Michael băgă cuțitul într-o teacă de gleznă luată de la unul 
dintre paznicii morţi. Era acelaşi cuţit pe care-l folosise ca să-l 


omoare pe Jax, mercenarul respingător care se jucase de-a 
gardianul lui în ultima jumătate de oră. 

În timp ce Michael era ţinut prizonier, răsucit dintr-o parte 
în alta ca scut, auzise singura împuşcătură. Jax îl azvârli la 
pământ şi-i apăsă piciorul pe ceafă, strivindu-i faţa de asfaltul 
aleii. Michael întinse mâna, atinse genunchiul, gamba... Şi-l 
găsi. Il trase repede din teacă şi făcu trei tăieturi rapide. Prima 
fu sus, pe orizontală, retezându-i lui Jax tendonul şi artera 
femurală de la piciorul drept; a doua aduse lama cu aceeaşi 
mişcare înapoia piciorului stâng. Paznicul cu smocuri cenușii 
de păr se prăbuşi, în timp ce sângele de la ambele picioare 
țâşnea ca dintr-un robinet răsucit la maxim. Eliberat de 
apăsarea de pe ceafă, Michael dădu cea de-a treia lovitură - 
cea finală. 


Busch nu mai condusese până acum cu două sute de 
kilometri la oră. In noaptea asta, nu conduse nici o clipă cu 
mai puţin. li luaseră zece minute să-şi ia maşina şi încă cinci 
zbătându-se să-şi găsească drumul de ieşire prin străduţele 
Berlinului, în tot timpul ăsta sunând de pe mobilul său ca un 
posedat. De fiecare dată, o voce feminină îi spunea în 
germană ceva ce deduse a fi „Ne pare rău, abonatul pe care 
încercaţi să-l apelati nu se află în aria de acoperire. Vă rugăm 
să lăsați un mesaj după ton." 

Busch lăsase un mesaj, neştiind dacă-l vor mai primi 
vreodată. Era simplu: „Plecaţi, plecaţi acum! Vine!!!!” 

In câteva minute, planul lor bine conceput se dusese la 
dracu' - fără exagerare. Busch nu se îndoise deloc că Simon 
va putea trece de gărzi şi că va putea intra în casă. Michael va 
subtiliza cheile şi vor fi la aeroport şi în avion înainte ca 
altcineva să-şi dea seama. Tot ce trebuia să facă Busch era 
să-l ţină pe Finster în clubul de noapte care fusese odinioară 
biserică. 

Apăsă pe tasta de formare automată. 

— Haide, haide, haide - 


Intră din nou mesajul automat. 

— La naiba! 

Busch trânti clapeta telefonului. De ce nu aveau telefonul 
pornit? Se strecura printre maşini ca un nebun, jonglând cu 
telefonul, semnalizând cu farurile, claxonând ca un apucat. La 
cinci kilometri în afara oraşului, zări ambulanţa trasă pe 
marginea drumului, cu uşile deschise şi cu luminile sirenei 
încă aprinse. Nu trebui să oprească ca să ştie că şoferul şi 
medicul din ea erau morţi. 

Busch nu se putea gândi decât la un singur lucru: Finster 
era liber, enervat, şi se ducea spre casă. 


Capitolul 33 


Jeannie Busch stătea de veghe. Bâzâitul aparatului de 
respiraţie automată, combinat cu mirosul steril de spital îi 
declanşase una dintre migrenele ei serioase, şi asta se 
întâmplase cu două ore în urmă. Ultimele minute din apusul 
de soare pictaseră mica încăpere în portocaliu, iar Jeannie era 
recunoscătoare pentru orice culoare după ce stătuse atâta 
timp cu ochii aţintiţi la albul antiseptic al camerei de terapie 
intensivă. 

Mary era cufundată într-un somn indus de medicamente. 
Acestea nu ţineau la distanţă doar durerea, ci şi conştienţa ei. 
Avea faţa palidă, umflată de la tratament, iar părul era doar o 
amintire decolorată a strălucirii de odinioară. Se stingea sub 
ochii lui Jeannie; medicul nu putuse da un pronostic asupra 
timpului pe care-l mai avea de trăit, dar nu mai era mult. 
Jeannie ştia care era cea mai mare temere a lui Mary: era 
îngrozită de gândul că va muri singură. Dacă Michael nu era 
aici să onoreze ultima dorinţă a prietenei ei, măcar ea va fi. 
Jeannie îşi lăsase copiii la sora ei, şi n-avea să plece până la 
întoarcerea lui Michael, indiferent cât de mult va dura. 

Sunase la hotelul de care-i spusese Paul. Frica îi crescu 
atunci când i se făcu legătura cu un poliţist extrem de 
iscoditor, a cărui serie de întrebări o sperie. Ştia cu cine 
călătorea soţul ei? Ceva despre Împuşcături şi cadavre. Ştia 
unde se dusese el? Intrebările o îngroziră atât de tare, încât 
trânti receptorul. Trebuiau să se întoarcă până acum, aşa-i 
spusese Paul. li promisese că aveau să-şi termine repede 
treaba. Ca soţie de poliţist, obişnuită cu o asemenea viaţă, nu 
lăsă gândurile să i se îndrepte spre asta. Mary avea nevoie de 
ea acum. 

Pulsul lui Mary începu să crească, semnalul sonor al 
monitorului cardiac se acceleră. Ilncepu să se foiască, 
picioarele îi tresăreau, împingea capul în pernă. Jeannie îi văzu 
mişcarea rapidă a globilor oculari: Mary visa. Incepu să spună 


ceva printre gemete, la început incoerent. Pe frunte îi apărură 
broboane de sudoare, care se întinseră apoi şi în rest. 

Era un coşmar. lar Jeannie ştia coşmarurile lui Mary; îi 
împărtăşise adesea temerile sale celei mai bune prietene a ei. 
Coşmarurile lui Mary se învârteau mereu în jurul lui Michael, 
care se întorcea la furturi şi plătea un preţ oribil, cu viaţa lui, 
în timp ce Mary era martoră, fără să poată face nimic. Jeannie 
ştia că singurul fel în care se terminau coşmarurile era când 
Mary sărea din pat, întorcându-se înspăimântată la realitate. 
Jeannie se aplecă spre ea, atingându-i fruntea cu o cârpă 
umedă. 

— $şşsş, îi şopti ea ca unui copil, nu-i nimic, sunt aici lângă 
tine. 

Blestemă medicamentele care-i ţineau prietena prizonieră 
în lumea coşmarului. 

Corpul lui Mary deveni rigid. Jeannie îi luă uşor mâna într-a 
ei. Se simţea din ce în ce mai neajutorată. Nu putea face nimic 
să-i uşureze prietenei ei suferinţa. Capul lui Mary se zbătea 
dintr-o parte în alta, ca şi când ar fi încercat să se îndepărteze 
de ceea ce-i bântuia mintea. Era captivă pe un tărâm din care 
nu putea scăpa. Mary îi spusese lui Jeannie că visul nu 
ajungea niciodată la final; întotdeauna se trezea în ultimul 
moment, revenind la realitate, eliberată din fericire de 
teroare. Cu toate acestea, în noaptea asta Mary nu avea de 
ales, trebuia să treacă prin întreg coşmarul, văzându-l cum se 
desfăşoară până la încheierea sa devastatoare. 

Viaţa lui Jeannie fusese legată ani întregi de cea a lui 
Michael şi Mary; acum, simţea că se prăbuşeşte odată cu ei. 
Mary era pe moarte, Michael avea necazuri, şi acum lipsea şi 
Paul. Işi iubea bărbatul pentru aerul lui îmbufnat, pentru faptul 
că trăia pentru copiii lui, pentru principiile lui de morală pe 
care alţii le abandonaseră cu zeci de ani în urmă. Spera 
împotriva oricărei logici că Paul şi Michael erau teferi, dar într- 
un fel ştia că orice ar fi avut ei de înfruntat, înfruntarea încă 
nu trecuse. 

Se uită cum semnele vitale ale lui Mary erau tot mai 
puternice; trupul ei avea spasme, iar cearceafurile erau 


scăldate în sudoare. Coşmarul ei ajungea la apogeu. Vă rog să 
reuşiți, se rugă Jeannie pentru toţi. 


* 


Uşa de la intrare a conacului se deschise. De undeva 
dinăuntru răsuna un beep puternic, la intervale de o secundă. 

— Ne putem grăbi? şopti Simon. 

— Linişteşte-te. Am la dispoziție şaizeci de secunde. 

— De-acum sunt cincizeci şi opt. 

Michael intră în hol; toate luminile erau stinse, casa era 
cum nu se poate mai întunecată. Îşi aprinse lanterna-creion, 
deschise dulapul de mahon de lângă pragul uşii şi-şi scoase 
cuțitul. Azvârli afară mulţimea de paltoane şi pardesiuri, dând 
la iveală o cutie de securitate albă, netedă, şi rămase cu 
privirea aţintită la afişajul pe care pâlpâiau luminiţe roşii, 
numărând invers de la patruzeci şi cinci. Nu era nici o 
tastatură, doar o fantă pentru cartele magnetice. lar Michael 
nu avea nici o cartelă. 

— OK, spuse el. 

— OK, ce? zise Simon, peste umărul lui. 

Michael tăcu, expirând puternic. Avea treizeci şi opt de 
secunde. 

— Vezi, ăsta e - 

— Nu-mi explica. 

Simon îl întrerupse. Ultimul lucru de care aveau nevoie era 
o descindere a poliţiei locale. Douăzeci şi unu de cadavre erau 
greu de ascuns şi chiar mai greu de explicat. Locul avea să fie 
înţesat de poliţişti, iar ei nu vor mai avea nici o cale de 
scăpare. 

Michael se concentră, îşi băgă lanterna în gură, învârti 
cuțitul şi-l strecură în spatele panoului de alarmă. Desfăcu 
capacul şi se uită înăuntru. Grămada de fire arăta mai mult a 
farfurie de spaghete decât a sistem de securitate. Douăzeci şi 
nouă de secunde. Beep-urile îşi dublaseră acum ritmul. 

Scoase din buzunar o pereche de fire cu cleme la capete. 
Umblă cu degetul prin cele vreo douăzeci de fire, căutând - de 


fapt, nu era niciodată un fir albastru şi unul roşu, ca-n filme - 
sistemul era codat pe culori, fiecare culoare având un număr 
individual care corespundea unui cod. Şansele de a găsi firele 
corecte erau de trei sute optzeci la unu. Din păcate, nu prea 
mai aveau timp. Nouăsprezece secunde. Acum, semnalele 
sonore răsunau ca bătăile unei tobe. Michael rămăsese 
holbându-se, pierdut în gânduri. 

— Mm, nu că ne-am grăbi... îi aminti Simon. 

În vocea lui se simţea o uşoară nervozitate. 

Nouă secunde. Dac-ar fi avut o oră... poate i-ar fi putut da 
de cap. Şi apoi găsi soluţia. Urmări firele care duceau la 
afişajul secundelor, mergând prin încâlceala care ducea prin 
cutie la un mic cip negru. Ataşă una dintre cleme. Patru 
secunde. 

— Nu avem toată ziua. 

Simon era acum mai încordat decât fusese sub rafalele de 
gloanţe. 

— De fapt - Michael făcu o pauză în timp ce ataşa şi 
cealaltă clemă - avem toată ziua. 

Afişajul luminos pâlpâi, şi acolo unde fuseseră două 
secunde, număra acum invers începând de la zece ore. 

— Când nu poţi reseta alarma, resetezi ceasul, explică 
Michael, cu un oftat de uşurare. _ 

Il conduse pe Simon în adâncurile casei. In timp ce 
avansau, trecând de holul de la intrare şi de bibliotecă, o 
lumină slabă se filtra înăuntru din încăperile laterale şi de pe 
scări. Nu era multă, dar le permitea să nu-şi mai folosească 
lanternele. Michael nu pierdu vremea să se uite prin camere; 
totul avea un alt rost de data asta. Inainte, simţise mirare şi 
încântare contemplând uriaşa avere pe care o avea stăpânul 
acestor încăperi, dar acum... nu simţea decât dezgust. 

Ajunseră în cele din urmă la uşa veche, enormă, de lemn. 
Aceasta era uşor întredeschisă. Michael puse mâna pe clanţa 
mare, neagră, de fier. Scrâşnetul balamalelor care protestau 
era mai rău ca orice alarmă. Simon se tot învârtea prin jur, cu 
arma la îndemână, aşteptându-se ca cineva să vină în fugă la 
auzul zgomotului. 


Mirosul de muced se înălța din firidele de piatră, 
asaltându-le imediat simţurile, stârnindu-i din nou frica lui 
Michael. Simon luă poziţie, cu pistolul la nivelul taliei, în timp 
ce erau înghiţiţi de întuneric. Îşi lăsară lanternele stinse, ca să 
nu devină nişte ţinte uşoare, însă ajungând astfel să coboare 
cei peste şaizeci de metri orbeşte, numai pe piatră alunecoasă 
şi cu ajutorul unei balustrade crăpate după care se ghidau. 
Înaintau din ce în ce mai adânc, coborând pe scările acoperite 
de muşchi. Michael nu putea să nu-şi amintească de paralela 
dintre locul ăsta şi cele mai de jos celule din închisoarea 
germană: în amândouă atârna în aer o ameninţare intangibilă. 

Ajunseră pe ultima treaptă, coborând pe podeaua de 
pământ tasat. Acolo nu mai era nici o balustradă care să-i 
ghideze, în timp ce încercau să se orienteze. Rămaseră pe loc 
câteva clipe, întunericul negru ca smoala fiind ca o mască pe 
ochii lor, duhoarea amintind de ceva în descompunere. 

— Ce-ar fi să facem lumină - începu să spună Michael 
înainte ca Simon să-l trântească violent la pământ. 

Împuşcătura veni de nicăieri, o pocnitură ca o explozie 
spărgându-le urechile în timp ce stârnea ecouri de pereţii de 
piatră umezi. Se lăsară în jos, nesiguri unde se aflau sau unde 
se afla paznicul pe care nu se aşteptaseră să-l găsească aici. 

— Am să mă rostogolesc la dreapta. Incearcă să-l faci să 
tragă în tine, şopti Simon în întuneric. 

— Hei, mulţumesc. 

Simon se îndepărtă uşurel, în linişte, lăsându-l pe Michael 
singur în locul care-i dăduse atâtea coşmaruri. Fă-/ să tragă în 
tine. Minunat. 

Se târi înapoi pe scară, urcând câteva trepte, bâjbâind pe 
perete după o cornişă. Degetele i se înfipseră într-o zonă 
aflată la doi metri mai sus, unde mortarul se înmuiase. Fără 
zgomot, săpă cu cuțitul, făcând o scobitură, apoi înfipse acolo 
capătul lanternei. Era sus şi departe, ca o ţintă - acelaşi truc 
pe care-l folosise şi cu Simon în cimitir. Era o chestiune de 
perspectivă, un truc abil, magie - fă-i să vadă ceea ce vrei tu 
să vadă. 


Lăsându-se pe vine, se întinse şi aprinse lanterna, 
strălucirea ei îngustă căzând pe mulţimea de artefacte 
imorale. Îşi tinu corpul departe de raza de lumină, dar înainte 
să poată face un pas, explodă altă rafală. Cinci împuşcături în 
succesiune rapidă, aparent din toate direcţiile. 

