Lazarev — 06 Trepte catre divinitate UC

INTRODUCERE 


în 1997, când am terminat de scris cea de-a patra carte, eram 
convins că procesul descrierii valorilor umane a ajuns la final. Cu 
cât mă orientez mai bine în tot ceea ce se cheamă fericire 
umană, cu atât îmi este mai uşor să identific valorile pe care am 
început să le divinizez, de care am început să depind, ca, în fine, 
să înlătur această dependenţă. Clasificarea era pe deplin 
încheiată. Aşadar, gata cu cramponările. De acum înainte pot 
asigura atât propria-mi sănătate cât şi pe cea a copiilor mei. Cu 
alte cuvinte, puteam pune punct cercetărilor mele în domeniul 
karmei. Oricine putea fi vindecat. Era suficient să se cerceteze 
cât mai amănunţit ce îl împiedică să scape de relaţia de 
dependenţă şi să se stabilească modalitatea optimă de acţiune 
care să-l ajute să-şi schimbe caracterul. 
Aşadar, am terminat cu partea teoretică, rămânea doar cea 
practică. Simţeam că interesul meu faţă de acest subiect începe 
să scadă. în primul rând , totul era deja limpede, în al doilea 
rând, nu bănuisem niciodată că procesul de gândire poate 
provoca dezgust şi chiar suferinţă fizică. Eram dornic să simt, să 
revin din nou la pictură. Ceva mai târziu intenţionam să mă 
ocup de problema îmbătrânirii. 

în toţi aceşti ani a trebuit să lucrez neîntrerupt la propria mea 
armonizare, de aceea caracterul şi starea fizică mi s-au 
schimbat mult. Totuşi n-am constatat o revigorare, o întinerire a 
organismului. Lucrurile au evoluat mai curând în direcţia opusă. 
Cu cât mă concentram mai mult asupra procesului mental, 
asupra înţelegerii şi a generalizării, cu atât resimţeam mai 
dureros orice stres şi cu atât mai activ se desfăşurau procesele 
de îmbătrânire. Am hotărât să mă retrag din activitatea de 
cercetător şi vindecător, pentru a mă ocupa îndeaproape de 
propria-mi persoană, deoarece, până atunci, nu dispusesem de 
timpul necesar pentru aceasta. întregul lanţ al valorilor umane 
fusese redus la câteva verigi. Valorile materiale alcătuiau prima 
verigă; în ceea ce le priveşte, totul este clar. Apoi urmau 
straturile ce ţin de valorile spirituale. Toate valorile spirituale se 
împărțeau în două ramuri. De o parte se situau relaţiile 
interumane. Dependenţa de ele dădea naştere geloziei. De 
cealaltă parte se aflau aptitudinile şi intelectul. Dependenţa de 
ele genera trufia. Să zicem că descopăr la pacient o puternică 


dependenţă de planul spiritual, mai exact, de acea zonă care 
ţine de relaţii. Atunci îi explic că, pentru a înlătura această 
dependenţă, nu i se cere decât să-şi găsească un alt punct de 
sprijin. Psihologia modernă îi recomandă individului să-şi 
lărgească sfera de interese. în acest fel, eşecul suferit într-un 
anumit domeniu provoacă mai puţine traume, individul putându- 
şi îndrepta interesul spre alte zone. 

Totuşi această schemă funcţionează doar la un nivel 
superficial, cum este cazul conflictelor, supărărilor, trădărilor. 
Când însă se ajunge la şocuri puternice, cum ar fi, de exemplu, 
moartea persoanei iubite, aceiaşi psihologi şi psihoterapeuţi se 
arată a fi ei înşişi depăşiţi de situaţie. Şi doar întoarcerea la 
Dumnezeu îi scoate din impasul fără nici o speranţă. Cu cât este 
mai puternică în noi necesitatea iubirii Divine, cu atât mai mică 
ne este dependenţa de iubirea umană şi distrugerea sau 
zdruncinarea acesteia nu se mai transformă pentru noi într-o 
tragedie. în viziunea mea, omul are în total două funcţii de bază: 
perpetuarea speciei şi autoconservarea. Ele se înscriu în tema 
relaţiilor. Pe de altă parte, necesitatea individului de a se 
dezvolta, de a-şi lărgi posibilităţile şi de a stăpâni lumea 
înconjurătoare ne trimite la tema aptitudinilor şi a intelectului. 
Toate acestea sunt absolut necesare vieţii. Atunci însă când 
devin un scop în sine, ele dau naştere dependenţei, apoi 
agresivităţii, ca, în final, totul să se dezintegreze şi să se 
prăbuşească. Aşadar, valorile umane alcătuiesc un ansamblu al 
materialului şi spiritualului. 
îmi propusesem să obţin o eliberare cât mai rapidă de valorile 
materiale şi spirituale. Cu cât mă concentram mai mult asupra 
acestui obiectiv, cu atât mai mult se accelera scurgerea timpului 
şi, la o anumită etapă a acestei accelerări, am observat cum 
dependenţa de valoarea „X" se converteşte în dependenţa de 
valoarea „Y". Spre exemplu, omul aparent obsedat de bani, 
pragmatic şi materialist este, în realitate, motivat de un teribil 
idealism lăuntric, iar intensificarea ulterioară a dependenţei de 
aspectele spirituale i-ar putea fi fatală. Apoi am constatat că 
individul care şi-a învins gelozia îşi deplasează, în subconştient, 
punctul de sprijin pe aptitudini şi intelect, şi nicidecum pe 
iubirea de Dumnezeu, astfel încât în locul geloziei iese la 
suprafaţă trufia. La un moment dat am realizat că, pe lângă 
aceste trepte şi straturi ale umanului, mai există şi altele, mult 


mai ample şi mai profunde, pentru ca, în cele din urmă, să 
descopăr acest nou filon reprezentat de categoria idealurilor, 
spiritualităţii, nobleţii. Ele alcătuiau un strat mult mai subtil şi 
mai amplu, care se situa la baza relaţiilor şi a aptitudinilor. 
Dependenţa de acest strat provoca, de obicei, fie o dependenţă 
de relaţii, fie una de aptitudini. însă, atunci când dependenţa 
era deosebit de puternică, gelozia şi trufia izbucneau simultan. 
Această nouă temă a spiritualităţii, nobleţii, idealurilor şi 
speranţelor era, în acelaşi timp, şi tema contactului cu viitorul. 
Cu cât este mai ridicat nivelul spiritual al individului, cu cât este 
mai nobil şi mai elevat, cu cât mai mult visează, cu atât mai 
mari îi sunt posibilităţile de a stăpâni viitorul care i se dezvăluie. 
Trecutul este material, pe când viitorul este spiritual. Cu cât mai 
mult viitor este cuprins în sufletul nostru, cu atât mai pline ne 
sunt prezentul şi trecutul. La un individ, aptitudinile şi intelectul 
se manifestă cu atât mai activ, cu cât el este mai nobil şi mai 
spiritualizat. Se poate întâmpla ca aceste calităţi să se 
manifeste abia la nepoţii lui. Aceeaşi corelaţie există şi între 
gradul de spiritualizare şi relaţii, acestea devenind mai variate şi 
mai armonioase. Tot ce avem ne vine din viitor şi se 
materializează în prezent, de aceea gradul spiritualizării noastre 
interioare dă măsura posibilităţilor noastre în prezent. Cu cât 
mai multă spiritualizare şi nobleţe sălăşluieşte în sufletul omului, 
cu atât mai mare va fi tezaurul, nu numai spiritual, ci şi 
material, aflat în posesia urmaşilor lui. Astfel, chiar şi în cazul în 
care copiii şi nepoţii încetează a mai fi spirituali şi nobili, 
rezervele lor interioare le vor permite, o perioadă oarecare, să 
continue o viaţă spirituală. 

Atunci de ce se întâmplă de atâtea ori ca urmaşii să renunţe 
la spiritualitate şi nobleţe? Fiindcă divinizarea viitorului dă 
naştere dependenţei de el, fapt ce duce la pierderea acestui 
viitor. Dar, cu un viitor închis, pe om îl paşte primejdia unei boli 
incurabile sau moartea. Aşadar, cu cât este mai elevată 
spiritualitatea, cu atât mai puternică este tentaţia de a i se 
închina şi de a depinde de ea. 

Primele simptome ale dependenţei se manifestă prin apariţia 
unui sentiment de frică pentru propriul viitor şi pentru viitorul 
persoanelor apropiate, proiectele şi visurile devin o adevărată 
obsesie. Apoi neacceptarea dureroasă a fluctuaţiilor viitorului, 
când proiectele şi speranţele nu se realizează, iar tabloul 


imaginar al lumii nu se suprapune cu realitatea, scoate la iveală 
incapacitatea de a accepta prăbuşirea idealurilor şi destrămarea 
planurilor şi a speranţelor. Trădarea şi nedreptatea venite din 
partea semenilor şi a societăţii sunt un indiciu al puternicei 
dependente de viitor. Drept urmare, este grav afectată 
sănătatea, iar destinul poate eşua complet. 

De fiecare dată când examinam persoane bolnave de cancer 
sau afectate de sterilitate, constatam invariabil că dependenţa 
lor de idealuri şi de viitor depăşea de mai multe ori pragul fatal. 

Aşadar, planul material ţine de trecut, cel spiritual - de viitor, 
iar între ele vom aşeza, de o parte, relaţiile umane şi, de 
cealaltă parte, aptitudinile şi intelectul. E important să retrăim, 
episod cu episod, întreaga viaţă, acceptând umilirea tuturor 
acestor valori ca pe o modalitate de purificare. Trebuie să ne 
eliberăm de regretele pentru trecut şi de temerile pentru viitor. 
îl cunoaştem pe Dumnezeu prin sentimentul de iubire, care nu 
depinde de nimic. în acelaşi timp, orice formă de agresivitate 
faţă de iubire ne îndepărtează de Dumnezeu şi ne cufundă, şi 
mai mult, în cele umane. De aceea, primul lucru care se cere 
făcut, atunci când ne analizăm retrospectiv viaţa, este să 
înlăturăm orice manifestare de agresivitate la adresa iubirii, 
care se putea exprima printr-un refuz al vieţii, prin nemulţumire 
de sine şi de propria soartă, prin blamarea semenilor şi supărări 
legate de ei. Această schemă, concepută pentru a-i ajuta pe 
oameni, funcţiona ireproşabil, astfel încât acele nenorociri şi 
tragedii, care se abăteau asupra lor, acele situaţii complicate, 
pe care specialiştii se căzneau să le soluţioneze ani în şir, îşi 
găseau rezolvarea, uşor şi firesc, în doar câteva ore. lată, spre 
exemplu, cazul unei paciente, care îmi povestea: 

- Văd cum fiului meu i se întâmplă lucruri teribile şi nu 
sunt în stare să fac nimic ca să-l ajut. A avut o iubită, dar, cu 
puţin timp în urmă, s-a despărţit de ea. A suportat foarte greu 
această ruptură. în momentul de faţă, toate proiectele şi 
speranţele legate de serviciu, de afaceri şi de viaţa personală i 
s-au dus de râpă. A pierdut absolut orice control asupra situ 
aţiei. Mai mult chiar, fiul meu este maestru în arte marţiale şi 
iată că, în ultimele luni, a fost atacat de câteva ori în plină 
stradă, dar n-a fost în stare nici măcar să se apere cum trebuie, 
de parcă era legat, nu alta. El simte că a ajuns într-un punct 


mort şi s-a apucat de băutură. Lunecă tot mai mult în prăpastie, 
iar eu sunt incapabilă să-l ajut cu ceva. 

îmi sunt suficiente doar câteva secunde pentru a vedea în 
plan subtil întreaga situaţie. 
—  Văstă în puteri să-i schimbaţi în numai câteva ore 
destinul, îi spun doamnei. 
Toate necazurile enumerate de dumneavoastră pot dispărea ca 
un fum. Vi se cere însă să lucraţi serios cu propriul 
dumneavoastră suflet. Fiul dumneavoastră s-a ataşat de 
idealuri. închiderea viitorului depăşeşte la el de 5 ori pragul 
fatal. în mare măsură aceasta este consecinţa propriei dumnea- 
voastră atitudini faţă de viaţă, căci nu v-aţi lăsat călăuzită de 
iubirea Divină, ci de idealuri, spiritualitate şi nobleţe. îi 
dispreţuiaţi pe oamenii săraci cu duhul, adică pe cei lipsiţi de 
aptitudini şi pe cei nerozi, pe indivizii fără scrupule şi pe cei 
necinstiţi. lar atunci când vă erau călcate în picioare idealurile, 
când eraţi trădată sau victimă a unei atitudini nedrepte, 
simţeaţi dorinţa de a vă pune capăt vieții. Pentru a le asigura 
viitorilor copii o cantitate cât mai mare de iubire Divină, este 
necesar ca, înainte de concepere, femeia să se detaşeze de 
toate cele umane. Dar, cu cât mai puternică este ataşarea de 
valorile umane, cu atât mai dureroasă este această ruptură. 
Detaşarea se poate produce prin intermediul unor nedreptăţi 
venite din partea oamenilor sau, dacă nu suntem în stare să le 
acceptăm, prin intermediul bolilor, nenorocirilor ori chiar al 
morţii. Dacă nu ne dăm seama că jignirea venită din partea altei 
persoane este, de fapt, o favoare oferită de Dumnezeu, 
problemele urmează să fie transferate deja copiilor noştri, care 
vor fi supuşi tratamentului prin boli şi nenorociri. Aşadar, 
retrăiţi-vă de la capăt întreaga viaţă şi pătrundeţi-vă de 
sentimentul că cele mai sfinte valori spirituale nu înseamnă 
nimic în comparaţie cu iubirea faţă de Dumnezeu. Acceptaţi 
orice umilire sau nedreptate ca pe o şansă de a vă salva copilul, 
ca pe o posibilitate de a realiza o schimbare lăuntrică prin 
îndepărtarea de uman şi prin aspiraţia către Divin. Şi trebuie să 
vă rugaţi nu numai pentru fiu, ci şi pentru nepoti. în plan subtil 
văd o pată întunecată lipită de fiul dumneavoastră. Este viitorul 
lui copil. Dar, pentru ca sorții să-i fie favorabili, sufletul lui 
trebuie să se purifice. în acest moment, purificarea se 
realizează prin umilirea idealurilor şi a spiritualităţii la tatăl lui. 


Dacă veţi reuşi să acceptaţi de bunăvoie purificarea retroactivă 
a sufletului pentru ca, transformându-vă dumneavoastră înşivă, 
să obţineţi armonizarea lăuntrică a fiului şi a nepoților, 
procedura de purificare forţată va deveni inutilă. Cu cât mai 
puţin depinde sufletul nostru de valorile umane, cu atât mai 
puţin necesară îi este purificarea dată sub formă de necazuri şi 
nenorociri. lar când părinţii reuşesc să-şi schimbe realmente 
atitudinea faţă de trecut şi prezent, ei pot asista la o 
transformare nu mai puţin reală a prezentului şi a viitorului, atât 
în propria lor soartă, cât şi în cea a urmaşilor. 

Nu mă mai mir deloc când, în doar câteva ore, firea şi soarta 
copilului se schimbă. îmi amintesc cum o avertizasem în 
repetate rânduri pe o cunoştinţă de-a mea că fiul ei cel mai 
mare poate muri. Ea a început să se roage, să lucreze la 
desăvârşirea propriei persoane, însă nimic nu se schimba. 

— Ştii, îmi spunea ea, am încercat să-l familiarizez cumva 
cu toate astea. Dar, imediat ce-i puneam caseta video cu 
conferințele tale, el o ştergea din cameră, ţipând în gura mare, 
iar când încercam să-i citesc cărţile tale, el refuza în ruptul 
capului să asculte. 

— Nu vreau să fii supărată pe mine mai târziu, i-am zis, dar 
fiul tău are tot mai puţine şanse să supravieţuiască. 

lar la întrebarea mută din ochii ei am răspuns: 

— Ori începi realmente să te schimbi şi-ţi convingi pro 

priul suflet că Divinul este mai important decât umanul şi că 

orice fericire umană nu este decât o modalitate de a 

acumula 

iubire pentru Dumnezeu, ori copilul tău se va îmbolnăvi şi va 

muri, şi asta în timpul cel mai apropiat. 

Un timp oarecare, ea n-a schiţat nici o mişcare, apoi azis: 

— Bine, am să încerc. 

Seara, ea m-a sunat, dar la început nu a putut scoate nici un 
cuvânt, vocea îi era gâtuită de lacrimi. Am crezut că s-a 
întâmplat cine ştie ce nenorocire. 

— Ştii, spunea ea plângând, cu o jumătate de oră în urmă, 
fiul meu s-a apropiat de mine cu cartea ta în mână şi m-a rugat 
să-i citesc din ea. 

— Atunci de ce plângi? - m-am mirat eu. 

— Fiindcă mă simt fericită. 


Aşadar, cercetările mele au început să se contureze. Cu toate 
acestea, multe dintre afecțiunile grave se vindecau anevoie. 
Sincer să fiu, nu înţelegeam de ce. O explicaţie acceptabilă în 
cazul pacienţilor grav bolnavi ar putea fi următoarea: în vieţile 
precedente, amploarea agresivităţii faţă de iubire şi amploarea 
nesocotirii legilor supreme a atins cote uriaşe. De aceea 
schimbările de caracter se produceau foarte lent. O a doua 
cauză o constituia, după cât se pare, faptul că, pe lângă nivelul 
idealurilor şi al spiritualităţii, mai existau şi altele, mult mai 
profunde şi mai ample. Mai târziu, după ce am analizat în 
repetate rânduri zeci şi sute de variante posibile, am ajuns la 
concluzia că după idealuri urmează nivelul voinţei, iar după 
acesta cel al vieţii însăşi. 

Aşadar, lanţul valorilor umane se prezenta în felul următor. 
La început veneau valorile materiale, după ele - relaţiile şi 
aptitudinile, apoi - spiritualitatea, noblețea, idealurile, iar ceva 
mai încolo - voinţa, destinul şi viaţa. Dacă mă eliberez de 
ataşarea de viaţă, atunci, ca într-o reacţie în lanţ, mi se 
diminuează şi dependenţa de celelalte valori: de voinţă, de 
idealuri etc. Prin urmare, rugăciunea poate fi formulată astfel: 

— Doamne, întreaga mea viaţă şi orice fericire umană este o 
modalitate de a acumula iubire pentru Tine. 

Detaşarea periodică de toate bucuriile vieţii diminuează, de 
asemenea, dependenţa de cele umane şi conferă rugăciunii o 
mai mare greutate. Deci pot fi calculaţi parametrii ataşării de 
fiecare valoare în parte, dar cele mai importante rămân viaţa, 
soarta, voinţa. De ele depind toate celelalte valori. Am înţeles 
că diagnosticul care mi-a fost stabilit în 1991 şi pregătirea 
pentru moarte nu au fost întâmplătoare. 

în noiembrie 91 m-am întâlnit cu viitorul redactor şi editor al 
primei mele cărţi, pe care am finalizat-o în iunie 1993. Era 
necesar ca textul să fie pur, întrucât în carte se vorbea despre 
Divin, iar informaţia pe care o ofeream era de mare forţă şi 
gravitate. Astfel încât trăirea experienţei de plecare din viaţă, 
despărţirea de tot ce mi-a fost drag şi, în ultimă instanţă, de 
viaţa însăşi mi-au permis să-mi pun în ordine şi să-mi purific 
sufletul. 

Aşadar, ciclul valorilor umane a fost descris, iar sistemul putea fi 
considerat finalizat. în concluzie, cauzele oricărei afecţiuni 
puteau fi înlăturate, dacă se obținea eliberarea de întregul lanţ 


al dependenţelor de valorile umane. lubirea umană poate avea 
diferite grade de amploare. Ceea ce ni se cere este să învăţăm 
să ne păstrăm iubirea de Dumnezeu mai cu seamă atunci când 
se produce o destabilizare, nu la primele niveluri ale iubirii 
umane ci la următoarele, mult mai ample. Pornind de la sistem, 
nu mi-a rămas decât să-mi pun într-o ordine perfectă sufletul. 
Ca să fiu sincer, nu încercam sentimentul satisfacţiei depline. 
Totuşi şedinţele mele cu pacienţii continuau să-mi furnizeze, cu 
fiecare caz mai complicat, noi date pentru meditaţie, precum şi 
posibilitatea de a merge mai departe cu cercetările. Apropo, 
prietenii m-au întrebat odată: 

— Dar sufletul omului poate fi divinizat? 

— Sincer vorbind, nu ştiu, le-am răspuns. Totuşi, dacă e să 
judecăm logic, cea mai mare parte din sufletul nostru, mai 
exact, cea care nu dăinuie veşnic, se află în spaţiu şi timp, deci 
poate deveni obiect de divinizare. 

Sistemul meu însă nu conţinea noţiunea în cauză, astfel încât 
nu-mi rămânea decât să ridic din umeri. 

Mai remarcam în cercetările mele şi prezenţa unui alt aspect 
ciudat. El era legat de viitor. în mod inexplicabil, parametrul 
viitorului se arăta a fi instabil. în principiu, dacă a fost deja 
înlăturată dependenţa de viaţă, destin fericit şi voinţă, cu atât 
mai mult n-ar fi trebuit să existe cramponări de viitor (adică de 
principii, visuri, idealuri) şi de celelalte verigi (relaţii sau 
aptitudini), fără a mai vorbi de valorile materiale. Cu toate 
acestea, mă confruntam periodic cu cazuri problematice, când 
toţi parametrii pacientului erau normali, cu excepţia para- 
metrului viitorului. Aşadar, mai exista şi altceva în legătură cu 
tema viitorului, ceva ce o alimenta într-ascuns. Dacă nu voi fi în 
stare să înţeleg de unde provine destabilizarea acestui 
parametru, înseamnă că nu voi reuşi să văd nici alte cauze 
profunde care pot sta la originea afecțiunii şi, în cazuri grave, 
mă pot dovedi neputincios. Eram conştient de acest lucru, dar, 
oricât am încercat să sondez terenul, n-am reuşit să găsesc vreo 
explicaţie pentru aceste situaţii. Şi, ca să fiu sincer, ajunsesem 
deja la capătul puterilor. Căci toate variațiile pe care le văd în 
deformarea structurilor de câmp nu înseamnă, în sine, nimic. 
Importantă este sintetizarea informaţiei şi articularea ei într-un 
sistem coerent. Acest lucru cere foarte multă energie subtilă. In 
cazul dat, popularitatea mea şi sporirea bunăstării materiale mă 


expuneau unui pericol din ce în ce mai mare. Nu bănuisem 
înainte câtă energie îţi răpesc cumpărăturile, treburile 
gospodăriei etc. Toate acestea necesită un control permanent al 
situaţiei. Nu mai lucrasem niciodată până atunci într-un 
asemenea regim. Era, evident, o suprasolicitare. De fapt, chiar 
şi cărţile, fiecare în parte, au fost scrise cu intenţia de a îndrepta 
situaţii de acest gen. Prima carte a apărut ca o conştientizare a 
faptului că felul în care trăim şi atitudinea noastră unii faţă de 
alţii sunt absolut greşite. Căci nimeni nu ştia cu exactitate care 
este sensul vieţii, care este originea bolilor, în ce fel 
comportamentul părinţilor se răsfrânge asupra sănătăţii şi a 
destinului copiilor. Acum acest subiect a devenit o modă şi au 
apărut o mulţime de autori care îl abordează. Pe atunci însă era 
vorba de ceva nou, de o descoperire. Când am terminat de scris 
prima carte, am realizat brusc că sursa principală a bolii trebuie 
căutată altundeva decât în divinizarea laturii materiale a vieţii. 
O cauză mult mai serioasă o putea constitui tendinţa de a face 
din familie şi din relaţiile cu persoanele apropiate, pe de o parte, 
şi din aptitudini şi intelect, pe de altă parte, scopul şi sensul 
vieţii. 

Aşadar, în prima carte scrisesem că sursa principală a bolilor 
este închinarea la cele pământeşti, materiale. Dar s-a dovedit 
că problema de căpătâi a lumii moderne o constituie, de fapt, 
divinizarea laturii spirituale a vieţii. Şi, fiindcă prima mea carte 
(precum, de altfel, şi următoarele) s-a bazat pe propriile mele 
cercetări şi pe concluzii confirmate de nenumărate ori în 
practică, efectul ei asupra cititorilor s-a dovedit a fi foarte 
puternic. Acţiunea cea mai importantă a fost însă impulsul 
desprinderii de cele materiale. lar prin cea de-a doua carte am 
încercat să echilibrez mecanismul învingerii valorilor umane. în 
alte circumstanţe aş fi scris fiecare carte în 5-7 ani. Eram însă 
conştient de faptul că o informaţie neechilibrată putea fi 
periculoasă, şi acest lucru mă îndemna să-mi continuu căutările 
febrile. 

După terminarea celei de-a doua cărţi intenţionam să fac o 
pauză de câţiva ani. Dar, la un moment dat, am realizat că mai 
exista şi un alt aspect, foarte important, care permitea 
explicarea multor probleme. Era vorba de divinizarea iubirii 
pentru o altă persoană. Capacitatea de a păstra iubirea de 
Dumnezeu şi de a nu căuta vinovaţi, atunci când este umilit cel 


mai înalt nivel al fericirii umane - iubirea umană - reprezintă 
capacitatea de a ignora atracţia umanului. 

Şi iată-mă lucrând deja cu pacienţi care mi-au citit toate cele 
trei cărţi. Constat însă la aceştia un lucru ciudat: deşi restul 
parametrilor au fost stabilizaţi la cote normale, dependenţa de 
aspectele spirituale superioare şi de conştiinţă depăşeşte cu 
mult pragul critic, ceea ce duce frecvent la apariţia sterilităţii şi 
a bolilor canceroase. Aşadar, informaţia s-a dovedit a fi 
incompletă şi, în anumite puncte esenţiale, sistemul meu nu le 
putea veni în ajutor suferinzilor. Atunci s-a conturat subiectul 
pentru cea de-a patra carte. De obicei, înainte de a mă aşeza 
să scriu o carte şi după finalizarea ei mă confrunt cu necazuri 
de proporţii. Cu cât mai prețioasă este informaţia pe care vreau 
s-o ofer, cu atât mai puternice sunt zdruncinările la care sunt 
supus, pentru a se putea obţine o armonizare interioară a cărţii. 
Căci, aidoma unui prunc, cartea poartă în sine informaţia 
despre autor. Aşa cum părinţii răspund şi ispăşesc pentru copiii 
lor, atunci când nu reuşesc să le educe corect simţurile, tot aşa 
şi eu dau socoteală pentru fiecare carte scrisă. 

Fiindcă după terminarea celei de-a patra cărţi n-am fost 
supus unor purificări însemnate, am înţeles că acum, de bine, 
de rău, lucrurile au intrat pe un făgaş normal. Deci mă puteam 
odihni şi mă puteam ocupa şi de altceva. Cu toate acestea, mai 
ofeream, din când în când, consultaţii, lucrul cu pacienţii 
rămânând sursa mea principală de informaţii. In plus, ţineam 
să mă conving pe viu de eficienţa noilor descoperiri. 

înaintând încet şi chinuitor, confruntând datele şi diagnos- 
ticând, am ajuns la concluzia că tema viitorului, a principiilor şi 
idealurilor are dedesubt un alt strat amplu, care este mult mai 
subtil. El ne trimite la noţiunile de moralitate, iubire umană, la 
concepţia religioasă şi, în mod paradoxal, la procesele de 
îmbătrânire. în cele din urmă, am ajuns să înţeleg că acest strat 
reprezintă de fapt sufletul omului. 

N-am să povestesc aici pe larg despre felul cum am ajuns la 
acest nivel. Pe acest subiect s-ar putea scrie o întreagă carte. 
Mă voi limita doar la o descriere aproximativă şi sumară a 
drumului parcurs. Mi-am dat seama că în cărţile scrise până 
acum am redus toate valorile umane la două aspecte: material 
şi spiritual. Mai exista însă şi un al treilea concept: valorile 
sufletului. Am constatat că toate valorile umane se reduc, în 


ultimă instanţă, la însăşi noţiunea de om, adică la trup, spirit şi 
suflet. Astfel, divinizarea persoanei iubite creează o dependenţă 
de suflet, spirit şi trup, care, la rândul ei, determină 
cramponarea de toate celelalte valori umane. De aceea, per- 
soana iubită nu trebuie percepută ca o sursă de fericire. Se 
cuvine să vedem în ea un aliat, care ne ajută să ne apropiem de 
Dumnezeu şi să acumulăm iubire Divină. Cu cât mai puternică 
este dependenţa de fiinţa iubită, cu atât mai numeroase sunt 
pretenţiile noastre faţă de ea. Prin urmare, cu cât mai iertători 
şi mai toleranţi suntem cu persoana iubită, cu atât mai puţin 
ataşaţi vom fi de idealuri şi moralitate, de aptitudini şi relaţii, 
precum şi de valorile materiale. 

Aveam de-a face cu o informaţie nouă şi n-o puteam dezvălui 
decât după ce aplicarea ei practică şi efectele benefice asupra 
pacienţilor i-ar fi demonstrat veridicitatea. 

Aşadar, trebuia să-mi revin şi să-mi continuu cercetările. 

lată câteva cazuri reprezentative pentru felul în care lucram 
cu noua informaţie. 

M-am întâlnit la Moscova cu o cunoştinţă care mi-a povestit o 
întâmplare ciudată: 

— Mă întorceam cu maşina de la vilă. Pe şosea nici ţipenie de 
om, aşa încât am început să accelerez. Deodată, ca din senin, 
văd cum zboară în parbriz un pietroi zdravăn, direct spre capul 
meu. Doar printr-un miracol am reuşit să virez puţin la dreapta. 
Geamul a fost făcut zob, dar eu am reuşit să scap teafăr. Poţi 
să-mi explici ce-a fost asta? 

Timp de câteva secunde stau cu ochii închişi, reconstituind 
întreaga situaţie, apoi îi zic: 

— Ai o amantă tânără de care eşti îndrăgostit. Te simţi însă 
complexat din cauza diferenţei de vârstă. Dar, cu cât mai 
multe griji îţi faci, cu atât mai intens şi mai rapid se derulează 
programul de autodistrugere. în prima fază, programul este 
blocat în regiunea capului. La tine însă el s-a declanşat cu o 
viteză atât de mare, încât, în loc de rinită alergică sau migrene, 
te-ai ales cu pericolul unui traumatism cranian grav. 

El mă priveşte uluit. 

— Este absolut adevărat tot ce spui. Dar de ce a fost nevoie 
de o avertizare atât de dură, cât pe-aci să mă trimită pe lumea 
cealaltă? 


— Fiindcă în câmpul vostru apare un copil comun. Mo 
mentan, n-aş putea să-ţi spun dacă el va veni pe lume acum 
sau în următoarea viaţă, dar în clipa de faţă are loc formarea 
lui la nivelul câmpului. lar un comportament greşit, mai cu 
seamă pe plan emoţional, este periculos pentru el. 

El tot nu-şi poate stăpâni mirarea: 

— Nu pot să înţeleg, cum de-ai reuşit să-ţi dai seama şi să 
vezi toate lucrurile astea? 

— Nimic mistic la mijloc, i-am răspuns, programul de 
autodistrugere se apropie la tine de 500 de unităţi. El apare în 
iegătură cu o femeie, dar alta decât soţia ta. în plus, eşti mereu 
ţinta propriului dispreţ şi asta se leagă de tema sufletului, la 
care am ajuns nu demult, mai precis, de acea parte a ei care 
ţine de bătrâneţe, lată toată mistica! 

— Şi cum să mă comport de acum încolo? 

— Când e vorba de dragoste, uită de vârsta ei şi de felul 
cum arată ea. Vreau să zic că trebuie, desigur, să te îngrijeşti şi 
de propriul tău exterior, dar să te laşi stăpânit de tot felul de 
complexe, că eşti sărac, sau urât, sau bătrân, este inadmisibil. 

Alt caz l-am avut cu o pacientă din Israel. 

— Ştiţi, soţul meu se poartă uneori ca un posedat, de parcă 
intră un demon în el. îl pot ajuta cu ceva? 

— Sigur că da, i-am zis eu. Aţi încercat vreodată senti 
mente de dispreţ şi de dezaprobare faţă de evreii ortodocşi? 

Ea şi-a mişcat abia perceptibil umărul: 

— Nu, niciodată. 

Ridic din umeri: 

— Vă mai întreb o dată: a existat sau nu vreo nemulţumire? 

Femeia cade pe gânduri. 


— Cum să vă spun, o atitudine critică a existat întotdeauna, 
mi-a răspuns ea, cât despre soţul meu, el nu este credincios. 

— în viaţa anterioară, soţul dumneavoastră a fost credin 
cios ortodox, am început să-i explic eu, religia i-a permis să 
atingă un nivel moral şi spiritual înalt, iar dumneavoastră aţi 
început să divinizaţi, la el şi la dumneavoastră, manifestările 
superioare ale sufletului uman. în ce măsură divinizăm ceva la 
persoana iubită, în aceeaşi măsură ea urmează să piardă lucrul 
respectiv. Ce este un om sărac la pungă ştim cu toţii. Sărac la 
trup zicem că este infirmul sau cel cu o constituţie astenică. 


Sărac cu duhul este individul limitat, prost şi incapabil. Sărac 
la suflet este ticălosul, nemernicul sau ucigaşul, sau cel ce 
refuză să creadă în Dumnezeu, sau, cum îi zicem noi, 
posedatul de diavol. 

Cu cât mai mult vă închinaţi sufletului uman, cu atât mai mult 
şi-l pierde soţul dumneavoastră. Dezvoltarea sufletului nostru 
este, într-o măsură foarte mare, condiţionată de preceptele şi 
de concepţia despre lume date de religie. De aceea blamarea 
oricărei religii sau a practicanţilor unui cult religios intensifică 
ataşarea de suflet, ce ne atrage, nouă şi apropiaților noştri, tot 
felul de nenorociri. Prin urmare, de la dumneavoastră se cere să 
vă revedeţi de la capăt întreaga viaţă, înlăturând toate 
pretenţiile lăuntrice pe care le-aţi avut faţă de vreo religie. 
Rugaţi-vă să vi se ierte intoleranţa faţă de cei ce v-au jignit 
sentimentele religioase. Nu se cuvine să facem din respectarea 
preceptelor religioase un scop în viaţă. Ca şi toate celelalte 
lucruri, ele ne sunt date ca mijloace de acumulare a iubirii de 
Dumnezeu. Nu este întâmplător că Moise a spart tăbliţele din 
piatră pe care fuseseră săpate cele zece porunci. Dacă veţi reuşi 
să învingeţi tendinţa de a diviniza tot ce ţine de religie, precum 
şi manifestările superioare ale propriului suflet, dacă veţi reuşi 
să vă sustrageţi dependenţei de aceste valori, soţul 
dumneavoastră îşi va recăpăta din nou sufletul. 

îmi amintesc de un alt caz curios. O femeie tânără a venit la 
mine cu o singură problemă: 

— Nu mai vreau nimic, a zis ea, parcă mi-au dispărut toate 
sentimentele. M-am abrutizat complet, pe toată linia. 

— Sentimentele sunt legate de suflet, i-am zis, dacă aveţi 
senzaţia că vă pierdeţi sufletul, atunci, probabil, v-aţi cram 
ponat rău de tot de el. lar cauza este următoarea: n-aţi încetat 
niciodată să blamaţi societatea şi statul. 

— De ce atunci n-am fost afectată de vreo boală? De ce 
trebuie să sufăr în felul acesta? 

— Dacă v-aţi fi supărat pe cineva de o manieră dură, 

neîmpăcată, orientată cu precizie, atunci şi programul de 

autodistrugere s-ar fi întors ţintind cu precizie. Gelozia v-ar fi 
provocat o congestie cerebrală sau probleme cu pancreasul, 
izbucnirea de ură v-ar fi afectat vederea, supărarea îndelung 

rumegată - inima şi plămânii, obişnuinţa de a critica şi de a 

dezaproba de pe poziţiile logicii - ficatul. Supărarea dumnea- 


voastră însă a fost îndreptată împotriva unor grupuri mari de 
oameni şi chiar împotriva lumii întregi. De aceea, programul 
de autodistrugere s-a extins pe o scară uriaşă, blocându-vă, 
încetul cu încetul, nu numai trupul şi spiritul, ci şi sufletul. 
Dacă doriţi să trăiţi din nou bucuria sentimentelor, eliberaţi-vă 
retroactiv de orice resentiment faţă de lume în general, faţă 
de stat şi faţă de grupuri de oameni. 
CUM LE PUTEM ACORDA SPRIJIN PSIHOLOGIC 
ELEVILOR DIN CLASELE SUPERIOARE 
Pentru început, să trecem în revistă acele probleme 
care pot apărea în faţa elevilor din clasele superioare. 
Pentru a putea soluţiona o anumită problemă, trebuie să ştim 
cum să stăpânim situaţia. Cu cât mai puternică este dependenţa 
individului de situaţie, cu atât mai reduse îi sunt posibilităţile de 
a se realiza şi de a-şi rezolva chestiunile de importanţă vitală. 
Elevul din cursul superior nu s-a desprins încă din mediul 
familial, deci îi este necesară şi abilitatea de a soluţiona acele 
probleme de comunicare care apar în familie, în pragul 
absolvirii, tinerii şi tinerele se pregătesc pentru o activitate 
independentă sau pentru o continuare a studiilor. Aşadar, gama 
posibilităţilor se diversifică mult, dar, în acelaşi timp, cresc şi 
responsabilităţile. Prima iubire, stabilirea unor relaţii profunde 
cu persoane de sex opus, toate acestea, privite sub aspect 
emoţional, sunt trăite la cote mult mai înalte decât în perioada 
de adolescenţă. Mulţi dintre tineri vor fi chemaţi să-şi satisfacă 
stagiul militar în armată, unde volumul solicitărilor fizice 
şi psihice îl depăşeşte cu mult pe cel cu care s-au obişnuit în 
viaţa civilă. Aşadar, sintetizând multitudinea problemelor care 
stau în faţa elevilor din cursul superior, putem spune că 
semnificaţia schimbărilor la care sunt supuşi aceştia este 
următoarea: primii paşi făcuţi în viaţa independentă presupun 
deopotrivă posibilităţi mult mai mari, dar şi solicitări psihice pe 
măsură. Capacitatea tânărului de a se realiza în viitor depinde 
de felul în care el percepe lumea înconjurătoare şi reacţionează 
la ea, de echilibrul său emoţional. Prin urmare, este necesar să 
clarificăm care este condiţia principală pentru formarea unei 
reacţii corecte la lumea înconjurătoare, cum trebuie să fim, 
pentru a nu depinde de situaţie şi pentru a avea posibilitatea de 
a depăşi problemele şi a ne atinge obiectivele propuse? 


Să apelăm la cercetările asupra sensibilităţii ca atare. Care 
este natura emoţiilor? Ce sunt simţurile noastre? 

Este sau nu sensibilitatea o particularitate exclusivă a 
organismelor vii? Există zeci de teorii asupra originii 
sensibilităţii şi tentative de a-i explica natura. Să ne formăm 
acum o nouă idee despre natura sensibilităţii, pornind de la 
cele mai importante descoperiri făcute de savanţi în ultimele 
secole. 

în ultimii câţiva ani, omenirea a fost pusă în faţa unei grave 
probleme de etică ştiinţifică. Este vorba de donarea omului şi, în 
general, a oricărei fiinţe vii. Voi reaminti cum a fost descoperit 
mecanismul donării. La o celulă obişnuită, spirala genetică dublă 
nu se separă. Acest proces poate avea loc doar în celulele 
sexuale. Cromozomul din celula sexuală are posibilitatea de a se 
divide. Savanţii au separat cromozomii din celula sexuală şi au 
introdus în locul lui un cromozom luat de la o celulă obişnuită. 
Lichidul intracelular a fragmentat cromozomul, determinându-l 
să funcţioneze în regim de înmulţire. Prin urmare, orice celulă 
din organism poate produce un nou organism. înainte se credea 
că toate procesele care au loc în celulă sunt condiţionate de 
programul stocat în codul genetic al acesteia. Felul în care a 
acţionat lichidul intracelular asupra cromozomului dovedeşte 
însă existenţa unui program de înmulţire pe lângă informaţia 
genetică. Savanţii n-au reuşit deocamdată să explice rostul 
acestui mecanism. 

Mai departe. La începutul secolului a fost descoperit aşa- 
numitul paradox Einstein-Podolski-Rosen. lată despre ce este 
vorba. S-a constatat că doi fotoni care pornesc din acelaşi punct 
păstrează o anumită legătură reciprocă. Acţionând asupra unuia 
dintre ei, constatăm că reacţionează şi celălalt. Altfel spus, se 
produce o condiţionare energetică reciprocă în spaţiu şi timp. 
Paradoxul propriu-zis constă în faptul că această conexiune este 
instantanee. Viteza acestui impuls poate depăşi de mii şi 
milioane de ori viteza luminii. Singura explicaţie posibilă la care 
au ajuns savanții este următoarea: viteza infinită de interacţiune 
a celor 2 fotoni se poate explica printr-un singur lucru: 
depărtându-se unul de celălalt în plan fizic, ei îşi păstrează 
unitatea în plan subtil, informaţional, unde noţiunea de spaţiu şi 
timp dispare sau, mai bine zis, se transformă într-un punct, 
adică în ceva cu totul diferit. 


Următoarea descoperire. Atunci când un obiect cosmic se 
apropie de noi, liniile spectrului se deplasează spre zona violetă. 
Când obiectul se îndepărtează, liniile spectrale se deplasează 
spre zona roşie a spectrului. în 1930, astronomul Doppler a 
descoperit efectul deplasării spectrale roşii. S-a constatat că, 
observat de pe pământ, orice obiect cosmic se îndepărtează de 
noi cu o viteză mare. Totodată, nu există un punct central de la 
care Universul începe să se dilate. Dilatarea este uniformă în 
toate punctele -acestuia. Curios lucru, cu câteva decenii înainte 
de această descoperire, poetul american Walt Whitman a scris 
un poem, care se rezumă la următoarele 

idei: 

„Privesc prin geam şi văd cerul, văd stelele şi Galaxiile, care 
o iau la fugă, risipindu-se şi depărtându-se tot mai mult şi mai 
mult de mine". 

Acelaşi Walt Whitman a zis odată: 

„Aşa cum sunt, întreg, nu mă cuprinde spaţiul dintre pantofi 
şi pălărie". 

Toată viaţa lui, el a fost un reporter de mâna a doua, care nu 
compusese niciodată versuri. Şi iată că a venit o zi, în care ela 
devenit poet, poet genial. Această metamorfoză el o descrie 
astfel: 

„într-o bună zi m-am întins pe iarbă, mi-am desfăcut braţele 
şi am privit cerul. Şi dintr-o dată m-am pătruns de sentimentul 
că sensul existenţei întregului Univers este iubirea". 

în acest fel, prin intermediul simţurilor noastre, noi putem 
primi informaţii despre procesele care au loc în Univers, despre 
evenimentele trecute şi viitoare. 

Vom mai reveni la acest subiect. 

începând cu anii 30, Universul a căpătat pentru savanţi o 
înfăţişare complet diferită. în locul tabloului static şi imuabil al 
lumii a apărut modelul Universului în mişcare, al Universului 
care pulsează. Oamenii de ştiinţă au ajuns la concluzia că 
Universul s-a născut dintr-un punct. Acest proces a căpătat 
denumirea de Big-Bang, „marea explozie". 

Dar acest model îi era deja cunoscut omenirii cu câteva mii 
de ani în urmă, fiind reprezentat în filozofia indiană veche. 

Aşadar, înainte de apariţia Universului, spatul, timpul şi 
materia erau comprimate într-un singur punct, posedând o 
natură complet diferită. 


Fiecare nouă descoperire din ultima sută de ani a discreditat 
mitul despre imuabilitatea reprezentărilor noastre asupra lumii. 
Pe la începutul secolului, fizicienii erau de părere că descrierea 
tabloului fizic al lumii este, în principiu, încheiată şi poate fi 
completată doar cu detalii minore. Apariţia mai târziu a fizicii 
cuantice a dat peste cap întreaga imagine a lumii. S-a 
descoperit că orice particulă este, în acelaşi timp, şi o undă. lar 
în 1906, cu câţiva ani înainte de descoperirea teoriei relativităţii, 
Minkowski a ajuns la concluzia că spaţiul, timpul şi materia 
alcătuiesc un continuum unitar şi, întrucât formează un întreg, 
ele pot trece şi se pot transforma unul în celălalt. Câteva decenii 
mai târziu a fost descoperită noţiunea de particulă virtuală. 
Vidul dă naştere unor particule, care există câteva miliardimi de 
secundă, după care se întorc înapoi în neființă. Fizicienii şi-au 
schimbat punctul de vedere asupra materiei, substanţei. A 
apărut o altă definiţie a substanţei. Ceea ce numeam mai 
înainte materie s-a dovedit a fi spaţiu structurat într-un anumit 
fel. 

Dar să revenim la sensibilitate. Cum poate fi raportată ea la 
originea Universului şi la procesele care au loc aici? Emoţia 
oricărei fiinţe vii reprezintă un program care se revelează în 
timp şi spaţiu. Cu cât este mai mare amploarea emoţiilor, cu 
atât mai mari sunt posibilităţile de care dispune obiectul de a 
schimba evenimentele din jur şi de a se adapta lumii încon- 
jurătoare. Fiecare situaţie concretă ia naştere dintr-un punct, 
dintr-un germen, desfăşurându-se apoi în timp şi spaţiu. Şi 
indiferent de scara la care evoluează, ea îşi păstrează unitatea 
originară. Cu alte cuvinte, pentru fiecare eveniment există ceva 
asemeni unui embrion, în care este depozitat programul 
evoluţiei ulterioare. Pentru a dirija un eveniment oarecare, o 
situaţie, trebuie mai întâi să le modelăm. 

Modelarea poate fi realizată pe două căi. Prima - confruntarea 
evenimentelor, care au loc în planul fizic exterior, şi 
generalizarea lor treptată, comprimarea într-un singur punct 
informaţional. Cu alte cuvinte, rostul gândirii abstracte al 
sintetizării este de a întoarce evenimentul, dilatat în timp şi 
spaţiu, la punctul iniţial. A doua cale de cunoaştere este cea 
senzorială. Ea reprezintă o interacţiune nemijlocită cu ger- 
menul informaţional primordial. în cazul dat, conştiinţa, 
analiza, aprecierea nu joacă nici un rol, dimpotrivă, ele pot fi o 


piedică în calea cunoaşterii. Aşadar, în fiecare dintre noi au loc 
în permanenţă două procese opuse. Rațiunea, conştiinţa com- 
primă spaţiul, timpul şi materia, tinzând să le reducă la un 
punct. Simţurile, la rândul lor, dau naştere spaţiului, timpului şi 
materiei, dilatându-le tot mai mult. Procesul de pulsare se 
constată la toate obiectele din Univers. întrucât Universul este 
holografic nu numai în spaţiu, ci şi în timp, rezultă că în fiecare 
secundă este încifrat întreg procesul de apariţie şi dispariţie a 
Universului. 

Aşadar, cu cât mai ample şi mai profunde sunt simţurile 
noastre, cu atât mai vastă este întinderea de spaţiu şi timp pe 
care o cuprind acestea. Densitatea informaţională a sentimen- 
tului poate creşte şi poate ajunge, în ultimă instanţă, să 
cuprindă ca amploare întregul Univers. Dacă fiecare particulă 
este deopotrivă şi o undă, altfel spus, spaţiu, atunci putem 
afirma că orice obiect din Univers are o natură ondulatorie. Prin 
urmare, orice obiect ocupă ca volum, în plan subtil, întregul 
Univers. Astfel, toate obiectele din Univers, deose-bindu-se în 
mod esenţial unul de celălalt în exterior, sunt indisolubil legate 
între ele în plan ondulatoriu, alcătuind un tot unitar absolut în 
planul informaţional primordial. 

Rezultă că fiecare obiect conţine o informaţie completă 
asupra întregului Univers şi asupra evenimentelor care au loc 
în el. întrucât omul este, totodată, şi o structură de câmp, 
spaţială, ocupând, în plan subtil, întregul Univers, putem 
presupune că principalele programe informaţionale (după ni- 
velul informaţional primordial unitar) sunt stocate, în primul 
rând, în structurile lui de câmp şi, abia după aceea, în 
structurile lui fizice. 

Există mii şi mii de mărturii care dovedesc că sensibilitatea 
omului şi interacţiunea lui informaţională cu lumea încon- 
jurătoare continuă şi după încetarea funcţiilor fiziologice, adică 
în timpul morţii clinice. Capacitatea de a vedea, semnalată la 
indivizi care au orbit, sau comunicarea, atunci când s-a produs o 
dezintegrare a funcţiilor creierului etc, dovedesc că 
sensibilitatea şi emoţiile noastre sunt, prin natura lor mai întâi 
de toate, nişte structuri de câmp. Prin urmare, pe lângă 
genotipul fizic, al cromozomilor materiali, trebuie să mai existe 
şi un genotip al structurilor de câmp. Doar în felul acesta poate 
fi explicată posibilitatea donării, când lichidul intracelular 


îndeplineşte un anumit program, ai cărui exponenţi materiali nu 
sunt prezenţi. Or, dacă există un genotip al câmpului şi o 
sensibilitate la nivelul câmpului, atunci putem admite 
posibilitatea perpetuării personalităţii umane după distrugerea 
completă a învelişului fizic. Aşadar, mitul despre sufletele celor 
morţi devine o realitate. Vorbim despre amploarea emoţiilor 
umane, care cuprinde şi dirijează un anumit volum de spaţiu şi 
timp. 

Dintre toate emoţiile, cea mai amplă este sentimentul de 
iubire. El este în cea mai mică măsură legat de întâmplările de 
moment şi are o dependenţă minimă faţă de lumea încon- 
jurătoare. Cu cât mai înaltă este sensibilitatea omului, cu atât 
mai amplu îi este sentimentul de iubire şi cu atât mai mare este 
volumul de spaţiu şi timp pe care-l modelează şi stăpâneşte, 
dirijându-1. Şi, respectiv, cu atât mai mare poate fi amploarea 
posibilităţilor lui intelectuale şi spirituale. 

Agresivitatea este o formă de apărare. Ea apare atunci când 
fiinţa vie nu este în stare să controleze situaţia în care a fost 
antrenată. Prin urmare, cu cât este mai mare amploarea iubirii 
în sufletul omului, cu atât mai puţine emoţii agresive îi sunt 
necesare pentru a dirija situaţia. Dacă, în plan subtil, orice 
obiect ocupă tot Universul, rezultă că trebuie să existe un 
sentiment de iubire absolut, care să cuprindă ca amploare 
întregul Univers şi să dea naştere la tot ce este în Univers. 
Fiecare obiect din Univers poartă în sine acest sentiment ca pe 
un program absolut. Prin urmare, atât natura vie, cât şi cea 
moartă posedă sensibilitate. De vreme ce natura moartă are 
sensibilitate, rezultă că putem admite la ea prezenţa unor 
anumite forme de conştiinţă, înțelegând desigur că atât 
sensibilitatea, cât şi conştiinţa se manifestă, la obiectele 
inanimate, la nivelul câmpului. 

Universul s-a născut dintr-un punct şi, în pofida noilor forme 
de spaţiu şi timp, care se nasc permanent, el îşi păstrează 
caracterul unitar. Cu cât fiecare om îşi va mări posibilităţile de 
a păstra şi de a spori sentimentul de iubire, cu atât mai puţin 
acest sentiment va depinde de circumstanţele exterioare, cu 
atât mai apropiat va fi omul de cunoaşterea primordială, şi cu 
atât mai mult vor spori posibilităţile lui de a stăpâni lumea 
înconjurătoare şi de a se dezvolta armonios. 


Elevii din cursul superior se pregătesc pentru o nouă viaţă, 
care va evolua la o scară mult mai largă decât cea de până 
acum. Pe cât de bine vor reuşi ei să modeleze evenimentele, să 
le înţeleagă, pe atât de bine vor izbuti să le dirijeze. Adaptarea 
lor va decurge mult mai uşor dacă profesorul îi va ajuta în 
dezvoltarea metodei de cunoaştere conştient-senzorială. 

Cunoaşterea se realizează, în primul rând, pe cale senzorială, 
emoţională. în măsura în care profesorul va reuşi să-i convingă 
pe elevi că bunătatea sufletească şi sentimentul iubirii sunt 
principalele condiţii de adaptare la viaţa înconjurătoare, în acea 
măsură vor izbuti tinerii să depăşească în viitor situaţiile 
dureroase şi dificile. O concepţie eronată despre lume dă 
naştere unui caracter greşit. Un caracter greşit duce la acţiuni 
greşite. Acţiunile greşite provoacă boli, nenorociri şi determină 
închiderea perspectivelor şi a posibilităţilor. Concepţia despre 
lume poate fi rezumată la câteva principii 
de bază: 

în ce constă sensul vieţii? 

Ce este fericirea? 

Cum să fii fericit? 

Cum să te comporţi corect în societate şi în familie? 

Cum să obţii mai multe în viaţă? 

Cum să devii mai bun? 

Când adolescentul identifică sensul vieţii cu valorile 
materiale, sfera lui emoţională se îngustează, la fel şi posi- 
bilităţile de cunoaştere. El are din start o adaptabilitate scăzută 
la lumea înconjurătoare şi, la orice situaţie ieşită din comun, 
răspunde cu gânduri şi acţiuni agresive. 

Când elevul din cursul superior vede scopul şi sensul vieţii în 
dezvoltarea aptitudinilor şi a intelectului, spectrul lui emoţional 
devine mult mai larg. De aceea, posibilităţile de a se dezvolta şi 
de a se adapta la lumea înconjurătoare, precum şi nivelul 
fericirii se situează la el cu o treaptă mai sus. Pierzând pentru 
moment în faţa celui dintâi, el, fără îndoială, va obţine mai 
multe în viitor. 

Cu toate acestea, intelectul uman, aptitudinile, logica, 
indiferent de anvergura lor, sunt legate de stăpânirea şi 
dirijarea unui volum redus de spaţiu şi timp. De aceea, în cazul 
unor procese ample, capacitatea de adaptare a acestui individ 
nu poate fi mare şi el este condamnat să încerce, faţă de 


oameni şi faţă de lumea înconjurătoare, emoţii agresive de 
lungă durată, care decurg lent şi inexpresiv. Respectiv si 
amploarea acţiunilor agresive este mai mare, iar consecinţele 
acestora sunt şi mai grave. Astfel de persoane se pot alege cu 
afecţiuni cronice incurabile şi cu o serie neîntreruptă de 
necazuri şi nenorociri. Orice emoție agresivă se va desfăşura 
după aceea în spaţiu şi timp ca un program de distrugere şi de 
nimicire a lumii înconjurătoare. Cu cât se menţine mai mult 
emoția agresivă, cu atât mai mare îi este amploarea în timp şi 
spaţiu şi cu atât mai sporită îi este densitatea informaţională. 
Ajungând la saturație, programul trece de la obiectul fizic la 
structura lui de câmp. 

Unitatea existentă la nivelul câmpului face ca programul de 
distrugere, adică emoția agresivă îndreptată împotriva unei alte 
persoane, să se întoarcă cu 180° şi să înceapă să-şi distrugă 
propria sursă, cu alte cuvinte, supărarea îndelung dospită, ura, 
blamarea, dorinţa de răzbunare se transformă, mai devreme 
sau mai târziu, într-un program de autodistrugere, într-o 
anihilare fizică lentă sau rapidă. 

Aşadar, o concepţie despre lume care se axează pe valorile 
materiale sau spirituale poartă în sine încă din faşă germenii 
agresivităţii şi ai viitoarelor probleme. 

Chiar şi atunci când individul îşi propune ca scop principal 
aspectele spirituale cele mai elevate, cum sunt idealurile, 
moralitatea, etica, iubirea pentru aproape sau pentru o 
comunitate de oameni, cunoaşterea emoţională a Universului îi 
rămâne limitată, deci presupune agresivitate. 

în măsura în care tânărul va înţelege că scopul şi sensul vieţii 
constau, în primul rând, în atingerea acelui nivel de iubire din 
care a luat naştere Universul, celelalte obiective secundare se 
vor putea conecta la scopul principal, iar capacitatea lui de 
adaptare şi de cunoaştere a lumii va putea atinge cote maxime. 
Cu cât mai ample sunt emoţiile iubirii, cu atât mai sporită este 
densitatea informaţională a acesteia şi cu atât mai subtil este 
planul la care accede iubirea, apropiindu-se tot mai mult de 
planul informaţional primordial. 

Aşadar, după distrugerea învelişului fizic al omului, sen- 
timentul iubirii continuă să existe. Spre deosebire de aceasta, 
valorile materiale şi spirituale se pierd o dată cu îmbătrânirea şi 
moartea. De aceea, dorinţa de a face din acumularea valorilor 


materiale sau spirituale scopul suprem al vieţii poartă în sine, 
de la bun început, premisele unor traume psihice şi ale unui 
stres imposibil de depăşit. 

în concluzie, dinamica valorilor noastre materiale şi spirituale, 
cum sunt bunăstarea materială, aptitudinile, coeficientul 
intelectual, potenţialul spiritual şi abilitatea de a dirija lumea 
înconjurătoare, este condiţionată de proporţiile sensibilităţii 
noastre şi, în primul rând, de capacitatea noastră de a simţi 
iubirea. 

Cu cât este mai mare dependenţa iubirii de aspectele materiale 
şi spirituale, de situaţiile de moment, cu atât este mai redus 
volumul de spaţiu şi timp pe care ea îl poate cuprinde, 
îndepărtându-se, în consecinţă, tot mai mult de cauza pri- 
mordială. Dimpotrivă, când omul se axează pe iubire şi blândeţe 
şi nicidecum pe emoţiile negative, eliberându-se treptat de 
dependenţa faţă de lumea înconjurătoare, el se apropie de 
cauza primordială, căpătând astfel posibilitatea de a se dezvolta 
armonios. Prin urmare, cel ce înăbuşă iubirea din considerente 
materiale sau din cauza principiilor şi idealurilor, sau chiar dintr- 
un scrupul moral şi etic, subordonează formele strategice de 
cunoaştere a lumii celor tactice. De aceea, mai devreme sau 
mai târziu, el va eşua. 

Aşadar, sentimentul de iubire, care ne umple sufletul 
reprezintă o valoare în sine şi reprimarea lui nu poate fi 
justificată prin nimic. 

Individul răzbunător şi susceptibil încearcă să stăpânească 
lumea înconjurătoare pornind de la propriile sale principii, de la 
etica şi moralitatea sa. Amploarea emoţiilor lui se restrânge, iar 
adaptarea la mediu scade. în consecinţă, urmează un nou val de 
emoţii agresive. însă, dacă va renunţa conştient la dorinţa de a 
se răzbuna, de a condamna şi de a se supăra, el va constata că 
posibilităţile lui de cunoaştere şi de stăpânire a mediului 
înconjurător devin tot mai mari. 

Aşadar, în măsura în care elevul din cursul superior tinde să 
cultive bunătatea sufletească şi se concentrează asupra sporirii 
sentimentului de iubire, vor spori şi posibilităţile lui de a 
controla situaţia şi de a depăşi dificultăţile cu care se confruntă, 
indiferent de anvergura activităţilor sale ulterioare. 

SITUAŢIA DE STRES  ÎNVIAŢA 'ADOLESCENTULUI. 

DEFINIŢIE ŞI TIPOLOGIE 


Părintele conceptului de „stres", Hans Selye, afirmase 
cândva: „Stresul înseamnă moarte". însă, după mai mulţi ani 
de investigaţii, el a ajuns la o definiţie total opusă celei dintâi: 
„Stresul înseamnă viaţă". Prin urmare, nu mecanismul 
stresului ca atare prezintă un pericol, ci atitudinea greşită faţă 
de ceea ce numim noi stres. Dacă un eveniment oarecare 
ameninţă să ne pună în pericol, apare o stare de stres, care 
eliberează rezervele interioare ale organismului, ajutându-l să 
supravieţuiască. Mai întâi de toate, stresul îndeamnă la acţiuni 
energice, la transformări exterioare sau lăuntrice. Acţiunile 
energice întreprinse în plan exterior ne ajută să supravieţuim 
pentru moment. Ele reprezintă condiţia unei supravieţuiri 
tactice. Schimbările lăuntrice însă lucrează în contul 
supravieţuirii strategice, de perspectivă. 

Studiind coloniile de microorganisme, biologii au observat un 
fenomen interesant. într-o colonie, mutanţii constituie în medie 
2-3% din numărul total. De regulă, ei prezintă 0 capacitate 
vitală scăzută. Mai înainte, ei erau consideraţi o abatere de la 
programul genetic ai comunităţii. Dar, atunci când condiţiile 
devin pregnant nefavorabile, numărul mutanţilor creşte până la 
30%. Apar specimene care manifestă capacităţi complet diferite 
de ale celorlalte microorganisme. lar cu ajutorul lor colonia 
reuşeşte să supravieţuiască. 

Acelaşi mecanism poate fi aplicat destul de simplu şi omului. 
O destabilizare periodică a planului exterior şi lăuntric este 
necesară pentru adaptarea la mediul înconjurător. Cercetările 
antropologilor arată că, în lipsa schimbărilor negative, care se 
produc periodic pe întinsul planetei, omul n-ar fi evoluat. Dacă 
omul ar înceta să se hrănească, ar muri, însă, abţinându-se 
periodic de la mâncare, el îşi prelungeşte durata medie de 
viaţă. Aşadar, stresul este necesar nu numai adaptării 
individului la mediul înconjurător, ci şi evoluţiei lui. Rămâne de 
văzut doar când stresul este periculos şi când este benefic. 

Există 3 tipuri de stres. Stresul ca situaţie neplăcută în 
prezent. Stresul ca neacceptare sau regretare a trecutului. 
Stresul ca teamă de viitor. Să analizăm primul tip de stres. 

în evul mediul, învățatul Ibn-Sina a efectuat următorul 
experiment. El a legat o oaie sănătoasă şi bine hrănită la o 
distanţă de 5 metri de un lup. Peste trei zile, oaia a pierit. 


Alt exemplu. Oaia fată un mieluţ mort. Organismul îi este 
infectat şi nimic n-o mai poate salva. Atunci i se aduce un miel 
nou-născut de la o altă oaie. Ea începe să-l hrănească, se pune 
pe picioare şi supravieţuieşte. 

VAI treilea exemplu. O turmă de maimute este speriată de 

ragnetul sirenei, declanşat brusc. Cuprinse de panică, ele o 

rup fugă însă una dintre maimute este legată şi imobilizată. 

Aşadar, ea nu poate nici să fugă, nici să facă vreo mişcare. 

Drept urmare, maimuța suferă un infarct. 

Ce s-a întâmplat în primul caz? 

Stresul eliberează potenţialul de apărare şi trece organismul 
pe un regim forţat. însă, când stresul durează prea mult, se 
produce o epuizare energetică nervoasă, care poate duce la 
boală sau moarte. Prin urmare, capacitatea de a ne deconecta 
la timp într-o stare de stres ne permite să ne păstrăm 
sănătatea şi forţele necesare dezvoltării ulterioare. Oricât ar 
părea de ciudat, omul trece prin asemenea situaţii mereu, atât 
doar că lupul, ca să zic aşa, se află la o distanţă ceva mai mare. 

Fiecare dintre noi trece prin situaţii care ameninţă direct sau 
indirect viaţa, sănătatea, cariera, bunăstarea noastră. Dacă 
vom schimba periodic ritmul vieţii, al situaţiei în care ne aflăm, 
stresul va înceta să mai fie continuu, devenind dozat, şi din 
periculos se va transforma în benefic. Cei care sunt pasionaţi 
de marşuri turistice, de plimbări în sânul naturii, de sport 
învaţă, în primul rând, cum să se deconecteze de la stările de 
stres, de la evenimentele neplăcute, legate de familie şi de 
locul de muncă. Cu alte cuvinte, stresul poate fi dirijat, 
transformând veninul în medicament. 

să presupunem o altă situaţie: lupul este legat şi imobilizat, 
iar oaia este pusă deasupra lui sau este chiar legată de el. 
Stresul va trece mult mai repede şi oaia va supravieţui, căci 
lupul va fi pentru ea nu doar un simbol al morţii, ci şi o fiinţă v'e, 
cu blană, miros, mişcări. La început, stresul va fi atât de 
Puternic, încât cunoştinţa i se va deconecta sau îşi va încetini 
activitatea. Pe urmă însă atitudinea faţă de sursa de pericol se 
va schimba. Prin urmare, se poate realiza o schimbare de 
atitudine faţă de stres şi o discreditare a importanţei lui. 

Dacă omul şi-a format o atitudine unilaterală faţă de stres, 
socotind că trebuie să evadeze sau să-l anihileze cu orice preţ, 
o atare abordare a situaţiei poate genera probleme. 


Imaginaţi-vă că aveţi la serviciu un coleg care vă este nespus 
de antipatic. Nu vă puteţi da demisia, dar nici nu-i mai puteţi 
suporta prezenţa. Dacă această situaţie va continua mult, ea 
riscă să vă afecteze sănătatea şi starea psihică. Să presupunem 
acum că v-aţi decis să abordaţi problema în felul următor: 
stabiliţi ce anume vă displace la acest om, apoi vă apropiaţi şi 
intraţi cu el în vorbă. încercaţi să aflaţi cât mai multe despre el 
şi despre familia lui. Continuaţi în felul acesta până când veţi 
simţi că în sufletul dumneavoastră ia naştere un sentiment cald. 
Inchipuiţi-vă cum era el mic copil. Ce nu i-au putut oferi părinţii? 
Imediat ce acest sentiment de căldură sufletească va deveni 
stabil, stresul va dispărea. Prin urmare, păstrarea bunătăţii 
sufleteşti, capacitatea de a întrezări la orice individ şi calităţi 
pozitive ne ajută să ne schimbăm atitudinea faţă de stres şi să-l 
diminuăm. 

Dar să presupunem că lucrurile au evoluat altfel: încercarea 
dumneavoastră de a stabili un contact cu persoana respectivă a 
determinat-o să reacționeze brutal şi chiar să vă înjure. Atunci, 
oricât ar părea de ciudat, veţi constata că sufletul vă este 
cuprins de un sentiment de blândeţe şi de seninătate, astfel 
încât, a doua zi, veţi putea trece deja cu mai mult calm pe 
lângă ea. De ce s-a întâmplat aşa? Explicaţia este următoarea: 
v-aţi transferat pretenţiile de la nivelul de profunzime la cel de 
uprafaţă. Cu alte cuvinte, aţi încercat să stăpâniţi situaţia de 
tres La fel şi în cazul oii îngrozite: dacă aceasta ar fi behăit 
mereu, ar fi putut rămâne în viaţă. O permanentă apreciere 
negativă a situaţiei poate duce la apariţia unor afecţiuni grave 
şi la scăderea potenţialului creator. Altfel spus, omul poate 
vedea lupul chiar şi acolo unde acesta nu există. în concluzie, 
rigiditatea în aprecieri, fie că este vorba de oameni sau de 
lumea înconjurătoare, fixarea pe aspectele negative ale vieţii se 
pot solda cu o stare de stres permanentă la nivelul sub- 
conştientului, iar mai târziu cu afecţiuni fizice şi cu diminuarea 
capacităţilor spirituale. 

Să trecem la cea de-a doua situaţie. Organismul animalelor 
este slăbit după o naştere dificilă. El este infectat cu toxine şi 
istovit de sarcină. Se produce o destabilizare, nu atât a planului 
exterior, cât a stării lui interioare. Organismul viu reprezintă, de 
fapt, o colonie de celule, în care au loc permanent procese 
distructive şi modificări, însă aceste modificări sunt ţinute sub 


control, fiind grupate după anumite funcţii. Atunci când 
proporţiile destabilizării depăşesc capacitatea acestor funcţii, 
organismul se îmbolnăveşte sau moare. în cazul dat, oaia era 
sortită pieirii, căci nivelul modificărilor care s-au produs în 
organismul ei a depăşit limitele admisibile, sau, folosind 
terminologia noastră, a depăşit normele admisibile. Oii i se 
aduce un mieluţ abia fătat, ceea ce determină o potenţare 
bruscă a mecanismului iubirii şi a afecțiunii pentru o altă fiinţă 
vie. Drept urmare, proporţiile stresului devin surmontabile. De 
aici tragem concluzia că rezervele sufleteşti de blândeţe 
interioară, de iubire şi căldură determină capacitatea noastră de 
a învinge stresul. 

Persoanele înrăite, înveninate, care au mereu tendinţa de a-şi 
înăbuşi sentimentele calde, prietenoase, îşi micşorează 
posibilităţile de adaptare şi de cunoaştere a lumii încon- 
jurătoare. Mai devreme ori mai târziu, agresivitatea interioară, 
reprimarea iubirii şi bunătăţii sufleteşti le va afecta nu numai 
sănătatea fizică, ci şi pe cea psihică, diminuându-le aptitudinile 
şi potenţialul creator. în lagărele de concentrare, unde oamenii 
erau supuşi unui stres permanent, primii care piereau erau 
criminalii, dar şi oamenii înrăiţi şi disperaţi. Ultimii mureau 
aristocrații şi credincioşii, adică acei oameni, pentru care 
bunătatea sufletească, păstrarea rezervelor interioare de iubire 
constituiau un principiu de bază. 

în decursul mai multor ani, oamenii de ştiinţă americani s-au 
zbătut să elucideze cauzele durerilor acute în zona abdomenului 
la copiii mici de numai câţiva ani. Au fost examinate câteva mii 
de cazuri. S-a constatat că, în perioada sarcinii şi în cea 
premergătoare ei, viitorii părinţi au manifestat nervozitate şi 
îngrijorare excesivă. Cu alte cuvinte, emoţiile negative, stresul 
pe care nu au putut să-l depăşească părinţii în intervalul de 
timp mai sus menţionat se transmit copiilor lor, ampli-ficându- 
se la aceştia. 

Cercetările întreprinse de autorul lucrării de faţă au 
demonstrat pe baza a sute de exemple că până şi stările de 
stres din copilărie şi adolescenţă, care n-au fost depăşite, pot 
influenţa negativ caracterul, sănătatea şi soarta urmaşilor. A 
fost descoperit un nou mecanism de autoreglare: dacă individul 
se concentrează asupra sentimentelor de iubire şi blândeţe, 
retrăind imaginar de zeci de ori toate situaţiile de stres, atât în 


sufletul lui, cât şi în cel al copilului se produc chimbări benefice 
de profunzime. Aplicând acest mecanism, 
ărinţii îşi pot ajuta copiii, sporindu-le considerabil capacitatea 
de depăşire a situaţiilor de stres. Şi nu numai atât. Am asistat 
de multe ori la vindecarea copiilor bolnavi fizic sau psihic, 
d eot urmare a efortului de armonizare interioară făcut de 
părinţii lor. 

în cazul unui stres de nedepăşit, boala funcţionează ca un 
adiuvant. Afecţiunea fizică sau psihică destabilizează echilibrul 
organismului. Un anumit tip de stres elimină alt tip de stres. 
Deci se produce o înlocuire a unui tip de stres cu altul. Pe fondul 
bolii, orice stres dispare, fiind depăşit de mai mult. Aşadar, 
capacitatea de a învinge orice stres, sporirea bunătăţii 
sufleteşti, disponibilitatea de a oferi celor din jur căldură 
sufletească - prin vorbe, comportament, grijă faţă de ei - toate 
acestea, acumulându-se în subconştient, ne modelează carac- 
terul, ajutându-ne ulterior să scăpăm de multe boli. 

să trecem la cel de-al treilea caz. Fiinţa vie se deosebeşte de 
obiectul inanimat prin reacţia pe care o are faţă de mediul 
înconjurător. Orice schimbare a mediului înconjurător ne pro- 
voacă emoţii, fie pozitive, fie negative. Aşadar, răsună urletul 
sirenei. Acesta destabilizează starea psihică a maimuţei, 
amenințând şi cu o destabilizare în plan fizic. Pentru a păstra 
starea de confort interior, maimuţele o iau la fugă. însă, dacă 
maimuța nu poate face nici o mişcare, stresul continuu îi 
provoacă emoţii de frică, ură şi dorinţa de a evada din viaţă. 
Aceste emoţii agresive, negative au provocat infarctul. 

Cum stau lucrurile într-un mediu uman? 
să presupunem că doi indivizi au fost jigniţi pe nedrept. Primul 
îşi expune obiecțiile, încercând să modifice starea lucrurilor. Cu 
cât mai numeroase îi vor fi tentativele şi cu cât mai energic va 
căuta el să stabilească motivele celor întâmplate, cu atât mai 
puţine emoţii negative se vor isca în sufletul lui. Celălalt nu face 
decât să se supere, refuzând să acţioneze, cu alte cuvinte, 
încremeneşte în această stare. în consecinţă, el se poate alege 
cu o afecţiune fizică. Aşadar, depăşirea stresului depinde de cât 
de energici suntem, de capacitatea noastră de a transforma 
emoția negativă în acţiune. Cercetările de ultimă oră ale 
oamenilor de ştiinţă americani în problema longevităţii au arătat 
că există doi factori care se întrunesc la indivizii cu o durată 


excepţională a vieţii: bunătatea sufletească şi activitatea 
intensă. Tocmai acestea sunt calităţile necesare depăşirii cu 
succes a stărilor de stres. 

Emoţia agresivă, supărarea este o încercare de autoapărare. 
E ca o dorinţă de a anihila obiectul stresului. Dacă individul va fi 
învăţat cum să se apere, supărarea şi urmările unui stres 
nedepăşit îi vor afecta într-o măsură mai mică sufletul. Să 
presupunem că, încercând să-mi cumpăr un apartament, am 
fost tras pe sfoară. Dacă nu voi şti cum să acţionez, mă voi 
umple de necaz şi ură. Dar dacă mă familiarizez cu legislaţia, 
consult un jurist, apelez la prieteni, ca să aflu cum se 
procedează în asemenea cazuri, apărarea mea se transformă 
într-un sistem de acţiuni judicioase. Ea încetează să mai fie o 
emoție agresivă periculoasă. Mai există şi un alt aspect 
important. Dacă voi lua în calcul din timp toate variantele 
dezagreabile posibile, atunci, chiar şi în cazul apariţiei unei 
situaţii neprevăzute, voi reuşi să depăşesc mult mai uşor starea 
de stres. Aşadar, una dintre premisele depăşirii stresului este 
pregătirea pentru el! 

Vom fi pregătiţi din timp să înfruntăm o situaţie de stres şi - o 
depăşim, dacă o vom include în existenţa noastră ca peo 
condiţie necesară dezvoltării. 

Atunci când, la Paris, soldaţii lui Petru |, înfierbântaţi după o 
baie de aburi, s-au aruncat în apă prin spărturile făcute în 
gheată parizienii au crezut că ei vor să se sinucidă. Pe fondul 
unei stări sufleteşti de seninătate şi bucurie, apa rece ca 
gheaţa, aparent periculoasă, acţiona ca un leac. în Rusia, o 
tradiţie bine statornicită interzice certurile şi înjurăturile în 
saună. Dacă omul vine să facă baie de aburi într-o dispoziţie 
proastă, irascibilă, el se poate îmbolnăvi. 

Cu un secol în urmă, naufragiaţii nu supravieţuiau mai mult 
de câteva zile, iar autopsia ulterioară arăta că ei au murit de 
foame. Astăzi, când oamenii au aflat că abstinenţa alimentară 
poate fi benefică şi că există metode speciale pentru ţinerea 
unei cure de foame, s-a constatat că 20, 40, 50, 70 de zile de 
abstinenţă nu provoacă o epuizare excesivă. S-a remarcat 
următorul lucru: dacă, în timpul curei de foame, omul începe să 
se enerveze sau să se îngrijoreze, cura trebuie întreruptă 
neîntârziat, întrucât ea devine dăunătoare sănătăţii. 


Incapacitatea de a depăşi o stare de stres are un efect de 
rezonanţă asupra tuturor celorlalte situaţii de stres. Multe 
persoane, ciocnindu-se de o situaţie insurmontabilă şi încercând 
emoţii agresive (iar, pentru adaptarea noastră la mediu, acestea 
sunt duşmanul numărul unu), fără să-şi dea măcar seama de 
acest lucru, încep să manifeste emoţii similare în orice altă 
situaţie. 

Astfel, dacă cineva, de pildă, şi-a judecat aspru părinţii, va 
manifesta aceeaşi atitudine şi faţă de alţi oameni. Deseori sursa 
de stres o reprezintă concepţia noastră despre lume. Dac" ne 
aflăm mereu în căutare de vinovaţi, fără îndoială că vom fi 
copleşiţi tot timpul de emoţii agresive, fapt ce ne va diminua 
adaptabilitatea. în epoca abolirii cultului personalităţii oamenii 
au căpătat acces la adevărul despre evenimentele dramatice 
din trecut. întreaga ţară se afla într-o stare de stres Drept 
reacţie, s-a încercat aruncarea tuturor vinilor asupra unui singur 
conducător al statului: Stalin. Au izbucnit emoţiile agresive, 
disprețul, blamarea, ura. Mai târziu, această stare de stres, care 
nu a putut fi depăşită, a atras după sine urmări negative. însă 
cei mai puţin miopi dintre istorici afirmau că Stalin nu poartă 
nici o vină. Căci, spre exemplu, unul dintre liderii posibili, Troțki, 
fusese un om mult mai crud. lar Stalin, după cum s-a dovedit, 
nu s-a abătut întru nimic de la principiile elaborate de Lenin. 
Atunci a pornit un val de învinuiri la adresa lui Lenin. Informaţia 
despre acesta s-a dovedit a fi şi mai şocantă. Apoi s-a constatat 
că Lenin, în principiu, a acţionat în conformitate cu programul 
trasat de Marx şi Engels în operele lor. Abia în zilele noastre, 
mulţi încep să înţeleagă că nu imperfecţiunea unui individ sau a 
unui grup anumit de oameni este responsabilă de nenorocirile 
prin care a trecut ţara. Cauza rezidă în imperfecţiunea doctrinei 
comuniste însăşi, deci şi a reprezentărilor noastre despre lume 
şi oameni. 

„Nu există oameni, există idei " - spuneau vechii indieni. 
Aşadar, o concepţie corectă despre lumea înconjurătoare şi 
impulsul susţinut de a cunoaşte lumea constituie premisele 
depăşirii stărilor de stres care se produc la scară mare. 

Omul se deosebeşte de animal prin capacitatea sa de a ândi 
abstract. Memoria ne permite ca, analizând evenimentele 
trecutului şi urmările lor prezente, să facem generalizări, care 
ne dezvoltă concepţia despre lume şi sporesc adaptabilitatea 


noastră la ea. Imaginaţia ne permite să modelăm viitorul. Cu 
cât mai activ lucrează imaginaţia noastră, cu cât creăm mai 
multe modele imaginare, cu atât mai bine ne orientăm în timpul 
prezent şi cu atât suntem mai pregătiţi pentru viitor. Dar stresul 
poate fi generat nu numai de întâmplările prezente. Uneori, el 
se poate ascunde şi în spatele trecutului sau în viitor. 

