Arthur C. Clarke — Insula Delfinilor

Arthur C. Clarke 


Arthur C. Clarke 


Insula Delfinilor 


Johnny Clinton dormea când nava cu pernă de aer se ivi 
deasupra văii alunecând de-a lungul vechii bariere. 
Şuieratul care se auzi în noapte nu-l deranja; era zgomotul 
pe care îl auzise o viaţă întreagă. Pentru orice băiat din 
secolul XXI, acesta era un sunet magic, care evoca ţări 
îndepărtate, şi cargouri stranii aduse de primele nave ce se 
deplasau cu aceeaşi uşurinţă atât pe apă, cât şi pe uscat. 

Nu, zgomotul familiar al jeturilor de aer n-avea cum să-l 
trezească, deşi uneori îi putea tulbura visele. Dar de 
această dată ţiuitul se opri brusc, acolo, în mijlocul Căii 
Transcontinentale 21. Era de ajuns însă ca Johnny să se 
ridice în capul oaselor, să se frece la ochi şi să privească 
buimac în noapte. Ce putea să se fi întâmplat? Era oare 
posibil ca una din marile nave, care făceau curse pe uscat, 
să se fi oprit tocmai acolo, la sute de kilometri depărtare de 
cel mai apropiat capăt de linie? 

Ei bine, nu există decât un singur mod de-a afla. Ezită un 
moment şi fiori reci îl străbătură tot timpul când se gândi la 
frigul de afară. Îşi luă apoi inima în dinţi, îşi aruncă o pătură 
pe umeri, deschise uşor uşa de la verandă şi ieşi. 

Era o noapte frumoasă şi rece, iar luna, al cărei disc era 
aproape întreg, scălda în lumină fiecare colţişor al văii 
adormite. Johnny se afla în partea de sud a casei şi nu 
vedea bariera, dar veranda înconjura în întregime clădirea 
de modă veche, şi în doar câteva secunde se strecură spre 
latura de nord. Încercă să nu facă nici un zgomot în timp ce 
trecea prin dreptul dormitoarelor mătuşii şi verilor săi. Ştia 
ce s-ar fi întâmplat dacă aceştia s-ar fi trezit. Dar dinăuntru 
se auzeau netulburate sforăiturile nesuferitelor sale rude. 


Dormeau vegheaţi de razele reci ale lunii şi nici măcar nu 
tresăriră când el se furişă tiptil prin dreptul ferestrelor. 
Uită însă imediat de existenţa lor, pentru că nava era într- 
adevăr acolo, nu visase. 

Nava pe pernă de aer depăşise fâşia lată a frontierei şi se 
afla acum la câteva sute de metri de Calea 
Transcontinentală. Stătea pe o porţiune netedă de pământ, 
luminând alb în noapte. Din câte îşi dădea seama, era un 
cargou, nu o navă de pasageri, pentru că nu avea decât o 
singură punte de observaţie, care acoperea doar o mică 
parte din cei o sută cinci zeci de metri lungime a navei. 
Văzând-o, nu putea să nu se gândească la un fier de călcat 
gigantic, atât că în loc de mânerul de deasupra, nava avea o 
pasarelă suspendată situată pe mijloc, de-a lungul dunetei, 
la o treime distanţă de prova. Deasupra pasarelei era un far 
care se aprindea şi se stingea avertizând eventualele 
ambarcaţiuni care ar fi putut trece prin apropiere. 

Probabil că are vreo defecţiune, gândi Johnny. Oare cât va 
sta aici? Am timp să cobor şi să mă uit mai de aproape? Nu 
avusese niciodată ocazia să cerceteze o navă ca aceea. Sau, 
cel puţin, nu avusese răgazul pentru una ca asta. La urma 
urmei, la cinci sute patruzeci de kilometri pe oră, nici n- 
apuci să le vezi prea bine, le auzi doar zgomotul. 

Nu-i trebui mult să se hotărască. În zece minute era deja 
îmbrăcat cu haine groase. Trase încet zăvorul de la uşa din 
dos şi ieşi fără a-i trece măcar prin minte că nu se va mai 
întoarce acolo niciodată. Şi chiar de-ar fi ştiut, nu i-ar fi 
părut deloc rău. 

Pe măsură ce se apropia, nava părea tot mai mare. Şi 
totuşi, nu era una din cargourile gigantice care cărau sute 
de mii de tone de petrol sau de cereale; avea probabil în jur 
de cincisprezece-douăzeci de mii de tone. De-a lungul 
provei stătea scris, cu litere destul de şterse: SANIA ANNA, 
BRASILIA. Cu toate că lumina lunii estompa semnele uzurii, 
lui Johnny nu-i scăpă faptul că i-ar fi trebuit o curăţenie 
generală şi un nou strat de vopsea. Dacă şi motoarele erau 


la fel de vechi şi de lăsate în paragină ca şi exteriorul, 
atunci se explica uşor oprirea aceea neprevăzută. Nu zări 
nici un semn de viaţă cât timp înconjură monstrul 
împotmolit, dar faptul nu-l surprinse. Cargourile sunt în 
mare parte automatizate şi unul ca acesta avea, probabil, 
mai puţin de doisprezece oameni la bord. Şi dacă 
presupunerea lui era corectă, întregul echipaj se adunase 
în camera motoarelor, încercând să depisteze defecţiunea. 

Nefiind susţinută de pernele de aer, Santa Anna stătea pe 
nişte flotoare uriaşe cu fundul plat, cu ajutorul cărora ar fi 
putut pluti pe mare. Se întindeau pe întreaga lungime a 
navei, şi le vedea profilându-se deasupra lui asemenea unor 
pereţi. În câteva locuri se zăreau trepte şi bare de susţinere 
care urcau spre nişte tambuchiuri de intrare aflate la şase 
metri distanţă de pământ. 

Privi gânditor la ele. Cu siguranţă erau blocate căile de 
acces, dar ce-ar fi fost totuşi să încerce? Cu puţin noroc, va 
avea timp să arunce o privire înainte de a fi prins de echipaj 
şi aruncat peste bord. 

O şansă ca asta nu se iveşte de două ori în viaţă şi nu-şi 
putea permite să o piardă. 

Fără a mai sta pe gânduri, începu să urce una din scăriţe. 
Dar, după vreo patru metri şi jumătate, se răzgândi şi se 
opri. 

Era însă prea târziu: hotărârea o luase altcineva pentru el. 
Imensul perete concav - de care Johnny stătea agăţat ca o 
muscă - începu deodată să vibreze. Liniştea nopţii fu 
zguduită de un uruit înspăimântător, ca zgomotul a o mie 
de tornade la un loc. Privi în jos şi văzu cum nava se 
desprinde încet de pământ, aruncând cu putere noroiul, 
pietrele şi smocurile de iarbă de sub ea. Nu se mai putea 
întoarce, jeturile de aer l-ar fi azvârlit ca pe o pană în 
furtună. Singura sa şansă era să ajungă sus şi să urce la 
bord înainte ca nava să-şi mărească viteza. Nici nu 
îndrăznea să-şi închipuie ce s-ar întâmpla dacă tambuchiul 
ar fi încuiat. 


Avea noroc, însă. Apăsă clanţa încastrată în uşa metalică şi 
zări un coridor slab luminat. O clipă mai târziu, putea să 
ofteze uşurat; se afla la bord, în siguranţă. În timp ce 
închidea uşa, auzea sunetul jeturilor pierzându-se într-un 
bubuit înfundat şi, în acelaşi timp, nava se puse în mişcare 
purtându-l pe Johnny către o destinaţie necunoscută. 

În primele clipe se sperie; apoi însă îşi dădu seama că n- 
avea de ce să-şi facă griji. Trebuia doar să ajungă la puntea 
de comandă şi să le explice ce s-a întâmplat, iar ei aveau să- 
] dea jos la prima oprire. În câteva ore, poliţia îl putea 
aduce acasă. 

Acasă. Dar el n-avea casă; nu exista nici un loc de care să 
se simtă cu adevărat legat. În urmă cu doisprezece ani, 
când avea doar patru ani, părinţii săi muriseră într-un 
accident de avion; de atunci stătea la sora mamei sale. Însă 
mătuşa Martha avea propria ei familie şi nu fusese prea 
încântată de noul venit. Cât trăise unchiul James, un om 
grăsuţ şi vesel, nu fusese chiar aşa de rău, dar de când 
murise, se simţea tot mai străin în casa aceea. 

Aşa că, la urma urmelor, de ce să se întoarcă, atâta timp 
cât încă nu era încă obligat s-o facă? Era o şansă unică şi cu 
cât se gândea mai mult, cu atât îi apărea mai clar că era un 
ales al Destinului. Se ivise prilejul şi nu trebuia să-l scape. 

Primul lucru pe care îl avea de făcut era să găsească un 
loc în care să se ascundă. Pe o navă aşa de mare, nici nu 
părea prea greu. Dar, din păcate, nu ştia nimic despre 
alcătuirea navei, şi dacă nu era atent, putea da peste unul 
din oamenii echipajului. 

Poate că totuşi cel mai bine era să caute drumul spre cală, 
unde era puţin probabil să apară cineva înainte de oprire. 

Simţindu-se ca un hoţ, începu să exploreze şi, în scurtă 
vreme, se rătăci. 1 se părea că făcuse kilometri întregi de-a 
lungul coridoarelor slab luminate şi a căilor de trecere, tot 
urcând scările în spirală şi coborându-le vertical, întâlnind 
uşi cu inscripţii misterioase. La un moment dat, una din uşi 
îi stârni curiozitatea într-atât încât îndrăzni să o deschidă. 


Pe ea stătea scris „Camera Motoarelor”. Împinse uşa 
metalică şi, privind prin crăpătură, văzu o sală imensă plină 
cu turbine şi compresoare. Din podea ieşeau conducte 
imense pentru aer, mai groase decât un stat de om, care 
duceau spre tavan; bubuitul asurzitor, neîntrerupt, îl asurzi. 
Peretele opus era acoperit cu instrumente de măsură şi 
control, iar în faţa lor şedeau trei oameni care le examinau 
cu atenţie, fără ca măcar să-l observe pe Johnny. În orice 
caz, se aflau la mai mult de patru metri distanţă de el şi cu 
greu ar fi putut să bage de seamă că uşa se deplasase cu 
câţiva centimetri. 

Cu siguranţă că se sfătuiau între ei asupra unei probleme, 
mai mult prin semne, pentru că era imposibil să auzi mare 
lucru cu zgomotul acela. Îşi dădu imediat seama că era mai 
degrabă o ceartă decât o întrunire, pentru că gesticulau 
violent, arătau către aparate şi ridicau din umeri. În cele 
din urmă, unul din ei îşi ridică mâinile deasupra capului, ca 
şi cum ar fi vrut să spună: „treaba voastră, faceţi ce vreţi”, 
şi ieşi din camera motoarelor. „Santa Anna nu trăieşte zile 
prea bune!” îşi spuse Johnny. 

Câteva minute mai târziu, îşi găsi o ascunzătoare. Era un 
mic depozit de vreo şase metri pătraţi, în care erau 
îngrămădite mărfuri şi bagaje. Observând că fiecare pachet 
era trimis cu destinaţia „Australia”, ştiu imediat că atunci 
când îl va descoperi cineva, va fi foarte, foarte departe de 
casă. Nimeni n-avea de ce să vină aici, atât timp cât nava nu 
va fi traversat Pacificul, câtre cealaltă parte a lumii. 

Îşi făcu loc, dând la o parte din lăzi şi pachete, şi se aşeză 
pe jos proptindu-se cu spatele de o cutie pe a cărei etichetă 
scria: „Pte Chimica Bundaberg”. Se întrebă ce o fi 
însemnând „Pte”, dar nu mai apucă să ghicească întregul 
cuvânt „proprietatea”, căci încordarea şi epuizarea îl 
doborâră şi adormi întins pe podeaua de metal. 

Când se trezi, nava stătea pe loc; îşi dădu imediat seama, 
fiindcă era linişte şi nu se mai simţea vibrația. Îşi privi 
ceasul şi constată că se afla la bord de cinci ore. Între timp, 


în caz că nu mai avusese loc nici o oprire neprevăzută, 
Santa Anna ar fi putut străbate cu uşurinţă în jur de o mie 
opt sute de kilometri. Probabil că ajunsese la unul din 
marile porturi aflate pe coasta Pacificului, îndreptându-se 
apoi spre mare îndată ce va termina de încărcat. 

„Dacă m-ar prinde acum, gândi Johnny, s-ar sfârşi cu 
aventura.” Cel mai bine era să rămână pe loc până când 
nava avea să se pună din nou în mişcare, pornind pe apele 
oceanului. Atunci, în mod sigur, nu s-ar mai fi întors pentru 
a debarca un pasager clandestin de şaisprezece ani. 

Însă îi era foarte sete; mai devreme sau mai târziu, trebuia 
să-şi procure ceva de mâncat şi de băut. Santa Anna putea 
să rămână aici zile întregi, timp în care el risca să moară de 
foame în ascunzătoarea sa. 

Hotări să nu se mai gândească la mâncare, deşi îi venea 
destul de greu, fiindcă, în mod obişnuit, la ora asta îşi lua 
micul dejun. Marii aventurieri şi exploratori, îşi spuse 
Johnny cu hotărâre, au suferit privaţiuni mult mai grele. 

Din fericire, Santa Anna rămase doar o oră în această 
staţie necunoscută. Apoi, spre marea lui uşurare, simţi cum 
podeaua începe să vibreze şi auzi prin perete şuieratul 
jeturilor de aer. În timp ce nava porni, avu senzaţia clară că 
se ridică de la pământ şi că este purtat pe deasupra, în linie 
dreaptă. Dacă apreciase corect şi dacă asta fusese într- 
adevăr ultima oprire pe uscat, atunci peste două ore urmau 
să iasă în larg. 

Aşteptă răbdător cele două ore, după care îşi spuse că nu 
mai are nici un rost să rămână ascuns. Înfrângându-şi 
neliniştea, porni în căutarea echipajului şi - spera el - a 
ceva de mâncare. 

Nu era, însă, chiar atât de uşor căci, dacă privită din afară, 
Santa Anna părea mare, atunci dinăuntru era pur şi simplu 
imensă. Îi era din ce în ce mai foame şi încă nu vedea nici 
un semn de viaţă. 

Descoperi, totuşi, ceva ce-l bucură enorm. Era un mic 
hublou, care îi oferi prima imagine a lumii de afară. Nu se 


vedea prea bine, dar era de ajuns. Valuri cenuşii unduiau 
cât vedea cu ochii. Nu zărea nici un petec de pământ, doar 
apă care ţâşnea pe sub burta navei cu o viteză 
înspăimântătoare. 

Johnny vedea pentru prima dată oceanul. Trăise toată 
viaţa pe continent, în mijlocul fermelor hidroponice din 
deşertul Arizonei sau prin noile păduri din Oklahoma. 
Priveliştea valurilor sălbatice, nestăvilite, i se părea 
minunată, dar şi înspăimântătoare. Rămase mult timp 
nemişcat în faţa hubloului, încercând să se convingă pe sine 
însuşi că, într-adevăr, se îndepărta de locul naşterii sale şi 
că va ajunge într-o ţară despre care nu ştia nimic. Era cu 
adevărat prea târziu pentru a se mai răzgândi. 

Rezolvă problema mâncării într-un fel cu totul neaşteptat, 
când dădu peste barca de salvare. Era de şase metri şi 
jumătate lungime, era complet etanşă, şi fusese amarată 
într-un bord ce se putea deschide ca o fereastră uriaşă. 
Stătea agăţată de două gruie mici care o puteau proiecta în 
afară, pentru a-i da drumul la apă. 

Johnny nu se putu abţine să nu urce în barcă, şi primul 
lucru pe care-l observă fu dulapul pe care scria „Provizii 
pentru cazuri de necesitate”. Nu stătu prea mult pe 
gânduri şi peste treizeci de secunde ciugulea biscuiţi şi un 
fel de came presată. Un bidon cu apă cu un uşor gust de 
rugină îi potoli setea, şi curând se simţi mult mai bine. Nu 
va fi o croazieră de lux, dar măcar acum neajunsurile 
deveniseră suportabile. 

Această descoperire îl determină să-şi schimbe planurile. 
Nu mai era nevoie să se prezinte echipajului; se putea 
ascunde pentru întreaga durată a călătoriei şi, cu puţin 
noroc, putea rămâne acolo până la sfârşit, fără să-l dibuie 
cineva. N-avea nici o idee ce avea să facă după aceea, dar 
Australia era mare şi era sigur că o dată ajuns acolo, ceva- 
ceva tot trebuia să se ivească. 

Îşi luă de mâncare pentru cele douăzeci de ore - durata 
maximă a unei asemenea călătorii - şi se întoarse în 


ascunzătoarea sa, unde încercă să se liniştească. Din când 
în când aţipea; în răstimpuri, se uita la ceas, muncindu-se 
să calculeze unde se află Santa Anna. Se întrebă dacă urma 
să oprească în Hawai sau într-una din celelalte insule din 
Pacific, dar spera să nu se întâmple una ca asta. Era 
nerăbdător să-şi înceapă cât mai repede noua viaţă. 

Se gândi şi la mătuşa Martha, o dată sau de două ori. 
Oare-i părea rău că nepotul ei fugise? Nu prea credea, iar 
cât despre veri soarele sale, se bucurau cu siguranţă că au 
scăpat de el. Peste ani, când va fi ajuns deja bogat şi plin de 
faimă, avea să le caute doar pentru plăcerea de a le vedea 
mutrele. Şi asta era valabil şi pentru colegii lui de clasă, în 
special pentru aceia care râdeau de el fiindcă era scund, 
poreclindu-l „Piticul”. Avea să le arate el atunci că era mai 
important să ai minte şi curaj decât muşchi.! Purtat de 
asemenea dulci fantezii, îl cuprinse pe nesimţite somnul. 

Încă mai dormea când voiajul se sfârşi. Explozia îl trezi 
brusc şi peste câteva secunde simţi o hurducătură 
puternică. Apoi luminile se stinse şi bezna îl învălui cu totul. 

Pentru prima dată în viaţă îl cuprinse panica - grea şi de 
neînlăturat. 1 se înmuiară picioarele, pieptul parcă îi era 
apăsat de o greutate uriaşă şi de-abia mai respira. Se şi 
vedea înecat - iar asta, cu siguranţă, se putea întâmpla 
dintr-o clipă în alta, dacă nu reuşea să scape din capcana în 
care se afla. 

Trebuia să găsească o ieşire cu orice preţ, dar dădea în 
toate părţile peste lăzi şi baloturi; bâjbâi până îşi pierdu cu 
totul simţul orientării. Era ca într-unul din acele vise urâte 
în care vrei să fugi şi nu poţi, numai că acum totul era 
aievea. 

Se izbi de ceva pe întuneric, iar şocul şi durerea îi risipiră 
panica. Îşi dădu seama că n-are nici un rost să orbecăiască 
aşa la nesfârşit şi că acum cel mai nimerit lucru era să 
meargă într-o singură direcţie, până ce avea să dea de 
perete, apoi s-o ţină de-a lungul lui până la prima uşa. 
Planul se dovedi excelent, dar drumul era barat cu atâtea 


obstacole, încât i se păru că trecuse o veşnicie până ce 
atinse, în sfârşit, metalul neted al peretelui. De aici încolo 
totul părea simplu şi aproape îi veni să plângă de bucurie 
când nimeri şi uşa, şi o deschise dintr-o smucitură. Pe 
coridor nu era întuneric, cum se temuse, căci sistemul de 
iluminat de avarie dădea o lumină slabă, dar suficientă ca 
să poată vedea drumul. 

În clipa următoare, simţi miros de fum şi înţelesese că 
nava fusese cuprinsă de flăcări. Totodată, coridorul începu 
să se încline: nava se lăsase spre pupa, unde se aflau 
motoarele. Îşi imagină că explozia spărsese pereţii navei şi 
apa năvălea acum înăuntru. 

Era totuşi posibil ca Santa Anna să nu fie în pericol, dar el 
nu putea şti cu siguranţă. Nava se înclina, pârâia şi se 
cutremura într-un fel foarte neplăcut şi Johnny simţi cum 
stomacul i se strânge. Se gândi că, probabil, ăsta era primul 
semn al răului de mare, dar se strădui să nu ia în seamă 
senzaţia aceea nesuferită şi îşi concentră atenţia asupra 
unei probleme mult mai importante: cum să rămână în 
viaţă. 

Cel mai bine era să ajungă cât mai repede la barca de 
salvare, înainte ca nava să se scufunde; probabil că şi cei 
din echipaj se îndreptau tot într-acolo şi aveau să fie 
surprinşi la vederea unui pasager în plus. Nu-i mai rămânea 
decât să spere că va fi loc de-ajuns şi pentru el. 

Dar în ce parte se afla barca de salvare? Deşi nu trecuse 
decât o dată pe acolo, era sigur că ar fi putut-o găsi dacă ar 
fi avut timp. Dar cum tocmai timpul îi lipsea şi el se grăbea 
foarte tare, greşi de câteva ori direcţia şi se văzu nevoit să 
se întoarcă. La un moment dat, întâlni în cale un perete 
masiv de oţel, care parcă apăruse din senin acolo. Din 
spatele lui ieşeau valuri de fum şi se auzeau tot felul de 
bubuituri. Fugi înapoi cât îl ţineau puterile şi ajunse din nou 
în coridorul slab luminat. Era deja extenuat şi speriat de 
moarte când descoperi în sfârşit drumul cel bun. La capătul 
lui trebuiau să fie câteva trepte care duceau spre locul 


unde se afla barca de salvare. Începu să alerge din 
răsputeri; acum era foarte aproape şi nu avea nici un rost 
să-şi mai cruţe puterile. 

Memoria nu-l înşelase. Aşa cum se aştepta, scările erau tot 
acolo. Însă barca dispăruse. Trapa fusese deschisă, iar 
gruiele legănau în afară capetele scripeţilor, balansându-se 
ca o provocare. Prin golul care se căsca în faţa lui 
pătrundeau rafalele puternice ale vântului şi milioane de 
stropi pulverizaţi de apă. Sarea mării îi ardea deja gura; în 
curând avea să se sature de acest gust. 

Se apropie de parapet să privească în larg. Era noapte, iar 
luna, care veghease şi primele clipe ale aventurii sale, era 
acum martora sfârşitului. Marea furioasă se învolbura şi 
izbea cu putere nava, care avea să înceapă în curând să se 
scufunde. 

Undeva, nu prea departe, se auzi sunetul înăbuşit al unei 
explozii; luminile de avarie pâlpâiră şi se stinseră. Bine că 
le-a avut până acum, fără ele nu ar fi putut ajunge până 
aici. Dar oare mai conta? Era singur, la sute de kilometri de 
uscat, pe o navă ce se scufunda. 

Scrută întunericul nopţii, încercând să zărească barca de 
salvare, dar nu se vedea nimic pe toată întinderea mării. 
Era posibil ca barca să se fi refugiat de partea cealaltă a 
navei şi el nu avea cum s-o vadă de aici. Asta era explicaţia 
cea mai plauzibilă, pentru că echipajul n-ar fi părăsit zona 
atât de repede, când încă nava nu se scufundase. După cum 
se vede, n-au stat de loc pe gânduri, semn că situaţia era 
într-adevăr gravă. Johnny se întrebă dacă încărcătura era 
cumva explozibilă sau inflamabilă şi, dacă da, când va sări 
în aer. 

Un val îl izbi drept în faţă, orbindu-l; chiar în aceste câteva 
minute nivelul apei crescuse apreciabil. Nu-i venea să 
creadă că o navă aşa de mare se scufunda aşa de repede; 
dar era clar că navele cu pernă de aer aveau o construcţie 
foarte sensibilă şi nu erau pregătite pentru o asemenea 
situaţie. 


Se gândi că în zece minute apa avea să-i ajungă la 
picioare, însă greşea. 

Pe neaşteptate, Santa Anna îşi opri înclinarea lină, se 
clătină şi se smuci ca un animal care se zbate înaintea 
morții, şi încearcă din răsputeri să se ţină pe picioare. Nu 
mai şovăi; instinctul îi spunea că nava se scufunda şi că cel 
mai bine era să se depărteze de ea cât mai repede. 

Îşi adună puterile pentru a înfrunta marea rece şi apoi 
plonjă în adânc. 

Dar imediat constată cu surprindere că apa nu era rece, 
cum se aşteptase, ci caldă. Uitase că în timpul ultimelor ore 
trecuse de la iarnă la vară. 

Când reveni la suprafaţă începu să înoate cu toată forţa şi, 
deşi era cam stângaci, se deplasa destul de repede. În 
spatele său răsună deodată o huruială înspăimântătoare, un 
şuier monstruos ca al aburului ce ţâşneşte dintr-un geiser. 
Apoi zgomotele încetară brusc; nu se mai auzea decât 
murmurul vântului şi vuietul valurilor ce se agitau în 
noapte. Bătrâna Santa Anna se scufundă încet în mare, 
purtându-şi trupul bolnav către adâncuri, fără a-l trage şi 
pe el în vârtejul format - aşa cum se temuse că s-ar putea 
întâmpla. 

Când se convinse că totul s-a sfârşit, începu să calce apa 
pentru a se putea menţine la suprafaţă. Primul lucru pe 
care-l văzu fu barca de salvare - la mai puţin de un 
kilometru distanţă. Îşi flutură mâinile în aer şi ţipă din toate 
puterile, dar era cu totul inutil. Barca era deja departe; şi, 
chiar dacă cineva s-ar fi uitat înapoi, era puţin probabil că l- 
ar fi observat. Şi, bineînţeles, nimeni n-ar fi bănuit că mai 
există un supravieţuitor de pe navă. 

Acum era singur; îl vegheau doar stelele bizare ale sudului 
şi luna galbenă ce apunea. După câte îşi dădea seama, ar fi 
putut pluti aşa ore întregi; era mult mai uşor să se menţină 
la suprafaţă în mare decât în apele reci şi neliniştite din 
golfurile în care învățase să înoate. Dar oricât de mult timp 
ar fi rezistat, nu mai avea, oricum, nici un sens. Nu exista 


nici măcar o şansă la un milion să-l găsească cineva; ultima 
licărire de speranţă se stinsese atunci când văzuse cum 
barca de salvare se pierdea în zare. 

Deodată simţi cum îl izbeşte ceva şi ţipă de mirare şi 
spaimă. Dar nu era decât o bucată din rămăşiţele navei. 
Observă că în jurul său pluteau o grămadă de obiecte şi 
descoperirea îl făcu să-şi mai vină în fire, pentru că se gândi 
imediat la o plută. Asta i-ar fi sporit considerabil şansele de 
supravieţuire. Şi probabil că ar fi putut s-o îndrepte spre 
uscat, asemenea acelor oameni care, cu aproape un secol în 
urmă, traversaseră Pacificul în faimoasa expediţie Kon-Tiki, 
ajutaţi de curentul oceanului. 

Începu să înoate înspre rămăşiţele ce se clătinau pe apă şi 
îşi dădu seama că marea devenise pe nesimţite mai blândă. 
Petrolul scurs din epavă calmase valurile care nu se mai 
frământau furioase, ci se înălţau şi se coborau cu ondulări 
line. Lia început mărimea lor îl speriase, dar, când văzu cum 
îl purtau la suprafaţă într-o clătinare uşoară, înţelese că nu 
avea de ce se teme. Deşi se afla într-o situaţie disperată, i se 
părea extraordinar faptul că se putea ridica uşor şi fără 
efort deasupra celor mai înalte valuri. 

Pentru moment încercă să-şi facă drum printre toate acele 
resturi care pluteau la voia întâmplării: cutii, bucăţi de 
lemn, sticle goale şi tot felul de rămăşiţe. 

Niciuna din ele nu era de vreun folos; căuta ceva 
îndeajuns de mare pentru a-l putea menţine la suprafaţă. 
Aproape că îşi pierduse speranţa de a mai găsi ceva când 
observă un colţ întunecat care se lăsa şi se ridica din valuri 
la vreo cinci metri de el. 

Când ajunse aproape, constată cu bucurie că era o ladă 
mare. Cu un oarecare efort reuşi să o întoarcă remarcând 
că îi permitea să se lase pe ea cu toată greutatea. Nu era 
ceea ce s-ar fi putut numi o plută sigură şi ameninţa să se 
răstoarne când se cocoţă pe ea; înainta cu vreo câţiva 
centimetri la fiecare val. În lumina argintie a lunii se vedeau 


nişte litere imprimate pe lemn: „VĂ RUGĂM PĂSTRAŢI 
CUTIA LA LOC USCAT ŞI RECE”. 

Mă rog, era cam umed în jur. Se făcea frig. Bătea vântul şi 
hainele ude i se lipeau de corp îngheţându-l, dar trebuia să 
reziste până la ivirea zorilor. Se uită la ceas şi nu îl miră că 
se oprise. Oricum, ora pe care o arăta nu-i putea spune 
nimic; îşi aminti apoi că fusele orare trebuie să se fi 
schimbat între timp faţă de locul în care avusese neşansa de 
a se îmbarca pe navă. Aşa că în acel moment ceasul său ar fi 
fost cu cel puţin şase ore înainte. 

Stătea în aşteptare pe mica sa plută; dârdâia de frig, 
privea luna în mişcarea ei pe boltă şi asculta glasurile mării. 
Cu toate că era îngrijorat, nu-l mai stăpânea acea spaimă 
cumplită. Fusese destul de norocos şi ceva îi spunea că nu-l 
pândea nici un pericol. Deşi nu avea nimic de mâncare şi 
nici apă de băut, pentru câteva zile era în siguranţă. Mai 
departe de atât, refuză să se gândească. 

Luna continua să coboare spre apus, şi în bezna tot mai 
neagră, Johnny observă cu uimire că mici puncte luminoase 
pluteau pe faţa apei. Se aprindeau şi se stingeau asemenea 
unor semnale electrice şi formau o dungă de lumină pe sub 
pluta legănată de valuri. Când întinse mâna în apă, îşi văzu 
degetele învăluite parcă de flăcări. 

Priveliştea era minunată şi pentru moment uită de orice 
primejdie. Auzise el că în mare trăiau fiinţe luminoase. Era 
pentru prima dată când i se dezvăluia ceva din tainele 
miraculosului element ce acoperea trei sferturi din glob şi 
care lui îi schimbase soarta. Luna atinse orizontul şi pentru 
o clipă păru că pluteşte, iar apoi nu se mai văzu. Deasupra 
lui, cerul era spuzit de stele - cele de de mult, care 
aparţineau bătrânelor constelații şi cele mai luminoase, 
aşezate acolo în ultimii cincizeci de ani, de când omul se 
aventurase în spaţiu. Dar niciuna din ele nu avea 
strălucirea miliardelor de stele din apă; pluta era 
înconjurată parcă de un lac de foc. 


Cu toate că luna apusese, părea că vor mai trece veacuri 
până ia ivirea zorilor. Apoi Johnny zări la răsărit o fâşie 
îngustă de lumină. O privi cu atenţie şi o văzu lăţindu-se de- 
a lungul orizontului; îi tresăltă inima de emoție când discul 
auriu al soarelui se ivi la marginea zării. În câteva secunde, 
stelele cerului şi ale mării păliră ca şi cum n-ar fi existat 
niciodată şi se făcu ziuă. De abia dacă avu timp să se 
bucure de farmecul şi frumuseţea zorilor, când dădu cu 
ochii de ceva ce îi risipi toată speranţa noii zile. Dinspre 
vest, cu o viteză ce-i îngheţă sângele în vine, se îndreptau 
către el zeci de creste cenuşii, triunghiulare. 

Toate acele aripioare tăiau apa cu o viteză incredibilă şi se 
apropiau din ce în ce mai mult de plută. Johnny îşi aminti 
atunci de toate povestirile înspăimântătoare pe care le 
citise despre rechini şi marinari naufragiaţi. Se aşeză exact 
în mijlocul cutiei, se chirci şi se făcu mic. Din cauza valurilor 
echilibrul era destul de precar şi îşi dădu seama că ar fi fost 
destul doar o uşoară atingere pentru a-l răsturna. Spre 
propria lui surprindere, nu îi era prea frică; simţea doar o 
umbră de regret şi spera că, dacă tot căzuse din lac în puț, 
sfârşitul să vină repede. Îl încerca un sentiment de milă faţă 
de el însuşi când se gândea că murea aşa, neştiut de 
nimeni. 

Apa din jurul plutei se umplu de corpuri cenuşii lucioase 
care se rostogoleau la suprafaţa apei. Johnny nu ştia prea 
multe despre vieţuitoarele mării, dar cu siguranţă rechinii 
nu înotau aşa. Şi apoi, animalele astea respirau la fel ca el; 
le auzea pufăind în timp ce îl înconjurau şi zări pe spatele 
lor un fel de orificii care se deschideau şi se închideau. A, 
păi bineînţeles, erau delfini! 

Îşi veni imediat în fire şi se ridică din mijlocul plutei, fără 
teamă. Văzuse de multe ori delfini în filme sau la televizor şi 
ştia că erau fiinţe prietenoase şi inteligente. Se jucau ca 
nişte copii printre sfărâmăturile navei împingându-le cu 
boturile lor ascuţite şi scoteau şuierături şi ţipete 
nemaipomenite. La doar câţiva metri, unul din ei îşi înălţase 


capul din apă şi ţinea pe vârful nasului o scândură pe care o 
balansa ca la o reprezentaţie de circ, privind către tovarăşii 
lui ca şi cum le-ar fi spus: „la uitaţi-vă la mine ce tare sunt!” 

Figura stranie, neomenească, dar inteligentă, se răsuci 
către Johnny; delfinul schiţă o mişcare de reală surpriză 
scăpându-şi jucăria în apă. Se scufundă în viteză privind 
emoţionat şi câteva secunde mai târziu, Johnny era 
înconjurat de capete parcă mirate. Întrebătoare şi 
surâzătoare în acelaşi timp, căci boturile delfinilor păreau 
îngheţate într-un surâs imobil, dar molipsitor, şi băiatul se 
trezi că le zâmbeşte şi el. 

Nu se mai simţea singur; acum avea nişte tovarăşi chiar 
dacă erau doar animale şi nu-l puteau ajuta cu nimic. 

Era fascinat să le priveşti corpurile mişcându-se cu atâta 
uşurinţă şi graţie în jurul rămăşiţelor navei. Aveau pielea 
netedă, de un cenuşiu asemănător cu cel al porumbeilor. 
Johnny îşi dădu seama curând că nu făceau decât să se 
joace şi să se hârjonească între ei, ca mieii ce zburdă 
primăvara pe câmpie; niciodată n-ar fi crezut că în apa 
mării pot exista fiinţe cu un astfel de comportament. 

Delfinii îşi iţeau din când în când capetele, privindu-i ca şi 
când ar fi vrut să se asigure că se mai află încă acolo. Îl 
studiară cu mare curiozitate în timp ce-şi scoase hainele 
care musteau de apă şi le întinse la soare; păreau că acordă 
o deosebită atenţie cuvintelor cu care Johnny li se adresă 
solemn: 

— Ei, ce e de făcut acum? 

Răspunsul era evident: trebuia să-şi improvizeze un 
adăpost înainte ca soarele tropical să-l prăjească de viu. Din 
fericire, problema se rezolvă repede; reuşi să-şi 
construiască un mic cort din câteva bucăţi de lemn adunate 
din apă, pe care le legă cu batista, acoperindu-le apoi cu 
propria-i cămaşă. Când termină, se simţi foarte mândru de 
sine şi spera ca spectatorii să-i aprecieze isteţimea. 

Acum n-avea decât să se întindă la umbră şi să-şi cruţe 
forţele în timp ce vântul şi curenţii îl purtau către o soartă 


necunoscută. Nu-i mai era foame şi, cu toate că buzele i se 
uscaseră deja, ştia că setea va deveni o problemă serioasă 
abia peste câteva ore. 

Marea era acum mai calmă, iar stratul de petrol de la 
suprafaţă se mişca încet, cu ondulări line. Citise undeva 
expresia: „Legănat în braţele adâncurilor.” Acum ştia exact 
ce înseamnă asta. Era atâta linişte şi pace aici, încât 
aproape că uitase de situaţia în care se afla; se mulțumea să 
contemple marea albastră şi cerul azuriu, să admire acele 
animale ciudate, dar atât de frumoase care alunecau şi se 
scufundau, săreau pe deasupra apei ca nişte arcuri 
scânteietoare într-o demonstraţie frenetică a bucuriei de a 
trăi. 

Deodată, ceva zgudui pluta şi îl trezi, în primul moment 
nu-i veni să creadă că adormise şi că soarele avea să fie în 
curând la zenit. Apoi lada se clătină din nou - şi Johnny văzu 
care era cauza. Patru delfini înotând unul lângă altul 
împingeau cu putere pluta. Se mişcau deja mai repede 
decât un om care înoată şi viteza creştea cu fiece clipă. 
Johnny îşi aţinti privirile uimite asupra siluetelor ce înaintau 
voiniceşte şi respirau cu zgomot la doar câţiva centimetri 
de el. Era cumva o altă joacă de-a lor? 

Chiar dacă-şi pusese o astfel de întrebare, ştia că 
răspunsul este negativ. Întregul lor comportament se 
schimbase: era deliberat şi în mod evident urmărea un ţel 
anume. Recreaţia se terminase. Se afla în mijlocul unei 
mase compacte de delfini care înotau cu hotărâre în aceeaşi 
direcţie. Erau zeci, dacă nu chiar sute - în faţă şi în spate, la 
dreapta şi la stânga, cât vedeai cu ochii - de parcă ar fi 
traversat oceanul însoţit de o formaţie militară., o brigadă 
de cavalerie. 

Se întrebă cât o vor mai ţine aşa, dar delfinii nu dădeau 
nici un semn de oboseală. Din când în când, câte unul se 
depărta de plută şi imediat un altul îi lua locul, viteza 
rămânând astfel constantă. Deşi era foarte greu să 
aproximezi cât de repede se mişcau, Johnny socoti că pluta 


înainta cu peste nouă kilometri la oră. Însă nu-şi putea da 
seama dacă se îndreptau spre nord, sud, est ori vest; îi era 
imposibil să se orienteze fiindcă razele soarelui cădeau 
aproape vertical. 

Abia mai târziu, când soarele cobori apunând în faţa lor, 
descoperi că se mişcau spre vest. Era bucuros să vadă că se 
lăsa noaptea şi aştepta cu nerăbdare ca răcoarea ei să 
stingă zăpuşeala de peste zi. | se făcuse foarte sete; îşi 
simţea buzele uscate şi crăpate. 

Cu toate că se simţea atras de atâta apă câtă vedea în jur, 
ştia că e periculos să bea din ea. Setea îl chinuia atât de 
tare, încât nici nu mai simţea foamea; şi chiar dacă ar fi 
avut ceva de mâncat, n-ar fi fost în stare să înghită nici o 
bucăţică. Se simţi peste măsură de uşurat când soarele 
cobori sub orizont scufundându-se într-un nor galben- 
roşiatic. La lumina stelelor şi a lunii care răsărea, delfinii 
continuau să înoate către vest. După calculele lui, dacă o 
ţineau aşa toată noaptea, aveau să facă aproape o sută de 
kilometri. Trebuie să aibă ei un scop precis, dar care putea 
fi acesta? Spera că pământul nu era prea departe şi că, 
dintr-o rațiune necunoscută lui, aceste animale inteligente 
şi prietenoase îl duceau într-acolo. Şi totuşi nu putea 
pricepe de ce făceau asta. 