Lanterna se făcu praf. Un întuneric sufocant cobori peste 
el. Tăcerea care urmă fu înnebunitoare. Şi nici un semn de 
Simon. Un uşor zgrepţănat se auzi din adâncurile subsolului. 
Bazându-se pe ceea ce-şi putea aminti, Michael se mişcă încet 
în încăpere. Işi ţinea revolverul Glock în faţă, îndreptat în 
direcţia zgrepţănatului uşor. Părea să se audă de jos, de 
aproape de sol, ca nişte unchii zgâriind pe piatră. Cu fiecare 
pas, din întuneric se auzea un nou sunet. Un şuierat încet, 
bolborosit, ca şi cum cineva ar fi încercat să respire printr-o 
baltă puţin adâncă, răsuna chiar în faţa lui. Michael se ghemui 
repede. Intinzând pistolul înainte, împunse în întuneric. La 
distanţă de un braţ în faţă, ţeava pistolului dădu peste ceva 
moale, fragil. Respiraţiile erau uşoare şi slabe. Michael căută 
în jur, pipăi un cap, şi-şi puse arma pe pământ. Degetele sale 
continuară să exploreze: părul era fin, aproape casant; pielea, 
subţiată ca o hârtie. O mână îl apucă pe Michael de umăr, din 
spate, făcându-l să tresară. Preotul îşi aprinse lanterna şi-l 
găsi pe Michael lăsat pe vine lângă cadavrul unui bărbat, 
trecut bine de nouăzeci de ani. 

Michael se uită în sus. 

— Era doar un bătrân. 

Simon îşi cobori pistolul. 

— Cine e? 

— Charles... majordomul lui Finster, fu tot ce putu spune 
Michael, în timp ce bătrânul îşi dădu ultima suflare. 

Simon se aplecă deasupra cadavrului, îşi făcu cruce şi 
spuse o rugăciune scurtă pentru cel mort. Lui Michael nu-i 
scăpă ironia ca Simon să spună slujba pentru un om pe care 
tocmai îl omorâse. 

Se îndepărtară, înaintând prin galerie. Umbrele atârnau 
grele, iar duhoarea umedă de descompunere era peste tot. 
Când plimbă fasciculul lanternei prin încăpere, Simon fu uluit 


de ceea ce văzu. O mamă ţipa îngrozită, strângându-şi la piept 
copilul plin de sânge. Un războinic scotea măruntaiele 
prizonierilor care stăteau chirciţi de frică. Tapiseriile glorificau 
moartea; pânzele zugrăveau trupuri în descompunere, ale 
căror suflete implorau să fie eliberate - omenirea subjugată 
fără milă de rău. Mii de opere de artă, fiecare mai cumplită 
decât cea dinainte. Era ca şi cum ar fi intrat chiar în iad. 

Lui Simon îi trecu prin minte că înainte de a părăsi gaura 
asta, trebuiau să distrugă totul. Asta nu era artă; era ceva 
mult mai rău decât orice văzuse sau îşi imaginase el. Colecţia 
asta nu mai trebuia văzută de nimeni; operele astea oribile 
fuseseră create toate de oameni, nu de zei malefici sau de 
diavol. Erau lucrate de mâinile unor artişti posedaţi de gânduri 
pe care Simon nu le-ar fi putut înţelege niciodată. 

— Grăbeşte-te! insistă Michael în timp ce continua să 
meargă prin galerie. 

Aruncă o privire fugară la lumina care aluneca pe pereţi; 
roca neagră pătată de o rugină naturală dădea impresia de 
sânge care picura. Stalactitele, abia vizibile pe tavan, atârnau 
ca nişte pumnale gata să cadă peste ei. 

— Nu vreau să stau aici nici o clipă mai mult decât trebuie. 

Simon se smulse din loc şi-l urmă, dar fu atras înapoi de 
ultima pictură din şir. Aceasta se afla în faţă, aproape de uşă, 
sprijinită de o stivă formată din alte tablouri. Pătrată, cu latura 
de un metru douăzeci, ieşea în evidenţă dintre celelalte, 
bizară prin prezenţa ei aici. Singura operă luminoasă, 
strălucind în întuneric. Înfăţişa minunat Porţile Raiului. Simon 
rămase privind-o cu respect, amintindu-i că întotdeauna 
rămânea o speranţă, indiferent cât de gravă era situaţia. Şi i 
se aminti... 

Finster nu voia să câştige un suflet aici, altul dincolo, le 
voia pe toate, voia tărâmul din care fusese alungat înainte de 
începutul timpurilor. Simon fierbea, simțind cum se concentra 
din nou, şi o luă la goană pe coridor. 

Michael stătea la uşa de la încăperea care adăpostea 
cheile; lemnul care sclipea era abanos, lustruit până la o 
nuanţă lucioasă, ca unsă cu ulei - o uşă înaltă de un metru 


optzeci, pragul jos făcându-te să te apleci. Se descurcă uşor 
cu încuietoarea veche, şi apucă inelul de fier ruginit pus pe 
post de mâner. Când Michael trase de uşă, întredeschizând-o, 
Simon lumină înăuntru. 

Pe piedestalul central de piatră din mica criptă, cele două 
chei stăteau pe o pernă roşie ca sângele, arătând simple şi 
inofensive ca în ziua în care le furase Michael. Cutia simplă, 
sculptată, în care se aflaseră atâta timp era pusă deoparte pe 
un raft de piatră, lângă sute de lumânări, majoritatea arse 
până când mai rămăseseră din ele doar nişte cioturi. Michael 
simţi un val de speranţă. Pentru prima dată, aproape că 
îndreptase răul făcut, care-i pusese soţia în asemenea pericol. 

Cei doi bărbaţi stăteau de fiecare parte a piedestalului; 
încăperea era atât de mică, încât spinările lor aproape 
atingeau pereţii. Michael se uită în jurul piedestalului, căutând 
alarme sau capcane, trecându-şi degetele peste baza de 
piatră şi peste coloana de lemn, până la şi apoi sub perna 
roşie. Nu era nimic. Când se ridică, un uşor pâlpâit îi atrase 
atenţia. Se uită la Simon şi apoi la celularul pe care acesta-l 
purta în talie. Luminiţa verde pentru mesaje clipea. Simon îl 
deschise, afişajul se lumină: 1 mesaj, 19 apeluri pierdute. Fără 
semnal. Busch era singurul care avea numărul. 

Erau la şaizeci de metri sub sol, cu mii de tone de pământ 
şi de piatră deasupra capului, dar cu toate astea zgomotul ca 
un tunet pătrunse în măruntaiele pământului. Era ca şi cum un 
avion militar s-ar fi izbit de un munte, violent şi cu tonalități 
joase, amenințătoare. Pământul şi piatra se zguduiră în tavan, 
prăbuşindu-se într-o perdea de praf sufocantă în jurul lor. Erau 
siguri că lumea se va prăbuşi dintr-o secundă în alta. 


* 


Uşa enormă de la intrare se smulse din balamale şi ateriză 
pe treptele din fața casei, forța izbiturii făcând marea scară să 
se prăbuşească într-un morman de fărâme. Finster, cuprins de 
o furie absolută, zbura prin casă. Era ca şi cum înaintea lui ar 
fi alergat un val invizibil: pereţii lambrisaţi vibrau şi se umflau 


ca un balon în jurul lui, tablourile cădeau, statuile se 
prăbuşeau pe podea. Orice-i ieşea în cale era distrus. 

După cinci minute de mers cu ambulanţa, îşi revenise 
complet în simţiri. Nu mai fusese niciodată înşelat atât de 
cumplit, păcălit de poftele, vanitatea şi lăcomia lui. Jură că nu 
se va mai întâmpla vreodată. Spre şocul medicului, smulse 
curelele care-l legau de cărucior, deschise uşa din spate şi sări 
din ambulanţa care gonea pe autostradă. Şoferul său, la 
curent cu situaţia, urmărise vehiculul de urgenţă, privind cu 
un zâmbet cum zbura Finster pe drum. Când distanţa până la 
el era extrem de mică, şoferul viră pe lângă corpul care făcea 
roata. Apoi acceleră pe lângă ambulanţă şi o înghesui cu 
limuzina, forțându-l pe şoferul ei îngrozit să iasă de pe drum. 
Finster se ridică de pe jos şi se scutură. 

Nu el fu cel care-i elimină pe oamenii de pe ambulanţă, ci 
şoferul său. Cei doi muriră punându-şi nenumărate întrebări 
despre pacientul pe care tocmai îl luaseră. 

Când limuzina dărâmă porțile,  smulgându-le din 
suporturile lor de piatră, Finster văzu primele două victime. li 
subestimase pe Michael şi pe preot şi-şi supraestimase mica 
armată de mercenari. Anii petrecuţi sub chipul unui industriaş 
puternic îl făcuseră să uite de puterea unui om în pericol de 
moarte. Şi de voinţa şi mai puternică a cuiva care încearcă să- 
i salveze pe cei pe care-i iubeşte. Când limuzina ajunse la 
capătul aleii, carnajul i se înfăţişă în toată amploarea. Soldaţi 
morţi pretutindeni, sânge împrăştiat în jur ca şi cum ar fi fost 
împroşcat cu o bidinea. Mânia sa creştea proporţional cu ce 
vedea, mărindu-se cu fiecare pas făcut către casă; furia 
stăpânită explodă în cele din urmă când dădu buzna în 
conacul de piatră, distrugând uşile de la intrare care-i stăteau 
în cale. 

În câteva secunde era la uşa pivniţei, smulgând-o din 
balamale. Cobori scările într-o clipă; nu avea nevoie de 
lumină, ştia drumul pe de rost. Era la el acasă. 


* 


Finster, mergând tiptil, mai mult animal decât om, înainta 
prin galerie, cu spatele aplecat, păşind fără zgomot, privind în 
jur cu prudenţă în timp ce adulmeca uşor aerul. Simţi ceva în 
dreapta, în spatele stivei de tablouri de război ruseşti, dar 
trecu pe alături. lubea vânătoarea, felul în care cauţi şi găseşti 
prada, jucându-te cu ea, lăsând-o să creadă că e mai 
deşteaptă, că te poate înşela, când de fapt este prinsă fără 
scăpare. 

Continuă să meargă prin întuneric, spre uşa încăperii unde 
erau cheile, trecând de tabloul cu Porţile Raiului, care-l 
motiva. Pictura îl stimulase, îl ajutase să rămână concentrat 
asupra ţelului său, aidoma unui prizonier care ţinea în celulă o 
fotografie a munţilor, ca să nu uite de libertate. Pânza aceea îi 
dădea ceva pentru care să lupte, aproape că-i dădea 
speranţă. Nimeni n-avea să-i ia speranţa, şi oricine va încerca, 
va plăti preţul. Apucă inelul ruginit al uşii cu mâna sa rece şi 
trase, uşa neagră întredeschizându-se cu greu. 

Fără avertisment, se răsuci, întinzând violent mâna 
stângă, apucând cu ea noaptea. Incăperea începu să tremure, 
aerul deveni încărcat; scântei albastre ţâşniră din întuneric. 
Statuile se răsturnară, tablourile căzură la pământ; încăperea 
aparent neînsufleţită deveni deodată vie, plină de confuzie şi 
de haos. Din întuneric se ridicară două trupuri: Simon şi 
Michael. Plutiră în sus, purtaţi de un vânt nevăzut. Tot mai sus 
şi mai sus, până când fură striviţi de tavanul cavernei, 
periculos de aproape de stalactitele ascuţite ca nişte lame. Cu 
mâinile şi picioarele desfăcute, cei doi erau împinşi în sus, ca 
şi cum gravitatea s-ar fi inversat într-un fel sau altul. Cu o 
lucire bruscă, armele fiecăruia zburară departe de «i. 
Pistoalele şi cuţitele se prăbuşiră la pământ. 

— De ce? urlă Finster. Chiar credeaţi că mă veţi putea 
învinge pe MINE? 

Păşi sub ei, privind în sus, dirijându-i cu mâna ca pe nişte 
marionete neajutorate puse pe sfori invizibile. 

Dacă Michael avusese îndoieli despre adevărata identitate 
a fostului său angajator, acum locul lor fu luat definitiv de o 
frică cumplită. Văzu lumânări şi torţe aprinzându-se spontan 


de jur împrejurul cavernei, luminând totul. Nu cunoscuse până 
acum dimensiunile adevărate ale colecţiei depravate de artă 
pe care o strânsese Finster: era de zece ori mai mare decât 
ceea ce întrezărise el mai înainte, toată luminată straniu de 
strălucirea portocalie aruncată de torţe. Mai mare decât un 
teren de fotbal, zona de sub el conţinea o mare de artefacte, 
întinzându-se până unde ajungea lumina, umplând cea mai 
mare cavernă pe care o văzuse vreodată cineva. Tavanul se 
ondula sălbatic, stalactitele străpungeau umbrele asemenea 
colţilor din gura unei bestii. Finster se plimba dedesubt, de 
colo până colo. Hainele lui de comandă erau făcute zdrenţe, 
iar el stătea ca un arc înfăşurat. Chiar de la distanţă, Michael 
putea să vadă că ochii i se făcuseră roşii, adânci şi 
ameninţători, reflectând flăcările lumânărilor. 

— Daţi-mi ce-i al meu! zbieră Finster. Daţi-mi cheile mele! 

Simon suferea evident, cu un obraz tăiat de o stalactită, 
din care curgea sângele, picurând ca o ploaie pe podeaua de 
pământ de dedesubt. Dar ochii lui nu arătară nici o clipă frică 
în timp ce se lupta cu mâna invizibilă. 

— N-au fost niciodată cheile ta/e! scuipă el. 

— Acum sunt, preotule! Aşa cum e tot ce vine odată cu 
ele. Acum, daţi-mi cheile înainte de a vă smulge inimile din 
piept. 

Faţa lui Michael era contorsionată de agonie când rosti cu 
răsuflarea întretăiată: 

— Ai... făcut... o promisiune. 

Simon se uită la Michael, derutat de afirmaţia lui. 

— Ai spus că niciodată n-ai încălcat un târg. 

— Şi ce-i cu asta? mârâi Finster. 

— Mi-ai promis că n-ai să-mi faci vreun rău. 

Şi Finster zâmbi. 

— Nu-i aşa că tu eşti ăla deşteptu'? Atâta prevedere. 

Se uită la Simon. 

— Mă tem că tu nu ai un aranjament din ăsta. 

Simon fu strivit şi mai tare de tavan, o menghină invizibilă 
dându-i aerul afară din plămâni. 


— Acum, daţi-le înapoi, mormăi Finster, în vocea sa 
nemaiauzindu-se decât un strop din fostul său timbru şi din 
eleganța de altădată. 

Se îndepărtă, dar se opri înaintea uşii de la încăperea 
cheilor. Întorcându-se, mârâi: 

— Ai dreptate, Michael. Ţi-am promis că nu-ţi voi face rău, 
dar de-asta lucrează e/ pentru mine. Nu-mi amintesc ca e/să fi 
făcut o asemenea promisiune. 