în cazul în care trecem printr-o situaţie neplăcută în prezent, 
putem totuşi să încercăm s-o modificăm sau să ne schimbăm 
atitudinea faţă de ea. însă, dacă această situaţie aparţine 
trecutului, ne este deja imposibil să mai schimbăm ceva şi 
atunci nu ne rămâne altceva decât să revenim asupra atitudinii 
noastre faţă de ea. Dacă ne menţinem emoţiile, stăruind în 
dorinţa de a schimba situaţia, şi regretăm trecutul, 
neacceptându-l, apare o suprasolicitare psihică. Atunci când 
omul munceşte mult timp în condiţii de suprasolicitare fizică sau 
psihică, beneficiind totodată de foarte puţine emoţii pozitive, 
stresul rezultat se poate dovedi imposibil de depăşit, putând 
duce la urmări grave. Fixarea unui obiectiv imposibil de realizat 
şi dorinţa aprigă de a-l atinge duc la distrugere fizică sau 
spirituală. Suprasolicitările psihice sunt mult ma" periculoase 
decât cele fizice. Deşi se acumulează r^ neobservate, efectele 
lor sunt resimţite o perioadă mult mai îndelungată de timp şi se 
pot prelungi pentru ani şi zeci de ani de zile. 

Până la Sigmund Freud se credea că emoţiile dispar fără 
urmă, atunci când dispare factorul care le-a provocat 
Cercetările efectuate de Freud, Jung şi de alţii au arătat că 
emoţiile umane au o structură complexă cu mai multe niveluri. 
Există emoţii de suprafaţă, care reacţionează la evenimentele 
din jurul nostru, şi există emoţii de profunzime, a căror 
existenţă nici măcar nu o bănuim, deşi importanţa lor poate fi 
mult mai mare decât a celor de suprafaţă. Freud a descoperit că 
emoţiile noastre au o inerție colosală. Dispărând la suprafaţă, 
ele continuă să existe ani în şir în subconştientul nostru. Inerţia 
emoţiilor este necesară funcţionării mecanismului memoriei. lar 
fără o memorie dezvoltată este imposibil mecanismul gândirii. 
La baza gândirii stă mecanismul comparării a două sau mai 
multe mărimi în spaţiu şi timp. Când nu suntem în stare să 
evaluăm situaţia, să o analizăm şi să o comparăm, are loc 
frânarea procesului de gândire. 


Psihologii din Uniunea Sovietică au efectuat următorul 
experiment. Mâinile unui voluntar au fost cufundate în ghips, 
care a fost lăsat să se întărească, apoi prin faţa lui au trecut 
prietenii şi rudele. Omul n-a fost în stare să-i recunoască. S-a 
constatat că procesul de recunoaştere, de sintetizare, adică 
procesul gândirii, este indisolubil legat de procesul emoţional. 
Când are loc procesul recunoaşterii, degetele mâinilor omului 
de parcă ar pipăi feţele celor apropiaţi sau orice alt ct pe care îl 
priveşte el. Aceste concluzii, ca şi ideea acestui experiment, au 
apărut după ce a fost observat următorul fenomen. 

în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în spitalele din 
spatele frontului erau aduşi geniştii răniţi. De regulă, aceştia îşi 
pierdeau în urma exploziei mâinile şi vederea. Deşi starea lor 
psihică era normală, iar creierul nu le era afectat de 
traumatisme, după câteva zile la geniştii răniţi erau semnalate 
tulburări ale vorbirii. Aceste tulburări erau destul de persistente. 
Dar, dacă pacientului i se modela din oasele radiale un fel de 
cleşte, cu ajutorul căruia să poată simula mişcările din degete şi 
pipăi obiectele, vorbirea i se restabilea destul de repede. 

Din cele expuse mai sus se poate trage următoarea concluzie: 
mecanismul de bază al memoriei se află în sentimentele şi 
emoţiile noastre. Memoria raţională nu se poate dezvolta fără o 
memorie emoţională. Toate emoţiile noastre sunt legate de 
lumea înconjurătoare, permiţându-ne adaptarea la ea. în ultimă 
instanţă, ele se rezumă la emoţiile care stau la baza instinctelor 
noastre. Amploarea acestor emoţii depăşeşte cu mult o singură 
viaţă. Ele se transmit din generaţie în generaţie, iar volumul de 
spaţiu şi timp pe care îl cuprind depăşeşte cu mult amploarea 
emoţiilor de moment. Fără astfel de emoţii de amploare şi de 
foarte lungă durată este imposibilă adaptarea, atât de necesară, 
la mediul înconjurător, căci procesele momentane sunt o 
reflectare a proceselor de lungă durată. Prin urmare, pentru ca 
orice entitate vie să se poată adapta, este necesar ca straturile 
care stau la baza memoriei emoţionale să reacționeze la 
întregul Univers Trebuie să existe o emoție prin intermediul 
căreia orice entitate vie poate să primească informaţia 
privitoare la toate procesele care au loc în Univers. De la 
apariţia tuturor formelor vii şi până în prezent, această emoție 
trebuie să fie continuă, iar activarea ei maximă trebuie să aibă 
loc în momentul constituirii structurilor informaţionale şi fizice 


ale entității vii. Această emoție nu poate fi alta decât 
sentimentul iubirii. 

în viaţa oricărui organism viu există două perioade de 
manifestare a acestei emoţii. Prima, când are loc formarea 
structurilor informaţionale ale viitoarei entităţi, şi a doua, când 
se formează structurile fizice ale acesteia. La animale, peri- 
oadele respective poartă denumirea de jocuri nupţiale, urmate 
apoi de împerechere. Cu cât omul resimte mai profund iubirea, 
cu cât o cultivă şi o păstrează mai mult, mărindu-i inerția, cu 
atât mai mari îi sunt posibilităţile de a cunoaşte şi de a se 
dezvolta în această lume. 
Cu alte cuvinte, sentimentul iubirii poate fi numit principala 
sursă informaţională pentru toate fiinţele din Univers. 
Evenimentele se produc pe toate planurile: în Univers, în 
Metagalaxie, în galaxia noastră, dar şi în jurul nostru, pe o rază 
de numai câţiva metri. Şi toate sunt, în egală măsură, 
importante. Se deosebesc doar prin intervalele de timp diferite. 
Pentru a-şi asigura supraviețuirea învelișului fizic sau pentru a-şi 
apăra teritoriul vital, fiinţa vie este pusă periodic în situaţia de a 
se comporta agresiv. Oamenii de ştiinţă au constatat un fapt 
paradoxal. Dintre toate emoţiile instinctuale, cele agresive se 
potolesc cel mai greu. De aici, psihologii au s concluzia că, la 
om şi ia celelalte fiinţe vii, principalul ct este cel al agresiunii. în 
realitate, agresivitatea este o odalitate de adaptare prin 
procese rapide, de scurtă durată. în ăsura în care omul se 
axează pe un astfel de mecanism, el îşi blochează accesul la 
adaptarea strategică. Cu alte cuvinte, priviţi din perspectiva 
unei ample desfăşurări temporale, indivizii care manifestă un 
grad sporit de agresivitate şi lipsă de bunăvoință sunt neviabili. 
Atunci când persistă prea mult timp, emoţiile agresive încep să 
disloce şi să distrugă sentimentul iubirii. în felul acesta, se 
produce o întrerupere a contactului cu procesele informaţionale 
din Univers, iar acest lucru duce la boală şi la moarte. Cu alte 
cuvinte, dacă sentimentul de blândeţe şi iubire trebuie să aibă o 
inerție maximă, sentimentul de iritare, agresivitatea, 
comportamentul dur trebuie să aibă o inerție cât mai mică. 
Atunci şi adaptarea la lumea înconjurătoare decurge în mod 
firesc. 

Să revenim la trecut. Dacă individul apreciază negativ situaţia 
care se derulează în prezent, avem de-a face cu o emoție 


agresivă de scurtă durată, căci orice apreciere negativă 
conectează mecanismul agresivităţii. Aprecierea critică agresivă 
a unei situaţii de moment reprezintă un pericol, totuşi unul nu 
prea mare. Dacă apreciem negativ un grup de oameni, statul 
sau întreaga omenire, chiar şi o scurtă conectare a 
mecanismului agresivităţii poate fi periculoasă pentru sănătatea 
psihică şi fizică. însă, dacă apreciem emoţional negativ 
evenimentele trecutului, adică dispreţuim, condamnăm, 
regretăm, agresivitatea faţă de iubire creşte de sute şi mii de 
ori. Respectiv scad şi posibilităţile noastre de adaptare şi atunci 
orice stres devine imposibil de depăşit. 

De aceea emoţiile negative legate de evenimentele tre- 
cutului, în cazul în care nu ne schimbăm atitudinea faţă de 
respectivele situaţii, poate să ne diminueze considerabil 
capacitatea de adaptare în prezent. Sentimentele de frică, 
neîncredere provoacă stresul care de regulă este legat de 
evenimentele şi situaţiile din viitor. influenţează oare aceste 
emoţii starea noastră fizică şi psihică? 

Să luăm şi să analizăm separat sentimentul fricii. De regulă, 
acest sentiment este legat de ameninţarea directă a vieţii, 
adică, ea ţine de procesele rapide şi de scurtă durată. Leopardul 
se năpusteşte asupra maimuţei ca s-o sfâşie şi s-o devoreze. La 
maimuţă apare sentimentul fricii. Aceasta este indisolubil legată 
de sentimentul urii şi de dorinţa de a nimici leopardul. în 
principiu, orice sentiment de frică ascunde în sine ură şi dorinţa 
de a nimici obiectul care a provocat frica. De aceea, îngrijorarea 
sporită, teama de viitor sunt sentimente agresive instantanee, 
care au crescut în proporţii de 1000 de ori. Individul care se 
teme de viitor se distruge pe sine nu mai puţin activ decât cel 
care regretă şi blestemă propriul trecut. Aşadar, una dintre 
condiţiile principale pentru depăşirea stresului o reprezintă 
atitudinea corectă, din punct de vedere emoţional, faţă de 
lumea înconjurătoare, faţă de evenimentele trecutului şi ale 
viitorului. 

Organismul elevului din cursul superior se pregăteşte pentru o 
schimbare deplină a ritmului de viaţă. Este posibilă despărţirea 
de părinţi, în vederea continuării studiilor într-o instituţie de 
învăţământ superior sau a satisfacerii serviciului militar. El îşi ia 
rămas bun de la mediul şcolar. Regimului destul de calm şi de 
măsurat al vieţii de şcolar îi ia locul sc himbarea bruscă a 


situaţiei la facultate sau la locul de ncă Majoritatea tinerilor 
urmează să facă armata, unde rasolicitările flzice şi morale sunt 
inevitabile. La aceeaşi ârstă de 15 - 18 ani are loc, de obicei, şi 
prima întâlnire cu dragostea. Elevul din cursul superior se 
pregăteşte pentru o viaţă de sine stătătoare, el va trebui să-şi 
apere şi să-şi susţină propriile interese, să depună efort pentru 
a-şi atinge scopul propus, iar, în unele cazuri, el va trebui să 
facă faţă şi conflictelor. 

Primii care-i pot veni în ajutor în această perioadă sunt 
părinţii. Dacă părinţii adoptă o poziţie corectă, ajutându-şi 
copilul, dezvoltând nu numai relaţii părinteşti, ci şi de prietenie, 
apropiindu-se de el ca de un egal, atunci, în orice situaţie de 
stres, acesta le va simţi sprijinul, ceea ce-i va întări sistemul 
nervos şi-i va lărgi posibilităţile. însă, dacă părinţii încearcă să 
înăbuşe cu asprime orice li se pare greşit în comportamentul 
copilului, crezând că în felul acesta instituie ordinea, ei nu fac 
decât să-i aducă acestuia un prejudiciu, căci îi restrâng 
considerabil capacitatea de adaptare, oferindu-i doar un singur 
model de comportament, care, în accepțiunea lor, este corect. 
Pedagogia înseamnă efort permanent, picătură cu picătură, 
nicidecum o găleată dintr-o dată. Când părintele caută să înţe- 
leagă care sunt, de fapt, necesităţile copilului, această com- 
pasiune şi participare efectivă (care nu exclude câtuşi de puţin 
critica acţiunilor greşite) se dovedeşte a fi cu mult mai salutară 
decât orice predică rostită pe un ton moralizator. Când părintele 
nu doreşte să înţeleagă ce i se întâmplă copilului, Binulţumindu- 
se doar să ridice între ei doi un zid de exigenţe, e' îl cufundă pe 
acesta într-o stare de stres greu de depăşit. 

Copilul încetează să mai fie ghidat de sentimentul de iubire şi 
prietenie faţă de părinţi, dimpotrivă, el caută un punct de sprijin 
doar în sine însuşi. Acest lucru duce le egoism şi ia cruzime faţă 
de ceilalţi oameni. Când părintele ţine să-şi demonstreze în 
toate situaţiile superioritatea faţă de copil, el îi suprimă acestuia 
cea mai eficientă dintre posibilităţile de învingere a stării de 
stres, care constă în menţinerea blândeţii şi a iubirii în suflet. 
Umilirea copilului, afişarea propriei superiorităţi nu sunt nici 
procedee pedagogice, nici metode de educaţie, ele nu 
reprezintă altceva decât o axare greşită pe propria forţă, 
inteligenţă şi importanţă. Cu cât copilul este mai protejat 
lăuntric faţă de stres, având o mare inerție a iubirii şi blândeţii, 


cu atât este mai greu de dirijat. Nu-i mai poţi porunci, trebuie 
deja să tratezi cu el ca de la egal la egal. Mulţi părinţi vor să 
vadă în propriul lor copil nu un prieten, căruia trebuie să-i arăţi 
consideraţie, ci un sclav obligat să depindă de ei. în loc de iubire 
şi blândeţe, ei se aleg cu senzaţia propriei superiorităţi şi 
importanţe. Şi atunci tot procesul educaţional se rezumă 
exclusiv la întărirea dependenţei copilului faţă de părinţi, 
precum şi la dorinţa de a face din el copia exactă a propriei 
personalităţi. Dar, pentru a se obţine acest lucru, în sufletul lui 
trebuie distrus obstacolul cel mai mare, care este sentimentul 
iubirii şi al blândeţii. Fiecare părinte simte dorinţa de a-l face pe 
copil să depindă de el. în măsura în care va rezista acestei 
tentaţii, fără a-i fi teamă să apară în ochii copilului, în anumite 
momente, slab şi vulnerabil, el va reuşi să-i cultive copilului, în 
loc de frică şi înveninare, iubire şi blândeţe, care-1 vor ajuta mai 
târziu să ţină piept încercărilor şi să obţină cât mai multe în 
viaţă. CONTROLUL ASUPRA SITUAŢIEI 
în ultima vreme mi se întâmplă ceva ciudat: îmi este zădărnicită 
orice tentativă de a dirija mersul evenimentelor. 
După o scurtă analiză mi-am dat seama că acest lucru nu poate 
fi decât salutar pentru mine. Căci, imediat ce mă angajam în 
ceva, dorinţa de a ţine întreaga situaţie sub control creştea ca o 
avalanşă. Urma neîntârziat o explozie de iritare, iscată din orice 
fleac. Pacienţii îmi mărturiseau deseori dorinţa venită ca din 
senin de a lovi sau chiar de a băga cuțitul în cineva (dacă se 
întâmpla să-l ţină în mână în acel moment). Am trecut şi eu 
prin asemenea stări. Acum înţeleg că este vorba de dorinţa 
exagerată de a-i dirija pe alţii şi de a nimici pe oricine nu se 
supune. Atunci când te axezi pe propria ta voinţă şi dorinţă, uiţi 
de voinţa Divină. lată de ce în budism una dintre condiţiile 
obligatorii pentru obţinerea iluminării este renunţarea la 
dorinţe. Prin urmare, ceea ce se cuvine să dezvoltăm în noi este 
capacitatea de a ne simţi secundari şi vulnerabili, şi nu puterea 
de a stăpâni lumea. Le explic adesea pacienţilor mei că dorinţa 
de a dirija mersul evenimentelor în planul exterior stimulează 
dezvoltarea şi lărgirea posibilităţilor, pe când dorinţa de a 
conduce lumea în plan subtil, lăuntric provoacă boli şi moarte. 
Discutam nu demult cu o cunoştinţă despre problemele cu 
care se confrunta un amic de-al nostru comun. 


— l-a crescut nivelul trufiei, a fost părerea mea, i s-a creat 
impresia că le este superior celorlalţi. Aceasta va duce, mai 
devreme sau mai târziu, la un eşec pe toată linia. Pentru 
acurateţea experimentului, propun să alcătuim o listă de patru 
persoane, inclusiv noi doi, şi să le examinăm pe rând nivelul 
trufiei. 

— Primul, am zis, la acesta, totul pare să fie în regulă. 

La al doilea era evident un nivel sporit al trufiei. 

— Ai treilea ? - m-a întrebat amicul meu. 

— La acesta se anunţă un deznodământ fatal, am zis. 

Nivelul trufiei nu-i lasă nici o şansă de supravieţuire. 

L-am examinat şi pe al patrulea. Parametrul trufiei se afla, de 
bine, de rău, la cote acceptabile. Numărul doi era amicul nostru 
comun care avea o mulţime de probleme. lar numărul trei m-am 
dovedit a fi chiar eu. Imediat am înţeles cum stau lucrurile. 
începusem să abordez în subconștient palierele care ţineau de 
alte lumi şi care erau mult mai ample. Un an întreg m-am tot 
rugat, pentru a mă elibera de cramponările de spiritualitate, 
apărute în urma contactului cu patru lumi. Uneori, în timpul 
diagnosticării se strecurau programe de nivelurile 7 - 13, cu 
toate că nu era vorba decât de o diagnosticare superficială, de o 
citire a informaţiei de la aceste iveluri, şi nicidecum de o 
interacţiune. Pe când, în cazul interacțiunii nemijlocite, 
energetice, eşti antrenat într-un proces asemănător celui în 
care, în loc de o rublă, te alegi cu un milion. Nici nu realizezi că 
nivelul trufiei tale a explodat, transformându-se imediat într-un 
program de autodistrugere. 

Omul nu reuşeşte să controleze dorinţa de a-i strivi pe ceilalţi 
sau de a se nimici pe sine. Mai târziu el îşi pune capăt zilelor sau 
se stinge de vreo boală grea, fără a mai apuca să desluşească 
motivele celor întâmplate. Mi-am dat seama că am la dispoziţie 
puţin timp. Unica ieşire din situaţie este să fug, să mă târăsc în 
continuare spre Divin, simţindu-i tot mai mult prezenţa în 
propriul meu suflet. 

Dacă voi învăţa să renunţ până la capăt la deținerea oricărui 
control asupra situaţiei, dacă mă voi lepăda de dorinţe, proiecte 
şi speranţe, voi câştiga timp suplimentar şi voi reuşi să 
supraviețuiesc. 

ERORI DE DIAGNOSTICARE 


La 27 noiembrie mă trezesc lent şi privesc prin geam. Astăzi e 
timp frumos, sunt 10* sub zero. Crengile copacilor şi pereţii 
caselor sunt roşii de lumina soarelui. larăşi am un acces de tuse. 
Am făcut guturai şi bronşită într-o formă severă îndată după 
lansarea celui de-al cincilea volum. Nu m-am simţit rău 
niciodată înaintea vreunei prelegeri, de această dată însă, cu o 
oră înainte de lansarea care a avut loc la 21 noiembrie, mi s-a 
făcut rău, să-mi vină greață, nu alta. Totul plutea. Simţeam că 
amploarea informaţiei pe care vreau s-o ofer depăşeşte 
posibilităţile mele de menţinere a situaţiei sub control. 

— Toate sunt în voia Domnului, mă gândesc eu, dacă are să 
mi se mai dea vreun semn, am să contramandez lansarea cărţii. 

Dar, înainte de începutul prelegerii, totul pare a se domoli. La 
sfârşitul prezentării însă vocea mi-e deja răguşită, iar a doua zi 
mă simt bolnav. Ceva s-a urnit din loc la prima conferinţă, s-au 
pus în mişcare straturi importante. 

în cazul meu, această temă este în desfăşurare de uită 
vreme şi programul de autodistrugere se accelerează. 
Problemele legate de vedere şi de sistemul urogenital se 
plifjcă, iar eu, ca şi până acum, nu pot face nimic. îmi vin în 
minte frazele pe care le-am rostit la conferinţă. 

— Dacă v-a jignit o persoană apropiată, iubită, iar dumnea- 
voastră încercaţi faţă de ea sentimente de gelozie, ură sau 
dispreţ, toate acestea se transformă, cu timpul, într-un program 
de autodistrugere şi sunt blocate în zona capului. Dacă trăiţi 
într-o societate copleşită de probleme, identificarea vinovaţilor 
este un lucru mai dificil. Nemulțumirea nu izbucneşte, ci moc- 
neşte mereu; în acest caz, programul de autodistrugere este 
stopat la nivelul intestinelor. Dacă însă constantele noastre se 
năruie nu din cauza unei anumite persoane sau a unui grup de 
persoane, ci din cauza modificării energeticii Pământului sau a 
Soarelui, programul de autodistrugere care a izbucnit este 
blocat în zona l-ei chakre, adică prin dereglarea funcţiilor 
sistemului urogenital sau ale rectului, prin tumori sau leziuni în 
această zonă, prin impotenţă sau sterilitate. 

Cu alte 'cuvinte, omul nu bănuieşte că a început 
destabilizarea valorilor lui spirituale de profunzime. lar 
organismul poate provoca în subconştient o explozie de 
agresivitate, de nemulţumire, apoi programul de autodistrugere 


11 va nimici l-a chakră, care adăposteşte principalul centru de 
dirijare informaţională. 

Un fapt interesant: iertarea, adică păstrarea iubirii, sau rea, ca 
agresiune împotriva iubirii, se declanşează inde- pendent de 
voinţa şi conştiinţa noastră, dar sunt determinate de experienţa 
noastră anterioară. Ai reuşit să ierţi persoana iubită care te-a 
ofensat - vei reuşi să păstrezi iubirea şi să supravieţuieşti în 
pofida influențelor destabilizatoare care acţi-onează la cea mai 
mare adâncime. Dacă ai fost gelos, ai urât şi ai disprețuit, 
agresivitatea şi, mai apoi, programul de autodistrugere te ucid 
în mod automat, iar tu nici nu bănuieşti măcar lucrul acesta. 
„Energetica noastră coincide tot mai puţin cu energetica 
Pământului şi a Soarelui, explic eu, iar revenirea la armonie se 
va produce prin destabilizarea valorilor umane şi, respectiv, prin 
creşterea cantităţii de iubire la scara întregii omeniri." 

Azi omenirea poate păstra iubirea Divină în condiţiije oscilării 
valorilor de până la al cincilea nivel, adică a valorilor care 
cuprind cinci lumi. în viitorul cel mai apropiat, structurile 
spirituale pot fi destabilizate până la al treisprezecelea nivel, 
adică până la un nivei care depăşeşte de trei ori posibilităţile 
noastre. în această împrejurare este posibil să nu survină 
catastrofe cu caracter global. Pur şi simplu va fi blocată funcţia 
de reproducere şi femeile vor înceta să aducă pe lume copii. 

Este adevărat că programul de autodistrugere poate ieşi la 
suprafaţă, inclusiv prin catastrofe şi războaie. în acest caz vor 
supravieţui cei care au învăţat să păstreze iubirea în condiţiile 
unei destabilizări de proporţii. 

De pildă: eşecul total pe linia destinului, prăbuşirea financiară 
au drept rezultat oscilaţii până la al treisprezecelea nivel. 
Jignirea primei iubiri, o îndrăgostire nefericită provoacă 
destabilizare până la nivelurile nouăsprezece - douăzeci şi unu. 

Să prezentăm toate acestea într-un limbaj simplu. Un tânăr 
"ndrăgostit pentru prima oară şi a încercat un sentiment de m 
hre de proporţii uriaşe faţă de o fată. Drept răspuns, aceasta 

trădat, 1-a jignit şi a plecat cu altul. în pofida umilirii iubirii 
mane, el a reuşit s-o păstreze pe cea Divină, în primul rând, 
fiindcă avea mai multă iubire Divină, atoate-iertătoare, absolut 
independentă, decât iubire umană, dependentă, timorată şi 
susceptibilă. Acest tânăr va putea supravieţui cataclismelor 
viitoare, sociale şi planetare. Dacă însă cineva a cedat de la 


prima iubire, va ceda în acelaşi mod în orice situaţie viitoare, 
fără a bănui măcar lucrul acesta. 

Dat fiind specificul muncii mele, eu analizez structurile subtile 
în care sunt ascunse evenimentele viitoare. Mie mi se întâmplă 
acum ceea ce li se poate întâmpla altora în viitor. Oscilarea 
celor treisprezece niveluri ale mele are loc chiar acum. Se 
amplifică programul de autodistrugere, iar eu nu pot face nimic. 
Comit erori de diagnosticare, atunci când sunt interesat de 
rezultate. Cu cât sunt mai interesat, cu atât mai mici sunt 
şansele de a obţine informaţia exactă şi esenţială. în cel mai 
bun caz îmi parvine informaţie de mâna a treia, neînsemnată. 
De aceea, atunci când am un necaz sau o nenorocire mare, nu 
văd şi nu înţeleg nimic. Am un singur obiectiv: să păstrez iubirea 
şi să nu caut vinovaţi. Capacitatea mea de a vedea informaţia 
esenţială şi de a încadra totul într-un sistem depinde tocmai de 
măsura în care izbutesc să facă faţă acestei încercări. 

"ai înainte credeam că metoda şi concepţia mea mă vor face 
invulnerabil. Apoi am înţeles că dorinţa de a fi invulnerabil 
reprezenta pentru mine principalul pericol. Credeam că lau 
"formatia, s-a dovedit însă că îmi este oferită. Am fost pus în 
faţa câtorva situaţii. Eram absolut lipsit de apărare, nimic n 
funcţiona, totul s-a prăbuşit. Din nou trebuia să mă agăţ de 
sentimentul iubirii - singura constantă, iar prin intermediul e" mi 
se restabileau capacitatea de a vedea, de a analiza şi întregul 
meu sistem. 

Şi iată-mă iarăşi întins în pat şi privind cerul matinal Hirfitul 
din pieptul meu nu mai conteneşte. Ştiu că bronşita aceasta 
poate trece în două zile, fără vreun medicament problema însă 
nu va dispărea. Nu pot ajunge la o înţelegere clară a 
fenomenului destabilizării de la primul până la al 
treisprezecelea nivel. El este legat de trufie, de un destin fericit. 
Este vorba şi de lipsa dorinţei de viaţă, manifestată atunci când 
totul se prăbuşea, transmisă copiilor şi nepoților. Dar eu am 
trecut deja de atâtea ori prin toate situaţiile dificile ale vieţii, 
înlăturând nemulţumirea, păstrând iubirea. Atunci de ce au 
intervenit acestea din nou cu o asemenea forţă? In ultimele 
două zile am încercat de câteva sute de ori să analizez ce se 
întâmplă, dar tot n-am obţinut o claritate deplină. 

Deocamdată, una dintre principalele cauze este maturizarea 
copiilor mei şi problemele lor viitoare, pe care s-ar putea să nu 


fie în stare să le depăşească. Fiica mea tuşeşte de mai bine de 
două luni. Acest fapt se află în legătură cu supărările din viitor 
faţă de bărbaţi. Pentru mine, situaţia este extrem de simplă. 

— Vei avea supărări legate de alţi oameni, îi spun, nu reuşeşti 
să le faci faţă de pe acum. Aceasta îi poate lovi pe copii tăi, de 
aici şi tuşea, adică stoparea supărării până la apariţia ei. Poartă- 
te corect, schimbă-te. Tuşea trebuie sa treacă. 

Dar aceasta, din cine ştie ce motive, nu trece. Probabil, eu sunt 
totuşi cauza. 

îmi amintesc de anul 1971, când mi se prăbuşiseră toate urile şi 
speranţele de a avea o carieră reuşită. Socoteam că acceptat 
acest lucru cu un calm desăvârşit. Se pare însă că arări pe toatg 
lumea şi lipsa dorinţei de viaţă au existat, şi " că într-un grad 
destul de înalt. Nu ştiu de ce, acele emoţii ofunde mcep acum 
să iasă la suprafaţă cu o viteză şi o amploare amenințătoare. 
începe o perioadă foarte periculoasă. Câţiva ani în urmă, într-o 
bună zi, am zis în glumă: 

__Odinioară, noi îi dispreţuiam şi îi uram pe cei care ne 
ofensau şi ne înjoseau, acum învăţăm să-i iertăm pe cei care ne- 
au călcat în picioare sentimentele cele mai sfinte. Va veni odată 
şi vremea când vom visa să ne jignească cineva, dar lucrul 
acesta nu se va întâmpla. Atunci vom plăti pentru lipsa noastră 
de perfecţiune, cu boli şi moarte. Pentru mine, după cât se pare, 
a şi venit vremea aceea. 

Fără motive vizibile, eu încep să mă dezintegrez. Necazurile 
care s-au abătut, în ultimul timp, ca o avalanşă asupra mea, în 
mod evident, nu sunt de ajuns ca să mă aducă la normal. 

A 

îmi amintesc discuţia cu un contactor. Privind concentrat 
drept înaintea sa, el spunea: 

Am fost proprietarul unei firme cu capital mixt. Capitalul fix se 
afla în Occident, pentru a facilita activitatea. Cred ca vă daţi 
seama, statul rus s-a comportat şi se comportă ca un escroc 
ordinar. Ei bine, eu nu numai că am condus această lrmă, ci am 
şi format oameni de afaceri serioşi. Fiecare dintre e> rulează 
mari sume de bani. Şi, deodată, încep să se ocupe de m'ne 
băieţii ăştia din Cosmos. Ei mi-au interzis în general să fac 
afaceri. Atunci când am întrebat cu ce să mă ocup, am primit un 
răspuns simplu: „Du-te la şcoală să lucrezi ca profesor de 
educaţie fizică". N-am avut încotro, m-am dus şi am lucrat acolo 


doi ani. Uneori o duceam greu, răbdând de foame cu toată 
familia. Mai mult, fiicei mele i s-a interzis să-şi continue studiile 
la liceu, deşi avea numai note de „zece". Când i-am întrebat: „Şi 
ce să facă acum?" - răspunsul a fost de aceeaşi natură: „Să 
plece la ţară şi să stea acolo, fără a face nimic". înţeleg că s-au 
pus de-a binelea pe capul meu şi al soţiei mele. Spuneţi-mi 
totuşi, de ce au apărut asemenea cerinţe şi dacă e corect lucrul 
acesta din punct de vedere Divin? Ei m-au avertizat că, în 
curând, va trebui să accept un alt serviciu şi să muncesc foarte 
temeinic. M-a zăpăcit cu totul dandanaua asta. 

Am examinat întreaga situaţie în plan subtil şi i-am spus: — 
Gândirea funcţionează pe baza comparării obiectelor şi a 
proceselor în timp şi spaţiu. Cu cât este mai mare scara la care 
suntem în stare să facem conexiuni între cauză şi efect, cu atât 
mai mari sunt posibilităţile gândirii noastre. 

Acum pe Pământ încep procese ale căror proporţii nu pot fi 
estimate la nivelul actual al gândirii. Cu alte cuvinte, noi nu ne 
imaginăm consecinţele activităţii noastre din prezent. Se 
declanşează procese spontane, necontrolate, iar noi nu ne dăm 
seama întotdeauna de acest lucru. Dacă pe Pământ nu vor 
apărea oameni cu gândire de amploare, peste un timp oarecare 
ne vom ciocni de procese pe care nu le vom mai putea controla. 
Aceasta se va întâmpla oricum, problema care se pune acum 
este cea a procentajului. Dacă procentul unor astfel de oameni 
nu va creşte, poate pieri întreaga civilizaţie. Şi nu .. ibil nici un 
ajutor direct din partea altor civilizaţii. Noi 

sisteme imunitare nu numai în corpul fizic, ci şi în cel 

^f rmaţional. Informaţia străină poate, pur şi simplu, să ucidă 
ea civilizaţie, chiar dacă la început se va produce o 

bilă ameliorare exterioară a situaţiei. Informaţia necesară 

tru salvarea civilizaţiei trebuie filtrată prin reprezentanţii 
acesteia, trebuie adaptată şi, digerată într-o astfel de formă nu 
este periculoasă. 

Ei bine, cele trei facultăţi pe care le-aţi absolvit sunt un fir de 
praf în comparaţie cu acea informaţie pe care aţi primit-o în 
ultimii trei ani. Afacerile dumneavoastră şi alte treburi con- 
sumau o cantitate uriaşă de energie subtilă. Pentru a vă păstra 
viaţa, vi s-a interzis să vă irosiţi energia şi v-au fost reduse la 
minimum contactele cu oamenii. 


Şi încă un detaliu. Nivelul conştiinţei noastre indică gradul 
contactului cu alte lumi. Dacă nivelul contactului se ridică rapid, 
depăşind rezervele de iubire din suflet, dependenţa de 
nivelurile spirituale superioare creşte brusc. în viaţa cotidiană, 
dependenţa de valorile umane dă naştere mai întâi fricii, apoi 
supărărilor, apoi bolii. Dacă e să reprezentăm acest lanţ cu mai 
multă precizie, mai întâi apare divinizarea umanului, apoi 
aroganţa ca manifestare a dorinţei de a o apăra, apoi frica de a 
o pierde, apoi supărările împotriva întregii lumi, apoi supărările 
pe sine, apoi proiectarea programului de autodistrugere asupra 
urmaşilor, apoi blocarea tuturor acestora prin nenorociri, boli şi 
moarte. Dar, atunci când intrăm în contact cu nivelurile 
superioare ale altor lumi, tot lanţul acesta se perindă vertiginos 
prin subconştientul nostru şi noi vedem doar ultima er'gă, boala 
noastră şi moartea copiilor noştri. De aceea, în mod obişnuit, 
contactorii de nivel înalt sunt sterili sau le copiii. 

— Ei bine, îi spun eu contactorului, aţi început să primiţi 
informaţie şi nivelul trufiei dumneavoastră a urcat brusc de 
zeci, dacă nu chiar de sute de ori, iar dumneavoastră nici măcar 
nu simţiţi lucrul acesta. Nici chiar extraterestrii n-ar fi în stare 
să vă salveze de la moarte, nici pe dumneavoastră, nici pe fiica 
dumneavoastră. Dacă însă, în acest moment, veţi fi desprins de 
grijile omeneşti şi vi se va deconecta logica umană, veţi putea 
prelucra prin intermediul logicii Divine toată informaţia 
necesară noilor forme de gândire. Aceasta vă va permite să 
întreprindeţi acţiuni orientate, în ultimă instanţă, nu spre 
nimicirea, ci spre salvarea oamenilor. 

PERSONALITATEA 


Stau întins în pat şi privesc cerul azuriu al dimineţii. Când, cu 
o jumătate de an în urmă, am început să mă interesez de tema 
personalităţii, au apărut semnele unei primejdii serioase, care 
ajungeau până la aluzii mistice. Dimensiunea personalităţii este 
determinată de amploarea percepţiei altor lumi. Prin urmare, 
dacă încep să lucrez la această temă, îmi creşte, în mod 
inevitabil, raza de cuprindere şi s-ar putea să nu fac faţă 
creşterii necontrolate a trufiei. 

Privesc moleşit pe geam şi mă gândesc ce aş putea face. Mai 
întâi de toate, în ce mă priveşte, degradarea) a început cu mai 


bine de un an în urmă. Depuneri masive de săruri în tot corpul. 
Prind a mă durea genunchii, şi încă atât de tare, încât uneori nu 
pot merge. Nopțile îmi amorţesc degetele de la mâini. Desigur, 
aş putea să nu mănânc un timp oarecare, să elimin sărurile, dar 
m-am uitat şi am văzut deja ce va urma după aceasta. Trupul 
meu va deveni blând şi ascultător, în schimb poate ceda capul, 
adică blocarea trufiei se poate 

plasa de la corp spre funcţiile creierului. în ultimii treizeci de 
ani, eu gândesc douăzeci şi patru de ore din douăzeci i patru. In 
prezent sunt supus unor suprasolicitări mari şi canul îmi este 
mai necesar ca oricând. Acum trebuie să fac fată trufiei 
necontrolate. Primele ei semne sunt deja vizibile. fo ultima 
jumătate de an, dacă măcar ceva diferă de procesul planificat 
de mine, fie şi în aspecte neesenţiale, se produce imediat o 
puternică explozie de iritare şi mânie. Urmează desfăşurarea 
programului de autodistrugere şi o durere de cap acută. Mai 
înainte aş fi zis că sufăr de tulburări nervoase şi de neurastenie. 
Acum Îmi dau seama că trebuie să fac acelaşi lucru ca şi 
contactorul acela. Să-mi întrerup conferințele, călătoriile, adică 
să uit de toate pentru un timp. Pe de altă parte, odată ce sunt 
pus într-o asemenea situaţie, reiese că am şanse să 
supraviețuiesc. Există însă semne rele. îmi amintesc o noapte 
de august în Crimeea. Noi stăteam pe o stâncă lângă un foc de 
tabără, iar jos plescăie Marea Neagră. 

-— Băieți, vreţi să aflaţi ce atitudine are marea faţă de fiecare 
dintre noi? - am întrebat eu. 

învioraţi, toţi şi-au aţintit privirile asupra mea. 

— Pe omul acesta marea îl iubeşte, am zis, pe acesta îl 
tratează cu o uşoară desconsiderare, el se teme de ea. Faţă de 
acela are o atitudine pozitivă. Dar iată omului acesta marea îi 
doreşte moartea. El are o atitudine absolut incorectă faţă de 
mare. Scăldatul este periculos pentru el. Cine dintre noi a fost 
ultimul? 

Ştiam că nu puteam fi eu acela. Până atunci mă uitasem de 

multe ori, ca să văd ce atitudine are marea faţă de mine, şi 
de fiecare dată văzusem blândeţe şi iubire. Puteam să înot în 
mare ore întregi, pe orice timp, şi nu mă temeam niciodată. 
Chiar - mă apuca vreun cârcel la picior, îmi păstram calmul, 
căci W m că mă voi ţine la suprafaţă în orice situaţie. De 
aceea, 


nci când un amic mi-a spus că tocmai eu fusesem ultimul, 
cuprins o stare de zăpăceală. înţelegeam că am comis o 
eseală în relaţia mea cu marea, şi asta în ultimele douăzeci şi 
atru de ore. Care a fost oare acea greşeală? Deodată mi-am 
amintit. 
în golful Gurzuf, în apropiere de muntele Ursul, se înalţă din 
mare două stânci, care se numesc Adalar. Adâncimea apei 
între ele nu este prea mare, vreo 10-12 metri. Dar dincolo de 
cea de-a doua dintre stânci noi am măsurat adâncimea cu firul 
cu plumb şi am numărat 28 de metri. Mai demult puteam 
plonja fără labe de înot până la o adâncime de aproximativ 20 
de metri, bineînţeles, fără costum de scafandru şi buteliile de 
oxigen. în acest an plonjasem până la 20 de metri, dar cu labe 
de înot. Aproape de fund, apa era deja rece şi de o puritate 
cristalină. 
— Băieți, am să încerc să plonjez cât de adânc voi putea, 
am zis. 
în ziua aceea mă durea capul şi nasul îmi era niţel înfundat. La 
adâncimi mai mari de 10 metri, lucrul acesta se poate dovedi 
periculos. Ei bine, când am plonjat, m-am gândit că aş putea 
rămâne la fund, dacă voi încerca să cobor la adâncimea 
maximă. Deodată, în cap mi s-a iscat un gând liniştit, limpede: 
„Cu atât mai bine, în sfârşit vor dispărea toate problemele." 
După asta m-am lăsat la fund. în august 1998, apa avea la 
suprafaţă o temperatură de +27*C, mult mai ridicată decât în 
ann Precedenţi. Se spune că o asemenea temperatură nici nu 
s-a mai pomenit în ultimii o sută de ani. La adâncimea de 10-15 
metri, apa era deja destul de rece, iar mai jos de 20 de metri 
am intrat într-un adevărat frigider. întuneric, frig, nici O 
plăcere. Am înotat repede în sus, spre soare. în plus, mi-a 
plesnit un vas capilar din nas, şi sângele nu era întunecat, ci 
roşu-aprins. Dacă aş fi rămas mai mult sub apă, aş fi putut 
avea probleme. De-abia acum am priceput că, în ziua aceea, 
eu încercasem, de fapt, să-mi pun capăt zilelor, dar în aşa fel 
încât nimeni să nu bănuiască lucrul acesta. Chiar şi pentru doi 
înotători cu experienţă este, practic, imposibil să scoată la 
suprafaţă un om care zace la fund, la o adâncime mai mare de 
20 de metri. Am înţeles atunci că, în ultimul timp, în sub- 
conştientul meu se amplifică, foarte subtil şi pe neobservate, 
un program de autodistrugere. Astă vară însă eu socoteam că 


îşi spun cuvântul oboseala şi suprasolicitările nervoase mari. S- 
a dovedit că este vorba, în primul rând, de atingerea unor noi 
niveluri ale conştiinţei şi de interacţiunea cu noile surse 
informaţionale. Mi-a devenit clar de ce, în ultima vreme, toate 
iniţiativele mele comerciale şi planurile de anvergură „au 
început să fie înăbuşite cu blândeţe". Am văzut cu absolut alţi 
ochi acele situaţii în care m-am pomenit astă vară. Una dintre 
ele a fost atât de absurdă, încât m-a ajutat să încep să mă 
adun. lată în ce a constat aceasta. 

Cunoşteam o persoană, care mă ajutase în câteva 
împrejurări, şi încă dezinteresat. Erau doar mici servicii, totuşi 
era un lucru plăcut. 

— Ştiţi, aş vrea şi eu să vă rog să-mi faceţi un serviciu, 

a zis el. Trebuie să transfer o anumită sumă de bani într-un 

cont dintr-o bancă din Occident. Eu am să vă înmânez aici 

aceeaşi sumă de bani, iar dumneavoastră o veţi transmite 
acelei e care o va indica omul ce va depune banii la bancă, 

rsoan y**1 
Doream foarte mult să-l ajut şi am început să dau telefoane or 
cunoştinţelor. Era totuşi vorba de o sumă destul de şi nimeni nu 
putea face transferul. L-am sunat pe solicitant. 

__. Ştiţi, probabil nu vom mai reuşi, a spus el. Dacă, peste 
două zile, suma nu va fi transferată, nu mai are nici un rost. 
Asa că vă mulţumesc pentru ajutor şi să uităm de discuţia 
noastră. 

Eu însă nu aveam linişte din cauza acestei situaţii. Cum aşa, 
ani dorit ceva şi - na-ţi-o bună! - n-am fost în stare să obţin? Şi, 
din nou, mai fac câteva încercări. Peste o zi mă întâlnesc cu cel 
care mă rugase. 

— Aţi avut noroc, zic, am găsit o persoană care va transfera 
banii. Am să vă fac o vizită peste două zile. 

— Minunat, dă el din cap a aprobare. 

După două zile ne întâlnim şi îi spun: 

— Astăzi a sosit o rudă a persoanei care v-a transferat 
banii. Trebuie să-i daţi lui această sumă. 

Fostul meu solicitator zâmbeşte larg: 

— N-am bani, zice. îl privesc cu mirare şi încerc să mă 
dumiresc. 

— Dar aţi spus că îi veţi înapoia? 


Aveam în vedere că îi voi da peste un timp oarecare. Altfel 
m-aş fi descurcat şi fără dumneavoastră. 

— Bine. Când veţi putea înapoia banii? 

— Am să mă străduiesc s-o fac cât mai curând, dar 
termenul real este peste trei luni. 

Bine, îi răspund, vom aştepta. 

Seara dau un telefon în America şi încerc să mă justific în faţa 
persoanei care a riscat să se încreadă în mine: 

— Ceva am să împrumut, ceva am să vând, ceva am să 
câştig, îi spun, dar am să încep să înapoiez banii în timpul cel 
mai apropiat. Va înapoia omul acela banii sau nu, eu unul mă 
oblig să-i restitui treptat. 

Povestea continuă. După trei luni vin la persoana care ceruse 
bani. înainte de aceasta îl sunam în fiecare sâmbătă şi el îşi 
confirma promisiunea. 

— Sunteţi gata să înapoiaţi banii? - îl întreb. 

El zâmbeşte iar: 

— Ştiţi, eu n-am bani. 

— Bine. Când mi-i veţi putea da ? 

— Nu mai înainte de trei luni, zice. 

Stau şi privesc în tăcere podeaua. Ce-i de făcut? Să încerc să 
rezolv problema prin procedeul, obişnuit pentru Rusia, de 
restabilire a dreptăţii? Sau să încerc să recurg la posibilităţile 
care-mi mai stau încă la dispoziţie? In această situaţie mă 
bucură foarte mult un singur lucru: nu simt nici un pic de 
supărare sau ură faţă de omul ăsta. Numai pentru aceasta, şi 
tot merită să pierzi orice sumă de bani. Mă schimb în mai bine, 
şi acest fapt reprezintă o adevărată fericire. Toate celelalte sunt 
lipsite de importanţă. 

— Haideţi să procedăm în felul următor, propun eu paşnic. 
De azi, suma începe să crească, pentru început - cu 10 % pe 
lună. Peste trei luni ea va fi mult mai mare ca acum. Dacă însă, 
în decursul acestei luni, restituiţi suma, o puteţi da fără 
dobândă. Aţi împrumutat suma asta de la mine? Aţi împru 
mutat-o. Prin urmare, puteţi împrumuta şi de la altcineva. 

peste câteva zile luăm legătura prin telefon. ; . m încheiat o 

înţelegere în legătură cu un împrumut şi, > două săptămâni, 

am să vă înapoiez suma necesară, zice 
el 
Peste o săptămână plec în Crimeea, spun eu. La 


dumneavoastră are să vină o rudă îndepărtată de-a mea, în re 
bineînţeles, am încredere. El le va trimite banii celor cărora le 
sunt destinati. 

Peste două săptămâni telefonez din Crimeea la Peterburg. 
Simt că trebuie să apară probleme în legătură cu banii. Fireşte, 
starea mea e de vină, dar, nu ştiu de ce, nu sunt în stare să mă 
calmez. „Va fi un lucru foarte ciudat, m-am gândit, dacă ruda 
mea va primi banii". 

Acest eveniment ciudat s-a întâmplat cu adevărat. Banii au 
fost restituiţi toţi, dar iată că a doua zi s-au confirmat 
presimţirile mele. Fiindcă ruda mea a fost un gură-cască, 
întreaga sumă i-a fost furată din servietă. Am înţeles că sunt 
supus unui tratament, şi încă unuia cu mijloace destul de 
radicale, şi m-am liniştit îndată. lar peste încă o lună, în august 
1998, s-a prăbuşit sistemul bancar, apoi economia Rusiei şi, o 
dată cu ea, toate afacerile mele. Atunci sufletul mi s-a liniştit cu 
totul. 

Am observat că e destul să visez un pic la ceva, nu numai *n 
gând, ci implicând şi sentimentele, şi totul se destramă 
'mediat. Potenţialul sentimental de bază trebuie totuşi orientat 
mereu nu în exterior, ci în interior, nu spre uman, ci spre D|vm, 
mai cu seamă acum, în aceşti doi ani. 

Derulez fără grabă evenimentele viitoare. Peste zece zile 

lansez cartea a cincia la Moscova. Voi fi din nou întrebat: 
ce se întâmplă cu Rusia? De ce oamenii care se află la pute 
săvârşesc fapte absurde, ilogice, dăunând atât altora, cât şi i 
înşişi? Şi la mijloc nu e pur şi simplu corupţia, când statul 
sărăceşte, iar demnitarul se îmbogăţeşte, când se sabotează 
intenţionat adoptarea unor legi normale. Se creează impresia 
că oamenii din ţară s-au dezvăţat să gândească şi să conducă 
Intr-o oarecare măsură, lucrul acesta poate fi explicat prin 
faptul că în perioada socialismului a triumfat lipsa de profe- 
sionalism. Un om de treabă nu putea fi la putere. Oameni lipsiţi 
de principii şi de moralitate primeau bani şi putere, fiindcă 
sistemul idolatriza omul. lar omul nu-i atât trup, cât spirit şi 
suflet, adică scopuri şi principii, etică şi moralitate. Şi noi, până 
în prezent, purtăm în subconştientul nostru această orientare. 

Cu cât este mai puternică în sufletul fiecăruia dorinţa de a-i 
dispreţui, a-i urî şi a-i blama pe demnitarii puterii, pe sine, 
propriul destin, cu cât mai multă energie se risipeşte pentru 


căutarea celor vinovaţi şi pentru ura faţă de ei, şi cu atât mai 
puţină energie rămâne pentru înţelegerea situaţiei şi pentru 
acţiunile corecte care ar permite schimbarea acesteia. 

Pentru a înţelege istoria şi a aprecia just evenimentele care 
se întâmplă, trebuie să repetăm de zeci de ori: 

— Nu trebuie să căutăm vinovaţi. Nu există vinovaţi. Atunci 
energia distructivă se va transforma într-o energie creatoare şi 
comprehensivă. Şi totuşi de ce deputaţii, demnitarii şi 
politicienii noştri nu sunt deloc în stare să gândească şi să 
conducă? Ceva nu-i în ordine în relaţiile lor cu timpul. Ei nu pot 
face legătura dintre cauză şi efect. O uluitoare lipsă de 
perspicacitate. 
— . judecăm logic. Materia constă din spaţiu, adică, potrivit 
e "i moderne, este spaţiu curbat într-un anumit mod. 
M teriei şi spaţiului le dă naştere timpul. Pentru a înţelege o 
atie a o ţine sub control, trebuie să ne detaşăm de situaţie 
e să ne ridicăm deasupra ei. Orice eveniment se produce în 
timp Detaşarea de situaţie este, totodată, detaşare de timp. Cu 
cât mai mult ne detaşăm de o situaţie temporală concretă, cu 
atât mai mari sunt dimensiunile timpului pe care îl cuprindem 
şi cu atât mai lent începe timpul să curgă. 

Dacă am putea privi, în acelaşi timp, tot Universul, am vedea 
că el este aproape nemişcat. Toate valorile umane, de 
asemenea, constau din timp. Cu cât suntem mai ataşaţi de 
principii şi idealuri, de etică şi moralitate, de bani şi carieră, cu 
atât mai puţin vom fi în stare şi să judecăm normal. 

într-o situaţie nouă şi neaşteptată, gradul de detaşare, de 
abstragere al omului trebuie să fie cu câteva diviziuni mai înalt, 
altfel el nu va fi în stare să înţeleagă noua situaţie şi să 
păstreze controlul asupra ei. 

îndelungata perioadă de stabilitate economică şi politică 
schimbă pe neobservate gândirea oamenilor care locuiesc în 
Occident, de aceea lor le este tot mai greu să creeze noi forme 
de gândire. în Rusia a fost distrusă ideologia, adică spiri- 
tualitatea şi moralitatea, şi toţi s-au aruncat de la valorile 
spirituale spre cele materiale. "Viţelul de aur", la rândul lui, s-a 
prăbuşit. Rusia, încet şi chinuitor, învaţă să gândească. Se 
formează o nouă ideologie, are loc revizuirea vechilor valori. 
L*gica umană funcţionează în Rusia foarte prost. Toţi sunt 
nevoiţi, câte puţin, să se orienteze tot mai mult spre cea «vina. 


Dintr-o astfel de logică se vor forma mai apoi o cultură, o 
ideologie, o constituţie şi legi noi. 

Diagnostichez Rusia anului 1917, înainte de revoluţie 
Ataşarea de spirit, suflet şi personalitate este enormă, cu mult 
peste nivelul mortal. lată de ce trebuie să învingă bolşevicii iată 
de ce trebuie să fie înjosită personalitatea ţării şi a fiecărui 
locuitor al ei, trebuie să fie înjosit sufletul ţării, altfel spus, 
cultura, ideologia, etica şi moralitatea ei, trebuie să fie înjosit 
spiritul ţării, adică legile ei. Acum înţeleg de ce, în perioada 
socialistă, au triumfat minciuna şi lipsa de principii, laşitatea şi 
trădarea. 

Diagnostichez Rusia înaintea crizei care a survenit în august 
1998 şi după aceasta. Lucru de mirare: după criză, energetica 
ţării a devenit mult mai curată. Mai bine zis, nu purificarea este 
cea care mă miră - este un lucru absolut firesc - ci amploarea 
purificării. S-a modificat radical dependenţa de valorile umane, 
atât cele materiale, cât şi cele spirituale. Dacă e să judecăm 
după această dinamică, Rusia este eliberată foarte temeinic de 
toate cramponările. Cu alte cuvinte, există speranţa că-şi va 
face apariţia noua gândire de anvergură. 

Mă uit la alte ţări şi se dovedeşte că situaţia nu e prea bună. 

S.U.A., de pildă, aveau mai înainte nişte parametri excelenți, 
acum însă energetica lor seamănă tot mai mult cu energetica 
Rusiei înainte de revoluţie. Altfel spus, concentrarea asupra 
principiilor, eticii şi moralității devine tot mai puternică. 

Germania e într-o situaţie de impas, concentrarea asupra 
valorilor spiritului este uriaşă. Olanda stă şi mai prost. Acum e 
clar unde sunt bazele narcomaniei, ale homosexualității. 

încep să înţeleg întâmplarea pe care mi-a povestit-o un 
închipuiţi-vă, mi-a spus el, deschid un cont într-o bancă 

Berlin. Depun acolo 10.000 de mărci, apoi transfer din 

erica în contul meu 20.000 de dolari, ceea ce înseamnă 
mai . . jg 30.000 de mărci. în total - circa 43.000 de mărci. V 
oiam să-mi cumpăr o maşină în Frankfurt. M-am dus la filiala 
băncii, am spus numărul contului şi am primit 7.000 de mărci. 
Această sumă nu-mi ajungea ca să cumpăr maşina. Aşadar, în 
cont trebuiau să mai rămână 35.000 de mărci. 

M-am gândit să-mi scot o carte de credit, ca să nu alerg de 
fiecare dată la bancă. Mă duc cu traducătoarea la bancă şi-mi 
exprim dorinţa de a primi o carte de credit. Ei bine, nemţoaica 


din faţa computerului îmi spune că ei nu-mi pot elibera o carte 
de credit, deoarece eu am în cont doar 3.000 de mărci. 

Eu fac ochii mari. 

—Vreţi să spuneţi că nu am mai mulţi bani în cont? 

— Da, nu aveţi mai mulţi bani. 

— Şi ce-i de făcut? 

— Clarificaţi la oficiul central al băncii din Berlin, ridică ea 
din umeri. 

Mă duc la Berlin, intru la oficiul central şi încerc să mă 
lămuresc. Un funcţionar al băncii cercetează totul şi mă anunţă 
calm că nu am bani în cont. îmi dau seama că am pierdut. Ei 
poftim! Şi cică nemţii sunt ordonaţi şi punctuali. 

Fiindcă veni vorba, continuă el, mi s-a povestit cum un cuplu a 
adus la o bancă germană o mare sumă de bani, a inmânat-o 
operatoarei, ca aceasta s-o depună în contul lor, şi nici Pri'i 
gând nu le-a trecut să ceară vreun act care să confirme faptul 
că au transmis banii. lar operatoarea a declarat apoi că n-a 
luat banii. Atunci când au mers să se plângă directorului 
băncii, acesta le-a spus că o cunoaşte pe acea doamnă de mult 
şi că aşa ceva pur şi simplu nu se poate întâmpla. Dar eu am 
mai făcut transferuri de bani şi prin alte bănci. îmi trece prin 
minte că trebuie să mă duc în America şi să încerc să găsesc 
documente care să dovedească transferul banilor în banca 
germană. Deocamdată însă, pentru orice eventualitate, l-am 
delegat prin procură să-mi administreze contul pe un prieten 
care locuieşte în Berlin, ca acesta să încerce să obţină vreo 
informaţie nouă. Peste două săptămâni, el m-a sunat. Şi ce 
crezi că mi-a spus? Ridic din umeri: 

— Nu pot nici măcar să-mi închipui. 

— Ei bine, s-a dovedit că în contul meu sunt depuse doar 
3.000 de mărci, iar în contul în dolari, ca mai înainte, se aflau 
20.000 de dolari. Probabil, ei pur şi simplu nu consideră 
dolarii drept bani. Adică, atunci când i-am întrebat: „Am eu 
bani în cont?", ei, din cine ştie ce motive, se refereau doarili 
mărci. în unele bănci, valuta străină încasată este convertită 
loc în cea locală. în Rusia mi s-ar fi spus: | 

— Aveţi puţini bani în contul în ruble; dacă doriţi, puteți 
vira banii din contul în valută şi primiţi carte de credit. 

în Germania însă lucrul acesta este imposibil. Acolo rotiţa se 
opreşte într-o singură poziţie. Clac! - şi punct, altfel nu e 


posibil. Ştii, e ceva de-a-ndoaselea în capul lor în ultima vreme. 
Te uiţi, omul pare inteligent, normal, dar e de ajuns să se 
ciocnească de o situaţie atipică şi mecanismul nu se mai pune 
în funcţiune. în cap e vacuum. Dacă pe pământ se va schimba 
radical situaţia, ei toţi vor dispărea ca mamuţii. 

... îmi vine în minte această discuţie. în ţară îşi fac apariţia o 
concepţie despre lume corectă şi legi normale, iar ţara se g 
transformă dintr-un deşert într-o grădină înfloritoare. Din zi în 71 
ideile devin tot mai materiale. lar înflorirea sau degradarea 
rapidă a omului depinde de modul de gândire cu care îşi va face 
el intrarea în mileniul al treilea. 

Mă ridic din pat şi mă duc la baie. Las la o parte toate 
gândurile cu caracter general şi mă gândesc la ziua pe care o 
am în faţă. Timp de câteva zile am să stau, pur şi simplu, culcat 
acasă şi, pentru prima oară în ultimii câţiva ani, n-am să fac 
nimic. Azi am treabă - trebuie să vizitez o bolnavă de cancer. 
Boala ei a ajuns la al patrulea stadiu, ea nu se mai poate ridica 
din pat. 

Dacă aş fi plecat în Crimeea, după cum îmi plănuisem, n-aş fi 
reuşit să merg la ea. Şi dacă e pe-aşa, se vede că asta este 
soarta. îmi fac din nou socoteala: pot oare s-o vindec? După 
toate probabilitățile - pot. Pot oare acum să-i stabilesc diag- 
nosticul de la distanţă? Nu se poate. Prin urmare, şi eu prezint 
disfuncţii asemănătoare şi, în procesul diagnosticării, se poate 
isca o rezonanţă periculoasă pentru noi amândoi. Oare în ce 
moment n-am făcut faţă probei? 

Mă deconectez în interior de la toate şi încep să-mi examinez 
evenimentele de pe parcursul vieţii. în fiecare eveniment observ 
aceeaşi disfuncţie. Trufie sporită, ambiţii P*nte şi concentrarea 
asupra propriului eu uman. 

Nu mai sunt în cauză banii şi un destin fericit. Situaţia s 
extinde pe o scară mult mai largă şi este mult mai periculoasă 
iar consecinţele sunt mult mai grave. Rinita mea acută de acum 
şi bronşita sunt, de asemenea, legate de aceasta. Este prima 
iubire. Este vorba de exploziile de îndrăgostire ale tinereţii 
noastre. Se pare că, la prima iubire, amploarea cuprinderii 
valorilor umane creşte de sute de ori, iar un comportament 
corect este aici de sute de ori mai important decât în alte 
situaţii. 


De zeci şi zeci de ori parcurg acea situaţie când mi-a fost 
ofensată iubirea, dar, ca şi până acum, îmi este interzis s-o 
diagnostichez pe pacienta mea. Na-ţi-o bună, nici nu bănuiam 
câtă nemulţumire de sine, lipsă a dorinţei de viaţă, renunțare la 
iubire am acumulat când mi-au fost umilite sentimentele 
luminoase. 

„ Cât de interesant este orânduită viaţa, mă gândesc, peste 
un an m-aş fi putut alege cu un cancer pulmonar şi n-aş fi 
izbutit să-i depistez cauza. Dar, când vreau să ajut pe altcineva, 
îmi este mult mai uşor să mă detaşez de situaţie şi îmi apare o 
înţelegere corectă, care mai apoi îmi permite să mă salvez şi pe 
mine". 

Atunci când ne îndrăgostim pentru prima oară, se produce o 
atingere a nivelurilor celor mai înalte ale valorilor spirituale. în 
cazul emoţiilor noastre obişnuite putem cuprinde o lume -două, 
dar. când izbucneşte iubirea, se poate întâmpla să cuprindem 
toate cele treizeci şi trei de lumi, adică întreg Universul. Şi dacă, 
atunci când prima iubire ne-a fost umilită, nu căutăm vinovaţi, 
iertăm şi ne păstrăm iubirea oe Dumnezeu, avem şansa dea nu 
depinde de întregul Univers 

ATITUDINEA FATA 

DE PRACTICA DE 

VINDECĂTOR 

2 decembrie 1998. în seara asta plec la Moscova. Acolo va 

trebui să întâlnesc şi să ofer consultaţii câtorva persoane care 

au probleme de rezolvat. Apoi voi ţine o prelegere. 
Zâmbind, îmi amintesc cum a evoluat atitudinea mea faţă de 
consultaţii, şedinţe de tratament. Primul meu impuls, cum e şi 
firesc, este dorinţa de a-l ajuta pe pacient. Al doilea meu impuls 
însă oscila, se schimba mereu. La început a fost contemplarea 
minunii. Era de ajuns numai să vreau şi pacientul se 
însănătoşea. îmi treceam de câteva ori palmele deasupra locului 
afectat de erizipel şi, a doua zi, inflamaţia dispărea. Apoi a 
urmat concentrarea asupra aptitudinilor, posibilitatea de a mă 
perfecționa şi de a merge mai departe. Un timp oarecare, 
singura mea sursă de venit au constituit-o consultaţiile. Treptat, 
totul a început să se transforme într-o necontenită câştigare a 
banilor. Atunci m-am dedicat picturii ŞI j sufletul meu se 
odihnea. Peste câţiva ani, când am văzut că etica poate fi 
considerată o ştiinţă, am apucat-o din 


aceeaşi cale, fiindcă eu unul nu pottrăi fără o 

ltare continuă. Nu era vorba doar de dezvoltarea aptitu- 

1 'lor ci de posibilitatea de a-mi aprofunda concepţia despre 
„ne Apoi am intrat la cooperativa de pe lângă Institutul de 
edicină N"! şi, din nou, filozofia şi aptitudinile mele au prins 

ă servească tot mai mult la câştigarea banilor. Atunci dorinţa 
de a-mi continua activitatea de vindecător a început să dispară. 
Mă ciocnisem de un zid. 

în martie 1990 am descoperit pentru prima oară ceea ce mai 
târziu am numit „Structuri karmice". Am ajuns până la un nivel 
de extremă adâncime, unde nu mai pătrunsese nimeni. La acest 
nivel, medicina, psihologia, pedagogia, fizica, filozofia s-au 
dovedit a alcătui un tot indivizibil. 

S-au deschis perspective uriaşe pentru cunoaşterea lumii. 
Pentru mine, lucrul acesta era ca un narcotic. Mai apoi, totul a 
început, din nou, să fie frânat. La un moment dat, şi-a făcut loc 
înţelegerea: „Eu nu trebuie să-i vindec pe oameni, eu trebuie 
să-i ajut să se vindece. Pentru aceasta însă ei trebuie să se 
schimbe. Prin urmare, trebuie să găsesc posibilităţi şi moduri de 
schimbare în profunzime a caracterului omului". 
hi căutarea unor astfel de schimbări am analizat logic 
chestiunea şi am ajuns la singura soluţie posibilă: pentru a ne 
schimba pe noi înşine, caracterul nostru, este necesar să 
transcendem limitele propriului eu. Ştiinţa nu ne poate oferi 
mijloace adecvate în acest sens. Toate tehnicile de înrâurire 
*silică şi fizică, inclusiv substanţele chimice, n-au reuşit să ^ 
t'nă decât o detaşare de scurtă durată. Ele n-au fost în stare 
producă în caracterul individului schimbări de profunzime, 
stabile, pe când detaşarea de cele omeneşti, acumularea iubirii 
de Dumnezeu face ca acest lucru să devină posibil. Şedinţele 
mele cu pacienţii s-au transformat într-o căutare a unei moda- 
lităţi de schimbare a fiinţei umane, a personalităţii şi a con- 
cepţiei despre lume. Un aspect foarte important: m-am convins 
că lozinca nu funcţionează dacă autorul însuşi nu îndeplineşte 
acel lucru spre care îndeamnă. Soarta mă obliga să „rodez" pe 
propria-mi piele unele dintre soluţii, punându-mă în faţa unor 
situaţii fără ieşire. Şi doar atunci când, agăţându-mă de logica 
Divină, reuşeam să le fac faţă, îmi era permis să le aduc la 
cunoştinţă şi altora. Această manieră de lucru le permite 
pacienţilor mei să obţină o schimbare reală şi să supravieţuiască 


situaţiilor critice. în ceea ce mă priveşte, şedinţele cu pacienţii 
îmi ofereau posibilitatea de a mă autoperfectiona şi şansa de a 
mă salva pe mine şi pe copiii mei, căci am constatat că amo 
moştenire ereditară nu prea bună. In ultimul timp însă şedinţele 
au devenit grele şi istovitoare, iar, mai nou, de când au început 
să mi se ducă de râpă şi sănătatea fizică, şi toate treburile, simt 
o oarecare jenă să mai ofer consultaţii. 

Dar iată că, de curând am reuşit s-o scot la capăt cu „tema 
personalităţii" şi lumea a devenit din nou frumoasă în ochii mei. 
Am înţeles că este necesar un grad mult mai mare de detaşare 
de eu-l uman. 

Cramponările astea se vor strecura la nesfârşit, atâta timp cât 
nu văd în mine decât o fiinţă umană. De fapt, eu descind din 
cauza primară, sunt conectat la ea, o port în mine şi eu-l meu 
adevărat este cel Divin. El este cuprins în Dumnezeu şi î'1 
iubire. între eu-l uman şi cel Divin există trepte intermediare. 
Trebuie să le urc, percepând tot mai clar realitatea ew-lui Divin 
e diminuând pas cu pas dependenţa de eu-l uman. Nu demult, 
în timp ce mă pregăteam de o şedinţă, acor-, mj forţele la o 
nouă zi de muncă grea şi chinuitoare i tru ajutorarea pacienţilor, 
m-a străfulgerat gândul: înainte le spuneam oamenilor: „Vă 
rugaţi nu pentru a cerşi şi a obţine ceva ci, ca prin rugăciune şi 
iubire de Dumnezeu, să vă schimbaţi voi înşivă". Cu alte 
cuvinte, mă rugam pentru mântuirea ew-lui uman, pe când 
menirea rugăciunii este de a salva ceea ce este Divin în noi. în 
măsura în care ne axăm viaţa pe păstrarea şi sporirea Divinului 
din sufletele noastre, începe să înflorească şi să se dezvolte 
umanul. Mi-am zis 

atunci: 

— îi inviţi pe oameni la şedinţele tale pentru a-i ajuta să 
descopere şi să simtă realitatea propriului eu Divin. Pentru tine 
însă şedinţele înseamnă aceeaşi posibilitate de a-ţi spori Divinul 
din suflet. 

PURIFICAREA 

Stau la birou şi privesc cadranul ceasului. La 11.00 trebuia să 
mă sune o pacientă, căreia îi promisesem o consultaţie 
telefonică. Acum e 11.15, dar telefonul nu sună. Afară, dincolo 
de geam, se face simțită primăvara, deşi nu e decât 19 
februarie. Străluceşte un soare cu adevărat primăvăratic, peste 
tot se aşterne zăpada. Recentele ninsori au dat la început 


farmec oraşului, apoi troienele albe s-au topit şi s-au 
transformat într-o masă lichidă de culoare brună. Oraşul a 
revenit la aspectul său dintotdeauna: mizerie, şosele proaste, 
semafoare defecte. „Tara semafoarelor defecte" - m-am gândit. 
Dar imediat pun capăt tentaţiei de a duce mai departe aceste 
gânduri. Pur şi simplu, moralitatea, onestitatea, iubirea umană 
sunt călcate aici în picioare şi ţara suferă. Ne-am închinat la cele 
omeneşti, deci urmează să fim vindecaţi prin suferinţă de 
această tendinţă. lar goana după vinovaţi nu poate decât să 
agraveze situaţia. îmi amintesc zâmbind întâmplarea de ieri. 
Ne deplasam cu maşina unui amic spre Ermitaj de-a lungul de 
gheaţă. 

Auzi, tu nici de dragul copiilor tăi n-ai vrea să pleci din 
Rusia? 

Am rămas un timp tăcut, cu ochii aţintiţi spre geam, 
dincolo de care se perinda peisajul urban. 

— De fapt, în primul rând, tocmai de dragul copiilor nu 
vreau să plec de aici, am răspuns eu într-un târziu. în urmă cu 
două zile m-am întors de la Berlin. Mai toţi acei care au 
emigrat în Germania au făcut-o de dragul copiilor şi aproape 
80 % din copiii lor au devenit narcomani. Aici, în ţara asta, ei 
au fost umiliţi în fericirea lor umană, dar , stabilindu-se acolo, 
ei au început să se închine acestei fericiri şi să trăiască numai 
pentru ea, astfel încât axarea pe conştiinţă şi pe eu-l uman li 
s-a intensificat de câteva ori. Şi uite aşa, pentru a supravieţui, 
copiii lor sunt nevoiţi să devină narcomani. 

— Şi ce ne rămâne de făcut, să stăm şi mai departe în 
mizerie şi să preamărim iubirea de Dumnezeu? - zâmbeşte 
interlocutorul meu. 

Ce să-ţi spun? Că ne-am trezit cu toţii în mizerie nu este 

deloc întâmplător, cât despre iubirea de Dumnezeu, ea trebuie 
preamărită oricând. Şi apoi, eu nu încerc acum să propo 
văduiesc ceva, nu fac decât să constat faptele aşa cum sunt 
ele. 

Am avut o pacientă tânără, armeanca de origine. Când revenea 
pentru câteva luni în Armenia, fata slăbea, se simţea minunat, 
sufletul i se umplea de bucurie. Cum se întorcea în Germania, 
'mediat adăuga în greutate, începea să-i cadă părul, iar 
simţurile i se toceau. Toate aceste indicii vorbesc despre 

In ens'ficarea bruscă a programului de autodistrugere. Nemţii 


care locuiesc pe teritoriul Germaniei posedă un fel de imn 
nitate la bunăstarea materială sporită. Mulţi dintre ei, dună 
cum am constatat, şi-au trăit vieţile anterioare în Africa de Sud, 
unde idolatrizarea iubirii umane şi sărăcia lucie fac casă 
comună. în Germania, dimpotrivă, ceea ce contează este bună- 
starea şi intelectul. Dar, pe seama reminiscenţelor africane 
severa şi pedanta Germanie reuşea să se echilibreze interior. 
Acum însă, pe tot cuprinsul globului, opoziţiile se atenuează şi 
se anunţă probleme serioase. Mai înainte, gelosul se arunca în 
cealaltă extremă, dedicându-se carierei şi dezvoltându-şi 
aptitudinile şi intelectul, iar trufaşul trăia cu problemele de 
familie sau evada în artă, în poezie. Acum însă ambele 
extreme au ajuns lao stare de suprasaturaţie, de aceea 
pendularea de la o valoare umană la alta nu mai este de nici un 
folos. în momentul de faţă trebuie să dăm la o parte toate cele 
umane şi să ne îndreptăm paşii spre Dumnezeu. Or noi nu 
suntem obişnuiţi cu aşa ceva şi nici nu ne pricepem cum s-o 
facem. 

Bărbatul conduce maşina de-a lungul cheiului, doar pe 
jumătate atent la ce-i spun. 

— Nu ţi se pare că, în curând, toţi oamenii cu mintea 
întreagă vor părăsi această ţară? Bine, să zicem că în Rusia 
energetica interioară este destul de bună, continuă el, ceea ce 
se răsfrânge pozitiv asupra copiilor tăi: sufletul lor devine mai 
curat. Dar cine îi va instrui şi ce pot învăţa ei aici? Structurile 
de bază ale societăţii au fost demolate. Din cultură s-a ales 
praful. Potenţialul intelectual i-a fost distrus. Să fie asta 
garanţia înfloririi în viitor a Rusiei? 

— Părerea mea este că, în momentul de faţă, ne confruntăm tia 
în care starea interioară este mult mai importantă 

cea exterioară. Prin foame sunt vindecate multe boli. 

" -o înfometare permanentă duce la epuizare şi la moarte. 

A tăzi Rusia suferă, în primul rând, de o foame de ordin 

itual şi moral, foame de iubire umană. Dacă transformările 

MI terioare se vor produce, urmează ca şi toate celelalte 
aspecte, 

inclusiv cele exterioare, să se schimbe în mai bine. 

La o analiză de suprafaţă, lucrurile se prezintă astfel: 
democraţia nu este posibilă fără un sistem legislativ bine 
gândit, fără libertatea presei, fără exercitarea controlului 


asupra funcţionarilor de orice rang şi destituirea acestora, 
atunci când nu sunt în stare să se achite de îndatoririle lor sau 
când, prin acţiunile lor, prejudiciază societatea şi statul. 

Ne continuăm drumul. Puțin extenuat privesc prin geamul 
maşinii la clădirile luminate de soare şi la oraşul sclipind sub 
albul zăpezii. însoţitorul meu observă cu răceală: 

— Când Rusia se va însănătoşi, eu cu tine vom fi demult pe 
lumea cealaltă. Şi totuşi, spune-mi, chiar îţi place să-ţi duci 
zilele în tot balamucul acesta? 

— In primul rând, nu mă plictisesc, îi răspund, iar, în al 
doilea rând, să ştii că absurditatea asta generalizată nu-mi face 
câtuşi de puţin plăcere. Dar n-ai ce-i face, ordinea se vindecă 
prin haos. în ţara asta este inutil să speri într-o logică umană. 
In schimb, este minunat să trăieşti după cea Divină. 
~ Cu o săptămână în urmă, în Germania, am avut un caz 
cur'os, am continuat eu. O doamnă s-a înscris la mine pentru o 
consultaţie. Ca să ajungă la destinaţie, ea a trebuit să se 
P aşeze mai întâi cu trenul, apoi să coboare şi să mai 

Parcurgă câteva străzi pe jos. Şi, acum, imaginează-ţi cum stă 

ea pe peron în Germania, ţară în care până şi noţiunea h 

„bădărănie" este de neconceput. Şi iată că se apropie de ea 

altă doamnă şi-i arde una zdravănă cu piciorul, apoi o privest 

năucită, îşi cere scuze şi pleacă. Parcă o văd şi acum cum stă 
în faţa mea şi-mi povesteşte acest incident, iar pe chipul ei 
frumos se citeşte stupoarea şi confuzia. 
— Spuneţi-mi, ce-a fost asta? - mă întreabă ea uluită, 
îi fac uşor semn cu mâna. 
— Vi s-a dat de înţeles de sus că şedinţa a şi început. 
— Cum aşa? - nu se dumireşte ea. 
— Pretenţiile dumneavoastră lăuntrice faţă de semeni, în 
ceea ce priveşte idealurile, moralitatea, etica şi iubirea umană, 
sunt enorme. De obicei, acest tip de agresivitate se degajă lent, 
în doze mici, generând disconfort în relaţiile cu oamenii, 
probleme de sănătate şi necazuri în viaţă. Dumneavoastră 
veniţi la şedinţă şi toate procesele se accelerează fulgerător. 
Agresivitatea îndreptată împotriva celor din jur vi se amplifică 
de sute şi sute de ori. Victima atrage criminalul. Vreau să vă 
felicit: deşi cu chiu cu vai, aţi reuşit totuşi să acceptaţi această 
situaţie cam 50 %. 


— lar acum să revenim, aşa uşurel, la problemele noastre, 
mă adresez amicului meu. Aici, spre deosebire de Germania, 
vei găsi de mii de ori mai multe posibilităţi de acest gen care 
să te purifice. Rusia bate toate recordurile nu numai în materie 
de corupţie, ci şi în bădărănie. Dacă vrem într-adevăr să 
instaurăm ordinea în societate, să ne punem mai întâi ordine în 
suflete. 

Ne apropiem de intersecţie şi oprim la semafor. Aşteptăm 
până se aprinde lumina verde şi o luăm din loc. Amicul meu 


acceleraţie şi, cu o smucitură, maşina o ia din loc. t" ne 
apare brusc în faţă o altă maşină, circulând pe 

° Soferul încearcă să frâneze, dar este prea târziu: ne izbim 
utere de maşina care zbura pe lângă noi. Aceasta o ţine - tr-o 
goană nebună mai departe, răsucindu-se din mers la ig0° 
loveşte în plin o altă maşină, parcată lângă trotuar, şi, cu bara 
de protecţie făcută zob, mai parcurge încă vreo 10 metri, după 
care, în sfârşit, se opreşte. Coborâm din maşină şi examinăm 
pagubele produse de accident. „Mercedes"-ului nostru i-a fost 
retezată bara din faţă, în rest maşina n-a avut de suferit. 

Un domn de vreo 30 de ani se apropie de noi şi ne întinde 
cartea lui de vizită. 

— Am fost martor că aţi trecut pe verde şi pot s-o confirm, 
dacă e nevoie, zice el. Acum însă, vă rog să mă scuzaţi, mă 
grăbesc.şi trebuie să plec. 

Din maşina accidentată coboară fără grabă un individ tânăr, 
cu un aer uşor banditesc. 

— Deci aşa, zice el, să fie clar: eu am trecut pe verde, voi - 
pe roşu. 

— Imediat vor sosi şi cei de la poliţia rutieră, cu ei vom sta 
de vorbă, răspunde însoţitorul meu. 

Cât timp se poartă această discuţie, nu pot decât să ridic din 
umeri. La urma urmelor, ne aflăm în Rusia. Dacă flăcăul ăsta are 
pile pe unde trebuie, n-o să mă surprindă când, cu trei martori 
în favoarea noastră, se va constata că, de fapt, noi am 
fost 

cei care au trecut pe roşu. 

- Ascultă, îi zic amicului meu, am cam îngheţat, hai să mergem 

să stăm în maşină. 

Ne ocupăm locurile în maşină, iar pe mine mă apucă râsul El 
se uită mirat la mine: 

— Care-i treaba? 

— Păi, ce crezi că s-a întâmplat? Ne plimbam aşa, vajnici 
ca boierii, cu maşina şi înjuram Rusia... Încercasem să-mi 
înving cumva propriile pretenţii faţă de Rusia. în exterior am 
reuşit, dar nu şi în colţurile cele mai ascunse ale sufletului. lată 
de ce ni s-a dat de înţeles de sus că, deocamdată, n-o ducem 
chiar aşa de rău, că situaţia ar fi putut să fie cu mult mai 
catastrofală. Dacă am fi ajuns în intersecţie cu o jumătate de 
secundă mai devreme, cealaltă maşină ne-ar fi izbit în lateral, 


exact în locul unde şedeam eu. M-ar fi făcut şniţel, dar nici tu 
n-ai fi arătat prea grozav. 

Mă umflă din nou râsul: 

— Ei, ce zici, n-o ducem chiar aşa de rău, nu? 

Amicul meu râde în hohote: 

— Trăim într-o ţară de vis şi zău dacă n-o ducem minunat! 

- exclamă el printre sughiţuri. 

Toate acestea mi le amintesc acum, stând în biroul meu şi 
privind pe geam. 

Azi e frumos afară. Aş putea ieşi la iarbă verde, dar e mai 
bine să mă ocup de cartea a şasea. într-o zi cu soare lucrul 
merge mai cu spor. 