Avea să fie cea mai lungă noapte din viaţa lui, căci setea 
era din ce în ce mai puternică şi nu îl lăsa să doarmă. In 
plus soarele amiezii îi arsese pielea şi din cauza asta se foi 
şi se răsuci toată noaptea, încercând zadarnic să-şi 
găsească o poziţie mai comodă. Cea mai mare parte a 
timpului şi-o petrecuse stând întins pe spate, încercând să- 
şi protejeze locurile arse şi privind luna şi stelele ce 
alunecau pe boltă cu o încetineală chinuitoare. Din când în 
când, farul unui satelit trimitea câte o rază strălucitoare ce 
străbătea cerul de la vest la est, cu o viteză mult mai mare 
decât a tuturor stelelor şi în direcţie opusă. Era înnebunitor 
gândul că deasupra sa, la staţiile spaţiale, existau oameni şi 
instrumente care l-ar fi localizat uşor - doar dacă şi-ar fi 


pus în gând să-l caute. Dar, desigur, n-aveau nici un motiv 
să facă asta. 

În cele din urmă, luna cobori şi în întunericul de dinaintea 
zorilor marea deveni încă o dată fosforescentă. În jurul 
plutei, trupurile graţioase ale delfinilor aveau contururi ca 
de foc; de fiecare dată când unul dintre ei sărea deasupra 
apei, traiectoria sa devenea un curcubeu ce licărea în 
noapte. De data aceasta nu se mai bucura de ivirea zorilor; 
ştia cât de greu îi va fi să reziste soarelui tropical încă o zi. 
Îşi înălţă din nou micul cort, se ghemui sub el şi încercă să 
nu se mai gândească la ceva de băut. 

Dar era imposibil. Dintr-un moment în altul, se trezea 
imaginându-şi căni cu lapte rece, pahare pline cu sucuri de 
fructe, jeturi de apă ţâşnind din fântâni. Şi totuşi nu 
trecuseră mai mult de treizeci de ore de când naufragiase; 
auzise despre oameni care supravieţuiseră fără apă mult 
mai mult decât atât. 

Singurul lucru care îi mai ridica moralul era hotărârea şi 
energia de care dădea dovadă escorta sa. Delfinii continuau 
să poarte pluta cu viteză constantă, îndreptându-se mereu 
spre vest. Johnny nu mai încerca să ghicească misterul 
acestui comportament; era o problemă care avea să se 
rezolve de la sine cu timpul, sau care n-avea să se mai 
rezolve deloc. 

Apoi, cam pe la amiază, zări la orizont primul petec de 
pământ. La început, se temuse că era doar un biet nor, însă 
părea ciudat să existe unul singur - şi acela nemişcat. Dar 
nu trecu mult şi îndoielile i se risipiră; era o insulă, deşi 
părea că pluteşte deasupra apei şi, în căldura amiezii, 
marginile ei lăsau impresia că dansează şi tremură pe cer. 

O oră mai târziu, o putea vedea cu claritate. Era lungă, 
fără ridicături, acoperită în întregime de copaci. De jur 
împrejur se întindea o plajă îngustă, cu nisip alb şi 
strălucitor, iar în faţa ei părea a se întinde un recif larg, 
aflat la mică adâncime fiindcă la mai bine de un kilometru în 
larg se zărea linia albă, înspumată a brizanţilor. 


La început, nu văzu nici un semn de viaţă, dar, în cele din 
urmă, neliniştea i se risipi, fiindcă zări un fir de fum 
ridicându-se dintre copaci. Dacă era fum, atunci erau şi 
oameni - şi apă, după care tânjea fiecare fibră a trupului 
său. 

Se apropiară la numai câţiva kilometri de insulă când 
comportamentul delfinilor îi îngheţă sângele în vine; 
schimbaseră direcţia, părând că vor să ocolească pământul 
care era acum atât de aproape. Apoi înţelese ce 
intenționau. Reciful era un obstacol prea mare; aveau să 
meargă de-a lungul lui şi să se apropie de insulă prin altă 
parte. 

Ocolul le luă cel puţin o oră, dar Johnny era mult mai 
liniştit acum când ştia că, în curând, avea să se afle în 
siguranţă. In timp ce pluta înconjura partea de vest a 
insulei purtată de neobosita escortă, Johnny văzu întâi un 
grup mic de bărci ancorate, apoi nişte clădiri albe, joase şi, 
în cele din urmă, o grămadă de colibe în jurul cărora se 
aflau oameni cu pielea închisă la culoare. Era o comunitate 
destul de mare aici, pe acest petec de pământ pierdut în 
Pacific. 

Atunci - pentru prima dată - delfinii se arătară nehotărâţi, 
lăsând impresia că nu îndrăzneau să înainteze în apa mică 
de la mal. Împinseră pluta încet, printre bărcile ancorate, 
apoi se retraseră ca şi cum ar fi vrut să-i spună: „De aici 
încolo, te duci singur.” 

Puştiul simţi nevoia copleşitoare de a le spune câteva 
cuvinte de mulţumire, dar gura îi era prea uscată pentru a 
putea vorbi. Aşa că tăcut, cobori de pe plută şi o porni spre 
mal prin apa care îi ajungea abia până la brâu. 

Văzu câţiva oameni alergând pe plajă în întâmpinarea lui, 
dar ei mai puteau aştepta. Se întoarse către minunatele 
făpturi care îl purtaseră până aici şi flutură din mâini în 
semn de adio. Delfinii porniseră deja înapoi, spre casa lor 
din adâncuri. 


Apoi ceva ciudat se întâmplă cu picioarele lui; nisipul se 
năpusti spre el, iar delfinii, insula şi tot ce era în jur 
dispărură în neant. 

Se trezi întins pe un pat scund, într-o cameră foarte 
curată, cu pereţii albi. Deasupra capului său se rotea un 
ventilator; prin perdeaua ce acoperea fereastra; lumina 
zilei se filtra blând. Un scaun de răchită, o masă mică, o 
noptieră şi o chiuvetă formau, alături de pat, întregul 
mobilier al încăperii. 

Chiar dacă nu s-ar fi simţit mirosul vag de dezinfectant, tot 
şi-ar fi dat seama că se afla într-un spital. 

Se ridică în capul oaselor, dar în acelaşi moment urlă de 
durere. Îşi simţea trupul arzând din cap până-n picioare. 
Când se uită, văzu că pielea îi era de un roşu aprins şi, pe 
alocuri, se cojea în fâşii mari. Primise deja îngrijire 
medicală, pentru că părţile cele mai afectate fuseseră unse 
din abundență cu o alifie albă. Cel puţin pentru moment 
renunţă la ideea de a se mai mişca şi căzu înapoi în pat, 
lăsând să-i scape din nou un țipăt de durere. În acel 
moment se deschise uşa şi în încăpere intră o femeie 
masivă. Avea braţe ca nişte perne îndesate şi restul trupului 
clădit la aceeaşi proporţii. Cântărea probabil cel puţin o 
sută şaptezeci de kilograme, deşi nu era obeză - era pur şi 
simplu uriaşă. 

— Ei bine, tinere, spuse ea, ce-i gălăgia asta? N-am mai 
auzit un asemenea tărăboi pentru o prăpădită de insolaţie. 

Faţa ei grasă şi ciocolatie se lumină de un surâs larg care 
opri răspunsul indignat al lui Johnny. Puştiul se mulţumi să 
zâmbească obosit şi o lăsă resemnat să-i ia pulsul şi 
temperatura. 

— Acum, spuse ea în timp ce punea termometrul deoparte, 
te voi ajuta să dormi, şi când ai să te trezeşti, n-o să te mai 
doară nimic. Dar înainte de asta ar trebui să-mi dai adresa 
ca să putem telefona familiei tale. 

După câte îndurase până acum, era hotărât să nu se lase 
expediat acasă cu primul vapor. 


— Nu am familie, răspunse. Nu vreau să trimit nimănui 
nici un mesaj. 

Sora medicală ridică uşor din sprâncene. 

— Hmm, făcu ea neîncrezătoare. Ei bine, în cazul acesta îţi 
voi da somniferul chiar acum. 

— Staţi puţin, se opri băiatul. Spuneţi-mi, vă rog, unde mă 
aflu? În Australia? 

Sora nu răspunse imediat; turnă încet un lichid incolor 
într-o eprubetă gradată. 

— Da şi nu, spuse ea. Acesta e teritoriu australian, deşi se 
află la o depărtare de sute de kilometri de continent. Te afli 
pe o insulă din Marea Barieră de Corali şi ai avut mare 
noroc că ai ajuns aici. Uite, înghite asta - nu e foarte rea la 
gust. 

Johnny se strâmbă, dar sora avea dreptate. După ce înghiţi 
medicamentul mai puse o întrebare. 

— Cum se numeşte locul acesta? 

Matahala de femeie scoase un chicotit care semăna mai 
degrabă cu o rupere de nori. 

— Tu ar trebui să ştii, îi zise. 

Somniferul fusese probabil foarte puternic, pentru că abia 
mai avu timp să-i prindă ultimele cuvinte înainte de a-şi 
pierde cunoştinţa. 

— Noi îi spunem Insula Delfinilor. 

Când se trezi, mai simţea o uşoară stânjeneală, dar 
senzaţia de arsură dispăruse - ca şi jumătate din suprafaţa 
sa de piele, iar în viitorul apropiat avea să năpârlească 
asemenea unei năpârci. Sora, care îl informase că numele 
ei era 'Tessie şi că venea din insula Tonga, îl privi aprobator 
în timp ce înfulecă un prânz consistent format din ouă, 
carne conservată şi fructe tropicale. După aceea, gata de 
orice, se arătă nerăbdător să înceapă imediat explorarea. 

— Nu fi atât de grăbit, îi spuse sora Tessie, ai timp destul! 

— Răscoli printr-un maldăr de haine căutând o pereche de 
pantaloni şi o cămaşă care să i se potrivească lui Johnny. 
Uite, vezi dacă-ţi vin astea. la şi pălăria. Fereşte-te de soare 


cât timp încă nu ţi s-a refăcut tenul, altfel te vei întoarce 
repede aici şi am să mă supăr tare pe tine. 

— Voi avea grijă, promise Johnny, gândind că nu era deloc 
recomandabil s-o supere. 

Apoi femeia îşi duse două degete la gură şi fluieră ascuţit 
şi imediat se ivi o fetiţă. 

— lată-l pe băiatul cu delfinii, Annie, i se adresă sora. Du-l 
în birou - îl aşteaptă doctorul. 

Johnny o urmă pe aleile pavate cu fragmente de corali, 
orbitor de albe în lumina aspră a soarelui, printre arbori 
mari şi umbroşi, care semănau foarte bine cu stejarii, atât 
că frunzele lor erau de câteva ori mai mari. Johnny simţea o 
uşoară dezamăgire; întotdeauna crezuse că insulele 
tropicale sunt acoperite de palmieri. 

Deodată drumul îngust se lărgi devenind un platou întins 
şi puştiul se pomeni în faţa unui grup de clădiri cu un singur 
etaj, legate între ele prin pasaje acoperite. Unele din ele 
aveau ferestre mari, îndărătul cărora se vedeau oameni la 
lucru; altele n-aveau deloc ferestre şi păreau că adăpostesc 
maşini şi utilaje, fiindcă prin pereţii lor se vedeau ieşind tot 
felul de ţevi şi de cabluri. 

Băiatul îşi urmă ghidul şi urcă scările clădirii principale. 
Când trecu pe lângă ferestre, îi văzu pe cei dinăuntru 
privindu-l curioşi. Era normal, având în vedere felul în care 
ajunsese aici. Uneori se întreba dacă acea călătorie ciudată 
nu cumva avusese loc doar în imaginaţia lui, părea prea 
fantastică pentru a fi adevărată. Şi locul ăsta chiar se 
numea Insula Delfinilor, aşa cum spusese sora Tessie? Ar fi 
fost o coincidenţă grozavă! 

Cea care îi condusese şi care dăduse până atunci impresia 
că era prea timidă sau prea impresionată de prezenţa lui 
pentru a scoate un cuvânt dispăru de îndată ce ajunseră în 
faţa unei uşi pe care scria: „Dr. Keith - Director Adjunct”. 
Bătu şi apoi aşteptă până ce auzi o voce: 

— Intră. 


Păşi într-un birou mare, cu aer condiţionat, în care 
atmosfera era înviorătoare şi răcoroasă după zăpuşeala de 
afară. Doctorul Keith era un om la vreo patruzeci de ani şi 
arăta ca un profesor de colegiu. Deşi stătea aşezat la birou, 
se vedea că este neobişnuit de înalt şi greoi; era, de altfel 
primul alb pe care îl vedea pe insulă. Doctorul arată spre un 
scaun şi îi spuse cu o voce uşor nazală: 

— Ia loc, băiete. 

Lui Johnny nu-i plăcea să i se spună „băiete” şi nu-l încânta 
nici accentul australian al doctorului pe care nu-l mai auzise 
niciodată la vreun cunoscut. Îi mulţumi însă foarte politicos, 
se aşeză şi aşteptă. Ceea ce urmă îl luă cu totul prin 
surprindere: 

— Cred că ar fi mai bine, zise doctorul, să începi prin a ne 
spune ce ţi s-a întâmplat după ce a naufragiat Santa Anna. 

Puştiul se uită la el uimit, cu gura căscată de mirare. 1 se 
ruinaseră toate planurile. De fapt nu-şi făcuse prea multe, 
dar sperase ca, măcar pentru început, să poată poza în 
marinarul naufragiat care şi-a pierdut memoria. Dar dacă 
ştiau cum călătorise, atunci ştiau şi de unde venea şi, cu 
siguranţă, că aveau să-l trimită imediat acasă. Se hotări să 
nu capituleze fără luptă. 

— N-am auzit niciodată de Santa - care i-o fi numele, 
răspunse el inocent. 

— Nu ne crede chiar proşti, băiete. După ce ai acostat într- 
un mod atât de original, era normal să ne interesăm dacă a 
dispărut vreo navă. Am luat legătura prin radio cu paza de 
coastă şi ne-au spus că echipajul cargoului pe pernă de aer, 
Santa Anna a ajuns în Brisboane şi a raportat că nava lor s- 
a scufundat la vreo două sute de kilometri est de noi. În 
orice caz, au mai adăugat şi că toţi de pe navă au fost 
salvaţi, inclusiv pisica. Ne-am gândit atunci că nu e vorba 
de Santa Anna, dar ne-a venit apoi în minte că ai putea fi un 
călător clandestin. După aceea a trebuit doar să întrebăm la 
posturile de poliţie de pe ruta navei. 


Doctorul se opri un moment, scoase dintr-un sertar o pipă 
din lemn de trandafir şi începu s-o examineze de parcă n-ar 
mai fi văzut niciodată un asemenea obiect. Johnny îşi dădu 
deodată seama că dr. Keith râdea de el şi antipatia pe care 
o simţise iniţial spori şi mai mult. 

— Nici nu ştii cât de mulţi băieţi obişnuiesc să fugă de 
acasă, continuă vocea aceea nesuferită. Ne-a luat vreo 
câteva ore până să aflăm cine eşti, dar trebuie să 
mărturisesc că atunci când i-am telefonat mătuşii Martha, 
nu părea prea nefericită. Ce-i drept, nu te acuz că ai şters- 
0. 

Poate că nu era chiar aşa de râu dr. Keith ăsta. 

— Acum, că sunt aici, ce aveţi de gând să faceţi cu mine? 
Întrebă puştiul remarcând cu spaimă că vocea îi tremura 
ameninţător, iar lacrimile - de furie şi dezamăgire - nu erau 
nici ele prea departe. 

— Pentru moment nu putem face prea multe, replică 
doctorul, iar speranţele băiatului crescură brusc. Nava 
noastră e plecată spre continent şi nu se întoarce până 
mâine. Va mai dura încă o săptămână până să pornească 
din nou la drum, aşa că vor fi cu totul opt zile în care va 
trebui să aştepţi. 

Opt zile! Norocul îi surâdea din nou. Pentru că în tot 
timpul ăsta se puteau întâmpla o grămadă de lucruri şi va 
avea el grijă să se-ntâmple cât mai multe. Timp de o 
jumătate de oră Johnny descrise în amănunt călătoria de la 
locul naufragiului şi până la insulă, în vreme ce dr. Keith 
notă totul într-un carneţel şi-i puse o sumedenie de 
întrebări. Nu părea să-l surprindă nimic în legătură cu 
povestirea, iar când băiatul sfârşi, scoase dintr-un sertar un 
set de fotografii. Erau imagini cu delfini; Johnny nu-şi 
închipuise că ar putea exista atâtea varietăţi. 

— Ai putea să-ţi identifici prietenii? Întrebă doctorul. 

— Să încerc, răspunse băiatul şi căută prin ele. 

Le dădu repede la o parte pe toate în afară de trei 
probabile şi de două posibile. Dr. Keith părea satisfăcut de 


alegere. 

— Da, spuse el, ar trebui să fie unul din ăştia. 

Apoi îi puse puştiului o întrebare foarte ciudată. 

— "Ţi-a vorbit vreunul dintre ei? 

Prima dată crezu că glumeşte, dar apoi îşi dădu seama că 
dr. Keith era mai mult decât serios. 

— Scoteau tot felul de sunete - sforăiau, fluierau, chiţăiau 
- dar nimic din care să pot înţelege ceva. 

— Nimic de genul ăsta? Întrebă doctorul. 

Apăsă un buton de pe birou şi dintr-un difuzor aşezat în 
perete răsună un zgomot ca şi cum ar fi scârţâit balamalele 
unei porţi ruginite, apoi nişte trosnete şi pocnete care îi 
aminteau lui Johnny de un motor vechi pe benzină ce 
încearcă să pornească şi, în cele din urmă, clar şi distinct: 

— Bună dimineaţa, doctor Keith. 

Cuvintele erau rostite mai repede decât le-ar fi putut 
pronunţa un om, dar se înțelegeau perfect şi, cu toate că le 
auzea pentru prima dată, băiatul ştiu că nu era vorba de un 
ecou sau de o repetiţie papagalicească. Animalul care 
spunea „Bună dimineaţa, doctor Keith” ştia exact ce face. 

— Pari surprins, chicoti doctorul. Nu ştiai că delfinii pot 
vorbi? 

Băiatul clătină din cap. 

— Ei bine, acum o jumătate de secol s-a descoperit că 
posedă un limbaj al lor, foarte elaborat, pe care noi am 
încercat să-l descifrăm şi, în acelaşi timp, am căutat să-i 
învăţăm pe ei o engleză minimală. Am făcut progrese mari 
mulţumită tehnicilor de lucru puse la punct de către 
profesorul Kazan. Îl vei întâlni când se va întoarce de pe 
continent; e foarte nerăbdător să-ţi audă povestirea. Între 
timp, ar trebui să găsesc pe cineva care să aibă grijă de 
tine. 

Dr. Keith apăsă pe un comutator şi imediat răspunse o 
voce prin interfon: 

— Aici şcoala. Da, doctore. 

— E liber vreunul din băieţii mai mari? 


— E aici Mick şi ar fi bucuros să-l chemaţi. 

— Bine, trimite-l încoace. 

Johnny oftă. Chiar şi pe insula asta atât de mică şi de 
uitată de lume se părea că nu putea scăpa de şcoală. 

Ca ghid al insulei, Mick Nauru n-avea decât un singur 
defect - exagera. Majoritatea povestirilor lungi pe care le 
istorisea erau atât de înspăimântătoare, încât nimeni nu s- 
ar fi gândit să le creadă. Uneori, însă, Johnny era prins de 
îndoieli. Era oare adevărat, de exemplu, că sora Tessie (sau 
Tessie-Două-lone, cum o numeau cei de pe insulă) plecase 
de acasă când femeile cele mari de pe insula Tonga o 
luaseră în râs pentru că era atât de mică? Nu prea îi venea 
să creadă, dar Mick îl asigură că era foarte adevărat. 

— Întreab-o pe ea dacă nu mă crezi pe mine, îi spuse şi 
faţa îi era foarte solemnă sub claia lui de păr negru şi creţ. 

Din fericire erau şi informaţii care puteau fi verificate mai 
uşor, iar în privinţa celor cu adevărat importante, Mick era 
cât se poate de serios. De îndată ce dr. Keith i-l dăduse în 
grijă pe noul venit, Mick îl luase într-un tur rapid în jurul 
insulei, povestindu-i câte ceva despre geografia ei. Erau 
foarte multe lucruri adunate într-un spaţiu atât de mic şi 
abia după câteva zile reuşi Johnny să cunoască bine 
împrejurimile. 

Primul lucru pe care îl află era că în Insula Delfinilor trăiau 
două populaţii - oamenii de ştiinţă şi tehnicienii de la staţia 
de cercetare, şi pescarii care-şi câştigau existenţa ieşind cu 
bărcile în larg, la pescuit. 

Tot comunităţii de pescari îi aparţineau şi lucrătorii care 
asigurau funcţionarea centralei electrice, alimentarea cu 
apă a insulei şi alte servicii de mare importanţă, cum ar fi 
bucătăria, spălătoria şi mica fermă cu zece vaci. 

— Ne-am apucat să creştem vaci, îi explică Mick, după ce 
profesorul a încercat să prelucreze laptele de delfin. A fost 
singura dată când am avut revoltă pe insulă. 

— De cât timp eşti aici? Îl întrebă Johnny. Te-ai născut aici? 


— O, nu, ai mei sunt din Insula Darnley, din partea de sus a 
Strâmtorii Torres. S-au mutat aici cu cinci ani în urmă, când 
eu aveam doisprezece ani. Se plătea bine, suna interesant. 

— Şi este interesant? 

— Păi sigur! Eu unul nu m-aş întoarce în Darnley. Şi nici pe 
continent nu m-aş duce. Aşteaptă să vezi reciful şi ai să 
înţelegi atunci. 

Părăsiseră cărările îngrijite şi apucaseră pe o scurtătură 
prin pădurea ce acoperea o bună parte a insulei. Deşi 
copacii erau aşezaţi la mică distanţă unul de altul, nu era 
greu să-ţi croieşti drum printre ei, pentru că nu existau nici 
spini, nici plante agăţătoare, aşa cum Johnny s-ar fi aşteptat 
să găsească într-o pădure tropicală respectabilă. Plantele 
de pe insulă erau sălbatice, dar bine crescute. 

Unii copaci păreau să aibă nişte bețe mici proptite la 
rădăcină şi abia mai târziu îşi dădu Johnny seama că beţele 
erau de fapt părţi integrante ale copacilor. Părea că acei 
arbori nu aveau încredere în pământul moale din care 
creşteau, ancorându-se mai bine cu rădăcinile acelea 
suplimentare. 

— Sunt pandanus, îi explică Mick. Se mai numesc şi arbori 
de pâine, pentru că se poate face un fel de pâine din ei. Am 
gustat şi eu o dată, dar e groaznică. Fii atent! 

Era însă prea târziu. Piciorul drept al lui Johnny intrase în 
pământ până la genunchi, iar când încercă să se ridice, 
stângul i se afundă şi mai mult. 

— Vai, spuse Mick, deşi nu părea deloc îngrijorat. Ar fi 
trebuit să te avertizez. E o colonie de păsări-berbec aici - îşi 
fac cuiburile în pământ ca iepurii şi în unele locuri te 
împotmoleşti la tot pasul din cauza lor. 

— Bine că mi-ai spus măcar acum, îi aruncă Johnny 
sarcastic. 

Se ridică şi se scutură de praf. După câte vedea, erau încă 
multe lucruri de aflat în legătură cu Insula Delfinilor. 

Până ce izbutiră să iasă din pădure i se întâmplă de mai 
multe ori să alunece în cuiburile acelor păsări-berbec - un 


fel de păsări cu coada despicată ca dorsalele peştilor; în 
cele din urmă se îndepărtară pe plajă, spre partea de esta 
insulei, dincolo de care se întindea imensa oglindă de apă a 
Pacificului. 

Nu se zărea un semn de viaţă, de parcă ei ar fi fost singurii 
locuitori. Coasta era expusă furtunilor şi de aceea toate 
clădirile şi instalaţiile portuare se aflau de cealaltă parte a 
insulei. 

Pe nisip, trunchiul unui copac uriaş, cu scoarţa decolorată 
de soarele atâtor ani, zăcea mărturie tăcută a uraganului 
care trecuse peste el. Alături se aflau schele de corali 
asemeni unor bolovani uriaşi cântărind câteva tone, 
aruncaţi aici neîndoielnic de furia valurilor. Şi totuşi, câtă 
linişte domnea acum pe plajă! 

Băieţii o luară de-a lungul dunelor de nisip ce se întindeau 
între marginea pădurii şi plaja acoperită de corali. Mick 
mergea cu capul în jos căutând parcă ceva şi, în cele din 
urmă, găsi ceea ce dorea. Pe nisip se vedeau nişte urme ca 
de tanc, care veneau dinspre mare. La capătul lor, într-o 
zonă cu nisip afânat, situată mult deasupra nivelului mării, 
Mick începu să sape cu amândouă mâinile. Johnny îl ajută 
şi, la vreo treizeci de centimetri adâncime, dădură peste o 
grămadă de ouă de forma şi mărimea unor mingi de tenis. 
Coaja lor însă nu era tare, ci fină şi flexibilă. Mick îşi scoase 
cămaşa, făcu o legătură din ea şi o umplu cu ouă. 

— Ştii ce-s astea? Întrebă. 

— Da, răspunse prompt Johnny, spre marea dezamăgire a 
lui Mick. Ouă de broască ţestoasă. Am văzut o dată un film 
la televizor în care arăta cum ies puii de broască ţestoasă şi 
cum îşi sapă singuri drumul afară din nisip. Ce ai de gând 
să faci cu ele? 

— Păi, să le mănânc. Sunt bune dacă le prăjeşti şi adaugi 
apoi orez. 

— Hm, făcu Johnny, pe mine să nu contezi. 

— A, nici o problemă, îl asigură Mick. Avem un bucătar 
foarte priceput. 


Urmară linia țărmului, care cotea spre nord, apoi spre vest 
şi ajunseră înapoi la colonie. Chiar când se apropiau, 
întâlniră un bazin, sau o piscină încăpătoare, care comunica 
printr-un canal cu marea. Acum însă, canalul era blocat de 
o ecluză ce ţinea apa în bazin pe timpul refluxului. 

— Iată-ne ajunşi înapoi, grăi Mick. 

În bazin, doi delfini înotau exact precum cei pe care îi 
văzuse Johnny în ocean. Ar fi vrut să-i poată examina mai 
atent, dar era imposibil să te apropii, fiindcă bazinul era 
înconjurat de o plasă de sârmă. Pe gard era scris cu litere 
roşii, mari: „LINIŞTE, VĂ RUGĂM - HIDROFOANE ÎN 
ACŢIUNE”. 

Se retraseră cu grijă, în vârfurile picioarelor, apoi Mick îi 
explică: 

— Profu' nu vrea să se vorbească de faţă cu delfinii, zice că 
asta îi poate deruta. Într-o noapte a venit un tâmpit de 
pescar care se îmbătase, a răcnit la ei şi i-a înjurat. A fost 
un scandal nemaipomenit - şi a fost trimis de pe insulă cu 
primul vapor. 

— Ce fel de om e profu'? Se interesă Johnny. 

— A, e băiat bun - cu excepţia după-amiezelor de 
duminică. 

— Da' ce se întâmplă atunci? 

— În fiecare duminică dimineaţa, bătrâna lui dă telefon şi 
încearcă să-l convingă să se întoarcă acasă. El nu vrea, zice 
că urăşte Moscova - că e prea cald vara şi prea frig iarna, şi 
se ceartă îngrozitor, dar o dată la câteva luni cad de acord 
şi se întâlnesc undeva, la Yalta, de exemplu. 

Johnny căzu pe gânduri. Aştepta cu nerăbdare să afle cât 
mai multe lucruri în legătură cu profesorul Kazan, sperând 
că astfel i se vor mări şansele de a rămâne pe insulă. 
Descrierea lui Mick nu prea suna a bine şi totuşi, dat fiind 
că duminica abia trecuse, profesorul ar fi urmat să fie în 
toane bune timp de mai multe zile. 

— Dar el chiar poate vorbi limba delfinilor? Întrebă Johnny. 
Nu credeam că cineva ar putea imita zgomotele acelea 


ciudate. 

— Vorbeşte doar câteva cuvinte, dar ştie să traducă 
înregistrările de pe bandă cu ajutorul computerelor. Şi apoi 
poate înregistra pe bandă răspunsuri. E o treabă 
complicată, da' merge. 

Johnny era impresionat, iar curiozitatea îi era aţâţată. Abia 
aştepta să vadă cum mergeau lucrurile şi nu-şi putea nici 
măcar imagina cum reuşise cineva să înveţe limbajul 
delfinilor. 

— Ei bine, îi răspunse Mick atunci când îl întrebă, ai stat 
vreodată să te gândeşti cum ai învăţat tu să vorbeşti? 

— Ascultând-o pe mama, bănuiesc, răspunse Johnny cu o 
umbră de regret - de-abia dacă şi-o mai amintea. 

— Sigur. Aşa că profu' a luat o mamă de delfin împreună 
cu puiul ei nou născut şi i-a pus singuri într-un bazin. Apoi a 
ascultat conversaţia. Pe măsură ce puiul a crescut, a învăţat 
şi el delfineza o dată cu micul şcolar. 

— Sună cam prea simplu, îşi dădu Johnny cu părerea. 

— O, dar'i-a luat ani de zile şi încă mai învaţă şi acum. Are 
însă un vocabular de mii de cuvinte şi a început chiar să 
scrie Istoria Delfinilor. 

— Istoria? 

— Da, se poate numi şi aşa. Neavând cărţi, ei şi-au 
dezvoltat memoria într-un chip uimitor. Pot povesti lucruri 
care s-au întâmplat în Pacific cu veacuri în urmă - sau, cel 
puţin, aşa spune profu'. Şi are dreptate; înainte ca oamenii 
să inventeze scrierea, ei au fost nevoiţi să păstreze totul în 
propriile capete. Delfinii fac acelaşi lucru. 

Johnny căzu pe gânduri, cântărind cele auzite. Dar 
ajunseseră la cartierul administrativ şi cu aceasta 
înconjurul insulei se încheiase. La vederea acelor clădiri 
care adăposteau atâţia oameni care lucrau din plin şi maşini 
complicate, îi veni în minte un gând mai domestic: 

— Cine plăteşte pentru toate astea? Întrebă. Trebuie să te 
coste o avere să pui în funcţiune o staţiune ca asta. 


— Nu foarte mult, dacă e să compari cu banii care se 
cheltuiesc cu cercetările spaţiale, răspunse Mick. Profu' a 
început acum cincisprezece ani şi pe atunci avea doar şase 
oameni care îl ajutau. Când a obţinut primele rezultate, o 
mulţime de mari fundaţii ştiinţifice i-au dat întregul ajutor 
de care avea nevoie. În rest, noi trebuie să facem curat prin 
zonă o dată la şase luni, pentru că atunci apar o grămadă 
de fosile care îşi spun Comitet de Inspecţie. L-am auzit pe 
profu' spunând că pe vremuri lucrurile erau mai frumoase 
decât acum. 

Aşa o fi, gândi Johnny. Dar după cât vedea el, mai erau 
încă o mulţime de lucruri frumoase pe aici, şi avea de gând 
să profite de ele. 

Şalupa cu pernă de aer - Peştele Zburător - venea dinspre 
vest, plutind pe deasupra oceanului cu cincisprezece noduri 
pe oră şi traversă strâmtoarea aproape de reciful Insulei 
Delfinilor, îşi retrase imensele schiuri de apă şi începu să 
înainteze ca bărcile clasice, sfârşindu-şi călătoria la viteza 
redusă de zece noduri pe oră. 

Johnny bănui ce se întâmplă de îndată ce văzu că întreaga 
populaţie a insulei începe să se îndrepte spre debarcader. 
Se grăbi şi el într-acolo plin de curiozitate şi privi de pe 
plajă cum şalupa vopsită în alb se apropia cu precauţie, 
trecând prin canalul înţesat de corali. 

Profesorul Kazan, care purta un costum de vară de un alb 
imaculat şi o pălărie cu boruri largi, cobori primul pe uscat. 
Fiind călduros salutat de către un comitet de primire, în 
care erau adunaţi laolaltă tehnicieni, pescari, membri ai 
clerului şi copii. Comunitatea de pe insulă era extrem de 
democratică, fiecare considerându-se egal cu oricare din 
semenii săi. Dar profesorul Kazan se afla într-o clasă 
aparte, iar Johnny descoperi asta foarte curând, pentru că 
localnicii îl tratau cu un amestec ciudat de respect, 
afecţiune şi mândrie. 

Află la fel de repede şi faptul că cei care coborau pe plajă 
să admire Peştele Zburător urmau să şi ajute la descărcat. 


Iar apoi, timp de o oră, urmări un şuvoi impresionant de 
pachete şi cutii care se scurgeau dinspre barcă spre 
depozite. De-abia se terminase treaba, iar el stătea să bea 
un pahar cu suc servit în cinstea noului sosit, când staţia 
radio difuză rugămintea ca el să se prezinte de îndată la 
Direcţiunea Tehnică. Când ajunse acolo, un tehnician îl 
conduse într-o cameră mare, plină cu echipament 
electronic. Profesorul Kazan şi dr. Keith stăteau în faţa unui 
sofisticat panou de control, fără a-i acorda nici o atenţie. Pe 
Johnny însă nu-l supără câtuşi de puţin neglijenţa lor; era 
mult prea fascinat de ceea ce se petrecea acolo. 

De la difuzor se auzea o serie ciudată de sunete care se 
repetau iarăşi şi iarăşi. Semâănau cu zgomotele pe care le 
auzise deja la delfini, dar sesiză totuşi o mică diferenţă. 
După vreo zece reluări, îşi dădu seama despre ce era vorba: 
sunetele fuseseră încetinite considerabil pentru a permite 
ca leneşele urechi umane să perceapă şi cele mai fine 
detalii. 

Dar asta nu era tot. De fiecare dată când un sunet 
răzbătea din difuzor, pe ecranul unui televizor alăturat 
apărea o reţea de linii strălucitoare şi benzi întunecate, 
semănând oarecum cu o hartă şi cu toate că pentru ochiul 
neinstruit al lui Johnny ea nu avea nici un înţeles, era clar 
că cei doi oameni de ştiinţă o găseau cât se poate de 
interesantă. Se uitau cu atenţie la ea ori de câte ori apărea 
pe ecran şi câteodată făceau anumite operaţii prin care 
luminau unele zone umbrindu-le pe celelalte. 

Deodată, profesorul îl observă, închise difuzorul şi se 
răsuci în scaun. Lăsase totuşi imaginea care continua să 
lumineze în tăcere şi monoton, într-un ritm hipnotic, 
atrăgând mereu privirile lui Johnny. 

Totodată căută să profite cât mai mult de acea ocazie şi îl 
studie atent pe profesorul Kazan. Savantul era grăsuţ, cu 
părul grizonat şi părea că se apropie de şaizeci de ani; avea 
o expresie binevoitoare, dar şi foarte distantă, ca şi cum ar 
fi vrut să fie prieten cu toată lunea, însă, în acelaşi timp, 


prefera să fie lăsat singur cu gândurile lui. După cum avea 
să vadă mai târziu, profesorul putea fi o companie excelentă 
cât timp se relaxa, dar în rest părea că se află în cu totul 
altă parte, chiar şi atunci când de fapt vorbea cu tine. 

Asta nu însemna însă că ar fi avut ceva din atitudinea 
„profesorului distrat”; nimeni nu putea fi mai puţin distrat 
decât el când se apuca să rezolve chestiuni practice. Părea 
capabil să lucreze la două niveluri deodată: o parte a minţii 
lui obişnuia să se ocupe cu treburile de zi cu zi, iar o altă 
parte se lupta cu vreo problemă ştiinţifică de mare 
complexitate. Şi atunci, nu era de mirare că adeseori părea 
să asculte o voce interioară pe care nimeni altcineva nu o 
putea auzi. 

— Ia loc, Johnny, începu el. Doctorul Keith a luat informaţii 
despre tine prin radio cât timp eu am fost pe continent. 
Cred că îţi dai seama de norocul pe care l-ai avut. 

— Da, domnule, răspunse el cu multă convingere. 

— Se ştie de sute de ani că uneori delfinii îi aduc pe 
oameni la mal - de fapt, aceste legende circulă de peste 
două mii de ani, deşi până acum nimeni nu le-a luat în 
seamă. Dar tu nu ai fost pur şi simplu împins către uscat. Ai 
fost transportat pe o distanţă de o sută optzeci de kilometri. 
Şi, pe lângă asta, ai fost adus direct la noi. Dar de ce? Am 
vrea tare mult să ştim. Ai cumva vreo idee? 

Pe Johnny îl flată întrebarea, dar nu prea avea cum să 
răspundă la ea. 

— Păi, începu el încet, probabil că ştiau că lucraţi cu 
delfini, deşi nu prea îmi dau seama cum de au aflat. 

— A, dar e simplu, exclamă dr. Keith. Trebuie să le fi spus 
delfinii cărora le-am dat drumul. Aminteşte-ţi că ai 
recunoscut cinci dintre ei în fotografiile pe care ţi le-am 
arătat când ai sosit aici. 

Profesorul Kazan clătină din cap. 

— Da, şi asta ne dă o informaţie valoroasă. Înseamnă că 
speciile de coastă cu care lucrăm şi rudele lor din larg 
vorbesc acelaşi limbaj. Nu ştiam asta. 


— Dar cât priveşte motivele, tot nu ştim nimic - spuse dr. 
Keith. Dacă delfinii sălbatici, care nu au avut niciodată 
vreun contact direct cu omul, fac un asemenea efort, asta 
însemnă că ei vor ceva de la noi - ceva de care au mare 
nevoie. Poate că, salvându-l pe Johnny, voiau să spună: „Noi 
v-am ajutat, acum ajutaţi-ne şi voi.” 

— E o teorie plauzibilă, aprobă profesorul. Dar nu vom 
găsi răspunsul din discuţii. Putem descoperi într-un singur 
fel ce urmăresc delfinii: întrebându-i chiar pe ei. 

— Dacă îi găsim. 

— Ei bine, dacă vor cu adevărat ceva, nu pot fi prea 
departe. Şi cred că putem să-i contactăm chiar şi fără să 
părăsim această încăpere. 

Profesorul învârti un comutator şi aerul se umplu din nou 
de sunete. Dar de data aceasta Johnny observă că nu se 
auzea doar vocea unui singur delfin, ci toate glasurile mării 
la un loc. Era un amestec incredibil de complex, format din 
hârşâituri, pocnituri şi scârţâituri care se îngemănau şi la 
care se adăugau nişte ciripituri asemeni celor produse de 
păsări, un susur slab şi distant şi murmurul a mii de valuri. 

Ascultară preţ de câteva minute acest amestec fascinant 
de zgomote; apoi profesorul răsuci un alt comutator. 

— Acesta a fost Hidrofonul Vest, îi explică el băiatului. Vom 
încerca acum pe Hidro Est. E la adâncime mai mare, chiar 
la capătul recifului. 

Imaginea de pe ecran se schimbă; zgomotul valurilor slăbi, 
dar murmurul şi zgomotele acelor fiinţe necunoscute ale 
mării erau mult mai puternice. Pentru a două oară, 
profesorul stătu să asculte timp de câteva minute, iar apoi 
comută către nord şi, în cele din urmă, către sud. 

— Pune benzile la analiză, te rog, îi ceru el doctorului. Dar 
pun pariu de pe-acum că nu există nici un banc de delfini pe 
o distanţă de cel puţin treizeci şi şase de kilometri. 

— În acest caz, teoria mea se duce de râpă. 