Pe scările întunecoase cobora şoferul lui Finster, cel care-l 
luase de pe autostradă. În mâna stângă ţinea un pistol, acelaşi 
pe care-l folosise ca să-i omoare pe paramedici. 

Dennis Thal avea să se răscumpere în cele din urmă în 
ochii şefului său. 


Sosise mai devreme în acea seară. Finster era în 
bibliotecă, bucurându-se de Joy; miliardarul nu scoase un 
cuvânt când acesta intră, doar se uită lung la Thal, care părea 
să fi dat greş. Thal nu-şi imaginase niciodată că acest 
miliardar renumit era cel care-i dădea ordinele, cine era vocea 
misterioasă care-i spunea la telefon ce să facă. Ochii lui 
Finster îl intimidară pe ucigaş atât de mult încât Thal nu putu 
să-i spună că dăduse greş, de teamă că va fi mort înainte să 
termine de vorbit. 

Prin urmare, Thal spuse singurul lucru care credea că-i va 
prelungi viaţa: 

— Sunt morţi. 

Ochii lui Finster se îmblânziră când auzi asta. Ultimul 
obstacol real în calea succesului său - Michael St. Pierre şi 
nebunul ăla de preot - fusese eliminat. Dar rămăsese tot 
afaceristul desăvârşit, precaut şi viclean. Nu voia să lase loc 
de greşeli. Îşi înarmase şi apărase casa cu toate resursele, cu 
toţi oamenii pe care-i avea la dispoziţie. Intreaga sa armată 
particulară, inclusiv şoferul lui, fusese mobilizată ca să-i apere 
în permanenţă cheile. Din acest motiv, Finster îi ordonă lui 
Thal să-i fie şofer în acea seară. 


În timp ce conducea limuzina prin noapte, cu Finster şi 
trupa lui de aventuriere în spate, Thal se aştepta să primească 
un glonţ în ceafă. Împuşcătura însă nu veni. Crezuse că 
minciuna lui strigătoare la cer despre faptul că-i reuşise 
asasinatul i se citea pe faţă; era sigur că va fi descoperit. Timp 
de două ore, aşteptase în faţa clubului de dans, întrebându-se 
cum l-ar putea omori Finster când va afla adevărul. Dar pe 
măsură ce trecea timpul, se convinse singur că Finster nu va 
afla niciodată adevărul, sau poate... Poate îl va omori el pe 
Finster. 

Planurile îi fură întrerupte când şeful său fu scos afară pe 
targă. Thal alergă la limuzină şi se ţinu după el. Când Finster 
se rostogoli din spatele ambulanţei, Thal, cu egoismul lui, îl 
crezu mort, ciocni vehiculul de urgenţă şi-şi luă revanşa 
asupra celor doi paramedici, cu câte un glonţ de fiecare. 
Întoarse spatele carnajului ca să-l vadă pe Finster ridicându-se 
de pe drum, scuturându-se de praf, fără măcar o zgârietură. In 
acel moment, Thal îşi dădu seama că angajatorul său era mult 
mai mult decât şi-ar fi putut închipui el vreodată. Gândurile 
sale alergau frenetic în timp ce treceau prin porţile 
proprietăţii, când văzu cadavrele presărate peste tot. Când 
uşile zburară din balamale dintr-o simplă lovitură dată de 
Finster cu încheietura mâinii, Thal deveni cel mai mare 
admirator al angajatorului său. 


Thal stătea şi se uita la cei doi bărbaţi striviţi sus, 
deasupra capului lui, de tavanul cavernei; ştia în sfârşit de 
ordinele cui ascultase în ultimii cinci ani. Nu simţi nici un pic 
de frică în măruntaie; inima nu i se opri nici o clipă. 

— Vei fi oprit, zise Simon. 

Preotul era turtit de tavan, avea faţa stacojie şi tendoanele 
umflate la gât. Era greu de spus dacă zgomotul care se auzea 
venea de la frecarea corpului lui de stâncă sau de la frecarea 
dintre oasele sale. 

— Nu poţi - 


— Desigur. 

Finster îi făcu pe plac, în timp ce deschidea uşa de la 
încăperea cheilor. 

— Nu poţi fura Raiul, gâfâi Simon. 

— Deja am făcut-o. Acum puneţi-mi cheile îna- 

Finster se opri la jumătatea propoziției, cu uşa care 
scârţâia deschisă la maxim, şi cu flăcările torţelor licărind în 
cripta întunecată. Se holbă înăuntru. O sclipire de pe perna 
stacojie îi atrase atenţia. Îşi înălţă capul, strângând din ochi ca 
să vadă mai bine. Pe faţă îi apăru un zâmbet triumfător. 

Şi cu asta, Simon şi Michael căzură din tavanul cavernei, 
prăbuşindu-se de la înălţimea a două etaje pe podeaua de 
pământ de dedesubt. 

Finster era vrăjit de cheile lui: până la urmă, hoţii nu i le 
luaseră, fuseseră întrerupţi înainte de a-şi face treaba. Îşi 
îndreptă spatele. Stând semet, cu palmele la tâmple, îşi dădu 
pe spate părul lung, alb, recăpătându-şi stăpânirea de sine. 

— Scoate-i de aici, îi spuse lui Thal fără să se întoarcă 
măcar să arunce o privire spre corpurile celor doi oameni care 
i se opuseseră, vocea sa triumfătoare fiind din nou melodioasă 
ca un cântec - şi fă ceea ce ştii tu să faci cel mai bine. 


Capitolul 34 


Thal îi scoase pe Simon şi Michael afară prin uşa de la 
intrare, cu pistoalele în spate, pe lângă soldaţii morţi de pe 
alee, ducându-i spre limuzina neagră, lungă. Cei doi erau plini 
de vânătăi şi însângeraţi, minţile lor ameţite încă refuzând să 
accepte puterea teribilă la care tocmai fuseseră martori. 

Thal scoase două perechi de cătuşe, le prinse mâinile la 
spate, deschise portiera din faţă din dreptul pasagerului şi-i 
împinse înăuntru. Trecu în spatele volanului vehiculului care 
încă avea motorul pornit, cu pistolul îndreptat spre capul lui 
Simon. Conduse prin noapte, pe lângă marile grădini şi pe 
lângă zidurile de piatră impunătoare, ieşind de pe alee şi 
luând-o pe câmp. Farurile înălțate ale maşinii străpungeau 
întunericul, până când se opriră în cele din urmă la şase metri 
de vechiul puț. 

Thal cobori din maşină, smuci de portiera din dreptul 
pasagerului, se băgă înăuntru şi-l trase violent afară pe 
Michael, de păr. Il izbi de structura de piatră, unde acesta se 
prăbuşi sub lumina orbitoare a farurilor, luminat ca şi cum s-ar 
fi aflat pe o scenă. Thal se întoarse la maşină şi se înapoie în 
câteva secunde, ţinând la beregata lui Simon un cuţit care 
arăta primejdios. 

— N-am mai omorât nici un preot până acum. 

Thal îl trânti pe Simon de pământ, cu faţa în jos, preotul 
neopunând deloc rezistenţă, căci trupul încă îi era slăbit de 
atacul lui Finster. 

În bătaia farurilor cu halogen ale maşinii, lumina era mai 
puternică decât ziua, umbrele fiind prelungi şi severe. Era ca 
şi cum ar fi fost într-o sală de operaţii bine luminată, 
înconjurați de un public din întuneric. Thal îşi băgă pistolul în 
pantaloni şi aşeză pe iarba scăldată în rouă o colecţie 
abominabilă de cuțite: cu dinţi ascuţiţi şi înclinați spre vârf, ca 
de coasă, butterfly knife, cuțite pentru fileuri, cuțite zimţuite şi 
cuțite pentru oase. O colecţie care ar fi arătat firesc într-o 


măcelărie, dar care în acest loc avea un scop foarte diferit, 
mult mai rău. 

— Ai văzut vreodată cum se jupoaie o căprioară proaspăt 
ucisă? îl întrebă Thal pe Michael pe un ton detaşat. 

Michael, căruia nu-i ieşea nici un sunet din gâtlej, se holba 
la el neajutorat. 

— Nu? Ei bine, acum vei şti la ce să te aştepţi. 

Thal luă cuțitul pentru fileuri. 

— Lama asta este cea mai ascuţită dintre toate astea. Taie 
pielea ca şi cum ar fi mătase. E atât de ascuţit încât abia îl 
simţi în timp ce-şi face treaba. lţi dai seama că nu mai ai 
pielea pe tine numai când aerul rece atinge nervii proaspăt 
expuşi. 

Thal  apăsă cu genunchiul pe ceafa lui Simon, 
imobilizându-l complet. 

— Ştii, am auzit povestea aia despre mama ta şi chiar a 
fost o sursă de inspiraţie pentru mine. 

— Mântuieşte-ţi sufletul, bolborosi Simon, cu faţa strivită 
în iarbă. 

— Asta-i o replică standard pe care o înveţi la seminar? 

— Te-ai dat de partea- 

— O, Doamne. lar începi. Aleluia, amin, Doamne lisuse, 
mântuieşte-mă, Doamne, et cetera, et cetera... 

Thal îşi dădu ochii peste cap. 

— Scuteşte-mă, te rog. Imi strici concentrarea. 

Cu experienţa unui chirurg, îi despică lui Simon cămaşa la 
spate. 

Michael se zbătu să se ridice, sprijinindu-se de piatra 
puţului, gemetele urcându-i în piept. 

— Cuţitul ăsta este lama unui artizan, trebuie ţinut delicat, 
ca o pensulă, între degetul mare, arătător şi mijlociu. 

Thal demonstră cele spuse. 

Un lucru ciudat îi atrase atenţia lui Michael. Degetul mic şi 
inelarul lui Thal stăteau într-o poziţie anormală, nu se îndoiau 
înspre palmă aşa cum ar fi trebuit. Nu observase asta mai 
devreme, dar acum... Inima i se strânse şi mai tare. Mai 
văzuse ustensilele astea înainte. Işi aminti acea noapte. Işi 


aminti de propriul său cuţit, cum îi fusese împlântat în umăr, 
în os, cum fusese târât pe podeaua atelierului de artă de un 
maniac. Cum mai simţea şi astăzi durerea, care-i era stârnită 
de schimbarea vremii. Şi-şi aminti că fusese prima dată când 
voise să omoare pe cineva, o creatură atât de ticăloasă, atât 
de dezgustătoare, un bărbat care fusese în stare să-i facă unei 
femei ceva inuman. 

— Ce-ţi mai face umărul? îl întrebă Thal, zâmbind. 

Toate amintirile năvăliră în mintea lui Michael. Cine era 
Thal de fapt... Cum aflase Finster despre Michael şi talentele 
lui... De ce Thal îl dispreţuise din ziua în care-l cunoscuse. 

Instrumentele întinse în iarbă în faţa lui acum erau 
aceleaşi care fuseseră puse pe pervazul ferestrei unui 
apartament de pe Fifth Avenue, acum cinci ani şi jumătate. 
Dennis Thal fusese cel care-o agresase pe Helen Staten, gata 
să comită o crimă atroce asupra trupului ei gol. Din cauza lui 
Thal renunţase Michael la fugă după lovitura de la Ambasada 
Akbiquestanului. El era cel cu care se luptase Michael în 
apartamentul lui Helen Staten. Şi din cauza lui fusese Michael 
prins şi trimis la închisoare. 

— Acum poţi să-ţi dai seama de ce mă interesezi atât de 
mult, zise Thal cu voioşie, întorcându-se la treabă. 

— Asta e doar de încălzire, şi ca să-ţi faci o idee despre 
ceea ce va urma. Anticiparea este mult mai importantă decât 
împlinirea unui lucru, nu crezi? Contemplu de ceva vreme 
planurile pentru uciderea ta. Când te-am recomandat lui 
Finster pentru furtul cheilor, am sperat că voi fi recompensat 
la sfârşit. Tu vei fi Capela mea Sixtină. 

Legat, Michael se zvârcolea degeaba de peretele puţului; 
gura i se umplu de fiere. 

— Te rog, stai liniştit, îl mustră Thal. Ai putea să mă faci să 
tresar. Dacă se întâmplă asta, mi-ar putea aluneca mâna, şi i- 
aş putea împlânta prietenului tău frumuseţea asta de metal în 
inimă. 

Simon îşi îngropă mintea undeva în adâncuri, rupându-se 
de orice senzaţii. Mintea sa era un vârtej de imagini cu tatăl 
lui comiţând aceeaşi faptă oribilă asupra mamei lui. Ea îşi 


îndurase soarta fără nici un fel de pregătire, fără să aibă 
mintea călită de armată. Respectul său pentru suferinţa ei 
crescu, căci acum era pe cale să aibă aceeaşi soartă - să 
suporte un viol al sufletului. 

Thal era atât de concentrat, încât nu mai ştia ce se 
întâmplă în jurul lui; aplecat asupra lui Simon, pe punctul de a 
desprinde pielea de muşchi. Trăia momentul pe deplin - şi de 
aici i se trase pieirea. Nu auzi şuieratul produs de piciorul care 
se repezea prin aer, nici nu văzu umbra uriaşă a bărbatului 
turbat de mânie. 

Vârful de oţel al bocancului îl lovi pe Thal drept în ureche. 
Forţa loviturii îl făcu să se rostogolească, corpul alunecându-i 
pe iarba umedă. Din ureche îi curgea sânge. Nu putea să 
articuleze un gând coerent, dar măcar atâta lucru ştia şi el: 
silueta gigantică îl omora. Cu energia dată de adrenalină 
oricărui animal încolţit, Thal sări în picioare; mâna i se 
îndreptă iute spre talie. Dar oricât de rapid ar fi fost, nu fu 
suficient. Cei doi poliţişti, ofiţerul şi asasinul, se priviră în ochi. 
Fiecare avea în mână o armă - îndreptată direct spre celălalt. 
Era o situaţie fără ieşire. 

— Ţi-ai cam depăşit jurisdicţia, mârâi Thal. 

— Asta n-are nimic de-a face cu legea. 

Revolverul Sig Sauer al lui Busch era îndreptat spre Thal 
de o mână care nu tremura. 

Pentru a doua oară în viaţă, Thal ajunse să se confrunte cu 
frica, o frică adevărată, din aceea care-ţi face mâinile să 
tremure şi te face să nu mai ştii de tine. Îl traversă din tălpi 
până în inimă, şi-i ajunse drept în ochi. Thal se hrănea cu 
spaima pe care le-o provoca altora, şi care pentru el era o 
desfătare a simţurilor, dar până în acest moment nu o simţise 
şi el. Şi era paralizantă, picioarele i se muiară, mintea îi era un 
talmeş-balmeş. Făcu singurul lucru la care se putu gândi. Se 
aruncă în stânga, în acelaşi timp trăgând repede cu pistolul. 

Busch se  rostogoli la pământ, răspunzându-i la 
împuşcături. Thal dispăru în întunericul de dincolo de raza de 
acţiune a farurilor. Michael şi Simon erau ţinte vii, adevărate 
ţinte cu cătuşe pentru Thal, iar Busch nu putea tolera asta. 