Privesc la ceas, e 11.20. Telefonul tace. Deci pot să plec. Mă 
ridic de la birou şi, în aceeaşi clipă, aud sunând telefonul. 

Doamna de la celălalt capăt (mă sună din altă ţară) mi-a 

studiat destul de atent cărţile. în caracterul ei şi în felul de a 

abat asupra noastră ni se par o pedeapsă, şi asta fiindcă în 

viată ne conducem doar după logica umană. Când sufletul 
încetează să se mai „hrănească" din iubire, ajungând să 

depindă în totalitate de eu-l omenesc, se poate produce o 

dezintegrare a structurilor subtile care sunt responsabile de 

viitorii noştri urmaşi şi de existenţele viitoare. Dar nu numai 
aceştia pot fi goliţi de energie. Prin aceste structuri poate fi 
pompată iubirea din întreaga omenire. lar, când sufletul nu se 
mai hrăneşte cu iubire, pierzând contactul cu eu-l superior, 
avansarea continuă a acestui proces devine tot mai 
periculoasă pentru toţi locuitorii Pământului. Dacă tot veni 
vorba, la un nivel mult mai subtil, noi suntem conectaţi la 
toate civilizațiile din Univers. Deci le pot fi aduse prejudicii şi 
acestora. 

Intervine un moment de tăcere. Apoi îi aud vocea 

nedumerită în receptor: 

— Nu vă supăraţi, dar nu înţeleg, ce legătură au toate 

lucrurile astea cu mine şi cu copilul meu? 

Atunci îi explic mai departe: 

— La copilul dumneavoastră prevalează însemnătatea 
eu-lui uman: el îşi percepe eu-l uman ca fiind mai real decât 
cel Divin. Pentru a îndrepta această situaţie, este necesar ca, în 
timpul naşterii, să vă fie pus în ordine sufletul prin umilirea 
eu-hu uman. Mă refer aici la cezariană şi la problemele pe care 


le puteţi avea după naştere (poate apărea din senin o infecţie 
gravă, etc). Cu alte cuvinte, în straturile de profunzime ale 
sufletului mai sunteţi încă cramponată de valorile umane. 

— Cer scuze, spune ea încurcată, dar am muncit mult 
ca să mă îndrept. în clipa de faţă aş fi în stare să accept 
orice eşec, orice spulberare a proiectelor şi speranţelor, 
orice conflict şi relații- Socot că trufia şi gelozia sunt pentru 
mine em deja „închise". 

V-aţi pus, de bine, de râu, în ordine straturile superioare 
motiilor, cât despre cele de profunzime, acolo unde între tiile 
dumneavoastră şi cele ale copiilor şi nepoților există o 
comuniune, lipsa de armonie încă mai persistă. 

— Ciudat, zice doamna, dar am impresia că nu mi-a mai 
rămas nici un dram de trufie. 

__Trufia se naşte din gelozie, îi zic eu. 

__ Scuzaţi-mă, dar m-am încurcat de-a binelea, spune 
femeia. 
— La baza trufiei stă axarea pe spirit. Acest gen de axare 
cauzează cramponarea de voinţă, principii, scopuri, intelect, 
aptitudini. Aici, de bine, de rău, aţi reuşit să vă învingeţi 
dependenţa. Dar noţiunea de „suflet" este mult mai amplă 
decât cea de „spirit". Sufletul dă naştere spiritului. De aceea 
cramponarea de suflet generează în mod automat şi 
e) 
cramponare de spirit. Ce cuprinde sufletul? lubire de oameni, 
etică, moralitate, nobleţe, idealuri, relaţii interumane. Dumnea 
voastră aţi reuşit să puneţi în ordine straturile superioare. 
Imediat am să testez cât de puternic v-aţi cramponat de 
diversele niveluri ale sufletului şi o să înţelegeţi mai bine ce 
vreau să spun. Aşadar, veţi izbuti, în proporţie de 80-90%, să 
treceţi peste certuri şi despărţiri, păstrându-vă totodată iubirea 
de Dumnezeu, ceea ce e foarte bine. La baza relaţiilor stau 
idealurile, spiritualitatea, noblețea. Prăbuşirea acestor idealuri, 
nedreptatea le veţi putea accepta însă numai în proporţie de 
^%. Cât despre trădare şi ofensarea eticii şi moralității, 
parametrii dumneavoastră coboară mult sub zero: aproximativ 
minus 500. lar jignirea iubirii omeneşti n-o veţi putea accent 
sub nici o formă. Nu numai că nu veţi reuşi să păstraţi iubjre 
dumneavoastră veţi începe chiar să ucideţi iubirea Divină P) 
aceea trebuie să vă trăiţi viaţa, acceptând ca o purificare eu-lui 


Divin şi a iubirii Divine orice umilire a relaţiilor si prăbuşirea 
idealurilor. Trebuie să acceptaţi, de asemenea jignirea 
moralității şi umilirea iubirii umane. Primiţi-le ca pe o şansă de 
a vă salva copiii şi pe dumneavoastră înşivă. Indiferent de 
nivelul la care s-ar produce, destabilizarea ew-luj uman 
trebuie acceptată nu numai păstrând iubirea de 
Dumnezeu, ci concentrându-vă la maximum asupra acestei 
iubiri, asupra propriului eu Divin. Trebuie să vă ridicaţi 
deasupra umanului, să vă diminuaţi dependenţa de acesta, fără 
însă a vă dezice de el. lubirea omenească este materia primă 
pentru iubirea Divină. Cu cât mai iubitori şi mai blânzi am fost 
în copilărie, cu atât mai multe ni se vor dezvălui în procesul de 
cunoaştere a iubirii Divine. 

— Acum se pare că încep să înţeleg, spune doamna. L-aţi 
putea examina şi pe soţul meu? De ce are dureri de inimă? 

— La el s-au acumulat multe supărări la adresa femeilor, 
zic eu. Cât despre etică, iubire umană, el este cramponat mai 
tare decât dumneavoastră. 


— N-aţi putea să staţi de vorbă cu el la telefon? 

— Sigur că aş putea sta de vorbă, există însă o soluţie mult 
mai eficientă: schimbându-vă în profunzime, îndreptând 
situaţia copiilor şi a nepoților, dumneavoastră îi puteţi acorda 
un ajutor mult mai mare decât i-aş putea oferi eu. 

— Şi totuşi !ămuriţi-mă, vă rog, de ce sănătatea ş' 
caracterul bărbatului depind de starea lăuntrică a femeii? 

_ Aţi citit cu atenţie cărţile mele? 

__Sjgur că da, răspunde ea mirată. 

.' yg aduceţi aminte, eu scriam acolo că, până la vârsta de 
două luni, sexul fătului se poate schimba? 

_ Aşa este, îmi amintesc. 

_ £j bine, acum zece zile plecam cu avionul în Germania 
si mi-am cumpărat un ziar, să am ce citi în timpul călătoriei. Am 
găsit în el un articol despre o descoperire senzaţională făcută 
de medici. S-a constatat că, în primele zile şi săptămâni, orice 
embrion se dezvoltă ca o fiinţă de sex feminin. Sexul copilului 
începe să se definească abia după două săptămâni, când fetiţa 
se poate transforma în băiat sau poate rămâne fetiţă. Savanţii 
au explicat acest mecanism în felul următor. 


La început, pe pământ au existat doar femele, iar înmulţirea 
se făcea prin autofecundare. Masculii au apărut abia mai 
târziu. Văzuţi în plan subtil, masculul şi femela sunt unitari, pe 
când exterior sunt opuși. Filozofia chineză împarte tot ceea ce 
există în natură în „Yang" şi „Yin", cele două contrarii: 
masculin şi feminin. Ei bine, să ştiţi că în fiecare dintre noi 
este prezent atât principiul masculin, cât şi cel feminin, 
spiritul şi sufletul. Dar, fiindcă principiul feminin este 
primordial, reiese că starea lăuntrică a femeii determină în 
considerabilă măsură nu numai sănătatea şi caracterul 
copiilor ei, ci şi pe cele ale bărbatului. Mai înainte, dacă e să 
revenim la terminologia mea de început, descriam acest 
proces în felul următor: iubirea de Dumnezeu dă naştere 
iubirii faţă de oameni şi faţă de lumea înconjurătoare. Din 
iubirea de oameni se naşte etica şi moralitatea. Moralitatea 
dă naştere spiri-ualităţii, spiritualitatea - intelectului şi 
aptitudinilor. Acestea, la rândul lor, contribuie la dezvoltarea 
bunăstării materiale Axarea pe prima verigă asigură existenţa 
fericită şi evolutja favorabilă a întregului şir. Dar, cu cât ne 
axăm mai mult pe una dintre verigile secundare, cu atât mai 
iminentă este dezintegrarea întregului lanţ. 

— Spuneti-mi, vă rog, de ce, muncind atât de mult, n-am 
reuşit totuşi să obţin o purificare în profunzime? - întreabă 
pacienta. 

— Uitați-vă şi dumneavoastră, îi explic, să zicem că puneţi 
accentul pe bani. Ei reprezintă pentru dumneavoastră princi 
pala sursă de supravieţuire şi stabilitate. Aveţi mulţi bani şi 
sunteţi fericită. Dar pe urmă încercaţi de 2-3 ori - fără succes - 
să investiţi aceşti bani, sau cădeţi victima unei escrocherii, sau 
dă faliment banca în care v-aţi depus banii şi, într-o bună zi, vă 
treziţi că aţi pierdut totul. Dacă banii reprezintă pentru dum 
neavoastră unicul punct de sprijin, atunci o să vă ieşiţi din 
minţi sau o să vă sinucideţi. Dumneavoastră însă aţi reuşit 
între timp să înţelegeţi că aptitudinile oferă o mai mare 
stabilitate şi fericire decât banii. Unde sunt aptitudini, acolo 
sunt şi bani. Dar iată că aţi trecut printr-o serie de eşecuri 
neprevăzute şi nu mai sunteţi în stare să stăpâniţi situaţia, sau 
simţiţi că aţi îmbătrânit şi că potenţialul intelectual nu mai este 
cel de altădată, şi atunci vă daţi seama că spiritualitatea şi 


noblețea aduc o fericire şi o stabilitate mai mare decât 
aptitudinile şi intelectul. 

Când punctul de sprijin îl reprezentau exclusiv resursele 
băneşti şi aptitudinile, trăiaţi mereu cu grijă şi cu frica de a nu le 
pierde. Dar, cu cât mai mult vă este frică, cu atât mai curând le 
pierdeţi. Când scopul dumneavoastră principal este să fiţ' - ci să 
vă cultivați latura spirituală, dependenţa de bani şi nobila ?' 

dini scade brusc şi atunci vă este permis să le aveţi. Ei 

imaginaţi-vă că idealurile vi s-au prăbuşit, că aţi fost 
dreptăţită, iar planurile vi s-au risipit ca fumul. Atunci, ntru a 
supravieţui, mergeţi mai departe. Moralitatea, iubirea de 
oameni devin sensul vieţii dumneavoastră. Aveţi deja bani, 
aptitudini, intelect şi spiritualitate, vă bucuraţi de ele, vă 
scăldaţi în ele şi deținerea lor nu mai reprezintă un pericol 
pentru dumneavoastră. Nici măcar nu mai depindeţi de ele, căci 
sensul vieţii îl vedeţi în iubirea umană, care se situează mai 
presus de toate acestea. Şi iată că sunteţi cuprinsă de un 
sentiment de iubire pentru o altă persoană. lar această per- 
soană vă trădează iubirea, o înjoseşte şi o calcă fără scrupule în 
picioare. Atunci vă simţiţi eu-l uman umilit în toate aspectele lui. 
Dacă nu veţi izbuti să găsiţi un nou punct de sprijin, osăvă 
îmbolnăviţi şi o să muriţi. Mai înainte omul, blestemând totul, se 
lepăda de valorile spirituale şi se arunca spre cele materiale, 
zicând că nu mai crede în nimic, că, de acum încolo, pentru el 
contează doar banii şi bunăstarea materială, ceea ce salva, într- 
o măsură oarecare, situaţia. Acum însă acest mecanism nu mai 
funcţionează. Ne rămâne doar o singură soluţie: să renunţăm la 
a ne mai sprijini pe eu-l uman şi pe iubirea umană şi să 
încercăm a ne simţi eu-l Divin ca fiind mai real decât cel uman. 
Pentru a putea simţi mai profund iubirea Divină, trebuie să 
*ncetinim pentru o perioadă de timp activitatea eu-lui uman. 
*inibarea funcţiilor conştiinţei se obţine prin eliberarea de 
regretele trecutului, prin înlăturarea fricii de viitor şi a 
nemulțumirii de prezent. 

Acceptaţi-vă trecutul cu iubire în suflet şi tot cu iubire trăiţi 
clipa prezentă, priviţi cu iubire în viitor. Dimineaţa şi Sea_ 
repetaţi: „în toate mă bizui pe voinţa Divină". în acest fel vert 
bloca procesul de evaluare şi control al situaţiei, care reprezintă 
una dintre funcţiile principale ale conştiinţei Practicaţi pentru 


început acest exerciţiu. Prin aceasta veţi acorda copilului 
dumneavoastră un ajutor considerabil. 

De ce munca depusă până acum nu v-a adus rezultate 
deosebite? Fiindcă dumneavoastră aţi înlăturat dependenţa de 
straturile exterioare ale eu-lui uman, împingând totul în interior 
şi sporindu-vă în felul acesta dependenţa de straturile de 
profunzime. Din păcate, trebuie să recunosc că o asemenea 
evoluţie nu venea în contradicţie cu sistemul meu, căci, în mare 
măsură, acesta servea eu-l uman. Mai înainte mă rugam pentru 
salvarea e«-lui meu uman, acum mă rog pentru salvarea celui 
Divin, mai exact, pentru a-l afla şi a-i percepe realitatea ca fiind 
cea adevărată. Mai înainte mă rugam să am parte de mai mulţi 
bani, talente, fericire. Acum mă rog pentru a cunoaşte şi mai 
mult iubirea Divină şi pentru a depinde cât mai puţin de 
fericirea umană. 

Dacă veţi simţi această diferenţă, veţi reuşi, într-adevăr, să 
vă schimbaţi. 

Timidă, femeia mă întreabă din nou: 

— Nu vă supăraţi, dar ce anume, foarte exact, trebuie să fac 
ca să-mi ajut copilul? 

Ei bine, fiţi atentă aici, o să vă fac un bilanţ conform 

celor trei parametri. Primul - capacitatea de a accepta 
purificarea iubirii Divine prin umilinţe şi jigniri venite din 

partea semenilor. Al doilea - capacitatea de a accepta 
prin suferinţe fizice şi nenorociri. Al treilea -de a accepta 
purificarea prin moarte. în ceea ce te purificarea prin moarte, 
disponibilitatea dumnea-astră este apreciabilă - 90%, prin 
suferinţe fizice - circa 80% iar prin necazuri venite din partea 
semenilor - minus 100 d unităţi. Prin urmare, în mod automat, 
copilul dumneavoastră va trebui vindecat prin boală: dacă 
propria lui mamă nu este în stare să accepte purificarea prin 
supărări din partea semenilor, atunci ce să mai vorbim de el? 
Trebuie să vă aduceţi aminte toate acele situaţii în care aţi fost 
jignită sau aţi avut necazuri din cauza altora şi să le acceptaţi ca 
pe cea mai indulgentă formă de purificare. Le veţi accepta cu 
sentimentul de recunoştinţă şi iubire faţă de Dumnezeu. în felul 
acesta, suferinţele fizice şi nenorocirile din timpul naşterii şi 
după aceasta nu vor mai fi necesare. 

Doamna îmi mulţumeşte şi închide. 


îmi mut încet privirea spre geam. De afară răzbate aceeaşi 
strălucire de început de primăvară. Cred că trebuie să merg şi 
să fixez acum această conversaţie şi comentariile mele, pentru 
a le putea include mai apoi în cea de-a şasea carte. 
PURIFICAREA KARMEI 
lubirea eternă este dincolo de limitele spaţiului şi ale 
timpului. Atunci când gândurile, sentimentele şi acţiunile 
noastre izvorăsc din această iubire, trăim un sentiment de 
unitate cu toţi cei din jur, fie că unii dintre ei se situează la 
limita de jos a existenţei, iar alţii au ajuns, după 
standardele noastre umane, în vârful piramidei. Aruncaţi în 
prăpastie, departe de fericirea umană, noi încercăm două 
sentimente diametral opuse: îngrijorare în legătură cu 
situaţia noastră disperată, dar şi bucuria de a avea, în 
condiţii de maximă umilire a umanului, o posibilitate 
incomparabil mai mare de a ne apropia de cele Divine, în 
timp ce iubirii dezinteresate îi este mult mai uşor să-şi 
croiască drum spre inimile noastre. Atunci când posedăm o 
multitudine de bogății umane, nu numai materiale, ci şi 
spirituale, trăim o bucurie pur omenească şi o senzaţie de 
fericire, dar suntem în acelaşi timp îngrijoraţi că această 
fericire, care ne inundă, poate să închidă calea spre Divin. 
Dacă însă, în acel moment, vom împărţi bucuroşi fericirea 
noastră cu cei care, într-adevăr, au nevoie de constata că 
nu mai suntem prizonierii fericirii şi că zeiescul n-a părăsit 
sufletele noastre. Aşadar, una dintre 
d'tiile principale ale purificării karmei este educarea 
ectă a sufletului nostru în iubire pentru tot ce este Divin. 
Este important să-i explicăm copilului nostru că principalul 
cod în viaţă îl constituie acumularea Divinului în suflet şi că 
toate acţiunile noastre se subordonează acestui obiectiv, de a 
cultiva şi de a păstra iubirea în suflet. Orice altă rațiune ar sta 
la baza acţiunilor noastre n-ar fi decât agresivă. 
îmi amintesc de un pacient pe cate l-am „ghidat" o perioadă 
destul de lungă de timp. Acesta îmi urma riguros sfaturile, 
înfrunta cu mult curaj încercările la care era supus, se ruga 
mult. Şi, pentru un timp oarecare, starea lui se ameliora, dar 
imediat după aceea urma „prăbuşirea". Analizam sute de 
ipoteze şi cam un an şi jumătate am lucrat asupra acestei 
probleme. Nimic nu părea să-i fie de ajutor. Aş fi fost în stare să- 


mi continuu cercetările şi 15, şi 150 de ani de acum încolo, în 
toată viaţa mea n-a existat nici măcar o singură întrebare în 
faţa căreia eu să fi bătut în retragere, mărturisindu-mi nepu- 
tinţa. Dar una e tenacitatea şi alta e necesitatea de a accelera 
soluţionarea unei probleme. Mai târziu am înţeles că, atunci 
când o problemă nu-şi găseşte rezolvarea la un anumit nivel, 
răspunsul trebuie căutat în straturile mai ample, aflate la un 
nivel mai profund. Atât doar că nu trebuie să mă opresc, ci să 
merg mai departe. Soluţia a venit pe neaşteptate şi într-o 
manieră elegantă. Am hotărât să-i sondez subconştientul, 
Pentru a vedea care-i sunt scopurile şi sensul vieţii la acest 
niv'el, şi s-au dovedit a fi banii şi un destin fericit. Dintr-o dată 
1T»-a devenit limpede întreaga situaţie. 

— lată cum stau lucrurile: te rogi, încerci să te eliberezi de 
ataşamente şi să treci peste încercări, i-am zis, dar în anii 
precedenţi ţi-ai concentrat eforturile şi ai visat să ajungi celebru 
şi prosper. Visai să-i întreci pe alţii în aptitudini şi talente. Chiar 
şi acum, când | te adresezi lui Dumnezeu şi te rogi cu gândul la 
iubire, tu, în adâncul sufletului, continui, de fapt, să te rogi 
pentru cele lumeşti şi să vezi în ele scopul principal al vieţii. 
Dacă vei reuşi să-ţi convingi sufletul şi sentimentele care ţin de 
straturile cele mai profunde că sensul vieţii tale constă în 
cultivarea eu-lu! Divin, fericirea umană nu va mai prezenta un 
pericol pentru tine. Astfel, atunci când vei traversa perioade de 
mari succese, nu vei mai fi tentat să dispreţuieşti şi să afişezi o 
atitudine de superioritate faţă de oamenii care se află pe o 
treaptă inferioară ţie. lar când vei avea parte de eşecuri şi 
căderi, nu vei mai fi cuprins de invidie faţă de alţii şi nu te vei 
dispreţui pe tine însuţi. Atunci nu va mai trebui să stai în 
defensivă în faţa iubirii umane. Vei putea fi deschis şi sincer ca 
un copil. In adevărata iubire nu există noţiunile de „sus" şi ,jos", 
cum nu există nici victorii şi nici înfrângeri, iar cei ce se iubesc 
devin, unul pentru celălalt, aliaţi care se ajută reciproc să 
descopere iubirea Divină. Atunci şi pierderile, şi câştigurile devin 
doar mijloace de acumulare a Dumnezeiescului în suflet, iar 
orice acţiune ne sporeşte şi ne consolidează impulsul iniţial. O 
orientare greşită, în ceea ce priveşte valorile, poate agrava 
considerabil consecinţele comportamentului nostru şi viceversa: 
obiectivele corecte determină un comportament corect. 

Am să dau câteva exemple. 


într-o seară de iarnă, acum o lună, mă deplasam cu maşina de-a 
lungul insulei Vasilievski. 

în faţa mea era un jeep" nou şi foarte luxos, care mergea cu 
o viteză destul de redusă. Am hotărât să-l depăşesc, însă, 
pentru asta, trebuia s-o iau peste liniile de tramvai. Dar liniile de 
tramvai din Peterburg sunt într-o stare groaznică. între şine poţi 
da peste gropi adânci de 30-40 cm. Aici însă segmentul pe care- 
| aveam de parcurs părea a fi mai suportabil. Am apăsat pe 
acceleraţie şi am încercat să-l depăşesc. Maşina mea s-a 
dovedit însă a fi insuficient de puternică, aşa că am rămas în 
urma „jeep'"-ului. „Asta e", m-am resemnat, continuându-mi 
drumul la vreo 30 m distanţă de cealaltă maşină, care a început 
să meargă pe dreapta, foarte aproape de trotuar. „Probabil-că 
vrea să mă lase să trec", m-am gândit şi am început să-l 
depăşesc. Dar, cu totul pe neaşteptate, când aproape că 
ajunsesem în dreptul lui, „jeep'-ul a început să vireze spre 
stânga, blocându-mi calea. Nu-mi rămânea altceva de făcut 
decât să virez, la rândul meu, spre stânga, peste liniile de 
tramvai. Dar, tocmai aici, porţiunea de drum era foarte proastă. 

Maşina mea a intrat cu viteză într-un hop, continuându-şi 
drumul cu scrâşnete şi scârţâituri. La un moment dat am crezut 
că roţile îi vor rămâne blocate între liniile de tramvai. Am reuşit 
totuşi să parcurg în felul acesta o distanţă de aproximativ 50 m, 
după care am reuşit să trec, în sfârşit, pe carosabil. „Jeep'"-ul și- 
a redus din nou viteza, aşa că l-am lăsat *n urma mea. Mi-am 
continuat drumul pe splaiul Nevei, apoi peste podul Palatului, 
încercând să analizez cele petrecute. 

Apoi am citit gândurile şi emoţiile celui care se afla la 

volanul „jeep"-ului şi am înţeles despre ce era vorba. La această 
persoană era în derulare un gând de moarte, amplificat de trei 
ori, la adresa mea din cauza idolatriei şi a aptitudinilor, îmboldit 
de curiozitate, am vrut să aflu care este sensul vieţii lui. Am 
constatat la el multiple gânduri de moarte adresate semenilor 
pe motiv de idolatrie şi aptitudini. 

Traducând cele spuse într-un limbaj mai accesibil, poziţia lui 
în viaţă era următoarea: „Trebuie să fiu o persoană voluntară, 
capabilă, inteligentă, trebuie să fiu mai presus de toata lumea. 
Şi voi anihila pe oricine mi se va pune în cale." El a hotărât, nici 
mai mult, nici mai puţin, să-mi dea o lecţie, să-şi bată joc de 
mine pentru tentativa mea de a-l depăşi. Am hotărât să-i 


examinez starea interioară înainte de întâmplarea cu pricina şi 
după. De obicei, evaluez nivelul trufiei în funcţie de patru 
parametri: 

l- banii; 

II - destinul fericit; 

III - aptitudinile şi intelectul; -iv principiile şi idealurile. 

Cramponarea de destin, aptitudini şi idealuri depăşea la el de 
două ori pragul periculos. în câmpul lui se profila eventualitatea 
morţii. în urma incidentului, nivelul cramponării depăşea deja nu 
de două ori, ci de şase-şapte ori pragul fatal, iar în câmpul lui se 
configura nu numai propria lui moarte, ci şi moartea copiilor şi a 
nepoților săi. în numai 5 minute, omul s-a distrus pe sine şi a 
năruit sănătatea şi soarta copiilor şi a nepoților săi. 

Câmpul meu funcţionează ca un catalizator, ceea ce, probabil, 
i-a accelerat procesele negative. Dar asta nu schimbă miezul 
chestiunii. Am realizat deodată de ce japonezii sunt națiunea 
cea mai longevivă de pe Pământ: ei nu afişează un 
comportament grosolan şi nu se înjosesc mii pe alţii. 

Suntem cu toţii obsedaţi să ne prelungim durata vieţii, ţinem 
tot felul de regimuri alimentare, bem apă provenită din topirea 
zăpezii şi nu ne dăm seama că există o soluţie mult mai 
eficientă: nu trebuie decât să fim amabili asii cu alţii şi să nu ne 
mai jignim şi umilim semenii din dorinţa de a ne simţi superiori. 
Cu siguranţă că un astfel de comportament ne va adăuga 20-30 
de ani de viaţă, ca să nu mai vorbim de sănătatea şi viaţa 
copiilor şi nepoților noştri. 

Vă voi da încă un exemplu. 

— în ianuarie mă întorceam acasă din Crimeea. Trenul a oprit 

în staţia Oriol. Mi se făcuse foame şi minam zis: jSă risc şi a 

treia oară". Când călătoream spre lafta, îmi venise pofta de 

pateuri cu varză. La staţia Kursk, dacă nu mă înşel, în compar- 
timentul nostru a dat buzna o bătrânică foarte ageră, care 
vindea pateuri. Când am întrebat-o dacă are şi ca varză, ea 

mi-a pus fără zăbavă pe masă două pateuri, după care a 

încercat să-mi mai vândă încă vreo cinci, apoi a dispărut. Ei 

bine, nu era nici urmă de varză în ele. Dacă stau să mă 
gândesc mai bine, pateurile erau cu cartofi, dar, fiindcă 
bucătarul se zgârcise cu umplutura, n-am reuşit să înţeleg 

bine cu ce erau. Lângă bazarul din lalta am cumpărat de la o 

tarabă pateuri cu varză. După ce m-am instalat în 


compartimentul meu, am încercat să le mănânc. Erau într- 

adevăr cu varză, dar exact cu atâta cât să-ţi dea de înţeles că 

nu sunt cu altceva. Şi iată-mă în staţia Oriol, scot capul pe 
geam şi arunc o privire pe peron, dar nu văd decât o femeie 
care vinde chefir Şi, vai, cât de mult îmi doream pateuri! Asta 

e, nu am noroc. lar să regreţi trecutul, după cum ştim, nu este 

permis-Cât costă o pungă de chefir? - o întreb pe vânzătoare. 

— 15 ruble. 

Cu gândul încă la pateuri, îi întind banii, îmi iau chefirul şi urc 
în compartiment. Nu apuc bine să pun punga pe masă, când 
aud strigăte de pe peron: 

— Mai repede, chemaţi-l înapoi pe bărbatul acela tânăr, 
care a cumpărat adineaori chefir! Grăbiţi-vă, că trenul porneşte 
dintr-o clipă-n alta! 

Am crezut că, din neatenţie, i-am dat mai puţini bani decât se 
cuvenea. Inşfac banii ce mi-au mai rămas şi alerg pe peron. 

Acolo stă vânzătoarea de chefir, iar alături de ea a mai apărut 
o altă femeie. 

— Mi-ai dat 20 de ruble în loc de 15 , zice ea, n-am nevoie 
de banii dumnitale. la-ţi înapoi cele cinci ruble. 

Cu mintea încă năucită, întind mâna şi iau cele cinci ruble. 

— Spune-mi „mulţumesc", îmi cere ea autoritară. 

— Vă mulţumesc foarte mult, îi zic. 

— Alo, drăguţule, se înviorează femeia de alături. la şi 
nişte pateuri. Trei bucăţi fac exact cinci ruble. 

Cumpăr pateurile, îi mulţumesc şi mă întorc în compartiment. 
Trenul o ia încet din loc. „In primul caz, din pateuri aproape că 
lipsea umplutura de cartofi, mă gândesc. în al doilea, lipsea 
varza. Să vedem cum o fi de data asta". Din acestea însă lipsea 
aluatul. Ţineam în mână nişte pateuri de cartofi, care, în plus, 
aveau o excelentă umplutură de varză. Gustoase foc, ele, pur şi 
simplu, mi se topeau în gură. Şedeam cu faţa numai zâmbet: 
„împotriva sorții n-am crâcnit, proba am trecut-o, deci acum pot 
să primesc ceea ce mi-am dorit". 

Stând aşa, am căzut pe gânduri: iată cum se întâmplă ca fiecare 
micro-situaţie să reflecte întreaga noastră viaţă. Nu mai este un 
secret pentru noi că Universul este holografic, cu alte cuvinte, 
fiecare părticică de spaţiu conţine informaţia despre întreg 
Universul. însă Universul este holografic nu numai în spaţiu, ci şi 
în timp, astfel încât orice întâmplare minoră conţine în plan 


subtil istoria întregului Univers. Acum, când pacienţii mă 
întreabă: „Cum să fac totuşi ca să mă schimb, căci nu sunt în 
stare să-mi aduc aminte absolut toate evenimentele mărunte 
din viaţa mea?', eu le răspund: 

— Alegeţi două-trei situaţii mai importante din viaţa 
dumneavoastră şi parcurgeţi-le de sute de ori, astfel încât, 
încetul cu încetul, umanul să dispară din ele, rămânând doar 
ceea ce este Divin. Uneori, câteva clipe din viaţa noastră ne pot 
ajuta mai mult decât ani îndelungaţi de efort continuu. 

Sunt curios dacă în câmpul femeii care a renunţat la bani s-au 
produs schimbări. Privind absent prin geam, culeg me9anic 
informaţia pentru momentul când am văzut-o prima dată. 

Tractul intestinal nu este în regulă, deci avem de-a face cu un 
program de autodistrugere, cu supărări pe sine şi pe propria 
soartă. în acel loc poate apărea o afecţiune gravă, cu atât mai 
mult cu cât, la nivelul subconştientului, agresivitatea faţă de 
sine este de 300 de unităţi. De asemenea, pot apărea probleme 
cu inima! Multiple supărări pe bărbaţi, pe sine, pe soartă. Multe 
regrete legate de trecut. Toate acestea îi pot provoca 
hipertensiune. Rinichiul stâng nu este în regulă, deci idealurile 
compromise au făcut-o sâ-i dispreţuiască pe bărbaţi. Să vedem 
cei patru parametri ai trufiei: sectorul banilor - curat; destinul 
fericit - pragul critic depăşit de trei ori. 

Aşa stăteau lucrurile cu o jumătate de oră în urmă. 
Interesant, cum o fi starea ei acum? Agresivitatea din 
subconştient - 300 de unităţi, intestinul curat, inima - curată, se 
observă doar o mică pată palidă, care indică supărări îndreptate 
împotriva propriei persoane. Rinichiul stâng este absolut curat. 

Trec în revistă cei patru parametri. 

Cramponarea de bani - la fel de curat ca mai înainte, 
cramponarea de destinul fericit - zero, recuperarea este deplină. 
Să vedem cum stăm cu idealurile. în locul celor 200%, indiciu ce 
depăşea de două ori pragul critic, au rămas doar 20-30%, care 
se încadrează în normal. 

Privesc îngândurat prin geam. Deseori, în câteva ore de 
şedinţă, pacienţii mei obţin mai puţine rezultate decât a reuşit 
această femeie în numai cinci minute. în plan fizic şi subtil, orice 
acţiune se repetă de câteva zeci şi sute, dacă nu chiar mii, de 
ori. Dacă admitem că Universul, sub aspect temporal, este 
holografic, atunci orice acţiune, în plan subtil, se răsfrânge 


asupra tuturor urmaşilor noştri şi asupra întregului Univers. Ca 
să fiu mai exact, nu atât acţiunea, cât ceea cea stat la baza ei, 
cauza din care a decurs această acţiune. 

îmi amintesc de recenta mea vizită la Berlin. Bărbatul despre 
care va fi vorba aici a venit la mine să-mi ceară un sfat. Soţia şi 
copii lui aveau unele probleme, dar câmpul lui arăta minunat. 
„Nu se poate să aibă un neam atât de curat, m-am gândit 
atunci. în zilele noastre, aşa ceva este o raritate." L-am rugat 
să-mi dea numele rudelor lui şi am rămas frapat: la toţi cei din 
neamul lui, câmpul arăta foarte rău, asta ca să mă exprim în 
termeni mai blânzi. 

— Fantastic, i-am zis, dumneata ai închis interior karma 
negativă a neamului. 

Pun mâna pe pix şi încep să desenez câmpurile infor- 
maţionale. 

— în 1987, la dumneata s-au produs mari schimbări inte 
rioare, iar în cei patru ani care au urmat, până în 1991, 
dumneata ai trecut cu succes prin toate încercările care ţi-au 
fost date. 

El mă priveşte zâmbind: 

— în 1987 mi-am zis: „De acum înainte îmi interzic să mai 
vorbesc cu asprime sau cu intransigenţă despre oameni sau să 
judec pe cineva". Apoi au urmat multe situaţii dificile. Am 
trecut prin toate, oarecum, fără zdruncinări. 

Mă gândeam la această discuţie, stând în bucătăria din 
apartamentul lui berlinez după încheierea orelor de consultaţie. 
Bucătăria era cufundată în semiîntuneric. Prin fereastra mare şi 
pătrată urmăream luminile înzăpezite ale Berlinului mocnind în 
amurg. între timp, amicul meu trebăluia lângă maşina de gătit. 

— l-ai ajutat să-şi refacă sănătatea, acum este timpul să te 
îngrijeşti şi de tine. Propun să bem câte un pahar de vin roşu 
sec. 

— Excelentă idee, l-am susţinut eu. Am turnat vinul în 
pahare şi am închinat. în timp ce el se ocupa de friptură, eu 
stăteam la geam cu paharul în mână şi priveam Berlinul, 
peste care se lăsa noaptea. 

Mi-am adus aminte de o altă discuţie, pe care am avut-o în 
Israel. 

Situaţia era următoarea. O cunoştinţă de-a mea a început să 
tuşească cu eliminări de sânge. S-a prezentat la control şi 


medicii i-au găsit la plămâni o tumoră canceroasă destul de 
mare. Urma să fie operat peste două săptămâni. 

— Ce aţi simţit atunci? - l-am întrebat. 

El a căzut pe gânduri şi mi-a răspuns: 

— în primul rând, nu mi-a mai fost frică. Le-am spus 
medicilor: „Dacă tot trebuie să tăiaţi în carne vie, daţi-i 
drumul, tăiaţi". Dar ei nu făceau decât să ridice din umeri. 

— Am încercat să citesc cărţile dumneavoastră, mi-a măr 
turisit el sincer, dar n-a mers. Nu puteam citi şi basta. Atunci 
soţia mi-a spus: „la casetele video". Şi, într-adevăr, casetele au 
mers. Am stat vreo cinci zile şi le-am urmărit încontinuu, 
deconectându-mă de la lumea înconjurătoare şi uitând de toate, 
iar peste câteva zile m-am prezentat la operaţie. Medicii au 
făcut toate pregătirile necesare, mi-au făcut radiografia de 
verificare, m-au palpat, m-au examinat şi, când colo, îmi spun 
că tumora a dispărut. 

— Nu mai înţelegem nimic, mi-au spus ei. Veniţi peste o 
săptămână să vă examinăm încă o dată. 

Vin peste o săptămână. Plămânii sunt absolut curaţi. Ei bine, 
schimbarea cea mai importantă după vizionarea casetelor a fost 
că am început să privesc cu mai mult calm la tot ce a fost şi ce 
se întâmplă acum cu mine. 

Stau încă la geam, cu paharul de vin în mână. Imediat apare 
şi amicul meu cu întrebarea: 

— Cum toastăm? 

Cad pe gânduri, încercând să-i dau o formă de gând emoţiei 
care m-a cuprins. El mă priveşte cu atenţie. 

— încă eşti acolo, şi arată cu degetul în sus. Hai să coborâm 
pe pământ. Totuşi, dacă vrei să rămânem la sublim, poftim. Să 
bem pentru ca încrederea în om să nu se transforme în 
credinţă. 

Şi închinăm paharele. 

— Genial, îi zic, obiectul credinţei este infailibil. Ceea în ce 
crezi nu poate fi pus la îndoială şi nici verificat. Noi ne-am 
închinat omului, am crezut în partid, în guvern. El trebuia să ne 
conducă spre comunism. De aceea conducerea ţării s-a aflat, de 
la bun început, în afara oricărui control. Puteau fi exterminați 
milioane de oameni, iar ţara putea fi ruinată şi adusă la sapă de 
lemn, fără ca cineva să poarte vreo răspundere. Cel în care 
crezi nu poate greşi. Când nu credem în Dumnezeu, începem să 


credem în om, fiindcă stă în firea noastră să credem în ceva, să 
mergem spre ceva. Dar, cu cât credem mai mult în ceva uman, 
cu atât mai mult începem să depindem de el şi cu atât mai 
dezastruoase sunt consecinţele. Această credinţă în om 
rămâne, până si acum, înrădăcinată în sufletele noastre. Şi, 
atâta timp cât ţinem să credem in cineva şi să depindem de 
cineva, umanul din noi trebuie să fie în permanenţă umilit. De 
aceea nu pot apărea nici legi care să ne permită să ne protejăm 
demnitatea, averea şi fericirea umană. 

— Mai am un toast, zice interlocutorul meu, hai să bem 
pentru ca nimic în viaţa asta să nu fie luat de noi prea în serios. 
să privim la toate cu o doză de umor. 

— De acord, zic, serioşi trebuie să fim doar în faţa lui 
Dumnezeu. 
lar în memorie îmi revine un episod legat de o cunoştinţă de-a 
mea. Această femeie asistase nu o singură dată la prelegerile 
mele, îmi citise toate cărţile şi totuşi era mereu necăjită din 

cauza insucceselor sale în afaceri. Apoi a căzut la pat şi i s-a 
stabilit diagnosticul: cancer. Atunci, închizându-se în casă, ea a 
reluat lectura cărţilor mele şi vizionarea casetelor. După un 
timp, diagnosticul i-a fost anulat. 

— Le-am spus medicilor că sunt o persoană blândă. lar 
omul blând nu poate avea cancer. Ce puteau să-mi răspundă 
medicii? îmi zâmbeau şi atât. Dar au rămas stupefiaţi, când a 
trebuit, într-adevăr, să-mi anuleze diagnosticul. 

— Cu toate acestea, nu aţi avut suficientă bunăvoință faţă 
de sine şi faţă de propria soartă. Acum însă staţi mult mai bine, 
i-am zis. 

Dar schimbarea cea mai importantă a urmat abia după aceea. 
Ea m-a sunat de câteva ori în decursul ultimei jumătăţi de an. 
Era vocea unei persoane complet transformate. Nici urmă de 
deprimare, regrete sau insatisfacţie. Ea a reuşit să se elibereze 
definitiv din captivitatea grijilor umane, iar acum nu făcea decât 
să-şi menţină mereu în suflet senzaţia de iubire şi seninătate. 

Mă aflam deja în avionul care mă ducea de la Berlin înapoi la 
Peterburg, când mi-am amintit de un alt caz, cu o doamnă din 
New York, pe care o cunoşteam de mult timp. De fiecare dată 
când soseam în America, ea mă ruga s-o examinez pe fiică-sa şi, 
de fiecare dată, citeam în câmpul acesteia o moarte posibilă. 


— Nu mai înţeleg nimic, îmi spunea ea tulburată, doar mă 

rog tot timpul şi lucrez mereu ca să mă armonizez! 

Nu ştiu, îi răspundeam, nu se văd schimbări lăuntrice şi 

nu înţeleg de ce. Fata ia prea în serios tot ce se întâmplă. Ea nu 
este capabilă să accepte sub nici o formă eşecul, jignirea, 
umilirea. 

— Dar trăim în America, îmi aminteşte ea cu prudenţă. 

Dacă va avea o atitudine nepăsătoare, nu va mai reuşi să 
obţină nimic în viaţa asta. 

— în exterior, desigur, lumea trebuie abordată cu 
seriozitate. Dar, în sufletul nostru, nu se cuvine s-o luăm în 
serios. Atunci când esenţa noastră umană, şi nu cea Divină, 
constituie punctul de sprijin şi scopul nostru în viaţă, începem 
să depindem de tot ce este uman şi, ca urmare, să-l luăm în 
serios. îndemnaţi-vă fiica să se roage cât mai des şi să-şi 
repete mereu că fericirea supremă şi sensul vieţii este 
acumularea Divinului în suflet. lar tot ce este uman serveşte 
doar drept mijloc pentru această sporire interioară. Ar fi bine, 
pentru început, să caute să se detaşeze de tot ce-i este mai 
drag 
şi mai apropiat. Să repete mereu: „lubirea pentru o altă 
persoană şi orice fericire terestră sunt pentru mine un mijloc 
de a spori Divinul din suflet". 

Am vizitat din nou New York-ul şi am rămas plăcut surprins 
când, stând de vorbă cu doamna, am examinat câmpul fetei. 

— Felicitările mele, i-am spus, câmpul fiicei dumnitale nu 
numai că s-a purificat, ci începe să capete, puţin câte puţin, 
strălucire. 

— Ştii, nu demult am întrebat-o ce părere are în legătură cu 
problemele şi necazurile de la şcoală? 

— Mi-am schimbat complet atitudinea faţă de ele, mi-a 
răspuns fata. Am început să am senzaţia că plutesc parcă 
deasupra lor. 

Medicii de la un centru de cercetări de lângă San Francisco au 
examinat câteva mii de cazuri de vindecare spontană la bolnavii 
de cancer. Ei au vrut să vadă dacă există ceva comun tuturor 
acestor cazuri şi să descopere mecanismul prin care boala a 
fost învinsă. S-a dovedit că cei vindecaţi au avut în comun un 
singur lucru: schimbări radicale survenite în destin. Se întâmplă 
deseori ca, în situaţii critice, omul să se roage şi să-şi revadă 


întreaga viaţă, dar, cu toate acestea, schimbările benefice să nu 
se producă. Căci, în adâncul sufletului, ca şi până acum, el nu 
se poate detaşa de ceea ce-i este drag, iar, în aceste condiţii, 
structura lui interioară rămâne neschimbată. 

Dar vreau să mă întorc la evenimentele din 1991. Mi se 
stabilise diagnosticul: cancer cu metastaze. Dacă, în acel 
moment, fratele meu, care este chirurg, mi-ar fi spus că există 
totuşi o şansă de cinci la sută să supraviețuiesc, probabil, aş fi 
murit. Aş fi tremurat tot timpul pentru viitorul meu, mi-aş fi pus 
toate speranţele în el, m-aş fi agăţat cu disperare de ultimele 
procente, concentrându-mă tot mai mult asupra eu-lui meu 
uman şi lăsându-mi tot mai puţine şanse de a supravieţui. 

— Ai la dispoziţie opt luni, mi-a spus el atunci, nu ai nici o 
şansă să supravieţuieşti. 

Timp de trei zile rni-am luat rămas bun, o dată pentru 
totdeauna, de la tot ce mi-a fost mai drag. Apoi am început să 
citesc Biblia. Acolo am dat peste cuvintele „Dumnezeu'" şi 
„iubire" şi, din clipa aceea, am început să trăiesc doar cu aceste 
noţiuni. O lună mai târziu, medicii mi-au stabilit un diagnostic 
complet diferit de cel iniţial. Aşadar, în măsura în care suntem 
capabili să ne detaşăm de eu-l uman, percepând realitatea eu- 
lui nostru Divin, alcătuit din iubire eternă, devin posibile 
schimbările benefice ample în corpul şi sufletul nostru. Dar, 
înainte de a păşi în Divin, se cuvine să lăsăm în urmă tot ce ţine 
de uman. Să ne detaşăm de toate acele lucruri de care ne 
agăţăm, de obicei, în viaţă şi, în primul rând, de acelea care ne 
sunt, în cel mai înalt grad, dragi şi apropiate. Apoi trebuie să ne 
eliberăm de toate supărările. 

De curând m-am convins încă o dată cum refuzul de a ne 
despărţi de eu-l uman blochează calea Divinului spre sufletele 
noastre. Mi-am dat seama că, atunci când te rogi, este interzis 
să speri la ceva. Căci speranţa în sine reprezintă deja un scop. 
Ea trăieşte în spaţiu şi în timp. Şi, dacă ne rugăm sperând la 
ceva, ne rugăm, de fapt, pentru cele umane. Dacă, în timp ce ne 
rugăm, continuăm, în adâncul sufletului, să ne regretăm trecutul 
sau să tremurăm în faţa viitorului, nu facem decât să agităm în 
van aerul. Căci nu vom fi lăsaţi să stăm nici măcar la porţile 
celor Divine. De ce totuşi tindem spre Dumnezeu şi spre iubire? 
Fiindcă este o fericire incomparabil mai mare decât orice fericire 
umană. 


STAREA  LĂUNTRICĂ 


De dimineaţă sunt scuturat de accese violente de tuse. Mă 
ocupam de sortarea bileţelelor, când am dat, în unul din ele, cu 
ochii de diagnosticul deja familiar. 

Bileţelul venea din partea unei tinere, care scria că mama ei 
are cancer la plămâni, adenocarcinom. Grafia mă ajută să ajung 
la biocâmpul mamei. Acolo se citeşte o posibilă moarte a fiului 
ei. Tema - axarea pe idealuri, aşadar, gelozie şi trufie, în 
subconştientul acelei femei, agresivitatea îndreptată împotriva 
oamenilor se ridică la 900 de unităţi. închiderea viitorului este 
de 600 de unităţi. întrucât fetele sunt orientate cu precădere 
spre aspectul material, în perioada conceperii şi naşterii lor se 
produc zdruncinări ale planului material. Pentru ca un băiat 
sănătos să vină pe lume, este necesară o destabilizare a 
aspectelor spirituale, adică pierderea controlului asupra 
situaţiei, prăbuşirea idealurilor şi a speranţelor, nedreptatea etc. 
Această femeie avea un caracter dur, iar aspectul intelectual- 
volitiv era destul de pronunţat. Tendinţa de a jigni cu gândul, de 
a vorbi de rău şi de a blama erau puternic accentuate. De 
aceea, procedura de purificare a fost îndeplinită doar în 
proporţie de 10-15 la sută, minima acceptabilă fiind de 50 la 
sută. Automat, s-a produs un transfer asupra copilului, problema 
coborând deci în straturile mult mai profunde ale sufletului. 
Acum va trebui să se roage, să depună eforturi de armonizare, 
să-şi revadă de multiple ori viaţa şi, atunci, schimbările benefice 
nu vor întârzia să apară. Dar, pentru ca aceste schimbări să 
meargă mai departe, în profunzime, şi să înceapă purificarea 
sufletului copilului, ea va avea nevoie, date fiind condiţiile, de 
un an şi jumătate de eforturi, pe când tabloul general arată că 
ea ar mai avea doar o jumătate de an. Se poate, desigur, îmbina 
rugăciunea pentru copii şi nepoți cu efortul de armonizare 
interioară, cu toate acestea, dacă nu se înregistrează schimbări 
de profunzime, ruga pentru urmaşi nu are nici un efect. 

M-am convins de acest lucru în timpul orelor de consultaţie. 
Mai înainte, confruntându-mă cu un astfel de caz, m-aş fi 
mulţumit să zic: „Aici totul e clar! O prea puternică axare pe eu-l 
uman, prea multe supărări şi pretenţii acumulate în suflet. 
Deosebit de nefavorabil copiilor şi nepoților. Faceţi un efort, 
schimbaţi-vă, şi atunci veţi fi sănătos." 


Totodată îmi dau seama că informaţia oferită de mine poate 
armoniza cu succes structurile lăuntrice ale omului, viaţa lui 
trecută şi pe urmaşii lui. însă, când emoţiile agresive cuprind 
două sau trei vieţi precedente, transformările de profunzime 
avansează foarte lent şi chinuitor. Această muncă poate dura 
circa cinci ani. Sistemul meu nu are o asemenea anvergură 
încât să permită obţinerea armonizării într-un termen mai scurt. 
De aici rezultă că nu voi fi în stare să le salvez viaţa unora 
dintre pacienţii mei grav bolnavi. Dacă aceştia au la dispoziţie 
mai puţin de un an, iar amploarea emoţiilor agresive din 
subconştient este imensă, sistemul meu nu este suficient 
pentru a-i ajuta să-şi învingă inerția emoţiilor agresive. 

Speram totuşi să descopăr mecanismul depăşirii emoţiilor de 
proporții. 

îmi amintesc cum a venit la consultaţie o doamnă care avea 
cancer la sân. 

— Vreau să vă spun că am început să simt cu un an înainte că 
ceva nu e în regulă. De câteva ori am mers pe la medici să mă 
vadă. însă aceştia îmi zâmbeau şi-mi spuneau că am inventat 
totul, că starea mea fizică este normală. Le-am dat crezare şi 
m-am liniştit. Dar când au început adevăratele probleme şi m- 
am adresat specialiştilor, s-a dovedit a fi prea târziu. A trebuit 
să mă opereze şi să-mi extirpe un sân. 

Din nou mă duc cu gândul la vechile mele probleme. în 
ultimul timp nu mă lasă nişte dureri sâcâitoare în partea 
dreaptă a pieptului. Viitoarea tumoare, ca de altfel orice altă 
afecţiune, se formează mai întâi la nivelul câmpului. Parţial, 
problema este proiectată asupra straturilor de suprafaţă. 
Afecţiunea fizică nici nu există încă, cu toate acestea în 
regiunea respectivă încep deja să apară dureri surde, care pot 
reveni periodic în decursul mai multor ani. Ele sunt ca nişte 
semnale care ne avertizează că ceva nu e în regulă. Şi, dacă în 
acest răstimp nu se produc schimbări lăuntrice, atunci urmează 
să se declanşeze adevărata boală. 

Aceste dureri, revenind din când în când, mă ţin aşa de aproape 
15 ani. îmi amintesc bine momentul când au apărut pentru 
prima dată. Am avut deseori bronşită. Ţin minte cum, fiind elev 
la colegiul militar „Suvorov", am zăcut două luni cu bronşită, iar 
tratamentul nu dădea nici un rezultat. „N-ai ce-i face, drăguţule, 
îmi spunea şeful dispensarului medical, e timpul să te cauţi de 


tuberculoză". Analizele n-au relevat nimic şi am fost externat. Mi 
s-a spus: „Dacă situaţia se înrăutăţeşte, te vom reforma pe 
motiv de boală". 

Atunci m-am îmbărbătat, mi-am mai descreţit fruntea, am 
început să mă mişc şi, peste câteva zile, totul a dispărut fără 
urmă. Când lucram pe un şantier de construcţii din Leningrad, 
am fost bolnav de pneumonie de trei ori într-un singur an. Nu 
reuşeam nicidecum să-mi înving nemulţumirea faţă de lumea 
înconjurătoare. Dacă tot veni vorba, probabil, datorită 
şantierului am rămas în viaţă, căci aveam obiceiul de a mă lăsa 
absorbit de lumea ideilor şi a conştiinţei până într-atât, încât 
începuseră să mă părăsească simţurile. Pe şantier însă nu 
aveam timp de gândit. Deşi urmam o facultate la seral, cea mai 
mare parte a timpului mă mişcăm şi luptam pentru 
supravieţuire, căci, cu felul meu de a fi, era destul de dificil să 
evit accidentele sau să n-o păţesc şi mai rău, mai ales că lucram 
pe un şantier. 

Ei bine, pe la mijlocul anilor '80 - eram deja căsătorit şi aveam şi 
o fiică - oraşul era bântuit de o epidemie de gripă. Atunci am 
căzut şi eu la pat. Temperatura mi se ridicase până aproape de 
4l*C. Totuşi nu era un caz de gripă. Tuşea, sputa, senzaţia de 
strângere în piept, toate aceste simptome îmi erau deja 
familiare. Pe atunci însă nu aveam de unde să ştiu că nu răceala 
era capul răutăţilor, ci idealismul neîmpăcat pe care-l proiectam 
asupra celor apropiaţi şi asupra lumii înconjură-toare. Am 
încercat să mă vindec de unul singur, purtându-mi palmele 
deasupra corpului. Peste două zile, febra a scăzut la 37*C, deşi 
n-am luat nici un medicament. Am hotărât totuşi să-mi iau 
măsuri de precauţie şi să chem medicul la domiciliu, cu atât mai 
mult cu cât aveam nevoie şi de un certificat medical. A venit o 
cucoană, care m-a privit cu indiferenţă şi mi-a spus: 

— E un caz tipic de gripă. Nu e bine să staţi în aceeaşi 
încăpere cu un copil mic. Chem imediat ambulanţa să vă 
ducem la spitalul „Botkin", la secţia de boli infecțioase. 

M-am îmbrăcat supus, iar peste o jumătate de oră a sosit 
ambulanta. Şi iată-mă şezând în camera de gardă a spitalului 
„Botkin", care ocupa un întreg şir de barăci. în încăpere era cam 
frig. Aveam o uşoară stare febrilă. Peste o jumătate de oră a 
apărut infirmiera, care mi-a dat un termometru. Ceva mai târziu 


a venit şi medicul. Febra a crescut din nou, îmi era frig şi nu mă 
simţeam în apele mele. 

Medicul m-a examinat în tăcere, apoi mi-a luat termometrul: 

— Oho,41*C! 

— Tânărul ăsta are pneumonie, i-a zis el infirmierei, nici 
pomeneală de gripă. Duceţi-l într-un salon cu bolnavi nein- 
fecţioşi şi începeţi să-i administraţi antibiotice. 

Era în seara zilei de vineri. M-au instalat într-un salon, în care se 
mai aflau vreo 10-15 pacienţi, mai toţi băieţi tineri, care se 
chinuiau cu probleme stomacale. Băieţii deschideau din când în 
când geamul, ca să împrospăteze aerul din încăpere. Eram în 
luna februarie. La început mi-am scos pijamaua şi m-am băgat 
sub plapumă. Aceasta însă era atât de subţire, încât nu reuşeam 
nicidecum să mă încălzesc. Mi-am îmbrăcat din nou pijamaua şi 
m-am învelit iar cu plapuma şi, cu toate că peste noapte geamul 
a fost închis, am tremurat de frig până în zori. Dimineaţa, din 
cauza frigului, am făcut guturai. M-am apropiat de infirmiera de 
gardă: 

— Ştiţi, am pneumonie, mi-e tare frig, n-aţi putea să-mi 
mai daţi o pătură? 

— Nu vă putem da nimic fără acordul medicilor, mi-a 
răspuns ea, încercaţi luni, când vin medicii. 

M-am întors în salon. La fiecare 2-3 ore venea infirmiera şi-mi 
făcea injecții cu antibiotice. Dar, fiindcă sufeream de frig, starea 
mea nu făcea decât să se înrăutăţească. Sâmbătă seara m-am 
trezit în faţa unei alegeri dificile. Dacă voi înceta să mai iau 
antibiotice, organismul îşi va mobiliza propriile resurse. Pe de 
altă parte, dacă aş ajunge într-o stare critică, o doză sporită de 
antibiotice m-ar putea salva. Acum însă, în acest salon prost 
încălzit, starea mea se înrăutăţea cu toate antibioticele. Mă 
îndoiam dacă, într-o situaţie critică, cineva îmi va mai putea 
veni în ajutor. De aceea, seara, când a apărut infirmiera, i-am 
spus că renunţ la tratament. Duminică am încercat din nou să 
mă tratez singur şi am ajuns la concluzia că acasă, la cald, am 
mai multe şanse s-o scot la capăt. Luni, când medicul m-a 
chemat la el, dorind să afle motivele refuzului meu, nu m-am 
putut abţine şi i-am spus: 

— Aveţi o atitudine inumană faţă de bolnavi. Mai bine stau 
acasă. 

Medicul m-a privit fix prin lentilele ochelarilor şi mi-a spus: 


— Cum doriţi! De fapt, externările la noi se fac în alte zile. 
Hainele dumneavoastră au fost depozitate în alt bloc. Va trebui 
să mergeţi singur să vi le luaţi. 

Mi s-a dat un fel de scufie şi o scurteică zdrenţuită. Am 
aşteptat până când s-a îmbrăcat infirmiera şi am urmat-o prin 
curtea îngheţată. Să tot fi fost cam 15*C sub zero, sufla un vânt 
rece şi pătrunzător. Crezusem că avem de parcurs doar vreo 
150 de metri, după care vom intra într-o încăpere încălzită. Am 
constatat însă că barăcile spitalului „Botkin" sunt răspândite pe 
un teritoriu foarte întins. Până la blocul cu pricina am mers şi 
am tot mers, să fi făcut cam un sfert de oră până acolo. Aşa că, 
atunci când, îmbrăcat deja, am ajuns la porţile spitalului, unde 
mă aştepta soţia, i-am spus: 

— Se pare că n-am s-o mai întind prea mult. 

Când ne apropiam de casă, l-am zărit pe fratele meu. 

— Arăţi jalnic, a remarcat el. Am să trec chiar acum pe la 
farmacie, să-ţi iau vibramicină. E un antibiotic bun. începi să 
ţi—i administrezi imediat. lar, până atunci - ceai fierbinte cu 
dulceaţă de zmeură şi comprese pe piept, etc. 

Peste două zile am chemat din nou medicul la domiciliu, ca 
să-mi prelungească buletinul. 

— în certificatul care v-a fost eliberat la spital scrie că 
dumneavoastră aţi dat dovadă de un comportament agresiv şi 
că aţi refuzat tratamentul. De aceea n-o să vă prelungesc 
buletinul medical, mi-a spus doctoriţa şi a plecat. 

Am stat la pat încă trei zile, după care am mers la lucru. Eram 
angajat ca pictor-decorator şi aveam un program mai mult sau 
mai puţin lejer, de aceea n-am fost concediat. în decursul 
următoarelor două luni nu m-au lăsat durerile din partea 
dreaptă a cutiei toracice. Credeam că nu sunt decât sechele ale 
bolii. Acum îmi dau seama că de vină erau supărările mele pe 
oameni şi pe soartă. Cel mai mult mă afecta atitudinea imorală 
a oamenilor, indiferența lor faţă de suferinţele şi moartea 
semenilor. Astăzi am ajuns să înţeleg că în sufletele lor şi în 
sufletul meu au avut loc procese similare. Simţurile începuseră 
să li se atrofieze, fiindcă ideile, scopurile şi planurile s-au 
dovedit a fi pentru ei mai importante decât orice altceva. Cu 
toţii am fost, deopotrivă, victime şi călăi. La aceste persoane, 
umanul eclipsase Divinul, începând cu timpul să se destrame, 
cum era şi de aşteptat. 


Pe atunci nu-mi dădeam seama că ceea 
ce mi se întâmplă este condiţionat de starea 
mea interioară. Nici nu-mi trecea prin minte 
că, prin aceste vicisitudini, se urmărea 
vindecarea sufletului meu, mai exact, a e«-lui 
meu Divin. Mă călăuzisem în viaţa asta după 
tot ce era mai sfânt, dar sfânt la scară 
umană. Nu bănuisem că orice formă de 
fericire omenească nu este decât materie 
primă pentru edificarea Divinului în suflet. 
EDUCAREA SENTIMENTELOR 
în una din cărţile precedente povesteam 
cum am avut de furcă cu mâncărimea din 
urechi. Abia după ce am ajuns în deşert, unde 
energetica spaţiului nu este alterată de 
emoţiile umane, această problemă a dispărut. 
De aici se poate trage o concluzie simplă: la 
nivelul subconştientului, al emoţiilor, legătura 
mea cu lumea înconjurătoare este prea 
puternică. Probabil, ar trebui schimbat ceva în 
ritmul meu de viaţă. Socoteam însă că 
rugăciunea şi reexaminarea propriei mele 
vieţi vor fi de ajuns pentru a scăpa de această 
problemă. Urechile înseamnă gelozie. 
Concomitent, din subconştientul meu ieşea la 
suprafaţă şi agresivitatea faţă de femei. De 
fiecare dată, eu încercam să descopăr în 
propria mea existenţă anumite situaţii şi să 
iert, să mă eliberez de pretenţii. Pentru o 
vreme, situaţia se ameliora, după aceea însă 
totul pornea de la capăt. lar treburile şi grijile 
curente nu-mi permiteau să mă ocup mai 
serios de problemele mele. 
Primăvara trecută însă senzaţia de mâncărime din urechi s-a 
transformat pe neaşteptate în durere. Ea se accentuase treptat, 
iar noaptea a ajuns să fie insuportabilă. în interiorul urechii 
drepte începuse un proces inflamator şi s-a format un burelet, 
din pricina căruia nu eram în stare nici măcar să strâng din 
maxilare, Inflamaţia progresa atât de rapid, încât, pentru orice 
eventualitate, m-am pregătit pentru un deznodământ tragic. 


Stăteam întins în pat, deconectându-mă de la lumea 
înconjurătoare, lăsând totul în urmă, şi mă rugam, de astă data 
aşa cum trebuie, nu cum o făcusem înainte. Spre dimineaţă au 
dispărut şi inflamaţia, şi durerea. M-am bucurat şi in scurt timp 
am dat uitării această întâmplare. Peste o săptămână a apărut 
din nou senzaţia de mâncărime în urechi, la început mai puţin 
pronunţată, apoi tot mai sâcâitoare. începusem să mă cam satur 
de toată povestea asta. Mi-a fost recomandat un specialist bun, 
am mers deci la el. Medicul n-a descoperit nimic grav şi mi-a 
prescris un medicament, pe care l-am cumpărat de la farmacie. 
Urma să mi-l administrez de 2-3 ori pe zi, sub formă de picături 
în urechi. După o săptămână de tratament, mâncărimea şi 
durerea din urechi au dispărut. 

— Ciudat, mă gândeam eu, un an de zile m-am rugat şi nu am 
obţinut nici un rezultat, dar acum, poftim, în doar câteva zile s-a 
rezolvat totul. Ceva încă nu este clar în cercetările mele. Sau 
poate problema sunt eu? 

N-am observat vreun efect negativ, adică o migrare a 
problemei spre altă zonă. Urechile mi s-au vindecat. în rest, nu 
mă supăra nimic. Dar iată că, la începutul verii, au apărut 
probleme de ordin emoţional. Nu mai păţisem aşa ceva până 
atunci. 
îmi dădeam seama că am de-a face fie cu o continuare a bolii, 
fie cu un avertisment că felul meu de a privi lumea trebuie 
revizuit temeinic. însă, pentru a realiza o schimbare, trebuie să 
te detaşezi de realitate, să rupi toate legăturile care te atrag 
spre ritmul obişnuit al vieţii. Pentru astfel de transformări 
trebuie să acumulezi energie. Eu însă nu reuşeam nicidecum să 
mă desprind din ritmul vieţii mele, din ce în ce mai tensionat. 
Cu fiecare nou caz complicat, când încercam din răsputeri să-l 
scot pe pacient la mal, pierdeam o mare cantitate de energie. 

Dar exista şi un alt factor, foarte important. Atunci când 
divinizăm persoana iubită şi ne ataşăm de ea fără rezerve, ne 
focalizăm, în primul rând, asupra aspectelor spirituale supreme, 
nu asupra fizicului acesteia. Drept urmare, ne putem îmbolnăvi 
sau chiar muri. Există şi o altă cale: să ne lepădăm de valorile 
spirituale, în condiţiile în care dependenţa de ele începe să 
crească progresiv. Am înţeles ce vrea să spună vechea zicală: 
„a nu trece proba trâmbiţelor de aramă".* Faima este adorarea 
şi ataşamentul din partea unei mari mulţimi de oameni, nu 


numai din partea unei singure persoane. Efectul ei ucigaş, deşi 
greu de sesizat, este sigur. Individul devine josnic, lacom, 
arogant, lipsit de corectitudine, irascibil etc. Pentru a 
supravieţui, el caută barem o modalitate de a contrabalansa 
situaţia, intensificându-şi concentrarea asupra intereselor 
materiale. Mulţi oameni talentaţi şi celebri s-au prăpădit fiindcă, 
ajunşi la apogeul gloriei, au ales să-şi păstreze onestitatea şi 
noblețea. 

Există şi o altă cale: detaşarea parţială de spiritualitate. Mă 
refer aici la alcoolism şi narcomanie, dar şi la alte variante, cum 
ar fi renunțarea la activitatea care aduce faimă, sau izolarea 
completă şi refuzul comunicării cu semenii, sau pierderea 
treptată a aptitudinilor, sau bolile incurabile, invizibile exterior, 
dar care otrăvesc, în mod constant, existența, eşecul total în 
viaţa personală, homosexualitatea etc. 

Acum câţiva ani am simţit cum atenţia sporită a celor ce mi- 
au citit cărţile începe, puţin câte puţin, să mă apese la pământ. 
în primii ani mă salvau numeroșii impostori şi bârfele care roiau 
în jurul persoanei mele, fapt ce le mai tăia din entuziasm 
admiratorilor mei, lăsându-mi ceva timp în rezervă pentru a 
supravieţui. însă în ultimii 2-3 ani situaţia s-a agravat brusc. 

Cu timpul, falsurile au dispărut de pe piaţă, iar cărţile mele s- 
au răspândit nu numai în Rusia, ci şi în fostele ţări socialiste. Se 
făcea simțită atenţia lăuntrică şi devotamentul unui număr tot 
mai mare de cititori* Eram conştient că am devenit mai irascibil, 
că risc tot mai mult în timpul şedinţelor cu pacienţii, lipsindu-mă 
treptat de apărare. Era, în principiu, cea mai sigură cale spre 
mormânt, totuşi evitam să-mi pun această problemă. Am 
observat că, din punct de vedere energetic, mă simt mult mai 
bine atunci când plec din Rusia. 

Mi-am adus aminte cât de nedumerit am fost, când toate 
tentativele mele de a edita cartea în străinătate au suferit un 
fiasco. Am realizat subit că editarea cărţii mele într-o ţară 
occidentală m-ar fi împins şi mai mult spre marginea Prăpăstiei. 
N-aş fi reuşit să rezist creşterii bruşte a interesului faţă de 
persoana mea. Pe de altă parte, nici unul dintre procedeele de 
blocare a popularității crescânde, enumerate mai sus, nu m-ar fi 
salvat, o ştiam. Informaţia conținută în cărţi era prea serioasă şi 
prea importantă. Aş fi fost condamnat la cea mai periculoasă 
formă a faimei: neobservată, dar foarte profundă. 


Mai înainte eram sigur că oamenii vor remarca cercetările 
mele abia după moartea mea. Când am început să-mi scriu 
cărţile, credeam că popularitatea va veni peste vreo 10-15 ani. 
însă mijloacele de informare în masă au grăbit considerabil 
acest proces. 

O doamnă mi-a povestit odată cum cei de la conducerea 
hidrocentralei de la Bratsk au avut de rezolvat o situaţie mai 
puţin obişnuită. De două ori pe lună, într-o solidaritate deplină, 
tot colectivul se îmbolnăvea. Efectiv, nu mai avea cine să 
muncească. Au apelat la medici şi la psihologi. S-a constatat că 
toate concediile medicale coincideau cu orele in care era 
difuzata emisiunea „Bumerang'", pe care o urmăreau cu toţii şi 
în care se vorbea despre cercetările mele. Administraţia a 
dispus să fie instalat un televizor la locul de muncă şi, în felul 
acesta, s-a pus capăt îmbolnăvirilor colective. 

Există totuşi şi personalităţi renumite şi respectate care nu au 
de suferit de pe urma atenţiei şi a interesului statornic faţă de 
ei. într-adevăr, există astfel de oameni, pe care natura i-a 
înzestrat cu o puritate profundă şi care au acumulat în vieţile 
anterioare rezerve de iubire, detaşându-se de cele umane. 
Acest potenţial le este de ajuns pentru 5-10 ani de celebritate, 
altfel spus, el acoperă cele mai periculoase perioade de apogeu 
al gloriei, ceea ce, din nou, nu e cazul meu, căci în copilărie am 
fost mai tot timpul bolnav şi mi-am riscat mereu viaţa. Cu alte 
cuvinte, rezerva mea abia îmi ajungea pentru a mă putea 
menţine în viaţă. Nici nu se punea problema să pot ţine piept 
faimei. Nu-mi rămânea decât o singură cale de scăpare: să mă 
îndepărtez cât mai curând de eu-l uman, avântându-mă spre cel 
Divin. Imediat ce eu-\ Divin va fi devenit mai real decât cel 
uman, celebritatea nu-mi va mai fi fatală. 

Uşor de zis, mai greu de realizat. judecând după starea mea 
emoţională, nu reuşeam să fac faţă. Situaţia se înrăutăţea şi 
încă destul de rapid. Mă confruntam din nou cu dilema: să-mi 
continui şedinţele cu pacienţii sau să renunţ. Simţeam că aceste 
şedinţe devin tot mai periculoase pentru mine. Pe de altă parte 
însă salvarea îmi putea veni numai prin intermediul lor şi 
imediat voi explica de ce. 

Este imposibil să avansezi, să înţelegi şi să schimbi lumea, 
fără a obţine o nouă porţie de iubire de la Dumnezeu. Dar, 
pentru a primi, trebuie, la rândul tău, să-ţi oferi iubirea 


omenească. Toate sintezele de proporţii şi ideile noi îmi veneau 
ca urmare a dorinţei de a-i ajuta pe alţii şi de a mă sacrifica în 
numele iubirii pentru semeni. lar cărţile veneau în continuarea 
celor spuse la şedinţe. Nici dieta riguroasă, nici postul, nici 
măcar abstinenţa alimentară totală nu-mi ofereau atâta iubire, 
câtă izvora din dorinţa de a-i ajuta şi a-i salva pe alţii. Aşadar, 
pe cât de periculoase erau şedinţele, pe atât erau de necesare. 
Am reuşit totuşi să găsesc o soluţie de compromis: să lucrez cu 
pacienţii dincolo de hotarele Rusiei şi să ofer consultaţii 2-3 zile, 
pentru a-i ajuta pe cei suferinzi şi a primi informaţia necesară 
scrierii celei de-a şasea cărţi. 
în noiembrie 1998 am sosit cu avionul la New York. America 
este ţara în care m-am ciocnit de cele mai dificile cazuri. 
Obiceiul de a se folosi de alţii şi refuzul de a se simţi de 
importanţă secundară îi costă scump pe locuitorii Americii. Nu 
întâmplător fiecare al doilea suferă aici de depresii psihice, iar 
schizofrenia nu mai este considerată o boală. Conştiinţa 
înţepeneşte, aşa încât informaţia de amploare pătrunde la ea 
extrem de anevoios. Este foarte greu să lucrezi cu asemenea 
pacienţi, în schimb ţi se oferă posibilitatea de a investiga noi 
posibilităţi de convingere şi înrâurire. 

îmi amintesc cum erau selectaţi cei mai buni războinici. După 
trei zile, în care aceştia efectuaseră un marş forţat prin pustiu, 
fără să primească un strop de apă, li se oferea posibilitatea de 
a-şi potoli setea la râu. Doar aceia dintre ei care o făceau cu 
demnitate şi calm erau aleşi ca fiind cei mai buni. Aceştia nu 
depindeau de dorinţe, nu deveneau sclavii lor. Simţurile sunt 
cele care ne conectează la realitatea înconjurătoare. De aceea, 
pe măsură ce ne lăsăm prinşi în servitutea simţurilor, devenim, 
din ce în ce mai mult, sclavii situaţiilor exterioare, depinzând în 
totalitate de ele. Nu ne mai stă în putere să le stăpânim şi să le 
dirijăm. Unicul lucru de care suntem capabili este să ne 
supărăm şi să ne umplem de ură, care ne va măcina treptat 
sufletul, destinul şi trupul. Când războinicul nu este sclavul 
propriilor simţuri, el este capabil să controleze din subconştient 
mersul luptei, şi asta nu numai într-o confruntare deschisă, ci şi 
din flancuri, din spate, manevrând în câteva fracțiuni de 
secundă în aşa fel, încât să-şi salveze viaţa. Apare capacitatea 
de a-l domina pe adversar pur energetic şi de a materializa 


propriile dorinţe. Căci se împlinesc doar acele dorinţe de care nu 
depindem. 

Prima şi cea mai importantă condiţie pentru a obţine eliberarea 
de această dependenţă este să găsim un alt punct de sprijin. 
Aşa procedau oamenii mai înainte. Când îi erau umilite iubirea şi 
dorinţa de a întemeia o familie, individul se dedica cu trup şi 
suflet muncii sale, carierei, valorificării talentelor. Dar, cu cât. 
mai mult înaintăm, cu atât mai mult se generalizează dorinţele 
noastre, iar noi începem să observăm că, în aspectul lor de 
profunzime, acestea sunt legate între ele şi izvorăsc din iubirea 
umană. în cele din urmă, migrarea noastră de la un sentiment la 
altul ne aduce într-un punct mort, şi atunci înţelegem că nici un 
transfer de la o dorinţă la alta nu ne mai poate diminua 
dependenţa de sentimente şi că ne cufundăm tot mai mult în 
uman. Drept urmare, acesta începe să se dezintegreze. Nu 
întârzie să apară necazurile, bolile, sau putem luneca pe panta 
alcoolismului, narcomaniei şi a dorințelor perverse etc. 

Dar iată că, în procesul acestor căutări, remarcăm un fapt 
curios. Să zicem că trecem printr-o situaţie umilitoare, iar nouă 
ni se cere să ne păstrăm bunăvoința şi să nu stăruim asupra 
supărării. Atunci observăm că această supărare devine 
superficială şi, în curând, dispare. Reuşim chiar să obţinem mult 
mai multe, când în suflet nu ne-a mai rămas nici urmă de necaz. 
Alte situaţii ne fac să regretăm pierderea unui lucru oarecare, 
dar pentru noi este important să ne menţinem seninătatea. 
Atunci descoperim că ne este oferit, în schimb, ceva nou, pe 
care-l obţinem cu atât mai uşor, cu cât regretăm mai puţin 
pierderea. Astfel, pas cu pas, ne dăm seama că, sPrijinindu-ne 
pe blândeţea sufletească, reuşim să ne eliberăm de orice 
dependenţă emoţională. Cât despre dorinţele noastre, e'e devin 
mai uşoare, mai luminoase. Şi, întrucât nu mai depindem de 
ele, acestea se împlinesc uşor. 

Citisem undeva că războinicul cel mai puternic este blând la 
suflet. Simţeam că este adevărat, dar nu-mi puteam explica 
mecanismul. Acum îl înţeleg. 

Mergem mai departe. Blândeţea sufletească statornică şi 
profundă ne aduce sănătate şi fericire. Ne dăm deci seama că 
este o mare fericire să fii bun la suflet şi socotim că la baza 
acestui sentiment stă iubirea de oamerii. Dariată că iubirea ne 
este batjocorită şi trădată. Prin urmare, o dată cu ea artrebui să 


piară şi blândeţea noastră. Şi, într-adevăr, cineva îşi va renega 
bunătatea sufletească, dispreţuindu-şi şi urându-şi semenii. 
Altul va încerca să-şi păstreze blândeţea faţă de oameni, dar va 
începe să se urască şi să se macine pe sine, cu alte cuvinte, va 
comite un act de trădare mascată faţă de blândeţe. lar un al 
treilea îşi va păstra căldura sufletească, blândeţea şi bunătatea, 
atunci când îi este umilită iubirea umană. în acel moment ne 
dăm seama că blândeţea nu este de sorginte umană. Ea 
izvorăşte din iubirea Divină. Şi, atunci, încercăm să întrezărim în 
toate situaţiile, în tot ce ne înconjoară o manifestare a Divinului, 
concentrându-ne asupra stratului Divin al sentimentelor 
noastre. Oricât de mult ar oscila umanul din noi, fericirea 
supremă şi scopul nostru principal vor rămâne totuşi păstrarea 
şi sporirea iubirii Divine şi a blândeţii. 
Ei bine, această trecere de la uman la Divin, deocamdată, nu-mi 
reuşeşte. Mai mult chiar, periodic îmi creşte agresivitatea din 
subconştient. les la suprafaţă straturile de profunzime ale 
emoţiilor subconştiente, cărora nu reuşesc să le fac faţă. Văd 
cum ies la suprafaţă momente de gelozie şi supărare, 
echivalente ca profunzime şi amploare cu şapte vieţi anterioare. 
lar eu , în cel mai bun caz, pot face faţă vieţii actuale şi celei 
precedente. îmi dau seama că, acţionând corect, voi reuşi în 10, 
20, 50 de ani să depăşesc acest aspect negativ. Totuşi, dacă se 
va întâmpla ca aceste emoţii să iasă la suprafaţă concomitent, 
sau dacă vreo situaţie oarecare mă va cufunda şi mai mult în 
uman, mă voi vedea nevoit să pornesc în călătoria mea spre 
alte lumi mai devreme decât mi-aş fi dorit. Prin urmare, ar 
trebui să mă eliberez de atracţia exercitată de emoţiile de 
supra-profunzime. lar acest lucru, deocamdată, nu-mi reuşeşte. 
N-am ce face, va trebui să muncesc şi să acumulez material în 
continuare. 

încep să-mi amintesc şi să analizez toate cazurile în care 
emoţiile neechilibrate au stat la originea unor probleme. 

întâmplarea următoare a avut loc încă pe timpul puterii 
sovietice. Persoana despre care va fi vorba aici se săturase să 
se tot bucure de „progresele" socialismului şi a hotărât să 
emigreze în Occident. Cu banii agonisiţi, el a cumpărat un pumn 
de diamante mari şi le-a ascuns în tocurile pantofilor. La 
aeroport îl ducea cu maşina fiul său. Deodată, tatăl a zis: 


— Gata, fiule, opreşte maşina! Nu mai pot! Hai să ne 
schimbăm pantofii. 

— Linişteşte-te, tată, i-a spus fiul. în ultimul timp, n-am 
mai auzit să-i cerceteze cuiva tocurile de la pantofi. Nici n-o 
să-i treacă prin minte cuiva că acolo ai diamante. 

Dar, cu puţin înainte de a ajunge la aeroport, tatăl 1-a rugat 
din nou să oprească: 

— Nu pot şi basta, a zis el, voi merge în pantofii tăi. 

Fiul a mormăit ceva, dar s-a supus. Ei bine, partea cea mai 
frumoasă urmează abia acum. De tată s-a apropiat un vameş în 
vârstă, 1-a privit cu blândeţe drept în ochi şi 1-a bătut pe umăr: 

— Scoateţi-vă pantofii. 

Pentru început, i-au cercetat pe toate părţile. Apoi au scos 
branţurile, după care au smuls tocurile, pe urmă tălpile, apoi, 
centimetru cu centimetru, au tăiat pielea pantofilor cu cuțitul. 

— Şi cum credeţi că o să merg mai departe? 

întrebarea era cât se poate de rezonabilă. 

— împrumutaţi încălţăminte de la rudele dumneavoastră, 

i-a aruncat vameşul iritat. 