— Nu neapărat; treizeci şi şase de kilometri nu înseamnă 
nimic pentru nişte delfini. Aminteşte-ţi că sunt răpitori şi 


deci nu pot sa într-un singur loc. Trebuie să-şi urmărească 
prada peste tot. Bancul care l-a salvat pe Johnny ar curăța 
repede toţi peştii de pe reciful nostru. 

Profesorul se ridică în picioare, apoi continuă: 

— 'Te las să analizezi datele; e timpul să cobor la bazin. 
Vino cu mine, Johnny, vreau să-i întâlneşti pe unii din cei 
mai buni prieteni ai mei. 

În timp ce se îndreptau către plajă, profesorul păru să fie 
cuprins de reverie. Apoi brusc, produse cu multă pricepere 
o serie de fluierături scurte şi modulate. Râse când văzu 
expresia surprinsă a celui de lângă el. 

— Nici o fiinţă umană nu va vorbi vreodată fluent limba 
delfinilor, îi spuse, dar eu pot imita cu destul succes vreo 
zece din expresiile mai obişnuite. Trebuie să exersez tot 
timpul, însă tare mi-e teamă că am un accent îngrozitor. 
Doar delfinii care mă cunosc bine pot înţelege ce spun. Iar 
câteodată cred că îmi răspund pur şi simplu din politeţe. 

Profesorul descuie poarta ce ducea la bazin şi apoi o încuie 
grijuliu în urma sa. 

— Toată lumea vrea să se joace cu Susie şi cu Sputnik, dar 
eu nu pot permite una ca asta, explică el. Cel puţin, nu 
atunci când încerc să-i învăţ engleza. 

Susie era o matroană subţiratică şi nervoasă, de vreo sută 
cincizeci de kilograme, care se ridică pe jumătate din apă 
când îl văzu apropiindu-se. Sputnik, fiul ei de nouă luni, era 
mai rezervat, sau poate mai timid; îşi lăsa mama să stea 
între el şi vizitatori. 

— Bună Susie, începu profesorul, pronunţând cu claritate 
exagerată. 

— Bună, Sputnik. 

Apoi profesorul îşi strânse buzele şi se auzi iar acel fluierat 
complicat. La un moment dat greşi ceva şi înjură încet în 
barbă înainte de a reîncepe. 

Susie găsi faptul foarte amuzant. Slobozi nişte ţipete 
vesele, după care azvârli un jet de apă asupra vizitatorilor, 
fiind totuşi suficient de politicoasă pentru a nu-i nimeri. 


Apoi înotă spre profesor, care scosese din buzunar o pungă 
plină cu delicatese. 

Ţinu o bucăţică în mână deasupra apei în vreme ce Susie, 
care se dăduse înapoi cu vreo jumătate de metru, ţâşni 
afară din apă ca o rachetă, apucă cu dibăcie mâncarea 
dintre degetele profesorului şi se scufundă în bazin fără ca 
vreun strop de apă să-i atingă pe cei din jur. Apoi apăru din 
nou lângă el şi spuse distinct. 

— Mulţumesc, 'fesore. 

Cu siguranţă că mai aştepta ceva, dar profesorul Kazan 
clătină din cap. 

— Nu, Susie, replică el bătând-o uşurel pe spate. Nu acum, 
se apropie ora mesei. 

Delfinul pufni ca şi cum şi-ar fi exprimat dezgustul şi porni 
să înconjoare bazinul asemenea unei bărci cu motor, 
manifestându-şi în mod evident supărarea. 

În timp ce Sputnik o urma, profesorul i se adresă lui 
Johnny: 

— Vezi dacă poţi să-i dai şi lui de mâncare, am impresia că 
în mine nu are încredere. 

Johnny luă o bucăţică, o duse la nas şi constată că miroase 
a peşte, ulei şi chimicale. Avea să afle mai târziu că pentru 
delfini acesta era ceva echivalent cu tutunul sau 
bomboanele. Profesorul ajunsese la formula respectivă 
după ani întregi de cercetare: animalelor le plăcea atât de 
mult, încât ar fi făcut orice ca să capete o bucăţică. 

Băiatul îngenunche pe marginea bazinului şi flutură în aer 
bucăţica ademenitoare. 

— Sputnik! Strigă el. Aici, Sputnik! 

Micuţul delfin îşi scoase capul din apă şi îl privi 
neîncrezător. Se uită către mama sa, privi la profesor şi 
apoi din nou la Johnny. Deşi părea că îl tentează, nu 
îndrăzni să se apropie, ci, pufnind scurt, se scufundă 
repede şi începu să se mişte dintr-o parte în alta pe fundul 
bazinului. Nu părea să caute nimic în mod special; ca şi 
oamenii ce nu pot lua o hotărâre, se foia de colo-colo agitat. 


Cred că îi e frică de profesor, decise Johnny. Înaintă pe 
marginea bazinului şi când ajunse la vreo cinci metri 
depărtare de cercetător, îl strigă din nou pe Sputnik. 

Planul era bun; delfinul studie noua situaţie şi de data 
aceasta consimţi - înotă încet către margine. Părea încă 
destul de suspicios, dar îşi înălţă botul şi deschise gura 
lăsând să se vadă un număr alarmant de dinţi mici şi 
ascuţiţi ca nişte ace. Johnny răsuflă uşurat în momentul în 
care Sputnik îşi înhăţă cadoul fără a-l ciupi de degete. În 
fond, delfinul era un carnivor, iar Johnny nu se simţea deloc 
în stare să hrănească un pui de leu cu mâinile goale. 

Micul delfin stătea acum foarte aproape, aşteptând încă o 
bucată. 

— Nu, Sputnik, îi zise Johnny amintindu-şi cuvintele cu 
care profesorul i se adresase lui Susie. Nu, Sputnik, nu 
acum, se apropie ora mesei. 

Delfinul nu se depărtă, iar băiatul întinse mâna să-l 
mângâie. Deşi se sperie puţin, Sputnik nu se retrase, ci îl 
lăsă să-şi plimbe mâna de-a lungul spinării lui. Băiatul 
constată cu surprindere că pielea animalului era fină şi 
elastică asemenea unui cauciuc: cu totul altfel decât 
tegumentele solzoase şi băloase ale unui peşte. Avu 
senzaţia oferită de moliciunea de neconfundat a unui 
mamifer cu sânge cald. 

Ar fi vrut să rămână să se joace cu Sputnik, dar profesorul 
îi făcu semn să se întoarcă. În timp ce ieşeau, cercetătorul 
remarcă amuzat: 

— M-ai rănit în amorul propriu. N-am fost niciodată în 
stare să mă apropii de Sputnik, iar tu ai reuşit de prima 
dată. Se pare că ai priză la delfini. Ai crescut vreodată 
animale? 

— Nu, domnule, răspunse Johnny. Doar nişte viermi de 
mătase, dar şi asta cu mult timp în urmă. 

— Ei, râse profesorul. Nu cred că-i putem pune la 
socoteală. 


Făcuseră deja câţiva metri, când profesorul Kazan începu 
să-i vorbească pe un ton complet diferit, adresându-i-se cu 
multă seriozitate ca unui egal, nu ca unui băiat cu patruzeci 
de ani mai tânăr. 

— Sunt om de ştiinţă, spuse, dar totodată sunt un ţăran 
rus plin de superstiții. Deşi logica îmi spune că-i o prostie, 
încep să cred că soarta te-a adus pe tine aici. În primul rând 
felul în care ai venit are aerul unui mit grecesc., iar acum, 
Sputnik mănâncă din mâna ta. Pură coincidenţă, desigur, 
dar un om cu cap face ca toate coincidenţele să lucreze în 
favoarea lui. 

Ce-o fi vrând să spună? Se întrebă Johnny. Dar profesorul 
nu mai scoase un cuvânt până ce ajunseră foarte aproape 
de Sectorul tehnic. Atunci remarcă brusc, zâmbind 
complice: 

— După câte am înţeles eu, nu prea te grăbeşti să te 
întorci acasă. 

Johnny îşi simţi inima pornind să bată nebuneşte. 

— E adevărat, domnule, spuse el cu îndrăzneală. Aş vrea 
să rămân aici cât de mult posibil. Mi-ar plăcea să învăţ mai 
multe despre delfinii dumneavoastră. 

— Nu sunt ai mei, îl corectă prompt profesorul. Fiecare 
delfin este o persoană cu propriile ei drepturi, un individ 
care are în apă mai multă libertate decât avem noi pe uscat. 
Ei nu aparţin nimănui şi sper că nici nu vor aparţine 
vreodată. Eu vreau să-i ajut, nu doar pentru că acest lucru 
este în folosul ştiinţei, dar şi pentru că e un privilegiu să faci 
asta. Niciodată să nu te gândeşti la ei ca la nişte animale. Pe 
limba lor ei îşi spun Poporul Mărilor şi acesta e numele care 
li se potriveşte cel mai bine. 

Era pentru prima dată când îl vedea pe profesor atât de 
înflăcărat, dar îi înţelegea sentimentele. Pentru că el îşi 
datora viaţa Poporului Mărilor şi spera că, o dată şi o dată, 
îşi va putea arăta recunoştinţa faţă de ei. 

De jur-împrejurul Insulei Delfinilor se întindea un tărâm 
magic - reciful. Johnny nici măcar nu visase vreodată că un 


asemenea loc putea exista. Aici totul era înţesat de creaturi 
stranii, nemaipomenite, de o asemenea varietate, încât 
pădurile şi câmpurile uscatului păreau lipsite de viaţă în 
comparaţie cu lumea de aici. 

Pe timpul fluxului, reciful era acoperit aproape în 
întregime de apa mării, rămânând descoperită doar fâşia 
îngustă de nisip alb care înconjura insula. După câteva ore, 
se producea o transformare incredibilă. Deşi diferenţa de 
nivel intre flux şi reflux era doar de un metru, panta malului 
era atât de lină, încât apa se retrăgea kilometri întregi. 
Într-adevăr, în unele părţi linia apei se retrăgea până când 
aproape că nu se mai vedea, iar platoul coralifer se întindea 
până la orizont. 

Atunci puteau explora reciful; nu aveai nevoie decât de o 
pereche de pantofi cu talpă groasă, o pălărie cu boruri 
largi, care să te apere de razele soarelui şi o mască pentru 
faţă. Din toate acestea, cei mai necesari erau pantofii, 
pentru că suprafaţa ascuţită a coralilor risca să provoace 
răni ce se puteau infecta uşor, fiind apoi nevoie de 
săptămâni întregi pentru ca să se vindece. 

Prima dată când coborâse pe recif, îl avusese drept ghid 
pe Mick. Fiindcă nu ştia la ce să se aştepte, totul era foarte 
straniu şi, într-un fel, îi stârnea chiar frică. Era deci mai 
bine să fie precaut şi atent cât timp încă nu cunoştea zona. 
Printre coralii aceia se aflau o sumedenie de vieţuitoare - 
fiinţe mici, nevinovate la înfăţişare - care l-ar fi putut ucide 
cu uşurinţă dacă era neatent. 

Cei doi băieţi coborâră pe plaja din partea de vest a 
insulei; acolo reciful avea o lăţime de cel mult un kilometru. 
Mai întâi traversară un tărâm al nimănui, plin de resturi de 
corali morţi - fragmente aruncate aici de furtunile a sute de 
ani. Întreaga insulă era clădită pe asemenea fragmente, 
acoperite cu timpul de un strat subţire de pământ, apoi de 
iarbă şi tot felul de plante şi în cele din urmă de copaci. 

Depăşiră curând zona de corali morţi şi Johnny avu 
impresia că înaintează printr-o grădină cu plante stranii, 


pietrificate. Erau acolo rămurele delicate, crengi de piatră 
colorată şi forme mai mari, ca nişte ciuperci gigantice, atât 
de solide, că puteai păşi pe ele fără teamă. În ciuda 
aparenţei, nu erau plante, ci creaţii ale vieţii animale. 
Johnny le examină îndeaproape şi putu vedea că suprafeţele 
lor erau ciuruite de mii de găurele, Fiecare din ele era 
celula unui singur polip de coral - o infimă creatură ca o 
mică anemonă de mare - şi fiecare celulă fusese construită 
din calcarul secretat de acest animal de-a lungul întregii 
sale vieţi. Când murea, o nouă generaţie avea să 
construiască alte celule asemănătoare deasupra celor 
rămase goale, şi reciful coralifer creştea astfel an după an, 
secol după secol. Tot ceea ce vedea Johnny - acest tărâm 
care se întindea pe kilometri întregi sclipind în soare - era 
un imperiu construit de creaturi mai mici decât unghia lui 
de la degetul mic. 

Iar întinderea aceea era doar o bucăţică de coral din toată 
acea imensitate care forma Marea Barieră de Corali şi se 
întindea pe mai bine de o mie de kilometri de-a lungul 
coastei australiene. Acum Johnny înţelegea de ce îl auzise 
pe profesorul Kazan spunând că reciful era o operă unică, 
cea mai măreaţă lucrare durată de vreo fiinţă pe suprafaţa 
pământului. Nu trecu mult şi descoperi că, la picioarele lui, 
pe lângă corali mai existau şi alte creaturi. Deodată, fără 
nici cel mai mic avertisment, ţâşni în aer un jet de apă la 
doar câţiva paşi în faţa lui. 

— Ce-a fost asta? Bâigui el. 

Mick râse când îi văzu uimirea. 

— O scoică, îi răspunse el scurt. Te-a auzit. 

Johnny o surprinse la timp pe următoarea scoică şi reuşi s- 
o vadă ce face. Molusca avea vreo treizeci de centimetri şi 
stătea îngropată în coral, astfel încât i se vedeau doar 
muchiile valvelor deschise. Corpul creaturii (ieşit pe 
jumătate din carapace), arăta ca o bucată de catifea frumos 
colorată şi împodobită cu cele mai scumpe smaralde şi 
safire. Când Mick bătu cu piciorul în piatra din faţa ei, 


molusca se sperie şi se închise deodată cu un plescăit - iar 
apa pe care o aruncă în sus trecu drept pe lângă faţa lui 
Johnny. 

— E doar un pui de scoică, îi explică Mick cu dispreţ. 
Trebuie să mergi la apă adâncă să le găseşti pe cele mari. 
Depăşesc un metru - un metru şi jumătate. Bunicul meu 
zice că pe vremea când lucra ca pescuitor de perle în 
Cooktown, a întâlnit una de patru metri lăţime. Dar ele 
vestit pentru minciunile pe care le toarnă, aşa că nu-l prea 
cred. 

Nici Johnny nu prea credea în cei patru metri; dar după 
cum avea să afle mai târziu, de data aceasta Mick spusese 
adevărul-adevărat. Nu era bine să tratezi cu neîncredere 
orice povestire despre recif şi despre creaturile sale. Mai 
parcurseră încă vreo sută de metri, acompaniaţi de 
geiserele ocazionale ale scoicilor deranjate, când ajunseră 
la un mic lac format într-o scobitură în rocă. Fiindcă nu adia 
fie de vânt, suprafaţa apei era oglindă, iar peştii care înotau 
la fund se vedeau atât de clar, încât păreau suspendaţi în 
aer. Erau o minunăţie explodând în toate culorile 
curcubeului, cu tot felul de dungi, cercuri şi pete pe ei, de 
parcă i-ar fi atins penelul unui pictor nebun. Nici cei mai 
exotici fluturi nu erau atât de viu colorați ca aceşti peşti 
care se zbenguiau printre corali. 

Lacul coralifer găzduia însă şi alţi locuitori. Mick îi arătă 
două antene lungi ce se agitau încolo şi-ncoace la gura unei 
mici găuri în coral, pipăind parcă lumea de afară. 

— Homari, spuse Mick. Poate îl prindem pe ăsta când ne 
întoarcem. Sunt foarte gustoşi - fripţi pe grătar cu mult unt. 

În următoarele cinci minute îi arătă lui Johnny nenumărate 
alte vieţuitoare: mai multe feluri de scoici minunat 
încrustate, stele de mare păşind încet în căutarea prăzii, 
crabi eremiţi, ascunşi în scoicile goale din care îşi făcuseră 
casă şi un fel de melc uriaş, fără cochilie ce aruncă un nor 
de cerneală purpurie când Mick îl atinse. 


Întâlniră şi o caracatiţă, prima pe care o vedea Johnny în 
viaţa lui: un pui de numai câţiva centimetri, timid, ascuns 
într-un loc întunecos unde numai un expert ca Mick ar fi 
putut să-l dibuie. Când o sperie, făcând-o să iasă la lumină, 
alunecă pe deasupra coralului cu o unduire graţioasă şi, în 
aceeaşi clipă, îşi schimbă culoarea de la un cenuşiu 
posomorât la cel mai delicat roz. Johnny constată cu 
surprindere că era o creatură micuță, cât se poate de 
drăguță, deşi probabil că şi-ar fi schimbat punctul de 
vedere dacă ar fi întâlnit un specimen cu adevărat mare. 

Şi-ar fi petrecut bucuros întreaga zi explorând acest mic 
bazin, dar Mick îl grăbi mai departe. Îşi continuară deci 
drumul spre mare, ocolind zonele unde coralul prea fragil şi 
şubred s-ar fi surpat sub ei. 

Mick se opri la un moment dat şi culese o scoică pistruiată 
de mărimea şi de forma unui con de brad. 

— Ia uită-te la asta, îi arătă el lui Johnny. 

Printr-unul din capetele scoicii ieşea un fel de cârlig 
negru, cu vârful ascuţit, care se încovoia ca o seceră, 
încercând zadarnic să-l apuce. 

— E otrăvitor, spuse Mick. Dacă te înhaţă cu ăsta, o păţeşţti 
rău de tot. Poţi chiar să mori. 

Puse scoica înapoi în timp ce Johnny continua să o 
privească gânditor. Un lucru atât de frumos şi care părea 
atât de nevinovat - şi totuşi înlăuntrul lui se ascundea 
moartea! 

Era o lecţie pe care n-avea s-o uite atât de uşor. 

Dar îşi dădu seama, de asemenea, că reciful putea fi 
explorat în cea mai mare siguranţă dacă erai precaut şi 
urmai regulile bunului simţ. Prima dintre ele: să fii atent pe 
unde calci. lar a doua: să nu atingi niciodată nimic, decât 
dacă ştiai sigur că nu-ţi poate face nici un rău. 

Ajunseră, în cele din urmă, pe marginea recifului şi se 
opriră să privească în adâncul oceanului ce unduia alene. 
Fluxul era încă în scădere, iar apa se scurgea de pe 
nenumăratele adâncituri săpate în roca vie a coralului. Tot 


aici întâlniră şi un fel de ochiuri de apă adânci, ce aveau 
legătură cu mare, iar în ele înotau peşti imenşi, cum Johnny 
nu mai văzuse niciodată. 

— Haide, îl îndemnă Mick, potrivindu-şi masca de 
scufundător. 

Se duse la cel mai apropiat lac şi se scufundă expert în 
apă; nici măcar nu se uită înapoi să vadă dacă celălalt îl 
urmează sau nu. Johnny ezită un moment, dar nu dorea să 
pară laş şi se hotări să încerce. Se desprinse cu grijă de pe 
buza coralului. De îndată ce apa îi acoperi vizorul uită de 
orice frică. 

Lumea adâncului, pe care până atunci doar o întrezărise 
de la suprafaţă, era şi mai fascinantă privită aşa. Se simţea 
el însuşi ca un peşte înotând într-un acvariu gigantic, şi 
vedea prin vizor totul cu o claritate de cristal. 

Îl urmă încet pe Mike, înotând la suprafaţă cu vizorul şi 
tubul de respirat, lunecând de-a lungul pereţilor pe care 
unduiau alge, se strecură printre stâncile de coral ce se 
răreau pe măsură ce înaintau spre larg. Lia început, apa 
avea doar doi, trei metri adâncime. Apoi, dintr-o dată, 
fundul aproape că se surpă vertical. Şi înainte ca Johnny să- 
şi fi dat seama ce se întâmplă, se pomeni la o adâncime de 
şapte metri. Coborâse de pe marele platou al recifului şi 
înota acum spre larg. 

În primul moment îl cuprinse spaima. Se opri aruncând o 
privire înapoi peste umăr, pentru a se asigura din nou că 
există ceva ferm doar la câţiva metri de el. Apoi mai privi o 
dată în faţă şi în jos. 

Era imposibil să-şi imagineze cât de departe putea să 
măsoare cu privirea adâncurile - vreo treizeci de metri, cel 
puţin. La picioarele lui se întindea o pantă întinsă şi abruptă 
care ducea către un tărâm complet diferit de lacurile pline 
de culoare pe care tocmai le părăsise. 

Lăsase în urmă o lume care strălucea sub razele soarelui, 
iar în faţă îl aşteptau întunecimile albastre şi misterioase 


ale oceanului. Se întrezăreau în depărtare umbre uriaşe, 
agitându-se într-un dans fantomatic. 

— Ce-i acolo? Îl întrebă în şoaptă pe Mick, într-un moment 
când amândoi scoseseră capul din apă 

— Sunt porci-de-mare, îi răspunse acesta. 

Apoi, sub privirile speriate ale lui Johnny, partenerul său 
plonjă în adânc cu graţia şi repeziciunea unui peşte. 

Părea că se micşorează din ce în ce mai mult în timp ce 
umbrele mişcătoare de care se apropia deveneau gigantice. 
Se opri exact deasupra lor, mai înaintă puţin şi încercă să 
atingă unul din acei peşti uriaşi, dar acesta îl îndepărtă cu 

un zvâcnet brusc al cozii. 

Mick nu părea deloc grăbit să iasă la suprafaţă, în timp ce 
Johnny trebui să-şi umple din nou plămânii cu aer de cel 
puţin douăsprezece ori în timp ce-l privea pe celălalt 
scufundându-se. Răsuflă uşurat când, în cele din urmă, 
Mick se ridică spre suprafaţă, despărţindu-se de peştii aceia 
imenşi cu semne cordiale de rămas-bun. 

— Cât de mari sunt? Îl întrebă Johnny, după ce aşteptă să- 
şi recapete răsuflarea. 

— A, au vreo şase metri şi n-au mai mult de cincizeci de 
kilograme. Ar trebui să-i vezi pe ăia din nord, sunt cu 
adevărat mari. Bunicul meu a prins odată unul de patru 
sute de kilograme la Cairns. 

— Numai că tu nu l-ai crezut, rânji Johnny. 

— Ba l-am crezut, i-o întoarse Mick. Avea o fotografie pe 
care mi-a arătat-o. 

În timp ce înotau spre marginea recifului, Johnny mai privi 
o dată spre adâncurile albastre cu bolțile lor de coral, 
terasele suspendate peste abisuri şi umbrele acelea masive 
înotând lent printre ele. Era o lume atât de stranie, atât de 
neobişnuită încât te simţeai ca pe o altă planetă, chiar dacă, 
de fapt, te aflai pe Pământ. Atât de ciudată încât pe de-o 
parte îi stârnea şi curiozitatea, pe de alta îl umplea de 
spaimă. 


Tulburat de aceste sentimente, înţelese că nu mai avea 
scăpare: mai devreme sau mai târziu, trebuia să-l urmeze 
pe Mick şi să coboare în acele abisuri albastre pline de 
mister. 

— Aveţi dreptate, domnule profesor, vorbi doctorul Keith, 
deşi să dea naiba dacă înţeleg cum v-aţi dat seama: nu 
există nici o ceată mai mare de delfini în raza hidrofoanelor 
noastre. 

— Atunci îl vom căuta cu Peştele Zburător. 

— Dar încotro s-o luăm? Pot fi oriunde pe o suprafaţă de 
mii de kilometri. 

— Pentru asta avem sateliții de supraveghere, veni 
răspunsul. Cheamă Woomera Control şi roagă-i să 
fotografieze pe o rază de cincizeci de mile zona din jurul 
insulei. Spune-le s-o facă imediat după ivirea zorilor. 
Trebuie să treacă vreun satelit pe acolo mâine dimineaţă. 

— Dar de ce după ivirea zorilor? Întrebă Keith. A, da - 
umbrele sunt mai lungi şi pot fi detectate mai uşor. 

— Desigur. E o treabă complicată să cercetezi o arie atât 
de mare şi dacă pierdem prea mult timp îi putem scăpa. 

Johnny află de proiect la scurtă vreme după micul dejun, 
când îl chemară să-i ajute. Avea impresia că profesorul 
Kazan luase în cârcă mai mult decât putea duce, pentru ca 
receptorul de imagini al insulei furnizase douăzeci şi cinci 
de fotografii diferite, care acopereau o zonă de douăzeci de 
mile de kilometri şi, totodată, ofereau o cantitate enormă de 
informaţii. Fuseseră luate la vreo jumătate de oră după 
răsăritul soarelui, cu ajutorul unui satelit meteorologic de 
mică altitudine, de la nouă sute de kilometri înălţime, şi 
fiindcă nu fusese nici un nor pe cer care să întunece 
vederea, calitatea imaginii era excelentă, camerele 
telescopice apropiind pământul la mai puţin de zece 
kilometri. 

Din întregul mozaic de fotografii, băiatului îi dădură s-o 
examineze pe cea mai puţin importantă, dar cea mai 
interesantă. Era luată din centru şi arăta chiar insula. Era 


fascinant să o examinezi cu lupa şi să observi cum clădirile 
drumurile şi bărcile se dilatau şi deveneau vizibile. Se 
vedeau până şi oamenii ca nişte mici puncte. 

Rămase uimit când îşi dădu seama pentru prima dată cât 
de mare era reciful din jurul Insulei Delfinului. Înspre est se 
întindea pe mile şi mile întregi, încât insula în sine părea 
doar un punct al unui semn de exclamare. Deşi marea era 
în reflux, se putea vedea fiecare părticică a recifului, 
acoperit de o pânză subţire de apă. Johnny aproape că uită 
ce avea de făcut când începu să examineze lacurile şi văile 
submarine şi sutele de mici canioane pe care apa le săpa la 
fiecare reflux. 

Căutările se dovediră fructuoase: ceata se afla cam la 
şaizeci de mile sud-est de insulă, aproape la limita extremă 
a mozaicului de fotografii. Nu exista nici o îndoială: era 
vorba de nenumărate trupuri închise la culoare ce 
spărgeau monotonia apei, iar unele fuseseră surprinse în 
timpul unui salt, şi se distingeau clar în aer. Şi oricine şi-ar 
fi putut da seama privind V-urile largi ale siajelor pe care le 
lăsau în apă că se îndreptau spre vest. 

Profesorul Kazan privi fotografia cu satisfacţie. 

— Se apropie, zise. Dacă o ţin tot aşa, într-o oră îi putem 
întâlni. E gata Peştele Zburător? 

— Îşi reîncarcă rezervoarele, dar în treizeci de minute va 
fi gata de plecare. 

Profesorul se uită la ceas: era nerăbdător ca un puşti care 
aşteaptă împlinirea unei promisiuni. 

— Bine, spuse el deodată. Toată lumea să fie la debarcader 
în douăzeci de minute. 

Johnny ajunse în cinci. Era pentru prima dată când se afla 
la bordul unei nave Santa Anna nu putea fi luată în 
considerare, nu văzuse prea mult din ea), aşa că era 
hotărât să nu piardă nimic acum. Tocmai i se ordona să 
coboare de la postul de observaţie de pe catarg, aflat la 
vreo zece metri deasupra punţii când apăru şi profesorul - 
fuma un trabuc enorm, purta o cămaşă hawaiană în culori 


tari şi ducea în mână o cameră video, un binoclu şi o 
servietă. 

— Haideţi! Strigă el. 

Peştele Zburător porni. 

Se opriră însă la marginea recifului, după ce traversă 
canalul săpat în coral. 

— De ce aşteptăm? Îl întrebă Johnny pe Mick. 

Stăteau amândoi aplecaţi peste balustradă şi priveau 
insula. 

— Nu sunt sigur, răspunse acesta. Dar cred că ştiu. Ah! 
Ilată-i! Profesorul i-a chemat probabil cu ajutorul 
difuzoarelor subacvatice, deşi de obicei apar şi singuri. 

Doi delfini se apropiau de navă în salturi mari, ca şi cum ar 
fi vrut să atragă atenţia asupra lor. Spre surprinderea lui 
Johnny, când aceştia ajunseră în dreptul ambarcaţiunii, o 
pânză de cort cobori în mare, manevrată de o macara, şi îi 
urcă pe amândoi la bord, dându-le drumul pe rând într-un 
mic bazin cu apă. 

Cele două animale de-abia aveau loc în acvariul acela 
strâmt, dar păreau să se simtă foarte în largul lor. Era clar 
că mai avuseseră parte de astfel de experienţe. 

— Einar şi Peggy, îi spuse Mick, doi dintre cei mai 
inteligenţi delfini pe care-i avem. Profesorul i-a lăsat în 
libertate acum câţiva ani, dar ei nu se îndepărtează 
niciodată prea mult de insulă. 

— Dar cum îţi dai seama care-i unul şi care-i celălalt? Îl 
întreabă Johnny. Mie mi se par toţi la fel. 

Mick îşi scărpină chica ciufulită. 

— Acum că mă întrebi, nu sunt foarte sigur că pot să 
explic. Cu Einar e mai uşor. Vezi cicatricea de pe 
înotătoarea lui stângă? Iar prietena lui e de obicei Peggy, 
aşa că asta e. În fine, cred că e Peggy, adăugă el 
neîncrezător. 

Peştele Zburător pornise şi prindea viteză, îndepărtându- 
se acum de insulă cu zece noduri. Căpitanul (unul din 
numeroşii unchi ai lui Mick), aşteptase să treacă de zona 


plină de obstacole din jurul recifului înainte de a da ordinul 
de a continua cu viteză maximă. 

Când insula rămase la mile în urmă, căpitanul lăsă aripile 
portante şi porni turbinele hidraulice: Peştele Zburător făcu 
un salt înainte, câştigă viteză şi se ridică uşor deasupra 
apei, apoi din ce în ce mai mult, încât, după câteva sute de 
metri, corpul navei ieşi cu totul din apă, siajul aproape că 
nu mai exista. Tăia valurile ca un ski nautic, cu o viteză de 
cincizeci de noduri folosind aceeaşi putere cu care, în mod 
normal, ar fi atins o viteză de numai zece noduri. 

Johnny era de-a dreptul entuziasmat stând pe punte în aer 
liber, încleştat zdravăn de balustradă şi înfruntând avalanşa 
de stropi stârnită de navă. Se retrase după o vreme cu 
respiraţia tăiată şi răvăşit de vânt în adăpostul din spatele 
punţii şi privi de acolo cum Insula Delfinilor dispărea la 
orizont. Se mai vedea doar un dâmb de nisip alb acoperit cu 
verde, apoi numai o fâşie îngustă pe linia orizontului şi, în 
cele din urmă, dispăru cu totul. 

În următoarea oră trecură pe lângă câteva insule 
asemănătoare, dar mai mici, toate nelocuite după cum 
spunea Mick. Erau atât de încântătoare încât Johnny se 
întrebă cum de rămăseseră pustii în această lume 
suprapopulată. Nu trăise destul pe Insula Delfinilor ca să-şi 
dea seama cât de dificile erau aprovizionarea cu energie 
electrică, apă şi alimente pentru cel care ar fi dorit să-şi 
stabilească un cămin pe Marea Barieră de Corali. 

Nu se vedea nici o urmă de pământ la orizont când Peştele 
Zburător încetini brusc, chila lovi apa cu un plescăit 
puternic şi nava încremeni pe loc. 

— Linişte, vă rog! Strigă căpitanul. Profesorul vrea să 
asculte ceva. 

Acesta ieşi din cabină după vreo cinci minute, părând 
foarte mulţumit de sine. 

— Suntem pe urma cea bună, anunţă el. Delfinii sunt la 
mai puţin de zece kilometri de noi, pălăvrăgind fără să le 
pese. 


Peştele Zburător porni din nou, abătându-se de data 
aceasta cu câteva grade spre vest, iar după zece minute se 
treziră înconjurați din toate părţile de delfini. Erau sute, 
înotând în felul lor caracteristic, cu acea nemaipomenită 
uşurinţă, de parcă nu făceau nici un efort. Când nava se 
opri, se îmbulziră în jurul ei ca şi cum s-ar fi aşteptat la 
această vizită. De altfel, acest lucru era foarte posibil. 

Macaraua intră în funcţiune şi Einar fu coborât cu grijă, 
numai el, deoarece, explică profesorul, erau o mulţime de 
masculi zurbagii printre ei şi nu voia să aibă necazuri cât 
timp îl trimiteam pe Einar în recunoaştere. Peggy era 
indignată, dar n-avea ce face, nu putea decât să-i împroaşte 
eventual cu apă pe cei care s-ar fi apropiat de ea. 

Aceasta - îşi spuse Johnny - era probabil una din cele mai 
ciudate întâlniri care avuseseră loc vreodată. Stătea 
împreună cu Mick pe puntea din spate, privind amândoi 
aplecaţi peste bord trupurile lucioase, cenuşiu-închis, 
strânse în jurul lui Einar. Ce-i spuneau oare? Putea el să 
înţeleagă pe de-a-ntregul limbajul rudelor sale din 
adâncuri? Şi va putea oare profesorul să-l înţeleagă pe 
Einar după aceea? 

Oricare avea să fie rezultatul întâlnirii, Johnny simţea o 
adâncă recunoştinţă faţă de aceste creaturi atât de 
prietenoase şi de graţioase. Spera ca profesorul Kazan să le 
poată fi de ajutor, aşa cum ele îl ajutaseră pe el. 

După o jumătate de oră, Einar se întoarse şi fu ridicat la 
bord, spre marea uşurare a lui Peggy, dar şi a profesorului. 

— Sper că în cea mai mare parte a fost o simplă flecăreală, 
spuse el. Treizeci de minute de conversaţie între delfini 
înseamnă o săptămână de lucru, cu tot ajutorul pe care 
computerul mi-l poate da. 

Sub punte, motoarele Peştelui Zburător prinseră iarăşi 
viaţă şi nava se ridică deasupra apei. Delfinii se luară la 
întrecere cu ea pe distanţă de câteva sute de metri, dar 
foarte curând rămaseră în urmă. Era o întrecere pe care n- 
aveau cum s-o câştige, şi curând trupurile lor negricioase se 


mai vedeau doar ca nişte puncte săltând pe linia 
orizontului, la mulţi kilometri depărtare. 

Johnny îşi începu lecţiile de scufundare la marginea 
debarcaderului, printre bărcile ancorate acolo. Apa era 
limpede ca un cristal şi nu mai adâncă de un metru şi 
jumătate, aşa încât putea să facă toate greşelile 
începătorului fără nici un pericol, în timp ce învăţa cum se 
folosesc înotătoarele şi masca de scufundare. 

Mick nu era un profesor prea bun. Înota şi făcea 
scufundări de când se ştia pe lume şi nu-şi mai amintea 
greutăţile începutului. I se părea de necrezut ca cineva să 
nu poată ajunge la fund fără efort şi să nu poată rămâne 
acolo fără probleme cel puţin două-trei minute. Aşa că se 
enerva din ce în ce mai tare văzându-şi elevul cum rămâne 
la suprafaţă ca un dop de plută, zbătându-se cu picioarele 
în aer neajutorat, incapabil să se scufunde mai mult de 
câţiva centimetri. 

Şi totuşi, nu peste mult timp Johnny înţelese tehnica. Întâi 
învăţă să nu-şi mai umple plămânii cu aer înainte de 
scufundare, fiindcă se umfla ca un balon şi nu mai avea cum 
să ajungă la fund. Apoi află că, dacă îşi arunca picioarele cu 
totul afară din apă, greutatea lor îl împingea în jos; dacă şi 
le ţinea însă în apă, putea, cu ajutorul înotătoarelor, să 
înainteze în orice direcţie. 

După câteva ore de exerciţii îşi pierdu stângăcia de la 
început şi descoperi deliciile plonjării şi ale plutirii într-o 
lume lipsită de greutate, ca un astronaut în 
imponderabilitate pe orbită extraterestră. Putea să se 
răsucească, să se rostogolească sau să plutească nemişcat 
la orice adâncime, dar nu putea rămâne sub apă nici pe 
jumătate cât Mick. Pentru asta era nevoie de timp şi 
exerciţiu, ca pentru toate lucrurile care merită să fie făcute. 

Ştia că o să aibă timp. Profesorul Kazan, cu toată firea lui 
blândă, era o persoană care exercita o mare influenţă. Se 
trăseseră sfori, se completaseră formulare şi Johnny locuia 
acum pe insulă în mod oficial. Mătugşa lui îşi dăduse imediat 


acordul, cu un entuziasm cam exagerat, şi îi trimisese 
bucuroasă puţinele lucruri de valoare pe care le avea. 
Acum, că se afla la celălalt capăt al lumii şi putea privi spre 
trecut cu mai multă detaşare, se gândea că poate greşise şi 
el. Încercase oare cu adevărat să se integreze în familia 
care îl adoptase? Ştia că mătuşa lui, văduvă, n-avusese 
parte de o viaţă uşoară. Poate când va fi mai mare o va 
înţelege mai bine şi, într-o zi - cine ştie? 

— Vor mai fi chiar prieteni. Dar orice avea să aducă 
viitorul, nu regreta nici o clipă că plecase. 

I se părea că în viaţa lui se deschide un nou capitol, fără 
legătură cu nimic din ce se petrecuse înainte. Parcă nici nu 
trăise până atunci, parcă doar existase. Pierzându-i pe cei 
pe care îi iubea la o vârstă atât de fragedă, îi fusese teamă 
să se mai ataşeze de cineva. Mai rău, devenise suspicios şi 
închis în sine. Dar acum se schimbase datorită căldurii cu 
care îl primise comunitatea de pe insulă şi care topise 
barierele rezervei sale. 

Pescarii erau prietenoşi, buni la suflet şi nu munceau prea 
mult. Nu era nevoie să tragi din greu într-un loc unde nu 
era frig niciodată şi unde marea asigura hrană pentru toată 
lumea. În fiecare noapte, pe plajă se dansa, sau rula un film, 
sau era o petrecere, iar când ploua - căci ploua uneori - 
aveau cu toţii la dispoziţie televizoarele. Datorită antenei 
pentru satelit, Insula Delfinilor nu rămânea în urmă faţă de 
oricare alt oraş de pe glob decât cu cel mult jumătate de 
secundă. Insularii puteau vedea tot ceea ce restul lumii 
avea de oferit, rămânând însă detaşaţi, departe de 
frământările cotidiene. Aveau parte de mai toate avantajele 
civilizaţiei şi numai de foarte puţine din defectele ei. 

Viaţa pe insulă nu era doar o joacă. Ca orice insular sub 
douăzeci de ani (şi ca mulţi alţii depăşind această vârstă), 
Johnny trebuia să petreacă zilnic câteva ore la şcoală. 
Profesorul Kazan era foarte sever în privinţa învăţăturii şi 
pe insulă existau doisprezece profesori - doi oameni şi zece 
maşini. Proporția era cea obişnuită de când inventarea 


calculatoarelor, la mijlocul secolului douăzeci, pusese în 
cele din urmă învăţământul pe baze ştiinţifice. 

Toate calculatoarele erau cuplate la marele computer 
OSCAR, cel care efectua traducerile profesorului, rezolva 
problemele de contabilitate şi administrative ale insulei, dar 
putea organiza şi campionate de şah la comandă. 