Polițistul cel masiv îl apucă pe prietenul său şi-l trase în 
umbrele din spatele puţului. Apoi se întoarse în fugă în lumina 
orbitoare a reflectoarelor, repezindu-se după Simon. Când 
gloanţele izbucniră în spatele lui, împroşcând cu pământ la 
picioarele sale, Busch nu se opri, rostogolindu-se şi ridicându- 
se. Il înşfăcă pe preot de picioare şi-l trase prin perdeaua de 
focuri trase de Thal. 

Inapoi la adăpostul întunericului, Busch îl sprijini pe Simon 
de peretele puţului. Se întoarse şi apucă de cătuşele de la 
spatele lui Michael. Lipi lanţul cătuşelor de piatra puţului, şi-i 
ordonă: 

— Să nici nu respiri. 

Apăsă ţeava pistolului pe lanţul cătuşelor şi trase, 
făcându-l praf. Peste câteva clipe, cătuşele lui Simon avură 
aceeaşi soartă. 

— Staţi aici, mormăi Busch, înainte de a se întoarce în 
întuneric. 


Busch se târa pe iarbă, având grijă să nu iasă din 
întuneric. Noaptea era plină de linişte, dacă nu puneai la 
socoteală zumzăitul scăzut al limuzinei, al cărei motor mergea 
în gol. Dac-ar fi reuşit să ajungă pe locul şoferului, ar fi putut 
întoarce maşina, şi-ar fi cules prietenii şi-ar fi zburat de-aici. 
Chiar dacă Thal ar fi tras în cauciucuri, puteau să se 
îndepărteze de atacatorul lor suficient de mult ca să ajungă 
undeva în siguranţă. Busch se târî până în spatele maşinii 
negre, atent la faptul că putea fi împuşcat mortal în orice 
clipă. În mintea sa era numai confuzie. Faptul că Thal avusese 
de-a face cu el sau cu Finster nu era o coincidenţă. Instinctul îl 
ajutase întotdeauna: acum, regreta că şi-l reprimase când îl 
avertizase în legătură cu Dennis Thal. De data asta nu va mai 
ezita, nu se vor rosti vorbe pline de venin. Avea să-l împuşte 
pe Thal dintr-un foc, şi la naiba cu legea. 

Gloanţele se înfipseră în partea din faţă a limuzinei, 
străpungând caroseria de metal. Busch fu țintuit la pământ, cu 


cinci gloanţe rămase în încărcător, dar asta nu mai conta dacă 
Thal reuşea să-l atingă. Se repezi la portiera din dreptul 
şoferului şi o deschise dintr-o smucitură. 

Glonţul îi sfâşie umărul drept, braţul căzându-i inert pe 
lângă corp atunci când forţa impactului îl izbi de maşină. 
Busch îşi pierdu echilibrul pe iarbă şi căzu. Bâjbâi cu mâna 
stângă după pistol. Işi încleştă degetele în iarbă, ignorând 
durerea din braţ, aproape ajungând la armă... 

Bocancul îl lovi puternic, două dintre degete luându-i foc 
imediat, oasele lor frângându-se sub lovitura brutală. Thal se 
lăsă pe vine, luă pistolul lui Busch, apoi îl aruncă în întuneric. 

— Bună, Peaches. 

Sângele curgea în valuri din urechea lui Thal. 

— Greşeli, greşeli, greşeli. Unele uşor de trecut cu 
vederea, altele fatale. Cum a rămas cu legea? îl înţepă el pe 
Busch. iți aminteşti de lege, legea ta? Nici un compromis, nici 
o abatere de la lege? 

Acuzaţia îl ustură pe Busch la fel de tare ca durerea care-i 
răvăşea simţurile. Incă mai era poliţist. Şi cu toate că Thal îl 
acuzase că-şi abandonase codul de legi, nu o făcuse. Doar 
pusese legea deoparte, o altă lege mai importantă luându-i 
locul, una a prieteniei şi a loialității. Compromisuri morale. 
Uneori erau anumite situaţii, şi uneori cineva avea putere şi 
nevoie să închidă ochii la anumite lucruri, în timp ce viaţa îşi 
schimba temporar cursul firesc. Dar trebuia plătit mereu un 
preţ pentru asta. 

Apăsând şi mai tare cu piciorul pe mâna lui Busch, cu 
lumina stopurilor săpându-i umbre roşii ca sângele pe faţă, 
Thal băgă un nou încărcător în pistol şi armă. Tinti drept spre 
capul bărbatului pe care ajunsese să-l dispreţuiască, şi zâmbi. 

— Moartea soţiei tale va fi pe atât de lungă pe cât de 
scurtă va fi a ta. 

Busch se albi la faţă, copleşit de cele mai negre temeri. 

Thal apucă arma cu ambele mâini, stabilizând ţinta. Nu 
voia să rateze. 

Şi apoi, dintr-o dată, din Thal ieşi aerul ca dintr-un balon 
care se dezumflă. Ucigaşul se prăbuşi pe spate peste limuzină, 


fără să aibă timp să-şi revină, să se apere de a doua şi a treia 
lovitură. Michael şi Simon erau asupra lui, mişcându-se cu o 
viteză ameţitoare, şi apoi, la fel de iute cum atacaseră, se 
dădură înapoi. 

Thal abia se mai ţinea pe picioare. Rămăsese fără pistol şi 
era grav rănit. Pentru a doua oară în acea noapte care nu se 
mai sfârşea, aşteptă să-i vină moartea printr-un glonţ. Dar nu 
fu aşa. Busch, Simon şi Michael nu făceau decât să se uite la 
el, fără să se mişte, fără să scoată vreun sunet, privind şi 
aşteptând. Thal nu ştia ce să creadă despre ei. Dar nu putea 
respira. Nu ştia de ce. Işi strânse stomacul cu mâna. Şi mâna 
ieşi de acolo lipicioasă, unsuroasă. Estompate în amintire, 
feţele tuturor victimelor sale îi răsăriră înaintea ochilor. Helen 
Staten, James Staten, femeile, bărbaţii, zeci de victime, toate 
holbându-se la el în tăcere, fiind martori muţi ai sfârşitului său. 

Nu simţise incizia - atât de ascuţit era scalpelul - nu-l 
văzuse nici o clipă pe Simon când îi făcuse tăieturile, dar îşi 
simţi intestinele revărsându-se afară; îi alunecau printre 
degete ca nişte ţipari unşi cu grăsime, în timp ce încerca cu 
disperare să le ţină în corp. li curgeau din burta despicată pe 
iarba cufundată în întuneric. Le aduna cu mâinile, încercând în 
zadar să le împingă înapoi în cavitatea goală. Se împletici şi 
căzu. Apoi cârceii reci ai morţii se înfăşurară în jurul lui. 

Şi muri. 


Capitolul 35 


Umbra lui Finster dansa pe peretele micii încăperi izolate; 
lumânările care mai rămăseseră aproape se consumaseră. 
Redevenise omul de cultură calm şi rezervat, care-şi admira 
cheile aşezate pe perna lor. Temerile sale momentane de eşec 
fuseseră adormite, acum îi aparţineau din nou şi în curând 
avea să se ducă acasă. 

În ciuda a ceea ce spusese, nu stătuse niciodată să-şi 
admire trofeul decât în acea primă noapte în care-l obținuse. 
De fapt, puţin îi păsa cum arătau cheile, ceea ce conta de fapt 
era semnificaţia lor. Dar orgoliul său interveni şi vanitatea îl 
făcu să le admire. Stătea acolo, privindu-le lung, cu respect; 
nimic nu-i mai stătea acum în cale. 

Afară, în galerie, în secţiunea dedicată zeiţei hinduse Kali, 
ascuns în colţ, în spatele stivei de pânze, afişajul roşu al unui 
cronometru ticăia şi număra invers spre zero. Cinci astfel de 
cronometre erau împrăştiate prin cavernă, setate să se 
declanşeze la intervale de treizeci de secunde. Bombe 
incendiare, compacte dar puternice - aveau să declanşeze 
flăcări. Nu erau dispozitive violente, ci mai curând 
pulverizatoare chimice. La activare, aveau să sară în aer la o 
înălţime de trei metri şi să împroaşte cu o substanţă lipicioasă 
ca un gel, care urma să se aprindă pe loc în contact cu aerul. 

Finster nu dădu atenţie pocnetului din spatele uşii masive, 
negre, nici şuieratului scos cu siguranţă de foc. In schimb, păşi 
în jurul piedestalului şi se apropie de el, aplecându-se, ca şi 
cum ar fi studiat detaliile cheilor pentru prima dată. Pantofii 
săi de piele scârţâiau pe podeaua de lemn în timp ce el dădea 
târcoale piedestalului. Pe sub uşă se auzi un şuierat puternic; 
aerul era aspirat din încăperea mică în cantităţi uriaşe, ca să 
hrănească infernul ce creştea în cavernă. Ultimele câteva 
lumânări din jurul încăperii cheilor începură să se stingă din 
cauza lipsei de oxigen. Numai câteva rămaseră aprinse să-i 


lumineze trofeul, licărirea lor reflectându-se în metalul preţios 
şi luminându-i lui Finster faţa nedumerită. 

Ceva nu era în regulă. Şi nu-l preocupa ceea ce se 
petrecea dincolo de uşă. Michael şi Simon mai aveau puţin - 
câteva clipe doar - şi ar fi reuşit. Nişte oameni atât de hotărâți 
nu ar renunţa niciodată, nu ar abandona lupta. Dragostea lui 
Michael pentru soţia sa era mai puternică decât tot ce mai 
văzuse Finster, dar atunci de ce se potolise, renunțând atât de 
uşor - doar dacă... 

Finster se uită mai de aproape. Ezitând, întinse mâna după 
cheia de argint, conştient ca-i era interzis să atingă ceva 
sfinţit. Degetele lui se apropiară şi mai mult. Era singurul mod 
de a fi sigur. Singurul test adevărat. Biruindu-şi brusc teama, 
acoperi cheile cu mâna. Şi atunci se întâmplă. Explodă într-un 
vârtej de furie. Urlă din toţi plămânii - nu de durere, ci de 
mânie, dându-şi seama cu turbare că fusese înşelat. Căci pe 
cheia de aur, uzat de trecerea timpului dar încă vizibil, era 
gravat un marcaj subtil, care-l condamna: 585. 

Finster se răsuci în loc şi smulse uşa din ţâţâni. Fu izbit de 
o minge de foc învolburată, care arunca limbi de flăcări în sus, 
tentaculele sale prelingându-se apoi de pe tavan. Intreaga 
cavernă era înghițită de flăcări. Pânzele picturilor se 
aprinseseră, umplând camera cu un nor negru, uleios, ca o 
ciupercă; valurile de căldură topeau sculpturile de metal. 
Ultima dintre bombele incendiare explodă, gelul său 
asemănător cu napalmul împroşcând în jur, aprinzând tot ce 
atingea. Mugetul flăcărilor era asurzitor, dar nu era nimic pe 
lângă ţipătul inuman care ieşi de pe buzele lui Finster. 


Capitolul 36 


Busch era terminat. Simon şi Michael îi legaseră mâna şi-i 
bandajaseră umărul. Era sprijinit incomod de capota maşinii, 
dar în ceea ce-l privea, lucrurile stăteau bine. Avea să vadă şi 
ziua de mâine. 

— Hmmm, deci le-aţi luat. 

Vocea lui Busch era puţin mai mult decât o şoaptă. 

Simon dădu din cap, admirând cheile pe care le ţinea cu 
respect în palmă, ca şi cum ar fi fost de sticlă şi s-ar fi putut 
face ţăndări dacă ar fi respirat deasupra lor. 

— Atât de simple... 

— Da. 

— Domnilor, trebuie s-o ştergem, îi întrerupse Michael. 

Dar Busch continuă să se uite lung la chei. Nu se putea 
abţine. 

— Pot să le ţin şi eu? 

Foarte uşor, Simon i le puse în palmă. Erau mai mari decât 
crezuse Busch, şi nu atât de spectaculoase. În timp ce le 
ţinea, se aştepta să fie iluminat, să se umple de dumnezeire, 
dar nu se întâmplă aşa. În schimb, fu cuprins de uimire că 
două obiecte atât de mici puteau însemna atât de mult. 
Michael îşi riscase libertatea, viaţa - tot ce avea - ca să 
recupereze bucăţile astea de metal modelat. Şi ceea ce-l 
impresionă pe Busch nu fu semnificaţia lor, ci tăria de spirit pe 
care o inspirau. O credinţă în ceea ce era de neatins, una atât 
de puternică încât oamenii erau dispuşi să se războiască 
pentru ea, să moară pentru ea, să sacrifice totul de dragul 
convingerii date de o promisiune. Era o minune, o minune a 
credinţei, una pe care o înţelegea bine, dar pe care nu o trăise 
până în momentul ăsta. Şi datorită ei, totul avea să fie bine 
într-un fel sau altul, simţi asta. 

— Să mergem, băieţi. 

Nerăbdarea lui Michael creştea. 


Busch îi dădu cheile înapoi lui Simon, care le înfăşură 
strâns într-o bucată de catifea şi apoi le puse în buzunar. 
Busch simţi un val de uşurare. În pofida şanselor care le 
stătuseră împotrivă, el şi cu Michael se întorceau acasă. 


* 


Uşile bibliotecii se deschiseră cu un scrâşnet. Flăcările 
explodară în afară. Casa enormă de piatră devenise un infern. 
Ferestrele se spărgeau de la căldură, scuipând fum şi flăcări, 
luminând noaptea. O siluetă se năpusti prin furtuna de foc şi 
alergă spre ei. Ca o fiară sălbatică întunecată, parcurse 
distanţa de două sute de metri în câteva clipe. 

— N-o să duceţi nimic înapoi! 

Vocea urlă de pretutindeni. Şi înainte ca ei să poată 
reacţiona, stătea acolo, chiar în faţa lor, cu hainele făcute 
scrum, contrastând ciudat cu pielea sa, care era curată şi 
netedă, fără o singură arsură sau roşeaţă, ceva imposibil 
pentru cineva care tocmai trecuse printr-o vâlvătaie de şase 
mii de grade. 

Michael făcu un pas în faţă, cu corpul întărit pentru un 
atac. 

— Ce te face să crezi - 

Dar înainte de a putea termina, Finster făcu o mişcare din 
încheietura mâinii şi-l trânti cât colo. 

— Am să-ţi provoc suferinţe pe care nu ţi le-ai imaginat 
niciodată - 

— Mi-ai dat cuvântul tău, gemu Michael de pe jos. 

— Nu vorbeam cu tine. 

Finster se întorsese spre Busch. 

— Gata. Cu. Sanctuarele, urlă el spre polițistul rănit. 

Busch se dădu înapoi, încercând cu disperare să se 
îndepărteze. Se rostogoli de pe capota maşinii, umărul rănit 
fărâmându-se ca o mie de cioburi de sticlă când se prăbuşi la 
pământ, paralizat. Refuză să scoată un sunet, dar în mintea lui 
lăsă să-i scape un strigăt care-ar fi îngheţat sângele oricui în 
vine. Coşmarul său prinsese viaţă: ardea; pe piele simţea 


flăcări, cu toate astea nu era nici una. Era din nou pe vas - 
vasul tatălui său - cu flăcările dansând pe punte, urcându-i-se 
pe picioare, lingându-i lacome pieptul. Era din nou un copil 
neajutorat, neputincios împotriva monstrului. Agonia era 
insuportabilă, făcându-l să se zvârcolească în iarbă. 