— Fecioraşule, a zis tatăl, ia dă încoace pantofii tăi. Ce să 
fac? Va trebui să zbor în ei. 

Fiul i-a cedat pantofii cu plăcere. lar diamantele, împreună cu 
posesorul lor, au luat drumul Belgiei. 

Cu cât depindem mai puţin de emoţiile noastre, cu atât mai 
ascuţită ne este intuiţia şi avem astfel posibilitatea de a dirija 
situaţia, atât strategic, cât şi clipă de clipă. Cel care-şi 
păstrează blândeţea lăuntrică nu se dă bătut de la prima 
încercare, atunci când situaţia pare a-i fi potrivnică. Cu cât el va 
depinde mai puţin de situaţie, cu atât mai multe încercări va 
întreprinde pentru a o schimba. 

Vă voi da alte două exemple. 

Sora bunicii mele avea cam 70 de ani, când a hotărât să se 
mute de la Leningrad la Soci. Era pe la sfârşitul anilor '70. Toate 
încercările ei de a găsi vreo posibilitate de schimb de 
apartamente Leningrad - Soci nu au dat nici un rezultat. La 
biroul respectiv i s-a spus că pensionarilor nu li se acordă viză 
de reşedinţă în Soci şi că schimbul cu Soci este interzis. 1-a 
venit chiar şi un răspuns oficial cu semnătura preşedintelui 


comitetului executiv orăşenesc, în care se menţiona că a fost 
adoptată o hotărâre, potrivit căreia pensionarilor nu li se acordă 
viză de reşedinţă în Soci, de aceea stabilirea domiciliului în 
acest oraş nu este posibilă. Acest refuz oficial, anexat propriei ei 
scrisori, ea 1-a expediat la redacţia ziarului „Pravda", în acele 
vremuri, organul de presă cu cea mai mare autoritate. 
Răspunsul primit era cât se poate de interesant. „Ceea ce 
dumneavoastră consideraţi a fi un refuz, scria acolo, în realitate, 
nu poate fi socotit drept un refuz, întrucât nu se face referire la 
nici o lege. Un răspuns oficial ar trebui să sune astfel: „în baza 
legii cutare, acţionând conform paragrafului cutare, suntem 
nevoiţi să dăm un răspuns negativ cererii dumneavoastră etc". 

Bătrânica a expediat administraţiei oraşului Soci răspunsul 
primit de la redacţia ziarului şi, peste două luni, schimbul s-a 
făcut fără probleme. 

Protagonistul celei de-a doua situaţii am fost chiar eu. 
La începutul anilor '70 am plecat din Soci la Leningrad. Câţiva 
ani am locuit într-un cămin de constructori. Lucram pe un 
şantier şi eram student la seral la facultatea de arhitectură. 
Maică-mea rămăsese la Soci, într-un apartament cu două 
camere. Exista însă pericolul de a pierde acest apartament, 
întrucât în cartea de imobil figura o singură persoană. Aveam 
nevoie de o adeverinţă care să demonstreze că sunt student la 
facultate, la secţia de zi, adică de o dovadă că mă pot întoarce 
oricând la vechiul loc de trai. Mă duc la rectorat. în perete erau 
două sau trei ghişee, în spatele cărora stăteau nişte dudui care 
se ocupau de hârtii. Mă aplec spre una dintre ferestruici şi dau 
cu ochii de o domnişoară drăguță. 

— Ştiţi, am nevoie de o adeverinţă că sunt student la facul 
tate, la secţia de zi. 

— Da, nici o problemă, zice fata, daţi-mi carnetul dumnea 
voastră de student. 

începuse deja să completeze adeverinţa, când deodată se 
opreşte şi mă întreabă mirată: 

— Dar dumneavoastră învăţaţi la seral, de ce îmi cereţi o 
adeverinţă pentru secţia de zi? 

Fac ochii mari şi-mi desfac braţele: 

— Dar, înţelegeţi, am nevoie de o asemenea adeverinţă. 

Privirea ei devine dintr-o dată circumspectă: 


— N-o să vă eliberez nici o adeverinţă. Poftim carnetul 
dumneavoastră. 

îmi iau carnetul şi mă retrag din faţa ghişeului. Am nevoie de 
această adeverinţă. Am foarte mare nevoie de ea. Străbat 
coridorul, gândindu-mă ce-aş putea face. Mă hotărăsc să aştept 
pauza de prânz. Văd cum iese respectiva domnişoară, mă 
apropii de ea, zâmbindu-i cât mai prietenos: 

— Domnişoară, am foarte mare nevoie de adeverinţă. Pot 
să vă plătesc pentru ea 100 de ruble. 

Asta însemna pe atunci cam un salariu mediu. Fata se 
îndepărtează de mine, speriată: 

— N-o să v-o eliberez nici pentru un milion, mi-o taie ea 
categoric şi pleacă. 
Mă scarpin la ceafă. Situaţia se agravează văzând cu ochii. Şi e 
musai să obţin certificatul cu pricina. Străbat coridoarele, 
frământat în continuare de gânduri. între timp, fata a revenit. 
Mă îndrept într-acolo şi-i zăresc din nou chipul în spatele 
ferestruicii. însă un grup de studenţi gălăgioşi, adunaţi în 
dreapta ghişeului, mă împiedică să mă concentrez. Alături se 
află intrarea în biroul rectorului. Studenţii au de rezolvat o 
problemă şi discută ceva cu însufleţire, pe un ton ridicat. Cineva 
a intrat deja în biroul rectorului şi dinăuntru se aude zarvă. 

Pe neaşteptate, în mintea mea începe să se contureze 
soluţia. Mă apropii de ghişeu, arborând acelaşi zâmbet cordial: 

— Domnişoară, tot eu sunt. 

— Ce doriţi? - mă întreabă ea cu asprime. 

— Dacă rectorul ar veni personal şi ar dispune să-mi elibe 
raţi o adeverinţă că sunt student la secţia de zi, aţi face-o? 

Ea ridică din umeri: 

— AŞ face-o. 

Mă reped spre biroul rectorului. 

II înşfac din fugă de mânecă pe un student: 

— Cum îl cheamă pe rector? 

— Igor Sergheevici. 

— Bun, zic şi mă strecor înăuntru. între timp, rectorul, cu o 
voce obosită, încearcă să explice ceva unui grup de studenţi. 

— Igor Sergheevici, îi strig din uşă, ea nu vrea să-mi elibe 
reze o adeverinţă. 

— Cine nu vrea? - întreabă el mirat. 


— Păi, duduia de la cancelarie. Eu îi arăt carnetul de stu 
dent şi-i spun: „Daţi-mi o adeverinţă că sunt student la zi", ea 
msă se opune. Zice: „Numai cu acordul rectorului". 

Trei secunde mai târziu, rectorul apare lângă ghişeul 
cancelariei. 

— Eliberează-i imediat o adeverinţă că este student la zi, îi 
aruncă el iritat. 

Fata dă din cap supusă. Peste câteva minute ţin în mână 
adeverinţa mult râvnită. 

— Să minţi nu e un lucru frumos, zice fata. 

— Dar nu l-am minţit, zâmbesc eu, i-am spus numai o 
parte din adevăr. 

„Lumea e aşa cum o reflectă sentimentele noastre, meditam 
eu mai târziu. Lumea este variată şi minunată, atunci când 
sentimentele noastre sunt variate şi minunate. Dar, pe măsură 
ce sentimentele ne îngheaţă şi înţepenesc, lumea din jurul 
nostru devine şi ea banală şi monotonă." 
în copilărie, lumea este aidoma unui caleidoscop compus din mii 
de cioburi multicolore scânteind de nuanţe. La bătrâneţe, 
rostogolim un singur ciob cenuşiu dintr-o compoziţie în alta. Şi 
când te gândeşti că diferenţa constă doar în punctul de sprijin. 
Există veriga A, din care îşi trage izvorul iubirea. Există veriga B, 
reprezentată de simţurile noastre. Şi există veriga C - 
reprezentată prin obiectele şi evenimentele din lumea 
înconjurătoare. Pe măsură ce sufletul se axează tot mai mult pe 
iubire, lumea capătă strălucire, sclipind în toate culorile. Dar, cu 
cât ne concentrăm mai mult atenţia asupra lumii înconjurătoare, 
cu cât mai mult ne depind dorinţele de ea, cu atât mai mult 
pălesc sentimentele noastre. Atunci când ne axăm pe prima 
verigă, orice situaţie dificilă este percepută de noi ca o ocazie 
de a lucra la propria armonizare interioară, ca o posibilitate de a 
ne deschide spre iubire. Când creşte importanţa celei de-a treia 
verigi, orice situaţie neplăcută ne provoacă iritare, agresivitate 
sau ne deprimă. Semnificaţia lăuntrică a lumii este infimă, de 
aceea, în exterior, ea este variată şi plină de înţelesuri. Pentru 
un bătrân, semnificaţia lăuntrică de profunzime a lumii este 
enormă, de aceea, în exterior, lumea îi apare ca fiind opacă şi 
incoloră. 

— Ce înseamnă iubire Divină? - mă întrebase, pentru a nu 
ştiu câta oară, una dintre paciente. 


— lubire Divină este atunci când, în adâncul sufletului, 
sentimentul de iubire este mai important decât omul iubit. 
Atunci, dacă omul iubit vă va trăda, jigni, părăsi sau va 
îmbătrâni, sau va muri, dumneavoastră veţi reuşi să păstraţi 
sentimentul de iubire. lubirea umană nu este decât un sprijin 
pentru dezvoltarea sentimentului de iubire Divină, care a 
sălăşluit în sufletele noastre dintotdeauna. Ea a existat în noi 
până a fi fost concepuţi şi va dăinui dincolo de moarte. Ne-am 
obişnuit să ne călăuzim în viaţa asta după logica umană, 
inclusiv cea ştiinţifică. Ştiinţa şi logica umană postulează 
următoarele: „Sentimentele nu pot constitui o cauză, ele pot fi 
doar o consecinţă". La început apare situaţia, abia după aceea 
noi reacţionăm prin sentimente. Aşadar, sentimentele depind 
dintru început de lumea înconjurătoare şi sunt legate de ea. 

Ne înşeală soţia - devenim geloşi. Ne trădează un prieten - 
suntem cuprinşi de amărăciune. Băgăm mâna în apă clocotită - 
simţim durere, locul se acoperă cu băşici şi arsuri. Aceasta pare 
a fi ordinea firească a lucrurilor, dar nu este decât logică umană. 
Există însă şi logica Divină, potrivit căreia sentimentele sunt 
primare, iar situaţiile concrete - secundare. Astfel, emoţiile 
noastre de profunzime determină evenimentele viitoare. De 
aceea, dirijându-ne sentimentele de profunzime, ne putem 
schimba atât pe noi înşine, cât şi lumea înconjurătoare şi 
evenimentele din ea. 

Ştiinţa n-a reuşit până acum să se lămurească deplin şi să 
explice ce este hipnoza. Căci acolo simţurile merg înaintea 
evenimentelor. Individul aflat sub hipnoză îşi închipuie că mâna 
îi este cufundată în apă clocotită şi pe piele îi apar arsuri şi 
băşici. Organismul reacţionează mai puternic la simţuri decât la 
obiectul real. Ba mai mult chiar, există tehnici speciale, cu 
ajutorul cărora se poate obţine ca realitatea simţurilor să fie mai 
importantă decât realitatea obiectului fizic şi, atunci, dispare 
dependenţa de obiectele lumii materiale şi apare posibilitatea 
de a le manevra după bunul plac: individul îşi poate turna pe 
corp acid sulfuric, fără a-şi provoca vreo vătămare fizică, poate 
materializa obiectele şi modifica structura materiei, se poate 
teleporta prin spaţiu, etc. Dar am intrat deja în subiectul unei 
alte discuţii... 

să revenim la sentimentele noastre. 


O avertizasem cândva pe o doamnă, care venise să mă 
consulte, că atitudinea ei faţă de soţ le poate crea probleme, 
atât lui, cât şi ei. 

— Nu mai fiţi atât de geloasă, i-am spus. Femeia tăcea, 
privirea rămânându-i mult timp aţintită în altă parte. Apoi s-a 
întors spre mine şi m-a privit cu atenţie. 

— Nu mai ţin minte unde am citit, a început ea rar, că, dacă 
apare un sentiment de gelozie, înseamnă că soţul m-a înşelat 
deja sau are de gând s-o facă. Şi că, sâcâindu-l cu gelozia mea, 
aş putea opri acest proces. 

Vă înţeleg, i-am spus, nu e fum fără foc. Dacă senti 

mentul a apărut, înseamnă că evenimentul s-a produs deja. Vă 
este greu să credeţi că lucrurile pot sta tocmai invers. Uitaţi-vă 
ce se întâmplă în realitate. La nivelul straturilor de profunzime 
vă aflaţi în conexiune emoţională cu propriii dumneavoastră 
copii şi cu urmaşii acestora. în felul acesta le transmiteţi copiilor 
atitudinea greşită faţă de lume, care a fost fixată în emoţiile 
dumneavoastră agresive. Vreme este să arunci pietrele şi vreme 
să le aduni. Aceste emoţii se întorc pe urmă la dumneavoastră, 
şi nu neapărat numai din viaţa actuală, ele pot proveni şi din 
vieţile anterioare. Sentimentul de ură care se manifestă la 
nivelul straturilor de suprafaţă ale conştiinţei este, practic, 
inofensiv pentru cei din jur. Pătruns mai adânc însă el devine 
periculos. Şi mai adânc, poate deveni fatal. Ce se întâmplă în 
cazul dumneavoastră? Copilul dumneavoastră trece acum prin 
perioada maturizării sexuale. De aceea, în plan subtil, ies la 
suprafaţă situaţiile cu care va trebui să se confrunte în viitor, 
iese sentimentul de gelozie. Acesta vă este transmis 
dumneavoastră. Dacă veţi depune eforturi să nu depindeţi de 
acest sentiment, veţi reuşi treptat să-l depăşiţi şi, în felul 
acesta, îi veţi vindeca pe copii, pe viitorii nepoți, pe sine şi pe 
soţ. Dacă, dimpotrivă, o să vă lăsaţi cuprinsă şi călăuzită de 
gelozie, înăbuşind blândeţea lăuntrică, veţi aduce un mare 
prejudiciu, atât dumneavoastră, cât şi celor care sunt legaţi de 
dumneavoastră. 

Fiecare dintre emoţiile noastre conţine o reacţie la eveni- 
mentele trecutului, prezentului şi viitorului concomitent. De 
aceea, sentimentele care ţin de nivelurile profunde ne influen- 
ţează deopotrivă trecutul şi viitorul. Nu bănuiam că emoţiile pot 
exercita o înrâurire asupra trecutului. întotdeauna am socotit că 


regretarea trecutului, neacceptarea lui duce la boală Şi moarte. 
Şi acum constat că trecutul poate fi schimbat, dar numai atunci 
când ne schimbăm atitudinea faţă de el, adică acţionăm asupra 
lui prin noi înşine. 

Stau de vorbă cu un pacient şi îi explic: 

— Ca să mă înţelegeţi mai bine, o să desenez diagrama 
evoluţiei neamului dumneavoastră. lată linia dreaptă, în 
centrul căreia se află celula dumneavoastră. La stânga sunt 
părinţii, la dreapta - copiii, nepoţii, strănepoţii. Tot ce se 
situează deasupra acestei linii este pozitiv, tot ce coboară sub 
ea este negativ. 

Desenez o altă linie cu 5-7 centimetri mai jos. 

— Această linie indică pragul fatal. Să vedem acum care 
era situaţia părinţilor până a veni dumneavoastră la şedinţă. 
Tot ce au acumulat ei se situează undeva pe linia dreaptă. 
Curba care indică situaţia dumneavoastră coboară sub zero, 
adică mai jos de acest nivel. lar situaţia copiilor dumnea 
voastră se prezintă deja ca o parabolă care coboară mult mai 
jos, sub pragul mortal. Cât despre nepoti, naşterea lor nici 
măcar nu este prevăzută, adică avem în faţă toate semnele 
stingerii neamului. 

Să vedem ce schimbări s-au produs în urma şedinţei, încep să 
diagnostichez şi observ cu surprindere cum se modifică tabloul 
iniţial: 

— Punctul care indică nivelul la care se află părinţii s-a 
deplasat în sus, în jumătatea „pozitivă". Indicii dumnea 
voastră, de asemenea, urcă. Din zona „negativă", ei se ridică 
deasupra liniei drepte. Indicii copiilor ajung aproximativ la 
nivelul dumneavoastră. Situaţia nepoților este încă gravă, dar 
li s-a oferit deja şansa de a veni pe lume. Cu alte cuvinte, aţi 
început să vă schimbaţi în profunzime şi, în acelaşi timp, începe 
să vi se schimbe trecutul, prezentul şi viitorul. 

Schimbându-vă, dumneavoastră purificaţi nu numai karma 
urmaşilor, ci şi pe cea a strămoşilor. Sentimentul iubirii Divine 
dă naştere tuturor celorlalte sentimente. Sentimentele deter- 
mină structura spaţiului, spaţiul dă naştere materiei. Dezvol- 
tându-se, lumea materială produce idei. Ideile, acumulându-se, 
generalizându-se, se condensează şi devin sentimente. Senti- 
mentele se contopesc treptat şi se transformă în izvorul 
primordial, iubirea Divină. Universul respiră, primind mereu 


iubire şi întorcând-o înapoi. lubirea devine spirit, apoi materie. 
Materia se spiritualizează tot mai mult şi tinde spre iubire. 
Sentimentele dau naştere situaţiei şi se nasc din situaţie. Noi 
descindem din iubire şi plecăm în iubire. Universul este 
holografic nu numai în spaţiu, ci şi în timp. Purtăm în noi 
evoluţia completă a Universului, de la apariţia acestuia până la 
clipa în care-şi va fi încheiat existenţa. 

Şi, în măsura în care ne pătrundem de începutul şi sfârşitul a 
toată fiinţa, simțind de unde izvorăsc toate şi încotro se duc, 
dorinţele noastre de suprafaţă capătă puterea de a ne aduce 
înflorirea şi dezvoltarea. 

LOGICA Nu pot înţelege nicidecum un pasaj din Biblie, îmi 
mărturiseşte o pacientă. O văd cum stă concentrată, cu 
privirea 

aţintită înainte. Dumneavoastră spuneţi că nu se cuvine să 
ucidem iubirea sau să ne lepădăm de ea, pe când Avraam, 
dacă-mi aduc bine aminte, a fost cât pe-aci să-şi ucidă propriul 
fiu, pentru a-1 sacrifica lui Dumnezeu. Eu n-aş fi în stare să-mi 
omor fiul în numele Domului. 

— Vedeţi dumneavoastră cum stau lucrurile, îi spun, conți 
nutul rămâne acelaşi, pe când forma se schimbă mereu. lar 
felul în care este oferită informaţia depinde de treapta de 
evoluţie la care au ajuns oamenii. în Vechiul Testament scrie 
că ghicitoarele şi astrologii trebuie arşi pe rug, iar astăzi 
spunem: „Cunoaşterea viitorului poate fi periculoasă", căci 
astfel am încerca să ne dirijăm soarta apelând la conştiinţă şi 
nu la iubire. Mai înainte, conceptul de „sacrificiu" simboliza 
renunţarea la tot ce este mai drag şi mai apropiat. Ideea acestui 
episod biblic este că, în numele iubirii de Dumnezeu, omul 
poate ceda şi sacrifica orice, până şi lucrul cel mai scump. Dar 
haina pe care o îmbracă această idee corespunde mentalităţii 
acelor timpuri. lisus Hristos spune, de fapt, acelaşi lucru: se 
cuvine să-l iubim pe Dumnezeu mai mult decât pe mama, tatăl, 
soţia, fratele şi sora noastră. 

Două mii de ani în urmă, Hristos a dat lumii rugăciunea „Tatăl 
nostru, Care eşti în ceruri". Astăzi ne dăm seama că Ziditorul nu 
poate fi localizat undeva cu exactitate. Atunci însă, prin această 
formulă, Hristos a vrut să se înţeleagă că Dumnezeu se află 
dincolo de limitele conştiinţei şi ale capacităţii noastre de a 
vedea. 


Odată m-a sunat un jucător de hochei pe care-l cunoşteam. 

— Am trecut printr-o întâmplare ciudată şi te-aş ruga să 
mi-o explici, a zis el. Eram în plin meci şi totul se desfăşura 
destul de bine. Eu marcasem un gol şi echipa conducea cu 
scorul 3-0, când deodată m-a cuprins o stare ciudată, un fel 
de moleşeală. Ceva nu mergea. După aceea, echipa adversă s-a 
mobilizat şi, într-un interval de numai câteva minute, a reuşit 
să marcheze de cinci ori şi am pierdut meciul cu 3 - 5. Mă 
interesează ce a putut să se întâmple oare? 

Cercetez situaţia în plan subtil şi încep să înţeleg ce s-a 
petrecut. 
— Există trei tipuri de lideri, îi zic. Primul: care îşi 
foloseşte echipa, punând-o să muncească în beneficiul său. în 
acest caz, echipa se transformă într-un fel de apendice al 
personalităţii acestuia. Astfel, atunci când liderul nu este în 
formă sau când este accidentat, echipa pierde. Al doilea tip 
este cel care trage echipa după sine. El munceşte pentru 
echipă, nu pentru sine. Un astfel de jucător este, în acelaşi 
timp, şi antrenor, şi mentor. A treia variantă este cea a liderului 
energetic. Profesionalismul înseamnă, în primul rând, 
menţinerea unei stări interioare corecte. O echipă câştigă, mai 
întâi, în plan subtil, abia după aceea victoria se produce efectiv, 
în plan fizic. în cazul în care impulsul spiritual lăuntric se 
destramă, echipa pierde, chiar dacă are o componenţă 
strălucită. Când eşti bine echilibrat lăuntric, posibilităţile 
energetice ale echipei cresc de câteva ori, întrucât tu eşti liderul 
din umbră al echipei. Şi nu numai atât, poţi, de exemplu, să fii 
accidentat şi să stai acasă şi, cu toate acestea, să continui să-ţi 
susţii echipa în plan energetic. lar dacă vei începe, în acelaşi 
timp, să lucrezi la armonizarea ta interioară, ajutorul pe care-l 
vei oferi din umbră echipei tale va fi de câteva ori mai mare, 
întrucât forţele nu-ţi sunt consumate nemijlocit în cadrul jocului. 
Astfel, echipa poate evolua, o perioadă oarecare de timp, cu mai 
mult succes în absenţa ta decât cu participarea ta directă. 
însă, dacă eşti dărâmat lăuntric, poţi provoca prin aceasta 
eşecul întregii echipe. Un jucător slab lăuntric, chiar dacă joacă 
puţin, este în stare să absoarbă toată energia din echipă. Acest 
lucru se întâmplă atunci când echipa nu are un lider energetic 
puternic. 


— Bine, zice hocheistul după un răstimp de gândire, acum 
înţeleg ce s-a întâmplat cu echipa. Aş vrea totuşi să ştiu de ce 
au luat lucrurile o asemenea întorsătură. 

— O, dar e foarte simplu, îi zic. Ai început să joci foarte 
bine şi echipa a făcut din tine un „idol“, altfel spus, s-a 
„cramponat" de tine. Asta te-a dărâmat. 

— Nu înţeleg. 

— Ei bine, să le luăm pe rând. Remarcasem mai demult 
următorul fenomen: atunci când individul este cuprins de ură, 
parcă i-ar ţâşni săgeți din cap şi, în această zonă, câmpul se 
deformează. Când se supără, săgețile ies din piept. Când urăşte 
şi este necăjit din cauza iubirii umilite, săgețile ţâşnesc din 
prima ceakră. Când doreşte moarte, săgețile pornesc de la baza 
picioarelor! 

Când săgețile ţâşnesc de peste tot, se produce o prăbuşire 
totală. Ei bine, am rămas şocat, când am remarcat pentru prima 
dată că agresivitatea generalizată, extinsă la scara cea mai 
largă, arată, din punct de vedere energetic, absolut identic cu 
ataşamentul puternic faţă de ceva. 

să zicem că o femeie te urăşte. Această ură te va străpunge 
doar în cazul în care eşti purtătorul unui program similar 
îndreptat împotriva ei, adică dacă simţi ură, supărare, gelozie 
etc. în consecinţă, te-ai putea îmbolnăvi şi muri. Dar, dacă 
femeia te adoră la nebunie, ea te distruge cu o forţă şi mai mare 
şi, iarăşi, eşti ameninţat de nenorociri şi boli. însă, şi într-un caz, 
şi în celălalt, vei fi protejat, dacă nu vei avea supărări lăuntrice 
la adresa femeilor. 

Mergem mai departe. Dacă o femeie este nebună după tine, 
primul lucru pe care trebuie să-l faci este să te îndrepţi spre 
Dumnezeu. Este unica modalitate de a te salva. însă, pentru a 
te putea apropia de Dumnezeu, este necesar să te eliberezi 
până şi de cele mai mici pretenţii faţă de El. 

Bun, cu femeile ne-am lămurit. Acum să revenim la echipă. Anul 
trecut ai avut o evoluţie mai puţin reuşită şi băieţii din echipă 
ziceau că au pierdut din cauza ta. Ai trecut atunci printr-o 
perioadă în care ai fost supărat pe toată echipa, te-ai disprețuit 
pe tine însuţi, ai fost necăjit pe soartă şi, în adâncul sufletului, 
nu ţi-ai mai dorit să trăieşti. Prin urmare, dacă echipa va începe 
acum să te idolatrizeze, vei fi străpuns ca într-o relaţie cu o 
femeie care te adoră. în consecinţă, ori vei începe să joci mai 


prost, ori vei suferi traumatisme, ori te vei îmbolnăvi sau chiar 
vei muri. 

— Atunci cum să procedez? 

— Să înlături retroactiv pretenţiile faţă de toate echipele în 
care ai jucat, de asemenea pretenţiile faţă de sine şi faţă de 
propria soartă, care au apărut în legătură cu echipa. 


— A-a, foarte bine, a răsuflat el uşurat, cred că acum 
lucrurile pot fi îndreptate. 

— Nici pe departe, îi zic. In viitorul tău se vede un pericol 
de moarte. 

— în legătură cu ce anume? 

— Cum adică, în legătură cu ce? în legătură cu activitatea 
ta. Cu potenţialul tău, ai putea ajunge celebru în întreaga ţară. 

— Şi ce e rău în asta? 

— Păi, uite, cel mai mic sentiment de iritare faţă de alţii 
sau faţă de sine te pune într-o relaţie de dependenţă faţă de 
obiectul iritării. Dacă eşti mereu obsedat să marchezi şi te 
enervezi pe alţii, atunci când eşti împiedicat să o faci, dacă te 
dispreţuieşti pe tine, atunci când nu reuşeşti - toate acestea îţi 
sporesc brusc dependenţa faţă de golul marcat. în măsura în 
care depinzi de ceva, acest lucru îţi este luat. 

— Şi atunci ce-i de făcut? 
înlătură retroactiv orice dezaprobare, orice nemulţumire, 
până şi pe cea mai mică, faţă de ţările în care ai trăit şi, mai 
ales, faţă de Rusia, unde te-ai născut şi ai crescut. Altfel, 
celebritatea te va ucide. Sau, în cel mai bun caz, subconştientul 
va activa un program de blocare, prin care nivelul evoluţiei tale 
pe teren să fie diminuat, iar numărul golurilor marcate de tine 
să fie redus. Foarte mulţi oameni talentaţi s-au îmbolnăvit şi au 
murit din cauză că, în adâncul sufletului lor, au fost nemulţumiţi 
de ţara în care s-au născut şi au devenit celebri. 

El mi-a mulţumit şi a închis. Mi-am închipuit cum aş fi 
procedat eu, dacă mi s-ar fi încredinţat o echipă de hochei şi mi 
s-ar fi cerut s-o pun în ordine sub aspectul structurilor karmice. 
Le-aş fi spus: 

— Băieți, primul lucru pe care trebuie să-l faceţi este să 
învăţaţi să fiţi binevoitori în orice situaţie, nu numai faţă de alţii, 
ci şi faţă de sine. în caz contrar, nu veţi reuşi să obţineţi nimic 
sau veţi fi nevoiţi să plătiţi fiecare succes. 


în aceeaşi clipă m-a străfulgerat un gând ciudat: tot ce am spus 
până acum mă priveşte, în egală măsură, şi pe mine. îmi pare 
că acum încep să înţeleg de ce orice posibilitate de a-mi publica 
cărţile în Occident era imediat şi în mod inexplicabil blocată. 
Am vrut să aflu care sunt ţările faţă de care am păstrat încă 
pretenţii lăuntrice sporite. Agresivitatea faţă de întreaga 
omenire mi se trage din patru vieţi precedente, iar faţă de Italia 
şi Israel - din două vieţi precedente. Am înţeles de ce, atât în 
Israel, cât şi în Italia, am avut probleme. Adevărul e că la Roma 
m-am aflat la un pas de demenţă şi asta fiindcă Italia este 
ataşată de aptitudini, intelect şi spiritualitate. Totodată, 
supărările de profunzime m-au expus şi m-au făcut dependent. 
In aceste condiţii s-a produs o rezonanţă cu propriile mele 
ataşări şi, dacă n-aş fi început la timp să mă rog, cine ştie cu ce 
s-ar fi terminat întreaga poveste. Din motive pe care nu le 
cunosc, am manifestat în viaţa anterioară pretenţii sporite faţă 
de America, mai ales cu privire la moralitate şi etică. Acum îmi 
amintesc cu bucurie de dragii mei americani de la consulat, de 
la care, cu două săptămâni în urmă, încercam să obţin o viză 
pentru America. Nu mă pot abţine să nu povestesc mai pe larg 
întreaga întâmplare. 

Viza deschisă pentru trei ani expira, aşa că ne-am prezentat, 
şi eu, şi soţia, la consulat, pentru a obţine alta. Am stat la coadă 
obişnuitele câteva ore, după care am depus dosarul. După un 
alt interval de aşteptare, am fost chemaţi la ghişeu. 

— Vă lipsesc din dosar adeverinţa de la locul de muncă, 
statutul firmei dumneavoastră şi alte câteva hârtii, mi-a spus 
cu răceală cucoana de la ghişeu. Veniţi altă dată. 

Am venit peste câteva zile. Deşi am stat o oră şi jumătate în 
stradă, de abia ajunsesem undeva pe la mijlocul rândului. Am 
luat toate actele posibile. Şi iată-ne deci stând la coadă şi 
aşteptând să ne ajungă rândul. După ce am depus actele, m-am 
vânturat timp de vreo oră pe coridor şi prin camera destinată 
vizitatorilor. Apoi am revenit lângă soţie. 

— Punem rămăşag că vom fi chemaţi ultimii şi că nu vom 
obţine vizele? 

— Imposibil, a zis ea, ne-ar fi respins de la bun început 
dosarul. Dar aşa, să ne accepte actele şi încă să ne lase la 
urmă... e cu totul lipsit de sens. 


Trece o oră, trec două. Rândul nostru a trecut demult. In sală 
au mai rămas doar câteva persoane. Soţia mă priveşte 
întrebător. 

— Nu pierde timpul degeaba, îi zic, ni se oferă o şansă 
splendidă de a ne pune la punct în ceea ce priveşte pretenţiile 
faţă de un alt stat. 

Dar iată că au plecat şi ultimii solicitanţi. Am rămas doar noi doi 
în sală. 

— Cei de acolo au trecut, probabil, la cafele, iar de noi se 
pare că au şi uitat. 

Mai trece un timp oarecare până când sunt strigat pe nume. 
Mă apropii de ghişeu, în spatele căruia stă un bărbat tânăr, care 
vorbeşte o rusă puţin mai bună decât engleza mea. 

— Vă cer scuze că v-am reţinut, spune el. 

îi zâmbesc: 

— Nu face nimic. 

— A apărut o problemă, spune el, întorcându-mi zâmbetul. 
Doamna care s-a ocupat de dumneavoastră data trecută vrea să 
vă vorbească. 

„Bine măcar că nu consulii", mi-am zis şi, zâmbindu-i în 
continuare, îi răspund: 

— Nici o problemă. Sunt gata să discut cu dânsa. 

— Dar, vedeţi, doamna lipseşte în momentul de faţă, îmi 
spune politicos tânărul, vă rugăm să veniţi altă dată. 

îi zâmbesc şi dau din cap: 

— Sigur. Sunteţi foarte amabil. 

După care ies afară, unde mă aşteaptă soţia. 

— Procesul de înlăturare a cramponărilor de etică şi 
moralitate continuă, îi zic. Băieţii de la ghişeu şi-au dat toată 
silinţa. Acum putem merge acasă cu conştiinţa împăcată. 
Mi-am dat seama că toate aceste situaţii sunt, de fapt, semnale 
de alarmă, care mă avertizează că încă sunt dependent de 
valorile umane supreme. în mod inexplicabil, încă din copilărie 
îmi era frică de celebritate. Nu mi-o doream. în realitate, era 
vorba de dorinţa exprimată indirect, pe cale intuitivă, dea mă 
mântui. înţelegeam destul de profund modul în care poate fi 
distrus caracterul, destinul şi sănătatea, atunci când cantitatea 
de fericire şi celebritate depăşeşte cu mult rezerva de iubire din 
suflet. 


Sunt surprins că pacientul care stă acum în faţa mea are 
câmpul curat. Nu văd la el probleme deosebite. Curios lucru, ce 
1-a determinat să apeleze la mine? 

— Am doar o singură problemă, zice el, după ce am citit 
cea de-a doua carte, starea lăuntrică mi s-a schimbat complet. 
A apărut o senzaţie de puritate şi sfinţenie interioară. Mi-au 
trecut toate bolile. înainte mă chinuia, mai cu seamă, hernia de 
disc. Acum, totul a revenit la normal. Problema mea însă este 
următoarea: când ies din această stare, îmi vine greu să 
comunic cu lumea înconjurătoare. Simt că devin iarăşi irascibil 
şi intolerant. Cum să împac una cu alta, detaşarea de lume şi 
prezenţa efectivă în ea? 

— Este vorba de capacitatea de a lucra concomitent în două 
regimuri logice distincte, logica Divină şi logica umană. 

Dumneavoastră aţi reuşit să vă armonizaţi lăuntric, dar 
situaţia urmaşilor rămâne încă nefavorabilă. Logica umană se 
manifestă în exterior, pe când cea Divină în interior. lar în 
interior, la nivelul celor mai profunde straturi, emoţiile noastre 
sunt conectate la emoţiile urmaşilor noştri. De aceea, când 
aceştia sunt nearmonioşi, nu e deloc uşor să fim blânzi şi 
iubitori în interior. Prin urmare, se cere să munciţi în continuare 
la propria armonizare interioară, să vă rugaţi pentru generaţiile 
viitoare, astfel încât iubirea de Dumnezeu şi blândeţea să 
pătrundă tot mai adânc în straturile de profunzime. 

Logica Divină se poate manifesta şi în exterior, dar, dacă, 
totodată, se deconectează cea umană, este practic imposibil să 
duci o viaţă după tiparele normale. Trebuie să încerci să trăieşti 
în două regimuri diferite, adică, pe de o parte, să fii absolut 
iubitor şi să nu ai nici o pretenţie, iar pe de altă parte, să fii 
aspru, când situaţia o cere. 

Am să vă povestesc ce mi s-a întâmplat odată. M-am dus la 
bazin, am înotat şi, după ce am făcut un duş, am mers la 
vestiar. Lângă dulapul în care îmi lăsasem hainele era o bancă 
nu prea lungă, pe care un bărbat o ocupase în întregime cu 
genţi şi pachete. Mi-am scos din dulap geanta şi m-am gândit: 
„Unde oare s-o mai pun şi pe asta?" Apoi, reflex, am procedat 
aşa cum procedasem şi alteori. Mi-am pus geanta alături, pe 
podea, enervat în sinea mea că individul ocupase toată banca, 
fără a se sinchisi de necesităţile altora. Am încercat să lupt cu 
sentimentul tot mai accentuat de iritare, dar nu reuşeam 


nicidecum să-l înving. lar o emoție înăbuşită în prezent 
înseamnă o boală în viitor. Trebuia fie să renunţ la logica 
umană, trăind doar cu cea Divină şi acceptând tot ce mi se 
întâmplă, fie să încerc, în paralel, să conectez logica umană. M- 
am decis să păstrez şi logica umană. ŞI, fiindcă nu e bine să 
reprimi iritarea, trebuie s-o traduci în acţiuni concrete. Aşa că 
mi-am ridicat în tăcere geanta de pe podea şi am început să 
împing bagajele bărbatului, făcând loc pentru lucrurile mele. El 
n-a spus nimic. Am început să mă îmbrac liniştit. Simţeam totuşi 
că mă deranjează ceva. Cu puţin timp în urmă eu am fost cel 
umilit, acum este umilit el. 

E mult mai periculos să-i umileşti pe alţii decât să fii tu însuţi 
umilit. Şi nu atât faptul că i-am mutat gentile era umilitor, cât 
felul în care am acţionat, fără a scoate măcar un cuvânt. Am 
făcut deci o a treia încercare de a controla situaţia şi m-am 
adresat bărbatului: 

— Scuzaţi, nu v-aţi supărat că v-am mutat bagajele? 

— Vai de mine, sigur că nu, a răspuns bărbatul. Trebuie să 
aveţi şi dumneavoastră unde vă pune lucrurile, nu-i aşa? 

Abia după aceasta am simţit cum mi se face linişte şi pace în 
suflet. Pare-mi-se că încep să înţeleg ce înseamnă să îmbini 
logica umană cu cea Divină. Logica umană este capacitatea de 
a-ţi apăra drepturile, cea Divină este păstrarea iubirii şi a 
blândeţii. Aşadar, dacă mă voi gândi, în primul rând, la celălalt, 
transmiţându-i un impuls de iubire şi bunăvoință, voi reuşi să-i 
reprezint mai bine interesele şi sentimentele. îi voi arăta că-l 
respect şi că ţin cont de interesele lui, dar că, totodată, doresc 
să-mi apăr interesele proprii. 

în aceste condiţii, comportamentul meu aspru nu-i va stârni 
un sentiment de ură, întrucât în sufletul meu nu există ură. 

Scopul principal al oricărui om este să-şi păstreze în suflet 
iubirea şi blândeţea. Aşa că, ajutându-l să-şi urmeze acest scop, 
vom reuşi să ne înţelegem fără probleme şi la nivelul logicii 
umane. Acest principiu funcţionează, în egală măsură, într-o 
situaţie minoră ( cum a fost cea cu banca prea scurtă), în 
afaceri, în relaţiile dintre state, dar şi dintre civilizațiile din 
Univers. De aceea, orice situaţie trebuie abordată la început din 
perspectiva logicii Divine şi nu a celei umane, adică să dăm 
dovadă, în primul rând, de iubire şi respect, abia după aceea să 
ne înaintăm pretenţiile. 


în una din ţările pe care le-am vizitat am trecut printr-o 
întâmplare foarte amuzantă. Negociasem închirierea unui 
cabinet pentru consultaţii. Cu o zi înainte de prima şedinţă, 
proprietarul mi-a mărit chiria de 1,5 ori. Am fost de acord. 
Individul era amabil şi plin de solicitudine. A doua zi, dis-de- 
dimineaţă, el mi-a făcut o nouă vizită. 

— Chiar nu vă mustră conştiinţa să-mi plătiţi atât de puţin? 
- m-a întrebat el. 

Eu am ridicat din umeri: 

— Câtuşi de puţin. Doar am convenit asupra preţului, nu? 

— Atunci să stăm de vorbă ca doi oameni de afaceri, a zis 
el. Sunt de părere că ar trebui să primesc de cinci ori mai mult. 
— Dacă tot doriţi să discutăm ca doi oameni de afaceri, să 
ştiţi că nu vă înţeleg deloc. Una dintre regulile de bază în 

afaceri este să nu schimbi niciodată condiţiile jocului. 

— Ţin la reputaţia mea, a spus el, aşa că puteţi sta liniştit, 
pe viitor n-am să mai schimb condiţiile. 

— Asta mai lipseşte! - i-am replicat. 

El a rămas în expectativă, privindu-mă. 

— Nu ne va fi deloc uşor să cădem la învoială, i-am zis, şi 
asta fiindcă aţi pornit de la pretenţii şi ofense. Din vorbele 
dumneavoastră înţeleg că mă consideraţi fără scrupule. Aşa nu 
se procedează nici în afaceri, nici în relaţiile dintre oameni. Vă 
rog să aşteptaţi 10 minute. Am să vă comunic hotărârea mea. 

Peste 10 minute l-am chemat în camera alăturată, ca paci- 
enţii să nu asiste la discuţia noastră. Am remarcat că proprie- 
tarul nu e tocmai în apele lui şi că încearcă să ghicească după 
înfăţişarea mea ce hotărâre am luat. l-am întins mâna şi i-am 
mulţumit. 

— Vă mulţumesc foarte mult că aţi binevoit să-mi puneţi 

ieri la dispoziţie această încăpere şi că aţi fost atât de amabil. 
Cât despre ziua de azi, iată hotărârea mea: ori acceptaţi pentru 
ea suma stabilită iniţial, ori îmi întrerup imediat consultaţiile şi 
plec împreună cu pacienţii. Apropo, mi s-a întâmplat să-mi ţin 
şedinţele şi într-un parc. Şedeam pe o bancă, iar pacienţii se 
apropiau pe rând, apoi se plimbau prin parc şi se rugau. 

Din privirea mea, bărbatul a înţeles că sunt hotărât să 
acţionez aşa cum am promis. 


— Bine, s-a grăbit el să-mi spună, pentru ziua de azi este 
valabilă înţelegerea anterioară. De mâine însă veţi închiria la 
preţul pe care l-am spus astăzi. 

Când mi-am încheiat şedinţele, m-am apropiat de el şi i-am 
dat banii. Apoi am mai adăugat încă pe atât. 

— lată o primă pentru dumneavoastră, i-am spus. 

— Şi de ce, mă rog, i-ai oferit o primă? - m-au întrebat 
prietenii. Doar n-ai de gând să rămâi şi mâine aici, nu? 

— Este mai bine să promiţi puţin şi apoi să mai adaugi 
decât să promiţi mult şi să dai mai puţin, le-am răspuns eu. 

Dar, ca să fiu sincer, cauza eram, în primul rând, chiar eu. Eu 
am atras acest comportament din partea proprietarului. Prin 
urmare, sunt ataşat lăuntric de etică, de moralitate, de împli- 
nirea favorabilă a destinului. lar faptul că i-am oferit bani în plus 
era important nu atât pentru el, cât pentru mine. 

EGIPTUL 

Mai înainte le spuneam pacienţilor: 

— Sunteţi cramponaţi de bani, de serviciu, de familie. 

Apoi toate valorile lumii înconjurătoare s-au redus, în ultimă 
instanţă, la omul însuşi şi la componentele de bază ale eu-lui 
uman. De fapt, dependenţa sporită faţă de corp, spirit, suflet, 
faţă de personalitatea umană ca ansamblu al tuturor acestor 
componente duce treptat la dependenţa de valorile lumii 
înconjurătoare. 

Am pornit de la divinizarea laturii materiale, apoi am trecut la 
divinizarea aspectelor spirituale. Pas cu pas, am ajuns la ceea 
ce alcătuieşte temelia tuturor acestora: divinizarea omului 
însuşi, altfel spus, a învelişului său fizic şi spiritual. lar când, pe 
la finele verii lui 1998, s-au conturat clar noţiunile de eu Divin şi 
eu uman, am crezut că sistemul meu a căpătat, în sfârşit, o 
formă închegată, definitivă. 

Eliberându-se de agresivitatea faţă de iubire, individul învinge 
treptat forţa de atracţie exercitată de trup, spirit şi suflet, 
percepându-şi tot mai distinct eu-l Divin. Eu-l uman, deşi îşi 
păstrează în continuare caracterul real, devine transparent şi 
imponderabil. La început am verificat această informaţie pe 
mine însumi, abia după aceea am introdus-o în lucrul meu cu 
pacienţii. Aplicat pacienţilor, sistemul funcţiona fără greş, pe 
când, în cazul meu, blocajul era total. După atâţia ani de 
cercetare am devenit cu totul alt om. Totuşi ceea ce stă la baza 


sentimentelor şi reflexelor mele, practic, nu s-a schimbat. Nici 
până în momentul de faţă nu am reuşit să mă debarasez de 
atitudinea critică faţă de oameni, de obiceiul de a-i judeca. Oare 
care să fie cauzele? Prima ar fi că am avansat pe calea 
cunoaşterii şi înţelegerii, dar nu am confirmat efectiv, prin 
acţiuni şi comportament, aceste schimbări. Este mai uşor să dai 
sfaturi decât să le urmezi. 

A doua ar fi că am adoptat un regim de muncă supra- 
solicitam. Mi-am dat seama de acest lucru când ajutam o 
cunoştinţă de-a mea, sportiv de performanţă. 

— Nu ştii să chiuleşti, i-am zis, tot timpul munceşti din 
greu. 

— Ce vrei să spui? - m-a întrebat el mirat. 

— Divinizarea aptitudinilor, a muncii şi a carierei ţi se 
trage pe linia neamului. Te antrenezi chiar şi atunci când ar 
trebui să te odihneşti. Performanţele se obţin cu ajutorul 
energiei subtile, care ţine de spirit şi de iubire, şi nu prin 
sporirea densităţii energiei exterioare. Energia comprimată se 
acumulează prin disciplină, eforturi volitive continue, prin 
respectarea regimului şi a logicii umane. Pe cea subtilă însă o 
sporim atunci când ne neglijăm îndatoririle, când nesocotim 
regimul şi urmărirea unui ţel. Acest tip de energie îl percepem 
ca pe o senzaţie de bucurie lăuntrică, fericire şi seninătate 
sufletească. Omul munceşte, în primul rând, pentru a acumula 
energie subtilă, căci ea îi asigură viitorul, sănătatea urmaşilor, o 
condiţie fizică bună şi un destin favorabil. Când bucuria 
lăuntrică este reprimată, înăbuşită dintr-un simţ exagerat al 
datoriei sau din raţiuni de carieră etc, atunci un salt apreciabil în 
plan exterior poate fi urmat de o cădere nervoasă, depresiune, 
probleme grave de sănătate, sfărâmarea destinului. în perioada 
sovietică, antrenorii au remarcat că, atunci când tinerii sportivi 
sunt puşi pe glume şi râd în timpul antrenamentelor, rezultatele 
lor nu mai sunt atât de bune. Drept urmare, li s-a interzis să se 
bucure, să râdă şi să glumească. Şi, într-adevăr, rezultatele au 
crescut, dar nimeni nu şi-a dat osteneala să observe cum s-au 
răsfrânt toate acestea asupra sănătăţii şi destinului sportivilor, 
de fapt, nimeni nici nu-şi bătea capul cu asemenea probleme. 

Ideologia comunistă aborda viaţa individului ca pe un subiect 
de importanţă secundară. Pe primul plan erau puse scopurile şi 
rezultatele. De aceea, tinerele sportive erau constrânse să 


rămână gravide, pentru a putea obţine rezultate înalte, întrucât, 
în primele luni de sarcină, organismul îşi eliberează rezervele 
interioare. Când totul se sfârşea, fetele trebuiau să avorteze. 
Suprimarea iubirii şi a vieţii în numele unui scop suprem era 
postulatul de bază al ideologiei comuniste. Insă urmările 
divinizării valorilor spirituale s-au dovedit a fi întotdeauna mult 
mai funeste decât cele ale închinării la valorile materiale. 

Ei bine, explicându-i sportivului meu cauzele insucceselor, a"i 
realizat deodată că toate cele spuse se referă, în primul rand, la 
propria mea persoană. Şi eu care credeam că fac un bine 
muncind pe brânci ca să-i ajut pe oameni... Dar s-a dovedit că 
lucrurile nu stau tocmai aşa. Dacă, ajutându-i pe alţii, îţi reprimi 
eu-/ Divin, iubirea şi bunătatea sufletească, acest ajutor al tău 
va atrage, mai devreme sau mai târziu, o nenorocire. Sesizarea 
acestei diferenţe vine uneori prea târziu, înainte se credea că 
egoismul este o trăsătură prin excelenţă negativă, că trebuie să 
dăm la o parte propriile interese, să ne învingem ego-uj, să-l 
înăbuşim. Este un punct de vedere specific Orientului. Ideologia 
comunistă şi 1-a însuşit, folo-sindu-l ca pe o armă. Apoi 
oamenii şi-au dat seama că, într-o anumită proporţie, egoismul 
este totuşi necesar. Căci, pentru a putea oferi ceva, este 
necesar, mai întâi, să ai tu însuţi. Este un punct de vedere 
occidental şi, la ora actuală, este împărtăşit de cea mai mare 
parte a omenirii. încotro să ne îndreptăm, cu cine să ne 
identificăm, cum să determinăm exact proporţia sănătoasă a 
egoismului? 

Să analizăm câteva situaţii. 

Prima variantă: individul doreşte să păstreze în suflet 
senzaţia de fericire şi bucurie şi, pentru a nu o ştirbi, refuză să- 
şi ajute vecinul muritor de foame. 

A doua variantă: încercând să-şi păstreze sentimentul de 
bucurie şi fericire, individul caută să se răzbune pe cel ce 1-a 
tras pe sfoară, l-a trădat sau 1-a jignit, cu alte cuvinte, i-a 
prejudiciat fericirea lăuntrică. 

A treia variantă: în dorinţa de a-şi păstra sentimentul de 
bucurie şi fericire, individul se sacrifică, murind pentru salvarea 
aproapelui. 

In primul caz, sursa bucuriei o constituie bunăstarea materială, 
în cel de-al doilea - principiile spirituale, iar în al treilea - iubirea 
Divină. 


Atunci când, în dorinţa de a ne păstra iubirea Divină din 
suflet, ne neglijăm îndatoririle umane, este vorba exact de acel 
tip de egoism care ne este necesar. Ne urmăm sentimentele şi 
ele nu se înşeală. Faptul în sine nu înseamnă nicidecum renun- 
tarea la cele umane. Acestea devin, pur şi simplu, secundare, 
însă, atunci când la baza egoismului nostru stă fericirea 
materială şi spirituală, nu ne mai pasă nici cât negru sub unghie 
de iubirea şi viaţa altor oameni. în acest caz, deşi ne oferă 
senzaţia de fericire şi bucurie, sentimentele, de fapt, ne înşeală. 

Toată viaţa mea, citind cărţi, vizionând filme, m-am 
autoeducat în spiritul ideii că la originea fericirii şi a bucuriei stă 
fie principiul material, fie cel spiritual. încă din copilărie am 
manifestat dorinţa de a avansa mereu, din această cauză inerția 
sentimentelor mele, care mă ataşau de cele umane, s-a dovedit 
a fi mult mai mare decât nivelul mediu. Credeam că m-am 
eliberat de atracţia exercitată de eu-l uman. Un singur lucru mă 
stânjenea: dependenţa de verigile intermediare. Este vorba de 
verigile care unesc eu-l uman cu cel Divin. Prima verigă şi 
treaptă, pe care nu reuşeam s-o depăşesc, era tocmai inerția 
sentimentelor mele, dependenţa de ele. întrucât sentimentele 
sunt legate nemijlocit de întâmplările vieţii, de ritmul ei, era 
necesar să-mi modific regimul obişnuit de viaţă. 

Emoţiile noastre sunt legate, în primul rând, de cele trei funcţii 
vitale: respiraţia, hrana şi sexul. Cu cât mai mult ne detaşăm 
de ele, cu atât reuşim mai bine să ne stăpânim sentimentele. 
Pentru început, am hotărât să mă abţin o vreme de la hrană şi 
să plec undeva în altă parte, într-un alt climat emoţional, care 
să mă scutească de obişnuitele declanşări ale emoţiilor. 
împreună cu prietenii, am ales ca ţintă a călătoriei Egiptul. 

Dimineaţa mă trezesc din cauza acceselor de tuse cu care m- 
am obişnuit deja. Accesele încep în timp ce încă dorm. Aşadar, 
îşi fac simțită prezenţa emoţiile agresive de profunzime. Ele 
depăşesc ca amploare cadrul conştiinţei mele şi cadrul actualei 
mele vieţi. Rămân întins în pat cu ochii închişi şi mă rog, 
iertându-i pe toţi cei ce m-au necăjit, în special pe femei. în 
ultima vreme însă aceasta nu mă ajută. lar şi iar, încerc să 
descopăr cauza tusei şi a supărărilor mele. în conştiinţa mea 
toropită de somn se perindă din nou frânturi de programe: 
supărări pe femei, pe părinţi, pe sine şi pe propria soartă. 
Schema însă nu funcţionează şi nu-mi pot explica de ce. Tuşea 


mă sufocă, dar continuu, pe jumătate adormit, să-mi rostesc 
rugăciunile, încercând să sondez terenul în căutarea sursei. 

Şi iată că, în acea dimineaţă, nefiind încă pe deplin treaz, mi- 
am dat seama că nu are rost să scormonesc după episoade 
disparate. Problema se cere soluţionată într-o manieră 
tranşantă: ori da, ori ba, ori continuu să-i judec pe oameni, 
dând apă la moară gândirii negative, ori renunţ definitiv la 
atitudinea critică. Mi-am reluat rugăciunea: 

— Doamne, mă voi strădui să nu-i mai judec niciodată pe 
oameni şi să nu gândesc despre ei în termeni negativi. 
în aceeaşi clipă, tuşea a dispărut subit şi n-a mai revenit, nici în 
ziua aceea, nici în următoarea. Am reuşit să mă desprind de 
sentimentul de desconsiderare şi superioritate faţă de alţi 
oameni. Stăpânirea sentimentelor, când începi să percepi 
caracterul real al eu-lui Divin, este o etapă sine qua non în 
evoluţia individuală. Atunci când individul se mărgineşte la a-şi 
însuşi arta stăpânirii sentimentelor şi a subconştientului, fără a 
se concentra asupra celor Divine, ci dimpotrivă, continuând să 
urmărească scopuri ce ţin de sfera umanului, începe să se 
producă o dezintegrare, lentă sau rapidă, a conştiinţei şi a 
emoţiilor. Multe persoane au sfârşit în cliniciie de psihiatrie sau 
au murit, după ce au trecut de la yoga trupului la yoga spiritului. 
Pentru a putea experimenta ce (ine de uman, trebuie mai întâi 
să acumulezi în tine ceea ce este Divin. Deocamdată însă 
trebuie să urmăresc detaşat orice manifestare a emoţiilor, 
sprijinindu-mă totodată pe sentimentul de iubire Divină. 
Deosebit de fructuoasă în acest sens este detaşarea de emoţiile 
agresive, de supărare. Nu este un lucru întâmplător că vechii 
greci considerau tragedia drept o culme a artei dramatice. Aici, 
proporţia dintre agresivitatea, furia şi disperarea din planul 
exterior, pe de o parte, şi seninătatea şi fericirea lăuntrică, pe 
de altă parte, atinge cote maxime. 

Pentru a nu depinde de sentimente şi emoţii, pentru a nu 
luneca în sclavia lor, trebuie să ne învăţăm să trăim permanent 
în două dimensiuni emoţionale diferite: în iubirea Divină, care 
este liberă de orice servituti, şi în iubirea, fericirea şi bucuria 
umană, care oscilează în funcţie de stările concrete ale 
umanului. 

Aşa cum mi-am plănuit-o, călătoria în Egipt ar fi trebuit să-mi 
furnizeze numai emoţii pozitive. în orice caz, ea îmi oferea 


posibilitatea de a mă sustrage tensiunii permanente în care mă 
ţinea activitatea mea şi de a învinge inerția sentimentului că 
hrana înseamnă viaţă: cu cât este mai multă hrană şi mai 
aleasă, cu atât mai multă viaţă ar da. Pur raţional, am înţeles 
demult că viaţa nu înseamnă hrană şi nici măcar cunoaştere, ci 
iubire eliberată de orice servitute. Speram să-mi diminuez în 
timpul acestei călătorii dependenţa faţă de sentimentele care 
mă ţineau legat de eu-l uman în manifestările lui materiale şi 
spirituale. Am sosit la Al-Ghurdaqgah împreună cu doi prieteni. 
Am luat cu noi bicicletele, asta ca să nu ne stricăm dispoziţia, 
alergând după taximetrişti şi tocmindu-ne cu ei la tot pasul. 
Preţurile aici creşteau absolut incontrolabil şi această nesfârşită 
galopare era obositoare. Cu bicicletele însă ne-am putea 
deplasa după voia inimii. în plus, ar fi şi un exerciţiu fizic 
excelent. Am ales un hotel ceva mai ieftin, nu pe litoral. Tot din 
considerente de economie am renunţat la asigurarea medicală, 
lucru pe care aveam să-1 regret mai târziu. Eram conştient de 
faptul că hotelul nu va fi tocmai unul de lux, realitatea însă mi-a 
întrecut toate aşteptările. Ca să nu mai spun că orăşelul arăta 
cam dărăpănat. Pe aproape o treime din teritoriul lui se 
înşiruiau carcase de beton lăsate de izbelişte. Hotelul nostru se 
afla parcă pe un şantier. De jur împrejur, numai noroi şi grămezi 
de gunoaie, nici urmă de” asfalt. Ne-am lăsat bicicletele în 
camera hotelului şi am mers să vedem marea. 

Data trecută am tras la un hotel destul de curat, situat în 
apropierea mării. Acum însă aveam impresia că ne-am cufundat 
într-o adevărată cloacă. Am luat cu mine aparatul de filmat, ca 
să imortalizez primele impresii. După ce am traversat strada 
principală a oraşului, care era şi asfaltată, a trebuit să cotim, pe 
lângă magherniţe coşcovite, pe o potecă neîngrijită şi înţesată 
de gunoaie, care ducea spre mare. Am hotărât să filmez toate 
acestea. Cum era şi firesc, n-am putut scăpa de sentimentul de 
dezgust şi insatisfacţie faţă de cele din jur. Aşa că m-am trezit 
cu aparatul de filmat defect. Obiectele neînsufleţite îşi 
intensifică sensibilitatea, în contact cu oamenii. întregul Univers 
s-a născut din iubire, de aceea sensibilitatea este o însuşire 
comună tuturor obiectelor, atât însufleţite, cât şi neînsufleţite. în 
timp ce în conştiinţă noi separăm cu precizie noţiuni ca spaţiul, 
timpul, materia, sentimentele, in sentimentele noastre aceste 
trei noţiuni formează un întreg, mai cu seamă in sentimentul 


iubirii. Totodată, sentimentele noastre nasc permanent materie, 
spaţiu şi timp. 

Gândul este şi el o totalitate de spaţiu, timp şi materie, dar cu 
o dinamică mai sporită a componentei spaţiu. în sentimente 
este mai activ timpul. Pe măsura dilatării Universului creşte 
tendinţa revenirii lui la un singur punct, cu alte cuvinte, spaţiul, 
timpul şi materia manifestă o tendinţă sporită de a se contopi. 
Universul devine tot mai senzitiv. Obiectele neînsufleţite încep 
tot mai mult să semene cu cele vii. îmi amintesc de întâmplarea 
cuiva care introducea în calculator o listă cu persoane decedate. 
Unul dintre nume îi scăpa mereu. Calculatorul refuza să-l 
afişeze. Mai târziu s-a constatat că persoana în cauză era în 
viaţă. 

în timpul şederii mele în Germania nu am reuşit, din păcate, 
să stau de vorbă cu un personaj foarte interesant. Este vorba 
despre un domn, care practicase în mod strălucit avocatura şi 
câştigase o avere frumoasă. Mai nou, el se dedicase universului 
cunoaşterii energiilor şi lucrului cu informaţia. 
Cu timpul, el a început să comunice cu obiectele neînsu-fleţite. 
Şi iată ce i s-a întâmplat odată. 
Maşina lui rămânea mereu în pană. Acest lucru se întâmpla, cu 
regularitate, tocmai atunci când maşina ajungea la intersecţii. 
Mecanicii nu reuşeau nicidecum să găsească sursa acestor 
defecţiuni. Atunci, el a hotărât să întrebe maşina care sunt 
cauzele. Răspunsul care i-a venit a fost: „Vreau să-mi pui un 
nume". După ce i-a ales şi i-a pus un nume, maşina nu i-a mai 
creat probleme. Lumea inanimată reacţionează cu intensitate 
tot mai mare la emoţiile oamenilor. M-am obişnuit demult cu 
aceste manifestări. Dezamăgirea şi iritarea pe care le-am 
încercat în Egipt eu le-am transmis camerei de luat vederi, 
filmând ceea ce-mi provocase dezgust. Şi ea s-a defectat 
imediat. A urmat aparatul de fotografiat subacvatic, în care, de 
altfel, îmi pusesem mari speranţe. Totul s-a întâmplat în timpul 
unei furtuni pe mare, când încercam să mă deplasez de-a 
lungul recifului cu intenţia de a efectua o scufundare. Valurile 
mă aruncau înapoi spre recif. Situaţia în care m-am pomenit 
devenea din ce în ce mai dificilă. Apele furioase mi-au smuls de 
pe piciorul stâng sandaua de plastic. Am încercat s-o recuperez, 
dar un nou val, izbindu-mă, mi-a smuls-o şi pe cealaltă. Am 
înţeles imediat că, dacă-mi va fi smulsă şi masca pentru 


scufundări, nu voi mai fi în stare să văd sub apă coralii ascuţiţi 
ca briciul. Izbiturile de corali amenințau să mă lase cu 
pântecele sfârtecat, după care n-aş mai fi avut nici o şansă să 
supraviețuiesc. în ciuda acestui fapt, îmi făceam mai multe griji 
pentru aparatul de fotografiat, ca nu cumva să-mi lunece şi să 
fie dus de ape. Am reuşit totuşi să mă strecor printre corali şi să 
ajung la un loc mai puţin adânc. E adevărat că, mai târziu, 
întorcându-mă la mal, m-am rănit la picioare. Rănile nu s-au 
vindecat multă vreme după aceea, şi asta deoarece coralii 
secretă o substanţă mucoasă otrăvitoare. Eram deci indispus, 
fiindcă nu reuşisem să fotografiez bancurile de peşti, pe 
deasupra, eram îngrijorat în legătură cu ceea ce mi s-ar fi putut 
întâmpla acolo, printre corali. După această păţanie, aparatul 
de fotografiat n-a mai funcţionat, deşi beculeţele continuau să-i 
pâlpâie, iar dispozitivul de derulare a peliculei mergea ca 
ceasul. La scurt timp a cedat şi dictafonul. 

Cât despre exerciţiile de stăpânire a emoţiilor, Egiptul îmi 
oferea un cadru excelent. M-am dus într-o zi la staţia telefonică 
să fac comandă pentru o convorbire cu Rusia. 

— Cât costă un minut de convorbire? 

— Trei dolari. 

— Foarte bine, zic şi, lăsând numărul de telefon, intru în 
cabina telefonică. Vorbesc o jumătate de minut, după care ies 
din cabină şi mă apropii de tejghea. în spatele ei stă o 
egipteană masivă cu o mină imperturbabilă şi privirea grea.- 

Vă costă şase dolari, mă anunţă ea. - Cum aşa? - nu-mi pot 
stăpâni nedumerirea. Ea ridică din umeri.- Vă costă şase 
dolari. Mai târziu mi s-a explicat că trebuia să vorbesc cel 
puţin două minute. A doua zi m-am apropiat de recepţionerul 
hotelului în care eram cazat. - Cât costă un minut de 
convorbire cu Rusia? - Patru dolari, dar trebuie să vorbiţi cel 
puţin trei minute. Atunci m-am gândit să-i trag pe sfoară pe 
toţi. Am mers la un hotel de lux, unde serviciile oferite sunt 
net superioare ca nivel. Mi s-a spus că minutul costă patru 
dolari şi că se poate vorbi un minut. Am stat la telefon doar 
patruzeci de secunde. - Vă costă opt dolari, mi-a spus calm 
individul de la recepţie, privindu-mă ca pe o insectă. 

— Cum aşa? - Aţi vorbit un minut şi zece secunde, mi-a 
răspuns el, trebuie deci să plătiţi pentru două minute. lată 
computerul, adaugă el, făcând semn spre calculatorul închis. Nu 


avea njci un rost să-l contrazic. Ba mai mult chiar, discuţiile de 
acest gen pot aduce numai necazuri. Am auzit că, în Thailanda, 
taximetriştii, în loc de cinci minute, vă plimbă cu taxiul un ceas, 
după care vă pretind o sumă fabuloasă. Dacă veţi încerca să 
protestaţi, vă puteţi trezi la secţia de poliţie. lar poliţiştii din 
partea locului nu ştiu nici o boabă de engleză. lar dacă veţi fi 
aruncat într-o închisoare thailandeză, aţi putea foarte bine să nu 
mai ieşiţi viu de acolo. Şi, credeţi-mă pe cuvânt, patria n-o să vă 
deplângă absenţa şi nici n-o să vă ia apărarea. Turiştii ruşi sunt 
trataţi peste hotare cu o totală lipsă de consideraţie. Pe de o 
parte, de vină e nivelul scăzut al culturii comunicării şi 
comportamentului compatrioţilor noştri, pe de altă parte, toţi 
ştiu că turistul rus este complet lipsit de apărare. 

Mi s-a povestit cum, în Tunisia, un călător, închiriind o 
maşină, a lovit din întâmplare o cămilă. Se pare că nici măcar 
nu era vina lui, cu toate acestea, i-a fost filată o amendă de 
câteva sute de mii de dolari, după care omul a fost băgat la 
închisoare. Şi ar fi zăcut acolo mult şi bine, până la sfârşitul 
zilelor sale, dacă nu i-ar fi sărit în ajutor un prieten, care a 
cumpărat în Asia Mijlocie o cămilă la preţ redus şi a expediat-o 
cu avionul în Tunisia. 

Astăzi, Rusia e înţesată de tot soiul de agenţii de turism cu 
existenţă efemeră, care, în plus, sunt prea puţin preocupate de 
soarta călătorilor care apelează la serviciile lor. De aceea, dacă 
v-aţi decis să vizitaţi o ţară mai puţin civilizată, este mai bine să 
vă informaţi din timp şi cât mai temeinic asupra măsurilor de 
protecţie personală şi să fiţi pregătit pentru orice surpriză. E de 
preferat totuşi să vă bizuiţi mai mult pe forţele proprii. 

în Egipt, aceste nesfârşite escrocherii şi lipsa de respect m-au 
ajutat să-mi revin. Căci ordinea se vindecă prin haos. 

Am părăsit Egiptul înaintea prietenilor mei. Ei au mers să mă 
conducă până la aeroport cu bicicletele. La intrarea în zona 
aeroportului, cei de la postul de poliţie i-au oprit şi le-au cerut 
să-şi lase bicicletele acolo. Ei şi-au continuat drumul pe jos. Apoi 
m-au ajutat să-mi duc bagajele până la punctul de control. 

— Nu vă temeţi c-o să vă fure cineva bicicletele? - m-am 
arătat eu curios. 

— Păi, n-ar prea avea cum, au zis ei, stă un ofiţer de poliţie 
acolo. 


într-adevăr, au avut mare baftă: bicicletele nu le-au fost 
furate. 

Ce-i drept, le-au dispărut farurile de import. Unul dintre ele n- 
a putut fi deşurubat şi hoţii au fost nevoiţi să-l taie cu cuțitul. 

înainte de îmbarcare, am întâlnit o veche cunoştinţă. 

— Am stat cu soţia la un hotel de cinci stele, povestea el cu 
o mină sumbră. 
înainte de plecare trebuia să-mi duc bagajele la maşină. Au 
venit hamalii, care au pretins un preţ exagerat. N-am avut 
încotro şi le-am dat suma cerută. Aia au pus mâna pe bani, au 
plecat după bagaje şi duşi au fost. A trebuit să-mi car singur 
bagajele până la autobuz. Nu, hotărât lucru, babuinii ăştia n-o să 
mă mai vadă pe aici, a încheiat el pe un ton categoric. O parte 
din sentimentele mele erau întru totul de acord cu el, 
contribuind la sporirea pretențiilor, cealaltă, mai sănătoasă, nu 
lua lucrurile în serios, receptând informaţia cu mai mult calm. 
Am încercat să-i transmit şi lui această a doua parte a 
sentimentelor mele: - Ştii, cred că nu are rost să ne pripim cu 
concluziile. Nu vezi că, până în ziua de azi, ei îşi duc traiul în 
corturi? Şi, pe urmă, hamalii te-au fentat de cinci dolari, pe când 
demnitarii ruşi te-au păgubit de o mie de ori mai mult. Am citit 
prin ziare că Rusia, de fapt, nu avea nevoie de acel credit de 
mai multe milioane care i-a fost acordat în 1998. Ziarele scriu că 
din orice împrumut rămân doar 15%. lar, când e vorba de întors 
datoriile, nu tot din buzunarul nostru se ia? în schimb, hamalii 
noştri sunt nişte ţipi de treabă... Ela oftat: -Aşa este. Nimic nu 
e sigur în lumea asta plină de păcate. Am căzut pe gânduri: 
„Rusia e cufundată în haos şi acest fapt ameninţă să-i ruineze 
economia şi să distrugă întreaga ţară. Şi când te gândeşti că, 
până nu demult, ea era orânduită prea riguros, dar 
deznodământul a fost acelaşi". în cadrul oricărui sistem trebuie 
să existe şi elemente de autodistrugere, altfel sistemul nu poate 
supravieţui. înainte de” a părăsi Egiptul, mi-am amintit de o 
întâmplare interesantă. Şedeam cu toţii în camera de hotel şi, 
Fiindcă tot n-aveam ce face, ne amuzam cu un joc. Prietenii îmi 
numeau, rând pe rând, cifre convenţionale, care ascundeau 
diverse persoane. Această codare îmi permitea să citesc 
informaţia în forma ei cea mai pură, întrucât excludea orice 
atitudine emoţională. 


— Haideţi să verificăm starea de stres a fiecăruia, le-am 
propus. Starea normală are o limită de aproximativ 20 de 
unităţi, limita periculoasă este de 100, iar cea fatală - de 200 
de unităţi. 

La numărul unu am constatat 30 de unităţi, la doi - 
aproximativ 200, iar la numărul trei - 300 de unităţi. Acest ultim 
număr eram chiar eu. Incredibil, omul se poate afla într-o stare 
de stres maxim şi nici măcar să nu-şi dea seama. Reacţia 
emoţională care a urmat acestei descoperiri m-a împiedicat să 
întrevăd imediat cauzele. Bănuiesc totuşi că ele sunt legate de 
activitatea mea. Durata medie a vieţii unui chirurg cardiolog 
este de aproximativ 42 de ani, şi nu întâmplător: de el depinde 
dacă şi cât va trăi pacientul. însă, oricum ar evolua situaţia, el le 
poate spune rudelor cu conştiinţa împăcată: - Am folosit 
tehnologiile de ultimă oră şi am urmat cu stricteţe toate 
instrucţiunile. Nu m-am abătut întru nimic de la ele. 

Cât despre mine, nu am la dispoziţie nici un fel de instrucţiuni 
şi unicul lucru pe care-l pot spune în apărarea mea este: „Am 
făcut tot ce mi-a stat în putere". La mine vin pacienţi la care 
medicii au renunţat. Foarte mulţi dintre ei suferă de cancer şi nu 
fiecăruia dintre ei îi pot da o mână de ajutor. Deseori constat că 
nivelul meu nu este suficient pentru a-1 scoate pe pacient la 
liman. Pe de o parte, asemenea cazuri mă impulsionează să-mi 
continuu căutările, pe de altă parte însă creşte nivelul 
suprasolicitărilor nervoase la care sunt supus. lar, întrucât sunt 
încă puternic dependent de eu-l meu uman, toate acestea se 
acumulează şi, în scurt timp, încep să-mi macine organismul. 
Totuşi orice informaţie sau situaţie dezagreabilă îmi oferă şansa 
de a merge înainte. 

De la aceste meditații mă abate tuşea chinuită care-l scutură 
pe unul dintre prietenii mei. La Petersburg, el o punea pe seama 
climei, dar acum ne aflăm în Egipt. Afară e caniculă, iar accesele 
i s-au intensificat. 

îl privesc gânditor cum se chinuie să tuşească. Şi povestea se 
repetă în fiecare zi, mai cu seamă dimineţile. 

— Mi-ai citit cea de-a cincia carte? - îl întreb. 

— Citit. Cu atenţie, horcăie el. 

— Şi? Ai lucrat la armonizarea ta după aceea? 

El ridică din umeri. 


— Ai în câmp semnele unei posibile morţi, îi zic, ceea ce 
înseamnă fie cancer la plămâni, fie tuberculoză, fie astm. 

Nivelul cramponării de suflet, adică de iubirea de oameni, de 
moralitate şi idealuri, depăşeşte la tine de câteva ori pragul 
fatal. Dar ce să mai vorbim? - dau a lehamite din mână. Fă 
cum ştii, te priveşte. 

La care el bombăneşte răguşit: 

— Ai face mai bine să mă examinezi în”îlan subtil. 

Informaţia s-a dovedit a fi absolut surprinzătoare. Planul 
subtil dezvăluia la suferindul nostru un potenţial sexual 
remarcabil. Capacitatea de a atrage o femeie şi de a o cuceri 
era ieşită din comun. 

— Ştii de ce ai avut probleme în relaţiile cu femeile? - 

l-am întrebat. Fiindcă, în vieţile precedente, femeile îţi cădeau 
la picioare. Aveai obiceiul - nici mai mult, nici mai puţin - de 

a te folosi de ele. Şi în viaţa actuală continui, în subconştient, 
să calci în picioare orice femeie care-ţi iese în cale. Faci acest 
lucru inconştient, fără să-ţi dai seama. Din relaţia cu o femeie, 
tu extragi maximum de plăceri senzuale. Dar, cu cât mai 
aproape de iubirea Divină este emoția pe care o trăieşti, cu 
atât 

mai adânc pătrunde aceasta în subconştient, iar o dată cu ea 
se 

înrădăcinează şi un anumit tip de comportament şi concepţia 
ta despre lume... 

De aici putem trage o concluzie, pe cât de simplă, pe atât de 
logică: atitudinea şi comportamentul pe care le ai faţă de 
persoana iubită arată cum te vei comporta şi faţă de ceilalţi 
oameni. Astfel, dacă o tratezi pe femeia iubită cu superioritate, 
dacă o foloseşti ca pe o unealtă, vei proceda la fel şi cu toţi 
ceilalţi oameni, şi cu lumea înconjurătoare în general. 

Părinţii noştri sunt primii oameni pe care îi iubim. De aceea, 
cu cât mai mult ne iubim şi respectăm părinţii, oricum ar fi 
aceştia, cu atât mai armonioşi lăuntric suntem în raporturile 
noastre cu lumea înconjurătoare. La ora actuală, japonezii sunt 
cea mai longevivă naţiune de pe glob. Locuitorii munţilor 
Caucaz, de asemenea, se bucură de o durată excepţională a 
vieţii. Savanţii n-au reuşit încă să găsească explicaţia acestui 
fenomen. Insă atât japonezii, cât şi caucazienii sunt deosebit de 
respectuoşi şi de binevoitori faţă de părinţi. Aşadar, individul 


care-şi respectă părinţii şi dă dovadă de nobleţe în relaţia cu 
femeia iubită se poate aştepta la o viaţă lungă. 

în dimineaţa următoare nu puteam înţelege: de unde vine 
senzaţia asta ciudată, de parcă mi-ar lipsi ceva? 

Apoi mi-am dat seama: nu se mai auzea tuşea matinală a 
amicului nostru. Accesele i-au dispărut cu desăvârşire şi n-au 
mai revenit nici pe parcursul zilelor următoare. Astmul, 
cancerul pulmonar au dispărut din câmpul lui fără să se fi 
manifestat în exterior. 

La un sentiment care nu are nimic ieşit din comun, omul 
reacţionează printr-un comportament obişnuit. Dar, pe măsură 
ce se apropie de Dumnezeu, el trebuie să se asemene tot mai 
mult unui înger. Căci, cu cât simţim mai multă iubire, cu atât 
trebuie să fim mai blânzi şi mai generoşi sufleteşte, cu atât mai 
deschişi iertării şi compasiunii trebuie să ne arătăm faţă de 
semeni, şi asta fără a cântări, analiza sau evalua. 

TREAPTA A PATRA 


Mă 
aflu 
într-un 
avion 
care se 
întoarc 
e din 
Egipt, 
zborul 
până în 
Rusia 
dureaz 
ă cinci 
ore. 
Mai 
înainte 
nu-mi 
plăceau 
zboruril 
e lungi, 
apoi 
mi-am 
dat 
seama 
că, în 
timpul 
zborulu 
i, îmi 
pot 
îndrept 
a 
atenţia 
ŞI 
eforturi 
le 
asupra 
propriei 
persoa 
ne. 
Visul 


meu 
este să 
petrec 
în 
întuneri 
c în 
subsolu 
| vilei 
câteva 
zile, ca 
să 
revin la 
starea 
mea 
normal 
ă. 
Avionul 
este ca 
o celulă 
mobilă. 
Stau în 
fotoliu 
şi îmi 
aminte 
SC o 
pildă 
sufistă. 
Odat 
ă un 
învăţăt 
ora 
venit 
împreu 
nă cu 
discipol 
ii săi 
într-un 
sat, 
unde 
însă nu 


li s-a 
dat nici 
de 
mâncar 
e, nici 
nu l-au 
cazat. 
Şi iată-i 
noapte 
a în 
deşertu 
| rece, 
iar în 
jurul lor 
urlă 
şacalii, 
învăţăt 
orul 
începe 
să se 
roage: 


Allah, îţi 
multum 
esc 
pentru 
faptul 
că mi-ai 
oferit 
această 
situație. 
Disci 
polii 
come 
nteaz 
ă: 


Dumnez 


eu nu 
ne-a 
dat nici 
adăpost 
„nici 
pâine. 
Pentru 
ce Îi 
mulţum 
eşti? 

— Eu ştiu una, răspunde învățătorul, în acest moment, şi 

ie, şi vouă Dumnezeu ne-a dat tocmai ceea de ce aveam nevoie. 

Noi toţi pornim din Dumnezeu şi îl purtăm în noi. Cu cât mai 
mult se dezvoltă umanul, cu atât mai mult trebuie să năzuim la 
Divin şi să sporim legătura cu Dumnezeu în sufletul nostru. lar 
atunci când proporţiile umanului vor atinge o anumită limită, 
pentru a o depăşi, va trebui să ne întoarcem la Divin. 

Cu toţii am ieşit din Dumnezeu şi în El ne vom întoarce, şi 
orice situaţie, oricum ne-ar părea ea nouă, ne împinge 
întotdeauna spre Divin. Dacă începem usă simţim acest lucru, 
judecăţile noastre nu mai au acelaşi caracter categoric. Ceea ce 
astăzi considerăm că este fericire, mâine se poate dovedi 
nefericirea noastră. Ceea ce socoteam mai ieri bogăţie, astăzi s- 
a dovedit a fi sărăcie. 

îndată ce lărgim hotarele temporale ale existenţei noastre, 
multe valori şi situaţii au cu totul alt aspect. Cu fiecare nouă 
amplificare a capacităţii de cuprindere a realităţii se schimbă 
sistemul nostru de concepţii despre lume. De aceea, concepţiile 
noastre despre lumea înconjurătoare n-au fost nicicând şi nici 
nu pot fi exacte. Vom cunoaşte această lume atunci când ea se 
va comprima pentru noi până la dimensiunile unui punct, iar 
timpul se va opri, adică atunci când această lume se va pierde 
în Divin. 