Curând după sosirea sa, Johnny dăduse cu OSCAR un test 
dificil pentru a i se descoperi nivelul cunoştinţelor; apoi 
computerul aranjase înregistrări cu instrucţiuni şi afişase 
pentru el un program de pregătire, iar băiatul îşi petrecea 
acum cel puţin trei ore pe zi în faţa claviaturii 
calculatorului, tastând răspunsurile la informaţiile şi 
întrebările care apăreau pe ecran. Îşi putea alege singur 
timpul convenabil pentru cursuri, deşi i-ar fi plăcut mai 
degrabă să chiulească. Dar dacă ar fi făcut una ca asta, 
OSCAR i-ar fi raportat imediat profesorului sau, şi mai rău, 
doctorului Keith. 

În vremea aceea însă, cei doi oameni de ştiinţă erau 
preocupaţi de probleme mult mai importante. După 
douăzeci şi patru de ore de muncă fără întrerupere, 
profesorul Kazan reuşise în sfârşit să traducă mesajul adus 
de Einar, mesaj care îl punea în dilemă, căci se vedea 
obligat să aleagă între două rele. Profesorul era un pacifist 
şi, dacă ar fi să-l definim într-o singură sintagmă, aceasta 
era o inimă bună. lar acum, spre nefericirea lui, trebuia să 
hotărască de care parte a baricadei se află. 

Încremenise privind ecranul computerului, de parcă spera 
ca acel mesaj să se şteargă pur şi simplu de acolo. Nu putea 
condamna pe nimeni în afară de el însuşi, căci numai el 
insistase să continue cercetările. 

— Ei bine, profesore, acum ce facem? Îl întrebă doctorul 
Keith care, obosit şi neras, se prăbuşise lângă pupitrul de 
control. 

— N-am nici cea mai vagă idee, răspunse. 

Aşa cum fac mai mulţi oameni de ştiinţă valoroşi şi foarte 
puţini dintre cei slabi, nu-i era niciodată ruşine să 


recunoască atunci când dădea greş. 

— Dumneata ce propui? 

— Eu cred că am ajuns în punctul în care ar trebui să 
apelăm la ajutorul comitetul nostru consultativ. De ce n-am 
discuta problema cu câţiva dintre membri? 

— Nu-i rea ideea, mormăi profesorul. Să vedem întâi pe 
cine am putea găsi la ora asta. 

Scoase dintr-un sertar o listă cu nume şi începu să caute 
cu degetul în josul coloanelor. 

— Americanii, nu. Dorm cu toţii. Europenii, la fel. Rămâne., 
ia să vedem., Saha la New Delhi, Hirsch la Tel-Aviv, Abdullah 
la. 

— Ajunge! ÎI întrerupse Keith. N-am auzit niciodată de 
vreo teleconferinţă care să fi dus la ceva bun cu mai mult de 
cinci oameni. 

— Ai dreptate, hai să vedem dacă îi putem găsi pe ăştia 
trei. 

Un sfert de oră mai târziu, cinci bărbaţi, risipiţi pe 
jumătate din suprafaţa globului, conversau de parcă s-ar fi 
aflat cu toţii în aceeaşi încăpere. Dacă doreau, puteau avea 
şi imaginea interlocutorilor, dar profesorul Kazan nu găsise 
că era necesar. Mijloacele audio i se păreau suficiente 
pentru un schimb de păreri. 

— Domnilor, începu el după saluturile de rigoare, avem o 
problemă. O vom supune curând atenţiei întregului comitet 
- şi poate unor foruri şi mai înalte - dar întâi aş vrea să 
cunosc opinia dumneavoastră neoficială. 

— Aha! Făcu doctorul Hassim Abdullah, marele biochimist 
pakistanez, în laboratorul său din Karachi. Mi-aţi cerut 
până acum cel puţin o duzină de păreri neoficiale şi n-am 
observat să fi luat în considerare măcar una din ele. 

— Poate de data asta am s-o fac, răspunse profesorul. 
Solemnitatea tonului său îi preveni pe ascultători că nu luau 
parte la o discuţie obişnuită. 

Trecu rapid în revistă ultimele evenimente legate de 
sosirea lui Johnny pe insulă. Auditoriul său era deja la 


curent, căci aventura nemaipomenit de riscantă a băiatului 
avusese parte de publicitate internaţională. Apoi descrise şi 
urmarea, croaziera cu Peştele Zburător şi conversaţia lui 
Einar cu delfinii din largul mării. 

— Acest moment va fi consemnat în cărţile de istorie, căci 
e vorba de prima comunicare a Omului cu o altă specie. 
Sunt sigur că nu este şi ultima, şi ceea ce facem noi acum îşi 
va pune amprenta asupra viitorului planetei - viitorul ei 
spaţial şi terestru. Ştiu că mulţi dintre dumneavoastră 
consideră că am supraestimat inteligenţa delfinilor. Ei bine, 
acum veţi putea judeca singuri. Delfinii au venit la noi, 
cerându-ne ajutorul împotriva celor mai nemiloşi duşmani 
ai lor. În mod normal, sunt numai două specii care îi atacă. 
Una din ele - rechinul, desigur - nu constituie un pericol 
real în faţa unei cete de delfini adulţi. Îl pot omori izbindu-l 
în branhii, pentru că nu este decât un peşte prost - prost 
chiar şi în rândul peştilor - şi n-au pentru el decât ură şi 
dispreţ. 

Cu celălalt duşman al lor, balena ucigaşă, Orcinus orca, e 
altă poveste datorită faptului că se înrudesc. N-am greşi 
prea mult dacă am spune că Orca nu este decât un delfin 
uriaş care a devenit canibal. Poate atinge o lungime de zece 
metri şi s-au găsit specimene care aveau câte douăzeci de 
delfini în burtă! Gândiţi-vă numai! Să aibă o asemenea poftă 
de mâncare încât să le trebuiască douăzeci de delfini o dată 
ca să se sature! 

Aşa că nu e de mirare că ne-au cerut să-i protejăm. Ei ştiu 
că avem puteri mai mari decât ei - navele noastre au 
dovedit-o de secole. Poate că de-a lungul secolelor, prietenia 
pe care au arătat-o oamenilor să fi fost o încercare de a 
stabili un contact pentru a putea cere ajutor în războiul lor 
neîntrerupt - iar noi de-abia acum am reuşit să-i înţelegem. 
Dacă aşa stau lucrurile, eu unul mă simt ruşinat de mine 
însumi şi de specia din care fac parte. 

— Staţi puţin, domnule profesor, îl întrerupse doctorul 
Saha, fiziologul indian. 'Toate astea sunt foarte interesante, 


dar sunteţi absolut sigur că interpretarea dumneavoastră 
este corectă? Nu vă supăraţi, dar cunoaştem cu toţii 
dragostea pe care o purtaţi delfinilor ca şi cei mai mulţi 
dintre noi, de altfel. Sunteţi convins că nu v-aţi pus propriile 
idei să vorbească prin gura lor? 

Oricine s-ar fi putut simţi jignit de această insinuare, chiar 
dacă doctorul Saha vorbise cu tot tactul de care era în 
stare. Dar profesorul replică blând: 

— Nu e nici o îndoială, întrebaţi-l şi pe doctorul Keith. 

— Interpretarea este corectă, confirmă acesta. Nu pot 
traduce din delfineză la fel de bine ca domnul profesor, dar 
garantez cu propria mea reputaţie. 

— În orice caz, continuă profesorul, următorul punct pe 
care vreau să-l ating vă va dovedi că nu sunt un împătimit 
fără speranţă, oricât aş iubi delfinii. Nu sunt zoolog, dar 
cunosc unele lucruri despre echilibrul naturii. Chiar dacă îi 
putem ajuta, este oare bine s-o facem? Doctore Hirsch, 
dumneata ai putea să te pronunţi în cunoştinţă de cauză. 

Directorul Grădinii Zoologice din Tel Aviv întârzie ceva 
timp cu răspunsul: era încă somnoros, căci în Israel nu se 
luminase de ziuă. 

— Ne-aţi pasat cartoful fierbinte, bombăni el. Şi mă 
îndoiesc că v-aţi gândit la toate complicațiile. În stare 
naturală, toate animalele au duşmani - alte animale de 
pradă - şi ar fi dezastruos pentru ele dacă n-ar avea. Uitaţi- 
vă la Africa, de exemplu, unde leii şi antilopele împart 
acelaşi teritoriu. Să presupunem, că am împuşca toţi leii - 
ce s-ar întâmpla atunci? Vă spun eu: antilopele s-ar înmulţi 
până ar devora şi ultimul petic de iarbă - iar apoi ar muri 
de foame. Orice ar crede antilopele despre asta, leii le fac 
un bine. Pe lângă faptul că le împiedică să consume toate 
rezervele de hrană, ajută la selecţia naturală, eliminând 
specimenele bolnave sau îmbătrânite. Aşa procedează 
Natura. Judecând din punctul nostru de vedere, este crud, 
dar eficace. 


— În acest caz analogia nu ţine, spuse profesorul Kazan. 
Noi n-avem de-a face cu animale sălbatice, ci cu fiinţe 
inteligente. Nu fiinţe omeneşti, dar totuşi fiinţe. Aşa că 
analogia corectă ar fi cea cu un trib de agricultori paşnici 
peste care năvălesc canibalii. Veţi spune că aceşti canibali le 
fac un bine agricultorilor, sau veţi încerca să-i aduceţi pe 
canibali pe calea cea bună? 

Hirsch chicoti. 

— Aţi adus-o bine din condei, dar nu văd cum aţi putea 
reeduca balenele ucigaşe. 

— Numai un moment, interveni doctorul Abdullah. 
Depăşiţi deja specialitatea mea şi vreau să vă întreb: cât de 
inteligente sunt balenele ucigaşe? Dacă nu sunt la fel de 
capabile din punct de vedere intelectual ca delfinii, analogia 
cu triburile omeneşti cade şi nu mai există nici o problemă 
de morală. 

— Sunt destul de inteligente, răspunse profesorul Kazan 
nefericit. Cele câteva studii pe care le-am făcut arată că 
sunt cel puţin la fel de inteligente ca orice delfin. 

— Bănuiesc că aţi auzit povestea aceea faimoasă cu 
balenele ucigaşe care au încercat să prindă nişte 
exploratori în Antarctica? Întrebă Hirsch. 

Cum însă n-o ştia nimeni, continuă: 

— S-a întâmplat la începutul secolului, cu una din primele 
expediţii la Polul Sud, a lui Scott. În orice caz, un grup de 
exploratori stăteau pe marginea unei banchize privind cum 
înotau nişte balene ucigaşe. Nici prin gând nu le trecea că-i 
păştea vreun pericol, când, deodată, gheaţa începu să 
crape sub ei. Animalele o izbeau pe dedesubt, şi exploratorii 
au avut noroc că au apucat să sară pe țărm înainte ca 
gheaţa să fie spartă cu totul. Era groasă de un metru. 

— Deci ar mânca oameni dacă ar avea ocazia, spuse 
cineva. Puteţi conta pe votul meu împotriva lor. 

— Ei bine, una din teorii susţinea că balenele îi 
confundaseră pe exploratorii înfăşuraţi în blănuri cu nişte 
pinguini, dar n-am nici un chef să verific una ca asta. În 


orice caz, ştim cu siguranţă că au înşfăcat câţiva 
scufundători. 

Urmă o scurtă pauză în care fiecare reflectă în tăcere la 
cele auzite. Apoi doctorul Saha aruncă din nou mingea: 

— Este evident că avem nevoie de mai multe informaţii 
înainte de a putea lua vreo hotărâre. Cineva ar trebui să 
prindă câteva balene ucigaşe şi să le studieze cu grijă. 
Nicolai, crezi că ai putea stabili o legătură cu ele, aşa cum 
ai reuşit cu delfinii? 

— Posibil, deşi ar putea dura ani de zile. 

— Ne îndepărtăm de subiect, îi întrerupse doctorul Hirsch 
nerăbdător. Trebuie să hotărâm deocamdată ce vom face, 
nu cum vom face. Şi tare mă tem că mai există un argument 
zdrobitor în favoarea balenelor şi împotriva prietenilor 
noştri delfini. 

— Ştiu care este, spuse profesorul Kazan, dar spune mai 
departe. 

— Noi obţinem din mare un procent substanţial de hrană - 
cam o sută de milioane de tone de peşte pe an. Delfinii sunt 
concurenţii noştri direcţi: ce mănâncă ei înseamnă o 
pierdere pentru noi. Spuneţi că e un război între delfini şi 
balenele ucigaşe, dar este şi un război între delfini şi 
pescari - care-şi găsesc plasele rupte şi prada furată. În 
acest război, balenele ucigaşe sunt aliaţii noştri. Dacă ele n- 
ar ţine înmulţirea delfinilor sub control, s-ar putea ca noi să 
rămânem fără peşte. 

Destul de ciudat, acest lucru nu păru să-l descurajeze pe 
profesor. Auziră cu toţii în receptor vocea lui optimistă: 

— Îţi mulţumesc, Mordecai - mi-ai dat o idee. Ştiţi, desigur, 
că delfinii i-au ajutat uneori pe oameni să împresoare 
bancuri de peşti, iar după aceea împărțeau prada pe 
jumătate. Aşa li se întâmpla adesea aborigenilor de aici din 
Queensland, acum două sute de ani. 

— Da, am auzit de asta. Vrei să reactualizezi acest obicei? 

— Printre altele. Vă mulţumesc, domnilor, vă sunt extrem 
de recunoscător. Îndată ce am să duc la bun sfârşit câteva 


experimente am să trimit un memorandum întregului 
comitet şi vom avea o întâlnire în cadru lărgit. 

— Ai putea măcar să ne dai câteva indicii, după ce ne-ai 
sculat din somn aşa de dimineaţă. 

— Nu încă, dacă nu vă e cu supărare - până nu voi şti 
exact care din ideile mele sunt de-a dreptul nesănătoase şi 
care sunt doar nebuneşti. Daţi-mi două săptămâni şi între 
timp vă puteţi interesa dacă are cineva vreo balenă ucigaşă 
pe care aş putea să o împrumut. Prefer una care să nu 
mănânce mai mult de o jumătate de tonă de mâncare pe zi. 

Johnny avea să-şi amintească toată viaţa de prima ieşire pe 
timpul nopţii în jurul recifului. Marea se retrăsese, era o 
noapte fără lună, iar stelele străluceau argintii pe cerul 
senin. Mick coborâse pe plajă echipat cu lanterne 
subacvatice, căngi de pescuit, măşti de scafandru, mănuşi şi 
saci pe care spera să-i umple cu languste. Majoritatea 
vieţuitoarelor recifului nu ieşeau din ascunzişuri decât după 
lăsarea întunericului şi Mick pândea cu nerăbdare 
momentul când avea să-şi facă apariţia o anume specie rară 
de melci minunaţi care nu erau de găsit niciodată în timpul 
zilei. Putea câştiga bani frumoşi vânzând cochiliile 
colecționarilor de pe continent - o afacere ilegală, căci 
fauna insulei era protejată printr-o lege a Asociaţiei de 
Pescuit din Queensland. 

Bucăţile de coral scrâşneau sub paşii lor, iar lumina 
lanternelor năştea mici oaze strălucitoare în imensitatea 
întunecată a oceanului. Noaptea era atât de neagră, încât la 
numai o sută de metri depărtare nu se mai zărea nici urmă 
de insulă. Din fericire, aveau ca punct de reper farul roşu 
de semnalizare de la una din staţiile radio. Ar fi fost cu 
desăvârşire pierduţi fără acest punct luminos de pe țărm. 
Nu se puteau orienta nici după stele, fiindcă acestea îşi 
schimbau poziţia pe boltă în timp ce ei străbăteau distanţa 
până la marginea recifului şi înapoi. 

În orice caz, Johnny trebuia să-şi concentreze toată atenţia 
ca să găsească drumul în hăţişul întunecos şi plin de 


capcane al coralului, aşa că nu mai avea timp să se uite şi 
după stele. Când îşi ridică privirea pentru o clipă, văzu ceva 
atât de ciudat încât rămase încremenit de uimire. O enormă 
piramidă de lumină se ridica dinspre vest deasupra 
orizontului. Nu strălucea foarte tare, dar se distingea 
perfect: o puteai confunda cu lumina unui oraş îndepărtat, 
deşi nu era nici un oraş în direcţia aceea pe o rază de o sută 
de mile - numai pustiul mării. 

— Ce-o mai fi şi asta? Se întrebă Johnny în cele din urmă. 

Mick, care între timp o luase înainte, nu-şi dădu imediat 
seama care era cauza uimirii sale. 

— Ah, făcu el, lumina asta se poate vedea aproape în 
fiecare noapte senină şi fără lună. Cred că e ceva în spaţiul 
extraterestru. Din ţara ta nu se vede? 

— N-am văzut niciodată una ca asta, poate fiindcă la noi 
nopţile nu sunt atât de clare ca aici. 

Stinseră lanternele şi rămaseră pe loc privind acea 
minune cerească, aşa cum rareori îi era dat omului să vadă 
de când fumul şi ceața oraşelor năpădiseră lumea şi 
întunecaseră splendoarea cerurilor. Era Lumina Zodiacală 
care îi contrariase pe astronomi vreme de veacuri, până să 
descopere că era vorba de un vast halou de praf în jurul 
Soarelui. 

Curând după aceea, Mick prinse prima langustă. Sărmana 
creatură, surprinsă de lumina lanternei pe fundul unei 
gropi mici, a fost atât de năucită încât n-a mai putut face 
nici o mişcare. A nimerit drept în sacul băiatului, iar la scurt 
timp a avut şi tovărăşie. Johnny nu găsea că acesta era un 
mod prea cinstit de a prinde languste, dar faptul n-avea să-i 
strice mai târziu plăcerea de a le mânca. 

Mai erau şi alţi vânători care îşi încercau norocul de-a 
lungul recifului, căci lanternele scoteau la iveală mii de 
crabi micuţi. Aceştia o luau de obicei la fugă când cei doi 
băieţi se apropiau, dar uneori întindeau înspre ei cleşti 
ameninţători. Johnny se întreba dacă erau curajoşi sau mai 
degrabă stupizi. 


Coralul era înţesat cu minunate scoici conice şi cu ghiocuri 
frumos încrustate: părea greu de crezut că şi cele mai mici 
creaturi ale recifului, chiar şi acele moluşte care de-abia se 
mişcau, erau însetate de pradă. Lumea plină de farmec şi 
de mister care se aşternea la picioarele lui Johnny era un 
câmp de luptă pe viaţă şi pe moarte: în fiecare clipă aveau 
loc nenumărate crime, ambuscade şi asasinate în tăcerea 
care-i înconjura. 

Ajunseseră aproape de marginea recifului şi apa le scălda 
acum gleznele. Avea o asemenea fosforescenţă, încât li se 
părea la fiecare pas că sub tălpile lor se aprindeau mii de 
stele. Chiar şi atunci când se opreau din mers, cea mai 
uşoară mişcare stârnea o învolburare de scântei ce urcau 
spre suprafaţă. Examinară apa îndeaproape cu fascicolul 
lanternelor, însă nu văzură nimic. Creaturile fosforescente 
erau probabil prea mici sau prea transparente pentru a 
putea fi văzute. 

Intrând din ce în ce mai adânc în apă, Johnny auzea acum 
prin întuneric vuietul valurilor izbindu-se de țărm. Deşi mai 
fusese pe aici de cel puţin zece ori în timpul zilei, în lumina 
lanternei locurile îi păreau cu totul necunoscute şi ciudate, 
aşa că înainta încet şi precaut. Ştia că putea să cadă 
oricând în vreo groapă sau în vreun şanţ plin cu apă. Chiar 
şi aşa se pomeni luat prin surprindere când panta coralului 
începu să coboare abrupt sub paşii săi şi se trezi dintr-o 
dată pe marginea unui bazin adânc şi întunecat. Fascicolul 
lanternei nu răzbătea mai mult de câţiva centimetri, deşi 
apa era limpede ca un cristal. 

— Sunt sigur că o să găsim raci aici, spuse Mick plin de 
entuziasm şi-şi dădu drumul în apă cu un plescăit uşor, 
lăsându-l pe Johnny singur pe mal, în întunericul învăluitor 
al recifului, la un kilometru depărtare de insulă. 

N-avea de ce să-şi urmeze prietenul: putea foarte bine să-l 
aştepte acolo, pe mal. Lacul avea o înfăţişare 
amenințătoare, neprimitoare şi-şi putea imagina cu 
uşurinţă tot felul de monştri sălăşluind în adâncuri. 


Dar e ridicol, îşi spuse în sinea lui. Mai mult ca sigur că 
făcuse deja scufundări în lacul acesta şi văzuse toate 
vieţuitoarele care îl populau. Mai degrabă s-ar fi speriat ele 
de el, decât invers. 

Îşi verifică grijuliu lanterna, apoi o scufundă pentru a se 
convinge că funcţiona şi sub apă. După aceea îşi puse 
vizorul de scufundare, respiră adânc de şase ori şi se lăsă 
să alunece spre adânc. De-abia acum îşi dădu seama cât de 
puternică era lumina lanternei, când o văzu sub apă. Dar 
dincolo de conul îngust de lumină care scotea la iveală din 
loc în loc mici porţiuni de nisip sau vârfuri de coral, dăinuia 
doar întunericul compact, plin de mister şi pericole. Fiind 
prima lui scufundare pe timp de noapte, în primele 
momente aproape că intră în panică. De-abia rezistă 
impulsului de a privi înapoi peste umăr să vadă dacă nu-l 
urmărea cineva. 

După câteva minute bune, reuşi totuşi să-şi stăpânească 
spaima. Văzând în sfârşit licărul lanternei lui Mick la câţiva 
metri depărtare, îşi aminti că nu era singur şi mai prinse 
curaj. Începu să caute prin ascunzişurile şi pe sub bolile 
coralului şi-l distra la culme când dădea nas în nas cu peşti 
speriaţi. La un moment dat, dintre pietre ţâşni o murenă 
splendidă repezindu-se spre el, apoi se îndepărtă unduindu- 
şi prin apă trupul suplu ca de şarpe. Johnny nu se sperie 
însă de dinţii ei ascuţiţi, fiindcă ştia că murenele nu atacau 
niciodată decât dacă erau agresate, iar el n-avea de gând 
să-şi facă duşmani atâta vreme cât se afla sub apă. 

Lacul era plin de zgomote ciudate, şi probabil de creaturi 
la fel de ciudate. Ori de câte ori Mick lovea cu cangea vreo 
piatră, zgomotul era mult mai puternic decât ar fi fost 
afară. În plus, Johnny mai auzea - şi uneori chiar simţea - 
valurile izbindu-se de marginea recifului la numai câţiva 
metri distanţă. 

Deodată desluşi un sunet nou, ca un răpăit de grindină. Se 
auzea slab, dar cât se poate de distinct şi părea să vină de 


foarte aproape. În aceeaşi clipă observă cum o ceaţă 
tremurătoare întunecă fascicolul lanternei. 

O puzderie de creaturi minuscule, care abia depăşeau 
mărimea unui bob de nisip, fuseseră atrase de lumină, iar 
acum se învârteau năucite în jurul lanternei, ca fluturii de 
noapte în jurul lumânării: curând se strânseră atât de 
multe, încât razele de lumină nici nu mai puteau străbate 
printre ele. Se năspustiseră asupra lui din toate părţile şi 
simţea furnicături pe tot corpul. Se mişcau cu o asemenea 
repeziciune, încât nu-şi putea da seama ce formă aveau, dar 
bănuia că unele din ele arătau ca nişte mogâldeţe cât 
boabele de orez. 

Johnny îşi dădu seama că erau organisme care compuneau 
planctonul, hrana de bază a peştilor oceanici şi probabil că 
acestea erau cele mai mari şi mai active dintre ele. Se văzu 
nevoit să stingă lanterna şi să aştepte să se împrăştie micii 
agresori. Curând zumzetul lor se stinse şi-i dispăru şi 
senzaţia de mâncărime. În timp ce aştepta ca norul viu să 
se risipească, se întrebă dacă lanterna lui ar putea atrage şi 
animale mai mari - rechini, de exemplu. Era în stare să le 
facă faţă la lumina zilei, dar noaptea. Era altă poveste. 

Când îl văzu pe Mick urcând malul, îl urmă bucuros. Acum 
se gândea că n-ar fi vrut să piardă o asemenea experienţă 
pentru nimic în lume: descoperise un alt chip al mării. 
Noaptea transforma lumea subacvatică mai mult decât pe 
cea de deasupra. Nimeni nu putea cunoaşte cu adevărat 
marea explorând-o doar la lumina zilei. 

Într-adevăr, numai o mică parte a oceanului ajungea să 
vadă lumina: în rest, domnea întunericul nesfârşit, căci 
razele soarelui pătrundeau numai până la adâncimi de 
câteva sute de metri, restul pierzându-se apoi în beznă - un 
abis în care nu întrezăreai niciodată vreo strălucire în afară 
de luminiscenţa rece a acelor fiinţe de coşmar care trăiau 
acolo, într-o lume lipsită de soare şi de anotimpuri. 

— Ce-ai prins? Îl întrebă pe Mick după ce ieşiră pe mal. 


— Şase languste, două ghiocuri vărgate, două scoici- 
păianjen şi un soi de melc cum n-am mai văzut niciodată 
până acum. Nu-i o recoltă proastă, deşi am văzut un homar 
uriaş pe care nu l-am putut prinde. l-am văzut antenele, dar 
s-a tras înapoi sub o piatră. 

Porniră spre casă, păşind pe platoul de coral viu: aveau 
drept reper farul de la staţia radio care părea o stea roşie şi 
strălucitoare aflată la depărtare de câţiva kilometri în 
întuneric. În timp ce se chinuiau să înainteze prin apă, 
Johnny constată nemulţumit că nivelul mării crescuse cât 
timp pescuiseră în lac. Se umflau apele: ar fi fost destul de 
neplăcut să rămână acolo, la o asemenea depărtare de 
uscat, în vreme ce marea înainta şi creştea necontenit. 

Nu era însă cazul să se îngrijoreze. Mick plănuise excursia 
cu multă atenţie şi folosise acest prilej cu bună ştiinţă, ca 
să-şi pună la încercare noul prieten: Johnny obținuse nota 
maximă. 

Erau destui cei care n-ar fi avut niciodată tăria să se 
scufunde pe timp de noapte când nu dispuneau decât de 
lumina slabă a unei lanterne, iar întunericul din jur te făcea 
să te gândeşti la orice. Cu siguranţă că pe Johnny îl 
cuprinsese spaima, aşa cum se întâmpla cu toţi începătorii, 
dar se stăpânise cu mult curaj. 

În curând avea să părăsească acele lacuri lipsite de 
primejdii pentru a face scufundări adevărate, dincolo de 
marginea recifului, în apele mereu schimbătoare şi pline de 
surprize ale oceanului. 

Aveau să mai treacă două săptămâni până la ivirea 
primului rezultat practic al ideilor profesorului. Circulau 
deja o mulţime de zvonuri, căci îndată ce se aflase despre 
cererea delfinilor, toată lumea îşi dădea cu părerea ce 
trebuia făcut. 

Aşa cum era de aşteptat, savanții de la Staţiunea de 
Cercetări se plasaseră hotărât de partea delfinilor. Doctorul 
Keith rezumase punctul lor de vedere atunci când 
remarcase: „Chiar dacă balenele ucigaşe sunt mai 


inteligente, eu sunt de partea delfinilor. Sunt nişte fiinţe 
mult mai simpatice, şi nu îţi alegi prietenii în funcţie de 
inteligenţa lor.” Johnny rămase de-a dreptul surprins când 
auzi, căci el continua să nu ia în seamă comportamentului 
autoritar al doctorului pe care îl consideră lipsit de suflet şi 
sensibilitate. Cu toate astea, avea probabil şi unele calităţi, 
din moment ce profesorul Kazan îl acceptase ca asistent: pe 
vremea aceea, tot ce făcea profesorul era - din punctul lui 
Johnny de vedere - mai presus de orice critică. 

Părerile pescarilor erau împărţite. Şi ei iubeau delfinii, dar 
de asemenea vedeau în ei nişte competitori, căci cunoşteau 
pe pielea lor teoria doctorului Hirsch. Se întâmplase ca 
delfinii să le găurească plasele şi să le fure aproape toată 
prada, făcându-i să spună nişte vorbe care l-ar fi necăjit 
profund pe profesor dacă le-ar fi auzit. lar dacă balenele 
ucigaşe împiedicau înmulţirea delfinilor, atunci pescarii le 
urau succes. 

Johnny asculta cu interes aceste discuţii, dar părerea lui 
era deja formată şi nimic n-ar fi putut să i-o schimbe. Când 
cineva ţi-a salvat viaţa, lucrurile sunt clare: nimeni nu te 
poate convinge să nu fii de partea respectivă. 

Cam pe vremea aceea, Johnny devenise un foarte bun 
scufundător, deşi ştia că n-o să fie niciodată la fel de bun ca 
Mick. Era un adevărat maestru în mânuirea înotătoarelor, a 
vizorului şi a tuburilor de oxigen, şi putea sta sub apă un 
interval de timp care i-ar fi părut de necrezut cu numai 
câteva săptămâni în urmă. Viaţa sănătoasă în aer liber îl 
făcuse să crească mai repede şi să fie mai puternic. Mai 
mult decât atât, faţă de primele lui scufundări, când fusese 
atât de încordat, acum se simţea la fel de bine sub apă ca şi 
pe uscat. Învăţase să înoate lin, fără efort, şi în felul acesta 
aerul din plămâni îi ajungea mai mult timp. De câte ori 
proceda aşa, putea sta sub apă un minut întreg fără efort. 

Făcea asta pentru distracţie şi fiindcă era o îndeletnicire 
plăcută şi folositoare. Nu-şi dădu seama cât de util putea fi 


hobby-ul său până într-o după-amiază când profesorul îl 
chemă la el. 

Deşi obosit, părea vesel, de parcă ar fi lucrat zi şi noapte la 
un proiect care mergea nesperat de bine. 

— Johnny, spuse el, am o treabă pentru tine care, sunt 
sigur, o să-ţi placă. Ia uită-te puţin aici. 

Aparatul pe care îl împinse pe masă semăna cu un mic 
calculator având douăzeci şi cinci de butoane aranjate în 
cinci rânduri de câte cinci. Suprafaţa lui avea vreo şapte 
centimetri pătraţi şi era dotat cu o curea şi o cataramă. În 
mod evident fusese conceput pentru a fi purtat pe braţ, ca 
un ceas de mână mai mare. 

Unele butoane erau albe, dar cele mai multe aveau înscris 
pe ele câte un singur cuvânt, cu litere mari şi lizibile. 
Plimbându-şi privirea pe claviatură, Johnny începu să 
înţeleagă despre ce era vorba. 

Cuvintele pe care le citi erau: DA, NU, SUS, JOS, 
PRIETEN, DREAPTA, STÂNGA, REPEDE, ÎNCET, OPRIRE, 
PORNIRE, URMĂREŞTE, VINO, PERICOL! Şi AJUTOR! 
Cuvintele erau aşezate după o schemă logică: SUS şi JOS 
apăreau unul deasupra, celălalt dedesubt: DREAPTA şi 
STÂNGA apăreau unul la dreapta şi celălalt la stânga. 
Butoanele pe care erau înscrise cuvinte opuse, ca DA şi NU 
sau PORNIRE şi OPRIRE, se aflau la cea mai mare distanţă 
posibilă, ca nu cumva, din greşeală, să fie apăsat unul în 
locul celuilalt. Tastele pe care scria PERICOL! Şi AJUTOR! 
Erau acoperite cu nişte clapete ce trebuiau întâi înlăturate 
pentru a le putea apăsa. 

— Are înăuntru o mulţime de circuite electronice şi o 
baterie care ţine cincizeci de ore, îi explică profesorul. Când 
apeşi unul din butoane, se aude numai un bâzâit slab. 
Delfinii însă vor auzi cuvântul care e scris pe buton în limba 
lor, sau, mă rog, noi aşa sperăm. Ne interesează ceea ce se 
va întâmpla după aceea. Butoanele albe nu folosesc 
deocamdată la nimic, le ţinem de rezervă până vom hotărî 
ce alte cuvinte ne mai trebuie. Acum vreau să iei cu tine 


drăcovenia asta - o să-i spunem emițătorul numărul unu - 
să înoţi şi să faci scufundări cu ea până ce vei simţi că a 
devenit o parte din tine. Învață poziţia butoanelor pe 
dinafară, ca să le poţi găsi şi cu ochii închişi. După aceea vii 
încoace şi vom trece la următorul experiment. 

Johnny era atât de entuziasmat, încât îşi petrecu aproape 
toată noaptea apăsând pe butoane şi memorându-le 
ordinea. Când se prezentă în faţa profesorului a doua zi 
dimineaţă, imediat după micul-dejun, acesta se arătă 
mulţumit, dar deloc surprins. 

— Du-te să-ţi iei vizorul şi înotătoarele, spuse el. Te aştept 
la bazin. 

— Pot să-l iau şi pe Mick? Întrebă Johnny. 

— Desigur, atâta timp cât îşi ţine gura şi nu ne deranjează. 

Mick se arătă foarte intrigat, dar nu din cale afară de 
fericit că emițătorul îi fusese încredinţat lui Johnny şi nu lui. 

— Nu înţeleg de ce ţi l-a dat ţie să-l încerci, bombăni el. 

— E simplu, răspunse Johnny îngâmfat. Fiindcă pe mine 
mă iubesc delfinii. 

— Atunci înseamnă că nu sunt atât de deştepţi cum crede 
profesorul, i-o întoarse Mick. 

În mod normal această replică ar fi iscat doar o ceartă, în 
nici un caz o bătaie, chiar şi din simplul motiv că Mick era 
de două ori mai greu decât Johnny şi tot pe atât de 
puternic. 

Întâmplător, profesorul Kazan şi doctorul Keith discutau 
despre acelaşi lucru în timp ce coborau spre bazin încărcaţi 
cu echipamente. 

— Comportamentul lui Sputnik faţă de Johnny este cel 
consemnat în cărţile de specialitate, spuse profesorul: când 
un delfin se împrieteneşte cu un om, aproape întotdeauna 
este vorba despre un copil. 

— Da, iar Johnny este foarte mărunt pentru vârsta lui, 
adăugă doctorul. Bănuiesc că se simt mai în largul lor cu 
copiii decât cu adulţii pentru că mărimea adulţilor 


constituie un posibil pericol. Pe de altă parte, un copil are 
cam aceleaşi dimensiuni ca un delfin tânăr. 

— Exact, confirmă profesorul. Şi delfinii care se 
împrietenesc cu vilegiaturiştii de pe litoral sunt probabil 
femele care şi-au pierdut puii. Un copil ar putea fi un fel de 
substitut. 

— Uite-l şi pe Delfinul nostru - spuse Keith - pare foarte 
mulţumit de sine. 

— Ceea ce nu s-ar putea spune şi despre Mick. Mi-e teamă 
că i-am rănit amorul propriu, dar pe Sputnik l-a speriat 
definitiv. L-am lăsat o dată să înoate în bazin, şi nici măcar 
Susie nu l-a plăcut. Ar trebui să-i dai o treabă de făcut în 
altă parte. Lasă-l să te ajute cu camera de filmat. 

O clipă mai târziu se întâlniră toţi patru şi profesorul 
Kazan începu imediat să-i instruiască. 

— Am nevoie de linişte completă la bazin. Cea mai mică 
vorbă ar putea să-mi dea experimentul peste cap. Doctorul 
Keith şi cu Mick vor monta camera de filmat pe partea 
dinspre est, astfel încât să aibă soarele în spate. Eu am să 
mă duc în partea cealaltă în timp ce tu, Johnny, ai să intri în 
apă şi ai să înoţi spre mijlocul bazinului. Cred că Susie şi 
Sputnik vor veni după tine, dar oricum ar decurge lucrurile, 
nu te mişti de-acolo până nu-ţi fac eu semn. Ai înţeles? 

— Da, domnule, răspunse Johnny mândru de el. 

Profesorul ducea sub braţ un teanc de cartoane mari pe 
care erau înscrise aceleaşi cuvinte ca şi pe butoanele 
emiţătorului. 

— Am să le ridic pe fiecare pe rând şi, când eu îţi arăt unul 
din cartoane, tu apeşi pe butonul corespunzător - te rog să 
fii foarte atent să nu greşeşti. Dacă eu ridic două cartoane 
deodată, apeşi întâi butonul pentru cartonul pe care îl ţin 
deasupra, şi apoi, imediat, şi butonul pentru cel de 
dedesubt. E clar? 

Johnny dădu din cap. 

— La sfârşit o să încercăm ceva şi mai şi. Voi da întâi 
semnalul de PERICOL! Şi imediat, după câteva secunde, pe 


cel de AJUTOR! Atunci, vreau ca tu să începi să te zbaţi în 
apă ca şi cum te-ai îneca, iar apoi să te scufunzi încet la 
fund. Acum repetă totul încă o dată. 

Când Johnny sfârşi de repetat, ajunseseră la îngrăditura 
de plasă metalică ce înconjura bazinul şi orice conversaţie 
încetă. Dar linişte tot nu era, căci delfinii îi întâmpinară cu 
ţipete de bucurie şi cu plescăituri zgomotoase în apă. 

Susie primi cu mare mulţumire delicatesele pe care i le 
aducea profesorul de fiecare dată, dar Sputnik refuză 
tentaţia şi păstră distanţa. Apoi Johnny îşi dădu drumul uşor 
în apă şi înotă spre mijlocul bazinului. 

Cei doi delfini îl urmară la câţiva metri distanţă. Privind în 
urmă, Johnny avu pentru prima dată ocazia să aprecieze 
graţia cu care trupurile lor elastice se unduiau în apă, 
urcând şi coborând, propulsate de înotătoare. 

Plutea aşteptând în mijlocul bazinului cu un ochi la delfini 
şi cu celălalt la profesor. Primul carton pe care acesta i-l 
arătă avea scris cuvântul PRIETEN. 

Fără nici o îndoială, delfinii auziră semnalul, căci începură 
să se agite. Johnny auzise şi el foarte clar bâzâitul 
emiţătorului, deşi nu putea prinde decât sunetele de joasă 
frecvenţă, nu şi ultrasunetele pe care sistemul auditiv al 
delfinilor se baza în cea mai mare măsură. 

Cartonul pe care scria PRIETEN se înălţă iarăşi şi Johnny 
apăsă din nou acelaşi buton. De data aceasta, spre marea 
lui bucurie, amândoi delfinii începură să se apropie de el. 
Se opriră la mai puţin de un metru privindu-i cu ochii lor 
negri şi inteligenţi. Dădeau impresia că ghiciseră deja 
scopul acestui experiment şi că aşteptau următorul semnal. 

Acesta fu „STÂNGA” şi avu un rezultat neaşteptat. Susie se 
îndreptă imediat spre stânga ei, iar Sputnik spre dreapta şi 
profesorul Kazan se complimentă singur făcându-se idiot în 
toate cele paisprezece limbi pe care le vorbea curent. De- 
abia atunci îşi dăduse seama că dacă doreşti să ordoni ceva, 
trebuie mai întâi să te asiguri că nu există decât o singură 
interpretare posibilă. Sputnik crezuse că Johnny se referă 


la stânga sa, în timp ce mult mai egoista Susie fusese sigură 
că e vorba de stânga ei. 

Ordinul care urmă - JOS - nu mai conţinea nici o 
ambiguitate. Se scufundară imediat lăsând în urmă un 
vârtej de stropi şi rămaseră aşteptând răbdători pe fundul 
bazinului până când Johnny le dădu semnalul SUS. Se 
întrebă cât ar fi stat oare acolo dacă el nu-i chema. 

Era evident că acest joc nou şi minunat le plăcea. Delfinii 
sunt cele mai jucăuşe animale, şi îşi inventează singuri 
jocuri dacă nu le arată nimeni vreunul. Probabil că Susie şi 
Sputnik înţeleseseră deja că de data aceasta era mai mult 
decât o simplă distracţie, fiind mai degrabă începutul unui 
parteneriat în beneficiul ambelor rase. 