— Opreşte-te! strigă Michael, ţâşnind în picioare. 

— Dă-mi cheile! se răsti Finster la Michael, cu o voce letală 
ca văpaia care acum îi înghiţea casa de piatră. 

Ochii lui Finster erau reci, morţi, negri ca adâncul 
oceanului. Michael se simţi cuprins de o frică pe care nu şi-ar 
fi imaginat-o niciodată posibilă, teamă nu doar pentru el sau 
Mary, ci şi pentru Busch, pentru Simon, pentru toată lumea. 
Se întoarse spre Simon, uluit şi în căutare de răspunsuri. 
Preotul clătină din cap energic spre Michael. 

— Dă-mi-le sau am să le provoc suferinţă tuturor celor pe 
care-i ştii şi pe care-i iubeşti, mârâi Finster. 

— Niciodată! strigă Simon. 

Neajutorat, Michael îl privi pe Busch cum se zvârcolea în 
iarba umedă, lovindu-se peste faţă, încercând cu disperare să 
stingă flăcările invizibile. 

— Nu! Opreşte-te! ţipă Michael, neputând să-l vadă pe 
prietenul său suferind. 

— Dacă ţi le dau, promiţi să încetezi cu asta? Promiţi că nu 
vei provoca suferinţă nimănui - 

— Nu promit nimic! urlă Finster. 

Şoapta sinceră a lui Michael abia se auzi. 

— Atunci nu facem nici o învoială, zise el, ştiind că prin 
vorbele astea îşi condamna la moarte cel mai bun prieten. 

Busch se luptă să vorbească. 

— Michael! Nu te tocmi cu el. 

— CHEILE! 

Finster veni nas în nas cu Michael; răsuflarea lui fierbinte îi 
făcea rău lui Michael. 

Busch se răsuci, rostogolindu-se de pe o parte pe alta. 

— N-am - să - fiu - motiv de negocieri. 

Apoi văzu ceva în iarbă. Cu greu, se întinse după obiect. 

Michael îl văzu cu coada ochiului. 


— Paul. Nu! lisuse Hristoase! 

— Nu e aici, mârâi Finster. 

Degetele lui Busch apucară pistolul lui; Busch îl ridică, 
ţintind spre Finster. 

— Nu-mi poţi face rău cu ăla, şuieră Finster, fără să se 
deranjeze să se întoarcă spre arma îndreptată spre mijlocul 
spatelui său. 

Dar intenţia lui Busch nu era să-l împuşte pe Finster. 
Polițistul cel masiv îşi lipi ţeava pistolului de cap. 

— Promite-mi c-ai să ai grijă de Jeannie şi de copiii mei. 

— Paul!!! strigă Michael. 

— Nu face ca eforturile voastre sau sacrificiul meu să fie în 
zadar. 

Busch vedea în acest moment mai limpede decât oricând 
în viaţa lui. Era ca şi cum durerea pe care o simţea era un 
botez al focului, insuportabil, dar cu toate astea purificator 
într-un fel. Credea în Michael, credea în Simon, şi mai mult, 
credea în chei. 

— Paul, nu! 

— Promite-mi, pledă polițistul, implorându-l din ochi pe 
Michael. 

Neliniştea lui Michael era evidentă, inima sa se lupta cu 
cuvintele în minte, dar cu toate astea le spuse. 

— Promit, şopti, ştiind că se declara de acord cu sentinţa 
care-i condamna la moarte cel mai bun prieten. 

Degetul lui Busch apucă trăgaciul, şi trase, cu un efort 
herculean, dar mâna îi căzu într-o parte. Pistolul nu se 
declanşă. Trupul i se arcui, gâfâi după aer, iar ochii i se măriră 
în timp ce inima i se opri. Alunecă la pământ. 

— L-ai omorât! strigă Michael. 

— Nu, spuse Finster. Ai fi vrut s-o fi făcut-o eu, nu? ar fi 
fost atât de convenabil. Corpul lui nu a mai rezistat; a avut un 
atac de cord. Îmi închipui că va muri dacă nu ajunge repede la 
spital... Dă-mi cheile alea, Michael, şi-l poţi salva, încă mai ai 
timp. Eşti dispus să-i cumperi viaţa? Dacă nu, îi vei avea 
moartea pe conştiinţă. 


Michael se simţi paralizat: viaţa lui Paul, sau sufletul lui 
Mary? Indiferent ce alegere făcea, Finster avea dreptate: avea 
să poarte tot restul zilelor lui povara unei vini insuportabile. 

Şi atunci mintea lui Michael se umplu de furie, care şterse 
orice urmă de logică şi rațiune. Se repezi la Finster. Singurul 
răspuns pe care-l primi fu un râs batjocoritor. Copleşit de 
mânie, Michael îl apucă pe Finster de gât şi începu să-l 
strângă. 

În acel moment, ea apăru acolo. 

Stătea în locul lui Finster. 

Mary St. Pierre. 

lar Michael o sugruma cu mâinile lui. 

— Michael... te rog... nu mă omori, icni Mary. 

Michael îngheţă de frică, în timp ce soţia lui se zbătea să 
respire. 

— Mary! Mary, îmi pare rău... 

— Închide ochii, Michael, e o păcăleală, îl avertiză Simon 
încet. În adâncul sufletului ştii că nu e soţia ta. Nu te da bătut. 

Era primul strop de simpatie pe care-l văzuse Michael 
vreodată la el. 

Mâinile lui Michael îi căzură pe lângă trup. Se ghemui la 
pământ, cu capul plecat, suspinând - un om înfrânt. Mary îi 
puse mâna pe umăr, iar când Michael privi în sus, se 
transformă în Finster. 

— Dacă-mi dai cheile, Michael, încă-ţi mai poţi salva 
prietenul de la moarte, iar eu o voi lăsa pe soţia ta să intre în 
Rai. Asta-i ceea ce-şi doreşte, de-asta faci totul. Îţi garantez că 
îşi va găsi odihna veşnică. 

Finster făcu o pauză. 

— Îți dau cuvântul meu. 

Michael nu se simţise niciodată atât de pierdut. Se uită la 
Simon. 

— Vorbele lui nu înseamnă nimic, îl avertiză Simon. 

Michael se ridică în picioare, fără să spună nimic. Pe faţă 
avea urme de lacrimi. Se duse spre Simon şi-i ceru: 

— Dă-mi cheile. 

Nu-l putea privi în ochi. 


— Ce? 

Preotului nu-i venea să creadă ce auzea de la Michael. 

— N-am mers atât de departe ca să - 

Abia se putea controla. 

— Nu contează ce se întâmplă cu noi, Michael. Facem asta 
pentru Dumnezeu - 

Frustrarea explodă în cele din urmă în Michael. 

— Am ajuns până aici pe cont propriu! Nici un ajutor de la 
Dumnezeu. El unde-a fost? Dacă-şi vrea cheile înapoi, de ce 
nu ne ajută? De ce nu-mi dă El un semn? 

Vocea sa era plină de dispreţ. 

— Să şi le ia singur. Nu mi-a fost de nici un ajutor. N-a 
făcut nimic pentru mine, nimic! Şi nimic - nimic - pentru soţia 
mea. 

— Michael, nu - 

— Da, Michael. 

Finster simţi ocazia care se ivise pentru el. 

— El te-a abandonat de mult. 

— Nu, n-a făcut-o, Michael. Numele tău: St. Pierre. Sf. 
Petru. Crezi că e o coincidenţă? Asta a fost menirea ta. 

— Nu! urlă Finster. Nu e adevărat. Gândeşte-te, Michael. 

Vocea sa era plină de farmec. 

— Dacă ar fi adevărat, atunci înseamnă că Dumnezeu ţi-a 
dat suferinţa asta. Şi dacă nu e adevărat - se apropie şi mai 
mult şi o spuse încet - atunci El te-a abandonat. 

Cuvintele lui Finster sunau ca o damnare în urechile lui 
Michael. Se întoarse spre Simon. 

— Dă-mi cheile. 

— Va trebui să mă omori mai întâi. 

— Nu mă face! 

— Lasă-mă să te ajut. 

Imediat ce Finster îşi oferi ajutorul, trupul lui Simon fu 
scuturat de spasme, cuprins de agonie. Desfăcu braţele în 
lături în formă de cruce. 

— Îmi aminteşti de cineva. Hmmm, mă întreb cine-o fi? 
fredonă Finster, cu mâna la bărbie. 

Cuvintele lui Simon ieşiră cu un gâfâit stins. 


— Michael, L-ai trădat pe Dumnezeu. Nu vei vedea Porţile 
Raiului. 

— Nici tu, zise Finster şi zâmbi. 

Michael se întinse şi scoase bucata de catifea din 
buzunarul lui Simon. 

Se întoarse spre Finster, în timp ce dezvelea cheile. 

— Dacă-ţi dau cheile astea, sufletul soţiei mele îi va 
aparţine lui Dumnezeu, va avea viaţă veşnică în Rai, se va 
odihni în pace. 

Şi, întorcându-se spre trupul chircit al lui Busch, adăugă: 

— Şi nu vei opune rezistenţă când vom încerca să-l 
salvăm. Îl vei lăsa pe Simon în pace. Nu vei aduce suferinţă 
nici unui om pe care-l cunosc. Promite-mi asta. 

Finster se întinse cu lăcomie după chei. 

— Promite-mi! mârâi Michael, trăgând cheile înapoi. 

— AI... cuvântul meu, se înduplecă Finster. 

Simon căzu la pământ pe jumătate mort... dar şi pe 
jumătate viu. 

Michael făcu un pas în faţă, cu mâna deschisă. Cele două 
chei se odihneau în palma lui. 

Tremurând, Finster se dădu repede înapoi. 

— Stai. Eu nu pot să le ating. 

— Atunci am să le pun într-un loc sigur. 

— Michael, mai gândeşte-te, gâfâi Simon. lertare, Michael. 
Trebuie să-ţi aminteşti că există întotdeauna iertare. 

— Atunci iartă-mă, Simon. 

Şi apoi, spre şocul lui Finster şi al lui Simon, se duse la 
puţul de piatră încă luminat de farurile cu halogen şi, fără să 
se mai gândească... 

Dădu drumul cheilor în puț. 

— Ce-ai făcut?!?! 

Finster alergă la puț, înnebunit dintr-o dată. 

— E puţul tău, sunt sigur că ai să găseşti tu o cale de a le 
recupera. 

— Dar nu le pot atinge, protestă Finster, scrâşnind din 
dinţi. 

— Nu e problema mea. 


Michael se întoarse şi deschise uşa limuzinei. Se aplecă 
spre Simon, care-i respinse ajutorul furios. Michael nu spuse 
nimic, doar se îndreptă spre Busch şi-şi ridică prietenul cel 
uriaş de sub umeri, târându-l. Fără un cuvânt, Simon i se 
alătură, apucându-l pe Busch de picioare. Cei doi îi aşezară 
trupul pe bancheta din spate a limuzinei şi o luară la goană cu 
maşina prin noapte. 


Capitolul 37 


Pădurea din munţii Bavariei este mai veche decât orice 
altceva de pe pământ. Nu-i de mirare că marile poveşti 
germanice despre Siegfried Omorâtorul Dragonului s-au 
născut aici. Lumina soarelui nu-şi face loc prin coroanele 
copacilor până pe solul pădurii decât în zilele cele mai 
frumoase, şi chiar şi atunci de-abia ar fi de ajuns de puternică 
să citeşti o carte. Frunzele uscate în descompunere şi tufărişul 
creează un strat moale, casa unei mulţimi impresionante de 
insecte, păsări şi lupi. Civilizaţia este ceva extrem de 
îndepărtat, iar în unele zone de aici omul n-a mai pus piciorul 
din zilele de odinioară când se mai tăiau arbori. Drumurile 
forestiere străvechi, acoperite cu muşchi, sunt folosite ca 
unică rută între micile sate primitive, care sunt tot ce-a mai 
rămas din zilele în care se tăiau copaci din abundență, acum 
abia supraviețuind prin comerţul local. 

La marginea de sud-vest a pădurii, la douăzeci de 
kilometri de cel mai apropiat oraş, se găsea un grup de clădiri 
vechi. Locul era împrejmuit de un gard de piatră şi lemn, 
având o suprafaţă de opt sute de metri pătraţi, acoperită de o 
încâlceală de cârcei de viţă şi de buruieni. Colibele din buşteni 
şi piatră datau de secole şi erau construite în jurul unei 
structuri enorme de piatră cu trei etaje, care se înălța de la 
solul pădurii, întrecându-se în semeţie cu vârfurile copacilor. 
Clădirea asemănătoare unui castel era construită pe un 
afloriment* de granit şi era imposibil de spus unde se sfârşea 
mediul natural şi unde începea structura făcută de mâna 
omului. Zvonul cel mai răspândit era că întregul orăşel 
crescuse din pământ, fiind următoarea etapă din evoluţia 
Mamei Natură. Şi cu toate astea nu se vedea nici un suflet, ca 
şi cum toată lumea şi-ar fi făcut bagajele şi-ar fi fugit înapoi în 


3% Loc unde apar la suprafaţa Pământului unele roci mai vechi datorită 
eroziunii. 


civilizaţie, din neputinţa de a face faţă sălbăticiei, lumii 
neîmblânzite. 

La marginea comunităţii abandonate, ascuns în umbrele 
înserării, era un bar de piatră. Acoperişul dărăpănat de lemn 
era acoperit cu petice de iarbă care răsăreau ici şi acolo pe el. 
Era o clădire pătrată, adăpostită în pădure. O firmă întâmpina 
călătorii osteniţi şi-i poftea înăuntru, la o halbă de bere. 

Interiorul era simplu şi vechi ca exteriorul. Câteva mese şi 
bănci pe o podea de ardezie şi ferestre vechi cu plumb, 
crăpate, care ar fi avut nevoie să fie vopsite. Pe pereţi atârnau 
mai multe tapiserii medievale cu dragoni, cavaleri şi peisaje. 
Michael stătea singur la o masă de lemn, sumbru, sorbind 
dintr-o bere. Nu mai era nimeni acolo, cu excepţia barmanului, 
care stătea cu spatele la Michael şi cu nasul în treburile lui, 
spălând pahare. Michael încercase cu disperare să dea de 
Mary în State, să-i spună că urma să se întoarcă, dar fusese 
şocat, îi stătuse inima când centrala îl conectă la camera ei şi 
asistenta răspunse: „Terapie intensivă. Cu ce vă pot ajuta?”. 

Aceasta îl imploră să se grăbească acasă. Soţia sa îl tot 
chemase, şi nu prea îi mai rămânea prea mult timp. Mary 
intrase în comă cu cincisprezece ore în urmă. ` 

Michael voise să-i spună lui Mary că îndreptase lucrurile. In 
schimb, îi spuse sorei de la Terapie intensivă că se va întoarce 
acasă în douăzeci şi patru de ore. Mai avea un singur lucru de 
făcut. 