„Lucru curios, mă gândesc eu, toate ambițiile mele, aroganta şi 
problemele legate de caracter îmi vin din a patra mea viaţă. 
Locuisem în Egipt, dar nu reuşeam nicidecum să obţin o 
informaţie concretă: care a fost ocupaţia mea. Abia acum am 
realizat că fusesem preot. Fiindcă veni vorba, pentru prima 
oară în ultima jumătate de an au încetat să-mi 
amorţească degetele mici de la mâini. Nu se ştie de ce au prins 


a se ridica la suprafaţă valuri de frică în faţa viitorului -probabil, 
vin de acolo, din a patra viaţă. 

Mă uit să văd de ce mă ataşasem acolo. Curios lucru, 
capacitatea de acceptare a umilirii trupului, spiritului, sufletului 
era foarte înaltă, altfel spus, dependenţa de eu-l uman era 
minimă. De unde vin atunci o asemenea rigiditate şi ambițiile? 
încep să analizez cu atenţie eu-l uman în plan subtil, apoi trec 
treptat la verigile ce duc spre Divin. Prima verigă e în ordine. A 
doua şi a treia - de asemenea. A patra. Stop. Aici e o oprire. Ce 
fel de verigă e aceasta? Cum se numeşte? De ce tocmai aici eo 
asemenea concentrare? Nu ştiu. Nu ştiu nici cum să numesc 
această structură. N-am decât să aştept. Treptat, totul se va 
limpezi. 

Surâd când îmi amintesc cum, cu câteva luni în urmă, 
dibuisem o structură şi nu reuşeam nicidecum să-i găsesc o 
denumire. „De ce să mă străduiesc fără rost?" - m-am gândit, în 
mod obişnuit, eu văd modificarea câmpului, situaţiile care se 
creează în plan subtil, apoi, vreme îndelungată, mă dau de 
ceasul morţii, încercând să pătrund, să clasific şi să aşez totul 
într-un sistem unic. Treptat se precizează denumirea şi 
interconexiunile dintre diferite elemente. în împrejurări critice 
informaţia mi se transmite sub formă de text. Am încercat şi de 
această dată să obţin informaţia: cum să numesc această 
entitate. Informaţia a pornit spre mine. încep să conturez 
literele. „L-e-n-e-ş-i-i n-u t-r-e-b-u-i-e s-ă ş-t-i-e I-u-c-r-u-l a-c-e- 
s-t-a." 

Denumirea am găsit-o singur, mai târziu. Curios, credeam că, 
dacă mă aflu în contact cu anumite entităţi, acestea urmează 
să mă susţină mereu din spate şi aproape că trebuie să mă 
ducă de mână. Da de unde, nici pe departe! O conectare 
directă este un lucru extrem de rar, în general îmi vin sugestii 
indirecte. 

Am înţeles că astfel este ghidat fiecare dintre noi. Numai că 
puţini văd şi înţeleg lucrul acesta. 

Avionul începe să vibreze puternic. Cercetez, pentru orice 
eventualitate, câmpul avionului, dar totul pare a fi în ordine. 
„Vânt lateral puternic, anunţă comandantul aeronavei, cu o 
viteză de aproximativ 170 km/oră. De aceea, viteza noastră de 
zbor este acum nu de 900, ci de 220 km/oră". 


— Cu aşa viteză zboară avioanele ce stropesc câmpurile, 
bombăneşte cineva de lângă mine. 

„După toate probabilitățile, vom ajunge la Peterburg cu 
întârziere, mă gândesc. Avionul îşi schimbă altitudinea şi 
trepidaţia încetează treptat. Imediat după aterizare eu simt, în 
interior, o greutate insuportabilă: este fie bionergia Rusiei, fie a 
mea. Chiar în seara sosirii încep să primesc apeluri telefonice de 
la cunoştinţe şi pacienţi. Observ că starea mea de împăcare 
dispare undeva şi apare o stare de irascibilitate şi nervozitate, 
pe care nu pot nicidecum s-o depăşesc. Mi-am contramandat 
toate conferințele şi orele de consultaţii. Singura excepţie a 
constituit-o oraşul Peterburg, unde, în fiecare toamnă şi 
primăvară, prezint un fel de dare de seamă asupra rezultatelor 
cercetărilor. La 3 aprilie urmează să ţin o prelegere. Eu nu-mi 
alcătuiesc niciodată un plan al discursului şi nu folosesc un text 
dinainte scris, totuşi îmi notez unele momente importante, ca 
să nu le trec cu vederea în decursul conferinţei. 

Am în faţa mea un chestionar expediat prin fax de la un ziar - un 
şir de întrebări pe care vor să mi le pună ziariştii, întrebările 
diferă de cele care mi se pun de obicei în timpul conferinţelor. 

— Vă consideraţi cumva un ales? 

— Este adevărat că sunteţi un om foarte aspru, care nu-şi 
cruţă pacienţii? 

— Vă este oare cunoscut sentimentul milei? 

„Ar fi interesant să aflu, mă gândesc, dacă ei mi-au citit 
cărţile". La conferinţă va trebui să răspund la aceste întrebări. 

întrebarea referitoare la calitatea mea de ales este ridicolă. 
Asprimea mea faţă de pacienţi e cu totul altă discuţie. | se poate 
oare reproşa chirurgului că este aspru pentru faptul că lucrează 
cu scalpelul? M-am convins că alintările şi consolările nu numai 
că nu aduc nimic bun, ci pot fi chiar periculoase. Cu o jumătate 
de an în urmă m-am confruntat cu o situaţie care a demonstrat 
încă o dată lucrul acesta. 

într-un oraş, eu am oferit consultaţii câtorva persoane. La 
consultaţii am fost întrucâtva ajutat de o anumită persoană. 
După cum am aflat mai apoi, concursul domnului în cauză s-a 
datorat dorinţei de a-şi face publicitate lui şi cursurilor sale. 
Individul se credea clarvăzător şi pretindea că înţelege Biblia în 
esenţa ei. Oamenii nu se arătau prea dornici să vină la el şi 
atunci el a hotărât să profite de conferinţa şi consultaţiile mele. 


lată în faţa mea o femeie cu lacrimi în ochi. 

— Fiica mea s-a sinucis; ajutaţi-mă să înţeleg, ce s-a 
întâmplat? 

— Un nivel uriaş al trufiei, i-am spus; fiica dumneavoastră 
nu ştia să accepte situaţiile traumatizante. Părinţii nu vor, iar 
copiii nu mai sunt în stare, şi situaţia se agravează progresiv. 
Fiica dumneavoastră putea fi salvată de sinucidere printr-o 
boală grea sau prin necazuri şi nenorociri necontenite. întrucât 
lucrul acesta nu s-a întâmplat, situaţia a avut un deznodământ 
tragic. însă orice proces început din exterior continuă în interior, 
în planul subtil. Sufletul fiicei dumneavoastră nu poate intra în 
lumea de dincolo şi continuă să se chinuiască, fiindcă 
dumneavoastră vă frământaţi, regretaţi şi vă învinovăţiţi prea 
mult. în timp ce, la nivelul exterior, multe evenimente se produc 
în mod ireversibil, în plan subtil multe pot fi schimbate. Dacă vă 
veţi învinge disperarea, i-am spus femeii, şi veţi renunţa la 
autoflagelare, veţi ajuta în felul acesta şi sufletul fiicei, şi 
propriul dumneavoastră suflet. lar dacă veţi începe să lucraţi la 
armonizarea propriei persoane, vă veţi purifica nu numai 
dumneavoastră, ci şi sufletul fiicei. Acceptarea noii informaţii 
este ceva complicat pentru oamenii ce au un nivel sporit al 
trufiei. Pentru aceasta ei ar trebui să se schimbe, dar tocmai 
acesta este lucrul pe care ei nu vor să-l facă, fiindcă aceasta 
înseamnă lipsă de apărare. 

Ochii femeii exprimă lipsă de înţelegere. Ea aştepta cu totul 
altceva din partea mea. Tipul acesta de oameni îmi este 
cunoscut. Cândva am avut la New York o pacientă, care îmi 
punea întrebări neesenţiale, uneori absurde. 

— Logica dumneavoastră vă blochează posibilitatea de a 
recepta informaţia care vine de la mine, i-am zis. - Lucrurile pe 
care le spun eu trebuie, în primul rând, să le simţiţi. 
Dumneavoastră însă nu doriţi să vă schimbaţi, ci încercaţi să vă 
folosiţi de mine. Nu veţi obţine nimic cu întrebările 
dumneavoastră. 

Ea a insistat şi eu am consimţit: eram curios dacă voi fi în stare 
să rezist. M-a chinuit vreo două ore şi, în cele din urmă, a 
exclamat dezamăgită: 

— Am venit la dumneavoastră ca să mă eliberez de 
răutatea şi agresivitatea pe care le-am acumulat; eu le arunc 


asupra dumneavoastră, iar dumneavoastră mi le întoarceţi 
înapoi. 

Atunci am înţeles de ce îmi punea ea întrebările. în America, 
oamenii s-au obişnuit să folosească totul în scopurile lor 
personale. O astfel de atitudine consumistă intră în sânge şi dă 
naştere mai apoi unor probleme serioase. Dacă o asemenea 
persoană nu-şi schimbă atitudinea faţă de lume, este incurabilă. 
Şi în momentul de faţă îmi dau seama că această femeie şi-a 
pierdut fiica şi că are nevoie de compasiune, însă, pur şi simplu, 
văd ce se va întâmpla pe urmă. De aceea sunt nevoit să spun 
adevărul. 

— Moartea fiecărui om este determinată de sus. Pe urmă, 
ea este determinată de karma personală, caracterul şi soarta 
fiecărui om. Abia în al treilea rând ea este determinată de 
caracterul şi comportamentul altor oameni. Pe acest plan, 
concepţia incorectă despre lume, comportamentul şi caracterul 
dumneavoastră au influenţat, într-o anumită măsură, soarta 
fiicei şi continuă s-o influenţeze şi acum. Dacă nu vă 
schimbaţi atitudinea faţă de cele întâmplate, peste vreun an şi 
jumătate v-aţi putea îmbolnăvi de cancer. Nu vă veţi ajuta nici 
fiica şi nici dumneavoastră nu vă veţi putea salva. Duceţi-vă şi 
reflectaţi o vreme. 

Peste un timp oarecare, doamna revine. Pentru ca omul să 
ajungă la Dumnezeu şi să se sprijine pe eu-l său Divin, trebuie 
să i se arate cum îi fuge umanul de sub picioare, cum se năruie 
şi dispare. Dacă, îfi acest moment, omul ştie încotro să 
meargă, el izbuteşte să traverseze această etapă grea. 
Vedeam după ochii femeii că este pregătită. Şi iată că o iau de 
mână, îi examinez câmpul şi văd că situaţia e mult mai gravă. 
Nu mai înţeleg nimic. Agresivitatea subconştientă faţă de 
bărbaţi, apărută cine ştie de pe unde, depăşeşte de trei ori 
nivelul mortal. Ea a făcut ceva absolut incorect şi i s-a 
întâmplat ceva 

„Ce mai şedinţă! - mă gândesc eu, trebuie s-o readuc măcar 
la starea iniţială." 

încerc din nou să-i explic ceva şi cred că am reuşit oarecum 
s-o redresez. 

Dar greşeam. Ea a venit a doua zi împreună cu sora ei, care 
a început să strige că sunt un şarlatan şi să ceară să fie 
restabilită dreptatea. Eram curios să ştiu ce anume i s-a 


întâmplat în decursul şedinţei şi am aflat următoarele lucruri. 
Doamna a ieşit de la mine cu ochii scăldaţi în lacrimi. De ea s-a 
apropiat în grabă tânărul pe care l-am menţionat mai sus. 
Poate că era compasiune umană, poate dorinţa de a produce o 
impresie bună, pentru ca oamenii să vină la cursurile lui. El a 
început s-o liniştească: 

— Nu vă frământaţi, totul se va aranja, nu daţi prea multă 

importanţă celor ce v-au fost spuse. 

Şi subconştientul doamnei s-a aruncat iar de la Divin spre uman. 
Nivelul trufiei, de două ori peste nivelul limită până în acel 
moment, îl depăşea acum de şapte ori. Ea s-a agăţat interior de 
acest tânăr ca de o portiţă de scăpare şi, cu cât depindea mai 
mult de el, cu atât mai violent izbucnea, pe loc, agresivitatea ei 
faţă de bărbaţi. Numai că ea vărsa această agresivitate nu 
asupra lui, ci asupra mea. 

Imaginaţi-vă următoarea situaţie. Un stareţ, care vede cât de 
greu îi vine unui călugăr să se roage şi cât de istovit este acesta 
din cauza postului, îi aduce în chilie muzicanți, chelnerii îi aduc 
de la restaurant o cină copioasă, iar la căderea nopţii stareţul îi 
aduce câteva femei. 

— Prietene, eşti atât de obosit, odihneşte-te puţin, îi zice 
stareţul călugărului. 

Din punctul meu de vedere, tânărul a făcut acelaşi lucru, 
numai că nu-şi dădea seama de asta. Când dau consultaţii, eu 
mă străduiesc să mă „acopăr" în faţa pacienţilor, ca ei să vadă 
în mine o treaptă către Divinitate, o uşă care se deschide pentru 
ca omul sa intre în altă lume. Dacă omul s-a încleştat de uşă, nu 
va mai intra deloc. Faptul că pe durata şedinţelor mă cuprinde 
uneori o stare de irascibilitate, determinată de pacienţi, este o 
altă problemă. Pentru mine, lucrul acesta este periculos, 
deoarece îmi străpunge apărarea. Aceasta dovedeşte 
dependenţă şi ataşare sporită faţă de unele aspecte ale 
umanului. 
învârtesc în mâini foaia, citesc întrebarea cu privire la calitatea 
mea de ales. „N-au altă treabă ăştia decât să caute aleşi", mă 
gândesc eu agasat. Dacă ar avea informaţii complete despre 
mine, despre felul în care s-a răfuit soarta cu mine, nu mi-ar 
pune asemenea întrebări. în cărţile mele însă eu comunic numai 
lucrurile care nu l-ar şoca pe cititor şi care oferă o imagine a 
cercetărilor mele. Probabil, va trebui să dau un răspuns în 


concordanţă cu realitatea. în anii de copilărie şi de tinereţe am 
fost mereu urmărit de sentimentul că sunt un ales. L>e-abia în 
ultimul timp, de când mi-am început cercetările, mă consider un 
om normal. 

A fi „ales" este o astfel de situaţie în care te afli parcă 
deasupra tuturor. Mult mai adesea eu sunt nu mai sus, ci mai 
jos de nivelul situaţiei. Am o multitudine de probleme pe care 
nu le pot soluţiona şi cărora nu le pot face faţă. Ce fel de ales 
mai sunt şi eu? 

Telefonul mă distrage de la gândurile mele: mă sună o 
cunoştinţă din alt oraş. 

— Vă mai amintiţi, v-am telefonat cu o jumătate de an în 
urmă şi v-am întrebat de ce îmi amorţesc mâinile - îmi spune 
ea râzând. - Ei bine, la câtva timp după aceasta 

i-am împrumutat unei prietene cinci mii de dolari. Aceasta i-a 
investit într-o afacere care a eşuat, cu alte cuvinte, eu, de fapt, 
am pierdut banii aceştia. în interiorul meu am acceptat toate 
acestea. îmi imaginam că hoinăresc, cerşind cu mâna întinsă, 
că nu voi mai fi în stare să îmi revin, şi iată că, de curând, am 
aflat că persoanele care mi-au înşelat prietena nu se 
eschivează de la plata datoriei şi promit să restituie banii, ba 
chiar plătesc şi dobânda. Puteţi descrie această întâmplare în 
cartea dumneavoastră, râde ea, iar mâinile nu-mi mai 
amorţesc. 

Eu surâd: 

— Bine, o voi introduce în carte. 

Apoi cad pe gânduri şi privesc o vreme drept înainte. 
Amorţirea mâinilor înseamnă teamă de viitor. 

lar sună telefonul. O cunoştinţă de-a mea se interesează de 
starea sa. 

— în ultimele zile simt în gură un gust amar care nu 
dispare, spune el, care ar putea fi cauza? 

— Bani, zic eu, bunăstare, afacerile merg bine, au apărut 
planuri de viitor. A crescut posibilitatea îmbunătăţirii situaţiei 
atât în ceea ce priveşte banii, cât şi soarta. Caracterul a început 
îndată să se deformeze. îşi face loc un sentiment de 
superioritate în raport cu oamenii. Ca să faci aprecieri dure şi 
să critici, trebuie să te simţi mai presus faţă de ceilalţi. 
Desconsiderarea şi asprimea faţă de oameni se află, 
deocamdată, la nivelul  subconştientului, dar ficatul 


reacţionează deja la acestea. Se produce o disfuncţie a vezicii 
biliare şi acest fapt este resimţit, la început, ca un gust amar în 
gură. 

— Ei bine, dar care este cauza durerilor care au apărut în 
zona inghinală? 

— Acestea sunt legate de o femeie. Ea începe să te preseze. 

— Prietena mea vrei să zici? 

— Nu, e vorba de altcineva, tu încă n-o cunoşti. 

— N-am înţeles, şi-atunci ce treabă are ea cu asta? 

— Cu ea vei avea, probabil, o relaţie mai serioasă decât cu 
actuala ta prietenă, de aceea ea este prima care reacţionează la 
starea ta interioară periculoasă. Durerea din zona inghinală îţi 
umileşte trufia şi, într-o oarecare măsură, te echilibrează. Aşa 
că şi într-un caz, şi în celălalt cauza o reprezintă starea ta 
interioară nu prea strălucită. 

— Bine, şi ce să fac? 

— Bunurile pe care le poţi dobândi în viitor, pe cât se pare, 
depăşesc puterea ta de rezistenţă. Nu ai suficientă inerție a 
iubirii, pentru a putea suporta o doză mare de fericire umană. 
Aşa că pune osul la treabă. 

Ne luăm rămas bun şi încerc să-mi amintesc la ce mă oprisem. 
Aha, zdruncinarea treptei a patra. De care aspect ar putea fi 
totuşi legată această entitate? Deodată, ceva se schimbă şi eu 
încep, ca prin ceaţă, să văd şi să simt ceva. Această entitate se 
leagă cumva de destinul meu. Intre ea şi destinul meu mai sunt 
trei verigi. Acum, pare-mi-se, încep să înţeleg despre ce este 
vorba. lau pixul şi încep să desenez. Destinul meu se leagă de 
corpul meu şi de corpurile copiilor mei, alcătuind o formaţiune 
unitară. Mai întâi e destinul meu şi, în acelaşi timp, al unor mari 
grupuri de oameni: poporul, societatea, statul. în cazul dat este 
vorba de Rusia. Aceasta este prima verigă a lanţului pe care l- 
am văzut. A doua verigă constă din destinul meu şi, totodată, 
destinul emisferei de est a Pământului. Estul, care reprezintă 
principiul spiritual, este unitar. Vestul este fărâmiţat în câteva 
părţi: Africa, Europa, America de Nord şi America de Sud. A treia 
verigă o reprezintă destinul meu, legat de întreaga omenire şi 
de încă două civilizaţii înrudite din Galaxie. A patra verigă este 
destinul meu, legat de centrul Galaxiei şi de o jumătate a 
acesteia. 


Mi se pare că încep să înţeleg despre ce este vorba. O celulă 
a ficatului este, totodată, o celulă a organismului, cu alte 
cuvinte, eu-l nostru uman este inclus în formaţiuni tot mai 
ample. Cu cât sunt mai mari proporţiile umanului, cu atât 
subconştientul funcţionează mai activ şi la o scară tot mai 
mare. Vreau să aflu în ce măsură sunt ataşat de aceste patru 
niveluri. în privinţa destinului, ataşarea este de 20 %. Dispr de 
sine din cauza umilirii în raport cu banii şi cu soarta. Na-ţi-o 
bună! înseamnă că destinul meu este încă îmbibat cu toate 
astea. La prima verigă, cramponarea depăşeşte de câteva ori 
nivelul mortal. La asta chiar nu m-am aşteptat. Este în 
desfăşurare un program de autodistrugere din cauza umilirii în 
domeniul banilor, destinului, idealurilor. Mi-am amintit de 
anul 1971, când îmi făceam studiile la Academia de medicină 
militară. îmi exprimasem nedumerirea în legătură cu afirmaţia 
că sistemul socialist ar fi de multe ori mai bun şi mai eficient 
decât cel capitalist. Ţin minte bine ce s-a întâmplat mai apoi. 
îmi apăruseră, probabil, supărări la adresa regimului şi a 
întregii ţări, şi încă unele destul de mari. lată de ce ceao 
celebritate cât de mică mă afectează atât de mult. Lucrul cel 
mai curios este că eu mă ocupasem de înlăturarea pretențiilor 
la adresa ţării. însă, dacă nu descoperi sursa profundă din care 
au apărut acestea, dispare doar stratul de suprafaţă al 
supărărilor. 

Mai departe. Ataşamentul de veriga a treia. Aceasta 
înseamnă pretenţii la adresa întregii omeniri. Ele vin, cu 
preponderență, din viaţa a doua. Atunci mi-am dorit, în 
repetate rânduri, moartea din cauza umilirii idealurilor şi a 
moralității. Ofensa, din cine ştie ce motive, este provocată 
parcă de întreaga omenire. Probabil, nivelul meu spiritual era 
destul de înalt şi fiecare om era perceput de mine nu ca individ, 
ci ca un reprezentant al întregii omeniri. 

La veriga a patra, situaţia nu e mai bună. Este prezentă o 
multiplă dorinţă de moarte adresată oamenilor din jur şi altor 
lumi, cauza fiind idolatrizarea contactului cu centrul Galaxiei. 
Probabil că acolo se află civilizațiile sau entitatea 
informaţională care a servit drept sursă a apariţiei vieţii în 
Galaxia noastră. 

Privesc cu melancolie foiţa cu rezultatele diagnosticării. 
Curios lucru, totuşi cum am fost în stare să fac cercetare, având 


parametrii atât de îngrijorători? Scuturarea constantă căreia i- 
am fost supus de-a lungul întregii mele vieţi, în mod evident, n-a 
fost suficientă ca să mă pună în ordine. Acum înţeleg de unde se 
trag stresul enorm din subconştient, teama de viitor şi 
parestezia (amorţirea mâinilor). 


DIAGNOSTICAREA 
Ca să pot stabili diagnostice şi să-i ajut pe oameni, era necesară 
participarea activă a verigilor superioare ale eu-lul uman, mai 
cu seamă a nivelului patru. Fiecare om are o anumită 
predestinare, cu alte cuvinte, un eu uman desfăşurat în timp. S- 
a dovedit că toate insuccesele şi eşecurile mele în 
diagnosticarea şi tratarea bolilor îmi amplificau dependenţa de 
verigile superioare ale predestinării umane, o dată ce nu eram 
în stare să le depăşesc. Orice insucces sau neplăcere legată de 
persoanele apropiate era percepută de mine ca un eşec al 
muncii mele şi, cu cât erau mai importante cercetările mele şi 
ajutorul acordat oamenilor, cu atât mai periculoasă devenea 
dependenţa de predestinarea şi munca mea. Sentimentul că eşti 
ales în faţa lui Dumnezeu indică ataşarea de nivelurile înalte ale 
predestinării. Pentru mine, acest sentiment putea fi mortal. 
Ceea ce mă salva era faptul că acest sentiment, chiar dacă 
apărea numai în subconştient, ducea imediat la eşecuri atât în 
tratarea bolilor, cât şi în cercetări, precum şi la mari necazuri în 
viaţa personală. 


La una dintre conferințele mele am primit un bileţel 
interesant. Cel care 1-a trimis scria că mama lui suferise de o 
boală grea şi hotărâse să plece de bunăvoie din această lume. 
Ea a fost ajutată să-şi realizeze dorinţa, acum însă el se 
confruntă în mod periodic cu o lipsă acută a dorinţei de viaţă, 
căreia îi face faţă cu greu. Bărbatul întreba dacă există vreo 
legătură între starea lui şi moartea mamei. 

Diagnosticul a arătat că există. Dorinţa de a muri a mamei s- 
a extins şi asupra copiilor, nepoților şi strănepoţilor. De ce nu s- 
a limitat la propria persoană? De ce au primit lovitura şi 
urmaşii? La un nivel mai profund, emoţiile noastre sunt una cu 
emoţiile copiilor, iar şi mai în profunzime - cu ale nepoților şi 
strănepoţilor. Cu cât este mai mare inerția emoţiilor noastre, cu 
atât mai puternic îi influenţează acestea pe urmaşi. Dacă un 
om s-a decis, în mod conştient, să-şi pună capăt zilelor, atunci, 
cu cât se concentrează mai mult asupra acestei dorinţe, cu atât 
mai profund pătrunde ea, distrugând mai apoi sănătatea şi 
destinul urmaşilor. 

Aici însă este vorba despre un caz izolat, despre tragedia 
unei singure persoane. în momentul de faţă, multă lume luptă 
pentru legalizarea eutanasiei, adică a morţii de bunăvoie. Dacă 
morala şi legile statului vor permite aceasta, mecanismul de 
autodistrugere se va pune în mişcare la nivelul societăţii însăşi 
şi va acţiona în interiorul omului independent de conştiinţa 
acestuia. Lucrul acesta poate duce la deprimare, sterilitate, 
afecţiuni psihice şi sinucideri. Programul de autodistrugere la 
scara societăţii poate duce la catastrofe ecologice, cutremure 
de pământ, degradare economică şi politică etc. Aşa stau 
lucrurile în ceea ce priveşte eutanasia. 

De curând am fost rugat să cercetez dacă vasectomia la 
bărbaţi şi ligatura trompelor uterine la femei este o încălcare a 
legilor. S-a dovedit că este o încălcare. în plan subtil, aceasta 
reprezintă un program de distrugere a viitorilor copii. în cazul în 
care copiii menţin acest program, ei sau nepoţii pot fi deja loviți 
de sterilitate. O doamnă mi-a relatat un caz foarte curios. 

— Ştiţi, mi-a spus ea, eu începusem să scriu versuri, şi destul 
de bune. în plus, ele îmi veneau uşor, ca un cântec, şi erau 
considerate pline de talent. Deoarece nu mai voiam să nasc, mi- 
am pus sterilet şi, deodată, am simţit cu uimire că nu mai sunt 
în stare să compun versuri. Nu mai aveam nici dorinţă, nici 


inspiraţie. Totul s-a destrămat ca fumul. Pe atunci nici măcar n- 
am făcut legătura între aceste două fapte, acum însă înţeleg că, 
punându-mi steriletul e ca şi cum aş fi renunţat la iubirea faţă 
de viitorii mei copii, prin urmare, la sentimentul iubirii în 
general. 

„Adesea nu observăm, m-am gândit eu, cum planurile, 
scopurile, gândurile noastre ne storc pe neobservate iubirea din 
suflet." 

O doamnă care venise pentru consultaţie m-a rugat să mă uit 
şi să văd ce li s-a întâmplat unor prieteni de-ai ei. Aceştia se 
deciseseră să aducă pe lume un copil. Cu câteva luni înainte de 
a-l concepe, ei s-au lăsat de fumat şi ţineau o dietă riguroasă. 
în timpul sarcinii, ei au urmat toate recomandările medicilor. 
Copilul s-a născut cu o gravă afecţiune cardiacă şi, după nouă 
zile, a murit. Am diagnosticat copilul. Ataşarea lui de idealuri 
era de circa 900 de unităţi, adică depăşea cota mortală de nouă 
ori. Cauza o constituiau părinţii şi bunica pe linie maternă. 
Mama femeii, judecând după energetica ei, şi-a trăit întreaga 
viaţă conform unor principii şi idealuri rigide. Fiica ei a menţinut 
această tendinţă şi copilul i s-a născut fără şanse de 
supravieţuire. 

Odată a venit la mine pentru consultaţie o femeie cu 
probleme serioase de sănătate. Am văzut că cei doi fii ai ei ar 
putea muri. 

— La dumneavoastră sentimentele mor - i-am spus eu - 
încetaţi să mai gândiţi. Din ce cauză procentul sinuciderilor la 
nordici este mult mai ridicat? Fiindcă ei sunt mai puţin emotivi 
decât meridionalii şi îşi înăbuşă mai repede sentimentele, 
încetaţi să analizaţi situaţia, nu mai faceţi aprecieri, 
comparații. Fredonaţi un cântec - aceasta inhibă conştiinţa. 
Mergeţi mai mult pe jos. De ce iubim femeile capricioase? 
Fiindcă ele trăiesc prin sentimente şi sunt mai aproape de 
iubire decât cele care trăiesc prin conştiinţă. Munca fizică, 
petrecerea timpului în sânul naturii, scăldatul, duşurile - toate 
acestea inhibă conştiinţa. 

— Eu fac duşuri reci în fiecare zi, a spus femeia cu o voce 
domoală. 


— Dar nici nu trebuie să faceţi duş rece chiar în fiecare zi, 
i-am spus, deoarece vă antrenați şi vă fortificaţi, în primul 


rând, trupul. Boala trupului este o încercare de a vă ajuta să vă 
schimbaţi atitudinea incorectă faţă de lume. Dacă însă, 
călindu-vă trupul, veţi înlătura bolile, dar nu vă veţi schimba 
în interior, îşi pot face apariţia boli fizice sau psihice şi mai 
grave, incurabile. 

— Păi este exact cazul meu, a spus femeia. De multe ori 
nici nu vreau să fac duş rece, dar mă forţez. 

— Cu alte cuvinte, vă înăbuşiţi sentimentele cu principiile 
şi logica dumneavoastră şi, vindecându-vă de o maladie 
uşoară, de scurtă durată, căpătaţi o boală grea şi îndelungată. 

— Atunci reiese, a rostit cu prudenţă femeia, că toate 
sistemele de tratament şi purificările sunt periculoase? 

Eu ridic din umeri: 

— Fireşte. Purificarea fizică fără purificare spirituală este 
la fel ca o pastilă: îţi acordă o păsuire, apoi însă poate fi şi mai 
rău. Omul nu este ca o găleată murdară, pe care o poţi spăla ca 
să fie curată. Organismul se curăţă dezintoxică singur încon 
tinuu. Acumularea reziduurilor este un rezultat al dizarmoniei 
interioare. Cu cât ne vom curăța organismul mai energic, cu 
atât mai mare va fi lipsa armoniei interioare. Din acest punct 
de vedere, terapia prin înfometare se deosebeşte în mod 
avantajos de purificările obişnuite, dar are şi ea o parti 
cularitate interesantă. Dacă scopul terapia prin înfometare este 
numai însănătoşirea fizică, dacă, în timpul curei, omul 
gândeşte intens şi se agită, îşi regretă trecutul sau se teme de 
viitor, o astfel de cură îi poate dăuna, cu alte cuvinte, detaşarea 
de problemele trupului trebuie să fie însoţită de o detaşare de 
problemele spiritului. Atunci este mai uşor să învingi atracţia 
e«-lui uman şi sate concentrezi asupra Divinului. 

EGIPTUL.  KALAWI 

în timpul primei călătorii în Egipt, noi am locuit într-un hotel 
nou. Plaja de lângă el fusese amenajată de curând. Buldozerele 
nivelaseră şi împinseseră în mare mormane uriaşe de nisip, 
acoperind astfel insuliţele de corali. Peştii despre care citisem 
atât de mult şi pe care îi admirasem pe cărţile poştale nu i-am 
văzut în zona acestei plaje. In afară de mare, la Al-Ghurdagah 
nu era nimic deosebit şi noi am hotărât să facem o excursie la 
Cairo şi la Luxor. Excursia la Cairo costa 70 de dolari de 
persoană. Am încercat să găsesc alte posibilităţi. Un taximetrist 
egiptean s-a învoit să meargă pentru o zi întreagă în schimbul 


sumei de 200 de dolari. întrucât taxiul avea şase locuri, într-un 
astfel de grup călătoria îl costa pe fiecare cam 30 de dolari. în 
plus, taxiul poate fi oprit oriunde, fără teama de a întârzia. 
Lucrul acesta îţi oferă o plăcere mult mai mare faţă de o 
excursie cu autocarul. Am pornit la ora cinci dimineaţa în 
componenţa unei coloane de autocare şi autoturisme. în fruntea 
coloanei se afla un automobil blindat, cu o mitralieră în partea 
de sus a caroseriei. 

piramidele egiptene semănau mai curând cu un bazar. De 
obicei, ele sunt fotografiate atunci când în jurul lor nu este 
nimeni, iar când vezi forfota, vacarmul, larma şi un mare număr 
de oameni, se produce o prăbuşire dureroasă a iluziei. Apoi te 
obişnuieşti şi începi să ţii cont de realitate. M-am convins 
personal de următorul lucru: dacă doreşti să simţi frumuseţea 
unui edificiu sau a unui loc, nu se poate să te apropii de el cu 
maşina. Trebuie să ajungi la el pe jos, lăsând maşina în 
depărtare, şi atunci ai o percepţie absolut diferită, înţelegi de ce 
pelerinii mergeau pe jos la locurile sfinte. Cu cât te apropii mai 
încet de un loc sfânt, cu atât mai profunde sunt sentimentele pe 
care le încerci. Când te afli în autocar, tot ce vezi dincolo de 
geamuri este doar un tablou care a căpătat viaţă. Când mergi 
într-un autoturism, ai o percepţie total diferită. Poţi deschide 
geamul, poţi opri maşina ca să ieşi afară. Contactul emoţional 
este mult mai profund. 

Ca să ajungi la Cairo, trebuie să mergi prin deşert cinci ore. Nu 
se zăreşte nici un pom, doar deşert şi munţi, când de o culoare 
aproape neagră, când de un roşu-cărămiziu, când de un galben 
aprins. Aceste cinci ore în care te apropii lent de ţintă îţi 
creează o dispoziţie sufletească ieşită din comun şi, atunci când 
am intrat în muzeul din Cairo, intensitatea şi profunzimea 
impresiilor pe care mi le-a produs acel loc au fost comparabile 
doar cu cele din fragedă copilărie. Spre deosebire de piramide, 
construcţiile ciclopice de la Luxor şi de la Karnak m-au 
impresionat cu adevărat. Locuind în apartamente moderne, noi 
ne obişnuim cu faptul că orice clădire are funcţii pur utilitare. 
Loc de trai, loc de luat masa, loc de distracţie. Atât arhitectura, 
cât şi energetica unor astfel de încăperi ne ancorează în 
funcţiile umane, făcând să ne crească dependenţa de ele. 
Atunci când intri într-o biserică, starea interioară ţi se 
ameliorează datorită simplului fapt că spaţiul şi energetica 


lăcaşului nu sunt concepute de noi ca funcţii utilitare. Când ne 
pomenim într-un alt mediu, noi ne schimbăm mai uşor şi 
cunoaştem lumea mai în profunzime. lar atunci când vezi nu un 
singur edificiu, ci un complex întreg de construcţii, unite între 
ele prin anumite funcţii supreme, şi înţelegi că au fost înălțate 
cu câteva mii de ani în urmă, lucrul acesta te impresionează 
puternic. 
îmi aminteam de cocioabele de piatră în care mulţi egipteni 
locuiesc până în prezent, şi, deodată, iată acest neverosimil 
avânt spre înalt, dincolo de hotarele a tot ce este pământesc, 
ajuns până la noi din milenii apuse. Propria noastră membrană 
fizică, împreună cu problemele ei de supravieţuire şi confort, 
începe treptat să ne izoleze de lumea înconjurătoare, de 
posibilitatea de a-i înţelege măreţia şi frumuseţea. Simţul clipei 
este necesar pentru supraviețuirea unui singur om. Pentru 
supraviețuirea unei civilizaţii este necesar simţul eternității. 
Plimbându-mă printre coloanele uriaşe de la Luxor, am avut 
deodată senzaţia uimitoare că trupul meu, mai întâi, parcă s-ar 
fi micşorat şi ar fi devenit insignifiant, cu problemele lui cu tot. 
După aceasta am avut sentimentul că trupul îmi dispare, că 
eu-l meu nu mai este fizic, ci spaţial, şi că îmi apare o reală 
percepţie a cosmosului şi a eternității. Eu-l meu uman nu 
dispăruse, ci aţipise, adormise, şi eu am văzut lumea în cu totul 
alte culori. La întoarcere, noi mergeam de-a lungul unui canal 
de irigare. Soarele asfinţea încet, cufundând localitatea toropită 
într-o pâclă roşiatică. Prin aer pluteau leneş stârci albi nu prea 
mari. în negura roz-violetă se înălţau insulițe de palmieri 
sălbatici. O inexplicabilă lumină auriu-trandafjrie radia, 
pătrunzând totul în jur. O lume enigmatică, fantastică, împăcată 
adormea lin sub ochii noştri. 

în Rusia, când circuli pe autostradă şi vezi la distanţa de 1-1,5 
km o maşină care vine din sens opus, stingi luminile de 
depărtare. Şoferul nostru era foarte bine educat şi stingea de 
tot orice lumină. Acelaşi lucru îl făcea şi conducătorul 
automobilului care ne venea în întâmpinare. în felul acesta, 
goneam cam un kilometru prin deşertul nocturn într-o beznă 
totală. La început ne-a fost teammă, apoi însă ne-am obişnuit şi 
chiar a început să ne placă. Aveam senzaţia dispariţiei a tot ce 
este pământesc şi a unui zbor neaşteptat în cosmos. Eternitatea 


ne acoperea periodic cu aripa sa şi numai conturul munţilor pe 
fundalul cerului şi panglica drumului ne despărţeau de ea. 

— la ascultă, de ce nu ne-ai cânta un cântec? - mi-a propus 
pe neaşteptate unul dintre prieteni. 

Am început să cânt şi ne-am cufundat în infinit. Atunci când 
răsună o voce solitară, iar în jur nu e nimeni, sunetul devine un 
mijloc de comunicare cu alte lumi şi cu întreaga făptură. Cântam 
un cântec popular, iar automobilul nostru* plutea domol printre 
stele prin deşertul nemărginit. Mai apoi, peste luni şi ani, ne 
aduceam aminte de această noapte şi trăiam din nou senzaţia 
unei lumi infinite şi a <?«-lui nostru contopit cu ea. 

Peste câteva zile după întoarcerea de la Luxor, m-am înţeles 
într-o engleză stâlcită cu şoferul taxiului în privinţa altei 
călătorii. 

— Am nevoie de un loc absolut sălbatic, îi explicam eu, 
înţelegi, absolut sălbatic, să nu fie oameni deloc, no people, 
înţelegi? No people. 

Taximetristul dă din cap cu înţelegere: 

— Yes, no people. 

Apoi îmi spune că ştie un loc la vreo 50 de kilometri spre 
nord de Al-Ghurdaqgah. Eu dau din cap aprobator: 

— OK, totul e în regulă. 

A doua zi dimineaţa ne adunăm un grup nu prea mare şi 
pornim spre locul jinduit. 

— Băieți, imaginaţi-vă, în curând vom ajunge într-un loc 
absolut sălbatic, spun eu visător, insule de corali, o cantitate 
uriaşă de peşti şi nici un om prin preajmă. 

Mergem 40-50 de minute spre nord, apoi şoferul părăseşte 
autostrada. Trecem pe lângă grămezi de gunoi şi pietriş. Ne 
apropiem de o enormă carcasă de beton în părăsire. Totul este 
semănat cu sticle de plastic şi pungi de polietilenă. Dăm ocol 
dărăpănăturii de beton şi ne oprim lângă un morman de gunoi 
de vreo douăzeci de metri. în stânga se zăreşte marea. Peisajul 
parcă ar fi în urma unui război nuclear. Nici pomeneală de W- 
corali pe aici. Mă uit nedumerit la taximetrist: 

— Unde ne-ai adus? - îl întreb eu ruseşte. 

El ridică din umeri şi-şi desface mâinile: 

— No people. 

— Are dreptate, conchide sumbru cineva din grupul nostru, 

aici, într-adevăr, nu sunt oameni. 


Eu dau din mână fără a mai zice ceva şi ne îndreptăm spre 
maşină; apoi pornim încet în direcţia opusă. 

După vreo doi kilometri îl rugăm pe şofer să oprească lângă 
acvariul local, care e, totodată, şi muzeu. Un muzeu destul de 
sărac. Vreo zece acvarii. în unul dintre ele se află o morenă 
slăbănoagă, iar în celelalte înoată niscaiva peştişori pestriţi. 
După ce am examinat totul, ieşim din muzeu. 

— Există undeva pe aici vreun loc frumos cu recifuri şi fără 
oameni? - o întreb pe ghidă. 

— Există, răspunde ea, Kalawi, şi dă din mână spre sud. 

Şoferul, care tocmai se apropiase, se înviorează: 

— în zilele de odihnă, eu merg acolo la pescuit împreună 
cu familia, explică el. 

Fie ce-o fi, ne decidem noi, trebuie să mai încercăm o dată. 

A doua zi dimineaţa pornim din nou la drum şi, peste o oră, 
ajungem într-un loc nou. Un golf nu prea mare la o oarecare 
depărtare de drum, dune de jur împrejur şi, într-adevăr, nu sunt 
oameni prin preajmă. Când am intrat în apă, am înţeles de ce 
domnişoara ne-a trimis aici. Diversitatea peştilor şi a coralilor 
era, pur şi simplu, fantastică. Am petrecut acolo toată ziua şi, în 
ceea ce priveşte puterea impresiilor, aceasta a fost, probabil, 
una dintre cele mai memorabile zile din viaţa mea. în anul 1999, 
noi am hotărât să ajungem iarăşi acolo. E drept că, în anul 
acesta, pentru prima oară în ultimii ani, apa era rece, mai rece 
decât în ianuarie, fiindcă dinspre nord bătea un vânt puternic. 
După socotelile mele însă Kalawi se afla cu vreo 70-80 de 
kilometri mai spre sud şi apa ar fi trebuit să fie mai caldă. După 
ce am parcurs distanţa cuvenită, n-am mai văzut golful nostru. 
Şoferul arăta cu degetul: 

— Kalawi este aici. 

Dar acesta nu era golful nostru. 

N-am mai găsit locul nostru. La vreun kilometru de locul acesta, 
am găsit un golfuleţ asemănător, dar frumuseţea nu mai era 
aceeaşi. Apa era cam tulbure şi rece. 

„Când mergi undeva pentru prima oară şi încă într-o 
companie plăcută, 80 la sută din frumuseţea locului este dată 
de starea ta interioară", - m-am gândit eu. Percepția interioară 
a unui loc rareori se repetă. Nu în degeaba se spune că nu 
merită să te întorci acolo unde ţi-a fost bine. 


Să trecem acum la ceea ce este mai important. Tot timpul cât 
am hoinărit pe țărmurile celor două golfuri îmi spuneam că, în 
cele din urmă, mările vor dispărea, peştii şi coralii vor pieri, 
Pământul nostru va muri, Soarele se va stinge, dar scopul 
suprem nu este ca ele să existe veşnic, ci ca noi să 
transformăm, în adâncul fiinţei noaste, clipele trecătoare de 
fericire umană în eternul Divin. Pentru prima oară în viaţă 
izbuteam să mă detaşez de sentimentele triste, de senzaţia că 
ne aflăm într-o situaţie fără ieşire. 

„Fie că peştii şi coralii aceştia vor trăi mai mult sau mai puţin, 
sentimentul iubirii din suflet trebuie să crească mereu", mă 
gândeam eu şi, pentru prima oară în ultimii ani, am simţit ceea 
ce mai târziu am numit inerția iubirii. La suprafaţă, sentimentele 
pe care le aveam erau tristeţea şi jalea, în sufletul meu domnea 
totuşi un sentiment de fericire, care nu se diminua din această 
cauză câtuşi de puţin. 

Imediat mi s-a limpezit totul. Mai înainte ziceam: 

— Să nu renunti la iubire, să n-o înăbuși. 

Acest sentiment al iubirii era plăpând, lipsit de apărare, 
imponderabil şi, dacă încetam să-l susţin, dispărea îndată. 
Acum însă, când am simţit realitatea şi materialitatea 
sentimentului iubirii, am înţeles că trebuie să mărim în fiecare .. 
zi inerția acestui sentiment, proporţiile lui, şi atunci poate fi 
ljficat drept comportament incorect tot ce împiedică 
alnplificarea acestui sentiment. 

Un comportament corect contribuie la creşterea inerţiei iubirii 
în sufletele noastre şi în sufletele altor oameni, iar una dintre 
condiţiile de bază ale tranziţiei de la eu-l uman spre cel Divin 
constă tocmai în creşterea inerţiei sentimentului iubirii. 

SĂ FII SĂNĂTOS EUN LUCRU SIMPLU 

în ultimul timp, dacă nu călătoresc, eu mă străduiesc să merg 
cât mai des la un bazin de înot. Nervii se odihnesc, muşchii 
lucrează. înviorarea de care are parte organismul se menţine, 
din inerție, câtva timp. Cel mai bun sistem de purificare este 
totuşi terapia prin înfometare, sport şi o atitudine corectă faţă 
de lumea înconjurătoare. Când începem să depindem de ceva, 
imediat începe supraconsumul de energie. Dacă suprasolicitaţi 
un muşchi, el încetează să mai răspundă. 

Suprasolicitarea psihică duce la diminuarea funcţiilor glandelor 
şi începe îmbâcsirea organismului cu reziduuri, acumularea de 


săruri, diminuarea funcţiilor tuturor organelor şi, fireşte, ale 
creierului. Nu degeaba, mai demult, creierul era numit glanda 
principală a omului. Atunci când ne curăţăm organismul 
recurgând la diverse procedee, organismul ajunge la o stare 
care corespunde unei concepţii corecte despre lume, unui 
caracter integru, unui comportament corect. Dacă 
susţinem schimbările intervenite în corp prin schimbări 
lăuntrice, spirituale, ne întipărim în memorie senzaţia de lumină 
şi puritate din suflet şi ne străduim s-o menţinem, îi iertăm pe 
toţi şi ne rugăm, atunci purificarea fizică exercită asupra noastră 
o influenţă benefică. Dacă însă ne curăţăm numai trupul, 
continuând să ne frământăm, să regretăm, să ne supărăm, şi, 
pe deasupra, ne mişcăm puţin, atunci purificarea are, la început, 
un efect pozitiv, mai apoi însă ne agravează atitudinea incorectă 
faţă de lume şi, cu cât perseverăm mai mult în a ne curăța 
corpul, cu atât mai repede ne putem alege cu vreo boală. 

Organismul se îmbâcseşte necontenit şi, concomitent, 
funcţionează în regim de purificare, iar gradul de purificare este 
determinat de starea interioară a fiecărui om. 

Nu demult am avut o pacientă interesantă, care mi-a relatat 
un caz extrem de curios. înainte de a o concepe pe fiică-sa au 
început să i se formeze pietre la rinichi. Când i-a consultat pe 
specialişti, a aflat că are calculi de formă coralică. Astfel de 
pietre nu pot fi eliminate şi, de regulă, totul se termină cu 
extirparea rinichiului sau cu moartea. Ea a rămas însărcinată, în 
ciuda tuturor avertismentelor medicilor, a născut cu bine, iar, 
peste câtva timp, pietrele au început să se resoarbă fără 
ajutorul vreunui medicament. Acum rinichii ei sunt absolut 
curaţi. 

Doamna s-a interesat ce s-a întâmplat de fapt. îndată ce am 
văzut-o, mi-a fost clar că totul este legat de copiii ei. După ce 
am cercetat-o cu mai multă atenţie, ca să văd cum stau 
lucrurile, am început să-i explic: 

— înainte de conceperea fiicei era necesar să vă fie îmblânzit 
caracterul şi să fiţi împinsă niţel spre iubirea Divină. Este puţin 
probabil că aţi fi obţinut o asemenea purificare până la nivelul 
cuvenit prin intermediul oamenilor, de aceea vi s-a dato 
purificare prin boală. Dacă aţi fi intrat în panică şi v-aţi fi 
înverşunat împotriva propriei persoane şi împotriva altora, vă 
daţi seama cu ce s-ar fi soldat totul. Dumneavoastră aţi pro- 


cedat corect, aţi lăsat la o parte toate problemele, aţi devenit 
mai blândă, aţi început a vă concentra asupra iubirii şi aţi reuşit 
să vă purificaţi nu numai propriul suflet, ci şi pe cel al fiicei. 
Dacă sufletul s-a purificat, cel ce urmează este corpul, de aceea, 
după naşterea fiicei, organismul dumneavoastră s-a purificat 
rapid. înainte de concepere, sufletul omului, aflându-se vreme 
îndelungată într-o stare de detaşare, acumulează o mare 
cantitate de iubire. Copilul trăieşte din sentimente şi iubire, de 
aceea posibilităţile lui de purificare sunt mult mai mari decât 
cele ale unui adult. Pe măsură ce se formează conştiinţa şi 
apare aspiraţia spre valorile umane, o dată cu trecerea anilor, 
creşte, tot mai mult, dependenţa de ceea ce este uman, şi avem 
posibilităţi tot mai mici de purificare, iar bătrâneţea se face 
simțită din ce în ce mai repede. De aceea, cu cât mai mult le 
aplicăm copiilor nu logica umană, ci logica Divină, cu cât tindem 
mai mult să le dezvoltăm sentimentele şi nu gândurile, cu atât 
mai lent vor decurge la ei procesele de ofilire. 

Mulţi părinţi sunt frământaţi de începerea târzie a vorbirii la 
copiii lor, în pofida isteţimii şi a marii lor sensibilităţi. De fapt, 
frânarea conştiinţei este un bine pentru copil, permițându-i să 
se concentreze mai îndelung asupra iubirii şi a cunoaşterii 
senzoriale a lumii. Am înţeles dintr-o dată un adevăr simplu: de 
la copii nu trebuie să pretinzi niciodată nimic, ei pot fi doar 
ajutaţi să-şi formeze o atitudine corectă faţă de lume, să se 
roage în fiecare zi, să aibă o atitudine blândă faţă de sine şi faţă 
de oameni. Logica umană cere, logica Divină ajută. 

Copilul trebuie tratat ca o fiinţă Divină. Orice iritare şi 
nemulţumire faţă de copil este un indiciu al atitudinii noastre 
incorecte faţă de lume. Educăm prin iubire şi ajutor, nu prin 
ordine şi exigenţe. 

Pedagogia, la rândul ei, începe de la autoeducarea 
pedagogului şi a părintelui. 

înainte de a pleca la bazin, mă apropii de telefon şi sun în alt 
oraş, ca să clarific unele detalii referitoare la cartea a şasea. 
Aud că cineva a ridicat receptorul, îl salut, şi încep convorbirea: 

— Vreau să vă spun că rudele mele au citit despre 
experimentele psihologului A.N.Leontiev. Nu mi-aţi putea 
spune titlul cărţii? 

Mi se comunică titlul cărţii pe care vreau s-o citesc, apoi 
interlocutorul meu continuă: 


— Ştiaţi că, pentru a recunoaşte pe cineva, omul pipăie 
contururile feţei cu mâinile? De aceea, dacă ne pierdem 
mâinile sau dacă ele ne sunt imobilizate, procesul de 
recunoaştere se întrerupe pentru un timp oarecare, 
apoi 
funcţiile mâinilor încep să fie preluate de cap: clătinându-l 
într-o parte şi în alta, recunoaştem mai uşor oamenii şi 
obiectele cunoscute. Dacă este imobilizat capul, începem parcă 
să pipăim cu tot corpul. Cu alte cuvinte, la procesul gândirii 
participă tot corpul. 

— Prin urmare, când corpul îmbătrâneşte, se zbârceşte, 
funcţionează mai prost, lucrul acesta se răsfrânge şi asupra 
gândirii? - întreb eu. 

— Aveţi perfectă dreptate, încuviinţează interlocutorul 
meu, de aceea mişcarea activă, solicitările fizice ne ajută să ne 
păstrăm mai multă vreme limpezimea gândirii şi să diminuăm 
pierderea capacităţilor la bătrâneţe. 

„în primul rând, este vorba de starea hormonală, m-am 
gândit eu. Dacă funcţiile glandelor se reduc de câteva ori, 
sportul nu mai e de mare ajutor". 

Ne luăm rămas bun, pun receptorul în furcă, ies din 
apartament şi merg să-mi iau maşina. Deşi e deja 18 mai, 
răcirea timpului din această primăvară încă se resimte. 

Pe bulevardul Nevei se formează periodic ambuteiaje. Eu 
însă nu sunt prea grăbit. Bazinul se află pe insula Vasilievski şi, 
într-o jumătate de oră, reuşesc să ajung acolo. 

îmi amintesc de o discuţie cu un profesor de la institutul 
Behterev. Eu îl întrebam dacă n-a auzit cumva despre alte 
cercetări asemănătoare cu ale mele. 

— Ştiţi, la mine la institut a venit un american, care a dat 
peste acelaşi lucru ca şi dumneavoastră şi dorea să facă 
experimente la institutul nostru. Dar, după cât se pare, el n-a 
reuşit să înţeleagă sensul acestui fenomen, apoi a plecat. 

— Care era ideea cercetărilor lui? 

Aceea că, iertând un om, ne putem vindeca de o boală 
gravă. El a menţionat două cazuri. Primul: o femeie care s-a 
vindecat de un cancer la sân. Ei plecaseră cu avionul din 
America să-şi petreacă vacanţa în Brazilia. Soţul a cumpărat 
pe ascuns narcotice şi tot pe ascuns le-a strecurat în valiza 
soţiei, sperând să le poată trece de vamă. Narcoticele au fost 


găsite şi femeia s-a pomenit la închisoare. Apoi a ieşit din 
închisoare şi a făcut cancer la sân. Când a fost convinsă că 
trebuie să-şi ierte soţul, cancerul a dispărut. Al doilea caz: o 
femeie şi-a alungat fiica de acasă. Aceasta a crescut, apoi s-a 
îmbolnăvit de astm, care nu putea fi tratat cu nici un 
medicament. Când a reuşit să-şi ierte mama, astmul i-a trecut. 

— Cât este de simplu să fii sănătos, m-am gândit eu, * trebuie 
să-ţi cultivi în suflet bunătatea şi să vezi în toate voinţa Divină. 

La semafor s-a aprins semnalul roşu şi şuvoiul de maşini s-a 
oprit încet. Am ajuns deja la începutul bulevardului Nevei. Mai 
departe va urma Podul Palatului, apoi insula Vasilievski. 

Se aprinde lumina verde şi, încet, maşinile pornesc. Maşinile 
merg încet, în ordine şi iată-mă aproape de Podul Palatului. 
Totuşi, în ciuda tuturor vitregiilor, oraşul a rămas frumos. Mă 
gândesc că trebuie să mă ocup în mod serios de educarea 
emoţiilor mele. în ceea ce mă priveşte, logica umană o 
depăşeşte pe cea Divină şi eu simt acest lucru. Trebuie să 
renunţ la toata agitația şi să acumulez energie pentru a reuşi 
să mă ridic la un nou nivel. Prima regulă a acumulării energiei 
este să înveţi să n-o iroseşti. Până la vârsta de treizeci de ani, 
eu m-am aflat într-o stare de singurătate interioară deplină, iar 
potenţialul meu creator era, probabil, de vreo cincisprezece ori 
mai mare. Acum însă nu sunt în stare nici măcar să ţin o 
terapie prin înfometare, deoarece mă confrunt cu prea multe 
suprasolicitări. 
îmi aduc aminte cum un pacient îmi povestea despre 
problemele sale: 

— Din cărţile dumneavoastră am înţeles că am un ataşament 
puternic faţă de conştiinţă şi faţă de femei. E de ajuns să visez 
la ceva şi, imediat, totul se destramă, încep să am încredere în 
oameni şi, imediat, sunt trădat. Dacă situaţia mea devine un pic 
mai bună decât a altora, imediat îşi fac apariţia ambițiile. Dacă 
văd o femeie frumoasă, uit de toate. Nu demult m-am 
îndrăgostit. Ea este tânără şi drăguță şi a început prima să-mi 
acorde atenţie. Parcă aş fi simţit ceva şi, la început, n-am 
reacţionat. Apoi însă mi-am luat avânt şi nu mă mai puteam 
opri. îndată ce a înţeles că sunt în puterea ei, a început, cu 
multă iscusinţă, să mă umilească. în plus, ea simţea cu 
exactitate ce este cel mai dureros pentru mine şi lovea drept la 
ţintă. în cele din urmă am hotărât să nu mai îndur aceste 


batjocuri rafinate. Dar, îndată ce am luat decizia să mă despart 
de ea, m-am trezit cu o hemoragie. Mă ridic de pe scaunul 
closetului şi văd că e plin de sânge. Peste cinci minute mă decid 
să continuu relaţia cu ea, mă duc şi mă aşez înadins la closet - 
nici o picătură. Peste o oră iau hotărârea să ne despărţim şi, din 
nou, am o hemoragie abundentă. Merg la ea, ne întâlnim şi mă 
ciocnesc de o şi mai mare batjocură. Am hotărât să rabd cu 
orice preţ şi astfel a durat încă jumătate de an. Apoi ea s-a 
măritat cu altul şi i-a născut un copil. Mi-aţi putea explica ce s-a 
întâmplat de fapt? 

— Pur şi simplu, în viitor vă aşteaptă o mare iubire, i-am spus, 
dar dumneavoastră n-aţi fi supravieţuit, dacă aţi fi încercat-o. 
De aceea a trebuit să fiţi pregătit în felul acesta. De altfel, în 
câmpul dumneavoastră şi al acestei doamne există un copil 
comun. Dumneavoastră însă nu sunteţi destul de pur pentru 
apariţia lui. Chiar dacă o femeie este îndrăgostită de 
dumneavoastră, ea se comportă nu aşa cum aţi dori, ci aşa cum 
este necesar pentru maxima purificare a viitorilor copii. Dacă nu 
vedeţi în comportamentul ei o semnificaţie supremă, faptul 
acesta are consecinţe deplorabile şi pentru copii, şi pentru 
dumneavoastră. Dumneavoastră de-abia aţi făcut faţă acestei 
încercări cu 50%. Şansele de naştere ale copilului erau, de 
asemenea, 50 la 50. De aceea, el a plecat în viaţa următoare şi 
nimeni n-a avut de suferit în mod deosebit. Aşa că puteţi socoti 
că aţi avut noroc. 

Intru pe bulevardul Bolşoi al insulei Vasilievski şi mă gândesc: 
„Oare în ce mod voi fi eu chemat la ordine? Poate că e mai bine 
să nu aştept şi să-mi concentrez din timp eforturile asupra 
mea?" 

La intersecția bulevardului Bolşoi cu altă stradă am observat 
silueta unui amic. Acesta nu are maşină, de aceea trec pe la el 
atunci când mergem la bazin. 

— Salut, zice el, luând loc în maşină. Cum mai stai cu 
cartea? 

— Bine. Mi-au mai rămas 2-3 capitole. După bazin am să 
mai lucrez. 

Pornim, continuând să înaintăm pe bulevardul Bolşoi. 

— Ştii ceva? - îi zic eu, pacienţii mei încep deja să 
găsească singuri răspunsuri la întrebările lor. leri, o cunoştinţă 
de-a mea îmi spune: „Uite, oamenii întreabă adesea: „S-a 


măritat din dragoste, apoi a divorţat. Ce se întâmplă?" Eu una 
am înţeles. Fiindcă, atunci când s-a măritat, îl iubea pentru 
ceva anume, apoi această calitate se duce şi iubirea se duce o 
dată cu ea. A divorţat de unul, s-a căsătorit cu altul. Al doilea 
are ceva ce nu avea primul. A trăit un timp cu al doilea şi s-a 
dovedit că acestuia îi lipsesc multe în comparaţie cu cel dintâi. 
Dar, când te măriţi pur şi simplu pentru că iubeşti, fără a te 
gândi şi tară a ţine seamă de nimic, atunci, în loc să-i reproşezi 
toate cele, îl vei ajuta la toate şi-l vei ierta mai uşor şi vei fi 
fericită mereu." 

Eu zâmbesc, întorcându-mă spre însoţitorul meu: 

— în curând nu va mai fi nevoie să scriu cărţi. Voi aduna 
scrisorile de la cititori, întrebările şi răspunsurile lor şi le voi 
tipări. 

Probabil, ar fi trebuit să mă ocup nu de problema bolilor, ci de 
problema îmbătrânirii, deşi, în principiu, bătrâneţea e ca o 
boală. Cauza ei este dependenţa, din ce în ce mai mare, de 
conştiinţă şi de lumea înconjurătoare. Am citit adesea despre 
cazuri când unii oameni au căzut într-un somn letargic. Ei au 
continuat să mănânce în somn, să trăiască , dar conştiinţa lor 
dormea şi ei nu îmbătrâneau de loc. Atunci când se trezeau, 
începeau să îmbătrânească rapid şi traversau o perioadă de 
douăzeci de ani în câteva luni. Prin urmare, mecanismul 
îmbătrânirii este legat într-o măsură considerabilă de conştiinţă. 
Pentru a învinge dependenţa de conştiinţă, trebuie să găseşti 
un alt punct de sprijin şi să te detaşezi de toate lucrurile de care 
ne leagă conştiinţa. 

Pe mormântul unui grec din antichitate sunt gravate 
cuvintele: „Am trăit o viaţă lungă, fiindcă am mâncat şi am băut 
cu măsură". „Fericirea umană, mă gândesc eu, dacă i te închini 
multă vreme, devine nefericire". 
înot prin apa azurie şi, treptat, toate lucrurile neînsemnate se 
dau la o parte. îmi vine în minte o poezie, pe care am citit-o 
aseară: 

„Doar cedând şi renunțând 

te poţi schimba, 

Doar blând fiind şi îngăduitor 

poţi reuşi." 


Mai întâi trebuie să simţi bazele formării şi dezvoltării lumii 
detaşându-te de materie, spaţiu şi timp, şi abia mai apoi să 
începi să cugeti. 

Dacă un filozof începe procesul cunoaşterii de la gânduri, din 
el poate ieşi un doctor în filozofie, dar nu un filozof. 

„Cei înţelepţi nu sunt învăţaţi, cei învăţaţi nu sunt înţelepţi" - 
zicea Lao Zi. 

îmi amintesc versetele lui, pe care le-am citit aseară: 

„Am trei lucruri de mare preţ, 

După care mă conduc şi pe care le păstrez cu grijă: 

Primul este „sentimentul iubirii" profunde, 

care de nimic nu depinde. 

Al doilea îl reprezintă „încrederea". 

Al treilea se numeşte „lipsa 

năzuinţei de a fi lider". 

Sunt plin de iubire şi pot, de aceea, 

acţiona cu bărbăţia unui adevărat oştean. 

Sunt strângător şi, de aceea, puterea-mi pot să o sporesc. 

Nu năzuiesc în Lumea de sub Cer să fiu primul, 

de aceea pot atinge suprema plinătate a guvernării 

esenței lucrurilor. 

Cel care azi pentru război lasă iubirea, 

care se leapădă de cumpătare pentru belşugul fastuos, 

care refuză ocârmuitor să fie doar pentru a ajunge cel mai 

important, 

inevitabil va pieri! 

Dar cel ce plin e de iubire, 

ce luptă şi învinge, 

stăpânire dobândind asupra simţurilor sale, 

devine mai puternic. 

Cerul îi vine în ajutor, grijindu-se de el 

cu răbdare şi iubire." 

Continuam să înot în apa răcoroasă şi toate cuvintele şi 
gândurile se estompau treptat. Plonjez, las toate problemele, 
apoi ies la suprafaţă şi înot alene de-a lungul bazinului. Undeva, 
în adâncul conştiinţei, se stinge un dicton de-al lui Lao Zi: 

„Războinicul adevărat nu e războinic, 

Maestrul luptător nu este crud." 


Toate acestea au fost spuse cu mii de ani în urmă, dar ideile 
noastre, până în clipa de faţă, n-au depăşit limitele celor spuse 
de acest om. 

Nu mai înotăm, pentru azi ne e de ajuns. Amicul îmi face cu 
mâna şi eu plonjez spre scară, ca să ies din bazin. Ne îndreptăm 
spre duşuri, apoi ne îmbrăcăm. El îşi priveşte mirat mâna, 
strângând şi desfacând pumnul. 

— Ştii ceva, mai înainte îmi amorţea degetul mic, iar acum 
începe să-mi amorţească aproape toată palma. Care ar fi 
remediul pentru aceasta? 

— Din punct de vedere karmic, aceasta înseamnă 
dependenţă sporită faţă de tot ce este uman, transmisă copiilor 
şi nepoților. Aici ar trebui pus în funcţiune mecanismul 

detaşării de tot ce ne ţine legaţi: aceasta înseamnă cură de 
foame, izolare, evitarea atracției sexuale, tehnici respiratorii. Cu 
alte cuvinte, trebuie să limitezi cantitatea de energie pe care o 
consumă corpul şi s-o îndrepţi spre activarea structurilor 
spiritual-spaţiale. Acestea au o viaţă mult mai lungă şi de aceea 
procesul de îmbătrânire, brusc, devine mult mai lent. lată de ce 
actorii, pictorii, oamenii de creaţie îmbătrânesc mai încet. Noi 
vedem, gândim şi simţim cu ochii, creierul şi corpul nostru, 
adică cu materia. Totodată, noi vedem, gândim şi simţim cu 
câmpul, adică cu spaţiul. în acelaşi timp, noi vedem, gândim şi 
simţim cu timpul. Cu cât este mai sporită activitatea corpului 
nostru temporal şi spaţial, cu atât mai încet îmbătrâneşte corpul 
fizic. 

— Şi ce să fac? - întreabă interlocutorul meu. 

— Să vorbeşti, să comunici mai puţin, să gândeşti mai 
puţin, să te rogi mai mult. 

— Şi dacă eu gândesc chiar şi atunci când mă rog? 

— Un pacient de-al meu era puternic ataşat de rațiune şi 
femei. Pot să-ţi dau acelaşi sfat ca şi lui. îl rogi pe un prieten 
să-ţi strângă degetul cu patentul, apoi începi să te rogi. Cu 
siguranţă, nu vei avea nici un gând în cap. Pe urmă îţi pui un 
film porno şi repeţi că, pentru tine, orice plăcere umană, 
inclusiv cea sexuală, este un mijloc de acumulare a iubirii de 
Dumnezeu. 

— Şi degetul în cleşte, şi filmul porno să fie în acelaşi 
timp? 


Nu, separat, îi spun. Dacă vei învăţa să te rogi când te 

doare, atunci şi în restul timpului, rugându-te, te vei elibera 
uşor de toate. Atunci când călugării erau copleșiți de imaginile 
sexuale plăsmuite de mintea lor, ei simțeau acelaşi lucru ca şi 
omul ce priveşte un film porno. Dacă, în acest moment, te rogi, 
energia sexuală care a izbucnit se transformă în energie Divină, 
iar dependenţa ta de fericirea umană se diminuează. 

leşim de la bazin şi coborâm pe scări. Apoi urcăm în maşină şi 
plecăm acasă. 

Azi e o zi cam posomorâtă, dar dispoziţia mea sufletească 
este bună. E aproape unsprezece dimineaţa şi, până seara, pot 
să mă ocup în voie de scrierea cărţii. 

ŞTIINŢA ȘI RELIGIA 

Ştiinţa s-a desprins din percepţia religioasă şi mistică a lumii. 
Pentru a putea compara, analiza şi trage concluzii, trebuie să 
dispui, pentru început, de un model senzorial. Ştiinţa apelează la 
gândire, religia se adresează sentimentelor. Pe măsură ce 
lumea simte tot mai mult necesitatea iubirii Divine, între ştiinţă 
şi religie începe să se lege un dialog. Aidoma fiului risipitor, 
ştiinţa se întoarce înapoi la Dumnezeu. lubirea Divină dă naştere 
sentimentelor, acestea, la rândul lor, stau la originea ideilor. 
Insă, pentru a nu se dezintegra şi a nu involua, ideile trebuie să 
se întoarcă în sfera sentimentelor, tinzând spre Divinitate. 
Atunci când individul se roagă, cuvintele şi conştiinţa îi servesc 
drept mijloace pentru a accede la Dumnezeu. Regre-tarea 
trecutului, frica de viitor, resentimentele, problemele materiale 
şi spirituale, preocuparea de a păstra controlul asupra situaţiei, 
nemulţumirea de sine, toate acestea, dacă nu sunt date la o 
parte, intensifică activitatea conştiinţei, anulând eficacitatea 
rugăciunii. Şi nu numai atât. Atunci când ne adresăm 
Domnului, se produce o accelerare a tuturor proceselor, de 
aceea, dacă nu este stăvilită activitatea conştiinţei, dependenţa 
noastră de ea se intensifică brusc, ceea ce ne poate provoca 
necazuri, boli şi nenorociri. 

— M-am adresat lui Dumnezeu, mi-a mărturisit o femeie, 
şi de atunci au început toate necazurile mele. Am pierdut tot ce 
aveam. 

Altă doamnă mi-a povestit cum hotărâse să se boteze. Dar, 
chiar în ajunul botezului, patul în care se odihnea a luat foc. 
Numai printr-un miracol, femeia a reuşit să scape cu viaţă. 


Alta mi-a relatat cum fiică-sa, care absolvise şcoala cu cele 
mai înalte calificative şi urma cu mult succes o facultate, a fost 
dusă la ospiciu cu tulburări psihice extrem de grave, după ce 
vizitase o biserică. După externare, fata n-a mai fost în stare să- 
şi continue studiile. Rămas fără rădăcini, copacul se usucă. La 
fel şi omul care şi-a pierdut legătura interioară cu Divinul este 
condamnat să piară. Cu cât mai adânc lunecăm în sclavia 
valorilor umane, cu atât mai puţine şanse de supravieţuire le 
rămân urmaşilor noştri şi cu atât mai dureros este procesul de 
revenire la Dumnezeu. 

Ţin să subliniez încă o dată: noi ne rugăm nu pentru 
descoperirea umanului şi sporirea lui, ci pentru a ne elibera de 
uman, pentru a-i diminua valoarea şi a-i învinge forţa de 
atracţie. 

Nu demult am fost solicitat să soluţionez două cazuri mai 
puţin obişnuite. 

Primul. M-a sunat o cunoştinţă: 

—___Ştiţi, câinele nostru parcă a căpiat, nu mai ascultă de 
nimeni, face doar ce vrea el, latră la toată lumea. Am impresia 
că această izbucnire are legătură cu stăpânii lui anteriori. Aia 
erau nişte oameni foarte duri de felul lor. Dar iată de ce vă 
sun: acum ţinem câinele închis în balcon, chiar şi numele i 
l-am schimbat şi nu ştim cum să procedăm mai departe. 

____ S-a întâmplat ceva în ultimele câteva zile? 

— Credeţi că acest lucru se putea răsfrânge asupra 
comportamentului lui? 

— Nu e deloc exclus. Ataşarea de idealuri şi conştiinţă i-a 
crescut de aproximativ 10 ori. Respectiv, i s-a accentuat şi 
ego-ul. De la foştii lui stăpâni i s-a transmis axarea sporită pe 
conştiinţă, scopuri, principii şi idealuri. Tendinţa aceasta zace 
în el ca o bombă cu efect întârziat. Dumneavoastră aţi început 
să faceţi ceva în ultimele câteva zile, ceva ce i-a declanşat 
mecanismul ascuns. 

Femeia a căzut pe gânduri: 

— Nu-mi amintesc să fi făcut ceva deosebit, doar că m-am 
rugat intens, atâta tot. 

Am înţeles imediat cum stau lucrurile. 

— Sunteţi cramponată de idealuri şi această cramponare a 
atins, în momentul de faţă, cota de 600 de unităţi. Dar să vă 
explic despre ce este vorba. Atunci când vă rugaţi numai 


ocazional, gândurile adresate Domnului se transformă treptat 
în sentimente, de aceea procesul de revenire la Divin este 
armonios. Dar, din moment ce aţi început să practicaţi 
rugăciunea intensă, este obligatoriu să se producă şi o blocare 
puternică a activităţii conştiinţei, iar pentru aceasta se cere să 
înlăturați tot ce se opune acestui proces. Uitaţi-vă cum 
procedau călugării, adică acei oameni care au păşit pe calea 
rugăciunii intense. 

1) anihilarea sentimentului propriei importante; 

2) renunţarea la bunurile materiale; 

3) refuzul obligaţiilor sociale; 

4) renunţarea la vestimentația luxoasă, la bucatele alese şi 
la plăcerile sexuale. 

Cu alte cuvinte, pentru a dinamiza eu-\ Divin, este necesar să 
blocaţi pentru un timp oarecare ego-ul personal şi pe cel social. 
în cazul în care începeţi să vă rugaţi intens, fără însă a vă ajuta 
conştiinţa să se transforme în sentimente, dependenţa de 
valorile umane creşte exploziv. 

Cel de-al doilea telefon era din Germania. Mă suna un fost 
pacient. Cu vreo trei sau patru ani în urmă, o conversaţie de 
acest gen m-ar fi dat gata. Acum însă încep să mai înţeleg câte 
ceva. Bărbatul îşi deapănă povestea cu o voce chinuită: 

— V-am citit cărţile şi am început să cred în Dumnezeu. După 
ce am fost la dumneavoastră la consultaţie, am făcut rost de 
înregistrările video ale seminarului dumneavoastră de cinci zile. 
Dar, de când am început să le vizionez şi, în paralel, să lucrez la 
armonizarea mea, sunt asaltat de un singur gând: "Dumnezeu 
nu există. Dumnezeu nu există". Simt că-mi ies din minţi. Cu 
adevărat îngrozitor însă este altceva: nu mă simt deloc în stare 
să remediez această situaţie şi nici să mă rog nu mai pot. 

Tac şi încerc să înţeleg ce s-a întâmplat. Curioasă răsturnare de 
situaţie. Dacă mi-ar fi aruncat casetele la gunoi din convingerea 
că Lazarev este un şarlatan, acest om s-ar fi simţit acum mult 
mai bine. Apoi le-ar fi povestit această "ntâmplare la vreo doi- 
trei amici... E ciudat însă că m-a sunat din nou, deşi problemele 
lui au început o dată cu vizionarea casetelor mele. 

__Oare nu v-am avertizat, i-am spus, că, după încheierea 
şedinţei, timp de câteva zile, trebuie să evitaţi orice activitate 
mentală, orice evaluare sau analiză? Informaţia oferită în cadrul 
şedinţelor este mult mai densă decât cea imprimată pe casete. 


lar dumneavoastră ce-aţi făcut? Sunteţi doctor în ştiinţe, v-aţi 
obişnuit să cerneţi totul prin sita conştiinţei. în timpul şedinţei, 
la dumneavoastră s-au produs anumite restructurări lăuntrice, 
au demarat procesele de transformare în profunzime. lar 
dumneavoastră v-aţi întors acasă şi, în loc să continuaţi acest 
proces, aţi pus caseta şi v-aţi apucat să cântăriţi şi să analizaţi 
totul. Informaţia conținută în cărţi şi casete este ca o pereche de 
cârje. Când aţi învăţat să mergeţi, daţi-le la o parte şi uitaţi de 
ele. Dacă vedeţi că aţi început iarăşi să şchiopătaţi, apelaţi din 
nou la ele. Dar dumneavoastră ce-aţi obţinut? Aţi învins 
dependenţa de conştiinţă, v-aţi activat sentimentele şi aţi păşit 
prin ele spre Dumnezeu, apoi aţi făcut un salt înapoi, spre 
conştiinţă. Dar tocmai axarea pe uman, pe conştiinţă ne 
determină să renunţăm la Divin. 

A doua zi cei doi m-au sunat şi mi-au confirmat că situaţia lor 
s-a ameliorat. Mi-am amintit de discuţia pe care am avut-o 
acum un an cu un profesor de la institutul "Behterev". îl 
contactasem în legătură cu un articol pe care mi-l aduseseră 
pacienţii mei şi în care scria că doi savanţi din Petersburg au 
descoperit o nouă stare a conştientei. 

In S.U A., la Universitatea Arizona şi-a desfăşurat lucrările o 
conferinţă internaţională cu tema: "Realizările de ultimă oră ale 
ştiinţei în domeniul conştientei". Potrivit celor expuse la 
conferinţă, în lume au fost întreprinse nu o singură dată 
cercetări asupra activităţii creierului în stare de veghe şi de 
somn, precum şi în timpul meditaţiei. De altfel, meditaţia s-a 
dovedit a fi destul de eficientă în vindecarea nevrozelor. 
Cercetătorii de la Institutul "Behterev" au examinat encefa- 
logramele subiecţilor cufundaţi în meditaţie şi au constatat că, 
la nivelul scoarţei cerebrale, la aceştia se declanşează 
mecanismele excitaţiei, mai exact, la început subiectul parcă 
adoarme, toate procesele sunt încetinite, apoi urmează faza de 
activare. Adepții diferitelor şcoli de yoga sunt de părere că 
meditaţia echivalează cu rugăciunea, că şi ea înseamnă 
comunicare cu Dumnezeu. Şi iată că într-o bună zi savanții şi-au 
pus întrebarea: "Ce procese au loc în creier în timpul 
rugăciunii?" 

Pentru acurateţea experimentului a fost invitat un călugăr, 
care era stareţ la o mănăstire ortodoxă, şi i s-a făcut o 
encefalografie în timp ce se ruga. Rezultatul i-a uluit pe 


cercetători. Encefalograma călugărului cufundat în rugăciune, 
dar pe deplin conştient, arăta o deconectare completă a 
scoarţei cerebrale. Omul sta şi se ruga, dar impulsul electric 
care ar fi trebuit să dovedească existenţa unei activităţi la 
nivelul scoarţei cerebrale lipsea cu desăvârşire. 

Savanţii au numit acest fenomen "a patra stare a subiectului 
uman". Până în acel moment erau cunoscute doar trei stări ale 
conştientei: starea de veghe, starea de somn prelungit şi starea 
de somn rapid, care se deosebesc între ele prin impulsuri 
electrice specifice la nivelul scoarţei cerebrale. 
în timpul adevăratei rugăciuni are loc o evadare din lumea 
reală, ceea ce duce la distrugerea conexiunilor patologice. 
Evadând din lume, de la imaginile patologiei, individul con- 
tribuie la propria vindecare. Coordonatorul acestui experiment a 
numit cea de a patra stare "calea spre armonie". Apropo, 
savanții au constatat că deprimarea, muzica rock îl înde- 
părtează pe individ de la starea de armonie, suscitând la nivelul 
cortexului impulsuri electrice similare celor ce însoțesc crizele 
epileptice. 

Deoarece rezultatele experimentelor oamenilor de ştiinţă au 
coincis întru totul cu propriile mele cercetări şi cu felul meu de a 
percepe lumea, m-am gândit să-1 contactez pe profesorul de la 
Institutul "Behterev". Am stabilit să ne întâlnim a doua zi. 
Profesorul s-a dovedit a fi o persoană foarte inteligentă şi plină 
de farmec. Am întreţinut o discuţie deosebit de interesantă. 

— Impulsului electric cerebral îi sunt caracteristice trei 
ritmuri, îmi explica interlocutorul meu. Ritmul D (delta) ne 
trimite la starea fiziologică, de profunzime a individului. 
Ritmul Q(theta) este ego-u] individului, personalitatea lui. 
Acest ritm ţine de relaţiile intrafamiliale. Abia la vârsta de 5-6 
ani apare şi ritmul A alfa), legat de ego-ul social. Atunci se 
activează stratul social. Ei bine, atunci când călugărul se 
roagă, ritmurile theta şi alfa dispar. 