Urmă prima pereche de comenzi: MERGI REPEDE. 

Johnny apăsă butoanele unul după altul şi nici nu-şi 
ridicase bine degetul de pe ultimul dintre ele, că Susie şi 
Sputnik porniseră deja într-o cursă nebună şi jurul 
bazinului. Primiră ordinele DREAPTA şi STÂNGA şi de data 
aceasta o luă fiecare la stânga proprie, apoi încetiniră la 
ordinul MAI ÎNCET şi, în sfârşit, se opriră pe loc când 
Johnny apăsă pe butonul OPRIRE. 

Profesorul înnebunise pur şi simplu de bucurie. Şi până şi 
doctorul Keith renunţase la morga sa obişnuită, râzând cu 
gura până la urechi în timp ce filma aceste scene. Mick 
țopăia pe marginea bazinului, amintind de unul din 
strămoşii săi ce executa dansul ritual al tribului. Dar brusc 
deveniră toţi solemni. Profesorul ridicase cartonul pe care 
era scris PERICOL. Johnny, foarte curios să vadă ce-o să se 
întâmple, apăsă pe butonul corespunzător. 

Delfinii păreau că-şi râd de el. Ştiau că era doar un joc şi 
nu se lăsau prostiţi cu una, cu două. Reacţionau mult mai 
rapid ca el: cunoşteau bazinul până la ultimul milimetru, şi 
dacă ar fi existat într-adevăr vreun pericol acolo, l-ar fi 
descoperit cu mult înaintea oricărei minţi omeneşti. Atunci 
profesorul comise o eroare tactică: îi spuse lui Johnny să 


anuleze mesajul dinainte, semnalând NU ESTE NICI UN 
PERICOL. 

Cei doi delfini intrară dintr-o dată în panică. Tăiau apa 
bazinului în cea mai mare viteză, făceau salturi de câte doi 
metri în aer sărind peste Johnny cu o asemenea viteză şi 
atât de aproape, încât băiatul se sperie de-a binelea 
temându-se că ar putea fi izbit din greşeală. Spectacolul 
dură câteva minute bune, apoi Susie îşi înălţă capul afară 
din apă şi emise un zgomot foarte necuviincios la adresa 
profesorului. Spectatorii înţeleseră de-abia atunci că delfinii 
se distraseră pe socoteala lor. 

Mai aveau de testat un singur semnal. O vor lua măcar de 
data asta în serios, sau vor crede că e tot o glumă? 
Profesorul Kazan agită cartonul pe care scria AJUTOR! lar 
Johnny apăsă butonul respectiv şi se lăsă la fund 
bolborosind şi scoțând un şuvoi impresionant de bule de 
aer. 

Doi meteoriți cenuşii săgetară apa spre el şi îl înghiontiră 
cu blândeţe, dar suficient de puternic ca să-l trimită înapoi 
la suprafaţă. Tocmai la timp, căci se simţea deja la limita 
rezistenţei: acum îl ajutau să-şi ţină capul deasupra apei, 
aşa cum îşi susțineau de obicei camarazii răniţi. Indiferent 
dacă cererea de ajutor era sinceră sau nu, ei îşi făceau 
datoria. 

Profesorul îi făcu semn să iasă la mal. Molipsit însă de 
exuberanţa delfinilor, se mai scufundă o dată, se dădu peste 
cap de câteva ori şi se ridică apoi la suprafaţă plutind cu 
faţa în sus. Le imita stilul de înot, ţinându-şi braţele şi 
picioarele lipite de corp şi încercând să se unduiască prin 
apă la fel ca ei. Deşi făcu ceva progrese până la urmă, nu 
reuşi să atingă nici a zecea parte din viteza lor. Delfinii îl 
însoţiră până la marginea bazinului, frecându-se din când în 
când de el în semn de afecţiune. De-acum era convins că 
pentru Susie şi Sputnik nu va mai fi niciodată nevoie să 
apese butonul pe care scria PRIETEN. 


Când ieşi din bazin, profesorul îl îmbrăţişă ca pe fiul 
risipitor întors în sfârşit acasă: chiar şi doctorul Keith 
încercă să-l strângă în braţele lui ţepene, dar, jenat, Johnny 
reuşi să-l evite. Imediat ce ieşiră din zona în care trebuia 
păstrată liniştea, cei doi savanţi începură să pălăvrăgească 
în gura mare emoţionaţi şi exaltaţi ca doi băieţi de şcoală. 

— Nici nu-mi vine să cred că e adevărat! Exclamă doctorul 
Keith. Au fost tot timpul cu un pas înaintea noastră! 

— Am observat, spuse profesorul. Nu ştiu dacă gândesc 
mai bine decât noi, dar cu siguranţă că gândesc mai 
repede. 

— O să mă lăsaţi şi pe mine să folosesc emițătorul data 
viitoare? Se rugă Mick. 

— Da, răspunse profesorul fără să stea pe gânduri. Acum 
că am văzut cum cooperează cu Johnny, vrem să aflăm dacă 
o vor face şi cu altcineva. Îmi imaginez echipe de delfini- 
scufundători bine dresați care vor deschide un nou capitol 
în cercetarea subacvatică, în operaţiunile de salvare. Oh, 
pot face o mie de lucruri! 

Se opri brusc, în plin avânt al entuziasmului. 

— 'Tocmai mi-am amintit două cuvinte pe care trebuie să le 
introducem în memoria emiţătorului: o vom face cât de 
curând. 

— Ce cuvinte? Întrebă Keith. 

— VĂ ROG şi MULŢUMESC, răspunse profesorul. 

De mai bine de o sută de ani, pe Insula Delfinilor circula o 
legendă de existenţa căreia Johnny ar fi putut afla destul de 
curând de la ceilalţi, dar, cum se întâmplă adeseori, 
descoperi totul de unul singur. 

Pornise într-o scurtă plimbare prin pădurea ce acoperea 
trei sferturi din insulă, plimbare care se dovedi până la 
urmă a nu fi chiar atât de scurtă. Aproape imediat ce părăsi 
cărarea, se pierdu în hăţişul des de copaci pandanus şi 
pisonia, afundându-se tot timpul până la genunchi în solul 
nisipos, ciuruit de cuiburile păsărilor-berbece. 


Se simţea ciudat, pierdut de ceilalţi, deşi era la numai 
câteva zeci de metri de colonie şi de toţi prietenii săi. Îşi 
putea imagina cu uşurinţă că se află în inima unei jungle 
nesfârşite, la mii de kilometri depărtare de civilizaţie. 
Simţea acolo toată singurătatea şi misterul naturii sălbatice 
neîmblânzite, dar niciunul din pericolele sale, căci în orice 
direcţie s-ar fi îndreptat, în cinci minute ar fi ajuns la 
marginea acelui petec de pădure. E adevărat, n-ar fi reuşit 
să iasă acolo unde ar fi vrut, dar asta nu conta pe o insulă 
atât de mică. 

Brusc observă un fel de cărare ce străbătea jungla. 
Copacii erau mai mici şi mai depărtaţi decât în alte locuri şi, 
privind în jur, se convinse că acolo se aflase cândva un drum 
sau un luminiş. Probabil că fusese abandonat de foarte 
multă vreme, căci plantele crescuseră şi-l acoperiseră 
aproape cu totul. Peste câţiva ani, n-avea să mai rămână 
nici o urmă. 

Se întrebă cine ar fi putut trăi acolo, cu mult înainte ca 
liniile aeriene şi radioul să lege Marea Barieră de Corali cu 
lumea civilizată? Criminali? Piraţi? Îi umblau prin cap tot 
felul de idei romantice şi începu să scormonească printre 
rădăcinile copacilor sperând să găsească vreo urmă. 

Când tocmai se întreba, descurajat, dacă nu cumva îi joacă 
feste propria imaginaţie, dădu peste nişte pietre înnegrite 
de fum pe jumătate acoperite de pământ şi de frunze. 
Decise că era o vatră şi îşi reluă căutările cu şi mai multă 
stăruinţă. Aproape imediat găsi câteva bucăţi de fier 
ruginit, o cană fără toartă şi o lingură spartă. 

Atâta tot. Nu era cine ştie ce comoară, dar dovedea că 
oameni civilizaţi, nu sălbatici, trăiseră acolo cu multă vreme 
în urmă. Nimeni n-ar fi venit pe Insula Delfinilor, atât de 
departe de continent, numai pentru un picnic. Oricine o fi 
fost, trebuie să fi avut un motiv bine întemeiat. 

Luând lingura ca amintire, Johnny părăsi luminişul şi, zece 
minute mai târziu, era înapoi pe plajă. Porni în căutarea lui 
Mick, pe care îl găsi în sala de cursuri la sfârşitul orei de 


matematică, banda numărul trei. Imediat ce termină şi-şi 
scoase nasul din calculator, Johnny îi arătă lingura şi îi 
povesti unde o găsise. 

Spre surprinderea sa, Mick nu părea deloc în largul lui. 

— Ai făcut foarte rău că ai luat-o, spuse el. Ar fi mai bine s- 
o duci înapoi. 

— Dar de ce? Întrebă Johnny uimit. 

Mick era de-a dreptul încurcat. Râcâia cu piciorul 
linoleumul de pe jos şi evită un răspuns direct. 

— Sigur, ezită el, eu nu cred că există cu adevărat 
fantome, dar pentru nimic în lume nu m-aş duce acolo 
singur, mai ales noaptea, pe întuneric. 

Johnny era exasperat de reacţia celuilalt, dar ştia că n- 
avea să afle nimic dacă nu-l lăsa pe Mick să spună povestea 
în felul lui. Mick îl târî pentru început la Centrul de 
Comunicaţii, unde ceru o convorbire cu Muzeul din 
Brisbane şi schimbă câteva cuvinte cu ajutorul de custode 
de la Departamentul de Istorie din Queensland. 

După câteva secunde, apăru pe monitor un obiect ciudat. 
Era o cuvă sau un bazinet de fier, având vreun metru lăţime 
şi vreo cincizeci de centimetri înălţime, aşezat într-o vitrină 
de sticlă. De o parte şi de alta se aflau două vâsle grosolane. 

— Ce crezi că e asta? Îl întrebă Mick. 

— Seamănă cu un rezervor de apă, spuse Johnny. 

— Da, dar a fost totodată şi barcă: a pornit chiar de pe 
insula asta, acum o sută trei zeci de ani, cu trei oameni la 
bord. 

— Trei oameni? În coaja asta de nucă? 

— Mă rog, un copil şi două persoane adulte - o 
englezoaică, Mary Watson şi bucătarul ei chinez, al cărui 
nume nu mi-l amintesc. Ah şi nu mai ştiu cum. 

Pe măsură ce auzea strania poveste, Johnny se simţea 
transportat înapoi în timp, într-o epocă pe care cu greu şi-o 
putea imagina. Şi totuşi era de-abia anul 1881, cu mai puţin 
de un secol şi jumătate în urmă. Apăruseră telefoanele şi 
maşinile cu aburi, se născuse deja Albert Einstein. Dar de-a 


lungul Marii Bariere de Corali încă mai trăiau canibali. Cu 
toate astea, tânărul soţ, căpitanul Watson, îşi stabilise 
căminul pe Insula Delfinilor. Trăia din valorificarea 
castraveţilor-de-mare, sau beche-de-mer, acele creaturi 
urâte, semănând cu nişte crenvurşti, care se târau agale 
pretutindeni printre corali. Chinezii plăteau foarte bine 
pentru pieile lor uscate, pe care le valorificau în scopuri 
medicale. 

Curând, rezervele de beche-de-mer de pe insulă s-au 
epuizat şi căpitanul a fost nevoit să caute acele creaturi din 
ce în ce mai departe de casă. Pleca pe nava sa mică 
săptămâni întregi, lăsându-şi tânăra nevastă să aibă grijă 
de casă şi de fiul lor nou-născut, împreună cu cei doi 
servitori chinezi. 

Sălbaticii au acostat în timp ce căpitanul era plecat într- 
una din călătoriile sale. Înainte ca Mary Watson să-i pună pe 
fugă cu carabina şi revolverul, au reuşit să-l omoare pe unul 
din servitori şi l-au rănit grav pe celălalt. Mary ştia că se vor 
întoarce şi că soţul ei n-avea să vină acasă decât peste o 
lună. 

Situaţia era disperată, dar Mary Watson era o femeie 
curajoasă. Se hotări să fugă de pe insulă împreună cu 
copilul ei şi servitorul pe care îl mai avea, folosind drept 
barcă micul bazinet de fier în care fierbeau castraveţii-de- 
mare. Spera că vor întâlni de-a lungul coastei vreo corabie 
care să-i pescuiască. 

Îşi făcu rezerve de mâncare şi apă în ambarcaţia aceea 
precară şi porni în larg. Servitorul era prea grav rănit ca 
să-i poată fi de vreun ajutor, iar sugarul de numai patru luni 
trebuia supravegheat tot timpul. Singurul lor noroc a fost 
că marea era calmă, altfel acea călătorie n-ar fi durat nici 
zece minute. 

În ziua următoare au acostat pe un recif din apropiere şi 
au rămas acolo timp de două zile, sperând că va trece vreo 
navă. Dar cum nimic nu se arăta la orizont, au mers mai 
departe până ce au ajuns pe o insulă mică, la şaptezeci şi 


cinci de kilometri de punctul lor de pornire. Au văzut 
trecând o navă cu aburi, dar nimeni de la bord n-a 
observat-o de doamna Watson care flutura disperată 
scutecul copilului. Pe insulă nu era nici un izvor şi n-au 
supravieţuit decât patru zile după ce şi-au terminat 
rezervele de apă. Au murit de sete încetul cu încetul, 
sperând zadarnic să înceapă să plouă sau să apară vreun 
vapor. 

De-abia trei luni mai târziu a trecut din întâmplare o 
goeletă care a trimis câţiva oameni pe insulă în căutare de 
hrană. Au găsit cadavrul bucătarului chinez şi, ascuns în 
lăstăriş, micul bazin de fier. Ghemuită înăuntru, Mary 
Watson îşi ţinea încă pruncul în braţe, iar alături se afla 
jurnalul călătoriei sale de numai opt zile, pe care îl ţinuse 
până în ultima clipă. 

— L-am văzut la muzeu, spuse Mick solemn. Sunt vreo 
şase foi de hârtie rupte dintr-un caiet de notițe. Scrisul se 
poate citi încă şi n-am să uit niciodată ultima frază: „Nu 
avem apă - suntem aproape morţi de sete.” 

Niciunul din cei doi băieţi nu mai spuse nimic vreme 
îndelungată. Apoi Johnny privi lingura spartă pe care o 
ţinea încă în mână. Era o prostie, desigur, dar voia să o 
pună la loc, din respect pentru fantoma lui Mary Watson. 
Putea înţelege acum sentimentele pe care le aveau Mick şi 
ceilalţi faţă de memoria ei. Se întreba dacă nu cumva 
insularilor cu mai multă imaginaţie li se întâmpla să creadă, 
mai ales în nopţile cu lună plină, că au văzut o femeie 
tânără plutind pe mare într-o cutie de fier. 

Brusc îi trecu prin minte un gând care îl răvăşi de-a 
binelea. Se întoarse stânjenit spre Mick străfulgerat de un 
gând, chibzuindu-se cum să-l întrebe. N-a mai fost însă 
nevoie, căci Mick îi răspunse singur la nerostita întrebare: 

— Ştii, e o poveste care mă face să mă simt îngrozitor, 
chiar dacă s-a întâmplat cu atât de mult timp în urmă. Se 
pare că şi bunicul bunicului meu a participat la ospăţul la 
care a fost mâncat bucătarul chinez. 


Acum Johnny şi Mick înotau zilnic cu cei doi delfini, 
încercând să descopere până în ce punct erau dispuşi să 
coopereze şi care erau limitele inteligenţei lor. Pe Mick doar 
îl tolerau: îi ascultau ordinele pe care le dădea prin 
emiţător, dar continuau să rămână rezervaţi. Câteodată 
încercau să-l sperie, arătându-se agresivi şi aruncându-se 
asupra lui, ca apoi să-şi schimbe direcţia în ultimul moment. 
Lui Johnny nu-i făceau niciodată una ca asta: lui îi ciuguleau 
doar înotătoarele sau se frecau uşor de el, aşteptând să fie 
scărpinaţi şi mângâiaţi la rândul lor. 

Această diferenţă de atitudine îl întrista pe Mick şi nu 
putea să înţeleagă de ce Susie şi Sputnik preferau un pitic 
cu faţa palidă - cum îi spunea el lui Johnny. Dar. Delfinii au 
şi ei personalitatea lor, la fel ca oamenii, şi gusturile nu se 
discută. Şansa lui Mick avea să apară ceva mai târziu şi 
într-un mod la care nu s-ar gândit nimeni. 

În ciuda ciorovăielilor şi discuţiilor contradictorii 
ocazionale, cei doi băieţi se împrieteniseră, fiind deja 
aproape nedespărţiţi. Mick era, cu siguranţă, primul 
prieten adevărat al lui Johnny. Acest fapt nu era deloc 
întâmplător, chiar dacă el nu-şi dădea seama de asta. După 
ce îşi pierduse ambii părinţi la o vârstă atât de fragedă, i se 
păruse riscant să se mai ataşeze de cineva. Dar acum 
legătura cu trecutul fusese ruptă în asemenea măsură, 
încât puterea pe care o avea asupra lui pierise aproape 
complet. 

În afară de asta, Mick era un băiat pe care oricine l-ar fi 
putut admira. La fel ca majoritatea insularilor, avea o 
statură demnă de invidiat, fiind urmaşul a generaţii întregi 
de lupi-de-mare. Era plin de viaţă, inteligent şi ştia o 
grămadă de lucruri despre care Johnny nu auzise în viaţa 
lui. Defectele lui erau minore: se pripea, exagera, şi era 
mare amator de farse, care de multe ori îl băgau în bucluc. 

Faţă de Johnny se purta ocrotitor, aproape părinteşte, aşa 
cum se poartă adesea un om mare cu un ţânc. Şi fiind un fiu 
al insulei cu patru fraţi, trei surori, zeci de unchi, mătuşi, 


nepoți şi nepoate, probabil că inima lui bună simţea 
singurătatea acelui orfan fugar care venea de la capătul 
pământului. 

O dată ce deprinsese tehnica de bază a scufundării, 
Johnny începu să-l bată la cap pe Mick să-l ia într-o 
explorare dincolo de marginile recifului, în larg, unde îşi 
putea încerca îndemânarea la apă adâncă, printre peştii cei 
mari. Dar Mick socoti că mai avea nevoie de un răgaz. Chiar 
dacă era cam repezit când era vorba de lucrurile mărunte, 
ştia să fie prevăzător în cele mari, căci scufundările într-un 
golf îngust şi lipsit de pericole sau în apropierea cheului 
erau cu totul altceva decât cele în mare. Se puteau 
întâmpla atâtea acolo: curenţi puternici, furtuni care se 
stârneau pe neaşteptate - marea era plină de surprize chiar 
şi pentru scufundătorii cu experienţă. Era nemiloasă cu cei 
care greşeau şi nu le acorda niciodată o a doua şansă. 

Prilejul mult dorit se ivi însă, într-un mod neaşteptat, 
datorită celor doi delfini. Profesorul Kazan hotărâse că 
venise timpul să iasă şi ei în lume şi să se descurce singuri. 
Nu ţinea niciodată o pereche de delfini mai mult de un an, 
pentru că i se părea nedrept. Erau animale sociabile şi 
trebuiau să stabilească legături cu semenii lor. După ce 
erau eliberaţi, mulţi dintre subiecţi rămâneau în apropierea 
insulei şi puteau fi chemaţi oricând prin hidrofoanele aflate 
din belşug sub apă. Era sigur că la fel se va întâmpla cu 
Susie şi Sputnik. 

Numai că de data aceasta delfinii refuzară pur şi simplu să 
plece. Când ecluza se deschisese, înotaseră puţin pe canalul 
care cobora spre mare, apoi se repeziră înapoi de parcă se 
temeau să nu se închidă porţile şi să rămână afară. 

— Ştiu eu ce nu le convine, spusese Mick cu dispreţ. Atâta 
s-au obişnuit să le dăm noi de mâncare, încât acum le e lene 
să mai prindă singuri peşte. 

Era ceva adevărat aici, dar nu putea fi aceasta singura 
explicaţie, pentru că atunci când profesorul îl rugă pe 
Johnny să înoate în jos pe canal, îl urmară până ce ajunseră 


toţi trei în mare. Şi asta, fără să fie nevoie să le transmită 
vreun ordin prin emiţător. 

Acum nu mai înota nimeni în bazinul pustiu, în privinţa 
căruia profesorul Kazan avea planurile lui, de care însă nu 
ştia nimeni deocamdată. Mick şi Johnny se întâlneau cu cei 
doi delfini în fiecare dimineaţă, imediat după primele ore de 
şcoală, şi înotau împreună în afara recifului. De cele mai 
multe ori luau şi planşa de surfing a lui Mick cu ei, ca să 
aibă pe ce-şi pune echipamentul şi peştii pe care îi 
prindeau. 

Într-o zi, Mick îi trânti una din poveştile lui înspăimântoare 
relatându-i cum, pe când şedea el chiar pe scândura aceea 
venise un rechin care-i dădea târcoale, încercând să înşface 
baracuda de treisprezece kilograme pe care o împuşcase şi 
o lăsase prosteşte să atârne în apă. 

— Dacă vrei să ai viaţă lungă pe Marea Barieră de Corali, 
întoarce-te la ţărm cu peştii vânaţi cât de repede poţi. 
Rechinii australieni sunt cei mai răi din lume - înhaţă câte 
trei-patru scufundători în fiecare an. 

„Drăguţă chestie”, îşi spuse Johnny. Se întreba cât timp i- 
ar fi trebuit rechinului ca să sfâşie cu dinţii planşa fabricată 
din spumă sintetică şi fibră de sticlă, groasă de numai cinci 
centimetri - dacă ar fi încercat cu adevărat. 

Dar avându-i pe Susie şi Sputnik ca escortă, nu mai era 
nici un pericol din partea rechinilor, foarte rar vedeau 
vreunul. Prezenţa celor doi delfini le dădea un minunat 
sentiment de siguranţă, cum nici un scufundător în mare 
deschisă nu avusese vreodată. Uneori Susie şi Sputnik erau 
însoţiţi de Einar şi Peggy şi o dată s-au pomenit chiar cu o 
ceată de cel puţin cincizeci de delfini care s-au luat după ei. 
Cum ce-i prea mult strică, era o asemenea îmbulzeală în 
apă, încât nu mai aveau vizibilitate aproape deloc. Johnny n- 
a n-a avut el inima aceea să le rănească sentimentele şi să-i 
gonească prin intermediul emiţătorului. 

Înotase de multe ori în golfurile nu prea adânci ale 
platoului de coral din jurul insulei, ca să-şi dea seama că o 


scufundare dincolo de graniţele lui era o experienţă mult 
mai spectaculoasă şi mai riscantă. Apa era uneori atât de 
limpede, încât i se părea că pluteşte cu adevărat în aer: 
când privea în jos şi nu vedea nimic între el şi peisajul 
frământat al coralilor aflat la doisprezece metri dedesubt, 
trebuia să-şi amintească tot timpul că n-avea cum să cadă. 

Marele recif de coral care înconjura insula se termina în 
unele locuri abrupt, ca un zid vertical. Era fascinant să te 
scufunzi încet de-a lungul acestui perete, surprinzând în 
crăpăturile şi cotloanele lui peşti splendizi, în culori 
nemaivăzute. La sfârşitul fiecărei scufundări, Johnny 
încerca să identifice aceşti minunaţi fluturi ai recifului în 
atlasele institutului, dar cel mai adesea nu găsea nici un 
nume popular, ci doar denumiri latineşti imposibil de 
pronunţat. 

Aproape la tot pasul puteai da peste lespezi şi creste 
izolate ce se ridicau de pe fundul platoului până aproape de 
suprafaţa apei. Mick le numea piscuri şi ele îi aminteau 
uneori lui Johnny de şanţurile săpate în calcarul Marelui 
Canion. Numai că aceste forme nu fuseseră sculptate de 
forţele de eroziune, ci crescuseră aşa din depunerile 
nenumăratelor schelete de corali morţi. Doar stratul subţire 
de deasupra era viu peste acest masiv de calcar mort care 
cântărea mai multe tone şi era înalt de trei până la şase 
metri. Când vizibilitatea sub apă era redusă, aşa cum se 
întâmpla după ploaie sau furtună, monştrii aceştia de 
piatră, răsărind brusc din ceaţă, îţi dădeau fiori pe şira 
spinării. 

Majoritatea crestelor coralifere erau pline de tot felul de 
găuri şi cotloane, aproape întotdeauna locuite, nu era o 
idee tocmai fericită să te bagi pe undeva înainte de a te uita 
bine să vezi cine era acasă. Puteai da peste vreo murenă, 
clănţănindu-şi fălcile hidoase, sau peste vreo familie 
întreagă de peşti-scorpion, prietenoşi, dar periculoşi, 
agitându-şi cozile cu ghimpi veninoşi în capăt, ca nişte 
curcani înfoiaţi. Dacă dădeai peste o gaură mai mare, 


aproape sigur era locuită de vreun cod-de-piatră sau de un 
porc-de-mare. Unii dintre ei erau mai mari decât Johnny, 
dar nu-i puteau face nici un rău şi fugeau supăraţi din calea 
lui. 

Într-un timp surprinzător de scurt, învăţă să deosebească 
tot felul de neamuri de peşte şi să recunoască locurile în 
care puteau fi găsiţi fiecare. Porcii-de-mare nu se 
îndepărtau niciodată prea mult de găurile lor şi Johnny 
începu curând să-i trateze ca pe prietenii lui personali. Era 
printre ei un veteran care avea prins de înotătoarea 
dorsală, cicatrizată acum, un cârlig de pescuit de care mai 
atârna încă o bucată de fir. În ciuda tristei experienţe pe 
care o avusese cu fiinţele omeneşti, era prietenos şi-l lăsa 
pe Johnny să se apropie atât de mult, încât putea pune 
mâna pe el dacă voia. 

Porcii-de-mare, murenele, peştii-scorpion - aceştia erau 
locuitorii permanenţi ai tărâmului submarin pe care Johnny 
începuse să-l cunoască şi să-l iubească. Dar uneori apăreau 
vizitatori neaşteptaţi din adâncuri, care tulburau rânduiala 
de aici. Faptul că nu ştiai niciodată peste cine aveai să dai, 
chiar într-un loc prin care ai mai trecut de cel puţin zece ori 
şi-l cunoşteai ca-n palmă, făcea parte din atracţia 
misterioasă a recifului. 

Peştii de pradă cel mai des întâlniți erau rechinii, şi Johnny 
n-avea să uite niciodată prima confruntare cu unul din ei, 
într-o zi când Mick dăduse drumul delfinilor cu o oră mai 
devreme. Nu l-a văzut venind: a apărut dintr-o dată acolo, o 
formă perfectă hidrodinamică, asemeni unei torpile cenuşii, 
înaintând încet spre el. Era atât de frumos şi avea atâta 
graţie, încât părea imposibil să fie periculos. Johnny nu s-a 
alarmat decât în momentul în care rechinul a ajuns la 
numai câţiva metri de el: atunci a început să se uite 
disperat după Mick răsunând uşurat când şi-a descoperit 
prietenul în imediata lui vecinătate privind calm situaţia, 
dar cu aruncătorul de harpoane gata pregătit. 


Rechinul, ca toţi semenii lui, era curios. Îl măsură pe 
Johnny cu ochii lui reci şi ficşi - atât de diferiţi de privirea 
prietenoasă şi inteligentă a delfinilor - şi îşi schimbă 
direcţia spre dreapta în ultimul moment, când ajunsese la 
numai trei metri de el. I-a trecut chiar pe sub nas, aşa că l-a 
putut vedea foarte bine. Avea prinsă de spate o remorcă - 
un fel de peşte ce practica autostopul în ocean - care îşi 
folosea ventuza de prindere de pe cap ca să călătorească pe 
gratis. 

Era bine ca un scufundător să nu provoace rechinii, să se 
ferească de ei şi să-i lase în pace în speranţa că vor face şi 
ei acelaşi lucru. Dacă îi înfruntai, plecau întotdeauna, dar 
dacă îţi pierdeai sângele rece şi încercai să fugi, ei bine, 
cine era atât de prost încât să fugă nu merita iertare, căci 
un rechin înoată cu cincizeci de kilometri la oră, iar un 
scufundător cu numai cinci sau şase. 

Baracudele care mişunau pe la marginile recifului erau 
mult periculoase decât rechinii. Prima dată când a dat cu 
ochii de ele, Johnny a fost din cale afară de fericit că planşa 
plutea chiar deasupra capului său. Marea se umpluse dintr- 
o dată de aceste ştiuci-de-mare argintii, cu priviri ostile şi 
agresive şi cu fălcile deschise. Nu erau foarte mari - aveau 
cel mult un metru lungime - dar erau sute şi formau un zid 
de jur împrejurul lui Johnny. Cercul se strângea din ce în ce 
mai tare, căci se înghesuiau să-l cerceteze mai bine, până 
ce nu mai reuşise să răzbată cu privirea dincolo de 
trupurile lor sclipitoare. Începuse atunci să dea din mâini şi 
să ţipe prin apă, dar ele nu se mişcau din loc continuând să- 
| cerceteze impasibile: apoi, fără nici un motiv aparent, 
făcuseră brusc stânga-mprejur şi dispărură în adâncuri. 

Johnny ieşi la suprafaţă, se căţără pe surf şi îi povesti 
speriat lui Mick ce se întâmplase. La fiecare câteva secunde 
îşi vâra capul sub apă, să vadă dacă nu cumva se întoarce 
haita. 

— Nu te vor mai deranja, îl asigurase Mick. Baracudele 
sunt nişte laşe: dacă împuşti una, celelalte o iau la fugă 


imediat. 

Johnny se bucură să audă asta şi la următoarea întâlnire fu 
mult mai liniştit. Ca şi prima dată, simţi aceeaşi neplăcere 
văzându-se înconjurat din toate părţile de creaturile acelea 
argintii părând o flotilă de nave spaţiale de pe altă planetă. 
Poate într-o zi, se gândea el, una dintre ele se va repezi să-l 
muşte, iar apoi întreaga haită. 

Explorarea recifului era o ispravă dificilă - avea întinderea 
prea mare, până dincolo de unde înotau de obicei şi existau 
unele porţiuni care depăşeau linia orizontului şi nu fuseseră 
vizitate niciodată. Johnny îşi dorea de fiecare dată să 
pătrundă mai adânc în acest teritoriu necunoscut, dar se 
vedea mereu nevoit să-şi păstreze puterile pentru drumul 
de întoarcere. Ideea i-a venit chiar în timpul voiajului 
obişnuit spre casă, în timp ce-l ajuta pe Mick să împingă 
planşa încărcată cu cel puţin cincizeci de kilograme de 
peşte. 

Mick era cam sceptic, dar admisese că ideea era 
nemaipomenită - dacă mergea, bineînţeles. 

— N-o să fie deloc uşor să facem un harnaşament pentru 
delfini, spuse el. Sunt aşa de alunecoşi, că o să-l şi-l scoată 
tot timpul. 

— Mă gândesc la un fel de manşon elastic, trecut pe 
dinaintea înotătoarelor: dacă e destul de lat şi destul de 
strâns, o să stea. Ştii ce, nu vreau să cerem ajutorul 
nimănui - sunt sigur că va râde de noi. 

Sfatul lui era bun, dar imposibil de pus în practică. Toată 
lumea voia să ştie la ce le trebuie burete cauciucat, chingi 
elastice, fir de nylon şi tot felul de bucăţi de plastice de. 
Forme curioase, aşa că au fost nevoiţi să spună adevărul. 
Era imposibil să ţină ceva secret şi Johnny se simţi din cale 
afară de jenat de mulţimea spectatorilor adunaţi să-l 
privească în timp ce îi potrivea harnaşamentul lui Susie. 

Nu le luă în seamă glumele şi sugestiile strângând mai 
departe cataramele chingilor. Susie aştepta liniştită şi 
încrezătoare, ştiind că Johnny nu i-ar face niciodată vreun 


rău: pentru ea era doar un joc nou şi se arată nerăbdătoare 
să-i înveţe regulile. 

Reuşi să potrivească harnaşamentul pe partea din faţă a 
corpului, de unde aripioarele laterale şi înotătoarea dorsală 
îl împiedicau - sau cel puţin aşa spera Johnny - să alunece 
înapoi. Fusese foarte atent să nu astupe cu chingile sigurul 
orificiu prin care delfinul putea respira când ieşea la 
suprafaţă, orificiu care se afla pe partea din spate a capului, 
şi care se închidea când delfinul se scufunda. 

Ataşă apoi cele două benzi de nylon şi smuci zdravăn de 
ele. Totul părea în regulă, aşa că se grăbi să lege capetele 
libere de planşa lui Johnny, apoi se căţără şi el deasupra. 

Se auziră ovaţii ironice când Susie se avântă în larg 
trăgând planşa după ea. Pornise fără nici un ordin, căci 
pricepuse imediat ce încerca Johnny să facă. 

O lăsă să-l tragă vreo sută de metri, apoi apăsă butonul 
emiţătorului pe care scris STÂNGA. Susie răspunse imediat 
comenzii. Încercă DREAPTA şi ea ascultă supusă din nou. 
Deja planşa înainta mai repede decât înota el, fără ca 
delfinul să depună un efort mai mare decât de obicei. 

Se îndreptau spre larg, când Johnny mormăi deodată: „Le- 
arăt eu lor!” şi apăsă butonul pe care scria RAPID. Planşa 
făcu un mic salt şi începu să zboare pe deasupra valurilor. 
Susie putea înota cu o viteză de cel puţin cincizeci de 
kilometri la oră: trăgând planşa după ea, împiedicată fiind 
de hamuri, atingea probabil treizeci sau patruzeci de 
kilometri pe oră. Şi asta era viteză, nu glumă, când stăteai 
întins pe burtă şi toată apa îţi împroşcă în faţă. 

Dintr-o dată, cu o plesnitură sonoră, surful alunecă într-o 
parte şi Johnny zbură în cealaltă. Când reuşi să iasă la 
suprafaţă bolborosind şi pufnind pe nas descoperi că nimic 
nu se rupsese: Susie scăpase pur şi simplu din 
harnaşament, ca dopul dintr-o sticlă de şampanie. Ei, 
asemenea dificultăţi tehnice erau oricând de aşteptat la 
început! Deşi avea mult de înotat până la țărm, iar acolo 
ştia că-l aşteaptă o mulţime gălăgioasă gata să-şi râdă de el, 


Johnny se simţea totuşi mulţumit. Căpătase un nou atu în 
lupta cu marea şi inventase un nou sport, de care aveau să 
se bucure cândva mii de oameni şi delfini. 

Profesorul Kazan se arătă încântat când află de invenţia lui 
Johnny: era în perfectă concordanţă cu propriile lui planuri, 
care - chiar dacă destul de vagi - începuseră totuşi să 
prindă oarecare formă. Spera ca în câteva săptămâni să se 
poată prezenta în faţa Comitetului Consultativ cu câteva 
idei care să smulgă aplauze. 

Profesorul nu era unul dintre oamenii de ştiinţă - 
matematicieni, de exemplu - care sunt nefericiţi dacă 
munca lor capătă la un moment dat valoare practică. Deşi 
ar fi fost mulţumit să studieze limbajul delfinilor pentru tot 
restul vieţii fără a încerca să-şi pună cunoştinţele în 
practică, ştia că acum venise timpul să facă acest lucru. 
Delfinii îi forţaseră mâna. 

Încă n-avea nici o idee despre ce-ar fi putut, sau ce-ar fi 
trebuit să facă în problema balenelor ucigaşe. Dar îşi 
dăduse foarte bine seama că, dacă delfinii aşteptau să 
primească ajutor din partea oamenilor, trebuiau să facă 
dovadă că sunt şi ei în stare să ofere ceva în schimb. 

Încă de prin anii şaizeci, doctorul John Lilly, primul om de 
ştiinţă care încercase să comunice cu delfinii, sugerase mai 
multe moduri în care ei puteau coopera cu oamenii. Puteau 
salva supraviețuitorii unor naufragii - o demonstraseră în 
cazul lui Johnny şi puteau aduce o contribuţie nepreţuită la 
îmbogățirea cunoştinţelor despre ocean. Cu siguranţă că ei 
cunoşteau vieţuitoare pe care oamenii nu le văzuseră 
niciodată şi - cine ştie? 

— Ar fi putut lămuri până la urmă şi misterul încă 
nerezolvat al Marelui Şarpe de Mare. Dacă ar fi ajutat 
pescarii pe scară largă, aşa cum o făceau ocazional, ar fi 
putut deţine un rol extraordinar în hrănirea celor şase 
miliarde de guri înfometate ale planetei. 

Merita să fie făcute investigaţii în acest domeniu şi 
profesorul Kazan descoperise de unul singur câteva lucruri 


noi. Nu exista catastrofă în lumea oceanului pe care delfinii 
să n-o poată localiza şi examina, chiar la adâncimi de peste 
trei sute de metri. Reuşeau să descopere chiar şi corăbii 
scufundate cu secole în urmă, îngropate în nisip şi acoperite 
de corali, căci aveau un extraordinar simţ al mirosului - sau 
mai degrabă al gustului - putând detecta în apă cea mai 
slabă urmă de metal, petrol sau lemn. Delfini-detectivi, care 
ar adulmeca fundul mării ca nişte copoi - ar revoluţiona 
arheologia marină. Profesorul Kazan se întreba uneori, 
puţin ironic, dacă nu cumva puteau fi antrenați să 
descopere şi mirosul aurului. 

Veni şi timpul ca profesorul să-şi verifice unele teorii, şi 
Peştele Zburător o porni spre nord ducându-i la bord pe 
Einar, Peggy, Susie şi Sputnik în noile bazine instalate de 
curând. Transporta de asemenea o cantitate însemnată de 
echipamente speciale: din păcate însă Johnny lipsea, căci 
OSCAR îi interzisese să plece. 

— Îmi pare rău, Johnny, îi spusese profesorul examinând 
încruntat imprimanta calculatorului. Ai luat A la biologie, A- 
minus la chimie, B-plus la fizică şi numai B-minus la 
engleză, matematică şi istorie. Nu e bine deloc. Cât timp îţi 
petreci cu scufundările? 

— N-am ieşit deloc alaltăieri, răspunse Johnny evaziv. 

— Nici nu mă mir, de vreme ce a plouat întruna. Mă 
refeream însă la o medie zilnică. 

— A, câteva ore. 

— Câteva dimineaţa şi câteva după-amiaza, sunt sigur de 
asta. Ei bine, OSCAR a pus la punct pentru tine un nou 
program axat în principal pe subiectele la care stai cel mai 
prost. Mă tem că vei rămâne şi mai mult în urmă dacă vei 
participa la croazieră. Plecăm pentru două săptămâni şi tu 
nu-ţi poţi permite să mai pierzi nici un moment. 

Asta era. N-ar fi avut nici un rost să se opună, chiar dacă 
ar fi îndrăznit, fiindcă ştia că profesorul avea dreptate, într- 
un fel, o insulă coraliferă era ultimul loc din lume unde să 
stai numai printre cărţi şi să toceşti. 