Uşa fu trântită de perete. O rafală violentă urlă prin micul 
bar, spulberând totul cu frenezie. Michael îşi tinu strâns 
paharul în timp ce vântul stârnea flăcările din şemineu, 
ridicând nori de praf peste tot. Şi apoi intră el. Fierbea. Ochii 
lui îl ardeau pe Michael în timp ce străbătea încăperea, 
aşezându-se apoi la aceeaşi masă. Îmbrăcat în negru de sus 
până jos, cu părul alb strâns într-o coadă severă, avea mâinile 
încleştate. Lumina părea să fie absorbită din cameră, 
dispărând în corpul lui Finster ca şi cum el ar fi fost o gaură 


neagră. Un întuneric straniu emana din el, răspândindu-se ca 
o ciumă. 

— Dă-mi cheile, şuieră el. 

Michael rămase nemişcat, inima bubuindu-i în urechi. Ca 
un nesăbuit, crezuse că Finster n-o să coboare în puț, că o să 
poată lăsa în urmă tot coşmarul ăsta, dar acum îşi dădea 
seama ce ridicolă fusese ideea asta. Michael riscase şi 
pierduse. Fusese o mişcare nesăbuită, şi nu făcuse decât să 
amâne inevitabilul. Părăsise în mare viteză proprietatea lui 
Finster, împreună cu Simon care-l împărtăşea pe cel mai bun 
prieten al său, Paul Busch, al cărui corp zăcea pe bancheta din 
spate, mai mult mort decât viu. Dăduseră buzna într-un spital 
de la marginea Berlinului, ducându-l pe Busch la urgente. 
Imediat ce medicii începură să se ocupe de el, Michael şi 
Simon se urcară din nou în maşină. Conduseră spre sud, 
gonind pe autostradă cu viteză maximă timp de douăsprezece 
ore, ştiind că fuga nu făcea decât să le amâne soarta. 

— Poftim? 

Michael nu ştiu ce altceva să spună. Strânse mai tare 
paharul, ca şi cum acesta ar fi putut să-l apere. 

Faţa lui Finster se înroşise urât; îşi ţinea mâinile pe masă, 
desfăcute, cu palmele în sus. Ochii săi îl străpunseră pe 
Michael. Michael nu întrerupse contactul vizual, nu avea de ce, 
ştia ce ţinea în mâini bărbatul dinaintea lui. În fiecare mână 
câte o cheie, una de aur, una de argint. 

Michael clătină din cap. 

— Aaa, cineva a coborât în puț. 

Finster se uită urât la el, clocotind de ură, şi apoi azvârli în 
Michael cu cheile false. 

— Îmi vreau cheile înapoi. Acum! 

Michael nu schiţă nici un gest. 

Finster sări peste masă, apucându-l pe Michael de 
beregată şi ridicându-l fără efort în aer. 

— Sufletul soţiei tale îmi aparţine. 

Mâinile lui îi storceau viaţa din trup. Michael se zbătu, dar 
degeaba. 


— Am să-i smulg lui Mary sufletul din corp şi-am să i-l 
chinui întreaga eternitate, în fiecare zi. Înţelegi? 

ÎI zgâlţâi pe Michael violent. 

— Dă-mi cheile! 

Michael fu zvârlit de perete ca o păpuşă din cârpe. Se 
prăbuşi, plin de sânge şi ameţit, fără aer. Nu avu puterea să 
se mişte. Era sigur că i se mai rupsese o coastă. Se uită după 
barman, căutând ajutor, dar acesta se strecurase probabil 
afară la primul semn de necazuri. Finster se plimba prin 
încăpere, ţanţoş. Era clar că în câteva clipe avea să primească 
ceea ce căuta, şi apoi să dispară. 

— Ticălos deştept. 

Luă berea lui Michael. 

— Niciodată să nu-ţi calci cuvântul dat într-o afacere. Nu 
ţi-a spus mama ta niciodată? Şi dac-o faci, fii pregătit pentru 
consecinţe. 

Goli halba dintr-o sorbitură, ştergându-şi spuma de la 
gură. 

— Ţi-am dat ce-ai vrut. Ai primit banii pentru tratamentul 
ei, nu-i vina mea că n-a mers. Asta n-a fost vina mea, ştii. N- 
am o asemenea putere, în ciuda a ceea ce spun despre mine 
cărţile de poveşti. Nimeni nu poate să dea viaţă. Dar s-o ia... 

Lăsă ameninţarea să atârne în aer. 

— Te-am ajutat, Michael, iar tu m-ai trădat. Am fost de 
acord cu condiţiile tale, l-am lăsat pe preotul ăla nebun în 
viaţă, ţi-am jurat că soţia ta va avea viaţă veşnică. lar tu m-ai 
trădat a doua oară; ţi-ai călcat cuvântul faţă de mine, Michael. 
Aşa că acum Mary ea mea. 

Ura ardea în ochii lui Michael în timp ce el se lupta să se 
ridice în picioare. 

— Nu te deranja. 

Finster îi făcu semn lui Michael să stea jos. 

— Eşti terminat. 

Dintr-o mişcare a încheieturii, o masă se răsturnă şi căzu 
peste Michael. 

— Ai avut două rânduri de chei, scuipă Finster. 

— De fapt trei. 


Vocea plină de voie-bună venea din spatele barului. 

— Dar nu ţi s-a dus niciodată vestea pentru inteligenţă, 
nu-i aşa? 

Finster se răsuci şi-l văzu pe barman sprijinindu-se de bar. 
Bărbatul era bandajat, şi avea braţul drept prins la piept. 
Rănile de pe faţă urmau să i se vindece în timp, dar cicatricele 
aveau să-i rămână ca amintire pe viaţă. Fără să se mai 
gândească, Finster îl apucă pe Simon de păr, trosnindu-l cu 
capul de bar, apoi îl ridică şi-l azvârli peste peretele acoperit 
de sticle. 

Din partea cealaltă a încăperii răsună vocea lui Michael. 

— Erai prea turbat ca să gândeşti limpede - 

— Vreau cheile adevărate şi le vreau acum! scrâşni 
Finster. 

Se repezi la Michael, trupul lui nevăzându-se clar în timp 
ce gonea prin încăpere, şi-l smulse brutal de pe podea, 
trăgându-l aproape de el. 

— Numai unul dintre voi le poate avea, aşa că doar unul 
este apărat de ele. 

Îi dădu drumul lui Michael în colţ. 

Finster închise ochii. Începea să tremure, mai mult fiară 
decât om acum. În timp ce frustrările lui creşteau, orice urmă 
de omenie dispărea. Vântul continua să urle înăuntru, iar focul 
turbat din şemineu se refracta ca nişte cioburi de curcubeu în 
sticlele sparte de la bar. Pe tavan dansau umbre 
amenințătoare. 

Simon era în picioare, ametit, luptându-se să-şi revină. 
Apăsă cu umărul nevătămat într-o parte a barului, împingând 
cu toată puterea. Şi încet, încet, barul se deplasă. Nu cu mult, 
doar câţiva centimetri, dar se mişcă. Aluneca încet pe podea, 
în timp ce preotul tăcut îşi punea fiecare strop de forţă în ceea 
ce făcea. 

Finster, perplex, îl înşfăcă din nou pe Simon, ridicându-l în 
aer. 

— Ce faci - 

— N-ai auzit niciodată expresia „Dacă mă păcăleşti o dată, 
e vina ta,” - răsună vocea spartă a lui Michael din celălalt 


capăt al încăperii - „dacă mă păcăleşti de două ori, e vina 
mea”? 

Finster nu-l băgă în seamă pe Michael. Strângându-l de gât 
pe Simon, mârâi: 

— Nimic nu te va mai salva de data asta, om sfânt - nici 
pistoale, nici cuțite. Nici un Dumnezeu nu va intra să te 
smulgă din ghearele morţii. Şi când vei muri, nu vei avea unde 
să te duci - nu vei merge în Rai, nu-ţi vei primi răsplata 
veşnică pentru viaţa plină de sacrificii făcute pentru 
Dumnezeul tău. 

Îl aruncă pe Simon în perete. 

— Nu voi fi decât eu. 

Michael se luptă să se ridice în genunchi. 

— Oricum, aş zice că eu te-am păcălit de trei - 

Finster întinse o mână şi Michael fu târât spre el, zburând 
prin încăpere aşa cum fierul e atras de magnet. Michael se 
zbătu să-şi elibereze beregata din strânsoarea ca de 
menghină. 

— Patru, spuse Simon, corectându-l pe Michael în timp ce 
se zbătea să respire. 

— Te-am păcălit de patru ori, fu se acord Michael, vocea 
sa scăzând odată cu conştienţa sa. 

Însângerat şi bătut, continuă printre dinţii încleştaţi. 

— Te-am păcălit să intri în clubul ăla de dans, care era de 
fapt o biserică. Una. 

Cuvintele se auzeau într-o şoaptă stinsă. 

— Te-am păcălit cu primul rând de chei false pe care ţi l- 
am pus în galerie. Două. 

— Al doilea rând de chei în puț, adăugă Simon. 

— Trei, fu de acord Michael, uitându-se la preot. 

— Şi numărul patru - 

Finster ajunsese la limită. Nimeni nu sfida moartea, în 
special moartea provocată din răutate, pe care el o întruchipa. 
Se săturase de jocurile lui Michael şi Simon; jocul său avea să 
fie ultimul pe care-l mai juca vreodată cuplul ăsta. 


— Nu mai e nici un număr patru pentru tine. Am să-ţi leg 
sufletul cu lanţul de piciorul meu, aşa încât în fiecare zi să fii 
martorul chinului pe care i-l voi provoca soţiei tale. 

Il azvârli pe Michael de peretele cel mai îndepărtat, dar de 
data asta Michael nu căzu, rămase acolo atârnând ca un 
tablou pus în cui. Sângele îi curgea din abundență din nas şi 
dintr-o rană la cap. 

Finster întinse mâna stângă şi smulse de la distanţă cuțitul 
de la cureaua lui Michael. Acesta zbură prin cameră drept spre 
Finster şi, când era la doar câţiva centimetri de el, se răsuci şi- 
i ateriză în mâna desfăcută. Răsuci mânerul dintr-o parte în 
alta în palmă, admirând sclipirea lamei, felul în care vârful 
fusese ascuţit până când ajunsese mortal. Finster întinse din 
nou mâna stângă. Cămaşa lui Michael se desfăcu, nasturii 
zburând în toate părţile. Michael rămase cu pieptul gol, 
complet expus. 

Finster se aproprie de el şi-i ţinu lama în faţa ochilor. 

— Ai să-ţi iei propria viaţă. 

Michael tăcea, iar buzele îi tremurau. 

— Eu nu pot s-o fac, mârâi Finster. lţi pot anula voinţa, te 
pot aduce la câteva clipe distanţă de moarte, te pot tortura 
până când ai să ceri să vină moartea să te elibereze, dar nu te 
pot face să treci de pragul vieţii. Se pare că ai învăţat secretul 
ăsta foarte bine de la prietenul tău de acolo, care e pe 
moarte. 

Finster îndreptă cuțitul spre Simon. 

— Eu nu pot comite actul final; aşa că tu o vei face pentru 
mine. Îmi vei da cheile. Apoi vei lua lama asta şi ţi-o vei 
împlânta în inimă. Şi dacă nu vrei să mi le dai cât eşti încă în 
viaţă, n-am nici o problemă să le iau de la tine după ce vei fi 
mort. 

Groaza i se citea lui Michael în ochi. Corpul lui era 
incapabil să răspundă comenzilor pe care le dădea mintea. 
Orice replică voia să-i dea lui Finster, nu o putea rosti, locul ei 
fiind luat de teamă - că-l dezamăgise pe Simon, că o 
dezamăgise pe soţia lui. Şi - în cele din urmă Michael 
recunoscu - teama că-l dezamăgise pe Dumnezeu. 


Finster trase lama în jos pe pieptul gol al lui Michael. Vârful 
se opri deasupra inimii. Se întinse peste corpul lui Michael şi-i 
apucă mâna stângă, trăgându-i-o fără efort spre el. Împotriva 
voinţei sale, degetele lui Michael se descleştară, desfăcute de 
o forţă nevăzută. Finster îi puse cuțitul în mână, iar degetele 
lui Michael se strânseră în jurul mânerului. O picătură de 
sânge i se prelinse pe piept din locul în care vârful cuţitului 
apăsa deasupra inimii. Finster se dădu înapoi, admirând forma 
lui Michael pe perete, oscilând în pragul sinuciderii. 

Michael se împotrivea din toate puterile spiritului său. 
Braţul îi tremura de la efort, pe frunte îi apărură broboane de 
sudoare, dar nu-şi putea dezlipi cuțitul de corp. Chiar şi cu 
toată forţa, cu muşchii încordaţi de efort, nu reuşi să oprească 
voinţa pumnalului. 

Şi apoi, fără nici un avertisment, braţul îi izbucni într-o 
parte, ca o catapultă eliberată, mâna cu cuțitul arcuindu-se 
spre spate, lovindu-se de perete. În mod uimitor, îşi 
recăpătase controlul asupra braţului. Se lăsă să alunece uşor 
pe perete, uluit şi neînţelegând de ce. Asta până când se uită 
la Finster. Acesta se holba la Michael, sau mai precis la 
buzunarul cămăşii sale. Concentrarea sa dispăruse, nu se mai 
preocupa de moartea imediată a lui Michael. Un surâs 
satisfăcut îi miji pe faţă. Căci din buzunarul lui Michael ieşea în 
afară cruciuliţa lui Mary, pe un lănţişor lung, de aur. Şi lângă 
ea atârnau cele două chei. 

Finster se întinse după ele. 

Michael se albi la faţă. 

— Nu le poţi atinge. 

— Prostule. 

Finster râse. Se aplecă şi, fără multe fasoane, le trase de 
lănţişorul cel lung afară din buzunarul lui Michael. În timp ce 
cheile se legănau în aer, Finster simţi cum ameţeala cea atât 
de familiară punea stăpânire pe el. Corpul i se scutură în timp 
ce cheile se apropiau. Da, astea erau cele adevărate. Şi în 
ciuda durerii care tocmai îi năvălise în trup, simţi un val de 
triumf. 

— Ale mele, spuse cu satisfacţie. 


Michael privi în jos, spre piept, acolo unde atârnase 
cruciuliţa lui Mary. Acum dispăruse. Nu o purtase din respect 
pentru Dumnezeu, ci din consideraţie pentru soţia sa. Ea 
insistase că-l va apăra, că-l va proteja şi i-l va aduce din nou 
acasă. El nu o crezuse în acel moment. Dar acum o credea. 

— Ale tale sunt, zise el. 

Şi spunând asta, smulse din mâna lui Finster lanţul pe care 
se afla cruciuliţa lui Mary împreună cu cheile, şi-l trase peste 
capul lui Finster, în jurul gâtului acestuia. Finster încercă să se 
smulgă, dar era prea târziu, creierul deja nu mai putea gândi 
clar şi corpul îi era slăbit de la prezenţa adevăratelor chei. 

Cu lanţul atârnat de gât, cheile aterizară pe pieptul lui 
Finster. lIzbucni atunci un urlet îngrozitor, ce răsuna din 
adâncurile absolute ale  ladului. Cuprins de dureri 
insuportabile, Finster se răsucea prin încăpere, izbindu-se de 
pereţi şi de mese, învârtindu-se frenetic, căzând la podea, 
unde se zvârcolea într-o agonie de nedescris. Din cămaşa sa 
neagră ieşea foc şi sânge în timp ce cheile îi arneau carnea, 
afundându-i-se în piele. 