Din punctul meu de vedere, am intervenit eu, singura 
explicaţie posibilă este următoarea: conştiinţa şi sentimentele 
noastre nu sunt de natură fizică, ele îşi au originea în câmpul 
nostru, altfel spus, vedem, gândim şi simţim, mai întâi de 
toate, cu structurile de câmp, spaţiale şi, abia după aceea, cu 
trupul, materia. Adresându-se lui Dumnezeu, omul se 
desprinde şi se înalţă deasupra materiei şi a spaţiului, de 


aceea trecerea conştientei de la regimul trupului la regimul 
câmpului se realizează uşor şi fără suferinţe. In situaţii 
obişnuite, fenomene similare se produc în timpul morţii sau în 
urma unui traumatism grav, iar uneori şi în urma administrării 
unor substanţe halucinogene etc. 

— Se prea poate, a zis profesorul şi a continuat: apropo, 
călugărul nu a fost singurul care a luat parte la experiment. Cu 
această ocazie a ieşit la iveală un fapt curios. De pildă, la un 
seminarist, inhibarea funcţiilor conştiinţei în timpul rugăciunii 
este mai puternică decât la dascălul lui. Aşadar, cu cât mai 
profund se implică o faţă bisericească în activităţi intelectuale, 
în funcţii administrative sau în probleme de politică, cu atât mai 
mult îi slăbeşte puterea rugăciunii. De altfel, la preotul catolic 
pe care l-am invitat, de asemenea, să participe la experimentul 
nostru n-am constatat o deconectare totală a scoarţei 
cerebrale, deşi, în mare, tendinţa se păstrase. Când i-am adus 
la cunoştinţă acest fapt, el a replicat: "De ce nu invitaţi un preot 
american, să vedeţi ce surprize vă aşteaptă acolo?" Totuşi a 
recunoscut că ortodocşii sunt mai asidui în rugăciuni. 

Ortodoxia este singura care a păstrat tradiţia monahală a 
rugăciunii neîntrerupte către Hristos. 

— Ce rugăciuni aţi folosit în cadrul experimentului? - l-am 
întrebat. 

“Tatălnostru" şi "Rugăciunea lui Isus", mi-a răspuns el 

şi a urmat: a venit şi un domn care practica de mulţi ani yoga 
şi era vindecător şi guru cu cercul lui de discipoli. El a vrut să 
vadă cum îi va reacţiona creierul, dacă, în loc de meditaţie, se 
va cufunda în rugăciune. înainte de experiment, el a zăbovit 
mult timp, rugându-se. Dar, de la bun început, aparatul a 
înregistrat descărcări electrice caracteristice crizelor de 
epilepsie. Am fost nevoiţi să întrerupem experimentul. Rugă- 
ciunea nu i-a adus pacea interioară, intrând, după cât se pare, 
în contradicţie cu altceva. 

Profesorul a tăcut o vreme, lăsându-se purtat de gânduri. Era 
primăvara lui 1998. De la fereastră se zăreau acoperişurile 
troienite ale caselor, pe care zăpada începuse deja să se 
topească. Omătul se aşternea peste tot. Cu toate acestea, în 
aer se simţea adierea primăverii. 

— Ritmurile alfa şi theta, şi-a reluat savantul expunerea, ne 
trimit la două dintre nivelurile conştientei. Acestea sunt 


responsabile de dezvoltarea personalităţii şi de existenţa ei în 
cadrul societăţii. Totuşi o dezvoltare armonioasă se realizează 
atunci când sunt active toate palierele conştientei. lar cel mai 
important nivel este acela pe care-l putem observa în timpul 
rugăciunii, când se deconectează ego-u! social şi cel personal. 
Gândirea iraţională este mult mai amplă decât cea raţională. 
Cultura occidentală a ajuns astăzi în pragul unei crize extrem 
de grave, şi asta pentru că filozofia şi psihologia omului 
occidental lasă din ce în ce mai puţin loc gândirii iraționale şi 
sentimentelor, fiind tot mai mult secătuită de logică. Dacă 
odinioară, într-o căsnicie, soţii se sprijineau reciproc, iubirea 
fiindu-le liantul principal, şi încercau să-şi rezolve problemele ş 
conflictele prin bunăvoință, astăzi contractul matrimonial a 
înlocuit sentimentele. Totul este negociat, stabilit şi pus la 
punct. A dispărut dorinţa de a-1 înţelege şi a-1 ierta pe 
partenerul care se comportă jignitor. Dimpotrivă, se apelează 
imediat la poliţie. în loc să depună efort, să încerce o 
schimbare în bine, pentru ca viaţa de familie să reuşească, se 
recurge imediat la divorţ. 

Primul şi cel mai important strat al conştiinţei, cel irațional, 
practic, nu mai funcţionează. Cel de-al doilea, responsabil de 
viaţa de familie şi de formarea personalităţii, este pe jumătate 
distrus. în Occident, structurile fundamentale ale familiei sunt, 
efectiv, compromise. lar când structurile de adâncime ale ego- 
ului individual sunt deformate, nu mai poate fi vorba de un ego 
social sănătos. lată de ce, procentul cel mai ridicat al copiilor cu 
probleme psihice este înregistrat în Suedia şi în Elveţia, şi 
situaţia continuă să se agraveze. Fascinate de propria coroană 
luxuriantă, statele dezvoltate nu observă cum îşi pierd 
rădăcinile. 

— Dar cel mai mult mă surprinde altceva, a continuat 
profesorul, revistele şi ziarele refuză să publice această 
informaţie. Am apelat la reprezentanţii bisericii, dar şi acolo 
m-am ciocnit de o totală lipsă de interes. Omul se agaţă de 
propriile stereotipuri şi ar prefera mai curând să-şi piardă banii 
decât să se lipsească de ele. Şi când te gândeşti că 
sensibilizarea oamenilor de ştiinţă din întreaga lume în această 
problemă ne-ar putea salva copiii şi lumea în general. 

— Spuneti-mi, vă rog, l-am întrebat, aş putea să particip şi 
eu la experimentul dumneavoastră? 


— Cum să nu, a răspuns el. Veniţi pe la noi şi vă vom 
supune testului. 

Mă întorceam acasă cu maşina şi mă gândeam la ceea ce mi 
s-a întâmplat în Germania. Am vrut să închiriem o maşină, dar 
una mai mare, care să aibă un portbagaj cât mai încăpător. în 
parcarea din faţa biroului de închirieri am remarcat un pick-up 
Opel Omega. Exact ce ne trebuia. Am intrat în birou şi ne-am 
menit faţă-n faţă cu o doamnă de vârsta a treia, cu o căutătură 
severă în spatele ochelarilor. 

__Am dori să închiriem un Opel Omega. 

__Nn avem aşa ceva, răspunse ea imperturbabilă. Ne-am 
uitat surprinşi unul la altul. 

__Scuzaţi, spuse atunci prietenul meu, arătând cu degetul 
spre fereastră, dar ce ţineţi acolo în parcare? 

— Maşina aceea a fost de curând returnată şi n-a fost încă 
spălată, ne-a replicat ea cu asprime. 

— Nici o problemă, putem aştepta. 

— Dacă-i aşa, veniţi peste 20 de minute, atunci o veţi putea 
lua în primire. 

Aşa am şi făcut. 

Mi-am adus aminte ce-mi povestea un amic de-al meu, care 
evoluează în America, în liga naţională de hochei: 

— în America făcusem cunoştinţă cu o ţipă. Eram cu un 
jeep mare şi splendid. Ei bine, când mi-a văzut maşina, tipa 
a dat fuga la ea şi, ignorându-mă total, a tot pipăit-o şi 
examinat-o pe toate părţile timp de o jumătate de oră. lar când 
i-am spus că sunt hocheist, ea a lăsat baltă maşina şi a dat 
buzna peste mine. Următoarea jumătate de oră eu am fost cel 
pipăit şi examinat. | se părea absolut firesc să se comporte aşa. 
Mi-am amintit din nou de bărbatul care practica yoga. Ce i se 
întâmplase de fapt? Probabil, următorul lucru. Rugăciunile 
creştine poartă în ele informaţia că pe Dumnezeu îl cunoaştem 
prin iubire, detaşându-ne treptat de toate cele umane. 
Creştinismul acordă mai puţină importanţă aspectelor tehnice 
ale detaşării de uman, axându-se pe sentimentul viu al iubirii de 
Dumnezeu, pe blândeţe şi pe iertare. Imediat ce aspectele 
tehnice ale auto-armonizării, remodelarea conştiinţei, dezvol- 
tarea aptitudinilor, întărirea sănătăţii devin un scop în sine, 
religia dispare, locul ei fiind ocupat de magie şi ocultism. Yoga îl 
ajută pe individ să se detaşeze de conştiinţă şi de ataşamentele 


umane. Iniţial, în cadrul acestui sistem, aspiraţia către Creator, 
către cauza primară avea o pondere mai mare decât axarea pe 
diverse tehnici. Cât despre adevărata meditaţie, mai întâi de 
toate este necesară formarea unei aspirații statornice către 
Creator. Doar în aceste condiţii, scara ce duce spre Divin nu se 
va prăbuşi. La prima treaptă se obţine imobilitatea fizică, 
suspendarea tensiunii musculare, a vederii şi a gândirii. La cea 
de-a doua - oprirea respirației şi a inimii, la a treia - stoparea 
metabolismului. însă, după urcarea acestor trepte, este destul 
de greu să te întorci înapoi. De aceea, occidentalii care practică 
meditaţia relaxându-se, închizând ochii şi eliberându-se de 
gânduri obţin deconectarea primului nivel al conştiinţei. în 
consecinţă, se produce o axare pe nivelurile spirituale 
superioare. Cu câteva mii de ani în urmă, acest lucru era văzut 
ca o binecuvântare, ca o creştere a nivelului spiritual, însă, când 
individul este cramponat de spiritualitate, meditaţia poate fi 
periculoasă pentru el, căci, în realitate, ea îl îndepărtează de 
Divinitate. Prin urmare, cu cât individul este mai puţin 
cramponat de aspectele spirituale superioare, cu atât mai 
benefică pentru el este meditaţia. Dar, dacă individul scoate 
mereu la iveală defectele celor din jur şi are numai păreri 
negative despre oameni, dacă este nemulţumit de sine şi de 
propria soartă sau este gelos şi se supără pe cei apropiaţi, vom 
spune despre el că este cramponat de aspectele spirituale 
superioare şi, de aceea, meditaţia poate fi periculoasă pentru el 
în acest caz, mult mai salutară ar fi cultivarea unei atitudini 
binevoitoare, munca fizică şi pocăinţa. 

Am stabilit cu profesorul să ne întâlnim peste o săptămână, 
însă, în ziua respectivă, dânsul n-a fost disponibil. După aceea, 
eu am fost ocupat cu scrierea celei de-a cincia cărţi, aşa că 
dădusem la o parte toate celelalte preocupări. Acum însă mi-am 
amintit de discuţia noastră şi îi dau un telefon la institut. 

— Bună ziua, îi spun, după ce-i aud vocea în receptor, vă 
deranjează Lazarev, dacă vă mai amintiţi de mine. 

— Sigur că-mi amintesc, răspunde el, unde aţi dispărut? 

— Vedeţi care-i problema, imediat ce am terminat de scris 
volumul cinci, l-am început pe al şaselea. Informaţia cu care 
lucrez acum s-a dovedit a fi atât de importantă, încât nu voiam 
s-o lungesc prea mult cu punerea ei pe hârtie. lar atunci când 
lucrez la o carte, nu mai am nici timp, nici forţe să mă implic 


în altceva. Eu zic să ne înţelegem în felul următor. Acum e 
sfârşitul lui mai. In septembrie urmează să scot volumul şase, 
după care sunt liber ca pasărea cerului. Şi atunci, dacă se 
poate, ne vom întâlni şi vom demara experimentul nostru 
comun. 

— De acord, mi-a răspuns profesorul. 

— Apropo, m-am interesat eu, există, din partea oamenilor 
de ştiinţă, reacţii la cercetările dumneavoastră? 

Ce să zic, deocamdată nici una. Se pare însă că gheaţa a 
fost spartă. Câteva reviste de specialitate s-au arătat interesate 
de informaţiile noastre şi, dacă am înţeles eu bine, sunt de 
acord să le publice. 

Slavă Domnului! - rostesc eu. 

Ne luăm rămas bun, iar eu mă gândesc la cele ce se întâmplă 
astăzi cu lumea. Că omenirea va supravieţui, nu e nici o 
îndoială. Am avut odinioară o perioadă în care am lucrat mai 
mult cu una dintre cauzele care stau la originea afecţiunilor 
fizice. Este vorba de nepotrivirea energeticii individului cu 
societatea viitorului. La nivelul câmpului există matriţa omului 
din viitor. Dacă matriţa noastră interioară nu-i corespunde, noi 
intrăm în conflict cu matriţa viitorului. Atunci matriţa noastră 
începe să se dezintegreze. Apoi această temă mi-a dispărut din 
vizor, iar eu m-am lăsat absorbit de alte probleme. 

Ei bine, în ultima jumătate din an, pentru a mă redresa, mă 
rog permanent, şi nu numai pentru a-mi ispăşi acele greşeli 
care pot fi transmise copiilor şi nepoților mei, ci şi pentru acelea 
care pot afecta societatea viitorului. Atunci când încerc să 
descopăr de unde vine un element negativ, mi se întâmplă 
uneori să văd coconii structurilor de câmp ale copiilor mei, 
alteori un singur cocon luminos, sclipitor, având la suprafaţă 
pete murdare. Petele sunt rezultatul comportamentului şi al 
atitudinii noastre greşite faţă de lume. Ele semnalează 
existenţa unui program de agresiune îndreptat împotriva iubirii. 
în linii mari, este vorba de atitudinile de dispreţ şi de 
dezaprobare faţă de oameni, de nemulţumirea de sine şi de 
respingerea vieţii. 

Scriam în cărţile anterioare că actuala viaţă a omenirii a început 
cu două mii de ani în urmă şf va lua sfârşit în anul 2000. Acestea 
sunt datele de care dispun personal. Următoarea viaţă, cea mai 
intensă, va dura aproximativ 300 de ani. Conştiinţa se va ridica 


pe o treaptă superioară. Din anul 2001 va începe să se schimbe 
concepţia despre lume la nivelul întregii omeniri. Din 2024 va 
apărea o generaţie de copii de tip nou, iar începând cu 2030 se 
va putea vorbi despre o nouă omenire, cu o energetică şi o 
conştiinţă calitativ nouă. Apropo, după toate semnele, peste 
aproximativ zece ani vor începe brusc să se accelereze toate 
procesele karmice. Vor supravieţui, probabil, doar cei ce vor 
găsi calea cea bună. Pe la sfârşitul anilor '80 am auzit de la 
clarvăzători următoarea previziune: începând cu anul 2000, 
orice medicament îşi va pierde efectul. Ca să fiu sincer, am 
tratat acest pronostic cu scepticism, ca pe un basm de adormit 
copiii. Nu demult însă, exact acelaşi lucru mi l-au spus şi medicii 
de la un laborator dotat cu aparatură de diagnosticare de ultimă 
oră. în ultimii 2-3 ani, medicamentele, chiar şi cele mai 
puternice (inclusiv preparatele hormonale) încetează să mai 
acţioneze asupra bolnavilor. întrucât medicamentele nu vindecă 
boala, ci doar o împing înăuntru, putem presupune că s-a 
produs o supraîncărcare cu deşeuri karmice a structurilor 
noastre spirituale de importanţă vitală, şi procesul de 
autointoxicare se blochează. Nu mă îndoiesc că fiecare dintre 
noi are un viitor. Atât doar că mi-aş dori să păşim în acest viitor 
înconjurați de o natură nealterată, de râuri, de mări, dar şi de 
copiii noştri. 

«LA ÎNCEPUT A FOST CUVÂNTUL» 

E dimineaţă. Stau întins în pat şi nu am nici cea mai mică 
dorinţă de a mă ridica. îmi simt faţa umflată şi trupul amorţit. Să 
fie oare semnele îmbătrânirii? Deşi, dacă stau să mă gândesc 
mai bine, nu e aşa. Sunt zile în care mă trezesc cu senzaţia 
zborului şi a propriei imponderabilităţi. în principiu, e foarte uşor 
să determini dacă te comporţi corect ori nu. Atunci când 
atitudinea faţă de lume şi comportamentul îţi sunt greşite, ai 
senzaţia că ceva te apasă spre pământ. Simţi o greutate pe 
suflet şi în trup. Forţa de atracţie a pământului acţionează nu 
numai asupra corpului, ci şi asupra sufletului. Dacă, dimpotrivă, 
atitudinea îţi este corectă, simţi cum îţi apare în suflet senzaţia 
zborului, trupul îţi devine uşor, iar dependenţa de forţa de 
gravitație dispare treptat. 

Oare de ce? Conştiinţa încă nu şi-a revenit pe deplin din 
starea de somn. Dar ea nici nu-mi este prea necesară în acest 
moment, căci, în realitate, judecăm cu sentimentele şi nu cu 


gândurile. Acestea nu fac decât să faciliteze transmiterea 
informaţiei. De ce totuşi avem senzaţia de zbor, atunci când 
adoptăm un comportament corect? De ce Serafim Sorovski se 
desprindea de pământ în timpul rugăciunii şi levita? Probabil, 
fiindcă gravitația interacționează cu timpul, aşa cum, de 
asemenea, şi sentimentele noastre interacționează cu timpul şi 
sunt alcătuite din timp. Timpul este intermediarul dintre această 
lume şi Creator, aşa cum, de asemenea, este şi intermediarul 
dintre eu-l uman şi cel Divin. Cu cât mai mult depindem de 
propriile sentimente, cu atât mai mult depindem de spirit şi de 
trup. Dependenţa de sentimente dă naştere dependenţei de 
timp şi, astfel, gravitația terestră ne transformă în sclavi. în 
măsura în care ne axăm pe iubirea Divină, logica umană se 
apropie de cea Divină. în consecinţă se schimbă şi modul nostru 
de a percepe lumea, şi comportamentul nostru, orientându-se în 
direcţia corectă. Sufletul este primul care învinge forţa 
gravitaţiei terestre, după aceea urmează trupul. 

Unde oare am greşit din nou? De unde vine senzaţia aceasta de 
sfârşeală? Probabil, m-am apropiat de un nou prag, în faţa 
căruia trebuie, din nou, să dispară filozofia aplicării puterilor şi 

a voinţei. îmi aduc aminte cât de dureros a fost să renunţ 
pentru prima dată la aplicarea puterilor mele, la pomparea 
energiei cu ajutorul mâinilor. Doar căutarea cauzelor bolii şi 
rugăciunea, nimic mai mult. lar menirea rugăciunii este 
transformarea propriei persoane prin comunicarea cu 
Dumnezeu, şi nu solicitarea unei sănătăţi înfloritoare. 
Transformările trebuie să vizeze concepţia despre lume, 
caracterul şi comportamentul individului. Pe atunci însă se 
credea că firea omului nu poate fi schimbată. Acest obiectiv 
Părea de neatins. Credeam că toate încercările mele de a 
vindeca sunt sortite eşecului. Eram convins că cele mai 
importante transformări se pot realiza exclusiv prin aplicarea 
puterilor. Luasem chiar şi o decizie: «Fie ce-o fi, toate sunt în 
mâinile Domnului. Unul câte unul, toţi pacienţii vor pleca, voi da 
uitării tot ce a fost şi mă voi ocupa de altceva». 

Dar lucrurile au evoluat exact invers. lubirea s-a dovedit a fi 
mult mai puternică şi mai eficientă decât orice altă putere. 
Pentru a ajunge la straturile mai subtile, care determină starea 
fizică şi destinul, trebuia să renunţ la acţiunea energetică. Un 
singur pas făcut în plan subtil echivalează cu mii de paşi în 


planul exterior, energetic. Mai înainte socoteam că, pe măsură 
ce ne apropiem de Dumnezeu, suntem mai aproape de paradis, 
în realitate, cu cât suntem mai aproape de Dumnezeu, cu atât 
mai aspru suntem „loviţi" pentru fiecare greşeală comisă. 
Pentru a nu greşi, trebuie să ne axăm pe propria vulnerabilitate, 
şi nu pe forţă. 
în ultimul timp remarcasem o particularitate ciudată. îmi era din 
ce în ce mai greu să-mi ţin şedinţele cu pacienţii. Nu făceam 
nimic altceva decât să-i ofer omului din faţa mea explicaţii care 
să-i indice cauzele ce au dus la apariţia problemelor, şi o 
făceam cât mai amănunţit, pentru a fi mai bine înţeles. Cu 
toate acestea, energia mi se consuma uimitor de repede. După 
cât se pare, conştiinciozitatea mea începuse să se transforme 
în stupiditate. în acelaşi timp, începuseră să apară simptome 
curioase, care demonstrau preocuparea mea pentru aspectele 
verbale ale tratamentului. Din când în când îmi mişcăm greşit 
mandibula şi îmi muşcam dureros limba. Chiar şi noaptea, în 
timpul somnului, mi se întâmpla să scrâşnesc din dinţi, 
muşcându-mi limba până la sânge. Acest proces se amplifica 
din ce în ce mai mult. Cu toate că, practic, îmi întrerupsesem 
şedinţele, situaţia nu se schimba. Am constatat doar o uşoară 
încetinire a procesului, nimic mai mult. Din punctul meu de 
vedere, n-ar fi fost corect să nu-i explic nimic pacientului. Pe de 
altă parte, concentrarea asupra gândurilor şi a conştiinţei în 
timpul şedinţelor prezenta pentru mine un pericol tot mai mare. 
Situaţia părea fără ieşire. însă tocmai impasul este cel care 
ne determină să ne ridicăm la un nou nivel. Gândurile noastre 
se sprijină pe obiectele lumii materiale. în timpul şedinţelor se 
accelerează de mii de ori toate procesele, atât cele corecte, cât 
şi cele greşite. în timp ce le vorbeam pacienţilor mei despre 
Divin, nu încetam să gândesc, să analizez, să explic. Aşa că, 
referindu-mă la Dumnezeu, îmi îndreptam, de fapt, pacienţii 
spre conştiinţă. O atare situaţie nu mai putea dura prea mult. 
lubirea de Dumnezeu dă naştere iubirii pentru această lume şi 
întregului spectru al sentimentelor noastre. Sentimentele dau 
naştere gândurilor. Gândurile trebuie să se condenseze din nou 
în sentimente, ca apoi să se transforme în iubire Divină. De 
aceea e bine să vorbesc cât mai puţin în timpul şedinţelor. în 
acest scop, am nevoie de o maximă condensare a întregului 
volum de informaţie obţinut în ultimul timp. La un anumit 


stadiu al acestui proces de condensare, gândul va începe să se 
transforme în sentiment şi, atunci, explicaţiile nu vor mai fi 
necesare. Asta ţine de uman, asta ţine de Divin. Dă pentru un 
t'mp la o parte umanul şi dedică-te Divinului. încearcă să simţi 
ceea ce este Divin în tine şi păstrează mereu acest sentiment în 
sufletul tău, fără să dai uitării cele omeneşti. Aşadar, ar trebui 
sa acord cercetărilor şi scrierii cărţilor mai mult timp decât 
şedinţelor cu pacienţii. Situaţia însăşi mă împinge înainte pe 
calea cunoaşterii. 

Aud sunând telefonul. 

Mă ridic şi merg să răspund. E un amic de-al meu din 
Moscova. 

— Să ştii câ ai avut dreptate, începe el pe un ton vioi, s-ar 
cuveni să luăm în serios toasturile. 

— Care toasturi? - nu pricep eu. 

— Păi, toasturile, ştii tu... Zic că bine făceai că luai 
toasturile în serios. Tot ce spunem se transmite vinului, 
acţionând chiar şi asupra cromozomilor. 

— Care cromozomi? - mă frec eu la ochi. Ce ţi-a venit? 

— Dar văd că încă nu te-ai trezit, îmi zice el. De fapt, 
voiam să-ţi spun ceva ce cred că te-ar putea interesa. De aceea 
te-am şi sunat. Mai bine revin mai târziu. 

— Lasă, casc eu, zi-i acum. 

— Am efectuat o serie de experimente împreună cu cei de 
la Institutul de genetică. Ei bine, ăştia au rămas şocaţi. Ei spun 
că, de acum încolo, ar trebui modificate radical toate 
reprezentările noastre asupra lumii. 

Eu tac. încerc să prind firul. Apoi îi zic: 

— Hai să le luăm pe rând. 

— Bun. Ştii că, în urmă cu câţiva ani, eu am reuşit să 
sintetizez un preparat medical. El conţine doar 10" din 
substanţa de bază, dar acţiunea pe care o exercită este extrem 
de puternică. 

în primul rând: el împiedică diviziunea celulelor deformate, 
favorizând înmulţirea celulelor sănătoase. 
în al doilea rând: contribuie la regenerarea cromozomilor 
afectaţi de radiaţie, dar, în acelaşi timp, nu exercită o acţiune 
toxică asupra celulelor. 

în al treilea rând: stopează diviziunea celulelor canceroase. 


în al patrulea rând: măreşte permeabilitatea membranelor 
celulare. Drept urmare, toate procesele chimice care au loc în 
interiorul celulei se accelerează, determinând astfel întinerirea 
ei. 

Asta în ceea ce priveşte preparatul. Acum, referitor la 
medicina informaţională. In ultimul timp, medicina foloseşte pe 
scară tot mai largă diagnosticarea cu ajutorul calculatorului. Ea 
se bazează pe metoda lui Folii. 

Pe corp se fixează nişte senzori speciali, cu ajutorul cărora 
poate fi citită informaţia referitoare la biocâmpul individului. 
Apoi informaţia este introdusă în memoria calculatorului şi 
confruntată cu anumite date standard, pentru a evalua starea 
sănătăţii celui examinat. Procesul poate fi inversat şi, atunci, cu 
ajutorul sistemului de senzori, se corectează biocâmpul 
individului. Prin acelaşi procedeu poate fi obţinută informaţia 
referitoare la structurile de câmp ale preparatelor medicale, ca, 
mai apoi, această informaţie să fie transferată asupra unui 
purtător potrivit, cum este, de exemplu, apa, ţuica sau granulele 
homeopatice. Un astfel de produs se numeşte copie 
informaţional-energetică a medicamentului şi este într-atât de 
eficient, încât nu rareori îşi întrece originalul. în S.U.A. şi Europa 
Occidentală, aceste copii informaţionale au tot mai mare 
căutare (în S.U.A.. numai în ultimul an, volumul vânzărilor a 
crescut mai mult de 3 ori). Nu încape nici o îndoială că aceste 
copii sunt de mare perspectivă: pe lângă cheltuielile relativ mjcj, 
necesare preparării lor, mai există şi alte avantaje. 

Informaţia despre medicament poate fi transferată şi parţial, 
selectându-se doar acele componente care îi sunt necesare 
organismului dat şi evitându-se cele care au efecte secundare. 
Diagnosticarea după metoda lui Fohl foloseşte tradiţia acu- 
puncturii. Acupunctura chineză clasică are la bază ideea 
priorităţii structurilor energetice în raport cu cele fizice: 
structura spaţial-temporală o determină pe cea fizică. Dar şi 
acţiunea inversă este posibilă. 

Să-ţi spun acum lucrul cel mai important. Pui pe un taler al 
balanței preparatul, iar pe celălalt drajeurile pe care urmează să 
le ia pacientul. Pacientul înghite copia informaţională, iar efectul 
este acelaşi. Totodată, calculatorul citeşte informaţia de pe 
medicamentul iniţial şi o stochează în memorie. în curând, 
industria farmaceutică se va limita să producă pastile într-un 


singur exemplar, ca mai apoi să expedieze copia ei informa- 
ţională în toate colţurile lumii prin Internet. Apeşi tasta 
calculatorului, obţii medicamentul, dai peste cap un pahar cu 
apă şi gata, poţi să-ţi vezi de treabă. 

Ce părere are despre toate acestea medicina tradiţională? 
Medicii nu pot oferi nici o explicaţie, de aceea susţin următorul 
punct de vedere: este vorba de efectul placebo, o simplă 
autosugestie. însă, dacă un om reuşeşte să se convingă pe sine 
însuşi că are de-a face cu un medicament, un astfel de preparat 
nu va acţiona asupra celulelor luate separat sau asupra unei 
culturi de ţesuturi. Cu toate acestea, atunci când copia 
informaţională a preparatului meu, scoasă la calculator, a fost 
folosită în locul preparatului propriu-zis, nu s-a constatat nici o 
deosebire. Preparatul acţionează asupra cromozomilor din 
celulă. Acelaşi efect asupra cromozomilor îl are şi informaţia... 
nură ceea ce înseamnă că o simplă informaţie poate acţiona 
asupra genotipului mult mai puternic decât radiaţiile şi 
substanţele chimice. Este exact ceea ce scriai în cărţile tale. 
____ Cu alte cuvinte, dorinţa noastră ne formează genotipul, 
spun eu. 

__De acord, răspunde interlocutorul meu. 

__Această informaţie, continuu eu, ar fi extrem de utilă 
multor savanţi geneticieni, care leagă procesul de evoluţie 
exclusiv de selecţia naturală. Teoria selecţiei naturale nu este în 
stare să explice o serie întreagă de fenomene care ţin de lumea 
animală şi de cea vegetală. Multe procese se derulează de mii 
de ori mai rapid decât este posibil în cazul unei selecţii 
accidentale, mecanice. Aşadar, obiectivele valorice ale indivi- 
dului îi influenţează nu numai starea sănătăţii şi destinul, ci şi 
copiii. Genotipul câmpului este legat de cel fizic. Prin urmare, 
spre ceea ce tindem, aceea suntem. 

— Deci, când ridicăm paharul şi rostim un toast, aceasta se 
răsfrânge şi asupra genotipului nostru, conchide el. 

— Am înţeles, zic eu, în viitor vom fi mai precauţi cu 
toasturile. 

DIVINIZAREA SENTIMENTELOR UMANE 


Cât de simplu arată aceste cuvinte aşternute pe hârtie: 
«divinizarea sentimentelor umane», dar cât de multe se ascund 
în spatele lor. 

Câteva minute în urmă vorbeam cu mama unuia dintre 
pacienţii mei. El suferă de un cancer al ganglionilor limfatici. 
Părea că totul merge spre bine, lucrurile evoluau mulţumitor, 
însă, cu două zile în urmă, s-a produs o agravare fulgerătoare. 
Ganglionii limfatici s-au mărit de câteva ori. Configuraţiile 
câmpului erau, pur şi simplu, catastrofale. 

Privesc foaia de hârtie din faţa mea, încercând să calculez 
parametrii şi să înţeleg ce s-a întâmplat. Prima explicaţie 
posibilă: s-a produs o descărcare dinspre urmaşi. A doua 
variantă: pacientul a lucrat la armonizarea sa doar la nivelul 
gândurilor şi s-a rugat fără a înceta nici un moment să 
gândească şi să analizeze sau, pur şi simplu, nu s-a rugat cum 
trebuie. A treia variantă: întrucât m-a consultat de câteva ori la 
telefon, s-a produs o accelerare puternică a tuturor proceselor, 
ffel încât orice comportament sau atitudine incorectă faţă de 
alţii l-ar fi putut dărâma. 

Situaţia este foarte gravă. îi împărtăşesc mamei acestuia 
opinia mea. Cramponarea de idealuri, de viitor era de 500 de 
unităţi, acum s-a ridicat la aproximativ 2000 de unităţi. Asistăm 
la o intensificare explozivă a dependenţei de idealuri. 

___ Voi încerca acum să citesc informaţia referitoare la 
sursa acestei agravări, îi spun doamnei. Starea lui actuală este 
legată de dublul energetic al destinului fiului său. Acestuia îi 
este adus în acest moment un imens prejudiciu. Autorul este 
tatăl copilului, adică pacientul însuşi. Din cauza umilirii idea- 
lurilor şi a sentimentelor care stau la baza acestora, el este 
urmărit mereu de dorinţa de a muri. A existat cumva vreun 
factor traumatizant? - o întreb. 

— Există şi acum, răspunde ea. îl sună întruna o ţipă, care 
pretinde că este îndrăgostită de el. însă interesul ei este mai 
curând de ordin material decât spiritual. Nici refuzul pe un ton 
civilizat, nici injuriile n-au folosit la nimic, ea este atrasă de el 
în mod irezistibil. De fiecare dată când îl sună se jură că-l 
iubeşte şi-i cere s-o ia de nevastă. 

— Victima atrage criminalul, zic eu. 


— Aşa s-ar părea, cade de acord doamna. El a fugit în alt 
oraş, la fosta lui soţie. Are un fiu cu ea. Ei bine, tipa a început 
să-l sune şi acolo. 

Acum am înţeles totul, spun eu. El se confruntă cu o 

puternică stare de stres legată de umilirea sentimentelor şi 
acest stres vine simultan din două părţi. Când i-am explicat 
originea problemelor lui, i-am spus că dependenţa de idealuri, 
de moralitate, de iubirea de oameni este la el foarte sporită, cu 
alte cuvinte, că este cramponat de spirit şi de suflet. Treptat, 
aceşti indici au început să revină la normal. Cu o săptămână în 
urmă, eu am ajuns la concluzia că unul dintre principalii 
intermediari între eu-l Divin şi cel uman sunt sentimentele 
noastre. Astfel, incapacitatea de a păstra iubirea de Dumnezeu 
şi de a nu căuta vinovaţi, atunci când ne sunt umilite senti- 
mentele, ne sporeşte dependenţa de verigile următoare ale 
umanului. Dependenţa fiului dumneavoastră de sentimente era 
extrem de puternică şi eu i-am spus acest lucru. Dar, după cum 
văd, situaţia a început să-i depăşească posibilităţile. 

— Şi cu femeia aceea cum rămâne, îl va lăsa în pace ori 
nu? - mă întreabă doamna, îngrijorată. 

— Comportamentul ei este determinat de starea lui lăun 
trică, spun eu. Dar şi de a dumneavoastră. 

Cu jumătate de an în urmă am avut de rezolvat un caz ciudat. 
M-a sunat o femeie din Ucraina, care mă implora, cu vocea 
sugrumată de lacrimi, s-o ajut. Situaţia era, într-adevăr, ieşită 
din comun. Fiică-sa se îndrăgostise de un arab. Acesta s-ajurat 
că o iubeşte şi a rugat-o să se mărite cu el. Ea a fost de acord. 
Mai târziu, maică-sa a aflat că, o săptămână mai devreme, 
arabul rostise aceleaşi jurăminte şi o ceruse în căsătorie şi pe 
prietena fetei. Apoi, ea a aflat motivele purtării acestuia. 

— El vrea să se însoare cu tine numai ca să te vândă după 
aceea într-un harem, îi explica ea fiicei, plângând în hohote. Şi 
nici măcar nu eşti prima căreia îi cere mâna. 

— Să facă ce vrea cu mine, i-a răspuns fiica. îl iubesc şi-l 
voi urma oriunde ar vrea să mă ducă. 

— îmi spune inima că se va prăpădi acolo, suspina femeia. 


Oare chiar nu poate fi ajutată în nici un fel? 

__ Oricât ar părea de ciudat, i-am spus, fiica dumnea 
voastră nu încalcă legile supreme, pe când dumneavoastră le 
încălcaţi. în acest moment sunteţi stăpânită de un dispreţ 
teribil faţă de acest individ. 

__Şi ce-mi propuneţi, plângea ea, să stau şi să privesc 
liniştită cum îmi piere copilul? 

__în primul rând, haremul ar putea fi pentru ea unica şansă 
de a-şi salva viaţa, i-am spus. în al doilea rând, ori de câte ori vă 
erau umilite sentimentele şi iubirea, dumneavoastră vă lăsaţi 
copleşită de dispreţ faţă de bărbaţi şi îi condamnaţi cu atâta 
asprime, încât, la fiica dumneavoastră, acest mecanism a ajuns 
să depăşească de câteva ori pragul fatal. în împrejurări 
obişnuite, ea nu mai are, practic, nici o şansă să aibă un soţ şi 
copii: ar muri fie soţul şi copiii, fie ea, fie toţi împreună. 

— Atunci cum să procedez? - m-a întrebat ea, suspinând. 

— Să vă împăcaţi cu această situaţie. Tot ce se întâmplă cu 
fiica dumneavoastră este conceput conform legilor Divine. De 
aceea, încercarea de a schimba situaţia recurgând la logica 
umană nu va duce la nimic. Mersul evenimentelor poate fi 
schimbat numai apelând la logica Divină. 

— Cum adică? - nu se dumereşte ea. 

Retrăiţi de mai multe ori acele momente din viaţa dum 
neavoastră în care bărbaţii v-au umilit sentimentele, iubirea, 
idealurile, şi asta fără a construi din emoţii un zid de apărare 
pentru a vă proteja eu-l uman. Acceptaţi umilinţa ca pe o 
Posibilitate de a vă apropia de Dumnezeu. Convingeţi-vă 
Propriul suflet că în tot ce se întâmplă nu există vinovaţi. 
Rugaţi-vă să vă fie iertate chiar şi cele mai mici pretenţii la 
adresa bărbaţilor şi obţineţi, prin purificarea propriului suflet 
purificarea fiicei şi a nepoților. Atunci, probabil, li se va permite 
şi nepoților dumneavoastră să se nască într-o familie normală şi 
nu într-un harem. 

Peste un timp oarecare, situaţia s-a rezolvat favorabil. l-am 
povestit toate acestea doamnei al cărei fiu era bolnav de 
cancer, sfătuind-o să-şi reînvie în memorie situaţii similare de 
violare a sentimentelor prin care a trecut ea. Dacă părinţii nu 
vor să soluţioneze o anumită problemă, aceasta le este 
transmisă copiilor, care adesea nu sunt în stare s-o rezolve. în 
trecutul nostru nu există logică umană, de aceea trecutul poate 


fi revizuit doar de pe poziţiile logicii Divine, adică fără cea mai 
mică umbră de condamnare, nemulţumire sau tentative de a-l 
îndrepta. 
CONEXIUNILE 

în decembrie 1998 am hotărât să fac o călătorie în America, 
în mare măsură, eram motivat de dorinţa de a mă rupe de 
toate. în America, timpul şi energetica diferă de cele din Rusia şi 
trecerea la alt regim de viaţă se realizează uşor. Speram să 
găsesc acolo răspunsul la una din întrebările cele mai 
importante pentru mine: din ce cauză mi s-a înrăutățit starea 
sănătăţii? Să fie oare la mijloc greşelile comise în vindecare sau 
concluziile eronate provenite dintr-o reprezentare inexactă a 
lumii, sau de vină sunt schimbările inerente vârstei, care se 
suprapun suprasolicitărilor permanente? întrebările erau 
numeroase. Mă aflam în căutare de răspunsuri. 
In linii mari, schema arăta în felul următor. Până în vara lui 
1998, eu m-am ocupat de înlăturarea cramponărilor. în cele din 
urmă am ajuns să realizez o sinteză a tuturor tipurilor de 
dependenţă. Dependenţa de spirit alimenta trufia, dependenţa 
de suflet dădea naştere geloziei. Spirit înseamnă aptitudini, 
intelect, scopuri, principii, voinţă. Este aspectul ce ţine de 
logică. Suflet înseamnă relaţii interumane, idealuri, etică, 
moralitate, iubire pentru lume şi oameni. Acest aspect ţine de 
sentimente. Trebuie înlăturată dependenţa de spirit şi de suflet 
şi, atunci, putem fi fericiţi. însă modul meu de abordare s-a 
dovedit a fi unul mecanicist, căci, nu se ştie de ce, eliberarea 
deplină de aceste dependențe nu putea fi obţinută. Omul 
înlătura dependenţa de spirit, dar i se intensifica brusc axarea 
pe suflet. Spiritul şi sufletul s-au dovedit a fi ca două vase 
comunicante. Când unul dintre vase se umplea până la refuz, o 
anumită cantitate era deversată în celălalt vas şi omul îşi găsea, 
pentru un timp oarecare, echilibrul. Acest principiu de 
funcţionare era valabil, deopotrivă, pentru medicamente şi 
pentru acţiunea energetică. Când ambele vase se umpleau, 
revărsarea nu mai putea fi de nici un ajutor. Unica portiţă de 
salvare era cea deschisă spre Dumnezeu. în principiu, civilizaţia 
umană a urmat în evoluţia sa aceeaşi schemă. După un număr 
de reîncarnări în Orient, unde, drept urmare a axării îndelungate 
pe spirit, îi era potenţat principiul masculin, individul se năştea 
în Occident, pentru a se cufunda în senzual, dezvoltându-şi 


principiul feminin, material. în felul acesta, dependenţa de 
valorile umane era, periodic, diminuată, iar societatea se putea 
dezvolta armonios şi dispunea de perspective de viitor. Au 
existat totuşi şi excepţii. Se întâmpla uneori ca mecanismul de 
autoreglare spontană să nu funcţioneze. Sau se întâmpla ca 
ambele vase să se umple prea repede. în acest caz, dependenţa 
de fericirea umană creştea vertiginos. După iubirea de 
Dumnezeu, cea mai mare fericire este iubirea pentru o altă 
fiinţă umană. Intensificarea bruscă a dependenţei de iubirea 
umană duce la pierderea şi dezintegrarea acesteia. 


Apar boli, care afectează câteva generaţii. Gelozia cres-ândă, 
transmisă din generaţie în generaţie, duce la homosexualitate, 
trans-sexualitate, narcomanie şi la întreruperea relaţiilor 
umane fireşti, cum sunt cele de prietenie şi cele 

familial- 

în Biblie, acest fenomen este reprezentat prin istoria 
oraşelor Sodoma şi Gomora. Judecând după toate semnele, 
omenirea se află astăzi într-o situaţie similară. Cu cât este mai 
puternică dependenţa de fericirea umană, cu atât mai defi- 
ciente devin filozofia, ideologia, politica şi economia statului. Pe 
măsură ce individul se cramponează, din ce în ce mai mult de 
eu-l său uman, conştiinţa şi sentimentele încep să-l înşele. lar 
el, fiind convins sută la sută că păşeşte pe calea evoluţiei, 
lunecă, în realitate, pe panta degradării şi a autodistrugerii. 

Mi-am început activitatea de cercetător cu ani în urmă. De 
atunci nu m-am oprit niciodată din drumul meu, am mers mereu 
înainte, pentru ca, în final, să mă ciocnesc de eu-l uman ca de 
un zid insurmontabil. Oricât de mult mă rugam şi încercam să- 
mi revizuiesc concepţiile, dependenţa de spirit şi de suflet nu se 
diminua. în cele din urmă am înţeles că există o singură cale de 
a-ţi învinge dependenţa de eu-l uman: să ajungi să-ţi simţi eu-\ 
Divin ca fiind mai real decât cel uman. Şi dacă, mai înainte, era 
vorba de păstrarea iubirii faţă de un Dumnezeu preaînalt, 
îndepărtat şi inaccesibil, acum se putea vorbi de Dumnezeu 
care sălăşluieşte în noi, în fiecare om şi în tot ce ne înconjoară. 
Acum se putea vorbi despre o conexiune tot mai strânsă şi 
despre caracterul din ce în ce mai real al ew-lui Divin, care se 
află în sufletul nostru şi în jurul nostru. Până la urmă dovedit că, 
adresându-ne lui Dumnezeu, ne adresăm, în acelaşi timp, nouă 
înşine. Dar, pentru a ne putea pătrunde de acest eu suprem, ar 
trebui să păstrăm iubirea chiar şi atunci când se clatină şi se 
prăbuşeşte eu-l uman în oricare dintre manifestările sale. 

In toţi aceşti ani, ajutându-i pe oameni, m-am străduit să le 
salvez eu-l uman, când s-ar fi cuvenit, în primul rând, să fie 
salvat eu-l Divin. Mai bine zis, nici nu eu, ci caracterul limitat şi 
nedesăvârşit al cercetărilor mele nu le-a permis multora dintre 
pacienţii mei să treacă de la eu-l uman la cel Divin. 

în decursul ultimei luni mi-am verificat, la anumite intervale 
de timp, nivelul agresivităţii din subconştient, care s-a dovedit a 
fi de aproximativ 300 de unităţi. Această agresivitate era 


îndreptată împotriva femeilor. Se ridicau din profunzime şi 
ieşeau la suprafaţă straturi de supărări şi pretenţii, care ţineau, 
mai ales, de moralitate, idealuri, iubire umană. Totodată, viaţa 
m-a pus în faţa unor situaţii în care, din cine ştie ce motive, 
tocmai femeile au fost cele care m-au lovit în punctul cel mai 
vulnerabil. Acum îmi dau seama că prima şi cea mai blândă 
modalitate de purificare vine prin mijlocirea altei persoane şi că 
purificarea ce se realizează prin intermediul unei femei este cu 
mult mai amplă decât purificarea prin boală sau moarte. Cu 
toate acestea, ne încăpăţânăm să nu acceptăm această 
purificare completă şi plină de îndurare. Respectiv, este valabilă 
şi situaţia inversă. Am elaborat deja o formulă verbală, pe care 
o repet tuturor pacienţilor: 

— Persoana iubită nu trebuie condamnată în nici un caz, 
oricum ar fi procedat ea faţă de dumneavoastră. Compor- 
mentul ej este determinat de Dumnezeu şi este orientat spre 
salvarea eu-lui dumneavoastră Divin. 

Toate aceste lucruri le-am înţeles demult, dar, cu toate 
acestea, n-am reuşit nici până acum să-mi înving inerția 
emoţiilor negative faţă de femei. 

încerc să evaluez amploarea pretențiilor acumulate în 
straturile de profunzime ale sufletului. Ea cuprinde şapte vieţi, 
pe când puterea mea de înrâurire se limitează, cel mult, la 
patru. în consecinţă, emoția agresivă îmi întrece de două ori 
posibilităţile, ceea ce înseamnă, cel puţin, o boală gravă. 

Rămâne deci de văzut ce deznodământ va avea această 
situaţie. Poate că în America mă aşteaptă un caz complicat şi, 
ajutând pe cineva, voi reuşi să mă ajut pe mine. Acum, în timp 
ce dictez aceste rânduri, aud telefonul sunând. Mă sună o 
tânără doamnă din Israel. Am avut cu ea o şedinţă acum o 
jumătate de an. Ea suferă de cancer pulmonar. în momentul de 
faţă, boala s-a extins, există deja metastaze şi dureri în tot 
corpul. 

— Am citit toate cărţile, spune ea, acolo scrie că toţi 
pacienţii se însănătoşesc. De ce atunci eu nu reuşesc să mă 
vindec? 

îi examinez câmpul. Constat posibilitatea morţii copiilor şi 
nepoților. Autorul este chiar ea. Programul de autodistrugere 
este imens. Comportamentul greşit al unui bărbat se întoarce şi 
'I loveşte, în primul rând, pe acesta, astfel încât bărbatul este 


primul care ispăşeşte. Femeia însă îşi aruncă mai întâi toate 
problemele asupra copiilor şi a nepoților. în schimb, după aceea 
îi este mai dificil să iasă din încurcătură. 

— Dependenţa dumneavoastră de trup şi de spirit este 
relativ mică, îi spun, în schimb, ataşarea de suflet este foarte 
puternică. Asta înseamnă că nici până acum nu aţi reuşit să vă 
împăcaţi, în adâncul sufletului, cu jignirea iubirii umane, cu 
necazurile aduse de destin, cu umilirea simțului moral şi a 
sentimentelor dumneavoastră. Toate acestea vi le-am spus şi 
data trecută, totuşi, nu se ştie de ce, schimbările sunt destul de 
neînsemnate. 

— Păi, ce trebuie să fac? - mă întreabă ea. Să mă rog 
pentru a înlătura cramponarea de moralitate şi de idealuri? 
Poate îmi recomandaţi altceva? Chimioterapia şi iradierea nu 
dau nici un rezultat. 

— Faceţi ce v-am spus. lertaţi-i pe cei ce v-au făcut să 
suferiţi. Rugaţi-vă pentru a ispăşi în dumneavoastră, în copii şi 
in nepoți refuzul de a trăi. 

— Cum aşa, să mă rog şi atât? - mă întreabă ea din nou. 

— Vi se cere să realizaţi prin aceste rugăciuni o transfor 
mare interioară, îi răspund. Dumneavoastră vă rugaţi fără a vă 
schimba atitudinea faţă de lume, refuzând, totodată, să vă 
schimbaţi şi dumneavoastră înşivă. 

— Bine, spune ea, voi încerca. 

închid telefonul şi-mi dau seama că cele spuse de mine n-au 
găsit calea spre inima ei. Unii pacienţi nu numai că înţeleg, dar 
şi simt ceea ce le spun. Aceştia înving orice boală. In cazul 
acestei femei însă nu putea fi vorba nici de receptare emotivă, 
nici măcar de înţelegere. Bănuiesc că explicaţia trebuie căutată 
atât în firea ei, cât şi în mine. «Tangoul se dansează în doi» - 
spusese cândva o doamnă. Câteva minute mai târziu mă sună o 
cunoştinţă de-a pacientei: 

— Ştiţi, ea n-a înţeles nimic, îmi comunică ea indispusă, aş 
utea oare eu să încerc să-i lămuresc ce are de făcut? 

îi explic: 

__Uitaţi pentru moment de noţiuni ca: suflet, spirit, trup, 
cramponare etc. Primul lucru care ar fi de spus este că ea încă 
n-a depăşit supărările la adresa bărbaţilor şi, în special, la 
adresa soţului său, acumulate în adâncul sufletului ei. întrucât 
energetica mea este masculină, supărările neiertate se 


îndreaptă spre mine, dar sunt respinse înapoi. în aceste condiţii, 
susţinerea din partea mea se diminuează considerabil, aşa că ei 
îi este mult mai greu să înţeleagă şi să simtă ceea ce-i spun. De 
aceea este necesar ca ea să-şi ierte tatăl şi soţul şi să 
restabilească, faţă de ei, sentimentul de iubire pe care 1-a 
reprimat vreme îndelungată. în al doilea rând, în decursul vieţii, 
ea a fost mereu nemulțumită de sine şi de situaţie. Orice 
supărare sau necaz îi provoca deprimare, o făcea să nu mai vrea 
să trăiască. Problema e că procesele rapide gen: m-au jignit, m- 
au îmbrâncit, m-au trădat, au o întindere temporală de 2-3%. în 
aceste cazuri, avem de-a face nemijlocit cu cel ce ne-a rănit sau 
jignit şi, astfel, ne este destul de uşor să-1 iertăm şi să înlăturăm 
supărarea. Pe când, în cazul proceselor lente şi de durată, de 
regulă, nu reuşim să detectăm vinovaţii. De aceea, 
nemulţumirea de sine, refuzul vieţii au o amploare de 30-40 de 
ori mai mare decât supărările pe alţii. Ele pătrund mai adânc în 
câmpurile copiilor şi ale nepoților. Ea trebuie să-i ierte pe alţii şi 
să se ierte pe sine. Chiar şi acum, când vorbea cu mine la 
telefon, ea nu înceta să fie nemulțumită de sine şi de propria 
soartă, iar asta nu este altceva decât o continuă agresivitate 
faţă de Dumnezeu. Ea ar trebui să se schimbe, la Un "Moment 
dat, şi atunci se vor putea schimba şi toate celelalte. 

Am încheiat convorbirea. Ea a închis telefonul, iar eu am 
rămas să-mi duc gândul mai departe. 

Există trei categorii de pacienţi. Unii, simțind de la bun 
început care este direcţia, înaintează rapid, lăsând în urmă 
sistemul. Acesta nu le mai este necesar. Alţii urmează sistemul 
cu rigurozitate, ca pe nişte instrucţiuni, totuşi, în situaţii mai 
complicate, aceştia nu întotdeauna reuşesc să-şi depăşească 
problemele. Pe cei din a treia categorie îi împiedică să se 
schimbe cu adevărat şi să iasă din impas inerția agresivităţii 
faţă de iubire. 

Dar să revenim la America. Prietenii mei din New York m-au 
asigurat că există posibilitatea să dau, timp de câteva zile, 
consultaţii pacienţilor de acolo. în plus, mi se punea gratis la 
dispoziţie un spaţiu pentru aceasta. Pe la mijlocul lui decembrie 
am luat, împreună cu soţia, avionul spre New York. Simţeam că 
această călătorie îmi va aduce ceva nou în ceea ce priveşte 
informaţia. Cu cât sunt mai dificile situaţiile pe care le 
traversez, cu atât mai importante se dovedesc a fi descoperirile 


pe care le fac. De această dată, într-adevăr, am descoperit ceva 
nou, numai că acest lucru nu s-a întâmplat în timpul şedinţelor. 

Pacienţii veneau cu diverse probleme. Mi-am notat câteva 
observaţii şi concluzii care mi se păruseră mai interesante. In 
general însă lucrurile se desfăşurau aşa cum mă obişnuisem 
deja. Spre sfârşitul celei de-a doua zile a venit şi stăpânul 
biroului care-mi fusese pus la dispoziţie. Am început să dis- 
cutăm şi el m-a întrebat care ar fi problemele cu care s-ar putea 
confrunta el în viitor? 

— în ceea ce priveşte sănătatea, nu _ întrevăd nimic grav, i-am 
zis, în schimb pot apărea probleme pe linia destinului. Sunteţi 
puternic axat pe aptitudini, deci nu sunt excluse anumite 
eşecuri şi necazuri. 

_ Dar ce-aţi zice, dacă, la rândul meu, v-aş diagnostica? - 

a propus el. 

__Cu plăcere, am acceptat eu. 

— Metodele noastre de lucru sunt, întrucâtva, asemănătoare, 
a zis el. Dumneavoastră citiţi informaţia prin mişcarea mâinii, pe 
când eu o obţin determinând gradul de încordare a degetelor. 
Luaţi în mână un obiect oarecare, iar degetele celeilalte mâini le 
uniţi consecutiv aşa încât să formeze un cerc, la început degetul 
mare cu indexul, apoi cu cel mijlociu, etc. Dacă obiectul este 
benefic pentru dumneavoastră, degetele se vor desface cu greu 
şi invers, dacă este nociv, se vor desface cu uşurinţă. întrucât 
avem cinci degete, evaluarea gradului de utilitate sau nocivitate 
se poate face după sistemul de cinci puncte. în afară de 
aceasta, pot fi puse întrebări şi obţinute informaţii prin 
răspunsurile «da» sau «nu». întrucât eu sunt medic oncolog, mă 
ocup de localizarea tumorilor canceroase, cu alte cuvinte, 
metoda mea serveşte la detectarea tumorilor canceroase 
existente sau care se află doar într-un stadiu incipient. Aşadar, 
să începem. 

Pentru început, să vedem dacă există vreo tumoare în plan 
subtil sau fizic. judecând după informaţii, există o tumoare sau 
O stare precanceroasă. Acum vom împărţi corpul dumnea- 
voastră în patru sectoare şi vom determina în care dintre ele se 
află posibila tumoare. 

~ Ştiu şi singur unde se află, am zis, mijlocul plămânului 
drept. 

Medicul îmi zâmbeşte, ochelarii îi sclipesc: 


— Nu vă amestecați, vreau să verific totul singur. Aşadar, 
zice el peste câteva minute, afecțiunea se află, într-adevăr, în 
jumătatea de sus a corpului, în partea dreaptă. Acum vom 
aplica pe pieptul dumneavoastră o foaie de staniol, ca să 
determinăm în care zonă se află tumoarea, de sus sau de jos. 
Informaţia care vine ne spune că în cea de jos. îndoim foia şi 
ne uităm care zonă este mai activă, cea din stânga sau cea din 
dreapta? Mai activă e cea din dreapta. 

în felul acesta, împăturind staniolul, se restrânge treptat raza 
căutărilor. în cele din urmă, de pieptul meu rămâne lipit un 
pătrat nu prea mare de staniol. Apoi el desenează în locul acela 
cu o carioca un oval de aceleaşi dimensiuni. 

— Aşadar, mă anunţă el mulţumit, am şi localizat tumoa 
rea, fie ea posibilă sau reală. Să trecem acum la cea de-a doua 
etapă a cercetărilor noastre. în țesuturile care înconjoară 
tumoarea, inclusiv în cele de la nivelul pielii, concentraţia de 
mercur, toxine, viruşi şi microbi nocivi o depăşeşte cu mult pe 
cea din alte sectoare ale organismului. în aceste mici eprubete, 
îmi explică el, pe care le-am procurat din Japonia, se află, în 
diverse grade de concentraţie, substanţele şi microorganismele 
de care v-am vorbit. Dacă indicele normal al concentraţiei este 
depăşit de două-trei ori, avem de-a face cu o stare precan- 
ceroasă. Când indicele este de patru sau chiar de cinci ori mai 
ridicat, putem vorbi deja de un proces avansat. Aşadar, să 
vedem care este concentraţia mercurului la dumneavoastră. 

El apropie, una câte una, eprubetele de pieptul meu. La cea 
de-a cincia oftează nemulţumit: 

— De cinci ori mai mare decât e normal. Apoi mă testează cu 

celelalte eprubete. Rezultatele nu sunt mai îmbucurătoare. 

— Aşadar, cea de-a doua etapă a examenului a arătat că 
starea dumneavoastră este departe de a fi satisfăcătoare, spune 
el Să identificăm acum tumoarea propriu-zisă. 

El apropie de pieptul meu eprubete care conţin mostre de 
ţesuturi prelevate din diverse tipuri de tumori. La cea de-a doua 
eprubetă se opreşte. 

— Aveţi un adenocarcinom pulmonar localizat în partea 
dreaptă, rosteşte el pe un ton solemn, este o tumoare care vă 
afectează alveolele pulmonare. Şi să ştiţi că, în materie de 
diagnosticări, nu greşesc niciodată. Cu tratamentul însă stau 
mult mai prost. Şi când te gândeşti că metoda de tratare pare 


atât de simplă şi, totodată, subtilă. Cu mult înaintea formării 
tumorii creşte cantitatea de substanţe nocive din piele. Rezultă 
că, prin înlăturarea acestora, poate fi prevenită apariţia tumorii. 
S-a constatat însă un fapt ciudat. Cu ajutorul antibioticelor, 
viruşii din zona respectivă sunt distruşi, indicii de concentraţie 
a metalelor grele sunt normalizaţi, dar, peste o perioadă 
oarecare de timp, tabloul iniţial se restabileşte. Deocamdată, 
nu pot explica acest lucru. Dumneavoastră aţi putea? 
Explicaţia e simplă, îi spun, conform schemei dumnea 

voastră, cauzele apariţiei tumorii canceroase se află la nivelul 
învelişurilor epiteliale. Dacă acestea sunt readuse la normal, 
tumoarea nu apare. în realitate însă cauza nu se află nici 

in interiorul organismului, nici la suprafaţa lui, ci în câmpul 
care-l înconjoară pe om. Deşi emoţiile noastre sunt nemijlocit 
legate de trup, ele au totuşi o origine spaţială, de câmp. Adică 
se îmbolnăvesc mai întâi sentimentele noastre, emoţiile. În 
acelaşi timp are loc o deformare a structurilor de câmp. Acolo 
unde acestea se apropie de corp, încep să se producă modificări 
ale învelişurilor epiteiiale. După asta, peste un timp oarecare, 
tumoarea poate apărea deja în interior. De aceea, deformarea 
epiteliului protejează, într-o oarecare măsură, organismul de 
îmbolnăvire. Cu alte cuvinte, dacă omul are în locul respectiv o 
rană sau o eczemă, lucrul acesta reduce întrucâtva deformarea 
structurilor lui de câmp. 

Am auzit că medicii au stabilit deja o conexiune între 
următoarele fapte. Omul suferă, de exemplu, un accident 
vascular cerebral. în dreptul locului respectiv, medicii execută o 
craniotomie şi boala se vindecă mult mai repede. Un altul are la 
picior o boală de piele incurabilă. După ce omul suferă o 
fractură la picior, boala îi trece. 

— Păi, atunci poate că e mai bine să vi se facă şi dumnea 
voastră acolo vreo incizie, ceva? se interesează interlocutorul 
meu. 

— Cred că nu va folosi la nimic, îi explic. în cazul meu, 
schimbările fizice sunt insuficiente. Am o singură ieşire din 
situaţie: să mă schimb cu adevărat în ceea ce priveşte 
sentimentele. 

A doua zi am zburat cu prietenii la Miami. Presupun că în vieţile 
anterioare n-am dus-o rău, căci în actuala, ori de câte ori îmi 
propun să mă odihnesc, neapărat intervine ceva şi, în loc de 


odihnă, mă văd antrenat în tot soiul de harababuri. Exact aşa s- 
a întâmplat şi acum. Odihna s-a transformat în muncă. 
Totodată, dacă mai înainte intuiam vag originea problemelor 
mele, fiind mereu împiedicat de tot felul de treburi, 
suprasolicitări energetice, iată că acum aveam întrunite toate 
condiţiile pentru a examina amănunţit situaţia creată, încă în 
timpul discuţiei mele cu oncologul simţisem că problema îmi 
vine din viitor şi nu din trecut. Starea mea precanceroasă era o 
reacţie la evenimentele care urmau să se întâmple peste doi 
ani. încă nu eram pregătit să fac faţă viitoarelor încercări şi, în 
straturile de profunzime, începuseră deja să mi se depoziteze 
supărări pe toată lumea şi pe mine însumi. Am constatat că 
viaţa mea evoluează pe o traiectorie strict ciclică. La fiecare 
zece ani se produc schimbări bruşte în destinul meu. 
Schimbările vizează, de asemenea, planul spiritual şi pe cel 
afectiv. Prima schimbare radicală a destinului a avut loc în 
1971. Atunci am trăit şi experienţa primei iubiri nefericite. A 
doua oară s-a întâmplat în 1981 şi din nou mi-au fost răvăşite 
destinul şi sentimentele. 

în 1991, revista «Ştiinţă şi religie» mi-a publicat un articol 
despre structurile karmice. încă o dată, am fost zguduit emoţi- 
onal, după care a urmat un diagnostic implacabil. Următoarea 
destabilizare a eu-\m meu uman va surveni în 2001 şi, ca 
amploare, ar trebui să depăşească mult zdruncinările ante- 
rioare. 

Nu va fi o destabilizare a planului material şi spiritual. îmi vor 
fi zguduite sufletul şi sentimentele. 

Eram sigur că voi depăşi această problemă tot atât de uşor ca 
şi pe cele dinainte. Dar m-am convins că viitorul este mai greu 
de abordat decât trecutul. în ciuda eforturilor depuse, nu 
înregistram nici o schimbare pozitivă. Cu atât mai mult cu cât, 
Ucru ciudat, nu obişnuiesc să mă uit în viitor, deşi, dacă mi-aş 1 
Propus, aş fi putut vedea multe. Ştiam deja prin cine urma să 
producă jignirea sentimentelor mele, jignire care viza 
purificarea mea la o scară mult mai amplă. Acum ştiu în ce an în 
ce lună şi în ce oraş urmează să se întâmple totul. Cu toate 
acestea, nimic nu se schimbă. La Miami am hotărât să mă 
expun cât mai mult la soare, pentru a determina apariţia şi 
evoluţia tumorii canceroase. în situaţii critice este mai uşor să 
lucrezi, te laşi mai puţin distras de treburile cotidiene. însă 


vremea s-a înrăutățit brusc. Vântul şi-a schimbat direcţia, 
suflând acum dinspre nord, astfel încât temperatura aerului a 
scăzut de la 25-30*C la 10*C. Nu-mi rămânea decât să mă 
vântur prin oraş şi să casc gura la curiozităţile locale. 

Câteva zile mai târziu ne aflam în centrul staţiunii Miami 
Beach. Amicului meu i-a venit cheful să-şi cumpere trabucuri. 
Avea slăbiciune pentru ele. Am intrat la o tutungerie. Vânzătorul 
a început să-şi etaleze marfa, propunându-ne zeci de varietăţi 
de trabucuri bune. 

— Cele mai bune se consideră trabucurile cubaneze, mi-a 
spus însoţitorul meu, dar vânzarea lor pe teritoriul S.U.A. este 
interzisă. De aceea, trabucurile care se găsesc în vânzare sunt 
fie de producţie locală, fie de orice altă provenienţă decât 
cubaneză. Vrei să mă ajuţi să aleg sorturile cele mai bune? - 
mi-a propus el. 

— Hai să procedăm în felul următor, am zis, eu închid 
ochii, miros fiecare trabuc şi-ţi comunic impresiile mele. 

Am început să miros pe rând trabucurile pe care mi le 
întindea el, dar nici unul dintre ele nu avea aroma căutată. 
Treizeci de ani în urmă mirosisem trabucuri cubaneze veritabile 
şi aroma lor mi se întipărise foarte bine în memorie. 

Ei bine, vânzătorul mi le-a dat să le miros pe toate, dar eu tot 
nu mi-am putut opri alegerea asupra vreunuia dintre ele. 
Atunci vânzătorul a dat disperat din mână şi s-a băgat să 
otrobăiască pe sub un dulap. A scos două trabucuri şi mi le-a 
dat să le miros. Ambele miroseau aşa cum trebuie. Unul avea 
Un parfum îmbătător, cu o notă ceva mai suavă, celălalt avea 
un miros aspru, mai pregnant, dar la fel de minunat. S-au 
dovedit a fi havane de contrabandă de sorturile cele mai bune: 
«Cajiba» şi «Romeo şi Julieta». Amicul meu şi-a cumpărat o 
lădiţă întreagă din astea, după care ne-am dus să căutăm o 
casetă specială pentru păstrarea lor. Mulţi ruşi care au vizitat 
Cuba şi-au adus de acolo havane, dar, după vreo câteva luni, au 
constatat că s-a ales praful de ele. 

— Trabucurile trebuie păstrate la o umiditate de 75% şi la 
temperatura de 60* Fahrenheit, îmi explica prietenul meu pe un 
ton povăţuitor, în plus, caseta trebuie să fie din lemn bun. 
Atunci, o dată cu trecerea timpului, calitatea trabucului creşte la 
fel ca la vinurile bune. După ce facem rost de caseta aia, putem 
merge la un magazin de vinuri să ne luăm o tequiia pe cinste. 


Cea mai bună tequiia are o aromă care aduce puţin cua 
trabucurilor. Pe fundul sticlei vei vedea un viermişor ceva mai 
deosebit. Acest viermişor vieţuieşte în cactusul din care se 
obţine tequiia. 

Acestea îmi erau momentele de destindere, în rest încercam 
din răsputeri să înţeleg de ce, timp de atâţia ani în care am 
lucrat la armonizarea mea, n-am reuşit să-mi pun în ordine 
lumea interioară, de ce m-am pomenit complet nepregătit 
pentru ceea ce urmează să mi se întâmple. Schema generală 
arăta cam în felul următor. 

Deşi manifestasem încă din copilărie o atracţie deosebit de 
Puternică pentru cunoaştere, este puţin probabil că aş fi reuşit 
să rezist pe drumul pe care l-am parcurs. De aceea mi-au fost 
date sarcini din ce în ce mai grele. Totodată, nu-mi puteam 
permite să mă relaxez, fiindcă îmi dădeam seama că mi-ar fi 
rămas puţine şanse să supraviețuiesc. lată că şi acum ştiam că 
nu am decât aproximativ un an în rezervă. Eram conştient de 
inerția emoţiilor agresive, pe care încă nu le puteam depăşi în 
acel moment. Aveam de-a face fie cu un nou nivel, şi atunci se 
explica de ce nu putea fi remediată cu mijloace vechi situaţia 
prin care treceam, fie era vorba de problemele pe care, până 
acum, le ignorasem şi care s-au acumulat. întrucât noul nivel 
îmi crea dificultăţi, am încercat să mă ocup de analiza 
eventualelor probleme. Imediat a ieşit la iveală unul dintre cele 
mai alarmante indicii: irascibilitatea mea. lubirea Divină e 
dincolo de limitele spaţiului şi ale timpului. Acolo alcătuim cu 
toţii un întreg. De aceea, dacă pornim de la iubirea Divină, nu 
vom fi copleșiți niciodată de dispreţ, nici faţă de noi înşine, nici 
faţă de alţii, oricât de jos am cădea sau oricât de sus am 
ajunge. Or, imediat ce acordăm prioritate umanului faţă de 
Divin, apare conceptul de sus şi jos. Apare numaidecât şi do- 
rinţa de a ajunge cât mai sus, căci acolo ne vedem la adăpost şi 
invulnerabili. Dar, cu cât mai încrezuţi ne simţim, crezându-ne 
superiori celorlalţi, cu atât mai uşor cedăm tentaţiei de a-i 
judeca şi dispreţui pe alţii. Şi invers, cu cât mai mult dispreţuim 
şi dezaprobăm, cu atât mai mult se accentuează sentimentul 
propriei superiorităţi şi importanţe, cu alte cuvinte, ne simţim 
mai în siguranţă. Prin urmare, pentru foarte mulţi oameni, 
permanenta dispoziţie critică şi tendinţa de a vedea în lumea 
înconjurătoare doar neajunsuri nu este altceva decât o tentativă 


de apărare şi de redobândire a încrederii în sine. Insă această 
tentativă este una falsă, întrucât eu-l uman poate fi apărat doar 
în plan fizic. Cât priveşte planul emoţional, supărarea, ura, 
dezaprobarea nu reprezintă nicidecum un mod de apărare. Nu 
se poate să recurgem la ele. Aici apărarea vine de la Dumnezeu. 
Am constatat că este extrem de dificil să învăţ să nu mă apăr 
emoţional. Totodată, eram conştient de faptul că trebuia s-o fac. 
Cea mai accesibilă variantă este înlocuirea emoţiei agresive cu 
o energică acţiune de apărare. 

Un alt aspect foarte important mi s-a revelat cu totul pe 
neaşteptate. Cândva mă consultase o doamnă, care, după 
aceea, mi-a citit toate cărţile şi mi-a vizionat şi conferințele 
video. Dar situaţia rămânea neschimbată şi dânsa era complet 
dezorientată. 

— Ştiţi, cu cât mai mult lucrez la armonizarea mea, cu atât 
mai rău îmi merge, mi-a mărturisit femeia. 

Am examinat atent încă o dată câmpul ei şi pe cel al copiilor 

ei. Aceştia tocmai împliniseră 13 şi 15 ani. La nivelul câmpului 

avea loc formarea viitorilor lor copii. Dar, întrucât mama lucra 
doar la armonizarea sa, acest efort se dovedea a fi insuficient. 

Mai târziu, cercetând problemele care puteau apărea la propriii 

mei copii, am realizat că, ocupându-mă de copiii altora, 

uitasem de ai mei. lar semnalele de alarmă începuseră deja 
să-mi parvină într-un mod explicit. încă în martie, anul curent, 
în Egipt îmi apăruse din senin o problemă la articulaţia 
umărului. Simţeam cum, la orice efort fizic, ceva m umărul 
drept trosnea şi mi se disloca. Aceste disfuncţii mă avertizau 
asupra unor eventuale necazuri cu copiii, cu toate acestea, nu 
le-am dat prea mare atenţie. într-una din seri, "mărul a început 
să mă doară rău de tot. Cea mai mică mişcare a mâinii drepte 
îmi provoca o durere insuportabilă. 

Am cercetat cauzele şi am descoperit că la unul dintre copij 
se prefigura posibilitatea morţii. Atunci mi-am mobilizat 
întreaga familie şi am început cu toţii să ne rugăm. însă, dacă 
mai înainte le spuneam exact pentru ce să se roage, acum ne 
rugam doar ca orice fericire umană să nu fie decât un mijloc de 
acumulare a iubirii de Dumnezeu, ca, în tot ce se întâmplă, să 
vedem voinţa Divină, fără a căuta vinovaţi. 

Către seară, durerea s-a mai potolit, iar dimineaţa, când m-am 
trezit, nici nu mi-am amintit la început că mă duruse umărul. 


Curios lucru, şi articulaţia încetase să se mai strămute, cu alte 
cuvinte, toate au revenit la normal. Atunci am înţeles că fiecare 
om trebuie, din când în când, să-şi lase la o parte grijile 
curente, pentru a se adresa lui Dumnezeu, pentru a comunica 
cu El. După aceasta, situaţia s-a mai ameliorat. Capacitatea de 
a ierta este capacitatea de a vedea în toate voinţa Divină. Aşa 
că acum nu făceam decât să zâmbesc celor care mă tratau cu 
lipsă de onestitate, sau mă jefuiau, sau îmi pricinuiau necazuri. 
Cu toate acestea, sentimentele mele n-au încetat să se 
împotrivească în ascuns. Era totuşi vorba de ceva nou, ceva ce- 
mi scăpa. Ori de câte ori mă testam, rezultatele arătau că pot 
să accept umilirea iubirii, moralității şi idealurilor umane, adică 
umilirea sufletului uman. Mai erau însă şi alte sentimente 
ascunse în straturile mai profunde ale sufletului, sentimente de 
care continuam încă să depind, de aceea nu eram în stare să 
accept umilirea. 

VIITORUL ŞI NOI 


La bătrâneţe, personalitatea şi organismul nostru sunt tot mai 
puţin expuse schimbărilor permanente, dar au parte şi de mai 
puţină iubire. Cu cât suntem mai aproape de Dumnezeu, cu atât 
este mai intens procesul de schimbare. 

Interesant, în cine este mai mult Divinul, în soare sau în om? 
Presupun că în soare. 

Toate cărţile mele vorbesc despre ceea ce nu trebuie făcut. 
Presupun că, atunci când va fi delimitată definitiv sfera 
umanului, ne vom putea pune întrebarea ce trebuie să facem 
pentru a învinge atracţia umanului. 

In Rusia, axarea pe moralitate şi idealuri a avut drept 
consecinţă conservatorismul rigid şi frica de orice inovaţie 
reformatoare. Apoi, totul a explodat, provocând demolarea 
moralității, iubirii umane şi a vieţii însăşi. 

Apropo de viaţă. Pe lângă cele două puncte de stabilitate, am 
început să întrevăd încă două. Cât timp sunt încă în faza de 
elaborare, eu le numesc convenţional viaţă şi îmbătrânire. Ele 
figuraseră şi mai înainte în cadrul cercetărilor mele, fiind 
dispuse în altă ordine în arhitectura sistemului. Noţiunea de 
destin se încadrează deocamdată în conceptul de viaţă. 

îmi întrerup reflecţiile, fiindcă uşa se deschide şi intră 
următorul pacient. 


— Ce probleme aveţi îl întreb. 

— Cred că am SIDA, el cade pe gânduri, privind în gol, 
apoi continuă: Ştiţi, a trecut un an de când v-am citit cărţile şi 
am început să lucrez după sistemul dumneavoastră, dar n-am 
înregistrat nici un fel de progrese. 

— Bun, zic, haideţi să le luăm pe rând. Cu o lună în urmă 
am avut un pacient pe care îl adusese până aici prietenul lui, 
fiindcă, suferind de astm într-o formă gravă, nu se putea 
deplasa de unul singur. El mi-a spus că mai fusese la mine cu 
o jumătate de an în urmă. De fapt, în plan fizic nu s-a schimbat 
nimic, dar i s-a mai luat povara de pe suflet. Mai înainte, eu 
consideram că astmul semnifică o dependenţă sporită faţă de 
aptitudini, intelect, idealuri, aşa-zisa temă a trufiei. Aşa că 
pacientul a început să-şi reexamineze întreaga viaţă, elibe- 
rându-se de pretenţiile pe care le ridicase faţă de alţii şi faţă de 
sine, atunci când era vindecat prin umilirea idealurilor şi a 
aptitudinilor. Acum însă izbutisem să întrevăd alte cauze, mult 
mai profunde, care stau la originea problemelor lui. 

«lubirea Divină nu cunoaşte nici dorinţe, nici scopuri, nici 
certitudini, îi explicam, ceea ce nu se poate spune despre 
iubirea umană. în vieţile anterioare aţi divinizat iubirea umană, 
adică sentimentele şi dorinţele personale, aţi divinizat, de 
asemenea, şi moralitatea umană, cu tot ce implică ea, adică 
principii, scopuri, idealuri. De aceea se cere să vă parcurgeţi din 
nou viaţa, înlăturând dependenţa de aceste aspecte 
rioare ce tjn je fericirea umană. Este necesar să acceptaţi 
destabilizarea acestora ca pe o modalitate de eliberare a eu-lui 
Divin.» 

L-am rugat să treacă pe la mine pentru verificare peste o 
săptămână. Când a venit, am constatat că arăta mult mai bine. 
în decursul acestei săptămâni nu mai avuse accese de astm. 

Pe măsură ce înaintez în cercetările mele, apar tot mai multe 
posibilităţi de a învinge atracţia exercitată de uman, deşi 
continuu să mă exprim cu aceleaşi cuvinte ca şi până acum. 

"Căsuţă mică, oraş mare" - atât în primul caz, cât şi în al 
doilea, ideea este redată printr-un grup de două cuvinte. Cu 
toate acestea, una dintre noţiuni este mai amplă decât cealaltă. 
Ce ştiu eu în momentul de faţă? Omul este un sistem ordonat. 
Pentru ca acest sistem să-şi sporească amploarea, trebuie să se 
producă mai întâi o destabilizare, urmată apoi de restabilire. 


Destabilizarea atinge fundamentele spaţiale, materiale şi 
temporale. Când se produc schimbări în structurile materiale, 
matricea informaţională se poate conserva în interiorul 
structurilor de câmp, asigurând astfel regenerarea ulterioară. 
Când sunt distruse structurile materiale şi spaţiale, informaţia 
necesară reconstituirii se poate păstra în cadrul structurilor 
temporale. Dacă schimbările ating şi structurile temporale, 
rezultatul poate fi: distrugerea completă, sau, refacerea lor va fi 
posibilă prin ceea ce se află dincolo de limitele spaţiului, 
timpului şi materiei. 

să ne imaginăm acum următoarea situaţie. Există o matrice 
informaţională a viitorului. în cadrul acesteia, cantitatea de 
iubire Divină şi gradul de ordonare a omului considerat ca 
sistem constituie, să zicem, 100%. în plan subtil, noi 
interacţionăm de pe acum cu societatea viitorului. Dacă însă 
capacitatea noastră este de 4-5 ori mai scăzută decât cea 
necesară, va trebui să fim stimulaţi, pentru a putea suplini 
această deficiență, prin boli, nenorociri sau moarte. Uitaţi-vă 
cum vine treaba, capacitatea dumneavoastră este, de pildă, de 
20%. Pentru a vă putea integra în societatea viitorului, aveţi 
nevoie de o capacitate de 100%. Virusul SIDA stimulează o 
creştere a capacităţii de până la 90%. Aşadar, pentru a vă putea 
integra în lumea viitorului, este necesar să vă induceţi o astfel 
de stare, care să vă permită, totodată, să vă vindecaţi de SIDA. 

De ce aveţi o capacitate mai scăzută decât cea normală? 
Fiindcă, în această viaţă, ca şi în cele anterioare, v-aţi axat pe 
ordine şi stabilitate. La început, Divinul se manifestă ca haos şi 
distrugere. Abia după aceea observăm că s-a instaurat o ordine 
superioară. Vă aduceţi aminte, vine un om care sfidează brutal 
toate canoanele şi obiceiurile, morala societăţii, se încurcă cu 
hoţii şi cu prostituatele şi toate acestea în numele iubirii? 
Recitiţi Evanghelia, veţi găsi acolo tot ce vreau să vă spun 
acum. 

Ei bine, iubirea Divină reprezintă, de fapt, ordinea superioară 
din Univers. Cu cât mai mult ne axăm pe ea, resimţind-o în noi, 
cu atât mai puţin vom depinde de sentimentele şi dorinţele 
noastre, de scopuri şi de principii. Atunci, ceea ce a fost cândva 
distrugere se transformă în creaţie. în măsura în care veţi reuşi 
să păstraţi iubirea, atunci când se năruie temeliile umanului, în 
aceeaşi măsură va putea creşte în dumneavoastră capacitatea 


umanului. De aceea este necesar să vă retrăiţi viaţa şi să 
acceptaţi zdruncinarea postulatelor umane ca pe o şansă dea 
dobândi şi de a simţi iubirea Divină. 

să trecem la postulate. 