Au trecut şi cele două săptămâni lungi şi s-a întors Peştelui 
Zburător, care făcuse şi câteva escale prin porturile 
continentului. Navigase spre nord până la Cooktown, unde 
acostase faimosul căpitan Cook în 1770 ca să-şi repare 
corabia avariată. 

Johnny auzise la radio, când şi când, ştiri despre mersul 
expediției, dar află toată povestea de-abia la întoarcerea lui 
Mick. Faptul că fusese plecat şi prietenul lui se repercutase 
în mod pozitiv asupra progreselor sale la învăţătură, căci nu 
mai avusese cine să-l ispitească. Avansase remarcabil în 
cele două săptămâni şi profesorul se arătă foarte mulţumit 
de el la întoarcere. 

Primul suvenir din călătorie pe care i-l arătă Mick era o 
pietricică albă şi mată, cât un bob de mazăre. 

— Ce-i asta? Îl întrebă el deloc impresionat. 

— Cum, nu ştii? E o perlă! Şi chiar una de valoare! 

Johnny tot nu înţelegea de ce făcea Mick atâta caz, dar nu 
voia să-i rănească sentimentele - sau să-şi arate ignoranţa. 

— Unde-ai găsit-o? 

— N-am găsit-o eu: a adus-o Peggy din Golful Marlin, care 
are o adâncime de o sută cincizeci de metri. Nu s-au făcut 
niciodată scufundări acolo - e prea periculos, chiar şi cu ce! 
Mai modern echipament. După ce unchiul Henry le-a arătat 
cum sunt scoicile-de-sidef, Einar, Peggy şi cu Susie au adus 
de-acolo câteva sute. Profesorul zicea că şi-a scos banii pe 
călătorie. 

— Cu ce, cu perla asta? 

— Nu, prostule, cu scoicile. Sunt cea mai căutată marfă 
pentru butoni şi mânere de cuţit, şi fermele de scoici nu 
produc destul. Profesorul crede că s-ar putea pune pe 
picioare o mică industrie de scoici perlifere cu câteva sute 
de delfini bine dresați. 

— Aţi găsit vreo epavă? 

— Vreo douăzeci, dar cele mai multe erau deja trecute pe 
hărţile Amiralității. Cea mai interesantă experienţă a fost cu 


traulerele de pescuit de lângă Gladstone: am reuşit să 
mânăm două bancuri de toni chiar în plasele lor. 

— Pun pariu că i-aţi făcut fericiţi! 

— Nu chiar pe cât ne aşteptam. Nu voiau să creadă că 
delfinii au făcut-o: susțineau sus şi tare că ei i-au ademenit, 
cu câmpurile lor electrice de control şi cu sunetele pe care 
le folosesc ca momeală. Dar noi ştim mai bine şi o să le 
dovedim asta când o să avem mai mulţi delfini antrenanţi. 
Atunci o să putem mâna peştii unde ne place şi când avem 
chef. 

Johnny îşi aminti brusc ce-i spusese profesorul despre 
delfini la prima lor întâlnire: „Ei au mai multă libertate 
decât am putea avea noi vreodată. Nu aparţin nimănui şi 
sper că nu vor aparţine niciodată.” 

Aveau ei oare să-şi piardă această libertate, şi însuşi 
profesorul, cu toate bunele lui intenţii, avea să fie 
instrumentul înrobirii lor? Numai viitorul avea sa decidă. 
Poate că delfinii nu fuseseră niciodată atât de liberi pe cât 
îşi închipuiau oamenii. Johnny nu uitase nici acum povestea 
aceea cu balena ucigaşă în burta căreia fuseseră găsiţi 
douăzeci de delfini. 

Şi libertatea se plăteşte, ca toate lucrurile de pe lumea 
asta. Poate că ei înşişi doreau să facă acest târg cu oamenii, 
renunțând la unele privilegii pentru a obţine protecţie. 
Multe popoare fuseseră în situaţia de a face aceeaşi 
alegere, şi nu ieşise totdeauna bine. 

Profesorul Kazan se gândise desigur la acest lucru, şi 
poate nu numai atât: deocamdată nu-şi făcea griji, mai avea 
încă de adunat informaţii şi de făcut experimente. Nu era 
silit să se grăbească: învoiala dintre oameni şi delfini, pe 
care abia o întrezărea destul de neclar, era încă departe în 
viitor. Poate că nici n-avea să fie semnată în timpul vieţii 
sale dacă, într-adevăr, s-ar fi putut aştepta cineva ca un 
delfin să semneze o învoială. Şi de ce nu? Gurile lor aveau o 
extraordinară dexteritate - o dovediseră adunând şi 
transportând sutele de scoici-de-mărgăritar. Un alt proiect 


pe termen lung al profesorului ţintea să-i înveţe pe delfini 
să scrie, sau măcar să deseneze. 

Unul din planurile sale, într-o perspectivă şi mai 
îndepărtată - poate chiar peste câteva secole - era Istoria 
Mării. Profesorul Kazan bănuise întotdeauna - şi acum se 
convinsese - că delfinii posedă o memorie extraordinară, 
înainte de inventarea scrisului oamenii îşi purtau întregul 
trecut în propriile creiere. Barzii şi menestrelii memorau 
milioane de cuvinte şi le transmiteau prin viu grai din 
generaţie în generaţie. Cântecele pe care le cântau - 
legende despre zei, eroi şi despre bătăliile din zorii istoriei - 
erau un amestec de fapte reale şi imaginare. Dar faptele 
existau totuşi şi nu trebuia decât ca cineva să le dezgroape, 
aşa cum Schliemann dezgropase, în secolul XIX, Troia şi 
dovedise după trei mii de ani că Homer spusese adevărul. 

Delfinii aveau şi ei povestitorii lor, deşi profesorul nu 
întâlnise încă niciunul. Einar era în stare să repete, 
fragmentar, câteva din poveştile lor pe care le auzise în 
copilărie şi, traducându-le, profesorul se convinsese că 
aceste legende conţineau o asemenea bogăţie de informaţii 
cum n-ar fi putut găsi nicăieri în altă parte. Erau mult mai 
vechi decât orice mit sau folclor omenesc, căci unele 
conţineau referinţe clare despre Era Glaciară - iar ultima 
glaciațiune avusese loc cu şaptesprezece mii de ani în 
urmă. 

Una din povestiri era atât de fantastică încât profesorul 
Kazan, crezând că traducerea sa este greşită, îi înmânase 
apoi banda doctorului Keith, rugându-l s-o interpreteze şi el 
şi să-i comunice rezultatei. 

Lui Keith, care era departe de a fi un bun traducător din 
delfineză, aşa cum era profesorul, i-a trebuit o lună până să 
găsească un înţeles poveştii. Chiar şi după aceea, atâta a 
şovăit să-i dea versiunea lui, încât profesorul s-a văzut 
practic nevoit să i-o smulgă cu de-a sila. 

— E o legendă foarte veche, începu el. Einar repetă acest 
lucru de câteva ori. Se pare că delfinii sunt foarte 


impresionați de ea, fiindcă ţin să sublimeze că nu s-a mai 
întâmplat niciodată una ca asta, nici înainte, nici după. Dacă 
am înţeles eu bine, este vorba despre un banc de delfini 
care înota noaptea pe lângă o insulă mare, când brusc bolta 
s-a luminat ca ziua şi „soarele a coborât de pe cer”. Sunt 
foarte sigur de fraza asta. Soarele a coborât în apă, s-a 
stins, şi din nou s-a lăsat întunericul. Dar acum plutea în 
apă un obiect uriaş - lung cât o sută douăzeci şi opt de 
delfini. Am dreptate până aici? 

Profesorul Kazan aprobă. 

— Sunt de acord cu toate, în afară de număr. Mie mi-au 
ieşit două sute cincizeci şi şase, dar nu e foarte important. 
Lucrul acela era într-adevăr mare, nu există nici o îndoială 
în această privinţă. 

Profesorul descoperise că delfinii aveau un sistem de 
calcul în baza doi, ceea ce era de aşteptat, de vreme ce 
aveau numai două degete, sau înotătoare, cu care să 
numere. Ceea ce pentru ei era 1, 10, 100, 1000, 10.000, în 
notația zecimală însemna 1, 2, 4, 8, 16. Aşa că pentru ei, 
128 şi 256 erau numere impresionante, care însemnau 
aproximaţii, nu măsuri exacte. 

— Delfinii erau speriaţi şi se ţineau departe de lucrul 
acela, continuă Keith. Scotea nişte zgomote ciudate, şi 
Einar a reprodus câteva. Mie mi-au sunat ca nişte motoare 
electrice sau compresoare în funcţiune. 

Profesorul încuviinţă din cap, dar nu-l întrerupse. 

— Apoi a urmat o explozie înspăimântătoare şi marea s-a 
înfierbântat gata să dea în clocot. Toţi cei care se aflau la 
mai puţin de 1024 sau chiar 2048 lungimi de obiect au fost 
ucişi. Obiectul s-a scufundat rapid şi au mai urmat câteva 
explozii până a ajuns la fund. 

Chiar şi delfinii care au scăpat nevătămaţi au murit curând 
după aceea, răpuşi de o boală necunoscută. Multă vreme s- 
au ţinut cu toţii departe de locul respectiv, dar cum nimic 
nu s-a mai întâmplat, câţiva mai curioşi dintre ei s-au întors 
să cerceteze împrejurimile. Au găsit „un loc cu multe gropi” 


pe fundul mării şi au intrat în ele ca să caute peşti. Aceşti 
ultimi vizitatori au murit şi ei de aceeaşi boală ciudată şi 
acum nu se mai apropie nimeni de zonă. Cred că scopul 
principal al poveştii a fost să ne prevină. 

— Un avertisment de acum mii de ani, încuviinţă 
profesorul. Un avertisment împotriva a ce? 

Doctorul Keith se răsuci stânjenit în scaun. 

— Nu văd nici o ieşire, spuse ei. Dacă legenda se bazează 
pe un fapt real - şi nu văd cum ar fi putut delfinii să 
inventeze o asemenea poveste - atunci înseamnă că s-a 
prăbuşit pe undeva o navă spaţială, acum câteva mii de ani. 
I-au explodat motoarele nucleare şi marea a fost otrăvită de 
radioactivitate. E o teorie fantastică, dar altă explicaţie mai 
bună nu găsesc. 

— De ce fantastică? Întrebă profesorul Kazan. Acum ştim 
cu siguranţă că în univers există nenumărate forme de viaţă 
inteligentă, aşa că ne putem aştepta ca şi alte specii să 
construiască nave spaţiale. De fapt, mai greu de explicat 
este motivul pentru care n-au venit pe pământ până acum. 
Unii oameni de ştiinţă sunt de părere că am avut astfel de 
vizitatori în trecut, dar cu atâtea mii de ani în urmă încât nu 
s-a mai păstrat nici o mărturie. Ei bine, acum s-ar putea să 
fi căpătat dovada mult dorită. 

— Ce aveţi de gând să faceţi cu povestea asta? 

— Nu putem face nimic, deocamdată. L-am întrebat pe 
Einar, dar nu ştie unde s-au întâmplat toate aceste lucruri. 
Trebuie să punem mâna pe unul din delfinii aceia 
menestreli şi să înregistrăm legenda completă. Să sperăm 
că o să aflăm mai multe detalii şi, dacă reuşim să 
aproximăm zona, am putea după aceea sa descoperim şi 
locul catastrofei folosind detectoarele Geiger - astea 
reacţionează la radiaţii chiar şi după o mie de ani. Nu mi-e 
teamă decât de un singur lucru. 

— Care anume? 

— Ca informaţia să nu fi fost înghițită de balenele ucigaşe. 
Atunci n-o să mai putem şti niciodată care-i adevărul. 


Nici un vizitator al insulei nu fusese primit vreodată cu 
sentimente atât de confuze. 

Erau strânşi cu toţii în jurul bazinului - în afară de cei 
plecaţi pe mare - când, dinspre sud, îşi făcu apariţia 
elicopterul de la Staţiunea de Cercetări asupra 
Comportamentului balenelor din Tasmania. 

Când ajunse deasupra bazinului, curentul elicei stârni 
reverberaţii spectaculoase pe toată suprafaţa apei, apoi 
trapa elicopterului se deschise şi dinăuntru cobori o funie 
cu o legătură uriaşă la capăt. O rafală enormă de stropi se 
înălţă cu zgomot când coletul voluminos lovi apa, iar funia 
rămase liberă. 

Dar bazinul nu mai era gol. Cea mai mare şi mai fioroasă 
creatură care fusese văzută pe Insula Delfinilor săgeta 
acum apa făcând un tur rapid de recunoaştere. La prima 
vedere, balena ucigaşă îl cam dezamăgi pe Johnny. Era mai 
mică decât se aşteptase, chiar dacă îi întrecea în lungime 
pe toţi delfinii pe care îi văzuse până atunci. Când 
elicopterul se îndepărtă îndeajuns şi putură din nou să 
vorbească fără a urla, îi comunică Mick dezamăgirea lui. 

— E o femelă, îi spuse Mick, Ele sunt de două ori mai mici 
decât masculii, ceea ce înseamnă că e mult mai practic să ţii 
în captivitate o femelă. Mănâncă numai o sută de kilograme 
de peşti pe zi. 

În ciuda prejudecăţilor sale, Johnny trebui totuşi să admită 
că era chiar o creatură frumoasă. Aşa bălţată cum era, cu 
alb pe dedesubt şi cu negru pe deasupra, şi cu câte o pată 
albă în spatele fiecărui ochi, avea o înfăţişare cel puţin 
interesantă. Aceste pete albe i-au şi adus în scurtă vreme 
porecla de Fulg-de-Nea. 

Sfârşind cu inspecția bazinului, balena începu să privească 
mulţimea de pe margine. Îşi înălţă capul masiv deasupra 
apei, se uită la cei din jur cu o privire inteligentă şi 
pătrunzătoare, apoi căscă leneş. 

La vederea acelor dinţi înspăimântători, ca nişte piroane 
uriaşe, publicul scoase un murmur de admiraţie. Balena îşi 


dădu seama probabil de impresia produsă, căci căscă din 
nou, mai larg, oferind o şi mai bună privelişte a formidabilei 
sale danturi. Delfinii au dinţii mici, ca nişte ace, făcuţi parcă 
numai să zgârie peştii înainte de a-i înghiţi întregi: aceşti 
dinţi însă aveau aceeaşi destinaţie ca şi cei ai rechinilor: 
puteau sfâşia uşor o focă, sau un delfin, sau chiar un om. 

Acum, că insula avea şi o balenă ucigaşă, toată lumea era 
curioasă să vadă ce-avea de gând profesorul cu ea. Acesta a 
lăsat-o în pace în primele trei zile, ca să se obişnuiască şi ea 
cu mediul şi să-şi revină după emoţiile călătoriei. Fiindcă 
fusese ţinută deja în captivitate câteva luni şi se obişnuise 
cu oamenii, balena se linişti foarte repede şi acceptă peştii, 
atât de vii, cât şi morţi, care i se dădeau. 

Hrănirea balenei căzu în sarcina familiei lui Mick, şi de 
obicei se ocupa de asta tatăl lui, Jo Nauru, sau unchiul 
Stephen, căpitanul navei Peştele Zburător. Deşi acceptaseră 
slujba asta cu gândul să câştige nişte bani în plus, începură 
curând să-şi iubească munca. Balena era inteligentă, lucru 
la care se aşteptaseră cu toţii, dar pe deasupra mai era şi 
prietenoasă, ceea ce era chiar uimitor din partea unei 
balene ucigaşe. Mick, în special, se ataşă foarte mult de ea 
şi reciprocitatea era evidentă, căci Fulg-de-Nea se arăta 
bucuroasă când el se apropia de bazin, şi dezamăgită ori de 
câte ori Mick pleca fără să-i dăruiască nimic. 

Când se convinse că balena s-a adaptat şi că o interesează 
viaţa de aici, profesorul Kazan îşi începu primele experienţe 
lansând prin hidrofoane câteva fraze simple în delfineză 
pentru a-i studia reacţiile. 

Balena răspunse destul de violent la această provocare, 
repezindu-se ca o vijelie în toate direcţiile în căutarea 
sursei de unde venea semnalul. Fără îndoială, asociase 
vocile delfinilor cu hrana şi crezuse să că i s-a servit masa. 

Nu-i trebuiră însă decât câteva minute ca să-şi dea seama 
că a fost păcălită şi că în bazin nu era nici un delfin. 
Continuă să asculte atentă sunetele renunțând să mai caute 
sursa lor. Speranţele profesorului Kazan ca ea să răspundă 


la unele fraze din delfineză în propriul ei limbaj se dovediră 
zadarnice: balena se încăpăţâna să rămână mută. 

Cu toate astea, profesorul făcu mici progrese în studierea 
limbajului acestor mamifere, folosind benzi înregistrate cu 
vocile balenelor ucigaşe. 

Ajutat de memoria infailibilului computer OSCAR, caută în 
uriaşa cantitate de material cuvinte din limba delfinilor. Şi 
găsi destule. De exemplu, numele unor peşti erau aproape 
identice în cele două limbaje, care aveau probabil - la fel ca 
engleza şi germana, sau franceza şi italiana - o veche 
origine comună. Sau cel puţin aşa spera profesorul Kazan, 
căci acest lucru i-ar fi uşurat munca foarte mult. 

Nu disperă din cauza refuzului balenei de a coopera, căci 
avea deja alte planuri în privinţa ei, planuri ce puteau fi 
duse la bun sfârşit fie că ea voia sau nu. 

La două săptămâni după ce fusese adusă balena, pe insulă 
sosi o echipă de medici din India, care se apucă să instaleze 
pe marginea bazinului tot felul de echipamente electronice. 
După ce îşi terminară treaba, apa fu scursă din bazin, iar 
balena eşuă indignată într-o băltoacă. 

În etapa următoare fu nevoie de zece oameni, nişte 
frânghii zdravene o uriaşă ramă de lemn care avea rolul să 
prindă capul balenei şi să-l imobilizeze. Sigur că biata de ea 
nu era deloc încântată de toate astea - şi nici Mick de altfel, 
care participa la acest proiect udând cu apă pielea lui Fulg- 
de-Nea, ca să nu i-o usuce soarele. 

— N-o să-ţi facă nimeni nici un rău, micuța mea, o asigura 
el. O să se termine totul într-o clipă şi-o să te poţi bălăci 
iarăşi. 

Dar deodată, spre spaima băiatului, unul dintre medici se 
apropie de ea cu un obiect ciudat, ceva între un ac 
hipodermic şi un burghiu electric. Alese cu grijă o porţiune 
pe partea din spate a capului balenei, aplică acolo obiectul 
acela bizar şi apăsă pe un buton. Se auzi un scrâşnet slab, 
ascuţit, şi acul pătrunse adânc în creier, trecând prin osul 


gros al craniului la fel de uşor ca un cuţit încins printr-o 
bucată de unt. 

Această operaţie îl întristă mult mai tare pe Mick decât pe 
Fulg-de-Nea, care nu păru să ia în seamă împunsătura. 
Faptul nu era câtuşi de puţin surprinzător pentru cei care 
aveau oarecari cunoştinţe de fiziologie, dar Mick, la fel ca 
majoritatea oamenilor, ignora amănuntul curios că, deşi 
creierul este receptorul tuturor senzaţiilor din organism, el 
nu simte durere când e agresat. Poate fi tăiat sau găurit 
fără ca cel căruia îi aparţine să sesizeze cel mai mic 
disconfort. 

În creierul balenei au fost introduse cu totul zece sonde, 
conectate prin intermediul unor fire elastice la un dispozitiv 
montat apoi pe corpul ei. Întreaga operaţie a durat mai 
puţin de o oră. Când totul a fost gata, bazinul a fost umplut 
din nou cu apă şi Fulg-de-Nea, pufnind şi stropind, a 
început să înoate leneşă încoace şi-ncolo. Deşi experienţa 
nu-i provocase nici un neajuns evident, lui Mick i se păru că- 
| priveşte cu o expresie de reproş, de parcă ar fi vrut să-i 
spună că fusese trădată de cel mai bun prieten. 

A doua zi sosi doctorul Saha de la New Delhi. Ca membru 
în comitetul de conducere al institutului, era un vechi 
prieten al profesorului Kazan, şi o autoritate mondială în 
problemele celui mai complex dintre organe, creierul uman. 

— Ultima dată am folosit acest echipament pe un elefant, 
spuse fiziologul, aplecat deasupra bazinului. Chiar înainte 
de a termina, îi controlam atât de bine trompa, încât 
puteam să bat cu ea la maşina de scris. 

— Noi n-avem nevoie de o asemenea virtuozitate, 
răspunse profesorul Kazan. Tot ce-mi doresc e să pot 
controla mişcările balenei şi s-o învăţ să nu mănânce delfini. 

— Dacă oamenii mei au pus electrozii unde trebuie, spuse 
dr. Keith, cred că pot garanta pentru asta. Dar nu imediat: 
întâi va trebui să-i alcătuiesc nişte hărţi ale creierului. 

Aceste hărţi ale creierului cereau multă răbdare şi 
îndemânare: era vorba de o muncă delicată, care mergea 


încet şi Saha îşi petrecea ore întregi în faţa monitoarelor 
sale, observând comportamentul balenei, care se scufunda, 
plutea tolănită la soare, înota încet în jurul bazinului, sau 
prindea peştii pe care îi arunca Mick. În tot acest timp, 
creierul ei emitea unde, ca un satelit pe orbita sa, prin 
transmiţătorul radio pe care i-l ataşaseră. Impulsurile 
electrice culese de sonde erau înregistrate pe bandă, aşa 
încât dr. Saha putea vizualiza schema activităţii electrice 
care corespundea fiecărei acţiuni în parte. 

Şi, în sfârşit, făcu primul pas. În loc să primească în 
continuare impulsurile emise de creierul balenei, începu să- 
i transmită el curenţi electrici. Rezultatul se dovedi a fi 
fascinant, tulburător: părea mai degrabă magie decât 
ştiinţă. Învârtind o manetă sau închizând un întrerupător, 
dr. Saha putea face uriaşul animal să înoate la dreapta sau 
la stânga, să descrie în apă cercuri sau opturi, să plutească 
inert în mijlocul bazinului, sau să facă orice altă mişcare pe 
care i-ar fi comandat-o. Eforturile lui Johnny de a-i controla 
pe Sputnik şi Susie prin sistemul de comunicare, eforturi ce 
impresionaseră cândva puternic păreau acum puerile. Dar 
Johnny nu se supără, Sputnik şi Susie erau prietenii lui, iar 
el prefera să le lase libertatea de a alege. Dacă ei nu voiau 
să-l asculte - cum se întâmplase de multe ori - acesta era 
privilegiul lor. Fulg-de-Nea nu avea de ales, curenţii 
electrici care-i alimentau creierul o transformaseră într-un 
robot viu, fără voinţă proprie, obligat să îndeplinească 
ordinele date de dr. Saha. Tot gândindu-se la asta, Johnny 
simţea o apăsare din ce în ce mai mare. Aş putea fi şi eu 
controlat în acelaşi fel? Se întrebă el. În urma unor 
investigaţii află că astfel de intervenţii se efectuaseră, într- 
adevăr, de multe ori în laboratoare experimentale, fiind 
vorba despre o descoperire ştiinţifică la fel de periculoasă 
ca energia atomică dacă era folosită în scopuri malefice. 

Nu exista nici o îndoială că profesorul Kazan avea intenţii 
bune - cel puţin în ceea ce-i privea pe delfini. Dar Johnny 
nu-şi putea imagina cum spera să utilizeze această tehnică. 


Nu reuşi să-nţeleagă mare lucru nici când experimentul 
trecu la faza următoare, o dată cu aducerea pe insulă a 
unui obiect extraordinar - un delfin artificial care părea 
însă atât de adevărat, încât cu greu îşi puteau da seama că 
nu era altceva decât un mecanism propulsat de motoare 
electrice. Fusese construit cu douăzeci de ani în urmă la 
Laboratoarele de Cercetări Navale, de către un savant care 
nu putea înţelege cum reuşeau delfinii să înoate atât de 
rapid. După calculele sale, musculatura lor nu le-ar fi 
permis să înainteze cu o viteză mai mare de şaisprezece 
kilometri pe oră, deşi în fapt depăşeau uşor o viteză de 
două ori mai mare. 

Aşa că savantul se apucase să construiască un delfin 
artificial care putea fi teleghidat şi căruia îi putea studia 
mişcările. Experienţa eşuă, însă modelul era atât de bine 
realizat, încât constituia o performanţă în sine, astfel că 
nimeni nu se îndurase să-l distrugă, nici chiar atunci când 
cel care-l proiectase renunţase la el dezgustat. Din când în 
când, tehnicienii laboratorului îl ştergeau de praf şi-l 
scoteau pentru demonstraţii publice, aşa auzise de 
existenţa lui profesorul Kazan. Aşa lipsit de importanţă cum 
era, delfinul mecanic devenise faimos. 

Părea atât de natural încât ar fi putut păcăli pe oricine, 
dar când l-au scufundat în bazinul lui Fulg-de-Nea sub 
privirile fascinante ale spectatorilor, rezultatul a fost 
dezolant. Balena aruncă jucăriei mecanice o privire 
dispreţuitoare, apoi o ignoră complet. 

— Exact lucrul de care mă temeam - spuse profesorul, 
fără să se-arate prea dezamăgit. 

Ca toţi oamenii de ştiinţă, învățase de mult că majoritatea 
experimentelor eşuează şi nu se ruşinase la gândul că se 
poate face de râs, chiar şi în public. În treacăt fie spus, până 
şi marele Darwin şi-a petrecut odată ore întregi cântând la 
trompetă într-o grădină de zarzavat pentru a vedea dacă 
sunetele afectează creşterea plantelor. 


— Probabil a auzit zgomotul motorului şi şi-a dat seama că 
e vorba de un fals. Ei bine, n-avem de ales: va trebui să 
folosim ca momeală delfini adevăraţi - conchise el. 

— Ai de gând să chemi voluntari? Glumi dr. Saha. Gluma 
însă prinse. După câteva momente de gândire, profesorul 
Kazan, înclină din cap în semn de aprobare. 

— Ei da, chiar asta o să fac, spuse el. 

— Impresia generală pe insulă e că profesorul a înnebunit 
cu desăvârşire, spuse Mick. 

— Ştii că asta-i o prostie! 

— Sări Johnny în apărarea idolului său. Acum ce-a mai 
făcut? 

— Foloseşte generatorul de curenţi cerebrali pentru a-i 
controla lui Fulg-de-Nea modul de hrănire. Îmi spune să-i 
dau un anumit fel de peşte şi apoi doctorul Saha n-o lasă să- 
| mănânce: după ce-i face figura asta de câteva ori, săraca 
renunţă să mai încerce. El numeşte asta „condiţionare”. 
Acum înoată vreo patru sau cinci dorade mari prin bazin, şi 
ea nici măcar nu se uită la ele. În schimb înfulecă orice alt 
fel de peşte. 

— Bine, dar de ce-ar fi profesorul nebun fiindcă face una 
ca asta? 

— Păi, e evident ce urmăreşte. Dacă o poate împiedica pe 
Fulg-de-Nea să mănânce dorade, la fel de bine o va putea 
dezvăţa să mănânce delfini, dar cui îi foloseşte asta? Sunt 
milioane de balene ucigaşe, doar nu-şi închipuie că le poate 
condiţiona pe toate! 

— Orice-ar face profesorul, replică Johnny încăpățânat, 
are el motivele lui. Aşteaptă şi-ai să vezi! 

— Of, aş vrea să n-o mai chinuie aşa pe biata Fulg-de-Nea. 
Mi-e teamă că toată povestea o amărăşte din cale-afară. 

Johnny se gândi că e cel puţin bizar să te exprimi într-un 
asemenea mod despre o balenă ucigaşă. 

— Nu ştiu de ce te-ar deranja chestia asta, spuse el. 

Mick zâmbi şiret şi oarecum ruşinat, apoi întrebă: 

— Dacă-ţi zic ceva, promiţi că n-ai să spui la nimeni? 


— Promit. 

— Ei bine, eu am înotat cu ea de nu ştiu câte ori. E mult 
mai nostimă decât mormolocii tăi. 

Johnny se holbă uluit, ignorând insulta adusă lui Susie şi 
Sputnik. 

— Şi tu spui că profesorul e nebun! Strigă el când îşi 
recăpătată respiraţia. Sau iar îţi baţi joc de mine? 

Până acum se obişnuise cu glumele lui Mick, dar de data 
aceasta băiatul părea a fi vorbit serios. Mick clătină din cap. 
— Dacă nu mă crezi, hai să coborâm în bazin. Ştiu că pare 
o nebunie, dar înot cu ea şi nu-mi face nimic. Totul a-nceput 
dintr-un accident. N-am fost destul de atent într-o zi când o 
hrăneam pe Fulg-de-Nea, am alunecat pe marginea 

bazinului şi am căzut în apă. 

Johnny fluieră uluit. 

— Pun pariu că-n clipa aia ţi-ai văzut moartea cu ochii, 
spuse el. 

— Cred şi eu. Când m-am ridicat la suprafaţă, priveam 
direct în gura balenei. 

Apoi după o pauză continuă: 

— Ştii, nu-i adevărat că-n momente din astea îţi 
reaminteşti tot trecutul. Nu mă puteam gândi decât la dinţii 
aceia. Mă întrebam dacă o să mă înghită întreg sau o să 
muşte doar jumătate din mine. 

— Şi ce s-a întâmplat? Întrebă Johnny cu sufletul la gură. 

— Ei bine, nu m-a sfâşiat în două. Mi-a dat numai un 
ghiont cu botul, ca şi cum ar fi vrut să spună: „Hai să fim 
prieteni!” Şi aşa am fost de-atunci. Dacă nu mă duc în 
fiecare zi să înot cu ea, se întristează foarte tare. Câteodată 
nu mă descurc prea uşor, fiindcă nu trebuie să mă vadă 
cineva, s-ar duce imediat să-i spună profesorului şi totul s- 
ar sfârşi. 

Îl apucă râsul uitându-se la Johnny, al cărui chip exprima 
ceva între panică şi mustrare. 

— E mai puţin periculos decât îmblânzirea leilor, de pildă, 
şi doar oamenii se ocupă cu asta de-atâta vreme. Pentru 


mine e o experienţă deja depăşită. Poate într-o zi o să lucrez 
cu specimene mari, ca balena albastră, care are o sută 
cincizeci de tone. 

— Ei bine, una din acelea n-are cum să te înghită, spuse 
Johnny, care aflase o mulţime de lucruri despre balene de 
când venise pe insulă. Au esofagul prea îngust, nu sunt în 
stare să înghită decât creveţi şi animale din astea mici. 

— Bine, atunci, dar ce zici de un caşalot ca Moby Dick? 
Asta înghite un calmar de nouă metri dintr-o îmbucătură. 

Cum Mick se înfierbântase, Johnny începu să înţeleagă că 
acesta simţea de fapt o foarte puternică invidie faţă de el. 
Chiar şi acum delfinii îl tolerau greu şi niciodată nu 
arătaseră afecţiune şi încântare când îl vedeau, aşa cum îi 
arătau lui. Era bucuros că până la urmă Mick îşi găsise un 
prieten, numai că i-ar fi dorit unul ceva mai sensibil. 

N-a avut însă niciodată ocazia să-i vadă pe Mick şi pe Fulg- 
de-Nea înotând împreună, căci tocmai atunci profesorul 
Kazan sfârşise pregătirile pentru următorul experiment. 
Muncea de zile întregi, punând cap la cap înregistrări 
diferite pentru a compune propoziţii în delfineză: şi nici 
măcar nu putea fi sigur că reuşise să le confere exact sensul 
dorit. Spera ca inteligenţa delfinilor să suplinească lacunele 
traducerii sale acolo unde era cazul. 

Se întreba adesea ce vor crede delfinii despre conversaţia 
sa alcătuită din cuvinte ce proveneau din surse atât de 
diferite. Fiecare propoziţie pe care le-ar fi transmis-o ar fi 
dat impresia că în apă sunt cel puţin o duzină de delfini, 
fiecare pronunţând pe rând, fiecare cu un accent diferit de 
al celorlalţi. Probabil că întregul experiment avea să le pară 
foarte încâlcit ascultătorilor, care n-aveau cum să ştie ce eo 
înregistrare, sau o redare a sunetelor. Ca să găsească un 
înţeles în toată cacofonia aceia, delfinii ar fi trebuit să facă 
uz de toată inteligenţa şi răbdarea lor. 

Pe măsură ce Peştele Zburător se depărta de cheu, 
profesorul Kazan părea din ce în ce mai neliniştit. 


— Ştii cum mă simt? Îl întrebă el pe dr. Keith, care stătea 
lângă el pe punte. Ca şi cum mi-aş fi invitat prietenii la o 
petrecere cu gândul să dau drumul unui tigru înfometat 
printre ei. 

— Lasă că nu-i chiar aşa, râse Keith. I-ai prevenit la ce se 
pot aştepta şi, oricum, ţii tigrul sub control. 

— Sper, replică profesorul. 

O voce anunţă prin megafon: „în acest moment se deschid 
grilajele bazinului. Nu pare prea grăbită să plece.” 

Profesorul Kazan duse binoclul la ochi şi se uită înapoi, 
spre insulă. 

— Nu vreau ca Saha s-o controleze, decât dacă nu mai 
avem încotro, spuse el. Ah, uite-o, a apărut! 

Fulg-de-Nea părăsise bazinul înotând foarte încet prin 
canal. Când ieşi în larg, păru năucită şi se învârti în loc de 
câteva ori, ca şi cum nu ştia încotro s-o apuce. O reacţie 
tipică pentru un animal - sau un om - ţinut mult timp în 
captivitate şi care, o dată eliberat, se simte cu totul pierdut 
în lumea din afară. 

— Cheam-o, spuse profesorul. 

Semnalul în delfineză vino aici porni prin apă: chiar dacă 
nu era acelaşi în limba balenei, făcea parte dintre cele pe 
care experimentatorii sperau că ea le va înţelege. 

Fulg-de-Nea înotă spre ei şi se ţinu aproape de nava care 
o conducea acum către apele adânci din spatele recifului. 

— Vreau să avem un spaţiu larg de manevră, spuse 
profesorul Kazan. Sunt sigur că Einar, Peggy şi toţi ceilalţi 
preferă acelaşi lucru, în eventualitatea că ar fi nevoiţi s-o ia 
la goană. 

— Numai să vină. Ar putea fi destul de înţelepţi să se 
abţină, adăugă dr, Keith, neîncrezător. 

— Vedem noi imediat. 

Toată dimineaţa, mesajele înregistrate fuseseră transmise 
în apă, astfel ca toţi delfinii, pe rază de multe mile, să le 
poată auzi. 

— Ia uite! Strigă Keith deodată, arătând spre vest. 


La mai puţin de un kilometru distanţă apăruse un mic 
banc de delfini care înotau paralel cu nava. 

— Sunt voluntarii tăi şi nu prea par grăbiţi să se apropie. 

— De-acum începe distracţia, murmură profesorul. Hai să 
mergem la Saha, pe puntea de comandă. 

Echipamentul radio care trimitea semnale la dispozitivul 
montat pe capul lui Fulg-de-Nea şi primea înapoi 
impulsurile ei cerebrale era fixat lângă cârmă. Era mare 
înghesuială pe puntea de comandă şi aşa neîncăpătoare a 
Peştelui Zburător, dar contactul dintre dr. Saha şi căpitanul 
navei, Stephen Nauru, era esenţial. Amândoi ştiau foarte 
bine ce au de făcut şi profesorul Kazan n-avea de gând să 
intervină decât în caz de urgenţă. 

— Fulg-de-Nea îi urmăreşte, suspină Keith. 

Da, nu mai era nici o îndoială: nesiguranța iniţială 
dispăruse şi începuse să înoate direct spre delfini, ca o 
vedetă rapidă, lăsând în urmă o dâră de spumă. Ajunsese la 
numai zece metri de un delfin durduliu şi lucios, când sări 
dintr-o dată în sus, apoi căzu din nou în apă cu un plescăit 
uriaş şi rămase pe loc scuturându-şi capul cu o mişcare 
aproape omenească. 

— Doi volţi, zona centrală de pedeapsă, spuse dr. Saha, 
ridicând degetul de pe buton. Mă întreg dacă o să mai 
încerce. 

Delfinii, surprinşi şi impresionați de demonstraţie, se 
regrupaseră la câteva sute de metri distanţă. Stăteau 
nemişcaţi în apă, prevăzători, urmărindu-şi cu atenţie 
duşmanul dintotdeauna. 

Fulg-de-Nea îşi reveni din şoc şi porni din nou. De data 
aceasta înota lent şi nu dădea delfinilor nici o atenţie. Trecu 
ceva timp până ce spectatorii îi înţeleseră tactica. Înota în 
cerc larg în jurul delfinilor care stăteau în continuare 
nemişcaţi în centru. Trebuia să priveşti cu multă atenţie ca 
să-ţi dai seama că cercul se strângea din ce în ce mai mult. 

— Crede că ne poate păcăli, ce ziceţi?! Întrebă profesorul 
Kazan, plin de admiraţie. Are de gând să se apropie cât mai 


mult prefăcându-se neinteresată, pentru ca să se repeadă 
apoi direct spre ei. 

Ceea ce şi făcu. Faptul că delfinii nu părăsiseră zona era o 
dovadă impresionantă a încrederii pe care-o aveau în 
prietenii lor bipezi şi o demonstraţie a uluitoarei repeziciuni 
cu care înțelegeau. Rareori era nevoie să-i spui unui delfin 
acelaşi lucru de două ori. 

Tesiunea creştea pe măsură ce Fulg-de-Nea descria 
spirale din ce în ce mai strânse, ca acul unui gramofon de 
pe timpuri. Ajunsese la numai doisprezece metri de cel mai 
apropiat şi cel mai curajos delfin şi se pregătea de asalt. 

O balenă ucigaşă poate accelera cu o viteză de necrezut, 
dar dr. Saha era pregătit, cu degetul pe buton. Fulg-de-Nea 
nu avea nici o şansă. Era un animal inteligent - nu tot pe- 
atât cât mult doritele sale victime, dar cam de aceeaşi clasă. 
Ştia că fusese învinsă. Când îşi reveni după cel de-al doilea 
şoc, întoarse spatele delfinilor şi începu să se îndepărteze. 
Atunci degetul doctorului Saha apăsă din nou un buton. 

— Ei, ce-aveţi de gând? Sări căpitanul Peştelui Zburător, 
care-i urmărise tot timpul mişcările cu nemulţumire. 

Ca şi nepotului său, Mick, nu-i făcea nici o plăcere să vadă 
cum era tratată Fulg-de-Nea. 

— Ce, n-a făcut tot ce-aţi vrut dumneavoastră? 

— N-o pedepsesc! O răsplătesc, explică dr. Saha. Atâta 
timp cât ţin apăsat butonul acesta, balena se distrează de 
minune, pentru că introduc câţiva volţi în centrii nervoşi ai 
plăcerii. 

— Cred că-i de-ajuns pentru azi, spuse profesorul Kazan. 
Trimiteţi-o înapoi în bazin - îşi merită prânzul! 

— Şi mâine - acelaşi lucru, domnule profesor? Întrebă 
căpitanul îndreptând nava spre țărm. 

— Da, Steve, în fiecare zi la fel. Dar m-ar surprinde să 
avem nevoie de mai mult de o săptămână. 