Michael se trase înapoi spre perete, făcând tot posibilul să 
i se ferească din cale. Simon privea totul impasibil, martor la 
ceea ce dorise atâta timp. Apoi Finster încremeni, şocant de 
neclintit, fără o mişcare, fără un sunet. Din pieptul lui ars se 
înălța fum, ochii i se dădeau peste cap. Mesele şi scaunele 
erau răsturnate, podeaua din jurul lui era zgâriată de urme de 
gheare. Viaţa îl părăsise pe miliardar. 

Michael se uită la Simon. Preotul abia se mai ţinea să nu 
leşine. Amândoi pierduseră destul sânge şi erau plini de 
vânătăi şi oase rupte. lar Michael se gândi: pentru Simon, asta 
trebuie să fie ceva obişnuit, dar pentru mine, este prima şi 
ultima oară. 

Michael se apropie de Finster; se uită la cheile care-i erau 
împlântate în piept, la urmele de arsuri de pe tors. Nimeni n- 
avea să creadă că fusese martor la aşa ceva. Văzuse mai mult 
decât alţii în zece vieţi. Dar în sfârşit reuşise să facă lucrul 
pentru care venise aici, şi primise şi o răsplată în plus: 
supravieţuise. 


Michael se lăsă pe vine şi se aplecă peste cadavru, 
duhoarea cărnii arse făcându-i rău. Cheile erau fierbinţi la 
atingere; înfăşură o pânză în jurul lor şi trase de ele. Nu se 
clintiră. Arseseră şi intraseră în carnea şi în sternul lui Finster. 
Michael se sprijini mai bine într-un picior, apucă mai strâns 
cheile şi trase cu toată puterea. 

Ochii lui Finster se deschiseră. Michael îngheţă, iar Finster 
sări în picioare, învârtindu-se şi zgâriindu-se frenetic cu 
ghearele pe piept. Smulgându-şi, sfăşiindu-şi propria piele. 
Încercând disperat să scape de condamnarea la moarte. 
Pielea i se lua fâşii, în timp ce degetele lui se îngropau în 
carne, încercând să-şi scoată cheile din trup. Apoi se întâmplă. 
Într-un ultim efort nebun, apucă de lanţ şi-şi smulse cheile din 
carne. Acestea fură aruncată prin aer, învârtindu-se, şi 
ajunseră în celălat capăt al încăperii, aterizând sub o masă. 

Finster se aruncă înainte. Mâna i se strânse ca o gheară în 
jurul gâtului lui Michael. Acesta se sufoca, murind. Şi nu se 
putea gândi decât la carnea pârjolită dinaintea lui, la forma 
cheilor arsă în pieptul lui Finster. 

— Gata cu trucurile. 

Vocea lui Finster era acum răul pur; nu mai rămăsese nici 
urmă din accentul german seducător cu care îi obişnuise pe 
subalternii lui din afaceri în ultimii zece ani. 

Michael înghiţi în sec. Ochii i se închideau, întunericul 
cuprinzându-i vederea periferică. Se lupta să-şi păstreze o 
ultimă fărâmă de energie, ca să pună capăt nebuniei ăsteia cu 
o ultimă sforţare. Şi cu ultima suflare rosti... 

— Numărul patru. 

Întinse mâna în sus şi smulse o tapiserie de pe perete. Pe 
ea era zugrăvit un cavaler pe un armăsar negru, împlântându- 
şi lancea în inima unui dragon uriaş, care urla. Ţesătura de 
mână se prăbuşi la pământ, dezvăluind un altar adăpostit într- 
o nişă. Pe el era un singur lucru: un crucifix. Era un obiect 
simplu, din lemn şi piatră, vechi de secole. 

Ochii lui Finster se căscară. 

Michael continuă, regăsindu-şi energia. 


— De data asta nu mai e nimeni aici care să te scoată 
afară, şi mult timp nu va trece nimeni pe aici. 

Finster căzu ghemuit, incapabil să-şi controleze durerea 
care-l răscolea. Inainte de a se transforma în cenuşă, îi trecu 
prin minte un ultim gând clar. Ajunsese atât de aproape dea 
se răzbuna pe Cel care-l alungase din Rai. Finster se blestemă 
că luase formă umană, că se lăsase dus de viciile şi plăcerile 
oamenilor.  Căzuse pradă  vulnerabilităţii umane, fiind 
dependent de dorinţa şi de lăcomia care-i corup pe atâţia. 
Fusese ademenit în biserica asta numai din cauza slăbiciunilor 
trupului său. Acesta îi amorţise simţurile, îl orbise în faţa 
adevărului. Şi acum, în timp ce învelişul său uman se dizolva, 
spiritul său nemaifiind adăpostit de carne, durerea îl ardea ca 
un infern. Sufletul său fu scăldat în lumină: era ca şi cum ar fi 
fost forţat să se uite la soare, neputând să-şi ferească ochii. 
Corpul lui Finster se scofâlcea, începând să fumege, mici 
flăcări izbucnindu-i din carne. 

Învelişul care fusese August Finster ardea. 

Michael se luptă să se ridice în picioare şi-l ajută pe Simon 
să se ridice şi el. Cei doi făcură ordine prin capela simplă. 
Scoaseră afară falsul bar şi scoaseră din spate stranele 
ascunse, refăcând şirurile ordonate unde credincioşii se 
adunau să se roage. Cu mare grijă, puseră la loc pe altar 
pocalul şi lumânările, pregătite pentru o slujbă care nu avea 
să mai vină niciodată. 

Simon ridică de pe jos tapiseria cu bravul cavaler şi-i dădu 
un capăt lui Michael. O purtară prin bisreicuţă şi se opriră în 
dreptul puţinelor rămăşiţe din trupul lui Finster. Simon aşternu 
capătul lui peste picioare. Când Michael se aplecă să acopere 
capul lui Finster, o mână sări, prinzându-l de încheietură. 
Mâna era înnegrită, carbonizată, mai mult gheare decât 
degete. 

Ceea ce cu greu mai puteau fi numiţi ochi străluceau 
printre umbrele de pe podea, roşii ca sângele şi răzbunători, 
de pe o faţă care dispăruse, înnegrindu-se până când nu se 
mai cunoştea nimic din ea, diferit de orice mai văzuse Michael 


vreodată. În faţa lui zăcea un adevărat monstru, şi nu faţada 
cunoscută sub numele de August Finster. 

Vocea nu veni de pe buze, şi nici nu ajunse la urechile lui 
Simon. Vorbi doar în capul lui Michael. lar Michael ştia că 
spunea adevărul. „Eu nu pot muri vreodată.” Vocea venea de 
pretutindeni. „Fără întuneric nu poate exista lumina.” Michael 
privi adânc în ochii creaturii în timp ce aceasta continua: „Am 
să exist mereu." 

Fără să mai stea să se gândească, Michael îndepărtă 
degetele jalnice ale lui Finster de pe încheietura sa, străbătu 
încăperea şi culese cheile de pe jos. Le tinu respectuos în 
mână, trecându-şi buricele degetelor peste metalul străvechi. 
Ca şi cruciuliţa lui Mary, erau obiecte cu un design minim, 
modeste în simplitatea lor, totuşi credinţa şi puterea pe care 
le invocau era mult mai mare decât îşi închipuise vreodată 
Michael. Pentru lumea întreagă ele reprezentau credinţa; 
pentru Mary, reprezentau speranţa. lar pentru Michael, 
reprezentau iubirea. 

Scoase cheile de pe lanţ, lăsând numai cruciuliţa lui Mary 
pe el. Îi dădu cheile lui Simon, apoi se duse spre Finster şi se 
lăsă pe vine lângă el. Finster nu clintea, cu ochii de fiară 
rămaşi deschişi, fumul continuând să iasă din corpul său 
carbonizat. Cu grijă, Michael puse lănţişorul în jurul gâtului 
cadavrului, aşezând cruciuliţa în centrul pieptului carbonizat. 


Capitolul 38 


Cinci minute mai târziu, doi bărbaţi ieşiră din capelă. 
Noaptea venise, mai adâncă şi mai senină decât oricare alta 
trăită de ei. Pădurea părea vie în jurul lor, prin zgomotele 
scoase de greieri şi bufniţe, broaşte de copaci şi cicade. O 
lună de argint se târa pe deasupra copacilor, luminând 
suficient cât să vadă pe unde merg. 

Simon îl ajutase pe Michael să aştearnă tapiseria 
medievală peste rămăşiţele lui Finster şi apoi îl împinseseră în 
faţa altarului. Stinseră focul din vatră şi stivuiră mesele şi 
scaunele într-un colţ, lăsând locul în ordine, aşa cum îl 
găsiseră. 

Michael rămase în picioare, în lumina lunii, cât timp Simon 
scoase firma falsă de berărie germană pe care o meşteriseră 
la repezeală, şi scoase adevăratul indicator dintr-un tufiş. 
Cuvintele cioplite erau în germană, dar Simon i le tradusese 
lui Michael: 


CAPELA SFÂNTULUI MÂNTUITOR 
NU ESTE PROGRAMATĂ NICI O SLUJBĂ 
TOŢI CĂLĂTORII SUNT BINEVENIŢI SĂ SE ROAGE 
SAU SĂ CAUTE ADĂPOST. 


Fusese un plan conceput în grabă, unul pus la punct din 
zbor, la disperare - nu era metoda preferată a lui Michael, dar 
începea să devină bun la asta. Aliaţii pe care-i contactaseră 
fuseseră mai mult decât binevoitori, pregătind chiar ei capela, 
deghizând-o în bar cu câteva ore înainte ca Michael şi Simon 
să fi ajuns acolo. 

In timp ce Simon punea la loc indicatorul cu biserica, se 
petrecea o mişcare aproape imperceptibilă în jur şi în celelalte 
clădiri, ca şi cum s-ar fi trezit la viaţă. Vreo douăzeci de 
oameni ieşiră din clădiri şi se adunară la capelă. Se mişcau în 


tăcere, sutanele şi anteriele lor măturând pământul în timp ce 
mergeau. Veneau şi alţii din întuneric, aducând roabe şi 
unelte. Un călugăr împingea un cărucior cu două roţi, mare şi 
străvechi; în el erau cantităţi serioase de cărămizi şi nisip. 

În câteva ore fură construite noi ziduri; în câteva zile, 
construcţia era terminată. O structură de cărămidă şi mortar 
îngloba acum în întregime capela. Nu existau uşi sau ferestre, 
nici o intrare sau ieşire. Cu punerea pământului dură un pic 
mai mult - cam o lună. Fu adus cu roaba, şi când terminară, o 
movilă uriaşă de pământ acoperea întreaga clădire. Pe ea fură 
plantați copaci, flori şi iarbă, ca să nu se distingă de restul 
peisajului. În vârful colinei fu pusă o statuie de marmură. 
Fusese trimisă de la Vatican, provenind din însăşi Capela 
Sixtină.  Sculptată de Michelangelo în 1530, fusese 
binecuvântată de Papă şi venerată de biserică pentru felul 
pătrunzător în care reda realitatea: lisus dându-i o pereche de 
chei Apostolului Simon Petru. 


Capitolul 39 


Aerul umed se condensa pe ferestrele spitalului. Erau 
treizeci şi cinci de grade, şi abia şapte dimineaţa - într-adevăr 
zilele de cuptor ale verii. Se schimbau turele: medicii şi 
asistentele cu ochii umflaţi de oboseală erau înlocuiţi de 
medici şi asistente la fel de obosiţi. Michael, plin de vânătăi şi 
lovituri, trecu prin sălile albe, libere, pe lângă camere şi 
posturi libere. Avea senzaţia clară că el era singurul pacient 
din tot spitalul. 

Se îmbarcase în primul avion pe care-l găsise la Munchen, 
în zori, luându-se la întrecere cu soarele; zburase peste ocean 
însoţit permanent de răsărit, strălucirea luminoasă plutind pe 
marginea de est a lumii. Mort de oboseală, treaz de cel puţin 
şaptezeci şi două de ore, nu reuşise să adoarmă nici o clipă. 
Ochii lui rămăseseră pironiţi pe orizontul de ape şi pe cerul de 
deasupra sa, senin, cu amestecul de albastru şi roz pe care 
lumea îl are înainte de a se trezi. Michael îşi dorea ca avionul 
să zboare mai repede. 

Intră încet în cameră, aşteptându-se s-o găsească pe Mary 
nemişcată, încă într-o comă profundă. Ea era trează, în 
aşteptare, ca şi cum ar fi ştiut că el venea. Dacă înfăţişarea ei 
fragilă îl şocă, nu i-o arătă prin nimic. Ochii i se umplură de 
lacrimi de uşurare când o văzu. Fără o vorbă, o luă în braţe şi- 
o ţinu ca şi cum n-ar mai fi vrut să-i dea drumul vreodată. 

— Îmi pare rău c-am întârziat, murmură el, mângâind-o pe 
obraz. 

— Te-ai întors, răspunse ea blând. Asta-i tot ce contează. 

— Te iau acasă. 

Mary zâmbi, nedezlipindu-se din îmbrăţişarea soţului ei. 

— Mă gândeam că... am putea să ne ducem la Cape 
pentru o săptămână, să stăm la Ship's Bell Inn, să facem 
dragoste printre dune, şopti Michael, cu capul îngropat în 
umărul ei. 


— Mmmm. Să mâncăm supă portugheză şi homar 
proaspăt. 

Inima lui Mary bătea mai repede de bucurie. 

— Să alergăm pe plajă, să ne stropim cu apă. Să simţim 
soarele cald pe spate... 

Michael o legănă în timp ce razele de soare ale dimineţii 
se revărsau prin fereastră, luminându-i faţa iubitei lui. 


Capitolul 40 


Spre surprinderea tuturor, Paul Busch supravieţui. Medicii 
germani îi spuseră că avusese noroc că nu murise de la atacul 
de cord, şi-l sfătuiră să mai reducă colesterolul mâncând mai 
puţină carne roşie. li cusură rana din umăr şi-i puseră la loc 
cele două degete dislocate. Orice întrebări privind proveniența 
rănilor sale fură reduse la tăcere cu cei cinci mii de euro pe 
care îi dăduse Simon. Peste cinci zile, Busch fu într-o stare 
suficient de bună ca să zboare spre casă, şi cobori din avion 
direct în braţele lui Jeannie. Aceasta îl îmbrăţişă timp de zece 
minute, înainte de a se lua de el pentru că-i stârnise atâtea 
griji. 

Busch stătea pe un scaun din biroul căpitanului Delia, în 
timp ce şeful lui stătea în picioare, aplecat spre el, şi se lua la 
rândul lui de el. 

— Şi-mi spui că retragi sesizarea privind încălcarea 
condiţiilor de eliberare? tună Delia. 

— Soţia tipului era pe moarte, a făcut o lucrare onestă ca 
să încerce s-o salveze, răspunse Busch. 

— Şi atunci de ce s-a făcut atâta tămbălău înainte pe tema 
asta? 

Căpitanul Delia se plimba dintr-o parte în alta. 

— De ce l-ai trecut pe arest la domiciliu? 