Ce avem aici? Avem fiinţa vie care se numeşte om. Ca fiinţă 
vie, el are două valori: viaţa şi tinereţea. Tinereţea înseamnă 
iubire şi destabilizare. Bătrâneţea înseamnă sporirea ordinii şi 
diminuarea iubirii. 

Când regretăm că îmbătrânim, când urâm pe celcâre ne 
ucide, când ne pare rău că viaţa n-a fost aşa cum ne-am dorit-b, 
ne cramponăm de tinereţe şi de viaţă. Ne axăm pe ordine, 
întorcând spatele Divinului. Când nu găsim în noi puterea de a 
accepta umilirea iubirii şi moralității umane, începem, de 
asemenea, a diviniza stabilitatea umană şi atunci ne sunt 
trimise în ajutor jignirile, bolile şi nenorocirile, înţelegeţi odată 
că orice întâmplare din viaţa dumneavoastră are menirea de a 
vă ajuta să vă întoarceţi cu faţa spre Dumnezeu. De vă este 
bine - păşiţi spre iubire, de vă este rău - cu atât mai mult, 
avântaţi-vă spre iubire. 

înainte îi mulţumeam lui Dumnezeu pentru ceea ce este pe 
masa. Am renunţat însă la formulele uzuale de exprimare a 
recunoştinţei, căci, adresându-mă lui Dumnezeu, se cuvine să-l 
aduc în dar iubirea mea, nicidecum urarea de viaţă lungă "La 
mulţi ani!"* De aceea am început să zic în felul următor: 
"Doamne, îţi aduc în dar iubirea, fericirea şi desfătarea pe care 
mi le oferă viața". 

Odată, la încheierea mesei, am zis: "Doamne, îţi aduc în dar 
toată plăcerea şi desfătarea prilejuite de aceste bucate". Am 
simţit imediat o durere acută în stomac şi mi-am dat seama că 
nu se cuvine să-l dai chiar totul, ceva trebuie să laşi şi pentru 
tine. De atunci am început a spune: "Doamne, îţi aduc în dar 
plăcerea şi desfătarea prilejuite de această masă", şi totul a 
revenit la normal. 

— Atunci când simţiţi Divinul în toate, mă adresez eu 
pacientului, orice zdruncinare a planului uman nu face decât să 
sporească iubirea din sufletul dumneavoastră. lar acum, cât 
încă vă aflaţi în contact cu mine, mergeţi şi încercaţi să vă 
depăşiţi problemele. 

Pacientul pleacă. 


Următorul este un domn de vârsta a treia. El are cancer la 
plămâni. în exterior, bărbatul afişează un calm şi o blândeţe 
desăvârşite. Se pare că şi-a reprimat îndelung supărările, fără a 
lăsa să se vadă ceva din toate acestea. Axarea lui pe 
principalele puncte ale stabilităţii umane este imensă. îi explic 
care sunt cauzele bolii lui. 

Peste un timp oarecare revine pacientul bolnav de SIDA. într- 
adevăr, se văd ceva schimbări, cu toate acestea, câmpul lui 
arată, în continuare, nesatisfăcător. 

— Uitați-vă, îi zic. Ataşarea dumneavoastră de relaţii se 
ridica la cifra de 1300 de unităţi. Cam tot atât de ridicată era şi 
cramponarea de idealuri, moralitate, iubire umană. Cu cât mai 
mult lunecaţi în servitutea valorilor umane, oricare ar fi 
acestea, cu atât mai dependentă devine şi iubirea dumnea 
voastră pentru femeie. Şi atunci nu mai vedeţi în ea un aliat în 
dobândirea iubirii Divine. Ea se transformă pentru dumnea 
voastră în izvorul principal de fericire şi desfătare. în vieţile 
dumneavoastră anterioare aţi idolatrizat femeia iubită şi, în 
acelaşi timp, aţi urât-o. întreaga fiinţă vă este impregnată de 
eastă ură faţă de femei. Cea mai neînsemnată jignire venită Hin 
partea unei femei trezeşte la dumneavoastră un reflex de 

ră De obicei, în astfel de cazuri, bărbaţii devin homosexuali, 
narcomani sau alcoolici. 

El mă priveşte cu o expresie chinuită pe chipul lui 
pământiu. 

__Atunci ce să fac? - mă întreabă el. 

— Trebuie să vă schimbaţi reflexele. 

— Dar cum? - nu pricepe el. 

— Vă aduceţi aminte de experimentul lui Pavlov: sună 
soneria, câinele primeşte o bucată de carne şi începe să 
saliveze. Dacă procedura este repetată de zeci de ori, câinele 
ajunge să saliveze doar la auzul soneriei. Ce este reflexul? Un 
sentiment. lar sentimentul înseamnă spaţiu, timp şi materie 
strânse într-un singur nod. Cu alte cuvinte, experimentul lui 
Pavlov demonstrează că simţurile pot fi dirijate. Pot fi 
cultivate sentimente noi şi pot fi create noi forme de 
sensibilitate. 

De exemplu, vreţi să vă deprindeţi odrasla să-şi strângă singură 
patul. Dacă uită s-o facă, puteţi recurge la metodele obişnuite: 
ridicaţi vocea, îl forţaţi, îl pedepsiţi. Dar puteţi proceda şi altfel, 


ajutându-l să-şi formeze un nou obicei. După aceasta nu mai e 
nevoie să vă dirijaţi copilul, noua deprindere o va face în locul 
dumneavoastră. Cu alte cuvinte, dacă veţi ajuta copilul să-şi 
formeze un sistem corect de deprinderi, veţi lrosi, la început, o 
mare cantitate de energie, veţi câştiga în schimb de sute de ori 
mai mult după aceea. Ei bine, trebuie să vă formaţi deprinderea 
de a privi cu respect şi bunăvoință femeile, precum şi 
obişnuinţa de a le ierta şi de a le trata cu mărinimie, indiferent 
de ce fac ele. Concentrându-vă asupra acestui obiectiv, în 
decursul câtorva luni puteţi acumula iubire, nu pretenţii. Căutaţi 
să atrageţi, prin comportamentul dumneavoastră, anumite 
situaţii, în care să vă puteţi manifesta efectiv noua atitudine 
faţă de femei. în plus, parcurgeţi mental acele situaţii în care v- 
aţi ridicat în apărarea umanului şi nu a Divinului. Femeia este 
mult mai haotică decât bărbatul, fiindcă aspiraţia ei spre iubire 
este mai mare. De aceea, a-i cere femeii să se supună şi să 
respecte ordinea poate fi periculos pentru sănătate. 

Aşadar, redirecţionaţi-vă reflexele, exersaţi şi rezultatele nu 
se vor lăsa aşteptate. 

El pleacă, iar eu rămân cu privirea rătăcind dincolo de geam, 
unde verdeaţa încă fragedă de iunie se înfioară sub adierile de 
vânt. "lată unde se poate vedea cel mai bine ce înseamnă 
instabilitatea umanului, îmi zic eu, aici, la noi, în Rusia. Din 
perspectiva logicii umane, viaţa în Rusia este grea, dacă nu 
chiar imposibilă. Totuşi procesele menite să pregătească 
omenirea pentru o nouă logică, cea Divină, se fac deja simţite în 
întreaga lume. Cele mai reuşite producţii cinematografice 
occidentale de astăzi nu mai sunt poveşti despre putere, ură şi 
răzbunare, ele vorbesc, mai curând, despre iubire, iertare, 
înţelegere. Cu toţii ne pregătim să păşim în ziua de mâine şi 
depinde de noi cum va fi aceasta, si cum vom fi noi, acolo". 

CELE DOUA REPERE ALE FERICIRII CONSTANTE 


Sfârşit de mai, anul 1999. Azi am program de şedinţe cu 
pacienţii. Lucrurile au luat o întorsătură ciudată. Pacienţii mei se 
descurcă din ce în ce mai bine, pe când problemele mele nu fac 
decât să se înmulțească. Trec încă o dată în revistă şi analizez 
fără grabă toate variantele posibile care mi-ar permite să mă 
lămuresc în situaţia creată. 


Prima variantă ar fi următoarea: prea m-am lăsat antrenat în 
problemele lumeşti, iar acestea mă storc de puteri. 

A doua variantă: am neglijat să mă ocup de mine. Când 
şarpele îşi schimbă pielea, el rămâne cu desăvârşire lipsit de 
apărare. Acelaşi lucru se poate spune şi despre lăstarii tineri şi 
copiii mici: toate forţele lor se consumă în procesele de 
transformare interioară. în cazul meu, transformarea este 
necesară ori de câte ori soseşte un flux informaţional nou. Ca să 
fiu pregătit să-l primesc, trebuie să mă detaşez de toate şi să 
ma cor>centrez asupra mea, altfel ceea ce vine mă poate 
dărâma. A treia variantă: starea mea fizică şi spirituală ne- 
satisfăcătoare ar trebui privită în primul rând nu ca o consecinţă 
a ratărilor mele, ci ca o pregătire pentru o etapă şi O stare cu 
desăvârşire noi. Atunci când încerci să te apropii <je cele 
Divine, o atitudine greşită faţă de lume şi un comportament 
incorect devin mult mai dureroase şi mai periculoase. 

O femeie îmi povestea cum hotărâse să primească botezul şi 
cum, în ajunul evenimentului, s-a aflat la un pas de moarte. 

— Ciudat, spunea ea. Vreau să mă apropii de Dumnezeu şi 
iată că sunt pedepsită pentru aceasta. 

— Dar ştiţi cum erau botezați oamenii mai înainte? - am 
întrebat-o. Se proceda în felul următor. După ce-şi înălța 
rugile către Dumnezeu, omul era cufundat în apă şi ţinut aşa 
până începea să se sufoce. Apoi era scos la suprafaţă şi readus 
la viaţă. în cadrul acestui ritual, individul îşi lua rămas bun de 
la viaţă şi de la toate valorile umane, îndreptându-se neabătut 
spre Dumnezeu. Şi se întâmpla ca unii să nu supravieţuiască. 
Mai târziu, această procedură a fost înlocuită cu simpla 
cufundare în apă sau cu stropirea cu apă. 

Cu cât suntem mai adânc cufundaţi în cele umane, cu atât mai 
dureros decurge revenirea la Creator. O altă femeie mi-a 
mărturisit: 

— Am început să cred în Dumnezeu, mi-am îndreptat 
rugăciunile spre El, iar El mi-a luat tot ce aveam. 

Noi nici măcar nu bănuim ce se întâmplă în adâncul 

sufletului nostru, i-am spus. Şi deseori ne îndreptăm spre 
Dumnezeu doar cu partea conştientă a fiinţei noastre, crezând 
că vom găsi astfel fericirea, iar în subconştientul nostru, ţ 
icirea rămâne de neclintit şi formează baza valorilor umane. Tot 
ce transformăm în scop devine, în ochii noştri, de neclintit. 


Scopul creează întotdeauna un raport de dependenţă, iar 
dependenţa dă naştere agresivităţii. Şi iată-ne strâduindu-ne să 
urcăm treptele ce duc spre Dumnezeu, cărând în sufletele 
noastre povara urii, supărării şi a dezgustului de viaţă. Dar cum 
putem merge spre Dumnezeu urând iubirea? De aceea şi 
oscilează fericirea noastră umană . lar noi o percepem ca pe o 
pedeapsă şi începem să ne măcinăm în interior, în loc să tindem 
şi mai mult către iubire. 

Cu fiecare carte scrisă, ar trebui să depind tot mai puţin de 
valorile umane. Acest lucru va deveni posibil doar atunci când 
voi începe să-mi percep eu-l Divin tot mai real. 

Pacienţilor mei le spun: 

— Detaşaţi-vă de tot ce este uman. încercaţi să simţiţi în 
interior eu-l Divin ca pe o nesecată iubire Divină şi traversaţi 
toate momentele dificile din viaţă păstrând nealterat acest 
sentiment. Imaginaţi-vă toate pierderile posibile şi imposibile 
ale umanului şi menţineţi sentimentul de iubire. 

Şi totuşi, cum arată acest eu Divin? Ce n-ar trebui să conţină 
el? Cum să identificăm componentele umane care se cuvin 
înlăturate, strat cu strat, înainte de a ajunge să simţim Divinul 
din noi? 

Ce să zic? Rămân deocamdată cufundat până peste cap în 
cele umane. Am, periodic, dureri în dreapta sternului, mă dor 
genunchii, încheieturile îmi trosnesc. 

Totuşi ceva esenţial îmi scapă. După iubirea de Dumnezeu, 

'ea care se identifică cu fericirea supremă este iubirea de 
ameni. Dar nu mai sunt cramponat de ea. Ar trebui deci să fiu 
liber şi de toate celelalte cramponări. De ce atunci, peste un an 
şi jumătate, urmează să se întâmple un eveniment care-mi va 
ofensa simţul etic şi moral? Nu voi reuşi să-i ţin piept înseamnă 
oare asta că moralitatea nu rezultă din iubirea umană? 

Mi-am amintit ce s-a întâmplat pe când finisam cea de-a patra 
carte. Parametrul viitorului, care urmează după voinţă şi viaţă, 
s-a dovedit a fi, în mod inexplicabil, instabil. Era evident că mai 
depindea şi de altceva. Abia mai târziu am realizat, după 
frământări dureroase, că toate cele patru cărţi tratează tema 
trupului şi a spiritului, în timp ce tema divinizării sufletului uman 
n-a fost atinsă deloc. 

Aşa că am început să explorez această temă, care este 
alcătuită din mai multe coordonate, cum ar fi îmbătrânirea, 


morala religioasă şi iubirea de oameni. Era necesar să găsesc 
prima verigă, cea care stă la baza tuturor celorlalte. Am reuşit s- 
o identific în iubirea de oameni. Din nou am trăit un moment de 
euforie: în sfârşit, sistemul era definitivat! Apoi, după cercetările 
legate de trup, spirit şi suflet au urmat cele din domeniul 
instinctelor. Instinctul orientării, instinctul de conservare şi de 
perpetuare a speciei. Pornind de la instincte, am ajuns la 
domeniul personalităţii ca un ansamblu al eu-xn uman, atât în 
lumea aceasta, cât şi în alte lumi. Apoi m-am întors la tema 
iubirii umane şi a sentimentelor umane. Toate sentimentele 
trebuiau să se comprime în unul singur, ceea ce nu se producea 
nicidecum în cazul moralității, eticii şi al idealurilor. Mă 
confruntam cu o enigmă irezolvabilă. 

Am hotărât să programez câţiva pacienţi deodată. Cine ştie, 
poate voi reuşi să străpung bariera necunoscutului. Şi am it 
Am început această şedinţă colectivă cu o mică prelegere 
improvizată. 

___ Pentru ca la această şedinţă să reuşiţi să vă învingeţi, ste 
necesar să înţelegeţi câteva lucruri - am început eu. în rjmul 
rând, când cineva ne jigneşte, această jignire este un Har de la 
Dumnezeu. Dacă n-o acceptăm, urmează ca Durificarea să se 
înfăptuiască prin boli şi nenorociri, iar dacă nu suntem pregătiţi 
nici pentru aceasta, ea vine prin moarte. în al doilea rând, forma 
maximă de purificare ne este dată prin intermediul celor 
apropiaţi, de aceea în măsura în care reuşim sâ-i iertăm, în 
aceeaşi măsură sunt posibile schimbări interioare de 
profunzime. O astfel de purificare o depăşeşte ca grad pe cea 
care ne este dată prin moarte. Totodată, se cuvine să iertăm nu 
numai în gând, ci şi în suflet. Nu numai să înţelegem, ci şi să 
simţim că am iertat. Gândul se transformă în emotie, reflex, 
sentiment atunci când este repetat de multiple ori. De aceea, 
concentrându-vă asupra iubirii şi, în acelaşi timp, derulând de 
sute de ori situaţiile cele mai traumatizante, trebuie să vă 
formaţi deprinderi, reflexe de iertare şi blândeţe. 

Mai departe. Toate procesele rapide (să zicem, când cineva ne 
jigneşte, ne îmbrânceşte sau ne trădează) au o durată 
temporală de 2-3%. Pe când cele lente (suntem nemulţumiţi de 
soartă, munca nu ne oferă nici o satisfacţie sau viaţa în 
ansamblu ni se pare un eşec) sunt de zeci de ori mai ample. 
Este evident că, în asemenea cazuri, nu putem da vina pe 


nimeni. De aceea începe să-şi facă loc nemulţumirea de sine şi 
deprimarea, care nu este altceva decât o formă ascunsă de 
respingere a vieţii, altfel spus, pretenţii faţă de Dumnezeu sub 
orrna pretențiilor faţă de sine. Tocmai de aceea, nemulţumirea 
de sine şi de soartă, pierderea încrederii în sine, deprimarea si 
refuzul vieţii trebuiesc ispăşite prin rugăciuni de 30-40 de ori 
mai îndelungate decât în cazul supărărilor pe alţii. în măsura în 
care ne eliberăm de orice formă de agresivitate faţă de iubire în 
aceeaşi măsură va avea efect rugăciunea. De la eu-l uman la 
cel Divin se poate ajunge doar prin iubire. De aceea, înainte de 
rugăciune trebuie să ne purificăm sufletul. Cu cât vom percepe 
mai real euA nostru Divin, cu atât mai puţin vom depinde de 
eu-l uman, şi cu atât mai mult vor deveni posibile schimbările 
benefice. Nu putem cunoaşte voinţa Divină şi nu putem prezice 
ce va cere de la noi iubirea. De aceea, când începem să 
percepem iubirea Divină, avem impresia că suntem aruncaţi în 
haos, că este distrusă ordinea pe care se sprijină întreaga 
noastră existenţă. Or, în măsura în care divinizăm ordinea şi 
respingem haosul, în aceeaşi măsură, în interiorul nostru 
pierdem legătura cu Divinul. 

Ce n-ar trebui să aibă eu-/ nostru Divin? El n-ar trebui să aibă 
formă, întrucât forma reprezintă un complex alcătuit din spaţiu, 
timp şi materie. 

Omul percepe eu-l Divin ca pe ceva cu desăvârşire amorf şi 
haotic. Eu-lul Divin trebuie, de asemenea, să-i fie străine 
scopurile, căci scopul presupune realizarea lui în spaţiu sau 
timp. Lui trebuie să-i lipsească şi dorinţele, fiindcă dorinţa are 
legătură cu noţiunea de timp. Pe măsură ce omul se dezvoltă, 
dorinţele şi scopurile lui capătă o anvergură tot mai mare, iar 
forma tinde tot mai mult spre perfecţiune. în manifestările lor 
supreme, ele urmează să se contopească într-un tot, şi se vor 
pierde în Divinitate. 

Totuşi, întrucât Universul este holografic în timp, acest 
proces de transformare a formei în scopuri lipsite de formă 

şi 
transformare a scopurilor şi dorințelor în opusul lor are loc 
rmanent, la anumite intervale de timp. Şi, cu cât mai multă 
ubire Divină avem în noi, iubire ce nu cunoaşte dorinţe, copuri şi 
ordine, cu atât mai intens ni se realizează dorinţele, scopurile şi 
formele. 


Ce sunt dorinţele noastre? Ele sunt iubirea pe care o purtăm 
cuiva. Dorinţele deservesc mecanismul de perpetuare a speciei: 
ele ne determină să căutăm hrană, să ne înmulţim şi să luptăm 
pentru supravieţuire. Scopurile noastre reprezintă etica, 
moralitatea, principiile şi idealurile noastre. Cât despre formă, 
ea reprezintă corpul nostru fizic, incluzând aici şi structurile de 
câmp. 

Fiecare individ are o componentă de bază a fericirii umane. 
Acestea sunt două la număr: fericirea personală a individului ca 
fiinţă vie şi fericirea lui ca ființă socială, reprezentant al unei 
colectivități. în lipsa organizării sociale, omul ar fi rămas la 
stadiul de animal. De aceea, pentru individ, fericirea ecoului 
colectiv este, deseori, mult mai importantă decât fericirea ego- 
u\m personal. Fericirea personală înseamnă iubirea pe care o 
trăim alături de o altă persoană, înseamnă stabilitate şi 
siguranţă a vieţii şi a destinului. Fericirea colectivă se realizează 
prin etica, moralitatea, idealurile, stabilitatea societăţii. La baza 
oricărei societăţi stau noţiunile de etică şi moralitate, ftră de 
care este de neconceput dezvoltarea unei societăţi. Cu cat este 
mai ridicat nivelul moralității, cu atât mai mari sunt 
Perspectivele de dezvoltare şi de supravieţuire a societăţii. O 
societate imorală este lipsită de suport vital şi, ca atare, este 
condamnată la dispariţie. Dar etica şi moralitatea umană 
izvorăsc din religie. 

Civilizaţia occidentală, care, la ora actuală, tinde să cuprindă 
întreaga omenire, se sprijină pe cele zece porunci revelate lui 
Moise. Moralitatea, onestitatea, ordinea sunt necesare bunului 
mers al societăţii. însă, pentru dezvoltare, ea are nevoie de 
iubire şi, atunci, moralitatea se transformă adesea într-o cămaşă 
de forţă pentru iubire. Atunci când moralitatea se ridică 
deasupra iubirii, apare inchiziţia şi orice formă de exterminare a 
semenilor devine ceva normal. în curând, lumea va păşi într-o 
nouă fază a dezvoltării sale şi vom primi cu toţii o cantitate mult 
mai mare de iubire Divină. Tocmai de aceea, trebuiesc 
zdruncinate structurile fundamentale ale fericirii umane. Şi, în 
măsura în care suntem capabili, în acest moment, să ne 
deschidem sufletele spre Dumnezeu şi iubire, în aceeaşi măsură 
are loc reînnoirea scopurilor, dorințelor şi formelor noastre. 

lubirea Divină reprezintă ordinea supremă din Univers, 
incomensurabil mai presus de ceea ce înseamnă fiinţa umană. 


De aceea, menţinerea în suflet a sentimentului iubirii, atunci 
când asistăm la prăbuşirea dorințelor, scopurilor şi a formei, 
permite ew-lui nostru uman să se apropie de Divinitate. Lumea 
este imprevizibilă. lubirea pune în mişcare Universul. Această 
formulă scoate în evidenţă primordialitatea iubirii şi caracterul 
secundar al conştiinţei. Este imposibil să prezicem în totalitate 
evoluţia lumii. Pentru aceasta trebuie să ne întoarcem la 
Dumnezeu şi să devenim Dumnezeu. Imediat ce apare senzaţia 
înţelegerii şi stăpânirii depline a lumii, putem fi siguri că este 
vorba de o biruinţă a conştiinţei asupra iubirii, care însă are 
drept rezultat dezintegrarea conştiinţei.Predictibilitatea absolută 
şi înţelegerea deplină a lumii - eamnă sistematizare absolută. 
Universul nu poate fi pătruns 

outerea minţii. De aceea, o dată cu îmbătrânirea şi moartea, 
udecata şi conştiinţa ne sunt supuse, periodic, distrugerii. 
în Orient s-a încercat apropierea de eu-l Divin prin renunţarea la 
dorinţe, la scopuri şi la manifestările tuturor funcţiilor vitale. 
Acest fapt a determinat un puternic avânt al spiritualităţii şi a 
dat un imbold dezvoltării unei forme fizice desăvârşite. însă 
acestei orientări îi era sortit să ajungă într-un punct mort. 
Civilizaţia occidentală a ales direcţia opusă: cultivarea unui 
spirit întreprinzător şi axarea pe scopuri, dorinţe şi dezvoltarea 
formei. Ea a reuşit să avanseze atât de mult datorită 
iudaismului şi creştinismului, care stau la baza acestei civilizaţii 
şi în care exprimarea energică a scopurilor şi a dorințelor 
alterna cu abstinenţa şi privaţiunea. însă, dacă în iudaism 
accentul era pus pe un sistem minuţios elaborat şi ramificat de 
restricţii şi interdicții, în creştinism, mai cu seamă în cel 
timpuriu, principala condiţie a eliberării din sclavia scopurilor şi 
a dorințelor o constituie sporirea neîntreruptă a iubirii de 
Dumnezeu. Totuşi în primele secole ale erei noastre n-au existat 
suficiente rezerve de iubire necesare depăşirii e«-lui uman. 
Drept urmare, creştinismul s-a divizat în două ramuri: 
catolicismul, ca expresie a dependenţei sporite faţă de iubirea 
umană, faţă de sentimente şi dorinţe, şi ortodoxia, cu accentul 
pe moralitate, principii şi idealuri. Dar, întrucât teritoriul ocupat 
de ramura occidentală a creştinismului s-a d*vedit a fi mult mai 
vast decât cel al ortodoxiei, drept contrapondere a ramurii 
occidentale a apărut islamul, cu Puternica lui orientare spre 
etică, moralitate, principii şi idealuri. 


Conflictul dintre cele două principii, dintre cele r sisteme 
religioase morale poate fi depăşit aşa cum a fost el depăşit de 
creştinismul timpuriu, când iubirea a fost pusă mai presus de 
suflet, spirit şi trup. Dar, pentru înfăptuirea acestui lucru, este 
necesar să fie acceptată orice formă de destabilizare a 
temeiurilor fericirii umane, păstrând intactă în suflet iubirea de 
Dumnezeu. în prezent, civilizaţia occidentală depinde de 
dorinţe, iar cea orientală de scopuri. Dacă această dependenţă 
se va accentua şi în continuare, nu vom reuşi să acumulăm în 
suflet suficientă iubire Divină. 

— Ei bine, mă adresez eu auditoriului, mai înainte, eu îi 
explicam pe larg şi îndelung fiecărui pacient care au fost 
cauzele ce au stat la originea problemelor lui. îi enumerăm 
cramponările şi îi calculam parametrii. Acum însă vom lăsa la o 
parte toate acestea. Voi lua în calcul doar doi parametri: 
dependenţa de scopuri şi dependenţa de dorinţe. Cu cât mai 
mult vorbesc în timpul şedinţei, cu atât mai pregnant mi se 
conturează dorinţa de a vă ajuta şi scopul de a vă vindeca. în 
felul acesta se amplifică dependenţa de eu-l uman, fapt care 
mă expune unui pericol din ce în ce mai mare. Prin urmare, cu 
cât mai rapid se derulează toate procesele în timpul şedinţelor, 
cu atât mai puţin ar trebui să vorbesc. în ceea ce vă priveşte, 
voi aveţi un singur obiectiv: să vă păstraţi iubirea de 
Dumnezeu, să vă concentrați asupra ew-lui vostru Divin în 
momentul destabilizării sau distrugerii dorințelor, scopurilor şi a 
formei, adică a timpului, spaţiului şi materiei. Rolul meu se va 
rezuma la a vă ajuta să atingeţi acest obiectiv, ţinând sub 
observaţie transformările care se produc în voi. Acum vă rog ati 
loc Lăsaţi la o parte toate grijile. Dacă vă trece prin 

e te măcar o umbră de gând, înseamnă că nu aţi reuşit să vă 

ţi deplin. Am să las să treacă ceva timp, după care am să 

- epsăvă invit pe rând la mine pentru şedinţe individuale. lar 
cum nu este de dorit să comunicaţi, să vorbiţi sau să gândiţi. 

Mă retrag în camera de alături şi, timp de 10-15 minute, mă 
redresez. Cu cât mai mult îl fac pe pacient să aştepte, cu atât 
mai mult i se inhibă conştiinţa. Din această cauză am ales să 
alternez şedinţele individuale cu cele colective: timp de 2-3 ore, 
pacientul, aflat în stare de aşteptare, lucrează la armonizarea 
sa. 


îmi amintesc de o discuţie recentă, pe care am avut-o cu o 
cunoştinţă de-a mea. 

— Ştii ceva? Nu demult am stat de vorbă cu o femeie, care 
suferă de o formă gravă de diabet. Analizele au dat nişte 
rezultate de speriat. Am început să-i explic ideile de bază din 
cărţile tale. l-am vorbit pe îndelete şi fără să forţez prea tare 
nota. Şi ce crezi, peste câteva zile a mai făcut o serie de 
analize şi i-a ieşit totul curat. Nu ştiu ce-or fi crezut medicii 
despre asta, dar zău dacă nu arăta ca o minune! După aceea 
însă au început supărările şi enervările şi rezultatele analizelor 
au luat-o iarăşi razna. Dar, oricum, nu mai e atât de grav ca 
înainte. 

— Nu-i uşor să-ţi învingi inerția sentimentelor, i-am zis. 

Se mai întâmplă să te ia valul şi să nu le faci faţă, chiar dacă 
Ştii că nu e bine. în orice caz, are rost să continui, să 
Perseverezi şi, într-o bună zi, rezultatele se vor face simţite. 

Cu puţin timp în urmă am primit un telefon de la o doamnă 

— Fiică-mea a fost de curând la dumneavoastră la consul 
taţie, mi-a spus ea şi mi-a dat numele şi prenumele fetei. 
Mi-am amintit despre cine era vorba. Fata era deosebit de 
puternic cramponată de iubirea umană şi de moralitate. Maică- 
sa a izbucnit în plâns: 

— Fiică-mea s-a aruncat sub tren. Spuneţi-mi ceva 
ajutaţi-mă măcar cu vorba. 

— Fiica dumneavoastră a murit? - am întrebat-o. 

— Nu, a reuşit să scape cu viaţă. Mâinile, picioarele i-au 
rămas întregi, s-a ales doar cu două vertebre fracturate. 

— Spuneţi-mi, ea avusese vreun necaz mai recent? 

— Da, aflase că iubitul o înşelase cu prietena ei. 

— Vă explic imediat cum stau lucrurile. Acum e primăvară 
şi în câmpul ei a intrat sufletul viitorului ei copil, dar şansele 
lui de a fi sănătos şi de a supravieţui sunt infime. Unica 
modalitate de a-1 purifica este de a o pune pe viitoarea lui 
mamă într-o situaţie care să-i umilească în mod considerabil 
moralitatea şi iubirea umană. După şedinţă, ea a avut pentru 
scurt timp iluzia că iubirea ei de Dumnezeu va rezista în faţa 
umilirii umanului. Or numai cu cele rămase de pe urma 
şedinţei nu te poţi aştepta ca această peliculă pură de la 
suprafaţa conştiinţei să pătrundă în straturile de profunzime şi 
să înceapă să purifice sentimentele. Se cere o muncă interioară 


constantă. Spuneţi-i să se roage în continuare, şi nu numai 
pentru ea, ci şi pentru copiii şi nepoţii ei. în orice caz, daca 
fata a reuşit să supravieţuiască tentativei de sinucidere, 
înseamnă că acumulase deja o anumită rezervă de iubire. 

— Să vă mai spun ceva, a spus femeia, când, după tot ce 
s-a întâmplat, m-am dus la spital s-o văd, ea m-a rugat sa-l 


cârţile dumneavoastră şi a început să le recitească. 

_ Foarte bine, am încuviinţat eu. 

Am sunat-o peste 20 de zile. în vocea ei nu mai străbătea 
disperarea: 

__ Doctorul a rămas surprins. "Parcă aţi fi nişte extra 
terestrii, a zis el. Fractura s-a vindecat în numai 20 de zile", 
mi-a comunicat femeia. 

__Slavă Domnului, important este să nu te opreşti, să nu 
renunţi, i-am spus. 

încă nu-i simt pregătiţi pe pacienţii care aşteaptă în camera 
alăturată, aşa că îmi continuu şirul gândurilor. Mi se pare că 
încep să înţeleg de unde provine irascibilitatea mea şi de ce 
apare această dispoziţie în timpul şedinţelor. La baza conştiinţei 
colective stă moralitatea. încă de pe când eram copil, eu visam 
să-i ajut pe oameni, visam la o lume guvernată de cele mai 
frumoase sentimente umane. Doream ca fiecare om de pe 
pământ să fie înzestrat cu ele. De aceea, axarea mea pe ordine, 
moralitate şi idealuri era deosebit de puternică. Nu-mi era deloc 
uşor să comunic cu semenii. Până şi cea mai mică abatere de la 
idealuri, etică şi moralitate mă rănea profund. Apoi durerea s-a 
preschimbat în nemulţumire şi intoleranţă. lar când am devenit 
mai puternic, a apărut şi dorinţa de a distruge pe oricine încalcă 
brutal, în viziunea mea, legile nestrămutate ale eticii şi 
moralității. înainte credeam că la baza trufiei stă axarea pe 
aptitudini şi intelect. Apoi am descoperit că aptitudinile au la 
temelie un strat mult mai subtil, cel al spiritualităţii şi nobleţii. 
lar acum constat că idealurile, sP'ntualitatea şi noblețea se 
întemeiază pe noţiunea de Moralitate. 

Societatea modernă, în totalitatea ei, se sprijină pe cele mai 
importante postulate religioase. Acestea constituie structurile 
de temelie care reglementează existenţa societăţii umane. însj 
divinizarea acestor structuri duce la anchilozarea şi pieirea 
societăţii. Dar iată că apare iubirea Divină şi omul o urmează, 
sfidând toate canoanele umane. Dacă societatea este oarbă la 
această iubire şi-l condamnă pe cel ce a încălcat legile umane 
distrugerea temeliilor societăţii se produce deja ca o consecinţă 
a scopurilor şi dorințelor umane. Omul poate renunţa la 
moralitate de dragul banilor, al bunăstării sau al gloriei, dar o 
poate face şi în numele unor principii sau idei plăsmuite. Când 
noi încercăm să dirijăm iubirea, bazându-ne pe moralitate, asta 


înseamnă că noi încercăm să-l dirijăm pe Dumnezeu prin 
poruncile Divine. Am înţeles de ce, după apariţia fiecărei cărţi, 
mă confruntam cu atâtea probleme. Lăsasem să transpară clar 
ideea că ne putem dirija destinul, bazându-ne pe dorinţele 
noastre umane, dar o asemenea idee ţine deja de magie. Şi, 
după cât se pare, această dorinţă a mea de a dirija destinele 
altor oameni şi propriul meu destin, sprijinindu-mă pe resursele 
eu-lui uman, încă n-a dispărut cu totul. 

Este imposibil să deţii un control absolut asupra propriului 
destin. îndată ce-mi apărea sentimentul unei absolute 
invulnerabilităţi, securităţi şi al unui control deplin asupra lumii 
înconjurătoare, începea un proces de dezintegrare totală. 

Azi dimineaţă m-a sunat o cunoştinţă şi mi-a spus că m oraş a 
început din nou să circule zvonul că aş fi murit. Aşadar, dorinţa 
mea de ordine iar a încercat s-o ia înaintea iubirii. 

am încercat să vin în atingere cu cele Divine, păstrând 
veşmintele umanului. 

«Ar fi interesant de văzut dacă există vreo abatere în a sea 
mea Carte, m-am gândit. Ciudat, constat o teribilă 
autoidolatrizare şi divinizarea propriei mele persoane". 

Din nou schiţez cu pixul scheme pe hârtie, încercând să 
înţeleg ce se întâmplă. La originea autodivinizării se află 
disprețul accentuat faţă de sine, manifestat în gânduri şi în 
cuvinte. Mi se pare că încep deja să înţeleg în ce constă 
problema. 

Scriind această carte, am recurs adesea la un ton dispreţuitor, 
atunci când m-am referit la propria mea persoană. Aroganţă 
afişată faţă de alţii şi faţă de sine - acesta şi este indiciul 
divinizării eu-\i\ uman. Căci, cu cât mai mult dispreţuim cele 
umane, cu atât mai mult depindem de ele. Ar trebui scoase din 
carte toate expresiile de tipul „mi-a venit gândul". Dar, de fapt, 
de ce aş face-o? E suficient că am constatat acest lucru. Ba 
chiar e mai bine aşa. Dar cred că a sosit momentul să mă ocup 
de pacienţii mei. încep să-i chem pe rând la mine. 

Primul pacient este o doamnă în etate, care are probleme cu 
fiul ei. O rog să-mi dea numele acestuia şi încep diagnosticarea. 
Câmpul lui nu arată bine deloc. 

IMI— Ce probleme are fiul dumneavoastră? - o întreb. 

O urmăresc cu coada ochiului. Are un chip sever şi autoritar. Da, 
astfel de mame obişnuiesc să planifice riguros când urmează să 


vină pe lume copilul, ce sex să aibă acesta şi ce dietă să adopte 
ele în perioada sarcinii. Ele n-au de unde să ştie că un copil se 
naşte în haos şi nu în ordine. lar mai târziu copiii lor plătesc 
scump această obsesie a stabilităţii umane Mă uit cât de 
cramponat de moralitate şi corectitudine este fju| ei. Rău de tot, 
este depăşit de 5 ori nivelul mortal. Să vedem cum stăm cu 
sufletul şi cu iubirea de oameni. Nici aici situaţia nu e roză, 
pragul fatal este depăşit de 3 ori. Cu asemenea parametri, e 
limpede că nu va reuşi să se descurce de unul singur. încep să-i 
explic mamei lui: 

— Trebuie să vă parcurgeţi viaţa din nou, retrăind clipele de 
maximă fericire şi plăcere şi repetându-vă că toate acestea nu 
sunt decât mijloace de acumulare a iubirii de Dumnezeu. 
Repetaţi-vă acest lucru până când îl veţi simţi ca pe o 
certitudine. Pe urmă va trebui să retrăiţi toate momentele de 
supărare şi toate necazurile aduse de soartă şi să le acceptaţi 
ca pe o purificare a ew-lui Divin, păstrând totodată iubirea 
Divină şi eliberându-vă de orice pretenţii. Deosebit de profund 
trebuiesc prelucrate situaţiile în care v-au fost umilite mora- 
litatea, etica, idealurile, dar şi iubirea umană. Stăruiţi mai cu 
seamă asupra perioadei premergătoare conceperii şi a celei de 
sarcină. 

Femeia dă din cap în semn de aprobare şi pleacă. 

Intră următorul pacient, un bărbat înalt, bine clădit. El a venit 
pentru problemele fiicei sale. 

încep prin a examina parametrii lui. în câmpul lui se citeşte o 

posibilă moarte. Indicele de închidere a viitorului este de 900 

de unităţi. în regiunea pieptului, acolo unde se situează 

centrul energetic imunitar, câmpul prezintă deformări 

puternice şi, tot acolo, aproape de piept, se vede o 

pată cu deformări vestitoare de moarte, care se dovedeşte 

a fi câmpul fiicei 

; Bărbatul îmi spune numele ei şi eu încep s-o diagnos-tchez. 
Observ în câmpul ei aceeaşi hieroglifă a morţii ca şi la tatăl ei. în 
zona pieptului şi a sistemului urogenital, structurile energetice 
sunt complet distruse. Agresivitatea faţă de sine la nivelul 
subconştientului se ridică la circa 1000 de unităţi. 

__ Spuneţi-mi, ce probleme are fiica dumneavoastră în 
momentul de faţă? - îl întreb. 

__Cu câteva luni în urmă, ea s-a îmbolnăvit de bronșită, 


care a trecut după aceea în pneumonie. S-a vindecat de 
pneumonie, dar s-a îmbolnăvit imediat de astm. Starea ei se 
agrava. Am fost să-i controlăm sistemul imunitar şi s-au 
constatat asemănări cu SIDA. Medicii ne-au recomandat să 
facem testul de depistare a virusului HIV, dar rezultatul a fost 
negativ. Fata n-a mai vrut să se atingă de mâncare. Nu mai 
ştiam ce să facem. Când şansele ei au ajuns aproape de zero, 
ne-am decis să apelăm la cărţile dumneavoastră ca la un ultim 
remediu. l-am pus casetele video şi starea i s-a ameliorat 
simţitor. A început din nou să mănânce. Şi iată că am venit 
acum la dumneavoastră ca să aflu ce-i de făcut mai departe. 

— Ce meserie aveţi? - l-am întrebat, cântărindu-i din ochi 
fizicul robust. 

— Am practicat multă vreme artele marţiale, mi-a răspuns 
el- Dar şi serviciul meu actual are legătură cu acestea. 

Aşadar, aţi petrecut mult timp concentrându-vă să obţi 

neţi o stăpânire perfectă a situaţiei. Axarea dumneavoastră pe 
ordine, voinţă, scopuri şi principii este enormă. V-aţi dezvoltat 
voinţa, nu iubirea. lar atunci când s-a încercat vindecarea 
dumneavoastră prin trădare şi atitudine imorală, n-aţi fost în 
stare să acceptaţi un asemenea ajutor. Dimpotrivă, i-aţi dis- 
prețuit şi i-aţi condamnat pe alţii şi pe sine. lar, la copilU| 
dumneavoastră, această dorinţă de a dirija lumea prin inter- 
mediul unor situaţii şi persoane diverse este şi mai mare. însă 
lumea nu i se supune. De aici provine iritarea şi nemulţumirea 
faţă de lumea înconjurătoare, care se transformă într-un pro- 
gram de autodistrugere. în consecinţă, apar bolile şi scăderea 
imunităţii. 

Bărbatul clatină din cap. 

— Soţia mea, de asemenea, este maestru în sport. Are o fire 
foarte intransigentă. 

— Ambii aveţi de depus o muncă serioasă, îi zic. Acum 
plecaţi şi apucaţi-vă imediat de treabă. 

El pleacă, iar eu cad pe gânduri. lată că, din nou, descopăr la 
pacienţii mei similitudini cu propria mea situaţie. Dacă îmi 
propuneam ceva, pentru mine nu mai exista noţiunea timpului. 
Nu conta câţi ani ar fi trecut până să-mi ating scopul: 10, 20, 50 
sau 100. N-am renunţat niciodată la scopuri. De când m-am 
dedicat activităţii de vindecător, am remarcat că toate calităţile 
umane mi s-au amplificat brusc, dar, în aceeaşi măsură, a 


crescut şi dependenţa mea de ele. După cum se vede, viteza de 
depăşire a umanului rămâne în urma celei de cufundare în 
uman. Am constatat cu surprindere că, în ultimul timp, 
rugăciunea a devenit pentru mine un mijloc de redresare a stării 
sănătăţii. Altfel spus, mă confrunt cu aceeaşi temă. Apelez la 
Divin, pentru a obţine cât mai mult din ceea ce ţine de uman. 

Mi-am dat seama că trebuie să renunţ la a mă autodiagnostica 
înainte de rugăciune. Şi ar fi bine să nu le mai rbesc pacienţilor 
mei despre parametri. "De fapt, cine ştie Hacă nu cumva m-am 
băgat unde nu trebuia? - mi-a străfulgerat dintr-o dată prin 
minte. Poate că a venit timpul s-o sfârşesc cu clasificările şi cu 
tot sistemul ăsta al meu? Dacă problema mă depăşeşte, ce rost 
are să mă dau cu capul de pereţi?" îmi vin în minte versurile lui 
Esenin: 

Făcută-i bucuria pentru brute, 

Duiosului-i revine întristarea. 

Până pe la vârsta de doisprezece ani, eu am fost un copil 
incredibil de dinamic şi de activ. Apoi parcă mi s-a pus o povară 
pe suflet, iar tristeţea a devenit tovarăşul meu de fiecare zi. 
Individul imoral şi insolent este, de regulă, vesel şi plin de viaţă. 
Cel onest şi inteligent este trist şi abătut. Dar, pare-mi-se, am 
cam exagerat cu generalizările. Formula e valabilă atunci când 
lipseşte iubirea. Dar, când iubirea există, puritatea morală şi 
onestitatea nu-l împing pe om spre tristeţe. 

Se aude o bătaie în uşă şi intră următoarea pacientă. Câmpul 
ei arată mult mai bine decât al celorlalţi pacienţi, totuşi tema 
idealurilor şi a moralității încă nu e depăşită. 

— Să ştiţi că am mai fost la dumneavoastră cu o jumătate 
de an în urmă, îmi declară ea pe neaşteptate. 

— Aşa? Şi s-au produs ceva schimbări de atunci? - o 
întreb. 

— Da, s-a produs o ameliorare. Acum, probabil, nu vă mai 
aduceţi aminte, dar atunci vă întrebasem dacă-i pot ajuta pe 
fraţii mei, care aveau probleme. lar dumneavoastră mi-aţi spus 
să mă rog pentru mine şi pentru copiii mei şi aţi mai spus că, 

în cetate există măcar un singur sfânt, el poate salva întreaga 

cetate. 
— Şi cum a fost? - o întreb. La ce vă referiţi, de fapt? 


— Fraţii mei aveau probleme cu drogurile. Ajunseseră să-şj 
administreze câte 5-6 doze pe zi. Dara trecut deja o jumătate 
de an de când ei nu se mai droghează deloc. 

— Slavă Domnului, îi zic. Acum duceţi-vă şi continuaţi să 
lucraţi la propria armonizare. 

Următoarea pacientă are o singură întrebare: 

— Ştiţi, mă simt atrasă de un bărbat, dar el nu este suficient 
de înstărit. Mai există un pretendent, care e mult mai bogat. Şi 
iată la ce mă gândesc: copilul meu va avea totuşi nevoie de 
bani, ca să-şi facă studiile, să se dezvolte... Atunci, poate că e 
mai bine să mă mărit cu cel bogat? 

— Dumneavoastră nu aveţi, deocamdată, nici un copil, îi 
zic. Şi, în orice caz, viitorul dumneavoastră copil va avea 
nevoie de iubire şi nu de bani. Banii are să şi-i câştige el şi 
singur. în schimb, dacă din sufletul lui va lipsi iubirea, nici un 
fel de bogăţie nu-i va putea aduce fericirea. 

— Să mă mărit deci cu cel de care mă simt atrasă? 

Ridic din umeri şi mă întorc spre geam. Tânăra îşi dă seama 
că şedinţa a luat sfârşit şi se retrage tăcută. 

Pacienţii revin pe rând pentru o a doua şedinţă. în faţa mea 
stă, din nou, doamna al cărei fiu suferă de cancer la plămâni. 
Schimbările sunt destul de neînsemnate. E limpede că procesul 
de transformare interioară este dificil pentru ea. Prima 
întrebare pe care mi-o adresează este: 

— Spuneti-mi, vă rog, fiul meu mai poate fi ajutat şi 

altcumva? 

__Cum adică? Ce înseamnă „ajutat şi altcumva"? 

__păi, dumneavoastră personal îl puteţi ajuta şi cu altceva, 
pe lângă faptul că eu stau şi mă rog? 

—- Poate că nu vă daţi seama, dar aici, în timpul şedinţelor, 
eu fac maximum din ce-mi stă în puteri. Spuneţi-mi, câte din 
cărţile mele aţi citit? 

— Pe toate, răspunde ea. 

— Ei bine, aflaţi că propriile dumneavoastră schimbări în 
profunzime îl pot ajuta incomparabil mai mult decât orice altă 
metodă de tratament. 

Ea dă plictisită din mână: 

— Bine, atunci mai repetaţi-mi o dată ce trebuie să fac. 

Mă las obosit pe spătarul scaunului: 

—N-o să vă repet nimic, îi răspund. 


— Cum aşa ?- mă priveşte ea uluită. 

— Păi, uite aşa, îi zic. V-am explicat deja de două ori ce 
trebuie să faceţi, în timpul prelegerii şi la prima şedinţă. N-am 
de gând să vă explic şi a treia oară. 

Ea se uită la mine şi îşi dă seama că trebuie să aleagă: ori 
pleacă, ori face un efort şi îşi înfrânge firea. Şi, atunci când 
revine pentru a treia oară, constat schimbări considerabile, atât 
la ea, cât şi la fiul ei. 

în scurt timp trebuie să intre următorul pacient. Până atunci 
încerc să-mi revin şi să fac o sinteză a cunoştinţelor de care 
dispun. 

Aşadar, fericirea umană are două puncte de stabilitate 

supremă. Fericirea ew-lui personal, care se realizează în 

cadrul raporturilor interumane şi în iubirea pe care o simţim 
pentru cineva, şi fericirea eu-lui colectiv, care înseamnă 
moralitate idealuri, intelect şi aptitudini. Destabilizarea tuturor 
acestor valori ne apropie de Dumnezeu, desigur, în cazul în 
care avem o orientare corectă. 

Ci el, rebelul, caută furtună. li sunt 

furtunile liman?* 

în opinia generală, umanul înseamnă stabilitate, pe când 

Divinul este adesea perceput ca haos. Dacă omul visează 

mereu la siguranţă şi stabilitate, el se închide în faţa Divinului, 

în adolescenţă, organismul nostru este supus încontinuu 
schimbărilor, de aceea iubirea se revarsă necontenit în 
sufletele noastre. 

PERCEPŢIA LUMII 


E sfârşitul verii, mijlocul lui august. De vreo două zile, aerul a 
început să miroasă a toamnă. Vor fi oare anul acesta ciuperci 
sau nu? 

îmi amintesc de lunile care au trecut şi încerc o senzaţie de 

vioiciune şi pace sufletească. Percepția lumii se modifică lent, 

în schimb ce delectare e să vezi lumea într-o lumină nouă. 

Mai înainte visam să cumpăr un lot de pământ şi să-mi 

construiesc o casă, sau să am un cont rotunjor în bancă, sau 

să-mi cumpăr un iaht. Priveam înapoi şi mă bucuram de 
fiecare cumpărătură care îmi consolida poziţia, îmi sporea 
siguranţa. Regretam, dacă ceva nu-mi ieşea bine, dacă ceea 
ce îmi adusese bucurie şi plăcere trecea. întreaga mea viaţă 


am considerat că plăcerea supremă este bucuria alături de 

persoana iubită, venirea pe lume a copiilor şi continuarea 

neamului, stabilitatea şi siguranţa vieţii. Atunci când am 

ajuns la concluzia că iubirea de Dumnezeu reprezintă o 

bucurie şi o fericire mult mai mare, S'mţurile mele refuzau să 

creadă în aceasta. Acum însă privesc lr> urmă şi nu văd nici 
pierderi, nici achiziţii. Mai bine zis, toate acestea parcă ar fi 
un fundal ceţos, o pâclă. Lucrul cel mai important sunt 
încercările mele de a simţi din ce în ce mai mult realitatea 
propriului eu Divin. 

încetul cu încetul, lucrul acesta începe să-mi reuşească 

Orice situaţie nu devine un scop, ci o ocazie de a simţi Divinul 

în sufletul meu. Educarea sentimentelor se desfăşoară 

întotdeauna într-un mod chinuitor. Atunci însă când ştii 
încotro să mergi, alături de chin îşi face apariţia desfătarea 
care îl eclipsează treptat. Explicaţiile pe care le dau 
pacienţilor în legătură cu esenţa problemei sunt deja 
întrucâtva diferite de cele de mai înainte. 

— lată, zic eu, toate valorile se reduc la omul însuşi. Ce 
este omul? Este corp, spirit şi suflet. De corp se leagă 
aspectul material, relaţiile, aptitudinile, intelectul. 
Dependenţa de relaţii dă naştere geloziei, dependenţa de 
aptitudini şi de intelect dă naştere trufiei. 

Spaţiul dă naştere materiei. Spiritul dă naştere corpului. 
Viitorul copil se formează la nivel de câmp în decursul mai 
multor vieţi. Principiile, visurile, speranţele şi idealurile ne leagă 
de viitor. Stratul spiritual este mai subtil şi mai amplu şi 
determină starea fizică. Timpul dă naştere spaţiului tot aşa cum 
spaţiul dă naştere materiei. Sufletul este mai subtil şi mai amplu 
decât spiritul. Sufletul înseamnă sentimentele, dorinţele 
noastre. întrucât materia şi spaţiul sunt funcţii ale timpului, 
componente ale acestuia, atunci corpul şi spiritul, de asemenea, 
sunt părţi ale sufletului. Omul înseamnă, în primul rând, 
sentimente. Procesul de abstractizare a evoluţiei este un proces 
chinuitor de desprindere senzorială de lucrurile de care suntem 
ataşaţi. La început, noi învăţăm cu mare chin să ne reducem 
dependenţa de fericirea materială. Apoi, când socotim că am 
învins lumea înconjurătoare şi pe noi înşine, ne dăm treptat 
seama că trebuie să învingem dependenţa de spiritul nostru şi 
înţelegem că lucrul acesta necesită mai multă iubire decât până 


acum. Este destul de uşor să înveţi să nu te identifici cu banii, 
cu casa ta şi cu poziţia ta în societate. Mult mai greu este să nu 
te identifici cu aptitudinile, intelectul, planurile şi speranţele 
tale. încă mai greu este să nu te identifici cu planurile şi cu 
sentimentele. Eu-l adevărat este Divin. El este compus numai 
din iubire. Atunci când se năruie sentimentele şi dorinţele, el 
continuă să existe. Când se năruie aptitudinile, intelectul, 
planurile, speranţele, când se năruie conştiinţa, lucrul acesta nu 
ne poate influenţa iubirea. Să-ţi păstrezi iubirea când ai pierdut 
bani este destul de greu. Să-ţi păstrezi iubirea când ţi s-au 
ruinat speranţele, s-au risipit idealurile este mult mai greu. Să-ţi 
păstrezi iubirea când ti-au fost jignite şi umilite sentimentele 
este posibil atunci când năzuieşti cu adevărat spre Divin. Atunci 
rostul vieţii omului nu mai sunt banii, visurile sau principiile, ci 
iubirea. 
Mai înainte nu-mi imaginam cât de dureros se produce 
detaşarea de cele omeneşti, atunci când năzuieşti spre Divin. 
Ţesătura care s-a prins de rană nu-ţi provoacă durere. Durerea 
vine mai apoi, în momentul desprinderii. Ceea ce noi numim 
deprinderi sunt, de fapt, sentimentele noastre. Trecând prin 
viaţă, noi ne obişnuim să ne supărăm şi să urâm, să regretăm 
trecutul şi să ne temem de viitor. Ne obişnuim să considerăm 
că principala fericire ne vine prin intermediul corpului. lar, 
atunci când încercăm să ne schimbăm deprinderile, lucrul 
acesta se dovedeşte a fi peste puterile multora dintre noi 
Numai cei care au înţeles că nu există cale de întoarcere încep 
să-şi formeze noi deprinderi şi, treptat, apare obişnuinţa de a 
ierta, obişnuinţa de a nu căuta răzbunare, obişnuinţa de a nu 
regreta şi a nu te teme, obişnuinţa de a iubi necondiţionat, 
obişnuinţa de a trăi pentru iubire. Când mergi spre Dumnezeu, 
nu există cale de mijloc. 

Mulţi se gândesc: „Am să mă rog, am să mă însănătoşesc şi 
voi putea din nou să trăiesc ca mai înainte". Şi nu înţeleg de ce 
nimic nu se schimbă. 

Ori mergi spre iubire, ori te îndepărtezi de ea, nu există o 
altă posibilitate. Schimbări reale încep să se producă la cei 
care îşi spun: 

— Din clipa aceasta nu voi mai fi nicicând cel dinainte. De 
acum înainte, fericirea şi desfătarea supremă va fi pentru mine 
mereu năzuinţa spre Dumnezeu, acumularea iubirii faţă de El. 


Oricum s-ar zdruncina şi s-ar nărui fericirea mea umană, corpul 
meu, conştiinţa mea, sentimentele mele, viaţa mea, iubirea 
mea faţă de Dumnezeu doar va spori. Zdruncinarea ew-lui 
uman reprezintă o posibilitate de a-ţi simţi mai bine eu-l Divin. 
îi explic unuia dintre pacienţii mei: 
— Omul înseamnă corp, spirit şi suflet. Ştiţi ce este corpul şi 
ce este spiritul. Să vedem ce este sufletul. 
întregul Univers s-a născut din iubirea Divină, cu alte cuvinte, 
Universul este, în primul rând, o formaţiune senzorială. Din 
sentimente se naşte timpul, spaţiul şi materia. Sufletul include 
următoarele noţiuni: viaţă, dorinţe şi conştiinţă. Cu alte cuvinte, 
în afară de nivelul material exterior W cel spiritual, mai adânc, 
noi avem la nivelul principal, cel + profund, trei puncte de 
sprijin. Primul este fericirea oastră ca fiinţe vii. Noi o numim 
viaţă. Al doilea este fericirea fiinţei vii numite om; aceasta 
constă din dorinţele noastre, iubirea noastră faţă de altă 
persoană. Al treilea este fericirea noastră ca entitate colectivă. 
Fără o conştiinţă colectivă, omul ar fi fost un animal. Conştiinţei 
colective îi dă naştere societatea. La baza existenţei oricărei 
societăţi, prin urmare, şi a conştiinţei colective, se află etica şi 
moralitatea. Aceste trei principale puncte de sprijin ale fericirii 
noastre nu pot exista fără iubire. în măsura în care păstrăm 
sentimentul iubirii atunci când se năruie ideile noastre despre 
etică şi moralitate, în măsura în care păstrăm iubirea atunci 
când ne sunt umilite dorinţele şi sentimentele, în măsura în care 
păstrăm iubirea atunci când ne este umilită viaţa, în aceeaşi 
măsură se intensifică relaţia cu euA nostru Divin, şi atunci 
înfloreşte şi se dezvoltă umanul. Ce înseamnă umilirea vieţii? 
Dacă vă lăsaţi pradă tristeţii din cauza faptului că îmbătrâniţi, 
este deja un indiciu periculos. Dacă sunteţi mâhnit şi nu doriţi 
să trăiţi, atunci când sunteţi bolnav, acest fapt vă amplifică 
dependenţa de viaţă. Dacă îl urâţi pe cel care vă ucide, acest 
fapt vă amplifică dependenţa de viaţă. Dacă îl dispreţuiţi pe cel 
care v-a otrăvit viaţa, iarăşi vă cufundaţi în omenesc. întrucât 
noi îmbătrânim şi murim, simbolul conservării vieţii este, pentru 
noi, continuarea vieţii prin copiii noştri. Atunci când iubiţi o 
femeie, doriţi în subconștient să aveţi cu ea copii şi, prin 
aceasta, să vă prelungiţi viaţa. Dacă ea vă părăseşte, lucrul 
acesta reprezintă parcă o ameninţare pentru supraviețuirea 
dumneavoastră, o umilire a vieţii dumneavoastră. Dacă, în 


acest moment, vedeţi în cele întâmplate voinţa Divină şi 
păstraţi iubirea Divină, iubindu-i pg Dumnezeu în flecare om şi 
în propria dumneavoastră persoană, acest fapt vă permite să 
reduceţi brusc dependenţa de tot ce este uman şi să vă simţiţi 
mai clar propriul eu Divin. Atunci când citim în Biblie despre 
răstignirea lui Isus Hristos, chiar dacă nu înţelegem nimic, noi 
parcurgem în subconştient această cale împreună cu El, 
învățând să păstrăm iubirea când suntem ucişi, când ni se 
destramă viaţa, dorinţele şi conştiinţa, îmi amintesc cum, nu 
demult, vorbeam cu o doamnă: 

— La dumneavoastră nu s-a schimbat nimic, am anunţat-o. 

— Ştiţi, nici până acum n-o pot ierta pe soacră-mea, a 
răspuns ea. 

„E o situaţie complicată, mă gândesc eu. Cărţile şi casetele 
mele video n-au convins-o. Trebuie să încerc să fac lucrul 
acesta acum, în câteva secunde." 

— Imaginaţi-vă că trebuie să urcați în maşină şi să plecaţi 
undeva, îi spun. Primul pas: vă apropiaţi de maşină şi vă 
aşezaţi la volan. Al doilea pas: apăsaţi pe pedala ambreiajului. 
Al treilea pas: răsuciţi cheia şi porniţi motorul. Al patrulea pas: 
priviţi în părţi, ca să nu creaţi impedimente altora şi 
dumneavoastră. Al cincilea pas: puneţi maşina în viteză, 
ambreiaţi lent, apăsaţi pe accelerator şi demaraţi. Acum să 
facem bilanţul, zic. - înainte de a demara, trebuie să efectuaţi 
cinci acţiuni. Dumneavoastră aţi îndeplinit patru dintre ele şi 
n-aţi efectuat doar una - prima dintre acestea: nu v-aţi urcat în 
maşină. 

Mă uit în ochii ei şi continuu: stiti că trufia înseamnă 

neacceptarea unei situaţii trau-tizante, prin urmare, căutarea 

vinovaţilor, adică, în ultimă * tantă, a celor care pot fi nimiciţi. 

Mai înainte socoteam că la baza trufiei stă dependenţa de 

aptitudini şi intelect. Pe urmă m văzut că ea este alimentată 

de un strat şi mai subtil: principiile, idealurile, spiritualitatea. 

Apoi s-a dovedit că există un strat şi mai profund: etica şi 

moralitatea. O societate evoluată are la baza eticii şi a 

moralității ideile religioase. însă divinizarea eticii şi moralității 

religioase şi umane duce la distrugerea treptată a sufletului 
nostru şi al urmaşilor noştri. De aceea nu trebuie să uităm 
niciodată că iubirea este mai presus de toate. 


Amintiţi-vă următorul episod biblic. O tânără femeie a fost 
dovedită vinovată de adulter. Legile morale ale acelei epoci 
prevedeau pentru aceasta pedeapsa cu moartea: uciderea cu 
pietre. S-a adunat o gloată, care voia să aducă la îndeplinire 
sentinţa. Era însă în pregătire un omor şi mai îngrozitor. Aceşti 
oameni ucideau în sufletul lor iubirea, fiindcă nu vedeau în 
această femeie Divinul. Ei o vedeau doar pe criminala care 
trebuia dispreţuită şi condamnată. De unde apăruse posibi- 
litatea de a o dispreţui? Ei considerau că ea nu are absolut deloc 
dreptate, iar ei au absolută dreptate. Numai iubirea poate fi 
absolută şi deplină. Umanul n-a fost şi nu va fi nicicând absolut, 
stabil, perfect. Când de acest grup s-a apropiat Isus Hristos, el o 
salva nu numai pe nefericita femeie, c' Şi sufletele acestor 
oameni. Siguranţa sută la sută că ai e, - tocmai aceasta este 
divinizarea conştiinţei, eticii şi 
1jj'jţţii- Atunci când Hristos a propus să arunce piatra cel rară 
de păcat, toţi au simţit caracterul relativ al dreptăţii lor 
Zdruncinând omenescul, Hristos i-a ajutat pe toţi să simtă 
Divinul din sufletele lor. Pot condamna pe cineva atunci când 
sunt sigur că am absolută dreptate. Prin urmare, condamnarea 
emoţională interioară a unei alte persoane, incapacitatea de a 
o ierta duce la creşterea dependenţei de conştiinţă, dorinţe şj 
viaţă şi duce la destrămarea lor ulterioară. 

— Dumneavoastră nu vă puteţi ierta soacra, pentru că 
sunteţi sigură că ea nu are dreptate, iar dumneavoastră aveţi i- 
am spus eu doamnei. Siguranţa v-o extrageţi din logica umană. 
Dacă un om încalcă normele general umane, el este pasibil de 
pedeapsă, dar nu de dispreţ şi de blamare. Dacă pedeapsa 
este, pentru noi, mai importantă decât iubirea, ne transformăm 
noi înşine în criminali, mai întâi în faţa lui Dumnezeu, apoi şi în 
faţa oamenilor. 

O mai privesc o dată pe doamnă. întrucât etica şi moralitatea 
sunt produse ale societăţii, societatea trebuie să aplice 
pedepse pentru încălcări prin intermediul aparatului judiciar. 
Pentru noi, supărarea înseamnă, într-un fel, sete de răzbunare, 
dorinţa de a restabili echitatea supremă. însă, în afară de 
morala umană, mai există şi morala Divină. De judecata lui 
Dumnezeu nu te poţi ascunde. Nu luaţi asupra dumneavoastră 
rolul judecătorului suprem. Este periculos. Noi avem dreptul să 
ne apărăm numai în exterior. în interior, noi ne apărăm nu de 


oameni, ci de Dumnezeu şi, atunci, ura şi supărările noastre se 
îndreaptă nu spre oameni, ci spre Dumnezeu. 

Cad pe gânduri şi îi mai examinez o dată câmpul. — Şi încă 
ceva, îi zic, atitudinea dumneavoastră incorectă faţă de lume 
începe să distrugă structurile subtile şi poate duce i minarea 
ulterioară a sănătăţii şi a destinului. Organismul . mneavoastră 
este deja format, de aceea distrugerea nu vă ameninţă pe 
dumneavoastră în primul rând, ci pe copilul dumneavoastră. Cu 
cât mai multe necazuri aveţi în legătură cu copiii 
dumneavoastră, cu atât mai înalt este nivelul purificării căreia îi 
sunteţi supusă, dându-vi-se umilirea fericirii umane prin 
intermediul altor oameni. Aveţi doar două opţiuni. Prima: iertaţi 
persoana care v-a nedreptăţit, înțelegând că aceasta nu poartă 
nici o vină, înțelegând că, prin intermediul ei, vi s-a oferit 
posibilitatea de a-i salva viaţa copilului dumneavoastră. A doua: 
n-o iertaţi, apoi priviţi cum copilul dumneavoastră suferă din 
cauza bolilor. 

Ea pleacă să lucreze la propria sa armonizare. 

îmi aduc aminte cum a venit la mine la consultaţie o doamnă 
care, de asemenea, nu ajungea la nici un rezultat, oricât s-ar fi 
străduit. 

— Nu înţeleg de ce, i-am zis, dar, în ceea ce vă priveşte, 
schimbările sunt egale cu zero. 

Ea s-a indispus şi a început să-mi demonstreze cu stăruinţă 
că ea depune eforturi spre a se schimba în mai bine. 

— L-am citit şi pe autorul acesta, îşi îndoia ea degetele, şi 
pe acesta, şi cărţile dumneavoastră le-am citit, am recurs şi la 
această metodă de tratament, şi la aceasta. Atunci de ce oare 
nu mi-a reuşit nimic? 
Imaginaţi-vă că aveţi în faţă nouă uşi deschise şi vreţi să 
intraţi pe toate simultan. Aşa veţi şi rămâne, în cameră, i-am 
sPus. Ca să mergi spre Dumnezeu, trebuie să uiţi de toate şi să 
te detaşezi de toate. Dumneavoastră însă nu vă gândiţi la 
nimic altceva decât la metode, remedii, etc. 

Atunci când ea a înţeles despre ce este vorba, lucrurile au 
început, într-adevăr, să se amelioreze. De multe ori am văzut 
cum oamenii se roagă maşinal, cerând ceva, şi nimic nu se 
schimbă. Apoi însă, la un moment dat, ei simt şi înţeleg că nu 
trebuie să-i priveşti pe alţii cu superioritate, că nu se poate să 
te dispreţuieşti şi să gândeşti urât despre tine. Atunci totul se 


schimbă. Dacă ai înţeles că nu trebuie să te dai cu capul de 
pereţi, că lucrul acesta e lipsit de rost, n-ai să-l mai faci. 

în sinea mea, eu mă oprisem la următoarea formulă: 
înţelegerea este mai presus de rugăciune. Abia nu demult mi- 
am dat seama că tocmai rugăciunea este cea care, educându- 
ne sentimentele, duce la înţelegere. 

După o vreme, pacienta mea a revenit şi am văzut îndată că 
a reuşit să-şi învingă supărarea. 

— Nu mai văd nici o ameninţare pentru viaţa copilului, i-am 
spus, cu alte cuvinte, aţi reuşit să vă puneţi la punct. Dar, dacă 
doriţi nu numai să-i protejaţi sănătatea fiului, ci şi să-i oferiţi 
posibilitatea să dobândească fericirea omenească, trans 
formările din persoana dumneavoastră trebuie să fie mai 
profunde şi mai stabile. Profunzimea transformării eu-llii 
dumneavoastră uman depinde de măsura în care vă veţi detaşa 
de el. Detaşarea de eu-l uman se poate produce atunci când 
simţi tot mai mult realitatea Divinului. Ca să-ţi simţi eu-l Divin, 
trebuie să dispară cea mai mică urmă de agresivitate faţă de el, 
adică faţă de iubire. Cea mai periculoasă agresiune împotriva lui 
Dumnezeu se produce prin nemulţumirea de sine, disprețul de 
sine, lipsa încrederii în sine, neînţelegerea faptului că eu-l 
nostru superior este parte din Divin. De aceea, parcursul vieţii, 
trebuie să ne rugăm pentru iertarea âhnirii, a lipsei dorinţei de 
viaţă, a nemulțumirii de sine şi de propriul destin. 

Eu-l nostru uman trebuie tratat ca un copil, trebuie iubit, 
oricâte defecte ar avea, trebuie educat şi ajutat să se dezvolte. 
Dacă părintele îndeplineşte toate capriciile copilului şi începe să 
depindă de acesta, copilul se transformă într-un tiran şi poate 
muri. De aceea, atunci când devenim dependenţi de 
sentimentele, scopurile, conştiinţa noastră, eu-l nostru uman, de 
asemenea, se îmbolnăveşte şi începe să se dezintegreze. Din 
acest motiv, în fiecare zi trebuie să educăm în noi năzuinţa spre 
iubire şi sentimentele, gândurile şi comportamentul nostru. 

După expresia feţei femeii, după aura ei văd că acum ea se 
poate ajuta şi pe sine, şi pe fiul său. Ne putem lua rămas bun. 
Stau în biroul meu şi privesc îngândurat prin geam. Mai înainte, 
eu socoteam, în conformitate cu tradiţia clasică indiană, că 
boala este o răsplată pentru păcatele din trecut. Reiese atunci 
că infirmul, omul grav bolnav a fost în trecut un criminal şi, 
drept urmare, în loc de compasiune, încercăm un sentiment de 


ostilitate faţă de el. Deoarece simţeam că un asemenea mod de 
tratare a problemei este incorect, eu avansam tot mai departe 
pe calea înţelegerii adevăratelor cauze ale bolii. La început, 
orice eşec se transforma pentru mine într-o etapă de pregătire 
pentru o situaţie viitoare, căci orice pierdere este un avans 
pentru o achiziţie viitoare. Suntem sortiţi la sporirea, cu fiecare 
viaţă, a proporţiilor valorilor umane. Chiar dacă o civilizaţie 
dispare, dezvoltarea ei continuă, dar deja în alte locuri. Tot 
ce a purces din Dumnezeu se va întoarce în Dumnezeu. Atunci 
când sufletul nostru presimte dobândirea unei mai mari fericiri 
în viitor, el se pregăteşte de aceasta prin pierderi, boli şi 
nenorociri. Toate aceste pierderi sunt, de fapt, detaşări de 
scurtă durată de eu-l uman, în vederea dobândirii unei porţii 
mai mari de iubire. Cu cât este mai multă iubire, cu atât mai 
puţine sunt pierderile şi nenorocirile. Cu cât mai activ ne 
pregătim de evenimentele viitoare, umplându-ne sufletul cu 
iubire, cu atât mai mult ni se echilibrează destinul. 

Am făcut odată în Finlanda o observaţie interesantă. După o 
prelegere nu prea lungă, ţinută pentru cei care se interesau de 
cărţile mele, s-a ridicat în picioare o doamnă şi m-a întrebat: 

— In ce măsură este dăunător computerul pentru fiul meu? 
Pur şi simplu, nu se poate desprinde de el, ca de un narcotic. 

— Computerul dezvoltă conştiinţa omului, am răspuns eu, 
şi, dacă nu sunteţi ataşată de temeiurile conştiinţei, cum ar fi 
etica, moralitatea, voinţa, principiile, scopurile, relaţia 
copilului dumneavoastră cu computerul nu va fi periculoasă. 

— Spuneţi-mi, de ce persoanele care lucrează cu compu 
terul au dureri în zona pieptului? - a întrebat doamna. 

— Fiindcă din axarea pe conştiinţă rezultă trufia. în ultimul 
timp, trufia este blocată prin scăderea generală a imunităţii- 
Centrul imunitar se află, la nivelul câmpului, în zona pieptului. 
Deformarea structurilor câmpului în apropierea corpului 
provoacă mai întâi durerea fizică a corpului însuşi şi, abia mai 
apoi, pătrunzând mai adânc, poate duce la diverse boli, de 
pildă, slăbirea vederii, a memoriei, diminuarea aptitudinii01" 
etc. Şi ce se poate face? 

__în primul rând, să vă puneţi dumneavoastră în ordine şi, 
Drin intermediul dumneavoastră, să vă ajutaţi fiul. Mi-a venit în 
cap un gând interesant. Am să diagnostichez acum gradul de 
nocivitate al jocurilor la calculator pentru fiul dumneavoastră în 


două momente diferite: azi dimineaţă, adică înainte de 
prelegere, şi în clipa de faţă. întrucât asprimea şi ostilitatea 
dumneavoastră faţă de cei apropiaţi s-au diminuat în mod 
considerabil, se poate presupune că şi dependenţa fiului 
dumneavoastră faţă de conştiinţă a scăzut. Prin urmare, 
pericolul legat de jocurile la calculator, de asemenea, poate fi 
mai mic. Aşadar, azi dimineaţă gradul de nocivitate era de 
aproximativ 300 de unităţi, dar ceea ce depăşeşte cota de 70 de 
unităţi este deja periculos. în clipa de faţă sunt doar vreo 10 
unităţi. Prin urmare, principala problemă o constituie nu 
computerul, ci starea persoanei care lucrează cu el. Realitatea 
virtuală, cu care ne permit computerele să lucrăm în prezent, 
poate accelera procesele de instruire şi de dezvoltare a 
aptitudinilor de zeci şi mii de ori. Noi toţi însă suferim de pe 
urma deficitului de iubire. Pur şi simplu, nu suntem pregătiţi 
pentru acele posibilităţi care sunt din ce în ce mai aproape de 
noi. Poate începe prăbuşirea sistemului imunitar la scara întregii 
omeniri, a sistemului imunitar al spiritului nostru, al sufletului 
nostru. lar, atunci când sufletul o ia razna, nu mai este vorba de 
boală - aceasta este pieirea. Pentru a se schimba, sufletul are 
nevoie de mai multă iubire decât spiritul şi corpul. Aşa cum a 
spus un preot: „A rămas mult mai puţin timp decât credem noi". 
Aşa că este mai bine să începem să lucrăm la armonizarea 
noastră chiar acum, din acest moment. 

Privesc prin geam verdeaţa de august a verii. Boala înseamnă 

pregătire pentru viitor. Şi trecutul însă are aici rolul său. Dacă, 
prin purtarea dumneavoastră din trecut, nu v-ati pregătit într-o 
măsură suficientă sau dacă fericirea viitoare este prea mare, 
pregătirea noastră este efectuată prin mijloace mai aspre. 
Apropo, mai înainte eu consideram bătrâneţea drept uzură a 
organismului. Acum însă am înţeles că bătrâneţea înseamnă 
pregătire pentru o viaţă nouă. Prin urmare, dacă vrem să 
învingem bătrâneţea, trebuie să ne pregătim nu fiind 
constrânşi, ci de bunăvoie. Odată o doamnă mi-a spus: 

— încep să mă supăr şi, imediat, încep să îmbătrânesc cu 
rapiditate. Nici nu-mi imaginam măcar cât de legate între ele 
sunt toate acestea. 

Cu cât trăim o viaţă mai îndelungată, cu atât mai adânc ne 
cufundăm în conştiinţă. 


Există aici un aspect caracteristic. O 

cunoştinţă de-a mea zice: 

— Pot ierta orice, afară de trădare. Oricât m-aş strădui, nu 
sunt în stare să-mi înlătur disprețul faţă de lichele şi nemernici 

— Imaginează-ţi, i-am spus, un om bolnav fizic, un infiri 
îl vei dispreţui? 

El a ridicat din umeri a nedumerire: 

— Bineînţeles că nu. 

— lar acum imaginează-ţi un om nătâng, incapabil, lipsit 
de principii. îl vei dispreţui? 

— Trebuie să mă mai gândesc, a răspuns el domol. 

— Şi e vorba doar de un om cu spiritul bolnav, am zis eu. 
Există şi oameni cu sufletul bolnav. Lichelele, nemernicii,. Ei 
bine, e mult mai bine să ai un corp infirm decât 
suflet infirm. Cel bolnav fizic vrea să fie sănătos. Cel 
'tâng Şi '"'PS'1 c'e Pr'nc'P'" vrea să fie deştept şi principial. 
Trădătorii, nemernicii şi ucigaşii vor să fie blânzi şi afectuoşi. 
par este mai greu să schimbi sufletul decât corpul şi, cu cât 
depindem mai mult de fericirea umană, cu atât mai greu se 
desfăşoară procesele de schimbare. 

Mă întorc cu gândul la problemele mele. Credeam că 
zguduirile mele de vreun an încoace, atât în ceea ce priveşte 
starea fizică, cât şi pe plan moral, sunt semne ale apropierii 
bătrâneţii, consecinţe ale suprasolicitărilor şi ale marilor greşeli 
din trecut. Dar, nu demult, când i-am cercetat serios pe copiii şi 
pe nepoţii mei, am înţeles că nu este vorba de trecut ci de 
viitor, căci sufletele viitorilor mei nepoți se aflau într-o stare cu 
totul deplorabilă. Afară de asta, va trebui să mai fac destul de 
multe în viitor şi, probabil, lucrul cel mai important este că, în 
apropierea Divinului, umanul nu se linişteşte şi nu se retrage, ci 
se revoltă, se împotriveşte şi doare. Ceea ce, anterior, părea o 
bagatelă nevinovată devine o ameninţare şi un pericol pentru 
viaţă. Mai înainte îmi aminteam mereu zicala: „Trăieşte ca în 
sânul lui Dumnezeu". S-a dovedit că dobândirea eu-\\x\ Divin 
este un proces foarte chinuitor şi poate duce la moarte, dacă 
eşti nepregătit. 

Am urmărit ce schimbări interesante se petrec în starea ta, 
atunci când începi să-ţi simţi eu-l Divin. Mai întâi încep să se 
estompeze formele şi să-şi piardă importanţa dimensiunile 
apartamentului în care locuieşti, încetează să te mai preocupe 


vilele şi maşinile. Toate acestea devin, la început, ca de jucărie, 
apoi semitransparente. Pe urmă îşi pierd importanţa toate 
planurile şi scopurile. Nu ţi se pare important dacă ţi se vor 
împlini dorinţele sau nu, important e ceea ce ţi se întâmplă 
acum în suflet. Şi, atunci când, în interiorul tău, începe să 
dispară importanţa sentimentelor şi a dorințelor, începe parcă 
să apară o lumină, ce se intensifică. Şi, pe măsură ce se 
micşorează dependenţa de lumea înconjurătoare, lumea 
încetează să-ţi mai pară brutală şi crudă. Ea devine tot mai 
gingaşă şi mai lipsită de apărare. Deocamdată însă, pentru 
mine, lumea aceasta este totuşi mai reală decât eu-l meu Divin. 
Deocamdată, eu mă pot afla doar în una dintre cele două stări: 
fie ruperea deplină de lume, fie cufundarea în ea şi sporirea 
dependenţei. Unor pacienţi lucrul acesta le reuşeşte mai bine, 
adică ei sunt în stare să păstreze o anumită perioadă percepţia 
ew-lui Divin ca pe singura realitate. Atunci se şi întâmplă acele 
lucruri pe care medicina le numeşte miracole. Eu însă, 
deocamdată, încerc să-i ajut pe alţii, găsind cu greu legităţile 
tranziţiei de la uman la Divin. 