De fapt, după numai trei zile deveni evident că Fulg-de- 
Nea învățase lecţia. Nu mai era nevoie să fie pedepsită, ci 
doar răsplătită cu scurte extazuri electrice. Delfinii încetară 


la fel de repede să se mai teamă de ea şi, la sfârşitul 
săptămânii, se simțeau foarte bine împreună. Porneau la 
vânătoare pe lângă stânci, uneori cooperând la 
împresurarea unui banc de peşti, alteori încercau pe cont 
propriu. Câţiva din delfinii mai tineri începură să se 
zbenguie în stilul lor obişnuit pe lângă Fulg-de-Nea, care nu 
se arăta nici plictisită, nici hămesită când ei se ciocneau de 
ea. În cea de-a şaptea zi, după obişnuita hârjoneală de 
dimineaţa, Fulg-de-Nea n-a mai fost trimisă înapoi în 
bazinul ei. 

— Am făcut tot ce ne-a stat în putinţă, spuse profesorul. 
Am de gând s-o las în libertate. 

— Dar asta nu presupune riscuri? Obiectă dr. Keith. 

— Ba sigur că da, dar trebuie să ni le asumăm mai 
devreme sau mai târziu. Dacă nu o lăsăm să trăiască liber 
din nou, nu vom şti niciodată cât poate dura condiţionarea 
la care am supus-o. 

— Şi dacă-şi prepară o gustare din câţiva delfini, ce facem 
atunci? 

— Ceilalţi ne vor anunţa cât se poate de repede. Atunci o 
vom captura din nou. Va fi uşor s-o localizăm după 
emițătorul radio pe care-i poartă. 

Stephen Nauru, care stătea la cârmă şi ascultase 
conversaţia, întoarse capul şi puse întrebarea la care se 
gândea toată lumea. 

— Chiar dacă o transformați pe Fulg-de-Nea într-o 
vegetariană, ce faceţi cu celelalte milioane de bestii 
ucigaşe? 

— Nu trebuie să fim atât de nerăbdători, Steve, răspunse 
profesorul. Mă aflu încă în faza în care adun date şi niciuna 
din aceste informaţii nu este chiar atât de neînsemnată ca 
să nu poată fi vreodată folositoare omului sau delfinului. 
Dar de un lucru sunt convins: întreaga lume vorbitoare a 
delfinilor trebuie să fi aflat până acum de acest experiment 
şi toţi vor înţelege că facem tot ce ne stă în puteri pentru 
binele lor. O afacere extraordinară pentru pescarii tăi! 


— Hm, la asta nu m-am gândit. 

— În tot cazul, dacă treaba merge bine cu Fulg-de-Nea, 
după părerea mea este suficient să condiţionăm doar 
câteva balene în fiecare zonă. Şi numai femelele: ele îşi vor 
învăţa tovarăşii şi progeniturile că atunci când mănânci un 
delfin te-apucă cea mai îngrozitoare durere de cap. 

Steve nu era prea convins. Dacă şi-ar fi dat seama cât de 
înspăimântătoare şi de insuportabilă era stimularea 
cerebrală electrică, ar fi fost mult mai impresionat. 

— Eu totuşi nu cred că un singur vegetarian ar putea 
convinge un întreg trib de canibali să-şi schimbe obiceiurile, 
spuse el. 

— S-ar putea să ai dreptate, replică profesorul. Asta vreau 
şi eu să văd. Chiar dacă proiectul e realizabil, s-ar putea să 
nu merite efortul. Şi chiar de merită, este posibil să 
necesite multe generaţii pentru a fi dus la capăt. Dar 
trebuie să fim optimişti: nu-ţi aminteşti povestea secolului 
douăzeci? 

— Care din ele? Întrebă Steve. Sunt o mulţime. 

— Singura care contează: acum cincizeci de ani, mulţi 
refuzau să creadă că rasele omeneşti ar putea trăi în pace. 
S-au înşelat. Dacă ar fi avut dreptate, noi doi n-am fi acum 
aici. Aşa că nu fi atât de pesimist în privinţa acestui proiect. 

Brusc, Steve izbucni în râs. 

— Ce găseşti aşa nostim? Îl întrebă profesorul. 

— Mă gândeam că sunt numai treizeci de ani de când nu 
prea mai există motive pentru acordarea Premiului Nobel 
pentru pace. Dacă proiectul dumneavoastră merge bine, 
puteţi intra în competiţie. 

În timp ce profesorul Kazan încerca tot felul de 
experimente şi visa cu ochii deschişi, pe fundul oceanului 
începeau să se pună în mişcare forţe obscure cărora puţin 
le păsa de speranţele şi temerile oamenilor şi ale delfinilor. 
Mick şi Johnny avură cei dintâi de-a face cu ele într-o 
noapte fără lună, când ieşiseră în larg, aşa cum aveau 
obiceiul, ca să pescuiască raci şi scoici rare. 


De data aceasta, Mick avea încă un instrument: o lanternă 
acvatică mai mare decât cele obişnuite, care emitea o 
lumină albastră foarte slabă, în schimb un puternic fascicul 
de raze ultraviolete invizibile. 

Când o îndreptai asupra nenumăratelor varietăţi de corali 
şi scoici, acestea păreau că iau pur şi simplu foc, izbucnind 
din întuneric ca nişte inflorescențe albastre, aurii şi verzi. 

Fascicolul invizibil era ca o baghetă magică ce scotea la 
iveală lucruri ascunse care nu puteau fi văzute nici măcar la 
lumina zilei. De exemplu, când nisipul era răscolit de o 
moluscă ce-şi căuta adăpost, fascicolul de ultraviolete îi 
depista urma şi Mick făcea o nouă victimă. 

Sub apă, efectul era uimitor. Când băieţii se scufundară în 
laguna cu corali de lângă stânci, fascicolul albastru străbătu 
o distanţă de necrezut. Vedeau corali fosforescenţi aflaţi la 
zeci de metri depărtare, semănând cu stelele sau 
nebuloasele din spaţiu. Spectacolul întrecea cu mult în 
frumuseţe şi spectaculozitate peisajul obişnuit al mării 
văzut la lumina zilei. 

Fascinaţi de noua şi minunata lor jucărie, băieţii rămaseră 
sub apă mai mult decât intenţionaseră. Pregătindu-se în 
sfârşit de plecare, îşi dădură seama că vremea se 
schimbase simţitor. Până atunci noaptea fusese calmă şi 
liniştită, se auzea doar murmurul valurilor izbindu-se uşor 
de stânci. În ultima oră însă vântul începuse să bată în 
rafale intermitente, iar glasul mării căpătase o notă adâncă, 
furioasă. 

Căţărându-se pe mal, Johnny observă primul, la o distanţă 
imposibil de apreciat în spatele stâncilor, o lumină ciudată, 
estompată, ce se mişca încet pe apă. În primul moment 
crezu că e un vapor, apoi îşi dădu seama că imaginea era 
prea neclară şi lipsită de contur, ca o ceaţă luminoasă. 

— Mick... Şopti el precipitat, ce naiba-i acolo, pe mare? 

Reacţia lui Mick nu lămuri mare lucru: fluieră de uimire şi 
se trase mai aproape de Johnny, ca şi cum căuta protecţie. 
Nevenindu-le să-şi creadă ochilor, urmăriră cum ceața se 


adună la un loc, prinse formă, deveni mai strălucitoare şi 
începu să se înalțe spre cer, din ce în ce mai sus. În câteva 
minute nu mai era decât o flacără slabă în întunericul 
nopţii, ca un stâlp de foc ce se deplasa încet pe deasupra 
mării. 

Îi cuprinse pe amândoi o teamă superstiţioasă - acea 
teamă de necunoscut care nu îl va părăsi pe om niciodată, 
căci miracolele universului sunt fără sfârşit. Minţile le erau 
pline de explicaţii absurde, de teorii fantastice, când 
deodată Mick izbucni în râs uşurat, deşi tremura încă. 

— Ştiu ce e, spuse el. Nu-i decât o trombă de apă. Am mai 
văzut şi înainte, dar niciodată noaptea. 

Ca în cazul multor mistere, explicaţia părea simplă o dată 
ce-o aflai. Dar minunea rămâne, şi băieţii priveau în 
continuare fascinaţi coloana de apă ce parcă absorbise 
milioanele de creaturi luminoase ale mării, risipindu-le pe 
cer. Trebuie să fi fost la mulţi kilometri depărtare, căci 
Johnny nu putea auzi vuietul trecerii ei pe deasupra 
valurilor, şi curând dispăru în direcţia continentului. 

Când băieţii îşi reveniră din uluire, nivelul apei împinse de 
reflux le ajunsese la genunchi. 

— Dacă nu ne mişcăm imediat, o să trebuiască să înotăm, 
spuse Mick. 

Apoi, lipăind gânditor înspre insulă, adaugă: 

— Nu prea-mi place cum arată chestia aia. Pariez zece la 
unui că se apropie ditamai furtuna. 

Abia a doua zi dimineaţă îşi dădură seama câtă dreptate 
avusese. Chiar pentru unul care n-avea habar de 
meteorologie, imaginea de pe ecranul televizorului era 
înspăimântătoare. O uriaşă învolburare de nori acoperea 
tot vestul Pacificului pe distanţă de mii de kilometri. În 
imaginile transmise de satelit, uriaşa masă de nori părea 
nemişcată, dar asta numai din pricina mărimii sale, căci 
dacă priveai cu atenţie, puteai vedea, după câteva minute, 
cum norii alunecau iute pe deasupra globului. Vântul care-i 
împingea avea viteze de până la 250 de kilometri pe oră, 


ceea ce însemna ca acesta era cel mai mare uragan care 
lovea coasta continentului în ultimii douăzeci de ani. 

Pe Insula Delfinilor, nimeni nu se îndepărta de ecranul 
televizorului: din oră în oră se transmitea rezumatul 
previziunilor emise de computer cu privire la evoluţia 
furtunii, dar nimic deosebit nu se petrecu în timpul zilei. 

Meteorologia devenise o ştiinţă exactă: specialiştii puteau 
face previziuni certe, ştiind exact ce urma să se întâmple, 
dar nu puteau interveni cu nimic în mersul lucrurilor. Insula 
cunoscuse multe alte furtuni şi acum dăinuia mai degrabă o 
stare de agitaţie şi alertă decât de panică. Din fericire, în 
momentul de maximă intensitate al uraganului, marea avea 
să fie la reflux, deci nu era nici un pericol ca insula să fie 
inundată, aşa cum se întâmplase în alte zone din Pacific. 

De-a lungul zilei, Johnny ajută la pregătiri: nimic din ceea 
ce putea fi mişcat din loc nu trebuia lăsat în spaţiu deschis, 
ferestrele urmau a fi baricadate şi bărcile adăpostite cât 
mai departe de plajă. Peştele Zburător era imobilizat cu 
ajutorul a patru ancore grele şi, pentru mai multă 
siguranţă, frânghii rezistente îl legau de câţiva arbori de pe 
insulă. Cu toate acestea, pescarii nu-şi făceau prea multe 
griji în privinţa bărcilor lor, căci portul era situat în partea 
adăpostită a insulei. Şi apoi, pădurea putea reduce din forţa 
vijeliei. 

Ziua fusese fierbinte şi apăsătoare, fără nici o adiere de 
vânt. Nici nu era nevoie de imaginile televizate şi de fluxul 
neîntrerupt de relatări despre vreme sosite din est ca să-ţi 
dai seama că natura pregătea unul din marile ei spectacole. 
Mai mult decât atât, deşi cerul era limpede şi fără nori, 
furtuna îşi trimisese deja mesagerii: întreaga zi, valurile 
uriaşe se izbiseră de ţărmul stâncos, zguduind toată insula. 

La căderea serii cerul era încă senin şi stelele păreau 
nefiresc de strălucitoare. Johnny ieşise din bungalow-ul de 
beton şi aluminiu al familiei Nauru ca să mai arunce o 
privire spre cer, când un sunet nou îi atrase atenţia. Vuietul 
valurilor avea o notă pe care n-o mai auzise niciodată, 


asemănătoare cu geamătul de durere al unui animal 
monstruos. Şi oricât de fierbinte şi înăbuşitoare era seara 
aceea, simţi că îi îngheaţă sângele în vine. Apoi, privind 
spre est, se înspăimântă de-a binelea. O negură cumplită 
acoperise cerul, ca un zid compact care se ridica văzând cu 
ochii. Apucase să audă şi să vadă izbucnirea uraganului şi-i 
era de-ajuns. 

— Tocmai veneam după tine, îi spuse Mick când Johnny 
închise uşurat uşa în urma lui. 

Acestea au fost ultimele cuvinte pe care le-a mai putut auzi 
timp de multe ore. După numai câteva secunde, toată case 
se cutremură din temelii. Apoi urmă un vuiet care, în ciuda 
incredibilei violenţe, era surprinzător de familiar. Pentru o 
clipă, Johnny se regăsi la începutul aventurilor sale: îşi 
aminti clipa în care urcase la bordul navei cu pernă de aer, 
undeva, la celălalt capăt al lumii, şi îi părea că trecuse o 
viaţă de-atunci. 

Deja nu se mai puteau auzi deloc din pricina uraganului. 

Şi, de necrezut, zgomotul creştea în intensitate 
prăvălindu-se peste casă într-un potop cum Johnny nu-şi 
putuse imagina vreodată. Cuvântul ploaie era mult prea 
palid pentru a descrie acea revărsare. Judecând după 
zgomotul care se auzea prin acoperiş şi prin pereţi, un om 
rămas afară s-ar fi înecat cu siguranţă, dacă n-ar fi fost mai 
întâi zdrobit de cascada cumplită ce se revărsa din cer. 
Familia lui Mick făcea faţă situaţiei cu calm. Copiii erau încă 
strânşi în faţa televizorului, urmărind numai imaginile, căci 
nu mai puteau auzi nici un cuvânt. Doamna Nauru croşeta 
aparent liniştită - o îndeletnicire rară pe care o desprinsese 
în tinereţe şi care îl fascina pe Johnny, pentru că nu mai 
văzuse niciodată pe cineva făcând acest lucru. Dar acum 
era prea tulburat ca să poată urmări mişcarea complicată a 
andrelelor şi magia transformării lânii în ciorapi sau 
pulovere. 

Încercă să ghicească, după zgomotul din jur, ce se 
întâmpla afară. Cu siguranţă că vijelia smulgea copaci din 


rădăcini, bărci şi chiar case erau sfărâmate. Dar urletul 
vântului şi vuietul de cascadă asurzitoare, neîncetată a apei 
ce se prăvălea din tării acopereau orice alt zgomot. Puteau 
să bubuie tunuri afară, că nu le-ar fi auzit nimeni. Johnny se 
uita la Mick aşteptând o încurajare. Ar fi vrut un semn că 
totul era în regulă, că furtuna se va sfârşi curând şi vor 
reintra în normal. Dar Mick ridică din umeri şi se strâmbă 
prefăcându-se că respiră printr-o mască de oxigen, ceea ce 
Johnny nu găsi deloc nostim în astfel de împrejurări. Se 
întrebă ce se întâmplă oare în restul insulei, dar, în mod 
straniu, îi părea că nimic nu este real în afara acelei camere 
şi a oamenilor dinăuntru. Era ca şi cum doar ei mai existau 
pe lume, iar uraganul îi ataca pe ei personal, ca şi cum 
Nauru şi familia lui aşteptau ca apele să crească în jurul lor, 
singurii supraviețuitori ai lumii. 

Johnny n-ar fi crezut niciodată că l-ar putea speria o 
furtună pe uscat. Oricum o luai, nu era decât vânt şi ploaie. 
Dar furia dezlănţuită a naturii ce se năpustea asupra 
fortăreței fragile în care îşi găsiseră adăpost depăşea orice 
experienţă şi imaginaţie. Dacă i-ar fi spus cineva că 
întreaga insulă urma să fie înecată în mare, l-ar fi crezut. 

Brusc, peste urletul furtunii răbufni un zgomot ca o 
explozie uriaşă, dar dacă era aproape sau departe - n-ar fi 
putut spune. În aceeaşi clipă toate luminile se stinseră. 

Momentul acela de beznă totală în toiul furtunii era pentru 
Johnny cea mai înspăimântătoare experienţă din câte trăise. 
Atâta timp cât îşi putuse vedea prietenii, chiar dacă-i era 
imposibil să le vorbească, se simţise cât de cât în siguranţă. 
Acum se trezi dintr-o dată singur, în noaptea plină de 
urlete, neajutorat în faţa unei asemenea dezlănţuiri a 
forţelor naturii cum nu cunoscuse niciodată. 

Din fericire, nu rămaseră în întuneric decât câteva 
secunde. Domnul Nauru se aşteptase la tot ce putea fi mai 
rău şi pregătise lanterna electrică. Când o aprinse şi Johnny 
văzu iarăşi toate lucrurile la locul lor, se ruşină de spaima 
sa nestăpânită. 


Viaţa merge înainte chiar şi-n timpul unui uragan. Acum, 
că nu mai aveau televizor, copiii mai mici începură să se 
joace sau să răsfoiască reviste şi cărţi cu poze. Doamna 
Nauru continua să croşeteze cu acelaşi calm, în timp ce 
soţul ei îşi făcea de lucru cu un raport foarte voluminos al 
Organizaţiei Mondiale a Alimentaţiei referitor la locurile de 
pescuit australiene, plin de tabele, statistici şi hărţi. Când 
Mick scoase un joc de dame, deşi n-avea nici un chef, 
Johnny îşi dădu seama că era singurul lucru pe care-l putea 
face ca să mai uite de uraganul din jur. 

Noaptea se scurgea încet. Uneori furtun se mai domolea 
pentru o clipă şi vuietul vântului scădea până la nivelul la 
care se puteau auzi unii pe alţii dacă ţipau. Dar nimeni nu 
făcea acest efort, pentru că nu era nimic de spus, şi foarte 
repede zgomotul creştea din nou. Aproape de miezul nopţii, 
doamna Nauru se ridică, dispăru în bucătărie şi se întoarse 
după câteva minute cu un ibric cu cafea fierbinte, şase ceşti 
şi nişte prăjituri. Johnny se întrebă dacă nu cumva aceasta 
era ultima gustare din viaţa lui: totuşi o înghiţi cu plăcere şi 
apoi continuă să piardă la dame. 

Furia uraganului nu se potoli decât spre ora patru, cam cu 
două ore înainte de ivirea zorilor, transformându-se într-o 
vijelie obişnuită, iar cascada neîntreruptă de apă se 
preschimbă în ploaie. În jur de ora cinci, urmară câteva 
răbufniri izolate, mult mai violente decât cele din timpul 
nopţii, însă nu erau decât ultimele zvâcniri ale uraganului 
muribund. O dată cu răsăritul soarelui se încumetară să 
iasă afară. Johnny, care se aşteptase la un dezastru, nu fu 
dezamăgit. Căţărându-se peste nenumăratele trunchiuri 
prăbuşite care blocau drumurile atât de familiare, întâlniră 
şi alţi insulari învârtindu-se prin împrejurimi, ca locuitorii 
năuciţi ai unui oraş bombardat. Mulţi erau răniţi, cu 
capetele bandajate sau cu braţele legate în eşarfe legate de 
gât. Dar datorită măsurilor de prevederii şi norocului, nu 
existau cazuri grave. 


Pagubele erau însă enorme. Toate firele electrice se 
prăbuşiseră, dar ele puteau fi înlocuite repede. Mult mai 
grav era faptul că generatorul electric fusese distrus de un 
trunchi de copac ce se prăvălise peste el ca o bâtă uriaşă. 
Catastrofa afectase până şi generatorul Diesel de rezervă. 

Dar descoperiră lucruri şi mai grave. În timpul nopţii, în 
ciuda tuturor previziunilor, vântul îşi schimbase direcţia şi 
atacase insula dinspre partea care în mod normal era 
adăpostită. 


Jumătate din flota de pescuit se scufundase, iar cealaltă 
jumătate fusese azvârlită pe plajă şi transformată în lemne 
de pus pe foc. Peştele Zburător zăcea pe-o parte, parţial 
sub apă. Putea fi salvat, dar ar fi durat săptămâni până să 
poată ieşi din nou în larg. 

În ciuda distrugerilor şi dezastrului, nimeni nu părea prea 
deprimat. Acest lucru îl uimi din cale-afară pe Johnny, însă 
cu timpul începu să înţeleagă: uraganele erau un fapt de 
viaţă obişnuit şi imposibil de evitat în zona Marii Bariere de 
Corali. Toţi cei care se stabiliseră aici erau pregătiţi să 
plătească acest preţ. Pentru cei care nu se puteau adapta, 
remediul era simplu: erau oricând liberi să se mute în altă 
parte. 

Pentru profesorul Kazan, lucrurile se prezentau din cu 
totul alt punct de vedere. Johnny şi Mick îl găsiră 
examinând parapetul din jurul bazinului delfinilor ce fusese 
doborât de vânt. 

— Povestea asta ne-a dat înapoi cu şase luni, spuse el. Dar 
o să ne descurcăm. Echipamentul poate fi întotdeauna 
înlocuit, oamenii şi cunoştinţele nu. Noi n-am pierdut 
niciuna, nici alta. 

— Ce se-aude cu computerul? Întrebă Mick. 

— E mort - până ce vom avea iar curent, dar circuitele de 
memorie sunt intacte. 

„Asta înseamnă că am scăpat de lecţii pentru o vreme”, se 
gândi Johnny. 

Furtuna adusese totuşi şi ceva bun. Dar cauzase şi un rău 
de care încă nu-şi dăduse nimeni seama - cu excepţia sorei 
Tessie. Femeia aceea voinică şi energică fu cuprinsă de cea 
mai neagră disperare văzând rămăşiţele magaziei de 
medicamente, complet inundate. Se putea descurca cu 
tăieturile, contuziile şi chiar cu fracturile - de care se 
ocupase de altfel toată dimineaţa - dar nu putea face faţă 
nici unui caz mai grav: nu mai avea nici măcar un singur 
flacon de penicilină. 


După vremea friguroasă şi mizerabilă din timpul furtunii, 
se putea aştepta la câteva gripe şi răceli, dar şi la probleme 
mai serioase. Se hotări să nu mai piardă nici un moment şi 
să ceară de urgenţă prin radio reîmprospătarea stocului. Se 
puse imediat pe treabă şi alcătui o listă cu toate 
medicamentele despre care ştia - din experienţa ei 
anterioară - că îi vor fi necesare în următoarele câteva zile. 
Apoi fugi la centrală şi avu al doilea şoc. Doi electricieni 
complet demoralizaţi îşi încălzeau ciocanele de lipit pe plita 
unui primus. In jurul lor erau numai fire smulse şi aparate 
distruse de crengile unui arbore uriaş care zdrobise 
acoperişul. 

— Ne pare rău, Tess, îi spuseră ei. Dacă refacem legătura 
cu continentul până la sfârşitul săptămânii, va fi un miracol. 
Deocamdată nu ne putem baza decât pe semnalizarea cu 
ajutorul fumului, ca indienii de odinioară. 

Jessie cugetă câteva clipe, apoi replică: 

— Nu pot să-mi asum nici un fel de riscuri. Va trebui să 
trimitem o ambarcaţiune. 

Amândoi tehnicienii râseră cu amărăciune: 

— Chiar n-ai auzit? Peştele Zburător s-a răsturnat cu 
fundul în sus şi toate celelalte bărci au ajuns în mijlocul 
insulei, parcate în copaci. 

Primind această veste - de altfel foarte puţin exagerată - 
Tessie se simţi neajutorată cum nu mai fusese de pe vremea 
noviciatului, când sora şefă îi trăsese un perdaf pentru lipsa 
ei de experienţă. Nu-i mai rămânea decât să spere că n-o să 
se îmbolnăvească nimeni până ce comunicațiile vor fi 
restabilite. Numai că spre seară trebui să trateze un picior 
cu o rană ce semăna deja a cangrenă, apoi veni s-o vadă 
profesorul Kazan, palid şi de-abia ţinându-se pe picioare. 

— Tessie, cred că ar fi bine să-mi iei temperatura. Mă tem 
că am febră, spuse el. 

Chiar înainte de miezul nopţii, sora se convinse că 
profesorul avea pneumonie. 


Vestea că profesorul Kazan era grav bolnav şi că nu exista 
nici un mijloc de a fi tratat cum se cuvine produse mai 
multă panică decât toate pagubele provocate de uragan. Şi 
nimeni nu resimţi şocul atât de puternic ca Johnny. Deşi nu 
se gândise până atunci la asta, insula devenise pentru el 
căminul pe care nu-l avusese niciodată, iar profesorul ţinea 
locul tatălui său de care abia-şi mai amintea. Aici găsise, în 
sfârşit, siguranţa atât de mult dorită şi acum aceasta era 
ameninţată fiindcă nimeni nu putea transmite un mesaj la 
nici o sută cincizeci de kilometri depărtare pe ocean, într-o 
epocă în care stelele şi planetele comunicau între ele. 

Doar o sută cincizeci de kilometri. Cum de era posibil una 
ca asta când el însuşi străbătuse o distanţă mult mai mare 
ca să ajungă aici pe insulă. Amintirea acelei zile îi aduse 
dintr-o dată soluţia salvatoare: ştia fără umbră de îndoială 
exact ceea ce trebuia să facă. Delfinii îl ajutaseră să ajungă 
la insulă, şi tot ei îl vor duce până la continent. 

Era sigur că Susie şi Sputnik, înhămându-se pe rând la 
planşă, puteau să străbată, remorcându-l şi pe el, cei o sută 
cincizeci de kilometri în mai puţin de douăsprezece ore. 
Asta l-ar fi răsplătit pentru toate zilele petrecute împreună, 
vânând şi explorând pe lângă stâncile submarine. Cu cei doi 
delfini lângă el, se simţea în absolută siguranţă: îi ştiau 
toate dorinţele, chiar şi fără ajutorul staţiei de comunicare. 

Johnny rememoră câteva din excursiile făcute împreună, 
cu Susie remorcând planşa cea mare a lui Mick şi Sputnik 
trăgându-l pe el pe alta mai mică, ajunseseră până la reciful 
vecin de pe insula Wreck, care era cam la şaisprezece 
kilometri depărtare. Traversarea durase ceva mai mult de o 
oră, fără ca delfinii să se grăbească. 

Dar cum oare să-i convingă pe ceilalţi că ceea ce dorea să 
facă acum nu era doar o aventură nebunească, sinucigaşă? 
Numai Mick l-ar fi înţeles: restul locuitorilor de pe insulă l- 
ar fi oprit cu siguranţă dacă ar fi aflat despre planurile lui. 
Trebuia deci să plece cât mai repede, înainte ca cineva să 
prindă de veste. 


Reacţia lui Mick a fost exact cea aşteptată. Luă totul în 
serios, dar nu se arătă deloc entuziasmat. 

— Sunt sigur că planul tău e realizabil, spuse el. Dar nu 
poţi pleca de unul singur. 

Johnny clătină din cap. 

— M-am gândit la asta, replică el şi pentru prima dată în 
viaţa lui era mulţumit că era mai mic de statură. Îţi 
aminteşti cursele pe care le făceam împreună? Câte ai 
câştigat tu? Eşti prea mare - n-ai face decât să ne 
îngreunezi drumul. 

Era perfect adevărat şi Mick n-avea cum să nu 
recunoască. Nici chiar mult mai puternica Susie nu-l putea 
trage după ea cu aceeaşi viteză cu care îl ducea Sputnik pe 
Johnny, dar Mick nu se dădu bătut şi încercă un alt 
argument: 

— Au trecut mai mult de douăzeci şi patru de ore de când 
nu mai avem nici o legătură cu continentul. Din moment ce 
până acum n-au primit nici o veste de la noi, o să vină 
cineva cât de curând până aici să vadă ce s-a întâmplat. S- 
ar putea să-ţi rişti viaţa degeaba. 

— E-adevărat, admise Johnny. Dar a cui viaţă e mai 
importantă, a mea, sau a profesorului Kazan? Dacă stăm 
aşa şi tot aşteptăm, s-ar putea ca până la urmă să fie prea 
târziu. După o asemenea furtună, cred că şi cei de pe 
continent au destulă bătaie de cap. E posibil să treacă şi o 
săptămână până să vină să vadă ce e cu noi. 

— Uite cum facem, spuse Mick. Ne apucăm de pregătiri şi, 
dacă până când vei fi gata de plecare nu apare nici un 
ajutor şi starea profesorului e la fel de gravă, atunci mai 
vorbim. 

— N-ai să spui nimănui? Îl întrebă Johnny alarmat. 

— Sigur că nu. Apropo, unde sunt Susie şi Sputnik? Eşti 
sigur că-i poţi găsi? 

— Da, i-am văzut de dimineaţă învârtindu-se pe lângă 
debarcader. Ne căutau. Dacă apăs pe butonul „AJUTOR” vor 
veni cât vor putea de repede. 


Mick începu să numere pe degete: 

— O să ai nevoie de un bidon cu apă din cele uşoare, de 
plastic, ceva conserve, o busolă, echipamentul de 
scafandru. Altceva nu-mi vine în minte. Ah, o lanternă - n-o 
să poţi face tot drumul pe lumină. 

— Mă gândeam să plec pe la miezul nopţii, ca să profit de 
lună în prima jumătate a drumului şi să ajung pe coastă 
tocmai când se luminează de ziuă. 

— Se pare că te-ai gândit la toate, răspunse Mick cu o 
admiraţie plină de invidie. 

Încă mai spera să apară o schimbare, ceva care să facă 
inutilă această încercare riscantă. Dar dacă nu se ivea 
nimic, era hotărât să-l ajute pe Johnny să plece. 

Însă, ca toată lumea de pe insulă, băieţii se văzură nevoiţi 
să ajute la reparaţiile urgente, dintre care unele Continuară 
chiar şi după lăsarea întunericului, la lumina lămpilor cu 
petrol. Abia după căderea nopţii reuşiră să-şi ducă 
pregătirile la bun sfârşit. Din fericire, nu-i văzu nimeni când 
coborâră în port cu planşa cea mică ce avea deja hamurile 
şi echipamentul ataşate, şi-i dădură drumul pe apă printre 
bărcile răsturnate şi sfărâmate. Numai delfinii mai lipseau. 
Johnny îi înmâna lui Mick brăţara-emiţător: 

— Vezi dacă poţi să-i chemi, spuse el. Eu dau o fugă ia 
spital. Nu întârzii mai mult de zece minute. 

Mick luă brăţara şi se pregăti de scufundare. Literele 
fosforescente erau perfect vizibile pe micul ecran, dar n- 
avea nevoie de ele, căci, la fel ca Johnny, puteau folosi 
instrumentul şi cu ochii închişi. Se scufundă în întunericul 
lichid şi cald, aşezându-se pe nisipul de coral. Ezită un 
moment: dacă voia, mai avea timp să-l oprească pe Johnny. 
De exemplu, putea să nu folosească emițătorul şi să spună 
apoi că delfinii n-au venit. Erau, oricum, destule şanse ca ei 
să nu apară. Nu, nu voia să-şi dezamăgească prietenul, nici 
chiar pentru o cauză bună, nici măcar pentru a-i salva viaţa. 
Nu-i mai rămânea decât să spere că Johnny va afla la spital 
că profesorul era acum în afara oricărui pericol. 


Întrebându-se dacă n-o să regrete asta toată viaţa, Mick 
apăsă butonul „AJUTOR” şi auzi un bâzâit slab în întuneric. 
Aşteptă cincisprezece secunde, apoi apăsă din nou. Şi apoi 
încă o dată. 

Johnny n-avea nici un fel de îndoieli: urmărind fascicolul 
lanternei, urcă de-a lungul plajei, îndreptându-se spre 
centrul administrativ, ştiind că poate punea piciorul pe 
Insula Delfinilor pentru ultima dată, că poate n-avea să mai 
apuce răsăritul soarelui. Era o povară pe care puţini băieţi 
de vârsta lui fuseseră nevoiţi s-o înfrunte, dar el o acceptase 
de bună voie. Nu se gândea la el ca la un erou: îşi făcea 
doar datoria. Fusese fericit pe insulă şi găsise aici un fel de 
viaţă care îl mulțumea pe deplin. Dacă voia să păstreze 
acest mod de viaţă, trebuia să lupte riscând totul, riscând 
chiar să-l piardă pentru totdeauna. 

Clădirea spitalului, în care el însuşi fusese internat cu 
arsuri grave după naufragiu, cu un an înainte, era 
cufundată în tăcere. Toate ferestrele aveau draperiile trase, 
în afară de una singură, prin care răzbătea lumina gălbuie 
a unei lămpi cu petrol. Johnny reuşi cu greu să desluşească 
ceva înăuntru. Era camera de gardă şi sora 'Tessie şedea la 
biroul ei scriind ceva într-un registru mare, sau poate un 
jurnal: părea complet epuizată. De câteva ori îşi acoperi 
ochii cu mâinile şi Johnny încremeni când îşi dădu seama că 
plângea. Faptul că până şi această femeie atât de puternică 
şi destoinică ajunsese să verse lacrimi dovedea, fără putinţă 
de tăgadă, că situaţia era de-a dreptul disperată. Pentru o 
clipă, Johnny se gândi că ajunsese prea târziu şi i se 
înmuiară picioarele. 

Se înşela însă, deşi starea profesorului era cât se poate de 
gravă. Când Johnny bătu uşurel la uşă şi intră în birou, sora 
se îmbărbăta şi-şi reluă zâmbetul profesional. Probabil că ar 
fi dat afară pe oricine altcineva care ar fi deranjat-o la o oră 
atât de târzie din noapte, dar Johnny avusese întotdeauna 
un loc aparte în inima ei. 


— E foarte bolnav, suspină ea. Dacă aş avea 
medicamentele care-mi trebuie, l-aş pune pe picioare în 
câteva ore, dar aşa. 

Ridică din umeri neajutorată şi adăugă: 

— Şi nu doar profesorul mă îngrijorează, mai am încă doi 
pacienţi care au neapărată nevoie de injecții cu ser 
antitetanos. 

— Dacă nu primim ajutor, şopti Johnny, credeţi că ar putea 
să moară? 

Sora nu răspunse: tăcerea ei era de-ajuns şi Johnny nu 
aşteptă prea mult. Din fericire, Tessie era prea obosită 
pentru a mai observa că la plecare, băiatul nu-i spusese 
noapte bună, ci adio. Când Johnny ajunse la plajă, o găsi pe 
Susie gata înhămată la surf şi pe Sputnik aşteptând 
răbdător lângă ea. 

— În cinci minute au fost aici, îi spuse Mick. M-au şi 
speriat, aşa pe întuneric, nu m-aşteptam să apară atât de 
repede. 

Johnny mângâie cele două trupuri umede şi lucioase şi 
delfinii se învârtiră afectuoşi pe lângă ei. Se întrebă unde şi 
cum se adăpostiseră în timpul furtunii, căci îi era imposibil 
să-şi imagineze cum putuse supravieţui vreo fiinţă în marea 
aceea turbată. Observă la Sputnik o tăietură în spatele 
aripioarei dorsale - o rană pe care n-o avusese înainte - dar 
altfel niciunul dintre delfini nu părea să fi avut prea mult de 
suferit. 

Johnny mai verifică o dată toate - bidonul cu apă, busola, 
lanterna, containerul cu mâncare, labele de înotător, masca 
subacvatică, tubul de oxigen, emițătorul, apoi spuse: 

— Mulţumesc pentru tot, Mick. O să mă întorc curând. 

— Aş vrea totuşi atât de mult să pot merge cu tine, şopti 
Mick cu vocea înecată. 

— N-ai de ce să-ţi faci griji, îl linişti Johnny, deşi nici el nu 
mai era atât de sigur. Sputnik şi Susie vor avea grijă de 
mine, nu-i aşa? Se întoarse el spre cei doi delfini. 


Nu mai găsi nimic de spus, aşa că se căţăra pe planşă, 
apăsă pe butonul de pornire, făcu un semn de rămas bun cu 
mâna în timp ce Susie înainta către mare, trăgându-l după 
ea. 

Plecase exact la timp, căci imediat văzu lanterne 
apropiindu-se de plajă. Îndepărtându-se în noapte, îi păru 
rău pentru Mick, rămas de unul singur să înfrunte 
scandalul. 

Probabil că de pe acelaşi țărm pornise şi Mary Watson, cu 
un secol şi jumătate în urmă, în nefericita ei încercare de 
salvare, plutind în lada aceea mititică, metalică, cu copilaşul 
ei şi cu servitoarea muribundă. Cât de straniu era, în acest 
secol al navelor spaţiale, al energiei atomice şi al colonizării 
planetelor, că el era nevoit să repete experienţa ei, pornind 
chiar de pe aceeaşi insulă! Poate că totuşi nu era chiar atât 
de ciudat. Dacă n-ar fi auzit de exemplul ei, poate că n-ar fi 
avut niciodată inspiraţia să o imite. Şi dacă el reuşea, 
însemna că ea n-a murit zadarnic pe acea insulă 
singuratică, la aproape o sută de kilometri înspre nord. 

Johnny era mulţumit că putea lăsa toată grija navigaţiei 
printre stânci în seama delfinilor până la ieşirea în larg. 

Datorită minunatului lor sistem de orientare cu 
ultrasunete ce umplea marea de ecouri pe care auzul său 
nu le putea percepe, ei ştiau exact unde se aflau. Puteau 
observa orice obstacol sau peşte mai mare pe o rază până 
la trei sute de metri în jur. Cu milioane de ani înainte ca 
omul să inventeze radarul, delfinii, la fel ca şi liliecii, 
aduseseră acest sistem aproape de perfecţiune. Desigur, nu 
foloseau unde radio, ci ultrasunete, dar principiul era 
acelaşi. 

Marea era destul de agitată, deşi cu valuri mici, care 
uneori se spărgeau chiar peste el şi planşa se scufunda cu 
totul, dar în cea mai mare parte a timpului navigă destul de 
confortabil. Era greu pe întuneric să-şi dea seama de viteza 
cu care înaintau. Când aprinse lanterna, i se păru că apa se 


năpusteşte pe lângă el cu o viteză de necrezut, dar ştia că e 
imposibil să aibă mai mult de optsprezece kilometri la oră. 

Johnny se uită la ceas. Trecuseră deja cincisprezece 
minute şi când privi înapoi, nu mai văzu nici urmă de insulă. 
Se aştepta să zărească măcar câteva lumini, dar bezna era 
desăvârşită. Ajunsese deja departe de pământ, într-o cursă 
nebună prin noapte, o aventură care numai cu un an în 
urmă l-ar fi speriat de moarte. Acum însă nu-i era frică, 
ştiind că avea alături pe cei doi delfini ai săi, care l-ar fi 
apărat în caz de pericol. 

Sosise timpul să stabilească direcţia. Navigaţia nu-i crea 
nici un fel de probleme: dacă se îndrepta spre vest, era 
imposibil ca, mai devreme sau mai târziu, să nu atingă 
coasta australiană întinsă pe mii de kilometri. 

Privindu-şi busola, constată cu surprindere că nu mai avea 
nevoie să facă nici o modificare: Susie o luase singură în 
direcţia cea bună. 

Era cea mai clară dovadă a inteligenţei ei. Semnalul lui 
Mick care însemna Ajutor îi fusese suficient: nu mai era 
nevoie să-i indice şi direcţia în care puteau găsi acest ajutor. 
Ştia şi singură, aşa cum probabil cunoştea şi fiecare 
centimetru de coastă a continentului australian. 

Dar înota ea oare cu cea mai mare viteză de care era în 
stare? Johnny se întrebă dacă trebuia să mai sublinieze 
urgenţa misiunii, sau dimpotrivă să lase totul în seama ei. 
Până la urmă decise că nu era nici un rău dacă apăsa 
butonul pentru MAI REPEDE. Imediat simţi planşa 
smucindu-se înainte, dar nu-şi putea da seama dacă viteza 
crescuse destul de mult. Ştia însă că imboldul fusese 
suficient. Era sigur acum că Susie îşi cunoştea datoria şi 
înota cât putea de repede. Dacă mai insista, ar fi însemnat 
s-o facă să gonească până la epuizare. 