— Am exagerat - e un prieten bun şi am crezut că profita 
de asta. Dar părerea mea s-a schimbat când am aflat toate 
circumstanţele. N-a încălcat nici o lege a Statelor Unite, cu 
excepţia infracţiunii minore de părăsire a statului. N-aş fi putut 
să trăiesc liniştit dacă l-aş fi aruncat în închisoare pentru un 
lucru mărunt ca ăsta. Tu ai fi putut? 

— S-a terminat cu prieteniile cu cei eliberaţi condiţionat, 
Paul. Vorbesc serios. 

Căpitanul Delia îşi scoase sacoul, îl atârnă pe spătarul 
scaunului şi se aşeză greoi. Se uită la degetele bandajate ale 
lui Busch. 


— Vrei să-mi explici asta? 

— Copiii, portiera de la maşină, degetele mele şi o durere 
incredibilă. 

Căpitanul zâmbi. 

— Pari să te descompui. Pe aici se aude că ai probleme cu 
inima. În ritmul ăsta, crezi c-o mai duci până la anul? 

— Sunt bine. Prea multă carne roşie. Jeannie mă presează 
totuşi să ies la pensie. 

— Şi tu ce crezi despre asta? 

— Mă gândeam să urmez şi eu un clişeu şi să deschid un 
bar. Nu ştiu. Nu cred c-aş suporta să nu-ţi mai văd faţa veselă 
în fiecare zi. 

Busch se ridică în picioare şi deschise uşa. 

Dar căpitanul îl opri. 

— L-ai văzut pe Thal? 

— Thal? 

Busch se întoarse. 

— Mda, Thal. Îţi aminteşti, tipul de la Afaceri Interne. Eşti 
investigat. 

— Poate să fie şi mort, din partea mea. 

— Hei, aici nu glumim cu aşa ceva. 

— Dacă-l văd, te anunţ. 

Calm, Busch ieşi din biroul căpitanului. 


Capitolul 41 


Apartamentele de locuit sunt amplasate în partea de 
răsărit a Palatului Vaticanului, mulţimea de ferestre dând spre 
Piaţa San Pietro. Ascunse de lume, au fost întotdeauna un loc 
de solitudine pentru Papă, un loc unde conducătorul Bisericii 
Catolice poate regăsi cât de cât senzaţia unei vieţi normale. 
Biblioteca adăpostea cinci mii de volume pe rafturile sale de 
mahon. Aceasta era camera privată a Papei, unde putea să 
absoarbă informaţiile din cărţile, revistele şi ziarele lumii 
pământeşti a prezentului, păstrând în acelaşi timp legătura cu 
tradiţiile străvechi ale misiunii sale spirituale. Trei televizoare 
mari erau puse într-un colţ, prezentând ştirile transmise din 
toată lumea. Cunoscând opt limbi, Papa se simţea la el acasă 
în orice ţară, şi îi făcea plăcere să urmărească ştirile care 
ajutau la formarea de opinii. 

Simon şedea în camera de primire stacojie, cu ochii în 
pământ. Canapelele şi jilţurile erau din catifea crushed, 
împodobită cu borduri de aur, ducându-te cu gândul în zilele 
Renaşterii, când acest loc fusese centrul politic, precum şi 
inima spirituală a lumii. Simon, cu sutana neagră şi gulerul 
alb, contrasta puternic cu decorul în culorii somptuoase. 
Veşmintele sale îl făceau întotdeauna să se simtă stingherit, 
ca şi cum nu merita să le poarte, în ciuda faptului că hainele 
preoţeşti tradiţionale aveau un efect liniştitor asupra sa. Era 
ca şi cum ar fi fost pătruns de menirea spirituală a acelor 
lucruri. Cu mâinile aşezate în poală, ţinea solemn cutia de 
lemn a cheilor, cioplită de un tâmplar cu două mii de ani în 
urmă. Ridică capacul, admirând cheile pentru ultima oară. 

O uşă interioară se deschise. 

— Sfinţia Sa vă va primi acum, Părinte, spuse în italiană un 
bărbat scund. 

Arhiepiscopul Baptiste, secretarul personal al Papei, era 
îmbrăcat în veşmintele tradiţonale purpurii ale funcţiei sale. 

— Vă mulţumesc, Eminenţă. 


Simon făcu o plecăciune. 

— l-aţi vorbit Sfinţiei Sale de rugămintea mea? 

În mintea lui Simon, exista un singur loc cu adevărat sigur 
pentru chei: în posesia celui mai bine apărat om din lume. 

— Sfântului nostru Părinte i s-a părut amuzant, îi răspunse 
cardinalul. N-a mai purtat un breloc până acum. 

Intrară în încăperile particulare, unde Papa aştepta cu 
smerenie. 


Capitolul 42 


Frunzele erau în ultimele lor zile de glorie, înainte de a 
începe să se îngălbenească; schimbarea stătea să vină. Prea 
curând culorile aveau să fie transformate într-un mozaic de 
stacojiu şi auriu, aşa cum se întâmpla de când lumea. Florile 
pe care le răsădise luna trecută erau încă înflorite - 
preferatele ei: margarete. Michael îngenunche în dreptul unei 
pietre de mormânt simple, vântul de septembrie suflând peste 
el, şi citi cuvintele pentru a mia oară. 


Mary St. Pierre 
Darul lui Dumnezeu pentru Michael 
Darul lui Michael pentru Dumnezeu 


Avuseseră parte de trei săptămâni neîntrerupte. Mary îşi 
revenise. Avea zâmbetul strălucitor, ochii verzi limpezi şi 
scânteietori. Işi petrecuseră timpul nefăcând absolut nimic. 
Deconectaseră telefonul, televizorul, calculatorul. Toate 
alimentele şi obiectele de strictă necesitate le erau livrate 
acasă. Viaţa pentru ei în acest răstimp însemnase să stea de 
vorbă, să mănânce şi să râdă, găsindu-şi bucuria şi alinarea 
unul în prezenţa celuilalt. Dragostea lor nu era exprimată prin 
vorbe, ci prin priviri şi fapte. O dragoste mare oferă o alinare 
pe care o simt doar cei care o cunosc cu adevărat. Este caldă 
şi sigură, eliberată de mânie şi gelozie. Este mai euforică 
decât toate drogurile şi te face imun la cruzimea vieţii. 

Şi apoi, fără vreun avertisment, fără dureri, ea muri. 

In somn, cu soţul ei alături. 

Michael rămase lângă ea ore întregi, ţinându-i mâna într-a 
sa în timp ce plângea în tăcere. 


Capitolul 43 


Michael stătea la birou, cu extrasul de cont în faţă. În 
contul său din Insulele Cayman:! erau depuşi două sute 
şaptezeci şi şase de mii de dolari. Dar degeaba. Mary nu mai 
era; toate eforturile lui, toate riscurile la care se expusese 
fuseseră în van. Tot ce voise el cu adevărat erau banii cu care 
s-o salveze, iar asta îl condusese pe o cale întunecată, care 
lăsase fără răspuns întrebarea privind viaţa veşnică a lui Mary. 
Simon îl asigurase că lucrurile fuseseră îndreptate. Dar el nu 
ştia. 

lar banii erau de la Finster. Erau murdari şi răi, bani oferiţi 
ca răsplată că ajutase la subminarea lui Dumnezeu şi a 
Bisericii. Nu aduseseră decât suferinţă. 

Hawk lătră, făcându-l pe Michael să tresară, iar când 
câinele se năpusti afară din cameră, soneria sună. Michael 
băgă extrasul de cont în buzunarul de la spate şi ieşi din 
bârlog. Deschise uşa. Înaintea sa stătea o femeie înaltă, cu o 
vârstă incertă. 

— Domnul St. Pierre? întrebă femeia cu un accent străin, 
pe care Michael nu-l recunoscu. 

Michael o studie. Ar fi putut avea aproape patruzeci de ani 
sau ar fi putut fi de cincizeci, dar bine păstrată. 

— Îmi pare foarte rău de soţia dumneavoastră. 

Îi dădu lui Michael un plic bogat împodobit. 

— Vaticanul vă trimite condoleanţele şi rugăciunile sale 
cele mai profunde în această vreme de doliu pentru 
dumneavoastră. 

Michael îşi feri privirea, neştiind prea bine cu ce ochi îl 
vedea Biserica, după tot haosul pe care-l provocase. 

Femeia zâmbi, părând să-i simtă ruşinea. 


31 Grup de insule sub administraţie britanică, din Marea Caraibilor, la 
nordvest de Jamaica, şi un binecunoscut paradis fiscal 


— Domnule St. Pierre, vă rog să mă credeţi că Biserica 
înţelege capcanele ispitelor. Dar şi mai important, Biserica a 
crezut întotdeauna în iertare. 

Michael se uită la scrisoare. 

— Sunteţi călugăriţă? 

Ea zâmbi şi chicoti încet. 

— Nu. Mă numesc Genevieve. Simon e un vechi prieten 
de-al meu. Conduc un orfelinat din Italia şi mă aflu în oraşul 
dumneavoastră în căutare de donaţii. 

Michael rămase tăcut, uitându-se la plicul trimis de 
Vatican. 

Ea zâmbi. 

— Nu din partea dumneavoastră, desigur. Particip la o 
colectă care se desfăşoară aici, în oraş. Simon m-a rugat să 
trec pe la dumneavoastră, să văd cum o mai duceti. 

— Sunt bine, îi spuse el. 

Dar ştiau amândoi că asta era o minciună. 

— Dacă pot să fac ceva... 

Îi întinse mâna. 

— Fiecare face faţă durerii în felul lui. Uneori, cei care au 
trecut prin asta pot ajuta. 

El îi luă mâna pe care i-o oferise; era moale şi neaşteptat 
de delicată. Pentru o clipă, se simţi alinat de prezenţa femeii 
aceleia. Nu era sigur dacă îl atinsese prin purtarea ei blândă 
sau prin faptul că se îngrijea de un orfelinat. Deşi fusese 
adoptat de mic şi crescut de nişte părinţi iubitori, întotdeauna 
se simţise aproape sufleteşte de cei orfani. lar această femeie 
avea grijă de copiii ăia uitaţi, ajutându-i să-şi dea seama că nu 
sunt singuri, aducând în lumea lor puterea dragostei. 

Michael vâri mâna în buzunarul de la spate, dând de 
extrasul de cont, şi se gândi: „Poate o să iasă ceva bun din 
asta”. Ştia ce să facă cu banii. 

Dar asta n-avea să-i aducă liniştea, nimeni nu putea cu 
adevărat să-i dea asta. Nici femeia asta, nici Simon, nici 
Busch, nici măcar Biserica, indiferent cât de puternică era. 
Căci nimeni dintre ei nu-i putea răspunde la întrebarea care 


încă-i mai bântuia visele. Nu ştia dacă Mary îşi găsise liniştea. 
Oare ajunsese cu adevărat în Raiul din rugăciunile ei? 


Capitolul 44 


Era noaptea târziu. Michael era cuibărit în fotoliul preferat 
al lui Mary din bârlogul lui, cu Hawk sforăindu-i la picioare şi 
cu Cj în poală. Era mai mult decât epuizat, reuşind în cele din 
urmă să se lase cuprins de somnul profund de care avea 
nevoie disperată. Se oferise să-l ajute pe Busch să antreneze 
echipa de fotbal a fiului acestuia. Sezonul abia începuse de 
câteva săptămâni şi câştigaseră meciul din acea zi cu 18 la 
12. Încă nu fuseseră învinşi. 

Michael spera să-şi găsească o rutină, ceva care să dea o 
structură vieţii lui, care să-l ajute să umple golul. Munca şi 
fotbalul copiilor. Pe moment, asta era tot ce-i putuse trece 
prin minte. Era un început. 

Deşi cheia de argint şi cea de aur fuseseră înapoiate, iar el 
văzuse cu ochii lui privelişti pe care nu şi le putea explica, încă 
mai avea îndoieli. Acestea îi bântuiau zilele şi visele. 
Intrebarea „Dar dacă...” îi rodea inima. 

Intrebarea privind viaţa de apoi. 

Şi avea nevoie disperată de un răspuns: rătăcirile minţii lui 
îl sfâşiaseră în ultimele câteva săptămâni; nu-şi putea închipui 
ce se va întâmpla odată cu trecerea anilor. 

Zăcea cufundat în somn de nouă ore, nu i se clintea un 
muşchi, era cel mai lung somn pe care-l dormise de luni 
întregi. În cea mai deplină linişte, Mary păşi în încăpere, părul 
ei fiind din nou o coamă splendidă. Avea pielea ca alabastrul, 
ochii verzi plini de lumină. Rămase lângă Michael, privindu-l şi 
zâmbind din cauza felului în care dormea el încolăcit. Se aşeză 
la birou şi deschise fără zgomot sertarul; mâna ei dispăru 
înăuntru, căutând şi scoțând ceva. Se duse apoi la raftul de 
cărţi, scăldându-se în amintirile din pozele dinaintea ei, cu 
ochii strălucindu-i de fericirea care o cuprinsese. 

Puse acel obiect pe perete - cuiul încă mai era acolo - 
aranjându-l de câteva ori înainte de a se da înapoi în cele din 


urmă, admirând priveliştea acum completă după ce umpluse 
golul rămas prea mult timp pe acel perete. 

Crucifixul simplu atârna acum acolo, cu tot aspectul său 
ieftin şi cu toate semnificaţiile sale. 

Se întoarse lângă Michael şi, aplecându-se, îl sărută uşor. 

Ochii lui se deschiseră încet, ca şi cum el ar fi ştiut că ea 
avea să fie acolo, şi pentru o clipă se bucurară amândoi de un 
zâmbet cald, intim, până când primele raze de soare se 
strecurară în încăpere, iar ea se dizolvă în săgețile de lumină. 

Michael se întinse, pe deplin treaz; CJ fugi şi sări pe 
canapea. El se ridică în picioare şi se duse până la perete. 

Îndreptă crucea şi zâmbi... 

„„căci ştia că ea îşi găsise liniştea. 

| se răspunsese la întrebare printr-o minune. 


Capitolul 45 


În inima Pădurii Negre, într-o regiune frecventată de puţini 
oameni, se află o zonă bine păzită, închisă între zidurile unei 
mănăstiri odinioară abandonate. Cinci Gărzi elveţiene stau de 
strajă, fiind trimise aici de Vatican în misiune permanentă. 
Amestecaţi printre călugări, fraţi şi preoţi, aceşti soldaţi nu 
sunt obligaţi să poarte uniformele lor tradiţionale cu albastru, 
cafeniu şi galben. Ei păzesc o statuie veche de cinci sute de 
ani. Sau, mai precis, apără mormântul de sub ea. 

Este singurul loc din lume în afara Vaticanului unde 
staţionează trupe ale Gărzii elveţiene. 


Sfârşit 


Despre autor: 


RICHARD  DOETSCH este preşedintele unei firme 
imobiliare naţionale din Greenwich, Connecticut. 

Hotii Paradisului - The Thieves of Heaven este primul său 
roman apărut în 2006, un bestseller internațional, 
publicat în 28 de limbi în 33 de ţări. 

Alte romane de succes au urmat această prima carte, 
înscriindu-se în lista bestseller-urilor internaţionale : Thieves of 
Faith - 2007, The 13th hour- 2009, The Thieves of Darkness 
- 2010.