Şi iată că, a câta oară deja, sunt întrebat: „Cum poate fi simțită 
iubirea Divină? Ce trebuie să faci ca iubirea omenească să nu 
ducă la tragedii?" încerc să explic: 

— Cu cât sunteţi mai legat de lumea înconjurătoare prin 
sentimentele şi conştiinţa dumneavoastră, cu atât o mai mare 
tortură pentru dumneavoastră va fi sentimentul iubirii. Atunci 
când încercaţi să acumulaţi bunuri, le luaţi în mâinile dumnea- 
voastră, dependenţa creşte. Când oferiţi, dependenţa scade. 
Dacă exersaţi în fiecare zi oferirea iubirii şi a căldurii sufleteşti 
şi aveţi grijă de alţii, dependenţa interioară de valorile umane 
scade. 

Dacă puteţi ajuta o persoană apropiată în detrimentul 
dumneavoastră, fără a aştepta mai apoi o răsplată şi având 
drept motivaţie doar sentimentul iubirii şi dorinţa de a-l pune în 
valoare, atunci iubirea pe care aţi dobândit-o vă face fericit. 
Omul calculat şi lacom este întotdeauna nefericit în dragoste. 
Prin urmare, în măsura în care îi învăţăm pe copiii noştri să 
ofere, le educăm altruismul, capacitatea şi dorinţa de a avea 
grijă de alţii, noi îi pregătim să simtă iubirea Divină, care nu 
depinde de nimic şi doar oferă. 


— Şi totuşi, întreabă doamna, de ce sunt atât de periculoase 
computerele? 
în prezent, omenirea se contopeşte într-o singură inteli 
genţă colectivă, răspund eu, internetul, poşta electronică, 
radioul, televiziunea, cunoaşterea limbilor străine - toate 
acestea fac să apară noi forme de conştiinţă colectivă. Fără 
societate, omul n-ar fi putut exista. întrucât acum ia naştere o 
societate absolut nouă, peste 20-30 de ani este de aşteptat 
apariţia unor oameni de un tip absolut nou. Dacă omul trebuie 
să primească în viitor o sumă imensă de bani, pregătirea pentru 
aceasta începe în planul subtil din timp. Dar, dacă în prezent 
banii înseamnă prea mult pentru acest om şi, chiar din cauza 
unei sume neînsemnate, el începe să dea dovadă de frică, 
invidie, ură şi regret, o sumă mare îl va ucide. El poate să 
moară chiar înainte de a-i primi sau, în cel mai bun caz, nu-i 
va primi sau îi va pierde. Acelaşi lucru este valabil şi în ceea 
ce priveşte valorile spirituale. Dacă o persoană cu un grad 
sPorit al trufiei este înzestrată cu mari aptitudini, ea se va 
'rnbolnăvi şi va muri, fără să-şi dea seama că ceea ce considera 
drept fericire se transformă pentru ea în moarte. Până să avem 
parte de fericire umană şi stabilitate, avem mai întâi parte de 
zdruncinarea şi distrugerea lor. în măsura în care, în decursul 
vieţii noastre, am visat la fericirea umană ca la stabilitate 
protecţie, invulnerabilitate, noi nu putem face faţă pregătirii 
pentru fericirea viitoare. Cu cât simţim mai real eu-\ Divin, care 
este absolut imprevizibil, haotic, cu atât mai puţin depindem de 
formă, scopuri şi dorinţe şi, atunci, ne asemănăm nu cu un 
bătrân care şchioapătă la deal, ci cu un copil care aleargă cu 
bucurie pe o potecă de munte, iar dobândirea fericirii omeneşti 
nu duce la tragedie, ci la armonie. 

Acum trebuie să intre în biroul meu următorul pacient. îmi 
amintesc de problemele mele. Mi se pare că am înţeles de unde 
îmi vine iritarea în timpul şedinţelor. Eu vreau foarte mult să-i 
ajut pe oameni şi îmi propun ca scop să vindec pe oricine. Dar în 
timpul consultaţiilor are loc o puternică accelerare. Eu încep să 
mă cramponez de viaţă, de dorinţe, de scopuri şi, ajutându-i pe 
pacienţi, încep să-mi dăunez mie. Se produce o creştere a 
dependenţei de punctele esenţiale ale fericirii omeneşti. Prin 
urmare, pentru a-mi salva viaţa, trebuie să uit în timpul 
consultaţiilor de tot ce este uman. 


Am un amic medic. L-am întâlnit nu demult şi am văzut cu 
uimire că situaţia lui se apropie de indicele mortal. Şi doar mi-a 
citit toate cărţile şi a depus efort pentru a se armoniza! Din cine 
ştie ce motive a sporit brusc axarea pe conştiinţă: etică, 
moralitate, voinţă, scopuri. Trebuia descoperit factorul care a 
generat această situaţie. Totul s-a dovedit a fi foarte simplu. El 
folosea diverse metode de tratare a pacienţilor, începuse să 
aibă succes şi i-a sporit brusc concentrarea asupra scopurilor şi 
a dorințelor. 

__. în decursul tratamentului nu se poate să-i doreşti sănă 
tate pacientului, i-am spus, nu se poate să-ţi propui ca scop 
vindecarea lui. Nu tu eşti cel care decide, decizia vine de sus. 
Trebuie să te concentrezi nu asupra scopurilor şi a dorințelor, 
ci asupra iubirii din suflet. Atunci, ajutându-i pe alţii, nu te vei 
ucide pe tine. 

îmi amintesc de o situaţie despre care mi-a povestit o 
vindecătoare: 

— Metoda mea de vindecare cuprinde şi rugăciunea, şi 
ierburile, şi conversațiile cu pacienţii. La pacientele mele care 
aveau chisturi ovariene, chisturile se resorbeau în câteva zile. 
Primeam pacienţi într-o încăpere micuță şi veneau foarte 
mulţi. Am hotărât să trec la alt nivel. Am beneficiat de spri 
jinul unor sponsori şi am căpătat un cabinet mare, spaţios. Am 
absolvit la Moscova cursurile superioare pentru vindecători. 
Am obţinut toate certificatele posibile şi acum stau cu 
diplomele într-un cabinet luxos, dar oamenii nu vin. Ceva s-a 
pierdut. Chiar dacă ştiu că pot să vindec la fel de bine ca 
înainte. 

Dumneavoastră înşivă, în subconştient, vă alungaţi 

pacienţii, i-am zis, ca să vă salvaţi viaţa. Pentru dumnea 
voastră, principiul omenesc îl acoperă pe cel Divin. Cu cât 
aveţi mai mulţi bani, faimă şi diplome, cu cât mai stabilă şi 
mai confortabilă este viaţa dumneavoastră, cu atât mai intens 
trebuie să lucraţi pentru a depăşi fericirea omenească şi a vă 
concentra asupra  Divinului din dumneavoastră. Mulţi 
vindecători îşi folosesc darul primit de la natură şi, pentru a-şi 
Păstra capacităţile, aleg pentru sine, în subconştient, o cale 
plină de privaţiuni şi de pierderi, renunțând la mari porţiuni de 
fericire omenească. Uneori îţi este oferită de sus posibilitatea 
de a te desprinde de importanţa umanului. Atunci vindecătorul 


se îmbolnăveşte sau poate muri. Foarte mult depinde de modul 
în care va trece el prin această purificare. 

La mine la consultaţie a venit o vindecătoare, care mi-a spus 
povestea ei: 

— Trebuia să plecăm din Kazahstan în Germania şi, cu două 
zile înainte de aceasta, în casa noastră au pătruns noaptea 
nişte tineri jefuitori, ne-au ameninţat cu un pistol şi au cerut să 
le dăm toate lucrurile de preţ. Simţeam că vor să ne ucidă, ca 
să nu rămână martori, şi am început să mă rog: „Doamne, dacă 
ei ne vor ucide acum, îşi vor pierde sufletele. Doamne, 
salvează-le sufletele, nu lăsa să se verse sânge!" Şi ceva s-a 
întâmplat, ei au plecat. 

Ei bine, ei au fost reţinuţi în aceeaşi zi şi s-a aflat că ei au tras 
cu pistolul în noi de patru ori şi de toate cele patru ori arma n-a 
luat foc. Apoi m-am stabilit în Germania, lucrez acolo ca soră de 
caritate şi îi tratez pe oameni ca vindecătoare. „Celui care, în 
clipa morţii, se gândeşte numai la iubire i se poate elibera 
diploma de vindecător, m-am gândit eu. Atât că nu se ştie dacă 
are nevoie de aşa ceva". 

Mi-am amintit istoria altei doamne. 

— Lucram ca asistentă a unuia dintre cei mai renumiţi medici 
din Uniunea Sovietică. Cu timpul am început să văd ce şi unde 
îi doare pe oameni şi să simt ce medicament trebuie prescris. 
Profesorul lăsa chiar în foile de observaţie clinică ale bolnavilor 
loc pentru avizul meu, eu am început să-i tratez pe 


oameni ca vindecătoare şi obţineam rezultate strălucite. 
Soacra mea practica magia ţărănească. Descânta, făcea 
farmece etc, apoi a început să manifeste simptome de 
nebunie, a prins a alerga pe străzi cu mintea rătăcită. Am 
hotărât s-o vindec şi am vindecat-o. Peste câtva timp însă a 
început brusc să-mi slăbească memoria, nu ţineam minte nici 
numărul meu de telefon, iar soţul şi fiica mea au început să se 
confrunte cu probleme de sănătate psihică şi fizică. Atunci am 
pus capăt activităţii de vindecător. Nu mai practic nici măcar 
presu-punctura, deşi, atunci când în oraşul nostru au venit în 
vizită câţiva specialişti din Orient, ei m-au rugat chiar să 
continuu să mă ocup cu aceasta. 
— Cu cât este mai înalt nivelul vindecătorului, am spus eu, cu 
atât sunt mai periculoase pentru el greşelile lui, precum şi 
defectele caracterului şi ale concepţiei sale despre lume. 
începeţi cu concepţia despre lume şi cu caracterul dumnea- 
voastră. V-aţi împovărat în aşa măsură euA dumneavoastră 
uman, încât, pentru a învinge forţa lui de atracţie, aveţi nevoie 
de mult mai multă năzuinţă spre Divin decât orice altă 
persoană. Mai întâi revedeţi-vă viaţa şi rugaţi-vă pentru 
iertarea celei mai mici nemulțumiri de sine şi de destinul 
dumneavoastră. Orice supărare din partea soţului, 
orice neplăcere scoasă în cale de destin reprezintă o 
posibilitate de a vă detaşa de uman, de a simţi mai intens 
Divinul, cu alte cuvinte, înlăturați de la început cele mai mici 
pretenţii faţă de Părinţi, faţă de soţ, faţă de sine, faţă de copii. 
lertaţi întreaga lume şi iertaţi-vă pe dumneavoastră înşivă. 
Lăsaţi să se stingă toate regretele în legătură cu trecutul, 
teama de viitor şi nemulţumirea faţă de prezent. Opriţi cu totul 
logica omenească pentru un timp. Nu vă gândiţi, nu faceţi 
aprecieri, nu visaţi. 

— Spuneti-mi, ce este mai bine, să-ţi aminteşti necazurj|e 
din trecut sau să ţi le imaginezi în viitor şi să le străbaţi 
păstrând iubirea? 

— Pentru a-ţi învinge şi a-ţi educa un sentiment, este 
necesar ca acesta să ia amploare şi să fie activ, am spus eu 
Dacă vă rugaţi, pur şi simplu, ca supărările pe oameni şi 

divinizarea umanului să plece din sufletul dumneavoastră, 
efectul poate fi minimal, dar efortul e foarte mare. Senti 
mentele sunt ascunse, nu funcţionează. Dacă vă imaginati 


supărări şi pierderi posibile şi vă rugaţi pentru păstrarea iubirii, 
va fi ceva mai bine. Dar sentimentele reacţionează puţin la 
situaţiile imaginare. Atunci însă când vă amintiţi evenimente 
reale din trecut şi le parcurgeţi de zeci şi sute de ori, 
detaşându-vă de uman şi avântându-vă spre Divin, schimbările 
reale pot începe destul de repede. Există însă încă un remediu, 
mult mai eficient: să lucrezi cu sentimentele în momentul 
izbucnirii lor. în clipa în care aţi fost ofensat, trădat, în clipa în 
care aţi pierdut ceva. In acest moment, concentrarea asupra 
păstrării şi sporirii iubirii, detaşarea de uman şi avântarea spre 
Divin vă pot transforma în câteva zile. 

— Ce v-ar mai putea ajuta în efortul de armonizare a propriei 
persoane, continuu eu. Trădarea, ofensa, umilinţa. Toate 
acestea înseamnă pierderea temporară a fericirii omeneşti. Cu 
cât mai adânc suntem cufundaţi în ea, cu atât mai dureroasă 
pentru noi este pierderea ei. Care sunt lucrurile care ne leagă 
de viaţă? Respirația, hrana, plăcerea sexuală. Pe lângă acestea, 
conştiinţa noastră, adică voinţa, scopurile, plus dorinţele 
noastre. Se poate renunţa la plăcerile sexuale pe o durată 
îndelungată, şi atunci rugăciunea va deveni mai ficientă. Se 
poate renunţa la hrană pentru o vreme. Este mai ereu, dar 
eficienţa rugăciunii creşte. Să renunţi la respiraţie, chiar pentru 
un timp scurt, este dificil. în schimb, rugăciunea poate avea un 
efect de amploare în profunzime. De aceea, dacă posteşti 
câteva zile, apoi te rogi într-un regim de respiraţie minimală, 
poţi depăşi multe probleme. Nu demult, când eu însumi am 
început să mă confrunt cu probleme de sănătate, am încercat 
să descopăr ceea ce face ca rugăciunea să fie mai eficientă. 

Conform datelor mele, pe care am să le mai verific, rezultă 
următoarele: trei luni pe an se produce o accelerare a tuturor 
proceselor la nivel subtil şi creşte responsabilitatea noastră 
pentru sentimentele, gândurile şi comportamentul nostru. Este 
vorba de prima jumătate a lui februarie, prima jumătate a lui 
aprilie, prima jumătate a lui august. Deosebit de importantă 
este prima jumătate a lunii aprilie. în această perioadă sunt 
recomandabile un efort maxim îndreptat spre propria armo- 
nizare şi o minimă orientare spre plăcerile omeneşti. Şase luni 
pe an, omul se poate cufunda în plăceri, iar o jumătate de an se 
poate detaşa de ele. Din cele şase luni de detaşare, trei luni 
sunt caracterizate printr-o detaşare profundă, mai radicală. Este 


vorba de lunile februarie, aprilie şi august. lanuarie, martie şi 
mai sunt luni cu un grad mediu de detaşare. 

Cufundarea în plăceri se produce în lunile iunie, iulie, 
septembrie, octombrie, noiembrie şi decembrie. Afară de 
aceasta, fiecare om are regimul său, când el simte în ce 
direcţie este mai bine să meargă. Totuşi, în primul rând, trebuie 
puse în ordine concepţia despre lume şi sentimentele şi, atunci, 
toate celelalte vor merge mai uşor. 

Mi-am amintit de această discuţie, în timp ce mă gândeam la 
problemele mele. Dacă examinezi orice situaţie complicată ca 
pe o posibilitate de a te învinge pe tine însuţi, ca pe O treaptă 
spre Divin, ca pe un prilej pentru o mai puternică năzuinţă spre 
iubire, atunci şi pierderile, şi achiziţiile reprezintă un mijloc de 
acumulare a iubirii Divine. 

Se aude o bătaie la uşă şi intră o doamnă. 

— Care sunt problemele dumneavoastră? - o întreb, după 
ce a luat loc. Voi confrunta ceea ce are să-mi povestească ea 
cu ceea ce am văzut dintr-o privire. Apoi vom căuta împreună 
o ieşire din situaţia creată. 

La prima vedere, situaţia ei nu e prea strălucită. Primul copil 
ar putea să nu aibă urmaşi, al doilea copil ar putea muri. Deşi 
câmpul exterior al femeii însăşi e într-o stare destul de bună, 
concentrarea asupra aptitudinilor, conştiinţei şi vieţii depăşeşte 
de câteva ori cota mortală. Mai cu seamă asupra vieţii. Ciudat 
lucru, de unde i-ar putea veni o atât de puternică dependenţă? 
La un moment dat, ea a pus viaţa — a ei sau a altcuiva - mai 
presus de iubire. 

Femeia începe să povestească despre sine. 

— Fiul meu are probleme legate de capacitatea de 
procreare. în plus, mă chinuieşte teama permanentă pentru 
viaţa fiicei mele. Am impresia că există o legătură cu faptul că 
m-am ocupat cu vindecările. 

Să facem următorul lucru, îi propun, am să examinez 
vieţile copiilor dumneavoastră şi am să menţionez perioadele 
în care se produceau agravări ale stării lor. Apoi le vom cu data 
la care aţi început să practicaţi vindecările. Examenul a arătat 
că modificările periculoase au început cu trei ani în urmă, daro 
tendinţă negativă generală exista deja de 
opt ani. 


.— Cu opt ani în urmă a început activitatea mea de vinde- 
cătoare, a zis doamna îngândurată, iar cu trei ani în urmă am 
început să-i tratez pe pacienţi după sistemul Reiki. Nu demult mi 
s-a propus să trec prima treaptă de iniţiere, dar eu am refuzat. 
înainte de a începe să practic sistemul Reiki, eu nu acceptam 
să-i tratez pe bolnavii de cancer şi de psoriazis. Acestea sunt 
boli karmice şi este mai bine să te ţii la distanţă de ele. Mi s-a 
spus însă că eu sunt doar un intermediar şi că vindecările nu se 
datorează energiei mele, şi atunci am prins a-i accepta pe toţi 
bolnavii. 

— Păi, poţi spune orice, am zis eu; dacă de dumneavoastră n- 
ar depinde nimic, atunci oricine ar putea deveni maestru Reiki. 
Pur şi simplu, atunci când vă gândiţi că aceasta nu este energia 
dumneavoastră, vă este mai uşor să vă detaşaţi de scopuri, 
dorinţe, de eu-l uman, iar lucrul acesta face ca energia 
dumneavoastră să fie mai pură. 

De vindecat însă vindecaţi totuşi cu energia dumneavoastră, 
şi aici există doar două posibilităţi: vindecaţi ori cu ajutorul eu-\ 
ul Divin, ori cu ajutorul <?«-lui uman. 

Eu-\ Divin nici nu se maculează, nici nu se epuizează, dar 
tratamentul prin eu-l Divin acţionează numai atunci când 
vindecătorul este pregătit să-l simtă în interiorul său. Dacă însă 
nu simţiţi eu-\ Divin şi vă apucaţi de vindecat bolnavii cu eu-l 
uman, începeţi rapid să-l epuizați, lipsind de energie şi iubire 
vieţile dumneavoastră viitoare şi pe urmaşii dumneavoastră. 
Adevărata vindecare se produce astfel: mai întâi, pacientul îşj 
schimbă atitudinea faţă de lume şi faţă de sine şi renunţă 
pentru totdeauna la agresivitatea împotriva iubirii în sufletul 
său. Apoi, el învaţă să-şi păstreze iubirea, atunci când se năruie 
fericirea omenească şi se zguduie temeiurile ew-luj uman, adică 
viaţa, dorinţa, conştiinţa. Şi iată că, la a treia etapă, 
vindecătorul îl poate ajuta pe un astfel de om, fără a aduce 
vreun prejudiciu deosebit sieşi şi pacientului. De fapt, atunci 
când aţi început să vă ocupați de vindecări, s-ar putea să vă fi 
fost date situaţii care să vă ajute să simţiţi mai intens eu-l 
dumneavoastră Divin. 

— Am primit un astfel de semn, a zis femeia. îndată ce am 
început să tratez ca vindecătoare, soţul meu a început să se 
poarte cu mine mult mai rău ca înainte, şi-a abandonat 


serviciul. Eu nu înţelegeam că aceasta de fapt era purificarea 
mea şi mă supăram. 

— Spuneti-mi cum aţi început să vindecaţi, cu ajutorul 
mâinilor? - o întreb. 

— După ce am făcut cursuri de bioenergetică, mi-au apărut 
în vis nişte entităţi şi mi-au spus că-i vor vindeca pe oameni 
prin intermediul meu. în timpul şedinţelor, eu nu făceam 
nimic, doar mă rugam şi urmăream cu detaşare ce fac ei în 
planul subtil. Rezultatele vindecării erau excelente. Doream să 
continuu, să mă perfecţionez în acest domeniu, de aceea, peste 
câţiva ani, am mers la o şcoală Reiki. 

— Aţi început să vă perfecţionaţi latura umană şi aţi prins a 
uita de latura Divină. 

Pentru un vindecător, esenţialul îl reprezintă nu tehnicile de 
vindecare variate, ci educarea sentimentelor sale, învingerea 
dependenţei de ele. în general însă vindecătorul este o 
persoană care ia multe asupra sa şi, pentru a rezista mai apoi 
acestei poveri, trebuie să facă mult mai multe ca să-şi salveze 
sufletul. Băgându-se de bunăvoie într-o situaţie dificilă, 
vindecătorul se apropie de momentul în care nu mai are nici o 
scăpare, dacă nu va simţi eu-l său Divin mai real decât pe cel 
uman. 

— Duceţi-vă să lucraţi la propria armonizare, mă adresez 
eu doamnei, peste o oră vom vedea ce perspective aveţi. 

Femeia iese din cameră, închizând uşa în urma sa. 

Mă gândesc la faptul că toţi ne apropiem de un anumit 
moment, când nu vom mai fi în stare să supravieţuim, dacă nu 
simţim eu-l nostru Divin. „Toţi oamenii vor fi precum îngerii" - 
parcă aşa zice Biblia. Diavolul apare atunci când uităm de 
originea noastră Divină şi începem să considerăm drept valori 
supreme viaţa, dorinţele şi conştiinţa noastră. „Apropo, mă 
gândesc eu, trebuie să pun o căpăţână de usturoi pe computerul 
fiului meu". Usturoiul umileşte conştiinţa şi frânează creşterea 
trufiei, reducând astfel acţiunea nocivă a computerului. 

Mă gândesc încă o dată cât este de important să înţelegi 
sensul vieţii. Când trecusem deja de douăzeci de ani şi spuneam 
că încă n-am înţeles care este sensul vieţii, cei din jur clătinau 
din cap cu compătimire. 

— în general, căutarea sensului vieţii ar trebui să ia sfârşit 
pe la 18-19 ani, la tine însă procesul acesta trenează periculos. 


— Cum vine asta: trenează periculos? 

Timp de vreo douăzeci şi cinci de ani după aceasta am tot 
încercat să înţeleg pentru ce trăiesc, de aceea nu m-am ataşat 
de nici o formă a fericirii omeneşti şi ea nu mi-a barat calea 
spre Divin. Abia acum încep să înţeleg că orice fericire sau 
nefericire omenească nu este altceva decât încă un pas spre 
descoperirea în sine a Divinului. 

Pacienta mea revine. Starea ei e mult mai bună, dar la copiii 
ei nu se observă practic nici o schimbare. 

— Spuneti-mi, întreabă ea, ce trebuie să fac pentru a 
micşora dependenţa copiilor mei de mine? 

— Dacă se vor ruga şi vor tinde spre Divin, comporta 
mentul dumneavoastră incorect vă va afecta doar pe dumnea 
voastră. Dar, mai întâi, înlăturați ceea ce le-aţi dat până la 
concepere, în timpul sarcinii şi în copilărie. Atunci le va fi mai 
uşor să simtă şi să păstreze iubirea din suflet. 

Mă uit încă o dată la câmpul femeii şi al urmaşilor ei. 

— De fapt, după cât se pare, dumneavoastră aţi ajuns deja 
la limită. Este puţin probabil să-i ajutaţi în mod real pe copiii 
dumneavoastră şi pe viitorii nepoți, fără o schimbare cardinală 
a propriei persoane. încercaţi să simţiţi că, din acest moment, 
tot ce veţi înfăptui în viaţa dumneavoastră şi spre ce veţi tinde 
va avea un singur sens: simţirea tot mai profundă a iubirii din 
suflet, descoperirea propriului eu Divin şi conştientizarea 
eu-lui Divin ca singura realitate. 

PERSONALITATEA ŞI INSTINCTELE 
Ca să suprimi toate ataşările, trebuie să înlături dependenţa, 
să te eliberezi de ceea ce stă la baza fericirii omeneşti. Pentru 
aceasta trebuie să te ridici deasupra ew-lui uman. Această 
detaşare este posibilă atunci când punctul de sprijin este 
deplasat spre Divin. Pentru a ajunge la Divin, trebuie să treci 
printr-un proces dureros de desprindere a umanului, să înveţi 
să păstrezi iubirea când se clatină temeiurile ei. Pentru mine 
era limpede că omul reprezintă suma a trei componente: 
corpul, spiritul şi sufletul. Nu se putea să mai existe şi alte 
componente. „Dacă, în decurs de câteva luni, căutând cauzele 
bolii, nu voi da peste nimic nou, pot socoti că sistemul este 
definitiv şi ceea ce-mi rămâne este doar practica". Nu ştiam 
cât de naivă era convingerea mea că aş putea înţelege în 
totalitate lumea înconjurătoare. La începutul secolului XX, 


fizicienii erau siguri că tabloul lumii va rămâne etern şi de 
neclintit. Apoi a apărut fizica cuantică, teoria relativităţii şi 
lumea a devenit fluctuantă şi imprevizibilă, rămânând, 
totodată, aparent stabilă. 

Îndată ce mi-a apărut certitudinea că am înţeles totul, au 
început necazurile şi zguduirile. Situaţia era agravată de faptul 
că, dobândind o încredere absolută în mine, în sistemul meu 
nu catadicseam să am o atitudine mai serioasă faţă de 
pronosticurile mele. Şi mă convingeam de fiecare dată câ 
lumea este imprevizibilă, iar lucrul acesta se întâmpla, în 
primul rând, datorită eşecurilor mele în diagnosticare. 

îmi amintesc de un caz. De obicei, atunci când diagnostichez 
câmpul unei persoane, un câmp luminos este semnul unei 
mari armonii interioare. Am văzut astfel de oameni. 

Ei se distingeau printr-o sănătate de invidiat a corpului, 
sufletului şi destinului. Odată am diagnosticat câmpul unei 
femei şi am văzut în aura ei o pată lucitoare. Era viitorul ei 
copil. Apoi ea a rămas însărcinată, dar copilul s-a născut cu 
deficienţe fizice. Câmpurile multor infirmi luminează precum 
câmpurile celor mai armonioşi oameni. Prin boala corpului se 
purifică sufletul. 

Fiind de la bun început umilit în latura lui umană, un infirm 
dispune de mari posibilităţi de aflare a Divinului. Reiese că am 
văzut straturile de suprafaţă ale sufletului. Dacă vederea mea 
ar fi avut cuprindere mai largă, aş fi putut vedea nu efectul, ci 
cauza. Cu alte cuvinte, puteam repeta oricât de mult: „Corpul, 
spiritul şi sufletul", dar, cât timp detaşarea mea de eu-l uman 
era insuficientă, amploarea viziunii mele era limitată. 

După vreo două luni, pe când diagnosticam problemele unei 
persoane, am dat peste o entitate dincolo de suflet. „Ciudat 
lucru, m-am gândit, oare poate fi ceva şi mai vast decât 
sufletul?" Trebuia să cercetez câteva zeci de situaţii în care 
apărea această entitate, apoi s-o cataloghez şi să-i găsesc un 
nume. 

De data aceasta, totul s-a petrecut mult mai repede. 

într-o bună zi am mers împreună cu prietenii la ţară. Acolo 

am hotărât să gătim un pilaf. Am umplut un ceaun cu came, 
legume şi orez. Era arşiţă şi în jurul ceaunului roiau nori de 
muşte atrase de mirosul cărnii. Fluturam furios o cârpă, încer- 
când să le alung, dar nu folosea la nimic. Cu cât mai mult 


depindem de lumea înconjurătoare, cu atât mai puţin vedem 
cauza unei situaţii nefavorabile şi ducem o luptă zadarnică 
împotriva efectului. 

Ar fi trebuit să mă ocup de pregătirea cărnii mai departe de 
locul unde găteam pilaful, să strâng ambalajele şi gunoiul şi să 
curăţ totul cu apă. Eu însă m-am enervat alungând muştele care 
mă împiedicau la gătit şi încercând să le plesnesc. Apoi am 
văzut că o mulţime de muşte intraseră în pachetul în care până 
atunci se aflase carnea. Am închis pachetul şi l-am aruncat în 
foc. Lucru ciudat, de atâtea ori ucisesem muşte mai înainte şi 
nu încercam nici o senzaţie de disconfort. De această dată însă 
şi-a făcut apariţia un sentiment neplăcut. Peste un timp 
oarecare am simţit în corp o durere fizică pulsatilă. M-am 
examinat şi am văzut că le-am provocat mari daune copiilor, 
nepoților şi strănepoţilor. Cauza o constituia ataşarea de 
aceeaşi entitate enigmatică care se află dincolo de suflet. Cât 
timp programul nu fusese încă absorbit de subconştient, trebuia 
să-mi dau seama ce am făcut incorect. Cu cât mai profund 
înţelegi ce nu trebuie să faci, cu atât mai rapid se produce 
purificarea. 

Prima jumătate de oră n-a adus nici un rezultat. Am înţele 
atunci că, atâta timp cât mai păstrez rămăşiţe de iritare şi Ur« 
împotriva muştelor, nu va surveni înţelegerea. După un timn m- 
am simţit mai bine, ceva însă mă mai stingherea. Ca să nu simţi 
ură faţă de un alt om, trebuie să te pui în locul lui şi sj simţi 
acele motive care îl fac să acţioneze. Când simţi că eşti una cu 
el, agresivitatea interioară dispare. Ce le punea în mişcare pe 
muşte atunci când roiau în jurul meu? Instinctul perpetuării 
vieţii, perpetuării speciei. Dacă am simţit ură şi iritare, 
înseamnă că ataşarea mea de acest instinct a crescut. La baza 
geloziei se află ataşarea de instinctul perpetuării vieţii şi 
speciei. 

încercând cu această ocazie un sentiment de ură şi dorinţa de 
a nimici o fiinţă vie, eu făceam să sporească de multe ori 
sentimentul de gelozie la urmaşii mei şi îi lipseam de vitalitate. 
Până la acest moment, întregul sistem se rezuma numai la 
valorile umane. Dar omul este, în primul rând, un animal şi, în 
general, o fiinţă vie. lar valorile oricărei fiinţe vii se reduc, cum 
am înţeles eu, doar la trei instincte. Primul este instinctul 
apariţiei şi menţinerii vieţii. De el se leagă cele două următoare. 


Al doilea este instinctul perpetuării vieţii. El este legat de 
respiraţie, hrană, sex. El stă la baza familiei, a iubirii omeneşti şi 
a relaţiilor. Al treilea instinct este instinctul conducerii. Dacă al 
doilea este legat de creare, al treilea este legat de distrugere. El 
stă la baza voinţei, intelectului ŞI aptitudinilor. în măsura în 
care omul, copleşit de toate trei instinctele, îşi păstrează iubirea 
faţă de Dumnezeu, în aceeaşi măsură, răzbătând prin animal şi 
uman, începe să iasă la iveală Divinul. Nu voi descrie acum în 
detaliu aceste investigaţii. Cred că nu e necesar. Mai apoi, 
cercetând noţiunea de „om", am fost nevoit să formulez 
noţiunea de „personalitate". Există "eu" ca personalitate care 
este formată din corpul meu fizic, cu toata complexitatea 
comportamentului său în spaţiu şi timp. Există personalitatea 
mea ca parte a societăţii în care trăiesc: naţională, religioasă, 
socială. Totodată, există personalitatea ca parte a întregii 
omeniri. Există personalitatea ca totalitate a civilizaţiilor din 
galaxia noastră, apoi din lumea noastră, din alte lumi etc. în 
cele din urmă, ajungem la Univers, care, la rândul său, este o 
personalitate. 

Dacă îl educăm pe copil învăţându-l să se limiteze la propriile 
lui interese, comunicarea lui informaţională se restrânge brusc 
şi dezvoltarea lui se încetineşte. Dacă nu ştie să modeleze 
lumea înconjurătoare şi n-o înţelege, copilul va simţi, din ce în 
ce mai des, frică, iritare, supărare şi ură. Atunci, ori survine o 
întrerupere în dezvoltarea lui şi o restrângere bruscă a 
intereselor, ori dezvoltarea lui este însoţită de un mare număr 
de boli şi necazuri. 

Dacă îl învăţăm pe copil să ţină cont în acţiunile sale de 
interesele altor oameni şi îi atragem atenţia la problemele de 
ordin general uman, el se conectează la câmpul informaţional 
al omenirii, iar posibilităţile lui de modelare a lumii încon- 
jurătoare cresc brusc. Etica şi moralitatea personală sunt destul 
de limitate. Morala socială este mult mai amplă. Morala general 
umană, în mod proporţional, este şi mai amplă. Dacă orientăm 
copilul mai mult spre moralitate decât spre aptitudini, 
proporţiile personalităţii lui cresc brusc şi el poate realiza multe 
în viaţă. Dacă însă vom uita că iubirea faţă de 
Dumnezeu este mai presus de orice personalitate şi orice 
moralitate, poate avea loc o creştere a dependenţei de acestea 
şi, ulterior, dezintegrarea lor. 


în general, dependenţa omului se realizează prin divinizarea 
valorilor personale sau sociale, de aceea ridicarea deasupra lor 
duce, prin contactul cu nivelurile superioare, la armonie. lar 
orientarea spre Dumnezeu permite păstrarea acestei armonii. 

Eu am descoperit un remediu excelent pentru a-ţi pune în 
ordine propria persoană. Dacă stai noaptea o oră culcat pe 
spate şi priveşti cerul înstelat, are loc o purificare rapidă a 
sufletului. Apoi poţi începe să te rogi. 

După aceste investigaţii, explicaţiile pe care le dădeam 
pacienţilor cu privire la esenţa evenimentelor erau deja 
întrucâtva diferite de cele anterioare. 

Ce înseamnă pentru noi fericirea omenească? Stabilitate şi 
siguranţă. Banii ne oferă posibilitatea să mâncăm, să avem o 
locuinţă şi noi ne fixăm pe ei punctul de sprijin. începem să ne 
închinăm banilor, îi transformăm, ca sursă de siguranţă şi 
stabilitate, într-un scop. Deodată, banii dispar, iar noi înţelegem 
că acesta este un punct de sprijin prea şubred şi observăm că 
banii vin atunci când ai aptitudini. Dacă vei avea minte şi 
aptitudini, vei avea bani. Atunci începem să acumulăm şi să 
dezvoltăm, în primul rând, aptitudinile şi intelectul. Dacă banii 
ne pot fi luaţi, aptitudinile noastre rămân mereu cu noi. Deodată 
însă treburile noastre se fac praf şi pulbere, suferim eşecuri, 
suntem înşelaţi şi ne dăm seama că nici acestea nu sunt 
veşnice. Atunci ne avântăm intuitiv spre lucrurile care stau 

la baza aptitudinilor. Acestea sunt spiritualitatea, noblețea, 
visurile, speranţele, idealurile. Apoi are loc prăbuşirea idealurilor 
şi a speranţelor. Atunci deplasăm punctul nostru de sprijin şi 
mai adânc. Sensul vieţii noastre îl constituie deja etica, 
moralitatea, iubirea de oameni ca supremă componentă a eu-lui 
nostru uman. Apoi eu-l nostru uman este umilit, iar noi încercăm 
să găsim un ultim punct de sprijin în componentele superioare 
ale personalităţii noastre: cea socială, cea general umană etc. 
Dorinţa de a salva omenirea, de a-i ajuta pe toţi oamenii de pe 
pământ înseamnă conectarea personalităţii la nivelul omenirii. 
Şi iată că eu-l uman este umilit sub toate aspectele sale. In 
acest moment survine fie o explozie de agresivitate ca ultimă 
tentativă de apărare, urmată de dezintegrare, fie trecerea de la 
eu-l uman la eu-\ Divin. Această trecere reprezintă procesul cel 
mai dificil şi mai dureros. Noi simţim eu-\ nostru Divin nu atunci 
când pierdem banii sau suferim eşecuri, ci atunci când ne 


păstrăm iubirea în condiţiile înjosirii celor mai sfinte şi mai 
fundamentale valori umane. Şi, cu cât este mai dezvoltat 
principalul nostru instinct, cel al transformării umanului în Divin, 
cu atât ne este mai uşor să învingem instinctele omeneşti. 
ÎNCHEIERE 
Acum, când dictez aceste rânduri, mi se pare că încep să dibui 
acel element nou fără de care nu voi putea soluţiona problema 
dependenţei de sentimente. Cărţile mele anterioare tratau tema 
învingerii dependenţei de valorile materiale şi spirituale. Corpul 
este legat de materie. Spiritul este legat de spaţiu. Sufletul, 
adică sentimentele, se leagă de timp. Dependenţa mea 
de sentimente şi incapacitatea de a depăşi inerția emoţiilor 
agresive arată că dependenţa mea de timp era foarte sporită. 
Cu câţiva ani în urmă, eu am suspendat experimentele 
asupra timpului, fiindcă am simţit că este un lucru periculos. 
Acum însă învingerea dependenţei de timp devine o condiţie a 
supravieţuirii mele. Aşadar, deocamdată, eu nu sunt în stare să 
accept destabilizarea valorilor umane legate de timp. O dată ce 
sunt dependent de timp, rezultă că am multe pretenţii faţă de el 
şi, cât timp nu le voi înlătura, această dependenţă nu se va 
diminua. Ne uităm deci care este prima: este regretul pentru 
trecut. Dorinţa repetată de a muri din cauza neacceptării 
evenimentelor întâmplate în trecut. Am înţeles de ce, mai 
înainte, nu-mi puteam învinge irascibilitatea. La mijloc nu e 
nimic altceva decât neacceptarea intransigentă a evenimentelor 
întâmplate. 
Ca să vezi, nici nu-mi imaginasem măcar că „om irascibil" şi 
„om care regretă trecutul" înseamnă acelaşi lucru şi că, în felul 
acesta, te poţi ataşa de eu-l uman mult mai strâns decât 
concentrându-te asupra spiritualului şi a materialului. Mai 
departe, nemulţumirea faţă de prezent, faţă de situaţia în care 
te afli înseamnă, în acelaşi timp, nemulţumire faţă de trecut şi 
faţă de viitor. Şi aşa ceva am avut, destul de mult. Pe urmă, 
teama de viitor, disprețul faţă de cei care mi-au distrus planurile 
de viitor şi idealurile duc, de asemenea, la creşterea 
dependenţei de timp. Mai înainte nu puteam înţelege de ce 
tema viitorului, care apărea sub formă de visuri, planuri, 
speranţe şi idealuri, era, în ceea ce mă priveşte, imprevizibilă. 
Parametrul viitorului era instabil. Alături de el era mereu 
prezentă o informaţie nouă. Nu puteam înţelege nicidecum 


cauza acestei instabilităţi. Acum am înţeles. Pentru mine, acesta 
era doar un parametru spiritual, în realitate însă el era, în primul 
rând, un parametru temporal. Atunci când am început să scriu 
prima carte, modelul lumii, pentru mine, era unul material, 
pământesc, iar dependenţa de această lume bloca posibilitatea 
de a ajunge la Dumnezeu. în cărţile a doua şi a patra, modelului 
lumii materiale i s-a substituit modelul lumii spirituale. Acum a 
venit timpul când modelul lumii a început să se transforme în 
unul temporal. Nu ştiu de ce, nu am senzaţia că învingerea 
timpului ar putea epuiza definitiv tema ew-lui uman şi a valorilor 
umane. Am nişte senzaţii vagi în legătură cu existenţa unui 
Univers paralel, în care timpul curge invers. Prin urmare, mai 
există trepte. Am vrut acum să rostesc: „Toate la timpul lor", şi 
am zâmbit în sinea mea. Cum va fi lumea, dacă timpul se va 
opri? RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI 

Ce fel de cărţi este mai bine să citească copiii noştri? 

Eu cred că, încă înainte de a citi cărţi, copilul trebuie să aibă 
idee despre lumea înconjurătoare şi despre legile Divine, despre 
faptul că sensul vieţii noastre îl reprezintă apropierea de 
Dumnezeu, că lucrul cel mai important este să vadă voinţa 
Divină în toate şi să înţeleagă că în faţa lui Dumnezeu nu există 
vinovaţi. Că principalul semn al puterii nu este înjosirea si 
oprimarea cuiva, ci păstrarea iubirii şi blândeţii atunci când eşti 
oprimat şi înjosit. 

Copiilor trebuie să li se amintească mai des că se cuvine 

să-l iubească pe Dumnezeu mai mult decât pe părinţi, că 
susceptibilitatea duce la boli, că nu se poate să gândească 
mereu urât despre oameni şi despre lumea înconjurătoare, că 
Dumnezeu e în toate şi că în fiecare clipă trebuie să caute un 
prilej pentru iubire şi blândeţe, şi nu pentru supărări şj 
pretenţii. Cel mai bine este să înceapă de la cărţile sfinte, 
fiindcă, după lectura lor, copilul va fi protejat împotriva 
orientării greşite pe care ar putea s-o întâlnească în alte cărţi. 
Există mulţi autori talentaţi, dar cărţile lor amplifică 
dependenţa de uman, n-o diminuează. Imperfecţiunea interi- 
oară a autorului trece la cititor. Cu cât este mai talentat un 
scriitor, cu atât mai periculoase sunt rătăcirile lui. 
In tinereţe mă captivau scrierile lui Jack London. Oameni 
puternici, frumoşi, mări meridionale, situaţii limită. Omul 
poate totul. Apărea o senzaţie de încredere imensă în sine, în 


capacitatea de a săvârşi minuni. Unele aspecte nu le 
înţelegeam. De ce, pentru a se răzbuna, doi oameni îşi riscă 
viaţa şi urmăresc pe cineva mai multe zile prin deşertul de 
gheaţă? Apoi îl ucid totuşi şi se întorc acasă satisfăcuţi şi 
fericiţi. De ce un bărbat, pe care cândva l-a părăsit o femeie, 
atunci când, din întâmplare, o întâlneşte iar, nu-i acceptă 
iubirea, ci, dimpotrivă, caută s-o ofenseze şi s-o umilească la 
maximum? Oamenii puternici, frumoşi se dovedeau a fi adesea 
destul de aroganţi şi răzbunători. Apoi am citit romanul Lupul 
de mare. S-ar zice că îl reprezintă pe bărbatul ideal: o forţă 
neverosimilă, o minte elevată, o voinţă de fier şi o cultură 
strălucită. lar alături de el - al doilea erou al romanului, 
nehotărât şi slab. Dar, din cine ştie ce motive, femeia îl iubeşte 
tocmai pe al doilea. Şi supermanul suferă o înfrângere deplină in 
dragoste, apoi pe plan spiritual, când propriul lui echipaj îşi 
părăseşte căpitanul fără vreo urmă de regret. După aceasta 
urmează şi înfrângerea fizică deplină, când boala îi imobilizează 
corpul şi mistuie lent ceea ce a mai rămas din el. Mai apoi am 
citit romanul Martin Eden. Aici nu mai erau oameni frumoşi sub 
razele soarelui strălucitor, nici fapte eroice. Un om obişnuit, ce-i 
drept, foarte înzestrat şi cu voinţă puternică. El trăieşte deja nu 
pentru sine, ci pentru fericirea altora, participă la activităţi 
revoluţionare. Şi el însă, nu se ştie de ce, suferă un eşec pe plan 
spiritual. El nu vrea să trăiască, deşi treburile îi merg bine şi se 
bucură de o sănătate de fier. El se sinucide, forţându-se să se 
cufunde în adâncul mării. Această sinucidere nu conţine nici o 
scânteie de speranţă. Din ce cauză eroii lui Jack London au 
tendinţe depresive şi sinucigaşe? Din ce cauză şi Jack London 
însuşi a trăit o viaţă asemănătoare? Om de o extremă 
cutezanţă, el a cutreierat toată America. 

îmi amintesc cum m-a frapat o întâmplare din viaţa lui. Odată, 
când nu aveau bani, el şi prietenii săi călătoreau agăţaţi sub un 
vagon. însoțitorii de vagon, supăraţi, au aruncat pe şine o 
vergea de fier, care, săltând, îi ucidea sau îi schilodea pe cei ce 
încercau să călătorească astfel. El însă a avut noroc. Dacă 
scriitorul nu trece prin preajma morţii, îi este greu să descrie 
bucuria vieţii. Jack London a riscat în repetate rânduri şi 
povestirile lui strălucesc de vitalitate. Mai apoi au venit 
celebritatea, gloria, banii, pe care i-a cheltuit ca să-şi cumpere 
un iaht şi să plece într-o călătorie. Dar acest vis frumos, nu se 


ştie de ce, s-a năruit în mod inexplicabil. Au urmat depresiunea, 
doze tot mai mari de somnifere şi moartea. 

De-abia acum am descoperit secretul operelor acestui om 
talentat. Atâta timp cât scriitorul a trăit cu prezentul şi se 
simţea slab şi necunoscut, sentimentele lui clocoteau şi prin 
pâcla umanului se întrezărea Divinul. Apoi vine faima, 
sentimentul puterii şi al siguranţei, umanul acoperă Divinul şi 
acesta începe să se destrame. De la divinizarea frumuseţii şi 
puterii umane, autorul a ajuns, în mod firesc, la distrugerea lor. 
El a încercat să-şi învingă rătăcirea, atât în cărţi, cât şi în viaţă, 
şi în ambele cazuri finalul a fost tragic, fiindcă este imposibil să 
învingi umanul fără ajutorul Divinului. 

In legendele Greciei antice se spune că primul dintre zei, 
Cronos, îşi devora copiii, dar un oracol glăsuia ca fiul lui îl va 
învinge. Apropo, atunci când m-am uitat cum arată timpul în 
plan subtil, această entitate mi-a apărut ca o pasăre 
neobişnuită, asemănătoare unui vultur. Din cine ştie ce motive, 
subconştientul percepe timpul ca pe o pasăre. Zeus, care 1-a 
învins pe Cronos, a adus pe lume neamul omenesc. 

Dacă e să folosim un limbaj mai simplu, omul trebuie să învingă 
timpul. Timpul oricărui om talentat este mai comprimat decât al 
celorlalţi. Cu cât mai mult se dezvoltă omul, cu atât mai 
puternic comprimă el timpul, concentrându-l într-un singur 
punct împreună cu spaţiul şi materia. Din acest motiv, spaţiul şi 
timpul la pictorii şi scriitorii talentaţi au caracteristici diferite de 
cele obişnuite. Nivelul de generalizare a lumii înconjurătoare 
este la ei cu o treaptă mai sus. De aceea pe tablourile lui Vrubel 
este reprezentat demonul întristat, demonul suferind, demonul 
căzut. Sentimentele profunde ale pictorului divinizau umanul, 
adică forţa, puterea, mintea. Dar diavolul, demonul sunt tocmai 
forţa şi conştiinţa care s-au considerat pe sine mai presus de 
iubire. Această forţă, la început, slăbeşte, apoi este cuprinsă de 
deprimare, în sfârşit se dezintegrează şi moare. Tablourile şi 
operele pictorilor reflectă parcă într-o singură clipă întreaga lor 
viaţă. Cu cât este mai mare talentul pictorului, cu atât mai clar 
vede el ceea ce este inaccesibil unui ochi obişnuit şi înţelegerii 
obişnuite. în creaţia sa, el zugrăveşte calea pe care omenirea 
de abia începe să păşească. Ţara, ca un singur organism, se 
dezvoltă după aceleaşi legi. 


La începutul secolului XX, S.U.A. erau o ţară cu oameni 
energici, inteligenţi, în care clocotea viaţa. Nimeni nici nu se 
gândea măcar la o depresie. Acolo se adunau cei mai inte- 
ligenţi, mai energici şi mai plini de viaţă oameni. A luat naştere 
cultul omului puternic, idolatrizarea frumuseţii, minţii şi puterii 
omeneşti. Filmele de acţiune americane, care au inundat 
întreaga lume în ultimii patruzeci de ani, de asemenea, 
impuneau admirarea şi venerarea oamenilor puternici şi 
frumoşi. Dar, în ultimii zece ani, arta americană a început să se 
schimbe din punct de vedere calitativ. Şi iată că în film femeia îl 
părăseşte pe miliardarul puternic, inteligent, plin de voinţă şi se 
reîntoarce la cel pe care-l părăsise fiindcă nu avea bani, dar 
care, în schimb, este capabil de mai multă iubire. lar cu actorii 
care joacă în filme rolurile unor superman-i şi ale unor 
personalităţi puternice încep să se întâmple lucruri ciudate. Ei 
devin alcoolici şi încep să consume droguri, se îmbolnăvesc şi 
mor, ajung infirmi, adesea au de suferit copiii lor. Din ce cauză? 
Fiindcă America se află într-o stare de depresie, căci divinizarea 
îndelungată a umanului nu trece fără urmă. 
în politica întregii ţări şi în gândirea majorităţii america- nilor 
mai e încă prezent cultul forţei, dar depresia, care a luat 
amploare, se transformă tot mai adesea într-un program de 
autodistrugere, punându-l pe liderul comunităţii mondiale pe 
aceeaşi treaptă pe care a stat unul dintre eroii filmului 
Apocalipsa. Momentul-cheie al filmului îl reprezintă caracteri- 
zarea omului care se crede Dumnezeu printre oameni. Corpul şi 
mintea acestui om sunt absolut sănătoase. Cel care a înnebunit 
este sufletul lui. 

Pentru ca omenirea să nu simtă pe propria piele faza de 
depresie şi autodistrugere care se apropie, fiecare om trebuie 
acum să înveţe cum se face trecerea de la uman la Divin. 
Atunci civilizaţia umană va ajunge la Dumnezeu nu trecând prin 
destrămarea şi pieirea umanului, ci prin învingerea lui. 

In măsura în care depindem de sentimentele noastre de 
moment, ce ne leagă de evenimentele cele mai recente, în acea 
măsură orice imperfecţiune a lumii se depune în sufletul nostru, 
înăbuşindu-1 şi împiedicându-i dezvoltarea. Dacă la baza 
impulsului nostru se află iubirea, orice am face, facem corect. 
Dacă la baza impulsului nostru se află speranţa, sau supărarea, 


sau principiile, sentimentele noastre ne pot înşela şi obţinem 
altceva decât am dorit. 

Trei oameni încearcă stăruitor să-şi îndeplinească scopul. 
Primul se bizuie doar pe principii şi logică, al doilea pe speranţe 
Şi visuri, determinate de sentimentul de fericire şi bunăstare, şi 
numai al treilea este motivat de menţinerea şi sporirea 
sentimentului iubirii. 

Primul se va frânge imediat, în caz contrar se va îmbolnăvi sau 
va avea necazuri, dar nu-şi va atinge scopul. Al doilea îşi poate 
realiza scopul, pe urmă însă va trebui să plătească pentru 
aceasta cu boli şi necazuri. Al treilea, fără să urmeze 
întotdeauna calea logică, va obţine ce doreşte fără să aibă 
probleme mai târziu. Nu e un lucru întâmplător că, în poveşti, 
cel care îi învinge pe toţi este Prâslea cel prostuţ. în ochii 
tuturor, el apare ca un prostuţ, deoarece nu este însufleţit nici 
de principii, nici de ideea de bunăstare. Viaţa ne pune la 
încercare în fiecare clipă şi noi suntem nevoiţi să păşim mereu, 
fie în întâmpinarea iubirii, fie îndepărtându-ne de ea. 

Pot fi oare banii purtătorii unei informaţii negative? 

îmi amintesc de un telefon curios, pe care l-am primit în 
Germania a doua zi după consultaţii. 

Sună o tânără doamnă şi îmi comunică tulburată: 

— Am acum în faţa mea o bancnotă de o sută de mărci. 
Tremur toată şi sunt cuprinsă de ameţeală. 

Mă mobilizez la maximum şi încerc să înţeleg ce s-a 
întâmplat. Structurile ei energetice vorbesc despre o creştere 
bruscă a ataşării de bani şi de bunăstare. Ce au a face banii şi 
bunăstarea? Nu înţeleg nimic. Doamna îmi povesteşte singură 
totul: 

— Nu ştiu de ce, mi-a venit ideea să-mi fac o pieptănătură 
ca a femeii de pe bancnotă. îndată ce am făcut acest lucru, am 
fost cuprinsă de frisoane şi de convulsii şi, imediat, v-am dat 
telefon. 

Testez bancnota şi totul devine limpede. 

— V-am spus că, după consultaţie, timp de câteva zile, se 
produce o puternică accelerare a proceselor, comportamentul 
incorect devine periculos, se amplifică nu numai plusurile, ci şi 
minusurile. Hârtia de o sută de mărci poartă în sine un program 
de ataşare sporită de bani şi de un destin fericit şi, respectiv, o 
agresivitate sporită faţă de oameni. Din această cauză, atunci 


când aţi început să vă asemănaţi cu chipul tipărit, aţi început 
să vă contopiţi în plan subtil cu informaţia pe care o poartă 
bancnota. V-a sporit agresivitatea faţă de oameni, ataşarea de 
bani şi de bunăstare. De aceea aţi şi fost scuturată astfel. 

— îndată ce mi-aţi explicat, totul a trecut, a spus femeia 
mirată. 

După această discuţie am căzut pe gânduri: „Ar fi interesant 
să văd ce informaţie poartă dolarul american." S-a dovedit că 
bancnota de o sută de dolari care a circulat mai înainte purta în 
sine o agresivitate sporită. Ea conţinea o dorinţă de moarte 
amplificată de două ori, împotriva oamenilor şi unor grupuri de 
oameni, din cauza idolatrizării idealurilor. Agresivitatea 
subconştientă conținută era de circa 100 de unităţi. în schimb, 
hârtia de o sută de dolari care circulă acum s-a dovedit a fi 
neaşteptat de curată, cu un nivel de agresivitate zero. N-am 
descoperit la ea nici un fel de ataşări. 

Mi s-a trezit interesul şi aş vrea să ştiu ce energetică au banii 
sovietici cu imaginea lui Lenin. Aceştia nu mai circulă, dar eu 
sunt curios. Agresivitatea subconştientă conținută -circa 360 de 
unităţi, o dorinţă de moarte amplificată de patru ori împotriva 
oamenilor şi întregii omeniri din cauza idolatrizării idealurilor, 
scopurilor şi principiilor. Agresivitatea subconştientă conținută 
de bancnota de o sută de ruble care e acum în circulaţie s-a 
dovedit a fi de 200 de unităţi, aceeaşi cauza: principiile şi 
idealurile. 

Biletul de bancă rusesc cu valoarea de cinci sute de ruble 
s.a dovedit a fi şi mai rău. Agresivitatea subconştientă 
conținută este de 300 de unităţi, în plus, o dorinţă de moarte 
amplificată de trei ori împotriva oamenilor, din aceleaşi 
motive: principii, scopuri şi idealuri. 

Cel care priveşte banii cu aviditate absoarbe în el toată 
murdăria energetică, apoi se îmbolnăveşte sau primeşte 
lovituri din partea destinului, fără să-şi imagineze măcar de ce 
sunt legate acestea. 

S.N., în cartea a patra, dumneavoastră scrieţi că te poţi 
ruga pentru urmaşi numai atunci când tu însuţi te-ai purificat. 
Cum poţi determina dacă purificarea e deplină? 

Imaginaţi-vă că aţi convenit să vă întâlniți cu cineva şi că 
pentru dumneavoastră este foarte important ca 
această persoană să vină la timp, ea însă a întârziat cu o 


jumătate de oră. Dacă v-aţi păstrat blândeţea interioară, este 
un semn că aţi început, cât de cât, să vă puneţi la punct. 
Imaginaţi-vă că v-a necăjit şi v-a ofensat pe nedrept o 
persoană apropiată, că v-aţi pierdut o mână sau un picior. 
Imaginaţi-vă că v-a murit o rudă apropiată. închipuiţi-vă că tot 
ce aţi sperat şi la ce aţi visat s-a năruit dintr-o dată. Dacă vă 
păstraţi în continuare iubirea faţă de Dumnezeu şi acest 
sentiment al iubirii luminoase şi nesfârşite n-a fost 
zdruncinat în sufletul dumneavoastră, înseamnă că v-aţi pus 
în ordine şi vă puteţi ruga pentru urmaşi. 

Din ce cauză toţi bărbaţii pe care i-am iubit au ajuns peste 
câtva timp impotenti? 

Odată a venit la mine la consultaţie un tânăr. în jurul lu; 
câmpul începuse să se contorsioneze. Este un semn mai rău 
chiar decât hieroglifa morţii. în astfel de situaţii, în aproape 
toate cazurile, omul moare. Posibilitatea de a rămâne în viaţă 
este oferită numai printr-o boală incurabilă sau prin infirmitate. 
La el e în desfăşurare un program de umilire a sinelui din cauza 
divinizării femeii iubite, cu alte cuvinte, plăcerea sexuală, 
idealurile, iubirea omenească au devenit pentru el scopuri în 
sine. Sufletul lui a încetat parcă să-l mai audă pe Dumnezeu şi 
aude doar poruncile femeii iubite, întrucât, pentru soţia lui, 
umanul este mult mai important decât Divinul, acest program 
se amplifică la el de zece ori şi nu-i lasă şanse de supravieţuire. 

— Şi ce să fac? - întreabă descumpănit tânărul. 

— Sentimentul iubirii trebuie să fie pentru dumneavoastră 
mai important decât femeia iubită. Este necesar să renunţaţi, 
din când în când, în sinea dumneavoastră la ceea ce vă este 
scump, repetând şi înduplecându-vă mereu sufletul că iubirea 
faţă de Dumnezeu este mai importantă decât plăcerea sexuală 
şi iubirea omenească. Prin intermediul respirației, hranei şi 
sexului, noi ne ataşăm foarte mult de fericirea umană, de aceea 
o abţinere periodică de la toate acestea este foarte folositoare. 

Odată m-a consultat un fost taximetrist. 

— Ştiţi, am avut mai multe femei decât fire de păr în cap, a 
spus el. Odată, după ce îmi schimbasem serviciul şi 
conduceam un autocar, ridicându-mă de la volan, m-am sucit 
cam neîndemânatic şi mi-a pocnit ceva în spate. După aceasta 
mi-au paralizat picioarele şi mi-a dispărut complet potenţa. M- 
au examinat toţi medicii şi au zis că nu văd nici o patologie şi că 


ar trebui să fiu sănătos. Eu îi întreb: „Şi de ce atunci nu mi se 
mişcă nimic mai jos de brâu?", iar ei doar îşi desfac braţele a 
neputinţă. Am scuipat pe medici şi m-am apucat eu de treabă. 
După o jumătate de an m-am pus pe picioare. în fiecare zi 
făceam exerciţii fizice, pe care singur le inventam. Dar 
impotenta aşa a rămas. De curând am divorţat. Am depistat 
cum şi când mă înşeală nevasta. Ei bine, un lucru mă 
interesează: pot oare să-mi recapăt potenţa? 

Pe atunci simţeam că nu pot descurca până la capăt 
această situaţie. Vedeam că ataşarea de idealuri atinge la el 
700 de unităţi, adică viitorul este pe cale să se închidă. 
Vedeam că agresivitatea faţă de sine din subconştient ajunge 
la el la circa 900 de unităţi, şi această agresivitate este 
rezultatul ataşamentului sporit faţă de cele umane. 

— în primul rând, să nu regretaţi cele întâmplate, să nu le 
percepeţi ca pe o nenorocire. Nu trebuie să vă împotriviţi 
naturii, ci s-o ajutaţi. Sufletul dumneavoastră a acumulat prea 
multă energie în ataşamentul lui faţă de tot ce este uman. 
încercaţi să-l învingeţi. 

Dar el nu citise cărţile mele şi nu mă prea înţelegea. Mai 
apoi, eu i-am diagnosticat şi segmentul de viaţă anterior. 
Ataşarea extrem de puternică de idealuri era 
rezultatul divinizării plăcerilor sexuale şi a iubirii omeneşti. 
înainte de a primi încă o porţie de fericire umană, noi trebuie 
să renunţăm în gând la ea, să acceptăm eventuala ei pierdere, 
repetând că, pentru noi, orice fericire umană este un mijloc de 
acumulare a iubirii faţă de Dumnezeu. Că iubirea faţă de 
Dumnezeu este pentru noi scopul suprem şi fericirea supremă. 

Atunci când primim o porţie din această fericire, trebuie să 
cedăm o parte din ea. într-o bună zi, cuprins de curiozitate, am 
hotărât să calculez câte procente trebuie să cedezi de bunăvoie, 
ca, de pildă, o mare sumă de bani să nu-ţi facă rău. Noi trebuie 
să cedăm întotdeauna ceva din fericirea umană, să pierdem o 
parte din ea. In ceea ce priveşte iubirea omenească şi plăcerile 
sexuale, acest proces arată în felul următor: dacă ai primit 
fericire umană datorită relaţiei cu o femeie, iartă dinainte 
eventualele infidelităţi, ofense, nedreptăţi din partea femeilor. 
Dacă vei reuşi să cedezi de bunăvoie 10-15 % din fericirea 
umană, nu-ţi vor fi luate toate cele 100 de procente, împreună 
cu sănătatea şi cu viaţa. Fostul taximetrist nu ştia de acest 


mecanism. El se plictisea de o femeie şi îşi punea în gând să 
cucerească alta. Atunci când iubirea Divină a început să se 
stingă în sufletul lui, a început salvarea lui prin umilirea eu-lui 
uman. Principala lui problemă consta în faptul că el n-a înţeles 
că e vorba de salvare. El pusese deja capăt aventurilor sale şi 
încetase să se mai gândească la ele, dar sufletul lui continua, cu 
o acceleraţie din ce în ce mai mare, să se prindă de tot ce e 
omenesc. înainte de a-ţi realiza orice dorinţă, trebuie să te 
opreşti în faţa ei şi să te gândeşti la iubirea faţă de Dumnezeu. 
Atunci, din zece dorinţe, cinci-şapte pot dispărea şi vor rămâne 
trei, care ne sunt cu adevărat necesare. Fără să ştim acest 
lucru, noi ne aruncăm spre dorinţele noastre, ne contopim cu 
ele, depindem de ele şi, în cele din urmă, ne transformăm 
definitiv în sclavi ai dorințelor noastre. Atunci începe tocirea 
tuturor sentimentelor, bolile şi dezintegrarea corpului. 

Fiecare om a observat că, în timpul bolii, toate simţurile devin 
mai ascuţite; acelaşi lucru se întâmplă când ţii post sau 
cură de foame, deoarece, în această perioadă, dependenţa de 
eu-l nostru uman se diminuează. 

Odată a venit la mine un cuplu de soţi, care m-au rugat să le 
diagnostichez locuinţa. 

— Camera aceasta e curată, am zis, indicând spre cea mai 
mare încăpere de pe planul din faţa mea. Planul fusese desenat 
de soţie, de aceea ea reacţiona mai rapid. 

— Acolo e salonul, a spus ea. 

— în camera asta se află supărările dumneavoastră reci 
proce, am zis eu. 

— înţeleg, a spus femeia. Acesta este dormitorul copiilor. 

— Prin urmare, în sufletele lor mai rămân încă supărări 
care aşteaptă să fie iertate. lar în camera de colo energetica e 
îngrozitoare, am continuat eu, câmpul de acolo conţine o 
multiplicată dorinţă de moarte adresată oamenilor, din cauza 
divinizării corpului omenesc. E dormitorul dumneavoastră? 

— Nu, e bucătăria noastră. 

— Oho, am zis, aveţi o atitudine serioasă faţă de mâncare. 

— Este oare cu putinţă ca toate acestea să fie din cauza 
faptului că nu mă rugam înainte să gătesc? - a întrebat doamna 
uimită. 


— Nu numai atât. Dacă aveţi o dispoziţie proastă, nici nu 
se poate să gătiţi. Altminteri mâncarea, pur şi simplu, devine 
otravă. 

Nu demult, o pacientă mi-a povestit că gătise o supă şi 
pusese în ea zarzavat. Maică-sa a început pe loc să bombă- 
nească nemulțumită. Ambele sunt nişte firi foarte tranşante, 
intransigente. Fiica s-a supărat, cât pe-aci să ajungă la 
blesteme. Supă era multă, jumătate i-au dat-o unei vecine de la 

etajul de sus. Aceasta s-a chinuit toată noaptea din cauza 
durerilor de burtă. 

Când omul mănâncă hrana cu lăcomie, nu se roagă înainte 
de masă, nu ţine post şi nu face foame, el nu numai că poate 
înghiţi toxine energetice prin intermediul mâncării, ci şi îşi 
amplifică ataşarea de valorile umane. 

Pe urmă, după un timp oarecare, el manifestă, fără nici un 
motiv, accese de gelozie, o lăcomie inexplicabilă sau aroganță 
şi, dacă omul a devenit deja sclavul emoţiilor sale, el nu-şi poate 
învinge ataşamentul sporit şi încep schimbări patologice, mai 
întâi în caracterul lui, apoi în sănătate şi destin. Să ne întoarcem 
la autorul bileţelului. De obicei, bărbatul iubit de o femeie pierde 
ceea ce aceasta adoră la el. Dacă ei îi aduce o adevărată 
desfătare faptul că acesta este bogat, drept rezultat, el poate fie 
să moară, fie să se îmbolnăvească, fie să piardă banii. Dacă, în 
subconştientul ei, principala fericire pe care i-o aduce un 

bărbat constă în plăcerea sexuală, bărbatul foarte dependent de 
emoţiile sale fie moare, fie suferă de o boală grea, fie devine 
impotent. Dacă el depinde mai puţin de sentimentele sale, 
atunci, din partea lui, îşi fac apariţia infidelităţile, bolile 
venerice, bărbatul începe să se poarte ca un huligan, s-o 
năpăstuiască şi s-o înjosească pe femeie, să se întâlnească mai 
rar cu ea, salvându-se astfel pe sine şi pe ea. Dacă dependenţa 
bărbatului de cele umane este mică, cea care se poate 
îmbolnăvi şi muri este femeia care se agaţă de el. 

Prin descoperirea Divinului în sufletele noastre, noi micşorăm 
dependenţa de emoţiile noastre, de fericirea umană şi, atunci, 
prin starea noastră interioară, nu îi ucidem pe cei pe 
care îi iubim, ci, dimpotrivă, îi ajutăm. 

Soţul meu are 40 de ani. în fiecare zi găsesc, în diverse 
ascunzişuri, literatură şi casete video super-erotice şi 
pornografice noi. Trăim de parcă am fi frate şi soră. Nu avem 


relaţii intime. Nu avem copii. Căsnicia noastră durează de nouă 
ani. Conform actelor suntem divorţaţi. Se va schimba oare 
starea noastră, dacă vom legaliza din nou relaţia noastră şi voi 
purta numele soţului? 

leri am fost la conferinţa dumneavoastră, iar astăzi soţul meu 
s-a îmbolnăvit şi nu s-a dus la serviciu. 

Ataşarea dumneavoastră de iubirea umană, idealuri şi relaţii 
depăşeşte de şapte ori cota mortală. Dacă soţul dumneavoastră 
s-ar aprinde de dorinţă sexuală şi de iubire omenească faţă de 
dumneavoastră, într-o situaţie obişnuită, el, probabil, ar muri. 
Atunci când un om se ataşează de valorile spirituale superioare, 
el are două căi de salvare: fie să renunţe la valorile spirituale şi 
să se arunce spre cele materiale, ceea ce echilibrează situaţia 
pentru o vreme, lipsind de energie structurile spirituale, cu alte 
cuvinte, calea celui sărac cu duhul, fie să încerce să învingă atât 
valorile spirituale, cât şi pe cele materiale, învingând 
sentimentele omeneşti în năzuinţa sa spre Divin. 

Acum, câmpul dumneavoastră e într-o stare mult mai bună 
ca înainte. Axarea mortală pe iubirea omenească a dispărut. Aţi 
pornit pe calea Divină şi, imediat, au şi început schimbări 
benefice în emoţiile de profunzime ale soţului dumneavoastră. 
El nu mai trebuie să renunţe la manifestările spirituale ale 
iubirii omeneşti şi să se arunce spre manifestările ei materiale. 
A început închiderea orientării lui spre plăcerile trupeşti, de 
aceea el s-a îmbolnăvit. în măsura în care veţi continua să 
avansați pe calea spre Dumnezeu, vă veţi pune treptat la punct 
pe dumneavoastră şi pe soţul dumneavoastră, apoi pe copii şi 
pe nepoți. Atunci vor fi posibile atât o căsnicie armonioasă, cât 
şi venirea pe lume a copiilor. 

Sunt bolnavă de psoriazis de la vârsta de 22 de ani. Când 
eram studentă la medicină, nu voiam nici mai mult, nici mai 
puţin decât să ajung ministrul ocrotirii sănătăţii. Acum nu mă 
mai frământă asemenea gânduri. Psoriazisul însă nu-mi trece. 
Ce să fac? 

în subconştient, agresivitatea dumneavoastră faţă de oameni 
este de circa 800 de unităţi. Concentrarea spre un destin fericit, 
principii şi idealuri depăşeşte de zece ori nivelul periculos. Luaţi 
aminte: eraţi studentă la medicină, dar visaţi să ajungeţi şi 
medic şi funcţionar, cu alte cuvinte, să conduceţi oamenii, să vă 
realizaţi, prin intermediul lor, scopurile, ca să simţiţi şi mai mult 


importanţa eu-lul dumneavoastră uman. Dumneavoastră 
încercaţi să controlaţi orice situaţie mult mai mult decât este 
admisibil. înţelegeţi odată că este imposibil să-i conduci pe 
oameni. Pe planul interior, încercând să conduceţi un om, 
dumneavoastră încercaţi să conduceţi Universul şi pe 
Dumnezeu. Aceasta înseamnă boli şi moarte, ca frânare a unui 
proces nefiresc. Nu conducem noi, ci se conduce prin noi. Nu 
facem noi, ci se face prin noi. Cu cât mai mult Divin este 
cuprins în mine şi cu cât mai mult corespund 

dorinţele mele eu-lui meu Divin, cu atât mai mari sunt 
posibilităţile care se deschid în faţa eu-lui meu uman. Eu-l 
uman poate fi condus numai la nivelul cel mai superficial. 
Această tendinţă nu numai că nu este periculoasă, ci, dim- 
potrivă, este o necesitate. Dacă, în procesul conducerii, simţiţi 
nemulţumire, iritare sau sunteţi tentat să condamnaţi, este un 
semn că încercaţi să conduceţi nu numai din exterior, ci şi în 
interior. 

Cu cât mai mult loc ocupă Divinul în dorinţele dumnea- 
voastră, cu atât mai uşor şi fără efort se realizează ele. Cu cât 
este mai mare concentrarea asupra umanului în sentimentele 
dumneavoastră, cu atât mai greu şi mai chinuitor se realizează 
ele în viaţă şi cu atât mai mari sunt îndârjirea şi problemele cu 
care se confruntă omul mai apoi. 

Noi conducem lumea, în primul rând, prin starea noastră 
interioară. Concentrându-ne asupra iubirii Divine, ne vom 
realiza uşor toate dorinţele. Dacă umanul acoperă Divinul, 
orice dorinţă de-a noastră îşi va croi drum prin ură şi sânge. 

încercaţi să renunţaţi o vreme la toate formele de conducere 
a altor oameni. încercaţi, pentru început, să respectaţi o regulă 
simplă: nu vă justificaţi niciodată în faţa nimănui şi niciodată 
nu învinuiți pe nimeni de nimic. Cât timp nu apar sentimente 
noi, încercaţi să conduceţi lumea numai prin iubire. Schim-baţi- 
vă interior şi se va schimba situaţia şi lumea în jurul 
dumneavoastră. începeţi cu lucruri mărunte şi încercaţi să le 
faceţi faţă. 

Nu demult m-a sunat un prieten. 

— Ştii ceva, ieri a fost cât pe-aci să-mi pierd viaţa, a spus el. 
Am suferit o leziune gravă, am fost fără cunoştinţă o oră 
întreagă. încă o dată mi-ai salvat viaţa. Dacă nu m-ai fi sunat 
cu câteva zile în urmă şi nu mi-ai fi spus care sunt problemele 


mele, n-aş fi început să lucrez la propria mea armonizare şi 
puteam fi acum infirm sau mort. 

— Tu nu înţelegi un lucru, i-am spus. Te rogi, îi ierţi pe toţi, 
eşti gata în orice moment să dai ce ai, dar, în acelaşi timp, 
încerci, în profunzime, să-i conduci pe alţi oameni. Ai în 
subordine câteva mii de oameni şi vrei să-i refaci după chipul şi 
asemănarea ta, chipurile, dorindu-le binele. Când lucrul acesta 
nu-ţi reuşeşte, te simţi întotdeauna iritat şi nemulţumit de 
„acţiunile lor incorecte şi prosteşti". Starea interioară a 
conducătorului este mult mai importantă decât orice acţiuni ale 
lui. Orice acţiune este o pârghie, iar starea interioară a omului 
decide dacă această pârghie îl va strivi sau îl va ajuta să urce 
mai sus. 

— Şi ce să fac atunci? - m-a întrebat el. Să nu-i conduc pe 
oameni? 

— Să-i conduci, dar s-o faci corect. în primul rând, să-ţi 
ameliorezi starea interioară. Pe om îl poţi conduce din exterior, 
în interior însă nu se poate. Conducând, nu trebuie să-i faci pe 
oameni dependenţi de tine. Atârnă-ţi pe perete trei lozinci. 

— Aşa, aşa, aud în receptor, mai rar, vreau să notez. 

— Prima: fiecare om are dreptul să nu-mi fie asemănător. 

A doua: fiecare om are destinul său. A treia: fiecare om este 
condus de Dumnezeu. 

Umanul evoluează atâta timp cât prin el transpare Divinul, în 
măsura în care acţiunile noastre sunt determinate, în primul 
rând, de iubirea faţă de Dumnezeu, de năzuinţa de a spori 
această iubire, noi facem corpul nostru, situaţia şi lumea din 
jurul nostru să fie minunate. 

Cum să iubesc, dacă nu-L simt şi nu-L înţeleg pe Dumnezeu, 
deşi vreau? 

Toţi îl purtăm în noi pe Dumnezeu. Eu-l nostru Divin este 
etern, el este cuprins în Dumnezeu şi în iubire. între eu-l uman 
şi eu-l Divin există verigi intermediare şi, pe parcursul vieţii, noi 
încercăm mereu să ajungem pe aceste verigi şi trepte de la eu-l 
uman la eu-\ Divin. Pe măsură ce ne detaşăm de uman, logica 
umană slăbeşte, iar importanţa treburilor noastre cotidiene 
scade. Conştiinţa trece pe locul al doilea. Pe măsură ce ne 
mişcăm mai departe, importanţa tuturor emoţiilor şi 
sentimentelor noastre scade şi noi încetăm treptat să depindem 
nu numai de conştiinţa, ci şi de emoţiile noastre. Prin urmare, în 


măsura în care, periodic, blocăm logica umană, adică evaluarea 
şi analiza situaţiilor, în măsura în care încetăm să regretăm 
trecutul şi să ne facem griji în legătură cu viitorul, în măsura în 
care ne străduim să avem o atitudine mai lejeră faţă de oricare 
dintre problemele noastre, sprijinindu-ne pe iubire şi blândeţe, 
în aceeaşi măsură ne este mai uşor să transformăm iubirea 
omenească în iubire Divină. 

Odată i-am spus unei paciente: 

— Dacă aţi dat de necaz, fixaţi timpul şi nu daţi nici o 
apreciere situaţiei măcar în primele trei ore. îndată ce vi se iscă 
vreun gând, repetaţi: „Doamne, toate sunt după voia Ta", 
păstrând iubirea şi fără a căuta vinovaţi. în măsura în care veţi 
considera orice necaz drept o posibilitate de autoarmonizare, 
vă va fi mai uşor să vă detaşaţi de importanţa ew-lui uman. 


Imaginaţi-vă cele mai mari supărări pe care le puteţi avea în 
viaţă şi imaginaţi-vă că sunteţi un nou-născut. In acest moment 
sunteţi alcătuit numai din iubire, sunteţi lipsit de importanţă: 
parcurgeţi toate situaţiile rămânând în această stare. 
Concentraţi-vă asupra sincerităţii, slăbiciunii, şi lipsei 
dumneavoastră de apărare. Atunci vă va fi mai uşor să simţiţi şi 
să păstraţi iubirea în suflet. Dacă vă îndrăgostiţi de cineva, fiţi 
absolut sincer şi lipsit de apărare. Pentru ca iubirea omenească 
să se transforme în iubire Divină, trebuie să renunţaţi la 
pretenţii, condiţii, regrete şi temeri. 

Mai există un aspect. lubirea faţă de Dumnezeu dă naştere 
iubirii faţă de oameni şi faţă de lume. lubirea faţă de Dumnezeu 
este izvorul care alimentează râuleţul iubirii faţă de oameni şi 
este un izvor nesecat. Cu cât mai multă iubire omenească 
oferim, cu atât mai multă iubire Divină primim în sufletele 
noastre. Cel căruia îi este ruşine să-şi manifeste iubirea, care 
împiedică manifestarea ei îşi transformă râuleţul într-o baltă. 
lubirea omenească stagnează şi vine tot mai puţină iubire 
Divină. 

Dacă le repetăm adesea copiilor noştri că îi iubim, dacă îi 
mângâiem şi îi sărutăm, noi ajutăm sufletele lor să simtă 
impulsurile de răspuns ale iubirii. Dependenţa de valorile umane 
se amplifică, atunci când slăbeşte manifestarea iubirii din suflet, 
cu alte cuvinte, cu cât mai multă iubire şi blândeţe oferim lumii 
înconjurătoare, cu atât mai puţin depindem de ea. Oricâte 


ataşări am înlătura, nu vom învinge atracţia eu-lni uman, cât 
timp nu vom începe să oferim iubire. Copilul care, în copilărie, n- 
a avut parte de suficientă iubire şi n-a fost învăţat să creadă în 
Dumnezeu începe să se închine acelor 

lucruri omeneşti care îi sunt apropiate. Şi, pentru a le avea în 
proprietatea sa, el este gata să comită crime. 

Acum o lună mă întorceam din lalta la Petersburg cu trenul şi 
citeam un ziar din Voronej. în ziar era relatat cazul unui 
adolescent, ai cărui părinţi erau oameni de afaceri. El voia 
foarte mult să devină posesorul maşinii tatălui său şi, pentru a o 
obţine, a angajat nişte ucigaşi. Ziarul cita cuvintele lui: „Când o 
să-l ucideţi pe tata, s-o ucideţi, totodată, şi pe mama. Pisica să 
n-o ucideţi, eu o iubesc". Tragedia care s-a petrecut în această 
familie este, în primul rând, o tragedie a întregii noastre 
societăţi şi a ţării noastre. 

Timp de decenii, noi am învăţat ura de clasă şi disprețul faţă 
de duşmani. Ne-am închinat unui viitor luminos şi sătul şi, 
treptat, ne-am dezvăţat să iubim şi să iertăm şi am încetat să-i 
învăţăm aceste lucruri pe copii noştri. „Şi încă din pricina 
călcării multor legi în oameni se răceşte iubirea". îmi amintesc 
aceste cuvinte ale lui Hristos de fiecare dată când citesc 
statisticile. Ne tot punem întrebarea: „Oare când va lua sfârşit 
haosul din Rusia?" Probabil, atunci când, în locul urii şi al 
căutării celor vinovaţi, se va întoarce în sufletele noastre tot ce 
trebuia să fie în ele dintotdeauna. Atunci, soțiile vor începe să-şi 
ierte soţii şi din iubirea Divină se va naşte o iubire umană 
armonioasă şi frumoasă.