Noaptea era foarte întunecată, căci luna nu răsărise încă 
şi norii joşi, rămaşi în urma furtunii, ascundeau aproape 
toate stelele. Lipsea chiar şi obişnuita luminozitate a mării: 
creaturile fosforescente ale adâncurilor poate că se 


refăceau după şocul teribil al uraganului şi n-aveau să 
lumineze din nou decât după ce îşi vor fi revenit. Johnny ar 
fi fost fericit să vadă lumina lor delicată, căci erau momente 
când îl cuprindea spaima în cursa aceea nebunească prin 
bezna ce părea că nu se va sfârşi niciodată. Dacă se 
năpustea dintr-o dată peste el un val uriaş sau o stâncă, aşa 
cum plutea la numai câţiva centimetri deasupra apei? În 
pofida încrederii pe care o avea în Susie, din timp în timp 
trebuia să lupte cu spaimele acestea ce puneau stăpânire 
pe el. 

Johnny privi ca pe o minune prima strălucire palidă a 
răsăritului de luna. Nori groşi acopereau încă discul 
argintiu, dar lumina ce se filtra prin ei începu să crească 
simţitor. Era încă prea slabă ca să poată desluşi amănunte, 
faptul că putea să zărească deja linia orizontului însemna 
deja o mare schimbare, şi-i aduse liniştea în suflet. Acum 
vedea cu ochii lui că n-avea în faţă nici stânci, nici recifuri 
de care se putea izbi. Simţurile lui Susie sub apă erau mult 
mai ascuţite decât vederea lui încordată, dar, în sfârşit, nu 
se mai simţea complet neajutorat nici el. 

Acum că ajunseseră în largul mării, unde apa era foarte 
adâncă, valurile mici şi sâcâitoare care tot zdruncinaseră 
suriul la începutul călătoriei rămăseseră cu mult în urmă. 
Lunecau pe valuri lungi de câte zece metri, a căror înălţime 
era greu de apreciat. Lui Johnny, aşa cum stătea culcat pe 
scândura suriului, fără îndoială că i se păreau mult mai 
mari decât erau în realitate. Susie urca lin panta abruptă a 
valului până în vârful crestei: acolo planşa rămânea pentru 
o clipă suspendată în aer, apoi se rostogolea brusc în jos, ca 
din vârful unui derdeluş uriaş de apă, şi un alt val îl ridica, 
iar şi iar. La aceste suişuri şi coborâşuri, Johnny se 
obişnuise deja să-şi echilibreze centrul de greutate pe surf, 
înainte şi-napoi, făcând acest lucru în mod inconştient, ca 
mersul pe bicicletă. 

Cornul lunii străpunse dintr-o dată perdeaua de nori şi 
Johnny văzu pentru întâia oară întinderea imensă de apă 


care îl înconjura şi valurile ce se rostogoleau la nesfârşit în 
noapte. Crestele lor străluceau ca argintul în lumina lunii, 
făcând hăurile dintre ele să pară şi mai întunecate prin 
contrast. Planşa se cufunda în văile adânci, apoi urca lin pe 
coamele dealurilor mişcătoare, ca într-o continuă trecere 
de la întuneric la lumină, de la lumină la întuneric. 

Johnny îşi privi din noi ceasul: călătorea deja de aproape 
patru ore. Asta însemna că parcursese, cu puţin noroc, cam 
şaptezeci de kilometri şi că răsăritul soarelui nu era 
departe. Acest gând îl ajută să lupte cu somnul: deja aţipise 
de două ori, căzuse de pe planşă şi se trezise bălăcindu-se 
în mare. Nu era un sentiment prea plăcut să plutească în 
întuneric aşteptând-o pe Susie să se întoarcă şi să-l culeagă 
de acolo. 

Încet, încet, cerul se lumină înspre răsărit. Cum se tot uita 
înapoi, aşteptând să vadă soarele, Johnny îşi aminti răsăritul 
pe care îl privise de pe epava navei Santa Anna. Cât de 
neajutorat se simţise atunci şi cu câtă recunoştinţă primise 
razele fierbinţi ale soarelui tropical! Acum se simţea liniştit 
şi încrezător, deşi ajunsese la punctul din care nu mai exista 
întoarcere, în mijlocul oceanului, la optzeci de kilometri 
distanţă de ambele ţărmuri. lar soarele nu mai putea să-l 
ardă ca atunci, căci avea acum pielea tăbacită, bronzată, de 
un brun-auriu închis. Ultimele umbre ale nopţii se 
împrăştiară cu repeziciune şi când Johnny simţi pe spinare 
căldura noii zile, apăsă pe „STOP”. Sosise timpul să-i dea lui 
Susie o pauză de odihnă şi, totodată, o ocazie pentru a-şi 
vâna micul dejun. Coborând de pe planşă, înotă spre ea, îi 
scoase hamurile şi în aceeaşi clipă delfinul ţâşni înainte 
făcând salturi de bucurie prin aer. Nu se zărea nici urmă de 
Sputnik prin jur, probabil că vâna deja pe undeva, dar 
Johnny nu se îndoia că va apărea imediat ce-l va chema. 
Johnny îşi scoase masca subacvatică pe care o purtase toată 
noaptea ca să se ferească de apa ce-i intra în ochi şi se 
aşeză pe planşă. O banană, două chiftele şi o gură de suc de 
portocale îi erau de ajuns şi lăsă restul pe mai târziu. Chiar 


dacă totul mergea perfect, tot îi mai rămâneau în faţă cinci 
sau şase ore de drum. 

Le lăsă delfinilor un răgaz de cincisprezece minute, timp 
în care el se relaxă stând întins pe planşă, legănat de valuri, 
apoi îi chemă cu ajutorul emiţătorului. 

După cinci minute, începu să se îngrijoreze. Într-un sfert 
de oră puteau înota cinci kilometri: oare cât de mult se 
depărtaseră? Apoi se linişti văzând o dorsală cunoscută 
tăind apa înspre el. O secundă mai târziu tresări 
înspăimântat. Dorsala aceea îi era cu siguranţă cunoscută, 
dar nu era cea pe care o aştepta: aparţinea unei balene 
ucigaşe. 

Acele câteva clipe în care Johnny văzu moartea 
apropiindu-se cu o viteză ameţitoare îi părură o veşnicie. 
Apoi, deodată avu o idee şi îndrăzni să spere. Cu siguranţă 
că balena venise la semnalul său: oare nu era posibil să fie.? 

Chiar ea era. Când capul uriaş se înălţă deasupra apei la 
nici trei metri depărtare, Johnny recunoscu imediat 
dispozitivul de control montat pe ţeasta masivă. 

— M-ai speriat de moarte, Fulg-de-Nea, îi spuse când reuşi 
să-şi recapete răsuflarea. Să nu mai faci una ca asta 
niciodată, te rog! 

Dar nici acum nu putea fi sigur că se află în absolută 
siguranţă. După ultimele rapoarte, Fulg-de-Nea avea încă 
un meniu exclusiv compus din peşte, şi nu apăruse nici o 
plângere din partea delfinilor. Dar el nu era nici delfin şi 
nici măcar Mick. 

Planşa se zgudui violent când balena se frecă plină de 
bucurie de planşă şi Johnny avu nevoie de toată puterea sa 
pentru a nu fi aruncat în apă. Fusese doar o manifestare 
blândă - cea mai blândă de care era în stare o balenă 
ucigaşă de cinci metri lungime - şi când ea se întoarse să 
repete manevra în partea cealaltă, Johnny răsuflă uşurat: 
fără îndoială că Fulg-de-Nea voia doar să fie prietenoasă şi 
băiatul şopti un „mulţumesc” tăcut, dar fierbinte, către 
prietenul său Mick. 


Tremurând încă, Johnny se întinse spre ea şi o bătu uşor 
pe spate: pielea ei era la fel de netedă şi moale la pipăit ca 
şi cea a delfinilor, lucru deloc întâmplător, desigur. La urma 
urmelor această teroare a mărilor nu era altceva decât un 
delfin ceva mai mare. Păru să aprecieze mângâierea lui, 
căci se întoarse să o mai mângâie. 

— Cred că te simţi părăsită, aşa de una singură, îi spuse el 
cu multă simpatie. 

În secunda următoare însă, rămase împietrit de groază. 
Fulg-de-Nea nu era singură, aşa că n-avea de ce să se simtă 
părăsită. Prietenul ei se apropia alene - un monstru lung de 
noua metri. 

Numai un mascul ucigaş putea avea acea dorsală enormă, 
mai înaltă decât un om. Uriaşul triunghi negru, semănând 
cu pânza unei corăbii, se apropia încet de planşa pe care 
Johnny încremenise. Tot ce putea gândi era: „Iu n-ai fost 
condiţionat, n-ai înotat prieteneşte alături de Mick.” 

Era de departe cel mai mare animal pe care îl văzuse 
vreodată - aproape cât o corabie - şi, prin contrast, Fulg- 
de-Nea păru dintr-o dată redusă la mărimea unui delfin. 
Dar ea era stăpânul - sau stăpâna - situaţiei, căci în timp ce 
companionul ei uriaş patrula încet în jurul planşei, ea se 
deplasa într-un cerc interior, menţinându-se mereu între 
Johnny şi mascul. 

Acesta se opri la un moment dat, îşi înălţă capul la doi 
metri buni deasupra apei şi privi fix la Johnny pe deasupra 
spinării lui Fulg-de-Nea. Citi foame, inteligenţă şi ferocitate 
în acei ochi sau cel puţin aşa i se păru lui Johnny, în 
imaginaţia lui febrilă - dar nici urmă de prietenie. Şi în tot 
acest timp înota în spirale din ce în ce mai strânse în jurul 
planşei: în câteva minute avea s-o împingă pe Fulg-de-Nea 
peste el. 

Femela avea, totuşi, alte idei. Când prietenul ei se apropie 
la numai trei metri umplând în întregime câmpul vizual al 
lui Johnny, Fulg-de-Nea se întoarse brusc spre el şi-i dădu 


un ghiont în burtă. Bubuitul loviturii se auzi clar prin apă, 
căci fusese destul de puternică pentru a sparge o barcă. 

Masculul uriaş primi ghiontul prietenesc şi, spre 
nemaipomenita uşurare a lui Johnny, începu să se 
îndepărteze. La cincisprezece metri mai încolo avu loc o 
nouă neînțelegere, urmă o altă îmbrânceală şi totul se sfârşi 
aici. Peste câteva clipe îi pierdu din vedere cu totul, în timp 
ce se îndepărtau în mare viteză spre nord. Privind în urma 
lor, Johnny se gândi că avusese ocazia să vadă un monstru 
feroce transformat într-un soţ ţinut sub papuc, căruia 
nevasta îi interzisese să ia gustări între mese. lar pentru 
acest fapt, gustărica respectivă simţi o adâncă recunoştinţă. 

Johnny zăcu multă vreme întins pe planşă, încercând să-şi 
recapete stăpânirea de sine. Nu fusese atât de îngrozit în 
viaţa lui, şi nu-i era ruşine de asta, căci avusese din plin 
motive de spaimă. În cele din urmă, încetă sa se mai 
răsucească la fiecare două-trei secunde ca să vadă dacă nu 
vine cine ştie ce monstru pe la spate, şi încercă să-şi 
limpezească puţin gândurile. Prima întrebare era: ce se 
întâmplase cu Susie şi Sputnik? Johnny nu se miră că nu 
zărea nici urmă de delfini. Fără îndoială, detectaseră 
balenele ucigaşe şi, înţelepţi, păstraseră distanţa. Chiar 
dacă aveau încredere în Fulg-de-Nea, ştiau foarte bine că 
nu era cazul să se apropie de prietenul ei. Să fi fugit de 
frică atât de departe, sau - un gând înspăimântător îi trecu 
prin minte - îi prinseseră balenele ucigaşe? Dacă nu se 
întorceau, se terminase cu el, căci mai avea de parcurs încă 
şaptezeci de kilometri până la coasta australiană. Îi era 
frică să-i cheme pentru a doua oară, căci ar fi putut aduce 
înapoi balenele ucigaşe şi pentru nimic în lume nu dorea să 
mai repete experienţa aceea, chiar dacă ar fi fost sigur că s- 
ar fi terminat în acelaşi mod fericit. Nu putea decât să stea 
şi să aştepte, scrutând marea de jur împrejur în căutarea 
unei dorsale de o mărime rezonabilă, nu mai înaltă de 
treizeci de centimetri. 


La capătul a cincisprezece minute nesfârşite, Susie şi 
Sputnik se iviră dinspre sud. Probabil aşteptaseră până se 
îndepărtase complet pericolul. Johnny nu se bucurase 
niciodată atât de mult la vederea unei fiinţe omeneşti cum 
se bucură acum când îi zări, în sfârşit, pe cei doi delfini. 
Când lunecă de pe planşă ca să fixeze hamurile, îi mângâie 
şi-i bătu pe spate cum ştia că le place şi le vorbi ca şi cum l- 
ar fi putut înţelege. De fapt, delfinii chiar îl înțelegeau, căci, 
deşi nu cunoşteau decât câteva cuvinte englezeşti, erau 
foarte sensibili la tonul vocii sale. Ştiau întotdeauna când el 
era mulţumit sau furios şi, cu siguranţă, acum împărtăşeau 
cu el acelaşi sentiment de uşurare. 

Strânse cataramele hamurilor lui Sputnik, se asigură că 
respiraţia şi înotătoarele nu-i sunt stânjenite de chingi şi se 
căţără înapoi pe planşă. Imediat ce se întinse şi-şi fixă 
centrul de greutate, Sputnik o porni. Însă în loc să 
pornească spre vest, în direcţia Australiei, delfinul se 
îndreptă spre sud. 

— Hei! Strigă Johnny, nu în direcţia aia! 

Apoi se gândi la balenele ucigaşe şi-şi dădu seama că 
probabil Sputnik ştia el ce face. Decise să-i lase iniţiativa îi 
să vadă pe urmă ce-o să se mai întâmple. 

Johnny nu făcuse în viaţa lui surfing cu o viteză atât de 
mare: se gândi că n-ar fi de mirare să aibă aproape treizeci 
de kilometri la oră. Sputnik păstră aceeaşi direcţie vreo 
douăzeci de minute, apoi o luă spre vest. De-acum, cu puţin 
NOroc, aveau s-o ţină tot aşa până în Australia. 

Din când în când privea în urmă să vadă dacă nu cumva 
erau urmăriţi, dar nici o dorsală uriaşă nu apăru în 
monotonia întinderii de apă din spatele lui. O dată, o manta 
uriaşă ţâşni din valuri la câteva soite de metri depărtare, 
rămase suspendată pentru o secundă în aer ca un enorm 
liliac negru, apoi căzu în apă cu un plescăit ce se putea auzi 
la kilometri de jur împrejur. A fost singurul semn de viaţă a 
oceanului întâlnit în cea de a doua etapă a călătoriei sale. 


Cam pe la mijlocul dimineţii, Sputnik începu să 
încetinească, dar continuă să tragă voiniceşte. Lui Johnny îi 
era teamă să facă un nou popas până nu apărea pământul 
la orizont. Se gândi s-o înhame iarăşi pe Susie, care avusese 
destul timp să se odihnească până atunci. Dacă apreciase 
corect viteza, Australia nu putea fi la mai mult de 
şaisprezece kilometri şi trebuia să apară la orizont din clipă 
în clipă. 

Îşi aminti cum zărise pentru prima dată Insula Delfinilor, 
în împrejurări atât de asemănătoare şi totuşi diferite. 
Apăruse ca un nor mic la orizont, tremurător în aerul 
fierbinte. Acum nu se mai apropia de o insulă, ci de un 
continent a cărui coastă se întindea pe mii de kilometri. Nici 
chiar cel mai prost navigator n-ar fi putut rata o astfel de 
ţintă, iar el era purtat de doi dintre cei mai buni. N-avea 
nici un fel de temeri în privinţa asta, era doar din ce în ce 
mai nerăbdător. 

Ţărmul apăru tocmai când un val neobişnuit de mare 
săltase planşa în aer. Exact în clipa când se afla suspendat 
pe creastă văzu pentru prima dată pământul şi, în 
momentul acela, nu se mai putu gândi la nimic. Acolo, în 
depărtare, era o linie albă care se întindea pe toată 
lungimea orizontului. 

Respirația i se opri şi simţi cum tot sângele îi năvăleşte în 
obraji. Mai avea numai o oră sau două până să fie în 
siguranţă şi să găsească ajutor pentru profesorul Kazan. 
Lunga sa călătorie peste ocean se apropia de sfârşit. 

O jumătate de oră mai târziu, un val şi mai înalt îi dădu 
posibilitatea să vadă chiar mai bine coasta. Atunci îşi dădu 
seama că oceanul încă nu se dăduse bătu: de-abia acum 
urma marea încercare. 

Uraganul trecuse pe acolo cu două zile în urmă, dar marea 
îi păstra încă amintirea. Apropiindu-se de coastă, Johnny 
putea distinge acum copacii, casele şi coamele albăstrii ale 
dealurilor, dar de asemenea vedea şi auzea valurile 
înspăimântătoare care-l aşteptau în faţă. Vuietul lor umplea 


aerul: pe toată lungimea coastei, de la nord la sud, munţi de 
apă cu crestele albe de spumă se năpusteau asupra 
țărmului. Crestele valurilor începeau să se prăvălească la 
trei sute de metri de coastă, prindeau viteză din ce în ce 
mai mare pe măsură ce se apropiau, ca un om ce se 
poticneşte şi e aruncat înainte, iar când în sfârşit se 
spărgeau lăsau în urmă nori de spumă şi stropi. 

Johnny căută în zadar o breşă de-a lungul acelor ziduri 
asurzitoare de apă în mişcare. Cât vedea cu ochii - şi când 
se ridică în picioare pe planşă, străbătu cu privirea mai 
mulţi kilometri - peste tot marea era la fel de zbuciumată. 
Ar fi putut pierde ore întregi căutând un golf liniştit, sau 
gura de vărsare a vreunui râu, unde să poată acosta în 
siguranţă. Cel mai bun lucru era să meargă drept înainte, şi 
asta cât mai repede, până ce nu-şi pierdea curajul de tot. 

Unealta pentru astfel de treburi o avea cu el, dar n-o 
folosise niciodată din cauza recifurilor submarine de corali 
mult prea apropiate de coastă. Însă Mick îi vorbise adeseori 
cu mult entuziasm cum se călăreşte valul şi nu i se păruse 
prea dificil: trebuia să aştepţi să se formeze valul, apoi, 
când îl vedeai înălțându-se în spatele tău, să începi să 
vâsleşti pe planşă cu mâinile ca un nebun. După asta nu-ţi 
mai rămânea decât să te încleştezi din toate puterile de 
planşă şi să te rogi să nu fii azvârlit jos, iar valul ducea 
treaba la bun sfârşit. 

Părea destul de simplu, dar va reuşi el oare? Îşi aminti 
gluma aceea stupidă: „Cânţi la vioară?” „Nu ştiu, n-am 
încercat niciodată până acum.” Acum însă o ratare ar fi avut 
consecinţe mult mai grave decât nişte note false. 

La un kilometru de coastă, îi dădu lui Susie semnalul de 
oprire şi-i scoase hamurile. Apoi, fără prea mare tragere de 
inimă, tăie curelele prinse de planşă, căci n-avea nici un 
chef să se împiedice în ele tocmai când trebuia să-şi 
păstreze mai bine echilibrul. Muncise din greu pentru a le 
confecţiona şi suferea că acum trebuia să le arunce. Îşi 
aminti însă vorba profesorului Kazan: „Echipamentul poate 


fi întotdeauna înlocuit.” Acum era o sursă de pericol şi 
trebuia aruncat. 

Cei doi delfini continuau să înoate alături în timp ce el 
dădea din mâini îndreptându-se către țărm, dar de-acum 
nu-l mai puteau ajuta cu nimic. Johnny se întrebă dacă, aşa 
minunaţi înotători cum erau, s-ar fi putut ajuta măcar pe ei 
înşişi în vârtejul acela de apă clocotitoare pe care-l aveau în 
faţă. De multe ori delfinii erau aruncaţi pe țărm în astfel de 
situaţii, şi el nu voia ca Susie şi Sputnik să rişte una ca asta. 

Găsi un loc care i se păru bun: valurile alergau unele după 
altele paralel cu plaja, fără să se încrucişeze cu alte valuri 
ricoşate de țărm, iscând astfel vârtejuri. Pe ţărm se zăreau 
oameni ce priveau marea cocoţaţi pe dunele de nisip: poate 
că deja îi văzuseră. În orice caz, l-ar fi putut ajuta să 
acosteze. 

Se ridică în picioare pe planşă şi începu să facă senine din 
răsputeri, ceea ce nu era deloc uşor de pe o platformă atât 
de instabilă. Atunci îl văzură: siluetele îndepărtate începură 
brusc să se agite, şi câţiva făceau semne arătând în direcţia 
lui. 

De-abia în acel moment observă Johnny un lucru care nu-l 
făcu deloc fericit: acolo, pe dune, se aflau cel puţin o duzină 
de planşe, unele odihnindu-se pe suporturile lor, altele 
înfipte în nisip. Toate erau pe țărm - şi nici măcar una 
singură pe mare! lar Johnny ştia, căci Mick i-o repetase de 
nenumărate ori, că australienii erau cei mai buni înotători şi 
cei mai pricepuţi la surfing din lume! Stăteau cu toţii acolo, 
cu tot echipamentul pregătit, dar ei ştiau mai bine decât 
oricine că nu era cazul să se încumete pe valurile acelea. 
Nu era o privelişte deloc încurajatoare pentru un puşti aflat 
de-abia la prima sa tentativă de surfing. 

Pe măsură ce înainta vâslind, vuietul talazurilor creştea 
din ce în ce mai tare. Până atunci, valurile care treceau 
peste el fuseseră blânde şi se unduiau fără să se spargă; 
acum crestele lor deveniseră înspumate. La numai o sută de 
metri în faţa lui începeau să se înalțe cât munţii şi apoi să se 


prăbuşească spre plajă cu un bubuit ca de tunet. Aici însă 
se afla încă în spaţiul netulburat dintre ocean şi valurile 
care se spărgeau de mal. Undeva, sub el, valurile care 
străbătuseră nestingherite peste o mie cinci sute de 
kilometri simțeau apropierea pământului. Apoi după asta nu 
le mai rămâneau decât câteva secunde de trăit, înainte de a 
se revărsa pe țărm într-o cascadă tumultoasă. 

Multă vreme Johnny se lăsă legănat pe crestele înspumate, 
studiind valurile şi observând unde începeau să se spargă, 
simţindu-le puterea, fără să se lase în voia lor. O dată sau de 
două ori era cât pe ce să se avânte înainte, dar instinctul de 
conservare sau de prevedere îl ţinură pe loc. Ştia - ochii şi 
urechile lui i-o spuneau îndeajuns - că dacă rata, n-avea 
cum să mai încerce a doua oară. 

Oamenii de pe plajă erau din ce în ce mai agitaţi: unii îi 
făceau semne s-o ia înapoi. Rămase trăsnit de o aşa 
stupizenie: unde credeau ei că s-ar putea duce? Apoi îşi 
dădu seama că de fapt voiau să-l ajute, prevenindu-l asupra 
valurilor în care nu trebuia să aibă încredere. La un 
moment dat, când începuse să vâslească, cei care îl 
urmăreau îi tăcură semne disperate îndemnându-l să 
pornească, dar în ultima clipă îşi pierdu cumpătul. Când 
văzu că valul pe care îl pierduse de-abia a împroşcat plaja 
cu spumă, îşi dădu seama că ar fi trebuit să-i asculte. Îşi 
promise ca data viitoare să le urmeze indicaţiile. 

Îşi ţinea planşa îndreptat exact spre țărm, în timp ce 
privea înapoi peste umăr la valul care tocmai venea. De 
abia se înălţase din mare, că şi începu să se spargă, 
formând creste de spumă. Johnny aruncă o privire iute spre 
țărm şi-i văzu pe cei de acolo ţopăind şi făcându-i semne 
energice s-o pornească. Acum! 

Mintea i se goli de orice gând în timp ce vâslea din toate 
puterile încercând să prindă cea mai mare viteză de care 
era în stare. | se păru că planşa răspunde foarte bine, căci 
el de-abia îşi mai mişca braţele. Nu îndrăzni să privească 


înapoi, dar ştia că valul creştea cu repeziciune în urma lui, 
căci vuietul se apropia şi creştea cu fiecare secundă. 

Valul puse deodată stăpânire pe planşă şi vâslitul disperat 
al lui Johnny deveni pe cât de inutil, tot pe atât de lipsit de 
sens. Se afla de-acum în puterea unei forţe atât de 
irezistibile şi de nestăpânit, încât eforturile sale nu puteau 
nici s-o ajute, nici s-o împiedice. Nu putea decât s-o accepte. 

Când fu luat de val, se simţi cuprins de un calm 
surprinzător. Planşa era atât de stabilă, de parcă mergea pe 
şine. Era cu siguranţă o iluzie, dar deodată i se păru chiar 
că se face linişte, ca şi cum ar fi lăsat în urmă tot zgomotul 
şi tumultul de mai înainte. Singurul sunet pe care îl 
percepea era şuierul mării ce fierbea în jurul lui 
spumegând şi orbindu-l complet. Era ca un călăreț fără şa, 
prins într-un galop sălbatic şi care nu vedea nimic din cauză 
că-i flutura peste faţă coama calului. 

Planşa fusese bine proiectată şi Johnny avea un bun simţ al 
echilibrului: se balansa automat în faţă sau în spate, cu 
numai câţiva milimetri, mutându-i centrul de greutate ca să 
menţină planşa la suprafaţă. La un moment dat îşi dădu 
seama că putea din nou să vadă înainte. Spuma se 
retrăsese şi ploaia măruntă de stropi încetase să-l mai înece 
şi să-l mai orbească. Numai vântul îi mai bătea în faţă. 

Se simţea bine atât cât se putea în condiţiile în care 
înainta cu o viteză de şaizeci sau poate chiar şaptezeci de 
kilometri pe oră. Nici Susie, nici Sputnik, nici chiar Fulg-de- 
Nea n-ar fi putut atinge o astfel de viteză. Gonea pe creasta 
unui val atât de înalt cum n-ar fi crezut niciodată că poate 
să existe: îi era pur şi simplu frică să privească în abisul din 
faţa lui. Plaja era acum la numai o sută de metri şi coama 
valului începu să se aplece cu doar câteva secunde înainte 
de prăbuşirea finală. Johnny ştia că acesta era momentul 
cel mai periculos. Dacă valul se prăbuşea peste el, l-ar fi 
făcut terci pe fundul marii. 

Simţi planşa sub el cum începe să lunece ca pe tobogan, 
într-un plonjon ameţitor care putea însemna însuşi sfârşitul. 


Valul pe care înainta era mai periculos decât oricare 
monstru al mării şi incomparabil mai puternic. Dacă nu-şi 
controla bine înclinarea, putea să lunece prea mult înainte, 
în timp ce creasta, rămasă fără sprijin, s-ar fi tot mărit până 
ce ar fi ajuns să se prăbuşească peste el. Cu infinită grijă, îşi 
mută uşor greutatea spre spatele planşei şi îi ridică puţin 
vârful. Nu îndrăzni să se tragă prea mult în spate, căci ştia 
că e posibil să alunece de pe creasta valului pe panta sa din 
spate şi să fie lovit în plin de cel care venea din urmă. 
Trebuia să se menţină într-un echilibru instabil exact în 
vârful muntelui său plin de spumă. 

Acesta începu să se scufunde până ce ajunse doar cât un 
deal, şi Johnny se prăbuşi o dată cu el, păstrând tot timpul 
planşa în echilibru. Până la urmă rămase numai o movilă de 
spumă în mişcare şi ţărmul îi înfrânse toată puterea. Planşa 
ţâşni mai departe prin vârtejul de stropi care se dispersa, 
ca o săgeată pornit din arc. Apoi urmă o smucitură bruscă, 
o lungă alunecare, şi Johnny se trezi privind nisipul 
nemişcat în locul mării zbuciumate. Aproape în acelaşi 
moment se pomeni înşfăcat de braţe zdravene şi ridicat pe 
picioare. Se auzeau o mulţime de voci în jurul lui, dar fiind 
încă asurzit de vuietul mării, de-abia putea distinge frânturi 
de frază: 

— Puştiul ăsta nebun. 

— Ce noroc pe el că mai e în viaţă. 

— Nu e unul din copiii noştri. 

— N-am nimic, murmură el, încercând să se elibereze din 
strânsoare. 

Se întoarse privind după Susie şi Sputnik, când, văzând 
pentru prima dată valurile zbuciumate, mari cât nişte 
munţi, îşi dădu în sfârşit seama prin ce trecuse. Nimeni n-ar 
fi putut spera să scape cu viaţă şi a doua oară dintr-o astfel 
de încercare: era într-adevăr un mare noroc că mai trăia. 

I se înmuiară picioarele şi, plin de recunoştinţă, 
îngenunche încleştându-şi mâinile în pământul stabil şi 
primitor al continentului australian. 


— Acum poţi, intra, îi spuse sora Tessie. Dar numai pentru 
cinci minute, să ştii! E încă slăbit şi nu şi-a revenit complet 
după ultima vizită. 

Johnny aflase deja întreaga poveste. Cu două zile în urmă, 
doamna Kazan descinsese pe insulă ca o hoardă de cazaci, 
cum se exprimase cineva, exagerare care nu era însă 
departe de adevăr. Luase cu asalt spitalul, hotărâtă să-l 
expedieze pe profesor la Moscova pentru tratament Şi 
numai datorită hotărârii sorei 'Tessie şi împotrivirii 
profesorului, se răzgândi, şi poate chiar şi aşa ar fi fost 
înfrânți, dar, din fericire, doctorul care venea zilnic cu 
elicopterul de pe continent dăduse ordine stricte ca 
pacientul său să rămână la pat, nemişcat, cel puţin încă o 
săptămână. Aşa că doamna Kazan plecase la Sydney să 
vadă ce putea oferi cultura australiană, destul de mult chiar 
şi pentru ea, şi promisese că se va întoarce exact peste o 
săptămână. 

Johnny intră tiptil în camera bolnavului. Profesorul de-abia 
se zărea dintre cărţile care îi acopereau în întregime patul 
şi trecu aproape un minut până ce îşi dădu seama de 
prezenţa vizitatorului său. Când în sfârşit îl văzu, se grăbi 
să lase deoparte cartea pe care tocmai o citea şi să-i întindă 
mâna în chip de bun venit. 

— Johnny, sunt atât de fericit că te văd! Îţi mulţumesc 
pentru tot ce-ai făcut. Ai riscat enorm! 

Johnny nu încercă să nege. Riscul depăşise cu mult tot ce- 
şi putuse imagina el cu o săptămână în urmă, când plecase 
de pe insulă. Poate că dacă ar fi ştiut dinainte. Dar o făcuse, 
şi acesta era singurul lucru care conta. 

— Mă bucur că m-am dus, spuse el simplu. 

— Şi eu mă bucur, răspunse profesorul. Sora zice că 
elicopterul Crucii Roşii a sosit exact la timp. 

Urmă o tăcere lungă şi stânjenitoare, apoi profesorul 
Kazan renunţă la tonul grav şi întrebă: 

— Şi australienii, cum ţi s-au părut? 


— Oh, sunt nişte oameni minunaţi - deşi le-a trebuit ceva 
vreme până să mă creadă că am venit de pe Insula 
Delfinilor. 

— Nici nu mă miră, spuse profesorul sec. Şi ce-ai făcut cât 
ai stat acolo? 

— Ei bine, am fost nevoit să fac atâtea înregistrări pentru 
radio şi televiziune că mă săturasem până peste cap de ele. 
Statul acolo a avut însă şi o parte bună, adică surfingul. 
Când marea s-a mai calmat, m-au luat cu ei şi mi-au arătat 
toate trucurile. Acum sunt Membru de Onoare al Clubului 
de Surfing din Queensland, adăugă el cu mândrie. 

— Minunat, spuse profesorul cu un aer absent. 

Se vedea că avea ceva în minte şi nu ştia cum s-o spună. 

— Johnny, tot zăcând aici, în ultimele zile am avut timp să 
mă gândesc la o grămadă de lucruri şi cred că am luat 
câteva hotărâri bune. 

Introducerea suna oarecum ameninţător şi Johnny se 
întrebă ce avea să urmeze. 

— În mod special mă îngrijorează viitorul tău, continuă 
profesorul. Ai şaptesprezece ani şi de-acum trebuie să 
priveşti înainte. 

— Domnule profesor, sări Johnny alarmat, ştiţi doar că eu 
vreau să rămân aici. Toţi prietenii mei sunt pe această 
insulă. 

— Da, ştiu asta, dar educaţia ta este o problemă foarte 
importantă pe care computerul n-o poate rezolva decât în 
parte. Dacă vrei să faci ceva folositor, va trebui să te 
specializezi şi să-ţi dezvolţi talentele, oricare ar fi ele. Nu 
eşti de acord? 

— Cred că da, răspunse Johnny fără entuziasm, 
întrebându-se unde aveau să ducă toate acestea. 

— Ceea ce propun eu, spuse profesorul, este să te 
înscriem la Universitatea din Queensland în semestrul 
următor. Nu te întrista aşa, doar nu te duci la capătul 
pământului! Brisbane e numai la o oră de aici şi poţi veni 


acasă în fiecare weekend. Doar n-o să-ţi petreci toată viaţa 
făcând scufundări pe lângă stânci! 

Deşi nu era prea doritor să încerce, Johnny ştia în sinea lui 
că profesorul are dreptate. 

— Tu ai entuziasmul şi talentul de care avem cea mai mare 
nevoie, adăugă acesta. Ceea ce încă îţi lipseşte - disciplina 
şi cunoştinţele - vei obţine mergând la universitate. lar 
după aceea ai să poţi juca un rol important în planurile 
mele de viitor. 

— Ce planuri? Întrebă Johnny ceva mai încrezător. 

— Cred că în cea mai mare parte le cunoşti deja. Toate 
speranţele mele sunt legate de întrajutorarea dintre 
oameni şi delfini. În ultimele luni m-am gândit la câteva 
lucruri pe care le putem face împreună, şi ăsta e doar 
începutul! Pescuit, scufundări în căutarea perlelor, 
operaţiuni de salvare, patrule de coastă, recuperări de 
naufragiaţi, sporturi pe apă - sunt sute de feluri în care 
delfinii ne pot ajuta! Şi există lucruri încă şi mai mari. 

Era gata să pomenească de acea navă spaţială scufundată 
cândva în epoca de piatră, dar hotărâse împreună cu Keith 
să nu sufle nici o vorbă despre acest lucru atâta timp cât nu 
dispuneau de informaţii suficient de clare. Ăsta era atuul lui 
ascuns pe care n-avea să-l pună în joc decât la momentul 
potrivit. Într-o zi, când va simţi că a venit vremea să-şi 
lărgească bugetul, le va servi celor de la Administraţia 
Spațială această legendă din mitologia delfinilor şi va 
aştepta apoi să curgă dolarii. 

Vocea lui Johnny îi întrerupse reveriile: 

— Şi cu balenele ucigaşe ce aveţi de gând, domnule 
profesor? 

— Asta e o chestiune de perspectivă, şi nu-ţi pot răspunde. 
Condiţionarea electrică este o metodă pe care o folosim 
numai pentru moment, până ce vom hotărî care-i cea mai 
bună tactică. Dar cred că ştiu deja care va fi soluţia finală. 

Arătă spre măsuţa joasă din capătul celălalt al încăperii. 

— Adu-mi globul acela, Johnny. 


Băiatul aduse uriaşul glob pământesc şi profesorul îl 
învârti în jurul axei. 

— Ia uită-te aici, spuse el. M-am gândit să facem rezervaţii 
pentru delfini, iar balenele ucigaşe să rămână în afara lor. 
Mediterană şi Marea Roşie par a fi cele mai potrivite locuri 
pentru început. Ar fi nevoie să închidem zona pe o distanţă 
de numai două sute de kilometri, ca s-o delimităm de restul 
oceanului şi s-o facem sigură. 

— Cum adică să îngrădim zona? Întrebă Johnny 
neîncrezător. 

Profesorul se simţea bine. În ciuda avertismentelor sorei 
Tessie, părea în stare să continue discuţia ore în şir. 

— Nu mă refer la reţele de sârmă sau la alt fel de bariere 
concrete. Când vom cunoaşte îndeajuns limbajul balenelor 
ca să vorbim cu ele, vom putea folosi emițătoare 
subacvatice pentru a le aduna la un loc şi a le împiedica să 
pătrundă în locurile interzise de noi, pentru început, 
Mediterană şi Marea Roşie, sunt cele mai bune locuri. 
Câteva megafoane în Strâmtoarea Gibraltar, câteva în 
Golful Aden - asta înseamnă două mări sigure pentru 
delfini. Şi poate mai târziu vom delimita Pacificul de 
Atlantic, în aşa fel încât delfinii să rămână într-un ocean, iar 
balenele ucigaşe în celălalt. Vezi, Capul Horn nu este 
departe de Antarctica, Strâmtoarea Bering nu pune 
probleme, numai golful sudic al Australiei va fi dificil de 
închis. Vânătorii de balene vorbesc despre asta de ani de 
zile şi, mai devreme sau mai târziu, acest proiect se va 
realiza. 

Zâmbi văzând figura uimită a lui Johnny şi cobori din nou 
cu picioarele pe pământ. 

— Dacă ai crede că jumătate din ideile mele sunt trăsnite, 
ai avea dreptate. Dar rămâne de văzut care jumătate, şi mai 
exact asta avem de aflat. Acum înţelegi de ce vreau să te 
duci la colegiu? Atât pentru scopurile mele egoiste, cât şi 
pentru binele tău. 


Johnny nu mai apucă să spună nimic, căci în acel moment 
se deschise uşa. 

— Am spus cinci minute şi deja au trecut zece, se precipită 
sora Tessie. Acum trebuie să pleci, Johnny. Domnule 
profesor, vă rog să vă beţi laptele. 

Profesorul Kazan mormăi ceva pe ruseşte din care se 
putea deduce că nu-i prea plăcea laptele. Dar îl bău totuşi, 
în timp ce Johnny părăsea îngândurat camera. 

Cobori spre plajă pe scurtătura ce trecea prin pădure. 
Majoritatea arborilor căzuţi fuseseră îndepărtați: totul 
reintrase în normal, de parcă uraganul nu fusese decât un 
vis urât. Venise refluxul şi apa nu era nicăieri mai adâncă de 
un metru, pe toată lungimea țărmului. Sufla o briză uşoară, 
încreţind în unele locuri suprafaţa apei în milioane de 
vălurele care străluceau în soare ca diamantele, în timp ce 
în alte locuri apa lucea încremenită ca o oglindă de argint. 

Insula, care vreme de un an fusese întregul lui univers, îi 
părea acum mai frumoasă şi mai senină ca niciodată. Dar 
lumi mai vaste îi ademeneau acum, şi trebuia să-şi ridice 
ochii şi să privească spre noi orizonturi. Nu-l mai întrista 
gândul că-l aşteptau ani lungi de studiu. Ştia că va trebui să 
muncească din greu, dar avea să-i facă plăcere, căci erau 
atâtea lucruri pe care ar fi vrut să le ştie despre mare şi 
despre fiinţele care o populau şi care, de azi înainte, erau 
prietenii lui. 


SFÂRŞIT